5. Dansul dragonilor — George R.R. Martin

PROLOG 


Noaptea era încărcată de mirosul greu de om. 

Omul-lup se opri sub un copac şi adulmecă, în umbra ce-i smălța 
blana brun-cenușie. O boare de vânt cu mireasmă de pin îi aduse izul 
de om în nări, peste celelalte mirosuri care grăiau despre vulpi şi iepuri, 
despre foci şi cerbi şi chiar despre lupi. Omul-lup ştia că şi acelea 
veneau tot de la oameni; duhoarea de piei învechite, stătută şi acrie, era 
aproape complet înăbușită de miasmele mai puternice de fum, sânge şi 
putreziciune. Doar omul jupuia alte fiare şi se înveşmânta cu pielea 
şi părul lor. 

Spre deosebire de lupi, oamenii-lupi nu se tem de om. Ura și foamea 
îi răvășeau măruntaiele. Scoase un mârâit gros, o chemare către fratele 
său cu un singur ochi, către sora lui mică şi vicleană. Când porni în 
goană printre copaci, tovarășii de haită îl urmară îndeaproape. Simţiseră 
şi ei mirosul. În timp ce alerga, vedea și prin ochii lor şi se zări pe sine 
în frunte. Răsuflarea haitei țâșnea, fierbinte şi albă, dintre fălcile alungite 
şi cenușii. Gheaţa li se întărise între gheare, tare ca piatra, dar acum 
vânătoarea era în toi, prada în faţă. Carne, gândi omul-lup, brand. 

Un om de unul singur era o fiinţă vulnerabilă. Mare şi puternic, cu 
ochi ageri, dar slab de urechi şi surd la mirosuri. Cerbii, elanii, până 
și iepurii, erau mai sprinteni, urşii şi mistreţii, mai fioroși în luptă. 


PROLOG 

Noaptea era încărcată de mirosul greu de om. 

Omul-lup se opri sub un copac și adulmecă, în umbra ce-i 
smălța blana brun-cenușie. O boare de vânt cu mireasmă de 
pin îi aduse izul de om în nări, peste celelalte mirosuri care 
grăiau despre vulpi și iepuri, despre foci și cerbi și chiar 
despre lupi. Omul-lup știa că și acelea veneau tot de la 
oameni; duhoarea de piei învechite, stătută și acrie, era 
aproape complet înăbușită de miasmele mai puternice de 
fum, sânge și putreziciune. Doar omul jupuia alte fiare și se 
înveșmânta cu pielea și părul lor. 

Spre deosebire de lupi, oamenii-lupi nu se tem de om. 
Ura și foamea îi răvășeau măruntaiele. Scoase un mărâit 
gros, o chemare câtre fratele său cu un singur ochi, către 
sora lui mică și vicleană. Când pomi în goană printre copaci, 
tovarășii de haită îl urmară îndeaproape. Simţiseră 

și ei mirosul. In timp ce alerga, vedea și prin ochii lor și se 
zări pe sine în frunte. Răsuflarea haitei țâșnea, fierbinte și 
albă, dintre fălcile alungite și cenușii. Gheaţa li se întărise 
între gheare, tare ca piatra, dar acum vânătoarea era în toi, 
prada în faţă. Came, gândi omul-lup, hrană. 

Un om de unul singur era o ființă vulnerabila. Mare și 
puternic, cu ochi ageri, dar slab de urechi și surd la mirosuri. 
Cerbii, elanii, până 

și iepurii, erau mai sprinteni, urșii și mistreţii, mai fioroși 
în luptă. 

14 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dar oamenii în haite erau periculoși. Când lupii se 
apropiară de pradă, omul-lup auzi scâncetul unui pui, 
pojghița zăpezii căzute peste noapte pârâind sub labele 
stângace ale oamenilor, zgomotul pieilor grele și ale 
ghearelor lungi și gri pe care le duceau în mâini. 

Săbii, îi șopti o voce lăuntrică, sulițe. 

Copacilor le crescuseră colţi de gheaţă, ce atârnau 
dezgoliţi ca într-un mărâit pe crengile cenușii, desfrunzite. 


Un-Ochi ţâșni prin tufișuri, împroșcând omătul. Tovarășii de 
haită îl urmară. In susul unui deal și în josul povârnișului de 
dincolo, până ce pădurea se deschise înaintea lor și oamenii 
erau acolo. Printre ei, o femelă. 

Ghemul înfofolit în blană pe care-l strângea în braţe era 
puiul ei. Las-o /a urmă) șopti glasul, masculii sunt pericolul. 
Răcneau unul la altul, așa cum obișnuiau oamenii, dar omul- 
lup le simţea spaima. Unul avea un dinte de lemn, înalt cât 
el. Il azvâărli, dar mâna îi tremura și dintele zbură sus. 

Atunci haita se năpusti asupra lor. 

Fratele lup cu un singur ochi îl dobori pe aruncătorul 
dintelui într-un troian de zăpadă și îi sfâșie beregata, în timp 
ce acesta se zbătea. Sora lupoaică se strecură pe după 
celălalt mascul și-l atacă din spate. Mai rămâneau femela și 
puiul ei. 

Avea și ea un dinte, unul mic, făcut din os, dar îl scăpă 
din mână 

când fălcile omului-lup i se încleștară pe picior. In cădere, 
își înfășură 

ambele brațe în jurul gălăgiosului ei pui. Sub blănuri, 
femela era doar piele și os, dar avea ugerele pline de lapte. 
Carnea cea mai dulce era a puiului. Lupul păstră cele mai 
gustoase bucăţi pentru fratele lui. De jur împrejurul leșurilor, 
zăpada îngheţată deveni rozalie și roșie, în timp ce haita se 
ghiftuia. 

Hăt departe, într-o colibă din chirpici cu acoperișul de 
stuf, o gaură 

de fum și podeaua de pământ bătătorit, Varamyr se 
scutură, tuși și își linse buzele. Avea ochii roșii, buzele 
crăpate, gâtul uscat și aspru, dar gustul de sânge și grăsime 
îi umplea gura, în timp ce pântecele-i bombat ţipa după 
hrană. Came de copil) gândi el, amintindu-și de Ţugui. Came 

dansul dragonilor 

15 

de om. Decăzuse într-atât încât să tânjească după carne 
de om? îl auzea parcă aievea pe Haggon mărâind: 


- Oamenii pot să mănânce carnea animalelor, iar 
animalele carnea oamenilor, dar omul care mănâncă din 
carnea de om este abominabil. 

Abominabil. Acesta fusese dintotdeauna cuvântul 
preferat al lui Haggon. Abominabi/, abominabil, abominabil. 
Să mănânci carne de om era abominabil, să te împreunezi ca 
lupii era abominabil, iar să pui stăpânire pe trupul altui om 
era cel mai abominabil lucru dintre toate. 

Haggon a fost slab, se temea de propna-i putere. A murit 
înlăcrimat ți singur, când i-arn smuls cea de-a doua viață. 
Varamyr îi devorase el însuși inima. M-a învățat o mulțime 
de lucruri și ultimul pe care l-am aflat de la el a fost gustul 
cărnii de om. 

Asta, însă, făcuse ca lup. Nu mâncase niciodată cu dinţi 
de om carnea oamenilor. Dar haita lui n-avea decât să se 
ospăteze. Lupii erau la fel de înfometați ca și el, sfrijiţi, 
înfriguraţi și flămânzi, iar prada... doi bărbați și o femeie, cu 
un prunc în brațe, fugind de înfrângere în ghearele morții. Ar 
fi pierit curând, oricum, doborâți de intemperii sau de 
foame. 

Așa a fost mai bine, mai rapid. O izbăvire. 

- O izbăvire, rosti el cu voce tare. 

Avea gâtul uscat, dar îi plăcea să audă un glas de om, 
chiar și pe al său. 

Aerul mirosea a mucegai și umezeală, pământul era rece 
și tare, iar focul răspândea mai mult fum decât căldură. Se 
apropie de flăcări cât de mult îndrăzni, când tușind, când 
tremurând, cu coapsa zvâcnind acolo unde i se deschisese 
rana. Sângele îi îmbibase pantalonii până la genunchi și se 
întărise, formând o crustă maronie, tare. 

Pălămida îl prevenise că s-ar putea întâmpla asta. 

- Am cusut-o cât am putut de bine, îi spusese ea, dar 
trebuie să te odihnești și s-o lași să se vindece, altfel carnea 
se va sfârteca din nou. 

Pălămida fusese ultima lui tovarășă, o sulițașă aspră ca o 
rădăcină 


bătrână, plină de negi, cu faţa brăzdată de riduri și 
tăbăcită de vânt. 

Ceilalţi îi părăsiseră pe drum. Unul câte unul, rămăseseră 
în urmă ori se avântaseră înainte, îndreptându-se către 
vechile lor sate, spre Apa 

16 

GEORGE R.R. MARTIN 

Laptelui sau spre Sălașul Aspru, ori câtre o moarte 
solitară în pădure. 

Varamyr nu știa și nu-i pasa. Ar fi trebuit să-l iau pe 
vreunul dintre ei, când am avut ocazia. Pe unul dintre 
gemeni, pe vânjosul cu cicatrici pe față, ori pe tânărul cu 
păr roșu. Dar se temuse. Unul dintre ceilalţi și-ar fi putut da 
seama ce se petrece. Atunci l-ar fi atacat și l-ar fi ucis. lar 
vorbele lui Haggon îl bântuiseră și, astfel, pierduse ocazia. 

După bătălie, își croiseră drum prin codru cu miile, 
flămânzi, speriaţi, fugind din calea măcelului care se 
abătuse asupra lor la Zid. 

Unii vorbiseră despre o întoarcere la casele pe care le 
părăsiseră, alţii despre organizarea unui al doilea atac 
asupra porţii, dar majoritatea erau dezorientaţi, neștiind 
încotro s-o apuce sau ce să facă. Scăpaseră 

de ciorile în mantii negre și de cavalerii în oțel cenușiu, 
dar acum erau vânaţi de dușmani fără milă. Fiecare zi lăsa în 
urmă alte și alte cadavre. 

Unii mureau de foame, unii de frig, alţii de boală. lar alţii 
erau uciși de cei care le fuseseră tovarăși de arme, în timp 
ce mărșăluiau spre sud cu Mance Rayder, Regele-de-Dincolo- 
de-Zid. 

Mance a căzut, își spuneau unul altuia supraviețuitorii, cu 
glasuri disperate. Mance a fost prins. Mance e mort. 

- Harma a murit și Mance a fost capturat, ceilalţi au fugit 
și ne-au lăsat, spusese Pălămida, în timp ce-i cosea rana. 
Tormund, Plângătorul, Şasepiei, toţi acești bravi războinici, 
unde sunt ei acum? 


Nu știe cine sunt, şi-a dat atunci seama Varamyr, și de ce- 
arști?Fată fiarele lui, nu avea aerul unui bărbat impunător. 
Am fost Varamyr Șasepiei, am mâncat aceeași pâine cu 
Mance Rayder. îşi luase numele de Varamyr pe când avea 
zece ani. Un nume potrivit pentru un lord, un nume de slăvit 
în cântece, un nume măreț, un nume fioros. Şi, totuși, fugise 
din calea ciorilor, ca un iepure speriat. Teribilul Lord Varamyr 
devenise un laș, dar nu suporta ca ea să știe asta, așa căii-a 
spus sulițașei că-l cheamă Haggon. 

Apoi, s-a întrebat de ce îi venise pe buze tocmai acel 
nume, dintre toate cele pe care le-ar fi putut alege. /-am 
mâncat inima și i-am băut sângele și totuși continuă să mă 
bântuie. 

dansul dragonilor 

17 

într-o zi, pe când fugeau, un călăreț a venit în galop prin 
pădure, pe o mârțoagă albă, strigând că trebuie s-o apuce cu 
toţii spre Apa Laptelui, că Plângătorul aduna luptători ca să 
treacă Podul Țestelor și să cucerească Turnul Umbrei. Mulţi |- 
au urmat, dar majoritatea, nu. 

Mai târziu, un războinic ursuz, în blănuri și ambră, a mers 
de la un foc la altul, îndemnându-i pe supraviețuitori să 
pornească spre nord și să se refugieze în Valea Thennilor. 
Varamyr n-a aflat niciodată de ce credea omul că acolo ar fi 
în siguranţă, când thennii înșiși părăsiseră 

locul, dar l-au urmat cu sutele. Alte sute au plecat cu 
vrăjitoarea pădurii căreia i se înfăţișase o flotă de corăbii 
venind să-i ducă pe oamenii liberi spre sud. 

- Trebuie să căutăm marea! a strigat Mama Cărtiţă, și 
adepţii ei au luat-o spre est. 

Varamyr s-ar fi aflat printre ei dacă ar fi fost mai puternic. 
Dar marea era cenușie, rece și îndepărtată și el știa că n- 
aveau să apuce s-o vadă vreodată. Fusese de nouă ori mort 
sau în agonie și acum și-ar fi găsit cu adevărat sfârșitul. O 
mantie din blană de veveriță, îşi aminti el, m-a înjunghiat 
pentru o mantie din blană de veveriță. 


Proprietara ei murise, cu ceafa strivita, un terci roșu 
împănat cu bucăţi de os, dar mantia ei părea groasă și 
călduroasă. Ningea și Varamyr își pierduse mantiile la Zid. 
Pieile cu care se învelea noaptea, hainele de lână, cizmele 
din piele de oaie și mănușile îmblănite, provizia de mied și 
stocul de mâncare, șuviţele de păr împletit luate de la 
femeile cu care se culca, până și brăţările de aur pe care i le 
daduse Mance, toate erau pierdute și uitate. Am ars și am 
murit și apoi am fugit, pe jumătate nebun de durere și de 
spaimă. Amintirea îl rușina și acum, dar nu fusese singurul. 
Fugiseră și alţii, cu sutele, cu miile. Bătălia era pierdută. 
Veniseră cavalerii, invincibili în otelul lor, omorându-i pe toți 
cei care rămăseseră să lupte. Ori fuga, ori moartea. 

Insă de moarte nu puteai fugi atât de ușor. Așadar, când a 
dat peste cadavrul femeii în pădure, Varamyr a 
îngenuncheat să-i scoată mantia și n-a observat băiatul 
până când acesta n-a ţâșnit din ascunzătoare, 

18 

GEORGE R.R. MARTIN 

vârându-i cuțitul lung de os în coapsă și smulgându-i 
mantia dintre degetele încleștate. 

- Mama lui, i-a spus Pălămida mai târziu, după ce băiatul 
fugise. 

Era mantia mamei lui și când te-a văzut furând-o... 

- Era moartă, a răspuns Varamyr, tresărind când acul de 
os i-a străpuns carnea. Cineva i-a zdrobit capul. Vreo cioară. 

- Nicio cioară. Copitaţii. Am văzut. Acul Pălămidei a închis 
tăietura din coapsă. Sălbatici, și cine-a mai rămas să-i 
îmblânzească? 

Nimeni, Dacă Mance e mort, oamenii liberi sunt 
condamnați. Thennii, uriașii și Copitaţii, oamenii cavernelor, 
cu dinţii lor piliţi, și oamenii țărmului dinspre apus, cu carele 
lor de oase... erau și ei, cu toţii, osândiţi. Până și ciorile. 
Poate că n-o știau încă, dar afurisiţii înveșmântaţi în negru 
aveau să piară odată cu ceilalţi. Dușmanul se apropia. 

Glasul răgușit al lui Haggon îi răsună în minte: 


- O să mori de-o duzină de ori, băiete, și de fiecare dată 
cu durere... 

dar când va veni adevărata moarte, vei trăi din nou. Cea 
de-a doua viaţă e mai simplă și mai dulce, așa se spune. 

Varamyr Şasepiei avea să afle adevărul vorbelor lui cât de 
curând. 

Adulmeca adevărata moarte în mirosul înţepător care 
stăruia în aer, o simţea în căldura de sub degete, când își 
strecura o mână sub haine, să-și atingă rana. Insă frigul îi 
era în trup, până în măduva oaselor. De data aceasta frigul 
avea să-l ucidă. 

Ultima lui moarte fusese în foc. Am ars. La început, în 
tulburarea lui, crezuse că vreun arcaș de pe Zid l-a străpuns 
cu o săgeată aprinsă... 

dar focul fusese în interiorul lui, mistuindu-l. lar 
durerea... 

Varamyr mai murise de nouă ori. O dată împuns deo 
suliță, o dată 

cu dinţii unui urs în beregată, o dată într-o baltă de 
sânge, când a adus pe lume un pui născut mort. Prima oară 
Varamyr a murit la doar șase ani, atunci când securea tatălui 
său i-a despicat ţeasta. Nici măcar asta nu fusese atât de 
chinuitor ca focul din măruntaie, trosnind de-a lungul 
aripilor, devorându-l. Când a încercat să fugă de focul acela, 
spaima lui a aţâţat flăcările și le-a făcut să dogorească mai 
tare. Plutea deasupra 

dansul dragonilor 

19 

Zidului, urmărind mișcările oamenilor de jos, cu ochii lui 
de vultur, când, dintr-odată, văpaia îi prefăcuse inima în 
cenușă și îi trimiseseră 

spiritul, ţipând, înapoi în pielea sa și, pentru scurtă 
vreme, își pierduse minţile. Fiecare amintire era de-ajuns să-l 
cutremure. 

Atunci observă că focul i se stinsese. 


Mai rămăsese doar un amestec negru-gri de lemn 
carbonizat, cu câţiva cărbuni strălucind în cenușă. încă mai 
fumegă, e nevoie doar de lemne. Scrâșnind din dinţi ca să-și 
înăbușe durerea, Varamyr se târî spre mormanul de crengi 
rupte pe care le adunase Pălămida înainte de-a pleca la 
vânătoare și azvârli câteva bețe în cenușă. 

- Aprinde-te, zise el răgușit. Arzi. 

Suflă în jăratic și spuse în gând o rugăciune către zeii fără 
nume ai pădurii, ai muntelui și ai câmpiei. 

Zeii nu răspunseră. După o vreme, nici fumul nu se mai 
înălța. 

Coliba începea deja să se răcească. Varamyr n-avea 
cremene, nici iască 

și nici vreascuri uscate. N-avea să reaprindă focul 
niciodată, nu de unul singur. 

- Pălămida! strigă el, cu glasul răgușit și gâtuit de durere. 
Pălămida! 

Femeia avea bărbia ascuţită, nasul turtit și, pe obraz, o 
aluniţă din care ieșeau patru fire de păr negru. O faţă urâtă 
și aspră, dar Varamyr ar fi dat orice s-o zărească în ușă. Ar fi 
trebuit să-i răpesc trupul inainte de-a pleca. De când e 
plecată? De două zile? De trei? Nu era sigur. Era întuneric în 
colibă și Varamyr plutise între somn și trezie, fără să știe 
vreodată, cu siguranţă, dacă afară era zi sau noapte. 

- Așteaptă, spusese ea. Mă întorc cu mâncare. 

Așadar, ca un nătărău, așteptase, visând la Haggon și la 
Tugui și la toate greșelile pe care le făcuse în lunga-i viaţă, 
dar trecuseră zile și nopţi și Pălămida nu se întorsese. Nu se 
mai întoarce. Varamyr se întreba dacă 

se dăduse de gol. Oare-și putea da seama ce gândește 
doar privindu-l sau oare murmurase el ceva prin somnu-i 
febril? 

Abominabil, îl auzi pe Haggon spunând. Era aproape ca și 
cum s-ar fi aflat acolo, în aceeași încăpere. 

20 

GEORGE R.R. MARTIN 


- E doar o sulițașă urâtă, îi răspunse Varamyr. Eu sunt un 
om măreț. 

Sunt Varamyr, omul-lup, omul-fiară, nu e drept ca ea să 
trăiască și eu să mor. 

Nu-i răspunse nimeni. Nu era nimeni acolo. Pălămida 
plecase. 

II părăsise, la fel ca toţi ceilalţi. 

Până și propria lui mamă îl abandonase. A plâns după 
Țugui, dar n-a vărsat o lacrimă pentru mine. In dimineaţa în 
care tatăl său l-a smuls din pat, să-l dea pe mâna lui 
Haggon, mama lui nu i-a aruncat nici măcar o privire. 
Varamyr ţipase și dăduse din picioare în timp ce era târât în 
pădure, până când tatăl lui l-a pălmuit și i-a spus să tacă. 

- Locul tău e printre cei ca tine, a fost tot ce i-a spus când 
l-a azvârlit la picioarele lui Haggon. 

Nu s-a înșelat, gândi Varamyr, tremurând. Haggon m-a 
învățat o mulțime de lucruri, M-a învățat să vânez și să 
pescuiesc, cum să hăcuiesc un cadavru și cum să curăț un 
pește de oase, cum să-mi croiesc drum prin pădure. Și m-a 
învățat rânduiala oamenilor-lupi și secretele oamenilor-fiare, 
deși darul meu era mai puternic decăt al lui. 

Peste ani și ani, încercase să-și găsească părinţii, să le 
spună că micul lor Cucui devenise marele Varamyr Șasepiei, 
dar amândoi erau cenușă. Una cu pomii și izvoarele, una cu 
pietrele și pământul. Scrum și ţărână. Asta i-a spus 
vrăjitoarea pădurilor mamei sale, în ziua în care a murit 
Tugui. Cucui nu voia să fie un bulgăre de pământ. Băiatul 
visase la ziua când barzii aveau să cânte despre faptele sale 
și fetele frumoase aveau să-i dea sărutări. Când o să cresc 
mare, o să devin Regele-de-Dincolo-de-7âd, își jurase Cucui. 
Nu devenise, dar ajunsese pe-aproape. Varamyr Șasepiei era 
un nume de care oamenii se temeau. 

Lupta călare pe o ursoaică albă, înaltă de patru metri, 
ținea în frâu trei lupi și o pisică-nălucă și stătea la dreapta 
lui Mance Rayder. Mance m-a adus în locul acesta. N-ar fi 


trebuit să-i dau ascultare. Ar fi trebuit să mă strecor în 
pielea ursoaicei mele și să-l sfâșii în bucăți. 

înainte să-l întâlnească pe Mance, Varamyr Șasepiei 
fusese un fel de lord. Locuia singur într-un castel din mușchi, 
noroi și bușteni pe care-l 

dansul dragonilor 

21 

stăpânise cândva Haggon, împreună cu fiarele lui. O 
duzină de sate îi aduceau tribut în pâine, sare și cidru, 
oferindu-i fructe din livezi și legume din grădini. Carnea și-o 
procura singur. Ori de câte ori dorea o femeie, trimitea o 
pisică-nălucă s-o vâneze și orice fată pe care punea ochii îl 
urma supusă în pat. Unele veneau plângând, da, dar 
veneau. 

Varamyr le dădea sămânţa lui, le lua o șuviță de păr, ca 
să-i amintească 

de ele și le trimitea înapoi. Din când în când, câte un erou 
al locului venea cu sulița în mână, să ucidă fiara și să-și 
salveze sora, ori iubita, ori fiica. Pe aceștia îi omora, dar 
femeilor nu le făcea niciun râu. Pe unele chiar le 
binecuvânta cu copii. Țânci. Piperniciţi, firavi, asemenea lui 
Cucul, și niciunul hărăzit cu darul. 

Frica îl făcu să se ridice în picioare, clătinându-se. 
Ținându-se de coapsă, ca să nu lase sângele să se prelingă 
din rană, Varamyr se îndreptă, împleticindu-se, spre ușă și 
trase la o parte pielea zdrenţuită care o acoperea, 
pomenindu-se în fața unui zid alb. T“âpadă. Nu era de 
mirare că înăuntru era așa de întuneric și atâta fum. Zăpada 
acoperise coliba. 

Când Varamyr o împinse, zăpada se fărâmiţă și căzu, încă 
moale și udă. Afară, noaptea era albă ca moartea; nori palizi, 
răsfiraţi, dansau în jurul unei luni de argint, sub privirile reci 
ale unei puzderii de stele. 

Vedea siluetele cocoșate ale celorlalte colibe îngropate 
sub troiene și, dincolo de ele, palida umbră a unui copac al 
inimii, în armură de gheaţă. Spre sud și spre vest, dealurile 


erau o vastă pustietate albă, unde nimic nu se clintea, în 
afară de zăpada spulberată de vânt. 

- Pălămida! strigă Varamyr, cu glas pierit, întrebându-se 
până unde ar fi putut să ajungă. Pălămida! Femeie! Unde 
ești? 

In depărtare, un lup urlă. 

Un fior străbătu trupul lui Varamyr. Cunoștea acel urlet, 
așa cum, odinioară, Cucui cunoștea glasul mamei sale. Un- 
Ochi. Era cel mai bătrân dintre cei trei lupi ai săi, cel mai 
mare, cel mai fioros. Vânătorul era mai suplu, mai ager, mai 
tânăr, Șireata mai vicleană, dar amândoi îi știau de frică lui 
Un-Ochi. Bătrânul lup era neînfricat, necruţător, sălbatic. 

22 

GEORGE R.R. MARTIN 

Varamyr pierduse controlul asupra celorlalte animale ale 
sale, în agonia morţii vulturului. Pisica-nălucă fugise în 
păduri, în timp ce ursoaica albă și-a scos ghearele la cei din 
preajma ei, sfâșiind patru oameni înainte să cadă răpusă de- 
o suliță. L-ar fi omorât și pe Varamyr, dacă i-ar fi ieșit în cale. 
Ursoaica îl ura, se înfuriase de fiecare dată 

când intrase în pielea ei sau i se cățărase pe spate. 

Lupii lui, însă... 

Frații mei. Haita mea. Multe nopţi friguroase dormise cu 
lupii lui, încălzit de trupurile lor lăţoase îngrămădite în jurul 
lui. Când voi muri, se vor ospăta cu carnea mea și vor lăsa 
doar oasele, să întâmpine dezghețul primăvara viitoare. 
Gândul era ciudat de liniștitor. Lupii lui vânaseră 

adesea pentru el, pe când hoinăreau. Părea firesc să le fie 
hrană, la sfârșit. 

Ar putea să-și înceapă a doua viaţă sfâșiind carnea caldă 
și moartă a propriului său cadavru. 

Câinii erau animalele de care te puteai apropia cel mai 
ușor; trăiau atât de aproape de oameni, încât erau aproape 
umani. Să te strecori în pielea unui câine era ca și cum ai 
încălţa o cizmă veche, lărgită de purtare. Așa cum o cizmă 
era modelată pe potriva unui picior, un câine era modelat să 


accepte lanţul, chiar și un lanţ pe care niciun ochi de om nu- 
1 putea vedea. Lupii erau mai greu de stăpânit. Un om se 
putea împrieteni cu un lup, dar nimeni nu putea îmbl/ânzi cu 
adevărat un lup. 

- Cu lupii și femeile te însoțești pe viaţă, spunea adesea 
Haggon. Ai luat unul, ești ca și însurat. Lupul e parte din 
tine, începând cu ziua aceea, iar tu ești parte din el. 
Amândoi vă veți schimba. 

De alte animale era mai bine să nu te apropii, afirmase 
vânătorul. 

Pisicile erau parșive și crude, gata oricând să te trădeze. 
Elanii și cerbii erau victime; până și cel mai curajos om 
devenea un laș dacă le purta pielea prea mult. Urșii, 
mistreţii, viezurii, nevăstuicile... Haggon nici nu se apropia 
de așa ceva. 

- Unele piei e mai bine să nu le porţi niciodată, băiete, i-a 
spus el. 

Nu ţi-ar plăcea în ce te-ai transforma. 

Dacă stăteai să-l asculţi pe Haggon, păsările erau cele 
mai rele: 

dansul dragonilor 

23 

- Oamenii n-au fost făcuţi să părăsească pământul. Stai 
prea multă 

vreme în nori și n-ai să mai vrei să cobori niciodată. 
Cunosc oameni-fiare care au încercat șoimi, bufniţe, corbi. 
Chiar și atunci când sunt în propria lor piele, stau visători, cu 
ochii ridicaţi spre albastrul afurisit. 

Dar nu toţi oamenii-fiare simțeau la fel. Odată, pe când 
Cucui avea zece ani, Haggon l-a dus la adunarea unor 
asemenea ființe. Oamenii-lupi erau cei mai numeroși din 
grup, fraţii-lupi, dar băiatul i-a găsit pe ceilalţi mai ciudaţi și 
mai fascinanţi. Borroq semăna atât de mult cu mistrețul lui 
încât nu-i mai lipseau decât colții, Orell avea vulturul său, 
Briar, pisica lui nălucă (din clipa în care i-a zărit, Cucui a 
vrut să 


aibă și el o pisică-nălucă), femeia-capră Grisella... 

Dar niciunul dintre ei nu fusese la fel de puternic ca 
Varamyr Şasepiei, nici măcar Haggon, înalt și fioros, cu 
palme tari ca piatra. Vânătorul a murit plângând, după ce 
Varamyr i l-a luat pe Blană-Cenușie, sco- 

țându-1 din pielea fiarei, ca s-o revendice pentru sine. Nu 
vei mai avea o a doua viața, bătrâne, Varamyr Treipiei își 
spusese pe vremea aceea. 

Blană-Cenușie a fost a patra, dar bătrânul lup era firav și 
aproape știrb și l-a urmat curând pe Haggon în moarte. 

Varamyr putea să ia orice animal voia, să-l supună voinţei 
sale și să-i ia trupul în stăpânire. Câine sau lup, urs sau 
viezure. 

Pălămida, gândi el. 

Haggon ar fi considerat asta abominabil, cel mai negru 
păcat dintre toate, dar Haggon era mort, devorat și ars. 
Mance l-ar fi blestemat și el, dar Mance fusese ucis sau 
capturat. Nimeni nu va afla vreodată. 

Voi fi Pălămida sulițașa, iar Varamyr Șasepiei va fi mort. 
Presupunea că darul său ar dispărea odată cu trupul. Şi-ar 
pierde lupii și ar trăi tot restul vieţii în pielea unei femei 
sfrijite și pline de negi... dar ar trăi. 

Dacă se întoarce. Sunt încă destul de puternic s-o iau în 
stăpânire. 

Un val de ameţeală îl cuprinse. Se pomeni în genunchi, 
cu mâinile îngropate în omăt. Luă un pumn de zăpadă și-și 
umplu gura, frecându-și-l 

prin barbă și peste buzele crăpate, sorbindu-i apa. Era 
atât de rece încât abia reuși s-o înghită și își dădu seama din 
nou cât de înfierbântat era. 

24 

GEORGE R.R. MARTIN 

Zăpada topită îi făcu foame. După mâncare tânjea 
stomacul lui, nu după apă. Ninsoarea se oprise, dar vântul se 
înteţea, umplând aerul de cristale, biciuindu-i faţa în timp ce 
își croia cu greu drum prin troiene, cu rana din șold 


deschizându-se și  închizându-se iar. Răsuflarea i se 
transforma într-un nor alb, zdrenţuit. Când ajunse lângă 
copacul inimii, găsi o creangă căzută, numai bună s-o 
folosească pe post de cârjă. 

Sprijinindu-se cu putere de ea, se îndreptă clătinându-se 
către cea mai apropiată colibă. Poate că ţăranii uitaseră ceva 
când au fugit... un sac de mere, niște came uscată, orice 
să-l ţină în viaţă până se întorcea Pălămida. 

Aproape ajunsese când cârja se rupse sub greutatea lui și 
picioarele îi alunecară de sub trup. 

Cât timp a zăcut acolo răâșchirat, înroșind zăpada de 
sânge, Varamyr n-ar fi putut spune. Zăpada o să mă 
îngroape. Ar fi o moarte liniștită. Se spune că ţi-e cald când 
se apropie sfârșitul, cald şi somn. Ar fi plăcut să 

simtă din nou căldură, deși îl întrista gândul că n-avea să 
mai vadă niciodată ţinuturile verzi, tărâmurile calde de 
dincolo de Zid, despre care cânta Mance. 

- Lumea de dincolo de Zid nu e pentru cei ca noi, obișnuia 
să spună 

Haggon. Oamenii liberi se tem de oamenii-fiare, dar îi și 
respectă. La sud de Zid, îngenuncheaţii ne vânează și ne 
măcelaresc ca pe niște porci. 

M-aiprevenit, gândi Varamyr, dartottu mi-ai arătat și 
Rondul de Est la Mare. Să fi avut vreo zece ani, nu mai mult. 
Haggon dăduse o duzină 

de sfori de chihlimbar și o sanie încărcată de piei pentru 
șase burdufuri cu vin, un drob de sare și un ceaun de aramă. 
Rondul de Est era un loc mai bun pentru negoț decât 
Castelul Negru; asta pe vremea când veneau corăbiile, 
încărcate de mărfuri de pe tărâmurile de legendă de dincolo 
de mare. Ciorile îl cunoșteau pe Haggon ca vânător și ca 
prieten al Rondului de Noapte și se bucurau să primească 
veștile pe care le aducea despre viața de dincolo de Zidul 
lor. Unii îl știau și de om-fiară, dar nimeni nu vorbea despre 
asta. Acolo, la Rondul de Est la Mare, începuse băiatul să 
viseze la însoritul sud. 


dansul dragonilor 

25 

Varamyr simţea fulgii de zăpadă topindu-i-se pe frunte. £ 
mai bine decât să arzi. Ce bine-ar fi să adorm și să nu mă 
mai trezesc niciodată. Ce bine-ar fi să-mi încep a doua viață! 
Lupii lui erau acum aproape. li simţea. Avea să părăsească 
acest trup plăpând, să devină una cu ei, să 

vâneze noaptea și să urle la lună. Omul-lup avea să 
devină un lup adevărat. Dar care? 

Nu Șireata. Haggon ar fi numit asta abominabil, dar 
Varamyr se strecurase adesea în pielea ei pe când se 
împreuna cu Un-Ochi. Nu voia, totuși, să-și petreacă noua 
viaţă ca lupoaică, doar dacă n-avea de ales. Pielea 
Vânătorului, masculul mai tânăr, i s-ar fi potrivit mai bine... 
deși Un-Ochi era mai mare și mai fioros și el era cel care se 
împerechea cu Șireata ori de câte ori femela era în călduri. 

- Se spune că uiţi, îi zisese Haggon, cu câteva săptămâni 
înainte de a muri. Când carnea omului moare, spiritul lui 
continuă să trăiască în trupul animalului, dar, cu fiecare zi, 
memoria îi slăbește și animalul devine din ce în ce mai puţin 
om-lup, din ce în ce mai mult lup, până 

când nu mai rămâne nimic din om și dăinuie doar fiara. 

Varamyr cunoștea acest adevăr. Când a intrat în pielea 
vulturului care îi aparținuse lui Orell, a simţit furia celorlalți 
oameni-fiare în prezenţa sa. Orell fusese omorât de Jon 
Snow, cioara trădătoare, și ura sa faţă de ucigaș fusese atât 
de puternică, încât Varamyr s-a pomenit vânându-l și pe 
băiatul-fiară. Știuse ce era băiatul din clipa în care a văzut 
imensul lup străvechi alb pășind tăcut alături de el. Un om- 
fiară îl simte întotdeauna pe un altul. Mance ar fi, trebuit să 
mă lase să intru în pielea lupului străvechi. Asta ar fi 
însemnat o a doua viață, demnă de un rege. Ar fi putut s-o 
facă, nu avea niciun dubiu. Darul lui Snow era puternic, dar 
flăcăul era tânăr și lipsit de experienţă, încă împotrivindu-se 
naturii sale, când ar fi trebuit s-o glorifice. 


Varamyr vedea ochii roșii ai lupului străvechi fixându-l 
din trunchiul alb. Zeii mă cercetează. Un fior îi străbătu 
trupul. Făcuse lucruri rele, lucruri îngrozitoare. Furase, 
omorâse, siluise. Se ghiftuise cu carne de om și sorbise 
sângele muribunzilor, ţâșnindu-le roșu și fierbinte 

26 

GEORGE R.R. MARTIN 

din gâtlejuri. Vânase dușmanii prin păduri și îi atacase în 
timp ce dormeau, le smulsese măruntaiele din pântece și le 
împrăștiase pe pământul mocirlos. Cât de aulce le-a fost 
carnea! 

- Fiara a fost aceea, nu eu, șopti el răgușit. Darul cu care 
m-aţi înzestrat. 

Zeii nu răspunseră. Răsuflarea lui Varamyr zăbovi în aer, 
alburie și ceţoasă. Simţea gheaţa închegându-i-se în barbă. 
Varamyr Şasepiei închise ochii. 

Visă un vis de demult, cu o colibă lângă mare, trei câini 
scheunând, lacrimile unei femei. 

Țugui. Plânge după Tugui, dar după mine n-a plâns 
niciodată. 

Cucui se născuse cu o lună înainte de termen și a fost 
atât de bolnăvicios încât nimeni nu se aștepta să 
supravieţuiască. Mama sa a așteptat să împlinească patru 
ani ca să-i dea un nume adevărat, dar a fost deja prea târziu. 
Tot satul se obișnuise să-i spună Cucui, numele pe care i-l 
dăduse sora lui Meha, pe când el era în pântecele mamei lor. 
Tot Meha îl poreclise și pe Tugui, dar frăţiorul lui Cucui se 
născuse la termen, mare, rumen și robust, sugând lacom la 
sânul mamei. Avea de gând să-i dea numele tatălui lor. Dar 
Țugui a murit. 

A murit când avea doi ani, iar eu șase, cu trei zile înainte 
de ziua lui. 

- Puiul tău e la zei acum, i-a spus mamei înlăcrimate 
vrăjitoarea pădurii. Nu va mai simţi durere, nici foame și nu 
va mai plânge niciodată. Zeii l-au coborât în pământ, în 
copaci. Zeii sunt pretutindeni în jurul nostru, în pietre și în 


râuri, în păsări și în animale. Țugui al tău a plecat să li se 
alăture. Va fi una cu lumea și tot ce e în ea. 

Vorbele bătrânei îl izbiseră pe Cucui ca un pumnal. 7ugui 
vede. 

Mă privește. Știe. Cucui nu putea să se ascundă de el, nu 
putea să se furișeze după fustele mamei ori să fugă cu 
câinii, ca să scape de furia tatălui. Câinii. Coadă Pleoștită, 
Copoiul, Mărâitorul. Erau câini buni. 

Erau prietenii mei. 

Când tatăl său a găsit câinii adulmecând în jurul trupului 
neînsuflețit al lui Țugui, n-a avut cum să-și dea seama care 
era făptașul, așa că și-a 

dansul dragonilor 

27 

îndreptat securea spre toţi trei. Mâinile îi tremurau atât 
de tare, încât i-au trebuit două lovituri ca să-l reducă pe 
Copoi la tăcere și patru să-l doboare pe Mărâitor. Mirosul 
sângelui stăruia greu în aer, sunetele câinilor muribunzi 
erau înfiorătoare și, totuși, Coadă Pleoștită a venit la 
chemarea tatălui său. Era cel mai bătrân dintre câini și 
obișnuinţa a fost mai puternică decât spaima. Când Cucui s- 
a strecurat în pielea lui, era deja prea târziu. 

Nu, tată, te rog, a încercat să spună, dar câinii nu pot 
vorbi pe limba oamenilor, așa că n-a reușit să scoată decât 
un scâncet jalnic. Securea a despicat în două ţeasta 
bătrânului câine și înăuntrul colibei băiatul a ţipat. Așa și-au 
dat seama. Două zile mai târziu, tatăl său l-a târât în pădure. 
Avea cu el securea, astfel încât Cucui a crezut că-i sortise o 
moarte asemenea prietenilor lui. Insă el i l-a încredinţat lui 
Haggon. 

Varamyr se trezi brusc, violent, tremurând din tot trupul. 

- Ridică-te! îi striga o voce. Ridică-te, trebuie să plecăm! 
Sunt cu sutele. 

Zăpada îl acoperise cu o pătură albă, înțepenită. Atât de 
frig. Când încercă să se miște, descoperi că mâna i se lipise, 
înghețată, de pământ. 


Lăsă niște piele în urmă, când o trase ca să și-o elibereze. 

- Ridică-te! ţipă femeia din nou. Se apropie! 

Pălămida se întorsese la el. 11 apucase de umeri și-l 
scutura, strigându-i în faţă. Varamyr îi mirosea răsuflarea, îi 
simţea căldura pe obrajii amor 

țiţi de frig. Acum, gândi el, fă-o acum sau mori. 

Iși adună toate puterile pe care le mai avea, sări afară din 
propria-i piele și se vâri în trupul ei. 

Pălămida își arcui trupul și urlă. 

Abominabil. Să fi fost ea sau el? Sau Haggon? N-avea să 
afle niciodată. 

Vechiul lui trup se prăbuși în troiene, când degetele ei îi 
dădură drumul. 

Suliţașa se zvârcoli violent, ţipând. Pisica-nălucă obișnuia 
să i se împotrivească sălbatic, iar ursul său alb fusese 
aproape nebun o vreme, repe-zindu-se să muște copacii și 
pietrele, și aerul, dar ceea ce se întâmpla acum era mai rău. 

28 

GEORGE R.R. MARTIN 

- leși, ieși! își auzi gura strigând. 

Trupul femeii se clătină, căzu, se ridică, agitându-și 
mâinile și smucindu-și picioarele în toate direcţiile, într-un 
dans grotesc, în timp ce spiritul ei și al lui se luptau pentru 
trup. Femeia trase adânc în piept o gură de aer îngheţat și 
Varamyr putu savura, preţ de o secundă, gustul acestuia și 
puterea trupului tânăr înainte ca dinţii ei să se strângă cu 
putere și să-i umple gura de sânge. Femeia își ridică mâinile 
la faţă. El încercă să le îndepărteze, dar mâinile refuzau să 
se supună 

și îl zgâriau pe ochi. Abominabil, își aminti Varamyr, 
înecându-se cu sânge, durere și nebunie. Când încercă să 
țipe, femeia scuipă limba pe care o împărțeau. 

Lumea albă se răsturnă și se îndepărtă. Preţ de o clipă, 
Varamyr avu senzaţia că se află în interiorul copacului inimii, 
privind afară prin ochii roșii, săpaţi în trunchi, cum trupul 
unui muribund zvâcnește fără vlagă pe pământ și cum o 


femeie nebună dansează oarbă și însângerată sub lună, 
vărsând lacrimi de sânge și sfâșiindu-și hainele. 

Apoi amândoi dispărură și Varamyr se ridică, topindu-se, 
în timp ce spiritul său era purtat de adierea unui vânt rece. 
Era în zăpadă și în nori, era o vrabie, o veveriţă, un stejar. O 
bufniţă cu coarne zbură 

tăcută printre copaci, vânând un iepure. Varamyr era în 
trupul acelei bufniţe, în trupul iepurilor, în arbori. Adânc, sub 
pământul îngheţat, viermii pământului scormoneau orbește 
prin întuneric și Varamyr era și în trupurile lor. Sunt pădurea, 
sunt tot ce se află în ea, gândi el, exultând. O sută de corbi 
își luară zborul, croncănind când îl simţiră 

trecând. Un elan mare mugi, speriind copiii agăţaţi pe 
spatele lui. Un lup străvechi se deșteptă, ridicând capul să 
mâărâie în aer. înainte ca inimile lor să bată din nou, Varamyr 
pornise deja mai departe, în căutarea alor lui, în căutarea lui 
Un-Ochi, a Șiretei și a Vânătorului, a haitei lui. Lupii lui 
aveau să-l salveze, își spuse. 

Acesta fu ultimul lui gând ca om. 

Moartea veni dintr-odată. Simţi un șoc rece, de parcă ar fi 
fost azvârlit în apele unui lac îngheţat. Apoi se pomeni 
gonind peste 

dansul dragonilor 

29 

nămeţii scâldaţi de razele lunii, cu haita pe urme. 
Jumătate de lume era cufundată în întuneric. Un-Ochi își 
dădu el seama. Urlă, iar Șireata și Vânătorul îi răspunseră. 

Când ajunseră pe creastă, lupii se opriră. Pălămida, își 
aminti Varamyr. O parte din el suferea pentru ceea ce 
pierduse, iar alta după 

ceea ce făcuse. La picioarele lor, lumea se transformase 
în gheaţă. 

Degete de promoroacă se furișau încet în susul copacului 
inimii, căutând să se apropie. Satul pustiu nu mai era pustiu. 
Umbre cu ochi albaștri se plimbau printre nămeţi. Unele 
purtau veșminte maro, unele haine negre și altele erau 


despuiate cu carnea albă ca zăpada. Vântul suspina printre 
coline, încărcat de mirosurile lor: carne moartă, sânge uscat, 
piei ce duhneau a mucegai, putreziciune și urină. Şireata 
mârâi și își dezveli colții, cu coama zburlită. Nu oameni. Nu 
prada. Nu aceștia. 

Făpturile de jos se mișcau, dar n-aveau viaţă. Una câte 
una, își înălțară capetele către cei trei lupi de pe deal. 
Ultima care-i privi era creatura care fusese Pălămida. Era 
înveșmântată în lână, blană și piele și, peste toate acestea, 
purta o mantie de chiciură care părâia la fiecare mișcare și 
scânteia în lumina lunii. De vârfurile degetelor îi atârnau 
turțuri trandafirii, zece cuțite lungi de sânge îngheţat. lar în 
adânciturile goale ale ochilor, pâlpâia o lumină albăstruie, 
dând trăsăturilor ei aspre o frumuseţe misterioasă de care n- 
avuseseră parte în viață. 

Mă vede. 

TYRION 

Traversă marea îngustă înotând în băutură. 

Corabia era mică, și mai mică era cabina lui, dar 
căpitanul nu-l 

lăsa să urce pe punte. Mișcarea legănată a navei sub 
picioare îi întorcea stomacul pe dos și mâncarea execrabilă 
era și mai dezgustătoare când îi venea pe gât. Dar la ce-i 
trebuia lui carne de vită sărată, brânză 

uscată și pâine plină de viermi, când se putea hrăni cu 
vin? Era roșu și acru, foarte tare. Uneori, vomita și vinul, dar 
se găsea întotdeauna altul. 

- Lumea e plină de vin, murmură el în întunericul cabinei 
sale. 

Tatăl lui n-avusese niciodată nevoie de bețivani, dar ce 
conta? Tatăl lui era mort. 11 omorâse el. O săgeată în burtă, 
lordul meu, numai pentru tine. De-aș fi fost mai dibaci cu 
arbaleta, ți-aș fi vârât-o prin mădularul cu care m-ai făcut, 
ticălos nenorocit. 

Sub punte, nu era nici noapte, nici zi. Tyrion măsura 
timpul după 


venirile și plecările musului care-i aducea mâncarea pe 
care n-o mânca. 

Băiatul aducea întotdeauna și o perie și o găleată, să 
curețe. 

- E vin dornishean? l-a întrebat o dată Tyrion, în timp ce 
destupa un burduf. îmi amintește de un anume șarpe pe 
care l-am cunoscut. 

Un individ nostim, până când a căzut un munte peste el. 

dansul dragonilor 

31 

Băiatul n-a răspuns. Era un băiat urât, deși, la drept 
vorbind, era mai chipeș decât un anume pitic cu jumătate 
de nas și o cicatrice de la ochi până la bărbie. 

- Te-am jignit? l-a întrebat Tyrion, în timp ce băiatul se 
scărpina. 

Ți s-a poruncit să nu vorbești cu mine? Sau vreun pitic ţi- 
a tras mama pe sfoară? Tot fără răspuns. Unde mergem? 
Spune-mi măcar atât. 

Jaime pomenise de Orașele Libere, dar nu spusese care. 
In Braavos? 

Tyrosh? Myr? Tyrion ar fi preferat să meargă la Dome. 
Myrcella e mai mare decât Tommen, după legea 
domisheană tronul este al ei. Am s-o ajut să-și revendice 
drepturile, așa cum a sugerat Prințul Oberyn. 

Dar Oberyn era mort, cu capul zdrobit și plin de sânge 
sub pumnul înmănușat al lui Ser Gregor Clegane. Și fără 
Vipera Roșie, să-l 

îndemne, oare Doran Martell ar lua în calcul un plan atât 
de riscant? 

Ar putea să mă pună în lanțuri, în schimb, și să mă 
trimită înapoi la dulcea mea surioară. Zidul ar putea fi un loc 
mai sigur. Bătrânul Urs Mormont zicea că Rondul de Noapte 
avea nevoie de oameni ca Tyrion. 

Dar Mormont ar putea fi mort. Poate că Slynt e deja lord 
comandant. Nu era de așteptat ca acel fiu de măcelar să fi 
uitat cine l-a trimis la Zid. 


Vreau, oare, cu adevărat să-mi petrec tot restul vieții 
mâncând came sărată 

de vită și terci împreună cu hoţii și criminalii? Nu că restul 
vieţii sale ar însemna acolo foarte mult. Janos Slynt ar avea 
îngrijă de asta. 

Musul și-a udat peria și a continuat să frece hotărât. 

- Ai vizitat vreodată casele plăcerilor din Lys? a întrebat 
piticul. 

Oare acolo merg târfele? 

Tyrion nu-și amintea cuvântul valyrian pentru târfă și, în 
orice caz, era prea târziu. Băiatul și-a azvârli peria înapoi în 
găleată și a plecat. 

Vinul mi-a tulburat mințile. învățase să citească valyriana 
cultă de la maesterul său, pe când era copil, dar ceea ce se 
vorbea în Cele Nouă 

Orașe Libere... ei, bine, nu era un dialect, ci mai degrabă 
nouă dialecte pe cale să devină limbi diferite. Tyrion știa 
puţină braavosi și o brumă 

de myrisheană. In Tyrosh, ar fi putut să înjure zeii, să-i 
spună cuiva pungaș și să comande bere, datorită unui 
mercenar pe care-l cunoscuse 

32 

GEORGE R.R. MARTIN 

cândva la Casterly Rock. Ce/ putin în Dome se vorbește 
Limba Comună. 

Asemenea bucatelor dornishene și legii dornishene, limba 
dornisheană 

era asezonată cu arome ale limbii rhoyne, dar o puteai 
înţelege. Dome, da. Dome e pentru mine. Se întinse pe 
priciul său, îmbrăţișând gândul acela așa cum un copil 
îmbrățișează o păpușă. 

Tyrion Lannister nu adormise niciodată ușor. La bordul 
acelei corăbii abia dacă adormea vreodată, deși, din când în 
când, reușea să 

bea suficient vin ca să se cufunde o vreme în somn. Cel 
puţin nu visa. 


Visase destul pentru o singură viaţă măruntă. Și numai 
aiureli: dragoste, dreptate, prietenie, glorie. După cum se 
visase înalt. Toate, imposibile, știa acum. Dar nu știa unde se 
duc târfele. 

„Acolo unde se duc târfele", spusese tatăl său. 

Ultimele sale cuvinte, și ce mai cuvinte! Arbaleta a 
zbârnâit. Lordul Tywin s-a prăbușit pe spate și Tyrion 
Lannister s-a pomenit împleticindu-se prin întuneric, cu 
Varys alături. Trebuie că a coborât prin tunelul vertical, două 
sute treizeci de trepte, către locul în care tăciunii portocalii 
străluceau în gura unui dragon de fier. Nu-și amintea nimic. 

Doar sunetul arbaletei și duhoarea ce se răspândise când 
mațele tatălui său s-au golit. Chiar și în moarte a găsit o cale 
să mă umple de rahat. 

Varys l-a însoţit prin tuneluri, dar n-au scos o vorbă până 
când nu au ieșit lângă Apa Neagră, acolo unde Tyrion 
repurtase o celebră 

victorie și pierduse un nas. Atunci piticul s-a întors spre 
eunuc și a zis: Mi-am ucis tatăl, pe tonul cu care cineva ar fi 
putut spune: Mi-arn scrântit degetul. 

Maestrul șoptitorilor se îmbrăcase ca un frate cerșetor, 
într-o robă 

maro, din pânză aspră, mâncată de molii, cu o glugă care- 
i umbrea obrajii grași și ţeasta sferică, pleșuvă. 

- N-ar fi trebuit să urci scara aceea, i-a spus el cu reproș. 

„Acolo unde se duc tăârfele." Tyrion îl prevenise pe tatăl 
său să nu rostească acel cuvânt. Dacă n-aș fi tras, ar fi văzut 
că amenințările mele sunt deșarte. Mi-arfi luat arbaleta din 
mâini, așa cum, odată, mi-a luat-o pe Tysha din brațe. Se 
ridica atunci când l-am ucis. 

dansul dragonilor 

33 

- Am omorât-o și pe Shae, i-a mărturisit lui Varys. 

- Știai ce hram poartă. 

- Știam. Dar n-am știut niciodată ce hram poartă el. 

- lar acum știi, a chicotit Varys. 


Ar fi trebuit să-l omor și pe eunuc. Ce mai contau câteva 
picături de sânge în plus pe mâinile lui? Nu-și dădea seama 
ce anume îi oprise pumnalul. Nu recunoștința. Varys îl 
salvase de sabia călăului, dar numai fiindcă îl silise Jaime. 
Jaime... nu, mai bine să nu mă gândesc la Jaime. 

In loc de asta, Tyrion găsi un burduf de vin neînceput și 
sorbi din el cu nesaţ, ca de la sânul unei femei. Vinul roșu, 
acru, i se prelinse pe bărbie și îi îmbibă tunica soioasă, 
aceeași pe care o purtase în celulă. 

Puntea se clătina sub picioarele lui și, când Tyrion încercă 
să se ridice, se înălță într-o parte și își izbi capul de un 
perete. Furtună, îşi dădu el seama, ori sunt eu mai beat 
decât credeam. Vomită vinul și zăcu o vreme în băltoacă, 
întrebându-se dacă aveau să se scufunde. E răzbunarea ta, 
tată? Te-a făcut Tatăl Ceresc Mâna lui? 

- Asta e răsplata patricidului, spuse el, în timp ce vântul 
urla afară. 

| se părea nedrept ca zeii să-i înece pe mus, pe căpitan și 
pe toți ceilalţi pentru faptele lui, dar când fuseseră drepţi 
zeii? Și, în cele din urmă, bezna îl înghiţi. 

Când se deșteptă, își simţea capul gata să plesnească și 
nava se învârtea în cercuri năuce, deși căpitanul susținea că 
ajunseseră în port. 

Tyrion îi spuse să tacă și dădu fără vlagă din picioare, 
când un marinar vânjos și chel îl apucă de sub braț și îl 
duse, zvârcolindu-se, spre cală, unde îl aștepta un butoi gol 
de vin. Era un poloboc scund, neîncăpător până și pentru un 
pitic. Tyrion se zbătu până-și udă pantalonii, dar în zadar. Fu 
înghesuit în butoi, cu capul în jos și genunchii lipiţi de 
urechi. Ciotul nasului îl mânca îngrozitor, dar braţele îi erau 
atât de strâmtorate încât nu se putea scărpina. Un palanchin 
pe măsura unui om de statura mea, gândi el, când fu trântit 
capacul. Auzea glasuri strigând în timp ce era ridicat. La 
fiecare salt, capul îi pârâia, lovindu-se de fundul butoiului. 
Lumea se învărti și se învârti, odată cu rostogolirea 

34 


GEORGE R.R. MARTIN 

butoiului, apoi se opri cu un bubuit care aproape îl făcu 
să urle. Alt butoi se izbi de al lui și Tyrion își mușcă limba. 

Era cea mai lungă călătorie pe care o făcuse vreodată, 
deși nu dură 

mai mult de-o jumătate de oră. Fu ridicat și coborât, 
rostogolit și înghesuit, sucit și răsucit și iar rostogolit. Prin 
doagele de lemn auzi oameni strigând și, o dată, un cal 
nechezând în apropiere. Picioarele pipernicite începură să-i 
amorțească și în curând îl dureau atât de tare, încât uită de 
bubuitul din cap. 

Călătoria se sfârși așa cum începuse, cu o nouă 
rostogolire, care îl lăsă ametit și zdruncinat. Afară, glasuri 
străine vorbeau într-o limbă pe care n-o cunoștea. Cineva 
începu să izbească în capacul butoiului, care se deschise 
brusc, cu un părâit. Lumina năvăli înăuntru, odată cu aerul 
rece. Tyrion inspiră cu nesaţ și încercă să se ridice, dar nu 
reuși decât să 

răstoarne butoiul și să se reverse afară, pe o podea de 
pământ bătătorit. 

Deasupra lui se înălța un bărbat grotesc de gras, cu o 
barbă galbenă 

în furculiţă, care ţinea în mână un ciocan de lemn și o 
daltă de fier. 

Halatul pe care-l purta era atât de mare încât ar fi putut 
să slujească drept pavilion de turnir, iar cordonul legat lejer 
se desfăcuse, scoțând la iveală 

un pântece imens și alb și doi sâni grei, care atârnau ca 
niște saci de seu acoperiţi cu păr galben, aspru. li amintea 
lui Tyrion de un lamantin care fusese adus cândva de valuri 
în cavernele de sub Casterly Rock. 

Grăsanul privi în jos și zâmbi: 

- Un pitic beat, spuse el, în Limba Comună a 
Westerosului. 

- O vacă-de-mare în putrefacție. 


Gura lui Tyrion era plină de sânge. Scuipă la picioarele 
grăsanului. 

Se aflau într-o pivniţă lungă și întunecoasă, cu tavane 
boltite și ziduri de piatră pătate de silitră. Erau înconjurați 
de butoaie de vin și de bere, suficientă băutură să-i ţină de 
urât unui pitic însetat toată noaptea. Sau toată viața. 

- Ești insolent. îmi plac piticii insolenţi. Când grăsanul 
râdea, carnea îi sălta atât de tare încât Tyrion se temea că ar 
putea să cadă și să-l strivească. Ești flămând, micul meu 
prieten? Ești obosit? 

dansul dragonilor 

35 

- însetat. Tyrion se căzni să se ridice în genunchi. Şi soios. 

Grăsanul adulmecă. 

- O baie mai întâi, chiar așa. Apoi mâncare și un pat 
moale, da? 

Servitorii mei se vor ocupa de asta. Gazda lui Tyrion lăsă 
jos ciocanul și dalta. Casa mea îţi aparţine. Orice prieten al 
prietenului meu de dincolo de apă e prietenul lui Illyrio 
Mopatis, da. 

Și orice prieten al lui Varys Păianjenul e cineva în care nu 
mă voi încrede nici doi pași. 

Dar grăsanul își ţinu făgăduiala în privinţa băii. De îndată 
ce se cufundă în apa fierbinte și închise ochii, Tyrion adormi 
buștean. Se trezi gol, pe un pat din puf de gâscă, atât de 
moale încât avea impresia că fusese înghiţit de un nor. Avea 
limba încărcată și gâtul uscat, dar mădularul tare ca un drug 
de fier. Se rostogoli din pat, găsi o oală de noapte și începu 
s-o umple, cu un geamăt de plăcere. 

Camera era întunecoasă, dar printre stinghiile obloanelor 
se zăreau fâșii galbene de lumină. Tyrion scutură ultima 
picătură și traversă, clătinându-se, covoarele myrishene cu 
modele, moi ca iarba crudă a primăverii. Se căţără cu greu 
pe bancheta de lângă fereastră și dădu obloanele la o parte, 
să vadă unde-l trimiseseră Varys și zeii. 


Sub fereastra lui, șase cireși, cu crengile brune și 
desfrunzite, stră- 

juiau un bazin de marmură. In apă stătea un băiat gol, în 
poziţie de duel, cu o sabie de duelist în mână. Era mlădios și 
chipeș, cu părul lung și blond revărsat pe umeri, și nu părea 
să aibă mai mult de șaisprezece ani. Era atât de veridic, 
încât piticul avu nevoie de ceva timp ca să-și dea seama că 
era făcut din marmură pictată, deși sabia lui sclipea ca oţelul 
veritabil. 

In partea opusă a bazinului se afla un zid de cărămidă 
înalt de aproape patru metri, cu ţepușe de-a lungul crestei. 
Dincolo de acesta era orașul. O mare de acoperișuri de ţiglă 
se îngrămădeau în jurul golfului. Văzu turnuri drepte de 
cărămidă, un imens templu roșu, un conac îndepărtat. In 
zare, lumina soarelui scânteia pe luciul apei adânci. 

Golful era străbătut de bărci de pescuit, cu pânzele 
fremătând în vânt 

36 

GEORGE R.R. MARTIN 

și Tyrion putea vedea catargele corăbiilor mai mari iţindu- 
se de-a lungul țărmului. Una sigur merge la Dome sau la 
Rondul de Est la Mare. 

Dar n-avea cu ce să-și plătească drumul, nici nu era făcut 
să tragă la vâsle. Presupun că aș putea să mă îmbarc ca 
servitor și să-mi plătesc drumul lăsând echipajul să mă 
batjocorească de-a lungul și de-a latul mării înguste. 

Se întrebă unde se afla. Până și aerul miroase altfel aici. 
Arome ciudate înmiresmau aerul răcoros de toamnă ce 
aducea, peste zid, strigătele îndepărtate ale străzii de 
dincolo. Cuvintele semănau cu valyriana, dar Tyrion nu 
recunoștea mai mult de unul din cinci. Nu sunt în Braavos, 
conchise el, nici în Tyrosh. Crengile golașe și aerul rece erau 
semne că nu se afla nici în Lys, în Myr ori Volantis. 

Când auzi ușa deschizându-se în spatele lui, Tyrion se 
întoarse să-și confrunte gazda grăsană. 

- Ne aflăm în Pentos, nu-i așa? 


- întocmai. Unde altundeva? 

Pentos. Ei, bine, nu era Debarcaderul Regelui, atâta se 
putea spune. 

- Unde se duc târfele? se auzi întrebând. 

- Aici, târfele se găsesc în bordeluri, ca în Westeros. Nu 
vei avea nevoie de așa ceva, micul meu prieten. Alege dintre 
slujnicele mele. 

Niciuna nu va îndrăzni să te refuze. 

- Sclave? întrebă piticul fără ocolișuri. 

Grăsanul își mângâie una dintre bifurcaţiile bărbii 
galbene și uleiate, un gest pe care Tyrion îl găsi deosebit de 
obscen. 

- Sclavia este interzisă în Pentos, prin termenii tratatului 
pe care ni l-au impus braavosii, acum o sută de ani. Totuși, 
nu te vor refuza. 

lllyrio făcu greoi o scurtă plecăciune. Dar acum micul 
meu prieten trebuie să mă scuze. Am onoarea dea mă 
număra printre magisterii acestui măreț oraș și prinţul ne-a 
convocat la întrunire. Mopatis zâmbi, dezvăluind o gură 
plină de dinţi galbeni și strâmbi. Explorează conacul și 
împrejurimile sale cât poftești, dar în niciun caz să nu 
hoinărești dincolo de ziduri. E mai bine să nu știe nimeni că 
ai fost aici. 

dansul dragonilor 

37 

- Am fost? Am plecat undeva? 

- Vom avea timp berechet să vorbim despre asta diseară. 
Micul meu prieten și cu mine vom mânca, vom bea și vom 
face planuri, da? 

- Da, grasul meu prieten, răspunse Tyrion. 

Se gândește să se folosească de mine pentru propriul lui 
profit. Prinții negoţului din Orașele Libere nu se gândeau 
decât la profit. „Soldaţi ai mirodeniilor și lorzi ai brânzei", îi 
numea cu dispreţ tatăl lui. Dacă 

într-o dimineaţă lIllyrio Mopatis ar întrevedea un câștig 
mai mare de pe urma unui pitic mort decât de pe urma 


unuia viu, până seara Tyrion s-ar pomeni iarăși într-un butoi 
de vin. Ar fi bine săfiu plecat înainte să 

sosească ziua aceea. De faptul că va sosi nu se îndoia. 
Nu era de așteptat ca sora lui, Cersei, să-l ierte și până și 
Jaime ar putea fi contrariat să-și găsească tatăl cu o săgeată 
în burtă. 

O adiere de vânt vălurea apele bazinului de dedesubt, de 
jur împrejurul spadasinului gol. li amintea de felul în care îi 
ciufulea părul Tysha, în timpul falsei primăveri a căsătoriei 
lor, înainte ca Tyrion să-i ajute pe străjerii tatălui său s-o 
siluiască. Se gândise la străjerii aceia în timpul fugii sale, 
încercând să-și aducă aminte câți fuseseră. Ai fi zis că era un 
lucru pe care-l putea ţine minte, dar nu. O duzina? 
Douăzeci? O sută? 

Nu putea spune. Fuseseră cu toţii bărbaţi în toată firea, 
înalţi și voinici... dar toţi bărbaţii erau înalţi pentru un pitic 
de treisprezece ani. Tysha le-a știut numărul. Fiecare dintre 
ei i-a dat un cerb de argint, așa că n-a fost nevoie decât să 
numere monedele. Un cerb de argint de la fiecare și unul de 
aur de la mine. Tatăl său insistase s-o plătească și el. 

- Acolo unde se duc târfele, îl auzi pe Lordul Tywin 
spunând, încă 

o dată. Și, încă o dată, coarda arbaletei zbâmăi. 

Magisterial îl invitase să exploreze conacul. Găsi haine 
curate într-un cufăr de cedru incrustat cu lazurit și sidef. In 
timp ce se chinuia să intre în ele, își dădu seama că hainele 
fuseseră cusute pentru un copil. 

Materialele erau elegante, deși ușor mucegăite, dar 
croiala era pentru picioare mai lungi și braţe mai scurte, cu 
un guler care l-ar fi făcut să 

38 

GEORGE R.R. MARTIN 

se înnegrească la faţă ca Joffrey, dacă i-ar fi trecut cumva 
prin minte să-l 

încheie. Moliile trecuseră și ele pe-acolo. Măcar nu 
duhnesc a vomă. 


Tyrion își începu plimbarea cu bucătăria, unde două femei 
grase și un ajutor de bucătar îl priviră circumspecţi cum se 
servește cu brânză, pâine și smochine. 

- Bună dimineaţa, frumoase doamne, spuse el cu o 
plecăciune. Știţi unde se duc târfele? 

Văzând că femeile nu răspund, repetă întrebarea în 
valyriana cultă, dar fu nevoit să spună curtezană în loc de 
târfă. De data aceasta, bucătăreasa mai tânără și mai grasă 
îi răspunse ridicând din umeri. 

Tyrion se întrebă ce-ar face femeile dacă le-ar lua de 
mână și le-ar târî în dormitorul lui. Niciuna nu ar îndrăzni să 
te refuze spusese Illyrio, dar, cumva, piticul avea impresia că 
nu se referise la acestea două. Cea mai tânără dintre ele era 
destul de bătrână ca să-i fie mamă 

lui Tyrion, iar cea mai bătrână era, probabil, mama ei. 
Amândouă 

erau aproape la fel de grase ca Illyrio, cu sâni mai mari 
decât capul piticului. Existau moduri mai neplăcute în care 
puteai muri. Felul în care murise tatăl său, de exemplu. Arfi 
trebuit să-l fac să cace puțin aur înainte să-și dea duhul. 
Poate că Lordul Tywin fusese zgârcit cu aprecierile și cu 
afecțiunea, dar fusese întotdeauna generos când venise 
vorba de bani. Singurul lucru mai jalnic decât un pitic fără 
nas e un pitic lefter fără nas. 

Tyrion lăsă femeile grase la oalele lor și se duse să caute 
pivniţa unde îl depusese Illyrio cu o seară în urmă. Nu era 
greu de găsit. Era acolo destul vin să-l ţină beat o sută de 
ani, vinuri dulci din Reach și vinuri acre din Dome, vinuri din 
Pentos, de culoarea chihlimbarului și nectar verde din Myr, 
șaizeci de butoaie de vin auriu de Arbor, chiar și vinuri din 
legendarele ţinuturi răsăritene, din Qarth și Yi Ti și din 
Asshai din Umbră. In cele din urmă, Tyrion alese un butoi de 
vin tare, însemnat ca rezervă privată a Lordului Runceford 
Redwyne, bunicul actualului Lord de Arbor. Gustul vinului 
era languros și ameţitor, culoarea, un rubiniu atât de 
întunecat încât părea aproape 


dansul dragonilor 

39 

negru în beciul slab luminat. Tyrion își umplu o cupă și, 
pe deasupra, o carafă, și le duse sus, în grădină, să le bea 
sub cireșii pe care-i zărise. 

întâmplarea făcu să iasă pe unde nu trebuia și să nu mai 
găsească 

bazinul pe care-l văzuse de pe fereastră, dar n-avea nicio 
importanţă. 

Grădinile din spatele conacului erau la fel de plăcute și 
mult mai întinse. Le străbătu un timp, bând vin. Zidurile ar fi 
eclipsat orice castel, iar ţepușele ornamentale de fier de pe 
creastă aratau ciudat de golașe fără capete care să le 
împodobească. Tyrion își imagină cum ar arăta capul surorii 
lui acolo, sus, cu smoală în păru-i auriu și muște băzâindu-i 
în gură. Da, și Jaime trebuie să aibă țepușa de lângă ea, 
hotărî el. Nimeni nu trebuie să-i despartă vreodată pe fratele 
și pe sora mea. 

Cu o frânghie și un cârlig putea să se caţere pe zid. Avea 
brațe puternice și trupul ușor. Ar trebui să reușească să 
treacă dincolo, dacă 

n-ar rămâne înfipt în vreo ţepușă. Am să caut mâine o 
frânghie, hotărî el. 

In timpul plimbărilor sale, văzu trei porţi: intrarea 
principală, cu casa porţii, una dosnică, pe lângă adăposturile 
câinilor, și o poartă de grădină, ascunsă în spatele unui desiș 
de iederă. Aceasta din urmă era zăvorătă, celelalte păzite. 
Străjerii erau dolofani, cu feţe netede ca niște funduri de 
copil și fiecare dintre ei purta pe cap un coif de bronz cu 
tepușă. Tyrion putea să recunoască un eunuc. Știa, din 
auzite, ce fel de oameni erau. Nu se temeau de nimic, nu 
simțeau durere și erau credincioși până la moarte stăpânului 
lor. Mi-ar prinde bine să am câteva sute, cugetă el. Păcat că 
nu m-am gândit la asta înainte să devin cerșetor. 

Păși de-a lungul unei galerii străjuite de coloane și printr- 
o arcadă 


ascuţită și se pomeni într-o curte pavată, unde o femeie 
spăla haine la o fântână. Părea de-o vârstă cu el, cu părul de 
un roșu mat și o față 

lătăreaţă, plină de pistrui. 

- Vrei niște vin? o întrebă. Ea îl privi rezervată. N-am două 
cupe, va trebui să bem dintr-una singură. Spălătoreasă își 
văzu mai departe de treabă, storcând tunici și atârnându-le 
la uscat. Tyrion se așeză pe o bancă de piatră, cu carafa lui. 
Spune-mi, până unde mă pot încrede în Magister Illyrio? 
Numele o făcu să ridice privirea. Atât de departe? 

40 

GEORGE R.R. MARTIN 

Chicotind, Tyrion își încrucișă picioarele pipernicite și luă 
o înghiţitură. Nu sunt dispus să joc cine știe ce rol mi-o fi 
rezervat negustorul ăsta de brânză, dar cum să-l refuz? 
Porţile sunt păzite. Poate m-ai putea scoate afară pe furiș 
sub fustele tale? Ți-aș fi recunoscător. Te-aș lua chiar de 
nevastă. Am deja două neveste, de ce nu trei? Ah, dar unde- 
am locui? li acordă un zâmbet cât de plăcut putea un om cu 
o jumătate de nas să schiţeze. Am o nepoată în Sunspear, ţi- 
am spus asta? Aș putea face o grămadă de năzdrăvănii în 
Dome cu Myrcella. Aș putea să 

stârnesc război între nepoata și nepotul meu, n-ar fi 
amuzant? Spălătoreasă agaţă pe sfoară una dintre tunicile 
lui Illyrio, mare cât o pânză de vele. Ar trebui să-mi fie rușine 
că-mi trec prin cap asemenea gânduri urâte, ai dreptate. Mai 
bine m-aș duce la Zid. Se zice că toate fărădelegile îţi sunt 
iertate când intri în Rondul de Noapte. Dar mă tem că nu m- 
ar lăsa să te păstrez, draga mea. N-ai parte de femei în Rond, 
de nicio soțioară pistruiată, să-ţi încălzească patul noaptea, 
doar de vânturi reci, cod sărat și niţică bere. Crezi c-aș părea 
mai înalt în negru, doamna mea? Tyrion își umplu cupa din 
nou. Ce zici? Nord sau sud? Să-mi ispășesc vechile păcate 
sau să mai fac câteva? 

Spălătoreasă îi aruncă o ultimă privire, își luă coșul și 
plecă. Separe că nu pot păstra o soție foarte multă vreme, 


cugetă Tyrion. Una peste alta, carafa i se golise. Poate c-ar 
trebui să încerc să cobor din nou în pivniță. Dar capul i se 
învârtea din pricina vinului tare și treptele pivniţei erau 
abrupte. 

- Unde se duc târfele? întrebă el rufele ce atârnau pe 
sfoară. 

Poate că ar fi trebuit s-o întrebe pe spălătoreasă. Nu 
vreau să spun că ai fi o târfă, draga mea, dar poate știi unde 
se duc. Sau, și mai bine, ar fi trebuit să-și întrebe tatăl. 

„Acolo unde se duc târfele", spusese Lordul Tywin. M-a 
iubit. 

A fost fiica unui arendaș, m-a iubit și s-a măritat cu mine, 
mi-a acordat încredere. 

Carafa goală îi alunecă din mână și se rostogoli în curte. 
Tyrion se ridică greoi de pe bancă și se duse după ea. In 
acest rastimp, zări niște 

dansul dragonilor 

41 

ciuperci crescând din crăpătura unei pietre de pavaj. Erau 
albe, cu pete și cu striaţii roșii dedesubt, întunecate precum 
sângele. Piticul smulse una și o mirosi. De/icioasă, gândi el, 
și mortală. 

Erau șapte ciuperci. Poate că Cei Șapte încercau să-i 
transmită un mesaj. Le culese pe toate, înhăţă o mănușă de 
pe sfoară, le împachetă 

cu grijă și le îndesă în buzunar. Efortul îl ameţi, așa că, 
după aceea, se târî înapoi la bancă, se ghemui și închise 
ochii. 

Când se trezi, era iarăși în dormitorul lui, cufundat în 
patul din puf de gâscă, și o fată blondă îl scutura de umăr. 

- Stăpâne, spuse ea, baia e pregătită. Magister Illyrio te 
așteaptă la masă într-o oră. 

Tyrion se sprijini de perne, cu capul în mâini. 

- Visez sau vorbești Limba Comună? 

- Da, stăpâne, am fost cumpărată să-i aduc plăcere 
regelui. 


Era blondă cu ochi albaștri, tânără și mlădioasă. 

- Sunt convins că i-ai adus. îmi trebuie o cupă de vin. 

Fata îi turnă. 

- Magister Illyrio spune că trebuie să te frec pe spate și 
să-ți încălzesc patul. Numele meu... 

- „nu mă interesează. Știi unde se duc târfele? 

Fata roși. 

- Târfele se vând pe bani. 

- Sau giuvaiere, sau rochii, sau castele. Dar unde se duc? 

Fata nu pricepea întrebarea. 

- E o ghicitoare, stăpâne? Nu sunt bună la ghicitori. îmi 
spui răspunsul? 

Nu, gândi el. Urăsc și eu ghicitorile, N-am să-ţi spun 
nimic. Fă-mi aceeași favoare. Singura parte care mă 
interesează la tine se află între picioarele tale, îi veni să 
zică. Vorbele îi stăteau pe limbă, dar cumva nu reușiră să-i 
treacă de buze. Nu e Shae, se înfrână piticul, doar o prostuță 

care crede că spun ghicitori. La drept vorbind, nu-l prea 
interesa nici măcar ce avea ea între picioare. Probabil că 
sunt bolnav sau mort. 

42 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ai pomenit despre o baie. Nu se cuvine să-l lăsăm pe 
marele negustor de brânză să aștepte. 

In timp ce se îmbăia, fata îl spălă pe picioare, îl frecă pe 
spate și îl pieptănă. După aceea, îi unse gambele cu un ulei 
dulceag, să-i domolească durerile, și îl îmbrăcă din nou în 
veșminte de copil, o pereche de pantaloni vișinii, cu miros 
de mucegai și o haina de catifea albastra, căptușită cu 
brocart. 

- Stăpânul mă va dori după ce ia masa? întrebă ea, în 
timp ce-i lega ghetele. 

- Nu. Am terminat cu femeile. Cu târfele. 

Fata suportă prea ușor dezamăgirea, după gustul lui. 

- Dacă stăpânul ar prefera un băiat, pot să aranjez să-l 
aștepte unul în pat. 


Stăpânul ar prefera-o pe soția lui. Stăpânul ar prefera o 
fată pe nume Tysha. 

- Numai dacă știe unde se duc tăârfele. 

Gura fetei se încleștă. Mă disprețuiește, își dădu el 
seama, dar nu mai mult decât mă disprețuiesc eu însumi. Că 
se culcase cu o sumedenie de femei cărora le fusese silă și 
să-l privească, Tyrion Lannister nu se îndoia, dar celelalte 
avuseseră măcar gentileţea să simuleze afecțiunea. Niţică 
silă 

cinstită ar putea fi reconfortantă, ca un vin aspru după 
prea mult vin dulce. 

- Cred că m-am răzgândit, îi spuse. Așteaptă-mă în pat. 
Goală, dacă 

ești bună, voi fi mult prea beat ca să te dezbrac pe 
bâjbâite. Ține-ţi gura închisă și coapsele deschise, și ne vom 
înţelege de minune amândoi. li rânji, sperând să savureze 
un strop de teamă, dar ea nu-i oferi decât repulsie. Nimeni 
nu se teme de un pitic. Nici măcar Lordul Tywin nu s-a 
temut, deși Tyrion ţinuse o arbaletă în mâini. Gemi, când te 
culci cu un bărbat? o întrebă pe cea care avea să-i 
încălzească patul. 

- Dacă stăpânul dorește. 

- S-ar putea ca stăpânul să dorească să te stranguleze. 
Așa m-am ocupat de ultima mea târfă. Crezi că stăpânul tău 
ar obiecta? Cu siguranţă nu. Are încă o sută ca tine, dar 
niciunul ca mine. 

dansul dragonilor 

43 

De data aceasta, când rânji, obţinu teama pe care o 
aștepta. 

lllyrio stătea tolănit pe o canapea căptușită, ciugulind 
ardei iuți și cepe albe dintr-o strachină de lemn. Pe frunte 
avea broboane de sudoare, iar ochii de porc îi străluceau 
deasupra obrajilor umflaţi. Când își mișca mâinile, dansau 
giuvaiere: onix și opal, ochi-de-tigru și turma-line, rubine, 
ametiste și safire, smaralde, jais și jad, un diamant negru și o 


perlă verde. Aș putea trăi ani în șir din inelele alea, cugetă 
Tyrion, dar mi-ar trebui un satâr să le iau. 

- Haide, ia loc, micul meu prieten. 

lllyrio îi făcu semn să se apropie. 

Piticul se cocoţă pe un scaun. Era mult prea mare pentru 
el, un tron capitonat, menit să găzduiască dosul masiv al 
unui magister, cu picioarele groase și robuste care să-i 
susțină greutatea. Tyrion Lannister trăise toată viaţa într-o 
lume prea mare pentru el, dar în conacul lui Illyrio Mopatis 
senzaţia de disproporţie căpăta dimensiuni grotești. Sunt un 
șoricel în bârlogul unui colos, gândi el, dar cel puțin colosul 
are o pivniță pe cinste. Gândul îi făcu sete. Ceru vin. 

- Ţi-a plăcut fata pe care ţi-am trimis-o? întrebă Illyrio. 

- Dacă aș fi vrut o fată, aș fi cerut. 

- Dacă nu ţi-a fost pe plac... 

- A făcut tot ce i-am cerut. 

- Așa și sper. A fost învățată la Lys, unde dragostea eo 
artă. Regele a fost foarte mulțumit de ea. 

- Eu omor regi, n-ai auzit? Tyrion afișă un zâmbet maliţios 
peste cupa de vin. Nu vreau firimituri de la masa regelui. 

- Cum dorești. Hai să mâncăm. 

lllyrio bătu din palme și un servitor sosi alergând. 

începură cu o supă de crab și pește undiţar, și supă rece 
de ouă cu lămâi verzi. Urmară prepeliţe în miere, mușchi de 
miel, ficăţei de gâscă 

în vin, păstârnac cu unt și purcel de lapte. Imaginea 
tuturor acestor bucate îl îngreţoșă pe Tyrion, dar se strădui 
să încerce o lingură de supă, de dragul politeții și, odată ce-o 
gustă, fu pierdut. Or fi fost 

44 

GEORGE R.R. MARTIN 

bucătarii bătrâni și grași, dar se pricepeau. Nu mai 
mâncase niciodată 

atât de bine, nici măcar la Curte. 

In timp ce rodea carnea de pe oasele de prepeliţă, îl 
întrebă pe Illyrio despre ultimele noutăţi. Grăsanul ridică din 


umeri. 

- Sunt probleme în est. Astaporul a căzut, la fel și 
Meereen. Orașe sclavagiste ghiscari, vechi de când lumea. 

Purcelul de lapte fu tăiat. Illyrio luă o bucată de piele 
rumenită, o înmuie în sos de prune și o mâncă cu degetele. 

- Golful Sclavilor e departe de Pentos. 

Tyrion luă cu vârful cuţitului un ficat de gâscă. Wu e pe 
lume om mai blestemat decât patricidul, cugetă el, dar aș 
putea învăța să indrăgesc acest iad, 

- Așa e, îl aprobă Illyrio, dar lumea e o imensă pânză de 
păianjen și nimeni nu îndrăznește să atingă un singur fir de 
teamă sa nu tremure toate celelalte. Mai dorești vin? Illyrio 
își aruncă un ardei iute în gură. Nu, ceva mai bun, adăugă 
el, bătând din palme. La auzul sunetului, un servitor intră cu 
o strachină acoperită. O așeză în faţa lui Tyrion și Illyrio se 
aplecă peste masă, ca să ridice capacul. 

Ciuperci, anunţă el, în timp ce mirosul se răspândea în 
aer. Cu iz de usturoi și scăldate în unt. Mi s-a spus că gustul 
este excelent. la una, prietene. la două. 

Tyrion își apropia o ciupercă neagră și cărnoasă de gură, 
când ceva din glasul lui Illyrio îl făcu să se oprească brusc: 

- După tine, lordul meu, spuse el, împingând strachina 
către gazda sa. 

- Nu, nu. Magister Illyrio împinse ciupercile înapoi. Preţ de 
o clipă, din spatele cărnii buhave a negustorului de brânză, 
parcă îl privea un mic ștrengar. După tine. insist. 
Bucătăreasa le-a făcut special pentru tine. 

- Chiar așa? Tyrion își amintea bucătăreasa, cu mâinile 
mânjite de făină și sânii grei, străbătuţi de vinișoare vineţii. 
Frumos din partea ei, dar... nu. 

Tyrion cufundă înapoi ciuperca în lacul de unt din care 
jeșise. 

dansul dragonilor 

45 

- Ești prea suspicios. Illyrio zâmbi prin barba-i galbenă, în 
furculiţă. 


Uleiată în fiecare dimineaţă, ca să strălucească aidoma 
aurului, după 

cum bănuia Tyrion. Ești laș? N-am auzit asta despre tine. 

- In Cele Şapte Regate, se consideră că e o gravă 
încălcare a legilor ospitalităţii să-ţi otrăvești musafirul la 
masă. 

- Și aici la fel. Illyrio Mopatis întinse mâna după cupa cu 
vin. Cu toate acestea, când un oaspete dorește cu tot 
dinadinsul să-și pună 

capăt zilelor, gazda trebuie să-i facă pe plac, nu? Luă o 
înghiţitură 

zdravănă. Magister Ordello a fost otrăvit cu o ciupercă 
acum nici jumătate de an. Am înţeles că suferința nu e atât 
de mare. Câteva crampe stomacale, o durere subită în 
spatele ochilor și s-a ispravit. 

Mai bine o ciupercă decât o sabie prin beregată, nu-i așa? 
De ce să 

mori cu gustul de sânge în gură, când ar putea fi unt și 
usturoi? 

Piticul examină strachina din faţa lui. Mirosul de usturoi și 
unt îl făcea să saliveze. O parte din el voia acele ciuperci, 
chiar știind ce erau. Nu era destul de curajos să îndure oţelul 
rece prin burtă, dar o bucăţică de ciupercă n-ar fi atât de 
rea. Asta îl speria mai mult decât ar fi vrut să recunoască. 

- Mă confunzi, se auzi zicând. 

- Zău? Mă îndoiesc. Dacă preferi să te îneci în vin, nu 
trebuie decât să spui și voia ţi se va împlini. Și asta repede. 
Să te îneci bând cupă 

după cupă eo irosire de timp și de vin deopotrivă. 

- Mă confuzi, repetă Tyrion, mai tare. Ciupercile în unt 
luceau în lumina lămpii, întunecate și îmbietoare. Nu vreau 
să mor, te asigur. Am... Glasul i se stinse, în incertitudine. Ce 
am? O viață de trăit? Treabă de făcut? Copii de crescut, 
pământuri de stăpânit, o femeie de iubit? 

- Nu ai nimic, îl completă Magister lIllyrio, dar putem 
schimba situaţia. Culese o ciupercă din unt și o molfăi cu 


voluptate: Delicioasă. 

- Ciupercile nu sunt otrăvite. Tyrion era iritat. 

- Nu. De ce ţi-aș vrea eu răul? Magister Illyrio mâncă încă 
una. 

Trebuie să ne arătăm unul altuia puţină încredere. Haide, 
mănâncă. 

46 

GEORGE R.R. MARTIN 

Bătu iarăși din palme. Avem treabă. Micul meu prieten 
trebuie să-și păstreze puterile. 

Servitorii aduseră un bâtlan umplut cu smochine, antricot 
de vițel opărit în lapte de migdale, hering cu smântână, 
ceapă zaharisită, brânzeturi puturoase, platouri cu melci și 
momiţe și o lebădă neagră, cu penaj cu tot. Tyrion refuză 
lebăda, care îi amintea de o cină cu sora lui. Se servi, însă, 
cu bâtlan și hering și câteva cepe dulci. lar servitorii îi 
umpleau cupa cu vin ori de câte ori o golea. 

- Bei o grămadă de vin pentru un om atât de mic. 

- Patricidul e o muncă aridă. Iţi face sete. 

Ochii grăsanului scânteiară asemenea nestematelor de 
pe degetele sale. 

- Sunt unii în Westeros care ar spune că uciderea Lordului 
Lannister e doar un bun început. 

- Ar face bine să nu spună asta în prezența surorii mele, 
dacă nu vor să se trezească fără limbă. Piticul rupse o 
bucată de pâine în două. lar tu, magister, ai face bine să ai 
grijă cum vorbești despre familia mea. 

Patricid sau nu, tot leu rămân. 

Asta păru să-l amuze copios pe lordul brânzei. Se lovi 
peste coapsa cârnoasă și spuse: 

- Voi, cei din Westeros, sunteţi cu toţii la fel. Coaseţi un 
animal pe o bucată de mătase și dintr-odată sunteţi lei, 
dragoni sau vulturi. Te pot duce la un leu adevărat, micul 
meu prieten. Prinţul se mândrește cu menajeria lui. Ți-ar 
plăcea să împărţi o cușcă cu animalele lui? 


Lorzii Celor Șapte Regate făceau destul de mult caz de 
blazoanele lor, Tyrion trebuia să recunoască asta. 

- Foarte bine, cedă el. Un Lannister nu e un leu. Dar 
rămân fiul tatălui meu, iar de uciderea lui Jaime și a lui 
Cersei o să mă ocup tot eu. 

- Ciudat că pomenești de frumoasa ta soră, spuse lIllyrio, 
printre melci. Regina a oferit titlul de lord celui care îi aduce 
capul tău, indiferent cât de umilă i-ar fi originea. 

Asta nu depășea așteptările lui Tyrion. 

dansul dragonilor 

47 

- Dacă ai de gând să-i accepţi oferta, fă-o și să-și desfacă 
picioarele pentru tine. Partea mea cea mai bună pentru 
partea ei cea mai bună, un schimb cinstit. 

- Aș prefera propria mea greutate în aur. Negustorul de 
brânză 

râse atât de sonor, încât Tyrion se temu să nu plesnească. 
Tot aurul de la Casterly Rock, de ce nu? 

- Aurul ţi-l asigur eu, spuse piticul, ușurat că scăpase de 
înecul într-o baltă de ţipari și bomboane pe jumătate 
digerate. Dar Casterly Rock e al meu. 

- întocmai. Magisterial își acoperi gura și râgâi zgomotos. 
Crezi că 

Regele Stannis ţi-l va da? Am auzit că e un mare 
apărător al legii. 

Fratele tău poartă mantia albă, așa că ești moștenitor 
după toate legile Westerosului. 

- Stannis mi-ar putea foarte bine oferi Casterly Rock, zise 
Tyrion, daca n-ar fi motivul minor al regicidului și 
patricidului. Pentru aceste fapte m-ar scurta cu un cap și 
sunt destul de scund și așa. Dar ce te face să crezi că am de 
gând să mă alătur Lordului Stannis? 

- De ce altceva te-ai duce la Zid? 

- Stannis e la Zid? Tyrion se frecă la nas. Ce, șapte iaduri 
blestemate, face Stannis la Zid? 


- Tremură, aș zice. E mai cald în Dome. Poate c-ar fi 
trebuit să 

călătorească în direcția aceea. 

Tyrion începea să creadă că o anume spălătoreasă 
pistruiată știa mai mult din Limba Comună decât pretindea. 

- Nepoata mea Myrcella este în Dome, din întâmplare. Și 
mă 

gândesc s-o fac regină. 

lllyrio zâmbi în timp ce slujitorii îi serveau cu cireșe în 
smântână dulce. 

- Ce ţi-a făcut biata copilă de-o vrei moartă? 

- Nici măcar un patricid nu trebuie să-și ucidă toate 
rudele, spuse Tyrion, rănit. S-o fac regină, am zis. Nu s-o 
omor. 

Negustorul de brânzeturi luă cireșe. 

48 

GEORGE R.R. MARTIN 

- In Volantis se folosesc monede cu o coroană pe-o parte 
și un cap de mort pe cealaltă. Și totuși e aceeași monedă. S- 
o faci regină înseamnă s-o ucizi. S-ar putea ca Dornul să se 
ridice pentru Myrcella, dar Dornul singur nu e de-ajuns. Dacă 
ești atât de deștept pe cât susţine prietenul nostru, știi asta. 

Tyrion îl privi pe grăsan cu un interes nou. Are dreptate în 
ambele cazuri. S-o faci regină inseamnă s-o ucizi. Și eu 
știam asta. 

- Gesturile zadarnice sunt tot ce mi-a mai rămas. Acesta 
ar face-o pe sora mea să verse lacrimi amare, cel puţin. 

Magister Illyrio își șterse smântână dulce de pe gură cu 
dosul palmei sale grase. 

- Drumul spre Casterly Rock nu trece prin Dome, micul 
meu prieten. Nici nu duce pe la baza Zidului. Dar există un 
astfel de drum, îţi spun eu. 

- Sunt un trădător dezonorat, un regicid, un patricid. 
Discuţia aceasta despre drumuri îl plictisea. Are impresia că 
este un joc? 


- Ce face un rege altul poate desface. In Pentos avem un 
prinţ, prietene. E în fruntea balurilor și a ospeţelor și se 
plimbă prin oraș într-un palanchin de fildeș și aur. Trei 
heralzi merg în faţa lui, cu balanţa de aur a negoţului, sabia 
de fier a războiului și biciul de aur al justiţiei. In prima zi a 
fiecărui nou an trebuie să dezvirgineze o fecioară a 
câmpurilor și o fecioară a mărilor. lIllyrio se aplecă, 
sprijinindu-se cu coatele pe masă: Dar dacă o recoltă se 
strică sau un război e pierdut, îi tăiem gâtul, ca să 

împăcăm zeii și alegem alt prinţ din rândul celor 
patruzeci de familii. 

- Sa-mi amintești să nu devin niciodată Prinţ al 
Pentosului. 

- Sunt atât de diferite Cele Şapte Regate? Nu e pace în 
Westerns, nici dreptate, nici credinţă... și, destul de curând, 
nu va mai fi nici mâncare. Când oamenii sunt lihniţi de 
foame și bolnavi de teamă, caută 

un salvator. 

- Ei pot să caute, dar dacă nu-l găsesc decât pe Stannis... 

- Nu pe Stannis. Nici pe Myrcella. Zâmbetul galben se 
lărgi. Un altul. Mai puternic decât Tommen, mai blând decât 
Stannis, mai 

dansul dragonilor 

49 

îndreptăţit decât Myrcella. Un salvator de dincolo de 
mare, să lege rănile sângerânde ale Westerosului. 

- Alese cuvinte. Tyrion nu era impresionat. Vorbele sunt 
vânt. 

Cine e salvatorul ăsta afurisit? 

- Un dragon. Negustorul de brânză văzu expresia de pe 
faţa lui, când auzi asta. Un dragon cu trei capete. 

DAENERYS 

Auzea omul mort apropiindu-se pe scări în sus. Sunetul 
domol, măsurat, al pașilor venea înaintea lui, răsunând 
printre stâlpii purpurii ai castelului. Daenerys Targaryen îl 
aștepta pe bancheta de abanos pe care și-o făcuse tron. 


Ochii i se închideau de somn, păru-i auriu-argintiu era 
ciufulit. 

- înălţimea Ta, grăi Ser Barristan Selmy, Lordul 
Comandant al Gărzii Reginei. Nu e nevoie să vezi asta. 

- A murit pentru mine. Dany își strânse blana de leu la 
piept. Pe dedesubt, o tunică albă, imaculată, o acoperea 
până la mijlocul coapsei. 

Visa o casă cu o ușă roșie când o trezise Missandei. Nu 
avusese timp să se îmbrace. 

- Khaleesi, şopti Irri, nu ai voie să atingi trupul celui mort. 
Aduce ghinion să atingi morții. 

- In afară de cazul în care i-ai omorât cu mâna ta. Jhiqui 
era mai osoasă decât Irri, cu șolduri late și sâni grei. Asta se 
știe, 

- Se știe, o aprobă Iirri. 

Dany nu le luă în seamă. Dothrakii erau știutori când 
venea vorba de cai, dar puteau fi complet ignoranţi în multe 
alte privinţe. în plus, sunt doar niște copile. Slujnicele erau 
de-o vârstă cu ea; după înfățișare, femei în toată firea, cu 
părul lor negru, pielea arămie și ochii migdalaţi, 

dansul dragonilor 

51 

dar, cu toate astea, copile. Le primise de la Khal Drogo, 
care fusese lumina ochilor ei. Tot de la Drogo avea și pielea - 
capul și blana unui hrakKkar, leul alb al Mării Dothraki. Era 
prea mare pentru ea și avea un miros stătut, dar o făcea să 
se simtă de parcă Drogo s-ar fi aflat acolo. 

Viermele Cenușiu se ivi primul în capul scărilor, cu o torţă 
în mână. Coiful lui avea o creastă cu trei ţepușe. In urmă 
veneau patru dintre Nepătaţii lui, purtând trupul bărbatului 
mort pe umeri. 

Coifurile lor aveau o singură ţepușă, iar chipurile li se 
vedeau atât de puţin încât ar fi putut să fie și ele turnate din 
bronz. Așezară trupul la picioarele ei. Ser Barristan dădu la o 
parte giulgiul pătat de sânge. 


Viermele Cenușiu cobori torța, pentru ca Daenerys să 
poată vedea. 

Faţa mortului era netedă și spână, dar obrajii îi fuseseră 
despicaţi aproape de la o ureche la alta. Fusese un bărbat 
înalt, cu ochi albaștri și faţa albă. Vreun copi/ din Lys sau din 
vechiul Volantis, înhățat de corsari de pe vreo corabie și 
apoi vândut ca sclav în roșul Astapor. Deși avea ochii 
deschiși, rănile erau cele care lăcrimau. Erau mai multe răni 
decât putea ea număra. 

- înălţimea Ta, spuse Ser Barristan, pe cărămizile de pe 
ulița unde a fost gasit era o harpie... 

- „„desenată cu propriul lui sânge. Daenerys știa de-acum 
felul în care decurgeau lucrurile. Fiii Harpiei își săvârșeau 
măcelurile noaptea și își lăsau de fiecare dată urma. Vierme 
Cenușiu, de ce era singur omul acesta? Nu avea niciun 
partener? 

Când patrulau noaptea pe străzile Meereenului, Nepătaţii 
erau întotdeauna câte doi. 

- Regina mea, răspunse căpitanul, slujitorul tău, Scut 
Neclintit, nu era în misiune noaptea trecută. Plecase într- 
un... anumit loc... să bea și să aibă tovărășie. 

- Un anumit loc? Ce vrei să spui? 

- O casă a plăcerilor, înălţimea Ta. Sub coiful de bronz cu 
tepușe, chipul Viermelui Cenușiu era ca de piatră. 

52 

GEORGE R.R. MARTIN 

Un bordel. jumatate din oamenii ei eliberaţi erau din 
Yunkai, unde înțelepţii Stăpâni erau cunoscuţi pentru 
instruirea sclavilor pentru plăceri. Ca/ea celor șapte suspine. 
Bordelurile se înmulţiseră precum ciupercile pe tot cuprinsul 
Meereenului. £ tot ce știu. Trebuie să supraviețuiască. 
Mâncarea era, pe zi ce trecea, tot mai scumpă, în vreme ce 
plăcerile cărnii se ieftineau. In cartierele mai sărace dintre 
piramidele în trepte ale aristocrației stăpânilor de sclavi din 
Meereen se găseau bordeluri care satisfăceau cele mai 
neînchipuite gusturi erotice. Chiar și așa... 


- Ce poate spera un eunuc să găsească într-un bordel? 
întrebă ea. 

- Chiar și cei cărora le lipsesc părţile bărbătești mai au 
încă o inimă 

de bărbat, înălțimea Ta, răspunse Viermele Cenușiu. Omul 
asta a aflat că servitorul tău Scut Neclintit dădea uneori bani 
femeilor din bordeluri ca să se culce lângă el și să-l ţină în 
brațe. 

Sângele dragonilor nu plânge. 

- Scut Neclintit, spuse ea, cu ochii uscați. Așa îl chema? 

e A 

- Dacă nu ţi-e cu supărare, înălţimea Ta. 

- E un nume frumos. Bunii Stăpâni ai Astaporului nu le 
îngăduiseră 

soldaţilor sclavi nici măcar să poarte nume. Unii dintre 
Nepătaţii ei își revendicaseră numele din naștere după ce îi 
eliberase, alţii își aleseseră 

singuri nume. Se știe câţi atacatori s-au năpustit asupra 
lui Scut Neclintit? 

- Omul ăsta nu știe. Mulţi. 

- Șase sau mai mulţi, zise Ser Barristan. După cum arată 
rănile, l-au înconjurat. A fost găsit cu teaca goală. S-ar putea 
să-i fi rănit pe câţiva dintre atacatorii lui. 

Dany se rugă în gând ca, pe undeva, unul dintre ei să 
moară tocmai acum, strângându-și pântecele și zvârcolindu- 
se de durere. 

- De ce i-au despicat obrajii așa? 

- Milostivă regină, zise Viermele Cenușiu, ucigașii au 
vârât pe gâtul slujitorului tău Scut Neclintit organele 
genitale ale unui ţap. Omul ăsta le-a scos înainte de a-l 
aduce aici. 

N-au putut să-i dea să mănânce propriile organe. 
Astaporii nu i-au lăsat nici rădăcina, nici tulpina. 

dansul dragonilor 

53 


- Fiii au prins curaj, remarcă Dany. Până atunci, își 
limitaseră atacurile la foștii sclavi neînarmaţi, spintecându-i 
pe străzi și pătrunzându-le în case, la adăpostul 
întunericului, ca să-i omoare în paturile lor. Acesta e primul 
dintre soldaţii mei pe care l-au omorât. 

- Primul, o preveni Ser Barristan, dar nu și ultimul. 

Sunt încă în război, îşi dădu seama Dany, numai că acum 
mă lupt cu umbre. Sperase să aibă parte de un răstimp fără 
omoruri, o perioadă în care să clădească și să vindece. 
Scuturându-și de pe umeri blana de leu, îngenunche lângă 
trupul neînsufleţit și închise ochii celui mort, ignorând 
icnetul lui Jhiqui. 

- Scut Neclintit nu va fi uitat. Să fie spălat și îmbrăcat ca 
pentru bătălie și îngropat cu coiful, scutul și sulițele lui. 

- Va fi așa cum poruncește înălțimea Ta, zise Viermele 
Cenușiu. 

Daenerys se ridică în picioare. 

- Trimite o duzină de oameni la Templul Graţiilor și 
întreabă Graţia Albastră dacă a venit cineva la ele căutând 
tămăduire pentru o rană de sabie. Şi răspândește vorba că 
vom plăti aur bun pentru sabia scurtă a lui Scut Neclintit. 
întreabă măcelarii, păstorii și află cine a castrat ţapi în 
ultimul timp. Se gândea că poate vor avea noroc și vreun 
căprar speriat avea să mărturisească. De acum înainte, vezi 
ca niciun om de-al meu să 

nu mai umble singur după lăsarea întunericului, fie că 
sunt trimiși cu treabă, fie că nu. 

- Omul ăsta va face întocmai. 

Daenerys își dădu părul pe spate. 

- Găsește-mi-i pe acești lași, spuse ea cu înverșunare. 
Găsește-i, ca să-i pot învăţa pe Fiii Harpiei ce înseamnă să 
stârnești dragonul. 

Viermele Cenușiu o salută. Nepătaţii lui traseră giulgiul, 
ridicară 

cadavrul pe umeri și îl scoaseră afară din sală. Ser 
Barristan Selmy rămase în urmă. Avea părul alb, iar în 


colțurile ochilor albaștri, palizi, i se vedea o reţea fină de 
riduri. Insă avea și acum spatele drept și anii nu-i răpiseră 
dibăcia în mânuitul armelor. 

54 

GEORGE R.R. MARTIN 

- înălţimea Ta, spuse el, mă tem că eunucii tăi nu sunt 
potriviţi pentru misiunile încredințate. 

Dany se așeză pe bancă și își înfășură blana de leu pe 
după umeri. 

- Cei Nepătaţi sunt cei mai buni luptători ai mei. 

- Oșteni, nu luptători, dacă nu ţi-e cu supărare, înălțimea 
Ta. Au fost făcuţi pentru câmpul de bătălie, să stea umăr 
lângă umăr în spatele scuturilor lor, cu sulițele țâșnind în 
față. Instrucţția lor îi învaţă să se supună, fără teamă, fără 
cusur, fără șovăire... sa nu dezvăluie secrete și să nu pună 
întrebări. 

- Oare cavalerii m-ar sluji mai bine? 

Selmy instruia cavaleri pentru ea, învăţându-i pe fiii 
sclavilor să 

lupte cu lancea și cu sabia lungă, după maniera din 
Westeros... dar la ce puteau sluji lăncile împotriva unor lași 
care omorau din umbră? 

- Nu în cazul de față, recunoscu bătrânul. înălţimea Ta nu 
are niciun cavaler, în afară de mine. Vor trece ani până când 
băieții vor fi pregătiţi. 

- Atunci cine, dacă nu Cei Nepătaţi? 

Dothrakii ar fi fost și mai nepotriviţi. Kha/asarul ei era mic 
și format în majoritate din novici și bătrâni. lar dothrakii 
luptau de pe cal. Călăreţii erau mai folositori pe câmpuri și 
dealuri decât pe străzile și ulicioarele înguste ale orașului. 
Dincolo de zidurile din cărămizi multicolore ale Meereenului, 
influenţa ei era restrânsă, în cel mai bun caz. Mii de sclavi 
continuau să trudească pe vastele proprietăţi de pe dealuri, 
cultivând grâu și măsline, crescând oi și capre și săpând în 
minele de sare și aramă. Hambarele Meereenului aveau încă 
provizii îndestulătoare de grâne, ulei, măsline, fructe uscate 


și carne sărată, dar rezervele se împuţinau. Așadar, Dany își 
trimisese khalasarul să 

cucerească ţinuturile învecinate, sub comanda călăreţilor 
ei de sânge, în timp ce Oacheșul Ben Plumm își ducea Fiii 
Secunzi la sud, să stea de strajă împotriva incursiunilor 
yunkailor. 

Sarcina cea mai importantă dintre toate i-o încredinţase 
lui Daario Naharis, volubilul Daario, cu dintele lui de aur și 
barba în furculiță, 

dansul dragonilor 

55 

afișându-și zâmbetul păcătos prin mustăţile purpurii. 
Dincolo de dealurile estice se aflau un șir de munţi de gresie, 
cu crestele rotunjite, Trecătoarea Khyzai și Lhazarul. Dacă 
Daario ar reuși să-i convingă pe lhazareni să redeschidă 
rutele de negoț pe uscat, grânele ar putea £i aduse pe râu 
sau peste dealuri, la nevoie... dar Oamenii Miei nu aveau 
niciun motiv să iubească Meereenul. 

- Când Ciorile Furtunii se vor întoarce din Lhazar, le-aș 
putea folosi pe străzi, îi spuse lui Ser Barristan, dar, până 
atunci, îmi rămân doar Nepătaţii. Dany se întreba dacă 
Daario ajunsese în Lhazar. Daario nu mă va dezamăgi... dar, 
dacă o face, voi găsi altă cale. Așa fac reginele. 

Găsesc o cale, o cale care nu înseamnă să traverseze 
râul. Până și foametea ar fi de preferat, decât să treacă 
Skahazadhanul. Era un lucru cunoscut. 

Trebuie să mă scuzi, ser, spuse ea. Petiţionarii vor fi în 
curând la porţile mele. Trebuie să-mi pun urechile pleoștite 
și să redevin regina lor. Cheamă-i pe Reznak și pe Țeastă- 
Rasă. Am să-i primesc după ce mă îmbrac. 

- Cum poruncește înălțimea Ta. Selmy se înclină. 

Marea Piramidă se înălța două sute cincizeci de metri 
spre cer, de la imensa-i bază pătrată până la vârful semeţ 
unde regina își avea camerele private, înconjurate de 
verdeață și de iazuri înmiresmate. In timp ce zorile se iveau 
albastre și răcoroase peste oraș, Dany ieși pe terasă. Către 


apus, lumina soarelui sclipea pe cupolele aurii ale Templului 
Graţiilor și grava umbre adânci în spatele piramidelor în 
trepte ale celor puternici. în unele dintre acele piramide, Fiii 
Harpiei pun la cale noi crime, chiar acum, gândi ea, iar eu n- 
am puterea să-i opresc. 

Viserion îi simţi neliniștea. Dragonul alb zăcea încolăcit în 
jurul unui păr, odihnindu-și capul pe coadă. Când Dany 
trecu, ochii dragonului se deschiseră, două iazuri de aur 
topit. Coarnele îi erau tot aurii, la fel ca solzii înșiraţi pe 
spate, de la cap la coadă. 

- Ești leneș, îi spuse ea, scărpinându-l sub bărbie. Solzii 
erau fierbinţi la atingere, ca o armură lăsată prea mult la 
soare. Dragonii sunt foc preschimbat în came. Citise asta 
într-una dintre cărțile pe care 

56 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ser Jorah i le dăduse ca dar de nuntă. Ar trebui să vânezi 
cu fraţii tăi. 

lar te-ai bătut cu Drogon? 

Dragonii se sălbăticiseră în ultimul timp. Rhaegal se 
năpustise la lrri, iar Viserion părjolise tokarul lui Reznak, 
ultima oară când Seneșalul o vizitase. /-am lăsat prea mult 
de capul lor, dar când să-mi găsesc timp pentru ei? 

Coada lui Viserion plesni într-o parte, izbind trunchiul 
pomului atât de tare încât o pară căzu rostogolindu-se la 
picioarele lui Dany. 

Dragonul își deschise aripile și, pe jumătate zburând, pe 
jumătate săltând, ajunse pe balustradă. Crește, gândi ea, în 
timp ce dragonul se avânta în înaltul cerului. Cresc toți trei, 
în curând vor fi destul de mari încât să-mi poarte povara. 
Atunci avea să zboare, așa cum făcuse și Aegon Cuceritorul, 
sus, tot mai sus, până când Meereenul va fi atât de mic, 
încât îl va putea acoperi cu vârful degetului. 

II urmări pe Viserion înălțându-se în cercuri tot mai largi, 
până 


când dispăru din raza privirii ei în spatele apelor 
mocirloase ale Skahazadhanului. Abia atunci Dany se 
întoarse în piramidă, unde lrri și Jhiqui o așteptau, ca să-i 
descâlcească părul și s-o îmbrace, așa cum se cuvenea 
Reginei Meereenului, într-un tokarghiscari. 

Veșmântul era incomod, o fâșie lungă și informă, care 
trebuia înfășurată în jurul șoldurilor, pe sub un braţ și peste 
umăr, cu franjurii aranjaţi și etalaţi cu grijă. înfășurat prea 
larg, putea să cadă, înfâășurat prea strâns, se răsucea, o 
împiedica și o strângea. Chiar și aranjat cum trebuie, tokaru/ 
îl obliga pe cel care-l purta să-l ţină cu mâna stângă. Ca să 
umbli înveșmântat într-un tokar, era nevoie de pași mărunți 
și de un echilibru perfect, ca să nu calci pe acele franjuri 
care atârnau greu. Nu era un veșmânt făcut pentru un om 
care trebuia să muncească. Tokarul era veșmântul 
stăpânilor, un semn al bogăției și al puterii. 

Când ocupase Meereenul, Dany intenţionase să interzică 
tokarul, dar consiliul ei o convinsese să n-o facă. 

- Mama Dragonilor trebuie să îmbrace tokarul, altfel va fi 
mereu privită cu ură, o prevenise Graţia Verde, Galazza 
Galare. In straiele de lână ale Westerosului sau într-o rochie 
de dantelă myrisheană, 

dansul dragonilor 

57 

Luminăţia Ta va rămâne pe veci o străină printre noi, o 
necunoscută 

grotescă, o cuceritoare barbară. Regina Meereenului 
trebuie să fie o doamnă a Vechiului Ghis. 

Oacheșul Ben Plumm, căpitanul Fiilor Secunzi, fusese 
nevoit să-i explice mai succint: 

- Cine vrea să fie regele iepurilor ar face bine să-și pună o 
pereche de urechi pleoștite. 

Urechile pleoștite pe care le alese astăzi erau din pânză 
albă, diafană, cu un șir de ciucuri aurii. Cu ajutorul lui Jhiqui, 
își înfășură tokarul corect peste trup, la a treia încercare. Irri 
îi aduse coroana, făurită în forma dragonului cu trei capete 


al Casei sale. Trupul era din aur, aripile din argint, cele trei 
capete din fildeș, onix și jais. Din pricina greutăţii sale, gâtul 
și umerii aveau să-i amorțească și s-o doară, înainte de 
sfârșitul zilei. O coroană nu trebuie să fie purtată cu 
ușurință. Unul dintre strămoșii ei regali spusese asta cândva. 
Un Aegon, dar care? 

Cinci Aegoni domniseră peste Cele Șapte Regate ale 
Westerosului și ar fi putut exista un al șaselea, dacă fiul 
fratelui ei n-ar fi fost ucis de câinii Uzurpatorului, când era 
doar un prunc la sân. Dacă ar fi trăit, poate că m-aș fi 
măritat cu el. Aegon ar fi fost mai apropiat de vârsta mea 
decât Viserys. Dany nici nu venise pe lume când Aegon și 
sora lui fuseseră uciși. Tatăl lor pierise și mai devreme, 
omorât de Uzurpator la Trident. Celălalt frate al ei, Viserys, 
murise urlând în Vaes Dothrak, cu o coroană de aur topit pe 
cap. Mă vor omori și pe mine, dacă le îngădui. 

Cuţitele care mi l-au răpus pe Scut Neclintit îmi erau 
destinate mie. 

Nu uitase copiii sclavi pe care Marii Stăpâni îi ţintuiseră 
de-a lungul drumului de la Yunkai. Număraseră o sută 
șaizeci și trei, câte un copil la fiecare kilometru, bătuţi în 
cuie de stâlpi, cu un braţ întins, arătând calea. După căderea 
Meereenului, Dany ţintuise același număr din rândul Marilor 
Stăpâni. Roiuri de muște le însoţiseră moartea lentă, iar 
duhoarea stăruise în piaţă multă vreme. Cu toate acestea, se 
temea uneori că nu mersese destul de departe. Meereenii 
erau oameni vicleni și îndărătnici, care i se împotriveau la 
fiecare mișcare. și 

58 

GEORGE R.R. MARTIN 

eliberaseră sclavii, da... însă numai pentru a-i angaja 
înapoi ca servitori, pentru o plată atât de meschină, încât cei 
mai mulţi abia dacă-și permiteau să mănânce. Sclavii 
eliberaţi care erau prea bătrâni ca să fie de folos fuseseră 
aruncaţi în stradă, împreună cu infirmii și schilozii. Și Marii 


Stăpâni tot se adunau în vârful piramidelor înalte, ca să se 
plângă 

de faptul că regina dragon le umpluse nobilul oraș de 
cete de cerșetori nespălaţi, hoţi și târfe. 

Ca să stăpânesc Meereenul, trebuie să-i câștig pe 
meereem, oricât de mult i-aș disprețul. 

- Sunt gata, îi spuse lui Irri. 

Reznak și Skahaz o așteptau în capul impunătoarei scări 
de marmură. 

- Măreaţă regină, declară Reznak mo Reznak, ești atât de 
strălucitoare astăzi, încât mi-e frică să te privesc. Seneșalul 
purta un tokar din mătase castanie, cu franjuri de aur. 
Scund, cu pielea umedă, mirosea de parcă s-ar fi îmbăiat în 
parfum și vorbea o formă stricată a valyrienei culte, stâlcită 
și condimentată cu mârâitul gros al ghiscarilor. 

- Ești amabil că spui asta, răspunse Dany, într-o formă 
mai curată 

a aceleiași limbi. 

- Regina mea, mormăi Skahaz mo Kandag, cel cu capul 
ras. 

Ghiscarii aveau părul des și sârmos; multă vreme 
dăinuise obiceiul ca bărbaţii din Orașele Stăpânilor de Sclavi 
să-l aranjeze în coarne, ţepușe sau aripi. Răzându-1l, Skahaz 
lăsase în urmă vechiul Meereen pentru a-l 

accepta pe cel nou. Rudele lui Kandaq făcuseră la fel, 
după exemplul lui. 

Urmaseră și alţii, dar Dany nu știa dacă de teamă, de 
dragul modei sau din ambiţie. Li se spunea teste-rase. 
Skahaz era Țeasta-Rasă... şi cel mai netrebnic trădător 
pentru Fiii Harpiei și tagma lor. 

- Am aflat despre eunuc, continuă el. 

- II chema Scut Neclintit. 

- Vor muri și alţii, dacă ucigașii nu sunt pedepsiţi. 

Chiar și cu ţeasta rasă, Skahaz avea o faţă respingaătoare: 
o frunte încruntată, ochi mici, cu pungi grele dedesubt, un 


nas mare, întunecat de puncte negre, o piele unsuroasă care 
părea mai galbenă decât 

dansul dragonilor 

59 

obișnuita nuanţă chihlimbarie a ghiscarilor. Era o faţă 
grosolană, agresivă, furioasă. Dany nu putea decât să se 
roage să fie și una cinstită. 

- Cum pot să-i pedepsesc când nu știu cine sunt? îl 
întrebă Dany. 

Spune-mi, viteazule Skahaz. 

- Nu duci lipsă de dușmani, înălţimea Ta. Poţi să le vezi 
piramidele de pe terasa ta. Zhak, Hazkar, Ghazeen, Merreg, 
Loraqg, toate familiile vechilor stăpâni de sclavi. Pahl. Mai cu 
seamă Pahl. O casă de femei, acum. Femei bătrâne și 
înverșunate, însetate de sânge. Femeile nu uită. 

Femeile nu iartă. 

Nu, gândi Dany, iar câinii Uzurpatorului vor afla asta, 
când se vor întoarce în Westeros. Era adevărat că între ea și 
Casa Pahl se afla sânge. 

Oznak zo Pahl fusese eroul Meereenului până când îl 
omorâse Vânjosul Belwas. Tatăl lui, comandantul gărzii 
orașului, murise apărând porţile când Mădularul lui Joso le 
făcuse fărâme. Unchiul lui fusese unul dintre cei o sută 
șaizeci și trei din piaţă. 

- Cât aur am oferit pentru informaţii privind Fiii Harpiei? îl 
întrebă Dany pe Reznak. 

- O sută de galbeni, dacă ţi-e pe plac, Luminăţia Ta. 

- O mie de galbeni mi-ar fi mai pe plac. Fă să fie așa. 

- înălţimea Ta nu mi-a cerut sfatul, spuse Skahaz Țeastă- 
Rasă, dar eu zic că sângele trebuie plătit cu sânge. la câte 
un om din fiecare dintre familiile pe care le-am enumerat și 
omoară-l. Data viitoare când unul de-al tău va fi ucis, ia câte 
doi din fiecare casă mare și omoară-i. 

Nu va mai fi oa treia crimă. 

Reznak scânci nefericit. 


-Nuuuu... bună regină, o asemenea cruzime ar atrage 
mânia zeilor. li vom găsi pe ucigași, îţi promit, și atunci se va 
dovedi că sunt niște ticăloși de rând, vei vedea. 

Seneșalul era la fel de pleșuv ca Skahaz, însă, în cazul lui, 
răspunzători erau zeii. 

- Dacă vreun fir de păr va fi atât de obraznic încât să 
rasară, frizerul meu așteaptă cu briciul pregatit, spusese el 
când Dany îl ridicase în rang. 

60 

GEORGE R.R. MARTIN 

Erau momente în care Dany se întreba dacă briciul acela 
nu și-ar găsi o întrebuințare mai bună la beregata lui 
Reznak. Era un om folositor, dar Dany nu-l plăcea și se 
încredea în el și mai puţin. Nu uitase de maegi Mirri Maz 
Duur, care îi răsplătise bunătatea omorându-i lumina ochilor 
și pruncul nenăscut, 

Cei Nemuritori îi spuseseră că va fi trădată de trei ori. 
Maegi fusese prima. Ser Jorah al doilea. Oare Reznak va fi al 
treilea sau Țeasta-Rasă 

sau Daario? Sau va fi cineva pe care nu l-aș bănui 
niciodată? Ser Barnstan, Viermele Cenușiu sau Missandei? 

- Skahaz, îi spuse ea lui Țeastă-Rasă, îţi mulţumesc 
pentru sfat. 

Reznak, vezi ce pot face o mie de galbeni. 

Strângându-și tokarul la piept, Dany trecu pe lângă ei, 
coborând scara largă de marmură. Pășea câte un pic, ca să 
nu se împiedice în franjuri și să se prăbușească în faţa 
întregii Curți. 

Missandei o anunţă. Micuța scribă avea un glas dulce și 
răsunător. 

- îngenuncheați cu toții în fața lui Daenerys Născută din 
Furtună, Cea Nearsă, Regina Meereenului, Regina Anaalilor, 
a Rhoynarilor și a Primilor Oameni, Khaleesi a întinsei Mări 
de larbă, Cea Care a Zdrobit Lanţurile și Mamă a Dragonilor, 
strigă ea, în timp ce Dany cobora încet. 


Sala se umpluse. Nepătaţii stăteau cu spatele la stâlpi, cu 
scuturile și suliţele în mâini, cu ţepușele coifurilor înălţându- 
se ca un șir de cuțite. Meereenii se adunaseră sub ferestrele 
dinspre răsărit, într-o îmbulzeală de ţeste rase, coarne, mâini 
și spirale păroase. Sclavii ei eliberaţi stăteau la distanţă de 
foștii lor stăpâni. Până când nu stau unii lângă alții, 
Meereenul nu va cunoaște pacea. 

- Ridicaţi-vă. 

Dany se așeză pe banchetă. Sala se ridică. Asta, ce/ 
putin, fac ca unul. 

Reznak mo Reznak avea o listă. Obiceiul cerea ca regina 
să înceapă 

cu solul astaporilor, un fost sclav care-și zicea Lordul 
Ghael, deși nimeni nu părea să știe al cui lord era. 

Lordul Ghael avea o gură plină de dinţi maro stricaţi și 
faţa alungită a unei nevastuici. Avea și un dar: 

dansul dragonilor 

61 

- Cleon cel Mare îţi trimite acești papuci ca semn al 
dragostei pentru Daenerys Născută din Furtună, Mama 
Dragonilor, vesti el. 

Irri îi aduse papucii și îi încălţă picioarele. Erau din piele 
aurită, împodobiţi cu perle verzi de apă dulce. Crede oare 
regele-măcelar că-mi câștigă mâna cu o pereche de papuci 
frumoși? 

- Regele Cleon e foarte generos, zise ea. Poţi să-i 
mulțumești pentru încântătorul dar. încântător, dar făcut 
pentru un copil. Dany avea picioare mici, însă papucii îi 
striveau degetele. 

- Marele Cleon va fi încântat să afle că ţi-au plăcut, zise 
Lordul Ghael. Luminâţia Sa mă roagă să-ţi spun că e pregatit 
s-o apere pe Mama Dragonilor de toţi vrăjmașii ei. 

Dacă îmi propune iarăși să mă mărit cu el, am să-i arunc 
un papuc în cap, gândi Dany, dar, de data aceasta, solul din 
Astapor nu pomeni nimic despre căsătorie. In schimb, spuse: 


- A venit vremea ca Astaporul și Meereenul să pună capat 
crudei domnii a înțelepţilor Stăpâni din Yunkai, dușmani de 
moarte ai tuturor celor care trăiesc în libertate. Marele Cleon 
mă roagă să-ţi spun că el și noii săi Nepătaţi vor marșălui 
curând. 

Noii săi Nepătați sunt o glumă grosolană. 

- Regele Cleos ar fi înţelept să se îngrijească de treburile 
lui și să-i lase pe yunkai să-și vadă de-ale lor. 

Nu că Daenerys ar fi nutrit vreun sentiment de dragoste 
pentru yunkai. începea să regrete din ce în ce mai mult că 
nu ocupase Orașul Galben după ce-i învinsese armata pe 
câmpul de bătălie, înţelepţii Stăpâni reinstauraseră sclavia 
de îndată ce o văzuseră 

plecată și se ocupau de mobilizarea recruţilor, tocmitul 
mercenarilor și încheierea de alianţe împotriva ei. Cleon, cel 
care își spunea cel Mare, era ceva mai bun însă. Regele 
Măcelar reinstaurase sclavia în Astapor, singura schimbare 
fiind aceea că foștii robi erau acum stăpâni și foștii stăpâni, 
sclavi. Tot măcelar a rămas, iar mâinile îi sunt pătate de 
sânge. 

62 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Eu sunt doar o fetișcană și știu puţine despre căile 
războiului, continuă ea, dar se spune că Astaporul suferă de 
foame. Regele Cleos să-și hrănească oamenii înainte să-i 
conducă în bătălie. 

La un gest al reginei, Ghael se retrase. 

- Luminăţia Ta, interveni Reznak mo Reznak, binevoiești 
să-l asculți pe nobilul Hizdahr zo Loraq? 

larăși? Dany încuviinţă, iar Hizdahr se apropie cu pași 
mari, un bărbat înalt, zvelt, cu pielea nepătată, de culoarea 
chihlimbarului. 

Făcu o plecăciune, în același loc în care fusese așezat 
trupul neînsufleţit al lui Scut Neclintit, nu cu multă vreme în 
urmă. Am nevoie de omul acesta, își reaminti Dany. Hizdahr 
era un neguţător bogat, cu mulţi prieteni în Meereen și încă 


și mai mulţi peste mări. Vizitase Volantisul, Lysul și Qarthul, 
avea rubedenii în Tolos și Elyria și chiar se spunea că avea o 
anumită influență în Noul Ghis, unde yunkaii încercau să 
stârnească dușmănie împotriva lui Dany și a stăpânirii ei. 

Și era bogat. Strașnic și fabulos de bogat... 

Și pe cale să devină și mai bogat, dacă îi aprob cererea. 
Când Dany închisese arenele de luptă ale orașului, valoarea 
cotelor acestora scăzuse dramatic. Hizdahr zo Loraq le 
înhățase cu ambele mâini, iar acum deținea cele mai multe 
arene din Meereen. 

Din tâmplele nobilului se înălțau aripi de păr, de parcă 
țeasta lui ar fi fost gata să-și ia zborul. Faţa prelungă îi era 
alungită și mai mult de o barbă din fire sârmoase, negre cu 
nuanţe roșcate, legate cu inele de aur. Tokaru-i purpuriu era 
tivit cu ametiste și perle. 

- Luminăţia Ta știe, cu siguranță, pentru ce motiv mă aflu 
aici. 

- Păi, spuse ea, probabil fiindcă nu ai altceva de făcut 
decât să mă 

baţi la cap. De câte ori te-am refuzat? 

- De cinci ori, Luminăţia Ta. 

- Șase, cu asta. N-am să îngădui redeschiderea arenelor 
de luptă. 

- Dacă Maiestatea Ta mi-ar asculta argumentele... 

- Le-am ascultat. De cinci ori. Ai venit cu unele noi? 

dansul dragonilor 

63 

- Argumente vechi, recunoscu Hizdahr, vorbe noi. Vorbe 
încântătoare și curtenitoare, mai nimerite să impresioneze o 
regină. 

- Cauza pe care o susţii gasesc că lasă de dorit, nu 
amabilitaţile tale. 

Ți-am ascultat argumentele atât de des încât aș putea să- 
ți susțin pledoaria chiar eu. S-o fac? Se aplecă: Arenele de 
luptă au făcut parte din Meereen încă de la întemeierea 
orașului. Luptele au o natură profund religioasă, sunt 


sacrificii de sânge aduse zeilor Ghisului. Arta mortală a 
Ghisului nu e un simplu măcel, ci un spectacol al curajului, 
al măiestriei și al puterii, foarte plăcut zeilor. învingătorii 
sunt ospătaţi, rasfăţaţi și aclamaţi, iar cei ce mor eroic sunt 
cinstiţi și pomeniţi. Prin deschiderea arenelor le voi arăta 
oamenilor Meereenului că le respect legile și obiceiurile. 
Arenele sunt vestite în lumea întreagă. Atrag negoţul către 
Meereen și umplu cuferele orașului cu monede din întreaga 
lume. Toţi oamenii se simt atrași de sânge, o pornire pe care 
arenele o pot domuoli. 

In felul acesta, Meereen va fi un oraș mai liniștit. Pentru 
criminalii condamnaţi să moară pe nisipuri, arenele 
reprezintă un duel judiciar, o ultimă șansă a unui bărbat de 
a-și dovedi nevinovăția. Dany își scutură 

părul. Ce zici? Cum m-am descurcat? 

- Luminăţia Ta a prezentat cazul mult mai bine decât aș fi 
putut spera s-o fac eu însumi. Văd că ești pe cât de 
frumoasă, pe atât de elocventă. Eu mă declar convins. 

Dany nu-și putu stăpâni râsul. 

- Foarte bine... eu nu. 

-Luminăţia Ta, îi șopti Reznak mo Reznak la ureche, dacă- 
mi îngădui să-ţi amintesc, se obișnuiește ca orașul să 
revendice o zecime din toate profiturile arenelor de luptă, ca 
taxă, după ce se scad cheltuielile. 

Acei bani ar putea fi puși în slujba multor cauze nobile. 

- Ar putea, îl aprobă ea, dar, dacă ar fi să redeschidem 
arenele, ar trebui să ne luăm zeciuiala înainte de scăderea 
cheltuielilor. Eu sunt doar o fetișcană și știu puţine despre 
negoţ, dar am stat lângă Illyrio Mopatis și Xaro Xhoan Daxos 
destul ca să învăţ măcar atâta lucru. Nu contează. Hizdahr, 
dacă ai putea să stăpânești oștiri așa cum știi să 

64 

GEORGE R.R. MARTIN 

stăpânești argumente, ai putea cuceri lumea... dar 
raspunsul meu este tot nu. A șasea oară. 


Omul se înclină din nou, la fel de adânc ca mai înainte. 
Perlele și ametistele zornăiră încetișor pe podeaua de 
marmură. Un om foarte flexibil era Hizdahr zo Loraaq. 

- Regina a vorbit. 

Ar putea fi chipeș, dacă n-arfipărul ăla ridicol. Reznak şi 
Graţia Verde o îndemnau pe Dany să ia de soț un nobil din 
Meereen, pentru ca orașul să-i accepte domnia. Dacă s-ar 
ajunge la asta, Hizdahr zo Loraqg ar merita să fie luat în 
consideraţie. Mai degrabă decât Skahaz. Țeasta-Rasă se 
oferise să-și lase nevasta pentru ea, dar ideea o făcea să se 
înfioare. Hizdahr știa măcar să zâmbească, deși, când Dany 
încercă să-și închipuie cum ar fi să 

împartă patul cu el, aproape că izbucni în râs. 

- Luminăţia Ta, zise Reznak, consultându-și lista, nobilul 
Grazdan zo Galare dorește să ţi se adreseze. li dai ascultare? 

- Plăcerea va fi de partea mea, răspunse Dany, admirând 
strălucirea aurului și lucirea perlelor verzi de pe papucii 
primiţi de la Cleon, în timp ce se străduia să ignore 
strânsoarea care-i chinuia degetele. 

Grazdan, fusese prevenita, era un văr al Graţiei Verzi, al 
cărei sprijin îl considera de nepreţuit. Preoteasa era un glas 
al pacii, al acceptării și al supunerii la autoritatea legitimă. 
Pot să-l ascult cu respect pe vărul ei, indiferent ce dorește. 

Dorea aur. Dany refuzase să-l despăgubească pe oricare 
dintre Marii Stăpâni pentru sclavii pe care îi eliberase, dar 
meereenii continuau să născocească alte căi de a stoarce 
bani de la ea. Nobilul Grazdan era un asemenea om. li spuse 
că avusese cândva o sclavă 

care era o foarte pricepută ţesătoare, a cărei măiestrie era 
preţuită 

dincolo de hotarele Meereenului, în Noul Ghis, în Astapor 
și în Qarth. Când această femeie îmbătrânise, Grazdan 
cumpărase o duzină de fete tinere și îi poruncise bătrânei să 
le iniţieze în tainele meșteșugului ei. Acum, ţesătoarea era 
moartă. Cele tinere, eliberate, deschiseseră o prăvălie lângă 
zidul portului ca să-și vândă ţesăturile. 


dansul dragonilor 

65 

Grazdan zo Galare voia să știe dacă poate să primească o 
parte din câștigurile lor. 

- Mie îmi datorează măiestria lor, pretinse el. Le-am smuls 
dintre sclavii scoși la mezat și le-am dat războiului de ţesut. 

Dany îl ascultă în tăcere, cu chipul neclintit. Când omul 
isprăvi, întrebă: 

- Care era numele bătrânei țesătoare? 

- Sclava? Grazdan se mută de pe un picior pe altul, 
încruntându-se. 

Era... poate că Elza. Sau Ella. A murit acum șase ani. Am 
avut atâția sclavi, înălțimea Ta. 

- Să-i zicem Elza. Dany ridică o mână. lată hotărârea mea: 
De la fete, nu vei primi nimic. Cea care le-a învăţat 
meșteșugul a fost Elza, nu tu. De la tine, fetele vor primi un 
nou război de ţesut, cel mai bun pe care banii îl pot 
cumpăra. Asta pentru că ai uitat numele bătrânei. 

Poţi pleca. 

Reznak ar mai fi poftit încă un tokar, însă Dany stărui să 
cheme, în locul lui, pe unul dintre sclavii eliberați. Din acel 
moment, alternă 

foștii stăpâni și foștii sclavi. Majoritatea chestiunilor 
aduse în faţa ei cereau corectarea nedreptăţilor. Meereenul 
fusese prădat cu sălbăticie după ce fusese cucerit. 
Piramidele în trepte ale celor puternici fuseseră 

cruțate de ce era mai rău, dar zonele mai modeste ale 
orașului căzuseră 

pradă unui adevărat dezmâăţ al jafului și al măcelului, 
când sclavii se ridicaseră și hoardele înfometate care o 
urmaseră de la Yunkai și Astapor năvăliseră pe porţile 
sfărâmate. Nepătaţii ei restauraseră, în cele din urmă, 
ordinea, însă atacul lăsase în urma lui o grămadă de 
necazuri, și nimeni nu știa cu certitudine ce legi erau încă în 
vigoare. 

Și astfel, oamenii veneau la regină. 


Se înfăţișă o femeie bogată, căreia îi muriseră soțul și fiii 
apărând zidurile orașului. In timpul atacului, ea fugise la 
fratele ei, înspăimântată. La întoarcere, își găsise casa 
transformată în bordel. Târfele erau gătite cu giuvaierele și 
veșmintele ei. Iși voia casa înapoi, dar și bijuteriile. 

66 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Pot să păstreze hainele, zise ea cu îngăduinţă. 

Dany îi acordă dreptul de a-și recupera bijuteriile, dar 
hotări că 

locuinţa a fost pierdută din clipa în care o părăsise. 

Veni apoi un fost sclav, ca să acuze un anume nobil din 
Casa Zhak. 

Omul luase de curând de nevastă o sclavă eliberată, care 
fusese ţiitoarea stăpânului înainte de căderea orașului. 
Nobilul îi luase fecioria, se folosise de ea pentru propria-i 
plăcere și îi făcuse un prunc. Noul ei soţ voia ca nobilul să fie 
castrat pentru viol și mai voia și o pungă de galbeni, să-l 
plătească pentru că-l creștea pe bastardul lui ca pe propriul 
copil. Dany hotări că poate primi aurul, dar nu acceptă 
castrarea. 

- Când s-a culcat cu ea, soţia ta a fost proprietatea lui, cu 
care putea să facă după cum poftea. După lege, n-a fost viol. 

Dany își dădu seama că hotărârea ei nu-l mulțumea, dar, 
dacă ar fi castrat fiecare bărbat care siluise vreodată o 
sclavă, ar fi domnit în curând peste un oraș de eunuci. 

Se înfăţișă un băiat, mai tânăr decât Dany, plăpând și cu 
o cicatrice pe faţă, înveșmântat într-un tokar gri, ponosit, cu 
franjuri argintii. 

Glasul i se frânse când povesti cum doi dintre sclavii de 
casă ai tatălui său se răzvrătiseră în noaptea în care poarta 
fusese spartă. Unul îi omorâse tatăl, celălalt fratele mai 
mare. Amândoi îi siluiseră mama înainte de a o omori și pe 
ea. Băiatul scăpase doar cu cicatricea de pe faţă, dar unul 
dintre criminali locuia și acum în casa tatălui său, iar celălalt 


intrase în rândul soldaţilor reginei, ca unul dintre Oamenii 
Mamei. li voia spânzurați pe amândoi. 

Sunt regină peste un oraș clădit pe pulbere și moarte. 
Dany nu avu încotro și îl refuză. Declarase o amnistie 
generală pentru toate nelegiuirile înfăptuite în timpul 
atacului. Și nu avea de gând să pedepsească sclavii pentru 
că se ridicaseră împotriva stăpânilor lor. 

Când îi spuse, băiatul se repezi la ea, dar piciorul i se 
încurcă în tokar și căzu rășchirându-se pe marmura 
purpurie. Vânjosul Belwas se năpusti asupra lui, cât ai clipi. 
Voinicul eunuc oacheș îl ridică într-o singură 

mână și îl scutură așa cum ar fi făcut un mastif cu un 
șobolan. 

dansul dragonilor 

67 

- Ajunge, Belwas, strigă Dany. Lasă-l. lar băiatului îi 
spuse: Preţuiește acel tokar, căci ţi-a salvat viaţa. Dacă ai fi 
pus mâna pe mine la furie, ţi-ai fi pierdut-o. Ești doar un 
băieţandru, așa că vom uita ce s-a petrecut aici. 

Ar trebui să faci și tu la fel. Dar, plecând, băiatul aruncă o 
privire peste umăr, iar Dany, văzându-i ochii, gândi: Harpia 
mai are un fiu. 

Și astfel ziua se scurse, când anostă, când înfricoșătoare. 
Spre prânz, Daenerys simțea povara coroanei pe cap și 
rigiditatea băncii sub ea. 

Cu atât de mulţi așteptând să-i asculte, nu se opri să 
mănânce, dar o trimise pe Jhiqui la bucătării după un talger 
cu lipie, măsline, smochine și brânză. Ciugulea în timp ce 
asculta și sorbea dintr-o cupă de vin îndoit cu apă. 
Smochinele erau bune, măslinele și mai bune, dar vinul îi 
lăsa un gust aspru, metalic, în gură. Strugurii mici, gălbui, 
care creșteau în aceste regiuni produceau un vin de o 
calitate foarte proastă. 

Nu vom face negoț cu vin, își dădu seama Dany, sorbind. 
In plus, Marii Stăpâni părjoliseră cele mai bune vii, împreună 
cu măslinii. 


După-amiază veni un sculptor, propunând să schimbe 
capul imensei harpii de bronz din Piaţa Purificării cu unul 
făcut după 

înfățișarea lui Dany. Ea îl refuză cu toată amabilitatea de 
care era în stare, străduindu-se să nu se cutremure. O știucă 
de o mărime fără 

precedent fusese prinsă în Skahazadhan și pescarul voia 
să i-o dea reginei. Ea primi peștele cu profundă recunoștință, 
răsplăti pescarul cu o pungă dolofană cu arginţi și trimise 
știuca la bucătării. Un ară- 

mar îi făurise un costum din inele lustruite, pe care să-l 
poarte la război. 

Ea îl primi, copleșindu-l cu mulțumiri. Era încântător de 
privit și toată acea aramă lustruită ar fi sclipit frumos în 
soare, dar, dacă s-ar fi anunţat o bătălie adevărată, Dany ar 
fi preferat să fie îmbrăcată în oțel. Până și o fetișcană care 
nu știa nimic despre căile războiului știa asta. 

Papucii pe care i-i trimisese Regele Măcelar o strângeau 
prea tare. 

Dany și-i scoase și se așeză cu un picior sub ea și celălalt 
legănându-se înainte și înapoi. Nu era o poziţie foarte 
protocolară, dar obosise să 

fie regală. Coroana îi provocase dureri de cap, iar șezutul 
îi amorţise. 

68 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ser Barristan, strigă ea. Ştiu de ce calitate are nevoie cel 
mai mult un rege. 


A 


- Curaj, înălţimea Ta? 

- Nu, îl tachină. Un fund de fier. Nu fac decât să șed. 

- înălţimea Ta și-a arogat prea multe responsabilități. Ar 
trebui să 

le îngădui sfetnicilor tăi să-ţi ușureze povara de pe umeri. 

- Am prea mulţi sfetnici. Eu de perne am nevoie. Dany i se 
adresă 

lui Reznak: Câţi mai sunt? 

- Douazeci și trei, dacă nu ţi-e cu supărare, Luminăţia Ta. 
Cu tot atâtea reclamaţii. Seneșalul cercetă câteva hărtii. Un 
vițel și trei capre. 

Restul vor fi oi sau miei, fără îndoială. 

- Douăzeci și trei, suspină Dany. Dragonii mei se dau în 
vânt după 

carnea de oaie de când am început să-i plătim pe oieri 
pentru pierderile lor. Pretenţiile lor au fost dovedite? 

- Unii au adus oase carbonizate. 

- Oamenii fac focuri. Oamenii frig carne de oaie. Oasele 
arse nu dovedesc nimic. Oacheșul Ben zice că pe dealurile 
de dincolo de oraș 

sunt lupi roșii, câini sălbatici și șacali. Trebuie să plătim 
argint bun pentru fiecare oaie care se rătăcește între Yunkai 
și Skahazadhan? 

- Nu, Luminăţia Ta. Reznak se înclină. Să-i alung pe acești 
pungași sau îi vrei pedepsiţi? 

Daenerys se foi pe bancă. Abanosul era tare sub ea. 

- Nimeni nu trebuie să se teamă să vină în faţa mea. 
Plătește-i. 

Unele pretenţii erau false, nu se îndoia de asta, dar cele 
mai multe erau întemeiate. Dragonii ei crescuseră prea mari 
ca să se mulțumească 


doar cu șobolani, pisici și câini, ca până atunci. Cu cât 
mănâncă mai mult, cu atât vor crește mai mari) o avertizase 
Ser Barristan, și cu cât cresc mai mari) cu atât vor mânca 
mai mult. Drogon, mai cu seamă, hoinărea departe, pe 
câmp, și putea devora cu ușurință o oaie pe zi. 

Plătește-le valoarea animalelor, îi spuse lui Reznak, dar, 
de acum înainte, reclamanţii trebuie să se prezinte la 
Templul Graţiilor și să 

facă un sfânt jurământ în faţa zeilor Ghisului. 

dansul dragonilor 

69 

- Va fi precum spui. Reznal se întoarse către reclamanţi: 
Lumină 

ţia Sa Regina a consimţit să vă despăgubească pe fiecare 
pentru animalele pe care le-aţi pierdut, le zise el, în limba 
ghiscari. Prezentaţi-vă 

mâine la misiţii mei și veţi fi plătiţi în bani sau în natură, 
după cum preferați. 

Hotărârea fu primită cu o tăcere posomorâtă. A; fi crezut 
că ar putea fi mai bucuroși, gândi Dany, supărată. Au primit 
ce-au vrut. Oare cum pot fi mulțumiți acești oameni? 

Un bărbat rămase în urmă, în timp ce toţi ceilalţi ieșeau 
pe rând; un bărbat îndesat, cu faţa arsă de vânt, în straie 
ponosite. Pe cap avea o calotă aspră de păr sârmos, negru- 
roșcat, tuns în jurul urechilor, iar într-o mână ţinea un sac 
jerpelit de pânză. Stătea cu capul plecat, privind ţintă 
podeaua de marmură, de parcă ar fi uitat unde se afla. 

Și ăsta ce mai vrea? se întrebă Dany, încruntându-se. 

- îngenuncheați cu toții, în fața lui Daenerys Născută din 
Furtună, cea Nearsă, Regină a Meereenului, Regină a 
Andalilor, a Rhoynarilor și a Primilor Oameni, Khaleesi a 
Imensei Mări de larbă, Cea Care a Sfărâmat Lan 

turile și Mamă a Dragonilor! strigă Missandei, cu glasul ei 
subțire și dulce. 

Când Dany se ridică, tokarul începu să-i alunece. 11 
prinse și-l trase la loc. 


- Tu, cel cu sacul, strigă ea, ai vrut să mi te adresezi? Poţi 
să te apropii. 

Când ridică fruntea, ochii bărbatului erau roșii și aspri, ca 
niște răni deschise. Dany îl zări pe Ser Barristan 
strecurându-se lângă ea, ca o umbră albă. Omul se apropie, 
împleticindu-se, un pas, pe urmă 

altul, strângând în mână sacul. E beat sau bo/nav? Avea 
noroi sub unghiile-i galbene și crăpate. 

- Ce-i? întrebă Daenerys. Ai vreo plângere să ne înfăţișezi, 
vreo jalbă? Ce dorești de la noi? 

Limba bărbatului trecu iute peste buzele-i crăpate. 

- Eu... eu am adus... 

- Oase? zise ea nerăbdătoare. Oase arse? 

Bărbatul ridică sacul și apoi îl deșertă pe podeaua de 
marmură. 

70 

GEORGE R.R. MARTIN 

Erau, într-adevăr, oase. Oase rupte, înnegrite. Cele mai 
lungi fuseseră 

despicate, pentru măduvă. 

- A fost cel negru, spuse omul, în mormăita limbă 
ghiscari, umbra înaripată. A coborât din cer și... și... 

Nu. Dany tremura. Nu, nu, o, nu! 

- Ești surd, nătărăule? îl întrebă Reznak mo Reznak. Nu 
mi-ai auzit anunţul? Du-te mâine la misiţi și vei fi 
despăgubit pentru oaie. 

- Reznak, grăi Ser Barristan cu glas scăzut, închide gura 
și deschide ochii. Acelea nu sunt oase de oaie. 

Nu, gândi Dany, acelea sunt oasele unui copil. 

JON 

Lupul alb gonea prin pădurea neagră, la baza unei stânci 
înalte până la cer. Luna alerga cu el, alunecând pe cerul 
înstelat, prin desișul de crengi desfrunzite de deasupra. 

- Snow, șopti luna. 

Lupul nu răspunse. Zăpada îi scârțâia sub labe. Vântul 
șuiera printre copaci. 


In depărtare, își auzea tovarășii de haită chemându-l, de 
la lup la lup. 

Vânau și ei. O ploaie dezlănţuită biciuia trupul fratelui 
său negru care sfâșia carnea unei capre imense, spălând 
sângele de pe coasta-i zdrelită 

de cornul lung al caprei. Altundeva, surioara lui înălță 
capul să urle la lună și o sută de mici veri cenușii își 
întrerupseră vânătoarea, să urle odată cu ea. Era mai cald în 
munţi, acolo unde se aflau, și mâncare din belșug. In multe 
nopţi, haita surorii sale se ghiftuia cu carnea oilor, a vacilor 
și a cailor, care erau prada oamenilor, și uneori chiar cu 
carne de om. 

- Snow, îl chemă iarăși luna, din înalt, chicotind. 

Lupul alb păși tiptil de-a lungul unei cărări de om, la baza 
stâncii îngheţate. Simţea gustul de sânge pe limbă, iar în 
urechi îi răsuna cântecul sutelor de veri. Cândva fuseseră 
șase, cinci scheunând orbi în zăpadă, lângă mama lor 
moartă, sugând lapte rece din sfârcurile ei 

72 

GEORGE R.R. MARTIN 

împietrite, și el care se îndepărta de-a bușilea, singur. Mai 
erau patru... 

și unul pe care lupul alb nu-l mai putea simți. 

- Snow, insistă luna. 

Lupul alb fugi de ea, gonind câtre văgâuna nopţii, unde 
soarele se ascunsese, cu răsuflarea îngheţând în aer. In 
nopţile fără stele, stânca uriașă era foarte neagră, o 
întunecime înălțându-se deasupra lumii largi, dar când luna 
era pe cer, sclipea palidă și glacială ca un râu îngheţat. 

Părul lupului era des și miţos, dar când bătea vântul de-a 
lungul întinderii de gheaţă, nicio blană nu putea să ţină 
frigul la distanţă. Pe celălalt versant, vântul era și mai rece. 
Lupul îl simţea. Acolo era fratele lui, fratele cenușiu care 
mirosea a vară. 

- Snow. Un ţurțure căzu de pe o creangă. Lupul alb se 
întoarse și-și dezveli colții. Snow! Părul i se ridică, zburlindu- 


se, când pădurea se topi în jurul lui. Snow, snow, snow! Auzi 
un fâlfâit de aripi. Prin întuneric, un corb zbură. 

Poposi pe pieptul lui Jon Snow, cu o bufnitură, zgăriind cu 
ghearele. 

-SNOW/! ii strigă în faţă. 

- Te aud. Camera era întunecoasă, patul tare. O lumină 
cenușie se prelingea printre obloane, vestind o nouă zi rece 
și mohorâtă. Așa îl trezeai pe Mormont? la-ţi penele de pe 
faţa mea. 

Jon își strecură un braţ afară de sub pături, să hâșâie 
vulturul. Era o pasăre mare, bătrână, obraznică și zburlită, 
fără pic de teamă. 

- Snow! ţipă pasărea, fâlfâind până pe stâlpul patului. 
Snow, snow, 

Jon înhăţă o pernă și o azvârli, dar pasărea se ridică în 
aer. Perna lovi peretele și explodă, împrăștiindu-și umplutura 
peste tot, tocmai când Edd Tollett cel Trist vâri capul pe ușă. 

- îmi cer scuze, spuse el, ignorând viscolul de pene, să-i 
aduc stăpânului micul dejun? 

- Boabe! strigă corbul. Boabe, boabe. 

- Corb prăjit, sugeră Jon. Și o jumătate de pintă de bere. 

dansul dragonilor 

73 

încă se simţea ciudat să aibă un intendent care să-l 
slujească și să-l servească; nu cu mult timp în urmă, ar fi fost 
el cel care ar fi adus micul dejun, pentru Lordul Comandant 
Mormont. 

- Trei grăunţe și un corb fript, spuse Edd cel Trist. Prea 
bine, stăpâne, numai că Hobb a făcut ouă fierte, caltaboși și 
mere înăbușite cu prune uscate. Merele înăbușite cu prune 
uscate sunt excelente, mai puţin prunele. Eu, unul, nu 
mănânc prune uscate. Ei, bine, am mâncat o dată, când 
Hobb le-a tocat împreună cu castane și morcovi și le-a 
ascuns într-o găină. Să n-ai niciodată încredere în bucătari, 
lordul meu. 

Te păcălesc atunci când te-aștepţi mai puţin. 


- Mai târziu, zise Jon. Micul dejun putea să aștepte. 
Stannis nu. 

Vreun necaz în tabăra prizonierilor astă-noapte? întrebă 
el. 

- Nu, de când ai pus străjeri la străjeri, lordul meu. 

- Bun. 

O mie de sălbatici fuseseră închiși dincolo de Zid, 
prizonierii pe care Stannis Baratheon îi luase când cavalerii 
săi zdrobiseră oastea peticită a lui Mance Rayder. Mulţi 
dintre prizonieri erau femei și unii dintre străjeri le 
strecuraseră afară, să le încălzească paturile. Oameni ai 
regelui, oameni ai reginei, nu părea să conteze; câţiva fraţi 
în negru încercaseră același lucru. Bărbaţii erau bărbaţi și 
alte femei nu se găseau, decât la mii de kilometri. 

- Alţi doi sălbatici s-au înfățișat să se predea, continuă 
Edd. O mamă 

cu o fată agăţată de fuste. Avea și un prunc de ţăţă, 
înfofolit în blănuri, dar era mort. 

- Mort, zise corbul. Era unul din cuvintele preferate ale 
păsării. 

Mort, mort, mort. 

Aproape în fiecare noapte veneau oameni liberi, fiinţe 
hămesite, pe jumătate îngheţate, care fugiseră de bătălia de 
la baza Zidului, doar ca să se târască înapoi, când și-au dat 
seama că n-aveau unde să 

se refugieze. 

- A fost interogată mama? întrebă Jon. 

74 

GEORGE R.R. MARTIN 

Stannis Baratheon zdrobise oastea lui Mance Rayder și îl 
luase prizonier pe Regele-de-Dincolo-de-Zid... dar sălbaticii 
erau încă acolo, Plângătorul și Tormund, Năpasta Uriașilor și 
alţi o mie. 

- Da, stăpâne, răspunse Edd, dar tot ce știe este că a fugit 
în timpul bătăliei și s-a ascuns în pădure după aceea. Am 
îndopat-o cu terci, am trimis-o la ţarcuri și am ars pruncul. 


Arderea copiilor morți nu-l mai tulbura pe Jon Snow; cei 
vii erau altă poveste. Doi regi să trezească dragonul. Mai 
întâi tatăl și apoi fiul, ca amândoi să moară regi. Cuvintele 
fuseseră șoptite de unul dintre oamenii reginei, în timp ce 
Maester Aemon îi curăța rănile. Jon încercase să nu le ia în 
seamă, punându-le pe seama febrei. Aemon obiectase: 

- Sângele unui rege are putere, îl prevenise bătrânul 
maester, și oameni mai buni decât Stannis au făcut lucruri 
mai rele decăt el. 

Regele poate să fie aspru și neiertător, da, însă un prunc 
la sân? Doar un monstru ar da flăcărilor un copil viu. 

Jon urină în beznă, umplând oala de noapte, în timp ce 
corbul Bătrânului Urs bombănea. Visele de lup deveniseră 
mai puternice și se pomenea amintindu-și-le chiar și în stare 
de trezie. Nă/ucă știe că Vântul Cenușiu e mort. Robb murise 
la Gemeni, trădat de oameni pe care îi crezuse prieteni, iar 
lupul său pierise cu el. Bran și Rickon fuseseră 

uciși și ei, decapitaţi la porunca lui Theon Greyjoy, care 
fusese cândva pupilul nobilului lor tată... dar, dacă visele nu 
mint, lupii lor străvechi scăpaseră. La Coroana Reginei, unul 
se ivise din beznă, să-i salveze viaţa lui Jon. Vară, el trebuie 
să fi fost. Avea blana cenușie, și Lăţosul e negru. 

Se întreba dacă ceva din fraţii lui morţi continua să 
trăiască în lupii lor. 

Umplu ligheanul cu apă din carafa de lângă pat, își spălă 
faţa și mâinile, se îmbrăcă în haine curate de lână neagră, își 
legă pieptarul negru de piele și își trase pe picioare o 
pereche de cizme roase. 

Corbul lui Mormont îl urmări cu ochi negri, ageri, apoi 
zbură 

la fereastră. 

- Mă crezi sclavul tău? 

dansul dragonilor 

75 

Când Jon deschise fereastra, cu ochiurile ei groase de 
sticlă 


galbenă, în formă de diamant, frigul dimineţii îl izbi în 
faţă. Luă o gură 

de aer, să-și curețe gâtul uscat peste noapte, în timp ce 
corbul fâlfâi înapoi. Pasărea aia e mult prea isteață. Corbul 
fusese tovarășul Bătrânului Urs ani și ani, dar asta nu-l 
oprise să-i mănânce faţa, după ce a murit. 

In faţa dormitorului său, un șir de trepte coborau spre o 
încăpere mai mare, mobilată cu o masă de pin zgăriată și o 
duzină de scaune de stejar și piele. Cu Stannis în Turnul 
Regelui și cu Turnul Lordului Comandant ars din temelii, Jon 
se stabilise în camerele modeste ale lui Donai Noye, în 
spatele armurăriei. Cu timpul, fără îndoială, va avea nevoie 
de apartamente spaţioase, dar, deocamdată, erau bune și 
acestea, până se obișnuia cu funcţia de comandant. 

Donaţia pe care regele i-o prezentase pentru semnare era 
pe masă, sub o cupă de argint care îi aparținuse cândva lui 
Donai Noye. Fierarul ciung lăsase în urmă puţine obiecte 
personale: o cupă, șase gologani și un cerb de aramă, o 
broșă nielată, cu o clemă ruptă, o jiletcă învechită 

de brocart, împodobită cu cerbul Capătului Furtunii. 
Comorile lui erau uneltele pe care le mânuia, săbiile și 
cuțitele pe care le făcea. Viața lui era la forjă. Jon dădu cupa 
la o parte și citi din nou pergamentul. Dacă 

îmi pun pecetea pe acest document, voi rămâne veșnic 
în amintire drept comandantul care a cedat Zidul, gândi el, 
dar dacă refuz... 

Stannis Baratheon se dovedea a fi un oaspete năzuros. ȘI 
neobosit. 

Străbătuse drumul regelui aproape până la Coroana 
Reginei, cutreierase prin colibele goale din Orașul Cărtiţei, 
inspectase forturile ruinate de la Poarta Reginei și Scutul de 
Stejar. In fiecare noapte se plimba pe creasta Zidului cu 
Doamna Melisandre, iar în timpul zilei vizita tabăra, alegând 
prizonieri pe care femeia roșie să-i interogheze. Nud place să 
i te împotrivești. Jon se temea că nu îl aștepta o dimineaţă 
plăcută. 


Dinspre armurărie se auzi zăngănit de scuturi și săbii. 
Ultimul grup de băieţi și proaspeţi recruți se înarma. Auzea 
glasul lui lron Emmett zorindu-i. Cotter Pyke nu fusese 
încântat să-l piardă, dar 

76 

GEORGE R.R. MARTIN 

tânărul cercetaș era făcut să antreneze. îi place să lupte 
și o să-și învețe băieții să le placă și lor. Sau aşa spera. 

Mantia lui Jon era agăţată într-un cui, lângă ușă, centura 
săbiei într-un altul. Și le puse pe amândouă și porni spre 
armurărie. Observă că ţolul pe care dormea Nălucă era gol. 
Doi străjeri stăteau în cadrul ușilor, cu săbii în mâini, 
purtând mantii negre și coifuri de fier fără vizieră. 

- Stăpânul dorește o escortă? întrebă Garse. 

- Cred că pot găsi Turnul Regelui singur. 

Jon ura să aibă străjeri după el oriunde se ducea. Asta îl 
făcea să se simtă ca o rață în fruntea unui cârd de boboci. 

Băieţii lui lron Emmett se antrenau de zor în curte și 
săbiile lor boante izbeau în scuturi și răsunau lovindu-se una 
de alta. Jon se opri să-i privească o clipă, tocmai când Calul îl 
împingea pe Robin-Hop spre fântână. Calul avea stofă de 
bun luptător, hotărî Jon. Era puternic și devenea din ce în ce 
mai puternic. Și avea instincte sănătoase. 

Robin-Hop era altă poveste. Pe lângă că avea piciorul 
strâmb, se mai și temea să nu fie lovit. Poate că-l putem face 
administrator. Lupta se încheie brusc, cu Robin-Hop la 
pământ. 

- Ai luptat bine, îi spuse Jon Calului, dar cobori scutul prea 
mult când forțezi un atac. Iţi sugerez să corectezi lucrul ăsta, 
dacă nu vrei să-ţi aducă moartea. 

- Da, lordul meu, am să-l ţin mai sus data viitoare. 

Calul îl trase pe Robin-Hop în picioare și băiatul mai mic 
făcu o plecăciune stângace. 

Câţiva dintre cavalerii lui Stannis se duelau în celălalt 
capat al curții. 


Oamenii regelui într-un colț și oamenii reginei în altul, 
remarcă Jon, însă 

doar câțiva. Eprea frig pentru majoritatea dintre ei. Când 
trecu pe lângă 

ei cu pași mari, un glas răsunător strigă: 

- BĂIETE! TU DE COLO! BĂIETE! 

Băiat nu era cea mai rea poreclă pe care o căpătase Jon 
Snow de când fusese ales lord comandant. O ignoră. 

- Snow, insistă glasul. Lord Comandant. 

dansul dragonilor 

77 

De data aceasta se opri. 

- Ser? 

Cavalerul era mai înalt decât el cu cincisprezece 
centimetri. 

- Un om care poartă oțel valyrian ar trebui să-l folosească 
și la altceva decât să-și scarpine fundul. 

Jon îl mai văzuse pe omul acela prin castel: un cavaler 
foarte renumit, după cum spunea el. In timpul bătăliei de la 
baza Zidului, Ser Godry Farring omorâse un uriaș care fugea, 
gonind în urma lui, călare pe cal și vârându-i o lance în spate 
și descălecând apoi, să reteze capul jalnic de mic al 
creaturii. De-atunci, oamenii reginei începuseră să-i spună 
Godry Moartea Uriașilor. 

Jon și-o aminti pe Ygritte strigând: Sunt ultima dintre 
uriași! 

- Folosesc Gheara Lungă atunci când sunt nevoit, ser. 

- Dar cât de bine? Ser Godry scoase sabia din teacă. 
Arată-ne. |ţi promit că nu te rânesc, băiete. 

Ce frumos din partea ta. 

- Cu altă ocazie, ser. Mă tem că acum am alte treburi. 

- Te temi. Văd asta. Ser Godry rânji spre amicii lui: Se 
teme, repetă 

el, pentru cei mai înceți la minte. 

- Acum vă rog să mă scuzaţi, spuse Jon, întorcându-le 
spatele. 


Castelul Negru părea un loc sumbru și părăsit în lumina 
palidă a zorilor. Reședința meay cugetă îndurerat Jon Snow, 
mai mult o ruină 

decât o fortăreață. Turnul Lordului Comandant era o 
cochilie goală, Sala Comună o stivă de lemne înnegrite, iar 
Turnul lui Hardin arăta de parcă stătea să cadă la prima 
rafală de vânt... deși așa arătase de ani și ani. 

In spatele lor se înălța Zidul: imens, ameninţător, rece, 
mișunând de oameni care ridicau o nouă scară în zigzag, 
pentru a o uni cu rămășițele celei vechi. Munceau din zori 
până-n seară. Fără scară, nu era chip să 

ajungi pe creasta Zidului altfel decât cu troliul. Ceea ce n- 
ar fi fost de niciun folos dacă sălbaticii ar fi atacat din nou. 

In vârful Turnului Regelui, imensa flamură de luptă aurie 
a Casei Baratheon pocnea ca un bici de pe acoperișul unde, 
nu de 

78 

GEORGE R.R. MARTIN 

mult, Jon Snow umblase de colo-colo cu arcul în mână, 
omorând thenni, alături de Satin și Surdul Dick Follard. Doi 
oameni ai reginei tremurau pe trepte, cu mâinile vâărâte sub 
brațe și sulițele sprijinite de ușă. 

- Mănușile alea de pânză n-o să vă fie de niciun folos, le 
spuse Jon. 

Duceţi-vă mâine la Bowen Marsh și o să vă dea câte o 
pereche de mănuși din piele căptușite cu blană. 

- Așa vom face, stăpâne, și îţi mulţumim, spuse străjerul 
cel mai vârstnic. 

- Asta dacă nu ne îngheaţă mâinile până atunci, adăugă 
cel mai tânăr și răsuflarea lui era un abur palid. Mi se părea 
că s-a făcut frig în Mlaștinile dornishene. Ce știam eu? 

Nimic, gândi Jon Snow, ca și mine. 

La jumătatea urcușului, pe scările șerpuitoare, dădu 
peste Samwell Tarly, cu capul plecat. 

- Vii de la rege? îl întrebă Jon. 

- M-a trimis Maester Aemon cu o scrisoare. 


- înțeleg. Unii stăpâni se încredeau în maesterii lor să le 
citească 

scrisorile și să le comunice conţinutul lor, dar Stannis 
insista să rupă 

sigiliile cu mâna lui. Cum a primit-o Stannis? 

- Nu cu bucurie, judecând după fața lui. Sam cobori 
glasul, într-o șoaptă: N-ar trebui să vorbesc despre asta. 

- Atunci nu vorbi. Jon se întreba care dintre lorzii stegari 
ai tatălui său refuzase să-i aducă omagii Regelui Stannis. 
Când Karholdul s-a declarat de partea lui, a răspândit iute 
vestea. Cum te mai înţelegi cu arcul? 

- Am găsit o carte bună despre tragerea cu arcul. Sam se 
încruntă. 

Dar e mai greu de făcut decât de citit. Am făcut bășici. 

- Nu te lăsa. S-ar putea să avem nevoie de arcul tău pe 
Zid, dacă 

într-o noapte întunecată apar Ceilalţi. 

- O, sper să nu! 

In salonul regelui se aflau alţi străjeri. 

dansul dragonilor 

79 

- Nu sunt permise niciun fel de arme în prezenţa înălțimii 
Sale, lordul meu, îl înștiinţă comandantul lor. Trebuie să-mi 
dai sabia aceea. 

Și cuţitele. 

Jon știa că n-avea niciun rost să protesteze. Iși predă 
toate armele. 

In salon aerul era cald. Melisandre ședea lângă foc, cu 
rubinul scânteind pe pielea albă a gâtului. Ygritte fusese 
sărutată de foc; preoteasa roșie era foc, iar părul ei era 
sânge și flacără. Stannis stătea în spatele mesei 
butucănoase la care Bătrânul Urs obișnuia cândva să 

șadă și să mănânce. Masa era acoperită de o imensă 
hartă a Nordului, pictată pe o bucată zdrenţuită de piele. Era 
fixată cu o lumânare conică la un capăt și o mănușă de fier 
la celălalt. 


Regele purta pantaloni din lână de miel și o tunică 
matlasată, deși părea ţeapăn și incomod, de parcă ar fi fost 
îmbrăcat în zale și platoșă. 

Avea pielea palidă și tăbăcită și barba tunsă atât de scurt 
de parcă ar fi fost doar pictată. O dâră în preajma tâmplelor 
era tot ce mai rămăsese din păru-i negru. In mână ţinea un 
pergament cu un sigiliu rupt, din ceară verde-închis. 

Jon plecă un genunchi. Regele îl privi încruntat și foșni 
furios pergamentul. 

- Ridică-te. Spune-mi, cine este Lyanna Mormont? 

- Una dintre fiicele Doamnei Maege, sire. Cea mai mică. A 
primit numele surorii nobilului meu tată. 

- Ca să intre în grațiile nobilului tău tată, fără îndoială. 
Știu cum merg treburile. Câţi ani are nefericita copilă? 

Jon fu nevoit să se gândească o clipă. 

- Zece. Sau pe-aproape. Aș putea afla cum te-a jignit, 
înălțimea Ta? 

Stannis citi din scrisoare: 

- Insula Ursului nu cunoaște alt rege în afară de Regele 
Nordului, al cărui nume e STARK. O fată de zece ani, zici, și 
îndrăznește să-și ocărască regele de drept. Barba scurtă a lui 
Stannis se întindea ca o umbră pe obrajii-i scobiţi. Ai grijă să 
păstrezi aceste informaţii pentru tine, Lord Snow. Karholdul e 
alături de mine, asta e tot ce trebuie să 

80 

GEORGE R.R. MARTIN 

știe oamenii. Nu vreau ca fraţii tăi să clevetească despre 
cum m-a scuipat în față această copilă. 

- Cum poruncești, sire. 

Jon știa că Maege Mormont plecase spre sud, cu Robb. 
Fiica ei cea mai mare se alăturase și ea oștirii Tânărului Lup. 
Dar, chiar dacă 

muriseră amândouă, Lady Maege avea și alte fiice, dintre 
care unele aveau, la rândul lor, copii. Oare plecaseră și ele 
cu Robb? Lady Maege ar fi lăsat, cu siguranţă, cel puţin una 
dintre fiicele mai mari să 


îngrijească de castel. Nu înțelegea de ce să-i fi scris 
Lyanna lui Stannis și nu putea să nu se întrebe dacă 
răspunsul fetei ar fi fost altul în cazul în care misiva ar fi 
purtat pecetea lupului străvechi în loc de cea a cerbului 
încoronat și dacă ar fi fost semnată de Jon Stark, Lord de 
Winterfell. Eprea târziu pentru asemenea întrebări. Ţi-ai 
făcut alegerea. 

- Patruzeci de vulturi au fost trimiși, se plânse regele și, 
cu toate acestea, nu primim drept răspuns decât tăcere și 
sfidare. Orice supus loial e dator să-i aducă omagii regelui 
său. Insă lorzii stegari ai tatălui tău îmi întorc spatele cu 
toţii, în afară de Casa Karstark. Să fie Arnolf Karstark 
singurul om de onoare din Nord? 

Arnolf Karstark era unchiul răposatului Lord Rickard. 
Fusese făcut castelan de Karhold când nepotul său și fiii 
acestuia au plecat la sud, cu Robb, iar el răspunsese primul 
chemarii Regelui Stannis la recunoașterea vasalității, 
declarându-și loialitatea printr-un corb. Casa Karstark n-are 
de ales, ar fi putut spune Jon. Rickard Karstark trădase lupul 
străvechi și vărsase sângele leilor. Cerbul era singura 
speranţă a Karholdului. 

- In vremuri tulburi ca acestea, chiar și oamenii de onoare 
sunt nevoiţi să se întrebe față de cine sunt datori. înălţimea 
Ta nu este singurul rege din regat care pretinde supunere. 

Lady Melisandre se foi: 

- Spune-mi, Lord Snow... unde au fost acești alți regi când 
sălbaticii au atacat Zidul vostru? 

- La mii de kilometri depărtare și surzi la nevoile noastre, 
răspunse Jon. N-am uitat asta, doamna mea. Nici nu voi uita. 
Dar lorzii stegari 

dansul dragonilor 

81 

ai tatălui meu au soţii și copii de apărat și oamenii din 
popor care vor muri dacă alegerea lor e greșită. înălţimea Ta 
le cere mult. Dă-le timp și îţi vei primi răspunsurile. 


- Răspunsuri ca acesta? Stannis mototoli scrisoarea 
Lyannei. 

- Chiar și în Nord oamenii se tem de mânia lui Tywin 
Lannister. 

Boltonii sunt și ei dușmani de temut. Nu din întâmplare 
poartă un om jupuit pe flamuri. Au mers la nord cu Robb, au 
vărsat sânge alături de el, au murit pentru el. Au mâncat 
pâinea suferinţei și a morţii și vii acum să le oferi altă 
mâncare. li învinuiești dacă șovăie? 

lartă-mă, înălţimea Ta, dar unii nu vor vedea în tine decât 
un alt pretendent osândit. 

- Dacă înălţimea Sa e osândit, atunci și regatul tău e 
osândit, interveni Lady Melisandre. Nu uita asta, Jon Snow. In 
faţa ta se află adevăratul rege al Westerosului. 

Faţa lui Jon Snow era o mască. 

- Cum spui, doamna mea. 

- Te scumpești la vorbe de parcă fiecare ar fi un dragon de 
aur, pufni Stannis. Cât aur ai deoparte, mă întreb. 

- Aur? Oare aceștia sunt dragoniipe care femeia roșie 
vrea să-i trezească? 

Dragoni făcuți din aur? Dările pe care le strângem sunt în 
natură, înălţimea Ta. Rondul e bogat în napi, dar sărac în 
bani. 

- Nu cred că Salladhor Saan poate fi înduplecat cu napi. 
îmi trebuie aur sau argint. 

- Pentru asta ai nevoie de Portul Alb. Nu se poate 
compara cu Orașul Vechi sau Debarcaderul Regelui, dar 
rămâne un port prosper. 

Lordul Manderly e cel mai bogat dintre lorzii stegari ai 
tatălui meu. 

- Lordul Prea-Gras-ca-să-Șadă-pe-Cal. 

Scrisoarea pe care o trimisese Lordul Wyman Manderly de 
la Portul Alb vorbise despre vârsta și infirmitatea lui și prea 
puţin despre altceva. Stannis îi poruncise lui Jon să nu 
vorbească nici despre aceea. 


- Poate că lordului i-ar plăcea o soţie sălbatică, spuse 
Lady Melisandre. Grăsanul ăsta e însurat, Lord Snow? 

82 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nobila lui soţie a murit de mult. Lordul Wyman are doi fii 
adulţi și nepoți de la cel mai mare. Și este prea gras ca să 
șadă pe cal. Cel puţin două sute de kilograme. Val nu l-ar 
accepta niciodată. 

- Ai putea să încerci măcar o dată, Lord Snow, să-mi dai 
un răspuns care să mă mulţumească, bombăni regele. 

- Sper că adevărul te poate mulțumi, sire. Oamenii tăi îi 
spun lui Val prinţesă, dar pentru oamenii liberi ea nu e decât 
sora soţiei moarte a regelui lor. Dacă o obligi să se mărite cu 
un bărbat pe care nu-l vrea, s-ar putea să-i taie beregata în 
noaptea nunţii. Chiar dacă 

își acceptă soţul, asta nu înseamnă că sălbaticii îl vor 
urma pe el sau pe tine. Singurul om care îi poate aduce 
alături de cauza ta este Mance Rayder. 

- Știu asta, spuse Stannis nefericit. Am petrecut multe ore 
vorbind cu el. Cunoaște o mulţime de lucruri despre 
adevăratul nostru dușman și e un om abil, te asigur. Insă, 
chiar dacă ar fi să renunţe la titlul său de rege, omul rămâne 
un sperjur. Lasă un dezertor să trăiască 

și îi vei încuraja și pe alţii să dezerteze. Nu. Legile trebuie 
să fie făcute din fier, nu din terci. Mance Rayder și-a pierdut 
dreptul la viaţă, după 

orice lege din Cele Șapte Regate. 

- Legea se sfârșește la Zid, înălţimea Ta. Ai putea să te 
folosești din plin de Mance. 

- Chiar asta am de gând. Am să-l ard și Nordul va vedea 
ce soartă 

le hărazesc eu renegaților și trădătorilor. Am alţi oameni 
pe care să-i așez în fruntea sălbaticilor. Și îl am pe fiul lui 
Rayder, nu uita. După 

moartea tatălui, progenitura lui va deveni Rege-de- 
Dincolo-de-Zid. 


- înălțimea Ta se înșală. Nu știi nimic, Jon Snow, obișnuia 
să spună 

Ygritte, dar el învățase. Pruncul nu e mai prinţ decât e Val 
prinţesă. 

Nu poţi deveni Rege-de-Dincolo-de-Zid pentru că ești fiul 
tatălui tău. 

- Bine, zise Stannis, căci nu voi mai îndura alţi regi în 
Westeros. 

Ai semnat donația? 

- Nu, înălţimea Ta. Și acum urmează. Jon își închise în 
pumn degetele arse și le deschise din nou. Ceri prea mult. 

dansul dragonilor 

83 

- Cer? Ți-am cerut să fii Lord de Winterfell și Păzitor al 
Nordului. 

Pretind aceste castele. 

- Ți-am cedat Fortul Nopţii. 

- Șobolani și ruine. Un dar de om zgârcit, care nu-l costă 
nimic. 

Omul tău, Yarwyck, spune că va mai trece o jumătate de 
an până 

când castelul va putea fi locuit. 

- Nici forturile mai vechi nu sunt mai bune. 

- Știu asta. N-are nicio importanță. Sunt tot ce avem. 
Există nouăsprezece forturi de-a lungul Zidului și voi aveţi 
oameni doar în trei dintre ele. Am de gând să le fortific pe 
toate până la sfârșitul anului. 

- N-am nimic împotrivă, sire, dar se spune că mai ai de 
gând și să 

dai aceste castele cavalerilor și lorzilor tăi, să le fie 
reședință, ca vasali ai înălţimii Tale. 

- Regii trebuie să fie darnici cu supușii lor. Oare Lordul 
Eddard nu l-a învăţat nimic pe bastardul său? Mulţi dintre 
cavalerii și lorzii mei au abandonat pământuri bogate și 
castele trainice la sud. Loialitatea lor ar trebui să rămână 
nerăsplătită? 


-Dacă înălţimea Ta dorește să-i piardă pe toţi lorzii stegari 
ai tatălui meu, nu e cale mai sigură decât să le dai lorzilor 
Sudului castele în Nord. 

-Cum pot să pierd oameni pe care nu-i am? Sperasem să 
ofer Winterfellul unui om al Nordului, dacă-ţi amintești. Un 
fiu al lui Eddard Stark. Dar mi-a aruncat oferta în faţă. 
Stannis Baratheon cu o nemul 

țumire era ca un câine cu un os: nu-i dădea pace până n- 
o făcea bucăţi. 

- De drept, Winterfellul i se cuvine surorii mele Sansa. 

- Lady Lannister, vrei să spui? Ești atât de dornic să-l vezi 
pe Pezevenghi pe jilţul tatălui tău? Iţi promit că asta nu se 
va întâmpla cât voi fi eu în viaţă, Jon Snow. 

Jon avea destulă minte să nu insiste asupra subiectului. 

- Sire, unii susțin că ai de gând să le dai pământuri și 
castele lui Rattleshirt și Magnarului Thennilor. 

- Cine ţi-a spus asta? 

84 

GEORGE R.R. MARTIN 

Vorba umbla prin tot Castelul Negru. 

- Dacă vrei neapărat să știi, am auzit povestea de la Gilly. 

- Cine e Gilly? 

- Doica, interveni Lady Melisandre. înălțimea Ta i-a dat 
cale liberă 

în castel. 

- Nu ca să poarte vorbe. De țâţa ei avem nevoie, nu de 
limbă. 

Vreau mai mult lapte de la ea și mai puţine mesaje. 

- Castelul Negru n-are nevoie de guri de prisos, încuviinţă 
Jon. 

Am s-o trimit pe Gilly la sud, cu următoarea corabie care 
pleacă spre Rondul de Est. 

Melisandre își mângâie rubinul de la gât. 

- Gilly îi dă să sugă nu doar fiului Daliei, ci și propriului ei 
fiu. 


Pare o cruzime, lordul meu, să-l desparţi pe micul nostru 
prinţ de fratele lui de lapte. 

Ai grijă acum, ai grijă. 

- Cei doi n-au în comun decât laptele de mamă. Fiul lui 
Gilly e mai mare și mai voinic. 1l lovește pe prinţ cu 
picioarele, îl ciupește și-l împinge de la sân. Tatăl lui a fost 
Craster, un om lacom și crud. 

Sângele își spune cuvântul. 

Regele era nedumerit. 

- Credeam că doica este fiica acestui Craster. 

- Şi fiică, și soţie, înălţimea Ta. Craster s-a însurat cu toate 
fiicele sale. Fiul lui Gilly e rodul împreunării lor. 

- Propriul ei tată i-a lăsat acest copil în pântece? Stannis 
părea șocat. Atunci ar fi bine să scăpăm de ea. N-am să 
îngădui asemenea orori aici. Nu suntem la Debarcaderul 
Regelui. 

- Pot să găsesc altă doică. Dacă nu e niciuna printre 
sălbatici, am să trimit oameni la clanurile munţilor. Până 
atunci, laptele de capră 

ar trebui să-i ajungă băiatului, dacă înălţimea Ta e de 
acord. 

- Săracă hrană pentru un prinţ... dar mai bine decât lapte 
de târfă, da. Stannis bătu darabana pe masă. Dacă putem 
reveni la problema forturilor... 

dansul dragonilor 

85 

- înălţimea Ta, spuse Jon, cu o politeţe glacială. Ți-am 
găzduit oamenii și i-am hrănit, cu costuri grele pentru 
proviziile noastre de iarnă. l-am îmbrăcat ca să nu îngheţe. 

Stannis nu se lăsă înduplecat. 

- Da, aţi împărţit cu noi carnea sărată de porc și terciul și 
ne-aţi azvâărlit niște cârpe negre să ne ţină de cald. Zdrenţe 
pe care sălbaticii le-ar fi luat de pe cadavrele voastre dacă n- 
aș fi venit eu în Nord. 

Jon ignoră remarca. 


- V-am dat nutreţ pentru cai și, după ce scara va fi gata, 
am să vă dau constructori să restaureze Fortul Nopţii. Am 
fost chiar de acord să 

instalezi sălbatici pe pământurile Darului, pe care Rondul 
de Noapte le-a primit pentru vecie. 

- îmi oferi pământuri pustii și ruine, însă refuzi să-mi dai 
castelele pe care le cer, ca să-mi rasplătesc lorzii și stegarii. 

- Rondul de Noapte a construit acele castele... 

- Și Rondul de Noapte le-a abandonat. 

- „„ca să apere Zidul, continuă Jon cu încăpățânare, nu ca 
să le fie reședințe lorzilor Sudului. Pietrele acestor forturi au 
fost zidite cu sângele și oasele fraţilor mei, morţi de mult. Nu 
pot să ţi le dau. 

- Nu poţi sau nu vrei? Pe gâtul regelui, tendoanele se 
profilau încordate ca niște săbii. Ți-am oferit un nume. 

- Am un nume, înălțimea Ta. 

- Snow. A existat vreodată un nume mai blestemat? 
Stannis își duse mâna la mânerul săbiei. Cine te crezi? 

- Străjerul zidurilor. Sabia din întuneric. 

- Nu-mi turui mie cuvintele voastre. Stannis scoase din 
teacă sabia pe care o numea Aducătoarea Luminii. lată sabia 
ta din întuneric. 

Lumina se undui de-a lungul lamei, când roșie, când 
galbenă, când portocalie, pictând chipul regelui în nuanţe 
vii, strălucitoare. Până și un copil ar fi în stare să-și dea 
seama. Ești orb? 

- Nu, sire. Sunt de acord că aceste castele trebuie să fie 
întărite... 

- Băiatul-comandant e de acord. Ce noroc! 

86 

GEORGE R.R. MARTIN 

- „cu oamenii Rondului de Noapte. 

- Nu ai acești oameni, 

- Atunci dă-mi oameni, sire. Am să trimit ofiţeri la fiecare 
fort parăsit, comandanţi experimentați care cunosc Zidul și 


ținuturile de dincolo și știu cum să supravieţuiască mai bine 
iernii ce se apropie. 

Drept răsplată pentru tot ce ţi-am oferit, dă-mi oameni cu 
care să 

umplu garnizoanele. Oșteni, arbaletiști, novici. Am sa-ţi 
iau până și răniții și infirmii. 

Stannis îl privi neîncrezător, apoi izbucni în râs. 

- Ești destul de îndrăzneț, Snow, recunosc, dar ești nebun 
dacă crezi că oamenii mei vor îmbrăca veșmintele negre. 

- Pot purta mantii de orice culoare doresc, atât timp cât 
ascultă 

cuvântul ofițerilor mei așa cum l-ar asculta pe-al tău. 

Regele era neclintit. 

- Am în slujba mea cavaleri și lorzi, vlăstare ale unor Case 
nobile, cu tradiţie îndelungată. Nu le poţi cere să slujească 
sub comanda unor braconieri, ţărani și criminali. 

Sau bastarzi, sire? 

- Chiar Mâna ta e un contrabandist. 

- A fost contrabandist. l-am scurtat degetele pentru asta. 
Am auzit că ești cel de-al nouă sute nouăzeci și optulea om 
la comanda Rondului de Noapte, Lord Snow. Ce crezi că ar 
putea spune al nouă sute nouăzeci și nouălea despre aceste 
castele? Imaginea capului tău într-o ţeapă l-ar putea inspira 
să fie mai serviabil. Regele își așeză sabia strălucitoare pe 
hartă, de-a lungul Zidului, cu oţelul sclipind ca lumina 
soarelui pe apă. Ești singurul lord comandant pe care-l 
tolerez. Ai face bine să nu uiţi asta. 

- Sunt lord comandant fiindcă m-au ales fraţii mei. 

In unele dimineţi, nici lui Jon Snow nu-i venea să creadă, 
când se trezea cu gândul că visase un vis nebun. £ ca și cum 
ai îmbrăca veșminte noi, îi spusese Sam. La început ți 
separe ciudat, dar după ce le porți o vreme, începi să te 
simți în largul tău. 

dansul dragonilor 

87 


- Alliser Thorne se plânge de felul în care ai fost ales și nu 
pot spune că n-are de ce, zise Stannis. Harta se întindea 
între ei ca un câmp de luptă, scăldată în culorile învăpăiatei 
săbii. Numărătoarea a fost făcută de un orb, urmărit 
îndeaproape de prietenul tău grăsan. lar Slynt te numește 
renegat. 

Și cine ar recunoaște unul mai bine decăt Slynt? 

- Un renegat ţi-ar zice ce-ai vrea să auzi și te-ar trăda mai 
târziu, înălțimea Ta știe că am fost ales cinstit. Tatăl meu 
spunea întotdeauna că ești un om drept. Drept, dar aspru, 
fuseseră de fapt cuvintele Lordului Eddard, dar Jon nu 
credea că ar fi înţelept să i le împărtășească. 

- Lordul Eddard nu mi-a fost prieten, dar n-a fost cu totul 
lipsit de judecată. El mi-ar fi dat aceste castele. 

Niciodată. 

- Nu pot spune ce-ar fi făcut tatăl meu. Am făcut un 
jurământ, înălţimea Ta. Zidul îmi aparţine. 

- Deocamdată. Vom vedea cât de bine îl păzești. Stannis 
îndreptă 

un deget spre el: Păstrează-ţi ruinele, dacă înseamnă atât 
de mult pentru tine. Dar îţi promit că, dacă vreun castel 
rămâne gol până la sfârșitul anului, am să ţi-l iau, cu sau 
fără permisiunea ta. Și dacă vreunul cade în mâinile 
dușmanului, îi va urma curând capul tău. Acum ieși. 

Lady Melisandre se ridică de la locul ei de lângă șemineu. 

- Cu permisiunea ta, sire, am să-l conduc pe Lordul Snow 
la apartamentele sale. 

- De ce? Cunoaște drumul. Stannis le făcu semn celor doi 
să plece. 

Fă cum vrei. Devan, mâncare. Ouă fierte și apă cu lămăie. 

După căldura din salonul regelui, scara în spirală părea 
atât de friguroasă, încât simţea că-i îngheaţă oasele. 

- Se stârnește vântul, stăpână, o preveni comandantul pe 
Melisandre, înapoindu-i armele lui Jon. S-ar putea să ai 
nevoie de o mantie mai groasă. 


- Am credinţa să mă încălzească. Femeia roșie cobori 
scările alături de Jon. înălţimea Sa începe să ţină la tine. 

88 

GEORGE R.R. MARTIN 

- îmi dau seama. Nu m-a ameninţat decât de două ori că 
mă 

decapitează. 

Melisandre râse. 

- De tăcerile lui ar trebui să te temi, nu de cuvinte. Când 
ieșiră în curte, vântul umflă mantia lui Jon, care flutură, 
atingând-o pe Melisandre. Preoteasa roșie dădu la o parte 
lâna neagră și își strecură braţul pe sub al lui. S-ar putea să 
nu te înșeli în privinţa regelui sălbatic. Am să mă rog la 
Stăpânul Luminii să mă călăuzească. Când privesc în flăcări, 
văd prin piatră și pământ și găsesc adevărul din sufletele 
oamenilor. Pot vorbi cu regii morţi de mult și cu copiii încă 
nenăscuți și pot vedea anii și anotimpurile trecând ca o 
bătaie de aripi, până la sfârșitul zilelor. 

- Focurile tale nu se înșală niciodată? 

- Niciodată... deși noi, preoții, suntem muritori și uneori, 
greșim, confundând asta trebuie să vină cu asta ar putea să 
vină. 

Jon simțea căldura trupului ei, chiar și prin veșmintele lui 
de lână 

și piele fiartă. Apariţia lor braţ la braţ atrăgea priviri 
curioase. Vor șușoti la noapte în cazărmi. 

- Dacă poţi vedea cu adevărat viitorul în flăcările tale, 
spune-mi când și unde va veni următorul atac al sălbaticilor, 
o întrebă el, eliberându-și braţul. 

- R'hllor ne trimite ce viziuni voiește, dar am să-l caut pe 
omul acela, Tormund, în flăcări. Buzele roșii ale Melisandrei 
se arcuiră într-un zâmbet. Te-am văzut în flăcările mele, Jon 
Snow. 

- E o ameninţare, doamna mea? Ai de gând să mă arzi și 
pe mine? 


- Mă înţelegi greșit. II privi iscoditoare: Mă tem că te 
stânjenesc, Lord Snow. 

Jon nu negă. 

- Zidul nu e un loc pentru femei. 

- Te înșeli. Am visat Zidul, Jon Snow. Mare a fost știința 
care l-a înălţat și mari vrăjile ferecate sub ghețurile sale. 
Pășim sub unele dintre ţăţțânile lumii. Melisandre ridică 
privirea, cu răsuflarea formând 

dansul dragonilor 

89 

un nor cald și umed în aer. Acesta este locul meu, 
întocmai cum este al tău, și curând ai putea să ai mare 
nevoie de mine. Nu-mi refuza prietenia, Jon. Te-am văzut în 
timpul atacului, încolţit, înconjurat de dușmani. Ai atât de 
mulţi dușmani! Să-ţi spun numele lor? 

- Le știu numele. 

- Nu fi atât de sigur. Rubinul de la gâtul Melisandrei 
scânteie roșiatic. Nu de dușmanii care te ocărăsc în față 
trebuie să te temi, ci de cei care zâmbesc când te uiţi la ei și 
își ascut cuţitele când te întorci cu spatele. 

Ai face bine să-ţi ţii lupul aproape. Văd gheaţă și pumnale 
în întuneric. 

Sânge îngheţat, roșu și tare, și oţel scos din teacă. Un frig 
cumplit. 

- întotdeauna e frig la Zid. 

- Așa crezi? 

- Așa știu, doamna mea. 

- Atunci nu știi nimic, Jon Snow, șopti ea. 

BRAN 

Am ajuns? 

Bran nu rostea niciodată cuvintele cu voce tare, dar le 
avea adesea pe buze în timp ce grupul lor jerpelit își tara 
picioarele prin crânguri de stejari bătrâni și falnici sequoia 
verzi-cenușii, pe lângă pini mohorâţi și castani desfrunziți. 
Suntem aproape? se întreba băiatul, în timp ce Hodor 
escalada un povârniș stâncos sau cobora în cine știe ce 


crevasă neagră, unde troienele de zăpadă murdară îi 
pârâiau sub picioare. Cât mai avem? 

gândea el, în timp ce imensul elan împroșca apa 
traversând un râu pe jumătate îngheţat. Cât mai durează?E 
atât de frig! Unde e cioara cu trei ochi? 

Legănându-se în coșul lui de nuiele, pe spatele lui Hodor, 
băiatul se aplecă, vârându-și capul între umeri, când uriașul 
grăjdar trecu pe sub o creangă de stejar. Ninsoarea cădea 
din nou, udă și grea. Hodor înainta cu un ochi închis, 
înghețat, cu barba-i groasă, un desiș de promoroacă 

și țurțuri mici atârnând de capetele mustăţii stufoase. O 
mână înmă- 

nușată continua să strângă sabia lungă de fier ruginit pe 
care o luase din criptele subterane de la Winterfell și, din 
când în când, biciuia câte o creangă, împroșcând o pulbere 
de zăpadă. 

- Hod-d-d-dor, murmura el, cu dinţii clânţăânind. 

Sunetul era ciudat de liniștitor. In călătoria de la 
Winterfell la Zid, Bran și tovarășii lui scurtaseră distanţele 
vorbind și spunând povești, 

dansul dragonilor 

91 

dar aici era altfel. Până și Hodor simţea asta. Hodora mai 
rar decât făcuse la sud de Zid. In această pădure era o liniște 
cum Bran nu mai întâlnise vreodată. înainte să înceapă 
ninsorile, vântul nordului se învolbura în jurul lor, ridicând 
valuri de frunze moarte, cu un foșnet abia auzit care îi 
amintea lui Bran de goana gândacilor printr-un bufet de 
bucătărie, dar acum toate frunzele erau îngropate sub o 
pătură albă. 

Din când în când, câte un corb zbura pe deasupra lor, 
lovind aerul rece cu aripile-i mari. Altminteri, lumea era 
tăcută. 

Chiar în faţă, elanul își croia drum printre troiene, cu 
capul plecat, cu imensele coarne acoperite de o crustă de 
gheaţă. Cercetașul stătea călare, ursuz și tăcut, pe spatele 


lui lat. Mâini-Reci era numele pe care i-l dăduse grăsanul 
Sam, căci, deși fața cercetașului era palidă, mâinile îi erau 
negre, tari ca fierul și tot ca fierul de reci. Restul trupului îi 
era încotoșmănat în straturi de lână, piele fiartă și zale, iar 
chipul îi era umbrit de gluga mantiei și, în partea de jos, de 
un fular de lână neagră. 

In spatele cercetașului, Meera Reed își cuprinse fratele în 
braţe, să-l ferească de vânt și de frig cu căldura trupului ei. 
Sub nasul lui Jojen se formase o pojghiţă de muci îngheţaţi 
și, din când în când, băiatul tremura nestăpânit. Pare atât de 
mic, gândi Bran, privindu-l cum se leagănă. A cum pare mai 
mic și mai slab decât mine, deși eu sunt cel infirm. 

Vară venea în spatele micului lor grup. Aerul pădurii 
îngheţa, atins de răsuflarea lupului străvechi care pășea 
ușor în urma lor, încă 

șchiopătând cu piciorul din spate, lovit de săgeată la 
Coroana Reginei. 

Bran simţea durerea vechii răni ori de câte ori se strecura 
în pielea uriașului lup. In ultimul timp, Bran purta pielea lui 
Vară mai des decât pe-a sa; animalul simţea mușcătura 
frigului, în ciuda blănii groase, dar vedea mai departe, auzea 
mai bine și adulmeca mai multe mirosuri decât băiatul din 
coș, înfofolit ca un prunc în scutece. 

Alteori, când se sătura să fie lup, Bran se furișa în pielea 
lui Hodor. 

Blajinul uriaș scâncea când îl simţea și își smucea capul 
zbârlit într-o parte și-n alta, dar nu atât de violent cum 
făcuse prima oară, la Coroana Reginei. Știe că sunt eu, îi 
plăcea băiatului să-și spună. S-a obișnuit deja 

92 

GEORGE R.R. MARTIN 

cu mine. Chiar și așa, nu se simţea niciodată în largul lui 
în pielea lui Hodor. Voinicul grăjdar nu pricepea niciodată ce 
se petrece și Bran îi simţea frica în cerul gurii. Era mai bine 
în trupul lui Vară. Sunt una cu el și el e una cu mine. Simte 
ce simt eu. 


Uneori, Bran simţea lupul străvechi adulmecând elanul, 
întrebân-du-se dacă ar putea să-l doboare. Vară se obișnuise 
cu caii la Winterfell, dar acesta era un elan și elanii 
însemnau pradă. Lupul străvechi simţea sângele cald 
circulând sub blana lăţoasă a animalului. Saliva îi curgea 
printre fălci de îndată ce-i simţea mirosul și când se 
întâmpla asta, gura lui Bran saliva și ea, la gândul cărnii 
negre, suculente. 

Dintr-un stejar din apropiere, un corb croncăni și Bran 
auzi fâlfăâit de aripi când o altă pasăre mare și neagră cobori 
să se așeze lângă el. 

Ziua, doar câţiva corbi stăteau în preajma lor, zburând 
din pom în pom sau călătorind pe coarnele elanului. Restul 
păsărilor din stol zburau în faţă sau rămâneau în urmă. Dar 
când soarele ajungea la asfinţit, se întorceau, coborând din 
cer pe aripi negre ca noaptea, până 

când ocupau fiecare creangă a fiecărui copac, de jur 
împrejur. Unii zburau la cercetaș și-i murmurau la ureche, iar 
lui Bran i se păreacă 

acesta le înțelege croncănelile. Corbi; sunt ochii și 
urechile lui. îi sunt iscoade și-i șoptesc despre pericolele din 
față și din urmă. 

Așa cum făceau acum. Elanul se opri brusc și cercetașul 
săltă ușor de pe spatele lui, afundându-și picioarele în omăt 
până la genunchi. 

Vară mărâi la el, zburlindu-și părul. Lupului străvechi nu-i 
plăcea mirosul lui Mâini-Reci. Came moartă, sânge uscat, un 
iZ de putreziciune. 

Și, peste toate, rece. 

- Ce se întâmplă? vru Meera să știe. 

- In spatele nostru, anunţă Mâini-Reci, cu glasul înăbușit 
de fularul de lână neagră care-i acoperea nasul și gura. 

- Lupi? întrebă Bran. 

Știau de câteva zile că sunt urmăriţi. In fiecare noapte 
auzeau urletul de jale al haitei și cu fiecare noapte lupii 
păreau și mai aproape. 


Animale de pradă îinfometate. Simt cât suntem de slabi. 

dansul dragonilor 

93 

Bran se trezea adesea, tremurând, în noapte și, așteptând 
să răsară 

soarele, le asculta glasurile îndepărtate, chemându-se 
unul pe altul. 

Unde sunt lupi trebuie să fie și pradă, obișnuia să-și 
spună, până când își dădu seama că tocmai ei erau prada. 

Cercetașul clătină din cap. 

- Oameni. Lupii se ţin încă la distanţă. Acești oameni nu 
sunt atât de sfioși. 

Meera Reed își dădu gluga pe spate. Zăpada udă care o 
acoperise căzu la pământ cu un sunet înfundat. 

- Câţi oameni? Cine sunt? 

- Dușmani. Am să mă ocup deei. 

- Vin cu tine. 

- Rămăi aici. Băiatul trebuie apărat. Mai în faţă se află un 
lac pe jumătate înghețat. Când ajungeţi la el, cotiţi spre 
nord și urmaţi linia malului. Veţi ajunge la un sat de pescari. 
Adăpostiţi-vă acolo până vă 

ajung din urmă. 

Bran avu impresia că Meera are de gând să protesteze, 
dar fratele ei o opri: 

- Fă așa cum spune. Cunoaște locurile. 

Ochii lui Jojen erau de un verde-închis, culoarea 
mușchiului, dar grei de o oboseală pe care Bran n-o mai 
văzuse în ei până atunci. Micul bunic. La sud de Zid, băiatul 
mlaștinilor păruse înțelept pentru vârsta lui, dar aici, sus, 
era la fel de pierdut și de speriat ca toţi ceilalţi. Cu toate 
acestea, Meera îi dădea întotdeauna ascultare. 

Așa se întâmplă și acum. Mâini-Reci se strecură printre 
copaci, pe drumul pe care veniseră, cu patru corbi zburând 
în urma lui. Meera îl privi îndepărtându-se, cu obrajii reci de 
frig, cu răsuflarea pufăind din nări. își trase gluga înapoi pe 
cap, îndemnă elanul și își reluară 


călătoria. Dar, nici nu străbătură douăzeci de metri când 
fata se întoarse, aruncând o privire în urmă, și zise: 

- Oameni. Ce oameni? Sălbatici? De ce nu vrea să ne 
spună? 

- A zis că se duce să se ocupe de ei, îi răspunse Bran. 

94 

GEORGE R.R. MARTIN 

- A spus, da. A spus și că ne duce la cioara cu trei ochi. 
Râul pe care l-am traversat dimineaţă este același pe care |- 
am trecut acum patru zile, pot să jur. Ne învârtim în cerc. 

- Râurile cotesc și se răsucesc, zise Bran, nesigur, și unde 
sunt lacuri și munţi trebuie să ocolești. 

- Sunt prea multe ocolișuri, insistă Meera, și prea multe 
secrete. 

Nu-mi place. Nu-mi place e/. Și nu-mi inspiră încredere. 
Mâinile alea sunt de-ajuns. Iși ascunde faţa și nu-și spune 
numele. Cine e? Ce e? 

Oricine poate să îmbrace o mantie neagră. Oricine. Sau 
orice. Nu mănâncă, nu bea niciodată, nu pare să simtă frigul. 

E adevărat. Bran se temuse să vorbească despre asta, dar 
observase și el. Ori de câte ori se adăposteau peste noapte, 
în timp ce el, Hodor și fraţii Reed se strângeau unul în altul 
ca să se încălzească, cercetașul stătea deoparte. Uneori 
Mâini-Reci închidea ochii, dar Bran avea impresia că nu 
doarme. Şi mai era ceva... 

- Fularul. Bran își roti privirea temător, dar nu era niciun 
corb prin preajmă. Toate păsările mari și negre plecaseră 
odată cu cercetașul. 

Nu-i auzea nimeni. Chiar și așa, cobori glasul: Fularul pe 
care îl poartă 

peste gură nu îngheaţă niciodată, ca barba lui Hodor. Nici 
măcar atunci când vorbește. 

Meera îi aruncă o privire iscoditoare. 

- Ai dreptate. Nu i-am văzut niciodată răsuflarea, nu-i 
așa? 

-Nu. 


Un abur alb însoțea fiecare hodor al lui Hodor. Când Jojen 
ori sora lui vorbeau, cuvintele rostite puteau fi zărite. Până și 
elanul lăsa în aero ceaţă caldă, când respira. 

- Dacă nu respiră... 

Bran se pomeni amintindu-și poveștile pe care i le 
spusese Bătrâna Nan pe când era copil. Dincolo de Zid 
trăiesc monștrii, uriașii și strigoii, umbrele pânditoare și 
morții umblători, spunea ea, văârându-l sub pătura lui aspră 
de lână, dar nu pot să treacă dincolo, atât timp cât Zidul 
eputernic și oamenii Rondului de Noapte devotați. Așadar, 
dormi, micul meu 

dansul dragonilor 

95 

Brandon, copilașul meu, și viseazăfrumos. Aici nu e 
niciun monstru. Cercetașul purta veșmintele negre ale 
Rondului de Noapte, dar dacă nici măcar nu era om? Dacă 
era un monstru, care-i ducea la alţi monștri, să fie devoraţi? 

- Cercetașul i-a salvat pe Sam și pe fată de creaturi, spuse 
Bran, șovâitor, și mă duce la cioara cu trei ochi. 

- De ce nu vine cioara asta cu trei ochi la noi? Dece nu 
poate ea să ne întâmpine la Zid? Ciorile au aripi. Fratele 
meu e tot mai slăbit pe zi ce trece. Cât mai putem continua? 

Jojen tuși. 

- Până ajungem acolo. 

Găsiseră lacul, nu după multă vreme, și cotiră spre nord, 
așa cum le ceruse cercetașul. Asta fu partea ușoară. 

Apa era îngheţată și ningea de atât timp încât Bran 
pierduse șirul zilelor, iar lacul se transformase într-o imensă 
pustietate albă. Acolo unde gheaţa era netedă și pământul 
denivelat, înaintau ușor, dar vântul troienise zăpada și 
uneori era greu să-și dea seama unde se sfârșea lacul și 
începea malul. Nici măcar copacii nu erau un indiciu atât de 
infailibil pe cât ar fi putut spera, căci lacul era presărat de 
insule împădurite, în timp ce pe țărm existau zone întinse 
unde nu creșteau copaci. 


Elanul mergea unde voia, indiferent de dorințele fraților 
Reed de pe spinarea lui. Cel mai adesea se ţinea pe sub 
copaci, dar, când ţărmul cotea spre vest, o apuca pe calea 
mai scurtă, peste lacul îngheţat, cro-indu-și drum printre 
nămeţi mai înalţi decât Bran, cu gheaţa pârâind sub copite. 
Acolo vântul era mai puternic, vântul rece al Nordului, care 
vuia peste lac, le străpungea straturile de lână și piele, 
făcându-i pe toţi să dârdâie. Când le sufla în faţă, le văra 
zăpada în ochi, orbindu-i. 

Orele trecură în tăcere. In faţă, umbrele începură să se 
strecoare printre copaci: degetele lungi ale asfinţitului. 
întunericul se lăsa repede în Nordul îndepărtat. Bran îl 
aștepta deja cu groază. Fiecare zi era mai scurtă decât 
precedenta și, dacă zilele erau reci, nopţile erau cumplite. 

Meera îi opri din nou. 

96 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ar fi trebuit să ajungem deja la sat. Glasul fetei era 
șoptit și straniu. 

- Se poate să fi trecut de el? întrebă Bran. Sper că nu. 
Trebuie să 

găsim adăpost înainte de căderea nopţii. 

Meera avea dreptate. Buzele lui Jojen erau vineţii, obrajii 
surorii sale, stacojii. Faţa lui Bran amorţise. Barba lui Hodor 
era înghețată. 

Zăpada i se întărise pe picioare, aproape până la 
genunchi, și Bran îl simţise de câteva ori împleticindu-se. 
Nimeni nu era la fel de puternic ca Hodor, nimeni. Dacă 
uriașa lui putere slăbea... 

- Vară poate găsi satul, zise Bran dintr-odată, și cuvintele 
sale se transformară în aburi. 

Nu așteptă răspunsul Meerei: închise ochii și se scurse 
din trupu-i schilod. 

Când se strecură în pielea lui Vară, pădurile moarte 
prinseră brusc viaţă. Acolo unde mai înainte fusese tăcere, 
acum auzea sunete: vântul în copaci, răsuflarea lui Hodor, 


pasul elanului pe pământ, în căutare de hrană. Mirosuri 
cunoscute îi umpleau nările: frunze ude și iarbă moartă, 
trupul descompus al unei veverițe, putrezind în desiș, 
duhoarea acră a transpiraţiei de om, parfumul moscat al 
elanului. Hrană. Came. Elanul îi simţi dorinţa. Neliniștit, 
întoarse capul spre lupul străvechi și își cobori coarnele 
imense. 

Nu e pradă, îi șopti băiatul animalului cu care împărțea 
pielea. 

Lasă-l. Fugi. 

Vară fugi. Goni peste lac, stârnind cu picioarele nori de 
zăpadă în urma lui. Copacii stăteau umăr lângă umăr, ca 
soldaţii într-o linie de luptă, înveșmântaţi în alb. Lupul 
alerga peste rădăcini și peste pietre, printr-un morman de 
zăpadă întărită și crusta pârâi sub greutatea lui. 

Avea labele ude și reci. Urmatoarea colină era acoperită 
de pini și aerul era încărcat de parfumul înţepător al acelor. 
Când ajunse în vârf, se învârti în cerc, adulmecând aerul, 
apoi înălţă capul și urlă. 

Mirosurile erau acolo. Mirosuri de om. 

Cenușă, gândi Bran, veche, abia simțită, dar cenușă. 
Mirosea a lemn ars, a funingine și mangal. Un foc stins. 

dansul dragonilor 

97 

își scutură zăpada de pe bot. Vântul bătea în rafale, așa 
că mirosurile erau greu de urmărit. Lupul se răsuci într-o 
parte și-n alta, adulmecând. 

De jur împrejur erau nămeţi și copaci înalţi înveșmântaţi 
în alb. Lupul își lăsă limba să atârne printre dinţi, să simtă 
gustul aerului îngheţat, răsuflarea transformându-i-se în 
aburi când fulgii de nea i se topeau pe limbă. Când porni la 
pas în direcția mirosului, Hodor îl urmă imediat, cu mișcări 
greoaie. Elanul se hotărî mai greu, așa că Bran se întoarse, 
fără tragere de inimă, în propriu-i trup și spuse: 

- Intr-acolo. Mergeţi după Vară. L-am mirosit. 


Când prima așchie a unei semiluni se miji printre nori, 
intrară, în sfârșit, împleticindu-se, în satul de lângă lac. 
Aproape că trecuseră 

direct prin el. De pe gheaţă, așezarea nu se deosebea cu 
nimic de multe alte pete presărate de-a lungul țărmului. 
îngropate sub troiene, casele circulare de piatră ar fi putut 
să fie la fel de bine bolovani sau dâmburi sau bușteni căzuți, 
asemenea capcanei pe care, cu o zi în urmă, Jojen o luase 
drept clădire, până când săpaseră și găsiseră doar crengi 
rupte și bușteni putreziți. 

Satul era pustiu, părăsit de sălbaticii care îl locuiseră 
cândva, ca toate celelalte sate pe lângă care trecuseră. 
Unele fuseseră părjolite, de parcă locuitorii ar fi vrut să se 
asigure că nu se mai puteau furișa înapoi, dar acesta fusese 
cruțat. Sub zăpadă găsiră o duzină de colibe și un conac cu 
acoperișul de iarbă și ziduri groase, din bușteni. 

- Măcar vom fi feriţi de vânt, spuse Bran. 

- Hodor, făcu Hodor. 

Meera alunecă de pe spatele elanului. Ea și fratele ei îl 
ajutară pe Bran să iasă din coșul de nuiele. 

- Poate că sălbaticii au lăsau niște mâncare, zise ea. 

Aceasta se dovedi o speranţă deșartă. In conac gaăsiră 
cenușa unui foc, podele din pământ bătut și un frig ce-ti 
pătrundea până-n măduva oaselor. Dar cel puţin aveau un 
acoperiș deasupra capului și ziduri să-i ferească de vânt. In 
apropiere curgea un pârâu, acoperit de o pojghiţă 

de gheaţă. Elanul fu nevoit s-o spargă cu copita ca să 
bea. După ce Bran, 

98 

GEORGE R.R. MARTIN 

Jojen și Hodor se așezară la adăpost, Meera aduse niște 
bucăţi de gheaţă 

spartă, pe care să le sugă. Apa topită era atât de rece, 
încât Bran începu să tremure. 

Vară nu-i urmă în conac. Bran simţea foamea lupului, o 
umbră a foamei sale. 


- Du-te și vânează, îi spuse, dar lasă elanul în pace. 

O parte din el își dorea să se poată duce și el să vâneze. 
Poate că 

avea să o facă mai tărziu. 

La cină mâncară o mână de ghinde, zdrobite și făcute 
pastă, atât de amare încât Bran se îneca străduindu-se să le 
înghită. Jojen Reed nici măcar nu încercă. Mai mic și mai 
firav decât sora lui, era mai slab pe zi ce trecea. 

-Jojen, trebuie să mănânci, îi spuse Meera. 

- Mai târziu. Vreau doar să mă odihnesc. Jojen schiţă un 
zâmbet palid. N-am să mor astăzi, surioară. lți promit. 

- Era să cazi de pe elan. 

- Era. Mi-e frig și mi-e foame, atâta tot. 

- Atunci mănâncă. 

- Ghindă sfărâmată? Mă doare burta, și asta o să-mi facă 
și mai rău. 

Lasă-mă-n pace, surioară. Visez la pui fripţi. 

- Visele n-o să-ți ţină de foame. Nici măcar visele verzi. 

- Visele sunt tot ce avem. 

Tot ce avem. Ultimele provizii de mâncare pe care le 
aduseseră cu ei de la sud se terminaseră cu zece zile în 
urmă. De atunci, foamea îi însoţise zi și noapte. Nici măcar 
Vară nu găsea vânat în aceste păduri. 

Se hrăneau cu ghinde zdrobite și pește crud. Pădurile 
erau pline de pâraie îngheţate și lacuri negre și reci, iar 
Meera se pricepea la pescuit cu harponul-trident de prins 
broaște la fel de bine ca majoritatea bărbaţilor cu firul cu 
cârlig. In unele zile, buzele i se albăstreau de frig până ieșea 
din apă, cu captura zvârcolindu-se în harpon. Dar trecuseră 

trei zile de când Meera prinsese ultimul pește. Bran își 
simţea burta atât de goală de parcă se scurseseră trei ani. 

dansul dragonilor 

99 

După ce-și înghiţiră cu noduri cina meschină, Meera se 
așeză sprijinită cu spatele de zid, ascuţindu-și pumnalul cu o 
bucată de cremene. 


Hodor se ghemui lângă ușă, legănându-se și îngânând: 

- Hodor, hodor, hodor. 

Bran închise ochii. Era prea frig ca să vorbească și nu 
îndrăzneau să aprindă un foc. Mâini-Reci îi avertizase să n-o 
facă. Pădurile nu sunt atât de pustii pe cum credeți, spusese 
el. N-aveţi de unde să știți ce-ar putea să atragă lumina. 
Amintirea îl făcu să tremure, în ciuda căldurii lui Hodor, 
lângă el. 

Somnul nu voia să vină, nu putea să vină. In locul lui erau 
vântul, frigul mușcător, lumina lunii pe zăpadă și ardoarea. 
Era iarăși în pielea lui Vară, la kilometri depărtare, și 
noaptea era încărcată de mirosul greu de sânge. Mirosul era 
puternic. O victimă, nu departe. Carnea trebuia să fie caldă 
încă. Saliva îi curgea printre dinţi, în timp ce foamea îi 
deștepta simţurile. Nu e/an. Nu cerb. Nu asta. 

Lupul străvechi înaintă către carne, o umbră cenușie, 
sfrijită, furișându-se printre copaci, prin iazuri de lumină și 
peste mormane de zăpadă. Vântul bătea în rafale în jurul lui, 
schimbându-și direcţia. 

Pierdu mirosul, îl regăsi, îl pierdu din nou. In timp ce îl 
căuta iarăși, un sunet îndepărtat îl făcu să ciulească 
urechile. 

Lup, ştiu el de îndată. Vară se îndreptă tiptil către sunet, 
prudent acum. Curând mirosul de sânge reveni, dar acum 
era însoţit de alte mirosuri: urină și piei moarte, găinaţ, pene 
și lup, lup, lup. O haită. 

Va trebui să lupte pentru carne. 

Ceilalţi îl adulmecară și ei. Când ieși din întunericul 
pădurii în luminișul însângerat, îl priveau. Femela mesteca o 
cizmă de piele, care încă avea înăuntru o jumătate de picior, 
dar o lăsă să cadă, când îl văzu apropiindu-se. Șeful haitei, 
un mascul bătrân cu botul sur și orb de un ochi, îi ieși în 
întâmpinare, mârâind cu dinţii dezveliți. In spatele lui, un 
mascul mai tânăr își arătă și el colții. 

Ochii gălbui ai lupului străvechi scrutau împrejurimile. Un 
colac de maţe, încâlcite printre frunze, într-un tufiș. Un 


pântece deschis 

100 

GEORGE R.R. MARTIN 

din care se înălțau aburi încărcaţi de mirosurile de sânge 
și carne. Un cap ce privea orb în sus, la un corn de lună, cu 
obrajii sfârtecaţi până 

la os, cu văgăuni în loc de ochi și gâtul terminându-se 
într-o cioată 

zdrenţuită. O baltă de sânge înghețat, cu sclipiri roșii și 
negre. 

Oameni, Duhoarea lor umplea lumea. Vii, fuseseră mulţi 
cât degetele unei labe de om, dar acum nu mai era niciunul. 
Morți, Sfârșiți, Came, înveșmântaţi în mantii cu glugă, 
cândva, dar lupii le sfâșiaseră hainele în bucăţi, în graba lor 
frenetică de a ajunge la carne. Cei care încă aveau chipuri 
purtau bărbi dese, acoperite de gheaţă și muci îngheţaţi. 

Ninsoarea care cădea începuse să acopere ce mai 
rămăsese din ei, nespus de palidă pe lângă negrul mantiilor 
și al pantalonilor zdrenţuiţi. Negru, La kilometri departare, 
băiatul se trezi tulburat. 

Negru, Rondul de Noapte, Erau oameni ai Rondului de 
Noapte, Lupului străvechi nu-i păsa. Erau carne. lar lui îi era 
foame. 

Ochii celor trei lupi străluciră galbeni. Lupul străvechi își 
smuci capul dintr-o parte în alta, cu nările dilatate, apoi își 
dezgoli colții într-un mărâit. Masculul mai tânăr se retrase. 
Lupul străvechi îi simţea teama. Coada haitei, știa el. Dar 
lupul cu un singur ochi răspunse cu un mărâit și se apropie 
să-i împiedice înaintarea. Capul haitei. Și nu se teme de 
mine, deși sunt de două ori mai mare decăt el. 

Ochii li se întâlniră. 

Om-lup, 

Cei doi se năpustiră unul asupra celuilalt, lup și lup 
străvechi și nu mai era timp să gândească. Lumea se 
reducea la colţi și gheare. Stârneau nori de zăpadă, 


rostogolindu-se, învârtindu-se și sfâșiindu-se, în timp ce lupii 
ceilalți mărâiau și se agitau în jurul lor. Fălcile i se încleștară 

pe blana încâlcită, acoperită de un strat alunecos de 
chiciură, mușcând un picior subţire ca un băț uscat, dar 
lupul cu un ochi își înfipse ghearele în pântecele lui, se 
eliberă, se rostogoli și săltă spre el. Colţii galbeni se 
închiseră, pocnind, pe gâtul lui, dar el se scutură, 
azvârlindu-și bătrânul văr sur ca pe un șobolan, apoi se 
năpusti după el și îl dobori. Rostogolindu-se, sfârtecând, 
lovind cu picioarele, se luptară 

dansul dragonilor 

101 

până când amândoi erau sfâșiaţi și zăpada din jurul lor 
era înroșită de sânge proaspăt. Dar, în cele din urmă, lupul 
cu un ochi se culcă la pământ, cu burta în sus. Lupul 
străvechi se mai repezi spre el de două 

ori, îl mirosi sub coadă, apoi ridică un picior deasupra lui. 

Câteva mișcări agresive și un mârâit ameninţător, după 
care femela și coada haitei se supuseră, la rândul lor. Haita 
era alui. 

Și prada la fel. Se plimbă de la un om la altul, 
adulmecând, înainte de a se decide pentru cel mai mare, o 
făptură fără chip, cu o mână 

strânsă pe o bucată de fier negru. Cealaltă mână era o 
cioată înfășurată 

în piele, cu palma lipsă, retezată din încheietură. Sângele 
vâscos curgea leneș din tăietura ce-i despica beregata. 
Lupul îl leorpăi cu limba, linse ochii zdrenţuiţi, urmele 
nasului și ale obrajilor, apoi își îngropă botul în găt și îl 
sfâșie, înfulecând o fărâmă de carne dulce. Era cea mai bună 

carne pe care o gustase vreodată. 

Când termină cu omul acela, trecu la următorul și devoră 
cele mai alese bucăţi. Corbii îi urmăreau din copaci, tăcuţi, 
cu ochi negri, ghemuiţi pe crengi, sub ninsoarea viscolită de 
vânt. Ceilalţi lupi se mulţumiră 


cu rămășițele. Masculul bătrân se hrăni primul, apoi 
femela, apoi coada haitei. Acum erau ai lui. Erau o haită. 

Nu, șopti băiatul, noi avem altă haită. Lady e moartă, 
poate și Vântul Cenușiu, dar, undeva, mai există Câinele 
Lăţos și Nymeria și Nălucă. îți amintești de Nălucă? 

Ninsoarea care cădea și lupii care se ospătau începeau să 
se îndepărteze. Căldura îi mângâia faţa, liniștitoare ca 
sărutările unei mame. Foc, gândi el,fum. Nasul îi zvâcni la 
mirosul de carne friptă. 

Și apoi pădurea dispăru și era iarăși în conac, iarăși în 
trupul său infirm, privind focul cu ochi pierduţi. Meera 
învârtea o halcă roșie de carne crudă deasupra flăcărilor, 
lăsând-o să se rumenească și să 

lase unsoare. 

- Tocmai la timp, spuse ea. Bran se frecă la ochi cu podul 
palmei și se târî cu spatele până la zid, să șadă. Era să dormi 
toată cina. 

Cercetașul a găsit o scroafă. 

102 

GEORGE R.R. MARTIN 

în spatele ei, Hodor sfâșia lacom o bucată de came 
fierbinte, înnegrită, cu sângele și unsoarea șiroindu-i în 
barbă. Printre degete i se înălţau dâre de fum. 

- Hodor, murmură el printre îmbucături, hodor, hodor. 

Sabia îi era așezată pe podeaua de pământ, lângă el. 
Jojen Reed își ciugulea și el ciozvârta, cu mușcături mici, 
mestecând fiecare bucată 

de carne de zece ori până o înghițea. 

Cercetașul a omorât un porc. Mâini-Reci stătea lângă ușă, 
cu un corb pe braţ și amândoi priveau focul. Lumina 
flăcărilor se oglindea, scânteind, în două perechi de ochi 
negri. Nu mănâncă, își aminti Bran, și se teme de foc. 

- Ai zis să nu facem foc, îi aminti cercetașului. 

- Pereţii din jurul nostru ascund lumina și zorii se apropie. 
In curând vom fi pe drum. 


- Ce s-a întâmplat cu oamenii? Dușmanii din spatele 
nostru? 

- Nu te vor deranja. 

- Cine erau? Sălbatici? 

Meera întoarse carnea, să se prăjească și pe cealaltă 
parte. Hodor mesteca și înghiţea, mormăind vesel în barbă. 
Doar Jojen părea conștient de ceea ce se petrece, când 
Mâini-Reci întoarse capul, fixându-1 pe Bran: 

- Erau dușmani. 

Oameni ai Rondului de Noapte. 

- l-ai omorât. Tu și corbii tăi. Aveau feţele sfârtecate și 
ochii le dispăruseră. Mâini-Reci nu-l contrazise. Erau frații 
tăi, continuă Bran, am văzut. Lupii le-au sfâșiat hainele, dar 
mi-am dat seama. Aveau mantii negre. Ca mâinile tale. 
Mâini-Reci nu spuse nimic. Cine ești? 

întrebă Bran. De ce ai mâinile negre? 

Cercetașul își examină mâinile, de parcă nu le-ar fi 
observat până atunci. 

- După ce inima încetează să bată, sângele omului curge 
în extremităţi, unde se îngroașă și se coagulează. Vocea îi 
horcăia în 

dansul dragonilor 

103 

gâtlej, așa firav și sfrijit cum era. Mâinile și picioarele se 
umflă și se înnegresc, ca un terci. Restul devine alb ca 
laptele. 

Meera Reed se ridică, cu harponul pentru broaște în 
mâini, între dinţii căruia rămăsese înfiptă o bucată de carne. 

- Arata-ţi faţa. 

Cercetașul nu făcu nicio mișcare. 

- E mort. Bran simţea gust de fiere în gât. Meera, e vreo 
făptură 

moartă. Monștrii nu pot să treacă dincolo, atâta vreme cât 
Zidul e puternic și oamenii Rondului de Noapte devotați, așa 
îmi spunea Bătrâna Nan. A venit să ne aștepte la Zid, dar n-a 
putut să treacă. L-a trimis pe Sam, cu fata aceea sălbatică. 


Pumnul înmănușat al Meerei se strânsese pe coada 
harponului. 

- Cine te-a trimis? Cine este această cioară cu trei ochi? 

- Un prieten. Un visător. Un vrăjitor, spuneţi-i cum vreţi. 
Ultimul clarvăzător verde. 

Ușa de lemn a conacului se dădu în lături. Afară, vântul 
nopţii șuiera, tâios și negru. Copacii erau plini de corbi care 
țipau. Mâini-Reci nu se mișcă. 

- Un monstru, spuse Bran. 

Cercetașul se uită la bâiat de parcă toți ceilalţi n-ar fi 
existat. 

- Monstrul tău, Brandon Stark. 

- Tău repetă corbul de pe umărul lui Mâini-Reci. 

Dincolo de ușă, corbii din copaci începură să ţipe, până 
când pădurea cufundată în noapte răsună, repetând 
cântecul stolului: A/ tău, al tău, al tău. 

- Jojen, ai visat asta? își întrebă Meera fratele. Cine este 
el? Ce este el? Ce facem acum? 

- Mergem cu cercetașul, răspunse Jojen. Am ajuns prea 
departe ca să ne mai întoarcem acum, Meera. N-o să 
ajungem niciodată vii înapoi la Zid. Mergem cu monstrul lui 
Bran sau murim. 

TYRION 

leșiră din Pentos pe Poarta Răsăritului, dar Tyrion 
Lannister nu zări nicio clipă răsăritul. 

- Va fi ca și cum n-ai fi venit niciodată la Pentos, micul 
meu prieten, îi promise Magister lIllyrio, trăgând draperiile 
purpurii de catifea ale lecticii. Nimeni nu trebuie să te vadă 
părăsind orașul, așa cum nimeni nu te-a văzut venind. 

- Nimeni în afară de marinarii care m-au îndesat în butoiul 
ala, musul de pe vas care a curăţat după mine, fata pe care 
ai trimis-o să-mi încălzească patul și spălătoreasă aia 
pistruiată și perfidă. O, și gărzile tale. 

Dacă nu le-ai scos și creierii, odată cu boașele, știu că nu 
ești singur aici. 


Lectica era suspendată între opt cai de povară gigantici, 
pe chingi groase de piele. Patru eunuci pășeau pe lângă 
animale, doi de fiecare parte, și alţii își târșâiau picioarele 
alături de ei, păzind convoiul de bagaje. 

- Nepătaţii nu poartă vorbe, îl asigură lIllyrio. Şi galera 
care te-a adus e chiar acum în drum spre Asshai. Vor trece 
doi ani până se întoarce, dacă marea e îndurătoare. Cât 
despre oamenii mei de casă, mă iubesc cu toții. Niciunul nu 
m-ar trăda. 

Prețuiește-ți gândul, grăsanul meu prieten. într-o bună zi 
îți vom grava vorbele pe piatra de mormânt. 

dansul dragonilor 

105 

- Ar trebui să fim la bordul acelei galere, spuse piticul. 
Drumul cel mai rapid spre Volantis este pe mare. 

- Marea e primejdioasă, răspunse lllyrio. Toamna e un 
anotimp plin de furtuni, iar piraţii își fac și-acum bârloguri 
pe Treptele de Piatră și se aventurează departe, jefuind 
oamenii cinstiţi. N-ar fi bine ca micul meu prieten să cadă în 
asemenea mâini. 

- Piraţi sunt și pe Rhoyne. 

- Piraţi ai râurilor. Negustorul de brânză căscă, 
acoperindu-și gura cu dosul palmei. Gândaci care mișună 
după firimituri. 

- Se vorbește și despre oameni de piatră. 

- Da, ei există, biete făpturi blestemate. Dar de ce să 
vorbim despre asemenea lucruri? E o zi prea frumoasă 
pentru astfel de discuții. In curând vom vedea râul Rhoyne și 
acolo o să scapi de Illyrio și de burduhanul lui. Până atunci, 
hai să bem și să visăm. Avem vin dulce și aperitive pe care 
să le savuram. De ce să discutam despre boală și moarte? 

Chiar așa, de ce? se întrebă Tyrion, auzind din nou 
Zzbârnâitul unei arbalete. Lectica se legăna într-o parte și-n 
alta, un moment liniștitor care-l facea să se simta ca un 
copil legănat să adoarmă în brațele mamei sale. Wu că aș ști 
cum e asta. Se odihnea pe perne de mătase, umplute cu puf 


de gâscă. Pereţii de catifea purpurie se arcuiau deasupra 
capului, formând un acoperiș sub care era cald și plăcut, în 
pofida toamnei răcoroase de afară. 

In urma lor înainta încet o caravană de catări, 
transportând cufere, butoaie și putini, coșuri cu delicatese, 
ca nu cumva lordul brânzei să 

rămână flămând. De dimineaţă ciuguliră din niște cârnaţi 
iuți, pe care îi udară cu vin negru din struguri rubinii. Ţipari 
în aspic și vinuri roșii dornishene le umplură după-amiaza. 
Seara, mâncară felii de șuncă, ouă fierte și ciocârlii umplute 
cu usturoi și ceapă, asezonate cu sortimente de bere blondă 
și vinuri ușoare, să-i ajute la digestie. Dar lectica era pe cât 
de confortabilă pe atât de înceată și curând piticul simţi că 
nu mai are stare. 

106 

GEORGE R.R. MARTIN 

- în câte zile ajungem la râu? îl întrebă pe lllyrio în seara 
aceea. în ritmul ăsta, dragonii reginei tale vor fi mai mari 
decât cei trei ai lui Aegon, înainte să apuc să-i văd. 

- Aș vrea să fie așa. Un dragon mare e mai fioros decât 
unul mic. 

Magisterul ridică din umeri. Oricât mi-ar plăcea s-o 
întâmpin pe Regina Daenerys la Volantis, trebuie să mă bizui 
pe tine și pe Griff pentru asta. O pot sluji mai bine de la 
Pentos, netezind calea pentru întoarcerea ei. Insă atâta 
vreme cât sunt cu tine... ei, bine, un bătrân grăsan are 
nevoie de plăcerile lui, nu-i așa? Haide, bea o cupă devin. 

- Spune-mi, zise Tyrion în timp ce bea, de ce l-ar interesa 
pe un magister din Pentos cine poartă coroana în Westeros? 
Care ţi-e câștigul în afacerea asta, lordul meu? 

Grăsanul își tamponă unsoarea de pe buze. 

- Sunt un om bătrân, obosit de lumea asta și de trădările 
ei. E atât de ciudat să-mi doresc să fac un strop de bine 
înainte să mi se sfârșească 

zilele, să ajut o tânără și dulce fată să-și recâștige dreptul 
din naștere? 


Mai urmează să-mi oferi o armură vrăjită și un palat în 
Valyria. 

- Dacă Daenerys nu e altceva decât o tânără și dulce fată, 
Tronul de Fier o s-o taie în tinere și dulci bucăţi. 

- Nu te teme, micul meu prieten. In vene îi curge sângele 
lui Aegon Dragonul. 

impreună cu sângele lui Aegon cel Netrebnic, al lui 
Maegor cel Crud și al lui Baelor Ametitul, 

- Mai povestește-mi despre ea. 

Grăsanul căzu pe gânduri. 

- Daenerys era doar o copilă când a venit la mine, dar era 
mai frumoasă decât a doua mea soţie, atât de încântătoare 
încât am fost tentat s-o păstrez pentru mine. Insă era o 
făptură atât de sfioasă, de ascunsă! Am știut că n-aș avea 
nicio plăcere în pat cu ea. In schimb, am chemat o femeie 
să-mi încălzească patul și mi-am făcut de cap cu ea, până 
când mi-a trecut nebunia. La drept vorbind, nu credeam că 

Daenerys va supraviețui multă vreme printre lorzii 
calăreţi. 

dansul dragonilor 

107 

- Dar asta nu te-a oprit să i-o vinzi lui Khal Drogo... 

- Dothrakii nu vând și nu cumpără. Să spunem mai 
degrabă că fratele ei Viserys i-a dat-o cadou lui KJhial Drogo, 
ca să-i câștige prietenia. 

Un tânăr trufaș și lacom. Viserys jinduia la tronul tatălui 
său, dar jinduia și la Daenerys și n-a dat-o cu dragă inimă. In 
noaptea dinaintea cununiei prinţesei, a încercat să se 
strecoare în patul ei, afirmând că, dacă nu poate avea mâna 
ei, vrea să-i revendice măcar fecioria. Dacă 

n-aș fi avut precauţia să postez străjeri la ușa ei, poate că 
Viserys ar fi stricat planuri făcute în ani și ani. 

- După cele ce-mi spui, era complet nebun. 

- Viserys a fost fiul lui Aerys Nebunul, chiar așa. 
Daenerys... Daenerys e cu totul altfel. Illyrio își azvârli o 
ciocărlie friptă în gură și o zdrobi zgomotos între dinţi, cu 


oase cu tot. Copila speriată pe care am găzduit-o în conacul 
meu a murit pe Marea Dothraki și a renăscut din sânge și 
foc. Această regină-dragon care îi poartă numele este o 
adevărată 

Targaryen. Când am trimis corăbii s-o aducă acasă, s-a 
îndreptat spre Golful Sclavilor. In câteva zile, a cucerit 
Astaporul, a îngenuncheat Yunkaiul și a asediat Meereenul. 
Urmează Mantarys, dacă mărșăluiește spre vest, pe vechile 
drumuri ale Valyriei. Dacă vine pe mare, ei bine... 

flota ei trebuie să se aprovizioneze cu mâncare și apă în 
Volantis. 

- Pe uscat sau pe mare, e cale lungă între Meereen și 
Volantis, remarcă Tyrion. 

- Trei mii de kilometri, ca nimica, prin deșerturi, munți, 
mlaștini și ruine bântuite de demoni. Mulţi vor pieri, dar cei 
ce vor supravieţui vor fi mai puternici când ajung la 
Volantis... unde vă vor găsi pe tine și pe Griff așteptându-i, 
cu forțe proaspete și nave suficiente să-i treacă 

peste mare, până în Westeros. 

Tyrion cugetă la tot ce știa despre Volantis, cel mai vechi 
și cel mai mândru dintre Cele Nouă Orașe Libere. Ceva nu se 
potrivea aici. 

Chiar și cu jumătate de nas, o mirosea. 

- Se spune că în Volantis sunt cinci sclavi la fiecare om 
liber. De ce-ar sprijini triarhii o regină care le-a distrus 
negoțul cu sclavi? 

108 

GEORGE R.R. MARTIN 

Tyrion își îndreptă degetul spre Illyrio: La drept vorbind, 
tu de ce-ai 

face-o? Poate că sclavia e interzisă în Pentos, dar ţi-ai 
vârât și tu un deget în comerțul acela, poate chiar o mână 
întreagă. Cu toate acestea, uneltești pentru regina-dragon și 
nu împotriva ei. De ce? Ce speri să 

câștigi de la Regina Daenerys? 


- lar ne întoarcem la asta? Ești un omuleț insistent. Illyrio 
râse și se lovi peste burtă. Cum dorești. Regele Cerșetor a 
jurat că am să fiu maesterul său vistiernic și, de asemenea, 
un nobil lord. Odată ce avea să-și așeze pe cap coroana de 
aur, urma să-mi aleg castelele... chiar și Casterly Rock, dacă 
pofteam. 

Tyrion pufni, împroșcând vin prin ciotul cicatrizat care 
cândva îi fusese nas. 

- Tatălui meu i-ar fi plăcut la nebunie să audă asta. 

- Nobilul tău tată n-avea niciun motiv de îngrijorare. De 
ce să-mi fi dorit o stâncă? Conacul meu e destul de mare 
pentru oricine și mai comod decât castelele voastre prăfoase 
din Westeros. Maestru vistiernic, însă... Grăsanul curăţă încă 
un ou. îmi plac banii. Există sunet mai dulce decât zornăitul 
aurului pe aur? 

Țipetele unei surori. 

- Ești sigur că Daenerys va îndeplini promisiunile fratelui 
ei? 

- Le va îndeplini sau poate nu. Illyrio mușcă o jumătate de 
ou. 

Ți-am spus, micul meu prieten, nu tot ce face omul e 
pentru câștig. 

Crezi ce vrei, dar chiar și bătrânii grași și nătărăi ca mine 
au prieteni și datorii de suflet de plătit. 

Mincinosule, gândi Tyrion. Există ceva în afacerea asta 
care valorează 

pentru tine mai mult decât banii ori castelele. 

- Sunt atât de puţini oameni, în zilele noastre, care 
preţuiesc prietenia mai presus de aur. 

- Foarte adevărat, îl aprobă grăsanul, ignorând ironia lui 
Tyrion. 

- Cum se face că Păianjenul ţi-a devenit atât de drag? 

- Am copilărit împreună, doi băieţi tineri, în Pentos. 

- Varys a venit din Myr. 

dansul dragonilor 

109 


- Intr-adevăr. L-am întâlnit la scurtă vreme după ce-a 
sosit, cu un pas înaintea stăpânilor de sclavi. Ziua dormea în 
canale, noaptea cutreiera acoperișurile, ca o pisică. Eu eram 
aproape la fel de sărac, un asasin în haine de mătase 
ponosite, câștigându-mi existenţa cu sabia. 

Poate că ai avut ocazia să vezi statuia de lângă bazinul 
meu. Pytho Malanon a sculptat-o, când am împlinit 
șaisprezece ani. O lucrare minunată, deși acum lacrimez 
când o văd. 

- Vârsta ne transformă pe toţi în ruine. Eu și acum jelesc 
după 

nasul meu. Dar Varys... 

- In Myr era un prinţ al hoţilor, până când un hoţ rival l-a 
dat în vileag. In Pentos, l-a trădat accentul și, odată ce s-a 
aflat că este eunuc, a fost disprețuit și bătut. De ce m-a ales 
pe mine să-l protejez, poate n-am să aflu niciodată, dar am 
ajuns la o înțelegere. Varys îi urmărea pe hoţii mărunți și le 
lua lucrurile furate. Eu le ofeream ajutor victimelor lor, 
promiţându-le să le recuperez bunurile, în schimbul unei 
anumite sume. Curând, fiecare om jefuit știa să vină la mine, 
în timp ce tâlharii și hoţii de buzunare îl căutau pe Varys... 
jumătate din ei ca să-i taie gâtul, cealaltă jumătate ca să-i 
vândă ce-au furat. Ne-am îmbogăţit amândoi și am devenit 
și mai bogaţi după ce Varys și-a dresat șoarecii,. 

- La Debarcaderul Regelui avea ciripitori. 

- Șoareci le spuneam pe-atunci. Hoţii mai bătrâni erau 
niște nătărăi care nu se gândeau mai departe decât să-și 
preschimbe prada de peste noapte în vin. Varys prefera 
băieţii orfani și tinerele fete. li alegea pe cei mai mici, cei 
care erau agili și tăcuţi, și îi învăţa să se caţere pe ziduri și 
să alunece în josul hornurilor. li învăţa și să citească. 

Am lăsat aurul și pietrele preţioase pentru hoţii de rând. 
In schimb, șoarecii noștri furau scrisori, registre, hărţi 
maritime... mai târziu, le citeau și le lăsau la locul lor. 
Secretele sunt mai de preț decăt aurul ori safirele, susţinea 
Varys. întocmai. Am devenit atât de respectabil, încât un văr 


al Prințului din Pentos mi-a îngăduit să mă însor cu fiica lui 
fecioară, în timp ce șoapte despre talentele unui anume 
eunuc au traversat marea îngustă și au ajuns la urechile 
unui anume rege. Un 

no 

GEORGE R.R. MARTIN 

rege foarte neliniștit, care nu avea încredere deplină în 
fiul lui, nici în soţia lui, nici în Mâna lui, un prieten al său din 
copilărie, care devenise foarte arogant și trufaș. Cred că știi 
continuarea poveștii, nu-i așa? 

- O mare parte, recunoscu Tyrion. Văd că, pe undeva, ești 
mai mult decât un negustor de brânză, până la urmă. 

IIlyrio își înclină capul. 

- Ești amabil că spui asta, micul meu prieten. La rândul 
meu, văd că ești isteț întocmai cum susținea Lordul Varys. 
Illyrio zâmbi, arătându-și dinţii strâmbi și galbeni, și strigă 
după încă un urcior cu vin roșu de foc, din Myr. 

Când magisterul se cufundă în somn, cu urciorul de vin 
lângă el, Tyrion își furișă mâna peste perne, să scoată 
recipientul din închisoarea-i cărnoasă și să-și toarne o cupă. 
O goli și căscă, apoi își mai umplu una. Dacă beau destul vin 
de foc, își spuse, poate că visez dragoni. 

Pe când era încă un copil singur în adâncurile de sub 
Casterly Rock, noaptea călărea adesea dragoni, imaginându- 
și că era un prinţ 

Targaryen pierdut sau un lord dragon din Valyria, 
avântându-se sus, deasupra munţilor și câmpiilor. Odată, 
când unchii lui l-au întrebat ce dar își dorește de ziua lui, le- 
a cerut un dragon. 

- N-ar trebui să fie unul mare. Ar putea fi mic, așa, ca 
mine. 

Unchiul Gerion a fost de părere că era cel mai amuzant 
lucru pe care îl auzise vreodată, însă unchiul Tygett a spus: 

- Ultimul dragon a murit acum un secol, băiete. 

Asta i se păruse atât de monstruos de nedrept încât în 
noaptea aceea adormise plângând. 


Totuși, dacă era să-i dea crezare lordului brânzei, fiica 
Regelui Nebun scosese din ou trei dragoni vii. Cu doi mai 
mulți decât ar avea nevoie chiar și un Targaryen, Tyrion 
aproape regreta că-și omorâse tatăl. l-ar fi plăcut să vadă 
faţa Lordului Tywin aflând că există o regină Targaryen care 
se îndreaptă spre Westeros cu trei dragoni, sprijinită de un 
eunuc uneltitor și de un negustor de brânză mare cât 
jumătate din Casterly Rock. 

dansul dragonilor 

111 

Piticul era atât de ghiftuit, încât fu nevoit să-și desfacă 
centura și șnururile de sus ale pantalonilor. Hainele de copil 
cu care-l îmbrăcase gazda lui îl făceau să se simtă ca un 
cârnat mare într-un maţ prea strâmt. Dacă mâncăm tot așa 
în fiecare zi, am să ajung căt Illyrio înainte s-o întâlnesc pe 
această regină-dragon. Afară, se lăsase noaptea, în lectică, 
totul era cufundat în întuneric. Tyrion asculta sforăiturile lui 
lllyrio, părâiturile chingilor de piele, tropăitul copitelor 
potcovite cu fier ale cailor pe drumul tare valyrian, dar cu 
inima asculta bătaia aripilor aspre de dragoni. 

Când se trezi, era dimineaţă. Caii tropăiau, lectica părâia 
și se legăna între ei. Tyrion trase ușor draperia, să arunce o 
privire afară, dar nu era mai nimic de văzut, doar câmpuri 
galben-brune, ulmi desfrunziţi și drumul însuși, un drum larg 
de piatră, care se întindea drept ca o suliță până la orizont. 
Citise despre drumurile Valyriei, dar acesta era primul pe 
care-l vedea. Mâna Ținutului Liber ajunsese până la Piatra 
Dragonului, dar niciodată până în Westeros. Ciudat, Piatra 
Dragonului nu e decât o stâncă. Bogăția era mai departe 
spre vest, dar ei aveau dragoni. Cu siguranță știau ce se afla 
acolo. 

Băuse prea mult seara trecută. Capul îi bubuia și până și 
cea mai domoală legănare a lecticii era de-ajuns să-i 
întoarcă stomacul pe dos. 

Deși Tyrion nu se plânse, lIllyrio Mopatis îi observase 
suferința. 


- Haide, bea cu mine, spuse grăsanul. Un solz de dragon 
care te-a ars, cum se spune. 

lllyrio turnă pentru amândoi, dintr-un urcior cu vin de 
mure atât de dulce, încât atrăgea muștele mai ceva ca 
mierea. Tyrion le alungă cu dosul palmei și luă o înghiţitură 
zdravănă. Gustul era atât de siropos încât abia reuși să 
înghită. Cea de-a doua cupă alunecă, însă, mai ușor. 

Oricum, n-avea poftă de mâncare și, când Illyrio îi oferi un 
castron de mure în smântână, le refuză cu o fluturare a 
mâinii. 

- Am visat-o pe regină, spuse el. Eram în genunchi în faţa 
ei, jurându-i credinţă, dar ea m-a confundat cu fratele meu 
Jaime și m-a dat hrană dragonilor. 

112 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Să sperăm că n-a fost un vis profetic. Ești un pezevenghi 
istet, întocmai cum a spus Varys, și Daenerys va avea nevoie 
de oameni isteţi în preajma ei. Ser Barristan este un cavaler 
viteaz și devotat, dar nimeni nu cred că l-a considerat 
vreodată abil. 

- Cavalerii nu știu să rezolve o problemă decât într-un 
singur fel. 

Coboară lancea și atacă. Un pitic are alte moduri de a 
privi viaţa. Dar tu? Și tu ești un omisteț. 

- Mă flatezi. Illyrio dădu din mână. Din păcate, nu sunt 
făcut să 

călătoresc, așa că te voi trimite la Daenerys în locul meu. 
I-ai făcut un mare serviciu când ţi-ai ucis tatăl și nădăjduiesc 
că îi vei face multe altele. Daenerys nu e nebună, cum a fost 
fratele ei. Te va folosi așa cum se cuvine. 

Ca surcele? gândi Tyrion, zâmbind amabil. 

Schimbară caii doar de trei ori în ziua aceea, dar păreau 
să se oprească de două ori pe oră, cel puţin, ca lIllyrio să 
poată cobori din lectică să se ușureze. Lordul brânzei e mare 
cât un elefant, dar are bășica udului cât o alună, cugetă 
piticul. In timpul unei opriri, folosi timpul ca să examineze 


mai bine drumul. Tyrion știa ce avea să găsească: nu pământ 
bătătorit, nu cărămizi, nici pietre de pavaj, ci o fâșie de 
piatră 

compactă, ridicată de-o palmă deasupra solului, ca să 
permită ploii și zăpezii topite să se scurgă de pe margini. 
Spre deosebire de potecile noroioase care treceau drept 
drumuri în Cele Şapte Regate, drumurile Valyriei erau largi 
cât pentru trei căruţe una lângă alta și nici timpul, nici 
folosirea lor nu le deteriorase. Dăinuiau, neschimbate, la 
patru secole după ce Valyria își întâlnise Urgia. Tyrion căută 
făgașe sau crăpături, dar nu găsi decât o baligă caldă lăsată 
de unul dintre cai. 

Baliga îl făcu să se gândească la nobilul său tată. Ești jos, 
în vreun iad, tată? Un iad plăcut și răcoros, de unde poți să 
ridici ochii și să mă 

vezi ajutând-o pe fiica lui Aerys Nebunul să recâștige 
Tronul de Fier? 

Când își reluară călătoria, Illyrio scoase la iveală o pungă 
de castane prăjite și începu să vorbească din nou despre 
regina-dragon. 

dansul dragonilor 

113 

- Mă tem că ultimele vești pe care le avem despre Regina 
Daenerys sunt vechi și răsuflate. Trebuie să presupunem că 
a părăsit deja Meereenul. Are în sfârșit oastea ei, o oaste 
jerpelită, formată din mercenari, lorzi-călăreţi dothraki, 
infanteriști Nepătaţi și, fără îndoială, îi va conduce spre vest, 
să ia înapoi tronul tatălui său. Magister Illyrio deschise un 
vas cu melci cu usturoi, îi mirosi și zâmbi. La Volantis, vei 
avea vești noi despre Daenerys, să sperăm, spuse el, sugând 
un melc din cochilie. Dragonii și fetele tinere au capricii, și s- 
ar putea să trebuiască să-ţi adaptezi planurile. Griff va ști ce 
e de făcut. Vrei un melc? Usturoi din grădinile mele. 

Dacă aș călări un melc aș înainta mai repede decât 
lectica asta a ta. 

Tyriort respinse mâncarea, cu o mișcare a mâinii. 


- li acorzi mare încredere acestui Griff. Alt prieten din 
copilărie? 

- Nu. Un mercenar, i-ai spune, dar e născut în Westeros. 
Daenerys are nevoie de oameni demni de cauza ei. Illyrio 
ridică o mână: Ştiu! 

Mercenarii pun aurul mai presus de onoare, asta 
gândești. Acest Griff mă va vinde surorii mele. Nu-i așa. Am 
încredere în el ca într-un frate. 

Altă greșeală fatală. 

- Atunci am să fac la fel. 

- Compania de Aur mărșăluiește spre Volantis chiar în 
clipa asta, să aștepte acolo venirea reginei de la est. 

Sub aur, oţelul aspru. 

- Am auzit că această Companie de Aur a avut o 
înţelegere cu unul dintre Orașele Libere. 

- Myr. Illyrio zâmbi atotcunoscător. înțelegerile pot fi 
încălcate. 

- Brânza aduce mai mulţi bani decât știam, spuse Tyrion. 
Cum ai reușit asta? 

Magisterul își mișcă degetele dolofane. 

- Unele înţelegeri se scriu cu cerneală, altele cu sânge. 
Mai mult nu spun. 

Piticul cugetă la vorbe însoţitorului său. Compania de Aur 
avea reputaţia celei mai bune dintre companiile libere, 
înfiinţată cu un secol în urmă, de Oţelul înverșunat, un fiu 
bastard al lui Aegon cel Netrebnic. 

114 

GEORGE R.R. MARTIN 

Când altul dintre Marii Bastarzi ai lui Aegon a încercat să 
ia Tronul de Fier de la fratele său vitreg, născut legitim, 
Otelul înverșunat s-a alăturat revoltei. Insă Daemon 
Blackfyre pierise pe Câmpul lerbii Roșii și, odată 

cu el, rebeliunea sa. Adepții Dragonului Negru care au 
supravieţuit bătăliei, dar au refuzat să plece genunchiul, au 
fugit peste marea îngustă. 


Printre ei, fiii cei mai mici ai lui Daemon, Oţelul 
înverșunat și sute de lorzi fără pământuri și cavaleri care au 
fost curând nevoiţi să devină 

mercenari ca să supraviețuiască. Unii s-au alăturat 
Flamurii Zdrenţuite, alţii Fiilor Secunzi sau Oamenilor 
Fecioarei. Oţelul înverșunat a văzut oastea Casei Blackfyre 
risipindu-se în cele patru zări, așa că a format Compania de 
Aur, încercând să reunească exilaţii. 

De atunci și până în zilele noastre, Compania de Aur a 
trăit și a murit în Ținuturile Discordiei, luptând pentru Myr, 
pentru Lys sau Tyrosh, în micile lor războaie inutile și visând 
la pământul pe care taţii lor îl pierduseră. Erau exilați și fii 
de exilați, deposedaţi și neiertaţi... dar niște luptători 
formidabili. 

- Iţi admir puterea de convingere, îi spuse Tyrion lui 
lllyrio. Cum ai determinat Compania de Aur să se dedice 
cauzei dulcii noastre regine, când au petrecut atât timp din 
existenţa lor luptând împotriva Targaryenilor? 

lllyrio respinse obiecţia ca și cum ar fi alungat o muscă. 

- Negru sau roșu, un dragon rămâne un dragon. Moartea 
lui Maelys cel Monstruos pe Treptele de Piatră a însemnat 
sfârșitul liniei masculine a Casei Blackfyre. Negustorul de 
brânză zâmbi prin barba-i despicată. lar Daenerys va oferi 
exilaţilor ceea ce Otelul înverșunat și Casa Blackfyre n-au 
putut niciodată. li va duce acasă. 

Cu foc și sabie. Era genul de întoarcere acasă pe care și-l 
dorea și Tyrion. 

- Zece mii de săbii sunt un dar princiar, recunosc. 
înălțimea Sa ar trebui să fie mulțumită. 

Magisterul clătină modest din cap, cu gușa tremurând. 

- N-aș îndrăzni niciodată să spun ce-ar putea s-o 
mulțumească pe înălțimea Sa. 

dansul dragonilor 

115 

Prudent din partea ta. Tyrion știa o mulţime de lucruri 
despre gratitudinea regilor. De ce-ar fi altfel reginele? 


In scurt timp, magisterul dormea dus, lăsându-l pe Tyrion 
să 

mediteze în liniște. Se întrebă de ce ar accepta Barristan 
Selmy să intre în bătălie alături de Compania de Aur. In 
timpul Războiului Regilor de Nouă Parale, Selmy își croise 
drum cu sabia printre ei, ca să-l ucidă 

pe ultimul dintre pretendenţii Blackfyre. Rebe/iunea 
naște tovărășii ciudate. Și niciuna mai ciudată decât acest 
grăsan cu mine. 

Negustorul de brânză se trezi când se opriră să schimbe 
caii și trimise după un coș proaspăt. 

- Cât de departe am ajuns? îl întrebă piticul, în timp ce se 
îndopau cu clapon rece și o delicatesă făcută din morcovi, 
ridichi, bucăţi de lămâie verde și portocale. 

- Suntem în Andalos, prietene. Ținutul de unde vin andalii 
noștri. 

L-au luat de la oamenii păroși care au fost aici înaintea 
lor, veri ai oamenilor păroși din lb. Inima străvechiului regat 
al lui Hugor se află 

la nord de locul în care ne aflăm, dar trecem prin 
mlaștinile lui sudice. 

In Pentos, acestea sunt numite Câmpiile. Mai departe 
spre est se află 

Colinele de Catifea. Acolo mergem noi. 

Andalos. Credinţa spunea că înșiși Cei Șapte pășiseră 
cândva pe dealurile Andalosului, în trupuri de om. 

- Tatăl a întins mâna către ceruri și a luat șapte stele, 
declamă 

Tyrion din memorie, și, una câte una, le-a așezat pe 
fruntea lui Hugor al Colinelor, făcându-i o coroană 
strălucitoare. 

Magister Illyrio îl privi curios. 

- Nu mi-am închipuit că micul meu prieten e atât de pios. 

Piticul ridică din umeri. 

- O rămășiță a copilăriei mele. Ştiam că n-am să devin 
cavaler, așa că am hotărât să fiu înalt Septon. Coroana de 


cristal te face mai înalt cu două palme. Am studiat cărțile 
sfinte și m-am rugat până mi-am tocit ambii genunchi, dar 
căutarea mea s-a sfârșit în mod tragic. Am ajuns la vârsta 
aceea și m-am îndrăgostit. 

116 

GEORGE R.R. MARTIN 

- O fecioară? Știu cum merg treburile. Illyrio își vâri mâna 
dreaptă 

în susul mânecii stângi și scoase un medalion de argint. 
înăuntru era chipul pictat al unei femei, cu ochi mari, 
albaștri, și părul auriu presărat cu șuviţe de argint. Serra. 
Am găsit-o într-o casă a plăcerilor din Lys și am adus-o 
acasă, să-mi încălzească patul, dar, în cele din urmă, am 
luat-o de soţie. Eu, a cărui primă nevastă fusese o verișoară 

a Prințului Pentosului. Porţile palatului mi s-au închis 
după aceea, dar nu-mi păsa. Preţul era prea mic pentru 
Serra. 

- Cum a murit? Tyrion știa că era moartă, nimeni nu 
vorbea cu atâta drag despre o femeie care îl părăsise. 

- O corabie de negoţ braavosi a poposit la Pentos în 
drumul de întoarcere dinspre Marea de Jad. Comoara 
transporta cuișoare și șofran, jais și jad, brocart stacojiu, 
mătase verde... și moartea cenușie. l-am omorât văslașii 
când au debarcat și am ars corabia ancorată, dar șobolanii s- 
au furișat de-a lungul văslelor și au lipăit până la chei pe 
picioare reci de piatră. Molima a luat două mii de vieți, 
înainte să se isprăvească. 

Magister Illyrio închise medalionul. li păstrez mâinile în 
dormitor. Avea mâinile atât de catifelate... 

Tyrion se gândi la Tysha. Privi afară, la câmpurile pe care 
cândva pășiseră zeii. 

- Ce fel de zei fac șobolani, molime și pitici? li reveni în 
minte un alt pasaj din Steaua cu Șapte Colturi. Fecioarei i-a 
adus o fată mlădioasă 

ca o trestie, cu ochii ca două lacuri albastre și adânci, iar 
Hugor a declarat că o va lua de soţie. Așadar, Mama a făcut- 


o fertilă și Baba a prevestit că avea să-i dăruiască regelui 
patruzeci și patru de fii măreți. 

Războinicul a dat putere braţelor lor, iar Fierarul a făurit 
pentru fiecare câte o armură. 

- Fierarul tău trebuie să fi fost din Rhoyne, îl zeflemisi 
Iilyrio. 

Andalii au învăţat arta fierului de la rhoynarii care locuiau 
de-a lungul râului. E lucru știut. 

- Nu de către septonii noștri. Tyrion arătă către câmpuri. 
Cine locuiește pe aceste Câmpii ale voastre? 

dansul dragonilor 

117 

- Plugari și truditori, legaţi de pământ. Sunt livezi, ferme, 
mine... 

Am și eu câteva, dar arareori le vizitez. De ce mi-aș 
petrece zilele aici, cu nenumăratele desfătări ale Pentosului 
la îndemână? 

- Nenumărate desfătări. Și imense ziduri groase. Tyrion își 
învârti vinul în cupă. N-am văzut niciun oraș de când am 
plecat din Pentos. 

- Sunt ruine. Illyrio flutură o pulpă de pui spre draperii. 

Lorzii-călăreţi vin pe-aici ori de câte ori vreunui khal îi 
trece prin minte să privească peste mare. Dothrakii nu 
iubesc orașele, trebuie să știți asta până și în Westeros. 

- Navălește asupra unuia dintre aceste khalasaruri și 
distruge-l, și poate vei descoperi că dothrakii nu sunt atât 
de grăbiţi să traverseze Rhoynul. 

- E mai ieftin să mituiești dușmanii cu mâncare și daruri. 

De m-aș fi gândit să aduc niște brânză bună la bătălia de 
la Apa Neagră, poate că aș avea nasul întreg și-acum. Lordul 
Tywin disprețuise întotdeauna Orașele Libere. Luptă cu bani 
în loc de săbii, obișnuia să 

spună. Aurul are întrebuințările lui, dar războaiele se 
câștigă cu fier. 

- Dă-i aur unui dușman și nu va face decât să se întoarcă 
și să mai ceară, zicea mereu tatăl meu. 


- E vorba de același tată pe care l-ai ucis? Illyrio aruncă 
osul de pui pe geamul lecticii. Mercenarii nu se vor împotrivi 
gălăgioșilor dothraki. S-a dovedit la Qohor. 

- Nici măcar bravul tău Griff? îl persiflă Tyrion. 

- Griff e altfel. El are un fiu pe care-l iubește la nebunie. 
Tânărul Griff i se spune băiatului. Un fecior nobil ca nimeni 
altul. 

Mâncarea, vinul, soarele, legănatul lecticii, băzâitul 
muștelor, toate conlucrau să-l adoarmă pe Tyrion. Așa că 
adormi, se trezi, bău. Illyrio bea cot la cot cu el. Și, când 
cerul se întunecă, trecând spre violet, grăsanul începu să 
sforăie. 

In noaptea aceea, Tyrion Lannister visă o bătălie care 
înroșea de sânge dealurile Westerosului. Era în mijlocul ei, 
împărțind moarte cu o secure cât el de mare, luptând umăr 
lângă umăr cu Barristan cel Viteaz și cu Oţelul înverșunat, în 
timp ce pe cer, deasupra lor, se învârteau dragoni. 

118 

GEORGE R.R. MARTIN 

In vis avea două capete, ambele fără nas. Tatăl său era în 
fruntea dușmanilor, așa că îl ucise din nou. Apoi îl omori pe 
fratele său Jaime, ciopârţin-du-i faţa până i-o transformă într- 
o ruină roșie, râzând la fiecare lovitură. 

Abia când lupta se termină își dădu seama că al doilea 
cap al său plângea. 

Când se trezi, picioarele-i pipernicite erau ţepene ca 
fierul. Illyrio mânca măsline. 

- Unde suntem? întrebă Tyrion. 

- încă n-am părăsit Câmpiile, grăbitul meu prieten. 
Curând drumul nostru va străbate Colinele de Catifea. Acolo 
vom începe urcușul către Ghoyan Drohe, de pe Micul 
Rhoyne. 

Ghoyan Drohe fusese un oraș rhoynar până când dragonii 
Valyriei îl transformaseră într-o ruină părjolită. Străbat și ani, 
nu doar distanțe, cugetă Tyrion, mă întorc prin istorie, la 
zilele în care dragonii stăpâneau pământul. 


Tyrion dormi, se trezi și dormi din nou și ziua și noaptea 
păreau să nu conteze. Colinele de Catifea se dovediră o 
dezamăgire. 

- Jumătate din târfele din Lannisport au sâni mai mari 
decât colinele astea, îi spuse el lui Illyrio. Ar trebui să le 
spuneţi Sfârcurile de Catifea. 

Văzură un cerc de pietre pe care magisterul susținea că îl 
înălțaseră 

uriașii, iar mai târziu un lac adânc. 

- Aici era un cuib de tâlhari care îi jefuiau pe toţi cei aflaţi 
în trecere, explică Illyrio. Se spune că și acum locuiesc sub 
apă. Cei care pescuiesc în lac sunt trași în adâncuri și 
devorați. 

In seara următoare întâlniră un uriaș sfinx valyrian, 
ghemuit lângă 

drum. Avea trup de dragon și chip de femeie. 

- O regină-dragon, spuse Tyrion. Un semn minunat. 

- Regele ei lipsește. Illyrio arătă câtre soclul neted de 
piatră pe care stătuse cândva cel de-al doilea sfinx, acum 
năpăâdit de mușchi și viţă 

înflorită. Lorzii-călăreţi au construit sub el roți de lemn și 
l-au tras înapoi la Vaes Dothrak. 

Și ăsta e un semn, gândi Tyrion, dar nu la fel de 
încurajator. In noaptea aceea, mai beat ca de obicei, se 
apucă dintr-odată să cânte: 

dansul dragonilor 

119 

Prin oraș, printre străzi el călare venea coborând din 
înalt, dintre munți, 

Pe alei și pe scări și prin piețe trecea, spre femeia cu 
șoapte fierbinți 

O comoară ascunsă femeia-i era, 

rușinea și dragostea lui, 

Căci nici lanț, nici cetate nimic nu-nsemna pe lângă un 
dulce sărut. 


Alte versuri nu mai știa, în afară de refren: Căci o mână 
de aur e rece mereu, dar caldă e mâna unei femei... Mâinile 
lui Shae îl loviseră în timp ce mâinile de aur săpaseră în 
gâtul ei. Nu-și amintea dacă fuseseră 

calde sau nu. Când puterile au părăsit-o, loviturile ei au 
devenit niște molii fâlfâindu-i pe lângă faţă. Cu fiecare 
răsucire a lanţului, mâinile de aur au săpat mai adânc. Căci; 
nici lanț, nici cetate nimic nu-nsemna, pe lângă un dulce 
sărut. O sărutase pentru ultima oară, după ce murise? 

Nu-și amintea... deși încă își aducea aminte primul lor 
sărut, din cortul de lângă Furca Verde. Cât de dulce fusese 
gura ei! 

Iși amintea și primul sarut cu Tysha. Wu știa nici ea cum, 
mai mult decât mine. Ne ciocneam nasurile întruna, dar 
când i-am atins limba cu a mea, a inceput să tremure. Tyrion 
închise ochii, să-și aducă în minte chipul ei, dar, în schimb, 
își văzu tatăl, așezat pe o privată, cu cămașa de noapte 
ridicată până la brâu. 

„Acolo unde se duc târfele", spusese Lordul Tywin și 
arbaleta zbârnăise. 

Piticul se rostogoli pe-o parte și își vâri jumătatea de nas 
adânc în pernele de mătase. Somnul deschise în faţa lui un 
puț și Tyrion se azvâărili în el cu hotărâre, lăsând întunericul 
să-l devoreze. 

OMUL NEGUSTORULUI 

Aventura duhnea. 

Se lăuda cu șaizeci de vâsle, o singură velă și un bordaj 
lung și suplu care promitea viteză. Mică, dar ar putea să fie 
destul de bună, gândi Quentyn când o văzu, dar asta se 
întâmpla înainte să urce la bord și s-o adulmece bine. Porci;, 
fu primul său gând, dar după ce mai inspiră 

o dată, se răzgândi. Porcii aveau un miros mai curat. Aicji 
era miasmă 

de urină, carne în putrefacție și excremente, duhoare de 
cadavru, de buboaie purulente și răni stricate, atât de 


puternică încât covârșea aerul sărat și mirosul de pește al 
portului. 

- îmi vine să vomit, îi spuse el lui Gerris Drinkwater. 

Așteptau sosirea căpitanului navei, nădușind în căldură, 
în timp ce duhoarea se înălța dinspre puntea de sub 
picioarele lor. 

- Dacă și capitanul miroase ca nava asta, s-ar putea să-ţi 
ia voma drept parfum, răspunse Gerris. 

Quentyn era pe cale să propună să încerce altă corabie, 
când căpitanul își făcu, în cele din urmă, apariţia, însoţit de 
doi respingători membri ai echipajului. Gerris îl întâmpină cu 
un zâmbet. Deși nu vorbea limba volantenă la fel de bine ca 
Quentyn, șiretlicul cera să vorbească el în numele lor. In 
Orașul Colibelor, Quentyn jucase rolul de negustor de vinuri, 
dar mascarada îl iritase, așadar, când dornishenii au 

dansul dragonilor 

121 

schimbat corăbiile la Lys, au schimbat și rolurile. La 
bordul Ciocâărliei, Cletus Yronwood a devenit negustorul, iar 
Quentyn, servitorul. In Volantis, cu Cletus ucis, Gerris 
preluase rolul stăpânului. 

înalt și chipeș, cu ochi albaștri-verzui, păr nisipiu cu 
șuviţe decolorate de soare și un trup suplu și grațios, Gerris 
Drinkwater avea un aer înfumurat, o siguranţă de sine 
vecină cu aroganţa. Nu părea niciodată stingherit și, chiar și 
atunci când nu vorbea limba, avea întotdeauna metode de a 
se face înţeles. Quentyn era o prezenţă modestă, prin 
comparaţie - scund și îndesat, cu picioare scurte, cu părul 
castaniu de culoarea pământului abia arat. Avea fruntea 
prea înaltă, maxilarul prea pătrat, nasul prea mare. O față 
sinceră, o numise cândva o fată, dar ar trebui să zâmbești 
mai mult, 

Quentyn Martell nu zâmbise niciodată cu ușurință, nu 
mai mult decât nobilul său tată. 

- Cât de iute e Aventura ta? întrebă Gerris, într-o variantă 
poticnită 


a valyrienei culte. 

Căpitanul corăbiei recunoscu accentul și îi răspunse în 
Limba Comună a Westerosului. 

- Alta mai iute nu există, cinstite lord. A ventura gonește 
mai repede ca vântul. Spune-mi unde doriţi să mergeţi și am 
să vă duc grabnic acolo. 

- Caut o corabie spre Meereen pentru mine și doi servitori. 

Asta îi tăie elanul căpitanului. 

- Nu sunt străin de Meereen, aș putea găsi din nou orașul, 
da... 

dar de ce? Nu sunt sclavi de cumpărat în Meereen, niciun 
profit de făcut acolo. Regina argintie a pus capăt acestor 
lucruri. A închis până 

și arenele de luptă, așa că un biet marinar nici măcar nu 
se poate distra cât timp așteaptă să se umple calele. Spune- 
mi, prietene din Westeros, ce anume te determină să vrei să 
mergi la Meereen? 

Cea mai frumoasă femeie din lume, gândi Quentyn. 
Viitoarea mea mireasă, dacă zeii sunt buni. Uneori zăcea 
treaz în noapte, imaginându-și chipul ei, trupul ei și 
întrebându-se de ce-ar dori o asemenea femeie să 

122 

GEORGE R.R. MARTIN 

se căsătorească tocmai cu el, dintre toţi prinții din lume. 
Eu sunt Domul, îşi spuse. Ea dorește, mai mult ca sigur, 
Domul. 

Gerris îi servi povestea pe care o născociseră: 

- Afacerea familiei mele este vinul. Tatăl meu are vii 
întinse în Dome și vrea să găsesc pieţe noi. Se speră că bunii 
oameni ai Meereenului vor primi cu bucurie ceea ce vând eu. 

- Vin? Vin domishean? Căpitanul nu era convins. Orașele 
sclavilor sunt în război. Este, oare, posibil, să nu știi asta? 

- Luptele se poartă între Yunkai și Astapor, am auzit. 
Meereen nu e implicat. 

- Nu, deocamdată. Dar va fi în curând. Un sol din Orașul 
Galben se află în Volantis chiar acum, tocmind mercenari. 


Lăncile Lungi s-au îmbarcat deja spre Yunkai, iar Hoinarii și 
Compania Pisicii le vor urma, după ce-și vor completa 
rândurile. Compania de Aur mărșăluiește și ea spre est. 
Toate aceste lucruri sunt cunoscute. 

- Dacă spui. Eu mă ocup de vin, nu de războaie. Vinul 
ghiscari e o poșircă, toată lumea e de acord cu asta. Voi 
primi bani frumoși în Meereen pentru vinurile mele vechi 
dornishene. 

- Morților nu le pasă ce fel de vin beau. Căpitanul 
Aventurii îşi trecu degetele prin barbă. Cred că nu sunt 
primul căpitan pe care l-ai abordat. Nici al zecelea. 

- Nu, recunoscu Gerris. 

- Câţi, atunci? O sută? 

Pe-aproape, gândi Quentyn. Volantenilor le plăcea să se 
laude că 

cele o sută de insule ale Braavosului ar putea fi aruncate 
în portul lor adânc și înecate. Quentyn nu văzuse niciodată 
Braavosul, dar nu-i venea greu să creadă. Bogat, pârguit și 
putred, Volantisul acoperea gura râului Rhoyne ca un sărut 
cald și umed, întinzându-se peste coline și mlaștini, pe 
ambele maluri. Pretutindeni erau corăbii, venind în josul 
râului sau îndreptându-se spre mare, înghesuindu-se la 
cheiuri și debarcadere, încărcând sau descărcând marfă: 
nave de război, baleniere și galere de negoț, carace și luntri, 
bărci de pescuit, mari și mici, corăbii lungi, 

dansul dragonilor 

123 

corăbii-lebădă, nave din Lys, Tyrosh și Pentos, corăbii 
gartheene ce transportau mirodenii, mari cât niște palate, 
nave din Tolos, Yunkai și Insulele Basiliscului. Atât de multe, 
încât Quentyn, văzând portul pentru prima dată de pe 
puntea Ciocâărliei, le spusese prietenilor lui că 

nu vor zăbovi mai mult de trei zile. 

Insă trecuseră douăzeci de zile și erau tot acolo, tot fără 
navă. 


Căpitanii Mel/antinei, Fiicei Triarhului şi Sărutului Sirenei îi 
refuzaseră 

cu toţii. Un marinar de pe Că/ătorul Temerar le răsese în 
faţă. Căpitanul De/finului îi ocărâse că-i irosesc timpul, iar 
proprietarul navei A/ Șaptelea Fiu i-a acuzat că sunt pirați. 
Toate astea în prima zi. 

Doar căpitanul de pe Căpriorul le explicase motivele 
refuzului său: 

- E adevărat că am drum spre est, le spuse, la o cupă de 
vin îndoit cu apă. Ocolesc Valyria pe la sud și apoi mă 
îndrept spre răsărit. Vom lua apă și provizii la Noul Ghis, pe 
urmă vom vâăsli spre Quarth și Porţile de Jad. Orice călătorie 
întâmpină primejdii, cele lungi în special. De ce le-aș căuta 
cu lumânarea, intrând în Golful Sclavilor? 

Cu Căpriorul îmi câștig existenţa. N-am să-mi risc corabia 
ca să duc trei dornisheni nebuni în mijlocul unui război. 

Quentyn se gândea deja că ar fi fost mai bine să-și 
cumpere o corabie în Orașul Colibelor. Pe de altă parte, asta 
ar fi atras atenţia în mod nedorit asupra lor. Păianjenul avea 
informatori peste tot, chiar și în castelele din Sunspear. 

- Dornul va sângera dacă misiunea ta e descoperită, îl 
prevenise tatăl său, pe când priveau copiii zbenguindu-se în 
iazurile și fântânile Grădinilor de Apă. Ceea ce facem 
înseamnă trădare, fără doar și poate. Nu te încrede decât în 
tovarășii tăi și evită pe cât posibil să atragi atenţia. 

Așadar, Gerris Drinkwater îi oferi căpitanului Aventuri; cel 
mai dezarmant zâmbet. 

- Sincer să fiu, n-am ţinut socoteala tuturor lașilor care 
ne-au refuzat, dar, la Casa Negustorului, am auzit spunându- 
se că ești un om mai curajos, care ar putea risca orice pentru 
suficient aur. 

124 

GEORGE R.R. MARTIN 

Un contrabandist, gândi Quentyn. Așa-i spuneau ceilalţi 
comercianţi, în Casa Negustorului, căpitanului Aventurii. 


- E contrabandist și vânzător de sclavi, jumătate pirat, 
jumatate codoș, dar s-ar putea să fie singura voastră șansă, 
le zisese hangiul. 

Căpitanul își frecă degetul mare de arătător. 

- Și cât aur ai considera destul pentru o asemenea 
călătorie? 

- De trei ori prețul tău obișnuit pentru un drum în Golful 
Sclavilor. 

- Pentru fiecare? Căpitanul își dezveli dinţii într-o grimasă 
care s-ar fi putut dori un zâmbet, dar care dădu feței sale 
înguste o expresie sălbatică. Poate. E adevărat. Sunt un om 
mai curajos decât mulţi. Cât de curând ai dori să plecăm? 

- Mâine n-ar fi prea curând. 

- S-a făcut. Intoarce-te cu o oră înainte de primii zori cu 
prietenii și vinurile tale. Mai bine să plecăm cât timp 
Volantisul doarme, pentru ca nimeni să nu ne pună întrebări 
incomode despre destinaţia noastră. 

- Cum spui. Cu o oră înainte de primii zori. 

Zâămbetul căpitanului se lărgi: 

- Mă bucur că vă pot fi de folos. Vom avea o călătorie 
plăcută, nu-i așa? 

- Sunt sigur de asta, răspunse Gerris. 

Căpitanul ceru bere și cei doi băură în cinstea înțelegerii 
încheiate. 

- Un om dulce, spuse Gerris după aceea, în timp ce el și 
Quentyn se îndreptau către piciorul cheiului unde îi aștepta 
hathayul lor închiriat. 

Aerul era fierbinte și apăsător și soarele atât de 
strălucitor, încât amândoi mijeau ochii. 

- Un oraș dulce, întări Quentyn. Destu/ de dulce să-ți 
carieze dinții. 

Sfecla de zahăr creștea din abundență prin preajmă și era 
servită 

aproape la fiecare fel de mâncare. Volantenii făceau din 
sfeclă o supă 


rece, vâscoasă și densă ca o miere purpurie. Vinurile erau 
dulci și ele. 

Mă tem că plăcuta noastră călătorie va fi, însă, scurtă, 
continuă 

Quentyn. Omul acesta dulce n-are de gând să ne ducă la 
Meereen. 

dansul dragonilor 

125 

Ne-a acceptat prea repede propunerea. O să ne ia de trei 
ori preţul obișnuit, fără îndoială și, după ce ne urcă la bord și 
ne duce în larg, ne taie beregata și ne ia și restul aurului. 

- Sau ne leagă în lanţuri de o vâslă, lângă nenorociţii ăia 
care duhneau. Cred că trebuie să găsim un contrabandist 
mai de soi. 

Vizitiul îi aștepta lângă hathayul lui. In Westerns, s-ar fi 
putut numi car cu boi, dar era mult mai împodobit decât 
orice car pe care-l văzuse Quentyn vreodată în Dome și îi 
lipseau boii. Hathayul era tras de un elefant pitic, de 
culoarea zăpezii murdare. Străzile Vechiului Volantis erau 
pline de asemenea animale. 

Quentyn ar fi preferat să meargă pe jos, dar erau la 
kilometri depărtare de han. In plus, hangiul de la Casa 
Negustorului îl prevenise că mersul pe jos i-ar putea cobori 
în ochii căpitanilor străini și a volantenilor autohtoni 
deopotrivă. Oamenii de condiţie bună călătoreau cu 
palanchinul sau în spatele unui hathay.. și, ca din 
întâmplare, hangiul avea un văr care deţinea mai multe 
asemenea mijloace ingenioase de transport și era încântat 
să-i ajute în această privinţă. 

Vizitiul era unul dintre sclavii respectivului văr, un omuleţ 
cu o roată tatuată pe obraz, care purta doar o pânză 
înfășurată peste coapse și o pereche de sandale. Pielea lui 
era de culoarea tecului, iar ochii, două așchii de cremene. 
După ce îi ajută să se urce pe bancheta capitonată dintre 
cele două roţi imense de lemn ale carului, se căţară 

pe spatele elefantului. 


- Casa Negustorului, îi spuse Quentyn, dar mergi de-a 
lungul docurilor. 

Departe de apă, cu briza ei, strazile și ulițele Volantisului 
erau atât de fierbinţi încât te puteai îneca în propria-ţi 
sudoare, cel puţin pe acest mal al râului. 

Vizitiul îi strigă ceva elefantului, în limba locală. Animalul 
se puse în mișcare, legănându-și trompa dintr-o parte în alta. 
Carul mergea clătinându-se în urma lui, iar vizitiul striga la 
marinari și sclavi deopotrivă, să se dea la o parte. Era destul 
de ușor să-i deosebești pe 

126 

GEORGE R.R. MARTIN 

unii de alţii. Sclavii erau cu toţii tatuaţi: o mască de pene 
albastre, un fulger de la bărbie până la frunte, o monedă pe 
obraz, pete de leopard, un craniu, un urcior. Maester Kedry 
spunea că în Volantis erau cinci sclavi la fiecare om liber, dar 
nu trăise destul ca să verifice estimarea. 

Murise în dimineaţa în care corsarii năvăliseră la bordul 
Ciocărliei. 

Quentyn a pierdut încă doi prieteni în aceeași zi: Wiliam 
Wells, cu pistruii și dinţii lui strâmbi, neînfricat cu lancea, și 
Cletus Yronwood, chipeș în ciuda ochilor săi slabi, mereu 
senzual, mereu vesel. Cletus fusese cel mai bun prieten al 
lui Quentyn jumătate din viaţă, un frate cu care avea totul în 
comun, în afară de sânge. 

- Sărută-ţi mireasa din partea mea, îi șoptise Cletus, chiar 
înainte de a muri. 

Piraţii urcaseră la bord la adăpostul întunericului de 
dinaintea zorilor, când Ciocârlia era ancorată în apropiere de 
coasta Ținuturilor Discordiei. Echipajul îi alungase, cu preţul 
a douăsprezece vieţi. După 

aceea, marinarii luaseră cizmele și centurile corsarilor 
morți, le împărţiseră banii și le smulseseră pietrele preţioase 
din urechi și inelele de pe degete. Unul dintre cadavre era 
atât de gras, încât bucătarul îi tăiase degetele cu satărul ca 
să-i ia inelele. Trei marinari ai Ciocârliei s-au căznit să-l 


rostogolească în mare. Ceilalţi pirați au fost azvârliţi după el, 
fără vreo rugăciune ori ceremonie. 

Morţii lor au avut parte de un tratament mai blând. 
Marinarii le-au cusut trupurile în pânză de vele, umplută cu 
pietriș, ca să se scufunde mai repede. Căpitanul Ciocărliei a 
rostit o rugăciune pentru sufletele marinarilor uciși. Apoi s-a 
întors către pasagerii dornisheni, cei trei rămași dintre cei 
șase care veniseră la bord în Orașul Colibelor. Până și 
voinicul își făcuse apariţia, palid, suferind de rău de mare, 
clătinându-se pe picioare, chinuindu-se să urce din 
adâncurile calei, să-și aducă ultimul omagiu. 

- Unul dintre voi trebuie să spună câteva cuvinte pentru 
cei morţi, înainte să-i dăm mării, a spus căpitanul. 

Gerris își făcuse datoria, minţind din două în două vorbe, 
căci nu îndrăznea să spună adevărul despre cine fuseseră și 
de ce veniseră. 

dansul dragonilor 

127 

Nu așa trebuia să se sfârșească pentru ei. 

- Asta va fi o poveste pe care s-o spui nepoților, afirmase 
Cletus în ziua în care au plecat de la castelul tatălui său. 

Will s-a strâmbat și a zis: 

- O poveste de spus fetișcanelor din taverne, vrei să zici, 
în speranţa c-o să-și ridice fustele. 

Cletus îl bătuse pe spate. 

- Ca să ai nepoți, îţi trebuie copii. Ca să ai copii, trebuie să 
ridici niște fuste. 

Măi târziu, în Orașul Colibelor, dornishenii băuseră în 
cinstea viitoarei mirese a lui Quentyn, făcuseră glume 
deocheate despre noaptea nunţii și vorbiseră despre 
lucrurile pe care aveau să le vadă, despre cele pe care aveau 
să le facă, despre gloria pe care aveau s-o dobândească. 

Tot ce-au dobândit a fost un sac din pânză de vele 
umplut cu pietriș. 

Oricât de mult îi plângea pe Will și Cletus, pierderea 
maesterului era cea mai grea pentru Quentyn. Kedry vorbea 


fluent limbile Orașelor Libere, chiar și limba ghiscari 
amestecată pe care o foloseau oamenii pe țărmurile Golfului 
Sclavilor. 

- Maester Kedry te va însoţi, îi spusese tatăl său, în seara 
despărțirii. 

la aminte la sfatul lui. Și-a dedicat jumătate din viaţă 
studierii Celor Nouă Orașe Libere. 

Quentyn se întreba dacă nu s-ar fi descurcat mai bine 
dacă el ar fi fost acolo, să-i îndrume. 

- Mi-aș vinde mama pentru niţică briză, spuse Gerris, în 
timp ce înaintau prin îmbulzeala docurilor. E umezeală ca- 
ntre coapsele unei fecioare, și încă nu e nici amiază. Urăsc 
orașul ăsta. 

Quentyn îi împărtășea sentimentul. Apăsătoarea arșiţă 
umedă a Volantisului îl storcea de energie și îl făcea să se 
simtă murdar. Partea cea mai rea era să știe că noaptea n- 
avea să-i aducă nicio alinare. Sus, în luncile de la nord de 
pământurile Lordului Yronwood, aerul era mereu proaspăt și 
răcoros după lăsarea întunericului, oricât de fierbinte era 
ziua. 

Aici nu. In Volantis, nopţile erau aproape mai călduroase 
decât zilele. 

128 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Zeița pleacă mâine spre Noul Ghis, îi aminti Gerris. Ne- 
ar duce, măcar, mai aproape. 

- Noul Ghis e o insulă și are un port mult mai mic decât 
acesta. 

Am £i mai aproape, da, însă am putea să ne trezim 
împotmoliţi. lar Noul Ghis e aliat cu Yunkaiul. 

Vestea aceea nu fusese o surpriză pentru Quentyn. Noul 
Ghis și Yunkaiul erau amândouă orașe ghiscari. Dacă și 
Volantisul s-ar alia cu ele... 

- Trebuie să găsim o navă din Westeros, sugeră Gerris, o 
corabie de negoţ în drum spre Lannisport sau spre Orașul 
Vechi. 


- Puţine ajung până aici, iar cele ce o fac își umplu calele 
cu mătase și mirodenii din Marea de Jad, după care vâăslesc 
spre casă. 

- O corabie braavosi, poate? Au fost văzute pânze 
purpurii până 

în Asshai și-n insulele Mării de Jad. 

- Braavosii se trag din sclavi evadați. Nu fac negoţ în 
Golful Sclavilor. 

- Avem destul aur să cumpărăm o corabie? 

- Și cine-i va fi capitan? Tu? Eu? Dornishenii nu fuseseră 
niciodată 

navigatori, de când Nymeria arsese cele zece mii de 
corăbii ale sale. 

Mările din preajma Valyriei sunt periculoase, continuă 
Quentyn, și pline de corsari. 

- M-am săturat de corsari. Hai să nu cumpărăm nicio 
navă. 

Totul e și-acum doar un joc pentru el, îşi dădu seama 
Quentyn, cu nimic diferit de vremea când ne-a condus, pe 
șase dintre noi, sus, în munți, să căutăm vechiul bârlog al 
Regelui Vultur, Nu era în firea lui Gerris Drinkwater să-și 
imagineze că ar putea da greș, după câte se părea. 

imi lasă mie asta. Știe că natura mea epe-atât de 
precaută pe cât e a lui de îndrăzneață. 

- Poate că voinicul are dreptate, spuse Ser Gerris. Lasă- 
ncolo marea, putem să ne terminăm călătoria pe uscat. 

- Ştii de ce spune asta, răspunse Quentyn. Mai bine ar 
muri decât să mai pună piciorul pe-o corabie. 

Voinicul suferise de rău de mare pe tot parcursul 
călătoriei. In Lys, își recăpătase puterile abia după trei zile. 
Fuseseră nevoiţi să ia camere 

dansul dragonilor 

129 

într-un han, pentru ca Maester Kedry să-l vâăre într-un pat 
de puf și să-i dea supe și poţiuni, până i-a mai revenit 
culoarea în obraji. 


Se putea ajunge pe uscat la Meereen, asta era adevărat. 
Vechile drumuri valyriene duceau direct acolo. Drumurile 
dragonilor, aşa li se spunea marilor drumuri de piatră ale 
Ținutului Liber, dar cel care mergea spre est, de la Volantis 
la Meereen, căpătase un nume mai sinistru: drumul 
demonului, 

- Drumul demonului e periculos și prea lung, spuse 
Quentyn. 

Tywin Lannister își va trimite oamenii după regină, de 
îndată ce vestea va ajunge la Debarcaderul Regelui. Tatăl lui 
era convins de asta. 

Ai lui vor veni cu cuțite. Dacă ajung primii la ea... 

- Să sperăm că dragonii o să-i adulmece și o să-i 
mănânce, spuse Gerris. Ei, bine, dacă nu putem găsi o 
corabie, iar tu nu vrei să ne lași să călăatorim pe uscat, am 
face bine să ne întoarcem la Dome. 

Să mă târăsc înapoi la Sunspear înfrânt, cu coada între 
picioare? 

Dezamăgirea tatălui său ar fi insuportabilă, iar disprețul 
Șerpoaicelor Nisipului, distrugător. Doran Martell îi pusese 
soarta Dornului în mâini, nu putea să-l dezamăgească, câtă 
vreme rămânea în viaţă. 

In timp ce hathayul huruia săltând pe roţile-i îmbrăcate în 
fier, valuri de căldură se înălțau de pe drum, învăluind totul 
într-o aură de irealitate. Printre magazii și cheiuri, malul apei 
era înţesat de prăvălii și dughene de tot felul. Intr-un loc 
puteai cumpăra stridii proaspete, în altul lanţuri și cătușe, 
ori piese de cyvasse, sculptate în fildeș și jad. Erau și 
temple, unde marinarii veneau să aducă jertfe zeilor străini, 
lângă 

bordeluri unde femeile îi strigau de la balcoane pe 
bărbaţii de jos. 

- Uită-te la cea de colo, îl îndemnă Gerris, când trecură pe 
lângă 

un asemenea loc. Cred că e îndrăgostită de tine. 


Și cât costă dragostea unei târfe? La drept vorbind, fetele 
îl tulburau pe Quentyn, în special cele frumoase. 

Când venise prima oară la Yronwood, îi căzuse cu tronc 
Ynys, cea mai mare dintre fiicele Lordului Yronwood. Deși n-a 
spus o vorbă 

despre sentimentele lui, și-a hrănit visurile ani la rândul... 
până în ziua 

130 

GEORGE R.R. MARTIN 

în care fata a fost trimisă să se mărite cu Ser Ryon 
Allyrion, ca să 

moștenească Graţia Zeilor. Ultima oară când o văzuse, 
avea un fiu la sân și altul agăţat de fuste. 

După Ynys urmaseră gemenele Drinkwater, două fecioare 
cu pielea arsă de soare, cărora le plăcea să vâneze cu șoimii, 
să se caţere pe stânci și să-l facă pe Quentyn să roșească. 
Una dintre ele îi dăduse primul sărut, dar n-a știut niciodată 
care. Ca fiice ale unui cavaler împroprietărit, gemenele erau 
de obârșie prea modestă ca să poată fi vorba de căsătorie, 
dar Cletus nu considera că acesta era vreun motiv să nu le 
mai sărute. 

- După ce te însori, poţi s-o iei pe una dintre ele ca 
ibovnică. Sau pe amândouă, de ce nu? 

Dar Quentyn avea multe argumente împotrivă, așa că se 
străduise să le evite pe gemene după aceea, și un al doilea 
sărut nu mai existase. 

Mai recent, mezina Lordului Yronwood se apucase să-l 
urmărească 

prin castel. Gwyneth avea doar doisprezece ani, o fată 
mică și sfrijită, care se remarca prin ochii negri și părul 
castaniu în acea casă de blonzi cu ochi albaștri. Dar fata era 
isteață, pe-atât de iscusită la vorbă pe cât de iscusită era cu 
mâinile, și îi plăcea să-i spună lui Quentyn că trebuie s-o 
aștepte să dea în pârg ca să se poată mărita cu el. 

Asta se întâmplase înainte ca Prinţul Doran să-l cheme la 
Grădinile de Apă. lar acum, cea mai frumoasă femeie din 


lume îl aștepta în Meereen, iar el avea de gând să-și facă 
datoria și s-o ia de soţie. Nu mă 

va refuza. Va onora înțelegerea. Daenerys Targaryen avea 
nevoie de Dome ca să câștige Cele Șapte Regate și asta 
însemna că va avea nevoie de el. Dar asta nu înseamnă că 
mă va iubi. S-ar putea nici măcar să nu mă placă. 

Strada cotea unde râul se întâlnea cu marea și în locul 
acela, pe toată întinderea curbei, erau adunați laolaltă 
câţiva vânzători de animale, oferind șopârle pestriţe, uriași 
șerpi vârgaţi și mici maimuțe agile, cu cozi dungate și labe 
rozalii și agile. 

- Poate că reginei tale de argint i-ar plăcea o maimuţă, 
spuse Gerris. 

dansul dragonilor 

131 

Quentyn n-avea habar ce i-ar putea plăcea lui Daenerys 
Targaryen. 

li promisese tatălui lui că o s-o aducă la Dome, dar se 
întreba din ce în ce mai mult dacă avea să poată face asta. 

N-am cerut niciodată așa ceva, gândi el. 

Dincolo de vasta întindere albastră a Rhoynului, vedea 
Zidul Negru care fusese ridicat de valyrieni când Volantisul 
nu era mai mult decât un avanpost al imperiului lor: un 
imens oval de piatră îmbinată, înalt de șaizeci de metri și 
atât de gros încât șase care cu câte patru cai puteau trece 
alături în jurul crestei sale, așa cum făceau în fiecare an, 
când sărbătoreau întemeierea orașului. Străinii, necunoscuții 
și oamenii liberi nu erau primiţi în interiorul Zidului Negru 
decât la invitaţia celor care locuiau acolo, vlăstare ale 
Sângelui Vechi, cu rădăcini adânci în străvechea Valyria. 

Drumurile erau mai aglomerate aici. Erau aproape de 
capătul vestic al Podului Lung, care unea cele două jumătăţi 
ale orașului. 

Căruţe, care și hathaye mișunau pe străzi, toate venind 
dinspre pod sau îndreptându-se către el. Sclavii erau 


pretutindeni, numeroși precum gândacii, alergând să rezolve 
treburile stăpânilor lor. 

Nu departe de Piaţa Negustorilor de Pește și de Casa 
Negustorului, de pe o stradă laterală izbucniră strigăte și o 
duzină de sulițași Nepătaţi, în armuri împodobite și mantii 
din blană de tigru, se iviră parcă din pământ, făcând tuturor 
semn cu mâna să se dea la o parte din calea triarhului care 
trecea pe spinarea elefantului său. Elefantul era un monstru 
cenușiu, înveșmântat într-o armură emailată ce zornăia 
încetișor la fiecare mișcare. Castelul de pe spatele lui era 
atât de înalt încât se freca de partea superioară a bolţii de 
piatră ornamentală, trecând pe dedesubt. 

- Triarhii sunt consideraţi atât de elevați, încât picioarele 
lor n-au voie să atingă pământul în anul în care îndeplinesc 
această funcţie, îl informă Quentyn pe tovarășul lui. Merg 
peste tot pe spinarea elefanților. 

- Blocând străzile și lăsând mormane de bălegar cu care 
să se lupte cei ca noi, remarcă Gerris. De ce are nevoie 
Volantisul de trei prinți, când în Dome ajunge unul singur, n- 
am să știu niciodată. 

132 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Triarhii nu sunt nici regi, nici prinți. Volantisul e un ţinut 
liber, ca Valyria din vechime. Toţi proprietarii de pământ 
născuţi liberi stăpânesc laolaltă. Până și femeile au drept de 
vot, cu condiţia să aibă 

pământ. Cei trei triarhi sunt aleși din rândul familiilor 
nobile care își pot dovedi descendența neîntreruptă din 
vechea Valyrie și slujesc până 

în prima zi a noului an. lar tu ai fi știut toate astea dacă 
te-ai fi ostenit să citești cartea pe care ţi-a dat-o Maester 


Kedry. 
- N-avea ilustraţii. 
- Avea hărți. 


- Hărțile nu mă interesează. Dacă mi-ar fi spus că e 
despre tigri și elefanţi, poate c-aș fi încercat. Semăna 


suspect de mult a carte de istorie. 

Când hathayul lor ajunse în Piaţa Negustorilor de Pește, 
elefantul ridică trompa și trâmbiţă ca o imensă gâscă albă, 
refuzând să pătrundă 

în învălmășeala de căruțe, palanchine și oameni care 
mergeau pe jos. 

Vizitiul îl îndemnă cu călcâiul, făcându-l să înainteze. 

Vânzătorii de pește erau în plină activitate, strigând 
captura dimineţii. Quentyn înţelegea o vorbă din două, în 
cel mai bun caz, dar n-avea nevoie de cuvinte ca să 
recunoască peștele. Văzu cod, pește-velă și sardele, butoaie 
cu midii și moluște. De-a lungul unei dughene atârnau ţipari. 
O alta etala o broască-ţestoasă gigantică, grea ca un cal, 
legată de picioare cu lanţuri de fier. In butoaie cu apă sărată 

și alge se agitau homari. Mai mulţi vânzători prăjeau 
bucăţi de pește cu ceapă și sfeclă sau vindeau tocană iute 
de pește din oale mici de fier. 

In mijlocul pieţei, sub statuia crăpată și decapitată a unui 
triarh mort, oamenii începuseră să se adune în jurul unor 
pitici care dădeau un spectacol. Omuleţii erau îmbrăcaţi în 
armuri de lemn, cavaleri în miniatură pregătindu-se pentru 
un turnir. Quentyn îl văzu pe unul încălecând un câine și pe 
celălalt săltând pe un porc... doar ca să 

alunece iarăși de pe spinarea lui, în râsetele răzlețe ale 
spectatorilor. 

- Par amuzanţi, spuse Gerris. Ne oprim să ne uităm cum 
se luptă? 

Ți-ar prinde bine să râzi puţin, Quent. Arăţi ca un bătrân 
constipat de-o jumătate de an. 

dansul dragonilor 

133 

Am optsprezece ani, sunt cu șase ani mai tânăr decât 
tine, gândi Quentyn. Nu sunt bătrân. 

- N-am nevoie de pitici comici, răspunse el. Doar dacă au 
o corabie. 

- Una mică, aș zice. 


înălţată pe patru niveluri, Casa Negustorului domina 
docurile, cheiurile și debarcaderele din împrejurimi. Aici 
comercianții din Orașul Vechi și Debarcaderul Regelui se 
amestecau cu tovarășii lor de breaslă 

din Braavos, Pentos și Myr, cu păroși din Ibben, cu palizi 
călători din Quarth, cu oameni negri ca tăciunele din 
Insulele Verii, înveșmântaţi în mantii cu pene, chiar și cu 
vrăjitori ai umbrelor din Asshai. 

Când cobori din hathay, Quentyn simţi căldura pietrelor 
de pavaj sub tălpi, chiar și prin pielea cizmelor. In faţa Casei 
Negustorului se afla o masă de lemn care fusese așezată la 
umbră și decorată cu fanioane vărgate, albastre cu alb, care 
fluturau la fiecare adiere. Patru mercenari cu priviri aspre 
stăteau tolăniţi în jurul mesei, strigând la fiecare bărbat sau 
băiat care trecea. Hoinari, știu imediat Quentyn. 

Sergenţii căutau carne tânără, să-și completeze rândurile 
înainte de a porni spre Golful Sclavilor. Și fiecare om care se 
înrolează la ei e incă o sabie pentru Yunkai, altă sabie 
menită să bea sângele viitoarei mele mirese. 

Unul dintre Hoinari le strigă ceva. 

- Nu vorbesc limba voastră, răspunse Quentyn. 

Deși știa să scrie și să citească în valyriana cultă, limba 
vorbită o exersase foarte puţin. lar mărul volanten se 
rostogolise destul de departe de pomul valyrian. 

- Sunteţi din Westerns? întrebă bărbatul, în Limba 
Comună. 

- Din Dome. Stăpânul meu e negustor de vinuri. 

- Stăpân? La naiba. Ești sclav? Vino cu noi și vei fi 
propriul tău stăpân. Ce, vrei să mori în pat? Te-nvăţăm noi să 
lupţi cu sabia și sulița. 

Vei merge la luptă cu Prinţul Zdrenţăros și te vei întoarce 
acasă mai bogat decât un lord. Băieți, fete, aur, ce vrei, dacă 
ești destul de bărbat să iei. Noi suntem Hoinarii și tăiem și 
spânzurăm după bunul plac. 

134 

GEORGE R.R. MARTIN 


Doi dintre mercenari începură să cânte, răcnind cuvintele 
unui marș. Quentyn înțelese destul ca să prindă esenţa. 
Suntem Hoinarii, cântau ei. De ne trimiţi să hoinărim la est, 
în Golful Sclavilor, pe regele măcelar îl omoram și pe regina- 
dragon o spurcăm. 

- Dacă Will și Cletus ar mai fi cu noi, am putea să ne 
întoarcem cu voinicul și să-i omorâm pe toţi, zise Gerris. 

Cletus și Will sunt morți. 

- Nu-i lua în seamă, zise Quentyn. 

In timp ce intrau pe ușile Casei Negustorului, mercenarii 
strigau după ei vorbe de ocară, numindu-i în batjocură lași și 
fetițe speriate. 

Voinicul îi aștepta în apartamentele lor de la al doilea 
etaj. Deși hanul avea cele mai bune recomandări de la 
căpitanul Ciocârliei, Quentyn avusese grijă să nu lase 
lucrurile și aurul lor fără pază. Orice port avea hoţi, șobolani 
și târfe, iar Volantisul avea mai mulţi decât majoritatea. 

- Eram gata să merg să vă caut, spuse Ser Archibald 
Yronwood, trăgând zăvorul, să-i lase înăuntru. 

Vărul lui, Cletus, începuse să-i spună voinicul, dar își 
merita numele cu prisosinţă. Arch era înalt de doi metri, lat 
în umeri, cu o burtă imensă, picioarele ca niște trunchiuri de 
copac, mâinile cât niște jamboane, iar despre gât nu putea fi 
vorba. O boală din copilărie îi făcuse tot părul să cadă. 
Țeasta lui pleșuvă îi amintea lui Quentyn de un bolovan 
neted și roz. 

- Așadar, întrebă el, ce-a spus contrabandistul? Avem 
barcă? 

- Corabie, îl corectă Quentyn. Da, ne ia, dar numai până 
în iadul cel mai apropiat. 

Gerris se așeză pe un pat desfundat și își scoase cizmele. 

- Dornul mi se pare din ce în ce mai ispititor. 

- Eu susţin că am face mai bine să călătorim pe drumul 
demonului, spuse voinicul. Poate că nu-i atât de periculos 
precum se zice. Și, dacă e, asta nu înseamnă decât mai 
multă glorie pentru cei care cutează. Cine-ar îndrăzni să ne 


supere? Drink cu sabia lui, eu cu securea, e mai mult decât 
poate înghiţi orice demon. 

dansul dragonilor 

135 

- Și dacă Daenerys moare până ajungem la ea? întrebă 
Quentyn. 

Ne trebuie o corabie. Chiar dacă e Aventura. 

Gerris râse. 

- Se pare că ești mai disperat după Daenerys decât știam, 
dacă ai îndura duhoarea aia câteva luni. După trei zile, i-aș 
implora în genunchi să mă omoare. Nu, prinţul meu, te rog, 
nu Aventura. 

- Ai tu o soluţie mai bună? îl întrebă Quentyn. 

- Da. Tocmai mi-am dat seama. Are riscurile ei și nu este o 
soluţie pe care tu ai numi-o onorabilă, te asigur... dar te va 
duce la regina ta mai repede decât drumul demonului. 

- Spune-mi, îl îndemnă Quentyn Martell. 

JON 

Jon Snow citi și reciti scrisoarea până când cuvintele 
începură să 

se înceţoșeze și să se învălmășească. Nu pot să semnez 
asta. N-am să 

semnez asta. 

li venea să ardă pergamentul, acolo, pe loc. In schimb, 
luă o sorbitură 

de bere, resturile jumătăţii de cupă care rămăseseră după 
cina-i solitară 

de seara trecută. Trebuie să semnez. M-au ales să le fiu 
lord comandant. 

Zidul e al meu și Rondul la fel. Rondul de Noapte nu e de 
partea nimănui. 

Se simţi ușurat când Edd Tollett cel Trist deschise ușa să-i 
spună 

că Gilly era afară. Jon puse deoparte scrisoarea lui 
Maester Aemon. 


- Am s-o primesc. Se temea de asta. Găsește-mi-l pe 
Sam. O să 

vreau să vorbesc cu el după aceea. 

- Trebuie să fie jos, cu cărţile. Bătrânul meu septon 
spunea despre cărţi că sunt glasul celor morţi. Eu, unul, zic 
că morţii ar trebui să 

tacă. Nimeni nu vrea s-audă trâncăneala unui mort. 

Edd cel Trist se îndepărtă, bodogănind despre viermi și 
păianjeni. 

De îndată ce intră, Gilly se aruncă în genunchi. Jon ocoli 
masa și o ridică în picioare. 

- Nu trebuie să îngenunchezi în faţa mea. Asta e doar 
pentru regi. 

Deși era soţie și mamă, Gilly i se părea încă pe jumătate 
copil, o făptură mică și plăpândă, înveșmântată într-o 
mantie veche a lui Sam. 

dansul dragonilor 

137 

Mantia îi era atât de mare, încât ar fi putut ascunde mai 
multe alte fete sub faldurile ei. Pruncii sunt bine? o întrebă 
Jon. 

Fata sălbatică zâmbi sfielnic de sub glugă. 

-Da, stăpâne. M-am temut că n-o să am destul lapte 
pentru amândoi, dar cu cât sug mai mult, cu atât am mai 
mult. Sunt voinici. 

- Trebuie să-ţi spun ceva dureros. Fu cât pe ce să zică să-ți 
cer, dar se opri în ultimul moment. 

- E vorba despre Mance? Val l-a implorat pe rege să-l 
cruţe. Zicea că o să accepte să se marite cu nu știu ce 
îngenuncheat și că n-o să-i taie gâtul, numai să poată 
rămâne Mance în viaţă. Acel Lord al Oaselor, el va fi cruțat. 
Craster a jurat întotdeauna că-l va ucide dacă-și arată fața 
în preajma fortăreței. Mance n-a făcut nici jumătate din ce-a 
făcut el. 

Mance n-a făcut decât să conducă o oaste împotriva 
regatului pe care a jurat cândva să-l apere. 


- Mance a rostit jurământul nostru, Gilly. Apoi și-a lepădat 
mantia neagră, s-a însurat cu Dalia și s-a încoronat Rege-de- 
Dincolo-de-Zid. 

Viaţa lui e acum în mâinile regelui. Dar nu despre el 
trebuie să vorbim, ci despre fiul lui. Copilul Daliei. 

- Pruncul? Glasul lui Gilly tremura. El n-a încălcat niciun 
jurământ, stăpâne. Doarme, plânge și suge, atâta tot. N-a 
făcut niciun rău nimănui. 

N-o lăsa să-l ardă. Te rog, salvează-l. 

- Numai tu poți face asta, Gilly, îi spuse Jon. 

Altă femeie ar fi ţipat la el, l-ar fi înjurat, l-ar fi blestemat 
să ajungă 

în cele șapte iaduri. Poate că altă femeie s-ar fi năpustit 
asupra lui cu furie, l-ar fi pălmuit, l-ar fi lovit cu picioarele, i- 
ar fi zgăriat ochii cu unghiile. Poate că altă femeie i-ar fi 
azvârlit disprețul în faţă. 

Gilly își scutură capul. 

- Nu. lerog,nu. 

Corbul preluă cuvântul. Wu/ ţipă el. 

- Refuză și copilul va arde în flăcări. Nu mâine, nu 
poimâine... 

dar curând. Atunci când Melisandre va avea nevoie să 
trezească un dragon, să stârnească un vânt sau să facă altă 
vrajă care cere sânge 

138 

GEORGE R.R. MARTIN 

regesc. Mance va fi cenușă atunci, așa că îi va pretinde 
fiul pentru foc, iar Stannis n-o va refuza. Dacă nu pleci cu 
băiatul, ea îl va arde, 

- Am să plec, spuse Gilly. Am să-l duc de-aici. Am să-i duc 
pe amândoi, pe fiul Daliei și pe-al meu. Lacrimile i se 
rostogoleau pe obraji. Dacă n-ar fi sclipit în lumina 
lumânărilor, poate că Jon nu și-ar fi dat seama că plânge. 
Nevestele lui Craster și-au învățat, probabil, fiicele să-și 
ascundă lacrimile in pernă. Poate că mergeau să plângă 
afară, departe de pumnii tatălui lor. 


Jon își strânse degetele mâinii drepte. 

- Dacă-i iei pe amândoi, oamenii reginei te vor urmări și 
te vor târî înapoi. Băiatul tot va ajunge în flăcări... și tu 
împreună cu el. Dacă 

o consolez, s-ar putea să creadă că lacrimile mă pot 
mișca. Trebuie să-și dea seama că nu voi ceda. Vei lua un 
singur băiat și acela este al Daliei. 

- O mamă nu-și poate părăsi fiul. Ar fi blestemată pe 
vecie. Nu un fiu. L-am sa/vat, Sam și cu mine. Te rog. Te rog, 
stăpâne. L-am salvat din ghearele frigului. 

- Se spune că moartea prin îngheţ e aproape liniștită. 
Focul, în schimb... Vezi lumânarea, Gilly? 

Gilly se uită la flacără: 

-Da. 

- Atinge-o. Așază-ţi mâna deasupra ei. 

Ochii ei mari, căprui, se lărgiră și mai mult. Nu se clinti. 

- Fă-o. Omoară-lpe băiat. Acum. 

Tremurând, fata întinse mâna și o ţinu destul de departe 
de flacăra pâlpâitoare a lumânării. 

-Jos. Las-o să te sărute. 

Gilly cobori mâna. Un centimetru. încă unul. Când limba 
de foc îi atinse carnea, își trase brusc mâna și începu să 
plângă în hohote. 

- Moartea în foc e una crudă. Dalia a murit ca să dea viață 
acestui copil, dar tu l-ai hrănit, l-ai ocrotit. Ţi-ai salvat fiul de 
gheață. Acum salvează-l pe-al ei de foc. 

dansul dragonilor 

139 

- Atunci o să-mi ardă pruncul. Femeia roșie. Dacă nu-l 
poate avea pe fiul Daliei, o să-l ardă pe-al meu. 

- Fiul tău n-are sânge regesc. Melisandre n-are nimic de 
câștigat dacă-l dă flăcărilor. Stannis vrea ca oamenii liberi 
să lupte pentru el, n-o să ardă un copil nevinovat fără un 
motiv întemeiat. Fiul tău va fi în siguranţă. Am să-i găsesc o 
doică și va fi crescut aici, la Castelul Negru, sub protecţia 
mea. Va învăţa să vâneze și să călărească, să lupte cu sabia, 


cu securea și arcul. Am să mă îngrijesc să învețe să scrie și 
să 

citească. Lui Sam i-ar plăcea. lar când va fi destul de 
mare, va afla adevărul despre cine este. Va fi liber să te 
caute dacă asta va dori. 

- O să-l faci cioară. Gilly își șterse lacrimile cu dosul 
mâinii sale mici și palide. Nu, n-am s-o fac. 

Omoară-l pe băiat, gândi Jon. 

- Ba da. Altfel, te asigur, în ziua în care va arde băiatul 
Daliei, va muri și al tău. 

Afon'/țipă corbul Bătrânului Urs. Muri, muri, muri. 

Fata stătea gârbovită, privind ţintă flacăra lumânării, cu 
lacrimile sclipindu-i pe obraji. 

- Ai permisiunea mea să pleci. Nu vorbi despre asta, dar 
vezi să fii pregătită înainte de primii zori. Oamenii mei vor 
veni după tine. 

Gilly se ridică în picioare. Palidă și tăcută, părăsi 
încăperea, fără să se uite înapoi. Jon îi auzea pașii grăbindu- 
se spre armurărie. Aproape fugea. 

Când se duse să închidă ușa, Jon văzu că Nălucă era 
întins sub nicovală, rozând un os de bou. Lupul străvechi, 
mare și alb, ridică 

privirea când se apropie. 

- Era timpul să te întorci. 

Jon reveni la scaunul lui, să recitească scrisoarea lui 
Maester Aemon. 

Sam well Tarly își făcu apariţia câteva clipe mai tărziu, 
strângând în braţe un morman de cărţi. De îndată ce intră, 
corbul lui Mormont zbură la el, cerând grăunțe. Sam se 
strădui să-i facă pe plac, oferindu-i niște boabe dintr-un sac 
de lângă ușă. Pasărea încercă să-și înfigă ciocul în palma lui. 
Sam urlă, pasărea zbură fâlfâind, grăunţele se împrăștiară. 

140 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ţi-a străpuns pielea, afurisitul? întrebă Jon. 

Sam își scoase ușurel mănușa. 


- Da. Sângerez, 

- Cu toţii ne vărsăm sângele pentru Rond. Să porți mănuși 
mai groase. Jon îi împinse un scaun cu piciorul. Șezi și uită- 
te la asta, spuse el, întinzându-i pergamentul. 

- Ce este? 

- Un scut de hărtie. 

Sam citi încet. 

- O scrisoare către Regele Tommen. 

- La Winterfell, Tommen se lupta cu fratele meu Bran, cu 
săbii de lemn spuse Jon, amintindu-și. Era atât de 
încotoșmănat încât arăta ca o gâscă umplută. Bran l-a 
doborât la pământ. Jon se duse lângă fereastră 

și deschise obloanele. Aerul de afară era rece și 
înviorător, deși cerul era mohorât. Dar Bran e mort și 
Tommen cel durduliu și rozaliu stă 

pe Tronul de Fier, cu o coroană cuibărită printre buclele-i 
aurii. 

Sam îl privi ciudat și, preţ de o clipă, păru că ar vrea să 
spună ceva. 

In schimb, înghiţi și reveni la pergament. 

- N-ai semnat scrisoarea. 

Jon clătină din cap. 

- Bătrânul Urs a cerut de o sută de ori ajutorul Tronului de 
Fier. 

| l-au trimis pe Janos Slynt. Nicio scrisoare nu-i va face pe 
Lannisteri să ne iubească mai mult. Mai ales dacă aud că-l 
ajutăm pe Stannis. 

- Doar pentru apărarea Zidului. Nu-i sprijinim rebeliunea. 
Așa scrie aici. 

- S-ar putea ca diferenţa să-i scape Lordului Tywin. Jon luă 
înapoi scrisoarea. De ce ne-ar ajuta acum? Nu ne-au ajutat 
niciodată. 

- Ei, bine, spuse Sam, nu vor voi să se spună că Stannis a 
venit în apărarea regatului, în timp ce Regele Tommen se 
juca liniștit cu jucăriile lui. Asta ar atrage batjocura asupra 
Casei Lannister. 


- Eu moarte și distrugere vreau să abat asupra Casei 
Lannister, nu batjocură. Jon citi din scrisoare: Rondul de 
Noapte nu ia parte la războaiele 

dansul dragonilor 

141 

Celor Șapte Regate. Ne-am rostit jurămintele față de 
tinut, iar ținutul e acum în mare primejdie. Stannis 
Baratheon ne ajută să luptăm împotriva dușmanilor noștri 
de dincolo de Zid, dar nu suntem oamenii lui... 

Sam se foi în scaun. 

- Păi, nu suntem. Nu-i așa? 

- l-am dat lui Stannis mâncare, adăpost și Fortul Nopţii, 
plus permisiunea de a așeza câţiva oameni liberi la Dar. 
Atâta tot. 

- Lordul Tywin spune că e prea mult. 

- Stannis zice că nu e destul. Cu cât îi dai mai mult unui 
rege, cu atât vrea mai mult. Umblăm pe un pod de gheaţă, 
cu prăpastie la stânga și la dreapta. Să mulţumești un 
suveran e cumplit de dificil. Să 

mulțumești doi e aproape imposibil. 

- Da, dar... dacă Lannisterii vor ieși învingători și Lordul 
Tywin hotărăște că l-am trădat pe rege ajutându-l pe 
Stannis, asta ar putea însemna sfârșitul Rondului de Noapte. 
li are pe Tyrelli în spate, cu toată puterea Highgardenului. Şi 
l-a înfrânt pe Lordul Stannis la Apa Neagră. 

- Apa Neagră a fost o singură luptă. Robb și-a câștigat 
toate bătăliile și totuși și-a pierdut capul. Dacă Stannis poate 
ridica Nordul... 

- Lannisterii au propriii lor oameni ai Nordului: Lordul 
Bolton și bastardul lui, răspunse Sam după o scurtă ezitare. 

- Stannis are Casa Karstark. Dacă putem cuceri Portul 
Alb... 

- Dacă, punctă Sam. Dacă nu... lordul meu, până și un 
scut de hârtie e mai bun decât niciunul. 

- Așa cred. EI și cu Aemon, amândoi. Pe undeva sperase 
că Sam Tarly ar putea vedea altfel lucrurile. E doar cerneală 


și pergament. 

Resemnat, luă pana și semnă. Adu ceara de sigiliu, zise 
el. înainte să mă 

răzgândesc. Sam se grăbi să se conformeze. Jon așeză 
pecetea lordului comandant și îi înmână scrisoarea: Du-i-o 
lui Maester Aemon când pleci și spune-i să trimită un corb la 
Debarcaderul Regelui. 

- Așa am să fac. Sam părea ușurat. Lordul meu, dacă aș 
putea întreba... Am văzut-o pe Gilly plecând. li venea să 
plângă. 

142 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Val a trimis-o să pledeze din nou pentru viaţa lui Mance, 
minţi Jon, după care vorbiră o vreme despre Mance, Stannis 
și Melisandre din Asshai, până când corbul mâncă ultimele 
grăunţe și ţipă: Sânge! 

O trimit pe Gilly departe, spuse Jon. Şi pe băiat, împreună 
cu ea. Va trebui să găsim altă doică pentru fratele lui de 
lapte. 

- Laptele de capră s-ar putea să fie de folos, până atunci. 
E mai bun pentru un nou-născut decât cel de vacă. 

Discuţia despre sâni îl stânjenea vizibil pe Sam și dintr- 
odată 

începu să vorbească despre istorie și comandanţi tineri 
care trăiseră și muriseră cu sute de ani în urmă. 

- Spune-mi ceva folositor, îl întrerupse Jon. Spune-mi ceva 
despre dușmanul nostru. 

- Ceilalţi. Sam își umezi buzele. Sunt menţionaţi în anale, 
deși nu atât de des cum aș fi crezut. Analele pe care le-am 
găsit și cele pe care le-am răsfoit, vreau să spun. Ştiu, mai 
sunt și altele, pe care nu le-am găsit. Unele dintre cărțile mai 
vechi sunt praf și pulbere. Paginile se sfărâmă când încerc să 
le întorc. lar cărţile într-adevăr vechi... fie s-au distrus cu 
totul, fie sunt îngropate într-un loc în care încă n-am căutat, 
sau... ei, bine, s-ar putea să nu existe asemenea cărți și să 


nici nu fi existat. Cele mai vechi relatări pe care le avem au 
fost scrise după 

venirea andalilor în Westeros. Primii Oameni ne-au lăsat 
doar rune pe pietre, așa că tot ce credem că știm despre 
Epoca Eroilor, Era Zorilor și Noaptea Lungă provine din 
povestiri așternute pe hârtie de septoni, o mie de ani mai 
târziu. Unii arhimaesteri de la Citadelă pun totul sub semnul 
întrebării. Acele vechi istorisiri sunt pline de regi care au 
domnit sute de ani și de cavaleri care au umblat de colo-colo 
o mie de ani până să devină cavaleri. Cunoști poveștile: 
Brandon Constructorul, Symeon  Ochi-de-Stele, Regele 
Nopţii... noi spunem că ești al nouă 

sute nouăzeci și optulea Lord Comandant al Rondului de 
Noapte, dar cea mai veche listă pe care am găsit-o prezintă 
șase sute șaptezeci și patru de comandanţi, ceea ce 
sugerează că a fost scrisă în timpul... 

- „„cu multă vreme în urmă, îl opri Jon. Dar Ceilalţi? 

dansul dragonilor 

143 

- Am găsit referiri la oţelul dragonului. Copiii pădurii 
obișnuiau să 

dea Rondului de Noapte o sută de pumnale de obsidian 
pe an, în timpul Epocii Eroilor. Ceilalţi își fac apariţia când 
este frig. Majoritatea poveștilor susţin același lucru. Sau se 
face frig când vin ei. Uneori apar în timpul furtunilor de 
zăpadă și se risipesc când cerul se înseninează. 

Se ascund de lumina soarelui și se ivesc din noapte... sau 
se lasă noaptea atunci când își fac apariţia. Unele povești îi 
descriu călare pe leșuri de animale. Urși, lupi străvechi, 
mamuţi, cai, n-are importanţă, atâta vreme cât fiara e 
moartă. Cel care l-a ucis pe Micul Paul călărea un cal mort, 
așa că partea asta nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. 
Unele relatări vorbesc și despre păianjeni uriași de gheaţă. 
Nu știu ce sunt. 

Oamenii răpuși în lupta împotriva Celorlalţi trebuie să fie 
arși, altfel morții se ridică din nou și devin robii lor. 


- Știam toate astea. întrebarea e: cum îi înfruntâăm? 

- Armura Celorlalţi nu poate fi străpunsă de armele 
obișnuite, dacă e să dăm crezare relatărilor, răspunse Sam, 
iar săbiile lor sunt atât de reci încât zdrobesc oţelul. Insă 
focul îi înspăimântă, și sunt vulnerabili la obsidian. își aminti 
de cel pe care îl întâlnise în pădurea bântuită și cum se 
topise când îl înjunghiase cu pumnalul din sticla dragonului 
pe care i-1 făcuse Jon. Am găsit o însemnare despre Noaptea 
Lungă care pomenește despre ultimul erou care i-a ucis pe 
Ceilalţi cu o sabie din oţelul dragonului. Se presupune că 

nu-i rezistă. 

- Otelul dragonului? Termenul era nou pentru Jon. Otel 
valyrian? 

- La asta m-am gândit și eu. 

- Așadar, dacă i-aș putea convinge pe lorzii Celor Șapte 
Regate să 

ne dea săbiile lor valyriene, totul e salvat? Nu va fi greu. 
Nu mai greu decât să le cer să renunțe la bani și castele. 
Râse cu amărăciune. Ai descoperit cine sunt Ceilalţi, de 
unde vin, ce vor? 

- Nu încă, lordul meu, dar s-ar putea să nu fi citit cărţile 
care trebuie. Sunt sute peste care nu m-am uitat încă. Mai 
dă-mi puţin timp și voi găsi ce e de găsit. 

144 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu mai e timp. Glasul lui Jon era trist. Trebuie să-ţi 
împachetezi lucrurile, Sam. Pleci cu Gilly. 

- Plec? In prima clipă, Sam îl privi cu gura căscată, de 
parcă n-ar fi înţeles sensul cuvântului. Plec? La Rondul de 
Est, lordul meu? Sau... 

unde mă... 

- In Orașul Vechi. 

- Orașul Vechi? repetă Sam, cu glas scâncit. 

- Și Aemon. 

- Aemon? Maester Aemon? Dar... are o sută doi ani, lordul 
meu, nu poate... îl trimiţi pe el cu mine? Cine va avea grijă 


de corbi? Dacă 

sunt bolnavi sau răniţi, cine... 

- Clydas. E cu Aemon de ani buni. 

- Clydas e doar un administrator, și vede din ce în ce mai 
prost. Ai nevoie de un maester, Maester Aemon e atât de 
firav, o călătorie pe mare... S-ar putea... e bătrân și... 

- Iși va risca viaţa, sunt conștient de asta, Sam, dar riscul 
e și mai mare aici. Stannis știe cine este Aemon. Dacă 
femeia roșie cere sânge regesc pentru vrăjile ei... 

- Oh. Obrajii umflaţi ai lui Sam păreau să-și piardă 
culoarea. 

- Dareon vi se va alătura la Rondul de Est. Nădăjduiesc că 
va câștiga câțiva oameni de partea noastră în sud, cu 
cântecele lui. Mierla va duce la Braavos. De acolo vă veți 
organiza singuri drumul către Orașul Vechi. Dacă încă ai de 
gând să spui că fiul lui Gilly e bastardul tău, trimite-o 
împreună cu pruncul la Horn Hill. Dacă nu, Aemon îi va găsi 
un loc ca servitoare la Citadelă. 

- B-b-bastardul meu? Da, eu... mama mea și surorile mele 
o vor ajuta pe Gilly cu copilul. Dareon ar putea s-o conducă 
la Orașul Vechi la fel de bine ca mine. Eu... mă antrenez cu 
arcul în fiecare după-amiază, cu _ Ulmer, așa cum ai 
poruncit... mă rog, mai puţin când sunt în beciuri, dar tu mi- 
ai spus să mă informez despre Ceilalţi. Din pricina arcului 
mă dor umerii și mi se fac bășici pe degete. li arătă lui Jon 
mâna. Dar nu mă dau bătut. Acum lovesc ţinta mai des 
decât o ratez, dar încă sunt 

dansul dragonilor 

145 

cel mai prost arcaș care a întins vreodată un arc. însă îmi 
plac poveștile lui Ulmer. Cineva trebuie să le scrie și să le 
adune într-o carte. 

- Fă-o tu. La Citadelă au pergament și cerneală. Au și 
arcuri. Mă 

aștept să-ţi continui antrenamentele. Sam, Rondul de 
Noapte are sute de fraţi care pot să slobozească o săgeată, 


dar numai o mână de oameni care știu să scrie și să citească. 
Vreau să devii noul meu maester. 

- Lordul meu, eu... munca mea e aici, carțile... 

- „Vor fi aici când te vei întoarce la noi. 

Sam își duse o mână la gât. 

- Lordul meu, Citadela... acolo te pun să tai cadavre. Nu 
pot purta colan. 

- Ba poţi. Şi vei purta. Maester Aemon e bătrân și orb. 
Puterile îl părăsesc. Cine să-i ia locul când moare? Maester 
Mullin de la Turnul Umbrei e mai mult luptător decât 
cărturar, iar Maester Harmune de la Rondul de Est e mai 
mult beat decât treaz. 

- Dacă mai ceri Citadelei alţi maesteri... 

-Asta am de gând. Vom avea nevoie de fiecare. Dar 
Aemon Targaryen nu e atât de ușor de înlocuit. Nu merge 
cum am sperat. Ştiuse că va fi dificil cu Gilly, dar 
presupusese că Sam avea să fie bucuros să 

schimbe pericolele Zidului cu căldura Orașului Vechi. 
Eram sigur că îţi va face plăcere, spuse el, nedumerit. Sunt 
atât de multe cărţi la Citadelă, încât nimeni nu poate spera 
să le citească pe toate. Te vei descurca bine acolo, Sam, știu 
că o vei face. 

- Nu. Aș putea citi cărţile, dar... un m-maester trebuie sa 
fie vindecător, iar s-s-sângele mă face să leșin. Mâna lui Sam 
tremura, dovedind că spune adevărul. Sunt Sam Speriatul, 
nu Sam Ucigașul. 

- Speriat? De ce? De mustrările unor bătrâni? Sam, ai 
văzut arătările mișunând în susul Pumnului, un val de morţi 
vii cu mâini negre și ochi albaștri, strălucitori. Ai ucis un 
Celălalt. 

- A fost s-s-s-sticla dragonului, nu eu. 

- Taci, se răsti Jon. După întâlnirea cu Gilly, nu mai avea 
rabdare și pentru temerile grăsanului. Ai minţit, ai uneltit și 
ai complotat să 

146 

GEORGE R.R. MARTIN 


mă faci pe mine Lord Comandant. Mă vei asculta. Te vei 
duce la Citadelă și vei făuri un colan, iar dacă va trebui să 
tai cadavre, așa să 

fie. Cel puţin în Orașul Vechi cadavrele nu vor protesta. 

- Lordul meu, zise Sam. T-t-t-t-tatăl meu, Lordul Randyll, 
el, el, el, el, el... viaţa unui maester e o viaţă de servitute. 
Niciun fiu al Casei Tarly nu va purta vreodată un lanț. 
Bărbaţii din Horn Hill nu se pleacă și nu fac reverenţe în faţa 
lorzilor mărunți. Jon, nu pot să nu-i dau ascultare tatălui; 
meu. 

Omoară copilul, gândi Jon. Copilul din tine și cel din el. 
Omoară-i pe amândoi, bastard nenorocit. 

- N-ai niciun tata. Doar fraţi. Doar pe noi. Viaţa ta aparține 
Rondului de Noapte, așa că du-te și văâră-ţi hainele într-un 
sac, împreună cu tot ce vrei să iei cu tine la Orașul Vechi. 
Pleci cu o oră înainte de răsăritul soarelui. Și iată încă un 
ordin. De azi înainte, nu îţi vei mai spune laș. Ai înfruntat 
mai multe în anul ce-a trecut decât înfruntă cei mai mulţi 
într-o viaţă de om. Poţi să dai piept cu Citadela, dar vei da 
piept cu ea ca Frate Jurat al Rondului de Noapte. Nu-ţi pot 
ordona să fii curajos, dar pot să-ţi ordon să-ţi ascunzi 
spaimele. Ai jurat, Sam. 

Ai uitat? 

- Eu... voi încerca. 

- Nu vei încerca. Te vei supune. 

Corbul lui Mormont flutură din aripile-i mari și negre. 

Sam părea să se înmoaie. 

- Cum poruncește lordul meu. Maester... Maester Aemon 
știe? 

- A fost în egală măsură ideea lui. Jon îi deschise ușa. Fără 
despărțiri. 

Cu cât știu mai puţini despre asta, cu atât mai bine. O oră 
înainte de primii zori, lângă ţintirim. 

Sam fugi din faţa lui, întocmai cum făcuse Gilly. 

Jon era obosit. Am nevoie de somn. Fusese treaz jumătate 
din noapte, cercetând hărţi, scriind scrisori și făcând planuri 


cu Maester Aemon. 

Chiar și după ce se vârâse, clătinându-se, în patul lui 
îngust, nu-și găsise 

dansul dragonilor 

147 

odihna. Știa ce-avea să înfrunte a doua zi și se pomeni 
zvârcolindu-se în pat și gândindu-se la ultimele cuvinte ale 
lui Maester Aemon: 

- Ingăduie-mi, lordul meu, să-ţi dau un ultim sfat, spusese 
bătrânul, același pe care i l-am dat cândva fratelui meu, 
când ne-am despărțit ultima oară. Avea treizeci și trei de ani 
când Marele Consiliu l-a ales să urce pe Tronul de Fier. Om în 
toată firea, cu copii, dar în anumite privinţe încă 

un copil. Egg avea o anume inocenţă, o suavitate pe care 
o iubeam cu toţii. Omoară copilul din tine, i-am spus în ziua 
în care s-a îmbarcat către Zid. Trebuie să fii bărbat ca să 
stăpânești. Trebuie să fii Aegon, nu E9g. 

Omoară copilul din tine și lasă bărbatul să se nască. 
Bătrânul a pipăit faţa lui Jon: Ai pe jumătate vârsta pe care-o 
avea Egg și povara ta e mai crudă, mă tem. Vei găsi prea 
puţină bucurie în misiunea ta, dar cred că ai puterea să faci 
lucrurile care trebuie făcute. Omoară băiatul, Jon Snow. 

lama e foarte aproape. Omoară băiatul și lasă bărbatul să 
se nască. 

Jon își puse mantia și ieși afară, cu pași mari. Iși făcea 
rondul prin Castelul Negru în fiecare zi, vizitând santinelele 
și ascultându-le rapoartele la cald, privindu-l pe Ulmer și 
antrenamentele lui cu arcul, discutând cu oamenii regelui și 
ai reginei deopotrivă, umblând pe gheaţa de pe creasta 
Zidului, ca să cerceteze pădurea. Nălucă pășea tiptil după 
el, o umbră albă însoţindu-l. 

Kedge Albeaţă păzea Zidul când Jon urcă. Bărbatul avea 
peste patruzeci de ani, dintre care treizeci și-i petrecuse la 
Zid. Ochiul său stâng era orb, dreptul slab. In sălbăticie, 
singur cu securea și calul său, era un cercetaș la fel de bun 


ca oricare de la Rond, dar nu se înțelesese niciodată bine cu 
ceilalţi. 

- O zi liniștită, îi spuse el lui Jon. Nimic de raportat, în 
afară de cercetașii ratăciți. 

- Cercetașii rătăciţi? întrebă Jon. 

Kedge rânji. 

- Doi cavaleri. Au plecat călare acum o oră, spre sud, pe 
drumul regelui. Când i-a văzut Dywen îndepărtându-se, le-a 
spus nătărăilor că 

merg în direcția greșită. 

148 

GEORGE R.R. MARTIN 

- înţeleg, răspunse Jon. 

Mai multe află chiar de la Dywen, în timp ce bătrânul 
pădurar înfuleca o supă de orz în cazarmă. 

- Da, stăpâne, i-am văzut. Erau Horpe și Massey. Ziceau 
că i-a trimis Stannis, dar n-au spus unde și de ce și când se 
întorc. 

Ser Richard Horpe și Ser Justin Massey erau amândoi 
oamenii reginei și aveau funcţii înalte în consiliile regelui. 
Doi călăreți liberi ar fi fost de-ajuns dacă Stannis arfi avut de 
gând să spioneze, cugetă Jon Snow. Dar cavalerii sunt mai 
potriviți ca mesageri sau soli. Cotter Pyke trimisese vorbă de 
la Rondul de Est că Lordul Ceapă și Salladhor Saan au pornit 
către Portul Alb, să trateze cu Lordul Manderly. Era de 
așteptat din partea lui Stannis să trimită alţi emisari. 
înălțimea Sa nu era un om răbdător. 

Dacă acei cercetași rătăciţi aveau să se mai întoarcă, asta 
era altă 

chestiune. Or fi fiind ei cavaleri, dar nu cunoșteau Nordul. 
Pe drumul regelui vor fi mulți ochi, nu toți prietenoși. Asta, 
însă, nu era problema lui Jon. Stannis poate să aibă 
secretele lui. Zeii știu că le am și eupeale mele. 

Nălucă dormi în noaptea aceea la piciorul patului și, de 
data aceasta, Jon nu se visă lup. Chiar și așa, avu un somn 
agitat, răsucindu-se în pat ore în șir înainte să alunece într- 


un coșmar. Gilly era acolo, plângând, rugându-l să-i lase 
pruncii în pace, dar el îi smulse copiii din braţe și le tăie 
capetele, după care le inversă și-i spuse să le coasă la loc. 

Când se trezi, îl găsi pe Edd Toilet înălțându-se deasupra 
lui în bezna dormitorului. 

- Stăpâne? E timpul. Ceasul lupului. Ai lăsat ordine să fii 
trezit. 

- Adu-mi ceva fierbinte, îi ceru Jon, azvâărlind păturile 
deoparte. 

Edd se întoarse când era deja îmbrăcat, ţinând strâns în 
mâini o cană aburindă. Jon se aștepta să fie vin cu mirodenii 
și fu surprins să 

descopere că era supă, o zeamă subţire care mirosea a 
praz și a morcovi, dar părea să nu aibă praz și morcovi în ea. 
Mirosurile sunt mai puternice în visele mele de lup, cugetă 
el, jar mâncarea are și ea un gust mai bogat. 

Nălucă e mai viu decât mine. Lăsă cupa goală pe forjă. 

dansul dragonilor 

149 

In dimineaţa aceasta, la ușa lui era Kegs. 

- Am să vreau să vorbesc cu Bedwyck și cu Janos Slynt, îi 
spuse Jon. Trimite-i pe amândoi aici la primii zori. 

Afară, lumea era neagră și neclintită. Rece, dar nu 
periculos de rece. Nu încă. Va fi mai cald când iese soarele. 
Dacă zeii sunt buni, s-ar putea ca Zidul să lăcrimeze. Când 
ajunseră în cimitir, coloana se formase deja. 

Jon îi dăduse lui Jack Bulwer cel Negru comanda escortei, 
cu o duzină 

de cercetași călare în subordine și două căruţe. Una era 
înţesată de cufere, coșuri și saci, provizii pentru călătorie. 
Cealaltă avea un acoperiș 

țeapăn din piele fiartă, să ţină vântul la distanţă. Maester 
Aemon era așezat în spatele ei, înfofolit într-o blană de urs 
care-l făcea să arate mic ca un copil. Sam și Gilly stăteau 
lângă el. Femeia avea ochii roșii și umflaţi, dar ţinea în braţe 
băiatul strâns înfășat. Jon nu putea ști cu certitudine dacă 


era băiatul ei sau al Daliei. Nu-i văzuse pe cei doi împreună 
decât de câteva ori. Fiul lui Gilly era mai mare, al Daliei mai 
voinic, dar aveau vârste și dimensiuni destul de apropiate, 
astfel încât nimeni care nu-i cunoștea bine n-ar fi putut să-i 
deosebească ușor. 

- Lord Snow! strigă Maester Aemon. Ți-am lăsat o carte în 
dormitorul meu. Compendiul de Jad. A fost scrisă de un 
aventurier volanten, Collogquo Votar, care a călătorit spre 
răsărit și a vizitat toate ţările Mării de Jad. E un pasaj pe care 
s-ar putea să-l găsești interesant. l-am spus lui Clydas să-l 
marcheze pentru tine. 

- Am să-l citesc negreșit. 

Maester Aemon își șterse nasul. 

- Cunoașterea e o armă, Jon. Inarmează-te bine înainte să 
pleci la luptă. 

- Așa voi face. Jon simţi ceva umed și rece pe faţă. Când 
ridică ochii, văzu că ningea. Un semn rău. Se întoarse către 
Jack Bulwer cel Negru: înaintează cât poţi de repede, dar nu- 
ți asuma riscuri prostești. Ai cu tine un om bătrân și un 
prunc de ţăâță. Ai grijă să fie încălziţi și bine hrăniţi. 

- Și tu la fel, stăpâne. Gilly nu părea deloc grăbită să se 
urce în căruţă. Și tu să faci la fel pentru ceilalţi. Găsește o 
doică, așa cum ai 

150 

GEORGE R.R. MARTIN 

spus. Mi-ai promis c-o să găsești. Băiatul... băiatul Daliei... 
micul prinţ, vreau să zic... găsește-i o femeie bună, ca să 
crească mare și puternic. 

- Ai cuvântul meu. 

- Nu-i da nume. Să nu faci asta, până nu trece de doi ani. 
Aduce ghinion să dai nume copiilor cât timp sunt încă la sân. 
Ciorile tale poate că nu știu asta, dar e adevărat. 

- Cum poruncești, doamna mea. 

- Să nu-mi mai spui așa. Sunt mamă, nu doamnă. Sunt 
nevasta lui Craster și fiica lui Craster și sunt mamă. li dădu 
copilul lui Edd cel Trist până când se urcă în căruţă și se 


înveli în blănuri. Când Edd îi dădu copilul înapoi, Gilly îl 
așeză la sân. Sam întoarse privirea, roșu la faţă, și se căţără 
peiapalui. 

- Haideţi să-i dam drumul, ordonă Jack Bulwer cel Negru, 
pocnind din bici. 

Căruțele porniră. 

Sam mai zăbovi o clipă. 

- Ei, bine, spuse el, cu bine. 

- Cu bine, Sam, răspunse Edd cel Trist. Corabia ta n-o să 
se scufunde, cred. Corăbiile se scufundă doar când sunt eu 
la bord. 

Jon își amintea. 

- Prima oară când am văzut-o pe Gilly, era lipită cu 
spatele de zid, în Fortăreaţa lui Craster, o fată sfrijită, cu 
părul negru și burta mare, ferindu-se de Nălucă. Dăduse 
iama între iepurii ei și cred că se temea că 

o s-o sfâșie și o să-i devoreze copilul... dar Nălucă nu era 
un lup de care să se teamă, nu-i așa? 

- Gilly e mai curajoasă decât știe, răspunse Sam. 

- Și tu la fel, Sam. Să ai parte de-o călătorie rapidă și 
sigură și să ai grijă de ea, de Maester Aemon și de copil. 
Picăturile reci de pe faţa lui Sam îi aminteau lui Jon de ziua 
în care se despărțise de Robb, la Winterfell, fără să știe că 
era pentru ultima oară. Și trage-ţi gluga pe cap. Ți se topesc 
fulgii în păr. 

dansul dragonilor 

151 

Când micul alai se pierdu în depărtare, la răsărit, cerul 
negru devenise gri și ninsoarea cădea din abundență. 

- Uriașul e la dispoziţia lordului comandant, îi aminti Edd 
cel Trist. Janos Slynt la fel. 

-Da. 

Jon Snow ridică privirea la Zidul ce se înălța deasupra lor 
ca o stâncă de gheaţă. Cinci sute de kilometri de la un capăt 
la altul și două 


sute de metri în înălțime. înălțimea Zidului era tăria lui, 
lungimea îi era slăbiciunea. Jon își aminti ceva ce-i spusese 
odinioară tatăl său: Un zid e doar atât de puternic pe cât 
sunt cei din spatele lui. Oamenii Rondului de Noapte erau 
curajoși, dar erau mult prea puţini pentru misiunea pe care o 
aveau de îndeplinit. 

Uriașul îl aștepta în armurărie. Numele lui adevărat era 
Bedwyck. 

Cu un fir de păr mai înalt de un metru cincizeci, era cel 
mai scund om din Rondul de Noapte. Jon trecu direct la 
subiect: 

- Avem nevoie de mai mulţi ochi de-a lungul Zidului. 
Castele unde patrulele noastre să se adăpostească de frig, 
să găsească mâncare caldă 

și cai odihniţi. Instalez o garnizoană la lcemark și îți dau 
comanda ei. 

Uriașul își vâri vârful degetului mic în ureche, să-și curețe 
ceara. 

- Comanda? Mie? Stăpânul știe că sunt fiul unui mic 
fermier, adus la Zid pentru braconaj? 

- Ești cercetaș de douăzeci de ani. Ai supraviețuit 
Pumnului Primilor Oameni și Fortăreţei lui Craster și te-ai 
întors să povestești ce-ai pătimit. Cei tineri ridică ochii la 
tine cu admiraţie. 

- Doar piticii ridică ochii la mine, răspunse omulețul 
râzând. 

Nu știu să citesc, lordul meu. Când am o zi bună, reușesc 
să-mi scriu numele. 

- Am trimis încă patru maesteri în Orașul Vechi. Vei avea 
doi corbi pentru situaţii urgente. In rest, trimite călăreţi. 
Până când vom avea mai mulţi maesteri și mai multe păsări, 
vreau să înfiinţez un șir de turnuri luminoase de-a lungul 
crestei Zidului. 

- Și câţi bieţi nătărăi voi avea sub comanda mea? 

152 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Douăzeci din Rond, răspunse Jon, și zece de la Stannis. 
Bătrâni, novici sau răniţi. Nu vor fi cei mai buni oameni ai săi 
și niciunul nu va îmbrăca veșmintele negre, dar se vor 
supune. Folosește-i cum poţi mai bine. Patru dintre fraţii pe 
care-i trimit cu tine vor fi de la Debarcaderul Regelui, veniţi 
la Zid cu Lordul Slynt. Fii cu ochii pe ei, iar cu ceilalţi 
urmărește căţărătorii. 

- Putem să-i urmărim, stăpâne, dar dacă ajung mai mulţi 
pe creasta Zidului, treizeci de oameni n-o să poată să-i 
alunge. 

Poate nici trei sute n-ar fi destui. Jon păstră pentru sine 
această 

îndoială. Era adevărat că, în timpul urcușului, cei care 
escaladau Zidul erau extrem de vulnerabili. De sus, asupra 
lor puteau fi aruncate pietre, sulițe și vase cu smoală 
fierbinte, iar ei nu puteau decât să se agaţe cu disperare de 
gheaţă. Uneori Zidul însuși părea să-i scuture, așa cum se 
scutura un câine de purici. Jon văzuse asta cu ochii lui, când 
o placă de gheaţă crăpase sub Jarl, iubitul lui Val, 
trimițându-l la moarte. 

Dacă, însă, căţărătorii ajungeau neobservaţi pe creasta 
Zidului, totul se schimba. Dacă aveau timp, puteau să-și 
sape acolo un punct de sprijin, să ridice întărituri și să 
arunce funii și scări altor mii de căţărători, care să-i urmeze. 
Așa făcuse Raymun Barbă-Roșie, Raymun care fusese Rege- 
de-Dincolo-de-Zid pe vremea stră-străbunicului său. 

In vremurile acelea, lord comandant fusese Jack Musgood. 
Jack Voiosul i se spunea înainte de năvălirea lui Barbă-Roșie 
asupra Nordului, dar Jack Adormitul îi rămăsese numele pe 
veci după aceea. Oastea lui Raymun cunoscuse un sfârșit 
însângerat pe malurile Lacului Lung, prinsă 

între Lordul Wiliam de Winterfell și Uriașul Cherchelit, 
Harmond  Umber. Barbă-Roșie fusese ucis de Artos 
Implacabilul, fratele mai mic al Lordului Willam. Rondul 
sosise prea târziu să lupte cu sălbaticii, dar la timp să-i 
îngroape, sarcina pe care le-a dat-o Artos Stark, plin de furie, 


în timp ce jelea deasupra cadavrului decapitat al fratelui 
său. 

Jon nu voia să rămână în amintirea urmașilor drept Jon 
Snow Adormitul. 

% 

dansul dragonilor 

153 

- Treizeci de oameni vor avea mai multe șanse decât 
niciunul, îi spuse Uriașului. 

- Adevărat, încuviinţă omulețul. Va fi doar Ilcemark, 
așadar, sau vei deschide, stăpâne, și celelalte forturi? 

- Cu timpul, vreau să le întăresc pe toate, răspunse Jon, 
dar, deocamdată, vor fi doar lcemark și Garda Cenușie. 

- Și ai decis, stăpâne, cine va fi comandant la Garda 
Cenușie? 

-jJanos Slynt, zise Jon. Zeii să ne păzească! Nimeni nu 
ajunge la comapda mantiilor aurii fără abilitate. Slynt e fiul 
unui măcelar. A fost căpitan la Poarta de Fier când a murit 
Manly Stokeworth, iar Jon Arryn l-a ridicat în rang și i-a 
încredinţat apărarea Debarcaderului Regelui. Lordul Janos nu 
poate fi atât de nătărău pe cât pare. Și // vreau cât mai 
departe de Alliser Thome. 

- O fi adevărat, zise Uriașul, dar eu tot l-aș trimite la 
bucătărie, să-l ajute pe Hobb Trei-Degete să taie napi. 

Dacă aș face asta, n-aș mai îndrăzni niciodată să mănânc 
napi. 

Trecu jumătate din dimineaţă până când Lordul Janos se 
prezentă 

la ordin. Jon își curăța Sabia Lungă. Unii ar fi dat această 
sarcină unui administrator sau unui scutier, dar Lordul 
Eddard își învățase fiii să 

se îngrijească de propriile arme. Când Kegs și Edd cel Trist 
sosiră cu Slynt, Jon le mulţumi și îl pofti pe Lordul Janos să se 
așeze. 

Ceea ce și făcu, deși fără pic de eleganţă, încrucișându-și 
braţele, încruntându-se și ignorând oţelul dezgolit din 


mâinile lordului comandant. Jon trecu pânza uleiată de-a 
lungul săbiei, privind cum razele dimineţii sclipesc pe 
striaţiile sale și gândindu-se cât de ușor ar aluneca lama prin 
piele, grăsime și mușchi, despărțind de trup capul hidos al 
lui Slynt. 

Toate fărădelegile unui om erau șterse când îmbrăca 
veșmintele negre și rostea toate jurămintele de credinţă, și 
totuși, îi venea greu să-l privească 

pe Janos Slynt ca pe un frate. între noi stă sângele. Omul 
acesta a contribuit la uciderea tatălui meu și a făcut tot ce i- 
a stat în putință să mă 

vadă mort și pe mine. 

154 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Lord Janos. Jon își vâri sabia în teacă. îţi dau comanda 
Gărzii Cenușii. 

Slynt fu luat pe nepregătite. 

- Garda Cenușie... Garda Cenușie a fost acolo unde ai 
escaladat Zidul, cu prietenii tăi sălbatici... 

- A fost. Fortul se află într-o stare deplorabilă, ce-i drept. Il 
vei reface cât poţi mai bine. începând prin a curăța pădurea. 
la pietre de la construcţiile care s-au prăbușit, ca să le repari 
pe cele care încă stau în picioare. Munca va fi aspră și dură, 
ar fi putut adăuga. Vei dormi pe piatră, prea obosit să te 
plângi sau să urzești intrigi, dar s-ar putea să-ți amintești ce 
înseamnă să fii bărbat. Vei avea patruzeci de oameni. Zece 
de aici, zece de la Turnul Umbrei și zece pe care ni-i 
împrumută 

Regele Stannis. 

Faţa lui Slynt căpătase culoarea prunei uscate. Fălcile lui 
cărnoase începură să tremure. 

- Crezi că nu-mi dau seama ce faci? Janos Slynt nu e omul 
care să 

fie dus de nas atât de ușor. Am fost desemnat să apăr 
Debarcaderul Regelui pe când tu îţi udai scutecele. 
Păstrează-ţi ruina, bastardule. 


îți dau o șansă, lordul meu. E mai mult decât i-ai dat tu 
tatălui meu. 

- M-ai înțeles greșit, lordul meu, răspunse Jon. A fost un 
ordin, nu o ofertă. Sunt două sute de kilometri până la Garda 
Cenușie. Adună-ţi armele și armura, ia-ţi rămas-bun și fii 
gata de plecare mâine la primii zori. 

- Nu. Lordul Janos se ridică în picioare, clătinându-se și 
scaunul lui se prăbuși cu zgomot pe spate. Wu voi pleca 
supus să îngheț și să mor. 

Bastardul unui trădător nu-i poruncește lui Janos Slynt! 
Nu sunt lipsit de prieteni, te previn. Nici aici, nici la 
Debarcaderul Regelui. Am fost Lord de Harrenhal! Dă-i 
castelul tău dărâmat unuia dintre nătărăii orbi care au votat 
pentru tine, al meu nu va fi. Mă auzi, băiete? Nu va fi! 

- Va fi. 

Slynt nu catadicsi să răspundă la asta, ci dădu la o parte 
scaunul cu piciorul, îndepărtându-se. 

dansul dragonilor 

155 

Mă vede și acum ca pe un copil, gândi Jon, un băiat 
necopt, pe care-l poți intimida cu vorbe furioase. Nu putea 
decât să spere că noaptea avea să-i fie Lordului Janos un 
sfetnic bun. 

Dimineaţa următoare dovedi că sperase în zadar. 

Jon îl găsi pe Slynt luând micul dejun în camera comună. 
Cu el erau Ser Alliser Thorne și mai mulţi prieteni apropiaţi. 
Râdeau când Jon cobori scările, împreună cu lron Emmett și 
Edd cel Trist, urmaţi de Mully, Calul, Jack cel Roșu, Crabb, 
Rusty Flowers și Owen Tolomacul. Hobb Trei-Degete scotea 
terci cu polonicul din oala lui. 

Oameni ai reginei, oameni ai regelui și fraţi în negru 
ședeau la mesele lor separate, unii aplecaţi deasupra 
străchinilor cu terci, alţii umplându-și burţile cu pâine prăjită 
și slănină. Jon îi văzu pe Pyp și pe Grenn la o masă, pe 
Bowen Marsh la alta. Aerul mirosea a fum și unsoare, iar 


zornăitul cuţitelor și lingurilor răsuna lovindu-se de tavanul 
boltit. 

Toate glasurile se potoliră ca la un semn. 

- Lord Janos, spuse Jon. Am să-ţi mai dau o ultimă șansă. 
Lasă jos lingura și du-te la grajduri. Calul ţi-e pregătit, cu șa 
și căpastru. 

Drumul e lung și greu până la Garda Cenușie. 

- Atunci ar fi bine să-ţi iei tălpășiţa, băiete, râse Slynt, 
scuipându-și terciul din gură pe piept. Garda Cenușie e un 
loc bun pentru cei de teapa ta, mă gândesc. Departe de 
oamenii de treabă. Porţi semnul fiarei, bastardule. 

- Refuzi să te supui ordinelor mele? 

- Poţi să-ţi bagi ordinele în dosul ăla de bastard, zise 
Slynt, cu fălcile tremurând. 

Alliser Thorne schiţă un zâmbet firav și îl fixă pe Jon cu 
ochii săi negri. La altă masă, Godry Moartea Uriașilor izbucni 
în râs. 

- Cum dorești. Jon îi făcu semn cu capul lui lron Emmett. 
Du-1, te rog, pe Lordul Janos la Zid... 

„„Și închide-l într-o celulă de gheață, ar fi putut să zică. O 
zi sau zece înghesuit în gheaţă l-ar fi făcut, fără îndoială, să 
tremure, cuprins de 

156 

GEORGE R.R. MARTIN 

friguri și să cerșească eliberarea. /ar din clipa în care va 
ieși, el și Thome vor începe să comploteze din nou. 

„Și leagă-l de calul său, ar fi putut să spună. Dacă Slynt 
nu voia să 

plece la Garda Cenușie, în calitate de comandant al său, 
putea merge ca bucătar. Atunci, va fi doar o chestiune de 
timp până va dezerta. Și câți alții va lua cu el? 

- „„Şi spânzură-1, termină Jon. 

Fața lui Janos Slynt deveni albă ca laptele. Lingura îi 
alunecă dintre degete. Edd și Emmett traversară sala, cu 
pașii răsunând pe podeaua de piatră. Gura lui Bowen Marsh 
se deschise și se închise, dar nu articulă niciun cuvânt. Ser 


Alliser Thorne duse mâna la mânerul săbiei. Continuă, gândi 
Jon. Avea Sabia Lungă atârnată de-a curmezișul pe spate. 
Scoate-ți arma. Dă-mi un motiv săfac același lucru. 

Jumătate din cei prezenţi erau în picioare. Cavaleri ai 
Sudului și oșteni, loiali Regelui Stannis ori femeii roșii, Fraţi 
Juraţi ai Rondului de Noapte. Unii îl aleseseră pe Jon să le fie 
lord comandant. Alţii își dăduseră pietrele pentru Bowen 
Marsh, Ser Denys Mallister, Cotter Pyke... și unii pentru Janos 
Slynt. Preţ de o clipă, lumea rămase în cumpănă pe tăișul 
unei săbii. 

Alliser Thorne își luă mâna de pe armă și se dădu în lături, 
să-l lase pe Edd Tollett să treacă. 

Edd cel Trist îl luă pe Slynt de un braţ, lron Emmett de 
celălalt, împreună, îl ridicară de pe bancă. 

- Nu! protestă Lordul Janos, împroșcând stropi de terci. 
Nu, luaţi mâna de pe mine. E doar un copil, un bastard Tatăl 
său a fost un trădător. 

Poartă semnul fiarei, lupul acela al lui este... Daţi-mi 
drumullNefi regreta ziua în care v-aţi atins de Janos Slynt. 
Am prieteni la Debarcaderul Regelui, vă previn... 

Continuă să protesteze în timp ce îl duceau, mai mult 
târându-l, pe scări în sus. 

Jon îi urmă afară. In spatele lor, pivniţa se goli. Lângă 
cușcă, Slynt se smulse o clipă din strânsoare și încercă să se 
împotrivească, 

dansul dragonilor 

157 

dar lron Emmett îl prinse de gât și îl izbi de gratiile de fier 
până 

când cedă. 

Tot Castelul Negru era acum afară, să privească. Până și 
Val era la fereastra ei, cu cosiţa lungă și aurie peste un umăr. 
Stannis stătea pe treptele Turnului Regelui, înconjurat de 
cavalerii lui. 

- Dacă băiatul crede că mă poate speria, se înșală, îl 
auziră pe Lordul Janos spunând. N-ar îndrăzni să mă 


spânzure. Janos Slynt are prieteni, prieteni importanți, veţi 
vedea... 

Celelalte vorbe îi fură luate de vânt. 

E o greșeală, gândi Jon. 

- Opriţi-vă. 

Emmett se întoarse, încruntându-se: 

- Stăpâne? 

- N-o să-l spânzur, spuse Jon. Aduceţi-l aici. 

- O, Cei Șapte să ne ferească, îl auzi pe Bowen Marsh 
strigând. 

Zâmbetul pe care îl afișă atunci Lordul Janos Slynt avea 
toată dulceața untului rânced. Până când Jon zise, scoțând 
Sabia Lungă din teacă: 

- Edd, adu-mi un buștean. 

Pe când fu găsit un buștean potrivit, Lordul Janos se 
retrăsese în cușca troliu, dar lron Emmett intră după el și-l 
târi afară. 

- Nu! ţipă Slynt, în timp ce Emmett îl țâăra și-l împingea 
peste curte. 

la mâna de pe mine... nu poți... când Tywin Lannister va 
auzi asta, veţi regreta cu toţii... 

Emmett îl dobori la pământ, lovindu-l peste picioare. Edd 
cel Trist îi împlântă un picior în spate, ca să rămână în 
genunchi, în timp ce Emmett îi împinse butucul sub cap. 

- O să meargă mai ușor dacă nu te miști, îi promise Jon 
Snow. 

Mișcă-te, ca să eviţi lovitura, și tot vei muri, dar vei avea 
o moarte mai urâtă. întinde gâtul, lordul meu. Lumina palidă 
a dimineţii alunecă în susul și în josul lamei, când Jon apucă 
mânerul săbiei cu ambele mâini și o înălţă. Dacă vrei să-ţi 
rostești ultimele cuvinte, acum e timpul s-o faci, spuse el, 
așteptând o ultimă înjurătură. 

158 

GEORGE R.R. MARTIN 

Janos Slynt își răsuci gâtul, să-și ridice privirea spre el. 

- Te rog, stăpâne. Indurare. Am... am să merg, am să, eu... 


Nu, gândi Jon. Ai închis ușa aceea. Sabia Lungă cobori. 

- Pot să-i iau cizmele? întrebă Owen Tolomacul, când 
capul lui Janos Slynt se rostogoli pe pământul mocirlos. Sunt 
aproape noi cizmele alea și îmblănite. 

Jon întoarse privirea spre Stannis. Preţ de o clipă, ochii li 
se întâlniră. Apoi regele clătină aprobator din cap și se 
retrase în turnul său. 

TYRION 

Se trezi singur și găsi lectica oprită. 

Un morman de perne strivite indicau locul în care se 
tolănise Illyrio. 

Piticul își simţea gâtul uscat și aspru. Visase... ce visase? 
Nu-și amintea. 

Afară, se auzeau glasuri vorbind într-o limbă pe care n-o 
cunoștea. 

Tyrion își azvârli picioarele prin draperii și săltă pe 
pământ, desco-perindu-l pe Magister Illyrio lângă cai, cu doi 
călăreţi înălțându-se deasupra lui. Amândoi purtau cămăși 
din piele tocită pe sub mantii din lână maro-închis, dar 
aveau săbiile în teacă și grăsanul nu părea să fie în pericol. 

- Trebuie să mă ușurez, anunţă piticul. 

Traversă drumul cu pas legănat, își desfăcu pantalonii și 
se ușură 

într-un mărăciniș. Dură destul de mult. 

- Urinează bine, cel puţin, remarcă o voce. 

Tyrion scutură ultima picătură și se legă la pantaloni. 

- Urinatul e cel mai mic dintre talentele mele. Ar trebui să 
vezi cum mă cac. | se adresă lui Magister lllyrio: Iţi sunt 
cunoscuţi aceștia doi, magister? Arată a tâlhari. Să-mi caut 
securea? 

- Securea ta? exclamă cel mai voinic dintre călăreţi, un 
bărbat musculos, cu o barbă zburlită și o claie de păr 
portocaliu. Ai auzit, Haldon? Omuleţul vrea să se lupte cu 
noi! 

160 

GEORGE R.R. MARTIN 


Tovarășul său era mai vârstnic, proaspăt bărbierit, cu o 
faţă ridată, ascetică. Avea părul dat pe spate și legat într-o 
coadă la ceafă. 

- Oamenii mici simt adesea nevoia sa-și demonstreze 
curajul prin făloșenii sfruntate, declară el. Mă-ndoiesc c-ar fi 
în stare să omoare o rață. 

Tyrion ridică din umeri. 

- Adu rața. 

- Dacă insiști. 

Călărețul îi aruncă o privire tovarășului său. Bărbatul 
voinic scoase din teacă o sabie mare. 

- Eu sunt Raţă, oală de noapte guralivă ce ești. 

O, zei, aveți îndurare! 

- Eu mă gândeam la o rață mai mică. 

Voinicul izbucni într-un hohot de râs. 

- Ai auzit, Haldon? Vrea o rață mai mică! 

- M-aș multumi bucuros cu una mai tăcută. Omul căruia i 
se zicea Haldon îl cercetă pe Tyrion cu ochi reci, gri, după 
care se întoarse spre Illyrio. Aveţi niște cufere pentru noi? 

- Și catări să le care. 

- Catării sunt prea înceţi. Avem cai de povară, o să mutăm 
cuferele pe ei. Raţă, ocupă-te de asta. 

- De ce se ocupă tot timpul Raţă de toate? Voinicul își vâri 
sabia în teacă. TU de ce te ocupi, Haldon? Cine e cavalerul 
aici, tu sau eu? 

Cu toate acestea, porni cu pași apăsaţi spre catării cu 
bagaje. 

- Ce face flăcăul nostru? întrebă Illyrio, în timp ce cuferele 
erau legate. 

Tyrion numără șase. Cufere de lemn, cu încuietori de fier. 
Raţă le mută destul de ușor, ridicându-le pe-un umăr. 

- Acum e cât Griff de înalt. Acum trei zile l-a doborât pe 
Raţă 

într-o troacă. 

- Nu m-a doborât. Am căzut doar ca să-l fac să râdă. 


- Planul tău a fost un succes, spuse Haldon. Am râs și eu 
de m-am prăpădit. 

dansul dragonilor 

161 

- într-unul din cufere este un dar pentru băiat. Nişte 
ghimbir zaharisit. întotdeauna i-a plăcut. Glasul lui Illyrio era 
neobișnuit de trist. Credeam că aș putea continua cu tine 
drumul până la Ghoyan Drohe. Un ospăț de rămas-bun, 
înainte s-o apuci pe râu în jos... 

- N-avem timp de ospeţe, lordul meu, zise Haldon. Griff 
vrea să 

pornească în josul râului în clipa în care ne întoarcem. Vin 
vești întruna în susul râului, niciuna bună. La Nord de Lacul 
Pumnalului au fost văzuţi dothraki, călăreţi din khal/asarul 
bătrânului Motho, iar Khal Zekko înaintează prin Pădurea 
Qohorului, nu departe în urma lui. 

Grăsanul pufni cu dispreţ. 

- Zekko vizitează Qohorul la fiecare trei sau patru ani. 
Primește un sac de aur și se îndreaptă din nou spre est. Cât 
despre Motho, oamenii lui sunt aproape la fel de bătrâni ca 
el, și se împuţinează an de an. Amenințarea e... 

- „„.„Khal Pono, îl completă Haldon. Motho și Zekko fug de 
el, dacă e să dam crezare poveștilor. După ultimele 
informaţii, Pono a fost văzut în apropiere de izvoarele râului 
Selhoru, cu un Khalasar de treizeci de mii de oameni. Griff 
nu vrea să riște să fie prins la răscruce, dacă Pono decide să 
se aventureze pe Rhoyne. Haldon aruncă o privire spre 
Tyrion: Piticul călărește la fel de bine cum urinează? 

- Călărește, interveni Tyrion, înainte ca lordul brânzei să 
apuce să răspundă în locul lui, dar călărește mai bine cu o șa 
specială și un cal pe care-l cunoaște bine. Și mai și 
vorbește. 

- Intr-adevăr. Eu sunt Haldon, tămăduitorul din micul 
nostru grup de fraţi. Unii îmi spun Jumătate-maester. 
Tovarășul meu e Ser Raţă. 


A 


- Ser Roily, îl corectă voinicul. Roily Duckfield. Orice 
cavaler poate să facă pe cineva cavaler, iar Griff m-a făcut 
pe mine. lar tu, piticule? 

- Yollo e numele lui, interveni repede Illyrio. 

Yollo? Yollo sună ca un nume de maimuță. Mai rău, era un 
nume pentoshi și orice idiot putea vedea că Tyrion nu era 
pentoshi. 


A 


- In Pentos mi se spune Yollo, spuse el iute, ca să mai 
dreagă ce se putea, dar mama mi-a dat numele de Hugor 
Hill. 

162 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ești un mic rege sau un mic bastard? întrebă Haldon. 

Tyrion își dădu seama că trebuia să fie prevăzător în 
preajma lui Haldon Jumătate-maester. 

- Orice pitic e un bastard în ochii tatălui său. 

- Fără doar și poate. Ei, bine, Hugor Hill, răspunde-mi la o 
întrebare: Cum a omorât Serwyn Scutul Oglindă dragonul 
Urrax? 

- S-a apropiat, ascuns în spatele scutului său. Urrax n-a 
văzut decât propria imagine oglindită până când Serwyn i-a 
înfipt sulița în ochi. 

Haldon nu era impresionat. 

- Până și Raţă știe povestea. Poţi să-mi spui numele 
cavalerului care a încercat același șiretlic cu Vhagar, în 
timpul Dansului Dragonilor? 

Tyrion zâmbi larg. 

- Ser Byron Swann. A fost pârjolit, cu toată osteneala lui... 
numai că dragonul a fost Syrax, nu Vhagar. 

- Mă tem că greșești. In Dansul Dragonilor, O relatare 
adevărată, Maester Munkun scrie... 

- „că a fost Vhagar. Marele Maester Munkun face o 
eroare. Scutierul lui Ser Byron și-a văzut stăpânul murind și 
i-a scris fiicei sale cum s-a întâmplat. Relatarea lui spune că 
a fost Syrax, femela dragon a Rhaenyrei, ceea ce e mai 
plauzibil decât versiunea lui Munkun. Swann era fiul unui 
lord al hotarelor și Capătul Furtunii era alături de Aegon. 

Vhagar era călărită de Prinţul Aemond, fratele lui Aegon. 
De ce să fi vrut Swann s-o omoare? 


Haldon strânse din buze. 

- încearcă să nu cazi de pe cal. Dacă se întâmplă asta, 
mai bine întoarce-te la Pentos. Sfioasa noastră fecioară nu 
așteaptă nici după 

bărbaţi, nici după pitici. 

- Fecioarele sfioase sunt preferatele mele. După cele 
desfrânate. 

Spune-mi, unde se duc târfele? 

- Arăt eu ca unul care frecventează târfe? 

Raţă râse batjocoritor. 

dansul dragonilor 

163 

- Nu îndrăznește. Lemore l-ar obliga să se roage ca să fie 
iertat, flăcăul ar vrea să vină cu el, iar Griff poate că i-ar tăia 
mădularul și i l-ar îndesa pe gât. 

- Păi, zise Tyrion, un maester n-are nevoie de mădular. 

- Dar Haldon nu e decât pe jumătate maester. 

- Se pare că piticul te amuză, Raţă. Poate călări cu tine, 
zise Haldon și își întoarse calul. 

Raţă mai avu nevoie de câteva clipe ca să fixeze cuferele 
lui Illyrio pe cei trei cai de povară. Până când isprăvi, Haldon 
dispăruse. Raţă nu părea să se sinchisească. Săltă în șa, îl 
înhăță pe Tyrion de guler și îl ridică pe cal, în faţa lui. 

- Ține-te strâns de oblânc și o să fie bine. lapa are un 
mers lin și drumul dragonului e neted ca un popou de 
fecioară. 

Strângând hăţurile în mâna dreaptă și căpăstrul în 
stânga, Ser Roily porni într-un trap vioi. 

- Succes! strigă Illyrio în urma lor. Spune-i băiatului că-mi 
pare rău că nu-i voi fi alături la nuntă. Ne reîntâlnim în 
Westeros. Jur pe mâinile dragei mele Serra... 

Ultima imagine a lui Tyrion cu Illyrio Mopatis îl înfăţișă pe 
magister stând lângă lectica lui, în veșmintele-i de brocart, 
cu umerii masivi căzuţi. In timp ce silueta lui se pierdea în 
praful stârnit în urma lor, lordul brânzei părea aproape mic. 


Raţă îl ajunse din urmă pe Haldon Jumătate-maester la 
câteva sute de metri mai în faţă. După aceea, călăreții își 
continuară drumul unul lângă altul. Tyrion se agăța de 
oblânc, răscrăcărându-și picioarele scurte într-o poziţie 
incomodă, conștient că se putea aștepta la bășici, cârcei și 
bătături. 

- Mă întreb ce vor face piraţii Lacului Pumnalului din 
piticul nostru, zise Haldon, în timp ce înaintau. 

- Tocană de pitic? sugeră Raţă. Cel mai rău dintre ei e 
Urho Nespălatul, mărturisi Haldon. Numai duhoarea lui 
poate omori un om. 

Tyrion ridică din umeri. 

164 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Din fericire, eu n-am nas. 

Haldon schiţă un zâmbet firav. 

- Dacă ne întâlnim cu Lady Korra pe Dinţii Cotoroanței, s- 
ar putea să rămâi și fără alte părţi. Korra Nemiloasa i se 
spune. Echipajul de pe corabia ei e format din fecioare tinere 
și frumoase care castrează toţi bărbaţii pe care-i capturează. 

- înfricoșător. îmi vine să fac pe mine. 

- Mai bine nu, îl preveni Raţă posomorât. 

- Cum spui tu. Dacă o întâlnim pe această Lady Korra, o să 
mă 

strecor într-o fustă și-o să zic că sunt Cersei, celebra 
frumuseţe cu barbă de la Debarcaderul Regelui. 

De data aceasta Raţă izbucni în râs, iar Haldon spuse: 

- Ce omuletț nostim mai ești, Yollo. Se zice că Lordul 
Giulgiului va acorda o favoare oricui îl poate face să râdă. 
Alteța Sa Cenușie te va alege să-i împodobești curtea de 
piatră. 

Raţă îi aruncă tovarășului său o privire neliniștită: 

- Nu e bine să faci glume despre el, când suntem atât de 
aproape de Rhoyne. Aude. 

- Din înţelepciunea unei rațe, zise Haldon. Te rog să mă 
scuzi, Yollo. Nu e nevoie să pălești așa, glumeam doar. 


Prințul Tristeţilor nu-și dăruiește sărutul cenușiu atât de ușor. 
Sărutul cenușiu, | se încreţea pielea când se gândea. 
Moartea nu-l mai înspăimânta pe Tyrion, dar vărsatul- 
cenușiu era altceva. Lordul Giulgiului e doar o legendă, își 
spuse, nu mai reală decât fantoma lui Lann cel Iscusit care, 
susțin unii, bântuie Casterly Rock, Oricum, își ţinu gura. 

Tacerea bruscă a piticului trecu neobservată, caci Rața 
începu să-l 

desfete cu povestea vieţii sale. Tatăl său fusese armurier 
la Podul Amar, zicea, așa că se nascuse cu zgomotul oțelului 
răsunându-i în urechi și începuse să mânuiască sabia de la o 
vârstă fragedă. Un flăcău atât de voinic și de promiţător a 
atras atenţia Lordului Caswell, care i-a oferit un loc în 
garnizoana lui, însă băiatul voia mai mult. A văzut cum fiul 
nevolnic al lui Caswell este numit paj, scutier și, în cele din 
urmă, cavaler. 

dansul dragonilor 

165 

- Era un nemernic sfrijit și tras la faţă, asta era, dar 
bătrânul lord avea patru fiice și un singur fiu, așa că nimeni 
nu avea voie să sufle o vorbă împotriva lui. Ceilalţi scutieri 
nu îndrăzneau să-l atingă nici cu un deget, când se antrenau 
în curte. 

- Dar tu n-ai fost atât de sfios. 

Tyrion putea ghici ușor încotro se îndrepta povestea. 

- Tata mi-a făcut o sabie lungă, când am împlinit 
șaisprezece ani, continuă Raţă, dar lui Lorent i-a plăcut atât 
de mult încât mi-a luat-o. 

lar neuorocitul de taică-meu n-a îndrăznit să i se 
împotrivească. Atunci când m-am plâns, Lorent mi-a spus în 
faţă că mâna mea e făcută să ţină 

un ciocan, nu o sabie. Așa că m-am dus și am luat un 
ciocan și l-am bătut cu el, până când i-am rupt ambele brațe 
și jumatate dintre coaste. 

După aceea, a trebuit să plec de la Reach. Repede, cum 
ar fi. Am ajuns dincolo de apă, la Compania de Aur. Câţiva 


ani, m-am ocupat de fierărie, ca ucenic, apoi Ser Harry 
Strickland m-a făcut scutierul său. 

Când Griff a trimis vorbă în josul râului că are nevoie de 
cineva să-i înveţe fiul să mânuiască armele, Harry m-a ales 
pe mine. 

- Și Griff te-a făcut cavaler? 

- Un an mai tărziu. 

Haldon Jumătate-maester schiţă un zâmbet. 

- Spune-i micului nostru prieten cum te-ai ales cu numele 
asta, de ce nu-i spui? 

- Un cavaler are nevoie și de o poreclă, pretinse voinicul, 
și, ei, bine, eram pe câmp când m-a făcut cavaler, iar eu am 
ridicat ochii și am văzut rațele alea, așa că... nu râde, acum. 

Abia după asfinţit părăsiră drumul, ca să se odihnească 
într-o curte năpădită de buruieni, lângă o fântână de piatră. 
Tyrion sărea ca să-și dezmorţească picioarele, în timp ce 
Raţă și Haldon adăpau caii. Dintre pietrele de pavaj și din 
zidurile acoperite de mușchi ale imensului conac de piatră 
de odinioară creșteau lăstari și ierburi tari, maronii. 

După ce se ocupară de animale, călăreţii împărţiră o cină 
frugală 

compusă din carne de porc sărată și fasole albă 
neîncălzită, stropite cu 

166 

GEORGE R.R. MARTIN 

bere. Meniul simplu i se păru lui Tyrion o bine-venită 
schimbare, după toate mâncărurile grele cu care se îndopase 
împreună cu Illyrio. 

- Cuferele alea pe care vi le-am adus, spuse el, 
mestecând. Aur pentru Compania de Aur, am crezut la 
început, până când l-am văzut pe Roily săltând un cufăr pe 
umăr. Dacă ar fi fost plin de bani, nu l-ar fi putut manevra 
atât de ușor. 

- Sunt doar armuri, zise Raţă, ridicând din umeri. 

- Și haine, interveni Haldon. Haine de curte, pentru noi 
toți. 


Lâneturi frumoase, catifele, mantii de mătase. Nu poţi să 
vii jerpelit în fața unei regine... nici cu mâna goală. 
Magisterul a fost bun să ne pună la dispoziţie darurile 
potrivite. 

Când răsări luna, erau din nou în șa, înaintând la trap 
spre est, sub o mantie de stele. Vechiul drum valyrian 
strălucea în faţa lor ca o panglică lungă de mătase ce 
șerpuia prin văi și păduri. Pentru scurtă 

vreme, Tyrion Lannister se simţi aproape liniștit. 

- Lomas Peregrinul a spus adevărul. Drumul e o minune. 

- Lomas Peregrinul? întrebă Raţă. 

- Un scrib, mort de mult, îi explică Haldon. Şi-a petrecut 
viaţa cutreierând lumea și scriind despre ţinuturile pe care le 
vizita, în cele două cărţi pe care le-a intitulat Minuni și 
Minuni făcute de mâna omului. 

- Mi le-a dat un unchi, pe când eram doar un copil, zise 
Tyrion. 

Le-am citit până s-au desfăcut în bucăți. 

- Zeii au făcut șapte minuni, iar omul muritor a făcut 
nouă, cită 

Jumătate-maesterul. “Destul de necuviincios din partea 
unui muritor, să depășească zeii cu două, dar iată. Drumurile 
de piatră ale Valyriei erau una dintre cele nouă minuni ale 
Peregrinului. A cincea, cred. 

- A patra, preciză Tyrion, care memorase toate cele 
șaisprezece minuni, pe când era mic. 

Unchiului său Gerion îi plăcea să-l urce pe masă la 
ospete și sa-l 

pună să le turuie. Mi-a plăcut și mie, nu-i așa? Să stau 
acolo, printre străchinile de lemn, cu toți ochii îndreptați 
asupra mea, dovedind ce mic 

dansul dragonilor 

167 

pezevenghi isteț sunt eu. Ani buni după aceea, visase că 
într-o bună zi va călători prin lume și va vedea minunile 
Peregrinului. 


Lordul Tywin pusese capăt acelui vis, cu zece zile înainte 
ca fiul său pitic să împlinească șaisprezece ani, când Tyrion 
i-a cerut să facă turul Celor Nouă Orașe Libere, așa cum 
făcuse unchiul său la aceeași vârstă. 

- Pe fraţii mei te puteai bizui că nu fac de ocară Casa 
Lannister, îi răspunsese tatăl său. Niciunul nu s-a însurat cu 
o târfă. lar când Tyrion i-a amintit că peste zece zile avea să 
fie bărbat în toată firea, liber să călătorească unde poftea, 
Lordul Tywin i-a spus: Nimeni nu e liber. Doar copiii și 
nebunii cred altceva. Du-te, negreșit. îmbracă 

haine pestriţe și stai în cap, ca să-i amuzi pe lorzii 
mirodeniilor și pe regii brânzei. Vezi, numai, să-ţi plătești 
singur drumul și să nu-ţi treacă prin minte să te mai întorci. 
La auzul acestor vorbe, atitudinea sfidătoare a băiatului 
dispăruse ca prin farmec. Dacă vrei o ocupaţie folositoare, o 
ocupaţie folositoare vei căpăta, i-a zis atunci tatăl său. 

Așadar, în cinstea momentului în care a devenit bărbat, 
Tyrion a fost pus să se ocupe de toate canalele și haznalele 
din Casterly Rock. 

Spera probabil că am să cad într-una. Dar îl dezamăgise 
pe Tywin în privinţa asta. Canalele au fost golite mai bine ca 
oricând atunci când răspundea el de ele. 

imi trebuie o cupă de vin. să-mi spăl gustul lui Tywin din 
gură. O ploscă 

întreagă mi-ar prinde și mai bine. 

Călătoriră toată noaptea, cu Tyrion dormind în reprize, 
ațipind și lovindu-se de oblânc și trezindu-se brusc. Din când 
în când, începea să 

alunece într-o parte, dar Ser Roily îl prindea cu o mână și 
îl îndrepta la loc. Dimineaţa, picioarele îl dureau și își simțea 
obrajii iritaţi. 

Abia a doua zi ajunseră la Ghoyan Drohe, pe malul râului. 

- Legendarul Rhoyne, spuse Tyrion, când zări cursul verde 
și domol al apei, din vârful unei coline. 

- Micul Rhoyne, zise Raţă. 

- Așa e. 


168 

GEORGE R.R. MARTIN 

Un râu frumușel, presupun, dar și cel mai mic afluent al 
Tridentului e de două ori mai lat și toți trei afluenții curg mai 
iute. Orașul nu era cu nimic mai impresionant. Ghoyan 
Drohe nu fusese mare niciodată, asta își amintea Tyrion din 
lecturile sale de istorie, dar fusese un loc plăcut, verde și 
înfloritor, un oraș al canalelor și fântânilor. Până /a război. 
Până 

la venirea dragonilor. O mie de ani mai târziu, canalele 
erau sufocate de buruieni și nămol, iar iazurile de apă 
stâtută năâșteau roiuri de muște. 

Pietrele distruse ale templelor și palatelor se afundau 
înapoi în pământ, iar pe malurile râului creșteau puzderie de 
sălcii bătrâne și noduroase. 

In mijlocul prăpădului, mai rămăseseră câţiva oameni, 
care  îngrijeau mici grădini printre  bălării. Sunetul 
potcoavelor de fier pe vechiul drum valyrian îi făcu pe cei 
mai mulţi să ţâșnească înapoi în vizuinile de unde ieșiseră, 
dar cei mai îndrăzneţi zăboviră sub soare destul cât să-i 
privească 

plictisiţi, indiferenți, pe câlăreţii ce treceau. O fată goală, 
cu picioarele în noroi până la genunchi, părea să nu-și poată 
dezlipi ochii de la Tyrion. 

N-a mai văzut până acum un pitic, îşi dădu el seama, cu 
atât mai puțin unul fără nas. Se strâmbă, scoase limba și 
fata începu să plângă. 

- Ce i-ai făcut? întrebă Raţă. 

- l-am trimis un sărut. Toate fetele plâng când le sărut. 

Drumul se termina brusc dincolo de sălciile încâlcite și 
cotiră spre nord, o scurtă porţiune, mergând pe lângă apă, 
până când desișul se deschise și se pomeniră lângă un vechi 
chei de piatră, pe jumătate scufundat și înconjurat de ierburi 
înalte, maronii. 

- Rață! se auzi un strigăt. Haldon! 


Tyrion își lungi gâtul într-o parte și văzu un băiat stând pe 
acoperișul unei clădiri joase de lemn și fluturând o pălărie 
de pai cu boruri largi. Era un tânăr mlădios și bine clădit, 
înalt și subţire și cu o claie de păr albastru-închis. Piticul îi 
stabili vârsta la cincisprezece, șaisprezece ani, sau cam pe- 
acolo. 

Acoperișul pe care se afla băiatul se dovedi a fi cabina 
Sfioasei Fecioare, o barcă veche și dărăpăânată cu un singur 
catarg. Era lată la travers și avea pescajul mic, ideală ca să- 
și croiască drum în susul celor 

dansul dragonilor 

169 

mai mici râuri și să se târască peste bancurile de nisip. O 
fecioară urâtă, dar uneori cele mai neatrăgătoare sunt cele 
mai focoase în așternut. 

Bărcile care mișunau pe râurile din Dome erau adesea 
pictate în culori strălucitoare și sculptate cu măiestrie, dar 
nu și această fecioară. Era vopsită într-un maro-cenușiu 
murdar, pătată și coșcovită, iar cârma ei mare, curbată, era 
urâtă și neîmpodobită. Parc-ar fi una cu mocirla, gândi el, 
dar, fără doar și poate, asta e şi ideea. 

Raţă striga, răspunzându-i băiatului. lapa lui înainta prin 
valuri, împroșcând apa, călcând buruienile în picioare. 
Băiatul sări de pe acoperișul cabinei pe puntea bărcii și 
ceilalți membri ai echipajului își făcură apariţia. Doi bărbaţi 
mai vârstnici, cu căutătură de rhoynari, stăteau alături, 
lângă cârmă, iar o septă frumoasă, în veșminte albe și moi, 
ieși pe ușa cabinei dându-și la o parte o șuviţă de păr din 
ochi. 

Dar Griff era inconfundabil. 

- Destul cu strigătele, spuse el. 

Peste râu se așternu brusc tăcerea. 

Asta va fio pacoste, ştiu Tyrion imediat. 

Mantia lui Griff era făcută din blana și capul unui lup roșu 
de Rhoyne. Pe sub ea, purta piele maro, întărită cu inele de 
fier. Faţa lui proaspăt bărbierită era și ea ca pielea tăbăcită, 


cu riduri în colțurile ochilor. Deși părul lui era la fel de 
albastru ca al fiului său, avea rădăcini roșii și sprâncene încă 
și mai roșii. La șold îi atârnau o sabie și-un pumnal. Dacă era 
fericit să-i revadă pe Raţă și pe Haldon, o ascundea bine, dar 
nu se osteni să-și ascundă repulsia la vederea lui Tyrion. 

- Un pitic? Ce-i asta? 

- Știu că sperai la o roată de brânză. Tyrion se întoarse 
către Tânărul Griff și îi oferi flăcăului cel mai dezarmant 
zâmbet al său. 

Poate că părul albastru ţi-e de folos în Tyrosh, dar în 
Westerns copiii o să arunce în tine cu pietre, iar fetele o să-ţi 
râdă în faţă. 

Flăcăul fu luat prin surprindere. 

- Mama mea a fost o doamnă din Tyrosh. îmi vopsesc 
părul în amintirea ei. 

170 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ce-i creatura asta? ceru să știe Griff. 

- Illyrio a trimis o scrisoare cu explicaţii, îi răspunse 
Haldon. 

- Vreau s-o văd, atunci. Duceţi piticul în cabina mea. 

Nu-mi plac ochii lui, cugetă Tyrion, când mercenarul i se 
așeză în faţă, în cabina întunecată, cu o masă zgâriată de 
lemn și o lumânare conică 

între ei. Erau de un albastru glacial, palizi, reci. Piticului 
nu-i plăceau ochii spălăciţi. Ochii Lordului Tywin fuseseră de 
un verde-deschis, smălțaţi cu auriu. 

II privi pe mercenar citind. Faptul că știa să citească era 
în sine grăitor. Câţi mercenari se puteau lăuda cu asta? 
Aproape că nu-și mișcă 

buzele, gândi Tyrion. 

In cele din urmă, Griff ridică privirea de la pergament și 
ochii lui palizi se îngustară. 

- Tywin Lannister mort? L-ai omorât cu mâna ta? 

- Cu degetul meu. Acesta. Tyrion îl ridică, pentru ca Griff 
să-l poată admira. Lordul Tywin ședea pe o privată, așa căi- 


am vârât o săgeată prin maţe, ca să văd dacă într-adevăr 
cacă aur. Nu s-a adeverit. 

Păcat. Mi-ar fi prins bine ceva aur. Am omorât-o și pe 
mama, ceva mai devreme. O, și pe nepotul Joffrey. L-am 
otrăvit la nunta lui și l-am privit cum moare sufocat. Să fi 
omis negustorul de brânză partea aceea? Am de gând să 
completez lista cu fratele și sora mea, dacă e pe placul 
reginei tale. 

- Pe placul ei? Oare Illyrio și-a pierdut minţile? De ce-și 
imaginează că 

înălțimea Sa ar primi bucuroasă serviciile unui regicid și 
trădător declarat? 

O întrebare corectă, gândi Tyrion, dar nu spuse decât: 

- Regele pe care l-am omorât ședea pe tronul ei și toţi cei 
pe care i-am trădat erau lei, așa că mi se pare că i-am făcut 
deja reginei un mare serviciu. Tyrion își scărpină ciotul 
nasului. Nu te teme, continuă 

el, pe tine n-am să te omor. Nu-mi ești rudă. Pot să văd 
ce-a scris negustorul de brânză? îmi place la nebunie să 
citesc despre mine. 

Griff îi ignoră solicitarea. In loc de asta, atinse scrisoarea 
de flacăra lumânării și privi pergamentul înnegrindu-se, 
răsucindu-se, arzând. 

dansul dragonilor 

171 

- între Targaryeni și Lannisteri e sânge. De ce-ai sprijini 
cauza Reginei Daenerys? 

- Pentru aur și glorie, răspunse vesel piticul. O, și ură. 
Dacă ai fi întâlnit-o vreodată pe sora mea, ai înţelege. 

- înțeleg ura destul de bine. 

Din felul în care Griff rosti cuvântul Tyrion pricepu că 
asta, cel puţin, era adevărat. Omul ăsta s-a hrănit cu ură. îl 
încălzește noaptea, de ani buni. 

- Atunci avem ceva în comun, ser. 

- Eu nu sunt cavaler. 


Nu doar mincinos, ci un mincinos nepriceput. A fost o 
incercare stângace și prostească, lordul meu. 

- Și, totuși, Raţă spune că l-ai făcut cavaler. 

- Raţă vorbește prea mult. 

- Unii s-ar putea mira că o rață chiar vorbește. Nu 
contează, Griff. 

Tu nu ești cavaler, iar eu sunt Hugor Hill, un mic monstru. 
Micul tău monstru, dacă vrei. Ai cuvântul meu, nu-mi doresc 
decât să fiu un slujitor credincios al reginei tale dragon. 

- Și cum propui s-o slujești? 

- Cu limba. Iși linse degetele, unul câte unul. Pot să-i spun 
înălțimii Sale cum gândește dulcea mea surioară, dacă asta 
se poate numi gândire. Pot să le dezvălui căpitanilor reginei 
cea mai bună metodă 

prin care să-l înfrângă în bătălie pe fratele meu, Jaime. 
Știu care lorzi sunt curajoși și care lași, care sunt loiali și 
care venali. Pot să-i aduc aliaţi. Și știu o grămadă de lucruri 
despre dragoni, așa cum îţi va spune jumătatea ta de 
maester. Sunt nostim, pe deasupra, și nu mănânc mult. 

Consideră-mă adevăratul tău pezevenghi. 

Griff se gândi câteva clipe. 

-înțelege, piticule. Ești ultimul și cel mai mărunt din 
grupul nostru. Ține-ţi gura și fă ce ţi se spune, altminteri o 
să-ți dorești curând s-o fi făcut. 

Da, tată, îi veni să zică. 

172 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cum spui, lordul meu. 

- Nu sunt lord. 

Mincinosule. 

- Era o formulă de politețe, prietene. 

- Nu sunt nici prietenul tău. 

Cavaler nu, lord nu, prieten nu. 

- Păcat, 

- Scutește-mă de ironia ta. Te duc până la Volantis. Dacă 
te dovedești obedient și util, poţi rămâne cu noi, s-o slujești 


pe regină cât poţi mai bine. Dacă ne-aduci mai mult belele 
decât foloase, poţi să-ţi vezi de drum. 

Da, și drumul meu mă va duce în fundul Rhoynului, unde 
peștii o să 

ciugulească ce mi-a mai rămas din nas. 

- Valar dohaeris. 

- Poţi dormi pe punte sau în cală, cum preferi Ysilla o să-ţi 
găsească 

un loc de dormit. 

- Ce amabil din partea ei. Tyrion făcu o plecăciune din 
mers, dar, când ajunse lângă ușa cabinei, se întoarse: Ce-ar 
fi dacă am găsi-o pe regină și am descoperi că toată vorbăria 
asta despre dragoni e doar fantezia unui marinar beat? 
Lumea asta largă e plină de asemenea povești. Grumkini și 
snarci, fantome și strigoi, sirene, spiriduși ai stâncilor, cai 
înaripaţi, porci înaripaţi... lei înaripaţi. 

Griff îl fixa, încruntându-se. 

- Ți-am dat un avertisment cinstit, Lannister. Păzește-ţi 
limba sau ţi-o pierzi. E vorba de regate în primejdie. De 
viețile noastre, numele noastre, onoarea noastră. Nu jucăm 
un joc, doar pentru distracţia ta. 

Ba bineințeles că da gândi Tyrion. Jocul tronurilor. 

- Cum spui, căpitane, murmură el, cu o nouă plecăciune. 

DAVOS 

Un fulger despică cerul nordului, conturând turnul negru 
al Felinarului Nopţii pe cerul albastru-alburiu. Șase secunde 
mai târziu se auzi un tunet, ca o tobă îndepărtată. 

Gărzile îl duseră pe Davos Seaworth peste un pod de 
bazalt negru și pe sub o barieră-ghilotină care dădea semne 
de rugină. Dincolo se aflau un șanț adânc și sărat și un pod 
basculant sprijinit de o pereche de lanţuri masive. Dedesubt 
se învolbura o apă verde, înălţând valuri înspumate ce se 
spărgeau de temeliile castelului. Urmă apoi o a doua casă a 
porţii, mai mare decât prima, cu pietrele năpădite de alge 
verzi. 


Davos traversă împleticindu-se curtea noroioasă, cu 
încheieturile legate. O ploaie rece îi înţepa ochii. Gărzile îl 
îmbrânciră pe scări în sus, în cavernoasa fortăreață de piatră 
a Castelului Breakwater. 

Odată intraţi, căpitanul își scoase mantia și o atârnă într- 
un cui, ca să 

nu lase bălți pe covorul myrishean jerpelit. Davos făcu la 
fel, desfă- 

cându-și agrafa pe bâjbâite, cu mâinile legate. Nu uitase 
bunele maniere pe care le învățase la Piatra Dragonului, în 
anii în care slujise acolo. 

11 găsiră pe lord singur, în semiîntunericul sălii mari, 
luând o cină 

compusă din bere, pâine și tocană „trei surori“. De-a 
lungul pereţilor groși de piatră erau montate douăzeci de 
suporturi, însă doar patru susțineau torţe și niciuna dintre 
acestea nu era aprinsă. Două lumânări 

174 

GEORGE R.R. MARTIN 

groase de seu răspândeau o lumină slabă, pâlpâitoare. 
Davos auzea ploaia biciuind zidurile și un picurat ritmic, 
acolo unde acoperișul avea o crăpătură. 

- Stăpâne, vorbi căpitanul, l-am găsit pe omul acesta în 
Burta Balenei, încercând să-și cumpere plecarea de pe 
insulă. Avea doisprezece dragoni asupra lui și asta. 
Căpitanul puse obiectul pe masă, în faţa lordului: o panglică 
lată de catifea neagră, tivită cu fir de aur și purtând trei 
peceţi: un cerb încoronat, în ceară de albine aurie, o inimă 

învăpăiată, în ceară roșie, și o mână în ceară albă. 

Davos așteptă, picurând de apă, cu încheieturile iritate, 
acolo unde sfoara groasă îi săpase în piele. Un singur cuvânt 
al acestui lord și avea să atârne în curând de Poarta 
Spânzurătorii de la Sisterton, dar cel puţin acum era ferit de 
ploaie, cu piatră fermă sub picioare în loc de-o punte 
mișcătoare. Era ud până la piele, chinuit și istovit, slăbit de 
durere și trădare și sătul până peste cap de furtuni. 


Lordul își șterse gura cu dosul palmei și ridică panglica, s- 
o cerceteze mai de aproape. Afară scânteie un fulger, făcând 
ferestruicile înguste să se lumineze o clipă în albastru și alb. 
Unu, doi, trei, patru, numără Davos, înainte să vină tunetul. 
Când acesta se liniști, Davos ascultă picuratul și mugetul 
mai înăbușit de sub picioarele sale, unde valurile se 
spărgeau de imensele arcade de piatră ale Castelului 
Breakwater și se învolburau prin temnițele lui. 

Putea foarte bine să sfârșească acolo, legat în lanţuri de o 
podea udă de piatră și lăsat să se înece odată cu năvălirea 
fluxului. Nu, încercă 

să-și spună, un contrabandist ar putea sfârși așa, dar nu 
Mâna Regelui. 

Sunt mai valoros dacă mă vinde reginei sale. 

Lordul pipăi panglica, privind încruntat sigiliile. Era un 
om urât, mare și gras, cu umeri lăţi de vâslaș și fără gât. O 
miriște aspră, sură, albind pe alocuri, îi acoperea obrajii și 
bărbia. Deasupra frunţii masive și bombate era chel. Avea 
nasul bulbos și roșu, cu vinișoare sparte, buzele groase și un 
fel de membrană între cele trei degete din mijloc ale palmei 
drepte. Davos auzise că unii dinte lorzii de pe Trei Surori 

dansul dragonilor 

175 

aveau mâini și picioare membranate, dar întotdeauna 
considerase că 

asta era doar o poveste marinărească. 

Lordul se lăsă pe spate. 

- Dezleagă-l, spuse el, și scoate-i mănușile alea. Vreau 
să-i văd mâinile. 

Căpitanul se conformă. Când smuci în sus stânga 
mutilată a prizonierului său, fulgerul scânteie din nou, 
aruncând umbra degetelor scurtate ale lui Davos peste fața 
grosolană și brutală a lui Godric Borrell, Lord de Sora Dulce. 

- O panglică poate fi furată, spuse lordul, dar degetele 
alea nu mint. Ești cavalerul ceapă. 


- Așa mi se spune, lordul meu. Davos era el însuși lord și 
era cavaler de mulţi ani, dar, în adâncul sufletului, era și 
acum ceea ce fusese mereu, un contrabandist de obârșie 
modestă, care își cumpărase titlul cu o cală de ceapă și 
pește sărat. Mi s-a spus și mai rău de-atăt. 

- Da. Trădător. Rebel. Renegat. 

Se zbărili, la auzul ultimului apelativ. 

- Nu mi-am renegat niciodată crezul, lordul meu. Sunt un 
om al regelui. 

-Doar dacă Stannis este rege. Lordul îl cântări cu ochi 
negri, necruţători. Majoritatea cavalerilor care poposesc pe 
țărmurile mele mă caută în castelul meu, nu în Burta 
Balenei. Un cuib dezgustător de contrabandiști, locul ăla. Te 
întorci la vechea ta ocupaţie, cavaler ceapă? 

- Nu, lordul meu. Căutam să ajung la Portul Alb. Regele 
m-a trimis, cu un mesaj pentru lordul de acolo. 

- Atunci te afli în alt loc, cu un alt lord. Lordul Godric 
părea amuzat. 

Suntem la Sisterton, pe Sora Dulce. 

- Ştiu, 

Dar Sistertonul nu era dulce defel. Era un oraș 
respingător, o cocină 

mică, nenorocită, duhnind a excremente de porc și pește 
în putrefacție. 

Davos și-l amintea bine de pe vremea când era 
contrabandist. Cele Trei Surori fuseseră o vizuină a 
contrabandiștilor timp de sute de ani și un cuib de pirați, 
înainte de asta. Străzile din Sisterton erau de noroi și 

176 

GEORGE R.R. MARTIN 

scânduri, casele, cocioabe de chirpici acoperite cu stuf, 
iar lângă Poarta Spânzurătorii se aflau întotdeauna oameni 
spânzurați, cu mațele scoase. 

- Ai prieteni aici, nu mă-ndoiesc, spuse lordul. Orice 
contrabandist are prieteni pe Surori. Unii dintre ei sunt și 


prietenii mei. Pe cei care nu sunt îi spânzur. li las să se 
stranguleze încet, cu mațele atârnând până 

la genunchi. Sala străluci din nou, când fulgerul lumină 
ferestrele. Două 

secunde mai târziu veni tunerul. Dacă vrei să ajungi la 
Portul Alb, de ce ești la Sisterton? Ce te-a adus aici? 

Porunca unui rege și trădarea unui prieten, ar fi putut să 


spună 
A 
Davos. In schimb, răspunse: 
- Furtunile. 


Douăzeci și nouă de corăbii porniseră de la Zid. Dacă 
jumatate din ele ar mai pluti și acum pe valuri, Davos ar fi 
surprins. Ceruri negre, vânturi aspre și ploi biciuitoare îi 
urmăriseră tot drumul de-a lungul coastei. Galerele O/eao și 
Fiul Bătrânei Mame fuseseră mânate în stâncile Skagosului, 
insula unicornilor și a canibalilor, unde până și Bastardul Orb 
se temuse să acosteze. Corabia mare Saathos Saan eşuase 
lovindu-se de Stâncile Cenușii. 

- Stannis va plăti pentru ele, spumegase Salladhor Saan. 
Va plăti cu aur bun pentru fiecare. 

Era ca și cum un zeu furios ar fi cerut plată pentru 
călătoria lor ușoară spre nord, când ei străbătuseră un drum 
liniștit spre sud, de la Piatra Dragonului la Zid. O altă furtună 
sfâșiase tachelajul Recoltei Mănoase, obligându-l pe Salla 
să ceară să fie remorcată. La cincizeci de kilometri nord de 
Garda Văduvei, apele s-au înălţat din nou, izbind Recolta de 
una dintre galerele care o trăgea și scufundându-le pe 
amândouă. Celelalte nave ale flotei lysene fuseseră risipite 
pe marea îngustă. Unele aveau să se abată într-un port sau 
altul. Altele n-aveau să mai fie văzute niciodată. 

- Salladhor Cerșetorul, așa mi-a zis regele tău, i s-a plâns 
Salladhor Saan lui Davos, în timp ce rămășițele flotei sale 
traversau fără vlagă 

Mușcătura. Salladhor cel Zdrobit. Unde sunt corăbiile 
mele? $i aurul 


dansul dragonilor 

177 

meu, unde e tot aurul care mi-a fost promis? Când Davos 
încercase să-l 

asigure că-și va primi plata, Salla izbucnise: Unde, câna? 
Mâine, peste o lună, când se ridică iarăși cometa roșie? îmi 
promite aur și nestemate, promite mereu, dar n-am văzut 
acest aur. Am cuvântul lui, zice, o, da, cuvântul lui regal. 11 
scrie pe hârtie. Dar poate Salladhor Saan să mănânce 
cuvântul regelui? Poate să-și potolească setea cu 
pergamente și sigilii de ceară? Poate el să trântească 
promisiunile într-un pat de puf și să se destrăbăleze cu ele 
până le face să scâncească? 

Davos încercase să-l convingă să-i rămână credincios lui 
Stannis. 

Dacă îl abandona, cu tot cu cauza lui, abandona orice 
speranţă de a primi aurul pe care i-l datora, subliniase 
Davos. Nu era de așteptat, în definitiv, ca un Rege Tommen 
victorios să plătească datoriile unchiului său înfrânt. Singura 
speranţă a lui Salla era să-i rămână loial lui Stannis 
Baratheon până când acesta ajungea pe Tronul de Fier. 
Altfel, n-avea să mai vadă niciun gologan. Trebuia să aibă 
răbdare. 

Poate că vreun lord cu miere pe buze l-ar fi influenţat pe 
prinţul pirat din Lys, dar Davos era un cavaler ceapă și 
cuvintele lui nu făcuseră decât să reaprindă furia lui Salla. 

- Am avut răbdare la Piatra Dragonului, a spus el, când 
femeia roșie a ars zei de lemn și oameni urlând. Am avut 
răbdare pe tot parcursul lungului drum spre Zid. Am avut 
rabdare la Rondul de Est... și mi-a fost frig, nespus de frig. La 
naiba, zic acum. La naiba cu răbdarea ta și la naiba cu 
regele tău. Oamenii mei sunt înfometați. Vor să se culce din 
nou cu nevestele lor, să-și numere fiii, să vadă Treptele de 
Piatră și grădinile placerilor din Lys. Gheaţă, furtuni și 
promisiuni deșarte, iată 


ce nu mai vor. Nordul acesta e prea rece și devine tot mai 
rece. 

Stiam că va veni ziua, și-a spus Davos. Am ținut la 
bătrânul pungaș, dar n-am fost niciodată atât de nătărău 
încât să mă încred în el. 

- Furtunile. Lordul Godric rosti cuvântul atât de drăgăstos 
de parcă 

ar fi rostit numele unei iubite. Furtunile au fost sacre pe 
Surori înainte de venirea andalilor. Zeii noștri din vechime 
erau Stăpâna Valurilor și Stăpânul Cerurilor. Stârneau furtuni 
ori de câte ori se împreunau. 

178 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lordul Godric se aplecă: Acești regi nu se sinchisesc de 
Surori. De ce ar face-o? Suntem mici și săraci. Și, totuși, ești 
aici. Adus la mine de furtuni. 

Adus la tine de un prieten, gândi Davos. 

Lordul Godric se întoarse către căpitanul său: 

- Lasă-l pe omul acesta în seama mea. N-a fost aici 
niciodată. 

- Nu, stăpâne. Niciodată. 

Căpitanul plecă, lăsând pete umede pe covor în urma 
cizmelor sale. Sub podea, marea vuia agitată, bubuind la 
baza castelului. Ușa exterioară se închise cu un sunet de 
tunet îndepărtat și fulgerul veni din nou, în replică, parcă. 

- Lordul meu, spuse Davos, dacă m-ai trimite la Portul Alb, 
înăl 

țimea Sa ar considera asta un gest de prietenie. 

- Aș putea să te trimit la Portul Alb, îl aprobă lordul. Sau 
aș putea să te trimit într-un iad rece și ud. 

Sisterton e ca un iad. Davos se temea de mai râu. Cele 
Trei Surori erau niște târfe capricioase, credincioase doar lor 
însele. Erau jurate, chipurile, Casei Arryn din Vale, dar Eyrie 
stăpânea insulele cu o mână 

mai mult decât firavă. 


- Sunderland mi-ar cere să te predau, dacă ar ști despre 
tine. Borrell era loial faţă de Sora Dulce, așa cum era 
Longthorpe faţă de Sora Lungă 

și Torrent faţă de Sora Mică. Toţi îi erau jurați lui 
Sunderland, Lordul Celor Trei Surori. Godric continuă: Te-ar 
vinde reginei pentru o ulcea cu aur de-al Lannisterilor. Bietul 
om are nevoie de fiecare dragon, cu șapte fii, toţi hotărâți să 
fie cavaleri. Lordul luă o lingură de lemn și își atacă din nou 
tocana, zicând: Obișnuiam să blestem zeii care mi-au dat 
numai fiice, până când l-am auzit pe Triston văicărindu-se 
despre preţul cailor de luptă. Ai fi surprins să afli cât pește îţi 
trebuie ca să cumperi o armură bună. 

Am avut și eu șapte fii, dar patru sunt cenușă. 

- Lordul Sunderland a jurat credinţă faţă de Eyrie, spuse 
Davos. 

De drept, ar trebui să mă predea doamnei Arryn. 

dansul dragonilor 

179 

După socoteala lui, cu ea avea mai multe șanse decât cu 
Lannisterii. 

Deși nu se implicase în Războiul Celor Cinci Regi, Lysa 
Arryn era o fiică a Riverrunului și mătușa Tânărului Lup. 

-Lysa Arryn e moartă, răspunse Lordul Godric, ucisă de un 
oarecare cântăreţ. Acum în Vale stăpânește Lordul Degețel. 
Unde sunt piraţii? Când Davos nu răspunse, Godric lovi cu 
lingura în masă. 

Lysenii. Torrent le-a zărit pânzele de pe Sora Mică și, 
înainte de el, le-au zărit cei din Casa Flint, de pe Garda 
Văduvei. Pânze portocalii, verzi și roz. Salladhor Saan. EI 
unde e? 

- Pe mare. 

Probabil că Salla naviga acum în jurul Degetelor și în 
josul mării înguste. Se întorcea la Treptele de Piatră, cu 
puţinele nave care-i mai rămăseseră. Poate că avea să mai ia 
câteva pe drum, dacă-i ieșeau în cale niscaiva corăbii de 
negoț potrivite. Wiţică piraterie, ca să străbată 


distantele mai ușor. 

- înălţimea Sa l-a trimis la sud, să-i chinuie pe Lannisteri 
și pe prietenii lor. 

Repetase minciuna în timp ce vâăslea spre Sisterton, prin 
ploaie. 

Mai devreme sau mai târziu, lumea avea să afle că 
Sallhador Saan îl părăsise pe Stannis Baratheon, lăsându-l 
fără flotă, dar nu de pe buzele lui Davos Seaworth. 

Lordul Godric învârti în tocană. 

- Bătrânul pirat Saan te-a pus să înoţi până la țărm? 

- Am venit la țărm într-o barcă deschisă, lordul meu. 

Salla așteptase până când farul de pe Felinarul Nopţii 
luminase babordul Va/yrianei, înainte să-l lase să plece. 
Prietenia lor preţuise măcar atât. Jura că lysenii l-ar fi luat 
bucuroși cu ei la sud, dar Davos refuzase. Stannis avea 
nevoie de Wyman Manderly și își pusese încrederea în 
Davos, să-l câștige. l-a spus lui Salla că n-avea de gând să 

trădeze acea încredere. 

- Ptiu! răspunsese prinţul pirat, o să te omoare cu 
amabilitaţile astea, vechiul meu prieten. O să te omoare. 

180 

GEORGE R.R. MARTIN 

- N-am mai avut până acum o Mână a Regelui sub 
acoperișul meu, spuse Lordul Godric. Oare Stannis te-ar 
răscumpăra, mă întreb? 

Oare? Stannis îi dăduse lui Davos pământuri, titluri și 
funcţii, dar oare ar plăti cu aur răscumpărarea lui? Nu are 
aur. Altfel l-ar avea și acum pe Salla, 

- II poţi găsi la Castelul Negru, lordul meu, dacă dorești 
să-l întrebi. 

Borrell mâărâi. 

- Și Pezevenghiul e tot la Castelul Negru? 

- Pezevenghiul? Davos nu înțelegea întrebarea. E la 
Debarcaderul Regelui, condamnat la moarte pentru uciderea 
nepotului său. 


- Zidul e ultimul care află, spunea tatăl meu. Piticul a 
evadat. S-a strecurat printre zăbrelele celulei sale și și-a 
sfâșiat propriul tată cu mâinile goale. Un străjer l-a văzut 
fugind, roșu din cap până-n picioare, de parcă s-ar fi îmbăiat 
în sânge. Regina îl va face lord pe oricine îl omoară. 

Lui Davos nu-i venea să-și creadă urechilor. 

- Vrei să-mi spui că Tywin Lannister e mort? 

- De mâna fiului său, da. Lordul luă o înghiţitură de bere. 
Când aveam regi pe Surori, nu lăsam piticii să trăiască. li 
aruncam în mare, ca ofrandă pentru zei. Septonii au pus 
capăt acestui obicei. O haită de nebuni pioși. De ce-ar da 
zeii o asemenea înfățișare unui om dacă nu să-i pună 
pecetea de monstru? 

Lordul Tywin mort. Asta schimbă totul, 

- Lordul meu, îmi îngădui să trimit un corb la Zid? 
înălţimea Sa ar vrea să afle despre moartea Lordului Tywin. 

- Va afla. Dar nu de la mine. Nici de la tine, atât timp cât 
te afli aici, sub acoperișul meu crăpat. Nu vreau să se spună 
că i-am dat lui Stannis sfaturi și ajutor. Casa Sunderland a 
târât Surorile în două 

dintre Rebeliunile Blackfyre și am suferit amarnic cu toții 
pentru asta. 

Lordul Godric gesticulă cu linguriţa către un scaun: la loc. 
Până nu te prăbușești, ser. Castelul meu e rece, umed și 
întunecos, dar nu cu totul lipsit de curtoazie. O să-ţi găsim 
haine uscate, dar înainte o să 

dansul dragonilor 

181 

mănânci. Strigă și o femeie intră în sală. Avem un 
oaspete de hrănit. 

Adu bere, pâine și tocană. 

Berea era brună, pâinea neagră, iar tocana albă-gălbuie. 
Femeia o servi într-o strachină scobită dintr-o bucată de 
pâine veche. Era plină 

de praz, morcovi, orz și napi albi și galbeni, cu moluște și 
bucăţi de cod și carne de crap, înotând într-un amestec de 


smântână grasă și unt. Era genul de tocană care te încălzea 
până în măduva oaselor, numai bună 

pentru o noapte umedă și rece. Davos mâncă 
recunoscător. 

- Ai mai gustat tocană „trei surori" până acum? 

- Da, lordul meu. 

Aceeași tocană era servită pe tot cuprinsul Celor Trei 
Surori, în fiecare han și tavernă. 

- Asta e mai bună decât ce-ai mâncat până acum. Gella o 
face. Fiica fiicei mele. Ești căsătorit, cavaler ceapă? 

- Sunt, lordul meu. 

- Păcat. Gella nu e. Femeile urâte sunt cele mai bune 
soții. Sunt trei feluri de crabi în tocană. Crabi roșii, crabi- 
păianjen și crabi cuceritori. 

Eu nu mănânc crabi-păianjen decât în tocana „trei 
surori". Mă face să 

mă simt pe jumătate canibal. Nobilul lord făcu semn câtre 
flamura ce atârna deasupra șemineului negru și rece. Acolo 
era brodat un crab-pă- 

ianjen, alb pe fond gri-verzui. Am auzit că Stannis și-a ars 
Mâna. 

Mâna de dinaintea mea. Melisandre îl dăduse pe Alester 
Florent zeului său, la Piatra Dragonului, ca să conjure vântul 
care i-a purtat spre Nord. Lordul Florent fusese puternic și 
tăcut când oamenii reginei l-au legat de stâlp, plin de 
demnitate, atâta cât putea spera să fie un om pe jumătate 
gol, însă când flăcările i-au urcat pe picioare, începuse să 
urle și suflul urletelor lui îi dusese tocmai până la Rondul de 
Est la Mare, dacă femeia roșie putea fi crezută. Lui Davos nu- 
i plăcuse acel vânt. | se păruse că miroase a carne arsă, iar 
sunetul, vuind printre parâme, era încărcat de suferință. Aș 
fi putut la fel de bine să fiu eu. 

- N-am ars, îl asigură el pe Lordul Godric, dar la Rondul de 
Est aproape am înghețat. 

182 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Așa se întâmplă la Zid. Femeia le aduse o pâine 
proaspătă, încă 

fierbinte din cuptor. Când îi văzu mâna, Davos făcu ochii 
mari. Asta nu-i scapă Lordului Godric: Da, are semnul. Ca toţi 
Borrellii, de cinci mii de ani. Fiica fiicei mele. Nu cea care 
face tocana. Rupse pâinea în două și-i oferi jumătate lui 
Davos: Mănâncă, e bună. 

Intr-adevăr, era, dar orice coajă uscată ar fi fost la fel de 
bună pentru Davos: însemna că era oaspete aici, cel puţin 
pentru o noapte. Lorzii celor Trei Surori aveau o reputaţie 
neagră și niciunul mai neagră decât Godric Borrell, Lord de 
Sora Dulce, Scut al Sistertonului, Stăpân al Castelului 
Breakwater și Păstrător al Felinarului Nopţii... dar până și 
lorzii tâlhari și jefuitorii de nave erau constrânși de 
stravechile legi ale ospitalităţii. Am să văd zorile, cel puțin, 
își spuse Davos. Am mâncat din pâinea și sarea lui Deși, în 
tocana lui, erau mirodenii mai neobișnuite decât sarea. 

- Să fie șofran gustul ce-l simt? 

Șofranul era mai preţios decât aurul. Davos îl gustase o 
singură 

dată, la un ospăț de la Piatra Dragonului, când Regele 
Robert îi trimisese o jumătate de pește. 

- Da. Din Qarth. Și mai e și piper. Lordul Godric luă un 
strop între degetul mare și arătător și îl presără în strachina 
lui. Piper negru, măcinat, din Volantis, mai fin ca orice. la cât 
dorești, dacă ai poftă de ceva iute. Am patruzeci de lăzi. Fără 
a mai pomeni de cuișoare și nucșoară și jumătate de 
kilogram de șofran. L-am luat de la o fecioară 

cu ochi negri, migdalaţi. Râse. încă avea toți dinţii, 
observă Davos, dar majoritatea erau galbeni și unul era 
negru și stricat la vârf. Mergea la Braavos, dar o furtună a 
aruncat-o pe Mușcătură și s-a izbit de una dintre stâncile 
mele. Așa că, vezi, nu ești singurul dar pe care mi l-au adus 
furtunile. Marea e crudă și înșelătoare. 

Nu atât de înșelătoare ca oamenii, gândi Davos. 
Strămoșii Lordului Godric fuseseră regi pirați, până când 


Casa Stark a năvălit asupra lor cu foc și sabie. Acum, 

oamenii Surorilor lăsau pirateria deschisă celor precum 

Salladhor Saan și se mulţumeau cu naufragiile. Făcliile ce 
dansul dragonilor 

183 

ardeau de-a lungul ţărmurilor celor Trei Surori trebuiau să 
țină 

corăbiile la distanţă de stânci și de bancurile de nisip, dar 
în nopţile cu furtună sau ceaţă, unii oameni ai Surorilor 
foloseau lumini false, ca să-i atragă la pieire pe căpitanii 
imprudenți. 

- Furtunile ţi-au făcut o favoare, aducându-te la ușa mea, 
spuse Lordul Godric. Ai fi fost întâmpinat cu răceală la Portul 
Alb. Vii prea târziu, ser. Lordul Wyman are de gând să plece 
genunchiul, și nu în fața lui Stannis. Lordul Godric luă o 
înghiţitură de bere. Cei din Casa Manderly nu sunt oameni ai 
Nordului, nu în adâncul sufletului. N-au trecut mai mult de 
nouă sute de ani de când au venit în Nord, încărcați cu tot 
aurul și zeii lor. Fuseseră lorzi mari pe Mander, până când s- 
au întins prea departe și mâinile verzi i-au doborât. Regele- 
lup le-a luat aurul, dar le-a dat pământ și i-a lăsat să-și 
păstreze zeii. Godric șterse strachina cu o bucată de pâine. 
Dacă Stannis crede că grăsanul va călări cerbul, se înșală. 
Steaua Leului a poposit la Sisterton acum douăsprezece zile, 
să-și umple butoaiele de apă. O știi? Vele purpurii și un leu 
galben la proră. Plină de Frey care merg la Portul Alb. 

- Frey? Era ultimul lucru la care s-ar fi așteptat Davos. 
Freyii l-au ucis pe fiul lui Wyman, din câte-am auzit. 

- Da, răspunse Lordul Godric, și grăsanul a fost atât de 
mânios încât a jurat să trăiască doar cu pâine și vin până îl 
răzbună. Insă nici nu s-a sfârșit ziua și își îndesa iarăși în 
gură moluște și prăjituri. Există 

mereu corăbii care călătoresc între Surori și Portul Alb. Le 
vindem crabi și pește și brânză de capră, iar ei ne dau în 
schimb lemn, lână și piei. Din câte am auzit, nobilul lor e mai 
gras ca oricând. Atâta s-a ales din jurămintele lui. Vorbele 


sunt vânt, iar vântul care suflă din gura lui Manderly nu 
înseamnă mai mult decât cel care-i scapă prin dos. Lordul 
rupse o altă bucată de pâine, să șteargă strachina. Freyii îi 
aduceau grăsanului nătărăâu un sac de oase. Unii ar zice că-i 
un gest de curtoazie să-i aduci cuiva oasele fiului său mort. 
De-ar fi fost fiul meu, le-aș fi întors curtoazia și le-aș fi 
multumit Freyilor înainte să-i spânzur, dar grăsanul e prea 
nobil pentru asta. Lordul Godric își îndesă pâinea în 

184 

GEORGE R.R. MARTIN 

gură, o mestecă și o înghiţi. l-am invitat pe Frey la masă. 
Unul ședea chiar unde stai tu acum. Rhaegar, își zicea. Era 
să-i râd direct în nas. Iși pierduse nevasta, zicea, dar avea de 
gând să-și ia alta, în Portul Alb. 

Corbii zboară încoace și încolo. Lordul Wyman și Lordul 
Walder au făcut un pact și au de gând să-l pecetluiască 
printr-o căsătorie. 

Davos se simţi de parcă lordul i-ar fi dat un pumn în 
burtă. Dacă 

spune adevărul, regele meu e pierdut. Stannis Baratheon 
are nevoie disperată de Portul Alb. Dacă Winterfellul era 
inima Nordului, Portul Alb era gura. Estuarul lui nu mai 
îngheţase de secole, chiar și în toiul iernii. 

Cu iarna ce se apropia, asta putea însemna foarte mult. 
Ca și argintul orașului. Lannisterii aveau tot aurul de la 
Casterly Rock și se căsătoriseră 

cu bogăţia Highgardenului. Cuferele Regelui Stannis erau 
goale. Trebuie măcar să incerc. Poate că există o cale să 
îimpiedic această căsătorie. 

- Trebuie să ajung la Portul Alb, spuse el. Nobile lord, te 
implor, ajută-mă. 

Lordul Godric începu să-și mănânce strachina de pâine, 
rupând-o cu mâinile. Tocana înmuiase pâinea uscată. 

- Nu-i iubesc pe oamenii Nordului, răspunse el. Maesterii 
spun că 


Răpirea Celor Trei Surori a fost acum două mii de ani, dar 
Sistertonul n-a uitat. Eram oameni liberi până atunci, sub 
domnia propriilor noștri regi. După aceea, am fost nevoiţi să 
plecăm genunchiul în faţa Castelului Eyrie, ca să scăpăm de 
oamenii Nordului. Lupul și șoimul s-au luptat pentru noi o 
mie de ani, până când au ros toată carnea și grăsimea de pe 
oasele acestor biete insule. Cât despre al tău Rege Stannis, 
când eram căpitanul flotei lui Robert, a trimis niște corăbii în 
portul meu fără permisiunea mea și m-a făcut să spânzur o 
duzină 

de prieteni de nădejde. Oameni ca tine. A mers până într- 
acolo încât a ameninţat că mă spânzură dacă se întâmplă 
cumva ca vreo corabie să eșueze din cauză că s-a stins 
Felinarul Nopţii. A trebuit să-i înghit aroganţa. Lordul Godric 
mai mâncă o bucată din strachină. Acum vine umil în Nord, 
cu coada între picioare. De ce i-aș da ajutor? 

Spune-mi! 

dansul dragonilor 

185 

Pentru că e regele tău de drept, gândi Davos. Pentru că e 
un om puternic și corect, singurul om care poate să refacă 
regatul și să-l apere împotriva pericolului care se profilează 
în Nord. Pentru că are sabia vrăjită care strălucește ca 
soarele. Cuvintele i se opriră în gâtlej. 

Niciunul nu l-ar fi înduplecat pe Lordul Surorii Dulci. 
Niciunul nu l-ar fi adus cu un pas mai aproape de Portul Alb. 
Ce răspuns vrea? Trebuie să-i promit aurul pe care nu-l 
avem? Un soț de viță 

nobilă pentru nepoata lui? Pământuri, onoruri, titluri? 
Lordul Alester Florent încercase să joace un asemenea joc, 
iar regele îl arsese pentru asta. 

- Mâna și-a pierdut limba, se pare. Nu-i place tocana „trei 
surori", nici adevărul. Lordul Godric se șterse la gură. 

- Leul e mort, zise Davos, tărăgănat. lată-ţi adevărul, 
lordul meu. 

Tywin Lannister e mort. 


- Și ce dacă? 

- Cine domnește acum la Debarcaderul Regelui? Nu 
Tommen, el e doar un copil. Ser Kevan? 

Lumina lumânării scânteie în ochii negri ai Lordului 
Godric. 

- Dacă ar domni el, tu ai fi în lanţuri. Regina e cea care 
domnește. 

Davos înţelese. Are îndoieli. Nu vrea să se trezească din 
nou de partea celor înfrânți. 

- Stannis a apărat Capătul Furtunii împotriva Tyrellilor și a 
Red-wynilor. A luat Piatra Dragonului de la ultimul dintre 
Targaryeni. A alungat Flota de Fier de pe Insula Frumoasă. 
Acest rege-copil nu va reuși să-l învingă. 

- Acest rege-copil stăpânește bogăţia de la Casterly Rock 
și puterea Highgardenului. Are de partea lui casele Bolton și 
Frey. Lordul Godric își frecă bărbia. Totuși... în lumea noastră, 
numai iarna e o certitudine. Ned Stark i-a spus asta tatălui 
meu, chiar aici, în sala asta. 

- Ned Stark a fost aici? 

-La sfârșitul Rebeliunii lui Robert. Regele Nebun trimisese 
oameni la Eyrie după capul lui Stark, dar Jon Arryn i-a trimis 
înapoi 

186 

GEORGE R.R. MARTIN 

sfidare. Gulltownul, însă, a rămas loial tronului. Ca să 
ajungă acasă și să-și adune stegarii, Stark a trebuit să treacă 
munţii până la Degete și să găsească un pescar care să-l 
traverseze Mușcătura. Pe drum i-a prins o furtună. Pescarul 
s-a înecat, dar fiica lui l-a dus pe Stark la Surori, înainte să 
se scufunde barca. Se spune că i-a lasat un sac de arginţi și 
un bastard în pântece. l-a dat numele de Jon Snow, după 
Arryn. Fie cum o fi. Tatăl meu a stat unde stau eu acum când 
Lordul Eddard a venit la Sisterton. Maesterul nostru ne-a 
îndemnat să-i trimitem lui Aerys capul lui Stark, ca să ne 
dovedim loialitatea. Asta ar fi însemnat o recompensă grasă. 
Regele Nebun era foarte darnic cu cei care-l 


mulțţumeau. Insă noi știam deja că Jon Arryn ocupase 
Gulltownul. 

Robert a fost primul care a cucerit zidul și l-a omorât pe 
Marq Grafton cu mâna lui. Acest Baratheon e neînfricat, am 
spus. Luptă așa cum ar trebui s-o facă un rege. Maesterul 
nostru a râs de mine și ne-a spuscă 

Prinţul Rhaegar avea să-l înfrângă sigur pe rebel. Atunci a 
rostit Stark aceste cuvinte: „In lumea asta, doar iarna eo 
certitudine. S-ar putea să 

ne pierdem capetele, e adevărat... dar dacă ieșim 
învingători? Tata i-a dat drumul, lăsându-i capul pe umeri. 
Dacă pierzi, i-a spus Lordului Eddard, n-ai fost niciodată aici. 

- Nu mai mult decât am fost eu, zise Davos Seaworth. 

JON 

II aduseră pe Regele-de-Dincolo-de-Zid cu mâinile legate 
cu funie de cânepă și un laţ în jurul gâtului. 

Celălalt capăt al funiei era legat pe după oblâncul calului 
lui Ser Godry Farring. Moartea Uriașilor și gonaciul său erau 
înveșmântați cu armuri din oţel argintat, incrustat cu email 
negru. Mance Rayder purta doar o tunică subţire, care-i lăsa 
braţele goale în frig. Ar fi putut să-l lase să-și păstreze 
mantia, gândi Jon Snow, cea pe care femeia sălbatică i-a 
peticit-o cu fâșii de mătase roșie. 

Nu era de mirare că Zidul lăcrima. 

- Mance cunoaște pădurea bântuită mai bine decât 
oricare cercetaș, îi spusese Jon Regelui Stannis, într-un ultim 
efort de a-l convinge că 

Regele-de-Dincolo-de-Zid le-ar fi mai folositor viu decât 
mort. 11 cunoaște pe Tormund Năpasta Uriașilor. S-a luptat 
cu Ceilalţi. Și are Cornul lui Joramun, dar n-a suflat în el. N-a 
făcut Zidul să se prăbușească, deși ar fi putut s-o facă. 

Vorbele sale pătrunseseră în urechi surde. Stannis a 
rămas neclintit. 

Legea era limpede, viaţa unui dezertor era pectluită. 

La poalele Zidului care lăcrima, Lady Melisandre își ridică 

mâinile albe: 


188 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Noi toți trebuie să alegem, declamă ea. Bărbat ori 
femeie, tânăr sau bătrân, lord sau ţăran, alegerile noastre 
sunt aceleași. Glasul ei îl făcea pe Jon Snow să se gândească 
la anason, nucșoară și cuișoare. 

Femeia roșie stătea lângă rege, pe un eșafodaj de lemn 
ridicat deasupra gropii. Alegem lumina sau alegem 
întunericul. Alegem binele sau alegem răul. Alegem 
adevăratul zeu sau pe cel fals. 

Părul des, gri-castaniu, îi flutura lui Mance Rayder peste 
faţă, în timp ce pășea. ȘI-l împinse din ochi cu mâinile 
legate, zâmbind. Dar curajul îl părăsi când văzu cușca. 
Oamenii reginei o făcuseră din copaci din pădurea bântuită, 
din arbori tineri și crengi mlădioase, ramuri de pin îmbibate 
de sevă și din degetele albe ca osul ale copacilor inimii. Le 
îndoiseră și le răsuciseră și prin fiecare împletiseră zăbrele 
de lemn, apoi atârnaseră 

cușca deasupra gropii adânci, pline cu bușteni, frunze și 
vreascuri. 

Regele sălbaticilor se dădu înapoi din faţa priveliștii. 

- Nu! strigă el. îndurare. Nu e drept. Nu sunt eu regele, 
ei... 

Ser Godry trase de sfoară. Regele-de-Dincolo-de-Zid n- 
avu încotro și îl urmă, împleticindu-se, cu funia sugrumându- 
i cuvintele. Când căzu din picioare, Godry îl târî tot restul 
drumului. Mance era plin de sânge când oamenii reginei îl 
vârâră în cușcă, mai îmbrâncindu-l, mai ducându-l pe 
braţe. O duzină de oșteni se căzniră să-l ridice în aer. 

Lady Melisandre îl privi înălțându-se. 

- OAMENI LIBERI! lată-l pe regele vostru al minciunilor. Și 
iată 

cornul despre care a promis că va face Zidul să se 
prăbușească. 

Doi dintre oamenii reginei aduseră Cornul lui Joramun, 
negru, bandat cu aur, lung de doi metri și jumătate, de la un 


capăt la altul. Pe fâșiile de aur erau gravate rune, scrierea 
Primilor Oameni. Joramun murise cu o mie de ani în urmă, 
dar Mance îi găsise mormântul sub un ghețar, sus, în Colţii 
de Gheaţă. Și Joramun a suflat Cornul iernii și a trezit uriașii 
din pământ. Ygritte îi spusese lui Jon că Mance n-a găsit 
cornul. A minţit, sau Mance a păstrat secretul chiar și față 
de ai lui. 

O mie de prizonieri priveau printre zăbrelele de lemn ale 
îngrăditurii lor cum cornul era înălţat. Erau toţi jerpeliţi și pe 
jumătate morți 

dansul dragonilor 

189 

de foame. Să/batici, li se spunea în Cele Șapte Regate. Ei 
își spuneau oameni liberi. Nu păreau nici sălbatici, nici liberi, 
doar înfometați, speriaţi și amorțiţi de frig. 

- Cornul lui Joramun? rosti Melisandre. Nu. Numiţi-l 
Cornul întunericului. Dacă Zidul cade, cade și noaptea, 
lunga noapte fără sfârșit. Nu trebuie să se întâmple, n-o să 
se întâmple! Stăpânul Luminii și-a văzut copiii în primejdie 
și le-a trimis un campion, Azor Ahai renăscut. Flutură 

o mână către Stannis și rubinul mare de la gâtul ei pulsă 
de lumină. 

EI e piatră, iar ea e flacără. Ochii regelui erau două răni 
albastre, adânciţi în faţa-i suptă. Purta o platoșă gri și o 
mantie de brocart tivită 

cu blană, ce-i atârna de pe umerii largi. Pe platoșă era 
gravată o inimă 

învăpăiată, deasupra inimii lui. Pe frunte avea o coroană 
roșie-aurie, cu vârfuri ca niște flăcări contorsionate. Val 
stătea lângă el, înaltă și frumoasă. O încoronaseră cu un cerc 
simplu de bronz întunecat, însă avea un aer mai regesc, cu 
bronzul ei, decât Stannis cu aurul. Avea ochii cenu 

șii, neînfricaţi, neclintiţi. Pe sub o mantie de hermină, 
purta veșminte albe cu auriu. Părul galben ca mierea îi 
fusese prins într-o coadă groasă 


care îi atârna până la talie, peste umărul drept. Aerul rece 
o îmbujorase. 

Lady Melisandre nu purta coroană, dar toţi cei aflaţi acolo 
știau că 

ea era adevărata regină a lui Stannis Baratheon, nu 
femeia urâtă pe care o lăsase să tremure la Rondul de Est la 
Mare. Se zvonea că regele nu avea de gând să trimită după 
Regina Selyse și fiica lor până când Portul Nopţii nu era bun 
de locuit. Lui Jon îi era milă de ele. Zidul oferea puţine dintre 
comodităţile cu care erau obișnuite doamnele din Sud și 
fetitele de viţă nobilă, iar Fortul Nopţii cu atât mai puţin. Era 
un loc sumbru, chiar și în cele mai bune momente. 

- OAMENI LIBERI! strigă Melisandre. lată soarta celor care 
aleg întunericul! 

Cornul lui Joramun izbucni în flăcări. 

Se aprinse cu un șuierat, în timp ce limbi învărtejite de 
foc, verzi și galbene, săltau în sus, trosnind, pe toată 
lungimea lui. Calul lui Jon se feri, agitat, și de-a lungul 
șirurilor, alţii se luptau să-și strunească și 

190 

GEORGE R.R. MARTIN 

ei animalele. Un murmur veni dinspre tabăra 
prizonierilor, când oamenii liberi își văzură speranța în 
flăcări. Câţiva începură să strige și să blesteme, dar 
majoritatea rămaseră tăcuţi. Preţ de o clipă, runele gravate 
pe fâșiile de aur licăriră, parcă, în aer. Oamenii reginei 
ridicară 

cornul și-l azvârliră jos, în groapa pentru foc. 

In cușcă, Mance Rayder trăgea de laţul de la gât cu 
mâinile legate și urla incoerent ceva despre trădare și 
vrăjitorie,  negându-și regalitatea, negându-și poporul, 
negându-și numele, negând tot ce fusese vreodată. 

Țipă, cerând îndurare, o blestemă pe femeia roșie și 
începu să râdă isteric. 

Jon îl privi fără să clipească. Nu îndrăznea să se arate 
sensibil în faţa fraţilor săi. Ordonase ca două sute de oameni 


să iasă, mai mult de jumătate din garnizoana de la Castelul 
Negru. Călare, în șiruri solemne, cu sulițe înalte în mâini, își 
traseseră glugile ca să-și umbrească fețele... 

și să ascundă faptul că atât de mulţi aveau bărbi cărunte 
ori erau flăcăi. 

Oamenii liberi se temeau de Rond. Jon voia ca ei să ducă 
teama aceea cu ei, la sud de Zid, în noile lor case. 

Cornul se prăbuși printre bușteni, frunze și vreascuri. In 
trei secunde, întreaga groapă fu în flăcări. Strângând 
zăbrelele cuștii cu mâinile legate, Mance suspina și implora. 
Când focul ajunse la el, săltă 

puţin. Urletele sale deveniră un singur, prelung, 
nedeslușit țipăt de teamă și durere. In cușca lui, flutura ca o 
frunză arzând, ca o molie prinsă în flacăra unei lumânări. 

Jon se pomeni amintindu-și un cântec. 

O, frați dragi ai mei, zilele mi s-au sfârșit. 

Bărbatul din Dome femeia mi-a luat 

Dar c-o moarte cu toții avem de plătit lar eu din nevasta 
lui am gustat! 

Val stătea pe platformă, neclintită, de parcă ar fi fost 
sculptată în sare. Nu va plânge, nici nu-și va întoarce 
privirea. Jon se întrebă ce-ar fi făcut Ygritte în locul ei. 
Femeile sunt cele puternice. li veniră în minte 

dansul dragonilor 

191 

Sam și Maester Aemon, Gilly și pruncul. Mă va blestema 
cu ultima suflare, dar altă cale n-am văzut. Rondul de Est 
raporta furtuni năprasnice pe marea îngustă. Am vrut să-i 
știu în siguranță. în loc de asta i-am dat oare crabilor? 
Noaptea trecută îi visase pe Sam înecându-se, pe Ygritte 
murind cu săgeata în trup (nu fusese săgeata lui, dar în vise 
era întotdeauna), pe Gilly, plângând cu lacrimi de sânge. 

Jon Snow văzuse destul. 

- Acum, spuse el. 

Ulmer de la Pădurea Regelui își înfipse sulița în pământ, 
desfăcu arcul și scoase o săgeată neagră din tolbă. Donnel 


Hill cel Dulce își dădu gluga pe spate și făcu la fel. Garth 
Pană Cenușie și Ben Bărbosul potriviră săgețile, întinseră 
arcurile, traseră. 

O săgeată îl nimeri pe Mance Rayder în piept, una în 
burtă, una în gât. Cea de-a patra lovi una dintre zăbrelele de 
lemn ale cuștii și vibră 

o clipă, înainte să ia foc. Suspinele unei femei răsunară, 
lovindu-se de Zid, când regele sălbatic alunecă fără vlagă pe 
podeaua cuștii, încununat de flăcări. 

- lar acum Veghea lui s-a sfârșit, murmură Jon încetișor. 
Mance Rayder a fost cândva un om al Rondului de Noapte, 
înainte să-și schimbe mantia neagră cu una cu fâșii de 
matase roșie, strălucitoare. 

Sus, pe platformă, Stannis se încrunta. Jon evită să-i 
întâlnească 

privirea. Fundul cuștii de lemn se desprinsese și gratiile 
se sfărâmau. 

De fiecare dată când limbile de foc se înălţau, alte crengi 
se prăbușeau, vișinii și negre. 

- Stăpânul Luminii a făcut soarele, luna și stelele ca să ne 
lumineze calea, și ne-a dăruit foc ca să ţină noaptea la 
distanţă, le spuse Melisandre sălbaticilor. Nimeni nu poate 
ține piept flăcărilor. 

- Nimeni nu poate ține piept flăcărilor, repetară oamenii 
reginei. 

Veșmintele stacojii ale femeii roșii se învolburară, iar 
părul arămiu îi înconjura faţa ca o aură. înalte flăcări 
galbene dansau de pe vârfurile degetelor ei, ca niște gheare. 

192 

GEORGE R.R. MARTIN 

- OAMENI LIBERI! Zeii voștri falși nu vă pot ajuta. Cornul 
vostru fals nu v-a salvat. Regele vostru fals v-a adus doar 
moarte, disperare și înfrângere... dar în fața voastră se află 
adevăratul rege, IATĂ 

GLORIA LUI! 


Stannis Baratheon scoase Aducătoarea Luminii. Sabia 
aruncă 

sclipiri roșii, galbene și portocalii, încărcată de lumină. 
Jon mai văzuse spectacolul acesta, dar nu așa, niciodată așa. 
Aducătoarea Luminii era soarele însuși, făurit din oţel. Când 
Stannis o înălţă deasupra capului, oamenii fură nevoiţi să-și 
întoarcă privirea sau să-și acopere ochii. Caii tresăriră, iar 
unul își azvârli călărețul din șa. Strălucirea focului părea să 
pălească în faţa acestei dezlănţuiri de lumină, așa cum un 
câine mic se retrage în fața unuia mai mare. Zidul însuși 
deveni roșu, roz și portocaliu, sub valurile de culoare ce 
dănţuiau pe gheaţă. Să fie aceasta puterea sângelui regesc? 

- Westerosul are un singur rege, rosti Stannis. Vocea lui 
răsună 

aspru, lipsită de muzicalitatea glasului Melisandrei. Cu 
această sabie îmi apăr supușii și îi distrug pe cei care-i 
ameninţă. Plecaţi genunchiul și vă promit mâncare, pământ 
și dreptate. Ingenuncheaţi și trăiţi. Sau plecați și muriţi. 
Alegerea vă aparţine. Vâri Aducătoarea Luminii în teacă și 
lumea se întunecă din nou, de parcă soarele s-ar fi ascuns 
după 

un nor. Deschideţi porțile. 

- DESCHIDEŢI PORȚILE! răcni Ser Clayton Suggs, cu o 
voce gravă, ca de corn de război. 

- DESCHIDEŢI PORȚILE! repetă, ca un ecou, Ser Corliss 
Penny, ordonându-le gărzilor. 

- DESCHIDEȚI PORȚILE! strigară căpitanii. 

Oamenii se grăbiră să se supună. Din pământ fură smulși 
țăruși ascuţiţi, peste șanțurile adânci fură aruncate scânduri 
și porțile îngrăditurii fură date în lături. Jon Snow ridică 
mâna, apoi o cobori, și rândurile sale negre se despărţiră, la 
stânga și la dreapta, deschizând între ei o cale către Zid, 
acolo unde Edd Tollett cel Trist deschisese poarta de fier. 

dansul dragonilor 

193 


- Veniţi, îi îndemnă Melisandre. Veniţi la lumină... ori 
alergaţi înapoi în întuneric. In groapa de lângă ea, focul 
trosnea. Dacă alegeţi viaţa, veniţi la mine. 

Și veniră. încet, la început, unii șchiopătând sau 
sprijinindu-se de camarazii lor, prizonierii începură să iasă 
din ţarcul lor improvizat. 

Dacă vreți să mâncaţi, veniţi la mine, gândi Jon. Dacă nu 
vreți să 

inghețați sau să muriți de foame, supuneți-vă. Şovăitori, 
temându-se de vreo capcană, primii câţiva prizonieri se 
strecurară peste scânduri și prin gardul de ţăruși, către 
Melisandre și către Zid. Alţii îi urmară, când văzură că nulli 
se întâmplase nimic rău celor dinaintea lor. Apoi alţii, și alţii, 
până când se formă un șuvoi continuu. Oamenii reginei, 
înveșmântați în pieptare cu ţinte și coifuri fără vizieră, 
dădeau fiecărui bărbat, femeie ori copil care trecea o bucată 
de copac alb al inimii: un băț, o creangă despicată, albă ca 
un os rupt, o ramură cu frunze roșii ca sângele. O bucată din 
vechii zei, ca să-l hrănească pe cel nou, Jon își îndoi 
degetele mâinii drepte. 

Căldura ce se răspândea dinspre groapa focului era 
palpabilă chiar și la distanţă; pentru sălbatici, trebuia să fie 
usturătoare. Văzu oameni retrăgându-se când se apropiară 
de flăcări, auzi copii plângând. Câţiva porniră spre pădure. 
Privi o femeie tânără îndepărtându-se cu pas împleticit, 
ducând câte un copil cu fiecare mână. După câţiva pași, se 
uita înapoi, să se asigure că nu venea nimeni după ei și, 
când se apropie de copaci, o luă la fugă. Unul dintre bărbaţii 
cu barba căruntă luă ramura de copac al inimii pe care i-o 
dăduseră și o folosi ca armă, împărțind cu ea lovituri până 
când oamenii reginei îl împresurară cu sulițe. Ceilalţi fură 
nevoiţi să-l ocolească, până când Ser Corliss ordonă să fie 
aruncat în foc. Alţi și alți oameni liberi aleseră pădurea, după 
aceea - unul din zece, poate. 

Dar majoritatea își continuară drumul. In spatele lor, era 
doar frig și moarte. In faţă, era speranţă. își continuară 


drumul, strângându-și în mâini fărâmele de copac al inimii, 
până când sosi momentul să 

hrănească flăcările cu ele. R'hllor era un zeu gelos, mereu 
înfometat. 

194 

GEORGE R.R. MARTIN 

Așadar, noul zeu devoră cadavrul celui vechi și proiectă 
pe Zid umbrele gigantice ale lui Stannis și Melisandre, negre 
pe fondul reflexiilor roșii-arămii pe gheaţă. 

Sigorn îngenunche primul în faţa regelui. Noul Magnar al 
Thennilor era o versiune mai tânără și mai scundă a tatălui 
său - sfrijit, chel, purtând apărătoare pentru picioare și o 
cămașă de piele, cusută cu solzi de bronz. Următorul fu 
Rattleshirt, în armura-i zdrăngănitoare făcută 

din oase și piele fiartă și cu un craniu de uriaș drept coif. 
Sub veșmântul de oase se ascundea o biată ființă distrusă, 
cu dinţii maro, stricaţi, și o nuanţă de galben în albul ochilor. 
Un om mărunt, răutăcios, perfid, pe cât de crud pe atât de 
prost, Jon nu credea nicio clipă că avea să-și respecte 
legământul. Se întreba ce simțea Val privindu-l cum își 
primește, îngenuncheat, iertarea. 

Urmarăa căpetenii mai mărunte. Doi șefi de clanuri ale 
Copitaţilor, cu picioarele negre și bătătorite. O bătrână 
prezicătoare, venerată de oamenii Apei Laptelui. Un băiat 
costeliv, cu ochii negri, de doisprezece ani, fiul lui Alfyn 
Ucigașul Ciorilor. Halleck, frate al Harmei Cap-de-Câine, cu 
porcii ei. Fiecare plecă genunchiul în faţa regelui. 

Eprea frigpentru această mascaradă, gândi Jon. 

- Oamenii liberi îi dispreţuiesc pe cei îngenuncheaţi, îl 
prevenise el pe Stannis. Lasă-i să-și păstreze demnitatea și 
te vor iubi mai mult. 

Dar înălțimea Sa nu-l ascultase. 

- De săbiile lor am nevoie, nu de sărutări, a răspuns el. 

După ce îngenuncheară, sălbaticii trecură, târșâindu-și 
picioarele, pe lângă șirurile de fraţi în negru, spre poartă. 
Calul și Satin, împreună 


cu alţi câţiva, aveau misiunea să-i conducă dincolo de 
Zid, cu torţe. In partea cealaltă, îi așteptau străchini cu supă 
fierbinte de ceapă, bucăţi de pâine neagră și cârnaţi. Și 
haine: mantii, pantaloni, cizme, tunici, mănuși din piele 
bună. Aveau să doarmă pe mormane de paie curate, lângă 
focuri stralucitoare, care să-i ferească de frigul nopţii. Acest 
rege era deosebit de atent la detalii. Mai devreme sau mai 
târziu, însă, Tormund Năpasta Uriașilor avea să ia din nou 
Zidul cu asalt, și Jon 

dansul dragonilor 

195 

se întreba de partea cui aveau să fie noii supuși ai lui 
Stannis, când va sosi ceasul acela. Le poți da pământ și 
îndurare, dar oamenii liberi îşi aleg propriii regi, și ei pe 
Mance Rayder bau ales, nu pe tine. 

Bowen Marsh își așeză calul lângă al lui Jon. 

- Aceasta e o zi pe care n-am crezut vreodată c-o voi 
vedea. Lordul Administrator slăbise considerabil de când 
fusese rănit la cap, la Podul Țestelor. Pierduse o bucată dintr- 
o ureche. Nu prea mai seamănă cu o rodie, gândi Jon. Marsh 
continuă: Am vărsat sânge ca să-i oprim pe sălbatici la 
Defileu. Oameni buni au fost uciși acolo, prieteni și fraţi. 

Pentru ce? 

- Regatul ne va blestema pe toţi pentru asta, declară Ser 
Alliser Thorne, cu glasul plin de venin. Fiecare om cinstit din 
Westeros va întoarce capul și va scuipa când va auzi 
pomenindu-se despre Rondul de Noapte. 

Ce știi tu despre oamenii cinstiți? 

- Liniște printre rânduri. 

Ser Alliser devenise mai circumspect de când Lordul 
Janos își pierduse capul, dar răutatea nu-l părăsise. Jon 
cochetase cu ideea de a-i da lui sarcina pe care Slynto 
refuzase, dar voia să-l aibă sub ochi. A fost intotdeauna cel 
mai periculos dintre cei doi. Așadar, Jon trimisese un 
administrator încărunţit de la Turnul Umbrei să preia 
comanda Gărzii Cenușii. 


Spera că acele două noi garnizoane aveau să schimbe 
situaţia. 

Rondul poate să-i insângereze pe oamenii liberi, dar, în 
cele din urmă, nu putem spera să-i oprim. Faptul că Mance 
Rayder fusese dat flăcărilor nu schimba acest adevăr. No; 
suntem tot prea puțini, ei sunt tot prea mulți, iar fără 
cercetași suntem ca și orbi. Trebuie să trimit oameni în 
recunoaștere. Dar dacă fac asta, se vor mai întoarce, oare? 

Tunelul prin Zid era îngust și întortocheat și mulţi dintre 
sălbatici erau bătrâni, bolnavi sau răniţi, așa că traversarea 
era chinuitor de înceată. Când ultimul dintre ei plecă 
genunchiul, noaptea se lăsase deja. Focul ardea mocnit și 
umbra regelui pe Zid se micșorase la un 

196 

GEORGE R.R. MARTIN 

sfert din înălţimea ei iniţială. Jon Snow își vedea 
răsuflarea în aer. 

Frig, gândi el, și se face tot mai frig. Mascarada asta a 
durat destul. 

Vreo patruzeci de prizonieri zăboveau lângă palisadă. 
Printre ei erau patru uriași, fiinţe masive, păroase, cu umerii 
căzuţi, picioare cât trunchiurile de copaci și tălpi imense, 
labarțate. Așa mari cum erau, ar fi putut trece prin Zid, dar 
unul nu voia să-și părăsească mamutul, iar ceilalţi nu voiau 
să-l părasească pe el. Ceilalţi dintre cei rămași erau cu toţii 
de statură umană. Unii erau morți, alţii muribunzi, și mai 
mulţi erau rudele sau tovarășii lor apropiaţi, care refuzau să-i 
abandoneze fie și pentru o strachină cu supă de ceapă. 

Unii tremurând, unii prea amorţiţi ca să tremure, ascultau 
glasul regelui bubuind dinspre Zid. 

- Sunteţi liberi să plecaţi, le zise el. Spuneţi-le oamenilor 
voștri la ce aţi fost martori. Spuneţi-le că l-aţi văzut pe 
adevăratul rege și că sunt bineveniţi în regatul lui, atât timp 
cât îi păstrează pacea. Altminteri, ar face mai bine să fugă 
sau să se ascundă. N-am să mai tolerez alte atacuri asupra 
Zidului meu. 


- Un regat, un zeu, un rege! strigă Lady Melisandre. 

Oamenii reginei preluară strigătul, lovind cu capetele 
sulițelor în scuturi. 

- Un regat, un zeu, un rege! STANNIS! STANNIS! UN 
REGAT, UN ZEU, UN REGE! 

Jon observă că Val nu se alătură scandărilor lor. Nici fraţii 
Rondului de Noapte. In timpul vacarmului, cei câţiva 
sălbatici rămași se topiră în pădure. Uriașii plecară ultimii, 
doi călărind pe spatele unui mamut, ceilalţi doi pe jos. Doar 
morţii fură lăsaţi în urmă. Jon îl privi pe Stannis coborând de 
pe platformă, cu Melisandre alături. Umbra lui roșie. Nu 
pleacă niciodată de lângă el pentru mult timp. 

Garda de onoare a regelui se așeză în jurul lor: Ser Godry, 
Ser Clayton și o duzină de alţi cavaleri, toţi oameni ai 
reginei. Lumina lunii strălucea pe armurile lor și vântul le 
biciuia mantiile. 

dansul dragonilor 

197 

- Lord Administrator, îi spuse Jon lui Marsh, doboară 
palisada pentru lemn de foc și azvârle cadavrele în flăcări. 

- Da, lordul meu comandant. Marsh răcni câteva ordine și 
o mulțime de administratori ieșiră din rânduri, să atace 
zidurile de lemn. Lordul Administrator îi privi, încruntându- 
se. 

- Sălbaticii ăștia... crezi că-și vor ţine legământul, 
stăpâne? 

- Unii da. Nu toţi. Avem și noi lașii și ticăloșii noștri, 
oamenii noștri slabi și nătarăii noștri. La fel și ei. 

-Jurămintele noastre... noi am jurat să apărăm regatul... 

- Odată așezați în Dar, oamenii liberi vor deveni parte a 
regatului, sublinie Jon. Trăim vremuri teribile, pe cale să 
devină și mai teribile Am văzut chipul adevăratului nostru 
dușman, un chip alb, cu ochi albaștri, strălucitori. Oamenii 
liberi au văzut și ei chipul acela. Aici Stannis nu se înșală. 
Trebuie să facem cauză comună cu sălbaticii. 


- Cauză comună împotriva unui dușman comun. Cu asta 
pot fi de acord, spuse Bowen Marsh. Dar asta nu înseamnă 
că trebuie să lăsăm zeci de mii de sălbatici lihniţi de foame 
să treacă Zidul. N-au decât să se întoarcă în satele lor și să 
lupte cu Ceilalţi acolo, în timp ce noi astupăm porţile. Nu va 
fi dificil, din câte mi-a spus Othell, nu trebuie decât să 
umplem tunelurile cu bolovani și să turnăm apă prin gurile 
de tragere. Restul face Zidul. Frigul, greutatea... într-o lună 
va fi ca și cum n-ar fi existat niciodată vreo poartă. Orice 
dușman ar trebui să-și croiască drum prin el. 

- Sau să-l escaladeze. 

- Puțin probabil, zise Bowen Marsh. Aceștia nu sunt 
năvălitori, ieșiţi sa fure o nevastă și cine știe ce pradă. 
Tormund va avea femei bătrâne cu el, copii, turme de oi și 
capre, chiar și mamuti. Are nevoie de o poartă, și doar trei 
mai sunt. lar dacă ar trimite căţărători, ei, bine, apărarea 
împotriva lor e simplă ca pescuitul unui pește dintr-o oală. 

Peștii nu ies niciodată din oală și nu-ți vâră o suliță în 
burtă. Jon escaladase el însuși Zidul. 

- Arcașii lui Mance Rayder trebuie să fi tras zece mii de 
săgeți înspre noi, judecând după numărul celor folosite pe 
care le-am adunat, 

198 

GEORGE R.R. MARTIN 

continuă Marsh. Mai puţin de o sută au ajuns la oamenii 
noștri de pe Zid, cele mai multe înălțate de o pală rătăcită 
de vânt. Alyn cel Roșu de la Drumul Rozelor a fost singurul 
care a murit acolo, sus, și căzătura l-a omorât, nu săgeata 
care i-a înțepat piciorul. Donai Noye și-a dat viaţa ca să 
apere poarta. Un act de curaj, da... dar dacă poarta ar fi fost 
astupată, bravul armurier ar putea să fie și acum cu noi. Fie 
că înfruntăm o sută de dușmani, fie că o sută de mii, atât 
timp cât noi suntem pe creasta Zidului, iar ei dedesubt, nu 
ne pot face niciun rău. 

Are dreptate. Oastea lui Mance Rayder se zdrobise de Zid 
ca un val de un țărm stâncos, deși apărătorii n-au fost mai 


mult de-o mână 

de bătrâni, copilandri și schilozi. Cu toate acestea, ceea 
ce sugera Bowen era împotriva tuturor instinctelor lui Jon. 

- Dacă astupăm porţile, nu putem trimite cercetași, 
sublinie el. 

Vom fi ca orbi. 

- Ultima misiune de cercetare a Lordului Mormont a costat 
Zidul un sfert din oamenii săi, lordul meu. Trebuie să 
păstrăm oamenii care ne-au mai rămas. Fiecare moarte ne 
împuţinează și suntem atât de răsfiraţi... Ocupă un loc înalt 
și câștigă bătălia, spunea unchiul meu. 

Niciun loc nu e mai înalt decât Zidul, Lord Comandant. 

- Stannis a promis pământ, hrană și dreptate oricărui 
sălbatic care pleacă genunchiul. Nu ne va îngădui niciodată 
să astupam porțile. 

Marsh ezită. 

- Lord Snow, nu sunt omul care să poarte vorbe, dar se 
spune că 

devii prea... prea prietenos cu Lordul Stannis. Unii chiar 
insinuează 

că ești... un... 

Un rebel și un renegat, da, și, în același timp, un bastard 
și un om-lup. 

Janos Slynt nu mai era, dar minciunile lui rămâneau. 

- Știu ce se spune. Jon auzise șușotelile, văzuse oamenii 
întorcându-se cu spatele când traversa el curtea. Ce-ar vrea 
să fac, să ridic săbiile împotriva lui Stannis și a sălbaticilor? 
înălțimea Sa are de trei ori mai mulţi luptători decât noi și, 
pe lângă asta, ne este oaspete. E protejat de legile 
ospitalităţii. Și îi suntem datori lui și alor lui. 

dansul dragonilor 

199 

- Lordul Stannis ne-a ajutat când am avut nevoie de 
ajutor, stărui Marsh, dar rămâne un rebel și cauza lui e 
osândită. Și la fel de osândiţi vom fi și noi, dacă Tronul de 
Fier ne consideră trădători. Trebuie să 


fim siguri că nu vom fi de partea învinșilor. 

- Nu am intenţia să aleg nicio parte, răspunse Jon, dar nu 
sunt atât de sigur de rezultatul acestui război precum pari tu 
să fii, lordul meu. 

Nu cu Lordul Tywin mort. Dacă veștile ce veneau pe 
drumul regelui puteau fi crezute, Mâna Regelui fusese ucisă 
de fiul său pitic, în timp ce stătea pe privată. Jon îl 
cunoscuse în treacăt pe Tyrion Lannister. Mi-a strâns mâna și 
m-a numit prieten. Era greu de crezut că omulețul fusese în 
stare să-și ucidă propriul părinte, dar moartea Lordului Tywin 
părea mai presus de orice îndoială. Leul de la Debarcaderul 
Regelui e un pui, continuă Jon, și se știe că Tronul de Fier 
sfâșie oameni în toată firea. 

- O fi el copil, lordul meu, dar... Regele Robert a fost foarte 
iubit și mulţi oameni cred și acum că Tommen e fiul lui. Cu 
cât îl văd mai mult pe Lordul Stannis, cu atât îl iubesc mai 
puţin. Și încă și mai puţini sunt cei care-o îndrăgesc pe Lady 
Melisandre, cu focurile ei și acest feroce zeu roșu. Oamenii 
se plâng. 

- S-au plâns și de Lordul Comandant Mormont. Oamenilor 
le place să se plângă de nevestele și de stăpânii lor, mi-a 
spus el odată. Cei fără 

soţii se plâng de două ori mai mult de stăpâni. Jon Snow 
aruncă o privire spre tabăra prizonierilor. Două ziduri erau la 
pământ, al treilea se prăbușea cu repeziciune. Am să te las 
să termini treaba aici, Bowen. 

Ai grija ca toate cadavrele să fie arse. lţi mulţumesc 
pentru sfat. Iţi promit că am să mă gândesc la tot ce-ai spus. 

In aerul din preajma gropii mai stăruiau fumul și cenușa 
suflată de vânt, când Jon străbătu la trap drumul spre 
poartă. Când ajunse acolo, descălecă, să-și treacă animalul 
prin gheaţă, către partea sudică. Edd cel Trist merse înaintea 
lui, cu o torță. Flacările atingeau tavanul și astfel, cu fiecare 
pas, lacrimi reci picurau peste ei. 

- A fost o ușurare, lordul meu, să văd cornul acela arzând, 
spuse Edd. Chiar astă-noapte am visat că urinam de pe Zid 


când cineva a 

200 

GEORGE R.R. MARTIN 

decis să sufle în corn. Nu că mă plâng. A fost mai bine 
decât în vechiul meu vis, când Harma Cap-de-Câine mă 
dădea hrană la porcii ei. 

- Harma e moartă, zise Jon. Dar porcii nu. Se uită la mine 
așa cum se uita Ucigașul la șuncă. Ca să nu mai spun că 
sălbaticii ne vor răul. 

Da, le-am ciopărțit zeii și i-am pus să le ardă bucăţile, dar 
le-am dat supă de ceapă. Ce înseamnă un zeu, în 
comparaţie cu un castron frumușel cu supă de ceapă? Mi-ar 
prinde bine și mie unul. Mirosurile de fum și carne arsă 
stăruiau pe hainele negre ale lui Jon. Ştia că 

trebuie să mănânce, dar după companie tânjea el, nu 
după mâncare. 

O cupă de vin cu Maester Aemon, câteva vorbe de taină 
cu Sam, câteva râsete cu Pyp, Grenn și Toad. Dar Aemon și 
Sam plecaseră, iar ceilalţi prieteni ai săi... Voi lua cina cu 
oamenii mei, în seara asta. 

- Vită fiartă și sfeclă. Edd cel Trist parea să știe 
întotdeauna ce se pregătea de mâncare. Dar Hobb zice căi 
s-a terminat hreanul. Ce gust are vita fiartă fără hrean? 

De când sălbaticii pâărjoliseră vechea sală comună, 
oamenii Rondului de Noapte mâncau în beciul de piatră de 
sub armurărie, un spaţiu cavernos împărţit de două șiruri de 
stâlpi drepţi de piatră, cu tavane boltite și butoaie imense 
de vin și bere de-a lungul pereţilor. Când Jon intră, patru 
constructori jucau zaruri la masa cea mai apropiată de scări. 

Lângă foc ședeau un grup de cercetași și câțiva oameni ai 
regelui, vorbind cu glas scăzut. 

Cei mai tineri erau adunaţi la o altă masă, unde Pyp 
înţepase un nap cu cuțitul. 

- Noaptea e neagră și plină de napi, vesti el cu glas 
solemn. Să ne rugăm cu toţii pentru carne de vânat, copiii 
mei, cu niște ceapă și niţel sos de friptură. 


Prietenii lui râseră - Grenn, Toad, Satin, toţi. Snow nu li se 
alătură. 

- Să iei în batjocură rugăciunea altuia e o treabă de 
nătărău, Pyp. 

Și e periculos. 

- Dacă zeul roșu e ofensat, n-are decât să mă doboare. 

Toate zâmbetele dispăruseră. 

dansul dragonilor 

201 

- De preoteasă râdeam, spuse Satin, un tânăr mlădios și 
chipeș, care jucase cândva rolul de prostituată în Orașul 
Vechi. Glumeam și noi, lordul meu. 

- Voi aveți zeii voștri, ea pe-ai ei. Lăsaţi-o în pace. 

- Ea nu ne lasă zeii în pace, replică Toad. li numește pe 
Cei Șapte falși zei, stăpâne. Și vechii zei. l-a obligat pe 
sălbatici să ardă crengi de copaci ai inimii. Ai văzut. 

- Lady Melisandre nu e sub comanda mea. Voi sunteţi. Nu 
vreau să văd zăzanie între oamenii regelui și ai mei. 

Pyp puse o mână pe braţul lui Toad: 

-Nu mai cârâi, bravule Toad, căci Marele nostru Lord Snow 
a grăit. Pyp sări în picioare și făcu în faţa lui Jon o 
plecăciune, în batjocură. îmi cer scuze. De-acum înainte, nici 
n-am să mișc din urechi fără nobila permisiune a nobilului 
lord. 

Are impresia că totul e un joc. Lui Jon îi venea să-l 
scuture de să-i bage minţile-n cap. 

- Mișcă din urechi cât vrei. Când îţi miști limba apar 
necazurile. 

- Voi avea grijă să fie mai atent, promise Grenn, și am să-i 
trag o scatoalcă dacă nu e. Grenn șovăi. Stăpâne, iei cina cu 
noi? Owen, dă-te mai încolo și fă-i loc lui Jon. 

Era tot ce-și dorea Jon. Wu, fu nevoit să-și spună, 
vremurile acelea au trecut. Acest gând i se răsuci în burtă, 
ca un pumnal. Il aleseseră să 

conducă. Zidul era al lui, la fel și vieţile lor. Un stăpân 
poate să iubească 


oamenii de sub comanda sa, își auzea aievea tatăl 
zicând, dar nu poate să le fie prieten. într-o zi s-ar putea 
săfie nevoit să le fie judecător sau să-i trimită la moarte. 

- Altă dată, minţi lordul comandant. Edd, mai bine vezi-ţi 
tu de cina ta. Eu am treburi de terminat. 

Aerul de afară părea chiar mai rece decât înainte. In 
partea opusă 

a castelului, vedea lumina unei lumânări strălucind 
dinspre ferestrele Turnului Regelui. Val stătea pe acoperișul 
turnului, privind lung în 

202 

GEORGE R.R. MARTIN 

sus, la Zid. Stannis o ţinea bine închisă în camere aflate 
deasupra alor lui, dar îi îngăduia să se plimbe pe metereze, 
ca să facă mișcare. 

Pare singură, gândi el. Singură și fermecătoare. Ygritte 
fusese frumoasă 

în felul ei, cu părul ei roșu sărutat de foc, dar zâmbetul 
fusese cel care-i înviora chipul. Val nu trebuia să zâmbească, 
ar fi întors capetele bărbaţilor la orice Curte din lumea largă. 

Totuși, prinţesa sălbatică nu era iubită de temnicerii ei. Ea 
îi dispreţuia pe toţi, socotindu-i „îngenuncheaţi“, și 
încercase de trei ori să evadeze. Când un oștean a devenit 
neatent în prezența ei, i-a înhăţat cuțitul din teacă și i l-a 
înfipt în beregată. încă doi centimetri la stânga și ar fi putut 
să moară. 

Singură și fermecătoare și letală, cugetă Jon Snow, și aș fi 
putut s-o am. Pe ea și Winterfellul și numele nobilului meu 
tată. In schimb, el alesese o mantie neagră și un zid de 
gheaţă. In schimb, alesese onoarea. 

Onoarea unui bastard. 

Zidul se înălța la dreapta lui, când traversă curtea. 
Gheaţa lui revărsa o sclipire palidă, dar jos totul era în 
umbră. La poartă, o lumină 

portocalie strălucea printre zăbrele, acolo unde străjerii 
se refugiaseră 


de vânt. Jon auzea scârțâitul lanțurilor în timp ce cușca- 
troliu se balansa și se freca de gheaţă. Sus, în vărf, 
santinelele se îngrămădeau, probabil, în adăpostul cald, în 
jurul unui mangal, strigând ca să se facă auziţi peste vânt. 
Sau, poate, vor fi renunţat la efort și fiecare dintre ei era 
cufundat în propriul iaz de tăcere. Eu trebuie să umblu pe 
gheață. Zidul este al meu. 

Trecea pe lângă ruina Turnului Lordului Comandant, pe 
lângă 

locul unde Ygritte îi murise în braţe, când Nălucă apăru 
lângă el, cu răsuflarea-i caldă aburind în aerul rece. In 
lumina lunii, ochii lui roșii străluceau ca două iazuri de foc. 
Gustul de sânge fierbinte îi umplu gura și Jon știu că Nălucă 
omorâse în noaptea aceea. Nu, gândi el, sunt om, nu lup. Se 
frecă la gură cu dosul mâinii înmănușate și scuipă. 

Clydas ocupa și acum camerele de sub cuibar. Când Jon 
bătu la ușă, veni târșâindu-și picioarele, cu o lumânare 
conică în mână, și o întredeschise. 

dansul dragonilor 

203 

- Deranjez? întrebă Jon. 

- Nu, deloc. Clydas îl lăsă să intre. încălzeam vin cu 
mirodenii. 

Dorești o cupă, lordul meu? 

- Cu plăcere. 

Avea mâinile înţepenite de frig. Iși scoase mănușile și își 
îndoi degetele. 

Clydas se întoarse lângă vatră, să amestece în vin. Are cu 
siguranță 

șaizeci de ani. E bătrân. Părea tânăr doar prin comparație 
Cu Aemon. 

Scund și rotofei, avea ochii roz și ceţoși ai unei fiinţe 
nocturne. De scalp îi atârnau câteva fire de păr alb. După ce 
Clydas turnă, Jon luă cupa cu ambele mâini, adulmecă 
mirodeniile, înghiţi. Căldura i se răspândi în piept. Bău din 
nou, prelung și adânc, să-și spele gustul de sânge din gură. 


- Oamenii reginei spun că Regele-de-Dincolo-de-Zid a 
murit ca un laș. Că a strigat după îndurare și și-a negat 
condiţia de rege. 

- Așa e. Aducătoarea Luminii a fost mai strălucitoare 
decât am văzut-o vreodată. Strălucitoare ca soarele. Jon 
înălţă cupa: Pentru Stannis Baratheon și sabia lui magică. 

Vinul îi lăsa un gust amar în gură. 

- înălțimea Sa nu e un om ușor de suportat. Puţini sunt, 
dintre cei ce poartă coroană. Mulţi oameni buni au fost regi 
rai, spunea Maester Aemon și unii oameni răi au fost regi 
buni. 

- Ştia el ce știa. Aemon Targaryen văzuse nouă regi pe 
Tronul de Fier. Fusese fiul unui rege, fratele unui rege, 
unchiul unui rege. M-am uitat peste cartea aceea pe care mi- 
a lăsat-o Maester Aemon. Compendiumul de jad. Am citit 
paginile care vorbeau despre Azor Ahai. Aducătoarea 
Luminii a fost sabia lui. Călită cu sângele soţiei sale, dacă 
Votar poate fi crezut. După aceea, Aducătoarea Luminii n-a 
fost niciodată rece la atingere, ci caldă, așa cum fusese 
mereu Nissa Nissa. In bătălie, lama ardea, incandescentă. O 
dată, Azor Ahai s-a luptat cu un monstru. Când a vârăt sabia 
în burta fiarei, sângele a început să fiarbă. Din gură i-au ie 

șit fum și aburi, ochii i s-au topit și i s-au prelins pe obraji, 
iar trupul a izbucnit în flăcări. 

204 

GEORGE R.R. MARTIN 

- O sabie care-și produce propria căldură..., răspunse 
Clydas clipind. 

- „ar fi un lucru bun pe Zid. Jon lăsă deoparte cupa de 
vin Și își puse mănușile de moleschin negru. Păcat că sabia 
pe care Stannis o mânuiește e rece. Aș fi curios să văd cum 
se comportă în luptă 

Aducătoarea Luminii. Mulţumesc pentru vin. Nălucă, hai 
cu mine. 

Jon Snow își trase pe cap gluga mantiei și împinse ușa. 
Lupul alb îl urmă în noapte. 


Armurăria era tăcută și întunecată. Jon salută străjerii, cu 
o înclinare a capului, înainte să-și croiască drum spre camera 
lui, pe lângă tăcutele stelaje cu sulițe. își atârnă centura 
săbiei într-un cui, lângă ușă, și mantia în altul. Când își 
scoase mănușile, avea mâinile amorţite și reci. li luă 

multă vreme să aprindă lumânările. Nălucă se ghemui pe 
preșul lui și adormi, dar Jon nu putea încă să se odihnească. 
Masa zgăriată din lemn de pin era acoperită de hărţi ale 
Zidului și ale ținuturilor de dincolo, alături de o listă cu 
numele cercetașilor și o scrisoare de la Turnul Umbrei, scrisă 
de mâna tremurătoare a lui Ser Mallister. 

Reciti scrisoarea de la Turnul Umbrei, ascuţi un condei și 
desfăcu o călimară cu cerneală neagră, vâscoasă. Scrise 
două scrisori, prima câtre Ser Denys, cea de-a doua către Ser 
Cotter Pyke. Amândoi îi cereau cu insistenţă să le mai dea 
oameni. Pe Halder și pe Toad îi trimisese la vest, la Turnul 
Umbrei, pe Grenn și Pyp la Rondul de Est la Mare. Cerneala 
nu curgea bine și toate cuvintele păreau neterminate, 
grosolane și stângace, dar, cu toate astea, Jon nu se opri. 

Când, în cele din urmă, lăsă jos condeiul, camera era 
întunecoasă 

și rece și simţea că zidurile îl apasă. Cocoţat deasupra 
ferestrei, corbul Bătrânului urs îl privea cu ochi negri și 
ageri. Ultimul meu prieten, gândi Jon cu neliniște. Și aș face 
bine să-ți supraviețuiesc, altfel ai să-mi mănânci și mie fața. 
Nălucă nu se punea la socoteală. Nălucă era mai mult decât 
un prieten. Nălucă era parte din el. 

Jon se ridică și urcă scările către patul îngust care fusese 
cândva al lui Donai Noye. Asta mi-e soarta, își dădu el 
seama, în timp ce se dezbrăca, de acum până la sfârșitul 
zilelor mele. 

DAENERYS 

- Ce-i? strigă ea, în timp ce lrri o scutura ușor de umăr. 
Era în toiul nopţii. Ceva nu e bine, înţelese ea imediat. E 
Daario? Ce s-a întâmplat? 


In visul ei, fuseseră soţ și soţie, oameni simpli care 
duceau o viaţă 

simplă, într-o casă înaltă de piatră, cu o ușă roșie. In visul 
ei, el îi săruta tot trupul: gura, gâtul, sânii. 

- Nu, Khal/eesi, murmură lrri, este eunucul tău, Viermele 
Cenușiu, împreună cu Țeastă-Rasă. li primești? 

- Da. Dany își dădu seama că părul îi era răvășit și 
așternuturile în neorânduială. Ajută-mă să mă îmbrac. Voi 
bea și o cupă cu vin. Să-mi limpezesc mintea. Să-mi înec 
visul. Auzea suspine înăbușite. Cine plânge? 

- Sclava ta Missandei. 

Jhiqui avea o lumânare conică în mână. 

- Slujitoarea mea. N-am sclavi. Dany nu pricepea: De ce 
plânge? 

- După cel ce i-a fost frate, îi explică Irri. 

Restul află de la Skahaz, Reznak și de la Viermele 
Cenușiu, când fură poftiţi să i se înfăţișeze. Dany știu că 
veștile lor erau proaste încă 

înainte ca vreun cuvânt să fie rostit. O singură privire la 
faţa urâtă a lui Ţeastă-Rasă era de-ajuns ca să-și dea seama. 

- Fiii Harpiei? 

Skahaz clătină din cap. Gura lui avea o expresie îndârjită. 

206 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Câţi morţi? 

- Nouă, Măreţia Ta, răspunse Reznak, frângându-și 
mâinile. 

O treabă murdară și mârșavă. O noapte cumplită, 
cumplită. 

Nouă, Cuvântul era ca un pumnal în inima ei. In fiecare 
noapte, umbra războiului era reînviată sub acoperișurile 
piramidelor în trepte ale Meereenului. In fiecare dimineaţă, 
soarele răsărea deasupra altor cadavre, alături de care se 
aflau harpii desenate cu sânge pe cărămizi. 

Orice sclav eliberat care devenea prea prosper sau prea 
îndrăzneţ era hărăzit morţii. Novă într-0 singură noapte, 


însă.., Nste o speria. 

- Povestiţi. 

Vântul Cenușiu fu cel care răspunse: 

- Servitorii tăi au fost atacați în timp ce patrulau pe aleile 
de cărămidă ale Meereenului, veghind pacea înălţimii Tale. 
Erau cu toţii bine înarmaţi, cu sulițe, scuturi și săbii scurte. 
Doi câte doi umblau și doi câte doi au murit. Slujitorii tăi 
Pumn Negru și Cetherys au fost uciși de săgeți trase din 
arbalete, în Labirintul lui Mazdhan. Slujitorii tăi Mossador și 
Duran au fost striviţi sub o ploaie de pietre la poalele 
digului. Slujitorii tăi Eladon Păr Auriu și Suliţa Credincioasă 
au fost otrăviţi la o cramă unde obișnuiau să se oprească în 
fiecare noapte, după ce-și încheiau rondul. 

Mossador. Dany își strânse mâna în pumn. Missandei și 
fraţii ei fuseseră luaţi din casa lor din Naath de câtre 
năvălitori din Insulele Baziliscului și vânduți ca sclavi în 
Astapor. Așa tânără cum era, Missandei dovedise un 
asemenea talent la limbi încât Bunii Stăpâni o făcuseră 
scrib. Mossador și Marselen nu fuseseră atât de norocoși. 

Fuseseră castrați și transformați în Nepătați. 

- A fost prins vreunul dintre criminali? 

- Slujitorii tăi i-au arestat pe proprietarul cramei și pe 
fiicele sale. 

Aceștia susţin că nu știu nimic și cerșesc îndurare. 

Cu toții susțin că nu știu nimic și cerșesc îndurare. 

- Daţi-i pe mâna lui Țeastă-Rasă. Skahaz, ţine-i despărțiți 
și interoghează-i. 

dansul dragonilor 

207 

- Cum poruncești, Luminăţia Ta. Vrei să-i interoghez cu 
blândețe sau cu asprime? 

- Cu blândetțe, la început. Ascultă ce povești îţi spun și ce 
nume îţi dau. Poate că n-au nicio legătură cu asta. Daenerys 
ezită. Nouă, a zis nobilul Reznak. Cine sunt ceilalţi? 

r- Trei sclavi eliberaţi, uciși în casele lor, răspunse Țeastă- 
Rasă. Un câmâătar, un cizmar și harpista Rylona Rhee. l-au 


tăiat degetele înainte s-o omoare. 

Regina tresări. Rylona Rhee cântase la harpă la fel de 
dulce ca însăși Fecioara. Pe când fusese sclavă în Yunkai, 
cântase pentru fiecare familie de viță nobilă din oraș. In 
Meereen devenise căpetenie printre sclavii eliberaţi din 
Yunkai, glasul lor în consiliile lui Dany. 

- N-avem niciun alt prizonier în afară de acest cârciumar? 

- Niciunul, mărturisim cu durere. lţi cerem iertare. 

îndurare, gândi Dany. Vor avea parte de îndurarea 
dragonului. 

- Skahaz, m-am răzgândit. Interoghează-i cu asprime. 

- AȘ putea. Sau aș putea să le interoghez pe fiice cu 
asprime, sub privirile tatălui lor. Asta ar scoate câteva nume 
de la el. 

- Fa cum crezi că e mai bine, dar adu-mi nume. Iși simţea 
furia ca un foc în măruntaie. Nu mai vreau Nepătaţi uciși! 
Vânt Cenușiu, retrage-ți oamenii în cazărmi. De acum 
înainte, ei o să-mi păzească 

zidurile, porţile și persoana. De azi încolo, oamenii 
Meereenului vor fi cei care vor păstra pacea orașului lor. 
Skahaz, organizează-mi o nouă gardă, formată în părţi egale 
din ţeste-rase și sclavi eliberați. 

- Cum ţi-e porunca. Câţi oameni? 

- Câţi ai nevoie. 

Reznak mo Reznak își pierdu răsuflarea. 

- Măreţia Ta, de unde să luăm banii ca să plătim atâţia 
oameni? 

- De la piramide. Spuneţi-i taxă pe sânge. Voi cere fiecărei 
piramide câte o sută de galbeni pentru fiecare sclav eliberat 
pe care l-au ucis Fiii Harpiei. 

Asta aduse un zâmbet pe faţa lui Țeastă-Rasă. 

208 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Așa se va face, răspunse el, dar, Strălucirea Ta ar trebui 
să știe că 


Marii Stăpâni din Zhak și Merreq se pregătesc să-și 
abandoneze piramidele și să părăsească orașul. 

Daenerys era sătulă până peste cap de Zhak și Mereg, era 
sătulă de toţi meereenii, mari și mici deopotrivă. 

- Lăsaţi-i să plece, dar vedeţi să nu ia mai mult decât 
hainele de pe ei. Asiguraţi-vă că tot aurul rămâne aici, la noi. 
Și proviziile de mâncare. 

- Măreţia Ta, murmură Reznak mo Reznak, n-avem de 
unde să știm dacă acești mari nobili au de gând să se 
alăture dușmanilor tăi. Eu cred că se retrag, pur și simplu, 
spre proprietăţile lor din munți. 

- Atunci, n-o să-i deranjeze dacă le păzim noi aurul. N-au 
ce să 

cumpere în munți. 

- Se tem pentru copiii lor, zise Reznak. 

Da, gândi Daenerys, și eu la fel. 

- Trebuie să-i păzim și pe ei. Vreau doi copii de la fiecare. 
Și de la celelalte piramide. Un băiat și o fată. 

- Ostatici, remarcă vesel Skahaz. 

- Paji și paharnici. Dacă Marii Stăpâni protestează, 
explicaţi-le că în Westeros este o mare onoare ca un copil să 
fie ales să slujească la Curte. 

Daenerys lăsă restul nerostit. Mergeţi și împliniţi-mi 
porunca. Trebuie să-mi jelesc morții. 

Când se întoarse în apartamentele ei, din vârful 
piramidei, o găsi pe Missandei plângând încetișor în patul ei 
de scânduri, străduindu-se să-și înăbușe suspinele. 

- Vino să dormi cu mine, îi spuse Daenerys micii scribe. 
Mai sunt multe ceasuri până-n zori. 

- înălţimea Ta e bună cu mine. Missandei se strecură în 
așternuturi. 

A fost un frate bun. 

Dany o cuprinse pe fată în brațe. 

- Povestește-mi despre el. 

- M-a învăţat să mă caţăr în copaci când eram mici. Putea 
să prindă 


pești cu mâinile goale. O dată, l-am găsit dormind în 
grădina noastră, 

dansul dragonilor 

209 

cu o sută de fluturi mișunând pe el. Era atât de frumos în 
dimineaţa aceea. Sclava aceasta... vreau să spun... eu l-am 
iubit. 

- Așa cum te-a iubit și el pe tine. Dany mângăie părul 
fetei. Spune doar o vorbă, draga mea, și am să te las să pleci 
din locul acesta îngrozitor. Am să găsesc cumva o corabie și 
am să te trimit acasă. La Naath. 

- Aș prefera să rămân cu tine. La Naath mi-ar fi frică. Dacă 
se întorc stăpânii de sclavi? Când sunt cu tine, mă simt în 
siguranţă. 

Siguranță. La auzul acestui cuvânt, ochii lui Dany se 
umplură 

de lacrimi. 

-Vreau să am grijă de tine. Missandei era doar un copil. 
Cu ea, Daenerys avea senzaţia că poate fi și ea copil. Nimeni 
n-a avut grijă de mine când eram mică. Ei, bine, a avut Ser 
Willem, dar pe urmă a murit, și Viserys... Vreau să te 
protejez, dar... e atât de greu. Să fiu puternică. 

Nu știu întotdeauna ce trebuie să fac. Dar trebuie să știu. 
Eu sunt tot ce au, sunt regina... sunt... sunt... 

- „mama, șopti Missandei. 

- Mama dragonilor. Dany tremura. 

-Nu. Mama noastră a tuturor. Missandei o strânse mai 
tare, înălțimea Ta, trebuie să dormi. Zorile vor veni curând. 
Și audienţele. 

- Vom dormi amândouă și vom visa la zile mai senine. 
închide ochii. 

Când fata închise ochii, Dany o sărută pe pleoape și o 
făcu să 

chicotească. 

Dar sărutările veniră mai ușor decât somnul. Dany 
strânse ochii și încercă să se gândească acasă, la Piatra 


Dragonului și la Debarcaderul Regelui și la toate locurile 
despre care îi povestise Viserys, într-un ţinut mai blând ca 
acesta... dar gândurile i se întorceau întruna la Golful 
Sclavilor, ca niște corăbii căzute pradă unui vânt necruţător. 

Când Missandei căzu într-un somn adânc, Dany se 
strecură din bra 

tele ei și ieși în aerul de dinaintea zorilor, sprijinindu-se 
de parapetul rece de cărămidă, să privească peste oraș. O 
mie de acoperișuri se întindeau la picioarele ei, pictate de 
lumina lunii în nuanţe de fildeș 

și argint. 

210 

GEORGE R.R. MARTIN 

Undeva, sub acele acoperișuri, erau adunaţi Fiii Harpiei, 
urzind planuri s-o omoare, pe ea și pe toţi cei care o iubeau, 
și să-i pună din nou copiii în lanţuri. Undeva, acolo jos, un 
copil înfometat plângea după lapte. Undeva o bătrână zăcea 
pe patul de moarte. Undeva un bărbat și o fecioară se 
îmbrăţișau,  smulgându-și cu  înfrigurare unul altuia 
veșmintele. Dar acolo, sus, nu era decât vălul lunii peste 
piramide și arene de luptă, fără niciun indiciu despre ce se 
află dedesubt. Aici, era doar ea, singură. 

Era sângele dragonului. Putea să-i omoare pe Fiii Harpiei, 
pe fiii fiilor și pe fiii fiilor fiilor. Dar un dragon nu putea să 
hrănească un copil flămând, nici să aline durerea unei femei 
muribunde. Și cine ar îndrăzni vreodată să iubească un 
dragon? 

Gândul îi zbură din nou la Daario Naharis. Daario, cu 
dintele-i de aur și barba-i în trei șuviţe, cu mâinile lui 
puternice odihnindu-se una pe mânerul arakhului și cealaltă 
pe al stiletului său, mânere făurite din aur, în forma unor 
trupuri goale de femei. In ziua în care a plecat de la ea, în 
timp ce își luau rămas-bun, el își trecuse ușor buricele 
degetelor mari peste acele mânere, înainte și înapoi. Sunt 
geloasă pe un mâner de sabie, își dăduse ea seama, pe niște 
femei din aur. Fusese o decizie înțeleaptă să-l trimită la 


Oamenii Miei. Ea era regină și Daario Naharis nu era din 
plămada regilor. 

- A trecut atâta vreme! îi spusese lui Ser Barristan, chiar 
ieri. Dacă 

Daario m-a trădat și s-a dus la dușmanii mei? Trei trădări 
vei cunoaște. 

Dacă a întâlnit altă femeie, o prinţesă a lhazarenilor? 

Știa că bătrânul cavaler nu-l plăcea pe Daario, și nu se 
încredea în el. 

Chiar și așa, acesta raspunsese galant: 

- Nu există femeie mai fermecătoare decât înălțimea Ta. 
Doar un orb nu și-ar da seama de asta, iar Daario Naharis nu 
e orb. 

Nu, gândi ea. Are ochii de un albastru-inchis, aproape 
violet, iar dintele-i de aur strălucește când îmi zâmbește. 

Ser Barristan era sigur că Daario avea să se întoarcă. 
Dany nu putea decăt să se roage să aibă dreptate. 

dansul dragonilor 

211 

O baie mă va ajuta să mă liniștesc. Pășşi tiptil, cu 
picioarele goale, prin iarbă, spre bazinul de pe terasă. 
Atingerea apei reci îi făcu pielea să se încreţească. Peștișorii 
îi ciuguleau brațele și picioarele. Daenerys închise ochii și 
pluti. 

Un foșnet abia auzit o facu să-i deschisă. Se ridică, 
stârnind un pleoscăit domol. 

- Missandei? strigă ea. Irri? Jhiqui? 

- Dorm, veni răspunsul. 

Sub un curmal stătea o femeie, îmbrăcată într-un 
veșmânt lung ce atingea iarba. Sub glugă, faţa ei părea 
aspră și osoasă. Poartă o mască, își dădu seama Dany, o 
mască din lemn acoperit cu lac roșu-închis. 

- Quaithe? Visez? Se ciupi de ureche și tresări de durere. 
Te-am visat pe Ba/erion, când am venit la Astapor. 

- N-ai visat. Nici atunci, nici acum. 

- Ce faci aici? Cum ai trecut de gărzile mele? 


- Am venit pe altă cale. Gărzile tale nu m-au văzut. 
- Dacă strig, te vor omori. 


- Iţi vor jura că nu sunt aici. 

- Eşti aici? 

- Nu. Ascultă-mă, Daenerys Targaryen. Lumânările de 
sticlă sunt aprinse. Curând va veni o iapă albă și după ea 
ceilalţi. Krakenul și flacăra întunecată, leul și grifonul, fiul 
soarelui și dragonul măscăriciului. Să nu te încrezi în 
niciunul dintre ei. Adu-ţi aminte de Cei Nemuritori. 

Fereşte-te de seneșalul parfumat. 

- Reznak? De ce m-aș teme de el? Dany se ridică din 
bazin. Apa îi șiroi pe picioare, iar pielea braţelor i se înfioră 
în aerul rece al nopţii. 

Dacă ai vreun avertisment pentru mine, vorbește 
răspicat. Ce vrei de la mine, Quaithe? 

Lumina lunii străluci în ochii femeii. 

- Să-ţi arăt calea. 

- Știu calea. Merg spre nord ca să ajung la sud, spre est ca 
să ajung la vest, înapoi ca să merg înainte. lar ca să ating 
lumina, trebuie să trec 

212 

GEORGE R.R. MARTIN 

prin umbră. își stoarse apa din păru-i argintiu. M-am 
săturat de enigme. 

In Qarth am fost cerșetoare, dar aici sunt regină. ţi 
poruncesc... 

- Daenerys. Adu-ţi aminte de Cei Nemuritori. Adu-ţi 
aminte cine ești. 

- Sângele dragonului. Dar dragonii mei răcnesc în 
întuneric. Mi-i amintesc pe Cei Nemuritori. Copila celor trei, 
așa îmi spuneau. Trei cai mi-au prezis, trei focuri și trei 
tradari. Una pentru dragoste, una pentru aur și una pentru... 

- înălțimea Ta? Missandei stătea în ușa dormitorului 
reginei, cu un felinar în mână. Cu cine vorbești? 


Dany privi înapoi spre curmal. Femeia nu mai era. Nici 
urmă de veșmânt cu glugă, de mască lăcuită, nici urmă de 
Quaithe. 

O umbră. O amintire. Nimeni. Era sângele dragonului, dar 
Ser Barristan o prevenise că în sângele acela era ceva 
putred. Se poate să 

innebunesc? Cândva, tatăl ei fusese considerat nebun. 

- Mă rugam, îi răspunse fetei din Naath. O să se lumineze 
în curând. Ar fi bine să mănânc ceva, înainte de audienţe. 

- Am să-ţi aduc micul dejun. 

Singură din nou, Dany dădu ocol piramidei, în speranţa c- 
o va găsi pe Quaithe, trecând pe lângă copacii părjoliţi și 
pământul înnegrit din locul în care oamenii ei încercaseră 
să-l prindă pe Drogon. Dar singurul sunet era vântul în pomii 
fructiferi și singurele ființe din grădini erau câţiva fluturi cu 
aripile deschise la culoare. 

Missandei se întoarse cu un pepene și un castron de ouă 
fierte, dar Dany își dădu seama că n-are poftă de mâncare. 
Pe când cerul se lumina și stelele păleau una câte una, Iri și 
Jhiqui o ajutară să-și îmbrace tokarul din mătase violet tivit 
cu aur. 

Când Reznak și Skahaz își făcură apariţia, Daenerys se 
pomeni uitându-se pieziș la ei, cu gândul la cele trei trădări. 
Fereşte-te de seneșalul parfumat. || adulmecă bănuitoare pe 
Reznak mo Reznak. Aș putea să-i poruncesc lui Țeastă-Rasă 
să-l aresteze și să-l interogheze. Oare asta ar împiedica 
profeția? Sau vreun alt trădător i-ar lua locul? Profețiile sunt 
înșelătoare, își reaminti ea, iar Reznak s-ar putea să nu fie 
mai mult decât pare. 

dânsul dragonilor 

213 

în sala purpurie, Dany își găsi banca de abanos încărcată 
de perne de satin. Asta îi aduse un zâmbet firav pe buze. 
Opera lui Ser Barristan, ştiu ea. Bătrânul cavaler era un om 
bun, dar uneori de-a dreptul lipsit de imaginaţie. A fost doar 
O glumă, ser, gândi ea, dar se așeză pe una dintre perne. 


Efectele nopţii nedormite se făcură simţite curând. Se 
străduia să 

nu caște, în timp ce Reznak trăncănea despre ghildele 
meseriașilor. 

Se părea că pietrarii erau foarte furioși pe ea. La fel ca și 
zidarii. Unii sclavi eliberaţi ciopleau piatra și zideau 
cărămizi, furându-le munca atât calfelor, cât și meșterilor. 

- Sclavii eliberaţi lucrează prea ieftin, Mareţia Ta, spuse 
Reznak. 

Unii își spun calfe, chiar meșteri, titluri care aparţin de 
drept doar meseriașilor ghildelor. Pietrarii și zidarii îi cer 
respectuos Luminăţiei Tale să sprijine drepturile și obiceiurile 
lor străvechi. 

- Sclavii eliberaţi lucrează ieftin fiindcă sunt flămânzi, 
răspunse Dany. Dacă le interzic să cioplească piatra sau să 
zidească, lumânărarii, ţesătorii și aurarii vor fi curând la 
porţile mele, cerându-mi să-i exclud și din branșele lor. 
Regina cumpăni o clipă: Să fie scris ca de acum înainte doar 
membrii ghildelor să-și poată spune calfe ori meșteri... cu 
condiţia ca breslele să primească în rândurile lor pe orice 
sclav eliberat care face dovada aptitudinilor cerute. 

- Așa se va proclama, zise Reznak. Ai binevoi, Luminăţia 
Ta, să-l primești pe nobilul Hizdahr zo Loraq? 

Oare nu se va da niciodată bătut? 

- Să intre. 

Astăzi Hizdahr nu purta tokar, ci un veșmânt simplu, gri 
cu albastru. Era tuns și el. Și-a ras barba și și-a tăiat părul, 
își dădu ea seama. 

Bărbatul nu devenise ţeastă-rasă, nu tocmai, dar cel 
puţin acele aripi absurde dispăruseră. 

- Bărbierul tău a făcut o treabă bună, Hizdahr. Sper că ai 
venit să-mi arăţi ce-a muncit, nu să mă sâcâi iarăși cu 
arenele de luptă. 

Bărbatul făcu o plecăciune adâncă. 

214 

GEORGE R.R. MARTIN 


- înălţimea Ta, mă tem că sunt nevoit. 

Dany se strâmbă. Nici măcar oamenii ei nu abandonau 
subiectul. 

Reznak mo Reznak sublinia câţi bani se puteau obţine din 
taxe. Graţia Verde spunea că redeschiderea gropilor ar fi pe 
placul zeilor. Țeastă-Rasă 

era de părere că astfel regina ar câștiga sprijin împotriva 
Fiilor Harpiei. 

„Lasă-i să se bată“, mârâia Vânjosul Belwas, care fusese 
cândva campion în arenele de luptă. Ser Barristan sugera un 
turnir: orfanii lui știau să 

lovească la ţintă cu sulița și să lupte cu arme boante, 
zicea el, o propunere pe care Dany o știa pe cât de bine 
intenţionată, pe atât de irealizabilă. 

Sânge voiau să vadă meereenii, nu iscusință. Altfel, 
sclavii care luptau ar fi purtat armuri. Doar mica Missandei 
părea să împărtășească 

temerile reginei. 

- Te-am refuzat de șase ori, îi reaminti Dany lui Hizdahr. 

- Strălucirea Ta are șapte zei, așa că poate va privi cu 
îngăduinţă 

rugămintea mea a șaptea oară. Astăzi nu vin singur. Ai 
să-mi asculţi prietenii? Tot șapte sunt și ei. li aduse în faţă, 
unul câte unul: lată-1 pe Khrazz, iat-o pe Barsena Păr-Negru, 
mereu vitează. lată-i pe Camarron Socoteală și Goghor 
Uriașul. El e Motanul Bălţat, acesta este lthoke, Neînfricatul. 
Și, în sfârșit, Belaquo Sfarmă-Oase. Au venit să-și alăture 
glasurile ca să cerem înălţimii Tale redeschiderea arenelor de 
luptă. 

Dany îi cunoștea pe cei șapte oameni ai lui, după nume, 
dacă nu după înfățișare. Toţi fuseseră printre cei mai 
renumiţi sclavi luptători din Meereen... și sclavii luptători, 
eliberați din lanțuri de șobolanii canalelor, fuseseră cei care 
au condus revolta care a făcut ca ea să 

câștige orașul. Avea la ei o datorie de sânge. 


Unul câte unul, fiecare îi ceru să îngăduie redeschiderea 
gropilor de luptă. 

- De ce? întrebă ea, după ce lthoke termină. Nu mai 
sunteţi sclavi, condamnați să  muriţi după toanele 
stăpânului. V-am eliberat. De ce aţi dori să sfârșiţi pe 
nisipurile însângerate? 

- Eu mă antrenez de la trei ani, răspunse Goghor Uriașul. 
Ucid de la șase. Mama Dragonilor spune că sunt liber. De ce 
să nu fiu liber să lupt? 

dansul dragonilor 

215 

- Dacă luptă îţi dorești, luptă pentru mine. Intră în 
rândurile Oamenilor Mamei, ale Fraţilor Liberi sau ale 
Scuturilor Neclintite. 

Invaţă-mi ceilalţi sclavi eliberaţi să lupte. 

Goghor scutură din cap. 

- înainte luptam pentru stăpân. Tu zici să lupt pentru tine. 
Eu spun: lupt pentru mine. Bărbatul uriaș se lovi în piept cu 
un pumn mare cât un jambon: Pentru aur. Pentru glorie. 

- Goghor vorbește în numele nostru, al tuturor. Motanul 
Tărcat purta o blană de leopard peste un umăr. Ultima oară 
când am fost vândut, preţul a fost de trei mii de coroane. 
Când eram sclav, dormeam pe blănuri și mâneam carne 
roșie de pe os. Acum, că sunt liber, dorm pe paie și mănânc 
pește sărat, și asta doar atunci când apuc. 

- Hizdahr jură că învingătorii vor primi jumătate din 
monedele adunate la porţi, zise Khrazz. Jumătate, așa jură, 
și Hizdahr e un om de onoare. 

Nu, un om șiret. Dany se simţea prinsă în capcană. 

- lar cei care pierd? Ei ce vor primi? 

- Numele lor vor fi gravate pe Porţile Destinului, printre 
ceilalţi viteji căzuţi, declară Barsena. Se spunea că, timp de 
opt ani, omorâse toate celelalte femei trimise împotriva ei. 
Toţi bărbaţii mor odată 

și-odată. Și toate femeile... dar nu toţi rămân în amintire. 


Dany nu avea niciun răspuns la asta. Dacă asta e dorința 
oamenilor mei, am, oare, dreptul să le-o refuz? Acesta a fost 
orașul lor înainte de-a fi al meu și ceea ce vor ei să 
irosească sunt viețile lor. 

- Am să mă gândesc la tot ce-aţi spus. Vă mulţumesc 
pentru sfat. 

Dany se ridică. Continuăm mâine. 

- îngenuncheați cu toții în fața lui Daenerys Născută din 
Furtună, Cea Nearsă, Regina Meereenului, Regina Anaalilor, 
a Rhoynarilor și a Primilor Oameni, Khaleesi a întinsei Mări 
de larbă, Cea Care a Zarobit Lanturile și Mamă a Dragonilor! 
strigă Misssandei. 

Ser Barristan o conduse înapoi sus, în camerele ei. 

216 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Spune-mi o poveste, ser, îi ceru Dany, când urcară. O 
poveste de vitejie, cu un final fericit. Avea nevoie de finaluri 
fericite. Spune-mi cum ai scăpat de Uzurpator. 

- înălțimea Ta, nu e un act de curaj să fugi ca să-ţi salvezi 
viața. 

Dany se așeză pe o pernă, își încrucișă picioarele și ridică 
privirea spre el. 

- Te rog. Tânărul Uzurpator te-a exclus din Garda 
Regelui... 

- Joffrey, da. S-au legat de vârsta mea, deși adevăratul 
motiv era altul. Băiatul voia o mantie albă pentru câinele lui, 
Sandor Clegane, iar mama băiatului voia ca Regicidul să-i fie 
lord comandant. Când mi-au spus... mi-am scos mantia, așa 
cum mi-au poruncit, mi-am aruncat sabia la picioarele lui 
Joffrey și am rostit vorbe nechibzuite. 

- Ce-ai spus? 

- Adevărul... dar adevărul n-a fost niciodată bine primit la 
Curte. 

Am părăsit sala tronului cu fruntea sus, deși nu știam 
unde mă duc. 


N-aveam altă casă în afară de Turnul Săbiei Albe. Verii 
mei mi-ar fi găsit un loc în Castelul Recoltei, sunt convins, 
dar nu voiam să atrag asupra lor mânia lui Joffrey. îmi 
adunam lucrurile când mi-am dat seama că mi-am făcut-o cu 
mâna mea, acceptând iertarea lui Robert. 

Era un cavaler bun, dar un rege prost, căci nu avea 
dreptul la tronul pe care ședea. A fost momentul în care am 
știut că, pentru a mă salva, trebuie să gasesc un rege 
adevărat și să-l slujesc cu credinţă, cu toată 

puterea care mi-a mai rămas. 

- Fratele meu Viserys. 

- Asta mi-a fost intenţia. Când am ajuns la grajduri, 
mantiile aurii au încercat să pună mâna pe mine. Joffrey îmi 
oferise un turn în care să 

mor, dar eu am dat cu piciorul darului său, așa că acum 
avea de gând să-mi ofere o temniţă. M-a înfruntat 
comandantul Gărzii Orașului în persoană, încurajat de teaca 
mea goală, însă avea doar trei oameni cu el și eu mai aveam 
cuțitul. Am sfârtecat faţa unuia dintre ei când a pus mâna pe 
mine și am năvălit călare printre ceilalţi. In timp ce goneam 
către porţi, l-am auzit pe Janos Slynt strigându-le să mă 
urmărească. 

dansul dragonilor 

217 

Când am ieșit din Fortăreaţa Roșie, străzile erau 
aglomerate, altfel aș 

fi scăpat. Insă m-au prins la Poarta Râului. Mantiile aurii 
care mă 

urmăreau din castel le-au strigat celor de la poartă să mă 
oprească, așa că și-au încrucișat lăncile, blocându-mi calea. 

- Și tu, fără sabie? Cum ai trecut de ei? 

- Un cavaler adevărat prețuiește cât zece străjeri. 
Oamenii de la poartă au fost luaţi prin surprindere. L-am 
doborât pe unul, i-am smuls lancea și am trecut-o prin gâtul 
celui mai apropiat urmăritor. Ceilalţi s-au împrăștiat în clipa 
în care ieșeam pe poartă, așa că am dat pinteni calului și am 


zburat de-a lungul râului, până când orașul s-a pierdut în 
urma mea. In seara aceea, mi-am vândut calul pentru o 
mână de gologani și niște haine jerpelite, iar a doua zi 
dimineaţă m-am alăturat șuvoiului de oameni care se 
îndrepta spre Debarcaderul Regelui. leșisem pe Poarta 
Noroiului, așa că m-am întors prin Poarta Zeilor, cu noroi pe 
faţă, cu o miriște pe obraji și fără nicio armă, în afară de un 
toiag de lemn. In haine jerpelite și cizme mânjite de noroi, 
nu eram decât un alt bătrân care fugea de război. Mantiile 
aurii mi-au luat un cerb de argint și mi-au făcut semn să 
trec. Debarcaderul Regelui era înțesat de oameni care 
căutau un refugiu din calea războiului. M-am pierdut printre 
ei. Aveam ceva argint, dar îmi era de trebuinţă ca să-mi 
plătesc drumul peste marea îngustă, așa că am dormit prin 
temple și pe uliţe și am mâncat în cârciumi. Mi-am lăsat 
barba să crească și m-am înveșmântat bătrânește. Eram 
acolo, privind, în ziua în care Lordul Stark și-a pierdut capul. 
După aceea, am intrat în Marele Sept și le-am mulţumit celor 
șapte zei că Joffrey m-a dezbrăcat de mantie. 

- Stark a fost un trădător care a avut parte de sfârșitul 
unui trădător. 

- înălţimea Ta, rosti Selmy. Eddard Stark a contribuit la 
căderea tatălui tău, dar nu ţi-a purtat gând rău. Când 
eunucul Varys ne-a spus că ești însărcinată, Robert te-a vrut 
moartă, dar Lordul Stark s-a împotrivit. Decât să aprobe 
uciderea unor făpturi nevinovate, a preferat să-i spună lui 
Robert să-și găsească altă Mână. 

- Ai uitat de Prinţesa Rhaenys și de Prinţul Aegon? 

218 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Niciodată. Acolo a fost mâna Lannisterilor, înălțimea Ta. 

- Lannister sau Stark, care-i diferenţa? Viserys îi numea 
câinii Uzurpatorului. Dacă un copil e atacat de o haită de 
dulăi, mai contează 

care dintre ei îi sfâșie beregata? Toţi câinii sunt la fel de 
vinovaţi. Vina... 


Cuvântul i se opri în gâtlej. Hazzeay gândi ea, și, dintr- 
odată, se auzi spunând, cu glasul mic, ca o șoaptă de copil: 
Trebuie să văd groapa. 

Du-mă jos, ser, dacă ești bun. 

O expresie dezaprobatoare apăru pe chipul bătrânului, 
dar nu îi stătea în obicei să-și ia regina la întrebări. 

- Cum poruncești. 

Scările servitorilor erau cea mai rapidă coborâre: fără să 
fie grandioase, erau abrupte, drepte și înguste, ascunse între 
ziduri. Ser Barristan aduse un felinar, pentru ca Daenerys să 
nu cadă. Cărămizi în douăzeci de culori îi împresurau, 
întunecându-se în nuanţe de gri și negru dincolo de lumina 
felinarului. De trei ori trecură pe lângă 

strâjeri Nepătaţi, care stăteau drepţi, de parcă ar fi fost 
ciopliţi din piatră. Singurul sunet era târșâitul domol al 
picioarelor lor pe trepte. 

La nivelul solului, Marea Piramidă a Meereenului era un 
loc liniștit, plin de umbre și praf. Zidurile sale exterioare erau 
groase de zece metri. 

Intre ele, sunetele răsunau, lovindu-se de arcadele din 
cărămizi multicolore, printre grajduri, staule și magazii. 
Trecură pe sub trei arcade masive, coborând o pasarelă 
luminată de torţe, în beciurile de sub piramidă, pe lângă 
rezervoare de apă, temnițe și camere de tortură 

unde cândva sclavii fuseseră biciuiţi, jupuiţi și arși cu 
fiare înroșite. In cele din urmă, ajunseră la o imensă ușă 
dublă de fier, cu balamale ruginite, străjuită de Nepătaţi. 

La porunca ei, unul scoase o cheie de fier. Ușa se 
deschise, cu balamalele scârțâind. Daenerys Targaryen păși 
în aerul fierbinte al beznei și se opri la marginea unei gropi 
adânci. La doisprezece metri dedesubt, dragonii ei își 
înălțară capetele. Patru ochi dogoreau prin umbre: doi de 
aur topit și doi de bronz. 

Ser Barristan o luă de brat. 

dansul dragonilor 

219 


- Nu te apropia. 

- Crezi că mi-ar face rău mie? 

- Nu știu, înălţimea Ta, dar aș prefera să nu te pun în 
primejdie ca să aflu răspunsul. 

Când Rhaegal răcni, o limbă de foc galben făcu, preţ de o 
clipă, din noapte zi. Focul se prelinse de-a lungul zidurilor și 
Dany îi simţi căldura pe faţă, ca suflul unui cuptor. In partea 
cealaltă a gropii, aripile lui Viserion se desfăcură, agitând 
aerul greu. încercă să zboare la ea, dar când se ridică, 
lanțurile plesniră, încordate, și îl izbiră în pântece. Zale 
groase cât pumnul îi ţintuiau picioarele de pământ. Zgarda 
de fier de la gâtul dragonului era fixată de zidul din spatele 
lui. Rhaegal purta lanţuri de același fel. In lumina felinarului 
lui Selmy, solzii lui sclipeau ca jadul. 

Scotea fum printre dinţi. Pe jos, la picioarele lui, erau 
împrăștiate oase crăpate, părjolite, sfărâmate. Aerul era 
insuportabil de dogoritor și mirosea a sulf și carne 
carbonizată. 

-Sunt mai mari. Glasul lui Dany răsună pe zidurile de 
piatră 

înnegrite. O picătură de sudoare i se prelinse de pe frunte 
și îi căzu pe piept. Este adevărat că dragonii cresc 
necontenit? 

- Daca au suficienta hrană și spaţiu sa se dezvolte. 
Inlănțuiţi aici, însă... 

Marii Stăpâni folosiseră groapa ca închisoare. Era destul 
de mare să găzduiască cinci sute de oameni... și mai mult 
decât spațioasă pentru doi dragoni. Dar pentru câtă vreme? 
Ce se va întâmpla când vor crește prea mari ca să mai 
incapă? Se vor întoarce unul împotriva altuia, cu foc și 
gheare? Vor crește slabi și plăpânzi, cu trupuri ofilite și aripi 
zbârcite? 

Oare focurile lor se vor stinge inainte de a muri? 

Ce fel de mamă își lasă copiii să putrezească în întuneric? 

Dacă privesc înapoi, sunt pierdută, își spuse Dany... dar 
cum putea să nu privească înapoi? Ar fi trebuit să văd ce va 


urma. Oare am fost atât de oarbă, sau am închis ochii cu 
bună știință, ca să nu fiu nevoită să văd prețul puterii? 

Viserys îi spusese toate poveștile când era mică. Fratelui 
ei îi plăcea să vorbească despre dragoni. Dany știa cum 
căzuse Harrenhalul. 

220 

GEORGE R.R. MARTIN 

Știa despre Câmpul de Foc și despre Dansul Dragonilor. 
Unul dintre strămoșii ei, cel de-al treilea Aegon, își văzuse 
propria mamă devorată 

de dragonul unchiului său. Și existau nenumărate 
cântece despre sate și regate care trăiseră sub ameninţarea 
dragonilor, până când un viteaz ucigaș de dragoni le-a 
salvat. La Astapor, ochii stăpânilor de sclavi se topiseră. Pe 
drumul spre Yunkai, când Daario îi azvârlise la picioare 
capetele lui Sailor Pleșuvul și al lui Prendahl na Ghezn, copiii 
ei s-au ospatat cu ele. Dragonii n-aveau teamă de oameni. Şi 
un dragon destul de mare ca să înfulece o oaie putea să 
înghită la fel de ușor un copil. 

O chema Hazzea. Avea patru ani. Dacă nu cumva tatăl ei 
a mințit. 

Poate c-a minţit. Nimeni nu văzuse dragonul, în afară de 
el. Dovada lui erau niște oase carbonizate care nu dovedeau 
nimic. Putea să fi omorât chiar el fetiţa și s-o ardă după 
aceea. N-ar fi fost primul tată 

care se descotorosește de o fiică nedorită, susţinea 
Țeastă-Rasă. Poate că au făcut-o Fiii Harpiei, lăsând impresia 
că a fost fapta unui dragon, pentru ca orașul să mă urască, 
Dany voia să creadă asta... dar dacă era așa, de ce așteptase 
tatăl lui Hazzea până când sala de audienţe a rămas 
aproape goală, ca să vină să vorbeasca? Dacă intenţia lui ar 
fi fost să-i stârnească pe oamenii Meereenului împotriva ei, 
și-ar fi spus povestea când sala era plină de urechi care să-l 
audă. 

Țeastă-Rasă o îndemnase să-l condamne la moarte pe 
bărbat. 


- Măcar smulge-i limba. Minciuna lui ar putea să ne 
distrugă pe toţi, Măreţia Ta. 

Insă Dany a ales să plătească prețul sângelui. Nimeni nu-i 
putea spune preţul unei fiice, așa că l-a stabilit la preţul 
însutit al unui miel. 

- Ți-aș da-o pe Hazzea înapoi, dacă aș putea, i-a zis 
bărbatului, dar unele lucruri sunt mai presus chiar și de 
puterea unei regine. Oasele ei vor fi așezate în Templul 
Graţiilor și o sută de lumânări vor arde zi și noapte în 
amintirea ei. Vino la mine în fiecare an, de ziua ei, și copiii 
tăi nu vor duce lipsă de nimic... dar această poveste nu 
trebuie să treacă niciodată de buzele tale. 

dansul dragonilor 

221 

- Lumea o să întrebe, i-a răspuns tatăl îndurerat. O să mă 
întrebe unde e Hazzea și cum a murit. 

- A murit mușcată de un șarpe, a zis apăsat Reznak mo 
Reznak. 

A luat-o un lup flămând. A răpus-o o boală subită. Spune- 
le ce vrei, dar nu pomeni niciodată de dragoni. 

Ghearele lui Viserion zgâriară pietrele și lanţurile imense 
zornăiră, când încercă din nou să se apropie de ea. 
Nereușind, scoase un răget, își dădu capul pe spate cât de 
mult putu și scuipă o flacără aurie spre zidul din spatele lui. 
Cât va mai trece până când acest foc va fi destul de 
puternic să crape piatra şi să topească fierul? 

Cândva, nu de mult, dragonul stătuse pe umărul ei, cu 
coada încolăcită în jurul braţului. Cândva îl hrănise din 
palmă cu bucățele de carne arsă. Viserion fusese pus primul 
în lanţuri. Daenerys îl dusese chiar ea în groapă și îl vârâse 
înăuntru, împreună cu mai mulți boi. 

Odată ghiftuit, se moleșise. 11 legaseră în lanţuri în timp 
ce dormea. 

Rhaegal fusese mai îndărătnic. Poate că auzea răgetele 
fratelui său din groapă, în ciuda zidurilor de cărămidă și 
piatră care-i despărţeau. 


In cele din urmă, au fost nevoiţi să-l acopere cu o plasă 
din zale grele de fier, în timp ce se tolănea pe terasa ei, și 
dragonul se luptase atât de aprig, încât le luase trei zile să-l 
coboare, zbătându-se, pe scările servitorilor. Șase oameni 
fuseseră arși în timpul acelei încleștări. 

lar Drogon... 

Umbra înaripată, îi spunea tatăl îndoliat. Era cel mai mare 
dintre cei trei, cel mai fioros, cel mai sălbatic, cu solzi negri 
ca noaptea și ochi asemenea unor văgăuni de foc. 

Drogon obișnuia să vâneze departe, în câmp, dar când 
era sătul îi plăcea să se tolănească la soare, în vârful Marii 
Piramide, acolo unde cândva șezuse harpia Meereenului. De 
trei ori încercaseră să-l prindă 

acolo și de trei ori eșuaseră. Patruzeci dintre cei mai viteji 
oameni ai ei își riscaseră viaţa încercând să-l captureze. 
Aproape toţi suferiseră 

arsuri și patru muriseră. Ultima oară când îl văzuse pe 
Drogon fusese la apusul soarelui, în seara celei de-a treia 
încercări. Dragonul negru 

222 

GEORGE R.R. MARTIN 

zbura spre nord, peste Skahazadhan, către ierburile 
înalte ale Mării Dothraki. Nu se mai întorsese. 

Mamă a dragonilor, gândi Daenerys. Mamă a monștrilor. 
Ce-am slobozit în lume? Sunt regină, dar tronul meu e făcut 
din oase arse și șade pe nisipuri mișcătoare. Fără dragoni, 
cum putea spera să păstreze Meereenul și, cu atât mai mult, 
să recâștige Westerosul? Sunt sângele dragonului, gândi ea. 
Dacă ei sunt monștri, sunt și eu. 

DUH OARE 

Șobolanul chiţăi când mușcă din el, zvârcolindu-i-se 
sălbatic în mâini, înnebunit să scape. Pântecele era partea 
cea mai gustoasă. Sfâșie carnea dulce și sângele cald i se 
prelinse pe buze. Era atât de bună, încât ochii i se umplură 
de lacrimi. Maţele îi chiorăiau, în timp ce înghiţea. 


La a treia mușcătură, șobolanul încetă să se mai zbată, iar 
e| se simţea aproape mulţumit. 

Apoi auzi glasuri dincolo de ușa temniţei. încremeni, 
dintr-odată, temându-se și să mestece. Avea gura plină de 
sânge, de carne și de păr, dar nu îndrăznea nici să scuipe, 
nici să înghită. Asculta îngrozit, neclintit ca o stâncă, 
târșâitul cizmelor și zornăitul cheilor de fier. 

Nu, gândi el, nu, o, zei, vă rog, nu acum, nu acum. li 
luase atât de mult să prindă șobolanul. Dacă mă văd cu el, o 
să mi-l ia, apoi o să vorbească 

și Lordul Ramsay o să mă chinuie. 

Știa că ar fi trebuit să ascundă șobolanul, dar îi era atât 
de foame. 

Trecuseră două zile de când nu mai mâncase, sau poate 
trei. Acolo, în beznă, era greu să-ţi dai seama. Deși avea 
braţele și picioarele subţiri ca niște nuiele, burta îi era 
umflată și goală și îl durea atât de tare încât nu putea dormi. 
Ori de câte ori închidea ochii, se pomenea amintindu-și de 
Lady Hornwood. După nunta lor, Lordul Ramsay o închisese 
într-un turn și o înfometase până la moarte. La sfârșit, își 
mâncase degetele. 

224 

GEORGE R.R. MARTIN 

Se ghemui într-un colț al celulei, strângându-și trofeul 
sub bărbie. 

Din colțurile gurii îi șiroia sânge, în timp ce ciugulea din 
șobolan, cu dinţii care-i mai rămăseseră, încercând să 
înghită cât mai multă carne caldă înainte să se deschidă 
celula. Carnea era aţoasă, dar atât de consistentă, încât 
avea impresia c-o să i se facă rău. Mestecă și înghiţi, 
culegând oscioarele din găurile gingiilor, rămase în locurile 
de unde îi fuseseră smulși dinţii. 11 durea când mesteca, dar 
îi era atât de foame, încât nu se putea opri. 

Sunetele se auzeau din ce în ce mai tare. O, zei, vă rog, 
să nu vină 


pentru mine, se rugă el, smulgând picioarele șobolanului. 
De multă 

vreme nu mai venise nimeni pentru el. Mai erau și alte 
celule, alți prizonieri. Uneori, le auzea ţipetele, chiar și prin 
zidurile groase de piatră. Femeile ţipă întotdeauna cel mai 
tare. Supse carnea crudă și încercă să scuipe osul piciorului, 
dar acesta îi săltă peste buza de jos și i se încâlci în barbă. 
Plecați, se rugă, plecați, treceţi de mine, vă rog, vă rog. 

Dar pașii se opriră tocmai când răsunau mai tare și cheile 
zornăiră 

exact în fața ușii sale. Şobolanul îi căzu printre degete. Iși 
șterse mâna însângerată de pantaloni. 

- Nu, bâigui el, nuuuu! 

Călcâiele îi scurmară în paie, în timp ce încerca să se 
împingă în colţ, în zidurile umede și reci de piatră. 

Sunetul cheii răsucindu-se în broască fu cel mai cumplit 
dintre toate. 

Când lumina îl izbi direct în faţă, scoase un țipăt. Fu 
nevoit să-și acopere ochii cu mâinile. Și i-ar fi scos din orbite, 
dacă ar fi îndrăznit, atât de tare îi bubuia capul. 

- Luaţi-mi-1, dar pe întuneric, vă rog, o, vă rog! 

- Nu-i el, vorbi un glas de băiat. Uită-te la el. Am greșit 
celula. 

- Ultima celulă la stânga, răspunse un alt băiat. Asta e 
ultima celulă 

la stânga, nu? 

- Da. Urmă o pauză. Ce spune? 

- Nu cred că-i place lumina. 

dansul dragonilor 

225 

- Ție ţi-ar placea, dacă ai arăta așa? Băiatul horcăi și 
scuipă. Și ce mai duhnește! O să mă sufoc. 

- A mâncat șobolani, spuse cel de-al doilea băiat. Uite. 

Primul băiat râse. 

- Așa e. Ce nostim! 


Am fost nevoit. Şobolanii îl mușcau când dormea, îi 
rodeau degetele de la mâini și de la picioare, chiar și faţa, 
așa că atunci când a pus mâna pe unul, n-a stat pe gânduri. 
Să mănânci sau să fii mâncat erau singurele opţiuni. 

- Am făcut-o, bălmăji el. Am făcut-o, am făcut-o, l-am 
mâncat, ei îmi fac același lucru, vă rog... 

Băieţii se apropiară, și fânul scârţâi ușor sub picioarele 
lor. 

- Vorbește-mi, zise unul dintre el. Era cel mai mic dintre 
cei doi, un băiat slab, dar isteţ. lţi amintești cine ești? 

Teama începu să clocotească în el și gemu. 

- Vorbește-mi. Spune-mi care e numele tău. 

Numele meu. Un urlet i se opri în gâtlej. 11 învăţaseră 
care e numele iui, da, îl învăţaseră, dar trecuse atât de mult 
timp încât uitase. Dacă-/ spun greșit, o să-mi mai taie un 
deget sau mai rău, o să... o să... 

Nu voia să se gândească la asta, nu putea să se 
gândească la asta. 

Simţea ace în gât, în ochi. Capul îi bubuia. 

- Vă rog, scânci el, cu glas subţire și slab. Vocea lui suna 
ca a unui bătrân de o sută de ani. Poate că atâţia și avea. De 
când sunt aici? Plecaţi, bălmăji el, printre dinţi sparți și 
degete rupte, cu ochii strâns închiși în faţa luminii teribil de 
strălucitoare. Vă rog, puteţi lua șobolanul, nu-mi faceți 
niciun râu... 

- Duhoare, spuse băiatul mai vânjos. Numele tău este 
Duhoare. 

a. 

Iți amintești? 

E| era cel cu torța. Băiatul mai pirpiriu avea inelul cu chei 
de fier. 

- Duhoare? Lacrimile ii șiroiau pe obraji. îmi amintesc. Da. 

Gura i se deschise și i se închise. Numele meu e Duhoare. 
Rimează 

cu urdoare. 

226 


GEORGE R.R. MARTIN 

în beznă, n-avea nevoie de nume, așa că era ușor de 
uitat. Duhoare, Duhoare, numele meu e Duhoare. Nu se 
născuse cu numele acela. Intr-o altă viaţă, fusese altcineva, 
dar aici și acum numele lui era Duhoare. 

A 

Iși amintea. 

Și pe băieţi și-i amintea. Erau îmbrăcaţi la fel, în tunici 
din lână de miel, gri-argintii, tivite cu albastru-închis. 
Amândoi erau scutieri, amândoi aveau opt ani și amândoi se 
numeau Walder Frey. Wa/der cel Mare și Walder cel Mic, da. 
Numai că băiatul cel mare era Walder cel Mic și cel mic era 
Walder cel Mare, ceea ce-i amuza pe băieţi și încurca pe 
toată lumea. 

- Vă cunosc, șopti el, prin buzele-i crăpate. Vă știu 
numele. 

- Trebuie să vii cu noi, spuse Walder cel Mic. 

- Nobilul lord are nevoie de tine, adăugă Walder cel Mare. 

Teama îl străpunse ca un pumnal. Sunt doar niște copii, 
își spuse el. 

Doi băieți de opt ani. Putea să biruie doi băieţi de opt ani, 
cu siguranţă. 

Chiar așa slăbit cum era, putea să ia torţa, să ia cheile, sa 
ia pumnalul din teaca de la șoldul lui Walder cel Mic, să 
evadeze. Nu. Nu, e prea ușor. E 

o cursă. Dacă fug, o să-mi mai taie un deget, o să-mi mai 
scoată niște dinți. 

Mai fugise o dată. Cu ani în urmă, parcă, pe când mai 
avea niţică 

vlagă, pe când era încă semeț. Atunci cu cheile venise 
Kyra. l-a spus că le furase, că știa o poartă dosnică, niciodată 
păzită. 

- Du-mă înapoi la Winterfell, stăpâne, îl implorase ea, 
lividă și tremurând. Nu cunosc drumul, nu pot evada 
singură. Vino cu mine, te rog. 


Și așa făcuse. Temnicerul era beat criţă, într-o băltoacă de 
vin, cu pantalonii în vine. Ușa carcerei era deschisă și poarta 
dosnică nepăzită, întocmai cum spusese ea. Au așteptat să 
se ascundă luna după un nor, apoi s-au furișat afară din 
castel și au traversat Apa Plângătoare, împleticindu-se peste 
pietre, pe jumătate înghețate de apa glacială a pârâului. Pe 
malul celălalt, o sărutase. 

- Ne-ai salvat, i-a spus. 

Nătărăule. Nătărăule. 

Totul fusese o capcană, un joc, o farsă. Lordului Ramsay îi 
plăcea vânătoarea și prefera prada cu două picioare. Toată 
noaptea au fugit prin 

dansul dragonilor 

227 

pădurea întunecoasă, dar la răsăritul soarelui, printre 
copaci a răzbătut sunetul îndepărtat al cornului și lătratul 
unei haite de copoi. 

- Ar trebui să ne despărţim, i-a spus Kyrei, în timp ce 
câinii se apropiau. Nu ne pot urmări pe amândoi. 

Dar fata era înnebunită de frică și a refuzat să plece de 
lângă el, chiar și când el i-a jurat că avea să se întoarcă după 
ea, cu o oaste de oameni de fier, dacă ea va fi cea urmărită. 

In mai puţin de o oră, erau prinși. Un câine l-a doborât la 
pământ și un al doilea a mușcat-o pe Kyra de picior, pe când 
se cățăra pe coasta unui deal. Ceilalţi i-au înconjurat, 
lătrând și mâărâind, dând să-i muște la fiecare mișcare, 
ținându-i în loc până când a sosit Ramsay Snow, cu hăi-tașii 
lui. Pe atunci, Ramsay era încă bastard, nu devenise încă un 
Bolton. 

- Aici eraţi! a spus el, zâmbindu-le din șa. Mă jigniţi, 
ratăcind așa. 

V-aţi săturat atât de repede de ospitalitatea mea? Atunci 
Kyra a înhăţat o piatră și i-a ţintit capul. A trecut la două 
palme de el și Ramsay a zâmbit: Trebuie să fii pedepsită. 

Duhoare își amintea privirea disperată, înspăimântată a 
Kyrei. Nu păruse niciodată atât de tânără ca în clipa aceea, 


doar o copilă, însă el n-a avut ce face. A fost vina ei, gândi 
el. Dacă ne-am fi despărțit, aşa cum am vrut eu, poate că 
unul dintre noi ar fi scăpat. 

Amintirea îl sufocă. Duhoare întoarse capul din faţa torței, 
cu ochii sclipind de lacrimi. Acum ce mai vrea de la mine? se 
întrebă el deznădăjduit. De ce nu mă lasă în pace? N-am 
făcut nimic, de data asta, de ce nu mă lasă pur și simplu 
aici, în beznă? Mâncase un șobolan, unul gras, cald, 
zvârcolindu-se... 

- Ar trebui să-l spălăm? întrebă Walder cel Mic. 

- Nobilul lord îl preferă împuţit, răspunse Walder cel Mare. 
De-aia i-a pus numele Duhoare. 

Duhoare. Numele meu e Duhoare, rimează cu deprimare. 
Trebuia să-și amintească asta. S/ujește și te supune și 
amintește-ți cine ești și nu vei mai avea de suferit. A promis, 
nobilul lord a promis. Chiar dacă ar fi vrut să 

opună rezistenţă, nu avea putere. li fusese stoarsă cu 
bătaia, cu biciul, 

228 

GEORGE R.R. MARTIN 

cu foamea. Când Walder cel Mic l-a ridicat și Walder cel 
Mare i-a făcut semn cu torţa să iasă din celulă, s-a supus 
docil ca un câine. Dacă ar fi avut coadă, și-ar fi vârât-o între 
picioare. 

Dacă aș fi avut coadă, Bastardul mi-arfi, tăiat-o. Gândul 
veni nechemat, un gând mârșav, periculos. Nobilul lord nu 
mai era bastard. Era Bolton, nu Snow. Regele-copil de pe 
Tronul de Fier îl recunoscuse pe Lordul Ramsay, dându-i 
dreptul de a folosi numele nobilului său tată. Dacă-i spunea 
Snow, îi aducea aminte de originea lui de bastard și îl scotea 
din minţi. Duhoare trebuia să-și amintească asta. Și propriul 
lui nume, trebuia să-și amintească propriul nume. Preţ de o 
clipă, îl uită și asta îl sperie atât de tare, încât căzu pe 
treptele abrupte de piatră ale temniţei, sfâșiindu-și 
pantalonii și sângerând. Walder cel Mic trebui să-l atingă cu 


torţa ca să-l facă să se ridice în picioare și să se urnească 
din loc. 

Afară, în curte, noaptea se lăsa peste Dreadfort și luna 
plină se înălța peste zidurile dinspre răsărit ale castelului. 
Lumina ei palidă proiecta umbrele înaltelor merloane 
triunghiulare peste pământul îngheţat, ca un șir de dinţi 
negri și ascuţiţi. Aerul era umed și rece și plin de mirosuri pe 
jumătate uitate. Lumea, își spuse Duhoare, așa miroase 
lumea. Nu știa cât timp petrecuse jos, în temniţă, dar trebuie 
să fi fost cel puţin o jumătate de an. Atâta, sau mai mult. 
Dar dacă au trecut cină ani, sau zece, sau douăzeci? Aș ști 
măcar? Dacă am fost nebun acolo, jos, și mi-a trecut 
jumătate din viață? Dar nu, era o prostie. Era imposibil să fi 
trecut atâta. Băieţii erau tot copii. Dacă ar fi trecut zece ani, 
ar fi devenit bărbaţi. Trebuia să-și amintească asta. Nu 
trebuie să-l las să mă înnebunească. Poate să-mi taie 
degetele de la mâini și de la picioare, poate să-mi scoată 
ochii și să-mi reteze urechile, dar nu poate să-mi ia mințile, 
dacă nu-l las. 

Walder cel Mic mergea în frunte, cu torța în mână. 
Duhoare îl urma, supus, cu Walder cel Mare imediat în 
spatele lui. Câinii din adăposturi lătrară când trecură pe 
lângă ei. Vântul se învolbura prin curte, pătrunzând prin 
pânza subţire a zdrenţelor jegoase pe care le purta și 
încreţin-du-i pielea. Aerul nopţii era rece și umed, dar nu 
vedea nici urmă de zăpadă, deși, cu siguranţă, iarna era 
aproape. Duhoare se întreba dacă 

dansul dragonilor 

229 

avea să apuce venirea ninsorilor. Câte degete voi avea la 
mâini? Câte la picioare? Când ridică o mână, fu șocat să 
vadă cât de albă și de descărnată 

era. Piele și os, gândi el. Am mâini de om bătrân. Era 
posibil să se fi înșelat în privinţa băieților? Dacă nu erau 
Walder cel Mic și Walder cel Mare, până la urmă, ci fii 
băieţilor pe care-i cunoscuse? 


Sala mare era întunecoasă și plină de fum. La stânga și la 
dreapta ardeau șiruri de torţe, strânse în scheletice mâini 
umane ieșite din ziduri. Sus, deasupra, grinzile erau 
înnegrite de fum și tavanul boltit se pierdea în umbră. Aerul 
mirosea a vin, bere și carne friptă. Stomacul i se agită 
zgomotos în prezenţa mirosurilor și gura începu să-i lase 
apă. 

Walder cel Mic îl împinse pe lângă mesele lungi la care 
mâncau oamenii garnizoanei. Le simţea ochii aţintiţi asupra 
lui. Cele mai bune locuri, sus, lângă dais, erau ocupate de 
favoriţii lui Ramsay, Băieții Bastardului. Ben Oase, bătrânul 
care îngrijea preaiubiţii câini de vânătoare ai nobilului lord. 
Damon, zis Damon Dansează-pentru-Mine, bălai și copilăros. 
Mârăitul, care-și pierduse limba fiindcă Lordul Roose îl auzise 
vorbind nechibzuit. Alyn Ursuzul. Jupuitorul. Dick Gălbejitul. 

Mai departe, la masa comună, erau alţii pe care Duhoare 
îi cunoștea cel puţin din vedere, dacă nu după nume: 
mercenari și sergenţi, soldaţi, temniceri și torţionari. Dar 
erau și străini, feţe pe care nu le știa. Unii strâmbau din nas 
când trecea, iar alţii râdeau când dădeau cu ochii de el. 

Oaspeți, gândi Duhoare, prietenii nobilului lord, iar eu 
sunt adus să-i distrez. Un fior de groază îi străbătu trupul. 

La masa de onoare, bastardul lui Bolton ședea în jilțul 
tatălui său, sorbind din cupa tatălui său. Doi bătrâni stăteau 
la aceeași masă cu el, iar Duhoare știu dintr-o privire că 
amândoi erau lorzi. Unul era înalt și sfrijit, cu ochi de 
cremene, o barbă albă, lungă, și faţa aspră ca gerul iernii. 
Pieptarul pe care-l purta era o blană jerpelită de urs, roasă 
și soioasă. Pe dedesubt, avea cămașă de zale, deși se afla la 
masă. Cel de-al doilea lord era înalt și el, dar cocârjat, spre 
deosebire de primul, care avea spatele drept. Avea un umăr 
mai ridicat decât celălalt și se gârbovea deasupra străchinii, 
ca un vultur deasupra unui stârv. Avea ochi cenușii 

230 

GEORGE R.R. MARTIN 


și lacomi, dinţi galbeni, iar barba-i bifurcata era o 
încâlceală de zăpadă 

și argint. Doar câteva smocuri de păr alb îi mai atârnau 
pe ţeasta pătată, însă mantia pe care o purta era moale și 
frumoasă, din lână gri tivită cu zibelină neagră și prinsă pe 
umăr cu o stea cu multe raze, făurită din argint bătut. 

Ramsay era înveșmântat în negru și trandafiriu: cizme 
negre, centură 

și teacă negre, pieptar negru din piele peste o cămașă 
din catifea, cu fâșii de satin roșu-închis. In urechea dreaptă îi 
strălucea un granat tăiat în forma unei picături de sânge. 
Insă, în ciuda măreției veșmintelor sale, rămânea un bărbat 
hidos, osos, cu umerii lăsaţi, cu o corpolenţă care sugera că 
avea să devină, cu timpul, prea gras. Pielea-i era roz și 
pătată, nasul mare, gura mică, părul lung, negru și uscat. 
Avea buze mari și cărnoase, dar ceea ce observau oamenii la 
el întâi și întâi erau ochii. 

Moștenise ochii nobilului său tată: mici, apropiaţi, ciudat 
de deschiși la culoare. Grijantomă, numeau unii această 
nuanţă, dar, la drept vorbind, ochii lui erau aproape incolori, 
ca două cioburi de gheaţă murdară. 

Când îl zări pe Duhoare, schiţă un zâmbet umed. 

- lată-1. Vechiul meu prieten ursuz, spuse el, adăugând, 
către cei de lângă el: Duhoare m-a însoţit de când eram 
copil. Nobilul meu tată 

mi l-a dăruit, ca semn al iubirii sale. 

Cei doi lorzi schimbară o privire. 

- Auzisem că slujitorul tău a murit, spuse cel gârbovit. 
Ucis de Casa Stark, se spunea. 

Lordul Ramsay chicoti. 

- Oamenii de fier îţi vor spune: ce e mort nu moare 
niciodată, ci renaște, mai tare și mai puternic. Ca Duhoare. 
Deși miroase a mormânt, aici n-am să te contrazic. 

- Miroase a excremente și a vomă stătută. Lordul gârbovit 
azvârli osul pe care-l rodea și își șterse degetele de faţa de 


masă. Există vreun motiv pentru care trebuie să ne impui 
prezenţa lui la masă? 

Cel de-al doilea lord, bătrânul cu spatele drept, în cămașă 
de zale, îl cercetă pe Duhoare cu ochi de cremene. 

dansul dragonilor 

231 

- Uită-te bine la el, îl îndemnă pe celălalt lord. I-a albit 
părul și e mai slab cu douăzeci de kilograme, da, darnu e un 
servitor. Ai uitat? 

Lordul cocârjat îl cercetă atent și pufni: 

- EI? E cu putinţă? Pupilul lui Stark. Zâmbitor, mereu 
zâmbitor. 

- Acum zâmbește mai rar, mărturisi Lordul Ramsay. Se 
poate să-i fi spart câţiva dintre frumoșii dinţi albi. 

- Ai fi făcut mai bine să-i tai beregata, zise lordul în zale. 
Un câine care se îndreaptă împotriva stăpânului nu merită 
decât să fie jupuit. 

- O, a fost jupuit, pe ici, pe colo, zise Ramsay. 

- Da, lordul meu. Am fost rău, lordul meu. Necuviincios 
și... Iși linse buza, încercând să-și aducă aminte ce altceva 
mai făcuse. S/ujește și supune-te, îşi spuse, și te va lăsa să 
trăiești și să-ți păstrezi ce ţi-a mai rămas din trup. Slujește și 
supune-te și nu-ți uita numele. Duhoare. 

Duhoare, rimează cu umilitoare... râu și... 

-Ai sânge la gură, remarcă Ramsay. larăși ţi-ai ros 
degetele, Duhoare? 

- Nu. Nu, stăpâne. Jur. 

Duhoare încercase odată să-și muște degetul inelar, ca să 
nu-l mai doară după ce-i luaseră pielea de pe el. Lordul 
Ramsay nu tăia niciodată pur și simplu degetul unui om. 
Prefera să-l jupoaie și să lase carnea goală să se usuce, să 
crape și să supureze. Duhoare fusese biciuit, schingiuit și 
tăiat, dar nicio durere nu era la fel de chinuitoare ca aceea 
care venea după jupuire. Era genul de durere care te scoate 
din minţi și pe care n-o poţi suporta mult timp. Mai devreme 
sau mai târziu, victima urla: 


- Gata, te rog, gata, oprește durerea, taie-1. 

Și Lordul Ramsay îi făcea pe plac. Jucau un joc. Duhoare 
învățase regulile, după cum îi stăteau mărturie mâinile și 
picioarele, dar atunci, o singură dată, uitase și încercase să 
pună singur capăt durerii, cu dinţii. Ramsay se supărase și 
ofensa îl costase pe Duhoare încă un deget de la picior. 

- Am mâncat un șobolan, bălmăji el. 

232 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Un șobolan? Ochii spălăciţi ai lui Ramsay scânteiară în 
lumina torțelor. Toţi șobolanii din Dreadfort îi aparţin 
nobilului meu tată. 

Cum îndrăznești să te ospătezi cu unul fără permisiunea 
mea? 

Duhoare nu știa ce să spună, așa că nu spuse nimic. Un 
singur cuvânt greșit l-ar fi putut costa încă un deget de la 
picior, chiar de la mână. 

Până acum, pierduse două degete de la mâna stângă și 
degetul mic de la mâna dreaptă, dar numai degetul mic de 
la piciorul drept și trei de la stângul. Uneori, Ramsay glumea 
spunând c-o să-l facă simetric. Stăpânul meu doar glumea, 
încercă să-și spună. Nu vrea să mă rănească, mi-a spus-o, 
face asta doar când îi dau un motiv. Stăpânul lui era blând și 
milostiv. Ar fi putut să-i jupoaie faţa, pentru unele lucruri pe 
care Duhoare le spusese, înainte să-și înveţe adevăratul 
nume și locul cuvenit. 

- Devine plictisitor, zise lordul în cămașă de zale. 
Omoară-l și cu asta, basta. 

Lordul Ramsay își umplu cupa cu bere. 

- Asta ne-ar strica petrecerea, lordul meu. Duhoare, am 
vești bune pentru tine. Mă căsătoresc. Nobilul meu tată îmi 
aduce o fată din Casa Stark. Arya, fiica Lordului Eddard. Ți-o 
amintești pe micuța Arya, nu-i așa? 

Arya încurcă-lume, îi veni să spună. Arya Chip de Cal. 
Sora cea mică 


a lui Robb, cu părul castaniu, faţa prelungă, slabă ca un 
băț, mereu murdară. Sansa era cea frumoasă. |și amintea o 
vreme în care crezuse că 

Lordul Eddard Stark ar putea să-l însoare cu Sansa și să-l 
recunoască 

drept fiu, dar asta fusese doar o închipuire de copil. Arya, 
însă... 

- Mi-o amintesc. Arya. 

- Va fi Doamna de Winterfell, iar eu stăpânul ei. 

E doar o copilă. 

- Da, stăpâne. Felicitări. 

- Vii la nuntă, Duhoare? 


Șovăi. 

- Dacă dorești, stăpâne. 
- O, da. 

dansul dragonilor 

233 


Șovăi din nou, întrebându-se dacă era vreo capcană 
nemiloasă. 

- Da, stăpâne. Dacă îţi face plăcere, aș fi onorat. 

- Trebuie să te scoatem, atunci, din temnitța aia 
respingătoare. Să 

te ferchezuim, să-ţi găsim niște haine curate, ceva de 
mâncare. Niște terci bun și moale. Ți-ar plăcea? Poate niște 
plăcintă de mazăre învelită în slănină. Am o mică sarcină 
pentru tine și va trebui să te întremezi, dacă vrei să mă 
slujești. Vrei într-adevăr să mă slujești, știu. 

- Da, stăpâne. Mai mult decât orice. Un fior îi străbătu 
trupul. 

Sunt Duhoare al tău. Lasă-mă, te rog să te slujesc. Te rog. 

- Dacă mă rogi atât de frumos, cum aș putea să te refuz? 
Ramsay Bolton zâmbi. Plec la război, Duhoare. Și tu vei veni 
cu mine, să mă 

ajuţi să-mi aduc acasă mireasa fecioară. 

BRAN 


Ceva din ţipătul corbului îi trimise un fior pe șira spinării. 
Sunt aproape bărbat, fu Bran nevoit să-și reamintească. 
Trebuie să fiu curajos acum. 

Dar aerul era tăios, rece și plin de spaime. Până și Vară 
era speriat. 

| se ridică părul pe ceafă. Umbrele se întindeau pe coama 
muntelui, negre și lacome. Toţi copacii erau aplecaţi, 
încovoiaţi sub povara dea 

gheaţă pe care o purtau. Unii nici nu mai arătau a copaci. 
Ingropaţi în zăpadă îngheţată, de la rădăcini până la 
coroană, se îngrămădeau pe deal ca niște uriași, fiinţe 
monstruoase, diforme, cocoșate sub vântul îngheţat. 

- Uite-i acolo. 

Cercetașul scoase sabia. 

- Unde? 

Glasul Meerei era o șoaptă. 

- Aproape. Nu știu. Pe undeva. 

Corbul ţipă din nou. 

- Hodor, murmură Hodor. 

Avea mâinile vârâte sub brațe. Din miriștea maronie a 
bărbii îi atârnau ţurţuri, iar mustaţa era plină de muci 
îngheţațţi, sclipind roșietici în lumina asfinţitului. 

dansul dragonilor 

235 

- Și lupii sunt aproape, îi avertiză Bran. Cei care ne-au 
urmărit. 

Vară le simte mirosul ori de câte ori suntem în bătaia 
vântului. 

- Lupii sunt cea mai mică grijă a noastră, zise Mâini-Reci. 
Trebuie să urcăm. In curând se întunecă. Aţi face bine să fiţi 
înăuntru înainte de venirea nopţii. Căldura voastră o să-i 
atragă. Privi spre vest, unde lumina soarelui la apus putea fi 
zărită vag printre copaci, ca strălucirea unui foc îndepărtat. 

- E singura cale de intrare? întrebă Meera. 

- Ușa din spate e la șaisprezece kilometri spre nord, 
printr-o văgăună. 


Era tot ce avea de spus. Nici măcar Hodor nu putea să 
coboare printr-o văgăună, cu greutatea lui Bran pe spate, iar 
șaisprezece kilometri pentru Jojen erau acum la fel de 
imposibil de străbătut ca o mie. 

Meera privi muntele ce se înălța deasupra lor. 

- Drumul pare liber. 

- Pare, mormăi posomorât cercetașul. Simţi frigul? Sunt 
undeva pe-aproape. Unde sunt? 


A 


- In peșteră, sugeră Meera. Peștera e păzită. Nu pot trece. 

Cercetașul arătă cu sabia: 

- Vedeți intrarea de colo? La jumătatea povârnișului, între 
copacii inimii, despicătura aceea în stâncă? 

- O văd, zise Bran. Vedea corbi intrând și ieșind în zbor. 

Hodor se mută de pe un picior pe altul. 

- Hodor. 

- O cută în stâncă, asta-i tot ce văd, zise Meera. 

- Acolo e o cale de trecere. Abruptă și întortocheată, la 
început, un culoar prin stâncă. Dacă puteţi ajunge acolo, 
veţi fi în siguranță. 

- Și tu? 

- Peștera e păzită. 

Meera cercetă despicătura din coasta muntelui. 

- Nu pot fi mai mult de o mie de metri de-aici până acolo. 

Nu, gândi Bran, dar tot drumul ăla e în sus. Povârnișul era 
abrupt și împădurit din abundență. Ninsoarea se oprise 
acolo cu trei zile în 

236 

GEORGE R.R. MARTIN 

urmă, dar nu se topise nimic. Sub copaci, pământul era 
înveșmântat în alb, încă imaculat și neatins. 

- Nu e nimeni aici, zise Bran cu curaj. Uitaţi-vă la zăpadă. 
Nu sunt urme de pași. 

- Umblătorii albi calcă ușor pe zăpadă, spuse cercetașul. 
Nu vei găsi nicio urmă a trecerii lor. 

O pasăre cobori din văzduh și i se așeză pe umăr. Doar o 
duzină 

de păsări mari și negre mai erau cu ei. Celelalte 
dispăruseră pe drum. 

In fiecare dimineaţă, când se sculau, erau tot mai puţine. 

- Vino, căârâi pasărea. Vino, vino. 


Cioara cu trei ochi, gândi Bran. Clarvăzătorul verde. 

- Nu e departe, spuse el. Avem puţin de urcat și suntem în 
siguranţă. Poate că putem să facem un foc. 

Cu toţii erau uzi, înfriguraţi și înfometați, cu excepţia 
cercetașului, iar Jojen Reed era prea slăbit ca să meargă 
neajutat. 

- Duceţi-vă voi. Meera Reed se aplecă lângă fratele ei. Era 
așezat în scorbura unui stejar, cu ochii închiși, tremurând 
nestăpânit. Porțiunea mică de faţă care i se putea vedea de 
sub glugă și fular era albă ca zăpada dimprejur, însă 
răsuflarea îi aburea încă ușor din nări. Meera îl cărase toată 
ziua. Mâncarea și focul o să-l pună pe picioare, încerca să-și 
spună 

Bran, deși nu era convins. Nu pot să lupt și în același timp 
să-l car pe Jojen, continuă Meera, urcușul e prea abrupt. 
Hodor, du-1 tu pe Bran sus, la peștera aceea. 

- Hodor. 

Hodor bătu din palme. 

-Jojen trebuie neapărat să mănânce, zise Bran nefericit. 

Trecuseră douăsprezece zile de când elanul se prăbușise 
pentru a treia și ultima oară, de când Mâini-Reci 
îngenunchease lângă el în troianul de zăpadă și murmurase 
o binecuvântare, într-o limbă necunoscută, în timp ce-i tăia 
beregata. Bran a plâns ca o fetiță când a văzut ţâșnind 
sângele strălucitor. Nu se simţise niciodată mai schilod ca 
atunci, privind neputincios cum Meera Reed și Mâini-Reci 
măcelăresc bravul 

dansul dragonilor 

237 

animal care îi dusese atâta drum. Și-a spus că n-o să 
mănânce, că prefera să flămânzească decât să se ospăteze 
din carnea unui prieten, dar, în cele din urmă, mâncase de 
două ori, o dată în pielea lui și o dată în pielea lui Vară. Așa 
sfrijit și hămesit cum fusese elanul, bucăţile de carne pe 
care le tăiase cercetașul din trupul lui îi ţinuseră în viaţă 


timp de șapte zile, până când le-au mâncat pe ultimele, 
cuibăriți lângă un foc, în ruinele unei vechi fortificaţii. 

- Trebuie să mănânce, fu de acord Meera, mângâind 
fruntea fratelui său. Trebuie să mâncăm cu toţii, darnuenici 
urmă de hrană aici. P/lecați Bran clipi, alungându-și o lacrimă 
și o simţi înghețându-i pe obraz. 

Mâini-Reci îl luă pe Hodor de braţ. 

- Lumina scade. Dacă nu sunt aici chiar acum, vor fi 
curând. Haideţi. 

Tăcut, o dată în viaţă, Hodor își scutură zăpada de pe 
picioare și se avântă prin nămeţi, cu Bran în spate. Mâini- 
Reci pășea apăsat lângă ei, cu sabia într-o mână neagră. 
Vară îi urma. Pe alocuri, zăpada era mai înaltă decât el, și 
uriașul lup străvechi trebuia să se oprească și să se scuture, 
după ce plonja prin crusta subţire. In timp ce urcau, Bran se 
răsuci cu greu în coșul său și o văzu pe Meera trecându-și un 
braţ pe sub trupul fratelui său, ca să-l ridice în picioare. £ 
prea greu pentru ea. E lihnită defoame, nu mai e la fel de 
puternică. Fata apucă harponul-trident cu cealaltă mână, 
înfigându-i dinţii în zăpadă, ca să-și găsească un mic punct 
de sprijin. Meera abia începuse să ia muntele pieptiș, când 
târându-l, când cărându-l în spate pe frăţiorul ei, când 
Hodor trecu printre doi copaci și Bran nu-i mai văzu. 

Panta deveni mai abruptă. Troienele crăpau sub cizmele 
lui Hodor. 

O dată, o piatră se mișcă sub piciorul lui și el alunecă în 
spate, fiind cât pe ce să se rostogolească pe povârniș. 
Cercetașul îl prinse de braţ, salvându-l. 

- Hodor, făcu Hodor. 

Fiecare rafală de vânt umplea aerul de o pudră albă, fină, 
ce strălucea ca sticla sub ultimele raze de lumină ale zilei. 
Corbii fâlfăiau în jurul lor. 

238 

GEORGE R.R. MARTIN 

Unul zbură înainte și dispăru în peșteră. Doar optzeci de 
metri de-acum, gândi Bran, nu e deloc departe. 


Vară se opri brusc, la poalele unei pante abrupte de 
zăpadă 

imaculată. Lupul străvechi întoarse capul, adulmecă 
aerul, apoi mâărâi. 

Cu părul zburlindu-se, începu să se retragă. 

- Hodor, oprește-te, spuse Bran. Hodor. Așteaptă. 

Ceva se întâmpla. Vară simţea asta în nări, și Bran la fel. 
Ceva rău. 

Ceva aproape. 

- Hodor, nu. Intoarce-te. 

Mâini-Reci își continua urcușul și Hodor voia să ţină pasul 
cu el. 

- Hodor, hodor, hodor, mărâi el tare, ca să acopere 
protestele lui Bran. 

Răsuflarea îi devenise greoaie. Un abur palid se revărsa în 
aer. Făcu un pas, apoi încă unul. Zăpada îi ajungea aproape 
până la brâu și panta era foarte abruptă. Hodor stătea 
aplecat, ţinându-se cu mâinile de pietre și de copaci. încă un 
pas. încă unul. Zăpada pe care o răscolea Hodor aluneca în 
jos, stârnind o mică avalanșă în spatele lor. 

Șaizeci de metri. Bran își lungi gâtul într-o parte, să vadă 
mai bine peștera. Atunci văzu altceva. 

- Un foc! In mica despicătură dintre copacii inimii pâlpâia 
o lumină, o lumină roșiatică, o chemare prin întunericul ce 
se lasa. Priviţi, cineva... 

Hodor urlă. Se răsuci, se împiedică și căzu. 

Bran simţi lumea alunecând într-o parte, când vânjosul 
grăjdar se răsuci violent. Un impact zguduitor îi smulse 
răsuflarea din piept. Cu gura plină de sânge, Hodor se 
zbâtea și se rostogolea, strivindu-l pe băiatul infirm cu 
greutatea lui. 

Ceva îl ține de picior. Preţ de o clipă, Bran crezu că poate 
o rădăcină 

i se încâlcise în jurul gleznei... până când rădăcina se 
mișcă. O mană, văzu el, în timp ce creatura ţâșni întreagă de 
sub zăpadă. 


Hodor lovi cu piciorul, izbind în plin faţa creaturii cu un 
călcâi acoperit de zăpadă, dar omul mort părea că nici 
măcar nu simte. Apoi cei doi se încleștară, lovindu-se cu 
pumnii, zgâriindu-se, alunecând în josul povârnișului. In 
rostogolire, gura și nasul lui Bran se umplură de 

dansul dragonilor 

239 

zăpadă, dar în clipa următoare era din nou deasupra. 
Ceva îl izbi în creștet, o piatră, o bucată de gheaţă sau 
pumnul unui om, nu-și dădea seama, și se pomeni afară din 
coș, rășchirat pe coasta muntelui, scuipând zăpadă, cu 
mânușa plină de părul pe care-l smulsese din capul lui 
Hodor. 

De jur împrejur, de sub omăt se ridicau creaturi. 

Două, trei) patru. Bran le pierdu șirul. Se înălțau ca niște 
talazuri furioase, stârnind nori de zăpadă. Unele purtau 
mantii negre, altele piei zdrențuite, altele nimic. Toate aveau 
carnea albă și mâinile negre. 

Ochii le străluceau ca niște stele albăstrii. 

Trei se năpustiră asupra cercetașului. Bran îl văzu pe 
Mâini-Reci spintecând faţa unei creaturi. Făptura continuă să 
se apropie, împingându-l în braţele alteia. Alte două erau pe 
urmele lui Hodor, pășind greoaie în josul pantei. Bran își 
dădu seama, cu spaima amară a neputinței, că Meera avea 
să urce direct în braţele acestuia. Lovi zăpada și strigă, s-o 
avertizeze. 

Ceva îl apucă strâns. 

In clipa aceea, strigătul lui deveni un răcnet. Bran luă un 
pumn de zăpadă și i-o azvârli în faţă, dar creatura nici nu 
clipi. O mână neagră îi pipăia chipul, alta pântecele. 
Atingerea degetelor era ca de fier. 

O să-mi scoată măruntaiele. 

Dar, dintr-odată, Vară era între ei. Bran văzu piele 
sfâșiindu-se ca o pânză proastă, auzi oase sfărâmându-se. 
Văzu o mână smulsă din încheietură, degete palide 
zvârcolindu-se, o mânecă din pânză aspră 


neagră, decolorată. Negru, gândi el, veșminte negre, a 
fost un om al Rondului. Vară azvârli braţul, se răsuci și își 
afundă colții în beregata mortului, sub bărbie. Când uriașul 
lup cenușiu înălță capul, smulse aproape tot gâtul creaturii, 
într-o explozie de carne albă, putredă. 

Mâna smulsă continua să se miște. Bran se rostogoli, 
îndepărtându-se. 

întins pe burtă, cu degetele înfipte în zăpadă, zări copacii 
de deasupra, albi, înveșmântaţi în omăt, și strălucirea 
portocalie dintre ei. 

Cincizeci de metri. Dacă s-ar putea târî cincizeci de metri, 
nu l-ar prinde. Umezeala i se strecura prin mănuși, în timp 
ce se agăța de 

240 

GEORGE R.R. MARTIN 

rădăcini și de pietre, către lumină. încă puțin, numai 
puțin. Apoi te poți odihni lângă foc. 

Ultimele raze de lumină dispăruseră dintre copaci. Se 
lăsase noaptea. 

Mâini-Reci spinteca în stânga și-n dreapta cercul de 
făpturi moarte care-l 

împresura. Vară o sfârteca pe cea pe care tocmai o 
doborâăse, cu dinţii înfipţi în faţa ei. Nimeni nu se sinchisea 
de Bran. Se căţără puţin mai sus, tră- 

gându-și sub el picioarele neputincioase. Dacă pot ajunge 
la peștera aceea... 

- Hooooodor! veni un scâncet, de undeva de jos. 

Și, dintr-odată, nu mai era Bran, băiatul infirm care se 
țâra prin zăpadă, dintr-odată era Hodor, la jumătatea 
drumului în josul muntelui, cu creatura încercând să-i scoată 
ochii. Răcnind, se ridică în picioare, clătinându-se, azvârlind 
făptura cât colo, cu putere. Creatura se propti într-un 
genunchi, apoi începu să se ridice din nou. Bran smulse 
sabia lungă a lui Hodor din teacă. Undeva, în adâncul său, îl 
auzea pe bietul Hodor continuând să scâncească, dar în 
afară era o furie înaltă de doi metri, cu o veche sabie de fier 


în mână. O ridică și o cobori asupra omului mort, mârâind 
când lama tăie prin lână udă, zale ruginite și piele putredă și 
mușcă adânc în oasele și carnea de dedesubt. 

- HODOR! urlă el și izbi din nou. 

De data aceasta desprinse capul creaturii de trup și, preţ 
de o clipă, exultă... până când o pereche de mâini moarte 
începu să-i caute, bâjbâind orbește, gâtul. 

Bran se dădu înapoi, sângerând și Meera Reed era acolo, 
vârându-și harponul adânc în spatele creaturii. 

- Hodor! răcni Bran din nou, făcându-i semn cu mâna să 
urce. 

Hodor, hodor. 

Jojen se răsucea fără vlagă, acolo unde îl lăsase sora lui. 
Bran se duse la el, aruncă sabia lungă, îl cuprinse pe băiat în 
braţele care erau ale grăjdarului și se ridică în picioare, 
clătinându-se. 

-HODORI! zbieră el. 

Porniră înapoi în susul muntelui, cu Meera în frunte, 
îndepărtând creaturile cu harponul. Nu puteau fi rănite, dar 
se mișcau încet și greoi. 

dansul dragonilor 

241 

- Hodor, spunea Hodor la fiecare pas. Hodor, hodor. 

Bran se întrebă ce-ar crede Meera dacă i-ar spune pe 
neașteptate că 

o iubește. 

Sus, deasupra lor, siluete învăpăiate dansau în zăpadă. 

Creaturile, îşi dădu Bran seama. Cineva a dat foc 
creaturilor. 

Vară mărâia și își arăta colții, dansând în jurul celei mai 
apropiate, o matahală descompusă, învăluită în vârtejuri de 
foc. N-ar trebui să se apropie atât de mult, ce face? Apoi se 
văzu pe sine, întins cu faţa în jos, în zăpadă. Lupul străvechi 
încerca să alunge creatura de lângă el. Ce-o să se întâmple 
dacă mă omoară? se întrebă băiatul. Voi rămâne Hodor pe 


veci? Mă voi întoarce în pielea lui Vară? Sau voi fi pur și 
simplu mort? 

Lumea se învârtea, ameţitoare, în jurul lui. Copaci albi, 
cer negru, flăcări roșii, totul se rotea, se răsucea, se 
învârtejea. Simţi cum se împiedică. 11 auzi pe Hodor 
strigând: Hodor hodor hodor hodor. Hodor hodor hodor 
hodor. Hodor hodor hoador hodor hodor. Un stol de corbi se 
revărsa din peșteră și văzu o fetiţă cu o torţă în mână, 
săltând dintr-o parte în alta. Pentru o clipă, Bran crezu că e 
Arya... absurd, căci știa că surioara lui se afla la mii de 
kilometri depărtare sau era moartă. Și, totuși, era acolo, 
învârtindu-se, o făptură sfrijită, jerpelită, sălbăticită, cu părul 
răvășit. Ochii lui Hodor se umplură de lacrimi care îngheţară 
pe loc. 

Totul se întoarse pe dos, cu susul în jos, și Bran se pomeni 
înapoi în pielea lui, pe jumătate îngropat în zăpadă. 
Creatura în flăcări se înălța, amenințătoare, deasupra lui, 
profilându-se pe fundalul copacilor în giulgiuri de nea. Era 
una dintre cele dezbrăcate, observă Bran, cu o clipă înainte 
ca arborele de lângă el să-și scuture toată zăpada direct 
peste capul lui. 

Când își veni în fire, zăcea pe un pat de ace de pin, sub 
un plafon întunecat de piatră. Peștera. Sunt în peșteră. 
Păstra gustul de sânge în gură, acolo unde își mușcase 
limba. In dreapta ardea un foc, revăr-sându-și căldura peste 
fața lui și senzaţia era mai plăcută decât orice simţise până 
atunci. Vară era acolo, adulmecând împrejur. Și Hodor, ud 
leoarcă. Meera legăna capul lui Jojen în poală. Făptura-Arya 
stătea deasupra lor, strângându-și torța în mână. 

242 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Zăpada, spuse Bran. A căzut pe mine. M-a îngropat. 

- Te-a ascuns. Eu te-am scos afară. Meera făcu semn cu 
capul către fată: Dar ea a fost cea care ne-a salvat. Torța... 
focul îi ucide. 

- Focul îi arde. Focul e mereu flămând. 


Acela nu era glasul Aryei, nici al vreunui alt copil. Era un 
glas de femeie, subţire și dulce, cu o sonoritate melodioasă 
cum Bran nu mai auzise până atunci și o tristețe care îi 
frângea inima. Bran miji ochii, s-o vadă mai bine. Era o fată, 
dar mai scundă decât Arya, cu pielea pătată 

ca a unei căprioare sub o mantie de frunze. Avea ochi 
stranii: mari și apoși, aurii-verzui, cu pupile înguste, ca de 
pisică. Nimeni n-are asemenea ochi. Părul ei era o încâlceală 
maro, roșie și aurie, culorile toamnei, în care se împleteau 
lujeri de viţă, rămurele și flori uscate. 

- Cine e? întrebă Meera Reed. 

Bran știa. 

- E un copil. Un copil al pădurii. 

Tremura, de exaltare și de frig deopotrivă. Descinseseră 
într-una dintre poveștile Bătrânei Nan. 

- Primii Oameni ne-au numit copii, răspunse mica femeie. 
Uriașii ne-au zis woh dak nag gran, oamenii-veveriţe, fiindcă 
eram atât de mici, de ageri și de atașați de copaci, dar nu 
suntem nici veveriţe, nici copii. In Limba Adevarată numele 
nostru înseamnă cei care cântă 

cântecul pământului. înainte ca Limba voastră Veche să 
fie vorbită, noi ne-am cântat cântecele timp de zece mii de 
ani. 

- Acum vorbești Limba Comună, spuse Meera. 

- Pentru el. Pentru copilul Bran. M-am născut pe vremea 
dragonului și, timp de două sute de ani, am umblat în lumea 
oamenilor, să văd, să 

ascult și să învăţ. Poate aș mai fi hoinărit și-acum, dar 
picioarele mă 

dureau și aveam inima obosită, așa că m-am îndreptat 
spre casă. 

- Două sute de ani? se miră Meera. 

Copila zâmbi. 

- Oamenii, ei sunt de fapt copiii. 

- Ai un nume? întrebă Bran. 

dansul dragonilor 


243 

- Când am nevoie. Flutură torţa către o crăpătură neagră 
în peretele din adâncul peșterii. Drumul nostru coboară. 
Trebuie să veniţi cu mine acum. 

Bran tremură din nou. 

- Cercetașul... 

- Nu poate veni. 

- L-au omorât. 

- Nu. L-au omorât de mult. Haide, acum. E mai cald în 
adâncuri și nimeni n-o să vă facă niciun rău. Vă așteaptă. 

- Cioara cu trei ochi? întrebă Meera. 

- Clarvăzătorul verde. 

Și cu aceasta, porni la drum, iar ei nu avură încotro și o 
urmară. 

Meera îl ajută pe Bran să urce înapoi pe spatele lui Hodor, 
deși coșul era pe jumătate distrus și ud de la zăpada topită. 
Apoi își cuprinse fratele cu un braţ și îl ridică în picioare. 
Ochii lui Jojen se deschiseră. 

- Ce? făcu el. Meera? Unde suntem? Când văzu focul, 
zâmbi. Am avut cel mai ciudat vis. 

Culoarul era îngust și întortocheat și atât de scund încât 
în scurt timp Hodor mergea aplecat. Bran se ghemuia cât 
putea, dar, chiar și așa, începu curând să lovească plafonul 
cu creștetul. La fiecare atingere, stratul de murdărie se 
sfărâma, căzându-i în ochi și în păr și, o dată, Bran își izbi 
fruntea de o rădăcină albă și groasă care creștea din 
peretele tunelului, năpădită de lujeri și pânze de păianjen. 

Copila mergea înainte cu torţa în mână, cu mantia de 
frunze foșnind în urma ei, dar culoarul cotea atât de mult, 
încât foarte curând Bran o pierdu din ochi. Mai rămase doar 
lumina oglindită pe zidurile tunelului. După ce coborâră 
puţin, peștera se despărţi, însă culoarul din stânga era 
negru ca smoala, așa că până și Hodor știu că trebuie să 

urmeze torța mișcătoare din dreapta. 

Felul în care se mișcau umbrele dădea impresia că 
zidurile se mișcă 


și ele. Bran văzu imenși șerpi albi intrând și ieșind din 
pământ și inima începu să-i bubuie de frică. Se întrebă dacă 
nu cumva nimeriseră 

244 

GEORGE R.R. MARTIN 

într-un cuib de șerpi de lapte sau viermi uriași de 
morminte, moi, palizi și gelatinoși. Viermii de morminte au 
dinți. 

Hodor îi văzu și el. 

- Hodor, scânci el, refuzând să mai înainteze. 

Dar când copila se opri să-i aștepte, lumina torţei rămase 
neclintită 

și Bran își dădu seama că șerpii nu erau decât rădăcini 
albe, ca aceea de care se lovise cu capul. 

- Sunt rădăcini de copaci ai inimii, spuse el. Hodor, îţi 
amintești copacul inimii din pădurea zeilor? Copacul alb cu 
frunze roșii? Un copac nu-ţi poate face rău. 

- Hodor. 

Hodor se năpusti înainte, grăbindu-se după copilă și torţa 
ei, spre adâncurile pământului. Trecură pe lângă altă 
bifurcaţie, apoi pe lângă 

încă una și ajunseră într-o cavernă imensă, cât sala mare 
de la Winterfell, cu dinţi de piatră atârnând din tavan și alţii 
țâșnind prin podea. Copilă 

în mantie de frunze ţesu o cărare printre ei. Din când în 
când, se oprea și le făcea semn cu torţa, nerăbdătoare. Pe 
aici, părea să spună, pe aici, mai repede. 

Urmară alte culoare laterale, alte încăperi și Bran auzi 
apă picurând undeva în dreapta. Când se uită într-acolo, 
văzu ochi privindu-i, ochi cu pupile înguste care străluceau, 
oglindind lumina torței. A /ți copii, își spuse el,fata nu e 
singura, dar, în același timp, îi reveni în minte povestea 
Bătrânei Nan despre copiii lui Gendel. 

r 

Rădăcinile erau pretutindeni, răsucindu-se prin pământ și 
piatră, închizând unele culoare și năpădind tavanele altora. 


Toate culorile art dispărut, își dădu brusc seama Bran. 
Lumea e pământ negru și lemn alb. Copacul inimii de la 
Winterfell avea rădăcini groase cât picioarele unui uriaș, dar 
acestea erau încă și mai groase. Și Bran nu'mai văzuse 
niciodată atât de multe. Probabil! că deasupra noastră crește 
un crâng întreg. 

Lumina se micșoră din nou. Așa maruntă cum era, copila- 
care-nu-era-copil se mișca repede când voia. Tropăind după 
ea, Hodor strivi ceva sub 

dansul dragonilor 

245 

picioare. Se opri atât de brusc, încât Meera și Jojen fură 
cât pe ce să se lovească de spatele lui. 

- Oase, spuse Bran. Sunt oase. 

< Podeaua tunelului era așternută cu oase de păsări și 
animale. Dar mai erau și altele, oase mari, care trebuie să fi 
provenit de la uriași și oase mici care puteau fi de la copii. 
De-o parte și de alta, din nișe cioplite în piatră, îi priveau 
cranii. Bran văzu o ţeastă de urs și una de lup, câteva cranii 
umane și aproape tot atâtea de uriași. Toate celelalte erau 
mici, cu forme ciudate. Copiii pădurii. Rădăcinile crescuseră 
în interiorul și în jurul fiecăruia dintre ele. Pe câteva creștete 
erau cocoţaţi corbi, ce urmăreau trecerea grupului cu ochi 
negri, strălucitori. 

Ultima parte a călătoriei lor întunecoase fu cea mai 
abruptă. 

Hodor făcu ultima coborâre pe fund, săltând și alunecând 
în jos, în zgomot de oase rupte, pământ sfărâmat și 
pietricele. Copila îi aștepta, stând la un capăt al unui pod 
natural, deasupra unei prăpăstii. Jos, în beznă, Bran auzi 
sunetul unei ape curgătoare. Un râu subteran. 

-- Trebuie să trecem în partea cealaltă? întrebă Bran, când 
fraţii Reed coborâră, alunecând, lângă el. 

Perspectiva îl înspăimânta. Dacă Hodor ar aluneca pe 
podul acela îngust, ar cădea și ar cădea. 

- Nu, băiete, răspunse copila. In spatele tău. 


înălțţă torța și lumina păru să se miște, devenind 
schimbătoare. 

Acum flăcările ardeau portocalii și galbene, umplând 
peștera cu o strălucire roșiatică, dar în clipa următoare toate 
culorile păleau, lăsând doar albul și negrul. In spatele lor, 
Meera gâfâi. Hodor se întoarse. 

In faţa lor, un palid lord în găteli de abanos stătea visător 
într-un cuib încâlcit, un tron ţesut din rădăcini de copac al 
inimii care-i îmbrăţișa membrele ofilite așa cum își 
îmbrățișează o mamă copilul. 

Trupul lui era atât de scheletic și hainele atât de putrede, 
încât, la început, Bran îl luă drept alt cadavru, un om mort 
rămas rezemat atât de mult încât rădăcinile începuseră să 
crească peste el, pe sub el și prin el. Puţina piele pe care o 
mai avea lordul-cadavru era albă, cu excepţia 

246 

GEORGE R.R. MARTIN 

unei pete însângerate care i se întindea pe gât, până pe 
obraz. Păru-i alb era moale și firav, ca un puf, și atât de lung 
încât atingea podeaua de pământ. In jurul picioarelor i se 
încolăceau rădăcini, ca niște șerpi de lemn. Una își croise 
drum prin pantaloni în carnea ofilită a coapsei sale, ieșind 
apoi prin umăr. li mai rămăsese puţină piele, întinsă peste 
faţă, tare și tăbăcită, dar chiar și aceasta se destrăma, și, ici 
și colo, osul maro și galben de dedesubt se ițea prin ea. 

- Ești cioara cu trei ochi? se auzi Bran întrebând. 

O cioară cu trei ochi ar trebui să aibă trei ochi. El are doar 
unul, și acela roșu. Bran îi simţea ochii aţintiţi asupra lui, 
strălucind ca o baltă de sânge în lumina torței. Din orbita 
goală, acolo unde ar fi trebuit să aibă celălalt ochi, creștea o 
rădăcină subţire și albă, care-i cobora pe obraz și în gât. 

- 0... cioară? Glasul palidului lord era uscat. Buzele se 
mișcau încet, de parcă ar fi uitat cum să articuleze cuvintele. 
Cândva, da. Cu veșminte negre și sânge negru. Hainele pe 
care le purta erau mucegăite și decolorate, pătate de mușchi 


și mâncate de viermi, dar cândva fuseseră negre. Am fost 
multe lucruri, Bran. Acum sunt așa cum mă 

vezi și acum înţelegi de ce n-am putut să vin eu la tine... 
decât în vise. 

Te-am urmarit multă vreme, te-am urmărit cu o mie și unu 
de ochi. 

Am văzut nașterea ta și, mai înainte, am văzut-o pe cea a 
nobilului tău tată. Ți-am urmărit primul pas, ţi-am auzit 
primul cuvânt, am fost părtaș la primul tău vis. Te priveam 
când ai căzut. lar acum ai venit, în sfârșit, la mine, Brandon 
Stark, deși ceasul e târziu. 

- Sunt aici, spuse Bran, numai că sunt infirm. O să... o să 
mă 

repari... o să-mi repari picioarele, vreau să zic? 

- Nu, răspunse palidul lord. Asta e mai presus de puterile 
mele. 

Ochii lui Bran se umplură de lacrimi. Am bătut atâta 
drum. Sala răsună de ecoul râului negru. 

- N-o să mai mergi niciodată, Bran, dar vei zbura, 
făgăduiră palidele buze. 

TYRION 

Nu se mișcă multă vreme, stând împietrit pe mormanul 
de saci vechi care îi slujea drept pat, ascultând vântul în 
parâme, clipocitul valurilor pe coca bărcii. 

O lună plină plutea deasupra catargului. Mă conduce în 
josul râului, mă urmărește ca un ochi imens. Deși era cald 
sub pieile mucegăite cu care se învelea, trupul piticului fu 
străbătut de un fior. îmi trebuie o cupă de vin. O duzină de 
cupe de vin. Dar ticălosul ăla de Griff nu l-ar lăsa să-și 
potolească setea nici într-o mie de ani. In schimb, Tyrion bea 
apă și era condamnat la nopţi de nesomn și zile cu 
transpiraţii Și friguri. 

Piticul se ridică, ţinându-și capul în mâini. Oare am visat? 
Nu-și mai amintea nimic. Nopțile nu fuseseră niciodată 
blânde cu Tyrion Lannister. Dormea prost chiar și în paturi de 
puf. Pe Sfioasa Fecioară 


își făcuse patul pe acoperișul cabinei, cu un colac de 
funie de cânepă 

drept pernă. li plăcea mai mult acolo, sus, decât în cala 
strâmtă a vasului. Aerul era mai proaspăt și sunetele râului 
mai dulci decât sforăielile lui Raţă. Dar asemenea plăceri 
aveau preţul lor: puntea era lare și se trezea amorțit, cu 
picioarele înţepenite și chinuite de dureri. 

Acum îi pulsau, iar gambele îi erau tari ca lemnul. Le 
masă, încercând să alunge durerea, dar când se ridică, era 
încă prezentă, 

248 

GEORGE R.R. MARTIN 

determinându-l să se strâmbe. Trebuie săfac o baie. 
Hainele lui de copil duhneau, și el la fel. Ceilalţi se îmbăiau 
în râu, dar până acum nu li se alăturase. Unele dintre 
broaștele-ţestoase pe care le văzuse în valuri păreau destul 
de mari ca să-l despice în două. Sfarmă-oase le numea Raţă. 
In plus, nu voia ca Lemore să-l vadă despuiat. 

De pe acoperișul cabinei se lăsa o scară de lemn. Tyrion 
își trase cizmele și coborî pe puntea de la pupă, unde, lângă 
un mangal de fier, stătea Griff, înveșmântat într-o mantie 
din piele de lup. Mercenarul făcea garda de noapte de unul 
singur, sculându-se când ceilalţi tovarăși ai săi își căutau 
paturile și retrăgându-se la răsăritul soarelui. 

Tyrion se ghemui vizavi de el și își încălzi mâinile 
deasupra mangalului. Dincolo de apă cântau privighetori. 

- Curând se luminează, îi spuse el lui Griff. 

- Nu destul de curând. Trebuie s-o luăm din loc. 

Dacă ar fi fost după Griff, Sfioasa Fecioară și-ar fi 
continuat drumul în josul râului, fie zi, fie noapte, dar Yandry 
și Ysilla refuzau să-și riște barca în întuneric. Rhoynul 
Superior era plin de bușteni și de buturugi, care ar fi putut 
sfâșia coca Sfioasei Fecioare, Griff nu voia să 

audă așa ceva. El știa una și bună: Volantis. 

Ochii mercenarului se mișcau întruna, căutând în noapte 
după... 


ce? Piraţi? Oameni de piatră? vânători de sclavi? Piticul 
știa că râul avea pericolele lui, dar însuși Griff i se părea mai 
periculos decât oricare dintre ele. li amintea de Bronn, dar 
Bronn avea umorul negru al unui mercenar, în timp ce Griff 
nu avea umor deloc. 

- Aș ucide pentru o cupă de vin, murmură Tyrion. 

Griff nu raspunse. Poți să mori și tot n-ai să bei, spuneau 
parcă ochii lui spălăciţi. Tyrion se îmbătase criţă în prima sa 
noapte pe Sfioasa Fecioară, A doua zi, când s-a trezit, i se 
luptau dragoni în ţeastă. Griff s-a uitat o singură dată la el 
pe când vomita peste bord și a spus: 

- Ai terminat cu băutura. 

- Vinul mă ajută să dorm, protestase Tyrion. 

Vinul imi îneacă visele, ar fi putut zice. 

dansul dragonilor 

249 

-T Atunci stai treaz, răspunsese Griff, neclintit. 

Spre răsărit, primele raze palide de lumină scăldară cerul 
deasupra râului. Apele Rhoynului trecură încet dinspre 
negru spre albastru, asemănându-se cu părul și barba 
mercenarului. Griff se ridică în picioare. 

; - Ceilalţi ar trebui să se trezească în curând. Puntea îţi 
aparține. 

Privighetorile amuţiră și ciocârliile râului le preluară 
cântecul. 

Printre trestii ţăâșniră egretele, lăsându-și urmele pe 
bancurile de nisip. 

Norii de pe cer erau în flăcări: roz și violet, castaniu și 
auriu, perlă și șofran. Unul semăna cu un dragon. Odată ce- 
ai văzut un dragon în zbor, poți să stai acasă și să-ți 
îngrijești mulțumit grădina, scrisese cineva odată, căci în 
lumea asta largă altă minune mai mare nu există. Tyrion își 
scărpină cicatricea și încercă să-și amintească numele 
autorului, 

Dragonii îi ocupaseră mult gândurile în ultimul timp. 

- Bună dimineaţa, Hugor. 


A 


Septa Lemore își făcuse apariţia, în veșmintele-i albe, 
încinsă la brâu cu un cordon împletit în șapte culori. Părul i 
se revărsa despletit pe umeri. 

- Cum ai dormit? 

- Agitat, bună doamnă. Te-am visat din nou. 

Un vis cu ochii deschiși. Nu putea dormi, așa că și-a 
strecurat o mână între picioare și și-a imaginat-o pe septă 
deasupra lui, cu sânii săltând. 

- Un vis păcătos, fără îndoială. Ești un om păcătos. Te rogi 
cu mine, ca să ceri iertare pentru păcatele tale? 

f Doar dacă ne rugăm după obiceiul Insulelor Verii. 

- Nu, dar transmite-i negreșit Fecioarei un lung și dulce 
sărut din partea mea. 

Răzând, septa se îndreptă spre proră. Obișnuia să se 
îmbăieze în râu în fiecare dimineaţă. 

- E limpede că barca asta nu și-a căpătat numele după 
tine! strigă 

Tyrion, în timp ce ea se dezbrăca. 

250 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Mama și Tatăl ne-au făcut după chipul și asemănarea lor, 
Hugor. 

Ar trebui să ne preamărim trupurile, căci sunt făurite de 
zei. 

Zeii trebuie să fi fost beți când m-au făcutpe mine. Piticul 
o privi pe Lemore alunecând în apă. Imaginea îl înfierbântă. 
Gândul s-o dezbrace de acele caste veșminte albe și să-i 
desfacă picioarele avea ceva minunat de păcătos. Inocenta 
furată, gândi el... deși Lemore nu era nici pe departe atât de 
inocentă precum părea. Avea pe abdomen vergeturi care n- 
ar fi putut proveni decât de la o sarcină. 

Yandry și Ysilla se sculaseră odată cu soarele și își vedeau 
de treburi. Yandry arunca, din când în când, câte o privire 
furișă spre Septa Lemore, în timp ce verifica parâmele. 
Nevasta lui scundă și negricioasă, Ysilla, se făcea că nu 


observă. Puse niște așchii în mangal, pe puntea de la pupă, 
atâță cărbunii cu un cuţit înnegrit și începu să 

frământe aluatul pentru biscuiţii de dimineaţă. 

Când Lemore urcă din nou pe punte, Tyrion se delectă 
privind cum apa îi șiroia între sâni, pielea-i netedă lucind 
aurie în lumina zorilor. Era trecută de patruzeci de ani, mai 
degrabă prezentabilă 

decât atrăgătoare, dar încă plăcută ochiului. Să fii excitat 
e cel mai plăcut lucru, în afară de starea de beție, hotări el. 
II făcea să se simtă 

iarăși viu. 

- Ai zărit broasca-ţestoasă, Hugor? îl întrebă septa, 
storcându-și apa din păr. Carapacea-încreţită? 

Dimineaţa devreme era cel mai bun moment să vezi 
țestoasele. In timpul zilei, înotau în adâncuri, să se ascundă 
în crăpături, de-a lungul bancurilor, dar la răsăritul soarelui, 
ieșeau la suprafaţă. Unora le plăcea să înoate lângă barcă. 
Tyrion zărise o duzină de specii: țestoase mari și mici, 
turtite, cu urechi roșii, cu carapacea netedă și sfarmaă-oase, 
țestoase maro, țestoase verzi, țestoase negre, țestoase cu 
gheare, țestoase cu coarne, țestoase cu carapacea cu striaţii 
și modele, acoperite de spirale de culoarea aurului, a jadului 
și a untului. Unele erau atât de mari încât ar fi putut purta 
un om pe spate. Yandry jura că prinții rhoynari obișnuiau să 
treacă râul pe spinările lor. El și soţia lui erau 

dansul dragonilor 

251 

născuţi pe malurile Sângelui Verde, doi orfani din Dome 
întorși acasă, la Mama Rhoyne. 

- N-am văzut carapacea-încreţită. Eu priveam femeia 
goală. 

- îmi pare rău pentru tine. Lenore își trase veșmântul 
peste cap. 

Știu că te trezești devreme sperând să zărești broaștele- 
țestoase. 


- îmi place și să privesc soarele înălțându-se pe cer. E ca 
și cum ai privi o fecioară ridicându-se goală din baie, gândi 
Tyrion. Unele puteau fi mai atrăgătoare decât altele, dar 
fiecare era promițătoare. 

Broaștele-țestoase au farmecul lor, n-am sa tăgăduiesc, 
continuă el. 

Nimic nu mă încântă mai mult decât priveliștea unei 
perechi frumoase, bine proportionate, de... carapace. 

Septa Lemore râse. Asemenea tuturor celorlalţi de pe 
Sfioasa Fecioară, avea secretele ei. N-avea decât. Nu vreau 
s-0 cunosc, vreau doar să mă culc cu ea. Ştia și ea asta. In 
timp ce-și atârna cristalul de preoteasă la gât, să i se 
cuibărească între sâni, îl tachină cu un zâmbet. 

Yandry ridică ancora, luă una dintre vâăslele lungi de pe 
acoperișul cabinei și împinse barca. Doi bâtlani ridicară 
capetele, privind cum Sfioasa Fecioară se îndepărtează de 
mal, purtată de curent. încet, încet, barca începu să 
înainteze în josul râului. Yandri se duse la cârmă. Ysilla 
întorcea biscuiţii. Așeză o tigaie de fier deasupra mangalului 
și puse slănina în ea. Uneori, gătea biscuiţi și slănină, alteori 
slănină și biscuiţi. Din două în două săptămâni, se mai ivea 
câte un pește. Dar nu astăzi. 

Când Ysilla se întoarse cu spatele, Tyrion șterpeli un 
biscuit din mangal, retrăgându-se la timp ca să evite o 
lovitură cu înfricoșătoarea ei lingură de lemn. Erau mai buni 
calzi, picurând de miere și unt. 

Mirosul de slănină prăjită îl scoase curând pe Raţă din 
cală. Adulmecă 

deasupra mangalului, primi o lovitură cu lingura Ysillei și 
plecă să se ușureze, ca în fiecare dimineaţă, peste pupă. 

Tyrion se duse, cu mersu-i legănat, să i se alăture. 

- Asta da priveliște, glumi el în timp ce urinau, un pitic și 
o rață, făcând măreţul Rhoyne și mai măreț. 

252 

GEORGE R.R. MARTIN 

Yandry pufni batjocoritor. 


- Mama Rhoyne n-are nevoie de apa ta, Yollo. E cel mai 
mare râu din lume. 

Tyrion scutură ultimii stropi. 

- Destul de mare ca să înece un pitic, recunosc. Manderul, 
însă, e la fel de larg. Și Tridentul, la vărsare. Apa Neagră e 
mai adâncă. 

- Nu cunoști râul. Așteaptă și-ai să vezi. 

Slănina era crocantă, biscuiţii aurii. Tânărul Griff ieși cu 
pas împleticit pe punte, căscând. 

- Bună dimineaţa tuturor. 

Flăcăul era mai scund decât Raţă, dar constituţia lui 
deșirată sugera că nu ajunsese încă la maturitate. Băiatul 
ăsta imberb ar putea avea orice fecioară din Cele Șapte 
Regate, cu sau fără păr albastru. Ochii ăia ai lui le-ar topi. 
Ca și tatăl său, Tânărul Griff avea ochi albaștri, dar, dacă ai 
tatălui erau deschiși, ai fiului aveau o nuanţă închisă. La 
lumina felinarului, deveneau negri, iar în amurg păreau 
violeţi. Genele lui erau lungi ca de femeie. 

- Simt miros de slănină, zise flăcăul, trăgându-și cizmele. 

- Slanină bună, spuse Ysilla. Șezi. 

Le dădu să mănânce pe puntea de la pupă, îndopându-l 
pe Tânărul Griff cu biscuiţi și lovindu-l pe Raţă cu lingura 
peste mână, ori de câte ori încerca să mai înhaţe niște 
slănină. Tyrion trase deoparte doi biscuiţi, îi garnisi cu 
slănină și îi duse unul lui Yandry, la cârmă. După 

aceea, îl ajută pe Raţă să ridice vela triunghiulară a 
ambarcațiunii. 

Yandri îi duse în mijlocul râului, unde curentul era mai 
puternic; Sfioasa Fecioară era o barcă minunată: avea 
pescajul atât de mic, încât putea să-și croiască drum și pe 
cei mai puţin adânci afluenţi ai râului, trecând peste 
bancurile de nisip care ar fi făcut să eșueze vasele mai mari. 
Dar cu pânzele în vânt și purtată de curent, reușea să atingă 
o viteză bună. Ceea ce, după cum susţinea Yandry, putea să- 
ți salveze viaţa în zonele mai înalte ale Rhoynului. 

- Dincolo de Tristeţi nu există lege, de o mie de ani. 


dansul dragonilor 

253 

- Și nici oameni, din câte văd. 

Zărise niște ruine, de-a lungul malurilor, mormane de 
dărâmături năpădite de lujeri de viţă, mușchi și flori, dar 
niciun alt semn de locuire. 

- Nu cunoști râul, Yollo. O navă de pirați se poate furișa în 
susul oricărui pârâu, iar sclavii evadați se ascund adesea 
printre ruine. 

Vânătorii de sclavi vin arareori atât de departe în nord. 

- Vânătorii de sclavi ar fi bine veniţi în locul ţestoaselor. 

Nefiind un sclav evadat, Tyrion nu trebuia să se teamă că 
va fi prins. Și nu era de așteptat ca vreun pirat să se 
sinchisească de o navă 

ce plutea în aval. Mărfurile de preţ veneau în susul apei, 
de la Volantis. 

Când se termină slănina, Raţă îl lovi pe Tânărul Griff cu 
pumnul în umăr. 

- E timpul pentru niște vânătăi. Astăzi, săbii, am impresia. 

- Săbii? Tânărul Griff rânji. Minunat. 

Tyrion îl ajută să se îmbrace pentru duel, în pantaloni 
grei, tunică 

vătuită și o armură de fier, veche și ciobită. Ser Roily, în 
zale și piele fiartă, ridică din umeri. Amândoi își puseră 
coifurile pe cap și aleseră 

săbii boante din lada cu arme. Se încăierară pe puntea de 
la pupă, lupţându-se îndârjit, sub privirile celorlalţi din 
grupul dimineţii. 

Când se băteau cu buzduganul sau cu baltagul bont, 
înălţimea și puterea superioare ale lui Ser Roily îl copleșeau 
rapid pe Tânărul Griff, însă cu săbii lupta era aproape egală. 
Niciunul dintre ei nu folosea scut în dimineaţa aceasta, așa 
că era un joc în care loveau și par”u, înainte și înapoi, pe 
punte. Râul răsuna de zgomotul luptei lor. 

Tânărul Griff dădea mai multe lovituri, dar ale lui Raţă 
erau mai puternice. După o vreme, bărbatul mai voinic 


începu să obosească. 

Atacurile veneau mai încet, și mai încet. Tânărul Griff le 
contracară 

pe toate și lansă un atac furios care-l forță pe Ser Roily 
să se retragă. 

Când ajunseră la pupă, flăcăul încleștă cele două săbii, se 
izbi cu un umăr în Raţă și voinicul ajunse în râu. 

254 

GEORGE R.R. MARTIN 

leși la suprafaţă, scuipând și înjurând, răcnind să vină 
cineva să-l 

pescuiască înainte ca vreo ţestoasă răpitoare să-i 
mănânce părțile rușinoase. Tyrion îi aruncă o funie. 

- Rațele ar trebui să înoate mai bine de-atât, spuse el, în 
timp ce el și Yandry îl trăgeau pe cavaler înapoi la bordul 
Sfioasei Fecioare. 

Ser Roily îl înhăţă pe Tyrion de guler. 

- la să vedem cum înoată piticii, spuse el, azvârlindu-l cu 
capul înainte în râu. 

Piticul râse ultimul; știa să înoate destul de bine și chiar 
înotă, până 

când începură să-l doară picioarele. Tânărul Griff îi 
întinse o prăjină. 

- Nu ești primul care încearcă să mă înece, îi spuse el lui 
Raţă, în timp ce-și golea apa de râu din cizmă. Tatăl meu m-a 
aruncat într-o fântână în ziua în care m-am născut, dar eram 
atât de urât, încât vrăjitoarea apei, care locuia acolo, în 
adâncuri, m-a scuipat înapoi. Iși scoase și cealaltă cizmă, 
apoi făcu o tumbă pe punte, împroșcându-i. 

Tânărul Griff râse. 

- De unde ai învăţat asta? 

- De la saltimbanci, minţi el. Mama mă iubea cel mai mult 
dintre toţi copiii ei pentru că eram atât de mic. M-a alăptat 
până la șapte ani. 

Asta i-a făcut geloși pe fraţii mei, așa că m-au vârât într- 
un sac și m-au vândut unei trupe de saltimbanci. Când am 


încercat să fug, maestrul saltimbanc mi-a tăiat jumătate de 
nas, ca să fiu obligat să merg cu ei și să învăţ să fiu nostim. 

Adevărul era ușor diferit. Unchiul său îl învățase câteva 
salturi când avea șase sau șapte ani. Tyrion făcuse o pasiune 
pentru asta. 

Timp de șase luni umblase voios de-a dura prin Casterly 
Rock, aducând zâmbete pe feţele septonilor, scutierilor și 
servitorilor deopotrivă. Până și Cersei a râs, văzându-l, o 
dată sau de două ori. 

Totul s-a încheiat brusc în ziua în care tatăl său s-a întors 
din perioada lui de ședere la Debarcaderul Regelui. In seara 
aceea, la cină, Tyrion i-a făcut o surpriză tatălui său, 
străbătând în mâini toată 

lungimea mesei de onoare. Lordul Tywin n-a fost încântat. 

dansul dragonilor 

255 

- Zeii te-au făcut pitic. Trebuie să fii și bufon? Te-ai născut 
leu, nu maimuţă. 

lar tu ești un cadavru, tată, așa că am să fac atâtea 
tumbe câte vreau. 

- Ai darul să mă faci să zâmbesc, îi spuse Septa Lemore, 
în timp ce-și ștergea degetele de la picioare. Ar trebui să-i 
mulțumești Tatălui Ceresc. El face daruri tuturor copiilor săi. 

- Așa e, încuviinţă Tyrion amabil. 

Și când am să mor, vreau să mă îngroape cu arbaleta, ca 
să-i pot mulțumi Tatălui Ceresc pentru darurile sale așa cum 
i-am mulțumit tatălui de pe pământ. 

Hainele îi erau încă ude de pe urma involuntarei sale 
bălăceli, lipindu-i-se în mod neplăcut de braţe și de picioare. 
In timp ce Tânărul Griff plecă împreună cu Septa Lemore, ca 
să fie iniţiat în tainele Credinței, Tyrion își scoase veșmintele 
ude și îmbrăcă altele uscate. 

Raţă râse în hohote când ieși din nou pe punte. Nu-l 
putea învinui. 

Astfel îmbrăcat, era o apariţie comică. Purta o tunică 
împărţită în două: partea stânga era din catifea violet, cu 


ținte de bronz, iar dreapta, din lână galbenă, brodată cu 
modele florale verzi. Pantalonii erau asemănători: piciorul 
drept era verde, uniform, stângul, în dungi roșii și albe. Unul 
dintre cuferele lui Illyrio fusese umplut cu haine de copil, 
prăfuite, dar bine croite. Septa Lemore tăiase fiecare 
veșmânt în două, apoi le cususe din nou, unind jumătate de 
ici cu jumătate de colo, ca sa formeze haine pestriţe. Griff 
chiar insistase ca Tyrion s-o ajute la tăiat și la cusut. Fără 
îndoială, voia să-l umilească, dar Tyrion făcuse cu plăcere 
munca de croitorie. Lemore era mereu o companie plăcută, 
în ciuda tendinței ei de a-l dojeni ori de câte ori spunea 
ceva nepoliticos despre zei. Dacă Griff vrea să-mi dea rolul 
de bufon, am să 

intru în joc. Ştia că, undeva, Lordul Tywin Lannister era 
oripilat și asta îl consola. 

Cealaltă misiune a lui nu era nici pe departe ridicolă. 
Rață are sabia, eu condeiul și pergamentul. Griff îi poruncise 
să scrie tot ce știa despre dragonologie. Sarcina era una 
formidabilă, dar piticul trudea în fiecare 

256 

GEORGE R.R. MARTIN 

zi, consemnând cât putea mai bine, așezat cu picioarele 
încrucișate pe acoperișul cabinei. 

Tyrion citise foarte multe despre dragoni de-a lungul 
anilor. Cea mai mare parte a acelor relatări erau basme și nu 
le puteai da crezare, iar cărțile de care făcuse rost Illyrio nu 
erau cele pe care și le-ar fi putut dori. Ceea ce voia, de fapt, 
era un text complet din Focurile Ținutului Liber, istoria 
Valyriei scrisă de Galendro. Dar nicio copie completă nu era 
cunoscută în Westeros, până și Citadelei îi lipseau douăzeci 
și șapte de suluri. Trebuie să aibă o bibliotecă în Vechiul 
Volantis, cu siguranță. 

S-ar putea să găsesc un exemplar mai bun acolo, dacă 
pot descoperi o cale să pătrund în interiorul Zidurilor Negre, 
către inima orașului. 


Avea mai puţine speranţe în privinţa scrierii Septonului 
Barth, Dragoni, balauri și șerpi înaripați. Istoria lor 
fantastică, Barth fusese fiul unui fierar, crescut la 
Debarcaderul Regelui în timpul domniei lui Jaehaerys 
Conciliatorul. Inamicii lui au susţinut întotdeauna că 

era mai mult vrăjitor decât septon. Când a venit pe Tronul 
de Fier, Baelor cel Binecuvântat poruncise ca toate scrierile 
lui Barth să fie distruse. Cu zece ani în urmă, Tyrion citise un 
fragment din /storia fantastică, scăpat de furia lui Baelor cel 
Binecuvântat, dar se îndoia că 

vreuna dintre lucrările lui Barth ajunsese dincolo de 
marea îngustă. Și, desigur, avea și mai puţine șanse să dea 
de tomul fragmentat, anonim, îmbibat de sânge, numit 
uneori Sânge și foc și alteori Moartea Dragonilor, al cărui 
singur exemplar rămas era ascuns, după cum se 
presupunea, într-o pivniţă zăvorâtă de sub Citadelă. 

Când Jumătate-maesterul își făcu apariţia, căscând, pe 
punte, piticul scria ceea ce-și amintea referitor la 
împerecherea dragonilor, subiect asupra căruia Barth, 
Munkun și Thomax aveau puncte de vedere total 
contradictorii. Haldon se îndreptă cu pași mari spre pupă, să 
urineze peste oglindirea soarelui pe apă, ce se sfârteca la 
fiecare adiere de vânt. 

- Ar trebui să ajungem la confluenţa cu râul Noyne până 
diseară, Yollo! strigă Jumătate-maesterul. 

dansul dragonilor 

257 

Tyrion ridică privirea de pe pergament. 

- Mă cheamă Hugor. Yollo stă ascuns în pantalonii mei. Să- 
| scot să se joace? 

- Mai bine nu. Ai putea să sperii ţestoasele. Zâmbetul lui 
Haldon era tăios ca o lamă de pumnal. Ce mi-ai spus era 
numele străzii din Lannisport unde te-ai născut, Yollo? 

- Era o uliţa. N-avea niciun nume. 

Tyrion avea o plăcere maliţioasă în a inventa detaliile 
vieții pitorești a lui Hugor Hill, cunoscut și ca Yollo, un 


bastard din Lannisport. Cele mai bune minciuni sunt 
garnisite cu un strop de adevăr. 

Piticul știa că avea accentul unuia din Ținuturile Vestului, 
al unuia de obârșie nobilă, pe deasupra, așa că Hugor 
trebuia să fie neapărat o odraslă a unui lord mărunt. Născut 
în Lannisport, fiindcă Tyrion îl cunoștea mai bine decât 
Orașul Vechi ori Debarcaderul Regelui, și fiindcă majoritatea 
piticilor ajungeau de obicei în orașe, chiar cei fătaţi de 
Jupâneasa Bumpkin între napi. Satele nu aveau menajerii 
grotești sau spectacole de saltimbanci... dar aveau fântâni 
cu duiumul, care să 

înghită pisoii nedoriți, viţeii cu trei capete ori pruncii ca 


el. 

- Văd că ai mai irosit niște pergament bun, Yollo. Haldon 
își legă 

pantalonii. 

- Nu putem fi toţi jumătăţi de maester. Mâna îl durea. 
Tyrion lăsă 


condeiul deoparte și își îndoi degetele butucănoase. Ai 
chef de încă o partidă de cyvasse? 

Jumătate-maesterul îl bătea întotdeauna, dar era o 
modalitate de a-și omori timpul. 

- Diseară. Ni te alături la lecţia Tânărului Griff? 

- De ce nu? Cineva trebuie să-ți corecteze greșelile. 

Sfioasa Fecioară avea patru cabine. Yandry și Ysilla 
împărțeau una. 

Griff și Tânărul Griff o alta. Septa Lemore avea o cabină 
doar pentru sine, la fel și Haldon. Cabina lui Jumătate- 
maester era cea mai mare dintre cele patru. Un perete era 
căptușit cu rafturi pentru cărţi și dulăpioare înţesate de 
suluri și pergamente, altul cu stelaje pline de 

258 

GEORGE R.R. MARTIN 

alifii, ierburi și poţiuni. O lumină aurie cădea pieziș prin 
sticla galbenă, vălurită, a ferestrei rotunde. Mobilierul mai 
cuprindea un prici, o masă de scris, un scaun, un taburet și 


masa de cyvasee a lui Jumătate-maester, pe care erau 
împrăștiate piese sculptate de lemn. 

Lecţia începu cu limbile. Tânărul Griff știa Limba Comună 
ca un nativ și vorbea fluent valyriana cultă și dialectele 
vulgare din Pentos, Tyrosh, Myr și Lys și jargonul comercial al 
marinarilor. Dialectul volanten era pentru el la fel de nou ca 
pentru Tyrion, așa că în fiecare zi învățau câteva cuvinte noi, 
în timp ce Haldon le corecta greșelile. 

Meereeneana era mai grea, rădăcinile ei erau tot 
valyriene, dar ramura fusese altoită pe limba distonantă, 
urâtă, a Vechiului Ghis. 

- Iţi trebuie o albină în nas ca să vorbești limba ghiscari 
cum se cuvine, se plânse Tyrion. Tânărul Griff râse, dar 
Jumătate-maester nu spuse decât: 

- Repetă. 

Băiatul se supuse, dar, de data aceasta, își dădu ochii 
peste cap când rosti zzzs-ul. 

Are ureche mai bună decât mine, fu nevoit să recunoască 
Tyrion, dar aș pune pariu că limba mea e încă mai vioaie. 

După învăţarea limbilor, urmă geometria. Aici băiatul era 
mai puţin priceput, dar Haldon era un profesor răbdător, iar 
Tyrion putea să se facă și el folositor. învățase misterele 
pătratelor, cercurilor și triunghiurilor la Casterly Rock, de la 
maesterii tatălui său, și îi reveneau în minte mai iute decât 
ar fi crezut. 

Când trecură la istorie, Tânărul Griff începu deja să-și 
piardă 

răbdarea. 

- Discutam despre istoria Volantisului, îi spuse Haldon. 
Poţi sa-i spui lui Yollo care e diferenţa dintre un tigru și un 
elefant? 

- Volantis este cel mai vechi dintre Cele Nouă Orașe 
Libere, prima fiică a Valyriei, răspunse flăcăul, pe un ton 
plictisit. După Urgie, volantenilor le-a plăcut să se considere 
urmașii Ținutului Liber și stăpâni de drept ai lumii, în timp ce 
negustorii și cămătarii sprijineau 


dansul dragonilor 

259 

comerțul. Facţiunile care rivalizau pentru conducerea 
orașului au devenit cunoscute ca tigrii și, respectiv, elefanții. 
Tigrii au stăpânit vreme de aproape un secol după Urgie. O 
vreme, au fost încununaţi de succes. 

O flotă volantenă a ocupat Lysul și o oaste volantenă a 
capturat Myrul și, vreme de două generaţii, toate cele trei 
orașe au fost conduse dintre Zidurile Negre. Totul a luat 
sfârșit atunci când tigrii au încercat să 

înghită Tyroshul. Pentosul a intrat în război de partea 
Tyroshului, împreună cu Regele Furtunii din Westeros. 
Braavosul i-a oferit o sută 

de corăbii de război unui exilat din Lys. Aegon Targaryen 
a zburat de la Piatra Dragonului, pe dragonul său, Teroarea 
Neagră, iar Myrul și Lysul s-au ridicat la rebeliune. Războiul a 
pustiit Ținuturile Discordiei și a eliberat Lysul și Myrul. Tigrii 
au suferit și alte înfrângeri. Flota pe care au trimis-o să 
revendice Valyria a dispărut în Marea Fumegândă, Qohorul și 
Norvosul le-au zdrobit puterea pe Rhoyne, când galerele de 
război s-au luptat pe Lacul Pumnalului. De la est au venit 
dothrakii, alungând oamenii de rând din colibe și nobilii de 
pe domeniile lor, până când n-au mai rămas decât iarbă și 
ruine de la pădurea Qohorului până la izvoarele Selhorului. 
După un secol de război, Volantisul a rămas distrus, sărăcit 
și depopulat. Atunci s-au ridicat elefanții. De atunci 
stăpânesc ei. In anumiţi ani, tigrii aleg un triarh, în alţii nu, 
dar niciodată mai mult de unul, așa că elefanții conduc 
orașul de trei sute de ani. 

- întocmai, zise Haldon. Și triarhii actuali? 

- Malaquo este tigru. Nyessos și Doniphos sunt elefanţi. 

- Și ce lecţie putem desprinde din istoria Volantisului? 

- Dacă vrei să cucerești lumea, cel mai bine e să ai 
dragoni. 

Tyrion nu-și putu stăpâni râsul. 


Mai târziu, când Tânărul Griff urcă pe punte să-l ajute pe 
Yandry la vele și prăjini, Haldon aranja masa de cyvasse 
pentru joc. Privind, cu ochii lui de culori diferite, Tyrion 
spuse: 

260 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Băiatul e strălucit. Ai făcut treabă bună cu el. Jumătate 
din lorzii din Westeros nu sunt atât de învăţaţi, din păcate. 
Limbi, istorie, cântece, aritmetică... un amalgam ameţitor 
pentru fiul unui mercenar. 

- O carte poate fi la fel de periculoasă ca o sabie, în 
mâinile potrivite, zise Haldon. încearcă să-mi oferi un joc mai 
bun de data asta, Yollo. Te descurci la cyvasse la fel prost ca 
la tumbe. 

- încerc să-ţi adorm vigilenţa, răspunse Tyrion, în timp ce- 
și aranjau pietrele de-o parte și de alta a unui paravan din 
lemn sculptat. Crezi că 

tu m-ai învăţat să joc, dar lucrurile nu sunt întotdeauna 
așa cum par. 

Poate că am învăţat jocul de la negustorul de brânză, la 
asta te-ai gândit? 

- Illyrio nu joacă cyvasse. 

Nu, gândi piticul, e/ joacă jocul tronurilor, iar tu, Griffși 
Rață sunteți doar niște piese pe care urmează să le mute 
unde vrea și să le sacrifice la nevoie, întocmai cum l-a 
sacrificat pe Viserys. 

- Atunci vina trebuie să cadă asupra ta. Dacă joc prost, tu 
ești responsabil. 

Jumătate-maesterul chicoti. 

- Yollo, am să-ţi duc dorul după ce-ţi taie piraţii beregata. 

a 

- Unde sunt acești vestiți pirați? încep să cred că i-aţi 
inventat tu și Illyrio. 

- Sunt ciopor pe porţiunea de râu dintre Ar Noy și Tristeţi. 
Mai sus de ruinele orașului Ar Noy, râul e stăpânit de 
oamenii Qhohorului, iar mai jos de Tristeţi puterea o au 


galerele Volantisului, dar niciunul dintre orașe nu revendică 
apele dintre ele, așa că piraţii le-au luat în stăpânire. Lacul 
Pumnalului e plin de insule, unde stau la pândă în grote 
ascunse și fortărețe secrete. Ești gata? 

- Pentru tine? Fără doar și poate. Pentru pirați? Mai puţin. 

Haldon îndepărtă paravanul. Fiecare cercetă formaţia de 
deschidere a celuilalt. 

- începi să înveţi, remarcă Jumătate-maesterul. 

Tyrion fu cât pe-aci să-și înhaţe dragonul, dar se răzgândi. 
Ultima oară când îl scosese prea devreme îl pierduse pentru 
un trebușet. 

dansul dragonilor 

261 

- Dacă ne întâlnim într-adevăr cu acești fabuloși pirați, s- 
ar putea să mă întovărășesc cu ei. Am să le spun că numele 
meu e Hugor Jumătate-maester. 

Iși mută calul ușor câtre munţii lui Haldon. 

Haldon răspunse cu un elefant. 

- Hugor Jumătate-Creier ţi s-ar potrivi mai bine. 

- N-am nevoie decât de jumătate de creier ca să te 
egalez. Tyrion își mută calul greu în sprijinul celui ușor. Poate 
ai vrea să pui rămășag pe rezultat? 

Jumătate-maesterul arcui o sprânceană. 

-Cât? 

- Eu n-am bani. Vom juca pe secrete. 

- Griff mi-ar tăia limba. 

- Ți-e frică, nu-i așa? Mie mi-ar fi, în locul tău. 

- Ziua în care o să mă baţi tu la cyvasseva fi aceea când 
o să-mi iasă 

broaște-ţestoase din fund. Jumătate-maesterul mută 
sulițţele. Trebuie să pariezi, piticule. 

Tyrion întinse o mână după dragonul său. 

Trei ore mai târziu, piticul urcă, în cele din urmă, din nou 
pe punte, să se ușureze. 

Raţă îl ajuta pe Yandry să coboare o velă, în timp ce Ysilla 
luă 


cârma. Soarele atârna jos, deasupra stufărișului ce se 
întindea de-a lungul malului vestic, când vântul începu să 
bată în rafale. Am nevoie de o ploscă de vin, gândi piticul. Il 
dureau picioarele de-atâta stat pe taburet și se simţea atât 
de ameţit încât avea noroc că nu cădea în râu. 

- Yollo! strigă Raţă. Unde-i Haldon? 

- S-a dus să se culce, are o problemă. li ies țestoase pe 
fund. 

11 lăsă pe cavaler să-i deslușească singur vorbele și urcă 
scara către acoperișul cabinei. Departe, spre est, se lăsa 
întunericul, în spatele unei insule stâncoase. 

Septa Lemore îl găsi acolo. 

262 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Simţi furtunile în aer, Hugor Hill? Lacul Pumnalului e în 
faţa noastră, acolo unde mișună piraţii. Și dincolo se află 
Tristeţile. 

Nu ale mele. Eu port cu mine propriile-mi tristeți oriunde 
merg. Se gândi la Tysha și se întrebă unde se duc târfele. De 
ce nu la Volantis? 

Poate că am s-o găsesc acolo. Omul trebuie să-și 
păstreze speranța. Se întreba ce i-ar spune. îmi pare rău că 
i-am lăsat să te siluiască, dragostea mea, credeam că ești 
târfă. Ai puterea să mă ierți? Vreau să mă întorc în căscioara 
noastră, la viața noastră pe când eram soț și soție. 

Insula se micșoră în spatele lor. Tyrion văzu ruine 
înălțându-se de-a lungul malului estic: ziduri strâmbe și 
turnuri căzute, domuri sparte și șiruri de stâlpi de lemn 
putreziţi, străzi inundate de noroi și napadite de mușchi 
roșietici. A/t oraș mort, de zece ori mai mare decât Ghoyan 
Drohe. Acolo vieţuiau acum broaște-testoase, imense 
sfarmă-oase. Piticul le vedea tolănite la soare, movile negre 
și maro cu șanțuri zimţate pe mijloc. Câteva văzură Sfioasa 
Fecioară și se scufundară în adâncul apei, stârnind valuri 
mici. Nu era un loc bun pentru înotat. 


Apoi, printre copacii contorsionaţi, pe jumătate înecaţi, și 
străzile largi și ude, zări sclipirea argintie a soarelui pe apă. 
Alt râu, își dădu seama imediat, curgând către Rhoyne. 
Ruinele deveneau tot mai înalte pe măsură ce uscatul se 
îngusta, până când orașul se termină într-un promontoriu 
unde se aflau rămășițele unui colosal palat de marmură 

roz și verde, ale cărui cupole prăbușite și turle frânte se 
profilau, imense, deasupra unui șir de galerii acoperite. 
Tyrion văzu și alte țestoase dormind în debarcaderele unde 
cândva ar fi putut acosta zeci de nave. Atunci știu unde se 
afla. Acela a fost palatul Nymeriei și acestea sunt ruinele 
orașului ei, Ny Sar. 

- Yollo! strigă Yandry, când Sfioasa Fecioară trecu de 
promontoriu, mai povestește-mi despre râurile alea din 
Westeros, la fel de mari ca Mama Rhoyne. 

- N-am știut! răspunse el. Niciun râu din Cele Șapte 
Regate nu e pe jumătate cât acesta. 

dansul dragonilor 

263 

Râul care tocmai li se alăturase era frate geamăn cu cel 
pe care veniseră, iar acela singur fusese aproape cât 
Manderul sau Tridentul. 

- Acesta este Ny Sar, unde Mama își întâmpină Fiica 
Sălbatică, Noyne, îi explică Yandry, dar ea nu ajunge în 
punctul său cel mai larg până nu se unește cu celelalte fiice. 
La Lacul  Pumnalului, năvălește râul Qhoyne, Fiica 
întunecată, plină de aur și ambră din Secure și conuri de pin 
din Pădurea Qohor. Apoi, spre sud, Mama se unește cu 
Lhorulu, Fiica Zâmbitoare din Câmpiile de Aur. In locul în 
care se întâlnesc se înălța odinioară Chroyane, orașul 
festival, unde străzile erau din apă și casele din aur. Apoi 
iarăși spre sud și iar spre est, lungi kilometri, până 

când, în cele din urmă, apare pe furiș Selhornu, Fecioara 
Sfioasă, care își ascunde apele zbuciumate prin stufăriș. 
Acolo, Mama Rhoyne se lărgește atât de mult, încât un om 


cu o barcă aflat în mijlocul râului nu poate zări niciunul 
dintre maluri. Vei vedea, micul meu prieten. 

Voi vedea, gândea piticul, când zări o unduire în faţa lor, 
la nici șase metri de barcă. Era gata să-i atragă atenţia lui 
Lemore, când valul ţâșni la suprafaţă, înclinând într-o parte 
Sfioasa Fecioară. 

Era o altă broască-ţestoasă, o ţestoasă cu coarne, uriașă, 
cu carapacea verde-închis acoperită de pete maro și 
năpădită de mușchi de apă și moluște negre de râu. înălță 
capul și răcni, un răget gutural, bubuitor, mai sonor decât 
orice corn de război pe care-l auzise vreodată Tyrion. 

- Suntem binecuvântaţi! striga în gura mare Ysilla, cu 
lacrimile șiroind pe faţă. Suntem binecuvântaţi, suntem 
binecuvântațţi! 

Raţă chiuia, la fel și Tânărul Griff. Haldon ieși pe punte să 
afle cauza agitaţiei... dar prea târziu. Țestoasa uriașă 
dispăruse înapoi sub apă. 

- Ce-a stârnit toată hărmălaia asta? întrebă Jumătate- 
maesterul. 

- O ţestoasă, răspunse Tyrion. O ţestoasă mai mare decât 
barca asta. 

- A fost e/! strigă Yandry. Bătrânul Râului. 

Și de ce nu? Tyrion rânji. Zei și minuni apar mereu, să 
însoțească 

nașterea regilor. 

DAVOS 

Moașa Veselă se furișă în Portul Alb odată cu fluxul de 
seară, cu vela ei peticită unduindu-se cu fiecare pală de 
vânt. 

Era o corabie bătrână și nici măcar în tinereţe nimeni n-o 
considerase frumoasă. Galionul ei înfățișa o femeie 
zâmbitoare care ţinea un prunc de-un picior, dar atât obrajii 
femeii, cât și fundul copilului erau mâncaţi de cari. 
Numeroase straturi de vopsea maro-gălbuie îi acopereau 
coca; pânzele ei erau gri și zdrenţuite. Nu era o navă care 
să-ţi atragă privirea, doar poate ca să te minunezi cum de se 


menținea pe linia de plutire. Moașa Vesel/ă era cunoscută și 
în Portul Alb. Patru ani făcuse un negoț modest între portul 
acela și Sisterton. 

Nu era sosirea pe care o anticipase Davos Seaworth când 
pornise la drum cu Salla și flota lui. Toate păruseră mai 
simple pe atunci. 

Corbii nu-i aduseseră Regelui Stannis loialitatea Portului 
Alb, așa că 

înălțimea Sa hotărâse să trimită un emisar care să trateze 
cu Lordul Manderly în persoană. Ca dovadă a puterii sale, 
Davos urma să 

sosească la bordul galerei de război a lui Salla, Va/yriana, 
cu restul flotei lysene în urmă. Toate navele erau vărgate: 
negru și galben, roz și albastru, verde și alb, violet și auriu. 
Lysenilor le plăceau culorile vii, iar Salladhor Saan era cel 
mai colorat dintre toţi. Sa//ladhor cel Splendid, gândi Davos, 
dar furtunile au scris sfârșitul întregii povești. 

dansul dragonilor 

265 

Acum trebuia să se furișeze în oraș ca un contrabandist, 
așa cum ar fi făcut acum douăzeci de ani. Până când afla 
cum stăteau lucrurile acolo, era mai prudent să joace rolul 
unui marinar de rând, nu al unui lord. 

Zidurile din piatră văruită ale Portului Alb se înălțau în 
faţa lor, pe ţărmul estic, acolo unde Cuţitul Alb se împlânta 
în estuar. O parte dintre fortificațiile orașului fuseseră 
întărite de când fusese Davos acolo ultima dată, cu șase ani 
în urmă. Zăgazul care despărţea porturile interioare de cele 
exterioare fusese fortificat cu un lung zid de piatră, înalt de 
zece metri și lung de un kilometru și jumătate, cu turnuri la 
fiecare o sută de metri. Dinspre Stânca Focilor, unde cândva 
fuseseră 

doar ruine, se înălța fum. Asta ar putea fi bine sau rău, în 
funcție de ce parte se situează Lordul Wyman. 

Lui Davos îi plăcuse întotdeauna acest oraș, de când 
venise acolo pentru prima oară, ca mus pe Pisica Tărcată. 


Deși mic în comparaţie cu Orașul Vechi și Debarcaderul 
Regelui, era curat și ordonat, cu străzi pietruite drepte, ușor 
de străbătut. Casele erau construite din piatră 

văruită, cu acoperișuri ţuguiate din plăci de ardezie gri- 
închis. Roro Uhoris, bătrânul căpitan arţăgos al Pisici; 
Tărcate, obișnuia să susțină 

că poate deosebi un port de altul doar după miros. 
Orașele erau ca femeile, afirma el: fiecare are parfumul său 
unic. Orașul Vechi era plin de flori, ca o matroană parfumată. 
Lannisport era o lăptăreasă, proaspătă și viguroasă, cu fum 
de lemn ars în păr. Debarcaderul Regelui duhnea ca o târfă 
nespălată. Dar mirosul Portului Alb era înțepător și sărat și 
cu un ușor iz de pește. 

- Miroase așa cum ar trebui sa miroasă o sirenă, spusese 
Roro. 

Ca marea. 

încă miroase, gândi Davos, dar simţea și iz de turbă arsă 
adiind dinspre Stânca Focilor. Stânca din mare domina 
împrejurimile portului exterior, o ridicătură masivă, gri- 
verzuie, ce se înălța cincisprezece metri deasupra valurilor. 
Vârful ei era încununat de un cerc de pietre tocite, un fort 
circular al Primilor Oameni, care rămăsese pustiu și părăsit 
vreme de sute de ani. Acum nu era pustiu. Davos vedea 
scorpioni Și 

266 

GEORGE R.R. MARTIN 

aruncătoare de flăcări în spatele pietrelor neclintite, și 
arbaletiști iţindu-se printre ele. Trebuie să fie frig acolo, sus, 
și umezeală. In toate vizitele sale anterioare, pe pietrele de 
la baza stâncii puteau fi zărite foci tolănite la soare. 
Bastardul Orb le număra ori de câte ori Pisica Tărcată ieșea 
din Portul Alb. Cu cât erau mai multe, zicea Roro, cu atât mai 
mult noroc urma să aibă în călătoria lor. Acum nu erau foci. 
Fumul și soldaţii le alungaseră. Un om mai înțelept ar vedea 
în asta un semnal de alarmă. Dacă 


aș fi avut un dram de minte, aș fi plecat cu Salla. Ar fi 
putut să se întoarcă 

în sud, la Myra și la băieţii lor. Am pierdut patru fii în 
slujba regelui, iar cel de-al cincilea îi e scutier. Ar trebui să 
am dreptul să mă bucur de cei doi fii care mi-au rămas 
acasă. A trecut prea mult de când nu i-am văzut. 

Casa Manderly de la Portul Alb și Casa Bolton de la 
Dreadfort nu se iubeau, așa îi spuseseră fraţii în negru, la 
Rondul de Est. Tronul de Fier îl ridicase pe Roose Bolton la 
rangul de Păzitor al Nordului, așa că era firesc ca Wyman 
Manderly să se declare de partea lui Stannis. 

Portul Alb nu poate să reziste singur. Orașul are nevoie 
de un aliat, un protector. Lordul Wyman are nevoie de 
Regele Stannis la fel de mult cât are Stannis nevoie de el. 
Sau așa se vedeau lucrurile de la Rondul de Est. 

Sistertonul a slăbit acele speranţe. Dacă Lordul Borell 
spunea adevărul și Casa Manderly voia să-și unească forțele 
cu Boltonii și cu Freyii... nu, Davos nu avea de gând să 
stăruie asupra acestui gând. Avea să afle adevărul destul de 
curând. Se ruga să nu fi venit prea tărziu. 

Stăvilarul ascunde portul interior, își dădu el seama, în 
timp ce Moașa Veselă își cobora pânzele. Portul exterior era 
mai mare, dar cel interior oferea un spaţiu mai bun de 
ancorare, apărat de zidul orașului într-o parte și de structura 
impunătoare a Vizuinii Lupilor, în cealaltă, iar acum și de 
stăvilar. La Rondul de Est la Mare, Cotter Pyke îi spusese lui 
Davos că Lordul Wyman construiește galere de război. Ar fi 
putut să fie vreo douăzeci de nave în spatele acelor ziduri, 
așteptând doar un semn să pornească la drum. 

Dincolo de zidurile albe și groase ale orașului, Noul Castel 
se înălța semeţ și palid, pe colina lui. Davos vedea și 
acoperișul în formă de cupolă 

dansul dragonilor 

267 

al Septului Zăpezilor, înconjurat de statuile înalte ale 
Celor Șapte. Casa Manderly adusese Credinţa în Nord, când 


fusese alungată din Reach. 

Portul Alb avea și o pădure a zeilor, un talmeș-balmeș de 
rădăcini, crengi și pietre închise în spatele zidurilor negre și 
scorojite ale Vizuinii Lupilor, o străveche fortăreață care 
acum slujea doar ca închisoare. Dar, în cea mai mare parte a 
timpului, septonii domneau acolo. 

Tritonul Casei Manderly se zărea peste tot, fluturând pe 
turnurile Noului Castel, deasupra Porții Focilor și de-a lungul 
zidurilor orașului. 

La Rondul de Est, oamenii Nordului susțineau că Portul 
Alb va rămâne pe veci loial Winterfellului, dar Davos nu 
vedea nicăieri lupul străvechi al Casei Stark. Nic; /ei nu sunt. 
Separe că Lordul Wyman nu s-a declarat încă în favoarea lui 
Tommen, altfel ar fi ridicat flamurile. 

Debarcaderele erau înţesate. De-a lungul pieței de pește 
erau legate de-a valma nave de tot felul, descărcându-și 
capturile. Văzu acolo și poduri plutitoare, bărci lungi și 
suple, cu construcţie robustă, ca să înfrunte curenții iuți și 
nesiguri ai Cuţitului Alb. Insă vasele maritime îl interesau pe 
el cel mai mult: două carace la fel de mohorâte și jerpelite 
ca Moașa Veselă, galera de negoţ Dansatoarea Furtunii, 
corăbiile Bravu/ Magister și Cornul Abundenţei, o galeră din 
Braavos, care se distingea prin coca și pânzele violet... 

„Și, în depărtare, corabia de război. 

La vederea ei, simţi lama unui pumnal sfârtecându-i toate 
sperantele. 

Coca ei era neagră cu auriu, iar galionul, un leu cu laba 
ridicată. Steaua Leului scria pe pupă, sub o flamură, purtând 
însemnele regelui-copil de pe Tronul de Fier. Cu un an în 
urmă, n-ar fi știut să le citească, dar Maester Pylos îl învățase 
unele dintre litere, pe când se afla la Piatra Dragonului. In 
sfârșit, acum, cititul îi oferi puţină satisfacție. Davos se 
rugase ca nava să se fi pierdut în aceleași furtuni care 
decimaseră flota lui Salla, dar zeii nu fuseseră atât de buni. 
Freyii erau acolo și avea să fie nevoit să-i înfrunte. 


Moașa Veselă se legă de capătul unei dane de lemn, 
mâncate de vânturi și de ploi, în portul exterior, departe de 
Steaua Leului. In timp 

268 

GEORGE R.R. MARTIN 

ce echipajul ancoră bine nava la mal și cobora pasarela, 
căpitanul se apropie agale de Davos. Casso Mogat era o 
corcitură a mării înguste, născut dintr-o târfă din Sisterton și 
un vânător de balene din lbben. 

Măsura puţin peste un metru cincizeci, era foarte păros și 
își vopsea părul și mustăţile în culoarea verde a mușchiului. 
Asta îl făcea să arate ca o buturugă de copac în cizme 
galbene. In ciuda înfățișării sale, părea un bun navigator, 
deși era un căpitan aspru cu echipajul. 

- Cât vei lipsi? 

- O zi, cel puţin. Poate mai mult. 

Davos descoperise că lorzilor le plăcea să te facă să 
aștepți. Bănuia că făceau asta ca să te ţină încordat și ca să- 
și demonstreze puterea. 

- Moașa va zăbovi aici trei zile. Nu mai mult. O să fiu 
căutat la Sisterton. 

- Dacă lucrurile merg bine, aș putea fi înapoi până mâine. 

- Și dacă merg prost? 

S-ar putea să nu mă mai întorc deloc. 

- Nu trebuie să mă aștepți. 

Doi vameși se cățărau la bord, chiar când el cobora 
pasarela, dar niciunul nu-i acordă nici măcar o privire. Erau 
acolo să-l întâlnească pe căpitan și să inspecteze cala; 
marinarii de rând nu-i interesau și Davos avea o înfățișare 
cât se poate de comună. Era de statură medie, cu faţa de 
țăran isteţ bătătorită de vânt și de soare, cu barba sură și 
părul castaniu împestriţat cu fire cărunte din belșug. 
Veșmintele sale erau obișnuite și ele: pantaloni maro și 
tunică albastră, o mantie din lână nevopsită, prinsă cu o 
agrafă de lemn. Purta o pereche de mănuși din piele pătate 
de sare, ca să-și ascundă degetele pe care i le ciuntise 


Stannis, cu mulţi ani în urmă. Davos nu arăta defel a lord, 
darămite a Mână a Regelui. Cu atât mai bine, până afla cum 
stăteau lucrurile pe-acolo. 

Iși croi drum de-a lungul debarcaderului și prin piaţa de 
pește. Bravul Magister încărca niște mied. Butoaiele erau 
stivuite câte patru de-a lungul cheiului. In spatele unei stive 
Zări trei marinari jucând zaruri. 

Mai departe, vânzătoarele de pește strigau captura zilei și 
un băiat bătea 

dansul dragonilor 

269 

ritmul la o tobă, în timp ce un urs bătrân și jerpelit dansa 
în cerc pentru un grup de contrabandiști ai râurilor. Doi 
sulițași fuseseră postați la Poarta Focilor, cu însemnele Casei 
Manderly pe piept, dar erau prea preocupaţi să flirteze cu 
târfa docului ca să se sinchisească de Davos. 

Poarta era deschisă, bariera-ghilotină ridicată. Se alătură 
valului de oameni care intrau. 

înăuntru se afla o piaţă pietruită cu o fântână în mijloc. 
Un triton de piatră se înălța din valuri, înalt de șapte metri, 
de la tălpi la coroană. 

Barba lui cârlionțată, vopsită în verde și alb, era plină de 
licheni, iar unul dintre ţepii tridentului său era rupt încă 
dinainte ca Davos să se fi născut, însă statuia reușea în 
continuare să impresioneze. Bătrânul Picior-de-Pește, așa îl 
numeau localnicii. Piaţa purta numele unui oarecare lord 
defunct, dar nimeni nu-i spunea vreodată altfel decât Piaţa 
Picior-de-Pește. 

Piaţa mișuna de oameni în după-amiaza aceasta. O 
femeie își spăla rufele în fântâna lui Picior-de-Pește, 
atârnându-le la uscat de tridentul său. Sub arcadele 
colonadei vânzătorilor ambulanți, scribii și zarafii se 
puseseră pe treabă, alături de un magician, o vindecătoare 
și un jongler foarte nepriceput. Un bărbat vindea mere dintr- 
o roabă și o femeie oferea heringi cu felii de ceapă. Peste tot 
te împiedicai de pui și de copii. 


Ușile imense de stejar și fier ale Vechii Monetării fuseseră 
închise de fiecare dată când Davos mai trecuse prin Piaţa 
Picior-de-Pește, dar astăzi erau deschise. înăuntru, zări sute 
de femei, copii și bătrâni, îngrămădiţi pe podea, pe 
mormane de blănuri. Unii aprinseseră focuri pentru gătit. 

Davos se opri sub colonadă și cumpără un mar pentru o 
jumătate de gologan. 

- Sunt oameni care locuiesc în Vechea Monetărie? îl 
întrebă pe vânzătorul de mere. 

- Cei care n-au unde să locuiască. Oameni săârmani de 
dincolo de Cuţitul Alb, cei mai mulţi dintre ei. Și oamenii lui 
Hornwood. Cu Bastardul lui Bolton umblând liber, toţi vor să 
fie între ziduri. Nu știu ce are de gând nobilul lord cu ei. 
Majoritatea au venit doar cu zdrenţele de pe ei. 

270 

GEORGE R.R. MARTIN 

Davos fu strafulgerat de un sentiment de vinovăţie. Au 
venit aid să-și caute refugiu, într-un oraș neatins de lupte, și 
vin eu să-i târăsc din nou în război. Mușcă din măr și se simţi 
vinovat și pentru asta. 

- Cum își fac rost de mâncare? 

Vânzătorul de mere ridică din umeri. 

- Unii cerșesc. Alţii fură. Multe fete tinere se vând, așa 
cum fac întotdeauna fetele când n-au altceva de vânzare. 
Orice băiat mai înalt de un metru jumate poate să-și 
găsească un loc în cazărmile nobilului lord, dacă poate să 
țină o suliță în mână. 

Adună oameni, aşadar. Asta putea fi bine... sau rău. Mărul 
era sec și făinos, dar Davos se forţă să mai ia o îmbucătură. 

- Lordul Wyman are de gând să i se alăture Bastardului? 

- Păi, răspunse vânzătorul de mere, data viitoare când 
nobilul lord vine pe-aci să-mi ceară un măr, n-o să uit să-l 
întreb. 

- Am auzit că fiica lui se mărită cu un Frey. 

- Nepoata. Am auzit și eu, dar nobilul lord a uitat sa mă 
invite la nuntă. Ascultă, ai de gând să termini mărul ăla? lau 


restul înapoi. 

Semințele alea-s bune. 

Davos îi aruncă atunci cotorul. Un măr rău, dara meritat 
o jumătate de gologan ca să aflu căManderly adună oameni. 
Se plimbă în jurul Bătrânului Picior-de-Pește, pe lângă locul 
unde o tânără vindea căni cu lapte proaspăt de la capra ei. 
Acum, că era acolo, își amintea mai multe despre oraș. In 
direcția în care arăta tridentul Bătrânului Picior-de-Pește se 
afla o uliţă unde se vindea cod prâjit, crocant și auriu pe 
dinafară și fraged pe dinăuntru. Acolo era un bordel, mai 
curat decât majoritatea, unde marinarii se puteau bucura de 
compania unei femei fără să se teamă că 

sunt jefuiţi ori uciși. In direcţia opusă, într-una dintre 
casele lipite de zidurile Vizuinii Lupilor, ca niște scoici de 
carcasa unei corăbii vechi, era cândva o berărie unde făceau 
o bere neagră atât de vâscoasă și de bună încât în Braavos 
sau în Portul Ilbben puteai să capeţi pe-un butoi cât pe unul 
de vin auriu de Arbor, cu condiţia ca localnicii să-i lase 
berarului vreunul de vânzare. 

dansul dragonilor 

271 

Insă el vin voia, acru, negru și aspru. Traversă curtea și 
cobori un șir de trepte, către o cramă numită Țiparul Leneș, 
în beciul unei magazii pline de piei de oaie. Pe vremea când 
era contrabandist, Țiparul fusese renumit pentru cele mai 
bătrâne târfe și cel mai prost vin din Portul Alb, împreună cu 
plăcintele cu carne pline de untură și zgărciuri, 
dezgustătoare în cele mai bune zile și otrăvitoare în cele mai 
proaste. Cu o asemenea ofertă, majoritatea localnicilor 
ocoleau locul, lăsându-l pentru marinarii care nu știau altul 
mai bun. Nu vedeai niciodată un străjer al orașului în Țiparul 
Leneș, ori vreun vameș. 

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. La Țiparul Leneș, 
timpul încremenise. Tavanul boltit era negru de funingine, 
podeaua era de pământ bătut, aerul mirosea a fum, a carne 
stricată și a vomă stătută. 


Lumânările groase de pe mese răspândeau mai mult fum 
decât lumină, iar vinul pe care îl comandă Davos era mai 
mult maro decât roșu, în semiîntuneric. Lângă ușă ședeau și 
beau patru târfe. Când intră, una dintre ele îi oferi un 
zâmbet plin de speranţă. Când Davos scutură 

din cap, femeia spuse ceva care stârni râsul tovarășelor 
ei. După aceea, niciuna nu-i mai acordă atenţie. 

In afară de târfe și de cârciumar, Davos avea tot Țiparul 
numai pentru el. Beciul era mare, plin de unghere și nișe 
întunecoase, unde puteai să te retragi singur. Iși luă vinul și 
se așeză într-un asemenea ungher, cu spatele la perete, 
așteptând. 

In scurt timp, se pomeni privind ţintă șemineul. Femeia 
roșie vedea viitorul în foc, dar Davos Seaworth nu văzuse 
niciodată altceva decât umbrele trecutului, corăbiile în 
flăcări, lanţul incandescent, umbrele verzi scânteind peste 
pântecele norilor, Fortăreaţa Roșie veghind întunecată peste 
toate. Davos era un om simplu, pe care-l 

ridicaseră norocul, războiul și Stannis. Nu înțelegea ce-i 
îndemna pe zei să ia patru flăcăi tineri și puternici precum 
fiii lui, cruțându-le, în schimb, tatăl vlăguit. 

In unele nopţi, se gândea că fusese lăsat să-l salveze pe 
Edric Storm... 

dar bastardul Regelui Robert era deja la adăpost, la 
Treptele de Piatră, 

272 

GEORGE R.R. MARTIN 

și, totuși, Davos rămânea. Oare zeii au vreo altă misiune 
pentru mine? 

se întrebă el. Dacă e așa, s-ar putea ca Portul Alb să facă 
parte din ea. 

Gustă vinul, apoi vărsă jumătate de cupă pe podea, lângă 
piciorul său. 

Pe măsură ce afară se lăsa întunericul, băncile Tiparului 
începură 


să se umple de marinari. Davos îi strigă cârciumarului că 
mai vrea o cupă de vin. Când veni cu vinul, îi aduse și o 
lumânare. 

- Mâncare vrei? întrebă bărbatul. Avem plăcinte cu carne. 

- Ce fel de carne e în ele? 

- Ca de obicei. E bună. 

Târfele râseră. 

- E gri, vrea să zică, spuse una. 

- Tacă-ţi fleanca aia afurisită. Tu le mănânci. 

- Mănânc tot felul de rahaturi. Asta nu-nseamnă că-mi 
plac. 

Davos stinse lumânarea de îndată ce cârciumarul se 
îndepărtă și se așeză comod în umbră. Marinarii erau cei mai 
mari clevetitori din lume când vinul curgea, chiar dacă vinul 
era ieftin ca acesta. Nu trebuia decât să asculte. 

Cele mai multe lucruri pe care le auzea le aflase deja la 
Sisterton, de la Lordul Godric ori de la clienţii obișnuiți din 
Burta Balenei. Tywin Lannister era mort, măcelărit de fiul său 
pitic; cadavrul lui mirosise atât de îngrozitor, încât nimeni 
nu reușise să intre în Marele Sept al lui Baelor zile în șir după 
aceea; doamna de Eyrie fusese omorâtă de un cântăreţ; 
Degețel stăpânea acum în Vale, dar Yohn Royce Bronzul 
jurase să-l doboare; Balon Greyjoy murise și el, iar fraţii lui 
se luptau pentru Stânca Mării; Sandor Clegane devenise 
proscris și cutreiera de-a lungul Tridentului, jefuind și 
omorând; Myrul, Lysul și Tyroshul erau implicate într-un alt 
război; o revoltă a sclavilor se dezlănțuia în est. 

Alte informaţii erau de mai mare interes pentru Davos: 
Robert Glover se afla în oraș și încercase să adune oameni, 
fără mare succes. 

Lordul Manderly rămăsese surd la rugăminţile lui. Portul 
Alb era sătul de război, cică ar fi spus. Asta era rău. Casele 
Ryswell și Dustin îi luaseră 

prin surprindere pe oamenii de fier la Râul Fierbinte și le 
pârjoliseră 

dansul dragonilor 


273 

corăbiile lungi. Asta era și mai rău. lar acum Bastardul lui 
Bolton mergea spre sud cu Hother Umber, ca să atace, 
împreună cu ei, Moat Cailin. 

- Urgia Târfelor în persoană, susţinea un om al râului, care 
tocmai adusese o încărcătură de blănuri și cherestea în josul 
Cuţitului Alb. Cu trei sute de suliţași și o sută de arcași, 
continuă omul. Li s-au alăturat și unii oameni ai Caselor 
Hornwood și Cerwyn. 

Acesta era lucrul cel mai rău dintre toate. 

- Lordul Wyman mai bine ar trimite niște oameni să lupte, 
dacă știe ce-i de folos pentru el, zise un bătrân de la capătul 
mesei. Lordul Roose, el e Păzitor acum. E datoria de onoare a 
Portului Alb să răspundă 

chemărilor lui. 

- Ce-a știut vreodată un Bolton despre onoare? făcu 
cârciumarul Țiparului, umplându-le din nou cupele cu vin 
maroniu. 

- Lordul Wyman n-o să meargă nicăieri. E al naibii de 
gras. 

- Am auzit că-i bolnav. Cică nu face decât să doarmă și să 
se văicărească. In majoritatea zilelor se simte prea rău ca să 
se ridice din pat. 

- Prea gras, vrei să zici. 

- N-are nicio legătură dacă-i gras sau slab, interveni 
cârciumarul. 

Fiul lui e în mâinile leilor. 

Nimeni nu vorbea despre Regele Stannis. Nimeni nu 
părea să știe măcar că înălţimea Sa se dusese în Nord, să 
apere Zidul. La Rondul de Est nu se vorbea decât despre 
sălbatici, creaturi și uriași, dar aici nimeni nu părea să se 
sinchisească de ei. 

Davos se aplecă în lumina focului. 

- Credeam că Freyii i-au omorât fiul. Asta am auzit la 
Sisterton. 


- L-au omorât pe Ser Wendel, răspunse cârciumarul. 
Oasele lui se odihnesc în Septul Zăpezilor, înconjurate de 
lumânări, dacă vrei să 

arunci o privire. Ser Wylis, însă, e tot ostatic. 

Din ce în ce mai rău. Ştiuse că Lordul Wyman are doi fii, 
dar crezuse că erau morţi amândoi. Dacă Tronul de Fier are 
un ostatic... Davos zămislise șapte fii și pierduse patru la 
Apa Neagră. Ştia că ar face orice i-ar cere oamenii sau zeii ca 
să-i apere pe ceilalţi trei. Steffon și Stannis 

274 

GEORGE R.R. MARTIN 

erau la mii de kilometri depărtare de câmpurile de luptă, 
feriţi de primejdii, dar Devan era la Castelul Negru, scutier al 
regelui. Regele a cărui cauză ar putea să triumfe sau să 
cadă odată cu Portul Alb. 

Tovarășii lui de pahar discutau acum despre dragoni. 

- Ești nebun de legat, zise un vâslaș de pe Dansatoarea 
Furtunii. 

Regele Cerșetor e mort de ani buni. L-au decapitat niște 
lorzi-călăreţi dothraki. 

- Așa susţin ei, răspunse bătrânul. Dar poate că ne mint. 
A murit în celălalt capăt al lumii, dacă o fi murit. Cine poate 
spune? Dacă un rege m-ar vrea mort, poate că i-aș face pe 
plac și m-aș preface că sunt cadavru. Niciunul dintre noi nu 
i-a văzut trupul neînsufleţit. 

- Nu l-am văzut nici pe-al lui Joffrey, nici pe-al lui Robert, 
mârâi cârciumarul. Poate că-s vii și ei. Poate că Baelor cel 
Binecuvântat doar a tras un pui de somn în toţi anii ăștia. 

Bătrânul se strâmbă. 

- Prinţul Viserys n-a fost singurul dragon, nu-i așa? 
Suntem siguri că 

I-a omorât pe fiul Prințului Rhaegar? Era un ţânc. 

- Nu era și vreo prinţesă? întrebă o târfă. Era aceeași care 
spusese despre carne că era gri. 

- Două, preciză bătrânul. Una era fiica lui Rhaegar, 
cealaltă a surorii lui. 


- Daena, interveni omul râului. Așa o chema pe soră. 
Daena de Piatra Dragonului. Sau era Daera? 

- Daena era nevasta bătrânului Rege Baelor, zise vâslașul. 
Am văslit cândva pe o corabie care-i purta numele. Prințesa 
Daena. 

- Dacă ar fi nevasta unui rege, ar fi regină. 

- Baelor n-a avut nicio regină. Era neprihănit. 

- Asta nu înseamnă că nu s-a însurat cu sora lui, zise 
târfa. Numai că nu s-a culcat cu ea, atâta tot. Când l-au făcut 
rege, a încuiat-o într-un turn. Și pe celelalte surori ale lui. 
Erau trei. 

- Daenela, spuse tare cârciumarul. Așa o chema. Fiica 
Regelui Nebun, vreau să zic, nu afurisita de nevastă a lui 
Baelor. 

dansul dragonilor 

275 

- Daenerys, îi corectă Davos. l-au dat numele lui 
Daenerys, cea care s-a căsătorit cu Prinţul Dornului în timpul 
domniei lui Daeron al Doilea. 

Nu știu ce s-a ales de ea. 

- Eu știu, zise bărbatul care stârnise toată discuţia despre 
dragoni, un vâăslaș braavosi, într-o tunică mohorâtă de lână. 
Când eram la Pentos, am acostat lângă un vas de negoţ pe 
nume Fecioara cu Ochi Negri şi m-am pus pe băut cu 
intendentul căpitanului. Mi-a spus o poveste frumoasă 
despre o fată pe cinste, care a venit la bordul lor în Qarth, 
căutând o corabie spre Westeros, pentru ea și trei dragoni. 

Avea par argintiu și ochi violet. „Am dus-o chiar eu la 
căpitan", mi-a jurat omul, „dar n-a vrut nici să audă, zicând 
că șofranul și cuișoarele aduc un profit mai mare și că 
mirodeniile nu dau foc velelor../ 

Beciul răsună de râsete. Davos nu li se alătură. Ştia ce se 
întâmplase cu Fecioara cu Ochi Negri. Zeii fuseseră cruzi să 
lase un om să străbată 

o jumătate de lume, apoi să-l trimită să urmărească o 
lumină amăgitoare, când era aproape de casă. Ace! căpitan a 


fost mai curajos decât mine, gândi el, îndreptându-se spre 
ușă. O singură călătorie spre est și puteai trăi asemenea 
unui lord până la sfârșitul vieţii. Când fusese mai tânăr, 
Davos visase să facă o asemenea călătorie, dar anii 
trecuseră în zbor, ca niște fluturi în jurul unei flăcări, și, 
cumva, n-a fost niciodată 

momentul potrivit. într-o zi, își spuse el. într-o bună zi, 
când războiul se va sfârși și Regele Stannis va sta pe Tronul 
de Fier și nu va mai avea nevoie de cavaleri ceapă. Am să-l 
iau pe Devan cu mine. Și pe Steff, și pe Stanny, dacă vor fi 
destul de mari. vom vedea acești dragoni și toate minunile 
din lume. 

Afară, vântul bătea în rafale, făcând să tremure flăcările 
din felinarele cu ulei din curte. Se făcuse mai frig de când 
soarele asfinţise, dar Davos își aminti de Rondul de Est și 
cum cobora noaptea vântul, vuind, de pe Zid, tăind până și 
prin cea mai caldă mantie și îngheţându-ţi sângele în vene. 
Portul Alb era o baie fierbinte, prin comparaţie. 

Mai erau și alte locuri în care-și putea umple urechile: un 
han renumit pentru plăcintele cu mreană, berăria unde 
obișnuiau să bea 

276 

GEORGE R.R. MARTIN 

samsarii de lână și vameșii, o sală de spectacole, unde, 
pentru câţiva gologani, puteai avea parte de reprezentații 
deocheate. Dar Davos simţea că îi ajunge. Am venit prea 
târziu. 

Un vechi reflex îl făcu să-și ducă mâna la piept, unde își 
păstra cândva oasele degetelor, într-un săculeț cu șnur de 
piele. Nu era nimic acolo. Iși pierduse norocul în focurile de 
la Apa Neagră, când își pierduse corabia și fiii. 

Ce trebuie să fac? |și strânse pelerina mai bine în jurul 
trupului. Să 

urc colina și să mă înfățișez la porțile Noului Castel, cu o 
pledoarie inutilă? Să mă întorc la Sisterton? Să mă întorc la 
Marya și la băieții mei? Să-mi cumpăr un cal și să pornesc 


pe drumul regelui, să-i spun lui Stannis că n-are niciun 
prieten în Portul Alb și nicio speranță? 

Regina Selyse îi ospătase pe Salla și pe căpitanii lui, cu o 
seară 

înainte ca flota să ridice ancora. Cotter Pyke li se 
alăturase, la fel și alți patru înalţi ofiţeri ai Rondului de 
Noapte. Prinţesa Shireen primise permisiunea să se alăture 
și ea. In timp ce se servea somonul, Ser Axell Florent făcuse 
atmosferă la masă cu povestea unui prinţ Targaryen care 
avea o maimuţă drept animal de companie. Acestui prinţ îi 
plăcea să îmbrace animalul în hainele fiului său mort și să-și 
închipuie că e un copil, susținea Ser Axell, și, din când în 
când, propunea pentru el căsătorii. Lorzii astfel onoraţi 
refuzau întotdeauna politicos, dar, firește, refuzau. 

- Chiar și în mătase și catifea, o maimuţă rămâne o 
maimuţă, spusese Ser Axell. Un prinţ mai înțelept ar fi știut 
că nu poţi pune o maimuţă să facă treaba unui om. 

Oamenii reginei au râs și mai mulţi i-au rânjit lui Davos. 
Nu sunt maimuță, a gândit el, sunt lord întocmai ca voi și un 
om mai bun. Dar amintirea încă îl durea. 

Poarta Focilor fusese închisă pentru noapte. Davos nu se 
putea întoarce pe Moașa Veselă până în zori. Avea să 
înnopteze acolo. Ridică 

privirea spre Bătrânul Picior-de-Pește, cu tridentul lui 
rupt. Am venit prin ploaie și furtună. N-am să mă întorc fără 
săfac lucrul pentru care am 

dansul dragonilor 

277 

venit, indiferent cât de imposibil pare, îşi pierduse el 
degetele și norocul, dar nu era o maimuţă îmbrăcată în 
catifea. Era Mâna Regelui. 

Scara castelului era o stradă în trepte, o alee largă de 
piatră albă, care urca la Vizuina Lupilor, pe lângă apă, spre 
Noul Castel, înălţat pe colină. Sirene de marmură îi luminau 
lui Davos drumul, strângând în braţele lor boluri cu ulei de 
balenă aprins. Când ajunse sus, se întoarse să privească 


înapoi. De acolo, vedea până în porturi. In amândouă. In 
spatele stăvilarului, portul interior era plin de galere de 
razboi. Davos numară douăzeci și trei. Lordul Wyman era un 
om gras, dar, se pare, nu și leneș. 

Porţile Noului Castel fuseseră închise, dar o poartă 
lăturalnică se deschise când Davos strigă și un străjer ieși 
să-l întrebe ce vrea. Cavalerul ceapă îi arătă panglica neagră 
cu auriu, care purta sigiliul regal. 

- Trebuie să-l văd imediat pe Lordul Manderly, spuse el. 
Am treabă 

cu el, numai și numai cu el. 

DAENERYS 

Dansatorii străluceau, cu trupurile netede, rase, acoperite 
de un strat subţire de ulei. Torţe învăpăiate treceau 
răsucindu-se din mână 

în mănă, în bubuit de tobe și triluri de fluier. Ori de câte 
ori două 

torţe se încrucișau în aer, o fată goală sălta printre ele, 
învârtindu-se. 

Lumina torțelor sclipea pe braţele uleiate, pe piepturi, pe 
fese. 

Cei trei bărbaţi erau înfierbântaţi. Imaginea mădularelor 
lor întărite era aţăţătoare, deși Daenerys Targaryen o găsea, 
în același timp, comică. 

Bărbaţii erau toţi de aceeași înălţime, cu picioare lungi și 
abdomenul plat, cu fiecare mușchi atât de perfect conturat 
de parcă ar fi fost dăltuit în piatră. Până și fețele lor arătau la 
fel, oarecum... ceea ce era ciudat, de vreme ce unul avea 
pielea neagră ca abanosul, al doilea era alb ca laptele, în 
timp ce al treilea scânteia ca arama lustruită. 

Sunt meniţi să mă stârnească? Dany se foi între pernele 
ei de mătase. Lângă pilaștri, Nepătaţii ei stăteau ca niște 
statui, cu coifurile lor cu ţepușe, cu fețele netede lipsite de 
orice expresie. Spre deosebire de ceilalți bărbaţi. Reznak mo 
Reznak privea cu gura căscată, cu buzele lucindu-i umede. 


Hizdahr zo Lorag îi spunea ceva bărbatului de lângă el, deși, 
în tot acest timp, nu-și dezlipea ochii de la dansatoare. 

Faţa urâtă, unsuroasă, a lui Țeastă-Rasă era rigidă ca 
întotdeauna, dar nici el nu rata nimic. 

dansul dragonilor 

279 

Mai greu era de știut ce visa onoratul ei oaspete. Bărbatul 
palid, uscăţiv, cu căâutătură de uliu, care stătea alături de ea 
la masa de onoare, era plin de splendoare în hainele de 
mătase castanie și brocart, cu ţeasta pleșuvă strălucind în 
lumina torțelor în timp ce mânca o smochină, cu mușcături 
Mici, precise, elegante. Opalele licăriră de-a lungul nasului 
lui Xaro Xhoan Daxos, când se întoarse, să urmărească 

dansatorii cu privirea. 

In cinstea lui, Daenerys îmbrăcase o togă gartheeană, un 
veșmânt diafan, violet, croit astfel încât să-i lase sânul stâng 
dezgolit. Părul auriu-argintiu, pieptănat grațios peste umar, 
îi cădea aproape până la sfârc. Jumătate dintre bărbaţii din 
sală îi aruncau priviri pe furiș, dar nu Xaro. La fel a fost și în 
Qarth. Nu-l putea manipula pe prinţul negoţului în felul 
acesta. Dar trebuie să-l manipulez. Venise din Qarth pe 
galionul Norul de Mătase, cu un alai de treisprezece galere. 
Flota lui era răspunsul la o rugăciune. Comerţul din Meereen 
se împuţinase până la dispariţie de când Daenerys abolise 
sclavia, dar Xaro avea puterea să-l reînvie. 

Când tobele atinseră un crescendo, trei dintre fete săltară 
deasupra flăcărilor, învârtindu-se în aer. Dansatorii le 
prinseră de talie și le lăsară 

să alunece pe mădularele lor. Dany privi fetele arcuindu- 
și spinările și încolăcindu-și picioarele în jurul partenerilor 
lor, în timp ce fluierele se tânguiau și bărbaţii zvâcneau în 
ritmul muzicii. Daenerys mai privise actul dragostei: 
dothrakii se împreunau în văzul tuturor, ca iepele și 
armăsarii lor. Insă acum era prima oară când vedea 
senzualitatea transpusă pe muzică. 


Fața îi ardea. Vinul, își spuse. Dar, cumva, se pomeni 
gândindu-se la Daario Naharis. Mesagerul ei sosise în 
dimineaţa aceea. Ciorile Furtunii se întorceau din Lhazar. 
Căpitanul ei venea înapoi la ea, aducându-i prietenia 
Oamenilor Miei. Mâncare și negoț, își reaminti. Nu m-a 
dezamăgit și nici n-o va face. Daario mă va ajuta să-mi 
salvez orașul. 

Regina tânjea să-i vadă chipul, să-i mângâie barba în 
furculiță, să-i spună 

păsurile ei... dar Ciorile Furtunii erau încă la multe zile 
depărtare, dincolo de Trecătoarea Khyzais, iar ea avea un 
regat de condus. 

280 

GEORGE R.R. MARTIN 

Spaţiul dintre stâlpii purpurii se umpluse de fum. 
Dansatorii îngenuncheară, având capetele plecate. 

- Aţi fost minunaţi, le spuse Dany. Rar mi-a fost dat să văd 
o asemenea graţie, o asemenea frumusețe. 

li făcu semn lui Reznak mo Reznak și seneșalul alergă 
lângă ea. 

Broboane de sudoare îi pătau ţeasta pleșuvă, încreţită. 

- Condu-i pe oaspeţii noștri la băi, ca să se poată înviora 
și du-le mâncare și băutură. 

- Voi fi deosebit de onorat, Măreţia Ta. 

Daenerys întinse cupa, pentru ca Irri să i-o umple din nou. 
Vinul era dulce și tare, amintind de mirosul mirodeniilor din 
ținuturile de est, mult superior vinurilor slabe ghiscari care îi 
umpluseră cupele în ultima vreme. Xaro cercetă platoul pe 
care i-l oferea Jhiqui și alese o curmală. Pieliţa ei portocalie 
se potrivea cu nuanţa coralului de pe nasul lui. Luă o 
mușcătură și își încreţi buzele. 

- E acră. 

- Ar prefera lordul meu ceva mai dulce? 

- Dulceaţa ţi se apleacă. Fructele acre și femeile picante 
dau savoare vieţii. Xaro luă încă o mușcătură, mestecă, 
înghiţi. Daenerys, scumpă 


regină, nu pot să-ţi spun cât e de plăcut să simt din nou 
căldura prezenţei tale. O copilă a plecat din Qarth, pe cât de 
încântătoare, pe atât de pierdută. M-am temut că e un drum 
spre pierzanie, iar acum o găsesc aici, așezată pe tron, 
stăpână a unui străvechi oraș, înconjurată 

de o puternică oaste pe care ea a ridicat-o din visuri. 

Nu, gândi ea, din sânge și foc. 

- Mă bucur c-ai venit la mine. îmi face plăcere să-ţi revăd 
chipul, prietene. 

Nu mă voi încrede în tine, dar am nevoie de tine. Am 
nevoie de Cei Treisprezece ai tăi, am nevoie de corăbiile 
tale, am nevoie de negoțul tău. 

Vreme de secole, Meereenul și orașele sale surori, Yunkai 
și Astapor, fuseseră cuiul de osie al comerțului cu sclavi, 
locul unde Khali; dothraki și corsarii din Insulele Baziliscului 
își vindeau ostaticii și unde restul 

dansul dragonilor 

281 

lumii venea ca să cumpere. Fără sclavi, Meereenul avea 
puţine de oferit negustorilor. Cupru se găsea din belșug în 
munţii Ghisului, dar metalul nu era atât de valoros pe cât 
fusese pe vremea când bronzul stăpânea lumea. Cedrii, 
cândva înalţi de-a lungul coastei, nu mai creșteau, doborâţi 
de topoarele Vechiului Imperiu sau părjoliţi de focul 
dragonilor când Ghisul a pornit război împotriva Valyriei. 
După dispariţia copacilor, pământul s-a uscat sub soarele 
fierbinte și s-a înălțat în nori roșii, groși, suflați de vânt. 

- Aceste catastrofe mi-au transformat oamenii în 
proprietari de sclavi, îi spusese Galazza Galare, la Templul 
Graţiilor. 

lar eu sunt catastrofa care va transforma din nou acești 
stăpâni de sclavi în oameni, își jurase Dany. 

- A trebuit să vin, spuse Xaro, pe un ton languros. Chiar și 
în îndepărtatul Qarth mi-au ajuns la urechi povești 
înfricoșătoare. Am plâns când le-am auzit. Se spune că 


dușmanii tăi au promis bogăţie, glorie și o sută de sclave 
fecioare celui care te va omori. 

- Fiii Harpiei. De unde știe el asta? Se caţară noaptea pe 
ziduri și le taie beregata în somn sclavilor eliberaţi. Când 
soarele răsare, se ascund ca gândacii. Se tem de Fiarele 
mele de Bronz. 

Skahaz mo Kandag îi dăduse noua gardă pe care o 
ceruse, formată, în număr egal, din sclavi eliberaţi și ţeste- 
rase din Meereen. Patrulau pe străzi zi și noapte, cu glugi 
negre și măști de bronz. Fiii Harpiei promiseseră o moarte 
cumplită oricărui trădător care îndrăznește s-o slujească 

pe regina-dragon, lui și apropiaților și rudelor deopotrivă. 
Așa că oamenii lui Țeastă-Rasă mișunau ca șacalii, bufniţele 
și alte vieţuitoare, ascunzându-și adevărata faţă. 

- Aș putea avea motive sa mă tem de Fii dacă m-ar vedea 
cutreierând singură pe străzi, dar numai dacă ar fi noapte, 
iar eu aș fi goală și neînarmată. Sunt niște lași. 

- Cuţitul unui laș poate ucide o regină la fel de ușor ca 
acela al unui erou. Aș dormi mai liniștit dacă aș ști că 
desfătarea inimii mele 

282 

GEORGE R.R. MARTIN 

își ţine lorzii călăreţi aproape. în Qarth, aveai trei călăreţi 
de sânge care nu te părăseau nicio clipă. Unde s-au dus? 

- Aggo, Jhogo și Rakharo mă slujesc încă. Se joacă cu 
mine. Putea și ea să se joace. Sunt doar o tânără care știe 
puţine despre asemenea lucruri, dar oameni mai în vârstă, 
mai înţelepţi, îmi spun că pentru a păstra Meereenul trebuie 
să-i controlez împrejurimile, toate ţinuturile de la vest de 
Lhazar, până în sud, pe dealurile Yunkaiului. 

- împrejurimile tale n-au valoare pentru mine. Insă tu ai. 
Dacă ţi s-ar întâmpla ceva rău, lumea și-ar pierde farmecul. 

- Ești bun, lordul meu, că îţi faci atâtea griji, dar sunt bine 
păzită. 

Dany arătă câtre locul unde stătea Barristam Selmy, cu o 
mână 


odihnindu-se pe mânerul săbiei. Barristan cel Viteaz i se 
spune. De două ori m-a salvat de asasini. 

Xaro îl cercetă în treacăt pe Selmy. 

- Barristan cel Bătrân, ziceai? Cavalerul tău urs era mai 
tânăr și-ţi era mai devotat. 

- Nu vreau să vorbesc despre Jorah Mormont. 

- Firește. Omul era necioplit și păros. Prinţul negoțului se 
aplecă 

peste masă: Hai să vorbim mai bine despre dragoste, 
despre visuri și dorinţe și despre Daenerys, cea mai 
frumoasă femeie din lume. Chipul tău mă îmbată. 

Daenerys nu era străină de curtoaziile exagerate ale 
Qarthului. 

- Dacă te-ai îmbătat, găsește vinului pricină. 

- Niciun vin nu e pe jumătate atât de îmbătător ca 
frumusețea ta. 

Palatul mi s-a părut gol ca un cavou de când a plecat 
Daenerys și toate plăcerile pe care mi le oferea Regina 
Orașelor aveau un gust amar. De ce m-ai părăsit? 

Am fost alungată din orașul tău, temându-mă pentru 
viața mea. 

- Era timpul. Qarthul voia să plec. 

- Cine? Cei Neprihăniţi? Le curge apă prin vene. Ghilda 
Mirodeniilor? Au lapte bătut între urechi. lar Cei Nemuritori 
sunt morți cu 

dansul dragonilor 

283 

toții. Ar fi trebuit să mă iei de bărbat. Sunt aproape sigur 
că ţi-am cerut mâna. Ți-am cerșit-o chiar. 

- Doar de câteva zeci de ori, îl tachină Dany. Renunţi prea 
ușor, lordul meu. Căci trebuie să mă mărit, toată lumea e de 
acord. 

- O khaleesi trebuie să aibă un khal, zise Irri, umplând din 
nou cupa reginei cu vin. E lucru știut. 

- Să-i cer mâna din nou? întrebă Xaro. Nu, cunosc 
zâmbetul acela. 


E o regină crudă, care se joacă cu inimile bărbaţilor. 
Negustorii umili ca mine nu sunt decât pietre sub sandalele 
tale cu giuvaere. 

O singură lacrimă alunecă încet pe obrazul lui palid. 

Dany îl cunoștea prea bine ca să se înduioșeze. Oamenii 
din Qarth puteau să plângă la comandă. 

- O, încetează! Luă o cireașă din castronul de pe masă și 
i-o aruncă 

înspre nas. Poate că sunt o copilă, dar nu sunt atât de 
nesăbuită să mă 

mărit cu un bărbat care găsește un platou cu fructe mai 
ispititor decât sânul meu. Am văzut la care dansatori te 
uitai. 

Xaro își șterse lacrima. 

- La aceiași pe care-i urmărea înălţimea Ta, cred. Vezi, 
suntem la fel. Dacă nu vrei sa mă iei de barbat, aș fi 
mulțumit să fiu sclavul tău. 

- Nu vreau niciun sclav. Te eliberez. 

Nasul lui cu pietre preţioase era o ţintă ademenitoare. De 
data aceasta, Dany aruncă o piersică spre el. 

Xaro o prinse în aer și luă o mușcătură. 

- De unde a venit nebunia asta? Ar trebui să mă consider 
norocos că nu mi-ai eliberat sclavii, pe când îmi erai oaspete 
în Qarth? 

Eram o regină cerșetoare, iar tu erai Xaro din rândul 
Celor Treisprezece, gândi Dany, și nu voiai decât dragonii 
mei. 

- Sclavii tăi pareau bine trataţi și mulțumiți. Abia la 
Astapor mi s-au deschis ochii. Știi cum erau făcuţi și 
antrenați Nepătaţii? 

- Cu cruzime. N-am nicio îndoială. Când un fierar făurește 
o sabie, vâră lama în foc, o bate cu ciocanul, apoi o cufundă 
în apă rece 

284 

GEORGE R.R. MARTIN 


ca gheaţa, ca să călească oţelul. Dacă vrei să savurezi 
gustul dulce al fructului, trebuie să uzi pomul. 

- Pomul acesta a fost udat cu sânge. 

- Cum altfel să formezi un soldat? Luminaţia Ta, ţi-au 
plăcut dansatorii mei. Te-ar surprinde dacă ai ști că sunt 
sclavi, crescuţi și antrenați în Yunkai? Dansează de când au 
făcut primii pași. Cum altfel să atingă o asemenea 
perfecțiune? Xaro luă o înghiţitură de vin. Sunt experţi și în 
artele erotice. Mă gândeam să ţi-i dăruiesc, înălțimea Ta. 

- Negreșit. Dany nu era surprinsă. Am să-i eliberez. 

Asta îl făcu să tresară. 

- Și ce vor face cu libertatea? E ca și cum ai da unui pește 
o armură 

de zale. Sunt făcuţi să danseze. 

- Făcuţi de cine? De stăpânii lor? Poate că dansatorii tăi ar 
prefera să construiască, să gătească sau să cultive 
pământul. l-ai întrebat? 

- Poate că elefanții tăi ar prefera să fie privighetori. 
Nopțile Meereenului ar fi pline, în loc de cântece dulci, de 
trâmbiţe bubuitoare, iar pomii tăi s-ar scutura sub povara 
uriașelor păsări gri. Xaro suspină. 

Daenerys, desfătarea mea, sub acel dulce sân tânăr bate 
o inimă duioasă... dar primește sfatul unui cap mai bătrân și 
mai înțelept. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par. 
Multe din cele ce pot părea rele pot fi bune. Gândește-te la 
ploaie. 

- La ploaie? Mă crede neghioabă sau doar un copil? 

- Blestemăm ploaia când ne cade pe cap, dar fără ea am 
muri de foame. 

Lumea are nevoie de ploaie... și de sclavi. Te strâmbi, dar 
e adevărat. Gândește-te la Qarth. In artă, muzică, magie, 
negoț, tot ce ne ridică deasupra animalelor, Qarthul se ridică 
deasupra restului omenirii, când stai în vârful piramidei... 
dar dedesubt, în loc de cărămizi, măreţia Reginei Orașelor se 
sprijină pe spinările sc/avi/or, Intreabă-te, dacă toţi oamenii 
ar trebui să 


scormonească în pământ după mâncare, cum ar putea 
vreun om să ridice ochii și să admire stelele? Dacă fiecare 
dintre noi și-ar rupe spinarea construind o colibă, cine ar mai 
înălța templele, ca să-i proslăvească pe zei? 

Pentru ca unii oameni să fie maăreţi, alţii trebuie să fie 
sclavi. 

dansul dragonilor 

285 

Era prea meșteșugit la vorbă pentru ea. Dany nu avea 
niciun răspuns, doar o senzaţie neplăcută în stomac. 

- Sclavia nu e același lucru cu ploaia, insistă ea. M-a 
plouat și am fost vândută. Nu e același lucru. Nimeni nu 
vrea să fie proprietatea cuiva. 

Xaro ridică nepăsător din umăr. 

- Când am acostat în orașul tău, întâmplarea a făcut să 
văd pe malul râului un bărbat care cândva mi-a fost oaspete 
la palat, un negustor care vindea mirodenii rare și vinuri 
alese. Era gol de la brâu în sus, roșu, cu pielea arsă de soare 
și părea să sape o groapă. 

- Nu o groapă. Un șanț. Ca să aducem apă din râu pe 
câmpuri. 

Vrem să plantăm fasole. Câmpurile de fasole au nevoie de 
apă. 

- Ce drăguţ din partea vechiului meu prieten să ajute la 
săpat! Și ce surprinzător pentru el! E posibil să nu fi avut de 
ales? Nu, sigur că 

A 


nu. In Meereen nu există sclavi. 

Dany roși. 

- Prietenul tău e plătit cu mâncare și adăpost. Nu-i pot da 
înapoi bogăţia. Meereenul are nevoie de fasole mai mult 
decât de mirodenii rare, iar fasolea cere apă. 

- Mi-ai pune și dansatorii să sape șanțuri? Dulce regină, 
când m-a văzut, vechiul meu prieten a căzut în genunchi și 
m-a implorat să-l cumpăr ca sclav și să-l duc înapoi în 
Qarth. 

Daenerys se simţi de parcă ar fi păâlmuit-o. 

- Cumpără-l, atunci. 

- Dacă ţi-e pe plac. Știu că lui i-ar fi. Iși puse mâna pe 
brațul ei: Există 

adevăruri pe care numai un prieten ţi le poate spune. Te- 
am ajutat când ai venit în Qarth ca cerșetoare, am făcut cale 
lungă și am înfruntat furtuni pe mare ca să te ajut din nou. 
Există vreun loc unde putem vorbi deschis? 

Dany îi simţea căldura degetelor. A fost ca/d și în Qarth, 
își aminti expand când n-a mai avut nevoie de mine. Se 
ridică în picioare. 

- Vino, spuse ea și Xaro o urmă printre coloane, către 
treptele largi de marmură care duceau sus, în apartamentele 
ei private din vârful piramidei. 

286 

GEORGE R.R. MARTIN 

- O, cea mai frumoasă dintre femei! zise el, când începură 
să urce, aud pași în urma noastră. Suntem urmăriţi. 

- Bătrânul meu cavaler nu te sperie, nu-i așa? Ser 
Barristan a jurat să-mi păstreze secretele. 

II conduse afară, pe terasa cu vedere peste oraș. O lună 
plină 

aluneca pe cerul negru de deasupra Meereenului. 


- Facem câţiva pași? Dany îl luă de braţ. Aerul era 
încărcat de parfumul florilor ce înfloresc noaptea. Vorbeai de 
ajutor. Fă negoţ 

cu mine, atunci. Meereenul are sare de vânzare. Și vin... 

- Vin ghiscari? Xaro se strâmbă. Marea oferă toată sarea 
de care Qarthul are nevoie, dar aș lua bucuros câte măsline 
vrei să-mi vinzi. 

Și ulei de măsline. 

- N-am de niciunele de oferit. Proprietarii de sclavi au ars 
copacii, spuse Daenerys. Măslinele crescuseră de secole pe 
țărmurile Golfului Sclavilor, dar meereenii își părjoliseră 
străvechile crânguri când oastea lui Dany se apropiase, 
lăsând-o să traverseze un pustiu de cenușă. 

Acum replantăm, continuă ea, dar un măslin are nevoie 
de șapte ani până la primul rod și de treizeci până să poată 
fi considerat cu adevărat productiv. Ce spui de cupru? 

- Un metal slab, dar capricios ca o femeie. Aurul însă... 
aurul e neprefăcut, Qarthul ţi-ar da bucuros aur... pentru 
sclavi. 

- Meereenul este un oraș liber de oameni liberi. 

- Un oraș sărac, care cândva a fost bogat. Un oraș 
înfometat, care cândva a fost îmbelșugat. Un oraș 
însângerat, care cândva a fost liniștit. 

Acuzaţiile lui o dureau. Era prea mult adevăr în ele. 

- Meereenul va fi din nou bogat, îmbelșugat și liniștit. Și 
liber, pe deasupra. Du-te la dothraki, dacă vrei sclavi cu tot 
dinadinsul. 

- Dothrakii fac sclavi. Ghiscarii îi antrenează. Și, ca să 
ajungă în Qarth, lorzii călăreţi trebuie neapărat să-și ducă 
ostaticii peste pustiul roșu. Ar muri sute, dacă nu mii... și 
mulți cai, împreună cu ei. De aceea niciun kha/ nu riscă așa 
ceva. Și încă un lucru: Qarthul nu vrea kha/asare 

dansul dragonilor 

287 

fremătând în preajma zidurilor sale. Duhoarea pe care o 
răspândesc toţi acei cai... nu vreau să te jignesc, Khaleesi. 


- Un cal are un miros onest, ceea ce e mai mult decât se 
poate spune despre unii dintre marii lorzi și prinți ai 
negoțului. 

Xaro ignoră remarca usturătoare. 

- Daenerys, am să fiu sincer cu tine, așa cum îi șade bine 
unui prieten. Nu vei face din Meereen un oraș bogat, 
îmbelșugat și liniștit. 

li vei duce doar la pieire, așa cum ai făcut cu Astaporul. 
Știi că la Coarnele lui Hazzat a avut loc o bătălie? Regele 
Măcelar a dat bir cu fugiţii în palatul său, urmat îndeaproape 
de noii lui Nepătați. 

- E lucru știut. Oacheșul Ben Plumm a trimis vești despre 
bătălie de pe câmpul de luptă. Yunkaii și-au cumpărat alţi 
mercenari și două 

legiuni din Noul Ghis au luptat alături de ei. 

- Din două se vor face patru, apoi zece. In plus, la Myr și 
Volantis au fost trimiși mesageri din Yunkai, să tocmească și 
alţi luptători. Compania Pisicii, Lăncile Lungi. Hoinarii. Unii 
spun că înțelepţii Stăpâni au cumpărat și Compania de Aur. 

Fratele ei Viserys îi ospătase cândva pe căpitanii 
Companiei de Aur, în speranţa că se vor alătura cauzei sale. 
I-au mâncat mâncarea, i-au ascultat rugămințile și au râs de 
el. Dany era pe atunci doar o fetiţă, dar își amintea. 

- Am și eu mercenari. 

- Două companii. Yunkaii vor trimite douăzeci împotriva 
ta, dacă 

trebuie. lar când vor veni, nu vor veni singuri. Tolos și 
Mantarys vor încheia în curând o alianţă. 

Era o veste proastă, dacă era adevărată. Daenerys 
trimisese misiuni la Tolos și Mantarys, sperând să-și găsească 
spre vest noi prieteni, ca să 

compenseze dușmănia Yunkaiului de la sud. Emisarii ei 
nu se întorseseră. 

- Meereenul a făcut alianţă cu Lhazarul. 

Asta îl făcu doar să chicotească. 


- Lorzii călăreţi dothraki îi numesc pe lhazareni Oamenii 
Miei. 

Când îi tunzi, nu fac decât să behăie. Nu sunt un popor 
războinic. 

288 

GEORGE R.R. MARTIN 

Chiar și un prieten sfios e mai bun decăt niciunul, 

- înțelepţii Stăpâni ar trebui să le urmeze exemplul. Am 
cruțat Yunkaiul înainte, dar nu voi mai face aceeași greșeală. 
Dacă vor îndrăzni să mă atace, de data asta am să rad 
Orașul lor Galben din temelii. 

- lar în timp ce tu razi Yunkaiul, draga mea, Meereenul se 
va răzvrăti în spatele tău. Nu închide ochii la primejdiile ce 
te pândesc, Daenerys. 

Eunucii tăi sunt soldaţi destoinici, dar sunt prea puţini ca 
să se măsoare cu oastea pe care Yunkaiul o va trimite 
împotriva ta, odată ce Astaporul a căzut. 

- Oamenii mei eliberaţi... începu Dany. 

- Sclavii pentru plăceri, bărbierii și cărămidarii nu câștigă 
bătălii. 

Aici Dany spera ca el să se înșele. Sclavii eliberaţi 
fuseseră cândva o gloată, dar ea îi organizase pe cei care 
aveau vârsta potrivită în companii și îi poruncise Viermelui 
Cenușiu să-i transforme în soldați. 

N-are decât să creadă ce vrea, 

- Ai uitat că am dragoni? 

- Zău? In Qarth arareori ai fost văzută fără un dragon pe 
umăr... 

însă acum umărul acela grațios e la fel de frumos și 
dezgolit ca sânul tău dulce, după câte observ. 

- Dragonii mei au crescut, umerii mei nu. Rătăcesc până 
departe, la vânătoare. Hazzea, lartă-mă. Se întreba cât știa 
Xaro, ce șoapte auzise. Intreabă-i pe Bunii Stăpâni ai 
Astaporului despre dragonii mei, dacă te îndoiești. Am văzut 
ochii unui stăpân de sclavi topindu-seși curgându-ipe obraji. 


Spune-mi, vechiul meu prieten, de ce m-ai căutat, dacă 
nu pentru negoț? 

- Să-i aduc un dar reginei inimii mele. 

- Continuă. Ce capcană mai e și asta? 

- Darul pe care mi l-ai cerut în Qarth. Corăbii. In golf sunt 
treisprezece galere. Sunt ale tale, dacă le vrei. Ți-am adus o 
flotă, să te ducă 

acasă, în Westeros. 

O flotă. Era mai mult decât putea spera, așa că, firește, 
era prudentă. 

In Qarth, Xaro îi oferise treizeci de corăbii... pentru un 
dragon. 

- Și care este preţul pe care-l ceri pentru corăbii? 

dansul dragonilor 

289 

- Niciunul. Nu mai tânjesc după dragoni. Le-am văzut 
isprava în Astapor, cu ochii mei, când Norul meu de Argint a 
acostat să ia apă. 

Corăbiile sunt ale tale, dulce regină. Treisprezece galere 
și oameni să 

tragă la vâsle. 

Treisprezece. Bineînțeles. Xaro era unul dintre Cei 
Treisprezece. 

Fără doar și poate, își convinsese fiecare tovarăș să 
renunţe la o corabie. Il cunoștea prea bine pe prinţul 
negoțului ca să creadă că ar sacrifica treisprezece dintre 
corăbiile sale. 

- Trebuie să chibzuiesc. Pot să inspectez vasele? 

- Ai devenit suspicioasă, Daenerys. 

în orice clipă. 

- Am devenit înţeleaptă, Xaro. 

- Inspectează tot ce vrei. Când ești satisfăcută, jură-mi că 
te vei întoarce la Westeros numaidecât și corăbiile sunt ale 
tale. Jură pe dragonii tăi, pe zeul tău cu șapte înfățișări și pe 
cenușa strămoșilor tăi și pleacă. 

- Și dacă aș hotărî să aștept un an sau trei? 


Tristeţea se așternu pe chipul lui Xaro. 

- M-ar mâhni cumplit, dulcea mea desfătare... căci, oricât 
de tânără 

și de puternică pari acum, nu vei trăi atât de mult. Nu 
aici. 

imi oferă fagurele de miere cu o mână și îmi arată biciul 
cu cealaltă. 

- Yunkaii nu sunt chiar atât de fioroși. 

- Nu toţi dușmanii tăi sunt în Orașul Galben. Ferește-te de 
oamenii cu inimi reci și buze albastre. Nici nu erai plecată 
din Qarth de două 

săptămâni și Pyat Pree a pornit cu trei dintre vrăjitorii lui 
să te caute în Pentos. 

Dany era mai mult amuzată decât speriată. 

- Atunci e bine că m-am îndepărtat: de la Pentos la 
Meereen e cale lungă. 

- Adevărat, recunoscu el, dar mai devreme sau mai tărziu 
vor auzi despre regina-dragon din Golful Sclavilor. 

- Asta ar trebui să mă îngrozească? Am trăit cu teama 
vreme de paisprezece ani, lordul meu. Mă trezeam speriată 
în fiecare dimineaţă și 

290 

GEORGE R.R. MARTIN 

mă culcam speriată în fiecare seară... dar spaimele mele 
au pierit în flăcări în ziua în care am ieșit din foc. De un 
singur lucru mă mai tem acum. 

- Şi care e acesta, dulce regină? 

- Sunt doar o copilă nesăbuită. Dany se ridică pe vârfuri 
și-l sărută 

pe obraz. Dar nu atât de nesăbuită ca să-ţi spun asta. 
Oamenii mei vor cerceta corăbiile. Apoi vei avea răspunsul 
meu. 

- Cum spui. Xaro îi atinse ușor sânul dezgolit. Lasă-mă să 
rămân și să te conving. 

Preţ de o clipă, fu tentată s-o facă. Poate că dansatorii îi 
ațâţaseră, până la urmă, simţurile. Aș putea să închid ochii și 


să-mi închipui că e Daario. Un Daario imaginar ar fi mai 
puţin primejdios decât cel real. 

Dar alungă acest gând. 

- Nu, lordul meu, îţi mulţumesc, dar nu. Dany alunecă din 
brațele lui. Poate într-o altă noapte. 

- Intr-o altă noapte. 

Gura lui Xaro era tristă, dar ochii lui păreau mai degrabă 
ușuraţi decât dezamăgiţi. 

Dacă aș fi un dragon, aș putea zbura până la Westeros, 
gândi ea, după 

ce prinţul negoţului plecă. WN-aș avea nevoie de Xaro ori 
de corăbiile lui. Dany se întreba câţi oameni ar putea 
transporta treisprezece galere. Fusese nevoie de trei ca s-o 
ducă pe ea, cu K/alasarul ei, de la Qarth la Astapor, dar asta 
se întâmplase înainte să dobândească opt mii de Nepătaţi, o 
mie de mercenari și o hoardă întreagă de sclavi eliberaţi. și 
dragonii, ce să mă fac cu ei? 

- Drogon, șopti ea, unde ești? 

O clipă aproape că-l văzu fâlfâind în văzduh, înghițind 
stelele cu aripile-i mari. 

Se întoarse cu spatele spre noapte, către locul unde 
Barristan Selmy stătea tăcut în umbră. 

- Fratele meu mi-a spus cândva o ghicitoare din Westeros. 
Cine ascultă tot și nu aude nimic? 

- Un cavaler al Gărzii Regelui. 

dansul dragonflor 

291 

Glasul lui Selmy era solemn. 

- Ai auzit oferta lui Xaro? 

- Da, înălțimea Ta. 

Bătrânul cavaler se străduia din răsputeri să nu se uite la 
sânul dezgolit în timp ce vorbea cu ea. 

Ser Jorah nu și-ar întoarce privirea. Mă iubea ca femeie, 
în timp ce Ser Barristan mă iubește doar ca regină. Mormont 
fusese un informator care le raporta dușmanilor ei din 
Westeros, dar îi dăduse și sfaturi bune. 


- Ce-ai de spus despre asta? Despre el? 

- Despre el, absolut nimic. Corăbiile, însă... înălţimea Ta, 
cu ele am putea ajunge acasă înainte de sfârșitul anului. 

Dany nu știuse niciodată ce înseamnă acasă. In Braavos 
fusese o casă 

cu 0 ușă roșie, dar atâta tot. 

- Fereşte-te de qgartheenii care-ţi aduc daruri, mai cu 
seamă de negustorii Celor Treisprezece. Trebuie să fie o 
capcană aici. Poate că 

ambarcaţiunile sunt putrede sau... 

- Dacă ar fi atât de fragile, n-ar fi putut traversa marea de 
la Qarth, răspunse Ser Barristan, dar înălţimea Ta a fost 
înţeleaptă că a insistat asupra inspecției. Am să-l duc pe 
Amiralul Groleo la galere, dis-de-dimineaţă, cu căpitanii lui 
și patruzeci de marinari. Putem să scormonim fiecare 
centimetru. 

Era un sfat bun. 

- Da, așa să faci. 

Westeros. Acasă. Dar, dacă ar pleca, ce s-ar alege de 
orașul ei? Meereenul n-a fost niciodată orașul tău, părea să-i 
șoptească glasul fratelui ei. 

Orașele tale sunt dincolo de mare. Cele Șapte Regate ale 
tale, unde te așteaptă 

dușmanii tăi. Ai fost născută să le dai sânge și foc. 

Ser Barristan își drese glasul și spuse: 

- Acest vrăjitor despre care a vorbit negustorul... 

- Pyat Pree. încercă să-și amintească faţa lui, dar nu-i 
putea vedea decât buzele. Vinul vrăjitorilor le albăstrise. 
Umbra-inserării, așa era numit. Dacă o vrajă m-ar putea 
ucide, aș fi moartă deja. Le-am prefăcut 

292 

GEORGE R.R. MARTIN 

palatul în cenușă. Drogon m-a salvat când voiau să 
stoarcă toată viața din mine. Dragon i-a pârjolit pe toți, 

- Cum spui, înălțimea Ta. Totuși, voi fi cu ochii în patru. 

Daenerys îl sărută pe obraz. 


- Știu că vei fi. Haide, condu-mă înapoi la ospăț. 

A doua zi de dimineaţă, Dany se trezi la fel de plină de 
speranţe ca atunci când sosise în Golful Sclavilor. Curând, 
Daario avea să-i fie iarăși alături și, împreună, aveau să 
pornească pe mare spre Westeros. 

Spre casă. Una dintre tinerele ei ostatice îi aduse micul 
dejun, o fată 

dolofană și sfioasă pe nume Mezzara, al cărei tată 
stăpânise piramida din Merreg, și Dany o îmbrăţișă 
bucuroasă și îi mulțumi cu un sărut. 

- Xaro Xhao Daxos mi-a oferit treisprezece galere, le 
spuse lui lIrri și lui Jhiqui, în timp ce o îmbrăcau pentru 
audiențe. 

- Treisprezece e un număr cu ghinion, Khaleesi, murmură 
Jhiqui, în limba dothraki. E lucru știut. 

- E lucru știut, o îngână Iirri. 

- Ar fi mai bine treizeci, fu se acord Daenerys. Trei sute, 
încă și mai bine. Dar treisprezece ar putea să fie de-ajuns ca 
să ne ducă la Westeros. 

Cele două fete dothraki se priviră. 

- Apa otrăvită e blestemată, Kha/eesi;, vorbi Irri. Caii nu 
pot s-o bea* 

- N-am de gând s-o beau, promise Dany. 

Doar patru petiţionari o așteptau în dimineaţa aceea. Ca 
întotdeauna, Lordul Ghael se înfăţișă primul, arătând chiar 
mai nefericit decât de obicei. 

- Luminăţia Ta, gemu el, prăbușindu-se pe marmură, la 
picioarele ei, armatele  Yunkaiului  năvălesc asupra 
Astaporului. Te implor, vino la sud, cu toate oștirile tale! 

- L-am prevenit pe regele tău că acest război al lui eo 
nebunie, îi reaminti Dany. N-a vrut să asculte. 

- Marele Cleon a vrut doar să-i doboare pe ticăloșii 
stăpâni de sclavi din Yunkai. 

dansul dragonilor 

293 

- Marele Cleon este el însuși stăpân de sclavi. 


- Știu că Mama Dragonilor nu ne va abandona la ceas de 
primejdie. 

Dă-ni-i pe Nepâătaţi să ne apere zidurile. 

Și atunci cine va apăra zidurile mele? 

- Mulţi din oamenii mei liberi au fost sclavi în Astapor. 
Poate că 

unii vor dori să-l apere pe regele tău. Este alegerea lor, ca 
oameni liberi. l-am oferit Astaporului libertatea. E treaba 
voastră să-l apărațţi. 

- Atunci suntem morți cu toţii. Ne-ai dat moarte, nu 
libertate. 

Ghael sări în picioare și o scuipă în faţă. Vânjosul Belwas 
îl înhăţă 

de umăr și-l trânti jos, pe marmură, atât de tare, încât 
Dany auzi dinţii lui Ghael clănțănind. Țeasta-Rasă ar fi mers 
mai departe, dar ea îl opri. 

- Ajunge, spuse ea, ștergându-și obrazul cu marginea 
tokarului. 

Nimeni n-a murit vreodată de la unui scuipat. Luatţi-l. 

II târâră afară cu picioarele înainte, lăsând în urmă mai 
mulți dinţi sparțţi și o dâră de sânge. Dany i-ar fi concediat 
bucuroasă pe ceilalţi petiţionari... dar era încă regina lor, așa 
că îi ascultă și se strădui să le facă dreptate. 

In după-amiaza aceea, spre seară, Amiralul Groleo și Ser 
Barristan se întoarseră după ce inspectaseră galerele. Dany 
își adună consiliul să-i asculte. Viermele Cenușiu era acolo în 
numele Nepătaţilor, Skahaz mo Kandaqg era reprezentantul 
Fiarelor de Bronz. In absenţa călăreţilor ei de sânge, un 
jagqa rhan zbârcit pe nume Rommo, sașiu și crăcănat, veni 
să vorbească în numele dothrakilor ei. Sclavii ei eliberaţi 
erau reprezentaţi de căpitanii celor trei companii pe care le 
formase: Mollono Yos Dob dintre Scuturile Neclintite, Symon 
Spate-Crestat, dintre Fraţii Liberi, Marselen dintre Oamenii 
Mamei. Reznak mo Reznak se vân-zolea lângă regină și 
Vânjosul Belwas stătea în spatele ei, cu braţele-i imense 
încrucișate. Dany nu avea să ducă lipsă de sfătuitori. 


Groleo fusese un om cât se poate de nefericit de când îi 
distruseseră 

corabia ca să construiască mașinile de asediu cu care 
cuceriseră 

Meereenul. Dany încercase să-l consoleze numindu-l 
lordul ei amiral, dar era o onoare deșartă: flota din Meereen 
plecase spre Yunkai când 

294 

GEORGE R.R. MARTIN 

oastea lui Dany se apropiase de oraș, așa că bătrânul 
pentoshi era un amiral fără ambarcaţiuni. Dar acum zâmbea 
prin barba-i rară și grizo-nantă într-un fel pe care regina abia 
și-l mai amintea. 

- Așadar, corăbiile sunt în bună stare, spuse ea, plină de 
speranţă. 

- Așa s-ar zice, înălțimea Ta. Sunt nave vechi, da, dar 
majoritatea sunt bine întreţinute. Coca Prințesei Pure e 
mâncată de cari. N-aș vrea s-o duc departe de țărm. 
Narraqga ar avea nevoie de o cârmă nouă și de parâme, iar 
Sopârla Vvărgată are niște vâsle crăpate, dar pot fi folosite. 
Văslașii sunt sclavi, dar, dacă le oferim o leafă cinstită, cei 
mai mulţi vor rămâne cu noi. Nu știu să facă altceva decât să 
vâslească. 

Cei care pleacă pot fi înlocuiţi cu oameni din echipajele 
mele. Drumul e lung și greu până la Westeros, dar corăbiile 
sunt destul de trainice ca să ne ducă acolo, după aprecierea 
mea. 

Reznak mo Reznak scoase un suspin plin de jale. 

- Așadar, e adevărat. Slăvită Regină are de gând să ne 
abandoneze, spuse el, frângându-și mâinile. Yunkaii îi vor 
repune în drepturi pe Marii Stăpâni în clipa în care vei pleca, 
iar noi, care am slujit cauza ta cu atâta credinţă, vom fi 
omorâţi, dragele noastre soţii și fiice fecioare vor fi siluite și 
înrobite. 

- Nu ale mele, mârâi Skahaz Țeastă-Rasă. Am să-i omor cu 
mâna mea, adăugă el, lovindu-și cu palma mânerul săbiei. 


Dany se simţi de parcă ar fi pălmuit-o pe ea. 

- Dacă vă temeţi de ce ar putea urma după plecarea mea, 
veniți cu mine în Westeros. 

- Acolo unde merge Mama Dragonilor vor merge și 
Oamenii Mamei, anunţă Marselen, fratele care-i mai 
rămăsese lui Missandei. 

- Cum? întrebă Symon Spate-Crestat, care-și căpătase 
numele din pricina păienjenișului de cicatrici care-i încreţea 
spatele și umerii, o amintire a biciuirilor pe care le îndurase 
ca sclav în Astapor. Treisprezece corăbii... nu sunt suficiente. 
Poate că n-ar ajunge nici o sută. 

- Caii de lemn nu sunt buni, protestă Rommo, bătrânul 
jaqga rhan. 

Dothraki vor merge călare. 

dansul dragonilor 

295 

- Noi am putea mărșălui de-a lungul țărmului, sugeră 
Viermele Cenușiu. Corăbiile ar putea să ţină pasul și să 
reaprovizioneze coloana. 

- Asta s-ar putea până când aţi ajunge la ruinele 
Bhorashului, zise Țeastă-Rasă. Mai departe, corăbiile ar 
trebui s-o apuce spre sud, pe lângă 

Tolos și Insula Cedrilor și să ocolească Valyria, în timp ce 
coloana și-ar continua drumul câtre Mantarys pe vechiul 
drum al dragonilor. 

-Drumul demonilor i se spune acum, punctă Mollono Yos 
Dob. 

Comandantul rotofei al Scuturilor Neclintite arăta mai 
mult a scrib decât a soldat, cu mâinile-i mânjite cu cerneală 
și burduhanul greu, dar era cât se poate de isteț. Vor muri 
dintre noi cu duiumul. 

- Cei care vor rămâne la Meereen îi vor invidia pentru 
moartea lor ușoară, suspină Reznak. Ne vor face sc/avi sau 
ne vor arunca un gropi. Totul va fi așa cum a fost sau mai 
rău. 


- Unde ţi-e curajul? îl dojeni Ser Barristan. înălţimea Sa 
te-a eliberat din lanţuri. E treaba ta sa-ţi ascuţi sabia și să-ți 
aperi libertatea după ce pleacă. 

- Curajoase cuvinte, din partea unuia care vrea să 
călătorească spre apus, mârâi Symon Spate-Crestat. Vei privi 
înapoi, să ne vezi murind? 

-înălțimea Ta... 

-Măreţia Ta... 

- Slăvită... 

-Ajunge! Dany lovi cu palma în masă. Nimeni nu va fi 
lăsat să 

moară. Sunteţi poporul meu. Visurile despre casă și 
despre dragoste o orbiseră. N-am să las Meereenul să aibă 
aceeași soartă ca Astaporul. 

Mă îndurerează s-o spun, dar Westerosul trebuie să mai 
aștepte. 

Groleo era îngrozit. 

- Trebuie să acceptăm aceste corăbii. Dacă refuzăm 
darul... 

Ser Barristan plecă un genunchi în faţa ei. 

- Regina mea, regatul tău are nevoie de tine. Aici nu ești 
dorită, dar în Westeros oamenii se vor aduna cu miile la 
vederea flamurilor tale; mari lorzi și nobili cavaleri. A venit! 
își vor striga unul altuia, cu glasuri fericite. Sora Prințului 
Rhaegar a sosit în sfârșit. 

296 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Dacă mă iubesc atât de mult, mă vor aștepta. Dany se 
ridică în picioare: Reznak, cheamă-l pe Xaro Xhoan Daxos. 

II primi singură pe prinţul negoţului, așezată pe banca ei 
din abanos lustruit, pe pernele aduse de Ser Barristan. Era 
însoţit de patru marinari qartheeni, care purtau pe umeri o 
tapiserie făcută sul. 

- Am mai adus un dar pentru regina inimii mele, vesti 
Xaro. A stat în beciurile familiei mele dinaintea Urgiei care a 
pustiit Valyria. 


Marinarii desfășurară tapiseria pe podea. Era veche, 
prăfuită, decolorată... și imensă, astfel încât Dany trebui să 
se mute în partea lui Xaro ca să deslușească modelele. 

- O hartă. E minunată. 

Acoperea jumătate din podea. Mările erau albastre, 
câmpiile verzi, munţii negri și maro. Orașele erau înfățișate 
prin stele cusute cu fir de aur sau argint. Marea Fumegânaă 
nu există, își dădu ea seama, Valyria nu e încă o insulă. 

- Acolo vezi Astaporul, Yunkaiul și Meereenul. Xaro îi arătă 

trei stele argintii de lângă Golful Sclavilor. Westerosul 
este... undeva aici, jos. Mâna lui flutură vag către capătul 
sălii. Ai luat-o spre nord, când ar fi trebuit să-ţi continui 
drumul spre sud-vest, peste Marea Verii, dar, cu ajutorul 
darului meu, vei fi curând înapoi acolo unde ţi-e locul. 
Acceptă-mi galerele cu inima bucuroasă și pornește spre 
vest. 

Aș vrea să pot. 

- Lordul meu, aș primi bucuroasă corăbiile, dar nu-ţi pot 
face promisiunea pe care mi-o ceri. Dany îi luă mâna: Dă-mi 
galerele și jur că Qarthul va avea prietenia Meereenului cât 
timp vor fi stele pe cer. 

Lasă-mă să fac negoţ cu ele și vei avea o bună parte din 
profituri. 

Zâmbetul vesel i se stinse lui Xaro pe buze. 

- Ce vrei să spui? Că nu vrei să pleci? 

- Nu por să plec. 

Din ochii lui Xaro ţâșniră lacrimi, care i se prelinseră de-a 
lungul nasului, pe lângă smaralde, ametiste și diamante 
negre. 

dansul dragonilor 

297 

- Le-am spus Celor Treisprezece că vei lua în seamă sfatul 
meu înțelept. Mă îndurerează să aflu că m-am înșelat. la 
aceste corăbii și pleacă sau vei muri, cu siguranţă, urlând. 
Nici nu știi câţi dușmani ţi-ai făcut. Stiu că unul stă în fața 
mea chiar acum, plângând cu lacrimi prefăcute. Această 


constatare o întrista. Când am intrat în Sala Celor O Mie de 
Tronuri, ca să-i implor pe Neprihăniţi să-ţi cruţe viaţa, le-am 
spus că ești doar o copilă, continuă Xaro, dar Egon Emeros 
cel Splendid s-a ridicat și a spus: „E o copilă nesăbuită, 
nebună și pripită 

și prea periculoasă ca să trăiască/4 Pe când dragonii tăi 
erau mici, erau o minunâăţie. Mari, sunt moarte și pustiire, o 
sabie în flăcări deasupra lumii. Xaro își șterse lacrimile. Ar fi 
trebuit să cer să fii ucisă la Qarth. 

- Am fost oaspete sub acoperișul tău, am mâncat carne și 
am băut mied la masa ta, răspunse ea. In amintirea a tot ce 
ai făcut pentru mine, am să uit aceste vorbe... o dată... dar 
să nu mai îndrăznești să mă 

ameninţi în viața ta. 

- Xaro Xhoan Daxos nu ameninţă. El promite. 

Tristeţea lui Daenerys se transformă în furie. 

- lar eu îţi promit că, dacă nu vei pleca înainte de răsăritul 
soarelui, vei afla cât de bine poate stinge lacrimile unui 
mincinos focul unui dragon. Lasă-mă, Xaro. Repede. 

Plecă, dar lăsă în urmă lumea pe care o adusese cu el. 
Dany se așeză 

înapoi pe banca ei, cu ochii pierduţi spre marea albastră 
de mătase, către îndepărtatul Westeros. într-o bună zi, își 
promise. 

A doua zi dimineaţă, corabia lui Xaro nu mai era, însă 
„darul* pe care i-l adusese rămase în urmă, în Golful 
Sclavilor. Lungi flamuri roșii fluturau de pe catargele celor 
treisprezece galere qgartheene, zvârcolindu-se în vânt. lar 
când Daenerys cobori să-ţi ţină audienţele, un mesager de 
pe corăbii o aștepta. Nu rosti niciun cuvânt, dar așeză 

la picioarele ei o pernă neagră, de satin, pe care se 
odihnea o singură 

mănușă pătată de sânge. 

- Ce înseamnă asta? vru să știe Skahaz. O mănușă 
însângerată... 

- „înseamnă război, spuse regina. 


JON 

- Atenţie la șobolani, lordul meu! Edd cel Trist îl conduse 
pe Jon pe scări în jos, cu un felinar în mână. Chiţăie 
îngrozitor când calci pe ei. 

Mama mea scotea sunete asemănătoare când eram copil. 
Probabil că 

avea un șobolan în ea, acum așa mi se pare când mă 
gândesc la asta. 

Avea păr castaniu, ochi mici și rotunzi, îi plăcea brânza. 
Poate că avea și coadă, nu m-am uitat niciodată să văd. 

întreg Castelul Negru era unit pe sub pământ printr-un 
labirint de tuneluri pe care fraţii le numeau potecile 
viermilor. Era întuneric și sumbru sub pământ, așa că 
potecile viermilor erau puţin folosite pe timp de vară, dar 
când vânturile iernii începeau să bată și veneau ninsorile, 
tunelurile deveneau cel mai rapid mod de a te deplasa prin 
castel. Administratorii le utilizau deja. Jon văzu lumânări 
arzând în multe nișe din ziduri, în timp ce-și croiau drum de- 
a lungul tunelului, cu pașii răsunând în faţa lor. 

Bowen Marsh aștepta la răscrucea unde se întâlneau 
patru poteci ale viermilor. 11 luase cu el pe Wick Băţ-Cioplit, 
înalt și sfrijit ca o suliță. 

- lată socotelile din ultimii trei ani, îi explică Marsh lui Jon, 
prezentându-i un teanc gros de hârtii, pentru comparaţie cu 
proviziile noastre de acum. începem din depozitele de 
cereale? 

dansul dragonilor 

299 

înaintară prin întunericul cenușiu de sub pământ. Fiecare 
încăpere a magaziei avea o ușă solidă de stejar, închisă cu 
un lacăt de fier, mare cât o jumătate de strachină. 

- Sunt probleme cu furturile? 

- Nu, deocamdată, răspunse Bowen Marsh. Dar odată cu 
venirea iernii, ar fi înțelept, lordul meu, să postezi niște gărzi 
aici. 


- Wick Băţ-Cioplit ţinea cheile pe un inel, în jurul gâtului. 
Lui Jon toate i se păreau la fel, însă Wick reușea să găsească 
cheia potrivită pentru fiecare ușă. Odată intraţi, scotea din 
buzunar o bucată de cretă de dimensiunea unui pumn și 
însemna fiecare sac, putină și butoi, numărându-le, în timp 
ce Marsh compara noua numărătoare cu cea veche. 

In magaziile de cereale se găseau ovăz, grâu și orz și 
butoaie de făină măcinată mare. In magaziile de legume, 
funii de ceapă și usturoi atârnau de grinzi, iar rafturile erau 
înţesate de saci cu morcovi, păstârnac, ridichi și napi albi și 
galbeni. O încăpere adăpostea roţi de brânză atât de mari, 
încât era nevoie de doi oameni ca să le clintească. 

In următoarea, butoaie cu carne sărată de vită, porc, oaie 
și cod erau așezate unele peste altele, până la trei metri 
înălţime. Trei sute de jamboane și trei mii de caltaboși lungi 
atârnau de grinzile tavanului, sub afumătoare. In dulapul 
pentru mirodenii găsiră boabe de piper, cuișoare și chimen, 
seminţe de muștar, coriandru, salvie și șerlai, pătrunjel, 
bulgări de sare. Altundeva erau butoaie cu mere și pere, 
mazare uscată, smochine uscate, saci cu nuci și cu migdale, 
felii de somon uscat și afumat, vase de lut pline cu măsline 
în ulei și sigilate cu ceară. O încăpere oferea iepure 
conservat, pulpă de căprioară în miere, varză murată, sfeclă 
și ceapă murate, ouă și hering marinate. 

Pe măsură ce treceau dintr-o pivniţă în alta, potecile 
viermilor păreau din ce în ce mai reci. In scurt timp, Jon 
vedea, în lumina felinarului, cum le îngheaţă răsuflarea în 
aer. 

- Suntem sub Zid. 

- Și în curând vom fi în interiorul lui, zise Marsh. Carnea 
nu se strică 

la frig. Pentru perioade mai lungi, se păstrează mai bine 
decât în sare. 

300 

GEORGE R.R. MARTIN 


Ușa următoare era din fier ruginit. In spatele ei era un șir 
de trepte de lemn. Edd cel Trist o luă înainte cu felinarul. 
Sus, găsiră un tunel lung cât sala mare a Winterfellului, dar 
nu mai larg decât potecile viermilor. Zidurile erau de gheaţă, 
pline de cârlige de fier. Din fiecare atârna câte o carcasă: 
căprioară sau elan jupuit, jumătăţi de vită, scroafe imense 
legănându-se din tavan, oi și capre fără cap, chiar și carne 
de cal și de lup. Totul era acoperit de un strat de chiciură. 

In timp ce-și făceau numărătoarea, Jon își scoase mănușa 
de pe mâna stângă și atinse cea mai apropiată pulpă de 
căprioară. Simţi cum degetele i se lipesc și, când le trase 
înapoi, pierdu o bucăţică de piele. 

Vârfurile degetelor îi erau amorţite. La ce te așteptai? 
Sunt munți de gheață deasupra capului tău, mai multe tone 
decât ar putea număra vreodată Bowen Marsh. Chiar şi așa, 
încăperea părea mai rece decăt ar fi trebuit. 

- E mai rău decât mă temeam, lordul meu, anunţă Marsh 
când isprăvi. Părea mai deprimat decât însuși Edd cel Trist. 

Jon tocmai se gândea că erau înconjurați de toată carnea 
din lume. 

Nimic nu știi, Jon Snow. 

- Cum așa? Mie mi se pare o grămadă de mâncare. 

- A fost o vară lungă. Recoltele au fost bogate, lorzii 
generoși. Am pus destul deoparte ca să ne ajungă pentru 
trei ani lungi de iarnă. 

Patru, cu puţină economie. Dar acum, dacă trebuie sa 
continuam să-i hrânim pe toţi oamenii regelui și ai reginei și 
pe sălbatici... Orașul Cârtiţei are o mie de guri de prisos și 
tot mai vin. încă trei au apărut ieri la porţi și o duzină 
alaltăieri. Nu mai merge așa. Să se stabilească pe 
pământurile Darului e bine și frumos, dar e prea târziu să-l 
mai cultive. 

Nici n-o să treacă anul și rămânem doar cu napi și terci de 
mazăre. 

După aceea, o să bem sângele cailor noștri. 


- Delicios! declară Edd cel Trist. Nimic nu e mai bun decât 
o cană 

fierbinte de sânge de cal în nopţile reci. Mie îmi place cu 
un strop de scorţișoară presărată deasupra. 

Lordul Administrator îl ignoră. 

dansul dragonilor 

301 

- Vor fi și boli, continuă el, gingii care vor sângera și dinţi 
care vor cădea. Maester Aemon spunea că sucul de lămâie 
verde și carnea proaspătă sunt leacuri bune, dar lămâile 
noastre s-au terminat acum un an și nu avem destul nutreţ 
ca să ţinem turme întregi în picioare pentru carne proaspătă. 
Ar trebui să tăiem tot ce-avem, în afară de câteva perechi 
pentru înmulţire. E timpul. lernile trecute puteam aduce 
mâncare de la sud, pe drumul regelui, dar cu războiul ăsta... 
E abia toamnă, știu, dar sfatul meu ar fi să trecem oricum la 
rații de iarnă, dacă ești de acord, lordul meu. 

Oamenii vor fi încântați. 

- Dacă trebuie. Vom tăia câte un sfert din porţia fiecărui 
om. Dacă 

frații mei se plâng de mine acum, ce vor spune când vor 
mânca zăpadă 

și pastă de ghindă? 

- Asta va fi folositor, lordul meu. Tonul Lordului 
Administrator lăsa să se înțeleagă limpede că nu considera 
că va fi suficient de folositor. 

- Acum înțeleg de ce Regele Stannis i-a lăsat pe sălbatici 
să treacă 

de Zid, spuse Edd cel Trist. Are de gând să-i mâncăm. 

Jon nu-și putu stăpâni un zâmbet. 

- Nu se va ajunge la așa ceva. 

- O, ce bine, facu Edd. Par cam aţoși și nu mai am dinţi 
atât de ascuţiţi ca-n tinereţe. 

- Dacă am avea bani destui, am putea să cumpărăm 
mâncare din sud și s-o aducem cu corăbii, remarcă Lordul 
Administrator. 


Am putea, gândi Jon, dacă am avea aurul necesar și pe 
cineva dornic să ne vândă mâncare. Ambele condiţii lipseau. 
Cea mai mare speranță a noastră ar putea fi Eyrie. Valea lui 
Arryn era strașnic de mănoasă și rămăsese neatinsă în 
timpul bătăliilor. Jon se întreba cât de încântată ar fi sora 
doamnei Catelyn să-l hrănească pe bastardul lui Stark. Pe 
când era copil, avusese adesea sentimentul că-l urăște din 
tot sufletul. 

- Putem vâna, dacă e nevoie, interveni Wick Băţ-Cioplit. 
Mai sunt animale în păduri. 

302 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Și sălbatici, și făpturi mai întunecate, zise Marsh. Nu 
vreau să 

trimit vânători, lordul meu, refuz să fac asta. 

Nu. Tu vrei să închizi porțile pentru totdeauna și să le 
astupi cu pietre și gheață. Jon știa că jumătate din Castelul 
Negru împărtășea părerea Lordului Administrator. Cealaltă 
jumătate o trata cu dispreţ. 

- Acoperiţi porțile și plantaţi-vă fundurile grase și negre 
pe Zid, da, și oamenii liberi vor veni puhoi peste Podul 
Țestelor sau prin altă 

poartă pe care credeaţi că aţi acoperit-o acum cinci sute 
de ani, se exprimase în gura mare bătrânul pădurar Dywen, 
cu două seri în urmă, la cină. Nu avem oameni să păzească 
sute de kilometri de Zid. 

Tormund Fundul-uriașilor și afurisitul de Plângător știu și 
ei asta. 

Aţi văzut vreodată o rață congelată într-o baltă, cu 
picioarele în gheaţă? La fel merge treaba și cu ciorile. 

Majoritatea cercetașilor și-au ridicat glasurile alături de 
Dywen, în timp ce administratorii și constructorii au înclinat 
spre Bowen Marsh. 

Dar asta era o dilemă pentru altă zi. Aici și acum, 
problema era mâncarea. 


- Nu putem să-i lăsăm pe Regele Stannis și oamenii lui să 
moară de foame, chiar dacă am vrea, spuse Jon. La nevoie, 
ar putea rezolva problema cu sabia. N-avem oameni să-i 
oprim. Sălbaticii trebuie hrăniţi și ei. 

- Cum, lordul meu? întrebă Bowen Marsh. 

Aș vrea să știu și eu. 

- Vom găsi o cale. 

Când reveniră la suprafaţă, umbrele după-amiezii se 
alungeau. 

Norii brăzdau cerul ca niște flamuri zdrenţuite, gri, albi și 
deșirați. 

Curtea de lângă armurărie era goală, dar Jon îl găsi pe 
scutierul regelui așteptându-l. Devan era un flăcău costeliv 
de vreo doisprezece ani, cu păr castaniu și ochi căprui. 11 
găsiră îngheţat lângă forjă, neîndrăznind să se miște, în timp 
ce Nălucă îl adulmeca de sus până jos. 

- Nu-ţi face niciun rău, spuse Jon, dar băiatul tresări la 
sunetul glasului său și mișcarea bruscă îl făcu pe lupul 
stravechi să-și dezvelească dinţii. 

- Nu! strigă Jon. Nălucă, lasă-l în pace. La o parte. 

dansul dragonilor 

303 

Lupul se furișă înapoi la osul lui de vită, întruchiparea 
tăcerii pe patru picioare. 

Devan era palid ca Nălucă și avea faţa umedă de 
transpiraţie. 

- S-stăpâne, înălțimea Sa poruncește să i te înfăţișezi. 

Băiatul era înveșmântat în straiele aurii și negre ale Casei 
Baratheon, cu inima învăpăiată a oamenilor reginei cusută 
deasupra inimii. 

- Solicită, vrei să zici, îl corectă Edd cel Trist. înălţimea Sa 
solicită 

ca lordul comandant să i se înfățișeze. Eu așa aș spune. 

- Lasă, Edd. Jon n-avea niciun chef de asemenea 
ciorovăieli. 


- Ser Richard și Ser Justin s-au întors, spuse Devan. Vii, 
lordul meu? 

Cercetașii rătăciți. Massey și Horpe porniseră spre sud, nu 
spre nord. Orice-ar fi aflat, nu era de interes pentru Rondul 
de Noapte, dar Jon era totuși curios. 

- Dacă înălţimea Sa dorește. 

Străbătu curtea înapoi, după tânărul scutier. Nălucă păși 
tiptil în urma lor, până când Jon spuse: 

- Nu. Stai! 

In loc să se supună, lupul fugi. 

In Turnul Regelui, Jon trebui să predea armele, după care 
fu lăsat să i se înfăţișeze regelui. Salonul era dogoritor și 
înţesat de oameni. 

Cercetașii rătăciţi se numărau printre ei. Sigorn era și el 
acolo, tânărul Magnar al Thennului, purtând o platoșă de 
piele pe care erau cusuţi solzi de bronz. Rattleshirt își 
zgrepţăna cătușa de la încheietură cu o unghie galbenă și 
crăpată. O miriște maronie îi acoperea obrajii scobiţi și 
bărbia retrasă, iar peste ochi îi atârnau șuviţe de păr murdar. 

- lată-1 că vine, zise el când îl văzu pe Jon, bravul băiat 
care l-a omorât pe Mance Rayder când era închis în cușcă și 
legat. Nestemata mare și colțuroasă care-i împodobea cătușa 
de fier arunca sclipiri roșietice. ți place rubinul meu, Snow? 
Un semn al iubirii de la Doamna Roșie. 

Jon îl ignoră și plecă un genunchi. 

- înălțimea Ta, vesti scutierul Devan, l-am adus pe Lordul 
Snow. 

- Văd. Lord Comandant, cred că îmi cunoști cavalerii și 
căpitanii. 

304 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Am această onoare. 

Ținuse să afle tot ce se poate despre cei din jurul lui 
Stannis, Oameni ai reginei, toți. | se părea ciudat că nu era 
niciun om al regelui în preajma acestuia, dar se pare că așa 
era mersul lucrurilor. Oamenii regelui stârniseră mânia lui 


Stannis la Piatra Dragonului, dacă era adevărat ceea ce 
auzise Jon. 

- Avem vin. Sau apă fiartă cu lămăie. 

- Nu, mulțumesc. 

- Cum dorești. Am un dar pentru tine, Jon Snow. Regele 
flutură 

mâna spre Rattleshirt: El. 

Lady Melisandre zâmbi. 

- Ai spus că-1 vrei, Lord Snow. Cred că Lordul Oaselor mai 
corespunde. 

Jon era îngrozit. 

- înălţimea Ta, omul nu e demn de încredere. Dacă-l ţin 
aici, cineva o să-i taie beregata. Dacă-l trimit în cercetare, o 
să se ducă direct la sălbatici. 

- Eu, unul, nu. Am terminat cu natărăii ăia afurisiţi. 
Rattleshirt își lovi cu degetul rubinul de la încheietură. 
Intreabă-ţi vrăjitoarea roșie, bastardule. 

Melisandre rosti ceva încet, într-o limbă necunoscută. 
Rubinul de la gâtul ei pulsă ușor și Jon văzu că piatra mai 
mică de la încheietură 

lui Rattleshirt se lumina și se întuneca și ea. 

- Atât timp cât poartă piatra nestemată, este legat de 
mine, sânge și suflet, vorbi preoteasa roșie. Omul acesta te 
va Sluji cu credinţă. 

Flăcările nu mint, Lord Snow. 

Poate că nu, gândi Jon, insă tu da. 

- Voi merge în cercetare pentru tine, bastardule, declară 
Rattleshirt. 

Am să-ți dau sfaturi înțelepte ori am să-ţi cânt cântece 
frumoase, dacă preferi. Am să și lupt pentru tine. Numai să 
nu-mi ceri să port mantia neagră. 

Nu ești demn de ea, gândi Jon, dar nu spuse nimic. O 
ciorovăială în faţa regelui n-ar fi dus la nimic bun. 

dansul dragonilor 

305 

Regele Stannis spuse: 


- Lord Snow, vorbește-mi despre Mors Umber. 

Rondul de Noapte nu ține partea nimănui, gândi Jon, dar 
un alt glas, din interior, adăugă: Vorbele nu sunt săbii 

- Cel mai bătrân dintre unchii Mareluijon. Hrana Ciorilor i 
se zice. Odată o cioară l-a crezut mort și i-a ciugulit ochiul. A 
prins pasărea în pumn și i-a mușcat capul. In tinerțe, Mors 
era un luptător feroce. Fiii i-au murit pe Trident, nevasta, pe 
patul de naștere. Unica lui fiică a fost luată de sălbatici, 
acum treizeci de ani. 

- De aceea vrea capul, zise Harwood Fell. 

- Putem avea încredere în acest Mors? întrebă Stannis. 

Oare Mors Umber a plecat genunchiul? 

-înălţimea Ta ar trebui să-i ceară să facă un jurământ în 
fața copacului inimii. 

Godry Moartea Uriașilor hohoti. 

- Uitasem că oamenii Nordului venerează copaci. 

- Ce fel de zeu lasă câinii să-și facă treburile pe el? 
întrebă prietenul lui Farring, Clayton Sugogs. 

Jon alese să-i ignore. 

- înălţimea Ta, pot să știu dacă Umberii s-au declarat de 
partea ta? 

-jumătate din ei și doar dacă plătesc preţul cerut de 
Hrana Ciorilor, spuse Stannis pe un ton iritat. Vrea să-și facă 
din craniul lui Mance Rayder o cupă și vrea amnistie pentru 
fratele lui, care a plecat la sud, să i se alăture lui Bolton. 
Urgia Târfelor i se spune. 

Ser Godry se amuză încă o dată. 

- Ce nume au acești oameni ai Nordului! Ăsta a mușcat 
capul vreunei târfe? 

Jon îl privi cu răceală. 

- Se poate spune și așa. O târfă a încercat să-l jefuiască, 
acum cincizeci de ani, în Orașul Vechi, explică Jon. Oricât de 
ciudat ar părea, bătrânul Hoarfrost Umber crezuse cândva că 
mezinul lui are stofă de maester. Mors se fudulea cu cioara 
care i-a mâncat ochiul, dar 

306 


GEORGE R.R. MARTIN 

povestea lui Hother era spusă doar în șoaptă... foarte 
probabil pentru că târfa căreia îi scosese maţele fusese 
bărbat. S-au mai declarat și alţi lorzi de partea lui Bolton? 
întrebă Jon. 

Preoteasa roșie alunecă mai aproape de rege. 

- Am văzut un oraș cu ziduri de lemn și străzi de lemn, 
înţesate de oameni. Deasupra zidurilor fluturau steaguri: un 
elan, o secure de război, trei pini, baltage încrucișate sub o 
coroană, un cap de cal cu ochi de foc. 

- Hornwood, Cerwyn, Tallhart, Ryswell și Dustin, explică 
Ser Clayton Suggs. Toţi trădători. Căţeii Lannisterilor. 

- Casele Ryswell și Dustin sunt legate prin căsătorie de 
Casa Bolton, îl informă Jon. Ceilalţi și-au pierdut stăpânii în 
luptă. Nu știu cine-i conduce acum. Dar Hrana Ciorilor nu e 
cățelul nimănui. înălţimea Ta ar face bine să-i accepte 
condiţiile. 

Stannis scrâșni din dinţi. 

- Mă informează că un Umber nu va lupta împotriva altui 
Umber pentru cauza mea. 

Jon nu era surprins. 

- Dacă se ajunge la săbii, vezi unde flutură flamura lui 
Hother și pune-o pe cea a lui Mors în cealaltă linie. 

Moartea Uriașilor nu era de acord: 

- L-ai face pe Regele Stannis să pară slab. Eu zic, să-ţi 
arăţi puterea, înălţimea Ta. Arde din temelii Ultima Vatră și 
pornește la război cu capul lui Mors Hrana Ciorilor înfipt într- 
o ţeapă, ca să-i fie învățătură următorului lord care 
îndrăznește să-ţi prezinte omagiile pe jumătate. 

- Un plan bun, dacă vrei ca fiecare mână din Nord să se 
ridice împotriva ta. Jumătate e mai mult ca nimic. Umberii 
nu-i iubesc pe Boltoni. Dacă Urgia Târfelor i s-a alăturat 
Bastardului, nu poate fi decât din cauză că Lannisterii îl ţin 
ostatic pe Marelejon. 

- E un pretext, nu un motiv, ripostă Ser Godry. Dacă 
nepotul moare în lanţuri, unchii pot să revendice pentru ei 


pământurile și titlul său de lord. 

dansul dragonilor 

307 

- Marelejon are și fii, și fiice. în Nord, copiii au întâietate 
asupra unchilor, ser. 

- Dacă nu mor. Copiii morţi nu mai au nicio întâietate. 

- Sugerează asta în prezenţa lui Mors Umber, Ser Godry, 
și vei afla mai multe despre moarte decât ţi-ai putea dori. 

- Am ucis un uriaș, băiete. De ce m-aș teme de un nordic 
puricos, care-și pictează un astfel de om pe scut? 

- Uriașul fugea. Mors nu o va face. 

Cavalerul voinic roși. 

- Ai limba îndrăzneață în salonul regelui, băiete. In curte 
cântai alt cântec. 

- O, las-o baltă, Godry! interveni Ser Massey, un cavaler 
cărnos, cu membrele subţiri, cu un zâmbet binevoitor și o 
chică de păr de culoarea inului. Massey fusese unul dintre 
cercetașii rătăciţi. Știm cu toţii ce sabie uriașă ai, sunt sigur. 
Nu-i nevoie să ne-o mai fluturi în faţă. 

- Singurul lucru care flutură aici e limba ta, Massey. 

- Liniște! se răsti Stannis. Lord Snow, ascultă-mă. Am 
Zăbovit aici în speranţa că sălbaticii vor fi destul de nătărăi 
să atace din nou Zidul, întrucât nu vor să-mi facă pe plac, e 
timpul să mă ocup de ceilalţi dușmani ai mei. 

- înţeleg. Tonul lui Jon era neliniștit. Ce vrea de /a mine? 
Nu-i iubesc pe Lordul Bolton ori pe fiii lui, dar Rondul de 
Noapte nu poate să se ridice cu arme împotriva lor. 
Jurămintele noastre interzic... 

- Știu totul despre jurămintele voastre. Scutește-mă de 
verticalitatea ta, Lord Snow. Am destui oameni și fără voi. 
Am de gând să mărșăluiesc împotriva Dreadfortului. Când 
văzu expresia șocată a lui Jon, zâmbi: Te surprinde? Bun. Ce- 
1 surprinde pe un bastard ar putea să-l surprindă 

și pe altul. Bastardul lui Bolton s-a dus la sud, luându-l 
pe Hother Umber cu el. In privința asta Mors Umber și Arnolf 
Karstark sunt înţeleși. Asta nu poate să însemne decât un 


atac asupra Moat Cailin, ca să deschidă calea pentru 
întoarcerea nobilului său tată în Nord. 

Probabil că bastardul crede că sunt prea ocupat cu 
sălbaticii ca să-i dau 

308 

GEORGE R.R. MARTIN 

bătăi de cap. Foarte bine. Băiatul mi-a întors grumazul. 
Am de gând să 

i-l sfârtec. Poate că Roose Bolton va recâștiga Nordul, dar 
va descoperi, după aceea, că toate castelele, cirezile și 
recoltele îmi aparțin. Dacă iau Dreadfortul prin surprindere... 

- N-o vei face! izbucni Jon. 

Era ca și cum ar fi vârât o bâtă în viespi. Unul dintre 
oamenii reginei izbucni în răs, altul scuipă, unul mormăi o 
înjurătură, iar ceilalţi încercară să vorbească toţi o dată. 

- Băiatul e un papă-lapte, zise Ser Godry, Moartea 
Uriașilor. 

- Lașul vede un tâlhar după fiecare fir de iarbă, zise și 
Lordul Sweet ţâfnos. 

Stannis ridică o mână, cerând liniște. 

- Explică. 

De unde să încep? Jon mișcă harta. In colţurile ei fuseseră 
așezate lumânări, pentru ca pielea să nu se răsucească. Un 
strop de ceară caldă 

se topea peste Golful Focilor, încet ca un ghețar. 

- Ca să ajungă la Dreadfort, înălţimea Ta trebuie să 
călătorească pe drumul regelui, pe lângă Ultimul Râu, s-o ia 
spre sud-est și să traverseze Dealurile Solitare. Jon arătă cu 
degetul. Acelea sunt pământurile Umberilor, unde ei cunosc 
fiecare copac și fiecare piatră. Drumul regelui le străbate 
hotarele vestice preţ de cinci mii de kilometri. Mors îţi va 
nimici oastea dacă nu-i îndeplinești condiţiile și nu-l câștigi 
de partea ta. 

- Foarte bine. Să spunem că fac așa. 

- Asta te va duce la Dreadfort, continuă Jon, dar, dacă 
oastea ta nu poate să treacă pe neobservate de un corb sau 


de un șir de focuri de semnalizare, la castel se va afla că te 
apropii. Lui Ramsay Bolton îi va fi ușor să-ţi taie retragerea și 
să te lase departe de Zid, fără hrană ori refugiu, înconjurat 
de dușmani. 

- Doar dacă abandonează asediul asupra Moat Cailin. 

- Moat Cailin va cădea înainte să ajungi măcar la 
Dreadfort. După 

ce Roose Bolton își va uni oastea cu cea a lui Ramsay, vor 
fi de cinci ori mai multi decât oamenii tăi. 

dansul dragonilor 

309 

- Fratele meu a câștigat bătălii cu șanse mai mici de 
izbândă. 

- Presupui că Moat Cailin va cădea repede, Snow, obiectă 
Justin Massey, dar oamenii de fier sunt luptători neînfricaţi și 
am auzit că 

Moat Cailin n-a fost niciodată cucerit. 

-De la sud. O mică garnizoană din Moat Cailin poate să 
spulbere orice armată care vine pe drumul înălţat între 
mlaștini, dar ruinele sunt vulnerabile dinspre nord-est. Jon i 
se adresă din nou lui Stannis: Sire, e o lovitură îndrăzneață, 
dar riscul... Rondul de Noapte nu ia partea nimănui. 
Baratheoni sau Boltoni, pentru mine ar trebui să fie totuna. 
Dacă 

Roose Bolton te prinde la baza zidurilor, cu oastea lui, s-a 
sfârșit cu tine. 

- Riscul face parte din război, decretă Ser Richard Horpe, 
un cavaler uscâăţiv, cu o faţă devastată, pe a cărui tunică 
vătuită erau înfățișaţi trei fluturi cap-de-mort pe un câmp de 
cenușă și oase. Fiecare bătălie este un pariu, Snow. Chiar și 
cel care stă cu mâinile-n sân își asumă un risc. 

- Există riscuri și riscuri, Ser Richard. Acesta... e prea 
mare, prea curând și prea departe. Cunosc Dreadfortul. E un 
castel puternic, cu totul și cu totul din piatră, cu ziduri 
groase și turnuri masive. In așteptarea iernii, îl vei găsi bine 
aprovizionat. Cu secole în urmă, Casa Bolton s-a ridicat 


împotriva Regelui Nordului și Harlon Stark a asediat 
Dreadfortul. 

l-au trebuit doi ani să-l înfometeze. Ca să ai vreo 
speranţă să cucerești castelul, înălţimea Ta, ai avea nevoie 
de mașini și turnuri de asediu, berbeci... 

- Turnurile de asediu pot fi ridicate, la nevoie, spuse 
Stannis. Putem dobori copaci pentru berbeci, dacă berbeci 
ne trebuie. Arnolf Karstark scrie că la Dreadfort au rămas mai 
puţin de cincizeci de oameni, jumătate servitori. Un castel 
puternic, cu o apărare slabă, e slab. 

- Cincizeci de oameni în interiorul unui castel fac cât cinci 
sute afară. 

- Asta depinde de oameni, replică Richard Horpe. Ei vor fi 
fiind bătrâni și băieţandri, cei pe care bastardul nu i-a 
considerat buni de luptă. 

Oamenii noștri, în schimb, au fost căliţi și încercaţi la Apa 
Neagră și sunt conduși de cavaleri. 

- Ai văzut cum am trecut prin sălbatici. Ser Justin își dădu 
la o parte o șuviță de păr de culoarea inului. Cei din Casa 
Karstark au jurat 

310 

GEORGE R.R. MARTIN 

să ni se alăture la Dreadfort și vom avea și sălbaticii. Trei 
sute de oameni, de vârste potrivite pentru luptă. Lordul 
Harwood a făcut o socoteală 

în timp ce intrau pe poartă. Femeile lor luptă și ele. 

Stannis îi aruncă o privire tăioasă. 

- Nu pentru mine, ser. Nu vreau văduve plângăcioase 
după mine. 

Femeile vor rămâne aici, cu bătrânii, răniții și copiii. Vor 
rămâne cheză 

șie pentru loialitatea soţilor și taţilor lor. Bărbaţii din 
rândul sălbaticilor vor forma avangarda mea. Magnarul va fi 
la comanda lor, cu căpeteniile și comandanții lor. Dar, mai 
întâi, trebuie neapărat să-i înarmăm. 


Are de gând să dea iama in armurăria noastră, își dădu 
seama Jon. 

Mâncare și haine, pământ și castele, acum arme. Mă 
stoarce tot mai mult cu fiecare zi. Poate că vorbele nu erau 
săbii, dar săbiile erau săbii. 

- Aș putea găsi trei sute de sulițe, zise el, fără tragere de 
inimă. Și coifuri, dacă le vreţi așa vechi, ciobite și înroșite de 
rugină. 

- Armuri? întrebă Magnarul. Platoșe? Zale? 

- Când a murit Donai Noye, ne-am pierdut armurierul. Jon 
lasă 

restul nerostit. DăZe sălbaticilor zale și vor fi un pericol 
de două ori mai mare pentru regat. 

- Piele fiartă e de-ajuns, interveni Ser Godry. După ce 
intrăm în luptă, supraviețuitorii pot să-i dezbrace pe morți. 

Puţținii care supraviețuiesc atât de mult. Dacă Stannis 
așeza oamenii liberi în avangardă, majoritatea aveau să 
piară repede. 

- Poate că lui Mors Umber i-ar placea să bea din ţeasta lui 
Mance Rayder, dar nu și să vadă sălbaticii traversându-i 
pământurile. Oamenii liberi îi atacă pe Umberi din Zorii 
Zilelor, traversând Golful Focilor pentru aur, oi și femei. Una 
dintre cele pe care le-au răpit a fost chiar fiica lui Mors Hrana 
Ciorilor. înălțimea Ta, lasă sălbaticii aici. Dacă-i iei cu tine, nu 
vei face decât să întorci lorzii stegari ai tatălui meu 
împotriva ta. 

- Se pare că lorzii stegari ai tatălui tău nu se dau, oricum, 
în vânt după cauza mea. Trebuie să presupun că mă văd ca 
pe un... cum mi-ai spus, Lord Snow? Un alt pretendent 
osândit. Stannis cercetă atent harta. 

dansul dragonilor 

311 

Câteva momente nu se auziră decât dinţii regelui 
scrâșnind. Lăsaţi-mă. 

Toţi! Lord Snow, rămăi. 


Concedierea bruscă nu fu pe placul lui Justin Massey, dar, 
neavând de ales, zâmbi și se retrase. Horpe ieși în urma lui, 
după ce-i aruncă lui Jon o privire atentă. Clayton Suggs își 
goli cupa și îi șopti lui Harwood Fell ceva care îl făcu pe mai 
tânărul bărbat să râdă. Unul dintre cuvinte era băiat. Suggs 
era un cavaler rătăcitor înfumurat, pe cât de puternic pe atât 
de necioplit. Ultimul care ieși fu Rattleshirt. In dreptul ușii, 
făcu o parodie de plecăciune în faţa lui Jon, rânjind cu toţi 
dinţii lui maro și stricați. 

Toți părea să n-o includă și pe Lady Melisandre. Umbra 
roșie a regelui. 

Stannis îi ceru lui Devan să mai aducă apă cu lămâie. 
Odată cupa umplută, regele bău și spuse: 

- Horpe și Massey aspiră la tronul tatălui tău. Massey o 
vrea și pe prinţesa sălbatică. Cândva l-a slujit pe fratele meu 
Robert ca scutier și a deprins apetitul lui pentru carnea de 
femeie. Horpe ar lua-o pe Val de soție, dacă i-aș porunci, dar 
el după luptă jinduiește. Ca scutier, visa la o mantie albă, 
dar Cersei Lannister a vorbit împotriva lui și Robert l-a lăsat 
deoparte. Poate că pe bună dreptate. Lui Ser Richard îi place 
prea mult să ucidă. Tu pe care l-ai vrea Lord de Winterfell, 
Snow? Zâmbitorul sau ucigașul? 

Jon răspunse: 

- Winterfellul îi aparţine surorii mele Sansa, răspunse Jon. 

- Am auzit tot ce trebuia să aud despre Lady Lannister și 
pretenţiile ei. Regele își așeză cupa deoparte. Tu mi-ai putea 
aduce Nordul. Lorzii stegari ai tatălui tău s-ar alătura fiului 
lui Eddard Stark. Chiar și Lordul Prea-Gras-ca-să-Șadă-pe- 
Cal. Portul Alb mi-ar fi o sursă de provizii la îndemână și un 
loc sigur de retragere, în caz de nevoie. Nu e prea târziu să-ţi 
îndrepţi nesăbuinţa, Snow. Pleacă genunchiul și pune-cţi 
sabia în slujba mea și te vei ridica Jon Stark, Lord de 
Winterfell, Păzitor al Nordului. 

De câte ori mă va obliga s-o spun? 

- Sabia mea e jurată Rondului de Noapte. 

312 


GEORGE R.R. MARTIN 

Stannis părea dezgustat. 

- Și tatăl tău a fost un om încăpățânat. El numea asta 
onoare. Ei, bine, onoarea are preţul ei, după cum a învăţat 
Lordul Eddard, spre regretul lui. Dacă asta te consolează în 
vreun fel, Horpe și Massey sunt sortiţi dezamăgirii. Sunt mai 
înclinat să-i dau Winterfellul lui Arnolf Karstark. Un om de 
nădejde al Nordului. 

- Un om al Nordului. Mai bine un Karstark decât un Bolton 
sau un Greyjoy, îşi spuse Jon, dar gândul îi oferea prea 
puţină consolare. Casa Karstark l-a abandonat pe fratele 
meu în mijlocul dușmanilor săi. 

- După ce fratele tău i-a tăiat capul Lordului Rickard. 
Arnolf era la mii și mii de kilometri depărtare. Are sânge de 
Stark. Sângele Winterfellului. 

- Nu mai mult decât jumătate dintre celelalte Case din 
Nord. 

- Celelalte Case nu s-au declarat de partea mea. 

- Arnolf Karstark e om bătrân și gârbovit și nici măcar în 
tinereţe n-a fost vreodată luptătorul care a fost Lordul 
Rickard. Vitregiile campaniei ar putea să-l omoare. 

- Are moștenitori! se răsti Stannis. Doi fii, șase nepoți, 
câteva fiice. 

Dacă Robert ar fi zămislit fii legitimi, mulţi dintre cei care 
sunt morți ar putea fi și acum în viaţă. 

- înălțimea Ta ar face treabă mai bună cu Mors Hrana 
Ciorilor. 

- Asta o va dovedi Dreadfortul. 

- Așadar, ai de gând să ataci? 

- In ciuda povetei marelui Lord Snow? Da. Horpe și 
Massey or fi ei ambiţioși, dar nu se înșală. Nu îndrăznesc să 
stau cu mâinile în sân, în timp ce steaua lui Roose Bolton 
strălucește din ce în ce mai tare, iar a mea se stinge. Trebuie 
să atac și să dovedesc Nordului că încă sunt un om de 
temut. 


- Tritonul lui Manderly nu s-a aflat printre acele flamuri pe 
care le-a văzut Lady Melisandre în foc, zise Jon. Dacă ai avea 
Portul Alb și cavalerii Lordului Wyman... 

- Dacă e un cuvânt pentru proști. N-avem nicio veste de 
la Davos. 

Poate că nici n-a ajuns la Portul Alb. Arnolf Karstark scrie 
că pe marea 

dansul dragonilor 

313 

îngustă au fost furtuni năprasnice. Oricum ar fi, n-am 
timp să jelesc, nici să stau după toanele Lordului Prea-Gras. 
Trebuie să consider Portul Alb pierdut pentru mine. Fără un 
fiu al Winterfellului care să-mi stea alături, nu pot decât să 
sper să cuceresc Nordul prin luptă. Pentru asta trebuie să fur 
o filă din cartea fratelui meu. Nu că Robert ar fi citit 
vreodată. Trebuie să le dau dușmanilor mei o lovitură de 
moarte înainte să-și dea seama de intenţiile mele. 

Jon înţelese că vorbise în zadar. Stannis avea să ocupe 
Dreadfortul sau să moară încercând. Rondul de Noapte nu ia 
partea nimănui, rosti un glas, dar altul răspunse: Stannis 
luptă pentru regat, oamenii de fier pentru sclavi și pradă. 

- înălţimea Ta, știu unde ai mai putea găsi oameni. Dă-mi 
sălbaticii și am să-ţi spun bucuros unde și cum. 

- Ți l-am dat pe Rattleshirt. Mulţumește-te cu el. 

A, 

- li vreau pe toți. 

- Unii dintre Fraţii tăi Juraţi vor să mă facă să cred că ești 
tu însuţi pe jumătate sălbatic. E adevărat? 

- Pentru tine, sălbaticii sunt doar carne de tun. Eu îi pot 
folosi mai bine pe Zid. Dă-mi-i să fac ce vreau cu ei și am să- 
ți arăt unde îţi poţi găsi victoria... și oamenii. 

Stannis se scărpină la ceafă. 

- Te târguiești ca o babă care vinde pește, Lord Snow. Te-a 
făcut cumva Ned Stark cu vreo precupeaţă? Câţi oameni? 

- Două mii. Poate trei. 

- Trei mii? Ce fel de oameni sunt? 


- Mânadri. Săraci. luţi la mânie, când vine vorba de 
onoarea lor, dar luptători înverșunaţi. 

- Sper că nu e vreun șiretlic de bastard. Dacă vreau să 
dau trei sute de luptători pentru trei mii? Da, vreau. Nu sunt 
complet idiot. 

Dacă las și fata cu tine, am cuvântul tău că vei avea grijă 
de prinţesa noastră? 

Nu e prințesă. 

314 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cum dorești, înălțimea Ta. 

- E nevoie să te pun să faci un jurământ în faţa unui 
copac? 

-Nu. 

A fost o glumă? Cu Stannis, era greu de spus. 

- S-a făcut. Așadar, unde sunt acești oameni? 

- li vei găsi aici. Jon își desfăcu palma arsă peste hartă, la 
vest de drumul regelui și la sud de Dar. 

- In munţii? Stannis deveni bânuitor. Nu văd niciun castel 
marcat acolo. Nici drumuri, nici orașe, nici sate. 

- Harta nu e ţinutul, spunea adesea tata. De mii de ani, în 
văile înalte și în luncile din munţi locuiesc oameni, conduși 
de capeteniile clanurilor lor. Lorzi mărunți, le-ai zice, deși ei 
nu folosesc asemenea titluri. Campionii clanurilor luptă cu 
săbii imense pentru două mâini, în timp ce oamenii de rând 
aruncă pietre și se bat cu ciomege de frasin. 

Oameni arțăgoși, trebuie spus. Când nu se luptă între ei, 
își îngrijesc turmele, pescuiesc în Golful de Gheaţă și cresc 
cei mai vânjoși cai pe care i-ai văzut vreodată. 

- Și vor lupta pentru mine? 

- Dacă le-o ceri. 

- De ce-aș cerși ce mi se cuvine? 

- Să ceri, am spus, nu să cerșești. Jon își retrase mâna. Să 
trimiți mesaje n-are rost. înălțimea Ta va trebui să meargă la 
ei în persoană. 


Mănâncă din pâinea și sarea lor, bea din berea lor, 
ascultă-le cântăreții din fluier și laudă frumuseţea fiicelor și 
curajul fiilor lor, și le vei avea săbiile. Clanurile n-au văzut 
niciun rege de când Torrhen Stark a plecat genunchiul. 
Venirea ta îi va onora. Dar poruncește-le să lupte pentru tine 
și ei se vor uita unul la altul și vor spune: „Cine e omul 
acesta? 

Nu-i regele meu.“ 

- Despre câte clanuri vorbești? 

- Patruzeci, mari și mici. Flint, Wull, Norrey, Liddle... 
câștigă-i pe Bătrânul Flint și pe Căldare și restul îi vor urma. 

- Căldare? 

dansul dragonilor 

315 

- Wull. Are cel mai mare burduhan din munţi. Și cei mai 
mulți oameni. Wullii pescuiesc în Golful de Gheaţă și își 
sperie puradeii cum că vin oamenii de fier să-i ia, dacă nu 
sunt cuminţi. Dar ca sa 

ajungi la ei, înălţimea Ta, va trebui să traversezi 
pământurile clanului Norrey. Acești oameni locuiesc cel mai 
aproape de Dar și au fost întotdeauna buni prieteni ai 
Rondului. Aș putea să-ți dau călăuze. 

- Ai putea? Lui Stannis nu-i scăpa aproape nimic. Sau o 
vei face? 

- O voi face. Vei avea nevoie de ei. Şi de niște ponei siguri 
pe picioare. Acolo, sus, cărările sunt doar puţin mai mult 
decât niște poteci de capre. 

- Poteci de capre? Ochii regelui se îngustară. Eu spun că 
trebuie să 

ne mișcăm rapid și tu-mi irosești timpul cm poteci de 
capre? 

- Când a cucerit Dornul, Tânărul Dragon a folosit o potecă 
de capre ca să ocolească turnurile de veghe de pe Drumul 
Oaselor. 

- Știu și eu povestea, însă Daeron a făcut prea mult caz 
de ea în cartea cea vanitoasă a sa. Războiul despre care 


vorbești a fost câștigat cu corăbii, nu cu potecile caprelor. 
Pumn de Stejar a înfrânt Orașul Colibelor și a străbătut 
jumătate din drumul până la Sângele Verde, în timp ce 
oastea domisheană lupta în Trecătoarea Prințului. Stannis 
bătu darabana pe masă. Acești lorzi ai munţilor nu-mi vor 
împiedica înaintarea? 

- Doar cu ospeţe. Fiecare va încerca să-i depășească pe 
ceilalţi cu ospitalitatea sa. Nobilul meu tată spunea că n-a 
mâncat niciodată atât de bine ca atunci când a vizitat 
clanurile. 

- Pentru trei mii de oameni, cred că pot suporta niște 
fluiere și niște terci, zise regele, deși tonul lui sugera că 
până și asta îi vine greu. 

Jon se întoarse către Melisandre: 

- Doamna mea, te previn din timp. Vechii zei sunt 
puternici în munţii aceia. Oamenii clanurilor nu vor accepta 
să le fie insultaţi copacii inimii. 

Asta păru s-o amuze. 

- Nu te teme, Jon Snow. N-am să-ți tulbur sălbaticii 
munţilor, nici pe zeii lor întunecațţi. Locul meu e aici, cu tine 
și cu bravii tăi fraţi. 

316 

GEORGE R.R. MARTIN 

Era ultimul lucru pe care Jon Snow și l-ar fi dorit, dar, 
înainte să 

apuce să obiecteze, regele spuse: 

- Unde ai vrea să-i conduc pe acești oameni dârzi, dacă 
nu împotriva Dreadfortului? 

Jon cobori privirea spre hartă. 

- La Deepwood Motte. Bătu cu degetul în dreptul lui, pe 
hartă. 

Dacă Bolton vrea să se lupte cu oamenii de fier, trebuie 
să faci același lucru. Deepwood e un castel fortificat, înălțat 
pe o colină, în mijlocul unei păduri dese, prin care e ușor să 
te strecori neobservat. Un castel de /emn, apărat de un dig 
de pământ și o palisadă de bușteni. înaintarea va fi mai 


lentă prin munţi, ce-i drept, dar acolo, sus, oastea se poate 
mișca nevăzută, făcându-și apariţia aproape la porţile 
castelului Deepwood Motte. 

Stannis își scărpină bărbia. 

- Când Balon Greyjoy s-a ridicat prima oară, am înfrânt 
oamenii de fier pe mare, acolo unde sunt cei mai aprigi. Pe 
uscat, luaţi prin surprindere... da. Am obţinut o victorie 
asupra sălbaticilor și a Regelui lor De-Dincolo-de-Zid. Dacă 
pot să zdrobesc și oamenii de fier, Nordul va ști că are din 
nou un rege. 

lar eu voi avea o mie de sălbatici, gândi Jon, și nu va fi 
chip să hrănesc nici măcar jumătate. 

TYRION 

Sfioasa Fecioară înainta prin ceaţă ca un orb care 
străbate pe bâjbâite un coridor necunoscut. 

Septa Lemore se ruga. Ceaţa îi înăbușea sunetul glasului, 
care părea abia șoptit. Griff măsura puntea cu pasul, cu 
zalele zornăind pe sub mantia-i din piele de lup. Din când în 
când își atingea sabia, de parcă ar fi vrut să se asigure că 
încă îi atârna la șold. Roily Duckfield împingea prăjina de la 
tribord, Yandri, pe cea de la babord. Ysilla ţinea cârma. 

- Nu-mi place locul ăsta, mormăi Haldon Jumătate- 
maester. 

- Te sperie puţină ceaţă? îl luă în râs Tyrion, deși, la drept 
vorbind, era chiar multă ceaţă. 

La prora Sfioasei Fecioare, Tânărul Griff stătea cu o a treia 
prăjină, ca să îndepărteze barca de obstacole în timp ce 
înaintau prin neguri. 

Felinarele fuseseră aprinse la proră și la pupă, dar ceața 
era atât de deasă, încât tot ce putea vedea piticul, de la 
mijlocul navei, era o lumină care plutea în faţa lui și o alta în 
spate, urmându-i. Sarcina lui era să se îngrijească de mangal 
și să se asigure că focul nu se stinge. 

- Nu e o ceaţă obișnuită, Hugor Hill, zise apăsat Ysilla. 
Duhnește a vrăjitorie, după cum ţi-ai da seama dacă ai avea 
un nas cu care s-o miroși. Mulţi călători se pierd aici, cu 


bărci, corăbii de pirați și galere mari de râu. Rătăcesc 
deznădăjduite prin ceţuri, în căutarea unui soare 

318 

GEORGE R.R. MARTIN 

pe care nu-l pot găsi, până când nebunia sau foamea le 
curmă vieţile. 

Aici sunt spirite fără odihnă în aer și suflete chinuite în 
apă. 

- Uite unul chiar acum, zise Tyrion. 

La tribord, din adâncurile întunecoase, se ridică o mână 
destul de mare ca să strivească barca. Doar vârfurile 
degetelor străpunseră suprafaţa apei, dar, în timp ce Sfioasa 
Fecioară trecu pe lângă ea, Tyrion văzu restul mâinii 
unduindu-se sub apă și un chip palid privind în sus. 

Deși vorbea cu dezinvoltură, nu se simţea în largul lui. 
Era un loc nefast, duhnind a disperare și a moarte. Ysi/la nu 
se înșală. Ceaţa asta nu e firească. In apele acelea creștea 
ceva necurat, revărsând otravă în aer. Nu e de mirare că 
oamenii de piatră înnebunesc. 

- N-ar trebui să-ţi baţi joc, îl preveni Ysilla. Morţii șoptitori 
urasc ce e cald și viu și caută mereu alte suflete blestemate 
care să li se alăture. 

- Mă îndoiesc că au un giulgiu de dimensiunea mea. 

Piticul ațţăţă cărbunii cu un vătrai. 

- Ura nu-i stârnește pe oamenii de piatră la fel de mult ca 
foamea. 

Haldon Jumătate-maester își înfășurase peste gură și 
peste nas un fular galben, care-i înăbușea cuvintele. Nimic 
din ce ar vrea un om sănătos să mănânce nu crește în 
cețurile astea. De trei ori pe an, triarhii din Volantis trimit o 
galeră în susul râului cu provizii, dar navele de binefacere 
ajung adesea prea târziu și uneori aduc mai multe guri de 
hrănit decât mâncare. 

- Trebuie să fie pești în râu, spuse Tânărul Griff. 

- Eu n-aș mânca niciun pește din aceste ape, zise Ysilla. 
N-aș mânca. 


- Am face bine să nu respirăm nici ceața, spuse Haldon. 
Blestemul lui Garin e pretutindeni în jurul nostru. 

Singura cale să nu respirăm ceața e să nu respirăm. 

- Blestemul lui Garin e doar vărsatul-cenușiu, spuse 
Tyrion. Blestemul era adesea văzut la copii, mai ales în 
perioadele umede și reci. Carnea afectată se întărea, se 
calcifia și crăpa, dar piticul citise că evoluţia bolii putea fi 
oprită cu lămâi verzi, cataplasme cu muștar și băi fierbinţi 
(spuneau maesterii) ori prin rugăciune, sacrificii și post 
(susțineau septonii). 

dansul dragonilor 

319 

Apoi boala trecea, lăsându-și tinerele victime desfigurate, 
dar în viaţă. 

Maesterii și septonii erau de acord că acei copii care 
supravieţuiau vărsatului-cenușiu nu puteau fi niciodată 
atinși de forma mai rară și fatală a bolii, nici de surata ei 
teribilă și cu evoluţie mai rapidă, pesta cenușie. Se spune că 
umezeala e de vină, continuă el. Putregaiul din aer. Nu 
blestemele. 

- Cuceritorii n-au crezut nici ei, Hugor Hill, zise Ysilla. 
Oamenii din Volantis și din Valyria l-au atârnat pe Garin într- 
o cușcă de aur și și-au bătut joc de el atunci când a invocat 
puterea Mamei, să-i distrugă. 

Dar noaptea apele s-au ridicat și i-au înecat, iar de atunci 
și până în zilele noastre n-au odihnă. Cei care cândva au fost 
stăpâni ai focului sunt și acum acolo jos, sub apă. Răsuflarea 
lor rece se înalţă din întuneric, revărsând aceste cețuri, iar 
carnea li s-a împietrit, asemenea inimilor. 

Ciotul nasului îi dădea mâncărimi cumplite. Tyrion se 
scărpină. 

Poate că bătrâna are dreptate. Locul ăsta nu-i bun deloc. 
Mă simt de parcă 

m-aș afla din nou în privată și mi-aș privi tatăl murind. 
Avea să înnebunească și el, dacă trebuia să-și petreacă zilele 
în această ceaţă cenușie, cu oasele și carnea împietrindu-se. 


Tânărul Griff nu părea să-i împărtășească temerile. 

- Să încerce numai să ne deranjeze, că le arătăm noi din 
ce suntem făcuţi. 

- Suntem făcuţi din sânge și oase, după chipul și 
asemănarea Tatălui și a Mamei, grâi Septa Lemore. Nu te 
împăuna, rogu-te. Trufia e un păcat cumplit. Oamenii de 
piatră au fost trufași și ei, și Lordul Giulgiului a fost cel mai 
trufaș dintre toți. 

Căldura cărbunilor încinși îmbujoră faţa lui Tyrion. 

- Există un Lord al Giulgiului? Sau e doar o legendă? 

- Lordul Giulgiului a domnit peste aceste ceţuri de pe 
vremea lui Garin, îi explică Yandry. Unii spun că el însuși este 
Garin, ridicat din mormântul de apă. 

- Morții nu învie, zise apăsat Haldon Jumătate-maester, și 
nimeni nu trăiește o mie de ani. Da, există un Lord al 
Giulgiului. Au fost vreo douăzeci. Când unul moare, altul îi ia 
locul. Cel de-acum e un 

320 

GEORGE R.R. MARTIN 

corsar din Insulele Baziliscului, care crede că Rhoynul 
oferă capturi mai bogate decât Marea Verii. 

- Da, am auzit și eu, zise Raţă, dar mie altă poveste îmi 
place mai mult. Cea care spune că el nu e asemenea 
celorlalți oameni de piatră, că a fost la început o statuie, 
până când o femeie cenușie a ieșit din ceaţă și l-a sărutat cu 
buze reci ca gheaţa. 

-Ajunge! îl opri Griff. Tăceţi. Cu toţii. 

Septa Lemore își ţinu respiraţia. 

- Ce-a fost asta? 

- Unde? Tyrion nu vedea nimic, doar ceaţă. 

- S-a mișcat ceva. Am văzut apa vâlurindu-se. 

- O ţestoasă, anunţă vesel prinţul. O răpitoare mare, atâta 
tot. 

Iși întinse prăjina în față și împinse barca de lângă un 
obelisc verde. 


Ceaţa li se lipea de trupuri, umedă și rece. Un templu 
îngropat se înălța din întunericul gri, când Yandry și Raţă se 
sprijiniră de prăjinile lor și pășiră încet de la proră la pupă, 
împingând. Trecură pe lângă o scară de marmură care se 
ridica, în spirală, din mâl și se termina, zdrenţuită, în aer. 
Dincolo, abia zărite, erau alte contururi: turle năruite, statui 
fără cap, copaci cu rădăcini mai mari decât barca lor. 

- Acesta a fost cel mai frumos oraș de pe râu și cel mai 
bogat, spuse Yandry. Chroyane, orașul festival. 

Prea bogat, gândi Tyrion, prea frumos. Nu e niciodată 
înțelept să 

ispitești dragonii. Orașul înecat îi înconjura. O siluetă abia 
zărită flutură 

deasupra lor, lovind ceața cu aripi palide și tari ca pielea. 
Piticul își întoarse capul, să vadă mai bine. 

- Barcă, rosti un glas ca o șoaptă, peste apă. Cine ești? 

- Sfioasa Fecioară! îi strigă Yandry. 

- Pescărușul. In sus sau în jos? 

- In jos. Blănuri și miere, bere și seu. 

- In sus. Cuţite și ace, dantelă și pânză, vin cu mirodenii. 

- Ce vești din vechiul Volantis? strigă Yandry. 

- Război, veni răspunsul. 

dansul dragonilor 

321 

- Unde? răcni Griff? Când? 

- Când se schimbă anul, se auzi răspunsul. Nyessos și 
Malaquo merg mână-n mână, iar elefanții sunt vărgațţi. 

Glasul se stinse, când cealaltă barcă se îndepărtă de ei. li 
urmăriră 

lumina micșorându-se și dispărând. 

- E înţelept să strigăm prin ceaţă la nave pe care nu le 
vedem? 

întrebă Tyrion. Dacă erau pirați? 

Avuseseră noroc în privinţa corsarilor, strecurându-se 
noaptea, nevăzuţi și nevâtămatţi, pe Lacul Pumnalului. O 
dată, Raţă zărise o navă care, după cum susţinea el, îi 


aparţinea lui Urho Nespălatul. Dar Sfioasa Fecioară se aflase 
sub vânt și Urho - dacă Urho fusese - nu se arătase interesat 
de ei. 

- Piraţii nu intră în Tristeţi, spuse Yandry. 

- Elefanţi cu dungi? mormăi Griff. Despre ce-i vorba? 
Nyessos și Malaquo. Illyrio l-a plătit pe Triarhul Nyessos cu 
vârf și îndesat. 

- In aur sau în brânză? întrebă sarcastic Tyrion. 

- Dacă nu poți să despici ceața cu următoarea ta vorbă de 
duh, păstreaz-o pentru tine, se răsti Griff la el. 

Da, tată, aproape că spuse piticul. Am să tac. Multumesc. 
Nu-i cunoștea pe acești volanteni, dar avea impresia că 
elefanții și tigrii ar putea avea un motiv întemeiat să se 
unească atunci când se confruntau cu dragonul. Poate că 
negustorul de brânză a judecat greșit situația. Poţi cumpăra 
un om cu aur, dar numai sângele și oţelul îl fac să rămână 
loial. 

Piticul scormoni din nou cărbunii și suflă peste ei, ca să-i 
ațâţe. Urăsc asta, urăsc ceața asta. Urăsc locul ăsta și nu-mi 
place Griff deloc. Tyrion mai avea ciupercile otrăvite pe care 
le culesese de pe pământurile din preajma conacului lui 
Illyrio și, în unele zile, se simțea ispitit să strecoare una în 
mâncarea lui Griff. Problema era că Griff nu prea părea să 
mănânce. 

Raţă și Yandry se opintiră din nou cu prăjinile. Ysilla roti 
cârma. 

Tânărul Griff împinse Sfioasa Fecioară de lângă un turn 
distrus ale cărui ferestre îi priveau de sus, ca niște ochi orbi, 
negri. Deasupra, vela atârna grea și pleoștită. Apa se adânci 
sub carenă, până când prăjinile nu mai 

322 

GEORGE R.R. MARTIN 

puteau atinge fundul, dar curentul continuă să-i împingă 
în josul râului, până când... 

Tot ce reuși să vadă Tyrion era ceva masiv ridicându-se 
din apă, bombat și amenințător. Crezu că e o colină, 


înălțându-se pe o insulă 

împădurită, ori vreo stâncă imensă, acoperită de mușchi 
și de ferigi și ascunsă de ceață. Insă când Sfioasa Fecioară 
se apropie, forma deveni mai clară. Dincolo de apă se zărea 
o fortăreață de lemn, putredă și năpădită 

de buruieni. Turle subţiri se conturau deasupra ei, unele 
dintre ele frânte ca niște sulițe rupte. Turnuri fără acoperiș 
apăreau și dispăreau, ţâșnind orbește în sus. Săli și galerii 
alunecau pe lângă ei: contraforturi graţioase, arcuri delicate, 
coloane canelate, terase și umbrare. 

Toate distruse, toate părăsite, toate prabușite. 

Mușchiul gri creștea des aici, acoperind pietrele căzute în 
mormane imense și mărginind toate turnurile. Lujeri negre 
de viţă se strecurau prin ferestre, prin uși și peste arcade, 
urcând pe zidurile înalte de piatră. Ceaţa ascundea trei 
sferturi din palat, dar ceea ce zăreau era mai mult decât 
suficient pentru ca Tyrion să-și dea seama că insula fusese 
cândva de zece ori mai trainică decât Fortăreața Roșie și de 
o sută de ori mai frumoasă. Știa unde se află. 

- Palatul lubirii, spuse el încetișor. 

- Acesta era numele rhoynar, zise Haldon Jumătate- 
maester, dar, vreme de o mie de ani, a fost Palatul Tristeţii. 

Era trist să vezi o asemenea ruină, dar să știi ce a fost 
cândva era încă și mai trist. Odinioară aici s-au auzit râsete, 
gândi Tyrion. Au fost grădini împodobite de flori și fântâni ce 
aruncau sclipiri de aur în lumina soarelui. Aceste trepte au 
răsunat cândva depășii îndrăgostirilor, iar sub domul distrus, 
cununii fără numărau fost pecetluite cu un sărut. Gândurileii 
se îndreptară spre Tysha, care îi fusese atât de puţin timp 
soţie. A fost mâna lui Jaime, gândi el, disperat. Era de-un 
sânge cu mine, fratele meu mare și puternic. Când am fost 
mic, mi-a adus jucării, cercuri de butoi și cuburi și un leu 
sculptat din lemn. Mi-a dat primul ponei și m-a învățat să-l 
călăresc. Când a spus că te-a adus pentru mine, nu m-am 
îndoit nicio 

dansul dragonilor 


323 

clipă. De ce m-aș fi îndoit? Era Jaime, iar tu erai o fată 
oarecare, care jucaseși un rol. M-am temut din prima clipă, 
din momentul în care mi-ai zâmbit prima oară și m-ai lăsat 
să-ți ating mâna. Propriul meu tată nu m-a putut iubi. De ce 
m-ai fi iubit tu, dacă nu pentru aur? 

Printre degetele lungi de ceață, auzi din nou zbârnâitul 
înfundat, tremurător, al unei corzi întinse, geamătul Lordului 
Tywin când săgeata i se înfipsese sub pântece, sunetul 
feselor pe piatră, când s-a așezat înapoi să moară. „Acolo 
unde se duc târfele", spusese tatăl său. 

Și unde e asta? vrusese să-l întrebe Tyrion. Unde s-a dus 
Tysha, tată? 

- Cât mai trebuie să îndur ceața asta? 

- Intr-o oră ar trebui să ieșim din Tristeţi, răspunse Haldon 
Jumă- 

tate-maester. De acolo, ar trebui să fie o călătorie de 
plăcere. Găsești sate la fiecare cotitură, de-a lungul 
Rhoynului Inferior. Livezi și vii și lanuri de grâne ce se coc la 
soare, pescari pe apă, băi fierbinţi și vinuri dulci. Selhorys, 
Valysar și Volon Therys sunt orășele fortificate, atât de mari, 
încât în Cele Șapte Regate ar fi socotite orașe. Cred că am 
să... 

- Lumină în faţă, avertiză Tânărul Griff. 

Tyrion o văzu și el. Pescărușul sau altă barcă, își spuse, 
dar, pe undeva, știa că se înșală. Il mânca nasul. ȘI-l 
scărpină sălbatic. Lumina devenea tot mai puternică, pe 
măsură ce Sfioasa Fecioară se apropia de ea. O stea 
estompată în depărtare, care licărea prin ceaţă, făcându-le 
semn să înainteze. In scurt timp, se transformă în două 
lumini, apoi în trei, devenind un șir zdrenţuit de făclii ce se 
înălţau din apă. 

- Podul Visurilor, îi rosti Griff numele. Vor fi oameni de 
piatră pe toată întinderea lui. Unii ar putea începe să se 
tânguie când ne apropiem, dar nu e de așteptat să ne 
hărţuiască. Majoritatea sunt făpturi slabe, stângace, greoaie, 


nătânge. Spre sfârșit, înnebunesc cu toţii, dar atunci devin 
cei mai periculoși. La nevoie, alungaţi-i cu torțele. In niciun 
caz să nu-i lăsaţi să vă atingă. 

- S-ar putea să nici nu ne vadă, interveni Haldon 
Jumătate-maester. 

Ceaţa ne va ascunde de ei până când ajungem aproape 
de pod, și atunci vom trece înainte să prindă de veste că 
suntem aici. 

324 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ochii de piatră sunt ochi orbi, gândi Tyrion. Ştia că forma 
fatală a  vărsatului-cenușiu începea la extremităţi. O 
furnicătură în vârful degetului, o unghie înnegrită, o 
amorțeală. Pe măsură ce amorţeala înainta prin mână sau se 
furișa mai sus de laba piciorului, carnea se întărea și 
devenea rece, iar pielea victimei căpăta o nuanţă gri, 
asemănătoare pietrei. Auzise că erau trei leacuri bune 
pentru vărsatul-cenușiu: securea, sabia și satârul. Tyrion știa 
că tăierea părţilor afectate oprea uneori răspândirea bolii în 
corp, dar nu întotdeauna. Mulţi oameni și-au sacrificat un 
braţ sau un picior, dar în timp s-au pomenit și cu celălalt că 
devine cenușiu. Când împietrirea ajungea la faţă, orbirea era 
frecventă. In stadiile finale, năpasta se îndrepta către 
mușchi, oase și măruntaie. 

In faţa lor, podul creștea. Podu/ Visurilor, îl numise Griff, 
dar acest vis se spulberase. Arcuri de piatră alburie înaintau 
prin ceaţă, întinzându-se de la Palatul Tristeţii până la malul 
vestic al râului. 

Jumătate din ele se prăbușiseră, doborâte de greutatea 
mușchiului gri care le acoperea și de lujerii groși și negri de 
viţă șerpuiau în sus, dinspre apă. Intervalul larg de lemn al 
podului putrezise cu totul, dar unele dintre felinarele care îl 
mărgineau continuau să lumineze. Când Sfioasa Fecioară se 
apropie, Tyrion observă siluetele oamenilor de piatră 
mișcându-se în lumină, târându-și picioarele fără ţintă în 


jurul felinarelor, ca niște fluturi gri, leneși. Unii erau goi, alţii, 
învăluiţi în giulgiuri. 

Griff scoase sabia lungă. 

- Yollo, aprinde torțele. Băiete, du-o pe Lemore în cabina 
ei și stai cu ea. 

Tânărul Griff îi aruncă tatălui său o privire sfidătoare. 

- Lemore știe unde e cabina ei. Vreau să rămân. 

- Am jurat să te apărăm, zise cu glas domol septa. 

- N-am nevoie de apărare. Știu să mânuiesc sabia la fel de 
bine ca Raţă. Sunt pe jumătate cavaler. 

- Și pe jumătate copil, zise Griff. Fă cum ţi-am spus. 
Acum. 

dansul dragonilor 

325 

Tânărul înjură în barbă și își azvârli prăjina pe punte. A 
răsunat straniu în ceaţă și, preţ de o clipă, a fost ca și cum în 
jurul lor ar fi căzut mai multe prăjini. 

- De ce să fug și să mă ascund? Haldon și Ysilla rămân. 
Până și Hugor. 

- Da, spuse Tyrion, dar eu sunt destul de mic să mă 
ascund sub o rață. 

Vări câteva torţe în cărbunii strălucitori ai mangalului și 
se uită 

cum se aprind cârpele îmbibate în ulei. Wu te uita în foc, 
își spuse. 

Flăcările l-ar orbi, împiedicându-l să mai vadă prin 
noapte. 

- Ești pitic, spuse dispreţuitor Tânărul Griff. 

- Secretul meu e dat în vileag, fu de acord Tyrion. Da, nu 
sunt nici pe jumătate cât Haldon și nimeni nu se sinchisește 
dacă trăiesc sau mor. Și eu, cel mai puțin. Tu, însă... tu ești 
totul. 

- Piticule, făcu Griff, te-am prevenit... 

Un urlet veni, tremurând, prin ceaţă, estompat și subţire. 

Lemore se întoarse, tremurând. 

- Cei Șapte să ne păzească! 


Podul rupt era la doar cinci metri în faţă. In jurul pilonilor 
lui, apa se vâălurea, albă ca spuma din gura unui nebun. La 
doisprezece metri deasupra, oamenii de piatră gemeau și 
murmurau sub un felinar pâlpâitor. Majoritatea nu acordau 
mai multă atenţie Sfioasei Fecioare decât unui buștean 
plutitor. Tyrion strânse torţa mai tare și descoperi că-și ţinea 
rasuflarea. Și apoi erau sub pod, străjuiţi de-o parte și de 
alta de înalte ziduri albe, acoperite de straturi gri de 
ciuperci, asemenea unor draperii grele, cu apa 
învolburându-se cu furie de jur împrejur. Preţ de o clipă, fură 
cât pe ce să se izbească de pilonul din stânga, dar Raţă 
ridică 

prăjina și împinse barca înapoi în mijlocul canalului și, 
câteva secunde mai târziu, pluteau nestingheriţi. 

Abia apucă Tyrion să respire, că Tânărul Griff îl și apucă 
de braț. 

- Ce vrei să spui? Cum adică sunt totu/? De ce sunt eu 
totul? 

-Păi, răspunse Tyrion, dacă oamenii de piatră i-ar fi luat 
pe Yandry, pe Griff ori pe încântătoarea noastră Lemore, i-am 
fi jelit și am fi mers mai departe. Dar odată cu pierderea ta, 
tot acest plan 

326 

GEORGE R.R. MARTIN 

cutezător s-ar spulbera și toţi acei ani de urzeli febrile ale 
negustorului de brânză și ale eunucului ar fi fost în zadar... 
nu-i așa? 

Băiatul se uită la Griff: 

- Ştie cine sunt. 

Dacă n-am ştiut înainte, știu acum. De-acum Sfioasa 
Fecioară era departe de Podul Visurilor. Tot ce se mai vedea 
era o lumină 

pâlpâitoare la proră, care avea să dispară și ea curând. 

- Ești Tânărul Griff, fiul lui Griff, mercenarul, spuse Tyrion. 
Sau poate că ești Războinicul sub înfățișarea unui muritor. 
Lasă-mă să mă 


uit mai bine. 

Tyrion ridică torţa și lumina scăldă faţa Tânărului Griff. 

- încetează, îi porunci Griff, sau o să-ţi pară rău. 

Piticul îl ignoră. 

- Părul albastru îţi face ochii să pară albaștri, asta e bine. 
lar povestea despre cum ţi-l vopsești în cinstea defunctei 
tale mame tyroshi a fost atât de înduioșătoare, încât aproape 
mi-au dat lacrimile. Totuși, un om curios s-ar putea întreba 
de ce progenitura unui mercenar are nevoie de o septă 
pângărită să-l iniţieze în Credinţă și de un maester fără 
colan să-l înveţe istoria și limbile. lar un om isteț s-ar putea 
întreba de ce tatăl tău ar angaja un cavaler rătăcitor să te 
instruiască în mește 

șugul armelor, în loc să te trimită pur și simplu să-ţi faci 
ucenicia într-una din companiile libere. E aproape ca și cum 
cineva ar vrea să 

te ţină ascuns și, în același timp, să te pregătească 
pentru... ce? Asta mă 

nedumerește, dar sunt sigur că o să-mi dau seama cu 
timpul. Trebuie să recunosc, ai trăsături nobile pentru un 
băiat mort. 

Tânărul Griff roși. 

- Nu sunt mort. 

- Cum nu? Nobilul meu tată ţi-a înfășurat trupul 
neînsuflețit într-o mantie stacojie și te-a așezat lângă sora 
ta, la picioarele Tronului de Fier, darul său pentru noul rege. 
Cei care au avut tăria să ridice mantia au spus că jumătate 
din cap îţi dispăruse. 

Flăcăul se dădu un pas înapoi, perplex. 

dansul dragonilor 

327 

-Al tău...? 

- „„tată, da. Tywin din Casa Lannister. Poate c-ai auzit de 
el. 

Tânărul Griff șovăi. 

- Lannister? Tatăl tău... 


- „e mort. De mâna mea. Dacă-ţi face plăcere, înălțimea 
Ta, să-mi spui Yollo sau Hugor, așa să fie, dar află că m-am 
născut Tyrion din Casa Lannister, fiu legitim al lui Tywin cu 
Joanna, uciși de mine amândoi. Oamenii îţi vor zice că sunt 
un regicid, un patricid și un mincinos, și toate acestea sunt 
adevărate... dar suntem un grup de mincinoși, nu-i așa? 
Pretinsul tău tată, de pildă. Griff, nu-i așa? Piticul chicoti. Ar 
trebui să mulţumești zeilor că Varys Păianjenul e părtaș 

la complotul vostru. Griff nu l-ar fi păcălit pe magnificul 
fără mădular mai mult decât pe mine. Nu-i /ord, îmi spune, 
nu-i cavaler. lar eu nu sunt pitic. Doar dacă spui un lucru nu 
înseamnă că-i adevărat. Cine să fie mai potrivit să-i crească 
Prințului Rhaegar pruncul decât dragul lui prieten, Jon 
Connington, cândva Lord de Cuibarul Grifonului și Mână a 
Regelui? 

- Taci. Glasul lui Griff era neliniștit. 

La babord, o mână uriașă de piatră se vedea sub apă. 
Două degete ieșeau la suprafaţă. Câţi sunt? se întrebă 
Tyrion. Un firișor umed i se prelinse pe șira spinării, făcându-l 
să tremure. Tristeţile treceau agale pe lângă ei. Privind cu 
ochii mijiţi prin ceţuri, zări un turn năruit, un erou fără cap, 
un copac străvechi smuls din pământ și răsturnat, cu 
imensele-i rădăcini ieșind, contorsionate, prin acoperișul și 
ferestrele unui dom sfărâmat. De ce mi separ toate astea 
atât de cunoscute? 

Drept înaintea lor, o scară de marmură albă, înclinată 
într-o parte, se înălța din apa întunecată într-o graţioasă 
spirală și se termina abrupt la trei metri deasupra capetelor 
lor. Nu, gândi Tyrion, nu e posibil. 

- In faţa. Glasul Lemorei era tremurător. O lumină. 

Cu toţii se uitară. Cu toţii văzură. 

- Pescărușul. Sau altă barcă asemănătoare, spuse Griff, 
dar scoase din nou sabia. 

328 

GEORGE R.R. MARTIN 


Nimeni nu rosti un cuvânt. Sfioasa Fecioară înainta 
purtată de curent. 

Vela nu mai fusese ridicată de când intraseră în Tristeţi. 
Ambarcaţiunea n-avea cum să se miște altfel decât purtată 
de apele râului. Raţă stătea cu ochii mijiţi, strângându-și 
prăjina cu ambele mâini. După o vreme, Yandri încetă să mai 
împingă. Toţi ochii erau îndreptaţi spre lumina îndepărtată. 
Pe măsură ce se apropiau, aceasta se transformă în două 

lumini. Apoi trei. 

- Podul Visurilor, zise Tyrion. 

-Imposibil! zise Haldon Jumătate-maester. Am lăsat podul 
în urmă. Râurile nu curg decăt într-o singură direcţie. 

- Mama Rhoyne curge cum vrea ea, murmură Yandri. 

- Cei Șapte să ne păzească! grăi Lemore. 

Sus, în faţa lor, oamenii de piatră de pe pod începură să 
se tânguie. 

Câţiva arătau în jos, spre ei. 

- Haldon, du-1 pe prinţ dedesubt, ordonă Griff. 

Era prea târziu. Erau în ghearele curentului. Plutiră 
inexorabil către pod. Yandry întinse prăjina, ca să împiedice 
barca să se zdrobească de vreun pilon. Mișcarea îi aruncă 
într-o parte, printr-o perdea de mușchi cenușii. Tyrion simţi 
atingerea unor lujeri pe faţă, catifelaţi ca degetele unei 
târfe. Urmă o bubuitură în spatele lui și puntea se înclină 
atât de brusc, încât piticul își pierdu echilibrul și fu azvârnlit 
spre margine. 

Un om de piatră se prăbuși în barcă. Ateriză pe acoperișul 
cabinei, cu atâta greutate, încât Sfioasa Fecioară păru să se 
clatine, și răcni spre ei un cuvânt într-o limbă pe care Tyrion 
n-o cunoștea. Urmă un al doilea om de piatră, care căzu 
lângă cârmă. Scândurile roase de vreme se făcură ţăndări 
din cauza impactului și Ysilla scoase un țipăt. 

Raţă era cel mai aproape de ea. Voinicul nu pierdu 
vremea ca să întindă mâna după sabie. In schimb, ridică 
prăjina și o izbi în pieptul omului de piatră, doborându-l în 
râu, unde arătarea se scufundă fără un sunet. 


Griff se năpusti asupra celui de-al doilea om de piatră, de 
îndată ce acesta cobori, târșâindu-și picioarele, de pe 
acoperișul cabinei. Cu sabia în mâna dreaptă și o torță în 
stânga, obligă creatura să bată în retragere. 

dansul dragonilor 

329 

In timp ce Sfioasa Fecioară aluneca pe sub pod, purtată 
de curent, umbrele lor mișcătoare dansau pe zidurile 
năpădite de mușchi. Când omul de piatră se apropie de 
pupă, Raţă îi aţinu calea, cu prăjina în mână. 

Când creatura înaintă spre proră, Haldon Jumătate- 
maester flutură o a doua torţă înspre el și-l făcu să dea 
înapoi, obligându-l să se îndrepte direct spre Griff. 
Căpitanul alunecă într-o parte, cu sabia scânteind. O 

scânteie zbură din locul unde oţelul mușcă în carnea gri, 
calcifiată, a omului de piatră, dar braţul i se prăbuși pe 
punte, chiar și așa. Griff îl lovi cu piciorul. Yandri și Raţă 
veniseră cu prăjinile lor. împreună, împinseră 

creatura către margine și apoi în apele negre ale 
Rhoynului. 

Sfioasa Fecioară era acum departe de podul ruinat. 

- l-am alungat pe toți? întrebă Raţă. Câţi au sărit? 

- Doi, răspunse Tyrion, tremurând. 

- Trei, zise Haldon. In spatele tău. 

Piticul se întoarse și îl văzu. 

Saltul îi zdruncinase unul dintre picioare și o bucată 
zdrențuită de os alburiu îi ieșea prin pânza putredă a 
pantalonilor și prin carnea gri de dedesubt. Osul rupt era 
acoperit de pete de sânge maro, dar omul de piatră continuă 
să înainteze cu pasu-i greoi, încercând să-l înhaţe pe 
Tânărul Griff. Avea mâna gri și ţeapănă, dar între articulațiile 
degetelor i se prelinse sânge atunci când încercă să le 
strângă, ca să apuce. 

Băiatul privea încremenit, de parcă ar fi fost și el de 
piatră. Ţinea mâna pe mânerul săbiei, dar părea să fi uitat 
de ce. 


Tyrion izbi piciorul flăcăului, care căzu, apoi sări peste el, 
vârându-i omului de piatră torța în faţă și făcându-l să dea 
înapoi, clătinându-se pe picioru-i zdrobit și lovind flăcările 
cu mâini gri, ţepene. Piticul se împletici după el, lovind cu 
torţa, vârându-i-o în ochi. Puțin mai departe, înapoi, încă un 
pas, apoi altul. Erau la marginea punţii când creatura se 
năpusti asupra lui, înhăţă torța și i-o smulse din mâini. 
Afurisenia naibii) gândi Tyrion. 

Omul de piatră azvârli torţa. Se auzi un șuierat ușor când 
apele negre înăbușiră flăcările. Omul de piatră urlă. Fusese, 
înainte, un 

330 

GEORGE R.R. MARTIN 

locuitor al Insulelor Verii; maxilarul și jumătate din faţă îi 
împietriseră, dar avea pielea neagră ca noaptea acolo unde 
nu era gri. In locul unde ţinuse torța, pielea îi crăpase. Din 
încheieturile degetelor îi curgea sânge, dar nu părea să 
simtă. Asta era o oarecare consolare, bânuia Tyrion. Deși 
fatal, vărsatul-cenușiu nu era dureros. 

- La o parte! strigă cineva, în depărtare. 

lar alt glas spuse: 

- Prinţul! Apăraţi-l pe bâiat! 

Omul de piatră se apropie împleticindu-se, cu mâinile 
întinse, gâfâind. 

Tyrion îi izbi cu umărul. 

Avu senzaţia că se lovește de zidul unui castel, dar 
castelul se sprijinea pe un picior sfărâmat. Omul de piatră se 
prăbuși pe spate, agăţându-se în cădere de pitic. Izbiră 
împreună râul, înălţând un șuvoi de apă și Mama Rhoyne îi 
înghiţi pe amândoi. 

Năvala rece îl lovi pe Tyrion ca un ciocan. In timp ce se 
scufunda, simţea mâna de piatră pipăindu-i faţa. O alta i se 
închise în jurul braţului, trăgându-l în jos, în beznă. Orb, cu 
nasul plin de apa râului, sufocându-se, scufundându-se, lovi 
cu picioarele, se zvârcoli și se luptă 


să desfacă degetele strânse pe braţul lui, dar degetele de 
piatră erau de neclintit. Printre buze îi ieșeau bule de aer. 
Lumea era întunecoasă și continua să se întunece. Nu putea 
respira. 

inecul nu este cea mai neplăcută moarte. La drept 
vorbind, pierise de mult, la Debarcaderul Regelui, și doar 
năluca lui mai rămăsese, fantoma mică și răzbunătoare care 
o strangulase pe Shae și vârâse o săgeată în măruntaiele 
marelui Lord Tywin. Nimeni nu avea să jelească 

făptura care devenise. Am să bântui Cele Șapte Regate, 
gândi el, scufundându-se tot mai mult. N-au vrut să mă 
iubească viu, așa că n-au decât să se teamă de mine mort. 

Când deschise gura să-i înjure pe toţi, plămânii i se 
umplură de apă 

neagră și întunericul îl împresură. 

DAVOS 

- Nobilul lord te ascultă acum, contrabandistule. 

Cavalerul purta o armură de argint, cu apărătorile pentru 
picioare și mănușa incrustate cu email negru, sugerând niște 
fire unduioase de iarbă-de-mare. Coiful pe care-l ţinea sub 
braț era capul unui rege merlan, cu o coroană de perle și o 
barbă proeminentă din jais și jad. 

Propria-i barbă era albă ca marea pe timp de iarnă. 

Davos se ridică. 

- Pot să-ți aflu numele, ser? 

- Ser Marlon Manderly. Era cu un cap mai înalt decât 
Davos și cu douăzeci de kilograme mai greu, avea ochi 
cenușii ca de ardezie și un fel arogant de a vorbi. Am 
onoarea să fiu vărul Lordului Wyman și comandant al 
garnizoanei sale. Urmează-mă. 

Davos venise la Portul Alb ca mesager, 
ostatic. 

Camerele lui erau mari, spaţioase și frumos mobilate, dar 
ușile erau străjuite. De la fereastra sa, vedea străzile Portului 
Alb, dincolo de zidurile castelului, dar nu îi era îngăduit să le 


Î 


nsă îl luaseră 


străbată. Vedea și portul și privise cum Moașa Veselă se 
îndepărtează de-a lungul estuarului. 

Casso Mogat așteptase patru zile în loc de trei înainte să 
plece. Alte două săptămâni trecuseră de atunci. 

332 

GEORGE R.R. MARTIN 

Gărzile Lordului Manderly purtau mantii din lână 
albastră-verzuie și ţineau în mâini tridente în loc de sulițe 
obișnuite. Unul mergea în faţa lui, unul în spate, și câte unul 
la stânga și la dreapta. Trecură pe lângă flamuri decolorate, 
scuturi crăpate și săbii ruginite de pe urma unor numeroase 
victorii, și pe lângă vreo douăzeci de figuri de lemn, crăpate 
și cariate, care împodobiseră, probabil, prorele unor corăbii. 

Doi tritoni de marmură flancau reședința nobilului lord, 
verii mai mici ai lui Picior-de-Pește. Când gărzile deschiseră 
ușile, un vestitor izbi cu capătul toiagului în podeaua veche 
de scânduri. 

- Ser Davos din Casa Seaworth! strigă el cu glas 
răsunător. 

De câte ori vizitase Portul Alb, Davos nu pusese niciodată 
piciorul în interiorul Noului Castel, cu atât mai puţin la 
Curtea Tritonului. 

Pereţii, podeaua și tavanul erau din scânduri de lemn, 
îmbinate cu dibăcie și decorate cu toate creaturile mării. 
Apropiindu-se de dais, Davos călca pe crabi pictaţi, moluște 
și stele-de-mare, pe jumătate ascunse printre fire negre, 
răsucite, de iarbă-de-mare și printre oase de marinari 
înecați. Pe pereți, de-o parte și de alta, rechini albi umblau 
după pradă 

în adâncimi pictate, albastre-verzui, iar ţipari și caracatiţe 
alunecau printre pietre și corăbii scufundate. Bancuri de 
heringi și pești-cod înotau printre înalte ferestre boltite. Mai 
sus, aproape de locul în care vechi năvoade atârnau de 
grinzile tavanului, fusese zugrăvită suprafaţa mării. 

La dreapta lui Davos se afla o galeră de război cu pânzele 
coborâte sub soarele la răsărit, iar la stânga, o antică barcă 


de pescuit gonea în faţa furtunii, cu pânzele zdrențuite. In 
spatele daisului, un kraken și un leviatan gri erau prinși într- 
o încleștare, sub valurile pictate. 

Davos sperase să stea de vorbă cu Wyman Manderly între 
patru ochi, dar găsi o curte ticsită de oameni. De-a lungul 
zidurilor, femeile erau de cinci ori mai numeroase decât 
bărbaţii. Puţinii bărbaţi pe care îi vedea aveau bărbi lungi și 
albe sau păreau prea tineri ca să se bărbierească. Erau și 
septoni acolo și sfinte surori în veșminte albe și gri. 

Aproape de capătul sălii, văzu o duzină de oameni în 
straiele albastre și gri-argintii ale Casei Frey. Până și un orb 
și-ar fi putut da seama de 

dansul dragonilor 

333 

asemănarea dintre chipurile lor, iar mulţi dintre ei purtau 
însemnele Gemenilor, două turnuri unite printr-un pod. 

Davos învățase să citească feţele oamenilor cu mult 
înainte ca Maester Pylos să-l înveţe să citească cuvintele de 
pe hârtie. Acești Freyi s-ar bucura să mă vadă mort, își dădu 
el seama dintr-o privire. 

i Nici în ochii albaștri, spălăciţi, ai lui Wyman Manderly nu 
găsi vreun strop de bunăvoință. Tronul capitonat al nobilului 
lord era destul de mare ca să găzduiască trei bărbaţi de 
conformaţie obișnuită, dar Manderly ameninţa să se reverse 
din el. Nobilul lord atârna în tronul lui, cu umerii căzuți, 
picioarele desfăcute, cu mâinile sprijinite de brațele tronului, 
de parcă povara lor ar fi fost prea greu de suportat. 

Zeii fie milostivi, gândi Davos, când văzu faţa Lordului 
Wyman, omul ăsta arată aproape ca un cadavru. Avea 
pielea palidă, bătând în gri. 

Regii și cadavrele atrag întotdeauna cortegii, spunea o 
vorbă din bătrâni. Așa era și cu Manderly. La stânga jilțului 
său se afla un maester aproape la fel de gras ca lordul pe 
care-l slujea, un bărbat cu obraji trandafirii, buze cărnoase 
și o claie de bucle aurii. Ser Marlon își revendica locul de 
onoare de la dreapta nobilului lord. Pe un taburet căptușit, la 


picioarele sale, era așezată o doamnă rozalie și dolofană. In 
spatele Lordului Wyman stăteau două tinere, surori, după 
toate aparențele. Cea mai mare își prinsese părul castaniu 
într-o cosiţă lungă. Cea mai tânără, ce nu avea mai mult de 
cincisprezece ani, purta o coadă și mai lungă, vopsită într-un 
verde ţipător. 

Nimeni nu se sinchisi să-l onoreze pe Davos cu vreun 
nume. 

Maesterul vorbi primul. 

- Te afli în faţa lui Wyman Manderly, Lord al Portului Alb și 
Pazitor al Cuţitului Alb, Scut al Credinței, Aparător al celor 
Deposedaţi, Lord Mareșal al Manderului, Cavaler al Ordinului 
Mâinii Verzi, spuse el. In Curtea Tritonului, obiceiul e ca 
vasalii și petiţionarii să îngenuncheze. 

Cavalerul ceapă ar fi plecat genunchiul, dar o Mână a 
Regelui nu putea: astfel ar sugera că regele pe care-l slujea 
era mai prejos decât acest lord grăsan. 

334 

GEORGE R.R. MARTIN 

- N-am venit ca petiţionar, răspunse Davos. Am și eu un 
șir de titluri: Lord de Rainwood, Amiral al Mării înguste, Mână 
a Regelui. 

Femeia dolofană de pe taburet își dădu ochii peste cap. 

- Un amiral fără corăbii, o mână fără degete, în slujba 
unui rege fără 

tron. Ni se înfățișează un cavaler sau răspunsul la o 
șaradă pentru copii? 

- E mesager, noră, zise Lordul Wyman, o ceapă de râu 
augur. Lui Stannis nu i-a plăcut răspunsul pe care i l-au adus 
corbii, așa că a trimis... 

acest contrabandlist. ll cercetă pe Davos cu ochii mijiţi, pe 
jumătate îngropaţi în straturi de grăsime. Cred că ai mai 
vizitat orașul nostru; ne-ai luat bani din buzunare și 
mâncare de pe masă. Mă-ntreb cât ai furat de la mine. 

Nu îndeajuns ca să pierzi vreo masă. 


- Am plătit pentru contrabandă la Capătul Furtunii, lordul 
meu. 

Davos își scoase mănușa și ridică mâna stângă, cu cele 
patru degete scurtate. 

- Patru burice, pentru o viaţă de tâlhărie, spuse femeia de 
pe taburet. 

Avea părul blond, faţa rotundă, rozalie și cărnoasă. Ai 
scăpat ieftin, cavaler ceapă. 

Davos n-o contrazise. 

- Dacă ţi-e pe plac, lordul meu, aș solicita o audienţă 
privată. 

Nu era pe placul lordului. 

- N-am secrete faţă de rudele mele, nici faţă de lorzii și 
cavalerii mei credincioși, cu toţii buni prieteni. 

- Lordul meu, insistă Davos. N-aș vrea ca vorbele mele să 
fie auzite de dușmanii înălţimii Sale... sau de ai tăi. 

- Poate că Stannis are dușmani în sala aceasta. Eu nu. 

- Nici măcar oamenii care ţi-au ucis fiul? întrebă Davos. 
Acești Frey s-au numărat printre gazdele lui la Nunta Roșie. 

Unul dintre Frey făcu un pas înainte, un cavaler înalt și 
sfrijit, proaspăt bărbierit, doar cu o mustață subţire ca un 
stilet myrishean. 

- Nunta Roșie a fost isprava Tânărului Lup. S-a 
transformat în fiară 

sub ochii noștri și i-a sfâșiat beregata vărului meu 
Clopoţel, un băiat 

dansul dragonilor 

335 

inofensiv, sărac cu duhul. L-ar fi omorât și pe nobilul meu 
tată, dacă 

Ser Wendel nu i s-ar fi pus în cale. 

Lordul Wyman clipi, alungându-și lacrimile din ochi. 

- Wendel a fost întotdeauna un băiat curajos. N-am fost 
surprins să 

aflu că a murit erou. 

Enormitatea minciunii îl lăsă pe Davos cu gura căscată. 


- Susţii că Robb Stark l-a omorât pe Wendel Manderly? îl 
întrebă 

pe Frey. 

- Și pe mulţi alţii. Fiul meu Tytos s-a numărat printre ei și 
soţul fiicei mele. Când Stark s-a transformat în lup, oamenii 
Nordului care-l 

însoțeau au făcut la fel. Cu toţii purtau semnul fiarei. 
Oamenii-lupi dau naștere la alţi oameni-lupi, cu o 
mușcătură, e un lucru bine cunoscut. Eu și fraţii mei abia am 
reușit să-i doborâm înainte să ne omoare pe toți. 

Omul zâmbea afectat în timp ce spunea povestea. Lui 
Davos îi venea să-i jupoaie buzele cu un cuţit. 

- Ser, aș putea să știu cum te numești? 

- Ser Jared, din Casa Frey. 

-jJared din Casa Frey, te numesc mincinos. 

Ser Jared părea amuzat. 

- Unii oameni lăcrimează atunci când taie ceapă, dar eu 
n-am avut niciodată o asemenea slăbiciune. Oţelul foșni pe 
piele, când își scoase sabia. Dacă ești într-adevăr cavaler, 
ser, răspunde pentru această calomnie cu trupul tău. 

Ochii Lordului Wyman se deschiseră dintr-odată. 

- Nu vreau vărsare de sânge în Curtea Tritonului. Lasă 
sabia, Jared, sau o să mă văd nevoit să-ţi cer să părasești 
sala. 

Ser Jared își vâri sabia în teacă. 

- Sub acoperișul tău, nobile lord, cuvântul tău e lege... 
dar am o socoteală cu lordul ceapă înainte să părăsească 
orașul. 

- Sânge! urlă femeia de pe taburet. Asta vrea de la noi 
această ceapă 

malefică, lordul meu. Vezi cum stârnește necazurile? 
Alungă-l, te implor. Vrea sângele oamenilor tăi, sângele 
bravilor tăi fii. Alungă-l. 

336 

GEORGE R.R. MARTIN 


Dacă aude regina că i-ai acordat o audienţă trădătorului, 
s-ar putea să-ţi pună loialitatea la îndoială. Ar putea... ar 
putea... ea... 

- Nu se va ajunge la asta, noră, spuse Lordul Wyman. 
Tronul de Fier nu va avea niciun motiv să se îndoiască de 
noi. 

Lui Davos nu-i plăcea cum sună, dar nu bătuse atâta cale 
ca să tacă 

din gură. 

- Băiatul de pe Tronul de Fier este un uzurpator, spuse el, 
iar eu nu sunt un trădător, ci Mâna lui Stannis Baratheon, 
Primul pe Numele Său, adevăratul Rege al Westerosului. 

Maesterul gras își drese glasul. 

- Stannis Baratheon a fost fratele răposatului nostru Rege 
Robert, fie ca Tatăl să-l judece drept! Tommen e plămada 
trupului lui Robert. Legile succesiunii sunt limpezi într-un 
asemenea caz. Un fiu are întâietate faţă 

de un frate. 

- Adevăr grăiește Maester Theomore, întări Lordul 
Wyman. E știutor în toate acestea și m-a povăţuit bine 
întotdeauna. 

- Un fiu legitim are întâietate faţă de un frate, fu Davos de 
acord, dar Tommen-zis-Baratheon e bastard, așa cum a fost 
și fratele său Joffrey, înaintea lui. Au fost zămisliţi de 
Regicid, împotriva tuturor legilor zeilor și oamenilor. 

Un alt Frey luă cuvântul: 

- Trădarea e pe buzele lui, lordul meu. Stannis i-a tăiat 
degetele hoaţe. 

Ar fi trebuit să-i taie și limba mincinoasă. 

- la-i capul mai bine, sugeră Ser Jared. Sau lasă-l să mă 
înfrunte pe câmpul de onoare. 

- Ce știe un Frey despre onoare? i-o întoarse Davos. 

Patru dintre Frey pășiră în faţă, până când Lordul Wyman 
îi opri cu o mână ridicată. 


A 


- înapoi, prieteni, vreau să-l ascult înainte... de a isprăvi 
cu el. 

- Poţi să oferi vreo dovadă a incestului, ser? întrebă 
Maester Theo» 

more, împreunându-și mâinile grase peste burtă. 

dansul dragonilor 

337 

Edric Storm, gândi Davos, dar l-am trimis departe, peste 
marea îngustă, ca să-l feresc de focurile Melisandrei. 

- Ai cuvântul lui Stannis Baratheon că tot ce-am spus e 
adevărat. 

- Vorbele sunt vânt, zise tânăra femeie din spatele jilțului 
pe care ședea Lordul Wyman, cea frumoasă, cu cosiţa lungă 
și castanie. lar oamenii mint ca să-și atingă scopurile, așa 
cum poate să-ţi spună orice fecioară. 

- O dovadă înseamnă mai mult decât vorbele fără temei 
ale vreunui lord, declară Maester Theomore. Stannis 
Baratheon n-ar fi primul care a minţit vreodată ca să 
dobândească un tron. 

Femeia rozalie îndreptă un deget durduliu înspre Davos. 

- Nu vrem să fim părtași la niciun fel de tradare, ascultă 
bine. 

Suntem oameni cinstiţi, noi, cei din Portul Alb, oameni 
legiuiţi, loiali. 

Nu-mi mai turna otravă în urechi, dacă vrei ca socrul meu 
să nu te trimită în Vizuina Lupilor. 

Pe ea cum am mai ofensat-o? 

- Pot avea onoarea de a afla numele doamnei? 

Femeia rozalie pufni furioasă și-l lăsă pe maester să 
răspundă. 

- Lady Leona e soţia lui Ser Wylis, fiul Lordului Wyman, în 
prezent prizonier al Lannisterilor. 


Vorbește de teamă. Dacă Portul Alb s-ar declara de 
partea lui Stannis, soţul ei ar răspunde cu viaţa. Cum pot să- 
i cer Lordului Wyman să-și condamne fiul la moarte? Ce-aș 
face eu in locul lui, dacă ar fi ostatic Devan? 

- Lordul meu, zise Davos, mă rog să nu i se întâmple 
niciun râu fiului tău și niciunui alt om din Portul Alb. 

- Altă minciună, zise Lady Leona, de pe taburetul ei. 

Davos socoti că era mai bine s-o ignore. 

-Când Robb Stark a pornit cu oaste împotriva bastardului 
Joffrey-zis-Baratheon, Portul Alb a mărșăluit alături de el. 
Lordul Stark a căzut, dar războiul continuă. 

- Robb Stark a fost regele meu, spuse Lordul Wyman. 
Acest Stannis cine este? De ce ne deranjeaza? N-a simțit 
niciodată până acum nevoia 

338 

GEORGE R.R. MARTIN 

să călătorească în Nord, din câte-mi amintesc. Dar apare 
acum, un laș 

învins, cu coiful în mână, cerșind ajutorul nostru. 

- A venit să salveze regatul, lordul meu, zise apăsat 
Davos. Ca să-ţi apere pământurile împotriva oamenilor de 
fier și a sălbaticilor. 

Lângă jilţ, Ser Marlon Manderly pufni dispreţuitor. 

- Au trecut secole de când Portul Alb n-a mai văzut niciun 
sălbatic, iar oamenii de fier n-au tulburat niciodată această 
coastă. 

Lordul Stannis își propune să ne apere și de snarci și de 
dragoni? 

Curtea Tritonului răsună de râsete, dar, la picioarele 
Lordului Wyman, Lady Leona începu să suspine. 

- Oameni de fier de pe insule, sălbatici de dincolo de 
Zid... și acum, acest lord trădător, cu proscrișii, rebelii și 
vrăjitorii lui. îndreptă un deget către Davos. Am auzit despre 
vrăjitoarea ta roșie, o, da. Vrea să ne întoarcă împotriva 
Celor Șapte, ca să ne plecăm în faţa unui demon de foc! 


Davos n-o iubea deloc pe vrăjitoarea roșie, dar nu 
îndrăznea s-o lase pe Lady Leona fără răspuns. 

- Lady Melisandre este o preoteasă a zeului roșu. Regina 
Selyse i-a adoptat credinţa, alături de mulţi alţii, dar și mai 
mulți oameni ai înălțimii Sale îi venerează pe Cei Șapte. Eu 
însumi mă număr printre ei. 

Se ruga să nu-i ceară nimeni să dea explicaţii despre 
septul de la Piatra Dragonului ori despre pădurea zeilor de la 
Capătul Furtunii. 

Dacă mă întreabă, o să fiu nevoit să le spun, Stannis n-ar 
vrea să mint, 

- Cei Șapte apără Portul Alb, afirmă Lady Leona. Nu ne 
temem de regina roșie sau de zeul ei. Să trimită ce vrăji vrea 
ea. Rugăciunile oamenilor evlavioși ne vor apăra împotriva 
răului. 

- Intr-adevăr, zise Lordul Wyman, bătând-o pe umăr pe 
Lady Leona. 

Lord Davos - dacă ești lord - știu ce vrea așa-zisul tău 
rege de la mine. 

Otel și argint și un genunchi plecat. Iși mută greutatea, 
sprijinindu-se într-un cot. înainte să fie ucis, Lordul Tywin a 
acordat iertarea deplină 

Portului Alb pentru că l-a sprijinit pe Tânărul Lup. A 
promis că-mi va înapoia fiul de îndată ce plătesc o 
răscumpărare de trei mii de dragoni ca și-mi dovedesc 
loialitatea dincolo de orice îndoială. Roose Bolton, care 

dansul dragonilor 

339 

e numit Păzitor al Nordului, îmi cere să renunţ la 
pretenţiile mele faţă de pământurile și castelele Lordului 
Homwood, dar jură că celelalte proprietăţi ale mele vor 
rămâne intacte. Walder Frey, socrul său, îmi oferă mâna 
uneia dintre fiicele sale și soți pentru fiicele fiului meu, 
aflate aici, în spatele meu. Aceste condiţii mi se par 
generoase, o temelie solidă pentru o pace durabilă și 
cinstită. Tu vrei să le dau cu piciorul. Așadar, te întreb, 


cavaler ceapă: ce-mi oferă Lordul Stannis în schimbul 
loialității mele? 

Război, durere și țipetele oamenilor în flăcări) ar fi putut 
spune Davos. 

- Sansa să-ţi faci datoria, răspunse el, în schimb. 

Era răspunsul pe care i l-ar fi dat Stannis Baratheon lui 
Wyman Manderly. Mâna trebuie să glăsuiască în numele 
regelui. 

Lordul Wyman se prăbuși în scaun. 

„A 

- Datoria. înţeleg. 

- Portul Alb nu e destul de puternic să se apere singur. Ai 
nevoie de înălțimea Sa tot atât de mult cât are regele de 
tine. împreună, puteți să-i înfrângeţi pe vrăjmașii voștri 
comuni. 

- Lordul meu, interveni Ser Marlon, în armura sa 
ornamentată 

din argint, îmi permiţi să-i adresez câteva întrebări 
Lordului Davos? 

- Cum dorești, vere. 

Lordul Wyman închise ochii. 

Ser Marlon se întoarse spre Davos: 

- Câţi lorzi ai Nordului s-au declarat de partea lui Stannis? 
Spune-ne. 

- Arnolf Karstark a jurat să i se alăture înălțimii Sale. 

- Arnolf nu e un lord adevărat, e doar un castelan. Ce 
castele stăpânește în prezent Lordul Stannis, rogu-te? 

- înălţimea Sa a luat Fortul Nopţii ca reședință. In sud, 
stăpânește Capătul Furtunii și Piatra Dragonului. 

Maester Theomore își drese glasul: 

- Doar pentru moment. Capătul Furtunii și Piatra 
Dragonului sunt slab păzite și vor cădea curând. lar Fortul 
Nopţii e o ruină bântuită, un loc sumbru și îngrozitor. 

Ser Marlon continuă cu întrebările: 

340 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Câţi oameni poate să scoată Stannis pe câmpul de luptă 
ne poţi spune? Câţi cavaleri are alături? Câţi arcași, câţi 
călăreți liberi, câţi oșteni? 

Prea puțini, știa Davos. Stannis venise în Nord cu nu mai 
mult de o mie cinci sute de oameni... dar dacă le spunea 
asta, misiunea lui era sortită eșecului. Băâjbâi după cuvinte și 
nu găsi niciunul. 

- Tăcerea ta mi-a oferit toate răspunsurile, ser. Regele tău 
nu ne aduce decât dușmani. Ser Marlon i se adresă vărului 
său: Nobile lord, l-ai întrebat pe cavalerul ceapă ce ne oferă 
Stannis. Lasă-mă pe mine să 

răspund: Ne oferă înfrângere și moarte. |ţi cere să încaleci 
un cal de aer și să lupţi cu o sabie de vânt. 

Grăsanul lord deschise ochii încet, de parcă efortul ar fi 
fost prea mare pentru el. 

- Vărul meu taie până la os, ca de obicei. Mai ai ceva să- 
mi spui, cavaler ceapă, sau putem să punem capăt acestei 
mascarade? încep să mă 

plictisesc de faţa ta. 

Davos simţi un junghi de disperare. înălțimea Sa ar fi 
trebuit să trimită 

pe altcineva, un lord, un cavaler sau un maester, pe 
cineva care poate să 

vorbească în numele lui fără să i se impleticească limba. 

- Moarte, se auzi spunând, va fi moarte, da. Nobile lord, ai 
pierdut un fiu la Nunta Roșie. Eu am pierdut patru pe Apa 
Neagră. Și de ce? 

Fiindcă Lannisterii au furat tronul. Du-te la Debarcaderul 
Regelui să-l 

vezi pe Tommen cu ochii tăi, dacă pui la îndoială 
cuvintele mele. Și un orb ar vedea. Ce-ţi poate oferi Stannis? 
Răzbunare. Răzbunare pentru fiii mei și ai voștri, pentru 
soţii, taţii și fraţii voștri. Răzbunare pentru lordul vostru ucis, 
pentru regele vostru omorât, pentru prinții voștri măcelăriți. 

Răzbunare! 


- Da, ciripi un glas de fată, firav și subţire. Era al copilei 
cu sprâncene blonde și cosiţă lungă, verde. l-au omorât pe 
Lordul Eddard, pe Lady Catelyn și pe Regele Robb, spuse ea. 
El a fost regele nostru! El a fost bun și viteaz, iar Freyii l-au 
omorât. Dacă Lordul Stannis îi va răzbuna, trebuie să ne 
alăturâm Lordului Stannis. 

Manderly o trase mai aproape. 

dansul dragonilor 

341 

- Wylla, de fiecare dată când deschizi gura, mă faci să 
vreau să te trimit la surorile tăcute. 

- Nu am spus decât... 

- Am auzit cu toţii ce-ai spus, zise fata mai mare, sora ei. 
O nerozie de copil. Nu-i vorbi de râu pe prietenii noștri Frey. 
Unul dintre ei are să-ţi fie stăpân și soț în curând. 

- Nu, declară fata, scuturând din cap. Nu accept. 
Niciodată. L-au omorât pe rege. 

Lordul Wyman se înroși de furie. 

- Ba da. Când va sosi ziua hărăzită, îţi vei rosti 
juramintele de cununie, altfel te alături surorilor tacute și nu 
vei mai vorbi niciodată. 

Biata fată părea zguduită. 

- Bunicule, te rog... 

- Taci, copilă, vorbi Lady Leona. L-ai auzit pe nobilul tău 
bunic. 

Taci! Nu știi nimic. 

- Știu despre promisiune, insistă fata. Maester Theomore, 
spune-le! 

Cu o mie de ani înainte de Cucerire, a fost făcută o 
promisiune și au fost rostite jurăminte în Vizuina Lupilor, în 
faţa zeilor vechi și noi. 

Când eram la grea încercare, lipsiţi de prieteni, hărţuiţi 
din casele noastre și cu vieţile în primejdie, lupii ne-au luat, 
ne-au hrănit și ne-au apărat împotriva dușmanilor noștri. 
Orașul a fost construit pe pământul pe care ni l-au dat ei. In 
schimb, am jurat că vom fi pe veci oamenii lor. 


Oamenii Casei Stark. 

Maesterul își atinse colanul de la gât. 

-Jurăminte solemne au fost rostite în faţa Casei Stark de 
Winterfell, da. Dar Winterfellul a căzut și Casa Stark a 
dispărut. 

- Asta pentru că i-au omorât pe toți! 

Un alt Frey luă cuvântul: 

- Lord Wyman, dacă-mi îngădui. 

Wyman Manderly încuviinţă, printr-o clătinare a capului. 

- Rhaegar. Ne face întotdeauna plăcere să-ţi auzim nobila 
povață. 

342 

GEORGE R.R. MARTIN 

Rhaegar Frey primi complimentul cu o plecăciune. Avea 
treizeci de ani sau pe-aproape, umeri rotunjiţi și burduhan, 
dar purta o tunică 

somptuoasă, din lână de miel, moale și gri, tivită cu zarpa 
cu fir de argint. Mantia era tot din zarpa, căptușită cu 
sângeap și prinsă la guler cu o broșă în forma turnurilor 
gemene. 

- Lady Wylla, îi spuse fetei cu cosiţa verde, loialitatea e o 
virtute. 

Sper că îi vei fi la fel de loială Micului Walder când vă veţi 
uni prin cununie. Cât despre Casa Stark, a dispărut numai pe 
linie masculină. 

Fiii Lordului Eddard sunt morţi, dar fiicele lui trăiesc, iar 
cea mică 

vine în Nord, să se mărite cu bravul Ramsay Bolton. 

- Ramsay Snow, îi întoarse ea vorba. 

- Spune-i cum vrei. Orice nume ar purta, se va căsători 
curând cu Arya Stark. Dacă vrei să-ţi ţii promisiunea, oferă-i 
lui loialitatea ta, căci el va fi stăpânul tău la Winterfell. 

- Nu va fi niciodată stăpânul meu! A obligat-o pe Lady 
Hornwood să se mărite cu el, apoi au închis-o într-o temniţă 
și au forțat-o să-și mănânce degetele. 

Un murmur de aprobare străbătu Curtea Tritonului. 


- Fata spune adevărul, declară un bărbat îndesat, în alb și 
purpuriu, a cărui mantie era prinsă cu o pereche de chei de 
bronz încrucișate. 

Roose Bolton e rece și viclean, da, dar e un om cu care te 
poţi descurca. 

Am cunoscut cu toţii oameni mai răi. Dar acest fiul lui 
bastard... se spune că e nebun și crud, un monstru. 

- Se spune? Rhaegar Frey etala o barbă argintie și un 
zâmbet sardonic. 

Dușmanii lui spun, da... dar Tânărul Lup a fost monstrul. 
Mai mult animal decât om, umflat în pene și însetat de 
sânge. Și era necredincios, așa cum, spre regretul lui, a aflat 
nobilul meu bunic. Rhaegar desfăcu brațele: nu învinuiesc 
Portul Alb pentru că l-a sprijinit. Bunicul meu a făcut aceeași 
jalnică greșeală. In toate bătăliile Tânărului Lup, Portul Alb și 
Gemenii au luptat cot la cot sub flamurile lui. Robb Stark ne- 
a trădat pe toţi. A lăsat Nordul la cheremul cruzilor oameni 
de fier, pentru a-și făuri un regat mai convenabil de-a lungul 
Tridentului. Apoi 

dansul dragonilor 

343 

i-a abandonat pe lorzii riverani, care riscaseră totul 
pentru el, rupând pactul de căsătorie făcut cu bunicul meu, 
pentru a se însura cu prima fătucă din vest pe care a pus 
ochii. Tânărul Lup? A fost un câine ticălos și așa a murit. 

Curtea Tritonului încremenise. Davos simţea fiorul rece în 
aer. 

Lordul Wyman privea în jos, spre Rhaegar, de parcă ar fi 
fost un gândac care cerea un călcâi puternic... și totuși, apoi, 
dintr-odată, clătină greoi din cap, cu gușa tremurând: 

- Un câine, da. Ne-a adus doar suferință și moarte. Un 
câine ticălos, într-adevăr. Continuă. 

- Suferinţă și moarte, da... iar acest cavaler ceapă le va 
spori, cu vorbele lui despre răzbunare, continuă Rhaegar 
Frey. Deschideţi ochii, așa cum a făcut nobilul meu bunic. 


Războiul Celor Cinci Regi nu e nici pe departe terminat. 
Tommen este regele nostru, singurul nostru rege. 

Trebuie să-l ajutăm să oblojească rănile acestui 
regretabil razboi. Ca fiu legitim al lui Robert, urmaș al 
cerbului și al leului, Tronul de Fier îi aparţine de drept. 

- înțelepte vorbe și adevărate! zise Lordul Wyman 
Manderly. 

- Ba nu! Wylla Manderly bătu din picior. 

- Taci, copilă nenorocită! o mustră Lady Leona. Tinerele ar 
trebui să fie o încântare a ochiului, nu o durere în urechi. 

O înhăţă pe fată de cosiţă și o trase, scâncind, afară din 
sala. Și iată 

cum a plecat singurul meu prieten din încăpere, gândi 
Davos. 

-Wylla a fost întotdeauna un copil îndărătnic, spuse sora 
ei, încercând s-o scuze. Mă tem că îndărătnică va fi și ca 
soţie. 

Rhaegar ridică din umeri. 

- Căsătoria o va domoli, nu mă îndoiesc. O mână fermă și 
o vorbă blândă. 

- Dacă nu, există surorile tăcute. Lordul Wyman se foi în 
jilțul său. 

Cât despre tine, cavaler ceapă, am auzit destule vorbe de 
trădare pentru o singură zi. Ai vrea să-mi risc orașul de 
dragul un fals rege și al unui fals zeu. Ai vrea să-mi sacrific 
singurul fiu în viață pentru ca Stannis 

344 

GEORGE R.R. MARTIN 

Baratheon să-și poată planta fundul zbârcit pe un tron la 
care nu are niciun drept. N-am să fac asta. Nu pentru tine. 
Nici pentru stăpânul tău. Nici pentru nimeni. Lordul Portului 
Alb se ridică în picioare. 

Gâtul i se înroși de efort. Tot contrabandist rămâi, ser, 
venit să-mi furi aurul și sângele. Ai fi în stare să iei capul 
fiului meu. Cred că am să-l 

iau pe-al tău, în schimb. Găzrzi! Luaţi-l! 


înainte ca Davos să apuce să se gândească măcar să facă 
o mișcare, era înconjurat de tridente argintii. 

- Lordul meu, zise el, eu sunt un mesager. 

- Oare? Te-ai furișat în orașul meu ca un contrabandist. Eu 
spun că 

nu ești nici lord, nici cavaler, nici mesager, ci un hoț, un 
spion, un vânzător de minciuni și trădări. Ar trebui să-ţi 
smulg limba cu un clește înroșit și am să te trimit la 
Dreadfort, să fii biciuit. Dar Mama e milostivă și eu la fel. 
Lordul Wyman îi făcu semn cu capul lui Ser Marlon: Vere, du 
fiinţa asta în Vizuina Lupilor și taie-i capul și mâinile. 

Vreau să-mi fie aduse înainte de cină. N-am să pot lua 
nicio înghiţitură 

până când nu văd capul acestui contrabandist într-o 
țeapă, cu o ceapă 

vârâtă între dinţii lui mincinoși. 

DUH OARE 

li dădură o iapă și un steag, o tunică moale de lână și o 
mantie caldă 

de blană și îl lăsară să plece. In sfârșit, nu duhnea. 

- Intoarce-te cu castelul ăla, îi spuse Damon Dansează- 
pentru-Mine, în timp ce-l ajuta pe Duhoare să se urce, 
tremurând, în șa, sau mergi înainte și vezi cât de departe 
poţi ajunge până te prindem noi. 

l-ar plăcea, chiar i-ar plăcea. 

Rânjind, Damon atinse crupa iepei cu biciul și bătrânul 
animal necheză și se puse în mișcare, clătinându-se. 
Duhoare nu îndrăznea să 

privească înapoi, de teamă că Damon, Dick Gălbejitul, 
Mârăitul și ceilalți veneau după el, că totul nu fusese decât o 
altă farsă de-a Lordului Ramsay, un test crud, să vadă ce-ar 
face dacă-i dădeau un cal și îl lăsau liber. Oare se gândesc 
că voi fugi? lapa pe care i-o dăduseră era o mârţoagă 
hămesită, cu picioarele strâmbe; nu putea spera să întreacă 
bidiviii buni pe care i-ar călări Lordul Ramsay și vânătorii lui. 


lar lui Ramsay nu-i plăcea nimic mai mult decât să-și asmuţă 
cățelele pe urma unui vânat proaspăt. 

Și apoi, unde să fugă? In spatele lui erau taberele, 
înțesate de oameni ai Dreadfortului și de cei pe care-i 
aduseseră Ryswellii de la Păraie, cu oastea din Barrowton 
între ei. La sud de Moat Cailin, o altă armată 

venea pe drumul înălțat dintre mlaștini, o armată de 
Boltoni și Frey, marșăluind sub stindardele Dreadfortului. La 
est de drum se aflau un 

346 

GEORGE R.R. MARTIN 

țărm aspru și pustiu și o mare sărată și rece, la vest, 
smârcurile și mlaștinile Gâtului, mișunând de șerpi, șopărle- 
lei și diavoli ai mlaștinilor, cu săgețile lor otravite. 

Nu voia să fugă. Nu putea să fugă. 

Am să-i dau castelul. Așa voi face. Trebuie. 

Era o zi cenușie, udă și ceţoasă. Vântul bătea dinspre sud, 
umed ca un sărut. Ruinele Castelului Moat Cailin se zăreau 
de la distanţă, învăluite în ceața zorilor. lapa lui se îndreptă 
spre ele, la pas, lipăind când își smulgea copitele din 
nămolul gri-verzui. 

Am mai fost pe drumul ăsta. Era un gând periculos și îl 
regretă imediat. 

- Nu, spuse el, nu, acela a fost altcineva, s-a întâmplat 
înainte să-ţi cunoști numele. 

Numele lui era Duhoare. Trebuia să-și amintească asta. 
Duhoare, duhoare, rimează cu urdoare. 

Când acel altcineva mai trecuse pe-acolo, avea în spatele 
lui o oaste, marea oaste a Nordului, pornind la război sub 
flamurile gri cu alb ale Casei Frey. Duhoare călătorea singur, 
ducând un steag de pace în vârful unui băț de pin. Când 
același altcineva venise pe acolo, călărea pe un hăitaș aprig 
și iute. Duhoare încăleca acum o iapă prăpădită, numai 
piele, oase și coaste, și o mâna încet, de teamă să nu cadă 
din șa. Acel altcineva fusese un călăreț bun, dar Duhoare nu 
era în largul lui pe spinarea calului. Trecuse atât de mult! Nu 


era călăreț. Nu era nici măcar om. Era robul Lordului 
Ramsay, mai prejos decât un câine, un vierme în piele de 
om. 

- Vei susține că ești prinț, îi spusese Lordul Ramsay cu o 
seară 

înainte, pe când Duhoare se înmuia într-o cadă cu apă 
fierbinte, dar noi știm adevărul. Tu ești Duhoare. Vei fi mereu 
Duhoare, oricât de frumos ai mirosi. Nasul te poate minţi. 
Nu-ţi uita numele. Nu uita cine ești. 

- Duhoare, a răspuns el. Duhoare al tău. 

- Fă-mi acest mic serviciu și poţi să fii câinele meu și să 
mănânci carne în fiecare zi, i-a promis Lordul Ramsay. Vei fi 
ispitit să mă 

trădezi. Să fugi sau să te împotrivești sau să te alături 
dușmanilor noștri. 

dansul dragonilor 

347 

Nu, taci, nu vreau să te aud negând. Minte-mă și îţi tai 
limba! Un om s-ar întoarce împotriva mea, în locul tău, dar 
noi știm ce ești tu, nu-i așa? Tradează-mă, dacă vrei, nu 
contează... dar numără-ţi degetele mai întâi și vei afla 
preţul. 

Duhoare cunoștea prețul. Șapte, gândi el. Sapte degete. 
Omul se poate descurca numai cu șapte degete. Șapte e o 
cifră sacră. |și aminti câtă 

durere îndurase când Lordul Ramsay îi poruncise 
Jupuitorului să-i ia pielea de pe inelar. 

Aerul era umed și greu și drumul era presărat cu 
băltoace. Duhoare își croia drum cu grijă printre ele, urmând 
rămășițele drumului de scânduri și bușteni pe care îl 
așternuse pe pământul moale avangarda lui Robb Stark, ca 
să grăbească trecerea oștirii sale. Acolo unde cândva se 
înălţase un zid înalt de apărare, mai rămăseseră doar pietre 
risipite, blocuri de bazalt negru, atât de mari, încât probabil 
că odinioară fusese nevoie de o sută de oameni ca să le 


așeze la locul lor. Unele se afundaseră atât de adânc în 
mocirlă încât nu se mai vedea decât un colț. 

Altele erau împrăștiate ca niște jucării abandonate de zei, 
crăpate, sfărâmate și pătate de licheni. Ploaia de peste 
noapte lăsase pietrele sclipind de apă, iar soarele dimineţii 
le făcea să arate de parcă ar fi fost acoperite de un strat de 
ulei negru. 

In spatele lor, se înălţau turnurile. 

Turnul Beţivanului era înclinat de parcă stătea să se 
prăbușească, întocmai cum fusese vreme de o mie de ani. 
Turnul Copiilor ţâșnea spre cer, drept ca o suliță, dar vârful 
lui prăbușit era deschis vântului și ploii. Turnul Porții, amplu 
și turtit, era cel mai mare dintre cele trei. Era acoperit de un 
strat cleios de mușchi. Dintre pietrele laturii nordice creștea, 
într-o parte, un pom cioturos, iar spre est și spre vest, bucăţi 
de zid părăginit stăteau încă în picioare. Casa Karstark a 
luat Tumul Bețivanului, iar Casa Umber Turnul Copiilor, îşi 
aminti el. 

Robba revendicat Turnul Porții pentru sine. 

Dacă închidea ochii, vedea flamurile cu ochii minţii, 
fluturând vitejește în vântul aspru al Nordului. Toate au 
pierit acum, toate au căzut. 

348 

GEORGE R.R. MARTIN 

Vântul de pe obrajii lui bătea acum dinspre sud și 
singurele flamuri care fluturau deasupra ruinelor castelului 
Moat Cailin înfățișau krakenul auriu pe fond negru. 

Era urmărit. Simţea ochii. Când ridică privirea, zări feţe 
palide uitându-se pe furiș din spatele meterezelor Turnului 
Porții și prin zidăria spartă care încununa Turnul Copiilor, 
unde legenda spunea că, odinioară, copiii pădurii chemaseră 
forţa apelor să despice în două 

pământurile Westerosului. 

Singurul drum uscat prin Gât era digul dintre mlaștini, iar 
turnurile castelului Moat Cailin îi închideau capătul nordic 
așa cum astupă un dop o sticlă. Drumul era îngust, ruinele 


astfel poziționate încât orice dușman care venea dinspre sud 
trebuia să treacă pe sub și printre ele. 

Ca sa ataci oricare dintre cele trei turnuri, trebuia sa-ţi 
lași spatele expus săgetților venite dinspre celelalte două, 
escaladând, în acest timp, ziduri umede de piatră, festonate 
cu fâșii de dantelă albă, alunecoasă. 

Terenul mocirlos de dincolo de dig era impracticabil, o 
mlaștină 

nesfârșită de vârtejuri, nisipuri mișcătoare și brazde verzi, 
strălucitoare, care păreau solide pentru ochiul neavizat, dar 
care se transformau în apă în clipa în care pășeai peeele, 
totul mișunând de șerpi veninoși și flori otrăvitoare și 
șopârle monstruoase cu dinţi ca niște lame de pumnal. La fel 
de periculoși erau oamenii acestor ţinuturi, arareori văzuţi, 
dar mereu la pândă, locuitorii mlaștinilor, mâncătorii de 
broaște, oamenii mocirlei. Mlaștină și Trestie, Turbă și 
Mocirlă, Rac și Smârc, Verdeaţă și Măâl Negru, acestea erau 
numele pe care și le dădeau. 

Oamenii de fier le spuneau tuturor diavolii mlaștinilor. 

Duhoare trecu pe lângă leșul putred al unui cal cu o 
săgeată înfiptă 

în grumaz. Un șarpe lung și alb alunecă în orbita goală, 
când Duhoare se apropie. In spatele calului, îi zări călăreţul 
sau ceea ce mai rămăsese din el. Ciorile îi smulseseră carnea 
de pe faţă și un câine sălbatic îi scormonise pe sub armură, 
ca să ajungă la măruntaie. Undeva mai departe, un cadavru 
se cufundase atât de adânc în noroi, încât i se mai vedeau 
doar faţa și degetele. 

dansul dragonilor 

349 

Mai aproape de turnuri, oriunde te uitai erau numai 
leșuri. Bujori de sânge răsăriseră din rănile lor căscate, 
palide flori cu petale cărnoase și umede ca buzele unei 
femei. 

Garnizoana nu mă va recunoaște. Unii și l-ar fi putut 
aminti pe băiatul care fusese înainte să-și înveţe numele, 


dar Duhoare era pentru ei un străin. Trecuse multă vreme de 
când nu se mai privise într-o oglindă, dar știa cât de bătrân 
trebuie să arate. Părul îi albise, o mare parte îi căzuse, iar ce 
mai rămăsese era aspru și uscat ca fânul. leșise din temniţă 
slăbit ca o femeie bătrână și atât de firav, încât un vânt 
puternic l-ar fi putut dobori. 

lar mâinile... Ramsay îi dăduse mănuși, mănuși bune, de 
piele neagră, moi și suple, îndesate cu lână, ca să ascundă 
lipsa degetelor, dar dacă s-ar fi uitat cineva mai atent, ar fi 
observat că trei dintre degetele sale nu se îndoiau. 

- Nu te apropia! răsună o voce. Ce vrei? 

- Vorbe. îndemnă calul să înainteze, fluturându-și steagul 
de pace, ca să nu cumva să nu fie văzut. Vin neînarmat. 

Nu primi niciun răspuns. Intre ziduri, știa, oamenii de fier 
discutau dacă să-l primească sau să-i umple pieptul de 
săgeți. £ totuna. 

O moarte rapidă ar fi de o sută de ori mai bună decât să 
se întoarcă 

înfrânt la Lordul Ramsay. 

Apoi ușile casei se deschiseră. 

Duhoare se întorcea în direcţia sunetului când săgeata 
lovi. Venea de undeva din dreapta, unde bucăţi mari din 
zidul împrejmuitor erau pe jumătate scufundate în mlaștină. 
Săgeata sfâșie faldurile steagului și rămase atârnată, cu 
vârful la numai două palme de faţa lui. II sperie atât de tare, 
încât lăsă să cadă steagul de pace și se prăvăli din șa. 

- înăuntru! strigă glasul.  Grăbește-te, nătărâule, 
grăbește-te! 

Duhoare urca scările în patru labe, când o altă săgeată îi 
zbârnâi deasupra capului. Cineva îl înhăţă și îl trase înăuntru 
și în același timp auzi ușa trântindu-se în spatele lui. Fu tras 
în picioare și împins în 

350 

GEORGE R.R. MARTIN 

zid. Apoi avea un cuţit la gât și o faţă bărboasă atât de 
aproape de a lui, încât îi putea număra firele de păr din nas. 


- Cine ești? Ce urmărești? Haide, repede, altfel o să ajungi 
ca el. 

Străjerul făcu un semn cu capul câtre un trup ce putrezea 
pe podea, lângă ușă, cu carnea verde și mișunând de viermi. 

- Sunt un om de fier, răspunse Duhoare, minţind. Băiatul 
de dinainte fusese om de fier, era adevărat, dar Duhoare 
venise pe lume în temnițele Dreadfortului. Uită-te la mine. 
Sunt fiul Lordului Balon. Prinţul tău. 

Și-ar fi spus numele, dar, cumva, cuvintele i se opriră în 
gâtlej. Duhoare, eu sunt Duhoare, rimează cu zbierare. Dar 
trebuia să uite asta pentru scurtă vreme. Nimeni n-ar ceda în 
faţa unei creaturi ca Duhoare, oricât de disperată ar fi 
situaţia lui. Trebuia să pretindă că este iarăși prinţ. 

Cel care-l capturase se holbă la faţa lui, cu ochii mijiţi, cu 
o grimasă 

bănuitoare a gurii. Avea dinţii maro și răsuflarea îi 
mirosea a bere și a ceapă. 

- Fiii Lordului Balon au fost uciși. 

- Fraţii mei. Eu nu. Lordul Ramsay m-a luat prizonier, 
după 

Winterfell. M-a trimis să tratez cu voi. Tu ești la comandă 
aici? 

- Eu? Omul cobori cuțitul și făcu un pas în spate, cât pe 
ce să se împiedice de cadavru. Nu eu, stăpâne. Avea armura 
ruginită, veșmintele de piele putrede. Pe dosul uneia dintre 
palme, o rană deschisă vărsa lacrimi de sânge. Ralf Kenning 
e la comandă. Așa a spus căpitanul. Eu sunt la poartă, atâta 
tot. 

- Și cine-i ăsta? 

Duhoare lovi cadavrul cu piciorul. 

Străjerul se holbă la omul mort de parcă l-ar fi văzut 
pentru prima oară. 

- Hm... a băut apa. A trebuit să-i tai beregata, ca să-l 
opresc din ţipat. Pântecăraie. Apa nu-i de băut. De-aia avem 
bere. Străjerul își frecă faţa și ochii roșii, umflaţi. Obișnuiam 


să târâm cadavrele jos, în pivnițe. Toate beciurile sunt 
inundate. Acum nimeni nu mai vrea să 

se ostenească, așa că le lăsăm pur și simplu acolo unde 
cad. 

dansul dragonilor 

351 

- Pivniţa e un loc mai bun pentru morți. Daţi-i apei. Daţi-i 
Zeului înecat. 

Bărbatul râse: 

- Nu-i niciun zeu pe-acolo, stăpâne. Doar șobolani și șerpi 
de apă. 

Fiinţe albe, groase cât piciorul tău. Uneori se strecoară pe 
scări în sus și te mușcă în somn. 

Duhoare își aminti temniţele de sub Dreadfort, șobolanul 
care i se zvârcolea între dinţi, gustul sângelui cald pe buze. 
Dacă dau greș, Ramsay mă va trimite din nou acolo, dar 
prima dată o să-mi jupoaie pielea de pe incă 

un deget. 

- Câţi oameni au mai rămas din garnizoană? 

- Câţiva, răspunse omul de fier. Nu știu. Mai puţini decât 
înainte. 

Mai sunt câţiva în Turnul Beţivanului, cred. In Turnul 
Copiilor nu. 

Dagon Codd s-a dus acolo acum câteva zile. Doar doi 
rămași în viaţă, zicea el, și îi mâncau pe cei morți. l-am 
omorât pe amândoi, dacă-ţi vine să crezi. 

Moat Cailin a căzut, își dădu seama atunci Duhoare, 
numai că nu găsise nimeni de cuviință să le spună. își trecu 
mâna peste gură, să-și ascundă dinţii sparţi, și spuse: 

- Trebuie să vorbesc cu comandantul tău. 

- Kenning? Străjerul părea nedumerit. N-are prea multe 
de spus zilele astea. E pe moarte. Poate că-i mort deja. Nu |- 
am văzut de... 

nu-mi amintesc de când... 

- Unde e? Du-mă la el. 

- Şi cine-o să păzească poarta, atunci? 


- El. Duhoare lovi cadavrul cu piciorul. 

Asta îl făcu pe celălalt bărbat să râdă. 

- Da. De ce nu? Haide cu mine. Cobori o torţă dintr-un 
suport de perete și o flutură până când flacăra se stârni, 
stralucitoare și fierbinte. 

Pe-aici. 

II conduse printr-o ușă și în susul unei scări în spirală, cu 
lumina torței scânteind pe zidurile negre de piatră, în timp 
ce urcau. 

352 

GEORGE R.R. MARTIN 

încăperea din capul scărilor era întunecoasă, plină de fum 
și înăbu 

șitoare. Peste fereastra îngustă fusese atârnată o piele 
jerpelită, să ţină 

umezeala la distanţă, iar într-un mangal ardea mocnit o 
bucată de turbă. 

Mirosul odăii era îmbâcsit, o miasmă de mucegai, urină și 
excremente, de fum și de boală. Podeaua era acoperită de 
rogojini soioase, iar o claie de fân, într-un colţ, trecea drept 
pat. 

Ralf Kenning zăcea tremurând sub un maldăr de blănuri. 
Armele sale erau așezate grămadă lângă el: sabie și secure, 
armură de zale, coif de război din fier. Scutul lui înfățișa 
mâna înnourată a zeului furtunii, cu un fulger coborându-i 
dintre degete, spre o mare furioasă, dar vopseaua era 
decolorată și scorojită, iar lemnul de dedesubt începea să 

putrezească. 

Ralf putrezea și el. Sub blănuri, era gol și febril, cu pielea- 
i palidă și buhăită acoperită de râni purulente și de coji. 
Avea capul diform, cu un obraz umflat grotesc, cu gâtul atât 
de congestionat, încât ameninţa să-i înghită fața. Braţul de 
pe aceeași parte era mare cât un buștean și mișuna de 
viermi albi. Nimeni nu-l îmbăiase ori bărbierise de multe 
zile, după cum arăta. Dintr-un ochi îi curgea puroi, iar barba 
îi era întărită de vomă uscată. 


- Ce-a păţit? întrebă Duhoare. 

- Era pe parapet și un diavol al mlaștinilor a tras cu 
săgeata în el. A fost doar o zgărietură, dar... își otrăvesc 
săgețile, le mânjesc vârfurile cu rahat și altele și mai rele. 
Am turnat vin fiert în rană, dar n-a folosit la nimic. 

Nu pot trata cu ființa asta, 

- Omoară-l! îi spuse Duhoare străjerului. Nu mai e în 
toate minţile. 

E plin de sânge și de viermi. 

Omul se uită la el cu gura căscată. 

- Căpitanul l-a numit la comandă. 

- Ai omori un cal în agonie. 

- Ce cal? N-am avut niciodată un cal. 

Eu am avut. Amintirea îi năvăli în minte. Urletele 
Zâmbitorului fuseseră aproape omenești. Cu coama în 
flăcări, se ridicase pe picioarele 

dansul dragonilor 

353 

din spate, orb de durere, lovind cu copitele. Wu, nu. Nu al! 
meu, n-a fost al meu. Duhoare n-a avut niciun cal. 

- Am să-l ucid eu în locul tău. 

Duhoare înhăţă sabia lui Ralf Kenning din locul unde se 
afla, așezată pe scut. Avea încă destule degete ca să ţină 
mânerul. Când așeză tăișul săbiei pe grumazul umflat al 
fiinţei de pe maldărul de paie, pielea se despică într-un 
cheag de sânge negru și puroi galben. Kenning zvâcni 
violent, apoi rămase nemișcat. O miasmă îngrozitoare umplu 
încăperea. Duhoare o luă la goană spre scări. Aerul era umed 
și rece aici, dar mult mai curat, prin comparaţie. Omul de fier 
se repezi, clătinându-se, după el, alb la faţă și străduindu-se 
să nu vomite. 

Duhoare îl apucă de braţ. 

- Cine a adjunctul? Unde sunt ceilalţi oameni? 

- Sus pe metereze sau în sala mare. Dormind, bând. Te 
duc, dacă vrei. 

- Du-mă acum. 


Ramsay îi dăduse o singură zi. 

Sala era din piatră închisă la culoare, cu tavanul înalt, 
plină de fum purtat de curent, cu zidurile de piatră acoperite 
de imense pete de licheni. Un foc de turbă ardea mocnit într- 
un șemineu înnegrit de flăcările mai fierbinţi ale anilor 
trecuţi. O masă mare, sculptată în piatră „umplea încăperea, 
așa cum făcuse de secole. Acolo am stat ultima oară când 
am fost aici, îşi aminti el. Robb era în capul mesei, cu 
Marelejon la dreapta și Roose Bolton la stânga. Gloverii 
ședeau lângă 

Helman Tailhart. Karstark și fiii lui erau în fața lor. 

Două duzini de oameni de fier ședeau și beau la masă. 
Când intră, câţiva îl priviră cu ochi leneși, înceţoșaţi. Ceilalţi 
îl ignorară. Cu toţii îi erau străini. Mulţi dintre ei purtau 
mantii prinse cu broșe în formă 

de pește-cod de argint. Casa Codd nu era bine văzută în 
Insulele de Fier: se spunea că bărbaţii sunt hoţi și lași, iar 
femeile sunt târfe care se culcă cu propriii lor taţi și fraţi. Nu- 
1 surprindea că unchiul lui alesese să se lepede de ei când 
Flota de Fier a pornit spre casă. Asta îmi va face sarcina cu 
atât mai ușoară. 

354 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ralf Kenning a murit, spuse el. Cine e la comandă aici? 

Băutorii îl priviră absenți. Unui râse. Altul scuipă. In cele 
din urmă, unul dintre ei vorbi: 

- Cine întreabă? 

- Fiul Lordului Balon. Duhoare, numele meu e Duhoare, 
rimează 

cu paloare. Sunt aici la porunca lui Ramsay Bolton, Lord 
de Hornwood și moștenitor al Dreadfortului, care m-a 
capturat la Winterfell. 

Oastea lui e la nord de voi, oastea tatălui său, la sud, dar 
Lordul Ramsay e gata să fie îndurător dacă îi predaţi Moat 
Cailin înainte de apusul soarelui. 


Scoase scrisoarea pe care i-o dăduseră și o aruncă pe 
masă, în faţa băutorilor. Unul dintre ei o luă și o răsuci în 
mâini, pigulind ceara roz care o pecetluia. După o clipă, zise: 

- Pergament? La ce bun? De brânză avem nevoie, și de 
carne. 

- Otel, vrei să spui, zise omul de lângă el, un bărbat cu 
barba albă, al cărui braţ stâng se termina într-o cioată. Săbii. 
Securi. Da, și arcuri, încă o sută de arcuri și oameni care să 
slobozească săgețile. 

- Oamenii de fier nu se predau, se auzi oa treia voce. 

- Spune-i asta tatălui meu. Lordul Balon a plecat 
genunchiul când Robert a străpuns zidul acesta. Altfel ar fi 
murit. Așa cum veţi muri și voi, dacă nu vă predaţi. Făcu 
semn către pergament: Rupeţi sigiliul. 

Citiţi mesajul. E un salvconduct scris de mâna Lordului 
Ramsay. 

Lăsaţi armele și veniţi cu mine și nobilul lord vă va hrăni 
și vă va da permisiunea să mergeţi nevătâmaţi la Țărmul 
Stâncos, să căutaţi o corabie care să vă ducă acasă. Dacă 
nu, muriți. 

- E o ameninţare? Unul dintre oamenii Casei Codd se 
ridică în picioare. Un bărbat voinic, dar cu ochii bulbucaţi, 
gura largă și carnea albă, moartă. Arăta de parcă tatăl lui |- 
ar fi zamislit cu un pește, dar continua să-și poarte sabia 
lungă. Dagon Codd nu se predă nimănui. 

Nu, vă rog! Trebuie să mă ascultați. Când se gândea ce. i- 
ar face Ramsay dacă s-ar strecura înapoi în tabără, fără ca 
garnizoana să se predea, îi venea să facă pe el. Duhoare, 
Duhoare, rimează cu scursoare. 

dansul dragonilor 

355 

- Acesta e răspunsul vostru? Cuvintele îi sunau fără vlagă 
în urechi. 

Acest cod vorbește în numele tuturor? 

Străjerul care-l întâmpinase la poartă părea mai puţin 
convins. 


- Victarion ne-a poruncit să rezistăm, da. Am auzit cu 
urechile mele. 

Rezistați aid până când mă întorc, i-a zis lui Kenning. 

- Da, întări ciungul. Așa a spus. A trebuit să meargă la 
plebiscit, dar a jurat că se întoarce, cu o coroană ușoară de 
lemn pe cap și o mie de oameni după el. 

- Unchiul meu nu se mai întoarce, le spuse Duhoare. 
Plebiscitul l-a încoronat pe fratele lui, Euron, iar Ochi de 
Cioară are propriile bătălii de purtat. Credeţi că unchiul meu 
vă preţuiește? Nu. Sunteţi cei pe care i-a lăsat în urmă, să 
moară. S-a lepădat de voi așa cum își scutură noroiul de pe 
cizme când iese la mal. 

Vorbele rostite își atinseră ţinta. Vedea asta în ochii lor, în 
felul în care se priveau unul pe altul sau se încruntau 
deasupra cupelor. 

Se temeau cu toții că au fost abandonați, dar a trebuit să 
vin eu să le transform teama în certitudine. Oamenii aceștia 
nu erau din plămada căpitanilor renumiţi, nici din sângele 
marilor Case ale Insulelor de Fier. Erau fii de sclavi și de 
neveste de sare. 

- Dacă ne predăm, putem pleca? întrebă ciungul. Asta 
scrie acolo? 

împinse sulul de pergament, cu pecetea încă neatinsă. 

- Citiţi singuri, răspunse el, deși era aproape sigur că 
niciunul dintre ei nu știa să citească. Lordul Ramsay își 
tratează onorabil prizonierii, atât timp cât îi sunt credincioși. 
N-a făcut decât să-mi taie degetele de la picioare și de la 
mâini și celălalt mădular, când ar fi putut să-mi taie limba 
sau să-mi jupoaie pielea de pe picioare, de la călcâie până 

la șold. Predaţi armele și veţi rămâne în viaţă. 

- Mincinosule! Dagon Codd scoase sabia lungă. Tu ești cel 
căruia i se spune Schimbă-mantie. De ce-am crede 
promisiunile tale? 

E beat, își dădu seama Duhoare. Vorbește berea din el. 

- Crezi ce vrei. Eu v-am adus mesajul Lordului Ramsay. 
Acum trebuie să mă întorc la el. Vom mânca la cină came de 


mistreț și ridichi, 

356 

GEORGE R.R. MARTIN 

cu vin roșu și tare. Cei care mă urmează vor fi bine veniţi 
la ospaţ. 

Ceilalţi veţi muri în cel mult o zi. Lordul Dreadfortului își 
va aduce cavalerii pe dig în sus, în timp ce fiul său va cobori 
cu oamenii lui dinspre nord. Nimeni nu va fi cruțat. Cei care 
vor muri luptând vor fi cei norocoși. Cei care vor supravieţui 
vor fi dați diavolilor mlaștinilor. 

- Ajunge! Dagon Codd. Crezi că poţi speria niște oameni 
de fier cu vorbe? Pleacă. Aleargă înapoi la stăpânul tău până 
nu-ţi spintec burta, îţi scot maţele și te pun să le mănânci. 

Poate că ar fi spus mai multe, dar dintr-odată făcu ochii 
mari. O 

secure i se înfipse în mijlocul frunţii, cu o bufnitură. Sabia 
îi căzu dintre degete. Codd se zvârcoli ca un pește în cârlig, 
apoi se prăbuși cu faţa în jos, pe masă. 

Cel care azvârlise securea era bărbatul ciung. Când se 
ridică în picioare, mai avea una în mână. 

- Cine mai vrea să moară? își întrebă camarazii de pahar. 
Vorbiţi. 

Aștept. Pe podeaua de piatră se revărsau subţiri șiroaie 
roșii, din balta de sânge în care se odihnea capul lui Dagon 
Codd. Eu, unul, vreau să 

trăiesc și asta nu înseamnă să stau și să putrezesc aici. 

Unul dintre bărbaţi luă o înghiţitură de bere. Altul își 
rasturnă 

cupa, ca să spele un deget de sânge înainte ca acesta să 
ajungă în locul unde era el așezat. Nimeni nu scoase o 
vorbă. Când ciungul vâri securea înapoi la cingătoare, 
Duhoare știu că a câștigat. Aproape că se simțea om din 
nou. Lordul Ramsay va fi multumit de mine. 

Cobori cu mâinile lui flamura ce înfățișa krakenul, 
bâjbâind puţin din cauza degetelor lipsă, dar recunoscător 
pentru cele pe care îi îngăduise Lordul Ramsay să le 


păstreze. Trecu aproape toată după-amiaza până când 
oamenii de fier se pregătiră de plecare. Erau mai mulţi decât 
ar fi bănuit: patruzeci și șapte în Turnul Porții și alţi 
optsprezece în Turnul Beţivanului. Doi dintre aceștia erau 
atât de aproape de moarte, încât n-aveau nicio speranţă, alţi 
cinci prea slabi ca să umble. Astfel, tot mai rămâneau 
cincizeci și opt care puteau să lupte. Așa slăbiţi cum erau, ar 
fi murit împreună cu ei de trei ori mai mulţi, dacă Lordul 
Ramsay 

dansul dragonilor 

357 

ar fi atacat ruinele. A făcut bine că m-a trimis, își spuse 
Duhoare, în timp ce urca pe iapa lui, ca să conducă 
șleampăta coloană înapoi peste ţinutul mlăștinos, către locul 
unde își așezaseră tabăra oamenii Nordului. 

- Lăsaţi-vă armele aici, le spuse prizonierilor. Săbii, arcuri, 
pumnale. 

Oamenii înarmaţi vor fi uciși pe loc. 

Le luă de trei ori mai mult să străbată distanţa decât îi 
luase lui Duhoare singur. Pentru patru dintre oamenii care 
nu puteau umbla fură 

încropite tărgi; al cincilea era cărat în spate de fiul lui. 
Asta le încetinea înaintarea și toţi oamenii de fier erau 
conștienți cât de expuși erau, în raza săgeţilor otrăvite ale 
diavolilor mlaștinilor. Dacă mor, mor. Duhoare se ruga doar 
ca arcașul să-și facă bine treaba, ca moartea să-i fie rapidă și 
ușoară. O moarte bărbătească, nu sfârșitul pe care ba 
îndurat Ralf Kenning. 

Bărbatul  ciung mergea în fruntea  procesiunii, 
șchiopătând puternic. 

Numele lui, zicea, era Adrack Humble, și avea o nevastă 
de piatră și trei neveste de sare în Marele Wyk. 

- Trei dintre cele patru erau borţoase când am plecat, se 
fălea el, și Casa Humble naște gemeni. Primul lucru pe care 
va trebui să-l fac când ajung acasă va fi să-mi număr noii fii. 
Poate c-o să-i dau vreunuia numele tău, stăpâne. 


Da, să-i spui Duhoare, gândi el, iar când nu-i cuminte, 
poți să-i tai degetele de la picioare și să-i dai să mănânce 
șobolani. întoarse capul și scuipă, întrebându-se dacă nu 
cumva Ralf Kenning fusese norocosul. 

O ploaie măruntă începu să picure din cerul de ardezie 
când tabăra Lordului Ramsay apăru în faţa lor. O santinelă îi 
urmări trecând în tăcere. Aerul era încărcat de fumul ce se 
răspândea dinspre focuri, înăbușind ploaia. O coloană de 
călăreţi veni în urma lor, condusă de un lord tânăr cu un cap 
de cal pe scut. Unul dintre fiii Lordului Ryswell, știu Duhoare. 
Roger sau poate Rickard. Nu-i putea deosebi pe cei doi. 

- Ăștia sunt toţi? întrebă călăreţul, de pe spinarea unui 
armăsar roib. 

- Toţi care nu erau morți, lordul meu. 

- Credeam c-o să fie mai mulţi. l-am atacat de trei ori și de 
trei ori ne-au alungat. 

358 

GEORGE R.R. MARTIN 

Suntem oameni defier, gândi el, cu o străfulgerare de 
mândrie și, preţ 

de o clipă, fu prinţ din nou. Fiul Lordului Balon, vlăstar 
din Pyke. Dar fie și numai gândul era periculos. Trebuia să-și 
amintească numele său. 

Duhoare, numele meu e Duhoare, rimează cu 
descurajare. 

Erau în faţa taberei când lătratul unei haite de copoi 
indică apropierea Lordului Ramsay. Urgia Târfelor era cu el, 
împreună cu câţiva dintre preferaţii lui, Jupuitorul și Alyn 
Ursuzul, Damon Dansează-pentru-Mine și Walderii amândoi, 
cel Mare și cel Mic. Câinii le dădură târcoale, nă- 

pustindu-se și mârâind la străini. fiicele Bastardului, 
gândi Duhoare, înainte să-și aducă aminte că acel cuvânt nu 
trebuia folosit niciodată, niciodată, niciodată în prezenţa lui 
Ramsay. 

Duhoare săltă din șa și plecă un genunchi. 


- Stăpâne, Moat Cailin îţi aparține. lată aici ultimii lui 
apărători. 

- Așa de puţini! Sperasem la mai mulţi. Sunt dușmani atât 
de îndărătnici. Ochii spălăciţi ai Lordului Ramsay străluciră: 
Trebuie să fiţi lihniţi de foame. Damon, Alyn, ocupaţi-vă de 
ei. Vin și bere și toată mâncarea pe care o pot mânca. 
Jupuitorule, condu răniții la maesterii noștri. 

- Da, lordul meu. 

Câţiva dintre oamenii de fier bâiguiră mulțumiri înainte 
de a-și târî picioarele către focurile din mijlocul taberei. Unul 
dintre oamenii Casei Codd chiar încercă să sărute inelul 
Lordului Ramsay, dar câinii îl alungară înainte să se poată 
apropia, iar Alison îi luă o bucată din ureche. Chiar și în timp 
ce sângele îi șiroia pe gât, bărbatul făcea temenele și 
proslăvea milostenia nobilului lord. 

Când îl văzu plecat pe ultimul, Ramsay Bolton își îndreptă 

zâmbetul către Duhoare. 11 bătu pe spate și peste ceafă, 
îl trase mai aproape, îl sărută pe obraz și îi șopti: 

- Vechiul meu prieten Duhoare. Chiar te-au crezut prinţ? 
Ce nătărâi mai sunt oamenii ăștia de fier. Zeii se prăpădesc 
de râs. 

- Tot ce vor e să meargă acasă, stăpâne. 

- Și tu ce vrei, dragul meu Duhoare? murmură Ramsay, cu 
glasul suav, ca o șoaptă de iubire. Răsuflarea îi mirosea a vin 
încălzit cu 

dansul dragonilor 

359 

scorțișoară, nespus de dulce. O misiune îndeplinită cu 
atâta vitejie merită o răsplată, continuă el. Nu-ţi pot da 
înapoi degetele de la mâini ori de la picioare, dar cu 
siguranţă îţi dorești ceva de la mine. Să te eliberez, în 
schimb? Să te eliberez din slujba mea? Vrei să pleci cu ei, să 
te întorci în insulele tale mohorâte din marea cenușie și rece, 
să fii iarăși prinţ? Sau preferi să rămâi servitorul meu 
credincios? 


O lamă rece de cuţit îi trecu pe șira spinării. Fii cu băgare 
de seamă, îşi spuse, fii cu mare, mare băgare de seamă. Nu- 
i plăceau zâmbetul lordului, felul în care îi scânteiau ochii, 
saliva care-i strălucea în colţul gurii. Mai văzuse asemenea 
semne. Nu ești niciun prinț. Ești Duhoare, doar Duhoare, 
rimează cu oroare. Dă-i răspunsul pe cared vrea. 

- Stăpâne, spuse el, locul meu e aici, cu tine. Sunt 
Duhoare al tău. 

Nu vreau decât să te slujesc. Tot ce-ţi cer e... o ploscă de 
vin, asta mi-ar ajunge ca recompensă... vin roșu, cel mai tare 
pe care-l ai, tot vinul pe care-l poate bea un om... 

Lordul Ramsay râse. 

- Tu nu ești om, Duhoare. Ești doar animalul meu. Ai să-ţi 
primești vinul, totuși. Walder, ocupă-te de asta. Și, nu te 
teme, n-am să te trimit înapoi în temniţă, ai cuvântul meu 
de Bolton. In schimb, o să te facem câine. Came în fiecare zi 
și chiar am să-ţi las destui dinţi ca s-o poţi mânca. Poţi dormi 
lângă fetele mele. Ben, ai o zgardă pentru el? 

- O să cer să i se facă una, stăpâne, răspunse Ben Oase. 

Bătrânul făcu mai mult de-atât. In seara aceea, pe lângă 
zgardă, primi și o pătură jerpelită și o jumătate de găină. 
Duhoare trebui să se lupte cu câinii pentru carne, dar fu cea 
mai bună masă pe care o luase de când plecase de la 
Winterfell. 

lar vinul... vinul era negru și acru, dar tare. Ghemuindu- 
se printre câini, Duhoare bău până i se învârti capul, vomită, 
se șterse la gură și mai bău niţel. După aceea, se întinse pe 
spate și închise ochii. Când se trezi, un câine îi lingea voma 
din barbă și nori negrii alergau peste faţa lunii în formă de 
seceră. Undeva, în noapte, se auzeau ţipete, îmbrânci 
animalul, se întoarse pe-o parte și adormi la loc. 

360 

GEORGE R.R. MARTIN 

A doua zi dimineaţă, Lordul Ramsay trimise trei călăreţi 
de-a lungul digului, să-i ducă vestea tatălui său că drumul 
acela era liber. 


Omul jupuit al Casei Bolton fu înălţat pe Turnul Porții, în 
locul de unde Duhoare coborâse krakenul auriu de Pyke. De- 
a lungul drumului din scânduri putrede, vârâră pari de lemn 
adânc în pământul mocirlos. Acolo putreziră cadavrele, roșii 
și picurând. Șaizeci și trei, ştia el, sunt șaizeci și trei. Unuia îi 
lipsea o jumătate de braț. Altul avea un pergament între 
dinţi, cu sigiliul de ceară încă nedesfăcut. 

Trei zile mai târziu, avangarda oștirii lui Roose Bolton își 
croi drum printre ruine și pe lângă șirul de sinistre santinele 
- patru sute de Frey călare, înveșmântaţi în albastru și gri, cu 
vârfurile sulițelor scânteind ori de câte ori soarele se ivea 
printre nori. Doi dintre fiii bătrânului Lord Walder erau în 
fruntea avangărzii. Unul era vânjos, cu maxilarul proeminent 
și braţele plesnind de mușchi. Celălalt avea ochi lacomi, 
apropiaţi deasupra unui nas ascuţit, capul pleșuv și o barbă 
rară și castanie care nu-i ascundea întru totul bărbia retrasă 
de dedesubt. Hosteen și Aenys. Şi-i aminti înainte să-i vină 
în minte numele lor. Hosteen era un taur, greu de înfuriat, 
dar necruţător când era stârnit și avea reputaţia de cel mai 
aprig luptător dintre odraslele Lordului Walder. Aenys era 
mai vârstnic, mai crud și mai deștept: era comandant, nu 
săbier. Amândoi erau soldați încercaţi. 

Oamenii Nordului veneau în urmă, cu flamurile zdrenţuite 
fluturând în vânt. Duhoare îi privi trecând. Majoritatea 
veneau pe jos și erau foarte puţini. Iși amintea măreaţța 
oaste care mărșăluise către sud cu Tânărul Lup, sub 
stindardul lupului străvechi al Winterfellului. 

Douăzeci de mii de săbii și sulițe plecaseră la război cu 
Robb sau pe-aproape, însă numai doi din zece se întorceau 
și aceștia erau oameni ai Dreadfortului. 

In mijlocul coloanei, unde era înghesuiala mai mare, 
călărea un om în platoșă cenușie peste o tunică vătuită din 
piele roșie ca sângele. 

Discurile armurii sale erau făurite în forma unor capete de 
om, cu gurile deschise ţipând în agonie. De pe umeri i se 
revărsa o mantie de 


dansul dragonilor 

361 

lână roz, brodată cu picături de sânge. Din vârful coifului 
lui închis fluturau lungi panglici de mătase roșie. Niciun om 
al mlaștinilor nu-l va omori pe Roose Bolton cu o săgeată 
otrăvită, gândi Duhoare când dădu cu ochii de el. O trăsură 
închisă huruia în spatele lui, trasă de șase cai mari de 
povară și apărată de arbaletiști, în faţă și în spate. Draperii 
de catifea albastră îi ascundeau pe ocupanţii atelajului de 
ochii curioși. 

Mai departe în spate venea convoiul de bagaje: care 
greoaie, încărcate cu proviziile și prada de război, și căruțele 
cu răniții și infirmii. In ariergardă, alţi Frey. Cel puţin o mie, 
poate mai mulţi: arcași, sulițași, ţărani înarmaţi cu seceri și 
bețe ascuţite, călăreţi liberi, arcași călare și alţi o mie de 
cavaleri să-i întărească. 

Cu zgarda la gât, în lanţuri și din nou în zdrenţe, Duhoare 
îl urmă 

pe nobilul lord, împreună cu ceilalţi câini, când acesta 
înaintă ţanţoș 

să-și întâmpine tatăl. Când însă călăreţul în armura 
cenușie își scoase coiful, chipul din spatele lui nu era unul 
pe care Duhoare îl cunoștea. 

Zâmbetul lui Ramsay se scofâlci când îl văzu și faţa i se 
înroși de furie. 

- E vreo glumă? 

- Doar o măsură de precauţie, șopti Lordul Bolton, ieșind 
din spatele draperiilor trăsurii închise. 

Lordul Dreadfortului semăna izbitor cu fiul său bastard. 
Avea faţa proaspăt bărbierită, pielea netedă, un chip 
obișnuit, nici frumos, dar nici urât. Deși participase la bătălii, 
Roose nu avea nicio cicatrice. 

Deși era bine sărit de patruzeci de ani, nu era încă ridat, 
nu avea nicio cută care să trădeze trecerea timpului. Buzele 
lui erau atât de subţiri, încât, atunci când le strângea, 
păreau să dispară cu totul. Părea un om fără vârstă, cu o 


expresie încremenită: furia și bucuria arătau aproape la fel 
pe chipul lui Roose Bolton. Tot ce avea în comun cu Ramsay 
erau ochii. Ochii lui de gheață. Duhoare se întreba dacă 
Roose Bolton plângea vreodată. Dacă plânge, oare lacrimile 
fi sunt recipe obraji? 

Cândva, un băiat pe nume Theon Greyjoy se amuzase 
ciupindu-l 

pe Bolton când stăteau la sfat cu Robb Stark, imitându-i 
vocea domoală și făcând glume despre lipitori. Trebuie să fi 
fost nebun. Asta 

362 

GEORGE R.R. MARTIN 

nu e un om cu care să faci glume. Era de-ajuns să-l 
privești pe Bolton ca să-ţi dai seama că avea mai multă 
cruzime în degetul mic de la picior decât toţi Freyii laolaltă. 

- Tată, spuse Lordul Ramsay îngenunchind în faţa 
părintelui său. 

Lordul Roose îl cercetă o clipă. 

- Poţi să te ridici. 

Se întoarse să ajute două femei tinere să coboare din 
trăsură. Prima era scundă și foarte grasă, cu o faţă rotundă și 
o bărbie triplă care tremura sub o glugă de samur. 

- Noua mea soţie, spuse Roose Bolton. Lady Walda, acesta 
este fiul meu natural. Sărută mâna mamei tale vitrege, 
Ramsay. Acesta făcu întocmai. Și sunt sigur că ţi-o amintești 
pe Lady Arya. Logodnica ta. 

Fata era slabă și mai înaltă decât își amintea, dar era de 
așteptat. 

Fetele cresc repede la vârsta asta. Purta o rochie din lână 
gri, tivită cu satin alb. Peste ea, avea o mantie de hermină, 
prinsă cu un cap de lup din argint. Un păr castaniu-închis îi 
cădea pe spate. lar ochii... 

Aceasta nu e fiica Lordului Eddara. 

Arya avea ochii tatălui său, ochii cenușii ai Casei Stark. O 
fată de vârsta ei putea să-și lase părul să crească, să adauge 
centimetri la înăl 


țimea ei, să-și vadă sânii împlinindu-se, dar nu putea să- 
și schimbe culoarea ochilor. £E mica prietenă a Șansei, fata 
administratorului. Jeyne o chema. Jeyne Poole. 

- Lord Ramsay. Fata făcu o plecăciune adâncă în fața lui. 
Nici asta nu se potrivea. Adevărata Arya Stark Lar fi scuipat 
în față. Mă rog să-ţi fiu o soţie bună și să-ţi dăruiesc fii 
puternici, care să-ţi urmeze. 

- Așa vei face, promise Ramsay. Și asta curând. 

JON 

Lumânarea i se stinsese într-o baltă de ceară, dar lumina 
zorilor strălucea prin obloanele ferestrei. Jon adormise iarăși 
aplecat asupra muncii sale. Masa îi era acoperită de cărți, 
mormane înalte. Le adusese sus el însuși, după ce-și 
petrecuse o jumătate de noapte scotocind prin pivnițele 
prăfuite, la lumina felinarului. Sam avea dreptate, cărțile 
trebuiau sortate neîntârziat, înregistrate și așezate în ordine, 
dar nu era o treabă pentru administratorii care nu știau nici 
să scrie, nici să 

citească. Munca asta trebuia să aștepte întoarcerea lui 
Sam. 

Dacă se mai întoarce, Jon se temea pentru Sam și 
Maester Aemon. 

Cotter Pyke scrisese de la Rondul de Est, raportând că 
Cioara Furtunii zărise rămășițele unei galere pe coasta 
Skagosului. Dacă nava distrusă era Mierla, una dintre 
corăbiile lui Stannis Baratheon, ori o corabie de negoțţ aflată 
în trecere, echipajul de pe Cioara Furtunii nu reușise să-și 
dea seama. Am vrut să-i trimit pe Gilly și pe prunc într-un loc 
sigur. Oare i-am trimis în mormânt? 

Cina din seara precedentă îngheţase lângă cotul lui, 
aproape neatinsă. Edd cel Trist îi umpluse strachina de pâine 
până la refuz, pentru ca dezgustătoarea tocană din trei feluri 
de carne a lui Hobb Trei Degete să înmoaie pâinea uscată. 
Fraţii în negru glumeau, spunând că cele trei feluri de carne 
erau oaie, oaie și oaie, dar morcov, 

364 


GEORGE R.R. MARTIN 

ceapă și nap ar fi fost mai aproape de adevăr. Un strat de 
grăsime rece strălucea deasupra tocanei rămase. 

Bowen Marsh îl îndemnase să se mute în fostele camere 
ale Bătrânului Urs din Turnul Regelui, după ce le va elibera 
Stannis, dar Jon refuzase. Dacă se muta în camerele regelui, 
se putea interpreta cu ușurință cu nu se aștepta ca regele să 
se întoarcă. 

O ciudată apatie se așternuse peste Castelul Negru de 
când Stannis plecase spre sud, de parcă oamenii liberi și 
fraţii în negru deopotrivă 

și-ar fi ținut răsuflarea, așteptând să vadă ce va urma. 
Curțile și sălile de mese erau cel mai adesea pustii, Turnul 
Lordului Comandant era o carapace goală, vechea sală 
comună un morman de lemne înnegrite, iar Turnul lui Hardin 
arăta de parcă stătea să cadă la următoarea rafală 

de vânt. Singurul semn de viaţă pe care Jon îl putea auzi 
era zăngănitul îndepărtat al săbiilor, venind dinspre curtea 
din faţa armurăriei. lron Emmett striga la Robin-Hop să-și 
țină scutul ridicat. Am face bine să 

ne ținem cu toții scuturile ridicate. 

Jon se spălă, se îmbrăcă și părăsi armurăria, oprindu-se în 
curtea din faţa ei doar cât să le spună câteva vorbe de 
încurajare lui Robin-Hop și celorlalţi învăţăcei ai lui Emmett. 
Refuză, ca de obicei, oferta lui Ty de a-i da o escortă. Ar avea 
destui oameni în jurul lui, dacă s-ar ajunge la vărsare de 
sânge, încă doi n-ar mai conta. Insă își luă Gheara-Lungă și 
Nălucă porni după el. 

Când ajunse la grajd, Edd cel Trist înșeuase deja 
buiestrașul Lordului Comandant și îi pusese frâul, gata de 
plecare. Căruţele se adunau sub ochiul atent al lui Bowen 
Marsh. Lordul Administrator înainta la trap de-a lungul 
coloanei, gesticulând și agitându-se, cu obrajii roșii de frig. 

Când îl zări pe Jon, obrajii i se înroșiră și mai tare. 

- Lord Comandant, ești tot hotărât în privinţa acestei... 


- „nebunii? îl completă Jon. Spune-mi, te rog, că nu aveai 
de gând să zici nebunie, lordul meu! Da, sunt. Am mai 
discutat asta. Rondul de Est are nevoie de mai mulţi oameni. 
Turnul Umbrei are nevoie de mai mulţi oameni. Garda 
Cenușie și lIcemark, la fel. N-am nicio 

dansul dragonilor 

365 

îndoială și încă avem celelalte paisprezece castele care 
stau goale, lungi kilometri de Zid care rămân tot fără strajă 
și fără aparare. 

Marsh își țţuguie buzele. 

- Lordul Comandant Mormont... 

- „a murit. Și nu de mâinile sălbaticilor, ci de mâinile 
propriilor lui Fraţi Juraţi, oameni în care avea încredere. Nici 
tu și nici eu nu putem ști ce ar fi făcut sau n-ar fi făcut în 
locul meu. Jon își răsuci calul. Gata cu vorba. Pleacă! 

Edd cel Trist auzise toată discuţia. In timp ce Bowen 
Marsh se îndepărtă, făcu semn cu capul spre spatele lui și 
spuse: 

- Rodii! Cu toate seminţele alea! Poţi să te îneci și să mori. 
AȘ 

prefera un nap. N-am auzit ca vreun nap să-i fi făcut rău 
cuiva. 

In momente ca acestea Jon simţea cel mai mult că-i 
lipsește Maester Aemon. Clydas îngrijea corbii destul de 
bine, dar nu avea nici a zecea parte din cunoștințele ori 
experiența lui Aemon Targaryen și încă și mai puţin din 
înțelepciunea lui. Bowen era un om bun, în felul lui, dar rana 
cu care se alesese la Podul Țestelor îi înăsprise atitudinile și 
singurul cântec pe care-l interpreta acum era refrenul lui 
obișnuit despre astuparea porţilor. Othell Yarwyck era pe cât 
de taciturn, pe atât de apatic și lipsit de imaginaţie, iar 
Primii Cercetași păreau să moară 

de îndată ce erau numiţi. Rondul de Noapte a pierdut 
prea mulți dintre cei mai buni oameni ai lui, cugetă Jon, în 


timp ce căruțele se puneau în mișcare. Bătrânul Urs, Qhorin 
Halfhanad, Donal Noye, Jarmen Buckwell, unchiul meu... 

începu să fulguiască în timp ce coloana înainta spre sud, 
pe drumul regelui, un lung șir de căruţe trecând agale pe 
lângă câmpuri, păraie și dealuri împădurite, cu o duzină de 
sulițași și o duzină de arcași escortându-l călare. Ultimele 
câteva călătorii întâmpinaseră ceva neplăceri în Orașul 
Cârtiţei, câteva îmbrânceli și înghionteli, câteva înjurături 
printre dinţi, o mulţime de priviri ursuze. Bowen Marsh 
considera că 

e mai bine să nu riște și, de data asta, el și Jon erau de 
acord. 

366 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lordul Administrator era în frunte. Jon călărea la câţiva 
metri în spatele lui, cu Edd cel Trist alături. La aproape un 
kilometru la sud de Castelul Negru, Edd se apropie de Jon și 
spuse: 

- Stăpâne? Uită-te acolo, sus. Marele beţivan de pe deal. 

Beţivanul era un frasin, răsucit într-o parte, de secole de 
vânt. lar acum avea un chip. O gură solemnă, o creangă 
ruptă, drept nas, doi ochi scobiţi adânc în trunchi, privind 
țintă spre nord, de-a lungul drumului regelui, către castel și 
către Zid. 

Sălbaticii și-au adus zeii cu ei, până la urmă. Jon nu era 
surprins. 

Oamenii nu renunțau atât de ușor la divinităţile lor. Tot 
spectacolul pe care-l orchestrase Melisandre dincolo de Zid 
părea, dintr-odată, gol ca o mascaradă. 

- Seamănă puţin cu tine, Edd, zise Jon, încercând să ia 
lucrurile ușor. 

- Da, stăpâne. Mie nu-mi cresc frunze din nas, dar 
altminteri... 

Lady Melisandre n-o să se bucure. 

- Nu e de așteptat să-l vadă. Ai grijă să nu-i spună 
nimeni. 


- Dar ea vede în focurile acelea. 

- Fum și cenușă. 

- Și oameni arzând. Pe mine, cel mai probabil. Cu frunze 
în nas. 

M-am temut întotdeauna că am să ard, dar speram să mor 
mai întâi. 

Jon privi iarăși spre chip, întrebându-se cine-l cioplise. 
Așezase străjeri în jurul Orașului Cârtiţei, atât ca să-și ţină 
ciorile la distanţă de femeile sălbatice, cât și ca să-i 
împiedice pe oamenii liberi să se strecoare spre sud, ca să 
jefuiască. Cel care cioplise frasinul evitase, în mod evident, 
santinelele. Și, dacă un om reușea să se strecoare dincolo de 
cordon, atunci puteau și alţii. Aș putea dubla garda, gândi el 
cu amăraciune. Să pierd de două ori mai mulți oameni, 
oameni care, altfel, ar putea să păzească Zidul Căruţțele își 
continuară înaintarea înceată spre sud, prin noroi îngheţat și 
ninsoare. Un kilometru și jumatate mai departe, dădură de 
cel de-al doilea chip, cioplit într-un castan care creștea lângă 
un pârâu rece ca gheaţa, de unde ochii copacului puteau 
privi vechiul pod de scânduri care îi traversa cursul. 

dansul dragonilor 

367 

- De două ori mai multă osteneală, anunţă Edd cel Trist. 

Castanul era desfrunzit și scheletic, dar crengile-i maro 
nu erau goale. Pe o creangă de jos, care atârna deasupra 
pârâului, ședea cuibărit un corb, cu penele zburlite de frig. 
Când îl zări pe Jon, își desfăcu aripile și ţipă. Când Jon ridică 
un pumn și fluieră, uriașa pasăre neagră 

cobori fâlfâind și strigând: Boabe, boabe, boabe. 

- Boabe pentru oamenii liberi, îi spuse Jon. Nu pentru 
tine. 

Se întreba dacă aveau să ajungă să mănânce corbi 
înainte ca iarna să se sfârșească. 

Jon nu se îndoia că fraţii din căruţă văzuseră și acest 
chip. Nimeni nu vorbea despre asta, dar mesajul se citea 


limpede în ochii lor. Jon îl auzise odată pe Mance Rayder 
spunând că majoritatea celor care îngenunchează sunt oi. 

- Un câine poate să păstorească o turmă de oi, spusese 
Regele-de-Dincolo-de-Zid, dar oamenii liberi, ei, bine, unii 
sunt pisici-năluci, iar unii sunt pietre. Unii colindă după 
pradă pe unde poftesc și îţi vor sfâșia câinii. Ceilalţi nu se 
vor mișca deloc, decât dacă-i lovești cu piciorul. 

Nici de la pisicile-năluci, nici de la pietre nu te puteai 
aștepta să-și lepede zeii pe care îi veneraseră toată viaţa, ca 
să se plece în faţa unuia pe care nici nu-l cunoșteau. 

La nord de Orașul Cârtiţei dădură peste un al treilea 
veghetor, cioplit într-un stejar uriaș, care marca hotarul 
satului, cu ochii adânci fixaţi asupra drumului regelui. Nu-i o 
față prietenoasă, cugetă Jon Snow. 

Chipurile pe care Primii Oameni și copiii pădurii le 
sculptaseră în copacii inimii în vremurile de demult fuseseră 
cel mai adesea aspre sau sălbatice, dar imensul stejar părea 
mai cu seamă furios, de parcă era pe cale să-și smulgă 
rădăcinile din pământ și să năvălească, răcnind, după ei. 

Rănile lui sunt proaspete, ca rănile oamenilor care bau 
cioplit. 

Orașul Cârtiţei fusese întotdeauna mai mare decât părea: 
era aproape în întregime sub pământ, adăpostit de frig și 
zăpadă. Acum era mai adevărat ca oricând. Magnarul 
Thennilor părjolise orașul pustiu când trecuse, cu oamenii 
lui, pe acolo, ca să atace Castelul Negru, și la suprafaţă 

368 

GEORGE R.R. MARTIN 

nu mai rămăseseră decât grinzi înnegrite și bătrâne 
pietre arse... dar jos, sub pământul îngheţat, galeriile 
subterane, tunelurile și beciurile adânci dăinuiseră și acolo 
se  refugiaseră oamenii liberi, înghesuiți în întuneric, 
asemenea cârtiţelor care dăduseră numele satului. 

Căruţele opriră în semicerc în faţa fostei fierării a așezării. 
In apropiere, un furnicar de copii îmbujoraţi construiau un 
fort de zăpadă, dar cu toţii se împrăștiară la vederea fraţilor 


în mantii negre, dispărând într-o gaură sau alta. Câteva clipe 
mai târziu, adulţii începură să iasă de sub pământ. O 
duhoare veni odată cu ei, mirosul de trupuri nespălate și 
haine soioase, de excremente și urină. Jon văzu cum unul 
dintre oamenii lui strâmbă din nas și-i spune ceva celui de 
lângă el. Cine știe ce glumă despre mirosul libertății, bănuia 
el. Prea mulţi dintre fraţii lui făceau glume pe seama duhorii 
sălbaticilor din Orașul Cărtiţei. 

ignoranță murdară, gândi Jon. Oamenii liberi nu se 
deosebeau cu nimic de oamenii Rondului de Noapte: unii 
erau curaţi, alţii murdari, dar majoritatea erau curaţi uneori 
și murdari alteori. Duhoarea era doar mirosul a o mie de 
oameni îngrămădiţi în beciuri și tuneluri care fuseseră 
săpate să adăpostească nu mai mult de o sută. 

Sălbaticii mai făcuseră acest dans. Fără o vorbă, se 
aliniară în mai multe șiruri în spatele căruţelor. Erau de trei 
ori mai multe femei, o bună parte cu copii. Făpturi palide, 
sfrijite, agăţându-se de fustele lor. 

Dar Jon văzu foarte puţine cu prunci în braţe. Pruncii de 
țață au murit în timpul marșului, își dădu el seama, și cei 
care au supraviețuit bătăliei au murit în îngrăditura regelui. 

Luptătorilor le mersese mai bine. Trei sute de oameni de 
vârsta potrivită, susţinuse Justin Massey în consiliu. li 
numărase Lordul Harwood Fell. Vorfifiinașisulitașe. Cincizeci, 
șaizeci, poate o sută. Jon știa că Fell numărase și bărbaţii 
infirmi. Văzu vreo douăzeci: oameni în cârje improvizate, 
oameni cu mâneci goale și mâini lipsă, oameni cu un singur 
ochi sau o jumătate de faţă, un bărbat olog cărat între doi 
prieteni. Şi toți sfrijiţi, cu feţe pământii. Oameni distruși, 
gândi el. 

Creaturile nu sunt singurii morți vii. 

dansul dragonilor 

369 

Dar nu toţi luptătorii erau răniţi. Şase thenni în armuri de 
zale din bronz stăteau îngrămădiţi în jurul unei scări ce 
ducea spre subsol, privind posaci, fără nicio intenţie de a se 


alătura celorlalţi. In ruinele vechii fierării a satului, Jon zări o 
matahală de om chel, pe care îl recunoscu: Halleck, fratele 
Harmei  Cap-de-Câine. Dar porcii Harmei dispăruseră. 
Mâncați, fără îndoială. Cei doi în blănuri erau Copitaţi, pe cât 
de sfrijiţi, pe atât de sălbatici, desculți chiar și în zăpadă. 
Sunt și lupi printre aceste oi, totuși. 

Val îi reamintise asta ultima oară când o vizitase. 

- Oamenii liberi și îngenuncheaţii se aseamănă foarte 
mult, Jon Snow. Bărbaţii sunt bărbaţi și femeile sunt femei, 
indiferent de ce parte a Zidului te-ai nascut. Oameni buni și 
oameni răi, eroi și secături, oameni de onoare, mincinoși, 
lași, brute... avem cu duiumul și voi la fel. 

Nu se înșela. Secretul era să-i deosebești unul de altul, să 
desparți oile de capre. 

Fraţii în negru începură să împartă mâncare. Aduseseră 
bucăţi de came tare de vită sărată, cod uscat, fasole uscată, 
napi, morcovi, saci de făină de orz și de făină de grâu, ouă 
murate, butoaie de ceapă și mere. 

- Poţi lua o ceapă sau un măr, îl auzi Jon pe Hal Părosul 
spunându-i unei femei, dar nu din amândouă. Trebuie să 
alegi. 

Femeia nu părea să priceapă. 

- Am nevoie de două bucăţi din fiecare. Una din fiecare 
pentru mine, celelalte pentru băiatul meu. E bolnav, dar un 
măr o să-l înzdrăvenească. 

Hal clătină din cap. 

- Trebuie să vină el să-și ia mărul. Sau ceapa. Nu 
amândouă. La fel ca tine. Ceapă sau măr? Grăbește-te, mai 
sunt și alții după tine! 

- Un măr, zise femeia, iar el îi dădu unul, un fruct vechi și 
uscat, mic și ofilit. 

- Mișcă, femeie! strigă un bărbat aflat cu trei locuri mai în 
spate. 

E frig afară. 

Ea nu se sinchisi. 

370 


GEORGE R.R. MARTIN 

- încă un măr, îi ceru ea lui Hal Părosul. Pentru fiul meu. 
Te rog! 

Ăsta e tare mic. 

Hal se uită la Jon. Jon clătină din cap. In curând merele 
aveau să se termine. Dacă începeau să dea câte două oricui 
cerea, întârziaţii aveau să rămână fără niciunul. 

- Dă-te la o parte! spuse o fată din spatele femeii, după 
care o îmbrând Femeia se clătină, își scăpă mărul și căzu. 
Toată mâncarea pe care o mai avea în braţe zbură. Fasolea 
se împrăștie, un nap se rostogoli într-o baltă noroioasă, un 
sac de făină se sparse și își revărsă în zăpadă 

preţiosul conţinut. 

Se auziră glasuri furioase, în Limba Veche și în cea 
comună, îmbrânceli se stârniră și lângă o altă căruţă. 

- Nu ajunge, mărâi un bătrân. Ciori afurisite, ne faceţi să 
pierim de foame. 

Femeia care fusese doborâtă se ţăra în genunchi după 
mâncarea ei. 

Jon zări scânteierea unei lame de oţel la câţiva metri 
depărtare. Arcașii lui își potriviră săgețile în arcuri. 

Jon se răsuci în șa. 

- Rory, potolește-i! 

Rory își duse la gură cornul imens și suflă: 
AAAAh0000000000000! 

Zarva și îmbrânceala încetară. Se întoarseră capete. Un 
copil începu să plângă. Corbul lui Mormont trecu de pe 
umărul stâng al lui Jon pe dreptul, dând din cap și 
murmurând: Snow, snow, snow, 

Jon așteptă până când ultimele sunete se stinseră, după 
care dădu pinteni calului câtre un loc de unde putea fi văzut 
de toată lumea. 

- Vă hrăânim cum putem mai bine, atât cât ne putem 
permite. Mere, ceapă, ridichi, morcovi... avem o iarnă lungă 
în față și proviziile noastre nu sunt inepuizabile. 


- Ciorile tale mănâncă binișor. Halleck se apropie, 
făcându-și loc prin mulţime. 

Deocamdată. 

dansul dragonilor 

371 

- Noi păzim Zidul. Zidul apară ţinutul... și acum și pe voi. 
Cunoașteţi dușmanii pe care-i înfruntăm. Ştiţi ce ne 
așteaptă. Unii dintre voi au mai dat piept cu ei. Creaturi și 
umblători albi, fiinţe moarte, cu ochi albaștri și mâini negre. 
l-am văzut și eu, am luptat cu ei, am trimis unul în iad. 
Omoară și apoi îţi trimit morţii împotriva ta. Uriașii n-au 
putut să li se împotrivească, nici thennii voștri, clanurile 
râului de gheaţă, Copitaţii, oamenii liberi... și pe măsură ce 
zilele devin din ce în ce mai scurte și nopţile din ce în ce mai 
reci, ei sunt tot mai puternici. V-aţi parăsit casele și ați venit 
la sud, cu sutele, cu miile... de ce, dacă nu să 

scăpaţi de ei? Să fiţi apăraţi. Ei, bine, Zidul vă apără. No; 
suntem cei care vă apărăm, ciorile negre pe care le 
disprețuiţi. 

- Apăraţi și înfometați, zise o femeie îndesată, cu fața 
tăbăcită de vânt, o sulițașă judecând după înfățișare. 

- Vreţi mai multă mâncare? întrebă Jon. Mâncarea e 
pentru luptători... Ajutaţi-ne să apărăm Zidul și veţi mânca 
la fel de bine ca oricare cioară. Sau /a fel de prost, când 
mâncarea se impuținează. 

Se  așternu tăcerea. Sălbaticii  schimbară priviri 
îngrijorate. Mâncare, murmură corbul. Boabe, boabe. 

- Să luptăm pentru voi? Glasul avea un puternic accent. 
Sigorn, tânărul Magnar al Thennilor, vorbea Limba Comună 
extrem de poticnit. Nu luptăm pentru voi. Mai bine vă 
omorâm. Vă omorâm pe toți. 

Corbul fâlfâi din aripi. Omorâm, omorâm. 

Tatăl lui Sigorn, bătrânul Magnar, fusese strivit de o scară 
prăbu 

șită în timpul atacului asupra Castelului Negru. Aș simți 
la fel dacă 


mi-ar cere cineva să fac cauză comună cu Lannisterii, îşi 
spuse Jon. 

- Tatăl tău a încercat să ne omoare, îi reaminti el lui 
Sigorn. Magnarul a fost un om curajos, dar până la urmă a 
dat greș. Și, dacă ar fi reușit... cine ar apăra acum Zidul? și 
întoarse privirea de la thenni: Zidurile Winterfellului au fost 
și ele puternice, dar astăzi Winterfell este o ruină, părjolit și 
distrus. Un zid e doar atât de puternic pe cât simt oamenii 
care-l apără. 

Un bătrân care strângea un nap la piept spuse: 

372 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ne-aţi omorât, ne-aţi înfometat, acum vreţi să ne faceți 
sclavi. 

Un bărbat îndesat, roșu la faţă, îl aprobă, strigând: 

- Mai bine-aș umbla gol decât să port zdrenţe negre pe 
spate! 

Una dintre sulițașe râse. 

- Nici măcar nevastă-ta nu vrea să te vadă gol, Butts. 

O duzină de glasuri se porniră să vorbească deodată. 
Thennii strigau în Limba Veche. Un băieţel începu să plângă. 
Jon Snow așteptă 

până când toată hărmălaia se potoli, apoi se întoarse 
către Hal Părosul și întrebă: 

- Hal, ce i-ai zis femeii? 

Omul avea un aer nedumerit. 

- Despre mâncare? Un măr sau o ceapă? Atât am spus. 
Trebuie să aleagă. 

- Trebuie să alegeți, repetă Jon Snow. Toţi. Nu vă cere 
nimeni să 

rostiţi jurămintele noastre și nu-mi pasă ce zei veneraţi. 
Zeii mei sunt cei vechi, zeii Nordului, dar voi puteţi păstra 
zeul roșu, ori pe Cei Şapte, sau orice alt zeu care vă ascultă 
rugăciunile. De săbii avem noi nevoie. De arcuri. De ochi de- 
a lungul Zidului. Voi lua orice băiat mai mare de doisprezece 
ani care știe să ţină în mână o suliță sau să întindă 


un arc. O să vă iau bătrânii, răniții și infirmii, chiar și pe 
cei care nu mai pot lupta. Ar putea îndeplini alte sarcini. Să 
potrivească pene la săgeți, să mulgă caprele, să adune 
lemne de foc, să ne curețe grajdurile... e treabă 

de făcut la nesfârșit. Și, da, o să vă iau și femeile. N-am 
nevoie de fecioare sfioase care caută apărare, dar vom lua 
câte sulițașe vor să vină. 

- Și fete? întrebă o fată. 

Părea la fel de tânără ca Arya, ultima oară când o văzuse 
Jon. 

- Mai mari de șaisprezece ani. 

- Dar iei băieţi de doisprezece. 

In Cele Șapte Regate, băieţii de doisprezece ani erau 
adesea paji sau scutieri. Mulţi se antrenau ani la rînd cu 
armele. Fetele de doisprezece ani erau copii. Dar acestea 
sunt sălbatice. 

dansul dragonilor 

373 

- Cum doriţi. Băieți și fete de doisprezece ani. Dar numai 
pe cei care știu să se supună unui ordin. Asta e valabil 
pentru toţi. N-am să vă cer niciodată să îngenuncheaţi în 
faţa mea, dar am să numesc căpitani la comanda voastră și 
supraveghetori care vă vor spune când să vă sculaţi și când 
să dormiţi, unde să mâncaţi și când să beţi, ce să îmbrăcaţi, 
când să scoateţi sabia și să vă sloboziţi săgețile. Oamenii 
Rondului de Noapte slujesc pe viaţă. Vouă n-am să vă cer 
asta, dar atât timp cât sunteţi pe Zid, veţi fi sub comanda 
mea. Incălcaţi un ordin și-am sa vă tai capul. 

Intrebaţi-i pe fraţii mei dacă sunt în stare. M-au văzut 
făcând-o. Tai! 

ţipă corbul Bătrânului Urs. Tai, tai, tai. Alegerea vă 
aparţine, continuă 

Jon Snow. Cei care vreţi să ne ajutaţi să apărăm Zidul vă 
întoarceţi cu noi la Castelul Negru și am să poruncesc să fiţi 
înarmați și hrăniţi. 


Ceilalţi, luaţi-vă napii și ceapa și târâţi-vă înapoi în 
văgăunile voastre. 

Fata ieși prima în față. 

- Știu să lupt. Mama a fost sulițașă. 

Jon clătină din cap. Poate că n-are nici doisprezece ani, 
gândi el, în timp ce fata se strecură printre doi bătrâni, dar 
n-avea de gând să-și refuze singurul recrut. Doi ţânci îi 
urmară, băieţi nu mai mari de paisprezece ani. Urmă un 
bărbat plin de cicatrici, fără un ochi. 

- l-am văzut și eu pe cei morţi. Până și ciorile-s mai bune 
ca ei! 

O sulițașă înaltă, un bătrân în cârje, un băiat cu faţa ca o 
luă plină 

și un braţ ofilit, un tânăr al cărui păr roșu îi amintea lui 
Jon de Ygritte. 

Și pe urmă, Halleck. 

- Nu-mi placi, cioară, mărâi el, dar nu mi-a plăcut nici 
Mance mai mult decât l-a plăcut sora mea. Totuși, am luptat 
pentru el. De ce să 

nu luptăm pentru tine? 

Atunci zăgazul se rupse. Halleck era un om de seamă. 
Mance nu s-a înșelat. 

- Oamenii liberi nu urmează niște nume sau mici animale 
de pânză 

cusute pe-o tunică, îi spusese Regele-de-Dincolo-de-Zid. 
Nu dansează 

pentru aur și nu le pasă cetitluri ai sau dacă ai un colan 
care arată 

rangul tău sau al bunicului tău. Ei urmează forţa. Ei 
urmează un om. 

374 

GEORGE R.R. MARTIN 

Halleck fu urmat de verii lui, apoi de unul dintre stegarii 
Harmei, pe urmă de oamenii care luptaseră cu ea, de cei 
care auziseră povești despre vitejia ei. Bătrâni și tineri, 


luptători în floarea vârstei, răniţi și infirmi, vreo douăzeci de 
sulițașe, până și Copitaţi. 

Dar niciun therm. Magnarul se întoarse și se făcu nevăzut 
în tuneluri, iar oamenii lui înveșmântați în bronz îl urmară 
imediat. 

Când ultimul măr scofâlcit fu împărțit, căruțele erau deja 
încărcate de sălbatici și erau cu șaizeci și trei mai mulţi 
decât dimineaţă, când coloana pornise de la Castelul Negru. 

- Ce-ai să faci cu ei? îl întrebă pe Jon Bowen Marsh, pe 
când se întorceau pe drumul regelui. 

- li antrenez, îi înarmez și îi împart. li trimit acolo unde e 
nevoie. 

La Rondul de Est, la Turnul Umbrei, lcemark, Garda 
Cenușie. Și am de gând să deschid încă trei forturi. 

Lordul Administrator îi aruncă o privire: 

- Și femei? Fraţii noștri nu sunt obișnuiți să aibă femei 
printre ei, lordul meu. Jurămintele lor... vor fi încăierări, 
violuri... 

- Aceste femei au cuțite și știu să le folosească. 

- Dar prima oară când una dintre aceste sulițașe îi taie 
beregata unui frate de-al tău, ce faci atunci? 

- Vom pierde un om, răspunse Jon, dar tocmai am câștigat 
șaizeci și trei. Te pricepi la numărat, lordul meu. Corectează- 
mă, dacă greșesc, dar, după socoteala mea, rămânem cu un 
avantaj de șaizeci și doi. 

Marsh nu era convins. 

- Ai adăugat încă șaizeci și trei de guri, lordul meu... dar 
câţi sunt luptători și de partea cui vor lupta? Dacă la porți 
vor fi Ceilalţi, aproape sigur vor rămâne cu noi, recunosc. 
Dar, dacă Tormund Năpasta Uriașilor și Plângătorul vin 
racnind cu zece mii de ucigași după ei, ce facem atunci? 

- Atunci vom ști. Așa că să speram că nu se ajunge la 
asta. 

TYRION 

In vis i se arătară nobilul său tată și Lordul Giulgiului. 
Visă că erau unul și același, iar când părintele lui l-a 


îmbrățișat cu mâini de piatră 

și s-a aplecat să-i dea un sărut cenușiu, Tyrion s-a trezit 
cu gura uscată, aspră de gustul sângelui, și cu inima 
bubuindu-i în piept. 

- Piticul nostru surd a revenit printre noi, zise Haldon. 

Tyrion își scutură capul, ca să alunge păienjenișul visului. 
Tristețile. 

M-am pierdut în Tristeți. 

- Nu sunt mort. 

- Asta rămâne de văzut. Jumătate-maesterul se 
deasupra lui. 

Raţă, continuă el, fii o pasăre de treabă și fierbe niște 
supă pentru micul nostru prieten, aici de faţă. Trebuie să fie 
hămesit. 

Tyrion văzu că se află pe Sfioasa Fecioară, sub o pătură 
țepoasă care mirosea a oțet. Tristețile au rămas în urmă. A 
fost doar un vis. Se făcea că 

mă înecam. 

- De ce duhnesc a oțet? 

- Lemore te-a spălat cu oţet. Unii spun că ajută la 
prevenirea vărsatului cenușiu. Mă cam îndoiesc de asta, dar 
încercarea nu strică. 

Lemore ţi-a scos apa din plămâni după ce Griff te-a adus 
la suprafaţă. 

Erai rece ca gheaţa și aveai buzele albastre. Yandry zicea 
că ar trebui să te aruncăm înapoi, dar flăcăul i-a interzis să 
facă așa ceva. 

376 

GEORGE R.R. MARTIN 

Prințul. Amintirea îi năvăli în minte: omul de piatră 
încercând să-l prindă cu mâini gri, crăpate, sângele 
șiroindu-i din încheieturile degetelor. Era greu ca un bolovan 
și mă trăgea sub apă. 

- Griff m-a scos la suprafaţă? Trebuie că mă urăște, altfel 
m-ar fi lăsat să mor. Cât timp am dormit? Unde mă aflu? 


înălta 


7 


- In Selhorys. Haldon scoase un cuţitaș din mânecă. Ține, 
spuse el, aruncându-l spre Tyrion pe sub mână. 

Piticul tresări. Cuţitul căzu între picioarele lui și rămase 
înfipt în punte, zbârnâind. 

- Ce-i asta? 

- Scoate-ţi cizmele. Inţeapă-ţi toate degetele de la 
picioare și de la mâini. 

- Sună... dureros. 

- Sper. Dă-i drumul. 

Tyrion își smulse o cizmă, apoi cealaltă, își scoase ciorapii, 
își examină degetele. | se părea că nu arată nici mai bine, 
nici mai rău ca de obicei. înțepă ușor degetul mare. 

- Mai tare, îl îndemnă Haldon Jumătate-maester. 

- Vrei să curgă sânge? 

- Dacă e nevoie. 

- O să am o crustă la fiecare deget. 

- Scopul testului nu e să-ţi numeri degetele. Vreau să te 
văd tresărind. 

Atât timp cât te ustură, ești în siguranţă. Doar dacă nu 
simţi lama cuțitului, ai motive să te temi. 

vărsat cenușiu. Tyrion se strâmbă. înţepă încă un deget, 
înjură 

când o picătură de sânge ţâșni în jurul vârfului ascuţit. 

- A durut. Ești mulțumit? 

- Dansez de bucurie. 

- Picioarele tale miros mai rău ca ale mele, Yollo, zise 
Raţă, aducând o cană cu supă. Griff te-a avertizat să nu 
atingi oamenii de piatră. 

- Da, dara uitat să-i avertizeze pe oamenii de piatră să nu 
mă 

atingă pe mine. 

dansul dragonilor 

377 

- Când înţepi, caută locurile cu piele moartă, gri, și 
unghiile care încep să se înnegrească, îi explică Haldon. 
Dacă vezi asemenea semne, nu sta pe gânduri. Mai bine să- 


ţi pierzi un deget decât tot piciorul. Mai bine un braţ, decât 
să-ți petreci zilele tânguindu-te pe Podul Visurilor. Acum la 
celălalt picior, fii bun. Apoi degetele de la mâini. 

Piticul își încrucișă picioarele pipernicite și începu să 
înţepe celălalt șir de degete. 

- Să-mi înţep și ţeapa? 

- N-o să doară. 

- N-o să te doară pe tine, vrei să spui. Deși aș putea să mi- 
o tai, la cât o folosesc. 

- Ești liber s-o faci. O s-o împăiem și o s-o vindem pe-o 
avere. 

Mădularul unui pitic are puteri magice. 

- Asta le spun tuturor femeilor, de ani buni. Tyrion își 
apăsă 

vârful cuţitului în buricul degetului mare, privi sângele 
adunându-se la suprafaţă și-l supse. Cât mai trebuie să mă 
flagelez? Când te vei convinge că n-am nimic? 

- Sincer? făcu Jumătate-maesterul. Niciodată. Ai înghiţit 
jumătate de râu. Ai putea să te faci gri în orice clipă, 
transformându-te în piatră 

dinspre interior, începând cu inima și plămânii. Dacă e 
pe-așa, degetele de la picioare și baia în oţet nu te vor salva. 
Când termini, hai să 

mănânci niște supă. 

Supa era bună, dar Tyrion observă că Jumătate-maesterul 
păstra distanţa, stând de cealaltă parte a mesei, în timp ce 
mânca. Sfioasa Fecioară fu legată la chei de un pilon ros de 
intemperii, pe malul estic al Rhoynului. La o distanţă de doi 
piloni, un galion volanten de râu evacua soldaţi. La baza 
unui zid de gresie se îngrămădeau prăvălii și dughene. 
Dincolo de el, se zăreau turnurile și domurile orașului, 
înroșite de lumina soarelui la asfinţit. 

nu e un oraș. Selhorys era încă socotit doar un orășel și 
era condus din Vechiul Volantis. Aici nu erau în Westeros. 

378 

GEORGE R.R. MARTIN 


Lemore își făcu apariţia pe punte, cu prinţul după ea. 
Când dădu cu ochii de Tyrion, alergă să-l îmbrăţișeze. 

- Mama e milostivă! Ne-am rugat pentru tine, Hugor. 

TU, cel puțin, 

- N-am sa-ţi fac o vină din asta. 

întâmpinarea pe care i-o făcu Tânărul Griff fu mai puţin 
exuberantă. 

Prinţișorul era într-o dispoziţie proastă, furios că fusese 
obligat să 

rămână pe Sfioasa Fecioară în loc să meargă la mal cu 
Yandry și Ysilla. 

- Nu vrem decât să te protejăm, îi spuse Lemore. 
Vremurile sunt tulburi. 

Haldon Jumătate-maester explică: 

- Pe drumul de la Tristeţi la Selhorys am zărit de trei ori 
călăreţi îndreptându-se spre sud, pe malul estic al râului. 
Dothraki. O dată au fost atât de aproape, încât le-am auzit 
clopoţeii zornăind în cozi, iar uneori, noaptea, focurile lor 
puteau fi zărite dincolo de dealurile dinspre răsărit. Am 
trecut și pe lângă nave de război. Galioane de râu 
volantene, înțesate de soldaţi-sclavi. E limpede, triarhii se 
tem de un atac asupra Selhorysului. 

Tyrion pricepu asta cât se poate de repede. Singur printre 
marile orașe riverane, Selhorys era așezat pe malul estic al 
Rhoynului, fiind astfel mult mai vulnerabil în faţa lorzilor 
călăreţi decât orașele sale surori de pe celălalt mal al râului. 
Oricum, e un trofeu mărunt. Dacă 

aș fi khal, aș simula un atac asupra Selhorysului, aș lăsa 
volantenii să 

sară în apărarea lui, apoi aș lua-o spre sud și aș năvăli în 
forță chiar asupra Volantisului, 

- Știu să mânuiesc o sabie, zise apăsat Tânărul Griff. 

- Până și cel mai viteaz dintre înaintașii tăi își ţinea garda 
aproape, în vremuri de primejdie. 

Lemore își schimbase veșmintele de preoteasă cu un strai 
ce i s-ar fi potrivit mai bine unei neveste sau fiice de 


negustor prosper. Tyrion o cercetă cu atenţie. Dibuise destul 
de ușor adevărul din spatele părului vopsit în albastru al lui 
Griff și al Tânărului Griff, iar Yandry 

dansul dragonilor 

379 

și Ysilla păreau a fi mai mult decât susțineau, în timp ce 
Raţă era întru câtva mai puţin. Lemore, însă... Cine e, de 
fapt? Ce caută aici? Nu aur, aș zice. Care e miza pentru ea? 
A fost vreodată o septă adevărată? 

Haldon remarcă și el schimbarea de vestimentaţie. 

- Ce să înțelegem din această subită lepădare de 
credinţă? Te preferam în hainele tale de septă, Lemore. 

- Eu o preferam goală, remarcă Tyrion. 

Lemore îi aruncă o privire plină de reproș. 

- Asta pentru că ai un suflet păcătos. Veșmintele de septă 
strigă în gura mare despre Westerns și ar putea să atragă 
asupra noastră priviri nedorite. Lemore i se adresă din nou 
Prințului Aegon: Nu ești singurul care trebuie neaparat să se 
ascundă. 

Flăcăul nu părea să se fi resemnat. Prințul perfect, dar, 
totuși, încă 

doar un băiețandru, fără pic de cunoaștere a lumii și a 
suferințelor ei. 

- Prinţe Aegon, zise Tyrion, dacă tot suntem captivi 
amândoi pe această barcă, poate că mă vei onora cu un joc 
de cyvasse, ca să ne mai omorâm timpul. 

Prinţul îl privi circumspect. 

- M-am săturat de cyvasse. 

- Te-ai săturat să pierzi în faţa unui pitic, vrei să spui? 

Asta zgândări orgoliul flăcăului, întocmai cum anticipase 
Tyrion. 

- Du-te și adu tabla și piesele. De data asta am de gând 
să te zdrobesc. 

Jucară pe punte, stând cu picioarele încrucișate în spatele 
cabinei. 


Tânărul Griff își aranjă armata pentru atac, cu dragonul, 
elefanții și calul de război în prima linie. O formatie de om 
tânăr, pe cât de curajoasă 

pe atât de nesăbuită. Riscă totul pentru o victorie rapidă. 
11 lăsă pe prinţ 

să facă prima mutare. Haldon stătea în spatele lor, 
urmărind jocul. 

Când prinţul întinse mâna după dragonul lui, Tyrion își 
drese glasul: 

- N-aș face asta în locul tău. E o greșeală să-ţi scoţi 
dragonul la atac atât de repede. Tyrion afișă un zâmbet 
nevinovat: Tatăl tău cunoștea pericolele  cutezanţei 
nemăsurate. 

- L-ai cunoscut pe tatăl meu adevărat? 

380 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ei, bine, l-am văzut de două-trei ori, dar aveam doar 
zece ani când l-a omorât Robert și tatăl meu mă ţinea 
ascuns sub o stâncă. Nu. 

Nu pot susţine că l-am cunoscut pe Prinţul Rhaegar. Nu 
așa cum l-a cunoscut pretinsul tău tată. Lordul Connington a 
fost cel mai drag prieten al prinţului, nu-i așa? 

Tânărul Griff își dădu la o parte din ochi o șuviţă de păr 
albastru. 

- Au fost amândoi scutieri la Debarcaderul Regelui. 

- Un prieten de nădejde, al nostru Lord Connington. 
Trebuie să 

fie, dacă s-a înverșunat să rămână atât de loial nepotului 
unui rege care i-a luat pământurile și titlurile și l-a trimis în 
exil. Mare păcat. 

Altminteri, bunul prieten al Prințului Rhaegar ar fi putut 
interveni când tatăl meu a prădat Debarcaderul Regelui și 
nepreţuitul băieţel al Prințului Rhaegar nu s-ar mai fi ales cu 
țeasta regală strivită de-un zid. 

Băiatul se îmbujoră. 


- N-am fost eu, ţi-am spus. A fost fiul unui tăbăcar din 
Cotul Scursorii, a cărui mamă a murit născându-l. Tatăl lui i 
l-a vândut Lordului Varys pentru un urcior de vin auriu de 
Arbor. Alţi fii mai avea, dar auriu de Arbor nu mai gustase 
până atunci. Varys i l-a dat nobilei mele mame pe băiatul de 
la Cotul Scursorii și m-a luat pe mine. 

- Da. Tyrion mută elefanții. Și când prinţul scursorii a 
murit convenabil, eunucul te-a dus pe furiș peste marea 
îngustă, la grăsanul lui prieten, negustorul de brânză, care 
te-a ascuns pe o barcă și ţi-a gasit un lord exilat dispus să 
joace rolul de tată. E o poveste superbă și cântăreții vor face 
mare caz de fuga ta, după ce vei ocupa Tronul de Fier... 
presupunând că frumoasa noastră Daenerys te va lua de 
consort. 

- Mă va lua. Trebuie. 

- Trebuie? Tyrion ţâţâi. Ăsta nu-i un cuvânt pe placul 
reginelor. 

Ești prinţul ei perfect, de acord, sclipitor, viteaz și chipeș, 
așa cum ar visa orice fecioară. Insă Daenerys Targaryen nu e 
fecioară. E văduva unui Khal/ dothraki, mama dragonilor și 
cotropitoare a orașelor, Aegon Cuceritorul în trup de femeie. 
S-ar putea să nu se dovedească 

atât de dispusă precum îţi dorești. 

dansul dragonilor 

381 

- Va fi dispusă. Prinţul Aegon părea șocat. Era limpede că 
nu luase până atunci în calcul posibilitatea ca aleasa lui să-l 
refuze. N-o cunoști. 

Prințul își luă de pe tablă calul de război și îl așeză cu o 
bufnitură. 

Tyrion ridică din umeri. 

- Știu că și-a petrecut copilăria în exil, sărăcită, trăind din 
visuri și urzeli, fugind dintr-un oraș în altul, mereu 
temătoare, niciodată în siguranţă, fără prieteni, doar cu un 
frate care, după cum se spune, era pe jumătate nebun... un 
frate care i-a vândut fecioria dothrakilor, în schimbul unei 


promise oștiri. Ştiu că dragonii ei au prins viaţă undeva pe 
câmp și ea la fel. Știu că e mândră. Cum să nu fie? Ce 
altceva i-a mai rămas decât mândria? Știu că e puternică. Și 
cum să nu fie? Dothrakii disprețuiesc slăbiciunea. Dacă 
Daenerys ar fi fost slabă, ar fi pierit împreună cu Viserys. 
Știu că e aprigă. Astapor, Yunkai și Meereen sunt suficiente 
dovezi. A traversat câmpurile și pustiul roșu, a supraviețuit 
asasinilor și conspiraţiilor și cumplitelor vrăjitorii, și-a jelit 
fratele, soțul și fiul, a zdrobit orașele de sclavi sub sandalele- 
i graţioase. Așadar, cum crezi că va reacţiona această regină 
când îţi vei face apariţia cu mâna întinsă, zicând: „Bună 
dimineaţa, mătușică. Sunt nepotul tău, Aegon, înviat din 
morţi. Am stat ascuns pe-o barcă toată viaţa, dar acum mi- 
am spălat vopseaua albastră din păr și aș dori un dragon... și 
- O, oare am menţionat asta? - sunt mai îndreptăţit să ocup 
Tronul de Fier decât tine/ 

Gura lui Aemon se strâmbă de furie. 

- N-am să mă duc la matușa mea ca un cerșetor. Am să 
merg la ea ca o rudă, cu o oaste. 

- O oaste mică. Așa, asta l-a înfuriat teribil. Piticul nu 
putea să nu se gândească la Joffrey. Am darul de-a înfuria 
prinții. Regina Daenerys are o oaste mare, și nu datorită ţie. 
Tyrion mută pe tabla de joc arbaletele. 

- Poţi să spui ce vrei. Va fi mireasa mea. Lordul 
Connington se va ocupa de asta. Am încredere în el de parcă 
am fi de-un sânge. 

- Poate că ar trebui să fii tu bufonul în locul meu. Wu te 
încrede în nimeni, prinţul meu. Nici în maesterul tău fără 
colan ori în falsul tău 

382 

GEORGE R.R. MARTIN 

tată, nici în viteazul Raţă ori în încântătoarea Lemore, nici 
în ceilalți minunaţi prieteni care te-au crescut de mic. Mai 
ales nu te încrede în negustorul de brânză, nici în Păianjen și 
nici în această micuță regină-dragon cu care intenţionezi să 
te însori. E-adevărat, toată această neîncredere o să-ţi cadă 


greu la stomac și-o să-ţi provoace insomnii, dar mai bine 
asta decât somnul etern. Piticul își împinse dragonul negru 
peste un șir de munţi. Dar ce știu eu? Pretinsul tău tată e un 
mare lord, iar eu doar o maimuţica de om. Totuși, eu aș 
proceda cu totul altfel. 

Asta stârni interesul băiatului: 

- Cum altfel? 

- Dacă aș fi în locul tău? Aș merge spre vest și nu spre est. 
AȘ 

acosta la Dome și mi-aș înălța flamurile. Cele Șapte 
Regate pot fi cucerite acum mai ușor decât oricând. Pe 
Tronul de Fier stă un copil. 

Nordul e în haos, ţinuturile riverane sunt devastate, un 
rebel stăpânește peste Capătul Furtunii și Piatra Dragonului. 
Când va veni iarna, ţinutul va pieri de foame. Și cine rămâne 
să se descurce cu toate astea, cine-l conduce pe micul rege, 
cine conduce Cele Șapte Regate? 

Păi, scumpa mea surioară. Nu mai e altcineva. Fratele 
meu, Jaime, e însetat de luptă, nu de putere. A fugit din faţa 
oricărei șanse pe care a avut-o să domnească. Unchiul meu 
Kevan ar fi un regent acceptabil, dacă l-ar împinge cineva de 
la spate, dar nu va face niciodată o mișcare din proprie 
iniţiativa. Zeii l-au facut să fie slugă, nu conducător. 

bine, zeii și nobilul meu tată. Mace Tyrell ar înhăţa 
sceptrul bucuros, dar rudele mele nu se vor da la o parte ca 
să i-l lase lui. lar pe Stannis îl urăște toată lumea. Așadar, 
cine rămâne? Păi, doar Cersei. 

Westerosul e sfâșiat și însângerat și nu mă îndoiesc că, 
exact în clipa asta, sora mea îi oblojește rănile... cu sare. 
Cersei e blândă ca Regele Maegor, altruistă ca Aegon cel 
Netrebnic și înțeleaptă ca Aerys Nebunul. Nu uită niciodată 
o ofensă, reală sau imaginară. Cersei ia prudenţa drept 
lașitate și diferenţa de opinii drept sfidare. Și este lacomă. 
Lacomă de putere, de onoruri, de iubire. Domnia lui Tommen 
se sprijină pe toate alianțele construite cu atâta grijă de 
nobilul meu 


dansul dragonilor 

383 

tată, dar în curând Cersei le va distruge. Debarcă și 
înalţă-ți flamurile și oamenii se vor strânge ciopor să-ţi 
susțină cauza. Lorzi mari și mici. 

Și oameni de rând. Dar nu zăbovi prea mult, prinţul meu. 
Momentul favorabil nu va dura o veșnicie. Valul ce te ridică 
acum se va retrage curând. Să te asiguri că ajungi în 
Westeros înainte ca sora mea să cadă 

și un altul mai competent să-i ia locul. 

- Dar, zise Prinţul Aegon, fără Daenerys și dragonii ei, 
cum pot spera să biruiesc? 

-Nu trebuie să biruiești, îi răspunse Tyrion. Trebuie doar 
să-ți înalţi flamurile, să-ţi aduni susținătorii și să rămâi pe 
poziţie până când sosește Daenerys să-și unească forţele cu 
ale tale. 

- Ai spus că s-ar putea să nu mă accepte. 

- Poate că am exagerat. S-ar putea să i se facă milă de 
tine când vei veni cerșindu-i mâna. Piticul ridică din umeri. 
Vrei ca tronul tău să 

depindă de toanele unei femei? Dacă, însă, te duci la 
Westeros... ah, atunci vei fi un rebel, nu un cerșetor. 
îndrăzneț, cutezător, un adevărat vlăstar al Casei Targaryen, 
pășind pe urmele lui Aegon Cuceritorul. 

Un dragon. Ți-am spus, o cunosc pe mica noastră regină. 
Să audă 

numai că fiul ucis al fratelui ei Rhaegar e încă în viaţă, că 
acest flăcău viteaz a înălţat din nou în Westeros flamura- 
dragon a strămoșilor ei, că poartă un război disperat ca să-și 
razbune tatăl și ca să revendice Tronul de Fier pentru Casa 
Targaryen, încolţit din toate părţile... și va zbura să ţi se 
alăture, iute ca vântul și ca gândul. Ești ultimul din linia ei, 
iar această Mamă a Dragonilor, această Dezrobitoare, este, 
mai presus de toate, o sa/vatoare. Fata care a preferat să 
înece în sânge orașele stăpânilor de sclavi decât să lase în 
lanţuri niște străini n-ar putea să-l abandoneze pe fiul 


propriului ei frate aflat în pericol. lar când va ajunge la 
Westeros și te va întâlni pentru prima oară, vă veţi afla faţă- 
n faţă ca egali, bărbat și femeie, nu ca regină și jălbaș. Cum 
să 

nu te iubească atunci, te întreb? Zâmbind, Tyrion înhăţă 
dragonul și îl purtă în zbor peste tabla de joc. Sper că 
înălţimea Ta mă va ierta. 

Regele ţi-e încolţit. Moarte în patru mutări. 

384 

GEORGE R.R. MARTIN 

Prinţul se holbă la tabla de joc. 

- Dragonul meu... 

- „e prea departe ca să te salveze. Ar fi trebuit să-l muţi 
în centrul bătăliei. 

- Dar ai spus... 

- Am minţit. Să nu te încrezi în nimeni. Şi ţine-ţi dragonul 
aproape. 

Tânărul Griff sări în picioare și răsturnă tabla. Piesele de 
cyvasse zburară în toate direcţiile, săltând și rostogolindu-se 
pe puntea Sfioasei Fecioare. 

- Ridică-le! porunci băiatul. 

Ar putea fi un Targaryen, până la urmă. 

- Dacă dorești, înălţimea Ta. 

Tyrion se lăsă în patru labe și începu să se târască pe 
punte, adunând piese. 

Aproape se înserase când Yandry și Ysilla se întoarseră la 
Sfioasa Fecioară. Un hamal venea grăbit în urma lor, 
împingând o roabă 

încărcată cu provizii: sare și făină, unt proaspăt, bucăţi de 
slânină 

înfășurate în pânză, saci de portocale, mere și pere. 
Yandri avea un poloboc de vin pe-un umăr, în timp ce Ysilla 
avea atârnată o știucă 

peste al ei. Peștele era la fel de mare ca Tyrion. 

Când îl văzu pe pitic stând în capătul pasarelei, Ysilla se 
opri atât de brusc, încât Yandry se ciocni de ea și știuca fu 


cât pe-aci să-i alunece de pe umăr înapoi în râu. Raţă o ajută 
să salveze peștele. Ysilla se holbă la Tyrion și facu un anume 
gest cu trei degete. Un semn care să alunge răul 

- Lasă-mă să te ajut cu peștele, îi spuse Tyrion lui Raţă. 

- Nu! se repezi Ysilla. Stai la o parte. Nu atinge nicio 
mâncare în afară de cea pe care o mănânci tu. 

Piticul ridică mâinile: 

- Cum poruncești. 

Yandry trânti polobocul de vin pe punte. 

- Unde-i Griff? îl întrebă el pe Haldon. 

- Doarme. 

dansul dragonilor 

385 

- Atunci trezește-l. Avem vești pe care ar fi bine să le 
audă. Numele reginei e pe buzele tuturor în Selhorys. Se 
spune că stă încă în Meereen, aflată la mare ananghie. Dacă 
vorbele din piaţă pot fi crezute, Vechiul Volantis se va 
alătura curând războiului împotriva ei. 

Haldon își ţuguie buzele. 

- Vorbele negustorilor de pește nu sunt demne de crezare. 
Totuși, bănuiesc că Griff va dori să audă. Știi cume el. 

Jumătate-maesterul cobori sub punte. 

Fata n-apormit spre vest. Fără îndoială, avea motive 
întemeiate. Intre Meereen și Volantis se întindeau trei mii de 
kilometri de deșerturi, munţi, mlaștini și ruine, la care se 
adăuga Mantarys, cu reputaţia lui sinistră. Un oraș de 
monștri, așa se spune, dar dacă mărșăluiește pe uscat, 
unde altundeva să caute mâncare și apă? Pe mare ar ajunge 
mai repede, dar dacă n-are corăbii... 

Când Griff își făcu apariţia pe punte, știuca sfârâia 
deasupra unui manga! și Ysilla storcea o lămâie peste ea. 
Mercenarul purta armură și mantie din blană de lup, mănuși 
moi, pantaloni negri de lână. Dacă era, cumva, surprins să-l 
vadă treaz pe Tyrion, nimic pe chipul lui nu era diferit de 
obișnuita-i căutătură încruntată. 11 conduse pe Yandry 
lângă 


cârmă, unde vorbiră cu glas scăzut, prea încet pentru ca 
piticul să audă. 

In cele din urmă, Griff îi făcu semn lui Haldon. 

- Trebuie să știm adevărul despre aceste zvonuri. Du-te pe 
țărm și află ce poţi. Qavo va ști, dacă-l găsești. încearcă la 
Riveranul și la Masa Pictată. Celelalte locuri ale lui le 
cunoști. 

- Da. Am să-l iau și pe pitic. Patru urechi aud mai bine 
decât două. 

Și știi cât de înnebunit e Qavo după cyvasse. 

- Cum dorești. Intoarceţi-vă înainte de răsăritul soarelui. 
Dacă, din orice motiv, veți întârzia, căutaţi să ajungeţi la 
Compania de Aur. 

Meșter la vorbă ca un lord. Tyiron își păstră gândul pentru 
sine. 

Haldon îmbrăcă o mantie cu glugă, iar Tyrion își lepădă 
hainele pestriţe, înlocuindu-le cu unele mohorâte, cenușii. 
Griff le dădu fiecăruia o pungă de arginţi din cufărul lui 
Iilyrio. 

386 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ca să dezlege limbile. 

Amurgul lăsa loc întunericului, pe când înaintau pe malul 
râului. 

Unele dintre vasele pe lângă care treceau păreau 
părăsite, cu pasarelele ridicate. Altele mișunau de oameni 
înarmaţi, care-i priveau cu suspiciune. La baza zidurilor 
orașului, deasupra dughenelor, fuseseră aprinse lămpașe de 
pergament ce proiectau oaze de lumini colorate pe cărarea 
pietruită. Tyrion privi cum faţa lui Haldon devine verde, apoi 
roșie, pe urmă violet. Dincolo de cacofonia de limbi 
necunoscute, auzi o muzică 

stranie revărsându-se de undeva de sus, un sunet subţire 
de flaut, însoțit de tobe. Un câine lătra în spatele lor. 

lar târfele erau afară. Pe râu sau pe mare, un port era un 
port și oriunde găseai marinari, găseai și târfe. La asta se 


referea tatăl meu? 

Acolo se duc târfele, pe mare? 

Tăârfele din Lannisport și Debarcaderul Regelui erau femei 
libere. 

Suratele lor din Selhorys erau sclave, purtând semnul 
robiei sub forma unor lacrimi tatuate sub ochiul drept. 
Bătrâne ca păcatul și de două ori mai urâte, cu toatele. Asta 
era aproape suficient ca să lecuiască 

un bărbat de desfrâu. In timp ce trecea cu pasu-i legănat, 
Tyrion le simţea ochii urmaărindu-i, le auzea șușotind și 
chicotind pe după 

mâini. Ai crede că n-au mai văzut în viața lor un pitic. 

O formaţie de lăncieri volanteni stătea de strajă la poarta 
râului. 

Lumina torţelor scânteia pe ghearele de oțel care se 
înălțau din mănușile lor. Coifurile pe care le purtau erau 
măști de tigru, iar feţele de dedesubt aveau tatuate dungi 
verzi pe ambii obraji. Tyrion știa că soldaţii-sclavi din 
Volantis erau foarte mândri de dungile lor de tigru. Oare 
tânjesc după libertate? se întrebă el. Ce-ar face dacă 
această regină-copilă le-ar acorda-o? Ce sunt ei, dacă nu 
tigri? Ce sunt eu, dacă nu leu? 

Unul dintre tigri îl zări pe pitic și le spuse celorlalţi ceva 
care îi făcu să râdă. Când ajunseră la poartă, acesta își 
scoase mănușa-armură și mănușa de lână de dedesubt, îl luă 
pe după gât pe pitic și îl frecă pe creștet. 

Tyrion era prea uluit ca să protesteze. Totul se isprăvi într- 
o secundă. 

- A avut vreun motiv să facă asta? îl întrebă el pe 
Jumătate-maester. 

dansul dragonilor 

387 

- Cică aduce noroc să freci capul unui pitic, îi explică 
Haldon, după un schimb de replici cu străjerul, pe limba lui. 

Tyrion se forţă să-i zâmbească omului. 


- Spune-i că ai și mai mult noroc dacă sugi mădularul 
unui pitic. 

- Mai bine nu. Se știe că tigrii au dinţi ascuţiţi. 

Un alt străjer le făcu semn să treacă de poartă, fluturând 
nerăbdător o torţă înspre ei. Haldon Jumătate-maester 
pătrunse între zidurile Selhorysului, urmat îndeaproape de 
pasul legânat și prudent al lui Tyrion. 

O piaţă mare se deschise în faţa lor. Chiar și la această 
oră târzie, era înțesată, zgomotoasă și scăldată în lumină. Pe 
la hanuri și casele plăcerilor, lămpașele atârnau de lanţuri, 
deasupra ușilor, dar între porţi acestea erau făcute din sticlă 
colorată, nu din pergament. La dreapta lor, un foc ardea în 
fața unui templu de piatră roșie. Un preot în veșminte 
stacojii stătea în balcon, predicând unui grup mic de oameni 
adunat în jurul flăcărilor. 

Prin alte părţi, câţiva drumeţi jucau cyvasse în faţa unui 
han, soldaţi beţi intrau și ieșeau dintr-un loc care era, 
evident, un bordel, o femeie bătea un catâr lângă un grajd. 
Un car cu două roţi trecu, huruind, pe lângă ei, tras de un 
elefant alb pitic. Este o altă lume, gândi Tyrion, dar nu atât 
de diferită de lumea pe care o cunosc eu. 

Piaţa era dominată de o statuie de marmură albă care 
înfățișa un bărbat fără cap, într-o armură din cale-afară de 
împodobită, călare pe un cal de război, în găteli pe măsură. 

- Cine-ar putea să fie? întrebă Tyrion. 

- Triarhul Horonno. Un erou volanten din Veacul Sângelui. 
A fost reales ca triarh în fiecare an, vreme de patru decenii, 
până când s-a plictisit de alegeri și s-a declarat triarh pe 
viață. Volantenii nu s-au amuzat. A fost condamnat la 
moarte curând după aceea. Legat între doi elefanţi și 
sfârtecat în două. 

- Se pare că statuii sale îi lipsește capul. 

- A fost tigru. Când au venit elefanții la putere, adepţii lor 
s-au  dezlănţuit, decapitând statuile celor pe care-i 
considerau vinovați pentru toate razboaiele și toate morțile. 
Dar asta a fost în altă epocă, 


388 

GEORGE R.R. MARTIN 

adăugă Haldon, ridicând din umeri. Haide, mai bine am 
asculta ce spune preotul. Jur că am auzit numele Daenerys. 

Traversară piaţa și se alăturară grupului ce sporea în faţa 
templului roșu. înconjurat de localnicii înalţi, piticului îi era 
greu să vadă altceva decât fesele lor. Auzea aproape fiecare 
cuvânt pe care îl rostea preotul, dar asta nu însemna că le și 
înţelegea. 

- Pricepi ce spune? îl întrebă pe Haldon în Limba Comună. 

- Aș înțelege, dacă nu mi-ar ţiui un pitic în ureche. 

- Eu nu fiui. 

Tyrion își încrucișă braţele și privi în spatele lui, studiind 
chipurile bărbaţilor și femeilor care se opriseră să asculte. 
Oriunde se întorcea, vedea tatuaje. Sc/avi. Patru din cinci 
sunt sclavi. 

- Preotul îi îndeamnă pe volanteni să meargă la război, îi 
explică Ju-mătate-maesterul, dar de partea cauzei drepte, ca 
oșteni ai Stăpânului Luminii, R'hllor, cel care a făurit soarele 
și stelele și care duce o luptă eternă 

împotriva întunericului. Nyessos și Malaquo au întors 
spatele luminii, spune el, căci inimile lor sunt întunecate de 
harpiile de la răsărit. Spune... 

- Dragoni. Cuvântul ăsta îl înțeleg. Spune dragoni. 

- Da. Dragonii au venit s-o ducă spre glorie. 

- Adică pe Daenerys? 

Haldon încuviință. 

- Benerro a trimis vorbă din Volantis. Venirea ei este 
împlinirea unei profeţii străvechi. Din fum și sare s-a născut, 
să înnoiască lumea. 

E Azor Ahai reîntors... iar triumful ei asupra întunericului 
va aduce o vară fără de sfârșit... moartea însăși va pleca 
genunchiul și toţi cei care vor muri luptând pentru cauza ei 
vor renaște... 

- Trebuie să renasc în același trup? întrebă Tyrion. 
Mulțimea era tot mai numeroasă. Simţea cum îi împresoară. 


Cine este Benerro? 

Haldon ridică o sprânceană. 

- Marele Preot al templului roșu din Volantis. Flacăra 
Adevărului, Lumina înțelepciunii, întâiul  Slujitor al 
Stăpânului Luminii, Sclav al lui R'hllor. 

dansul dragonilor 

389 

Singurul preot roșu pe care îl cunoscuse vreodată Tyrion 
era Thoros din Myr, trupeșul, jovialul fanfaron beţivan, care 
tândălise la Curtea lui Robert, îngurgitând cele mai bune 
vinuri vechi ale regelui și oţelindu-și sabia pentru dueluri. 

- Dă-mi preoţi grași, corupți și cinici, îi spuse Tyrion lui 
Haldon. 

Unii cărora le place să stea pe perne moi de satin, să 
ciugulească 

dulciuri și să ademenească băieţandri. Preoţii care cred în 
zei sunt cei care fac necazuri. 

- Poate că putem folosi aceste necazuri în avantajul 
nostru. Știu unde putem găsi răspunsuri. 

Haldon îl conduse pe lângă eroii fără cap, către hanul 
mare de piatră care dădea înspre piaţă. Cochilia crestată a 
unei imense țestoase atârna deasupra porții, pictată în culori 
țipătoare. In interior, zeci de lumânări roșietice ardeau ca 
niște stele îndepărtate. Aerul era înmiresmat de carnea 
friptă și de mirodenii și o copilă sclavă, cu o ţestoasă 

tatuată pe un obraz, turna în cupe vin verzui. 

Haldon se opri în pragul ușii. 

- Uite acolo. Cei doi. 

In alcov, doi bărbaţi ședeau aplecaţi asupra unei mese de 
piatră 

pentru cywsse, privindu-și piesele cu ochii mijiţi, la 
lumina unei lumânări roșii. Unul era sfrijit și palid, cu părul 
negru, rar și un nas ascuţit ca o sabie. Celălalt era lat în 
spate și pântecos, cu o gușă revărsată, în inele, peste guler. 
Niciunul nu se osteni să ridice privirea de la joc, până când 
Haldon nu-și trase un scaun între ei și spuse: 


- Piticul meu joacă mai bine cyvasse decăt voi doi la un 
loc. 

Bărbatul mai voinic ridică ochii, privindu-i scârbit pe 
intruși, și zise ceva în limba Vechiului Volantis, prea repede 
pentru ca Tyrion să-l poată înțelege. Cel slab se lăsă pe 
spătarul scaunului. 

- E de vânzare? întrebă el, în Limba Comună a 
Westerosului. 

Menajeria triarhului are nevoie de un pitic care joacă 
Cyvasse. 

- Yollo nu e sclav. 

- Ce păcat! 

390 

GEORGE R.R. MARTIN 

Barbatul cel slab mută un elefant de onix. In faţa lui, la 
masa de cyvasse, cel din spatele armatei de alabastru își 
tuguie buzele dezaprobator, după 

care își mută calul de război. 

- O greșeală grosolană, remarcă Tyrion. Trebuia să-și joace 
și el rolul. 


- întocmai, zise sfrijitul. 

Răspunse cu mutarea propriului cal de război. 

Urmă o furtună de mișcări iuți, până când, în cele din 
urmă, bărbatul slab zâmbi și anunţă: 

- Mort, prietene. 

Voinicul privi încruntat tabla de joc, apoi se ridică și 
mârâi ceva pe limba lui. Adversarul său râse. 

- Haide, acum. Piticul nu duhnește chiar așa de rău.li 
făcu semn lui Tyrion să se așeze pe scaunul gol: Sus, 
omulețule. Pune-ţi argintul pe masă și vom vedea cât de 
bine te pricepi la joc. 

Care joc? ar fi putut întreba Tyrion. Se cocoţă pe scaun. 

- Joc mai bine cu burta plină și o cupă de vin în mână. 

Sfrijitul se întoarse, amabil, și îi strigă unei sclave să le 
aducă 

mâncare și băutură. 

- Nobilul Qavo Nogarys este vămuitorul de-aici, din 
Selhorys, spuse Haldon. Nu l-am învins niciodată la cyvasse. 

Tyrion pricepu imediat. 

- Poate că eu voi fi mai norocos. 

își deschise punga și stivui monede de argint lângă tabla 
de joc, una peste alta, până când, în sfârșit, Qavo zâmbi. 

In timp ce fiecare își așeza piesele în spatele paravanului 
de cyvasse, Haldon zise: 

- Ce se mai aude din josul râului? Va fi război? 

Qavo ridică din umeri. 

- Yunkaii așa ar vrea. își spun înţelepţii Stăpâni. Despre 
înţeleg ciunea lor nu pot vorbi, dar șiretenia nu le lipsește. 
Mesagerul lor a venit la noi cu un cufăr de aur și nestemate 
și două sute de sclavi, fete 

dansul dragonilor 

391 


nubile și băieţi cu pielea netedă, experimentați în arta 
celor șapte suspine. Am auzit că ospețele lui sunt 
memorabile și punga generoasă. 

- Yunkaii v-au cumpărat triarhii? 

- Doar pe Nyessos. Qavo îndepărtă paravanul și examină 
amplasarea oștirii lui Tyrion. O fi Malaquo bătrân și știrb, dar 
tot tigru rămâne și Doniphos nu va reveni ca triarh. Orașul e 
însetat de război. 

- De ce? întrebă Tyrion. Meereen e hăt, departe, dincolo 
de mare. 

Cum a jignit această dulce copilă Vechiul Volantis? 

- Dulce? Qavo izbucni în râs. Dacă doar jumătate dintre 
poveștile care vin dinspre Golful Sclavilor sunt adevărate, 
această copilă este un monstru. Se zice că e însetată de 
sânge, că toţi cei ce ridică glasul împotriva ei sunt înfipţi în 
tțepe și lăsaţi să moară încet. Se spune că eo vrăjitoare care- 
și hrănește dragonii cu carnea pruncilor abia născuţi, o 
sperjură care batjocorește zeii, încalcă armistiţii, ameninţă 
solii și le caută pricină celor care au slujit-o cu credinţă. Se 
spune că are o poftă 

trupească insaţiabilă, că se împreunează cu bărbaţi, 
femei, eunuci, chiar și cu câini și copii, și că e vai de cel care 
nu reușește s-o mulțumească. 

Iși dăruiește trupul bărbaţilor ca să le înrobească 
sufletele. 

O, bine, gândi Tyrion. Dacă-mi dăruiește trupul, n-are 
decât să-mi ia sufletul, așa mic și pricăjit cum e, 

- Se spune, replică Haldon. Spun stăpânii de sclavi, vrei 
să zici, exilaţii pe care i-a alungat din Astapor și din 
Meereen. Pure calomnii. 

- Cele mai bune calomnii au o fărâmă de adevăr, sugeră 
Qavo, dar păcatul adevărat al fetei nu poate fi tăgăduit. 
Această copilă arogantă și-a asumat misiunea de a zdrobi 
negoțul cu sclavi, dar el nu s-a limitat niciodată la Golful 
Sclavilor. El a făcut parte din marea negoțului care s-a întins 
în întreaga lume, și regina-dragon a aruncat o umbră asupra 


apei. In spatele Zidului Negru, lorzii străvechiului sânge nu- 
și găsesc somnul, ascultând cum robii din bucătăriile lor își 
ascut cuţitele lungi. 

Sclavii ne hrănesc, ne curăţă străzile, ne învaţă copiii. Ne 
păzesc zidurile, trag la galerele noastre, luptă în bătăliile 
noastre. lar acum, când ei privesc spre est, văd această 
tânără regină strălucind în depărtare, 

392 

GEORGE R.R. MARTIN 

această eliberatoare. Vechiul Sânge nu poate să îngăduie 
asta. Oamenii săraci o urăsc și ei. Până și cel mai netrebnic 
cerșetor e mai presus de un sclav. Regina-dragon vrea să-i 
răpească o asemenea consolare. 

Tyrion înaintă cu sulițașii. In replică, Qovo mută calul 
ușor. Tyrion își deplasă arbaletiștii cu un careu mai sus și 
spuse: 

- Preotul roșu de afară părea să creadă că Volantisul ar 
trebui să 

lupte de partea acestei regine de argint, nu împotriva ei. 

- Preoţii roșii ar fi mai înţelepţi dacă ar tăcea, zise Qavo 
Nogarys. Au fost deja încăierări între adepţii lor și cei care 
venerează alţi zei. Vorbăria lui Benerro nu va face decât să 
atragă mânia sălbaticilor asupra lui. 

- Ce vorbărie? întrebă piticul, jucându-se cu pionul. 

Volantenul flutură o mână. 

- In Volantis, mii de sclavi și oameni eliberaţi se 
îngrămădesc în piaţa templului în fiecare seară, să-l audă 
pe Benerro ţipând despre stele însângerate și o sabie de foc 
care va purifica lumea. Susţine, în predicile lui, că Volantisul 
va arde negreșit dacă triarhii vor ridica armele împotriva 
reginei argintii. 

- Asta e o profeție pe care până și eu aș putea s-o fac. Ah, 
cina. 

Cina era un platou cu friptură de capră servită pe un pat 
de felii de ceapă. Carnea era savuroasă și aromată, rumenită 
la suprafaţă și roșie, suculentă, în interior. Tyrion luă o 


bucată. Era fierbinte de-i ardea degetele, dar atât de bună, 
încât nu se putu abţine să nu întindă mâna după 

încă o halcă. O udă cu licoarea volantenă verzuie, licoare 
asemănătoare cu vinul pe care o băuse de-o veșnicie. 

- Foarte bun, spuse el, ridicându-și dragonul. Cea mai 
puternică 

piesă din joc, anunţă el, înlăturând unul dintre elefanții 
lui Qavo. lar Daenerys Targaryen are trei, se spune. 

- Trei, îl aprobă Qavo, împotriva unor dușmani de trei ori 
câte trei mii. Grazdan mo Eraz n-a fost singurul sol trimis din 
Orașul Galben. 

Când înțelepţii Stăpâni vor porni împotriva Meereenului, 
legiunile Noului Ghis vor lupta alături de ei. Tolosii, elyrienii. 
Chiar și dothrakii. 

- Aveţi dothraki în faţa porților, spuse Haldon. 

dansul dragonilor 

393 

- Khal Pono. Qavo flutură nepăsător o mână albă. Lorzii 
călăreţi vin, noi le dăm daruri și pleacă. Iși mută din nou 
catapulta, închise palma în jurul dragonului de alabastru al 
lui Tyrion și îl îndepărtă de pe tablă. 

Restul fu măcel, deși piticul mai rezistă încă vreo zece 
mutări. 

- A sosit timpul lacrimilor amare, zise, în cele din urmă 
Qavo, ridicând în căușul palmei mormanul de arginţi. încă 
un joc? 

- Nu-i nevoie, răspunse Haldon. Piticul meu și-a luat 
porţia de umilinţă. Cred că cel mai bine e să ne întoarcem la 
barca noastră. 

Afară, în piaţă, focul încă ardea, dar preotul plecase și 
mulțimea se împrăștiase de mult. Flăcările unor lumânări 
pâlpâiau dinspre ferestrele bordelului. Din interior răzbăteau 
râsete de femei. 

- E încă devreme, zise Tyrion. Poate Qavo nu ne-a spus 
tot. lar târfele aud vrute și nevrute de la bărbaţii pe care-i 
desfată. 


- Ai nevoie într-atât de-o femeie, Yollo? 

- Omul se mai satură să nu aibă altă mângâiere decât 
propriile degete. 

Poate că Selhorys e locul în care se duc târfele. Poate că 
Tysha e acolo, înăuntru, chiar acum, cu lacrimi tatuate pe 
obraz. Era să mă înec. Un bărbat are nevoie de o femeie, 
după o asemenea experienţă. In plus, trebuie să 

mă asigur că ţepușa nu mi s-a împietrit. 

Jumătate-maesterul râse. 

- Am să te aștept în taverna de lângă poartă. Nu zăbovi 
prea mult. 

- O, nu te teme în privinţa asta. Majoritatea femeilor 
preferă să 

termine cu mine cât mai repede. 

Bordelul era unul modest în comparaţie cu cele pe care 
piticul le frecventa în Lannisport și Debarcaderul Regelui. 
Proprietarul nu părea să vorbească altă limbă în afară de 
volantenă, dar înțelegea foarte bine zornăitul argintului și îl 
conduse pe Tyrion, printr-o galerie acoperită, într-o sală 
lungă care mirosea a tămâie, unde patru sclave plictisite 
stăteau tolănite, care mai de care mai despuiate. Peste două 
trecuseră 

deja vreo patruzeci de ani, după aprecierea lui Tyrion, iar 
cea mai tânără 

avea cam cincisprezece, șaisprezece. Niciuna nu era atât 
de hidoasă ca târfele pe care le văzuse la treabă în docuri, 
deși nu erau nici pe departe 

394 

GEORGE R.R. MARTIN 

frumoase. Una era, evident, însărcinată. Alta era doar 
grasă și etala inele de fier în sfârcuri. Toate patru aveau 
lacrimi tatuate sub un ochi. 

- Ai vreo fată care vorbește limba Westerosului? întrebă 
Tyrion. 

Proprietarul îl privi cu ochii mijiţi, neînţelegând, așa că 
piticul repetă întrebarea în valyriana cultă. De data aceasta 


bărbatul păru să 

priceapă o vorbă, două și răspunse în volantenă: 

- Fata apusului, fu tot ce reuși să deslușească Tyrion din 
răspunsul lui. 

Presupuse că asta însemna o fată din Regatele Apusului. 


A 


In casă exista o singură astfel de fată, și nu era Tysha. 
Avea obrajii pistruiaţi și bucle roșcate, sârmoase, ceea ce 
promitea sâni pistruiaţi și păr roșu între picioare. 

- E în regulă, spuse Tyrion, și mai vreau o carafă. Vin roșu, 
carne roșie. Târfa îi privea cu repulsie faţa fără nas. Te 
oripilez, draga mea? 

Sunt o făptură oripilantă, după cum ţi-ar spune bucuros 
tatăl meu, dacă n-ar fi oale și ulcele. 

Deși avea înfățișarea uneia din Westeros, fata nu știa o 
boabă din Limba Comună. Poate că a fost capturată de 
vreun proprietar de sclavi pe când era copil. Dormitorul era 
mic, dar podeaua era acoperită de un covor myrishean, iar în 
loc de paie se afla o saltea umplută cu pene. 

Am văzut și mai rele. 

- îmi spui cum te cheamă? o întrebă el, luând o cupă de 
vin din mâna ei. Nu? Vinul era tare și acru și n-avea nevoie 
de niciun fel de traducere. Cred c-am să mă mulţumesc cu 
coapsele tale. Tyrion își șterse gura cu dosul palmei: Te-ai 
mai culcat vreodată cu un monstru? 

E un moment la fel de potrivit ca oricare altul. Scoate-ţi 
hainele și întinde-te pe spate, dacă dorești. Sau nu. 

Fata îl privi fără să înţeleagă, până când el îi luă carafa 
din mâini și îi ridică poalele peste cap. După asta, pricepu ce 
i se cere, deși nu se dovedi cea mai pătimașă parteneră. 
Trecuse atât de mult de când Tyrion nu mai avusese o 
femeie, încât își revărsă în trupul ei sămânţa la cea de-a 
treia zvâcnire. 

dansul dragonilor 

395 

Se rostogoli pe-o parte, simțindu-se mai mult rușinat 
decât satisfăcut. A fost o greșeală. Ce ființă jalnică am 
devenit! 


- Cunoști o femeie pe nume Tysha? întrebă el, privind 
cum sămânţa lui se scurge din trupul fetei, pe pat. Târfa nu 
răspunse. Ştii unde se duc târfele? continuă el. Nu primi 
răspuns nici la această 

întrebare. Spatele ei era brăzdat de urme întărite de 
zgârieturi. Fata asta parcă e moartă. Tocmai m-am culcat cu 
un cadavru. Până și ochii ei păreau morți. Nici măcar nu are 
puterea să mă deteste. 

Simţea nevoia sa bea vin. Mult vin. Inhăţă carafa cu 
ambele mâini și o ridică la buze. Vinul se revărsă roșu. In 
gâtlej, pe bărbie. li picură din barbă și îmbibă patul de puf. 
La lumina lumânării, părea la fel de întunecat ca vinul care-l 
otrăvise pe Joffrey. Când isprăvi, azvâărli cât colo carafa goală 
și, când rostogolindu-se, când împleticindu-se pe podea, 
orbecăi după oala de noapte. Nu era niciuna prin preajmă. 
Stomacul i se întoarse pe dos și se pomeni în genunchi, 
vomitând pe covor, pe minunatul covor gros, myrishean, 
mângâietor ca o minciună. 

Târfa scoase un țipăt de disperare. Vor aa vina pe ea 
pentru asta, îşi dădu el seama, rușinat. 

- Taie-mi capul și du-l la Debarcaderul Regelui, o 
îndemnă Tyrion. 

Sora mea o să facă din tine o doamnă și nimeni n-o sa te 
mai biciuiască. 

Fata nu înțelese nici asta, așa că Tyrion îi desfăcu 
picioarele, se strecură între ele și o luă încă o dată. Atâta, cel 
puţin, putea înţelege și ea. 

După aceea, carafa de vin era stoarsă și el la fel, așa că 
mototoli veșmântul fetei și-l azvârli spre ușă. Ea pricepu 
aluzia și fugi, lăsându-l 

singur în întuneric, cufundat în patul de puf. Sunt mort 
de beat. Nu îndrăznea să închidă ochii, de teamă să nu 
adoarmă. Dincolo de vălul visului, îl așteptau Tristeţile. 
Trepte de piatră urcau la nesfârșit, adânci, alunecoase și 
înșelătoare, și undeva, în vârf, Lordul Giulgiului. 


Nu vreau să-l întâlnesc pe Lordul Giulgiului. Tyrion se 
îmbrăcă pe bâjbâite și orbecăi către scară. Griff o să mă 
jupoaie. Și de ce nu? Dacă 

a meritat vreodată un pitic să fie jupuit, eu sunt acela. 

396 

GEORGE R.R. MARTIN 

La jumătatea coborâșului, se împiedică. Reuși, cumva, să- 
și oprească 

prăbușirea cu mâinile și s-o transforme într-o bubuitoare 
rostogolire. 

Târfele din sala de jos ridicară privirea, uimite, când 
piticul ateriză la baza scării. Tyrion se rostogoli în picioare și 
le făcu o plecăciune. 

- Sunt mai agil când sunt beat. | se adresă proprietarului: 
Mă tem că ţi-am distrus covorul. Fata nu-i de vină. Lasă-mă 
să-l plătesc. Scoase un pumn de monede și i le azvârli 
omului. 

- Pezevenghiule, se auzi un glas gros în spatele lui. 

In colțul sălii, un bărbat ședea într-un con de umbră, cu o 
târfă 

zvârcolindu-i-se în poală. Pe fata asta n-am văzu,t-o. 
Dacă aș fi văzut-o, aș fi luat-o sus în locul pistruilor. Era mai 
tânără decât celelalte, suplă 

și arătoasă, cu părul lung și argintiu. Din Lys, la prima 
vedere... dar omul în poala căruia ședea era din Cele Șapte 
Regate. Voinic, cu umeri lăţi, de vreo patruzeci de ani, poate 
mai în vârstă. Era pe jumătate chel, dar obrajii și bărbia îi 
erau acoperite de o miriște aspră, iar pe mâini părul îi 
creștea des, răsărind până și pe la încheieturi. 

Lui Tyrion nu-i plăcea înfățișarea lui. li plăcea și mai puţin 
ursul mare și negru de pe tunică. Lână. Poartă lână, chiar în 
căldura asta. 

Cine altul decât un cavaler ar fi atât de nebun? 

- Cât de plăcut e să aud Limba Comună atât de departe 
de casă, se forță să spună. Dar mă tem că m-ai confundat. 


Numele meu este Hugor Hill. Pot să te cinstesc cu o cupă de 
vin, prietene? 

- Am băut destul. Cavalerul îmbrânci târfa și se ridică în 
picioare. 

Centura săbiei îi atârna într-un cui, lângă el. O cobori și 
scoase lama. 

Oțelul foșni pe pielea centurii. Târfele priveau avide, cu 
lumina lumânărilor scânteindu-le în ochi. Proprietarul 
dispăruse. Ești al meu, Hugor, zise cavalerul. 

Tyrion nu-l putea întrece la fugă, după cum nu-l putea 
birui în luptă. Așa beat cum era, nu putea nici măcar să 
spere că-l poate întrece în istețime. 

- Și ce-ai de gând să faci cu mine? întrebă el, desfăcându- 
și braţele. 

- Să te dau pe mâna reginei, răspunse cavalerul. 

DAENERYS 

Galazza Galare sosi la Marea Piramidă însoţită de o 
duzină de Graţii Albe, fete de obârșie nobilă, încă prea tinere 
ca să-și fi făcut anul de slujire în grădinile plăcerilor din 
templu. Formau, împreună, un tablou frumos: mândra 
bătrână, înveșmântată în verde din cap până-n picioare, 
înconjurată de fetele în straie și voaluri albe, purtându-și 
armura inocenţței. 

Regina le întâmpină cu căldură, apoi o chemă pe 
Missandei să se ocupe de masa și de conversaţia fetelor, cât 
timp ea și Graţia Verde luau cina între patru ochi. 

Bucătarii ei le pregătiseră o mâncare savuroasă: miel cu 
miere, înmiresmat cu mentă pisată și servit cu micile 
ciuperci verzi care-i plăceau atât de mult. Doi dintre ostaticii 
preferaţi ai lui Dany serviră 

mâncarea și se îngrijiră ca pocalurile să fie mereu pline: o 
fetiță cu ochi de căprioară pe nume Qezza și un băiat firav, 
Grazhar. Erau frate și soră și veri ai Graţiei Verzi, care îi 
întâmpină cu sărutări, când păși înăuntru și îi întrebă dacă 
au fost cuminţi. 


- Sunt foarte drăgălași, amândoi, o asigură Dany. Qezza 
îmi cântă 

uneori. Are o voce minunată. lar Ser Barristan i-a iniţiat 
pe Grazhar și pe ceilalţi băieţi în arta cavalerismului 
apusean. 

- Sunt de-un sânge cu mine, explică Graţia Verde, în timp 
ce Qezza îi umplea cupa cu vin roșu, închis la culoare. Mă 
bucur să știu 

398 

GEORGE R.R. MARTIN 

că sunt pe placul Luminăţiei Tale. Sper că pot fi și eu la 
fel. Părul bătrânei era alb, pielea subţire ca pergamentul, dar 
anii nu-i umbriseră ochii. 

Erau verzi, asemenea veșmintelor ei, ochi triști, plini de 
înţelepciune. 

Dacă-mi îngădui s-o spun, înălţimea Ta arată... obosită. 
Dormi? 

Dany abia reuși să-și stăpânească râsul. 

- Nu prea bine. Azi-noapte, trei galere gartheene au venit 
pe Skahazadhan în sus, la adăpostul întunericului. Oamenii 
Mamei au slobozit săgeți de foc spre pânzele lor și le-au 
aruncat vase cu smoală 

fierbinte pe punți, dar galerele au trecut iute și n-au 
suferit Nicio stricăciune importantă. Qartheenii 
intenţionează să ne închidă râul, așa cum au închis și golful. 
Și nu mai sunt singuri. Li s-au alăturat trei galere din Noul 
Ghis și o caracă din Tolos. Tolosii întâmpinaseră 

propunerea de alianţă a lui Daenerys numind-o târfă și 
cerându-i imperativ să dea înapoi Meereenul Marilor Stăpâni. 
Chiar și asta era de preferat răspunsului pe care cei din 
Mantarys i-l trimiseseră, cu o caravană, într-un cufăr de 
cedru. înăuntru, găsise capetele celor trei soli ai săi, murate. 
Poate că zeii tăi ne pot ajuta, continuă ea. Roagă-i să trimită 
o furtună care să le măture galerele din golf. 

- Am să mă rog și am sa aduc ofrande. Poate că zeii 
Ghisului mă vor auzi. Galazza Galare sorbi din vin, dar nu-și 


dezlipi ochii de la Dany. 

Furtunile se dezlănţuie și între ziduri, nu doar în 
exteriorul lor. Alţi sclavi eliberaţi au murit astă-noapte, sau 
cel puţin așa mi s-a spus. Trei. 

Cuvântul îi lăsă un gust amar. Lașii au dat buzna peste 
niște ţesătoare, sclave eliberate care nu făcuseră nimănui 
niciun rău. Doar făureau lucruri frumoase. Deasupra patului 
meu atârnă o tapiserie pe care mi-au dăruit-o ele. Fiii Harpiei 
le-au distrus războiul de ţesut și le-au siluit înainte să le taie 
beregata. 

- Am auzit și noi asta. ȘI, totuși, Luminăţia Ta a găsit 
puterea să 

răspundă măcelului cu milostenie. N-ai făcut rău 
niciunuia dintre nobilii copii pe care-i ţii ostatici. 

- Deocamdată, nu. Dany se atașase de micii ei pupili. Unii 
erau sfioși, alţii îndrăzneţi, unii drăgălași, alţii ursuzi, dar cu 
toţii erau nevinovaţi. 

dansul dragonilor 

399 

Dacă-mi omor paharnicii, cine o să-mi mai toarne vinul și- 
o să mă mai servească la masă? întrebă ea, încercând o 
glumă. 

Preoteasa nu zâmbi. 

- Se spune că Țeastă-Rasă vrea să-i dea hrană dragonilor. 
Viaţă pentru viaţă. Pentru fiecare Fiară de Bronz ucisă, vrea 
moartea unui copil. 

Dany își învârti mâncarea prin farfurie. Nu îndrăznea să 
se uite către locul în care stăteau Grazhar și Qezza, de 
teamă să nu izbucnească în plâns. Țeastă-Rasă are o inimă 
mai aspră decât mine. Se certaseră din cauza ostaticilor de 
multe ori. 

- Fiii Harpiei râd în piramidele lor, spusese Skahaz, chiar 
în dimineaţa aceea. La ce folosesc ostaticii, dacă nu le iei 
capetele? 

In ochii lui, ea era doar o femeie slabă. Hazzea a fost de- 
ajuns. La ce folosește pacea, dacă trebuie cumpărată cu 


sângele copiilor? 

- Ei nu poartă nicio vină pentru aceste crime, îi răspunse 
Dany, cu glas pierit, Graţiei Verzi. Nu sunt o regină-măcelar. 

- Și pentru asta Meereenul îți mulțumește, zise Galazza 
Galare. 

Am auzit că Regele Măcelar al Astaporului e mort. 

- Ucis de propriii lui soldaţi, când le-a ordonat să atace 
Yunkaiul. 

Cuvintele îi lăsau un gust amar. Nici nu s-a răcit bine, că 
un altul i-a luat locul, continuă Daenerys. Cleon al Doilea, își 
zicea. A rezistat opt zile până i-a fost tăiată beregata. 
Ucigașul lui a revendicat coroana. 

La fel și concubina primului Cleon. Regele Taie-Beregată 
și Regina Târfă, așa i-au numit astaporii. Susţinătorii lor se 
luptă pe străzi, în timp ce yunkaii, cu mercenarii lor, 
așteaptă în exteriorul zidurilor. 

- Sunt vremuri cumplite, Luminăţia Ta. Pot îndrăzni să-ţi 
dau un sfat? 

- Ştii cât de mult preţuiesc înţelepciunea ta. 

- Atunci ia aminte la vorbele mele și mărită-te. 

- Ah! Dany se așteptase asta. 

- Te-am auzit adesea spunând că ești doar o fetișcană. 
Uitându-mă 

la tine, pari încă doar o copilă, prea tânără și firavă ca să 
înfrunţi asemenea încercări de una singură. Ai nevoie de un 
rege alături, să te ajute să porţi astfel de poveri. 

400 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dany străpunse o ciozvârtă de miel. Luă o mușcătură, 
mestecă încet. 

- Spune-mi, poate acest rege să-și umfle obrajii și să sufle, 
împingând galerele lui Xaro înapoi în Qarth? Poate să bată 
din palme și să oprească 

asediul asupra Astaporului? Poate să-mi sature copiii și să 
readucă pacea pe străzile mele? 


- Tu poţi? întrebă Graţia Verde. Un rege nu e un zeu, dar 
simt multe lucruri pe care le poate face un bărbat puternic. 
Când te privesc, oamenii mei văd o cuceritoare venită de 
peste mări și ţări să ne ucidă și să ne înrobească pruncii. Un 
rege ar putea să schimbe asta. Cu un rege de obârșie nobilă, 
de sânge pur ghiscari, orașul ţi-ar accepta stăpânirea ta. 
Altminteri, mă tem că domnia ta se va sfârși așa cum a 
început, cu sânge și foc. 

Dany învârti mâncarea prin farfurie. 

- Și pe cine ar vrea zeii Ghisului să iau drept rege și 
consort? 

- Pe Hizdahr zo Lorag, răspunse Galazza Galare, fără 
șovăire. 

Dany nu se osteni să mimeze surprinderea. 

- De ce Hizdahr? Skahaz este și el de obârșie nobilă. 

- Skahaz este un Kandag, în timp ce Hizdahr este un 
Loraq. 

Luminăţia Ta mă va ierta, însă doar cineva care nu e 
ghiscari nu înţelege diferenţa. Am auzit adesea spunându-se 
că îţi curge prin vene sângele lui Aegon Cuceritorul, al lui 
Jaehaerys înțeleptul și al lui Daeron Dragonul. Nobilul 
Hizdahr este din sângele lui Mazdhan Magnificul, al lui 
Hazrak Chipeșul și al lui Zharaq Eliberatorul. 

- Străbunii lui sunt morți, ca și ai mei. Le va ridica Hizdahr 
umbrele să apere Meereenul de dușmani? Am nevoie de un 
bărbat cu corăbii și săbii. Tu îmi oferi strămoși. 

- Suntem un popor din vechime. Strămoșii lui sunt 
importanţi pentru noi. Căsătorește-te cu Hizdahr zo Loraqg și 
daruiește-i un fiu, al carui tată va fi harpia și a cărui mamă 
va fi dragonul. In el, profețiile se vor împlini și vrăjmașii tăi 
se vor topi ca zăpada. 

Va fi armăsarul care călărește lumea. Dany știa cum era 
cu profeţiile. 

Erau vorbe, iar vorbele erau vânt. N-avea să existe niciun 
fiu al lui Lorag, 

dansul dragonilor 


401 

aiciun moștenitor care să unească dragonul și harpia. 
Când soarele va răsări la vest și va apune la est, când 
mările se vor usca și munţii se vor spulbera în vânt, ca 
frunzele. Doar atunci avea să reînvie pântecele ei... 

„.„dar Daenerys Targaryen avea și alţi copii, zeci de mii, 
care au întâmpinat-o cu urale, numind-o mama lor, când le-a 
zdrobit lan 

turile. Se gândea la Scutul Neclintit, la fratele lui 
Missandei, la femeia Rylona Rhee, care cântase atât de 
minunat la harpă. Nicio căsătorie n-avea să-i aducă înapoi, 
dar, dacă un soţ putea să pună capat măcelului, atunci era 
datoare față de morii ei să se mărite. 

Dacă mă mărit cu Hizdahr, oare Skahaz se va întoarce 
împotriva mea? 

Avea mai mare încredere în Skahaz decât în Hizdahr, dar 
Țeastă-Rasă 

ar fi fost un dezastru ca rege. Era prea iute la mânie și 
prea anevoie iertător. Nu vedea niciun folos să se mărite cu 
un bărbat care stârnea la fel de multă ură ca ea. Hizdahr era 
un om respectat, din câte își putea da seama. 

- Ce părere are presupusul meu soţ despre asta? întrebă 
ea. Ce gândește despre mine? 

- înălţimea Ta nu trebuie decât să-l întrebe. Nobilul 
Hizdahr așteaptă 

jos. Trimite după el, dacă dorești. 

itipermiți cam multe, preoteaso, gândi regina, dar își 
înghiţi furia și se strădui să zâmbească. 

- De ce nu? II chemă pe Ser Barristan și îi spuse 
bătrânului cavaler să 

i-l aducă pe Hizdahr. E un urcuș lung. Poruncește-le 
Nepătaţilor să-l ajute. 

Când nobilul ajunse la capătul ascensiunii sale, Graţia 
Verde terminase deja de mâncat. 

- Dacă Măreţia Ta e de acord, eu am să plec. Tu și nobilul 
Hizdahr aveţi multe de discutat, nu mă îndoiesc. Bătrâna își 


șterse o picătură 

de miere de pe buze, îi sărută pe Qezza și pe Grazhar pe 
frunte, la despărțire, și își potrivi vălul de mătase peste faţă. 
Am să mă întorc la Templul Graţiilor și am să mă rog ca zeii 
să-i arate reginei mele calea înțelepciunii. 

402 

GEORGE R.R. MARTIN 

Când preoteasa plecă, Dany o lăsă pe Qezza să-i umple 
din nou cupa, concedie copiii și porunci să fie poftit înăuntru 
Hizdahr zo Loraqg. 

Și dacă îndrăznește să spună o singură vorbă despre 
neprețuitele lui arene de luptă, s-ar putea să-l arunc de pe 
terasă. 

Hizdahr purta un veșmânt simplu, verde, pe sub o vestă 
matlasată. 

Se înclină adânc, când intră, cu o expresie solemnă pe 
faţă, 

- N-ai niciun zâmbet pentru mine? îl întrebă Dany. Sunt 
chiar atât de înfricoșătoare? 

- Devin întotdeauna solemn în prezenţa unei asemenea 
frumuseți. 

Era un început bun. 

- Bea cu mine. Dany îi umplu chiar ea cupa. Ştii de ce te 
afli aici. 

Se pare că Graţia Verde crede că, dacă te iau de bărbat, 
toate necazurile mele vor dispărea. 

- N-aș face niciodată o afirmaţie atât de îndrăzneață. 
Oamenii sunt născuţi să lupte și să sufere. Necazurile 
noastre nu se sfârșesc decât atunci când murim. Totuși, pot 
să-ți fiu de folos. Am aur, prieteni și influență și sângele 
Vechiului Ghis îmi curge prin vene. Deși nu m-am însurat 
niciodată, am doi copii naturali, un băiat și o fată, așadar pot 
să-ți dăruiesc moștenitori. Pot să împac orașul cu domnia ta 
și să pun capăt măcelului care are loc pe străzi în fiecare 
noapte. 


- Chiar poţi? Dany îi cercetă ochii. De ce-ar lăsa deoparte 
cuţitele Fiii Harpiei pentru tine? Ești unul dintre ei? 

-Nu? 

- Mi-ai spune dacă ai fi? 

Hizdahr râse. 

-Nu. 

- Țeastă-Rasă are metode să afle adevărul. 

- Nu mă îndoiesc că Skahaz m-ar face să mărturisesc 
repede. O zi cu el și voi fi unul dintre Fiii Harpiei. Două zile și 
voi fi Harpia însăși. 

Trei, și se va dovedi că ţi-am ucis și tatăl, în Regatele 
Apusului, pe când eram doar un copil. Apoi mă va trage într- 
o ţeapă și mă vei putea privi murind... dar după aceea, 
omorurile vor continua. Hizdahr se 

dansul dragonilor 

403 

aplecă spre ea: Sau poţi să te măriţi cu mine și să mă lași 
să încerc să 

le opresc. 

- De ce-ai vrea să mă ajuţi? Pentru coroană? 

- Mi-ar sta bine cu o coroană pe cap, n-am să tăgăduiesc 
asta. Dar e mai mult de-atăt. E atât de ciudat să vreau să-mi 
protejez propriul neam, așa cum îţi protejezi tu sclavii 
eliberați? Meereenul nu poate să 

mai îndure încă un război, Luminăţia Ta. 

Era un raspuns bun. ȘI cinstit. 

- N-am vrut niciodată război. Am apărat cândva Yunkaiul 
și am cruțat orașul, când aș fi putut să-l pustiesc. Am 
refuzat să mă alături Regelui Cleon, când a năvălit asupra 
yunkailor. Chiar și acum, cu Astaporul asediat, nu m-am 
implicat. lar Qarthul... nu le-am făcut niciodată vreun rău 
gartheenilor... 

- Nu, nu cu intenție, dar Qarthul este un oraș de 
negustori, care iubesc zornăitul monedelor de argint și 
scânteierea aurului galben. 


Când le-ai strivit comerțul cu sclavi, lovitura s-a simţit de 
la Westeros până la Asshai. Qarthul se sprijină pe sclavii lui. 
La fel și Tolosul, Noul Ghis, Lysul, Tyroshul, Volantisul... lista e 
lungă, regina mea. 

- N-au decât să vină. In mine vor găsi un dușman mai 
neînduplecat decât Cleon. Aș prefera să pier luptând decât 
să-i redau pe copiii mei sclaviei. 

- Ar putea să mai existe o cale. Cred că yunkaii pot fi 
convinși să 

îngăduie tuturor sclavilor tăi eliberaţi să rămână liberi, 
dacă Măreţia Tava fi de acord ca Orașul Galben să poată face 
nestingherit negoț cu sclavi și să-i antreneze. Nu e nevoie să 
mai curgă sânge. 

- In afară de sângele sclavilor cu care yunkaii vor face 
negoț și pe care îi vor antrena, punctă Dany, dar își dădea 
seama de adevărul vorbelor lui. S-ar putea să fie cel mai bun 
deznodământ la care putem spera. N-ai spus că mă iubești. 

- Am să te iubesc, dacă dorești, Luminăţia Ta. 

- Acesta nu e răspunsul unui bărbat îndrăgostit. 

- Ce e dragostea? Dorinţă? Niciun bărbat întreg n-ar 
putea să te privească și să nu te dorească, Daenerys. Dar nu 
acesta este motivul 

404 

GEORGE R.R. MARTIN 

pentru care vreau să mă însor cu tine. înainte de venirea 
ta, Meereenul trăgea să moară. Conducătorii noștri erau 
moșnegi cu mădularele ofilite și babe cu praf între coapsele 
zbârcite. Stăteau în vârful piramidelor lor, sorbind vin de 
piersici și vorbind despre gloria Vechiului Imperiu, în timp ce 
secolele treceau și cărămizile orașului se sfărâmau în jurul 
lor. 

Eram încremeniţi în obiceiurile și în prudenţa noastră, 
până când ne-ai trezit cu foc și sânge. O eră nouă a sosit și 
lucruri noi sunt cu putință. 

Mărită-te cu mine. 


A 


E plăcut la înfățișare, își spuse Dany, și are vorba 
meșteșugită a unui rege, 

- Sărută-mă, îi porunci. 

EI îi luă mâna și îi sărută degetele. 

- Nu așa. Sărută-mă ca și cum ţi-aș fi soţie. 

Hizdahr o cuprinde pe după umeri, cu atâta gingășie de 
parcă ar fi fost o mică pasăre. Aplecându-se, își lipi buzele 
de ale ei. Sărutul lui fu ușor, uscat și grăbit. Dany nu simţi 
niciun fior. 

- Să te... sărut din nou? o întrebă el, după ce isprăvi. 

- Nu. Pe terasă, în bazinul în care obișnuia Dany să se 
îmbăieze, peștișorii îi ciuguleau picioarele. Până și ei sărutau 
cu mai multă 

înflăcărare decât Hizdahr zo Lorag. Nu te iubesc. 

Hizdahr ridică din umeri. 

- Asta poate veni cu timpul. De multe ori se întâmplă așa. 

Nu cu noi, gândi ea. Nu atât timp cât Daario e atât de 
aproape. Pe el il vreau, nu pe tine. 

- Intr-o bună zi, mă voi întoarce la Westeros, să revendic 
Cele Şapte Regate care au fost ale tatălui meu. 

- Intr-o bună zi, vom muri cu toţii, dar n-are niciun sens să 
trăim cu gândul morții. Prefer să mă gândesc doar la ziua de 
mâine. 

Dany își împreună mâinile. 

- Vorbele sunt vânt, chiar și cuvinte precum iubire și 
pace. Mă 

încred mai mult în fapte. In Cele Șapte Regate ale mele, 
cavalerii pornesc în misiuni îndrăzneţe, ca să se dovedească 
demni de fecioarele 

dansul dragonilor 

405 

pe care le iubesc. Caută săbii magice, cufere cu aur, 
coroane furate din tezaurul unui dragon. 

Hizdahr arcui o sprânceană. 

- Singurii dragoni pe care-i cunosc sunt ai tăi, iar săbiile 
magice sunt și mai puţine. Am să-ţi aduc bucuros inele, 


coroane și cufere cu aur, dacă asta ţi-e dorinţa. 

- Pacea e dorinţa mea. Spui că mă poţi ajuta să pun capat 
măcelului care se petrece noapte de noapte pe străzile mele. 
Eu spun: 7”-o/Pune capăt acestui război din umbră, lordul 
meu. Aceasta este misiunea ta. 

Dă-mi nouăzeci de zile și nouazeci de nopţi fără nicio 
crimă și voi ști că ești demn de un tron. Poţi face asta? 

Hizdhar o privi gânditor. 

- Nouăzeci de zile și nouazeci de nopţi făra niciun 
cadavru și în cea de-a nouăzeci și una ne căsătorim? 

- Poate, răspunse Dany, cu un aer sfios. Dar se știe că 
tinerele fete sunt capricioase. S-ar putea să-mi doresc, 
totuși, o sabie magică. 

Hizdahr râse. 

-Atunci vei avea și asta, Luminăţia Ta. Dorinţa ta e 
poruncă 

pentru mine. Ai face bine să-i spui seneșalului să înceapă 
pregătirile pentru nuntă. 

- Nimic nu i-ar plăcea mai mult nobilului Reznak. 

Dacă Meereenul ar afla despre perspectiva unei nunţi, 
acest lucru singur i-ar aduce câteva nopţi de liniște, chiar 
dacă eforturile lui Hizdahr nu duceau la nimic. Țfeastă-Rasă 
nu va fi multumit de mine, darheznak mo Reznak va dansa 
de bucurie. Dany nu știa ce o îngrijora mai mult. Avea 
nevoie de Skahaz și de Fiarele de Bronz și ajunsese să 

privească toate sfaturile lui Reznak cu neîncredere. 
Fereşte-te de senegalul parfumat. Săfi făcut Reznak cauză 
comună cu Hizdahr și cu Graţia Verde, întinzându-mi o 
cursă? 

Nici nu plecă bine Hizdahr, că Ser Barristan își și făcu 
apariţia lângă ea, în mantia-i lungă și albă. Anii în care 
slujise în Garda Regelui îl învăţaseră pe cavalerul alb să stea 
neobservat când Daenerys primea 

406 

GEORGE R.R. MARTIN 


vizite, dar nu era niciodată departe. Stie, observă ea 


imediat, și nuede acord. Cutele din jurul gurii i se 
adânciseră. 

- Așadar, îi spuse ea, se pare că s-ar putea să mă 
recăsătoresc. 


Te bucuri pentru mine, ser? 


A 


- Dacă asta ţi-e porunca, înălţimea Ta. 

- Hizdahr nu e soțul pe care l-ai fi ales pentru mine. 

- Nu e treaba mea să-ţi aleg soţul. 

- Nu, îl aprobă ea, dar pentru mine e important să 
înţelegi. Oamenii mei sângerează. Mor. O regină nu-și 
aparţine sieși, ci regatului. Căsătorie ori carnagiu, acestea 
sunt alegerile care-mi stau în faţă. O nuntă sau un război. 

- înălţimea Ta, pot să vorbesc deschis? 


A 


- întotdeauna. 

- Există o a treia alegere. 

- Westeros? 

Ser Barristan clătină din cap. 

- Am jurat să te slujesc, înălţimea Ta, și să te apăr de rele, 
oriunde te-ai duce. Locul meu e lângă tine, fie aici, fie la 
Debarcaderul Regelui... 

dar locul tău este în Westeros, pe Tronul de Fier care a 
fost al tatălui tău. Cele Șapte Regate nu-l vor accepta 
niciodată pe Hizdahr zo Loraqg ca rege. 

- Nu mai mult decât o va accepta Meereenul pe Daenerys 
Targaryen ca regină. Graţia Verde are dreptate în privinţa 
asta. Am nevoie de un rege alături, un rege din vechiul 
sânge ghiscari. Altfel, mă vor vedea mereu ca pe o barbară 
crudă, care a năvălit pe porțile lor, le-a tras rudele în ţeapă 
și le-a furat bogăţiile. 

- In Westeros vei fi copilul pierdut care se întoarce să 
bucure inima tatălui său. Oamenii tăi te vor întâmpina cu 
urale și toți oamenii buni te voriubi. 

- Westerosul e departe. 

- Nu se va apropia dacă zăbovești aici. Cu cât mai curând 
părăsim locul acesta... 

dansul dragonilor 

407 

- Știu. Cu adevărat. Dany nu știa cum să-l faca să 
înțeleagă. Voia Westerosul la fel de mult ca și el, dar prima 
dată trebuia să vindece Meereenul. Nouăzeci de zile sunt 
multe, zise ea. Poate că Hizdahr va da greș. Și dacă se 
întâmplă așa, încercarea lui îmi oferă timp. Timp să fac 
alianţe, să-mi întăresc apărarea, să... 

- Și dacă nu dă greș? Ce vei face atunci, înălţimea Ta? 


- îmi voi face datoria. Cuvântul îi căzu rece pe limbă. L-ai 
văzut pe fratele meu Rhaegar însurându-se. Spune-mi, s-a 
căsătorit din dragoste sau din datorie? 

Bătrânul cavaler ezită. 

-Prinţesa Elia a fost o femeie bună, înălțimea Ta. Era 
blajină și deșteaptă, cu inima blândă și o dulce înţelepciune. 
Știu că prinţul era foarte atașat de ea. Atașat, gândi Dany. 
Cuvântul era extrem de grăitor. 

Aș putea să mă atașez și eu de Hizdahr zo Lorag, cu 
timpul. Poate. Ser  Barristan continuă: l-am văzut 
căsătorindu-se și pe tatăl și mama ta. 

lartă-mă, dar între ei n-a fost pic de afecţiune și regatul a 
plătit scump pentru asta, regina mea. 

- De ce s-au căsătorit, dacă nu se iubeau? 

- Așa a poruncit bunicul tău. O vrăjitoare a pădurilor i-a 
spus că 

prinţul promis avea să fie descendentul lor. 

- O vrăjitoare a pădurilor? Dany era uluită. 

- A venit la Curte, cu Jenny de la Pietrele Vechi. O făptură 
pipernicită, cu înfățișare grotescă. O pitică, au spus cei mai 
mulți, dar îi era dragă Doamnei Jenny, care susținea mereu 
că era unul dintre copiii pădurii. 

- Ce s-a întâmplat cu ea? 

- A ajuns la Castelul Verii. 

Asta suna ca o osândă. Dany suspină. 

- Lasă-mă acum. Sunt foarte obosită. 

- Cum poruncești. Ser Barristan se înclină și se îndepărtă. 
Dar la 

„A..A.., 

ușă se opri. îmi cer iertare. înălțimea Ta are un vizitator. 
Să-i spun să 

revină mâine? 

408 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cine e? 

- Naharis. Ciorile Furtunii s-au întors în oraș. 


Daario. Inima îi tremură în piept. 

- De câtă vreme a... când a...? 

Daenerys părea să nu poată rosti cuvintele. 

Ser Barristan părea să înţeleagă. 

- înălţimea Ta era cu preoteasa când a sosit. Știam că n-ai 
vrea să 

fii deranjată. Veștile căpitanului pot aștepta până mâine. 

- Nu. Cum aș putea spera să adorm, știindu-lpe căpitanul 
meu atât de aproape? Trimite-l imediat sus. Și... nu voi mai 
avea nevoie de tine în seara asta. Voi fi în siguranță cu 
Daario. O, și cheamă-le pe lIrri și pe Jhiqui, dacă ești bun. ȘI 
pe Missandei. Trebuie să mă schimb, să mă 

fac frumoasă. 

Le spuse asta slujitoarelor ei, când sosiră. 

- Ce dorește înălţimea Ta să poarte? întrebă Missandei. 

Lumina stelelor și spuma mării, gândi Dany, un voal de 
mătase care să-mi lase sânul stâng dezgolit, spre incântarea 
lui Daario. O, și flori în păr. 

La început, când s-au cunoscut, căpitanul îi aducea flori 
în fiecare zi, tocmai din Yunkai și Meereen. 

- Dă-mi rochia de pânză gri cu perle pe corsaj. O, și blana 
mea de leu alb. 

Se simţea întotdeauna mai apărată, înfășurată în blana 
de leu a lui Drogo. 

Daenerys îl întâmpină pe căpitan pe terasă, așezată pe o 
bancă de piatră sculptată, sub un păr. O semilună atârna pe 
cer, deasupra orașului, însoţită de un alai de mii de stele. 
Daario Naharis intră 

tanţoș. Are un aer țanțoș și când stă neclintit. Căpitanul 
purta pantaloni strâmţi, dungaţi, vârâţi în cizme înalte din 
piele violet, o cămașă albă 

de mătase și o vestă din inele aurii. Barba sa în furculiţă 
era violet, mustaţa sa extravagantă, aurie, iar buclele lungi 
erau vopsite, în mod egal, în ambele culori. Pe un șold îi 
atârna un stilet, pe celălalt un arakh dothraki. 

dansul dragonilor 


409 

- Strălucitoare regină, glăsui el, te-ai făcut mai frumoasă 
în absenţa mea. Cum e posibil așa ceva? 

Dany era obișnuită cu asemenea elogii, dar complimentul 
însemna cumva mai mult, venit de la Daario decât de la unii 
ca Reznak, Xaro sau Hizdahr. 

- Căpitane. Spune-ne că ai făcut treabă bună în Lhazar. 
Mi-a fost atât de dor de tine! 

- Căpitanul tău trăiește ca să-și slujească prea cruda 
regină. 

- Crudă? 

Lumina lunii scânteie în ochii lui Daario. 

- Căpitanul tău aleargă înaintea tuturor oamenilor săi, să-i 
vadă 

cât mai repede chipul, doar ca să fie lăsat să se stingă de 
dor, în timp ce ea mănâncă miel și ciuperci cu o bătrână 
ofilită. 

Nu mi-a spus nimeni că ești aici, gândi Dany, altfel poate 
că aș fi acționat prostește și aș fi trimis imediat după tine. 

- Luam cina cu Graţia Verde, zise ea, considerând că e 
mai bine să 

nu pomenească de Hizdahr. Aveam nevoie urgentă de 
sfatul ei înțelept. 

- Eu am o singură nevoie urgentă: Daenerys. 

- Să trimit după mâncare? Trebuie să-ţi fie foame. 

- N-am mâncat de două zile, dar acum, că sunt aici, mi-e 
de-ajuns să mă ospătez cu frumuseţea ta. 

- Frumusețea mea n-o să-ţi umple burta. Dany culese o 
pară și i-o azvârli. Mănâncă asta. 

- Dacă regina mea poruncește. Daario luă o mușcătură 
din pară, cu dintele de aur scânteind. Sucul i se prelinse în 
barba violet. 

Fata din ea își dorea dureros de mult să-l sărute. 
Sărutările lui ar fi aspre și crude, își spuse, și nu i-ar păsa 
dacă aș țipa sau i-aș porunci să 

inceteze. Dar regina din ea știa că ar fi o nebunie. 


- Povestește-mi despre călătoria ta. 

Daario ridică nepăsător din umeri. 

- Yunkaii au trimis niște mercenari să se apropie de 
Trecătoarea Khyzai. Lăncile Lungi, așa își spun. Am năvălit 
asupra lor noaptea și 

410 

GEORGE R.R. MARTIN 

am trimis câţiva în iad. în Lhazar, am ucis doi dintre 
comandanții mei fiindcă au uneltit să fure pietrele preţioase 
și platoșa de aur pe care mi le încredinţase regina mea, ca 
daruri pentru Oamenii Miei. In rest, totul a mers așa cum am 
promis. 

- Câţi oameni ai pierdut în luptă? 

- Nouă, răspunse Daario, dar o duzină dintre Lâncile Lungi 
au decis că preferă să fie Ciori ale Furtunii decât cadavre, 
așa că am ajuns, până 

la urmă, cu trei mai mulţi. l-am asigurat că vor trăi mai 
mult luptând cu dragonii tăi decât împotriva lor și au înţeles 
înţelepciunea vorbelor mele. 

Asta o făcu să se îngrijoreze. 

- S-ar putea să spioneze pentru Yunkai. 

- Sunt prea proști ca să fie spioni. Nu-i cunoști. 

- Nici tu. Ai încredere în ei? 

- Am încredere în toți oamenii mei. De-aici și până unde 
pot scuipa. Daario scuipă o sămânță și îi zâmbi, cu un aer 
neîncrezător. 

Sa-ţi aduc capetele lor? O voi face, dacă poruncești. Unul 
e pleșuv și doi au cozi, iar unul își vopsește barba în patru 
culori. Care spion ar purta o asemenea barbă, te-ntreb? 
Trăgătorul cu praștia poate să vâre o piatră în ochiul unui 
țânţar, de la patruzeci de pași, iar cel hidos se pricepe la cai, 
dar dacă regina mea spune că trebuie să moară... 

- N-am zis asta. Eu, doar... Ai grijă să nu-i pierzi din ochi, 
atâta tot. 

Se simţi ridicolă că spusese asta. întotdeauna se simţea 
ușor ridicolă în preajma lui Daario. Stângace și copilăroasă și 


înceată la minte. Oare ce crede despre mine? Schimbă 
subiectul: Oamenii Miei ne vor trimite mâncare? 

- Grânele vor sosi pe Skahazadhan cu șlepul, regina mea, 
și alte provizii cu caravana, peste Khyzai. 

- Nu pe Skahazadhan. Râul ne-a fost închis. Mările, la fel. 
Trebuie să fi văzut corăbiile în golf. Qartheenii au alungat o 
treime din flota de pescuit și au pus stăpânire pe altă treime. 
Ceilalţi sunt prea speriaţi ca să părăsească portul. Puţinul 
negoț pe care-l mai făceam a fost blocat. 

Daario azvârli codița perei. 

- Qartheenii au lapte în vene. Lasă-i să-ţi vadă dragonii și 
vor fugi. 

dansul dragonilor 

411 

Dany nu voia să vorbească despre dragoni. Fermierii încă 
veneau la Curtea ei, cu oase carbonizate, plângându-se 
despre oile pierdute, deși Drogon nu se întorsese în oraș. 
Unii declarau că l-au văzut la nord de râu, deasupra ierbii 
Mării Dothraki. Viserion își mușcase unul dintre lanţuri; el și 
Rhaegal deveneau tot mai sălbatici, pe zi ce trecea. 

O dată, ușile de fier se înroșiseră ca para focului, după 
cum i-au spus Nepătaţii, și nimeni nu a îndrăznit să le atingă 
o zi întreagă. 

- Astaporul e și el sub asediu..., continuă Dany. 

- Asta știam. Unul dintre oamenii Lăncilor Lungi a 
supravieţuit să 

ne povestească despre oameni care se mâncau unul pe 
altul în Orașul Roșu. Spunea că va veni în scurt timp și 
rândul Meereenului, așa că i-am tăiat limba și i-am dat-o 
unui câine galben. Niciun câine nu mănâncă 

limba unui mincinos. Când animalul a mâncat-o pe-a lui, 
am știut că a omul spus adevărul. 

- Am război și în interiorul orașului. Daenerys îi povesti 
despre Fiii Harpiei și despre Fiarele de Bronz, despre sângele 
de pe cărămizi. 


Simt înconjurată de dușmani, între zidurile orașului și în 
afara lor. 

- Atacă, sugeră el imediat. Un om înconjurat de dușmani 
nu se poate apăra. încearcă numai, și securea te va izbi în 
spate în timp ce încerci să te ferești de sabie. Nu. Când ai de 
înfruntat mulţi inamici, alege-l pe cel mai slab, omoară-l, 
treci peste el și evadează. 

- Unde artrebui să evadez? 

A 

A 


A 


- In patul meu. In braţele mele. In inima mea. 

Mânerele armelor lui Daario, arakhul și stiletul, erau 
făurite în forma unor femei de aur, goale și destrăbălate. Iși 
trecu degetele peste ele, într-un fel extrem de obscen și 
afișă un zâmbet pervers. 

Dany simţi sângele năvălindu-i în obraji. Era aproape ca 
și când ar fi mângâiat-o pe ea. M-ar considera și pe mine 
destrăbălată, dacă l-aș 

trage în patul meu? Daario o făcea să-și dorească să fie 
târfa lui. N-am să-l mai primesc niciodată singură. E prea 
periculos să-l am în preajmă. 

- Graţia Verde spune că trebuie să-mi iau un rege 
ghiscari, zise ea, tulburată. Mă îndeamnă să mă mărit cu 
nobilul Hizdahr zo Loraqg. 

412 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cu el? Daario chicoti. De ce nu cu Viermele Cenușiu, 
dacă vrei un eunuc în pat? Vrei un rege? 

Pe tine te vreau. 

- Vreau pace. l-am dat lui Hizdahr nouăzeci de zile să 
pună capat omorurilor. Dacă reușește, am să-l iau de 
bărbat. 

- la-mă pe mine de bărbat și am să reușesc în nouă. Ști/ 
că nu poți face asta, îi veni ei să spună. Te lupţi cu umbre, 
când ar trebui să te lupţi cu oamenii cărora le aparţin, 
continuă Daario. Omoară-i pe toţi și ia-le comorile. Șoptește 
o poruncă și Daario al tău îţi va clădi un morman din 
capetele lor, mai înalt decât această piramidă. 

- Dacă aș ști cine sunt... 

- Zhak și Pahl și Merreqg. Ei, și toţi ceilalţi. Marii Stăpâni. 
Cine alţii? 

E pe cât de sângeros pe-atăât de îndrăzneț. 


- N-avem nicio dovadă că e mâna lor. Vrei să-mi 
măcelaresc supușii? 

- Supușii tâi te-ar macelări bucuroși. 

Fusese plecat atât timp! Dany aproape uitase cine era. 
Mercenarii erau perfizi din fire, își reaminti ea. Nestatornici, 
necredincioși, brutali Nu va fi niciodată mai mult decăt ceea 
ce este. Nu va fi niciodată din plămaaa regilor. 

- Piramidele sunt puternice, îi explică ea. Cucerirea lor ne- 
ar costa scump. In clipa în care vom ataca una, celelalte se 
vor ridica împotriva noastră. 

- Atunci scoate-i afară din piramidele lor cu un pretext 
oarecare. 

O nuntă ar putea fi de folos. De ce nu? Promite-i lui 
Hizdahr mâna ta și toţi Marii Stăpâni vor veni să te vadă 
măritată. Când se vor aduna în Templul Graţiilor, lasă-ne să 
năvălim asupra lor. 

Dany era îngrozită. E un monstru. Un monstru galant, dar 
tot monstru. 

- Mă confunzi cu Regele Măcelar? 

- Mai bine măcelar decât carne. Toţi regii sunt măcelari. 
Să fie reginele atât de diferite? 

- Această regină este. 

Daario ridică din umeri. 

dansul dragonilor 

413 

- Majoritatea reginelor n-au alt ţel decât să încălzească 
patul unui rege și să-i aducă pe lume copii. Dacă o 
asemenea regină vrei să fi, mai bine mărită-te cu Hizdahr. 

Furia ei izbucni. 

- Ai uitat cine sunt? 

- Nu. Tu ai uitat? 

Viserys arfi poruncit să i se taie capul pentru o asemenea 
insolență. 

- Sunt sângele dragonilor. Să nu îndrăznești să-mi dai mie 
lecții. 


Când Dany se ridică, blana de leu îi alunecă de pe umeri 
și căzu pe podea. Lasă-mă singură. 

Daario făcu o largă plecăciune. 

- Trăiesc ca să mă supun. 

După ce plecă, Daenerys îl chemă pe Ser Barristan înapoi. 

- Ciorile Furtunii trebuie să pornească din nou în misiune. 

- înălţimea Ta? Abia s-au întors... 

- Vreau si. plece. Să cerceteze ţinuturile din preajma 
Yunkaiului și sa ofere protecție caravanelor mele care 
traversează Trecătoarea Khyzai. De acum înainte Daario îţi 
va prezenta ţie rapoartele. 

Onorează-l cum se cuvine și ai grijă ca oamenii lui să fie 
bine plătiţi, dar în niciun caz să nu-l lași în preajma mea. 

- Cum spui, înălțimea Ta. 

In noaptea aceea, nu putu dormi, ci se răsuci și se învărti 
fără odihnă 

în pat. Merse până acolo încât o chemă pe Irri, sperând că 
mângâierile ei ar putea s-o ajute să se odihnească, dar după 
scurt timp o împinse pe fata dothraki. Irri era dulce, gingașă 
și dornică, dar nu era Daario. 

Ce-am făcut? gândi ea, cuibărită în patul ei gol. Am 
așteptat atât de mult să se întoarcă și l-am alungat. 

- Voia să facă un monstru din mine, șopti ea, o regină 
măcelar. 

Dar apoi se gândi la Drogon, aflat departe, și la dragonii 
din groapă. Am și eu mâinile mânjite de sânge. Și inima. Nu 
suntem atât de diferiți, Daario și cu mine. Suntem niște 
monștri amândoi. 

LORDUL PIERDUT 

N-ar fi trebuit să dureze atât de mult, își spuse Griff, 
măsurând cu pasul puntea Sfioasei Fecioare. Oare îl 
pierduseră pe Haldon așa cum se întâmplase cu Tyrion 
Lannister? Era cu putinţă să-l fi luat volantenii? 

Ar fi trebuit săd trimit pe Rață cu el. Haldon singur nu 
putea fi demn de încredere; dovedise asta în Selhorys, când 
l-a lăsat pe pitic să evadeze. 


Sfioasa Fecioară era ancorată într-una dintre cele mai 
modeste zone ale lungului și haoticului țărm al râului, între o 
plută canarisită, care nu părăsise cheiul de ani buni, și barja 
unor comedianţi, pictată în culori vesele. Comedianţii erau 
gălăgioși și plini de viaţă, vorbeau mereu în tirade și erau 
mai tot timpul beţi. 

Era o zi fierbinte, cu aerul lipicios, așa cum fuseseră toate 
zilele de când părăsiseră Tristeţile. Soarele înfiorător al 
Sudului bătea peste ţărmul ticsit de oameni al Volon 
Therysului, dar căldura era ultima preocupare a lui Griff. 
Compania de Aur își ridicase tabăra la cinci kilometri la sud 
de oraș, mult mai la nord decât unde se așteptase, iar 
Triarhul Malaquo venise spre nord cu cinci mii de pedeștri și 
o mie de călăreţi, să le taie calea spre drumul deltei. 
Daenerys Targaryen rămânea departe, în celălalt capăt al 
lumii, iar Tyrion Lannister... ei bine, el putea fi aproape 
oriunde. Dacă zeii erau buni, capul tăiat al lui Lannister era 
de-acum la jumătatea drumului spre Debarcaderul 

dansul dragonilor 

415 

Regelui, dar, cel mai probabil, piticul era viu și 
nevătâămat, undeva aproape, duhnind a vin și urzind vreo 
nouă infamie. 

- Unde, șapte iaduri, e Haldon? i se plânse Griff septei. 
Cât poate să dureze să cumperi trei cai? 

Lady Lemore ridică din umeri. 

- Lordul meu, n-ar fi mai sigur să lăsăm băiatul aici, la 
bordul bărcii? 

- Mai sigur, da. Mai înțelept, nu. E deja bărbat în toată 
firea, iar acesta este drumul pe care s-a născut să pășească. 
Griff n-avea răbdare să despice firul în patru. Se săturase de 
ascunzișuri, de așteptări, de prudenţă. N-am suficient timp 
pentru prudență. 

- Am străbătut distanţe uriașe ca să-l ţinem ascuns pe 
Prinţul Aegon în toţi acești ani, îi reaminti Lemore. Va veni 


vremea să-și spele părul și să-și declare identitatea, știu 
asta, dar acel timp nu e acum. 

Nu într-o tabără de mercenari. 

- Dacă Harry Strickland i-a pus gând râu, n-o să-l putem 
apăra ascunzându-l pe Sfioasa Fecioară. Strickland are zece 
mii de săbii sub comanda lui. Noi îl avem pe Raţă. Aegon e 
tot ce poţi dori de la un prinţ. Trebuie sa vadă asta, 
Strickland și ceilalţi. Aceștia sunt oamenii lui. 

- Ai lui, pentru că sunt cumpăraţi și plătiţi. Zece mii de 
străini înarmaţi, plus vivandierii și alţii care se ţin scai de ei. 
E de-ajuns unul singur ca să ne distrugă pe toţi. Dacă 
scăfârlia lui Hugor a meritat o avere, cât va plăti Cersei 
Lannister pentru moștenitorul de drept al Tronului de Fier? 
Nu-i cunoști pe acești oameni, lordul meu. Au trecut mulți 
ani de când ai călătorit cu Compania de Aur, iar bătrânul tău 
prieten e mort. 

Inimă-Neagră. Myles Toyne fusese atât de plin de viaţă, 
când îl văzuse Griff ultima oară, și îi era greu să accepte că 
era mort. Un cap auriu în vârful unui par, iar Harry Strickland 
Vagabondul în locul lui. 

Știa că Lemore nu se înșela. Orice vor fi fost taţii sau 
bunicii lor în Westeros, oamenii Companiei de Aur erau acum 
mercenari și niciun mercenar nu era demn de încredere. 
Chiar și așa... 

Noaptea trecută visase iarăși Septul de Piatră. Singur, cu 
sabia în mână, alerga din casă-n casă, doborând ușile, 
gonind pe scări în sus, 

416 

GEORGE R.R. MARTIN 

săltând de pe un acoperiș pe altul, în timp ce în urechi îi 
răsuna sunetul unor clopote îndepărtate. In ţeastă îi bubuiau 
dangăte de alamă și zvon de clopote de argint, o cacofonie 
înnebunitoare de zgomote, din ce în ce mai puternice, până 
când capul stătea să-i explodeze. 

Șaptesprezece ani se scurseseră de la Bătălia Clopotelor, 
dar, la auzul unui dangăt, i se strângea stomacul și acum. 


Alţii ar putea susţine că regatul a pierit când Prinţul Rhaegar 
a căzut sub ciocanul de război al lui Robert, pe Trident, dar 
Bătălia Tridentului n-ar fi avut loc dacă 

grifonul ar fi ucis cerbul acolo, în Septul de Piatră. 
Clopotele au bătut pentru noi toți în ziua aceea. Pentru 
Aerys și pentru regina lui, pentru Elia din Dome și fetița ei, 
pentru fiecare bărbat adevărat și femeie cinstită 

din Cele Șapte Regate. Și pentru prințul meu de argint. 

- Planul a fost să dezvăluim identitatea Prințului Aegon 
abia când ajungem la Regina Daenerys, spuse Lemore. 

- Asta a fost pe când credeam că fata se îndreaptă spre 
vest. Regina noastră dragon a prefăcut în scrum planul acela 
și, din cauza grasanului nebun din Pentos, am apucat 
femeia-dragon de coadă și ne-am ars degetele până la os. 

- Nu ne puteam aștepta ca Illyrio să știe că fata va hotărî 
să rămână 

în Golful Sclavilor. 

- După cum n-a știut că Regele Cerșetor va muri de tânăr 
ori că 

Drogo îl va urma în mormânt. Foarte puţine din cele ce le- 
a anticipat grăsanul au ajuns să se împlinească. Griff lovi cu 
palma înmănușată 

mânerul săbiei sale lungi: Am dansat ani la rândul cum 
mi-a cântat grăsanul. La ce ne-a folosit? Prinţul e bărbat în 
toată firea. Timpul lui a... 

- Griffi strigă tare Yandry, peste hărmălaia comedianţilor. 
E Haldon. 

Intr-adevăr. Jumătate-maesterul, înfierbântat și murdar, 
se apropia de-a lungul țărmului, câtre piciorul cheiului. 
Transpiraţia îi lăsase cercuri întunecate sub mânecile 
veșmântului de pânză și faţa prelungă 

a lui Haldon avea același aer chinuit ca la Selhorys, când 
se întorsese la Sfioasa Fecioară să mărturisească dispariţia 
piticului. Insă ducea de căpăstru trei cai și asta era tot ce 
conta. 

dansul dragonilor 


417 

- Adu-l pe băiat, îi spuse Griff lui Lemore. Vezi să fie 
pregătit. 

- Cum spui, răspunse ea, nefericită. 

Așa săfie. Se atașase de Lemore, dar asta nu însemna că 
avea nevoie de aprobarea ei. Misiunea ei era să-l iniţieze pe 
prinţ în doctrinele Credinței și asta făcuse. Dar nici toate 
rugăciunile din lume nu-l 

puteau așeza pe prinţ pe Tronul de Fier. Asta era misiunea 
lui Griff. 

Dăduse greș o dată, cu Prinţul Rhaegar. Nu avea de gând 
să dea greș 

și cu fiul lui, atât timp cât mai mai avea suflare în trup. 

Caii lui Haldon nu-l mulțumiră. 

- Aceștia au fost cei mai buni cai pe care i-ai putut găsi? îi 
reproșă 

el lui Jumătate-maester. 

- Da, răspunse Haldon, pe un ton iritat, și ai face bine să 
nu întrebi cât ne-au costat. Cu dothrakii dincolo de râu, 
jumătate din locuitorii din Volon Therys au hotărât că 
preferă să fie în altă parte, și, uite-așa, carnea de cal e pe zi 
ce trece tot mai scumpă. 

Ar fi trebuit să merg eu insumi. După Selhorys, îi era 
dificil să mai aibă aceeași încredere în Haldon. L-a /ăsat pe 
pitic să-l tragă pe sfoară cu limba lui isteață. L-a lăsat să-și 
facă de cap într-un bordel, de unul singur, în timp ce ela 
stat în piață ca un nătărău. Proprietarul bordelului insistase 
că omuleţul fusese luat sub ameninţarea săbiei, dar Griff nu 
era nici acum convins de asta. Pezevenghiul era destul de 
deștept ca să-și pună la cale propria evadare. Beţivanul care 
l-a luat ostatic, despre care vorbeau târfele, ar fi putut să fie 
un acolit de-al lui. Vina e și a mea. După 

cepiticul s-a așezat între Aegon și omul de piatră, am 
lăsat garda jos. Ar fi trebuit să-i tai beregata de la bun 
început. 


- O să ne descurcăm cu ei, presupun, îi spuse lui Haldon. 
Tabăra e la doar cinci kilometri depărtare spre sud. 

Sfioasa Fecioară i-ar fi dus acolo mai repede, dar Griff 
prefera ca Harry Strickland să nu știe unde s-au dus el și 
prinţul. Și nici nu-i plăcea ideea de a se bălăci în apele de la 
mal, ca să se caţere pe cine știe ce țărm mocirlos. O 
asemenea intrare s-ar fi potrivit unui mercenar și fiului său, 
nu și unui mare lord și prinţului său. 

418 

GEORGE R.R. MARTIN 

Când flăcăul ieși din cabină, cu Lemore alături, Griff îl 
cercetă cu atenţie din cap până-n picioare. Prinţul purta 
sabie și pumnal, cizme negre, lustruite de-ţi luau ochii, și o 
mantie neagră, căptușită cu mătase roșie ca sângele. Cu 
părul tuns și spălat, vopsit într-o nuanţă închisă de albastru, 
ochii lui păreau și ei albaștri. La gât purta trei rubine cu 
marginile drepte, pe un lanţ de fier negru, un dar de la 
Magister Illyrio. 

Roșu și negru. Culorile dragonului. Asta era bine. 

- Arăţi ca un prinţ adevărat, îi spuse băiatului. Tatăl tău ar 
fi mândru dacă te-ar putea vedea. 

Tânărul Griff își trecu degetele prin păr. 

- M-am săturat de culoarea asta albastră. Ar fi trebuit s-o 
spălăm. 

- In curând. Griff s-ar fi bucurat să revină și el la culorile 
lui naturale, deși părul lui, roșu cândva, albise. 11 bătu pe 
flăcău pe umăr: Mergem? 

Oastea ta te așteaptă. 

- îmi place cum sună. Oastea mea. Un zâmbet îi licări pe 
faţă, apoi se stinse. Dar chiar așa este? Sunt mercenari. Yollo 
m-a avertizat să 

n-am încredere în nimeni. 

- Un sfat înțelept, recunoscu Griff. Ar fi putut fi altfel dacă 
la comandă ar fi fost tot Ilnimă-Neagră, dar Myles Toyne era 
mort de patru ani, iar Harry Strickland Vagabondul era alt fel 
de om. Dar Griff nu voia să-i spună asta băiatului. Piticul 


vârâse deja destule îndoieli în mintea lui tânără. Nu orice om 
e ceea ce pare, continuă el și mai cu seamă un prinţ are 
motive să fie prudent... dar dacă mergi prea departe pe 
drumul ăsta, neîncrederea te poate otrăvi, te poate face 
ursuz și temător. Regele Aerys a fost așa. La sfârșit, până și 
Rhaegar a văzut asta destul de limpede. Ai face mai bine să 
alegi calea de mijloc. 

Lasă oamenii să-ţi câștige încrederea slujindu-te cu 
loialitate... iar când vor face asta, fii generos și cu inima 
deschisă. 

Băiatul clătină din cap. 

- Voi ţine minte. 

li dădurăa prinţului cel mai bun dintre cei trei cai, un 
armăsar atât de spălăcit, încât era aproape alb. Griff și 
Haldon mergeau alături de el, pe 

dansul dragonilor 

419 

cai mai mici. Drumul înaintă spre sud, pe sub zidurile 
înalte și albe ale Volon Therysului, preţ de aproape un 
kilometru. Apoi lăsară orașul în spate, urmând cursul șerpuit 
al Rhoynului, prin crânguri de sălcii și câmpuri de maci și pe 
lângă o moară înaltă de vânt, făcută din lemn, ale cărei 
braţe scârțâiau ca niște oase vechi când se învârteau. 

Găsiră Compania de Aur lângă râu, când soarele cobora la 
apus. 

Era o tabără care i-ar fi plăcut până și lui Arthur Dayne: 
compactă, ordonată, bine apărată. In jurul ei fusese săpat un 
șanț adânc, cu ţepușe ascuţite înăuntru. Corturile erau 
aranjate în șiruri, cu spaţii largi de trecere între ele. Latrinele 
fuseseră amplasate lângă râu, pentru ca apa să spele 
mizeria. Liniile cailor erau la nord și, dincolo de ele, o duzină 

de elefanţi pășteau pe mal, smulgând rădăcini cu 
trompele. Griff aruncă o privire aprobatoare către uriașele 
animale. Nu există în tot Westerosul un cal de război care să 
le stea împotrivă. 


Pe stâlpii înalţi care înconjurau perimetrul taberei 
fluturau flamuri de luptă din mătase groasă ţesută cu fir de 
aur. Sub ele, își făceau rondul santinele în armuri, cu sulițe și 
arbalete în mâini, atente la orice mișcare. Griff se temuse că 
va găsi compania dezorganizată, sub comanda lui Harry 
Strickland, care părea mereu mai preocupat să-și facă 
prieteni decât să impună disciplina, dar se părea că temerile 
lui fuseseră neîntemeiate. 

La poartă, Haldon îi spuse ceva comandantului gărzilor și 
un mesager fu trimis să-l caute pe căpitan. Când acesta își 
făcu apariţia, era la fel de urât ca ultima oară când îl văzuse 
Griff. O  matahală de om, burduhănoasă și târșâită, 
mercenarul avea o faţă zbărcită, brăzdată de vechi cicatrice. 
Urechea lui dreaptă arăta de parcă ar fi molfăit-o un câine, 
iar stânga îi lipsea. 

- Te-au făcut pe tine căpitan, Flowers? întrebă Griff. 
Credeam că 

această Companie de Aur are pretenţii. 

- E mai rău de-atât, ticălosule, răspunse Franklyn Flowers. 
M-au făcut și cavaler. Il apucă pe Griff de braţ și îl trase spre 
el, într-o îmbrăţișare care-i făcu oasele să trosnească. Arăţi 
îngrozitor, chiar și 

420 

GEORGE R.R. MARTIN 

pentru un om care-a fost mort doisprezece ani. Păr 
albastru, hm? Când mi-a spus Harry că te întorci, era să fac 
pe mine. Haldon, afurisitule, mă bucur să te văd. Mai ai și- 
acum băţul ăla-n fund? Se întoarse către Tânărul Griff: lar 
acesta trebuie să fie... 

- Scutierul meu. Băiete, el e Franklyn Flowers. 

Prinţul îl salută cu o înclinare a capului. 

- Flowers e un nume de bastard. Ești din Reach. 

- Da. Mama mea a fost spălătoreasă la Castelul Cidrului, 
până când unul dintre fiii stăpânului a siluit-o. Asta mă face 
un fel de măr maro Fossoway, după cum văd eu lucrurile. 
Flowers le făcu semn să intre pe poartă. Haideţi cu mine. 


Strickland și-a adunat toţi ofiţerii în cortul lui. Consiliu de 
război. Afurisiţii de volanteni își flutură suliţele și cer să știe 
care sunt intenţiile noastre. 

Oamenii Companiei de Aur erau în faţa corturilor, jucând 
zaruri, bând și alungând muște. Griff se întrebă câţi dintre ei 
știau cine este. 

Destul de puțini. Doisprezece ani sunt mulți. Poate că nici 
oamenii care-l 

cunoscuseră nu-l recunoșteau pe lordul exilului, Jon 
Connington, cu barba-i roșie ca focul, în mercenarul Griff, cu 
faţa-i proaspat bărbierită 

și părul albastru. Din câte știau cei mai mulți dintre ei, 
Connington murise beat în Lys, după ce fusese alungat din 
companie, căzut în dizgrație pentru furt din cufărul de 
război. Minciuna rușinoasă îi stătea în gât și-acum, dar Varys 
insistase că era necesară. 

- Nu vrem cântece despre bravul exilat, chicotise 
eunucul, cu glasul lui afectat. Cei care mor eroic rămân 
multă vreme în amintire, în timp ce hoţii, beţivanii și lașii 
sunt daţi repede uitării. 

Ce știe un eunuc despre onoarea unui om? Griff 
acceptase planul Păianjenului de dragul băiatului, dar asta 
nu însemna că-i plăcea. 

Numai de-aș trăi destul ca să-l văd pe băiat așezat pe 
Tronul de Fier, și Varys va plăti cu vârf și indesat pentru acea 
umilință. Apoi vom vedea cine e dat repede uitării. 

Cortul marelui căpitan era făcut din zarpa și înconjurat de 
un cerc de ţepușe cu cranii de aur în vârf. Un craniu le 
depășea în mărime pe 

dansul dragonilor 

421 

celelalte, grotesc deformat. Dedesubt era un al doilea, nu 
mai mare decât un pumn de copil. Mae/ys cel Monstruos și 
fratele lui fără nume. 

Celelalte ţeste semănau oarecum între ele, deși multe 
fuseseră crăpate și ciobite de loviturile ucigașe, iar una avea 


un șir de dinţi ascuţiţi. 

- Care e Myles? se pomeni Griff întrebând. 

- Cel de colo. La capăt, îi arătă Flowers. Așteptaţi aici, mă 
duc să 

vă anunț. 

Se strecură în cort, lăsându-l pe Griff să contemple 
craniul aurit al vechiului său prieten. In viaţă, Ser Myles 
Toyne fusese urât ca păcatul. 

Vestitul lui strămoș, oacheșul și arătosul Terrence Toyne, 
despre care cântau cântăreții, fusese atât de chipeș, încât 
nici măcar ţiitoarea regelui nu i-a putut rezista, dar Myles 
avusese urechi clăpăuge, un maxilar deformat și cel mai 
mare nas pe care-l văzuse vreodată Jon Connington. Dar 
când îţi zâmbea, nimic din toate astea nu mai conta. 

Inimă-Neagră îi ziceau oamenii lui, din cauza blazonului 
de pe scut. 

Lui Myles îi plăcuseră la nebunie numele și toată 
semnificația lui. 

- Un căpitan general trebuie să fie temut de prieteni și 
dușmani deopotrivă, mărturisise cândva. Dacă oamenii mă 
consideră crud, cu atât mai bine. 

Adevărul era cu totul altul. Soldat până în măduva 
oaselor, Toyne era aprig, dar întotdeauna corect, un tată 
pentru oamenii lui și mereu generos cu lordul exilului, Jon 
Connington. 

Moartea îi răpise urechile, nasul și toată căldura. 
Zâămbetul rămăsese, transformat într-un rânjet auriu, 
scânteietor. Toate craniile rânjeau, până și al Oţelului 
înverșunat, în ţeapa înaltă din mijloc. 

Ce-are el de zâmbit? A murit înfrânt și singur, un om 
distrus într-o țară 

străină, Pe patul de moarte, Ser Aegor Rivers dăduse 
celebrul ordin ca oamenii lui să-i fiarbă craniul, îndepărtând 
carnea, să-l cufunde în aur și să-l poarte în faţa lor, când 
vor traversa marea ca să recucerească 

Westerosul. Succerorii lui îi urmaseră exemplul. 


Jon Connington ar fi putut deveni unul dintre acei 
succesori, dacă 

exilul lui ar fi decurs altfel. Petrecuse cinci ani în 
companie, ridicându-se 

422 

GEORGE R.R. MARTIN 

dintre oștenii de rând la un loc de onoare la dreapta lui 
Toyne. Dacă ar fi rămas, poate că oamenii s-ar fi îndreptat 
spre el după moartea lui Myles, și nu spre Harry Strickland. 
Dar Griff nu regreta drumul pe care îl alesese. Când am să 
mă întorc in Westeros, n-am să fiu un craniu în vârful unui 
par. 

Flowers ieși din cort. 

- Intraţi. 

Inalţii ofiţeri ai Companiei de Aur se ridicară de pe 
taburetele și scaunele lor de campanie când intrară. Vechii 
prieteni îl întâmpinară 

pe Griff cu zâmbete și îmbrăţișări, oamenii mai noi, cu o 
politeţe rece. 

Nu toți se bucură să ne vadă, așa cum vor să mă facă să 
cred. Simţea cuțite în spatele unora dintre zâmbete. Până de 
curând, majoritatea crezuseră că Lordul Connington se află 
în mormânt și, fără îndoială, mulţi considerau că era un loc 
nimerit pentru el, un om care furase de la fraţii lui de oaste. 
Poate și Griff ar fi simţit la fel, în locul lor. 

Ser Franklyn făcu prezentările. Unii dintre căpitanii 
mercenari purtau nume de bastarzi, asemenea lui Flowers: 
Rivers, Hill ori Stone. 

Alţii revendicau nume cu rezonanţă în istoria Celor Șapte 
Regate. 

Griff numără doi pe nume Strong, trei pe nume Peak, un 
Mudd, un Mandrake, un Lothston, doi Cole. Ştia că nu erau 
toți veritabili. In companiile libere, puteai să-ţi spui cum vrei. 
Orice nume purtau, toţi mercenarii se înfățișau cu 
ostentaţie. Ca mulți din branșa lor, își ţineau comorile 
lumești asupra lor: săbii împodobite cu nestemate, armuri 


incrustate, coliere grele și maătăsuri fine, toate erau la 
vedere, și fiecare om purta o avere în brățări de aur. Fiecare 
brățară însemna un an în slujba Companiei de Aur. Margq 
Mandrake, a cărui faţă ciupită de vărsat avea câte o a gaură 
în fiecare obraz, în locul de unde fusese îndepărtat cu foc 
semnul sclaviei, purta și el un lanţ de cranii aurii. 

Nu fiecare căpitan era din sângele Westerosului. Negrul 
Balag, un bărbat cărunt din Insulele Verii, cu pielea 
întunecată ca tăciunele, era la comanda arcașilor, ca pe 
vremea lui Inimă-Neagră. Purta o mantie cu pene, care-ţi lua 
ochii, verde cu portocaliu. Volantenul cadaveric, Gorys 

dansul dragonilor 

423 

Edoryen, îl înlocuise pe Strickland în funcţia de trezorier. 
O piele de leopard îi acoperea un umăr, iar părul roșu ca 
sângele îi cădea peste ceafă, în bucle uleiate, dar barba lui 
ascuţită era neagră. Căpitanul iscoadelor îi era necunoscut 
lui Griff, un lysean pe nume Lysono Maar, cu ochi liliachii și 
păr alb-auriu și buze care ar fi stârnit invidia oricărei târfe. 
La prima vedere, Griff fu cât pe ce să-l ia drept femeie. Avea 
unghiile vopsite în violet și straiele nobile smălţate cu perle 
și ametiste. 

Năluci și mincinoși, gândi Griff, cercetându-le fețele. 
Fantome ale unor războaie uitate, cauze pierdute, rebeliuni 
eșuate, o frăție a celor ratați și a celor căzuți, a dizgrațiaților 
și a dezmoșteniților. Aceasta este oastea mea. Aceasta este 
cea mai mare speranță a noastră. 

Se întoarse către Harry Strickland. 

Harry Vagabondul nu prea semăna a războinic. Corpolent, 
cu un cap mare și rotund, ochi gri-deschis și un păr rar pe 
care și-l pieptăna într-o parte, ca să-și ascundă chelia, 
Strickland ședea într-un scaun de campanie, înmuindu-și 
picioarele într-un ciubăr cu apă sărată. 

- Mă vei scuza dacă nu mă ridic, spuse el, în loc de salut. 
Marșul nostru a fost istovitor și picioarele mele au tendinţa 
să facă bășici. E 


un blestem. 

E un semn de slăbiciune. Vorbești ca o femeie. Cei din 
Casa Strickland făcuseră parte din Compania de Aur de la 
înfiinţarea ei. Stră-străbunicul lui Harry își pierduse o mână 
când s-a ridicat alături de Dragonul Negru, în timpul 
Rebeliunii Blackfyre. „Aur vreme de patru generaţii“, se 
fălea Harry, de parcă patru generaţii de exil și înfrângerea 
erau ceva cu care să te mândrești, 

- Pot să-ţi fac o alifie pentru asta, spuse Haldon, și există 
anumite săruri minerale care îţi vor întări pielea. 

-Amabil din partea ta. Strickland îi făcu semn scutierului: 
Watkyn, vin pentru prieteni noștri. 

- Mulţumesc, dar nu, zise Griff. Vom bea apă. 

- Cum preferaţi. Căpitanul general îi zâmbi prinţului, 
ridicând privirea spre el. lar acesta trebuie să fie fiul tău. 

424 

GEORGE R.R. MARTIN 

Știe? se întrebă Griff. Cât i-a spus Myles? Varys fusese cât 
se poate de ferm în privinţa discreţiei. Planurile pe care el și 
lllyrio le puseseră 

la cale cu Inimă-Neagră nu le erau cunoscute decăt lor. 
Restul companiei nu aflase nimic. Ce nu știau nu puteau să 
dea în vileag. 

Dar vremea aceea trecuse. 

- Niciun bărbat nu poate spera la un fiu mai merituos, 
spuse Griff, dar flăcăul nu e din sângele meu și numele lui 
nu este Griff. Lorzii mei, vi-l prezint pe Aegon Targaryen, 
întâiul născut al lui Rhaegar, Prinţ de Piatra Dragonului, și al 
Prințesei Elia din Dome... pe cale să 

devină, cu ajutorul vostru, Aegon, Al Şaselea pe Numele 
Său, Rege al Andalilor, al Rhoynarilor și al Primilor Oameni și 
Stăpân al Celor Șapte Regate. 

Anunţul său fu întâmpinat cu tăcere. Cineva își drese 
glasul. Unul dintre cei ce purtau numele Cole își umplu cupa 
cu vin din carafă, Gorys Edoryen începu să se joace cu una 
dintre buclele-i spiralate și murmură 


ceva într-o limbă pe care Griff n-o cunoștea. Laswell 
Peake tuși, Mandrake și Lothston schimbară priviri. Știu, își 
dădu atunci seama Griff. Au știut tot timpul. Se întoarse să 
se uite la Harry Strickland. 

- Când le-ai spus? 

Căpitanul general își mișcă degetele pline de bășici în 
ciubar. 

- Când am ajuns la râu. Compania era agitată, și pe bună 
dreptate. 

Abandonasem o campanie ușoară în Ținuturile Discordiei, 
și pentru ce? 

Ca să putem să nădușim în dogoarea asta blestemată de 
zei, privind cum ni se topesc arginţii și ne ruginesc săbiile, 
fiindcă eu refuz contracte bânoase? 

Pielea lui Griff se înfioră la auzul veștii. 

- Cine? 

- Yunkaii. Solul pe care l-au trimis să caute să câștige 
Volantisul de partea lor a deplasat deja trei companii libere 
în Golful Sclavilor. Vrea ca noi să fim a patra și ne oferă de 
două ori cât ne plătește Myrul, plus un sclav pentru fiecare 
om din companie, zece pentru fiecare ofițer și o sută de 
fecioare alese pe sprânceană, toate pentru mine. 

dansul dragonilor 

425 

Sapte iaduri. 

- Asta ar însemna o mie de sclavi. Unde se așteaptă 
yunkaii să 

găsească atâţia? 

- In Meereen. Strickland îi făcu semn scutierului său: 
Watkyn, un prosop. Apa se răcește și degetele mi s-au 
încreţit ca niște stafide. Nu, nu ștergarul ăla, cel moale. 

- L-ai refuzat, spuse Griff. 

- l-am zis că am să mă gândesc la propunerea lui. Harry 
se crispă în timp ce scutierul îi ștergea picioarele. Ușurel cu 
degetele. Inchipuie-ţi că 


sunt niște boabe de struguri cu pielea subţire, băiete. 
Vrei să le usuci, nu să le strivești. Tamponează, nu freca. Da, 
așa. Strickland i se adresă din nou lui Griff: Un refuz direct ar 
fi fost nechibzuit. Oamenii m-ar fi întrebat pe bună dreptate 
dacă mi-am pierdut minţile. 

- Veţi avea treabă pentru săbiile voastre cât de curând. 

- Vom avea? întrebă Lysono Maar. Presupun că știi că 
fetișcana Targaryen n-a pornit spre vest. 

- Am auzit povestea asta în Selhorys. 

- Nu e nicio poveste. E purul adevăr. Motivul e mai greu 
de înțeles. Să jefuiești Meereenul, de ce nu? Aș fi făcut 
același lucru în locul ei. Orașele sclaviei colcăie de bani și 
cucerirea cere bani. Dar de ce sa zabovești? Teama? 
Nebunie? Trândăvie? 

- Motivul nu contează. Harry Strickland își trase pe 
picioare o pereche de ciorapi vărgaţi de lână. Ea e în 
Meereen, iar noi suntem aici, unde volantenii sunt pe zi ce 
trece mai nemulţumiţi de prezența noastră. Am venit sa 
ridicăm un rege și o regină care să ne conducă 

acasă, în Westeros, dar această fată Targaryen pare mai 
preocupată să 

planteze măsline decât să revendice tronul tatălui ei. 
Intre timp, dușmanii ei se grupează. Yunkai, Noul Ghis, Tolos. 
Barbă-nsângerată 

și Prinţul Zdrenţăros vor fi amândoi pe câmpul de luptă 
împotriva ei... și cât de curând flotele Vechiului Volantis se 
vor arunca și ele asupra ei. Ea ce are? Sclavi pentru plăceri 
înarmați cu bețe? 

- Nepătaţi, răspunse Griff. Și dragoni. 

426 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Dragoni, da, zise căpitanul general, dar tineri, puţin mai 
mari ca niște pui ieșiți din ou. Strickland își trecu ușor 
ciorapul peste bășici și în sus, peste gleznă. Cât îi vor fi de 
folos când toate aceste oștiri se vor strânge în jurul orașului 
ei, ca un pumn? 


Tristan Rivers bătu darabana pe genunchi. 

- Cu atât e mai important să ajungem repede la ea, zic eu. 
Dacă 

Daenerys nu vine la noi, trebuie să mergem noi la 
Daenerys. 

- Putem umbla pe apă, ser? întrebă Lysono Maar. Repet, 
nu putem ajunge la regina de argint pe mare. M-am 
strecurat chiar eu în Volantis, prefăcându-mă negustor, ca să 
aflu câte corăbii am putea găsi pentru noi. Portul mișună de 
galere, corăbii burduhânoase, carace de toate felurile și de 
toate dimensiunile, dar, chiar și așa, m-am pomenit curând 
în compania contrabandiștilor și a piraţilor. Avem zece mii 
de oameni, după cum sunt sigur că-și amintește Lordul 
Connington din anii cât ne-a fost alături. Cinci sute de 
cavaleri, fiecare cu trei cai. Cinci sute de scutieri, cu câte un 
cal fiecare. Și elefanţi, nu trebuie să uităm elefanții. 

O corabie de pirați nu va ajunge. Am avea nevoie deo 
flotă de pirați... 

și, chiar daca am gasi una, a venit vestea de la Golful 
Sclavilor că 

Meereenul a fost închis printr-o blocadă. 

- Am putea să ne prefacem că acceptăm oferta yunkailor, 
recomandă Gorys Edoryen. Să-i lăsăm pe yunkai să ne 
transporte spre est, apoi să le înapoiem aurul sub zidurile 
Meereenului. 

- Un singur contract încălcat e o pată destul de mare pe 
onoarea companiei. Harry Strickland Vagabondul se opri, cu 
picioru-i acoperit de bășici în mână. Lasă-mă să-ţi amintesc 
că Myles Toyne a pecetluit acest pact secret, nu eu. Aș onora 
înţelegerea, dar cum? Mi se pare limpede că fata Targaryen 
nu mai vine niciodată în vest. 

Westeros a fost regatul tatălui ei. Meereen este regatul ei. 
Dacă poate să-i înfrângă pe yunkai, va fi Regina Golfului 
Sclavilor. Dacă nu, va muri cu mult înainte să putem noi 
spera să ajungem la ea. 


Cuvintele lui nu-l surprinseră deloc pe Griff. Harry 
Strickland fusese întotdeauna un om genial, mai priceput la 
născocit contracte 

dansul dragonilor 

427 

decât la ciomăgit dușmani. Avea nas pentru aur, dar dacă 
avea stomac pentru bătălie, asta era altă poveste. 

- Există ruta pe uscat, sugeră Franklyn Flowers. 

- Drumul demonului e mort. Vom pierde jumătate de 
companie, prin dezertare, dacă încercăm traseul acela, și 
vom îngropa lângă drum jumătate din cei rămași. Mă 
îndurerează s-o spun, dar Magister Illyrio și prietenii lui s-ar 
putea să fi fost nechibzuiţi, punându-și atâtea speranţe în 
această regină-copil. 

Nu, gândi Griff, dar au fost mai nechibzuiți punându-și 
speranțele în tine. 

Și apoi Prinţul Aegon glăsui: 

- Atunci puteţi-vă speranţele în mine, spuse el. Daenerys 
este sora Prințului Rhaegar, dar eu sunt fiul lui. Sunt 
singurul dragon de care aveţi nevoie. 

Griff puse palma înmănușată în negru pe umărul Prințului 
Aegon. 

- Curajoase vorbe, zise el, dar gândește-te ce spui. 

- M-am gândit, insistă băiatul. De ce-aș alerga la mătușa 
mea de parcă aș fi un cerșetor? Drepturile mele sunt mai 
mari decât ale ei. Să 

vină ea la mine... în Westeros. 

Franklyn Flowers râse. 

- îmi place. Să călătorim spre vest, nu spre est. S-o lăsăm 
pe micuța regina cu maslinele ei și sa-l așezam pe Prinţul 
Aegon pe Tronul de Fier. Băiatul e îndrăzneţ, trebuie să 
recunoașteți. 

Căpitanul general arăta de parcă cineva i-ar fi dat o 
palmă. 

- Ţi-a covasit soarele creierii, Flowers? Ne trebuie o fată. 
Ne trebuie o căsătorie. Dacă Daenerys îl acceptă pe 


prinţișorul nostru și-l ia de consort, Cele Șapte Regate vor 
face același lucru. Fără ea, lorzii nu vor face decât să-și bată 
joc de pretenţiile lui și să-l numească 

pungaș și fals moștenitor. Și cum propui să ajungem în 
Westeros? L-ai auzit pe Lysono. E imposibil de găsit corăbii. 

Omul ăsta se teme de luptă, îşi dădu seama Griff. Cum |- 
au putut alege în locul lui Inimă-Neagră? 

428 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Este imposibil de găsit corăbii pentru Golful Sclavilor. 
Westerosul e altă poveste. Estul ne este închis, nu marea. 
Triarhii s-ar bucura să ne vadă plecând, n-am nicio îndoială. 
Asta poate chiar ne-ar ajuta să rezolvăm întoarcerea în Cele 
Șapte Regate. Niciun oraș nu vrea o armată 

la porţile lui. 

- Are dreptate, îl aprobă Lysono Maar. 

- Leul a simţit deja, cu siguranţă, mirosul dragonului, zise 
unul dintre cei doi pe nume Cole, dar atenţia lui Cersei va fi 
îndreptată 

asupra Meereenului și a celeilalte regine. Nu știe nimic 
despre prinţul nostru. După ce debarcăm și ne ridicăm 
flamurile, mulţi vor da fuga să ni se alăture. 

- Unii, preciză Harry Vagabondul, nu mulți. Sora lui 
Rhaegar are dragoni, N-avem puterea să luăm în stăpânire 
regatul fără Daenerys și oastea ei. Nepataţii ei. 

- Primul Aegon a cucerit Westerosul fără eunuci, zise 
Lysono Maar. De ce ne-ar face al șaselea Aegon același 
lucru? 

- Planul... 

- Care plan? i-o reteză Tristan Rivers. Planul grăsanului? 
Cel care se schimbă după cum bate vântul? La început, 
trebuia să ni se alăture V/serys Targaryen, cu cincizeci de mii 
de dothraki dezlănţuiţi în urma lui. Apoi Regele Cerșetor a 
murit și a trebuit să fie sora lui, o copilă 

docilă, care era în drum spre Pentos cu trei dragoni abia 
ieșiți din ou. 


In schimb, fata apare în Golful Sclavilor și lasă în urma ei 
un șir de orașe pârjolite, iar grăsanul hotărăște că trebuie s-o 
întâlnim pe lângă 

Volantis. Acum n-a mai rămas nimic nici din planul acela. 
M-am săturat de planurile lui Illyrio. Robert Baratheon a 
cucerit Tronul de Fier fără ajutorul dragonilor. Putem face la 
fel. lar, dacă mă înșel și regatul nu se ridică în sprijinul 
nostru, putem să ne retragem în orice clipă peste marea 
îngustă, așa cum au făcut cândva Otelul înverșunat și alţii 
după el. 

Strickland scutură din cap cu încăpățânare. 

- Riscul... 

dansul dragonilor 

429 

- „nu mai e ce-a fost, acum, că Tywin Lannister e mort. 
Cele Șapte Regate sunt mai ușor de cucerit decât oricând. 
Un alt rege-copil stă pe Tronul de Fier, acesta chiar mai tânăr 
decât cel de dinainte, iar rebelii sunt câtă frunză și iarbă. 

- Chiar și așa, insistă Strickland, singuri, nu putem spera 
să... 
Griff era sătul de lașitatea căpitanului general. 

- Nu vom fi singuri. Dornul ni se va alătura, trebuie să ni 
se alăture. Prinţul Aegon este fiul Eliei, nu doar al lui 
Rhaegar. 

- Așa este, interveni băiatul, și cine-a mai rămas în 
Westeros să ni se opună? O femeie. 

- O femeie Lannister, zise apăsat căpitanul general. Târfa 
îl va avea pe Regicid de partea ei, poţi fi sigur de asta, și cei 
doi se vor sprijini pe bogăţia de la Casterly Rock. lar Illyrio 
spune că acest rege-băiat e logodit cu o fată Tyrell, ceea ce 
înseamnă că trebuie să înfruntăm și puterea Highgardenului. 

Laswell Peake lovi ritmic în masă cu încheieturile 
degetelor. 

- Chiar și după un secol, unii dintre noi mai au prieteni în 
Reach. Puterea Highgardenului s-ar putea să nu fie ce-și 
imaginează 


Mace Tyrell. 

- Prinţe Aegon, zise Tristan Rivers, suntem oamenii tăi. 
Asta ţi-e dorinţa, să navigăm spre vest și nu spre est? 

- Da, raspunse Aegon cu nerăbdare. Dacă mătușa mea 
vrea Meereenul, prea bine. Eu am să revendic Tronul de Fier 
făra ea, cu săbiile și credinţa voastră. Dacă ne mișcăm 
repede și lovim cu putere, putem dobândi câteva victorii 
ușoare înainte ca Lannisterii să afle măcar că 

am acostat. Asta îi va aduce și pe alţii în sprijinul cauzei 
noastre. 

Rivers zâmbea  aprobator. Alţii schimbau priviri 
îngândurate. 

Apoi Peake spuse: 

- Prefer să mor în Westeros decât pe drumul demonului. 

lar Marq Mandrake chicoti și replică: 

- Eu, unul, prefer să trăiesc, să dobândesc pământuri și 
un castel mare. 

Franklyn Flowers își lovi mânerul săbiei cu palma și 
spuse: 

430 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Atât timp cât pot omori câţiva din neamul Fossoway, 
sunt pentru. 

Când începură să vorbească toţi deodată, Griff știu că 
lucrurile luaseră un nou curs. Aceasta este o latură a lui 
Aegon lpe care n-am mai văzut-o. Nu era calea prudentă, 
dar era sătul de prudenţă, obosit de secrete, plictisit de 
așteptare. Indiferent dacă învingeau sau pierdeau, avea să-l 
revadă pe Griffin Roost înainte să moară și să fie îngropat în 
cavoul de lângă cel al tatălui său. 

Unul câte unul, oamenii Companiei de Aur se ridicară, 
îngenuncheară și își așezară săbiile la picioarele tânărului 
prinţ. Ultimul fu Harry Strickland Vagabondul, cu picioarele 
lui pline de bâșici și toate celelalte. 

Soarele înroșea cerul la apus și picta umbre stacojii pe 
craniile aurite din vârful parilor, când părăsiră cortul 


căpitanului general. 

Franklyn Flowers se oferi să-l conducă pe prinţ prin 
tabără și să-l prezinte câtorva din cei pe care îi numea 
băieți. Griff consimţi. 

- Dar ia aminte, pentru ceilalţi, trebuie să rămână Tânărul 
Griff până când traversăm marea îngustă. In Westeros, îi 
vom spăla părul și-l vom lăsa să-și îmbrace armura. 

- Da, am priceput. Flowers îl lovi pe Tânărul Griff pe spate: 
Cu mine. Vom începe cu bucătarii. Oameni pe care e bine să- 
i cunoști. 

După ce plecară, Griff i se adresă lui Jumătate-maester: 

- Du-te la Sfioasa Fecioară și întoarce-te cu Lady Lemore 
și Ser Roily. Vom avea nevoie și de cuferele lui Illyrio. Toţi 
banii și armura. 

Transmite-le lui Yandry și Ysillei mulţumirile noastre. 
Misiunea lor s-a terminat. Nu vor fi uitaţi când Alteța Sa va 
ajunge în regatul său. 

- Cum poruncești, lordul meu. 

Griff îl lăsă acolo și se strecură în cortul pe care i-l 
repartizase Harry Vagabondul. 

Drumul care-i aștepta era plin de pericole, știa, dar ce 
dacă? Orice om trebuie să moară. Tot ce-și dorea era timp. 
Așteptase atât de mult, încât era sigur că zeii aveau să-i mai 
acorde câţiva ani, un răgaz suficient ca să-l vadă așezat pe 
Tronul de Fier pe cel pe care îl numise fiu. 

dansul dragonilor 

431 

Să-și revendice pământurile, numele, onoarea. Să 
potolească clopotele care răsunau atât de zgomotos în visele 
lui, ori de câte ori închidea ochii și adormea. 

Singur în cort, în timp ce razele aurii și stacojii ale 
soarelui la asfinţit străluceau prin intrarea deschisă, Jon 
Connington își lepădă 

mantia din blană de lup, își dezbrăcă, trăgând-o peste 
cap, cămașa de zale, se așeză pe un taburet și își scoase 
mănușa de pe mâna dreaptă. 


Unghia degetului mijlociu se înnegrise ca smoala și 
culoarea gri se întinsese pe prima falangă. Vârful inelarului 
începuse să se înnegrească 

și el, iar când îl atingea cu vârful pumnalului nu simţea 
nimic. 

Moarte, știa el, dar o moarte lentă. încă mai am timp. Un 
an. Doi ani. 

Cină. Unii oameni de piatră supraviețuiesc zece. Timp 
suficient să traversez marea, să-l revăd pe Griffin Roost. 
Săpun capăt liniei Uzurpatorului, o dată pentru totdeauna, și 
să-l așez pe fiul lui Rhaegarpe Tronul de Fier. 

Atunci Lordul Jon Connington putea muri împăcat. 

H OINARII 

Zvonul străbătu tabăra ca un vânt fierbinte. Vine. Oastea 
ei epe drum. Gonește spre sud, către Yunkai, să treacă 
orașul prin foc și oamenii lui prin sabie, iar noi mergem spre 
nord, în întâmpinarea ei. 

Broscoiul aflase de la Dick Păiosul, care aflase de la Moș 
Bill Ciolănosul, care, la rândul lui, aflase de la un pentoshi pe 
nume Myrio Myrakis, care avea un văr care era paharnicul 
Prințului Zdrenţăros. 

- Văru-meu a auzit vestea în cortul comandantului, chiar 
de pe buzele lui Caggo, sustinea Dick Păiosul. Vom porni în 
marș înainte de sfârșitul zilei, să vezi dacă nu. 

Atâta lucru se dovedi adevărat. Ordinul veni de la Prinţul 
Zdrenţăros, prin căpitanii și comandanții lui: strângeți 
corturile, încărcaţi catării, înșeuaţi caii, pornim spre Yunkai 
în zori. 

-Nu că ticăloșii de yunkai ne-ar vrea în Orașul lor Galben, 
adulmecând în jurul fiicelor lor, prevesti Bagqg, arbaletistul 
sașiu din Myr, al cărui nume însemna Fasole. Vom lua 
provizii în Yunkai, poate cai odihniţi, apoi vom porni spre 
Meereeen, să dansăm cu regina-dragon. 

Așa că, saltă iute, Broscoiule, și ascute bine sabia 
stăpânului tău. Poate c-o să aibă curând nevoie de ea. 


In Dome, Quentyn Martell fusese prinţ, în Volantis 
ajutorul unui negustor, dar pe țărmurile Golfului Sclavilor 
era doar Broscoiul, 

dansul dragonilor 

433 

scutierul cavalerului dornishean voinic și pleșuv caruia 
mercenarii îi ziceau Maţe-Verzi. Hoinarii foloseau ce nume 
voiau și le schimbau cât ai clipi. 11 porecliseră Broscoiul 
pentru că sărea atât de repede când voinicul striga un ordin. 

Până și comandantul Hoinarilor își ţinea secret adevăratul 
nume. 

Unele companii libere se născuseră în timpul veacului de 
sânge și haos care urmase după Urgia Valyriei. Altele se 
formaseră ieri și urmau să 

dispară mâine. Hoinarii aveau în spate treizeci de ani și 
cunoscuseră un singur comandant, nobilul pentoshi cu glas 
domol și ochi triști pe care îl porecliseră Prinţul Zdrenţăros. 
Părul și armura lui erau gri-argintii, dar mantia-i jerpelită era 
făcută din bucăţi de pânză multicolore, albastre, gri și violet, 
roșii, aurii și verzi, purpurii și roșu-intens și azuriu, toate 
decolorate de soare. Pe când Prinţul Zdrențăros avea 
douăzeci și trei de ani, după cum povestea Dick Păiosul, un 
magister din Pentos îl alesese să fie noul lor prinţ, la doar 
câteva ore după ce-l decapitaseră pe cel vechi. 

Insă el alesese să-și atârne o sabie la cingătoare, să-și 
încalece calul preferat și să fugă în Ținuturile Discordiei, cu 
gând să nu se mai întoarcă. Fusese alături de Fiii Secunzi, de 
Scuturile de Fier și de Oamenii Fecioarei, apoi se unise cu 
cinci tovarăși de arme și înfiinţaseră Hoinarii. Din cei șase 
fondatori, doar el supravieţuise. 

Broscoiul n-avea habar dacă era adevărat ceva din toate 
astea. De când se înrolase în rândul Hoinarilor, în Volantis, îl 
văzuse pe Prinţul Zdrenţăros doar de la distanţă. Dornishenii 
erau nou-veniţi, novici, carne de tun, trei dintre cei două mii. 
Comandantul lor cultiva un anturaj mai elevat. 


- Nu sunt scutier, protestase Quentyn, când Gerris 
Drinkwater - 

cunoscut ca Gerrold Dornisheanul, pentru a se deosebi de 
Gerrold Spate-Roșu și de Negrul Gerrold, și uneori ca Drink, 
de când voinicul se scăpase și-l strigase așa - sugerase 
șiretlicul lor. Mi-am câștigat titlul în Dome. Sunt cavaler, la 
fel ca și tine. 

Dar Gerris avea dreptate: El și Arch erau acolo să-l apere 
pe Quentyn și asta însemna să-l ţină pe lângă voinic. 

434 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Arch e cel mai bun luptător dintre noi trei, îi explicase 
Drinkwater, dar numai tu poţi spera să te însori cu regina- 
dragon. 

Să mă însor sau să mă lupt cu ea. Ori una, ori alta, am s- 
o întâlnesc curând. Cu cât auzea mai multe despre Daenerys 
Targaryen, cu atât se temea Quentyn mai mult de acea 
întâlnire. Yunkaii susțineau că își hrănește dragonii cu carne 
de om și că se îmbăiază în sânge de fecioară, ca să-și 
păstreze pielea netedă și suplă. Fasole a râs când a auzit 
una ca asta, dar savura poveștile despre promiscuitatea 
reginei argintii. 

- Unul dintre căpitanii ei descinde dintr-o familie unde 
bărbaţii au madularele de-o jumătate de cot, le-a spus el, 
dar nici măcar el nu e destul de mare pentru ea. Femeia a 
călătorit cu dothrakii și s-a obișnuit să se împreuneze cu 
armăsari, așa că niciun bărbat n-o poate satisface. 

lar Hârţoage, spadasinul volanten deștept, care părea să 
aibă mereu nasul vârăt în vreun sul sfărâmicios, o considera 
pe regina-dragon și criminală și nebună. 

- Khalul ei i-a omorât fratele, ca s-o facă regină. Apoi ea |- 
a ucis pe Kkhal, ca să devină Khaleesi. Practică sacrificiile de 
sânge, minte la fel de ușor cum respiră, se îndreaptă 
împotriva oamenilor ei cât ai clipi. A încălcat armistiţii, a 
torturat un emisar... și tatăl ei a fost nebun. Asta se 
moștenește. 


Se moștenește. Regele Aerys Al Doilea fusese, într- 
adevar, nebun, tot Westerosul știa asta. Exilase două dintre 
Mâinile sale și arsese o a treia. 

Dacă Daenerys e la fel de sângeroasă ca tatăl ei, trebuie 
să mă însor cu ea? 

Prinţul Doran nu vorbise niciodată despre o asemenea 
posibilitate. 

Broscoiul s-ar fi bucurat să lase Astaporul în urmă. Orașul 
Roșu semăna cu un iad cum nu crezuse c-avea să vadă 
vreodată. Yunkaii blocaseră porţile sparte, pentru ca morții și 
muribunzii să rămână în oraș, dar imaginile pe care le 
văzuse trecând călare pe străzile acelea de cărămidă roșie 
aveau să-l bântuie pe Quentyn Martell pe vecie. Un râu 
înecat de cadavre. Preoteasa în veșmintele ei sfâșiate, 
înfiptă într-o ţeapă și însoţită de un roi de muște verzi, 
scânteietoare. Oameni care trăgeau să moară împleticindu- 
se pe străzi, însângeraţi și murdari. 

dansul dragonilor 

435 

Copii bătându-se pentru niște cățeluși fripţi pe jumătate. 
Ultimul rege liber al Astaporului răcnind gol în groapă, 
hărțuit de-o haită de câini înfometați. Și focuri, focuri peste 
tot. Dacă închidea ochii, le vedea și acum: flăcări care se 
înălţau în vârtejuri din piramidele de cărămidă, mai mari 
decât orice castel pe care-l văzuse, dâre de fum unsuros, 
rasucindu-se spre cer, ca niște uriași șerpi negri. 

Când vântul bătea dinspre sud, aerul mirosea a fum chiar 
și acolo, la cinci kilometri de oraș. In spatele zidurilor 
dărâmate de cărămidă 

roșie, Astaporul fumega încă, deși cele mai multe dintre 
focurile mari se stinseseră. Fire de cenușă pluteau alene în 
bătaia vântului, ca niște fulgi mari și gri de zăpadă. Ar fi fost 
bine să plece. 

Voinicul era de aceeași părere. 

- E timpul, spuse el, când Broscoiul îl găsi jucând zaruri 
cu Fasole, Hârţoage și Moș Bill Ciolănosul și pierzând, ca de 


obicei. Mercenarul îl îndrăgea pe Maţe-Verzi, care paria cu 
același curaj cu care lupta, dar cu mult mai puţin succes. O 
să am nevoie de armură, Broscoiule. Ai curăţat sângele ăla 
de pe platoșă? 

- Da, ser. 

Platoșa lui Maţe-Verzi era veche și grea, peticită și 
raspeticită, foarte roasă. Același lucru era valabil pentru coif, 
grumăjer, aparătorile pentru picioare și ceea ce mai 
rămăsese din restul armurii sale desperecheate. 

Echipamentul Broscoiului era doar puţin mai bun, iar al 
lui Ser Gerris era considerabil mai prost. Oțe/ul companiei, îl 
numise armurierul. 

Quentyn nu întrebase câţi alţii îl mai purtaseră înaintea 
lui, câţi muriseră în el. Iși abandonaseră propriile armuri 
bune în Volantis, împreună cu aurul și adevăratele lor nume. 
Cavalerii bogaţi din case cu vechi renume nu traversau 
marea îngustă, să devină mercenari, doar dacă erau exilați 
pentru vreo infamie. 

- Prefer să mă dau drept sărac decât ticălos, declarase 
Quentyn, când Gerris îi prezentase planul său. 

In mai puţin de o oră Hoinarii își strânseră tabăra. 

436 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Și acum, la drum, decretă Prinţul Zdrenţăros de pe 
uriașul său cal sur de război, într-o clasică valyriană cultă, 
care era pe înțelesul celor mai mulţi dintre ei. Crupa bălțată 
a armăsarului său era acoperită cu fâșii zdrențuite de pânză, 
rupte din tunicile oamenilor pe care îi omorâse stăpânul lui. 
Mantia prințului era cusută din mai multe asemenea bucăți. 

Era un om bătrân, trecut de șaizeci de ani, dar încă se 
ținea drept în șaua înaltă și avea glasul destul de puternic 
ca să se facă auzit în fiecare colţ al taberei. Astaporul a fost 
doar o gustare, spuse el. Mereenul va fi ospăţul. 

Și mercenarii înălțară urale sălbatice. Panglici de mătase 
azurie fluturau de pe lăncile lor, iar flamurile alb-albastre în 


coadă de rândunică - stindardele Hoinarilor - fâlfâiau 
deasupra. 

Cei trei dornisheni ovaţionară alături de toţi ceilalţi. 
Tăcerea ar fi atras atenţia. Dar, în timp ce Hoinarii se 
îndreptau spre nord, pe drumul coastei, pe urmele lui Barbă- 
nsângerată și ale Companiei Pisicii, Broscoiul se apropie de 
Gerrold Dornisheanul. 

- Curând, spuse el, în limba comună a Westerosului. Mai 
erau și alţii din Westeros în companie, dar nu mulţi și nu prin 
preajmă. 

Trebuie s-o facem curând. 

- Nu aici, îl preveni Gerris, mimând un zâmbet. Vorbim 
despre asta diseară, când poposim. 

Erau șase sute de kilometri de la Astapor la Yunkai, pe 
vechiul drum de coastă al ghiscarilor, și alţi trei sute de la 
Yunkai la Meereen. 

Companiile libere, cu caii lor buni, puteau ajunge în șase 
zile de marș 

sau în opt de pas mai domol. Legiunile din Vechiul Ghis, 
mergând pe jos, ar face de două ori pe-atăt, iar yunkaii și 
soldaţii lor sclavi... 

- Cu generalii lor, e de mirare că nu năvălesc în mare, zise 
Fasole. 

Yunkaii nu duceau lipsă de comandanţi. Un bătrân erou 
pe nume Yurkhaz zo Yunzak deţinea comanda supremă, dar 
Hoinarii nu-l 

zăriseră decât de la distanţă, venind și plecând într-un 
palanchin atât de imens încât era nevoie de patruzeci de 
sclavi să-l poarte. 

Dar nu puteau să nu-i vadă slugile. Lorzii mărunți din 
Yunkai mișunau pretutindeni, precum gândacii. Jumătate 
dintre ei păreau să 

dansul dragonilor 

437 

se numească Ghazdan, Grazdan, Mazdhan sau Ghaznak. 
Să deosebești unele de altele numele ghiscari era o artă pe 


care puţini dintre Hoinari o stăpâneau, așa că le dădură 
porecle născocite de ei. 

Printre ei se distingea Balena Galbenă, un bărbat 
dezgustător de gras, care purta mereu tokare de mătase 
galbenă, cu franjuri aurii. Prea greu și să se poată ridica 
singur în picioare, făcea pe el, așa că mirosea întotdeauna a 
urină, o duhoare atât de pătrunzătoare, încât nici cele mai 
grele parfumuri nu reușeau s-o acopere. Dar se spunea că 
era cel mai bogat om din Yunkai, și avea o pasiune pentru 
grotesc: printre sclavii lui se număra un băiat cu picioare și 
copite de capră, o femeie cu barbă, un monstru cu două 
capete din Mantarys și un hermafrodit care-i încălzea 
noaptea patul. 

- Bărbat și femeie laolaltă, le explică Dick Păiosul. Balena 
avea cândva și un uriaș, și îi plăcea să-l privească 
destrăbălându-se cu sclavele. 

Dar a murit. Am auzit că Balena oferă un sac de aur 
pentru altul ca el. 

Apoi mai era Fata General, care umbla călare pe un cal 
alb cu coama roșie și avea sub comandă o sută de vânjoși 
soldaţi-sclavi, crescuţi și antrenați chiar de ea, cu toţii tineri, 
supli, fremătând de mușchi, acoperindu-și goliciunea doar 
cu fâșii de pânză în jurul coapselor, mantii galbene și scuturi 
alungite de bronz, cu incrustaţii erotice. Stăpâna lor nu 
putea să aibă mai mult de șaisprezece ani și se imagina 
Daenerys Targaryen a Yunkaiului. 

Micul Porumbel nu era chiar un pitic, dar ar fi putut trece 
drept imul, într-o lumină slabă. Cu toate astea, se plimba 
tanţoș de parcă ar fi fost un uriaș, cu micile-i picioare 
dolofane și crăcănate și pipernicitul său piept bombat. 
Soldaţii lui erau cei mai înalţi din câţi văzuseră Hoinarii: cei 
mai scunzi dintre ei măsurau peste doi metri, cei mai înalţi 
se apropiau de doi metri și jumătate. Toţi aveau feţe 
prelungi, picioare lungi, iar cataligele încastrate în picioarele 
armurii lor împodobite le făceau și mai lungi. Zale smălţuite, 
trandafirii, le acopereau torsurile, pe capete aveau cocoţate 


coifuri alungite, completate cu ciocuri ascuţite de oţel și 
creste din smocuri de pene roz. Fiecare purta la șold o sabie 
curbată și fiecare ţinea în mână o suliță înaltă cât el, cu 
fiecare capăt în formă de frunză. 

438 

GEORGE R.R. MARTIN 

- îi înmulțește Micul Porumbel, îi informă Dick Păiosul. 
Cumpără 

sclavi înalţi din toată lumea, împreunează bărbaţii și 
femeile și păstrează progeniturile lor cele mai înalte pentru 
Eroi. Speră că într-o zi va putea să renunţe la catalige. 

- Câteva ședințe pe roata de tortură ar putea grăbi 
procesul, sugeră 

voinicul. 

Gerris Drinkwater izbucni în râs. 

- Ce șleahtă înfricoșătoare! Nimic nu mă sperie mai mult 
decât ţanţoșii în zale și pene roz. Dacă m-ar urmări unul, aș 
râde de-aș face pe mine. 

- Unii zic că stârcii sunt maiestuoși, zise Moș Bill 
Ciolănosul. Dacă 

regele vostru mănâncă broaște stând într-un picior. 

- Stăârcii sunt lași, interveni voinicul. O dată, eram la 
vânătoare, eu, Drink și Cletus, și am dat peste niște stârci 
care se plimbau pe lângă 

mal, ospătându-se cu mormoloci și peștișori. Erau 
frumoși, da, dar apoi a trecut un uliu pe deasupra și și-au 
luat toţi zborul, de parcă ar fi văzut un dragon. Au stârnit 
atâta vânt încât am fost doborât de pe cal, dar Cletus a 
potrivit o săgeată în arc și a doborât unul. Avea gust de rață, 
dar nu era la fel de gras. 

Chiar și Micul Porumbel și stârcii lui păleau pe lângă 
nebunia fraţilor pe care mercenarii îi numeau Lorzii 
Zornăitori. Ultima oară 

când soldaţii-sclavi din Yunkai se confruntaseră cu 
Nepătaţii, se împrăștiaseră și fugiseră. Lorzii Zornăitori 
născociseră o stratagemă ca să evite asta: își legau oamenii 


unul de altul, în lanţuri, câte zece, de încheieturi și de 
glezne. 

- Niciunul dintre bieţii nenorociţi nu poate să fugă dacă 
nu fug toţi, le explică Dick Păiosul, râzând. Și, dacă fug cu 
toții, nu vor putea fugi foarte repede. 

- Nici măcar nu mărșăluiesc repede, afurisiţii, remarcă 
Fasole. Le poţi auzi zornăitul la cinci kilometri depărtare. 

Mai erau și alţii, aproape la fel de nebuni sau mai rău: 
Lordul Obraji-tremurători, Cuceritorul Beţiv, Stăpânul-Bestie, 
Faţă-Terciuită, 

dansul dragonilor 

439 

lepurele, Cărăușul, Eroul Parfumat. Unii aveau douazeci 
de soldaţi, alţii două sute sau două mii, toţi sclavi pe care-i 
antrenaseră și-i înarmaseră 

ei înșiși. Fiecare era bogat, fiecare era arogant și fiecare 
era căpitan și comandant, subordonat doar lui Yurkhaz zo 
Yunzak, plini de dispreţ 

față de simplii mercenari și predispuși la ciorovăieli 
pentru întâietate, pe cat de nesfârșite pe atât de imposibil 
de înţeles. 

Până când Hoinarii străbătură cinci kilometri, yunkaii 
rămaseră cu patru în urmă. 

- O haită de nătărăi galbeni și puturoși, se plânse Fasole. 
încă n-au reușit să priceapă de ce Ciorile Furtunii și Fiii 
Secunzi s-au dus la regina-dragon. 

- Pentru aur, cred ei, zise Hârţoage. De ce crezi că ne 
plătesc atât de bine? 

- Aurul e dulce, dar viaţa e și mai dulce, remarcă Fasole. 
Am dansat cu schilozii la Astapor. Vreţi să-i înfruntăm pe 
adevărații Nepătaţi cu șleahta asta alături? 

- Am luptat cu Nepătaţii la Astapor, zise voinicul. Am spus 
adevă- 

rați Nepătaţi. Doar castrând un flăcău cu satârul de 
bucătărie și dându-i o pălărie ascuţită nu-l faci Nepătat. 


Regina-dragon îi are pe adevărații Nepătaţi, cei care nu se 
împrăștie și nu fug când sufli spre ei. 

- Nepătaţi și, pe lângă ei, dragoni. Dick Păiosul ridică 
privirea spre cer, de parcă ar fi crezut că doar cuvântul 
dragon era de-ajuns ca să-i coboare asupra companiei. 
Ascuţiţi-vă săbiile, băieți, în curând vom da o luptă 
adevărată. 

O /uptă adevărată, gândi Broscoiul. Cuvintele i se opriră 
în gâtlej. 

Lupta de dincolo de zidurile Astaporului păruse foarte 
adevărată, deși știa că mercenarii erau de altă părere. 

- Ăla a fost măcel, nu luptă, fusese auzit spunând, după 
aceea, bardul războinic Denzo D'han. 

Denzo era căpitan și trecuse prin zeci de bătălii. 
Experienţa Broscoiului se limita la terenul de antrenament și 
la cel de turnir, așa că știa că 

nu era cazul să contrazică verdictul unui luptător atât de 
încercat. 

440 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dar părea o bătălie, chiar la început. îşi amintea cum i se 
strânsese stomacul când fusese trezit în zori, cu o lovitură 
de picior, zărindu-l 

pe voinic deasupra lui. 

- In armură, trântore! răcnise el. Măcelarul vine să ne 
atace. Sus, dacă nu vrei să fii căsăpit. 

- Regele Măcelar e mort, protestase Broscoiul, adormit. 

Era povestea pe care o auziseră cu toţii, pe când coborau 
de-a valma din corăbiile care-i aduseseră din Vechiul 
Volantis. Un al doilea Rege Cleon luase coroana și, pare-se, 
murise la rândul lui, iar acum în Astapor domneau o târfă și 
un bărbier nebun, ai căror adepţi se luptau între ei pentru 
controlul asupra orașului. 

- Poate c-a fost o minciună, răspunsese voinicul. Sau ăsta 
e vreun alt măcelar. Poate că primul a ieșit urlând din 


mormânt, să ucidă câţiva yunkai. Nu contează, Broscoiule. 
imbracă-ți armura! 

In cort dormeau zece, și toţi erau deja în picioare, 
trăgându-și pantalonii și cizmele, coborându-și hainele lungi 
de zale peste umeri, fixându-și platoșele, legând curelele 
apărătorilor pentru picioare sau pentru antebraţ, înhăţându- 
și coifurile și scuturile și centurile săbiilor. 

Gerris, ager ca întotdeauna, a fost primul complet 
echipat. Arch, imediat după el. împreună, l-au ajutat pe 
Quentyn să se îmbrace. 

La trei sute de metri depărtare, noii Nepătaţi ai 
Astaporului se revărsaseră prin porţi, adunându-se în șiruri 
în spatele zidurilor dărâmate de cărămidă roșie ale orașului 
lor, cu lumina zorilor scânteind pe coifurile de bronz cu 
tepușe și pe vârfurile sulițelor lungi. 

Cei trei domisheni au ieșit din cort deodată, alăturându- 
se luptătorilor care alergau să-și ia caii. Bătălie. Quentyn se 
antrenase cu sulița, sabia și scutul de la vârsta primilor pași, 
dar în clipa aceea asta nu însemna nimic. 

Războinicule, dă-mi curaj, se rugase Broscoiul, în timp ce 
tobele bubuiau în depărtare. BUM bum BUM bum BUM bum. 
Voinicul i l-a arătat pe Regele Măcelar, ţeapăn și înalt pe un 
cal cu armură, îmbrăcat în zale de aramă care sclipeau de-ţi 
luau ochii în soarele dimineţii. Și-l amintea pe Gerris 
strecurându-se lângă el, chiar înainte de începerea luptei. 

dansul dragonilor 

441 

- Ţine-te aproape de Arch, orice s-ar întâmpla. Nu uita, 
ești singurul dintre noi care poate să pună mâna pe fată. 

Astaporii înaintau deja. 

Mort sau viu, Regele Măcelar tot i-a luat pe înţelepţii 
Stăpâni prin surprindere. Yunkaii încă alergau de colo-colo, 
în tokare vaporoase, încercând să-și organizeze, cât de cât, 
soldaţii-sclavi, antrenați pe jumătate, când suliţele 
Nepaătaţilor le-au străpuns liniile de asediu. Dacă 


n-ar fi fost aliaţii și mercenarii lor atât de disprețuiţi, 
poate c-ar fi fost copleșiți, dar Hoinarii și Compania Pisicii au 
fost călare într-o clipă și au năvălit asupra flancurilor 
astaporilor chiar în momentul în care o legiune din Noul Ghis 
a pătruns în tabăra yunkailor, din cealaltă parte, și s-a 
încăierat cu Nepătaţții, într-o încleștare de sulițe și scuturi. 

Tot ce-a urmat a fost măcel, dar, de data asta, Regele 
Măcelar era sub lama satârului. Caggo a fost cel care i-a 
venit, în cele din urmă, de hac, spulberându-i pe apărătorii 
regelui, pe monstruosul lui cal de război și spintecându-l pe 
Cleon cel Mare de la umăr la șold, cu o singură lovitură 

a arakhului său valyrian curbat. Broscoiul n-a văzut 
scena, dar cei care au văzut-o susțineau că armura de aramă 
a lui Cleon s-a sfârtecat ca mătasea și dinăuntru a ieșit o 
duhoare îngrozitoare, însoţită de o sută 

viermi de hoit încolăciţi. Cleon fusese mort, până la urmă. 
Astaporii disperaţi îl scoseseră din mormânt, îl vârăâseră în 
armură și îl legaseră pe un cal, sperând să-i îmbărbăteze pe 
Nepătaţții lor. 

Căderea lui Cleon cel mort le-a spulberat speranţele. Noii 
Nepătaţi și-au aruncat suliţele și scuturile și au luat-o la 
fugă, doar ca să găsească 

porţile Astaporului închise. Broscoiul avusese rolul lui în 
măcelul care a urmat, doborându-i pe eunucii speriaţi, 
alături de ceilalţi Hoinari. 

Călărea lângă voinic, lovind în stânga și-n dreapta, în 
timp ce formaţia lor a pătruns printre Nepătaţi ca un vârf de 
lance. Când au ţâșnit dincolo de grupul Nepătaţilor, Prinţul 
Zdrenţăros i-a întors și i-a condus din nou printre eunuci. 
Abia la întoarcere a reușit Broscoiul să vadă bine fețele de 
sub coifurile de bronz cu ţepușe și și-a dat seama că aproape 
toţi erau la fel de tineri ca el. Băieți necopți, strigând după 

442 

GEORGE R.R. MARTIN 

mamele lor, gândise el, dar asta nu l-a împiedicat să-i 
omoare. Când a părăsit câmpul de luptă, avea sabia înroșită 


de sânge și brațul atât de obosit, încât abia mai putea s-o 
ridice. 

Și totuși, aceea n-a fost o bătălie adevărată, gândi el. 
Bătălia adevărată 

va fi curând și trebuie săfim departe înainte să vină, 
altfel ne vom pomeni luptând de partea cui nu trebuie. 

In noaptea aceea, Hoinarii și-au așezat tabăra pe ţărmul 
Golfului Sclavilor. Broscoiul a tras la sorţi prima veghe și a 
fost trimis să 

păzească liniile cailor. Gerris l-a întâmpinat acolo, imediat 
după 

apusul soarelui, pe când o semilună strălucea pe ape. 

- Voinicul ar trebui să fie și el aici, zise Quentyn. 

- A plecat să-l caute pe Moș Bill Ciolăânosul și să-și piardă 
restul arginţilor, răspunse Gerris. 

- Lasă-l în pace. Va face cum spunem noi, deși n-o să-i 
prea placă. 

-Nu. 

Erau o mulţime de lucruri la planul acesta care nu-i 
plăceau nici lui Quentyn. Să călătorească pe o corabie 
ticsită, zguduită de vânturi și de valuri, mâncând pâine 
uscată plină de gărgăriţe și înecându-și amarul în rom negru 
ca smoala, dormind pe mormane de paie mucegăite, cu 
duhoarea unor străini în nări... toate lucrurile la care se 
așteptase când iscălise bucata aceea de pergament, în 
Volantis, punându-și sabia și bra 

tul în slujba Prințului Zdrențăros pentru un an. Acestea 
erau vitregiile de îndurat, ca în orice aventură. 

Dar ceea ce trebuia să urmeze însemna pur și simplu 
trădare. Yunkaii îi aduseseră din vechiul Volantis ca să lupte 
pentru Orașul Galben, dar acum dornishenii voiau să-și 
renege legământul și să treacă de cealaltă 

parte. Asta însemna și să-și abandoneze noii tovarăși de 
arme. Hoinarii nu erau genul de companie pe care Quentyn 
ar fi ales-o, dar traversase marea cu ei, împărţise cu ei 


carnea și miedul, luptase cot la cot cu ei, statuse la povești 
cu cei câţiva cărora le înțelegea limba. Și dacă toate poveș- 

tile lui erau minciuni, ei, bine, acesta era preţul drumului 
spre Meereen. 

dansul dragonilor 

443 

Nu e un lucru pe care baţi numi onorabil, îi prevenise 
Gerris, în Casa Negustorului. 

- Daenerys ar putea fi acum la jumătatea drumului spre 
Yunkai, cu o oaste în spate, spuse Gerris, în timp ce treceau 
printre cai. 

- Ar putea, răspunse Gerris, dar nu e. Am mai auzit 
asemenea povești. Astaporii erau convinși că Daenerys se 
îndreaptă spre sud, cu dragonii ei, să pună capăt asediului. 
N-a venit atunci și nu vine nici acum. 

-Nu putem fi siguri de asta. Trebuie să dispărem înainte 
să ne pomenim luptând împotriva femeii pe care am fost 
trimis s-o cuceresc. 

-Așteaptă până la Yunkai. Gerris arătă spre dealuri: 
Aceste pământuri le aparţin yunkailor. Nimeni n-o să vrea să 
hrănească ori să adăpostească trei dezertori. La nord de 
Yunkai, e ţinutul nimănui. 

Avea dreptate. Dar Quentyn nu se simţea în largul lui. 

- Voinicul și-a făcut prea mulţi prieteni. Știe că planul a 
fost tot timpul să plecăm pe furiș și să ne îndreptăm spre 
Daenerys, dar n-o să-i placă să-i abandoneze pe oamenii cu 
care a luptat. Dacă așteptăm prea mult, o să fie ca și cumi- 
am părăsi înainte de bătălie. Voinicul n-o să facă asta. 11 
cunoști la fel de bine ca mine. 

- Tot dezertare e, oricând o facem, îl contrazise Gerris, iar 
Prinţul Zdrențăros nu-i vede cu ochi buni pe dezertori. Va 
trimite oameni să 

ne vâneze, și ferească-ne Cei Șapte dacă ne prind! Cu 
puţin noroc, o să ne taie doar un picior, ca să fie siguri că nu 
mai fugim. Dacă avem ghinion, o să ne dea pe mâna 
Frumoasei Meris. 


Ultimul argument îl puse pe gânduri pe Quentyn. 
Frumoasa Meris îl înspăimânta. Era o femeie din Westeros, 
mai înaltă decât el, cam de un metru optzeci. După douăzeci 
de ani petrecuţi prin companiile libere, nu era nimic frumos 
la ea, nici pe dinăuntru, nici pe dinafară. 

Gerris îl luă de braţ. 

- Așteaptă. Doar câteva zile, atâta tot. Am traversat 
jumătate de lume, mai ai răbdare câţiva kilometri. Șansa 
noastră va veni undeva la nord de Yunkai. 

444 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Dacă spui tu, răspunse Broscoiul, ezitând... dar, de data 
aceasta, zeii i-au ascultat și șansa lor a venit și mai repede. 

Trecuseră două zile. Hugh Hungerford își opri calul lângă 
foc și spuse: 

- Cine-i din Dome, în cortul comandantului. 

- Care dintre noi? întrebă Gerris. Suntem toţi dornisheni. 

- Toţi, atunci. 

Posac și taciturn, cu o mână schilodită, Hungerford fusese 
o vreme trezorierul companiei, până când Prinţul Zdrenţăros 
I-a prins furând din cufere și i-a tăiat trei degete. Acum era 
un simplu sergent. 

Ce-ar putea să insemne asta? Pana acum, Broscoiul 
avusese impresia că Prințul Zdrenţăros nici nu știe că există. 
Dar Hungerford se îndepărtase deja, așa că nu era momentul 
întrebărilor. Tot ce puteau face era să-l ia pe voinic și să se 
prezinte la ordin. 

- Să nu recunoașteți nimic și să fiţi pregătiţi de luptă, le 
spuse Quentyn prietenilor săi. 

- Eu sunt întotdeauna pregătit de luptă, zise voinicul. 

Uriașul pavilion din pânză de vele, căruia Prințului 
Zdrenţăros îi plăcea să-i spună castelul lui de canava, era 
plin de oameni, la sosirea dornishenilor. Quentyn își dădu 
imediat seama că majoritatea celor prezenţi erau din Cele 
Șapte Regate ori se lăudau că le curge prin vene sângele 


Westerosului. Ex/lați sau fii de exilați. Dick Păiosul susţinea 
că 

erau șaizeci de oameni din Westerns în companie. O 
treime dintre ei erau acolo, printre care Dick însuși, Hugh 
Hungerford, Frumoasa Meris și Lewis Lanster, cu părul lui 
auriu, cel mai bun arcaș al companiei. 

Denzo D'han era și el de faţă, cu uriașul Caggo lângă el. 
Caggo Ucigașul Cadavrului îi spuneau oamenii acum, dar 
numai pe la spate: era iute la mânie și sabia lui neagră și 
curbată era la fel de periculoasă ca proprietarul ei. Erau sute 
de săbii valyriene în lume, dar numai câteva arakhuri 
valyriene. Nici Caggo, nici D'han nu erau din Westeros, dar 
amândoi erau căpitani și erau bine văzuţi de Prinţul 
Zdrenţăros. Brațul lui drept și brațul stâng. Se pune la cale 
ceva important. 

Prinţul Zdrențăros însuși vorbea: 

dansul dragonilor 

445 

- Am primit ordine de la Yurkhaz, spuse «l. 
Supraviețuitorii Astaporului au ieșit din vizuinile lor, se pare. 
N-a mai rămas nimic în Astapor, în afară de cadavre, așa că 
oamenii năvălesc pe câmp cu sutele, poate cu miile, toţi 
hămesiţi și bolnavi. Yunkaii nu-i vor lângă Orașul lor Galben. 
Ni s-a poruncit să-i găsim și să-i întoarcem, să-i alungăm 
înapoi în Astapor sau către nord de Meereen. Dacă regina- 
dragon vrea să-i primească, n-are decât. Jumătate dintre ei 
au pântecăraie și chiar și cei sănătoși sunt guri de hrănit. 

- Yunkai e mai aproape decât Meereen, obiectă Hugh 
Hungerford. 

Dacă nu se întorc, stăpâne? 

- De-asta aveţi săbii și lanci, Hugh. Deși poate arcurile ar 
fi mai de folos. Țineţi-vă departe de cei care dau semne că 
suferă de pântecăraie. 

Trimit jumatate din oștenii mei pe dealuri. Cincizeci de 
patrule, a câte douăzeci de călăreţi fiecare. Barbă- 


nsângerată are aceleași ordine, așa că Pisicile vor fi și ele pe 
câmp. 

Oamenii se priviră și câţiva mormăiră în barbă. Deși 
Hoinarii și Compania Pisicii aveau același contract cu 
yunkaii, cu un an în urmă, în Ținuturile Discordiei, se 
aflaseră faţă în faţă pe câmpul de luptă și dușmănia nu se 
uitase. Barbă-nsângerată, sălbaticul comandant al Pisicilor, 
era un uriaș urlător, cu un apetit feroce pentru măcel, care 
nu făcea niciun secret din disprețul lui faţă de „bătrânii 
barbă-albă în zdrenţe"”. 

Dick Păiosul își drese glasul. 

- Să-mi fie cu iertare, dar toţi cei de faţă suntem născuți 
în Cele Șapte Regate. Stăpâne, până acum n-ai împărțit 
compania după sânge ori după limbă. De ce ne trimiţi pe noi 
toți împreună? 

- O întrebare bună. Voi veţi merge spre est, adâncindu-vă 
în munţi, apoi veţi face un ocol larg în jurul Yunkaiului și vă 
veţi îndrepta spre Meereen. Dacă daţi de astapori, alungatţi-i 
spre nord sau omorâţi-i... 

dar să știți că nu acesta este scopul misiunii voastre. 
Dincolo de Orașul Galben, veţi întâlni, probabil, patrulele 
reginei -dragon. Fiii Secunzi sau Ciorile Furtunii. Oricare 
dintre ei ne vor fi de folos. Duceţi-vă la ei. 

446 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Să ne ducem la ei? întrebă cavalerul bastard, Ser Orson 
Stone. 

Vrei să trecem de partea lor? 

- Da, raspunse Prinţul Zdrenţăros. 

Quentyn Martell fu cât pe ce să izbucnească în râs. Zei; 
sunt nebuni Oamenii Westerosului se foiră stânjeniţi. Unii se 
holbau în cupele de vin, de parcă ar fi sperat să găsească 
acolo vreun sfat înţelept. Hugh Hungerford se încruntă: 

- Crezi că Regina Daenerys ne va accepta...? 

-Da. 


- „dar dacă ne acceptă, ce urmează? Suntem spioni? 
Asasini? Soli? 

Te gândești să trecem de cealaltă parte? 

Caggo îl privi mânios: 

- Asta va decide prinţul, Hungerford. Tu trebuie să faci ce 
ţi se spune. 

- întotdeauna. Hungerford își ridică mâna cu două degete. 

- Haideţi să fim sinceri, zise Denzo D'han, bardul luptător. 
Yunkaii nu inspiră încredere. Oricare-ar fi rezultatul acestui 
razboi, Hoinarii trebuie să-și ia partea de pradă. Prinţul 
nostru e înţelept că lasă toate drumurile deschise. 

- Meris va fi la comanda voastră, spuse Prinţul Zdrenţăros. 
Ea știe ce am de gând... iar Daenerys Targaryen s-ar putea să 
accepte mai ușor o femeie. 

Quentyn întoarse capul și aruncă o privire spre Frumoasa 
Meris. 

Când ochii ei reci, pustii, îiî 
Nu-mi place asta. 

Dick Păiosul continua să aibă îndoielile lui. 

- Fata ar fi nebună să aibă încredere în noi. Chiar și cu 
Meris. Mai ales cu Meris. La naiba, eu n-am încredere în 
Meris și m-am tăvălit cu ea de câteva ori. 

Dick rânji, dar nimeni nu râse. Cu atât mai puţin 
Frumoasa Meris. 

- Cred că te înșeli, Dick, zise Prinţul Zdrenţăros. Sunteţi 
cu toţii din Westeros. Prieteni de acasă. Vorbiţi aceeași 
limbă, veneraţi aceiași zei. Cât despre motive, aţi suferit cu 
toţii din cauza mea. Dick, te-am 

dansul dragonilor 

447 

biciuit mai mult ca pe oricare din companie, și spatele tău 
o dovedește. 

Hugh și-a pierdut trei degete din pricina disciplinei mele. 
Meris a fost siluită de jumătate din companie. Nu această 
companie, e adevărat, dar nu e nevoie să precizăm asta. Will 
al Pădurilor, ei, bine, tu ești doar un gunoi. Ser Orson mă 


ntâlniră pe ai lui, simţi un fior. 


învinuiește că i-am trimis fratele la Tristeţi, iar Ser Lucifer 
suspină și acum după sclava pe care i-a luat-o Caggo. 

- Ar fi putut să mi-o dea înapoi după ce s-a săturat de ea, 
se plânse Lucifer Lungul. N-avea niciun motiv s-o omoare. 

- Era urâtă, răspunse Caggo. Nu-ţi mai trebuie alt motiv. 

Prințul Zdrenţăros continuă de parcă nu i-ar fi auzit: 

- Webber, doica ta revendică pământurile pierdute în 
Westeros. 

Lanster, l-am ucis pe băiatul la care ţineai atât de mult. 
Voi, cei trei dornisheni, credeţi că v-am minţit. Prada din 
Astapor nu a fost cea promisă în Volantis, iar eu mi-am luat 
partea leului. 

- Ultima parte e adevărată, zise Ser Orson. 

- Cele mai bune minciuni au întotdeauna un sâmbure de 
adevăr, răspunse Prinţul Zdrenţăros. Fiecare dintre voi are 
motive serioase să vrea să mă părăsească. lar Daenerys 
Targaryen ştie că mercenarii sunt oameni schimbători. Chiar 
și Fiii Secunzi și Ciorile Furtunii au luat aurul Yunkaiului, dar 
n-au ezitat să i se alăture când cursul bătăliei a început să 
se schimbe. 

- Când trebuie să plecăm? întrebă Lewis Lanster. 

- De îndată. Feriţi-vă de Pisici și de orice Lănci Lungi aţi 
putea întâlni. Nimeni nu va ști că dezertarea voastră e un 
vicleșug, în afară 

de noi, cei din acest cort. Daţi-vă în vileag prea repede și 
veţi fi schilodiţi, ca trădători, sau omorâţi, ca renegați. 

Cei trei dornisheni erau tăcuţi când părăsiră cortul 
comandantului. 

Douăzeci de călăreți, toți vorbind Limba Comună, gândi 
Quentyn. 

Sușotitul tocmai a devenit cu mult mai periculos. 

Voinicul îl plesni peste spate: 

- Așadar. Frumos, Broscoiule. O vânătoare de dragoni. 

MIREASA ÎNDĂRĂTNICĂ 

Asha Greyjoy stătea în conacul lui Galbart Glover, bând 
vinul lui Galbart Glover, când maesterul lui Galbart Glover îi 


aduse o scrisoare. 

- Doamna mea. Glasul maesterului era plin de neliniște, 
așa cum era întotdeauna când vorbea cu ea. Un corb de la 
Barrowton. 

Maesterul îi întinse pergamentul, de parcă abia ar fi 
așteptat să 

scape de el. Era rulat strâns și pecetluit cu o picătură de 
ceară roz. 

Barrowton. Asha încercă să-și aducă aminte cine 
stăpânea în Barrowton. Vreun lord din Nord, care nu mi-e 
prieten. lar sigiliul... Boltonii de la Dreadfort luptau sub 
flamuri roz, presărate cu mici picături de sânge. 

Era de așteptat să folosească și ceară roz. 

E otravă ce țin eu în mână, gândi ea. Ar trebui s-o ard. |n 
loc de asta, rupse sigiliul. O bucăţică de piele îi căzu, 
răsucindu-se, în poală. Când citi cuvintele maro, uscate, 
starea ei de spirit neagră deveni și mai neagră. Aripi negre, 
vorbe negre. Corbii nu aduceau niciodată vești bune. 
Ultimul mesaj trimis la Deepwood fusese de la Stannis 
Baratheon, cerând să i se aducă omagiile. Acesta era și mai 
rău. 

- Oamenii Nordului au ocupat Moat Cailin. 

- Bastardul lui Bolton? întrebă Qarl, lângă ea. 

- Semnează Ramsay Bolton, Lord de Winterfell. Dar mai 
sunt și alte nume. 

dansul dragonilor 

449 

Lady Dustin, Lady Cerwyn și patru Ryswelli își puseseră 
semnăturile sub a lui. Lângă ei, era desenat un uriaș grotesc, 
însemnul unui Umber. 

Toate acestea erau scrise cu cerneala unui maester, 
făcută din funingine și cărbune, dar mesajul de deasupra era 
maro, mâzgălit cu un scris mare, colţuros. Vorbea despre 
felul în care a căzut Moat Cailin, despre întoarcerea triumfală 
a Păzitorului Nordului pe domeniile lui, despre căsătoria care 


avea să se facă în curând. Primele cuvinte erau: Scriu 
această 

scrisoare cu sângele oamenilor de fier, iar ultimele: Vă 
trimit fiecăruia câte o bucată din prinț. Zăboviți pe 
pământurile mele și-i veți împărtăși soarta. 

Asha îl crezuse mort pe frăţiorul ei. Mai bine mort decât 
asta. 

Bucata de piele îi căzuse în poală. O ridică în lumina 
lumânării și privi fumul șerpuind în sus, până când pielea fu 
arsă în întregime și flacăra îi atinse degetele. 

Maesterul lui Galbart Glover stătea în așteptare lângă ea. 

- Nu va fi niciun răspuns, îl informă Asha. 

- Pot să-i aduc la cunoștință aceste vești doamnei 
Sybelle? 

- Dacă dorești. 

Dacă Sybelle Glover avea să găsească vreun prilej de 
bucurie în faptul că Moat Cailin căzuse, Asha nu putea 
spune. Lady Sybelle numai că nu locuia în pădurea zeilor, 
rugându-se întruna pentru copiii ei și pentru întoarcerea 
soțului, nevătămat. A/tă rugăciune care va rămâne fără 
răspuns. Copacul ei e la fel de surd și de orb ca Zeul nostru 
inecat. 

Robert Glover și fratele lui, Galbart, plecaseră spre sud, 
cu Tânărul Lup. Dacă poveștile pe care le auziseră despre 
Nunta Roșie erau măcar pe jumătate adevărate, nu era de 
așteptat să mai străbată vreodată 

drumul spre Nord. Copiii ei sunt vii, cel putin, și asta 
datorită mie. Asha îi lăsase la Zece Turnuri, în grija mătușilor 
ei. Mezina lui Sybelle era încă la sân și o considerase prea 
fragilă ca să fie expusă vitregiilor unei noi călătorii. Asha 
vâri scrisoarea în mâna maesterului. 

- Ține. Să-și găsească puţină alinare, dacă poate. Ai 
permisiunea să pleci. 

450 

GEORGE R.R. MARTIN 


Maesterul înclină capul și se îndepărtă. După ce ieși, Tris 
Botley îi vorbi Ashei: 

-Dacă Moat Cailin a căzut, Castelul lui Torrhen îi va urma 
curând. Apoi va veni rândul nostru. 

- Nu, încă, pentru o vreme. Cleftjaw îl va face să 
sângereze. 

Castelul lui Torrhen nu era o ruină, ca Moat Cailin, iar 
Dagmer era din fier până-n măduva oaselor. Ar fi preferat să 
moară decât să se predea. 

Dacă tatăl meu ar mai fi trăit, Moat Cailin n-ar fi căzut. 
Balon Greyjoy știuse că Moat era cheia pentru păstrarea 
Nordului. Euron știa asta și el, dar pur și simplu nu-i păsa. Nu 
mai mult decât îl interesa ce se întâmplă cu Deepwood 
Motte sau Castelul lui Torrhen. 

- Pe Euron nu-l preocupă cuceririle lui Balon. Unchiul 
meu vânează dragoni. Ochi-de-Cioară chemase toate oștile 
Insulelor de Fier la Vechiul Wyk și pornise în adâncurile 
îndepărtate ale Mării Apusului, urmat de fratele lui Victarion, 
ca o potaie biciuită. Nu mai era nimeni în Pyke la care să 
poată apela, în afară de nobilul ei soţ. 

Am rămas singuri, conchise Asha. 

- Dagmer îi va zdrobi, insistă Cromm, care nu întâlnise 
încă 

femeia pe care s-o iubească așa cum iubea lupta. Sunt 
doar lupi. 

- Lupii au fost uciși cu toţii. Asha scrijeli ceara roz cu 
unghia degetului mare. Aceștia sunt jupuitorii care i-au 
omorât. 

- Ar trebui să mergem la Castelul lui Torrhen, să ne 
alăturăm bătăliei, o îndemnă Quenton Greyjoy, un văr 
îndepărtat și căpitan al Târfei de Sare. 

- Da, zise Dagon Greyjoy, un văr și mai îndepărtat. Dagon 
Bețivanul i se spunea, dar, fie beat, fie treaz, îi plăcea să 
lupte. De ce să aibă Cleftjaw singur toată gloria? 

Doi dintre servitorii lui Galbart Glover aduseră friptura, 
dar bucata aceea de piele îi tăiase Ashei pofta de mâncare. 


Oamenii mei au renunțat la orice speranță în victorie, îşi 
dădu ea seama, întristată. Nu mai caută decât o moarte 
bună. Lupii aveau să le-o ofere, Asha n-avea nicio îndoială. 

Mai devreme sau mai târziu, vor veni să ia acest castel 
înapoi. 

dansul dragonilor 

451 

Soarele cobora în spatele pinilor înalţi ai pădurii zeilor, 
când Asha urcă treptele de piatră spre dormitorul care 
fusese cândva al lui Galbart Glover. Băuse prea mult vin și 
capul îi bubuia. Asha Greyjoy ţinea la oamenii ei, la căpitani 
și echipaj deopotrivă, dar jumătate erau nătărăi. Nătărăi 
curajoși, dar nătărăi, oricum. Să mergem la Cleftjaw, da, de 
parcă am putea... 

Intre Deepwood și Dagmer se întindeau distanţe lungi, 
munţi colțuroși, păduri adânci, râuri sălbatice și mai mulţi 
nordici decât voia să-și închipuie. Asha avea patru corăbii 
lungi și nici măcar două sute de oameni... cu tot cu Tristifer 
Botley, pe care nu te puteai bizui. Cu toată vorbăria lui 
despre dragoste, nu și-l putea imagina pe Tris alergând la 
Castelul lui Torrhen, să moară cu Dagmer Cleftjaw. 

Qarl o urmă în dormitorul lui Galbart Glover. 

- leși afară, îi spuse ea. Vreau să fiu singură. 

- Pe mine mă vrei tu. 

încercă s-o sărute. Asha îl împinse. 

- Dacă mă mai atingi, am să... 

- Ce? Qarl scoase pumnalul: Dezbracă-te, fetiţo! 

- Vezi-ţi de treaba ta, puștan nenorocit! 

- Prefer să mă ocup de tine. O lovitură iute de pumnal îi 
desfăcu pieptarul. Asha întinse mâna după securea ei, dar 
Qarl își aruncă 

pumnalul, îi prinse încheietura și îi răsuci braţul până 
când arma îi căzu dintre degete. O împinse pe patul lui 
Glover și o sărută apăsat, sfâ- 

șiindu-i tunica, până când sânii îi ţăâșniră afară. Când 
Asha încercă să-l lovească între picioare, el se feri și îi 


desfăcu picioarele cu genunchii. 

Acum ești a mea. 

- Dă-i drumul, scuipă ea, și-am să te omor în somn. Era 
udă leoarcă 

în clipa când o pătrunse. Fii blestemat, spuse ea. Fii 
blestemat, blestemat, blestemat. 

îi molfăi sfârcul până când Asha ţipă, de durere și plăcere 
deopotrivă. 

Lumea se sfârșea între coapsele ei. Uită de Moat Cailin și 
de Ramsay Bolton și de bucâăţica lui de piele, uită de 
plebiscit, își uită eșecul, exilul, 

452 

GEORGE R.R. MARTIN 

dușmanii și soțul. Doar mâinile lui contau, doar gura, doar 
îmbrăţișarea, doar mădularul lui în ea. O munci până ţipă și 
apoi până plânse, înainte ca, în cele din urmă, să-și verse 
sămânţa în pântecele ei. 

- Sunt femeie măritată, îi reaminti ea, după aceea. M-ai 
pângărit, puștanule. Nobilul meu soț o să-ți taie boașele și-o 
să te îmbrace-n rochie. 

Qarl se rostogoli pe-o parte. 

- Dacă poate să se ridice din scaun. 

încăperea era rece. Asha se ridică din patul lui Galbart 
Glover și își dezbrăcă veșmintele sfâșiate. Pieptarul avea 
nevoie de șireturi noi, dar tunica era distrusa. Nu mi-a 
plăcut, oricum, niciodată. O azvâărli în flăcări. Restul hainelor 
le lăsă morman lângă pat. Sânii o dureau și sămânţa lui Qarl 
i se prelingea pe coapsă. Avea să fie nevoită să prepare un 
ceai al lunii, altfel risca să aducă alt kraken pe lume. Ce 
contează? 

Tatăl meu e mort, mama în agonie, fratele meu e jupuit și 
nu pot face nimic ca să schimb toate astea. lar eu sunt 
măritată. M-am cununat și m-am împreunat... dar nu cu 
același bărbat. 

Când se strecură înapoi sub blănuri, Qarl dormea. 

- Acum, viaţa ta îmi aparţine. Unde mi-am pus pumnalul? 


Asha se lipi de spatele lui și-l cuprinse în braţe. Pe insule, 
i se spunea Qarl Fecioare, pe de-o parte ca să fie deosebit de 
Qarl Păstorul, Ciudatul Qarl Kenning, Qarl Secure-lute și Qarl 
Sclavul, dar mai mult pentru obrajii lui netezi. Când îl 
cunoscuse, Qarl încerca să-și lase barbă. „Puf de piersică*, îl 
numise Asha, râzând. Qarl i-a mărturisit că nu văzuse 
niciodată o piersică, așa că ea i-a spus că trebuie să vină cu 
ea în următoarea călătorie spre Sud. 

Pe-atunci era încă vară, Robert ședea pe Tronul de Fier, 
Balon clocea pe Stânca Mării și Cele Șapte Regate trăiau în 
pace. Asha a pornit în josul coastei, cu Vântul Negru, făcând 
negoţ. Au poposit în Insula Frumoasă 

și în Lannisport și prin vreo douăzeci de alte porturi mai 
mici, înainte să ajungă la Arbor, unde piersicile erau 
întotdeauna uriașe și dulci. 

- Vezi, spusese ea, prima oară când i-a lipit lui Qarl o 
piersică 

de obraz. 

dansul dragonilor 

453 

Când Qarl a încercat să muște, zeama i s-a prelins pe 
bărbie și ea a trebuit să-l curețe cu un sărut. 

Noaptea aceea și-o petrecuseră devorând piersici și 
devorându-se unul pe altul, și, în zori, Asha era sătulă și 
lipicioasă și mai fericită ca oricând. S-a întâmplat acum șase 
ani sau șapte? Vara era o amintire îndepărtată și trecuseră 
trei ani de când Asha nu se mai bucurase de-o piersică. 
Continua să se bucure de Qarl, însă. Dacă regii și căpitanii n- 
o doriseră, el o dorea. 

Asha mai avusese și alți amanți: cu unii împărţise patul 
jumatate de an, cu alţii jumătate de noapte. Qarl o 
mulțumea mai mult decât toţi ceilalţi la un loc. Nu se rădea 
el decât de două ori pe lună, dar nu în barbă stătea bărbăţia. 
li plăcea să-i simtă pielea netedă, catifelată, sub degete. li 
plăcea cum îi cade pe umeri părul lung și drept. li plăceau 
sărutările lui. li plăcea zâmbetul lui larg, când își trecea 


degetele peste sfârcurile lui. Părul dintre picioarele lui avea 
o nuanţă 

de nisipiu mai închisă, dar era moale ca un puf prin 
comparaţie cu tufișul negru și aspru dintre coapsele ei. Și 
asta îi plăcea. Avea un trup de înotător, înalt și suplu, fără 
nicio cicatrice. 

Un zâmbet sfios, brațe puternice, degete agile și doua 
săbii de nădejde. 

Ce și-ar putea dori mai mult orice femeie? S-ar fi măritat 
cu Qarl, și asta bucuroasă, dar ea era fiica Lordului Balon, iar 
el era un om de rând, nepotul unui sclav. Are o obârșie prea 
umilă ca să mă mărit cu el, dar nu prea umilă ca să-i 
dezmierd mădularul. Beată, zâmbind, se strecură 

sub blănuri și îl atinse cu gura. Qarl se mișcă în somn și, 
după o clipă, mădularul începu să i se întărească. Când îl 
stârni din nou cu totul, el era treaz și ea udă. Asha își 
acoperi umerii goi cu blănurile și se urcă 

deasupra lui, trăgându-l atât de adânc în ea încât 
trupurile lor deveniră 

una. De data aceasta, ajunseră amândoi deodată la 
apogeu. 

- Dulcea mea stăpână, murmură el după aceea, cu glasul 
încă 

îngroșat de somn. Dulcea mea regină. 

Nu, gândi Asha, nu sunt regină și nu voi fi niciodată. 

- Dormi la loc. 

454 

GEORGE R.R. MARTIN 

îi sărută obrazul, traversă tiptil dormitorul lui Galbart 
Glover și deschise obloanele. Luna era aproape plină, 
noaptea atât de senină 

încât putea vedea munţii, cu vârfurile încununate de 
zăpadă. Reci, pustii și neprimitori, dar frumoși în lumina 
lunii. Piscurile lor scânteiau palide și crestate, ca un șir de 
dinţi ascuţiţi. Dealurile de la poalele munţilor și piscurile mai 
mici se pierdeau în umbră. 


Marea era mai aproape, la nici treizeci de kilometru spre 
nord, dar Asha n-o putea vedea. Prea mulţi munţi stăteau în 
cale. Și copaci, prea mulți copaci. Pădurea lupilor, așa îi 
ziceau oamenii Nordului. In cele mai multe nopţi, puteai auzi 
lupii, chemându-se prin întuneric. Un ocean de frunze. De-ar 
fi un ocean de apă! 

Poate că Deepwood era mai aproape de mare decât 
Winterfellul, dar tot prea departe era, după gustul ei. Aerul 
mirosea a pin, și nu a sare. La nord-est de acei munţi cenușii, 
sălbatici, se înălța Zidul, unde își ridicase flamurile Stannis 
Baratheon. Dușmanul dușmanului meu e prietenul meu, se 
spunea, dar cealaltă faţă a monedei era: Dușmanul 
prietenului meu e dușmanul meu. Oamenii de fier erau 
dușmanii lorzilor din Nord de care acest Baratheon avea o 
nevoie disperată. Laș 

putea oferi trupul meu tânăr și frumos, gândi ea, dându- 
și la o parte o șuviță de păr din ochi, dar Stannis era 
căsătorit și ea la fel, iar el și oamenii de fier erau vechi 
vrâjmași. In timpul primei rebeliuni a tatălui ei, Stannis 
zdrobise Flota de Fier dincolo de Insula Frumoasă 

și îngenunchease Marele Wyk în numele fratelui său. 

Zidurile acoperite de mușchi de la Deepwood Motte 
înconjurau o colină largă, circulară, cu vârful teșit, 
încoronată de un castel cavernos cu un turn de veghe la un 
capăt, înalt de cincisprezece metri. La poalele colinei era 
curtea interioară, cu grajdurile, padocul, fierăria, fântâna și 
stâna, apărată de un șanț adânc, un dig de pământ în pantă 
și o palisadă 

din bușteni. Zidurile exterioare de apărare formau un 
oval, urmând contururile terenului. Existau două porți, 
fiecare apărată de o pereche de turnuri drepte de lemn și 
pasarele de jur împrejur. In partea sudică 

a castelului mușchii creșteau deși pe palisade și se 
strecurau în sus, pe 

dansul dragonilor 

455 


turnuri. La est și la vest erau câmpuri pustii. Aici creșteau 
lanuri de orz și ovăz, când Asha a cucerit castelul, doar ca să 
fie strivite sub picioare în timpul atacului ei. Gerul aspru 
distrusese recoltele pe care le plantaseră după aceea, lăsând 
în urmă doar noroi, cenușă și tulpini ofilite, putrede. 

Era un castel vechi, dar nu atât de puternic. Asha îl luase 
de la Gloveri și Bastardul lui Bolton avea să-l ia de la ea. Dar 
n-avea s-o jupoaie. Asha Greyjoy nu avea să fie capturată 
vie. Avea să moară, așa cum trăise, cu o secure în mână și 
un zâmbet larg pe buze. 

Nobilul ei tată îi dăduse treizeci de corăbii lungi ca să 
cucerească Deepwood Motte. li mai rămăseseră patru, cu tot 
cu Vântul ei Negru, iar una dintre ele îi aparținea lui Tris 
Botley, care i se alăturase când toţi oamenii ei fugeau. Nu. 
Nud adevărat. Ei au plecat acasă, să-i aducă omagii regelui 
lor. Dacă a fugit cineva, aceea sunt eu. Amintirea o umplea 
de rușine. 

- Pleacă, o îndemnase Cititorul, în timp ce căpitanii îl 
aduceau pe unchiul ei, Euron, în josul Dealului Naggăi, să-i 
pună coroana de lemn. 

- Zise corbul către cioară. Vino cu mine. Am nevoie de 
tine, să 

aduni oamenii de la Harlaw. 

Pe-atunci, avea de gând să lupte. 

- Oamenii de la Harlaw sunt aici. Cei care contează. Unii 
strigau numele lui Euron. N-am să-i stârnesc pe unii 
împotriva altora. 

- Euron e nebun. Și periculos. Acel corn al iadului... 

- L-am auzit. Pleacă, Asha. După ce va fi încoronat, Euron 
te va căuta. Nu risca să dea cu ochii de tine. 

- Dacă rămân, cu ceilalţi unchi ai mei... 

- „„„vei fi o proscrisă, cu toată lumea împotriva ta. Când ţi- 
ai adus numele în faţa căpitanilor, te-ai supus judecății lor. 
Nu poţi să te împotrivești acum acelei judecăţi. O singură 
dată a fost răsturnat rezultatul unui plebiscit regal. Citește-l 
pe Haereg. 


Doar Rodrik Cititorul putea să vorbească despre o carte 
veche în timp ce vieţile lor erau pe muchie de cuţit. 

- Dacă rămâi, rămân și eu, i-a spus ea, cu încăpățânare. 

456 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu fi nesăbuită. In seara asta, Euron arată lumii ochiul 
său zâmbitor, dar mâine... Asha, ești fiica lui Balon și 
pretenţiile tale sunt mai întemeiate decât ale lui. Atât timp 
cât respiri, vei fi mereu o ameninţare pentru el. Dacă rămăi, 
o să te omoare sau o să te mărite cu Vâslașul Roșu. 

Nu știu ce-ar fi mai rău. Pleacă. Altă șansă nu vei mai 
avea. 

Vântul Negru acostase în celălalt capăt al insulei, tocmai 
pentru o asemenea eventualitate. Vechiul Wyk nu era mare. 
Asha ajunge la bordul corăbiei sale înainte de răsăritul 
soarelui și în drum spre Harlaw înainte ca Euron să-și dea 
seama că lipsește. Totuși, ezită până 

când unchiul ei spuse: 

- Fă-o pentru dragostea ce mi-o porţi, copilă. Nu mă 
obliga să te privesc murind. 

Așa că a plecat. La Zece Turnuri, pentru început, să-și ia 
rămas-bun de la mama ei. 

- S-ar putea să treacă multă vreme până mă întorc, o 
prevenise ea. 

Lady Alannys nu înţelesese. 

- Unde e Theon? a întrebat ea. Unde e copilașul meu? 

Lady Gwynesse nu voia decât să știe când se va întoarce 
Lordul Rodrik. 

- Sunt cu zece ani mai mare. Zece Turnuri ar trebui să-mi 
aparţină. 

Asha era încă la Zece Turnuri, luând provizii, când i-a 
ajuns la urechi vestea propriei căsătorii. 

- Nepoata mea îndărătnică trebuie îmblânzită, cică ar fi 
spus Ochi-de-Cioară. Și cunosc omul potrivit. 

Euron o măritase cu Erik Fierarul și îl împuternicise pe 
Rupe-Nicovală să stăpânească Insulele de Fier, cât timp el 


avea să vâneze dragoni. Erik fusese un om mare la vremea 
lui, un tâlhar neînfricat, care se putea mândri că a călătorit 
pe mare cu bunicul bunicului ei, tocmai acel Dagon Greyjoy 
al cărui nume îl primise Dagon Beţivanul. 

Bătrânele de pe Insula Frumoasă își speriau și acum 
nepoţii cu povești despre Lordul Dagon și oamenii lui. Am 
rănit mândria lui Erik la plebiscitul regal, cugetă Asha. Nu e 
de așteptat să uite asta. 

dansul dragonilor 

457 

Trebuia să recunoască meritele unchiului său. Cu o 
singură lovitură, Euron transformase un dușman într-un 
susținător, asigurase insulele în absenţa sa și o îndepărtase 
pe Asha ca ameninţare. Și s-a mai și prăpădit de râs. Tris 
Botley îi povestise că Ochi-de-Cioară folosise o focă să-i ţină 

Ashei loc la cununie. 

- Sper că Erik n-a insistat să se consume căsătoria, 
spusese ea. 

Acasă nu pot merge, gândi ea, dar nu îndrăznesc să mai 
rămân mult timp aici. Liniștea pădurilor o deprima. Asha își 
petrecuse viața pe insule și pe corăbii. Marea nu era 
niciodată tăcută. Avea în sânge sunetul valurilor izbindu-se 
de-un țărm stâncos, dar la Deepwood Motte nu erau valuri... 
doar copaci, nesfârșiții copaci, pini și sequoia, fagi și frasini 
și stejari bătrâni, castani și copaci de fier și brazi. Freamătul 
lor era mai domol ca sunetul mării și Asha îl auzea doar când 
bătea vântul: atunci, suspinul pădurii părea c-o împresoară, 
ca și cum copacii și-ar fi vorbit pe șoptite, într-o limbă pe 
care ea n-o putea înţelege. 

In noaptea aceasta, șoaptele păreau mai sonore decât 
altă dată. Un foșnet de frunze moarte, îşi spuse Asha, crengi 
desfrunzite pârâind în vânt. 

Se îndepărtă de fereastră, de pădure. îmi trebuie iarăși o 
punte sub picioare. 

Sau, în lipsa ei, niște mâncare în stomac. Băuse prea 
mult vin în seara aceea, dar mâncase prea puţină pâine și 


deloc din friptura grozavă în sânge. 

Lumina lunii era suficient de strălucitoare ca să-și poată 
găsi hainele, îmbrăcă pantaloni negri, groși, o tunică vătuită 
și un pieptar de piele verde, acoperit cu plăci suprapuse de 
oțel. Lăsându-l pe Qarl cu visele lui, cobori tiptil scara 
exterioară a cetăţii, cu treptele păârâind sub picioarele-i 
goale. Una dintre santinelele de pe ziduri o zări coborând și 
ridică sulița, salutând-o. Asha îi răspunse cu un fluierat. In 
timp ce traversa curtea interioară, spre bucătării, câinii lui 
Galbart Glover începură să latre. Bun, gândi ea, asta va 
acoperi sunetul copacilor. 

își tăia o felie de cașcaval dintr-o bucartă mare cât roata 
carului, când Tris Botley intră în bucătărie, înfășurat într-o 
mantie groasă de blană. 

- Regina mea. 

- Nu mă lua în râs. 

458 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Vei fi mereu stăpâna inimii mele. Oricâţi nebuni ar striga 
la un plebiscit, asta nu se poate schimba. 

Ce să mă fac eu cu băiatul ăsta? Asha nu-i putea pune la 
îndoială 

devoțiunea. Nu numai că fusese campionul ei pe Dealul 
Naggăi și-i strigase numele, dar traversase marea să i se 
alăture, după aceea, abandonându-și regele, familia și casa. 
Nu că ar fi îndrăznit să-l sfideze pe Euron. Când Ochi-de- 
Cioară a pornit cu flota pe mare, Tris rămăsese pur și simplu 
în urmă, schimbând direcţia doar atunci când celelalte 
corăbii nu se mai zăreau. Insă chiar și pentru asta a avut 
nevoie de ceva curaj: nu se mai putea întoarce niciodată 

pe insule. 

- Brânză? îl întrebă ea. Avem și șuncă. Și muștar. 

- Nu mâncare vreau, doamna mea. Ştii asta. La Deep 
wood, Tris își lăsase o barbă castanie, deasă. Susţinea că-i 
ține de cald la faţă. Te-am vazut din turnul de veghe. 

- Dacă ești de gardă, ce cauţi aici? 


- Cromm e acolo. Și Hagen Cornul. Câţi ochi ne trebuie ca 
să 

păzim frunzele ce foșnesc în lumina lunii? Trebuie să 
vorbim. 

- larâși? Asha oftă. O știi pe fiica lui Hagen, cea cu părul 
roșu. Conduce o corabie ca orice bărbat și are un chip 
frumos. Șaptesprezece ani, și am văzut-o uitându-se la tine. 

- N-o vreau pe fiica lui Hagen. Fu gata s-o atingă, dar se 
răzgândi. 

Asha, e timpul să plecăm. Moat Cailin a fost singurul 
lucru care a stăvilit valul. Dacă rămânem aici, oamenii 
Nordului o să ne omoare pe toți, știi asta. 

- Vrei să fug? 

- Vreau să trăiești. Te iubesc. 

Nu, gândi ea, iubești o fecioară inocentă, care există doar 
în mintea ta, o copilă speriată care are nevoie de brațul tău 
protector. 

- Eu nu te iubesc, spuse ea fără menajamente, și nu fug. 

- Ce te ţine atât de mult aici, în afară de pini, noroi și 
dușmani? 

Avem corăbii. Vino cu mine și ne vom face o viaţă nouă 
pe mare. 

dansul dragonilor 

459 

- Ca pirați? Era aproape ispititor. Să /as lupilor pădurile lor 
mohorâte și să recuceresc întinderea mării. 

- Ca negustori, insistă el. Vom călători spre est, așa cum a 
făcut Ochi-de-Cioară, dar noi ne vom întoarce cu mătăsuri și 
mirodenii, în locul unui corn de dragon. Un singur drum pe 
Marea de Jad și vom fi bogaţi ca niște zei. Putem să ne luăm 
un conac în Orașul Vechi sau în Orașele Libere. 

- Tu, cu mine și cu Qari? Il văzu tresărind la numele lui 
Qarl. 

Poate că fiicei lui Hagen i-ar plăcea să străbată Marea de 
Jad cu tine. 

Eu rămân fiica krakenului, iar locul meu este... 


- „„«nde.”Nu te poţi întoarce în insule. Dacă nu cumva 
vrei să i te predai nobilului tau soț. 

Asha încercă să se imagineze în pat cu Erik Fierarul, 
strivită sub trupul lui masiv, îndurându-i îmbrăţișările. Ma; 
bine el decât Vâslașul Roșu sau Lucas Codd Stângaciul. 
Rupe-Nicovală fusese cândva un uriaș 

cu glas de tunet, teribil de puternic, nemaipomenit de 
loial, care nu se temea de absolut nimic. Poate n-ar fi atât de 
rău. E de așteptat să moară 

prima oară când încearcă să-și facă datoria de soț. Așa, 
ar fi văduva lui Erik în loc de soţia lui Erik, ceea ce putea fi 
mai bine sau mult mai rău, în funcţie de nepoţii lui. Și de 
unchiul meu. Până la urmă, toate vânturile mă trimit inapoi 
la Euron. 

- Am ostatici în Harlaw, îi reaminti ea. Şi mai e și Capul 
Dragonului Mării... dacă nu pot avea regatul tatălui meu, de 
ce nu mi-aș face eu unul? 

Capul Dragonului Mării nu fusese mereu atât de slab 
populat ca acum. Vechile ruine puteau fi găsite printre 
dealuri și mlaștini, rămășițele străvechii fortărețe a Primilor 
Oameni. In locurile înalte, se găseau cercuri de copaci ai 
inimii, lăsate de copiii pădurii. 

- Te agăţi de Capul Dragonului Mării așa cum se agaţă un 
om pe cale să se înece de o bucată dintr-o navă scufundată. 
Ce și-ar putea dori cineva de la Capul Dragonului Mării? Nu 
are mine, nu are aur, nu are argint, nici măcar cositor sau 
fier. Pământul e prea ud pentru grâu sau porumb. 

N-am de gând să cultiv grâu sau porumb. 

460 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ce și-ar putea dori? Am să-ţi spun: Două linii lungi de 
coastă, o sută de golfuri ascunse, vidre în lacuri, somoni în 
râuri, scoici de-a lungul ţărmurilor, colonii de foci la mal, pini 
înalţi din care se pot construi corăbii. 

- Cine va construi aceste corbii, regina mea? Unde va găsi 
înălțimea Ta supuși pentru regatul ei, dacă oamenii Nordului 


ar lăsa-o să-l 

aibă? Sau ai de gând să domnești peste un regat de foci 
și vidre? 

Asha râse cu tristeţe. 

- Vidrele ar putea fi mai ușor de stăpânit decât oamenii, 
te asigur. lar focile sunt mai deștepte. Nu, poate că ai 
dreptate. Cel mai bine ar fi să 

mă întorc în Pyke. Există oameni pe Harlaw care s-ar 
bucura să mă 

întorc. Și pe Pyke. Și Euron nu și-a făcut niciun prieten pe 
Blacktyde, când l-a omorât pe Lordul Baelor. Aș putea să-l 
găsesc pe unchiul meu Aeron, să ridic insulele. 

Nimeni nu-l mai văzuse pe Păr Umed de la plebiscitul 
regal, dar Oamenii lui înecaţi susțineau că se ascunde în 
Marele Wyk și că va ieși curând să abată mânia Zeului înecat 
asupra lui Euron Ochi-de-Cioară 

și a slugilor lui. 

- Rupe-Nicovală îl caută și el pe Păr Umed. li vânează pe 
Oamenii înecaţi. Beron Blacktyde Orbul a fost prins și 
interogat. Până și Bătrânul Pescăruș Cenușiu a fost 
încătușat. Cum îl vei găsi pe preot, când toţi oamenii lui 
Euron nu reușesc? 

- E de-un sânge cu mine, fratele tatălui meu. 

Era un răspuns șubred și Asha știa asta. 

- Ştii ce cred eu? 

- Sunt pe cale să aflu, bănuiesc. 

- Cred că Păr Umed e mort. Cred că Ochi-de-Cioară i-a 
tăiat beregata. Căutarea Fierarului e doar ca să ne facă să-l 
credem pe preot scăpat. Euron se teme să nu fie privit ca un 
fratricid. 

- Să nu te audă cumva unchiul meu vorbind așa. Spune-i 
lui Ochi-de-Cioară că se teme să-și ucidă vreo rudă și o să-și 
omoare fiii doar ca să-ţi arate că te înșeli. 

dansul dragonilor 

461 


Asha se simţea aproape lucidă, după beţie. Tristifer Botley 
avea acest efect asupra ei. 

- Chiar dacă l-ai găsi pe unchiul tău Păr Umed, amândoi 
aţi da greș. 

Amândoi aţi luat parte la plebiscit, așadar nu puteți 
spune că n-a fost legitim, așa cum a făcut Torgon. Toate 
legile zeilor și ale oamenilor vă 

obligă să-i respectaţi decizia. Voi... 

Asha se încruntă: 

- Stai așa. Torgon? Care Torgon? 

- Torgon întârziatul. 

- A fost rege în timpul Erei Eroilor. Atâta își amintea, dar 
altceva prea puţin. Ce-i cu el? 

- Torgon Greyiron a fost fiul cel mai mare al regelui. Dar 
regele era bătrân și Torgen neodihnit, așa că, atunci când 
tatal lui a murit, el jefuia pe țărmurile Manderului, din 
fortăreaţa lui de pe Scutul Cenușiu. Fraţii lui nu i-au trimis 
vorbă, dar, în schimb, au anunţat un plebiscit regal, crezând 
că unul dintre ei va fi ales să poarte coroana de lemn. Dar 
căpitanii și regii l-au ales pe Urragon Goodbrother să 

domnească. Primul lucru pe care l-a făcut noul rege a fost 
să dea poruncă să fie uciși toți fiii fostului suveran și așa s-a 
întâmplat. După aceea, i s-a spus Badbrother, deși, de fapt, 
nu fuseseră rude cu el. A domnit aproape zece ani. 

Acum Asha își amintea: 

- Torgon a venit acasă... 

- „Și a spus că plebiscitul n-a fost legal, de vreme ce el 
nu fusese de faţă, să-și ceară drepturile. Intre timp, 
Badbrother se dovedise pe cât de crud pe-atât de ticălos, 
așa că mai avea doar câţiva prieteni pe insule. Preoţii l-au 
renegat, lorzii s-au ridicat împotriva lui și propriii lui căpitani 
l-au ciopârţit. Torgon întârziatul a devenit rege și a domnit 
patruzeci de ani. 

Asha îl luă pe Tris Botley de urechi și-l sărută lung pe 
buze. Era roșu, cu răsuflarea tăiată, când ea îi dădu drumul. 

- Ce-a fost asta? întrebă el. 


462 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Un sărut, așa se cheamă. Sunt o proastă, Tris, ar fi 
trebuit să-mi amintesc... izbucni ea imediat. Când Tris 
încercă să vorbească, ea îi făcu semn să tacă, ascultând. Ce 
se aude? E cornul de război al lui Hagen? 

Primul gând care îi veni Ashei în minte fu soţul ei. Era 
posibil ca Erik Fierarul să fi venit tocmai până acolo, ca să-și 
revendice nevasta îndărătnică? Zeul înecat mă iubește, 
până la urmă. Tocmai mă întrebam ce să fac și el îmi trimite 
dușmani cu care să mă lupt. Asha se ridică în picioare și își 
vâri cuțitul înapoi în teacă. Bătălia a venit la noi. 

Alerga, când ajunse în curtea interioară a castelului, cu 
Tris pe urmele ei, dar, chiar și așa, era prea târziu. Lupta se 
terminase. Asha găsi doi oameni ai Nordului sângerând 
lângă zidul estic, nu departe de poarta din spate, cu Lorren 
Baltagul, Harl Şase-Degete și Gâlcevitorul deasupra lor. 

- Cromm și Hagen i-au văzut venind peste zid, explică 
Gâlcevitorul. 

- Doar ei doi? întrebă Asha. 

- Cinci. Pe doi i-am omorât înainte să ajungă sus, iar Harl 
l-a ucis pe unul pe pasarelă. Ăștia doi au reușit să ajungă 
până în curte. 

Unul era mort, și sângele lui se închega pe baltagul lui 
Lorren, dar celălalt încă răsufla horcăit, deși sulița 
Gâlcevitorului îl ţintuise de pământ, într-o baltă de sânge. 
Amândoi erau îmbrăcaţi în piele fiartă 

și mantii bălţate, în culorile maro, verde și negru, iar în 
jurul capetelor și pe umeri aveau prinse crengi și frunze. 

- Cine ești? îl întrebă Asha pe omul rănit. 

- Un Flint. Tu cine ești? 

- Asha din Casa Greyjoy. Acesta e castelul meu. 

- Deepwood e reședința lui Galbart Glover. Nu casa unor 
calmari. 

- Și sunteţi mai mulţi? îl întrebă Asha pe un ton 
poruncitor. Când văzu că nu răspunde, înhăță sulița 


Gâlcevitorului și o răsuci. Omul Nordului ţipă de durere și un 
nou șuvoi de sânge îi ţâșni din rană. Ce căutaţi aici? 

- Doamna, spuse el, cutremurându-se. O, zei, încetează! 
Am venit după doamnă. S-o salvăm. Am fost doar cinci. 

dansul dragonilor 

463 

Asha îl privi în ochi. Când citi minciuna din ei, se sprijini 
de suliță, răsucind-o. 

- Câţi mai sunt? întrebă ea. Spune-mi sau am să te las să 
mori încet, până dimineaţă. 

- Mulţi, suspină el, în cele din urmă, printre ţipete. M;;. 
Trei mii, patru... auuuuu... te rog! 

Asha smulse sulița din trupul lui și i-o vâri, cu ambele 
mâini, în gușa mincinoasă. Maesterul lui Galbart Glover 
susținuse că clanurile mun 

ților erau prea arţăgoase ca să se unească vreodată fară 
să le conducă un Stark. Poate că n-a mințit. Poate că doar s- 
a înșelat. Aflase ce înseamnă 

asta la plebiscitul unchiului său. 

- Ăştia cinci au fost trimiși să deschidă porţile înaintea 
atacului principal, spuse ea. Lorren, Harl, aduceţi-i pe Lady 
Glover și pe maesterul ei. 

- întregi sau plini de sânge? întrebă Lorren Baltagul. 

- Vii și nevătămaţi. Gâlcevitorule, urcă-te în turnul ăla 
blestemat și spune-le lui Cromm și lui Hagen să fie cu ochii-n 
patru. Dacă văd și un iepure, vreau să știu. 

Curtea interioară a castelului Deepwood Motte se umplu 
curând de oameni speriaţi. Oamenii Ashei se căzneau să 
intre în armuri sau să urce pe pasarele. Cei ai lui Galbart 
Glover priveau în jur cu fețe temătoare, șușotind. Pe 
administratorul lui Glover trebuiră să-l 

scoată pe braţe din beci, căci își pierduse un picior când 
Asha ocupase castelul. 

Maesterul protestă zgomotos până când Lorren îl lovi 
peste față cu pumnul înmănușat în zale. Lady Glover se ivi 
din pădurea zeilor, la braţul cameristei sale. 


- Te-am prevenit că va veni ziua aceasta, doamna mea, 
zise ea, când văzu cadavrele pe pământ. 

Maesterul își croi drum în faţă, cu sângele picurându-i din 
nasul spart. 

- Lady Asha, te implor, coboară-ţi flamurile și lasă-mă să 
negociez pentru viaţa ta. Ne-ai tratat cinstit și cu onoare. Am 
să le spun asta. 

464 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Te vom da în schimbul copiilor. Ochii Sybellei Glover 
erau roșii de lacrimi și nopţi de nesomn. Gawen are patru ani 
acum. N-am fost lângă el de ziua lui. Și draga mea fetiţă... 
dă-mi înapoi copiii și n-o să 

ţi se întâmple nimic. Nici oamenilor tăi. 

Asha știa că ultima parte era o minciună. Ea putea fi dată 
la schimb, probabil, trimisă înapoi în Insulele de Fier, în 
brațele iubitoare ale soţului ei. Verii ei ar fi răscumpăraţi, Tris 
Botley, la fel, și alţi câţiva din grupul ei, cei ale căror rude 
aveau suficienţi bani ca să plătească pentru ei. Pentru 
ceilalţi, urma securea, ștreangul sau Zidul. Totuși, au dreptul 
să aleagă, Asha se urcă pe un butoi, ca s-o poată vedea cu 
toţii, 

- Lupii ne atacă cu colții dezveliți. Vor fi la porţile noastre 
înainte de răsăritul soarelui. Să ne aruncăm săbiile și 
securile la pământ și să 

le cerem cruţare? 

- Nu. Qarl Fecioara scoase sabia. 

- Nu, repetă ca un ecou Lorren Baltagul. 

- Nu! tună Rolfe Piticul, o matahală de om, cât un urs, 
care era cu un cap mai înalt decât oricare altul din echipajul 
Ashei. Wiciodată, Și cornul lui Hagen glăsui iarăși din 
înălțimi, răsunând peste curtea interioară. 

AH00000000000000000000000, urlă cornul de război, 
prelung și grav, un sunet care-ţi îngheţa sângele. Asha 
începuse să urască sunetul de com. 


Pe Vechiul Wyk, hornul iadului sunase prevestind 
moartea visurilor sale, iar acum Hagen suna ceea ce putea 
să fie ultimul ei ceas pe pământ. 

Dacă trebuie să mor, am să mor cu o secure în mană și 
un blestem pe buze, 

- La ziduri! le porunci Asha Greyjoy oamenilor ei. 

Iși îndreptă pașii către turnul de veghe, urmată de Tris 
Botley. 

Turnul de lemn era cel mai înalt punct din această parte a 
muntelui, ridicându-se la douăzeci de metri deasupra celor 
mai falnici sequoia și pini din pădurile dimprejur. 

- Acolo, căpitane, spuse Cromm, când Asha ajunse sus. 
Nu vedea decât copaci și umbre, munţii scăldaţi în lumina 
lunii, cu piscurile înzăpezite. Apoi își dădu seama că acei 
copaci se apropie tiptil. 

dansul dragonilor 

465 

- Oho! râse ea, caprele de munte s-au îmbrăcat în ramuri 
de pin. 

Pădurile se mișcau, îndreptându-se spre castel ca un val 
verde, molcom. li veni în minte o poveste pe care o auzise în 
copilărie, despre copiii pădurii și bătăliile lor cu Primii 
Oameni, când clarvăzătorii verzi transformau copacii în 
războinici. 

- Nu putem lupta cu atâţia, spuse Tris Botley. 

- Putem lupta cu atâţia câţi vin, cățelușule, zise apăsat 
Cromm. 

Cu cât sunt mai mulţi, cu atât mai mare gloria. Oamenii 
vor cânta cântece despre noi. 

Da, dar vor cânta despre curajul sau despre nesăbuința 
ta? Marea era la treizeci de kilometri depărtare. Oare era mai 
bine să rămână și să 

lupte din spatele digurilor adânci și al zidurilor de lemn? 
Zidurile de lemn nu le-au fost de folos Gloverilor, când le-am 
cucerit castelul, își reaminti ea. De ce mi-ar sluji mie mai 
mult? 


- Mâine ne vom ospăta sub valuri. 

Cromm își mângâie securea, de parcă ar fi ars de 
nerăbdare. 

Hagen își cobori cornul. 

- Dacă murim cu picioarele uscate, cum vom găsi drumul 
către castelele de apă ale Zeului înecat? 

- Aceste păduri sunt pline de pâraie, îl asigură Cromm. 
Toate duc la râuri și toate râurile duc la mare. 

Asha nu era pregătită să moară, nu acolo, nu încă. 

- Un om viu poate să găsească drumul spre mare mai ușor 
decât unul mort. Lupii pot să-și păstreze pădurile mohorâte. 
Noi mergem la corăbii. 

Se întreba cine era la comanda dușmanilor ei. Dacă aș fi 
eu, aș lua-o de-a lungul coastei și aș da foc corăbiilor înainte 
să atac Deepwood. Dar pentru lupi asta nu era ușor, 
neavând ei înșiși nave. Asha nu-și aducea niciodată la țărm 
mai mult de jumătate dintre ambarcaţiuni. Restul rămâneau, 
în siguranţă, în larg, cu ordine să ridice pânzele și să se 
îndrepte spre Capul Dragonului Mării dacă nordicii ocupau 
țărmul. 

- Hagen, suflă-ţi cornul și fă pădurea să se cutremure. Tris, 
îmbracă 

o armură, e timpul să-ţi încerci sabia dulce. Când văzu 
cât de palid era, 

466 

GEORGE R.R. MARTIN 

îl ciupi de obraz: împroașcă niște sânge pe faţa lunii, 
împreună cu mine, și-ţi promit un sărut pentru fiecare mort. 

- Regina mea, zise Tristifer, aici avem zidurile, dar dacă 
ajungem la mare și descoperim că lupii ne-au luat corăbiile 
sau le-au alungat... 

- „.„„murim, încheie ea, pe un ton vesel, dar cel puţin 
murim cu picioarele ude. Oamenii de fier luptă mai bine cu 
mirosul sării în nări și sunetul valurilor în spate. 

Hagen suflă de trei ori scurt, într-o succesiune rapidă, 
semnalul care trebuia să-i trimită pe oamenii de fier înapoi la 


corăbiile lor. De jos veniră strigăte, zaângânit de sulițe și 
săbii, nechezat de cai. Prea puțini cai și prea putini călăreți. 
Asha se îndreptă spre scară. In curtea interioară, îl găsi pe 
Qarl Fecioara așteptând cu iapa ei roibă, coiful de război și 
toporiștile. Oamenii de fier scoteau caii din grajdurile lui 
Galbart Glover. 

- Un berbec! strigă un glas de pe ziduri. Au un berbec! 

- Care poartă? întrebă Asha, încălecând. 

- De nord! 

De dincolo de zidurile de lemn năpădite de mușchi ale 
castelului se auzi dintr-odată sunet de goarne. 

Goarne? Lupi cu goarne? Nu se potrivea, dar Asha n-avea 
timp să 

se gândească la asta. 

- Deschideţi poarta sudică! ordonă ea, chiar în clipa în 
care cea nordică se zgâlțăi sub impactul berbecului. Asha 
scoase o toporișcă 

scurtă de la cureaua prinsă peste umăr. 

- Ceasul bufniței a trecut, fraţii mei. Acum vine ceasul 
suliţei, al sabiei și al securii. Adunarea. Plecâm acasă. 

Din sute de gâătlejuri se înălţară strigăte de Acasă! și 
Asha! Tris Botley veni lângă ea în galop, pe un înalt armăsar 
murg. In curtea interioară, oamenii ei strânseră rândurile, 
ridicând scuturi și sulițe. Qarl Fecioara, care nu era călăreț, 
își ocupă locul între Gâlcevitor și Lorren Baltagul. 

Când Hagen cobori valvârtej treptele turnului de veghe, 
sabia unui pui de lup îl nimeri în burtă, azvârlindu-l, cu 
capul înainte, la pământ. Fiica lui alergă la el, hohotind. 

dansul dragonilor 

467 

- Aducetți-o, porunci Asha. 

Nu era timp ce jelanii. Rolfe Piticul o trase pe fată pe calul 
său, cu părul ei roșu fluturând. Asha auzi poarta nordică 
gemând când berbecul izbi din nou. S-ar putea să fim 
nevoiți să ne croim drum cu sabia printre ei, gândi ea, când 


poarta sudică se dădu în lături în faţa lor. Drumul era liber. 
Pentru cât timp? 

- leșiţi! Asha își înfipse călcâiele în coastele calului. 

Oameni și animale alergau tropăind deopotrivă, când 
ajunseră la copacii din capătul unui câmp ce mustea de apă, 
unde mlădiţele moarte ale grâului-de-iarnă putrezeau sub 
lună. Asha își ţinea călăreţii în spate, în ariergardă, să-i 
zorească pe cei răzleţiţi și să se asigure că 

nimeni nu rămâne în urmă. Pini înalţi și bătrâni stejari 
noduroși îi înconjurau. Deepwood era un nume potrivit 
pentru această pădure adâncă. Copacii erau imenși și 
întunecaţi, cumva ameninţători. Crengile lor se întrețeseau, 
pârâind la fiecare adiere de vânt, iar ramurile mai înalte 
zgăâriau faţa lunii. Cu cât scăpăm mai repede de-aici, cu atât 
mai bine, gândi Asha. Copacii ne urăsc pe toți, în adâncul 
inimilor lor de lemn. 

înaintară grăbiţi spre sud și sud-vest, până când turnurile 
de lemn ale castelului Deepwood Motte nu se mai zăreau și 
sunetele goarnelor fuseseră înghiţite de păduri. Lupii; și-au 
recăpătat castelul, gândi ea, poate că se vor mulțumi să ne 
lase să plecăm. 

Tris Botley veni în goană lângă ea. 

- Mergem în direcţia greșită, spuse el, arătând către luna 
care se întrezărea prin bolta de crengi. Trebuie să ne 
îndreptăm spre nord, ca să ajungem la corăbii. 

- Spre vest mai întâi, insistă Asha. Spre vest până când 
răsare soarele. Apoi spre nord. Se întoarse către Rolfe Piticul 
și Roggon Barbă-Ruginie, cei mai buni călăreţi ai ei: Mergeti 
înainte în cercetare și asiguraţi-vă că avem cale liberă. Nu 
vreau surprize când ajungem la țărm. Dacă daţi de lupi, 
veniți înapoi la mine să-mi daţi de veste. 

- Dacă trebuie, făgădui Roggon, prin imensa-i barbă roșie. 

468 

GEORGE R.R. MARTIN 

După ce iscoadele dispărură printre copaci, ceilalţi 
oameni de fier își reluară marșul, dar înaintarea era înceată. 


Copacii le ascundeau luna și stelele, iar covorul pădurii de 
sub picioarele lor era negru și înșelător. Nu străbătuseră un 
kilometru, când iapa vărului ei Quenton se împiedică într-o 
groapă și-și scrânti un picior. Quenton fu nevoit să-i taie 
beregata ca să-i oprească ţipetele. 

- Trebuie să facem torţe, ceru Tris. 

- Focul îi va aduce pe oamenii Nordului la noi. 

Asha înjura printre dinţi, întrebându-se dacă fusese o 
greșeală că 

părasiserăa castelul. Nu, dacă am fi rămas și-am fi luptat, 
poate că acum am fi morți. Dar n-avea rost nici să 
orbecăiască prin întuneric. Copacii ăștia o să ne omoare 
dacă pot, Işi scoase coiful și își dădu pe spate părul îmbibat 
de sudoare. 

- Soarele va fi pe cer în câteva ceasuri. Ne vom opri aici 
să ne odihnim până se crapă de ziuă. 

Oprirea se dovedi simplă, restul veni greu. Nimeni nu 
dormi, nici măcar Dale Pleoapă-Căzută, un văslaș care aţipea 
între bătăile ramelor. Unii dintre oameni împărţiră o ploscă 
din vinul de mere al lui Galbart Glover, trecând-o din mână- 
n mână. Cei care aduseseră 

mâncare o împărţiră cu cei care n-aveau. Călăreţii își 
hrăâniră și-și adăpară caii. Vărul ei Quenton Greyhoy trimise 
trei oameni să se caţere în copaci, ca să urmărească orice 
licăr de torţă în pădure. 

Cromm își ascuţi securea, iar Qarl Fecioara sabia. Caii 
pășteau iarbă 

veștejită și buruieni. Fiica roșcovană a lui Hagen îl apucă 
pe Tris Botley de mână, să-l tragă după ea în pădure. Când 
el o refuză, fata se duse cu Harl Şase-Degete. 

Aș vrea să pot face la fel. Ar fi fost plăcut să se piardă în 
braţele lui Qarl, pentru ultima dată. Asha avea o presimţire 
sumbră. Oare avea să mai simtă vreodată puntea Vântului 
Negru sub picioare? Şi dacă da, încotro ar îndrepta-o? 
Insulele îmi sunt închise, dacă nu vreau să plec genunchiul, 
să-mi desfac picioarele și să îndur îmbrățișările lui Erik 


Fierarul. Și niciun port din Westeros nu o va întâmpina cu 
bucurie pe 

dansul dragonilor 

469 

fiica krakenului. Putea să facă negoţ, așa cum părea să 
vrea Tris, sau să se ducă la Treptele de Piatră și să se alăture 
piraţilor de acolo. Sau... 

- Vă trimit fiecăruia câte o bucată din prinţ, murmură ea. 

Qarl zâmbi. 

- Aș prefera o bucată din tine, șopti el, o bucată dulce... 

Ceva zbură dintr-un tufiș și ateriză cu un zbârnăit în 
mijlocul lor, agitându-se și săltând. Era rotund, întunecat și 
ud, cu o coamă lungă 

care flutura în toate părţile în timp ce se rostogolea. Când 
se opri, printre rădăcinile unui copac, Gâlcevitorul spuse: 

- Rolfe Piticul nu mai e atât de înalt ca înainte. 

Jumătate dintre oamenii ei erau deja în picioare, 
apucându-și scuturile, suliţele și securile. N-au aprins nici ei 
torţe, apucă Asha să se gândească, și cunosc aceste păduri 
mai bine decât am putea noi vreodată. 

Apoi copacii ţâșniră, înalţi, în jurul lor și oamenii Nordului 
năvăliră 

urlând. Lupi, gândi ea, urlă ca niște lupi blestemați. 
Strigătul de război al Nordului. Oamenii ei de fier le 
răspunseră cu răgete și lupta începu. 

Niciun cântăreţ n-avea să facă un cântec despre acea 
bătălie. Niciun maester n-avea să scrie vreodată o relatare 
pentru una dintre iubitele cărți ale Cititorului. Nicio flamură 
nu flutura, niciun com de război nu se jelea, niciun mare lord 
nu-și chema oamenii în jurul lui, să-i audă ultimele cuvinte 
răsunătoare. Luptară în semiîntunericul de dinaintea zorilor, 
umbră cu umbră, împiedicându-se de rădăcini și de pietre, 
cu noroi și frunze putrede sub tălpi. Oamenii de fier erau 
îmbrăcaţi în haine de zale și piele pătată de sare, oamenii 
Nordului în blănuri, piei și crengi de pin. Luna și stelele le 


priveau lupta, din înaltul cerului, filtrându-și lumina palidă 
prin desișul de crengi desfrunzite care se încâlcea deasupra. 

Primul om care se apropie de Asha Greyjoy muri la 
picioarele ei, cu toporișca între ochi. Asta îi oferi răgazul să- 
și strecoare scutul pe braţ. 

- La mine/strigă ea, dar, dacă-și chema oamenii sau 
dușmanii, asta nici măcar Asha n-ar fi putut spune cu 
certitudine. 

Un om al Nordului se ivi ameninţător în faţa ei, legănând 
un topor cu ambele mâini și urlându-și furia fără cuvinte. 
Asha ridică scutul să-i 

470 

GEORGE R.R. MARTIN 

pareze lovitura, apoi se apropie, să-i spintece măruntaiele 
cu pumnalul. 

Când omul căzu, urletul lui căpătă altă tonalitate. Asha se 
răsuci, găsind alt lup lângă ea, și-l tăie peste frunte, sub 
coif. Lovitura lui o nimeri în piept, dar armura o apără, așa că 
vâri vârful pumnalului în beregata omului și-l lăsă să se 
înece în propriul sânge. O mână o prinse de păr, o atingere 
scurtă, de parcă n-ar fi putut s-o apuce destul de bine ca să-i 
tragă capul pe spate. Asha își plantă călcâiul pe piciorul 
bărbatului din spatele ei și îl ridică doar când acesta urlă de 
durere. Când Asha se întoarse, omul era la pământ și murea, 
strângând în mână un smoc din părul ei. Qarl stătea 
deasupra lui, cu sabia lungă picurând și ochii strălucindu-i în 
lumina lunii. 

Gâlcevitorul număra oamenii Nordului pe măsură ce-i 
omora, strigând: 

- Patru, când unul cădea la pământ, și cinci, o clipă mai 
târziu. 

Caii nechezau și loveau cu picioarele, rostogolindu-și 
ochii de spaimă, înnebuniţi de măcel și de sânge... toţi în 
afară de uriașul armăsar murg al lui Tris Botley. Tris reușise 
să se urce în șa și calul lui se cabra și se răsucea, în timp ce 
el împărțea lovituri de sabie în stânga și-n dreapta. S-ar 


putea să-i datorez un sărut sau trei înainte de sfârșitul 
nopții, gândi Asha. 

- Șapte! strigă Gâlcevitorul, dar, lângă el, Lorren Baltagul 
era rășchirat, cu un picior răsucit sub el, și umbrele veneau 
necontenit, urlând și foșnind. 

Luptăm cu tufărișuri, gândi Asha, omorând un om care 
avea mai multe frunze decât copacii dimprejur. Asta o făcu 
să râdă. Râsul ei atrase mai mulţi lupi și îi omori și pe 
aceștia, întrebându-se dacă ar trebui să 

înceapă să-i numere și ea. Sunt femeie măritată și iată-l 
pe pruncul meu de țață. Işi înfipse cuțitul în pieptul unui om 
al Nordului, prin blană și lână 

și piele fiartă. Faţa lui era atât de aproape de ai ei încât îi 
simţea răsuflarea acrie și, în clipa următoare, mâna lui i se 
încleșta pe gât. Asha simţi fierul scrâșnind pe os, când vârful 
pumnalului ei alunecă peste o coastă. Apoi omul se 
cutremură și muri. Când îi dădu drumul, era atât de slăbită, 
încât fu cât pe ce să cadă peste el. 

dansul dragonilor 

471 

Mai târziu, stătea spate în spate cu Qarl, ascultând 
gemetele și blestemele din jur, ascultând bărbaţii viteji care 
se târau prin umbre scâncind după mamele lor. Un tufiș se 
năpusti asupra ei cu o suliță atât de lungă încât ar fi putut 
să străpungă pântecele ei și spatele lui Qarl în același timp, 
țintuindu-i împreună, în moarte. Mai bine așa decât să 

mor singură) gândi ea, dar vărul ei Quenton îl omori pe 
sulițaș înainte să ajungă la ea. O clipă mai târziu, alt tufiș îl 
omori pe Quenton, izbindu-l în ceafă cu o secure. 

In spatele ei, Gâlcevitorul ţipă; 

- Nouă Și fiţi cu toţii blestemați! 

Fiica lui Hagen ţâșni goală dintre copaci, cu doi lupi după 
ea. Asha scoase o toporișcă și o trimise în zbor, nimerindu-l 
pe unul dintre lupi în spate. Când acesta căzu, fiica lui 
Hagen se prăbuși în genunchi, îi înhăţă sabia și-l înjunghie 
pe-al doilea, după care se ridică, mânjită 


de sânge și noroi, cu părul lung și roșcat despletit, și se 
avântă în luptă. 

Cândva, în fluxul și refluxul bătăliei, Asha îl pierdu pe 
Qarl, îl pierdu pe Tris, își pierdu toţi oamenii. Pumnalul ei 
dispăruse, la fel și toate toporiștile. In schimb, avea o sabie 
în mână, o sabie scurtă cu lama lată și groasă, aproape ca 
satârul unui măcelar. Nu-și putea aminti nici moartă cum se 
alesese cu ea. Braţul o durea, avea gust de sânge în gură, 
picioarele îi tremurau. Razele palidei lumini a răsăritului 
coborau pieziș printre copaci. A durat atât de mult? De când 
luptăm? 

Ultimul ei dușman fu un om al Nordului cu o secure, un 
bărbat voinic, pleșuv și bărbos, înveșmântat în armură din 
zale peticite și ruginite, care nu puteau să însemne decât că 
era comandant sau campion. Bărbatul nu fu încântat să 
descopere că lupta cu o femeie. 

- Târfă! răcnea el, de fiecare dată când lovea înspre ea, 
udându-i obrajii cu salivă. Târfă! Târfă! 

Asha voia să-i strige un răspuns, dar gâtul îi era atât de 
uscat, încât nu putea nici măcar să scoată un mărâit. 
Securea bărbatului îi zdruncină scutul, despicând lemnul în 
cădere și rupând așchii lungi și gălbui, când fu smulsă 
înapoi. Curând, Asha nu mai avea decât o mână 

472 

GEORGE R.R. MARTIN 

de surcele pe braţ. Se dădu în spate și își lepădă scutul 
distrus, apoi se mai retrase puţin și săltă în stânga și-n 
dreapta, în stânga și-n dreapta, ca să evite toporul care 
cobora năvalnic. 

Și pe urmă, Asha se izbi cu spatele de un copac și nu mai 
putu să 

salte. Lupul ridică toporul deasupra capului ei, să-i 
despice ţeasta în două. Asha încercă să se strecoare spre 
dreapta, dar picioarele i se încâlciseră între niște rădăcini, 
ținând-o în loc. Se răsuci, își pierdu echilibrul, și capul 
toporului îi căzu pe tâmplă, cu un scrâșnet de oțel pe oțel. 


Lumea deveni roșie și neagră și iarăși roșie. Durerea îi 
străbătu piciorul, ca un fulger, și, departe, auzi un om al 
Nordului spunând: 

- Târfă afurisită! 

Și între timp, bărbatul ridică toporul pentru lovitura care 
avea să-i pună capăt zilelor. 

O goarnă sună. 

E o greșeală, gândi ea. Nu sunt goarne în castelele de 
apă ale Zeului înecat. Sub valuri, merlanii își cheamă lorzii 
sufland în cochilii de scoici Visă inimi roşii arzând și un cerb 
negru într-o pădure aurie cu flăcări revărsându-i-se din 
coarne. 

TYRION 

Când ajunseră în Volantis, cerul era violet către vest și 
negru către est, iar stelele începeau să răsară. Ace/eași stele 
ca în Westeros, cugetă 

Tyrion Lannister. 

Asta i-ar fi adus o oarecare mângâiere dacă n-ar fi fost 
legat fedeleș 

ca o gâscă și, pe deasupra, fixat într-o șa. Renunţase să 
se zbată. 

Nodurile erau prea strânse. In schimb, se pleoștise ca un 
sac de făină. 

îmi păstrez puterile, îşi spuse, deși n-avea habar pentru 
ce. 

Volantisul își închidea porţile la lăsarea întunericului, și 
străjerii de la intrarea dinspre nord mâărâiau nerăbdători la 
călătorii întârziaţi. Se așezară și ei la coadă, în spatele unei 
căruţe încărcate cu lămâi verzi și portocale. Gărzile făcură 
semn atelajului, cu torţele, să înainteze, dar pe voinicul 
andal, pe calul său de război, cu sabie și armură, îl cercetară 
amănunţit. Fu chemat un căpitan. In timp ce acesta și 
cavalerul schimbară câteva cuvinte în volantenă, unul dintre 
străjeri își scoase mănușa cu gheare și îl frecă pe Tyrion pe 
creștet. 


- Sunt plin de noroc, îi spuse piticul. Dezleagă-mă, 
prietene, și-ai să vezi cât de bine vei fi răsplătit. 

Cel care-l ţinea prizonier îl auzi. 

- Păstrează-ţi minciunile pentru cei ce vorbesc limba ta, 
Pezevenghiule, zise el, când volantenii le făcură semn să 
treacă. 

474 

GEORGE R.R. MARTIN 

înaintau din nou, prin poarta orașului și pe sub zidurile 
masive. 

- Tu vorbești limba mea. Te pot ademeni cu promisiuni sau 
ești hotărât să-ţi cumperi un titlu de lord cu capul meu? 

- Am fost lord, prin naștere. N-am nevoie de niciun titlu 
găunos. 

- Doar cu-atât te poţi alege de la surioara mea. 

- Am auzit că un Lannister își plătește întotdeauna 
datoriile. 

- O, până la ultimul bănuţ... dar niciun sfanţ în plus, lordul 
meu. 

Vei căpăta mâncarea pe care-ai negociat-o, dar nu va fi 
stropită cu recunoștință și, în cele din urmă, nu te va hrăni. 

- Poate că nu vreau decât să te văd plătind pentru 
crimele tale. Un patricid e blestemat în ochii zeilor și ai 
oamenilor. 

- Zeii sunt orbi. lar oamenii văd numai ce vor. 

- Eu te văd destul de bine, Pezevenghiule. O nuanţă 
sumbră se strecură în tonul cavalerului: Am făcut și eu 
lucruri cu carenu mă 

mândresc, lucruri care au dezonorat Casa și numele 
tatălui meu... dar să-ţi ucizi propriul părinte? Cum poate face 
un om așa ceva? 

- Dă-mi o arbaletă, dă-ţi jos nădragii și-am să-ţi arăt cum. 
Bucuros. 

- Crezi că-i o glumă? 

- Cred că viaţa-i o glumă. Ata, a mea, a tuturor. 


In interiorul zidurilor orașului, trecură pe lângă case ale 
breslelor, pe lângă băi publice și pieţe largi, în mijlocul 
cărora apele fântânilor săltau și cântau și unde oamenii 
ședeau la mese de piatră, mutând piese de cyvasse și 
sorbind vin din cupe înalte de sticlă, în timp ce sclavii 
aprindeau lămpașe împodobite ca să alunge întunericul. De- 
a lungul drumului pietruit creșteau palmieri și cedri, iar la 
fiecare răscruce se înălțau monumente. Piticul observă că 
multe dintre statui erau fără 

cap, însă, chiar și așa, decapitate, aveau o înfățișare 
impunătoare în asfinţitul violet. 

Pe măsură ce calul de război înainta agale de-a lungul 
râului, prăvăliile erau tot mai mici și mai sărăcăcioase, iar 
copacii de pe marginea drumului deveniră un șir de cioturi. 
Sub copitele calului, pietrele de pavaj făcură loc ierbii, apoi 
unui noroi moale și ud de 

dansul dragonilor 

475 

culoarea muștarului. Podeţele ce traversau micile pâraie 
care se vărsau în Rhoyne pâărâiau neliniștitor sub greutatea 
lor. Acolo unde, cândva, râul fusese străjuit de un fort, acum 
se afla o poartă spartă, ce se căsca larg, precum gura știrbă 
a unui moșneag. Din loc în loc se zăreau capre care își iţeau 
capul peste parapet. 

Vechiul Volantis, întâia fiica a Valyriei, cugetă piticul. 
Mândra așezare Volantis, regina Rhoynului și ibovnica 
Insulelor Verii, casă a nobililor lorzi și a fermecătoarelor 
doamne de viță veche. Nu contau cârdurile de copii 
despuiaţi care hoinăreau pe _ uliţe, ţipând cu glasuri 
piţigăiate, nici tâlharii înfipţi în ușile cârciumilor, cu mâinile 
pe mânerele săbiilor, ori sclavii gârboviţi, cu feţele tatuate, 
care mișunau peste tot, ca niște gândaci. Grandiosul 
Volantis, cel mai mare și mai intens populat dintre Cele 
Nouă Orașe Libere. Dar vechile războaie împuţinaseră mult 
populaţia așezării și suprafeţe întinse ale Volantisului 
începuseră să se cufunde în mocirla pe care se înălța. 


Frumosul  Volantis, oraș al fântânilor  și-alflorilor. Dar 
jumătate din fântâni erau secate și jumătate din bazine erau 
sparte, cu apă stătută. Prin fiecare crăpătură din ziduri sau 
pavaj se strecurau lujeri îmbobociţi de viţă, iar în pereţii 
prăvăliilor părasite și ai templelor fără acoperișuri prinseseră 
rădăcini copaci tineri. 

Și mai era mirosul. Stăruia puternic, greu și persistent în 
aerul fierbinte și umed. Poartă în el duhoare de pește, 
parfum de flori și un iz de baligă de elefant. Ceva dulceag, 
ceva pământesc și ceva mort, în putrefacție. 

- Orașul miroase ca o târfă bătrână, declară Tyrion. Ca o 
femeie șleampătă și fleșcăită, care și-a îmbibat părţile intime 
în parfum ca să-și acopere duhoarea dintre picioare. Nu că 
m-aș plânge. Când vine vorba de curve, cele tinere miros 
mai bine, dar cele bătrâne știu mai multe ghidușii. 

- Tu trebuie să știi mai multe despre asta decât mine. 

- Ah, firește. Sunt convins că tu ai luat drept templu 
bordelul ăla unde ne-am întâlnit. lar cea care ţi se foia în 
poală era surioara ta virgină? 

Asta îl făcu pe celălalt să se încrunte. 

- Odihnește-ţi limba aia, dacă nu vrei să ţi-o înnod. 

476 

GEORGE R.R. MARTIN 

Tyrion își înghiţi replica. Avea și acum buza umflată de 
când întinsese coarda prea mult cu cavalerul. Mâinile grele 
și absența oricărui simţ al umorului nu fac casă bună. Atâta 
lucru învățase pe drumul de la Selhorys. Gândurile i se 
îndreptau spre cizma lui, la ciupercile pe care le ascunsese 
acolo. Cavalerul nu-l percheziţionase chiar atât de 
amănunţit precum ar fi trebuit. Mai am o scăpare. Cel puțin 
nu voi ajunge viu în mâinile lui Cersei. 

Mai departe spre sud, semnele prosperității reîncepură să 
apară. 

Clădirile părăsite erau mai puţine, copiii goi dispărură, iar 
tâlharii din pragul ușilor păreau mai bine îmbrăcaţi. Câteva 
dintre hanurile pe lângă care trecură arătau, la drept 


vorbind, ca niște locuri în care puteai înnopta fără teamă că 
te vei trezi cu gâtul tăiat. Felinarele atârnau de stâlpi de fier 
de-a lungul râului, legănându-se în bătaia vântului. Străzile 
erau mai largi, construcţiile mai impozante. Unele aveau 
deasupra cupole imense de sticlă colorată. In amurg, cu 
focuri aprinse sub ele, acestea strâluceau albastre, roșii, 
verzi Și violet. 

Chiar și așa, în aer plutea ceva care-l neliniștea pe 
Tyrion. Ştia că 

la vest de Rhoyne, cheiurile Volantisului mișunau de 
marinari, sclavi și negustori, care erau mușteriii crâșmelor, 
hanurilor și bordelurilor. 

La est de râu, străinii de dincolo de mare erau văzuţi mai 
rar. Nu suntem doriţi aici, își dădu seama piticul. 

Prima oară când trecură pe lângă un elefant, Tyrion nu 
putu să-și dezlipească privirea de la el. In menajeria din 
Lannisportul copilăriei sale, existase o femelă elefant, care 
murise pe când avea el șapte ani... 

iar această matahală gri părea de două ori cât ea. 

Mai departe, ajunseră în spatele unui elefant mai mic, alb 
ca osul, care trăgea un car împodobit. 

- Un car cu boi fără boi e tot un car cu boi? îl întrebă 
Tyrion pe cavaler. 

Când vorba lui de duh rămase fără răspuns, piticul se 
cufundă din nou în tăcere, privind mișcarea clătinată a 
crupei elefantului din faţa lor. 

dansul dragonilor 

477 

Volantisul era invadat de elefanţi albi pitici. Când se 
apropiară și mai mult de Zidul Negru și de cartierele 
aglomerate de lângă Podul Lung, văzură o mulţime. Erau și 
elefanţi mari și gri - animale imense, cu castele pe spate. lar 
în penumbra înserării, își făcuseră apariţia carurile de 
bălegar, însoţite de sclavi pe jumătate dezbrăcaţi, a căror 
sarcină era să ridice mormanele aburinde lăsate de elefanții 
mari și mici deopotrivă. Roiuri de muște zburau în urma 


atelajelor, așa că robii băâlegarului aveau muște tatuate pe 
obraji, însemnele statutului lor. /ată 

o meserie potrivită pentru surioara mea, cugetă Tyrion. 
Ar fi atât de drăgălașă cu o lopățică în mână și muște 
tatuate pe obrăjorii rozalii încetiniseră deja și înaintau 
târându-se. Drumul râului era intens circulat și aproape 
toată lumea se revărsa câtre sud. Cavalerul se alătură 
Șuvoiului, ca un buștean dus de valuri. Tyrion privea gloata 
care trecea. Nouă oameni din zece purtau însemnele sclaviei 
pe obraji. 

- Atâţia sclavi... unde merg toţi? 

-Preoţii roșii își aprind focurile la apusul soarelui. Va 
cuvânta Marele Preot. Aș evita toate astea, dacă aș putea, 
dar ca să ajungem la Podul Lung trebuie să trecem pe lângă 
templul roșu. 

Trei cvartale mai încolo, strada se deschise în faţa lor 
către o piaţă 

imensă, luminată de torţe și în fața lor se ivi templul. Ce; 
Sapte să mă 

păzească! Trebuie să fie de trei ori cât Marele Sept al lui 
Baelor. O 

enormitate din stâlpi, trepte, grinzi, cupole și turnuri 
întrepătrunse, de parcă ar fi fost toate dăltuite dintr-o 
singură piatră colosală, Templul Stăpânului Luminii se înălța 
uriaș cât Muntele lui Aegon. 

Zeci de nuanțe de roșu, galben, auriu și portocaliu se 
întâlneau și se îngemănau în zidurile templului, topindu-se 
una în alta ca niște nori la asfinţit. Turnurile sale suple se 
răsuceau spre înălţimi, ca niște flăcări înghețate care dansau 
ridicându-se în văzduh. Foc transformat în piatră. Focuri 
imense ardeau lângă treptele templului și, dintre ele, Marele 
Preot începuse să vorbească. 

Benerro. Preotul stătea în vârful unei coloane de piatră 
roșie, unită 

printr-un pod suplu de piatră de o terasă înaltă pe care 
stăteau preoţii 


478 

GEORGE R.R. MARTIN 

mai mărunți și acoliţii. Aceștia erau înveșmântaţi în robe 
gălbui cu portocaliu strălucitor, iar preoţii și preotesele, în 
roșu. 

Piaţa imensă din faţa lor era plină până la refuz. Mulţi 
dintre închinători purtau bucăţi de pânză roșie prinse pe 
mâneci ori legate peste frunte. Toţi ochii erau îndreptaţi spre 
Marele Preot, mai puţin ai celor doi trecători. 

- Faceţi loc, mârâi cavalerul, în timp ce calul lui înainta 
prin mulţime. Eliberaţi calea. 

Volantenii se dădură la o parte iritaţi, bodogânind și 
aruncându-le priviri furioase. 

Glasul piţigăiat al lui Benerro se auzea distinct. înalt și 
subţire, preotul era tras la faţă și avea pielea albă ca laptele. 
Pe obraji, pe bărbie și pe ţeasta lui rasă fuseseră tatuate 
flăcări ce formau o mască roșie și strălucitoare, care se 
sfărâma în preajma ochilor și șerpuia în jos și în jurul gurii 
sale fără buze. 

- Este un tatuaj pentru sclavi? întrebă Tyrion. 

Cavalerul clătină din cap. 

- Templul roșu îi cumpără de copii și-i face preoţi, 
prostituaţi ai lăcașului sau războinici. Uite-acolo. li arătă 
către trepte, unde un șir de bărbaţi în armuri împodobite și 
mantii portocalii stăteau în fața porţilor templului, ţinând în 
mâini sulițe cu vârfurile în forma unor flăcări răsucite. Mâna 
învăpăiată. Soldaţii sacri ai Stăpânului Luminii, apărători ai 
templului. 

Cavaleri de foc, 

- Și câte degete are, rogu-te, această mână? 

- O mie. Niciodată mai multe, niciodata mai puţine. O 
flacără 

nouă este aprinsă în locul uneia care se stinge. 

Benerro întinse un deget spre lună, strânse pumnul și își 
desfăcu braţele. Când glasul lui se înălță, în crescendo, din 
degetele lui ţâșniră 


flăcări, cu un șuier neașteptat, tăind răsuflarea mulţimii. 
Preotul putea să traseze și litere de foc în aer. Hieroglife 
valyriene. Tyrion recunoscu vreo două din zece: una era 
Urgia, cealaltă Bezna. 

dansul dragonilor 

479 

Din asistență izbucniră ţipete. Femeile plângeau și 
bărbaţii își scuturau pumnii. Asta nu-i de bun augur. Piticul 
își aminti ziua în care plecase Myrcella spre Dome și de 
revolta care izbucnise în timp ce-și croiau drum înapoi spre 
Fortăreaţa Roșie. 

Tyrion își amintea că Haldon Jumătate-maester pomenise 
despre folosirea preotului roșu în avantajul Tânărului Griff. 
Acum, că-l 

văzuse și-l auzise de aproape, ideea i se părea foarte 
proastă. Spera că 

Griff era mai chibzuit. Uni; aliați sunt mai periculoși decât 
dușmanii. 

Dar Lordul Connington va trebui să-și dea seama singur 
de asta. Eu sunt pe cale să devin un cap într-o țeapă. 

Preotul arăta câtre Zidul Negru din spatele templului, 
gesticulând spre parapete, de unde priveau în jos câţiva 
străjeri în armuri. 

- Ce spune? îl întrebă Tyrion pe cavaler. 

- Că Daenerys e în pericol. Ochiul negru a coborât asupra 
ei și slujitorii întunericului uneltesc s-o distrugă, rugându-se 
la zeii lor falși din templele amăgirii... conspirând la trădare 
cu străini fără de zei... 

Tyrion începu să simtă fiori pe șira spinării. Prințul Aegon 
nu va găsi niciun prieten aici. Preotul roșu vorbea despre o 
straveche profeție, o profeție care vestea venirea unui erou 
care avea să mântuiască lumea de întuneric. Un singur erou. 
Nu doi. Daenerys are dragoni. Aegon nu. Piticul nu trebuia 
să fie profet ca să prevadă cum ar întâmpina Benerro și 
adepţii lui un al doilea Targaryen. Griff îşi va da și el seama, 


cu siguranță, gândi Tyrion, surprins să descopere cât de mult 
îi păsa. 

Reușiseră să răzbată prin mulţime până la capătul pieţei, 
ignorând înjurăturile care le erau adresate în timp ce 
treceau. Un bărbat se proţăpi în faţa lor, dar cavalerul duse 
mâna la mânerul săbiei lungi, scoțându-o din teacă doar cât 
să dezgolească o palmă de oţel. Omul se făcu nevăzut și 
dintr-odată o cale se deschise în faţa lor. Cavalerul dădu 
pinteni calului și astfel lăsară mulțimea în urmă. O vreme, 
Tyrion continuă să audă glasul preotului, din ce în ce mai 
slab, în spatele lor, și răcnetele pe care le provocau 
cuvintele lui, impetuoase ca un tunet. 

480 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ajunseră lângă un grajd. Cavalerul descălecă, apoi bubui 
în ușă 

pănă când un sclav buimăcit, cu un cap de cal tatuat pe 
obraz, veni în fugă. Piticul fu tras de pe cal cu brutalitate și 
legat de un stâlp, în timp ce cavalerul îl trezi pe grăjdar și se 
tocmi cu el pentru preţul calului și al șeii. £E mai; rentabil să 
vinzi un cal decât să-l traversezi marea până 

la capătul lumii. Tyrion întrezărea o corabie în viitorul lui 
apropiat. 

Poate că, până la urmă, chiar era profet. 

După ce târgul fu încheiat, cavalerul își azvârli peste 
umăr armele, scutul și desaga de șa și ceru să fie îndrumat 
spre cea mai apropiată 

fierărie. Și aceasta se dovedi închisă, dar se deschise 
destul de repede la strigătele cavalerului. Fierarul îl privi 
chiorâș pe Tyrion, apoi clătină din cap și acceptă un pumn 
de monede. 

- Vino aici, îi spuse cavalerul prizonierului său. 

Iși scoase pumnalul și tăie legăturile lui Tyrion. 

-  Mulţumirile mele, spuse piticul,  frecându-și 
încheieturile, dar cavalerul doar râse și adăugă: 


- Păstrează-ţi recunoştinţa pentru cineva care o merită, 
Pezevenghiule. Ce urmează n-o să-ţi placă. 

Cavalerul nu se înșelase. 

Cătușele erau din fier negru, groase și grele, fiecare 
cântărind câte un kilogram, după aprecierea piticului. 
Lanţurile sporeau și ele greutatea. 

- Se pare că sunt mai fioros decât știam, mărturisi Tyrion, 
când ultimele zale fură închise cu lovituri de ciocan. Fiecare 
lovitură îi trimitea o undă de șoc în susul braţului, aproape 
până la umăr. Sau te temi c-am s-o iau la goană cu picioarele 
astea pipernicite? 

Fierarul nici măcar nu ridică privirea, dar cavalerul chicoti 
sinistru. 

- Gura aia a ta mă neliniștește, nu picioarele. In lanţuri, 
ești sclav. 

Nimeni nu va asculta o vorbă din ce spui, nici măcar cei 
care vorbesc limba Westerosului. 

- Nu-i nevoie de asta, protestă Tyrion. Voi fi un mic 
prizonier cuminte. Promit, promit. 

- Dovedește-o, atunci, și ţine-ţi gura. 

dansul dragonilor 

481 

Așadar, își plecă resemnat capul și își mușcă limba, în 
timp ce lanţurile erau fixate, de la o încheietură la alta, de la 
o gleznă la alta, de la încheieturi la glezne. Lanțurile astea 
afurisite cântăresc mai mult ca mine. Totuși, putea răsufla 
ușurat. Cavalerul ar fi putut să-i taie capul. Doar atât cerea 
Cersei, în definitiv. Prima greșeală a celui ce-l 

ținea captiv fusese că nu i l-a retezat de la bun început. 
Jumătate de lume desparte Volantisul de Debarcaderul 
Regelui, ser, și o mulțime de lucruri se pot întâmpla pe 
parcurs. 

Restul drumului îl străbătură pe jos, Tyrion zornăind și 
zăngănind, în timp ce se străduia să se ţină de pasul lung, 
grăbit, al cavalerului. 


Ori de câte ori părea să rămână în urmă, cel care-l ţinea 
captiv îl înhăţa de lanţuri și îl smucea, până când îl trăgea 
lângă el, împleticindu-se și săltând. Ar putea fi mai rău. Ar 
putea să mă îndemne cu biciul. 

Volantisul încăleca o gură de vărsare a Rhoynului, acolo 
unde râul săruta marea, cele două jumătăţi ale orașului fiind 
unite prin Podul Lung. Cea mai veche și mai bogată parte a 
orașului se afla la est de cursul apei, dar mercenarii, barbarii 
și alţi străini necivilizaţi nu erau bine-veniţi acolo, așa încât 
cei doi erau nevoiţi să traverseze podul, spre vest. 

Poarta Podului Lung era o arcadă de piatră neagră, în care 
erau dăltuiţi sfincși, manticore, dragoni și alte creaturi, care 
mai de care mai ciudate. Dincolo de arcadă se întindea 
podul imens de piatră 

îmbinată, sprijinit de stâlpi masivi, pe care îl construiseră 
valyrienii în vremurile de glorie. Podul era doar atât de lat 
cât să lase două care să 

treacă imul lângă altul. Așadar, ori de câte ori o căruţă 
care se îndrepta spre vest trecea pe lângă una care mergea 
spre est, ambele erau nevoite să încetinească. 

Era bine pentru ei că erau pe jos. La o treime din drum, în 
fața lor, roţile unei căruțe încărcate cu pepeni se încurcaseră 
în cele ale uneia înţesate de covoare de mătase, blocând 
toată circulaţia pe roți. 

O bună parte din cei care treceau pe jos se opriseră și ei, 
să-i privească 

pe vizitii înjurându-se și ţipând unul la altul, dar cavalerul 
îl înhăţă pe Tyrion de lanţ și-și făcu loc prin mulţime. In 
mijlocul îmbulzelii, un 

482 

GEORGE R.R. MARTIN 

băiat încercă să-i șterpelească punga, dar un cot puternic 
îl opri, lăbărţându-i hoţului nasul însângerat pe jumătate de 
faţă. 

De-o parte și de alta se înălţau clădiri: prăvălii și temple, 
taverne și hanuri, saloane de cyvasse și bordeluri. 


Majoritatea aveau trei-patru niveluri, fiecare mai ieșit în 
afară decât cel de dedesubt, astfel că etajele superioare 
aproape se atingeau. Traversarea podului semăna cu 
trecerea printr-un tunel luminat de torţe. De-a lungul lui se 
aflau prăvălii și dughene de tot felul, unde ţesătoarele și 
dantelăresele își expuneau mărfurile alături de sticlari, 
lumânărari și precupeţe care vindeau ţipari și stridii. Fiecare 
aurar avea un străjer la ușă și fiecare negustor de mirodenii 
avea doi, căci mărfurile lor erau de două ori mai preţioase. 

Ici și colo, printre prăvălii, călătorul putea zări o părticică 
din râul pe care-l traversa. La nord, Rhoynul era o panglică 
neagră, lată, scânteind de stele, de cinci ori mai larg decât 
Apa Neagră de la Debarcaderul Regelui. La sud de pod, râul 
se lăţea, îmbrăţișând marea sărată. 

In mijlocul podului, mâinile tăiate ale hoţilor și pungașilor 
atârnau ca niște funii de ceapă legate de stâlpii de susținere 
de la marginea drumului. Erau expuse și trei capete: două 
de bărbaţi și unul de femeie, ale căror crime erau 
inscripţionate pe tăblițe, dedesubt. Erau pazite de doi 
sulițași cu coifuri lustruite și camași din zale argintii, ce 
purtau pe obraji dungi de tigru verzi ca jadul. Din când în 
când, gărzile își agitau armele, ca să alunge șoimii pitici, 
pescărușii și ciorile de hoit care dădeau târcoale țestelor. 
Păsările se întorceau în câteva clipe. 

- Ce-au făcut? întrebă cu inocenţă Tyrion. 

Cavalerul aruncă o privire peste inscripţii. 

- Femeia a fost o sclavă care a ridicat mâna asupra 
stăpânei. 

Bărbatul mai bătrân a fost acuzat de instigare la 
rebeliune și spionaj pentru regina-dragon. 

- Și cel mai tânăr? 

- Și-a omorât tatăl. 

Tyrion privi mai atent capul putred. Ei, bine, buzele 
acelea aproape că par să zâmbească. 

dansul dragonilor 

483 


Mai departe, cavalerul se opri puţin să examineze o 
diademă de nestemate expusă pe o pernă de catifea violet. 
Trecu de ea, dar, câţiva pași mai încolo, se opri din nou, de 
data aceasta la dugheana unui pielar, să târguiască o 
pereche de mănuși. Tyrion era recunoscător pentru aceste 
răgazuri. Ritmul alert îl făcea să gâfâie și cătușele îi juliseră 
încheieturile. 

Din celălalt capăt al Podului Lung mai era doar o 
aruncătură de bâţ 

până la cartierele înţesate de oameni de pe malul vestic, 
în josul unor străduțe ce mișunau de marinari, sclavi și 
cheflii. O dată, un elefant trecu legănându-se pe lângă ei, 
purtând în castelul de pe spinare o duzină de sclave pe 
jumătate dezbrăcate, care salutau trecătorii fluturându-și 
mâinile și îi tachinau arătându-le sânii și strigând: 

- Malaqguo! Malaquo! 

Erau o priveliște atât de ispititoare, încât Tyrion fu cât pe- 
aci să 

intre direct în mormanul aburind de bălegar pe care îl 
lăsase elefantul ca semn al trecerii lui. Fu salvat în ultima 
clipă, când cavalerul îl trase într-o parte, smucind de lanţ 
atât de tare încât îl făcu să se răsucească 

și să se împiedice. 

- Cât mai avem? întrebă piticul. 

- Ajungem imediat. Piaţa de pește. 

Destinația lor se dovedi a fi Casa Negustorului, o 
monstruozitate cu patru niveluri, care se întindea printre 
magaziile, bordelurile și tavernele de pe malul apei, ca un 
grăsan înconjurat de copii. încăperea comună depășea sălile 
mari din jumătate dintre castelele Westerosului, un labirint 
întunecos, cu zeci de nișe și cotloane ascunse, ale căror 
bârne înnegrite și tavane crăpate răsunau de hărmălaia 
marinarilor, neguţătorilor, căpitanilor, schimbătorilor de 
bani, transportatorilor și negustorilor de sclavi care se 
minţeau, se înjurau și se înșelau unul pe altul în zeci de 
limbi diferite. 


Tyrion era mulţumit de alegerea locului de popas. Mai 
devreme sau mai târziu, Sfioasa Fecioară trebuia să ajungă 
în Volantis. Acesta era cel mai mare han al orașului, prima 
alegere a transportatorilor, 

484 

GEORGE R.R. MARTIN 

căpitanilor și negustorilor. în furnicarul acestei 
cavernoase săli comune se încheiau o mulțime de afaceri. 
Piticul știa destule despre Volantis ca să știe asta. Când își 
vor face apariţia Griff, cu Raţă și cu Haldon, avea să fie iarăși 
un om liber. 

Până atunci, trebuia să aibă răbdare. Şansa lui avea să 
vină. 

Insă camerele de sus nu se dovediră deloc grandioase, cu 
atât mai puţin cele ieftine de la al patrulea nivel. Vărât într- 
un colț al clădirii, sub panta acoperișului, dormitorul pe care- 
1 plătise cavalerul avea tavanul scund, un pat de puf 
desfundat, care puţea, și o podea de lemn înclinată care-i 
amintea lui Tyrion de șederea lui la Eyrie. Măcar camera asta 
are pereți Avea și ferestre, principalul ei avantaj, împreună 

cu inelul de fier fixat în zid, atât de util pentru legatul 
unui sclav. 

Cavalerul zăbovi doar cât să aprindă o lumânare înainte 
de-a fixa lanţurile lui Tyrion de inel. 

- Chiar trebuie? protestă piticul, zornăind fără vlagă. Cum 
să plec, pe fereastră? 

- Poate. 

- Suntem la etajul al patrulea și nu știu să zbor. 

- Dar poţi să cazi. Te vreau viu, 

Da, dar de ce? Nu cred ca lui Cersei sad pese, Tyrion își 
zornăi lanţurile. 

- Știu cine ești, ser. Nu-i fusese greu să-și dea seama: 
ursul de pe tunică, blazonul de pe scut, titlul de lord pierdut 
despre care pomenise. 

Știu ce ești. Și dacă știi și tu cine sunt, ai aflat că am fost 
Mâna Regelui și am stat în consiliu cu Păianjenul. Te-ar 


interesa să știi că eunucul în persoană m-a trimis în această 
călătorie? E/ și Jaime, dar pe fratele meu n-am să-l amestec 
în povestea asta. Sunt omul lui, așa cum ești și tu. Ar trebui 
să ne înţelegem. 

Asta nu-i plăcu cavalerului. 

- Am luat banii Păianjenului, n-am să tăgăduiesc, dar n- 
am fost niciodată omul lui. lar acum am jurat credinţă 
altcuiva. 

dansul dragonilor 

485 

- Lui Cersei? Mare nătărău mai ești! Sora mea nu cere 
decât capul meu și ai la îndemână o sabie ascuţită. De ce nu 
pui capăt acestei farse, cruţându-ne pe amândoi? 

Cavalerul râse. 

- Ce-i asta, vreun șiretlic de pitic? Cerșești moartea, în 
speranţa c-am să te las să trăiești? Se duse la ușă: Am să-ţi 
aduc ceva de la bucătărie. 

- Drăguţ din partea ta. Te-aștept aici. 

- Ştiu, 

Totuși, la plecare, cavalerul ferecă ușa în urma lui cu o 
cheie grea de fier. Casa Negustorului era renumită pentru 
încuietorile sale. Sigură ca o temniță, gândi cu amărăciune 
piticul, dar măcar există acele ferestre. 

Tyrion știa că șansele lui de evadare din lanţuri erau ca și 
inexistente, dar, chiar și așa, se simţea obligat să încerce. 
Eforturile lui de a-și strecura o mână prin cătușe nu făcură 
decât să-i zdrelească și mai tare pielea, lăsându-i 
încheietura lipicioasă de sânge, și, cu toate smuciturile, nu 
reuși să scoată inelul de fier din zid. Mare afurisenie, gândi 
el, prăbușindu-se atât cât îi permiteau lanțurile. Picioarele 
începură să-i amorţească. 11 

aștepta o noapte infernală. Prima din multe, nu mă- 
ndoiesc. 

Camera era sufocantă și cavalerul deschisese obloanele, 
să facă puţin curent. Noroc că odaia, fiind înghesuită într-un 
colț, sub streșini, avea două ferestre. Una dădea spre Podul 


Lung și către inima înconjurată de ziduri negre a Vechiului 
Volantis, dincolo de râu. Cealaltă avea deschidere spre piaţa 
de dedesubt. Piaţa de pește îi spunea Mormont. 

Oricât de strânse erau lanţurile sale, Tyrion descoperi că 
putea privi afară, pe această a doua fereastră, dacă se lăsa 
pe-o parte, sprijinindu-și greutatea în inelul pe fier. Nu e /a 
fel de sus precum celulele cerului din castelul Lysei A rryn, 
dar, dacă aș cădea, tot aș muri. Poate că dacă aș fi beat... 

Chiar și la această oră, piaţa era plină de oameni: 
marinari care făceau tărăboi, târfe în căutare de mușterii, 
negustori care umblau cu treburi. O preoteasă roșie trecu în 
grabă, însoţită de o duzină de acolite cu torţe în mâini și 
veșminte ce măturau pământul. In altă 

486 

GEORGE R.R. MARTIN 

parte, doi jucători de cyvasse se războiau în faţa unei 
taverne. Lângă 

masa lor stătea un sclav, ţinând un felinar deasupra 
tablei de joc. 

Tyrion auzea o femeie cântând. Cuvintele erau ciudate, 
melodia - 

domoală și tristă. Dacă aș ști ce cântă, cred c-aș plânge. 
Mai aproape de el, un grup se aduna în jurul unei perechi de 
jongleri care aruncau torţe aprinse de la unul la altul. 

Cavalerul se întoarse în scurt timp, aducând două halbe 
și o rață 

friptă. închise ușa cu piciorul, rupse pasărea în două și îi 
aruncă jumătate lui Tyrion. Ar fi prins-o din aer, dar lanţurile 
îl împiedicară, când încercă 

să ridice braţele. Rața îl lovi în tâmplă și îi alunecă, 
fierbinte și unsuroasă, pe faţă în jos, iar piticul fu nevoit să 
se ghemuiască, apoi să se întindă 

după ea, cu lanţurile zornăind. La cea de-a treia 
încercare, reuși și o sfâșie bucuros cu dinţii. 

- Niște bere, să alunece mai bine? 

Mormont îi dădu o halbă. 


- Aproape tot Volantisul se îmbată, de ce nu și tu? 

Berea era dulce. Avea gust de fructe. Tyrion bâu cu nesaţ 
și râgâi voios. Halba era din cositor, foarte grea. Golește-o și 
aruncă-i-o în cap, gândi el. Dacă am noroc, s-ar putea să-i 
crăp țeasta. Dacă am mare noroc, ratez și o să mă omoare 
în bătaie cu pumnii. Mai luă o înghiţitură zdravănă. 

- E vreo sărbătoare sfântă? 

- A treia zi a alegerilor lor. Durează zece. Zece zile de 
nebunie. 

Marșuri cu torţe, discursuri, comedianţi, menestreli și 
dansatori, luptători plătiţi duelându-se pe viaţă și pe moarte 
pentru onoarea competitorilor lor, elefanţi cu numele 
triarhilor care candidează 

pictate pe coaste. Jonglerii de colo fac spectacol pentru 
Methyso. 

- Amintește-mi să votez cu altcineva. Tyrion își linse 
unsoarea de pe degete. Jos, mulţimea azvârlea bani 
jonglerilor. Toţi acești triarhi care urmează să fie aleși oferă 
spectacole? întrebă el. 

- Fac orice cred că le va aduce voturi, răspunse Mormont. 
Mâncare, băutură, spectacol... Alios a trimis o sută de sclave 
frumoase pe strazi, să se culce cu votanții. 

dansul dragonilor 

487 

- Al meu e, hotărî Tyrion. Adu-mi și mie o sclavă. 

- Sunt pentru volantenii liberi suficient de înstăriți ca să 
voteze. 

Simt extrem de puţini alegători la vest de râu. 

- Și asta ţine zece zile? râse Tyrion. S-ar putea să-mi 
placă, deși trei regi sunt prea mulţi. încerc să-mi închipui 
cum ar fi să domnesc în Cele Șapte Regate cu draga mea 
surioară și viteazul meu frate alături. 

Ne-am omori între noi în mai puţin de-un an. Sunt 
surprins că triarhii ăștia nu fac la fel. 

-Câţiva au încercat. Poate că volantenii sunt cei isteţi și 
noi, locuitorii din Westeros, cei proști. Volantisul a avut parte 


de nebuniile lui, dar n-a acceptat niciodată un triarh copil. 
Ori de câte ori este ales un nebun, colegii lui îl ţin din scurt 
până când trece anul. Imaginează-ţi câţi oameni care au 
murit ar putea fi încă în viaţă dacă Aerys Nebunul ar fi avut 
doi regi cu care să împartă domnia. în schimb, l-a avut pe 
tatăl meu, gândi Tyrion. Unii dintre oamenii Orașelor Libere 
ne consideră sălbatici pe toţi cei de dincolo de marea 
îngustă, continuă cavalerul. Cei care nu ne cred niște copii 
care au nevoie de mâna puternică a unui tată. 

- Sau a unei mame? Lui Cersei o să-i placă asta. Mai ales 
când o să-i ofere capul meu. Pari să cunoști bine orașul. 

- Am petrecut aici aproape un an. Cavalerul amestecă 
drojdiile de pe fundul halbei. Când Stark m-a trimis în exil, 
am fugit la Lys cu a doua mea soţie. Braavosul mi-ar fi plăcut 
mai mult, dar Lynesse voia un ţinut călduros. In loc să-i 
slujesc pe braavosi, am luptat împotriva lor pe Rhovyne, dar 
la fiecare bănuţ câștigat, soţia mea cheltuia zece. 

Până când m-am întors la Lys, își luase un amant care mi- 
a spus vesel că am să fiu pus în lanţuri pentru datorii, dacă 
nu renunţ la ea și nu părăsesc orașul. Așa am ajuns în 
Volantis... fugind de sclavie, fără să 

am nimic, în afară de-o sabie și hainele de pe mine. 

- Și acum vrei să fugi acasă. 

Cavalerul goli ultimii stropi de bere. 

- Mâine am să caut o corabie pentru noi doi. Patul e al 
meu. Tu poţi dormi pe orice porţiune de podea îţi îngăduie 
lanţurile. Dormi, 

488 

GEORGE R.R. MARTIN 

dacă poţi. Dacă nu, numără-ţi crimele. Asta ar trebui să te 
țină ocupat până dimineaţă. 

Ai și tu de dat socoteală pentru crimele tale, Jorah 
Mormont, gândi piticul, dar i se păru mai înțelept să-și 
păstreze gândul pentru sine. 

Ser Jorah își atârnă centura săbiei de un stâlp al patului, 
își lepădă 


cizmele, își scoase cămașa de zale peste cap și se 
dezbrăcă de hainele de lână și piele și de cămașa pătată de 
sudoare de dedesubt, dezvăluind un tors musculos, plin de 
cicatrici, acoperit de păr negru. Dacă l-aș putea jupui, i-aș 
putea vinde pielea ca mantie de blană, gândi Tyrion, în timp 
ce Mormont se prăvăli pe confortabilul său pat desfundat și 
urât mirositor. 

In clipa următoare, cavalerul sforăia, lăsându-și 
prizonierul singur cu lanţurile lui. Cu ambele ferestre larg 
deschise, lumina palidă a lunii în descreștere se revărsa în 
toată încăperea. Dinspre piaţa de dedesubt răzbăteau 
sunete: frânturi de cântece de beţie, mieunatul unei pisici în 
călduri, clinchetul îndepărtat al oțelului pe oțel. Cineva e pe 
cale să 

moară, gândi Tyrion. 

încheietura îi pulsa în locul unde-și zdrelise pielea și 
cătușele îl împiedicau să stea altfel decât întins. Tot ce reuși 
fu să se răsucească 

pe-o parte și să se sprijine de perete, dar, în scurt timp, 
nu-și mai simțea mâinile. Când se mișcă, să și le destindă, 
brațele i se dezmorțiră 

cu un șuvoi de durere. Scrâșni din dinţi, ca să nu ţipe. Se 
întreba câtă 

durere simţise tatăl lui când săgeata îi străpunsese 
măruntaiele, ce simţise Shae când îi răsucise lanţul în jurul 
gâtului, ce simţise Tysha în timp ce o siluiau. Suferințele lui 
erau o nimica toată pe lângă ale lor, dar asta nu-l făcea să 
se chinuiască mai puţin. Vreau doar să se oprească. 

Ser Jorah se rostogolise pe-o parte, așa că Tyrion nu-i 
vedea acum decât spatele lat, păros și musculos. Chiar dacă 
aș reuși să mă eliberez din lanțuri, ar trebui să mă cațăr 
peste el ca să ajung la centura săbiei. 

Poate că aș putea scoate pumnalul... Sau ar putea 
încerca să ia cheia, să 

descuie ușa, să se furișeze pe scări în jos și prin sala 
comună... și unde să mă duc? N-am prieteni, n-am bani, nici 


măcar nu știu limba de-aici 

dansul dragonilor 

489 

In cele din urmă, oboseala învinse durerea și Tyrion 
alunecă într-un somn agitat. Dar de fiecare dată când în 
picior i se cuibărea un junghi și își schimba poziţia, piticul 
țipa în somn, tremurând în lanţuri. Se trezi cu fiecare mușchi 
chinuit de durere, descoperind o dimineaţă care se revărsa 
prin ferestre luminoasă și aurie ca leul Lannisterilor. De jos, 
auzea strigătele vânzătorilor de pește și huruitul roţilor cu 
obezi de fier pe pietre. 

Jorah Mormont se înălța deasupra lui. 

- Dacă te desfac din inel, faci ce ţi se spune? 

-Va trebui să dansez? S-ar putea să-mi fie greu. Nu-mi 
simt picioarele. Poate că mi-au și căzut. In rest, sunt omul 
tău. Pe onoarea mea de Lannister. 

-Lannisterii n-au onoare, zise Ser Jorah, dar îi desfăcu 
lanțurile, oricum. 

Tyrion făcu vreo doi pași clătinaţi și căzu. Năvala sângelui 
înapoi în braţe îi aduse lacrimi în ochi. Iși mușcă buza și 
spuse: 

- Oriunde-am merge, va trebui să mă rostogolești. 

In loc de asta, uriașul cavaler îl cără în spate, săltându-l 
de lanţul dintre încheieturi. 

Sala comună a Casei Negustorului era un labirint 
întunecos de codoane și nișe construite în jurul unei curți 
centrale, unde un spalier de lujeri înfloriţi desenau modele 
complicate pe dalele de piatră 

printre care creșteau mușchi verzi și purpurii. Printre 
lumini și umbre se strecurau sclave tinere, ducând carafe de 
bere și vin și o băutură 

verde, cu gheaţă, care mirosea a mentă. Doar o masă din 
douăzeci era ocupată, la o asemenea oră matinală. 

La una dintre acestea ședea un pitic. Proaspăt bărbierit, 
cu obrajii rozalii, o claie de păr castaniu, o frunte bombată și 
un nas turtit, stătea cocoţat pe un taburet înalt, cu o lingură 


de lemn în mână, contemplând cu ochii înroșiţi o strachină 
de terci purpuriu. Hidos, micul bastard, gândi Tyrion. 

490 

GEORGE R.R. MARTIN 

Celălalt pitic îi simţi privirea. Când ridică fruntea și dădu 
cu ochii de Tyrion, lingura îi alunecă din mână. 

- M-a văzut, îl preveni Tyrion pe Mormont. 

- Și ce-i cu asta? 

- Mă cunoaște. Ştie cine sunt. 

- Să te îndes într-un sac, ca să nu te vadă nimeni? 
Cavalerul își atinse mânerul săbiei. Dacă vrea să te ia, n-are 
decât să încerce. 

N-are decât să moară, vrei să spui, gândi Tyrion. Ce 
amenințare ar putea să fie pentru un om vânjos ca tine? E 
doar un pitic. 

Ser jJorah ocupă o masă într-un colţ liniștit și comandă 
mâncare și băutură. Mâncară lipii calde și moi, icre roz, 
cârnaţi cu miere și lăcuste prăjite și dădură pe gât bere 
neagră, dulce-amăruie. Tyrion înghiţi ca un hămssit. 

- Ai poftă de mâncare în dimineaţa asta, constată 
cavalerul. 

- Am auzit că mâncarea din iad e mizerabilă. 

Tyrion aruncă o privire spre ușă, unde tocmai intrase un 
bărbat: înalt și adus de spate, cu barba ascuţită vopsită într- 
un violet murdar. Vreun negustor tyroshi. O rafală de sunete 
năvăli, odată cu el, de afară: ţipetele pescărușilor, râsul unei 
femei, glasurile vânzătorilor de pește. Preţ de o clipă, Tyrion 
avu impresia că l-a zărit pe Illyrio Mopatis, dar era doar unul 
dintre acei elefanţi albi pitici trecând prin faţa ușii. 

Mormont își unse o bucată de lipie cu icre și luă o 
mușcătură. 

- Aștepţi pe cineva? 

Tyrion ridică din umeri. 

- Nu se știe niciodată pe cine poate aduce vântul. lubirea 
vieţii mele, fantoma tatălui meu, o rață. își azvârli o lăcustă 
în gură și o zdrobi între dinţi: Nu-i rea. Pentru o gânganie. 


- Aseară, aici nu se vorbea decât despre Westeros. Un lord 
exilat a angajat Compania de Aur ca să-i recâștige 
pământurile. Jumătate din căpitanii din Volantis năvălesc în 
susul râului, la Volon Therys, să-i ofere navele lor. 

dansul dragonilor 

491 

Tyrion tocmai înghiţise o altă lăcustă. Fu cât pe ce să se 
înece. își bate joc de mine? Cât de multe ar putea să știe 
despre Griff și Aegon? 

- Aiureli, spuse el. Am vrut și eu să angajez Compania de 
Aur, să 

cuceresc Casterly Rock. Ar putea fi, oare, un plan al lui 
Griff, să răspândească intenționat zvonuri false? Dacă nu 
cumva... Oare chipeșul prin- 

țișor mușcase momeala? Pornise spre vest, și nu spre est, 
abandonându-și speraţele de a se căsători cu Regina 
Daenerys? Abandonând dragonii... 

oare ar îngădui Griff una ca asta? Te-aş angaja bucuros și 
pe tine, ser, continuă Tyrion. Tronul tatălui meu îmi aparţine 
de drept. Pune-ţi sabia în slujba mea și, după ce-l voi 
recuceri, am să te îngrop în aur. 

- Am văzut odată un om îngropat în aur. N-a fost o 
priveliște plăcută. Dacă vei avea vreodată sabia mea, o vei 
avea numai în măruntaie. 

- Un leac sigur pentru constipaţie, răspunse Tyrion. 
Intreabă-l pe tatăl meu. 

întinse mâna după halbă și luă o înghiţitură, ca să-și 
ascundă 

sentimentele care i s-ar fi putut citi pe chip. Trebuia să fie 
o stratagemă, menită să adoarmă bănuielile volantenilor. 
Adună oamenii la bord cu acestfals pretext și pune mâna pe 
corăbii cânadflota e în largul mării. Acesta să fie planul lui 
Griff? Era posibil să funcţioneze. Compania de Aur era 
formată din zece mii de oameni puternici, experimentați, 
disciplinați. 


Dar niciunul dintre ei nu e marinar. Griff va avea nevoie 
de o sabie la fiecare beregată și, dacă ajung în Golful 
Sclavilor şi trebuie să lupte... 

Slujnica reveni. 

- Văduva te primește imediat, nobile ser. l-ai adus un dar? 

- Da. Mulţumesc. 

Ser Jorah strecură o monedă în palma fetei și-o lăsă să 
plece. 

- A cui văduvă e asta? întrebă Tyrion, încruntându-se. 

- Văduva țărmului. La est de Rhoyne i se spune și acum 
târfa lui Vogarro, dar niciodată în faţă. 

Piticul nu pricepea. 

- lar Vogarro a fost...? 

492 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Un elefant, de șapte ori triarh, foarte bogat, o adevărată 
putere în port. In timp ce alţii construiau corăbii și navigau 
cu ele, el a construit debarcadere și depozite, a intermediat 
mărfuri, a schimbat bani, i-a asigurat pe proprietarii de nave 
împotriva riscurilor mării. A făcut și negoţ cu sclavi. Când o 
roabă i-a sucit minţile, o sclavă pentru plăceri iniţiată la 
Yunkai în arta celor șapte suspine, a fost un mare scandal... 

și un scandal și mai mare când a eliberat-o și a luat-o de 
soție. După ce Vogarro a murit, ea i-a continuat afacerile. Dar 
niciun sclav eliberat nu poate trăi dincolo de Zidul Negru, 
așa că a fost nevoită să vândă conacul fostului ei soț. S-a 
stabilit în Casa Negustorului. Asta s-a întâmplat acum 
treizeci și doi de ani, și a rămas aici până în ziua de azi. E 
cea din spatele tău, aproape de curte. Ține audienţe la masa 
ei obișnuită. Nu, nu te uita. Acum are pe cineva. După ce 
termină, urmăm noi. 

- Și cum te va ajuta hoașca aia bătrână? 

Ser Jorah se ridică. 

- Stai să vezi. Uite-1 că pleacă. 

Tyrion săltă jos de pe scaun, cu un zornăit de fier. Asta ar 
trebui să mă lumineze. 


Era ceva vulpesc în felul în care ședea femeia în colţul de 
lângă curte și ceva reptilian în ochii ei. Păru-i alb era atât de 
rar, încât prin el i se zărea scalpul roz. Sub un ochi, avea și 
acum cicatrice palide, acolo unde cuțitul îi îndepărtase 
lacrimile tatuate. Rămășițele micului dejun erau împrăștiate 
pe masă - capete de sardele, sâmburi de măsline, bucăţi de 
lipie. Tyrion observă cât de bine era aleasă „masa ei 
obișnuită*: piatră 

solidă la spate, o boltă înfrunzită într-o parte, pentru 
intrări și ieșiri, vedere perfectă spre ușa principală a hanului 
și, în același timp, atât de adâncită în umbră, încât femeia 
însăși era aproape invizibilă. 

Când dădu cu ochii de el, zâmbi: 

- Un pitic, ciripi ea, cu glas pe cât de catifelat pe atât de 
sinistru. 

Vorbea Limba Comună cu un foarte ușor accent. In 
ultimul timp, Volantisul a fost invadat de pitici. Acesta face 
giumbușlucuri? 

dansul dragonilor 

493 

Da, îi venea lui Tyrion să spună. Dă-mi o arbaletă și am 
să-ți arăt giumbușlucul meu preferat 

- Nu, răspunse Ser Jorah. 

-Păcat. Am avut cândva un maimuţoi care făcea tot felul 
de șmecherii. Piticul tău îmi amintește de el. E un dar? 

- Nu. Ți-am adus astea. Ser Jorah scoase la iveala o 
pereche de mănuși pe care le trânti pe masă, lângă celelalte 
cadouri pe care le primise văduva în dimineaţa aceea: un 
pocal de argint, un evantai împodobit, din frunze de jad, 
subţiri, translucide, și un vechi pumnal de bronz 
inscripţionat cu rune. Pe lângă asemenea comori, mănușile 
păreau ieftine și de prost-gust. 

- Mănuși pentru bietele mele mâini bătrâne și zbârcite. Ce 
drăguţ. 

Bătrâna nici nu încercă să le atingă. 

- Le-am cumpărat pe Podul Lung. 


-Poţi cumpăra aproape orice pe Podul Lung. Mănuși, 
sclavi, maimuțe. Anii îi încovoiaseră spinarea și îi așezaseră 
o cocoașă de babă pe spate, dar ochii îi erau strălucitori și 
negri. Acum spuneţi-i bătrânei văduve cu ce vă poate fi de 
folos. 

- Trebuie să ajungem repede la Meereen. 

Un singur cuvânt. Lumea lui Tyrion Lannister se răsturnă. 

Un singur cuvânt. Meereen. Sau nu auzise bine? 

Un singur cuvânt. Meereen, a spus Meereen, mă duce în 
Meereen. 

Meereen însemna viaţă. Sau, cel puţin, speranța vieţii. 

- Și de ce veniţi la mine? întrebă văduva. Eu n-am corăbii. 

- Mulţi căpitani îţi sunt datori. 

Mă dă pe mana reginei, cică. Da, dar care regină? Nu mă 
vinde lui Cersei. Mă duce la Daenerys Targaryen. De asta nu 
mi-a tăiat capul. Plecăm spre est, iar Griff și prințul lui se 
îndreaptă spre vest, nătărăi afurisiţi. 

O, era prea de tot! Comploturi în comploturi, dar toate 
drumurile duc în burta dragonului]/n hohot îi ţâșni de pe 
buze și, dintr-odată, Tyrion nu-și mai putu stăpâni râsul. 

- Piticul tău are o criză, remarcă văduva. 

- Piticul meu va face liniște, altfel îi pun un căluș în gură. 

494 

GEORGE R.R. MARTIN 

Tyrion își acoperi gura cu mâinile. Meereen/ Văduva 
țărmului hotărî să-l ignore. 

- Bem ceva? întrebă ea. In aer pluteau fire de praf când 
slujitoarea umplu două cupe verzi, una pentru Ser Jorah și 
una pentru văduvă. 

Tyrion avea gâtul uscat, dar el nu primi nicio cupă. 
Bătrâna luă o sorbitură, învâărti vinul în gură, apoi înghiţi. 
Toţi ceilalţi exilați pleacă 

spre vest, sau cel puţin așa au auzit urechile mele 
bătrâne, continuă ea. 

Și toți căpitanii care-mi sunt datori se calcă pe picioare 
să-i ducă acolo și să stoarcă niţel aur din cuferele Companiei 


de Aur. Nobilii noștri triarhi au oferit o duzină de corăbii de 
război, ca să escorteze flota până la Treptele de Piatră. Până 
și bătrânul Doniphos și-a dat consimţământul. O aventură 
atât de glorioasă. Și, totuși, tu vrei să 

mergi în cealaltă direcţie, ser. 

- Am treburi la est. 

- Și ce treburi sunt acestea, mă-ntreb? Nu negoț cu sclavi, 
regina de argint i-a pus capăt. A închis și arenele de luptă, 
așa că nu poate fi nici gustul pentru sânge. Ce altceva i-ar 
putea oferi Meereenul unui cavaler din Westeros? Cărămizi? 
Măsline? Dragorii? Ah, asta era. Zâmbetul femeii deveni 
funest: Am auzit că regina de argint îi hrănește cu carnea 
pruncilor, în timp ce ea însăși se îmbăiază în sângele 
fecioarelor și-și ia în fiecare noapte alt amant. 

Gura lui Ser Jorah se încleștă. 

- Yunkaii îţi toarnă otravă în urechi. Doamna mea, n-ar 
trebui să 

dai crezare unor asemenea mizerii. 

- Nu sunt nicio doamnă, dar până și târfa lui Vogarro 
cunoaște gustul minciunii. Dar atâta lucru e adevărat: 
regina-dragon are dușmani... în Yunkai, în Noul Ghis, Tolos, 
Qarth... da, și în Volantis, cât de curând. Vrei să te duci la 
Meereen? Mai așteaptă puţin, ser. Va fi nevoie de săbii cât de 
curând, când navele de război vor porni spre est, s-o 
doboare pe regina de argint. Tigrilor le place să-și scoată 

ghearele, și până și elefanții sunt gata să ucidă, dacă 
sunt ameninţaţi. 

Malaquo tânjește după glorie, iar Nyessos își datorează o 
bună parte 

dansul dragonilor 

495 

din avere negoțului cu sclavi. Numai să câștige Alios ori 
Parquello ori Belicho titlul de triarh și flotele vor porni la 
drum. 

Ser Jorah se încruntă. 

- Dacă se întoarce Doniphos... 


-Mai repede se întoarce Vogarro, și dragul meu soţ e mort 
de treizeci de ani. 

In spatele lor, un marinar răcnea cât îl ţinea gura: 

- Asta numesc ei bere? Și urina de maimuţă e mai bună. 

- S-o bei tu, răspunse un alt glas. 

Tyrion se întoarse, sperând că, prin absurd, erau Raţă și 
Haldon cei pe care-i auzea. In schimb, zări doi străini... și 
piticul, care stătea în picioare, la doar câţiva pași, holbându- 
se la el. | se părea oarecum cunoscut. 

Văduva își sorbi grațios vinul. 

- Câțiva dintre primii elefanţi au fost femei, spuse ea. Cele 
care i-au doborât pe tigri și au pus capăt vechilor războaie. 
Trianna a fost aleasă 

de patru ori. Asta s-a petrecut acum o sută de ani. Din 
păcate. 

Volantisul n-a mai avut nicio femeie triarh de atunci, deși 
unele au drept de vot. Femeile de obârșie nobilă, care 
locuiesc în vechile palate din spatele Zidurilor Negre, nu 
creaturi ca mine. Cei din vechiul sânge și-ar lăsa mai repede 
câinii și copiii să voteze, decât un sclav eliberat. Nu, va ieși 
Belicho sau poate Alios, dar, oricum, va fi război. Sau așa 
cred ei. 

- Și tu ce crezi? întrebă Jorah. 

Buny gândi Tyrion. întrebarea potrivită, 

- O, și eu cred că va fi război, dar nu războiul pe care-l 
vor ei. 

Bătrâna se aplecă spre ei, cu ochii negri licărind: Cred că 
R'hllor cel roșu are mai mulţi adoratori în orașul ăsta decât 
toţi ceilalţi zei la un loc. L-ai auzit pe Benerro predicând? 

- Aseară. 

-Benerro poate vedea viitorul în flăcări, spuse văduva. 
Triarhul Malaquo a încercat să angajeze Compania de Aur, 
știai? Voia sa curețe templul roșu și să-i vină de hac Marelui 
Preot. Nu îndrăznea să 

496 

GEORGE R.R. MARTIN 


folosească tigrii. Jumătate din ei îl venerează pe Stăpânul 
Luminii. O, trăim vremuri cumplite în Volantis, chiar și 
pentru bătrânele văduve zbâărcite. Dar nici pe jumătate la fel 
de cumplite ca în Meereen. 

Așadar, spune-mi, ser... de ce o cauţi pe regina de argint? 

- Asta e treaba mea. Pot să plătesc drumul, și plătesc 
bine. Am argint. 

Nătărăule, gândi Tyrion. Nu argint așteaptă, ci respect. 
Nai auzit nicio vorbă din tot ce-a spus? Pezevenghiul privi 
din nou peste umăr. 

Piticul se apropiase și mai mult de masa lor. Şi părea să 
aibă un cuţit în mână. Lui Tyrion i se ridică părul pe ceafă. 

- Păstrează-ţi argintul. Eu am aur. Şi scutește-mă de 
privirile tale fioroase, ser. Sunt prea bătrână să mă sperii de- 
o încruntătură. Nu trebuie decât să fac un semn cu degetul 
și te-ai putea pomeni călătorind spre Meereen legat în 
lanțuri de-o văslă în pântecele unei galere. Bătrâna își ridică 
evantaiul de jad și îl desfăcu. Se auzi un foșnet și un bărbat 
se ivi prin bolta de frunze din stânga ei. Faţa individului era 
o masă de cicatrice și într-o mână ţinea o sabie, scurtă și 
grea ca un satâr. Caut-o pe văduva țărmului, ţi-o fi spus 
cineva, dar ar fi trebuit să te și avertizeze: Ferește-te de fiji 
văduvei. Dar e o dimineaţă atât de frumoasă. Am să te mai 
întreb o dată: De ce o cauţi pe Daenerys Targaryen, pe care 
jumătate din lume o vrea moartă? 

Jorah Mormont era negru la faţă de furie, dar răspunse: 

- Ca s-o slujesc. Ca s-o apăr. Ca să mor pentru ea, dacă e 
nevoie. 

Asta o făcu pe văduvă să râdă. 

- Vrei s-o salvezi, așa stau lucrurile? De mai mulți 
dușmani decât pot numi, toţi cu oșteni fără număr... asta 
vrei să faci o biată văduvă să 

creadă? Că ești un adevărat cavaler viteaz din Westerns, 
care traversează 

lumea ca să vină în ajutorul acestei... ei, bine, fecioară nu 
e, dar s-ar putea să fie încă frumoasă. Bătrâna râse din nou. 


Crezi că o să-i placă piticul? 

O să se îmbăieze în sângele lui, crezi tu, sau o să se 
desfete decapitându-1? 

- Piticul e... răspunse Ser Jorah șovăind. 

- Știu cine e și ce e. Ochii negri ai văduvei se întoarseră 
spre Tyrion, reci ca piatra.  Patricidule, patricidule, 
criminalule, renegatule. 

dansul* dragonilor 

497 

Lannister, .Ultimul cuvânt îl rosti ca pe o înjurătură. Tu ce- 
ai de gând să-ioferi reginei-dragon, omuleţule? 

Ură mea, îi veni lui Tyrion să spună. In schimb, își desfăcu 
brațele atât cât îi îngăduiau lanţurile. 

- Orice va voi de la mine. Povaţă înțeleaptă, minte vioaie, 
niţică 

acrobație. Mădularul meu, de-l vrea. Limba, de nu. Am 
să-i conduc oștirile sau am să-i masez tălpile, dacă dorește. 
Și singura recompensă 

pe care-o cer e să-mi îngăduie să-mi siluiesc și să-mi omor 
sora. 

Asta readuse zâmbetul pe faţa bătrânei femei. 

-E| măcar e sincer, decretă ea, dar tu, ser... am cunoscut o 
mulțime de cavaleri din Westeros și sute de aventurieri de 
același soi, dar niciunul atât de pur cum vrei tu să te 
zugrăvești. Bărbaţii sunt fiare, sunt egoiști și brutali. Oricât 
de alese le-ar fi vorbele, există 

întotdeauna motive mai întunecate în spatele lor. N-am 
încredere în tine, ser. Le făcu semn să plece, cu evantaiul, de 
parcă n-ar fi fost decât niște muște care-i băzâiau în jurul 
capului. Dacă vreţi să ajungeţi la Meereen, înotaţi. N-am ce 
ajutor să vă dau. 

Apoi șapte iaduri se deschiseră deodată. 

Serjorah dădu să se ridice, văduva își închise evantaiul cu 
un pocnet, E fată, își dădu el brusc seama, o fată îmbrăcată 
în straie bărbătești. Și vrea să-mi scoată matele cu cuțitul 
ăla. 


Preţ de-o clipă, Ser Jorah, văduva și bărbatul cu cicatrice 
rămaseră 

cu toţii neclintiţi ca niște statui. Câţiva gură-cască de la 
mesele învecinate îi priveau, dar niciunul nu se clinti ca să 
intervină. Tyrion trebuia să-și miște ambele mâini deodată, 
dar lanţurile îi permiteau să ajungă la carafa de pe masă. 
închise pumnul în jurul ei, se răsuci, azvârli conţinutul în 
fața fetei-pitic care îl ataca, apoi se trase într-o parte, să-i 
evite cuțitul. 

Carafa se sparse sub el, când podeaua se înălţă să-l 
izbească în cap. Fata se năpustea din nou asupra lui. Tyrion 
se rostogoli pe-o parte și ea îngropălama cuţitului în 
scândurile podelei, o eliberă, o ridică din nou... 

498 

GEORGE R.R. MARTIN 

„Și, dintr-odată, fata se ridica de la podea, dând sălbatic 
din picioare, în timp ce se lupta să scape din strânsoarea lui 
Ser jJorah. 

- Nu! se tângui ea în Limba Comună a Westerosului. Dă- 
mi drumul! 

Tyrion îi auzi tunica sfâșiindu-se, în timp fata ce se zbătea 
să se elibereze. 

Mormont o apucă de guler cu o mână. Cu cealaltă îi 
smulse cuțitul. 

- Ajunge! 

Hangiul își făcu apariţia, cu un ciomag în mână. Când 
văzu carafa spartă, murmură o înjurătură plină de salivă și 
ceru să știe ce s-a întâmplat. 

- Luptă între pitici, răspunse bărbatul tyroshi cu barba 
violet, chicotind. 

Tyrion își ridică privirea către fata udă de vin care se 
zvârcolea în aer. 

- De ce? întrebă el. Ce ţi-am făcut? 

- L-au omorât. Toată vlaga i se scurse din trup când rosti 
aceste vorbe. Atârna moale în brațele lui Mormont și ochii i 
se umplură de lacrimi. Fratele meu. L-au luat și l-au omorât. 


- Cine l-a omorât? întrebă cavalerul. 

- Marinarii. Marinarii din Cele Şapte Regate. Erau cinci. 
Beţi. 

Ne-au văzut la turnir în piaţă și ne-au urmărit. Când au 
realizat că 

sunt fată, mi-au dat drumul, dar l-au luat pe fratele meu 
și l-au omorât. 

I-au tăiat capul! 

Tyrion își aminti, dintr-odată, cu un șoc. Ne-au văzut la 
turnir în piață. Atunci înţelese cine era fata. 

- Tu călăreai porcul? o întrebă. Sau câinele? 

- Câinele, suspină ea. Oppo călărea întotdeauna porcul. 

Piticii de la nunta lui Joffrey, Spectacolul lor pricinuise 
toate necazurile în seara aceea. Ce ciudat, să-i întâlnesc din 
nou, în celălalt capăt al lumii. Deși poate nu chiar atât de 
ciudat. Dacă ar fi avut măcar pe jumătate mintea porcului 
lor, ar fi fugit de la Debarcaderul Regelui în noaptea morții 
lui Joffrey, înainte ca Regina Cersei să le atribuie vreo parte 
de vină pentru moartea fiului ei. 

dansul dragonilor 

499 

- Las-o jos, ser, îi spuse Tyrion lui Jorah Mormont. N-o să 
ne facă 

niciun rău. 

Cavalerul o lăsă să cadă pe podea. 

- îmi pare rău pentru fratele tău... dar noi n-am avut 
niciun rol în uciderea lui. 

- El da. Fata se ridică în genunchi, strângându-și tunica 
sfâșiată și îmbibată de vin peste sânii mici și albi. Pe el îl 
voiau. L-au confundat pe Oppo cu e/. Fata plângea, cerând 
ajutor de la oricine era dispus s-o asculte: Trebuie să moară, 
așa cum a murit fratele meu. Vă rog. Să 

mă ajute cineva. Cineva să-l omoare. 

Hangiul o înhăţă cu brutalitate de-un braț și o trase în 
picioare, strigând în volantenă și vrând să știe cine va plăti 
stricăciunile. 


Văduva țărmului îi aruncă lui Mormont o privire rece: 

- Cavalerii îi apără pe cei slabi și îi protejează pe cei 
inocenți, așa se spune. lar eu sunt cea mai frumoasă fecioară 
din tot Volantisul. 

Râsul ei era plin de dispreţ. Cum ţi se spune, copilă? 

- Penny. 

Bătrâna îi strigă ceva hangiului în graiul Vechiului 
Volantis. Tyrion cunoștea limba îndeajuns ca să priceapă că-i 
spunea s-o ducă pe fata pitică sus, în apartamentele ei, să-i 
dea vin și să-i caute niște haine. 

După ce plecară, văduva îl cercetă pe Tyrion, cu ochii 
negri strălucind. 

-Monștrii ar trebui să fie mai mari, pare-mi-se. Valorezi o 
avere în Westeros, piticule. Aici, mă tem că preţul tău e ceva 
mai mic. Dar cred c-aș face bine să te ajut, până la urmă. Se 
pare că Volantisul nu e un loc sigur pentru pitici. 

- Ești prea bună. Tyrion îi oferi cel mai dulce zâmbet al 
său. Poate că ai vrea și să-mi îndepărtezi aceste 
fermecătoare brățări de fier? 

Monstrul ăsta are doar o jumătate de nas și îl gâdilă 
îngrozitor. 

Lanţurile sunt prea scurte ca să se poată scăârpina. Am să 
ţi le daruiesc, și asta bucuros. 

- Ce generos! Dar am purtat fier, la vremea mea, iar acum 
am descoperit că prefer aurul și argintul. Şi, din păcate, 
suntem în Volantis, locul 

500 

GEORGE R.R. MARTIN 

unde cătușele și lanţurile sunt mai ieftine decât pâinea 
uscată și e interzis să ajuţi un sclav să evadeze. 

- Eu nu sunt sclav. 

- Oricine e luat de stăpânii de sclavi cântă același cântec 
jalnic. Nu îndrăznesc să te ajut... aici. Se aplecă din nou spre 
el: Peste două zile, corabia Se/aesori Qhoran va pleca spre 
Qarth pe la Noul Ghis, cu cositor și fier, baloţi de lână și 
dantelă, cincizeci de covoare myrishene, un cadavru murat 


în apă sărată, douăzeci de vase cu ardei iuți și un preot roșu. 
Să fiţi la bord când se va îndepărta de mal. 

- Vom fi, spuse Tyrion. Și mulțumim. 

Ser Jorah se încruntă. 

- Qarthul nu e destinaţia noastră. 

- Nu va ajunge niciodată în Qarth. Benerro a văzut asta în 
focurile lui. 

Bătrâna afișă un zâmbet vulpesc. 

- Cum spui. Tyrion zâmbi larg. Dacă aș fi volanten, dacă 
aș fi liber și dacă aș avea obârșia necesară, te-aș vota ca 
triarh, doamna mea. 

- Nu sunt nicio doamnă, răspunse văduva. Doar târfa lui 
Vogarro. 

E mai bine să fiţi plecaţi înainte de venirea tigrilor. Dacă 
ajungeţi la regina voastră, transmiteţi-i un mesaj de la 
sclavii din Vechiul Volantis. 

Iși atinse cicatricea palidă de pe obrazul ridat, în locul de 
unde fuseseră 

tăiate lacrimile: Spuneţi-i că o așteptam. Spuneti-i să 
vină curând. 

JON 

Când auzi ordinul, gura lui Ser Alliser se strâmbă într-un 
simulacru de zâmbet, dar ochii lui rămaseră reci și duri 
precum cremenea. 

- Așadar, bastardul mă trimite să mor. 

Afor/țipă corbul lui Mormont. Mor, mor, mor! 

Nu mă ajuţi deloc. Jon alungă pasărea. 

- Bastardul te trimite în misiune. Să ne descoperi 
dușmanii și să-i omori, dacă e nevoie. Ești iscusit cu sabia. Ai 
fost maestru de arme, aici, la Rondul de Est. 

Thorne își mângâie mânerul săbiei lungi. 

- Da, mi-am irosit jumătate din viaţă încercând să le 
explic unor mojici, nătărăi și pungași cum se mânuiește o 
asemenea armă. Asta n-o să-mi fie de niciun folos în pădurile 
alea. 

- Dywen va fi cu tine, și alt cercetaș experimentat. 


- Te-nvăţțăm noi ce trebuie să știi, ser, îi spuse Dywen lui 
Thorne, chicotind. O să te-nvăţăm cum să-ţi ștergi fundul 
nobil cu frunze, ca un adevărat cercetaș. 

Kedge Albeaţă izbucni în râs și Jack Bulwer cel Negru 
scuipă. 

- Ai vrea tu să refuz, se mărgini să spună Ser Alliser. 
Atunci ai putea să-mi tai capul, așa cum ai făcut cu Slynt. N- 
am să-ţi ofer plăcerea asta, bastardule. Dar mai bine te-ai 
ruga să mă omoare o sabie de sălbatic. 

502 

GEORGE R.R. MARTIN 

Oamenii uciși de Ceilalţi nu rămân morți... și nu uită. Mă 
voi întoarce, Lord Snow. 

- Mă rog să fie așa. 

Jon nu l-ar fi inclus niciodată pe Ser Alliser Thorne printre 
prietenii lui, dar rămânea un frate. Nimeni n-a zis vreodată 
că trebuie să-ți placă 

frații pe care-i ai. 

Nu era lucru ușor să trimiţi oameni în sălbăticie, știind s- 
ar putea să nu se mai întoarcă. Sunt cu toții bărbați căliți, îşi 
spuse Jon... dar unchiul său Benjen și cercetașii lui fuseseră 
tot oameni căliți și pădurea bântuită îi înghiţise fără urmă. 
Când, într-un târziu, doi dintre ei s-au întors la Zid, erau 
creaturi. Nu era nici prima, nici ultima oară când Jon Snow se 
pomeni întrebându-se ce s-a întâmplat cu Benjen Stark. 

Poate că cercetașii vor da de vreo urmă a lor, își spuse, 
fără să-și facă 

prea multe speranţe. 

Dywen avea să conducă un grup, Black Bulwer cel Negru 
și Kedge Albeaţă alte două. Ei, cel puţin, erau nerăbdători să 
plece în misiune. 

- E o senzaţie plăcută să fiu din nou călare, spuse Dywen, 
la poartă, sugându-și dinţii de lemn. Să-mi fie cu iertare, 
stăpâne, dar ne intră așchii-n fund de-atâta șezut. 

Nimeni de la Castelul Negru nu cunoștea pădurile la fel 
de bine ca Dywen, copacii și pâraiele, plantele care puteau fi 


mâncate, cărările prădătorilor și ale prăzii. Thorne e pe 
mâini mai bune decât merită. 

Jon îi privi pe călăreţi plecând, de pe coama Zidului: trei 
grupuri, fiecare cu câte trei oameni, fiecare ducând o 
pereche de corbi. De sus, caii lor nu păreau mai mari decât 
niște furnici, iar Jon nu putea deosebi un cercetaș de altul. 
Dar îi cunoștea. Fiecare nume îi era gravat în inimă. Opt 
oameni de nădejde, gândi el, iar unul... ei, bine, vom vedea. 

Când ultimul călăreț dispăru printre copaci, Jon Snow 
cobori, împreună cu Edd cel Trist, în cușca-troliu. In timp ce 
își făceau călătoria domoală, câţiva fulgi răzleţi cădeau, 
dansând în vântul năvalnic. Unul însoţi cușca, plutind în 
bătaia vântului, chiar sub zăbrele. Cădea mai repede decât 
coborau ei și, din când în când, dispărea mai jos. Apoi câte 

dansul dragonilor 

503 

o pală de vânt îl prindea și îl ridica din nou. Jon ar fi putut 
să-l prindă 

printre gratii dacă ar fi vrut. 

- Am avut un vis înspăimântător azi-noapte, stăpâne, îi 
mărturisi Edd cel Trist. Erai intendentul meu, îmi aduceai 
mâncarea și curăţai după mine. Eu eram Lord Comandant, 
fără o clipă de răgaz. 

Jon nu zâmbi. 

- Coșmarul tău, viața mea. 

Galerele lui Cotter Pyke raportau din ce în ce mai mulţi 
oameni liberi de-a lungul ţărmurilor împădurite de la nord și 
de la est de Zid. 

Fuseseră văzute tabere, plute pe jumătate construite, 
chiar și carcasa unei corăbii distruse pe care cineva 
începuse s-o repare. Sălbaticii dispăreau mereu în păduri, 
când erau văzuţi, pentru a reapărea, fără 

îndoială, de îndată ce corăbiile lui Pyke se îndepărtau. 
Intre timp, Ser Denys Mallister continua să vadă focuri în 
noapte la nord de Defileu. 


Cei doi comandanţi mai cereau oameni. Și de unde să 
aduc eu mai mulți? 

Jon le trimisese fiecăruia câte zece sălbatici din Orașul 
Cârtiţei: băie- 

țandri, bătrâni, câţiva răniţi și infirmi, dar toţi capabili să 
facă o muncă 

sau alta. Departe de a fi mulțumiți, Pyke și Mallister îi 
scriseseră, să 

se plângă. 

Când am cerut oameni, mă gândeam la oameni ai 
Rondului de Noapte, antrenați și disciplinați, de a căror 
loialitate să n-am niciun motiv să mă îndoiesc, a scris Ser 
Denys. 

Cotter Pyke a fost mai direct: 

lI-aș putea spânzura de Zid ca avertisment pentru alți 
sălbatici, să nu se apropie, dar nu văd la ce altceva ar putea 
folosi. 

Maester Harmune i-a scris: 

Aș avea încredere în unii ca ei să-mi curețe oala de 
noapte, iar zece nu sunt de-ajuns. 

Cușca de fier cobori la capătul lanțului ei lung, scârțâind 
și zornăind, până când, în cele din urmă, se opri la un pas de 
sol, la baza Zidului. Edd cel Trist deschise ușa și săltă jos, 
zdrobind sub cizme crusta ultimei zăpezi. Jon îl urmă. 

504 

GEORGE R.R. MARTIN 

în faţa armurăriei, lron Emmett continua să-și muncească 
novicii în curte. Cântecul oţelului pe oțel deșteptă în Jon un 
jind. li amintea de zile mai calde, mai inocente, pe când 
fusese copil la Winterfell și își încrucișa săbiile cu Robb, sub 
privirile atente ale lui Ser Rodrick Cassel. Ser Rodrick căzuse 
și el, ucis de Theon Schimbaă-Mantie și 

Marea fortăreață a Casei Stark era o ruină părjolită. Toate 
amintirile mele sunt otrăvite. 

Când îl văzu, lron Emmett ridică o mână și lupta încetă. 

- Lord Comandant, cu ce-ţi pot fi de folos? 


| 

- Cu cei mai buni trei oameni ai tăi. 

Emmett rânji. 

- Arron. Emrick. Jace. 

>, 

Calul și Robin-Hop aduseră o tunică vătuită pentru Lordul 
Comand dant, împreună cu o armură de zale, s-o îmbrace 
peste ea, apărătoare pentru picioare, grumăjer și coif. Un 
scut negru cu margini de fier pentru braţul stâng, o sabie 
lungă, boantă, pentru dreptul. Sabia strălucea argintie în 
lumina zorilor, aproape nouă. Una dintre ultimele ieșite din 
forja lui Donai. Păcat că n-a trăit ca s-o ascută. Lama era mai 
scurtă 

decât a Ghearei Lungi, dar era din oţel obișnuit, ceea ce o 
făcea mai grea. 

Loviturile aveau să fie ceva mai încete. 

- E destul de bună. Jon se întoarse să-și înfrunte inamicii. 
Haideţi. 

- Pe care-1 vrei primul? întrebă Arron. 

- Toţi trei. Deodată. 

- Trei la unu? Lui Jace nu-i venea să creadă. Asta n-ar fi 
corect. 

Jace era unul din ultimul grup al lui Conwy, fiul unui 
cizmar din Insula Frumoasă. Poate asta era explicaţia. 

- Adevărat. Hai aici. 

Când băiatul se apropie, sabia lui Jon îl izbi peste cap, 
trântindu-l la pământ. Intr-o clipă, băiatul avea o cizmă pe 
piept și vârful săbiei la< gat. 

- Războiul nu e niciodată corect, îi spuse Jon. Acum 
suntem doi la unu și tu ești mort. 

dansul dragonilor 

505 

Când auzi pietrișul scârțâind, știa că gemenii se apropiau. 
Aștia doi au șanse să devină cercetași. Se răsuci, parând 
lovitura lui Arron cu marginea scutului și întâmpinând-o pe-a 
lui Emrick cu sabia. 


- Nu luptaţi cu sulițe! strigă Jon. Apropiaţi-vă. 

Porni la atac, să le arate cum se face. întâi îl atacă pe 
Emrick. Lovi spre cap și spre umeri, la dreapta, la stânga și 
iar la dreapta. Băiatul își ridică scutul și încercă o 
contralovitură stângace. Jon își izbi propriul scut în cel al 
băiatului și îl dobori atingându-l în partea de jos a 
piciorului... exact la timp, căci Arron îl ataca, aplicându-i o 
lovitură puternică peste coapsă, care-l făcu să pună un 
genunchi jos. Asta va lăsa o vânătaie. Neutraliză următoarea 
lovitură cu scutul, apoi se ridică în picioare și-l hărțui pe 
Arron prin curte. E iute, gândi el, în timp ce săbiile lor lungi 
se sărutară o dată, de două ori, de trei ori, dar trebuie să 
devină mai puternic. Când văzu ușurarea din ochii lui Arron, 
știu că Emrick era în spatele lui. Se răsuci și-l plesni peste 
umeri, azvârlindu-l în braţele fratelui său. Jace se ridicase 
deja în picioare, așa că Jon îl dobori din nou. 

- Urăsc când morții se ridică. Vei simţi la fel în ziua în care 
vei întâlni o creatură. 

Făcând un pas înapoi, cobori sabia. 

- Cioara mare poate să ciupească ciorile mici, mârâi un 
glas din spatele lui, dar oare are curajul să înfrunte un 
bărbat? 

Rattleshirt stătea sprijinit de un zid. O miriște aspră îi 
acoperea obrajii supţi, iar părul castaniu și rar îi flutura 
peste ochii mici și galbeni. 

- Iţi place să te amăgești, spuse Jon. 

- Da, dar pe tine mi-ar plăcea să te turtesc. 

- Stannis a ars pe cine nu trebuia. 

- Nu. Sălbaticul rânji printre dinţii maro și stricaţi. A ars 
pe cine trebuia să ardă, ca să vadă lumea întreagă. Facem 
cu toţii ce avem de făcut, Snow. Chiar și regii. 

- Emmett, găsește-i o armură. Il vreau înveșmântat în 
oţel, nu în oase uscate. 

506 

GEORGE R.R. MARTIN 


îmbrăcat în cămașă de zale și platoșă, Lordul Oaselor 
stătea ceva mai drept. Acum părea mai înalt, cu umerii mai 
lăți și mai puternic decât și-ar fi imaginat Jon. E armura, nu 
omul, își zise el. Până și Sam ar putea pârea aproape 
formidabil, din cap până-n picioare în oţelul lui Donai Noye. 
Sălbaticul refuză cu o fluturare a mâinii scutul pe carei-l 

oferi Calul. In schimb, ceru o sabie pentru două mâini. 

- Sună frumos, spuse el, spintecând aerul. Hai, fâlfâie mai 
aproape, Snow, vreau să-ţi zbor penele. 

Jon se năpusti asupra lui. 

Rattleshirt făcu un pas înapoi și întâmpină atacul cu o 
lovitură cu două mâini. Dacă Jon nu și-ar fi vărât scutul între 
ei, ar fi putut să-i spargă platoșa și să-i rupă jumătate din 
coaste. Forţa impactului îl dezechilibră o clipă și-i zdruncină 
braţul. Lovește mai tare decât aș fi crezut Agilitatea lui 
Rattleshirt se dovedi o altă surpriză neplăcută. Iși dădură 

ocol, schimbând lovituri. Lordul Oaselor lovea pe cât de 
bine încasa. 

Sabia pentru două mâini ar fi trebuit să fie cu mult mai 
greoaie decât sabia lungă a lui Jon, dar sălbaticul o mânuia 
cu o viteză năucitoare. 

Novicii lui lron Emmett își ovaţionară la început Lordul 
Comandant, dar viteza neobosită a atacului sălbaticului îi 
reduse curând la tăcere. Nu poate să reziste mult așa, își 
spuse Jon, parând o altă lovitură. 

Impactul îi smulse un geamăt. Chiar așa, boantă, sabia 
mare spintecă 

scutul din lemn de pin, îndoindu-i marginea de fier. Va 
obosi curând. 

Trebuie, Jon tăie spre faţa sălbaticului și Rattleshirt își 
dădu capul pe spate. Lovi în jos, spre gamba adversarului 
său, doar ca să-i ofere ocazia să sară cu agilitate peste lamă. 
Sabia pentru două mâini cobori pe umărul lui Jon, cu destulă 
forța ca să-i facă să zângăne platoșa de antebraţ și să-i 
amorţească mâna. Jon se retrase. Lordul Oaselor îl urmări, 
râzând pe înfundate. Nu are scut, își reaminti Jon, și sabia 


aceea monstruoasă eprea greoaie ca să pareze. La fiecare 
lovitură a lui, ar trebui să-i aplic două. 

Dar, cumva, nu reușea, iar loviturile pe care le dădea nu 
aveau niciun efect. Sălbaticul părea să se ferească de fiecare 
dată sau să 

dansul dragonilor 

507 

alunece într-o parte, astfel că sabia lungă a lui Jon ricoșa 
de pe un umăr sau de pe-un braț. In scurt timp, se pomeni 
pierzând și mai mult teren, încercând să evite alte lovituri 
zdrobitoare și eșuând jumătate din timp. Scutul îi era arșice. 
Și-1 scutură de pe braţ. Sudoarea îi curgea pe față, 
înţepându-i ochii, pe sub coif. E prea puternic și prea iute, își 
dădu el seama, și cu sabia mare are și forță, și spațiu de 
manevră. Lupta ar fi fost altfel dacă Jon ar fi fost înarmat cu 
Gheara Lungă, dar... 

Şansa lui veni la următoarea balansare a săbiei lui 
Rattleshirt. Jon se aruncă înainte, năpustindu-se asupra 
celuilalt și cei doi se prăbușirăa 

împreună, cu picioarele încurcate. Oţelul izbi oţelul. 
Amândoi își pierdură săbiile în timp ce se rostogoliră pe 
pământul tare. Sălbaticul își vâri un genunchi între 
picioarele lui Jon. Pumnul înmănușat în zale al lui Jon ţâșni în 
faţă. Cumva, Rattleshirt ajunse deasupra, cu capul lui Jon în 
mâini. 11 izbi de pământ, apoi își deschise viziera. 

- Dacă aș avea un pumnal, acum te-ai alege cu un ochi 
mai puţin, mărâi el, înainte ca lron Emmett și Calul să-l 
tragă de pe pieptul Lordului Comandant. Daţi-mi drumul, 
ciori afurisite! răcni el. 

Jon se căzni să se ridice în picioare. Capul îi suna și gura îi 
era plină 

de sânge. 11 scuipă și spuse. 

- Ai luptat bine. 

- Iţi place să te amagești, cioară. N-am transpirat deloc. 

- Data viitoare o vei face, îl asigură Jon. Edd cel Trist îl 
ajută să se ridice în picioare și-i desfăcu coiful. Avea o 


mulțime de ciobituri adânci care nu fuseseră acolo când și-l 
pusese pe cap. Eliberaţi-l, zise Jon și îi azvârli coiful lui 
Robin-Hop, care-l scăpă. 

- Lordul meu, spuse lron Emmett, te-a ameninţat cu 
moartea, am auzit cu toţii. A spus că dacă ar fi avut un 
pumnal... 

- Are un pumnal. Chiar acolo, la cingătoare. intotdeauna 
există 

cineva mai ager și mai puternic, îi învățase cândva Ser 
Rodrik pe Jon și pe Robb. Ace/a e omul pe care vrei să-l 
înfrunți pe terenul de antrenament, înainte să-i înfrunți pe 
cei ca el pe câmpul de luptă. 

- Lord Snow, spuse o voce moale. 

508 

GEORGE R.R. MARTIN 

Se întoarse și-l zări pe Clydas, stând sub arcada 
sfărâmată, cu un pergament în mână. 

- De la Stannis? Jon sperase să primească o veste de la 
rege. Rondul de Noapte nu ţinea partea nimănui, știa asta, și 
n-ar fi trebuit să conteze pentru el care rege iese învingător. 
Și totuși, conta. Deepwood? 

- Nu, lordul meu. 

Clydas îi întinse pergamentul. Era rulat strâns și sigilat cu 
o picătură 

de ceară roz. Doar Dreadfortulfolosește ceară roz. Jon își 
smulse mănușa, luă scrisoarea, rupse sigiliul. Când văzu 
semnătura, uită de ciomăgeala pe care o încasase de la 
Rattleshirt. 

Ramsay Bolton, Lord de Homwood, scria, cu un scris 
mare, colțuros. 

Cerneala maro se desprinse în solzi când Jon își trecu 
degetul mare peste ea. Sub iscălitura lui Bolton, Lordul 
Dustin, Lady Cerwyn și patru Ryswelli își aplicaseră 
semnăturile și sigiliile. O mână mai grosolană 

desenase uriașul Casei Umber. 

- Putem să știm ce scrie, lordul meu? întrebă lron Emmett. 


Jon nu vedea niciun motiv să nu-i spună. 

- Moat Cailin a fost cucerit. Cadavrele jupuite ale 
oamenilor de fier au fost pironite de stâlpi de-a lungul 
drumului regelui. Roose Bolton îi cheamă pe toți lorzii loiali 
la Barrowton, să-și afirme credinţa faţă de Tronul de Fier și să 
sărbătorească nunta fiului său cu... 

Inima i se opri o clipă în loc. Wu, asta nu e cu putință. A 
murit la Debarcaderul Regelui, cu tata. 

- Lord Snow? Clydas îl privi mai atent, cu ochii lui șterși, 
roz. Nu te simţi bine? Pari... 

- Se va căsători cu Arya Stark. Sora mea cea mică. 

Jon o vedea aievea în clipa aceea, cu faţa ei prelungă și 
molâie, cu genunchii cioturoși și coatele ascuţite. Cu faţa ei 
murdară și părul încâlcit. Aveau s-o spele și s-o pieptene, nu 
se îndoia, dar nu și-o putea închipui pe Arya în rochie de 
mireasă, nici în patul lui Ramsay Bolton. Oricât e de 
speriată, n-o s-o arate. Dacă încearcă să pună mâna pe ea, 
O să-l înfrunte. 

dansul dragonilor 

509 

- Sora ta, făcu lron Emmett, câţi ani are...? 

Acum are unsprezece, gândi Jon. încă o copilă, 

- N-am nicio soră. Doar fraţi. Doar pe voi. 

Știa că Lady Catelyn ar fi jubilat la auzul acelor cuvinte. 
Asta nu le făcea mai ușor de rostit. Degetele lui Jon se 
strânseră în jurul pergamentului. Aș vrea ca degetele mele 
să poată strivi gâtul lui Ramsay Bolton la fel de ușor, 

- N* fi vreun răspuns? întrebă Clydas, dregându-și glasul. 

Jon clătină din cap și se îndepărtă. 

Până la căderea nopţii, vânătăile pe care i le provocase 
Rattleshirt deveniseră purpurii. 

- Se vor îngălbeni înainte să pălească, îi spuse el corbului 
lui Mormont. O să arăt la fel de gălbejit ca Lordul Oaselor. 

- Oase, îl aprobă pasărea. Oase, oase. 

Auzea murmurul îndepărtat al unor glasuri de afară, dar 
sunetul era prea slab ca să poată desluși vorbele. Par /a mii 


de kilometri depărtare. Erau Lady Melisandre și adepţii ei, la 
focul lor de noapte. 

In fiecare seară, la apusul soarelui, femeia roșie își 
conducea acoliții în rugăciunea lor de la asfinţit, cerându-i 
zeului ei roșu să le călăuzească 

drumul prin întuneric. Căci noaptea e neagră și plină de 
spaime. Cu Stannis și cei mai mulţi dintre oamenii reginei 
plecaţi, turma ei era mult împuţinată: vreo cincizeci de 
oameni liberi din Orașul Cârtiţei, o mâna de străjeri pe care 
i-i lăsase regele, poate o duzină de fraţi în negru, care îl 
adoptaseră pe zeul roșu. 

Jon se simţea înţepenit ca un om de șaizeci de ani. Vise 
întunecate, gândi el, și vinovăție. Gândurile i se întorceau 
întruna la Arya. N-am cum s-o ajut. Mi-am lăsat familia 
deoparte atunci când am rostit jurământul. Dacă unul dintre 
oamenii mei mi-ar spune că sora lui e în primejdie, i-aș 
răspunde că nu e treaba lui. Odată ce rosteai jurământul, 
sângele tău devenea negru. Negru ca inima unui bastard. li 
ceruse cândva lui Mikken să-i facă Aryei o sabie, o sabie de 
asasin, de dimensiuni mai mici, pe potriva mâinii ei. Acul. Se 
întrebă dacă o mai avea. 

510 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ințeapă-i cu vârful ascuțit, îi spusese, dar dacă Arya 
încerca să-l înţepe pe Bastard, ar putea plăti cu viaţa. 

- Snow, murmură corbul Lordului Mormont. Snow, snow. 

Dintr-odată, nu mai putea răbda nicio clipă în plus. 

11 găsi pe Nălucă la ușă, rozând un os de bou, ca să 
ajungă la măduvă. 

- Când te-ai întors? Lupul străvechi se ridică în picioare, 
abandonându-și prada și pășind tiptil pe urmele lui Jon. 

Mully și Kegs stăteau în spatele ușilor, sprijiniți în sulițe. 

- E un frig crâncen afară, stăpâne, îl preveni Mully, prin 
barba lui portocalie și încâlcită. Zăbovești mult? 

- Nu. Am nevoie doar de o gură de aer. 


Jon păși afară, în noapte. Cerul era plin de stele și vântul 
sufla în rafale de-a lungul Zidului. Până și luna părea rece. 
Toată faţa i se făcu piele de găină. Apoi îl izbi prima pală de 
vânt, tăind prin straturile de lână și piele și făcându-i dinţii 
să clânţăne. Traversă curtea cu pași mari, sub mușcătura 
vântului. Mantia îi flutura cu zgomot de pe umeri. Nălucă îl 
urmă. Unde mă duc? Ce fac? Castelul Negru era tacut și 
neclintit, cu sălile și turnurile cufundate în beznă. Reședința 
mea, cugetă Jon. Castelul meu, casa mea, comanda mea. O 
ruină. 

In umbra Zidului, lupul străvechi se frecă de degetele lui. 
Preţ de-o clipă, noaptea se umplu de sute de mirosuri și Jon 
Snow auzi cum crusta unui petic de zăpadă veche se sfarmă 
cu un pârâit. In spatele lui era cineva, își dădu seama dintr- 
odată. Cineva cu un miros cald ca o zi de vară. 

Când se întoarse, o văzu pe Ygritte. 

Stătea sub pietrele înnegrite ale Turnului Lordului 
Comandant, înveșmântată în beznă și în amintiri. Lumina 
lunii îi strălucea în păr. 

Părul ei roșu, sărutat de foc. Când o văzu, inima lui Jon 
tresări. 

- Ygritte, spuse el. 

- Lord Snow. 

Glasul era al preotesei roșii. Șocul îl făcu să se retragă din 
faţa ei. 

- Lady Melisandre, spuse el, făcând un pas înapoi. Te-am 
confundat cu altcineva. 

dansul dragonilor 

511 

Noaptea toate veșmintele sunt cenușii. Și, totuși, dintr- 
odată, ale ei erau roșii. Nu înțelegea cum ar fi putut s-o ia 
drept Ygritte. Era mai înaltă, mai slabă, mai bătrână, deși 
lumina lunii îi ștergea anii de pe chip. Din nări și din mâinile 
ei palide, goale în noapte, i se înălţau aburi. 

- O să-ţi îngheţe degetele, o preveni Jon. 


- Dacă asta e voinţa lui R'hllor. Puterile nopţii nu-l pot 
atinge pe cel a cărui inimă s-a scăldat în focul sfânt al 
zeului. 

- Inima ta nu mă preocupă. Doar mâinile. 

- Inima e tot ce contează. Nu dispera, Lord Snow. 
Disperarea este o armă a dușmanului, al cărui nume nu-l 
pot rosti. Sora ta nu e pierdută pentru tine. 

- N-am nicio soră. 

Cuvintele erau cuțite. Ce știi tu despre inima mea, 
preoteaso? Ce știi tu despre sora mea? 

Melisandre părea amuzată. 

- Cum o cheamă pe surioara pe care n-o ai? 

- Arya. Glasul lui Jon era răgușit. Sora mea vitregă, de 
fapt... 

- „căci tu ești bastard. N-am uitat. Ți-am văzut sora în 
focurile mele, fugind de o căsătorie la care a fost obligată. 
Venind aici, la tine. O fată 

în veșminte cenușii, pe un cal care trage să moară. Am 
văzut, limpede ca lumina zilei. Nu s-a întâmplat încă, dar se 
va întâmpla. Melisandre se uită atent la Nălucă: Pot să-ți 
ating... lupul? 

Gândul îl neliniști pe Jon. 

- Mai bine nu. 

- N-o să-mi facă niciun rău. Nălucă îi zici, nu-i așa? 

-Da, dar... 

- Nălucă. Melisandre transformă cuvântul într-un cântec. 

Lupul străvechi se apropie tiptil de ea. Prudent, îi dădu 
ocol cu pași mari, adulmecând. Când ea întinse mâna, 
animalul i-o mirosi, apoi își lipi botul de degetele ei. 

Jon răsuflă, stârnind un abur alb. 

- Nu e întotdeauna așa de... 

512 

GEORGE R.R. MARTIN 

- „„cald? Căldura atrage căldura, Jon Snow. 

Ochii Melisandrei erau două stele roșii, strălucind în 
întuneric. 


La gâtul ei, rubinul licări, un al treilea ochi, mai strălucitor 
decât ceilalţi. Jon văzuse ochii lui Nălucă lucind în același 
fel, în lumina potrivită. 

- Năluca! strigă el. La mine! Lupul străvechi îl privi ca pe 
un străin. 

Jon se încruntă, nevenindu-i să creadă. E... ciudat. 

- Crezi? Melisandre îngenunche și scărpină lupul după 
ureche. 

Zidul tău e un loc ciudat, dar acolo există putere, dacă 
vrei so folosești. Putere în tine și în acest animal. Tu i te opui 
și aici e greșealata. 


A 


Imbrăţișeaz-o. Folosește-o. 

Nu sunt lup, gândi el. 

- Și cum aș putea face asta? 

- Pot să-ți arăt. Melisandre își cobori un braţ subţire peste 
Nălucă 

și lupul străvechi îi linse fața. Stăpânul Luminii, în 
înţelepciunea lui, ne-a făcut bărbat și femeie, două părţi ale 
unui întreg. In uniunea dintre noi stă puterea. Putere ca să 
aducem viaţă. Putere ca să facem lumină. Putere ca să lăsăm 
umbre. 

- Umbre. Cuvântul părea mai întunecat când îl rosti. 

- Fiecare om care pășește pe pământ lasă o umbră în 
lume. Unele sunt slabe și firave, altele lungi și întunecate. Ar 
trebui să privești în spatele tău, Lord Snow. Luna te-a sărutat 
și ţi-a gravat umbra pe gheaţă, înaltă de șapte metri. 

jon aruncă o privire peste umăr. Umbra era acolo, 
întocmai cum spusese ea, profilată pe Zid, în lumina lunii. O 
fată în veșminte cenușii, pe un cal ce trage să moară, gândi 
el. Vine aici, la tine. Arya. Se întoarse din nou spre preoteasa 
roșie. li simţea căldura. Are putere. Gândul veni nechemat, 
înhățându-l cu dinţi de fier, dar aceasta nu era o femeie 
căruia voia să-i fie dator, nici măcar pentru surioara lui. 

- Dalia mi-a zis odată ceva. Sora lui Val, soţia lui Mance 
Rayder. 

Mi-a spus că vrăjitoria e o sabie fără mâner. N-ai cum s-o 
apuci fără 

să te tai. 

dansul dragonilor 

513 

- O femeie înțeleaptă. Melisandre se ridică, și veșmintele-i 
roșii fluturară în vânt. Dar o sabie fără mâner rămâne tot o 
sabie și e un lucru pe care e bine să-l ai când ești înconjurat 


de dușmani. Acum ascultă-mă, Jon Snow. Nouă ciori au 
zburat în pădurea albă, să-ţi găsească dușmanii. Trei dintre 
ei sunt morţi. N-au murit încă, dar moartea e acolo și îi 
așteaptă, iar ei se îndreaptă spre ea. l-ai trimis ca să fie ochii 
tăi în întuneric, dar ei vor fi orbi când se vor întoarce la tine. 
Le-am văzut fețele palide, moarte, în flăcările mele. Orbite 
goale din care curg lacrimi de sânge. Melisandre își dădu 
părul roșu pe spate și ochii ei roșii strălucira. Nu mă crezi. 
Dar o vei face. Pentru asta, preţul va fi trei vieţi. Un preţ mic 
pentru înțelepciune, ar putea spune unii... dar nu unul pe 
care trebuia să-l plătești. Să-ţi amintești asta când vei privi 
fețele descompuse ale morților tăi. Și când va veni ziua 
aceea, acceptă mâna mea. Aburul se ridica din carnea ei 
albă și, preţ de o clipă, niște flăcări palide, vrăjitorești, îi 
dansară parcă în jurul degetelor. 

Acceptă mâna mea, repetă ea, și lasă-mă să-ţi salvez 
sora, 

DAVOS 

Chiar și în întunecimea Vizuinii Lupilor, Davos Seaworth 
putea simţi că ceva era neobișnuit în dimineaţa aceea. 

Se trezi în sunet de glasuri și se furișă spre ușa celulei, 
dar lemnul era prea gros și nu putea distinge cuvintele. 
Dimineaţa sosise, dar nu și terciul pe care i-l aducea Garth 
zi de zi, la micul dejun. Asta îl neliniști. Toate zilele erau 
aproape la fel în Vizuina Lupilor și orice schimbare era de 
obicei înspre rău. Aceasta ar putea fi ziua morții mele. 

Poate că Garth stă chiar acum cu o bucată de gresie în 
mână, ascuțind tăișul lui Lady Lu. 

Cavalerul ceapă nu uitase ultimele cuvinte pe care le 
auzise de la Wyman Manderly: Du ființa asta în Vizuina 
Lupilor și taie-i capul și mâinile, poruncise grăsanul. N-am să 
pot lua nicio înghițitură până 

când nu văd capul acestui contrabandist într-o țeapă, cu 
o ceapă vârâtă 

între dinții lui mincinoși. In fiecare seară, Davos adormea 
cu vorbele lui în minte și în fiecare dimineaţă se trezea cu 


ele. Și, dacă le uita cumva, Garth era întotdeauna încântat 
să i le amintească. Mortul era numele pe care-l folosea 
pentru Davos. Când venea dimineaţa, spunea de fiecare 
dată: 

- Ține, terci pentru mort. 

lar seara zicea: 

dansul dragonilor 

515 

- Stinge lumânarea, mortule. 

O dată, Garth și-a adus doamnele, să i le prezinte 
mortului. 

- Târfa nu arată grozav, a spus el, mângâind un drug de 
fier negru, dar, dacă o încing bine și-o las să-ţi atingă 
mădularul, o să plângi după 

maică-ta. lar aceasta este Lady Lu. Cu ea o sa-ţi tăiem 
capul și mâinile, când o să poruncească Lordul Wyman. 

Davos nu mai văzuse niciodată o secure mai mare decât 
Lady Lu, niciuna cu o lamă mai ascuțită. Garth o ascuţea cât 
era ziua de lungă, susțineau ceilalţi temniceri. N-am să cer 
îndurare, hotări Davos. Avea să meargă la moarte ca un 
cavaler, zicând doar să i se taie capul înaintea mâinilor. 
Spera că nici măcar Garth n-ar fi atât de crud ca să-i refuze 
asta. 

Sunetele care veneau prin ușă era slabe și înăbușite. 
Davos se ridică 

și măsură încăperea cu pasul. Era mare pentru o celulă și 
neobișnuit de confortabilă. Bănuia că fusese cândva 
dormitorul vreunul lord mărunt. 

Era de două ori mai spațioasă decât cabina lui de căpitan 
de pe Betha Neagră și chiar mai încăpătoare decât cabina 
lui Salladhor Saan pe Va/yriana. Deși singura fereastră 
fusese zidită în anii precedenţi, pe un perete trona un 
șemineu destul de mare pentru un cazan, iar într-un cotlon 
exista o privată adevărată. Podeaua era făcută din scânduri 
deformate, pline de așchii, iar priciul de dormit mirosea a 


mucegai, dar asemenea neajunsuri erau mărunte faţă de 
așteptările lui Davos. 

Mâncarea fusese și ea o surpriză. In loc de fiertură de 
ovăz, pâine uscată și came putredă, meniul obișnuit al 
închisorilor, temnicerii îi aduceau pește proaspăt, pâine 
caldă din cuptor, carne de oaie cu mirodenii, napi, morcovi, 
până și crabi. Garth nu era deloc încântat de asta. 

- Morţii n-ar trebui să mănânce mai bine decât viii, se 
plânsese el, nu o dată. 

Davos avea blănuri care să-i ţină de cald noaptea, lemne 
să facă focul, haine curate, o lumânare de seu. Când a cerut 
hârtie, toc și cerneală, Therry i le-a adus în ziua următoare. 
Când a solicitat o carte, ca să poată 

să-și exerseze cititul, Therry a apărut cu Steaua în șapte 
colțuri. 

516 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dar, în ciuda tuturor acestor avantaje, o celulă rămânea o 
celulă. 

Zidurile erau din piatră tare, atât de groase că niciun 
sunet nu răzbătea din lumea de afara. Ușa era din stejar și 
fier și temnicerii lui o ţineau zăvorâtă. Patru seturi de lanţuri 
grele de fier atârnau din tavan, în așteptarea zilei în care 
Lordul Manderly va hotărî să-l lege și să-l dea pe mâna 
Târfei. Astăzi ar putea fi ziua aceea. Data viitoare când Garth 
o să deschidă ușa, nu va fi ca să-mi aducă terci. 

Maţele îi chiorăiau, un semn sigur că dimineaţa trecea, și 
deocamdată 

nici urmă de mâncare. Partea cea mai rea nu e să mori, ci 
faptul că nu ştii când și cum. Mai văzuse câteva temnițe și 
carcere pe dinăuntru, pe când era contrabandist, dar pe 
acelea le împărţise cu alţi prizonieri, așa că 

aveai mereu cu cine să vorbești, cui să-i împărtășești 
temerile și speranţele. Aici nu. In afară de temnicerii lui, 
Davos Seaworth nu avea decât Vizuina Lupilor. 


Știa că jos, în beciurile castelului, erau carcere adevărate: 
celule uitate de lume și camere de tortură și puțuri umede 
unde șobolani uriași zgăriau în întuneric. Temnicerii lui 
sustineau că în prezent erau toate libere. 

- Nu suntem aici decât noi, Ceapă, îi spusese Ser 
Bartimus. 

Bartimus era temnicerul-șef, un cavaler cadaveric, cu un 
singur picior, o faţă brăzdată de cicatrice și orb de-un ochi. 
Când Ser Bartimus era cherchelit (și era cherchelit aproape 
în fiecare zi), îi plăcea să se laude cum îi salvase viața 
Lordului Wyman în Bătălia de pe Trident. 

Vizuina Lupilor îi era recompensa. 

Ceilalţi dintre „noi“ erau un bucătar pe care Davos nu-l 
vedea niciodată, șase gardieni în clădirile de la parter, două 
spălătorese și doi temniceri care se ocupau de prizonier. 
Therry era cel tânăr, un băiat de paisprezece ani, fiul uneia 
dintre spălătorese. Cel bătrân era Garth, uriaș și chel și 
taciturn, care purta aceeași tunică soioasă de piele în fiecare 
zi și care părea mereu încruntat. 

Anii de contrabandist îl învăţaseră pe Davos să simtă 
când cineva nu era demn de încredere, iar Garth era un 
asemenea om. Cavalerul 

dansul dragonilor 

517 

ceapă avea grijă ce spunea în prezenţa lui. Cu Therry și 
Ser Bartimus era mai puţin reticent. Le mulțumea pentru 
mâncare, îi încuraja să 

vorbească despre speranţele și poveștile lor, le răspundea 
politicos la întrebări și nu forţa niciodată nota cu propriile 
curiozităţi. Când cerea ceva, erau lucruri mărunte: un 
lighean cu apă și o bucată de săpun, o carte de citit, alte 
lumânări. Cele mai multe asemenea favoruri îi erau acordate 
și Davos era recunoscător, așa cum se cuvine. 

Nimeni nu vorbea despre Lordul Manderly, despre Regele 
Stannis ori despre Freyi, dar discutau alte lucruri. Therry 
voia să plece la război când avea să împlinească vârsta 


potrivită, să participe la bătălii și să devină cavaler. Şi îi 
plăcea să se plângă de mama lui. Se culca, după 
mărturisirile băiatului, cu doi dintre gardieni. Erau în ture 
diferite și nu știau unul de celălalt, dar, într-o zi, unul sau 
altul urma să-și dea seama și atunci avea să se lase cu 
vărsare de sânge. In unele nopţi, Therry chiar aducea o 
ploscă de vin în celulă și-1 întreba pe Davos despre viaţa de 
contrabandist, în timp ce beau amândoi. 

Pe Ser Bartimus nu-l interesa lumea de afară și absolut 
nimic din ce se întâmplase de când își pierduse piciorul, sub 
lovitura unui cal fără 

călăreț și sub ferăstrăul unui maester. Dar ajunsese sa 
îndrăgească 

Vizuina Lupilor și nimic nu-i plăcea mai mult decât să 
vorbească despre îndelungata și sângeroasa ei istorie. 
Vizuina era mult mai veche decât Portul Alb, i-a spus lui 
Davos cavalerul. O construise Regele Jon Stark, ca să apere 
gura Cuţitului Alb împotriva atacurilor dinspre mare. Mulţi 
dintre fiii mai mici ai Regelui Nordului își stabiliseră 
reședința acolo, mulţi fraţi, mulţi unchi, mulţi veri. Unii au 
lăsat castelul moștenire propriilor fii și nepoți și astfel au 
apărut ramuri ale Casei Stark. Casa Greystark fusese cea mai 
longevivă, stăpânind peste Vizuina Lupilor timp de cinci 
secole, până când a avut îndrăzneala să se alăture 
Dreadfortului în rebeliunea împotriva Casei Stark de 
Winterfell. 

După căderea lor, castelul trecuse prin multe alte mâini. 
Casei Flint îi aparținuse vreme de un secol, Casei Locke - 
aproape două. Casele Slate, Long, Hoit și Ashwood 
stăpâniseră și ele acolo, împuternicite de 

518 

GEORGE R.R. MARTIN 

Winterfell să păzească râul. O dată, corbii de pe Trei 
Surori au ocupat castelul, făcând din el capul lor de pod în 
Nord. In timpul războaielor dintre Winterfell și Vale, a fost 
asediat de Osgood Arryn, Bătrânul Șoim, și ars de fiul său, 


cel rămas în amintire drept Gheara. Când bătrânul Rege 
Edrick Stark devenise prea neputincios ca să-și apere 
regatul, Vizuina Lupilor a fost capturată de proprietarii de 
sclavi de pe Treptele de Piatră. Iși însemnau prizonierii cu 
fierul înroșit și îi supuneau cu biciul înainte de a-i trimite 
peste mare, și martore le-au fost aceleași ziduri de piatră. 

- Apoi a venit o iarnă lungă și aspră, povestea Ser 
Bartimus. Cuţitul Alb era bocnă și până și estuarul începea 
să îngheţe. Vânturile au venit vuind dinspre nord și stăpânii 
de sclavi s-au retras între ziduri, să se cuibărească în jurul 
focurilor, dar în timp ce ei se încălzeau, un alt rege a năvălit 
asupra lor. Brandon Stark a fost acesta, strănepotul lui 
Edrick Barbă de Nea, cel căruia oamenii îi spuneau Ochi de 
Gheaţă. A recucerit Vizuina Lupilor, a dezbrăcat stăpânii de 
sclavi până la piele și i-a dat pe mâna robilor pe care i-a 
găsit în carcere. Se spune că le-au atârnat mațele de 
crengile copacului inimii, ca ofrandă adusă zeilor. 

Vechii zei, nu cei noi, din Sud. Cei Șapte ai voștri nu 
cunosc iarna, și iarna nu-i cunoaște pe ei. 

Davos nu putea să contrazică acest adevăr. Din câte 
văzuse la Rondul de Est la Mare, nu voia să știe nici el ce-i 
iarna. 

- Care sunt zeii tăi? l-a întrebat pe cavalerul olog. 

- Cei vechi. Când Ser Bartimus zâmbea, arăta exact ca un 
craniu. Eu și ai mei am fost aici înainte de Casa Manderly. 
Aproape sigur, strămoșii mei au fost cei care-au legat maţele 
alea în copac. 

- N-am știut că oamenii Nordului aduc sacrificii de sânge 
copacilor inimii. 

- O grămadă de lucruri nu știți despre Nord voi, cei din 
Sud, a răspuns Ser Bartimus. 

Și nu se înșela. Davos stătea lângă lumânarea lui și se 
uita la scrisorile pe care le măzgălise, cuvânt după cuvânt, 
în timpul zilelor sale de 

dansul dragonilor 

519 


detenţie. Am fost mai bun contrabandist decât cavaler, 
mai bun cavaler decât Mână a Regelui, mai bună Mână a 
Regelui decât soț. Regret, Marya. 

Team iubit. Te rog iartă relele pe care ți le-am făcut. Dacă 
Stannis pierde 

acest război) pământurile noastre vor fi pierdute și ele. 
Du băieții dincolo de 

marea îngustă, la Braavos și învață-i să-mi poarte 
gânduri bune, dacă 

voiești. Dacă Regele Stannis va câștiga Tronul de Fier, 
Casa Seaworth va supraviețui și Devan va rămâne la curte. 
Te va ajuta să-i plasezi pe ceilalți băieţi pe lângă lorzi nobili, 
unde pot sluji ca paji, scutieri și pot să dobândească titlul de 
cavaleri. Era cel mai bun sfat pe care-l avea pentru ea, deși 
ar fi vrut să sune mai înţelept. 

Le scrisese, de asemenea, fiecăruia dintre fiii pe care-i 
mai avea, ca să-i ajute să-și aducă aminte că tatăl lor le 
cumpărase un nume cu preţul degetelor. Mesajele lui către 
Steffon și micul Stannis erau scurte, oficiale și stângace, la 
drept vorbind, dar nu-i cunoștea atât de bine ca pe băieţii 
mai mari, cei care arseseră sau se înecaseră pe Apa Neagră. 

Lui Devan îi scrisese mai mult, arătându-i cât era de 
mândru să-și vadă 

propriul fiu ca scutier al regelui și reamintindu-i că era de 
datoria lui, ca fiul cel mai mare, să-și protejeze nobila mamă 
și fraţii mai mici. 

Spuned înălțimii Sale că mi-am dat toată silința, a 
încheiat el. îmi pare rău că l-am dezamăgit. Mi-am pierdut 
norocul când mi-am pierdut oasele degetelor, în ziua în care 
râul a luat foc la poalele Debarcaderului Regelui. 

Davos frunzări încet scrisorile, citind-o pe fiecare de mai 
multe ori, întrebându-se dacă ar trebui să schimbe un 
cuvânt ici, ori să adauge altul colo. Un om ar trebui să aibă 
mai multe de spus când își așteaptă 

sfârșitul, gândi el, dar cuvintele îi veneau greu. M-am 
descurcat binișor, încercă el să-și spună. M-am ridicat din 


Fundătura Puricilor, devenind Mână a Regelui, și am învățat 
să scriu și să citesc. 

Era încă aplecat deasupra scrisorilor când auzi sunetul 
unor chei de fier zornăind pe un inel. O clipă mai târziu, ușa 
celulei se dădu în lături. 

Omul care trecu pragul nu era unul dintre temnicerii lui. 
Era înalt și tras la faţă, cu riduri adânci și o claie de păr gri- 
castaniu. La șold îi atârna o sabie lungă, iar mantia lui de un 
stacojiu intens era 

520 

GEORGE R.R. MARTIN 

prinsă pe umăr cu o broșă grea de argint, în forma unui 
pumn înmă- 

nușat în zale. 

- Lord Seaworth, zise el, n-avem mult timp. Urmează-mă, 
te rog. 

Davos îl privi neîncrezător pe străin. Cuvântul „te rog“ îl 
nedumerea. 

Oamenii pe cale să-și piardă capul și mâinile nu erau prea 
des trataţi cu asemenea politeţuri. 

- Cine ești? 

- Robert Glover, cu voia ta, lordul meu. 

- Glover. Reședința ta a fost Deepwood Motte. 

- Reședința fratelui meu Galbart. A fost și este, mulțumită 
Regelui Stannis. A luat Deepwood Motte înapoi de la târfa de 
fier care a furat-o și se oferă să-l restituie proprietarilor de 
drept. Multe s-au întâmplat cât timp ai fost închis între 
aceste ziduri, Lord Davos. Moat Cailin a căzut și Roose 
Bolton s-a întors în nord, cu mezina lui Ned Stark. O oaste de 
Freyi a venit cu el. Bolton a trimis corbi, chemându-i pe toţi 
lorzii Nordului la Barrowton. Cere omagii și ostatici... și 
martori la căsătoria Aryei Stark cu bastardul său, Ramsay 
Snow, uniune prin care Boltonii au de gând să revendice 
Winterfellul. Acum, vii cu mine sau nu? 

- Am de ales, lordul meu? Să vin sau să rămân cu Garth și 
cu Lady Lu? 


- Cine e Lady Lu? Una dintre spălătorese? Glover începea 
să-și piardă răbdarea. Totul ţi se va explica dacă mă urmezi. 

Davos se ridică în picioare. 

- Dacă voi muri, te implor, lordul meu, să ai grijă ca 
scrisorile mele să fie transmise. 

- Ai cuvântul meu... deși, dacă mori, nu va fi de mâna 
Gloverilor, nici a Lordului Wyman. Repede acum, însoțește- 
mă. 

Glover îl conduse de-a lungul unui coridor întunecos și în 
josul unui șir de trepte roase. Traversară pădurea zeilor, 
unde copacul inimii crescuse atât de înalt și încâlcit, încât 
sufoca toţi stejarii, ulmii și mestecenii, înălțându-și crengile 
albe prin zidurile și ferestrele care dădeau înspre el. 
Rădăcinile copacului erau cât talia unui om, trunchiul 

dansul dragonilor 

521 

atât de gros, încât faţa sculptată în el părea grasă și 
furioasă. La baza copacului inimii, Glover deschise o poartă 
de fier și se opri să aprindă 

o torţă. Când flacăra străluci roșie și fierbinte, îl conduse 
pe Davos în jos, pe alte trepte, într-o pivniţă cu tavanul boltit 
unde zidurile ce picurau de apă erau acoperite cu o crustă 
albă de sare, iar apa de mare băltea sub picioarele lor. 
Trecură prin mai multe beciuri și șiruri de celule mici, umede 
și urât mirositoare, foarte diferite de încăperea în care fusese 
Davos închis. Apoi întâlniră un zid orb de piatră care se 
răsuci când Glover îl împinse. Dincolo de el se aflau un tunel 
îngust și alte trepte. Acestea duceau în sus. 

- Unde suntem? întrebă Davos, în timp ce urcau. 
Cuvintele sale răsunară în beznă cu un vag ecou. 

- Treptele de sub trepte. Culoarul trece pe sub Scara 
Castelului spre Noul Castel. Un pasaj secret. N-ar fi bine să fii 
văzut, lordul meu. 

Se presupune că ești mort. 

Terci pentru mort. Cavalerul Ceapă continuă să urce. 


leșiră printr-un alt perete, dar acesta era din scânduri și 
mortar în capătul celălalt. încăperea de dincolo era plăcută 
și calda, cu mobilier confortabil, covoare myrishene și 
lumânări din ceară de albine aprinse pe masă. Davos auzea 
de undeva de aproape sunet de fluiere și scripci. 

Pe perete atârna o piele de oaie pe care era pictată harta 
Nordului, în culori spălăcite. Mai jos de hartă ședea Wyman 
Manderly, colosalul lord al Portului Alb. 

- la loc, te rog. Lordul Manderly purta veșminte bogate. 
Tunica lui de catifea era verde-albăstrie, brodată cu fir de 
argint la tiv, la mâneci și la guler. Purta o mantie de 
hermină, prinsă pe umăr cu un trident de aur. Ți-e foame? 

- Nu, lordul meu. Temnicerii mei m-au hrănit bine. 

- Este și vin, dacă ţi-e sete. 

- Am să negociez cu tine, lordul meu. Regele meu asta 
mi-a poruncit. 

Nu trebuie să beau cu tine. 

Lordul Wyman oftă. 

522 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Te-am tratat cât se poate de rușinos, știu. Am avut 
motivele mele, dar... te rog, așază-te și bea. Te implor. Bea în 
cinstea întoarcerii fiului meu, viu și nevătămat. Wylis, fiul 
meu cel mare și moștenitorul meu. 

E acasă. Ceea ce auzi e ospăţul de bun venit. In Curtea 
Tritonului oamenii mănâncă plăcintă cu mreană și carne de 
vânat cu castane coapte. Wynafryd dansează cu Freyiul cu 
care o să se mărite. Ceilalţi Freyi înalţă cupele de vin pentru 
prietenia noastră. Dincolo de sunetul muzicii, Davos auzea 
murmur de glasuri, zgomot de cupe și talere. Nu zise nimic. 
Tocmai am venit de la masa de onoare, continuă Lordul 
Wyman. Am mâncat prea mult, ca de obicei, și tot Portul Alb 
știe că 

sunt rău de mațe. Să sperăm că prietenii mei, Freyii, nu 
se vor întreba de ce zăbovesc la privată, să sperăm. lși 
întoarse cupa cu susul în jos. 


Uite. Tu vei bea și eu nu. Șezi. Timpul ne presează și sunt 
multe de spus. Robert, vin pentru Mână, fii bun. Lord Davos, 
probabil că nu știi, dar ești mort. 

Robert Glover umplu o cupă cu vin și i-o întinse lui Davos. 
Acesta o luă, adulmecă, bău. 

- Pot să întreb cum am murit? 

- De secure. Capul și mâinile tale au fost urcate deasupra 
Porții Focilor, cu faţa întoarsă în așa fel încât ochii tăi să 
privească peste port. Ești putred de-a binelea, de-acum, deși 
ţi-am înmuiat capul în smoală înainte să-l înălțăm în ţeapă. 
Se spune că ciorile de hoit și păsările mării ţi-au ciugulit 
ochii. 

Davos se foi stânjenit. Era o senzaţie ciudată să fii mort. 

- Dacă nu ţi-e cu supărare, cine a murit în locul meu? 

- Contează? Ai o faţă obișnuită, Davos. Sper că nu te-am 
jignit, spunând asta. Omul avea tenul tău, nasul de aceeași 
formă, două 

urechi care nu erau diferite, o barbă lungă care a putut fi 
tunsă și ajustată ca a ta. Poţi fi convins că l-am smolit bine, 
iar ceapa îndesată 

între dinţi i-a deformat trăsăturile. Ser Bartimus a văzut 
că avea degetele de la mâna stângă scurtate, ca ale tale. 
Omul era un criminal, dacă asta te consolează. Poate că 
moartea lui a adus mai mult bine 

dansul dragonilor 

523 

decât tot ce-a făcut el în viaţă. Lordul meu, nu vreau să-ţi 
fac niciun rău. Ranchiuna ce ţi-am arătat-o în Curtea 
Tritonului a fost o mascaradă, pusă în scenă ca să le fac pe 
plac prietenilor noștri Frey. 

- Lordul meu, ar fi trebuit să te dedici teatrului, spuse 
Davos. Tu și oamenii tăi aţi fost extrem de convingători. Nora 
ta părea cea mai dornică să mă vadă mort, iar fata cea 
mică... 

- Wylla. Lordul Manderly zâmbi. Ai văzut ce curajoasă a 
fost? 


Chiar și când am ameninţat-o că-i smulg limba, mi-a 
reamintit de datoria pe care o are Portul Alb faţă de Casa 
Stark de la Winterfell, o datorie care nu va putea fi plătită 
niciodată. Wylla a vorbit din inimă, la fel și Lady Leona. lart- 
o, dacă poţi, lordul meu. E o femeie nesăbuită, speriată, și 
Wylis e viaţa ei. Nu orice bărbat poate fi Prinţul Aemon 
Cavalerul Dragon ori Symeon Ochi-de-Stele și nici fiecare 
femeie nu poate fi al fel de curajoasă ca Wylla a mea și sora 
ei Wynafryd... care a știut, dar și-a jucat rolul fără teamă. 
Când ai de-a face cu mincinoși, până și cel mai cinstit om 
trebuie să mintă. N-am îndrăznit să sfidez Debarcaderul 
Regelui cât timp ultimul meu fiu în viaţă era prizonier. 

Lordul Tywin Lannister personal mi-a scris să-mi spună 
că-l are pe Wylis. Mi-a zis că, dacă-l vreau teafăr înapoi, 
trebuie să mă căiesc pentru trădarea mea, să-mi predau 
orașul și să-i declar loialitate regelui-băiat de pe Tronul de 
Fier... și să plec genunchiul în faţa lui Roose Bolton, al său 
Păzitor al Nordului. lar dacă refuz, Wylis va muri ca un 
trădător, Portul Alb va fi atacat și pradat și oamenii mei vor 
avea parte de aceeași soartă cu cei din Casa Reyne din 
Castamere. Sunt gras, și mulţi cred că asta mă face 
neputincios și ridicol. Poate că Tywin Lannister a fost unul 
dintre ei. l-am trimis un corb, spunându-i că voi pleca 
genunchiul și voi deschide porţile după ce fiul meu va 
ajunge înapoi, dar nu înainte. Așa stăteau lucrurile când 
Tywin a murit. După 

aceea, Freyii au apărut cu oasele lui Wendel... să facă 
pace și s-o pecetluiască printr-un pact de căsătorie, 
susțineau ei. Dar n-aveam de gând să le dau ce așteptau 
până când nu-l aveam pe Wylis, viu și nevătămat, iar ei nu 
voiau să mi-l dea pe Wylis până când nu-mi 

524 

GEORGE R.R. MARTIN 

dovedeam loialitatea. Sosirea ta mi-a dat prilejul s-o fac. 
Acesta a fost motivul pentru impoliteţea pe care ţi-am 


arătat-o în Curtea Tritonului și pentru capul și mâinile care 
putrezesc deasupra Porții Focilor. 

- Ţi-ai asumat un mare risc, lordul meu, spuse Davos. 
Dacă Freyii ţi-ar fi ghicit vicleșugul... 

- N-am riscat nimic. Dacă vreunul dintre Frey s-ar fi 
apucat să se caţere pe poartă ca să se uite mai bine la omul 
cu ceapa în gură, aș fi dat vina pe temnicerii mei pentru 
greșeală și te-aș fi scos la iveală, ca să-i împac. 

Davos simţi un fior pe șira spinării. 


A 


- înțeleg. 

- Sper. Ziceai că ai fii și tu. Trei, gândi Davon, deși am 
Zămislit șapte. Curând trebuie să mă întorc la ospăț să ţin un 
toast în cinstea prietenilor mei Freyi, continuă Manderly. Mă 
pândesc, ser. Zi și noapte ochii lor mă urmăresc, nasurile lor 
adulmecă orice iz de trădare. l-ai văzut, arogantul Ser Jared 
și nepotul lui Rhaegar, viermele fudul care poartă nume de 
dragon. In spatele lor se află Symond, zornăind bani. Omul 
ala a cumpărat și a platit mulţi dintre servitorii mei și doi 
dintre cavaleri. Una dintre cameristele soţiei sale s-a vârăt în 
patul propriului meu bufon. Dacă Stannis se întreabă de ce 
scrisorile mele nu spun mai nimic, răspunsul este: fiindcă nu 
mă 

încred nici în propriul meu maester. Theomore e numai 
minte și inimă deloc. L-ai auzit în sala mare. Maesterii ar 
trebui sa-și lase deoparte vechile legături de loialitate, odată 
ce-și pun colanul la gât, dar nu pot uita că Theomore a fost 
născut din Casa Lannister de Lannisport și pretinde că e 
rudă de departe cu Lannisterii de la Casterly Rock. Sunt 
înconjurat de dușmani și falși prieteni, Lord Davos. îmi 
năpădesc orașul ca gândacii și noaptea îi simt mișunând pe 
trupul meu. Degetele grăsanului se strânseră în pumn și 
toate straturile gușei îi tremurară: Fiul meu Wendel a mers la 
Gemeni ca oaspete. A mâncat din pâinea și sarea Lordului 
Walder și și-a atârnat sabia pe perete, ca să se ospăteze cu 
prietenii. lar ei l-au ucis. Ucis, 

dansul dragonilor 

525 

spun, și să le stea Freyilor în gât poveștile lor. Beau cu 
Jared, glumesc cu Symond, îi promit lui Rhaegar mâna 
preaiubitei mele nepoate... 


dar să nu crezi că asta înseamnă că am uitat. Nordul nu 
uită, Lord Davos. Nordul nu uită și mascarada e pe sfârșite. 
Fiul meu e acasă. 

Ceva din felul în care Lordul Wyman rosti aceste cuvinte 
îl îngheţă 

pe Davos până-n măduva oaselor. 

- Dacă dreptate dorești, lordul meu, caut-o la Regele 
Stannis. Nu există om mai drept ca el. 

Robert Glover interveni, adăugând: 

- Loialitatea ta îţi face cinste, lordul meu, dar Stannis 
Baratheon rămâne regele tău, nu al nostru. 

- Regele vostru e mort, le reaminti Davos, ucis la Nunta 
Roșie, alături de fiul Lordului Wyman. 

- Tânărul Lup e mort, fu de acord Manderly, dar acel 
curajos băiat n-a fost singurul fiu al Lordului Eddard. Robert, 
adu-l pe flăcău. 

- îndată, lordul meu. 

Glover se strecură pe ușă afară. 

Flăcău? Ura, oare, posibil, ca vreunul dintre fraţii lui Robb 
Stark să 

fi supravieţuit distrugerii Winterfellului? Oare Manderly 
ține ascuns în castelul său un moștenitor Stark? Un băiat 
găsit sau unul fals? Davos bănuia că Nordul nu s-ar ridica 
nici pentru unul, nici pentru altul... dar Stannis Baratheon 
nu făcea niciodată cauză comună cu un impostor. 

Băiatul care intră pe ușă în urma lui Robert Glover nu era 
un Stark, nici nu putea spera să treacă drept unul. Era mai 
mare decât fraţii uciși ai Tânărului Lup, avea vreo 
paisprezece, cincisprezece ani, după înfățișare, iar ochii lui 
erau și mai maturi. In spatele părului negru și ciufulit, chipul 
lui avea un aer aproape sălbatic, cu gura mare, nasul lung și 
bărbia ascuţită. 

- Cine ești? întrebă Davos. 

Băiatul se uită la Robert Glover. 

- E mut, dar îl învăţăm literele. Prinde repede. Glover 
scoase un pumnal de la cingătoare și i-l dădu băiatului. 


526 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Scrie-ţi numele pentru Lordul Seaworth. 

In cameră nu era nicio bucată de pergament. Băiatul 
ciopli literele pe o bârnă de lemn din perete: W.. E... X. 
Apăsă tare pe X. Când termină, azvârli pumnalul în aer, îl 
prinse și își admiră opera. 

- Wex e un om de fier. A fost scutierul lui Theon Greyjoy. 
Wex a fost la Winterfell. Glover se așeză: Cât știe Lordul 
Stannis din ce s-a petrecut la Winterfell? 

Davos se gândi la poveștile pe care le auziseră: 

- Winterfellul a fost capturat de Theon Greyjoy, care a fost 
cândva pupilul Lordului Stark. A pus să fie omorâţi doi dintre 
fiii lui Stark și le-a urcat capetele pe zidurile castelului. Când 
oamenii Nordului au venit să-1 înlăture, a trecut tot castelul 
prin sabie, până la ultimul copil, înainte de-a fi el însuși ucis 
de bastardul Lordului Bolton. 

- Nu ucis, preciză Glover. Capturat și dus la Dreadfort. 
Bastardul îl jupoaie de-atunci. 

Lordul Wyman clătină din cap. 

- Povestea pe care ne-o spui e cea pe care am auzit-o cu 
toţii, plină 

de minciuni ca balta de broaște. Bastardul lui Bolton a 
fost cel care a trecut Winterfellul prin sabie... Ramsay Snow, 
cum i se zicea pe-atunci, înainte ca regele-băiat să-l facă 
Bolton. Snow nu i-a omorât pe toţi. 

A cruțat femeile, le-a legat unele de altele și a mărșăluit 
cu ele la Dreadfort, ca să se distreze. 

- Să se distreze? 

- E mare vânător, explică Wyman Manderly, și femeile 
sunt prada lui preferată. Le dezbracă până la piele și le dă 
drumul în pădure. Au la dispoziţie o jumătate de zi până 
pornește după ele, cu goarne și câini de vânătoare. Din când 
în când, câte o fetișcană scapă și ajunge să spună povestea. 
Majoritatea sunt mai puţin norocoase. Când le prinde, 
Ramsay le siluiește, le jupoaie și le dă hrană câinilor, iar 


pieile lor le aduce la Dreadfort, ca trofee. Dacă i-au oferit o 
distracție pe cinste, le taie beregata înainte să le jupoaie. 
Dacă nu, invers. 

Davos păli. 

dansul dragonilor 

527 

- O, ferească-ne zeii! Cum poate cineva... 

- Are răul în sânge, spuse Robert Glover. E un bastard 
născut din viol. Un Snow, orice ar spune regele-băiat. 

- Un Snow cu suflet negru, cum nu s-a mai pomenit, 
remarcă Lordul Wyman. Ramsay a pus mâna pe pământurile 
Lordului Hornwood, luând-o cu forța de nevastă pe văduva 
acestuia, după care a închis-o într-un turn și a uitat de ea. Se 
spune că, spre sfârșit, și-a mâncat degetele... iar Lannisterii 
înţeleg să facă dreptate răsplătindu-l pe ucigașul ei cu 
mezina lui Ned Stark. 

- Boltonii au fost întotdeauna pe cât de vicleni pe-atât de 
cruzi, dar acesta pare o fiară în piele de om, remarcă Glover. 

Lordul Portului Alb se aplecă spre el: 

- Nici Freyii nu sunt mai buni. Vorbesc despre oameni-lupi 
și despre oameni-fiare și susțin că Robb Stark e cel care l-a 
omorât pe Wendel al meu. Ce aroganță! Nu se așteaptă ca 
Nordul să le creadă minciunile, dar consideră că trebuie să 
ne prefacem că le credem sau să murim. Roose Bolton minte 
în privinţa rolului pe care l-a jucat la Nunta Roșie și 
bastardul lui minte despre caderea Winterfellului. Și, totuși, 
atât timp cât Wylis a fost în mâinile lor, n-am avut de ales 
decât să mănânc tot acest rahat și să-i elogiez gustul. 

- lar acum, lordul meu? întrebă Davos. 

Sperase să-l audă pe Lordul Wyman spunând: /ar acum 
mă declar alături de Regele Stannis, dar, în schimb, grăsanul 
afișă un zâmbet straniu, tremurător și zise: 

- lar acum am de participat la o nuntă. Sunt prea gras ca 
să stau pe cal, după cum orice om care are ochi poate să 
vadă limpede. Când eram copil, îmi plăcea să călăresc, când 
eram tânăr, mă descurcam pe cal destul de bine ca să câștig 


câteva mici ovaţii pe terenul de turnir, dar vremurile acelea 
au trecut. Trupul mi-a devenit o închisoare mai aspră decât 
Vizuina Lupilor. Chiar și așa, trebuie sa merg la Winterfell. 
Roose Bolton mă vrea îngenuncheat și, pe sub curtoazia de 
catifea, îmi arată 

armura de fier. Am să merg cu barca și cu lectica, însoţit 
de o sută de 

528 

GEORGE R.R. MARTIN 

cavaleri și de bunii mei prieteni de la Gemeni. Freyii au 
venit aici pe mare. N-au cai cu ei, așa că am să le ofer 
fiecăruia câte un buiestraș, ca dar pentru oaspeţi. Se mai 
oferă daruri oaspeţilor în Sud? 

- Unii mai oferă, lordul meu. In ziua plecării. 

- Poate că înţelegi, atunci. Wyman Manderly se ridică 
greoi în picioare. Construiesc nave de război de mai bine de- 
un an. Pe unele le-ai văzut, dar mai am tot pe-atâtea 
ascunse în susul Cuţitului Alb. Cu tot cu pierderile pe care 
le-am suferit, am încă sub comanda mea o cavalerie grea 
mai numeroasă decât oricare alt lord de la nord de Găt. 

Zidurile mele sunt puternice și pivnițele pline de argint. 
Castelul Vechi și Garda Văduvei vor prelua comanda în 
numele meu. Printre lorzii mei stegari se numără o duzină de 
lorzi mărunți și o sută de cavaleri împroprietăriți. Pot să-i 
ofer Regelui Stannis supunerea tuturor ținuturilor de la est 
de Cuţitul Alb, de la Garda Văduvei și Ramsgate până la 
Dealurile Sheepshead și izvoarele Crengii Frânte. 

Toate acestea i le făgăduiesc, dacă îmi vei accepta preţul. 

- Pot să-i duc regelui termenii tăi, dar... 

Lordul Wyman îl întrerupse. 

- Dacă tu îmi vei accepta prețul, am spus. Nu Stannis. Nu 
de un rege am nevoie, ci de un contrabandist. 

Robert Glover continuă povestea: 

- S-ar putea să nu aflăm niciodată tot ce s-a întâmplat la 
Winterfell, când Rodrik Cassel a încercat să ia castelul înapoi 
de la oamenii de fier ai lui Theon Greyjoy. Bastardul lui 


Bolton susţine că Greyjoy l-a omorât pe Ser Rodrik în timpul 
unor tratative. Wex spune că nu. Până când nu învaţă mai 
multe litere, nu vom afla nici jumătate de adevăr... dar a 
venit la noi știind să spună aa și nu, și aceste două cuvinte 
te pot duce departe dacă găsești întrebările potrivite. 

- Bastardul a fost cel care i-a omorât pe Ser Rodrik și pe 
oamenii de la Winterfell, spuse Lordul Wyman. Tot el i-a ucis 
și pe oamenii de fier ai lui Greyjoy. Wex a văzut oameni 
omorâți în timp ce 

dansul dragonilor 

529 

încercau să se predea. Când l-am întrebat cum a scăpat, a 
luat o bucată 

de cretă și a desenat un copac cu chip. 

Davos cugetă la asta. 

- L-au salvat vechii zei? 

- Intr-un fel. S-a cățărat într-un copac al inimii și s-a 
ascuns printre frunze. Oamenii lui Bolton au scotocit 
pădurea zeilor de două ori și i-au omorât pe cei pe care i-au 
găsit acolo, dar nimeni nu s-a gândit să 

se caţere în copaci. Așa s-a întâmplat, Wex? 

Băiatul azvărli în aer pumnalul lui Glover, îl prinse, 
clătină din cap. 

Glover spuse: 

- A rămas multă vreme sus, în copac. A dormit printre 
crengi, neîndrăznind să coboare. In cele din urmă, a auzit 
glasuri la picioarele lui. 

- Glasurile celor morţi, preciză Wyman Manderly. 

Wex ridică cinci degete, le atinse pe fiecare cu pumnalul, 
apoi închise patru și îl atinse din nou pe ultimul. 

- Șase? întrebă Davos. Au fost șase? 

- Dintre care doi erau fiii uciși ai lui Ned Stark. 

- Cum poate să-ţi spună asta un mut? 

- Cu creta. A desenat doi copii... și doi lupi. 

- Flăcăul e om de fier, așa că s-a gândit că e mai bine să 
nu se arate, continuă Glover. A ascultat. Cei șase n-au 


zăbovit mult printre ruinele Winterfellului. Patru au luat-o 
într-o parte, doi în alta. Wex s-a strecurat după cei doi, o 
femeie și un băiat. Probabil că s-a ţinut în direcția vântului, 
pentru ca lupul să nu-i simtă mirosul. 

- Ştie unde s-au dus, zise Lordul Wyman. 

Davos înţelese. 

-11 vreţi pe băiat. 

- Roose Bolton o are pe fiica Lordului Eddard. Ca să-i stea 
împotrivă, Portul Alb trebuie să-l aibă pe fiul lui Ned... și 
lupul străvechi. Lupul va dovedi că băiatul e cine susţine că 
e, dacă Dreadfortul încearcă să-l 

conteste. Acesta este preţul meu, Davos. Adu-mi-1 înapoi, 
pe furiș, pe lordul meu suzeran și am să-l accept pe Stannis 
Baratheon ca rege. 

530 

GEORGE R.R. MARTIN 

Un vechi reflex îl făcu pe Davos Seaworth să-și ducă 
mâna la gât. 

Oasele degetelor îi aduseseră noroc și simţea că avea 
nevoie de noroc ca să ducă la bun sfârșit ceea ce-i cerea 
Wyman Manderly. Dar oasele nu mai erau, așa că spuse: 

- Ai oameni mai buni decât mine în slujba ta. Cavaleri, 
lorzi și maesteri. De ce-ai avea nevoie de un contrabandist? 
Ai corăbii. 

- Corăbii, da, îl aprobă Lordul Wyman, dar oamenii mei 
sunt oameni ai râului ori pescari care n-au călătorit niciodată 
mai departe de Mușcătură. Acum, pentru asta, am nevoie de 
un om care a călătorit pe ape mai întunecate și știe să se 
strecoare pe lângă pericole, nevăzut și nevătămat. 

- Unde-i băiatul? Davos știa, pe undeva, că răspunsul n- 
avea să-i placă. Unde vrei să mă duc, lordul meu? 

- Wex, arată-i, zise Robert Glover. 

Mutul azvirli pumnalul, îl prinse, apoi îl aruncă spre harta 
din piele de oaie care împodobea peretele Lordului Wyman. 
Pumnalul se înfipse, zbârnâind. Apoi băiatul rânji. 


Preţ de o clipă, lui Davos îi trecu prin minte să-i ceară lui 
Wyman Mandery să-l trimită înapoi în Vizuina Lupilor, la Ser 
Bartimus, cu poveștile lui, și la Garth, cu doamnele lui 
periculoase. In Vizuină, până și prizonierii mâncau terci 
dimineaţa. Dar existau locuri pe lume unde oamenii se 
hrăneau la micul dejun cu carne de om. 

DAENERYS 

In fiecare dimineaţă, de pe meterezele dinspre vest, 
regina număra pânzele din Golful Sclavilor. 

Astăzi ajunsese la douăzeci și cinci, deși unele erau 
îndepărtate și în mișcare și nu putea fi sigură. Uneori omitea 
câte una sau număra una de două ori. Ce importanță are? 
Un sugrumător n-are nevoie decât de zece degete. Tot 
comerțul fusese întrerupt și pescarii nu îndrăzneau să iasă în 
golf. Cei curajoși mai aruncau câte un odgon de pescuit în 
râu, dar și asta era riscant; cele mai multe rămâneau prinse 
sub zidurile din cărămizi multicolore ale Meereenului. 

Erau și corăbii din Meereen în golf, nave de război și 
galere de negoţ pe care căpitanii lor le scoseseră în larg 
când oastea lui Dany a atacat prima oară orașul, întoarse 
acum să sporească flotele din Qarth, Tolos și Noul Ghis. 

Sfatul amiralului ei se dovedise mai mult decât inutil. 

- Să le arătăm dragonii, a spus Groleo. Să le dăm 
yunkailor o porţie de foc și negoțul o să-și reia cursul. 

- Corăbiile acelea ne sugrumă și amiralul meu nu poate 
să vorbească 

despre altceva decât despre dragoni, răspunsese Dany. 
Ești amiralul meu, nu-i așa? 

- Un amiral fără nave. 

532 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Construiește nave. 

- Ele nu pot fi făcute din cărămizi. Stăpânii de sclavi au 
ars și ultima așchie de lemn pe o distanţă de o sută de 
kilometri. 


- Atunci du-te până la o sută douăzeci. lţi dau care, 
muncitori, catâri, orice-mi ceri. 

- Sunt navigator, nu constructor de nave. Am fost trimis 
să te iau cu mine în Pentos, înălțimea Ta. In schimb, ne-ai 
adus tu aici și ai făcut arșice din nava mea Saduleon, pentru 
niște cuie și niște așchii de lemn. 

Una ca ea n-am să mai văd. S-ar putea să nu-mi mai 
revăd niciodată casa, nici bătrâna soţie. Nu eu am fost cel 
care a refuzat corăbiile oferite de Daxos. Nu pot să-i înfrunt 
pe qartheeni cu bărci de pescuit. Amărăciunea lui o 
îngrozea. Dany se pomeni întrebându-se dacă bătrânul 
pentoshi putea fi unul dintre cei trei trădători ai ei. Nu, e 
doar un om încărunțit, departe de casă și cu inima bolnavă. 

- Trebuie să putem face ceva. 

- Da, și ţi-am spus asta. Aceste nave sunt făcute din funii 
și smoală 

și pânză de vele, din pin de Qohor și tec din Sothoros, din 
stejar bătrân din Marele Norvos, din tisă și frasin și molid. 
Lemn, înălțimea Ta. Lemnul arde. Dragonii... 

- Nu vreau să mai aud o vorbă despre dragonii mei. Lasă- 
mă singură. 

Mă rog la zeii tăi pentoshi să trimită o furtună care să ne 
înece dușmanii. 

- Niciun marinar nu se roagă pentru furtună, înălţimea Ta. 

- M-am săturat să aud ce nu faceți. 

Ser Barristan rămase. 

- Avem suficiente provizii, deocamdată, îi reaminti el și, la 
porunca înălţimii Tale, s-au plantat fasole, struguri și grâu. 
Dothrakii tăi i-au nimicit pe stăpânii de sclavi de pe dealuri 
și au zdrobit lanţurile robilor lor. Plantează și ei, și își vor 
aduce recoltele în pieţele din Meereen. In plus, vei avea 
prietenia Lhazarului. 

Mi-a câștigat-o Daario, cu mare trudă. 

- Oamenii Miei. Mi-aș dori ca mieii să aibă dinţi. 

- Asta i-ar face pe lupi mai prudenţi, fără doar și poate. 

dansul dragonilor 


533 

Vorbele lui o făcură să râdă. 

- Ce fac orfanii tăi, ser? 

- Bine, înălțimea Ta, răspunse bătrânul cavaler zâmbind. 
Mulţumesc  de-ntrebare. Băieţii erau mândria lui Ser 
Barristan. Patru sau cinci au stofă de cavaleri, adăugă el. 
Poate chiar o duzină. 

- Unul ar fi de-ajuns dacă ar fi la fel de devotat ca tine. Se 
apropia ziua când Daenerys avea să aibă nevoie de fiecare 
cavaler. îmi fac o demonstraţie? Mi-ar plăcea. 

Viserys îi povestise despre turnirurile la care asistase în 
Cele Şapte Regate, dar Dany nu văzuse niciodată vreunul. 

- Nu sunt pregătiţi, înălţimea Ta. Când vor fi, își vor 
demonstra cu plăcere vitejia în faţa ta. 

- Sper că ziua aceea va veni curând. L-ar fi sărutat pe 
cavaler pe obraz, dar, chiar atunci, Missandei își făcu 
apariţia prin ușa boltită. Missandei? 

- înălţimea Ta, Skahaz îţi stă la dispoziţie. 

- Trimite-l1 sus. 

Țeastă-Rasă era însoţit de doi luptători din rândul Fiarelor 
de Bronz. 

Unul purta o mască de șoim, celălalt, un chip de șacal. 
Doar ochii li se vedeau pe sub alamă. 

-Luminăţia Ta, Hizdahr a fost văzut aseară intrând în 
piramida lui Zhak. N-a plecat până noaptea tărziu. 

- Câte piramide a vizitat? întrebă Dany. 

- Unsprezece. 

- Și câte zile au trecut de la ultima crimă? 

- Douăzeci și șase. Ochii lui Țeastă-Rasă erau plini de 
mânie. Fusese ideea lui să le ceară Fiarelor de Bronz să-l 
urmărească pe logodnicul lui Dany și să-i observe fiecare 
mișcare. 

- Până acum Hizdahr și-a respectat promisiunile. 

- Cum? Fiii Harpiei au lăsat deoparte cuţitele, dar de ce? 
Fiindcă 


nobilul Hizdahr i-a rugat frumos? E unul de-ai lor, îţi 
spun. De aceea îi dau ascultare. Se prea poate să fie chiar el 
Harpia. 

- Dacă există o Harpie. 

534 

GEORGE R.R. MARTIN 

Skahaz era convins că undeva, în Meereen, Fiii Harpiei 
aveau o căpetenie de obârșie nobilă, un general secret la 
comanda unei oștiri de umbre. Dany nu-i împărtășea 
convingerea. Fiarele de Bronz luaseră 

zeci de Fii ai Harpiei, și cei care supravieţuiseră capturării 
scăpaseră 

nume atunci când fuseseră aspru interogaţi... prea multe 
nume, după 

părerea lui Dany. l-ar fi plăcut să creadă că toate crimele 
erau făptuite de un singur dușman, care putea fi prins și 
ucis, dar regina bănuia că 

adevărul era altul. Dusmanii mei sunt puzderie, 

- Hizdahr zo Loraq este un om convingător, cu mulți 
prieteni. Şi e bogat. Poate că ne-a cumpărat această pace cu 
aur sau poate că ba convins pe ceilalţi nobili că unirea 
noastră este în interesul lor. 

- Dacă nu este el însuși Harpia, atunci o cunoaște. Pot să 
scot acest adevăr la lumină destul de ușor. Dă-mi 
permisiunea să-l interoghez pe Hizdahr și am să-ţi aduc o 
mărturisire. 

- Nu, răspunse ea. N-am încredere în asemenea 
mărturisiri. Mi-ai adus prea multe, toate fără valoare. 

- Luminaţia Ta... 

- Nu, am spus. 

Căutătura încruntată sluțea și mai mult chipul urât al lui 
Țeastă-Rasă. 

- E o greșeală. Marele Stăpân Hizdahr te amăgește, 
înălţimea Ta. 

Vrei un șarpe în patul tău? 


îl vreau pe Daario în patul meu, dar l-am trimis departe, 
pentru binele tâu și al oamenilor tai. 

- Poți continua să-l urmarești pe Hizdahr, dar nu te vei 
atinge de el. 

S-a înţeles? 

- Nu sunt surd, Măreţia Ta. Mă voi supune. Skahaz scoase 
un sul de pergament din mânecă. Magnificenţa Ta ar trebui 
să se uite peste asta. O listă a tuturor corăbiilor din Meereen 
care formează blocada, cu căpitanii lor. Cu toţii Mari Stăpâni. 

Dany examină sulul. Toate familiile de vază din oraș erau 
pomenite:  Hazkar, Merreg,  Quazzar, Zhak, Rhazdar, 
Ghazeen, Pahl, până și Reznak și Loraqg. 

dansul dragonilor 

535 

- Ce să fac eu cu o înșiruire de nume? 

- Fiecare om de pe listă are o rudă în interiorul 
Meereenului. Fii și frați, soţii și fiice, mame și taţi. îngăduie 
Fiarelor de Bronz să pună mâna pe ei. Vieţile lor o să-ţi 
aducă înapoi corăbiile menţionate în document. 

- Dacă trimit Fiarele de Bronz în piramidă, va însemna 
război deschis în interiorul orașului. N-am nici un pic de 
încredere în Hizdahr. Trebuie să-mi pun nădejdea în pace. 

Dany ţinu pergamentul deasupra unei lumânări și se uită 
cum numele iau foc, sub privirea mânioasă a lui Skahaz. 

Mai târziu, Ser Barristan îi spuse că fratele ei Rhaegar ar 
fi fost mândru de ea. Dany își amintea cuvintele pe care le 
rostise Ser jJorah în Astapor: Rhaegar a luptat vitejește, 
Rhaegar a luptat cu noblețe, Rhaegar a luptat cu onoare. Și 
Rhaegar a murit. 

Când descinse în sala de marmură violet, o găsi aproape 
goală. 

- Astăzi n-avem niciun petiţionar? îl întrebă Dany pe 
Reznak mo Reznak. Nimeni care caută dreptate sau argint în 
schimbul unei oi? 

- Nu, Slăvită. Orașul se teme. 

- N-are niciun motiv de teamă. 


Insa existau o mulţime de motive de teamă, după cum 
află în seara aceea. In timp ce micii ei ostatici, Miklaz și 
Kezmya, îi așezau pe masă 

o cină frugală, compusă din legume de toamnă și supă de 
ghimbir, Irri veni să-i spună că Galazza Galare se întorsese, 
cu trei Graţii Albastre din templu. 

- A venit și Viermele Cenușiu, Kha/eesi. Toţi doresc să-ţi 
vorbească 

neîntârziat. 

- Adu-i în sala mare. Și cheamă-i pe Reznak și pe Skahaz. 
A spus Graţia Verde despre ce este vorba? 

- Despre Astapor, răspunse lrri. 

Viermele Cenușiu începu să povestească: 

- S-a ivit din negurile dimineţii, un călăreț pe o iapă albă 
care trăgea să moară. Animalul s-a apropiat șchiopătând de 
porţile orașului, cu coastele roșii de sânge și bale, cu ochii 
ratăciţi de spaimă. Călărețul a 

536 

GEORGE R.R. MARTIN 

strigat: Arde, arde! și a căzut din șa. Am fost trimis dupa 
el și am primit ordin să fie adus la Graţiile Albastre. Când 
servitorii tăi l-au trecut dincolo de porți, omul a strigat din 
nou: Arde, arde! Pe sub tokar, bărbatul era un schelet, 
numai oase și carne febrilă. 

- Nepătaţii l-au adus pe omul acela în templu, unde l-am 
dezbrăcat și l-am îmbăiat în apă rece, continuă istorisirea 
una dintre Graţiile Albastre. Avea hainele murdare și surorile 
mele i-au găsit o jumătate de săgeată în coapsă. Deși 
bărbatul îi rupsese coada, capul săgeţii rămăsese înăuntru și 
rana se infectase, umplându-l de otravă. A murit într-o oră, 
continuând să strige că arde. 

- Arde, repetă Daenerys. Cine arde? 

- Astaporul, Luminăţia Ta, răspunse mama Graţiilor 
Albastre. 

A spus-o, o singură dată. A zis: Arde Astaporul. 

- Poate că vorbea febra din el. 


- Luminăţia Ta, înțelept grăiești, răspunse Galazza Galare, 
dar Ezzara a văzut altceva. 

Graţia Albastră pe nume Ezzara își împreună mâinile. 

- Regina mea, murmură ea, febra nu i-a fost pricinuită de 
săgeată. 

Făcuse pe el, și asta nu o dată, ci de mai multe ori. 
Murdăria i-a ajuns la genunchi, și printre excremente avea 
sânge uscat. 

- lapa sângera, spuse Viermele Cenușiu. 

- E adevărat, înălțimea Ta, confirmă eunucul. lapa albă 
era însângerată de la pintenii lui. 

- Se prea poate, Luminăţia Ta, interveni Graţia Albastră, 
dar sângele era amestecat cu excrementele. l-a pătat 
hainele de corp. 

- li sângerau maţele, explică Galazza Galare. 

- Nu putem ști sigur, răspunse Ezzara, dar s-ar putea ca 
Meereenul să aibă mai multe motive de teamă decât sulițele 
yunkailor. 

- Trebuie să ne rugăm, spuse Graţia Verde. Zeii ni l-au 
trimis pe omul acesta. Vine la noi ca vestitor. Ca un semn. 

- Ce semn? întrebă Dany. 

- Un semn de ură și de distrugere. 

dansul dragonilor 

537 

Nu voia să creadă așa ceva. 

- A fost unul singur. Un om bolnav cu o săgeată în picior. 
Un cal l-a adus aici, nu un zeu. O iapă albă, Dany se ridică 
brusc. Iţi mulţumesc pentru sfatul tău și tot ce-ai făcut 
pentru bietul nenorocit. 

Graţia Verde sărută degetele lui Dany înainte de-a pleca. 

- Ne vom ruga pentru Astapor. 

Și pentru mine. O, roagă-te pentru mine, doamna mea. 
Dacă Astaporul căzuse, nimic nu mai împiedica Yunkaiul să 
pornească spre nord. 

Dany se întoarse spre Ser Barristan: 

-Trimite oameni în munți, să-mi caute călăreţii de sânge. 


Cheamă-i înapoi pe Oacheșul Ben și pe Fiii Secunzi. 

- Și Ciorile Furtunii, înălțimea Ta? 

Daario. 

- Da. Da. Doar cu trei nopţi în urmă, îl visase pe Daario 
zăcând mort lângă drum, cu ochii goi înălţaţi spre cer, în 
timp ce ciorile se încăierau peste cadavrul lui. In alte nopţi, 
se zvârcolea în pat, imaginându-și că o trădase, așa cum îi 
trădase cândva pe ceilalţi căpitani ai Ciorilor Furtunii. Mi-a 
adus capetele lor. Dacă și-a dus compania înapoi în Yunkai, 
s-o vândă pentru aur? N-ar face asta? Oare? Da, și Ciorile 
Furtunii, întări ea. Trimite de îndată călăreţi după ei. 

Fiii Secunzi se întoarseră primii, la opt zile după ce regina 
își trimisese oamenii în căutarea lor. Când Ser Barristan îi 
spuse că dorinţa căpitanului ei este să-i vorbească, 
Daenerys crezu o clipă că era vorba despre Daario și inima îi 
tresări. Dar căpitanul cu pricina era Oacheșul Ben Plumm. 

Oacheșul Ben avea faţa arsă de vânt și brăzdată de 
cicatrice, pielea de culoarea tecului bătrân, părul alb și riduri 
în colțurile ochilor. 

Dany era atât de încântată să-i vadă pielea brună, 
tăbăcită, încât îl strânse în braţe. Ben o privi amuzat, 
mijindu-și ochii. 

- Am auzit că-ţi iei un soț, înălţimea Ta, zise el, dar nimeni 
nu mi-a spus cine e. Răâseră împreună, în timp ce Reznak 
bodogănea, dar râsetele încetară când Oacheșul Ben 
adăugă: Am prins trei astapori. Măreţia Ta ar face bine să-i 
asculte. 

538 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Adu-i la mine. 

Daenerys îi primi în măreţia sălii sale, în lumina 
lumânărilor înalte ce ardeau printre coloanele de marmură. 
Când văzu că astaporii erau lihniţi de foame, trimise imediat 
după mâncare. Din grupul de doisprezece oameni care 
pornise din Orașul Roșu, mai rămăseseră 

doar cei trei: un zidar, o ţesătoare și un cizmar. 


- Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? întrebă regina. 

- Uciși, răspunse cizmarul. Mercenarii yunkai cutreieră 
munţii la nord de Astapor, vânându-i pe cei care fug de 
flăcări. 

- Așadar, orașul a căzut? Avea ziduri de cărămidă. 

- Așa este, zise zidarul, un bărbat adus de spate, cu ochi 
apoși. Dar erau vechi și dărâmate. 

Țesătoarea înălță capul. 

- In fiecare zi ne spuneam unul altuia că regina-dragon se 
va întoarce. Femeia avea buze subțiri și ochi păcloși, morți. 
Se zvonea că 

însuși Cleos a trimis după tine și că ești pe drum. 

A trimis după mine, gândi Dany. Măcar asta e adevărat, 

- Dincolo de ziduri, yunkaii ne distrugeau recoltele și ne 
măcelăreau turmele, continuă cizmarul. înăuntru, noi 
flămânzeam. Mâneam pisici, șobolani și piele. O piele de cal 
era un festin. Regele Taie-Beregată și Regina Târfă se acuzau 
reciproc că se ospătează cu carnea celor uciși. 

Bărbaţii și femeile se adunau în secret să tragă la sorți și 
să mănânce carnea celui care nimerea piatra neagră. 
Piramida lui Nakloz a fost vandalizată și pârjolită de cei care 
susțineau că Kraznys mo Nakloz se face vinovat pentru toate 
năpastele. 

- Alţii o învinuiau pe Daenerys, zise ţesătoarea. Dar cei 
mai mulţi dintre noi am continuat să te iubim. Vine, e pe 
drum, ne spuneam unul altuia. Vine în fruntea unei mari 
oștiri, cu mâncare pentru toți... 

Abia pot să-mi hrănesc oamenii. Dacă aș fi mărșăluit spre 
Astapor, aș 

fi pierdut Meereenul. 

Cizmarul le povesti cum fusese dezgropat trupul Regelui 
Măcelar și cum fusese îmbrăcat în armură de bronz, după ce 
Graţiei Verzi a 

dansul dragonilor 

539 


Astaporului i s-a arătat într-o viziune că el îi va scăpa de 
yunkai. 

Duhnind, în armură, cadavrul lui Cleon cel Mare a fost 
legat pe șaua calului său înfometat, pentru a-i conduce în 
luptă pe puţinii rămași dintre noii lui Nepătaţi. Dar au 
pătruns direct între dinţii de fier ai unei legiuni din Noul 
Ghis și au fost măcelăriți până la unul. 

- După aceea, Graţia Verde a fost trasă într-o ţeapă în 
Piaţa Supliciului și lăsată acolo până a murit. In piramida lui 
Ullhor, supraviețuitorii au organizat un mare ospăț care a 
ținut până târziu în noapte și ultimele îmbucături le-au 
înghiţit cu vin otrăvit, pentru ca nimeni să nu mai fie nevoit 
să se trezească a doua zi dimineaţă. Curând după aceea, s-a 
răspândit pântecăraia care a răpus trei oameni din patru, 
până când gloata de muribunzi a luat-o razna și a omorât 
străjerii de la poarta principală. 

Bătrânul zidar îl întrerupse: 

- Nu, nu-i adevărat. Un om sănătos a făcut asta, un om 
sănătos care încerca să fugă ca să scape de boală. 

- Mai contează? întrebă cizmarul. Gărzile au fost uciși și 
porţile date în lături. Legiunile Noului Ghis au pătruns puhoi 
în Astapor, urmate de yunkai și de mercenari călare. Regina 
Târfă a murit înfruntându-i cu un blestem pe buze. Regele 
Taie-Beregată s-a predat și a fost aruncat într-o groapă de 
lupte, să fie sfâșiat de-o haită de câini înfometați. 

- Chiar și atunci unii mai spuneau că vii, interveni 
țesatoarea. 

Jurau că te-au văzut călare pe-un dragon, zburând în 
văzduh deasupra taberelor yunkailor. Te-am așteptat în 
fiecare zi. 

N-am putut să vin, gândi regina. N-am îinarăznit. 

- Și după ce orașul a căzut? vru să știe Skahaz. Ce s-a 
întâmplat apoi? 

-A început măcelul. Templul Graţiilor era plin de bolnavi 
care veniseră să le ceară zeilor vindecare. Legiunile au 


Zăvorât ușile și templul a fost aprins cu torţe. Intr-o oră, 
focurile ardeau în fiecare colţ al orașului. 

S-au extins și s-au unit între ele. Străzile erau pline de 
oameni care fugeau de furia flăcărilor, dar nu era cale de 
scăpare. Yunkaii erau la porți. 

- Şi, totuși, voi aţi scâpat, remarcă Țeastă-Rasă. Cum aţi 
reușit? 

540 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Sunt zidar de meserie, iar tatăl meu și tatăl tatălui meu, 
răspunse bătrânul. Bunicul meu a construit casa noastră 
lângă zidurile orașului. A fost o nimica toată să scot câteva 
cărămizi în fiecare noapte. Când le-am spus prietenilor mei, 
m-au ajutat să proptesc tunelul, ca să nu se prăbu 

șească. Am fost cu toţii de acord că ar fi bine să avemo 
cale de scăpare. 

V-am lăsat cu un consiliu care să vă conducă, gândi 
Dany, un vindecător, un cărturar și un preot. |lși amintea și 
acum Orașul Roșu, așa cum îl văzuse prima oară, uscat și 
prăfos, în spatele zidurilor sale de cărămidă roșie, nutrind 
visuri pline de cruzime, dar și de viaţă. Pe Râul Viermelui 
erau insule unde se sărutau îndrăgostiții, dar în Piaţa 
Supliciului oamenii erau jupuiţi și lăsați să atârne, goi, pradă 
muștelor. 

- Aţi făcut bine că aţi venit, le spuse astaporilor. Veţi fi în 
siguranţă 

în Meereen. 

Cizmarul îi mulțumi pentru asta, iar bătrânul zidar îi 
sărută piciorul, dar ţesătoarea o privi cu ochi de cremene. 
Știe că mint, gândi regina. 

Știe că nu-ipot apăra. Astaporul e în flăcări, iar Meereenul 
Îi va urma. 

- Mai vin și alţii, anunţă Oacheșul Ben, după ce astaporii 
fură scoși din sală. Aceștia trei au avut cai. Majoritatea sunt 
pe jos. 

- Câţi sunt? întrebă Reznak. 


Oacheșul Ben ridică din umeri. 

- Sute. Mii. Unii bolnavi, unii arși, alţii raniţi. Pisicile și 
Hoinarii mișună prin munţi, cu sulițe și bice, alungându-i 
spre nord și omorându-i pe cei leneși. 

- Guri de hrănit, pe picioare. Și bo/navi, zici? Reznak își 
frânse mâinile: înălţimea Ta, nu trebuie să-i primești în oraș. 

- Eu nu i-aș primi, întări Oacheșul Ben Plumm. Nu sunt 
maester, ia aminte, dar știu ca merele rele trebuie ţinute 
departe de cele bune. 

- Nu vorbim despre mere, Ben, zise Dany. Ci despre 
bărbaţi și femei, bolnavi, înfometați și speriaţi. Copiii mei. Ar 
fi trebuit să merg în Astapor. 

- Luminăţia Ta nu i-ar fi putut salva, o consolă Ser 
Barristan. L-ai prevenit pe Regele Cleon în privinţa acestui 
razboi cu Yunkaiul. 

Omul era nebun, cu mâinile pătate de sânge. 

dansul dragonilor 

541 

Oare mâinile mele sunt mai curate? își aminti ce-i 
spusese Daario, că toţi regii sunt fie măcelari, fie carne. 

-Cleon a fost dușmanul dușmanului nostru. Dacă i-aș fi 
stat alături la Coarnele Hazzatului, poate că i-am fi strivit pe 
yunkai. 

Țeastă-Rasă nu era de aceeași părere: 

- Dacă i-ai fi dus pe Nepătaţi la sud de Hazzat, Fiii 
Harpiei... 

- Știu. Știu. Vechea poveste cu Eroeh. 

Oacheșul Ben Plumm era nedumerit. 

- Cine e Eroeh? 

- O fata pe care am crezut c-am salvat-o de la viol și 
tortură. N-am reușit decât să-i fac mai mult rău, până la 
urmă. lar în Astapor n-am reușit decât să fac zece mii de 
Eroehi. 

- înălţimea Ta n-a avut de unde să știe... 

- Sunt regină. Trebuia să știu. 


- Ce-a fost a fost, zise Reznak mo Reznak. Măreţia Ta, te 
implor, fă-l pe nobilul Hizdahr regele tău, fără întârziere. El 
poate vorbi cu înţelepţii Stăpâni, poate să ne aducă pacea. 

- In ce condiţii? Ferește-te de seneșalul parfumat, 
spusese Quaithe. 

Femeia cu mască prezisese venirea iepei albe, oare avea 
dreptate și în privinţa nobilului Reznak? Poate că sunt doar o 
copilă, neștiutoare în ale războiului, continuă Dany, dar nu 
sunt un miel care să intre behăind în bârlogul harpiei. li am 
încă pe Nepătaţii mei, am Ciorile Furtunii și Fiii Secunzi. Am 
trei mii de companii de sclavi eliberați. 

- Da, și dragonii, adăugă Oacheșul Ben Plumm, cu un 
rânjet. 

- In groapă, în lanţuri, se tângui Reznak mo Reznak. La ce 
sunt de folos niște dragoni care nu pot fi stăpâniţi? Până și 
Nepătaţii se tem când trebuie să le deschidă porțile, ca să-i 
hrănească. 

- Ce, se tem de micile animale ale reginei? Oacheșul Ben 
Plumm își miji ochii, amuzat. 

Căruntul căpitan al Fiilor Secunzi era mercenar până-n 
măduva oaselor și zece popoare diferite își îngemănaseră 
sângele în venele lui, dar fusese mereu atașat de dragoni. Și 
dragonii de el. 

542 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Micile animale? ţipa Reznak. Monștri, mai degrabă. 
Monștri care se hrănesc cu copiii noștri. Nu putem... 

- Liniște! îl opri Daenerys. Nu vom vorbi despre asta. 

Reznak se dădu înapoi, tresărind în faţa furiei din tonul 
ei. 

- lartă-mă, Magnificenţă, n-am... 

Oacheșul Ben Plumm îl întrerupse: 

- înălţimea Ta, yunkaii au trei companii libere, iar noi doar 
două, și se spune că au trimis în Volantis după Compania de 
Aur. Ticăloșii ăia sunt zece mii. Yunkaii mai au și patru 
legiuni ghiscari, poate mai multe, și-am auzit vorbindu-se că 


au trimis călăreţi peste Marea Dothraki, probabil ca să aducă 
peste noi vreun mare Khalasar. Avem nevoie de dragoni, 
după cum văd eu lucrurile. 

- Regret, Ben, răspunse. Nu îndrăznesc să eliberez 
dragonii. 

Dany își dădea seama că nu era răspunsul pe care îl 
aștepta el. 

Plumm își scărpină perciunii pestriţi. 

- Dacă dragonii nu intră în discuţie, eix bine... ar trebui să 
plecăm până ca afurisiţii de yunkai să închidă capcana... 
dar, înainte de asta, să-i facem pe stăpânii de sclavi să 
plătească pentru a ne vedea plecați. 

l-au plătit pe Khali ca să le lase orașul în pace, de ce nu și 
pe noi? 

Vinde-le înapoi Meereenul și să pornim spre vest, cu 
căruțele pline de aur și nestemate. 

- Vrei să jefuiesc Meereenul și să fug? Nu, n-am să fac 
asta. Vierme Cenușiu, oamenii mei sunt pregătiţi pentru 
luptă? 

Eunucul își încrucișă braţele peste piept. 

- Nu sunt ca Nepataţii, dar nu te vor face de rușine. Omul 
tău jură 

asta pe suliță și sabie, Măreţia Ta. 

- Bun. Asta e bine. 

Daenerys cercetă chipurile celor care o înconjurau: 
Țeastă-Rasă, încruntat. Ser Barristan, cu faţa ridată, cu ochii 
albaștri și triști. Reznak mo Reznak palid, asudând. Oacheșul 
Ben Plumm, cărunt, sur, cu pielea tăbăcită. Viermele 
Cenușiu, cu obrajii netezi, placid, fără expresie. Daario ar 
trebui săfie aici, și călăreții mei de sânge, gândi ea. Dacă va 
fi să fle 

dansul dragonilor 


543 
o bătălie, sângele din sângele meu ar trebui să-mi fie 
alături. li lipsea și Ser Jorah Mormont. M-a mințit, m-a 


spionat, dar m-a și iubit și m-a povățuit bine întotdeauna. 


- l-am mai înfrânt pe yunkai, continuă ea. Am să-i înfrâng 
din nou. Dar unde? Cum? 

-Vrei să ieșim pe câmpul de luptă? Țeastă-Rasă avea 
glasul îngroșat de îndoială. Ar fi o nebunie. Zidurile noastre 
sunt mai înalte și mai groase decât zidurile Astaporului și 
apărătorii noștri mai curajoși. Yunkaii n-o să cucerească ușor 
orașul. 

Ser Barristan îl contrazise: 

- Nu cred că ar trebui să-i lăsăm să ne înconjoare. Oastea 
lor cârpăcită. 

Acești stăpâni de sclavi nu sunt soldaţi. Dacă-i luăm prin 
surprindere... 

- Slabe șanse, îl întrerupse Țeastă-Rasă. Yunkaii au mulţi 
prieteni în oraș. Vor afla. 

- Cât de mare e oastea pe care-o putem aduna? întrebă 
Dany. 

- Nu destul de mare, să-mi fie cu iertare, Regina Mea, 
raspunse Oacheșul Ben Plumm. Naharis ce spune despre 
asta? Dacă luptăm, vom avea nevoie de Ciorile Furtunii. 

- Daario e încă plecat. O, zei, ce-am făcut? Oare bam 
trimis la moarte? Ben, voi avea nevoie de Fiii tăi Secunzi, să 
ne iscodească 

dușmanii. Să afle unde sunt, cât de repede înaintează, 
câţi oameni au, cum sunt organizați. 

- Vom avea nevoie de provizii. Și de cai odihniţi. 

- Firește. Ser Barristan se va ocupa de asta. 

Oacheșul Ben își scărpină bărbia. 

- S-ar putea să reușim să convingem câţiva Fii Secunzi. 
Dacă 

i . 

înălţimea Ta s-ar putea lipsi de niște saci cu aur și pietre 
scumpe... 

doar ca să le dăm ghes căpitanilor, cum ar veni... ei, bine, 
cine știe? 

- li cumpărăm, de ce nu? se învoi Dany. Știa că așa 
mergeau lucrurile cu companiile libere în Ținuturile 


Discordiei. Da, prea bine. 

Reznak, ocupă-te de asta. Odată Fiii Secunzi plecaţi, 
închideţi porțile și dublaţi garda pe ziduri. 

544 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Așa vom face, Magnificenţa Ta, zise Reznak mo Reznak. 
Cu astaporii aceia cum rămâne? 

Copiii mei, 

- Vin aici căutând ajutor. Sprijin și apărare. Nu putem să 
le întoarcem spatele. 

Ser Barristan se încruntă: 

- înălțimea Ta, pântecăraia a decimat armate întregi când 
a fost lăsată să se răspândească în voie. Seneșalul are 
dreptate. Nu putem să 

primim astapori în Meereen. 

Dany îl privi neajutorată. Era bine că dragonii nu 
plângeau. 

- Cum zici tu, atunci. O să-i ţinem dincolo de ziduri până 
când acest... acest blestem va trece. Pregătiţi-le o tabără 
lângă râu, la vest de oraș. O să le trimitem mâncare, atâta 
câtă putem. Poate că vom reuși să-i despărţim pe cei 
sănătoși de cei bolnavi. Cu toţii stăteau și se uitau la ea: 
Vreţi sa mă obligaţi să spun de două ori? Plecaţi și faceţi 
cum v-am poruncit. Dany se ridică, trecu valvârtej pe lângă 
Oacheșul Ben și urcă treptele, spre dulcea solitudine a 
terasei ei. 

O mie de kilometri despărţeau Meereenul de Astapor, 
însă lui Daenerys i se părea că cerul era mai întunecat spre 
sud-vest, mânjit și înnegurat de fumul morții Orașului Roșu. 
Din cărămida și sânge s-a zidit Astaporul, cărămidă și sânge 
sunt oamenii lui Vechiul cântec îi răsuna în cap. Cenușă și 
oase, Astaporul, cenușă și oase, oamenii lui încercă să-și 
aducă în minte chipul lui Eroeh, dar trăsăturile fetei care 
murise se transformau întruna în fum. 

Când, în cele din urmă, regina se întoarse, Ser Barristan 
era lângă 


ea, înfășurat în mantia-i albă, ca să se ferească de 
racoarea serii. 

- Vom reuși să luptăm? îl întrebă ea. 

- Bărbaţii reușesc întotdeauna să lupte, înălțimea Ta. 
întreabă, mai bine, dacă vom reuși să învingem. Să mori e 
ușor, dar victoria se obţine greu. Sclavii tăi eliberaţi sunt 
slab pregătiţi și neînsângeraţi în bătălie. Mercenarii tăi au 
slujit cândva dușmanului nostru. Odată ce un om și-a 
schimbat mantia, nu va ezita să și-o schimbe din nou. Ai 

dansul dragonilor 

545 

doi dragorii care nu pot fi stăpâniţi și un al treilea pe care, 
poate, l-ai pierdut. Dincolo de aceste ziduri, singurii tăi 
prieteni sunt lhazarii, care nu iubesc războiul. 

- Zidurile mele sunt puternice, însă. 

- Nu mai puternice decât atunci când ne-am aflat noi 
dincolo de ele. Și Fiii Harpiei sunt înăuntru, cu noi. La fel și 
Marii Stăpâni, atât cei pe care i-ai cruțat, cât și fiii celor pe 
care i-ai ucis. 

- Știu. Regina oftă. Care ţi-e povaţa, ser? 

- Lupta, răspunse Ser Barristan. Meereenul e înțesat și 
plin de guri flămânde. Și ai prea mulţi dușmani între zidurile 
lui. Mă tem că nu putem să ţinem piept multă vreme unui 
asediu. Lasă-mă să întâmpin dușmanul când vine spre nord, 
pe un teren ales de mine. 

- Să întâmpini dușmanul, repetă ea, cu sclavii eliberaţi 
despre care adineauri ai spus că sunt slab pregătiţi și 
neînsângerați. 

- Cu toţii am fost cândva neînsângeratți, înălțimea Ta. 
Nepătaţii îi vor ajuta să se oţelească. Dacă aș avea cinci sute 
de cavaleri... 

- Sau cinci. lar dacă îţi dau Nepătaţii, eu nu voi mai avea 
pe nimeni să apere Meereenul, în afară de Fiarele de Bronz. 

Când Ser Barristan n-o contrazise, Dany închise ochii: Zei, 
se rugă 


ea, mi l-ați luat pe Khal Drogo, care a fost lumina ochilor 
mei. L-ați luat pe viteazul meu fiu, înainte să se nască. V-am 
plătit jertfa de sânge. Acum, vă rog, ajutați-mă. Daţi-mi 
înțelepciune să-mi lumineze calea și putere să 

fac ceea ce trebuie ca să-mi apăr copiii. 

Zeii nu răspunseră. 

Când deschise ochii, regina spuse: 

- Nu pot lupta cu doi dușmani, unul dinăuntru și unul din 
afară. 

Dacă vreau să păstrez Meereenul, trebuie să am orașul în 
spate. întreg orașul. Am nevoie... am nevoie... 

Nu putea s-o rostească. 

- înălţimea Ta? o îndemnă cu blândețe Ser Barristan. 

O regină nu-și aparține sieși, ci poporului ei. 

- Am nevoie de Hizdahr zo Loraqg. 

MELISANDRE 

Nu era niciodată cu adevărat întuneric în camerele 
preotesei roșii. 

Trei lumânări de seu ardeau pe pervazul ferestrei, să ţină 
departe spaimele nopţii. Alte patru pâlpâiau lângă patul ei, 
câte două de fiecare parte. In cămin, un foc era întreţinut să 
ardă zi și noapte. Prima lecţie pe care o învățau cei care 
voiau s-o slujească era că focul nu trebuie să 

moară, nu trebuie lăsat să se stingă niciodată. 

Melisandre închise ochii și rosti o rugăciune, apoi îi 
deschise ca să 

privească focul din cămin. încă o dată. Trebuia să fie 
sigură. Mulţi preoţi și preotese, înaintea ei, avuseseră false 
viziuni, văzând ceea ce voiau să vadă în loc de ceea ce 
trimisese Stăpânul Luminii. Stannis mărșăluia spre sud, spre 
primejdie, regele care purta pe umeri soarta lumii. Azor Ahai 
renăscut. R'hllor avea s-o învrednicească, negreșit, cu un 
crâmpei din ceea ce-l aștepta. Arată-mi-lpe Stannis, Stăpân 
al Luminii, se rugă ea. Arată-mi-lpe regele tău, unealta ta. 

In fața ochilor Melisandrei dansau viziuni, aurii și stacojii, 
conturându-se, topindu-se și contopindu-se, forme ciudate, 


înfricoșătoare și seducătoare. Văzu din nou faţa fără ochi, 
privind în sus din orbitele goale ce vărsau lacrimi de sânge. 
Apoi turnurile de lângă mare, prăbușindu-se când un val 
întunecat năvăli peste ele, ridicându-se din adâncuri. Umbre 
în formă de cranii, cranii care se transformau în ceaţă, 
trupuri 

dansul dragonilor 

547 

împreunate în desfrâu, răsucindu-se, rostogolindu-se și 
sfâșiindu-se. 

Prin perdelele de foc, umbre mari, înaripate, goneau pe 
un cer albastru ca oţelul. 

Fata. Trebuie să regăsesc fata, fata cenușie pe un cal 
care trage să 

moară. Jon Snow aștepta asta de la ea. Curând. Nu va fi 
suficient să-i spună că fata fuge. El va vrea mai mult, va vrea 
să știe când și unde, iar ea nu știa ce să-i spună. Văzuse fata 
o singură dată. O fată gri precum cenușa, și, sub privirile 
mele, s-a spulberat și a fost dusă de vânt. 

Un chip prinse contur în foc. Stannis* gândi ea, doar o 
clipă... dar nu, acestea nu erau trăsăturile lui. O față de 
lemn, de un alb cadaveric. Să fi fost dușmanul? O mie de 
ochi roșii pluteau în flăcările care se înălțau. Mă 

vede. Lângă el, un băiat cu chip de lup își dădu capul pe 
spate și urlă. 

Preoteasa roșie se cutremură. Sângele îi șiroia pe coapsă, 
negru și fumegând. Focul era în trupul ei, o agonie, un extaz 
care o umplea, o părjolea, transformând-o. Valuri de căldură 
desenau contururi pe pielea ei, insistente ca mâna unui 
amant. Glasuri ciudate o chemau din zilele demult apuse: 
„Melony!“ auzi o voce de femeie strigând. Un glas de bărbat 
i se alătură: „Numărul șapte. “ Melisandre plângea și 
lacrimile ei erau o flacără. Și, totuși, o bău. 

Fulgi de nea cădeau învâărtindu-se dintr-un cer întunecat 
și fire de cenușă se înălțau să-i întâmpine, albul și griul 
dansau împreună, ca niște săgeți de foc arcuite deasupra 


unui zid de lemn, în timp ce creaturi moarte se târau, tăcute, 
prin frig, la baza unor stânci cenușii, unde, în sute de grote, 
ardeau flăcări. Apoi se stârni un vânt și aburul alb năvăli 
înăuntru, înfiorător de rece, și, rând pe rând, focurile se 
stinseră. După aceea, doar craniile rămaseră. 

Moarte, gândi Melisandre. Craniile înseamnă moarte. 

Flăcările trosniră încetișor și, în sunetul lor, auzi un nume 
șoptit: Jon Snow. Faţa lui prelungă pluti înaintea ochilor ei, 
urzită din limbi de flăcări roșii și portocalii, apărând și 
dispărând, o umbră abia zărită 

în spatele unei perdele fâlfâitoare. Acum era om, acum 
lup, și pe urmă 

iarăși om. Dar craniile erau tot acolo, craniile îl 
înconjurau. Melisandre 

548 

GEORGE R.R. MARTIN 

îl mai văzuse pe Jon în primejdie și încercase să-l 
avertizeze. Dușmani în jurul lui, pumnale în întuneric. Dar el 
nu voia să asculte. 

Necredincioșii nu ascultau niciodată, până când era prea 
târziu. 

- Ce vezi, doamna mea? o întrebă încet băiatul. 

Cranii. O mie de cranii și iarăși bastaraul. Jon Snow. Ori 
de câte ori era întrebată ce vede în focurile ei, Melisandre 
răspundea: „O mulţime de lucruri/ Dar să vezi nu era 
niciodată atât de ușor cum sugerau aceste cuvinte. Era o 
artă și, ca orice artă, cerea măiestrie, disciplină, studiu. 

Durere. Și asta. R'hllor le vorbea celor aleși prin focul 
binecuvântat, într-o limbă a cenușii, a tăciunilor și a 
flăcărilor șerpuitoare pe care doar un zeu putea s-o 
înţeleagă cu adevărat. Preoteasa roșie își exersase arta în 
ani fară număr și plătise preţul. Nu mai era nimeni, nici 
măcar în tagma ei, care să aibă aceeași măiestrie în a vedea 
secretele, jumătate dezvăluite, jumătate ascunse, din 
flăcările sacre. 


Și, totuși, se părea că acum nu putea nici măcar să-și 
găsească regele. 

Eu mă rog să-l zăresc măcar o clipă pe Azor Ahai și R 
hilor mi-l arată 

doar pe Snow. 

- Devan, strigă ea, ceva de băut. Avea gâtul uscat și 
aspru. 

- Da, doamna mea. 

Băiatul îi turnă o cupă cu apă dintr-o carafă de piatră de 
lângă 

fereastră și i-o aduse. 

- Mulţumesc. 

Melisandre sorbi, înghiţi și îi zâmbi băiatului. Asta îl făcu 
să 

roșească. Ştia că era pe jumătate îndrăgostit de ea. Se 
teme de mine, mă 

dorește și mă venerează. 

Cu toate acestea, Devan nu era încântat să se afle acolo. 
Flăcăul era nespus de mândru să fie scutierul regelui și se 
simţise rănit când Stannis îi poruncise să rămână la Castelul 
Negru. Ca orice băiat de vârsta lui, avea capul plin de visuri 
de mărire. Fără îndoială, își imaginase faptele de vitejie pe 
care avea să le etaleze la Deepwood Motte. Alţi băieţi de 
vârsta lui plecaseră spre sud, ca scutieri ai cavalerilor 
regelui, și aveau să 

intre în bătălie alături de ei. Excluderea lui Devan trebuie 
să fi părut un 

dansul dragonilor 

549 

reproș, o pedeapsă pentru vreo greșeală din trecut sau 
poate pentru un eșec al tatălui său. 

In realitate, era acolo pentru că îl ceruse Melisandre. Cei 
patru fii mai mari ai lui Davos Seaworth pieriseră în bătălia 
de pe Apa Neagră, când flota regelui fusese mistuită de focul 
verde. Devan era al cincilea născut și era mai protejat acolo, 
cu ea, decât alături de rege. Lordul Davos n-avea să-i 


mulțumească pentru asta mai mult decât băiatul, dar 
preoteasa roșie credea că Seaworth avusese parte de 
destulă suferinţă. 

Așa nechibzuit cum era, devotamentul lui față de Stannis 
nu putea fi pus la îndoială. Văzuse asta în flăcările ei. 

Devan era ager, isteţ și priceput, ceea ce era mai mult 
decât se putea spune despre majoritatea servitorilor ei. 
Stannis îi lăsase o duzină dintre oamenii lui, s-o slujească 
atunci când el va mărșălui spre sud, dar cei mai mulţi erau 
nefolositori. Regele avea nevoie de fiecare sabie, așa că 

nu se putuse lipsi decât de bărbi cărunte și de oameni 
infirmi. Unul fusese orbit de o săgeată înfiptă în cap în 
timpul bătăliei de la Zid, altul rămăsese șchiop când calul lui 
căzuse și-i zdrobise picioarele. 

Supraveghetorul ei își pierduse un braț sub ciomagul 
unui uriaș. Trei dintre străjeri fuseseră castraţi din porunca 
lui Stannis, fiindcă violaseră 

niște sălbatice. Pe lângă aceștia, Melisandre mai avea doi 
bețivani și un laș. Ultimul ar fi trebuit spânzurat, după cum 
recunoscuse regele însuși, dar se trăgea dintr-o familie 
nobilă, iar tatăl și fraţii lui fuseseră oameni de nădejde de la 
început. 

Preoteasa roșie știa că prezenţa gărzilor în preajma ei îi 
putea asigura un comportament cuviincios din partea 
fraţilor în negru, dar nu era de așteptat ca vreunul dintre cei 
pe care i-i dăduse Stannis să-i fie de vreun folos în faţa unui 
pericol. Nu conta. Melisandre din Asshai nu se temea pentru 
viața ei. R'hllor avea s-o apere. 

Luă încă o sorbitură de apă, lăsă cupa deoparte, clipi, se 
întinse și se ridică din scaun, cu mușchii înţepeniţi și 
măcinaţi de durere. După 

ce privise îndelung în flăcări, avu nevoie de câteva 
momente ca să se 

550 

GEORGE R.R. MARTIN 


adapteze la semiîntuneric. Ochii îi erau uscați și obosiţi, 
dar ar fi făcut mai rău dacă și i-ar fi frecat. 

Vazu că focul ardea mocnit. 

- Devan, mai adu niște lemne. Câte ceasuri sunt? 

- E aproape dimineaţă, doamna mea. 

Dimineaţă. O altă zi ni se dăruiește, R 'hllor fie slăvit. 
Spaimele nopții se îndepărtează. Melisandre își petrecuse 
noaptea în scaun, lângă fop, așa cum făcea adesea. Cu 
Stannis plecat, patul ei era foarte puţin folosit. Nu avea timp 
pentru somn, purtând povara lumii pe umeri. 

Și se temea de vise. Somnul e o mică moarte, visele sunt 
șoapta Celuilalt, care vrea să ne tragă pe toți în noaptea lui 
eternă. Prefera să stea și să se scalde în strălucirea flăcărilor 
binecuvântate ale stăpânului ei roșu, cu obrajii îmbujoraţi de 
caldură ca de sarutările unui iubit. In unele nopţi aţipea, dar 
niciodată mai mult de o oră. Melisandre se ruga ca, într-o 
bună zi, să nu mai doarmă deloc. Intr-o bună zi se va elibera 
de vise. 

Melony, gândi ea. Numărul șapte. 

Devan puse lemne pe foc, până când flăcările săltară din 
nou, sălbatice și furioase, alungând umbrele înapoi în 
colțurile încăperii, devorând toate visele ei nedorite. 
întunericul se retrage iarăși... pentru puțină vreme. Dar 
dincolo de Zid, dușmanul e tot mai puternic și, daci va 
izbândi, zorile nu vor mai veni niciodată. Se întreba dacă 
fusese chipul dușmanului cel care o privise din flăcări. Nu. 
Cu siguranță, nu. 

Chipul lui ar fi mai înfricoșător, rece și negru și prea 
teribil ca vreun om să-l privească și să rămână în viață. 
Omul de lemn pe care-l zărise, însă, și băiatul cu chip de 
lup... aceștia erau slujitorii lui, fără doar și poate, campionii 
lui, așa cum Stannis era alei. 

Melisandre se duse la fereastră și dădu la o parte 
obloanele. Afară, spre est abia începea să se crape de ziuă și 
stelele nopţii mai zăboveau pe cerul negru ca smoala. 


Castelul Negru se trezea, iar curtea era traversată de bărbaţi 
în mantii negre, ce mergeau să-și golească 

străchinile de terci înainte să-și înlocuiască fraţii de pe 
creasta Zidului. 

Câţiva fulgi de nea dansau în faţa ferestrei deschise, 
plutind în vânt. 

dansul dragonilor 

551 

- Doamna mea dorește să ia micul dejun? întrebă Devan. 

Mâncare. Da. Ar trebui să mănânc. In unele zile uita. 
R'hilor îi oferea toată hrana de care avea nevoie trupul ei, 
dar acesta era un lucru pe care era mai bine să-l ascundă 
muritorilor. De Jon Snow avea ea nevoie, nu de pâine prăjită 
și slănină, dar n-avea niciun rost să-l 

trimită pe Devan după Lordul Comandant. N-ar veni la 
chemarea ei. 

Snow continua să locuiască în spatele armurăriei, în două 
odăi modeste, ocupate înainte de fostul fierar al Rondului, 
care murise. 

Poate că nu se considera demn de Turnul Regelui sau 
poate că nu-i păsa. Era o greșeală. Falsa modestie a tinereţii 
care era în sine un soi de orgoliu. Nu era înțelept ca un 
comandant să ocolească însemnele puterii, căci puterea 
însăși se revarsă din asemenea însemne. 

Dar băiatul nu era întru totul naiv. Avea destulă 
înţelepciune să nu vină în apartamentele preotesei roșii ca 
un petiționar, insistând ca ea să 

vină la el, dacă dorea să stea de vorbă. Și, cel mai 
adesea, când Melisandre venea, o lăsa să aștepte sau refuza 
s-o primească. Atâta lucru, cel puţin, era subtil. 

- Vreau ceai de urzică, un ou fiert și pâine cu unt. Pâine 
proaspătă, fii bun, nu prăjită. Poţi să-l cauţi și pe sălbatic. 
Spune-i că trebuie să-i vorbesc. 

- Rattleshirt, doamnă? 

- Și repede. 


Cât timp băiatul fu plecat, Melisandre se spălă și își 
schimbă veșmintele. Mânecile ei erau pline de buzunare 
ascunse și le verifică pe toate cu atenţie, așa cum făcea în 
fiecare dimineaţă, ca să se asigure că 

prafurile erau la locul lor. Prafuri cu care făcea flăcările să 
devină verzi, albastre pri argintii, prafuri cu care făcea 
flăcările să vâjâie, să șuiere și să salte mai mult decât un 
stat de om, prafuri cu care stârnea fum. Fum pentru adevăr, 
fum pentru plăcere, fum pentru teamă și fumul gros și negru 
care putea ucide un om pe loc. Preoteasa roșie se înarma cu 
câte un strop din fiecare. 

552 

GEORGE R.R. MARTIN 

Cufărul sculptat pe care îl adusese cu ea peste marea 
îngustă era acum gol pe trei sferturi. Și, chiar dacă știa să 
prepare alte prafuri, Melisandrei îi lipseau multe ingrediente 
rare. Vrăjite mele ar trebui să fie de-ajuns. Era mai puternică 
la Zid, mai puternică chiar decât în Asshai. 

Fiecare cuvânt al ei, fiecare gest erau mai convingătoare 
și puteau face lucruri pe care nu le mai făcuse vreodată 
până acum. Umbrele pe care le aduc aici sunt mai 
înfricoșătoare și nicio creatură a întunericului nu le poate 
înfrunta. Cu asemenea vrăjitorii în stăpânirea ei, putea 
curând să 

se lipsească de trucurile ieftine ale alchimiștilor și ale 
piromanţilor. 

închise cufărul, răsuci cheia și o ascunse sub fustele ei, în 
alt buzunar secret. Apoi auzi o bătaie sacadată în ușă. 
Supraveghetorul ei ciung, după sunetul tremurător. 

- Lady Melisandre, a venit Lordul Oaselor. 

- Poftește-1 înăuntru. 

Preoteasa roșie se așeză înapoi în scaunul ei de lângă 
șemineu. 

Sălbaticul purta un pieptar de piele fiartă, punctat cu 
ținte de bronz, pe sub o mantie roasă, bălţată în nuanţe de 
verde și maro. Fără 


oase. Era înveșmântat și în umbre, în mănunchiuri 
deșirate de abur gri, abia văzute, ce-i pluteau peste faţă și 
căpătau contur cu fiecare pas. 

Urâte lucruri. La fel de urâte ca oasele lui. Părul coborât 
într-un ic pe mijlocul frunţii, obrajii ciupiţi, o mustață 
răsucită ca un vierme deasupra unei guri pline de dinţi 
maro, stricaţi. 

Melisandre simţi căldura în scobitura gâtului, când 
rubinul ei se aprinse la apropierea sclavului lui. 

- Ţi-ai lepădat veșmântul de oase, remarcă ea. 

- Zornăitul mă scotea din minţi. 

- Oasele te apără, îi reaminti ea. Fraţii în negru nu te 
iubesc. Devan mi-a spus că deunăzi ai schimbat niște vorbe 
cu unul dintre ei, la cină. 

- Câteva. Mâneam supă de fasole cu costiţă, în timp ce 
Bowen Marsh își dădea întruna aere. Bătrâna Rodie credea 
că-l spionez și a declarat că nu va permite criminalilor să 
tragă cu urechea la discuţiile lor. l-am răspuns că, dacă era 
adevărat, poate că ar fi bine să nu le 

dansul dragonilor 

553 

poarte lângă foc. Bowen s-a făcut roșu și a horcăit, dar 
asta a fost tot. 

Sălbaticul se așeză pe marginea ferestrei și își scoase 
pumnalul din teacă: Dacă vreo cioară vrea să-i vâr un cuţit 
între coaste când stau la masă, n-are decât să încerce. 
Terciul lui Hobb ar fi mult mai bun cu o picătură de sânge, 
să-i dea gust. 

Pe Melisandre n-o impresionă otelul dezgolit. Dacă 
sălbaticul i-ar fi pus gând rău, ar fi văzut asta în flăcările ei. 
Propriul pericol fusese întâiul lucru pe care învățase să-l 
vadă, demult, pe când era încă doar o copilă, o sclavă legată 
să slujească pe viaţă marele templu roșu. Era și acum primul 
lucru pe care-l căuta ori de câte ori se uita în foc. 

- Ochii lor ar trebui să te preocupe, nu cuţitele, îl preveni 
ea. 


- Magia, da. Pe cătușa neagră de fier de la încheietura lui, 
rubinul păru să pulseze. 11 lovi încet cu lama cuţitului. 
Oţelul scoase un clinchet pe piatră. Il simt prin somn. Cald 
pe piele, chiar și prin fier. Dulce ca sărutul unei femei. 
Sărutul tău. Dar, uneori, în vise, începe să ardă 

și buzele tale se transformă în dinţi. In fiecare zi mă 
gândesc cât de ușor ar fi să-l scot și, totuși, n-o fac 
niciodată. Trebuie să port și oasele alea afurisite? 

- Vraja e plămădită din umbre și sugestii. Oamenii văd 
ceea ce se așteaptă să vadă. Oasele fac parte din asta. Oare 
am greșit că l-am cruțat? Dacă magia dispare, te vor omori. 

Sălbaticul începu să-și scoată mizeria de sub unghii cu 
vârful cuţitului, 

- Mi-am cântat cântecele, mi-am dus bătăliile, am băut 
vin de vară, am gustat din nevasta dornisheanului. Omul ar 
trebui să moară așa cum a trăit. Pentru mine, asta înseamnă 
cu arma în mână. 

Oare are vise despre moarte? Se poate să fi fost atins de 
dușman? 

Moartea e teritoriul lui, cei morți îi sunt oștenii. 

- Vei avea ce să faci cu arma, cât de curând. Dușmanul 
atacă, adevăratul dușman. lar cercetașii Lordului Snow se 
vor întoarce înainte de sfârșitul zilei, cu ochii orbi și 
însângerați. 

Ochii sălbaticului se îngustară. Ochi gri, ochi căprui. 
Melisandre vedea culoarea schimbându-se la fiecare pulsaţie 
a rubinului. 

554 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Să le scoată ochii, asta e isprava Plângătorului. Cea mai 
bună cioară 

e o cioară oarbă, asta-i vorba lui. Uneori am impresia că 
și-ar dori să-și scoată și lui ochii, la cum îi lăcrimează și-l 
ustură tot timpul. Snow crede că oamenii liberi se vor 
îndrepta spre Tormund, să le fie conducător, fiindcă asta ar 
face el. Lui Snow îi plăcea Tormund și bătrânul pungaș 


îl plăcea pe Snow, la rândul lui. Dar dacă e Plângătorul... 

Melisandre clătină solemn din cap, de parcă i-ar fi pus 
vorbele la inimă, dar acest Plângător nu conta. Niciunul 
dintre oamenii liberi nu conta. 

Erau un popor pierdut, sortit să dispară de pe faţa 
pământului, așa cum o făcuseră copiii pădurii. Dar acestea 
nu erau vorbe pe care Rattleshirt ar fi vrut să le audă și 
Melisandre nu putea risca să-l piardă tocmai acum. 

- Cât de bine cunoști Nordul? 

Lordul Oaselor își vâri pumnalul în teacă. 

- La fel de bine ca oricare cercetaș. Unele părți mai mult 
decât altele. Nordul e foarte întins. De ce? 

- Fata, răspunse ea. O fată în veșminte cenușii, pe un cal 
care trage să moară. Sora lui Jon Snow. Unde altundeva să 
fie? se întrebă Melisandre. Gonea spre el, să caute apărare, 
atâta lucru văzuse limpede. Am zărit-o în flăcările mele, 
continuă ea, dar numai o dată. Trebuie să 

câștigăm încrederea Lordului Comandant și singurul mod 
în care putem face asta e să-i salvăm sora. 

- S-o salvez eu, vrei să zici? Lordul Oaselor? Râse. Nimeni 
n-a avut vreodată încredere în Rattleshirt, poate doar 
nebunii. Snow nu-i nebun. 

Dacă sora lui trebuie salvată, o să-și trimită ciorile. Eu așa 
aș face. 

- El nu e ca tine. Și-a rostit jurămintele și vrea să le 
respecte. Rondul de Noapte nu ia partea nimănui. Dar tu nu 
ești un om al Rondului de Noapte. Tu poţi să faci ceea ceel 
nu poate. 

- Dacă băţosul tău Lord Comandant îmi va îngădui. Ți-au 
arătat focurile tale unde s-o găsesc pe această fată? 

- Am văzut apă. Adâncă, albastră și liniștită, cu o pojghiţă 
subţire de gheaţă abia formându-se deasupra ei. Pare să se 
întindă la nesfârșit. 

- Lacul Lung. Ce altceva ai mai văzut în preajma fetei? 

dansul dragonilor 

555 


-Dealuri. Câmpii. Copaci. O dată un cerb Pietre. Fata se 
ține departe de sate. Când poate, călătorește de-a lungul 
albiilor unor pâraie, pentru ca vânătorii ei să-i piardă urma. 

Lordul Oaselor se încruntă. 

- Atunci nu va fi ușor. Venea spre nord, ai spus? Lacul se 
afla la est sau la vest de fată? 

Melisandre închise ochii, amintindu-și. 

- La vest. 

- Nu vine pe drumul regelui, atunci. Isteaţă fată. Sunt mai 
puţini pândari pe partea cealaltă și mai multe locuri ferite. Şi 
câteva ascunzișuri pe care le folosesc și eu de când... 

Rattheshirt se întrerupse la auzul unui corn de război și 
sări în picioare. In tot Castelul Negru, știa Melisandre, se 
lăsase aceeași bruscă tăcere și fiecare bărbat ori băiat era 
întors către Zid, ascultând, așteptând. Un singur sunet de 
goarnă, prelung, însemna cercetași întorcându-se, dar 
două... 

A sosit clipa, gândi preoteasa roșie. Acum Lordul Snow va 
trebui să 

mă asculte. 

După ce bocetul lung al cornului se stinse, tăcerea păru 
să dureze o veșnicie. In cele din urmă, sălbaticul rupse vraja. 

- Doar unul, așadar. Cercetași. 

- Cercetași morţi. Melisandre se ridică și ea în picioare. 
Du-te, îmbracă-ţi oasele și așteaptă. Mă voi întoarce. 

- Ar trebui să merg cu tine. 

- Nu fi absurd! După ce vor afla ce au de aflat, prezenţa 
unui sălbatic îi va întărâta. Rămâi aici până ce li se 
domolește sângele. 

Devan urca pe treptele Turnului Regelui în timp ce 
Melisandre cobora, flancată de două dintre gărzile pe carei 
le lăsase Stannis. 

Băiatul îi aducea pe o tavă micul dejun, de care 
preoteasa roșie aproape uitase. 

- Am așteptat ca Hobb să scoată pâine proaspătă din 
cuptor, doamna mea. E încă fierbinte. 


556 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Lasă mâncarea în apartamentul meu. Era sigură că 
sălbaticul avea s-o înfulece. Lordul Snow are nevoie de mine, 
dincolo de Zid, adăugă 

Melisandre. Nu știe încă, dar va afla curând... 

Afară, începuse să ningă ușor. Un grup de ciori se 
adunaseră în preajma porţii, înainte ca Melisandre și escorta 
ei să sosească, dar fraţii în negru se dădură la o parte, 
făcându-i loc preotesei roșii. Lordul Comandant trecuse 
înaintea ei prin gheață, însoţit de Bowen Marsh și de 
douăzeci de lăncieri. De asemenea, Snow trimisese o duzină 
de arcași pe creasta Zidului, în caz că vreun dușman se 
ascundea în pădurile din apropiere. Străjerii de la poartă nu 
erau oamenii reginei, dar o lăsară să treacă. 

Era frig și întuneric sub gheaţă, în tunelul îngust care 
șerpuia prin Zid. Morgan pășea în faţa ei, cu o torţă, iar 
Merrel venea în urmă, cu o secure. Amândoi erau niște 
beţivani fară leac, dar la această oră a dimineţii erau trgji. 
Oameni ai reginei, cel puţin cu numele, amândoi îi știau de 
frică, iar Merrel putea fi înspăimântător când nu era beat. 

N-ar fi avut nevoie astăzi de ei, dar Melisandre considera 
important să 

aibă mereu două gărzi în preajmă, oriunde se ducea. Asta 
transmitea un anume mesaj. însemnele puterii. 

Când cei trei ieșiră la nord de Zid, ningea necontenit. O 
pătură 

albă, zdrenţuită, acoperea pământul crăpat și torturat 
care se întindea de la Zid până la marginea pădurii bântuite. 
Jon Snow și fraţii lui în negru înconjurau trei sulițe, la vreo 
douăzeci de metri depărtare. 

Sulițele se înălțau la doi metri și jumătate și erau din 
lemn de frasin. 

Cea din stânga era ușor încovoiată, dar celelalte două 
erau netede și drepte. In vârful fiecăreia era înfipt un cap 
retezat. Capetele erau pline de gheaţă și ninsoarea care 


cădea le acoperise cu glugi albe. In locul ochilor mai 
rămăseseră doar orbitele goale, văgăuni negre și 
însângerate care priveau spre cei de jos, într-o mută 
acuzare. 

- Cine-au fost? întrebă Melisandre. 

-Jack Bulwer cel Negru, Hal Părosul și Garth Pană-Cenușie, 
răspunse Bowen Marsh solemn. Pământul e pe jumătate 
îngheţat. 

dansul dragonilor 

557 

Sălbaticii au avut probabil nevoie de o jumătate de 
noapte ca să înfigă 

sulițele atât de adânc. Poate sunt încă pe-aproape, 
urmărindu-ne. 

Lordul Administrator privi încordat spre marginea pădurii. 

- Ar putea fi o sută acolo, zise fratele în negru cu faţa 
posomorâtă. 

Ar putea fi o mie. 

- Nu, zise Jon Snow. Și-au lăsat darurile în toiul nopţii și- 
apoi au fugit. Uriașul său lup străvechi dădu târcoale 
sulițelor, le adulmecă, apoi ridică piciorul și o udă pe cea în 
care era înfipt capul lui Jack Bulwer. Nălucă i-ar simţi dacă ar 
mai fi acolo, adăugă Jon. 

- Sper că Plângătorul le-a ars trupurile, se tângui bărbatul 
cu fața posomorâtă căruia i se spunea Edd cel Trist. Altfel s- 
ar putea să se întoarcă să-și caute capetele. 

Jon Snow înșfăcă sulița care purta capul lui Garth Pană- 
Cenușie și o smulse cu putere din pământ. 

- Scoateţi-le pe celelalte două, ordonă el și patru dintre 
ciori se grăbiră să se supună. 

Obrajii lui Bowen Marsh erau roșii de frig. 

- N-ar fi trebuit să trimitem cercetași. 

- Nu e nici momentul, nici locul să zgândărim rana asta. 
Nu aici, lordul meu. Nu acum, zise Snow, apoi li se adresă 
celor care se cazneau cu suliţele: Luaţi capetele și da-ţi-le 


foc. Ardeţi-le până la os. Abia atunci păru s-o observe pe 
Melisandre: Doamna mea. Fă câţiva pași cu mine, rogu-te. 

în sfârșit. 

- Dacă dorești, Lord Comandant. 

In timp ce se plimbau la baza Zidului, femeia roșie își 
strecură un braţ pe sub braţul lui. Morgan și Merrel veneau 
în spatele lor. Nălucă 

îi urma, tiptil, îndeaproape. Preoteasa nu vorbi, dar 
încetini pasul intenţionat și, acolo unde pășea, gheaţa 
începea să picure. Va observa, cu siguranță. 

Sub grilajul de fier al unei guri de tragere, Snow rupse 
tăcerea, așa cum ea știuse că va face. 

- Ce s-a ales de ceilalţi șase? 

558 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu i-am văzut, răspunde Melisandre. 

- O să încerci să-i vezi? 

- Firește, lordul meu. 

- La Turnul Umbrei a sosit un corb de la Ser Denys 
Mallister, îi spuse Jon Snow. Oamenii lui au văzut focuri în 
munţi, dincolo de Defileu. Sălbatici adunându-se, crede Ser 
Denys. E de părere că vor încerca din nou să forțeze Podul 
Țestelor. 

- Unii, poate. Oare craniile din viziunea ei reprezentau 
acest pod? 

Cumva, Melisandre era de altă părere. Dacă va veni, zise 
ea, atacul nu va fi decât o diversiune. Am văzut turnuri 
lângă mare, scufundate sub un val negru și însângerat. 
Acolo va cădea cea mai grea lovitură. 

- Rondul de Est. 

Oare? Melisandre văzuse Rondul de Est cu Regele 
Stannis. Era locul unde înălțimea Sa le-a lăsat pe Regina 
Selyse și pe fiicele lor, când și-a adunat cavalerii ca să 
mărșăluiască spre Castelul Negru. Turnurile din focul ei 
fuseseră diferite, dar asta se întâmpla adesea în viziuni. 

- Da, Rondul de Est, lordul meu. 


- Când? 

Melisandre își desfăcu braţele. 

- Mame. Peste o lună. Intr-un an. Şi, s-ar putea, dacă 
acționezi, să 

previi cu totul ce-am văzut. A/tfel care-arfi rolul viziunilor? 

- Bine, zise Snow. 

Mulțimea de ciori de dincolo de poartă sporise la 
patruzeci până 

când cei doi ieșiră din tunelul de sub Zid. Oamenii se 
îngrămădiră în jurul lor. Melisandre îi știa pe câţiva după 
nume: bucătarul Hobb Trei-Degete, Mully, cu părul lui 
portocaliu și slinos, băiatul încet la minte zis Owen 
Tolomacul, beţivanul Septon Celladar. 

- E adevărat, lordul meu? întrebă Hobb Trei-Degete. 

- Cine sunt? vru să știe Owen Tolomacul. Nu Dywen, nu-i 
așa? 

- Nici Garth, zise omul reginei, pe care Melisandre îl știa 
drept Alf de Runnymudd, unul dintre primii care renunţase 
la cei șapte zei falși pentru adevărul lui R'hllor. Garth e prea 
isteţ pentru sălbatici. 

dansul dragonilor 

559 

- Câţi? întrebă Mully. 

- Trei, le spuse Jon. Jack cel Negru, Hal Părosul și Garth. 

Alf de Runnymudd scoase un urlet, atât de răsunător 
încât ar fi putut să-i trezească pe cei ce dormeau în Turnul 
Umbrei. 

- Du-1 în pat și dă-i niște vin fierbinte cu mirodenii, îi 
spuse Jon lui Hobb Trei-Degete. 

- Lord Snow, spuse Melisandre cu glas scăzut. Vii cu mine 
în Turnul Regelui? Am mai multe să-ţi împărtășesc. 

Jon Snow îi privi faţa, cu ochii lui reci și cenușii, preț de 
un lung moment. Mâna dreaptă i se închise în pumn, i se 
deschise și i se închise iarăși. 

- Cum dorești. Edd, du-l pe Nălucă înapoi în 
apartamentul meu. 


Preoteasa roșie luă asta drept un semn să-și concedieze, 
la rândul ei, gărzile. Traversară curtea împreună, doar ei doi. 
Ninsoarea cădea în jurul lor. Melisandre pășea cât de 
aproape de Jon îndrăznea, destul de aproape ca să simtă 
neîncrederea ce se revărsa dinspre el ca o ceaţă 

neagra. Nu mă iubește. Nu mă va iubi niciodată, dar se 
va folosi de mine. 

Foarte bine. Melisandre dansase același dans cu Stannis 
Baratheon, la început. La drept vorbind, tânărul Lord 
Comandant și regele ei aveau mai multe în comun decât 
oricare dintre cei doi ar fi fost dispus să 

recunoască. Stannis trăise în umbra fratelui său mai 
mare, întocmai cum Jon, ca bastard, fusese mereu eclipsat 
de fratelui său, fiul legitim, eroul căzut căruia oamenii îi 
spuseseră Tânărul Lup. Și Jon, și Stannis erau necredincioși 
din fire, neîncrezători, suspicioși. Singurii zei pe care îi 
venerau cu adevărat erau onoarea și datoria. 

- Nu m-ai întrebat de sora ta, remarcă Melisandre, în timp 
ce urcau treptele în spirală ale Turnului Regelui. 

- Ți-am spus. N-am nicio soră. Noi renunţam la familie 
atunci când rostim jurămintele. N-o pot ajuta pe Arya, oricât 
aș... 

Jon se întrerupse când intrară în cameră. Sălbaticul era 
înăuntru, așezat la masa Melisandrei, întinzând cu pumnalul 
unt pe o bucată 

grosolană de pâine rumenă, caldă. Preoteasa roșie fu 
mulțumită să 

560 

GEORGE R.R. MARTIN 

vadă că își îmbrăcase armura de oase. Craniul spart de 
uriaș care îi era coif se odihnea în spatele lui, pe bancheta 
de la fereastră. 

Jon Snow se crispă: 

-Tu! 

- Lord Snow. 


Sălbaticul rânji cu gura plină de dinţi maro, stricaţi. 
Rubinul de la încheietura lui scânteie în lumina dimineții ca 
o stea roșiatică. 

- Ce faci aici? 

- lau micul dejun. Ești binevenit să mi te alături. 

- Nu împart pâinea cu tine. 

- Pierderea ta. Pâinea e caldă încă. Hobb se pricepe măcar 
la atâta. 

Salbaticul smulse o bucată cu dinţii. Te-aș putea vizita la 
fel de ușor, lordul meu. Gărzile alea de la ușa ta sunt o 
glumă proastă. Un om care a escaladat Zidul de zeci de ori 
poate să se caţere pe-o fereastră. 

Dar la ce bun să te omor? Ciorile ar face o alegere și mai 
proastă. 

Sălbaticul mestecă, înghiţi. Am auzit despre cercetași. Ar 
fi trebuit să 

mă trimiţi cu ei. 

- Ca să-i dai pe mâna Plângătorului? 

- Vorbim despre trădare? Cum o chema pe nevasta ta 
sălbatică, Snow? Ygritte, nu-i așa? Lordul Oaselor se întoarse 
spre Melisandre: Voi avea nevoie de cai. Vreo șase cai buni. 
Și nu mă pot descurca singur. Câteva dintre sulițașele 
închise în Orașul Cărtiţei ar trebui să 

fie de-ajuns. Femeile sunt mai potrivite pentru asta. Fata 
se va încrede mai degrabă în ele, iar ele mă vor ajuta să duc 
la îndeplinire un anume plan pe care-l am în minte. 

- Despre ce vorbește? o întrebă Lordul Snow pe 
Melisandre. 

- Despre sora ta. Femeia puse mâna pe braţul lui: Tu n-o 
poţi ajuta, dar el poate. 

Snow își smulse braţul. 

- Nu cred. Nu-l cunoști. Și dacă s-ar spăla pe mâini deo 
sută de ori pe zi, tot i-ar rămâne sânge sub unghii. Mai 
degrabă ar viola-o și ar omori-o pe Arya decât s-o salveze. 
Nu. Dacă asta ai văzut în focurile tale, 

dansul dragonilor 


561 

doamna mea, trebuie că ai cenușă în ochi. Dacă încearcă 
să părăsească 

fără permisiunea mea Castelul Negru, am să-i tai capul cu 
mâna mea. 

Nu-mi dă de ales. Așa să fie. 

- Devan, lasă-ne singuri, spuse ea și scutierul se strecură 
afară, închizând ușa în urma lui. 

Melisandre își atinse rubinul de la gât și rosti un cuvânt. 

Cuvântul răsună cu un ciudat ecou din colţurile încăperii 
și se răsuci ca un vierme în urechile lor. Sălbaticul auzi un 
cuvânt, cioara altul. Niciunul nu era cel care plecase de pe 
buzele preotesei roșii. 

Rubinul de la încheietura sălbaticului se întunecă și 
maânunchiurile de lumină și umbră din jurul lui se 
învolburară și dispărură. 

Oasele rămaseră: coastele zornăitoare, ghearele și dinţii 
de pe braţe și umeri, imensa claviculă îngălbenită de-a 
curmezișul spatelui. Craniul spart de uriaș rămase un craniu 
spart de uriaș, îngălbenit și crăpat, rânjindu-și rânjetul 
murdar și sălbatic. 

Fruntea i se topi. Mustaţa castanie, bărbia noduroasă, 
carnea galbenă, bolnăvicioasă, și ochii mici și negri, toate se 
dizolvară. Degete cenușii se strecurară prin părul lung, 
castaniu. In colțurile gurii apărură cutele unui zâmbet. Dintr- 
odată, era mai mare decât înainte, cu pieptul mai larg, mai 
lat în spate, suplu, cu picioare lungi, cu faţa proaspăt 
bărbierită și arsă de vânt. 

Ochii lui Jon Snow se lărgiră: 

- Mance? 

- Lord Snow. Mance Rayder nu zâmbi. 

- Te-a ars. 

- L-a ars pe Lordul Oaselor. 

Jon Snow se întoarse spre Melisandre: 

- Ce vrăjitorie e asta? 


-Spune-i cum vrei. Magie, părere, iluzie. Rhillor e 
Stăpânul Luminii, Lord Comandant și slujitorilor lui le e dat 
să ţeasă raze, așa cum alţii ţes fire. 

Mance Rayder chicoti. 

562 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Am avut și eu îndoielile mele, Snow, dar de ce să n-o fi 
lăsat să 

încerce? Ori asta, ori îl lăsam pe Stannis să mă prăjească. 

- Oasele ajută, zise Melisandre. Oasele ţin minte. Cele mai 
puternice magii sunt clădite pe asemenea lucruri. Cizmele 
unui mort, o șuviţă de păr, o pungă cu oscioarele degetelor. 
Din asemenea lucruri, cu vorbe șoptite și rugăciuni, poţi să 
plămădești umbra unui om și s-o așezi pe trupul altuia, ca o 
mantie. Esenţa celui care o poartă nu se schimbă, doar 
înfățișarea. 

Preotesei roșie făcea totul să pară atât de simplu și de 
ușor. Ei nu trebuiau să știe cât de greu îi fusese ori ce preţ 
plătise. Aceasta era o lecţie pe care Melisandre o învățase cu 
mult înainte de Asshai: cu cât vrăjitoria părea mai lipsită de 
efort, cu atât mai mult se temeau oamenii de vrăjitor. Când 
flăcările îl mângâiaseră pe Rattleshirt, rubinul de la gâtul ei 
se înfierbântase atât de tare, încât Melisandre se temuse că 

propria-i carne avea să se înnegrească și să fumege. Din 
fericire, Lordul Snow o salvase de o asemenea agonie, cu 
săgețile. Când Stannis clocotise de mânie în faţa acelei 
sfidări, ea se înfiorase de ușurare. 

- Falsul nostru rege e arțăgos, îi spuse Melisandre lui Jon 
Snow, dar nu te va trăda. Fiul lui e în mâinile noastre, nu 
uita. Și îţi datorează viața. 

- Mie? Snow era uluit. 

- Cui altcuiva, lordul meu? Doar cu sângele vieţii puteau 
fi plătite crimele sale, după cum spun legile voastre, și 
Stannis Baratheon nu e omul care să încalce vreo lege... dar, 
cum ai zis tu, atât de înţelept, legile oamenilor se sfârșesc la 
Zid. Ți-am spus că Stăpânul Luminii îţi va auzi rugăciunile. 


Ai vrut o cale să-ţi salvezi surioara și totuși să-ţi pastrezi 
onoarea care înseamnă atât de mult pentru tine, să-ți 
respecţi jurămintele pe care le-ai rostit în faţa zeului tău de 
lemn. Melisandre întinse un deget palid: In faţa ta, Lord 
Snow, stă salvatorul Aryei. Un dar de la Stăpânul Luminii... și 
de la mine. 

DUH OARE 

Auzi mai întâi fetele, lătrând în timp ce goneau spre casă. 
Bubuitul labelor, răsunând pe dalele de piatră, îl făcu să 
zvâcnească în picioare, cu lanţurile zornăind. Cel dintre 
genunchi nu era mai lung de-un ţol, scurtându-i pasul într- 
un târșâit. Era greu să se miște repede în felul acesta, dar 
încerca din răsputeri, săltând de pe salteaua lui de paie. 

Ramsay Bolton se întorsese și avea să-l dorească pe 
Duhoare la îndemână, ca să-l servească. 

Afară, sub cerul rece de toamnă, vânătorii dădeau năvală 
pe porți. 

Ben Oase era în frunte, cu fetele schelălăind și lătrând în 
jurul lui. In spate veneau Jupuitorul, Alyn Ursuzul și Damon 
Dansează-pentru-mine, cu biciu-i lung, bine uns, apoi 
Walderii călărind pe mânijii suri dăruiţi de Lady Dustin. 
Nobilul lord venea călare pe Sânge, armăsarul roșu cu un 
temperament pe măsura stăpânului său. Ramsay Bolton 
râdea. Ceea ce, știa Duhoare, putea fi foarte bine sau foarte 
rău. 

Căţelele se năpustiră peste el înainte să poată ghici care, 
atrase de miros. Căţelele ţineau la Duhoare. Dormeau 
împreună, cel mai adesea și, uneori, Ben Oase îl lăsa să 
mănânce cu ele. Haita gonea peste dalele de piatră, lătrând, 
dându-i ocol, sărind să-i lingă faţa murdară, apucându-l de 
picioare. Helicent îi prinse mâna stângă între dinţi și o 
smotoci atât de tare, încât Duhoare se temu c-o să mai 
piardă două 

564 

GEORGE R.R. MARTIN 


degete. Jeyne Roșcata se izbi în pieptul lui și-l dobori de 
pe picioare. 

Era suplă, musculoasă, pe când Duhoare era slab și 
deșirat, numai piele cenușie și oase sfărâmicioase, o 
pieritură căruntă. 

Călăreţii descălecau, când o împinse pe Jeyne Roșcata de 
pe pieptul lui, chinuindu-se să se ridice în genunchi. Două 
duzini de călăreţi plecaseră și două duzini se întorseseră, 
ceea ce însemna că vânătoarea fusese un eșec. Asta era rău, 
căci lui Ramsay nu-i plăcea gustul eșecului. 

Va dori să facă rău cuiva. 

In ultimul timp, stăpânul lui fusese nevoit să se înfrâneze, 
fiindcă 

Barrowtonul era plin de oameni de care Casa Bolton avea 
nevoie și Ramsay știa să se poarte cu grijă în preajma 
Dustinilor, a Ryswellilor și a celorlalţi lorzi mărunți. Cu ei, era 
mereu curtenitor și zâmbitor. 

Ce se petrecea în spatele ușilor închise era altă poveste. 

Ramsay Bolton era îmbrăcat așa cum îi ședea bine 
lordului de Hornwood și moștenitorului Dreadfortului. Mantia 
lui era cusută din piei de lup și prinsă pe umărul drept, ca 
să-l ferească de răcoarea toamnei, cu dinţii îngălbeniţi ai 
unui cap de lup. Pe un șold purta un paloș, cu lama groasă și 
grea ca un satâr, iar pe celălalt un pumnal lung și un cuţitaș 
curbat pentru jupuit, cu vârful încovoiat și lama tăioasă 

ca briciul. Toate trei armele aveau mânere făurite la fel, 
din os galben. 

- Duhoare! strigă nobilul lord de pe șaua înaltă a 
Sângelui. Puţi! Iţi simt duhoarea peste curte. 

- Știu, stăpâne, fu nevoit să spună Duhoare. îmi cer 
iertare. 

- Ți-au adus un dar. Ramsay se răsuci, întinse mâna în 
spatele lui, scoase ceva din șa și-l azvârli: Prinde! 

Cu lanţuri, căâtușe și degetele-i lipsă, Duhoare era mai 
stângaci decât fusese înainte să-și afle numele. Capul zbură 
și îi izbi mâinile mutilate, ricoșă pe cioatele degetelor și îi 


căzu la picioare, într-o ploaie de viermi. Acoperit cu o crustă 
de sânge uscat, era de nerecunoscut. 

- Ți-am spus să-l prinzi, făcu Ramsay. Ridică-l. Duhoare 
încercă să 

ridice scăfârlia de-o ureche. Nu mergea. Carnea era verde 
și putredă 

și urechea i se sfâșie între degete. Micul Walder râse și, o 
clipă mai 

dansul dragonilor 

565 

târziu, râdeau și ceilalţi. O, lasă-1 încolo, zise Ramsay. 
Doar ocupă-te de Sânge. L-am muncit din greu, afurisitul. 

- Da, stăpâne, așa am să fac. 

Duhoare alergă la cal, lăsând căţelelor capul retezat. 

- Azi miroși ca rahatul de porc, Duhoare, zise Ramsay. 

- Pentru el, e un progres, remarcă Damon Dansează- 
pentru-mine, zâmbind, în timp ce-și strângea biciul. 

Micul Walder săltă din șa. 

- Te poţi ocupa și de calul meu, Duhoare. Și de-al micului 
meu văr. 

- Mă pot ocupa singur de calul meu, zise Walder cel Mare. 

Micul Walder devenise preferatul Lordului Ramsay și îi 
semăna tot mai mult, cu fiecare zi, dar mai tânărul Walder 
era alt soi de om și arareori lua parte la jocurile și cruzimile 
vărului său. 

Duhoare nu-i luă în seamă pe scutieri. Conduse armăsarul 
lui Bolton către grajduri, săltând într-o parte când Sânge 
încerca să-l 

lovească. Vânătorii intrară cu pași mari în castel, toţi în 
afară de Ben Oase, care ocăra cățelele, să nu se mai bată pe 
capul retezat. 

Walder cel Mare îl urmă în grajduri, ducându-și mânzul de 
căpăstru. 

Duhoare îi aruncă o privire, în timp ce-i scotea lui Sânge 
zăbala. 


- Cine era? întrebă el încet, ca să nu-l audă celelalte 
ajutoare. 

- Nimeni. Walder cel Mare își deșeuă roibul. Un bătrân pe 
care l-am întâlnit pe drum, atâta tot. Mâna o capră bătrână și 
patru iezi. 

- Nobilul lord l-a omorât pentru capre? 

- Nobilul lord l-a omorat fiindcă i-a spus Lord Snow, Dar 
caprele-au fost bune. Am muls capra și am fript iezii. 

Lord Snow. Duhoare clătină din cap, cu lanțurile zornăind, 
în timp ce se muncea cu chingile de șa ale lui Sânge. Orice 
nume-ar purta, Ramsay nud omul căruia săd fii în preajmă 
când e furios. Ori când nu e. 

- Ţi-ai găsit verii, lordul meu? 

- Nu, nici n-am crezut că-i vom găsi. Sunt morți. Din 
porunca Lordului Wyman. Asta aș fi făcut și eu, în locul lui. 

566 

GEORGE R.R. MARTIN 

Duhoare nu spuse nimic. Era mai bine să nu spui unele 
lucruri, nici măcar în grajduri, cu nobilul lord în castel. Un 
cuvânt greșit îl putea costa încă o falangă, poate chiar un 
deget. Nu limba, însă. No să-mi taie niciodată limba. îi place 
să mă audă rugându-l să mă cruțe de durere, îi place să mă 
facă să zic asta. 

Călăreţii fuseseră plecaţi șaisprezece zile la vânătoare, 
doar cu pâine tare și carne de vită sărată, în afară de câte-un 
ied furat, din când în când, așa că, în seara aceea, Lordul 
Ramsay porunci să se dea un ospăț 

în cinstea întoarcerii lui la Barrowton. Gazda lor, un lord 
marunt, cu părul alb și un singur braţ, pe nume Harwood 
Stout, știa că era bine să nu-l refuze, deși, la ora asta, 
cămările lui erau, probabil, aproape goale. Duhoare îi auzise 
pe servitorii lui Stout bodogănind despre cum mâncau 
Bastardul și oamenii lui toate proviziile pentru iarnă. 

- Cică o s-o ia în patul lui pe mezina Lordului Eddard, se 
plânsese bucătăreasa lui Stout, când credea că Duhoare nu 


o aude, dar pe noi o să ne scarmene când vin zăpezile, 
ascultați ce vă spun. 

Cu toate acestea, Lordul Ramsay decretase ospăț, așa că 
ospăț trebuia să fie. Fură așezate mese de scânduri în sala 
mare a lui Stout, fu tăiat un bou și, în seara aceea, în timp ce 
soarele cobora la asfinţit, vânătorii întorși cu mâna goală 
mâncară friptură și coaste, pâine de orz, un piure de morcovi 
și mazăre, totul stropit cu cantităţi enorme de bere. 

Micului Walder îi reveni misiunea de-a se îngriji ca Lordul 
Ramsay să aibă mereu cupa plină, în timp ce Walder cel 
Mare le turna celorlalţi de la masa de onoare. Duhoare era 
legat în lanţuri în spatele ușilor, pentru ca mirosul lui să nu 
le taie pofta de mâncare mesenilor. El avea să mănânce mai 
târziu, ce resturi se va gândi Lordul Ramsay să-i trimită. 
Căţelele însă se desfătau alergând prin sală și făcură deliciul 
serii când Maude și Jeyne Cenușia se repeziră cu colții 
asupra unuia dintre câinii Lordului Stout pentru un os 
deosebit de căârnos aruncat de Will Scurtul. Duhoare era 
singurul om din sală care nu urmărea încăierarea câinilor. 
Nu-și dezlipea ochii de la Ramsay Bolton. 

dansul dragonilor 

567 

Bătaia nu se sfârși până când câinele gazdei lor nu 
ramase fără 

suflare. Bătrânul câine de vinătoare al lui Stout n-avusese 
nicio șansă: singur împotriva celor două căţele tinere, 
puternice și sălbatice, ale lui Ramsay. Ben Oase, care iubea 
animalele mai mult decât pe stăpânul lor, îi spusese lui 
Duhoare că toate purtau numele ţărăâncuţelor pe care le 
vânase, le violase și le omorâse Ramsay, pe când era încă 
bastard, alergând cu primul Duhoare. 

- Cele care i-au oferit o distracţie pe cinste, oricum. Cele 
care plâng, cerșesc îndurare și nu vor să fugă n-au șansa să 
se întoarcă în piele de căţea, i-a explicat Ben Oase. Duhoare 
nu se îndoia că următorii pui care născuți în adăposturile din 
Dreadfort o vor avea printre ei și pe Kyra. 


Le-a dresat să omoare și lupi, îi mărturisise Ben Oase. 

Duhoare n-a spus nimic. Știa pentru care lupi erau 
dresate fetele, dar nu voia să le privească bătându-se pentru 
degetul lui tăiat. 

Doi servitori scoteau din sală trupul câinelui mort și o 
bătrână 

aduse o cârpă, o greblă și-o găleată, să se ocupe de 
paiele îmbibate de sânge, când ușile se dădură furtunos în 
lături și o duzină de oameni cu zale gri și coifuri de fier 
pășiră apăsat înăuntru, trecând valvărtej pe lângă tinerele 
gărzi ale lui Stout, palide la față, în armurile și mantiile lor 
aurii și roșietice. O tăcere bruscă puse stăpânire pe meseni... 
pe toţi, în afară de Lordul Ramsay care azvărli osul pe care-l 
rodea, își șterse gura cu mâneca, afișă un zâmbet unsuros și 
ud și spuse: 

- Tată. 

Lordul Dreadfortului privi plictisit la ramașițele ospăţului, 
la câinele mort, la obiectele atârnate pe pereţi, la lanţurile și 
cătușele lui Duhoare. 

- Afară, le zise petrecăreţilor, cu glas domol ca o șoaptă. 
Acum. Toţi. 

Oamenii Lordului Ramsay se ridicară de la mese, 
părăsindu-și cupele și talerele de lemn. Ben Oase le strigă 
pe fete și toate se luară 

după el, unele cu oase între dinţi. Harwood Stout făcu o 
plecăciune băţoasă și părăsi sala fără o vorbă. 

- Dezleagă-l pe Duhoare și ia-1 cu tine, mârâi Ramsay la 
Alyn Ursuzul, dar tatăl lui flutură o mână palidă și spuse: 

568 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu, lasă-l1 aici. 

Până și gărzile Lordului Roose se retraseră, trăgând ușile 
după ele. 

Când ecoul se stinse, Duhoare se pomeni singur în sală, 
cu cei doi Boltoni, tată și fiu. 


- Nu i-ai găsit pe Freyii dispăruţi. Judecând după tonul lui 
Roose Bolton, era mai mult o afirmaţie decât o întrebare. 

- Ne-am dus acolo unde Lordul Mreană susţine că s-au 
despărţit, dar fetele n-au gasit nicio urmă. 

- Ai întrebat de ei în sate și cetăți? 

- Vorbe irosite. Ţăranii ar putea fi și orbi, după câte văd ei 
vreodată. 

Ramsay ridică din umeri. Contează? N-o să lipsească 
nimănui câţiva Freyi. Mai sunt o grămadă la Gemeni, dacă 
vom avea cândva nevoie de vreunul. 

Lordul Roose rupse o bucăţică de pâine și o mâncă. 

- Hosten și Aenys sunt supăraţi. 

- N-au decât să-i caute, dacă vor. 

- Lordul Wyman își face reproșuri. Din câte spune el, s-a 
atașat foarte mult de Rhaegar. 

Lordul Ramsay începea să se înfurie. Duhoare îi vedea 
furia în expresia gurii, în arcuirea buzelor groase, în felul în 
care i se profilau tendoanele pe gât. 

- Nătărăii ar fi trebuit să rămână cu Manderly. 

Roose Bolton ridică din umeri. 

- Lectica Lordului Wyman înaintează ca melcul... și, 
desigur, sănătatea și dimensiunile nobilului lord nu-i permit 
să călătorească 

mai mult de câteva ore pe zi, cu opriri frecvente pentru 
mâncare. 

Freyii erau nerăbdători să ajungă la Barrowton și să-și 
reîntâlnească 

rudele. li poţi învinui c-au luat-o înainte? 

- Dacă asta au făcut. Il crezi pe Manderly? 

Ochii spălăciţi ai tatălui sau sclipiră. 

- Ți-am dat impresia asta? Totuși. Nobilul lord e cât se 
poate de tulburat. 

dansul dragonilor 

569 

- Nu atât de tulburat încât să nu poată mânca. Sunt 
convins că 


Lordul Porc a adus cu el jumătate din proviziile de la 
Portul Alb. 

- Patruzeci de căruţe pline cu de-ale gurii. Butoaie de vin 
tare și vin cu mirodenii, poloboace cu mrene proaspete, o 
sută de porci, coșuri cu crabi și stridii, un cod monstruos... 
Lordului Wyman îi place să 

mănânce. Sutn sigur că ai observat. 

- Am observat că n-a adus niciun ostatic. 

- Am observat și eu asta. 

- Și ce-ai de gând să faci? 

- E o dilemă. Lordul Roose găsi o cupă goală, o șterse de 
fața de masă și o umplu din carafă. Se pare că Lordul 
Manderly nu e singurul care dă ospeţe. 

- Ospăţul ar fi trebuit să-l dai tu, în cinstea întoarcerii 
mele, se plânse Ramsay, și ar fi trebuit să fie în Castelul 
Barrow, nu în latrina asta. 

- Nu dispun eu de Castelul Barrow și de bucătăriile lui, îi 
răspunse cu blândeţe tatăl său. Sunt doar oaspete acolo. 
Castelul și orașul îi aparţin Doamnei Dustin, care nu te poate 
suferi. 

Faţa lui Ramsay se întunecă: 

- Dacă-i tai ţăţele și le dau hrană căţelelor mele, atunci o 
să mă sufere? 

O să mă sufere dac-o jupoi și-mi fac o pereche de cizme 
din pielea ei? 

- Puțin probabil. lar cizmele acelea ar fi foarte scumpe. 
Ne-ar costa Barrowtonul, Casa Dustin și Ryswellii. Roose 
Bolton se așeză la masă, vizavi de fiul său: Barbrey Dustin e 
sora mai mică a celei de-a doua soţii a mele, fiica lui Rodrik 
Ryswell, sora lui Roger, a lui Rickard și a tizului meu Roose, 
văr cu ceilalţi Ryswelli. L-a îndrăgit pe regretatul meu fiu și 
te suspectează că ai avut un rol în moartea lui. Lady Barbrey 
e o femeie care știe să păstreze ranchiuna. Fii recunoscător 
pentru asta. Barrowtonul e devotat Boltonilor în mare parte 
pentru că ea continuă să-l învinuiască pe Ned Stark de 
moartea soțului ei. 


- Devotat? spumegă Ramsay. Nu face decât să mă scuipe. 
Va veni ziua în care am să-i părjolesc neprețuitul oraș de 
lemn. S-o văd atunci cum scuipă și stinge flăcările! 

570 

GEORGE R.R. MARTIN 

Roose se strâmbă, de parcă berea pe care-o sorbea s-ar fi 
acrit dintr-odată. 

- Uneori mă faci să mă întreb dacă ești, cu adevărat, 
odrasla mea. 

Strămoșii mei au fost în fel și chip, dar niciodată nătărăi. 
Nu, taci acum, am auzit destule. Părem puternici, 
deocamdată, da. Avem prieteni puternici, în Lannisteri și 
Freyi, și o mare parte a Nordului ne sprijină, scrâșnind din 
dinţi... dar ce-ţi închipui că se va întâmpla dacă-și face 
apariţia unul dintre fiii lui Ned Stark? 

Toți fiii lui Ned Strk sunt morți, gândi Duhoare. Robb a 
fost ucis la Gemeni, iar Bran și Rickon... le-am muiat 
capetele in smoală... Capul îi bubuia. Nu voia să se 
gândească la nimic din cele ce se întâmplaseră 

înainte să-și știe numele. Erau amintiri dureroase, 
aproape la fel de chinuitoare ca micul cuţit de jupuit al lui 
Ramsay... 

- Puii de lup ai lui Stark sunt morți, zise Ramsay și-și mai 
turnă 

niște bere, și așa vor rămâne. N-au decât să-și arate feţele 
hidoase și fetele mele o să sfâșie lupii ăia în bucăţi. Cu cât 
apar mai repede, cu atât mai repede îi omor iarăși. 

Bătrânul Bolton oftă. 

- larăși? Cu siguranţă, te-ai exprimat greșit. Nu i-ai ucis 
niciodată 

pe cei doi băieţei ai Lordului Eddard, pe care-i iubea atât 
de mult. A fost isprava lui Theon Schimbă-mantie, ai uitat? 
Câţi dintre prietenii care scrâșnesc din dinţi îţi închipui că 
ne-ar rămâne, dacă s-ar afla adevărul? Doar Lady Barbrey, 
din care vrei să-ţi faci o pereche de cizme... cizme proaste. 


Pielea de om nu e ca pielea de vită și nu vor fi la fel de 
comode. Acum ești un Bolton, prin decret regal. încearcă să 

te porţi ca atare. Umblă tot felul de povești despre tine, 
Ramsay. Le aud peste tot. Oamenii se tem detine. 

- Bine. 

- Greșești. Nu e bine. Despre mine nu s-au spus niciodată 
povești. 

Crezi că aș mai fi aici, dacă ar fi fost altfel? Treaba ta cum 
te distrezi, n-am să-ţi reproșez asta, dar trebuie să fii mai 
discret. O ţară pașnică, un popor liniștit. Asta a fost mereu 
deviza mea. Insușește-ţi-o. 

dansul dragonilor 

571 

- De-asta le-ai părasit pe Lady Dustin și pe grăsana ta 
soţie? Ca să 

vii aici să-mi spui să fiu /iniștit? 

- Deloc. Am vești pe care trebuie să le auzi. Lordul Stannis 
a părăsit, în sfârșit, Zidul. 

Când auzi asta, Lordul Ramsay aproape că sări în 
picioare, un un zâmbet sclipind pe buzele-i ude. 

- Se îndreaptă spre Dreadfort? 

- Nu, din păcate. Arnolf nu pricepe. Jură că a făcut tot ce i- 
a stat în putere să-i prindă în capcană. 

- Oare? Scarmănă un Karstark și vei găsi un Stark. 

-După scărmăneala pe care i-a tras-o Tânărul Lup Lordului 
Rickard, asta ar putea să fie ceva mai puţin adevărat decât 
înainte. Fie cum o fi. Lordul Stannis a luat Deepwood Motte 
din mâinile oamenilor de fier și l-a înapoiat Casei Glover. Mai 
rau, clanurile munţilor i s-au alăturat. Wull, Norrey, Liddle și 
ceilalţi. Puterea lui crește. 

- A noastră e și mai mare. 

-Acum. 

- Acum e timpul să-l zdrobim. Lasă-mă să atac Deepwood 
Motte. 

- După ce te însori. 


Ramsay trânti cupa și drojdiile berii se împrăștiară peste 
faţa de masă. 

- M-am saturat sa aștept. Avem o fată, avem un copac și 
avem lorzi destui să asiste. Mă însor mâine cu ea, o să-i 
plantez un fiu între picioare și plec la drum înainte să i se 
usuce sângele de fecioară. 

Se va ruga să pleci, gândi Duhoare, și se va ruga să nu te 
mai întorci niciodată în patul ei. 

- O să-i plantezi un fiu, zise Roose Bolton, dar nu aici. Am 
decis s-o iei de nevastă la Winterfell. 

Perspectiva nu părea să-i surâdă Lordului Ramsay. 

- Am pustiit Winterfellul sau ai uitat? 

- Nu, dar se pare că tu ai uitat... oamenii defier au pustiit 
Winterfellul și i-au măcelărit locuitorii. Theon Schimbă- 
mantie. 

Ramsay îi aruncă lui Duhoare o privire circumspectă. 

572 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Da, așa e, dar, totuși... o nuntă în ruina aia? 

- Ruinat, distrus, Winterfellul rămâne casa Aryei. Ce loc 
mai bun s-o iei de nevastă, s-o iei în patul tău și să-ţi declari 
pretenţiile? Dar asta nu e decât jumătate din poveste. Am fi 
nebuni să-l atacăm pe Stannis. 

Să ne atace el! E prea prudent să vină la Barrowton... dar 
trebuie să 

vină la Winterfell. Oamenii clanurilor n-o vor lăsa pe fiica 
neprețuitului lor Ned pe mâna unuia ca tine. Stannis va 
trebui să atace, altfel îi va pierde... și, fiind un comandant 
atât de prevăzător, își va chema toți prietenii și aliaţii când 
va porni la atac. 11 va chema pe Arnolf Karstark. 

Ramsay își linse buzele crăpate. 

- Și al nostru va fi. 

- Dacă ne ajută zeii. Roose se ridică în picioare. Te vei 
însura la Winterfell. Voi informa lorzii că plecăm în trei zile 
și-i voi invita să 

ne însoţească. 


- Ești Păzitorul Nordului: poruncește-le. 

- O invitaţie va duce la același rezultat. Gustul puterii e 
mai bun când îl îndulcești cu puţină curtoazie. Ai face bine 
să înveţi asta, dacă 

speri să domnești vreodată. Lordul Dreadfortului aruncă o 
privire spre Duhoare: O, și dezleagă-ţi cățelul. Il iau cu mine. 

- li iei? Unde? E al meu. Nuţi-l dau. 

Roose părea amuzat: 

- Tot ce ai ţi-am dat eu. Ar fi bine să nu uiţi asta, 
bastardule. Cât despre acest... Duhoare... dacă nu l-ai distrus 
iremediabil, ar putea să 

ne fie de folos. Adu cheile și scoate-i lanţurile alea, până 
nu mă faci să 

regret ziua în care am violat-o pe maică-ta. 

Duhoare văzu cum gura lui Ramsay se strâmbă, cum îi 
sclipește saliva între buze. Se temea să nu sară peste masă, 
cu pumnalul în mână. In loc de asta, se făcu roșu la faţă, își 
întoarse ochii spălăciţi de la ochii spălăciţi ai tatălui său și 
plecă să caute cheile. Dar, când îngenunche să scoată 
cătușele de la încheieturile și gleznele lui Duhoare, se 
aplecă și-i șopti: 

dansul dragonilor 

573 

- Nu-i spune nimic și ţine minte fiecare vorbă pe care-o 
rostește. 

Te voi avea înapoi, orice ţi-ar îndruga cățeaua Dustin. 
Cine ești? 

- Duhoare, stăpâne. Omul tău. Sunt Duhoare, rimează cu 
strecurare. 

- Așa e. După ce tatăl meu mi te aduce înapoi, o să-ţi mai 
tai un deget. O să te las pe tine să alegi care. 

Nechemate, lacrimile începură să-i șiroiască pe obraji. 

- De ce? strigă el și glasul i se frânse. N-am cerut eu să 
mă ia de la tine. Fac tot ce vrei, te slujesc, mă supună. Eu... 
te rog, nu... 

Ramsay îi trase o palmă peste faţă. 


- la-1, îi spuse tatălui său. Nici măcar nu e om. Mirosul lui 
îmi face greață. 

Luna se înălța peste zidurile de lemn ale Barrowtonului 
când plecară. Duhoare auzea vântul șuierând peste 
câmpurile unduitoare de dincolo de oraș. Era mai puţin de- 
un kilometru și jumătate de la Castelul Barrow la modesta 
fortăreață a lui Harwood Stout, de dincolo de porţile dinspre 
est. Lordul Bolton îi oferi un cal. 

- Poţi să câlărești? 

- Eu... stăpâne, eu... cred că da. 

- Walton, ajută-l să încalece. 

Chiar și fără lanţuri, Duhoare se mișca asemenea unui 
moșneag. 

Carnea îi atârna pe oase și Alyn Ursuzul și Ben Oase 
spuneau că 

tresare. lar mirosul... până și iapa pe care i-o aduseră se 
feri când încercă s-o încalece. 

Dar era o iapă blândă și știa drumul spre Castelul Barrow. 
Lordul Bolton îl ajunse din urmă când ieșea pe poartă. 
Gărzile se dădură la o parte, păstrând o distanţă discretă. 

- Cum vrei să-ţi spun? îl întrebă lordul, în timp ce înaintau 
pe străzile Barrowtonului. 

Duhoare, sunt Duhoare, rimează cu provocare. 

- Duhoare, răspunse el, dacă îţi place, stăpâne. 

- Stăp'ne. Buzele lui Bolton se despărțiră, dezvăluind un 
milimetru din dinţii lui. Ar fi putut fi un zâmbet. 

574 

GEORGE R.R. MARTIN 

Nu pricepea. 

- Stăpâne? Am spus... 

- Ai spus stăpâne, când ar fi trebuit să zici stăp'ne. Limba 
îți trădează 

obârșia, cu fiecare vorbă pe care-o rostești. Dacă vrei să 
pari un ţăran în toată regula, spune-o ca și cum ai avea noroi 
în gură sau ca și cum ai fi prea prost să-ţi dai seama că se 
pronunţă cu â. 


- Dacă ţi-e pe plac, stăp'ne. 

- Mai bine. Duhnești îngrozitor. 

- Da, stăp'ne. Să-mi fie cu iertare, stâp'ne. 

- De ce? Felul în care miroși e vina fiului meu, nu ata. 
Sunt conștient de asta. Trecură pe lângă un grajd și un han 
oblonit, cu un snop de grâu pictat pe tabla de la intrare. 
Duhoare auzi muzică 

răzbătând prin ferestre. L-am cunoscut și pe primul 
Duhoare, continuă Lordul Bolton. Duhnea, dar nu fiindcă era 
nespălat. N-am întâlnit o fiinţă mai curată, la drept vorbind. 
Se îmbăia de trei ori pe zi și purta flori în păr, ca o fecioară. 
O dată, pe când a doua mea soţie era încă în viață, a fost 
prins furând parfum din dormitorul ei. Am pus să fie biciuit 
pentru asta. O duzină de lovituri de bici. Pană și sângele îi 
mirosea ciudat. După un an, a încercat din nou. De data 
aceasta a băut parfumul și era cât pe-aci să moară. Nu 
conta. Mirosul era ceva cu care se născuse. Un blestem, zic 
cei din popor. Zeii îi dăduseră duhoarea pentru ca oamenii 
să știe că are sufletul putred. 

Bătrânul meu maester susținea că era un semn de boală, 
deși, altminteri, băiatul era viguros ca un taur. Nimeni nu 
putea să stea în preajma lui, așa că dormea cu porcii... până 
în ziua în care la porţile mele a apărut mama lui Ramsay, 
cerând să-i dau un servitor pentru bastardul meu, care 
creștea și devenea sălbatic și neascultător. | l-am dat pe 
Duhoare. Trebuia să fie amuzant, dar el și Ramsay au 
devenit de nedespărțit. Mă întreb, însă... oare Ramsay l-a 
corupt pe Duhoare, sau Duhoare pe Ramsay? Nobilul lord îi 
aruncă o privire actualului Duhoare, cu ochii spălăciţi și 
stranii ca două luni albe: Ce ţi-a șoptit în timp ce te-a 
dezlegat? 

dansul dragonilor 

575 

- El... a zis... A zis să nu-ți spun nimic. Cuvintele i se 
opriră în gâtlej și Duhoare începu să tușească și să se sufoce. 


-Respiră adânc. Știu ce-a spus. Să mă spionezi și să-i 
păstrezi secretele. Bolton chicoti: De parcă ar avea secrete. 
Alyn Ursuzul, Luton, Jupuitorul, toţi ceilalţi, de unde crede c- 
au venit? Chiar e convins că sunt oamenii /ui? 

- Oamenii lui, repetă Duhoare. 

Se părea că Lordul Bolton aștepta un comentariu de la el, 
dar nu știa ce să spună. 

- Bastardul meu ţi-a povestit vreodată cum m-am 
pricopsit cu el? 

Asta chiar ştia, spre ușurarea lui. 

-Da, stă... stăp'ne. Ai întâlnit-o pe mama lui pe când te 
plimbai călare și ai fost fermecat de frumusețea ei. 

- Fermecat? Bolton râse. A folosit el cuvântul ăsta? Păi, 
băiatul are suflet de menestrel... dar, dacă tu crezi cântecul 
ăsta, s-ar putea să fii mai nătărău decât primul Duhoare. 
Până și partea cu plimbatul călare e greșită. Vânam o vulpe 
de-a lungul Apei Lacrimilor, când am dat peste o moară și 
am văzut o tânără spălând haine în valuri. Bătrânul morar își 
luase o nevastă de două ori mai tânără decât el. Era o 
făptură înaltă, mlădioasă, cu im aer foarte sănătos. Picioare 
lungi, sâni mici și fermi, ca două prune coapte. Drăguţă, 
pentru o fată simplă. In clipa în care am dat cu ochii de ea, 
am dorit-o. Era dreptul meu. Maesterii îţi vor spune că 
Regele Jaehaerys a abolit dreptul stăpânului la prima 
noapte, ca s-o potolească pe sâcâitoarea lui regină, dar, 
acolo unde domnesc vechii zei, vechile obiceiuri s-au 
păstrat. Umberii respectă și ei obiceiul primei nopţi, oricât ar 
nega-o. Și unele clanuri ale munţilor, iar în Skagos... ei, bine, 
doar copacii inimii văd ce se întâmplă în Skagos, și numai 
jumătate. Căsătoria morarului se făcuse fără permisiunea ori 
cunoștința mea. Omul mă înșelase. Așadar, l-am spânzurat și 
mi-am revendicat drepturile sub copacul de care atârna. Ca 
s-o spunem pe-a dreaptă, ţărâncuţa n-a prea meritat să-l 
spânzur. Mi-a scăpat și vulpea și, pe drumul de întoarcere la 
Dreadfort, gonaciul meu preferat și-a rupt 

576 


GEORGE R.R. MARTIN 

piciorul, așa că, una peste alta, a fost o zi jalnică. Un an 
mai târziu, aceeași ţărăncuţă a avut nerușinarea să-și facă 
apariţia la Dreadfort, cu un monstru urlător, roșu la faţă, 
despre care pretindea că-i odrasla mea. 

Ar fi trebuit să poruncesc ca mama să fie biciuită și 
copilul aruncat într-o fântână... dar pruncul avea ochii mei. 
Mi-a spus că, atunci când fratele răposatului ei soț a văzut 
ochii aceia, a bătut-o până la sânge și a alungat-o de la 
moară. Asta m-a supărat, așa că i-am dat ei moara și i-am 
tăiat fratelui limba, ca să mă asigur că nu se apucă să alerge 
la Winterfell cu povești care l-ar putea tulbura pe Lordul 
Rickard. In fiecare an îi trimiteam femeii niște purcei, găini și 
un sac de stele de aramă, în contul înţelegerii noastre că nu- 
i va spune niciodată băiatului că eu sunt tatăl lui. O ţară 
pașnică, un popor liniștit, asta a fost mereu deviza mea. 

- O deviză bună, stăp'ne. 

- Dar femeia mi-a încălcat porunca. Vezi cum e Ramsay. E 
creaţia ei. A ei și a lui Duhoare, care-i șopteau mereu la 
ureche despre drepturile lui. Ar fi trebuit să fie mulţumit să 
macine porumb. Doar nu crede cu adevărat că va stăpâni 
vreodată Nordul? 

- Luptă pentru tine, se repezi Duhoare. E puternic. 

- Taurii sunt puternici. Urșii. Mi-am văzut bastardul 
luptând. Nue numai vina lui. Duhoare i-a fost instructor, 
primul Duhoare, și Duhoare n-a fost niciodată învățat să 
mânuiască armele. Ramsay e feroce, nu am să te contrazic, 
dar mișcă sabia aia ca un măcelar care taie carne. 

- Nu se teme de nimeni, stăp'ne. 

- Ar trebui să se teamă. Teama te ţine viu în această lume 
a trădării și-a înșelăciunii. Chiar și aici, în Barrowton, ciorile 
dau târcoale, așteptând să se ospăteze cu carnea noastră. In 
Casele Cerwyn și Tallhart nu te poţi încrede, grăsanul meu 
prieten, Lordul Wyman, urzește trădare, iar Urgia Târfelor... 
Umberii pot părea nătărăi, dar nu le lipsește o anumită 


șiretenie. Ramsay ar trebui să se teamă de toţi, așa cum mă 
tem eu. Data viitoare când îl vezi, să-i spui asta. 

- Să-i spun... să-i spun să se teamă? Duhoare simţea că-l 
ia cu amețeli numai când se gândea la asta. Stăp'ne, dacă 
aș face așa ceva, ar... 

dansul dragonilor 

577 

- Știu. Lordul Bolton oftă. Are sângele stricat. îi trebuie 
lipitori. 

Lipitorile sug sângele rău, toată furia și durerea. Mânia 
întunecă 

minţile oricărui om. Dar Ramsay... mă tem că sângele lui 
murdar ar otrăvi până și lipitorile. 

- E fiul tău. 

- Acum. Am mai avut unul, cândva. Domeric. Un băiat 
liniștit, dar foarte cultivat. A slujit patru ani ca paj al 
doamnei Dustin, și trei în Vale, ca scutier al Lordului Redfort. 
Cânta la harpă, citea cronici și călărea ca vântul. Caii... 
băiatul era înnebunit după cai, după cum o să-ţi spună și 
Lady Dustin. Nici măcar fiica Lordului Rickard nu-l 

putea întrece, și ea era o iapă împieliţată. Redfort spunea 
că are în față 

un viitor strălucit în arenele de turnir. Un mare luptător 
trebuie să fie mai întâi un mare călăreț. 

- Da, stăp'ne. Domeric. l-am... i-am auzit numele... 

- Ramsay l-a omorât. O boală de matțe, zice Maester 
Uthor, dar eu zic otravă. In Vale, Domeric se bucurase de 
compania fiilor lui Redfort. Voia un frate lângă el, așa că a 
plecat în susul Apei Lacrimilor, să-l caute pe bastard. l-am 
interzis-o, dar Domeric era bărbat în toată 

firea și se credea mai deștept decât tatăl lui. Acum, 
oasele lui zac sub Dreadfort, împreună cu ale fraţilor lui, care 
au murit în leagăn, iar eu am rămas cu Ramsay. Spune-mi, 
lordul meu... dacă acela ce ucide sânge din sângele lui e 
blestemat, ce trebuie să facă un tată când un fiu al său îl 
ucide pe altul? 


întrebarea îl îngrozea. O dată, îl auzise pe Jupuitor că 
Bastardul își omorâse fratele, dar nu îndrăznise să creadă. 
Poate că se înșală. Frații mor uneori, asta nu înseamnă că au 
fost uciși. Frații mei au murit, și nu i-am omorât eu. 

- Stăpânul meu are o nouă nevastă să-i dăruiască fii. 

- Și ce i-ar mai plăcea bastardului meu! Lady Walda este 
din Casa Frey și pare să aibă un pântece roditor. Am ajuns să 
țin ciudat de mult la soţioara mea dolofană. Cele doua 
dinaintea ei nu scoteau un sunet în pat, dar ea scâncește și 
tremură. Mi se pare de-a dreptul încântător. Dacă 

578 

GEORGE R.R. MARTIN 

scoate fii la fel cum îndeasă plăcinte, Dreadfortul va fi în 
curând invadat de Boltoni. Ramsay o să-i omoare pe toți, 
desigur. Și va fi cel mai bine așa. 

Eu nu voi trăi destul ca să oblăduiesc alţi fii până ajung 
bărbaţi, iar lorzii copii sunt năpasta oricărei Case. Dar Walda 
va suferi să-i vadă murind. 

Duhoare avea gâtul uscat. Auzea vântul prin crengile 
desfrunzite ale ulmilor ce străjuiau strada. 

- Stăpâne, eu... 

- S tăp'ne, nu uita. 

- Stăp'ne, dacă mi-aș îngădui să întreb... de ce m-ai vrut? 
Nu folosesc nimănui. Nici măcar nu sunt om. Sunt nevolnic 
Și... duhnesc... 

- O baie și veșminte noi te vor face să miroși mai bine. 

- O baie? Duhoare simţi un nod în stomac. Eu... mai bine 
nu, stâp'ne, Te rog. Am... răni, și... hainele astea... mi le-a dat 
Lordul Ramsay, el... a spus să nu mi le scot, decât la porunca 
lui... 

- Porţi zdrenţe, spuse Lordul Bolton, răbdător. Zdrenţe 
jegoase, sfâșiate, pătate și duhnind a sânge și urină. Şi 
subţiri. Cred că ţi-e frig. 

O să te îmbrăcăm în lână de miel, moale și caldă. Poate o 
mantie tivită 

cu blană. Ți-ar plăcea? 


-Nu. 

Nu-i putea lăsa să-i ia hainele pe care i le dăduse Lordul 
Ramsay. 

Nu-i putea lăsa să-l vadă, 

- Ai prefera să te îmbraci în mătase și catifea? A fost o 
vreme în care îţi plăceau asemenea veșminte, îmi amintesc. 

- Nu, insistă el, cu glas strident. Nu, nu vreau decât 
hainele astea. 

Hainele lui Duhoare. Sunt Duhoare, rimează cu spionare. 
Inima îi bubuia ca o tobă și glasul i se subţiase, într-un 
scâncet speriat. Nu vreau baie. Te rog, stăp'ne, nu-mi lua 
hainele. 

- Atunci îi lași măcar să le spele? 

- Nu, Nu, stăp'ne, Te rog, 

Iși strânse tunica la piept cu ambele mâini și se chirci în 
șa, speriat că Roose Bolton ar putea să le poruncească 
gărzilor sale să-i sfâșie hainele de pe el, chiar acolo, în 
stradă. 

dansul dragonilor 

579 

- Cum dorești. Ochii spălăciţi ai lui Bolton păreau goi în 
lumina lunii, de parcă n-ar fi fost nimeni în spatele lor. Nu 
vreau să-ţi fac niciun rău, știi. ţi sunt dator din cale-afară. 

- Dator? O parte din el ţipa. E o cursă, se joacă cu tine, 
fiul nu e decât umbra tatălui. Lordul Ramsay se juca tot 
timpul cu speranţele lui. Ce... ce-mi datorezi, stăp'ne/ 

- Nordul. Casa Stark a fost osândită în noaptea în care ai 
cucerit Winterfellul. Lordul Bolton flutură o mână palidă, cu 
dispreţ: Toate astea nu sunt decât ciorovăieli pentru pradă. 

Scurta lor călătorie se sfârși lângă zidurile de lemn ale 
Castelului Barrow. Pe turnurile lui drepte erau arborate 
steaguri ce fluturau în vânt: omul jupuit al Dreadfortului, 
securea de război a Cerwynilor, pinii Casei Tallhart, tritonul 
lui Manderly, cheile încrucișate ale bătrânului Lord Locke, 
uriașul Umberilor și mâna de piatră a Casei Flint, elanul 
Casei Horn wood. Pentru Casa Stout, dungile în „v“, roșcat- 


cafenii și aurii, pentru Slate, un fond gri, conturat de o linie 
dublă 

albă. Patru capete de cai vesteau prezenţa tuturor celor 
patru Ryswelli de la Pâraie - unul sur, unul negru, unul auriu 
și unul roib. Pe seama Ryswellilor se glumea cum că n-au 
fost în stare să se pună de acord nici măcar în privinţa 
blazonului lor. Deasupra, flutura cerbul-și-leul băiatului care 
stătea pe Tronul de Fier, la mii de kilometri depărtare. 

Duhoare asculta brațele vechii mori de vânt învârtindu- 
se, în timp ce trecură prin casa porţii într-o curte cu iarbă, 
unde grăjdarii alergară 

să le ia caii. 

-Pe-aici, te rog. Lordul Bolton îl conduse către donjon, 
unde fluturau stindardul răposatului Lord Dustin și cel al 
văduvei sale. Al lui era o coroană cu țepușe, deasupra unor 
securi încrucișate. Al ei înfățișa același blazon, împreună cu 
capul de cal auriu al lui Rodrick Ryswell. 

In timp ce Duhoare urca un șir de trepte largi de lemn, 
către sala mare, picioarele începură să-i tremure. Ca să le 
potolească, fu nevoit să 

se oprească, privind la coamele acoperite de iarbă ale 
Gorganului Mare. 

Unii susțineau că era mormântul Primului Rege, care îi 
condusese pe 

580 

GEORGE R.R. MARTIN 

Primii Oameni în Westeros. Alţii credeau că acolo trebuie 
să fie îngropat vreun rege al uriașilor, ţinând seama de 
dimensiunile lui. Câţiva fuseseră auziţi chiar spunând că nu 
era niciun mormânt, doar un deal singuratic, căci ţinutul 
gorganelor era, în cea mai mare parte, neted și bătut de 
vânturi. 

In sala mare, o femeie stătea lângă șemineu, încălzindu-și 
mâinile deasupra jarului unui foc pe cale să se stingă. Era 
îmbrăcată în negru din cap până-n picioare și nu purta aur 
ori pietre preţioase, dar era de obârșie nobilă, asta se vedea 


de la o poștă. Deși avea câteva riduri în colţurile gurii și mai 
multe în jurul ochilor, își ţinea spatele drept și era frumoasă. 
Avea părul castaniu și alb în părţi egale și îl purta legat la 
spate, într-un coc de văduvă. 

- Cine e? întrebă ea. Unde e băiatul? Bastardul tău a 
refuzat să 

renunțe la el? Bătrânul ăsta e... o, zei, aveţi îndurare, ce-i 
mirosul ăsta? 

Fiinţa asta a facut pe ea? 

- A fost la Ramsay. Lady Barbrey, permite-mi să ţi-l 
prezint pe lordul de drept al Insulelor de Fier, Theon din 
Casa Greyjoy. 

Nu, gândi el, nu, nu pomeni numele asta. O să te audă 
Ramsay, O să 

afle, o să afle, o să mă chinuie. 

Gura i se strânse. 

- Nu e ceea ce mă așteptam. 

- E ceea ce avem. 

- Ce i-a făcut bastardul tău? 

- l-a jupuit niște piele, îmi închipui. Câteva bucățele. 
Nimic esenţial. 

- E nebun? 

- S-ar putea. Contează? 

Duhoare nu mai putea suporta să-i asculte: 

- Vă rog, stăp'ne, stăp'nă, e o greșeală. Căzu în genunchi, 
tremurând ca o frunză într-o furtună de iarnă, cu lacrimile 
șiroind pe obrajii-i devastaţi. Nu sunt eu, nu sunt eu 
Schimbă-mantie, el a murit la Winterfell. 

Numele meu e Duhoare. Iși amintise numele. Rimează cu 
oroare. 

TYRION 

Selaesori Qhoran era la șapte zile de Volantis, când Penny 
ieși, în cele din urmă, din cabina ei, strecurându-se pe punte 
ca un sfios animal al pădurii după un somn lung de iarnă. Se 
lăsa înserarea, și preoteasa roșie aprinsese un foc de noapte 


în mangalul mare de fier din mijlocul navei, în jurul căruia 
echipajul se aduna să se roage. 

Glasul lui Mogorro era ca o tobă mare ce părea să bubuie 
de undeva din adâncul torsului său masiv. 

- îți multumim pentru soarele care ne încălzește, 
psalmodia el. îți mulțumim pentru stelele care veghează 
asupra noastră, în timp ce navigăm pe această mare neagră 
și rece. 

Un bărbat uriaș, mai înalt decât Ser Jorah și lat cât doi, 
preotul purta veșminte stacojii, brodate la mâneci, la tiv și la 
gât cu flăcări portocalii de satin. Avea pielea neagră ca 
smoala și părul alb ca zăpada, iar pe obraji și frunte avea 
tatuate flăcări galbene și portocalii. Toiagul lui de fier era cât 
el de mare, încoronat cu un cap de dragon. Când îl izbea de 
punte, gușa fiarei scuipa flăcări verzi, sfărâitoare. 

Gărzile lui, cinci luptători-sclavi ai Mâinii învăpăiate, 
dădeau tonul răspunsurilor. Psalmodiau în limba Vechiului 
Volantis, dar Tyrion auzise rugăciunile de destule ori ca să 
priceapă esenţa. Aprinde focul nostru și apără-ne de 
întuneric, bla-bla, luminează-ne calea și ține-ne la 

582 

GEORGE R.R. MARTIN 

căldurică, căci noaptea e neagră și plină de spaime, 
apără-ne de sperietori și bla-bla-bla şi iarăși bla. 

Știa că nu era cazul să dea glas unor asemenea gânduri. 
Tyrion Lannister nu se sinchisea de niciun zeu, dar pe 
corabia aceasta era înţelept să arăţi un anumit respect 
pentru R'hllor cel roșu. Jorah Mormont îi scosese lanţurile și 
cătușele de îndată ce ieșiseră în larg, departe de orice 
pericol, și piticul nu voia să-i dea vrun motiv să i le pună din 
nou. 

Selaesori Qhoran era o matahală plutitoare de cinci sute 
de tone, cu o cală adâncă și castele înalte, la pupă și la 
proră, despărțite de un singur catarg. Pe castelul de la proră 
se înălța un galion grotesc, o eminenţă de lemn, mâncată de 


viermi, cu un aer constipat și un sul de pergament vârăt sub 
braţ. Tyrion nu mai văzuse în viaţa lui o navă 

mai urâtă. Echipajul ei nu era cu nimic mai încântător. 
Căpitanul, un bărbat dur, spurcat la gură, burduhănos, cu 
ochi apropiaţi, lacomi, era un prost jucător de cyvasse, care, 
pe deasupra, nu știa să piardă. 

Sub el slujeau patru ofiţeri de punte, cu toţii sclavi 
eliberaţi, și cincizeci de sclavi, fiecare cu o versiune 
grosolană a galionului tatuată 

pe obraz. Fără-Nas, le plăcea marinarilor să-i spună lui 
Tyrion, indiferent de câte ori le amintea că-l cheamă Hugor 
Hill. 

Trei dintre ofițerii de punte și mai mult de trei sferturi din 
echipaj erau adepţi înflăcăraţi ai Stăpânului Luminii. Tyrion 
era mai puţin sigur în privinţa căpitanului, care apărea 
întotdeauna la rugăciunile de seară, dar nu avea niciun alt 
rol în timpul lor. Insă Moqgorro era adevăratul căpitan pe 
Selaesori Qhoran, cel puţin pentru călătoria aceasta. 

- Stăpân al Luminii, binecuvântează-l pe sclavul tău 
Mogorro și lummează-i calea în locurile întunecoase ale 
acestei lumi, tuna preotul roșu. 

Și apără-l pe virtuosul tău sclav Benerro. Dă-i curaj. Dă-i 
înțelepciune. 

Umple-i inima cu foc. 

Atunci o observă Tyrion pe Penny, care privea mascarada 
de pe scara abruptă de lemn ce cobora sub castelul de la 
pupă. Stătea pe una dintre treptele de jos, așa că nu i se 
vedea decât creștetul. Sub glugă, 

dansul dragonilor 

583 

ochii ei străluceau, mari și albi, în lumina focului. Avea 
câinele cu ea, câinele ei mare de vânătoare pe care-l 
călărea în turnirurile-parodii. 

- Domniţă, o strigă Tyrion, cu glas domol. 

De fapt, nu era o domniţă, dar lui Tyrion nu-i venea să-i 
rostească 


numele ridicol și n-avea de gând să-i spună fătucă sau 
pitică. 

Fata se dădu înapoi, speriată. 

- Nu... nu te-am văzut. 

- Păi, sunt mic. 

- Eu... nu m-am simţit bine. 

Câinele fetei lătră. 

Bolnavă de durere, vrei să zici. 

- Dacă te pot ajuta cu ceva... 

- Nu, răspunse ea repede, și la fel de repede dispăru, 
retrăgându-se sub punte, în cabina pe care o împărțea cu 
câinele și cu scroafa ei. 

Tyrion n-o putea învinui. Echipajul de pe Se/aesori 
Qhoran fusese destul de încântat când urcase el la bord. Un 
pitic aducea noroc, în definitiv. II frecaseră pe cap atât de 
des și cu atâta putere, încât era de mirare că nu chelise. Dar 
Penny întâmpinase o reacţie eterogenă. 

Putea fi ea pitică, dar, în același timp, era femeie, și 
femeile aduceau ghinion la bordul unei nave. La fiecare 
bărbat care încerca s-o frece pe cap, erau trei care 
murmurau afurisenii când le ieșea în cale. 

lar prezența mea nu poate să-i fie decât sare pe rană. I- 
au decapitatfratele sperând că eram eu, dar, iată-mă aici, ca 
un gargui blestemat, oferindu-i consolări deșarte. Dacă aș fi 
în locul ei, n-aș vrea decât să-l arunc pe piticul nemernic în 
mare. 

Nu simțea decât milă pentru fată. Nu merita oroarea de 
care avusese parte în Volantis cu nimic mai mult decât 
fratele ei. Ultima oară când o văzuse, chiar înainte de-a 
părăsi portul, avea ochii măcinaţi de plâns, două adâncituri 
roșii, fantomatice, săpate într-o faţă palidă, lividă. Când au 
ridicat ancora, ea era deja încuiată în cabină, cu câinele și 
cu porcul ei, dar noaptea o auzeau plângând. Chiar deunăzi 
îl auzise pe unul dintre ofiţerii de punte spunând că ar trebui 
s-o arunce peste 

584 


GEORGE R.R. MARTIN 

bord înainte ca lacrimile ei să inunde corabia. Tyrion nu 
era pe deplin convins că omul glumise. 

După ce rugăciunile de seară se sfârșiră, echipajul se 
împrăștie din nou, unii la locurile lor de gardă, alţii la 
mâncare, rom și hamace. 

Moqorro rămase lângă foc, așa cum făcea în fiecare 
noapte. Preotul roșu se odihnea ziua, dar veghea în timpul 
orelor întunecate, să-și întreţină flăcările sacre, pentru ca 
soarele să poată reveni la ei în zori. 

Tyrion se ghemui în faţa lui și își încălzi mâinile, ferindu- 
le de frigul nopţii. Moqorro nici nu-l observă, timp de mai 
multe momente. Privea ţintă flăcările pâlpâitoare, pierdut în 
vreo viziune. Oare vede zilele ce vor veni, așa cum 
pretinde? Dacă așa era, avea un dar înfricoșător. După 

o vreme, preotul ridică ochii, întâlnindu-i pe-ai piticului. 

- Hugor Hill, spuse el, înclinându-și capul într-un salut 
solemn. 

Ai venit să te rogi alături de mine? 

- Cineva mi-a zis că noaptea e neagră și plină de spaime. 
Ce vezi în flăcările acelea? 

- Dragoni, răspunse Mogorro în Limba Comună a 
Westerosului. 

O vorbea bine, aproape fără urmă de accent. Fără 
îndoială, acesta era motivul pentru care Marele Preot 
Benerro îl alesese pe el să-i ducă lui Daenerys Targaryen 
credinţa în R'hllor. Dragoni vechi și noi, adevăraţi și falși, 
luminoși și întunecați. Și pe tine. Un om mic cu o umbră 
mare, mârâind în mijlocul tuturor. 

- Mârâind? Un individ prietenos ca mine? Tyrion era 
aproape flatat. Și, fără îndoială, tocmai asta intenționează. 
Fiecărui nătărău îi place să audă că e important. Poate că ai 
văzut-o pe Penny. Suntem aproape de aceeași dimensiune. 

- Nu, prietene. 

Prietene? Mă intreb când ne-am împrietenit. 


- Ai văzut în flăcări cât timp ne va lua să ajungem în 
Meereen? 

- Ești nerăbdător s-o vezi pe salvatoarea lumii? 

Da și nu. Salvatoarea lumii s-ar putea să-mi taie capul 
sau să mă dea dragonilor ei, ca delicatesă. 

dansul dragonilor 

585 

- Eu nu, zise Tyrion. Eu numai la măsline mă gândesc. 
Deși mă 

tem că s-ar putea să îmbătrânesc și să mor înainte să 
gust una. Aș putea să mă târâi mai repede decât înaintează 
nava asta. Spune-mi, Se/aesori Qhoran a fost un triarh sau o 
broască-ţestoasăâ? 

Preotul roșu chicoti. 

- Nici una, nici alta. Qhoran este... nu un conducător, ci 
unul care slujește și povăţuiește asemenea oameni, și-i ajută 
să-și conducă 

treburile. Voi, în Westeros, aţi putea spune administrator 
sau magister. 

Mână a Regelui? Asta îl amuza. 

- lar selaesori? 

Moqorro își atinse nasul: 

- Impregnat cu o aromă plăcută. Parfumat, aţi spune voi? 
înmiresmat? 

- Așadar, Selaesori Qhoran înseamnă Administratorul 
Duhnitor, mai mult sau mai puţin? 

- Administratorul Parfumat, mai degrabă. 

Tyrion afișă un zâmbet strâmb. 

- Cred că rămân la Dunnitor, Dar mulţumesc pentru lecţie. 

- Mă bucur că te-am luminat. Poate că, într-o bună zi, mă 
vei lăsa să te învăţ și adevărul lui R'hllor. 

- Intr-o zi. Când voi fi un cap într-o țeapă. 

Spaţiul pe care-l împărțea cu Ser Jorah era o cabină doar 
cu numele: în odaia umedă și rece, întunecoasă și urât 
mirositoare abia puteai atârna două hamace unul deasupra 


celuilalt. II găsi pe Mormont întins pe cel de jos, legănându- 
se încet, odată cu balansul navei. 

- Fata și-a scos, în sfârșit, nasul pe punte, îl anunţă Tyrion. 
Cum a dat cu ochii de mine, a și fugit înapoi. 

- Nu ești o prezenţă plăcută. 

- Nu putem fi cu toţii atât de chipeși ca tine. Fata e 
pierdută. Nu m-ar mira dacă biata fiinţă s-ar strecura afară 
ca să sară peste parapet și să se înece. 

- Numele bietei fiinţe e Penny. 

A, 

- li știu numele. 

586 

GEORGE R.R. MARTIN 

îi ura numele. Fratele ei fusese cunoscut ca Gologan, deși 
în realitate se numea Oppo. Go/ogan și Penny. Cele mai mici 
monede, cele mai neiîn-semnate, și, ce-i mai râu, și-au ales 
singuri numele. Asta îi lăsa lui Tyrion un gust amar. 

- Oricum ar chema-o, are nevoie de-un prieten. 

Ser Jorah se ridică în hamac. 

- Imprietenește-te cu ea, atunci. la-o de nevastă, din 
partea mea. 

Și asta îi lăsă lui Tyrion un gust amar. 

- Cine se-aseamănă se-adună, așa crezi? Ai cumva de 
gând să-ţi găsești o ursoaică, ser? 

- Tu ai fost cel care a insistat s-o aducem. 

- Am spus că n-o putem abandona în Volantis. Asta nu 
înseamnă 

că vreau să mă culc cu ea. Mă vrea mort, ai uitat? Sunt 
ultima persoană 

pe care și-ar dori-o ca prieten. 

- Sunteţi amândoi pitici. 

- Da, și așa a fost și fratele ei, care a murit din cauză că 
niște nătărâi beţi l-au confundat cu mine. 

- Te simţi vinovat, nu-i așa? 

- Nu, se burzului Tyrion. Am destule păcate pentru care să 
dau socoteală. Pe ăsta nu mi-l însușesc. Poate că le-am 


purtat pică ei și fratelui ei pentru spectacolul pe care l-au 
dat în seara nunţii lui Joffrey, dar nu le-am vrut răul 
niciodată. 

- Ești o fiinţă inofensivă, desigur. Inocent ca un miel. Ser 
Jorah se ridică în picioare. Pitica e povara ta. Sărut-o, omoar- 
o sau evit-o, fă 

cum vrei. Pe mine nu mă privește. 

Iși făcu loc pe lângă Tyrion și ieși din cabină. 

De două ori exilat, și nu e de mirare, gândi Tyrion. L-aș 
exila și eu, dacâ aș putea. Omul e rece, ursuz, morocănos, 
lipsit de umor. Și astea sunt părțile lui bune. Ser Jorah își 
petrecea aproape toate ceasurile de trezie măsurând cu 
pasul castelul de la pupă sau sprijinindu-se de parapet, cu 
ochii pierduţi în largul mării. își caută cu privirea regina de 
argint. O caută pe Daenerys, dorindu-și ca nava să înainteze 

dansul dragonilor 

587 

mai repede. Ei, bine, poate aș face și eu la fel daca în 
Meereen m-ar aștepta Tysha. 

Era, oare, posibil ca Golful Sclavilor să fie locul unde se 
duc târfele? 

| se părea puţin probabil. Din câte auzise, orașele 
stăpânilor de sclavi erau locuri unde se creau târfe. Mormont 
ar fi trebuit să-și aducă una. O 

sclavă frumușică ar fi făcut minuni cu starea lui de spirit... 
mai ales una cu păr argintiu, ca târfa care-i ședea pe 
mădular în Selhorys. 

Pe râu, Tyrion fusese nevoit să-l suporte pe Griff, dar 
existase măcar misterul adevăratei identități a capitanului, 
să-l incite și tovărăâșia mai simpatică a celorlalţi din micul 
grup de pe barcă. Pe corabie, din păcate, toţi erau exact 
ceea ce păreau a fi, nimeni nu era deosebit de simpatic și 
doar preotul roșu era interesant. E/ și, poate, Penny, Dar fata 
mă urăște, cum e şi firesc. 

Viaţa pe Se/aesori Qhoran era cumplit de plictisitoare, 
descoperise Tyrion. Cea mai incitantă parte a zilei era când 


își înțepa cu cuțitul degetele de la mâini și de la picioare. Pe 
râu, fuseseră minuni de văzut: țestoase uriașe, orașe 
distruse, oameni de piatră, preotese goale. Nu știai niciodată 
ce te așteaptă după următoarea cotitură. Părăsind 
Volantisul, corabia plutise la început de-a lungul țărmului, 
așa că Tyrion a putut privi promontoriile pe lângă care 
treceau, a putut urmări stolurile de păsări de mare care se 
înălţau de pe falezele stâncoase și de pe turnurile de veghe 
dărâmate, a putut număra insulele pustii care alunecau pe 
lângă ei. A văzut multe alte nave: bărci de pescuit, nave 
greoaie de negoţț, mândre galere, cu vâăslele plesnind 
valurile și stârnind o spumă 

albă. Dar, odată ajunși în apele mai adânci, nu mai 
rămâneau decât marea și cerul, aer și apă. Apa arăta ca apa. 
Cerul arăta precum cerul. 

Uneori trecea câte un nor. Prea mult albastru. 

lar noaptea era și mai rău. Tyrion dormea prost și în cele 
mai bune condiţii, iar ceea ce avea acolo era departe de 
asta. Somnul însemna, aproape sigur, vise, iar în vise îl 
așteptau Tristeţile și un rege de piatră 

cu chipul tatălui său. Astfel, avea de ales între a se căţăra 
în hamacul lui, să asculte sforăiturile lui Jorah Mormont, 
dedesubt, sau a rămâne 

588 

GEORGE R.R. MARTIN 

pe punte, să contemple marea. în nopţile fără lună, apa 
era neagră, de la un orizont la altul, ca o cerneală de 
maester. întunecoasă, adâncă și amenințătoare, cu un fel de 
frumuseţe care îţi dădea fiori, dar, când o privea prea 
îndelung, Tyrion se trezea gândindu-se cât de ușor ar fi să 

alunece peste parapet și să se prăbușească în bezna 
aceea. Un singur pleosc, foarte mic, și jalnica poveste 
măruntă a vieţii sale s-ar sfârși imediat. Dar dacă exista un 
iad și tatăl meu mă așteaptă? 

Cea mai plăcută parte a fiecărei seri era cina. Mâncarea 
nu era foarte de bună, dar era din belșug, așa că piticul își 


îndreptă pașii într-acolo. 

Bucătăria unde-și lua el masa era o sală înghesuită și 
incomodă, cu acoperișul atât de scund încât pasagerii mai 
înalţi erau mereu în pericol să-și spargă capul, un accident la 
care păreau expuși îndeosebi uriașii soldaţi-sclavi ai Mâinii 
învăpăiate. Oricât de mult îi plăcea lui Tyrion să râdă pe 
înfundate pe seama lor, ajunsese să prefere să mănânce 
singur. Devenise foarte curând obositor să stea la masă cu 
oameni care nu-i vorbeau limba și să le asculte discuţiile și 
glumele fără să priceapă 

nimic. Mai ales de când începuse să se întrebe dacă nu 
cumva el era ţinta glumelor și râsetelor lor. 

Bucătăria era și locul unde erau păstrate cărţile navei. 
Având un căpitan deosebit de studios, corabia transporta 
trei: o culegere de poezie navală, cuprinzând creaţii proaste 
și foarte proaste, un tom ferfeniţă 

despre aventurile erotice într-un bordel ale unei tinere 
sclave lysene și al patrulea și ultimul volum al Vieţi; 
Triarhului Belicho, un celebru patriot volanten, al cărui șir 
neîntrerupt de cuceriri și victorii se încheia abrupt când a 
fost mâncat de uriași. Tyrion le citise pe toate până la 
sfârșitul celei de-a treia zile pe mare. Apoi, în lipsa altor 
cărți, a început să le recitească. Povestea sclavei era cea mai 
prost scrisă, dar și cea mai captivantă și o alese în seara 
aceea, să-i ţină de urât la cină, în timp ce mânca sfeclă cu 
unt, tocană de cod și biscuiţi cu care ai fi putut bate cuie. 

Citea relatarea zilei în care fata și sora ei au fost luate în 
sclavie, când Penny intră în bucătărie. 

- O, spuse ea. Credeam... n-am vrut să te deranjez, 
stăpâne, eu... 

dansul dragonilor 

589 

- Nu mă deranjezi. Sper că n-o să încerci iar să mă omori. 

- Nu. Fata își feri privirea, roșind. 

- In acest caz, mi-ar prinde bine puţină tovărășie. Nu prea 
ai cu cine schimba o vorbă pe corabia asta. Tyrion închise 


cartea. Haide. 

Șezi. Mănâncă. Fata își lăsase, la fiecare masă, aproape 
toată mâncarea neatinsă în faţa ușii cabinei sale. Trebuia să 
fie lihnită de foame. Tocana e aproape comestibilă, adăugă 
Tyrion. Peștele măcar e proaspăt. 

- Nu... m-am înecat o dată cu un os de pește. Nu pot 
mânca pește. 

- Bea niște vin atunci. Tyrion îi umplu cupa și o împinse 
spre ea. 

Cu complimentele căpitanului nostru. La drept vorbind, 
aduce mai mult a urină decât a vin auriu de Arbor, dar și 
urina e mai bună decât romul negru ca smoala pe care-l 
beau marinarii. S-ar putea să te ajute să dormi. 

Fata nu se clinti să atingă cupa. 

-Multțumesc, lordul meu, dar nu. Făcu un pas în spate: N- 
ar fi trebuit să te deranjez. 

-Ai de gând să-ţi petreci toată viaţa fugind? o întrebă 
Tyrion, înainte ca fata să apuce să se strecoare pe ușă afară. 

Asta o opri. Obrajii i se colorară într-un roz puternic și 
Tyrion se temea că era pe cale să izbucnească din nou în 
plâns. Dar fata își împinse buza în afară, sfidătoare, și spuse: 

- Și tu fugi. 

- Așa e, mărturisi el, dar eu fug către, iar tu fugi de, și 
asta e o mare diferenţă. 

- N-am fi fost nevoiţi să fugim deloc, dacă n-ai fi fost tu. 

I-a trebuit ceva curaj să-mi spună asta în față, 

- Vorbești despre Debarcaderul Regelui sau despre 
Volantis? 

- Despre amândouă. In ochi îi sclipiră lacrimi. Despre tot. 
De ce n-ai putut să intri în turnir cu noi, așa cum a vrut 
regele? Nu te-ai fi rănit. Ce te-ar fi costat, lordul meu, să te 
urci călare pe câinele nostru și să alergi la ţintă, doar ca să-i 
faci băiatului pe plac? Era doar niţică 

distracție. Ar fi râs de tine, atâta tot. 

590 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Ar fi râs de mine, repetă Tyrion. Dar i-am făcut să râdă 
de Joff, în schimb. Ce plan isteț, nud așa? 

- Fratele meu zice că e bine să faci oamenii să râdă. Un 
lucru nobil, și onorabil. Fratele meu zice... el... Lacrimile se 
revărsară atunci, rostogolindu-i-se pe faţă. 

- îmi pare rău pentru fratele tău. Tyrion îi spusese aceleași 
vorbe în Volantis, dar pe atunci ea era atât de cufundată în 
durere, încât piticul se îndoia că le auzise. 

Acum le auzi. 

- Iţi pare rău. ţi pare rău. Buzele îi tremurau, obrajii îi 
erau uzi, ochii, două văgăuni cu marginile roșii. Am părăsit 
Debarcaderul Regelui chiar în noaptea aceea. Fratele meu 
susținea că era mai bine să plecăm înainte să se întrebe 
cineva dacă am avut vreun amestec în moartea regelui și să 
decidă să ne tortureze ca să afle. Ne-am dus în Tyrosh, la 
început. Fratele meu credea că e destul de departe, dar n-a 
fost. Cunoșteam acolo un jongler. A făcut jonglerii ani și ani, 
în fiecare zi, lângă Fântâna Zeului îmbătat. Era bătrân, așa 
că mâinile nu-i mai erau la fel de agile ca odinioară și uneori 
își scăpa mingile și alerga după ele prin piaţă, dar tyroshii 
râdeau oricum și-i aruncau bani. 

Apoi, într-o dimineaţă, am auzit că trupul lui a fost găsit 
în Templul lui Trios. Trios are trei capete și lângă ușile 
templului e o statuie mare a lui. Bătrânul fusese tăiat în trei 
bucăţi și văârăt în cele trei guri ale lui Trios. Numai că, atunci 
când părţile i-au fost cusute înapoi laolaltă, capul dispăruse. 

- Un dar pentru scumpa mea surioară. Era tot pitic? 

- Un omuleţ, da. Ca tine, ca Oppo. Gologan. lţi pare rău și 
pentru jongler? 

- N-am știut de existenţa jonglerului tău până-n clipa 
asta... dar, da, îmi pare rău că a murit. 

- A murit din cauza ta. Ai mâinile pătate de sângele lui. 

Acuzaţia îl durea, semănând atât de mult cu vorbele lui 
Jorah Mormont. 

dansul dragonilor 

591 


- Sora mea are mâinile pătate de sângele lui. Și brutele 
care l-au omorât. Mâinile mele... Tyrion le răsuci, le inspectă, 
strânse pumnii. 

Mâinile mele sunt mânjite de sânge, da. Spune-mi 
criminal și nu vei greși. 

Și regicid. Voi recunoaște și asta. Am ucis mame, taţi, 
nepoți, iubiţi, bărbaţi și femei, regi și târfe. Un cântăreţ m-a 
săâcâit o dată, așa că l-am făcut tocană pe ticălos. Dar n-am 
ucis în viaţa mea un jongler, nici vreun pitic și nu sunt 
vinovat pentru ceea ce i s-a întâmplat fratelui tău afurisit. 

Penny luă cupa de vin pe care i-o turnase și i-o aruncă în 
faţă, 

intocmai ca scumpa mea surioară. Tyrion auzi ușa 
bucătăriei trântindu-se, dar n-o văzu plecând. Ochii îl 
înțepau și lumea era o ceaţă. Și cu asta, s-a zis cu prietenia 
ei. 

Tyrion Lannister avea puţină experienţă cu alţi pitici. 
Nobilul său tată nu primea cu bucurie pe nimeni care-i 
amintea de diformităţile fiului său și comedianţii care aveau 
omuleţi în trupele lor învăţțaseră 

curând să ocolească Lannisportul și Casterly Rock, ca să 
nu-i stârnească mânia. Crescând, Tyrion a auzit despre un 
bufon pitic de la reședința dornisheanului Lord Fowler, 
despre un pitic care slujea ca maester la Degete și despre o 
femeie pitic în rândul surorilor tăcute, dar n-a simţit 
niciodată cel mai mic imbold să-i caute. l-au ajuns la urechi 
și alte povești, mai puţin credibile, despre o pitică vrăjitoare, 
care bântuia pe un deal din ţinuturile riverane, și despre o 
pitică târfă 

din Debarcaderul Regelui, căreia îi mersese vestea că se 
împreunează 

cu câini. Propria lui surioară îi pomenise despre aceasta 
din urmă, oferindu-se chiar să-i găsească o cățea în călduri, 
dacă voia și el să 

încerce. Când a întrebat-o politicos dacă se referea la ea, 
Cersei i-a aruncat o cupă de vin în faţă. Era roșu, din câte-mi 


A 


amintesc. Tyrion își șterse faţa cu mâneca. Ochii îl mai 
înţepau și acum. 

Pe Penny n-o mai văzu până în ziua furtunii. 

Aerul sărat era neclintit și greu în dimineaţa aceea, dar 
cerul era învăpăiat spre apus, brăzdat de nori joși care 
străluceau ca purpuriul Lannisterilor. Marinarii alergau de 
colo-colo, fixând hublourile, întinzând odgoane, eliberând 
punţile, fixând tot ce nu era deja fixat. 

592 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Vine vânt cumplit, îl avertiză unul. Fără-Nas ar trebui să 

meargă jos. 

Tyrion își amintea furtuna pe care o îndurase traversând 
marea îngustă, felul în care puntea îi săltase sub picioare, 
scrâșniturile oribile ale navei, gustul de vin și de vomă. 

- Fără-Nas va rămâne aici. 

Dacă zeii îl voiau, prefera să moară înecat în valuri decât 
în propria-i vomă. Deasupra, vela de pânză groasă a corăbiei 
se desfăcea încet, ca blana unui animal gigantic zburlindu- 
se după un somn lung, apoi se umflă, cu un pocnet 
neașteptat care întoarse toate capetele de pe punte. 

Vânturile mânau corabia înainte, îndepărtând-o de ruta 
aleasă. In spatele lor, nori negri se îngrămădeau pe cerul 
roșu ca sângele. Marea începea să se dezlănţuie și valuri 
negre se înălţau, zdrobindu-se de coca Administratorului 
Duhnitor, Atunci începu echipajul să coboare vela. 

Tyrion le stătea în cale, în mijlocul punţii, așa că urcă pe 
castelul de la proră și se ghemui, delectându-se cu biciul 
rece al ploii pe obraji. 

Corabia se ridica și cobora, săltând mai sălbatic decât 
orice cal călărise vreodată, înălțându-se cu fiecare val, 
înainte de-a aluneca în jos, zguduindu-l până-n oase. Chiar 
și așa, era mai bine acolo, de unde putea vedea, decât sub 
punte, închis într-o cabină sufocantă. 

Când furtuna încetă, se lăsa înserarea și Tyrion Lannister 
era ud până la piele, dar, cumva, se simţea în culmea 


fericirii... și fericirea îi spori mai târziu, când dădu peste un 
Jorah Mormont beat în cabina lor, într-o baltă de vomă. 

Piticul zăbovi în bucătărie, după cină, să-și sărbătorească 
supraviețuirea bând câteva păhărele de rom negru ca 
smoala cu bucătarul navei, un volanten gras, unsuros și 
necioplit, care știa doar un cuvânt în Limba Comună (sex), 
dar juca foarte bine cyvasse, în special când era beat. Jucară 

trei partide în seara aceea, Tyrion câștigând-o pe prima, 
dar pierzându-le pe următoarele. După care hotărî că-i 
ajunge și urcă împleticindu-se pe punte, să-și limpezească 
mintea de rom și elefanţi deopotrivă. 

dansul dragonilor 

593 

O găsi pe Penny pe teugă, unde îl găsise de atâtea ori pe 
Ser Jorah, stând lângă parapet, lângă hidosul galion pe 
jumatate putrezit și privind peste marea de cerneală. Din 
spate, părea mică și vulnerabilă ca un copil. 

Tyrion se gândi că era mai bine să n-o tulbure, dar era 
prea târziu. 

All auzise. 

-HugorHill. 

- Dacă dorești. Stim amândoi adevărul. Regret că te 
deranjez. Mă 

voi retrage. 

- Nu. Faţa fetei era palidă și tristă, dar nu dadea semne că 
ar fi plâns. 

- Și eu regret. Vinul. Nu tu l-ai omorât pe fratele meu sau 
pe bietul bărbat din Tyrosh. 

- Am avut un rol, deși nu cu voia. 

- Mi-e atât de dor de el. Fratele meu, eu... 

- înțeleg. Gândul îi zbură la Jaime. Considerate 
norocoasă. Fratele tău a murit inainte să te trădeze. 

- Eram convinsă că vreau să mor, continuă ea, dar azi, 
când a venit furtuna și am crezut că ne vom scufunda, eu... 
eu... 


- Ţi-ai dat seama că vrei să trăiești, până la urmă. Am trăit 
același sentiment. încă un lucru pe cared avem în comun. 

Fata avea dinţii strâmbi, ceea ce o făcea rezervată cu 
zâmbetele, dar acum zâmbi. 

- Chiar ai făcut tocană dintr-un cântăreț? 

- Cine, eu? Nu, eu nu gătesc. 

Când chicoti, râsul ei sună ca al fetișcanei dulci care era... 

șaptesprezece, optsprezece, nu mai mult de 
nouăsprezece ani. 

- Și ce-a făcut cântăreţul ăla? 

- A scris un cântec despre mine. 

O comoară ascunsă femeia-i era, rușinea şi dragostea lui. 
Căci nici lanţ, nici cetate nimic nu-nsemna pe lângă un dulce 
sărut. Era ciudat cât de repede îi reveniseră cuvintele în 
minte. Poate că nu le uitase niciodată. Căci o mână de aur e 
rece mereu, dar caldă e mâna unei femei. 

- Trebuie să fi fost un cântec foarte răutăcios. 

594 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu tocmai. Nu se compara cu Ploile din Castamere, ţine 
cont de asta, dar unele părţi erau... ei... 

- Cum suna? 

El râse. 

- Nu. Nu vrei să m-auzi cântând. 

- Mama ne cânta când eram mici. Fratelui meu și mie. 
Spunea întotdeauna că nu contează ce fel de voce ai dacă îţi 
place să cânțţi. 

- Ea era... 

- „„mică de statură? Nu, dar tatăl nostru era. Propriul lui 
părinte l-a vândut ca sclav când avea trei ani, dar el ajuns 
un saltimbanc atât de vestit, încât și-a cumpărat libertatea. 
A călatorit prin toate Orașele Libere, și prin Westeros. In 
Orașul Vechi îi spuneau Bobul-Săltăreț. 

Bineînțeles. Tyrion se strădui să nu se strâmbe a dezgust. 

- Acum e mort, continuă Penny. Ca și mama. Oppo... era 
ultima mea rudă, și s-a dus și el. Iși întoarse faţa și se uită la 


întinderea mării. 

Ce-o să fac? Unde-o să mă duc? Nu mă pricep la nimic, 
dau doar spectacolul cu turnirul, iar pentru asta e nevoie de 
doi. 

Nu, se gândi Tyrion. Nud un loc unde-ai vrea s-ajungi. Nu- 
mi cere mie așa ceva. Nici măcar să nu te gândești. 

- Găsește-ţi vreun orfan pe potrivă, îi sugeră. 

Penny nu păru să-l fi auzit. 

- Turnirul a fost ideea tatei. Ba chiar a dresat el însuși 
prima scroafă, dar, când era prea bolnav ca s-o mai poată 
călări, Oppo i-a luat locul. 

Eu am călărit întotdeauna câinele. Odată ne-am 
prezentat spectacolul în faţa Lordului Mării din Braavos, și el 
a râs atât de tare, încât după 

aceea ne-a dat fiecăruia câte un... un dar măreț. 


- Acolo v-a găsit sora mea? In Braavos? 

- Sora ta? 

Fata părea pierdută. 

- Regina Cersei. 

Penny clătină din cap. 

dansul dragonilor 

595 

- Nu, niciodată... cel care-a venit la noi a fost un bărbat, în 
Pentos. 

Osmund. Nu, Oswald. Sau cam așa ceva. Oppo s-a-ntâălnit 
cu el, nu eu. Fratele meu făcea toate aranjamente. El știa 
întotdeauna ce era de făcut, care era următorul loc unde 
trebuia să mergem. 

- Meereen e următorul loc spre care ne îndreptăm. 

Ea îi aruncă o privire nedumerită. 

- E Qarth, asta vrei să spui. Ne îndreptăm spre Qarth, 
trecând prin Noul Ghis. 

- Spre Meereen. O să-ţi călărești câinele pentru regina- 
dragon și-o să pleci de-acolo cu greutatea ta în aur. Ai face 
bine să-ncepi să 

mănânci mai mult, ca să fii frumușică și durdulie când o 
să-ți ţii turnirul în faţa înălțimii Sale. 

Penny nu-i întoarse zâmbetul. 

- De una singură nu pot decât să călăresc în cercuri. Și 
chiar dacă 

regina o să râdă, pe urmă unde-o să mă duc? Nu stăteam 
niciodată 

prea mult într-un singur loc. Când ne vedeau prima dată, 
oamenii râdeau și iar râdeau, însă a patra sau a cincea oară 
știau dinainte ce urma să 

facem. Și nu mai râdeau, așa că trebuia să plecăm în altă 
parte. Făceam cei mai mulţi bani în orașele mari, dar mie mi- 


au plăcut întotdeauna mai mult cele mici. In astfel de locuri, 
oamenii nu ne dădeau argint, dar ne chemau să mâncăm la 
mesele lor, iar copiii se ţineau după noi peste tot. 

Fiindcă nu mai văzuseră niciodată pitici în troacele 
prăpădite pe care le numesc orașe, se gândi Tyrion. Țâncii 
ăia afurisiți s-ar fi ținut și după 

o capră cu două capete, dac-arfi apărut vreuna. Până 
când s-ar fi plictisit de behăiturile ei și-ar fi tăiat-o pentru 
cină. Dar nu voia s-o facă să 

plângă iarăși, așa că spuse: 

- Daenerys e bună la suflet și generoasă din fire. Asta 
avea ea nevoie s-audă. Nu mă-ndoiesc c-o să-ţi găsească un 
loc la Curtea ei. 

Un loc sigur, unde sora mea n-o să te poată ajunge. 

Penny se-ntoarse din nou spre el. 

- Și-o să fii și tu acolo. 

596 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dacă Daenerys nu hotărăște cumva că are nevoie de 
ceva sânge de Lannister, ca plată pentru sângele Targaryen 
vărsat de fratele meu. 

- O să fiu. 

După asta, fata pitică începu să fie văzută mai des pe 
punte. In ziua următoare, Tyrion se întâlni cu ea și cu scroafa 
ei bălţată în mijlocul navei, pe la jumătatea după-amiezii, 
când aerul era cald și marea liniștită. 

- O cheamă Frumușica, îi spuse ea, cu sfială. 

Frumușica purcica și Penny fetica, se gândi el. Cineva 
trebuie să dea seamă pentru foarte multe. Penny îi întinse 
lui Tyrion câteva ghinde și el o lăsă pe Frumușica săi le 
mănânce din palmă. Să nu crezi că nu știu ce faci, fetico, se 
gândi, când scroafa voinică adulmecă și guiță. 

începură în curând să mănânce împreună. In unele nopţi 
erau numai ei doi: la alte mese se îngrămădeau alături de 
străjerii lui Moqorro. 


Degetele, așa îi numi Tyrion; la urma urmelor, erau 
oamenii Mâinii învăpăiate, și erau cinci. Penny râse de asta, 
un sunet dulce, deși nu-l 

auzea prea des. Rana ei era încă prea proaspătă, 
mâhnirea prea adâncă. 

El o făcu în curând să-i spună corăbiei Administratorul 
Duhnitor, deși ea se supăra ori de câte ori o numea el pe 
Frumușica S/ănina. 

Vrând să-și ispășească această vină, Tyrion încercă s-o 
învețe cyvasse, deși își dădu curând seama că era o cauză 
pierdută. 

- Nu, îi spuse el de vreo douăsprezece ori, dragonul 
zboară, nu elefanții. 

In aceeași noapte, Penny veni direct la el și-l întrebă 
dacă nu voia să lupte cu ea în turnir. 

- Nu, răspunse Tyrion. 

Abia mai târziu se gândi că poate turnirul nu însemna de 
fapt turnir. 

Răspunsul lui ar fi fost tot „nu“, dar n-ar mai fi venit atât 
de brusc. 

întors în cabina pe care-o împărțea cu Ser Mormont, 
Tyrion se răsuci în hamac ore de-a rândul, tot ațipind și tot 
trezindu-se. Visele lui erau pline de mâini cenușii de piatră 
ce se întindeau către el din ceaţă, și apărea o scară ce ducea 
spre tatăl lui. 

dansul dragonilor 

597 

In cele din urmă renunță și urcă pe punte, să ia o gură din 
aerul nopţii. Se/aesori Qhoran își strânsese pânzele mari 
pentru noapte și punţile erau pustii. Unul dintre ofițeri se 
afla pe teuga de la pupă, iar în mijlocul corăbiei stătea 
Mogorro, lângă vasul lui pentru foc, unde câteva flăcări 
mărunte continuau să danseze printre tăciuni. 

Nu erau vizibile decât cele mai strălucitoare stele, toate 
către vest. 


O licărire de un roșu plăpând, de culoarea unei vânătăi 
însângerate, lumina cerul către nord-vest. Tyrion nu văzuse 
niciodată o lună mai mare. Monstruoasă, umflată, arăta de 
parcă ar fi înghiţit soarele și s-ar fi trezit chinuită de febră. 
Plutind pe mare dincolo de corabie, geamăna ei sclipea, 
roșie, la trecerea fiecărui val. 

- Ce oră e? îl întrebă pe Moqgorro. Ăsta nu poate fi răsăritul 
decât dacă s-a mutat estul. De ce e cerul roșu? 

- Cerul e întotdeauna roșu deasupra Valyriei, Hugor Hill. 

Un fior rece îi alunecă în josul spatelui. 

- Suntem în apropiere? 

- Mai aproape decât îi place echipajului, răspunse 
Moqorro, cu vocea lui profundă. Ştiţi povestea, acolo, la voi, 
în Regatele Apusului? 

- Știu că unii marinari susţin că orice om care vede în fața 
ochilor coasta aia e sortit pieirii. 

El nu credea în asemenea povești, nu mai mult decât 
unchiul lui. 

Gerion Lannister plecase pe mare, către Valyria, când 
avea Tyrion optsprezece ani, cu gândul să regăsească sabia 
pierdută a străbunilor Casei Lannister și alte comori care era 
posibil să fi supraviețuit Urgiei. 

Tyrion își dorise cu disperare să-1 însoţească, însă nobilul 
său tată 

numise călătoria o „căutare nebunească* și-i interzisese 
să participe. 

Și poate că nu s-a înșelat. De la plecarea Leu!ui; care râde 
din Lannisport trecuse aproape un deceniu și Gerion nu se 
mai întorsese. Oamenii trimiși de Lordul Tywin să-l găsească 
îi luaseră urma până în Volantis, unde îl părăsise jumătate 
din echipaj și el cumparase sclavi care să acopere golurile. 

Nidun om liber nu s-ar fi angajat vreodată pe o corabie al 
cărei căpitan își mărturisea cu glas tare intenţia de a naviga 
pe Marea Fumegândă. 

598 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Așadar, vedem cele Paisprezece Flăcări, reflectate de 
nori. 

- Paisprezece sau paisprezece mii. Ce om cutează să le 
numere? Nu e înţelept din partea muritorilor să se uite cu 
prea multă atenţie la flăcările acelea, prietene. Sunt 
vâlvătăile mâniei zeului și nicio flacără omenească nu e pe 
potriva lor. Noi, oamenii, suntem făpturi prea mărunte. 

- Unii mai mărunți decât alții. 

Valyria. Stătea scris că, în ziua Urgiei, pe o întindere de 
opt sute de kilometri, toate dealurile crăpaseră în două, 
umplând aerul cu fum și cu foc, cu vâlvătăi atât de fierbinţi 
și de flămânde, încât până și dragonii care zburau fuseseră 
înghiţiţi și mistuiţi. In pământ se căscaseră goluri adânci, 
înghițind palate, temple, orașe întregi. Lacurile fierseseră 
sau se preschimbaseră în acid, munţii explodaseră, fântâni 
de foc scuipaseră 

piatră topită în văzduh, la mii de metri înălţime, din nori 
roșii plouase cu sticla dragonului și cu sângele negru al 
demonilor, iar în nord pământul se despicase și se prăbușise, 
afundându-se în el însuși, și o mare furioasă se năpustise în 
golul căscat. Cel mai mândru oraș din lume pierise într-o 
clipă, imperiul său legendar dispăruse într-o zi, Ținuturile 
Verii Lungi fuseseră pârjolite, înecate și nimicite. 

Un imperiu făurit din sânge și foc. Valyrienii au cules ce- 
au semănat. 

- Căpitanul nostru are de gând să verifice dacă blestemul 
funcţionează? 

- Căpitanul nostru ar prefera să se afle la cincizeci de 
leghe în largul mării, la mare distanţă de ţărmul ăla 
blestemat, dar eu i-am poruncit să aleagă drumul cel mai 
scurt. O mai caută și alţii pe Daenerys. 

Griff cu tânărul lui prinț. Era oare posibil ca întreaga 
discuţie despre Compania de Aur care naviga spre vest să fi 
fost un truc? 

Tyrion se gândi să spună ceva, apoi se răzgândi. | se păru 
că prorocirea care-l călăuzea pe preotul roșu nu lăsa loc 


decât pentru un singur erou. 

Un al doilea Targaryen n-ar făcut altceva decât să-i 
năucească. 

- l-ai văzut pe acești alţii în flăcările tale? întrebă, cu 
prudență. 

- Nu le-am zărit decât umbrele, răspunse Moqgorro. Mai cu 
seamă 

una. A unei creaturi înalte și strâmbe, cu un ochi negru și 
cu zece braţe lungi, navigând pe o mare de sânge. 

BRAN 

Luna era un corn, subţire și tăios ca o lamă de cuţit. Un 
soare palid răsări, apuse și răsări din nou. Frunze roșii 
șopteau în vânt. Nori negri năpădeau cerurile și se 
preschimbau în furtuni. Fulgerele scânteiau și tunetul 
bubuia, morţi cu mâini negre și ochi de un albastru 
strălucitor se foiau în jurul unei crăpături din coasta 
dealului, dar nu puteau să 

intre. Sub deal, băiatul schilod stătea pe un tron făcut din 
lemnul copacului inimii, ascultând șoaptele din întuneric în 
vreme ce corbii i se plimbau în susul și în josul braţelor. 

- N-o să mai mergi niciodată, dar vei zbura, îi făgăduise 
cioara cu trei ochi. 

Uneori, cântecul plutea în aer înălțându-se de dedesubt, 
dintr-un loc îndepărtat. Copiii Pădurii, așa le-ar fi spus 
Bătrâna Nan cântăreților, dar cei care cântă cântecul 
pământului era numele pe care și-l dădeau ei înșiși, în Limba 
Adevărată, pe care n-o putea vorbi nici măcar un singur om. 
Insa corbii erau să stare s-o vorbească. Ochii lor mici și negri 
erau plini de taine, croncăneau la el și îi loveau pielea cu 
ciocurile când auzeau cântecele. 

Luna era rotundă, plină. Stelele călătoreau pe cerul 
întunecat. 

Ploaia cădea și îngheţa, crengile copacilor se rupeau sub 
greutatea gheții. Bran și Meera inventaseră nume pentru cei 
care interpretau 

600 


GEORGE R.R. MARTIN 

cântecul pământului: Frasin și Frunze și Solzi, Cuţit Negru 
și Bucle Ninse și Tăciuni. Adevăratele lor nume erau prea 
lungi pentru graiurile omenești, spunea Frunză. Ea era 
singura care vorbea Limba Comună, așa că Brian nu aflase 
niciodată ce părere aveau ceilalţi despre numele lor. 

După frigul care-ţi îndurera oasele dincolo de Zid, 
peșterile erau binecuvântat de calde, iar când răceala ieșea 
pe furiș din ziduri, cântăreții aprindeau focuri, alungând-o 
iarăși. Acolo, jos, nu erau nici vânt, nici zăpadă, nici gheaţă, 
nici creaturi moarte care se-ntindeau să 

te înșface, numai vise și lumânări cu fitil din papură și 
sărutările corbilor. Și cel care șoptea din întuneric. 

Cântăreţii îi spuneau ultimul clarvăzător verde, dar în 
visele lui Brian continua să fie o cioară cu trei ochi. Când 
Meera Reed îl întrebase care era adevăratul lui nume, 
scosese un sunet înspăimântător, care ar fi putut fi un 
chicotit. 

- Am purtat multe nume când eram viu, dar până și eu 
am avut cândva o mamă, iar numele pe care mi l-a dat când 
mă ţinea la sân e Brynden. 

- Am un unchi Brynden, spusese Bran. De fapt e unchiul 
mamei mele. Se numește Brynden Peștele Negru. 

- Unchiul tău s-ar putea să fi fost numit astfel după mine. 
Unii încă mai sunt. Nu la fel de mulţi ca înainte. Oamenii 
uită. Numai copacii își amintesc. 

Vocea îi era atât de firavă, încât Bran fusese nevoit să-și 
încordeze auzul. 

- Cea mai mare parte din el a intrat în copac, îi lămurise 
cântăreaţa pe care Meera o numise Frunză. A trăit mai mult 
decât întinderea vieţii lui muritoare, dar cu toate acestea 
tânjește. După noi, după voi, după tărâmurile oamenilor. In 
carnea lui n-a mai rămas decât un strop de putere. 

Are o mie și unu de ochi, dar sunt multe de privit. Intr-o 
bună zi o să știi. 


- Ce-o să știu? îi întrebase Bran pe cei doi Reed mai 
târziu, când veniseră, cu torţe ce le ardeau strălucitoare în 
mâini, să-l ducă înapoi, 

dansul dragonilor 

601 

la paturile lor, într-o încăpere mică de lângă peștera 
uriașă. Ce-și amintesc copacii? 

- Secretele vechilor zei, spusese Jojen Reed. 

Mâncarea, focul și odihna îl ajutaseră să se refacă după 
chinurile călătoriei lor, dar părea mai trist, posac, cu privirea 
istovită, bântuită. 

- Adevăruri pe care le știau Primii Oameni, acum uitate în 
Winterfell, dar nu și în sălbăticia udă. In mlaștinile și casele 
noastre lacustre, noi trăim mai aproape de verdeață și ne 
amintim. Pământul și apa, ţărâna și stânca, stejarii și ulmii și 
sălciile, toate-au fost aici înaintea noastră și vor rămâne 
după ce vom pleca. 

- Ca și tine, spusese Meera, ceea ce îl întristase pe Bran. 

Și dacă nu-mi doresc să rămân după ce veţi pleca voi? 
aproape că întrebase el, dar își înghiţise cuvintele nerostite. 
Acum era aproape bărbat, nu voia ca Meera să-l creadă un 
țânc plângăcios. In loc de asta, zisese: 

- Poate că și voi aţi putea fi clarvăzători verzi. 

- Nu, Bran. 

Meera păruse mâhnită. 

- Sunt puţini cei cărora le e menit să bea din acea fântână 
verde cât se mai află încă în carnea lor muritoare, să audă 
șoaptele frunzelor și să vadă ce văd copacii, așa cum văd 
zeii, îl lămurise Jojen. Majoritatea nu sunt atât de 
binecuvântaţi. Mie zeii nu mi-au dat decât vise verzi. 

Misiunea mea a fost să te-aduc aici. Și mi-am îndeplinit-o. 

Luna era o gaură neagră pe cer. Lupii urlau în pădure 
adulmecând troienele în căutare de mortăciuni. Un stol de 
corbi ţâșni din coasta dealului, scoțând ţipete ascuţite, aripi 
negre fluturând deasupra unei lumi albe. Un soare roșu 
răsări și apuse și răsări iarăși, colorând zăpada în nuanţe de 


trandafiriu și de roz. Sub deal, Jojen medita, Meera nu-și 
găsea locul, iar Hodor hoinărea prin tunelurile întunecoase 
cu o sabie în mana dreaptă și cu o torță în stânga. Sau cel 
care hoinărea era Bran? 

Nimeni nu trebuie să ştie vreodată. 

Caverna imensă, deschisă către prăpastie, era neagră ca 
smoala, neagră catran, mai neagră decât penele ciorilor. 
Lumina pătrundea 

602 

GEORGE R.R. MARTIN 

hoţește, nedorită și nepoftită, și în curând se făcea din 
nou întuneric: focurile din cuhnie, lumânările și papura 
ardeau pentru un scurt răstimp, apoi începeau să pâlpăie, cu 
scurtele lor vieți pe sfârșite. 

Cântăreţii îi făcuseră lui Bran un tron al lui, aidoma 
aceluia pe care stătea Lordul Brynden, lemn alb din copacul 
inimii, împestriţat cu roșu, ramuri moarte întrețesute cu 
rădăcini vii. II așezaseră în peștera mare, acolo unde 
zgomotul îndepărtatei ape curgătoare de dedesubt stârnea 
ecouri în aerul negru. Odată ce fusese coborât în locul acela, 
îl acoperiseră pe Bran cu blănuri calde. 

Acolo stătea el, ascultând șoaptele răgușite ale 
profesorului său. 

- Să nu te temi niciodată de întuneric, Bran. Cuvintele 
lordului erau însoţite de un freamăt vag de lemn și de 
frunze, de o ușoară 

răsucire a capului. Cei mai puternici copaci au rădăcini în 
cotloanele întunecoase ale pământului. întunericul va fi 
mantia ta, scutul tău, laptele mamei tale. întunericul te va 
face puternic. 

Luna era un corn, subţire și tăios ca o lamă de cuţit. Fulgii 
coborau plutind fără zgomot, înveșmântând în alb sequoia și 
pinii. Nămeţii creșteau atât de înalţi încât acopereau 
intrările peșterilor, ca un zid alb prin care Vară trebuia să-și 
croiască drum săpând ori de câte ori ieșea să se alăture 


haitei sale și să vâneze. Bran nu cutreiera prea des împreună 
cu ei în zilele acelea, dar în unele nopţi îi privea de sus. 

Zborul era mai grozav decât cățăratul. 

începuse să se strecoare în pielea lui Vară tot atât de ușor 
cum îi era, înainte de a-și rupe șira spinării, să-și tragă o 
pereche de pantaloni bufanţi. Să-și schimbe pielea cu 
penele negre ca noaptea ale unui corb fusese mai greu, dar 
nu atât de greu precum se temuse, nu când era vorba de 
corbii aceia. 

- Un armăsar sălbatic azvârle cu copitele când încearcă 
un bărbat să-l călărească și se străduiește să muște mâna 
care-i strecoară o îmbucătură între dinţi, spusese Lordul 
Brynden, dar un cal care-a cunoscut un călăreț va primi un 
altul. Bătrâne sau tinere, păsările astea au mai fost folosite. 
Alege acum una și zboară. 

dansul dragonilor 

603 

E| alesese un corb și apoi un altul, fără sorţi de izbândă, 
dar al treilea îl privise cu ochi negri și ageri, își înclinase 
capul și scosese un cârâit și, cât ai clipi, Bran nu mai fusese 
un băiat care se uita la o pasăre, ci o pasăre care se uita la 
un băiat. Cântecul râului devenise dintr-odată mai puternic, 
torțele, mai strălucitoare, iar aerul se umpluse de mirosuri 
stranii. Când încercase să vorbească scosese un țipăt și își 
sfârșise primul zbor izbindu-se de un perete și pomenindu-se 
înapoi, în propriul trup olog. Corbul scăpase nevătămat. 
Zburase către el și i se așezase pe braţ și Bran îi mângâiase 
penele și se strecurase din nou în el. 

In scurt timp, zbura în jurul peșterii, șerpuind printre 
colții lungi de stâncă atârnaţi de tavan, ba chiar fluturându- 
și aripile deasupra hăului și năpustindu-se în adâncurile lui 
reci și întunecate. 

Pe urmă își dăduse seama că nu era singur. 

- In corb mai era cineva, îi zisese Lordului Brynden, după 
ce se reîntorsese în propria piele. O fată. Am simţit-o. 


- O femeie, una dintre cele care cântă cântecul 
pământului, îi răspunsese profesorul său. Moartă de mult, 
însă o parte din ea a rămas, așa cum o parte din tine ar 
rămâne în Vară, dacă această carne de băiat a ta ar muri 
mâine. Umbra unui suflet. N-o să-ţi facă niciun rău. 

- Toate păsările au cântăreţi în ele? 

- Toate, adeverise Lordul Brynden. Sunt cântăreții care i- 
au învăţat pe Primii Oameni să trimită mesaje prin corbi... 
dar, în zilele acelea, păsările rosteau cuvintele. Copacii ţin 
minte, dar oamenii uită, așa că 

acum își scriu vorbele pe pergamente și le leagă de 
picioarele unor păsări care nu și-au împărţit niciodată pielea. 

Bătrâna Nan îi spusese cândva aceeași poveste, dar, când 
îl întrebase pe Robb dacă era adevărat, fratele lui râsese și-l 
întrebase dacă nu cumva credea și-n grumkini. își dorea ca 
Robb să fi fost cu ei acum. /-aș 

spune că pot să zbor, dar el nu m-ar crede, așa că ar 
trebui să-i arăt. Pun rămășag și că și el ar putea învăța să 
zboare, și el și Ary a și Sansa, ba chiar și micul Rickon și Jon 
Snow. Am putea fi corbi cu toții și am locui în adăpostul 
păsărilor Maesterului Luwin. 

604 

GEORGE R.R. MARTIN 

însă ăsta nu era decât un alt vis prostesc. în unele zile se 
întreba dacă nu cumva totul nu era decât un vis. Poate 
adormise în zăpadă și se visa într-un loc sigur, călduros. 
Trebuie să te trezești, îşi spunea, trebuie să te trezești chiar 
acum, sau o să visezi până la moarte. O dată 

sau de două ori se ciupise se braţ, într-adevăr cu putere, 
dar nu izbutise decât să și-l îndurereze. La început încercase 
să numere zilele notându-și-le când se trezea și când se 
culca, însă acolo, jos, somnul și trezia aveau un fel al lor dea 
se contopi între ele. Visele deveneau lecţii, lecţiile deveneau 
vise, lucrurile se petreceau toate deodată sau deloc. Făcuse 
asta sau doar visase? 


- Numai un copil dintr-o mie se naște om-fiară, îi spusese 
Lordul Brynden într-o zi, după ce învățase să zboare, și 
numai un om-fiară 

dintr-o mie poate fi clarvăzător verde. 

- Credeam că acești clarvăzători verzi sunt vrăjitorii 
Copiilor Pădurii, zisese Brian. Adică ai cântăreților. 


A 


- Intr-un fel. Cei cărora le spui Copiii Pădurii au ochii tot 
atât de aurii ca soarele, însă, foarte rar, printre ei se naște 
câte unul cu ochii roșii ca sângele sau verzi ca mușchiul 
copacilor din inima pădurii. Astfel îi înseamnă zeii pe cei 
desemnaţi să primească darul. Aleșii nu sunt viguroși și anii 
grăbiţi pe care și-i petrec deasupra pământului sunt puţini, 
fiindcă 

pentru fiecare cântec e nevoie de ceva pe celălalt taler al 
balanței. Dar odată pătrunși în interiorul pădurii, zăbovesc 
aici vreme într-adevăr îndelungată. O mie de ochi, o sută de 
piei,  înțelepciune-adâncă, precum rădăcinile copacilor 
bătrâni. Clarvăzători verzi. 

Bran nu înțelesese, așa că îi întrebase pe fraţii Reed. 


A 


- ţi place să citești cărți, Bran? îl iscodise Jojen. 

- Unele cărți. îmi plac poveștile de luptă. Surorii mele 
Sansa îi plac poveștile cu sărutări, dar alea sunt stupide. 

- Un cititor trăiește o mie de vieţi înainte de a muri, zisese 
Jojen. 

Un om care nu citește nu trăiește decât una singură. 
Cântăreţii pădurii n-aveau nicio carte. Nici cerneală, nici 
pergamente, niciun limbaj scris. Aveau, în schimb, copaci și, 
mai presus de toţi aceștia, 

dansul dragonilor 

605 

copacii inimii. Când mureau, intrau în pădure, în frunză, 
în ramură 

și în rădăcină și copacii își aminteau. Toate cântecele și 
toate descântecele lor, istoriile și rugăciunile, tot ce știau 
despre lumea asta. 

Maesterii îţi vor spune că toţi copacii inimii le sunt 
închinaţi vechilor zei. Cântăreţii cred că ei sunt vechii zei. 
Când mor, devin o parte a divinității. 

Bran făcuse ochii mari. 

- Au de gând să mă ucidă? 

- Nu, răspunsese Meera. Jojen, îl sperii. 

- Nu e el acela care trebuie să se teamă. 

Luna era rotundă, plină. Vară colinda prin pădurile tăcute, 
o umbră lunguiaţă, cenușie, din ce în ce mai sfrijită de la o 
vânătoare la alta, fiindcă vânatul viu era foarte greu de 
găsit. Străjuirea de la gura peșterii rezista, morții nu puteau 
să intre. Zăpada îi îngropase din nou pe cei mai mulţi dintre 
ei, dar erau încă acolo, ascunși, înghețaţi, așteptând. Alte 
creaturi moarte veneau să li se alăture, creaturi care 
fuseseră cândva bărbaţi și femei, ba chiar și copii. 


Corbii morţi stăteau pe crengile golașe, cu o crustă de 
gheaţă pe aripi. înalt și scheletic, cu jumătate din cap jupuit 
de carne, lăsând să se vadă ţeasta de dedesubt, un urs alb 
trecu prin tufișuri, sfărâmându-le. Vară și haita sa se 
năpustiseră asupra lui și îl sfâșiară. 

Pe urmă se ghiftuiră, deși carnea era pe jumătate 
putrezită și mișca în timp ce-o înfulecau. 

Sub deal încă mai aveau ce să mănânce. Acolo, jos, 
creșteau o sută 

de soiuri de ciuperci. In râul întunecat înotau pești albi, 
orbi, dar după 

ce-i găteai gustul lor nu se deosebea de al peștilor cu 
ochi. Aveau brânză și lapte de la caprele care împărțeau 
hrubele cu cântăreții, ba chiar și niște ovăz, grăunţe de orz 
și fructe uscate, adunate în timpul verii lungi. Şi aproape în 
fiecare zi mâncau supă de sânge, îngroșată cu orz, cu ceapă 
și cu bucăţi de carne. Jojen credea că ar fi putut fi carne de 
veveriță, iar Meera spunea că era de șobolan. Lui Bran nu-i 
păsa. 

Era carne și era gustoasă. Fierberea o frăgezea. 

606 

GEORGE R.R. MARTIN 

Peșterile erau în afara timpului, imense, tăcute. 
Adăposteau mai bine de șaizeci de cântăreţi în viaţă și 
osemintele a mii de morți și se întindeau cu mult sub dealul 
găunos. 

- Oamenii n-ar trebui să hoinărească prin locul ăsta, îi 
avertizase Frunză. Râul pe care-1 auziţi e iute și întunecat și 
curge tot mai jos și mai jos, câtre o mare ce nu cunoaște 
soarele. Și există tuneluri ce coboară chiar și mai în adânc, 
hăuri fără fund și puțuri abrupte, căi uitate către însuși 
centrul pământului. Nici măcar poporul meu nu le-a cercetat 
pe toate și noi trăim aici de o mie de mii de ani omenești. 

Deși locuitorii Celor Șapte Regate îi numeau Copii; 
Pădurii, Frunză 


și semenii ei nu aveau nimic copilăresc. Omuleții înţelepţi 
ai Pădurii ar fi fost mai aproape de adevăr. Erau mici în 
comparaţie cu oamenii, așa cum lupii sunt mai mici decât 
lupii străvechi. Nu înseamnă însă că 

sunt niște pui. Pielea lor maronie ca nucile era 
împestriţată, ca a căprioarelor, cu pete de culoare mai 
deschisă și urechile lor mari deslușeau lucruri neauzite de 
urechile oamenilor. Aveau și ochii mari, ochi imenși și 
galbeni, de pisică, care vedeau în tunelurile unde băiatul nu 
percepea decât beznă. Pe lângă degetul mare, mâinile lor nu 
mai aveau decât alte trei, cu gheare negre și ascuţite în loc 
de unghii. 

Și cântau intr-adevăr. Cântau în limba adevărată, așa că 
Brian nu-nţelegea cuvintele, dar glasurile lor erau tot atât de 
pure ca aerul rece al iernii. 

- Unde e restul poporului vostru? o întrebase Bran la un 
moment dat pe Frunză. 

- A coborât în pământ, răspunsese ea. In pietre, în copaci. 
înainte de sosirea Primilor Oameni, tot acest ţinut pe care-l 
numiţi voi Westeros era căminul nostru, însă chiar și pe 
atunci eram puţini. Zeii ne-au dat vieţi lungi, dar nu ne-au 
hărăzit să existăm în număr mare, ca nu cumva să năpădim 
lumea așa cum năpădesc căprioarele o pădure unde nu le 
vânează lupii. Asta se petrecea la începutul vremurilor, când 
soarele nostru se înălța. Acum se afundă și asta este 
îndelungata noastră 

pieire. Uriașii sunt, și ei, aproape dispăruţi, ei, care erau 
blestemul 

dansul dragonilor 

607 

nostru și fraţii noștri. Leii cei mari de pe dealurile din vest 
au fost măcelăriți, unicornii s-au stins cu toţii, iar mamuţii au 
rămas câteva sute. Lupii străvechi ne vor supraviețui, dar le 
va sosi și lor ceasul. In lumea zidită de oameni nu e loc nici 
pentru ei, nici pentru noi. 


Păruse mâhnită când spusese asta, ceea ce-l mâhnise și 
pe Bran. Abia mai târziu se gândise: Oamenii n-ar fi fost 
triști. Ar fi fost furioși. Li s-ar fi dezlănțuit ura și ar fi jurat să 
se răzbune vărsând sânge. Cântăreţii intonau melodii triste 
acolo unde oamenii ar fi luptat și ar fi ucis. 

Intr-o bună zi, Meera și Jojen se hotărâră să meargă să 
vadă râul, în ciuda faptului că Frunză îi avertizase să n-o 
facă. 

- Vreau să vin și eu, spuse Bran. 

Meera îl privi compătimitor. Râul era la aproape două sute 
de metri sub ei, în josul unor râpe abrupte și al unor tuneluri 
întortocheate, îi explică ea, iar în ultima parte a drumului 
trebuiau să 

coboare pe o frânghie. 

- Hodor n-ar reuși niciodată s-o facă ducându-te în spate. 
îmi pare rău, Brian. 

El își aminti că fusese o vreme în care nimeni nu-l 
întrecea la căţărat, nici măcar Robb sau Jon. O parte din el 
voia să ţipe la ei fiindcă-l lăsau deoparte, iar o alta voia sa 
plângă. Insă acum era aproape adult, așa că nu zise nimic. 
Dar după ce plecară se strecură în pielea lui Hodor și îi urmă. 

Grăjdarul voinic nu i se mai împotrivea așa cum o făcuse 
prima oară, la tumul de pe lac, în timpul furtunii. Ca un 
câine biciuit până când i-a pierit cheful de ripostă, Hodor se 
încovriga și se ascundea ori de câte ori se întindea Bran spre 
el. Ascunzătoarea era un loc din adâncul fiinţei sale, un hău 
unde nici măcar Bran nu-l putea atinge. Nimeni nu vrea să- 
ți facă rău, Hodor, îi zise el, fără grai, copilului-bărbat căruia 
îi luase trupul. Nu vreau decât să fiu din nou puternic o 
vreme. O să ţi-l inapoiez, ca întotdeauna. 

Nimeni nu știa nimic, niciodată, ori de câte ori purta 
pielea lui Hodor. Bran nu trebuia decât să zâmbească, să 
facă tot ce i se spunea 

608 

GEORGE R.R. MARTIN 


și să mormăie din când în când Hodor, și îi putea urma pe 
Meera și pe Jojen, zâmbind fericit cu gura până la urechi, și 
nimeni nu bănuia că 

de fapt era el. Se ţinea adesea după ei, indiferent dacă 
era dorit sau nu. 

In cele din urmă, fraţii Reed se bucurară fiindcă venise. 
Jojen cobori pe frânghie cu destulă ușurință, dar, după ce 
Meera prinse un pește alb și orb cu harponul ei și veni 
timpul să urce înapoi, braţele începură 

să-i tremure și nu izbuti să ajungă până sus, așa că se 
văzură nevoiţi să 

lege funia în jurul și să-l lase pe grăjdar să-l tragă. 

- Hodor, mormăia el ori de câte ori trăgea de frânghie. 
Hodor, hodor, hodor. 

Luna era un corn, subţire și tăios ca o lamă de cuţit. Vară 
dezgropă 

un braţ retezat, negru și acoperit de chiciură, cu degetele 
deschizându-i-se și închizându-i-se când se ţăra pe zăpada 
îngheţată. încă mai avea destulă 

carne ca să-i umple burta goală, iar după ce termină îi 
sparse oasele, pentru măduvă. Abia atunci își reaminti braţul 
că era mort. 

Bran mânca împreună cu Vară și cu haita lui, ca lup. In 
chip de corb zbura cu stolul, rotindu-se în jurul dealului la 
apusul soarelui, simțind atingerea de gheaţă a aerului. In 
trupul lui Hodor explora peșterile. Găsi încăperi pline de 
oase, puțuri care coborau în adâncurile pământului, locuri în 
care de tavan atârnau cu capul în jos scheletele unor lilieci 
enormi. Traversă până și podul zvelt de piatră care se arcuia 
peste prăpastie și descoperi alte tuneluri și încăperi în 
partea opusă. 

Una era ticsită de cântăreţi, tronând, ca și Brynden, în 
cuiburi din rădăcini ale copacului inimii, împletite sub, prin 
și în jurul trupurilor lor. Cei mai mulţi i se păreau morţi, dar, 
când trecu prin faţa lor, ochii li se deschiseră și-i urmăriră 


lumina torței, iar unul chiar își căscă și își închise gura 
zbârcită, ca și cum ar fi încercat să vorbească. 

- Hodor, îi spuse Bran și îl simţi pe adevăratul Hodor 
agitându-se în hăul lui. 

Așezat pe tronul său de rădăcini din grota imensă, pe 
jumatate cadavru și pe jumătate copac, Lordul Brynden 
părea mai puţin bărbat și mai mult statuie înfiorătoare din 
lemn, oase vechi și lână putredă. 

dansul dragonilor 

609 

Din întreaga ruină palidă care era faţa lui, ochiul era 
singurul lucru ce părea viu, arzând ca un ultim tăciune dintr- 
un foc stins, înconjurat de rădăcini răsucite și de zdrențe 
zgârcite ale pielii, atârnate de o ţeastă 

îngălbenită. 

Bran continua să se simtă înfricoșat la vederea lui - 
rădăcinile de copac al inimii intrând șerpuitoare și apoi 
ieșind din carnea lui zbârcită, ciupercile răsărite din obraji, 
viermele alb de lemn crescut din găvanul gol acum. li plăcea 
mai mult cu torţele stinse. In întuneric, își putea închipui că 
era cioara cu trei ochi care-i șoptise tot felul de lucruri, nu 
un cadavru vorbitor hidos. 

într-o zi o să fiu ca el. Gândul îl umplea pe Bran de 
spaimă. Era îndeajuns de rău că ajunsese olog, că picioarele 
nu-i mai erau de niciun folos. Era oare osândit să-și piardă și 
restul, să-și petreacă toată viaţa cu un copac al inimii 
crescând în el și prin el? Frunză îi spusese că Lordul Brynden 
își trăgea viaţa din copac. Nu mânca și nu bea. Dormea, visa, 
veghea. Eu arfi trebuit s-ajung cavaler, îşi aminti Bran, 
luptam și alergam, mă cățăram spre cer, | se părea că de 
atunci trecuseră o mie de ani. 

Ce era acum? Doar Bran, băiatul olog. Brandon din Casa 
Stark, prinţul unui regat pierdut, stăpânul unui castel ars, 
moștenitorul ruinelor. Crezuse că cioara cu trei ochi era un 
magician, un vraci bătrân și înţelept care-i putea vindeca 
picioarele, dar acum înțelegea că totul nu fusese nimic 


altceva decât visul prostesc al unui copil. Sunt prea bătrân 
pentru o astfel de fantezie, își spuse. O mie de ochi, o sută 
de piei, înțelepciune adâncă, asemenea rădăcinilor copacilor 
bătrâni. E tot atât de bine cum e să fii cavaler. Oricum, 
aproape la fel de bine. 

Luna era o gaură neagră pe cer. In afara peșterii, mersul 
lumii continua. Soarele răsărea și apunea, luna se învârtea, 
vânturile reci urlau. Sub deal, Jojen Reed devenea chiar mai 
posac și mai singuratic decât înainte, spre întristarea surorii 
lui. Ea stătea adesea, împreună cu Bran, alături de micul lor 
foc, vorbind despre toate și despre nimic și mângâindu-l pe 
Vară, care dormea între ei, în vreme ce fratele său hoinărea 
prin peșteri de unul singur. In zilele însorite, se căţăra chiar 

610 

GEORGE R.R. MARTIN 

până la gura peșterii. Stătea acolo cu orele, privind 
pădurea înfășurat în blănuri și tremurând în același timp. 

- Vrea să meargă acasă, îi spuse Meera lui Bran. Nu vrea 
nici măcar să-ncerce să lupte împotriva sorții. Spune că 
visele verzi nu mint. 

- E curajos, răspunse Bran. 

Un bărbat nu e curajos decât atunci când îi e frică, îi 
spusese tatăl lui cândva, cu mult timp în urmă, când 
găsiseră puii de lupi străvechi în zăpezile verii. Incă-și mai 
aducea aminte. 

- E prost, zise Meera. Am sperat asta când am găsit-o pe 
cioara cu trei ochi... acum mă-ntreb de ce-am venit aici. 

Pentru mine, se gândi Bran. 

- Visele lui verzi, spuse. 

- Visele lui verzi. 

Vocea Meerei era amară. 

- Hodor, zise Hodor. 

Meera începu să plângă. 

Apoi Bran își detestă beteșugul. 

- Nu plânge, spuse. 


Ar fi vrut s-o cuprindă cu braţele, s-o strângă cu putere la 
piept, așa cum îl strângea mama lui pe vremuri, la 
Winterfell, când se lovea. 

Meera era acolo, la nici doi metri distanță, dar îi venea 
atât de greu să 

ajungă până la ea, încât era ca și cum s-ar fi aflat la o 
sută de kilometri. 

Ca s-o atingă ar fi trebuit să se târască pe pământ 
împingându-se cu mâinile și trăgându-și picioarele în urmă. 
Podeaua aspră, zgrunţuroasă, plină de resturi și de umflături 
l-ar fi făcut să înainteze foarte încet. Aș 

putea intra în pielea lui Hodor, își spuse. El ar putea s-o ia 
în brațe, s-o bată pe spate. Gândul îl făcu să se simtă ciudat, 
dar încă îi mai stăruia în minte când Meera se ridică de 
lângă foc dintr-un salt, dispărând în întunecimea tunelurilor. 
li auzi pașii îndepărtându-se, până ce nu mai rămaseră 
decât glasurile cântăreților. 

Luna era un corn, subţire și tăâios ca o lamă de cuţit. Zilele 
treceau una după alta, fiecare mai scurtă decât cea 
dinaintea ei. Nopțile se 

dansul dragonilor 

611 

lungeau. în peșterile de sub deal nu ajungea, niciodată, 
nicio rază de soare. Lumina lunii nu atinsese niciodată sălile 
acelea de piatră. Până 

și stelele erau străine acolo. Toate aparţineau lumii de 
deasupra, unde vremea alerga în ciclurile ei de fier, zi către 
noapte către zi către noapte câtre zi. 

- E timpul, spuse Lordul Brynden. 

Ceva din vocea lui trimise pe spatele lui Bran galopul 
unor degete de gheață. 

- Pentru ce? 

-Pentru urmatorul pas. Ca să treci dincolo de omul-fiară și 
să-nveți ce-nseamnă să fii clarvăzător verde. 

- II vor mvâăţa copacii, zise Frunză. 


Făcu un semn și o altă cântăreață, cea cu părul alb 
numită de Meera Bucle Ninse, se apropie lipăind. Ducea în 
mână un vas din lemnul copacului inimii, pe care fuseseră 
sculptate douăsprezece chipuri, asemenea celor purtate de 
copaci. înăuntru era o pastă albă, groasă, compactă, 
străbătută de vinișoare de un roșu-închis. 

- Trebuie să mănânci asta, spuse Frunză, dându-i lui Bran 
o lingură 

de lemn. 

Băiatul privi bolul cu îndoială. 

- Ce este? 

- Pastă din semințele copacului inimii. 

Ceva din felul în care arăta îl îngreţoșa pe Bran. 
Vinișoarele roșii nu erau nimic altceva decât seva copacului, 
presupuse el, dar în lumina torţelor semănau perfect cu 
sângele. Afundă lingura în pastă, apoi șovăi. 

- Asta o să facă din mine un clarvăzător verde? 

- Sângele tău te face clarvăzător verde, spuse Lordul 
Brynden. Asta o s-ajute la trezirea harurilor tale și-o să te 
cunune cu copacii. 

Bran nu voia să se-nsoare cu un copac... dar cine 
altcineva s-ar fi căsătorit cu un băiat olog ca el? O mie de 
ani, o sută de piei, înțelepciune adâncă, asemenea 
rădăcinilor copacilor bătrâni. Un clarvăzător verde. 

Mâncă. 

612 

GEORGE R.R. MARTIN 

Era amară la gust, dar nu chiar atât de amară ca pasta de 
ghinde. li veni cel mai greu să-nghită prima lingură. Fu cât 
pe ce s-o dea afară 

imediat. A doua avu un gust mai bun. A treia i se păru 
aproape dulce. 

Mâncă restul cu lăcomie. De ce avusese impresia că era 
amară? Avea gust de miere, de zăpadă proaspătă, de piper 
și de scorțișoară, avea gustul ultimei sărutări primite de la 
mama lui. Vasul gol îi alunecă 


dintre degete și zăngăni pe podeaua grotei. 

- Nu simt nimic deosebit. Ce urmează să se-ntâmple 
acum? 

Frunză îi atinse mâna. 

- Copacii te vor învăţa. Copacii își aduc aminte. 

EI își ridică braţul și ceilalţi cântăreţi prinseră să dea ocol 
peșterii, stingând torţele una câte una. întunericul se îndesi, 
furișându-se către ei. 

- închide ochii, zise cioara cu trei ochi. Alunecă afară din 
pielea ta, așa cum faci când vrei să te unești cu Vară. Dar de 
data asta intră în rădăcini. 

Urmează-le prin pământ, către copacii de pe deal, și 
spune-mi ce vezi. 

Bran închise ochii și se eliberă de propria sa piele. în 
rădăcini, se gândi. în copacul inimii. Fii tu copacul. Pentru o 
clipă, putu să vadă 

peștera în mantia ei neagră, să audă râul curgând 
năvalnic sub ea. 

Apoi, cât ai clipi, era din nou acasă. 

Lordul Eddard Stark stătea pe un bolovan, lângă lacul 
adânc și întunecat din pădurea zeilor, cu rădăcinile 
decolorate ale copacului inimii răsucindu-se în jurul său ca 
braţele noduroase ale unui bătrân. 

Gheaţă era pe genunchii lui și el curăța tăișul săbiei cu o 
cârpă uleiată. 

- Winterfell, șopti Bran. 

Tatăl lui își ridică privirea. 

- Cine-i acolo? întrebă, răsucindu-se... 

„Și Bran, speriat, se retrase. Tatăl lui, lacul întunecat și 
pădurea zeilor păliră și dispărură și el se pomeni înapoi, în 
grotă, cu rădăcinile decolorate care-i alcătuiau tronul din 
lemn de copac al inimii legănân-du-i braţele și picioarele, 
așa cum își leagănă o mamă pruncul. In faţa lui, o torță 
pâlpâi, prinzând viaţă. 

- Spune-ne ce-ai văzut. 

dansul dragonilor 


613 

Privită de departe, Frunză arăta aproape ca o fetiţă, 
nicidecum mai vârstnică decât Bran și decât surorile lui, dar 
de aproape părea cu mult mai bătrână. Pretindea că văzuse 
două sute de ani. 

Bran avea gâtlejul foarte uscat. înghiţi în sec. 

- Winterfell. Mă întorsesem la Winterfell. L-am văzut pe 
tata. Nu e mort, nu e, l-am văzut, s-a întors la Winterfell și e 
în viaţă. 

- Nu, zise Frunză. S-a dus, băiete. Nu-ncerca să-l chemi 
înapoi din morți. 

- L-am văzut. Bran simţea lemnul aspru apăsându-i un 
obraz. Iși curăța sabia, sabia Gheaţă. 

- Ai văzut ce ai vrut să vezi. Inima ta tânjește după tatăl 
tău și după 

casa ta și asta ai văzut. 

- Un bărbat trebuie să știe să privească dincolo de ce 
speră să vadă, spuse Lordul Brynden. Umbre ale zilelor din 
trecut, asta ai văzut tu, Bran. Te-ai uitat în pădurea zeilor de 
pe pământul vostru prin ochii copacului inimii. Pentru 
copaci, timpul e diferit de al oamenilor. Soarele, ţărâna și 
apa sunt lucrurile pe care le înţelege un copac al inimii, nu 
zilele, anii și veacurile. Pentru oameni, timpul e un fluviu. 
Suntem captivi în curgerea lui, ne îndreptăm în grabă 
dinspre trecut către prezent, întotdeauna în aceeași direcție. 
Vieţile copacilor sunt altfel. Ei prind rădăcini, cresc și mor în 
același loc și fluviul acela nu-i clintește. 

Stejarul e ghinda, ghinda e stejarul. lar copacul inimii... o 
mie de ani omenești sunt pentru el o clipă și prin astfel de 
porţi putem, și tu, și eu, să aruncăm o privire în trecut. 

- Dar m-a auzit, insistă Bran. 

- A auzit o șoaptă în vânt, un foșnet printre frunze. Nu-i 
poţi vorbi, oricât ai încerca. Știu. Am propriile mele stafii, 
Bran. Un frate pe care l-am iubit, un altul pe care l-am urât, 
o femeie pe care-am dorit-o. Prin copaci, îi mai văd încă, dar 
niciunul dintre cuvintele mele n-a ajuns vreodată la ei. 


Trecutul rămâne trecut. învăţăm din el, dar nu-l putem 
schimba. 

- O să-mi văd din nou tatăl? 

614 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Odată ce vei ajunge să-ţi stăpânești harurile, te vei 
putea uita acolo unde vei dori și vei vedea ce au văzut 
copacii, indiferent dacă 

s-a petrecut ieri, anul trecut sau acum o mie de mii de 
ere. Oamenii își duc vieţile captivi într-un prezent etern, 
între ceața amintirilor și marea de umbră care e tot ce știm 
despre vremurile ce vor veni. 

Există fluturi care-și trăiesc viaţa într-o singură zi, însă 
probabil că 

acest scurt răstimp li se pare la fel de lung cum sunt 
pentru noi anii și deceniile. Un stejar poate trăi trei sute de 
ani, iar un sequoia, trei mii. 

Un copac al inimii trăiește la nesfârșit, dacă nu-l tulbură 
nimeni. 

Pentru ei, anotimpurile ţin cât fâlfâirea unei aripi de 
fluture, iar trecutul, prezentul și viitorul sunt una. lar 
vederea ta nu se va mărgini la pădurea zeilor care vă 
aparţine. Cântăreţi au cioplit ochi în scoarţa copacilor inimii 
pe care i-au stăpânit ca să-i trezească și aceia sunt primii 
ochi pe care-nvaţă să-i folosească un nou clarvăzător 
verde... 

dar, cu timpul, vei vedea dincolo de copacii înșiși. 

- Când? vru Bran să afle. 

- Peste un an sau peste trei sau peste zece. Asta n-am 
întrezărit-o. 

O să vină cu timpul. lţi făgăduiesc. Dar acum sunt obosit 
Și copacii mă 

cheamă. Vom continua mâine. 

Hodor îl duse pe Bran înapoi, în camera sa, murmurând 
Hodor cu voce scăzută în vreme ce Frunză mergea înaintea 
lor cu o torţă. El sperase că Meera și Jojen aveau să fie acolo, 


ca să le poată spune ce văzuse, dar alcovul lor confortabil 
din stâncă era rece și pustiu. Hodor îl așeză cu grijă în pat, îl 
acoperi cu blănuri și îi făcu focul. O mie de ani, o sută de 
piei, înțelepciune adâncă, asemenea rădăcinilor copacilor 
bătrâni Privind flăcările, Bran hotări că avea să rămână treaz 
până când se întorcea Meera. Jojen n-avea să fie încântat, o 
știa, dar Meera avea sa 

se bucure pentru el. Nu-și aminti cum închisese ochii. 

„„dar pe urmă era cumva din nou înapoi, la Winterfell, în 
pădurea zeilor, căutându-și tatăl. De data asta, Lordul 
Eddard părea mult mai tânăr. Avea părul castaniu, fără nicio 
șuviţă căruntă, capul plecat. 

dansul dragonilor 

615 

- „fie să crească apropiaţi ca fraţii, făra nimic altceva 
decât dragoste între ei, se ruga el, și fie ca doamna, soţia 
mea, să găsească în inima ei puterea de a'ierta... 

- Tată! Vocea lui Bran era o șoaptă în vânt, un foșnet 
printre frunze. Tată, sunt eu. Sunt Bran. Brandon. 

Eddard Stark își ridică fruntea și se uită lung la copacul 
inimii, încruntându-se, dar nu scoase niciun cuvânt. Nu mă 
poate vedea, înţelese Bran, pradă disperării. Voia să-ntindă 
mâna, să-l atingă, dar nu reușea decât să privească și să 
asculte. Sunt în copac. Sunt în copacul inimii, privind în 
afară prin ochii lui roșii, însă copacul ăsta nu poate vorbi, 
așa că nu pot nici eu. 

Eddard Stark își continuă rugăciunea. Bran își simţi ochii 
umplân-du-se de lacrimi. Dar erau ale lui sau ale copacului 
inimii? Dacă eu plâng, copacul o să lăcrimeze? 

Restul vorbelor tatălui său se pierdură într-un păcănit 
neașteptat, de lemn izbit de lemn. Eddard Stark se risipi 
precum ceața sub soarele dimineţii. Acum prin pădurea 
zeilor dansau doi copii, ţipând unul la altul în timp ce se 
duelau cu crengi rupte. Fata era mai mare decât băiatul și 
era mai înaltă. Arya! se gândi Bran cu înflăcărare, în timp ce 
o privea sărind pe un bolovan și dându-i băiatului o lovitură. 


Dar ăsta nu putea fi adevărul. Dacă fata era Arya, atunci 
băiatul era el însuși și el nu purtase nicicând părul atât de 
lung. Și Arya nu m-a învins niciodată 

la joaca noastră cu săbiile, nu așa cum îl bate pe el fata 
asta. Ea îl plesni pe băiat de-a latul coapselor, cu atâta 
putere, încât îi fugiră picioarele de sub el și căzu în lac, unde 
începu să-mproaște apa și să ţipe. 

- Taci, prostule, spuse fata, aruncându-și creanga. Nu e 
decât apă. 

Vrei să ne-audă Bătrâna Nan și să de-a fuga să-i zică 
tatei? 

Ingenunche și-și trase fratele din lac, dar, înainte de a-l 
scoate afară, dispăruseră amândoi. 

Pe urmă imaginile întrezărite veniră una după alta din ce 
în ce mai repede, până când se simţi pierdut și ametțit. Nu-i 
mai văzu pe tatăl său și pe fata care semăna cu Arya, dar o 
femeie îngreunată de fătul pe 

616 

GEORGE R.R. MARTIN 

care-l purta ieși din lacul întunecat goală și șiroind de 
apă, îngenunche în faţa copacului și-i imploră pe zeii cei 
vechi să-i dea un fiu care s-o răzbune. Pe urmă apăru o fată 
cu părul castaniu, zveltă ca o suliță, care se ridică pe vârfuri 
ca să sărute buzele unui cavaler tânăr, la fel de înalt ca 
Hodor. Un tânăr cu ochii negri, palid și înverșunat, tăie trei 
crengi din copacul inimii și le ciopli, făcând din ele săgeți. 
Copacul însuși se micșora, se scurta de la o viziune la alta, în 
timp ce alţii, mai mărunți decât el, descreșteau 
preschimbându-se în puieţi și dispăreau, dar numai pentru 
a-și lăsa locul altora, care descreșteau și dispăreau la rândul 
lor. 

lar lorzii pe care-i întrezărea acum Bran erau înalţi și 
viguroși, bărbaţi aspri, înveșmântaţi în blănuri și zale. Unele 
feţe îi aminteau de statuile din cripte, dar dispăreau înainte 
de a apuca să le dea nume. 


Apoi, în timp ce privea, un bărbat bărbos sili un ostatic 
să-ngenuncheze în fața copacului inimii. Printre frunzele de 
un roșu întunecat purtate de vânt se apropie de ei o femeie 
cu părul alb, având în mână 

o seceră de bronz. 

- Nu, spuse Bran, nu, nu faceți asta, dar ei nu-l auziră, nu 
mai mult decât îl auzise tatăl lui. 

Femeia îl înșfăcă pe captiv de păr, îi potrivi secera în jurul 
gâtului și tăie. Și, prin păcla veacurilor, băiatul olog nu putu 
decât să se uite cum loveau picioarele bărbatului în pământ 
ca într-o tobă... dar, în timp ce viaţa se scurgea din el într-un 
val roșu, Brandon Stark simţi gustul sângelui. 

JON 

Soarele reușise să spargă norii cam pe la amiază, după 
șapte zile cu văzduh întunecat și rafale de zăpadă. O parte 
dintre nămeţi erau mai înalţi decât oamenii, dar slujitorii 
munciseră toată ziua cu lopeţile și toate potecile erau exact 
atât de curate cum le plăcea să fie. Zidul reflecta lumini 
licăritoare, cu toate crăpăturile scânteindu-i într-un albastru 
palid. 

Jon se afla la o înălţime de peste două sute de metri, 
privind în jos, către pădurea bântuită. Vântul dinspre nord se 
învârtejea printre copacii de dedesubt, trimițând în zbor, ca 
pe niște steaguri de gheaţă, cristale de zăpadă adunate în 
pene subțiri, smulse de pe crengile de sus. Altminteri, nimic 
nu se clintea. Niciun semn de viață. Ceea ce nu era pe de-a- 
ntregul liniștitor. Nu de cei vii se temea. Chiar și așa... 

A apărut soarele. Ninsoarea s-a oprit. Până când vom mai 
avea 0 asemenea șansă ar putea să treacă o lună. Sau un 
anotimp. 

- Spune-i lui Emmett să-și adune recruţii, îi ceru lui Edd 
cel Trist. 

O s-avem nevoie de o escortă. Zece cercetași cu arme din 
obsidian. 

Vreau să fie gata de plecare într-o oră. 

- Da, stăpâne. Și cine-o să-i conducă? 


-Eu. 

Colțurile gurii lui Edd se lăsară în jos chiar mai mult decât 
de obicei. 

618 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Unii s-ar putea gândi c-ar fi mai bine dacă Lordul 
Comandant ar rămâne la loc sigur și la căldură, la sud de 
Zid. Nu că aș zice eu astfel de lucruri, dar unii ar putea. 

Jon zâmbi. 

- Unii ar face bine să n-o spună în prezența mea. 

Mantia lui Edd fâlfâi zgomotos, într-o pală bruscă de vânt. 

- Mai bine am cobori, stăpâne. Vântul ne-ar putea 
împinge de pe Zid și eu n-am deprins meșteșugul zborului. 

Coborâră cu _ vinciul. Vântul sufla în rafale, rece ca 
rasuflarea dragonului de gheaţă din poveștile auzite de Jon 
în copilărie, de la Bătrâna Nan. Cușca grea se legăna. Din 
când în când se freca de Zid, desprinzând mici jeturi 
cristaline de gheaţă ce cădeau scânteind în lumina soarelui, 
ca așchiile de sticlă. 

Sticla, cugetă Jon, ne-ar putea fi de folos aici. Castelul 
Negru are nevoie de grădini de sticlă, ca acelea de la 
Winterfeil. Am putea cultiva legume chiar și în miezul iernii. 
Cea mai bună sticlă venea de la Myr, dar un geam de 
calitate, lipsit de culoare, valora cât greutatea lui în 
mirodenii, iar sticla verde sau galbenă n-ar fi dat rezultate la 
fel de bune. Ceea ce ne trebuie e aurul. Cu destule monede, 
am putea cumpăra ucenici de-ai sticlarilor și de-ai 
geamgiilor din Myr, i-am aduce în Nord și le-am oferi 
libertatea dacă-i învață arta lor pe câțiva dintre recruții 
noștri. Astfel lucrurile s-ar fi putut rezolva. Dacă-am avea 
aurul. Pe care nu-l avem. 

La baza Zidului îl găsiră pe Nălucă tăvălindu-se într-un 
troian. 

Uriașul lup străvechi alb părea să adore zăpada 
proaspătă. Când îl văzu pe Jon, sări în picioare și se scutură. 

- Merge cu tine? întrebă Edd cel Trist. 


-Da. 

- Un lup istet, el. Și eu? 

- Tu rămâi aici. 

- Un lord isteţ, tu. Nălucă e cea mai bună alegere. Eu nu 
mai am cu ce dinţi să-i mușc pe sălbatici. 

dansul dragonilor 

619 

In Castelul Negru, veștile se răspândeau cu iuţeală. Edd 
încă nu terminase de înșeuat calul sur când Bowen Marsh 
traversă curtea cu pași apăsaţi ca să-l înfrunte pe Jon la 
grajduri. 

- Lordul meu, aș vrea să te mai gândești. Recruţii își pot 
rosti la fel de bine legămintele în sept. 

- Septul e casa zeilor noi. Zeii vechi locuiesc în pădure, 
iar cei care-i cinstesc își spun cuvintele printre copacii inimii. 
Știm asta amândoi. 

- Satin vine din Orașul Vechi, iar Arron și Emrick din 
ținuturile vestice. Zeii vechi nu sunt zeii lor. 

- Eu nu le spun oamenilor ce zei să venereze. Au fost 
liberi să-i aleagă pe Cei Șapte, sau pe Stăpânul Luminii, 
slujit de femeia roșie. Au ales în schimb copacii, cu toată 
primejdia pe care-o presupune asta. 

- Plângătorul ar putea fi încă acolo, la pândă. 

- Până în dumbravă nu sunt mai mult de două ore de 
mers călare, chiar și pe zăpadă. Până la miezul nopţii ar 
trebui să fim înapoi. 

- Prea mult timp. Nu e înțelept. 

- Nu e, încuviinţă Jon, dar e necesar. Oamenii ăștia sunt 
gata să-și juruiască vieţile Rondului de Noapte, alăturându- 
se unei frăţii care se întinde în trecut, în linie neîntreruptă, 
pe durata câtorva mii de ani. 

Cuvintele sunt importante, așa cum sunt și tradiţiile. Ne 
leagă unii de alţii, bărbaţi de obârșie înaltă și umilă, tineri și 
bătrâni, oameni de rând și nobili. Ne înfrăţesc. 11 bătu pe 
Marsh pe umăr. Ne vom întoarce, îţi făgăduiesc. 


- Da, lordul meu, spuse Lordul Administrator, dar vă veţi 
întoarce ca oameni vii sau în chip de capete cu ochii scoși, 
înfipte în sulițe? O 

să faceţi cale-ntoarsă prin bezna nopţii. Nămeţii sunt pe 
alocuri înalţi până la brâu. Văd că iei cu tine oameni cu 
experienţă și asta e bine, dar Jack Bulwer cel Negru 
cunoștea pădurea la fel de bine. Chiar și Benjen Stark, 
propriul tău unchi, a... 

- Eu am ceva pe care nu l-au avut ei. Jon întoarse capul și 
fluieră. 

Nălucă. La mine. 

620 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lupul Străvechi își scutură zăpada de pe spate și i se 
alătură 

alergând cu pași mărunți. Cercetașii se despărţiră în 
două, făcându-i loc să treacă printre ei, deși o iapă necheză 
și azvârli din copite până 

ce Rory o smuci scurt de hăţuri. 

- Zidul e al tău, Lord Bowen. 

Iși prinse calul de frâu și îl conduse către poartă și prin 
tunelul de gheaţă care șerpuia pe sub Zid. 

De partea cealaltă, copacii stăteau înalţi și tăcuţi, 
îngrămădiţi unii într-alţii sub mantii groase, albe. Nălucă 
merse ţanţoș alături de calul lui Jon până când se grupară 
cercetașii și recruţii, apoi se opri și adulmecă, cu răsuflarea 
îngheţându-i în aer. 

- Ce e? întrebă Jon. E cineva acolo? 

Pădurea era pustie cât vedea cu ochii, dar asta nu 
însemna o distanţă prea mare. 

Nălucă o rupse la fugă printre copaci, se strecură printre 
doi pini cu mantii albe și se făcu nevăzut într-un nor de 
zăpadă. Vrea să vâneze, dar ce? Jon nu se temea atât pentru 
lupul străvechi, cât pentru sălbaticii pe care i-ar fi putut 
întâlni. Un lup alb într-o pădure albă, tăcut ca o umbră. Nu 
vor ști niciodată că se apropie. |și dădea seama că n-avea 


rost să-l urmărească. Nălucă avea să se întoarcă numai când 
avea să simtă 

dorinţa de a o face, nicidecum mai înainte. Jon își înfipse 
călcâiele în coastele bidiviului. Oamenii săi umplură golul 
din jurul lui, cu copitele cailor lor mărunți spărgând crusta 
de gheaţă și pătrunzând în zăpada moale de sub ea. Intrară 
în pădure înaintând la pas, păstrând ritmul, cu Zidul 
micșorându-se tot mai mult în spatele lor. 

Pinii și sequoia purtau veșminte groase, albe, iar ţurțurii 
atârnau de crengile maronii, golașe, ale copacilor cu frunze 
mai late. Jon îl trimise pe Tom Barleycorn înainte, să 
cerceteze locurile, deși drumul către mica dumbravă, bătut 
adesea, le era cunoscut. Liddle cel Mare și Luke din Orașul 
Lung se strecurară prin tufișurile dinspre est și dinspre vest. 
Aveau să flancheze coloana, gata să dea de veste dacă se 
apropia cineva. Erau, cu toţii, cercetași pricepuţi, purtând 
deopotrivă 

dansul dragonilor 

621 

arme de obsidian și de oţel și corni de război atârnaţi de 
șei, ca să 

poată cere ajutor la nevoie. 

Și ceilalţi erau oameni de nădejde. De nădejde în luptă, 
cel puțin, şi loiali față de frații lor. Jon nu putea spune nimic 
despre ce făcuseră 

înainte de sosirea lor în vale, dar nu se îndoia că, pentru 
cei mai mulţi, trecutul era la fel de negru ca mantiile pe care 
le purtau. Acolo, sus, făceau parte din acel soi de bărbaţi de 
care dorea să-i fie apărat spatele, își ridicaseră glugile, 
ferindu-se de vântul mușcător, și unii își înfășuraseră 

eșarfe în jurul feţelor, ascunzându-și-le. însă Jon îi 
cunoștea. Purta numele fiecăruia dintre ei cioplit în inimă. 
Erau oamenii lui, fraţii lui. 

Alături de aceștia călăreau alţi șase - un amestec de 
bărbaţi tineri și bătrâni, voinici și mărunți, căliți în luptă și 
cu caș la gură. Șase vor rosti cuvintele. Horse se născuse și 


crescuse în Orașul Cârtiţei, Arron și Emrick veneau din Insula 
Frumoasă, iar Satin din lupanarele din Orașul Vechi, din 
celălalt capăt al Westerosului. Cu toţii erau băieți. 

Leathers și Jax erau mai vârstnici, cu mult peste patruzeci 
de ani, fii ai pădurii bântuite, având ei înșiși copii și nepoți. 
Erau doi dintre cei șaizeci și trei de sălbatici care-l urmaseră 
pe Jon Snow pe drumul de întoarcere către Zid în ziua în 
care își rostise chemarea, singurii doi care hotărâseră până 
atunci că își doreau o mantie neagră. lron Emmett spunea că 
erau pregătiţi cu toţii, sau cel puţin atât de pregătiţi cât 
puteau fi vreodată. EI, Jon și Bowen Marsh îi analizaseră pe 
rând, pe fiecare în parte, și îi hărăziseră câte unui ordin: 
Leathers, Jax și Emrick la cercetași, Horse la constructori, 
Arron și Satin la servitori. Venise timpul să-și rostească 
legămintele. 

lron Emmett călărea în fruntea coloanei, pe cel mai urât 
cal pe care-l văzuse vreodată Jon, un animal lăţos, parcă 
numai păr și copite. 

- Se vorbește că la Turnul Târfei au avut ceva necazuri 
azi-noapte, spuse maestrul armurier. 

- La Turnul lui Hardin. 

Dintre cei șaizeci și trei întorși împreună cu el din Orașul 
Cârtiţei, nouăsprezece fuseseră fete și femei. Jon le găzduise 
în același turn părăsit 

622 

GEORGE R.R. MARTIN 

în care dormise el însuși când era nou-venit la Zid. 
Douăsprezece erau sulițașe, mai mult decât capabile să se 
apere pe ele însele și pe fetele mai tinere de atenţiile 
nedorite ale cavalerilor în negru. Unii dintre cei pe care-i 
puseseră pe fugă îi dăduseră turnului noul său nume 
atțâțător. Jon nu era dispus să le treacă cu vederea bătaia de 
joc. 

- Trei nătărăi beţi au luat turnul drept casă a plăcerilor, 
atâta tot. 


Acum sunt în celulele de gheață, cugetând asupra 
greșelii lor. 

lron Emmett se strâmbă. 

- Bărbaţii sunt bărbaţi, jurămintele sunt vorbe și vorbele 
sunt vânt. Ar trebui să pui paznici în jurul femeilor. 

- Și cine-o să le păzească de paznici? 

Nu știi nimic, Jon Snow. Totuși învățase, și profesoară îi 
fusese Ygritte. Dacă el nu-și putuse respecta propriile 
legăminte, cum s-ar fi putut aștepta la mai mult din partea 
fraţilor săi? Dar să-i dai târcoale unei femei sălbatice era 
periculos. Un bărbat poate să aibă 

o femeie sau poate să aibă un cuțit, îi spusese cândva 
Ygritte, darmiciun bărbat nu le poate avea pe amândouă. 
Bowen Marsh nu greșise întru totul. Turnul lui Hardin era o 
bucată de iască în așteptarea unei scântei. 

- Am de gând să mai deschid încă trei castele, zise Jon. 
Lacul Adânc, Sala îndoliată și Gorganul Lung. Toate vor avea 
garnizoane formate din oameni liberi, sub comanda ofiţerilor 
noștri. La Gorganul Lung vor fi numai femei, pe lângă 
comandant și administratorul-șef. 

Nu se-ndoia că unii aveau să se împreuneze, dar măcar 
distanțele erau destul de mari ca așa ceva să nu se-ntâmple 
cu ușurință. 

- Și ce biet smintit o să primească o asemenea comandă? 

- Călăresc alături de el. 

Amestecul de groază și încântare din expresia care trecu 
peste chipul lui lron Emmett valora mai mult decât un sac de 
aur. 

- Ce-am făcut ca să-mi atrag ura ta într-o asemenea 
masură, lordul meu? 

Jon râse. 

dansul dragonilor 

623 

- Nu te teme, n-o să fii singur. Am de gând să ţi-l dau pe 
Edd cel Trist ca secund și ca administrator. 


- Suliţașele vor fi atât de fericite! Ai face bine să păstrezi 
un castel pentru Magnar. 

Zâmbetul lui Jon se stinse. 

- Aş face-o, dacă aș putea avea încredere în el. Mătem că 
Sigorn mă învinuiește pentru moartea tatălui său. Mai rău 
decât atât, a fost crescut și educat ca să dea ordine, nu ca să 
le primească. Nu-i confunda pe cei din Thenn cu oamenii 
liberi. Magnar înseamnă /ord în Limba Veche, așa mi s-a 
spus, dar Styr era pentru poporul său ceva mai apropiat de 
un zeu, iar fiul lui e plămădit din același aluat. Eu nu le cer 
oamenilor să-ngenuncheze, însă trebuie să se supună. 

- Da, stăpâne, dar ar fi cel mai bine să faci ceva în 
privinţa Magnarului. Cu thennii o să ai necazuri, dacă nu-i 
dai atenţie. 

Necazurile țin de soarta Lordului Comandant, ar fi trebuit 
să spună 

Jon. Se întâmplase ca vizita lui în Orașul Cărtiţei să-i 
aducă destule, femeile fiind cel mai neînsemnat dintre toate. 
Halleck se dovedise a fi exact atât de brutal cum se temuse, 
iar printre fraţii în negru se găseau câţiva pătrunși până în 
măduva oaselor de ura împotriva oamenilor liberi. Unul 
dintre adepţii lui Halleck taiase deja urechea unui 
constructor în interiorul Zidului și, indiferent dacă-i plăcea 
sau nu, nu era decât un strop din măcelul ce avea să 
urmeze. Trebuia să deschidă cât mai curând vechile forturi, 
pentru ca fratele Harmei să 

poată fi trimis în garnizoana de la Lacul Adânc sau de la 
Sala îndoliată, însă în clipa aceea nu se putea locui în 
niciunul dintre cele două, iar Othell Yarwyck și constructorii 
săi erau încă plecaţi la Fortul Nopţii, străduindu-se în 
continuare să-l refacă. In unele nopţi, Jon Snow se întreba 
dacă împiedicându-l pe Stannis să-i măcelărească pe 
sălbatici în marș nu făcuse cumva o greșeală cumplită. Nu 
știu nimic. Ygritte, se gândi, și probabil că nu voi ști 
niciodată. 


La mai puţin de un kilometru de dumbravă, suliţele roșii, 
prelungi, ale soarelui de primăvară pătrundeau pieziș printre 
crengile văduvite 

624 

GEORGE R.R. MARTIN 

de frunze, așternând pete rozalii peste nămeţi. Călăreţii 
traversară un pârâu îngheţat printre două stânci zimţate, cu 
armuri de gheaţă, apoi urmară o cărăruie croită de 
sălbăticiuni către nord-est. La fiecare răbufnire de vânt, 
trombele de zăpadă spulberată umpleau aerul, înţepându-le 
ochii. Jon își trase eșarfa peste gură și peste nas și își ridică 

pe cap gluga mantiei. 

- Nu mai avem mult, le spuse oamenilor săi. 

Nimeni nu răspunse. 

Simţi mirosul lui Tom Baleycorn înainte de a-l vedea. Sau 
Nălucă 

era cel care-l simţise? In ultima vreme, avea uneori 
senzaţia că el și lupul erau unul și același, chiar și când nu 
dormea. Uriașul lup alb apăru primul, scuturându-se de 
zăpadă. Peste câteva clipe, Tom era acolo. 

- Sălbatici, îi spuse lui Jon, cu voce scăzută. în dumbravă. 

Jon îi opri pe călăreţi. 

- Câţi? 

- Am numărat nouă. Fără străji. Unii morţi, poate, sau 
adormiţi. 

Par să fie mai multe femei. Un copil, dar e și un uriaș. 
Chiar cel pe care l-am văzut. Au un foc aprins, cu fumul 
înălțându-se printre copaci. 

Neghiobi. 

Nouă, iar eu am șapte plus zece. Insă dintre ai lui patru 
erau băietani și niciunul nu era uriaș. 

Dar Jon nu înclina să se-ntoarcă la Zid. Dacă să/baticii 
sunt încă în viață, poate izbutim să-i aducem înăuntru. lar 
dacă sunt morți, ei bine... 

un leș sau două ne-ar putea ajuta. 


-Ne continuăm drumul pe jos, spuse, sărind fără zgomot 
pe pământul îngheţat. Zăpada se înălța până la glezne. 
Rory, Pate, rămâneţi cu caii. 

Le-ar fi putut cere asta recruţilor, dar aveau nevoie să 
primească 

botezul sângelui cât mai curând. Era un moment la fel de 
bun ca oricare altul. 


A 


- Imprăștiaţi-vă și formaţi o semilună. Vreau să-nchidem 
dumbrava din trei părţi. Nu-l pierdeţi din vedere nici pe cel 
din dreapta, nici pe 

dansul dragonilor 

625 

cel din stânga voastră, ca să nu se lărgească golurile. 
Zăpada ar trebui să ne-năbușe pașii. Dacă-i luăm prin 
surprindere, sunt mai puţine șanse să se verse sânge. 

Noaptea se lăsa cu iuțeală. Săgeţile de lumină 
dispăruseră când ultima felie îngustă de soare fusese 
înghițită de pădurea dinspre apus. 

Nămeţii își regăseau albul, rozul se prelingea din ei pe 
măsură ce se întuneca lumea. Culoarea cerului serii se 
preschimbase în cenușiul șters al unei mantii spălate de 
prea multe ori și primele stele se iţeau timide. 

întrezări în faţa lui un trunchi de un alb palid, care nu 
putea fi decât al unui copac al inimii, cu creștetul încununat 
de roșul neguros al frunzelor. Jon Snow își duse mâna la 
spate și-și scoase din teacă Gheara Lungă. Se uită în dreapta 
și în stânga, dădu din cap către Satin și către Horse, îi privi 
repetând semnul către bărbaţii de dincolo de ei. 

Năvăliră în dumbravă în același timp, împrăștiind în 
trecere mormane de zăpadă învechită, fără niciun alt 
zgomot în afară de cel al răsuflărilor lor. Nălucă alerga 
împreună cu ei, o umbră albă alături de Jon. 

Copacii inimii se înălțau în cerc, înconjurând luminișul. 
Erau nouă, cu toţii cam de aceeași vârstă și de aceleași 
dimensiuni. Pe fiecare era cioplit câte un chip și nu existau 
două chipuri identice. Unele zâmbeau, unele urlau, unele 
țipau la el. In amurgul tot mai întunecat, ochii lor păreau 
negri, dar Jon știa că în lumina zilei ar fi fost roșii ca sângele. 
Ochi ca ai lui Nălucă. 


Focul din mijlocul dumbravii era mic și jalnic, cenușă și 
tăciuni și câteva crengi rupte arzând mocnit și fumegând. 
Chiar și așa, părea mai viu decât sălbaticii înghesuiți în jurul 
lui. Unul singur se clinti la ieșirea lui Jon din tufișuri. Acela 
era copilul, care începu să plângă, încleștându-și degetele 
de mantia zdrenţuită a mamei. Femeia își ridică 

privirea și icni. Intre timp, luminișul fusese înconjurat de 
cercetași, cu toţii părând să alunece pe lângă copacii albi ca 
oasele, cu oţelul scânteindu-le în mâinile acoperite de 
mănuși negre, gata de măcel. 

Uriașul îi observă ultimul. Adormise încolăcit lângă foc, 
dar ceva îl trezise - plânsetul copilului, zăpada scârțâind sub 
cizmele negre, 

626 

GEORGE R.R. MARTIN 

o răsuflare bruscă. Când se foi, păru un bolovan care 
prinsese viață. 

Se săltă în capul oaselor cu un fornăit și-și alungă somnul 
frecându-și ochii cu mâini cât niște jamboane... până când îl 
zări pe lron Emmett, cu sabia lucind în mână. Sări în picioare 
răcnind și una dintre palmele uriașe i se închise în jurul unui 
ciocan, smulgându-l de jos. 

Nălucă îi răspunse arătându-și colții. Jon înșfăcă lupul de 
ceafă. 

- Nu vrem nicio luptă aici. 

Oamenii lui îl puteau dobori pe uriaș, știa, dar nu fără un 
preţ. 

Sângele odată vărsat, sălbaticii s-ar fi încăierat cu ei. Și 
ar fi murit acolo, majoritatea sau chiar toţi, alături de câţiva 
dintre fraţii lui. 

- Suntem într-un loc sfânt. Predaţi-vă, și noi... 

Uriașul urlă iarăși, un sunet care smulse frunzele din 
copaci, și izbi zăpada cu ciocanul. Coada era din stejar 
noduros, lungă de aproape doi metri, iar capul din piatră era 
cât o pâine. Lovitura cutremură 


pământul. Câţiva dintre ceilalţi sălbatici se târâră către 
armele lor. 

Jon Snow era gata să-și ducă mâna la Gheara Lungă când 
Leathers începu să vorbească din capătul opus al 
luminișului. Cuvintele erau aspre, guturale, dar Jon le auzi 
cântecul și recunoscu Limba Veche. 

Bărbatul glăsui vreme îndelungată. Când încheie, uriașul 
îi răspunse. 

Vorbele lui păreau un mărâit presărat cu mormăituri și Jon 
nu înţelese nici măcar una. Dar Leathers arătă către copaci 
și mai spuse ceva, iar uriașul îi imită gestul, scrâșni din dinţi 
și lasă ciocanul jos. 

- S-a făcut, zise Leathers. Nu vor nicio luptă. 

- Bine lucrat! Ce i-ai spus? 

- Că aceștia sunt și zeii noștri. Am venit să ne rugăm. 

- O vom face. Lăsaţi deoparte oţelul, cu toţii. In seara 
asta, aici nu se va vărsa niciun strop de sânge. 

Nouă, spusese Tom Barleycorn, și nouă erau, numai că doi 
muriseră, iar un altul era atât de slăbit, încât putea să moară 
până la ivirea zorilor. Dintre cei șase rămași făceau parte o 
mamă și copilul ei, doi bărbaţi bătrâni și unul din tribul 
Copitaţilor; gerul îi mușcase atât de cumplit picioarele goale, 
încât Jon știa că n-avea să mai meargă 

dansul dragoniior 

627 

niciodată. După cum află mai tărziu, cei mai mulţi nu se 
cunoșteau între ei când ajunseseră în dumbravă; când 
Stannis zdrobise oștirea lui Mance Rayder, fugiseră în 
pădure ca să scape de măcel, rătăciseră 

o vreme, își pierduseră prietenii și rudele din pricina 
frigului și a foamei și sfârșiseră prin a ajunge acolo, prea 
slăbiţi și prea istoviţi ca să meargă mai departe. 

- Zeii sunt aici, spuse unul dintre bătrâni. E un loc în care 
se poate muri la fel de bine ca oriunde. 

- Zidul e numai la câteva ore de mers către sud, zise Jon. 
De ce nu v-aţi căuta adăpost acolo? Alţii au făcut-o. Chiar și 


Mance. 

Sălbaticii se priviră. In cele din urmă, unul spuse: 

-Am auzit povestindu-se. Ciorile i-au ars pe toţi cei care 
au acceptat s-o facă. 

- Chiar și pe Mance. 

Melisandre, se gândi Jon, tu și zeul tău roșu trebuie să 
dati socoteală 

pentru multe și mărunte. 

- Toţi cei care-o doresc pot să vină cu noi. La Castelul 
Negru găsiţi hrană și adăpost, iar Zidul vă apară de 
creaturile care bântuie prin aceste păduri. N-o să ardă 
nimeni, vă dau cuvântul meu. 

- Cuvântul unui ciori, zise femeia, strângându-și mai tare 
copilul, dar cine poate spune dac-o să ţi-l ţii? Cine ești? 

- Lordul Comandant al Rondului de Noapte și unul dintre 
fiii lui Eddard Stark de Winterfell. Jon se întoarse spre Tom 
Barleycorn. 

Pune-i pe Rory și pe Pate s-aducă aici caii. N-am de gând 
să rămânem în locul ăsta nicio clipă mai mult decât e 
necesar. 

- Cum spui, stăpâne. 

înainte de a pleca nu le mai rămăsese de făcut decât un 
singur lucru: cel pentru care veniseră. lron Emmett își 
chemă învăţăceii și, în timp ce restul grupului îi privea de la 
o distanţă respectuoasă, aceștia îngenuncheară în faţa 
copacilor inimii. Intre timp, lumina zilei dispăruse; nu mai 
rămăseseră decât strălucirea stelelor și palida pâlpâire roșie 
a focului muribund din mijlocul dumbrăvii. 

628 

GEORGE R.R. MARTIN 

Cu mantiile lor negre și cu glugile negre, groase, cei șase 
păreau ciopliţi din umbre. Glasurile li se înălţară în cor, 
mărunte în imensitatea nopţii. 

- Noaptea se lasă și acum veghea mea începe, rostiră, așa 
cum o făcuseră mii înaintea lor. Vocea lui Satin era dulce, ca 


un cântec, a lui Horse aspră, împleticită, a lui Arron, un 
chiţăit nervos. Nu se va sfârși până la moarte. 

Fie ca aceste morți să vină după o vreme îndelungată. 
Jon Snow se lăsă într-un genunchi în zăpadă. Zei a; 
străbunilor mei, vegheați asupra acestor oameni. Și asupra 
Aryei, a surioarei mele, oriunde s-ar afla. vă 

implor, îngăduiți-i lui Mance s-o găsească și să mi-o 
aducă teafără. 

- Nu-mi voi lua soție, nu voi avea pământuri, nu voi 
zămisli copii, făgăduiră recruţii, cu voci ce își trimiseră 
ecourile în trecut, străbătând anii și veacurile. Nu voi purta 
coroană și nu voi câștiga glorie. Voi trăi și voi muri la locul 
meu de veghe. 

Zei ai pădurii, dați-mi tăria de a face același lucru, se 
rugă Jon Snow în tăcere. Daţi-mi înțelepciune, pentru a știi 
ce trebuie făcut, și curaj, pentru a o face. 

- Sunt sabia din întuneric, glăsuiră cei șase și lui Jon i se 
păru că 

vocile li se preschimbau, că deveneau mai puternice, mai 
sigure. Sunt păzitorul de pe ziduri. Sunt focul care arde 
frigul și lumina care aduce zorile, goarna care-i trezește pe 
cei adormiţi și scutul care păzește ţinuturile oamenilor. 

Scutul care păzește ținuturile oamenilor. Nălucă își frecă 
botul de umărul lui și el îl cuprinse cu braţul. Simţea izul 
pantalonilor nespălaţi ai lui Horse, aroma dulce lăsată de 
pieptene în barba lui Satin, mirosul îmbelșugat și 
pătrunzator al spaimei, parfumul copleșitor de mosc al 
uriașului. își auzea bătăile propriei inimi. Când se uită către 
partea opusă 

a dumbrăvii, la femeie și la copilul ei, la cei doi bărbaţi cu 
bărbi cărunte și la Copitatul cu tălpile schilodite, nu văzu 
nimic altceva decât oameni. 

- îmi dăruiesc viaţa și onoarea Rondului de Noapte, 
pentru noaptea asta și pentru toate nopţile ce vorveni. 

dansul dragonilor 

629 


Jon Snow se săltă primul în picioare. 

- Acum ridicaţi-vă ca bărbaţi ai Rondului de Noapte. 

li întinse mâna lui Horse și îl trase în sus. 

Vântul se întețea. Era timpul să plece. 

Drumul de întoarcere dură mult mai mult decât cel către 
dumbravă, în ciuda lungimii și a grosimii picioarelor sale, 
uriașul înainta greoi, oprindu-se întruna ca să scuture cu 
lovituri de ciocan zăpada pe de crengile joase. Femeia 
călărea pe același cal cu Rory, fiul ei împărțea calul cu Tom 
Barleycorn, iar bătrânii cu Horse și Satin. Insă bărbatul din 
tribul Thenn se temea de cai și alesese să șchiopaăteze pe 
lângă ei, în pofida rănilor sale. Copitatul nu putea să stea în 
șa și fusese legat pe spinarea unui ponei, ca un sac cu 
grâne; la fel ca baborniţa palidă, cu braţele și picioarele ca 
niște bețe, pe care nu reușiseră s-o trezească. 

Făcuseră același lucru cu cele două leșuri, spre mirarea 
lui lron Emmett. 

- Ne vor încetini, lordul meu, îi spusese el lui Jon. Ar trebui 
să le taiem bucăţi și să le ardem. 

- Nu, răspunsese Jon. Aduceţi-le. Am o întrebuințare 
pentru ele. 

Nu aveau parte de lună drept călăuză câtre casă și 
întrezăreau doar când și când câte un petic de cer înstelat. 
Lumea era încremenită în alb și negru. Făceau o călătorie 
lungă, înceată, fără sfârșit. Zăpada li se lipea de cizme și de 
pantaloni, pinii pârâiau în vânt, iar mantiile lor pocneau și se 
învârtejeau. Jon întrezărea deasupra lor Peregrinul Roșu, 
care părea să privească printre crengile fără frunze ale 
copacilor înalţi cum își croiau drumul de întoarcere. Oamenii 
liberi îl numeau Furul/. Ygritte susţinuse întotdeauna că 
atunci când Furul se afla în casa Fecioarei Lunii era 
momentul cel mai potrivit să răpești o femeie. Nu-i spusese 
niciodată când era cel mai bine să răpești un uriaș. Sau ao; 
bărbați morți. 

Când Zidul le apăru din nou în faţa ochilor, aproape că se 
iviseră zorii. 


Cornul unei santinele le vesti întoarcerea, coborând din 
înălțimi precum ţipătul slobozit din străfundul gâtului de o 
pasăre imensă, un 

630 

GEORGE R.R. MARTIN 

singur sunet prelung, care însemna se-ntorc cercetașii. 
Liddle cel Mare își desprinse din bandulieră propriul corn și îi 
răspunse. In faţa porţii așteptară câteva minute, până când 
își făcu apariţia Edd Tollett cel Trist, care trase zăvoarele și 
roti drugii de fier, eliberând drumul. Când dădu cu ochii de 
grupul de sălbatici în zdrenţe strânse din buze și se uită 
lung la uriaș. 

- S-ar putea s-avem nevoie de ceva unt ca să-l facem s- 
alunece prin tunel, stăpâne. Să trimit pe cineva la cămară? 

- Oh, cred c-o să-ncapă. Fără unt. 

Și încăpu... mergând în patru labe, târându-se. Voinic 
băiat. Arepe puțin patru metri și jumătate. E chiar mai mare 
decât Mag cel Puternic. 

Mag murise chiar acolo, sub gheaţă, încleștat într-o luptă 
pe viaţă și pe moarte cu Donai Noye. Un om de valoare. 
Rondul a pierdut prea mulți oameni valoroși. Jon îl luă pe 
Leathers deoparte. 

- Ocupă-te de el. Vorbești limba lui. Ai grijă să fie hrănit și 
găsește-i un loc călduros, lângă foc. Stai cu el. Nu lăsa pe 
nimeni să-l provoace. 

- Da. Leathers șovăi. Stăpâne. 

Jon îi trimise pe sălbaticii în viaţă să li se oblojească 
ranile și degerăturile. Cei mai mulţi aveau să-și revină 
datorită mâncării fierbinţi și hainelor călduroase, spera el, 
însă bărbatul din tribul Copitaţilor avea să-și piardă mai mult 
ca sigur ambele picioare. lar leșurile le depuse în celulele de 
gheață. 

Clydas venise și plecase, observă Jon când își agăţă 
mantia în cuierul de lângă ușă. Pe masa din salonul lui 
fusese lăsată o scrisoare. De /a Rondul de Est sau de la 
Tumul Umbrei, presupuse la prima vedere. Dar ceara era 


aurie, nu neagră. Sigiliul înfățișa un cap de cerb în mijlocul 
unei inimi în flăcări. Stannis. Jon sparse ceara întărită, netezi 
sulul de pergament și citi. Mâna unui maester, dar cuvintele 
unui rege. 

Stannis cucerise Deepwood Moitte și clanurile de pe 
munte i se alaturaseră. Flint, Norrey, Wull, Liddle, toţi. 

Și ne-am mai bucurat și de un alt ajutor, neașteptat, dar 
cât se poate de bine venit, de la o fiică de pe Insula Ursului. 
Alysane Mormont, pe care 

dansul dragonilor 

631 

oamenii ei o numesc Ursoaica, a ascuns luptători pe 
câteva vase de pescuit și i-a luat prin surprindere pe 
oamenii defier pe malul lângă care se opriseră. 

Corăbiile lungi ale lui Greyjoy au ars sau i-au fost luate, 
echipajele fie că au 

fost măcelărite, fie s-au predat. Vom cere răscumpărare 
pentru căpitani și cavaleri, pentru războinicii de seamă şi 
pentru toți cei de obârșie nobilă, sau le vom găsi o altă 
întrebuințare, iar pe ceilalți am de gând să-i spânzur... 

Rondul de Noapte jurase să nu ia partea nimănui în 
certurile și în luptele din ţinut. Insă Jon nu putu să nu simtă 
o anumită satisfacţie. 

Continuă să citească. 

„„„veneau tot mai mulți oameni ai Nordului, pe măsură 
ce se răspândea 

vestea victoriei noastre. Pescari, călăreți liberi, locuitori 
ai dealurilor, mici proprietari de pământuri din adâncul 
pădurii lupilor și săteni care-și părăsiseră casele de pe 
țărmul stâncos, fugind din calea oamenilor de fier, 
supraviețuitorii bătăliei din fața porților Winterfellului, 
oameni care le-au 

jurat cânava credință Caselor Homwood, Cerwyn și 
Tallhart. Acum, când iți scriu, suntem cinci mii, și numărul 
nostru crește pe zi ce trece. Și ni s-a dat de veste că Roose 
Bolton se îndreaptă cu toate forțele sale către Winterfell, 


unde vrea să-și cunune bastardul cu sora ta vitregă. Nu 
trebuie să-i îngăduim să-i redea castelului forța de 
odinioară. Am pornit împotriva lui. Amolf 

Karstark și Mors Umber ni se vor alătura. iți voi salva 
sora dacă voi putea și-i voi găsi un soț mai potrivit decât 
Ramsay Snow. Tu și frații tăi trebuie să păstraţi Zidul sub 
stăpânirea voastră până când mă voi putea întoarce. 

Scrisoarea era semnată, cu un alt scris: 

Săvârșit în Lumina Domnului, sub semnul și pecetea lui 
Stannis al Casei 

Baratheon, Primul pe Numele Său, Rege alAndalilor, al 
Rhoynarilor și al Primilor Oameni, Stăpânul Celor Șapte 
Regate și Protector al Ținutului. 

In clipa în care Jon puse scrisoarea jos, pergamentul se 
rasuci din nou, ca și cum ar fi vrut să-și apere secretele. Nu 
știa ce ar fi trebuit să 

simtă în legătură cu cele abia citite. La Winterfell se mai 
purtaseră 

bătălii și până atunci, dar niciodată fără un Stark de o 
parte sau de alta. 

- Castelul e o cochilie goală, spuse el, nu e Winterfell, ci 
stafia Winterfellului. 

632 

GEORGE R.R. MARTIN 

Era dureros numai când se gândea, darămite când o 
rostea cu voce tare. Și totuși... 

Se întrebă câţi oameni avea s-aducă la luptă bătrânul 
Hrana Ciorilor și câte săbii era în stare să adune Arnolf 
Karstark. Jumătate din Casa Umber avea să fie în partea 
cealaltă a câmpului de bătălie, cu Urgia Târfelor, luptând sub 
comanda bărbatului jupuit al Dreadfortului, iar majoritatea 
efectivelor ambelor Case se duseseră câtre sud, cu Robb, 
pentru a nu se mai întoarce niciodată. Chiar și în ruină, 
Winterfellul îi putea oferi un avantaj considerabil celui care 
avea să-l stăpânească. Robert Baratheon și-ar fi dat imediat 
seama și s-ar fi grăbit să păstreze castelul în siguranţă, 


folosindu-se de marșurile forțate și de cavalcadele din miez 
de noapte pentru care i se dusese vestea. 

Oare fratele lui avea să fie la fel de curajos? 

Puțin probabil. Stannis era un comandant prudent, iar 
oastea lui era o fiertură pe jumătate digerată din membri ai 
clanurilor, cavaleri din Sud, oameni ai regelui și oameni ai 
reginei, condimentată cu câţiva lorzi din Nord. Ar trebui 
săse-ndrepte foarte repede spre Winterfell sau să renunțe, 
se gândi Jon. Nu se afla pe poziţia unui sfătuitor al regelui, 
dar... 

Aruncă din nou o privire către scrisoare. îți voi salva sora 
dacă voi putea. Un sentiment surprinzător de delicat din 
partea lui Stannis, deși subminat de brutalul dacă voi putea 
din final și de adaosul și-i voi găsi un soț mai potrivit decât 
Ramsay Snow. Dar dacă Arya nu se afla acolo pentru a fi 
salvată? Dacă flăcările Doamnei Melisandre spuseseră 
adevărul? 

Era cu putinţă ca sora lui să fi scăpat într-adevăr din 
ghearele unor asemenea răpitori? Cum ar fi putut s-o facă? 
Arya a fost întotdeauna iute și isteață, dar la urma urmelor 
nu e decât o fetiță, iar Roose Bolton nu e genul de om care 
săfie neglijent când e o vorba de un trofeu atât de valoros. 

Și dacă Bolton n-o avusese niciodată pe sora lui? Era 
foarte posibil ca nunta să nu fi fost nimic altceva decât un 
vicleșug menit să-l atragă 

pe Stannis într-o capcană. Din câte știa Jon, Eddard Stark 
nu avusese motive să se plângă de lordul din Dreadfort, dar 
nu se încrezuse 

dansul dragonilor 

633 

niciodată în el, cu vocea lui șoptită și cu ochii de o 
culoare atât de ștearsă, spălăcită. 

O fată cenușie, pe un cal care trage să moară, fugind de 
cununia ei. 

Puterea acelor cuvinte îi lăsase pe Mance Rayder și pe 
cele șase sulițașe să plece liberi câtre Nord. 


- Să fie tinere și frumoase, ceruse Mance. 

Regele nears rostise niște nume și Edd cel Trist făcuse 
restul, scoțându-le pe furiș din Orașul Cărtiţei. Acum totul 
părea o nebunie. 

Ar fi fost mai bine să-l doboare pe Mance la pământ în 
clipa în care se demascase. Jon nutrea, împotriva voinţei 
sale, o anumită admiraţie faţă de răposatul Rege-de-Dincolo- 
de-Zid, dar acesta nu era decât un sperjur și un renegat. lar 
în Melisandre se încredea încă și mai puţin. 

Și totuși, iată, își lega cumva speranțele de ei. Numai ca 
să-mi salvez sora. însă bărbații din Rondul de Noapte n-au 
surori. 

Pe când era un băietan la Winterfell, eroul lui Jon fusese 
Tânărul Dragon, băiatul-rege care cucerise Dome la 
paisprezece ani. Deși se născuse bastard sau poate tocmai 
din pricina asta, Jon Snow visase să 

conducă oamenii câtre glorie, așa cum o făcuse Regele 
Daeron, maturizându-se pentru a deveni un cuceritor. Acum 
era un bărbat matur și Zidul era al lui, însă avea îndoieli. Și 
se părea că nici măcar pe ele nu putea să le înfrângă. 

DAENERYS 

Duhoarea din tabără era atât de cumplită, încât Dany nu 
putea să 

nu se simtă îngrețoșată. 

Ser Barristan strâmbă din nas. 

- înălțimea Ta n-ar trebui să fie aici, respirând aceste 
fluide vătămaătoare. 

- Sunt sângele dragonului, îi reaminti Dany. Ai văzut 
vreodată un dragon bolnav de pântecăraie? 

Viserys pretinsese adesea că molimele care-i năpăstuiau 
pe oamenii de rând nu le făceau niciun rău celor din Casa 
Targaryen și, din câte știa ea, era adevărat. își amintea că-i 
fusese frig, foame și frică, dar nu-și aducea aminte să fi fost 
vreodată bolnavă. 

- Chiar și așa, zise bătrânul cavaler, m-aș simţi mai bine 
dacă 


înălțimea Ta s-ar întoarce în oraș. Zidurile din cărămizi 
multicolore ale Meereenul rămăseseră la aproape un 
kilometru în urmă. Pântecă- 

raia a fost blestemul tuturor oștirilor, încă din Era Zorilor. 
Lasă-ne pe noi să-mpărţim hrana, înălţimea Ta. 

- Mâine. Acum sunt aici. Vreau să văd. 

își înfipse călcâiele în iapa ei argintie. Ceilalţi o urmară, 
mânându-și caii la trap. Jhogo călărea înaintea ei, iar Aggo și 
Rakharo veneau imediat în urmă, ţinându-i la distanţă pe 
bolnavi și pe muribunzi cu bicele 

dansul dragonilor 

635 

dotharaki lungi în mâini. Ser Barristan era în dreapta ei, 
călare pe un bidiviu sur. In stânga se aflau Symon Spate- 
Crestat, unul dintre Fraţii Liberi, și Marselen, care se număra 
printre Oamenii Mamei. Căpitanii erau urmaţi îndeaproape 
de șaizeci de soldaţi, păzitori ai carelor cu mâncare. Erau 
calare cu toţii, dothraki și Fiare de Bronz și sclavi eliberaţi, 
care n-aveau în comun decât dezgustul pentru misiunea 
primită. 

Astaporii se împleticeau în urma lor într-o procesiune 
înfiorătoare, ce se lungea cu fiecare metru străbătut. Unii 
vorbeau limbi pe care ea nu le înțelegea. Alţii trecuseră 
dincolo de sunetele articulate. Mulţi își înălțau mâinile către 
Dany sau îngenuncheau când trecea prin dreptul lor iapa ei 
argintie. 

- Mamă, strigau către ea, în dialecte din Astapor, din Lys 
și Vechiul Volantis, în guturalul grai dothraki, în cel cu silabe 
lichide din Qarth, ba chiar și în Limba Comună din Westeros. 
Mamă, te implor... mamă, ajut-o pe sora mea, e bolnavă... dă- 
mi mâncare pentru micuţii mei... te implor, bătrânul meu 
tată... ajută-1... ajut-o... ajută-mă... 

Nu mai am ce ajutor să le dau, se gândi deznădăjduită 
Dany. Astaporii n-aveau unde să se ducă. Rămăseseră în 
afara zidurilor groase ale Meereenului cu miile - bărbați și 
femei și copii, bătrâni și fetiţe și nou-născuţi. 


Unii erau bolnavi, cei mai mulţi erau morţi de foame și pe 
toți îi aștepta moartea. Daenerys nu îndrăznea să deschidă 
porțile și să-i primească 

înăuntru. Se străduise să facă pentru ei tot ce putea. Le 
trimisese vindecători, Graţii Albastre și cântăreţi ai vrăjilor și 
bărbieri-chirurgi, dar unii dintre aceștia se îmbolnăviseră și 
ei și nimic din arta lor nu încetinise răspândirea galopantă a 
pântecăraiei aduse de iapa albă. Separarea celor sănătoși de 
cei bolnavi se dovedise la fel de inutila. Scuturile 
încercaseră, târând bărbaţii de lângă neveste și copiii de 
lângă mame, chiar și atunci când astaporii îi loveau cu 
picioarele și aruncau cu pietre. Câteva zile mai tărziu, 
bolnavii erau morţi și cei sănătoși se îmbolnăviseră. 

Despărțirea unora de ceilalţi nu fusese de niciun folos. 

Era din ce în ce mai greu până și să-i hrănească. Le 
trimitea în fiecare zi tot ce putea, dar ei erau în fiecare zi tot 
mai mulţi, iar mâncarea, tot 

636 

GEORGE R.R. MARTIN 

mai puţină. Era tot mai greu și să găsească vizitii dispuși 
să transporte hrana. Prea mulţi dintre cei trimiși în tabără se 
îmbolnăviseră la rândul lor. Alţii fuseseră atacați pe drumul 
de întoarcere către oraș. Cu o zi în urmă, o căruţă fusese 
furată și doi dintre soldaţi fuseseră uciși, așa că 

regina se hotărâse să ducă ea însăși mâncarea. Toţi 
sfetnicii ei, începând cu Reznak, continuând cu Țeastă-Rasă 
și încheind cu Ser Barristan, se împotriviseră cu tărie, dar 
Daenerys fusese de neclintit. 

- O regină trebuie să cunoască suferinţele poporului ei. 

Suferinţa era singurul lucru de care nu duceau lipsă. 

- Abia dacă mai găsești vreun cal sau vreun măgar, deși 
mulți au venit din Astapor călare, îi raportă Marselen. l-au 
mâncat până la unul, înălţimea Ta, așa cum au mâncat și toţi 
șobolanii și toţi câinii fără stăpân pe care i-au putut prinde. 
Unii au început acum să-și mănânce morţii. 

- Omul nu trebuie să mănânce carne de om, zise Aggo. 


- Asta se știe, încuviinţă Rahkaro. Vor fi blestemaţi. 

- Au ajuns dincolo de blesteme, spuse Symon Spate- 
Crestat. 

Copii de vârste fragede, cu burţile umflate, se târau după 
ei, prea slăbiţi sau prea speriaţi ca să cerșească. Oameni 
numai piele și os, cu ochii adânciţi în orbite, stăteau pe vine 
în mijlocul nisipului și al pietroaielor, căcându-și viețile în 
șuvoaie duhnitoare, maronii cu roșu. 

Mulţi își goleau măruntaiele chiar acolo unde dormeau, 
prea slăbiţi ca să se mai poată târî până la șanțurile pe care 
regina poruncise să le sape. Două femei se băteau pentru un 
os carbonizat. Un băiat de vreo zece ani stătea alături, în 
picioare, mâncând un șobolan. înfuleca ţinându-l cu o 
singură mână și strângând în cealaltă un băț ascuţit, de 
teamă sa nu-ncerce cineva să-i smulgă prada. Morţii 
neîngropaţi zăceau pretutindeni. Dany văzu un bărbat întins 
în ţărână, cu brațele și picioarele rășchirate sub o mantie 
neagră, dar, când trecu pe lângă 

el, mantia se spulberă într-o mie de muște. Femei 
scheletice stăteau pe pământ, strângând la piept copii pe 
moarte. Ochii lor o urmăreau. 

Cele care aveau putere strigau către ea. 

- Mamă, te implor, Mamă... fii binecuvântată, Mamă... 

dansul dragonilor 

637 

Să fiu binecuvântată, se gândi Dany cu amărăciune. 
Orașul vostru s-a transformat în cenușă și-n oase, ai voștri 
vă mor jur-imprejur. N-am adăpost pentru voi, n-am leacuri, 
n-am speranțe. Numai pâine veche și came cu viermi, 
brânză întărită, un strop de lapte. Săfiu binecuvântată, 
binecuvântată. 

Ce fel de mamă n-are lapte pentru copiii ei? 

- Prea mulţi morţi, spuse Aggo. Ar trebui arși. 

- Cine să-i ardă? întrebă Ser Barristan. Pântecăraia e 
pretutindeni. 

Mor câte-o sută în fiecare noapte. 


- Nu e bine s-atingi morţii, făcu Jhogo. 

- Se știe, răspunseră într-un glas Aggo și Rakharo. 

- Așa o fi, zise Dany, dar treaba asta trebuie făcută 
oricum. Se gândi o clipă. Nepătaţii nu se tem de leșuri. O să 
vorbesc cu Viermele Cenușiu. 

-înălțimea Ta, spuse Ser Barristan, Nepătaţii sunt cei mai 
buni luptători ai tăi. N-ar fi indicat să răspândim printre ei 
molima. Lasă-i pe astapori să-și îngroape singuri morţii. 

- Sunt prea slăbiţi, obiectă Symon Spate-Crestat. 

- Mai multă mâncare i-ar face mai puternici, zise Dany. 

Symon clătină din cap. 

- Hrana n-ar trebui irosită pe muribunzi, Luminăţia Ta. N- 
avem destulă pentru cei vii. 

Avea dreptate și ea o știa, dar asta nu făcea cuvintele mai 
ușor de ascultat. 

- Am ajuns destul de departe. O să-i hrănim aici, hotărî 
regina. 

Ridică o mână. In spatele ei, carele încremeniră brusc și 
călăreţii se răspândiră în jur, împiedicându-i pe astapori să 
se repeadă la mâncare. 

Nici nu se opriseră bine când gloata începu să se- 
ndesească în jurul lor, pe măsură ce tot mai mulţi bolnavi se 
apropiau șchiopătând și târșâindu-și picioarele. Călăreţii le 
tăiară calea. 

- Așteptaţi-vă rândul, strigau ei. Nu împingeţi. înapoi! 
Retrageţi-vă! 

E pâine pentru toţi. Așteptaţi-vă rândul. 

Dany nu putea decât să stea și să se uite. 

638 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ser, îi spuse lui Barristan Selmy, nu e nimic mai mult de 
făcut? 

Tu ai provizii. 

- Provizii pentru oștenii înălțimii Tale. S-ar putea să avem 
nevoie de ele, ca să facem faţă unui asediu îndelungat. 
Ciorile Furtunii și Fiii Secunzi îi pot hărţui pe yunkai, dar nu 


pot spera să-i întoarcă din drum. Dacă înălţimea Ta mi-ar 
îngădui să strâng o oaste... 

- Dacă trebuie să fie o luptă, aș prefera s-o port din 
spatele zidurilor Meereenului. Lasă-i pe yunkai să-ncerce să 
dea buzna peste creneluri. Regina privi scena ce se 
desfășura în jurul ei. Dacă am împărţi hrana în mod egal... 

- „„astaporii și-ar mânca porția în câteva zile, iar nouă ne- 
ar rămâne mult mai puţin pentru asediu. 

Regina se uită dincolo de tabără, la zidurile din cărămizi 
multicolore ale Meereenului. Muștele și ţipetele îngroșau 
aerul. 

- Zeii au trimis molima asta ca să mă umilească. Atâţia 
morți... 

N-o să-i las să fie nevoiţi să mănânce stârvuri. li făcu 
semn lui Aggo să se apropie. Călărește câtre porţi și adu-mi- 
1 pe Viermele Cenușiu, împreună cu cincizeci dintre 
Nepătaţții lui. 

- Khaleesi. Sânge din sângele tău se supune. 

Aggo își îmboldi calul cu călcâiele și dispăru în galop. 

Ser Barristan o privea cu o neliniște prost mascată. 

- N-ar trebui să zăbovești prea mult aici, înălțimea Ta. 
Astaporii sunt hrăniţi, așa cum ai poruncit. Nu putem face 
nimic mai mult pentru sărmanii nefericiţi. Ar trebui să le 
reconstruim orașul. 

- Pleacă dacă vrei, ser. N-o să te-mpiedic. N-o să-l 
împiedic pe niciunul dintre voi. Dany sări de pe cal. Nu-i pot 
lecui, dar le pot arăta că Mamei lor îi pasă. 

Jhogo își trase răsuflarea. 

- Nu, Khaleesi. Clopoțelul din părul lui împletit scoase un 
clinchet ușor când descălecă. Nu trebuie să te-apropii mai 
mult. Nu-i lăsa să 

te-atingă. Nu-i lăsa! 

dansul dragonilor 

639 

Dany trecu pe lângă el. La vreo doi metri distanţă, un 
bătrân zăcea pe pământ, gemând și fixând cu privirea 


pântecele cenușii ale norilor. 

Ingenunche alături de el, încreţindu-și nasul când îi simţi 
mirosul, și îi dădu într-o parte părul cărunt și murdar ca să-i 
pună mâna pe frunte. 

- Carnea lui e în flăcări. Am nevoie de apă, să-l spăl. Cea 
din mare e foarte bună. Marselen, vrei să-mi aduci? Am 
nevoie și de ulei, pentru rug. Cine mă ajută să ard morții? 

Când se întoarse Aggo, cu Viermele Cenușiu și cu 
cincizeci de Nepătaţi săltând în șa în urma lui, Dany îi făcuse 
pe toţi ceilalţi să se rușineze și s-o ajute. Symon Spate- 
Crestat și oamenii lui îi trăgeau pe cei vii, îndepărtându-i de 
morți, și stivuiau leșurile, în timp ce Jjhogo, Rakharo și 
dothrakii lor îi ajutau pe cei care încă mai puteau merge să 
se îndrepte spre țărm, ca să se spele și să-și curățe hainele. 
Aggo se holbă la ei, de parcă ar fi înnebunit cu toţii, dar 
Viermele Cenușiu îngenunche alături de regină și spuse: 

- Acesta va fi de ajutor. 

înainte de amiază, ardeau o duzină de focuri. Stâlpi de 
fum negru, unsuros, se înălţau, pătând un cer nemilos de 
albastru. Când se retrase de lângă ruguri, Dany avea hainele 
de călărie pline de pete și de funingine. 

- Preaslăvită Stăpână, spuse Viermele Cenușiu, acesta și 
fraţii lui te imploră să le îngădui să se scalde în marea sărată 
după ce se va încheia munca noastră, ca să ne purificăm, 
așa cum o cer legile marii noastre zeițe. 

Regina nu știuse că eunucii aveau o zeiţă a lor. 

- Cine e această zeiță? Se numără printre zeii din Ghis? 

Viermele Cenușiu păru încurcat. 

- Zeița e numită în mai multe feluri. E Doamna 
Lâncierilor, Mireasa Bătăliei, Mama Oștirilor, dar adevăratul 
ei nume le aparţine numai acestor sărmani care și-au ars 
bărbăţia pe altarul ei. Nu le putem vorbi altora despre ea. 
Acesta te imploră sa-l ierți. 

- Cum ţi-e voia. Da, vă puteţi scălda, dacă asta e dorinţa 
voastră. 

Vă mulţumesc pentru ajutor. 


640 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Aceștia trăiesc ca să te slujească. 

Când se întoarse la piramida ei, cu braţele și picioarele 
îndurerate și cu inima bolnavă, Daenerys o găsi pe 
Missandei citind un pergament vechi în timp ce lrri și Jhiqui 
se sfădeau pentru Rakharo. 

- Ești prea slabă pentru el, spunea Jhiqui. Arâţi aproape 
ca un băiat. Rakharo nu-și ia băieţi în pat. Asta se știe. 

Irri îi răspunse zbârlindu-se. 

- Se știe că tu arăţi aproape ca o vacă. Rakharo nu-și ia 
vaci în pat. 

- Rakharo e sânge din sângele meu. Viaţa lui îmi aparţine 
mie, nu vouă, le spuse Dany. 

In timpul absenței sale din Meereen, Rakharo crescuse cu 
aproape cincisprezece centimetri și se întorsese cu braţele și 
picioarele îngroșate de mușchi și cu patru clopoței în păr. 
Era mai înalt decât Aggo și Jhogo, după cum observaseră 
amândouă slujnicele. 

- Acum tăceţi. Trebuie să fac o baie. Niciodată nu se 
simţise mai murdară. Jhiqui, ajută-mă să scap de hainele 
astea, apoi ia-le și arde-le. 

Irri, spune-i lui Qezza să-mi găsească altele, ușoare și 
răcoroase. E o zi foarte fierbinte. 

Pe terasa ei adia un vânt plăcut. Dany alunecă în apele 
bazinului cu un oftat de încântare. La porunca ei, Missandei 
își scoase hainele și cobori după ea. 

- Aceasta i-a auzit azi-noapte pe astapori scrijelind 
zidurile, spuse mica tălmăcitoare, spălând spatele lui Dany. 

Irri și Jhiqui se priviră. 

- N-a scrijelit nimeni, zise Jhiqui. Scrijelit... cum ar fi putut 
să 

scrijeleascâ? 

- Cu mâinile, răspunse Missandei. Cărămizile sunt vechi și 
sfărâmicioase. încearcă să-și croiască drum către oraș cu 
unghiile. 


- Vor avea nevoie de mulţi ani, zise lrri. Zidurile sunt 
foarte groase. 

Asta se știe. 

- Se știe, încuviinţă Jhiqui. 

dansul dragonilor 

641 

- Și eu îi visez. Dany luă mâna lui Missandei. Tabăra e la 
aproape un kilometru de oraș, draga mea. Nimeni n-a 
scrijelit zidurile. 

-înălțimea Ta știe mai bine, zise Missandei. Să-ţi spăl 
părul? 

Aproape că nu mai e timp. Reznak mo Reznak și Graţia 
Verde vin să 

discutaţi despre... 

- „pregătirile de nuntă. Dany se săltă împroșcând apa. 
Aproape că 

uitasem. Poate c-arn vrut să uit. Şi apoi iau cina cu 
Hizdahr. Oftă. Irri, adu-mi tokarul verde, de mătase, tivit cu 
dantelă myrisheană. 

- E la reparat, Khaleesi. Dantela era ruptă. Tokarul 
albastru a fost spălat. 

- Atunci, cel albastru. Vor fi la fel de încântați. 

Nu se înșela decât pe jumătate. Preotesele și seneșalul se 
bucurau s-o vadă înveșmântată în tokar, arătând măcar o 
dată ca o adevărată 

doamnă din Meereen, dar ceea ce voiau de fapt era s-o 
dezbrace în pielea goală. Daenerys îi ascultă nevenindu-i să- 
și creadă urechilor. 

- Nu vreau să aduc nimănui nicio ofensă, spuse ea după 
ce tăcură, dar n-o să mă înfăţișez dezbrăcată în faţa mamei 
și a surorilor lui Hizdahr. 

- Dar, zise Reznak mo Reznak, clipind nedumerit, dar 
trebuie, Luminăţia Ta. Se obișnuiește ca, înainte de 
căsătorie, femeile din casa bărbatului să cerceteze mitra 
miresei și, aă... părţile ei femeiești. Sa se convingă că au 
forma cuvenită și că sunt, âă... 


- „fertile, încheie Galazza Galare. E un ritual străvechi, 
Luminăţia Ta. Trebuie să fie de faţă trei Graţii, ca martore ale 
cercetării și ca să rostească rugăciunile potrivite. 

- Da, zise Reznak, și apoi urmează o prăjitură specială. O 
prăjitură 

a femeilor, care se face numai la logodne. Bărbaţilor nulli 
se îngăduie s-o guste. Mi s-a spus că e delicioasă. Magică. 

Și dacă mitra mea e uscată și părțile mele femeiești sunt 
blestemate, există o prăjitură specială și pentru asta? 

- Hizdahr zo Loraqg poate să-mi cerceteze părţile femeiești 
după 

ce ne vom cununa. Khal/ Drogo nu le-a găsit niciun cusur, 
așa că de ce-ar 

642 

GEORGE R.R. MARTIN 

vedea el vreunul? Mama și surorile sale să se cerceteze 
unele pe altele și să-mpartă prăjitura specială. Eu n-o s-o 
mănânc. Nici n-o să spăl nobilele picioare ale nobilului 
Hizdahr. 

- Măria Ta, nu înţelegi, protestă Reznar. Spălarea 
picioarelor e sacră 

prin tradiţie. E simbolică, spune că vei fi slujitoarea 
bărbatului tău. 

Și veșmântul de nuntă e bogat în semnificaţii. Mireasa 
poartă văluri de un roșu întunecat peste un tokar de mătase 
albă, cu franjuri din perle mărunte. 

Regina iepurilor nu se poate mărita fără urechile ei 
pleoștite. 

- Cu atâtea perle o să merg zăngănind. 

- Perlele simbolizează fertilitatea. Cu cât va avea mai 
multe perle, cu atât mai mulţi copii sănătoși va purta 
Luminaţia Ta. 

- De ce mi-aș dori o sută de copii? Dany se întoarse spre 
Graţia Verde. Dacă ne-am cununa după ritualul din 
Westeros... 


- Zeii din Ghis ar considera că nu s-a făcut cu adevărat o 
nuntă. 

Fața Galazzei Galare era ascunsă de un văl din mătase 
verde. | se vedeau numai ochii, verzi, înţelepţi și triști. 

- Pentru orășeni n-ai fi decât concubina nobilului Hizdahr, 
nu soţia cu care s-a unit după lege. Copiii tâi ar fi bastarzi. 
Luminăţia Ta trebuie să se cunune cu Hizdahr în Templul 
Graţiilor, cu toată 

nobilimea din Meereen de faţă, ca să depună mărturie 
pentru unirea voastră. 

Găsește un pretext ca să-i scoţi pe toți capii caselor 
nobile din piramidele lor, spusese Daario. Cuvintele 
dragonului sunt foc și sânge. Dany îşi alungă 

gândul. Nu era demn de ea. 

- Cum vă e voia, oftă ea. O să mă cunun cu Hizdahr în 
Templul Graţiilor, înfășurată într-un tokar alb, cu franjuri din 
perle mici. Mai e și altceva? 

- încă un amănunt, Luminăţia Ta, zise Reznak. Pentru 
sărbătorirea nunţii, ar fi potrivit să îngădui redeschiderea 
arenelor de luptă. Ar fi darul tău de nuntă pentru Hizdahr și 
pentru poporul tău iubitor, un semn că ai adoptat obiceiurile 
străvechi ale Meereenului. 

dansul dragonilor 

643 

- Și nimic n-ar fi mai pe placul zeilor, adăugă Graţia 
Verde, cu glasul ei catifelat și prietenos. 

Prețul unei mirese, în sânge. Daenerys se săturase de 
lupta asta. Nici măcar Ser Barristan nu credea că ea ar fi 
putut avea sorți de izbândă. 

- Niciun domnitor nu-și poate face poporul mai bun, îi 
spusese Selmy. Baelor cel Binecuvântat s-a rugat și a postit 
și a construit pentru Cei Șapte un templu de o splendoare pe 
măsura dorințelor oricărui zeu, însă n-a putut să pună capăt 
razboiului și pretențiilor. 

O regină trebuie să-și asculte poporul, își aminti Dany. 


- După nuntă, Hizdahr va fi rege. Să redeschidă el arenele 
de luptă, dacă o dorește. Eu nu vreau să am niciun amestec. 
Sângele să fie pe mâinile lui, nu pe ale mele. Se ridică. 

- Dacă soțul meu vrea să-i spăl picioarele, trebuie să le 
spele mai întâi el pe ale mele. O să i-o spun deseară. 

Se întrebă cum avea să primească logodnicul ei asta. 

N-ar fi trebuit să-și facă griji. Hizdahr zo Loraqg sosi la o 
oră după 

apusul soarelui. Tokarul lui era de un roșu întunecat, cu o 
dungă aurie, cu franjuri din boabe de aur. In timp ce-i turna 
vin, Dany îi povesti despre întâlnirea ei cu Reznak și cu 
Graţia Verde. 

- Ritualurile astea sunt găunoase, declară el, sunt genul 
de lucruri la care trebuie renunţat. Meereenul s-a afundat 
prea multă vreme în aceste tradiţii vechi, prostești. li sărută 
mâna și adăugă: Daenerys, regina mea, te voi spăla bucuros 
din cap până-n picioare, dacă de asta e nevoie ca să-ţi fiu 
rege și consort. 

- Ca să-mi fii rege și consort nu trebuie decât să-mi aduci 
pacea. 

Skahaz mi-a spus că ai mesaje noi. 

- Așa e. Hizdahr își încrucișă picioarele lungi. Părea 
încântat de sine însuși. Yunkaiul ne va oferi pacea, dar în 
schimbul unui preț. Interzicerea comerțului cu sclavi a 
pricinuit pagube importante în întreaga lume civilizată. 
Yunkaiul și aliaţii săi ne vor cere o despăgubire, care va fi 
plătită în aur și pietre preţioase. 

Aurul și pietrele preţioase erau ușor de găsit. 

644 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Și altceva? 

- Yunkai vor continua să practice sclavia, ca mai înainte. 
Astaporul va fi reconstruit ca oraș cu sclavi. Tu nu te vei 
amesteca. 

- Yunkaii au reînceput să practice sclavia înainte de a 
ajunge eu la zece kilometri distanţă de orașul lor. M-am 


întors? Regele Cleon m-a implorat să lupt alături de el 
împotriva lor și m-am făcut că nu-l aud. 

Nu vreau niciun război cu Yunkaiul. De câte ori trebuie s-o 
spun? Ce fel de făgăduieli pretind? 

- Ah, regina mea, printre trandafiri e un spin, zise Hizdahr 
zo Lorag. Din păcate, Yunkaiul nu se încrede în promisiunile 
tale. 

Ciupește întruna aceeași strună a harfei, amintind despre 
un sol căruia i-au dat foc dragonii tăi. 

- Nu i-a ars decât tokarul, spuse Dany, cu dispreţ. 

- Chiar și așa, ei n-au încredere în tine. Așa cum n-au nici 
oamenii din Noul Ghis. Vorbele sunt vânt, după cum o spui 
chiar tu atât de des. Niciun cuvânt de-al tău n-o să 
garanteze pacea pentru Meereen. 

Dușmanii tăi vor fapte. Vor să ne vadă casătoriţi, vor să 
mă vadă rege, să conduc alături de tine. 

Dany îi umplu din nou cupa, nedorindu-și altceva decât 
să-i verse carafa în cap și să-i înece zâmbetul mulțumit de 
sine. 

- Mariaj sau carnaj. Nuntă sau război. Intre astea am de 
ales? 

- Eu nu văd decăt o singură alegere, Luminăţia Ta. Să ne 
rostim jurămintele în faţa zeilor din Ghis și să făurim un nou 
Meereen împreună. 

Regina chibzuia asupra răspunsului când auzi pași în 
spatele ei. Mâncarea, se gândi. Bucătarii îi promiseră că 
aveau să-l servească pe nobilul Hizdahr cu delicatesa lui 
preferată, câine în miere, umplut cu prune și cu ardei iute. 
Dar, când se întoarse s-arunce o privire, acolo stătea Ser 
Barristan, proaspăt îmbăiat și înveșmântat în alb, cu sabia 
lui lungă la șold. 

- înălţimea Ta, spuse el, cu o plecăciune, îmi pare rău că 
te întrerup, dar m-am gândit c-o să vrei să afli imediat. 
Ciorile Furtunii s-au întors în oraș, cu vești despre dușmani. 
Oastea yunkailor e în marș, așa cum ne temeam. 

dansul dragonilor 


645 

Pe nobilul chip al lui Hizdahr zo Loraqg licări supărarea. 

- Regina cinează. Acești mercenari pot s-aștepte. 

Ser Barristan îl ignoră. 

- l-am cerut Lordului Daario să-mi dea mie raportul, așa 
cum a poruncit înălțimea Ta. A râs și a spus că l-ar scrie cu 
propriul lui sânge, dacă înălţimea Ta i-ar trimite-o pe micuța 
tălmăcitoare să-l învețe cum se alcătuiesc scrisorile. 

- Sânge? făcu Dany, îngrozită. Asta e o glumă? Nu. Nu, 
nu-mi spune, trebuie să vorbesc cu el eu însămi. 

Era o fetișcană și era singură, și fetișcanele se pot 
răzgândi. 

- Adună-i pe căpitanii mei și pe comandanți. Hizdahr, știu 
că mă 

vei ierta. 

- Meereenul trebuie să fie pe primul loc. Hizdahr îi adresă 
un zâmbet prietenesc. Vom avea alte nopţi. O mie de nopţi. 

- Ser Barristan o să te conducă. 

Dany ieși în grabă, chemându-și slujitoarele. N-avea să-și 
întâmpine căpitanul întors acasă în tokar. Sfârși prin a proba 
o duzină de rochii, până ce găsi una care îi plăcea, dar 
refuză coroana oferită de Jhiqui. 

Când Daario Naharis se lăsă într-un genunchi în faţa ei, 
lui Dany îi zvăcni inima. Avea sânge închegat încâlcit în păr, 
iar o tăietură 

adâncă de pe tâmplă îi scânteia roșie, sângerândă. 
Mâneca lui dreaptă 

era plină de sânge, aproape până la cot. 

- Ești rănit, icni ea. 

- Aici? Daario își atinse tâmpla. Un arbaletier a încercat 
să-mi treacă 

o săgeată prin ochi, dar calul meu a alergat mai repede 
decât ea. Mă 

grăbeam s-ajung acasă, la regina mea, să savurez căldura 
zâmbetului ei. 


Iși scutură mâneca, împroșcând stropi roșii. Sângele ăsta 
nu e al meu. 

Unul dintre sergenţii mei a spus c-ar fi trebuit să trecem 
de partea yunkailor, așa că mi-am coborât mâna spre gâtul 
lui și l-am lăsat fără 

cap. Am vrut să-l aduc ca dar pentru regina mea de 
argint, dar patru dintre Pisicile tale mi-au tăiat calea și s-au 
luat după mine mâărâind și stupind. Una aproape că m-a 
prins, așa că i-am aruncat capul în faţă. 

646 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Foarte galant! zise Ser Barristan, pe un ton care sugera 
că era vorba de orice altceva, dar ai noutăţi pentru înălțimea 
Sa? 

- Vești proaste, Ser Bunic. Astapor nu mai există și sclavii 
se-ndreaptă 

spre nord în forță. 

- Veștile astea sunt vechi, răsuflate, mormăi Țeasta-Rasă. 

- Asta a zis maică-ta despre sărutările tatălui tău, ripostă 
Daario. 

Dulce regină, aș fi ajuns aici mai curând, dar dealurile 
mișună de mercenari aflaţi în slujba Yunkaiului. Patru 
companii independente. 

Ciorile Furtunii au fost nevoite să-și croiască drum printre 
ele. Mai am și alte vești, mai proaste. Oastea yunkailor e în 
marș pe drumul de pe coastă și i s-au alăturat patru legiuni 
din Noul Ghis. Au elefanţi, o sută, cu armuri și turnuri. Sunt 
și oșteni din Tolos, cu praștii, și un corp de oaste cu cămile, 
din Qartheen. Alte două legiuni din Ghis s-au îmbarcat la 
Astapor pe o corabie. Dacă ostaticii noștri au spus adevărul, 
vor debarca dincolo de fluviul Skahazadhan, ca să ne izoleze 
de Marea Dothraki. 

In timp ce-și depăna veștile, câte o picătură de sânge de 
un roșu strălucitor răpăia din când în când pe podeaua de 
marmură și Dany tresărea. 

- Câţi oameni au fost uciși? îl întrebă ea, după ce isprăvi. 


A 


- De-ai noștri? Nu m-am oprit să-i număr. Insă am câștigat 
mai mulţi decât am pierdut. 

- Alţi renegaţi? 

- Alţi bărbaţi curajoși, atrași de cauza ta nobilă. Reginei 
mele îi vor plăcea. Unul e luptător cu securea, din Insulele 
Basiliscului, o brută, mai mare decât Belwas. Ar trebui să-l 
vezi. Sunt și câţiva din Westeros, douăzeci sau mai mulţi. 
Dezertori de la Hoinari, nemulţumiţi de yunkai. Vor fi, cu 
toţii, niște Ciori ale Furtunii foarte bune. 

- Dacă așa spui. 

Dany nu încerca să ocolească răspunsul. Era posibil ca 
Meereenul să aibă în curând nevoie de orice sabie. 

Ser Barristan se încruntă la Daario. 

dansul dragonilor 

647 

-  Căpitane, ai vorbit despre patru companii 
independente. Noi nu știm decât trei: Hoinarii, Lăncile Lungi 
și Compania Pisicii. 

- Ser Bunic știe să numere. Fiii Secunzi au trecut de 
partea yunkailor. 

Daario își întoarse capul și scuipă. Asta-i pentru Oacheșul 
Ben Plumm. 

Când o să-i mai văd mutra aia urâtă o să-l spintec de la 
beregată până la vintre și-o să-i sfâșii inima neagră. 

Dany încercă să vorbească, dar nu-și găsi cuvintele. Iși 
amintea cum arătase Ben ultima oară când îl văzuse. Avea o 
figură prietenoasă, mă încredeam în ea. Piele întunecată și 
păr alb, nasul spart, ridurile de la colțurile ochilor. Până și 
dragonii îl îndrăgiseră pe bătrânul Ben Oacheșul, căruia îi 
plăcea să se laude și care avea el însuși un strop de sânge 
de dragon. Trei trădări vei cunoaște. Una pentru sânge, una 


pentru aur și una pentru iubire. Tradarea lui Plumm era a 
treia sau a doua? Și care fusese a lui Ser Jorah, bătrânul ei 
urs morocăânos? Ce 

rost au prorocirile, dacă nu le deslușești înțelesul? Dacă 
mă mărit cu Hizdahr înainte de a urca soarele pe cer, vor 
pieri aceste armate ca rouă 

Zorilor și mă vor lăsa să domnesc în pace? 

Nested adusă de Daario stârnise un adevărat vacarm. 
Reznak zbiera, Țeastă-Rasă bombănea posomorăt, cavalerii 
ei de sânge jurau răzbunare. Vânjosul Belwas dădea cu 
pumnii în pântecele lui plin de cicatrice și se jura să 
mănânce inima Oacheșului Ben cu prune și cu ceapă. 
Regina se ridică în picioare. 

- Vă rog, spuse ea, dar numai Missandei păru s-o audă. 
Tăceţi! Am ascultat destule. 

- înălțimea Ta. Ser Barristan se lăsă într-un genunchi. |ţi 
așteptăm porunca. Ce vrei să facem? 

- Continuaţi așa cum am plănuit. Adunați hrană, cât de 
multă 

puteţi. Dacă mă uit în urmă sunt pierdută. Trebuie să- 
nchidem porțile și să ducem toţi luptătorii pe ziduri. Nimeni 
nu intră, nimeni nu iese. 

In sală se lăsă pentru o vreme tăcerea. Bărbaţii se uitară 
unii la alţii. 

Pe urmă Reznak întrebă: 

- Și astaporii? 

648 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ea voia să ţipe, să scrâșnească din dinţi, să-și sfâșie 
hainele și să se izbească de podea. In loc de asta zise: 

- închidețţi porțile. Vreţi să mă faceți s-o spun de două ori? 
Erau copiii ei, dar acum nu putea să-i ajute. Plecaţi. Daario, 
tu rămâi. Tăietura aia trebuie spălată și mai am întrebări 
pentru tine. 

Ceilalţi se înclinară și ieșiră. Dany îl duse pe Daario 
Naharis în susul treptelor către dormitorul ei, unde lrri îi 


spălă tăietura cu oţet și Jhiqui i-o înfășură în pânză albă de 
in. Când asta se isprăvi, ea le ceru și slujitoarelor să plece. 

- Hainele tale sunt pătate de sânge, îi spuse lui Dario. 
Scoate-le. 

- Numai dacă faci același lucru. 

E| o sărută. 

Părul lui mirosea a sânge, a fum și a cal, și buzele erau 
aspre și fierbinţi peste ale ei. Dany îi tremură în braţe. Când 
se desprinseră, îi spuse: 

- Am crezut că tu o să fii cel care-o să mă trădeze. O dată 
pentru sânge, o dată pentru aur și o dată pentru iubire. Am 
crezut... Nu m-am gândit niciodată c-o să fie Oacheșul Ben. 
Până și dragonii mei păreau să aibă încredere în el. și 
încleștă degetele de umerii căpitanului ei. Fă- 

găduiește-mi că nu te vei întoarce niciodată împotriva 
mea. N-aș putea suporta asta. Făgăduiește-mi. 

- Niciodată, iubirea mea. 

Ea îl crezu. 

- Am jurat că mă voi cununa cu Hizdahr zo Loraq dacă-mi 
oferă 

nouăzeci de zile de pace, însă acum... Te-am dorit din 
prima clipă în care te-am văzut, dar erai un mercenar, 
nestatornic, trădător. Te-ai lăudat că ai avut o sută de femei. 

- O sută? Daario chicoti în barba lui purpurie. Am minţit, 
dulce regină. Au fost o mie. Dar niciodată un dragon. 

Ea își ridică buzele spre ale lui. 

- Ce mai aștepți? 

PRINŢUL WINTERFELLULUI Vatra avea o crustă de 
cenușă neagră și rece, camera nu primea decât căldura 
lumânărilor. Ori de câte ori se deschidea ușa, flăcările li se 
unduiau și tremurau. Tremura și mireasa. li puseseră 
veșminte din lână 

albă de miel, împodobite cu dantelă. Pe mâneci și pe 
corsaj erau cusute perle de apă dulce și avea în picioare 
pantofi din piele albă de căprioară - 


frumoși, dar nu călduroși. Era palidă, cu sângele pierit din 
obraji. 

Un chip cioplit din gheață, se gândi Theon Greyjoy, 
aranjându-i pe umeri o mantie tivită cu blană. Un /eș 
îngropat în zăpadă. 

- Doamna mea, e timpul. 

Dincolo de ușă, muzica îi chema, lăută, fluier și tobă. 

Mireasa își ridică ochii. Ochi căprui, sclipind în lumina 
lumânărilor. 

- O să-i fiu o soţie bună, și cr-credincioasă. 0... o să-i ofer 
plăcere și o să-i dăruiesc fii. O să fiu o soţie mai bună decât 
ar fi putut fi vreodată 

adevărata Arya, o să vadă. 

Vorbește așa și-o să fii ucisă sau mai rău. învățase lecţia 
asta fiind Duhoare. 

- Tu ești adevărata Arya, doamna mea. Arya din Casa 
Stark, fiica Lordului Eddard, moștenitoarea Winterfellului. 

Numele ei, ea trebuia să-și știe numele. 

- Arya Incurcă-lume. Sora ta îţi spunea Arya Chip de Cal. 

650 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Eu am născocit numele ăsta. Avea faţa lunguiaţă și 
semăna cu a unui cal. A mea nu e așa. Eu eram drăguță. 
Lacrimile i se revărsară în sfârșit din ochi. N-am fost 
niciodată frumoasă ca Lady Sansa, dar spuneau cu toţii că 
eram drăguță. Lordul Ramsay crede că sunt drăguță? 

- Da, minţi el. Așa mi-a spus. 

- Insă el știe cine sunt. Cine sunt cu adevarat. Vad asta 
când se uită 

la mine. Pare atât de furios, chiar și atunci când 
zâmbește, dar nu e vina mea. Se zice că-i place să 
chinuiască oamenii, 

- Doamna mea n-ar trebui să-și plece urechea la 
asemenea... minciuni. 

- Se spune că petine te-a chinuit. Mâinile tale și... 

El avea gura uscată. 


- Am... am meritat-o. L-am înfuriat. Nu trebuie să-l înfurii. 
Lordul Ramsay e... un barbat minunat și binevoitor. Fă-i pe 
plac, și o să fie bun cu tine. Fii o soţie bună. 

- Ajută-mă. Se agăţă de el. Te rog. Vă vedeam în curte, 
când vă jucaţi cu săbiile. Erai atât de frumos. II strânse de 
braţ. Dacă fugim, aș putea fi soţia ta, sau... sau târfa ta..., 
cum dorești. Ai putea fi bărbatul meu. 

Theon își smulse braţul din strânsoarea ei. 

- Nu sunt... nu sunt bărbatul nimănui. Un bărbat ar fi 
ajutat-o. 

Fii... fii pur și simplu Arya, fii soţia lui. Fă-i pe plac, sau... 
fă-i pe plac, atât și nimic mai mult, și încetează să tot spui 
că ești altcineva. 

Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Muzica era din 
ce în ce mai insistentă. 

- Șterge-ţi lacrimile. Ochi căprui. Ar fi trebuit să fie 
cenușii. Cineva o să vadă. Cineva o să-și amintească. Bun. 
Acum zâmbește. 

Fata se strădui. Buzele ei tremurătoare zvâcniră în sus și 
rămaseră 

așa, și el îi văzu dinţii. Destul de albi, se gândi, dar, 
dacă-l înfurie, nu vor mai fi destul de lungi. Când deschise 
ușa, trei dintre cele patru lumânări pâlpâiră. Conduse 
mireasa afară, în ceaţă, unde așteptau oaspeţii poftiţi la 
nuntă. 

- De ce eu? întrebase când îl anunţase Lady Dustin că el 
trebuia să 

dea mireasa. 

dansul dragonilor 

651 

- Tatal ei e mort, așa cum sunt și toţi fraţii ei. Mama ei și-a 
găsit sfârșitul la Gemeni. Unchii ei sunt dispăruţi, sau morți, 
sau ostatici. 

- încă mai are un frate. încă mai are trei frați, ar fi trebuit 
să spună. 

Jon Snow face parte din Rondul de Noapte. 


- Un frate vitreg, bastard și juruit Zidului. Tu ai fost 
pupilul tatălui ei, n-are pe nimeni care să poată fi considerat, 
într-o mai mare măsură, o rudă în viaţă. E cel mai nimerit să 
fii tu acela care-ncredinţează mâna ei pentru cununie. 

Nimeni care să poată fi considerat, într-o mai mare 
măsură, o rudă 

în viață. Theon Greyjoy copilărise împreună cu Arya 
Stark. Theon ar fi recunoscut o impostoare. Dacă era văzut 
acceptând-o pe fata dată 

de Bolton drept Arya, lorzii din Nord care se adunaseră să 
fie martori la cununie n-aveau de ce să-i pună la îndoială 
legitimitatea. Stout și Slate, Umber Urgia Tărfelor, arțăgoșii 
Ryswell, bărbaţii din casa Homwood și verii Cerwyn, 
grăsanul Lord Wyman Manderly... 

niciunul dintre ei nu le cunoscuse pe fetele lui Ned Stark 
nici măcar pe jumătate atât de bine cum le cunoscuse el. Și, 
dacă vreo câţiva își păstrau îndoielile, aveau să fie cu 
siguranţă destul de înţelepţi ca să nu și le dea pe faţă. 

Mă folosesc ca să le-ascund înșelătoria, îi dau minciunii 
lor chipul meu. 

De aceea îl îmbrăcase Roose Bolton din nou în veșminte 
de lord, ca să-și joace rolul în farsa asta în travesti. Odată ce 
se încheia, odată ce falsa lor Arya era cununată și deflorată, 
Bolton nu mai avea ce face cu Theon Schimbă-mantie. 

- Slujește-ne și, după înfrângerea lui Stannis, vom căuta 
cel mai potrivit mod de a te repune în locul tatălui tău, îi 
spusese lordul, cu vocea aia moale a lui, făcută pentru 
minciuni și șoapte. 

Theon nu crezuse niciodată nici măcar un cuvințel. 
Trebuia să 

danseze cum îi cântau, fiindcă n-avea de ales, dar pe 
urmă... Atunci o să mă dea din nou pe mâna lui Ramsay, se 
gândi, și Ramsay o să-mi mai ia câteva degete și-o să mă 
transforme din nou în Duhoare. Dacă zeii nu erau cumva 
îndurători, dacă Stannis Baratheon nu descindea cumva 

652 


GEORGE R.R. MARTIN 

la Winterfell ca să-i treacă prin ascuţișul sabiei pe toţi, 
inclusiv peel. 

Era cel mai bun lucru la care putea să spere. 

Suna bizar, dar în pădurea zeilor era mai cald. Dincolo de 
marginile ei, un ger aspru și alb prinsese Winterfellul în 
gheare. Potecile acoperite cu gheață neagră erau înșelătoare 
și chiciura scânteia în lumina lunii pe geamurile sparte ale 
grădinii de sticlă. Lângă pereţi se stivuiseră mormane de 
zăpadă murdară, umplând toate ungherele și toate ascunzi 

șurile. Unele erau atât de înalte, încât acopereau ușile din 
spatele lor. 

Sub zăpadă zăceau cenușa și zgura și, ici și colo, câte o 
grindă înnegrită 

sau câte un morman de oase împodobit cu resturi de 
piele și de păr. 

Țurţuri lungi cât lăncile atârnau de parapete și tiveau 
turnurile cu franjuri, ca niște favoriţi albi și ţepeni de pe 
obrajii unui bătrân. Insă în pădurea zeilor pământul nu 
îngheţase și din lacurile fierbinţi se înălța aburul, cald ca 
răsuflarea unui prunc. 

Mireasa era înveșmântată în alb și cenușiu, culorile pe 
care le-ar fi purtat adevărata Arya dacă ar fi trăit destul de 
mult ca să se mărite. 

Theon purta negru și auriu, și mantia îi era prinsă pe 
umăr cu un kraken grosolan din fier, făcut pentru el de un 
fierar din Barrowton. 

Insă sub glugă părul îi era alb și subţire, iar tenul lui avea 
tenta cenușie a pielii unui bătrân. Un Stark, în sfârșit, se 
gândi. Braţ la braţ cu mireasa, trecu pe sub arcada de piatră 
a unei uși, cu fuioare de ceaţă agitându-li-se în jurul 
picioarelor. Toba era sfioasă, ca bătăile inimii unei fecioare, 
sunetul fluierului era înalt, dulce și ademenitor. Sus, 
deasupra creștetelor copacilor, cornul lunii plutea pe cerul 
întunecat, pe jumătate ascuns de ceaţă, ca un ochi 
furișându-și privirea printr-un văl de mătase. 


In acea pădure a zeilor, Theon Greyjoy nu se simţea 
străin. In copilărie se jucase acolo, aruncase pietre, făcându- 
le să traverseze în salturi suprafaţa întunecată a lacului rece 
de sub copacul inimii, își ascunsese comorile în trunchiul un 
stejar bătrân, vânase veverițe cu un arc meșterit de el 
însuși. Apoi, după ce mai crescuse, își înmuiase vânătăile în 
izvoarele calde după nenumăratele lupte din curte, cu Robb 
și Jory și Jon Snow. In mijlocul acelor castani, ulmi și pini 
găsise locuri 

dansul dragonilor 

653 

tainice, unde se putea ascunde când voia să fie singur. 
Acolo sărutase pentru prima oară o fată. Mai târziu, o altă 
fată îl făcuse bărbat pe o cuvertură zdrenţuită, la umbra 
acelui segquoia înalt, verde-gri. 

Insă nu mai văzuse niciodată pădurea zeilor astfel - 
cenușie și fantomatică, plină de ceţuri calde, de lumini 
plutitoare și de șoapte ce păreau să vină de pretutindeni și 
de nicăieri. Izvoarele fierbinţi abureau sub copaci. Din 
pământ se înălţau vapori calzi, învăluind trunchiurile în 
răsuflarea lor cețoasă, furișându-se în susul zidurilor ca să 
tragă perdele gri peste ferestrele pânditoare. 

Exista un soi de potecă, îngustă, șerpuitoare, din pietre 
crăpate, acoperite de mușchi, pe jumătate îngropate sub 
țărâna adusă de vânt și sub frunzele căzute, o cărăruie 
nesigură din cauza rădăcinilor groase, maronii, împinse în 
afară. Conduse mireasa de-a lungul e;./eyne, numele ei e 
Jeyne, rimează cu chin. Insă nu trebuia să se gândească la 
asta. Dacă 

i-ar fi trecut dincolo de buze, numele acela l-ar fi putut 
costa un deget sau o ureche. Mergea încet, atent la fiecare 
pas. Ori de câte ori se grăbea, degetele lipsă de la picioare îl 
făceau să șchiopăteze și nu trebuia să se-mpleticească. 
Strică nunta Lordului Ramsay cu un pas greșit și Lordul 
Ramsay poate îndrepta o asemenea stângăcie jupuind 
piciorul ofensator. 


Ceaţa era atât de deasă, încât nu se zăreau decât copacii 
cei mai apropiaţi; dincolo de ei erau umbre înalte și lumini 
palide. Lumânările pâlpâiau pe marginile cărării unduitoare 
și printre copaci, licurici firavi plutind într-o supă caldă, 
cenușie. Era ca și cum te-ai fi aflat pe un alt tărâm straniu, 
într-un loc dintre două lumi și din afara timpului, unde 
rătăceau sufletele damnate, copleșite de jale, înainte de a 
găsi drumul către iadul pe care li-l dobândiseră propriile 
păcate. Atunci suntem morti cu toții? Stannis a venit și ne-a 
ucis în somn? Lupta se apropie sau a fost deja purtată și 
pierdută? 

Ici și colo ardea lacom câte o torţță, aruncându-și 
strălucirea roșiatică 

peste feţele nuntașilor. Ceaţa se retrăgea din faţa luminii 
pâlpâitoare dând trăsăturilor contururi animalice, doar pe 
jumătate umane, deformate. 

654 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lordul Stout se preschimba într-un buldog, bătrânul Lord 
Locke într-un vultur, Umber Urgia Târfelor într-un gargui, 
Walder Frey cel Mare într-o vulpe, Micul Walder într-un taur 
roșu, căruia nu-i lipsea decât belciugul din nas. Faţa lui 
Roose Bolton era o mască de un cenușiu palid, cu două 
cioburi de gheaţă murdară în locul ochilor. 

Deasupra capetelor, copacii erau grei de corbi cu penele 
înfoiate,  cocârjaţi asupra  crengilor  golașe, maronii, 
holbându-se la procesiunea fastuoasă. Păsările Maesterului 
Luwin. Luwin murise și turnul lui fusese dat pradă torțelor, 
însă corbii rămăseseră. Asta e casa lor. Theon se întrebă 
cum era când aveai o casă. 

Pe urmă ceața se despică aidoma cortinei unui spectacol 
de pantomimă, care dezvăluie o nouă scenă. Copacul inimii 
le apăru în faţă, răsfirându-și larg crengile ciolănoase. In 
jurul trunchiului gros și alb, frunzele căzute alcătuiseră 
mormane roșii și cafenii. Acolo erau mai mulţi corbi, 
bolborosind unii către alţii în limba tainică a ucigașilor. 


Ramsay Bolton stătea sub ei, purtând cizme înalte din 
piele moale, gri, și un pieptar din catifea neagră, cu mătase 
roz în despicături și cu sclipirile unor lacrimi de rubin. 

- Cine vine? Avea buzele umede și gâtul roșu deasupra 
gulerului. 

Cine vine în fața zeului? 

- Arya din Casa Stark vine aici să se cunune, răspunse 
Theon. 

- Femeie în toată firea, înflorită, fiică legitimă de obârşie 
nobilă, vine să implore binecuvântarea zeilor. Cine vine s-o 
ceara? 

- Eu, spuse Ramsay. Ramsay din Casa Bolton, Lord al 
Hom-woodului, moștenitorul al Dreadfortului. Eu o cer. Cine 
o dă? 

- Theon din Casa Greyjoy, care a fost pupilul tatălui ei. Se 
întoarse către mireasă. Lady Arya, vrei să-l alegi pe acest 
bărbat? 

Ea își înălţă ochii spre ai lui. Ochii căprui, nu cenușii. Sunt 
cu toții chiar atât de orbi?leyne păstră tăcerea o clipă 
îndelungată, dar ochii ei implorau. Asta e șansa ta, se gândi 
Theon. Spune-le acum. Stngă-ți numde în fața tuturor, 
spune-le că nu ești Arya Stark, lasă Nordul să audă acum 
cum ți s-a impus să joci rolul ăsta. Ceea ce ar fi înseninat 
moartea ei, firește, 

dansul dragonilor 

655 

precum și a lui, dar, în furia sa, Ramsay i-ar fi ucis 
probabil repede. 

Vechii zei ai Nordului le-ar fi putut face acest mic hatăr. 

- II aleg pe acest bărbat, șopti mireasa. 

Jur-împrejurul lor, luminile licăriră în ceaţă, o sută de 
lumânări palide ca stelele sub linţoliu. Theon se retrase cu 
un pas, iar Ramsay și mireasa lui își împreunară mâinile și 
îngenuncheară în faţa copacului inimii, plecându-și capetele 
în semn de supunere. Roșii, ochii ciopliţi ai copacului se 


uitau în jos, către ei, cu enorma sa gură roșie deschisă, ca și 
cum ar fi râs. Pe crengile de deasupra, un corb croncăni. 

După o clipă de rugăciune tăcută, bărbatul și femeia se 
ridicară iarăși. 

Ramsay dezlegă mantia pe care Theon o lăsase să 
alunece în jurul umerilor miresei sale cu câteva minute 
înainte, mantia grea de lână albă, tivită cu blană cenușie, 
având ca blazon lupul străvechi al Casei Stark. 

li puse în locul ei o mantie roz, împestriţată cu rubine 
aidoma celor de pe pieptarul lui. Avea pe spate omul jupuit 
al Dreadfortului, din piele roșie ţeapănă, înfiorător, sinistru. 

Și gata, se terminase. Cununiile se făceau mult mai 
repede în Nord. 

Pentru că nu aveau preoţi, presupuse Theon, dar, 
indiferent care ar fi fost motivul, i se părea o binecuvântare. 
Ramsay Bolton își săltă soţia în căușul brațelor și se 
îndepărtă cu pași mari, purtând-o prin ceaţă. 

Lordul Bolton și a sa Lady Walda îl urmară, apoi plecară 
ceilalţi. 

Muzicanţii dădură din nou viaţă instrumentelor, iar bardul 
Abel începu să cânte Dovă inimi ce bat ca una. Două dintre 
femeile sale își uniră glasurile cu al lui, într-o armonie dulce. 

Theon se pomeni întrebându-se dacă ar fi trebuit să 
rostească o rugăciune. Oare vechii zeii mă vor auzi? Nu erau 
zeii lui, nu fuseseră ai lui niciodată. Prin naștere, era un om 
de fier, un fiu al ținutului Pyke, se închina Zeului înecat al 
insulelor... dar Winterfellul se afla atât de departe de mare. 
De când nu-l mai auzise niciun zeu trecuse o viață de om. 
Nu știa cine era sau ce era, de ce mai trăia încă, de ce se 
născuse. 

- Theon, păru să șoptească o voce. 

își ridică brusc capul. 

656 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cine-a vorbit asta? 


Nu vedea nimic, în afară de copaci și de ceața care-i 
învăluia. Vocea fusese tot atât de slabă ca un foșnet de 
frunze, tot atât de rece ca ura. 

Vocea unui zeu sau a unei stafii. Câţi muriseră în ziua în 
care cucerise Winterfellul? Și câţi alţii în ziua în care îl 
pierduse? în ziua în care a murit Theon Greyjoy, ca să 
renască sub chipul lui Duhoare. Duhoare, Duhoare, rimează 
cu înfiorare. 

Iși dori dintr-odată să nu se mai afle acolo. 

Imediat ce ieși din pădurea zeilor, frigul cobori asupra lui 
ca un lup hămesit, prinzându-l în dinţi. Iși lăsă capul în jos, 
împotriva vântului, și se îndreptă spre Sala Mare, grăbindu- 
se pe urmele lungului șir de lumânări și de torţe. Gheaţa îi 
scârțâia sub cizme și o rafală neașteptată 

de vânt îi dădu gluga pe spate, de parcă o stafie i-ar fi 
smuls-o cu degete îngheţate, ca să-i arunce o lungă privire 
lacomă asupra feței. 

Pentru Theon Greyjoy, Winterfellul era plin de fantome. 

Acela nu era castelul pe care și-l amintea din vara 
tinereţii sale. Era desfigurat și sfărâmat, mai degrabă ruină 
decât fortificaţie, bântuit de ciori și de cadavre. Marele zid 
dublu de apărare nu fusese distrus, fiindcă granitul nu 
cedează cu ușurință în faţa focului, dar cele mai multe 
turnuri și donjoane nu mai aveau acoperișuri. Câteva se 
dărâmaseră. Focul mistuise, în întregime sau în parte, 
acoperișurile de paie și grinzile, iar sub geamurile sparte ale 
grădinii de sticlă 

fructele și legumele care ar fi hrănit castelul în timpul 
jernii erau moarte, înnegrite și înghețate. Curtea era plină de 
corturi pe jumătate îngropate în zăpadă. Roose Bolton își 
adusese oastea în interiorul zidurilor, împreună cu prietenii 
lui din Casa Frey; mii de oameni îngrămădiţi în mijlocul 
ruinelor, înghesuiți în toate curțile, dormind în pivnițe, în 
turnuri fără acoperiș și în clădiri abandonate de veacuri. 

Dâre de fum cenușiu se înălţau șerpuind din bucătăriile 
reconstruite și din cazărmile reacoperite. De parapetele și de 


crenelurile încununate cu zăpadă atârnau ţurțuri de gheață. 
Toate culorile din Winterfell fuseseră absorbite, până ce nu 
mai rămăseseră decât cenușiul și albul. 

dansul dragonilor 

657 

Culorile Casei Stark, Theon nu știa dacă ar fi trebuit să 
considere că era de rău augur sau că era liniștitor. Până și 
cerul era cenușiu. Cenușiu și iar cenușiu, tot mai cenușiu. O 
întreagă lume cenușie, oriunde te-ai uita, totul e cenușiu, 
mai puțin ochii miresei. Ochii miresei erau căprui. Mari și 
căprui și înspăimântați. Nu era drept să se uite la el, 
așteptând să fie salvată. Ce-și închipuia Jeyne, că el avea să 
fluiere chemând un cal înaripat care să-i scoată de acolo, ca 
un erou din poveștile îndrăgite de ea și de Sansa? El nu 
putea să se ajute nici măcar pe sine însuși. Duhoare, 
Duhoare, rimează cu umilitoare. 

In toată curtea, morţii atârnau pe jumătate îngheţaţi la 
capătul unor frânghii de cânepă, cu feţele umflate albite de 
chiciură. Când ajunseseră 

căruțele lui Bolton la Winterfell, castelul mișuna de 
intruși. Mai bine de două duzini fuseseră mânaţi cu vârfurile 
suliţelor afară din cuiburile pe care și le făcuseră prin 
fortărețele și în turnurile castelului. Pe cei mai neobrăzaţi și 
mai agresivi îi spânzuraseră, iar ceilalţi fuseseră puși la 
munca. Slujiţi-ma bine, le spusese Lordul Bolton, fiindcă 
dacă o făceau aveau să fie milostiv. In pădurea lupilor, aflată 
atât de aproape, se găseau piatră și lemn din belșug. Porţile 
noi, solide, fuseseră terminate primele, înlocuindu-le pe cele 
care arseseră. Pe urmă fusese îndepărtat acoperișul prăbușit 
al Sălii Mari și în locul lui se înălţase în grabă unul nou. După 

ce se isprăviseră lucrările, Lordul Bolton îi spânzurase pe 
muncitori. 

Credincios cuvântului dat, fusese milostiv și nu jupuise 
pe nimeni. 

In momentul acela sosise deja și restul oștirii. Inălţaseră 
cerbul și leul Regelui Tommen deasupra zidurilor 


Winterfellului în timp ce vântul se năpustea dinspre nord 
urlând, iar dedesubt puseseră omul jupuit al Dreadfortului. 
Theon sosise cu alaiul lui Barbrey Dustin, împreună cu ea 
însăși, cu recruţii ei din Barrowton și cu viitoarea mireasă. 
Lady Dustin insistase că Lady Arya trebuia să-i fie dată în 
custodie până la nuntă, dar acum asta se încheiase. Acum îi 
aparține lui Ramsay, A rostit cuvintele. Prin căsătorie, 
Ramsay devenea Lord de Winterfell. Atâta vreme cât Jeyne 
evita să-l înfurie, el n-avea să-i facă 

niciun rău. Arya. Numele ei e Arya. 

658 

GEORGE R.R. MARTIN 

Mâinile lui Theon începuseră să pulseze dureros, chiar și 
în mănușile căptușite cu blană. Mâinile erau adesea acelea 
care-l dureau cel mai tare, mai ales degetele lipsă. Existase 
cu adevărat o vreme în care femeile tânjeau să le atingă? M- 
am făcut Prinț al Winterfellului, se gândi, și de-acolo mi s-au 
tras toate astea. Crezuse că oamenii aveau să 

cânte despre el o sută de ani, că aveau să spună povești 
despre cutezanţa lui. Dar, dacă vorbea cineva despre el 
acum, îi numea Theon Schimbă-mantie, iar poveștile erau 
despre trădarea lui. Asta n-a fost niciodată căminul meu. Aici 
am fost ostatic. Lordul Stark nu-l tratase cu cruzime, dar 
umbra lungă a oțelului săbiei lui fusese întotdeauna între ei. 
A fost bun cu mine, dar niciodată prietenos. Știa că într-o 
bună 

Zi ar fi putut fi nevoit să mă dea morții. 

Iși ţinu ochii în jos în timp ce traversa curtea, ocolind 
corturile. 

Aici am învățat să lupt, își spuse, amintindu-și de zilele 
calde de vară 

petrecute  antrenându-se pentru lupta cu pumnii 
împreună cu Robb și Jon Snow, sub ochii atenţi ai bătrânului 
Ser Rodrick. Asta se întâmplase de mult, când era întreg, 
când putea strânge mânerul unei săbii la fel de bine ca orice 
alt bărbat. Insă curtea aceea îi trezea și amintiri mai sumbre. 


Acolo îi adunase pe oamenii lui Stark în noaptea în care 
fugiseră din castel Bran și Rickon. Ramsay era atunci 
Duhoare, stătea alături de el, șoptindu-i că ar fi putut să 
jupoaie câţiva captivi ca să-i facă 

să spună unde se duseseră băieţii. Aici n-o să fie jupuit 
nimeni atâta vreme cât eu sunt Prințul Winterfellului, îi 
răspunsese Theon, fără să 

întrevadă cât de scurtă avea să se dovedească domnia 
lui. Niciunul dintre ei n-o să mă ajute. l-am cunoscut pe toți 
timp de o jumătate de viață 

și acum n-o să m-ajute nimeni. Chiar și așa, făcuse tot ce- 
i stătuse în puteri ca să-i apere, dar, odată ce lăsase 
deoparte chipul lui Duhoare, Ramsay macelărise toţi bărbaţii 
și pe oamenii de fier al lui Theon deopotrivă. /-a dat foc 
calului meu. Fusese ultima imagine pe care-o văzuse în ziua 
căderii castelului: Zâmbitorul arzând, cu flăcările sălta-ndu- 
i-se din coamă când se ridicase pe picioarele din spate, 
lovind cu copitele, urlând, cu ochii albiţi de groază. Chiar în 
curtea asta. 

dansul dragonilor 

659 

Ușile Sălii Mari i se conturară în faţa ochilor; noi, 
înlocuindu-le pe cele arse, și i se părură urâte, grosolane, 
scânduri negeluite alăturate în grabă. Le păzeau doi sulițași, 
gârboviţi și tremurând sub mantiile groase de blană, cu 
bărbile acoperite de o crustă de gheaţă. 11 urmăriră 

pe Theon cu priviri ranchiunoase când urcă treptele 
șchiopătând, împinse ușa din dreapta și se strecură 
înăuntru. 

Sala binecuvântat de caldă strălucea în lumina torţelor, 
mai plină 

decât o văzuse vreodată. Theon lăsă căldura să-l învăluie, 
apoi își croi drum către partea din faţă a încăperii. Oamenii 
stăteau pe bănci genunchi lângă genunchi, atât de 
înghesuiți, încât servitorii trebuiau să se strecoare printre ei 


răsucindu-se. Până și cavalerii și lorzii din capul mesei se 
bucurau de mai puţin spaţiu decât de obicei. 

Sus, pe dais, Abel ciupea corzile lăutei, cântând 
Frumoasele fecioare ale verii. îşi spune bard. De fapt e mai 
degrabă codoș. Lordul Manderly adusese lăutari din Portul 
Alb, dar niciunul dintre ei nu era cântăreţ, așa că, atunci 
când Abel își făcuse apariţia la poartă, cu o lăută și șase 
femei, fusese considerat bine venit. 

- Două surori, două fiice, o soţie și bătrâna mea mamă, 
pretinsese cântăreţul, deși niciuna nu semăna cu el. Unele 
dansează, altele cântă 

din gură, una cântă la fluier și alta la tobe. Sunt și 
spălătorese pricepute. 

Bard sau codoș, vocea lui Abel era acceptabilă și cânta 
frumos din lăută. Acolo, printre ruine, era mult mai mult 
decât s-ar fi putut spera. 

Pe pereţi atârnau stindarde: capetele de cal al clanului 
Ryswell, în auriu, cafeniu, cenușiu și negru; uriașul furtunos 
al Casei Umber; mâna de piatră a Casei Flint de la Degetul 
lui Flint; elanul Casei Homwood și tritonul Casei Manderly; 
securea neagră de luptă a Cerwynilor și pinii clanului 
Tallhart. Insă culorile lor vii nu reușeau să 

acopere întru totul nici zidurile înnegrite, nici scândurile 
care astupau golurile unde fuseseră cândva ferestre. Nici 
acoperișul nu se potrivea, cu lemnul lui nou, grosolan, acolo 
unde fuseseră grinzile vechi, atât de pătate, încât, după 
secolele petrecute în fum, ajunseseră 

aproape negre. 

660 

GEORGE R.R. MARTIN 

Cele mai mari stindarde se aflau în spatele daisului, unde 
lupul străvechi al Winterfellului și omul jupuit al 
Dreadfortului atârnau în spatele miresei și al mirelui. La 
vederea stindardului Stark, Theon simţi o lovitură mai 
puternică decât se așteptase. Wu se potrivește, nu se 
potrivește, e la fel de nepotrivit ca ochii ei. Blazonul Casei 


Poole era un platou albastru pe fond alb, înconjurat de o 
bordură cenușie, cu iriși. Pe acela ar fi trebuit să-l atârne. 

- Theon Schimbă-mantie, spuse cineva la trecerea lui. 

Alţii își întoarseră capetele când îl zăriră. Un bărbat 
scuipă. Și de ce nu? El era cel care cucerise Winterfellul prin 
trădare, își măcelărise fraţii adoptivi, își adusese oamenii să 
fie jupuiţi la Moat Cailin și își condusese sora adoptivă în 
patul Lordului Ramsay. Roose Bolton s-o fi folosit de el, dar 
adevărații oameni ai Nordului îl dispreţuiau. 

Degetele lipsă de la piciorul stâng îl blagosloviseră cu un 
mers de crab, caraghios la vedere. Auzi o femeie râzând în 
spatele lui. Chiar și acolo, în acel castel-cimitir aproape 
îngheţat, erau femei. Spăl/ătorese. 

Era un mod politicos de a spune vivandiere, care era un 
mod politicos de a spune târfe. 

Theon n-ar fi putut zice de unde veniseră. Păreau să 
apară pur și simplu, cum apăreau viermii pe un leș, sau 
corbii după o luptă. Toate armatele le atrăgeau. Unele erau 
târfe înrăite, în stare să se culce cu douăzeci de bărbaţi pe 
noapte și să bea până-i băgau pe toţi sub masă. 

Altele păreau tot atât de inocente ca niște fecioare, dar 
ăsta nu era decât unul dintre trucurile negoțului lor. Câteva 
erau mirese de tabără, legate de soldaţii pe care-i urmau 
prin vorbe șoptite către un zeu sau altul, dar osândite să fie 
date uitării imediat ce se încheia războiul. încălzeau patul 
bărbatului noaptea, îi peticeau cizmele dimineața, îi 
pregăteau cina în amurg și-i prădau leșul după luptă. Unele 
chiar spălau câte ceva. 

Cel mai adesea erau însoţite de copii bastarzi, creaturi 
jalnice, dezgustător de murdare, născute într-o tabără 
oarecare. Dar până și ei își băteau joc de Theon Schimbă- 
mantie. Lasă-i să râdă. Mândria lui murise acolo, în 
Winterfell; în temniţele din Dreadfort nu era loc 

dansul dragonilor 

661 


pentru așa ceva. După ce cunoșteai sărutarea unui cuţit 
de jupuit, niciun hohot de râs nu mai putea să te rănească. 

Obârșia și sângele care-i curgea prin vene îi dădeau 
dreptul la un loc pe dais, la capătul mesei înalte, lângă 
perete. In stânga lui se afla Lady Dustin, înveșmântată ca 
întotdeauna în stofă de lână neagră, cu o croială 

sobră și fără podoabe. Locul din dreapta era gol. Se tem 
cu toții că 

dezonoarea ar putea cădea și asupra lor. Dacă ar fi 
îndrăznit, ar fi râs. 

Mireasa stătea de locul de cea mai mare cinste, între 
Ramsay și tatăl lui. Rămase cu ochii plecaţi în vreme ce 
Roose Bolton îi invită 

să bea pentru Lady Arya. 

- Prin copiii ei, cele două Case străvechi ale noastre vor 
deveni una, spuse el, și vechea dușmănie dintre Stark și 
Bolton își va găsi sfârșitul. 

Vocea lui era atât de înceată, încât în sală se așternu 
liniștea când toată lumea își încordă auzul ca să-i 
deslușească vorbele. 

- îmi pare rău că bunul nostru prieten Stannis încă n-a 
găsit de cuviinţă să ni se alăture, continuă el, stârnind un 
val de râsete, fiindcă 

știu că Ramsay spera să-i ofere miresei sale capul lui, ca 
dar de nuntă. 

Răsetele se întețiră. 

- Când va sosi, o să-i facem o primire magnifică, demnă 
de niște adevăraţi oameni ai Nordului. Până atunci, să 
mâncăm, să bem și să 

ne veselim... căci iarna aproape că a căzut asupra 
noastră, prieteni, și mulţi dintre noi nu vom trăi să vedem 
primăvara. 

Lordul de la Portul Alb le procurase mâncarea și băutura, 
bere neagră 

și bere blondă, și vinuri, roșii, aurii și purpurii, aduse din 
Sudul cald pe corăbii cu fundul gros și lăsate să- 


mbătrânească în beciurile lui adânci. 

Nuntașii înfulecau plăcinte cu cod și dovlecei de iarnă, 
movile de napi și roţi mari de brânză, felii de carne de oaie 
afumată și costiță de vită 

bine friptă, aproape neagră, și, la sfârșit, trei plăcinte de 
nuntă uriașe, cât roţile de căruţă, cu coaja solzoasă umplută 
până la refuz cu morcovi, ceapă, napi, păstârnac, ciuperci și 
hălci de carne de porc condimentată, într-un sos maroniu cu 
cimbru. Ramsay tăia felii cu paloșul și Wyman Manderly le 
împărțea el însuși, dându-le primele porţii aburinde lui 

662 

GEORGE R.R. MARTIN 

Roose Bolton și soţiei sale dolofane din clanul Frey și 
oferindu-le pe următoarele lui Ser Hosteen și Ser Aenys, fiii 
lui Walder Frey. 

- Cea mai bună plăcintă pe care-aţi mâncat-o vreodată, 
lorzii mei, declară grăsanul. Impingetți-o la vale cu vin auriu 
de Arbor și savuraţi fiecare îmbucătură. Eu știu c-o voi face. 

Respectându-și cuvântul, Manderly devoră șase porţii, 
câte două 

din fiecare plăcintă, plescăind din buze, plesnindu-se cu 
palma peste burtă și îndopându-se până când partea din 
faţă a tunicii îi deveni pe jumătate maronie din pricina 
petelor de sos, iar firimiturile de coajă 

îi împestriţară barba. Nici măcar grăsuna Walda Frey nu-i 
egală 

lăcomia, cu toate că izbuti și ea să dea gata trei felii. 
Ramsay mâncă 

de asemenea cu poftă, deși mireasa lui palidă nu făcu 
nimic altceva decât să privească lung porţia așezată în faţa 
ei. Când își înălță capul și se uită la Theon, el îi văzu spaima 
în spatele ochilor mari, căprui. 

Nimănui nu i se îngăduise să intre în sală cu sabia lungă, 
dar pumnal avea toată lumea, până și Theon Greyjoy. Cum 
altfel și-ar fi putut tăia carnea? Ori de câte ori se uita la fata 
care fusese Jeyne Poole, simţea prezenţa acelei lame de oţel. 


N-am cum s-o salvez, se gândi, dar aș putea s-o ucid cu 
destulă ușurință. Nimeni nu se așteaptă la asta. Aș 

putea s-o implor să-mi facă onoarea unui dans și să-i tai 
beregata. Ar fi o faptă bună, nu-i așa? Și, dacă vechii zei mi- 
au ascultat ruga, în furia lui, Ramsay mi-ar putea da și mie o 
lovitură mortală. Theon nu se temea de moarte. In 
subteranele de la Dreadfort învățase că existau lucruri mult 
mai cumplite. Era o lecţie pe care o primise de la Ramsay, 
deget cu deget, o lecţie pe care n-avea s-o uite niciodată. 

- Nu mănânci, observă Lady Dustin. 

-Nu. 

li era greu să mănânce. Ramsay îl lăsase cu atât de mulţi 
dinţi rupţi, încât mestecatul devenise un chin. li venea mai 
ușor să bea, deși trebuia să ţină cupa cu amândouă mâinile 
ca să n-o scape. 

- Nu-ţi place plăcinta de porc, lordul meu? Cea mai bună 
pe care-am gustat-o vreodată, după cum vrea să ne 
convingă prietenul 

dansul dragonilor 

663 

nostru grăsan. Arătă către Lordul Manderly cu pocalul de 
vin. Ai mai văzut vreodată un om gras atât de fericit? 
Aproape că dansează. 

Servește chiar el la masă. 

Era adevărat. Lordul de Portul Alb era imaginea vie a 
grăsanului petrecăreţ, râzând și zâmbind, glumind cu ceilalți 
lorzi și bătându-i pe spate, strigându-le lăutarilor să cânte o 
melodie sau alta. 

- Zi-ne Noaptea care s-a sfârșit, cântăreţule, zbieră el. 
Miresei o să-i placă, știu. Sau cântă-ne despre tânăra și 
curajoasa Danny Flint și fă-ne să plângem. 

Privindu-1, ai fi crezut că el era proaspătul căsătorit. 

- E beat, spuse Theon. 

- Iși îneacă spaimele. Omul ăsta e fricos până-n măduva 
oaselor. 


Oare? Theon nu era sigur. Și fiii lui fuseseră grași, dar nu 
se făcuseră de râs în luptă. 

- Și oamenii de fier vor benchetui înainte de bătălie. O 
ultimă 

îmbucătură de viaţă, dacă-i așteaptă moartea. Dacă vine 
Stannis... 

- O să vină. Trebuie să vină. Lady Dustin chicoti. Și, când 
o s-apară, grasanul o să-și pișe pantalonii. Fiul lui a murit la 
Nunta Roșie, însă el și-a împărţit pâinea și sarea cu Freyii, i-a 
primit cu braţele deschise sub acoperișul său, le-a promis-o 
pe una dintre nepoatele sale. li servește chiar și cu plăcintă. 
Clanul Manderly a fugit cândva din Sud, hăituit ca să-și 
părăsească pământurile, și-și ţine minte dușmanii. Sângele 
apa nu se face. Grasanul ne-ar ucide pe toţi, n-am nicio 
îndoială, dar în el nu-ncape atât curaj, în ciuda pântecelui 
umflat. Sub carnea aia asudată 

bate o inimă la fel de lașă și de înjosită ca... a... ta. 

Ultimul cuvânt era o lovitură de bici, dar Theon nu 
îndrăznea să-i răspundă cu aceeași monedă. Orice 
obrăznicie l-ar fi costat o bucată de piele. 

- Dacă doamna mea crede că Lordul Manderly o să ne 
trădeze, atunci Lordul Bolton e cel căruia trebuie să i-o 
spună. 

- Crezi că Roose nu știe? Băiat prost. Uită-te la el. Uită-te 
cum îl urmărește pe Manderly. Niciun fel de mâncare n- 
atinge buzele lui Roose până când nu-l vede pe Lordul 
Wyman mâncându-l mai întâi. 

664 

GEORGE R.R. MARTIN 

Nu soarbe din nicio cupă cu vin până când nu-1 vede pe 
Manderly bând din același butoi. Cred că i-ar plăcea dacă 
grăsanul ar încerca vreo înșelăciune. L-ar amuza. Vezi tu, 
Roose n-are niciun fel de sentimente. 

Lipitorile alea pe care le-ndrăgește atât de mult i-au supt 
cu ani în urmă 


toate pasiunile. Nu iubește, nu urăște, nu se întristează. 
Toate astea sunt pentru el un joc, oarecum distractiv. Dintre 
bărbaţi, unii vânează 

cu câini, alţii cu șoimi, alţii joacă zaruri. Roose se joacă cu 
oameni. Tu și cu mine, acești Frey, Lordul Manderly, noua lui 
soţie rotofeie, chiar și bastardul lui, noi toţi nu suntem nimic 
altceva decât jucăriile sale. 

Un slujitor trecu pe lângă ei. Lady Dustin își ridică pocalul 
și omul i-l umplu, apoi ea îi ceru cu un gest să facă același 
lucru pentru Theon. 

- Ca să fiu sinceră, spuse apoi, Bolton aspiră la ceva mai 
mult decăt titlul de lord. De ce n-ar fi Regele Nordului? Tywin 
Lannister e mort, Regicidul e schilod, Pezevenghiul a fugit. 
Lannisterii sunt o putere vlăguită, iar tu ai fost destul de 
amabil ca să-l scapi de clanul Stark. 

Bătrânul Walder Frey n-o să aibă nimic de obiectat dacă 
mica lui grăsună 

Walda o s-ajungă regină. Portul Alb s-ar putea dovedi 
stânjenitor dacă 

Lordul Wyman va supravieţui bătăliei care se apropie... 
dar sunt aproape convinsă că n-o să scape. Nu mai mult 
decât Stannis. Roose o să-i dea la o parte pe amândoi, așa 
cum a făcut cu Tânărul Lup. Cine-a mai rămas? 

- Tu, răspunse Theon. Tu ai rămas. Doamna de Barrowton, 
o Dustin prin căsătorie și o Ryswell prin naștere. 

Ei asta îi făcu plăcere. Luă o înghiţitură de vin, cu ochii 
negri scăpărându-i, apoi spuse: 

- Văduva de Barrowton... și da, dacă aș vrea, aș putea fi o 
piedici Bineînţeles că și Roose o știe, așa că are grijă să-mi 
întreţină prietenia. 

Ar fi spus mai multe, însă îi văzu pe maesteri. Trei 
intraseră 

împreună prin ușa lordului din spatele daisului - unul 
înalt, unui rotofei și unul foarte tânăr, dar, în robele și cu 
lanțurile lor, păreau trei boabe de mazăre cenușie într-o 
păstaie neagră. înainte de război, Medrick fusese în slujba 


Lordului Horn wood, Rhodry în a Lordului Cerywn, iar tânărul 
Henly în a Lordului Slate. Roose Bolton îi 

dansul dragonilor 

665 

adusese pe toţi la Winterfell să le poarte de grijă corbilor 
lui Luwin, pentru ca mesajele să poată fi din nou primite și 
trimise din castel. 

Când Maesterul Medrick se lăsă într-un genunchi ca să 
șușotească 

la urechea lui Bolton, Lady Dustin își strâmbă gura a 
dezgust. 

- Dacă aș fi regină, primul lucru pe care l-aș face ar fi să 
ucid toţi șobolanii ăștia cenușii. Se grăbesc să intre peste 
tot, trăind de pe urma plecărilor lorzilor lor, pălăvrăgind 
între ei și șoptind la urechile stăpânilor lor. Dar cine sunt cu 
adevărat stăpânii și cine sunt slujitorii? Fiecare mare lord are 
un maester, fiecare lord mai mărunt își dorește unul. Dacă 

n-ai un maester, ești considerat lipsit de importanţă. 
Șobolanii cenușii ne scriu și ne citesc scrisorile, chiar și 
pentru lorzii care nu și le pot citi ei înșiși și cine poate spune 
cu siguranţă că nu rastălmăcesc cuvintele ca să-și atingă 
propriile țeluri? La ce sunt buni, te întreb? 

- Vindecă, spuse Theon. 

Se părea că asta se aștepta de la el. 

- Vindecă, da. N-am spus niciodată că nu se pricep. Ne 
îngrijesc când suntem bolnavi, răniţi sau înnebuniţi de boala 
unui părinte sau a unui copil. Când suntem mai slăbiţi și mai 
vulnerabili ca oricând, ei sunt acolo. Uneori ne tămăduiesc și 
suntem stupid de recunoscători. 

Când dau greș, ne consolează în durerea noastră și iarăși 
suntem recunoscători. Pe lângă recunoștință, le oferim un 
loc sub acoperișul nostru și le împărtășim toate lucrurile de 
care ne rușinăm și toate secretele noastre, câte ceva din 
fiecare consiliu. Și, nu după mult timp, cel care conduce 
ajunge să fie condus. 


Așa s-a-ntâmplat cu Lordul Rickard Stark. Numele 
șobolanului său cenușiu era Maester Walys. Și nu e ingenios 
faptul c-ajung să fie cunoscuţi după un singur nume, chiar și 
aceia care-au avut două când au sosit pentru prima oară în 
Citadela? Așa nu putem ști cine sunt cu adevărat sau de 
unde vin... dar, dacă ești destul de stăruitor, poţi totuși să 
afli. înainte de a-și făuri colanul, Maester Walys a fost 
cunoscut ca Walys Flowers. Flowers, Hill, Rivers, Snow... le 
dăm astfel de nume copiilor nelegitimi ca să-i însemnăm 
drept ceea ce sunt, iar ei se grăbesc 

666 

GEORGE R.R. MARTIN 

întotdeauna să le-ascundă. Mama lui Walys Flowers a fost 
o fată din Hightower... iar tată i-a fost un arhimaester din 
Citadelă, așa se zvonea. 

Șobolanii cenușii nu sunt atât de căști cum ar vrea să 
credem. Maesterii din Orașul Vechi sunt cei mai răi dintre 
toți. Odată ce și-a făurit colanul, tatăl lui secret și prietenii 
acestuia n-au pierdut timpul, ci l-au și trimis la Winterfell să 
umple urechile Lordului Rickard cu vorbele lui otrăvite, dulci 
ca mierea. Alianţa prin căsătorie cu Casa Tully a fost ideea 
lui, nu m-am îndoit niciodată, el... 

Se întrerupse când Roose Bolton se ridică în picioare, cu 
ochii lui palizi lucind în lumina torțelor. 

- Prieteni, începu el, și un sst trecu prin sală, aducând o 
tăcere atât de profundă, încât Theon auzea vântul trăgând 
de scândurile care astupau ferestrele. Stannis și cavalerii lui 
au plecat de la Deepwood Motte, fluturând stindardul noului 
său zeu roșu. Clanurile de pe dealurile din nord îl însoțesc, 
pe caii lor neţesălați și piperniciţi. Dacă 

vremea va fi de partea lor, vor fi aici în două săptămâni. 
lar Umber Hrana Ciorilor mărșăluiește pe drumul regelui, în 
timp ce clanul Karstark se apropie dinspre est. Au de gând 
să se-ntâlnească aici cu regele, ca să ne ia acest castel. 

Ser Hosteen Frey se ridică în picioare. 


- Vom încăleca și vom pleca să-i înfruntăm. De ce să le- 
ngăduim să-și unească forțele? 

Fiindcă Arnold Karstark n-așteaptă decât un semn de la 
Lordul Bolton ca să-și schimbe mantia, se gândi Theon, în 
timp ce alţi cavaleri își strigau sfaturile. Lordul Bolton ridică 
mâinile, cerând să se facă liniște. 

- Lorzii mei, sala asta nu e un loc potrivit pentru astfel de 
discuţii. 

Să ne retragem în salon, în vreme ce fiul meu își consumă 
căsătoria. 

Voi, ceilalţi, rămâneţi să vă bucuraţi de mâncare și de 
băutură. 

In timp ce Lordul de Dreadfort se strecura afară, însoţit de 
cei trei maesteri, ceilalţi lorzi și căpitani se ridicara să-l 
urmeze. Hother Umber, bătrânul sfrijit numit Urgia Tăârfelor, 
arboră o expresie îndârjită și se 

dansul dragonilor 

667 

încruntă. Lordul Manderly era atât de beat, încât avu 
nevoie de ajutorul a patru bărbaţi puternici ca să poată ieși 
din sală. 

- Ar trebui s-avem un cântec despre Bucătarul Șobolan, 
bombănea el, clătinându-se pe picioare când trecu pe lângă 
Theon, sprijinit de cavalerii lui. Cântăreţule, zi-ne un cântec 
despre Bucătarul Șobolan. 

Lady Dustin se puse în mișcare printre ultimii. După 
plecarea ei, sala deveni brusc înăbușitoare. Abia când se 
săltă în picioare înţelese Theon cât de mult băuse. Când se 
îndepărtă de masă împleticindu-se, dădu peste carafa din 
mâinile unei servitoare tinere. Vinul i se revărsă 

peste cizme și peste pantaloni, un val de un roșu 
întunecat. 

O mână îl înșfăcă de umăr, cinci degete tari ca fierul i se 
înfipseră 

în carne. 


-Ești chemat, Duhoare, spuse Alyn Ursuzul, cu răsuflarea 
puțindu-i din cauza dinţilor stricaţi. 11 însoțeau Dick 
Gălbejitul și Damon Dansează-pentru-Mine. Ramsay spune 
că trebuie să-i duci mireasa-n pat. 

II străbătu un tremur de spaimă. Mi-am jucat rolul, se 
gândi. De ce ea? Insă știa că nu trebuia să obiecteze. 

Lordul Ramsay ieșise deja din sală. Mireasa lui, părăsită și 
părând uitată, stătea gârbovită și tăcută sub stindardul 
Casei Stark, strângând în mâini un pocal de argint. judecând 
după felul în care îl privi când se apropie, îl golise nu numai 
o dată. Iși închipuia probabil că, dacă 

era destul de beată, coșmarul avea să treacă pe lângă ea. 
Theon știa că 

lucrurile stăteau altfel. 

- Lady Arya, îi spuse. Vino. E timpul să-ţi faci datoria. 

Șase dintre băieţii Bastardului îi însoţiră când Theon o 
conduse pe fată către ușa din spate a sălii și de-a latul curţii 
înghețate, către Marea Fortăreaţă. Aveau de urcat trei șiruri 
de trepte de piatră până în dormitorul Lordului Ramsay, una 
dintre încăperile atinse foarte puţin de foc. Pe scări, Damon 
Dansează-pentru-Mine fluieră, în vreme ce Jupuitorul se 
lăudă că Lordul Ramsay îi promisese o bucată din cearșaful 
însângerat ca favoare specială. 

668 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dormitorul fusese bine pregătit pentru consumarea 
căsătoriei. 

Toate mobilele erau noi, aduse de la Barrowton în 
convoiul cu bagaje. 

Patul cu baldachin avea saltea din fulgi și perdele de 
catifea roșie ca sângele. Podeaua de piatră era acoperită cu 
piei de lup. In cămin ardea focul, pe noptieră era o 
lumânare. Pe scrin se aflau o carafă cu vin, două pocale și o 
jumătate de roată de brânză albă, cu vinișoare. 

Era și un scaun din lemn de stejar negru, cu pernă din 
piele roșie. 


Lordul Ramsay stătea pe el când intrară. Buzele îi luceau 
de salivă. 

- lat-o pe dulcea mea fecioară. Buni băieţi. Acum puteți 
pleca. Tu nu, Duhoare. Tu rămâi. 

Duhoare, Duhoare, rimează cu spionare, și simţea 
degetele lipsă 

încordându-se: două de la mâna stângă, unul de la 
dreapta. Și pe șold i se odihnea pumnalul, dormind în teaca 
lui de piele, dar atârnând greu, oh, atât de greu. De /a mâna 
dreaptă nu-mi lipsește decât degetul mic, își reaminti Theon. 
încă mai pot strânge un cuțit, 

- Stăpâne, cum te pot sluji? 

- Tu mi-ai dat fetișcana. Ce-ar fi să despachetezi darul? S- 
aruncăm o privire la fetița lui Ned Stark. 

Nu e niciun fel de rudă cu Lordul Eddard, fu cât pe ce să 
spună 

Theon. Ramsay știe, trebuie să știe. Ce joc nou și crud 
mai e și ăsta? Fata stătea lângă piciorul patului, tremurând 
ca o căprioară. 

- Lady Arya, te rog să te-ntorci cu spatele. Trebuie să-ţi 
dezleg șireturile rochiei. 

- Nu. Lordul Ramsay își umplu pocalul cu vin. Cu șireturile 
durează prea mult. Taie-i rochia. 

Theon își scoase pumnalul. Nu trebuie decât să mă-ntorc 
Și să4 

înjunghii, Cuţitul e în mâna mea, învățase jocul. O altă 
capcană, își spuse, aducându-și aminte de Kyra și de cheile 
ei. Vrea să-ncerc să-l ucid. Și, dupd ce-o să dau greș, o să-mi 
jupoaie pielea pe de mâna în care-am ținut lama. lși umplu 
pumnul cu rochia miresei. 

- Stai nemișcată, doamna mea. 

dansul dragonilor 

669 

Rochia era largă sub talie, așa că acolo își strecură 
pumnalul în interior, despicând ușor în sus, ca să n-o taie pe 
Jeyne. Otelul trecu prin lână și prin mătase cu un șuier 


moale, slab. Fata tremura. Theon fu nevoit s-o prindă de braţ 
ca s-o ţină neclintită. /Jeyne, Jeyne, rimează 

cu chin. O strânse mai tare, atât cât îi îngăduia mâna 
mutilată. 

- Nu te mișca. 

In cele din urmă rochia căzu, o încâlceală palidă în jurul 
picioarelor ei. 

- Și lenjeria, porunci Ramsay. 

Duhoare se supuse. 

Când termină, mireasa rămase dezbrăcată, cu gătelile de 
nuntă 

intr-un morman de zdrenţe albe și cenușii lângă picioare. 
Avea sânii mici, ascuţiţi, șoldurile înguste, copilărești, 
picioarele la fel de costelive ca ale unei păsări. O copila. 
Theon uitase cât de tânără era. 

De vârsta Șansei. Arya ar fi fost chiar mai mică. |n ciuda 
focului din cămin, în dormitor era frig. Pielea lui Jeyne se 
făcuse ca de găină. 

Mâinile i se ridicară pentru o clipă, ca și cum ar fi vrut să- 
și acopere sânii, dar Theon mimă un nu, iar ea îl văzu și se 
opri imediat. 

- Ce zici de ea, Duhoare? întrebă Lordul Ramsay. 

i = 

Ce răspuns vrea? Ce zisese fata, înainte de pădurea 
zeilor? Spuneau cu toții că eram drăguță. Acum nu era.li 
văzu pe spate un păienjeniș 

de linii subţiri, acolo unde o biciuise cineva. 

- „e frumoasă, atât... atât de frumoasă. 

Ramsay îi adresă zâmbetul lui umed. 

- ți întărește mădularul, Duhoare? 11 simţi încordându-se 
sub  șireturi? Vrei s-o iei tu primul? Răâse. Prinţul 
Winterfellului ar fi avut dreptul ăsta, așa cum îl aveau toţi 
lorzii în zilele de demult. Prima noapte. Dar tu nu ești lord, 
nu-i așa? Nu ești decât Duhoare. Nu ești nici măcar bărbat, 
ca să spunem adevărul. 


Luă o altă înghiţitură de vin, apoi aruncă pocalul de-a 
latul încăperii, spărgându-l de perete. Pârâiașe roșii șiroiră 
în jos, pe piatră. 

670 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Lady Arya. Treci în pat. Da, sprijină-te de perne, uite o 
nevastă 

bună. Acum desfă-ţi picioarele. Să vedem ce-ai între ele. 

Fata se supuse fără niciun cuvânt. Theon se retrase cu un 
pas către ușă. Lordul Ramsay se așeză lângă mireasa lui, își 
lăsă mâna să-i alunece pe interiorul coapsei, apoi își îndesă 
două degete în ea. Fata scăpă un icnet de durere. 

- Ești uscată ca un os vechi. Ramsay își eliberă mâna și o 
pălmui. 

Mi s-a spus că știi cum să-i oferi plăcere unui bărbat. Era 
o minciună? 

- N-nu, lordul meu. Am fost în-învăţată. 

Ramsay se ridică, cu lumina focului lucindu-i pe faţă. 

- Duhoare, vino aici. Pregătește-o pentru mine. 

Pentru o clipă, el nu înţelese. 

- Eu... vrei să spui că... stăpâne, eu n-am... eu... 

- Cu gura, zise Ramsay. Și grăbește-te. Dacă nu e udă 
când termin cu dezbrăcatul, îţi tai limba aia și ţi-o ţintuiesc 
de perete. 

Undeva, în pădurea zeilor, ţipă un corb. El avea pumnalul 
încă 

în mână. 

Il băgă în teacă. 

Duhoare, numele meu e Duhoare, rimează cu 


descurajare. 
Duhoare se aplecă să-și îndeplinească misiunea. 
STRĂJERUL 
- Să aruncăâm o privire asupra acestui cap, porunci 
prinţul. 


Areo Hotah își plimbă mâna de-a lungul mânerului neted 
al securii sale lungi, soția lui de cenușă-și-fier, tot timpul cu 


ochii în patru. Se uita la cavalerul alb, Ser Balon Swann, și la 
toți ceilalți sosiți împreună cu el. Se uita la Șerpoaicele 
Nisipului, așezate fiecare la o alta masă. Se uita la lorzi și la 
doamne, la servitori, la bătrânul seneșal orb și la tânărul 
maester Myles, cu barba lui mătăsoasă și cu zâmbetul lui 
servil. 

Stând pe jumătate în lumină și pe jumătate în umbră, îi 
vedea pe toţi. 

Slujește, Păzește. Supune-te. Asta era misiunea lui. 

Toți ceilalţi n-aveau ochi decât pentru sipet. Era sculptat 
în abanos, cu încuietori și balamale din argint. O cutie foarte 
frumoasă, fără 

îndoială, dar mulţi dintre cei adunaţi acolo, în Palatul 
Vechi din Sunspear, ar fi putut fi morţi în curând, asta 
depinzând de ceea ce se afla în sipetul ăla. 

Cu papucii șoptind la fiecare atingere a podelei, Maester 
Caleotte traversă sala, îndreptându-se către ser Balon 
Swann. Omulețul rubicond arăta superb în roba lui nouă, cu 
benzi late, unele de un cenu- 

șiu-închis și altele de culoarea nucilor, și cu dungi 
înguste, roșii. Luă 

sipetul din mâinile cavalerului alb cu o plecăciune și îl 
duse către dais, unde Doran Martell stătea în scaunul său 
rulant, între fiica lui Arianne 

672 

GEORGE R.R. MARTIN 

și concubina mult iubită a fratelui său mort, Ellaria. O mie 
de lumânări parfumate înmiresmau aerul. Pietrele preţioase 
scânteiau pe degetele lorzilor, pe cingătorile și pe plasele de 
păr ale doamnelor. 

Areo Hotah își frecase cămașa din zale de aramă, dându-i 
luciul unei oglinzi, așa că strălucea și el în lumina 
lumânărilor. 

In sală se lăsă tăcerea. Dome își ține răsuflarea. Maester 
Caleotte așeză cutia pe podea, alături de scaunul Prințului 
Doran.  Degetele  maesterului, de obicei sigure și 


îndemânatice, se dovediră stângace când se strădui să 
desfacă închizătoarea și deschise capacul, dezvăluind 
privirilor craniul din interior. Hotah auzi pe cineva dregându- 
și glasul. Unul dintre gemenii Fowler îi șopti ceva celuilalt. 
Ellaria Sand închisese ochii și murmura o rugăciune. 

Set Balon Swann era încordat ca un arc, observă 
căpitanul gărzii. 

Acest nou cavaler alb nu era atât de înalt și de atrăgător 
ca acela dinaintea lui, dar avea pieptul mai lat, era mai 
masiv, mușchii îi îngroșau braţele. Mantia lui albă ca neaua 
era prinsă la baza gâtului cu două lebede montate pe o 
broșă argintie. Una era din fildeș și cealaltă din onix și îi 
dadeau lui Areo Hotah impresia că se luptau. Și bărbatul 
care le purta părea un luptător. Asta n-o să moară la fel de 
ușor cum a murit celălalt. N-o să se repeadă în securea mea 
ca Ser Arys. O să stea în spatele scutului și-o să 

mă facă să vin la el. Dacă se ajungea la așa ceva, Hotah 
era pregătit. 

Securea lui lungă era destul de ascuţită ca s-o folosești la 
bărbierit. 

își îngădui să arunce o scurtă privire către sipet. Țeasta 
stătea pe un așternut de pâslă neagră, rânjind. Toate ţestele 
rânjeau, dar asta părea mai fericită decât multe altele. ș; 
mai mare. Căpitanul gărzii nu mai văzuse niciodată un 
craniu atât de mare. Osul frunţii era gros și greu, falca 
masivă. Oasele îi luceau în lumina lumânărilor, albe ca 
mantia lui Ser Balon. 

- Pune-o pe piedestal, porunci prinţul. 

Avea în ochi lacrimi scânteietoare. 

Piedestalul era o coloană de marmură neagră, cu aproape 
un metru mai înaltă decât Maester Caleotte. Micul maester 
dolofan se înălţă pe 

dansul dragonilor 

673 

vârfuri, dar tot nu izbuti să ajungă până sus. Areo Hotah 
era gata să 


se ducă să-l ajute, dar Obara Sand se mișcă prima. Chiar 
și fără bici și scut, avea ceva furios și bărbătesc în înfățișare. 
In loc de rochie, purta pantaloni bufanţi și o tunică de in, 
lungă până la pulpe, strânsă în talie cu o centură din sori de 
aramă. Părul ei castaniu era adunat la spate, într-un nod. 
Smulse ţeasta din mâinile moi și rozalii ale maesterului și o 
așeză în vârful coloanei de marmură. 

- Muntele nu mai călărește, spuse prinţul, cu gravitate. 

- Agonia lui a fost îndelungată și grea, Ser Balon? întrebă 
Tyene Sand, pe tonul unei fecioare care se interesează dacă 
rochia ei e frumoasă. 

- A urlat zile la rând, doamna mea, răspunse cavalerul 
alb, deși era limpede că nu-i făcea mare plăcere s-o spună. 
Țipetele lui au fost auzite în toată Fortăreaţa Roșie. 

- Asta te deranjează, ser? întrebă Lady Nym. 

Purta o rochie de mătase galbenă, atât de diafană, încât 
lucirea lumânărilor pătrundea prin ea, dezvăluind firele de 
aur răsucite și nestematele de dedesubt. Veșmântul era atât 
de indecent, încât cavalerul alb părea să se jeneze s-o 
privească, dar Hotah aproba alegerea lui. 

Aproape dezbrăcată, Nymeria era mai puţin periculoasă. 
Altminteri, avea cu siguranţă o duzină de cuțite ascunse 
asupra ei. 

- Ser Gregor a fost o brută sângeroasă, toată lumea e de 
acord. 

Dac-a meritat cineva vreodată să sufere, el a fost acela. 

- Se prea poate, doamna mea, spuse Balon Swann, dar 
Ser Gregor a fost cavaler, iar un cavaler ar trebui să moară 
cu sabia în mână. 

Otrava e un mod mârșav și murdar de a ucide. 

Lady Tyene zâmbi. Rochia ei crem cu verde, cu mâneci 
lungi de dantelă, avea ceva atât de modest și de inocent 
încât orice bărbat care-o privea o credea cea mai castă 
dintre fecioare. Areo Hotah știa că 

adevărul era cu totul altul. Mâinile ei catifelate și palide 
erau la fel de ucigătoare precum cele pline de bătături ale 


Obarei, dacă nu cumva chiar mai primejdioase decât ele. O 
urmărea cu luare-aminte, atent la cea mai mică fluturare a 
degetelor ei. 

674 

GEORGE R.R. MARTIN 

Prinţul Doran se încruntă. 

- Așa este, Ser Balon, dar Lady Nym are dreptate. Dac-a 
meritat vreodată un bărbat să moară urlând, acela a fost 
Gregor Clegane. 

A măcelărit-o pe buna mea soră, a zdrobit capul 
bebelușului ei de un perete. Mă rog doar să ardă acum în 
vreun iad, iar Ella și copiii ei să 

se odihnească în pace. lată dreptatea după care era 
însetat Dome. Mă 

bucur c-am trăit destul de mult ca să-i simt gustul. In cele 
din urmă, Lannisterii au dovedit că mândria lor e întemeiată 
și au plătit această 

veche datorie de sânge. 

Prinţul lăsă în seama lui Ricasso, senașalul lui orb, să se 
ridice și să 

propună un toast. 

- Nobili lorzi și nobile doamne, să bem acum cu toţii în 
sănătatea lui Tommen, Primul pe Numele Său, Rege al 
Andalilor, al Rhoynarilor și al Primilor Oameni și Stăpân al 
Celor Șapte Regate. 

In vreme ce vorbea seneșalul, servitorii începură să 
umble printre oaspeţi, umplând pocalele din carafele pe care 
le purtau. Băutura era un vin tare din Dome, întunecat ca 
sângele și dulce ca răzbunarea. Căpitanul nu bău. Nu bea 
niciodată la ospeţe. Nici prinţul nu-l gustă. Avea propriul 
său vin, pregatit de Maester Myles și amestecat cu o mare 
cantitate de suc de mac, ca să-i atenueze durerea din 
încheieturile umflate. 

Cavalerul alb bău, deși numai din curtoazie. Aidoma 
însoţitorilor lui. Așa cum făcură și Prinţesa Arianne, Lady 


jJordayne, Lordul de la Graţia Zeilor, Cavalerul de 
Lemonwood, Stăpâna Dealului Fantomei... 

ba chiar și Ellaria Sand, mult iubita concubină a Prințului 
Oberyn, care fusese cu el la Debarcaderul Regelui când 
murise. Hotah și-i întipări în minte pe aceia care nu beau: 
Ser Daemon Sand, Lordul Tremond Gargalen, gemenii 
Fowler, Dagos Manwoody, Ullerii de la Hellholt, Wylii de la 
Drumul Oaselor. Dacă vom avea necazuri, ar putea incepecu 
unul dintre ei. Dome era un ţinut divizat, unde furia era la ea 
acasă, iar Prinţul Doran nu-l ţinea în frâu cu toată fermitatea 
care ar fi fost necesară. Mulţi dintre lorzii lui îl considerau 
bicisnic și ar fi găsit că un 

dansul dragonilor 

675 

razboi pe față cu Lannisterii și cu băiatul-rege de pe 
Tronul de Fier era chiar indicat. 

Printre toţi aceștia, conducerea o aveau Șerpoaicele 
Nisipului, fiicele bastarde ale fratelui răposat al prinţului, 
Oberyn, zis Vipera Roșie, dintre care trei luau parte la festin. 
Doran Martell era cel mai înţelept dintre prinți și nu era 
treaba căpitanului gărzilor sale să-i pună 

la îndoială hotărârile, dar Areo Hotah se întreba de ce le 
eliberase pe Lady Obara, Lady Nymeria și Lady Tyene din 
celulele lor izolate din Turnul Suliţei. 

Tyene refuză toastul propus de Ricasso cu un murmur, iar 
Lady Nym cu o zvâcnire a mâinii. Obara lăsă să i se umple 
paharul până la margine și sfârși prin a vărsa pe podea vinul 
roșu. Când o servitoare îngenunche să-l șteargă, ea părăsi 
sala. O clipă mai târziu, Prinţesa Arianne se scuză 

și plecă pe urmele ei. Obara n-o să-și întoarcă niciodată 
furia împotriva micii prințese, Hotah știa. Sunt verișoare și o 
iubește foarte mult. 

Petrecerea continuă până noaptea târziu, cu ţeasta 
rânjitoare la loc de frunte, pe stâlpul ei de marmură neagră. 
Li se aduseră șapte feluri de mâncare, în onoarea celor șapte 
zei și a celor șapte fraţi din Garda Regelui. Supa era făcută 


cu ouă și cu lămâi, ardei verzi lungi erau umpluţi cu brânză 
și ceapa. Erau și plăcinte cu mreană, claponi cu glazură de 
miere și un pește mustăcios de pe fundul Sângelui Verde, 
atât de mare, încât fusese nevoie de patru servitori ca să-l 
aducă la masă. După care urmară o delicioasă tocană de 
șarpe, bucăţi din șapte soiuri de șerpi fierte la foc mic cu 
ardei iute, portocale sângerii și un strop de venin, ca să-i dea 
gust bun. Tocana era foarte fierbinte, Hotah știa asta, deși nu 
o gustase. 

Apoi sosi sucul de fructe, răcoritor la limbă. Ca desert, 
fiecare oaspete primi câte o ţeastă din fire de zahăr. Când 
sparseră crusta, găsiră înăuntru cremă dulce de lapte și 
bucăţi de prune și de vișine. 

Prinţesa Arianne se întoarse la timp pentru ardeii 
umpluţți. Mica mea prințesă, se gândi Hotah, dar Arianne era 
acum femeie. Mătăsurile stacojii care o înveșmântau nu 
lăsau nicio îndoială. In ultima vreme se schimbase și în alte 
moduri. Complotul prin care urmărise încoronarea 

676 

GEORGE R.R. MARTIN 

Myrcellei fusese dezvăluit prin trădare și zdrobit, 
cavalerul ei alb pierise în mod sângeros de mâna lui Hotah, 
iar ea fusese închisă în Turnul Suliţei, condamnată la 
singuratate și la tăcere. Toate acestea o cizelaseră. Și mai 
era și altceva, un secret pe care i-l încredinţase tatăl ei 
înainte de a o elibera din închisoare. Dar căpitanul nu știa 
despre ce taină era vorba. 

Prințul își așezase fiica între el și cavalerul alb, un loc de 
mare cinste. Arianne zâmbi când se strecură din nou pe 
scaunul ei și șopti ceva la urechea lui Ser Balon. Cavalerul 
preferă să nu răspundă. Hotah observă că mânca puţin: o 
lingură de supă, o îmbucătură din ardei, piciorul unui 
clapon, niște pește. Se feri să se atingă de plăcinta cu 
mreană și nu înghiţi decât o lingură mică de tocană. Chiar și 
așa, fruntea i se broboni de sudoare. Hotah putea să-l 
înţeleagă. Când venise prima oară în Dome, mâncarea 


extrem de iute îi înnodase măruntaiele și îi arsese limba. 
Insă asta fusese cu ani în urmă; acum avea părul alb și 
putea să mănânce orice mâncau oamenii locului. 

Când li se serviră ţestele din fire de zahăr, Balon strânse 
din buze și îi adresă prinţului o privire stăruitoare, ca să 
vadă dacă nu cumva era luat peste picior. Doran Martell nu 
băgă de seamă, dar observă fiica lui. 

- E o mică glumă a bucătarului, Ser Balon, spuse ea. 
Pentru un dornishean, nici măcar moartea nu e sacră. Rogu- 
te, nu ne-o lua în nume de rău. Mătură cu degetele dosul 
palmei cavalerului. Sper că ţi-a făcut plăcere timpul petrecut 
în Dome. 

- Toată lumea a fost foarte ospitalieră, doamna mea. 

Arianne atinse broșa care-i închidea mantia, cu lebedele 
ei arțăgoase. 

- Am fost întotdeauna îndrăgostită de lebede. In această 
parte a Insulelor Verii, nicio altă pasăre nu e nici pe jumătate 
atât de frumoasă. 

- Păunii tăi și-ar putea disputa titlul ăsta, spuse Ser Balon. 

- Ar putea, spuse Arianne, dar păunii sunt creaturi inutile 
și orgolioase, umblând ţanţoșe în culorile lor ţipătoare. Dă- 
mi o lebădă 

senină în alb sau frumoasă în negru. 

dansul dragonilor 

677 

Ser Balon încuviinţă cu un gest al capului și sorbi din vin. 
Asta nu e la fel de ușor de sedus ca Fratele lui Jurat, se 
gândi Hotah. Ser A rys era un băietan. în ciuda anilor săi. 
Asta e un bărbat și încă unul prudent. Căpitanul nu trebuia 
decât să-i arunce cavalerului alb o privire ca să-și dea seama 
că nu era în largul lui. Locul i separe straniu și îi e pe plac 
într-o mult prea mică măsură, Hotah putea înţelege asta. 
Dome i se păruse și lui un loc bizar când sosise cu propria lui 
prințesă, cu ani în urmă. Preoţii bărboși îl învăţaseră limba 
comună a Westerosului înainte de a-l trimite acolo, dar toți 
dornishenii vorbeau prea repede ca să-i poată înţelege. 


Femeile dornishene erau destrăbălate, vinul dornishean 
era acru, iar mâncarea era plină de condimente bizare. Și 
soarele din Dome, strălucind supărător zi de zi pe cerul 
albastru, era mai fierbinte decât soarele palid al Norvosului. 

Călătoria lui Ser Balon fusese mai scurtă, dar supărătoare 
în felul ei aparte, căpitanul știa asta. Trei cavaleri, opt 
scutieri, douăzeci de oșteni și tot soiul de rândași și de 
servitori plecaseră alături de el de la Debarcaderul Regelui, 
dar, odată ce traversaseră munţii către Dome, înaintarea le 
fusese încetinită de o serie de ospețe, partide de vânătoare 
și sărbătoriri în toate castelele prin care se întâmplase să 
treacă. lar acum, când ajunseseră la Sunspear, nici Prinţesa 
Myrcella nici Ser Arys Oakheart nu fuseseră acolo să-i 
întâmpine. Cavalerul alb știe că nu merge totul așa cum ar 
trebui. Hotah putea spune asta, dar e vorba de mai mult 
decât atât. Poate îl enerva prezenţa Șerpoaicelor Nisipului. 
Dacă era așa, întoarcerea Obarei în sală trebuia să-i fi pus 
sare pe răni. Femeia se strecură la locul ei fără niciun cuvânt 
și rămase acolo, posacă și încruntată, fără să zâmbească și 
fără să vorbească. 

Se apropia miezul nopţii când prinţul Doran se întoarse 
către cavalerul alb: 

- Ser Balon, am citit scrisoarea pe care mi-ai adus-o din 
partea gra 

țioasei noastre regine. Pot să presupun că îi cunoști 
conţinutul, ser? 

Hotah îl văzu pe cavaler încordându-se. 

678 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Da, lordul meu. înălţimea Sa m-a informat că s-ar putea 
să mi se ceară să-i escortez fiica înapoi, la Debarcaderul 
Regelui. Regele Tommen e foarte atașat de sora lui și i-ar 
plăcea ca Prinţesa Myrcella să se-ntoarcă la Curte pentru o 
scurtă vizită. 

Prinţesa Arianne arboră o expresie tristă. 


- Oh, ser, dar ne-am atașat cu toţii atât de mult de 
Myrcella. Ea și fratele meu Trystane au devenit nedespaărțiţi. 

- Prințul Trystane va fi la fel de bine venit la Debarcaderul 
Regelui, spuse Balon Swann. Sunt sigur că Regele Tommen 
ar vrea să-l cunoască. înălțimea Sa are atât de puţini 
tovarăși de vârsta lui. 

- Un bărbat poate păstra o viaţă legăturile formate în 
copilărie, spuse Prinţul Doran. Când Trystane și Myrcella se 
vor căsători, el și Tommen vor fi ca niște fraţi. Regina Cersei 
are dreptate. Băieţii ar trebui să 

se-ntâlnească, să se împrietenească. Dome îi va simţi 
negreșit lipsa, dar e timpul ca Trystane să vadă câte ceva din 
lumea de dincolo de zidurile Sunspearului. 

- Știu că Debarcaderul Regelui îl va întâmpina cu cea mai 
mare căldură. 

Acum de ce mai transpiră? se întrebă căpitanul, privindu- 
1. In sală 

e destul de răcoare și nu s-a atins de tocană. 

- Cât despre cealaltă problemă ridicată de Regina Cersei, 
spunea Prinţul Doran, e adevărat, locul rezervat în micul 
consiliu pentru Dome e gol de la moartea fratelui meu și e 
timpul să fie ocupat iarăși. 

Sunt flatat fiindcă înălţimea Sa simte că sfatul meu i-ar 
putea fi de folos, deși mă întreb dacă am puterea cerută de o 
asemenea călătorie. 

Poate dacă am merge pe mare? 

- Cu corabia? Ser Balon păru luat prin surprindere. Ar... ar 
fi sigur, prințul meu? Toamna e un anotimp cu multe furtuni, 
sau cel puţin așa am auzit, și... piraţii de la Treptele de 
Piatră, aștia... 


A 


- Piraţii. Negreșit. S-ar putea să ai dreptate, ser. 
întoarcerea pe drumul pe care-aţi venit e mai sigură. Prinţul 
Doran îi adresă un zâmbet plăcut. Să reluăm discuţia mâine. 
Când ajungem la Grădinile 

dansul dragonilor 

679 

de Apă, îi putem spune Myrcellei. Știu cât de încântată o 
să fie. îi e dor de fratele ei, n-am nicio îndoială. 

- Sunt nerăbdător s-o revăd, spuse Ser Balon. Și să vă 
vizitez Grădinile de Apă. Am auzit că sunt foarte frumoase. 

-Frumoase și liniștite, răspunse prințul. Vânturi răcoroase, 
apă 

înspumată și râsetele copiilor. Grădinile de Apă sunt locul 
meu preferat din lumea asta, ser. Unul dintre strămoșii mei a 
pus să fie construite ca să-i facă plăcere miresei sale din 
Casa Targaryen și s-o scape de praful și de arșiţa din 
Sunspear. Se numea Daenerys, Era sora regelui Daeron cel 
Bun și prin căsătoria ei a ajuns Dome să facă parte din Cele 
Șapte Regate. 

Toată lumea știa că fata îl iubea pe fratele bastard al lui 
Daeron, Daemon Blackfyre, care o iubea la rândul lui, dar 
regele era destul de înţelept ca să-și dea seama că binele a 
mii de oameni trebuie să fie mai presus decât dorinţa a doi 
dintre ei, deși cei doi îi erau dragi. Daenerys a fost cea carea 
umplut grădinile cu râsete de copii. La început erau numai 
copiii ei, dar mai târziu au fost aduși și fiii și fiicele lorzilor și 
cavalerilor deținători de pământuri, pentru a le ţine 
companie băieţilor și fetelor de sânge princiar. lar într-o zi cu 
soare torid i s-a făcut milă de copiii grăjdarilor, bucătarilor și 
servitorilor ei și i-a invitat și pe ei să se bucure de bazine și 
de fântâni, o tradiţie ce s-a păstrat până în ziua de azi. 


Prinţul prinse în mâini roţile scaunului său și se împinse 
de lângă masă. 

-Dar acum, ser, te rog să mă ierţi. Toate aceste discuţii m- 
au istovit și va trebui să plecăm la ivirea zorilor. Obara, ești 
atât de bună 

să m-ajuţi să intru în pat? Nymeria, Tyene, veniţi și voi și 
uraţi-i bătrânului vostru unchi o noapte bună, îngăduitoare. 

Așa că împingerea scaunului prinţului afară din sala de 
ospețe a Sunspearului și prin lunga galerie ce ducea câtre 
salonul lui căzu în sarcina Obarei Sand. Areo Hotah o urmă, 
împreună cu surorile ei, alături de Prinţesa Arianne și de 
Ellaria Sand. In spatele lor, Maester Caleotte își grăbea 
picioarele încălţate în papuci ţinând ţeasta Muntelui în 
leagănul braţelor sale, de parcă ar fi fost un copil. 

680 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Doar n-ai de gând să-i trimiţi pe Trystane și pe Myrcella 
la Debarcaderul Regelui, spuse Obara, împingându-l. 

Pașii ei erau imenși, furioși, mult prea repezi, și roţile mari 
de lemn ale scaunului trosneau zgomotos străbătând 
podeaua din piatră tăiată 

grosolan. 

- Fă asta, și n-o s-o mai vezi pe fată niciodată, iar fiul tău 
o să-și petreacă viaţa ca ostatic al Tronului de Fier. 

- Mă iei de prost, Obara? Prinţul oftă. Sunt multe lucruri 
pe care nu le știi. Lucruri despre care e bine să nu vorbim 
aici, unde ne poate auzi oricine. Dacă-ţi ţii gura, s-ar putea 
să te luminez. Iși miji ochii. 

Mai încet, în numele dragostei pe care mi-o porţi. Ultima 
zdruncinătură 

mi-a trimis un cuţit chiar în genunchi. 

Obara își reduse la jumătate viteza pașilor. 

- Atunci ce-o să faci? 

Răspunsul i-l dădu sora ei Tyene. 

- Ce face întotdeauna, toarse ea. Tărăgănează, ascunde, 
ocolește adevărul. Oh, nimeni nu se pricepe la asta nici 


măcar pe jumătate atât de bine ca bravul nostru unchi. 

- 11 judeci greșit, spuse Prinţesa Arianne. 

- Tăceţi, toate! porunci prinţul. 

Abia după ce ușile salonului său le oferiră siguranța 
dorită închizându-li-se în urmă, își întoarse scaunul rulant cu 
faţa către femei. 

Până și acest efort îi tăie răsuflarea, iar pătura 
myrisheană care-i acoperea picioarele se prinse între două 
spiţe când învărti roţile, așa că trebui so apuce cu mâna ca 
să nu fie sfâșiată. Sub învelitoare, picioarele lui erau palide, 
moi, dezgustătoare. Avea genunchii roșii și umflaţi, iar 
degetele erau aproape purpurii, de două ori mai mari decât 
ar fi trebuit să fie. 

Areo Hotah i le văzuse de o mie de ori și tot îi venea greu 
să le privească. 

Prinţesa Arianne făcu un pas înainte. 

- Ingăduie-mi să te ajut, tată. 

Prinţul dadu drumul păturii. 

- Incă-mi mai pot stăpâni propria cuvertură. Măcar atât. 

dansul dragonilor 

681 

Era foarte puţin. Trecuseră trei ani de când picioarele nu-i 
mai erau de niciun folos, dar încă mai avea ceva putere în 
mâini și în umeri, 

- Să-i aduc prinţului meu o cană cu lapte de mac? întrebă 
Maester Caleotte. 

- Pentru durerea asta aș avea nevoie de o găleată. 
Mulţumesc, dar nu. 

Vreau să-mi păstrez mintea limpede. In noaptea asta nu 
mai am nevoie deţine. 

- Foarte bine, prințul meu. 

Maester Caleotte se înclină, continuând să strângă capul 
lui Ser Gregor în mâinile lui moi, catifelate. 

- Pe ăsta-l iau eu. Obara Sand îi smulse ţeasta și o ţinu la 
o lungime de braţ distanţă. Cum arăta Muntele? De unde 
știm că ţeasta e a lui? 


A fi putut s-afunde capul în smoală. De ce l-au jupuit 
până la os? 

- Smoala ar fi distrus cutia, sugeră Lady Nym în timp ce 
Maester Caleotte ieșea în grabă. Nimeni nu l-a văzut pe 
Munte murind și nimeni n-a văzut când i s-a tăiat capul. 
Mărturisesc că asta mă neliniștește, dar ce-ar fi putut spera 
regina căţea să capete înșelându-ne? Dacă Gregor Clegane 
trăiește, mai curând sau mai târziu se va afla. Omul avea doi 
metri și jumătate, în tot Westerosul nu mai există altul ca el. 
Dacă apare din nou un astfel de bărbat, Cersei Lannister va 
fi demascată ca mincinoasă în faţa tuturor Celor Șapte 
Regate. Ar fi o idioată desăvârșită dacă 

ar risca asta. Ce-ar putea spera să câștige? 

- Țeasta e destul de mare, fără nicio îndoială, spuse 
prinţul. Și știm că Oberyn l-a rănit grav pe Gregor. Toate 
veștile pe care le-am primit de atunci spuneau despre 
Clegane că moare încet, în chinuri cumplite. 

- Exact așa cum a vrut tata, spuse Tyene. Surorilor, sincer 
vorbind, știu ce otravă folosea el. Dacă sulița lui a reușit 
măcar să despice pielea Muntelui, atunci Clegane e mort, 
indiferent cât de mare o fi fost. 

Indoiţi-vă de surioara voastră, dacă vreţi, dar nu vă-ndoiţi 
niciodată de părintele vostru. 

Obara se zbârli. 

682 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu m-am îndoit de el și nici nu mă voi îndoi vreodată. îi 
dădu craniului un sărut batjocoritor. Ăsta e un început, v-o 
făgăduiesc. 

- Un început? interveni Ellaria Sand, nevenindu-i să 
creadă. Ferească 

zeii. Aș vrea să fie sfârșitul. Tywin Lannister e mort. Așa 
cum Sunt și Robert Baratheon, și Amory Lorch, și acum 
Gregor Clegane, toţi cei care-au jucat un rol în uciderea Ellei 
și a copiilor ei. Până și Joffrey, care nici măcar nu era născut 


când a murit Ella. L-am văzut cu ochii mei de băiat dându-și 
duhul, înfigându-și unghiile în gât când încerca să respire. 

Cine-a mai ramas de ucis? E nevoie să moară și Myrcella 
și Tommen pentru ca umbrele lui Rhaenys și Aegon să-și 
găsească odihna? Unde se sfârșește? 

- Se sfârșește în sânge, așa cum a început, zise Lady 
Nym. Se sfârșește când crapă Casterly Rock în bucăţi, ca să 
poată ajunge strălucirea soarelui la viermii de sub el. Se 
sfârșește cu distrugerea lui Tywin Lannister și a tot ceea cea 
înfăptuit el. 

- A murit de mâna propriului său fiu, ripostă Ellaria. Ce 
ne-am putea dori mai mult? 

- Mi-aș dori să fi murit de mâna mea. 

Lady Nym se instală pe un scaun, cu cosiţța neagră și 
lungă 

căzându-i pe un umăr și oprindu-i-se apoi în poală. Părul 
îi contura un V în mijlocul frunţii, ca al tatălui ei. Buzele roșii 
ca vinul i se arcuiră 

într-un zâmbet mieros. 

- Dacă-ar fi fost așa, n-ar fi avut o moarte atât de ușoară. 

- Ser Gregor pare însingurat, spuse Tyene, cu vocea ei 
dulce, de septă. Sunt sigură că i-ar plăcea să aibă companie. 

Obrajii Ellariei erau uzi de lacrimi, ochii întunecaţi îi 
străluceau. 

Are o forță în ea, chiar și atunci când plânge, se gândi 
căpitanul. 

- Oberyn voia răzbunare pentru Ella. Voi trei vreţi acum 
răzbunare pentru el. Vă reamintesc că eu am patru fiice. 
Surorile voastre. Elia mea are paisprezece ani, e aproape 
femeie. Obella are doisprezece, fecioria ei e în pragul 
înfloririi. Amândouă vă venerează, așa cum le venerează 

pe ele Dorea și Loreza. Dacă veţi muri, El și Obella trebuie 
să vă 

dansul dragonilor 

683 


razbune, iar Dorea și Loree trebuie să le răzbune apoi pe 
ele? Așa merg lucrurile, se învărtesc în cerc iarăși și iarăși, la 
nesfârșit? Vă întreb din nou, unde se termină? Ellaria își 
puse mâna pe craniul Muntelui. L-am văzut pe tatăl vostru 
murind. Aici e ucigașul lui. Pot să-i iau țeasta în patul meu, 
să-mi dea alinare în timpul nopţii? O să mă facă să râd, o să- 
mi cânte, o să-mi poarte de grijă când o să fiu bolnavă și 
bătrână? 

- Ce-ai vrea, doamna mea? o întrebă Lady Nym. Să ne 
culcăm sulițele la pământ și să zâmbim, să dăm uitării tot 
râul care ni s-a făcut? 

- Războiul va veni, indiferent dacă-l dorim sau nu, spuse 
Obara. Un rege-băiat stă pe Tronul de Fier. Lordul Stannis 
stăpânește Zidul și-i adună pe oamenii Nordului ca să-i 
sprijine cauza. Cele două regine se sfădesc pentru Tommen, 
ca două căţele pentru un os suculent. Oamenii de fier au 
cucerit Insulele Scutului și fac incursiuni în Mander, 
pătrunzând adânc în inima Reachului, ceea ce înseamnă că 
vor lua în stăpânire și Highgarden. Dușmanii noștri sunt 
raăvășiţi. A venit vremea noastră. 

- Pentru ce? Ca să facem rost de mai multe cranii? Ellaria 
Sand se întoarse spre prinţ. Ele n-or să înţeleagă. Nu suport 
să mai aud nimic despre asta. 

- Intoarce-te la fetele tale, Ellaria, îi spuse prinţul. lIţi jur 
că nimic rău nu va ajunge până la ele. 

- Prinţul meu! 

Ellaria îl sărută pe frunte și își luă rămas-bun. Areo Hotah 
se întristă 

când o văzu ieșind. E o femeie cu suflet bun, 

- Știu că l-a iubit pe tatăl nostru, zise Nym după plecarea 
ei, dar e limpede că nu 1-a-nţeles niciodată. 

Prințul o învălui într-o privire stranie. 

- L-a înţeles mai bine decât o să-l înţelegi tu vreodată, 
Nymeria. Și l-a făcut pe tatăl vostru fericit. In cele din urmă, 
o inimă bună valorează 


mai mult decât mândria și decât curajul. Acesta poate fi 
un adevar, dar sunt oricum lucruri pe care Ellaria nu le știe și 
nici nu trebuie să le afle. 

Războiul a-nceput deja. 

Obara râse. 

684 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Da, dulcea ta Arianne a avut grijă de asta. 

Prinţesa roși și Hotah văzu o zvăcnire de furie trecând 
peste faţa tatălui ei. 

- A făcut ceea ce a făcut pentru voi și pentru ea, în 
aceeași măsură, 

N-ar trebui să te grăbești să-ţi baţi joc de ea. 

- Asta a fost o laudă, insistă Obara Sand. Amână, 
ascunde, ocolește adevărul, trece-l sub tăcere și 
tărăgăânează tot ce vrei, unchiule, dar Ser Balon tot trebuie 
s-ajungă faţă-n faţă cu Myrcella la Grădinile de Apă, și când 
o se-ntâmple asta n-o să se bucure văzând că îi lipsește o 
ureche. 

lar când fata o să-i povestească și cum l-a tăiat căpitanul 
tău pe Arys Oakheart de la gât până la vintre, cu nevasta aia 
a lui din oţel, ei bine... 

- Nu. Prinţesa Arianne se ridică de pe perna pe care 
stătea și-și puse o mână pe braţul lui Hotah. N-a fost așa, 
verișoară. Pe Ser Arys l-a măcelărit Gerold Dayne. 

Șerpoaicele Nisipului se uitară una la alta. 


A 


- Steaua întunecată? 

- Steaua întunecată a făcut-o, întări mica lui prinţesă. A- 
ncercat s-o ucidă și pe Prinţesa Myrcella. După cum o să-i 
povestească ea lui Ser Balon. 

Nym zâmbi. 

- Măcar partea asta e adevărată. 

- Totul e adevărat, spuse prinţul, strângând din ochi de 
durere. 

Guta îl face să sufere sau minciuna? 

- Și Ser Gerold a fugit acum înapoi, la înaltul Ermitaj, 
unde nune putem atinge del. 

- Steaua întunecată, murmură Tyene cu un chicotit. De ce 
nu? El a făcut totul. Dar Ser Balon o s-o creadă? 

- Da, dac-o află de la Myrcella, insistă Arianne. 

Obara pufni neîncrezătoare. 

- Poate c-o să mintă azi și o să mintă mâine, dar, mai 
devreme sau mai târziu, o să spună adevărul. Dacă lui Ser 
Balon i se îngăduie să 

dansul dragonilor 

685 

ducă poveștile la Debarcaderul Regelui, tobele vor bate și 
sângele va curge. N-ar trebui lăsat să plece. 

- L-am putea ucide, ca să fim siguri, spuse Tyene, însă 
atunci am fi nevoiţi să omoram și restul grupului său, chiar și 
pe acei scutieri tineri și drăgălași. Ar fi... oh, atât de muraari 
Prințul Doran închise ochii și îi deschise iarăși. Hotah îi văzu 
picioarele tremurând sub pătură. 

- Dacă n-aţi fi fiicele fratelui meu, v-aș trimite pe toate 
trei înapoi, în celulele voastre, și v-aș ţine acolo până vi s-ar 
face oasele de culoarea cenușii. In schimb, am de gând să vă 
iau cu noi la Grădinile de Apă. 


Unde sunt lecţii de învăţat, dacă sunteţi destul de agere 
la minte ca să 

le pricepetți. 

- Lecţii? făcu Obara. Eu n-am văzut decât copii în pielea 
goală. 

- Da, încuviinţă prinţul. l-am spus povestea lui Ser Balon, 
dar nu în întregime. In vreme ce copiii împroșcau apa din 
bazine, Daenerys îi privea printre portocali, și atunci a 
înţeles ceva. Nu-i putea deosebi pe cei de obârșie nobilă de 
ceilalți. Dezbrăcaţi, nu erau decât copii. Cu toţii inocenți, cu 
toții vulnerabili, cu toţii meritând o viaţă îndelungată, 
dragoste și protecție. „lată regatul tău“, i-a zis fiului și 
moștenitorului ei, „adu-ţi aminte de ei, în tot ce faci/ Mama 
mea mi-a spus aceleași cuvinte când am crescut destul de 
mare ca să părăsesc bazinele. Pentru un prinţ e cel mai 
simplu lucru să-și adune lăncile, dar până la urmă 

copiii plătesc preţul. De dragul lor, un prinţ înţelept nu 
poartă niciun război fără o cauză îndreptăţită și niciun 
război pe care n-are speranţe să-l câștige. 

Nu sunt nici orb, nici surd, dar știu că voi toate mă credeţi 
becisnic, înspăimântat, neputincios. Tatăl vostru mă 
cunoștea mai bine. Oberyn afost întotdeauna vipera. 
înverșunat, periculos, imprevizibil. Nimeni nu-ndrăznea să-l 
amenințe. Eu eram iarba. Placut, curtenitor, mirosind a 
blândeţe, legănându-mă la fiecare adiere. Cine se teme să 
pășească pe iarbă? Insă iarba e aceea care ascunde vipera 
de dușmani, o adăpostește până când atacă. Eu și tatăl 
vostru lucram împreună, mai aproape unul 

686 

GEORGE R.R. MARTIN 

de altul decăt știți... dar acum el s-a dus. întrebarea este: 
Pot să am încredere în fiicele sale, mă vor sluji în locul lui? 

Hotah le privi pe toate, pe rând. Obara, ţinte ruginite și 
piele fiartă, cu furia din ochii ei apropiaţi și părul castaniu, 
ca de șobolan. Nymeria, languroasă, elegantă, cu pielea 
măslinie, cu coada ei împletită, neagră și lungă, legată cu 


fire de aur roșu. Tyene, cu ochi albaștri, blondă, o femeie- 
copilă, cu mâini catifelate și chicoteli mărunte. 

Aceasta din urmă răspunse pentru toate trei. 

- Nimic nu e prea greu, unchiule. Dă-ne ceva de făcut, 
orice, și ne vei găsi atât de loiale și de supuse cum speră 
orice prinţ. 

- E plăcut s-aud asta, spuse el, dar vorbele sunt vânt. 
Sunteţi fiicele fratelui meu și vă iubesc, dar am învăţat că nu 
mă pot încrede în voi. Vreau legământul vostru. Juraţi să mă 
slujiţi, să faceţi ce vă 

poruncesc? 

- Dacă trebuie, spuse Lady Nym. 

- Atunci juraţi acum, pe mormântul tatălui vostru. 

Obara se întunecă la faţă. 

- Dacă n-ai fi unchiul meu... 

- Sunt unchiul tău. Și prinţul tău. Jură sau pleacă. 

- Eu jur, zise Tyene. Pe mormântul tatei. 

- Jur, spuse Lady Nym. Pe Oberyn Martell, Vipera Roșie din 
Dome și un om mai bun decâttine. 

- Da, făcu Obara. Și eu la fel. Pe tata. Jur. 

Prinţul scăpă de o parte din încordare. Hotah îl văzu 
lăsându-se pe spate în scaun. întinse mâna și Prinţesa 
Arianne veni alături de el, să-l susţină. 

- Spune-le, tată. 

Prințul Doran respiră sacadat. 

- Dome încă mai are prieteni la Curte. Prieteni care ne 
dezvăluie lucruri ce nu erau menite s-ajungă la urechile 
noastre. Invitaţia trimisa 

de Cersei e un șiretlic. Trystane n-o s-ajungă niciodată la 
Debarcaderul Regelui. Pe drumul de întoarcere, undeva în 
Pădurea Regilor, grupul 

dansul dragonilor 

687 

lui Ser Balon o să fie atacat de tâlhari și fiul meu o să 
moară. Eu sunt chemat la Curte numai ca să văd atacul cu 
ochii mei și s-o absolv pe Cersei de orice vină. O, și tâlharii? 


Vor striga „Piticul, Piticul" în timpul atacului. S-ar putea ca 
Ser Balon să-l și zarească pe Pezevenghi, deși nimeni 
altcineva n-o să-l vadă. 

Areo Hotah n-ar fi crezut că era posibil să le lași pe 
Șerpoaicele Nisipurilor cu gurile căscate. Se înșelase. 

- Cei Șapte să ne apere, șopti Tyene. 7ry stane? De ce? 

- Femeia aia sigur e nebună, zise Obara. Nu e decât un 
băiețel. 

- E o monstruozitate, spuse Lady Nym. N-aș fi crezut una 
ca asta, nu despre un cavaler din Garda Regelui. 

- Au jurat să se supună, întocmai cum a făcut-o și 
căpitanul meu, zise prinţul. Am avut și eu îndoieli, dar aţi 
văzut cum a șovăit Ser Balon când am propus să mergem pe 
mare. O corabie ar fi stricat planurile reginei. 

Faţa Obarei se împurpurase. 

- Dă-mi înapoi sulița, unchiule. Cersei ne-a trimis un cap. 
Noi ar trebui să-i trimitem cu sac cu capete. 

Prinţul Doran ridică o mână. Avea încheieturile degetelor 
de culoarea întunecată a vișinelor și aproape la fel de mari 
ca ele. 

- Ser Balon e oaspete sub acoperișul meu. Mi-a mâncat 
pâinea și sarea. N-o să-i fac niciun rău. Nu. O să mergem la 
Grădinile de Apă, unde va auzi povestea Myrcellei și va 
trimite un corb la regina lui. 

Fata o să-i ceară să plece pe urmele celui care a rănit-o. 
Dacă e bărbatul care cred eu că este, Swann n-o s-o poată 
refuza. Obara, tu o să-l conduci la înaltul Ermitaj, să-l 
înfrunte pe Steaua întunecată. încă n-a sosit vremea ca 
Dome să sfideze direct Tronul de Fier, așa că trebuie s-o 
trimitem pe Myrcella înapoi, la mama ei, dar eu n-o voi 
însoți. 

Misiunea asta îţi revine ţie, Nymeria. Lannisterilor n-o să 
le placă, nu mai mult decât le-a plăcut când l-am trimis pe 
Oberyn, dar nu vor cuteza să refuze. Avem nevoie de o voce 
în consiliu, de o ureche la Curte. Insă fii prudentă. 
Debarcaderul Regelui e o groapă cu șerpi. 


688 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lady Nym zâmbi. 

- Zău, unchiule, mie-mi plac șerpii. 

- Și eu? întrebă Tyene. 

- Mama ta a fost septă. Oberyn mi-a povestit cândva că 
ea-țicitea, când erai în leagăn, din Steaua în Șapte Colturi. 
Te vreau și pe tine la Debarcaderul Regelui, dar pe celălalt 
deal. Săbiile și Stelele au fost reformate și noul înalt Septon 
nu mai e o marionetă, cum au fost ceilalţi. încearcă să te- 
apropii de el. 

- De ce nu? Albul se potrivește cu culorile mele. Arăt atât 
de... castă. 

- Bine, spuse prinţul, bine. Şovăi. Dacă... se vor întâmpla 
anumite lucruri, vă voi trimite vorbă fiecăreia dintre voi. 
Schimbările pot să 

apară repede în jocul tronurilor. 

- Știu că nu veţi dezamăgi, verișoarelor. Arianne se duse 
pe rând la fiecare dintre ele, le luă mâinile, le sărută ușor pe 
buze. Obara, atât de înverșunată. Nymeria, sora mea. Tyene, 
scumpa mea. Vă iubesc pe toate. Soarele din Dome pleacă 
împreună cu voi. 

- Neplecat) Neiînfrânt, Nesfărâmat, spuseră într-un glas 
Șerpoaicele Nisipului. 

Prințesa Arianne mai zăbovi după plecarea verișoarelor 
ei. Rămase și Areo Hotah, pentru că acolo era locul lui. 

- Sunt fiicele tatălui lor, spuse prinţul. 

Mica prinţesă zâmbi. 

- Trei Oberyni cu țâțe! 

Prinţul Doran râse. Hotah nu-l mai auzise râzând de atât 
de mult timp, încât uitase cum îi suna râsul. 

- încă mai susțin că la Debarcaderul Regelui ar fi trebuit 
să merg eu, nu Lady Nym, zise Arianne. 

- E prea periculos. Tu ești moștenitoarea mea, viitorul 
Dornului. 


Locul tău e lângă mine. Vei primi destul de curând o altă 
misiune. 

- Acea ultimă parte, despre mesaj. Ai primit vești? 

Prinţul Doran îi adresă zâmbetul său tainic. 

dansul dragonilor 

689 

- De la Lys. Acolo a fost lansată la apă o flotă uriașă. Mai 
ales corăbii volantene, purtând o armată. Nicio veste nu 
spune cine sunt sau încotro s-ar putea îndrepta. Se vorbește 
despre elefanţi. 

- Fără dragoni? 

- Elefanţi. Insă e destul de ușor s-ascunzi un dragon tânăr 
în cala unei corăbii mari. Daenerys e cel mai vulnerabilă pe 
mare. Dac-aș fi în locul ei, m-aș ascunde și mi-aș ascunde 
intenţiile cât mai mult cu putinţă, ca să pot lua Debarcaderul 
Regelui prin surprindere. 

- Crezi c-o să-i însoțească și Quentyn? 

- S-ar putea. Sau nu. O să vedem unde acostează și-o să 
ne dăm seama dacă destinaţia lor e într-adevăr Westeros. 
Dac-o să poată, Quentyn o s-o ducă la Sângele Verde. Dar n- 
ajută la nimic dacă vorbim despre asta. 

Sărută-mă. Mâine pornim către Grădinile de Apă la primii 
Zori. 

Atunci ne putem pune în mișcare pe la amiază. se gândi 
Hotah. 

Ceva mai târziu, când Arianne plecase, el își lăsă jos 
securea cu coadă lungă și-l urcă pe Prinţul Doran în pat. 

- înainte de a zdrobi Muntele capul fratelui meu, în acest 
Război al Celor Cinci Regi nu murise niciun dornishean, 
murmură prinţul, cu voce slabă, în timp ce Hotah trăgea 
peste el o pătură. Spune-mi, căpitane, asta e rușinea sau 
gloria mea? 

- Nu e un lucru făcut să-l spun eu, prințul meu. 

Slujește. Păzește. Supune-te. Legăminte simple, pentru 
oameni simpli. 

Erau tot ce știa. 


JON 

In răcoarea dinaintea zorilor, Val aștepta lângă poartă, 
înfășurată 

într-o mantie din blană de urs, care i s-ar fi potrivit lui 
Sam. Lângă ea era un cal de luptă, înșeuat și cu căpăstru, un 
animal flocos, cenușiu, cu un ochi alb. Mully și Edd cel Trist îi 
stăteau alături, o pereche de străjeri la care nu te-ai fi 
așteptat. Răsuflările le îngheţau în aerul rece, întunecos. 

- l-aţi dat un cal orb? întrebă Jon, nevenindu-i să creadă. 

- E numai pe jumătate orb, stăpâne, spuse Mully. 
Altminteri, e destul de sănătos. 

Bătu calul pe grumaz. 

- El o fi pe jumătate orb, dar eu nu sunt, zise Val. Știu 
unde trebuie să merg. 

- Doamna mea, nu trebuie s-o faci. Pericolul... 

- „„mă paște pe mine, Lord Snow. Și nu sunt o doamnă din 
Sud, ci o femeie din poporul liber. Cunosc pădurea mai bine 
decât oricare dintre cercetașii tăi cu mantii negre. Faţă de 
mine nu ascunde nicio stafie. 

Sper că nu. Jon conta pe asta, credea că Val avea să 
izbândească acolo unde Jack Bulwer cel Negru și însoțitorii 
lui dăduseră greș. Spera că ea n-avea de ce să se teamă că 
oamenii liberi aveau să-i facă vreun rău... dar amândoi știau 
că nu sălbaticii erau cei care așteptau în pădure. 

- Ai destulă mâncare? 

dansul dragonilor 

691 

- Pâine uscată, brânză întărită, prăjituri cu ovăz, cod 
sărat, carne sărată de vită și de oaie și un burduf cu vin 
dulce ca să-mi spele toată 

sarea din gură. N-o să mor de foame. 

- Atunci e timpul să pleci. 

- Ai cuvântul meu, Lord Snow. Mă voi întoarce, cu sau fără 

Tormund. 

Val privi cerul. Luna era pe jumătate plină. 

- Uită-te după mine în prima zi cu lună plină. 


- O să măuit. 

Să nu mă dezamăgești, se gândi, altminteri Stannis îmi 
va lua capul. 

- Am cuvântul tău c-o s-o ţii pe prinţesa noastră în 
apropierea ta? 

întrebase regele, iar Jon îi făgăduise. 

însă Val nu eprințesă. l-am spus-o de cincizeci de ori. Era 
un soi de ocolire stângace, o zdreanţă jalnică înfășurată în 
jurul acelui cuvânt mutilat. Tatăl său n-ar fi fost niciodată de 
acord. Sunt sabia care păzește ținuturile oamenilor, îşi 
reaminti Jon, și, în cele din urmă, asta trebuie să valoreze 
mai mult decât onoarea unui bărbat. 

Drumul de sub Zid era întunecat și rece ca pântecele 
unui dragon de gheaţă și încolăcit ca un șarpe. Edd cel Trist 
îi conduse cu otorţă 

în mână. Mully avea cheile celor trei porţi, unde drugi de 
fier negru, groși cât un braţ de bărbat, închideau tunelul. 
Suliţașii de la fiecare poartă își aplecară frunţile către Jon 
Snow, dar se uitară fară ocoliș la Val și la calul ei. 

Când ieșiră la nord de Zid, trecând de o ușă groasă, 
proaspăt cioplită 

din lemn verde, prinţesa sălbatică se opri o clipă, privind 
lung câmpul acoperit de zăpadă pe care-și câștigase Regele 
Stannis lupta. Dincolo de el aștepta pădurea bântuită, 
întunecată și tăcută. Lumina jumătăţii de lună 

preschimba culoarea părului galben ca mierea al calului 
lui Val într-un argintiu palid și făcea obrajii ei albi ca zăpada. 
Ea răsuflă adânc. 

- Aerul are gust dulce. 

- Limba mea e prea amorţită ca să-mi dau seama. 
Singurul gust pe care-l simt e al frigului. 

692 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Frig? Val râse ușor. Nu. Când e frig, respiraţia doare. 
Când vin Ceilalţi... 


Gândul era neliniștitor. Şase dintre cercetașii trimiși de 
Jon continuau să lipsească. Eprea curând. incă s-ar mai 
putea întoarce. Dar o altă parte din el insista. Sunt morți, 
morțipână la ultimul. I-ai trimis să moară și faci același lucru 
cu Val. 

- Să-i spui lui Tormund ce-am zis. 

- S-ar putea să nu ţină seama de cuvintele tale, dar le va 
auzi. Val îl sărută ușor pe obraz. Ai mulțumirile mele, Lord 
Snow. Pentru calul pe jumătate orb, pentru codul sărat, 
pentru aerul din libertate. 

Pentru speranţă. 

Răsuflările li se amestecară, o ceaţă albă în văzduh. 

Jon se retrase, spunând: 

- Singura mulţumire pe care o vreau e... 

- „„„Tormund Năpasta Uriașilor. Da. 

Val își ridică gluga blănii de urs. Era maronie, puternic 
împestrițată 

cu cenușiu. 

- înainte de a pleca, o singură întrebare. Tu l-ai ucis pe 
Jarl, lordul meu? 

- Pe Jarl l-a ucis Zidul. 

- Așa am auzit. Dar voiam să fiu sigură. 

- Ai cuvântul meu. Nu l-am omorât eu. 

Deși aș fi putut, dacă mersul lucrurilor ar fi fost altul. 

- Atunci rămâi cu bine, spuse ea, aproape jucăușă. 

Jon Snow n-avea chef de așa ceva. Eprea frig și prea 
întuneric pentru jocuri și eprea târziu. 

- Numai pentru o vreme. O să te-ntorci. Pentru băiat, dacă 
nu din alt motiv. 

- Pentru fiul lui Craster? Val ridică din umeri. Nu e rudă cu 
mine. 

- Te-am auzit cântându-i. 

- Cântam pentru mine. Am eu vreo vină că el m-ascultă? 
Un zâmbet vag îi străbătu buzele. 11 face să râdă. Oh, bine. 
E un mic monstru dulce. 

dansul dragonilor 


693 

- Monstru? 

- E un nume de lapte. Trebuia să-i spun cumva. Ai grijă să 
stea la loc sigur și la căldură. De dragul mamei lui și de 
dragul meu. Și ţine-l 

departe de femeia roșie. Ea știe unde e. Vede lucruri în 
focurile ei. 

Arya, se gândi el, sperând că era așa. 

- Cenușă și tăciuni. 

- Regi și dragoni. 

larăși dragoni. Pentru o clipă, Jon aproape că îi văzu și el, 
șerpuind în noapte, cu aripile lor negre conturându-se pe 
fundalul unei mări de flăcări. 

- Dacă ar fi știut, l-ar fi luat pe băiat de la noi. Pe băiatul 
Daliei, nu pe monstrul tău. Un cuvânt șoptit la urechea 
regelui ar fi însemnat sfârșitul. Și sfârșitul meu. Stannis mi I- 
ar fi adus, pentru trădare. De ce-a îngăduit să se-ntâmple, 
dacă știa? 

- Fiindcă i-a convenit. Focul e schimbator. Nimeni nu știe 
în ce parte se va întinde o flacără. 

Val își puse un picior într-o scară, și-l roti pe celălalt 
peste spinarea calului, apoi privi în jos din șa. 

- Ții minte ce ţi-a spus sora mea? 

- Da. Nu poți să apuci o sabie fără mânerfără să te tai. 
Dar Melisandre a avut dreptate. Chiar și o sabie fără mâner e 
mai bună decât o mână 

goală când ești înconjurat de dușmani. 

- Bine. Val își îndreptă calul spre nord. Atunci, în prima 
noapte cu lună plină. 

Jon o privi îndepărtându-se călare și se întrebă dacă avea 
s-o mai revadă vreodată. Nu sunt o doamnă din Sud, o auzi 
el spunând, ci o femeie din poporul liber. 

- Nu-mi pasă de ce zice ea, bombăni Edd cel Trist, în timp 
ce Val dispărea în spatele unui pâlc de pini. Aerul e atât de 
rece, încât te doare când respiri. M-aș putea opri, dar m-ar 


durea și mai tare. își frecă mâinile una de alta. Asta o să se 
sfârșească rău. 

- Așa spui despre orice. 

694 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Da, stăpâne. Și de obicei am dreptate. 

Mully își drese glasul. 

- Stăpâne? Prinţesa sălbatică, fiindcă ai lăsat-o să plece, 
oamenii ar putea spune... 

- „că sunt eu însumi pe jumătate sălbatic, un renegat 
care are de gând să le vândă ţinutul năvălitorilor, canibalilor 
și uriașilor. 

Jon n-avea nevoie să privească într-un foc ca să știe că 
asta se zicea despre el. Partea cea mai cumplită era că nu se 
înșelau, nu în totalitate. 

- Cuvintele sunt vânt și vântul suflă întotdeauna către 
Zid. Haideţi Era încă întuneric când se înapoie John în 
camerele sale din spatele armurăriei. Văzu că Nălucă nu se 
întorsese. încă mai vânează. Uriașul lup străvechi era mai 
mult plecat în ultima vreme, cutreierând tot mai departe în 
cautarea prăzii. Intre bărbaţii din Rond și sălbaticii din 
Orașul Cârtiţei, vânătorii pustiiseră dealurile și câmpiile de 
lângă Castelul Negru și vânatul era destul de puţin. Vine 
iarna, medită Jon. Curând, prea curând. Se întrebă dacă 
aveau să mai vadă vreodată o primăvară. 

Edd cel Trist făcu un drum până la bucătării și se întoarse 
în scurt timp cu o cană plină cu bere brună și cu o farfurie 
acoperită. Jon descoperi sub capac trei ouă de rață prăjite în 
grăsime scursă de pe carne, o fâșie de slănină, doi cârnaţi, 
plus un al treilea, cu sânge, și o jumătate de pâine caldă 
încă, abia scoasă din cuptor. Mâncă pâinea și jumătate dintr- 
un ou. Ar fi mâncat și șunca, dar corbul fugi cu ea înainte 
de-a apuca s-o facă. 

- Hoţule, zise Jon, în vreme ce pasărea își fâlfâia aripile 
către pragul de sus al ușii, ca să-și devoreze acolo prada. 

- Hoț, încuviinţă corbul. 


Jon luă o îmbucătură din cârnat și îi alunga gustul cu o 
înghiţitură de bere când Edd cel Trist se întoarse să-i spună 
că Bowen Marsh era afară. 

- 11 însoțesc Othell și Septonul Cellador. 

Asta a venit repede. Se întrebă cine spunea povești și 
dacă erau mai mulți. 

- Trimite-i înăuntru. 

dansul dragonilor 

695 

- Da, stăpâne. însă o să vrei să-ţi ferești carnaţii de unii ca 
ei. Au o privire flămândă. 

Flămândă nu era cuvântul pe care l-ar fi folosit John. 
Septonul Cellador părea năuc și cherchelit, și având mare 
nevoie de câţiva solzi ai dragonului care-l învăpăiase, în 
timp ce Primul Constructor Othell Yarwyck arăta ca și cum ar 
fi înghiţit ceva pe care nu prea putea să-l digere. Bowen 
Marsh era furios. Jon o vedea în ochii lui, în încordarea din 
jurul buzelor, în împurpurarea obrajilor rotunzi. Roșeața asta 
nu e din pricina frigului. 

- Vă rog, așezaţi-vă, le spuse. Vă pot oferi mâncare sau 
băutură? 

- Am dejunat în sala comună, răspunse Marsh. 

- Eu aș mai putea mânca. Yarwyck se așeză cu grijă pe un 
scaun. 

Frumos din partea ta că ne oferi. 

- Poate niște vin? spuse Septonul Cellador. 

- Porumb, ţipă corbul de pe buiandrug. Porumb, porumb. 

- Vin pentru septon și o farfurie pentru primul nostru 
constructor, îi ceru Jon lui Edd cel Trist. Nimic pentru pasăre. 
Se întoarse către oaspeţii săi. Aţi venit pentru Val. 

- Și din alte pricini, zise Bowen Marsh. Oamenii își fac 
griji, lordul meu. 

Și cine-a hotărât să vorbiți voi în numele lor? 

- Cum îmi fac și eu. Othell, cum merge lucrul la Fortul 
Nopţii? 


Am primit o scrisoare de la Ser Axell Florent, care-și arogă 
titlul de Mână a Reginei. îmi spune că Regina Selyse nu e 
mulțumită de apartamentele sale de la Rondul de Est la 
Mare și vrea să se mute cât mai curând în noua reședință a 
soţului ei. Va fi cu putinţă? 

Yarwyck ridică din umeri. 

- Am reparat cea mai mare parte a fortăreței și am pus un 
acoperiș 

nou peste bucătării. O să aibă nevoie de mâncare, de 
mobilier și de lemne de foc, nu uita, dar locuinţa este 
funcţională. N-o să găsească tot ce-are la Rondul de Est, asta 
e sigur. Şi o să fie la mare distanţă de corăbii, dacă înălţimea 
Sa va dori să ne părăsească, dar... da, ar putea 

696 

GEORGE R.R. MARTIN 

locui acolo, deși vor mai trece ani înainte ca locul ăla s- 
arate ca un castel adevărat. Ar fi gata mai curând, dac-aș 
avea mai mulţi constructori. 

- Ți-aș putea oferi un uriaș. 

Asta-l făcu pe Othell să tresară. 

- Monstrul din curte? 

- Se numește Wun Weg Wun Dar Wun, așa spune 
Leathers. 

O grămadă de cuvinte care-ţi împleticesc limba, știu. 
Leathers îi zise Wun Wurn și pare a fi în regulă. 

Wun Wun semăna foarte puţin cu uriașii din poveștile 
Bătrânei Nan, acele creaturi sălbatice imense care-și 
amestecau dimineaţa sânge în terciul de ovăz și mâncau 
tauri întregi, cu tot cu păr, cu piele și cu coarne. Uriașul ăsta 
nu punea gura pe carne, deși de îngrozeai când înfuleca un 
coș de rădăcini, strivind cepe și napi, ba până și rapiţatare, 
între dinţii lui mari, pătraţi. 

- E un lucrător inimos, cu toate că nu e întotdeauna ușor 
să-1 faci să-nțeleagă ce vrei. Vorbește într-o oarecare măsură 
Limba Veche, dar deloc Limba Comună. Insă e neobosit și 


puterea lui e uimitoare. Poate face munca unei duzini de 
bărbați. 

- Eu... lordul meu, oamenii n-ar fi niciodată... uriașii se 
hrănesc cu carne de om, așa cred... nu, lordul meu, îţi 
mulțumesc, dar n-am oameni care să păzească o asemenea 
creatură, e... 

Jon Snow nu era surprins. 

- Cum ţi-e voia. O să-l ţinem pe uriaș aici. 

Dacă era să fie sincer, nu-și dorea să se despartă de el. 
Nu știi nimic, Jon Snow, ar fi spus Ygritte, dar Jon vorbea cu 
Wun Wun ori de cate ori putea, folosindu-se de Leathers sau 
de unul dintre oamenii liberi pe care-i adusese din 
dumbravă, și învăţa multe și mărunte despre poporul 
uriașilor și despre istoria lor. Nu-și mai dorea decât să fi fost 
Sam acolo, ca să scrie poveștile. 

Ceea ce nu-nsemna că nu vedea pericolul reprezentat de 
Wun Wun. Uriașul se dezlănţuia cu violenţă la orice 
ameninţare și mâinile lui enorme erau destul de puternice ca 
să rupă un om în bucăţi. 

dansul dragonilor 

697 

li aducea aminte de Hodor. Hodor de dovă ori mai mare, 
de două ori mai puternic și pe jumătate atât de ager la 
minte. Gândul ăsta l-arputea trezi din beţie până și pe 
Septonul Cellador. Dar dacă Tormund e însoțit de uriași, Wun 
Weg Wun Dar Wun ne-ar putea ajuta să tratăm cu ei. 

Corbul lui Mormont își bombăni nemulțumirea când ușa 
se deschise sub el, vestind întoarcerea lui Edd cel Trist cu o 
carafă de vin și cu o farfurie cu ouă și cârnaţi. Bowen Marsh 
așteptă cu evidentă nerăbdare în vreme ce Edd turna, 
reluându-și vorbele abia după plecarea lui. 

- Tollett e un om bun și e pe placul tuturor, iar lron 
Emmett a fost întotdeauna un maestru armurier excelent, 
continuă el. Insă se zvonește că intenţionezi să-i trimiţi de- 
aici. 

- Avem nevoie de oameni buni la Gorganul Lung. 


- Vizuina Târfelor, așa a-nceput să i se spună, zise Marsh, 
dar fie și așa. E adevărat că ai de gând să-l înlocuiești pe 
Emmett cu fiorosul Leathers, ca maestru armurier? Asta eo 
slujbă rezervată cavalerilor sau măcar cercetașilor. 

- Leathers e fioros, încuviinţă Jon cu blândete, sunt de 
acord. L-am pus la încercare în curtea de antrenamente. Cu 
o secure de piatră, nu e mai puţin primejdios decât cei mai 
mulți dintre cavalerii cu arme din fierăriile castelelor. 
Recunosc că n-are atât de multă răbdare cum mi-ar plăcea și 
că îi îngrozește pe o parte dintre băieţi... dar asta nu e chiar 
atât de rău. Intr-o bună zi se vor pomeni în toiul unei lupte 
adevărate și o anumită obișnuinţă cu groaza o să le fie de 
mare folos. 

- E un sălbatic. 

- A fost, până când a rostit cuvintele. Acum e fratele 
nostru. Unul care-i poate învăţa pe băieți ceva mai mult 
decât meșteșugul săbiilor. 

N-o să-i doară dacă vor deprinde câteva cuvinte din 
Limba Veche și cate ceva despre obiceiurile oamenilor liberi. 

- Liberi, bombăni corbul. Porumb. Rege. 

- Oamenii n-au încredere în el. 

Care oameni? ar fi putut să-ntrebe Jon. Câţi? Dar ar fi 
intrat pe un drum pe care nu voia să meargă. 

698 

GEORGE R.R. MARTIN 

- îmi pare rău s-aud asta. Mai e și altceva? 

Septonul Cellador interveni în discuţie. 

- Băiatul, Satin, zice că ai de gând să-l faci slujitorul și 
scutierul tău, în locul lui Tollett. Lordul meu, băiatul a fost un 
soi de târfă... un... 

dacă pot îndrăzni s-o spun... a fost ţinut pentru 
împreunări nefirești în casele plăcerilor din Orașul Vechi. 

lar tu ești un bețiv. 

- Nu are importanţă ce-a fost în Orașul Vechi. învață 
repede și e foarte isteţ. Ceilalţi recruți l-au disprețuit la 


început, dar i-a câștigat și i-a făcut prieteni pe toţi. E 
neînfricat în luptă și poate chiar și să 

citească și să scrie într-o oarecare măsură. 11 văd în stare 
să-mi aducă 

mâncarea și să-mi pună șaua pe cal, nu credeți? 

- Probabil, zise Bowen Marsh, cu faţa ca de piatră, dar 
oamenilor nu le place. Prin tradiţie, scutierii comandantului 
sunt băieţi de obârșie sănătoasă, crescuţi ca să-nvețe să 
conducă. Lordul meu crede că bărbaţii din Rondul de Noapte 
vor urma vreodată în luptă 

o târfă? 

Jon se înfurie. 

- Au urmat comandanţi și mai răi. Bătrânul Urs a lăsat 
câteva însemnări cu sfaturi, numind anumiţi bărbaţi dintre 
care să i se aleagă 

succesorul. Avem un bucătar de la Turnul Umbrei, care-a 
fost prins siluind septe. Și-a înfierat pe trup câte o stea în 
șapte colțuri pentru fiecare dintre ele. Și are brațul stâng 
plin de stele de la încheietura palmei până la cot, are stele și 
pe pulpe. La Rondul de Est avem un bărbat care-a dat foc 
casei tatălui său și a blocat ușa. întreaga lui familie a pierit 
în flăcări, nouă oameni cu totul. Indiferent ce-ar fi făcut 
Satin în Orașul Vechi, acum e fratele nostru și-o să fie 
scutierul meu. 

Septonul Cellador mai bău vin. Othell Yarwyck înjunghie 
un cârnat cu pumnalul. Bower Marsh se înroșise la faţă. 
Corbul fâlfâi din aripi, zicând: 

- Porumb, porumb, ucide. 

In cele din urmă, Lordul Administrator își drese glasul. 

dansul dragonilor 

699 

- Tu știi cel mai bine, lordul meu, sunt convins. Pot să- 
ntreb despre leșurile din celulele de gheaţă? li neliniștesc pe 
oameni. Și să le ţii sub pază? E cu siguranţă o irosire a doi 
oameni buni, dacă nu cumva te temi că... 

- „că se vor ridica din morţi? Mă rog s-o facă. 


Septonul Cellador păli. 

- Cei Șapte să ne aibă în pază. Vinul i se scurgea pe 
bărbie într-un fir roșu. Lord Comandant, arătările sunt 
creaturi monstruoase, nefirești. 

Dezgustătoare pentru ochii zeilor. Nu... nu poţi avea de 
gând să-ncerci să le vorbești! 

- Oare ele pot vorbi? întrebă Jon Snow. Cred că nu, dar nu 
pot pretinde că știu. S-ar putea să fie monștri, dar înainte de 
a muri au fost oameni. Ce mai rămâne în ele? Cea pe care- 
am ucis-o voia să-l omoare pe Lordul Comandant Mormont. 
Era clar că-și aducea aminte cine e și unde să-l găsească. 

Jon nu se îndoia că Maesterul Aemon ar fi înțeles ce 
urmărea; Sam Tarly ar fi fost îngrozit, dar ar fi priceput și el. 

- Lordul tatăl meu îmi spunea că un bărbat trebuie să-și 
cunoască 

dușmanii. Noi înţelegem puţine lucruri despre arătări și 
încă și mai puţine despre Ceilalţi. Trebuie să-nvăţăm. 

Răspunsul nu le făcu plăcere. Septonul Cellador răsuci 
între degete cristalul care-i atârna la gât. 

- Cred că e o mare nechibzuinţă, Lord Snow, spuse el. O 
să mă rog Babei să-și înalțe lampa strălucitoare și să te 
călăuzească pe drumul înţelepciunii. 

Jon Snow își pierdu răbdarea. 

- Tuturor ne-ar prinde bine încă un strop de înţelepciune, 
sunt sigur. Nu știi nimic, Jon Snow. Ei, vorbim despre Val? 

- Atunci e adevărat? întrebă Marsh. Ai eliberat-o. 

- Dincolo de Zid. 

Septonul Cellador trase scurt aer în piept. 

- Trofeul regelui. înălţimea Sa o să fie furios când n-o va 
găsi aici. 

700 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Val o să se-ntoarcă. inaintea lui Stannis, dacă zeii sunt 
milostivi, 

- De unde știi? întrebă Bowen Marsh. 

- A spus c-o să se-ntoarcă. 


- Și dacă a minţit? Dacă își întâlnește ghinionul? 

- Ei, atunci o s-aveți șansa de a vă alege un lord 
comandant care să vă 

placă mai mult. Intre timp, mă tem că veţi mai £i încă 
nevoiţi sa mă 

suportaţi pe mine. Jon luă o înghiţitură de bere. Am 
trimis-o să-l găsească 

pe Tormund Năpasta Uriașilor și să-i prezinte propunerea 
mea. 

- Putem afla în ce constă ea? 

- Aceeași propunere pe care i-am făcut-o în Orașul 
Cârtiţei. Mâncare și adăpost și pace, dacă ni se alătură cu 
toate forțele sale, dacă luptă 

împotriva dușmanului nostru comun, dacă ne ajută să 
păstrăm Zidul. 

Bowen Marsh nu păru surprins. 

- Adică să-l lăsam să treacă. Vocea lui sugera că știuse 
asta tot timpul Să deschidem porţile pentru el și pentru 
susținătorii lui. Sute, mii. 

- Dacă i-au mai rămas atât de mulți. 

Septonul Cellador făcu semnul stelei. Othell Yarwyck 
mâărâi. 

- Unii ar zice că e trădare, spuse Bowen Marsh. Avem de-a 
face cu sălbatici. Barbari, năvălitori, siluitori, mai mult 
animale decât oameni 

- Tormund nu e nimic din toate astea, zise Jon, nu mai 
mult decât Mance Rayder. Dar, chiar dacă fiecare dintre 
cuvintele tale e adevărat, sunt totuși oameni, Bowen. 
Oameni vii, ca tine și ca mine. Vine iama, lorzii mei, și, când 
va sosi, noi, oamenii vii, va trebui să le ţinem piept morților 
împreună. 

- Snow, ţipă corbul Lordului Mormont. Snow, Snow, 

Jon nu-i dădu atenţie. 

- Le-am pus întrebări sălbaticilor pe care i-am adus din 
dumbravă. 


Mai mulţi ne-au spus o poveste interesantă despre o 
vrăjitoare a pădurilor, numită Mama Câărtiţa. 

- Mama Cărtița? făcu Bowen Marsh. Un nume neobișnuit. 

- Se zice că și-a făcut sălașul într-o vizuină de sub un 
copac găunos. 

Indiferent care ar fi adevărul, a avut viziunea unei flote 
de corăbii sosite 

dansul dragonilor 

701 

casă-i ducă pe sălbatici într-un loc sigur, dincolo de 
marea îngustă. Mii dintre cei care au scăpat cu fuga din 
luptă au fost destul de disperaţi ca să-i dea crezare. Mama 
Cârtiţa i-a condus pe toţi la Sălașul Aspru, ca să 

se roage și s-aștepte salvarea de dincolo de mare. 

Othell Yarwyck se încruntă. 

-Nu sunt cercetaș, dar... Sălașul Aspru e un loc demonic, 
așa se spune. Blestemat. Chiar și unchiul tău zieea asta, 
Lord Snow. De ce s-ar duce acolo? 

Jon avea o hartă pe masă, în faţa lui. O întoarse, ca să 
poată vedea și ceilalţi. 

- Sălașul Aspru se află într-un golf adăpostit și e un port 
natural, suficient de adânc pentru cele mai mari corăbii care 
străbat mările în zilele noastre. In împrejurimi există lemn și 
piatră din belșug. Apele sunt pline de pește și în apropiere 
se află colonii de foci și de morse. 

- Toate astea sunt adevărate, nu mă îndoiesc, spuse 
Yarwyck, dar nu e un loc în care mi-aș dori să-mi petrec o 
noapte. Ştii povestea. 

O știa. Sălașul Aspru se aflase la jumătatea drumului pe 
calea transformării în oraș, singurul oraș adevărat din nordul 
Zidului, până într-o noapte, cu șase sute de ani în urmă, 
când îl înghiţise iadul. Locuitorii săi fuseseră duși în sclavie 
sau măcelăriți pentru carne, asta depinzând de versiunea 
poveștii căreia îi dădeai crezare, iar casele lor și sălile 
comune fuseseră mistuite de un foc atât de fierbinte, încât 
privitorii de pe Zidul ce se înălța departe, în sud, crezuseră 


că în nord răsărea soarele. Peste pădurea bântuită și peste 
Marea Tremurătoare căzuse apoi o ploaie de cenușă, vreme 
de aproape o jumătate de an. lIstorisirile neguţătorilor 
spuneau că 

acolo unde se aflase Sălașul Aspru nu mai găsiseră decât 
o pustiire de coșmar, un ţinut cu copaci carbonizațţi și oase 
arse, pline de leșuri umflate, urlete ce-ţi îngheţau sângele în 
vene răsunând din gurile peșterilor care sfredeleau stânca 
uriașă conturată ameninţător deasupra așezării. 

Șase veacuri veniseră și trecuseră din noaptea aceea, dar 
Sălașul Aspru continua să fie ocolit. Sălbăticia cucerise locul, 
așa i se spusese lui Jon, 

702 

GEORGE R.R. MARTIN 

însă  cercetașii pretindeau că ruinele acoperite de 
vegetație erau bântuite de demoni și de stafii cuprinse de 
foc, cu o poftă insaţiabilă de sânge. 

- Nici eu n-aș alege un asemenea refugiu, zise Jon, dar 
Mama Cărtița a fost auzită prorocind că oamenii liberi își vor 
găsi mântuirea acolo unde și-au găsit cândva pierzania. 

Septonul Cellador strânse din buze. 

- Mântuirea poate fi găsită numai prin Cei Șapte. 
Vrăjitoarea i-a osândit pe toți. 

- Și a salvat probabil Zidul, zise Bowen Marsh. Acești 
dușmani despre care vorbim. Să-i lăsăm să se roage printre 
ruine, iar dacă zeii lor le trimit corăbii care să-i ducă într-o 
lume mai bună, n-am nimic împotrivă. In lumea asta n-am 
hrană pentru ei. 

Jon își îndoi degetele mâinii cu care mânuia sabia. 

- Galerele lui Cotter Pyke trec din când în când pe lângă 
Sălașul Aspru. El spune că acolo nu găsești adăpost decât în 
peșteri. Peșterile urlătoare, aşa le numesc oamenii lui. Mama 
Cârtiţa și cei care au urmat-o vor pieri acolo, de frig și de 
foame. Sute. Mii. 

- Mii de dușmani. Mii de să/batici. 


Mii de oameni, se gândi Jon. Bărbaţi, femei, copii. Mânia 
crescu în el, dar vorbi cu voce calmă și rece. 

- Sunteţi chiar atât de orbi sau nu vreți să vedeţi? Ce 
credeţi că se va-ntâmpla când toţi acești dușmani vor fi 
morți? 

Deasupra ușii, corbul bombiăni: 

- Morți, morți, morți. 

- Ingăduiţi-mi să vă spun eu ce-o să se-ntâmple, continuă 
Jon. 

Morţii se vor trezi, cu sutele și cu miile. Se vor trezi ca 
arătări, cu mâini negre și ochi de un albastru palid, și vor 
veni după noi. Se ridică 

în picioare, cu degetele mâinii cu care mânuia sabia 
deschizându-seși închizându-se. Vă îngădui să vă retragețţi. 

Se săltară de pe scaune, Septonul Celladar pământiu la 
față și asudând, Othell Yarwyck ţeapăn, Bowen Marsh cu 
buzele strânse și obrajii palizi. leșiră fără să mai zică nimic. 

TYRION 

Scroafa avea o fire mai blânda decât mulţi dintre caii pe 
care-i călărise. 

Răbdătoare și sigură pe picioare, îl lăsă pe Tyrion să i se 
urce în spate aproape fără niciun guiţat și rămase nemișcată 
în timp ce-și întindea el mâinile după scut și după lance. 
Insă se puse imediat în mișcare când piticul trase de hățuri 
și își apăsă picioarele în coastele ei. Se numea Frumușica, un 
diminutiv pentru Purcica Frumușică, și fusese antrenată 

încă de când era un purceluș ca să se-nveţe cu șaua și cu 
căpăstrul. 

Armura din lemn vopsit zăngănea în vreme ce Frumușica 
alerga cu pași mărunți pe punte. Transpiraţia înțepa 
subsuorile lui Tyrion și o broboană de sudoare i se prelingea 
pe cicatricea de sub coiful prea mare, care nu-i venea bine 
deloc, însă, preţ de o clipă absurdă, se simţi aproape ca 
Jaime, călărind la turnir cu lancea în mână și cu armura aurie 
scânteind în soare. 


Visul se spulberă când izbucniră râsetele. Nu era un 
campion, ci doar un pitic cu un băț în mână călare pe un 
porc, făcând giumbușlucuri spre distracţia unor marinari 
agitaţi, îmbibaţi cu rom, cu speranţa că le putea îndulci 
starea de spirit. Undeva, în fundul iadului, tatăl lui clocotea, 
iar Joffrey chicotea. Tyrion le putea simţi ochii morţi 
privindu-i faţa de saltimbanc cu aceeași aviditate ca 
marinarii de pe Se/aesori Qhoran. 

704 

GEORGE R.R. MARTIN 

Și apoi îi apăru adversarul. Penny călărea pe câinele ei 
mare, cenușiu, fluturându-și lancea vărgată cu gesturi de 
beţiv în timp ce animalul alerga în salturi de-a lungul punţii. 
Scutul și armura ei fuseseră vopsite în roșu, însă vopseaua 
era scorojită și decolorată; armura lui era albastră. 

Nu a mea. A lui Groat. Nicidecum a mea, rogu-te. 

Tyrion lovi cu picioarele în pulpele Frumușicăi, ca să 
șarjeze cu mai multă repeziciune, în vreme ce marinarii îl 
îmboldeau cu ţipete și urlete. N-ar fi putut spune cu 
siguranţă dacă strigau ca să-l încurajeze sau ca să-l 
batjocorească, deși avea o vagă idee. De ce m-am lăsat 
implicat în farsa asta? 

Insă știa răspunsul. Trecuseră deja douăsprezece zile de 
când corabia plutea pe apele lipsite de vânt ale Abisului 
Mâhnirii. Echipajul era în toane foarte proaste și, parcă 
tocmai ca să-nrăutăţească lucrurile, își terminase porţia de 
rom pe ziua aceea. Se scurseră atât de multe ore de când 
nimeni nu mai putea face nimic altceva decât să se dedice 
reparării pânzelor, călăfătuirii golurilor pe unde pătrundea 
apa și pescuitului. Jorah Mormont îi auzise bombănind că 
norocul piticului îi trădase. In vreme ce bucătarul corăbiei 
încă mai freca din când în când creștetul lui Tyrion, în 
speranţa că asta ar fi putut stârni vântul, ceilalţi începuseră 
să-i arunce priviri veninoase ori de câte ori li se-ncrucișau 
drumurile. Penny o ducea și mai rău de când bucătarul 
răspândise ideea că strângând în mână sânul unei fete 


pitice făceau probabil exact ceea ce trebuia ca să li se- 
ntoarcă norocul. Şi începuse și să vorbească 

despre Purcica Frumușică numind-o Slănina, o glumă care 
păruse mult mai amuzantă când o născocise Tyrion. 

- Trebuie să-i facem să râdă, spusese Penny, implorând. 
Trebuie să fim pe placul lor. Dacă dăm un spectacol, o să-i 
ajute să uite. Te rog, stăpâne. 

Și, cumva, într-un anumit fel și pe o anumită cale, el 
ajunsese să fie de acord. Pesemne din pricina romului. Vinul 
căpitanului fusese primul lucru care se terminase. lar Tyrion 
Lannister descoperise că 

puteai să te-mbeţi mult mai repede cu rom decât cu vin. 

dansul dragonilor 

705 

Așa că se pomenise înveșmântat în armura de lemn 
vopsit a lui Groat și călare pe scroafa lui în timp ce sora 
aceluiași Groat îl instruia,  dezvăluindu-i  subtilităţile 
pantomimei care le adusese pâinea și sarea. 

Situaţia avea o oarecare ironie delicioasă, dacă te 
gândeai că Tyrion aproape că-și pierduse cândva capul 
fiindcă refuzase să-ncalece pe câine, spre amuzamentul 
bolnăvicios al nepotului său. Insă din șaua scroafei îi venea 
greu să aprecieze umorul întregii istorii. 

Lancea lui Penny cobori exact la timp ca să-i măture 
umărul cu vârful bont; propria lui lance se clătină când o 
lăsă în jos, izbind-o cu zgomot de colţul scutului ei. Ea 
rămase în șa. El se prăbuși. Insă așa trebuia să se întâmple. 

La fel de simplu ca o cădere de pe un porc... deși căderea 
de pe acel porc anume era mai complicată decât părea. 
Tyrion se strânse ghem când se desprinse de șa, amintindu- 
și lecţia, dar lovi totuși puntea cu o bufnitură zdravănă și își 
mușcă limba atât de tare, încât își gustă 

sângele. Se simţi din nou ca la doisprezece ani, când 
mersese într-o cotigă pe masa pentru cină, în sala mare din 
Casterly Rock. La vremea aceea, unchiul său Gerion fusese 
cel care-i lăudase eforturile, în locul marinarilor ursuzi. 


Râsetele lor păreau răzlețe în comparaţie cu hohotele 
dezlănțuite care întâmpinaseră caraghioslăcurile lui Groat și 
Penny la ospăţul de nuntă al lui Joffrey, iar unii șuierau către 
el cu furie. 

- Fără-nas, călărești așa cum arăţi, urât, strigă cineva de 
pe teuga de la pupă. Pesemne că n-ai boașe, de-aia lași o 
fată să te-nfrângă. 

A pus rămășag pe mine, decise Tyrion. Lăsă insulta să 
treacă pe lângă el. Auzise la vremea lui altele și mai rele. 

Armura de lemn îl împiedica să se ridice. Se pomeni 
biciuind aerul ca o broască-ţestoasă căzută pe spate. Cel 
puţin asta îi făcu pe câţiva marinari să râdă. E o rușine că nu 
mi-am rupt piciorul, arfi urlat încântați cu toții. Dac-ar fi fost 
în privată când l-am străpuns pe tata in mate, ar fi hohotit 
destul de tare ca să se cace-n pantaloni odată cu el. Dar 
facem orice ca să-i îndulcim pe nemernici. 

706 

GEORGE R.R. MARTIN 

Strădaniile lui stăârniră în cele din urmă mila lui Jorah 
Mormont, care îl ajută să se ridice. 

- Ai căzut ca un prost. 

Chiar asta a fost intenția. 

- E greu să pari erou când călărești un porc. 

- Probabil că de-aia stau eu departe de porci! 

Tyrion își desfăcu ușor coiful, îl răsuci și scuipă într-o 
parte o flegmă rozalie, amestecată cu sânge. 

- Mă simt de parcă mi-aș fi mușcat o jumătate de limbă. 

- Mușcă-ţi-o cu mai multă putere data viitoare. Ser Jorah 
ridică din umeri. Ca să spun adevărul, am văzut pe la 
tumiruri și cavaleri mai jalnici. 

Asta a fost o laudă? 

- Am căzut de pe blestemata de scroafă și mi-am mușcat 
limba. Ce putea fi mai rău? 

- Să-ţi intre o așchie în ochi și să mori. 

Penny sărise de pe câinele ei, un animal mare, cenușiu, 
căruia îi spunea Scrâșnilă. 


- Scopul nu e să te porți onorabil la turnir, Hugor. Avea 
întotdeauna grijă să-i spună Hugor când putea să-i audă 
cineva. Scopul e să-i faci să râdă și s-arunce bani. 

O plată neîndestulătoare pentru sânge și vânătăi, se 
gândi Tyrion, dar păstră comentariul pentru sine. 

- Eu am dat greș și în privinţa asta. Nimeni n-aruncă bani. 

Nici măcar un singur gologan. 

- O vor face când o să ne descurcăm mai bine. 

Penny își scoase coiful. Părul castaniu, având nuanţa 
blănii unui șoarece, i se revărsă peste urechi. Avea ochii 
căprui sub osul greu al frunţii, obrajii îi erau catifelaţi și 
împurpuraţi. Scoase dintr-o pungă 

de piele niște ghinde pentru Purcica Frumușică. Scroafa 
le mâncă din palma ei, guițând încântată. 

- Când o să dăm spectacolul în faţa Reginei Daenerys o să 
plouă 

cu argint, o să vezi. 

dansul dragonilor 

707 

O parte din marinari ţipau la ei și băteau cu picioarele în 
punte, cerând încă un atac. Bucătarul era cel mai zgomotos, 
ca de obicei. 

Tyrion învățase să-l dispreţuiască, deși era singurul 
jucător de cyvasse aproape mulțumitor de pe corabie. 

- Vezi, le-am plăcut, zise Penny, cu un mic zâmbet plin de 
speranţă. 

O mai facem o dată, Hugor? 

Era pe punctul s-o refuze când îl salvă strigătul unui 
ofițer. Ajunseseră la jumatatea dimineţii și căpitanul voia să 
lase din nou bărcile la apă. Imensa pânză vărgată a corăbiei 
atârna fleșcăită de catarg, dar el spera că ar fi putut da de 
vânt undeva, în nord. Asta însemna să 

vâslească. Insă bărcile erau mici, pe când corabia era 
uriașă; vâăslind te înfierbântai și asudai, era o trudă 
istovitoare, te lăsa cu mâinile pline de bășici și cu dureri de 


spate și nu aducea nicio izbândă. Echipajul o detesta. Tyrion 
nu le putea găsi marinarilor nicio vină. 

- Văduva ar fi trebuit să ne-mbarce pe o galeră, murmură 
el, acru. 

Dacă m-ajută cineva să ies dintre scândurile astea 
nenorocite, o să fiu recunoscător. Cred că s-ar putea să amo 
așchie împlântată între picioare. 

Mormont se conformă, fără să-i facă însă plăcere. Penny 
își luă 

scroafa și câinele și îi conduse sub punte. 

- Poate vrei să-i spui doamnei tale să-și ţină ușa închisă și 
zăvorâtă 

când e înăuntru, zise Ser Jorah, desfăcând cataramele 
curelelor care uneau platoșa de lemn și cuirasa din spate. 
Aud vorbindu-se cam prea mult despre costiță, șuncă și 
slânină. 

- Purceaua aia înseamnă jumătate din mijloacele ei de 
trai. 

- Un echipaj ghiscari e în stare să mănânce și câinele. 
Mormont dădu deoparte cele două părţi ale armurii. Tu 
spune-i. 

- Cum ţi-e voia. 

Tunica i se îmbibase de sudoare și i se lipea de piept. 
Tyrion trase de ea, dorindu-și să simtă o adiere. Armura de 
lemn era pe atât de fierbinte și de grea, pe cât era de 
stingheritoare. Părea alcătuită pe jumătate din vopsea 
veche, strat peste strat peste strat, după o sută de revopsiri. 
La ospățul de la nunta lui Joffrey, își aminti el, un călăreț 

708 

GEORGE R.R. MARTIN 

purtase lupul străvechi al lui Robb Stark, iar celălalt 
armele și culorile lui Stannis Baratheon. 

- O s-avem nevoie de amândouă animalele ca să punem 
în scenă 

turnirul pentru Regina Daenerys, spuse el. 


Dacă marinarii se hotărau s-o măcelărească pe Purcica 
Frumușică, nici el și nici Penny nu puteau spera să-i 
oprească... dar sabia lungă a lui Ser Jorah le-ar £i putut oferi 
măcar un răgaz. 

- Așa crezi că-ţi vei pastra capul, Pezevenghiule? 

- Ser Pezevenghi, te rog. Şi da. Odată ce-mi va afla 
adevărata valoare, înălţimea Sa mă va îndrăgi. La urma 
urmelor sunt un omuleţ 

simpatic și știu multe lucruri folositoare despre rudele 
mele. Dar până 

atunci e bine s-o distrez. 

- N-ai decât să faci câte giumbușlucuri vrei, asta n-o să-ţi 
spele crimele. Daenerys Targaryen nu e o copilă prostuţă, ca 
să-i distragi atenţia cu glume și cu tumbe. O să te trateze 
după dreptate. 

Oh, sper că nu, Tyrion îl studie pe Mormont cu ochii lui 
ceacâri. 

- Și cum o să te primească pe tine această regină 
iubitoare de dreptate? Cu o îmbrăţișare caldă, cu o 
chicoteală tinerească sau cu securea călăului? Zâmbi 
văzând încurcătura evidentă a cavalerului. 

Chiar te-aștepţi să cred că ai ajuns în bordelul ăla cu 
treburi de-ale reginei? Că o apărai de la o jumătate de lume 
distanţă? Sau poate fugeai, poate regina ta dragon te-a 
alungat din preajma ei? Şi de ce ar i... oh, așteaptă, o 
spionai. Tyrion scoase un sunet care aducea a cloncănit. 

Speri să-ţi cumperi reintrarea în grațiile ei oferindu-mă pe 
mine. Un plan nepotrivit, așa aș spune. Unii l-ar putea chiar 
numi faptă săvârșită 

cu disperare de beţiv. Poate dacă aș fi fost Jaime... dar 
Jaime l-a ucis pe tatăl ei, eu nu l-am omorât decât pe-al meu. 
Crezi că Daenerys o să mă 

execute pe mine și-o să te ierte pe tine, dar reversul e la 
fel de posibil. 

Poate că tu ar trebui să ţopăi pe porcul ăla, Ser Jorah. 
Pune-ţi un veșmânt pestriţ din fier, ca Florian... 


Lovitura cavalerului masiv îi răsuci gâtul, care trosni, și-l 
aruncă într-o parte, atât de tare, încât capul i se izbi de 
punte tresăltând. Sângele îi 

dansul dragonilor 

709 

umplu gura când se săltă clătinându-se într-un genunchi. 
Scuipă un dinte rupt. Devin tot mai frumos pe zi ce trece, 
dar cred c-arn înțepat o rana. 

- Piticul a spus ceva care te-a ofensat, ser? întrebă el cu 
inocenţă, ștergându-și cu dosul palmei bulele de sânge de 
pe buza spartă. 

- M-am săturat de gura ta, piticule, zise Mormont. încă ţi- 
au mai rămas câţiva dinţi. Dacă vrei să-i păstrezi, stai 
departe de mine pe tot restul călătoriei. 

- S-ar putea să-mi fie greu. Impărţim aceeași cabină. 

- N-ai decât să-ţi găsești alt loc în care să dormi. Jos în 
cală, sus pe punte, n-are nicio importanţă. Numai să nu-mi 
apari în fața ochilor. 

Tyrion se săltă din nou în picioare. 

- Cum ţi-e voia, răspunse, cu gura plină de sânge, dar 
cavalerul uriaș plecase deja cu cizmele izbind în scândurile 
punţii. 

Jos, în cambuză, Tyrion își clătea gura cu rom și apă, 
clipind de usturime, când îl găsi Penny. 

- Am auzit ce s-a-ntâmplat. Oh, ești rănit? 

E| ridică din umeri. 

- Un strop de sânge și un dinte spart. Dar cred că eu l-am 
rănit mai tare. Şi el e cavaler. E trist că trebuie s-o spun, dar 
cred că nu putem conta pe Ser Jorah dac-o s-avem nevoie de 
apărare. 

- Ce-ai făcut? Oh, îţi sângerează buza. 

Scoase o batistă din mânecă și i-o tamponă. 

- Ce i-ai spus? 

- Câteva adevăruri pe care Ser Bezoar n-a fost încântat să 
le-audă. 


- Nu trebuie să-l batjocorești. Nu știi nimic? Nu poţi vorbi 
așa cu o persoană importantă. lţi poate face rău. Ser Jorah 
te-ar fi putut arunca în mare. Marinarii ar fi râs când te-ar fi 
văzut înecându-te. In preajma oamenilor importanţi trebuie 
să fii cu bagare de seamă. Fii vesel și glumeţ 

cu ei, păstrează-le zâmbetul, fă-i să râdă, așa spunea tata 
întotdeauna. 

Tatăl tău nu ţi-a spus niciodată cumBsă te porţi cu 
oamenii importanţi? 

- Tata le zicea oameni de rând, răspunse Tyrion, și el nu 
era ceea ce numești tu un om vesel. Luă încă o înghiţitură 
de rom amestecat 

710 

GEORGE R.R. MARTIN 

cu apă, și-o plimbă prin gură, o scuipă. 
vrei să spui. 

Trebuie să-nvăţ ce-nseamnă să fii pitic. Poate-o să fii 
destul de bună ca să-mi dai lecţii, printre cele despre turnir 
și de călărit porcul. 

- Da, stăpâne. Bucuroasă. Dar... care erau acele 
adevăruri? De ce te-a lovit Ser Jorah atât de tare? 

- Cum de ce? Din dragoste! Din același motiv care m-a- 
ndemnat pe mine să-l fierb pe cântărețul ăla. 

Se gândi la Shae și la privirea din ochii ei când îi 
strânsese lanţul în jurul gâtului, răsucindu-l în pumn. Un 
lanț din mâini de aur. Căci o mână de aur e rece mereu, dar 
calda e mâna unei femei. 

- Ești fecioară, Penny? 

Ea roși. 

- Da. Firește. Cine ar i... 

- Rămâi așa. lubirea e o nebunie, iar pofta trupească e 
otravă. 

Păstrează-ţi mintea de fecioară. Asta o să te facă mai 
fericită, n-o să te trezești într-un bordel murdar de pe 
Rhoyne, cu o curvă care-aduce pu 


însă înțeleg ce 


țin cu iubita ta pierdută. Sau alergând printr-o jumătate 
de lume, sperând să afli unde se duc târfele. Ser Jorah 
visează să-și salveze regina-dragon și astfel să se bucure de 
căldura recunoștinţei ei, dar eu știu vreo două 

lucruri despre recunoștinţa regilor și-ar fi mai ușor să 
dobândești un palat în Valyria. Se întrerupse brusc. Ai 
simţit? S-a mișcat corabia. 

- Da. Faţa lui Penny se lumină de încântare. Am pornit din 
nou. 

Vântul... Se grăbi către ușă. Vreau să văd. Haide, ne luăm 
la-ntrecere. 

Și ieși. 

£ tânără, trebui să-și amintească Tyrion în vreme ce 
Penny părăsea cambuza în fugă și alerga în susul treptelor 
abrupte atât de repede cat i-o îngăduiau picioarele ei scurte. 
Aproape o copilă. Cu toate astea, entuziasmul ei îl mișcă. O 
urmă pe puntea de sus. 

Pânza prinsese din nou viaţă, umflându-se, golindu-se de 
aer și umflându-se iarăși, cu dungile roșii din țesătură 
unduindu-se ca șerpii. 

Marinarii traversau în grabă punţile, trăgând după ei 
saule, în timp ce ofiţerii dădeau ordine în limba Vechiului 
Volantis. Vâslașii din bărcile 

dansul dragonilor 

71l 

corăbiei slăbiseră parâmele de remorcare și făceau cale- 
ntoarsă, lovind apa cu putere. Vântul sufla dinspre vest, 
învărtejindu-se și răbufnind în rafale, prinzându-se de 
parâme și de mantii ca un copil zburdalnic. 

Poate că până la urmă vom ajunge la Meereen, se gândi 
Tyrion. 

Insă zâmbetul îi pieri când se urcă pe teuga de la pupă și 
se uită 

înapoi. Cer albastru și mare albastră aici, dar spre vest,. 
N-am mai văzut niciodată un cer de o asemenea culoare. 
De-a lungul orizontului se întindea o fâșie groasă de nori. 


- Un însemn heraldic al bastardului, îi spuse lui Penny, 
arătându-i-o. 

- Ce vrea să-nsemne asta? întrebă ea. 

- înseamnă că un bastard voinic se furișează în urma 
noastră. 

Descoperi cu surprindere că Moqgorro și două dintre 
degetele lui învăpăiate li se alăturaseră pe teugă. Erau abia 
la amiază, iar preotul roșu și oamenii lui nu ieșeau de obicei 
înainte de amurg. Preotul îl salută dând solemn din cap. 

- lată-1l acolo, Hugor Hill. Furia Zeului. Stăpânul Luminii 
nu va G batjocorit. 

Tyrion avea o presimţire sumbră. 

-Văduva a spus că această corabie n-o să ajungă 
niciodată la destinaţie. lar eu mi-am imaginat că, odată ce s- 
ar fi văzut în largul mării, unde triarhii nu ne mai puteau 
atinge, căpitanul avea să schimbe cursul către Meereen. Sau 
poate că tu aveai să iei vasul în stăpânire, cu Mâna ta 
învăpăiată, ca să ne duci la Daenerys. Dar marele vostru 
preot n-a văzut nicidecum așa ceva, nu? 

- Nu. Vocea profundă a lui Moqorro suna tot atât de 
solemn ca un clopot de înmormântare. lată ce-a văzut. 

Preotul roșu își ridică toiagul și-și înclină capul către vest. 

Penny era pierdută. 

- Nu înţeleg. Ce-nseamnă? 

înseamnă că am face bine să coborâm sub punte. Ser 
Jorah m-a exilat din cabina noastră. M-aș putea ascunde în a 
ta când o să 

vină timpul? 

712 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Da, zise ea. O să fii... oh... 

In cea mai mare parte a următoarelor trei ore alergară 
înaintea vântului, vreme în care furtuna se apropie. Cerul 
dinspre apus deveni verde, apoi cenușiu, apoi negru. Un zid 
de nori întunecaţi se contura ameninţător în spatele lor, 
învolburându-se ca laptele dintr-o oală 


lăsată prea mult pe foc. Tyrion și Penny îl priveau de pe 
teuga de la proră, ţinându-se de mâini îngrămădiţi lângă 
galion și având grijă să 

se ferească din calea căpitanului și a echipajului. 

Ultima furtună fusese palpitantă, îmbătătoare, o vijelie 
izbucnită 

pe neașteptate, în urma căreia se simţise purificat și 
înfiorat. Asta părea diferită încă de la început. O simţea și 
căpitanul. Schimbase cursul către nord prin nord-est 
încercând să se ferească din calea ei. 

Un efort zadarnic. Era prea întinsă. Marea din jur deveni 
tot mai furioasă. Vântul începu să urle, iar Administratorul 
Duhnitor se înălța și se prăvălea când valurile i se spărgeau 
de bordaj. In urma lor, fulgerele coborau din cer înjunghiind, 
săgeți purpurii orbitoare, dansând pe suprafaţa mării în 
plase de lumină. 

- A venit timpul să ne-ascundem. 

Tyrion o luă pe Penny de braţ și o conduse sub punte. 

Frumușica și Scrâșnilă erau, amândoi, înnebuniţi de 
spaimă. Câinele lătra, lătra, lătra. Il răsturnă pe Tyrion 
imediat ce intrară. Scroafa își făcuse nevoile peste tot. Tyrion 
curăţă locul cât de bine putu, în vreme ce Penny încerca să 
liniștească animalele. Legară sau îndepărtară tot ce nu era 
încă ancorat. 

- Sunt îngrozită, mărturisi Penny. 

Cabina începuse să se încline și să tresalte, mișcându-se 
într-o parte și într-alta, după cum izbeau valurile corabia. 

Exista moarte mult mai cumplita decăt înecul. Fratele tău 
a aflat asta, așa cum a aflat-o și nobilul meu tată. Și Shae, 
târfa aia mincinoasă. Căci o mână de aur e rece mereu, dar 
caldă e mâna unei femei. 

- Ar trebui să jucăm un joc, spuse Tyrion. Ne-ar ajuta să 
ne îndepărtăm gândurile de la furtună. 

dansul dragonilor 

713 

- Nu cyvasse. spuse ea imediat. 


- Nu cyvasse. încuviinţă el, pe când puntea i se înălța sub 
picioare. 

Asta n-ar fi făcut decât să trimită piesele într-un zbor 
sălbatic prin cabină, după care ar fi căzut grămadă peste 
scroafă și peste câine. 

- Când erai mică, ai jucat vreodată vino-în-castelul-meu? 

- Nu. Poţi să ma-nveţi? 

Putea? Tyrion șovăi. Pitic neghiob. Bineînțeles că n-a jucat 
niciodată 

vino-în-castelul-meu. Era un joc pentru copiii de viţă 
nobilă, unul menit să-i învețe regulile curtoaziei, heraldica și 
câte ceva despre prietenii și dușmanii tatălui lor. 

- N-o să... începu el. 

Puntea tresăltă din nou, cu violenţă, aruncându-i unul 
peste altul. 

Frica îi smulse lui Penny un chiţăit. 

-jJocul ăsta n-o să meargă, îi spuse Tyrion, scrâșnind din 
dinţi. îmi pare rău. Nu știu ce joc... 

- Știu eu. 

Ea îl sărută. 

Era o sărutare stânjenitoare, grăbită, stângace. Dar îl luă 
total prin surprindere. Mâinile îi zvâcniră în sus și o înșfăcă 
de umeri, gata s-o împingă, îndepărtând-o. Șovăi însă, apoi o 
trase mai aproape, iar degetele lui o strânseră. Buzele ei 
erau uscate, dure, strânse mai tare decât punga unui avar. 
Un mic gest de compasiune, se gândi Tyrion. Nu se potrivea 
cu nimic din ceea ce-și dorea. li plăcea Penny, îi era milă de 
Penny, ba chiar o admira într-un fel, dar nu o dorea. Insă nu 
voia nici s-o rănească; zeii și dulcea lui soră îi oferiseră fetei 
destulă durere. Așa că lasă sărutul să-și urmeze cursul, 
ținând-o cu delicateţe de umeri. Propriile lui buze rămaseră 
bine închise. Se/aesori Qhoran se legăna și se cutremura în 
jurul lor. 

In cele din urmă, ea se retrase cu vreo trei sau patru 
centimetri. 


Tyrion își văzu imaginea reflectată strălucind în ochii ei. 
Ochi frumoși. 

se gândi, dar mai văzu și alte lucruri. Spaimă cu 
grămada, puțină 

speranță... dar niciun strop de poftă trupească. Nu mă 
dorește, nu mai mult decăt o doresc eu. 

714 

GEORGE R.R. MARTIN 

Când ea își lăsă capul în jos, el o prinse de bărbie și i-l 
ridică iarăși. 

- Nu putem juca jocul ăsta, doamna mea. 

Tunetul bubui deasupra lor, acum foarte aproape. 

- N-am avut de gând niciodată... n-am mai sărutat 
niciodată un băiat, dar... m-am gândit numai că... dacă ne 
înecăm și eu... eu... 

- A fost minunat, minţi Tyrion, dar sunt căsătorit. Ea m-a 
însoţit la ospăț, s-ar putea să ţi-o aduci aminte. Lady Sansa. 

- Era soţia ta? E... era foarte frumoasă... 

Și prefăcută. Sansa. Shae, toate femeile mele... Tysha 
afost singura care m-a iubit vreodată. Unde se duc târfele? 

- O fată încântătoare, zise el, și am fost uniţi sub ochii 
zeilor și ai oamenilor. S-ar putea să fie pierdută pentru mine, 
dar până când nu sunt sigur de asta trebuie să-i fiu 
credincios. 

- înțeleg. Penny își întoarse fața, ascuzându-și-o de 
privirea lui. 

Femeia mea ideală, se gândi Tyrion, cu amărăciune. Una 
incă destul de tânără ca să creadă astfel de minciuni 
strigătoare la cer. 

Carena corăbiei scârțăia, puntea se mișca și Frumușica 
guiţa în suferinţă. Penny traversă cabina târându-se în patru 
labe, își înfășură 

brațele în jurul capului scroafei și îi șopti cuvinte 
liniștitoare. Uitându-te la cele două, era greu să-ţi dai seama 
cine pe cine alina. Imaginea era atât de grotescă, încât 
devenea ilară, dar Tyrion nu izbutea nici măcar să 


zâmbească. Fata merită ceva mai bun decât o purcică, se 
gândi. O sărutare sinceră, oricine merită măcar atât, fie el 
înalt sau scund. îşi căută din priviri pocalul, dar, când îl 
descoperi, tot romul se vărsase. E destul de rău să te-neci, 
cugetă el cu acreală, dar să te-neci trist și trezit din beție e o 
cruzime prea mare. 

In cele din urmă, nu se înecară... deși, în câteva rânduri, 
perspectiva unui înec frumos, liniștit, păru într-un anumit fel 
atrăgătoare. Furtuna continuă să se dezlănţuie în tot restul 
nopţii. Vânturile umede urlau jur-împrejur și valurile se 
înălţau ca să le zdrobească punţile, aidoma pumnilor unor 
uriași înecaţi. După cum aveau s-o afle mai târziu, deasupra 
talazurile aruncaseră un ofiţer și doi marinari peste bord, 

dansul dragonilor 

715 

bucătarul vasului fusese orbit când o oală cu grăsime 
fierbinte îi zburase drept în faţă, iar căpitanul se trezise 
azvârlit cu atâta violenţă de pe teuga de la pupă pe puntea 
principală, încât își fracturase ambele picioare. 

Jos, Scrâșnilă urlă și lătră și încercă s-o muște pe Penny, 
iar Purcica Frumușică reîncepu să-și deșerte măruntaiele, 
transformând cabina înghesuită și jilavă într-o cocină. Tyrion 
izbuti să nu adauge și voma lui la toate acestea, mai ales 
datorită lipsei de vin. Penny nu fu la fel se norocoasă, dar se 
reținu totuși în vreme ce corabia scârțâia și gemea alarmant 
în jurul lor, ca un butoi gata să plesnească. 

Pe la miezul nopţii, vântul încetă să mai bată și marea 
redeveni destul de calmă pentru ca Tyrion să se întoarcă pe 
punte. Ceea ce văzu nu avu darul să-l liniștească. Corabia 
plutea în derivă pe o mare din sticla dragonului sub un 
castron de stele, dar furtuna continua să urle cu furie 
pretutindeni în jur. La est, la vest, la nord, la sud, oriunde se 
uita, norii se înălțau ca niște munţi negri, cu pantele 
învălmășite și cu stâncile colosale aduse la viaţă de fulgere 
albastre și purpurii. Nu cădea niciun strop de ploaie, dar 
punţile erau alunecoase și ude sub tălpi. 


Tyrion auzi pe cineva ţipând sub punte, o voce subţire, 
înaltă, isterizată de spaimă. Il auzea și pe Moqgorro. Preotul 
roșu stătea pe teuga de la proră cu faţa câtre furtună, cu 
toiagul înălţat deasupra capului, rostind cu glas tunător o 
rugăciune. In mijlocul corăbiei, o duzină de marinari și două 
dintre degetele învăpăiate se luptau cu parâmele încâlcite și 
cu pânza îmbibată de apă, dar nu află niciodată 

dacă aveau de gând să ridice din nou vela sau s-o tragă 
jos. Indiferent ce-ar fi făcut, i se păru o idee foarte proastă. 
Și chiar așa și era. 

Vântul se reîntoarse ca o ameninţare șuierătoare, rece și 
umed, măturându-i obrajii, fluturând pânza udă, învârtejind 
roba stacojie a lui Moqorro și trăgând de ea. Instinctul îl făcu 
pe Tyrion să se agaţe zdravân de cea mai apropiată 
balustradă, exact la timp. Pe durata a trei bătăi de inimă, 
adierea firavă se transformă într-o vijelie cumplită. 

Moqporro strigă ceva și din gușa dragonului aflat în vârful 
toiagului său ţâșniră flăcări verzi, dispărând în noapte. Pe 
urmă veni ploaia, neagră 

716 

GEORGE R.R. MARTIN 

și orbitoare, și atât teuga de la proră, cât și cea de la 
pupă dispărură în spatele unui zid de apă. Ceva uriaș le 
fâlfâi deasupra capetelor și Tyrion își ridică privirea la timp 
ca să vadă pânza luându-și zborul, cu doi oameni încă 
legănându-se, agăţaţi de saulele ei. Pe urmă auzi un trosnet. 
Oh, fir-arsăfie, avu el timp să se gândească, ăsta-i catargul. 

Găsi o parâmă și se prinse de ea, trăgându-se, în 
încercarea de a ajunge la tambuchi ca să coboare sub punte, 
unde ar fi scăpat de furtună, dar o rafală de vânt îi smulse 
picioarele de sub el și, o clipă mai târziu, îl izbi de 
balustradă, de care reuși să se agaţe. Ploaia îi biciuia faţa, 
orbindu-L 

Gura i se umpluse iarăși de sânge. Sub el, corabia gemu 
și mârâi, ca un bărbat gras și constipat care se încordează ca 
să-și deșerte maţele. 


Apoi plesni catargul. 

Tyrion nu-1 văzu, dar îl auzi. Trosnetul se repetă, urmat de 
urletul lemnului chinuit, și aerul se umplu brusc de bucăţi 
mari de lemn și de așchii. Una îi rată ochiul cu numai un 
centimetru, o a doua îi găsi gâtul, iar o a treia îi trecu prin 
pulpă, străpungându-i și cizma, și pantalonii. Urlă. Dar se 
ținu de parâmă, se agăţă de ea cu o putere a disperării pe 
care nu știuse că o avea. Văduva a spus că această corabie 
n-o s-ajungă niciodată la destinație, își aminti el. Pe urmă 
râse și iar râse, cu hohote isterice, în vreme ce tunetul 
bubuia, lemnul trosnea și valurile zdrobeau totul în jurul lui. 

Când se domoli furtuna, iar călătorii și marinarii rămași în 
viață 

se întoarseră târâș pe punte, ca niște viermi de un roz 
palid, șerpuind câtre suprafaţă după ploaie, Se/aesori 
Qhoran era o epavă, afundată 

sub linia de plutire și înclinată cu zece grade către 
tribord, cu coca crăpată în cincizeci de locuri și cala spălată 
de apa mării, cu catargul despicat nu mai înalt decât un 
pitic. Nici măcar galionul nu scăpase: i se rupsese un braţ, 
cel în care-și ţinea pergamentele. Nouă oameni pieriseră, 
inclusiv un ofiţer, două dintre degetele învăpăiate și 
Moqorro însuși. 

Benerro o fi văzut asta în focurile lui? se întrebă Tyrion 
când își dădu seama că uriașul preot roșu dispăruse. Dar 
Moqgorro? 

dansul dragonilor 

717 

- O prorocire e ca un catâr pe jumătate învăţat cu 
hăţurile, i se plânse el lui Jorah Mormont. Lasă impresia că-ţi 
poate fi de folos, dar atunci când ajungi să ai încredere în el 
îți dă în cap cu copita. Afurisita de văduvă știa că această 
corabie n-o s-ajungă niciodată la destinaţie, ne-a prevenit, a 
spus că așa a văzut Benerro în focurile lui, numai că eu am 
crezut că asta-nseamnă... ei, ce importanţă are? | se strâmbă 
gura. 


De fapt însemna c-o nenorocită de furtună năprasnică o 
să ne preschimbe catargul în surcele și-o să plutim fără ţintă 
pe Abisul Mâhnirii până când o să rămânem fără hrană și-o 
să-ncepem să ne mâncăm unii pe alţii. Pe cine crezi c-or să-l 
hăcuiască mai întâi... pe porc, pe câine sau pe mine? 

- Pe cel mai gălăgios, așa aș spune. 

Căpitanul muri în ziua următoare, iar bucătarul trei nopţi 
mai târziu. Echipajul rămas nu putea decât să ţină epava la 
suprafaţă. Ofi 

terul care preluase comanda pretindea ca se aflau 
undeva, în apropiere de capătul sudic al Insulei Cedrilor. 
Când cobori bărcile la apă, ca să-i remorcheze către cel mai 
apropiat țărm, una se scufundă, iar marinarii din cealaltă 
tăiară parâma și vâsliră către nord, abandonând corabia și 
pe toţi camarazii lor. 

- Sclavi, spuse dispreţuitor Jorah Mormont. 

Dacă era să-i dai crezare, uriașul cavalerul dormise în 
timpul furtunii. Tyrion avea îndoielile sale, dar și le păstră 
pentru sine. Intr-o bună zi ar putea vrea să muște din 
piciorul cuiva și pentru asta avea nevoie de dinţi. Mormont 
părea mulțumit să ignore neînţelegerea lor, așa că Tyrion se 
hotări să pretindă că nu se întâmplase nimic. 

Plutiră în derivă vreme de nouăsprezece zile, timp în care 
mâncarea și apa se împuţinară. Soarele îi dogorea fără 
încetare. Penny se înghesuise în cabina ei, împreună cu 
câinele și cu purceaua, și Tyrion îi ducea mâncare 
șchiopătând cu pulpa lui bandajată, iar noaptea își mirosea 
rana. Când n-avea nimic altceva de făcut, se ciupea de 
degetele picioarelor și ale mâinilor. Ser Jorah transformase 
ascuţitul zilnic al săbiei într-o datorie, lustruindu-i vârful 
până ce strălucea. Cele trei degete 

718 

GEORGE R.R. MARTIN 

învăpăiate care supravieţuiseră făceau focul noaptea, 
imediat după 


apusul soarelui, dar își îmbrăcau armurile ornamentate 
când conduceau rugăciunea echipajului și-și ţineau lăncile 
la-ndemână. Și nici măcar un singur marinar nu mai încerca 
să frece creștetul vreunui pitic. 

- Ar trebui să-i distrăm din nou cu un turnir? întrebă 
Penny într-o noapte. 

- Mai bine nu, răspunse Tyrion. N-ar face altceva decât să 
le aducă 

aminte c-avem un porc frumos și rotofei. 

Insă Frumușica era tot mai puţin rotofeie pe zi ce trecea, 
iar Scrâșnilă rămăsese numai blană și os. 

In noaptea aceea visă că se-ntorsese la Debarcaderul 
Regelui, cu arbaleta în mână. 

- Acolo unde se duc târfele, spuse Lordul Tywin, dar, când 
degetul lui Tyrion se încleștă și coarda arbaletei zdrăngăni, 
săgeata se îngropă 

în pântecele lui Penny. 

Se trezi în mijlocul unor strigăte. 

Puntea se mișca sub el și, pentru o clipă, se simţi atât de 
năucit, încât crezu că se-ntorsese pe Sfioasa Fecioară. Un 
damf de urină de porc îl readuse în simţiri. Regrete 
rămăseseră în urma lui, la o jumătate de lume distanţă, așa 
cum se-ntâmplase și cu bucuriile acelui timp. Iși aminti ce 
încântătoare era Lemore după ce înota dimineaţa, cu 
picături de apă 

scânteind pe pielea ei goală, dar singura fecioară de 
acolo era sărmana Penny, pitica pipernicită. 

Insă se punea ceva la cale. Tyrion se lăsă să alunece din 
hamac și își căută cizmele. Și, furios cum era, se uită și după 
arbaletă, dar firește că 

așa ceva nu era de găsit. Păcat, cugetă el, mi-ar putea fi 
de folos când vin oamenii importanți să mă mănânce. Se 
încălță și urcă pe punte, să vadă 

ce era cu strigătele. Ajunsă sus înaintea lui, Penny privea 
cu ochii măriţi de încântare. 


- O pânză! strigă ea. Acolo, acolo, o vezi? O pânză, și ne- 
au zărit, ne-au zărit. O pânză. 

dansul dragonilor 

719 

De data asta el o sărută... câte o dată pe fiecare obraz, o 
dată pe frunte și ultima oară pe gură. Ea roși și râse la 
ultimul sărut, redevenind brusc sfioasă, dar n-avea nicio 
importanţă. Cealaltă corabie se apropia. 

O galeră mare, văzu Tyrion. Vâslele lăsau în urmă un siaj 
alb, prelung. 

- Ce corabie e asta? îl întrebă pe Ser Jorah Mormont. li 
poţi citi numele? 

- Nu e nevoie să-l citesc. Vântul bate dintr-acolo. li simt 
mirosul. 

Mormont își trase sabia. E un vas cu sclavi. 

SCHIMBĂ-MANTIE 

Primii fulgi căzură plutind prin aer când soarele apunea, 
coborând spre orizontul vestic. Când se lăsă noaptea, 
ninsoarea era atât de deasă, încât luna răsări ascunsă 
privirilor de o draperie albă. 

- Zeii Nordului și-au dezlănțuit mânia asupra Lordului 
Stannis, proclamă Roose Bolton la sosirea dimineţii, când 
oamenii săi se adunară la micul dejun în Sala Mare din 
Winterfell. El e străin aici și vechii zei nu suportă să-l vadă în 
viață. 

Oamenii lui îl aprobară răcnind și lovind cu pumnii în 
mesele lungi, din scânduri. Winterfellul o fi fost în ruină, dar 
zidurile lui de granit încă mai ţineau la distanţă cele mai 
cumplite rele aduse de vânturi și de vreme. Aveau provizii 
suficiente de mâncare și de băutură, focuri la care să se 
încălzească după ce-și făceau datoria la posturile lor, un loc 
unde să-și usuce hainele, cotloane plăcute unde să se- 
ntindă, bucurându-se de somn. Lordul Bolton adusese 
destule lemne ca să 

întreţină focurile pentru o jumătate de an, așa că în Sala 
Mare era întotdeauna cald și bine. Stannis n-avea nimic din 


toate astea. 

Theon Greyjoy nu se alătură tărăboiului. Nu o făcură nici 
bărbaţii din Casa Frey și lui nu-i scăpă asta. Și ei sunt străini 
aici, se gândi, uitân-du-se la Ser Aenys Frey și la fratele lui 
vitreg, Ser Hosteen. Născuţi și crescuţi pe domeniile 
riverane, Freyii nu văzuseră niciodată o asemenea 

dansul dragonilor 

721 

zăpadă. Nordul a cerut deja trei bărbați din sângele lor, 
se gândi Theon, amintindu-și de cei trei căutaţi zadarnic de 
Ramsay, dispăruţi între Portul Alb și Barrowton. 

Pe dais, Lordul Wyman Manderly stătea între doi dintre 
cavalerii săi din Portul Alb, ducându-și lingura plină cu terci 
de ovăz la gura de pe faţa lui grasă. Nu parea să-l savureze 
la fel de mult cum savurase la nuntă plăcintele cu carne de 
porc. In altă parte, Harwood Stout ciungul vorbea încet cu 
cadavericul Umber Urgia Târfelor. 

Theon se așeză la coadă alături de ceilalţi ca să-și 
primească terciul, scos cu polonicul dintr-un șir de cazane de 
aramă și turnat în castroane de lemn. Văzu că lorzii și 
cavalerii primeau lapte și miere, ba chiar și câte-o bucăţică 
de unt, dar lui nu i se oferi nimic din toate acestea. Domnia 
lui ca prinţ al Winterfellului fusese foarte scurtă. Iși jucase 
rolul în spectacolul de pantomimă, aducând-o pe falsa Arya 
la cununie, și acum nu-i mai era de niciun folos lui Roose 
Bolton. 

- In prima iarnă de care-mi aduc aminte, zăpada îmi 
ajungea până 

mai sus de cap, îi spuse un Hoorwood bărbatului care 
stătea la coadă 

în fața lui. 

-Da, dar la vremea aia înălţimea Ta nu era de nici măcar 
un metru, răspunse un călăreț din clanul Rills. 

Cu o noapte înainte, neputând s-adoarmă, Theon se 
pomenise punând la cale o evadare, gândindu-se să se 


strecoare afară nevăzut, în vreme ce atenţia lui Ramsay și a 
tatălui său era atrasă de altceva. Insă 

toate porţile erau închise, blocate și bine păzite; nimănui 
nu i se îngăduia să intre sau să plece din castel fără 
permisiunea lordului Bolton. Chiar dac-ar fi găsit vreo cale 
secretă de ieșire, Theon nu s-ar fi încrezut în ea. Nu uitase 
de Kyra și de cheile ei. Și, dacă reușea să 

iasă, unde s-ar fi putut duce? Tatăl lui era mort, iar unchii 
lui n-aveau la ce să-l folosească. Pyke era pierdut pentru el. 
Din ceea ce-i mai rămăsese, tot ce semăna cel mai mult cu 
un cămin era acolo, printre oasele din Winterfell. 

Un bărbat distrus, un castel distrus. Aici e locul meu. 

722 

GEORGE R.R. MARTIN 

încă-și mai aștepta terciul de ovăz când Ramsay dădu 
buzna în sală, însoţit de Băieţii, strigând că voiau muzică. 
Abel își șterse somnul din ochi, își luă lăuta și începu să 
cânte Nevasta Domisheanului. în vreme ce una dintre 
spălătoresele lui bătea toba susținând ritmul. Insă 

cântărețul schimbă cuvintele. In loc de gustul nevestei 
dornisheanului, cântă despre gustul fiicei unui om al 
Nordului. 

Și-ar putea pierde limba pentru asta, se gândi Theon în 
vreme ce i se umplea castronul. Nu e decât un cântăreț. 
Lordul Ramsay bar putea jupui pielea de pe ambele mâini şi 
nimeni n-ar zice nicipâs. Dar Lordul Bolton zâmbi la auzul 
cuvintelor, iar Ramsay râse zgomotos. Pe urmă 

ceilalți știură că puteau să râdă la rândul lor, fără să li se 
întâmple nimic. Lui Dick Gălbejitul cântecul i se păru atât de 
caraghios încât pufni, împroșcând vinul pe nas. 

Lady Arya nu era acolo să le împărtășească veselia. Din 
noaptea nunţii nu mai fusese văzută în afara camerelor ei. 
Alyn Ursuzul spunea că Ramsay își ţinea mireasa dezbrăcată 
și înlănţuită de stâlpul patului, dar Theon știa că nu erau 
decât vorbe goale. Nu exista niciun lanț sau cel puţin 
niciunul pe care să-l poată vedea oamenii. Doar doi paznici 


în fața dormitorului, ca s-o-mpiedice pe fată să hoinărească. 
Și nu e dezbrăcată decât atunci când face baie. 

Ceea ce se întâmpla totuși aproape în fiecare noapte. 
Lordul Ramsay își voia nevasta curată. 

- N-are nicio slujnică, biata de ea, îi spusese el lui Theon. 
Așa că 

nu mai rămâi decât tu, Duhoare. Oare să te-mbrac în 
rochie? Poate, dacă mă implori. Deocamdată e suficient să-i 
fii băieșiţă. Nu vreau să 

miroasă ca tine. 

Așa că, ori de câte ori avea Ramsay poftă să se culce cu 
nevasta, cădea în sarcina lui Theon să-mprumute niște 
servitoare de la Lady Walda sau de la Lady Dustin și să 
aducă apă caldă de la bucătărie; Deși Arya nu vorbea 
niciodată cu niciuna dintre ele, n-aveau cum să nu-i vadă 
vânătăile. E vina ei. Nu-i oferă plăcere. 

dansul dragonilor 

723 

- Fii pur și simplu Arya, îi spusese el o dată fetei, ajutând- 
o să intre în apă. Lordul Ramsay nu vrea să-ți facă rău. Ne 
face rău numai când îl... când îl silim. Mie nu mi-a tăiat 
niciodată nimic fără motiv. 

- Theon, șoptise ea, plângând. 

- Duhoare. O prinsese de braţ și o zgâlţâise. Aici, 
înăuntru, sunt Duhoare. Trebuie să ţi; minte, Arya. 

Dar fata nu era o adevărată Stark, nu era decât 
progenitura unui administrator. /Jeyne, numele ei e ]eyne. N- 
ar trebui să se uite la mine așteptând s-o salvez. Cândva, 
Theon Greyjoy ar fi încercat probabil s-o ajute. Dar Theon se 
născuse om de fier, un om mai curajos decât Duhoare. 
Duhoare, Duhoare, rimează cu descurajare. 

Ramsay avea o nouă jucărie care să-l amuze, una cu 
sfârcuri și vagin... dar lacrimile lui Jeyne aveau să-și piardă 
în curând savoarea, și atunci Ramsay avea să și-l dorească 
din nou pe Duhoare al lui. O să 


mă jupoaie centimetru cu centimetru. După ce-o să 
rămân fără degete, o să-mi ia mâinile. lar după degetele de 
la picioare, picioarele. Dar numai după ce-o să-l implor, 
după ce durerea o să devină atât de cumplită, încât o să-l 
rog să-mi ofere o ușurare. Pentru Duhoare n-aveau să fie băi 
fierbinţi. Avea să se rostogolească din nou în scârnă, fiindu-i 
interzis să se spele. Hainele aveau să i se transforme în 
zdrențe, murdare și împuţite, urma să fie silit să le poarte 
când aveau să putrezească. Cel mai bun lucru la care putea 
să spere era să fie trimis înapoi, în cocioabe, cu fetele lui 
Ramsay. Kyra, își aminti el. Cățeaua cea nouă, pe care-o 
numește el Kyra. 

Se duse cu castronul în partea din spate a sălii și găsi un 
loc pe o bancă liberă, la câţiva metri distanţă de cea mai 
apropiată torţă. Zi și noapte, băncile din coada mesei erau 
cel puţin pe jumătate pline de bărbaţi care beau, jucau 
zaruri, stăteau de vorbă sau dormeau îmbrăcaţi în colţurile 
mai liniștite. Sergenţii lor îi trezeau cu lovituri de picior când 
le venea rândul să-și pună din nou mantiile și să patruleze 
pe ziduri. Dar niciunul dintre ei nu s-ar fi bucurat de 
compania lui Theon Schimbă-mantie, nici el n-ar fi gustat-o 
prea mult pe a lor. 

724 

GEORGE R.R. MARTIN 

Terciul era cenușiu și îl dădu deoparte după a treia 
lingură, lăsându-l să se închege în castron. Bărbaţii de la 
masa alăturată se contraziceau în privinţa viscolului și se 
întrebau zgomotos cât avea să 

mai ningă. 

- Toată ziua și toată noaptea, insistă un arcaș voinic, cu 
barba neagră și cu securea Casei Cerwyn brodată pe piept. 

Câţiva, mai bătrâni, vorbeau despre alte viscole și 
susțineau cu insistenţă că, în comparaţie cu ceea ce 
văzuseră în iernile din tinereţe, nu se așternuse decât un 
strat subţire de pudră. Riveranii erau înspăimântați. 
Spadasinii ăștia din Sud nu îndrăgesc zăpada și frigul. 


Bărbaţii care intrau în sală se îngrămădeau în jurul focurilor 
și își loveau palmele una de alta deasupra vaselor cu 
cărbuni aprinși, în timp ce mantiile lor atârnau picurând de 
cuiere. 

Aerul era gros și plin de fum și deasupra terciului său se 
formase o crustă, când auzi în spate o voce de femeie. 

- Theon Greyjoy. 

Numele meu e Duhoare, fu cât pe ce să spună. 

- Ce vrei? 

Femeia se așeză lângă el, călare pe bancă, și își împinse 
din ochi un smoc de păr rebel, castaniu roșcat. 

- De ce mănânci singur, stăpâne? Haide, ridică-te, intră în 
dans! 

El se întoarse la terci. 

- Nu dansez. 

Prinţul Winterfellului fusese un dansator grațios, dar 
Duhoare, cu degetele lui lipsă, ar fi fost grotesc. 

- Lasă-mă-n pace. N-am niciun gologan. 

Femeia îi zâmbi prefăcut. 

- Mă iei de târfă? 

Era una dintre spălătoresele cântărețului, cea înaltă și 
costelivă, prea slabă și prea pieloasă ca să fie considerată o 
frumuseţe... deși fusese o vreme când Theon ar fi tăvălit-o 
oricum, ca să vadă ce simţea cu picioarele ei lungi încolăcite 
în jurul lui. 

dansul dragonilor 

725 

- Ce bine mi-ar face aici un gologan? Ce-aș putea să 
cumpăr cu el, niște zăpadă? Femeia râse. M-ai putea răsplăti 
cu un zâmbet. Nu te-am văzut niciodată zâmbind, nici 
macar la ospățul de nuntă al surorii tale. 

- Lady Arya nu e sora mea. Și nici nu zâmbesc, ar fi putut 
să-i spună. 

Lordul Ramsay detesta zâmbetele mele, așa că mi-a dat 
cu ciocanul peste dinți. Abia dacă mai pot mânca. N-a fost 
niciodată sora mea. 


- Totuși, e o fata drăguță. 

N-am fost niciodată frumoasă ca Lady Sansa, dar 
spuneau cu toții că 

eram drăguță. Cuvintele lui Jeyne păreau să-i răsune în 
cap, în bătaia tobelor lovite de alte două dintre fetele lui 
Abel. O alta îl trăsese pe Micul Walder Frey pe masă, să-l 
înveţe să danseze. Toată lumea râdea. 

- Lasă-mă-n pace! zise Theon. 

- Nu sunt pe placul stăpânului meu? Aș putea să ţi-o 
trimit pe Myrtle, dacă vrei. Sau pe Holly, poate-o să-ţi placă 
mai mult. Holly le place tuturor bărbaţilor. Nici ele nu sunt 
surorile mele, dar sunt dulci. 

Femeia se aplecă mai aproape. Răsuflarea îi mirosea a 
vin. 

- Dacă n-ai niciun zâmbet pentru mine, spune-mi cum ai 
cucerit Winterfellul. Abel o să pună povestea într-un cântec 
și-o să trăiești veșnic. 

- Ca un trădător. Ca Theon Schimbă-mantie. 

- De ce nu ca Theon cel Abil? A fost o faptă cutezătoare, 
în felul în care-am auzit-o noi povestită. Câţi oameni ai avut? 
O sută? Cincizeci? 

Mai putini. 

- A fost o nebunie. 

- O nebunie încununată de glorie. Stannis are cinci mii, 
așa se spune, dar Abel pretinde că nici măcar de zece ori pe- 
atâţia nu pot sparge zidurile. Așa că, stăpâne, cum ai intrat? 
Ai avut un mod tainic de a pătrunde? 

Am avut funii, se gândi Theon. Am avut ancore cu gheare 
de pisică. 

Am avut de partea mea întunericul și surpriza. Castelul 
nu era bine păzit și i-am luat pe nepregătite. Dar nu spuse 
nimic. Dacă Abel făcea un cântec despre el, probabil că 
Ramsay avea să-i găurească timpanele, ca să fie sigur că n-o 
să-l audă niciodată. 

726 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Poţi să ai încredere în mine, stăpâne. Abel are. 

Spălătoreasă își puse palma peste a lui. Mâinile lui erau 
înmănușate în lână și piele. Ale ei erau goale, cu degete 
lungi, aspre, cu unghiile roase până la carne. 

- Nu m-ai întrebat cum mă cheamă. Numele meu e 
Rowan. 

Theon își smulse mâna. Era o farsă, o știa. Ramsay a 
trimis-o. E o altă glumă de-a lui, cum a fost Kyra, cu cheile. 
O glumă de chefliu, atâta tot. Vrea să fug, ca să mă poată 
pedepsi. 

își dorea s-o lovească, să-i zdrobească zâmbetul 
batjocoritor. își dorea s-o sărute, s-o ia acolo, pe masă și s-o 
facă să-i ţipe numele* Dar știa că nu-ndrăznea s-o atingă, 
nici mânat de furie, nici îmboldit de dorinţă. Dunoare, 
numele meu e Duhoare, nu trebuie să-mi uit numele. 

Se ridică dintr-un salt și se îndreptă spre ușă fără niciun 
cuvânt, șchiopătând cu piciorul schilodit. 

Afară, zăpada continua să cadă. Umedă, grea, tăcută, 
începuse deja să acopere urmele oamenilor care intrau în 
sală sau care ieșeau. Vântul o troienise, înălţând-o aproape 
până deasupra cizmelor lui. în pădurea lupilor trebuie săfie 
mai adâncă... iar în câmp deschis, pe drumul regelui, unde 
suflă vântul, n-ai cum să scapi de ea. In curte se desfășura o 
luptă: Ryswellii îi bombardau cu bulgări pe băieţii din 
Borrowton. Deasupra lor văzu câţiva scutieri, făcând oameni 
de zăpadă pe creneluri. li înarmau cu lănci și cu scuturi, 
punându-le pe capete jumătăţi de coifuri de fier și 
înșiruindu-i pe zidul interior, un rând de străjeri de omăt. 

- Lordul larnă ni s-a alăturat cu recruţii lui, glumi una 
dintre santinelele din faţa ușii mari... până când văzu faţa lui 
Theon și-și dădu seama cu cine vorbea. 

Pe urmă își întoarse capul și scuipă. 

Dincolo de corturi tremurau caii mari de luptă ai 
cavalerilor din Portul Alb și din Gemeni. Ramsay arsese 
grajdurile când prădase Winterfellul, așa că tatăl lui 
construise în grabă altele, de două ori mai mari decât cele 


vechi, ca să poată adăposti caii de luptă și buiestrașii 
stegarilor și ai cavalerilor lorzilor săi. Ceilalţi cai erau 


priponiţi în 
dansul dragonilor 
11) 


curte, sub cerul liber. Grăjdari cu capetele apărate de 
glugi umblau printre ei, acoperindu-i cu pături ca să-i 
încălzească. 

Theon pătrunse în adâncul părții ruinate a castelului. Iși 
croi drum printre pietrele sfărâmate care alcătuiseră cândva 
foișorul Maesterului Luwin urmărit de privirile corbilor ce se 
uitau în jos din crestăturile zidului, bombănind unul către 
altul. Din când în când, câte unul scotea un țipăt răgușit. Se 
opri (adâncit până la glezne în zăpada adusă de vânt printr- 
o fereastră spartă) în pragul dormitorului care-i aparținuse 
cândva, apoi vizită ruinele forjei lui Mikken și ale septului 
Doamnei Catelyn. Sub Turnul Ars, trecu pe lângă Rickard 
Rywell, care-și freca nasul de gâtul altei spălătorese de-a lui 
Abel, cea durdulie, cu obrajii ca două mere și nas cârn. Fata 
era desculţă în zăpadă, înfășurată într-o mantie de blană. Se 
gândi că, sub ea, era probabil goală. Când îl văzu, spuse 
ceva la urechea lui Ryswell, făcându-l să râdă zgomotos. 

Theon își continuă înaintarea trudnică, îndepărtându-se 
de ei. 

Dincolo de grajduri se afla o scară, rareori întrebuințată; 
picioarele îl purtară într-acolo. Treptele erau abrupte, 
înșelătoare. Le urcă cu băgare de seamă și se pomeni în 
singurătatea crenelurilor zidului interior, la o bună distanţă 
de scutieri și de oamenii lor de zăpadă. 

Nimeni nu-i spusese că avea voie să umble prin castel, 
dar nimeni nu-l 

împiedicase s-o facă. Atâta vreme cât nu ieșea în afara 
zidurilor, putea merge oriunde voia. 

Zidul interior al Winterfellului era cel mai vechi și cel mai 
înalt dintre cele două, străvechile sale creneluri cenușii 
aveau treizeci de metri și la fiecare colţ erau turnuri pătrate. 


Zidul exterior, înălțat cu multe secole mai târziu, avea cu 
șase metri mai puţin, însă era mai gros și mai bine întreținut, 
fălindu-se cu turnuri octogonale în locul celor pătrate. Intre 
cele două ziduri era șanțul de apărare, adânc, lat și... 

îngheţat. Pe suprafața lui de gheaţă începeau să se înalțe 
nămeţi. Zăpada se îngrămădise și de-a lungul crenelurilor, 
umplând golurile dintre crestele zidului și punându-i fiecărui 
turn câte o pălărie moale, lividă. 

728 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dincolo de ziduri, cât vedea cu ochii, lumea devenea 
albă. Pădurea, câmpul, drumul regelui - zăpada le acoperea 
pe toate cu o mantie pală 

și catifelată, îngropând ruinele orașului iermii și 
ascunzând zidurile înnegrite rămase în urma oamenilor lui 
Ramsay, care dăduseră casele focului. Rănile făcute de Snow 
sunt ascunse de zăpadă, dar asta nu se mai potrivea. 
Ramsay era acum un Bolton, nu un Snow, niciodată 

un Snow. 

încă și mai departe, drumul regelui dispăruse, pierdut 
printre câmpii și printre dealurile  unduitoare, totul 
preschimbându-se într-o întindere vastă, albă. Și ninsoarea 
continua să cadă, plutind în tăcere prin văzduhul fără vânt. 
Stannis Baratheon îngheață undeva, acolo. Oare Lordul 
Stannis avea de gând să-ncerce să ia Winterfellul cu asalt? 
Dacă 

o face, cauza lui e pierdută. Castelul era prea puternic. 
Chiar și cu șanțul de apărare îngheţat, fortificațiile sale erau 
formidabile. Theon îl cucerise furișându-se, trimițându-și cei 
mai buni oameni să se urce pe ziduri și să treacă șanțul înot, 
la adăpostul întunericului. Apărătorii nici măcar nu-și 
dăduseră seama că erau atacați înainte de a fi prea târziu. 
Pentru Stannis era imposibil să folosească un asemenea 
subterfugiu. 

Era posibil să prefere să rupă castelul de lumea 
exterioară, înfometându-i apărătorii. Magaziile și beciurile 


Winterfellului erau goale. Un lung convoi de aprovizionare 
venise prin Gât, cu Lordul Bolton și cu prietenii lui din clanul 
Frey, Lady Dustin adusese mâncare și nutreţ din Borrowton, 
iar Lordul Manderly din Portul Alb venise cu provizii 
îmbelșugate... dar oastea era numeroasă. Cu atât de multe 
guri de hrănit, rezervele lor n-aveau să ajungă pentru prea 
mult timp. 

însă Lordul Stannis și oamenii lui vorfi tot atât de 
flămânzi. Și înghețați și cu picioarele chinuite de durere, 
nicidecum buni de luptă... dar, din pricina viscolului, își vor 
dori cu disperare să pătrundă în castel. 

Zăpada cădea și în pădurea zeilor, topindu-se când 
atingea pământul. Sub copacii în mantii albe, ţărâna se 
transformase în noroi. 

Fuioare de ceaţă atârnau în aer ca niște panglici 
fantomatice. Decedam venit încoace? Aștia nu sunt zeii mei. 
Locul meu nu e aici. Copacul 

dansul dragonilor 

729 

inimii i se înălța în față, un uriaș palid, cu chip cioplit și 
frunze ca niște palme însângerate. 

Lacul de sub copac era acoperit de o crustă subţire de 
gheață. 

Theon căzu în genunchi alături de el. 

- Te rog, murmură printre dinţii sparţi, niciodată n-am 
avut de gând să... Cuvintele i se înțepeniră în gât. Salvează- 
mă! reuși într-un târziu să rostească. Dă-mi... 

Ce? Putere? Curaj? îndurare? Zăpada cădea în jurul lui, 
albă și mută, păstrându-și sfatul pentru sine. Singurul 
zgomot era un plânset încet, firav. /Jeyne, se gândi el. Eae, 
plângând în patul ei nupțial. Zeii nu plâng. 

Sau plâng și ei? 

Sunetul era prea dureros ca să-l poată suporta. Theon se 
agăţă de o creangă și se trase în sus, își scutură picioarele 
de zăpadă și se întoarse șchiopătând către lumini. în 
Winterfell există stafii, îşi spuse, și eu sunt una dintre ele. 


In timp ce străbătuse Theon Greyjoy drumul de 
întoarcere, în curte apăruseră mai mulţi oameni de zăpadă. 
Scutierii puseseră pe picioare o duzină lorzi de zăpadă care 
să le dea porunci străjerilor de pe ziduri. Unul fusese evident 
menit să-l întruchipeze pe Manderly: era cel mai gras om de 
zăpadă pe care-l văzuse Theon vreodată. Lordul ciung nu 
putea fi decât Harwood Stout, iar doamna de nea era 
Barbrey Dustin. lar altul, aflat la cea mai mică distanţă de 
ușă, cu barba din ţurţuri, trebuia să fie Umber Urgia Târfelor. 

In interior, bucătarii scoteau cu polonicele tocana de vită 
și orz, îngroșată cu morcovi și cu cepe și servită în căușe 
scobite în pâini vechi de o zi. Pe podea erau aruncate 
resturi, spre a fi înfulecate de fetele lui Ramsay și de ceilalți 
câini. 

Fetele se bucurară să-l vadă. 11 cunoșteau după miros. 
Jeyne Roșcata făcu un salt ca să-i lingă mâna, iar Helicent se 
strecură sub masă și i se încolăci la picioare, rozând un os. 
Erau câini buni. Era ușor să uiţi că 

fiecare purta numele câte unei fete vânate și ucise de 
Ramsay. 

730 

GEORGE R.R. MARTIN 

Istovit cum era, Theon avea suficientă poftă de mâncare 
ca să înghită 

puţină tocană, împinsă în josul gâtului cu bere. In 
momentul acela, sala se umpluse de voci aspre, zgomotoase. 
Două dintre iscoadele lui Roose Bolton se întorseseră separat 
prin Poarta Vânătorului, ca să dea de știre că 

Lordul Stannis își încetinise înaintarea până la viteza 
mersului târâș. 

Cavalerii săi călăreau pe cai mari de luptă, care se 
afundau în zăpadă. 

Caii mici, siguri pe picioare, ai clanurilor de pe dealuri se 
deplasau cu mai multă ușurință, spuseră iscoadele, dar 
călăreţii lor nu cutezau s-o ia prea mult înainte, fiindcă 
altminteri întreaga oștire s-ar fi rupt în bucăţi. 


Lordul Ramsay îi ceru lui Abel să le cânte ceva potrivit în 
onoarea lui Stannis, care străbătea cu greu zăpada, așa că 
bardul își luă din nou lăuta, în vreme ce una dintre 
spălaătorese reuși să obţină o sabie de la Alyn Ursuzul și 
mimă lupta lui Stannis cu fulgii de nea. 

Theon se holba în jos, la ultimele resturi de pe fundul 
celei de-a treia câni pe care o golise, când Lady Barbrey 
Dustin se strecură în sală și-și trimise doi vasali să-l aducă 
la ea. Odată ce îl văzu stând în picioare mai jos de dais, îl 
măsură cu privirea din creștet până-n tălpi și fornăi. 

- Astea sunt aceleași haine pe care le-ai purtat la nuntă. 

- Da, doamna mea. Sunt hainele care mi s-au dat. 

Era una dintre lecţiile pe care le învățase la Dreadfort: să 
ia ce primea și să nu ceară niciodată mai mult. 

Lady Dustin era îmbrăcată în negru, ca întotdeauna, deși 
avea mânecile rochiei căptușite cu blană de vair. Gulerul 
înalt și ţeapăn al rochiei îi încadra faţa. 

- Cunoști castelul ăsta? 

-11 cunoșteam cândva. 

- Undeva, sub noi, sunt criptele unde stau în beznă vechii 
regi Stark. Oamenii mei n-au fost în stare să găsească o cale 
de a cobori până acolo. Au fost prin toate subsolurile și prin 
toate beciurile, chiar și în temnițe, dar... 


A 


- In cripte nu se poate ajunge din temnițe, doamna mea. 

- Poţi să-mi arăţi drumul? 

dansul dragonilor 

731 

- Acolo nu e nimic altceva decât... 

- „„morți din Casa Stark? Da. Și, din întâmplare, toți 


membrii acestui clan pe care-i prefer sunt morţi. Știi drumul 
sau nu? 


A 


- II știu. 

Nu-i plăcea să meargă în cripte, locul nu-i plăcuse 
niciodată, dar nu-i era străin. 

- Arată-mi. Adu un felinar, căpitane. 

- Doamna mea o să-și dorească o mantie călduroasă, o 
preveni Theon. Vom fi nevoiţi să ieșim din castel. 

Ninsoarea cădea mai deasă ca niciodată când părăsiră 
sala, cu Lady Dustin înfășurată în blană de samur. Gârboviţi 
sub mantiile lor cu glugă, cei doi străjeri erau aproape de 
nedeosebit de oamenii de zăpadă. Răsuflările lor înceţoșau 
aerul, singura dovadă că erau în viață. 

De-a lungul crenelurilor ardeau focuri, într-o zadarnică 
încercare de a alunga întunericul. Micul lor grup se pomeni 
înaintând cu greu printr-o neștirbită întindere netedă de alb, 
care le ajungea până la jumătatea pulpelor. Corturile din 
curte erau pe jumătate îngropate, încovoindu-se sub 
greutatea zăpezii depuse. 

Intrarea în cripte se afla în cea mai veche parte a 
castelului, lângă 

temelia Primei Fortăreţe, nefolosite de sute de ani. 
Ramsay o trecuse prin foc când prădase Winterfellul, iar o 
mare parte din ce nu arsese se dărâmase. Nu mai rămăsese 
decât o carapace, cu o parte deschisă 

către stihii și umplându-se cu zăpadă. Dărâmăturile erau 
împrăștiate în jur: bucăţi mari de zidărie sfărâmată, grinzi 
arse, garguie sparte. 

Zăpada acoperea aproape totul, dar o parte dintr-un 
gargui continua să iasă în afara troianului, cu faţa grotescă 
mârâind oarbă către cer. 

Aici l-au găsit pe Bran când a căzut. Theon fusese plecat 
la vânătoare în ziua aceea, împreună cu Lordul Eddard și cu 
Regele Robert, fără să 


A 


aibă habar de vestea cumplită care îi aștepta la 
întoarcerea în castel. 

Vedea în amintire faţa lui Robb din clipa în care îi 
spuseseră. Nimeni nu credea că băiatul schilodit va 
supravieţui. Zeii nu l-au putut ucide 

732 

GEORGE R.R. MARTIN 

pe Bran, nu mai mult decât am izbutit eu. Era un gând 
straniu, dar era încă și mai straniu să-și aducă aminte că 
Bran putea fi încă în viaţă. 

- Acolo. Theon le arătă locul în care un nămete se 
strecurase în susul zidului fortăreței. Acolo, dedesubt. 
Atenţie la treptele sparte. 

Oamenii Doamnei Dustin avură nevoie de aproape o 
jumătate de oră ca să dezgroape intrarea, săpând în zăpadă 
și în dărâmăturile mișcătoare. Când terminară, găsiră ușa 
înţepenită în gheaţă. Căpitanul escortei se văzu nevoit să 
facă rost de o secure ca s-o poată deschide, cu balamalele 
urlând, dând la iveală treptele de piatră ce se spiralau 
coborând în întuneric. 

- Până jos e cale lungă, doamna mea, o preveni Theon. 

Lady Dustin era de neabătut. 

- Beron, lumina! 

Scara era îngustă și abruptă, cu treptele tocite în mijloc 
de tălpile care le coborâseră de-a lungul veacurilor. Mergeau 
în șir, unul câte unul - 

capitanul cu felinarul, apoi Theon și Lady Dustin, urmați 
de ceilalți oameni ai ei. Theon se gândise întotdeauna că în 
cripte era frig, și vara chiar așa parea să fie, dar acum aerul 
se încălzea pe măsură ce coborau. 

Nu era cald, nicidecum cald, dar mai cald decât la 
suprafaţă. Se părea că 

acolo, sub pământ, răcoarea se păstra mereu la fel, 
neschimbată. 

- Mireasa plânge, spuse Lady Dustin în timp ce-și 
continuau coborârea, un pas atent după altul. Mica noastră 


Lady Arya. 

Ai grijă acum, ai grijă, ai grijă. |şi puse o mană pe perete. 
In lumina pâlpâitoare a torței, treptele păreau să i se miște 
sub picioare. 

- Cum... cum spui, doamna mea. 

- Roose nu e mulțumit. Povestește-i asta bastardului tău. 

Nu e bastardul meu, vru el să zică, dar o altă voce din 
interiorul lui spuse: Ba este, este. Duhoare îi aparține lui 
Ramsay, iar Ramsay îi aparține lui Duhoare. Nu trebuie să-ți 
uiţi numele. 

- Nu servește la nimic s-o-mbraci pe fată în cenușiu și alb 
dacă e lăsată 

să plângă. Freyilor s-ar putea să nu le pese, dar oamenii 
Nordului... 

se tem de Dreadfort, însă îndrăgesc clanul Stark. 

dansul dragonilor 

733 

- Nu și tu, zise Theon. 

-Nu și eu, mărturisi stăpâna Borrowtonului, însă e 
adevărat pentru ceilalţi. Bătrânul Urgia Târfelor e aici numai 
fiindcă Freyii îi ţin captiv pe Marelejon. Și crezi că oamenii 
din Hornwood au dat uitării ultima căsătorie a bastardului, 
că au uitat cum a fost lăsată soţia lui să moară de foame, 
rozându-și propriile degete? Ce crezi că le trece prin cap 
când o aud pe noua mireasă plângând? Micuța copilă 

prețioasă a viteazului Ned. 

Nu, se gândi el. Nu e din sângele Lordului Eddard, se 
numește Jeyne și nu e decât fiica administratorului Nu se 
îndoia că Lady Dustin bănuia asta, dar chiar și așa... 

- Lacrimile vărsate de Lady Arya ne fac mai mult rău 
decât săbiile și lăncile Lordului Stannis. Dacă Bastardul are 
de gând să rămână Lord de Winterfell, ar face bine să-și 
înveţe soţia să râdă. 

- Doamna mea, o întrerupse Theon, am ajuns. 

- Treptele continuă să coboare, observă Lady Dustin. 


- Există niveluri mai adânci. Mai vechi. O parte din cel 
mai de jos s-a surpat, așa am auzit. N-am fost niciodată 
acolo. 

împinse ușa și îi conduse de-a lungul unui tunel boltit, 
unde stâlpii masivi de granit se uneau doi câte doi în 
întuneric. 

Căpitanul înălţă felinarul. Umbrele alunecară și își 
schimbară 

formele. O lumină măruntă într-un întuneric imens, Theon 
nu se simţise niciodată în largul lui în cripte. li vedea pe 
regii de piatră 

holbându-se la el cu ochi de piatră, cu degetele de piatră 
curbându-se în jurul mânerelor unor săbii ruginite. Niciunul 
nu-i îndrăgise pe oamenii de fier. 11 cuprinse senzaţia 
familiară de spaimă. 

- Atât de mulţi! spuse Lady Dustin. Le știi numele? 

- Le-am știu cândva... dar cu mult timp în urmă. Theon 
arătă cu degetul. Cei din partea asta au fost regi ai Nordului. 
Torrhen a fost ultimul. 

- Regele care a îngenuncheat. 

- Da, doamna mea. După el n-au mai fost decât lorzi. 

- Până la Tânărul Lup. Unde e mormântul lui Ned Stark? 

734 

GEORGE R.R. MARTIN 

- în capăt. Pe aici, doamna mea. 

înaintau printre șirurile de stâlpi, cu zgomotul pașilor 
reverberând de boltă. Ochii de piatră ai morţilor păreau să-i 
urmărească, așa cum o făceau și ochii de piatră ai lupilor lor 
străvechi. Chipurile îi stârniră 

amintiri de demult. Câteva nume îi veniră nepoftite în 
minte, șoptite de vocea fantomatică a lui Maester Luwin. 
Regele Edrick Barbă de Nea, care domnise în Nord vreme de 
o sută de ani. Brandon Coră- 

bierul, care navigase până dincolo de soare-apune. Theon 
Stark, Lupul înfometat. Tizul/ meu. Lordul Beron Stark, care 
se aliase cu Casterly Rock în războiul împotriva lui Dagon 


Greyjoy, Lordul de Pyke, pe vremea când Cele Șapte Regate 
erau conduse numai cu numele de vrăjitorul bastard numit 
Corbul Sângelui. 

- Uite un rege căruia îi lipsește sabia, observă Lady 
Dustin. 

Era adevărat. Theon nu-și amintea care era numele lui, 
dar sabia lungă pe care ar fi trebuit s-o ţină în mână 
dispăruse. Dârele de rugină 

indicau locul în care se aflase. Imaginea îl neliniști. 
Auzise întotdeauna că fierul săbiilor ţinea spiritele morţilor 
zăvorâte în morminte. Dacă 

una dintre arme lipsea... 

La Winterfell există fantome. Eu sunt una dintre ele. 

Iși continuară drumul. Chipul lui Barbrey Dustin părea să 
se asprească odată cu fiecare pas. Nu-i place locul ăsta mai 
mult decât imi place mie. Theon se auzi întrebând: 

- Doamna mea, de ce urâști clanul Stark? 

Ea îl cercetă atent. 

- Din același motiv pentru care-l iubești tu. 

Theon șovăi. 

- Să-l iubesc? Eu niciodată... Le-am luat castelul ăsta, 
doamna mea. 

Am... am pus să fie uciși Bran și Rickon și le-am urcat 
capetele în ţepe, am... 

- „„căâlărit către sud cu Robb Stark, i-ai fost alături la 
Pădurea Şoaptelor și la Riverrun, te-ai întors în Insulele de 
Fier ca mesager al său, pentru a trata cu propriul tău tată. Și 
Barrowton și-a trimis oameni 

dansul dragonilor 

735 

cu Tânărul Lup. l-am dat cât de puţini am cutezat, dar 
știam că trebuia să-i trimit câţiva ca să nu mă pun în 
primejdie, atrăgându-mi furia Winterfellului. Așa că am avut 
ochii și urechile mele în oastea aia. Am fost bine informată. 
Știu cine ești. Știu ce ești. Acum raspunde-mi. De ce iubești 
clanul Stark? 


-Eu... Theon își sprijini mâna înmănușată de un stâlp ...am 
vrut să fiu unul dintre ei. 

- Și n-ai izbutit niciodată. Avem în comun mai multe 
decât crezi, lordul meu. Dar haide. 

La mică distanţă în faţa lor era un grup de trei morminte, 
foarte apropiate anul de altul. Acolo se oprită. 

- Lordul Rickard, remarcă Lady Dustin, studiind chipul din 
mijloc. 

Statuia se înălța, dominându-i amenințătoare - cu faţa 
prelungă, cu barbă, cu un aer solemn. Avea ochi de piatră, 
ca ai tuturor celorlalţi, dar părea trist. 

- Și lui îi lipsește sabia. 

Era adevărat. 

- Cineva a fost aici, jos, la furat de săbii. A dispărut și a lui 
Brandon. 

- Ar fi detestat asta. Ea își scoase mănușa și-i atinse 
genunchiul, piele palidă pe fundalul întunecat al pietrei. 
Brandon își iubea sabia. 

li plăcea s-o ascută. „Vreau să fie destul de ascuţită ca să 
radă părul dintre picioarele unei femei*, obișnuia să spună. 
Și cum îi mai plăcea s-o folosească. „O sabie însângerată e 
frumoasă*, așa mi-a zis o dată. 

- L-ai cunoscut, interveni Theon. 

Lumina felinarului cădea în ochii ei, făcându-i să pară în 
flăcări. 

- Brandon a crescut la Barrowton, alături de bătrânul Lord 
Dustin, tatăl celui cu care m-am măritat mai târziu, dar își 
petrecea mai tot timpul călărind pe dealuri. Mica lui soră îi 
urmă exemplul. Erau o pereche de centauri. lar bătrânul 
meu tată era întotdeauna încântat să 

joace rolul de gazdă pentru moștenitorul Winterfellului. 
Tata avea ambiţii mari pentru Casa Ryswell. l-ar fi oferit 
fecioria mea oricărui Stark s-ar fi nimerit, dar n-a fost nevoie. 
Brandon nu se rușina niciodată 

736 

GEORGE R.R. MARTIN 


când era vorba să ia ceea ce-și dorea. Acum sunt bătrână, 
sunt uscată, văduvă de prea mult timp, dar încă-mi mai aduc 
aminte cum arăta sângele fecioriei mele pe mădularul lui în 
noaptea în care m-a vrut. 

Cred că și lui i-a plăcut priveliștea. O sabie însângerată e 
frumoasă, așa e. 

M-a durut, dar a fost o durere încântătoare. 

Insă în ziua în care am aflat că Brandon urma să se 
însoare cu Catelyn Tully... durerea de atunci n-a mai avut 
nimic încântător. El n-a dorit-o niciodată, te asigur. Așa mi-a 
spus, în ultima noastră 

noapte împreună... dar și Rickard Stark avea ambiţii mari. 
Ambiţii în privinţa Sudului, pe care nu le-ar fi slujit 
însurându-și moștenitorul cu fiica unuia dintre vasalii săi. Pe 
urmă tata a nutrit speranţa că m-ar fi putut mărita cu 
Eddard, fratele lui Brandon, dar Catelyn Tully l-a primit și pe 
el. Am fost lăsată cu tânărul Lord Dustin, până când mil-a 
luat Ned Stark. 

- Rebeliunea lui Robert... 

- Eram măritată cu Lordul Dustin de o jumătate de an 
când s-a răzvrătit Robert și Ned Stark și-a adunat flamurile. 
L-am implorat pe soțul meu să nu se ducă. Avea rude pe care 
le-ar fi putut trimite în locul lui. Un unchi vestit pentru 
îndemânarea cu care mânuia securea, un străunchi care 
luptase în Războiul Regilor de Nouă Parale. Insă el era 
bărbat și era plin de orgolii, nimic nu-i era de folos dacă nu 
conducea el însuși oștenii din Barrowton. l-am dat un cal în 
ziua în care a plecat, un armăsar roib cu coama ca flacăra, 
mândria hergheliilor nobilului meu tată. Lordul meu mi-a 
jurat că avea să se-ntoarcă în șaua lui după 

încheierea războiului. 

Ned Stark mi-a înapoiat calul când a făcut cale-ntoarsă 
către Winterfell. Mi-a spus că soțul meu avusese parte deo 
moarte onorabilă, că 

trupul lui fusese întins să se odihnească sub munţii roșii 
din Dome. 


Insă a adus înapoi în Nord oasele surorii sale, ea 
odihnește acolo... dar îţi făgăduiesc că oasele Lordului 
Eddard nu-și vor găsi niciodată odihna alături de ea. Am de 
gând să-mi hrănesc câinii cu ele. 

Theon nu înţelegea. 

dansul dragonilor 

737 

- Oasele... oasele lui...? 

Buzele ei se schimonosiră. Era un zâmbet urât, care îi 
aducea aminte de al lui Ramsay. 

- Catelyn Tully a trimis oasele lui Eddard în Nord înainte 
de Nunta Roșie, dar unchiul tău de fier a pus mâna pe Moat 
Cailin și a închis drumul. De atunci stau la pândă. Dacă 
oasele alea vor ieși vreodată din mlaștini, nu vor ajunge mai 
departe de Borrowton. Aruncă o ultimă 

privire prelungă asupra statuii lui Eddard Stark. Am 
terminat aici. 

Viscolul continua să se dezlănţuie când ieșiră din cripte. 
Lady Dustin păstrase tăcerea în timp ce urcaseră, dar când 
ajunseră din nou sub ruinele Primei Fortăreţe fu străbătută 
de un tremur și spuse: 

- Ai face bine să nu repeți nimic din tot ce-am vorbit jos. 
S-a înțeles? 

Theon pricepuse. 

- îmi ţin limba în gură sau mi-o pierd. 

- Roose te-a instruit bine, răspunse ea lăsându-l acolo. 

TROFEUL REGELUI 

Armata regelui plecă din Deepwood Motte în lumina unor 
Zori aurii, descolăcindu-se din spatele palisadelor din 
bușteni aidoma unui șarpe lung de oţel la ieșirea din cuib. 

Cavalerii din Sud călăreau înveșmântați în platoșe și în 
Zale lovite și zgâriate în bătăliile pe care le purtaseră, dar 
încă destul de strălucitoare ca să scânteieze ori de câte ori 
prindeau câte o rază de soare. Decolorate și pătate, rupte și 
cârpite, stindardele și tunicile lor încă mai păreau o 
dezlănţuire de culori în mijlocul pădurii stăpânite de iarnă - 


azuriu și portocaliu, roșu și verde, violet și albastru și auriu, 
licărind pe fundalul trunchiurilor golașe, maronii ale pinilor 
și ale arborilor sequoia verzi-cenușii și pe cel al nămeţilor de 
zăpadă murdară. 

Fiecare cavaler era urmat de scutieri, de servitori și de 
oșteni. In spatele lor veneau armurierii, bucătarii, grăjdarii; 
șiruri de sulițași, mânuitori ai securilor, arcași; veterani 
încărunţiţi într-o sută de bătălii și băietani care aveau să 
poarte prima luptă. In faţa acestora mărșăluiau bărbaţii din 
clanurile de pe dealuri; căpetenii și războinici călare pe cai 
mici și lăţoși, cu oștenii lor hirsuți înaintând la trap alături de 
ei, înveșmântaţi în blănuri, în piele fiartă și zale vechi. Unii 
își vopsiseră 

fetele în cafeniu și verde și își legaseră de trup 
mănunchiuri de crengi, ca să se poată ascunde printre 
copaci. 

dansul dragonilor 

739 

In spatele coloanei venea convoiul cu bagaje: catări, cai, 
boi, un kilometru și jumătate de căruțe mari și de cotigi 
încărcate cu mâncare, nutreţ, corturi și alte provizii. Ultimii 
erau străjerii din ariergardă - 

alți cavaleri cu platoșe și zale, apăraţi de călăreţi ce îi 
urmau pe jumătate ascunși, ca să se-asigure că dușmanul nu 
se furișa, luându-i prin surprindere. 

Asha Greyjoy călătorea în convoiul cu bagaje, într-o 
căruţă acoperită, cu două roţi mari cu obezi de fier, 
încătușată de încheieturile mâinilor și glezne și păzită zi și 
noapte de o Ursoaică, o femeie care înjura mai urât decât 
orice bărbat. înălţimea Sa Regele Stannis nu voia să riște să- 
și piardă trofeul în urma unei evadări din captivitate. Voia s- 
o ducă pe fiica krakenului la Winterfell, legată și înfrântă, și 
s-o expună înlănţuită în văzul lorzilor din Nord, ca dovadă a 
puterii sale. 

Coloana era însoţită de sunetul trâmbițelor. Vârfurile 
lăncilor străluceau în lumina răsăritului și pe marginile 


drumului scânteia iarba plină de chiciură. Intre Deepwood 
Motte și Winterfell se aștemeau o sută de leghe de pădure. 
Aproape cinci sute de kilometri pentru un corb în zbor. 

- Cincisprezece zile, își spuneau unii altora cavalerii. 

- Robert ar fi ajuns în zece, îl auzi Asha lăudându-se pe 
Lordul Fell. 

Bunicul lui fusese măcelărit de Robert la Castelul Verii, iar 
asta îl făcuse cumva pe măcelar să crească în ochii 
nepotului, dobândind curajul unui zeu. 

- Robert ar fi pătruns între zidurile Winterfellului de acum 
două 

săptămâni, dându-i lui Bolton cu tifla de pe creneluri. 

- Ar fi bine să nu-i spui asta lui Stannis, sugeră Justin 
Massey, sau o să ne pună să mărșăluim și noaptea, nu numai 
ziua. 

Regele ăsta trăiește în umbra fratelui său, se gândi Asha. 

Glezna continua să-i fie străbătută de un junghi dureros 
ori de câte ori încerca să-și sprijine greutatea pe ea. înăuntru 
se rupsese ceva, fără 

nido îndoială. Umflătura dispăruse la Deepwood, dar 
durerea rămăsese. 

O scrântitură s-ar fi vindecat cu siguranţă până atunci. 
Lanţurile îi 

740 

GEORGE R.R. MARTIN 

zornăiau la fiecare mișcare. Fiarele îi rodeau încheieturile 
mâinilor și orgoliul. Dar ăsta era preţul supunerii. 

- Niciun om n-a murit vreodată fiindcă și-a îndoit 
genunchiul, îi spusese cândva tatăl ei. Cel care 
îngenunchează se poate ridica din nou, cu sabia în mână. 
Cel care nu-ngenunchează zace mort, cu picioarele ţepene și 
tot restul. 

Balon Greyjoy dovedise adevărul propriilor sale vorbe 
când prima lui rebeliune dăduse greș; krakenul își îndoise 
genunchiul în fața cerbului și a lupului străvechi, numai ca 
să se ridice din nou după 


moartea lui Robert Baratheon și a lui Eddard Stark. 

Așa că fiica lui făcuse același lucru la Deepwood, când 
fusese aruncată în faţa regelui legată și șchiopătând (dar din 
fericire fără să fi fost siluită), cu glezna o vâlvătaie de 
durere. 

- Mă predau, înălțimea Ta. Fă ce vrei cu mine. Te rog 
numai sa-mi cruţi oamenii. 

Qari, Tris și ceilalţi supraviețuitori din pădurea lupilor 
erau singurii de care-i păsa. Nu mai rămăseseră decât nouă. 
Cei nouă 

ferfenițiți. îi numise Cromm. El era cel mai grav rănit. 

Stannis îi dăruise vieţile lor. Insă Asha nu simţise în el 
adevărata milă. Era hotărât, fără nicio îndoială. Nici curajul 
nu-i lipsea. Lumea spunea că era drept... și dacă dreptatea 
lui era nemiloasă și despotică, ei bine, viaţa pe Insulele de 
Fier o obișnuise cu așa ceva. In ciuda tuturor acestora, 
regele nu-i era pe plac. Adânciţi în orbite, ochii lui albaștri 
păreau întotdeauna despicături înguste ale suspiciunii, cu o 
furie rece clocotindu-le sub suprafaţă. Pentru el, viaţa ei nu 
însemna aproape nimic. li era pur și simplu ostatică, un 
trofeu care avea să-i dovedească Nordului că izbutise să-i 
învingă pe oamenii de fier. 

E mai prost decât credeam. înfrângerea unei femei nu-ţi 
aducea respectul niciunui om al Nordului, dacă ea le 
cunoștea soiul, iar valoarea ei ca ostatică era nulă. Asupra 
Insulelor de Fier domnea acum unchiul ei și lui Ochi-de- 
Cioară puţin îi păsa dacă ea trăia sau murea. 

S-ar fi putut să conteze într-o oarecare măsură pentru 
bărbatul pe care 

dansul dragonilor 

741 

i-l impusese Euron, o ruină vrednică de plâns, dar Eric 
Fierarul n-avea destui bani ca s-o răscumpere. Dar lui 
Stannis Baratheon nu i se puteau explica astfel de lucruri. 
însăși feminitatea ei părea să-l ofenseze. Știa că bărbaţilor 
de pe câmpiile verzi le plăceau femeile lor delicate și suave 


în mătase, nu înveșmântate în zale și piele și cu câte o 
secure gata de aruncat în fiecare mână. lar scurta întâlnire 
în timpul căreia făcuse cunoștință cu regele la Deepwood 
Motte o convinsese că 

ar fi fost cu mult mai pe placul lui, dacă ar fi văzut-o într- 
o rochie. Se purtase corect și curtenitor chiar și cu soția lui 
Galbart Glover, pioasa Lady Sybelle, deși fusese evident 
stânjenit. Acest rege din Sud părea să fie unul dintre acei 
bărbaţi pentru care femeile sunt o altă specie, tot atât de 
stranie și de neînțeles ca uriașii, grunkinii și copiii pădurii. 

Ursoaica îl făcea să scrâșnească din dinţi în aceeași 
măsură. 

Stannis își pleca urechea numai către o singură femeie, și 
pe aceea o lăsase la Zid. 

- Deși aș fi vrut mai degrabă să fi fost cu noi, mărturisi Ser 
Justin Massey, cavalerul blond care conducea convoiul cu 
bagaje. Ultima dată am mers la luptă fără Lady Melisandre la 
Apa Neagră, când umbra Lordului Renly s-a pogorât asupra 
noastră și ne-a înecat în golf jumătate din oștire. 

- Ultima dată? zise Asha. Vrăjitoarea asta a fost la 
Deepwood Motte? N-am văzut-o. 

- Aia n-a prea fost o bătălie, zâmbi Ser Justin. Voi, oamenii 
de fier, aţi luptat cu mult curaj, doamna mea, dar noi eram 
de câteva ori mai mulţi și v-am luat prin surprindere. 
Winterfellul va ști că venim. lar Roose Bolton are tot atât de 
mulți oameni ca noi. 

Sau mai mulți. se gândi Asha. 

Până și captivii au urechi și ea auzise tot ce se vorbise la 
Deepwood Motte când discutaseră Regele Stannis și 
căpitanii lui despre marșul acela. Ser Justin se împotrivise de 
la bun început, alături de mulţi cavaleri și lorzi sosiți din Sud 
împreună cu Stannis. Dar lupii insistaseră: Roose Bolton nu 
putea fi acceptat ca stăpân al Winterfellului, iar fiica 

742 

GEORGE R.R. MARTIN 


lui Ned Stark trebuia salvată din ghearele bastardului lui. 
Așa spuseseră 

Morgan Liddle, Brandon Norrey, Marele Wull Căldare, 
clanul Flint, ba chiar și Ursoaica. 

- O sută de leghe de la Deepwood Motte la Winterfell, 
precizase Artos Flint în noaptea în care disputa ajunsese la 
punctul culminant în conacul lui Galbart Glover. Aproape 
cinci sute de kilometri pentru un corb în zbor. 

- Un marș lung, spusese un cavaler pe nume Corliss 
Penny. 

- Nu chiar atât de lung, insistase Ser Godry, cavalerul 
masiv căruia i se spunea Moartea Uriașilor. Am ajuns deja 
până aici. Stăpânul Luminii o să-nsemne calea pentru noi. 

- Și când vom ajunge în faţa Winterfellului? întrebase 
Justin Massey. 

Două ziduri cu un șanț cu apă între ele, iar cel interior 
înalt de treizeci de metri. Bolton n-o să iasă niciodată ca să 
ne-nfrunte în câmp deschis și n-avem destule provizii pentru 
un asediu. 

- Arnolf Karstark o să-și unească forțele cu ale noastre, nu 
uitaţi asta, zisese Harwood Fell. Ca și Mors Umber. Vom avea 
toţi atât de mulţi oameni ai Nordului ca Lordul Bolton. lar la 
nord de castel pădurile sunt dese. Vom înălța turnuri de 
asediu, vom construi berbeci... 

Și veți muri cu miile, se gândise Asha. 

- Am face mai bine să iernăâm aici, sugerase Lordul 
Peasebury. 

- Să jernăm aici? tunase Căldare. Cât de multă mâncare și 
cât nutreţ crezi c-a adunat Galbart Glover? 

Pe urma Ser Richard Horpe, cavalerul cu faţa distrusă și 
cu fluturi cap-de-mort pe tunică, se întorsese spre Stannis 
spunând: 

- înălţimea Ta, fratele tău... 

Regele îl întrerupsese. 

- Știm cu toţii ce-ar fi făcut fratele meu. Robert ar fi 
galopat de unul singur până la porţile Winterfellului, le-ar fi 


spart cu securea lui de luptă 

și ar fi călărit printre dărâmături ca să-l măcelărească pe 
Roose Bolton cu mâna stângă și pe bastard cu dreapta. 
Stannis se ridicase în picioare. 

dansul dragonilor 

743 

Eu nu sunt Robert. Dar vom mărșălui și vom elibera 
Winterfellul... 

sau vom muri încercând s-o facem. 

Indiferent ce îndoieli ar fi nutrit lorzii, oamenii de rând 
păreau să 

aibă încredere în regele lor. Stannis îi nimicise pe 
sălbaticii lui Mance Rayder la Zid și curăţase Deepwood 
Motte scoțându-i de-acolo pe Asha și pe oamenii ei de fier; el 
era fratele lui Robert, învingător în vestita bătălie de la 
Insula Frumoasă, omul care păstrase Capătul Furtunii pe 
toată durata Rebeliunii lui Robert. Și purta o sabie de erou, 
Aducătoarea Luminii, o lamă vrăjită, a cărei strălucire lumina 
noaptea. 

- Dușmanii noștri nu sunt atât de înspăimântători precum 
par, o asigură Ser Justin pe Asha în prima zi a marșului. 
Roose Bolton e temut, dar prea puţin iubit. lar prietenii lui, 
Freyii... Nordul n-a uitat Nunta Roșie. Toţi lorzii din Winterfell 
și-au pierdut acolo câteva rude. Stannis nu trebuie decât să-l 
umple de sânge pe Bolton și oamenii Nordului îl vor 
abandona. 

Așa speri tu, se gândi Asha, dar regele trebuie să-l umple 
de sânge mai întâi Numai un nebun părăsește tabăra 
învingătorilor. 

Set Justin veni la căruţa ei de o jumătate de duzină de ori 
în prima zi, ca să-i aducă mâncare și băutură și să-i spună 
noutăți despre marș. 

Un bărbat care zâmbea cu ușurință și glumea la nesfârșit, 
masiv și bine hrănit, cu obraji rozalii, ochi albaștri și o 
încâlceală de păr blond răvășit de vânt, tot atât de albicios 


ca inul, era un temnicer politicos, ba chiar preocupat de 
confortul ostaticei sale. 

- Te dorește, spuse Ursoaica, după cea de-a treia vizită a 
sa. 

Numele ei adevărat era Alysane din Casa Mormont, dar își 
purta celălalt nume cu ușurința cu care-și ducea zalele. 
Scundă, îndesată, musculoasă, moștenitoarea Insulei Ursului 
avea coapse groase, sâni mari și mâini uriașe, cu creste din 
bătături. Purta chiar și în somn o cămașă de zale pe sub 
blănuri, piele fiartă sub zale și o blană veche de oaie, 
întoarsă pe dos ca să-i ţină de cald, sub pielea fiartă. Toate 
astea o făceau să pară aproape la fel de lată pe cât de înaltă. 
Și feroce. Lui Asha Greyjoy îi era uneori greu să-și aducă 
aminte că ea și Ursoaica erau aproape de aceeași vârstă. 

744 

GEORGE R.R. MARTIN 

- îmi dorește pământurile, răspunse Asha. Vrea Insulele 
de Fier. 

Cunoștea semnele. Văzuse mai înainte lucruri 
asemănătoare laalţi pretendenți. Posesiunile strămoșești ale 
lui Massey, aflate departe, în Sud, erau pierdute pentru el, 
așa că trebuia fie să facă o căsătorie avantajoasă, fie să se 
resemneze cu poziţia de simplu cavaler al casei regale. 
Stannis îi spulberase speranţele de a se însura cu prinţesa 
sălbatică despre care auzise Asha vorbindu-se atât de mult, 
așa că acum pusese ochii pe ea. Fără îndoială că se visa 
așezând-o pe Jilţul de Piatră 

din Pyke și domnind prin intermediul ei, ca lord și stăpân. 
Pentru asta ar fi fost nevoie s-o scape mai întâi de actualul ei 
lord și stăpân, ca să fie sigur... fără a-l mai pomeni pe 
unchiul care o măritase cu el. 

Puțin probabil) aprecie Asha. Ochi-de-Cioară l-ar putea 
infuleca pe Ser Justin la micul dejun și nici măcar n-ar râgăi. 

N-avea nicio importanţă. Pământurile tatălui ei n-aveau 
să fie niciodată ale ei, indiferent cu cine s-ar fi măritat. 
Oamenii de fier nu erau un popor iertător, iar Asha fusese 


învinsă de două ori. O dată la plebiscit, de unchiul ei, Euron, 
și apoi la Deepwood Motte, de Stannis. Mai mult decât 
suficient pentru a purta un stigmat care o făcea nepotrivită 
pentru domnie. Măritându-se cu Justin Massey sau cu oricare 
dintre lorzii lui Stannis ar fi făcut mai mult rău decât bine. în 
cele din urmă, fiica krakenului s-a dovedit a fi doar o femeie) 
ar fi spus căpitanii și regii. Uite cum își desface picioarele 
pentru lordul ăsta molâu din câmpiile verzi. 

Cu toate acestea, dacă Ser Justin dorea s-o curteze, 
încercând să-i obţină favorurile cu mâncare, vin și vorbe, 
Asha nu intenţiona să-l descurajeze. Era o companie mai 
plăcută decât Ursoaica taciturnă, iar ea era singură printre 
cinci mii de dușmani. Tris Botley, Qarl Fecioara, Cromm, 
Roggon și restul grupului ei însângerat fuseseră lăsaţi la 
Deepwood Motte, în temniţele lui Galbart Glover. 

Oștirea mărșălui treizeci și cinci de kilometri în prima zi, 
după 

socoteala călăuzelor trimise de Lady Sybelle, urmăritori și 
vânători legaţi de Deepwood cu jurământ de credinţă, cu 
nume de clanuri precum Forrester și Woods, Branch și Bole. 
A doua zi, straăbătu 

dansul dragonilor 

745 

douăzeci și patru de kilometri și avangarda ieși de pe 
pământurile lui Glover, intrând în desișul pădurii lupilor. 

-R'hilor, tnmite-ne lumina ta, să ne călăuzească prin 
această întunecime, se rugară credincioșii în noaptea aceea, 
adunaţi în jurul vâlvătăii ce sfârâia alături de cortul regelui. 

Cavaleri și oșteni din Sud, cu toţii. Asha i-ar fi numit 
oamenii regelui, dar restul locuitorilor din ţinuturile furtunii 
și cei de pe domeniile coroanei le spuneau oamenii reginei... 
deși regina pe care o urmau era cea roșie de la Castelul 
Negru, nu soţia pe care și-o lăsase Stannis Baratheon în 
urmă, la Rodul de Est la Mare. 

- Oh, Stăpâne al Luminii, te rugăm fierbinte, aruncă-ți 
ochiul de foc asupra noastră și ține-ne la adăpost de 


primejdii și la căldură, intonară 

ei către flăcări, căci noaptea e neagră și plină de spaime. 

li conducea un cavaler uriaș, Ser Godry Farring. Goadry 
Moartea Uriașilor. Un nume mare pentru un om neînsemnat. 
Farring avea pieptul lat și plin de mușchi sub platoșă și sub 
Zale. Era și îngâmfat și prost, așa i se părea Ashei, însetat de 
glorie, surd când îl preveneai, însetat de laude și disprețuitor 
faţă de oamenii din popor, de lupi și de femei. De fapt nu se 
deosebea prea mult de regele său. 

- Ingăduie-mi să merg călare, îl rugă Asha pe Ser Justin, 
când el veni la căruţă cu o jumătate de jambon. înnebunesc 
în lanțurile astea. 

N-o să-ncerc să fug. Iţi dau cuvântul meu. 

- Aș face-o dacă mi-ar sta în puteri, doamna mea. Dar nu 
mie îmi ești ostatică, ci regelui. 

- Regele tău n-o să accepte niciodată cuvântul unei 
femei. 

Ursoaica mărâi. 

- De ce ne-am încrede în cuvântul unui om de fier după 
ceea ce-a făcut fratele tău la Winterfell? 

- Eu nu sunt Theon, insistă Asha... dar lanţurile rămaseră. 

In vreme ce Ser Justin galopa spre coada coloanei, ea se 
pomeni reamintindu-și cum își văzuse ultima oară mama. 
Fusese la Harlaw, la Zece Turnuri. In camera mamei ei 
pâlpâia o lumânare, dar imensul 

746 

GEORGE R.R. MARTIN 

pat sculptat era gol sub baldachinul prăfuit. Lady Alannys 
stătea la fereastră, privind marea. 

- Mi-ai adus băieţelul? o întrebase, cu buzele tremurând. 

- Theon n-a putut să vină, îi spusese Asha, uitându-se la 
ruina în care se transformase femeia ce îi dăduse naștere, 
mama care pierduse doi fii. lar al treilea... 

Vă trimit fiecăruia câte o bucată din print. 

Indiferent ce urma să se întâmple după începerea bătăliei 
de la Winterfell, Asha nu credea că fratele ei ar fi putut să-i 


supraviețuiască. 

Theon Schimbă-mantie, Până și Ursoaica îi vrea capul 
într-o țeapă, 

- Ai fraţi? își întrebă ea temnicera. 

- Surori, răspunse Alysane Mormont, morocănoasă ca de 
obicei. 

Am fost cinci copii. Numai fete. Lyanna s-a întors pe 
Insula Ursului. 

Lyra și Jory sunt cu mama noastră. Dacey a fost ucisă. 

- La Nunta Roșie. 

- Da. Alysane o privi o clipă pe Asha. Am un fiu. N-are 
decât doi ani. Fiica mea are nouă. 

- Ai început de tânără. 

- De prea tânără. Dar e mai bine așa decât s-aștepţi prea 
mult. 

O împunsătură la adresa mea, se gândi Asha, dar treacă 
de la mine. 

- Ești măritată? 

- Nu. Tatăl copiilor mei e un urs. 

Alysane zâmbi. Dinţii ei erau strâmbi, dar zâmbetul avea 
ceva plăcut. 

- Femeile din clanul Mormont sunt oameni-fiară. Ne 
transformăm în ursoaice și ne găsim perechea în pădure. 
Toată lumea o știe. 

Asha îi întoarse zâmbetul. 

- Femeile din clanul Mormont sunt și luptatoare. 

Zâămbetul celeilalte păli. 

- Suntem ceea ce ne-aţi făcut. Pe Insula Ursului toţi copiii 
învaţă 

să se teamă de krakenii care se înalţă din mare. 

Vechea Rânduială. Asha se răsuci, iar lanţurile zomăiră 
ușor. In cea de-a treia zi, pădurea se strângea în jurul lor și 
drumurile umblate se 

dansul dragonilor 

747 


preschimbau în poteci croite de fiare, care se dovediră în 
curând prea înguste pentru căruțele late. Ici și colo ocoleau, 
abătându-se de la semnele familiare: un deal pietros care 
aducea oarecum a cap de lup, dacă-l priveai dintr-o anumită 
parte, o cascadă pe jumătate îngheţată, o arcadă naturală 

de piatră cu barbă de mușchi gri-verzui. Asha le cunoștea 
pe toate. Mai făcuse drumul acela, îndreptându-se spre 
Winterfell ca să-l convingă pe fratele ei Theon să-și 
abandoneze cucerirea și să se-ntoarcă împreună cu ea în 
siguranţa oferită de Deepwood Moitte. Și aici am dat greș. 

In ziua aceea străbătură douăzeci și doi de kilometri și se 
bucurară 

pentru asta. 

Când se lăsă amurgul, vizitiul trase căruța sub un copac. 
In vreme ce slobozea caii din frâu, Ser Justin sosi mânându-și 
bidiviul la trap mărunt și îndepărtă cătușele din jurul 
gleznelor Ashei. El și Ursoaica o escortară, traversând tabăra 
către cortul regelui. O fi fost ostatică, dar continua să 

fie o Greyjoy din Pyke, și lui Stannis Baratheon îi făcea 
plăcere să-i ofere firimituri de la masa lui când cina cu 
căpitanii și cu comandanții. 

Cortul regelui era aproape tot atât de mare precum 
conacul de la Deepwood Motte, dar, în afară de mărime, nu 
avea prea multă 

grandoare. Pereţii ţepeni din pânză groasă, galbenă, erau 
aproape decoloraţi, mânjiţi de noroi și de apă, cu pete 
vizibile de mucegai. In vârful stâlpului din mijloc fâlfâia 
stindardul regal, auriu, cu un cap de cerb în centrul unei 
inimi în flăcări. Flamurile lorzilor din Sud veniţi în Nord cu 
Stannis îl înconjurau pe trei laturi. Pe cea de-a patra vuia 
focul, biciuind cerul tot mai întunecat cu trombe de flăcări. 

O duzină de oameni spărgeau lemne ca să alimenteze 
vâlvătaia când Asha sosi șchiopătând, însoţită de paznicii ei. 
Oamenii reginei. 

Zeul lor era R'hllor cel Roșu, un zeu pizmaș. Zeul înecat 
din Insulele de Fier, căruia i se închina ea, era în ochii lor un 


demon și, dacă nu îmbrăţișa credinţa în acest Stăpân al 
Luminii, Asha avea să fie blestemată și osândită. M-ar arde 
bucuroși pe mine în locul buștenilor și crengilor rupte. Unii 
chiar sugeraseră asta în timpul audierii ei de după 

lupta din pădure. Stannis refuzase. 

748 

GEORGE R.R. MARTIN 

Regele stătea lângă cort, cu privirile pierdute în flăcări. 
Ce vede acolo? Izbânda? Osânda? Chipul zeului său roșu și 
flămând? Ochii îi erau afundaţi în orbite, iar barba tunsă 
scurt părea doar o umbră 

așternută peste obraji și peste maxilarul ciolănos. Insă în 
privirea lui era forță, o sălbăticie de fier care îi spunea Ashei 
că omul acela ii-avea să facă niciodată cale întoarsă, 
abandonându-și drumul. 

Se lăsă într-un genunchi în faţa lui. 

- Sire. 

Sunt destul de umilă pentru gustul tău, înălțimea Ta? 
Sunt destul de stâlcită, de plecată și de zdrobită ca să-ți fiu 
pe plac? 

- Sfărâmă lanţurile care-mi încătușează mâinile, te 
implor! Lasă-mă 

să călăresc. N-o să-ncerc să fug. 

Stannis o privi ca pe un câine din partea căruia se 
aștepta să-și frece spinarea arcuită de piciorul lui. 

- Ţi-ai dobândit lanţurile singură. 

- Așa e. Dar acum îţi ofer oamenii mei, corăbiile mele, 
mintea mea. 

- Corăbiile tale sunt în stăpânirea mea sau au ars. 
Oamenii tăi... 

câţi ţi-au rămas? Zece? Doisprezece? 

Nouă. Șase, dacă îi socotești numai pe cei suficient de 
puternici ca să lupte. 

- Dagmer Cleftjaw stăpânește Castelul lui Torrhen. E un 
luptător fioros și un slujitor loial al Casei Greyjoy. Iţi pot da 
castelul, cu tot cu garnizoana lui. 


Probabil, ar fi trebuit să adauge, dar nu și-ar fi servit 
cauza arătându-și îndoielile în faţa regelui. 

- Castelul lui Torrhen nu valorează nici cât noroiul de sub 
tălpile mele. Winterfellul mă interesează. 

- Scoate-mi lanţurile și îngăduie-mi să te ajut să-l 
cucerești, sire. 

Fratele înălțimii Tale era renumit fiindcă-și transforma 
dușmanii înfrânți în prieteni. Fă-mă omul tău. 

- Pe tine zeii nu te-au facut om, ci femeie. Cum aș putea 
să te schimb eu? 

dansul dragonilor 

749 

Stannis se întoarse din nou către foc și către indiferent ce 
o fi văzut dansând printre flăcările lui portocalii. 

Ser Justin Massey o înhăţă pe Asha de braţ și o trase în 
cortul regal. 

- Asta a fost o greșeală, doamna mea, îi spuse. Să nu-i 
mai vorbești niciodată despre Robert. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu e bine. Asha știa cum 
stăteau lucrurile cu fraţii mai mici. Iși aducea aminte de 
Theon, pe când era copil, un băiețel sfios care trăia 
venerându-i pe Rodrik și pe Maron și temându-se de ei. Nu 
reușesc niciodată să se maturizeze atât cât e nevoie ca să 
scape de asta, decise ea. Un frate mai mic poate ajunge la o 
sută de ani, dar tot frate mai mic o să rămână. |și zăngăni 
bijuteriile de fier și își imagină ce plăcut ar fi fost să treacă în 
spatele lui Stannis și să-l 

sugrume cu lanţul care-i lega încheieturile. 

In seara aceea mâncară tocană de căprioară, pregătită 
dintr-un animal costeliv, doborât de un cercetaș pe nume 
Benjicot Branch. Dar numai în cortul regal. Dincolo de pereţii 
de pânză, fiecare om primi câte un codru de pâine și câte o 
bucată de cârnat negru, nu mai lungă 

decât un deget, împins în josul gâtului cu ultimele 
rezerve din berea lui Galbart Glover. 

O sută de leghe de la Deepwood Motte până la Winterfell. 


Aproape cinci sute de kilometri pentru un corb în zbor. 

- Asta dac-am fi corbi, spuse Justin Massey în a patra zi de 
marș, ziua în care începu ninsoarea. 

Căzură mai întâi câteva rafale firave. Reci și umede, dar 
nicidecum ceva prin care să nu-și poată continua cu ușurință 
înaintarea. 

Insă a doua zi ninse din nou, precum și în a doua și apoi 
în a treia. 

Bărbile groase ale lupilor se acoperiră în curând de 
gheaţă acolo unde le înghețaseră răsuflările, iar toţi 
băietanii proaspăt rași din Sud își lăsară favoriţii să crească, 
încercând să-și încălzească astfel obrajii. 

Pământul din faţa coloanei dispăru în scurt timp sub o 
pătură albă 

care ascunse bolovanii, rădăcinile răsucite și capcanele, 
transformând fiecare pas într-o aventură. Se înteţi și vântul, 
mânând zăpada în fața 

750 

GEORGE R.R. MARTIN 

lui. Oastea regelui se preschimbă într-un convoi de 
oameni de zăpadă 

în mers împleticit printre troiene înalte până la genunchi. 

In a treia zi de ninsoare, coloana începu să se rupă în 
bucăţi. In vreme ce cavalerii și lorzii din Sud se trudeau din 
greu, cei de pe dealurile din Nord se descurcau mai bine. 
Caii lor mărunți erau niște animale mai sigure pe picioare și 
mâncau mai puţin decât buiestrașii și cu mult mai puţin 
decât caii mari de luptă, iar oamenii pe care-i purtau în șa se 
simțeau ca acasă în zăpadă. Majoritatea lupilor își puseră 
niște încălțări ciudate. Le spuneau labe-de-urs și erau bizar 
de alungite, făcute din bețe îndoite și fâșii de piele. Legate 
de tălpile cizmelor, obiectele acelea le îngăduiau cumva să 
meargă pe deasupra zăpezii, fără să spargă pojghiţa de 
gheaţă și să se afunde până la coapse. 

Unii aveau labe-de-urs și pentru cai și micile animale 
miţoase le purtau cu aceeași ușurință cu care-și purtau alţii 


potcoavele de fier... dar buiestrașii și caii de luptă nu le 
voiau. După ce o parte din cavalerii regelui li le legară totuși 
de picioare, animalele mari din Sud se împiedicară și 
refuzară să se mai clintească sau încercară să și le scuture 
de pe copite. 

Unul dintre caii mari își rupse o gleznă străduindu-se să 
meargă cu ele. 

Pe labele lor de urs, oamenii Nordului începură în curând 
să se îndepărteze de restul oștirii. li depășiră pe cavalerii din 
corpul coloanei, apoi pe Ser Godry Farring și avangarda lui. 
Și, între timp, căruțele și cotigile din convoiul de bagaje 
rămâneau tot mai în urmă, atât de mult, încât oamenii din 
ariergardă îi sâcâiau fără încetare pe cei din convoi, 
cerându-le să grăbească pasul. 

In a patra zi a viscolului, convoiul cu bagaje traversă 
întinderea vălurită a unor nămeţi înalţi până la brâu, care 
ascundea un lac îngheţat. Când gheaţa crăpă sub greutatea 
căruţelor, apa îngheţată 

înghiţi trei vizitii și patru cai, împreună cu doi dintre 
oamenii care încercaseră să-i salveze. Unul dintre aceștia era 
Harwood Fell. 

Cavalerii lui îl traseră afară înainte de a se îneca, dar nu 
înainte de a i se învineţi buzele și de a i se albi pielea, 
căpătând culoarea laptelui. Pe urmă, nimic din tot ce 
încercară să facă nu păru să-l mai încălzească. 

dansul dragonilor 

751 

Tremură violent ore în șir, chiar și după ce-i tăiară și îi 
scoaseră 

hainele îmbibate de apă, îl înfășurară în blănuri și î 
așezară lângă foc. 

In aceeași noapte căzu într-un somn agitat. Nu se mai 
trezi niciodată. 

In noaptea aceea îi auzi Asha pentru prima oară pe 
oamenii reginei bombănind despre o jertfă - o ofrandă 
pentru zeul lor roșu, ca să 


poată pune capăt furtunii de zăpadă. 

- Zeii Nordului au abătut viscolul ăsta asupra noastră, 
spuse Ser Corliss Penny. 

- Zei falși, insistă Ser Godry Moartea Uriașilor. 

- R'hilor e alături de noi, zise Ser Clayton Sugogs. 

- Dar Melisandre nu, preciză Justin Massey. 

Regele nu spuse nimic. Dar îi auzea. Asha era sigură. 
Stătea la masa înaltă, cu supa de ceapă din care abia dacă 
gustase răcindu-i-se în faţă, și se holba la flacăra celei mai 
apropiate lumânări cu ochii lui cu glugă, ignorând discuţia 
din jur. In locul lui vorbi Richard Horpe, un cavaler înalt și 
subţire, mâna lui dreaptă. 

- Viscolul trebuie să înceteze curând, declară el. 

Dar furtuna de zăpadă nu făcu altceva decât să se 
înteţească. Vântul deveni un bici la fel de necruţător ca al 
unui supraveghetor de sclavi. 

Asha credea că făcuse cunoștință cu frigul la Pyke, când 
se năpustea vântul urlând dinspre mare, dar nu era nimic în 
comparaţie cu cel de acum. Asta e un frig care te face să-ți 
pierzi mințile. 

Nici măcar atunci când spre coada coloanei ajungea 
strigătul care anunţa popasul de noapte, nu era ușor să te- 
ncălzești. Corturile erau umede și grele, greu de înălţat și 
încă și mai greu de strâns, și se puteau prăbuși oricând dacă 
deasupra lor se aduna prea multă zăpadă. Oastea regelui se 
țăâra prin inima celei mai mari păduri din Cele Şapte Regate, 
însă lemnul uscat era din ce în ce mai greu de găsit. Focurile 
se împu 

ținau de la un popas la altul, iar cele care ardeau dădeau 
mai mult fum decât căldură. Hrana era cel mai adesea rece 
sau chiar crudă. 

Spre disperarea oamenilor reginei, până și focul aprins de 
ei în noapte se micșora și își pierdea puterea. 

752 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Stăpâne al Luminii, păzește-ne de acest rău, se rugau, 
conduși de vocea groasă a lui Ser Godry Moartea Uriașilor. 
Arată-ne iarăși soarele tău strălucitor, oprește aceste 
vânturi și topește aceste zăpezi, spre a putea să ajungem la 
dușmanii noștri și să-i înfrângem. Noaptea e neagră și rece 
și plină de spaime, dar ale tale sunt puterea, slava și lumina. 
R'hilor, îndestulează-ne cu focul tău. 

Ceva mai târziu, când Ser Corliss Penny se întrebă cu 
voce tare dacă se întâmplase vreodată ca o oaste întreagă să 
moară îngheţată 

iarna, în timpul unui viscol, lupii râseră. 

- Asta nu e iarnă, declară Marele Wull Căldare. La noi, pe 
culmile dealurilor, se spune că toamna te sărută, dar iarna ţi- 
o trage muncindu-te din greu. Ăsta nu e decât sărutul 
toamnei. 

Atunci să-ngăduie zeii să nu cunosc niciodată adevărata 
iarnă. Asha era cruţată de partea cea mai rea; la urma 
urmelor, ea era trofeul regelui In timp ce alţii flămânzeau, ea 
era hrănită. In timp ce alţii tremurau, ei îi era cald. In timp ce 
alţii înaintau cu greu prin zăpadă, în șeile cailor obosiţi, ea 
călătorea pe un pat de blănuri dintr-o căruţă, cu un acoperiș 

de pânză ţeapănă care o ferea de zăpadă, stând tihnită în 
lanțurile ei. 

Pentru cai și pentru oamenii simpli era cel mai rău. Doi 
scutieri din ţinutul furtunilor înjunghiară de moarte un 
oștean, sfădindu-se pentru locul cel mai apropiat de foc. In 
noaptea următoare, încercând disperaţi să se-ncălzească 
într-un fel sau altul, niște arcași izbutiră să 

dea foc cortului lor, ceea ce avu cel puţin meritul de a le 
încălzi pe cele din jur. Caii mari de luptă începură să moară 
de oboseală și de frig. 

- Ce e un cavaler fără cal? spuneau oamenii o ghicitoare. 

- Un om de zăpadă cu sabie. 

Toţi caii căzuţi erau măcelăriți la faţa locului, pentru 
carne. Și proviziile începuseră să li se împuţineze. 


Peasebury, Cobb, Foxglove și alţi cavaleri din Sud îl 
îndemnară 

pe rege să facă un popas până la oprirea viscolului. 
Stannis nu voia să 

facă nici una, nici alta. Nu le acordă atenţie nici 
oamenilor reginei când veniră să-l îndemne să-i aducă o 
jertfă înfometatului lor zeu roșu. 

dansul dragonilor 

753 

Ea află asta de la Justin Massey, care era mai puţin 
cucernic decât mulţi alții. 

- O jertfă va dovedi sinceritatea cu care continuă să ardă 
credinţa noastră, sire, îi spusese regelui Clayton Suggs. 

lar Godry Moartea Uriașilor adăugase: 

- Vechii zei ai Nordului au abătut viscolul asupra noastră. 
Numai R'hllor îi poate pune capăt. Trebuie să-i dăm un 
necredincios. 

- Jumătate din oastea mea e alcătuită din necredincioși, 
raspunsese Stannis. N-o să ard pe nimeni. Rugaţi-vă cu mai 
multă tărie. 

N-o să ardă pe nimeni azi, pe nimeni mâine,., dar, dacă 
ninsoarea continuă, cât timp o să treacă înainte de a începe 
să slăbească hotărârea regelui? Asha nu împărtășise 
niciodată credinţa unchiului ei Aeron în Zeul înecat, dar în 
noaptea aceea i se rugă Celui care Sălășluiește sub Valuri cu 
aceeași fervoare cu care i se ruga Păr Umed. Viscolul nu se 
domoli. Marșul continuă, mai întâi cu încetineala mersului 
nesigur, apoi cu cea a mersului târâș. O zi bună însemna opt 
kilometri. Apoi cinci. Apoi trei. 

Din cea de-a noua zi a viscolului, căpitanii și comandanții 
erau văzuţi la fiecare popas intrând în cortul regelui uzi și 
istoviţi, ca să se lase într-un genunchi și să spună ce pierderi 
avuseseră în timpul zilei. 

- Un mort. Trei dispăruţi. 

- Șase cai morţi, unul fiind al meu. 


- Doi morți, dintre care un cavaler. Patru cai căzuţi. Am 
reușit să-l ridicăm pe unul. Ceilalţi sunt pierduţi. Cai de luptă 
și un buiestraș. 

Numărătoarea frigului, aşa auzi Asha spunându-i-se. 
Convoiul de bagaje avea cel mai mult de suferit: cai morți, 
oameni dispăruţi, căruţe răsturnate și sfărâmate. 

- Caii se afundă în zăpadă, îi spuse Justin Massey regelui. 
Oamenii se răzleţesc sau se așază pur și simplu jos, 
așteptând să moară. 

- Lăsaţi-i acolo! se râsti Regele Stannis. Continuăm 
marșul. 

Oamenii Nordului se descurcau mult mai bine, cu caii lor 
mici Și cu labele-de-urs. Donnel Flint Negriciosul și fratele lui 
vitreg Artos nu 

754 

GEORGE R.R. MARTIN 

pierdură decât un singur om. Clanurile Liddle, Wull și 
Norrey nu aveau nicio pierdere. Unul dintre catării lui 
Morgan Liddle se rătăcise, dar el părea să creadă că i-l 
furase clanul Flint. 

O sută de leghe de la Deepwood Motte până la Winterfell. 
Aproape cinci sute de kilometri pentru un corb în zbor. 
Cincisprezece zile. K 

cincisprezecea zi a marșului veni și trecu, și ei 
străbătuseră mai puţin de jumătate din distanţă. In urma lor 
se întindeau un șir de căruțe stricate și de leșuri îngheţate, 
îngropate sub zăpada răscolită de vânt. 

Soarele, luna și stelele dispăruseră de atât de multă 
vreme, încât Asha începea să se întrebe dacă nu cumva 
visase că existau. 

Erau într-a douăzecea zi de mers când reuși în sfârșit să 
scape de lanţurile de la glezne. Către sfârșitul după-amiezii, 
unul dintre caii care trăgeau căruţa ei muri în hamuri. Nu 
găsiră niciunul cu care să-l înlocuiască; era nevoie de toate 
animalele de povară rămase ca să tragă 


căruțele cu mâncare și cu nutreţ. Când ajunse acolo, Ser 
Justin Massey le spuse să taie calul mort pentru carne și să 
sfărâme căruţa pentru lemne de foc. Pe urmă scoase 
lanţurile din jurul gleznelor Ashei, frecându-i pulpele ca să-i 
pună sângele în mișcare. 

- N-am de unde să-ți dau un cal, doamna mea, iar dacă 
ne-am urca amândoi pe al meu i-am aduce și lui sfârșitul. 
Trebuie să mergi pe jos. 

Glezna Ashei zvâcnea dureros sub greutatea ei, la fiecare 
pas. Frigul o s-o amorțească destul de repede, își spuse. într- 
o oră n-o să-mi mai simt deloc picioarele. Nu greșea decât în 
parte; se întâmplă după un timp mult mai scurt. Când 
întunericul opri coloana, se împleticea și tânjea după 
confortul închisorii ei pe roţi. Lanţurile m-au slăbit. La cină 
era atât de istovită, încât adormi la masă. 

In cea de-a douăzeci și șasea zi a marșului de 
cincisprezece zile mâncară ultimele legume. In cea de-a 
treizecea, ultimele rezerve de porumb și de nutreţ. Asha se 
întrebă cât timp putea supravieţui un om mâncând carne 
crudă, pe jumătate îngheţată. 

- Branch jură că suntem numai la trei zile de mers de 
Winterfell, îi spuse Ser Richard Horpe regelui imediat după 
numărătoarea frigului. 

dansul dragonilor 

755 

- Dacă-i lăsăm pe oamenii cei mai slăbiţi în urmă, zise 
Corliss Penny. 

- Oamenii cei mai slăbiţi nu mai pot fi salvaţi, insistă 
Horpe. Cei destul de puternici trebuie s-ajungă la Winterfell, 
sau vor muri și ei. 

- Stăpânul Luminii ne va da castelul, spuse Ser Godry 
Farring. 

Dacă Lady Melisandre ar fi fost cu noi... 

In cele din urmă, după o zi de coșmar în care coloana nu 
înaintă 


decât un kilometru și jumătate și pierdu o duzină de cai și 
patru oameni, Lordul Peasebury se întoarse împotriva 
oamenilor Nordului: 

- Marșul ăsta a fost o nebunie. Tot mai mulţi morţi pe zi ce 
trece, și pentru ce? Pentru o fată? 

- Fata lui Ned, spuse Morgan Liddle. 

Era al doilea din trei fii și ceilalţi lupi îi spuneau Liddle 
Mijlocilă, deși nu o făceau prea des când îi putea auzi. Era 
acel Morgan care aproape că o măcelărise pe Asha în lupta 
de la Deepwood Motte. 

Venise la ea mai târziu, în timpul marșului, să-i ceară 
iertare... pentru că, în înfierbântarea încleștării, îi spusese 
„târfă", nu pentru că-ncercase să-i crape capul cu securea. 

- Fata lui Ned, repetă ca un ecou Marele Wull Căldare. Și 
am fi avut-o și pe ea, și castelul, dacă voi, filfizonii 
înfumuraţi din Sud, nu v-aţi fi pișat în pantalonii voștri de 
satin când aţi văzut puţină zăpadă. 

- Puțină zăpadă? Buzele lui Peasebury, de altfel catifelate 
ca ale unei fetișcane, se strâmbară de furie. Sfatul vostru 
nechibzuit ne-a impus marșul ăsta, Wull. încep să bănuiesc 
că aţi fost tot timpul oamenii lui Bolton. Așa stau lucrurile? 
El v-a trimis să vă turnaţi șoaptele otrăvite în urechea 
regelui? 

Căldare îi râse în nas. 

- Lord Păstaie de Mazăre.1l Dac-ai fi fost bărbat, te-aș fi 
ucis pentru asta, dar sabia mea e dintr-un oţel prea fin ca s-o 
spurc cu sângele unui laș. Luă o înghiţitură de bere și își 
șterse buzele. Da, oamenii mor. 

1 Peasebury este Lord de Poddingfield, pea însemnând 
„mazăre", iar poa, 

„păstaie" (n. tr.). 

756 

GEORGE R.R. MARTIN 

Vor mai muri și alţii înainte de a vedea Winterfellul. Și ce 
daca? 


E razboi. In războaie mor oameni. Așa trebuie să fie. Așa a 
fost întotdeauna. 

Ser Corliss Penny îi aruncă șefului clanului o privire 
neîncrezătoare. 

- Tu vrei să mori, Wull? 

Asta păru să-l amuze pe bărbatul din Nord. 

- Vreau să trăiesc veșnic într-un ţinut unde vara ţine o 
mie de ani. 

Vreau un castel în nori, de unde să-mi cobor privirea în 
jos, asupra lumii. Vreau să am din nou douăzeci și șase de 
ani. Atunci puteam să 

lupt toată ziua și sa mă culc cu muierile toată noaptea. 
Ce vor oamenii n-are nicio importanţă. 

larna e aproape asupra noastră, băiete. Și iarna e moarte. 
Aș vrea mai degrabă să-mi moară oamenii luptând pentru 
fetița lui Ned decât singuri și flămânzi în zăpadă, vărsând 
lacrimi care le-ngheaţă pe obraji Nimeni nu cântă despre 
bărbaţii care mor așa. Cât despre mine, simt bătrân. Asta o 
să fie ultima mea iarnă. Lăsaţi-mă să mă scald în sângele lui 
Bolton înainte de a-mi da duhul. Vreau să-l simt 
împroșcându-mi faţa când mușcă securea mea adânc din 
țeasta unui Bolton. Vreau să 

mi-l ling de pe buze și să morcu gustul lui pe limbă. 

- Da! strigă Morgan Liddle. Sânge și luptă! 

Pe urmă strigau toţi oamenii dealurilor, lovind în masă cu 
pocalele și cu coarnele din care beau și umplând cortul 
regelui cu clinchete. 

Și Asha Greyjoy ar fi întâmpinat cu bucurie o luptă. O 
bătălie, să 

pună capăt acestei mizerii. Oțel pe otel, zăpadă roz, 
scuturi strivite, membre retezate, iar totul se va termina, A 
doua zi, iscoadele regelui dădură din întâmplare peste satul 
părăsit al unor plugari, între două lacuri - un loc sărăcăcios, 
nu mai mult de câteva colibe, un conac și un turn de veghe. 
Richard Horpe le porunci să se oprească, deși în ziua aceea 


străbătuseră mai puţin de un kilometru și mai erau câteva 
ceasuri bune de lumină. Ora răsăritului de lună 

trecu înainte ca ariergarda și convoiul cu bagaje să 
pătrundă în sat în dezordine. Asha intră odată cu cel din 
urmă. 

dansul dragonlior 

757 

- în lacurile astea e pește, îi spuse Horpe regelui. O să 
tăiem copci în gheaţă. Oamenii Nordului știu cum se face. 

Chiar și în mantia lui largă de blană și cu armura grea, 
Stannis arăta ca un om cu un picior în groapă. Puţina carne 
pe care o avea pe trupul înalt și uscăţiv la Deepwood Motte 
se topise în timpul marșului. 

Sub piele i se contura forma craniului și fălcile i se 
încleștau atât de tare, încât Asha se temea să nu i se spargă 
dinţii. 

- Atunci, pescuiţi, spuse el, mușcând din fiecare cuvânt 
cu un clânţănit. Dar plecăm la primii zori. 

Insă, când se lumină de ziuă, tabăra se trezi în zăpadă și 
tăcere. 

Cerul se preschimbase din negru în alb, dar nu părea mai 
strălucitor. 

Asha Greyjoy se trezi încordată și înfrigurată sub 
mormanul de blănuri pentru dormit, ascultând sforăiturile 
Ursoaicei. Nu mai cunoscuse niciodată o femeie care să 
sforăie atât de zgomotos, dar se obișnuise cu asta în timpul 
marșului și sunetul i se parea acum chiar liniștitor. Liniștea 
era cea care o îngrijora. Nu suna nicio trâmbiţă, trezind 
oamenii ca să încalece, să formeze coloana, să se 
pregătească 

de marș. Niciun corn de război nu-i chema pe oamenii 
Nordului. 

Ceva nu merge cum ar trebui. 

Asha se târî de sub blănurile pentru dormit și ieși din cort 
împingându-se și doborând într-o parte zidul de zăpadă care 
îi pecetluise înăuntru în timpul nopţii. Lanţurile îi zăngăniră 


când se ridică în picioare și respiră aerul îngheţat. Ninsoarea 
continua să cadă, încă și mai deasă decât atunci când se 
târâse în cort. Lacurile dispăruseră, așa cum dispăruse și 
pădurea. Putea să vadă formele celorlalte corturi și ale 
colibelor, precum și focul de semnalizare care ardea în vârful 
turnului de veghe, dar nu și turnul. Viscolul înghiţise restul. 

Undeva, în faţa lor, Roose Bolton îi aștepta între zidurile 
Winterfellului, dar oastea lui Stannis Baratheon nu se 
clintea, înzăpezită, închisă 

între ziduri de gheață și zăpadă, flămânzind de moarte. 

DAENERYS 

Lumânarea era aproape mistuită. Mai rămăseseră mai 
puţin de doi centimetri, ieșiți în afara unei bălți de ceară 
topită, caldă, pentru a-și arunca lumina asupra patului 
reginei. Flacăra începuse să pâlpâie. 

O se stingă în curând, își dădu seama Dany, și atunci o să 
se sfârșească 

o altă noapte. 

Zorile veneau întotdeauna prea repede. 

Nu dormise, nu putuse să doarmă, nu voise să doarmă. 
Nu cutezase nici măcar să închidă ochii de teama că în clipa 
ridicării pleoapelor avea să fie dimineaţă. Dacă ar fi avut 
puterea, și-ar fi prelungit nopţile la nesfârșit, dar singurul 
lucru pe care-l putea face era să rămână trează 

și să-ncerce să savureze momentele delicioase până la 
ultimul, înainte să le transforme zorii în nimic mai mult 
decât niște amintiri tot mai șterse. Alături de ea, Daario 
Naharis dormea la fel de liniștit ca un nou-născut. Avea un 
har al somnului, așa se lăudase, zâmbind precum o făcea el, 
plin de o absolută încredere în sine. Când era pe drumuri, 
dormea, pretindea el, mai degrabă în șa, ca să fie bine 
odihnit dacă 

nimerea în vreo bătălie. Soare sau furtună, n-avea nicio 
importanță. 

- Un războinic care n-adoarme repede n-are putere în 
luptă, spunea el. 


dansul dragonilor 

759 

Și nici nu era hărțuit vreodată de coșmaruri. Când Danny 
îi povesti cum era bântuit Serwyn Scutul-Oglindă de stafiile 
tuturor cavalerilor pe care-i ucisese, Daario nu făcuse 
altceva decât să râdă. 

- Dacă cei pe care i-am ucis vin să mă sâcâie, îi mai ucid 
încă o dată. 

Are conștiința unui mercenar, înţelesese ea atunci. Adică 
n-are conștiință. 

Daario era întins pe burtă, cu picioarele lui lungi 
acoperite de încâl-ceala cuverturilor ușoare de in, cu faţa pe 
jumătate îngropată în perne. 

Dany își plimbă mâna pe spatele lui, urmărindu-i șira 
spinării. 

Pielea era netedă la atingere, aproape fără păr. Pielea lui 
e mătase și satin. 11 placea să-l simtă sub degete. li plăcea 
să-i treacă degetele prin păr, să-i maseze pulpele ca să-i 
alunge durerea după o zi lungă de stat în șa, să-i cuprindă 
bărbăţia și să i-o simtă întărindu-i-se în palmă. 

Dacă ar fi fost o femeie obișnuită, și-ar fi petrecut 
bucuroasă întreaga viaţă  atingându-l pe  Daario, 
mângâindu-i cicatricele și făcându-l să-i spună cum 
ajunsese s-o capete pe fiecare dintre ele. Aș renunța la 
coroană dacă mi-ar cere-o, se gândi Dany... dar el nu i-o 
ceruse și n-avea să io ceară niciodată. Daario putea să-i 
șoptească vorbe de dragoste când erau amândoi ca unul, 
dar ea știa că regina-dragon era aceea pe care o iubea. Dacă 
renunţ la coroană n-o să mă mai vrea. In plus, regii care-și 
pierdeau coroanele își pierdeau și capetele, iar ea nu vedea 
de ce ar fi fost altfel pentru regine. 

Lumânarea licări pentru o ultimă oară și pieri, înecându- 
se în propria ceară. întunericul înghiţi salteaua de puf și pe 
cei culcaţi pe ea și umplu fiecare cotlon al încăperii. Dany își 
puse braţele în jurul căpitanului ei și se apăsă peste spatele 
lui. li sorbi mirosul, savurând căldura cărnii lui, senzaţia 


dăruită de pielea lui lipită de ea ei. Ține minte, își spuse. 
Ține minte cum e când îl simți. 11 sărută pe umăr. 

Daario se rostogoli către ea, cu ochii deschiși. 

- Daenerys. 

li zâmbi leneș. Ăsta era un alt talent al lui: se trezea dintr- 
odată, ca o pisică. 

760 

GEORGE R.R. MARTIN 

- S-au ivit zorile? 

- Nu încă. Mai avem un scurt răgaz. 

- Mincinoaso! lţi pot vedea ochii. Aș fi putut, dac-am fi 
fost în întunecimea nopţii? Daario azvârli cuverturile cu o 
zZvâcnire a picioarelor și se săltă în capul oaselor. 
Semiîntuneric. Ziua va fi aici curând. 

- Nu vreau să se termine noaptea asta. 

- Nu? Și de ce, regina mea? 

- Știi. 

- Nunta? El râse. Mărită-te cu mine. 

- Ştii câ nu pot. 

- Tu ești regina. Poţi să faci ce-ţi place. Iși lăsă palma să 
alunece de-a lungul piciorului ei. 

- Câte nopţi ne mai rămân? 

Două. Numai două. 

- Ştii la fel de bine ca și mine. Noaptea asta și următoarea 
și apoi trebuie să punem capăt. 

- Mărită-te cu mine, și vom avea toate nopţile, pentru 
totdeauna. 

Aș face-o, dac-aș putea. Khal Drogo fusese pentru ea 
soare-și-stele, dar el era mort de atâta vreme, încât 
Daenerys aproape că uitase cum era să iubești și să fii 
iubită. Daario o ajutase să-și amintească. Eram moartă și m- 
a readus la viață. Dormeam și m-a trezit. Căpitanul meu 
viteaz! Chiar și așa, în ultima vreme devenise prea 
îndrăzneţ. In ziua ultimei lui ieșiri din cetate se întorsese și-i 
aruncase la picioare capul unui nobil yunkai, apoi o sărutase 
în sala mare, ca să vadă toată lumea, până când îi despărţise 


Ser Barristan Selmy. Ser Bunic fusese atât de furios, încât 
Dany se temuse că avea să se verse sânge. 

- Nu ne putem cununa, iubirea mea. Ştii de ce. 

EI cobori din pat. 

- Atunci, mărită-te cu Hizdahr. O să-i ofer ca dar de nuntă 
o pereche frumoasă de coarne. Bărbaţilor ghiscari le place să 
se fudulească punân-du-și coarne. Și le fac din propriul lor 
păr, cu piepteni, ceară și fiare. 

Daario își găsi pantalonii și și-i puse. Nu se complica 
purtând lenjerie. 

dansul dragoniior 

761 

- Odată ce mă marit, dacă mă dorești o să te faci vinovat 
de înaltă trădare. 

Dany.își săltă cuvertura peste sâni. 

- Atunci trebuie să fiu trădător. 

Daario și trase o tunică de mătase albastră peste cap și își 
îndreptă 

vârfurile bărbii cu degetele. Și-o vopsise din nou pentru 
ea, ca să nu mai fie purpurie, ci albastră, ca atunci când îl 
văzuse prima oară. 

- Miros a tine, zâmbi el, adulmecându-și degetele. 

Lui Dany îi plăcea cum scânteia dintele lui de aur la 
fiecare surâs. 

li plăcea părul lui fin de pe piept. li plăceau puterea 
brațelor lui, sunetul râsului, felul în care se uita în ochii ei și 
îi rostea numele când își lăsa bărbăţia să alunece în ea. 

- Ești frumos, se trezi spunând în timp ce-l privea 
încălțându-și cizmele de călărie și legându-le șireturile. 

Uneori o lăsa s-o facă în locul lui, dar nu și în ziua aceea, 
așa se părea. S-a zis și cu asta. 

- Nu destul de frumos ca să te măriţi cu mine. 

Daario își luă centura săbiei din cârligul în care o 
atârnase. 

- Unde te duci? 


- Afară, în orașul tău, să beau o bute sau chiar două și să 
stârnesc o ceartă. A trecut prea mult de când n-am mai 
omorât pe nimeni. 

Poate-ar trebui să-ţi caut logodnicul. 

Dany aruncă în el cu o pernă. 

- Să-1 lași pe Hizdahr în pace! 

- Cum poruncește regina mea. Deschizi curtea pentru 
judecată? 

- Nu. Mâine o să fiu femeie măritată, iar Hizdahr o să fie 
rege. Să 

find el judecata. Ăștia sunt oamenii lui. 

- O parte sunt ai lui, o parte ai tăi. Cei pe care i-ai 
eliberat. 

- Râzi de mine? 

- Cei cărora le spui copiii tăi. Ei își vor mama. 

- Da, o faci. Râzi de mine. 

- Numai puţin, inimă strălucitoare. O să ţii judecata? 

762 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Poate după nuntă. După pace. 

- Acest după despre care vorbești n-o să vină niciodată. 
Ar trebui să-ţi aduni consiliul. Noii mei oameni nu cred că 
ești aievea. Cei care-au venit de la Hoinari. Cei mai mulţi 
sunt născuţi și crescuţi în Westerns, cu capul plin de povești 
despre Targaryeni. Vor să vadă unul cu ochii lor. Broscoiul 
are un dar pentru tine. 

- Broscoiul? chicoti ea. Şi cine e Broscoiul ăsta? 

E| ridică din umeri. 

- Un băiat dornishean. E scutierul cavalerului uriaș căruia 
îi spun ei Maţe-Verzi. l-am cerut să-mi dea mie darul, ca să ţi- 
1 aduc, dar n-a vrut. 

- Oh, un broscoi deștept. „Dă-mi mie darul/ Dany aruncă 
în el cu o altă pernă. L-aș fi văzut vreodată? 

Daario își mângâie mustaţa aurie. 

- Aș fura eu de la dulcea mea regină? Dacă ar fi fost un 
dar demn de tine, ţi l-aș fi pus eu însumi în mâinile 


catifelate. 

- Ca un simbol al dragostei tale? 

- In privinţa asta n-o să spun nimic, dar lui i-am zis că ţi-l 
poate dărui. Doar n-o să faci un mincinos din Daario 
Naharis? 

Dany nu se simţea în stare să-l refuze. 

- Cum ţi-e voia. Adu-ţi broscoiul mâine la Curte. Adu-i și 
pe ceilalţi. Pe cei din Westeros. 

Ar fi fost plăcut s-audă limba comună din gura altcuiva în 
afară de Ser Barristan. 

- Cum poruncește regina mea. 

Daario se înclină adânc, rânji și plecă, cu mantia 
învârtejindu-i-se în urmă. 

Dany rămase printre așternuturile mototolite, cu braţele 
în jurul genunchilor, atât de deznădăjduită, încât nici măcar 
n-o auzi pe Missandei aducând cu pași ușori pâine, lapte și 
smochine. 

- înălţimea Ta? Nu te simţi bine? Te-am auzit ţipând în 
bezna nopţii. 

dansul dragonilor 

763 

Dany luă o smochină. Era neagră, rotofeie, încă plină de 
rouă. 

Oare Hizdahr o să mă facă vreodată să țip? 

- Ai auzit ţipătul vântului. 

Luă o înghiţitură, dar acum, când Daario plecase, fructul 
își pierduse savoarea. Se ridică oftând și o chemă pe iri, 
cerându-i o mantie, apoi ieși pe terasă. 

Dușmanii o înconjurau din toate părţile. La țărm erau 
trase nu mai puţin de douăsprezece corăbii. In unele zile 
ajungeau să fie o sută, când erau debarcaţi oștenii. Yunkaii 
aduceau lemn pe mare. Dincolo de șanțurile lor de aparare, 
construiau catapulte, scorpioni și trebușete înalte. în nopţile 
liniștite auzea ciocanele răsunând în văzduhul cald și uscat. 
însă n-au turnuri de atac. Nici berbeci. N-aveau să-ncerce să 
ia Meereenul cu asalt. Intenţionau s-aștepte în spatele 


liniilor lor de asediu, aruncând pietre până când oamenii ei 
aveau să fie îngenuncheaţi de foame și de molimă. 

Hizdahr o să-mi aducă pacea. Trebuie, 

In noaptea aceea bucătarii ei fripseră un ied, cu morcovi 
și curmale, dar Dany nu reuși decât să ciugulească. 
Perspectiva luptei cu Meereenul o istovise. Somnul veni 
greu, chiar și după ce se întoarse Daario, atât de beat, încât 
abia se putea ţine pe picioare. Ea se zvârcoli și se răsuci sub 
cuverturi, visând că o săruta Hizdahr... dar buzele lui erau 
vinete, lovite, și, când o pătrunse, bărbăţia lui era rece ca 
gheaţa. Se săltă în capul oaselor, cu părul ciufulit și cu 
așternuturile răvășite. Căpitanul ei dormea lângă ea, dar era 
singură. Voia să-l zgâlţâie, să-l trezească, să-l 

facă s-o pătrundă, s-o ajute să uite, dar știa că, dacă ar fi 
făcut-o, el s-ar fi mulțumit să zâmbească, să caște și să 
spună: „N-a fost decât un vis, regina mea. Culcă-te la loc.“ 

Se strecură în schimb într-o mantie cu glugă și ieși pe 
terasă. Se apropie de balustradă și rămase acolo, privind în 
jos, către oraș, așa cum o mai făcuse de o sută de ori până 
atunci. N-o să fie niciodată 

cetatea mea. N-o să fie niciodată căminul meu. 

764 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lumina de un roz palid a zorilor o găsi tot afară, pe terasa 
ei, dormind pe iarbă, sub o pătură de rouă fină. 

- l-am promis lui Daario c-o să ţin judecata astazi, le 
spuse slujnicelor ei, când o treziră. Ajutaţi-mă să-mi găsesc 
coroana. Oh, și niște veșminte, ceva ușor și răcoros. 

Iși făcu apariţia cu o oră mai târziu. 

- îngenuncheați cu toții în fața lui Daenerys Născută din 
Furtună, Cea Nearsă, Regina Meereenului, Regina Andalilor, 
a Rhoynarilorși a Primilor Oameni, Khaleesi a întinsei Mări 
de larbă, Cea Care a Zdrobit Lanţurile și Mamă a Dragonilor, 
strigă Missandei. 

Reznak mo Reznak se înclină și îi adresă un zâmbet 
radios. 


- Luminăţia Ta, devii tot mai frumoasă pe zi ce trece. Cred 
că 

gândul la nuntă ţi-a dăruit o nouă strălucire. O, luminoasa 
mea regină! 

Dany oftă. 

- Cheamaă-l pe primul petiţionar. 

Trecuse atât de mult timp de când nu mai ţinuse 
judecata, încât mulţimea celor care o așteptau era 
copleșitoare. Partea din spate a sălii era o masă solidă de 
oameni și încăierările depășeau orice precedent. 

Inevitabil, cea care ieși cu un pas în faţă fu Galazza 
Galare, cu capul sus, cu faţa ascunsă în spatele unui văl 
sclipitor. 

- Luminăţia Ta, ar fi mai bine dacă am sta de vorbă între 
patru ochi. 

- Așa ar fi, dacă aș avea timpul necesar, răspunse Dany 
cu dulceaţă. 

Mâine îmi celebrez nunta. Ultima ei întâlnire cu Graţia 
Verde nu mersese prea bine. Ce vrei să-mi spui? 

- Aș vrea să-ţi vorbesc despre cutezanţa unui anumit 
căpitan. 

îndrăznește să rostească așa ceva în fața întregii Curți? 
Dany își simţi furia dezlănţuindu-se. A re curaj, dar dacă-și 
imaginează că am de gând să 

mai suport o palmă, nici că se poate înșela mai mult. 

- Oacheșul Ben Plumm ne-a șocat pe toţi, spuse ea, dar 
mă previi prea tărziu. Și știu că acum îţi dorești să te-ntorci 
în templul tău și să 

te rogi în liniște. 

Graţia Verde se înclină. 

dansul dragonilor 

765 

- Mă voi ruga și pentru tine. 

O altă palmă, se gândi Dany, cu sângele urcându-i în 
obraji. 


Restul nu fu decât o plictiseală bine cunoscută reginei. 
Stătu pe pernele ei, ascultând, cu un picior legănându-i-se 
cu iritare. La mijlocul zilei, Jhiqui îi aduse un platou cu 
smochine și șuncă. Petiţionarii păreau să nu se mai 
sfârșească. Pentru fiecare doi pe care-i trimise afară 

cu zâmbetul pe buze, din sală ieși câte unul cu ochii 
înroșiți sau bombănind. 

Soarele ajunse aproape la asfinţit înainte de a-și face 
apariţia Daario Naharis cu noile lui Ciori ale Furtunii, 
mercenarii din Westeros plecaţi de la Hoinari. Dany se 
pomeni uitându-se la ei în timp ce un alt peti 

ționar vorbea și iar vorbea. Aceștia sunt oamenii mei. 
Sunt regina lor de drept. Păreau o șleahtă murdară, dar era 
de așteptat din partea unor oșteni de vânzare. Cel mai tânăr 
nu putea să aibă decât cu maximum un an mai mult decât 
ea, iar cel mai bătrân își aniversase probabil numele de vreo 
șaizeci de ori. Câţiva lăsau să se vadă semnele bunăstării: 
brățări de aur, tunici de mătase, centuri pentru sabie cu 
ținte de argint. 

Pradă de război. Cei mai mulţi aveau haine simple, care 
arătau că 

fuseseră purtate îndelung. 

Când îi aduse Daario în față, văzu că printre ei se afla o 
femeie, voinică, blondă și înveșmântată numai în zale. 
Căpitanul ei o numi Frumoasa Meris, deși frumoasă era 
ultimul lucru pe care l-ar fi spus Danny privind-o. Avea un 
metru optzeci și cinci, îi lipseau urechile, avea nasul 
despicat, cicatrice pe amândoi obrajii și cei mai reci ochi pe 
care-i văzuse vreodată regina. Cât despre ceilalţi... 

Hugh Hungerford era zvelt și dispreţuitor, cu picioare 
lungi, faţă 

prelungă, cu veșminte înzorzonate și  decolorate. 
Țesătorul era scund și musculos, cu păianjeni tatuaţi pe 
piept și pe braţe. Orson Stone, un bărbat cu obrajii rumeni, 
pretindea că e cavaler, ca și Lucifer Long. 


Will de la Pădure o cuprinse cu o privire lacomă chiar și 
atunci când se lăsă într-un genunchi. Dick Păiosul avea ochii 
de culoarea albăstrelelor, părul alb ca pânza de in și un 
zâmbet neliniștitor. Faţa lui 

766 

GEORGE R.R. MARTIN 

Jack Roșcovanul era ascunsă de o barbă portocalie și 
cuvintele lui erau neinteligibile. 

- Și-a mușcat jumătate din limbă în prima lui luptă, îi 
explică 

Hungerford. 

Dornishenii pareau diferiţi 

- Dacă e pe placul înălţimii Tale, spuse Daario, aceștia trei 
sunt Maţe-Verzi, Gerrold și Broscoiul. 

Maţe-Verzi era uriaș și chel ca un pietroi, cu braţele 
destul de groase ca să rivalizeze până și cu Vânjosul Belwas. 
Gerrold era uscăţiv, înalt, cu șuviţe strălucitoare în păr și cu 
ochi albaștri-verzui surăzători. 

Pun rămășag că surâsul ăsta a cucerit inimile multor 
fecioare. Mantia lui era făcută dintr-o țesătură moale de lână 
maronie, căptușită cu mătase, un veșmânt prezentabil. 

Broscoiul, scutierul, era cel mai tânăr dintre cei trei și cel 
mai puţin impresionant, un flăcău serios, îndesat, cu părul 
castaniu și ochi căprui. Avea faţa pătrată, frunte înaltă, fălci 
puternice și nas lat. 

Miriștea de pe obrajii și de pe bărbia lui îl făcea să arate a 
băiat care-ncearcă să-și lase pentru prima oară barbă. Dany 
nu-și dădea deloc seama de ce s-ar fi gândit cineva să-l 
poreclească Broscoiul. O fi în stare să sară mai departe 
decât alții. 

- Puteţi să vă ridicaţi, zise ea. Daario mi-a spus că aţi 
venit la noi din Dome. Dornishenii vor fi întotdeauna bine 
veniţi la Curtea mea. Sunspearul i-a rămas credincios tatălui 
meu când Uzurpatorul i-a furat tronul. Probabil aţi înfruntat 
multe pericole ca s-ajungeţi la mine. 


- Mult prea multe, răspunse Gerrold, bărbatul chipeș cu 
șuvițe strălucitoare în păr. Eram șase când am plecat din 
Dome, înălțimea Ta. 

- îmi pare rău pentru pierderile voastre. Regina se 
întoarse către însoțitorul lui mai masiv. Maţe-Verzi e un 
nume straniu. 

- E o glumă, înălţimea Ta. De pe corăbii. Mi-a fost rău pe 
drum, tot timpul, de când am plecat din Volantis. Am vomat 
Și... ei, n-ar trebui să spun. 

dansul dragonilor 

767 

Dany chicoti. 

- Cred că pot să ghicesc, ser. Ser e bine spus, nu? Daario 
zice că 

ești cavaler. 

- Dacă e pe placul înălţimii Tale, toţi trei suntem cavaleri. 

Dany aruncă o privire spre Daario și văzu furia 
fulgerându-i pe chip. 

N-a știut. 

- Am nevoie de cavaleri, spuse ea. 

Lui Ser Barristan i se treziseră bănuielile. 

- E ușor să te pretinzi cavaler la o asemenea distanţă de 
Westeros. 

Sunteţi pregătiţi să apăraţi această laudă cu sabia sau cu 
lancea? 

- Dacă trebuie, spuse Gerrold, deși n-am să pretind că 
vreunul dintre noi este egalul lui Barristan cel Viteaz. 
înălţimea Ta, îţi cer iertare, dar ne-am înfățișat în faţa ta sub 
nume false. 

-Mai știu pe cineva care-a făcut cândva asta, spuse Dany, 
un bărbat pe nume Arstan Barbă Albă. Atunci dezvăluie-mi 
adevăratele voastre nume. 

-Bucuroși... dar, dacă-i putem cere reginei această 
îngăduinţă, există vreun loc cu mai puţini ochi și mai puţine 
urechi? 

Jocuri în alte jocuri. 


- Cum ţi-e voia. Skahaz, golește-mi curtea. 

Țeastă-Rasă zbieră mai multe porunci. Fiarele lui de 
Bronz făcură 

restul, mânându-i afară din sală pe ceilalți mercenari din 
Westeros și pe petiţionari. Consilierii ei rămaseră. 

- Acum, zise Dany, numele voastre. 

Tânărul și chipeșul Gerrold făcu o plecăciune. 

- Ser Gerris Drinkwater, înălțimea Ta. Sabia mea îţi 
aparține. 

Maţe.-verzi își încrucișă brațele pe piept. 

- Și ciocanul meu de război. Sunt Ser Archibald Yronwood. 

- Și tu, ser? îl întrebă regina pe băiatul căruia i se spunea 
Broscoiul. 

- Dacă e pe placul Luminăţiei tale, îmi pot înfățișa mai 
întâi darul? 

768 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cum ţi-e voia, încuviinţă Daenerys, curioasă, dar, când 
Broscoiul începu să înainteze, Daario Naharis făcu un pas în 
fața lui și întinse o mână înmănușată. 

- Dă-mi darul ăsta mie. 

Cu faţa ca de piatră, băiatul bondoc se aplecă, își dezlegă 
cizma și scoase un pergament îngălbenit de sub o clapă 
ascunsă în interior. 

- Ăsta e darul tău? O bucată dintr-o scrisoare? 

Daario smulse pergamentul din mâinile dornisheanului și 
îl desfășură, uitându-se bănuitor la sigilii și la semnături. 

- Foarte frumos, numai aur și șnururi, dar nu știu să citesc 
scrijeliturile voastre din Westeros. 

- Dă-i pergamentul reginei, îi porunci Ser Barristan. Acum. 

Dany putea să simtă mânia din sală. 

- Eu nu sunt decât o fetișcană și fetișcanele trebuie să-și 
primească 

darurile, spuse ea, pe un ton ușuratic. Daario, te rog, nu 
mă necăiji. 

Adu-mi-l aici. 


Pergamentul era scris în Limba Comună. Regina îl 
desfășură încet, studiind sigiliile și semnăturile. Când văzu 
numele lui Ser Willem Darrry, inima începu să-i bată ceva 
mai repede. Citi totul o dată, apoi încă o dată. 

- Putem ști și noi ce scrie, înălţimea Ta? întrebă Ser 
Barristan. 

- E un pact secret, răspunse Dany, făcut în Braavos când 
eu nu eram decât o fetiță. Pentru noi a semnat Ser Willem 
Darry, omul care ne-a scos pe mine și pe fratele meu în taină 
de la Piatra Dragonului înainte de a ne putea prinde oamenii 
Uzurpatorului. Prinţul Oberyn Martell a semnat pentru 
Dome, cu Lordul Mării ca martor. li întinse pergamentul lui 
Ser Barristan, ca să citească el însuși. Alianţa trebuie să fie 
pecetluită printr-o căsătorie. In schimbul ajutorului oferit de 
Dome pentru detronarea Uzurpatorului, fratele meu Viserys 
trebuia s-o facă pe Arianne, fiica Prințului Doran, regina lui. 

Bătrânul lord citi încet pactul. 

dansul dragonilor 

769 

- Dacă Robert ar fi știut de asta, ar fi distrus Sunspear așa 
cum a distrus cândva Pyke și ar fi cerut capul Prințului Doran 
și pe al Viperei Roșii... și probabil și pe al prinţesei 
dornishene. 

- Nu mă-ndoiesc că de-asta Prinţul Doran a păstrat 
secretul pactului, sugeră Daenerys. Dacă fratele meu Viserys 
ar fi știut că-l aștepta o prinţesă dornisheană, ar fi traversat 
marea către Sunspear imediat ce ar fi fost destul de mare ca 
să se poată căsători. 

- Și ar fi atras astfel ciocanul de război al lui Robert 
asupra sa și a Domului, zise Broscoiul. Tata s-a mulţumit s- 
aștepte ziua în care Prinţul Viserys și-ar fi găsit o armată. 

- Tatăl tău? 

-Prinţul Doran. Tânărul se lăsă din nou într-un genunchi, 
înălţimea Ta, am onoarea să fiu Quentyn Martell, prinţ al 
Dornului și cel mai loial dintre supușii tăi. 

Dany râse. 


Fața prinţul dornishean se împurpură, în timp ce propria 
ei Curte și consilierii o priveau nedumeriți. 

- înălțimea Ta? întrebă Skahaz Țeastă-Rasă, în limba 
ghiscari. De ce ai râs? 

-l se spune broscoiul și tocmai am aflat de ce. In basmele 
din Cele Şapte Regate sunt broscoi care se transformă în 
prinți vrăjiţi când sunt sărutaţi de adevărata lor dragoste. 
Zâmbindu-le cavalerilor din Dome, regina trecu din nou la 
Limba Comună. Spune-mi, Prinţe Quentyn, ești un prinţ 
vrăjit? 

- Nu, înălţimea Ta. 

- De asta mă temeam și eu. Nici vrăjit și nici nu poate 
vrăji pe nimeni, din nefericire. Păcat că prințul e el, nu cel cu 
umeri lăți și păr de culoarea nisipului. Dar ai venit totuși 
pentru o sărutare. Vrei sa te-nsori cu mine. Nu așa merg 
lucrurile? Darul pe care mi-l aduci e dulcele tău sine. In loc 
de Viserys și sora ta, trebuie să pecetluim noi doi pactul, 
dacă vreau ţinutul Dome. 

- Tata a sperat c-o să mă găsești acceptabil. 

770 

GEORGE R.R. MARTIN 

Daario Naharis izbucni într-un râs dispreţuitor. 

- Eu zic că ești un cațeluș. Regina are nevoie să-i stea 
alături un barbat, nu un băiat smiorcăit. Nu ești potrivit 
pentru o femeie ca ea. 

Când ţi-ai lins ultima oară buzele, n-ai simţit gustul 
laptelui mamei tale? 

Faţa lui Ser Gerris Drinkwater se întunecă la auzul acestor 
cuvinte. 

- Ține-ți limba-n frâu, mercenarule. Vorbești cu prinţul din 
Dome. 

- Și cu doica lui, așa mi se pare. 

Daario își plimbă degetele peste mânerul săbiei și zâmbi 
ameninţător. 

Skahaz se încruntă, așa cum nu se putea încrunta decât 
el. 


- Băiatul o fi bun pentru Dome, dar Meereenul are nevoie 
de un rege de sânge ghiscari. 

- Am auzit de Dome, se amestecă Reznak mo Reznak. 
înseamnă 

nisip și scorpioni, și munţi roșii golași, copţi în soare. 

- înseamnă cincizeci de mii de sulițe și de săbii, zălogite 
să intre în slujba reginei noastre, îi răspunse Prinţul 
Quentyn. 

- Cincizeci de mii? exclamă batjocoritor Daario. Eu nu văd 
decăt trei. 

- Ajunge, spuse Daenerys. Prinţul Quentyn a traversat o 
jumătate de lume ca să-mi ofere darul său. Nu permit să fie 
tratat fără curtoazie. 

Se întoarse către dornisheni. Ar fi trebuit să veniţi acum 
un an. Am făgăduit să mă mărit cu nobilul Hizdahr zo Loraqg. 

- Nu e prea târziu..., începu Ser Gerris. 

- La asta am să chibzuiesc eu, spuse Daenerys. Reznak, ai 
grijă să 

li se dea prinţului și însoțitorilor săi apartamente demne 
de obârșia lor nobilă și să li se îndeplinească dorinţele. 

- Cum ţi-e voia, Luminăţia Ta. 

Regina se ridică. 

- Atunci, aici am terminat deocamdată. 

Daario și Ser Barristan o urmară în susul treptelor către 
apartamentele ei. 

- Asta schimbă totul, zise bătrânul cavaler. 

- Nu schimbă nimic, spuse Dany, în timp ce lrri îi scotea 
coroana. 

Cu ce ne-ajută trei oameni? 

dansul dragonilor 

771 

- Trei cavaleri, sublinie Selmy. 

- Trei mincinoși, interveni posomorât Daario. M-au înșelat. 

- Te-au și cumpărat, nu mă îndoiesc. 

El nu se osteni să nege. Dany desfăcu pergamentul și îl 
studie încă 


o dată. Braavos. Asta s-a făptuit în Braavos, pe când 
locuiam noi in casa cu ușă roșie. De ce-o făcea să se simtă 
atât de ciudat? 

Se pomeni aducându-și aminte coșmarul din noaptea 
trecută. în vise e uneori adevăr. Oare era posibil ca Hizdahr 
zo Loraq să se afle în slujba vrăjitorilor, asta însemnase 
visul? li spuneau oare zeii să-l 

dea deoparte pe Hizdahr și să se mărite în schimb cu 
prinţul domishean? Ceva îi licări în memorie. 

- Ser Barristan, care e blazonul Casei Martell? 

- Un soare orbitor, străpuns de o suliță. 

Fiul soarelui. O străbătu un fior. 

- Umbre și șoapte. 

Ce altceva mai spusese Quaithe? /apa albă și fiul soarelui. 
Mai era și un leu, și un dragon. Sau dragonul sunt eu? 

- Ferește-te de seneșalul parfumat. Asta-și aducea 
aminte. Vise și prorociri. De ce trebuie să fie întotdeauna ca 
niște ghicitori? De aceea nu-mi plac. Oh, lasă-mă acum, ser! 
Mâine e ziua nunţii mele. 

In noaptea aceea, Daario o avu în toate felurile în care 
poate avea un bărbat o femeie și ea i se oferi din toată 
inima. Ultima oară, când răsărea soarele, își folosi gura.ca 
să-l întărească iarăși, aşa cum o învățase Doreah cu mult 
timp în urmă, apoi îl călări cu atâta sălbăticie, încât rana lui 
reîncepu să sângereze și, preţ de o încântătoare clipă, 
Daenerys nu putu spune dacă el era în ea sau ea era înel. 

Dar, când asupra zilei ei de nuntă se ridică soarele, 
Daario făcu același lucru, punându-și hainele și închizându- 
și centura săbiei cu catarama ei extravagantă, din aur 
strălucitor. 

- Unde te duci? îl întrebă Dany. |ţi interzic să ieși azi la 
atac în afara cetăţii. 

772 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Regina mea e crudă, spuse căpitanul ei. Dacă nu-ţi pot 
măcelări dușmanii, cum să mă distrez în timpul nunţii tale? 


- La caderea nopţii n-o să mai am nici un dușman. 

- Acum suntem de-abia în zori, dulce regină. Ziua e lungă. 
E destul timp pentru o ultimă ieșire. O să-ţi aduc capul 
Oacheșului Ben Plumm ca dar de nuntă. 

- Fără capete, insistă ea. Cândva mi-a adus flori. 

- Sa-l lăsâm pe Hizdahr să-ţi aducă flori. E adevărat că nu 
e el omul care să se-aplece ca să culeagă o păpădie, dar are 
slujitori care vor fi încântați s-o facă în locul lui. Acum îmi 
îngădui să plec? 

-Nu. 

Voia să rămână și s-o ţină în braţe. /ntr-o zi o să plece și 
n-o să se mai întoarcă, se gândi. într-o zi un arcaș o să-i 
înfigă o săgeată în piept, sau zece oameni se vor năpusti 
asupra lui cu lâncile, cu săbiile și cu securile, zece oameni 
care se visează eroi. Cinci dintre ei aveau să moară, dar A 

asta n-avea să facă durerea ei mai ușor de suportat. /ntr-o 
Zi o să-l pierd, așa cum mi-am pierdut soarele-și-stelele. Dar 
vă implor, zeilor, nu astăzi. 

- Intoarce-te în pat și sărută-mă. Nimeni n-o mai sărutase 
vreodată 

ca Daario Naharis. Sunt regina ta și-ţi poruncesc să te 
culci cu mine. 

O spusese în glumă, dar privirea lui se înăspri auzindu-i 
cuvintele. 

- Culcatul cu reginele e treaba regilor. Nobilul tău Hizdahr 
se poate ocupa de așa ceva, odată ce-o să fiţi căsătoriți. lar 
dacă se dovedește a fi de obârșie prea înaltă ca să asude 
astfel, are slujitori care vor fi încântați să facă și asta în locul 
lui. Sau l-ai putea chema în patul tău pe băiatul dornishean, 
ca și pe frumosul lui prieten, de ce nu? 

Plecă din dormitorul ei cu pași mari. 

O să iasă la atac. înţelese Dany, iar dacă o ia capul lui 
Ben Plumm o să vină la ospățul de nuntă și-o să mi-l arunce 
la picioare. Cei Șapte să 

mă apere. De ce nu e de neam mai bun? 


După plecarea lui, Missandei îi aduse reginei mâncare 
simplă, alcătuită din brânză de capră și măsline, cu stafide 
ca dulciuri. 

dansul dragonilor 

773 

- înălţimii Tale îi trebuie ceva mai tare decât vinul pentru 
prima masă 

a zilei. Ești atât de micuță și azi o să ai cu siguranţă 
nevoie de putere. 

Venind de la o copilă, asta o făcu pe Daenerys să râdă. Se 
baza atât de mult pe mica tălmăcitoare, încât uita adesea că 
Missandei abia  îm-plinise unsprezece ani. Impărţiră 
mancarea pe terasa ei. In timp ce Dany ciugulea dintr-o 
măslină, fata naathi își ridică spre ea ochii ca aurul topit, 
spunând: 

- Nu e prea târziu să-i anunţi că ai hotărât să nu te mai 
măriți. 

Și totuși este, se gândi cu tristețe regina. 

- Sângele lui Hizdahr e vechi și nobil. Unirea noastră 
înseamnă 

unirea sclavilor mei eliberaţi cu poporul lui. Când noi vom 
fi ca unul, așa va fi și orașul nostru. 

-înălțimea Ta nu-l iubește pe nobilul Hizdahr. Aceasta 
crede că 

l-ai vrea mai degrabă pe altul drept soţ. 

Azi nu trebuie să mă gândesc la Daario. 

- O regină iubește pe cine trebuie, nu pe cine vrea. Pofta 
de mâncare o părăsise. la astea de-aici, îi spuse lui 
Missandei. E timpul pentru baie. 

Pe urmă, în timp ce Jhigqui o usca pe Daenerys 
tamponând-o ușor, lrri se apropie cu tokarul ei. Dany le 
invidia pe fecioarele dothraki pentru pantalonii lor largi de 
mătase și pentru vestele pictate. Aveau să se bucure de 
răcoare mai mult decât ea, în tokarul cu franjuri grele din 
perle mărunte. 


- Ajutaţi-mă să înfășor asta în jurul meu, vă rog. Nu mă 
pot descurca singură cu toate perlele. 

Ar fi trebuit să fie nerăbdătoare așteptând nunta și 
noaptea ce avea să urmeze, o știa. Iși aduse aminte de 
noaptea primei ei nunţi, când Khal Drogo îi ceruse fecioria 
sub stelele stranii. Iși aduse aminte cât de înspăimântată 
fusese și cât de excitată. Oare cu Hizdahr avea să fie la fel? 
Nu. Nu mai sunt fata care am fost, iar el nu-mi e soare-și- 
stele. 

Missandei ieși iarăși din piramidă. 

774 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Reznak și Skahaz imploră să li se acorde cinstea de ao 
conduce pe înălţimea Ta la Templul Graţiilor. Reznak a 
poruncit să fie pregătit palanchinul. 

Meereenii nu călăreau între zidurile orașului lor. Preferau 
palanchinele, lecticile și jilțurile purtate pe umerii sclavilor. 

- Caii murdăresc străzile, îi spusese un bărbat din Zakh, 
dar sclavii n-o fac. 

Dany eliberase sclavii, însă palanchinele, lecticile și 
jilțurile continuau să aglomereze străzile, ca și până atunci, 
deși niciunele dintre ele nu pluteau prin aer purtate de vreo 
vrajă. 

- Ziua e prea fierbinte ca să mă-nchid într-un palanchin, 
zise regina. 

Puneţi șaua pe argintul meu. Nu vreau să merg la nobilul 
meu soţ pe spinările purtătorilor. 

- înălţimea Ta, răspunse Missandei, nu poţi călări 
îmbrăcată în tokar. 

Mica tălmăcitoare avea dreptate, așa cum se întâmpla 
atât de des. 

Tokan/Z nu era un veșmânt menit să fie purtat pe șaua 
calului. Dany se strâmbă. 

- Cum spui tu. Insă nu palanchinul. O să mă sufoc în 
spatele perdelelor lui. Să mi se pregătească un jilţ. 


Dacă tot trebuia să poarte urechile lor pleoștite, măcar s- 
o vadă 

toţi iepurii. 

La apariţia ei, Reznak și Skahaz căzură în genunchi. 

- Luminăţia Ta strălucește atât de puternic, încât va orbi 
pe oricine va îndrăzni s-o privească, spuse Reznak. 

Seneșalul purta un tokar din brocart cafeniu, cu franjuri 
aurii. 

- 11 faci pe Hizdahr zo Loraqg e cel mai norocos... așa cum 
te face și el pe tine, dacă este atât de cutezător precum se 
spune. Această unire ne va salva orașul, vei vedea. 

- Să ne rugăm pentru asta. Vreau să-mi plantez maslinii și 
să-i văd înflorind. 

Ce importanță are dacă sărutările lui Hizdahr nu-mi plac? 
Pacea o să-mi placă. Sunt regină sau doar femeie? 

dansul dragonilor 

775 

- Mulţimile vor fi azi la fel de dese ca muștele. 

Țeastă-Rasă era înveșmântat într-o fustă neagră plisată și 
într-o platoșă înfățișând relieful mușchilor și ţinea sub un 
braţ un coif de bronz în formă de cap de șarpe. 

- Ar trebui să-mi fie teamă de muște? Fiarele tale de 
Bronz mă vor feri de orice rău. 

In spaţiul de la baza Marii Piramide aerul era prăfos. 
Zidurile groase de aproape zece metri înăbușeau tumultul 
străzilor și ţineau căldura afară, așa că înăuntru era răcoare 
și semiîntuneric. Escorta ei se forma în interiorul porților. 
Grajdurile cailor, catărilor și măgarilor erau în pereţii dinspre 
vest, iar ale elefanților în cei din est. Dany făcuse rost de trei 
astfel de animale uriașe bizare pentru piramida ei. 

îi aduceau aminte de mamuţii cenușii, fără păr, deși colții 
le fuseseră 

tăiaţi și auriţi, iar ochii le erau triști. 

11 găsi pe Vânjosul Belwas mâncând struguri, în timp ce 
Barristan Selmy îl urmărea cu privirea pe grăj darul care 
strângea chinga calului său sur. Cei trei dornisheni erau 


alături de ei, stând de vorbă, dar se întrerupseră la apariţia 
reginei. Prinţul lor se lăsă într-un genunchi. 

- înălțimea Ta, trebuie să te implor. Puterile tatălui meu 
sunt în scădere, dar devotamentul lui faţă de cauza ta e la 
fel de puternic ca întotdeauna. Dacă purtările sau persoana 
mea nu ţi-au fost pe plac, acest lucru mă întristează, dar... 

- Dacă vrei să-mi fii pe plac, ser, bucură-te pentru mine, 
spuse Daenerys. Azi e ziua nunţii mele. In Orașul Galben se 
va dansa, fără 

nicio îndoială. Oftă. Ridică-te, prinţul meu, și zâmbește. 
Intr-o zi mă 

voi întoarce în Westeros să cer tronul tatălui meu și mă 
voi uita către Dome pentru ajutor. Dar azi yunkaii mi-au 
încercuit orașul cu oţel. 

Aș putea să mor înainte de a-mi vedea Cele Șapte 
Regate, Hizdahr ar putea să moară. Westerosul ar putea fi 
înghiţit de valuri. Dany îl sărută pe obraz. Haide. E timpul să 
mă cunun. 

Ser Barristan o ajută să se urce în jilţ. Quentyn li se 
alătură însoţitorilor săi din Dome. Vânjosul Belwas strigă să 
se deschidă porțile și 

776 

GEORGE R.R. MARTIN 

Daenerys Targaryen fu purtată afară, în soare. Selmy i se 
alătură pe calul lui sur. 

- Spune-mi, îi ceru Danny, în timp ce procesiunea cotea 
catre Templul Graţiilor, dacă tatăl meu și mama mea ar fi 
fost liberi să-și urmeze inimile, cu cine s-ar fi cununat? 

- Asta a fost cu mult timp în urmă. înălţimea Ta n-are de 
unde să-i cunoască, 

- Dar tu știi totuși. Spune-mi. 

Bătrânul cavaler își înclină capul. 

- Regina, mama ta, a știut întotdeauna care îi era datoria. 

Era chipeș în armura lui auriu-argintie, cu mantia albă 
curgându-i de pe umeri, dar vorbea ca un om în suferinţă, ca 


și cum fiecare cuvânt ar fi fost o stâncă de care trebuia să 
treacă. 

- Ca fecioară, totuși... s-a îndrăgostit la un moment dat de 
un cavaler tânăr din ţinutul furtunilor care i-a purtat 
panglica la un turnir și a numit-o regina dragostei și a 
frumuseţii. A fost de scurtă durată. 

- Ce s-a-ntâmplat cu acest cavaler? 

- Și-a lăsat lancea deoparte când nobila ta mamă s-a 
cununat cu tatăl tau. Pe urmă a devenit foarte pios, și a fost 
auzit spunând că 

numai Fecioara o putea înlocui în inima lui pe Regina 
Rhaella. 

Dragostea lui era imposibilă, firește. Un cavaler cu moșie 
nu e un consort potrivit pentru o prinţesă de sânge regesc. 

lar Daario Naharis nu e decât un mercenar, care nu e 
demn nici măcar să lege pintenii de aur ai unui cavaler cu 
moșie. 

- Și tatăl meu? A existat vreo femeie pe care-a iubit-o mai 
mult decât și-a iubit regina? 

Ser Barristan se foi în șa. 

- Nu... n-a iubit-o. Poate că a dorit-o e mai bine spus, dar... 
nu e vorba decât de bârfe din bucătării, de șușotelile 
spălatoreselor și ale grăjdarilor... 

- Vreau să știu. Nu l-am cunoscut niciodată pe tata. Vreau 
să știu totul despre el. Cele bune și... restul. 

dansul dragonilor 

777 

- Cum poruncești. Cavalerul alb își alese cuvintele cu 
grijă. Prinţul Aerys... tânăr fiind, s-a îndrăgostit de o anumită 
lady de Casterly Rock, o verișoară de-a lui Tywin Lannister. 
La cununia ei cu Tywin, tatăl tau a băut prea mult vin și a 
fost auzit spunând că era mare păcat fiindcă se desfiinţase 
dreptul primei nopţi. O glumă de beţiv, atât și nimic mai 
mult, dar Tywin Lannister nu era omul care să uite astfel de 
vorbe, sau... sau libertăţile pe care și le-a îngăduit tatăl tău 


pe drumul către patul nupţial. Faţa i se înroși. Am spus prea 
multe, înălțimea Ta. Eu... 

- Grațioasă regină, bun găsit! 

O altă procesiune ajunsese alături de a ei și Hizdahr zo 
Loraqg îi zâmbea de pe jilţul lui. Rege/e meu. Dany se întrebă 
unde era Daario Naharis, ce făcea. Dacă asta ar fi o poveste, 
ar sosi în galop chiar în clipa în care ajungem la templu și I- 
ar provoca pe Hizdahr la luptă pentru mana mea. 

Una alături de alta, procesiunea reginei și a lui Hizdahr zo 
Loraq traversară încet Meereenul până ce în faţa lor se ivi în 
sfârșit Templul Graţiilor, cu domurile lui aurite străfulgerând 
sub razele soarelui. Ce frumos, încercă regina să-și spună, 
dar în ea era o fetiță prostuţă care nu se putea împiedica să 
se uite după Daario. Dacă te-ar iubi, ar veni și te-ar scoate 
de aici purtându-te pe vârful săbiei, așa cum a purtat-o 
Rhaegarpe iubita lui din Nord, insistă copila din ea, însă 
regina știa că 

era o prostie. Chiar dacă frumosul ei căpitan ar fi fost 
destul de nebun ca să facă o asemenea încercare, Fiarele de 
Bronz l-ar fi ciopârţit înainte de a ajunge la o sută de metri 
de ea. 

Galazza Galare îi aștepta în fața ușilor templului, 
înconjurată de surorile ei în alb, roz și roșu, albastru, auriu și 
violet. Sunt mai puține decât erau. Dany se uită după Ezzara 
și n-o zări. Oare a secerat-o pântecăraia? Cu toate că regina 
îi lăsase pe astapori să moară de foame în afara zidurilor ca 
să nu se răspândească molima, boala se răspândise oricum. 
li lovise pe mulţi: sclavi eliberaţi, mercenari, Fiare de Bronz, 
chiar și dothraki, deși niciunul dintre Nepătaţi nu fusese încă 
atins. Se ruga să fi trecut deja partea cea mai rea. 

77% 

GEORGE R.R. MARTIN 

Graţiile aduseră un jilţ de fildeș și un vas de aur. 
Săltându-și cu delicateţe tokarul ca să nu calce pe franjurile 
lui, Daenerys Targaryen se așeză cu grijă pe perna de catifea 
a scaunului, iar Hizdahr zo Loraq se lăsă în genunchi, îi 


desfăcu sandalele și îi spălă picioarele în timp ce cincizeci 
de eunuci cântau și zece mii de ochii îi priveau. Are mâini 
blânde, se gândi ea pe când uleiurile calde și parfumate i se 
prelingeau printre degete. Dacă are și inima la fel de blândă, 
s-arputea să-l îndrăgesc cu timpul. 

Picioarele ei odată spălate, Hizdahr i le șterse cu un 
prosop moale, îi legă din nou sandalele și o ajută să se 
ridice. Mână în mână, o urmară 

pe Graţia Verde în Templu, unde aerul era gros de tămâie 
și zeii Ghisului stăteau în firidele lor drapaţi în umbre. 

Patru ore mai târziu, ieșiră ca soț și soţie, legaţi unul de 
altul cu lanţuri de aur galben prinse de mijloc și de câte o 
gleznă. 

JON 

Regina Selyse descinse la Castelul Negru cu fiica ei și cu 
bufonul acesteia, cu slujitoare și cu doamnele de companie, 
și cu o suită din care făceau parte cavaleri, vasali și oșteni, 
cincizeci în total. Cu toții oamenii reginei, Jon Snow o știa. 
Poate c-o însoțesc pe Selyse, dar o slujesc pe Melisandre. 
Preoteasa roșie îi prevenise că soseau cu aproape o zi 
înainte de a-și face apariţia corbul de la Rondul de Est cu 
același mesaj. 

Se întâlni cu grupul reginei lângă grajduri, însoţit de 
Satin, de Bowen Marsh și de șase străjeri în mantii lungi, 
negre. Dacă jumătate din ceea ce se spunea despre ea era 
adevărat, nu trebuia să apară niciodată în faţa acelei regine 
fără o escortă proprie. Altminteri l-ar fi putut lua drept un 
băiat de la grajduri și i-ar fi întins hăţurile calului ei. 

Ninsoarea se mutase în sfârșit către sud, oferindu-le un 
răgaz. In aer se simţea chiar o ușoară încălzire când Jon 
Snow se lăsă într-un genunchi în faţa reginei sale din Sud. 

- Castelul Negru urează bun venit înălțimii Tale și 
însoţitorilor săi. 

Regina Selyse se uită în jos, către el. 

-  Mulţumirile mele. Condu-mă, te rog, la lordul 
comandant. 


- Fraţii mei m-au ales pe mine pentru a-mi oferi această 
onoare. 

Sunt Jon Snow. 

- Tu? Mi s-a spus că ești tânăr, dar... 

780 

GEORGE R.R. MARTIN 

Regina Selyse era trasă la faţă și palidă. Purta o coroană 
din aur roșu, cu vârfurile în formă de flăcări, geamănă cu a 
lui Stannis. 

- „„te poţi ridica, Lord Snow. Aceasta e fiica mea, Shireen. 

- Prinţesă. 

Jon își înclină fruntea. Shireen era o copilă lipsită de 
farmec, urâţită și mai mult de vărsatul cenușiu, care îi lăsase 
gâtul și o parte din obraz țepene, cenușii și pline de 
crăpături. 

- Eu și fraţii mei suntem în slujba ta, îi spuse el fetei. 

Shireen se îmbujoră. 

- Mulţumesc, lordul meu. 

- Cred că-l cunoști pe Ser Axell Florent, care-mi e rudă, 
adăugă regina. 

- Numai prin mesajele corbilor. 

Și din rapoarte. Scrisorile pe care le primise de la Rondul 
de Est la Mare aveau multe de spus despre Axel Florent, și 
foarte puţine de bine. 

- Ser Axell. 

- Lord Snow. 

Florent, un bărbat solid, avea picioare scurte și pieptul 
gros. Fire de păr aspru îi acopereau obrajii și fălcile și îi 
ieșeau din nări și din urechi. 

- Cavalerii mei loiali, continuă regina, Ser Narbert, Ser 
Benethon, Ser Brus, Ser Patrek, Ser Dorden, Ser Malegom, 
Ser Lambert, Ser Perkin. 

Fiecare dintre bărbaţii demni să fie prezentaţi se înclină 
pe rând. Ea nu se osteni să rostească și numele bufonului, 
dar talăngile agăţate de pălăria lui împodobită cu coarne de 
cerb și tatuajul pestriţ de pe obrajii pufoși nu-l lăsau să 


scape neobservat. Chip Peticit. Scrisorile lui Cotter Pyke îl 
pomeneau și pe el. Pyke pretindea că era un prostănac. 

Regina arătă apoi câtre un alt membru bizar al 
anturajului său: un bărbat înalt și sfrijit, a cărui înălţime era 
accentuată de pălărie stranie, cu trei boruri suprapuse, din 
fetru purpuriu. 

- Și iată-l pe nobilul Tycho Nestoris, un sol al Băncii de 
Fier din Braavos, sosit aici să trateze cu înălțimea Sa Regele 
Stannis. 

Bancherul își scoase pălăria și făcu o plecăciune, 
măturându-și cu ea vârfurile picioarelor. 

dansul dragonilor 

781 

- Lord Comandant, vă mulţumesc ţie și fraţilor tăi pentru 
ospitalitate. 

Vorbea perfect Limba Comună, fără niciun accent străin. 
Cu vreo cincisprezece centimetri mai înalt decât Jon, 
bărbatul din Braavos avea o barbă tot atât de subțire ca o 
frânghie încolţită din bărbia lui pentru a-i ajunge aproape 
până în talie. Veșmintele lui de un purpuriu lipsit de luciu 
erau tivite cu hermină. Un guler țeapăn îi încadra faţa 
îngustă. 

- Sper că nu vă vom stânjeni prea mult. 

- Câtuși de puţin, lordul meu. Sunteţi bine veniţi. 

Mai bine veniţi decât această regină, dacă e să spunem 
adevărul. 

Cotter Pyke trimisese un corb ca să-i prevină de sosirea 
bancherului. 

De atunci, Jon Snow nu se mai gândise la multe alte 
lucruri. 

Acum se întoarse către regină. 

- încăperile regale din Turnul Regelui au fost pregătite 
pentru înălțimea Ta, pentru oricât de mult timp va dori să 
rămână la noi. 

Acesta este Lordul nostru Administrator, Bowen Marsh. El 
va găsi camere pentru oamenii înălţimii Tale. 


- Ce frumos din partea voastră să ne oferiţi un loc aici. 

Cuvintele reginei erau destul de curtenitoare, cu toate că 
tonul ei spunea: Nu vă faceți nimic mai mult decât datoria și 
tot ce puteți spera e să-mi fie pe plac aceste încăperi. 

- Nu vom rămâne cu voi vreme îndelungată. Cel mult 
câteva zile. 

Avem de gând să ne grăbim către noua noastră locuinţă 
de la Fortul Nopţii imediat ce ne vom odihni. Călătoria de la 
Rondul de Est a fost istovitoare. 

- Cum spui, înălţimea Ta, zise John. Nu mă-ndoiesc că 
sunteți înfriguraţi și că vă este foame. In sala noastră 
comună vă așteaptă o masă caldă. 

- Foarte bine. Regina aruncă o privire în jurul curţii. Insă 
pentru început aș vrea să mă consult cu Lady Melisandre. 

- Firește, înălțimea Ta. Apartamentele ei sunt tot în Turnul 
Regelui. 

Pe aici, dacă asta îţi este voia. 

Regina Selyse dădu din cap, își luă fiica de mână șifîi 
îngădui lui Jon să le conducă îndepărtându-se de grajduri. 
Ser Axell, bancherul din 

782 

GEORGE R.R. MARTIN 

Braavos și ceilalți oameni ai ei îi urmară, ca tot atât de 
multe rățuște înfășurate în lână și blană. 

- înălțimea Ta, spuse Jon Snow, constructorii mei și-au dat 
toată 

silinţa ca să pregătească Fortul Nopţii pentru a te primi... 
însă o mare parte a castelului este încă în ruină. E mare, cel 
mai mare de pe Zid, și n-am reușit să-l refacem decât în 
parte. S-ar putea să te simţi mai confortabil dacă te vei 
întoarce la Rondul de Est la Mare. 

Regina Selyse pufni. 

- Am terminat cu Rondul de Est. Nu ne-a plăcut acolo. O 
regină 

ar trebui să fie stăpână sub propriul ei acoperiș. L-am 
găsit pe omul tău, Cotter Pyke, barbar, greţos, cicălitor și 


zgârcit. 

Ar trebui s-auzi ce spune Cotter despre tine. 

- îmi pare rău, dar mă tem că înălţimea Ta va găsi 
condiţiile de la Fortul Nopţii cu atât mai puţin pe placul său. 
Vorbim despre o fortăreață, nu despre un palat. Un loc 
sumbru și rece. Pe când Rondul de Est... 

- Rondul de Est nu e sigur. Regina își puse o mână pe 
umărul fiicei sale. Shireen va sta într-o bună zi pe Tronul de 
Fier și va conduce Cele Șapte Regate. Trebuie să fie ferită de 
orice rău și Rondul de Est e locul unde se va da atacul. Fortul 
Nopţii a fost ales de soţul meu ca să ne fie reședință și acolo 
vom locui. O să... oh! 

O umbră imensă se ivi din spatele Turnului 
Comandantului. 

Prințesa Shireen scoase un țipăt ascuţit, iar trei dintre 
cavalerii reginei icniră la unison. Un altul înjură. 

- Cei Șapte să ne apere, spuse el, atât de zguduit, încât își 
dadu uitării noul zeu roșu. 

- Nu vă temetți, le spuse Jon. N-are niciun gând rău, 
înălţimea Ta. 

El e Wun Wun. 

- Wun Weg Wun Dar Wun. 

Vocea  uriașului huruia ca un bolovan prăvălit cu 
sălbăticie pe o coastă de munte. Căzu în genunchi în faţa 
lor. Chiar și așa, era mai înalt decât ei. 

dansul dragonilor 

783 

- îngenunchere la regină. Mica regină. 

Cuvinte pe care le învățase de la Leathers, fără nicio 
îndoială. 

Prinţesa Shireen făcu ochii mari cât farfuriile. 

- E un «rwf/Un uriaș adevărat, ca din povești. Dar de ce 
vorbește așa caraghios? 

-Deocamdată știe doar câteva cuvinte în Limba Comună, 
raspunse Jon. In ţinuturile lor, uriașii vorbesc Limba Veche. 

- Pot să-l ating? 


- Mai bine nu, o preveni mama ei. Uită-te la el. O creatură 
murdară. 

Regina își întoarse faţa încruntată spre Jon. Lord Jon, ce 
caută fiinţa asta sălbatică de partea noastră a Zidului? 

- Wun Wun e un oaspete al Rondului de Noapte, așa cum 
sunteți cu toţii. 

Reginei nu-i plăcu răspunsul. Nu le plăcu nici cavalerilor 
ei. Ser Axell se strâmbă, dezgustat, Ser Brus scoase un 
chicotit nervos, iar Ser Narbert zise: 

- Credeam că toți uriașii sunt morţi. 

- Aproape toți. Ygritte a plâns pentru ei. 

- In întuneric dansează morţii. Chip Peticit își târși 
picioarele în ritmul unui dans grotesc. Știu, știu, oh oh oh. 

La Rondul de Est îi cususe cineva o mantie pestriță din 
piei de castor și de oaie și din blăni de iepure. De coarnele 
pălăriei avea agăţate clopote și bucăţi lungi de blană 
maronie de veveriţă, care-i atârnau peste urechi. li zornăiau 
la fiecare pas. 

Wun Wun îl privea fascinat, cu gura căscată, dar, când 
întinse mâna spre el, bufonul se retrase dintr-un salt, în 
clinchete de clopot. 

- Oh, nu, oh, nu, oh, nu. 

Asta-l făcu pe Wun Wun să se ridice brusc în picioare. 
Regina o înșfăcă pe Prinţesa Shireen și o trase înapoi, 
cavalerii ei își duseră 

mâinile la săbii, iar Chip Peticit se îndepărtă clătinându- 
se îngrozit. 

Apoi picioarele îi alunecară și căzu cu fundul într-un 
troian. 

784 

GEORGE R.R. MARTIN 

Wun Wun începu să râdă. Râsul lui făcea de rușine urletul 
dragonului. Chip Peticit își acoperi urechile. Prinţesa Shireen 
își îndesă fața în blănurile mamei ei, iar cel mai curajos 
dintre cavalerii reginei făcu un pas înainte, cu sabia în 
mână. Jon își înălță braţul și-i tăie calea. 


- Nu vrei să-l înfurii. Pune-ţi oţelul în teacă, ser. Leathers, 
dud pe Wun Wun înapoi, la Turnul lui Hardin. 

- Mănâncă acum, Wun Wun? întrebă uriașul. 

- Mănâncă acum, încuviinţă Jon. lar lui Leathers îi spuse: 
O să 

trimit o baniţă cu legume pentru el și carne pentru tine. 
Fă un foc. 

Leathers zâmbi. 

- II voi face, stăpâne, dar la Hardin îţi îngheaţă măduva-n 
oase. 

Stăpânul ne poate trimite niște vin, să ne-ncălzească? 

- Pentru tine. Pentru el nu. 

Wun Wun nu mai gustase niciun strop de vin înainte dea 
ajunge la Castelul Negru, dar, odată ce o făcuse, începuse 
să-i placă grozav de mult. Mult prea mult. Jon avea destule 
pe cap și fără să-i adauge amestecăturii un uriaș beat. Se 
întoarse spre cavalerii reginei. 

- Nobilul meu tată spunea că un barbat nu trebuie să-și 
tragă 

niciodată sabia dacă n-are de gând s-o folosească. 

- Intenţia mea era s-o folosesc. 

Cavalerul avea obrajii rași și arşi de vânt; sub mantia de 
blană albă 

purta o tunică ţesută cu fir de argint, împodobită, ca 
blazon, cu o stea albastră în cinci colţuri. 

- Mi s-a dat de înțeles că Rondul de Noapte apără ţinutul 
de asemenea monștri. Nimeni nu mi-a spus că sunt păstraţi 
ca animale de casă. 

Un alt neghiob din Sua. 

- Numele tău este...? 

- Ser Patreck de Muntele Regelui, dacă e pe placul 
lordului meu. 

- Nu știu cum respectaţi legile ospeţiei acolo, pe muntele 
tău, ser. 

La noi, în Nord, sunt sacre. Wun Wun e oaspete aici. 

Ser Patrek zâmbi. 


dansul dragonilor 

785 

- Spune-mi, Lord Comandant, dacă-și vor face apariţia 
Ceilalţi, ai de gând să le oferi și lor ospitalitate? Cavalerul se 
întoarse spre regină, înălțimea Ta, dacă nu mă înșel, cel de 
acolo e Turnul Regelui. Pot avea onoarea? 

- Cum ţi-e voia. 

Regina îi luă braţul și trecu pe lângă bărbaţii din Rondul 
de Noapte fără să le mai arunce nicio privire. 

Flăcările de pe coroană sunt cel mai cald lucru din toată 
ființa ei. 

- Lord Tycho, strigă Jon. O clipă, te rog. 

Bărbatul din Braavos se opri. 

- Nu sunt niciun fel de lord. Doar un simplu slujitor al 
Băncii de Fier. 

- Cotter Pyke m-a informat că ai sosit la Rondul de Est cu 
trei corăbii. O galeră de război, una de negoț și o corabie 
fără vâsle. 

-întocmai, lordul meu. In anotimpul ăsta, traversarea 
poate fi periculoasă. De una singură, o corabie se poate 
scufunda acolo unde trei aflate împreună se ajută una pe 
alta. Banca de Fier e întotdeauna prevăzătoare când e vorba 
de astfel de lucruri. 

- Poate înainte de a pleca am putea schimba o vorbă între 
patru ochi? 

- Sunt sluga ta, Lord Comandant. lar în Braavos se spune 
că nu există niciun moment mai potrivit decât prezentul. 
Acum nu ar fi bine? 

- La fel de bine ca oricând. Mergem în salonul meu sau ai 
vrea să 

vezi culmea Zidului? 

Bancherul se uită în sus, unde gheaţa se contura, imensă 
și palidă, pe fundalul cerului. 

- Mă tem că acolo sus e un frig cumplit. 

- Și frig, și vânt. Şi trebuie să te deprinzi să mergi la mare 
distanță de margini. Vântul a aruncat oameni jos. Dar Zidul 


nu seamănă cu nimic altceva de pe pământ. S-ar putea să 
nu mai ai niciodată ocazia să-l vezi. 

- Nu mă-ndoiesc că pe patul de moarte voi fi plin de 
păreri de rău pentru prudenţa mea de-acum, dar, după o zi 
lungă în șa, o cameră 

încălzită îmi e cu mult mai pe plac. 

- Atunci, în salonul meu. Satin, niște vin fiert, dacă vrei. 

786 

GEORGE R.R. MARTIN 

în camerele lui Jon din spatele armurăriei era destulă 
liniște, dar nu și foarte cald. Focul se stinsese de ceva timp; 
Satin nu-l hrănea cu tot atâta sârguinţă ca Edd cel Trist. 

- Porumb! strigă corbul lui Mormont, în loc de bun venit. 

Jon își atârnă mantia în cui. 

- Ai venit să-l vezi pe Stannis, nu-i așa? 

- Da, lordul meu. Regina Selyse a sugerat că am putea 
trimite vorbă 

la Deepwood Motte printr-un corb, ca să-i dăm înălţimii 
Sale de știre că îi stau la dispoziţie la Fortul Nopţii. Ceea ce 
am a-i spune e prea delicat pentru a se încredința unei 
scrisori. 

- O datorie. Ce altceva ar putea fi? A sa? Sau a fratelui 
său? 

Bancherul își lipi degetele celor două mâini. 

- Nu se cade din partea mea să discut despre datoriile 
Lordului Stannis sau despre lipsa lor. Cât despre Regele 
Robert... A fost într-adevăr plăcerea noastră să-l ajutăm pe 
înălţimea Sa la nevoie. Atâta vreme cât a fost în viaţă, totul 
a fost bine. Insă acum Tronul de Fier a pus capăt oricărei 
restituiri. 

Oare Lannisterii pot fi într-adevăr atât de neghiobi? 

- Nu puteţi să-l faceţi pe Stannis responsabil pentru 
datoriile fratelui său. 

- Datoriile sunt ale Tronului de Fier, declară Tycho, și 
indiferent cine stă pe jilţul ăla trebuie să le plătească. De 
vreme ce tânărul Rege Tommen și sfătuitorii săi au devenit 


atât de încăpăţânaţi, vrem să discutăm cu Regele Stannis. 
Dacă se va dovedi mai demn de încrederea noastră, va fi 
desigur marea noastră plăcere să-i împrumutăm oricât de 
mult îi este de ajutor. 

- Ajutor, ţipă corbul. Ajutor, ajutor, ajutor. 

Jon bănuise multe dintre acestea în clipa în care aflase că 
Banca de Fier își trimisese un sol la Zid. 

- Când am primit veste ultima oară, înălţimea Sa 
mărșăluia către Winterfell, ca să-i înfrunte pe Lordul Bolton 
și pe aliaţii lui. L-ai putea 

dansul dragonilor 

787 

căuta acolo, dacă dorești, deși e primejdios. Te-ai putea 
trezi prins în războiul lui. 

Tycho își înclină fruntea. 

- Cel care slujește Banca de Fier privește moartea în plină 
faţă la fel de des ca voi, cei care slujiţi Tronul de Fier. 

Asta e stăpânul căruia îi slujesc?] on Snow nu mai era 
sigur. 

- Vă pot oferi cai, provizii și căâlăuze și tot ce mai este 
necesar ca s-ajungeţi până la Deepwood Motte. De acolo veţi 
fi nevoiţi să vă croiţi singuri drum până la Stannis. Și se prea 
poate să-i găsiți capul într-o țeapă. 

Dar va exista un preţ. 

- Preţ, zbieră corbul lui Mormont. Preţ, preț, 

- întotdeauna există un preț, nu-i așa? Bărbatul din 
Braavos zâmbi. 

Ce cere Rondul? 

- Corăbiile tale, pentru început. Cu echipajele lor. 

- Toate trei? Cum o să mă-ntorc la Braavos? 

- N-am nevoie de ele decât pentru o singură călătorie. 

- O călătorie primejdioasă, presupun. Pentru început, așa 
ai spus? 

- Vom avea trebuinţă și de un împrumut. îndeajuns de 
mult aur ca să ne putem hrăni până la primăvară. Ca să 
cumpărăm hrană și să 


plătim corăbii care s-o aducă. 

- Până la primăvară? Tycho oftă. Nu e cu putinţă, lordul 
meu. 

Ce îi spusese Stannis? Te târguiești ca o babă care vinde 
pește, Lord Snow. Te-a făcut cumva Ned Stark cu vreo 
precupeață? Poate că da. 

Avură nevoie de cea mai mare parte a unei ore pentru ca 
imposibilul să devină posibil, și de încă una ca să se pună de 
acord asupra condiţiilor. Carafa cu vin fiert adusă de Satin îi 
ajută să bată în cuie mai multe amănunte discutabile. Când 
Jon Snow semnă pergamentul întocmit de bancherul din 
Braavos erau amândoi pe jumătate beţi și pe de-a-ntregul 
mâhniţi. Jon se gândi că era un semn bun. 

Cele trei corăbii din Braavos aveau să ridice la 
unsprezece numărul vaselor din flota Rondului de Est, din 
care făceau parte baleniera din lbben luată ca pradă de 
Cotter Pyke, la porunca lui Jon, o galeră de negoţ 

788 

GEORGE R.R. MARTIN 

luată din Pentos tot cu de-a sila și trei corăbii de război 
lysene stricate, rămășițe ale flotei lui Salladhor Saan, 
purtate în derivă către nord de furtunile toamnei. Cele trei 
din urmă avuseseră mare nevoie de reparaţii, dar până în 
momentul acela trebuiau să fie deja încheiate. 

Nu era destul de înțelept să se mulțumească numai cu 
unsprezece nave, dar, dacă mai aștepta mult, oamenii liberi 
din Sălașul Aspru aveau să fie morţi la sosirea flotei 
salvatoare. Plecăm pe mare acum sau niciodată. Dar asta 
numai dacă Mama Cârtiţa și oamenii ei erau destul de 
disperaţi ca să-și încredinţeze viețile Rondului de Noapte... 

Când el și Tycho Nestoris ieșiră din salon, întunericul 
înlocuise deja lumina zilei. Ninsoarea începuse să cadă. 

- S-ar părea că răgazul nostru a fost unul scurt. 

Jon își strânse mai tare mantia în jurul trupului. 

- larna e aproape asupra noastră. In ziua în care am 
plecat din Braavos, pe canale era gheaţă. 


- Trei dintre oamenii mei au trecut prin Braavos nu cu 
prea mult timp în urmă, îi spuse Jon. Un maester bătrân, un 
cântăreț și un slujitor tânăr. Escortau o fată sălbatică și pe 
copilul ei către Orașul Vechi. Probabil că nu s-a-ntâmplat să-i 
întâlnești. 

- Mă tem că nu, lordul meu. Prin Braavos trec în fiecare zi 
oameni din Westeros, dar cei mai mulţi sosesc în Portul 
Peticarului și tot de-acolo pleacă. Dacă dorești, pot face 
cercetări ca să le dau de urmă 

când mă-ntorc. 

- Nu e necesar. Până acum ar trebui să se afle în 
siguranță, în Orașul Vechi. 

- Să sperăm. Marea îngustă e primejdioasă în această 
perioadă a anului și în ultima vreme dintr-acolo au sosit 
rapoarte neliniștitoare, despre corăbii ciudate, zărite printre 
Treptele de Piatră. 

- Salladhor Saan? 

- Piratul lysean? Unii spun că s-a-ntors în locurile pe care 
le bântuia mai înainte, asta așa e. lar flota de război a 
Lordului Redwyne se furi 

șează tot prin Braţul Rupt. In drum spre casă, fără nicio 
îndoială. Dar 

dansul dragonilor 

789 

acești oameni ne sunt bine-cunoscuţi, ca și corăbiile lor. 
Nu, acele alte pânze... poate din estul îndepărtat... se aud 
vorbe stranii, despre dragoni. 

- Aș vrea s-avem unul aici. Un dragon ne-ar mai încălzi 
puţin. 

- Lordul meu glumește. Și o să mă ierţi dacă n-o să râd. 
Noi, braavosii, suntem urmașii celor care au plecat din 
Valyria, fugind de mânia lorzilor dragoni. Noi nu spunem 
glume cu dragoni. 

Nu, cred că nu. 

- Scuzele mele, Lord Tycho. 


- Nu e nevoie de niciuna dintre ele, Lord Comandant. 
Acum îmi dau seama că mi-e foame. Când dă cu împrumut 
atât de mult aur, unui om i se face poftă de mâncare. Ești 
atât de bun să-mi arăţi încotro e sala ta de ospețe? 

- Te conduc eu însumi. Iși însoți vorbele cu un gest. Pe 
aici. 

Odată ajunși, ar fi fost lipsit de curtenie să nu rupă 
pâinea cu bancherul, așa că îl trimise pe Satin să le-aducă 
de mâncare. Apariţia nou-sosiţilor era o schimbare care-i 
adunase acolo pe toţi cei care nu se aflau la datorie și nu 
dormeau, așa că în subsol erau lume multă 

și căldură. 

Regina nu era de faţă, așa cum nu era nici fiica ei. Până 
atunci se instalaseră probabil în Turnul Regelui. Dar Ser Brus 
și Ser Malegorn erau la-ndemână, distrându-i pe fraţii 
adunaţi cu ultimele noutăţi de seamă de la Rondul de Est. 
Trei dintre doamnele de companie ale reginei stăteau 
laolaltă, înconjurate de slujitoarele lor și de o duzină 

de admiratori din Rondul de Noapte. 

Mai aproape de ușă, Mâna Reginei ataca o pereche de 
claponi, sugând carnea de pe oase și împingându-și fiecare 
îmbucătură pe gât cu bere. Când îl zări pe Jon Snow, Axell 
Florent azvârli un os într-o parte, își șterse buzele cu dosul 
palmei și se apropie de el agale. Cu picioarele lui arcuite, cu 
pieptul ca un butoi și cu urechile proeminente, era o apariţie 
caraghioasă, dar Jon Snow știa că nu era cazul să râdă de el. 
Era un unchi al Reginei Selyse și se numărase printre primii 
care o urmaseră, acceptându-l pe zeul roșu al lui 
Melisandre. Dacă nu e un regicid, atunci 

790 

GEORGE R.R. MARTIN 

e ceva cât se poate de asemănător. Maester Aemon îi 
povestise că fratele lui Axel Florent fusese ars de Melisandre, 
iar el nu făcuse aproape nimic ca să-mpiedice asta. Ce 
bărbat poate sta cu mâimle-n sân, uitându-se cum e ars de 
viu propriul său frate? 


- Nestoris, spuse Ser Axell, și lordul comandant. Pot să 
stau alături de voi? Se lăsă pe bancă înainte de a fi avutei 
timp să-i răspundă. Lord Snow, dacă îmi este îngăduit să 
întreb... prințesa sălbatică despre care a scris înălțimea Sa 
Regele Stannis... unde ar putea să fie, lordul meu? 

La multe leghe de aici, se gândi John Snow. Dacă zeii sunt 
buni, până acum l-a găsit pe Tormund Năpasta Uriașilor. 

- Val e sora mai tânără a Daliei, care fost soţia lui Mance 
Rayder și mama fiului său. Regele Stannis i-a luat în 
captivitate pe Val și pe copil după moartea Daliei pe patul 
de naștere, dar nu e prinţesă, nu așa cum o spui. 

Ser Axell ridică din umeri. 

- Indiferent ce-o fi, oamenii din Rondul de Est pretind că 
fătuca e frumoasă. Aș vrea s-o văd cu ochii mei. Unele dintre 
femeile astea sălbatice, ei bine, un bărbat trebuie să le- 
ntoarcă mai întâi cu spatele ca să-și poată face datoria de 
soţ. Dacă așa ceva e pe placul Lordului Comandant, să fie 
adusă aici, s-aruncăm o privire. 

- Nu e cal ca să defileze pentru inspecţie, ser. 

- Promit că n-o să-i număr dinţii. Florent rânji. Oh, nu te 
teme, o s-o tratez cu toată curtoazia care i se cuvine. 

Știe că n-o am. Un sat n-are secrete, și nici Castelul 
Negru n-avea mai multe. Despre absenta lui Val nu se 
vorbea pe faţă, dar unora le era cunoscută, iar fraţii stăteau 
noaptea la taclale în sala comună. Ce-a auzit? se întrebă Jon. 
Cât de mult crede? 

- lartă-mă, ser, dar Val n-o să ni se alăture. 

- O să merg eu la ea. Undeţii fătuca? 

Departe de tine. 


- Intr-un loc sigur. Ajunge, ser. 

Faţa cavalerului se împurpură. 

dansul dragonilor 

791 

- Lordul meu, ai uitat cine sunt? Răsuflarea îi mirosea a 
bere și a ceapă. Trebuie să vorbesc cu regina? Un singur 
cuvânt al înălţimii Sale și pot cere să fie adusă fata asta aici, 
în sală, s-o cercetăm dezbrăcată. 

Ar fio scamatorie frumoasă, chiar și pentru o regină. 

-Regina n-ar abuza niciodată de ospitalitatea noastră, 
zise Jon, sperând că era adevărat. Acum mă tem că trebuie 
să-mi iau rămas-bun, înainte de a-mi uita îndatoririle de 
gazdă. Lord Tycho, mă rog să fiu iertat. 

- Da, firește, răspunse bancherul. A fost o plăcere. 

Afară, ninsoarea cădea mai deasă. In partea cealaltă a 
curţii, Turnul Regelui se preschimbase într-o umbră 
mătăhăloasă, cu luminile din ferestre ascunse de fulgii de 
zăpadă. 

întors în salonul său, Jon îl găsi pe corbul Bătrânului Urs 
cocoţat pe spătarul jilţului din lemn de stejar și piele din 
spatele tăbliei sprijinite pe capre de lemn. Pasărea începu să 
țipe după mâncare în clipa în care îl văzu intrând. Jon luă o 
mână de boabe de porumb din sacul de lângă ușă și le 
împrăștie pe podea, apoi revendică scaunul. 

Tycho Nestoris îi lăsase o copie a înţelegerii lor. Jon o citi 
de trei ori. 

A fost ușor, se gândi. Mai ușor decât îndrăzneam să sper. 
Mai ușor decât ar fi trebuit să fie. 

li trezea un sentiment de neliniște. Monedele din Braavos 
i-ar fi permis Rondului de Noapte să cumpere mâncare din 
Sud când terminau proviziile, destul de multă mâncare să se 
vadă trecuţi de iarnă, oricât de îndelungată ar fi fost. O /jarnă 


lungă și grea ar lăsa Ronaul atât de îngloaat în datorii, încât 
n-ar mai ieși niciodată la liman, își reaminti el, dar când ai 
de ales între îndatorare și moarte e mai bine să te- 
mprumuți. 

Totuși, nu-nsemna că trebuia să-i și placă. lar primăvara 
odată 

sosită, avea să fie timpul să plătească tot acel aur, ceea 
ce avea să-i placă 

și mai puţin. Tycho Nestoris îl impresionase prin știința lui 
de carte și prin curtoazie, dar Banca de Fier din Braavos se 
bucura de o reputaţie înfricoșătoare când era vorba de 
recuperarea banilor. Fiecare dintre cele Nouă Orașe Libere 
avea banca lui, iar unele aveau chiar mai 

792 

GEORGE R.R. MARTIN 

multe, luptându-se pentru fiecare bănuţ precum câinii 
pentru un os, însă Banca de Fier era mai bogată și mai 
puternică decât toate celelalte la un loc. Când prinții nu-și 
plăteau datoriile către băncile mai mici, bancherii ruinaţi își 
vindeau soțiile și copiii în sclavie și-și tăiau venele. 

Când prinții nu reușeau să dea înapoi banii luaţi de la 
Banca de Fier, apăreau ca din pământ alţi prinți și le luau 
tronurile. 

Asta s-ar putea să afle în curând sărmanul Tommen cel 
durduliu. 

Fără nicio îndoială că Lannisterii refuzau să plătească 
datoriile lui Robert dintr-un motiv întemeiat, dar era în 
același timp o neghiobie. 

Dacă Stannis nu era prea arogant ca să le accepte 
condiţiile, bancherii din Braavos aveau să-i dea tot aurul și 
argintul care-i erau necesare, suficient bănet ca să cumpere 
o duzină de companii de mercenari, ca să mituiască o sută 
de lorzi, ca să-și plătească, să-și hrănească, să-și îmbrace și 
să-și înarmeze oamenii. Dacă nu cumva zace mort sub 
Zidurile Winterfellului, probabil că Stannis a câștigat deja 
Tronul de Fier. 


Se întrebă dacă Melisandre văzuse asta în focurile ei. 

Jon se lăsă pe spate, căscă, se întinse. A doua zi trebuia 
să-și scrie poruncile pentru Cotter Pyke. Unsprezece corăbii 
către Sălașul Aspru. Aduci înapoi cât de mulți poți, femei și 
copii mai întâi. Era timpul să-ntindă 

pânzele. Oare ar trebui să mă duc eu sau s-o las în 
seama lui CotterT&kmr nul Urs condusese un grup de 
cercetași. Da. Și nu s-a mai întors niciodată. 

Jon închise ochii. Numai pentru o clipă... și se trezi, 
țeapăn ca o scândură, cu corbul Bătrânului Urs bombănind 
Snow, Snow în timp ce Mully îl scutura de zor. 

- Ești așteptat, stăpâne. îmi cer iertare, stăpâne. A fost 
găsită o fată. 

- O fată? întrebă Jon, frecându-și ochii cu dosul palmelor 
ca să-și alunge somnul. Val? S-a întors Val? 

- Nu Val, stăpâne. E de partea asta a Zidului, aici au găsit- 
O. 

Arya. Jon își îndreptă spatele. Trebuia să fie ea. 

- Fată, ţipă corbul. Fată, fată. 

- Ty și Dannel au dat peste ea în sud, la două leghe de 
Orașul Cârtiţei. Hăituiau niște sălbatici care fugeau cât îi 
țineau picioarele 

dansul dragonilor 

793 

pe drumul regelui. l-au adus înapoi și pe ei, dar au dat 
peste fată. E de obârșie nobilă, stăpâne, și întreabă de tine. 

- Câţi oameni o însoțeau? 

Se apropie de lighean și-și aruncă apă pe faţă. Zei, chiar 
era obosit. 

- Niciunul, stăpâne. A venit singură. li murea calul sub ea. 
Era numai piele și os, șchiop și numai spume. l-au tăiat gâtul 
și au luat-o pe fată la întrebări. 

O fată cenușie, pe un cal care trage să moară. După cum 
se parea, focurile lui Melisandre nu minţiseră. Dar ce se 
alese de Mance Ryder și de sulițașele lui? 

- Unde e fata acum? 


- In camerele lui Maester Aemon, stăpâne. 

La Castelul Negru încă li se mai spunea astfel, deși în 
momentul acela bătrânul maester se afla probabil într-un loc 
sigur și cald din Orașul Vechi. 

- Fata era vânătă de frig, tremura din toate încheieturile, 
așa că Ty l-a rugat pe Clydas să se uite la ea. 

- Asta e bine. 

Jon se simţea iarăși de cincisprezece ani. Surioara. Se 
ridică și-și puse mantia. 

încă mai ningea când traversă curtea împreună cu Mully. 
Un răsărit auriu sfâșia întunecimea cerului dinspre est, dar 
în spatele ferestrei Doamnei Melisandre din Turnul Regelui 
încă mai licărea o lumină 

roșiatică. Oare nu doarme niciodată? Ce joc joci, 
preoteaso? Ai o altă 

însărcinare pentru Mance? 

Vein să creadă că era Arya. Voia să-i vadă din nou chipul, 
să-i zâmbească și să-i ciufulească părul, să-i spună că era în 
siguranţă. Dar în siguranță n-o să fie. Winterfellul e ars și 
năruit și nu mai există niciun loc sigur. 

N-o putea ţine acolo, cu el, indiferent cât de mult și-ar fi 
dorit. Zidul nu era un loc potrivit pentru o femeie și cu atât 
mai puţin pentru una de viţă nobilă. Și n-avea de gând să le- 
o încredinţeze lui Stannis sau lui Melisandre. Regele n-ar fi 
dorit nimic altceva decât s-o mărite cu un 

794 

GEORGE R.R. MARTIN 

om de-al lui, cu Horpe, cu Massey sau cu Godry Moartea 
Uriașilor, și numai zeii știau ce întrebuințare ar fi vrut să-i 
dea femeia roșie. 

Cea mai bună soluţie la care se putea gândi era s-o 
trimită la Rondul de Est și să-i ceară lui Cotter s-o îmbarce pe 
o corabie care pleca undeva, dincolo de mare, într-un loc 
unde n-o puteau ajunge toți acei regi arțăgoși. Trebuia să 
aștepte până ce reveneau corăbiile de la Sălașul Aspru, ca 
să fie sigur. Arya s-ar fi putut întoarce la Braavos cu Tycho 


Nestoris. Poate Banca de Fier m-ar putea ajuta să găsesc o 
familie nobilă care s-o adopte. Insă Braavos era cel mai 
apropiat dintre Orașele Libere... ceea ce îl făcea, în același 
timp, cea mai potrivită și cea mai nepotrivită alegere. 

Lorath sau Portul Ilbben ar fi poate mai sigur. Insă, 
indiferent unde ar fi trimis-o, Arya avea nevoie de arginţi 
care s-o susțină, de un acoperiș 

deasupra capului și de cineva care s-o apere. Nu era 
decât o copilă. 

In fostele încăperi ale Maesterului Aemon era atât de 
cald, încât norul de abur care se năpusti pe neașteptate 
asupra lor când Mully deschise ușa fu de ajuns ca să-i 
orbească pe amândoi. In căminul din interior ardea un foc 
abia făcut, cu buștenii pocnind și împroșcând scântei. Jon 
păși peste o băltoacă în care zăceau veșminte ude. 

- Snow, Snow, Snow, strigau de sus corbii. Fata era 
încovrigată lângă 

foc, înfășurată într-o mantie neagră de lână de trei ori cât 
ea, și dormea adânc. 

Semăna destul de bine cu Arya pentru ca lui să-i stea 
inima, dar numai pentru o clipă. O fată înaltă, ciolănoasă, 
Zglobie, numai picioare și coate, cu părul castaniu împletit 
într-o coadă groasă, legată cu fâșii de piele. Avea fața 
prelungă, bărbia ascuţită, urechi mici. 

Dar era prea mare de ani, mult prea mare. Fata asta e 
aproape de vârsta mea. 

- A mâncat? îl întrebă pe Mully. 

- Numai pâine și supă, lordul meu. Clydas se ridică de pe 
un scaun. 

E bine s-o luăm încet, așa spunea întotdeauna Maester 
Aemon. E posibil să nu poată digera nimic altceva. 

Mully dădu din cap. 

dansul dragonilor 

795 

- Donnel avea un cârnat de la Hobb și i-a oferit o bucată, 
dar fata nu s-a atins de ea. 


Jon n-o putea condamna. Carnaţii lui Hobb erau făcuţi din 
grăsime, sare și diverse lucruri spre care nu suporta să-și 
îndrepte gândul. 

- Poate-ar trebui s-o lăsăm pur și simplu să se odihnească. 

In clipa aceea fata se săltă în capul oaselor, strângându-și 
mantia peste pieptul mic și palid. Părea năucită. 

-Unde...? 

- Acesta e Castelul Negru, doamna mea. 

- Zidul. Ochii fetei se umplură de lacrimi. Sunt aici. 

Clydas se apropie de ea. 

- Biata copilă! Câţi ani ai? 

- Șaisprezece la urmatoarea zi a numelui. Și nu sunt 
copilă, ci femeie în toată firea, înflorită. 

Căscă, acoperindu-și gura cu mantia. Dintre falduri i se iţi 
un genunchi gol. 

- Nu porţi lanţ. Ești maester? 

- Nu, răspunse Clydas. Dar am slujit unul. 

Seamănă puţin cu Arya, se gândi Jon. E înfometată și 
slabă, dar părul are aceeași culoare, ca și ochii. 

- Mi s-a spus că ai întrebat de mine. Sunt... 

- „John Snow. Fata își azvârli coada împletită pe spate. 
Intre casa mea și a ta există o legătură de sânge și de 
onoare. Ascultă-mă, rudă a mea. 

Unchiul meu Cregan mă urmărește îndeaproape. Nu-l 
lăsa să mă ducă 

înapoi, la Karhold. 

Jon se holba la ea. O cunosc pe fata asta. Era ceva legat 
de ochii ei, de felul în care stătea, de cel în care vorbea. 
Pentru o clipă, amintirea îi scăpă. Apoi o prinse. 

- Alys Karstark. 

Asta aduse pe buzele ei umbra unui zâmbet. 

- Nu eram sigură c-o să-ţi aduci aminte de mine. Aveam 
șase ani când m-ai văzut ultima oară. 

796 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Ai venit la Winterfell cu tatăl tău. Ce/ pe care l-a 
descăpățânat Robb. Nu-mi aduc aminte de ce. 

Ea roși. 

- Ca să-l cunosc pe fratele tău. Oh, a mai existat și un alt 
pretext, dar ăsta a fost adevăratul motiv. Eram aproape de 
vârsta lui Robb și tata se gândise că ne-am fi potrivit. A fost 
un ospăț. Am dansat cu tine și cu fratele tău. E/a fost foarte 
curtenitor, a spus că dansam minunat Tu erai ursuz. Tata a 
Zis că era de așteptat din partea unui bastard. 

- Mi-aduc aminte. 

Nu minţea decât pe jumătate. 

- încă mai ești puţin cam ursuz, zise fata, dar te iert dacă 
mă salvezi de unchiul meu. 

- Unchiul tău... ăsta ar fi Lordul Arnolf? 

- Nu e lord, spuse ea, disprețuitoare. Fratele meu Harry e 
lordul de drept, iar eu îi sunt moștenitoare prin lege. O fiică 
vine înaintea unui unchi. Unchiul Arnolf nu e decât castelan. 
De fapt îmi e stră- 

unchi, e unchiul tatei. Cregan e fiul lui. Presupun că asta 
face din el un văr, dar noi i-am spus întotdeauna unchi. 
Acum vrea să mă facă să-i spun soț. Iși încleștă pumnul. 
înainte de război, am fost logodită cu Daryn Hornwood. Nu 
așteptam decât să înfloresc ca să ne cununăm, dar Regicidul 
l-a ucis pe Daryn la Pădurea Șoaptelor. Tata mi-a scris c-o să- 
mi găsească drept soț un lord din Sud, dar n-a mai făcut-o 
niciodată. Fratele tău Robb i-a tăiat capul fiindcă a ucis 
Lannisteri. Gura i se strâmbă. Credeam c-au mărșăluit către 
sud tocmai ca să omoare niște Lannisteri. 

- N-a fost... chiar atât de simplu. Lordul Karstark a 
măcelărit doi prizonieri, doamna mea. Băieți neînarmaţi, 
scutieri închiși într-o celulă. 

Fata nu păru surprinsă. 

- Tata n-a zbierat niciodată ca Marelejon, dar nu era mai 
puţin primejdios la mânie. Insă acum e mort și el. Cum e și 
fratele tău. Dar tu și cu mine suntem aici, încă în viaţă. 
Există o răzbunare a sângelui între noi, Lord Snow? 


dansul dragonilor 

797 

- Când îmbracă straiele negre, un bărbat își lasă 
răzbunările în urmă. 

Rondul de Noapte nu are neînţelegeri nici cu Karhold, nici 
cu tine. 

-Bun. Mă temeam... L-am implorat pe tata să-l lase pe 
unul dintre fraţii mei drept castelan, dar niciunul n-a vrut să 
piardă gloria și răscumpărările pe care le putea câștiga în 
Sud. Acum Torr și Edd sunt morți. 

Harry era prizonier la lazul Fecioarelor când am auzit 
ultima oară ceva despre el, dar asta a fost acum aproape un 
an. Ar putea fi mort și el. N-am știut către cine să mă întorc, 
dacă nu către ultimul fiu al lui Eddard Stark. 

- De ce nu câtre rege? Karhold s-a declarat de partea lui 
Stannis. 

- Unchiul meu a făcut-o, în speranţa c-o să-i provoace pe 
Lannisteri să ia capul sărmanului Harry. Dacă fratele meu ar 
muri, Karhold mi-ar reveni mie, dar unchiul vrea să obţină 
pentru ai lui dreptul pe care-l am eu prin naștere. Odată ce 
Cregan o să aibă un copil de la mine, eu n-o să le mai fiu de 
folos. Și-a îngropat deja două neveste. Iși șterse furioasă 

o lacrimă, întocmai cum ar fi făcut Arya. O să m-ajuţi? 

-Căsătoriile și moștenirile sunt probleme pe care trebuie 
să le rezolve regele, doamna mea. O să-i scriu lui Stannis în 
numele tău, dar... 

Alys Karstark râse, dar era un râs al disperării. 

- Scrie-i, dar nu aștepta raspuns. Stannis o să fie mort 
înainte de a-ţi primi mesajul. Unchiul meu o să aibă grijă de 
asta. 

- Ce vrei să spui? 

- Amolf se grăbește s-ajungă la Winterfell, e adevărat, dar 
numai ca să-și poată înfige pumnalul în spatele regelui tău. 
A făcut legământ cu Roose Bolton cu mult timp în urmă... 
pentru aur, pentru promisiunea că va fi iertat și pentru capul 
bietului Harry. Lordul Stannis mărșăluiește către un măcel. 


Așa că el nu mă poate ajuta, și nu m-ar ajuta nici dacă ar 
putea. 

Alys îngenunche în faţa lui, agăţându-i-se de mantie. 

- Tu ești singura mea speranţă, Lord Snow. Te implor în 
numele tatălui tău! Apără-mă! 

FATA OARBA 

Nopțile ei erau luminate de stele din depărtări și de 
licărirea razelor de lună pe zăpadă, dar la fiecare răsărit de 
soare se trezea în întuneric. 

Deschise ochii și se holbă oarbă la întunecimea care o 
înconjura, cu visul deja pălindu-i. Atât de frumos. Se linse pe 
buze, reamintindu-și. Behăiturile oilor, groaza din ochii 
păstorilor, sunetele scoase de câini în vreme ce îi omora pe 
rând, mărâiturile haitei ei. Vânatul se rărise de când 
începuse să cadă zăpada, dar în noaptea trecută se 
ospătaseră. Miel și câine, și oaie, și carne de om. Unii dintre 
micii ei veri cenușii se temeau de oameni, chiar și de cei 
morți, dar ea nu. Carnea era carne, iar oamenii erau pradă. 
Ea era lupoaica nopţii. 

Dar numai când visa. 

Fata oarbă se rostogoli pe o parte, se săltă în capul 
oaselor, sări în picioare, se întinse. Patul ei era o saltea 
umplută cu zdrenţe de pe un prag de piatră rece și se trezea 
întotdeauna ţeapănă și încordată. Lipăi către bazinul ei pe 
tălpi mici, goale și bătătorite, își aruncă apă rece pe faţă, se 
uscă tamponându-se. Ser Gregor, se gândi, Dunsen, Raff cel 
Dulce, Ser Ilyn, Ser Meryn, Regina Cersei. Rugăciunea ei de 
dimineaţă. 

Sau nu? NU, își spuse, nu ea mea, eu sunt nimeni. Asta e 
rugăciunea lupoaicei nopții. Ea o să-i găsească într-o bună 
Zi, O să-i vâneze, o să le adulmece spaima, o să le guste 
sângele. într-o bună zi. 

dansul dragonilor 

799 

își găsi lenjeria într-un mic morman, o adulmecă, 
convingându-se că era destul de curată ca s-o poarte, o 


îmbrăcă pe întuneric. Veșmântul ei de servitoare era acolo 
unde-l agăţase - o tunică lungă din lână 

nevopsită, toarsă grosolan și aspră. O desprinse dintr-o 
smucitură și și-o trase peste cap dintr-o singură mișcare lină, 
îndelung exersată. 

Ciorapii veniră la urmă. Unul negru, celălalt alb. Cel 
negru avea o cusătură în dreptul părţii de sus, cel alb n-avea 
niciuna; putea să-i deosebească pe pipăite, să se asigure 
că-l punea pe fiecare pe piciorul potrivit. Chiar așa, slabe, 
picioarele ei erau puternice și sprintene și creșteau tot mai 
lungi în fiecare zi. 

Se bucura pentru asta. O dansatoare pe apă are nevoie 
de picioare bune. Beth oarba nu era dansatoare pe apă, dar 
ea n-avea să fie Beth pentru totdeauna. 

Știa drumul către bucătării, dar mirosul ei ar fi condus-o 
într-acolo chiar dacă nu l-ar fi știut. Ardei iuți și pește prăjit, 
decise ea, adulmecând în lungul coridorului, și pâine 
proaspătă din cuptorul Ummei. 

Mirosul îi făcu mațele să chiorăie. Lupoaica nopţii se 
ospătase, dar fără să umple burta fetei oarbe. Carnea din vis 
nu putea s-o hrănească, învățase asta de la început. 

Mâncă sardele, crocante, fripte în ulei de piper și servite 
atât de fierbinţi, încât îi arseră degetele. Șterse uleiul rămas 
cu o bucată ruptă 

din colțul pâinii de dimineaţă a Ummei și împinse totul în 
josul gâtului cu o cană de vin amestecat cu apă, savurând 
gusturile și mirosurile, asprimea crustei de sub degete, 
petele alunecoase de ulei, usturimea stârnită de ardeiul iute 
când îi pătrundea în zgârietura pe jumătate vindecată de pe 
dosul mâinii. Ascultă, miroase, gustă, pipăie, își reaminti ea. 
Există multe moduri în care pot cunoaște lumea cei care nu 
pot să vadă. 

Cineva intrase în încăpere în urma ei, mergând în papuci 
cu talpa moale, fără să facă mai mult zgomot decât un 
șoarece. Nările fetei fremătară. Omul blajin. Bărbaţii 


miroseau altfel decât femeile, iar în aer se simțea și un miros 
firav de portocale. Preotului îi plăcea să 

800 

GEORGE R.R. MARTIN 

mestece coji de portocală, ori de câte ori le putea găsi, ca 
să-și îndulcească răsuflarea. 

- Și cine ești în dimineaţa asta? îl auzi ea întrebând în 
vreme ce se așeza în capul mesei. 

Poc, poc, auzi, apoi ceva crăpând cu zgomot ușor. își 
sparge primul ou, 

- Nimeni, răspunse ea. 

- O minciună! Te cunosc. Ești fata aia oarbă, cerșetoarea. 

- Beth. 

Cunoscuse o Beth cândva, la Winterfell, când era Arya 
Stark Poate de aceea alesese numele. Sau poate fiindcă 
suna atât de bine lângă oarba. 

- Biată copilă! spuse bărbatul blajin. Ți-ar plăcea să-ţi 
primești ochii înapoi? Cere și vei vedea. 

li punea aceeași întrebare în fiecare dimineață. 

- S-ar putea să-i vreau mâine. Azi nu. 

Faţa ei era încă apă, ascunzând totul, nedezvăluind 
nimic. 

- Cum ţi-e voia. 

11 auzi curăţând oul, apoi urmă un clinchet ușor, 
argintiu, când el luă lingura de sare. li plăceau ouăle bine 
sărate. 

- Unde-a cerșit azi-noapte săârmana mea fată oarbă? 

- La hanul Țiparului Verde. 

- Și care sunt cele trei lucruri noi pe care le știi acum și nu 
le știai când ai plecat ultima oară de la noi? 

- Lordul Mării e tot bolnav. 

- Asta nu e o noutate. Lordul Mării era bolnav ieri și o să 
fie bolnav și mâine. 

- Sau mort. 

- Când o să fie mort, asta va fi o noutate. 


Când o să fie mort, se va face o alegere și cuțitele vor 
ieși din teci. Aşa se întâmpla în Braavos. In Westeros, unui 
rege mort i-ar fi urmat fiul său cel mare, dar braavosii n- 
aveau rege. 

- Tormo Fregar va fi noul lord al mării. 

dansul dragonilor 

801 

- Așa se vorbește la hanul Ţiparului Verde? 

-Da. 

Bărbatul blajin luă o îmbucătură din ou. Fata oarbă îl auzi 
mestecând. 

Nu vorbea niciodată cu gura plină. EI înghiţi, apoi spuse: 

- Unii zic că în vin e înţelepciune. Sunt nebuni. La alte 
hanuri se aud zvonuri despre alte nume, n-am nicio îndoială. 

Mușcă iarăși din ou, mestecă, înghiţi. 

- Care sunt cele trei lucruri noi pe care le știi, dar nu le 
știai înainte? 

- Știu că unii spun că Tormo Fregar va fi cu siguranţă noul 
lord al mării, răspunse ea. Niște beţivi! 

- Așa e mai bine. Ce altceva mai știi? 

Ninge în ținuturile riverane, în Westeros, fu ea cât pe ce 
să spună. Dar el ar fi întrebat-o cum de aflase și ea nu 
credea că i-ar fi plăcut răspunsul. 

Iși mușcă buza, ducându-se cu gândul înapoi, la noaptea 
trecută. 

- Târfa S'vrone e însărcinată. Nu e sigură în privinţa 
tatălui, dar crede că ar putea fi acel mercenar tyroshi pe 
care l-a ucis. 

- Asta e bine de știut. Ce altceva? 

-Regina Merlan a ales o nouă Sirenă în locul celei pe care- 
a înecat-o. E fiica unei slujnice a Prestaynilor, treisprezece 
ani și săracă 

lipită, dar încântătoare. 

- Așa sunt toate la început, răspunse preotul, dar n-ai 
cum să știi dacă 


e încântătoare dacă n-o vezi cu ochii tăi, și tu n-ai ochi. 
Cine ești, copila? 

- Nimeni. 

- Eu o văd pe cerșetoarea Beth Oarba. Fata asta eo 
mincinoasă 

jalnică. Vezi-ţi de îndatoririle tale. Va/ar morghulis. 

- Valar dohaeris. 

Ea își strânse castronul și cana, cuțitul și lingura, și se 
ridică în picioare. La urmă își luă băţul. Era lung de un 
metru, subțire și flexibil, de grosimea degetului ei mare, cu 
piele înfășurată în jurul mânerului, la treizeci de centimetri 
de vârf. Mai bun decât ochii, odată 

ce-nveți să-l folosești, îi spusese orfelina. 

802 

GEORGE R.R. MARTIN 

Era o minciună. O minţeau adesea, punând-o la încercare. 
Niciun băț nu era mai bun decât o pereche de ochi. Dar îi 
prindea bine, așa că 

îl ţinea întotdeauna aproape. Umma se obișnuise să-i 
spună Baţ, dar numele n-aveau importanță. Ea era ea. 
Nimeni. Sunt nimeni. Doar o fată 

oarbă, doar o slujitoare a Celui cu Multe Chipuri. 

In fiecare noapte, la cină, orfelina îi aducea o cană cu 
lapte cald și îi zicea s-o bea pe toată. Laptele avea un gust 
straniu, amar, pe care fata oarbă ajunsese curând să-l 
deteste. Chiar și mirosul slab care-o prevenea c-o să-l simtă 
înainte de a-i atinge limba începuse în scurt timp s-o 
îngrețoșeze, dar golea totuși cana. 

- Cât trebuie să fiu oarbă? întreba. 

- Până când întunericul o să ţi se pară tot atât de dulce ca 
lumina, îi răspundea orfelina, sau până când o să-ţi ceri 
ochii. Cere-i și vei vedea. 

Și atunci mă veți goni. Prefera să fie oarbă. N-o puteau 
face să plece. 

In ziua în care se trezise oarbă, orfelina o luase de mână 
și o călăuzise prin pivnițele și coridoarele din stânca pe care 


era construită Casa în Negru și Alb, apoi în susul treptelor de 
piatră, intrând chiar în templu. 

- Numără treptele când urci, îi spusese. Lasă-ţi degetele 
să măture peretele. Acolo sunt semne pe care ochiul nu le 
poate vedea, dar ușor de deslușit la atingere. 

Aceea fusese prima ei lecţie. Urmaseră multe altele. 

Otrăvurile și licorile erau pentru după-amiază. Avea ca 
ajutoare mirosul, pipăitul și gustul, dar atingerea și gustatul 
puteau fi primejdioase când pisai otrăvuri, iar cu unele 
dintre cele mai toxice fierturi ale orfelinei nici mirositul nu 
era ferit de pericole. Vârfurile arse ale degetelor mici și 
buzele bășicate îi deveniră familiare, iar odată i se făcuse 
atât de rău, încât vreme de câteva zile nu putuse păstra 
nimic în stomac. 

Cina era pentru învăţarea limbilor. Fata oarbă înțelegea 
limba braavosi și o putea vorbi acceptabil, chiar își pierduse 
în cea mai mare parte accentul barbar, dar omul blajin nu 
era mulțumit. Insista să-și îmbunătățească valyriana cultă și 
să înveţe și limbile din Lys și Pentos. 

dansul dragonilor 

803 

Seara juca împreună cu orfelina jocul minciunilor, dar 
fără ochi era cu totul altfel. Uneori nu putea să judece decât 
după ton și după alegerea cuvintelor; alteori orfelina îi 
îngăduia să-i pună mâinile pe faţă. La început, jocul fusese 
mult, mult mai greu, aproape imposibil... dar tocmai când 
fusese gata-gata să urle de ciudă, totul devenise mai ușor. 
învă 

țase să audă minciunile, să le simtă din jocul mușchilor 
gurii și ai ochilor. 

Majoritatea îndatoririlor ei rămăseseră aceleași, dar când 
și le îndeplinea se împiedica de mobile, intra în pereţi, scăpa 
pe jos tăvile, se rătăcea în templu, deznădăjduită și 
neajutorată. Odată fusese cât pe ce să cadă cu capul în jos 
pe trepte, dar, într-o altă viaţă, pe când era fata pe nume 
Arya, Syrio Forel o învățase cum să-și menţină 


echilibrul, așa că se redresase cumva și se oprise la timp. 

In unele nopţi ar fi adormit plângând, dacă încă ar mai fi 
fost Arry, sauNevăstuica, sau Cat, sau chiar Arya din Casa 
Stark... dar nimeni nu avea lacrimi. Fără ochi, până și cea 
mai simplă îndatorire era periculoasă. Se arsese de vreo 
douăsprezece ori când o ajuta pe Umma la bucătărie. O 
dată, în timp ce toca niște ceapă, își tăiase degetul până 

la os. De două ori nu reușise nici măcar să-și găsească 
propria cameră din beciuri și dormise pe podea, la baza 
treptelor. Mulțimea firidelor și a alcovurilor făcea din templu 
un loc înșelător, chiar și după ce fata oarbă 

învățase să-și folosească urechile; felul în care reverbera 
sunetul pașilor ei de tavan, trimițându-și ecourile în jurul 
picioarelor celor treizeci de zei înalţi de piatră îi crea 
impresia ca se mișcau chiar zidurile, iar bazinul cu apă 
neagră, neclintită, le făcea la rândul său sunetelor lucruri 
bizare. 

- Ai cinci simțuri, îi spunea omul blajin. învaţă să le 
folosești pe celelalte patru și o să ai mai puţine tăieturi, 
zgârieturi și cicatrice. 

Acum putea să simtă curenţii de aer pe piele. Putea să 
găsească 

bucătăriile după miros și tot după miros deosebea 
bărbaţii de femei. li cunoștea pe Umma, pe servitori și pe 
acoliți după felul în care pășeau, îi deosebea unul de altul 
înainte de a ajunge destul de aproape ca să le simtă mirosul 
(dar nu și pe orfelină și pe omul blajin, care mergeau 
aproape fără niciun zgomot, dacă asta voiau). Și lumânările 
care ardeau 

804 

GEORGE R.R. MARTIN 

în templu aveau mirosuri; până și cele neparfumate 
răspândeau șuviţe subţiri de fum din fitiluri. Ar fi putut la fel 
de bine să strige, odată ce ea învățase să-și folosească 
nasul, 


Și morţii aveau izul lor. Una dintre îndatoririle ei era să-i 
găsească 

în templu în fiecare dimineaţă, indiferent unde aleseseră 
să se întindă 

și să închidă ochii după ce băuseră din bazin. 

In dimineaţa aceea descoperi doi. Unul murise la 
picioarele Străinului, cu o singură lumânare pâlpâind 
deasupra lui. Ea îi simţise căldura și mirosul pe care-l 
împrăștia îi gădilase nările. Lumânarea ardea cu o flacără de 
un roșu întunecat, o știa; pentru cei care aveau ochi, leșul ar 
fi părut scăldat într-o strălucire roșcată. înainte de a-i chema 
pe slujitori să-l scoată afară, îngenunche și îi pipăi faţa, 
urmărindu-i linia maxilarelor, măturându-i cu degetele 
obrajii și nasul, atingându-i părul. Păr buclat, des. Un chip 
frumos, fără riduri. Era tânăr. Se întrebă ce-l adusese acolo, 
să caute harul sau să moară. Bandiţii muribunzi își găseau 
adesea drumul către Casa în Negru și Alb, ca să-și grăbească 
sfârșitul, dar bărbatul acela n-avea nicio rană pe care s-o fi 
putut găsi ea. 

Al doilea leș era al unei bătrâne. Se culcase pe o canapea 
a viselor, într-unul dintre alcovurile ascunse unde lumânările 
speciale chemau viziuni ale lucrurilor iubite și pierdute. O 
moarte dulce și blândă, așa îi plăcea omului blajin să spună. 
Degetele o înștiințaseră că bătrâna murise cu un zâmbet pe 
chip. Și nu de multă vreme. Trupul încă îi mai era cald la 
atingere. Are fața atât de catifelată, ca o piele veche și 
subțire, care a fost împăturită și încrețită de o mie de ori. 

Când sosiră slujitorii să ia trupul neînsufleţit, fata oarbă îi 
urmă, 

Lăsă pașii lor s-o călăuzească, dar când începură să 
coboare numără. 

Știa numărul tuturor treptelor pe dinafară. Sub templu se 
afla un labirint de pivnițe și de coridoare, unde până și 
oamenii cu doi ochi buni se rătăceau adesea, dar fata oarbă 
îi învățase fiecare centimetru și avea băţul ca s-o ajute să-și 
găsească drumul dacă memoria îi șovăia. 


Leșurile erau lungite în pivniţă. Fata oarbă începu să 
lucreze în întuneric, lăsându-i pe morţi fără încălțări, fără 
veșminte și fără tot 

dansul dragonilor 

805 

ce mai aveau asupra lor, golindu-le pungile și 
numărându-le banii. 

Deosebirea monedelor una de alta prin pipăire fusese 
unul dintre primele lucruri pe care le învățase de la orfelină, 
după ce îi luaseră 

ochii. Banii din Braavos îi erau prieteni vechi; era de- 
ajuns să le măture feţele cu vârfurile degetelor ca să-i 
recunoască. Monedele din alte ţinuturi și din alte orașe erau 
mai grele, mai ales cele din locuri foarte îndepărtate. 
Creiţarii volanteni erau cei mai obișnuiți, monede mărunte, 
nu mai mari de o para, cu o coroană pe o parte și cu o ţeastă 

pe cealaltă. Banii lyseni erau ovali și înfățișau o femeie 
goală. Pe alte monede erau gravate oi, elefanţi sau capre. 
Banii din Westeros avea capul regelui pe faţă și un dragon 
pe revers. 

Bătrâna n-avea nicio pungă, niciun obiect de valoare, în 
afară de inelul de pe un deget subţire. Asupra bărbatului 
frumos găsi patru dragoni de aur din Westeros. Iși plimba 
vârful degetului mare peste cei mai tociţi dintre «ei, 
încercând să decidă ce rege înfățișau, când auzi ușa 
deschizându-se încet în spatele ei. 

- Cine-i acolo? întrebă. 

- Nimeni. 

Vocea era adâncă, aspră, rece. 

Și se mișca. Ea păși într-o parte, înșfăcă băţul și îl ridică 
brusc, apărându-și faţa. Lemnul trosni nimerind de lemn. 
Forţa izbiturii aproape că-i smulse toiagul din mână. Ea se 
ținu bine, răspunse cu o lovitură biciuitoare... dar nu gasi 
decât aerul gol în locul în care ar fi trebuit să fie el. 

- Nu acolo, spuse vocea. Ești oarbă? 


Nu-i răspunse. Vorbind ar fi amestecat zgomotele pe care 
le-ar fi putut face necunoscutul. Care se mișca, ea știa asta. 
Stânga sau dreapta? 

Sări în stânga, se roti spre dreapta, nu nimeri nimic. O 
lovitură 

usturătoare din spate îi șfichiui pulpele. 

- Ești surdă? 

Se răsuci, cu băţul în mâna stângă, învărtindu-l, lovind 
în gol. Din stânga îi auzi sunetul râsului. Lovi în dreapta. 

806 

GEORGE R.R. MARTIN 

De data asta nimeri. Băţul ei îl plesni pe al lui. Impactul în 
trimise o zvâcnire în lungul brațului. 

- Bun, spuse vocea. 

Fata oarbă nu o recunoscu. Trebuia să fie a unui acolit, 
presupuse ea. Nu-și amintea s-o mai fi auzit până atunci, dar 
cineva îi zisese că 

slujitorii Zeului cu Multe Chipuri nu-și puteau schimba și 
glasurile la fel de ușor cum își schimbau chipurile. Pe lângă 
ea, Casa în Negru și Alb găzduia două slugi, trei acoliţi, pe 
bucatăreasa Umma și pe cei doi preoți numiţi de ea orfelina 
și omul blajin. Alţii veneau și plecau, uneori pe căi tainice, 
dar aceștia era singurii care locuiau acolo. Cel pe care îl 
înfrunta putea fi oricare dintre ei. 

Fata se repezi într-o parte, cu băţul învârtindu-se, auzi un 
sunet în spate, se răsuci într-acolo, lovi aerul. Și dintr-odată 
propriul ei băț era între picioarele ei, încurcându-se între ele 
când încercă din nou să se întoarcă, răzuindu-i pielea. Se 
împiedică și căzu într-un genunchi, lovindu-se atât de tare, 
încât își mușcă limba. 

încremeni. Nemișcată ca piatra. Undee? 

Bărbatul râse în spatele ei. O lovi ușor, cu eleganţă, peste 
o ureche, apoi o plesni peste degete în timp ce încerca să se 
ridice în picioare. 

Băţul ei căzu pe piatră zângănind. Ea șuieră, furioasă. 

- Haide. Ridică-1. Azi nu te mai bat. 


- Pe mine nu mă bate nimeni. 

Fata se târî în patru labe până când își găsi băţul, apoi 
sări în picioare. In liniștea pivniţei nu se simţea nicio 
mișcare. El plecase. Sau nu? Ar fi putut să stea chiar lângă 
ea și n-ar fi știut. Ascultă-i răsuflarea, îşi zise, dar nu se 
auzea nimic. Așteptă încă o clipă, apoi puse băţul deoparte 
și își reluă munca. Dacă aș fi avut ochii, l-aș fi umplut de 
sânge. 

Intr-o bună zi, omul blajin avea să i-i dea înapoi și-atunci 
avea să le arate ea, tuturor. 

Leșul bătrânei se răcise de acum, iar al banditului 
înțepenise. Fata era obișnuită cu asta. In majoritatea zilelor, 
își petrecea mai mult timp printre morţi decât printre vii. 
Simţea lipsa prietenilor din vremea când 

dansul dragonilor 

807 

era Cat a Canalelor: bătrânul Brusco, cu spatele lui 
bolnav, fiicele lui Talea și Brea, saltimbancii de pe corabie, 
Merry și târfele ei din Portul Vesel, toate celelalte haimanale 
și lepădături de pe chei. Dar cel mai mult simţea chiar lipsa 
lui Cat, mai mult decât pe a ochilor. li plăcuse să fie Cat, mai 
mult decât îi plăcuse vreodată să fie Salty, sau Porumbiţa, 
sau Nevăstuica, sau Arry. Am ucis-o pe Cat când l-am omorât 
pe cântărețul ăla, Omul blajin îi spusese că i-ar fi luat ochii 
oricum, ca s-o-nveţe să-și folosească mai bine celelalte 
simţuri, dar nu pentru o jumătate de an. Acoliţii orbi erau 
ceva obișnuit în Casa în Negru și Alb, dar foarte puţini erau 
atât de tineri ca ea. Insă fetei nu-i părea rău. Dareon fusese 
un dezertor din Rondul de Noapte, așa că meritase să moară. 

li spusese asta omului blajin. 

- lar tu ești vreun zeu, ca să decizi cine trebuie să trăiască 
și cine trebuie să moară? o întrebase el. Noi le dăm harul 
acelora însemnați de Cel cu Multe Chipuri, după rugăciuni și 
jertfe. Așa a fost dintotdeauna, de la începuturi. Ți-am 
povestit cum a luat ființă ordinul nostru și cum a raspuns 
primul dintre noi rugăminţilor sclavilor care cereau moarte. 


La început, harul le-a fost dat numai celor care și l-au 
dorit cu tot dinadinsul... dar, într-o zi, primul dintre noi a 
auzit un sclav rugându-se nu pentru moartea lui, ci pentru a 
stăpânului lui. Dorinţa lui era atât de fierbinte, încât dădea 
tot ce avea, numai să-i fie îndeplinită. lar primului nostru 
frate i s-a părut că o astfel de jertfă ar fi fost pe placul Celui 
cu Multe Chipuri, așa că în noaptea aceea i-a încuviinţat 
îndeplinirea. Pe urmă s-a dus la sclav și i-a spus: „Ai oferit 
tot ce-aveai pentru moartea acelui om, dar sclavii nu au 
decât vieţile lor. Asta vrea zeul de la tine. Il vei sluji în tot 
restul zilelor tale de pe pământ/ Și începând de atunci am 
fost doi. 

Mâna i se închisese în jurul braţului ei, blândă, dar fermă. 

- Toți oamenii trebuie să moară. Dar noi nu suntem decât 
uneltele inorții, nu moartea însăși. Când l-ai ucis pe cântăreţ, 
ţi-ai asumat puterile zeului. Noi omorâm oameni, dar nu ne 
luăm libertatea de a-i osândi. înţelegi? 

808 

GEORGE R.R. MARTIN 

Nu. se gândise ea. 

- Da, răspunsese. 

- Minţi. Și de aceea trebuie să mergi acum prin întuneric, 
până ce vei vedea calea. Dacă nu vrei cumva să ne 
părăsești. Nu trebuie decât să-i ceri și-ți vei primi ochii 
înapoi. 

Nu. se gândise ea. 

- Nu, spusese. 

In seara aceea, după cină și după un scurt răstimp hărăzit 
jocului minciunilor, fata oarbă își legă o fâșie de pânză 
zdrențuită în jurul capului, ascunzându-și ochii nefolositori, 
își găsi castronașul de cerșetoare și o rugă pe orfelină s-o 
ajute să-și pună chipul lui Beth. Când îi luaseră ochii, 
orfelina îi răsese capul; tunsoarea saltimbancului, așa o 
numise ea, pentru că mulţi saltimbanci o preferau ca să li se 
potrivească 


mai bine perucile. Dar era bună și pentru cerșetori, căci le 
ferea capetele de purici și de păduchi. Insă era nevoie de 
ceva mai mult decât o peruci 

- Te-aș putea acoperi cu râni deschise, spusese orfelina, 
dar hangiii și proprietarii tavernelor te-ar goni de la ușile lor. 

li dăduse în schimb cicatricele vărsatului cenușiu și, pe 
obraz, o aluniţă de saltimbanc din care creștea un fir de par 
negru. 

- E urâtă? întrebase fata oarbă. 

- Nu e frumoasă. 

- Bun. 

Nu se sinchisise niciodată dacă era sau nu frumoasă, nici 
măcar când fusese Arya Stark. Numai tatăl ei îi zisese că era. 
EI, și uneori Jon Snow. 

Mama ei îi spunea că ar fi fost frumoasă dacă și-ar fi 
spălat și și-ar fi periat părul și dacă ar fi avut mai multă grijă 
de rochia pe care-o purta, așa cum făcea Sansa. Insă pentru 
sora ei și pentru prietenele surorii ei fusese întotdeauna 
Arya Chip de Cal. Dar acum erau morţi cu toţii, chiar și Arya, 
toţi, în afară de fratele ei vitreg. In unele nopţi auzea 
vorbindu-se despre el, în tavernele și casele plăcerilor din 
Portul Peticarului. 

Bastardul Negru al Zidului, așa îl numise cineva. Pun 
rămășag că nici măcar Jon n-ar recunoaște-o vreodată pe 
Beth Oarba. Asta o întristase. 

dansul dragonilor 

809 

Veșmintele pe care le purta erau zdrenţuite, decolorate și 
tocite, dar călduroase și curate. Sub ele ascunsese trei cuțite 
- unul într-o cizmă, unul în partea de sus a mânecii, altul 
într-o teacă, pe șale. 

Braavosii erau în general oameni de treabă, mai degrabă 
înclinați s-o ajute pe sărmana fată oarbă decât să-ncerce să-i 
facă vreun rău, dar existau întotdeauna câţiva ticăloși care 
să vadă în ea pe cineva ușor de jefuit sau de siluit. Cuţitele 
erau pentru ei, deși până atunci fata oarbă 


nu fusese nevoită să le folosească. Un castronaș crăpat, 
din lemn, pentru cerșit și o cingătoare din sfoară de cânepă 
îi completau straiele. 

leși din templu când urla Titanul, vestind asfințitul, își 
croi drum numărând treptele care începeau de la ușă, apoi, 
călăuzindu-se cu lovituri ușoare de băț, se îndreptă către 
podul ce o ducea dincolo de canal, către Insula Zeilor. Putea 
să spună că era o ceaţă deasă, judecând după straiele carei 
se lipiseră de trup și după senzaţia de umezeală pe care i-o 
lăsa pe mâini atingerea aerului. Descoperise că ceața din 
Braavos ascundea deopotrivă obiectele și sunetele. în 
noaptea asta, jumătate din oraș o să fie pe jumătate orb. 

In drumul ei pe lângă temple, îi auzea pe acoliţii Cultului 
înțelepciunii înstelate cântând către aștrii serii din vârful 
turnului lor de observaţie. Un vălătuc de fum aromat atârna 
în văzduh, conducând-o de-a lungul potecii șerpuitoare, 
către locul unde își aprinseseră preoţii roșii focurile în 
imensele vase de fier din afara Casei Stăpânului Luminii. In 
curând putu să simtă și căldura aerului, în vreme ce 
închinătorii lui R'hllor cel Roșu își înălţau vocile în 
rugăciune. 

- Căd noaptea e neagră și plină de spaime” psalmodiau 
ei. 

Nu și pentru mine. Nopțile ei erau scăldate în lumina lunii 
și pline de cântecele haitei sale, de gustul cărnii roșii smulse 
de pe os, de mirosurile calde, familiare, ale verilor ei cenușii. 
Numai pe timpul zilei era singură și oarbă. 

Cheiul nu-i era străin. Cat obișnuia să colinde docurile și 
străzile înguste din Portul Peticarului, vânzând midii, stridii 
și moluște pentru Brusco. Cu zdrentele ei, cu capul ras și cu 
alunița saltimbancului, nu 

810 

GEORGE R.R. MARTIN 

mai arata la fel ca atunci, dar, pur și simplu ca să se simtă 
în siguranţă, stătea departe de Corabie, de Portul Vesel și de 
celelalte locuri unde Cat fusese cunoscută cel mai bine. 


Deosebea fiecare han și fiecare tavernă după miros. 
Barcagiul Negru avea un iz de sare. La Pynto duhnea a vin 
acru, a brânză împuţită și a Pynto însuși, care nu-și schimba 
niciodată hainele și nu-și spăla părul. 

lar la Velarul, aerul plin de fum era întotdeauna 
condimentat de aroma cărnii fripte. Casa celor Șapte 
Felinare era înmiresmată de tămâie, iar Palatul de Satin avea 
parfumul fetelor tinere și frumoase care visau să 

devină curtezane. 

Fiecare loc își avea și propriile sunete. Cântăreţii de la 
Moroggo și la hanul Țiparului Verde puteau fi auziţi în 
majoritatea nopţilor. La hanul Proscrisului cântau chiar 
stăpânii, cu voci de beţivi și într-o jumătate de sută de limbi. 
La Casa Ceţii era întotdeauna plin de vâăslași de pe bărcile- 
șarpe, care se certau pentru zei, pentru curtezane și fiindcă 
pentru unii Lordul Mării era neghiob, iar pentru alţii nu. 

Palatul de Satin era mult mai liniștit, un loc al 
dezmierdărilor tăcute, al foșnetului ușor al rochiilor de 
matase și al chicotitului fetelor. 

Beth cerșea în fiecare noapte în alt loc. învățase repede 
că stăpânii hanurilor și ai tavernelor erau mai dispuși să-i 
tolereze prezenţa dacă 

nu-și făcea apariţia prea des. Iși petrecuse ultima noapte 
în faţa hanului Țiparului Verde, așa că acum o luă la dreapta 
în loc s-o ia la stânga după ce ieși de pe Podul însângerat și 
se îndreptă către celălalt capăt al Portului Peticarului, unde, 
chiar la marginea Orașului înecat, era taverna lui Pynto. O fi 
fost el gălăgios și împuţit, dar avea o inimă bună sub hainele 
nespălate și sub zbierete. Dacă înghesuiala nu era prea 
mare, o lăsa adesea să intre și să stea la căldură, iar uneori îi 
dădea chiar și o cană cu bere și ceva de mâncare, în vreme 
ce o delecta cu poveștile lui. In zilele tinereţii sale, Pynto 
fusese cel mai cunoscut pirat din Treptele de Piatră, dacă te 
luai după spusele lui; nimic nu-i plăcea mai mult decât să-și 
istorisească cu lux de amănunte faptele de vitejie. 

dansul dragonilor 


811 

In noaptea aceea avu noroc. Taverna era aproape goală, 
iar ea putu să-și găsească un loc liniștit, nu prea departe de 
foc. Abia se așezase și își încrucișase picioarele, când ceva îi 
mătură coapsa. 

- lar ai venit? spuse fata oarbă. 

li scărpină capul în spatele urechilor, iar motanul îi sări în 
poală, începând să toarcă. Braavosul era plin de pisici, dar 
nicăieri nu erau mai multe decât la Pynto. Fostul pirat 
credea că-i purtau noroc și că-i fereau taverna de insecte și 
de șoareci. 

- Mă cunoști, nu-i așa? îi șopti. 

Pisicile nu se lăsau înșelate de o aluniţă a saltimbancului. 
O ţineau minte pe Cat a Canalelor. 

Era o noapte fastă pentru fata oarbă. Pynto era 
binedispus și îi dădu o cană de vin îndoit cu apă, o bucată 
mare de brânză împuţită 

și jumatate dintr-o plăcintă cu ţipar. 

- Pynto e un om bun, anunţă el, apoi se așeză să-i 
povestească 

despre corabia cu mirodenii pe care o capturase, o istorie 
ascultată de ea de o duzină de ori. 

Taverna se umplea pe măsură ce se scurgeau orele. Pynto 
deveni în curând prea ocupat ca să-i mai acorde vreun strop 
de atenţie, dar mai mulţi obișnuiți ai casei îi aruncară 
monede în castronelul de cerșetoare. 

Alte mese erau ocupate de străini: vânători de balene 
ibbenezi, care duhneau a sânge și a untură, doi bandiți cu 
ulei aromat în păr, un grăsan din Lorath, care se plângea că 
la mesele lui Pynto locul era prea strâmt pentru burta lui. Și 
mai târziu trei lyseni, marinari pe /nimă-Bună, o galeră 
transformată de furtuni într-o epavă ce ajunsese cu chiu cu 
vai în Braavos cu o noapte în urmă și fusese luată în 
stăpânire, în dimineaţa aceea, de străjerii Lordului Mării. 

Lysenii se așezaseră la masa cea mai apropiată de foc și 
vorbeau încet pe deasupra cănilor cu rom, cu glasuri atât de 


scăzute, încât nimeni nu putea să tragă cu urechea. Dar ea 
era nimeni și auzi aproape fiecare cuvânt. Şi pentru o clipăi 
se păru că putea să-i și vadă, prin ochii înguști și galbeni ai 
motanului care-i torcea în poală. Unul era bătrân, unul era 

812 

GEORGE R.R. MARTIN 

tânăr și unul își pierduse o ureche, dar aveau cu toţii 
părul blond către alb și pielea frumoasă, netedă, a oamenilor 
din Lys, prin venele cărora curgea, încă puternic, sângele din 
vechiul Ținut Liber. 

In dimineaţa următoare, când omul blajin o întrebă care 
erau cele trei lucruri pe care le știa, dar nu le știuse înainte, 
era pregătită. 

- Știu că Lordul Mării a capturat Immă-Bună. Galera era 
plină cu sclavi. Sute de sclavi, femei și copii, legaţi unul de 
altul în cală. 

Braavos era un oraș construit de slavi evadați și negotul 
cu sclavi era interzis. 

- Știu de unde veneau sclavii. Erau sălbatici din Westeros, 
dintr-un loc numit Sălașul Aspru. Plin de ruine vechi și 
blestemat. 

Bătrâna Nan îi spusese povești despre Sălașul Aspru, pe 
vremuri, la Winterfell, când ea era încă Arya Stark. 

- După o mare bătălie, în care Regele-de-Dincolo-de-Zid a 
fost ucis, sălbaticii au fugit și o vrăjitoare a pădurilor le-a 
spus că, dacă vor merge la Sălașul Aspru, vor veni corăbii 
care-i vor duce departe, într-un loc cald. Dar n-a sosit nicio 
corabie, niciuna în afară de cele două galere ale piraţilor 
lyseni, Immă-Bună și Elefant, care fuseseră împinse spre 
nord de o furtună. Au ancorat în larg, în dreptul Sălașului 
Aspru, pentru reparaţii, și i-au văzut pe sălbatici; dar erau 
mii și pe corăbii nu era loc pentru toţi și au spus că vor lua 
doar femeile și copiii. Sălbaticii n-aveau nimic de mâncare, 
așa că bărbaţii și-au trimis nevestele și fiicele, dar, imediat 
ce au ajuns în larg, lysenii le-au mânat sub punte și le-au 
legat. 


Aveau de gând să le vândă pe toate în Lys. Numai că o 
altă furtună s-a abătut asupra lor și corăbiile au fost 
despărțite. Immă-Bună a suferit atât de multe stricăciuni, 
încât căpitanul ei n-a avut de ales și a trebuit s-o aducă aici, 
dar s-ar putea ca El/efant să fi reușit s-ajungă în Lys. 

Lysenii de la Pynto cred că se va întoarce cu mai multe 
corăbii. Preţul sclavilor e în creștere, spuneau ei, iar la 
Sălașul Aspru mai sunt femei și copii cu miile. 

- E bine de știut. Ăsta e al doilea lucru. Există și un al 
treilea? 

- Da. Știu câ tu ești cel care m-a lovit. 

dansul dragonilor 

813 

Băţul ei ţâșni și trosni izbindu-se de degetele bărbatului, 
azvârlindu-i toiagul pe podea, unde se opri zăngănind. 

Preotul tresări și-și retrase mâna cu o smucitură. 

- Și cum poate o fată oarbă să știe asta? 

Te-am văzut. 

- i-am spus trei lucruri. Nu trebuie să-ţi spun patru. 

Poate a doua zi avea să-i povestească despre pisica de la 
Pynto, care o urmărise noaptea trecută până acasă și care 
era ascunsă sus, pe grinzi, uitându-se în jos, către ei. Sau 
poate nu. Dacă el putea să aibă secrete, putea avea și ea. 

In seara aceea, la cină, Umma le servi crabi în crustă de 
sare. Când i se întinse cana, fata oarbă strâmbă din nas și o 
bău o pe toată din trei înghiţituri lungi. Pe urmă icni și o 
scăpă. Limba îi era în flăcări, iar când bău lacomă o cană de 
vin, arsura i se răspândi în josul gâtului și în sus, în nas. 

- Vinul n-o să te-ajute, iar apa n-o să facă altceva decât 
să-mprâăștie flăcările, îi spuse orfelina. Mănâncă asta. 

Un colț de pâine îi fu împins în mână. Fata și-l îndesă în 
gură, îl mestecă, îl înghiţi. O ajută. A doua bucată o ajută și 
mai mult. 

Și dimineaţa odată sosită, când lupoaica nopţii o părăsi și 
ea deschise ochii, zări o lumânare de seu arzând acolo unde 
în noaptea dinainte nu fusese niciuna, cu flacăra șovăitoare 


unduindu-i-se înainte și înapoi, ca o târfă din Portul Vesel. 
Nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. 

O STAFIE DIN WINTERFELL 

Bărbatul mort fu găsit la baza zidului interior. Avea gâtul 
frânt, iar zăpada care căzuse în timpul nopţii nu lăsa să se 
vadă decât piciorul stâng. 

Dacă nu l-ar fi dezgropat căţelele lui Ramsay, ar fi rămas 
îngropat acolo până la venirea primăverii. Când îl trase afară 
Ben Oase, Jeyne Cenușia mâncase atât de mult din faţa 
mortului, încât se scurse o jumătate de zi până ce izbutiră 
să-și dea seama, fără nicio umbră de îndoială, cine fusese: 
un oștean de patruzeci și patru de ani care mărșăluise către 
Nord cu Roger Ryswell. 

- Un beţiv, declară Ryswell. Aș pune rămășag că se pișa 
pe zid A alunecat și-a căzut. 

Nimeni nu-l contrazise. Dar Theon Greyjoy se pomeni 
întrebându-se de ce s-ar fi urcat cineva pe niște trepte 
acoperite de zăpadă alunecoasă, ajungând pe metereze în 
bezna nopţii numai ca să-și verse acolo udul. 

In dimineaţa aceea, în timp ce garnizoana mânca la dejun 
pâine veche prăjită în grăsimea scursă din slănină (lorzii și 
cavalerii mâncau slănina), pe bănci se vorbise despre puţine 
alte lucruri în afară de cadavru. 

- Stannis are prieteni în castel, îl auzi Theon bombănind 
pe un sergent. 

Era unul dintre oamenii lui Tallhart, un bărbat vârstnic, cu 
trei copaci brodaţi pe tunică. Tocmai se schimbase garda. 
Bărbaţii veneau 

dansul dragonilor 

815 

din frig, bătând din picioare ca să-și scuture zăpada de pe 
cizme și de pe pantaloni în timp ce se aducea prânzul - 
cârnaţi cu sânge, praz și pâine neagră, caldă încă, abia 
scoasă din cuptoare. 

- Stannis? râse unul dintre călăreţii lui Roose Ryswell. 
Stannis e acum înzăpezit și trage să moară. Sau aleargă 


înapoi, către Zid, cu coada îngheţată între picioare. 

- E posibil să-și fi instalat tabara la un metru și jumătate 
de zidurile noastre, cu o sută de mii de oameni, spuse un 
arcaș care purta culorile Casei Cerwyn. Pe viscolul asta nu |- 
am vedea pe niciunul. 

Ninsoarea căzuse zi și noapte, din abundență, fără 
întrerupere și fără milă. Troienele urcau pe ziduri și umpleau 
golurile dintre creneluri, pături albe se așternuseră pe toate 
acoperișurile, corturile se încovoiau sub greutatea zăpezii. 
De la o clădire la alta fuseseră întinse frânghii, ca să nu se 
rătăcească nimeni când traversa curtea. Santinelele se 
îngrămădeau în turnurile de pază ca să-și încălzească 
mâinile pe jumătate îngheţate deasupra strălucirii vaselor 
cu cărbuni, lăsând meterezele în grija străjerilor de zăpadă 
înălțţaţi de scutieri, care deveneau tot mai masivi și mai 
bizari în fiecare noapte, când viforul și frigul se dezlănţuiau 
asupra lor în voie. Pe suliţele strânse în pumnii lor de nea 
crescuseră bărbi de gheaţă zdrenţuite. Chiar Hosteen Frey, 
care fusese auzit lăudându-se că nu se temea de un pic de 
zăpadă, își pierduse o ureche degerată. 

Cel mai mult aveau de suferit caii din curte. Păturile puse 
peste ei ca să le ţină de cald se îmbibau cu apă și înghetau 
dacă nu erau înlocuite cu regularitate. Când erau aprinse 
focuri ca să ţină frigul la distanţă, făceau mai mult rău decât 
bine. Caii de război se temeau de flăcări și se zbăteau 
încercând să fugă, rânindu-se pe ei și pe alţii când se 
răsuceau în șirurile în care fuseseră legaţi. Numai caii din 
grajduri se aflau în siguranţă și la căldură, dar acolo 
îngrămădeala era deja prea mare. 

- Zeii s-au întors împotriva noastră, fu auzit bătrânul Lord 
Locke spunând în Sala Mare. Asta e urgia lor. Vântul e 
îngheţat ca însuși iadul și ninsoarea nu se mai oprește. 
Suntem blestemaţi. 

816 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Stannis e blestemat, stărui unul dintre oamenii Casei 
Dreadfort. 

El e cel care se află afară, în vifor. 

- Lordului Stannis i-ar putea fi mai cald decât știm noi, 
zise un neghiob, unul dintre câălăreţii liberi. Vrăjitoarea lui 
poate invoca focul. Poate stă în puterea zeului ei roșu să 
topească zăpezile. 

Asta a fost o nechibzuințd, știu imediat Theon. Omul 
vorbise prea tare, și în auzul lui Dick Gălbejitul, al lui Alyn 
Ursuzul și al lui Ben Oase. Când povestea ajunse la urechile 
Lordului Ramsay, îi trimise pe Băieţii Bastardului să-1 salte și 
să-l târască afară, în zăpadă. 

- De vreme ce Stannis pare să-ţi fie atât de drag, o să te 
trimitem la el, îi spuse. 

Damon Dansează-pentru-Mine îl lovi pe călăreţul liber de 
câteva ori cu biciul lui lung, bine uns. Pe urmă, în vreme de 
Jupuitorul și Dick Gălbejitul puneau rămășag în cât timp o 
să-i îngheţe sângele, Ramsay ceru ca omul să fie târât la 
Poarta Crenelurilor. 

Porţile principale ale Winterfellului erau închise și blocate 
cu drugi, atât de acoperiţi de gheaţă și de zăpadă, încât 
barierele-ghilotină ar fi trebuit tăiate înainte de a putea fi 
ridicate. Același lucru era valabil, în mare măsură, și la 
Poarta Vânătorului, deși, fiindcă fusese folosită de curând, 
acolo măcar gheaţa nu era o problemă. Dar nu utilizaseră și 
Poarta Drumului Regelui, unde gheaţa se adunase pe 
lanțurile podului mobil, întărindu-le ca piatra. Ceea ce nu le 
mai lăsa decât Poarta Crenelurilor, o mică deschidere 
dosnică, arcuită, din zidul interior. 

Fiind de fapt numai pe jumătate o poartă, avea un pod 
mobil care se întindea peste apa îngheţată din șanț, dar 
nicio poartă corespunzătoare în zidul exterior, oferind o cale 
de acces către fortificațiile exterioare, dar nu și către lumea 
de dincolo de ele. 

Călărețul liber plin de sânge fu cărat de-a lungul podului 
și apoi în susul treptelor, încă protestând. Pe urmă Jupuitorul 


și Alyn Ursuzul îl prinseră de braţe și de picioare și-l 
azvârliră pe de zid pe pământul aflat cu două sute cincizeci 
de metri mai jos. Troienele erau atât de înalte, încât îl 
înghiţiră pe de-a-ntregul... dar arcașii de pe metereze 
susținură 

dansul dragonilor 

817 

că îl zăriseră ceva mai târziu, târându-și un picior rupt 
prin zăpadă. 

Unul îi împănă o săgeată în fund în timp ce se îndepărta 
pe furiș. 

- O să fie mort într-o oră, le făgădui Lordul Ramsay. 

-Sau o să sugă mădularul Lordului Stannis înainte de 
apusul soarelui, ripostă Umber Urgia Târfelor. 

- Ar face bine să nu i-l rupă! râse Rickard Ryswell. 
Oricărui bărbat aflat acum afară îi îngheață bocnă 
mădularul. 

- Lordul Stannis s-a rătăcit în viscol, spuse Lady Dustin. E 
la câteva leghe distanţă, mort sau în agonie. încă vreo 
câteva zile și zăpada o să-l îngroape cu oastea lui cu tot. 

Dar și pe noi, se gândi Theon, minunându-se de prostia 
ei. Lady Barbrey era din nord și ar fi trebuit să știe mai bine. 
Vechii zei ar fi putut să asculte. 

La cină primiră un terci de mazăre cu pâine rămasă din 
ziua dinainte, ceea ce stârni mormăieli printre oștenii de 
rând: în capul mesei puteau fi văzuţi lorzii și cavalerii, 
mâncând șuncă. 

Theon era aplecat asupra unui castron de lemn, 
terminând ce mai rămăsese din porţia lui de terci de mazăre, 
când o atingere ușoară pe umăr îl făcu să-și scape lingura. 

- Să nu m-atingi niciodată! spuse, răsucindu-se ca să- 
nșface lingura căzută pe podea înainte a o lua în stăpânire 
vreuna dintre fetele lui Ramsay. Să nu m-atingi niciodată. 

Ea i se așeză alături, prea aproape, o altă spălătoreasă 
de-a lui Abel. 


Asta era tânără, de cincisprezece sau poate șaisprezece 
ani, cu păr blond ciufulit, care ar fi avut nevoie de o spălare 
bună și cu o pereche de buze ţuguiate, care ar fi avut nevoie 
de o sărutare bună. 

- Unor fete le place să atingă, spuse ea, cu o jumătate de 
zâmbet firav. Dacă asta e pe placul stăpânului, eu sunt Holly. 

Târfa Holly, se gândi el, dar fata era chiar frumoasă. 
Cândva ar fi râs și și-ar fi tras-o în poală, dar zilele acelea 
trecuseră. 

- Ce vrei? 

818 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Să văd criptele. Unde se află, stăpâne? O să mi le-arăţi? 
Holly se juca șăgalnic cu o șuviţă de păr, răsucindu-și-o în 
jurul unui deget. 

Adânci și întunecoase, asta se spune despre ele. Un loc 
potrivit pentru atingeri. Cu toţi regii morţi uitându-se. 

- Abel te-a trimis la mine? 

- Poate. Poate m-am trimis singură. Dar, dacă Abel e cel 
pe care-l 

vrei, pot să ţi-l aduc. El o să-i cânte stăpânului o melodie 
suavă... 

Fiecare dintre cuvintele ei îl convingea pe Theon că toate 
astea erau un soi de joc. Daral cui, și care era țelul? Ce-ar fi 
putut să vrea Abel de la el? Omul ăla nu era decât un 
cântăreț, un codoș cu o lăută și cu un zâmbet prefăcut. Vrea 
să afle cum am cucerit castelul, dar nu ca să facă 

din asta un cântec. ln minte îi veni răspunsul. Vrea să 
știe cum am intrat eu ca să poată ieși el. Lordul Bolton 
ceruse să fie pecetluit Winterfellul, de parcă ar fi fost cusut 
la fel de strâns ca scutecele unui prunc. Nimeni nu putea să 
intre sau să iasă. Vrea să fugă, el și spălătoresele lui. Theon 
nu putea să-i găsească vreo vină, dar, chiar și așa stând 
lucrurile, spuse: 

- Nu vreau nimic de la Abel, nici de la tine, nici de la 
vreuna dintre surorile tale. Vreau doar să mă lași în pace. 


Afară, ninsoarea se învârtejea, dansa. Theon găsi pe 
bâjbâite drumul până la zid, pe lângă care merse apoi către 
Poarta Crenelurilor. l-ar fi luat pe străjeri drept doi oameni de 
zăpadă de-ai Micului Walder dacă 

nu le-ar fi văzut dârele albe ale răsuflărilor. 

- Vreau să mă plimb pe ziduri, le spuse, cu propria 
răsuflare înghețându-i în aer. 

- E-un frig cumplit acolo sus, îl preveni unul dintre ei. 

- E-un frig cumplit aici jos, spuse celălalt, dar faci cum 
vrei, Schimbă-mantie. 

In făcu semn să treacă dincolo de poartă. 

Treptele erau acoperite de zăpadă,  alunecoase, 
înșelătoare în întuneric. Odată ajuns pe metereze, nu-i luă 
mult timp ca să găsească locul de unde fusese aruncat 
călăreţul liber. Spulberă cu o lovitură de picior un zid de 
zăpadă proaspătă care umpluse golul dintre creneluri 

dansul dragonilor 

819 

și se aplecă printre ele. Aș putea să sar, se gândi. Ela 
supraviețuit, de ce n-aș supraviețui și eu? Putea să sară şi... 
Și ce? Să-mi rup un picior și să 

mor în zăpadă? Să plec târâș și să îngheț de moarte? 

Era o nebunie. Ramsay l-ar fi hăituit, cu fetele. Jeyne 
Cenușia, Jez și Helicent l-ar fi sfâșiat în bucăţi, dacă zeii erau 
buni. Sau, mai rău, ar fi fost adus înapoi viu. 

- Trebuie să-mi ţin minte numele, șopti. 

In dimineaţa urmatoare, scutierul cărunt al lui Ser Aenys 
Frey fu găsit dezbrăcat și mort de frig în vechiul ţintirim al 
castelului, cu faţa ascunsă sub promoroacă, încât părea să 
poarte o mască. Ser Aenys lansă ipoteza că bărbatul se 
îmbătase și se rătăcise în viscol, deși nimeni nu putu să 
explice de ce-și scosese hainele ca să iasă în curte. Un alt 
bețiv, se gândi Theon. Vinul putea să înece o oștire de 
suspiciuni. 

Apoi, înainte de sfârșitul zilei, un arbaletier, unul dintre 
oamenii Casei Flint, fu găsit în grajduri, cu capul spart. Lovit 


de un cal, declară 

Lordul Ramsay. Mai degrabă de un ciomag, decise Theon. 

Totul părea atât de familiar, ca un spectacol de 
pantomimă pe care-l 

mai văzuse. Numai actorii erau alţii. Roose Bolton avea 
rolul pe care-l 

interpretase ultima dată Theon, iar morţii jucau rolurile 
lui Aggar, Gynir Rednose și Gelmarr cel Fioros. Și Duhoare 
era acolo, îşi reaminti el, dar un alt Duhoare, unul cu mâini 
însângerate și cu minciuni picurân-du-iprintre buze, dulci ca 
mierea. Duhoare, Duhoare, rimează cu furișare. 

Morţile îi făcură pe lorzii lui Roose Bolton să se ia fățiș la 
ceartă 

în Sala Mare. Unii își pierduseră răbdarea. 

- Cât trebuie să mai stăm aici, așteptându-l pe regele 
ăsta care nu mai vine? întrebă Ser Hosteen Frey. Ar trebui să 
dăm lupta cu Stannis și să-l omorâm. 

- Să părăsim castelul? croncâni Harwood Stout ciungul. 
Tonul lui sugera că ar fi preferat să i se taie și braţul celălalt. 
Vrei să ne vezi șarjând orbește prin ninsoare? 

- Ca să ne luptăm cu Lordul Stannis ar trebui să-l găsim 
mai întâi, sublinie Roose Ryswell. Iscoadele noastre au plecat 
prin Poarta Vânătorului, dar în ultima vreme nu s-a mai 
întors niciuna. 

820 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lordul Wyman Manderly se bătu peste pântecele umflat. 

- Portul Alb nu se teme să călărească alături de tine, Ser 
Hosten. 

Condu-ne, și toţi cavalerii mei te vor urma. 

Ser Hosteen se întoarse spre grăsan. 

- Destul de aproape ca să-mi înfigă în spate o lance, da. 
Unde sunt rudele mele, Manderly? Spune-mi asta. Oaspeţii 
tăi, care ţi-au adus fiul înapoi. 

- Adică oasele lui. Manderly străpunse cu pumnalul o 
bucată de șuncă. Mi-i aduc aminte foarte bine. Rhaegar cu 


umerii rotunzi, cu limba lui lunecoasă. Cutezătorul Ser Jared, 
atât de iute când era vorba să-și scoată din teacă oţelul. 
Symond, un maestru în arta iscodirii, întotdeauna zornăind 
monede. Mi-au adus oasele lui Wendel. Tywin Lannister a 
fost cel care mi l-a înapoiat pe Wylis, viu și nevătămat, 
respectându-și promisiunea. Un om de cuvânt, Lordul Tywin, 
Cei Șapte să-i aibă sufletul în pază. Lordul Wyman își îndesă 
carnea în gură, o mestecă zgomotos, plescăi din buze și 
adăugă: Drumul e plin de pericole, ser. Le-am dat fraţilor tăi 
daruri când ne-am luat rămas-bun la Portul Alb. Am jurat că 
ne vom reîntâlni la nuntă. Au fost o grămadă de martori la 
despărțirea noastră. 

- O grămadă? spuse Aenys Frey batjocoritor. Sau tu și ai 
tăi? 

- Ce insinuezi, Frey? Lordul de Portul Alb își șterse gura cu 
mâneca. Nu-mi place tonul tău, ser. Nu, nici cât negru sub 
unghie. 

- leși în curte, tu, sac de seu, și-o să-ţi spăl negrul de sub 
unghii cu sânge, spuse Ser Hosteen. 

Wymam Manderly râse, dar câţiva dintre cavalerii lui se 
ridicară 

imediat în picioare. Căzu în sarcina lui Roger Ryswell și a 
lui Barbrey Dustin să-i potolească rostind vorbe liniștitoare. 
Roose Bolton nu spuse nimic. Dar Theon Greyjoy văzu în 
ochii lui spălăciţi ceva ce nu mai remarcase până atunci - o 
neliniște, ba chiar o umbră de spaimă. 

In noaptea aceea, noul grajd se prăbuși sub apăsarea 
zăpezii care îl îngropase. Douăzeci și șase de cai și doi 
grăjdari muriră, striviţi sub greutatea acoperișului în cădere 
sau sufocaţi sub zăpadă. Avură nevoie 

dansul dragonilor 

821 

de cea mai mare parte a dimineţii ca să dezgroape 
leșurile. Lordul Bolton își făcu apariţia pentru scurt timp în 
curtea exterioară să inspecteze scena, apoi porunci să fie 
aduși înăuntru caii rămași, împreună cu cei încă 


priponiţi în curtea exterioară. Și nici nu terminaseră de 
dezgropat morţii și de tranșat animalele, când fu găsit un alt 
cadavru. 

Pe ăsta nu reușiră să-l treacă cu vederea, considerându-l 
un beţiv căzut sau victima unei lovituri de copită. Mortul era 
unul dintre favoriţii lui Ramsay, îndesatul, perversul și 
pocitul oștean numit Dick Gălbejitul. 

Era greu să-ţi seama dacă avusese într-adevăr mădularul 
gălbejit, pentru că îi fusese retezat și îndesat în gură cu 
atâta putere, încât îi spărsese trei dinţi. Când îl găsiseră în 
faţa bucătăriilor, îngropat până la gât într-un troian, atât 
mădularul, cât și omul erau vineţi de frig. 

- Ardeţi leșul, porunci Roose Bolton, și aveţi grijă să nu 
vorbiţi despre asta. Nu vreau să se ducă vestea. 

Vestea se răspândi oricum. Până la prânz o aflase 
jumătate din Winterfell, mulţi auzind-o chiar de pe buzele lui 
Ramsay, al cărui 

„Dăiat* fusese Dick Gălbejitul. 

- Când o să descoperim cine-a făcut-o, făgădui Lordul 
Ramsay, o să-i jupoi pielea, o să i-o prăjesc pân-o să fie 
crocantă și-o să-l silesc s-o mănânce până la ultima bucăţică. 

Se duse vorba că numele ucigașului valora un dragon de 
aur. 

Seara, duhoarea din Sala Mare era palpabilă. Cu sute de 
cai, câini și oameni îngrămădiţi sub același acoperiș, cu 
podelele acoperite de un amestec vâscos de noroi, zăpadă 
topită, balegă de cal, rahat de câine și chiar fecale umane, 
cu aerul aromat de mirosurile de câine ud, de lână 

udă și de pături îmbibate de apă care acoperiseră caii, nu 
simţeai nicio ușurare stând pe băncile aglomerate, dar 
primeai mâncare. Bucătarii serveau bucăţi mari de carne 
proaspătă de cal, cu o crustă carbonizată 

și roșii ca sângele în interior, cu cepe prăjite și cu rapiţă... 
și, numai de data asta, oștenii de rând mâncară tot atât de 
bine ca lorzii și cavalerii. 


Carnea de cal era prea tare pentru cioturile rămase din 
dinţii lui Theon. încercările lui de a o mesteca îi dădură o 
durere cumplită. Așa 

822 

GEORGE R.R. MARTIN 

că zdrobi rapiţa și ceapa cu latul pumnalului și-și făcu un 
fel de mâncare din asta, apoi tăie carnea în bucăţi foarte 
mici, o supse pe fiecare și o scuipă. Așa îi simţi măcar gustul 
și se hrăni cât de cât cu grăsimea și cu sângele. Insă fiindcă 
osul îi depășea puterile, li-l azvârli câinilor și o privi pe 
Jeyne Cenușia luând-o la fugă cu el, în vreme ce Sara și 
Willow încercau s-o muște de călcâie. 

Lordul Bolton îi porunci lui Abel să-i distreze în timpul 
mesei. 

Bardul cântă Lănci de fier, apoi Fecioara iarnă. Când 
Barbrey Dustin ceru ceva mai vesel, le oferi Regina și-a scos 
sandaua, regele și-a scos coroana şi Ursul și frumoasa 
fecioară. Freyii își uniră vocile cu a lui și până și câţiva 
oameni ai Nordului bătură cu pumnii în mese în ritmul 
refrenului, urlând: 

- Un urs! Un urs! 

Dar zgomotul înspăimântă caii, așa că toţi cântăreții 
renunţară și cântecul se stinse treptat. 

Băieţii Bastardului se adunară sub suportul din perete în 
care ardea fumegând o torță. Luton și Jupuitorul jucau 
zaruri. Mârâitul ţinea o femeie în braţe și unul dintre sânii ei 
în mână. Damon Dansează-pentru-Mine își ungea biciul. 

- Duhoare, strigă el. Se lovi cu biciul peste pulpă, așa 
cum faci când chemi un câine. începi să puţi din nou, 
Duhoare! 

Theon nu găsi pentru asta niciun răspuns, în afară de un 
„da“ anemic. 

- Lordul Ramsay are de gând să-ţi taie buzele după ce se 
încheie totul, spuse Damon, mângâindu-și biciul cu o cârpă 
plină de grăsime. 


Buzele mele au fost între picioarele doamnei lui. 
Insolența asta nu poate scăpa nepedepsită. 

- Cum spui tu. 

Luton izbucni într-un hohot de râs. 

- Cred că vrea s-o facă. 

- Pleacă de-aici, Duhoare, spuse Jupuitorul. Mirosul tău 
îmi întoarce stomacul pe dos. 

Ceilalţi râseră. 

dansul dragonilor 

823 

Theon plecă în grabă, nelăsându-le timp să se 
răzgândească. Torţionarii lui n-aveau să-l urmeze afară. Nu 
atât timp cât înăuntru erau mâncare și băutură, femei gata 
să se ofere și căldura focului. Când părăsi sala, Abel cânta 
Fecioarele care înfloresc primăvara. 

Ningea atât de tare, încât Theon nu vedea la mai mult de 
un metru în faţa ochilor. Se pomeni de unul singur într-o 
pustietate albă, cu ziduri amenințătoare de zăpadă ce-i 
ajungeau până la înălţimea pieptului de ambele părţi. Când 
își săltă capul, fulgii îi măturară obrajii ca niște sărutări 
molatice și reci. Auzea în spatele lui muzica din sală. Acum 
era o melodie dulce, tristă. Pentru o clipă se simţi aproape 
împăcat. 

Ceva mai departe, dădu nas în nas cu un bărbat care 
mergea cu pași mari în direcţia opusă, cu o mantie cu glugă 
fâlfâindu-i în urmă. 

Când ajunseră faţă în faţă, ochii li se întâlniră pentru o 
clipă. Bărbatul își duse mâna la pumnal. 

- Theon Schimbă-mantie. Theon Regicidul. 

- Nu sunt. Niciodată n-am... M-am născut om de fier. 

- Fals, ca tot ce-ai mai fost. Cum de mai respiri? 

- Zeii n-au terminat cu mine, răspunse Theon, întrebându- 
se dacă 

acela putea fi ucigașul, cel care-i îndesase lui Dick 
Gălbejitul penisul în gură și care-l aruncase pe grăjdarul lui 
Roger Ryswell de pe zid. 


Ciudat, dar nu-i era frică. își scoase mănușa din mâna 
stângă. 

- Lordul Ramsay n-a terminat cu mine. 

Bărbatul se uită și râse. 

- Atunci te las în seama lui. 

Theon umblă cu pași târșiţi prin viscol până când 
membrele lui căpă- 

tară o crustă de zăpadă, iar mâinile și labele picioarelor îi 
amorțiră de frig, apoi se urcă din nou pe meterezele zidului 
interior. Acolo sus, la treizeci de metri înălţime, bătea un 
vânt ușor, spulberând zăpada. Toate golurile dintre creneluri 
se umpluseră. Fu nevoit să lovească într-un zid de zăpadă 

u să facă o gaură... numai ca să descopere că nu putea să 
vadă dincolo de șanțul cu apă. Din zidul exterior nu mai 
rămăseseră decât o umbră 

neclară și câteva lumini slabe plutind în întuneric. 

824 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lumea a dispărut. Debarcaderul Regelui, Riverrun, Pyke 
și Insulele de Fier, toate Cele Șapte Regate, fiecare loc pe 
care îl cunoscuse vreodată, fiecare loc despre care citise sau 
la care visase, totul se topise. 

Doar Winterfellul mai exista. 

Era prins în cursă acolo, cu stafiile. Cu vechile stafii din 
cripte și cu cele noi, pe care le crease el însuși, Mikken și 
Farlen, Gynir Rednose, Aggar, Gelmarr cel Fioros, nevasta 
morarului de pe Apa Ghindei și cei doi fii nevârstnici ai ei, și 
toți ceilalţi. Lucrarea mea. Stafiile mele. Sunt toate aici și 
sunt furioase. Se gândi la cripte și la săbiile lipsă. 

Se întoarse în camerele lui. Iși scotea hainele ude când îl 
gasi Walton Picioare-de-Oţel. 

- Vino cu mine, renegatule. Nobilul lord vrea să-ți 
vorbească, 

N-avea haine curate și uscate, așa că se strecură în 
aceleași zdrenţe umede și îl urmă. Picioare-de-Oţel îl 
conduse înapoi, în Marea Fortăreaţă și în salonul care fusese 


i) 


cândva al lui Eddard Stark. Lordul Bolton nu era singur. Lady 
Dustin stătea lângă el, cu o expresie severă 

pe faţa palidă; o broșă de fier, înfățișând un cap de cal, 
încheia mantia lui Roger Ryswell; Aenys Frey era în picioare, 
lângă foc, cu obrajii ciupiţi îmbujoraţi de căldură. 

- Mi s-a spus că hoinărești prin castel, începu Lordul 
Bolton. S-a raportat că ai fost văzut în grajduri, în bucătării, 
în cazărmi, pe metereze. 

Ai fost văzut lângă ruinele fortăreţelor surpate, lângă 
vechiul Sept al Doamnei Catelyn, intrând în pădurea zeilor și 
ieșind din ea. Tagaduiești? 

- Nu, stăpâne. Theon se asigură că rostea cuvântul cu 
voce neclară. 

Știa că asta-i făcea placere Lordului Bolton. Nu pot să 
dorm, stăpâne. 

Mă plimb. 

Iși ţinea capul plecat, fixând cu privirea rogojinile vechi 
împrăștiate pe podea. Nu era înţelept să-l privească în faţă 
pe nobilul lord. 

- Am fost unul dintre băieţii care au locuit aici înainte de 
război. 

Ca pupil al Lordului Stark. 

- Ai fost ostatic, zise Bolton. 

- Da, stăpâne, ostatic. 

dansul dragonilor 

825 

Cu tocite astea, a fost căminul meu. Nu unul adevărat, 
dar cel mai bun de care-mi aduc aminte. 

- Cineva îmi ucide oamenii. 

- Da, stăpâne. 

- Nu tu, sper. Vocea lui Bolton deveni încă și mai înceată. 
Nu-mi răsplătești bunătatea cu o asemenea trădare. 

- Nu, stăpâne, nu eu. N-aș face-o. Eu... mă plimb doar, 
atâta tot. 

- Scoate-ţi mănușile, interveni Lady Dustin. 

Theon își ridică brusc privirea. 


-Vă rog, nu. Eu... eu... 

- Fă ce ţi-a spus, zise Ser Aenys. Arată-ne mâinile. 

Theon își trase mănușile și-și ridică mâinile, să fie privite. 
Nu e ca și cum aș sta dezbrăcat în fața lor. Nu e chiar atât 
de rău. Mâna lui stângă 

avea trei degete, iar dreapta, patru. Ramsay nu-l lăsase 
decât fără 

degetul mic al uneia și făra inelarul și arătătorul 
celeilalte. 

- Bastardul ţi-a făcut asta, zise Lady Dustin. 

- Dacă e pe placul stăpânei, eu... eu i-am cerut s-o facă. 

Ramsay îl făcea întotdeauna să i-o ceară. Ramsay mă 
face intotdeauna să-l implor. 

- De ce-ai fi cerut una ca asta? 

- N-am... n-am nevoie de atât de multe degete. 

- Patru sunt de-ajuns. Ser Aenys Frey își roti între degete 
barba subţire care răsărea ca o coadă de șobolan din bărbia 
lipsită de fermitate. 

Patru degete la mâna dreaptă. încă mai poate să ţină o 
sabie. Un pumnal. 

Lady Dustin râse. 

- Toţi Freyii sunt atât de neghiobi? Uită-te la el. Să ţină un 
pumnal? 

Abia dacă are putere să ţină o lingură. Chiar crezi c-ar fi 
fost în stare să-nfrângă creatura aia dezgustătoare a 
Bastardului și să-i îndese mădularul pe gât? 

- Toți morţii erau bărbaţi puternici, zise Roger Ryswell, și 
niciunul dintre ei n-a fost înjunghiat. Renegatul nu e 
ucigașul nostru. 

826 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ochii decoloraţi ai lui Bolton îl fixau pe Theon, la fel de 
tăioși precum cuțitul Jupuitorului. 

- Sunt înclinat să fiu de acord. Pe lângă lipsa de vlagă, n- 
are-n el dorinţa de a-mi trăda fiul. 

Roger Ry swell scoase un mârăit. 


- Dacă nu e el, atunci cine? Stannis are un om în castel, 
asta e limpede. 

Duhoare nu eom. Nu Duhoare. Nu eu. Se întrebă dacă 
Lady Dustin le spusese despre criptă, despre săbiile lipsă. 

- Trebuie să ne-ndreptăm atenţia spre Manderly, bombăni 
Ser Aenys Frey. Lordul Wyman nu ne iubește. 

Ryswell nu era convins. 

- Insă își adoră biftecurile, cotletele și plăcintele cu carne. 
Ca să 

colinde noaptea prin castel în căutare de victime ar 
trebui să plece de la masă. Nu face una ca asta decât atunci 
când caută o privată, pentru una din șederile lui pe vine de 
câte-o oră. 

- Nu susţin că Lordul Wyman săvârșește omorurile cu 
mâna lui. 

Și-a adus aici trei sute de oameni. Oricare dintre ei ar fi 
putut... 

- Lucrarea săvârșită la vreme de noapte nu ea unui 
cavaler, zise Lady Dustin. lar Lordul Wyman nu e singurul 
om care și-a pierdut o rudă la Nunta voastră Roșie, Frey. 
Crezi că Urgia Târfelor vă iubește mai mult? Dacă nu l-aţi 
avea ostatic pe Marelejon, v-ar scoate maţele și v-ar pune să 
le mâncaţi, așa cum și-a mâncat Lady Hornwood degetele. 
Casele Flint, Cerwyn, Tallhart... toate au avut oameni cu 
Tânărul Lup. 

- Și Casa Ryswell, spuse Roger Ryswell. Chiar și Dustinii 
din afara Barrowtonului. 

Lady Dustin își despărţi buzele în zâmbetul ei subţire, 
sălbatic. 

- Nordul are ţinere de minte, Frey. 

Ultragiul stârni tremurul gurii lui Aenys Frey. 

- Stark ne-a dezonorat. Asta aţi face bine să ţineţi minte 
voi, oamenii Nordului. 

Roose Bolton își frecă buzele crăpate. 

dansul dragonilor 

827 


- Ciorovăiala asta n-o să ne-ajute. Degetele îi zvâcniră 
către Theon. 

Ești liber să pleci. Ai grijă pe unde cutreieri. Altminteri, s- 
ar putea să 

te găsim mâine cu un zâmbet roșu. 

- Cum spui, stăpâne. 

Theon își trase mănușile peste mâinile mutilate și plecă, 
șchiopătând pe piciorul schilodit. 

Ora lupului îl găsi încă treaz, înfășurat în straturi de lână 
groasă și de blană unsuroasă, făcând un alt circuit al zidului 
interior, în speranţa că avea să obosească suficient de mult 
ca s-a-adoarmă. Avea picioarele acoperite până la genunchi 
de o crustă de zăpadă și un giulgiu alb pe cap și pe umeri. 
Pe acea porţiune a zidului, vântul îi bătea din faţă și zăpada 
topită i se prelingea pe obraji ca niște lacrimi de gheaţă. 

Atunci auzi cornul. 

Un suspin prelung, părând să atârne deasupra 
crenelurilor, zăbovind în aerul întunecat și pătrunzând până- 
n măduva oaselor oricui îl asculta. De-a lungul zidurilor 
castelului, străjile se întoarseră 

în direcţia sunetului, strângându-și mai tare suliţele în 
mâini. In sălile năruite și în fortărețele Winterfellului, lorzii le 
cerură altor lorzi să 

tacă, caii nechezară, toţi cei care dormeau se zvârcoliră 
în cotloanele lor întunecate. Nici nu se stinse bine sunetul 
cornului, că începu să 

bată o tobă: BUUM duum BUUM duum BUUM duum. Un 
nume se desprinse de pe buzele fiecărui om, pornind către 
cel de alături, scris cu norii albi minusculi ai răsuflării. 

- Stannis, șopteau toţi. Stannis e aici, Stannis a venit, 
Stannis, Stannis, Stannis. 

Theon se cutremură. Baratheon sau Bolton, pentru el n- 
avea nicio importanţă. Stannis se aliase cu Jon Snow de la 
Zid, iar Jon i-ar fi luat capul cât ai clipi. Smu/s din ghearele 
unui bastard ca să mor de mana altuia, ce ironie. Ar fi râs 
zgomotos dacă și-ar fi adus aminte cum s-o facă. 


Toba părea să se audă din pădurea lupilor de dincolo de 
Poarta Vânătorului. Sunt chiar în afara zidurilor. Se îndreptă 
într-acolo de-a lungul meterezelor, un om printre alţi 
douăzeci care făceau același 

828 

GEORGE R.R. MARTIN 

lucru. Dar, când ajunseră la turnurile de pe flancurile 
porții, dincolo de vălul de alb nu se zărea nimic. 

- Oare-au de gând să-ncerce să ne spulbere zidurile cu 
sunetul ăsta? 

glumi un Flint când se auzi din nou cornul. O fi crezând c- 
a găsit Cornul lui Joramun. 

- Stannis e destul de nebun ca să ia castelul cu asalt? 
întrebă un străjer. 

- Nu e Robert, sustinu un bărbat din Barrowton. O să-și 
instaleze tabăra, să vedeţi dacă n-o să fie așa. O să-ncerce 
să ne-nfometeze. 

- Mai întâi o să-i îngheţe lui ouăle, spuse un alt străjer. 

- Ar trebui s-acceptăm lupta cu el, zise solemn un Frey. 

Acceptați, se gândi Theon. /eșiți călare în zăpadă și 
muriți. Lăsaţi-ne Winterfellul mie și stafiilor. Simţea că Roose 
Bolton ar fi primit cu bucurie o astfel de luptă. Are nevoie de 
un sfârșit pentru toate astea. 

Castelul era prea plin ca să facă faţă unui asediu 
îndelungat și loialitatea prea multor lorzi era nesigură. 
Grăsanul Wyman Manderly, Umber Urgia Târfelor, oamenii 
Casei Hornwood și ai Casei Tallhart, cei din clanurile Locke, 
Flint și Ryswell, toţi erau oameni ai Nordului. Vasali ai Casei 
Stark de generaţii. Fata îi ţinea acolo, sânge din sângele 
Lordului Eddard, dar fata nu era decăt o farsă 

de comediant, un miel în pielea unuilup străvechi. Așa că 
de ce nu i-ar fi trimis pe oamenii Nordului să se lupte cu 
Stannis înainte de a se descoperi înșelătoria? Măcel în 
Zăpadă. Și fiecare om căzut va fi un dușman mai putin 
pentru Dreaafort. 


Theon se întrebă dacă lui i s-ar fi îngăduit să lupte. Măcar 
așa ar fi avut parte de o moarte de bărbat, cu sabia în mână. 
Era un dar pe care Ramsay nu i l-ar fi făcut niciodată, dari |- 
ar fi putut oferi Lordul Roose. 

O să-/ implor. Am făcut tot ce mi-a cerut, mi-am jucat 
rolul, i-am dat fata. 

Moartea era cea mai fericită izbăvire la care putea spera. 

In pădurea zeilor, zăpada continua să se topească 
imediat ce atingea pământul. Aburul se înălța din lacurile 
fierbinţi, purtând mirosul de mușchi, de noroi și de 
putreziciune. O ceaţă caldă atârna în aer, preschimbând 
copacii în santinele, oșteni înalți, învăluiţi în mantii de 

dansul dragonilor 

829 

semiîntuneric. în timpul orelor de lumină, pădurea 
aburindă era adesea plină de oameni ai Nordului veniţi să se 
roage vechilor zei, dar la ceasul acela Theon Greyjoy 
descoperi că o avea pe toată numai pentru sine. 

lar în mijlocul pădurii aștepta copacul inimii, cu ochii lui 
roșii, atotștiutori. Theon se opri la marginea lacului și-și 
plecă fruntea înaintea chipului roșu, cioplit. Chiar și de acolo 
putea auzit toba, buum DUUM buum DUUM buum DUUM 
buum DUUM. Aidoma unui tunet îndepărtat, sunetul părea 
să vină în același timp de pretutindeni. 

Noaptea era lipsită de vânt, ninsoarea cădea drept în jos 
din cerul negru și rece, însă frunzele copacului inimii îi 
foșneau numele. 

- Theon, păreau să șoptească. Theon. 

Vechii zei, se gândi el. Mă cunosc. îmi știu numele. Am 
fost Theon din Casa Greyjoy, Am fost un pupil al lui Eddard 
Stark, un prieten și un frate al copiilor lui. 

- Vă rog. 

Căzu în genunchi. 

- O sabie, nu cer nimic mai mult. Ingăduiţi-mi să mor ca 
Theon, nu ca Duhoare! 

Lacrimile îi șiroiau pe obraji, incredibil de calde. 


- Am fost om de fier. Un fiu... un fiu al ținutului Pyke, un 
fiu al insulelor. 

O frunză căzu plutind de deasupra capului său, îi șterse 
fruntea și se opri în lac. Pluti pe apă, roșie, cu cinci degete, 
ca o mână însângerată. 

- „Bran, murmură copacul. 

Știu. Zeii știu. Au văzut ce-am făcut. Şi preţ de o clipă 
stranie i se păru că în lemnul palid al copacului inimii era 
cioplit chipul lui Bran, holbându-se în jos, către el, cu ochi 
roșii, înţelepţi și triști. Stafia lui Bran, își spuse, dar era o 
nebunie. De ce l-ar fi bântuit Bran? 11 îndrăgise pe băiat, 
nu-i făcuse niciodată niciun rău. Nu pe Bran l-am ucis noi. 
Nu pe Rickon. N-au fost decât băieții morarului, ai morarului 
de pe Apa Ghindei. 

- Trebuia sa am două capete, altminteri și-ar fi bătut joc 
de mine... 

ar fi râs de mine... ar i... 

830 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cu cine vorbești? rosti o voce. 

Se răsuci, îngrozit de gândul că Ramsay îi dăduse de 
urmă, dar nu erau decât spălătoresele - Holly, Rowan și cea 
căreia nu-i știa numele. 

- Stafiile, se trezi el vorbind. îmi șoptesc. Știu... știu cum 
mă cheamă. 

- Theon Schimbă-mantie. Rowan îl apucă de o ureche, 
rasucindu-i-o. Trebuia să ai două capete, nu-i așa? 

- Altminteri oamenii ar fi râs de el, zise Holly. 

Ele nu înțeleg. Theon se smuci, eliberându-se. 

- Ce vreţi? întrebă. 

- Pe tine, răspunse a treia spălătoreasă, o femeie mai 
vârstnică, cu voce profundă și șuviţe cărunte în păr. 

- i-am spus. Vreau să te ating, renegatule. 

Holly zâmbi. In mâna ei apăru un pumnal. 

Aș putea să țip, se gândi Theon. Cineva o s-audă. 
Castelul eplin de oameni înarmați. Ar fi fost mort înainte de 


a ajunge la el ajutoarele, cu siguranţă, sângele lui ar fi 
îmbibat pământul, hrănind copacul inimii. Și ce-ar fi atât de 
rău în asta? 

- Atinge-mă, spuse. Ucide-mă! 

In glasul lui era mai degrabă disperare decât sfidare. 

- Daţi-i drumul. Omorâţi-mă, cum aţi făcut cu ceilalți. Cu 
Dick Gălbejitul și cu restul. Voi aţi fost. 

Holly râse. 

- Cum am fi putut fi noi? Suntem femei. Ţâţe și 
fofoloance. Am venit aici ca să vă stârnim poftele, nu 
spaimele. 

- Bastardul te-a torturat? întrebă Rowan. Ţi-ai tăiat 
degetele, nu-i așa? Ţi-a jupuit degetele pișate de la picioare? 
Te-a pocnit de ţi-au sarit dinţii? Bietul flăcău! 11 bătu peste 
obraji. N-o să mai păţești așa ceva, ţi-o făgăduiesc. Te-ai 
rugat și zeii ne-au trimis pe noi. Vrei să mori fiind Theon? O 
să-ţi dăruim asta. O moarte frumoasă, iute, care n-o să doară 

deloc. Zâmbi. Dar nu înainte de a-i cânta lui Abel. Te 
așteaptă. 

TYRION 

- Lotul nouăzeci și șapte. Conducătorul licitaţiei pocni cu 
biciul. 

O pereche de pitici, bine antrenați ca să v-amuze. 

Platforma pentru licitaţie fusese instalată în locul unde se 
vărsa în Golful Sclavilor maroniul și latul Skahazadhan. 
Tyrion Lannister simţea mirosul de sare din aer, amestecat 
cu duhoarea șanțurilor-latrină 

din spatele ţarcurilor sclavilor. Căldura nu-l supăra atât 
de mult ca umezeala. Aerul însuși părea să-l doboare sub 
greutatea lui, ca o pătură 

caldă și umedă azvărlită peste cap și peste umeri. 

- Câinele și porcul fac parte din lot, anunţă conducătorul 
licitației. 

Piticii îi călăresc. Desfătaţi-vă oaspeţii la următorul festin 
sau întrebuinţaţi-i pentru o orgie. 


Cumpărătorii stăteau pe bănci de lemn, bând sucuri de 
fructe. Câţiva erau răcoriţi de sclavi cu evantaie. Mulţi 
purtau tokare, veșmintele acelea ciudate, îndrăgite de 
nobilii de viţă veche din Golful Sclavilor, pe cât de elegante, 
pe atât de incomode. Alţii erau îmbrăcaţi mai simplu - 
bărbaţii în tunici și mantii cu glugă, femeile în mătăsuri 
colorate. Târfe sau preotese, cel mai probabil; acolo, atât de 
departe în est, era greu să le deosebești unele de altele. 

In spatele băncilor, făcând schimb de glume și bătându-și 
joc de tipicul licitaţiei, stăteau grămadă vesticii. Mercenari, 
își dădu seama 

832 

GEORGE R.R. MARTIN 

Theon. Le observă săbiile lungi, pumnalele și jungherele, 
cozile securilor, zalele de sub mantii. Părul, bărbile și 
chipurile erau, pentru cei mai mulţi, însemne ale Orașelor 
Libere, dar zări și câţiva care ar fi putut fi din Westeros. Au 
venit să cumpere? Sau numai pentru spectacol? 

- Cine deschide licitaţia pentru această pereche? 

- Trei sute, ofertă o matroană dintr-un palanchin straniu. 

- Patru, strigă un yunkai monstruos de gras, din lectica 
unde stătea rășchirat ca un leviatan. 

Cu totul trupul acoperit de mătase galbenă cu franjuri de 
aur, părea la fel de masiv ca patru illyriosi la un loc. Tyrion îi 
compătimi pe sclavii care-l purtau. Măcar noi o să fim scutiți 
de o asemenea îndatorire. Ce bucurie să fii pitic. 

- Plus unu, zise o cotoroanţă în tokarviolet. 

Conducătorul licitaţiei îi aruncă o privire acră, dar nu-i 
anulă oferta. 

Marinarii sclavi de pe Se/aesori Qhoran” vânduți câte 
unul, fuseseră 

cumpăraţi pentru sume între cinci și nouă sute de arginți. 
Marinarii cu experienţă erau o marfă de mare preţ. Niciunul 
nu opusese vreo rezistenţă când le abordaseră negustorii de 
sclavi epava. Pentru ei nu era decât o schimbare de stăpân. 
Șefii lor de pe corabie fuseseră 


oameni liberi, dar văduva de pe chei le dăduse un înscris 
prin care făgăduia răscumpărarea lor într-un asemenea caz. 
Cele trei degete învăpăiate supraviețuitoare nu fuseseră 
încă vândute, dar erau sclavi ai Stăpânului Luminii și puteau 
conta pe răscumpărarea oferită de vreun templu roșu. 
Flăcările tatuate pe obraji le ţineau loc de înscris. 

Tyrion și Penny nu aveau nimic de acest fel. 

- Patru sute cincizeci, spuse cineva. 

- Patru sute optzeci. 

- Cinci sute! 

O parte dintre oferte erau făcute în valyriana cultă, iar 
altele în limba corcită din Ghis. Câţiva cumpărători atrăgeau 
atenţia asupra intenţiilor lor înălțând un deget, răsucindu-și 
încheietura mâinii sau fluturând un evantai pictat. 

dansul dragonilor 

833 

- Mă bucur că ne păstrează împreună, șopti Penny. 

Negustorul de sclavi le aruncă o privire. 

- Nicio vorbă. 

Tyrion o strânse pe Penny de umăr. Şuviţe de păr, unele 
de un blond decolorat, altele negre, îi erau lipite de frunte, 
iar zdrenţele tunicii de spate. In parte cu sudoare, în parte 
cu sânge uscat. Nu fusese atât de neghiob încât să se lupte 
cu negustorii de sclavi, ca Jorah Mormont, dar asta nu- 
nsemna că scăpase nepedepsit. Gura îi făcuse rost de 
loviturile de bici. 

- Opt sute. 

- Și cincizeci, 

- Plus unu. 

Valorăm cât un marinar” cugetă Tyrion. Deși poate că 
Purcica Frumușică era cea pe care-o doreau cumpărătorii. Un 
porc bine dresat e greu de găsit. Cu siguranţă că nu licitau 
la kilogram. 

La nouă sute de arginţi, licitaţia începu să lâncezească. 
La nouă sute cincizeci și unu (din partea cotoroanţei) se 
opri. Insă conducătorul licitaţiei simţea că putea scoate mai 


mult, dar numai dacă piticii ofereau mulţimii o parte din 
spectacolul lor. Scrâșnilă și Purcica Frumușică 

fură conduși către platformă. Se dovedi că, fără șei și fără 
frâie, era greu să stai în spinarea unuia dintre ei. Când 
scroafa se puse în mișcare, Tyrion alunecă de pe fundul ei și 
căzu într-al lui, stârnind hohotele de râs ale licitatorilor. 

- O mie, plusă grăsanul grotesc. 

- Plus unu! 

Din nou cotoroanța. 

Gura lui Penny era încremenită într-o strâmbătură care 
părea zâmbet. Bine antrenați ca să v-amuze. Tatăl ei trebuia 
să răspundă pentru o grămadă de lucruri, din indiferent ce 
iad mititel o fi fost rezervat pentru pitici. 

- O mie două sute. 

834 

GEORGE R.R. MARTIN 

Leviatanul în galben. Un sclav de alături îi întinse o 
băutură. Suc de lămâie, fără îndoială. Felul în care ţintuiau 
ochii lui galbeni platforma îl stânjenea pe Tyrion. 

- O mie trei sute. 

- Plus unu! 

Cotoroanţa. 

Tata spunea întotdeauna că un Lannister prețuiește de o 
mie de ori mai mult decât un om obișnuit. 

La o mie șase sute ritmul începu să scadă iarăși, așa că 
negustorul de sclavi îi invită pe câţiva dintre cumpărători să 
urce pe platformă, să-i vadă mai bine pe pitici. 

- Femeia e tânără, le garantă el. li puteţi împerechea și-o 
să scoateţi bani buni pentru progenituri. 

- Jumătate din nasul lui nu mai e, se plânse cotoroanța 
imediat ce îi privi îndeaproape. 

Faţa zbârcită i se încreţi de nemulțumire. Avea pielea albă 
ca un vierme; înfășurată în tokarul violet, semăna cu o prună 
uscată 

mucegăită. 

- N-are nici măcar ochii de-un singur fel. O pocitanie. 


- Doamna mea nu mi-a văzut încă partea cea mai bună. 

Tyrion se prinse de încheietura pantalonilor, în cazul că 
femeii îi scăpase înţelesul vorbelor lui. 

Cotoroanţa șuieră ultragiată și el primi un bici pe spinare, 
o lovitură usturătoare care-l trânti în genunchi. Gustul 
sângelui îi umplu gura. Rânji și scuipă. 

- Două mii, strigă o voce nouă, din spatele băncilor. 

Și ce vrea să facă un mercenar cu un pitic? Tyrion se săltă 
în picioare, să vadă mai bine. Noul licitator era un bărbat în 
vârstă, cu părul alb, înalt și cu un aer sănătos, cu tenul ca o 
piele maronie și cu o barbă 

pestriță, tunsă scurt. O mantie purpurie decolorată îi 
ascundea pe jumătate sabia lungă și o pereche de pumnale. 

- Două mii cinci sute. 

dansul dragonilor 

835 

De data asta o voce de femeie; o fată, scundă, cu talia 
joasă și sânii grei, înveșmântată într-o armură bogat 
împodobită. Platoșa ei sculptată, din oţel negru, era 
incrustată cu aur și înfățișa o harpie, înălțându-se în zbor cu 
lanțuri atârnându-i de gheare. Doi oșteni sclavi o ridicară la 
înălțimea umerilor pe un scut. 

-Trei mii. 

Bărbatul cu piele maronie se îmbrânci în mulțime, 
prietenii lui mercenari împingând cumpărătorii ca să-i facă 
loc. Da. Vino mai aproape. Tyrion știa cum să trateze cu 
mercenarii. Nu se gândi nici măcar o clipă că bărbatul voia 
să-l cumpere ca să facă giumbușlucuri la un ospăț. Mă 
cunoaște. Vrea să mă ducă înapoi, în Westeros, să mă vândă 

surorii mele. Piticul își frecă buzele ca să-și ascundă un 
zâmbet. Cersei și Cele Șapte Regate erau la o jumătate de 
lume distanţă. înainte a ajunge acolo se puteau întâmpla o 
grămadă de lucruri. L-am învârtit pe degete pe Bronn. Cu 
prima ocazie, s-ar putea să-l întorc și pe el. 

Cotoroanţa și fata de pe scut renunţară la trei mii, dar nu 
și bărbatul gras în galben. li cântări pe mercenari cu ochii lui 


galbeni, își trecu limba peste dinţii galbeni cu o mișcare 
scurtă și spuse: 

- Cinci mii de arginţi pentru tot lotul. 

Șapte iaduri. Tyrion era cât se poate de sigur că nu voia 
să devină 

proprietatea  imensului Lord  Burtă-Galbenă. Numai 
imaginea lui încovoiat de-a latul lecticii, un munte de came 
pământie, cu ochi galbeni de porc și sâni tot atât de mari ca 
Purcica Frumușică trăgând de mătasea tokarului era de- 
ajuns ca să umple carnea piticului de furnicături. lar mirosul 
adus de vânt dinspre grăsan se simţea chiar și pe platformă. 

- Dacă nu mai sunt alte oferte... 

- Șapte mii, strigă Tyrion. 

Râsetele se răspândiră în cascadă pe bănci. 

- Piticul vrea să se cumpere singur, remarcă fata de pe 
scut. 

Tyrion îi adresă un zâmbet lasciv. 

- Un sclav deștept merită un stăpân deștept, iar voi 
arătaţi cu toţii ca niște neghiobi. 

836 

GEORGE R.R. MARTIN 

Asta stârni mai multe râsete în tribune și o încruntare a 
conducătorului licitaţiei, care își lăsă degetele să se joace cu 
mânerul biciului, nehotărât în timp ce încerca să-și dea 
seama dacă vorbele piticului lucrau sau nu în interesul lui. 

- Cinci mii e o insultă! strigă Tyrion. Lupt în turniruri, cânt, 
spun lucruri amuzante. Vă regulez nevasta până ţipă. Sau o 
regulez pe a dușmanului vostru, dacă preferaţi, în ce alt mod 
l-aţi putea face mai tare de rușine? Ucid cu arbaleta și 
bărbaţi de trei ori cât mine intră-n sperieţi și tremură când 
mă-ntâlnesc de partea cealaltă a unei mese de cyvasse. 
Sunt cunoscut chiar și fiindcă gătesc din când în când. Ofer 
zece mii de arginţi pentru mine însumi! Preţuiesc atât, da, 
da. Tata mi-a spus că trebuie să-mi plătesc întotdeauna 
datoriile. 


Mercenarul cu mantie purpurie se întoarse. Ochii lui îi 
întâlniră pe ai lui Tyrion de dincolo de șirurile de ofertanţi, și 
îi zâmbi. Cald, zâmbetul ăsta, reflectă piticul. Prietenesc. 
Dar vai, ochii sunt reci. Poate că, până la urmă, nu vreau să 
ne cumpere el. 

Monstruozitatea galbenă se foi în lectică, cu o expresie de 
iritare pe faţa imensă, ca o plăcintă. Bombăni în ghiscari, cu 
o mutră acră, ceva pe care Tyrion nu-l înţelese, dar tonul era 
destul de clar. 

- Asta a fost o altă ofertă? Piticul își lăsă capul pe-o parte. 
Ofer tot aurul din Casterly Rock. 

Auzi biciul înainte de a-l simţi, un șuier în aer, subţire și 
ascuțit. 

Gemu sub lovitură, dar de data asta reuși să rămână în 
picioare. Gândurile i se întoarseră într-o străfulgerare către 
începutul călătoriei, când cea mai presantă problemă fusese 
alegerea vinului pe care să-l bea cu melcii mâncaţi la 
jumătatea dimineţii. Uite ce urmează, dacă vânezi dragoni. 
De pe buze i se desprinse un hohot de râs, împroșcând 
cumpărătorii din primul rând cu sânge și salivă. 

- Sunteţi vânduți, anunţă conducătorul licitaţiei. 

Pe urmă îl lovi din nou, pur și simplu fiindcă putea. De 
data asta Tyrion căzu. 

dansul dragonilor 

837 

Unul dintre străjeri îl ridică dintr-o smucitură. Un altul o 
împinse ușor pe Penny jos de pe platformă cu coada suliţei. 

In locul lor era urcat deja următorul sclav. O fată de 
cincisprezece-șaisprezece ani, de data asta nu de pe 
Selaesori Qhoran. Tyrion n-o cunoștea. De aceeași vârstă cu 
Daenerys Targaryen sau pe-apro ape. 

Negustorul de sclavi puse în curând să fie dezbrăcată. 
Măcar noi am fost scutiți de umilința asta. 

Tyrion aruncă o privire de-a curmezișul taberei yunkailor, 
către zidurile Meereenului. Porţile se aflau atât de aproape... 
și dacă vorbele auzite în ţarcul sclavilor erau demne de 


crezare, Meereenul era încă un oraș liber. In interiorul acelor 
ziduri sfărâmicioase, sclavia și negoţul cu sclavi erau în 
continuare interzise. Tot ce avea de făcut era să ajungă 

la porţi și să treacă dincolo de ele, și ar fi fost din nou un 
om liber. 

Dar așa ceva era aproape imposibil, dacă n-o abandona 
pe Penny. 

Ea o să vrea să ia și câinele, și scroafa. 

- N-o să fie atât de groaznic, nu? șopti pitica. A plătit atât 
de mult pentru noi. O să fie bun, nu-i așa? 

Atâta vreme cât îl amuzăm. 

- Suntem prea preţioși ca să nu fim bine trataţi, o liniști 
el, cu sângele încă prelingându-i-se pe spate în urma celor 
două lovituri. 

Dar când spectacolul nostru o să fie răsuflat... și va 
ajunge, va ajunge săfieașa... 

Supraveghetorul sclavilor stăpânului lor aștepta să-i ia în 
grijă, cu o căruţă trasă de doi catări și cu doi oșteni. Avea o 
faţă îngustă, prelungă, și o barbă pornită din bărbie, legată 
jur-împrejur cu fir de aur, iar părul ţeapăn, negru-roșcat, 
cobora măturându-i tâmplele pentru a lua forma a două 
mâini cu gheare. 

- Ce făpturi mici și adorabile sunteţi! spuse el. îmi aduceţi 
aminte de copiii mei... sau mi-aţi fi adus, dacă micuţii mei n- 
ar fi fost morți. 

O să vă port foarte bine de grijă. Spuneţi-mi cum vă 
cheamă. 

- Penny. 

Vocea ei era o șoaptă, pierită și speriată. 

838 

GEORGE R.R. MARTIN 

Tyrion din Casa Lannister, lordul de drept al Casterly 
Rock, vierme smiorcăit. 

- Yollo. 

- Viteazul Yollo. Strălucitoarea Penny. Sunteţi proprietatea 
nobilului și bravului Yezzan zo Qaggaz, cărturar și războinic, 


venerat printre înțelepţii Stăpâni din Yunkai. Consideraţi-vă 
norocoși, pentru că Yezzan e un stăpân blajin și mărinimos. 
Gândiţi-vă la el ca și cum v-ar fi tată. 

Bucuros, își spuse Tyrion, dar de data asta își ţinu limba 
în frâu. Nu se îndoia că urmau să dea cât de curând un 
spectacol pentru noul lor stăpân și nu-și putea îngădui să 
primească încă o lovitură de bici. 

- Tatăl vostru își adoră comorile deosebite și vă va îndrăgi, 
spunea supraveghetorul. lar eu, gândiţi-vă la mine ca și cum 
aș fi dădaca voastră, cea care v-a purtat de grijă când eraţi 
copii. Dădacă îmi zic toţi copiii mei. 

- Lotul nouăzeci și nouă, anunţă conducătorul licitaţiei. 
Un războinic. 

Fata fusese vândută repede și era trimisă la noul ei 
stăpân, strân-gându-și straiele peste sânii mici, cu sfârcuri 
rozalii. Doi negustori de sclavi îl târau pe Jorah Mormont pe 
platformă, să-i ia locul. Cavalerul era dezbrăcat, cu excepţia 
unei pânze care-i înfășură fundul, cu spatele sângerând de 
pe urma loviturilor de bici și cu faţa atât de umflată încât era 
aproape de nerecunoscut. Avea lanţuri la încheieturile 
mâinilor și la glezne. O mică înghițitură din mâncarea pe 
care mi-apregătit-o mie, se gândi Tyrion, însă descoperi că 
nu simţea nicio plăcere văzând starea mizerabilă în care se 
afla uriașul cavaler. 

Mormont părea primejdios chiar și în lanţuri, o brută 
mătăhăloasă 

cu braţe lungi și groase și umeri înclinați. Părul negru și 
aspru de pe piept îl făcea să semene mai mult a animal 
decât a om. Avea ochii înnegriţi, două găuri întunecate în 
faţa grotesc de umflată. Pe un obraz avea un stigmat: o 
mască a demonului. 

Când negustorii de sclavi năvăliseră în număr mare la 
bordul lui Se/aesori Qhoran, Ser Jorah îi întâmpinase cu 
sabia lui lungă în mână, 

dansul dragonilor 

839 


măcelărind trei înainte de a fi copleșit. Ceilalţi l-ar fi ucis 
bucuroși, dar căpitanul le-o interzisese; un luptător valora 
întotdeauna o grămadă 

de argint. Așa că Mormont fusese înlănţuit de o vâslă, 
stâlcit în bătaie, înfometat și însemnat cu fierul roșu. 

- E mare și puternic acesta de aici, trâmbiţă conducătorul 
licitației. 

Are un lac în bășica udului. O să ofere un spectacol 
frumos în arene. 

Cine începe de la trei sute? 

Nu începu nimeni. 

Mormont nu dădea nicio atenţie mulţimii pestriţe; se uita 
dincolo de liniile de asediu, câtre cetatea din depărtare, cu 
zidurile ei străvechi, din cărămizi multicolore. Tyrion îi putea 
citi privirea tot atât de ușor ca pe o carte: atât de aproape și 
totuși atât de departe. Nefericitul se întorsese prea târziu. 
Daenerys Targaryen era măritată, le spuseseră râzând 
străjerii țarcurilor cu sclavi. Iși alesese drept rege un stăpân 
de sclavi meereen, pe atât de bogat pe cât era de nobil, iar 
pacea odată semnată 

și pecetluită, aveau să se redeschidă arenele de luptă din 
Meereen. Alţi sclavi încercaseră să-i convingă de faptul că 
străjerii minţeau, că Daenerys Targaryen n-ar fi făcut 
niciodată pace cu stăpânii de sclavi. Mhysa, așa o numeau. 
Cineva îi spusese că asta însemna mamă. Regina de argint 
avea să iasă în curând din orașul ei, să-i zdrobească pe 
yunkai și să le rupă lanțurile, își șopteau unii altora sclavii. 

Și apoi o să ne coacă o plăcintă cu lămâie, și-o să ne 
sărute rănile pișate și-o să ni le vindece, se gândi piticul. Nu 
credea în salvarea pe care o aduceau regii. Dacă avea să fie 
necesar, intenţiona să se ocupe chiar el de eliberarea lor. 
Ciupercile îngrămădite în vârful cizmei lui ar fi trebuit să fie 
suficiente pentru el și pentru Penny. Scrâșnilă și Purcica 
Frumușică trebuiau să se descurce singuri. 

Dădacă își continua prelegerea adresată noilor trofee ale 
stăpânului său. 


- Faceţi tot ce vi se spune și nimic altceva, și veţi trăi ca 
niște mici lorzi, răsfăţaţi și adoratţi, le făgădui el. Fiţi 
nesupuși... dar voi n-o să 

faceţi niciodată asta, nu-i așa? Nu drăgălașii mei. 

întinse mâna în jos și o ciupi pe Penny de obraz. 

840 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Două sute, atunci, zise conducătorul licitaţiei. O brută 
uriașă ca el face de trei ori pe atât. Ce străjer o să fie! Niciun 
dușman nu va-ndrăzni să vă hărţuiască! 

- Haideţi, micii mei prieteni, zise Dădacă, o să v-arăt noua 
voastră 

casă. In Yunkai veţi locui în piramida de aur a lui Qaggaz 
și veți mânca din farfurii de argint, dar aici ducem o viaţă 
simplă, în corturi umile de oșteni. 

- Cine-mi dă o suta? strigă conducătorul licitaţiei. 

Asta atrase în sfârșit o strigare, deși numai de cincizeci 
de arginţi. 

Ofertantul era un barbat uscăţiv, cu un șorț de piele. 

- Plus unu, spuse cotoroanţa cu tokarviolet. 

Unul dintre oșteni o săltă pe Penny în spatele căruţei 
trase de catări. 

- Cine e femeia bătrână? îl întrebă piticul. 

- Zahrina, răspunse omul. Luptători ieftini, așa sunt ai ei. 
Came pentru eroi. Prietenul tău o să moară curând. 

N-a fost prietenul meu. Insă Tyrion Lannister se pomeni 
întorcându-se spre Dădacă și spunând: 

- N-o poţi lăsa pe ea să-l aibă. 

Dădacă îl privi cruciș. 

- Ce zgomot faci tu acolo? 

Tyrion arătă cu degetul. 

- Bărbatul ăla ia parte la spectacolul nostru. Ursul și 
frumoasa fecioară. Jorah e ursul, Penny e fecioara, iar eu 
sunt cavalerul viteaz care-o salvează. Dansez în jurul lui și-l 
lovesc în ouă. Foarte amuzant. 

Supraveghetorul se uită la platformă cu ochi mijiţi. 


-EI? 

Oferta pentru Ser Mormont ajunsese la două sute de 
arginţi. 

- Plus unu, zise cotoroanţa în tokarviolet. 

- Ursul vostru. înţeleg. 

Dădacă străbătu mulţimea în fugă, se aplecă spre 
yunkaiul galben enorm din lectică, șoptindu-i ceva la 
ureche. Stăpânul lui dădu din cap, cu gușile tremurând, apoi 
își ridică evantaiul. 

dansul dragonilor 

841 

- Trei sute, strigă el, cu voce șuierată. 

Cotoroanţa pufni, se întoarse cu spatele și se îndepărtă. 

- De ce-ai făcut asta? întrebă Penny, în Limba Comună. 

O întrebare corectă, se gândi Tyrion. De ce-am făcut-o? 

-Spectacolul nostru devenea plictisitor. Orice saltimbanc 
are nevoie de un urs dansator. 

Ea îi aruncă o privire plină de reproșuri, apoi se retrase în 
spatele căruței și se așeză punându-și braţele în jurul 
gâtului lui Scrâșnilă, ca și cum câinele ar fi fost sigurul 
prieten adevărat care-i mai rămăsese pe lume. Poate chiar 
așa e. 

Dădacă se întoarse cu Jorah Mormont. Doi dintre oștenii 
sclavi ai stăpânului lor îl azvârliră în spatele căruţei, între 
pitici. Cavalerul nu se împotrivi. Dorinţa de a lupta îl 
părăsise de când auzise că i se măritase regina, înţelese 
Tyrion. O singură șoaptă făcuse ceea ce nu izbutiseră 

pumnii, bicele și bâtele: îl zdrobise. Ar fi trebuit s-o las pe 
cotoroanţă 

să-l ia. O să ne fie tot atât de folositor ca sfârcurile pe o 
platoșă. 

Dădacă se urcă în partea din faţă a căruței trase de 
catări, apucă 

hățurile și se puseră în mișcare prin tabăra de asediu, 
către împrejmuirea ocupată de stăpânul lor, nobilul Yezzan 


zo Qaggaz. Patru oșteni sclavi mărșăluiau pe lângă ei, câte 
doi de fiecare parte a caruţei. 

Penny nu plângea, dar avea o privire nefericită în ochii 
roșii pe care nu și-i ridica, fixându-l cu îndărătnicie pe 
Scrâșnilă. își închipuie că dacă nu se uită totul o să pălească 
și-o să dispară? Ser Jorah Mormont nu se uita la nimeni și la 
nimic. Stătea ghemuit, meditând în lanţuri. 

Tyrion se uita la toate și la toți. 

Yunkaii nu-și facuseră o singură tabară, ci o sută de 
tabere înălțate una lângă alta, o semilună în jurul zidurilor 
Meereenului, un oraș de mătase și pânză de cort, cu propriile 
sale bulevarde și alei, taverne și târfe, cu cartiere bune și 
rele. Intre liniile de asediu și golf, corturile răsăriseră precum 
ciupercile galbene. Unele erau mici, umile, nimic mai mult 
decât un acoperământ cu margini răsfrânte, ca adăpost de 
ploaie și de soare, dar alături de ele se aflau corturi-cazarmă 
destul 

842 

GEORGE R.R. MARTIN 

de mari ca să ofere un loc de dormit pentru o sută de 
oameni și pavilioane de mătase cât niște palate, cu harpii 
strălucind în vârful stâlpilor acoperișului. O parte dintre 
tabere erau ordonate, cu corturile înșiruite în cercuri 
concentrice în jurul unei gropi pentru foc, cu armele și 
armurile stivuite în rotundul din mijloc, cu caii în exterior. In 
altele părea să domnească haosul în stare pură. 

Câmpiile aride și părjolite din jurul Meereenului erau 
netede, golașe și lipsite de copaci pe o întindere de câteva 
leghe, dar corăbiile din Yunkai aduseseră lemn de 
construcţie și piei de animale din sud în cantităţi suficiente 
ca să înalțe șase trebușete uriașe. Erau înșirate pe trei laturi 
ale orașului, toate lângă fluviu, înconjurate de mormane de 
piatră spartă și de butoaie cu smoală și rășină, în așteptarea 
unei torţe. Unul dintre oștenii care mergeau pe lângă căruţă 
urmări privirea lui Tyrion și îi spuse cu mândrie că fiecare 
trebușet primise câte un nume: Sfarmă-Dragoni, Hoașca, 


Fiica Harpiei, Sora Ticăloasă, Stafia din Astapor, Pumnul lui 
Mazdhan.  Dominând  corturile cu înălţimea lor de 
doisprezece metri, trebușetele erau cele mai importante 
repere din tabăra de asediu. 

- Numai vederea lor o aduce pe regina-dragon în 
genunchi, se făli oșteanul. Și acolo o să rămână, sugând 
nobila bărbăţie a lui Hizdahr, sau o să-i sfărâmăm zidurile, 
lăsând în urmă o grămadă de moloz. 

Tyrion văzu un sclav biciuit, lovitură după lovitură, până 
când spatele îi deveni carne vie, însângerată. Pe lângă ei 
trecură un șir de bărbaţi în lanţuri, zăngănind la fiecare pas; 
aveau sulițe și săbii scurte, dar lanţurile îl legau gleznă de 
gleznă și încheietură a mâini de altă 

încheietură. Aerul mirosea a carne friptă, și zări un bărbat 
jupuind un câine pentru tocană. 

Văzu și morţi și îi auzi pe muribunzi. Sub fumul care 
plutea în aer, sub mirosul cailor și sub izul pătrunzător de 
sare al golfului se simţea o duhoare de sânge și de 
excremente. Cevapântecăraie, înţelese el, când zări doi 
mercenari scoțând dintr-un cort leșul unui al treilea. Asta îi 
făcu degetele să zvâcnească, pradă unui spasm. Cândva, 
tatăl lui spusese că boala putea să nimicească o armată mai 
rapid decăt orice luptă. 

dansul dragonilor 

843 

Un motiv în plus ca să evadăm, și asta cât mai curând. 

Peste nicio jumătate de kilometru, găsi un motiv bun ca 
să se răzgândească. Mulțimea se adunase, înconjurând trei 
sclavi prinși când încercau să scape. 

- Știu că micuţele mele comori vor fi dulci și supuse, zise 
Dădacă. 

Uitaţi-vă ce păţesc cei care-ncearcă să fugă. 

Captivii fuseseră legaţi de un șir de grinzi încrucișate și 
doi prăștiași îi foloseau drept ţinte, punându-și la încercare 
măiestria. 


- Tolosi, le spuse unul dintre străjeri. Cei mai buni 
prăștiași din lume. Aruncă bile de plumb moale în loc de 
pietre. 

Tyrion nu pricepuse niciodată care era rostul praștiilor, 
când arcurile trăgeau mult mai departe... dar până atunci 
nu-i văzuse pe tolosi la lucru. Bilele lor de plumb făceau 
mult mai mult rău decât pietrele netede aruncate de alții, și 
decât orice arc. Una nimeri genunchiul unui captiv, care se 
spulberă într-o izbucnire de sânge și os, lăsând partea de jos 
a piciorului să atârne de un tendon roșu întunecat. Ei, n-o să 
mai poată fugi, recunoscu Tyrion, în timp ce omul începea să 
urle. Țipetele lui se amestecară în aerul dimineţii cu râsete 
târfelor din tabără și cu blestemele celor care crezuseră că 
prăștiașul avea să rateze ţinta și pariaseră bani buni pe asta. 
Penny privi în altă 

parte, dar Dădacă o prinse de sub bărbie și îi întoarse 
capul. 

- Uită-te, îi porunci. Și tu, ursule. 

Jorah Mormont își înălţă capul și se holbă la Dădacă. 
Tyrion îi văzu braţele încordându-se. O să-/ strângă de gât, și 
ăsta o să fie sfârșitul nostru, al tuturor. Dar cavalerul se 
mulțumi să se strâmbe, apoi se întoarse să privească 
sângerosul spectacol. 

Către est, zidurile masive ale Meereenului licăreau în 
aerul încins al dimineţii. Acela era refugiul la care 
încercaseră să ajungă sărmanii neghiobi. însă cât timp o să 
mai fie un refugiu? 

Toţi cei trei sclavi dornici de evadare erau morți înainte 
de a ridica Dădacă din nou hățurile. Căruța cu catâări își 
continuă drumul hodorogind. 

844 

GEORGE R.R. MARTIN 

Tabăra stăpânului lor era la sud și la est faţă de Hoașcă, 
aproape în umbra ei, și se întindea pe mai multe hectare. 
Umilul cort al lui Yezzan zo Qaggaz se dovedi a fi un palat 
din mătase de culoarea lămâii. Avea nouă acoperișuri 


tuguiate cu harpii aurite în vârfurile stâlpilor centrali, 
strălucind în soare. Era înconjurat din toate părţile de corturi 
mai mici. 

- Acelea sunt adăposturile bucătarilor, concubinelor și 
oștenilor nobilului nostru stăpân, și ale câtorva rude mai 
puţin îndrăgite, le spuse Dădacă, dar voi veţi avea rarul 
privilegiu de a dormi chiar în cortul lui Yezzan. li place să-ţi 
țină comorile aproape. Se încruntă către Mormont. Tu nu, 
ursule. Ești mare și urât, o să fii înlănţuit afară. 

Cavalerul nu-i răspunse. 

- Mai întâi vi se vor pune tuturor zgărzi pe măsură. 

Zgărzile erau din fier, ușor aurite ca să sclipească în 
lumină. 

Numele lui Yezzan era gravat în metal cu hieroglife 
valyriene și sub urechi erau fixaţi doi clopoței minusculi, așa 
că fiecare pas al purtătorului stârnea un mic clinchet vesel. 
Jorah Mormont își acceptă 

zgarda într-o tăcere ursuză, dar Penny începu să plângă 
în vreme ce i-o potrivea armurierul. 

- E atât de grea, se văicări pitica. 

Tyrion o strânse de mână. 

- E din aur masiv, minţi el. In Westeros, doamnele de rang 
înalt visează la un asemenea colier. 

Mai bine o zgardă decât un semn cu fierul roșu. Zgarda 
poate fi scoasă. 

Iși aduse aminte de Shae, își aminti cum strălucise lanţul 
ei de aur în vreme ce-l răsucea, strângându-i-l din ce în ce 
mai tare în jurul gâtului Pe urmă, Dădacă porunci să fie 
legate lanţurile lui Ser Jorah de un ţăruș de lângă bucătărie 
în timp ce el îi escorta pe cei doi pitici în pavilionul 
stăpânului și le arăta unde aveau să doarmă, într-un alcov 
acoperit de covoare despărțit de cortul principal prin pereţi 
de mătase galbenă. Urmau să împartă locul cu celelalte 
comori ale lui Yezzan: un băiat cu „picioare de ţap“, răsucite 
și păroase, o fată cu două capete din 

dansul dragonilor 


845 

Mantarys, o femeie cu barbă și o făptură mlădioasă, 
căreia i se spunea Dulceaţă, înveșmântată în pietre ale lunii 
și dantelă myrisheană. 

- încercaţi să vă daţi seama dacă sunt bărbat sau femeie, 
spuse ea, când fu adusă în faţa piticilor. 

Apoi își ridică fustele și le arătă ce avea sub ele. 

- Sunt și una, și alta, și stăpânul mă iubește cel mai mult. 

O monstruozitate, împotriva firii, înţelese Tyrion. Undeva 
râde un zeu, 

- Ești încântătoare, îi zise creaturii, care avea părul de 
culoarea purpurei și ochii violeţi, dar speram că măcar de 
data asta suntem noi cei frumoși. 

Dulceaţă chicoti, dar Dădacă nu era amuzat. 

- Păstrează-ţi glumele pentru seara asta, când o să dai un 
spectacol în faţa nobilului nostru stăpân. Dac-o să-i fie pe 
plac, vei fi bine răsplătit. Dacă nu... 

II plesni peste obraz. 

- O să-ţi dorești să fii prudent cu Dădacă, îi spuse 
Dulceaţă, după 

ce supraveghetorul se îndepărtase. Aici el e adevăratul 
monstru. 

Femeia cu barbă vorbea un dialect ghiscari de neînțeles, 
iar băiatul ţap un jargon gutural al marinarilor, numit 
limbajul negustorilor. 

Fata cu două capete era slabă de minte; un cap nu era 
mai mare decât o portocală și nu vorbea deloc, iar celălalt 
avea dinţii piliţi și scotea un fel de mărâit, adresat oricui se 
apropia de cușca ei. Dar Dulceaţă 

vorbea fluent patru limbi, dintre care una era valyriana 
cultă. 

- Cum e stăpânul? întrebă Penny neliniștită. 

- Are ochii galbeni și pute, răspunse Dulceaţă. Acum zece 
ani a fost la Sothoros și de atunci putrezește pe dinăuntru. 
Faceţi-l să uite că e pe moarte, măcar pentru un scurt 
răstimp, și-o să fie foarte generos. Nu-i refuzaţi nimic. 


N-avură răgaz decât o după-amiază ca să-nveţe cum să 
se poarte în robie. Cameristele sclave ale lui Yazzan umplută 
o cadă cu apă 

fierbinte și piticilor li se îngădui să facă baie - mai întâi 
Penny, apoi Tyrion. Pe urmă o altă sclavă îi întinse o alifie 
usturătoare peste 

846 

GEORGE R.R. MARTIN 

tăâieturile de pe spate, ca nu cumva să se cangreneze, 
acoperindu-i-le apoi cu o cataplasmă răcoroasă. li tunseră 
părul lui Penny și îi scurtară 

barba lui Tyrion. Cei doi primiră papuci ușori și alte straie, 
simple, dar curate. 

La căderea serii, Dădacă se întoarse să le spună că era 
timpul să-și îmbrace armurile de saltimbanci. Yezzan era 
gazda comandantului suprem al yunkailor, nobilul Yurkhaz 
Zo Yunzak, iar ei trebuiau să 

dea un spectacol. 

- Să vă scot ursul din lanţuri? 

- Nu în noaptea asta, zise Tyrion. Să ne ţinem mai întâi 
turnirul pentru stăpânul nostru și să lăsăm ursul pe altă 
dată. 

- Așa să fie. După ce vă încheiaţi giumbușlucurile, o s- 
ajutaţi la aducerea mâncărurilor și a băuturilor. Aveţi grijă să 
nu vărsaţi ceva pe vreun oaspete, pentru că o să vă pară 
rău. 

Distracţiile serii începură cu un jongler. Urmă un trio de 
acrobaţi vioi. Pe urmă apăru băiatul cu picioare de ţap și 
dansă ţopăind grotesc, în vreme ce unul dintre sclavii lui 
Yurkhaz cânta dintr-un fluier de os. 

Pe Tyrion îl bătu gândul să-l întrebe dacă știa Ploile din 
Castamere. In timp ce așteptau să le vină rândul, se uită la 
Yezzan și la oaspeții lui. 

Omul prună care ocupa locul de onoare era fără îndoială 

comandantul suprem al yunkailor, tot atât de 
înspăimântător ca un taburet descleiat. II însoțeau 


doisprezece alţi nobili din Yunkai. Erau de faţă și doi căpitani 
de mercenari, fiecare înconjurat de câte doisprezece oameni 
din compania lui. Unul era un pentoshi elegant, cu părul 
cărunt și cu toate veșmintele din mătase, în afară de mantia 
zdrențuită, din zeci de fâșii de pânză rupte, cu pete de 
sânge. Celălalt era bărbatul care încercase să-i cumpere în 
dimineaţa aceea, ofertantul cu piele maronie și barbă 
pestriță. 

- Oacheșul Ben Plumm, îl anunţă Dulceaţă. Căpitanul 
Fiilor Secunzi. 

Un bărbat din Westeros și un Plumm. Din ce în ce mai 
bine. 

- E rândul vostru, zise Dădacă. Fiţi amuzanţi, micuţii mei 
scumpi, sau o să vă doriţi să fi fost. 

dansul dragonilor 

847 

Tyrion nu stăpânea nici jumătate din vechile trucuri ale 
lui Groat, dar putea să călărească scroafa, să cadă atunci 
când trebuia, să se rostogolească și să sară din nou în 
picioare. Și toate se dovediră a fi bine primite. Spectacolul 
oferit de oamenii mărunți care alergau ca niște beţivi și se 
cotonogeau cu arme de lemn părea să stârnească râsul în 
tabăra de asediu din Golful Sclavilor în aceeași măsură ca la 
nunta lui Joffrey de la Debarcaderul Regelui. Bătaia de joc 
pare să fie un limbaj universal, medită Tyrion. 

Când unul dintre pitici cădea sau primea o lovitură, 
stăpânul lor Yezzan râdea cel mai tare și cel mai mult, cu tot 
trupul zdruncinându-i-se ca seul în timpul unui cutremur de 
pământ; oaspeţii lui așteptau să 

vadă ce făcea Yurkhaz no Yunzak, apoi i se alăturau. 
Comandantul suprem părea atât de fragil, încât Tyrion se 
temea că râsul l-ar fi putut ucide. Când o lovitură zbură 
coiful lui Penny, care nimeri în poala unui yunkai cu mutră 
acră, într-un tokar cu dungi verzi și aurii, Yurkhaz cotcodăci 
ca o găină. Când nobilul cu pricina își vâri mâna în coif și 
scoase o bucată mare de miez suculent de pepene, râse 


hârâit până ce ajunse să aibă faţa de aceeași culoare cu 
fructul. Se răsuci spre gazda sa și îi șopti ceva care-l făcu pe 
stăpânul lor să chicotească și să-și lingă buzele... 

deși lui Tyrion i se păru că în ochii lui înguști și galbeni se 
deslușea un licăr de mânie. 

Pe urmă piticii își scoaseră armurile de lemn și straiele 
năclăite de sudoare și îmbrăcară tunicile curate, galbene, 
care le fuseseră pregătite ca să servească la masă. Tyrion 
primi o carafă cu vin purpuriu, iar Penny, una cu apă. 
Umblară prin cort umplând pocalele, cu picioarele încălţate 
în papuci ce împrăștiau șoapte deasupra covoarelor groase. 

Era o muncă mai grea decât părea. Nu trecu mult timp și 
picioarele îi fură cuprinse de crampe, iar una dintre tăieturile 
de pe spate reîncepu să-i sângereze, roșul strecurându-se în 
țesătura tunicii galbene de in. își mușcă limba și continuă să 
umple pocale. 

Majoritatea oaspeţilor nu le dădeau mai multă atenţie 
decât altor sclavi... dar un yunkai susţinu, cu voce de beţiv, 
că Yezzan ar fi 

848 

GEORGE R.R. MARTIN 

trebuit să-i pună pe cei doi pitici să se împreuneze, iar un 
altul vru să știe cum își pierduse Tyrion nasul. Mi l-am 
indesat în fofoloanca nevesti-tii și ea a mușcat o bucată, fu 
el cât pe ce să zică... dar furtuna îl convinsese că încă nu 
voia să moară, așa că raspunse: 

- Mi-a fost tăiat ca pedeapsă pentru obrăznicie, stăpâne. 

Pe urmă, un nobil în tokar albastru, cu franjuri din ochi- 
de-tigru, își aduse aminte că, pe platforma de la licitaţie, 
Tyrion se fălise cu priceperea lui la cyvasse. 

- Să-l punem la încercare, spuse. 

O masă și un set de piese apărură exact la timp. 

Peste câteva clipe, nobilul împurpurat la faţă răsturnă 
masa, împrăștiind piesele pe covor, în râsetele yunkailor. 

- Ar fi trebuit să-l lași să câștige, șopti Penny. 

Oacheșul Ben Plumm ridică zâmbind masa căzută. 


- Incearcă-mă pe mine acum, piticule. Când eram mai 
tânăr, Fiii Secunzi au avut legături cu Volantisul. Am învăţat 
jocul acolo. 

- Eu nu sunt decât un sclav. Nobilul meu stăpân hotărăște 
când și cu cine joc. Tyrion se întoarse spre Yezzan. Stăpâne? 

Ideea păru să-l amuze pe nobilul galben. 

- Ce miză propui, căpitane? 

- Dacă-l înving, dă-mi mie sclavul ăsta, spuse Plumm. 

- Nu, raspunse Yezzan zo Qaggaz. Dar, dacă-l poţi 
înfrânge pe piticul meu, vei primi atât cât am plătit pentru 
el, în aur. 

- S-a făcut, încuviinţă mercenarul. 

Piesele împrăștiate pe covor fură adunate și se așezară la 
joc. 

Tyrion câștigă prima partidă. Plumm o avu pe a doua, 
pentru dublarea mizei. Când începură a treia partidă, piticul 
își studie adversarul. 

Cu piele maronie, cu obrajii și cu falca acoperite de o 
barbă zbârlită, tunsă scurt, cenușie cu alb, cu faţa încreţită 
de o mie de riduri și de câteva cicatrice vechi, Plumm avea o 
privire prietenoasă, mai ales când zâmbea. Străjerul loial, 
decise Tyrion. Unchiul favorit al tuturor” numai râs, zicale 
vechi și înțelepciune  neșlefuita. Totul nu era decât 
prefăcătorie. 

dansul dragonilor 

849 

Zâmbetele nu atingeau niciodată ochii lui Plumm, unde 
se ascundea lăcomia, în spatele unui văl de prudenţă. 
Hulpav, dar precaut. 

Mercenarul nu era un jucător mai bun decât nobilul 
yunkai, iar stilul lui de joc era mai degrabă impasibil și 
tenace decăt cutezător. 

Deschidea de fiecare dată cu o altă dispunere a pieselor, 
însă toate se asemănau între ele - moderate, defensive, 
pasive. Nu ca să câștige joacă, înţelese Tyrion. Joacă de fapt 


ca să nu piardă. li reușise în a doua partidă, când piticul 
căzuse în propria lui cursă cu un atac nechibzuit. 

Dar nu-i merse nici în a treia, nici în a patra, nici în a 
cincea, care se dovedi a fi ultima. 

Către sfârșitul ultimei înfruntări, cu fortăreaţa în ruină, cu 
dragonul mort, cu elefanții în faţă și cu cavaleria grea 
înconjurăndu-i ariergarda, Plumm își ridică privirea spunând: 

- Yollo câștigă din nou. Moarte în patru. 

- In trei. Tyrion își atinse ușor dragonul. Am fost norocos. 
Poate-ar trebui să-mi freci zdravăn creștetul înaintea 
urmatorului nostru joc, căpitane. O parte din norocul ăsta ţi 
s-ar putea lipi de degete. 

O să pierzi și atunci, dar poate-o să-mi oferi un joc mai 
bun. Zâmbi împingându-se în mâini ca să se-ndepărteze de 
masa de cyvasse, își luă 

carafa de vin și reîncepu să toarne, cu Yezzan zo Qaggaz 
considerabil mai bogat și cu Oacheșul Ben Plumm sărăcit în 
aceeași măsură, 

Stăpânul lui uriaș căzuse într-un somn de beţiv în timpul 
celui de-al treilea joc, cu pocalul scăpându-i dintre degetele 
îngălbenite, împrăștiindu-și conţinutul pe covor, dar era 
posibil să fie mulţumit când avea să se trezească. 

Plecarea comandantului suprem Yurkhaz zo Yunzak, 
susținut de doi sclavi voinici, păru să fie semnalul pentru ca 
toţi ceilalţi oaspeţi să-și ia la rândul lor rămas-bun. Cortul 
odată golit, Dădacă reapăru și le spuse sclavilor că puteau 
avea propriul lor ospăț, bucurându-se de resturi. 

- Mâncaţi repede. Totul trebuie curăţat înainte de a vă 
duce la culcare. 

Tyrion era în genunchi, cu picioarele îndurerate și cu 
spatele lui însângerat urlând de durere, străduindu-se să 
curețe pata lăsată de 

850 

GEORGE R.R. MARTIN 

vinul vărsat de nobilul Yezzan pe covorul nobilului 
Yezzan, când supraveghetorul îl bătu ușor pe obraz cu 


mânerul biciului. 

- Yollo. Te-ai descurcat bine. Și tu, și soţia ta. 

- Nu e soția mea. 

- Atunci, târfa ta. In picioare, amândoi. 

Tyrion se săltă nesigur, cu un picior tremurând sub el. 
Coapsele lui erau noduri, atât de încordate, încât Penny 
trebui să-i întindă mâna ca să se poată ridica. 

- Ce am făcut? 

- Multe și mărunte, zise supraveghetorul. Dădacă v-a spus 
c-o să 

fiţi rasplătiţi „dacă tatăl vostru va fi mulțumit de voi, nu-i 
așa? Deși nobilul Yezzan nu e dispus, după cum aţi văzut, 
să-și piardă micile comori, Yurkhaz zo Yunzak l-a convins că 
ar fi egoist dacă ar păstra niște măscărici atât de caraghioși 
numai pentru sine. Bucuraţi-vă! 

Pentru a sărbători semnarea păcii, veţi avea onoarea să 
vă ţineţi turnirul în Marea Arenă a lui Daznak. Mii de oameni 
vor veni să vă 

vadă! Zeci de mii! Și, oh, cum o să mai râdem! 

JAIME 

Castelul Raventree era vechi. Intre pietrele lui bătrâne 
creștea mușchi gros, răsfirându-se în susul zidurilor ca o 
pânză de păianjen, asemenea venelor de pe picioarele unei 
băbătii. Două turnuri imense îi flancau poarta principală, iar 
altele, mai mici, apărau fiecare unghi al zidului. Toate erau 
pătrate. Cele cilindrice și în formă de semilună 

rezistau mai bine la atacurile cu catapulte, dar Raventree 
fusese înălţat în vremuri în care constructorii nu-și 
dobândiseră încă această parte a înțelepciunii. 

Castelul domina întinderea lată și mănoasă numită, de 
hărţi și de oameni deopotrivă, Valea Pâdurea Neagră. Valea 
era acolo, fără nicio umbră de îndoială, dar în ea nu mai 
crescuse de câteva mii de ani nicio pădure, fie ea neagră, 
cafenie sau verde. Da, existase cândva, dar securile răseseră 
de mult copacii de pe suprafaţa pământului. Casele, morile 
și fortărețele se înălțaseră acolo unde stăteau cândva falnici 


stejarii. Pământul era golaș și noroios, punctat din loc în loc 
cu mormane de zăpadă care se topea. 

Insă între zidurile castelului rămăsese o fărâmă de 
pădure. Casa Blackwood își păstrase credinţa în zeii vechi și 
ritualurile erau întocmai așa precum fuseseră ale Primilor 
Oameni, dinainte de venirea andalilor în Westeros. Se 
spunea că unii dintre copacii acelei păduri a zeilor erau 

852 

GEORGE R.R. MARTIN 

tot atât de bătrâni ca turnurile pătrate ale Raventreeului 
și asta se referea mai cu seamă la copacul inimii, de 
dimensiuni colosale, ale cărui crengi din partea de sus se 
Zăreau de la câteva leghe, ca niște degete osoase zgăriind 
cerul. 

La vremea când Jaime Lannister și escorta lui șerpuiau 
printre dealurile unduitoare către intrarea în vale, dintre 
ogoarele, gospodăriile și livezile ce înconjuraseră cândva 
Raventree mai rămăseseră doar câteva - totul era noroi și 
cenușă, și ici și colo se zăreau ruinele înnegrite ale caselor și 
ale morilor. In pustietatea aceea creșteau buruieni, ghimpi și 
urzici, dar nimic care să se fi putut numi recoltă. Indiferent 
unde s-ar fi uitat, Jaime vedea mâna tatălui său, chiar și în 
oasele pe care le zăreau uneori pe marginea drumului. 
Majoritatea erau de oi, dar altele erau de cai și de vite, iar 
când și când dădeau de câte-un craniu omenesc, sau de 
câte un schelet fără cap, cu buruieni ieșindu-i din coșul 
pieptului Nicio oaste imensă nu înconjura Raventree, așa 
cum fusese încercuit Riverrunul. Asediul acela era ceva mult 
mai intim, ultimul pas al unui dans început cu multe secole 
în urmă. Jonos Bracken avea în jurul castelului în cel mai 
bun caz cinci sute de oameni. Jaime nu văzu niciun turn de 
asediu, niciun berbec, nicio catapultă. Bracken n-avea de 
gând nici să spargă porţile Raventreeului, nici să-i ia cu asalt 
zidurile înalte și groase. Neîntrezărind nicio posibilitate de 
despresurare, se mulțumea să-și înfometeze dușmanul. Fără- 
ndoială că la-nceputul asediului cei din cetate ieșiseră la 


atac și cele două părţi se încăieraseră, și săgețile zburaseră 
deopotrivă dinspre unii și dinspre alţii; însă, după o jumătate 
de an, toată lumea era prea plictisită pentru astfel de 
absurdităţi. 

Plictiseala și rutina, dușmanii disciplinei, preluaserăa 
controlul. 

E timpul să terminăm povestea asta, se gândi Jaime. Cu 
Riverrunul acum în siguranţă în mâinile Lannisterilor, 
Raventree era ultima rămășiță a regatului de scurtă durată 
condus de Tânărul Lup. Odată 

ce se preda, misiunea lui de-a lungul Tridentului avea să 
fie încheiată, putând să se-ntoarcă la Debarcaderul Regelui. 
La rege, își spuse, dar o altă parte din el șopti: /a Cersei. 

dansul dragonilor 

853 

Iși imagină că avea să fie nevoit s-o înfrunte. 
Presupunând că înaltul Septon nu urma s-o condamne la 
moarte înainte de a se întoarce el în oraș. Vino imediat, 
scrisese regina în misiva arsă de Peck la Riverrun din ordinul 
lui. Ajută-mă. Salvează-mă. Am nevoie de tine acum, așa 
cum n-am avut nevoie niciodată. Te iubesc. Te iubesc. Te 
iubesc. Vino imediat. Jaime nu se îndoia că avea într-adevăr 
nevoie de el. Insă în rest... din câte știu eu, s-a culcat și cu 
Lancel, și cu Osmund Kettleblack, și cu Băiatul Lunii... Chiar 
dacă s-ar fi întors, n-ar fi putut spera s-o salveze. Era 
vinovată de fiecare acuzaţie de trădare rostită împotriva ei, 
iar lui îi lipsea mâna în care ţinea sabia. 

Când zăriră coloana apropiindu-se la trap, santinelele o 
priviră mai degrabă curioase decât înspăimântate. Nimeni 
nu dădu alarma, ceea ce îi conveni în mare măsură lui Jaime. 
Cortul lordului Bracken se dovedi a nu fi greu de găsit. Era 
cel mai mare din tabără și cel mai bine plasat; fiind pe 
culmea unei mici ridicături a terenului, lângă un pârâu, 
oferea o vedere clară a porţilor Raventreeului. 

Era un pavilion cafeniu, aidoma stindardului ce flutura pe 
stâlpul său central și pe care armăsarul roșu al Casei 


Bracken stătea ridicat în două picioare deasupra blazonului 
auriu. 

Jaime le ordonă oamenilor săi să descalece și le spuse că 
puteau să 

se amestece printre oștenii din tabără dacă voiau. 

- Voi doi nu, le ceru purtătorilor săi de flamuri. Rămâneți 
în preajmă. 

N-o să dureze mult. 

Sări de pe Onoare și se îndreptă spre cortul lui Bracken 
cu pași mari ţi cu sabia zăngănind în teacă. 

La apropierea lui, cei doi străjeri din faţa intrării 
schimbară o privire nervoasă. 

- Stăpâne, spuse unul. Să-ţi anunţăm sosirea? 

- Mi-o anunţ singur. 

Jaime împinse ușa cortului într-o parte cu mâna de aur și 
se strecură 

grăbit înăuntru. 

854 

GEORGE R.R. MARTIN 

La intrarea lui, cei doi erau complet absenţi, atât de 
absorbiți de împreunarea lor încât nici măcar nu-i observară 
sosirea. Femeia avea ochii închiși. Mâinile i se încleștaseră 
de părul castaniu și aspru de pe spatele lui Bracken. Gâfâia 
de fiecare dată când o pătrundea. Capul nobilului lord era 
îngropat în sânii ei, mâinile îi strângeau șoldurile. 

Jaime își drese glasul. 

- Lord Jonos. 

Ochii femeii se deschiseră brusc și ţipă speriată. Jonos 
Bracken se rostogoli de pe ea, își înșfăcă teaca săbiei și se 
ridică în picioare cu lama goală în mână, suduind. 

- Șapte iaduri însângerate, începu el, cine îndrăznește...? 

Văzu mantia albă a lui Jaime și platoșa lui aurită. Vârful 
săbiei îi căzu spre pământ. 

- Lannister? 

- îmi pare rău că-i întrerup plăcerea, lordul meu, spuse 
Jaime, dar mă grăbesc. Putem sta de vorbă? 


- De vorbă? Da. 

Lordul Jonos își băgă sabia în teacă. Era mai scund decât 
Jaime, dar era mai voinic, cu umeri masivi și cu braţe care 
puteau stârni invidia unui fierar. O miriște castanie îi 
acoperea obrajii și bărbia. 

Avea ochii căprui, cu furia din ei prost camuflată. 

- M-ai luat prin surprindere, lordul meu. Nu mi s-a spus că 
această 

tabără era destinaţia ta. 

- Și se pare că eu te-am împiedicat s-o atingi pe ata. 

Jaime îi zâmbi femeii din pat. Ea își ţinea o mână între 
picioare și una peste sânul stâng, ceea ce îl lăsa pe celălalt 
la vedere. Avea sfârcurile mai întunecate decât ale lui Cersei 
și de trei ori mai mari. Când simţi privirea lui Jaime își 
acoperi sfârcul drept, dar își dezgoli vulva. 

- Toate târfele de-aici sunt la fel de modeste? se miră el. 
Când vrei să vinzi napi, trebuie să-i scoţi la vedere. 

- Te uiţi la napii mei de când ai intrat, ser. Femeia găsi 
pătura și și-o trase destul de sus ca s-o acopere până în talie, 
apoi își ridică 

dansul dragonilor 

855 

o mână ca să-și dea părul la o parte din ochi. Și nici 
măcar nu sunt de vânzare. 

Jaime ridică din umeri. 

- Scuzele mele dacă te-am luat drept ceea ce nu ești. 
Sunt sigur că 

frăţiorul meu a cunoscut o sută de târfe, dar eu nu m-am 
culcat, de când mă știu, decât cu una. 

- E un trofeu de război. Bracken își recuperă pantalonii 
căzuţi pe podea și îi scutură. l-a aparţinut unuia dintre 
vasalii lui Blackwood până când i-am despicat eu capul în 
două. Lasă-ţi mâinile în jos, femeie. 

Nobilul lord de Lannister vrea să se uite ca lumea la 
țâțele tale. 

Jaime ignoră remarca. 


- Iți pui pantalonii cu faţa în spate, lordul meu, îi spuse lui 
Bracken. 

In timp ce Jonos înjura, femeia se strecură afară din pat 
ca să-și înșface hainele împrăștiate, cu degetele fluturându-i 
nervoase între sâni și încheietura picioarelor când se apleca, 
se răsucea și se întindea. 

Eforturile ei de a se ascunde erau bizar de provocatoare, 
mult mai mult decât dacă și-ar fi văzut de treabă fără să-și 
mascheze goliciunea. 

- Ai un nume, femeie? o întrebă. 

- Mama m-a numit Hildy, ser. 

Iși trase peste cap o cămașă prăfuită, fără mâneci, și-și 
scutură părul, scoțându-l în afara ei. Faţa îi era aproape la 
fel de murdară ca picioarele și părul dintre coapse destul de 
des ca să treacă drept sora lui Bracken, însă avea în același 
timp ceva atrăgător. Nasul cârn, coama de păr ciufulit... și 
felul în care făcu o mică plecăciune după ce intră în fustă. 

- Mi-ai văzut cumva celălalt pantof, stăpâne? 

întrebarea păru să-l irite pe Lordul Bracken. 

- Oi fi vreo slujnică nenorocită, ca sa-ţi aduc pantofii? 
Pleacă desculţă 

dacă trebuie. Dar pleacă. 

- Asta-nseamnă că stăpânul n-o să mă ia cu el acasă, să 
mă rog împreună cu soţioara lui? 

Râzând, Hildy îi aruncă lui Jaime o privire obraznică. 

- Tu ai o soţioară, ser? 

856 

GEORGE R.R. MARTIN 

Nu, am o soră. 

- Ce culoare are mantia mea? 

- Albă, răspunse ea, dar mâna ta e de aur masiv. îmi place 
asta la un bărbat. Ție ce-ţi place la o femeie, stăpâne? 

- Inocenţa. 

- La o femeie, așa am spus. Nu lao fiică. 

El se gândi la Myrcella. Va trebui să-i spun și ei. 
Dornishenilor s-ar fi putut să nu le placă. Doran Martell o 


logodise cu fiul lui crezând că era din sângele lui Robert. 
Noduri și încurcături, cugetă Jaime, dorindu-șisă 

fi putut tăia totul cu o singură lovitură rapidă de sabie. 

- Am făcut un legământ, îi răspunse lui Hildy, cu voce 
obosită. 

- Atunci nu primești napi, i-o întoarse fata, cu obrăznicie. 

- leși! zbieră la ea Lordul Jonos. 

Femeia se supuse. Dar, când trecu pe lângă Jaime, ţinând 
la piept un pantof și o grămadă de haine, întinse o mână în 
jos și-i strânse bărbăţia prin pantaloni. 

- Hildy. îi reaminti, înainte de a părăsi cortul în grabă, 
numai pe jumătate îmbrăcată. 

Hildy, se gândi Jaime. 

- Și cum o duce nobila ta soţie? îl întrebă pe Lordul Jonos, 
după 

plecarea fetei. 

- De unde să știu eu? Intreabă-i septonul. Când ne-a ars 
tatăl tău castelul, ea a decis că zeii ne-au pedepsit. Acum nu 
mai face nimic altceva decât să se roage. Jonos reușise în 
sfârșit să-și întoarcă pantalonii așa cum trebuia și le lega 
șireturile în faţă. Ce te aduce aici, lordul meu? 

Peștele Negru? Am auzit c-a evadat. 

- Da? Jaime de așeză pe un taburet de campanie. Cumva 
chiar de la el? 

- Ser Brynden știe că n-are de ce să vină alergând la 
mine. Ţin la el, nu neg. Dar asta n-o să mă-mpiedice să-l pun 
în lanțuri dacă-și arată 

fața în preajma mea. Știe că mi-am plecat genunchiul. Ar 
fi trebuit să 

facă același lucru, dar a fost întotdeauna încăpățânat. 
Fratele lui ţi-ar fi putut spune asta. 

dansul dragonilor 

857 

- Tytos Blackwood nu și-a plecat genunchiul, sublinie 
Jaime. E 


posibil ca Peștele Negru să-și fi căutat refugiul la 
Raventree? 

- L-o fi căutat, dar ca să-l găsească trebuia să treacă de 
liniile mele de asediu, iar când am auzit vorbindu-se despre 
el ultima dată nu-i crescuseră aripi. Tytos Blackwood va fi 
nevoit în scurt timp să-și caute el însuși un refugiu. Acolo, 
înăuntru, nu mai au decât șobolani și rădăcini. O să 
capituleze înainte de următoarea lună plină. 

- O să capituleze înainte de apusul soarelui. Vreau să-i 
pun niște condiţii și să-l primesc înapoi, în pacea regelui. 

- înţeleg. Lordul Jonos își puse o tunică de lână cafenie, cu 
armăsarul roșu al Casei Bracken brodat pe piept. Lordul meu 
ar vrea un corn cu bere? 

- Nu, dar nu rabda de sete din cauza mea. 

Bracken umplu un corn pentru el însuși, bău jumătate și 
se șterse la gură. 

- Ai pomenit de condiţii. Ce fel de condiţii? 

- Cele obișnuite. Lordul Blackwood va trebui să-și 
recunoască 

trădarea și să-și abjure alianţa cu Casele Stark și Tully. Va 
jura solemn, în faţa zeilor și a oamenilor, să fie de acum 
înainte vasalul leal al Harrenhalului și al Tronului de Fier, iar 
eu îi voi acorda iertarea în numele regelui. Vom lua, firește, 
și o ulcea sau două cu aur. Preţul răzvrătirii. O să cer și un 
ostatic, ca să m-asigur că Raventree nu se răzvrătește iarăși. 

- Fiica lui, sugeră Bracken. Blackwood are șase băieţi, dar 
numai o singură fată. E nebun după ea. E-o creatură mititică, 
cu muci la nas, nu poate avea mai mult de șase ani. 

- Tânără, dar ne-ar putea fi de folos. 

Lordul Jonos bău ultima picătură de bere și-și azvârii 
cornul. 

- Cum rămâne cu pământurile și cu castelele care ni s-au 
promis? 

- Despre ce pământuri e vorba? 

-Malul de est al Gărzii Văâduvei, de la Creasta Arbaletei 
până la Lunca Rutului, și toate insulele de pe cursul apei. 


Moara de Porumb 

858 

GEORGE R.R. MARTIN 

și Moara Stăpânului, ruinele de la Fortăreața Noroioasă, 
încântarea, Valea Bătăliei, Fierăria Veche, satele Catarama, 
Catarama Neagră, Pietrele-de-Hotar și Groapa cu Argilă, și 
orășelele negustorești Țintirimul Noroios. Pădurea Viespilor, 
Pădurea lui Lorgen, Dealul Verde și Sfârcurile Barbei. 
Sfârcurile lui Missy, după cum le spune clanul Blackwood, 
dar mai întâi au fost ale Barbei. Copacul cu Miere și toți 
stupii. lată, le-am marcat aici, dacă lordul meu vrea s-arunce 
o privire. 

Cotrobăi pe o masă și scoase un pergament pe care era 
desenată 

o hartă. 

Jaime o luă cu mâna teafără, dar fu nevoit să și-o 
folosească pe cea de aur ca s-o deschidă și ca s-o întindă. 

- E o grămadă de teren, observă el. O sa-ţi mărești 
domeniile cu un sfert. Gura lui Bracken se strâmbă a 
încăpățânare. 

- Toate pământurile astea au ţinut odinioară de Stone 
Hedge. Casa Blackwood ni le-a furat. 

- Și ce-i cu satul ăsta de aici, dintre Sfârcuri? 

Jaime bătu în hartă cu încheietura unui deget de aur. 

- Copacul cu Gologani. A fost cândva al nostru, dar e de 
vreo sută 

de ani fieful coroanei. 11 lăsăm deoparte. Nu cer decât 
pământurile furate de clanul Blackwood. Nobilul tău tată a 
promis că mi le va înapoia după ce îl înfrâng de Lordul Tytos 
în numele lui. 

- Când am venit călare încoace am văzut stindardele 
Casei Tully fâlfâind pe ziduri, precum și lupul străvechi al 
clanului Stark. Asta sugerează că Lordul Tytos n-a fost încă 
înfrânt. 

- l-am mânat pe el și pe ai lui de pe câmp și i-am încercuit 
în Raventree. Dă-mi destui oameni ca să-i iau cu asalt 


zidurile, lordul meu, și-o să-i înfrâng pe toţi, împingându-i în 
mormânt. 

- Dacă-ţi dau mai mulţi oameni, îl vor înfrânge ei, nu tu. 
Caz în care o să mă răsplătesc pe mine. Jaime rulă harta la 
loc. O să păstrez asta, dacă se poate. 

- Harta e a ta. Pământurile sunt ale noastre. Se spune că 
un Lannister își plătește întotdeauna datoriile. Am luptat 
pentru voi. 

dansul dragonilor 

859 

- Nici pe jumătate atât de mult cât aţi luptat împotriva 
noastră. 

- Regele ne-a iertat pentru asta. Săbiile voastre m-au 
lasat fără un nepot și fără fiul meu natural. Muntele vostru 
mi-a furat recolta și a ars tot ce n-a putut să ia. Mi-a dat 
castelul pradă focului și a siluit-o pe una dintre fiicele mele. 
Trebuie să-mi primesc recompensa. 

- Muntele e mort, așa cum e și tata, îi spuse Jaime, iar unii 
ar zice că propriul tău cap e o recompensă suficientă. Te-a; 
declarat de partea lui Stark și i-ai fost loial până când l-a 
ucis Lordul Walder. 

- L-a ucis pe el și a ucis o duzină de bărbaţi vrednici, din 
sângele meu. 

Lordul Jonos își întoarse capul și scuipă. Da, i-am rămas 
credincios Tânărului Lup. Așa cum o să vă rămân credincios 
și vouă, dacă osămă 

trataţi cinstit. Mi-am plecat genunchiul fiindcă n-am 
văzut ce sens are să mor pentru morţi sau să vărs sângele 
clanului Bracken pentru o cauză pierdută. 

- Un bărbat prudent. Deși unii ar spune că Lordul 
Blackwood a dat dovadă de mai multă onoare. O să-ţi 
primești pământurile. Sau cel puţin o parte dintre ele. De 
vreme ce aproape ai înfrânt Casa Blackwood. 

Lordul Jonos păru satisfăcut. 

- O să fim mulţumiţi cu indiferent ce parte crede lordul 
meu că e corect să ne revină. Insă, dacă mi-e îngăduit să-ţi 


dau un sfat, nu e de folos să fii prea blând cu clanul 
Blackwood. Au trădarea în sânge, înainte de a veni andalii în 
Westeros, râul era în stăpânirea Casei Bracken. Noi eram 
regi, iar Casa Blackwood ne era vasală, dar ne-au trădat și 
au uzurpat coroana. Orice Blackwood e un renegat prin 
naștere. E bine să-ţi amintești asta când o să pui condiţiile. 

- Oh, o să ţin minte, făgădui Jaime. 

In vreme ce câălăreau dinspre tabăra de asediu a lui 
Brackeiţ către porţile Raventreeului, Peck trecu înaintea lui 
cu un steag de pace. 


A 


înainte de a ajunge lângă castel, de pe meterezele 
turnului porţii îi priveau douăzeci de perechi de ochi. Jaime 
opri calul la marginea șanțului de apărare, un canal adânc, 
căptușit cu piatră, cu apa verde 

860 

GEORGE R.R. MARTIN 

sufocată de gunoaie. Se pregătea să-i poruncească lui Ser 
Kennos să 

sune din Cornul Pietrei, când podul mobil începu să 
coboare. 

Lordul Tytos Blackwood îl întâmpină în curtea exterioară, 
în șaua unui cal de luptă tot atât de sfrijit cum era el însuși. 
Foarte înalt și foarte subţire, Lordul de Raventree avea nasul 
coroiat, părul lung și o barbă 

nepieptănată pestriță, în care albul era culoarea 
preponderentă. Imaginea argintie incrustată pe platoșa 
armurii sale strălucitoare, de un roșu aprins, era a unui 
copac golaș, uscat, înconjurat de un cârd de corbi de onix 
care-și luau zborul. Pe umeri îi flutura o mantie din pene de 
corb. 

- Lord Tytos, spuse Jaime. 

- Ser. 

- Iţi multumesc că mi-ai îngăduit să intru. 

- N-o să-ţi spun că ești bine venit. Nici n-o să neg că am 
sperat să 

vii. Ești aici ca să-mi iei sabia. 

- Sunt aici ca să pun capăt acestui asediu. Oamenii tăi au 
luptat cu vitejie, dar războiul vostru e pierdut. Ești pregătit 
să te predai? 

- Regelui. Nu lui Jonos Bracken. 


A 


- înțeleg. 

Blackwood șovăi o clipă. 

- Vrei să descalec și să îngenunchez în faţa ta aici și 
acum? 

li priveau o sută de ochi. 

- Vântul e rece și curtea e plină de noroi, zise Jaime. Poţi 
să-ngenunchezi pe covorul din salonul tău, după ce ne vom 
înţelege asupra condiţiilor. 

- Un gest cavaleresc din partea ta, spuse Lordul Tytos. 
Vino, ser. Din castelul meu lipsește mâncarea, dar de 
curtoazie nu ducem lipsă niciodată. 

Salonul lui Blackwood era la primul etaj al unui donjon 
cavernos, construit din lemn. Când intrară, în cămin ardea 
focul. încăperea era mare, aerisită, cu grinzi groase, din 
stejar închis la culoare, susținând tavanul înalt. Tapiserii din 
lână acopereau pereţii, iar două uși mari, dantelate, se 
deschideau către pădurea zeilor. Jaime zări, prin panourile 
lor rombice de sticlă groasă, gălbuie, crengile noduroase ale 
copacului 

dansul dragonilor 

861 

care dăduse numele castelului. Era un copac al inimii 
bătrân, imens, de zece ori mai mare decât cel din Grădina de 
Piatră de la Casterly Rock. 

Insă era golaș și uscat. 

- Brackenii l-au otrăvit, spuse gazda. De o mie de ani nui- 
a mai dat nicio frunză. Maesterii spun că peste alţi o mie se 
va transforma în piatră. Copacii inimii nu putrezesc 
niciodată. 

- Și corbii? întrebă Jaime. Unde sunt corbii? 

- Apar în amurg și dorm aici toată noaptea. Vin cu sutele. 
Acoperă 


copacul ca niște frunze negre, stau pe fiecare creangă și 
pe fiecare rămurică. Vin de o mie de ani. Nimeni nu poate 
spune cum și de ce, însă copacul îi atrage în fiecare noapte. 
Blackwood se așeză pe un scaun cu spătarul înalt. In numele 
onoarei, trebuie să-ntreb ce s-a-ntâmplat cu lordul meu 
suzeran. 

- Ser Edmure e în drum spre Casterly Rock, ca ostatic al 
meu. 

Soţia lui va rămâne la Gemeni până când li se naște 
copilul. Pe urmă 

ea și bebelușul i se vor alătura. Atâta vreme cât nu 
încearcă să fugă și nu pune la cale nicio rebeliune, Edmure 
va avea o viaţă îndelungată. 

- Lungă și amară. O viaţă fără onoare. Până în ziua morţii 
sale, se va spune că i-a fost teamă să lupte. 

Nu e drept, se gândi Jaime. S-a temut pentru copil. Ştie al 
cui fiu sunt, mai bine decăt o știe propria mea mătușă. 

- Alegerea i-a aparţinut. Unchiul lui ar fi putut să ne 
umple de sânge. 

- Cu atâta lucru sunt de acord. Vocea lui Blackwood nu 
trăda nimic. Ce-ai făcut cu Ser Brynden, dacă mi-e îngăduit 
să-ntreb? 

- l-am oferit veșmintele negre ale Rondului de Noapte. 
Insă el a fugit. 

Jaime zâmbi. 11 ai cumva aici, din întâmplare? 

-Nu. 

- Mi-ai spune, dacă l-ai avea? 

Fu rândul lui Tytos Blackwood să zâmbească. 

Jaime își împreună mâinile, cu degetele de aur în 
interiorul celor de came. 

- Poate e timpul să discutăm condiţiile. 

862 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ăsta e momentul în care trebuie să-ngenunchez? 

- Dacă-ţi face plăcere. Sau putem spune că ai făcut-o. 


Lordul Blackwood rămase pe scaun. Căzură în curând de 
acord asupra punctelor principale: mărturisirea, loialitatea, 
iertarea, o anumită 

sumă plătită în aur și argint. 

- Ce pământuri vei cere? întrebă Lordul Tytos. 

Când îi întinse Jaime harta, îi aruncă o privire și chicoti. 

- Era de așteptat. Renegatul trebuie să-și primească 
recompensa. 

- Da, dar una mai mică decât își imaginează, pentru că a 
adus un folos mai mic. De care dintre pământuri ești de 
acord să te desparţi? 

Lordul Tytos se gândi o clipă. 

- Gardul împădurit, Creasta Arbaletei și Catarama. 

- O ruină, o creastă de deal și câteva cocioabe? Haide, 
lordul meu. 

Trebuie să suferi pentru trădarea ta. O să vrea cel puţin 
una dintre mori. 

Morile erau o sursă valoroasă de biruri. Lordul primea a 
zecea parte din ceea ce măcinau. 

- Atunci, să fie Moara Stăpânului. Cea de Porumb ea 
noastră. 

- Și încă un sat. Pietrele de Hotar? 

- Avem străbuni îngropaţi sub pietrele de acolo. Se uită 
din nou pe hartă. Dă-i Copacul cu Miere și stupii. De-atâta 
dulceaţă o să 

se-ngrașe și-o să-i putrezească dinţii. 

- S-a făcut. A mai rămas un singur lucru. 

- Un ostatic. 

- Da, lordul meu. Ai o fiică, așa cred. 

- Bethany. Lordul Tytos părea zdrobit. Am și doi fraţi și o 
soră. 

Și două mătuși văduve. Nepoţi, nepoate, veri. Mă 
gândeam că ai putea fi de acord... 

- Trebuie să fie un copil din sângele tău. 

- Bethany n-are decât opt ani. E o fetiţă blândă, veselă. 
Nu s-a-ndepărtat niciodată de castelul meu la mai mult de o 


Zi de mers călare. 

- De ce n-ai lăsa-o să vadă Debarcaderul Regelui? 
înălţimea Sa e aproape de aceeași vârstă. Ar fi încântat să 
aibă o nouă prietenă. 

dansul dragonilor 

863 

- Una pe care-o poate spânzura, dacă tatăl ei îl 
nemulțumește? 

întrebă Lordul Tytos. Am patru fii. N-ai vrea să gândești în 
schimb la unul dintre ei? Ben are doisprezece ani și e însetat 
de aventură. Ți-ar putea fi scutier, lordul meu, dacă îţi e pe 
plac. 

- Am prea mulţi scutieri ca să știu ce să fac cu toţi. Se 
luptă pentru dreptul de a-mi ţine mădularul, de fiecare dată 
când mă ușurez. Și ai șase fii, lordul meu, nu patru. 

- Am avut. Robert era mezinul și n-a fost niciodată 
puternic. A murit acum nouă ani, din pricina unei slăbiciuni 
a mațelor. Lucas a fost ucis la Nunta Roșie. A patra soție a lui 
Walder Frey a fost o Blackwood, dar la Gemeni rudenia n-are 
mai multă trecere decât legea ospeţiei. 

Mi-ar plăcea să-l înmormântez pe Lucas sub copac, dar 
Freyii încă n-au găsit de cuviinţă să-mi trimită rămășițele lui. 

- Voi avea grijă s-o facă. Lucas a fost cel mai mare dintre 
fiii tâi? 

- Al doilea. Brynden e cel mai mare dintre ei și e 
moștenitorul meu. 

Următorul e Hoster. Mă tem că-i un băiat cu prea mult 
drag de carte. 

- Au cărţi și la Debarcaderul Regelui. Mi-aduc aminte că 
frăţiorul meu le citea din când în când. Poate că fiului tău i- 
ar plăcea să arunce o privire. O să-l accept pe Hoster ca 
ostatic al nostru. 

Ușurarea lui Blackwood era palpabilă. 

- Iţi mulțumesc, lordul meu. Șovăi o clipă. Dacă pot fi atât 
de cutezător, ai face bine să ceri un ostatic și de la Lordul 


Jonos. Pe una dintre fiicele sale. Cu toate împerecherile lui, 
nu s-a dovedit destul de bărbat ca să zămislească un fiu. 

- A avutun fiu bastard, ucis în război. 

- Oare? Harry era bastard, e foarte adevărat, dar dacă 
Jonos i-a fost sau nu tată e o întrebare spinoasă. Era un băiat 
blond, frumos. 

Jonos nu e nici una, nici alta. Lordul Tytos se ridică în 
picioare. îmi vei face onoarea să cinezi cu mine? 

- Altă dată, lordul meu. 

Oamenii din castel fuseseră înfometați; Jaime nu le-ar fi 
făcut niciun bine luându-le mâncarea de la gură. 

864 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu pot zăbovi. Mă așteaptă Riverrunul. 

- Riverrunul? Sau Debarcaderul Regelui? 

- Amândouă. 

Lordul Tytos nu încercă să-l facă să se răzgândească. 

- Hoster poate fi gata de plecare într-o oră. 

Și era. Băiatul îl întâlni pe Jaime la grajduri, cu un 
așternut pentru dormit rulat pe un umăr și cu un sul de 
pergamente sub braţ. Nu putea să aibă mai mult de 
șaisprezece ani și era chiar mai înalt decât tatăl său, 
aproape doi metri și cincisprezece de picioare și de coate, un 
băiat greoi și stângaci, cu un smoc rebel de păr deasupra 
frunţii. 

- Lord Comandant. Sunt ostaticul tău, Hoster. Hos, așa-mi 
spun ei. 

Zâmbi. 

Iși închipuie că suntem la o petrecere? 

- Cine sunt ei, rogu-te? 

- Prietenii mei. Fraţii mei. 

- Eu nu-ţi sunt nici prieten, nici frate. 

Asta șterse zâmbetul de pe faţa băiatului. 

Jaime se întoarse spre Lordul Tytos. 

- Lordul meu, să nu lăsăm loc pentru nicio neînțelegere. 
Lordul Beric Dondarrion, Thoros din Myr, Sandor Clegane, 


Brynden Tully, femeia aia, Inimă de Piatră... toţi sunt 
proscriși și răzvrătiți, dușmani ai regelui și ai supușilor săi 
loiali. Dacă aflu că tu sau ai tăi îi ascundeți, îi apăraţi sau îi 
ajutaţi în orice fel, n-o să ezit să-ți trimit capul fiului tău. 
Sper că 

înţelegi. Și trebuie să mai înţelegi ceva: nu sunt Ryman 
Frey. 

- Nu. Din glasul Lordului Blackwood dispăruse orice urmă 
de căldură. Știu cu cine duc tratative. Cu Regicidul. 

- Bun. Jaime încălecă și îl îndreptă pe Onoare spre poartă. 
lți urez să ai parte de o recoltă bună și de bucuria păcii 
regelui. 

Nu avu prea mult de mers. Lordul Jonos Bracken îl aștepta 
în afara zidurilor Raventreeului, la o distanţă mai mică decât 
bătaia unei arbalete bune. Era în șaua unui cal de luptă 
înzăuat și își pusese platoșa și zalele, și un coif din oţel, cu 
panaș din păr de cal. 

dansul dragonilor 

865 

- Am văzut că au dat jos flamura cu lupul străvechi, spuse 
atunci când Jaime ajunse în dreptul lui. S-a terminat? 

- Da și da. Du-te acasă și însămânţează-ţi ogoarele. 

Lordul Bracken își ridică viziera. 

- Sunt sigur că am de însămânţat mai multe decât în clipa 
când ai intrat în castel. 

- Catarama, Gardul împădurit, Copacul cu Miere și toţi 
stupii lui. 

Ceva îi scăpa. Oh, și Creasta Arbaletei. 

- O moară, zise Bracken. Trebuie să am o moară. 

- Moara Stăpânului. 

Lordul Jonos pufni. 

- Da, o să fie de folos. Deocamdată. Arătă spre Hoster 
Blackwood, care călărea în spate, cu Peck. Pe ăsta ţi l-a dat 
ca ostatic? Ai fost păcălit, ser. E un slăbăânog. Apă în loc de 
sânge. Nu contează cât de înalt e, oricare dintre fiicele mele 
l-ar putea rupe în două, ca pe o nuia putredă. 


- Câte fiice ai, lordul meu? îl întrebă Jaime. 

- Cinci. Două de la prima nevastă și trei de la a treia. 

Păru să-și dea seama prea târziu că spusese prea multe. 

- Trimite-o pe una dintre ele la Curte. Va avea privilegiul 
să facă 

parte dintre însoţitoarele reginei regente. 

Bracken se înnegură la faţă când pricepu sensul 
cuvintelor. 

- Așa răsplătești prietenia arătată de Stone Hedge? 

- E o mare onoare să te afli în slujba reginei, îi reaminti 
Jaime nobilului lord. Probabil c-o să vrei să-i întipărești asta 
în minte. O 

s-așteptăm fata înainte de sfârșitul anului. 

Nu mai zăbovi să asculte răspunsul lui Bracken, ci îl 
îmboldi ușor pe Onoare cu pintenii săi de aur, mânându-l 
mai departe la trap. 

Oamenii lui intrară în formaţie și îl urmară, cu stindardele 
fluturând. 

Castelul și tabăra dispărură curând în urma lor, ascunse 
de praful stârnit de copite. 

Pe drumul câtre Raventree nu le făcuseră necazuri nici 
proscrișii, nici lupii, așa că Jaime hotări să se întoarcă pe un 
alt drum. Dacă zeii 

866 

GEORGE R.R. MARTIN 

erau buni, ar fi putut să dea peste Peștele Negru, sau să-l 
momească pe Beric Dondarrion, făcându-l să-i atace cu 
nesabuinţă. 

Mergeau pe firul apei Gărzii Văduvei când începu să se 
lase întunericul. James își strigă ostaticul și îl întrebă unde 
găseau cel mai apropiat vad, iar băiatul îi călăuzi într-acolo. 
In timp ce coloana împroșca apa puţin adâncă, soarele 
apunea în spatele unei perechi de dealuri ierboase. 

- Sfârcurile, zise Hoster Blackwood. 

Jaime își aduse aminte de harta Lordului Bracken. 

- Intre dealurile alea e un sat. 


- Copacul cu Gologani, confirmă flăcăul. 

- O să poposim acolo peste noapte. 

Dacă erau săteni prin preajmă, poate știau ceva despre 
Ser Brynden și despre proscriși. 

- Lordul Jonos mi-a povestit despre Sfârcurile astea, a zis 
ale cui erau, își aminti el, vorbind cu băiatul lui Blackwood în 
vreme ce se îndreptau către dealurile din ce în ce mai 
neguroase, sub ultimele licăriri de lumină ale zilei. Brackenii 
le numesc într-un fel, iar clanul Blackwood le spune altfel. 

- Da, lordul meu. Asta de vreo sută de ani. Până atunci li 
se spunea Sfârcurile Mamei, sau doar Sfârcurile. Sunt două, 
și oamenilor li s-a părut că seamănă... 

- Văd cu ce seamănă. 

Jaime se pomeni întorcându-se cu gândul la femeia din 
cort ţi amintindu-și cum încercase să-și ascundă sfârcurile 
mari, întunecate. 

- Ce s-a schimbat acum o sută de ani? 

- Aegon cel Netrebnic și-a luat-o pe Barba Bracken ca 
amantă, răspunse băiatul cărturar. Se spune că era o 
fetișcană tare durdulie, iar într-o zi, când se afla în vizită la 
Stone Hedge, regele s-a dus la vânătoare, a văzut Sfârcurile 
Și... 

- „le-a dat numele iubitei sale. 

dansul dragonilor 

867 

Aegon al Patrulea murise cu mult timp înainte de a se 
naște Jaime, care își amintea însă istoria domniei lui destul 
de bine ca să poată ghici ce se întâmplase după aceea. 

- Numai că mai târziu a lăsat-o pe fata din clanul Bracken 
și a luat o Blackwood, nu-i așa? 

- Pe Lady Melissa, confirmă Hoster. Missy, așa i se spunea. 
Avem o statuie a ei în pădurea zeilor. Era mult mai frumoasă 
decât Barba Bracken, dar era mai zveltă, și Barba a fost 
auzită spunând că Missy era la fel de plată ca un băiat. Când 
a ajuns asta la urechile Regelui Aegon, el... 


- „„i-a dat ei sfârcurile Barbei, râse Jaime. Cum a-nceput 
toată 

povestea cu Blackwood și Bracken? S-a scris undeva? 

- Da, lordul meu, răspunse băiatul, dar o parte dintre 
istorisiri au fost scrise de maesterii lor și o altă parte de ai 
noștri, la câteva secole după evenimentele pe care le-au 
înscris în cronici. Totul coboară în timp până la Epoca Eroilor. 
In zilele acelea, cei din Casa Blackwood erau regi. Brackenii 
erau lorzi mărunți, renumiţi pentru creșterea cailor. In loc să- 
i plătească suveranului lor ce i se cuvenea, foloseau aurul 
obținut din vânzarea cailor mai degrabă ca s-angajeze 
mercenari și să-l doboare. 

- Când s-au întâmplat toate astea? 

- Cu cinci sute de ani înainte de andali. Cu o mie, dacă 
Istoria Adevărată e demnă de crezare. Numai că nimeni nu 
știe când au traversat andalii marea îngustă. /storia 
Adevărată spune că de atunci au trecut patru mii de ani, dar 
unii maesteri pretind că n-au fost decât două. 

Dincolo de un anumit punct, toate datele devin confuze 
și claritatea istoriei se preschimbă în ceața legendei. 

Lui Tyrion i-ar fi plăcut băiatul ăsta. Ar fi putut sta de 
vorbă de la apusul soarelui până în zori, discutând despre 
cărți. Pentru o clipă, dadu uitării resentimentele la adresa 
fratelui său, până când își aminti ce făcuse Pezevenghiul. 

- Așadar, vă luptaţi pentru o coroană pe care unul dintre 
voi a luat-o de la altul pe vremuri, când clanul Casterly încă 
mai stăpânea 

868 

GEORGE R.R. MARTIN 

Casterly Rock, asta e rădăcina neînțelegerilor? Coroana 
unui regat care nu mai există de o mie de ani? Chicoti. Atât 
de mulţi ani, atât de mulți regi... te-ai gândi că artrebui să fi 
făcut cineva pace. 

- Unii au făcut, lordul meu. Mai mulţi. Am făcut pace deo 
sută de ori cu Brackenii, adesea pecetluind-o cu o căsătorie. 
Sângele clanului Blackwood curge în venele fiecărui Bracken 


și sângele Brackenilor e în fiecare Blackwood. Pacea 
Bătrânului Rege a durat o jumătate de veac Insă apoi a 
izbucnit o nouă ceartă și rănile vechi s-au redeschis și-au 
început să sângereze. Tata spune că așa se-ntâmplă 
întotdeauna. Atâta vreme cât oamenii ţin minte răul care li 
s-a făcut străbunilor lor, nicio pace n-o să dureze. Și 
continuăm astfel veac după veac, noi urându-i pe Brackeni 
și ei urându-ne pe noi. Tata zice că nu se va sfârși niciodată. 

- S-ar putea sfârși, 

- Cum, lordul meu? Rănile vechi nu se vindecă niciodată, 
așa susține tata. 

- Și tata avea o vorbă. Nu răni niciodată un dușman, 
dacă-l poţi ucide. Morţii nu cer răzbunare. 

- O cer fiii lor, zise apologetic Hoster. 

- Nu și dacă ucizi și fii. Dacă nu mă crezi, întreabă-i pe cei 
din clanul Casterly. Intreabă-i pe Lordul și pe Lady Tarbeck 
sau clanul Reyne din Castamere. Intreabă-l pe Prinţul Pietrei 
Dragonului. 

Pentru o clipă, norii de un roșu profund care încununau 
dealurile dinspre vest îi aduseră aminte de copiii lui 
Rhaegar, înfășuraţi cu toţii în mantii stacojii. 

- De aceea aţi ucis întreg clanul Stark? 

- Nu pe tot, spuse Jaime. Fiicele Lordului Eddard trăiesc. 
Una tocmai s-a maritat. Cealalta... Brienne, unde ești?Ai 
găsit-o ?... dacă zeii sunt buni, va uita c-a fost o Stark. Se va 
mărita cu un fierar voinic sau cu hangiu cu faţa rotofeie, îi va 
umple casa de copii și nu seva teme niciodată 

că ar putea veni un cavaler care să le zdrobească ţestele 
de un perete. 

- Zeii sunt buni, spuse ostaticul, cu voce nesigură. 

Continuă să crezi asta. Jaime îl lăsă pe Onoare să-i simtă 
pintenii. 

dansul dragonilor 

869 

Copacul cu Gologani se dovedi a fi un sat mult mai mare 
decât își imaginase. Războiul trecuse și pe acolo: livezile 


înnegrite și pereţii părjoliţi ale caselor năruite stăteau 
mărturie. Dar pentru fiecare casă în ruină fuseseră construite 
alte trei. In lumina albăstruie tot mai săracă 

a amurgului, Jaime zări paie noi pe vreo douăzeci de 
acoperișuri și uși făcute din lemn verde. Intre un iaz cu rațe 
și o fierărie, descoperi copacul care dăduse numele locului, 
un stejar bătrân și înalt. Rădăcinile lui noduroase se 
răsuceau intrând și ieșind din pământ, părând un cuib de 
șerpi leneși, maronii, iar de trunchi fuseseră ţintuite sute de 
monede de vechi, de aramă. 

Peck se holbă la copac, apoi la casele pustii. 

- Unde sunt oamenii? 

- Se ascund, îi spuse Jaime. 

In case, toate focurile fuseseră stinse, dar unele mai 
fumegau încă și nicio vatră nu era rece. Capra pe care o găsi 
Harry Merrell înfierbântatul căutând printr-o grădină de 
zarzavaturi era singura făptură vie care se zărea... însă satul 
avea o fortăreață tot atât de puternică precum oricare alta 
din ţinuturile riverane, cu ziduri groase de piatră înalte de 
aproape patru metri, și Jaime știu că acolo avea să-i 
găsească pe săteni. S-au ascuns în spatele acestor ziduri 
când au venit năvălitorii, de aceea incă mai există 

aid satul. lar acum se ascund din nou, de mine. 

II mână pe Onoare către porțile fortăreței. 

- Voi, cei dinăuntru. Nu vă vrem râul. Suntem oamenii 
regelui. 

Pe zidul de deasupra porţii apărură chipuri. 

- Oamenii regelui ne-au ars satul, strigă un bărbat. 
înainte de asta, oamenii unui alt rege ne-au luat oile. Le-au 
luat pentru un alt rege, dar asta n-a avut importanţă pentru 
oile noastre. Oamenii regelui i-au ucis pe Harsley și pe Ser 
Ormond și au siluit-o pe Lacey până a murit. 

- Nu erau oamenii mei, zise Jaime. îmi deschideţi porţile? 

- Le deschidem după ce pleci. 

Ser Kennos călărea lângă el. 


- Am putea sparge poarta cu ușurință sau i-am putea da 
foc. 

870 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cu ei aruncând pietre asupra noastră și împodobindu-ne 
cu sageți. 

Jaime clătină din cap. Și pentru ce? Oamenii ăștia nu ne- 
au făcut niciun rău. O să ne-adăpostim în case, dar n-o să 
furăm. Avem provizii. 

In vreme ce cornul lunii se furișa în susul cerului, își 
priponiră caii în grajdurile comune și mâncară carne sărată 
de oaie, mere uscate și brânză 

tare. Jaime luă o cină frugală și împărţi un burduf de vin 
cu Peck și cu Hos, ostaticul. încercară să numere monedele 
țintuite de bătrânul stejar, dar erau prea multe și le pierdură 
șirul. De ce-au făcut asta? Băiatul Blackwood i-ar fi putut da 
un răspuns, dar ar fi stricat farmecul misterului. 

Postă santinele, să aibă grijă să nu iasă nimeni dintre 
hotarele satului. Trimise și iscoade, asigurându-se că nu-i va 
lua niciun dușman prin surprindere. Era aproape miezul 
nopţii când două dintre acestea se întoarseră aducând o 
femeie pe care-o capturaseră. 

- Călărea cu tot curajul, stăpâne, cerând să-ţi vorbească. 

Jaime se grăbi să se ridice în picioare. 

- Doamna mea, nu mă așteptam să te revăd atât de 
curând. Zeii fie milostivi, arată cu zece ani mai bătrână 
decât atunci când am văzut-o ultima oară. Și ce s-a- 
ntâmplat cu fața ei? Bandajul ăsta... ai fost rănită... 

- O mușcătură. 

Ea își atinse mânerul săbiei, sabia pe care i-o dăduse el. 
Devotata. 

- Lordul meu, m-ai trimis să caut pe cineva. 

- Fata. Ai găsit-o? 

- Da, răspunse Brienne, Fecioara din Tarth. 

- Unde e? 


- La o zi de mers călare. Pot să te duc la ea, ser... dar 
trebuie să vii singur. Altminteri, Câinele o va ucide. 

JON 

- R'hllor, intonă Melisandre, cu brațele înălțate către 
ninsoarea care cădea, tu ești lumina ochilor noștri, focul 
inimilor noastre, căldura trupurilor noastre. Al tău este 
soarele care ne încălzește zilele, ale tale, stelele care ne 
veghează în întunericul nopţii. 

- Slăviţi-lcu toțiipeR'hllor, Stăpânul Luminii, răspunseră 
nuntașii, într-un cor distonant, înainte ca o rafală de vânt 
rece ca gheaţa să le spulbere cuvintele. 

Jon Snow își ridică gluga mantiei. 

In ziua aceea ningea ușor, o împrăștiere rarefiată de fulgi 
dansând în aer, dar vântul sufla dinspre est de-a lungul 
Zidului, rece ca răsuflarea dragonului de gheață din 
poveștile Bătrânei Nan. Până și focul lui Melisandre tremura; 
flăcările se îngrămădeau în adâncul șanțului, trosnind încet 
în vreme ce cânta preoteasa roșie. Numai Nălucă părea să 
nu simtă frigul. 

Alys Karstark se aplecă, apropiindu-se de Jon. 

- Dacă ninge în timpul oficierii unei căsătorii înseamnă o 
căsnicie rece. Nobila mea mamă spunea întotdeauna asta. 

EI o privi pe Regina Selyse. în ziua în care s-a măritat ea 
cu Stannis trebuie să fi fost viscol. Ghemuită sub mantia ei 
de hermină și înconjurată 

de doamnele ei, de slujnice și de cavaleri, regina din Sud 
părea o făptură 

872 

GEORGE R.R. MARTIN 

fragilă, palidă, micșorată. Pe buzele subţiri îi încremenise 
un zâmbet nefiresc, dar ochii îi străluceau de venerație. 
Detestă frigul, dar adoră 

flăcările. Ca să-nțeleagă asta era suficient să se uite la ea. 
O vorbă din partea lui Melisandre, și ar intra de bunăvoie în 
foc, îmbrățișandu-l la o metresă. 


Fervoarea reginei nu părea să fie împărtășită de toţi 
oamenii ei. 

Ser Brus părea pe jumătate beat. Mâna înmănușată a lui 
Ser Malegom ţinea în căușul palmei fundul rotund al 
doamnei de lângă el. Ser Narbert căsca, iar Ser Patrek de 
Muntele Regelui părea furios. Jon Snow începea să înţeleagă 
de ce îi lăsase Stannis cu regina lui. 

- Noaptea e neagră și plină de spaime, cânta Melisandre. 
Ne naștem singuri și murim singuri, dar în vreme ce umblăm 
prin această vale neagră ne tragem puterea unii de la alţii și 
de la tine, stăpânul nostru. 

Veșmintele ei stacojii, de mătase și satin, se învârtejeau 
la fiecare rafală de vânt. 

- Doi ţi se înfățișează astăzi spre a-și uni vieţile, spre a 
putea face faţă întunericului acestei lumi împreună. Umple 
inimile lor cu foc, stăpâne, spre a putea merge pe calea ta 
strălucitoare mână în mână, pentru veșnicie. 

- Stăpâne al Luminii, ocrotește-ne, strigă Regina Selyse. 

Alte voci repetară răspunsul ca un ecou. Credincioșii lui 
Melisandre: doamne palide, slujnice tremurând de frig, Ser 
Axell și Ser Narbert și Ser Lambert, oșteni în zale de fier și 
thennii înveșmântaţi în bronz, ba chiar și câţiva dintre fraţii 
în negru ai lui Jon. 

- Stăpâne al Luminii, binecuvântează-ți copiii. 

Melisandre stătea cu spatele câtre Zid, de o parte a 
șanțului adânc în care ardea focul. Cuplul care se unea era 
în faţa ei, de cealaltă parte. 

In spatele celor doi se afla regina, cu fiica ei și cu bufonul 
tatuat. Prinţesa Shireen era înfășurată în atât de multe 
blănuri, încât părea rotundă, și-și trimitea răsuflarea în 
norișori albi prin eșarfa care-i acoperea cea mai mare parte a 
feţei. Ser Axell Florent și oamenii reginei conduși de el 
înconjurau grupul regal. 

dansul dragonilor 

873 


Cu toate că în jurul focului se adunaseră puţini bărbaţi 
din Rondul de Noapte, mai mulţi se uitau în jos de pe 
acoperișuri, de la ferestre și de pe treptele marii scări în 
Zigzag. Jon memoră cu atenţie cine se afla acolo și cine nu. 
O parte dintre oamenii lui erau la datorie; mulţi își 
încheiaseră veghea și dormeau duși. Othell Yarwyck și 
Bowen Marsh făceau parte dintre cei care lipseau. Septonul 
Chayle ieșise pentru foarte scurt timp din sept, răsucindu-și 
între degete cristalul cu șapte fețe prins de fâșia de piele ce 
îi înconjura gâtul, numai ca să se retragă înăuntru imediat 
ce începuseră rugăciunile. 

Melisandre își înălță brațele și focul din șanț îi sări către 
vârfurile degetelor, ca un câine roșu uriaș aruncându-se 
după o îmbucătură 

savuroasă. O trombă de scântei se ridică în întâmpinarea 
fulgilor de zăpadă. 

- Oh, îți mulțumim, Stăpâne al Luminii, le cântă ea 
flăcărilor flămânde. Iţi mulţumim pentru bravul Stannis, prin 
mila ta regele nostru. 

Călăuzește-l și ocrotește-l, R'hllor. Ferește-l de trădarea 
oamenilor haini și dă-i putere să-i înfrângă pe slujitorii 
întunericului. 

- Dă-i putere, raspunsera Regina Selyse, cavalerii și 
doamnele ei. 

Dă-i curaj, dă-i înțelepciune. 

Alys Karstark își trecu braţul pe sub al lui Jon. 

- Cât mai durează, Lord Snow? Dac-o să fiu îngropată sub 
zăpada asta, mi-ar plăcea să mor femeie măritată. 

- Mai e puţin, doamna mea, o liniști el. Puțin. 

- îți multumim pentru soarele care ne încălzește, cântă 
regina. îți mulțumim pentru stelele care veghează asupră-ne 
în întunericul nopții, îti multumim pentru vetrele noastre și 
pentru torțele care îndepărtează 

bezna sălbatică. îți mulțumim pentru sufletele noastre 
strălucitoare, pentru focurile din trupurile și din inimile 
noastre. 


- Să ni se înfăţișeze cei ce vor fi uniţi! spuse Melisandre. 

Flăcările își aruncară umbra pe Zidul din spatele ei și 
rubinul îi scânteie pe pielea palidă a gâtului. 

Jon se întoarse spre Alys Karstark. 

874 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Doamna mea, ești pregătită? 

- Da. Oh, da. 

- Nu ţi-e frică? 

Fata îi zâmbi într-un fel care-i aduse cu atâta tărie aminte 
de sora lui mai mică, încât i se frânse inima. 

- Lui să-i fie frică de mine! 

Fulgii de zăpadă i se topeau pe obraji, iar părul îi era 
prins într-un vârtej de dantelă găsit pe undeva de Satin, pe 
care începuse acum să se adune zăpada, făurindu-i o 
coroană de chiciură. Era îmbujorată și ochii îi scânteiau. 

- Doamna iernii. 

Jon o strânse de mână. 

Magnarul  Thennilor stătea în picioare lângă foc, 
așteptând, înveșmântat ca pentru luptă, în blană și piele și 
zale de bronz, cu o sabie de bronz la șold. Părul ce i se 
retrăsese de pe frunte îl făcea să pară mai vârstnic decât 
era, dar, când se întoarse să-și privească mireasa 
apropiindu-se, Jon întrezări băiatul din el. Făcuse ochii mari 
cât nucile, dar Jon nu știa ce îl speriase: focul, preoteasa sau 
femeia. Alys are mai multă 

dreptate decât știe, 

- Cine o aduce la cununie pe această femeie? întrebă 
Melisandre. 

- Eu, răspunse Jon. Acum sosește Alys din Casa Karstark, o 
femeie în toată firea, înflorită, cu sânge nobil și de obârșie 
înaltă. 

O strânse pentru o ultimă oară de mână și se retrase cu 
un pas, alăturându-li-se celorlalţi. 

- Cine se înfățișează s-o ceară pe această femeie? întrebă 
Melisandre. 


- Eu. Sigorn se bătu cu palma în piept. Magnarul 
Thennilor. 

- Sigorn, întrebă Melisandre, îţi vei împărţi focul cu Alys și 
o vei încălzi când noaptea e rece și plină de spaime? 

-Jur. 

Legământul Magnarului era un norișor alb în aer. Zăpada 
îi împestrița umerii. Urechile i se înroșiseră. 

- Pe zeul roșu al flăcărilor, o voi încălzi în toate zilele vieţii 
ei. 

dansul dragonilor 

875 

-Alys, juri să-ţi împărţi focul cu Sigorn și să-l încălzești 
când noaptea e rece și plină de spaime? 

- Până când o să-i clocotească sângele. 

Mantia ei de fecioară era din țesătura de lână neagră a 
Rondului de Noapte. Soarele strălucitor al Casei Karstark, 
cusut pe spate, fusese făcut din aceeași blană albă care o 
captușea. 

Ochii lui Melisandre luceau, tot atât de scânteietori ca 
rubinul de la gâtul ei. 

- Atunci veniţi la mine și fiţi ca unul. 

La semnul ei, un zid de flăcări de înălţă vuind și linse 
fulgii de zăpadă cu limbi fierbinţi, portocalii. Alys Karstark își 
luă Magnarul de mână. 

Săriră peste șanț umăr la umăr. 

- In flăcări au intrat doi. 

O rafală de vânt săltă fustele stacojii ale femeii roșii până 
când le împinse ea din nou în jos. 

- lese unul. Părul de culoarea aramei îi dansă în jurul 
capului. Ceea ce unește focul nimeni n-are îngăduinţa să 
despartă. 

- Ceea ce unește focul nimeni n-are îngăduința să 
despartă, veni ecoul, dinspre oamenii reginei, dinspre thenni 
și chiar dinspre câţiva fraţi în negru. 

în afară de regi și de unchi, se gândi Jon Snow. 


Cregan Karstark își făcuse apariţia la o zi după nepoata 
lui. 11 

însoțeau patru oșteni călare, un vânător și o haită de 
câini, care adulmecau urma Doamnei Alys de parcă a fi fost 
o căprioară. Jon le ieșise în întâmpinare pe drumul regelui, la 
o jumătate de leghe către sud de Orașul Cârtiţei, înainte de- 
a apuca să ajungă la Castelul Negru, unde să facă apel la 
dreptul ospeţiei sau să ceară începerea unor tratative. Unul 
dintre oamenii lui Karstark slobozise o săgeată de arbaletă 
către Ty și murise pentru asta. Așa că mai râmaseseră patru, 
plus Cregan însuși. 

Din fericire, aveau câteva celule de gheaţă. Loc pentru 
toți. 

876 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ca multe altele, heraldica se sfârșea la Zid. Thennii n- 
aveau un blazon de familie, cum se obișnuia printre nobilii 
din Cele Şapte Regate, așa că Jon le spusese servitorilor să 
improvizeze. Se gândi că 

se descurcaseră bine. Mantia de mireasă pe care-o potrivi 
Sigom pe umerii Doamnei Alys înfățișa un disc de bronz pe 
un câmp de lână 

albă, înconjurat de flăcări făcute din mănunchiuri de 
mătase stacojie. 

Ecoul soarelui Casei Karstark era acolo pentru cei care se 
oboseau să 

privească, dar fusese modificat, pentru ca blazonul să fie 
potrivit pentru Casa Thenn. 

Magnarul rupse mantia de fecioară de pe umerii Doamnei 
Alys, dar i-o puse pe cea de mireasă aproape cu tandreţe. 
Răsuflările li se amestecară când se apropie să-i sărute 
obrajii. Flăcările vuiră iarăși, iar oamenii reginei începură să 
cânte un imn de slavă. 

- S-a terminat? auzi Jon șoapta lui Satin. 

- S-a terminat cu bine, murmură Mully, și e o treabă bună. 
Ei sunt cununaţi, iar eu sunt pe jumătate îngheţat. 


Era înfofolit în cele mai bune straie negre ale lui, ţesute 
din lână de oaie și atât de noi încât abia dacă începuseră să 
se decoloreze, dar vântul îi îmbujorase obrajii, care-i erau tot 
atât de roșii ca părul. 

- Hobb a fiert niște vin cu scorţișoară și cuișoare. Asta o 
să ne mai încălzească. 

- Ce sunt cuișoarele? întrebă Owen Tolomacul. 

Ninsoarea se înteţise și focul din șanț începuse să 
pâlpâie. Mulțimea prinse să se împrăștie și să se scurgă din 
curte, oameni ai reginei, oameni ai regelui și oameni liberi 
deopotrivă, cu toţii nerăbdători să plece din bătaia vântului 
și din frig. 

- Lordul meu va participa la ospăţul nostru? îl întrebă 
Mully pe Jon Snow. 

- Voi veni cât de repede pot. 

Sigorn s-ar fi putut simţi jignit dacă nu o făcea. Și, /a 
urma urmelor, cununia asta e opera mea. 

- Insă mai întâi trebuie să mă ocup de alte probleme. 

dansul dragonilor 

877 

Jon traversă curtea câtre regina Selyse, cu Nălucă alături 
de el. 

Cizmele îi scârțâiau pe mormanele de zăpadă veche. 
Croirea cărărilor între o clădire și alta le lua tot mai mult 
timp, oamenii folosind acum mai ales pasajele subterane pe 
care le numeau „potecile viermilor". 

- ...0 ceremonie atât de frumoasă, spunea regina. Am 
putut să simt privirea fierbinte a stăpânului nostru asupra 
noastră. Oh, n-aveţi de unde să știți de câte ori l-am implorat 
pe Stannis să ne cununăm din nou, să avem parte deo unire 
adevărată a trupurilor și a sufletelor, binecuvântată de 
Stăpânul Luminii. Sunt convinsă că, dacă ne-am uni prin foc, 
i-aș putea dărui înălţimii Sale mai mulţi copii. 

Ca să-i dăruiești mai mulți copii, ar trebui să-l aduci mai 
întâi în patul tău. Până și la Zid toată lumea știa că Stannis 
Baratheon își ocolea soţia de ani buni. Nu puteai decât să-ţi 


imaginezi cum primise ideea unei a doua căsătorii în 
mijlocul unui război. 

Jon se înclină. 

- Dacă e pe placul înălţimii Tale, ospăţul așteaptă. 

Regina aruncă o privire suspicioasă spre Nălucă, apoi își 
înălţă 

capul spre Jon Snow. 

- Fără îndoială. Lady Melisandre știe drumul. 

- Trebuie să-mi slujesc focurile, înălţimea Ta, spuse 
imediat preoteasa roșie. Poate R'hilor se va milostivi să-mi 
îngăduie o întrezărire a Bunăvoinţei Sale. Poate o scurtă 
viziune a unei izbânzi măreţe. 

-Oh! Regina Selyse păru copleșită. Cu siguranţă... să ne 
rugăm pentru o viziune trimisă de stăpânul nostru... 

- Satin, călăuzește-o pe înălţimea Sa, spuse Jon. 

Ser Malegorn făcu un pas înainte. 

- O s-o conduc eu pe înălțimea Sa la ospăț. Nu vom avea 
nevoie de... slujitorul tău. 

Felul în care tărăgănase rostirea ultimelor două cuvinte îi 
arătă 

lui Jon că avusese de gând să zică altceva. Bă'ietan? 
Animal de companie? Târfă? 

Jon făcu o altă plecăciune. 

878 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cum ţi-e voia. Mă voi alătura și eu petrecerii, în scurt 
timp. 

Ser Malegorn își oferi brațul și regina i-l luă, ţeapănă. 
Cealaltă 

mână i se odihnea pe umărul fiicei sale. Pocitania regală 
își ocupă locul în spatele lor în vreme ce traversau curtea, 
mărșăluind în ritmul clopoţeilor de pe pălăria sa de bufon. 

- In fundul mării, tritonii se ospătează cu supă de stele- 
de-mare și toţi cei care-i servesc la masă sunt crabi, declară 
Chip Peticit în timp ce se îndepărtau. Știu, știu, oh, oh, oh. 

Faţa lui Melisandre se întunecă. 


- Creatura asta e primejdioasă. Am întrezărit-o de multe 
ori în flăcările mele. Uneori are cranii de jur împrejur, și 
buzele înroșite de sânge. 

Mă mir că n-ai pus să fie ars bietul om. Ar fi fost de-ajuns 
un singur cuvânt la urechea reginei, și Chip Peticit i-ar fi 
hrănit vâlvătăile. 

- Vezi bufoni în flăcări, dar nici urmă de Stannis? 

- Când îl caut, nu văd decât zăpadă. 

Același răspuns nefolositor. Clydas trimisese un corb la 
Deepwood Motte, să-l prevină pe rege de trădarea lui Arnolf 
Karstark, dar Jon nu știa dacă pasărea ajunsese sau nu la 
timp la înălțimea Sa. Și bancherul din Braavos plecase în 
căutarea lui Stannis, însoţit de călăuzele pe care i le dăduse, 
dar, din pricina războiului și a vremii, era puţin probabil să-l 
găsească. 

- Ai ști dacă regele ar fi mort? o întrebă pe preoteasa 
roșie. 

- Nu e mort. Stannis e alesul Stăpânului, menit să 
conducă lupta împotriva întunericului. Am văzut asta în 
flăcări, am citit-o în prorocirile străvechi. Când steaua roșie 
sângerează și întunericul se strânge, Azor Ahai va renaște în 
mijlocul fumului și al sării, pentru a deștepta din piatră 
dragonii. Piatra Dragonului e locul fumului și al sării. 

Jon mai auzise toate astea. 

- Stannis Baratheon a fost lord de Piatra Dragonului, dar 
nu s-a nascut acolo. S-a născut la Capătul Furtunii, ca și 
fraţii săi. Se încruntă 

Dar Mance? Și el e pierdut? Ce arată focurile tale? 

dansul dragonilor 

879 

- Ma tem că același lucru. Numai zăpadă. 

Zăpadă. In Sud ningea puternic, Jon o știa. Se spunea că 
la numai două zile de mers călare de ei, drumul regelui era 
impracticabil. Și Melisanare știe asta. lar în Est, în Golful 
Focilor se dezlănțuise o furtună sălbatică. Ultimele vești 
spuneau că flota pe care o înjghebaseră 


casă-i salveze pe oamenii liberi din Sălașul Aspru era încă 
îngrămădită 

la Rondul de Est la Mare, sechestrată în port de marea 
furioasă. 

- Vezi cenușă dansând în aerul învolburat de deasupra 
focului. 

- Văd cranii. Și pe tine. |ţi văd chipul ori de câte ori mă uit 
în flăcări. Pericolul asupra căruia te-am prevenit e acum 
foarte aproape. 

- Pumnale în beznă. Știu. O să-mi ierți îndoielile, doamna 
mea. O 

fată cenușie, pe un cal care trage să moară, fugind de 
cununia ei, aşa ai spus. 

- Nu m-am înșelat. 

- N-ai avut dreptate. Alys nu e Arya. 

- Viziunea a fost adevărată. Eu am interpretat-o eronat. 
Sunt tot atât de muritoare ca tine, Jon Snow. Toţi muritorii 
sunt supuși greșelii. 

- Până și lorzii comandanți. 

Mance Rayder și suliţașele lui nu se întorseseră și Jon nu 
putea să 

nu se întrebe dacă femeia roșie nu minţise cumva 
dinadins. Oare își joacă propriul joc? 

- Faci bine că-i ţii lupul alături, lordul meu. 

- Nălucă se îndepărtează rareori. 

Lupul străvechi înălță capul când își auzi numele. Jon îl 
scărpină 

între urechi. 

- Dar acum trebuie să mă scuzi. Nălucă, hai cu mine. 

Săpate la baza Zidului și închise cu uși grele de lemn, 
celulele de gheaţă variau de la mici la foarte mici. Unele 
erau destul de largi ca să-i îngăduie unui bărbat să le 
măsoare cu pasul, iar altele erau atât de mici, încât sileau 
captivii să se așeze; cele mai mici erau prea strâmte chiar și 
pentru asta. 


Jon îi dăduse celui mai important dintre prizonierii săi cea 
mai mare celulă, o găleată în care să-și golească maţele, 
destul de multe blănuri ca 

880 

GEORGE R.R. MARTIN 

să nu îngheţe și un burduf cu vin. Străjerii avură nevoie 
de ceva timp ca să deschidă ușa, fiindcă în încuietoare se 
formase gheaţă. Balamalele mâncate de rugină ţipară ca 
niște suflete osândite când Wick Băţ-Cioplit smuci ușa, 
deschizând-o destul de larg pentru ca Jon să se poată 
strecura înăuntru. 11 întâmpină un ușor miros de fecale, mai 
puţin cople 

șitor decât se așteptase. Pe un frig atât de aspru îngheţa 
până și rahatul Jon își văzu propria imagine reflectată neclar 
în interiorul pereţilor de gheață. 

In colţul celulei era un morman de blănuri, aproape de 
înălțimea unui om. 

- Karstark, spuse Jon Snow, trezește-te! 

Blănurile se agitară. Câteva îngheţaseră lipindu-se unele 
de altele și chiciura care le acoperea sticli când se mișcară. 
leși la iveală un braţ, apoi un chip - par castaniu, ciufulit, 
încâlcit și brăzdat de șuviţe cărunte, doi ochi fioroși, un nas, 
o gură, o barbă. O pojghiţă de gheaţă 

acoperea mustaţa prizonierului, plină de bobiţe de muci 
îngheţați. 

- Snow. Aburul răsuflării i se risipi în aer, înceţoșând 
gheaţa din spatele capului său. N-ai niciun drept să mă ţii 
aici. Legile ospitalităţii... 

- Nu ești oaspetele meu. Ai venit la Zid fără îngăduinţa 
mea, înarmat, cu gândul să-ţi iei nepoata împotriva voinţei 
ei. Doamnei Alys i s-au oferit pâine și sare. Ea ne e oaspete. 
Tu ești prizonier. Jon își lăsă cuvintele să atârne o clipă în 
aer, apoi adăugă: Nepoata ta s-a căsătorit. 

Buzele lui Cregan Karstark se retraseră, dezgolindu-i 
dinţii. 

- Alys mi-a fost promisă mie. 


Deși trecut de cincizeci de ani, fusese un bărbat puternic 
când intrase în celulă. Frigul îi măcinase forțele, lăsându-l 
teapan și slabit 

- Nobilul meu tată... 

- Tatăl tău e castelan, nu nobil. lar un castelan n-are 
dreptul să 

încheie tratate de căsătorie. 

- Tatăl meu, Arnolf, e Lord de Karhold. 

- După toate legile pe care le cunosc, un fiu vine înaintea 
unui frate. 

dansul dragonilor 

881 

Cregan se săltă în picioare și se descotorosi cu o lovitură 
de picior de blănurile care i se agăţaseră de glezne. 

- Harrion e mort. 

Sau va fi în curând. 

- Și o fiică vine înaintea unui unchi. Dacă fratele ei e 
mort, Karhold îi aparţine Doamnei Alys. lar ea și-a oferit 
mâna, cununându-se cu Sigom, Magnarul Thennului. 

- Un salbatic. Un sălbatic murdar și ucigaș. 

Cregan își strânse pumnii. Mănușile care i-i acopereau 
erau din piele, căptușite cu blană ca să semene cu mantia 
ce-i atârna, răsucită 

și ţeapănă, de umerii lăţi. Tunica din lână neagră era 
împodobită cu soarele alb, strălucitor, blazonul casei sale. 

- îmi dau seama ce ești, Snow. Jumătate lup și jumătate 
sălbatic, odrasla nelegitimă a unui trădător și a unei târfe. Ai 
trimis o fecioară 

de obârșie nobilă în patul unui sălbatic împuţit. Ai gustat- 
o tu mai întâi? Râse. Dacă ai de gând să mă ucizi, fă-o și fii 
blestemat, ca ucigaș 

al propriilor rude. Stark și Karstark au același sânge. 

- Numele meu e Snow. 

- Bastard. 

- Vinovat. De asta, cel puţin. 


- Lasă-l pe Magnar să vină la Karhold. O să-i tăiem capul 
și-o să i-l 

îndesăm într-o privată, și-o să ne pișăm în gura lui. 

- Sigorn e în fruntea a două sute de thenni, sublinie Jon, 
iar Lady Arys crede că, la Karhold, porţile se vor deschide în 
faţa ei. Doi dintre oamenii tăi i-au jurat deja credinţă și au 
întărit tot ce-a povestit ea despre planurile urzite de tatăl 
tău împreună cu Ramsay Snow. Mi s-a spus că ai rude 
apropiate la Karhold. Un cuvânt de-al tău le poate salva 
viețile. Predă castelul. Lady Arys la va ierta pe femeile care 
au trădat-o și le va îngădui bărbaţilor să îmbrace mantia 
neagră. 

Cregan scutură din cap. In jurul nodurilor din părul 
încurcat i se formaseră bucăţi de gheaţă care scoteau un 
clinchet ușor când se mișca. 

- Niciodată, spuse. Niciodată, niciodată, niciodată. 

882 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ar trebui să fac din capul lui un dar de nunta pentru Lady 
Arys și Magnarul ei, se gândi Jon, dar nu îndrăznea să riște. 
Rondul de Noapte nu se amesteca în certurile din regat; unii 
ar fi putut spune că deja îi dăduse prea mult ajutor lui 
Stannis. Dacă-/ scurtez de cap pe neghiob, se va zice că 
omor oamenii Nordului ca să le dau sălbaticilor pământurile 
lor. Dacă-l eliberez, va face tot ce-i stă în puteri ca să 
distrugă tot ce-am înfăptuit cu Lady Arys și cu Magnarul. Jon 
se întrebă ce-ar fi făcut tatăl lui sau cum s-ar fi descurcat 
unchiul lui. Dar Eddard Stark era mort, Benjen Stark se 
pierduse în sălbăticia îngheţată de dincolo de Zid. Wu ști; 
nimic, Jon Snow. 

- Niciodată e un timp îndelungat, spuse Jon. S-ar putea să 
ai alte sentimente mâine sau peste un an de-acum înainte. 
Oricum, Regele Stannis se va întoarce la Zid, mai devreme 
sau mai târziu. Când va sosi, va cere să fii dat morţii... dacă 
n-o să se-ntâmple cumva să porţi o mantie neagră. Când un 


bărbat îmbracă straiele negre, crimele lui sunt uitate. Chiar 
și ale unuia ca tine. Acum te rog să mă scuzi. Trebuie să 

iau parte la un ospaț. 

După frigul mușcător din celulele de gheață, în pivniţa 
plină de lume aerul era atât de încins, încât Jon avu impresia 
că se sufocă încă 

de când începu să coboare treptele. Mirosea a fum, a 
carne friptă și a vin fiert. Axell Florent ţinea un toast și Jon își 
ocupă locul pe dais. 

- Pentru Regele Stannis și pentru soţia sa, Regina Selyse, 
Lumina Nordului! zbieră Ser Axell. Pentru R'hllor, Stăpânul 
Luminii, fie să 

ne aibă pe toţi în pază! O ţară, un zeu, un rege! 

- O fară, un zeu, un rege! strigară ca un ecou oamenii 
reginei. 

Jon bău alături de ceilalţi. Nu putea spune dacă Alys 
Karstark aveau sau nu să găsească vreo bucurie în căsnicia 
ei, dar cel puţin noaptea aceea trebuia să fie una de 
sărbătoare. 

Slujitorii începură în curând să aducă primul fel de 
mâncare, supă 

de ceapă, aromată cu bucățele de carne de capră și de 
morcov. Nu tocmai o delicatesă regească, dar hrănitoare; 
avea gust destul de bun și îţi încălzea pântecul. Owen 
Tolomacul apucă scripca și câţiva dintre oamenii liberi i se 
alăturară, cu fluiere și tobe. Aceleași fluiere și aceleași 

dansul dragonilor 

883 

tobe de care s-au folosit ca să vestească începerea 
atacului lui Mance Ryder asupra Zidului. Jon se gândi că 
acum sunau mai dulce. Odată cu supa sosiră pâini negre, din 
grâne măcinate grosolan, dar calde, abia scoase din cuptor. 
Pe mese se puse sare și unt. La vederea lor, Jon se posomori. 

Bowen Marsh îi spusese că aveau provizii suficiente de 
sare, dar untul avea să se termine la sfârșitul lunii. 


Bătrânul Flint și Norrey primiseră locuri de cinste, chiar 
sub dais. 

Amândoi erau prea vârstnici ca să mărșăluiască alături de 
Stannis, trimițându-și fiii și nepoţii în locul lor. Dar veniseră 
destul de repede la Castelul Negru pentru nuntă. Și fiecare 
adusese la Zid câte o doică. 

Femeia Norrey avea patruzeci de ani și cei mai mari sâni 
pe care-i văzuse Jon vreodată. Fata Flint avea paisprezece 
ani și pieptul la fel de plat ca al unui băiat, dar nu ducea 
lipsă de lapte. Intre ele două, copilul numit de Val „Monstrul* 
părea să înflorească. 

Jon era recunoscător pentru asta... dar nu credea nici 
măcar o singură clipă că doi războinici bătrâni, încărunţiţi, 
se grăbiseră să 

coboare de pe dealurile lor numai pentru atâta lucru. 
Fiecare își adusese câte o escortă alcătuită din luptători - 
cinci ai bătrânului Flint și doisprezece ai lui Norrey, 
înveșmântați cu toţii în piei zdrențuite și piele acoperită cu 
zale și fioroși ca însuși chipul iernii. Unii aveau bărbi lungi, 
alţii cicatrice, alţii aveau și una, și alta; îi venerau cu toţii pe 
vechii zei ai Nordului, aceiași zei cărora li se închinau 
oamenii liberi de dincolo de Zid. Insă stăteau la masă, bând 
la o nuntă oficiată 

în numele unui zeu roșu, bizar, de dincolo de mare. 

Mai bine așa decât să fi refuzat să bea. Nici Flint, nici 
Norrey nu-și răsturnaseră pocalele, ca să se verse vinul pe 
podea. Asta putea să 

însemne acceptare, într-o oarecare măsură. Sau pur și 
simplu nu le place să irosească vin bun, din Sud. Pe dealurile 
lor stâncoase n-au gustat prea des așa ceva. 

Intre două feluri de mâncare, Ser Axell Florent o conduse 
pe Regina Selyse pe locul gol de pe podea, pentru dans. Alţii 
îi urmară - 

mai întâi cavalerii reginei, alcătuind perechi cu doamnele 
ei. Ser Brus 

884 


GEORGE R.R. MARTIN 

îi oferi Prințesei Shireen primul ei dans, apoi făcu unul cu 
mama ei. Ser Norbert dansă pe rând cu toate doamnele de 
companie ale lui Selyse. 

Bărbaţii din slujba reginei erau de trei ori mai numeroși 
decât doamnele ei, așa că până și cele mai umile slujnice 
erau invitate cu insistenţă la dans. După câteva melodii, 
câțiva dintre fraţii în negru își aduseră aminte de 
deprinderile căpătate la curţi și prin castele în tinereţile lor, 
înainte de a fi trimiși la Zid de propriile păcate, și luară 

și ei podeaua în stăpânire. Bătrânul potlogar Ulmer din 
Pădurea Regelui se dovedi a fi adeptul dansului în aceeași 
măsură ca al trasului cu arcul, fără îndoială delectându-și 
partenerele cu povești despre Frăția Pădurii Regelui, din 
vremurile în care călărea alături de Simon Toyne și de Marele 
Ben Pântecosul și o ajuta pe Wenda Căprioara Albă să 
înfiereze bucile prizonierilor ei de obârșie nobilă. Satin era 
tot numai graţie, dansând pe rând cu trei slujnice, dar 
neîngăduindu-și niciodată să se apropie de o doamnă nobilă. 
Jon socoti că era înţelept. 

Nu-i plăcea cum se uitau la servitor unii dintre cavalerii 
reginei, în special Ser Patrek de Muntele Regelui. Omu/ ăsta 
vrea să verse sânge, se gândi. Caută o provocare. 

Când Owen Tolomacul începu să danseze cu Chip Peticit, 
tavanul boltit le trimise înapoi ecourile hohotelor de râs. 
Priveliștea o făcu pe Lady Alys să zâmbească. 

- Dansaţi des aici, la Castelul Negru? 

- De fiecare dată când avem câte o nuntă, doamna mea. 

- Ai putea să dansezi cu mine. N-ar fi decât o simplă 
curtoazie. 

Am mai dansat împreună acum câtva timp. 

- Acum câtva timp? o tachină Jon. 

- Când eram copii. Rupse o bucăţică de pâine și o aruncă 
în el. 

După cum știi prea bine. 

- O doamnă ar trebui să danseze cu soţul ei. 


- Mă tem că Magnarul meu nu e făcut pentru dans. Dacă 
nu dansezi cu mine, toarna-mi macar niște vin fiert. 

- Cum poruncești. 

dansul dragonilor 

885 

Făcu semn să i se aducă o carafă. 

-Așadar, spuse Alys, în timp ce Jon turna, acum sunt 
femeie măritată. Am un soţ sălbatic, cu mica lui oştire de 
sălbatici. 

- Ei își spun oameni liberi. Majoritatea cel puţin. Insă 
thennii sunt un neam de oameni aparte. Foarte vechi. 

Ygritte îi povestise asta. Nu știi nimic, Jon Snow, 

- Au venit dintr-o vale tainică, din capătul de nord al 
Colţilor de Gheaţă, înconjurată de piscuri înalte, și de mii de 
ani au făcut troc în special cu uriașii. De-asta sunt deosebiți. 

- Deosebiţi, zise ea, dar mai asemănători cu noi. 

- Așa e, doamna mea. Thennii au lorzi și legi. Știu cum să 
îingenuncheze. Au mine din care scot cositor și aramă pentru 
bronz, și-și fac singuri armele și armurile, în loc să le fure. Un 
popor mândru și curajos. Mance Rayder a trebuit să-l 
înfrângă de trei ori pe bătrânul Magnar înainte ca Styr să-l 
recunoască drept Rege-de-Dincolo-de-Zid. 

- lar acum sunt aici, de aceeași parte a Zidului cu noi. 
Scoși din fortăreața lor muntoasă și împinși în dormitorul 
meu. Zâmbi strâmb. 

Eu sunt de vină. Tata mi-a spus să-l farmec pe fratele tău 
Robb, dar n-aveam decât șase ani și n-am știut cum. 

Da, dar acum ai aproape șaisprezece și va trebui să ne 
rugăm să știi cum să-ți farmed proaspătul soț, 

- Doamna mea, cum stau lucrurile la Karhold cu rezervele 
de hrana? 

- Nu prea bine. Alys oftă. Tata a luat atât de mulţi oameni 
cu el în Sud, încât n-au mai rămas decât femei și băieți 
foarte tineri ca s-aducă 

recolta înăuntru. Ei, și bărbaţi prea bătrâni sau prea 
schilozi ca să poată 


merge la război. Roadele s-au ofilit pe câmp sau au fost 
strivite în noroi de ploile toamnei. Şi acum vin zăpezile. 
larna o să fie grea. Puţini bătrâni îi vor supravieţui și vor 
pieri și mulţi copii. 

Era o poveste pe care-o cunoșteau foarte bine toţi 
oamenii Nordului. 

- Bunica tatălui meu era, dinspre mama ei, o Flint a 
munţilor, îi zise Jon. Iși spuneau Primii Flint. Ziceau despre 
ceilalți că se trăgeau din sângele fiilor mai mici, care 
trebuiseră să părăsească munţii ca să-și 

886 

GEORGE R.R. MARTIN 

găsească mâncare, pământuri și neveste. Viața acolo sus 
a fost întotdeauna aspră. Când cade zăpada ori când se 
împuţinează hrana, tinerii lor se văd siliţi să plece către 
orașul iernii sau să-și găsească o slujbă 

într-un castel sau altul. Bătrânii și adună puterile rămase 
și dau de știre că se duc la vânătoare. Unii sunt găsiţi când 
vine primavara. Mulţi nu mai sunt văzuţi niciodată. 

- Cam așa se-ntâmplă și la Karhold. 

Asta nu-l surprinse. 

- Doamna mea, când vor începe să vi se împuţineze 
proviziile, adu-ţi aminte de noi. Trimite-ţi bătrânii la Zid, 
lasă-i să rostească aici cuvintele noastre. Cel puţin nu vor 
muri singuri în zăpadă, fără să-i încălzească 

altceva decât amintirile. Trimite și băieţii, dacă ai prea 
mulți. 

- Cum spui. Ea îi atinse mâna. Karhold ţine minte. 

Elanul fusese tăiat. Mirosea mai bine decât se așteptase 
Jon. li trimise o bucată lui Leathers la Turnul lui Hardin, 
alături de trei platouri mari cu legume prăjite pentru Wun 
Wun, după care mâncă el însuși o felie sănătoasă. Hobb Trei- 
Degete s-a descurcat bine. Asta îl îngrijorase. Hobb venise la 
el cu două nopţi în urmă, plângându-se că el se alăturase 
Rondului de Noapte ca să ucidă sălbatici, nu ca să gătească 
pentru ei. 


- Pe lângă asta, eu n-am mai pregătit niciodată un ospăț 
de nuntă, stăpâne. Fraţii în negru nu-și iau niciodată 
neveste. E-n afurisitele de legăminte, jur că e. 

Jon își împingea friptura în josul gâtului cu o înghiţitură 
de vin fiert când Clydas se apropie de el. 

- O pasăre, îl anunţă, apoi îi strecură în mână o bucată de 
pergament. 

Biletul era sigilat cu un punct de ceară neagră, dură. 
Rondul de Est, știu Jon, chiar înainte de a rupe sigiliul. 
Mesajul fusese scris de Maester Harmune; Cotter Pyke nu 
știa nici să citească, nici să scrie. Dar cuvintele erau ale lui, 
înșiruite așa cum le rostise el, aspre și fără ocolișuri. 

Mare calmă azi. Unsprezece corăbii și-au ridicat pânzele 
și au plecat spre Sălașul Aspru la fluxul de dimineață. Trei 
din Braavos, patru lysene, 

dansul dragonilor 

887 

patru ale noastre. Două dintre cele lysene abia plutesc. 
S-ar putea să-necăm mai mulţi sălbatici decât o să salvăm. 
Porunca ta. Douăzeci de corbi la bord și Maester Harmune. 
O să trimitem vești. Eu comand de pe Gheara, Tattersalt e 
secundul meu pe Mierla, Ser Glendon conduce Rondul de 
Est. 

- Aripi întunecate, vorbe întunecate? întrebă Alys 
Karstark. 

- Nu, doamna mea. Vestea asta e așteptată de mult. 

Deși ultima parte mă îngrijorează. Glendon Hewett era un 
bărbat călit și puternic, o alegere înţeleaptă pentru comanda 
Rondului de Est în lipsa lui Pyke. Dar era, totodată, și cel mai 
bun prieten cu care se putea lăuda Alliser Thorne, și un soi 
de prieten al lui Janos Slynt, deși pentru scurt timp. Jon încă- 
și mai aducea aminte cum îl trăsese Hewett din pat, cum îi 
simţise cizma izbindu-l în coaste. Nu e omul pe care l-aș fi 
ales eu. Rulă pergamentul și și-1 strecură în centură. 

Următorul fel de mâncare era pește, iar Lady Alys îl trase 
pe Magnar la dans în timp ce se scoteau oasele din știucă. 


După cum se mișca, era clar că Sigorn nu mai dansase 
niciodată, dar băuse destul de mult vin, așa că asta părea să 
nu conteze. 

- O fecioară din Nord și un razboinic salbatic, legaţi unul 
de altul de Stăpânul Luminii. Ser Axell se strecură pe locul 
lăsat liber de Lady Alys. înălțimea Sa încuviinţează. Eu îi 
sunt apropiat, lordul meu, știu cum vede lucrurile. Și Regele 
Stannis va aproba unirea lor. 

Dacă Roose Bolton nu i-a-nfipt cumva capul într-o suliță. 

- Din păcate, nu e toată lumea de acord. Barba lui Ser 
Axell era o tufă jerpelită sub barbia lui căzută; din urechi și 
din nări îi creștea păr aspru. Ser Patrek simte că el ar fi fost 
un soț mai potrivit pentru Lady Alys. Pământurile lui au fost 
pierdute când a venit în Nord. 

- In sala asta sunt mulţi care-au pierdut și mai mult, zise 
Jon, și mulţi care-au renunţat la viaţa lor punându-se în 
slujba regatului. Ser Patrick ar trebui să se considere 
norocos, 

Axel! Florent zâmbi. 

888 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Dacă ar fi aici, probabil că regele ar zice același lucru. 
Insă pentru cavalerii loiali ai înălţimii Sale e cu siguranţă 
nevoie de niște provizii, nu? L-au urmat atât de departe și cu 
un asemenea preţ. Și e nevoie să-i legăm pe sălbatici de 
rege și de regat. Căsătoria asta e un prim pas foarte bun, dar 
știu că reginei i-ar plăcea s-o vadă măritată și pe prinţesa 
sălbatică. 

Jon oftă. Obosise să tot explice că Val nu era cu adevărat 
o prinţesă. 

Indiferent cât de des le-o spunea, nu păreau să-l audă 
niciodată. 

- Ești insistent, Ser Axell, pentru asta mă pun chezaș. 

- Mă poţi condamna, lordul meu? Un astfel de trofeu nu e 
ușor de câștigat. O fată numai bună de măritat, din câte am 


auzit, și pe care nu-ţi vine greu s-o privești. Șolduri bune, 
sâni buni, bine clădită ca să 

poarte copii. 

- Cine ar fi tatăl acestor copii? Ser Patrek? Tu? 

- Cine-ar putea fi mai potrivit? Noi, cei din Casa Florent, 
avem în vene sângele regilor Gardener din vechime. Lady 
Melisandre ar putea oficia ceremonia, așa cum a făcut-o 
pentru Lady Alys și pentru Magnar. 

- Tot ce mai lipsește e mireasa. 

- E ușor de rezolvat. Zâmbetul lui Florent era atât de 
prefăcut, încât părea dureros. Unde e, Lord Snow? Ai mutat-o 
într-unul dintre celelalte castele? In Garda Cenușie sau în 
Turnul Umbrei? In Bârlogul Târfelor, cu celelalte fătuci? Se 
aplecă mai aproape. Unii spun că ai ascuns-o, pentru 
plăcerea ta. Pentru mine n-are nicio importanţă, atâta vreme 
când n-a rămas grea. O să am propriii mei fii de la ea. Dacă 

ai pus șaua pe ea, ei bine... suntem amândoi bărbaţi cu 
experienţa vieţii, nu? 

Jon auzise destul. 

- Ser Axell, dacă ești într-adevăr Mâna Reginei, o plâng pe 
înăl 

țimea Sa. 

Faţa lui Florent se împurpură de furie. 

- Așadar, e adevărat. Vrei s-o păstrezi pentru tine, acum 
înțeleg. 

Bastardul vrea locul tatălui său. 

dansul dragonilor 

889 

Bastardul a refuzat locul tatălui său. Dacă Bastardul arfi 
vrut-o pe Val, n-arfi trebuit decât s-o ceară. 

- Trebuie să mă ierţi acum, ser, spuse, am nevoie de-o 
gură de aer curat. 

Aici pute. Capul îi zvăcni. 

- Ăsta a fost un corn. 

Și alţii îl auziseră. Muzica și râsetele se opriră într-o clipă. 


Dansatorii încremeniră, ascultând. Chiar și Nălucă își ciuli 
urechile. 

- Aţi auzit? își întrebă Regina Selyse cavalerii. 

- Un corn de război, înălţimea Ta, spuse Ser Narbert. 

Una dintre mâinile reginei se înălţă spre gât filfâind. 

- Suntem atacați? 

-Nu, înălţimea Ta, spuse Ulmer din Pădurea Regilor. Sunt 
străjerii de pe Zid, atâta tot. 

Un singur sunet, se gândi Jon Snow. Se-ntorc niște 
cercetași. 

Pe urmă se auzi din nou. Părând să umple pivniţa. 

- Două sunete de corn, spuse Mully. 

Fraţii în negru, oamenii Nordului, oamenii liberi, thennii, 
oamenii reginei, toți amuţiră ascultând. Se scurseră cinci 
secunde. Zece. Douăzeci. Pe urmă Owen Tolomacul chicoti și 
Jon își regăsi răsuflarea. 

- A sunat de două ori, anunţă el. Sălbatici. 

Val. 

Tormund Năpasta Uriașilor venise în sfârșit. 

DAENERYS 

Sala răsuna de râsete ale yunkailor, de cântece ale 
yunkailor, de rugăciuni yunkailor. Dansatorii  dansau; 
muzicanţii cântau melodii stranii, cu clopoței, cu scârțăieli 
stridente, cu bășici; cântăreții intonau cântece străvechi de 
dragoste, în limba de neînțeles a Vechiului Ghis. Vinul 
curgea - 

nu licoarea palidă din Golful Sclavilor, ci vinuri bogate, 
dulci și vechi din Arbor, și vinul viselor din Qarth, aromat cu 
mirodenii ciudate. Yunkaii veniseră la invitaţia Regelui 
Hizdahr, să semneze pacea și să fie martori la redeschiderea 
faimoaselor arene de luptă ale Meereenului. 

Nobilul ei soț deschisese Marea Piramidă ca să le 
sărbătorească sosirea. 

Detest asta, se gândi Daenerys Targaryen. Cum s-a 
întâmplat, cum am ajuns să beau cu niște oameni pe care 
mai degrabă i-așjupui, cum am ajuns să le zâmbesc? 


Erau servite o duzină de soiuri de carne și de pește: 
cămilă, crocodil, calmar cântător, rațe glazurate și viermi 
țepoși, capră, șuncă și cal pentru cei cu gusturi mai puţin 
exotice. Plus câine. Niciun ospăț ghiscari nu era complet fără 
un fel de mâncare din carne de câine. Bucătarii lui Hizdahr o 
pregătiseră în patru feluri diferite. 

- Ghiscarii mănâncă orice înoată, zboară sau se târăște, în 
afară de om și de dragon, o prevenise Daario, și pun 
rămășag că ar mânca și dragon dacă li s-ar ivi ocazia. 

dansul dragonilor 

891 

Insa numai carnea nu putea alcătui o masă, așa că erau și 
fructe, semințe și legume. Aerul era aromat cu miresme de 
șofran, scorțișoară, cuișoare, piper și alte mirodenii scumpe. 

Dany abia dacă lua câte o înghiţitură. Asta e pacea, își 
spuse. Asta mi-am dorit, pentru asta m-am zbătut, de asta 
m-am măritat cu Hizdahr. 

Dar de ce are un gust atât de asemănător cu 
înfrângerea? 

- E numai pentru încă un scurt răstimp, iubirea mea, o 
asigurase Hizdahr. Yunkaii vor pleca în curând, cu aliaţii și cu 
mercenarii lor. 

Vom avea tot de ne-am dorit. Pace, mâncare, negot. 
Portul nostru e din nou deschis, corăbiilor li se îngăduie să 
vină și să plece. 

- Da, îngăduie asta, răspunsese ea, dar corăbiile lor de 
război rămân, își pot strânge din nou degetele în jurul 
gâtului nostru, oricând o doresc. 

Au deschis o piață de sclavi care se vede de pe zidurile 
mele! 

-E în afara zidurilor noastre, dulce regină. A fost una 
dintre condiţiile păcii, libertatea yunkailor de a face negoţ 
cu sclavi ca mai înainte, la adăpost de orice. 

- In orașele lor. Nu în văzul meu. 

Stăpânii înţelepţi își așezaseră ţarcurile cu sclavi și 
platforma pentru licitaţie chiar în sudul Skahazadhanului, la 


vărsarea fluviului lat și maroniu în Golful Sclavilor. 

- îmi râd în nas, fac un spectacol din faptul că n-am 
puterea să-i opresc. 

- Fanfaronadă, răspunsese nobilul ei soț. Un spectacol, 
așa cum ai spus. Lasă-i să-și pună în scenă pantomima. Când 
vor pleca, vom face o piaţă de fructe din ce vor lăsa în urmă. 

- Când vor pleca, repetase Dany. Şi când se va întâmpla 
asta? 

Dincolo de Skahazadhan au fost văzuţi călăreţi. Iscoade 
dothraki, așa spune Rakharo, cu un Kha/asar în urma lor. Vor 
aduce prizonieri. 

Bărbaţi, femei și copii, daruri pentru negustorii de sclavi. 

Dothrahii nu cumparau și nu vindeau, dar făceau și 
primeau daruri. 

- De-asta și-au făcut yunkaii piaţa. Vor pleca de-aici cu 
mii de sclavi noi. 

Hizdahr zo Lorag ridicase din umeri. 

892 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Dar vor pleca. Asta e partea care contează, iubirea mea. 
Yunkaiul o să facă negoţ cu sclavi. Meereenul nu va face, am 
căzut de acord, îndură încă puţin și-o să treacă. 

Așa că Daenerys stătea tăcută în timpul ospăţului, 
înfășurată într-un tokar pupuriu și în gânduri negre, vorbind 
numai când i se vorbea, cu gândul la oamenii cumpăraţi și 
vânduți în afara zidurilor sale, în vreme ce ei benchetuiau în 
oraș. Iși lăsa nobilul soţ să ţină discursuri și să râdă 

la glumele prostești ale yunkailor. Era dreptul și datoria 
unui rege. 

Cea mai mare parte a discuţiilor din jurul mesei se 
învârtea în jurul luptelor de a doua zi. Barsena Păr-Negru 
avea să lupte cu un mistreţ, colții lui împotriva pumnalului 
ei. Lupta și Khrazz, precum și Motanul Bălţat. lar ultima 
pereche a zilei era alcătuită din Goghor Uriașul și Belaquo 
Sfarmă-Oase. Unul dintre ei avea să moară înainte de apusul 
soarelui. Nicio regină n-are mâinile curate, își spuse Dany. Se 


gândi la Doreah, la Quaro, la Eroeh... la o fetiță pe care n-o 
cunoscuse niciodată 

și al cărei nume fusese Hazzea. Mai bine să moară câţiva 
în arenă decât mai multe mii la porţi. Asta e prețul păcii, Îl 
plătesc bucuroasă. Dacă 

privesc înapoi, sunt pierdută. 

Dacă judecai după înfățișarea lui, comandantul yunkailor, 
Yurkhaz zo Yunzak, trăise probabil pe vremea lui Aegon 
Cuceritorul. Cocâărjat, ridat și fără dinţi, era cărat la masă de 
doi sclavi imenși. Nici ceilalţi nobili yunkai nu aratau cu mult 
mai impresionant. Unul era scund, pipernicit, deși oștenii 
sclavi care-l însoțeau erau grotesc de înalți și de subţiri. Al 
treilea era tânăr, arătos și elegant, dar atât de beat, încât 
Dany abia dacă înţelegea câte un cuvânt din spusele lui. 
Cum de am fost adusă 

în impas de asemenea creaturi? 

Cu mercenarii lucrurile stăteau cu totul altfel. Fiecare 
dintre cele patru companii libere aflate în solda Yunkaiului 
își trimisese comandantul. Hoinarii erau reprezentaţi de 
nobilul pentoshi cunoscut sub numele de Prinţul Zdrenţăros, 
Lâncile Lungi de Gylo Rhegan, care semăna mai degrabă a 
pantofar decât a oștean și vorbea în șoaptă. 

Barbă-nsângerată, din Compania Pisicii, făcea gălăgie cât 
pentru el și 

dansul dragonilor 

893 

pentru alţi doisprezece la un loc. Un bărbat uriaș, cu o 
barbă ca un tufiș cât toate zilele și cu o poftă monstruoasă 
de vin și de femei, urla, râgâia și bășea ca un tunet, ciupind 
toate slujitoarele pe care le putea atinge. Din când în când, 
își trăgea câte una în poală, o strângea de sâni și o mângâia 
între picioare. 

Și Fiii Secunzi erau reprezentaţi. Dacă ar fi Daario aici, 
ospățul s-ar termina cu sânge. Nicio promisiune de pace nu 
l-ar fi putut convinge vreodată pe căpitanul ei să-i îngăduie 
lui Ben Plumm Oacheșul să se reîntoarcă agale în Meereen și 


să plece viu. Dany jurase că niciunul dintre cei șapte soli și 
comandanţi n-avea sa păţească nimic, dar asta nu fusese 
de-ajuns pentru yunkai. Ceruseră să le dea ostatici. In 
schimbul celor trei nobili din Yunkai și al celor patru căpitani 
de mercenari, Meereenul trimisese în tabăra de asediu șapte 
dintre oamenii săi: pe sora lui Hizdahr și pe doi dintre verii 
lui, pe Jhogo, călăreţul ei de sânge, pe amiralul ei Groleo, pe 
căpitanul Nepătaţilor Hero și pe Daario Naharis. 

- O să-mi las fetele cu tine, îi spusese căpitanul ei, 
întinzându-i centura săbiei cu cele două târfe aurite ale sale. 
Păstrează-le la loc sigur pentru mine, iubito. Nu vrem să facă 
vreo trăsnaie însângerată printre yunkai. 

Lipsea și Țeastă-Rasa. Primul lucru făcut de Hizdahr după 
încoronare fusese îndepărtarea lui de la comanda Fiarelor de 
Bronz, pe care i-o încredinţase vărului său, durduliul și 
palidul Marghaz zo Lorag. £E mai bine așa. Graţia Verde 
spune că între Loraq și Kandaqg e sânge și Țeastă-Rasă 

n-a făcut niciodată un secret din disprețul lui pentru 
nobilul meu soț. 

lar Daario... 

După nunta ei, Daario devenise tot mai nesăbuit. Pacea ei 
nu-i plăcea, căsătoria îi plăcea și mai puţin și era furios 
fiindcă-l înșelaseră dornishenii. 

Când aflaseră de la Prinţul Quentyn că toţi ceilalți 
mercenari din Westerns veniseră la Ciorile Furtunii la 
porunca Prințului Zdrenţăros, numai intervenţia Viermelui 
Cenușiu și a Nepătaţilor lui îl împiedicase pe Daario să-i 
ucidă pe toți. Falșii dezertori fuseseră întemnițați la loc 
sigur, în măruntaiele piramidei... dar furia lui Daario 
continuase să crească. 

894 

GEORGE R.R. MARTIN 

O să fie mai în siguranță ca ostatic. Căpitanul meu n-a 
fost făcut pentru pace. Dany nu putea risca să-i dea ocazia 
să-l casăpească pe Oacheșul Ben Plumm, să-și bată joc de 
Hizdahr în faţa întregii Curți» 


să-i provoace pe yunkai sau să strice într-un alt fel 
înțelegerea obţinută 

de ea cu preţul atâtor renunţări. Daario însemna război și 
suferință. 

Astfel încât trebuia să-l ţină departe de patul ei, departe 
de inima ei și departe de ea. Dacă nu o trădase, atunci avea 
s-o stăpânească. Nu știa de care dintre cele două se temea 
mai mult. 

Lăcomia odată domolită și mâncarea pe jumătate 
devorată luată 

de pe mese - pentru a le fi dată, la insistențele reginei, 
săracilor care așteptau dedesubt - paharele înalte de sticlă 
fură umplute cu licoarea condimentată din Qarth, tot atât de 
întunecată ca ambra. Pe urmă 

începură distracţiile. 

O trupă de cântăreţi castraţi din Yunkai, proprietatea lui 
Yurkhaz zo Yunzak, le cântă în limba străveche a Vechiului 
Imperiu, cu voci înalte și dulci, incredibil de limpezi. 

- Ai mai auzit vreodată un astfel de cântec, iubita mea? o 
întrebă 

Hizdahr. Au glasuri de zei, nu-i așa? 

- Da, răspunse ea, deși mă întreb dacă ei n-ar fi preferat 
să aibă 

fructele bărbăţiei. 

Toţi cei care-i distrau erau sclavi. Fusese una dintre 
condiţiile păcii, acest drept al stăpânilor de sclavi de a 
aduce în Meereen fiinţele umane care le aparţineau, fără 
teama că aveau să fie eliberate. In schimb, vyunkaii 
promiseseră să respecte drepturile și libertatea foștilor sclavi 
dezrobiţi de Dany. Un târg cinstit, spusese Hizdahr, dar care 
lăsase în gura reginei un gust amar. Bău încă un pahar de 
vin ca să-l alunge. 

- Dacă-ţi face plăcere, nu mă îndoiesc că Yurkhaz va fi 
încântat să 

ne dăruiască acești cântăreţi, spuse nobilul ei soţ. Un dar 
pentru a pecetlui pacea și o podoabă a Curţii noastre. 


O să ne dea castrațu, se gândi Danv, apoi o să plece 
acasă in grabă ţi-o să castreze alții. Lumea e plină de băieți. 

dansul dragonilor 

895 

Nici acrobaţii care urmară nu reușiră s-o impresioneze, 
nici măcar când alcătuiră o piramidă umană cu nouă 
niveluri, având o fată goală 

in vârf. Oare e menită să reprezinte piramida mea? se 
întrebă regina. 

fata din vârf sunt eu? 

Pe urmă nobilul ei soț își conduse oaspeţii pe terasa de 
jos, astfel încât vizitatorii din Orașul Galben să poată vedea 
Meereenul la vreme de noapte. Cu pocalele de vin în mâini, 
yunkaii se plimbară în grupuri mici prin grădină, pe sub 
lămâi și pe sub florile ce-și deschideau petalele la întuneric, 
iar Dany se pomeni faţă în faţă cu Oacheșul Ben Plumm. 

EI făcu o plecăciune. 

- Luminăâţia Ta, araţi minunat. Ei, așa ai arătat 
întotdeauna. Niciun yunkai nu e atât de frumos. Mă 
gândeam să-ți aduc un dar de nuntă, dar la licitaţie prețul a 
urcat prea mult pentru bătrânul Ben Oacheșul. 

- Nu vreau niciun dar de la tine. 

- Pe ăsta s-ar fi putut să-l vrei. Capul unui vechi dușman. 

- Al tău? întrebă ea, cu dulceaţă. M-ai trădat. 

- Ei, e prea aspru spus, dacă nu te supără vorbele mele. 
Oacheșul Ben Plumm își scărpină favoriţii cărunţi, 
împestrițaţi cu alb. Am trecut de partea învingătorilor, atâta 
tot. La fel cum am făcut și înainte. Și nici n-a fost doar 
hotărârea mea. Mi-am întrebat oamenii. 

- Atunci ei m-au trădat, asta vrei să zici? De ce? Nu m-am 
purtat bine cu Fiii Secunzi? V-am înșelat la plată? 

- Nu, nicidecum, răspunse Oacheșul Ben, dar nu e vorba 
numai de bani, înaltă și Puternică Regină. Am învăţat asta în 
prima mea luptă. In dimineaţa de după bătălie, umblam 
printre morţi, căutând orice fărâmă 


de pradă rămasă, ca să zic așa. Am dat peste un leș cu 
braţul tăiat din umăr de vreo secure. Era acoperit de muște 
și de o crustă de sânge uscat și poate de asta nu se mai 
atinsese de el nimeni altcineva, dar sub ele purta o vestă cu 
ținte, care părea a fi din piele bună. Mi-am închipuit că 

mi s-ar potrivi, așa că am gonit muștele și am tăiat-o de 
pe el. Insă 

afurisita era mai grea decât ar fi trebuit să fie. Avea 
monede cusute sub 

896 

GEORGE R.R. MARTIN 

căptușeală, o adevărată avere. Aur, Luminăţia Ta, 
încântătorul aur galben. De-ajuns pentru orice om ca să-și 
trăiască tot restul vieții ca un lord. Dar ce bine îi făcuse lui? 
Era acolo, cu toţi banii ăia, zăcând în sânge și în noroi cu 
afurisitul lui de braţ tăiat. Și asta e lecţia, înţelegi? 

Argintul e o încântare și aurul e mama noastră, dar odată 
ce ţi-ai pierdut viaţa, nu mai preţuiesc nici măcar cât ultimul 
rahat slobozit în clipa morţii. Ți-am spus cândva că există 
mercenari bătrâni și există mercenari curajoși, dar nu există 
mercenari curajoși bătrâni. Băieţilor mei nu le pasă dacă 
mor, așa e, dar când le-am spus că nu puteai să-ţi slobozești 
dragonii împotriva yunkailor, ei bine... 

M-ai văzut înfrântă, se gândi Dany, și cine sunt eu ca să 
spun că 

te-ai înșelat? 

- înțeleg. Ar fi putut să-ncheie cu asta, dar era curioasă. 
Destul aur ca să duci o viaţă de lord, așa ai spus. Ce-ai făcut 
cu toată bogația? 

Oacheșul Ben râse. 

- Ca un băiat neghiob ce eram, i-am vorbit despre ea unui 
bărbat pe care mi-l credeam prieten, iar el i-a spus 
comandantului nostru și fraţii mei de arme au venit și m-au 
ușurat de o asemenea povară. 

Comandantul a zis că eram prea tânăr, că n-aș fi făcut 
decât să irosesc banii pe curve și așa mai departe. Insă m-au 


lăsat să păstrez vesta. 

Scuipă. Să nu te-ncrezi niciodată într-un mercenar, 
stăpână. 

- Am învăţat atâta lucru. Intr-o bună zi o să m-asigur că-cţi 
mulțumesc pentru lecţie. 

Oacheșul Ben își miji ochii, încreţindu-și pielea. 

- Nu e nevoie. Știu la ce fel de mulţumire te gândești. 

Se înclină din nou și se îndepărtă. 

Dany își întoarse privirea către orașul ei. Dincolo de 
ziduri, corturile galbene ale yunkailor fuseseră ridicate în 
rânduri ordonate pe malul mării, apărate de șanțurile săpate 
pentru ei de sclavi. Două 

legiuni de fier din Noul Ghis, instruite și înarmate la fel ca 
Nepătaţii, își aveau tabăra de partea cealaltă a fluviului, 
către nord. In est se aflau alte două legiuni ghiscari, 
sugrumând drumul către trecătoarea Khyzai. 

dansul dragonilor 

897 

Șirurile de cai și focurile pe care-și pregăteau mâncarea 
companiile libere erau în Sud. In timpul zilei, în văzduh 
atârnau șuviţe subţiri de fum, ca niște panglici zdrenţțuite, 
cenușii. Noaptea, focurile îndepărtate se puteau vedea. In 
imediata apropiere a golfului se afla oroarea, piaţa de sclavi 
de la ușa ei. Nu putea s-o vadă în acel moment de după 
apusul soarelui, dar știa că era acolo. Și asta reuși să o 
înfurie. 

- Ser Barristan? spuse ea încet. 

Cavalerul alb apăru de îndată. 

- înălţimea Ta. 

- Cât de mult ai auzit? 

- Destul. Nu se înșela. Să n-ai niciodată încredere într-un 
mercenar. 

Sau într-o regină, se gândi Dany. 

- Printre Fiii Secunzi există vreun bărbat care-ar putea fi 
convins să-l... înlăture... pe Oacheșul Ben? 


- Așa cum i-a înlăturat cândva Daario Naharis pe ceilalţi 
căpitani ai Ciorilor Furtunii? Bătrânul cavaler părea 
stânjenit. Poate. N-am de unde s-o știu, înălțimea Ta. 

Nu, se gândi ea, ești prea cinstit și ţii prea mult la onoare. 

- Dacă nu, yunkaii mai au în slujba lor alte trei companii. 

- Bandiţi și asasini, scursurile de pe o sută de câmpuri de 
bătălie, o preveni Ser Barristan, cu căpitani tot atât de 
trădători ca Plumm. 

- Eu nu sunt decât o fetișcană și nu știu prea multe 
despre asta, dar mi se pare că noi vrem să fie trădători. |ţi 
aduci aminte, eu i-am convins cândva pe Fiii Secunzi și pe 
Ciorile Furtunii să ni se alăture. 

- Dacă înălţimea Ta dorește să stea de vorbă între patru 
ochi cu Gylo Rhegan sau cu Prinţul Zdrenţăros, îi pot aduce 
în apartamentele tale. 

- Nu e momentul potrivit. Prea mulţi ochi, prea multe 
urechi. 

Li s-ar observa absenţa, chiar dacă ai reuși să-i desparți 
pe furiș de yunkai. 

Va trebui să găsim un mod mai discret de a ajunge la ei... 
nu în noaptea asta, dar curând. 

- Cum poruncești. Deși mă tem că nu sunt potrivit pentru 
o asemenea însărcinare. La Debarcaderul Regelui, de astfel 
de lucruri se 

898 

GEORGE R.R. MARTIN 

ocupau Lordul Degețel sau Păianjenul. Noi, cavalerii 
bătrâni, suntem oameni simpli, buni numai pentru luptă. 

Se bătu cu mâna pe mânerul săbiei. 

- Prizonierii noștri, sugeră Dany. Mercenarii din Westeros 
veniţi de la Hoinari împreună cu cei trei dornisheni. Incă-i 
mai avem în celule, nu-i așa? Folosește-i. 

- Adică să-i eliberez? E înțelept? Au fost trimiși aici să-ţi 
câștige încetul cu încetul încrederea, ca s-o poată trăda pe 
înălțimea Ta cu prima ocazie. 


- Atunci au dat greș. N-am încredere în ei. N-o să am 
niciodată. 

Dacă era să spună adevărul, Dany uitase cum să aibă 
încredere. 

- Incă-i mai putem folosi. Printre ei era o femeie. Meris. 
Trimite-o înapoi, ca... ca un gest de apreciere din partea 
mea. Dacă e ager la minte, căpitanul lor o să-nţeleagă. 

- Femeia e cea mai rea dintre toţi. 

- Cu atât mai bine. Dany se gândi o clipă. Ar trebui s- 
aflăm și ce-au de gând Lăncile Lungi. Și Compania Pisicii. 

- Barbă-nsângerată. Ser Barristan se încruntă mai tare. 
Dacă e pe placul înălţimii Tale, nu vrem nimic de la el. 
înălțimea Ta e prea tânără 

ca să-și aducă aminte de Regii de Nouă Parale, dar acest 
Barbă-nsângerată e croit din același aluat barbar. N-are 
niciun strop de onoare, numai sete... de aur, de glorie, de 
sânge. 

- TU, ser, știi mai multe decât mine despre astfel de 
oameni. 

Dacă Barbă-nsângerată era într-adevăr cel mai lipsit de 
onoare și cel mai lacom dintre mercenari, atunci putea fi cel 
mai ușor de manipulat, dar nu voia să nesocotească sfatul 
lui Ser Barristan în asemenea privinţe. 

- Fă așa cum crezi că e cel mai bine. Dar fă-o cât mai 
curând. Dacă 

pacea lui Hizdahr se va spulbera, vreau să fiu pregătită. 
N-am încredere în stăpânii de sclavi. N-am încredere în 
bărbatul meu. Se vor întoarce împotriva noastră la cel mai 
mic semn de slăbiciune. 

dansul dragonilor 

899 

- Și yunkaii sunt tot mai slăbiţi. Se spune că pântecăraia 
a pus stăpânire pe tolosi și că se răspândește dincolo de râu, 
în a treia legiune ghiscari. 

lapa albă. Daenerys oftă. Quaithe m-a prevenit c-o să 
vină iapa albă. 


Mi-a spus și despre prințul dornishean, fiul soarelui. Mi-a 
yis multe și mărunte, dar numai sub formă de ghicitori. 

-Nu mă pot bizui pe o molimă ca să mă scape de 
dușmani. 

Elibereaz-o pe Frumoasa Meris. Imediat. 

- Cum poruncești. Totuși... înălţimea Ta, dacă pot îndrăzni, 
există 

și o altă cale... 

- Calea dornisheană? 

Dany oftă. Cei trei dornisheni veniseră la ospăț, așa cum 
se cădea, având în vedere rangul Prințului Quentyn, deși 
Reznak avusese grijă 

să-i așeze cât mai departe cu putinţă de soţul ei. Hizdahr 
nu părea gelos din fire, dar niciun bărbat nu putea fi 
încântat de prezenţa unui peţitor rival în preajma miresei 
sale. 

- Băiatul pare încântător și priceput la vorbă, dar... 

- Casa Martell e veche și nobilă și a dat dovadă de o 
prietenie sinceră 

faţă de Casa Targaryen vreme de mai bine de un veac, 
înălţimea Ta. 

Am avut onoarea de a sluji alături de straunchiul Prințului 
Quentyn în garda de șapte cavaleri a tatălui tău. Prinţul 
Lewyn era cel mai brav frate de arme pe care și-l poate dori 
un bărbat. Quentyn Martell e din același sânge, dacă asta e 
pe placul înălţimii Tale. 

- Ar fi fost pe placul meu, dacă și-ar fi făcut apariţia cu 
acele cinci sute de mii de săbii despre care vorbește. In 
schimb, mi-a adus doi cavaleri și un pergament. Oare 
pergamentul îmi poate apăra oamenii de yunkai? Dacă ar fi 
venit cu o flotă... 

A 

- Sunspear n-a fost niciodată o putere maritimă, înălțimea 
Ta. 

-Nu. 


Dany cunoștea destul de bine istoria Westerosului ca să 
știe asta. 

Nymeria ajunsese pe țărmurile nisipoase din Dome cu 
zece mii de 

900 

GEORGE R.R. MARTIN 

corăbii, dar când se cununase cu prinţul ei dornishean le 
arsese pe toate și întorsese spatele mării pentru totdeauna. 

- Dome e mult prea departe. Ca să-i fac pe plac prinţului 
său, ar trebui să-mi abandonez poporul. Ar fi bine să-l trimiţi 
acasă, 

- Dornishenii sunt bine-cunoscuți pentru încăpăţânarea 
lor, înălțimea Ta. Străbunii Prințului Quentyn s-au luptat cu 
ai tăi în cea mai mare parte a unui răstimp de două sute de 
ani. N-o să plece fără tine. 

Atunci o să moară aici, se gândi Daenerys, dacă nu 
cumva e în stare de mai multe decât pot eu vedea. 

- E încă înăuntru? 

- Bea cu cavalerii lui. 

- Adu-1 la mine. E timpul să-i cunoască pe copiii mei. 

Pe chipul prelung și solemn al lui Barristan Selmy apăru 
un licăr de îndoială. 

- Cum poruncești. 

Regele ei râdea alături de Yurkhaz zo Yunzak și de ceilalţi 
nobili yunkai. Dany nu credea că avea să-i simtă lipsa, dar, 
pentru cazul că 

ar fi întrebat de ea, își învăţă slujnicele să-i spună că 
răspundea unei chemări a naturii. 

Ser Barristan o aștepta pe trepte, împreună cu prinţul 
dornishean. 

Fața pătrată a lui Martell era roșie, învăpăiată. Prea mult 
vin, hotărî regina, dar el își dădea toată silinţa să ascundă 
asta. In afară de șirul de sori de aramă care-i împodobeau 
centura, era îmbrăcat în straie simple. 

I se spune Broscoiul, își reaminti Dany. își dădea seama 
de ce. Nu era un bărbat chipeș. 


Ea îi zâmbi. 

- Prinţul meu, e mult de coborât. Ești sigur că vrei s-o 
faci? 

- Dacă e pe placul înălţimii Tale. 

- Atunci vino. 

Doi Nepătaţi coborau scara înaintea lor, purtând torţe, 
urmaţi de două Fiare de Bronz, una cu mască de pește și alta 
cu mască de șoim. 

Chiar și în propria ei piramidă, în aceea noapte fericită a 
păcii și 

dansul dragonilor 

901 

celebrării, Ser Barristan insista să fie însoţită de gărzi 
pretutindeni. 

Mica lor companie făcu lunga coborâre în tăcere, oprindu- 
se de trei ori pe drum ca să se odihnească. 

- Dragonul are trei capete, spuse Dany, când ajunseseră 
pe ultimul șir de trepte. Cununia mea nu trebuie să fie 
sfârșitul tuturor speranţelor tale. Știu de ce ești aici. 

- Pentru tine, răspunse Quentyn, tot numai galanterie 
stângace. 

- Nu, îl contrazise Dany. Pentru foc și pentru sânge. 

Unul dintre elefanţi trâmbiţă pentru ei din cușca lui. Un 
urlet de răspuns, venit de dedesubt, o inundă cu un val 
neașteptat de căldură. 

Prinţul Quentyn își ridică alarmat privirea. 

- Dragonii știu că ea e în apropiere, îi spuse Ser Barristan. 

Orice copil își cunoaște mama, se gândi Dany. Când 
mările se vor usca și munţii se vor spulbera în vânt ca 
frunzele... 

- Mă cheamă. Vino. 

11 luă pe Prinţul Quentyn de mână și îl conduse în 
groapa unde erau închiși doi dintre dragonii ei. 

- Rămâi afară, îi spuse apoi lui Ser Barristan, în timp ce 
Nepătaţii deschideau ușile enorme de fier. O să mă apere 
Prinţul Quentyn. 


II trase pe prinţul dornishean înăuntru, alături de ea, să 
stea deasupra gropii. 

Dragonii își întinseră găturile și le rotiră, fixându-i cu ochi 
arzători. 

Viserion își sfărâmase un lanţ și le topise pe celelalte. Se 
ținea de acoperișul gropii ca un liliac alb uriaș, cu ghearele 
înfipte adânc în cărămizile arse și sfărâmicioase. încă 
înlănțuit, Rhaegal rodea scheletul unui taur. 

Oasele de pe fundul gropii erau îngropate mai în adânc 
decât ultima oară 

când intrase ea acolo, jos, iar pereţii și podeaua erau 
negre cu cenușiu, mai mult cenușă decât cărămidă. N-aveau 
să mai reziste prea mult... dar în spatele lor nu era decât 
pământ și stâncă. Oare dragonii pot săpa tuneluri în piatră, 
ca balaurii de foc din vechea Valyrie? Spera că nu. 

Prinţul din Dome se albise la faţă ca laptele. 

- Am... am auzit că erau trei. 

902 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Drogon e la vânătoare. 

Nu era nevoie să afle și restul. 

- Cel alb e Viserion, iar cel verde e Rhaegal. Le-am dat 
numele fraţilor mei. 

Vocea ei stârnea ecouri între pereţii de piatră părjolită. 
Părea firavă - vocea unei fete, nu a unei regine și a unei 
cuceritoare, nu vocea veselă a unei proaspete mirese. 

Rhaegal urlă în chip de răspuns și focul umplu groapa, o 
suliță de roșu și galben. Viserion îi dădu replica, flăcările sale 
fiind aurii și portocalii. Lanţurile rupte îi zăngăneau și îi 
zornăiau în jurul labelor. 

Quentyn Martell se retrase cu treizeci de centimetri dintr- 
o săritură. 

O femeie mai crudă ar fi râs de el, dar Dany îl strânse de 
mână, spunând: 

- Și pe mine mă sperie. Nu e nicio rușine în asta. Copiii 
mei au devenit sălbatici și furioși în întuneric. 


- Ai... ai de gând să-i călărești? 

- Pe unul dintre ei. Nu știu despre dragoni decât ce mi-a 
spus fratele meu când eram copilă și câte ceva citit în cărți, 
dar se zice că 

nici măcar Aegon Cuceritorul n-a îndrăznit vreodată să se 
urce pe Vhagar sau pe Meraxes, și nici surorile lui nu l-au 
călărit pe Balerion Teroarea Neagră. Dragonii trăiesc mai 
mult decât oamenii, așa că 

Balerion a avut alţi călăreţi după moartea lui Aegon... dar 
nimeni n-a zburat vreodată pe doi dragoni. 

Viserion șuieră din nou. Fumul i se înălță printre dinţi și îi 
Zăriră 

focul de aur învârtejindu-se în adâncul gâtlejului. 

- Sunt... creaturi înfricoșătoare. 

- Sunt dragoni, Quentyn. Dany se ridică pe vârfuri și-l 
sărută ușor, câte o dată pe fiecare obraz. Așa cum sunt și eu. 

Tânărul prinţ înghiţi în sec. 

- ȘI... și eu am sânge de dragon, înălţimea Ta. îmi pot 
urmări ascendenţa până la prima Daenerys, prinţesa din 
Casa Targaryen care a fost 

dansul dragonilor 

903 

sora Regelui Daeron cel Bun și soția Prințului din Dome. 
E| a reconstruit pentru ea Grădinile de Apă. 

- Grădinile de Apă? 

Dacă era să spună adevărul, știa foarte puţine despre 
Dome și despre istoria lui. 

- Palatul preferat al tatălui meu. Mi-ar face plăcere să ţi-l 
arăt într-o zi. Totul e din marmură roz, cu bazine și fântâni și 
cu vedere spre mare. 

- Sună încântător. 

II trase de lângă groapă. Locul lui nu e aici. N-ar fi trebuit 
să vină 

niciodată. 

- Trebuie să te întorci acolo. Mă tem că această Curte a 
mea nu e un loc sigur pentru tine. Ai mai mulţi dușmani 


decât știi. L-ai făcut pe Daario să pară un neghiob și elnue 
omul care să uite o asemenea jignire. 

- Am cavalerii mei. Scuturile mele de nădejde. 

- Doi cavaleri. Daario are cinci sute de Ciori ale Furtunii. 
Și ai face bine să te ferești și de nobilul meu soţ. Știu că pare 
un bărbat blajin și plăcut, dar nu te lăsa înșelat. Coroana lui 
Hizdahr e o urmare a coroanei mele și lui i se supun unii 
dintre cei mai temuţi luptători din lume. 

Dacă vreunul dintre ei s-ar gândi că-i poate câștiga 
favorurile scăpându-l 

de un rival... 

-Eu sunt prinţul din Dome, înălțimea Ta. N-o să fug de 
niște sclavi și de niște mercenari. 

Atunci, ești intr-adevăr un prost, Prințule Broscoi. Dany 
zăbovi pentru o ultimă oară cu privirea asupra copiilor ei 
sălbatici. li auzi ţipând în vreme ce-l conducea pe băiat 
către ușă și le zări reflexiile focurilor dansând pe cărămizi. 
Dacă privesc înapoi, sunt pierdută. 

- Ser Barristan va cere două jilţuri ca să fim duși înapoi, la 
banchet, însă urcușul poate fi totuși obositor și plictisitor. 

In spatele lor, imensele uși de fier se închiseră cu un 
zăngănit răsunător. 

904 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Povestește-mi despre această altă Daenerys. Știu mai 
puţin decât ar trebui despre istoria regatului tatălui meu. Am 
crescut fără să fi avut vreodată un maester. 

Doar un frate. 

- Ar fi o plăcere pentru mine, înălţimea Ta, zise Quentyn. 

Trecuse bine de miezul nopţii înainte de a pleca ultimul 
oaspete și de a se retrage Dany în apartamentele ei, 
alăturându-i-se nobilului ei soţ și rege. Măcar Hizdahr era 
fericit, chiar dacă era aproape beat. 

- îmi ţin promisiunile, îi zise, în vreme ce lrri și Jhiqui le 
puneau veșmintele de noapte. Ţi-ai dorit pacea, și o ai. 


lar tu ţi-ai dorit sânge, și trebuie să ţi-l dau cât de curând, 
se gândi Dany, dar spuse: 

- Sunt recunoscătoare. 

Agitaţia zilei aprinsese pasiunea soțului ei. Abia ce se 
retraseră 

slujitoarele când îi sfâșie veșmântul și o trânti pe spate în 
pat. Dany își strecură braţele în jurul lui și îl lăsă să-și facă 
voia. Știa că, beat cum era, n-avea să rămână în ea prea 
mult. 

Și nici nu rămase. Pe urmă își frecă nasul de urechea ei și 
îi șopti: 

- Zeii să îngăduie să fi zămislit un fiu în noaptea asta. 

In capul ei răsunară vorbele lui Mirri Maz Duur: Atunci 
când soarele va răsări dinspre apus și va apune către 
răsărit. Când mările se vor usca și munții se vor spulbera în 
vânt ca frunzele. Când pântecele tău va prinde iarăși rod şi 
vei purta un copil viu. A tunci se va întoarce el, nu înainte. 
înţelesul era destul de clar: era tot atât de posibil să se- 
ntoarcă 

din morţi Khal Drogo cum era să poarte ea un copil viu. 
Dar existau secrete pe care nu se putea hotări să le împartă 
cu nimeni, nici măcar cu un soț, așa că nu-i spulberă 
speranțele lui Hizdahr zo Loraqg. 

Nobilul ei soț adormi buștean în curând. Daenerys nu 
putea decât să 

se foiască și să se răsucească lângă el. Voia să-l zgălţăie, 
să-l trezească, să-l facă s-o ia în braţe, s-o sărute, s-o 
pătrundă iarăși, dar, chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi adormit din 
nou după aceea, lăsând-o singură în întuneric. 

Se întrebă ce făcea Daario. Oare nu-și găsea nici el 
liniștea? Se gândea 

dansul dragonilor 

905 

la ea? O iubea cu adevărat? O ura fiindcă se măritase cu 
Hizdahr? N-ar fi trebuit să mi-l iau niciodată în pat. Nu era 


decât un mercenar, nu era un consort potrivit pentru o 
regină, și totuși... 

Am ştiu asta tot timpul, dar am făcut altceva. 

- Regina mea? spuse o voce firavă în întuneric. 

Dany tresări. 

- Cine-i acolo? 

- Doar Missandei. 

Tălmăcitoarea naathi se apropie de pat. 

- Aceasta te-a auzit plângând. 

- Plângând? Nu plângeam. De ce aș face-o? Am pacea 
mea, am regele meu, am tot ce-și poate dori o regină. Ai 
visat urât, asta a fost tot. 

- Cum spui, înălțimea Ta. 

Făcu o plecăciune și se pregati să plece. 

- Rămâi, zise Dany. Nu vreau să fiu singură. 

- înălţimea Sa e cu tine. 

Missandei arătă cu degetul. 

- înălţimea sa doarme, dar eu nu pot să dorm. Mâine 
trebuie să 

mă scald în sânge. Preţul păcii. Zâmbi stins și bătu cu 
palma în pat. 

Vino. Așază-te. Stai de vorbă cu mine. 

- Dacă asta-ţi face plăcere. Missandei se așeză lângă ea. 
Despre ce să vorbim? 

- Despre casă, spuse Dany. Despre Naath. Despre fluturi și 
despre fraţi. Vorbește-mi despre lucrurile care te fac fericită, 
despre lucrurile care te fac să râzi, despre toate amintirile 
tale frumoase. Reamintește-mi că în lume încă mai există 
binele. 

Missandei făcu tot ce puteau. încă mai vorbea când pe 
Dany o fură 

în sfârșit somnul, spre a avea vise stranii, conturându-se 
pe jumătate din fum și din foc. 

Dimineaţa veni prea repede. 

THEON 


Ziua se furișă asupra lor exact așa cum o făcuse și 
Stannis: nevăzută. 

Winterfellul era treaz de mai multe ore, cu meterezele și 
turnurile pline de oameni înveșmântațţi în lână, zale și piele, 
în așteptarea unui atac care nu veni niciodată. Când începu 
să se lumineze cerul, sunetul tobelor se stinsese, deși cornii 
se mai auziră de încă trei ori, de fiecare dată puţin mai 
aproape. Şi zăpada continua să cadă. 

- Viscolul se va opri azi, insistă cu voce sonoră unul dintre 
grăjdarii supraviețuitori. De ce nu, nici măcar nu e încă 
iarnă. 

Theon ar fi râs dacă ar fi îndrăznit. Iși aducea aminte că 
poveștile Bătrânei Nan istoriseau despre viscole care se 
dezlănţuiseră vreme de patruzeci de zile și patruzeci de 
nopţi, de un an, de zece... viscole care îngropaseră castele și 
orașe și regate întregi sub treizeci de metri de zăpadă. 

Stătea în spatele Sălii Mari, nu departe de cai, și se uita 
cum atacau Abel, Rowan și o spălătoreasă sfioasă, cu părul 
castaniu, numită 

Veveriţa, bucăţi mari de pâine neagră veche, prăjită în 
untura scursă 

din slănină. El își lua micul dejun bând dintr-o cană mare 
bere neagră, înceţoșată de spumă și destul de groasă ca să 
fie mestecată. încă alte câteva căni, și planul lui Abel ar fi 
putut să nu i se mai pară atât de nebunesc. 

dansul dragonilor 

907 

Roose Bolton intră, cu ochi spălăciţi și căscând, însoţit de 
dolofana lui soţie însărcinată, Grasa Walda. înaintea lui 
veniseră mai mulţi lorzi și căpitani, printre ei numărându-se 
Umber Urgia Târfelor, Aenys Frey și Roger Ryswell. Mai către 
coada mesei, Wyman Manderly înfuleca grăbit cârnaţi și ouă 
fierte, în timp ce Lordul Locke își îndesa lingură după lingură 
de terci în gura fără dinţi. 

Apăru în curând și Lordul Ramsay, încătărămându-și 
centura săbiei în timp ce-și croia drum către partea din față 


a sălii. în dimineața asta eîntr-o dispoziție mizerabilă. Theon 
își putea da seama. Tobele bau ținut treaz toată noaptea, 
ghici el, sau l-a nemulțumit cineva. Un cuvânt greșit, o 
privire neavenită, un hohot de râs într-un moment 
nepotrivit, oricare dintre ele putea stârni mânia nobilului 
lord, costându-l pe cel vinovat o fâșie de piele. 7e rog, 
stăpâne, nu te uita în partea asta. Ramsay n-ar fi avut 
nevoie decât de o singură privire ca să știe totul. O să-mi; 
citească pe față. O să știe. Știe întotdeauna. 

Theon se întoarse spre Abel. 

- N-o să meargă. Vorbea cu voce atât de joasă, încât nici 
caii nu puteau să-l audă. O să fim prinși înainte de a ieși din 
castel. Chiar dacă 

scăpăm, Lordul Ramsay o să ne vâneze, el și Ben Oase și 
fetele. 

- Lordul Stannis e în afara zidurilor și, judecând după 
sunet, nu e prea departe. Nu trebuie decât s-ajungem la el. 

Degete lui Abel dansau pe strunele lăutei. Barba 
cântărețului era castanie, deși părul lung îi încărunţise în 
cea mai mare parte. 

- Dacă bastardul chiar se ia după noi, s-ar putea să nu 
mai apuce să-i pară rău. 

Crede, se gândi Theon. Crede-o. Spune-ți că e adevărat. 

- Ramsay o să facă din femeile tale prada lui, îi zise 
cântărețului. 

O să le hăituiască, o să le violeze și-o să le-arunce câinilor 
leșurile lor. 

Dac-o să-i ofere o vânătoare frumoasă, s-ar putea dea 
numele lor următoarelor căţelușe care vor veni pe lume. Pe 
tine o să te jupoaie. El și Jupuitorul și Damon Dansează- 
pentru-Mine, ei vor face din asta un joc. 

O să-l implori să te ucidă. Strânse brațul cântărețului cu 
o mână 

908 

GEORGE R.R. MARTIN 


schilodită. Ai jurat că n-o să mă lași să cad din nou în 
mâinile lui. Mi-ai dat cuvântul tău. 

Avea nevoie s-o mai audă o dată. 

- Cuvântul lui Abel, spuse Veveriţa. Trainic ca un stejar. 

Abel se mulțumi doar să ridice din umeri. 

- Orice s-ar întâmpla, prinţul meu. 

Pe dais, Ramsay se certa cu tatăl lui. Erau prea departe, 
Theon nu reușea să deslușească niciun cuvânt, dar spaima 
de pe faţa rotundă și rozalie a Grasei Walda vorbea cât mai 
multe tomuri. 11 auzi pe Wyman Manderly strigând să i se 
mai aducă niște cârnaţi și pe Roger Ryswell râzând de o 
glumă a ciungului Harwood Stout. 

Theon se întrebă dacă avea să vadă vreodată castelele 
scufundate ale Zeului înecat sau dacă stafia lui avea să 
bântuie acolo, în Winterfell. 

Morții sunt morți. Mai bine mort decât Duhoare. Dacă 
planul lui Abel dădea greș, Ramsay avea să le ofere o moarte 
îndelungată și chinuitoare. De data asta o să mă jupoaie din 
cap până-n picioare și implorările mele, oricât de multe, n-or 
să pună capăt torturii. Nicio durere pe care-o cunoscuse 
vreodată nu se apropia de agonia adusă pe Jupuitor cu o 
mică lamă. Abel avea s-o afle destul de curând. Și pentru 
ce? Jeyne, numele ei e Jeyne, și ochii ei n-au culoarea 
cuvenită. O comediantă, jucând un rol. Lordul Bolton știe, 
știe și Ramsay, dar ceilalți sunt orbi, chiar și afurisitul ăsta 
de bard cu zâmbetele lui viclene. Gluma se face pe seama 
ta, Abel, şi a târfelor tale ucigașe. O să muriţi pentru o altă 
fată 

decât credeți. 

Când îl dusese Rowan la Abel, în ruinele Turnului Ars, 
fusese cât pe ce să le spună adevărul, dar își stăpânise 
limba în ultima clipă. Cântărețul părea hotărât să fugă cu 
fiica lui Eddard Stark. Dacă ar fi știut că mireasa Lordului 
Ramsay nu era decât odrasla unui administrator, ei bine... 

Ușile Sălii Mari se deschiseră cu un trosnet. 


Un vânt rece se năpusti înăuntru în trombă și un nor de 
cristale de gheaţă scânteie albastru-alburiu în aer. Pe ușă 
intră cu pași mari Ser Hosteen Frey, acoperit până în talie de 
o crustă de zăpadă, cu un leș 

dansul dragonilor 

909 

în brațe. De-a lungul băncilor, oamenii își lăsară jos cănile 
și lingurile și se răsuciră, privind apoi cu gurile căscate 
spectacolul sinistru. In sală se lăsă liniștea. 

Altă crimă. 

Zăpada aluneca de pe mantia lui Ser Hosteen în timp ce 
înainta semeţ către masa înaltă, cu pașii răsunându-i pe 
podea. In urma lui intrară o duzină de cavaleri și de oșteni 
din Casa Frey. Unul era un băiat pe care Theon îl știa - 
Walder cel Mare, de fapt cel mic, cu faţă de vulpe și slab ca 
un băț. Pieptul lui, braţele și mantia erau pline de sânge. 

Simţind mirosul, caii nechezară. Câinii ieșiră târâș de sub 
mese, adulmecând. Bărbaţii se ridicară de pe bănci. Leșul 
din braţele lui Ser Hosteen scânteia în lumina torţelor, într-o 
armură de promoroacă 

rozalie. Frigul de afară îi îngheţase sângele. 

- Fiul fratelui meu Merrett. Hosteen Frey lăsă trupul pe 
podea, în faţa daisului. Măcelărit ca un porc și îngropat sub 
un troian. Un băiat. 

Walder cel Mic, se gândi Theon. Ce/ mare. Se uită la 
Rowan. Sunt șase, își aminti el. Oricare dintre ele ar fi putut- 
o face. Insă spălătoreasă 

îi simţi privirea. 

- N-a fost lucrarea noastră, spuse ea. 

- Taci! o preveni Abel. 

Lordul Ramsay cobori de pe dais, îndreptându-se către 
băiatul mort. 

Tatăl lui se ridică mai încet, cu ochii lui spălăciţi, cu faţa 
încremenită, solemn. 

- Asta e fapta unui nebun. Vocea lui era pentru prima 
oară destul de sonoră pentru a-i purta departe cuvintele. 


Unde-a fost găsit leșul? 

-Sub fortăreaţa în ruină, lordul meu, răspunse Walter cel 
Mare. 

Cea cu garguie vechi. Mănușile băiatului erau pline de 
sângele vărului lui. l-am spus să nu se ducă afară singur, dar 
el a zis că trebuia să 

găsească un bărbat care-i datora argint. 

- Ce bărbat? întrebă Ramsay. Spune-mi numele lui. Arată- 
mi-l, băiete, și-ţi fac o mantie din pielea lui. 

910 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu mi l-a spus, lordul meu. Câștigase moneda aia la 
zaruri, doar atât a zis. Băiatul Frey șovăi. Niște bărbaţi din 
Portul Alb l-au învăţat să joace zaruri. N-aș putea spune 
care, dar ei au fost. 

- Lordul meu, tună Hosteen Frey, îl știm pe omul care-a 
făcut-o. 

L-a ucis pe băiatul ăsta și pe ceilalţi. Nu cu mâna lui, nu. 
E prea gras și prea laș ca să ucidă singur. Dar el a dat 
porunca. Se întoarse spre Wyman Manderly. Tăgăduiești? 

Lordul de Portul Alb mușcă jumătate dintr-un cârnat. 

- Mărturisesc... Iși șterse grăsimea de pe buze cu mâneca 
„mărturisesc că nu știu mare lucru despre sărmanul băiat. 
Scutierul Lordului Ramsay, nu-i așa? Câţi ani avea flăcăul? 

- Nouă, la ultima aniversare a numelui său. 

- Atât de tânăr, zise Wyman Manderly. Deși poate eo 
binecuvântare. Dac-ar fi trăit, ar fi crescut ca să devină un 
Frey. 

Ser Hosteen izbi cu piciorul în tăblia mesei, azvârlind-o 
de pe suporţi peste pântecul umflat al Lordului Wyman. 
Cănile și  farfuriile zburară, cârnaţii se  împrăștiară 
pretutindeni și o duzină de bărbaţi din clanul Manderly se 
ridicară în picioare înjurând. Unii înșfăcară 

cuțite, farfurii, carafe, orice putea servi drept armă. 

Ser Hosteen Frey își smulse sabia lungă din teacă și se 
năpusti spre Wyman Manderly. Lordul de Portul Alb încercă 


să se-arunce într-o parte, dar tăblia mesei îl ţintuia de scaun. 
Lama îi crestă trei din cele patru gușe împroșcând în jur, 
roșii și strălucitori, stropi de sânge. 

Lady Walda ţipă ascuţit și se încleștă de braţul soțului ei. 

- încetați, strigă Roose Bolton. Opriți nebunia asta. 

Oamenii lui se năpustiră într-acolo, în vreme ce bărbaţii 
din clanul Manderly săreau peste bănci, năvălind asupra 
Freyilor. Unul fandă spre Ser Hosteen cu un pumnal, însă 
cavalerul uriaș se răsuci și-i tâie braţul din umăr. Lordul 
Wyman se săltă în picioare, dar numai ca să se prăbu 

șească. Bătrânul Lord Locke strigă după un maester în 
timp ce Manderly căzu pe podea cu un plescăit, ca o morsă 
izbită cu ciomagul, într-o baltă 

de sânge ce se lăţea întruna. In jurul lui, câinii se băteau 
pentru câmaţi. 

dansul dragonilor 

911 

Fu nevoie de patruzeci de lăncieri de-ai Dreadfortului ca 
să-i despartă 

pe cei încăieraţi și să pună capăt măcelului. In momentul 
acela, șase bărbaţi de la Portul Alb și doi din clanul Frey 
zăceau morţi pe podea. 

Alţi doisprezece erau răniţi, iar unul dintre Băieții 
Bastardului, Luton, murea zgomotos, strigându-și mama în 
timp ce încerca să-și îndese un pumn de mațe slinoase în 
rana  căscată din pântec. Lordul Ramsay îl amuţi 
împlântându-i în piept o suliță smulsă din mâna unui om de- 
al lui Picioare-de-Otel. Insă grinzile continuau să răsune de 
urlete, rugăciuni și blesteme, de nechezatul subţire al cailor 
înspăimântați și de mărâiturile căţelelor lui Ramsay. Walton 
Picioare-de-Otel fu nevoit să lovească 

de douăsprezece ori cu coada suliţei în podea înainte de 
a se face suficientă liniște pentru ca Roose Bolton să poată fi 
auzit. 

- Văd că vreţi sânge, spuse Lordul de Dreadfort. 


Maesterul Rhodry stătea lângă el, cu un corb pe braţ. 
Penele negre ale păsării străluceau în lumina torțelor 
asemenea gudronului. £E udă, își dădu seama Theon. /ar în 
mâna lordului e un pergament. Și ala trebuie să fie ud. Aripi 
întunecate, vorbe intunecate. 

- In loc să vă folosiţi săbiile unii asupra altora, le-aţi putea 
încerca împotriva Lordului Stannis. Lordul Bolton desfășură 
pergamentul. 

Oastea lui e la trei zile de mers călare de aici, îngropată 
în zăpadă și înfometată, iar eu unul am obosit să tot aștept 
bunul lui plac. Dacă sunteți atât de nerăbdători să vă bateţi, 
puteți da prima voastră lovitură. 

Ser Hosteen, cheamă-ţi cavalerii și oștenii la porțile 
principale. Lord Wyman, adună-ţi oamenii de la Portul Alb la 
poarta de est. Vor ieși și ei la atac. 

Sabia lui Hosteern Frey era roșie aproape până la mâner. 
Stropii de sânge îi împestrițau obrajii ca niște pistrui. Iși lăsă 
lama în jos, spunând: 

- Cum poruncește lordul meu. Dar, după ce-ţi aduc capul 
lui Stannis Baratheon, am de gând să-l termin de tăiat pe-al 
Lordului Untură. 

Patru cavaleri din Portul Alb îl păzeau pe Lordul Wyman, 
în vreme ce Maesterul Medrick, aplecat asupra lui, se chinuia 
să-i oprească 

sângerarea. 

912 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Trebuie să treci mai întâi de noi, ser, spuse cel mai 
vârstnic dintre ei, un bărbat cu barba căruntă și chip aspru, 
pe a cărui tunică pătată 

de sânge se vedeau trei sirene argintii pe fond violet. 

- Bucuros. De fiecare pe rând sau de toţi o dată, n-are 
nicio importanţă. 

- Ajungel tună Lordul Ramsay, agitându-și sulița 
însângerată. încă 


o ameninţare și vă spintec cu mâna mea. Nobilul meu 
tată a vorbit! 

Păstraţi-vă furia pentru impostorul Stannis. 

Roose Bolton dădu aprobator din cap. 

- Are dreptate. O să fie destul timp să vă luptaţi unii cu 
alţii după 

ce terminăm cu Stannis. întoarse capul, cu ochii săi 
spălăciţi căutând prin sală până ce îl descoperiră pe Abel 
alături de Theon. Cântăreţule, strigă apoi, vino să ne cânţi 
ceva liniștitor. 

Abel se înclină. 

- Dacă asta-i face plăcere nobilului lord. 

Se îndreptă agale spre dais, cu lăuta în mână, sărind cu 
sprinteneală 

peste un leș sau două, și se așeză cu picioarele 
încrucișate pe masa înaltă. In vreme ce începea să cânte - o 
melodie tristă și dulce pe care Theon Greyjoy nu o recunoscu 
- Ser Hosteen, Ser Aenys și ceilalți Frey se întoarseră cu 
spatele, pregătindu-se să-și scoată caii din sală. 

Rowan strânse braţul lui Theon. 

- Baia. Trebuie să fie acum. 

EI se smuci, eliberându-se. 

- Ziua? O să fim văzuţi. 

- O să ne-ascundă zăpada. Ești surd? Bolton își trimite 
cavalerii la atac. Trebuie s-ajungem la Regele Stannis 
înaintea lor. 

- Dar... Abel... 

- Abel își poate purta singur de grijă, murmură Veveriţa. 

Asta e o nebunie. Disperată, nechibzuită, sortită eșecului. 
Theon își bău berea până la fund și se ridică fără tragere de 
inimă. 

- Găsiţi-vă surorile. E nevoie de o grămadă de apă ca să 
se umple cada doamnei mele. 

dansul dragonilor 

913 


Veveriţa se îndepărtă pe nesimţite, cu pași ușori ca 
întotdeauna. 

Rowan îl scoase pe Theon din sală. De când îl găsiseră, ea 
și surorile ei, în pădurea zeilor, una dintre ele îl urmărise pas 
cu pas, fără să-l scape din ochi nicio clipă. N-aveau încredere 
în el. De ce-ar avea? înainte am fost Duhoare și aș putea să 
fiu din nou. Duhoare, duhoare, rimează 

cu furișare. 

Afară continua să ningă. Oamenii de zăpadă înălţaţi de 
scutieri se transformaseră în niște uriași monstruoși, înalţi de 
trei metri și hidos de diformi. El și Rowan își croiau drum spre 
pădurea zeilor printre ziduri albe de zăpadă; poteca dintre 
fortăreață și turn se transformase într-un păienjeniș de 
șanțuri de gheaţă, curățate cu lopeţile oră de oră ca sânu 
fie acoperite. Era ușor să te rătăcești în labirintul acela 
înghețat, dar Theon Greyjoy îi cunoștea fiecare cotitură și 
fiecare răspântie. 

Până și pădurea zeilor devenea albă. Pe lacul de sub 
copacul inimii se formase o pojghiţă de gheaţă, iar feței 
cioplite în lemnul său palid îi crescuse o mustață din țurțuri 
marunţi. La ora aceea nu puteau spera să-i aibă pe zeii vechi 
numai pentru ei. Rowan îl trase pe Theon, îndepărtându-l de 
oamenii Nordului care se rugau în fața copacului și 
conducându-l către un loc ferit de lângă zidul cazărmilor, 
lângă o baltă 

de mâl cald, care puţea a ouă clocite. Theon văzu că până 
și mâlul îngheţase pe margini. 

-Vine iarna... 

Rowen îi aruncă o privire aspră. 

- N-ai dreptul să rostești deviza Lordului Eddard. Nu tu. 
Niciodată. 

După ceea ce ai făcut... 

- Şi voi aţi ucis un băiat. 

- N-am fost noi. Ți-am spus. 

- Vorbele sunt vânt. Nu sunt mai bune decât mine. 
Suntem la fel, întru totul. l-aţi ucis pe ceilalţi, de ce nu și pe 


el? Dick Gălbejitul... 

- „„duhnea la fel ca tine. Era un porc. 

- lar Micul Walder era un porcușor. Omorându-l, aţi adus 
clanurile Frey și Manderly la cuțite, a fost o mișcare abilă, 
aţi... 

914 

GEORGE R.R. MARTIN 

- N-am fost noi. Rowan îi înfipse mâna în gât și-l lipi cu 
spatele de zidul cazărmii, cu faţa ei la doi centimetri de a lui. 
Spune-o înc-odată 

și-ti smulg limba aia mincinoasă, fratricidule. 

El zâmbi printre dinţii sparți. 

- N-o s-o faci. Aveţi nevoie de limba mea ca să vă trec de 
străjeri. 

Aveţi nevoie de minciunile mele. 

Rowan îl scuipă în faţă. Pe urmă îi dădu drumul și-și 
șterse mâinile înmănușate de coapse, ca și cum s-ar fi 
murdărit atingându-l. 

Theon știa că n-ar fi trebuit s-o întărâte. In felul ei, era la 
fel de periculoasă ca Jupuitorul sau ca Damon Dansează- 
pentru-Mine. Insă 

el era înghețat și obosit, capul îi zvâcnea, nu dormise de 
câteva zile. 

- Am făcut lucruri cumplite... i-am trădat pe ai mei, mi-am 
schimbat mantia, am poruncit să fie daţi morţii oameni care 
aveau încredere în mine... dar nu sunt fratricid. 

- Da, băieţii Stark nu ţi-au fost niciodată fraţi. Știm. 

Era adevărat, dar nu asta voise el să spună. Wu erau din 
sângele meu, dar, chiar și așa, nu le-am făcut niciun rău, 
niciodată. Cei doi pe care i-am ucis nu erau decât băieții 
morarului. Theon nu voia să se gândească la mama lor. O 
cunoștea pe nevasta morarului de ani buni, se și culcase cu 
ea. Sâni mari și grei, cu sfârcuri largi, întunecate, o gură 

dulce, un râs vesel. Bucurii pe care n-o să le mai gust 
niciodată. 


Dar n-avea rost să-i spună lui Rowan ceva din toate astea. 
Nu l-ar fi crezut dacă nega, nu mai mult decât credea el 
când nega ea. 

- Pe mâinile mele e sânge, dar nu sânge de frate, spuse, 
fără vlagă. 

Și am fost pedepsit. 

- Nu îndeajuns. 

Rowan îi întoarse spatele. 

Femeie neghioabă. Theon o fi fost zdrobit, dar încă mai 
avea un pumnal. Ar fi fost ușor să-l scoată și să i-l înfigă 
între omoplaţi. încă mai era în stare de atâta lucru, cu toţi 
dinţii lui lipsă și cu cei sparţi, și cu tot restul Poate-ar fi fost 
chiar o faptă bună - un sfârșit mai rapid și mai curat decât 
cel de care ar fi avut parte ea și surorile ei, dacă le prindea 
Ramsay. 

dansul dragonilor 

915 

Duhoare ar fi făcut-o. Ar fi făcut-o, în speranţa că ar fi fost 
pe placul Lordului Ramsay. Târfele alea aveau de gând să-i 
fure mireasa; Duhoare nu putea permite una ca asta. Insă 
vechii zei îl recunoscuseră, îl numiseră Theon. Om de fier, 
am fost om de fier, fiul lui Balon Greyjoy și moștenitorul 
legitim al ținutului Pyke. Cioturile degetelor îl mâncau și îi 
zvâcneau, dar își lăsă pumnalul în teacă. 

Când se întoarse, pe Veveriţă o însoțeau celelalte patru: 
sfrijita și cărunta Myrtle, Willow Ochi-de-Vrăjitoare, cu lunga 
ei coadă împletită, Frenya cea cu mijloc gros și sâni imenși, 
Holly cu cuțitul ei. îmbrăcate ca niște servitoare, în mai 
multe straturi de stofă grosolană, cenușie, purtau mantii de 
lână maronie, tivite cu blană albă de iepure. Fără săbii, văzu 
Theon. Fără securi, fără ciocane, fără nicio altă armă în afară 
de cuțite. Mantia lui Holly era prinsă cu o cataramă de 
argint, iar Frenya avea o centură din sfoară de cânepă, care-i 
înfășură mijlocul de la șolduri pană sub sâni. O făcea să pară 
încă și mai masivă decât era. 

Myrtle adusese un veșmânt de servitoare pentru Rowan. 


- Curțile mișună de neghiobi, îi preveni ea. Au de gând să 
iasă călare. 

- Ingenuncheaţi, spuse Willow, pufnind cu dispreț. Lorzii 
lor suzerani au vorbit, ei trebuie să se supună. 

- Vor muri, ciripi Holly, încântată. 

- Și ei, și noi, zise Theon. Chiar dacă trecem de străji, cum 
aveţi de gând s-o scoateţi pe Lady Arya de-acolo? 

Holly zâmbi. 

- Șase femei intră, șase femei ies. Cine se uită la niște 
servitoare? 

O s-o-mbrăcăm pe fata Stark ca pe Veveriţă. 

Theon se uită la cea căreia îi spuneau astfel. Sunt 
aproape la fel de inalte. S-ar putea să meargă. 

- Și Veveriţă cum iese? 

De data asta îi răspunse chiar ea. 

- les pe fereastră și cobor drept în pădurea zeilor. Aveam 
doisprezece ani când m-a luat fratele meu prima dată la sud 
de Zidul vostru. Acolo mi-am căpătat numele. Fratele meu a 
Zis că semănăâm cu o veveriţă 

916 

GEORGE R.R. MARTIN 

urcându-se în copac. De atunci m-am urcat pe Zidul ăla 
de șase ori, dus și întors. Cred că pot cobori pe un turn de 
piatră. 

- Ești mulțumit, renegatule? întrebă Rowan. Să-i dăm 
drumul. 

Bucătăria cavernoasă a Winterfellului își avea propria sa 
clădire, la o bună distanţă de sălile principale ale castelului 
și de fortărețe, ca să 

nu se răspândească vreun incendiu. înăuntru, mirosurile 
se schimbau de la o oră la alta - mereu câte o altă aromă de 
carne friptă, de praz și de ceapă, de pâine proaspăt coaptă. 
Roose Bolton pusese străjeri la ușă. Cu atât de multe guri de 
hrănit, fiecare fărâmă de mâncare era prețioasă. 

Până și bucătarii și ajutoarele lor erau tot timpul sub 
supraveghere. 


Insă gărzile îl cunoșteau pe Duhoare. Și le plăcea să-și 
bată joc de el când venea după apa caldă pentru baia 
Doamnei Arya. Insă niciunul nu îndrăznea să meargă mai 
departe. Se știa că Duhoare era „favoritul" 

Lordului Ramsay. 

- Prinţul împuţiciunii a venit după apă fierbinte, anunţă 
un străjer când își făcu Theon apariţia în faţa lui, însoţit de 
cele șase slujnice. Le deschise larg ușa. Grăbiţi-vă, până nu 
iese tot aerul înmiresmat. 

înăuntru, Theon îl înșfăcă de braţ de unul dintre ajutorii 
de bucătar. 

- Apă fierbinte pentru stăpâna mea, băiete! porunci el. 
Șase găleți pline și vezi să fie bună și fierbinte. Lordul 
Ramsay o vrea rozalie și curată. 

- Da, stăpâne, răspunse băiatul. De îndată, stăpâne. 

„De îndată" dură mai mult decăt i-ar fi plăcut lui Theon. 
Niciunul dintre cazanele mari nu era curat, așa că băiatul fu 
nevoit să frece unul înainte de a-l umple cu apă. Pe urmă 
păru să dureze o veșnicie până 

când începu să clocotească apa și alte două veșnicii până 
când fură 

umplute șase găleți de lemn. Toate femeile lui Abel 
așteptau, cu feţele umbrite de glugi. Fac totul așa cum n-ar 
trebui. Adevăratele slujnice flirtau întotdeauna cu bucătarii 
și îi tachinau pe ajutorii lor, gustau din câte ceva, luau câte 
o îmbucătură din altceva. Rowan și surorile ei uneltitoare nu 
voiau să atragă atenţia, dar tăcerea lor ursuză îi făcu în 
curând pe străjeri să le arunce priviri curioase. 

dansul dragonilor 

917 

- Unde sunt Maisie, Jez și celelalte fete? îl întrebă unul 
dintre ei pe Theon. Cele care vin de obicei. 

- Lady Arya a fost nemultumita de ele, minţi el. Ultima 
oară, apa s-a răcit înainte de a ajunge în cadă. 

Apa caldă umplu aerul cu nori de abur, topind fulgii de 
zăpadă care pluteau în vânt. Procesiunea se reîntoarse în 


labirintul șanţurilor cu pereţi de gheaţa. Apa se răcea, 
clipocind la fiecare pas. Potecile erau blocate de luptători: 
cavaleri cu tunici de lână și mantii de blană, oșteni cu lănci 
pe umeri, arcași cărând arcuri neîncordate și mănunchiuri de 
săgeți, mercenari, grăjdari aducând caii de luptă. Oamenii 
Casei Frey purtau blazonul cu cele două turnuri, iar cei din 
Portul Alb aveau la vedere tritonul și tridentul. Iși făcură loc 
printre ei cu coatele, înaintând prin viscol în direcția opusă, 
dar nimeni nu trase nicio sabie. Nu acolo. Afară, în pădure) 
s-ar putea să fie altfel, O jumătate de duzină de oșteni din 
Dreadfort, toți căliţi în luptă, păzeau ușile Marii Fortăreţe. 

- Inc-o afurisită de baie? se minună comandantul lor, 
când văzu găleţile cu apă aburindă. Iși îndesase mâinile în 
subţiori, ferindu-le de frig. A mai făcut una aseară. Cât de 
mult se poate murdări o femeie în propriul ei pat? 

Mai mult decât știi tuy când împarte patul cu Ramsay, se 
gândi Theon, aducându-și aminte de noaptea nunţii și de 
lucrurile pe care fuseseră 

puși să le facă el și Jeyne. 

- Porunca Lordului Ramsay. 

- Atunci intraţi până nu îngheaţă apa, spuse 
comandantul. 

Doi străjeri deschiseră ușile duble. 

In holul de la intrare, aerul era aproape la fel de rece ca 
afară. 

Holly își scutură zăpada de pe cizme și își lăsă 
gluga mantiei. 

- Credeam c-o să fie mai greu. 

Răsuflarea îi îngheță în aer. 

-Mai sunt străjeri și la etaj, în faţa dormitorului 
stăpânului, o preveni Theon. Oamenii lui Ramsay. 

918 

GEORGE R.R. MARTIN 

Nu îndrăzni să-i numească Băieţii Bastardului, nu acolo. 
Nu știai niciodată cine ar fi putut asculta. 

- Țineţi-vă capete în jos și glugile ridicate. 


î 


n jos 


- Fă cum spune el, Holly, zise Rowan. Sunt unii care-ţi 
cunosc chipul. N-avem nevoie de necazuri. 

Theon deschise drumul în susul treptelor. Am mai urcat 
scdrile astea de o mie de ori. Copil fiind, le urca în fugă, iar 
la coborâre sărea peste trei dintr-un salt. Odată sărise drept 
peste Bătrâna Nan și o trântise la podea. Asta-i adusese cea 
mai cumplită bătaie pe care-o încasase vreodată la 
Winterfell, deși pe lângă cele pe care i le trăgeau fraţii lui la 
Pyke fusese aproape o mângăiere. El și Robb purtaseră 

multe lupte eroice pe treptele acelea, lovindu-se unul pe 
altul cu săbii de lemn. Fusese un antrenament bun, căci îi 
ajutase să înţeleagă cât de greu era să-ţi croiești drum în 
susul unei scări în spirală luptându-te cu un dușman hotărât. 
Lui Ser Rodrik îi plăcea să spună că un luptător bun putea 
ține în loc o sută, opunându-li-se cu tărie. 

Insă asta se petrecuse cu mult timp în urmă. Acum erau 
morţi cu toţii. Jory, bătrânul Ser Rodrik, Lordul Eddard, 
Harwin și Hullen, Cayn și Desmond și Tom Grăsanul, Alyn cu 
visurile lui pline de isprăvi cavalerești, Mikken, cel care-i 
dăduse prima sabie adevărată. 

Chiar și Bătrâna Nan, mai mult ca sigur. 

Și Robb. Robb, care-i fusese lui Theon un frate mai bun 
decât oricare dintre fiii născuţi din sămânţa lui Balon 
Greyjoy. Ucis la Nunta Roșie, măcelărit de clanul Frey. Ar fi 
trebuit săfiu cu el. Unde mă aflam? 

Ar fi trebuit să morcu el. 

Theon se opri atât de brusc, încât Willow aproape că i se 
urcă în spate. Ușa dormitorului lui Ramsay era chiar în faţa 
lui. Și o păzeau doi dintre Băieţii Bastardului, Alyn Ursuzul și 
Mărâitul. 

Probabil că vechii zei sunt de partea noastră. Mârâitul n- 
avea limbă, iar Alyn Ursuzul n-avea minte, așa-i plăcea 
Lordului Ramsay să zică. 

Unul era brutal și celălalt josnic, dar amândoi își 
petrecuseră cea mai mare parte a vieţii slujind la Dreadford. 
Făceau ce |i se cerea. 


dansul dragonilor 

919 

- Am apă fierbinte pentru Lady Arya, le spuse Theon. 

încearcă să te speli tu, Duhoare, îi răspunse Alyn 
Ursuzul. 

Miroși a pișat de cal. 

Mărâitul mormăi în semn că era de acord. Sau poate că 
zgomotul se voise un hohot de râs. Insă Alyn descuie ușa și 
Theon le făcu semn femeilor să intre. 

In camera aceea nu mijiseră zorii. Umbrele acopereau 
totul. Un ultim buștean trosnea abia auzit în mijlocul 
tăciunilor aproape stinși din cămin și o lumânare pâlpâia pe 
masă, alături de patul gol, cu așternuturi mototolite. fata a 
dispărut, se gândi Theon. S-a aruncat pe fereastră, de 
disperare. Dar ferestrele încăperii aveau, ca pavăză 
împotriva viscolului, obloane pecetluite cu cruste de zăpadă 
adusă de vânt și cu chiciură. 

- Unde e? întrebă Holly. 

Surorile ei își goliră găleţile în cada de lemn, mare și 
rotundă. 

Frenya închise ușa camerei și se propti cu spatele în ea. 

- Unde e? întrebă din nou Holly. 

Afară suna un corn. O trâmbiţă. Freyii se grupează pentru 
luptă. 

Theon simţea o mâncărime în degetele lipsă. 

Apoi o zări. Se refugiase în cel mai întunecos colț al 
dormitorului, pe podea, încovrigată sub un morman de piei 
de lup. N-ar fi văzut-o dacă n-ar fi tremurat. Jeyne trăsese 
blănurile peste ea ca să se-ascundă. 

De noi? Sau il aștepta pe nobilul ei soț? La gândul că 
Ramsay și-ar fi putut face apariţia, își dori să ţipe. 

- Doamna mea. 

Theon nu se putea convinge să-i spună Arya și nu- 
ndrăznea să-i zică Jeyne. 

- Nu e nevoie să te-ascunzi. Ele ne sunt prietene. 


Blănurile se clintiră. Un ochi se uită în afară, strălucind de 
lacrimi. 

întunecat, prea întunecat. Un ochi căprui. 

- Theon? 

- Lady Arya. Rowan se apropie. Trebuie să vii cu noi, 
repede. Am venit să te ducem la fratele tău. 

920 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Frate? Chipul fetei se ivi de sub blănurile de lup. N-am... 
n-am niciun frate. 

A uitat cine e. Și-a uitat numele. 

- Așa e, zise Theon, dar cândva ai avut frați. Trei. Robb și 
Bran și Rickon. 

- Sunt morți. Acum nu mai am niciun frate. 

- Ai un frate vitreg, zise Rowan. Lordul Cioară, ăsta e. 

-John Snow? 

- O să te ducem la el, dar trebuie să vii imediat. 

Jeayne își trase blănurile de lup către bărbie. 

- Nu. E o păcăleală. E el, e... stăpânul meu, dulcele meu 
stăpân, el v-a trimis, e o încercare, ca să fie sigur că-l 
iubesc. Da, da, îl iubesc mai presus de orice. O lacrimă i se 
prelinse pe obraz. Spunetți-i, spuneţi-i. 

O să fac ce vrea... orice vrea... cu el sau... sau cu câinele 
sau... vă rog... 

nu e nevoie să-mi taie picioarele, n-o să-ncerc să fug 
niciodată, o să-i dăruiesc fii, jur, jur... 

Rowan fluieră încetișor. 

- Zeii să-l blesteme pe omul ăsta! 

- Sunt o fată bună, se smiorcăi Jeyne. M-au instruit. 

Willow se încruntă. 

- S-o oprească cineva din plâns. Străjerul ăla e mut, nu 
surd. Or s-o audă. 

- Ridic-o, renegatule. Holly își ţinea cuțitul în mână. Ridic- 
o sau o ridic eu. Trebuie să plecăm. Ridic-o pe fofoloanca 
asta mică și scutur-o, să-i dai puţin curaj. 

- Și dacă ţipă? întrebă Rowan. 


Suntem morți cu toții, se gândi Theon. Le-am spus că o 
nebunie, dar nu m-a ascultat nimeni. Abel îi condamnase. 
Toți cântăreții erau pe jumătate nebuni. In cântece, eroul o 
salvează întotdeauna pe fecioară 

din castelul monstrului, dar viaţa nu era un cântec, nu 
mai mult decât era Jeyne Arya Stark. Ochii ei au culoarea 
nepotrivită. Și aici nu e niciun 

dansul dragoniior 

921 

erou, sunt numai târfe. Dar îngenunche totuși alături de 
ea, trase în jos blănurile, îi atinse obrazul. 

- Mă cunoști. Sunt Theon, ţi-aduci aminte? Și eu te 
cunosc. lţi știu numele. 

- Numele meu? Ea clătină din cap. Numele meu... este... 

El îi puse un deget pe buze. 

- Putem să vorbim despre asta mai târziu. Acum trebuie 
să taci. 

Vino cu noi. Cu mine. O să te ducem departe de-aici. 
Departe de el. 

Ea făcu ochii mari. 

- Te rog, șopti. Oh, te rog. 

Theon își strecură mâna într-a ei. Cioturile degetelor 
pierdute îl furnicară când o trase în picioare. Blănurile de lup 
căzură din jurul ei. 

Sub ele era goală, cu sânii mici și palizi acoperiţi de urme 
de dinţi. 

Theon o auzi pe una dintre femei suspinând. Rowan îi 
îndesă în mâini un maldăr de haine. 

- Imbrac-o. Afară e frig. 

Veverița își scosese lenjeria și scotocea într-un cufăr 
sculptat, din lemn de cedru, căutând ceva călduros. In cele 
din urmă se hotărî asupra unui pieptar vătuit de-al lui 
Ramsay și a unei perechi de pantaloni vechi care-i fâlfâiau în 
jurul picioarelor ca pânzele unei corăbii în toiul furtunii. 

Cu ajutorul lui Rowan, Theon o îmbrăcă pe Jeyne Poole în 
hainele Veveriţei. Dacă zeii sunt buni și străjerii orbi, s-ar 


putea să treacă. 

- Acum o să ieșim și-o să coborâm treptele, îi spuse fetei. 
Ține-ţi capul în jos și gluga ridicată. Mergi după Holly. Nu 
fugi, nu plânge, nu vorbi și nu privi pe nimeni în ochi. 

- Stai aproape de mine, zise jJeyne. Nu mă părăsi! 

- O să fiu chiar lângă tine, îi făgădui Theon în timp ce 
Veveriţa se strecura în patul Doamnei Arya și-și trăgea 
pătura în sus. 

Frenya deschise ușa dormitorului. 

- l-ai făcut o baie bună, Duhoare? întrebă Alyn Ursuzul 
când ieșiră. 

Mărâitul o ciupi pe Willow de sâni când trecu pe lângă el. 
Avuseseră noroc că o alesese pe ea. Dac-ar fi atins-o pe 
Jeyne, probabil că 

922 

GEORGE R.R. MARTIN 

fata ar fi ţipat. lar Holly i-ar fi deschis beregata cu cuțitul 
ascuns în mânecă. Willow se mulțumi să se răsucească, 
îndepărtându-se, și-și văzu de drum. 

Pentru o clipă, Theon se simţi aproape îmbătat de 
izbândă. Nici măcar nu s-au uitat. N-au văzut. Am scos fata 
chiar pe sub nasul lor! 

Dar pe trepte teama îi reveni. Dacă se întâlneau cu 
Jupuitorul, cu Damon Dansează-pentru-Mine, sau cu Walton 
Picioare-de-Oţel? 

Sau cu Ramsay însuși? Zeii să mă apere! Nu cu Ramsay, 
cu oricine în afară de el. La ce folosea că scoseseră fata pe 
furiș din camera ei? Erau încă în castel, cu toate porțile 
închise și blocate cu drugi, cu meterezele pline de străjeri. 
Probabil că străjile din exteriorul fortăreței aveau să-i 
oprească. Holly și cuțitul ei nu putea fi de mare folos 
împotriva a șase bărbaţi în zale, cu săbii și sulițe. 

Dar străjerii de afară erau ghemuiţi lângă uși, cu spatele 
către vântul de gheaţă și către zăpada spulberată. Nici 
măcar comandantul lor nu făcu decât să le arunce o privire 
rapida. Theon se simţi săgetat de milă 


pentru el și pentru oamenii lui. Ramsay avea să-i jupoaie 
pe toţi după 

ce-avea să afle că-i dispăruse mireasa și nici măcar nu 
suporta gândul la ceea ce urmau să păţească Alyn Ursuzul și 
Mărâitul. 

La nici zece metri de ușă, Rowan și surorile ei aruncară 
găleţile goale. Marea Fortăreaţă dispăruse deja din vedere în 
spatele lor. Curtea era o pustietate albă, plină de sunete pe 
jumătate auzite, care stârneau ecouri stranii în mijlocul 
viscolului. Şanţurile de gheaţă li se înălțau în jur, mai întâi 
până la genunchi, apoi până la mijloc, apoi ajungând mai 
sus de capetele lor. Erau în inima Winterfellului, castelul îi 
înconjura din toate părţile, dar nu vedeau nici urmă de el. Ar 
fi putut crede cu ușurință că se rătăciseră în mijlocul 
Ținutului lernii Veșnice, la o mie de leghe dincolo de Zid. 

- E frig, scânci Jeyne Poole, înaintând cu pași împleticiţi 
alături de Theon. 

Și-o să fie în curând și mai frig. Dincolo de zidurile 
castelului îi aștepta iarna, cu dinţii ei de gheaţă. Dacă 
ajungem atât de departe. 

dansul dragonilor 

923 

- Pe aici, spuse, când ajunseră într-un loc unde se 
intersectau trei șanțuri. 

- Frenya, Holly, mergeţi cu ei, zise Rowan. Noi o să-l 
însoțim pe Abel. Nu ne așteptați. 

Apoi se răsuci pe călcâie și se afundă în zăpadă, 
îndreptându-se spre Sala Mare. Willow și Myrtle se grăbiră pe 
urmele ei, cu mantiile fluturându-le în vânt. 

Din ce în ce mai nebunește, se gândi Theon Greyjoy. Cu 
toate cele șase femei ale lui Abel, evadarea păruse posibilă 
într-o prea mică 

măsură; cu numai două părea imposibilă. Dar merseseră 
prea departe ca s-o ducă pe fată înapoi în camera ei și să 
pretindă că nu se întâmplase nimic din toate astea, 
niciodată. O prinse pe Jeyne de braţ și o conduse pe potecă, 


spre Poarta Crenelurilor. Numai o jumătate de poartă, își 
reaminti sigur. Chiar dacă străjerii ne lasă să ne continuăm 
drumul, n-avem cum să trecem prin zidul exterior, Străjile 
nu-l opriseră pe Theon în alte nopţi, dar fusese întotdeauna. 
Nu putea trece atât de simplu cu trei femei după el, iar dacă 
paznicii se uitau sub glugă și o recunoșteau pe mireasa 
Lordului Ramsay... 

Cărarea cotea la stânga. Acolo, în faţa lor, dincolo de un 
văl de ninsoare, se căsca Poarta Crenelurilor, flancată de doi 
străjeri. Infășuraţi în lână, blană și piele, păreau tot atât de 
mari ca niște urși. Suliţele din mâinile lor aveau doi metri și 
jumătate. 

- Cine-i acolo? strigă unul dintre cei doi. 

Theon nu-i recunoscu vocea. Aproape toate trăsăturile 
bărbatului erau acoperite de eșarfa din jurul feţei. Nu i se 
zăreau decât ochii. 

- Duhoare, tu ești? 

Da, avu de gând să spună. In schimb se auzi răspunzând: 

- Theon Greyjoy. Am... v-am adus niște femei. 

- Trebuie să fi-ngheţat, băieţi, sărmanii de voi! zise Holly. 
Uite, lasă-mă să te-ncălzesc. 

Se strecură pe lângă vârful suliţei și-și ridică mâna spre 
faţa străjerului, desprinzându-i eșarfa pe jumătate îngheţată 
ca să-l sărute pe gură. 

924 

GEORGE R.R. MARTIN 

lar când li se atinseră buzele, lama ei îi pătrunse în 
carnea gâtului, chiar sub ureche. Theon văzu ochii 
bărbatului căscându-se. Pe buzele lui Holly era sânge când 
se retrase cu un pas și tot sânge picura dintre ale lui când 
căzu. 

Al doilea străjer încă mai căsca nedumerit gura când 
Frenya îi înșfăcă mânerul suliţei. Se luptară o clipă, smucind- 
o, până când femeia îi smulse arma dintre degete și îl pocni 
cu capătul gros peste tâmplă. In timp ce bărbatul dădea 


înapoi împleticindu-se, ea răsuci sulița și îi înfipse vârful în 
pântece cu un mormăit. 

Jeyne Poole scoase un țipăt subţire, strident. 

- Oh, nemernic blestemat! zise Holly. Asta o să-i aducă 
pe-ngenuncheaţi grămadă peste noi și nu mă-nșel. fugiți! 

Theon astupă gura lui Jeynecu o mână, o înșfăcă de 
mijloc cu cealaltă și o trase dincolo de străjerul mort și de 
cel în agonie, prin poartă și peste șanțul înghețat. Și poate 
că vechii zei încă mai vegheau asupra lor: podul mobil 
fusese coborât, ca să le îngăduie apărătorilor Winterfellului 
să traverseze mai repede câtre și dinspre crenelurile 
exterioare. Din spatele lor se auzi alarma și zgomotul unor 
picioare în fugă, apoi sunetul unei trâmbiţe de pe 
meterezele zidului interior. 

Pe podul mobil, Frenya rămase pe loc și se întoarse. 

- Plecaţi. O să-i opresc pe-ngenuncheaţi aici. 

încă mai strângea sulița însângerată în mâinile ei mari. 

Theon se clătina pe picioare când ajunse la baza scării. |și 
aruncă 

fata pe umeri și începu să urce. Jeyne încetase să se mai 
Zbată, și apoi era o făptură atât de mică... dar treptele erau 
alunecoase din cauza gheții de sub zăpada pufoasă și la 
jumătatea drumului căzu într-un genunchi când piciorul lui 
își pierdu sprijinul. 11 săgetă o durere atât de cumplită, 
încât aproape că scăpă fata și, preţ de o jumătate de 
secundă, se temu că nu putea să meargă mai departe. Dar 
Holly îl săltă din nou în picioare și împreună reușiră în sfârșit 
s-o urce pe Jeyne pe metereze. 

In timp ce se sprijineau de un crenel, respirând cu 
greutate, Theon auzi ţipete jos, unde Frenya se lupta cu o 
duzină de străjeri în zăpadă. 

dansul dragonilor 

925 

- încotro? strigă el la Holly. Unde mergem? Cum ieșim? 

Furia de pe faţa lui Holly se transformă în groază. 


- Oh, fir-aș să fiu blestemată! Frânghia! Izbucni într-un râs 
isteric. 

Frânghia e la Frenya. 

Apoi mormăi și se apucă de pântec. Din măruntaie îi 
răsărea o săgeată de arbaletă. Când își înfășură mâna în 
jurul ei, sângele i se scurse printre degete. 

- Ingenuncheaţii sunt pe zidul interior..., icni, înainte ca o 
a doua săgeată să îi apară între sâni. 

Se agăţă de cel mai apropiat crenel și căzu. Zăpada pe 
care o desprinse izbindu-se de ea o îngropă cu o bufnitură 
surdă. 

In stânga lor se auziră strigăte. Jeyne Poole se holba în 
jos, la Holly, în vreme ce pătura de zăpadă de deasupra ei își 
schimba culoarea din alb în roșu. Pe zidul interior, 
arbaletierul își reîncărca arma, Theon o știa. Dădu s-o ia la 
dreapta, dar și de acolo se apropiau oameni, alergând către 
ei cu săbiile în mâini. De departe, dinspre nord, se auzi 
sunetul cornului. Stannis, se gândi el, cu frenezie. Stannis e 
singura noastră 

speranță, dacă putem ajunge la el. Vântul urla, iar Theon 
și fata erau prinși în cursă. 

Arbaleta pocni. Săgeata trecu pe lângă el, la mai puţin de 
treizeci de centimetri, zdruncinând crusta de zăpadă 
înghețată care astupa golul cel mai apropiat dintre creneluri. 
Nu se zarea nici urmă de Abel, Rowan, Veveriţa și celelalte. 
El și fata erau singuri. Dacă ne prind vii, ne vor duce la 
Ramsay, 

Theon o înșfăcă pe Jeyne de mijloc și sări. 

DAENERYS 

Cerul era de un albastru nemilos, fără nicio fărâmă de 
nor. 

Cărămizile se vor coace în curând în soare, se gândi 
Dany. Jos, pe nisip, luptătorii vor simţi căldura prin tălpile 
sandalelor. 

Jhiqui îi trase veșmântul alunecos de mătase în josul 
umerilor, apoi o ajută să intre în bazin, pentru baie. Lumina 


soarelui abia răsărit licărea pe apă, întreruptă de umbra unui 
curmal. 

- Chiar dacă arenele trebuie redeschise, e nevoie să fie 
înălțimea Ta de faţă? întrebă Missandei, spălând părul 
reginei. 

- jumătate din Meereen va fi acolo ca să mă vadă, inimă 
blândă. 

- înălţimea Ta, aceasta imploră să-i îngădui să spună că 
jumătate din Meereen va fi acolo ca să vadă cum sângerează 
și cum mor oameni. 

Nu se înșală, știa regina, dar n-are nicio importanță. 

Dany fu în curând atât de curată cât putea vreodată să 
fie. Se ridică 

împroșcând ușor apa. Picăturile i se scurgeau în josul 
picioarelor și-i împodobeau sânii. Soarele se ridica pe cer și 
oamenii ei aveau să se adune în curând. Ar fi preferat să 
plutească toată ziua în bazinul înmiresmat, mâncând fructe 
înghețate de pe tăvi de argint și visând la o casă cu ușă 
roșie, dar o regină nu-și aparţine sieși, ci poporului său. 

Jhiqui aduse un prosop moale și o uscă tamponând-o. 

- Ce tokar dorești astăzi, khaleesi? întrebă Irri. 

dansul dragonilor 

927 

- Pe cel de mătase galbenă. 

Regina iepurilor nu putea fi văzută fără urechile ei 
pleoștite. 

Mătasea galbenă era ușoară și răcoroasă, iar jos, în arenă, 
avea să fie suficient de cald ca să-i apară bâșici pe piele. 
Nisipurile roșii vor arde tălpile celor care urmează să moară. 

- lar peste el, vălurile lungi, roșii. 

Aveau să-mpiedice vântul să-i sufle nisip în gură. /ar roșul 
va ascunde orice pată de sânge. 

In vreme ce Jhiqui peria părul reginei și Irri îi vopsea 
unghiile, cele două fete trăncăneau încântate despre luptele 
zilei. Missandei își făcu din nou apariţia. 


- înălţimea Ta, regele te invită să i te alături după ce vei fi 
îmbrăcată. 

lar Prințul Quentyn a sosit cu dornishenii. Te imploră să 
le-ngădui să-ţi vorbească, dacă asta-ţi face plăcere. 

Azi prea putține-mi fac plăcere. 


A 


- Intr-o altă zi. 

La baza Marii Piramide aștepta Ser Barristan, alături de 
un palanchin deschis, bogat împodobit, înconjurat de Fiarele 
de Bronz. Ser Bunic, se gândi Dany. In ciuda vârstei, părea 
înalt și frumos în armura pe care i-o dăruise. 

- Aș mai fericit dacă ai avea azi o gardă alcătuită din 
Nepătaţi, înălțimea Ta, spuse bătrânul cavaler, în timp ce 
Hizdahr se ducea să-și salute vărul. Jumătate dintre aceste 
Fiare de Bronz sunt sclavi eliberaţi, nepuși la încercare. 

lar cealaltă jumătate sunt meereeni de o loialitate 
îndoielnică, lăsă 

el nerostit. Selmy nu avea încredere în meereeni, nici 
măcar în ţestele-rase. 

-Și vor rămâne nepuși la încercare până când o vom face. 

- O mască poate ascunde multe lucruri, înălţimea Ta. 
Bărbatul din spatele măștii de bufniţă e aceeași bufniţă care 
te-a aparat ieri și alaltăieri? 

Cum am putea știi? 

928 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cum o să aibă Meereenul vreodată încredere în Fiarele 
de Bronz, dacă eu nu am? In spatele maștilor sunt bărbați 
curajoși. îmi pun viaţa în mâinile lor. Dany zâmbi, cu gândul 
la el. Te frămânţi prea mult, ser. 

Dacă te am alături, ce altă apărare îmi mai e de 
trebuință? 

- Sunt un om bătrân, înălţimea Ta. 

- Și Vânjosul Belwas va fi lângă mine. 

- Precum spui. Ser Barristan își cobori vocea. înălțimea Ta. 
Am eliberat-o pe Meris, cum ai poruncit. înainte de a pleca, a 
cerut să-ţi vorbească. Așa că am ascultat-o eu. Pretinde că 
Prinţul Zdrenţăros intenţiona de la bun început să-i aducă 


pe Hoinari de partea ta. De aceea a trimis-o să trateze cu 
tine în taină, dar dornishenii i-au demascat și i-au trădat 
înainte de a fi avut timp să-și atingă țelul în felul ei. 

Trădare în altă trădare, se gândi regina, obosită. O să se 
termine vreodată? 

- Cât de mult crezi din toate astea, ser? 

- Mai nimic, înălţimea Ta, dar acestea au fost cuvintele ei. 

- Vor trece de partea noastră, dacă va fi nevoie? 

- Ea spune că da. Dar pentru un preţ. 

- Plătește-l. 

Meereenul avea nevoie de fier, nu de aur. 

- Prinţul Zdrenţăros vrea mai mult decât niște monede, 
înălţimea Ta. 

Meris spune că dorește Pentosul. 

- Pentosul? Ochii ei se îngustară. Cum i-aș putea da 
Pentosul? E la o jumătate de lume distanţă. 

- E dispus să aștepte, așa a sugerat Meris. Până când vom 
pomi spre Westeros. 

Și dacă nu vom pleca niciodată într-acolo? 

- Pentosul e al pentoshilor. lar Magister Illyrio se află în 
Pentos. 

El a aranjat căsătoria mea cu Drogo și mi-a dat ouăle de 
dragon. El te-a trimis la mine, așa cumii-a trimis și pe Belwas 
și pe Groleo. îi datorez foarte multe. Și n-o să-mi plătesc 
datoria dând orașul lui unui mercenar. Nu. 

dansul dragonilor 

929 

Barristan își înclină fruntea. 

- înălţimea Ta e înţeleaptă. 

- Ai mai văzut vreodată o zi de un atât de bun augur, 
iubirea mea? 

întrebă Hizdahr zo Lorag când ea i se realătură. 

O ajută să urce în palanchin, unde stăteau alături două 
tronuri înalte. 

- Probabil de bun augur pentru tine. Dar mai puţin pentru 
cei care trebuie să moară înainte de apusul soarelui. 


- Toţi oamenii trebuie sa moară, dar nu pot avea toţi o 
moarte glorioasă, cu uralele orașului răsunându-le în urechi. 
Iși ridică o mână 

catre oștenii de la uși. Deschideţi. 

Piaţa din faţa piramidei era pavată cu cărămizi de diferite 
culori și căldura se înălța din ele în valuri licăritoare. 
Oamenii viermuiau pretutindeni. Unii erau purtaţi în litiere 
sau în jilțuri, alţii călăreau pe măgari, majoritatea mergeau 
pe jos. Nouă din zece se îndreptau spre vest, înaintând în 
josul străzii late, pavate cu cărămizi, câtre arena lui Daznak. 
Când zăriră palanchinul ieșind din piramidă, uralele se 
ridicară din mijlocul celor din apropiere și se răspândiră în 
întreaga piaţă. Ce bizar, se gândi regina. Mă aclamă în 
aceeași piață în care am țintuit cândva o sută șaizeci și trei 
dintre Marii Stăpâni, O tobă imensă mergea în fruntea 
procesiunii regale, deschizându-i drumul pe străzi. Intre 
fiecare două bătăi, un herald cu ţeasta rasă, într-o tunică din 
discuri de aramă lustruite, striga cerând mulţimii să 

se dea la o parte. 

BUMM. 

- Sosesc! 

BUMM. 

- Faceți loc! 

BUMM. 

- Regina! 

BUMM. 

- Regele! 

BUMM. 

930 

GEORGE R.R. MARTIN 

în spatele tobei mărșăluiau Fiarele de Bronz, în rânduri de 
câte patru. Unii aveau bâte, alţii bastoane; toţi purtau fuste 
plisate, sandale de piele și mantii din patrate de toate 
culorile, ca un ecou al cărămizilor multicolore ale 
Meereenului. Măștile le străluceau în soare: mistreți și tauri, 


șoimi și bâtlani, lei și tigri și urși, șerpi cu limba despicată și 
basiliști hidoși. 

Vânjosul Belwas, care nu putea suferi caii, mergea în 
fruntea lor în vesta lui cu ţinte, cu pântecul maroniu și plin 
de cicatrice zgâlţăâindu-se la fiecare pas. Irri și Jhiqui îl urmau 
călare, împreună cu Aggo și Rakharo, apoi venea Reznak, 
purtat într-un jilţ omamentat, cu un acoperământ care-i 
ferea capul de soare. Ser Barristan călărea în partea lui 
Danny, cu armura strălucind în lumină. Mantia lungă îi 
flutura, prinsă de umeri, tot atât de albă ca osul. Ceva mai în 
spate se afla Quentyn Martell, prinţul dornishean, alături de 
cei doi însoțitori ai săi. 

Coloana se ţăra încet în josul străzii lungi, pavate cu 
cărămizi. 

BUMM. 

- Sosesc! 

BUMM. 

- Regina noastră! 

BUMM. 

- Regele nostru! 

BUMM. 

- Faceți loc! 

Dany își auzea slujnicele contrazicându-se, în spatele ei, 
în privinţa câștigătorului ultimei înfruntări a zilei. Jhiqui îl 
prefera pe uriașul Goghor, care semăna mai degrabă a taur 
decât a om, mai ales cu inelul de bronz din nas. Irri susținea 
cu insistență că biciul lui Balaquo Sfarmă-Oase avea sa 
aducă sfârșitul uriașului. S/ujnicele mele sunt dothraki, își 
spuse ea. Moartea călărește împreună cu fiecare khalasar. In 
ziua în care se măritase cu Khal Drogo, arakh-wrAe 
străfulgeraseră la ospăţul ei de nuntă, iar oamenii muriseră 
în vreme ce alţii beau și mâncau. Printre călăreţi, moartea și 
viaţa mergeau mână în mână și se 

dansul dragonilor 

931 


credea că sângele vărsat putea să binecuvânteze o 
căsnicie. lar noua ei căsătorie urma să se îmbibe în curând 
de sânge. Cât de binecuvântată 

avea să fie! 

BUMM, BUMM, BUMM, BUMM, BUMM, BUMM, se auzi toba, 
într-un ritm mai grăbit decât înainte, dintr-odată furios și 
nerăbdător. 

Ser Barristan își trase sabia când coloana se opri brusc 
între piramida roz cu alb a lui Pahl și cea verde cu negru a 
lui Nagqgan. 

Dany se întoarse. 

- De ce ne-am oprit? 

Hizdahr se ridică în picioare. 

- Drumul e blocat. 

Un palanchin zăcea răsturnat în calea lor, de-a 
curmezișul. Unul dintre purtătorii lui căzuse pe cărămizi, 
doborât de căldură. 

- Ajutaţi-l pe omul ăla, ordonă Dany. Luaţi-l din drum 
înainte de-a fi călcat în picioare și daţi-i mâncare și apă. 
Arată de parcă n-ar mai fi pus nimic în gură de două 
săptămâni. 

Ser Barristan se uită neliniștit în stânga și în dreapta. Pe 
terase se zăreau feţe ghiscari, privind în jos cu ochi reci, 
nepăsători. 

- înălţimea ta, nu-mi place oprirea asta. Ar putea fi o 
cursă. Fiii Harpiei... 

- „au fost îmblânziţi, declară Hizdahr zo Loraqg. De ce-ar 
vrea să-i facă vreun rău reginei mele, când m-a luat pe mine 
ca rege și consort al său? Acum ajutaţi-l pe omul ăla, așa 
cum a poruncit dulcea mea regină. 

O prinse pe Dany de mână și zâmbi. 

Fiarele de Bronz făcură ce li se ceruse. Daenerys îi urmări. 

- înainte de venirea mea, purtătorii ăștia era sclavi. Eu i- 
am eliberat. 

Insă palanchinul n-a devenit mai ușor. 


- Așa e, zise Hizdahr, dar oamenii sunt acum plătiţi ca să-i 
poarte greutatea. înainte de venirea ta, deasupra bărbatului 
căzut ar fi stat un supraveghetor, brăzdându-i pielea 
spatelui cu un bici. Acum însă e ajutat. 

Era adevărat. O Fiară de Bronz cu mască de mistreț îi 
oferise purtătorului de lectică un burduf cu apă. 

932 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Presupun că trebuie să fiu recunoscătoare pentru aceste 
izbânzi mărunte, spuse regina. 

- Un pas, apoi următorul și în curând vom alerga. Vom 
făuri împreună un nou Meereen. 

Strada se eliberase în sfârșit. 

- Ne continuăm drumul? 

Ce altceva ar fi putut să facă ea, dacă nu să dea din cap, 
încuviinţând? 

Un pas, apoi următorul, dar încotro mă indrept? 

La porţile arenei lui Daznak stateau doi luptatori imenși 
din bronz, încleștaţi într-o luptă pe viaţă și pe moarte. Unul 
mânuia o sabie, iar celălalt o secure; sculptorul îi înfăţișase 
în momentul în care se ucideau unul pe altul, armele și 
trupurile lor alcătuind o arcadă 

deasupra capetelor. 

Arta mortală, se gândi Dany. 

Văzuse arenele de luptă de multe ori, de pe terasa ei. 
Cele mai mici punctau faţa orașului ca niște ciupituri de 
vărsat; cele mai mari erau răni purulente, roșii, sângerânde. 
Insă niciuna nu se compara cu aceea. 

Vânjosul Belwas și Ser Barristan îi încadrară când ea și 
nobilul ei soţ 

trecură pe sub sculptura în bronz, pentru a-și face 
apariţia în partea de sus a unui imens castron de cărămidă, 
încercuit de șiruri inelare de bănci ce coborau către partea 
din spate, fiecare având o altă culoare. 

Hizdahr zo Loraqg o conduse în jos, trecând prin inelele de 
culoare neagră, violet, albastră, verde, albă, galbenă și 


portocalie în drum către cel roșu, unde cărămizile stacojii 
imitau culoarea nisipului de dedesubt. 

In jurul lor, negustorii ambulanți vindeau cârnaţi din 
carne de câine, cepe prăjite și căţeluși încă nenăscuţi înfipţi 
în câte un băț, dar Dany n-avea nevoie de nimic din toate 
astea. Hizdahr umpluse loja lor cu carafe de vin răcit în 
gheaţă și cu apă îndulcită, cu smochine, curmale, pepeni și 
rodii, cu nuci, cu ardei și cu un vas mare cu lăcuste în miere. 

- Lăcuste! strigă Vânjosul Belwas, înșfăcând vasul și 
începând să 

le ronţăie după ce și le îndesa în gură cu pumnul. 

dansul dragonilor 

933 

- Sunt delicioase. Ar trebui să le guști, iubirea mea, o 
sfătui Hizdahr. 

Au fost tăvălite prin mirodenii înainte de a fi date prin 
miere, așa că 

sunt deopotrivă dulci și picante. 

- Asta m-ajută să înțeleg de ce transpiră Belwas, spuse 
Dany, dar cred c-o să mă mulțumesc cu smochine și 
curmale. 

In partea opusă a arenei, Graţiile, în veșminte unduitoare, 
stăteau grupate în jurul siluetei austere a Galazzei Galare, 
singura îmbrăcată 

în verde. Marii Stăpâni din Meereen ocupau băncile roșii 
și portocalii. 

Femeile erau ascunse sub văluri, iar bărbaţii își 
pieptănaseră și-și lăcuiseră părul sub formă de coarne, mâini 
și țţepușe. Rudele lui Hizdahr din străvechiul clan Lorag 
păreau să prefere tokarurile purpurii și indigo, în vreme ce 
membrii clanului Pahl erau vâărstaţi în roz și alb. 
Reprezentanţii Yunkaiului erau cu toţii în galben și umpleau 
lojile de lângă cea a regelui, însoţiţi cu toții de sclavi și de 
servitori. 

Meereeneni de obârșie modestă se înghesuiau pe inelele 
din partea superioară, la mai mare distanţă de carnaj. 


Bancile negre și violete, cele mai de sus și cele mai 
îndepărtate de nisip, erau pline de sclavi eliberaţi și de 
oameni de rând. Daenerys văzu că și mercenarii fuseseră 

plasați tot acolo, căpitanii lor fiind așezați printre oștenii 
de rând. 

Zări faţa îmbătrânită a Oacheșului Ben, precum și 
favoriţii de un roșu fierbinte ai lui Barbă-nsângerată și 
lungile lui cozi împletite. 

Nobilul ei soţ se ridică în picioare și-și înălță braţele. 

- Mari Stăpâni! Regina mea a venit aici astăzi ca să-și 
arate dragostea pentru voi, poporul ei. Prin bunăvoința și cu 
îngăduinţa sa, vă ofer acum arta voastră mortală. Meereen! 
Las-o pe Regina Daenerys să-ţi audă dragostea! 

Zece mii de gâtlejuri își urlară mulțumirile; apoi douăzeci 
de mii; apoi toate. Nu-i strigau numele, pe care puţini îl 
puteau pronunța. 

- Mamă! scandau în schimb; în vechea limbă moartă a 
Ghisului cuvântul era Mhysa! 

- Mhysa!Mhysa'Mhysa! strigară, bătând din picioare și 
plesnindu-se peste pântece, până când întreaga arenă păru 
să se cutremure. 

934 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dany lăsă sunetul să se reverse asupra ei. Nu sunt mama 
voastră, ar fi vrut să le strige drept răspuns, sunt mama 
sclavilor voștri, a fiecărui băiat care-a murit vreodată pe 
aceste nisipuri în vreme ce voi vă îndopați cu lăcuste în 
miere. |n spatele ei, Raznak se aplecă să-i șoptească la 
ureche: 

- Luminaţia Ta, ascultă cum te iubesc! 

Nu, ea o știa, își iubesc arta mortală. Când uralele 
începură să-și piardă puterea, își îngădui să se așeze. Loja 
lor era în umbră, însă ei îi zvâcnea capul. 

- Jhigui, strigă, apă-ndulcită, dacă vrei. Am gâtul foarte 
uscat. 


- Khrazz va avea onoarea să ucidă primul astăzi, îi spuse 
Hizdahr. 

N-a existat niciodată un luptător mai bun. 

- Vânjosul Belwas a fost mai bun, pretinse Vânjosul 
Belwas. 

Khrazz era meereen, dintr-o familie modestă - un bărbat 
înalt, cu o perie de păr ţeapăn, roșu spre negru, coborându-i 
spre ceafă pe mijlocul capului. Potrivnicul lui era un sulițaș 
din Insulele Verii, cu pielea de culoarea ebonitei, ale cărui 
lovituri îl ţinură o vreme pe Khrazz la distanță, dar, odată ce 
izbuti să ajungă cu sabia lui scurtă la o distanţă mai mică 
decât lungimea suliţei, nu mai avu de făcut decât munca 
unui măcelar. După ce o încheie, Khrazz tăie inima 
bărbatului negru, o ridică deasupra capului, roșie și picurând 
de sânge, și mușcă 

din ea. 

- Khrazz crede că inimile unor bărbaţi curajoși îl fac mai 
puternic, spuse Hizdahr. 

Jhiqui își murmură aprobarea. Dany mâncase cândva 
inima unui armăsar, ca să-i dea putere fiului ei nenăscut... 
dar asta nu-1 salvase pe Rhaego când i-l omorâse maegi în 
pântec. 7rei trădări vei cunoaște. Ea a fost prima, Jorah a 
doua, Oacheșul Ben Plumm a treia. Oare trădările se 
terminaseră? 

- Ah! făcu încântat Hizdahr. Acum urmează Motanul 
Bălţat. 

Uită-te cum se mișcă, regina mea. Un poem pe două 
picioare. 

Vrăjmașul găsit de Hizdahr pentru poemul umblător era 
la fel de înalt ca Goghor și la fel de lat în spate ca Belwas, 
dar se mișca încet. 

dansul dragonilor 

935 

Lupta se purta la nici doi metri de loja lui Dany când 
Motanul Bălţat îi reteză tendoanele de deasupra pulpelor. 
Când căzu în genunchi, motanul îi puse un picior pe spate și 


o mână în jurul gâtului și i-l deschise de la o ureche la alta. 
Nisipurile roșii îi sorbiră sângele și vântul ultimele cuvinte. 
Mulțimea își urlă aprobarea. 

- Luptă urâtă, moarte frumoasă, spuse Vânjosul Belwas. 
Vânjosului Belwas nu-i place când ţipă. 

Terminase lăcustele cu miere. Râgâi și luă o înghiţitură 
zdravănă 

devin. 

Bărbaţi cu pielea palidă din Qarth, negri din Insulele 
Verii, dothraki cu piele arămie, tyroshi cu bărbi albastre, 
oameni-miei, oameni din Jogos Nhai, bărbaţi posaci din 
Braavos, pitici din cei cu pielea dungată 

din junglele Sothorosului - veniseră din toate colţurile 
lumii să moară 

în arena lui Daznak. 

- Acesta promite mult, dulceaţa mea, spuse Hizdahr 
despre un lysen tânăr, cu păr lung și blond ce flutura în 
vânt... dar potrivnicul lui îi înfipse mâna în păr, îl 
dezechilibră și îl spintecă. Mort, părea chiar mai tânăr decât 
cu sabia în mână. 

- Un băiat, spuse Dany. Nu era decât un băiat. 

- Șaisprezece ani, sublinie Hizdahr. Un bărbat în toată 
firea, care-a ales de bunăvoie să-și riște viaţa pentru aur și 
pentru glorie. Azi nu mai moare niciun copil în arena lui 
Daznak, după cum a avut regina mea înțelepciunea să 
decreteze. 

O altă izbândă măruntă. Poate că nu-mi pot face poporul 
mai bun, îşi spuse ea, dar pot încerca măcar sad fac mai 
puțin rău. 

Daenerys ar fi interzis și luptele între femei, dar Barsena 
Păr-Negru protestase, susținând că dreptul să-și riște viaţa îi 
aparţinea în aceeași măsură ca unui bărbat. Regina își dorise 
să interzică și șotiile, luptele ilare în care ologii, piticii și 
babele se pocneau unii pe alţii cu topoare, torţe și ciocane 
(șotia era considerată cu atât mai amuzantă, cu cât 
luptătorii erau mai stângaci), dar Hizdahr îi spusese că 


oamenii ar fi iubit-o mai mult dacă ar fi râs împreună cu ei și 
argumentase că, fără 

936 

GEORGE R.R. MARTIN 

astfel de giumbușlucuri, ologii, piticii și babele ar fi murit 
de foame. 

Așa că Dany cedase. 

Existase și obiceiul osândei la luptă în arenă, pentru toţi 
vinovăţii de încălcarea legii; regina fusese de acord să fie 
reluat, dar numai pentru anumite fărădelegi. 

- Ucigașii și siluitorii pot fi siliţi să lupte, ca și aceia care 
nu renunţă la sclavie, dar nu și hoţi sau datornicii. 

Insă luptele între animale continuau să fie îngăduite. 
Dany privi un elefant care scăpă repede de o haită de șase 
lupi roșii. Pe urmă un taur fu stârnit împotriva unui urs, într-o 
luptă sângeroasă, care lăsă ambele animale sfâșiate și în 
agonie. 

- Carnea nu e irosită, îi puse Hizdahr. Bucătarii pregătesc 
din leșuri o tocană sănătoasă pentru toţi cei flămânzi. Orice 
om care se-nfăţișează la Porţile Destinului poate primi un 
castron. 

- O lege bună, spuse Dany. Legile voastre bune sunt atât 
de puține. 

Trebuie să ne-asigurăm că tradiţia asta se va păstra. 

După înfruntarea dintre animale urmă falsa bătălie, în 
arenă 

aflându-se șase pedestrași împotriva a șase călăreţi, cei 
dintâi înarmaţi cu scuturi și săbii lungi, iar ceilalţi cu arakh- 
uri dothraki. Falșii cavaleri purtau platoșe de zale, în timp ce 
falșii dothraki n-aveau niciun fel de armură. La început 
călăreţii părură să fie în avantaj, doborându-și doi potrivnici 
sub copitele cailor și tăind urechea unui al treilea, însă 
cavalerii supraviețuitori începură să atace apoi caii și 
călăreţii ajunseră rând pe rând să cadă din șa și să fie 
macelăriţi, spre marele dezgust al lui Jhiqui. 

- Asta n-a fost un khalasar adevărat, spuse ea. 


- Sper că resturile lor nu ajung în tocana voastră 
sănătoasă, spuse Dany, în timp ce morții căsăpiţi erau scoși 
din arenă. 

- Ale cailor da, răspunse Hizdahr. Ale oamenilor nu. 

- Carnea de cal și cepele te fac puternic, zise Belwas. 

După bătălie urmă prima șotie a zilei, o înfruntare între 
doi pitici care maimuţăreau un turnir, aduși de unul dintre 
nobilii yunkai 

dansul dragonilor 

937 

invitaţi de Hizdahr. Unul călărea pe un câine, iar celălalt 
pe o scroafă. 

Armurile lor de lemn fuseseră proaspat vopsite, așa că pe 
una se vedea cerbul uzurpatorului Robert Baraheon, iar pe 
cealaltă leul de aur al Casei Lannister. Asta se făcuse, 
evident, pentru plăcerea ei. Giumbușlucurile lor îl făcură în 
curând pe Belwas să izbucnească într-un râs zgomotos, dar 
zâmbetul lui Dany era abia schiţat și silit. Când piticul în 
roșu căzu din șa și începu să alerge după scroafa lui prin 
nisip în timp ce piticul de pe câine galopa în urma lui 
pocnindu-l peste fund cu o sabie de lemn, ea spuse: 

- E încântător și prostesc, însă... 

- Ai răbdare, dulceaţța mea, zise Hizdahr. Sunt pe punctul 
să dea drumul leilor. 

Daenerys îl privi uimită. 

-Lei? 

- Trei. Piticii nu se așteaptă la asta. 

Ea se încruntă. 

- Piticii au săbii de lemn. Armuri de lemn. Cum te-aștepți 
să lupte cu leii? 

-jJalnic, răspunse Hizdahr, deși poate ne vor surprinde. 
Mai mult ca sigur o să-nceapă să ţipe, s-alerge și să-ncerce 
să iasă din arenă. De aceea se numește un asemenea 
spectacol șotie. 

Dany nu era încântată. 

- O interzic. 


- Blândă regină, nu vrei să-ţi dezamăgești poporul. 

- Mi-ai jurat că luptătorii vor fi oameni în toată firea, care- 
au acceptat de bunăvoie să-și riște vieţile pentru aur și 
pentru onoruri. 

Piticii ăștia n-au acceptat să-nfrunte leii cu săbii de lemn. 
O s-oprești șotia. Acum, 

Buzele regelui se crispară. Pentru o clipă, lui Dany i se 
păru că 

zărește o străfulgerare de mânie în privirea lui calmă. 

* Cum poruncești. 

Hizdahr îl chemă cu un semn pe maestrul de arenă. 

938 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Fără lei, spuse el, când omul veni în fugă, cu un bici în 
mână. 

- Nici macar unul, Luminaţia Ta? Unde e hazul? 

- Regina mea a vorbit. Piticilor n-o să li se facă niciun rău. 

- Mulţimii n-o să-i placă. 

- Atunci adu-o pe Barsena. Ar trebui să-i mulţumească. 1 

- Luminaţia Ta știe cel mai bine. 

Maestrul de arenă pocni din bici și strigă niște porunci. 
Piticii fură 

scoși din arenă, cu porc și cu câine cu tot, în timp ce 
spectatorii își șuierau dezaprobarea și aruncau în ei cu pietre 
și cu fructe stricate. 

Un strigăt se înălţă când pe nisip intră cu pași mari 
Barsena Păr Negru, cu goliciunea ascunsă doar de sandale și 
de pânza din jurul șoldurilor. înaltă, negricioasă, de vreo 
treizeci de ani, mergea cu graţia amenințătoare a unei 
pantere. 

- Barsena e foarte iubită, spuse Hizdahr, în timp ce 
zgomotul creștea în arenă. E cea mai curajoasă femeie pe 
care-am văzut-o vreodată. 

- Lupta cu fetele nu-i o vitejie, zise Vânjosul Belwas. Lupta 
cu Vânjosul Belwas ar fi o vitejie. 

- Azi o să înfrunte un mistreț, anunţă Hizdahr. 


Da, se gândi Dany, fiindcă n-ai reușit să găsești o femeie 
care să se lupte cu ea, indiferent cât i-ai fi îngroșat punga. 

- Şi s-ar părea că nu cu o sabie de lemn. 

Mistreţul era un animal uriaș, cu colţi lungi cât antebraţul 
unui bărbat, cu ochii mici înotând în furie. Se întrebă dacă 
animalul care-l 

ucisese pe Robert Baratheon fusese la fel de fioros. O 
fiară cumplită 

și o moarte cumplită. Pentru o clipă, aproape că se simţi 
cuprinsă de milă pentru Uzurpator. 

- Barsena e foarte rapidă, comentă Reznak. O să danseze 
cu mistrețul, Luminăţia Ta, și o să-l taie felii când o să treacă 
pe lângă ea. 

O să fie scăldat în sânge înainte de a cădea, o să vezi. 

Lupta începu exact așa cum spusese el. Mistreţul atacă. 
Barsena se feri răsucindu-se și lama ei fulgeră argintie în 
soare. 

dansul dragonilor 

939 

- Are nevoie de o suliță, spuse Ser Barristan, în vreme ce 
Barsena scăpa de al doilea atac al fiarei cu o săritură boltită. 
Nu te lupţi așa cu un mistreţ. 

Vorbea exact ca un bunic bătrân și săâcâitor, cum spunea 
Daario întotdeauna. 

Lama Barsenei se înroșea, dar mistrețul se opri în curând. 
E mai ager la minte decât un taur, îşi dădu seama Dany. N-o 
să mai atace, Barsena înţelese și ea lucrul ăsta. Țipând, se 
apropie treptat de mistreț, aruncându-și cuțitul dintr-o mână 
într-alta. Când animalul se trase înapoi, înjură și-i crestă 
râtul, încercând să-l provoace... și izbuti. De data asta 
săritura ei veni cu o clipă prea târziu și un colț îi sfâșie 
piciorul stâng de la genunchi până la încheietura de sus. 

Un geamat se desprinse din treizeci de mii de piepturi. 
Apucându-se de piciorul sfâșiat, Barsena scăpă cuțitul și 
încercă să se îndepărteze șchiopătând, dar mistrețul o atacă 


din nou când abia dacă mărise distanţa dintre ei cu o 
jumătate de metru. Dany întoarse capul. 

-Asta a fost o vitejie? îl întrebă pe Vânjosul Belwas când 
pe întinderea nisipului răsună un țipăt. 

- E o vitejie să te lupţi cu porcii, dar nu e ovitejie să ţipi 
atât de tare, n rănește pe Vânjosul Belwas în urechi. Eunucul 
își frecă stomacul umflat, pe care se încrucișau cicatrice 
albe, vechi. II face pe Vânjosul Belwas să-i fie rău și-n burtă. 

Mistreţul își îngropă râtul în pântecele Barsenei și începu 


să-i smulgă 
măruntaiele. Mirosul era mai mult decât putea îndura 
regina. Căldura, muștele, strigătele mulţimii... Wu pot 


respira. își ridică vălul și îl lăsă să 

fluture în cădere. își scoase și tokarul. Perlele zăngăniră 
ușor, lovindu-se una de alta când desfășură mătasea. 

- Khaleesi? întrebă Irri. Ce faci? 

- îmi scot urechile de iepure. 

O duzină de bărbaţi înarmaţi cu sulițe pentru vânătoarea 
de mistreți intrară în fugă pe nisip, ca s-alunge animalul de 
lângă leș și să-l ducă înapoi, în ţarcul lui. Maestrul de arenă 
îi însoțea, ţinând 

940 

GEORGE R.R. MARTIN 

în mână un bici lung, cu tepi. în timp ce plesnea 
mistrețul, regina se ridică. 

- Ser Barristan, vrei să mă duci în siguranţă înapoi, în 
grădina mea? 

Hizdahr părea nedumerit. 

- Mai urmează și altele. O șotie, șase femei bătrâne și încă 
trei lupte. Belaquo și Goghor! 

- Belequo o să câștige, declară Irri. Asta se știe. 

- Nu se știe, zise Jhiqui. Belaquo o să moară. 

- Unul o să moară sau o să moară celălalt, spuse Dany. lar 
cel care-o să trăiască o să moară în altă zi. Asta a fost o 
greșeală. 


- Vânjosul Belwas a mâncat prea multe lăcuste. Pe faţa lui 
lată, maronie, se vedea o privire îngreţoșată. Vânjosul 
Betwas are nevoie de lapte. 

Hizdahr nu-i dădu nicio atenţie eunucului. 

-Luminaţia Ta, oamenii din Meereen au venit să celebreze 
cununia noastră. l-ai auzit aclamându-te. Nu le respinge 
dragostea. 

- Au aclamat urechile mele pleoștite, nu pe mine. Scoate- 
mă din abatorul ăsta, bărbate. 

Auzea respiraţia zgomotoasă a mistreţului, strigătele 
sulițașilor, pocnetele biciului maestrului de arenă. 

- Dulce doamnă, nu! Mai rămâi încă puţin. Pentru șotie și 
pentru o ultimă luptă. închide ochii, nimeni n-o să vadă. Se 
vor uita la Balaquo și la Ghogor. Nu e momentul să... 

Pe chipul lui undui o umbră. Zarva și ţipetele încetară. 
Zece mii de glasuri amuţiră. Toţi ochii se îndreptară spre cer. 
O adiere caldă 

mătură obrajii lui Dany și ea auzi fâlfâitul aripilor 
acoperindu-i bătăile inimii. Doi suliţași o rupseră la fugă, 
căutând adăpost. Maestrul de arenă înțepeni. Mistrețul se 
întoarse la Barsena fornăind. Vânjosul Belwas gemu, alunecă 
de pe locul lui, căzând în genunchi. 

Deasupra lor, dragonul se roti, întunecat în faţa soarelui. 
Avea solzii negri, iar ochii, coarnele și plăcile de pe spate, 
roșii ca sângele, întotdeauna cel mai mare dintre cei trei, 
sălbaticul Drogon crescuse 

dansul dragonilor 

941 

încă și mai mult. Aripile lui întinse, negre ca smoala, 
aveau șase metri de la un vârf la altul. în trecere pe 
deasupra nisipului, le flutură o singură dată și sunetul păru 
un tunet. Mistreţul își înălță capul fornăind... și flăcările îl 
înghiţiră, foc negru cu răbufniri roșii. La nouă 

metri distanță, Dany simţi valul de căldură. Țipetele 
animalului în agonie păreau aproape omenești. Drogon se 
apropie de leș și își înfipse ghearele în carnea fumegândă. 


Când începu să se hrănească, nu făcu nicio deosebire între 
Barsena și mistreţ. 

- Oh, zei, gemu Reznak, o mănâncă! 

Seneșalul își acoperi gura. Vânjosul Belwas voma 
zgomotos. Peste chipul prelung și palid al lui Hizdahr zo 
Loraq trecu o expresie stranie 

-în parte spaimă, în parte poftă trupească, în parte 
încântare. își linse buzele. Dany îi văzu pe oamenii lui Pahl 
revărsându-se în susul treptelor, cu mâinile încleștate de 
tokare și împiedicându-se în franjuri în graba lor de a fugi. 
Alţii îi urmară. Unii alergau, îmbrâncindu-se. 

Majoritatea râămaseră pe locurile lor. 

Un bărbat își atribui rolul unui erou. 

Era unul dintre sulițașii trimiși să mâne mistrețul înapoi, 
în ţarcul lui. Poate era beat sau nebun. Poate o iubise în 
taină pe Barsena Păâr Negru, sau auzise zvonurile despre 
micuța Hazzea. Poate nu era decât un om simplu, care-și 
dorea să ajungă în cântecele barzilor. Se repezi înainte, cu 
sulița pentru mistreți în mână. Călcâiele lui împroșcau 
sângele roșu și de pe bănci se ridicară strigăte. Drogon își 
înălţă capul, cu sânge picurându-i dintre dinţi. Eroul îi sări în 
spate și-și repezi vârful de fier al suliţei către baza gâtului 
lung, acoperit de solzi. 

Dany și Drogon urlară într-un singur glas. 

Eroul se apăsă pe suliță, folosindu-și greutatea ca să 
răsucească vârful, înfigându-l mai adânc. Drogon se arcui în 
sus, cu un șuier de durere. Izbi cu coada într-o parte. Ea îi 
văzu capul rotindu-se în vârful gâtului lung, de șarpe, îi văzu 
aripile negre  desfăcându-se. Omorâtorul-de-dragoni își 
pierdu echilibrul și se rostogoli pe nisip. încerca să se ridice 
în picioare când colții dragonului i se închiseră în jurul 
antebraţului. 

942 

GEORGE R.R. MARTIN 

-Nu! 


Atât mai avu timp să strige. Drogon îi smulse braţul din 
umăr și-l 

aruncă într-o parte, așa cum ar fi aruncat un câine un 
rozător într-o gaură de șobolani. 

- Ucideţi-l! le strigă Hizdahr zo Loraq celorlalţi sulițași. 
Ucidețifiara! 

Ser Barristan o ţinea strâns. 

- Uită-te în altă parte, Luminăţia Ta. 

- Dă-mi drumul! 

Dany se răsuci, scăpând din strânsoarea lui. Lumea păru 
să-ncetinească în clipa în care trecu dintr-un salt peste 
parapet. Când ateriză 

pe solul arenei își pierdu o sanda. Alergând, simţea între 
degete nisipul, fierbinte și aspru. Ser Barristan o striga. 
Vânjosul Belwas continua să 

vomite. Ea alergă mai repede. 

Și suliţașii alergau. Unii către fiară, cu suliţele în mâini. 
Alţii se grăbeau să scape cu fuga, aruncându-și armele. 
Eroul se zvârcolea pe nisip, cu sângele strălucitor 
revărsându-i-se din ciotul zdrențuit al umărului. Suliţa lui 
rămăsese înfiptă în gâtul lui Drogon, fâlfâind când dădea din 
aripi. Din rană se înălța fum. Când se apropiară ceilalţi 
sulițași, dragonul scuipă foc, scăldând doi oameni în flăcări 
negre. Coada lui biciui aerul în lateral, izbindu-l pe maestrul 
de arenă care i se furișa în spate și rupându-l în două. Un alt 
atacator încercă să-l înjunghie în ochi, până când dragonul 
îl prinse între fălci și-i sfâșie pântecul. Meereenenii ţipau, 
blestemau, urlau. Dany auzi pașii cuiva lovind nisipul în 
urma ei. 

- Drogon! strigă ea. Drogon! 

Capul lui se răsuci. Dintre dinţi i se înălţă fum. Și sângele 
îi fumega, acolo unde picura pe pământ. Bătu din nou din 
aripi, stârnind un vârtej furtunos de nisip stacojiu. Dany se 
împletici în norul roșu fierbinte, tușind. El clănţăni. 

- Nu! atât avu ea timp să spună. 


Nu, nu pe mine, nu mă mai cunoști? Dinţii negri se 
închiseră la câţiva centimetri de faţa ei. A vrut să-mi smulgă 
capul. Dany se împiedică de leșul maestrului de arenă și 
căzu pe spate. 

dansul dragonilor 

943 

Drogon urlă. Sunetul umplu arena. Dany se simţi înghițită 
de suflul unui cuptor. Gâtul lung și solzos al fiarei se întinse 
către ea. Când i se deschise gura, îi zări bucăţi de os 
sfărâmat și de carne carbonizată între dinţii întunecaţi. Ochii 
lui erau lichid încins. Mă uit în iad, dar nu-ndrăznesc să-mi 
desprind privirea. Nu fusese niciodată atât de sigură 

de ceva. Dacă fug, o să mă ardă și-o să mă-nghită. |n 
Westeros, septonii vorbeau despre șapte iaduri și despre 
șapte raiuri, dar Cele Șapte Regate și zeii lor erau departe. 
Dacă murea acolo, se întrebă Dany, oare zeul cal al 
dothakilor avea să despice iarba și s-o ceară pentru 
khalasar-xA său înstelat, ca să poată călări pe câmpiile 
nopţii alături de cel care-i fusese soare și stele? Sau zeii 
furioși ai Ghisului aveau să-și trimită harpiile ca să-i înșface 
sufletul și s-o târască în jos, către chinuri? Drogon îi urlă 

chiar în faţă, cu răsuflarea destul de fierbinte ca să-i 
bășice pielea. Dany îl auzi pe Ser Barristan Selmy în dreapta 
ei, strigând: A 

w La mine! |Incearcă-mă pe mine. Aici. La mine! 

Apoi se văzu reflectară în focul mocnit din adâncurile 
roșii ale ochilor lui Drogon. Ce mică părea, ce nevolnică, ce 
firavă și ce înspăimântată. Nu-/pot lăsa să-mi vadă frica. 
Răâcâi nisipul, trăgându-se către leșul maestrului de arenă și 
degetele îi măturară mânerul biciului. 

Atingându-l, se simţi mai curajoasă. Pielea era caldă, vie. 
Drogon urlă 

din nou, un sunet atât de puternic, încât ea fu cât pe ce 
să scape biciul. 

Dinţii lui clanţăniră către ea. 

Dany îl lovi. 


-M//ţipă, învârtind biciul din toate puterile. 

Capul dragonului zvâcni către spate. 

- Nu! strigă ea din nou. NU! 

Țepii biciului brăzdară botul fiarei. Drogon se ridică, 
acoperind-o cu umbra aripilor. Ea îi plesni cu biciul 
pântecele solzos, înainte și înapoi, până când începu s-o 
doară braţul. Gâtul lui lung, ca un șarpe, se curbă ca un arc. 
Șuieră, scuipând foc negru în jos, către ea, Dany se avântă 
pe sub flăcări, învârtind biciul și strigând: 

- Nu, nu, nu! JOS! 

944 

GEORGE R.R. MARTIN 

E| răspunse cu un urlet plin de spaimă și de furie, plin de 
durere. 

Aripile îi fluturară o dată, de două ori... 

„Și se strânseră. Dragonul scoase un ultim șuierat și se 
întinse pe burtă. Din rana făcută de suliță i se prelingea 
sânge negru, fumegând când picura pe nisipul pârjolit. £ 
carne zămislită din foc. se gândi ea, și așa sunt și eu. 

Daenerys Targaryen sări în spatele dragonului, înșfăcă 
sulița și o smulse. Vârful îi era pe jumătate topit, fierul încins 
la roșu strălucea. Ea o azvârli într-o parte. Drogon se răsuci 
sub ea, cu mușchii unduindu-i când își adună puterile. Aerul 
era îngroșat cu nisip. Regina nu putea să 

vadă, nu putea să respire, nu putea să gândească. Aripile 
negre bubuiră 

ca tunerul și nisipurile stacojii începură deodată să cadă, 
îndepăr-tându-se de ea. 

Ameţită, Dany închise ochii. Când îi redeschise, îi 
întrezări pe meereenii de sub ea printr-o ceaţă de lacrimi și 
praf, scurgându-se în susul treptelor și apoi pe străzi. 

Avea biciul încă în mână. Lovi ușor gâtul lui Drogon, 
strigând: 

- Mai sus! 

Cealaltă mână i se încleștă de solzii lui, scrijelind cu 
degetele ca să 


găsească de ce să se-agaţe. Aripile negre și late ale lui 
Drogon loveau aerul. Dany îi simţea căldura între coapse. Și 
inima ei părea gata să 

plesnească. Da. se gândi, da. acum. acum. fă-o. fă-o. du- 
mă. du-mă. 

ZBOARĂ! 

JON 

Tormund Năpasta Uriașilor nu era înalt, dar zeii îi 
dăruiseră un piept lat și un pântece masiv. Mance Rayder îl 
numise Tormund Suflătorul Cornului fiindcă avea plămâni 
atât de puternici și se spunea că râsul său putea desprinde 
zăpada de pe crestele munţilor. Când era furios, urletele lui 
îi aminteau lui Jon de mugetele unui mamut. 

In ziua aceea, Tormund urlă de multe ori și din toate 
puterile. 

Răgi, răcni, izbi cu pumnul în masă atât de tare încât o 
carafă cu apă 

se răsturnă și se vărsă. Un corn cu mied se afla 
întotdeauna la îndemâna lui, așa că saliva pe care-o 
împroșca ori de câte ori își rostea amenințările era îndulcit 
cu miere. |l numi pe Jon Snow laș, mincinos și renegat, îl 
înjură fiindcă era un îngenuncheat pidosnic negru la suflet, 
un tâlhar și o cioară, îl învinui că voia să le-o tragă în fund 
oamenilor liberi. își azvârli cornul de două ori spre capul lui 
Jon, dar numai după ce îl golise. Tormund nu era omul care 
să irosească 

bunătate de mied. Jon îl lăsă să reverse totul asupra lui. 
Nu-și ridică 

niciodată vocea și nu raspunse amenințărilor cu alte 
ameninţări, dar nici nu cedă mai mult decât era pregătit s-o 
facă. 

In cele din urmă, când umbrele după-amiezii se lungeau 
în jurul cortului, Tormund Năpasta Uriașilor - Mare Orator, 
Suflătorul Cornului și Spărgătorul de Gheaţă, Tormund Pumn 
de Fier, 

946 


GEORGE R.R. MARTIN 

Consortul Ursoaicelor, Vorbitorul cu Zeii și Tatăl Oștirilor - 

întinse mâna. 

- Atunci, s-a facut și zeii să mă ierte. Știu că există o sută 
de mame care n-o vor face niciodată. 

Jon strânse mâna întinsă. Prin minte îi trecură cuvintele 
legământului său: Sunt sabia din intuneric. Sunt păzitorul de 
pe ziduri. Sunt focul care ardefrigul și lumina care aduce 
Zorile, goarna cared trezește pe cei adormiți și scutul care 
păzește ținuturile oamenilor. Pentru el avea un refren nou: 
Sunt străjerul care-a deschis porțile și a lăsat dușmanul să 
treacă dincolo de ele. Ar fi dat orice ca să afle că făcea ce 
trebuia să facă. Dar mersese prea departe, nu se mai putea 
întoarce. 

- S-a făcut cu bine, zise el. 

Strânsoarea lui Tormund zdrobea oasele. Măcar atât nu se 
schimbase în privinţa lui. Și barba îi rămăsese la fel, deși 
faţa de sub acel hăţiș 

de par alb se subţiase vizibil și pe obrajii roșcovani i se 
întipăriseră 

riduri adânci. 

- Mance ar fi trebuit să te ucidă când a avut ocazia, spuse 
el, făcând tot ce-i stătea în puteri ca să preschimbe mâna lui 
Jon în terci și-n oase. 

Aur pentru fiertura de ovăz și băieți... un preţ nemilos. Ce 
s-a-ntâmplat cu flăcăul încântător pe care l-am cunoscut? 

L-au făcut Lord Comandant, 

- Un târg cinstit lasă ambele părţi nemulţumite, așa am 
auzit spunându-se. Trei zile? 

- Dacă trăiesc până-atunci. Unii dintre ai mei mă vor 
scuipa când vor auzi condiţiile astea. Tormund dădu drumul 
mâinii lui Jon. Și ciorile tale vor bodogăni, le cunosc. Și-ar 
trebui să le cunosc. 

Am omorât mai mulţi dintre voi, pidosnicii negri, decât 
sunt în stare să număr. 


- Ai face bine să nu pomenești de asta cu voce atât de 
puternică 

după ce-o să vii în sudul Zidului. 

- Ha! râse Tormund. 

Nici asta nu se schimbase. încă mai râdea des și cu 
ușurință. 

dansul dragonilor 

947 

- înțelepte cuvinte. N-aș vrea să mă omorâţi voi, ciorilor, 
ciugulindu-mă. 11 bătu pe Jon pe spate. Când toţi oamenii 
mei vor fi în siguranţă, dincolo de Zidul vostru, vom împărţi 
o-mbucătură de carne și niște mied. Până atunci... 

Sălbaticul își scoase brasarda de pe braţul stâng și i-o 
aruncă lui Jon, apoi făcu același lucru cu cea de pe dreptul. 

- Prima ta plată. Am astea de tata, iar el le are de la tatăl 
lui. Acum sunt ale tale, bastard negru și hoț. 

Brasardele erau din aur vechi, greu, masiv, gravate cu 
runele de demult ale Primilor Oameni. Tormund Năpasta 
Uriașilor le purta de când îl știa Jon; păreau să facă parte din 
el, asemenea bărbii. 

- Braavosii le vor topi, pentru aur. Asta pare o rușine. 
Poate-ar trebui să le păstrezi. 

- Nu. Nu vreau să se spună că Tormund Pumn de Fier i-a 
pus pe oamenii liberi să renunţe la comorile lor în vreme ce 
el le-a păstrat pe-ale lui. Zâmbi larg. Dar o să păstrez inelul 
pe care-l port în jurul membrului. Mult mai mare decât 
fleacurile astea mărunte. Tu l-ai putea purta la gât. 

Jon nu putu să nu râdă. 

- Ai rămas același. 

- Oh, ba nu. Zâmbetul i se topi ca zăpada vara. Nu mai 
sunt omul care-am fost la Castelul Afurisit. Am văzut prea 
multă moarte, prea multe lucruri cumplite. Cei doi fii ai 
mei... Durerea îi schimonosi trăs 

ăturile. Dormund a fost doborât în lupta pentru Zid și încă 
nu devenise bărbat. Unul dintre cavalerii regelui a făcut-o, 
un nemernic în oţel cenu 


șiu din cap până-n picioare, cu fluturi de noapte pe scut. 
Am văzut când l-a tăiat, dar băiatul meu a murit înainte de-a 
ajunge la el. Și Torwynd... 

pe el mi l-a luat frigul. întotdeauna a fost bolnăvicios 
băiatul ăsta. 

A murit pur și simplu într-o noapte. Mai rău, până să știm 
c-a murit, s-a și ridicat, palid și cu ochi albaștri. A trebuit să-l 
dau gata cu mâna mea. 

A fost greu, Jon. li ochi îi străluciră lacrimi. Ca să zic 
adevărul, nu era cine știe ce bărbat, dar fusese cândva 
băieţelul meu și-l iubeam. 

948 

GEORGE R.R. MARTIN 

Jon îi puse mâna pe umăr. 

- îmi pare atât de rău. 

- De ce? N-ai făcut-o tu. E sânge pe mâinile tale, da, la fel 
ca pe ale mele. Dar nu al lui. Tormund clătină din cap. încă 
mai am doi fii puternici. 

- Și fiica ta...? 

- Munda. Asta readuse zâmbetul lui Tormund. L-a luat pe 
Ryk Lance-Lungă de bărbat, dacă-ţi vine să crezi. Dacă mă- 
ntrebi pe mine, băiatul e mai mult mădular decât minte, dar 
se poartă destul de bine cu ea. l-am spus că, dacă-i face 
vreodată vreun rău, îi smulg bărbăţia și-l bat măr cu ea.li 
dădu lui Jon înc-o palmă zdravănă. E timpul să te-ntorci. 

Dacă te mai ţin mult, o să-și închipuie că te mâncăm. 

- In zori, atunci. Peste trei zile. Mai întâi băieţii. 

- Te-am auzit când ai spus asta de primele zece ori, 
cioară. S-ar putea crede că-ntre noi nu-i niciun strop de 
încredere. Scuipă. Mai întâi băieții, da. Mamuţii merg pe 
drumul ocolit. Asigura-te că-s așteptați la Rondul de Est. Eu 
o să m-asigur că la afurisita ta de poartă 

nu-i nicio încăierare, că nu dă nimeni năvală. O să stăm 
frumos și-n ordine, ca rățuștele-n șir. Şi eu voi fi mama-raţă. 
Ha! 

d 


Tormund îl conduse pe Jon afară din cort. 

Afară, ziua era strălucitoare, fără niciun nor. Soarele se 
reîntorsese pe cer după două săptămâni de absenţă și, către 
sud, Zidul se înălța albastru-alburiu, scânteind. Jon auzise o 
vorbă de la bărbaţii mai bătrâni din Castelul Negru: Zidu/ 
are mai multe toane decât Aerys, Regele Nebun, sau, 
uneori, Zidul are mai multe toane decât o femeie. In zilele 
noroase, părea să fie din piatră albă. In nopţile fără lună era 
negru ca tăciunele. In timpul viscolelor, părea cioplit în 
zăpadă. Dar în zile ca aceea nu-l puteai lua drept altceva în 
afară de gheaţă. In zile ca aceea scânteia, strălucitor precum 
cristalul unui septon, cu toate zgărieturile și crăpăturile 
conturate de soare, în timp ce curcubeie îngheţate dansau și 
piereau în spatele văluririlor sale translucide. In zile ca 
aceea, Zidul era frumos. 

dansul dragonilor 

949 

Cel mai mare dintre fiii lui Tormund stătea lângă cai, de 
vorbă cu Leathers. Printre oamenii liberi i se spunea Toregg 
cel înalt. Deși avea abia cu vreo doi centimetri mai mult 
decât Leathers, își depășea tatăl cu treizeci. Hareth, băiatul 
voinic din Orașul Cârtiţei numit Calul, stătea ghemuit lângă 
foc, cu spatele la ceilalţi doi. El și Leathers erau singurii 
însoțitori pe care și-i adusese Jon la negociere; mai mulţi ar fi 
fost priviţi drept un semn de frică, deși douăzeci de oameni 
nu i-ar fi fost de mai mare folos decât doi, dacă Tormund ar fi 
avut de gând să verse sânge. Nălucă era singura apărare de 
care-avea nevoie Jon; lupul străvechi putea s-adulmece 
vrâjmașii, chiar și pe aceia care-și ascundeau dușmănia sub 
zâmbete. 

Insă Nălucă plecase. Jon își scoase o mănușă neagră, își 
potrivi două degete în gură și fluieră. 

- Nălucă! La mine. 

De deasupra se auzi fâlfâitul neașteptat al unor aripi. 
Corbul lui Mormont zbură de pe creanga unui stejar bătrân și 
se cocoţă pe șaua lui Jon. 


- Porumb, strigă el. Porumb, porumb, porumb. 

- Și tu m-ai urmărit? 

Jon întinse mâna să gonească pasărea, dar sfârși prin a-i 
mângâia penele. Corbul îl privi pieziș. 

- Snow, bombăni el, clătinând din cap cu un aer 
atotștiutor. 

Pe urmă apăru Nălucă, dintre doi copaci, cu Val alături de 
el. 

Parfăcuți unul pentru altul. Val era înveșmântată numai în 
alb; pantaloni albi de lână, îndesaţi în cizme de piele albită, 
mantie din blană albă de urs prinsă de umăr cu chipul cioplit 
al unui copac al inimii, tunică albă încheiată cu bucăţi de os. 
Și răsuflarea îi era albă... 

dar ochii îi erau albaștri, coada lungă, împletită, avea 
culoarea mierii întunecate, obrajii îi erau roșii, îmbujoraţi de 
frig. Trecuse mult timp de când nu mai văzuse Jon ceva atât 
de frumos. 

- încerci să-mi furi lupul? o întrebă el. 

- De ce nu? Dacă toate femeile ar avea câte un lup 
stravechi, bărbaţii s-ar purta cu mult mai multă dulceaţă. 
Până și ciorile. 

950 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ha! râse Tormund Năpasta Uriașilor. Nu schimba vorbe 
cu ea, Lord Snow, e prea deșteaptă pentru unii ca tine și ca 
mine. Mai bine fur-o repede, până nu se dezmeticește Toregg 
și-o ia el înainte. 

Ce spusese bădăranul de Axell Florent despre Val? 

- O fată numai bună de măritat, pe care nu-ți vine greu s- 
o privești Șolduri bune, sâni buni, bine clădită ca să poarte 
copii Totul destul de adevărat, dar femeia sălbatică însemna 
mult mai mult. O dovedise găsindu-l pe Tormund, acolo 
unde cercetași cu experienţă din Rond dăduseră greș. Poate 
n-o fi prințesă, dar ar fio soție demnă de orice lord. 

Insă podul acela fusese ars cu mult timp în urmă și Jon 
însuși aruncase torța. 


- Toregg e binevenit pentru ea, anunţă el. Eu am făcut un 
legământ 

- Ei nu-i i-ar păsa. Nu-i așa, fătuca? 

Val se bătu cu palma peste cuțitul lung de os de pe șold. 

- Lordul Cioară e bine venit să se furișeze în patul meu în 
orice noapte îndrăznește. Odată castrat, o să-i fie mult mai 
ușor să-și respecte jurămintele. 

- Ha! Tormund izbucni din nou într-un râs zgomotos. Ai 
auzit, Toregg? Stai departe de fata asta. Am o fiică, nu-mi 
mai trebuie încă una. 

Clătinând din cap, căpetenia sălbaticilor se grăbi să se 
întoarcă în cortul său. 

In timp ce Jon îl scărpina pe Nălucă după ureche, Toregg 
aduse calul lui Val. Călărea același animal pe care i-l dăduse 
Mully în ziua în care părăsise Zidul, flocos, pipernicit, chior 
de un ochi. In timp ce-l întorcea către Zid, ea întrebă: 

- Cum o duce micul monstru? 

- E de două ori mai mare decât era când ai plecat și de 
trei ori mai zgomotos. Când vrea ţăţă îl auzi urlând de la 
Rondul de Est. 

Jon încălecă pe calul lui. 

Val veni lângă el. 

dansul dragonilor 

951 

- Așadar... eu ţi l-am adus pe Tormund, cum am spus. Și 
acum? 

Trebuie să mă-ntorc în vechea mea celulă? 

- Vechea ta celulă e ocupată. Regina Selyse a cerut Turnul 
Regelui pentru ea. Ții minte Turnul lui Hardin? 

- Cel care pare gata să cadă? 

- Arată așa de o sută de ani. Am pus să fie pregătit catul 
de sus pentru tine, doamna mea. O să ai mai mult loc decât 
în Tumul Regelui, deși poate că n-o să fie la fel de 
confortabil. Nimeni nu i-a spus vreodată 

Palatul lui Hardin. 

- Aș alege oricând libertatea în locul confortului. 


- O să poţi umbla liberă prin castel, dar îţi spun cu părere 
de rău că trebuie să rămâi captivă. Insă îţi pot promite că n-o 
să fii tulburată 

de vizitatori nedoriți. Turnul lui Hardin e păzit de oamenii 
mei, nu de ai reginei. lar Wun Wun doarme în holul de la 
intrare. 

- Un uriaș ca apărator? Nici măcar Dalia nu s-a putut 
lăuda cu asta. 

Sălbaticii lui Tormund îi urmăreau trăgând cu ochiul din 
corturi sau din adăposturile încropite sub copacii golași. 
Pentru fiecare bărbat în stare să lupte, Jon văzu câte trei 
femei și tot atât de mulţi copii, făpturi trase la faţa, cu obrajii 
supţi și priviri fixe. Când Mance Rayder își condusese 
oamenii liberi către Zid, cei care aleseseră să-l urmeze 
mânaseră turme mari de oi, de capre și de porci, dar acum 
singurele animale pe care le văzu erau mamuţii. Dacă le-ar fi 
lipsit ferocitatea, creaturile acelea uriașe ar fi fost măcelărite 
la rândul lor, Jon n-avea nicio îndoială. Pe oasele unui 
mamut era o grămadă de carne. 

Văzu și semne de boală. Asta îl neliniști mai mult decât ar 
fi putut spune. Dacă hoarda lui Tormund era înfometată și 
măcinată de boli, atunci ce se întâmplase cu miile care o 
urmaseră pe Mama Câărtiţă la Sălașul Aspru? Cotter Pyke ar 
trebui s-ajungă la ei în curând. Dacă 

vânturile au fost prielnice, flota s-ar putea afla chiar 
acum pe drumul de întoarcere către Rondul de Est, cu atât 
de mulți oameni liberi cât a putut înghesui la bora, 

- Cum te-ai descurcat cu Tormund? zise Val. 

952 

GEORGE R.R. MARTIN 

- întreabă-mă peste un an. Partea cea mai grea m- 
așteaptă de-acum înainte. Partea în care trebuie să-i conving 
pe-ai mei să-nghită ce le-am gătit. Mă tem că gustul n-o să 
fie pe placul nimănui. 

- Lasă-mă să te-ajut. 

- M-ai ajutat. L-ai adus pe Tormund. 


- Pot face mai mult. 

De ce nu? se gândi Jon. Sunt cu toții convinși că e 
prințesă. Rolul i se potrivea și căâlărea de parcă s-ar fi nascut 
în șaua calului. O prințesă 

războinică, hotărî el, nu o făptură grațioasă, care stă în 
vârful unui turn periindu-și părul și așteptând să fie salvată 
de vreun cavaler. 

- Trebuie s-o înștiinţez pe regină de înțelegerea asta, 
spuse. Ești bine venită s-o cunoști, dacă te simţi în stare să-ţi 
îndoi un genunchi. 

Nu trebuia nicidecum s-o ofenseze pe înălţimea Sa încă 
dinainte de a deschide gura. 

- Pot să râd când îngenunchez? 

- Nu poți. Ăsta nu e un joc. Intre popoarele noastre curge 
un fluviu de sânge, bătrân, adânc și roșu. Stannis Baratheon 
e unul dintre puţinii care îngăduie pătrunderea sălbaticilor 
în regat. Am nevoie de sprijinul reginei sale pentru ce am 
făcut. 

Zâmbetul ei jucăuș pieri. 

- Ai cuvântul meu, Lord Snow. O să fiu o prinţesă sălbatică 
pe gustul reginei tale. 

Nu e regina mea, ar fi putut el să zică. Dacă e să spun 
adevărul, ziua plecării ei nu poate veni prea repede pentru 
mine. Și, dacă zeii sunt buni, o s-o ia pe Melisandre cu sine. 

Călăriră pe tot restul drumului în tăcere, cu Nălucă 
alergând în salturi în urma lor. Corbul lui Mormont îi urmări 
până la poartă, apoi fâlfăâi din aripi și se înălţă în timp ceei 
descălecau. Calul o luă înainte, cu un tăciune aprins, 
luminându-le drumul prin tunelul de gheață. 

Când Jon și însoțitorii săi apărură în sudul Zidului, lângă 
poartă 

așteptau câţiva fraţi în negru. Ulmer din Pădurea Regilor 
se afla printre ei și bătrânul arcaș fu acela care ieși în faţă, 
vorbind în numele tuturor. 

dansul dragonilor 

953 


- Dacă asta e pe placul stăpânului, flăcăii stăteau aici, 
întrebându-se. 

O să fie pace, stăpâne? Sau sânge și fier? 

- Pace, răspunse Jon Snow. Peste trei zile de acum înainte, 
Tormund Năpasta Uriașilor o să-și conducă oamenii prin Zid. 
Ca prieteni, nu ca vrăjmași. S-ar putea ca unii să ne îngroașe 
chiar rândurile, ca fraţi. 

Depinde de noi să-i facem să se simtă bine veniţi. Acum 
întoarceţi-vă 

la îndatoririle voastre. 

Jon îi întinse frâul calului lui Satin. 

- Trebuie s-o văd pe Regina Selyse. 

Dacă nu se ducea la ea imediat, înălțimea Sa ar fi văzut 
în asta o ofensă. 

- Pe urmă am de întocmit scrisori. Adu în camerele mele 
pergament, pene și o câlimară cu cerneala neagră a 
maesterului. 

Apoi invită-i pe Marsh, pe Yarwyck, pe Septonul Cellador 
și pe Clydas. 

Cellador avea să fie pe jumătate beat, iar Clydas era un 
înlocuitor jalnic al unui adevărat maester, dar erau tot ce- 
avea. Până se-ntoarce Sam. 

- Și pe oamenii Nordului. Flynt și Norrey. Leathers, ar 
trebui să 

fii și tu acolo. 

- Hobb coace plăcintă cu cepe, zise Satin. Să le cer săţi 
se-alăture cu toții la cina? 

Jon se gândi câteva clipe. 

- Nu. Roagă-i să mi se-alăture pe coama Zidului, la apusul 
soarelui. 

Se întoarse spre Val. Doamna mea. Vino cu mine, dacă 
vrei. 

- Cioara poruncește, captiva trebuie să se supună. Tonul 
ei era glumet. Această regină a ta trebuie să fie fioroasă, 
dacă pe niște bărbaţi în toată firea nu-i mai ţin picioarele 
când o-ntâlnesc. Ar trebui să 


mă-mbrac în zale în loc de lână și blană? Straiele astea 
mi-au fost date de Dalia și aș vrea să nu le umplu de pete de 
sânge. 

- Dacă vorbele ar vărsa sânge, ai putea să ai motiv de 
teamă. Cred că straiele tale vor fi la loc îndeajuns de sigur, 
doamna mea. 

Se îndreptară spre Turnul Regelui pe potecile proaspăt 
curățate dintre mormanele de zăpadă murdară. 

954 

GEORGE R.R; MARTIN 

- Am auzit spunându-se că regina ta are o barbă mare, 
neagră. 

Jon știa că n-ar fi trebuit să zâmbească, dar o făcu. 

- Numai o mustață. Foarte subţire. Poţi să-i numeri firele 
de păr. 

- Ce dezamăgitor! 

In ciuda întregii vorbării despre dorinţa sa de a fi stăpâna 
propriei locuinţe, Selyse Baratheon nu părea prea grăbită să 
lase în urmă 

confortul din Castelul Negru pentru umbrele din Fortul 
Nopţii. 

Avea străji, firește - patru bărbaţi la ușa ei, doi afară, pe 
trepte, și doi înăuntru, lângă vasul cu cărbuni. 

Comandantul lor era Ser Patrek de Muntele Regelui, 
înveșmântat în straiele sale de cavaler, albe cu albastru și 
argintiu, cu mantia împroșcată cu stele în cinci colţuri. Când 
i-o prezentă pe Val, cavalerul căzu într-un genunchi și îi 
săruta măanușa. 

- Ești chiar mai încântătoare decât mi s-a povestit, 
prinţesă, declară 

el. Regina mi-a spus multe despre frumuseţea ta. 

- Ciudat, pentru că nu m-a văzut niciodată. Val îl bătu pe 
Ser Patrek pe creștet. Sus cu tine acum, ser îngenuncheat. 
Sus, sus. 

li vorbea de parcă ar fi fost un câine. 


Jon se strădui din răsputeri să nu râdă. Cu faţa împietrită, 
îi spuse cavalerului că solicitau o audienţă la regină. Ser 
Patrek îl trimise degrabă pe unul dintre oșteni în susul 
treptelor, să întrebe dacă 

înălţimea Sa îi putea primi. 

- Insă lupul rămâne aici, insistă el. 

Jon se așteptase la asta. Lupul stârnea neliniștea Reginei 
Selyșe, aproape tot atât de mult ca Wun Weg Wun Dar Wun. 

- Nălucă, stai. 

O găsiră pe înălţimea Sa cosând lângă foc, în vreme ce 
bufonul dansa după o muzică auzită numai de el însuși, în 
clinchetul clopoţeilor de pe coarnele de cerb. 

- Cioara, cioara! strigă Chip Peticit la vederea lui Snow. Pe 
fundul mării ciorile sunt albe ca zăpada, da, da, da, a,a,a. 

dansul dragonilor 

955 

Prinţesa Shireen era încovrigată pe un scaun de lângă 
fereastră, gluga ridicată ascunzându-i cele mai urâte dintre 
semnele lăsate de vărsatul cenușiu care-i desfigurau faţa. 

Nu se zărea nici urmă de Lady Melisandre. John era 
recunoscător pentru asta. Trebuia s-o înfrunte mai devreme 
sau mai târziu pe preoteasa roșie, dar își dorea să n-o facă în 
prezenţa reginei. 

- înălţimea Ta. 

Se lăsă într-un genunchi. Val făcu același lucru. 

Regina Selyse își puse lucrul deoparte. 

- Vă puteţi ridica. 

- Dacă e pe placul înălţimii Tale, o pot prezenta pe Lady 
Val? Sora ei Dalia a fost... 

- „„mama acelui bebeluș urlător care ne ţine treji toată 
noaptea. 

Știu cine e, Lord Snow. Regina pufni. Ești norocos fiindca 
s-a-ntors la noi înainte de sosirea soțului meu, regele, 
altminteri ţi-ar fi mers foarte rău. Intr-adevăr foarte rau. 

- Ești prinţesa sălbatică? o întrebă Shireen pe Val. 


-Unii îmi spun așa, zise Val. Sora mea a fost soţia lui 
Mance Rayder, Regele-de-Dincolo-de-Zid. A murit când i-a 
născut un fiu. 

- Și eu sunt prinţesă, o anunţă Shireen, dar n-am avut 
niciodată o soră. Aveam un văr cândva, înainte de plecarea 
lui pe mare. Nu era decât un bastard, dar mie-mi plăcea. 

- Sincer, Shireen, spuse mama ei. Sunt sigură că Lordul 
Comandant n-a venit aici ca s-asculte povești despre 
bastarzii lui Robert. Chip Peticit, fii un bufon bun și du-o pe 
prinţesă în camera ei. 

Clopoțeii de pe pălăria lui Chip Peticit prinseră să sune. 

- Departe, departe, cântă el. Vino cu mine-n străfundul 
mării, departe, departe, departe. 

O prinse pe mica prinţesă de o mână și o scoase din 
încăpere ţopăind. 

-înălţimea Ta, spuse Jon, conducătorul oamenilor liberi mi- 
a acceptat condiţiile. 

956 

GEORGE R.R. MARTIN 

Regina Selyse dădu din cap mișcându-și-l foarte puţin. 

- Soţul meu a dorit întotdeauna să le ofere adăpost 
acestor oameni sălbatici. Atâta vreme cât respectă pacea și 
legile regelui, sunt bineveniţi în regatul nostru. Iși ţuguie 
buzele. Mi s-a spus că au cu ei mai mulţi uriași. 

- Aproape două sute, înălţimea Ta, îi răspunse Val. 

- Și peste optzeci de mamuţi. 

Regina se cutremură. 

- Niște creaturi înspăimântătoare. 

Jon n-ar fi putut spune dacă vorbea despre mamuţi sau 
despre uriași. 

- Deși astfel de bestii i-ar putea fi de folos nobilului meu 
soţ în lupte. 

- Se prea poate, înălţimea Ta, zise Jon, insă mamuţii sunt 
prea mari ca să treacă prin poarta noastră. 

- N-ar putea fi lărgită? 

- N-ar... n-ar fi înţelept, așa cred. 


- Dacă așa spui, pufni regina. Nu mă-ndoiesc că te pricepi 
la astfel de lucruri. Unde ai de gând să le oferi adăpost 
acestor sălbatici? Orașul Cârtiţei nu e cu siguranţă destul de 
mare ca să încapă... câţi sunt? 

- Patru mii, înălţimea Ta. Ne vor ajuta să avem garnizoane 
în castelele abandonate, pentru o mai bună apărare a 
Zidului. 

- Despre castelele acelea mi s-a dat de înţeles că sunt 
ruine. Locuri întunecate, pustii și reci, cu greu ceva mai mult 
decât niște grămezi de moloz. 

La Rondul de Est am auzit vorbindu-se despre șobolani și 
păianjeni. 

Frigul trebuie să fi ucis păianjenii până acum, se gândi 
Jon, iar șobolanii s-ar putea dovedi o sursă utilă de hrană 
peste iarnă. 

- E adevărat, înălțimea Ta, dar până și ruinele oferă un 
oarecare adăpost. lar Zidul va sta între ei și Ceilalţi. 

- Văd că te-ai gândit la toate cu grijă, Lord Snow. Sunt 
sigură că 

Regele Stannis va fi încântat când se va întoarce 
triumfător din bătălie. 

Presupunând că se va întoarce. 

- Firește, continuă regina, sălbaticii trebuie să-l 
recunoască mai întâi pe Stannis ca rege al lor și pe Rhllor 
drept zeu. 

dansul dragonilor 

957 

Și iată-ne aici, față în față cu trecerea îngustă. 

- înălțimea Ta, iartă-mă. Acestea n-au fost condiţiile 
asupra cărora am căzut de acord. 

Faţa reginei se aspri. 

- O omisiune gravă. 

Din vocea ei dispăruse cât ai clipi până și cea mai firavă 
urmă 

de căldură. 

- Oamenii liberi nu îngenunchează, îi spuse Val. 


- Atunci trebuie îngenuncheaţi, declară regina. 

- Faceţi asta, înălţimea Ta, și ne vom ridica din nou cu 
prima ocazie, făgădui Val. Cu armele în mâini. 

Regina strânse din buze și bărbia îi tremură ușor. 

- Ești obraznică. Presupun că era de așteptat din partea 
unei sălbatice. 

Trebuie să-ţi gasim un bărbat care să te-nveţe ce e 
curtoazia. Regina își întoarse privirea aspră către Jon. Nu 
sunt de acord, Lord Comandant. 

Nici soţul meu nu va fi. Nu te pot împiedica să le deschizi 
poarta ta, după cum știm amândoi foarte bine, dar îţi 
făgăduiesc că vei dea seamă 

pentru asta când se va-ntoarce regele de la luptă. Poate 
vrei să te mai gândești. 

- înălţimea Ta. 

Jon îngenunche iarăși. De data asta, Val nu i se mai 
alătură. 

- îmi pare rău că faptele mele te-au nemulţumit. Am făcut 
ce am crezut că e mai bine. Am permisiunea ta să plec? 

- Da. De îndată. 

Odată ajunși afară și la o distanţă apreciabilă de oamenii 
reginei, Val se lăsă în voia furiei. 

- M-ai minţit despre barba ei. Femeia asta are mai mult 
păr pe faţă 

decât am eu între picioare. Şi fiica... faţa ei... 

- E din cauza vărsatului-cenușiu, 

- Noi îi spunem moartea cenușie. 

- Nu e întotdeauna mortal pentru copii. 

958 

GEORGE R.R. MARTIN 

- La nord de Zid este. Cucuta e un leac sigur, dar o pernă 
sau un tăiș sunt de folos în aceeași măsură. Dacă i-aș fi dat 
eu naștere acelei sărmane copile, i-aș fi oferit darul îndurării 
cu multă vreme în urmă. 

Era o Val pe care Jon n-o mai văzuse până atunci. 

- Prinţesa Shireen e singurul copil al reginei. 


- Mi-e milă de amândouă. Copila nu e curată. 

- Dacă Stannis își câștigă războiul, Shireen va fi 
moștenitoarea Tronului de Fier. 

- Atunci mi-e milă de Cele Şapte Regate ale voastre. 

- Maesterii spun că vărsatul cenușiu nu e... 

- Maesterii n-au decât să creadă ce doresc. întreabă o 
vrăjitoare a pădurilor dacă vrei să afli adevărul. Moartea 
cenușie doarme doar ca să se trezească din nou. Copila nu e 
curată! 

- Pare o fată dulce. Nu poţi ști... 

- Pot. Nu știi nimic, Jon Snow. Val îl strânse de braț. 11 
vreau pe micul monstru afară de-acolo. Pe el și pe doicile lui. 
Nu-l poţi lăsa în același turn cu fata moartă. 

Jon se scutură, îndepărtându-i. 

- Nu e moartă. 

- Este. Mama ei nu poate să vadă asta. Nici tu, după cum 
s-ar părea. Insă moartea e acolo. 

Se îndepărtă de el, se opri, se întoarse. 

- Eu ţi l-am adus pe Tormund Năpasta Uriașilor. Tu adu-mi- 
1 pe monstrul meu. 

- Dac-o să pot, o voi face. 

A 

- Fă-o. îmi ești dator, Jon Snow. 

Jon o privi îndepărtându-se cu pași mari. Se înșală. 
Trebuie să se-nșele. 

Vărsatul cenușiu nu e atât de periculos cum pretinde ea, 
nu la copii. 

Nălucă dispăruse iarăși. Soarele era jos, câtre apus. O 
cană de vin fiert cu mirodenii mi-ar fi de mare folos acum. 
Două mi-ar face încă și mai bine. Dar asta trebuia să mai 
aștepte. Avea dușmani de înfruntat. 

Dușmani de cel mai rău soi: fraţii. 

dansul dragonilor 

959 


îl găsi pe Leathers așteptându-l lângă cușca-troliu. 
Urcară împreună. 

Cu cât ajungeau mai sus, cu atât mai puternic era vântul. 
La cincisprezece metri înălțime, cușca grea începu să se 
legene la fiecare rafală. Din când în când se freca de Zid, 
împroșcând o ploaie de cristale minuscule de gheaţă care 
cădeau scânteind în lumina soarelui. Se urcară deasupra 
celor mai înalte turnuri ale castelului. La o sută douăzeci de 
metri, vântul avea dinţi și îi umfla mantia neagră, plesnind 
zgomotos cu ea barele de fier. La peste două sute de metri 
trecea chiar prin el. Zidul e al meu, îşi aminti Jon, în timp ce 
mânuitorii troliului trăgeau cușca pe creastă, pentru cel 
puțin încă două zile. 

Jon sări jos, pe gheaţă, le mulţumi bărbaţilor de la troliu și 
dădu din cap către suliţașii care stăteau de strajă. Amândoi 
aveau glugi de lână lăsate în jos, peste faţă, astfel încât nui 
se zăreau decât ochii, dar îl cunoștea pe Ty după funia 
încâlcită de păr negru unsuros care-i cădea în josul spatelui 
și pe Owen după cârnatul îndesat în teaca de pe șold. 

l-ar fi putut recunoaște oricum, numai după felul în care 
stăteau. Un stăpân bun trebuie să-și cunoască oamenii, le 
spusese tatăl său cândva, la Winterfell, lui și lui Rob. 

Jon se apropie de marginea Zidului și se uită în jos, la 
locul măcelului în care pierise oastea lui Mance Ryder. Se 
întrebă unde era Mance în clipa aceea. O să te găsească 
vreodată, surioară? Sau ai fost doar un truc folosit ca să-l 
eliberez? 

Trecuse atât de mult de când o văzuse ultima oară pe 
Arya. Oare cum arăta acum? Avea s-o recunoască? Arya 
Desculța. Fața ei era întotdeauna murdară. Oare mai avea 
acea sabie mică pe care-l pusese pe Mikken să i-o facă? 
ințeapă-i cu vârful ascuțit, îi spusese el. Un sfat înţelept 
pentru noaptea nunţii ei, dacă jumătate din ce auzise despre 
Ramsay Snow era adevărat. Adu-o acasă, Mance. Eu ţi-am 
salvat fiul de Melisandre, iar acum sunt pe punctul să salvez 


patru mii dintre oamenii tăi liberi. Mi-o datorezi pe această 
singură fetiță. 

In pădurea bântuită din nord, umbrele după-amiezii se 
furișau printre copaci. Către apus, cerul era o vâlvătaie de 
roșu, dar la răsărit 

960 

GEORGE R.R. MARTIN 

începeau să tragă cu ochiul primele stele. Jon Snow își 
îndoi degetele mâinii cu care mânuia sabia, amintindu-și tot 
ce pierduse. Sam, grăsan scump și neghiob, mi-ai jucat o 
farsă crudă când m-ai făcut Lord Comandant, Un Lord 
Comandant n-are prieteni. 

- Lord Snow? zise Leathers. Cușca urcă. 

- O aud. 

Jon se îndepărtă de margine. Primii care făcuseră 
ascensiunea era șefii de clan Flint și Norrey, înveșmântaţi în 
blană și fier. Norrey semăna cu o vulpe bătrână - zbărcit și 
firav, dar cu ochi vicleni și sprinten. Torghen Flint era cu o 
jumătate de cap mai scurt, dar cântărea de două ori pe-atât - 
un bărbat masiv și brutal, cu mâinile mari cât niște șunci 
noduroase și cu încheieturile degetelor roșii, sprijinindu-se 
cu toată puterea într-un baston din lemn de porumbar în 
timp ce traversa gheaţa șchiopătând. Bowen Marsh fu 
următorul sosit, împachetat în blănuri de urs. După el apăru 
Othell Yarwyck. Și pe urmă Septonul Cellador, pe jumătate 
beat. 

- Faceţi o plimbare cu mine, le spuse Jon. 

Merseră către vest pe coama zidului, îndreptându-se 
către soarele ce apunea pe poteci presărate cu nisip. Când 
ajunseră la cincizeci de metri de adăpostul de pe creastă, el 
spuse: 

- Ştiţi de ce v-am chemat. Peste trei zile de acum încolo, 
poarta se va deschide în zori ca să le îngăduie lui Tormund și 
oamenilor săi să 

treacă prin Zid. Avem de făcut multe pregătiri. 


Anunţul său fu întâmpinat de tăcere. Pe urmă Othell 
Yarwyck zise: 

- Lord Comandant, sunt mii de... 

- „sălbatici  costelivi, cumplit de obosiţi, flămânzi, 
departe de casă. 

Jon arătă către luminile focurilor lor de tabără. lată-i 
acolo. Patru mii, așa pretinde Tormund. 

- Trei mii, i-am numărat după focuri. Bowen Marsh trăia 
pentru socoteli și măsurători. Ni s-a spus că la Sălașul Aspru 
mai sunt de două 

ori pe-atâţia, cu vrăjitoarea pădurilor. lar Ser Denys scrie 
despre marile tabere din munţii de dincolo de Turnul 
Umbrei... 

dansul dragonilor 

961 

Jon nu negă. 

- Tormund spune că Plângătorul are de gând să-ncerce 
din nou la Podul Țestelor. 

Bătrânul Rodie își atinse cicatricea. O căpătase apărând 
Podul Țestelor ultima oară când încercase Plângătorul să-și 
croiască drum traversând Defileul. 

- Sunt sigur că Lordul Comandant nu poate îngădui să... 
să treacă 

și demonul ăsta dincoace de Zid. 

- Nu cu dragă inimă. 

Jon nu uitase capetele pe care i le lăsase Plângătorul, cu 
găuri însângerate acolo unde fuseseră ochii. Jack Bu/wer cel 
Negru, Hal Părosul, Garth Mână-verde. Nu-ipot răzbuna, dar 
nu le voi uita numele, 

- Dar, da, lordul meu, și el. Nu putem alege dintre oamenii 
liberi, spunând ăstuia îi e îngăduit să treacă, ăstuia nu. 
Pacea înseamnă pace pentru toţi. 

Norrey își curăţă gâtul și scuipă. 

- Am putea să facem la fel de bine pace cu lupii și cu 
ciorile. 


- In fortărețele mele e pace, mormăi bătrânul Flint. Dă-mi- 
1 mie pe Plângător. 

- Câţi cercetași a omorât Plângătorul? întrebă Othell 
Yarwiyck. 

Câte femei a siluit, a ucis sau a furat? 

- Trei chiar de pe pământurile mele, spuse Bătrânul Flint. 
Și le orbește pe fetele pe care nu le ia. 

- Când un bărbat îmbracă straiele negre, fărădelegile lui 
sunt uitate, le reaminti Jon. Dacă vrem ca oamenii liberi să 
lupte alături de noi, trebuie să le iertâăm fărădelegile din 
trecut, așa am face pentru ai noștri. 

- Plângătorul nu va rosti cuvintele, insistă Yarwyck. Nu va 
îmbrăca mantia. Nici ceilalţi cercetași n-au încredere în el. 

- Trebuie s-avem încredere într-un om ca să-l putem folosi. 
Altminteri, cum v-aș putea întrebuința pe toți? Avem nevoie 
de Plângător și de alţii ca el. Cine cunoaște sălbăticia mai 
bine decât un sălbatic? Cine-i cunoaște pe dușmanii noștri 
mai bine decât un om care-a luptat cu ei? 

962 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Plângătorul nu cunoaște decât siluirile și omorurile, zise 
Yarwyck. 

- Odată trecuţi de Zid, sălbaticii vor fi de trei ori mai 
mulți decât noi, spuse Bowen Marsh. Și asta nu e decât 
hoarda lui Tormund. 

Adaugă oamenii Plângătorului și pe cei de la Sălașul 
Aspru, și vor avea puterea să termine cu Rondul de Noapte 
într-o singură noapte. 

- Nu e de-ajuns să ai mulţi oameni ca să câștigi un război. 
Voi nu i-aţi vazut. Jumatate sunt morţi care umblă. 

- Aș vrea mai degrabă să fie morţi care zac pe pământ, 
spuse Yarwyck. Dacă asta e pe placul lordului meu. 

- Nu este. Vocea lui John era tot atât de rece ca vântul 
care le umfla mantiile. In tabăra aia sunt copii, sute de copii, 
mii. Și femei. 

- Sulițașe. 


- Unele. Alături de mame și de bunici, de văduve și de 
fecioare... 

le-ai condamna pe toate la moarte, lordul meu? 

- Fraţii nu trebuie să se sfadească, spuse Septonul 
Cellador. Să-nge-nunchem și să ne rugăm Babei să ne 
lumineze calea către înțelepciune. 

- Lord Snow, întrebă Norrey, unde ai de gând să-i 
adăpostești pe sălbaticii ăștia ai tâi? Sper că nu pe 
pământurile mele. 

- Așa e, declară Bătrânul Flint. Dacă-i vrei la Dar, asta e 
nebunia ta, dar ai grijă să nu plece haihui de-acolo, sau o să- 
ţi trimit capetele lor. larna e la doi pași. Nu vreau mai multe 
guri de hrănit. 

- Sălbaticii rămân lângă Zid, îi asigură Jon. Majoritatea 
vor fi trimiși într-unul dintre castelele noastre părăsite. 

Rondul avea acum garnizoane la lcemark, la Gorganul 
Lung, la Sala îndoliată, la Garda Cenușie și la Lacul Adânc, 
toate cu oameni foarte puţini, dar zece fortărețe continuau 
să fie pustii, părăsite. 

- Bărbaţii cu soţii și copii, toate fetele orfane și orice băiat 
orfan mai mic de zece ani, femeile bătrâne, mamele văduve, 
orice femeie care nu vrea să lupte. Pe sulițașe o să le trimit 
la Gorganul Lung, să 

li se alăture surorilor lor, iar pe bărbaţii singuri în 
celelalte forturi pe care le-am redeschis. Cei care vor 
îmbrăca straiele negre vor rămâne aici sau în garnizoanele 
de la Rondul de Est și de la Turnul 

dansul dragonilor 

963 

Umbrei. Tormund o să se stabilească la Scutul de Stejar, 
ca să-l ţin aproape. 

Bowen Marsh oftă. 

- Dacă nu ne vor ucide cu săbiile, o vor face cu gurile. 
Rogu-te, cum propune Lordul Comandant să-i hrânim pe 
Tormund și pe miile lui de oameni? 

Jon se aștepta la întrebare. 


- Prin Rondul de Est. O să aducem mâncare cu corăbiile, 
atât de multă cât o să fie necesară. Din ţinuturile riverane, 
din ţinuturile furtunii și din Valea lui Arryn, din Dome și din 
Reach, dar și din Orașele Libere de dincolo de marea 
îngustă. 

- Și cum anume se va plăti pentru hrană... dacă mi-e 
îngăduit să întreb? 

Cu aur, de la Banca de Fier din Braavos, ar fi putut 
răspunde Jon. 

Insă el spuse: 

- Am fost de acord ca oamenii liberi să-și păstreze 
blănurile și pieile. Vor avea nevoie de ele ca să se- 
ncălzească în iarna care vine. 

Toate celelalte avuţii trebuie predate. Aur și argint, 
ambră, pietre preţioase, sculpturi, tot ce e de valoare. Le 
vom trimite cu corăbiile dincolo de marea îngustă, să fie 
vândute în Orașele Libere. 

- Toată averea sălbaticilor, spuse Norrey. Cu asta o să 
cumperi o baniţă de orz. Sau poate două. 

- Lord Comandant, de ce nu le ceri sălbaticilor să-și 
predea și armele? întrebă Clydas. 

La asta Leathers râse. 

- Vreţi ca oamenii liberi să lupte alături de voi împotriva 
dușmanului comun. Cum s-o facem fără arme? Vreţi s- 
aruncăm cu bulgări de zăpadă 

în creaturi? Sau o să ne daţi bețe să le lovim cu ele? 

Armele celor mai mulți sălbatici sunt cu puțin mai presus 
decât niște bețe, se gândi Jon. Bâte de lemn, securi de 
piatră, maiuri, sulițe cu vârful întărit în foc, cuțite de os, de 
piatră și din sticla dragonului, scuturi din nuiele împletite, 
armuri din oase, piele fiartă. Thenii prelucrau bronzul, 

964 

GEORGE R.R. MARTIN 

iar năvălitorii de soiul Plângătorului aveau săbii furate, 
din fier și din oţel, de care jefuiseră leșurile... dar până și 


acelea erau vechi, ciobite în anii de folosință îndelungată și 
mâncate de rugină. 

- Tormund Năpasta Uriașilor n-o să-și dezarmeze niciodată 
oamenii de bunăvoie, spuse Jon. Nu e Plângătorul, dar nu e 
nici vreun fricos. 

Dacă i-aș fi cerut asta, s-ar fi ajuns la vărsare de sânge. 

Norrey își răsuci barba între degete. 

- Tu poţi să-ţi duci sălbaticii în forturile alea în ruină, Lord 
Snow, dar cum îi faci să stea acolo? Ce-i poate opri să plece 
spre Sud, către ţinuturi mai frumoase, mai calde? 

- Către pământurile noastre, zise Bătrânul Flint. 

- Tormund a jurat. Va fi în slujba noastră până la 
primăvară. 

Plângătorul și ceilalţi căpitani vor face același legământ, 
sau nu-i vom lăsa să treacă. 

Bătrânul Flint clătină din cap. 

- Ne vor trăda. 

- Cuvântul Plângătorului nu valorează nimic, spuse Othell 
Yarwyck. 

- Sunt sălbatici, fără nimic sfânt, zise Septonul Cellador. 
Firea trădătoare a sălbaticilor e vestită până și în Sud. 

Leathers își încrucișă braţele. 

- Țineţi minte lupta aia care s-a dat aici, jos? Eu am fost 
de partea cealaltă, v-amintiţi? Acum port straiele voastre 
negre și vă-nvâăţ băieţii să ucidă. Unii m-ar putea numi 
renegat. Poate așa o fi... dar nu sunt mai sălbatic decât voi, 
ciorilor. Și noi avem zei. Aceiași zei pe care-i au la Winterfell. 

- Zeii Nordului, dinainte de a se fi înălţat Zidul, zise Jon. 
Pe zeii ăștia a jurat Tormund. O să-și ţină jurământul. 11 
cunosc, așa cum l-am cunoscut și pe Mance Ryder. M-am 
aflat o vreme în rândurile lor, după cum s-ar putea să v- 
aduceţi aminte. 

- Eu n-am uitat, spuse Lordul Administrator. 

2V«, se gândi Jon, nu mi-am imaginat una ca asta. 

dansul dragonilor 

965 


- Și Mance Rayder a făcut un jurământ, continuă Marsh. A 
jurat să 

nu poarte coroană, să nu-și ia soţie, să nu zămislească fii. 
Pe urmă și-a schimbat mantia, a săvârșit toate astea, a 
condus o oaste înfricoșătoare împotriva regatului. Dincolo de 
Zid așteaptă rămășițele acelei oștiri. 

- Rămășițele sfărâmate. 

- O sabie ruptă poate fi refăcută. O sabie ruptă poate 
ucide. 

- Oamenii liberi n-au nici legi, nici lorzi, zise Jon, dar își 
iubesc copiii. Sunteţi de acord cu atâta lucru? 

- Nu copiii lor ne îngrijorează. Ne temem de taţi, nu de fii. 

- Ca și mine. Așa că am insistat să primim ostatici. Nu 
sunt neghiobul credul drept care mă luați... și nu sunt nici pe 
jumătate sălbatic, indiferent ce-ați crede. O sută de băieți 
între opt și șaisprezece ani. Câte un fiu al fiecărei căpetenii 
și al fiecărui căpitan, iar ceilalţi aleși din grup. Ne vor servi 
drept paji și scutieri, eliberându-i pe oamenii noștri pentru 
alte îndatoriri. Unii s-ar putea hotărî să-mbrace straiele 
negre. S-au întâmplat și lucruri mai stranii. Ceilalţi vor fi 
ostatici, chezășie pentru loialitatea parinţilor lor. 

Oamenii Nordului se priviră. 

- Ostatici, zise meditativ Norrey. Tormund a fost de acord? 

Trebuia să fie sau să-și privească oamenii murind. 

- Preţul meu de sânge, așa l-a numit, răspunse Jon, dar îl 
va plăti. 

- Da, și de ce nu? Bătrânul Flint lovi cu bastonul în 
gheaţă. Pupili, așa i-am numit întotdeauna când ne-a cerut 
Winterfellul băieţi, dar erau ostatici, și niciunul n-a avut de 
suferit. 

- Niciunul, în afară de cei ai căror părinţi îi nemulţumeau 
pe regi, sublinie Norrey. Aia se întorceau acasă scurtaţi de 
cap. Așa că spune-mi, băiete... dacă acești prieteni sălbatici 
ai tăi se dovedesc mincinoși, ai tăria să faci ce trebuie făcut? 

întreabă-lpe Janos Slynt. 


- Tormund Năpasta Uriașilor știe că e mai bine să nu mă 
pună 

la-ncercare. Poate că-n ochii tăi par un băiat nevârstnic, 
Lord Norrey, dar sunt totuși unul dintre fiii lui Eddard Stark. 

966 

GEORGE R.R. MARTIN 

Nici măcar asta nu-l mulţumi pe Lordul Administrator. 

- Spui că băieţii ne vor servi drept scutieri. Cu siguranţă 
că Lordul Comandant nu vrea să spună că vor învăța 
meșteșugul armelor, nu-i aşa? 

Furia lui Jon se dezlănţui. 

- Nu, lordul meu, am de gând să-i învăţ să coasă lenjerie 
din dantelă. 

Bineînțeles că vor fi învăţaţi să mânuiască armele. Vor 
bate și putineiul, vor tăia lemne de foc, vor râni în grajduri, 
vor goli oalele de noapte și vor duce mesaje... iar printre 
toate astea vor fi instruiți să mânuiască 

sabia, sulița și arcul. 

Marsh se împurpură până la un roșu mai intens. 

- Lordul Comandant trebuie să-mi ierte grosolănia, dar nu 
cunosc niciun mod mai blând de o spune. Ceea ce urmărești 
e, nici mai mult, nici mai puţin decât trădare. Bărbaţii din 
Rondul de Noapte stau de opt mii de ani pe acest Zid și se 
luptă cu acești sălbatici. lar tu vrei acum să-i lași să treacă, 
să le dai adăpost în fortărețele noastre, să-i hrănești, să-i 
îmbraci și să-i înveţi să lupte. Lord Snow, trebuie să-ţi 
reamintesc? Ai făcut un jurământ. 

- Știu ce-am jurat. Jon rosti cuvintele. Sunt sabia din 
întuneric. Sunt păzitorul de pe ziduri. Sunt focul care arde 
frigul și lumina care aduce zorile, goarna care-i trezește pe 
cei adormiți și scutul care păzește tinuturile oamenilor. 
Vorbele pe care le-ai rostit când ţi-ai făcut legământul au 
fost aceleași? 

- Au fost. După cum o știe Lordul comandant. 

- Ești sigur că nu le-ai uitat pe unele dintre ele? Pe acelea 
despre rege, despre legile lui și despre datoria de a apăra 


fiecare palmă a acestui pământ și de a te ţine cu dinţii de 
fiecare fortăreață năruită? 

Cum sună partea asta? 

Jon așteptă un răspuns. Nu primi niciunul. 

- Sunt scutul care păzeşte ținuturile oamenilor. lată 
cuvintele. Așa că 

spune-mi, lordul meu, ce sunt acești sălbatici, dacă nu 
oameni? 

Bowen Marsh deschise gura. Nu ieși niciun sunet. Un val 
de roșeaţă 

i se furișă în susul gâtului. 

dansul dragonilor 

967 

Jon Snow se întoarse cu spatele. Ultima geană de lumină 
a soarelui începea să pălească. Privi crăpăturile Zidului 
schimbându-și culoarea din roșu în cenușiu, apoi în negru, 
transformându-se din fâșii de foc în râuri de gheaţă 
întunecată. Jos, sub ei, Lady Melisandre avea să-și aprindă 
focul de noapte și să-nceapă să cânte: Stăpâne al Luminii, 
apără-ne, căci noaptea e neagră și plină de spaime. 

- Vine iarna, spuse el în sfârșit, rupând tăcerea 
stânjenitoare, iar odată cu ea vin umblătorii albi. Zidul e 
acolo unde îi oprim. Zidul a fost făcut să-i oprească... dar pe 
Zid trebuie să se afle oameni. Discuţia asta a ajuns la sfârșit. 
Avem multe de făcut înainte de a deschide poarta. 

Tormund și oamenii lui vor trebui să fie hrăniţi, îmbrăcaţi 
și adăpostiţi. Unii sunt bolnavi și vor trebui îngrijiţi. Asta 
cade în sarcina ta, Clydas. Salvează cât de mulţi poţi. 

Clydas clipi din ochii lui de un roz spălăcit. 

- O să fac tot ce pot, Jon. Lordul meu, adică. 

- Vom avea nevoie ca toate cotigile și toate căruțele să fie 
pregătite să-i ducă pe oamenii liberi la noile lor case. Othell, 
o să te ocupi de asta. 

Yawyck se strâmbă. 

- Da, Lord Comandant. 


-Lord Bowen, tu vei aduna plata. Aurul și argintul, ambra, 
colierele, brasardele, salbele. Pune-le în ordine, numără-le, ai 
grijă 

s-ajungă cu bine la Rondul de Est. 

- Da, Lord Snow, zise Bowen Marsh. 

lar Jon se gândi: Gheaţă, a spus ea, și pumnale în 
întuneric. Sânge înghețat, roșu și tare, și oțel scos din teacă. 
Mâna cu care mânuia sabia i se îndoi. Vântul se întețea. 

CERSEI 

Fiecare noapte era mai friguroasă decât cea dinaintea ei. 

Celula nu avea nici vatră, nici vas pentru cărbuni. 
Singura fereastră 

era prea sus ca să-i îngăduie să vadă ceva și prea îngustă 
ca să se strecoare prin ea, dar suficient de largă ca să intre 
frigul. Cersei sfâșiase prima cămașă pe care i-o dăduseră, 
cerând să-i fie aduse propriile veșminte, dar ei nu făcuseră 
altceva decât s-o lase dezbrăcată și tremurând. Când îi 
dăduseră a doua cămașă, și-o trăsese peste cap și le 
multțumise, înecându-se cu cuvintele. 

Fereastra lăsa să pătrundă și sunetele. Era singurul mod 
în care regina afla ce se mai întâmpla în oraș. Septele care-i 
aduceau mâncarea nu-i spuneau nimic. 

Detesta asta. Jaime avea să vină ca s-o salveze, dar cum 
avea să afle când sosea? Cersei nu spera decât că nu era 
atât de prost încât să vină 

în goană, înaintea oștirii sale. Urma să aibă nevoie de 
fiecare sabie ca să facă faţă hoardei de Oameni Sărmani din 
jurul Marelui Sept, întreba adesea de fratele ei geamăn, dar 
temnicerele nu-i dădeau niciun răspuns. întreba și de Ser 
Loras. Conform ultimelor vești, Cavalerul Florilor era pe 
moarte, la Piatra Dragonului, din pricina rănilor primite în 
timp ce cucerea castelul. Să moară, se gândi Cersei, și s-o 
facă repede. Moartea băiatului ar fi însemnat un loc gol în 
Garda 

dansul dragonilor 

969 


Regelui, iar asta ar fi putut fi salvarea ei. însă septele 
erau aproape la fel de mute în privinţa lui Loras Tyrell cum 
erau în a lui Jaime. 

Lordul Qyburn fusese ultimul și singurul ei vizitator. 
Lumea ei n-avea decât patru locuitori: ea însăși și cele trei 
temnicere, pioase și de neînduplecat. Septa Unella era 
ciolănoasă și bărbătoasă, cu mâini bătătorite și trăsături 
lipsite de farmec, încruntate. Septa Moelle avea păr alb și 
aspru și ochi mici, răi, întotdeauna încreţiţi de suspiciuni, 
privind de pe o faţă zbărcită, ascuţită ca o lamă de secure. 
Septa Scolera avea mijlocul gros și era scundă, cu sâni grei, 
cu piele măslinie și cu un miros al ei, acru, ca al laptelui gata 
să se strice. li aduceau mâncare și apă, îi goleau oala de 
noapte și îi luau cămașa la spălat o dată la câteva zile, 
lăsând-o să se ghemuiască goală sub pătură până 

când i-o înapoiau. Scolera îi citea uneori din Steaua în 
șapte colțuri sau din Cartea sfintelor rugăciuni, dar altfel 
niciuna nu-i vorbea și nu-i răspundea la nicio întrebare. 

Le ura și le dispreţuia pe toate trei, aproape la fel de mult 
cum îi ura și îi dispreţuia pe cei care o trădaseră. 

Prieteni  prefăcuţi, servitori  perfizi, bărbaţi care-i 
promiseseră o dragoste nemuritoare, până și rudele de 
sânge... toţi o părăsiseră în ceasurile ei grele. Osney 
Kettleblack, molâul ăla, cedase sub loviturile biciului, 
umplând urechile înaltei Vrăbii cu secrete pe care ar fi 
trebuit să le ia în mormânt. Fraţii lui, scursuri ale străzii 
ridicate de ea la rang înalt, nu făceau altceva decât să stea 
cu mâinile în sân. Aurane Waters, amiralul ei, plecase pe 
mare cu dromoanele pe care i le construise. Orton 
Merryweather se-torsese în fugă la Longtable, luându-și 
soţia, pe Taena, care fusese singura prietenă adevărată a 
reginei în acele vremuri cumplite. 

Harys Swyft și Marele Maester Pycelle o abandonaseră în 
captivitate și le oferiseră regatul tocmai acelora care 
conspiraseră împotriva ei. Meryn Trant și Boros Blount, 
protectori juraţi ai reginei, nu erau de găsit nicăieri. Până și 


vărul ei Lancel, care pretinsese cândva că o iubea, se 
număra printre cei care o învinuiau. Unchiul ei refuzase s-o 
ajute să 

guverneze când ea voise să-l facă Mâna Regelui. 

970 

GEORGE R.R. MARTIN 

lar Jaime... 

Nu, asta nu putea s-o creadă, n-avea s-o creadă. Jaime 
avea să fie acolo imediat ce afla de necazurile ei. Vino 
imediat, îi scrisese. Ajută-mă 

Salvează-mă. Am nevoie de tine acum, așa cum n-am 
avut nevoie niciodată. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Vino 
imediat. Qyburn jurase că 

scrisoarea avea să ajungă la fratele ei geamăn, în 
ținuturile riverane, unde erau el și oastea lui. Insă Qyburn nu 
se mai întorsese. Din câte știa ea, ar fi putut să fie mort, cu 
capul înfipt într-o ţeapă deasupra porţilor fortăreței orașului. 
Sau poate că se stingea într-una dintre celulele negre de sub 
Fortăreața Roșie, cu scrisoarea ei încă netrimisă. Regina 
întrebase de el de o sută de ori, dar temnicerele nu vorbeau 
despre Qyburn. Singurul lucru pe care-l știa era că Jaime nu 
venise. 

Nu încă, îşi spuse. Dar în curând. Și, odată ce va ajunge, 
înalta Vrabie și cățelele sale vor cânta un alt cântec. 

Detesta să se simtă neajutorată. 

Ameninţase, dar amenințările ei fuseseră primite de fețe 
de piatră 

și de urechi surde. Poruncise, dar poruncile ei fuseseră 
ignorate. 

Invocase mila Mamei, apelând la compasiunea firească a 
unei femei față de alta, dar cele trei septe zbârcite își 
lăsaseră probabil feminitatea deoparte când își rostiseră 
legămintele. încercase să le farmece vorbindu-le cu 
blândețe, acceptând cu supunere fiecare nouă jignire. 

Le făgăduise recompense, bunăvoință, onoruri, aur, 
poziţii la Curte. 


A 


li trataseră promisiunile așa cum îi trataseră și 
amenințările. 

Și se rugase. Oh, cum se mai rugase. Ei voiau rugăciuni, 
așa că li le servise, li le servise stând în genunchi, ca și cum 
ar fi fost o femeie pierdută de pe străzi, nu o fiică a 
neclintitului Casterly Rock. Se rugase pentru alinare, pentru 
salvare, pentru Jaime. Cu glas tare rugase zeii s-o apere în 
inocenţța sa; în tăcere ceruse morţi năprasnice, chinuitoare, 
pentru acuzatorii ei. Se rugase până când i se jupuiseră și i 
se însângeraseră genunchii, până când își simţise limba atât 
de îngroșată și de îngreunată încât avusese senzaţia că era 
gata să se sufoce. Toate rugăciunile pe care le învățase în 
copilărie îi reveniseră în minte acolo, în celula 

dansul dragonilor 

971 

ei, și inventase unele noi, de care avea nevoie, invocând 
Mama și Fecioara, sau Tatăl și Războinicul, sau Baba și 
Fierarul. | se rugase până 

și Străinului. Orice e bun pe timp de furtuna. Cei Şapte se 
dovediseră la fel de surzi ca slujitorii lor muritori. Cersei le 
dăduse toate cuvintele pe care le avea în ea, le dăduse totul, 
în afară de lacrimi. Pe astea nu le vor avea niciodată, își 
spuse. 

Detesta să se simtă bicisnică. 

Dacă zeii i-ar fi dăruit puterea pe care le-o dăruiseră lui 
Jaime și bădăranului fanfaron care fusese Robert, ar fi reușit 
să evadeze fără 

ajutorul nimănui. Oh, orice pentru o sabie și pentru 
dibăcia de a o mânui. Avea inima unui războinic, dar, în 
răutatea lor oarbă, zeii îi dăduseră trupul plăpând al unei 
femei. Regina încercase mai devreme să se lupte cu ele, dar 
septele o copleșiseră. Erau prea multe și erau mai puternice 
decât păreau. Femei urâte și bătrâne, fiecare dintre ele, dar, 
tot rugându-se, frecând podelele și bătând novicele cu bețe, 
deveniseră 

tot atât de viguroase ca niște rădăcini. 


Și n-o lăsau să se odihnească. Noapte sau zi, ori de câte 
ori regina închidea ochii ca să doarmă, una dintre 
temnicerele ei își făcea apariţia, o trezea și îi cerea să-și 
recunoască greșelile. Era acuzată de adulter, de păcate 
trupești, de înaltă trădare, ba chiar și de crimă, căci Osney 
Kettleblack mărturisise că-l sufocase pe ultimul înalt Septon 
la porunca ei. 

-Am venit sa te-ascult mărturisindu-ţi toate crimele și 
toate păcatele trupești, mârâia Septa Unella când o zgâlţâia 
ca s-o trezească. 

Septa Moelle îi spunea că păcatele ei n-o lăsau să 
doarmă. 

- Numai inocenţii cunosc pacea somnului fără de griji. 
Recunoaște-ţi păcatele și vei dormi ca un bebeluș. 

Trezire și somn și iarăși trezire, fiecare noapte era ruptă în 
bucăţi de mâinile aspre ale torţionarelor ei, și fiecare noapte 
era mai friguroasă și mai chinuitoare decât cea dinainte. Ora 
bufniței, ora lupului, ora privighetorii, amurg și zori, toate 
treceau împleticindu-se, ca niște beţivi. Ce oră era? Ce zi 
era? Unde se afla? Era unvis, avea să se tre 

972 

GEORGE R.R. MARTIN 

zească? Micile cioburi de somn pe care i le îngăduiau se 
transformaseră 

în lame de brici, ciopârțindu-i mintea. Fiecare zi o găsea 
mai posomorâtă, mai istovită și mai agitată decât cea 
dinainte. Nu mai știa de când era închisă în celula aceea, în 
partea de sus a unuia dintre cele șapte turnuri ale Marelui 
Sept al lui Baelor. O să-mbătrânesc și o să mor aid, se gândi, 
deznădăjduită. 

Cersei nu putea îngădui să se-ntâmple asta. Fiul ei avea 
nevoie de ea. 

Regatul avea nevoie de ea. Trebuia să se elibereze, 
indiferent cu ce risc, 

Lumea ei se micșorase până la o celulă de o jumătate de 
metru pătrat, o oală de noapte, o saltea de paie cu cocoloașe 


și o pătură de lână 

subţire ca speranţa, care-i dădea mâncărimi pe piele, dar 
ea mai era încă 

moștenitoarea lordului Tywin, o fiică a neclintitului 
Casterly Rock. 

Istovită de lipsa de somn, tremurând din pricina frigului 
care se furișa în fiecare noapte în celula ei din turn, chinuită 
cu rândul de febră și de foame, Cersei ajunse în sfârșit să-și 
dea seama că trebuia să mărturisească. 

In noaptea aceea, când veni s-o zgâlţâie ca s-o trezească, 
Septa Unella o găsi pe regină așteptând în genunchi. 

- Am păcătuit, spuse Cersei. Limba îi era umflată în gură, 
buzele jupuite și crăpate. Am săvârșit păcatele cele mai 
cumplite. Acum văd asta. Cum de am fost oarbă atât de mult 
timp? Baba a venit la mine cu lampa înălţată în mână și în 
lumina ei sacră am văzut pe ce cale trebuie să merg. Vreau 
să fiu din nou curată. Nu vreau decât să fiu absolvită. Te rog, 
preabună septă, te implor, du-mă la înaltul Septon, ca să-mi 
pot mărturisi crimele și păcatele trupești. 

- O să-l anunţ, înălțimea Ta, zise Septa Unella. înalt 
Preacucernicia Sa va fi foarte mulţumit. Sufletele noastre 
nemuritoare nu pot fi salvate decât prin mărturisire și prin 
pocăință sinceră. 

Și o lăsară să doarmă pe tot restul acelei nopţi lungi. 
Bufnița și lupul și privighetoarea se furișară pentru prima 
dată nevăzute și neobservate, în timp ce ea avu unvis lung, 
încântător, în care Jaime îi era soț, iar fiul ei trăia încă. 

dansul dragonilor 

973 

Când sosi dimineaţa, regina se simţi din nou aproape ca 
ea însăși, 

Când veniră temnicerele după ea, le vorbi prefăcându-se 
din nou pioasă și spunându-le cât de nerăbdătoare era să-și 
marturisească 

păcatele și să fie iertată pentru ceea ce făcuse. 

- Ne bucurăm să auzim asta, zise Septa Moelle. 


- lţi va lua o mare greutate de pe suflet, spuse Septa 
Scolera. O să 

te simţi mult mai bine după aceea, înălțimea Ta. 

înălțimea Ta, Cele două cuvinte simple o încântară. In 
timpul îndelungatei ei captivităţi, temnicerele nu se 
osteniseră nici măcar să 

dea dovadă de o asemenea modestă curtoazie. 

- înalt Preacucernicia Sa așteaptă, o înștiinţă Septa 
Moella. 

Cersei își plecă fruntea, umilă și supusă. 

- Mi s-ar putea îngădui să fac mai întâi o baie? Nu sunt 
într-o stare potrivită ca să apar în faţa lui. 

- Te poţi spăla mai târziu, dacă înalt Preacucernicia Sa o 
va îngădui, răspunse Septa Unella. Acum ar trebui să-ţi faci 
griji pentru curăţenia sufletului tău nemuritor, nu pentru 
asemenea zădărnicii ale cărnii. 

Cele trei o Călăuziră în josul treptelor turnului, Septa 
Unella mergând înaintea ei, Septa Moelle și Septa Scolera 
venind imediat în urmă, ca și cum s-ar fi temut că putea 
încerca să-și ia zborul. 

- A trecut atât de mult timp de când n-am mai avut niciun 
vizitator, murmură Cersei, cu voce scăzută, în timpul 
coborârii. Regele e bine? 

întreb doar ca o mamă temătoare pentru copilul ei. 

- înălţimea Sa e bine sănătoasă, zise Septa Scolera, și 
bine apărată, zi și noapte. Regina e cu el, întotdeauna. 

Eu sunt regina! înghiţi încet, zâmbi și răspunse: 

-E bine s-o știu. Tommen o iubește atât de mult. N-am 
crezut niciodată acele lucruri cumplite care se spun despre 
ea. 

Margaery Tyrell izbutise să se strecoare cumva, scăpând 
de acuzaţiile de păcat trupesc, adulter și înaltă trădare? 

- A avut loc un proces? 

- In curând, spuse Septa Scolera, dar fratele ei... 

974 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Sst. Septa Unnella se întoarse, aruncând peste umăr o 
privire aspră către Scolera. Trâncânești prea mult, babă 
proastă. Nu se cade să vorbim noi despre astfel de lucruri. 

Scolera își plecă fruntea. 

- lartă-mă, rogu-te. 

Coborâră restul treptelor în tăcere. 

înalta Vrabie o primi în sanctuarul său, o încăpere 
austeră, cu șapte laturi, unde chipurile cioplite grosolan ale 
Celor Șapte priveau din pereţii de piatră cu expresii aproape 
la fel de acre și de dezaprobatoare ca a înalt Preacucerniciei 
Sale. Când intră ea, era așezat în fața unei mese din lemn 
negeluit, scriind. înaltul Septon nu se schimbase de când se 
aflase ea ultima oară în prezenţa lui, în ziua în care o 
sechestrase și o întemnițase. Era același bărbat costeliv și 
cărunt, cu o privire piezișă, dură și pe jumătate flămândă, cu 
trăsături ascuţite și faţă ridată, cu ochi bănuitori. In locul 
robelor bogate ale predecesorilor săi, purta o tunică 

grosolană, din lână nevopsită, care-i ajungea până la 
glezne. 

- înălţimea Ta, spuse el, în loc de bun venit. înţeleg că 
dorești să 

faci o mărturisire. 

Cersei căzu în genunchi. 

- Așa e, înalt Preacucernice. Baba mi s-a arătat în somn, 
ținându-și lampa sus... 

- Era de așteptat. Unella, tu vei rămâne și vei scrie 
cuvintele înălțimii Sale. Scolera, Moelle, aveţi îngăduința 
mea să plecați. 

Iși lipi degete celor două mâini, apăsându-le unele pe 
altele, un gest pe care-l văzuse la tatăl ei de o mie de ori. 

Septa Unella se așeză în spatele ei, desfăcu un 
pergament, înmuie o pană în cerneala maesterului. 

- Odată ce voi fi mărturisit, mi se va îngădui să... 

- înălţimea Ta va fi tratată după cum o vor cere păcatele 
sale. 


Omul ăsta e neîndurător, înţelese ea din nou. Se adună 
preţ de o clipi 

- Atunci, Mamă, îndură-te de mine. M-am culcat cu 
bărbaţi în afara legăturii căsătoriei. Mărturisesc. 

dansul dragonilor 

975 

- Cu cine? 

înaltul Septon îi ţintuia ochii cu privirea. 

Cersei o auzea pe Unella scriind în spatele ei. Pana scotea 
un scârțâit moale, slab. 

- Cu Lancel Lannister, vărul meu. Și cu Osney Kettleblack. 

Amândoi își mărturisiseră trecerea prin patul ei, nu i-ar fi 
fost de niciun ajutor să nege. 

- Și cu fraţii lui. Cu amândoi. 

N-avea de unde să știe ce-a fi putut spune Osfryd și 
Osmund. Era mai sigur să mărturisească mai mult decât prea 
puţin. 

- Asta nu-mi șterge păcatele, înalt Preacucernice, dar 
eram singură 

și speriată. Zeii mi-l luaseră pe Regele Robert, iubitul și 
apărătorul meu. Eram singură, înconjurată de uneltitori, de 
prieteni mincinoși și de trădători care puneau la cale 
moartea copiilor mei. N-am știut în cine să mă încred, așa că 
am folosit singurele mijloace pe care le aveam ca să-i leg de 
mine pe frații Kettleblack. 

- Prin asta înţelegi părţile tale femeiești? 

- Carnea mea. 

Iși apăsă o mână pe faţă, cutremurându-se. Când își ridică 
din nou capul, avea ochii plini de lacrimi. 

- Da. Fecioara să mă ierte. Insă a fost pentru copiii mei, 
pentru regat. 

N-am simţit nicio placere. Acești Kettleblack... sunt 
bărbaţi duri, și cruzi, și s-au folosit de mine cu brutalitate, 
dar ce altceva era să fac? Tommen avea nevoie să fie 
înconjurat de oameni în care să mă pot încrede. 

- înălţimea Sa era apărată de Garda Regelui. 


- Garda Regelui a stat acolo, fără să fie de niciun ajutor” 
când a murit fratele lui, Joffrey, ucis chiar la ospăţul său de 
nuntă. Mi-am privit un fiu stingându-se, nu suportam să mai 
pierd unul. Am păcătuit. Sunt vinovată de păcatul trupesc al 
desfrânării, dar am făcut-o pentru Tommen. lartă-mă, înalt 
Preacucernice, dar mi-aș 

de asta ar fi nevoie ca să-mi știu copiii în siguranţă. 

976 

GEORGE R.R. MARTIN 

- lertarea vine numai de la zei. Și cum rămâne cu Ser 
Lancel, care-a fost vărul tău și scutierul nobilului tău soţ? Ți 
l-ai luat în pat tot ca să-i câștigi loialitatea? 

- Lancel. 

Cersei șovăi. Atenţie, își zise, Lancel trebuie să-i fi spus 
totul. 

- Lancel mă iubea. Era pe jumătate un copil, dar nu m-am 
îndoit niciodată de devotamentul lui pentru mine și pentru 
fiul meu. 

- Și totuși l-ai corupt. 

- Eram singură. Iși înăbuși un suspin. îmi pierdusem soțul, 
fiul, îl pierdusem pe nobilul meu tată. Eram regentă, dar o 
regină e totuși o femeie, iar femeile sunt făpturi slabe, ușor 
de ispitit... înalt Preacucernicia Ta cunoaște adevărul acestor 
cuvinte. Se știe că până și neprihănitele septe cad în păcat. 
M-am alinat cu Lancel. Era blând și bun, și aveam nevoie de 
cineva. Am greșit, știu, dar nu-mi mai rămăsese nimeni... o 
femeie are nevoie să fie iubită, are nevoie de un bărbat 
alături, are... are... 

începu să suspine, cu lacrimile scăpate din frâu. 

înaltul Septon nu făcu nicio mișcare ca s-o liniștească. 
Rămase locului, fixând-o cu privirea lui aspră, uitându-se la 
ea cum plângea, la fel de neclintit ca statuile Celor Şapte 
din septul de deasupra. Se scurseră 

clipe îndelungate, dar în cele din urmă lacrimile ei se 
uscară. In clipa aceea ochii ei erau roșii și umezi de plâns, și 
se simţea gata să leșine. 


> > 


Insă înaltul Septon nu terminase cu ea. 

- Astea sunt păcate obișnuite, spuse el. Slăbiciunea 
văduvelor e bine cunoscută și toate femeile sunt desfrânate 
în adâncul inimii, gata să-și folosească tertipurile și 
frumuseţea ca să le impună bărbaţilor voinţa lor. In asta nu e 
nicio trădare, atâta vreme cât n-ai rătăcit în afara patului tău 
de femeie măritată în vreme ce înălțimea Sa Regele Robert 
era încă în viaţă. 

- Niciodată, șopti ea, tremurând, niciodată, jur. 

EI îi ignoră cuvintele. 

- înălţimii Tale i se aduc alte învinuiri, fărădelegi mult mai 
grave decât simplele păcate trupești. Recunoști că Ser 
Osney Kettleblack ţi-a 

dansul dragonilor 

977 

fost amant, iar Ser Osney susţine cu insistenţă că l-a 
sufocat pe predecesorul meu din porunca ta. Mai susţine și 
că a depus mărturie mincinoasă 

împotriva Reginei Margaery și a verișoarelor ei, inventând 
povești despre păcate trupești, adulter și înaltă trădare, 
iarăși la cererea ta. 

- Nu, zise Cersei. Nu e adevărat. O iubesc pe Margaery ca 
pe o fiică. lar în cealaltă privinţă... M-am plâns de înaltul 
Septon, recunosc. 

Era omul lui Tyrion, slab și corupt, o pată pe Sfânta 
Noastră 

Credinţă. înalt Preacucernicia Ta o știe la fel de bine ca 
mine. Poate Osney o fi crezut că moartea lui o să-mi facă 
plăcere. Dacă e așa, port o parte din vină... dar crimă? Nu. 
De asta nu mă fac vinovată. Du-mă 

în sept și voi sta sub scaunul de judecată al Tatălui, 
jurând că vorbele mele sunt adevărate. 


- La timpul potrivit, zise înaltul Septon. Mai ești învinuită 
și de uneltire pentru uciderea nobilului tău soț, raposatul și 
mult-iubitul nostru Rege Robert, întâiul după Numele Său. 

Lancel, se gândi Cersei. 

- Robert a fost omorât de un mistreţ. Acum se spune că eu 
sunt om-fiară? Om-lup? Sunt învinuită și că l-am ucis pe 
Joffrey, pe propriul meu fiu dulce, pe primul meu născut? 

- Nu. Doar de uciderea soțului. Negi? 

- Neg. Da. In faţa zeilor și a oamenilor, neg. 

EI dădu din cap. 

- In ultimul rând, și mai cumplit decât toate cele de 
dinainte, se spune că niciunul dintre copiii tăi n-a fost 
zămislit de Regele Robert, că sunt bastarzi născuţi din incest 
și adulter. 

- Stannis susține asta, răspunse imediat Cersei. O 
minciună, o minciună, o minciună gogonată. Stannis vrea 
Tronul de Fier pentru sine, dar copiii fratelui său îi stau în 
cale, așa că trebuie să pretindă că nu sunt ai lui. Scrisoarea 
aia murdară... în ea nu e nicio fărâmă de adevăr. Neg. 

înaltul Septon își sprijini palmele deschise pe masă și se 
împinse în picioare. 

978 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Bun. Lordul Stannis și-a întors faţa de la adevărul Celor 
Șapte ca să venereze un demon roșu, iar pentru credinţa lui 
mincinoasă nu există niciun loc în Cele Șapte Regate. 

Suna aproape liniștitor. Cersei dădu din cap. 

- Chiar și așa, continuă înalt Preacucernicia Sa, acestea 
sunt acuzaţii cumplite și regatul trebuie să afle adevărul în 
privinţa lor. 

Dacă înălţimea Ta a spus adevărul, fără îndoială că un 
proces îi va dovedi nevinovăția. 

Un proces, totuși. 

- Am mărturisit... 

- „unele păcate, da. Pe altele le negi însă. Procesul tău va 
despărţi adevărul de minciună. O să-i rog pe Cei Șapte să-ți 


ierte păcatele recunoscute și să fii absolvită de celelalte 
acuzaţii. 

Cersei se ridică încet din genunchi. 

- Mă plec în faţa înţelepciunii înalt Preacucerniciei Tale, 
spuse ea, dar dacă mă pot ruga doar pentru un strop din 
îndurarea Mamei, eu... 

a trecut atât de mult timp de când nu mi-am văzut fiul, te 

rog... 
Ochii bătrânului erau așchii de cremene. 
- Nu ţi se va îngădui să te afli în preajma regelui până ce 
nu te vei curăţi de toată ticăloșia ta. Insă ai făcut primul pas 
de întoarcere pe calea cea dreaptă și în lumina acestuia îţi 
voi îngădui să ai alţi vizitatori. Câte unul în fiecare zi. 

Regina începu din nou să plângă. De data asta lacrimile 
erau sincere. 

- Ești prea bun. Mulţumesc. 

- Mama e îndurătoare. Ea e cea căreia trebuie să-i 
mulțumești. 

Moelle și Scolera așteptau s-o conducă înapoi, în celula 
din turn. 

Unella mergea imediat în spatele lor. 

- Ne-am rugat pentru înălţimea Ta, spuse Septa Moelle în 
vreme ce urcau. 

dansul dragonilor 

979 

- Da, repetă ca un ecou Septa Scolera, și trebuie să te 
simţi mult mai ușurată acum, curată și nevinovată ca o 
fecioară în dimineaţa nunţii sale. 

M-am culcat cu Jaime în dimineața nunții mele, își aminti 
regina. 

- Da, răspunse, mă simt renăscută, ca un buboi purulent 
care-a fost tăiat și începe acum să se vindece. Aproape că 
pot să zbor. 

Iși imagină cu câtă încântare i-ar fi tras un cot Septei 
Scolera în faţă, ca s-o trimită clătinându-se pe picioare în 
josul treptelor în spirală. Dacă zeii erau buni, cotoroanţa 


bătrână și zbârcită putea da peste Septa Unella, ducându-se 
la vale împreună cu ea. 

- E bine să te văd din nou zâmbind, zise Scolera. 

- înalt Preacucernicia Sa a spus că pot avea vizitatori? 

- Da, răspunse Septa Unella. Dacă înălţimea Ta ne spune 
pe cine dorește să vadă, îi vom trimite vorbă. 

Jaime, am nevoie de Jaime. Dar, dacă fratele ei geamăn 
era în oraș, de ce nu venise la ea? Poate era mai înțelept să 
aștepte în ceea ce-l 

privea, până când avea să știe mai bine ce se petrecea în 
afara zidurilor Marelui Sept al lui Baelor. 

- Pe unchiul meu, zise ea. Ser Kevan Lannister, fratele 
tatei. E în oraș? 

-Este, răspunse Septa Unella. Lordul Regent și-a ales 
drept locuinţă Fortăreaţa Roșie. O să trimitem imediat după 
el. 

- Vă mulţumesc, le răspunse Cersei, în timp ce în gând își 
spunea: Lord Regent, nu? 

Nu putea pretinde că era surprinsă. 

Se dovedi că umilinţa și pocăinţa puteau aduce și alte 
foloase, dincolo de curăţarea sufletului de păcate. In 
noaptea aceea, regina fu mutată într-o celulă mai mare, cu 
două caturi mai jos, unde avea o fereastră pe care putea 
privi, și pături călduroase și moi pe pat. lar la ora cinei i se 
aduseră, în loc de pâine uscată și terci de ovăz, clapon fript, 
un castron de legume proaspete cu nucă pisată presărată 

deasupra și o grămadă de piure de rapiţă înotând în unt. 
Pentru prima oară de când fusese aruncată în temniţă, în 
noaptea aceea se strecură 

980 

GEORGE R.R. MARTIN 

în pat cu stomacul plin și dormi netulburată pe tot timpul 
ceasurilor de veghe întunecată ale nopţii. 

In dimineaţa urmatoare, unchiul ei veni odată cu zorile. 

Cersei încă nu-și terminase micul dejun când ușa se 
deschise brusc și Ser Kevan Lannister îi trecu pragul. 


- Lăsaţi-ne singuri, le ceru păzitoarelor ei. 

Septa Unella le scoase pe Scolera și pe Moelle afară și 
închise ușa în urma lor. Regina se ridică în picioare. 

Ser Kevan părea mai bătrân decât atunci când îl văzuse 
ultima oară. 

Era un bărbat voinic, lat în umeri și cu mijlocul gros, cu 
barba blondă 

tunsă astfel încât să-i urmărească linia maxilarelor 
puternice și cu părul blond, scurt, în plină retragere de pe 
frunte. Mantia grea de lână 

vopsită, stacojie, îi era prinsă pe un umăr cu o broșă de 
aur în formă 

de cap de leu. 

- Iţi mulțumesc c-ai venit, spuse regina. 

Unchiul ei se încruntă. 

- Ai face bine să stai jos. Sunt anumite lucruri pe care 
trebuie să ţi le spun... 

Ea nu voia să se-așeze. 

- încă mai ești supărat pe mine. O simt in vocea ta. lartă- 
mă, unchiule. Am greșit când ţi-am aruncat vinul în față, 
dar... 

- Crezi că-mi pasă de-un pocal de vin? Lancel e fiu/ meu, 
Cersei. 

Propriul tău nepot. Dacă sunt supărat pe tine, ăsta e 
motivul. Ar fi trebuit să ai grijă de el, să-l călăuzești, să-i 
găsești o fată potrivită, de familie bună. lar tu, în schimb... 

- Ştiu, știu. Lancel mă dorea mai mult decât l-am dorit eu 
vreodată. Și mă mai dorește încă, pun rămășag. Eram 
singură, fără putere. Te rog, unchiule. Oh, unchiule. E atât de 
bine să-ţi văd chipul, chipul tău plăcut, minunat. Am făcut 
lucruri rele, știu, dar nu pot suporta sa mă urâști. Iși aruncă 
braţele în jurul lui, îl sărută pe obraji. lartă-mă. lartă-mă. 

dansul dragonilor 

981 

Ser Kevan se lăsă îmbrățișat pentru câteva clipe înainte 
de a-și ridica în cele din urmă braţele să-i răspundă. O 


strânse la piept pentru scurt timp, cu stângăcie. 

- Ajunge, îi spuse, cu vocea încă plată și rece. Ești iertată. 
Acum așază-te. Aduc vești dureroase, Cersei. 

Cuvintele lui o speriară. 

-1 s-a întâmplat ceva lui Tommen? Te rog, nu. Mi-a fost 
atât de teamă pentru fiul meu. Nimeni nu-mi zice nimic. Te 
rog, spune-mi că Tommen e bine sănătos. 

- înălţimea Sa se simte bine. întreabă adesea de tine. 

Ser Kevan îi puse mâinile pe umeri, o îndepărtă la o 
lungime de braţ. 

- Atunci Jaime? E Jaime? 

- Nu. Jaime e încă pe undeva, prin ţinuturile riverane. 

- Pe undeva? 

Lui Cersei nu-i plăcea cum suna asta. 

- A cucerit Raventree și a acceptat capitularea Lordului 
Blackwood, zise unchiul ei, dar pe drumul de întoarcere 
către Riverrun și-a părăsit escorta și a plecat cu o femeie. 

- O femeie? Se holbă la el, fără să înțeleagă. Ce femeie? 
De ce? 

Unde s-au dus? 

- Nimeni nu știe. N-am mai primit nicio veste de la el. 
Femeia ar putea fi fiica lui Evenstar, Lady Brienne. 

Ea. Regina își aducea aminte de Fecioara din Tarth, o 
făptură 

uriașă, urâtă, cu mers târșit, care se-mbrăca în zale de 
bărbat. Jaime nu m-ar părăsi niciodată pentru o asemenea 
creatură. Corbul meu n-a ajuns la el. Altminteri ar fi venit. 

- Am primit rapoarte despre mercenari care acostează în 
sud, pretutindeni, spunea Ser Kevan. La Tarth, pe Treptele de 
Piatră, la Capul Mâniei... tare-aș vrea să aflu de unde-a găsit 
Stannis bani să 

angajeze o întreagă companie liberă. N-am puterea să-i 
înfrunt, nu aici. Mace Tyrell o are, dar el refuză să se pună în 
mișcare înainte de a se lămuri povestea asta cu fiica lui. 

982 

GEORGE R.R. MARTIN 


Un călău ar lămuri destul de repede povestea cu 
Margaery, Lui Cersei nu-i păsa câtuși de puţin de Stannis 
sau de mercenarii lui. Să-/ ia Ceilalţi, pe el şi pe Tyrelli 
deopotrivă. N-au decât să se măcelărească între ei, căci 
regatul o s-o ducă mai bine, 

- Te rog, unchiule, scoate-mă de-aici. 

- Cum? Prin forța armelor? 

Ser Kevan se apropie de fereastră și se uită afară, 
încruntându-se. 

- Ar trebui să transform locul ăsta sacru în abator. Și n-am 
destui oameni. Grosul trupelor noastre sunt la Riverrun, cu 
fratele tău. N-am timp să strâng o altă oștire. Se întoarse s-o 
privească. Am vorbit cu înalt Preacucernicia Sa. N-o să te 
elibereze până când nu-ţi ispășești păcatele. 

- Le-am mărturisit. 

- E vorba de ispășit, asta am zis. In faţa orașului. Un drum 
pe jos... 

- Nu. Știa ce urma să rostească unchiul ei și nu voia să 
audă. 

Niciodată, spune-i asta, dacă-i mai vorbești. Sunt regină, 
nu o târfă 

de pe docuri. 

- N-o să păţești nimic. Nimeni n-o să te-atingă... 

- Nu, spuse ea, cu voce mai tăâioasă. Mai degrabă mor. 

Ser Kevan nu era impresionat. 

- Dacă asta-ţi dorești, s-ar putea să se-ntâmple curând. 
înalt Preacucernicia Sa e hotărât să te judece pentru regicid, 
pentru deicid, pentru incest și pentru înaltă trădare. 

- Deicid? Aproape că îi veni să râdă. Când am ucis un 
zeu? 

- înaltul Septon e vocea Celor Şapte aici, pe pământ. 
Lovește-l pe el, și lovești chiar în zei. Unchiul ei își ridică 
mâna înainte de a apuca ea să protesteze. Nu-ţi faci niciun 
bine vorbind despre astfel de lucruri. Nu aici. Momentul 
potrivit pentru asta e procesul. 


Iși roti privirea prin celulă. Expresia de pe faţa lui spunea 
mai multe decât un teanc de tomuri. 

Cineva ne ascultă. Chiar acolo și chiar atunci, ea nu- 
ndrăznea să 

vorbească liber. Respiră adânc. 

- Cine-o să mă judece? 

dansul dragonilor 

983 

- Credinţa, răspunse unchiul ei, dacă nu ceri cumva un 
duel judiciar. Caz în care trebuie să fii reprezentată de un 
cavaler din Garda Regelui. Indiferent de rezultat, domnia ta 
a ajuns la sfârșit. Eu voi fi regentul lui Tommen până la 
majoratul său. Mace Tyrell a fost numit Mâna Regelui. Marele 
Maester Pycelle și Ser Harys Swyft își păstrează 

pozițiile, dar Paxter Redwyne e acum lord amiral, iar 
Randyll Tarly și-a asumat îndatoririle judecătorului. 

Lorzi stegari ai Casei Tyrell, amânaoi. întreaga guvernare 
a regatului se afla în mâinile dușmanilor ei, prietenii și 
rudele Reginei Margaery. 

- Și lui Margaery i s-au adus învinuiri. Ei și verișoarelor ei. 
Cum se face că vrăbiile au eliberat-o pe ea și pe mine nu? 

- Randyll Tarly a insistat. El a ajuns primul la 
Debarcaderul Regelui când a izbucnit furtuna, și și-a adus 
oștirea. Fetele Tyrell vor fi totuși judecate, dar acuzaţiile 
împotriva lor sunt firave, înalt Preacucernicia Sa o 
recunoaște. Toţi bărbaţii numiţi ca amanți ai reginei au 
negat acuzaţia sau și-au retractat mărturisirile, în afară de 
cântărețul tău schilodit, care pare să fie pe jumătate nebun. 
Așa că înaltul Septon le-a lăsat pe fete în custodia lui Tarly, 
iar Lordul Randyll s-a legat cu jurământ sacru c-o să 

le predea pentru proces la timpul cuvenit. 

- Și acuzatorii ei? întrebă regina. In mâinile cui sunt? 

- Osney Kettleblack și Bardul Albastru sunt aici, sub sept. 
Gemenii Redwyne au fost declaraţi nevinovaţi, iar Hamish 
Harpistul a murit. 


Ceilalţi sunt în temniţele de sub Fortăreaţa Roșie, în 
mâinile omului tău, Qyburn. 

Qyburn, se gândi Cersei. Asta era bine, măcar un singur 
fir de pai de care putea să se-agaţe. Lordul Qyburn îi avea, și 
Lordul Qyburn putea face minuni. Sau orori. Poate săvărși 
ororile la fel de bine. 

- Mai sunt și altele, mai rele. Vrei să stai jos? 

- Să stau jos? 

Cersei clătină din cap. Ce putea fi mai râu? Urma să fie 
judecată 

pentru înaltă trădare, în vreme de micuța regină și 
verișoarele ei zburdau libere ca păsările cerului. 

984 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Myrcella. Avem vești îngrijorătoare din Dome. 

- Tyrion, spuse ea imediat. 

Tyrion îi trimisese fetița în Dome, iar Cersei îl însărcinase 
pe Ser Balon Swann să i-o aducă acasă. Toţi dornishenii erau 
niște șerpi, iar Martellii erau cei mai răi dintre toţi. Vipera 
Roșie încercase chiar să-l apere pe Pezevenghi și fusese la 
mai puţin de un pas de o victorie care i-ar fi permis piticului 
să scape de învinuirea de ucidere a lui Joffrey. 

- E el, a fost în Dome în tot timpul ăsta, și acum a pus 
mâna pe fiica mea. 

Ser Kevan îi aruncă o altă privire încruntată. 

- Myrcella a fost atacată de un cavaler dornishean pe 
nume Gerold Dayne. E vie, dar rânită. l-a crestat faţa și ea... 
îmi pare rău... a pierdut o ureche. 

- O ureche. 

Cersei se holbă la el, înspăimântată. Era doar o copilă, 
iubita mea prințesă. Și era atât de drăguță. 

- l-a taiat o ureche. Și prinţul Doran și cavalerii lui unde 
erau? 

N-au fost în stare să apere o fetiță? Unde era Ser Arys 
Oakheart? 


- Măcelărit, în timp ce o apăra. Dayne l-a ucis, așa mi s-a 
spus. 

Sabia Dimineţii fusese un Dayne, își aminti regina, dar el 
era mort de mult. Cine era acel Ser Gerold și de ce voise să-i 
facă rău fiicei ei? 

Nu găsea niciun sens în toate astea, doar dacă nu 
cumva... 

- Tyrion și-a pierdut jumătate de nas în Bătălia de la Apa 
Neagră. 

O crestătura pe faţa ei, tăierea unei urechi... degețelele 
soioase ale Pezevenghiului sunt pretutindeni în povestea 
asta. 

- Prințul Doran n-a zis nimic despre fratele tău. lar Balon 
Swann scrie că Myrcella pune totul în seama lui Gerold 
Dayne. Steaua întunecată, așa îl numesc ei. 

Ea izbucni într-un râs amar. 

- Indiferent cum i-ar spune, e la capătul sforilor trase de 
fratele meu. Tyrion are prieteni printre dornisheni. 
Pezevenghiul a pus asta 

dansul dragonilor 

985 

la cale de la bun început. El a logodit-o pe Myrcella cu 
Prinţul Trystane. Acum înțeleg de ce. 

- II vezi pe Tyrion în fiecare umbră. 

-E o creatură a umbrelor. L-a ucis pe Joffrey. L-a ucis pe 
tata. 

Crezi că se va opri aici? Mă temeam că e încă în 
Debarcaderul Regelui, complotând ca să-i facă râu lui 
Tommen, dar el trebuie să se fi dus în schimb la Dome, s-o 
ucidă mai întâi pe Myrcella. Cersei măsura celula cu pasul. 
Trebuie să fiu lângă Tommen. Cavalerii ăștia din Garda 
Regelui sunt tot atât de folositori ca sfârcurile pe o platoșă. 
Se roti în jurul unchiului ei. Spui că Ser Arys a fost ucis. 

- De mâna acestui bărbat numit Steaua întunecată, da. 

- Mort, e mort. ești sigur? 

- Așa mi s-a spus. 


- Atunci în Garda Regelui e un loc liber. Trebuie ocupat 
imediat. 

Tommen are nevoie de apărare. 

- Lordul Tarly întocmește o listă cu cavalerii demni de o 
asemenea poziţie, pentru a fi luaţi în considerare de fratele 
tău, dar până când nu reapare Jaime... 

- Regele îi poate da unui bărbat o mantie albă. Tommen e 
băiat bun. Spune-i pe cine să numească și el îl va numi. 

- Și pe cine ai vrea să numească? 

Ea n-avea răspunsul pregătit. Apărătorul meu trebuie să 
aibă un nume nou. și un chip nou. 

- Qyburn o să știe. Ai încredere în el pentru asta. Noi doi 
am avut neînțelegerile noastre, unchiule, dar, pentru 
sângele pe care-l împărţim și pentru dragostea pe care i-ai 
purtat-o tatei, pentru binele lui Tommen și al sărmanei lui 
surori mutilate, fă ce-ţi cer. Du-te la Lordul Qyburn în numele 
meu, du-i o mantie albă și spune-i că a sosit timpul. 

AP ĂRĂTORUL REGINEI 

- Ai fost omul reginei, spuse Reznak mo Reznar. Regele 
dorește să fie înconjurat de propriii săi oameni când își ţine 
judecata. 

A 

încă mai sunt omul reginei. Azi, mâine, intotdeauna, până 
la ultima mea răsuflare, sau până la a ei, Barristan Selmy 
refuza să creadă că 

Daenerys Targaryen murise. 

Poate că de aceea era dat la o parte. Hizdanr ne înlătură 
pe toți, unul câte unul. Vânjosul Belwas zăbovea la porţile 
morţii, în templu, în grija Graţiilor Albastre... deși Selmy 
bănuia că ele aveau să termine ce începuseră lăcustele cu 
miere. Lui Skahaz Țeastă-Rasă i se luase comanda. Nepătatții 
se retrăseseră în cazărmile lor. Jjhogo, Daario Naharis, 
amiralul Groleo și Hero al Nepătaţilor rămăseseră ostatici al 
yunkailor. Aggo și Rakharo fuseseră trimiși, împreună cu tot 
restul Kkha/asar-xAm lui Daenerys, să-și caute regina 
dispărută de-a lungul fluviului. Până și Missandei fusese 


înlocuită; regelui nu i se părea potrivit să folosească drept 
herald o copilă, care pe deasupra mai fusese cândva și 
sclavă naathi. Și acum eu.,. 

Fusese o vreme în care ar fi văzut într-o asemenea 
îndepărtare o pată pe onoarea lui. Dar asta s-ar fi întâmplat 
în Westeros. In groapa cu șerpi care era Meereenul, onoarea 
părea tot atât de prostească 

precum straiul pestriţ al unui bufon. lar neîncrederea 
venea din 

dansul dragonilor 

987 

ambele părţi. Hizdahr zo Loraqg o fi fost consortul reginei 
lui, dar n-avea să-i fie niciodată rege. 

- Dacă înălţimea Sa dorește să plec de la Curte... 

- Luminăţia Sa, îl corectă seneșalul. Nu, nu, nu, m-ai 
înţeles greșit. 

Preaslăvitul primește un grup de soli ai Yunkaiului, ca să 
discute despre retragerea armatelor lor. S-ar putea să ceară 
0... dă... recompensă pentru cei care și-au pierdut viețile din 
pricina furiei dragonului. 

O situaţie delicată. Regele crede că ar fi mai bine să vadă 
pe tron un rege meereen, protejat de războinici meereeni. 
Sunt sigur că poţi înţelege asta, ser. 

înțeleg mai multe decât îți dai tu seama. 

- Aș putea afla cine sunt oamenii aleși de înălțimea Sa ca 
să-l apere? 

Reznak mo Reznak îi adresă zâmbetul său unsuros. 

- Luptători înfricoșători, care îl iubesc pe Preaslăvitul 
Rege. Goghor Uriașul. Khrazz. Motanul Bălţat. Belaquo 
Sfarmă-Oase. Cu toţii eroi. 

Cu toții luptători în arenă. Ser Barristan nu era surprins. 
Hizdahr zo Loraq stătea cu neliniște pe noul său tron. 
Trecuseră o mie de ani de când Meereenul avusese ultima 
oară un rege, iar în clanurile nobile cu sânge vechi se 
găseau oamenii care vedeau în ei înșiși o alegere mai 
potrivită decât Hizdahr. In afara orașului erau yunkaii, cu 


mercenarii și cu aliaţii lor, iar în interiorul lui se aflau Fiii 
Harpei. 

lar apărătorii regelui se împuţinau cu fiecare zi. Greșeala 
sa grosolană faţă de Viermele Cenușiu îl costase pe Hizdahr 
Nepătații. 

Când înălţimea Sa încercase să-i pună sub comanda unui 
văr de-al său, așa cum făcuse cu Fiarele de Bronz, Viermele 
Cenușiu îl informase că 

ei erau oameni liberi și nu primeau porunci decât de la 
mama lor. 

Când despre Fiarele de Bronz, jumătate erau sclavi 
eliberaţi, iar restul țeste-rase, de a căror adevărată loialitate 
s-ar fi putut să se mai bucure încă Skahaz mo Kandaqd. 
Luptătorii din arenă erau singurul sprijin de încredere al 
Regelui Hizdahr, împotriva unei mări de dușmani. 

- Fie ca ei s-o apere pe înălţimea Sa împotriva tuturor 
amenințărilor. 

988 

GEORGE R.R. MARTIN 

Tonul lui Ser Barristan nu oferea niciun indiciu despre 
adevăratele sale sentimente: învățase să și le ascundă astfel 
cu ani în urmă, la Debarcaderul Regelui. 

- Pe Magnificența Sa, accentuă Reznak mo Reznak. Toate 
celelalte îndatoriri ale tale vor rămâne aceleași, ser. Dacă 
pacea se va dovedi un eșec, Luminăţia Sa ar dori să-i 
conduci în continuare forțele împotriva dușmanilor orașului 
nostru. 

Cel puțin asta are mai mult sens. Belagquo Sfarmă-Oase și 
Goghor Uriașul îi puteau servi drept apărători lui Hizdahr, 
dar ideea că oricare dintre ei ar fi putut conduce în luptă o 
oaste era atât de absurdă, încât bătrânul cavaler aproape 
zâmbi. 

- Aștept poruncile înălțimii Sale. 

- Nu înălțimea Sa, se plânse seneșalul. Ăsta e stilul 
Westerosului, 

Magnificenţa Sa. Luminăţia Sa. Preaslavitul. 


Vanitatea Sa s-ar potrivi mai bine. 

- Cum spui. 

Reznak își linse buzele. 

- Atunci am terminat. 

De data asta zâmbetul lui unsuros îi cerea să plece. Ser 
Barristan o făcu, bucuros să lase în urmă mirosul greu al 
parfumului seneșalului. 

Un bărbat ar trebui să miroasă a sudoare, nu a flori. 

Marea Piramidă a Meereenului avea două sute cincizeci 
de metri de la bază până în vârf. Camerele seneșalului erau 
la al doilea nivel. 

Apartamentele reginei, ca și ale lui, se aflau pe treapta 
cea mai înaltă. 

Un urcuș lung pentru un bărbat de vârsta mea, se gândi 
Ser Barristan, luând-o în susul treptelor. Se știa că îl făcea de 
cinci sau șase ori pe zi, ocupându-se de treburile reginei, 
după cum stăteau mărturie durerile lui de genunchi și de 
șale. Va veni o zi în care n-o să le mai pot face față 

treptelor, o zi care-o săfie aici mai curând decât mi-ar 
plăcea. înainte de asta, trebuia să se asigure că măcar vreo 
câțiva dintre flăcăii lui erau gata să-i ia locul alături de 
regină. O să-i fac eu însumi cavaleri dacă se vor dovedi 
demni, și-o să-i dau fiecăruia câte un cal și pinteni de aur. 

dansul dragonilor 

989 

în apartamentele regale domneau neclintirea și tăcerea. 
Hizdahr nu le preluase drept reședință, preferând să se 
stabilească în propriul său șir de încăperi, în adânc, chiar în 
inima Marii Piramide, unde zidurile groase de cărămidă îl 
înconjurau din toate părţile. Mezzara, Miklaz, Qezza și 
ceilalţi mici paharnici ai reginei - de fapt ostatici, dar atât 
Selmy, cât și Daenerys îi îndrăgiseră atât de mult, încât le 
era greu să se gândească la ei astfel - îl urmaseră pe rege, în 
vreme de Irri și Jhiqui plecaseră cu ceilalţi dothraki. Numai 
Missandrei rămăsese, o mică stafie deznădăjduită bântuind 
prin camerele stăpânei sale din vârful piramidei. 


Ser  Barristan ieși pe terasă. Cerul de deasupra 
Meereenului era de culoarea cărnii unui leș, mat, albicios și 
greu, o întindere neîntreruptă 

de nori, de la un orizont la altul. Soarele se ascundea în 
spatele vălului lor. Avea să apună nevăzut, așa cum răsărise 
nevăzut în dimineaţa aceea. Noaptea urma să fie fierbinte, 
acel soi de noapte care te scălda în sudoare, sufocantă și 
lipicioasă, fără nicio boare de aer. Ploaia îi ameninţa de trei 
zile, dar nu căzuse nici măcar un strop de apă. Arveni ca o 
ușurare. S-ar putea s-ajute la spălarea orașului. 

Din locul unde se afla, vedea patru piramide mai mici, 
zidurile de vest ale cetăţii și taberele yunkailor de pe ţărmul 
Golfului Sclavilor, unde o coloană groasă de fum unsuros se 
înălța răsucindu-se aidoma unui șarpe monstruos. Yunkaii își 
ard morții, înţelese el. lapa albă 

galopează prin tabăra lor de asediu. In ciuda a tot ce 
făcuse regina, boala se răspândise, atât între zidurile 
orașului, cât și în afara lui. Pieţele din Meereen erau închise, 
străzile pustii. Cu îngăduinţa regelui Hizdahr, arenele de 
luptă rămăseseră deschise, dar spectatorii nu erau foarte 
numeroși. După cum spuneau rapoartele, meereenii 
începuseră chiar să ocolească Templul Graţiilor. 

Stăpânii de sclavi vor găsi o cale ca să dea vine pe 
Daenerys și pentru asta, se gândi Ser Barristan, cu 
amărăciune. Aproape că-i auzea șoptind - Mari Stăpâni, Fii ai 
Harpiei, yunkai, toţi spunându-și unii altora că regina lui 

990 

GEORGE R.R. MARTIN 

era moartă. Jumătate din oraș o credea, deși încă nu avea 
nimeni curajul să rostească astfel de cuvinte. Dar o vor face 
curând, bănuiesc. 

Ser Barristan se simţea foarte istovit, foarte bătrân. Unde 
s-au dus atâţia ani? In ultima vreme, ori de câte ori 
îngenunchea să beadintr-o apă liniștită, vedea un străin 
uitându-se în sus din adâncurile ei. Când apăruse prima oară 
talpa gâștei în jurul ochilor lui de un albastru palid? Cu cât 


timp în urmă i se preschimbase părul din lumină de soare în 
zăpadă? Au trecut ani, bătrâne. Decenii. 

Insă i se părea că abia ieri fusese făcut cavaler, după 
turnirul de la Debarcaderul Regelui. încă mai ţinea minte 
atingerea săbiei Regelui Aegon de pe umărul său, ușoară ca 
sărutul unei fecioare. Vorbele i se opriseră în gât când își 
rostise legămintele. La ospăț mâncase coaste de mistreţ, 
pregătite în stilul dornishean, cu ardei iute, atât de picante, 
încât îi arseseră gura. Patruzeci și șapte de ani, și gustul încă 
îi mai stăruia în memorie, însă n-ar fi putut spune nici ce 
mâncase la cină cu zece zile în urmă, nici dacă soarta 
tuturor Celor Șapte Regate ar fi depins de asta. Câine fiert, 
cel mai probabil. Sau alt soi de mâncare scârboasă, 
nicidecum mai bună la gust. 

Se întrebă, nu pentru prima oară, ce destin bizar îl 
adusese acolo. 

Selmy era un cavaler din Westeros, un bărbat din 
marginea învecinată 

cu Dome a ținutului furtunilor; locul lui era în Cele Șapte 
Regate, nu acolo, pe țărmurile fierbinţi ale Golfului Sclavilor. 
Am venit s-o iau pe Daenerys acasă. Insă o pierduse, așa 
cum îi pierduse și pe tatăl, și pe fratele ei. Chiar și pe Robert. 
Și cu el am dat greș. 

Poate că Hizdahr era mai înțelept decât își dădea el 
seama. Cu zece ani în urmă, aș fi, simţit ce voia să facă 
Daenerys. Cu zece ani în urmă 

aș fi fost destul de rapid ca s-o opresc. In schimb, în 
vreme ce ea sărea îii arenă, el stătuse locului, năucit, 
strigându-i numele, apoi alergase fără 

folos după ea pe nisipul stacojiu. Sunt bătrân și mocăit. 
Nu era de mirare că Naharis îl batjocorea spunându-i Ser 
Bunic. OareDaario s-ar fi mișcat mai repede dac-ar fi fost 
alături de regină în ziua aceea? 

Selmy se gândi că știa răspunsul, deși nu era unul pe 
placul lui. 

dansul dragonilor 


991 

Cu o noapte în urmă, visase iarăși totul: Belwas în 
genunchi, vărsând fiere și sânge, Hizdahr îmboldindu-i pe 
ucigașii de dragoni, bărbaţi și femei fugind îngroziţi, 
îmbrâncindu-se pe trepte, urcându-se unii pe alţii, ţipând. Şi 
Daenerys... 

Părul ei era în flăcări. Avea un bici în mână și striga, și 
apoi era în spinarea dragonului, zburând. Nisipul răscolit de 
Drogon când își luase zborul înţepase ochii lui Ser Barristan, 
dar el privise prin vălul de lacrimi bestia înălțându-se din 
arenă, cu aripile sale mari și negre plesnind umerii 
luptătorilor de bronz de la intrare. 

Restul îl aflase mai târziu. Dincolo de porţi se aflase o 
masă 

compactă de oameni. înnebuniţi de mirosul dragonului, 
caii de sub ei se ridicaseră în două picioare, biciuind cu 
potcoavele lor de fier. 

Tarabele cu mâncare și palanchinele se răsturnaseră 
deopotrivă,  trântind oamenii și strivindu-i.  Fuseseră 
aruncate sulițe, arbaletele trăseseră săgeți. Unele își 
atinseseră ţinta. Dragonul se răsucise violent în aer, cu 
rănile fumegându-i, cu fata agăţându-se de spatele lui. Apoi 
își slobozise focul. 

Fiarele de Bronz avuseseră nevoie de tot restul zilei și de 
cea mai mare parte a nopţii ca s-adune leșurile. La ultima 
număratoare avuseseră două sute paisprezece morţi și de 
trei ori mai mulţi oameni arși și răniţi. Drogon dispăruse între 
timp din oraș, ultima oară fiind văzut deasupra 
Skahazadhanului, îndreptându-se în zbor către nord. 

De Daenerys Targaryen nu găsiseră nici urmă. Unii jurau 
C-o văzuseră 

căzând. Alţii susțineau că dragonul o luase ca s-o 
mănânce. Se înșală. 

Ser Barristan știa despre dragoni numai ce istoriseau 
poveștile ascultate de orice copil, dar îi cunoștea pe 


Targaryeni. Daenerys călărea dragonul, așa cum îl călărise 
cândva Aegon pe bătrânul Balerion. 

- Poate zboară către casă, își spuse, cu voce tare. 

- Nu, murmură în spatele lui o voce blândă. N-ar face 
asta, ser. 

N-ar pleca acasă fără noi. 

Ser Barristan se întoarse. 

- Missandei. Copilă. De când stai aici? 

992 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu de mult. Acesteia îi pare rău dacă te-a tulburat. 
Șovăi. Skahaz mo Kandaqg dorește să schimbe vorbe cu tine. 

- Țeastă-Rasă? Ai vorbit cu el? 

Era un gest necugetat, o nesăbuinţă. Dușmănia dintre 
Shakaz și rege avea rădăcini adânci, iar fata era destul de 
ageră la minte ca să 

știe asta. Shakaz se declarase pe faţă împotriva căsătoriei 
reginei, fapt pe care Hizdahr nu-1 uitase. 


A 


- E aici? In piramidă? 

- Când dorește. Vine și pleacă, ser. 

Da. Ar putea. 

- Cine ţi-a spus că vrea să schimbe vorbe cu mine? 

- O Fiară de Bronz. Cea cu mască de bufniţă. 

Purta mască de bufniță când a vorbit cu tine. Acum ar 
putea fi șacal, tigru, leneș. Lui Ser Barristan nu-i plăcuseră 
măștile de la bun început, și nici acum nu-i plăceau mai 
mult. Oamenii cinstiţi n-ar fi trebuit sa-și ascundă niciodată 
feţele. lar Țeastă-Rasă... 

Ce-o fi în capul lui? După ce Hizdahr îi dăduse vărului său 
Marghaz zo Loraq comanda Fiarelor de Bronz, Skahaz fusese 
numit Supraveghetor al Fluviului, primind în grijă toate 
podurile plutitoare, dragele și canalele de irigaţii ce se 
întindeau de-a lungul Skahazadhanului pe o distanţă de 
cincizeci de leghe, dar Țeastă-Rasă refuzase acea îndatorire 
străveche și onorabilă, cum o numise Hizdahr, preferând să 
se retragă în modesta piramidă a clanului Kandaqg. în /ipsa 
reginei, care să-l apere, se pune în mare pericol venind aici. 
lar dacă Ser Barristan ar fi fost văzut vorbind cu el, 
suspiciunile ar fi putut cădea și asupra sa, deopotrivă. 

Nu-i plăcea asta. Mirosea a viclenie, a șoapte și a 
minciuni și a urzeli clocite în întuneric, a toate lucrurile pe 
care sperase că le lăsase în urmă, cu Păianjenul, cu Lordul 
Degețel și cu alţii asemenea lor. 

Barristan Selmy nu era un cărturar, dar răsfoise des 
paginile Cărţii Albe, unde fuseseră înscrise faptele 
predecesorilor săi. Unii fuseseră 

eroi, alţii fuseseră molâi, pungași sau lași. Cei mai mulți 
nu fuseseră 

decât oameni - mai iuți și mai puternici decât mulţi alții, 
mai 


dansul dragonilor 

993 

pricepuţi în mânuirea săbiei și a scutului, dar totuși pradă 
mândriei, ambiţiei, desfrâului, dragostei, mâniei, geloziei, 
lăcomiei de aur, setei de putere și tuturor celorlalte 
slăbiciuni care îi chinuiau pe muritorii neînsemnaţi. Cei mai 
buni dintre ei își depășiseră viciile, își făcuseră 

datoria și muriseră cu sabia în mână. Cei mai răi... 

Cei mai răi au fost aceia care s-au implicat în jocul 
tronurilor. 

- Poţi găsi din nou bufnița aia? o întrebă pe Missandei. 

- Aceasta poate să-ncerce, ser. 

-Spune-i c-o să stau de vorbă cu... cu prietenul nostru... 
după 

lăsarea întunericului, în grajduri. 

Ușile principale ale piramidei erau închise și blocate cu 
drugi la apusul soarelui. La ora aceea în grajduri avea să fie 
liniște. 

- Asigură-te că e aceeași bufniţă. 

Nu i-ar fi fost de niciun folos dacă mesajul ar fi fost auzit 
de o altă 

Fiară de Bronz. 

- Aceasta înţelege. Missandei se întoarse să plece, apoi se 
opri o clipă și spuse: Se zvonește că yunkaii au înconjurat 
tot orașul cu scorpioni, ca s-arunce săgeți de fier câtre cer 
dacă se-ntoarce dragonul. 

Și Ser Barristan auzise asta. 

- Nu e ușor să ucizi un dragon în aer. In Westeros au 
încercat mulţi să-i doboare pe Aegon și pe surorile lui. N-a 
reușit nimeni. 

Missandei dădu din cap. Era greu să-ţi dai seama dacă 
asta o liniștise. 

- Crezi c-o vor găsi, ser? Câmpurile sunt atât de întinse, 
iar dragonii nu lasă nicio urmă pe cer. 

- Aggo și Rakharo sunt sânge din sângele ei... și cine 
cunoaște Marea Dothraki mai bine decât dothraki? O strânse 


de umăr. O vor găsi dacă poate fi găsită. 

Dacă trăiește încă. Erau și alţi khal-i care cutreierau 
iarba, stăpâni de cai cu khalasar-wâ ai căror călăreţi se 
numărau cu zecile de mii. 

Dar Missandei nu trebuia s-audă asta. 

- O iubești mult, știu. ţi jur, voi avea grijă să fie în 
siguranţă. 

994 

GEORGE R.R. MARTIN 

Cuvintele părură să-i ofere fetei o oarecare alinare. /nsă 
vorbele sunt vânt, se gândi Ser Barristan. Cum o pot apăra 
pe regină dacă nu-i sunt alături? 

Barristan Selmy știa multe lucruri. Se născuse în vremea 
domniei tulburi a lui Aegon cel Nesigur, un rege iubit de 
oamenii simpli, își primise rangul de cavaler din mâinile lui. 
Jaehaerys, fiul lui Aegon, îi pusese pe umeri mantia albă 
când avea douăzeci și trei de ani, după ce-l 

ucisese pe Maelys Monstruosul, în timpul Războiului 
Regilor de Nouă Parale. In aceeași mantie stătuse alături de 
Tronul de Fier în vreme ce nebunia îl mistuia pe Aerys, fiul lui 
Jaehaerys. Am stat, și am văzut, și am auzit, și totuși n-am 
făcut nimic. 

Dar nu. Era nedrept. Iși făcuse datoria. Ser Barristan se 
întreba în unele nopţi dacă nu și-o făcuse prea bine. și 
rostise legămintele sub ochii zeilor și ai oamenilor, nu putea 
să se ridice împotriva lor păstrându-și onoarea... însă în 
ultimii ani de domnie a lui Aerys îi fusese din ce în ce mai 
greu să nu încalce acele legăminte. Văzuse lucruri a căror 
amintire îl durea, și se întrebase nu o dată cât de mult din 
acel sânge îi păta propriile mâini. Dacă nu s-ar fi dus la 
Duskendale să-l salveze pe Aerys din temnițele Lordului 
Darklyn, regele ar fi putut foarte bine să moară 

când jefuise Tywin Lannister orașul. Pe urmă pe Tronul de 
Fier s-ar fi urcat Prinţul Rhaegar, și poate ar fi refăcut 
regatul. Duskendale fusese ceasul lui de glorie, dar 
amintirea îi lăsase un gust amar. 


Insă noaptea îl bântuiau eșecurile sale. /jaehaerys, Aerys, 
Robert Trei regi morți. Rhaegar, care ar fi fost un rege mai 
bun decât oricare dintre ei Prințesa Elia și copiii săi, Aegon, 
doar un bebeluș, Rhaenys cu pisoiul ei, Morți cu toţii, iar el, 
cel care jurase să-i apere, încă mai trăia. Și acum Daenerys, 
strălucitoarea lui regină-copilă. Ea nu e moartă. N-o să cred 
asta, După-amiaza îi aduse lui Ser Barristan un scurt răgaz 
în privinţa îndatoririlor sale. Şi-o petrecu în sala de 
antrenamente de la al treilea nivel al piramidei, lucrând cu 
băieţii săi, învăţându-i arta mânuirii săbiei și scutului, a 
stăpânirii calului și lăncii... și purtările cavalerești, acel cod 
care făcea dintr-un cavaler mai mult decât un luptător în 

dansul dragonilor 

995 

arenă. Daenerys avea nevoie de apărători de vârsta ei 
după dispariţia lui, și Ser Barristan era hotărât să i-i ofere. 

Flăcăii pe care-i instruia aveau între opt și douăzeci de 
ani. începuse cu peste șaizeci, dar instrucţia se dovedise 
pentru mulţi dintre ei prea aspră. li rămăseseră mai puţini de 
jumătate, dar câţiva promiteau mult. 

Fără niciun rege de apărat, o să am acum mai mult timp 
pentru instruirea lor, înţelese el în timp de mergea de lao 
pereche la alta, uitându-se cum se atacau cu săbii boante și 
cu sulițe cu vârful rotunjit. Băieți curajoși. 

De obârșie umilă, dar unii vorfi cavaleri buni, și o iubesc 
pe regină. Dacă 

n-ar fi fost ea, ar fi sfârșit-o cu toții în arenă. Regele 
Hizdahr îi are pe luptătorii săi din arene, dar Daenerys va 
avea cavaleri. 

- Țineţi-va scuturile sus, le strigă. Arataţi-mi loviturile 
voastre. 

Acum Împreună. Jos, sus, jos, jos, sus, jos... 

In seara aceea, Selmy își luă cina simplă pe terasa reginei 
și mâncă 

în timp ce apunea soarele. Prin purpura înserării, privi 
focurile trezindu-se rând pe rând în marile piramide în 


trepte, în vreme ce cărămizile multicolore ale Meereenului 
păleau, spre a deveni cenușii și apoi negre. Umbrele se 
adunară pe străzile și pe aleile de dedesubt, formând lacuri 
și râuri. In amurg, orașul părea un loc liniștit, aproape 
frumos. Asta e pace, e molima, își spuse bătrânul cavaler, 
sorbind ultima înghiţitură de vin. 

Nu dorea să fie remarcat, așa că, după ce-și termină cina, 
își scoase hainele de curtean, schimbând mantia albă a 
Gărzii Reginei cu una maronie, cu glugă, o mantie de 
călător, pe care ar fi purtat-o un om simplu. își păstră sabia 
și pumnalul. Ar putea fi totuși o cursă. N-avea prea multă 
încredere în Hizdahr și încă și mai puţină în Reznak mo 
Reznak. Seneșalul parfumat ar fi putut foarte bine să fie 
amestecat în asta, încercând să-l atragă la o întâlnire 
secretă, ca să-i poată ridica și pe el, și pe Skahaz, acuzându- 
i de conspirație împotriva regelui. Dacă 

Țeastă-Rasă o să-mi vorbească despre trădare, nu voi 
avea ce face, va trebui să-l arestez. Hizdahr e consortul 
reginei mele, oricât de puțin mi-ar plăcea. Datoria mea e 
față de el, nu față de Skahaz. 

996 

GEORGE R.R. MARTIN 

Sau nu era? 

întâia îndatorire a Gărzii Regelui era să-l apere de orice 
râu și de orice ameninţare. Cavalerii albi jurau deopotrivă să 
se supună 

poruncilor sale, să-i păstreze secretele, să-i ofere sfatul lor 
dacă le era cerut și să tacă altminteri, să se pună în slujba 
plăcerilor lui și să-i apere numele și onoarea. De fapt, regele 
era acela care hotăra dacă protecţia gărzii sale se extindea 
sau nu asupra altora, chiar și a celor de sânge regesc. Unor 
suverani li se părea potrivit să-i ceară Gărzii să le slujească 
și să le apere soțiile și copiii, fraţii și surorile, matușile, 
unchii și verii mai apropiaţi sau mai îndepărtați, și uneori 
chiar și iubitele, metresele și bastarzii. Insă alţii preferau să- 
și foloseasca pentru asta cavalerii casei și oștenii, 


păstrându-i pe cei șapte drept gardă personală, întotdeauna 
alături de ei înșiși. 

Dacă regina mi-ar fi poruncit să-l apăr de Hizdahr, n-aş fi 
avut de ales și ar fi trebuit să mă supun. Dar Daenerys 
Targaryen nici măcar nu alcătuise vreodată o adevărată 
gardă a reginei pentru ea însăși și nu dăduse nicio poruncă 
legată de consortul ei. Lumea ar fi fost mai simplă dacă aș fi 
avut un lord comandant care să ia hotărâri în asemenea 
privințe, cugetă Selmy. Acum lordul comandant sunt eu şi e 
greu de știut care e calea cea dreaptă. 

Când ajunse în sfârșit la baza ultimului șir de trepte, se 
pomeni singur în mijlocul culoarelor luminate de torţe din 
interiorul zidurilor masive de cărămidă ale piramidei. Porţile 
cele mari erau închise și blocate cu drugi, așa cum se 
așteptase. Patru Fiare de Bronz stăteau de pază în afara lor, 
iar alte patru înăuntru. Peste acestea din urmă dădu 
bătrânul cavaler - patru bărbaţi voinici, mascaţi în chip de 
mistreţ, urs, șoarece-de-câmp și manticoră. 

- E liniște pretutindeni, ser, îi spuse ursul. 

- Aveţi grijă să rămână așa. 

Nu era neobișnuit din partea lui Ser Barristan să umble 
de colo până colo noaptea, asigurându-se că piramida era 
un loc sigur. * 

dansul dragonilor 

997 

Ceva mai în adâncul construcţiei, alte patru Fiare de 
Bronz păzeau ușile de fier de la intrarea gropii în care erau 
înlănțuiţi Viserion și Rhaegal. Lumina torțelor le licărea pe 
măști - maimuţă, berbec, lup, crocodil. 

- Au fost hrăniţi? se interesă Selmy. 

- Da, ser, răspunse maimuța. Câte-o oaie pentru fiecare. 

Mă întreb cât timp o să le mai ajungă asta? Pe măsură ce 
creșteau, dragonilor le creștea și pofta de mâncare. 

Era timpul să-l găsească pe Țeastă-Rasă. Ser Barristan se 
strecură pe lângă elefanţi și pe lângă iapa argintie a reginei, 
ajungând în partea din spate a grajdului. Un măgar necheză 


când trecu pe lângă el, iar câţiva cai se foiră în lumina torței 
sale. In rest totul era întunecat și tăcut. 

Atunci dintr-o boxă goală se desprinse o umbră, care 
deveni o altă 

Fiară de Bronz, purtând o fustă neagră plisată, platoșe 
pentru picioare și o armură care copia relieful mușchilor. 

- O pisică? se miră Barristan Selmy când zări bronzul de 
sub glugă. 

Cât se aflase la comanda Fiarelor de Bronz, Țeastă-Rasă 
preferase drept mască un cap de șarpe, poruncitor și 
înfricoșător. 

- Pisicile merg peste tot, răspunse vocea familiară a lui 
Skahaz mo Kandaqg. Nimeni nu le dă vreodată atenţie. 

- Dacă ar afla Hizdahr că ești aici... 

- Cine-o să-i spună? Marghaz? Marghaz știe ce vreau eu 
să știe. 

Fiarele sunt încă ale mele. Să nu uiţi asta. Vocea lui 
Țeastă-Rasă era înăbușită de mască, dar Selmy percepea 
furia din ea. Il am pe otrăvitor. 

- Pe cine? 

- Pe cofetarul lui Hizdahr. Numele lui n-ar însemna nimic 
pentru tine. Omul n-a fost decât o unealtă. Fiii Harpiei i-au 
luat fiica și au jurat că i-o vor înapoia nevătămată imediat ce 
regina va fi moartă. 

Belwas și dragonul au salvat-o pe Daenerys. Pe fată n-a 
salvat-o nimeni. l-a fost înapoiată tatălui ei în toiul nopţii, în 
nouă bucăți. 

Câte una pentru fiecare an pe care l-a trăit. 

998 

GEORGE R.R. MARTIN 

- De ce? îndoielile prinseră să-l chinuiască. Fiii și-au 
încetat omorurile. Pacea lui Hizdahr... 

- „e o înscenare. La început n-a fost așa, nu. Yunkailor le 
era frică 

de regina noastră, de Nepătaţii ei, de dragonii ei. Ținutul 
ăsta a mai văzut dragoni și înainte. Yurkhaz zo Yunzak a citit 


istoria, știa. Ca și Hizdahr. De ce nu o pace? Daenerys o voia, 
iar ei și-au dat seama. 

Și-o dorea prea mult. Ar fi trebuit să mărșăluiască spre 
Astapor. 

Skahaz veni mai aproape. Asta a fost înainte. Arena a 
schimbat totul. 

Daenerys a dispărut, Yurkhaz e mort. In locul unui leu 
bătrân, avem o haită de șacali. Barbă-nsângerată... lui nu-i 
place gustul păcii. Și mai e și altceva. Mai rău. Volantisul și-a 
trimis flota împotriva noastră. 

- Volantisul. 

Selmy simţi furnicături în mâna cu care mânuia sabia. Noi 
am făcut pace cu Yunkaiul. Nu cu Volantisul. 

- Ești sigur? 

- Sigur. 

- Stăpânii înţelepţi știu. Așa cum știu și prietenii lor. 
Harpia, Reznak, Hizdahr. Regele ăsta va deschide porţile 
orașului în fața volantenilor, când vor sosi. Toţi cei eliberaţi 
de Daenerys vor ajunge din nou în sclavie. Chiar și unii care 
n-au fost robi vor fi consideraţi buni de pus în lanţuri. S-ar 
putea să-ţi sfârșești zilele într-o arenă de luptă, bătrâne. 
Khrazz o să-ţi mănânce inima. 

Lui Ser Barristan îi zvâcnea capul. 

- Trebuie să i se spună lui Daenerys. 

- Găsiţi-o mai întâi. Skahaz îl prinse de antebraţ. Degetele 
lui pareau de fier. N-o putem aștepta. Am vorbit cu Fraţii 
Liberi, cu Oamenii Mamei, cu Scuturile Neclintite. N-au 
încredere în Loraqg. Trebuie să 

spargem asediul yunkailor. Dar avem nevoie de Nepătați. 
Pe tine Viermele Cenușiu o să te-asculte. Discută cu el. 

- Cu ce scop? 

Vorbește despre trădare. Despre conspirație. 

dansul dragonilor 

999 

-Viaţa. Ochii lui Ţeastă-Rasă erau două lacuri negre în 
spatele măștii de pisică din bronz. Trebuie să lovim înainte 


de sosirea volantenilor. Să spargem asediul, să-i ucidem de 
conducătorii stăpânilor de sclavi, să-i aducem pe mercenarii 
lor de partea noastră. 

Yunkaii nu se-așteaptă la un atac. Se spune că sunt 
bolnavi, din ce în ce mai rău, pe zi ce trece. Disciplina e praf. 
Nobilii sunt beţi mai tot timpul, se îndoapă la ospeţe, 
vorbindu-și reciproc despre bogăţiile pe care le vor împărţi 
după căderea  Meereenului,  ciorovăindu-se pentru 
supremație. Barbă-nsângerată și Prinţul Zdrenţăros se 
dispreţuiesc unul pe altul. Nimeni nu se așteaptă la luptă. 
Nu acum. Iși închipuie că pacea lui Hizdahr ne-a adormit ca 
un cântec de leagăn. 

- Pacea asta a fost semnată de Daenerys, zise Ser 
Barristan. N-o putem spulbera fără îngăduinţa ei. 

- Și dacă ea e moartă? întrebă Skahaz. Atunci ce facem, 
ser? Aș 

zice că ar fi vrut să apăram orașul ei. Copiii ei. 

Copiii ei erau sclavii eliberaţi. Mhysa, așa îi spuneau, cu 
toții, cei cărora le sfărâmase lanțurile. „Mamă. " Ţeastă-Rasă 
nu se înșela. 

Daenerys ar fi vrut să-i fie apăraţi copiii. 

- Și Hizdahr? încă mai e consortul ei. Regele ei. Soţul ei. 

- Otrăvitorul ei. 

Oare? 

- Unde-ţi e dovada? 

- Coroana pe care-o poartă e o dovadă suficientă. Tronul 
pe care stă. Deschide ochii, bătrâne. Asta-i tot ce-i trebuia 
de la Daenerys, tot ce voia. Odată ce-a primit-o, de ce să- 
mpartă domnia? 

Intr-adevăr, de ce? Jos, lângă arenă, fusese atât de cald. 
încă mai vedea aerul licărind deasupra nisipurilor stacoijii, 
simțea mirosul sângelui răspândindu-se dinspre cei care 
muriseră pentru amuzamentul lor. Și îl auzea pe Hizdahr, 
îndemnându-și regina să guste lăcustele cu miere. Sunt 
delicioase... dulci și picante... însă el nu s-a atins de 


niciuna... Selmy își frecă tâmplele. Nu m-am legat de 
Hizdahr zo Loraqg cu niciun jurământ. 

Și chiar dacă aș fi făcut-o, el m-a înlăturat, așa cum a 
făcut și Joffrey, 

1000 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Acest... bucătar, vreau să-i pun eu întrebări. Fără 
martori. 

- Asta e calea? întrebă Țeastă-Rasă, încrucișându-și 
brațele la piept. 

Atunci s-a făcut. Pune-i întrebări, dacă vrei. 

- Dacă... dacă tot ce are de spus o să mă convingă... dacă 
vin alături de voi în această, această... o să-ţi cer cuvântul 
că lui Hizdahr zo Loraqg n-o să i se-ntâmple nimic până 
când... doar dacă... se poate dovedi că 

are vreun amestec în toate astea. 

- De ce-ţi faci atâtea griji pentru Hizdahr, bătrâne? Dacă 
el nu e însăși Harpia, atunci e primul ei născut. 

- Eu nu știu sigur decât că e consortul reginei. Vreau să- 
mi dai cuvântul tău, altminteri jur că voi fi împotriva ta. 

Zâămbetul lui Skahaz era sălbatic. 

- Atunci ai cuvântul meu. Niciun rău lui Hizdahr până 
când nu i se dovedește vinovăția. Dar când o s-avem dovada 
vreau să-l ucid cu mâinile mele. Vreau să-i scot măruntaiele 
și să i le arăt înainte de a-l 

lăsa să moară. 

Nu, se gândi bătrânul cavaler, dacăHizdahr apus la cale 
uciderea reginei mele, o să mă ocup de el eu însumi, dar 
moartea o să-i fie rapidă şi curată. Zei Westerosului erau 
foarte departe, însă Ser Barristan se opri o clipă ca să 

rostească în gând o rugăciune, cerându-i Babei să-i 
lumineze calea către înțelepciune. Pentru copii, îşi spuse. 
Pentru oraș. Pentru regina mea. 

- O să vorbesc cu Viermele Cenușiu, făgădui apoi. 

PEŢITORUL DE FIER 


Jalea apăru singură la revărsatul zorilor, cu pânzele negre 
conturându-se perfect pe fundalul trandafiriului palid al 
dimineții. 

Cincizeci și patru, gândi acru Victarion când îl deșteptară, 
iar ea navighează singură, || blestemă în gând pe Zeul 
înecat pentru răutatea sa și simţi furia ca un bolovan negru 
în pântece. Unde sunt corăbiile mele] 

Ridicase pânzele de la Insulele Scutului cu nouăzeci și 
trei de corăbii din suta care formase cândva Flota de Fier, o 
flotă care nu aparţinea unui singur lord, ci Stâncii Mării 
însăși, cu căpitani și echipaje de pe toate insulele. Da, 
corăbii mai mici decât dromoanele uriașe de război ale 
tărâmurilor verzi, dar de trei ori mai mari decât oricare dintre 
corăbiile lungi obișnuite, cu copastii adânci și berbeci 
sălbatici, potriviţi pentru a se lupta chiar cu flotele regelui. 

La Treptele de Piatră, ele încărcaseră grâne, vânat și apă 
dulce, după lunga călătorie pe lângă coasta stearpă și 
mohorâtă a Dornului, cu vâltorile și bancurile ei de nisip. 
Acolo Victoria de Fier capturase o corabie negustorească 
latăreaţă, marele barcaz Nobila doamnă, aflată 

în drum spre Orașul Vechi via Gulltown, Duskendale și 
Debarcaderul Regelui, cu o încărcătură de cod sărat, ulei de 
balenă și heringi marinaţi. Hrana fu o sporire bine venită a 
proviziilor lor. Alte cinci capturi făcute în Strâmtoarea 
Redwyne și în lungul coastei dornishene - 

1002 

GEORGE R.R. MARTIN 

trei barcazuri, un galion și o galeră - ridicaseră numărul la 
nouăzeci și nouă. 

Nouăzeci și nouă de corăbii plecaseră de la Treptele de 
Piatră în trei flote mândre, cu ordinul de a se reuni din nou în 
largul capului de miazăzi al Insulei Cedrilor. Patruzeci și cinci 
ajunseseră acum în cealaltă 

parte a lumii. Douăzeci și două dintre ale lui Victarion 
apăruseră, cate trei și câte patru, uneori singure; 
paisprezece dintre ale lui Ralf Șchiopul; numai nouă dintre 


cele care plecaseră sub comanda lui Ralf Stonehouse cel 
Roșu. Ralf cel Roșu însuși se număra printre dispăruţi. La 
acelea, se adăugaseră nouă capturi noi făcute pe mări, astfel 
că totalul era cincizeci și patru... dar cele capturate erau 
barcazuri și ambarcaţiuni de pescuit, negustorești și pentru 
sclavi, nu de război. Intr-o bătălie ar fi fost palide 
înlocuitoare ale corăbiilor pierdute din Flota de Fier. 

Ultima corabie care apăruse fusese Năpasta Fecioarei, cu 
trei zile în urmă. Cu o zi și mai devreme, trei nave apăruseră 
împreună din miazăzi - Nobila doamnă, captura sa, 
înaintând greoi între Hrănitorul-de-corbi și Sărutul de Fier. 
Dar cu o zi înainte și cu una încă și mai devreme, nu mai 
fusese nimic, și doar /eyne fără de cap și Teama înaintea lor, 
după care urmaseră alte două zile de mări pustii și ceruri 
făra nori, după care Ralf Șchiopul sosise cu restul escadrei 
sale. Lord Quellon, Văduva Albă, Tânguirea, Durerea, 
Leviatan, Doamna de Fier, Vântul secerător şi Ciocanul-de- 
război, urmate de alte șase corăbii, dintre care două avariate 
de furtună și remorcate. 

- Furtuni, mormăise Ralf Șchiopul când ajunsese târându- 
se la Victarion. Trei furtuni puternice și între ele vânturi 
blestemate. Vânturi roșii din Valyria, care duhneau a cenușă 
și pucioasă, și vânturi negre care ne-mpingeau spre ţărmul 
ăla ca tăciunele. Voiajul a fost blestemat de la bun început. 
Ochi-de-Cioară se teme de tine, stăpâne, altfel de ce te-ar fi 
trimis atât de departe? El nu vrea să ne mai întoarcem. 

Victarion gândise la fel când fusese lovit de prima 
furtună, la o zi după ce plecase din Vechiul Volantis. Zei; fi 
urăsc pe patriciii, își spusese el, altfel Euron Ochi-de-Cioară 
ar fi murit o duzină de morți de 

dansul dragonilor 

1003 

mâna mea. Pe când marea se tălăzuise în jurul său și 
puntea se ridicase și-i coborâse sub tălpi, văzuse Ospățul lui 
Dagon și Mareea Roșie izbite laolaltă cu atâta violenţă, încât 
ambele explodaseră în așchii. Lucrarea fratelui meu, gândise 


el. Acelea fuseseră primele două corăbii pe care le pierduse 
din propria-i treime de flotă. Nu însă și ultimele. 

Așa că-l pălmuise de două ori pe Șchiop peste faţă și 
Zisese: 

- Prima este pentru corăbiile pe care le-ai pierdut, a doua 
pentru că 

vorbești despre blesteme. Dacă te mai aud o singură dată 
cu asemenea cuvinte, o să-ţi ţintuiesc limba de catarg. Dacă 
Ochi-de-Cioară poate face oamenii muţi, și eu pot face la fel. 

Pulsaţiile de durere din mâna stângă făcuseră vorbele să 
sune mai aspru decât ar fi fost altminteri, dar înţelesul lor 
rămânea același, 

- Vor mai sosi și alte corăbii. De acum furtunile au încetat. 
Voi avea toată flota din nou. 

O maimuţă de pe catargul de deasupra hohotise 
batjocoritor, aproape ca și cum i-ar fi putut simţi frustrarea. 
Animal murdar și gălăgios. Ar fi putut trimite pe cineva după 
ea, dar maimutelor părea să le placă jocul acela și se 
dovediseră mai agile decât echipajul său. Zbieretele îi 
răsunau însă în urechi și parcă îi înrăutățeau zvâăcnetele din 
mână. 

- Cincizeci și patru, mormăi el. 

Ar fi fost prea mult să spere pentru întreaga putere a 
Flotei de Fier după un voiaj atât de lung... dar șaptezeci de 
corăbii, chiar optzeci, Zeul înecat i-ar fi putut acorda atâtea. 
Bine arfi fost dacă l-am fi avut cu noi pe Păr Umed sau pe alt 
preot. Victarion adusese jertfe înainte de-a fi ridicat pânzele, 
și din nou la Treptele de Piatră, când împărţise flota în trei, 
dar poate că spusese rugăciunile greșite. Fie asta, fie Zeul 
inecat n-are nicio putere aici. începuse tot mai mult să se 
teamă că navigaseră prea departe, în mări ciudate, unde 


până și zeii erau stranii... dar asemenea îndoieli le 
marturisea numai femeii sale oacheșe, care n-avea limbă ca 
să le repete. 


Când apăru /a/ea, Victarion îl chemă pe Wulfe O-uUreche. 


- Vreau să vorbesc cu Popândăul. Trimite-le vorbă lui Ralf 
Șchiopul, Tom Fără-sânge și Păstorului Negru. Toate cetele 
de vânătoare trebuie 

1004 

GEORGE R.R. MARTIN 

rechemate și taberele de pe țărm ridicate la prima geană 
de lumină. 

Incărcaţi cât de multe fructe puteţi și suiţi porcii la bordul 
corăbiilor. 

li putem sacrifica după nevoie. Rechinul va rămâne aici 
ca să spună 

oricăror întârziaţi încotro am plecat. 

Oricum Rechinul avea nevoie de reparaţii îndelungate; 
furtunile nu lăsaseră din ea decât o coajă de nucă. Astfel ar 
fi rămas doar cincizeci și trei, dar n-avea ce să facă. 

- Flota pleacă mâine, cu refluxul de seară. 

- Cum poruncești, Lord Căpitan, spuse Wulfe, dar încă o zi 
ar fi putut însemna încă o corabie. 

- Așa este. lar zece zile ar putea însemna zece corăbii sau 
niciuna. 

Am irosit prea multe zile, așteptând vederea pânzelor. 
Victoria noastră 

va fi cu-atât mai dulce, dacă o vom câștiga cu o flotă mai 
mică. 

lar eu trebuie să ajung la regina dragonilor înaintea 
volantenilor. 

In Volantis văzuse galioane încărcând provizii. întregul 
oraș păruse beat. Mateloţi, soldaţi și spoitori fuseseră văzuţi 
dansând pe străzi cu nobili și negustori umflaţi, iar în fiecare 
han și cramă se ridicaseră cupe în cinstea noilor triarhi. Se 
vorbea numai despre aur, pietre preţioase și sclavi ce aveau 
să se reverse în Volantis, după moartea reginei drago* 

nilor. Victarion Greyjoy nu putu suporta decât o singură zi 
de astfel de rapoarte; deși fu rușinat, plăti cu aur hrana și 
apa și-și purtă corăbiile înapoi pe mare. 


Furtunile trebuie să-i fi împrăștiat și întârziat pe 
volanteni, deși aveau propriile lor corăbii. Dacă norocul le 
surâdea, multe dintre navele lor de război se scufundaseră 
ori eșuaseră. Dar nu toate. Niciun zeu nu era atât de 
puternic și galioanele verzi care supraviețuiseră 

puteau să fi trecut deja de Valyria. Vor merge spre 
miazănoapte, către Meereen și Yunkai, dromoane de război 
uriașe, ticsite de soldați-sclavi. 

Dacă Zeul Furtunii i-a cruțat, acum ar putea fi în Golful 
Mâhnirii. Trei sute de corăbii, poate chiar cinci sute. Aliaţii 
lor erau deja în largul apelor Meereenului: yunkai și astapori, 
bărbaţi din Noul Ghis, Qarth și Tolos, și Zeul Furtunii mai știa 
de unde, chiar și corăbiile de război ale 

dansul dragonilor 

1005 

Meereenului, cele care părăsiseră portul înainte de 
căderea orașului. 

Aîmpotriva tuturor, Victarion avea cincizeci și patru de 
corăbii. 

Cincizeci și trei, fără Rechinul, 

Ochi-de-Cioară  navigase peste jumătate din lume, 
prădând și jefuind de la Qarth până la Orașul Copacilor 
Inalţi, oprind în porturi spurcate dincolo de care numai 
nebunii mergeau. Euron cutezase chiar să străbată 

Marea Fumegândă și supraviețuise pentru a povesti 
despre ea. Și toate astea cu o singură corabie. Dacă el își 
poate râde de zei, atunci pot și eu, 

- Am înțeles, căpitane, zise Wulfe O-Ureche. 

Nu era nici pe jumătate din omul care fusese Nute 
Bărbierul, dar Ochi-de-Cioară i-1 furase pe Nute. Ridicându-l 
la rang de Lord de Scutul de Stejar, fratele lui îl luase pe cel 
mai bun om al lui Victarion. 

- Mergem tot spre Meereen? 

- Unde altundeva? Regina dragonilor m-așteaptă acolo. 

Femeia cea mai frumoasă din lume, dacă arfi să-i dau 
crezare fratelui meu. Părul ei este aur argintat, ochii îi sunt 


ametiste. 

Ar fi fost prea mult să spere că măcar o dată Euron 
spusese adevărul? 

Poate. Mai mult ca sigur că fata avea să se dovedească a 
fi o urâţenie ciupită de vărsat, cu ţâțele lovindu-i genunchii, 
iar „dragonii* ei nimic altceva decât șopărle tatuate din 
mlaștinile lui Sothoryos. Dacă însă ea este ceea ce susține 
Euron,,. Ei auziseră povești despre frumuseţea lui Daenerys 
Targaryen de pe buzele piraţilor de la Treptele de Piatră și 
ale negustorilor din Vechiul Volantis. S-ar fi putut să fi fost 
adevărat. lar Euron nu-l făcuse pe Victarion un dar al ei, ci 
Ochi-de-Cioară dorea s-o ia pentru sine. Mă trimite ca pe o 
slugă să i-o aduc. Cum va mai scheuna când o voi revendica 
pentru mine. Oamenii n-aveau decât să mormăie. 

Navigaseră prea departe și pierduseră prea mult pentru 
ca Victarion să 

se întoarcă spre apus fără trofeul său. 

A 

Căpitanul de fier strânse în pumn mâna cea bună. 

- Du-te și ai grijă ca ordinele să-mi fie îndeplinite. Apoi 
găsește-l pe maester, oriunde s-o fi ascunzând, și trimite-l 
în cabina mea. 

- Am înțeles, căpitane, rosti Wulfe și se îndepărtă 
șchiopătând. 

1006 

GEORGE R.R. MARTIN 

Victarion Greyjoy reveni cu ochii spre proră și-și examină 
flota. 

Corăbiile lungi acopereau marea, cu velele strânse și 
văslele ridicate, plutind la ancoră sau trase pe ţărmul cu 
nisip alburiu. /nsul/a Cedrilor. 

Unde erau cedrii aceia? Se părea că se înecaseră cu patru 
sute de ani în urmă. Victarion coborâse pe mal de o duzină 
de ori, ca să vâneze pentru carne proaspătă, și nu zărise 
niciun cedru. 


Maesterul feciorelnic cu care-l pricopsise Euron în 
Westeros afirma că locul acesta se numise cândva „Insula 
celor o Sută de Bătălii", însă 

bărbaţii care participaseră la ele erau cu toţi colb de 
câteva veacuri. 

Insula Maimuțelor, așa ar trebui să-i spună. Existau de 
asemenea și porci: mistreţii cei mai mari și mai negri pe 
care-i văzuseră vreodată oamenii de fier și o sumedenie de 
purcei prin tufișuri, animale îndrăzneţe care nu se temeau 
de oameni. învățau totuși. Calele Flotei de Fier se umpleau 
cu șunci afumate, carne sărată și slânină. 

Maimuţele însă... maimuțele erau o năpastă. Victarion le 
interzisese oamenilor săi să aducă la bord vreuna dintre 
creaturile acelea demonice, dar, cumva, jumătate din flota 
lui era acum infestată de ele, până și propria sa navă, 
Victoria de Fier. Vedea câteva chiar acum, legănându-se de 
pe o vergă pe alta și de la o corabie la alta. Păcat câ n-am o 
arbaletă. 

Lui Victarion nu-i plăcea marea pe care navigau, nici 
cerurile acelea nesfârșite și fără nori, nici soarele arzător 
care le lovea creștetele și părjolea punţile până ce 
scândurile erau îndeajuns de încinse ca să frigă 

tălpile desculțe. Nu-i plăceau furtunile care păreau să 
izbucnească din senin. Mările din jurul lui Pyke erau adesea 
furtunoase, dar cel puţin acolo le puteai adulmeca sosirea. 
Furtunile din miazăzi erau la fel de perfide ca femeile. Nici 
măcar apa nu avea culoarea potrivită - turcoaz tremurător în 
apropiere de țărm, iar mai departe un albastru atât de 
profund, încât era aproape negru. Victarion ducea dorul 
apelor verzi-cenușii de acasă, cu talazurile și crestele 
înspumate de alb. 

Nu-i plăcea nici Insula Cedrilor. Poate că vânatul era bun, 
dar pădurile erau prea verzi și nemișcate, pline de copaci 
strâmbi și flori ciudate, strălucitoare, cum niciunul dintre 
oamenii lui nu văzuse 

dansul dragonilor 


1007 

vreodată până atunci, la fel ca ororile ce bântuiau printre 
palatele năruite și statuile sparte din Velosul cel înecat, la o 
jumătate de leghe miazănoapte de locul în care flota stătea 
la ancoră. Ultima dată când Victarion petrecuse o noapte pe 
țărm, visele îi fuseseră întunecate și neliniștitoare, iar când 
se trezise își simţise gura plină de sânge. 

Maesterul spusese să-și mușcase limba în somn, dar el îl 
considerase un semn de la Zeul înecat, un avertisment că, 
dacă zăbovea prea mult acolo, avea să se înece cu propriul 
său sânge. 

Se spunea că în ziua în care Urgia se abătuse asupra 
Valyriei, un zid de apă înalt de o sută de metri se prăbușise 
peste insulă, înecând sute de mii de bărbaţi, femei și copii, 
făra să cruţe pe nimeni care să relateze povestea, doar 
câţiva pescari ce fuseseră pe mare și o mână de sulițași 
velosi aflaţi într-un turn solid din piatră pe dealul cel mai 
înalt al insulei, care văzuseră cum colinele și văile de sub ei 
se preschimbaseră în mare clocotitoare. Mândrul Velos, cu 
palatele sale din cedru și marmură roz, pierise în decursul 
unei singure bătăi de inimă. In capătul de miazănoapte al 
insulei, străvechile ziduri din piatră și piramidele în trepte 
ale portului de sclavi Ghozai împărtășiseră aceeași soartă. 

Atât de multi oameni pieriți sub ape, Zeul înecat va fi 
puternic acolo, gândise Victarion când alesese insula pentru 
reunirea celor trei părţi ale flotei sale. El nu era însă un 
preot. Dar dacă se înșelase? Poate că 

Zeul înecat distrusese insula fiindcă fusese mânios. 
Fratele său Aeron ar fi putut să știe, însă Păr Umed era acasă 
pe Insulele de Fier, unde predica împotriva lui Ochi-de- 
Cioară și a domniei sale. Niciun necredincios nu poate să 
stea pe Stânca Mării, Dar căpitanii și regii strigaseră pentru 
Euron la plebiscit, alegându-l înaintea lui Victarion și a altor 
oameni cu frică de zei. 

Soarele dimineţii strălucea de pe apă în unduiri de 
lumină prea sclipitoare ca să le poată privi. Lui Victarion 


începuse să-i bubuie capul, deși nu putea spune dacă din 
cauza soarelui, a mâinii sale sau a îndoielilor care-l 
frământau. Cobori sub punte în cabina lui, unde aerul era 
răcoros și era semiîntuneric. Femeia oacheșă știa ce dorea, 

1008 

GEORGE R.R. MARTIN 

fără ca el să spună măcar o vorbă. Când se lăsă într-un 
scaun, ea luă o cârpă moale și umedă din lighean și i-o puse 
pe frunte. 

- E bine, zise el. E bine. Acum, mâna. 

Femeia oacheșă nu răspunse. Euron îi retezase limba 
înainte să i-o dăruiască lui. Victarion nu avea nicio îndoială 
că și Ochi-de-Cioară 

se culcase cu ea. Așa era fratele său. Daruvrile lui Euron 
sunt otrăvite, își reamintise căpitanul în ziua în care femeia 
oacheșă suise la bord. Nu vreau niciunul dintre gunoaiele 
abandonate de el. Decisese atunci să-i taie beregata și s-o 
arunce în mare, o jertfă de sânge adusă Zeului înecat. 
Cumva însă nu ajunsese niciodată s-o facă. 

De atunci merseseră cale lungă împreună. Victarion 
putea vorbi cu femeia oacheșă. Ea nu încerca niciodată să-i 
răspundă. 

- Jalea este ultima, îi spuse când ea îi scoase mănușa. 
Restul sunt rătăcite sau scufundate. 

Făcu o grimasă când femeia își vâri vârful cuţitului pe sub 
pânza murdară legată deasupra mâinii. 

- Unii vor spune că n-ar fi trebuit să despart flota. Niște 
proști! 

Am avut nouăzeci și nouă de corăbii... o dihanie greoaie 
pe care s-o păstorești peste mări spre capătul îndepărtat al 
lumii. Dacă le-aș fi ţinut laolaltă, navele mai iuți ar fi fost 
ținute în loc de cele mai încete. 

Și unde să găsești provizii pentru atâtea guri? Niciun port 
nu vrea atât de multe corăbii de război în apele sale. Oricum 
furtunile ne-ar fi risipit. Ca frunze împrăștiate peste Marea 
Verii. 


In loc de așa ceva, el împărţise flota cea mare în escadre 
și o trimisese pe fiecare pe altă rută spre Golful Sclavilor. 
Corăbiile cele mai iuți i le dăduse lui Ralf Stonehouse cel 
Roșu, ca să navigheze pe ruta corsarilor în lungul coastei de 
miazănoapte a lui Sothoryos. Era cel mai bine să 

evite orașele moarte ce putrezeau pe ţărmul acela încins 
și pârjolit, asta știau toţi corăbierii, dar în orașele din lut și 
sânge ale Insulelor Basiliscului, care clocoteau de sclavi 
fugari, stăpâni de sclavi, jupuitori, târfe, vânători, bărbaţi 
vrăâstați, și alţii mult mai răi, existau întotdeauna provizii 
pentru cei care nu se temeau să plătească prețul de fier. 

dansul dragonilor 

1009 

Corăbiile mai mari, mai grele și mai încete, porniseră 
către Lys, pentru a vinde captivii luaţi pe Insulele Scutului, 
femeile și copiii din orașul Lordului Hewett și alte insule, 
alături de bărbaţii care deciseseră că mai bine s-ar preda 
decât să moară. Victarion nu avea decât dispreţ faţă de 
asemenea bicisnici, dar vânzarea îi lăsase un gust neplăcut 
în gură. Să iei un bărbat ca sclav, sau o femeie ca soţie de 
sare, asta era cuvenit și corect, dar bărbaţii nu erau capre 
sau găini, ca să fie cumpăraţi și vânduți pentru aur. Fusese 
bucuros să lase vânzarea în seama lui Ralf Șchiopul, care 
avea să folosească banii pentru a-și încărca ambarcaţiunile 
mari cu provizii pentru călătoria cea lungă și înceată 

spre est. 

Propriile lui corăbii se târâră în lungul ţțărmurilor 
Ținuturilor Discordiei, pentru a lua alimente, vin și apă dulce 
de la Volantis, înainte de a vira spre miazăzi în jurul Valyriei. 
Acesta era drumul cel mai obișnuit spre răsărit, și unul 
dintre cele mai circulate, cu corăbii ce puteau fi capturate și 
insulițe unde se puteau adăposti în timpul furtunilor, face 
reparaţii și completa proviziile dacă era nevoie. 

- Cincizeci și patru de corăbii este prea puţin, îi spuse el 
femeii oacheșe, dar nu mai pot aștepta. Singura cale... 


Icni când ea îi desfăcu bandajul, rupând și o crustă de 
sânge închegat. 

Dedesubt, carnea era verde și neagră, acolo unde îl tăiase 
sabia. 

- „singura cale în care s-o fac este de a-i lua prin 
surprindere pe stăpânii de sclavi, așa cum am făcut cândva 
la Lannisport. Să atac dinspre mare și să-i zdrobesc, apoi să 
iau fata și să fug spre casă înainte ca volantenii să se 
năpustească asupra noastră. Nu era un laș, dar nu era nici 
naiv; cu cincizeci și patru de corăbii, nu putea învinge trei 
sute. Ea va fi soția mea, iar tu-i vei fi slujitoare. 

O slujitoare fără limbă n-ar fi putut niciodată destăinui 
secrete. 

Ar fi putut să fi spus mai multe, dar atunci sosi maesterul, 
ciocânind la ușa cabinei sfios ca un șoricel. 

- Intră, strigă Victarion, și-nchide ușa. Ştii de ce ești aici. 

- Lord Căpitan. 

1010 

GEORGE R.R. MARTIN 

Maesterul și arăta ca un șoricel, cu veșmintele sale sure și 
mustăcioara castanie. Oare crede că asta il face să pară mai 
bărbat? Se numea Kerwin și era foarte tânăr, poate douăzeci 
și doi de ani. 

- Pot să-ți văd mâna? întrebă el. 

O intrebare de prost. Maesterii aveau folosinţele lor, dar 
Victarion nu-l privea decât cu dispreț pe acest Kerwin. Cu 
obrajii lui netezi și trandafirii, cu mâinile moi și cârlionţii 
castanii, arăta mai feciorelnic decât majoritatea fetișcanelor. 
Când urcase la bordul Victoriei de Fier, avusese și un surâs 
micuţ și atotcunoscător, dar într-o noapte în largul Treptelor 
de Piatră surâsese către cine nu trebuia și Burton Humble îi 
zburase patru dinţi din gură. La scurtă vreme după aceea 
Kerwin venise tiptil la căpitan ca să se plângă că patru dintre 
membrii echipajului îl târâseră sub punte și-l folosiseră ca pe 
o femeie. 


- Uite cum pui capăt la așa ceva, îi zisese Victarion și 
trântise un pumnal pe masă între ei. 

Kerwin luase arma - căpitanul bănuise că se temuse prea 
mult ca s-o refuze -, dar n-o folosise niciodată. 

- Mâna mea este aici, spuse Victarion. Uită-te cât dorești, 

Maesterul Kerwin se lăsă într-un genunchi, ca să 
cerceteze mai bine rana. Ba chiar o și adulmecă, aidoma 
unui câine. 

- Va trebui să scot din nou puroi. Culoarea... Lord Căpitan, 
tăietura nu se vindecă. E posibil să trebuiască să-ţi tai mâna. 

Mai discutaseră despre asta și înainte. 

- Dacă o să mi-o tai, te voi ucide. Dar mai întâi te voi lega 
de parmaclăc și-i voi face cadou echipajului fundul tău. Fă-ţi 
treaba. 

- Va fi durere. 

- întotdeauna. 

Viața înseamnă durere, prostule. Bucurie nu există decât 
în palatele de apă ale Zeului înecat. 

- Fă-o! 

Băiatul - era greu să spună bărbat cuiva atât de moale și 
de trandafiriu - atinse cu tăișul cuţitului palma căpitanului, 
apoi spintecă. 

dansul dragonilor 

1011 

Puroiul care ţâșni era gros și galben ca laptele acru. 
Femeia oacheșă 

strâmbă din nas din pricina mirosului, maesterul icni și 
Victarion însuși simţi cum i se răscolește stomacul. 

- Taie mai adânc. Scoate-l pe tot. Să văd sânge. 

Maesterul Kerwin apăsă mai mult pumnalul. De data 
aceasta îl duru, dar sângele se ivi alături de puroi, sânge 
atât de întunecat, încât părea negru în lumina felinarului. 

Sângele era bun. Victarion mormăi aprobator. Stătu 
locului fără să 

clipească, în timp ce maesterul tamponă, stoarse și șterse 
puroiul cu bucăţi de pânză moale fierte în oţet. Atunci când 


termină, apa curată 

din lighean devenise o supă groasă și murdară. Simpla ei 
vedere ar fi îngreţoșat orice om. 

- la mizeria asta și du-te. Victarion dădu din cap spre 
femeia oacheșă: Mă poate bandaja și ea. 

Chiar și după plecarea băiatului, duhoarea dăinui. Nu 
avea cum să scape de ea. Maesterul propusese ca rana să fie 
drenată pe punte, la aer curat și sub lumina soarelui, dar 
Victarion refuzase. Asta nu era ceva pentru ochii echipajului 
său. Se aflau la jumătate de lume distanţă 

de casă, prea departe pentru a le îngădui să vadă cum 
căpitanul lor de fier începuse să ruginească. 

Mâna stângă continua să-i pulseze - o durere surdă, dar 
persistentă. 

Când o strângea în pumn, durerea se ascuțea, de parcă 
un cuţit l-ar fi înjunghiat în sus prin braţ. Nu un cutit, ci o 
spadă lungă. O spadă lungă 

ținută de mana unei năluci. Serry, aşa îl chemase. 
Cavaler și moștenitor al Scutului Sudului. L-am ucis, dar el 
mă înjunghie de dincolo de mormânt. 

Din inima fierbinte a iadului necunoscut în care l-am 
trimis, își înfige oţelul în mâna mea și-l răsucește. 

Victarion își reamintea duelul de parcă ar fi fost cu o zi în 
urmă. 

Scutul lui fusese îmbucătățit, atârnându-i inutil de braţ, 
astfel că atunci când sabia lungă a lui Serry coborâse 
fulgerând, el întinsese mâna și o prinsese. Flăcăiandrul 
fusese mai puternic decât părea; lama lui mușcase prin 
coaja din oţel a mănușii armurii căpitanului și prin mănușa 

1012 

GEORGE R.R. MARTIN 

matlasată de dedesubt, tăind în carnea palmei sale. 
Zgârietura unui pisoiaș, îşi spusese după aceea Victarion. 
Spălase rana, turnase oţet fiert peste ea, o legase și nu se 
mai gândise la ea, convins că durerea va dispărea și că 
mâna se va vindeca odată cu trecerea timpului. 


Insă rana puroiase, până ce Victarion începuse să se 
întrebe dacă nu cumva tăișul lui Serry fusese otrăvit. De ce 
altfel ar fi refuzat tăietura să se vindece? Gândul acela îl 
scotea din minţi. Un bărbat adevărat nu ucidea cu otravă. La 
Moat Cailin, diavolii mlaștinilor sloboziseră 

săgeți otrăvite spre oamenii săi, dar așa ceva era de 
așteptat din partea unor asemenea creaturi degradate. Serry 
fusese cavaler, de viţă nobilă. 

Otrava era pentru lași, femei și dornisheni. 

- Dacă nu Serry, atunci cine? o întrebă pe femeia 
oacheșă. Ar putea șoricelul ăla de maester s-o facă? 
Maesterii cunosc farmece și alte vicle 

șuguri. Ar putea folosi unul ca să mă otrăvească, sperând 
că-l voi lăsa să-mi taie mâna. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai probabil 
părea. 

- Ochi-de-Cioară mi l-a dat, mizerabilul nenorocit. 

Euron îl luase pe Kerwin de la Scutul Verde, unde-1 slujise 
pe Lordul Chester, având grijă de corbii lui și învăţțându-i 
copiii, sau poate invers. Și cum chiţăise șoricelul când unul 
dintre muţii lui Euron îl adusese la bordul Victoriei de Fier, 
târându-l de lanţul convenabil din jurul gâtului... 

- Dacă asta îi este răzbunarea, păcătuiește. Euron a fost 
cel care-a insistat să fie luat, să-l oprească din a face 
neajunsuri cu păsările lui. 

Fratele său îi dăduse de asemenea trei colivii de corbi, 
astfel încât Kerwin să poată trimite vorbă despre călătoria 
lor, însă Victarion îi interzise să-i slobozească. Ochi-de- 
Cioară n-are decât să dea în clocot și să se-ntrebe. 

Femeia oacheșă îi bandaja mâna cu cârpe curate din 
olandă, pe care i le înfășură de șase ori în jurul palmei, când 
Longwater Pyke bătu la ușa cabinei pentru a-l anunţa că la 
bord sosise căpitanul /ale; cu un prizonier. 

dansul dragonilor 

1013 


- Spune că ne-a adus un vrăjitor, căpitane. Spune că l-a 
pescuit din mare. 

- Un vrăjitor? 

Era posibil ca Zeul înecat să-i fi trimis un dar, aici, de 
cealaltă parte a lumii? Fratele său Aeron ar fi știut, dar Aeron 
văzuse măreţia palatelor de apă de sub mare ale Zeului 
înecat înainte de a fi fost readus la viaţă. Victarion nutrea o 
teamă sănătoasă faţă de zeul lui, așa cum ar fi trebuit să fi 
avut toţi oamenii, dar își punea credinţa în oţel. Iși îndoi 
mâna rănită, strâmbându-se de durere, apoi își trase mănușa 
și se sculă. 

- Arată-mi-l pe vrăjitorul ăsta. 

Căpitanul /al/ei îi aștepta pe punte. Un bărbat mărunţel, 
pe cât de păros, pe atât de banal, era prin naștere un Sparr. 
Oamenii săi îl porecliseră Popândăul. 

- Lord Căpitan, rosti el când Victarion apăru, acesta este 
Moqgorro. 

Un dar pentru noi de la Zeul înecat. 

Vrăjitorul era un monstru de om, înalt ca Victarion însuși 
și de două 

ori mai trupeș, cu un pântec ca un bolovan și o încâlceală 
de păr alb ca osul care-i creștea deasupra feţei precum 
coama unui leu. Pielea îi era neagră. Nu cafeniul de nucă cu 
care cei de pe Insulele Verii își vopseau corăbiile lebede, nici 
castaniul-roșcat al lorzilor călăreţi dothraki, nici culoarea de 
cărbune-și-pământ a pielii femeii oacheșe, ci negru. Mai 
negru decât cărbunele, mai negru decât jaisul, mai negru 
decât aripa corbului. 

Ars, gândi Victarion, ca un om care a fost perpelit în 
flacără până ce carnea i s-a carbonizat și s-a făcut bucățele 
și i-a  căzutfumegând de pe oase. Focurile care-l 
carbonizaseră continuau să-i danseze pe obraji și pe frunte, 
de unde ochii priveau din mijlocul unei maști de flăcări 
înghețate. Tatuaje de sclav, realiză căpitanul. Semnele 
răului, 


- L-am găsit agăţat de o vergă ruptă, zise Popândăul. Era 
de zece zile în apă după ce corabia lui s-a scufundat. 

- Dacă ar fi stat zece zile în apă, ar fi fost mort sau nebun 
fiindcă 

ar fi băut apă de mare. 

1014 

GEORGE R.R. MARTIN 

Apa sărată era sfântă; poate că Aeron Păr Umed și alți 
preoţi îi puteau binecuvânta pe oameni cu ea și înghiţi o 
gură sau două când și când, pentru a-și întări credinţa, dar 
niciun muritor nu putea să bea din mare zile la rând și să 
mai spere că va supraviețui. 

- Pretinzi că ești vrăjitor? îl întrebă Victarion pe prizonier. 

- Nu, căpitane, răspunse omul negru în Limba Comună; 
glasul îi era atât de profund, încât părea că sosește din 
adâncul mării. Nu sunt decât un umil sclav al lui R'hllor, 
Stăpânul Luminii. 

R'hilor. Un preot roșu, așadar. Victarion văzuse asemenea 
oameni în orașe străine, întreținând focurile lor sacre. Aceia 
erau îmbrăcaţi în straie bogate și roșii din mătase, catifea și 
lână de miel. Omul din faţa lui era acoperit de zdrenţe 
decolorate, pătate de sare, care i se lipeau de picioarele 
groase și-i atârnau ferfeniţite deasupra trunchiului... dar 
când căpitanul le privi mai îndeaproape, realiză că zdrenţele 
acelea fuseseră cândva roșii. 

- Un preot roz, anunţă Victarion. 

- Un preot-demon, zise Wulfe O-Ureche și scuipă. 

- Poate că straiele i-au luat foc, așa c-a sărit peste bord ca 
să le stingă, sugeră Longwater Pyke în râsetele generale. 

Până și maimuţele fură amuzate. Flecăreau deasupra și 
una dintre ele azvârli un pumn din propriul ei rahat, care se 
sparse pe punte. 

Victarion Greyjoy nu avea încredere în râsete. Sunetele 
lor îl lăsau întotdeauna cu sentimentul neplăcut că era 
victima unei glume pe care n-o înțelesese. Euron Ochi-de- 


Cioară își bătuse adesea joc de el pe când erau băieţi. La fel 
făcuse și Aeron, înainte să fi devenit Păr Umed. 

Batjocura lor era de cele mai multe ori ascunsă sub formă 
de laude și uneori Victarion nici măcar nu-și daduse seama 
că era luat peste picior. 

Numai după ce auzea râsetele. Atunci apărea furia, 
clocotindu-i în fundul gâtului până ce i se părea că era 
aproape să se înece cu gustul ei. 

Așa simţea în privința maimuţelor. Giumbușlucurile lor nu 
aduceau niciodată măcar un surâs pe chipul căpitanului, 
deși echipajul lui răgea, fluiera și chiuia. 

dansul dragonilor 

1015 

- Trimite-l Zeului înecat înainte să abată vreun blestem 
asupra noastră, îl îmboldi Burton Humble. 

- O corabie scufundată și numai el agăţat de resturi, zise 
Wulfe O-Ureche. Unde-i echipajul? l-a invocat pe demoni să-i 
devoreze? Ce s-a-ntâmplat cu nava? 

- A fost furtună. 

Moqorro își încrucișă braţele peste piept. Nu părea 
speriat, deși de jur împrejur toţi îi cereau moartea. Nici 
maimutelor nu părea să 

le placă vrăjitorul. Săreau de pe o parâmă pe alta 
deasupra capetelor oamenilor și zbierau. 

Victarion era nehotărât. A ieșit din mare. De ce l-ar fi 
naufragiat Zeul înecat, dacă nu cumva a vrut ca noi să-l 
găsim? Fratele său Euron avusese vrăjitori pe care-i ţinea 
aidoma unor animale de companie. 

Poate că Zeul înecat dorea ca și Victarion să aibă unul. 

- De ce spui că omul acesta este vrăjitor? îl întrebă pe 
Popândău. 

Eu nu văd decât un preot roșu în zdrențe. 

- Și eu am crezut asta, Lord Căpitan... dar el știe lucruri. 
Știa că am pornit spre Golful Sclavilor înainte ca să i-o fi 
putut spune cineva și știa că tu vei fi aici, în largul acestei 
insule. Bărbatul mărunţel șovăi, apoi continuă: 


- Lord Căpitan, el mi-a zis... mi-a zis că vei muri cu 
siguranţă, dacă 

nu-l vom aduce la tine. 

- Că eu voi muri? pufni Victarion. 

Tăiați-i gâtul și-aruncați-l în mare, fu gata să spună, până 
ce o pulsaţie de durere în mâna rănită sui în sus, 
înjunghiindu-i braţul aproape până 

la cot, într-o agonie atât de intensă, încât vorbele i se 
preschimbară în fiere în gât. Se clătină și se prinse de 
parmaclăc ca să nu cadă. 

- Vrăjitorul l-a descântat pe căpitan, rosti un glas. 

Alţii începură să strige: 

- Luaţi-i gâtul! 

- Ucideți-l înainte să-și abată demonii asupra noastră! 

Longwater Pyke fu primul care-și scoase pumnalul. 

1016 

GEORGE R.R. MARTIN 

- NU! răcni Victarion. înapoi! Toţi. Pyke, bagă-ţi cuțitul în 
teacă. 

Popândăule, înapoi la corabia ta. Humble, du-1 pe vrăjitor 
în cabina mea. Restul - la treburile voastre! 

Timp de o jumătate de bătaie de inimă, nu fu sigur că 
aveau să se supună. Stăteau locului, mormăind, jumătate cu 
armele în mână, fiecare privindu-l pe celălalt pentru a-și 
găsi curajul. Rahaţi de maimuţă 

plouau în jurul lor, p/eosc, pleosc, pleosc. Nimeni nu se 
clinti, până ce Victarion nu-l prinse pe vrăjitor de braţ și-l 
trase spre bocaport. 

Când deschise ușa cabinei căpitanului, femeia oacheșă se 
întoarse către el, tăcută și zâmbitoare... dar când zări preotul 
roșu lângă el, buzele i se retraseră, dezvelindu-și dinţii, și 
sâsâind brusc furioasă, ca un șarpe. 

Victarion o pălmui cu dosul palmei sănătoase, trântind-o 
pe jos. 

- Taci, femeie. Vin pentru amândoi. Se întoarse către omul 
negru: Popândăul a spus adevărul? Mi-ai văzut moartea? 


- Moartea ta, și multe altele. 

- Unde? Când? Voi muri în bătălie? Mâna sănătoasă i se 
deschise și închise. Dacă mă minţi, o să-ţi despic capul ca 
pe-un pepene și osă 

las maimuţele să-ţi mănânce creierii. 

- Moartea ta este acum cu noi, lordul meu. Dă-mi mâna. 

- Mâna mea. Ce știi tu despre mâna mea? 

- Te-am văzut în focurile de noapte, Victarion Greyjoy. 
înaintai cu pas mare prin flăcări, încruntat și aprig, cu 
sângele șiroind de pe toporul tău cel mare, orb la tentaculele 
care te strângeau de încheietură 

și gât și gleznă, firele negre după care dansezi. 

- Dansez? se zbârli Victarion. Focurile tale de noapte 
mint. N-am fost făcut pentru dans și nu sunt marioneta 
nimănui. Iși smulse mănușa și-și vâri mâna rănită sub ochii 
preotului. Uită-te! Asta vrei? 

Bandajele noi erau deja pline de sânge și de puroi. 

- Cel care mi-a făcut asta avea un trandafir pe scut. Mi-am 
zgâriat mâna într-un spin. 

- Chiar și cea mai mică zgârietură poate fi ucigătoare, 
Lord Căpitan, dar dacă-mi îngădui, ţi-o voi tămădui. Voi avea 
nevoie de un 

dansul dragonilor 

1017 

tăiș. Argintul ar fi cel mai bun, dar și fierul va merge. De 
asemenea, un coș cu mangal. Trebuie să aprind un foc. Va fi 
durere. Durere teribilă, așa cum n-ai cunoscut niciodată. Dar 
când vom termina, mâna va fi iarăși ata. 

Toți sunt la fel, bărbaţii aceștia cu farmece. Și șoricelul m- 
a avertizat în privința durerii. 

- Sunt om de fier, preotule. Eu râd în fața durerii. Vei 
căpăta tot ce ai cerut... dar dacă dai greș și mâna nu-mi va fi 
tămăduită, îţi voi reteza eu însumi beregata și te voi da 
mării. 

Moqorro făcu o plecăciune și ochii negri îi sclipiră. 

- Așa să fie. 


Căpitanul de fier nu mai fu văzut în ziua aceea, dar pe 
măsură ce orele se scurseră, echipajul Victoriei de Fier 
anunţă că auzeau râsete sălbatice venind din cabina sa, 
râsete groase, sumbre și demente, iar când Longwater Pyke 
și Wulfe O-Ureche încercară ușa cabinei o găsiră 

baricadată. Mai târziu se auzi un cântec, o tânguire 
stranie și ascuţită 

într-o limbă despre care maesterul spuse că era valyriana 
cultă. In clipa aceea maimuţele părăsiră corabia, zbierând 
pe când săreau în apă. 

Veni apusul, iar marea deveni neagră ca tușul și soarele 
umflat vopsi cerul în roșu-închis, însângerat. Victarion se 
întoarse pe punte. 

Era gol până la brâu, iar braţul stâng era numai sânge 
până la cot. 

Când echipajul se strânse, șușotind și schimbând priviri, 
el ridică 

mâna carbonizată și înnegrită. Fuioare de fum întunecat 
se ridicară 

din degete când arătă spre maester: 

- Tăiaţi-i gâtul și aruncaţi-l în mare, și vânturile ne vor 
ajuta până 

la Meereen. 

Moqorro văzuse asta în focurile sale. El o văzuse și pe 
tânără 

măritându-se, dar ce dacă? N-ar fi fost prima femeie pe 
care Victarion Greyjoy ar fi lăsat-o văduvă. 

TYRION 

Tămăduitorul intră în cort, murmurând galanterii, dar o 
simplă 

adulmecare a aerului urât mirositor și o privire aruncată 
lui Yezzan zo Qaggaz le puse iute capăt. 

- lapa albă, rosti el către Dulceaţă. 

Ce surpriză! gândi Tyrion. Cine ar fi putut ghici? Cu 
exceptia oricui are nas și a mea, care am doar jumătate de 
nas. Yezzan ardea de febră și se zvârcolea spasmodic în 


băltoaca propriilor lui excremente. Rahatul i se transformase 
într-o mâzgă maronie cu vinișoare de sânge... iar Yollo și 
Penny trebuiau să-i șteargă întruna dosul galben, pentru a-l 

curăța. Chiar și ajutat, stăpânul lor nu-și putea ridica 
propria-i greutate; forțele sale tot mai slabe nu puteau decât 
să-l rostogolească 

pe-o parte. 

- Ştiinţa mea nu va fi de folos aici, anunţă tămăduitorul. 
Viaţa nobilului Yezzan se află în mâinile zeilor. Răcoriţi-i 
trupul, dacă 

puteți. Unii spun că ar ajuta. Aduceţi-i apă. Cei atinși de 
iapa albă 

erau mereu însetaţți și beau galoane de apă între cufureli. 
Apă curată 

și proaspătă, cât de multă poate să bea. 

- Nu apă din râu, zise Dulceaţă. 


? 


? 


- In mciun caz. 

Și spunând asta, tămăduitorul dispăru iute. 

dansul dragonilor 

1019 

Și noi ar trebui s-o ștergem la fel de iute, gândi Tyrion. El 
era un sclav cu zgardă de aur, cu zurgălăi ce clincăneau 
vesel la fiecare pas. Una dintre comorile speciale ale lui 
Yezzan, O onoare care nu se poate deosebi de o pedeapsă 
cu moartea. Lui Yezzan zo Qaggaz îi plăcea să-și ţină 
favoriţii aproape, astfel încât cădea în sarcina lui Yollo și 
Penny și Dulceaţă și a celorlalte odoare ale sale să-l 
îngrijească atunci când era bolnav. 

Bietul și bătrânul Yezzan, Lordul osânzei nu era chiar atât 
de rău pe cât putea fi un stăpân. Dulceaţă avusese dreptate 
în privinţa aceasta. 

Servind la banchetele lui nocturne, Tyrion învățase 
repede că Yezzan era cel mai însemnat dintre lorzii din 
Yunkai, care susțineau respectarea pacii cu Meereenul. 
Majoritatea celorlalţi nu făceau altceva decât să tragă 

de timp, așteptând sosirea oștilor Volantisului. Câţiva 
doreau sa atace orașul imediat, pentru ca soldaţii din 
Volantis să nu-i lipsească de glorie și de partea cea mai bună 
a prăzilor. Yezzan nu voia asta. De asemenea, nu accepta să 


înapoieze ostaticii Meereenului prin intermediul 
trebușetului, așa cum propusese mercenarul Barbă- 
nsângerată. 


Multe și mărunte se pot schimba însă în două zile. Cu 
două zile în urmă, Dădacă fusese sănătos și zdravăn. Cu 
două zile în urmă, Yezzan nu auzise ropotul fantomatic al 


copitelor iepei albe. Cu două zile în urmă, flotele vechiului 
Volantis fuseseră cu două zile mai departe. Pe când acum... 

- Yezzan va muri? întrebă Penny, cu tonul ei „te-rog- 
spune-că- 

nu-va-fi-așa“. 

- Toţi vom muri. 

- Mă refeream la pântecăraie. 

Dulceaţă îi privi pe amândoi cu disperare. 

- Yezzan nu trebuie să moară. 

Hermafroditul mângâie fruntea stăpânului lor uriaș, 
îndepărtându-i șuviţele de păr ude de sudoare. Yunkaiul 
gemu și alt val de lichid maroniu îi răbufni dintre picioare. 
Așternutul îi era pătat și puturos, dar nu aveau cum să-l 
miște din loc. 

- Unii stăpâni își eliberează sclavii când mor, zise Penny. 

1020 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dulceaţă chicoti. Sunetul răsună teribil. 

- Doar pe cei favoriţi. li eliberează de relele lumii, pentru 
a-și însoţi stăpânul iubit în mormânt și a-l sluji în viaţa de 
apoi. 

Dulceață ar trebui să știe. Beregata lui va fi prima 
retezată. 

- Regina de argint... rosti băiatul-ţap. 

- „este moartă, insistă Dulceaţă. Dă-o uitării! Dragonul a 
purtat-o peste râu. S-a înecat în Marea Dothraki. 

- Nu te poţi îneca în iarbă, spuse băiatul-ţap. 

- Dacă am fi liberi, zise Penny, am putea-o găsi pe regină. 
Sau cel puţin am putea pleca în căutarea ei. 

Tu călare pe câinele tău și eu călare pe purceaua mea, 
urmărind un dragon peste Marea Dothraki. Tyrion îşi 
scărpină cicatricea, ca să nu izbucnească în râs. 

- Dragonului acestuia îi place deja gustul porcului fript. 
lar piticul fript este de două ori mai gustos. 

- N-a fost decât o simplă dorinţă, zise Penny visătoare. 
Am putea pleca pe mare. Au reapărut corăbiile, acum că 


războiul a luat sfârșit. 

Dar a luat sfârșit? Tyrion avea unele îndoieli. Era 
adevărat, se semnaseră hârtii, dar războaiele nu se purtau 
pe hârtie. 

- Am putea călători pe mare până la Qarth, urmă Penny. 
Fratele meu spunea mereu că străzile de-acolo sunt pavate 
cu jad. Zidurile orașului sunt una dintre minunile lumii. Când 
vom da reprezentații în Qarth, aurul și argintul se vor 
revărsa în cascadă peste noi, o să vezi. 

- Unele dintre corăbiile din golf sunt qgartheene, îi 
reaminti Tyrion. 

Lomas Peregrinul a văzut zidurile Qarthului. Cărţile lui 
sunt îndeajuns pentru mine. Eu nu vreau să merg mai 
departe spre est. 

Dulceaţă tamponă chipul febril al lui Yezzan cu o cârpă 
umedă. 

- Yezzan trebuie să trăiască, altfel murim toţi odată cu el. 
lapa albă 

nu-i duce pe toți călăreţii. Stăpânul își va reveni. 

Era o minciună sfruntată. Ar fi fost o adevărată minune 
dacă 

Yezzan mai trăia încă o zi. Tyrion era convins că lordul 
osânzei murea deja de necunoscuta boală hidoasă pe care o 
adusese din Sothoryos, iar 

dansul dragonilor 

1021 

pântecăraia nu făcea altceva decât să-i grăbească 
sfârșitul. Ar fi fost cu adevărat o milostenie. Nu însă dintre 
cele pe care piticul le-ar fi dorit pentru sine. 

- Tămădulitorul a spus c-are nevoie de apă proaspătă. Ne 
vom îngriji de asta. 

- Frumos din partea ta. 

Dulceaţă părea împietrit. Nu era vorba numai despre 
teama de a i se tăia gâtul; dintre toate odoarele lui Yezzan, 
el singur părea realmente să ţină la uriașul lor stăpân. 

- Penny, vino cu mine. 


Tyrion deschise ușa cortului și o împinse afară în căldura 
dimineţii Meereenului. Aerul era înăbușitor și apăsător, dari 
se părea o ușurare binevenită după miasmele de sudoare, 
rahat și boală ce umpleau interiorul pavilionului măreț al lui 
Yezzan. 

- Apa-l va ajuta pe stăpân, spuse Penny. Așa a zis 
tămăduitorul, deci așa trebuie să fie. Apă proaspătă și dulce. 

- Apa proaspătă și dulce nu l-a ajutat pe Dădacă. 

Sărmanul bătrân Dădacă, Ostașii lui Yezzan îl aruncaseră 
în căruţa leșurilor ieri, în amurg, o altă victimă a iepei albe. 
Când oamenii mor în fiecare ceas, nimeni nu mai este 
grijuliu faţă de alt mort, mai ales unul atât de disprețuit pe 
cât fusese Dădacă. Ceilalţi sclavi ai lui Yezzan refuzaseră să 
se apropie de supraveghetor odată ce începuseră crampele, 
așa că Tyrion se văzuse nevoit să-l încălzească și să-i aducă 
de băut. Vin înaoit cu apă și lămâie cu zahăr și niște supă 
bună și fierbinte de coadă de câine, cu felii de ciuperci 
înăuntru. Haide, Dădăcel, bea-o, trebuie să-nlocuiești 
cufureala aia care-ţi țâșnește pe fund. Ultimul cuvânt pe 
care-l rostise Dădacă fusese „Nu“. Ultimele cuvinte pe care 
le auzise fuseseră: „Un Lannister își plătește întotdeauna 
datoriile/4 

Tyrion ţinuse departe de Penny adevărul acela, dar ea 
trebuia să 

înțeleagă cum stăteau lucrurile cu stăpânul lor. 

- Aș fi surprins dacă Yezzan mai trăiește până la răsăritul 
soarelui. 

Ea îl strânse de braţ. 

1022 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ce se va-ntâmpla cu noi? 

- El are moștenitori. Nepoți. 

Patru asemenea nepoți veniseră cu Yezzan din Yunkai, 
pentru a-i comanda soldaţii-sclavi. Unul murise, străpuns de 
săbiile mercenarilor Targaryen într-o ieșire din cetate. Ceilalţi 
trei aveau mai mult ca sigur să-mpartă între ei sclavii 


enormităţii galbene. Mai puţin sigură era probabilitatea ca 
vreunul dintre nepoți să împărtășească preferința lui Yezzan 
pentru schilozi, monștri și făpturi grotești. 

- S-ar putea ca unul dintre ei să ne moștenească. Sau am 
putea fi scoși din nou la licitaţie. 

- Nu. Ochii ei se dilatară: Nu asta. Te rog. 

- Nici eu nu privesc cu plăcere un asemenea viitor. 

La câţiva metri depărtare, șase soldaţi-sclavi ai lui Yezzan 
stăteau ghemuiţi pe vine, aruncând zaruri în ţărână și 
trecându-și din mână în mână un burduf cu vin. Unul dintre 
ei era comandantul Brăzdatul, o brută ticăloasă, ţeasta 
netedă ca un bolovan și spinarea unui bou. Și; isteț 

tot ca un bou, îşi reaminti Tyrion. 

Se apropie, legănându-se, de ei. 

- Brăzdatule, lătră el, nobilul Yezzan are nevoie de apă 
proaspătă și curată. la doi oameni și aduceţi câte găleți 
puteţi cara. Și mișcaţi-vă iute! 

Soldaţii își întrerupseră jocul. Brăzdatul se sculă în 
picioare cu fruntea încruntată. 

- Ce-ai zis, piticule? Cin-te crezi? 

- Știi bine cine sunt. Yollo. Unul dintre odoarele lordului 
nostru. 

Acum fă așa cum ţi-am spus. 

Soldaţii hohotiră. 

- Du-te, Brăzdatule, rosti unul dintre ei batjocoritor, și 
mișcă-te iute. Maimuţa lui Yezzan ţi-a dat un ordin. 

- Tu nu le spui soldaţilor ce să facă, zise Brăzdatul. 

- Soldaţi? păru derutat Tyrion. Eu văd în faţa mea niște 
sclavi. 

Purtaţi în jurul gâtului o zgardă la fel ca mine. 

dansul dragonilor 

1023 

Lovitura sălbatică cu dosul palmei pe care i-o trimise 
Brăzdatul îl azvărli la pământ și-i sparse buza. 

- E zgarda lui Yezzan, nu a ta. 


Tyrion își șterse sângele de pe buza ruptă. Când încercă 
să se ridice, un picior nu-l ascultă și căzu îndărăt, în 
genunchi. Avu nevoie de ajutorul lui Penny ca să se scoale în 
picioare. 

- Dulceaţă a spus că stăpânul trebuie să bea apă, icni el 
cu cea mai bună imitație de scâncet. 

- Dulceaţa să-și bage madularu-n dos. E făcut pentru așa 
ceva. Noi nu primim ordine nici de la pocitania aia. 

gândi Tyrion. Chiar și printre sclavi existau lorzi și ţărani, 
așa cum aflase destul de repede. Hermafroditul fusese de 
multă vreme creatura favorită a stăpânului lor, răsfăţată și 
favorizată, iar ceilalţi sclavi ai nobilului Yezzan îl urau pentru 
asta. 

Soldaţii erau obișnuiți să asculte ordinele stăpânilor și 
supraveghetorilor lor, însă Dădacă murise și Yezzan era prea 
bolnav pentru a-i numi un succesor. Cât despre cei trei 
nepoți, bărbaţii aceia liberi și curajoși își amintiseră de 
treburi urgente altundeva la primele zgomote ale copitelor 
iepei albe. 

- A-a-apă, se ghemui Tyrion. Nu apă de râu, a spus 
tâămăduitorul. 

Apă curată și proaspătă, din puț. 

Brăzdatul scoase un mârăit. 

- TU să te duci după ea. Și să te miști iute. 

- Noi? Tyrion schimbă o privire lipsită de speranțe cu 
Penny: Apa este grea. Noi nu suntem atât de puternici ca 
voi. Nu putem... nu putem lua cotiga cu catâr? 

- Luaţi-vă picioarele. 

- Va trebui să facem o duzină de drumuri. 

- Faceţi și o sută. Puțin îmi pasă mie. 

- Numai noi doi... nu vom putea aduce toată apa de care 
are nevoie stăpânul. 

- la-ţi Și ursul, sugeră Brazdatul. Căratul apei e cam tot ce 
poate face. 

1024 

GEORGE R.R. MARTIN 


Tyrion se retrase câţiva pași, umil. 

- Cum spui tu, stăpâne. 

Brăzdatul rânji. Stăpâne. Oho, ce i-a mai plăcut asta. 

- Morgo, adu cheile. Umpleţi găleţile și vă-ntoarceţi, 
piticanie. Ştii ce se-ntâmplă cu sclavii care-ncearcă să fugă. 

- Adu găleţile, îi spuse Tyrion lui Penny. 

E| se duse cu Morgo să-l scoată pe Ser Jorah Mormont din 
cușca sa. 

Cavalerul nu se adaptase bine sclaviei. Când era chemat 
să joace rolul ursului și s-o răpească pe fecioara bălană, era 
morocănos și necooperant, mișcându-se fără vlagă atunci 
când catadicsea să ia parte la spectacolul lor. Deși nu 
încercase să evadeze și nici nu fusese violent cu cei care-l 
capturaseră, de cele mai multe ori le ignora poruncile sau le 
răspundea prin înjurături murmurate. Dădacă nu fusese 
defel amuzat și-și anunţase clar nemulțumirea, închizându-l 
într-o cușcă de fier și bătându-l în fiecare seară când soarele 
se afunda în Golful Sclavilor. Cavalerul primea bătăile în 
tăcere; unicele sunete erau blestemele mormăite ale 
sclavilor și bufnetele surde ale bâtelor lor ce izbeau carnea 
învinețită și umflată a lui Ser Jorah. 

Nu-i decât o cochilie goală, gândise Tyrion când văzuse 
prima dată 

cum era batut cavalerul uriaș. Ar fi trebuit să-mi fi ținut 
limba și s-o fi lăsat pe Zahrina să-l ia. Poate că ar fi avut o 
soartă mai blândă decât asta. 

Mormont apăru din cușca strâmtă și joasă, cu spinarea 
cocârjată și pleoapele mijite, cu ochii învineţiţi și spinarea 
plină de cruste de sânge închegat. Faţa îi era atât de lovită 
și de umflată, încât abia dacă mai aducea a om. Era gol- 
pușcă, cu excepţia unei pânze înfășurate în jurul coapselor, 
o cârpă galbenă murdară și împuţită. 

- O să-i ajuţi să care apă, îi spuse Morgo. 

Unicul răspuns al lui Ser jorah fu o privire ursuză. 
Bănuiesc că unii oameni ar prefera să moară liberi, decât să 
trăiască în sclavie. Din fericire, Tyrion nu era afectat de 


beteșugul acela, însă dacă Mormont l-ar fi ucis pe Morgo, 
probabil că ceilalţi sclavi n-ar fi făcut deosebirea respectivi 

- Haide, zise el înainte ca Mormont să facă ceva brav și 
prostesc. 

dansul dragonilor 

1025 

Se îndepărtă cu mers legănat, sperând că va fi urmat de 
cavaler. 

De data aceasta zeii fură milostivi. Mormont veni după el. 

Două găleți pentru Penny, două pentru Tyrion și patru 
pentru Ser Jorah, câte două în fiecare mână. Puţul cel mai 
apropiat se afla la miazăzi și apus de Hoașcă, așa încât 
porniră într-acolo, cu zurgălăii zgărzilor răsunând vesel la 
fiecare pas. Nimeni nu-i băgă în seamă. Nu erau decât niște 
sclavi trimiși să aducă apă pentru stăpânul lor. Purtarea unei 
zgărzi conferea unele avantaje, mai ales o zgardă aurită pe 
care era gravat numele lui Yezzan zo Qaggaz. Clinchetul 
clopoțeilor le anunţa valoarea pentru oricine avea urechi de 
auzit. Un sclav era pe atât de important pe cât era stăpânul 
său; Yezzan era omul cel mai bogat din Orașul Galben și 
adusese șase sute de soldaţi-sclavi pentru război, chiar dacă 
semăna cu un melc galben monstruos și mirosea a urină. 
Zgărzile lor le îngăduiau să meargă oriunde ar fi vrut prin 
tabără. 

Până ce moare Yezzan. 

Lorzii Clanker își trimiseseră soldaţii-sclavi să facă 
instrucție pe câmpul cel mai apropiat. Zăngănitul lanțurilor 
care-i ţineau laolaltă se auzea ca o muzică metalică aspră, 
pe când mărșăluiau pe nisip în rânduri strânse și alcătuiau 
formaţii de atac cu sulițele lor lungi. In alte părți, grupuri de 
sclavi ridicau rampe de piatră și nisip sub catapulte și 
scorpioni, îndreptându-i către cer pentru a apăra tabăra mai 
bine dacă s-ar fi întors dragonul negru. Piticul surâse, 
văzându-i asudând și blestemând în timp ce se luptau cu 
mașinăriile grele de asediu. 


Arbaletele se zăreau de asemenea la tot pasul. Se părea 
că fiecare al doilea bărbat strângea una în mână, iar o tolbă 
de săgeți îi atârna pe coapsă. 

Dacă cineva s-ar fi gândit să-l fi întrebat, Tyrion le-ar fi 
putut spune să nu se mai obosească. Cu excepţia cazului în 
care unul dintre proiectilele lungi din fier ale scorpionilor 
avea norocul să-l lovească în ochi, monstrul reginei nu putea 
fi doborât cu asemenea jucării. Dragonii nu-s atât de ușor de 
ucis. Gâdilați-l cu așa ceva și nu veți face decât să-l enervați 
și mai mult. 

1026 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ochii erau punctele lor cele mai vulnerabile. Ochii și 
creierul din spatele lor. Nu pântecul, așa cum susțineau 
unele istorii din vechime. 

Solzii de pe pântec erau la fel de impenetrabili precum 
cei de pe spinarea și părţile laterale ale dragonului. Și nu l-ar 
fi omorât nici încercarea de a-i zvârli ceva în adâncul 
gâtlejului. Aceea chiar că era o nebunie. Acești așa-ziși 
ucigași de dragoni ar fi putut la fel de bine să fi încercat să 
stingă 

focul cu o lovitură de suliță. „Moartea iese din botul 
dragonului*, scrisese Septonul Barth în /storia fantastică, 
„dar nu intră tot pe-acolo.* 

Ceva mai departe, două legiuni din Noul Ghis se 
confruntau, ca două ziduri din scuturi, în timp ce 
comandanţi cu coifuri de fier fără 

vizieră și creste din păr de cal răcneau comenzi în 
propriile lor dialecte de neînțeles. La prima vedere, ghiscarii 
păreau mai bine antrenați decât soldaţii-sclavi din Yunkai, 
însă Tyrion avea îndoielile sale. Poate că legionarii erau 
înarmați și organizaţi la fel ca Nepătaţii... dar eunucii nu 
cunoșteau altă viață, pe când ghiscarii erau cetăţeni liberi 
care slujeau câte trei ani în armată. 

Coada de la puț se întindea pe aproape cinci sute de 
metri. 


Cale de o zi de marș de Meereen se găseau doar câteva 
puțuri, așa că 

așteptarea era întotdeauna îndelungată. Majoritatea celor 
din Yunkai își luau apa de băut din Skahazadhan, ceea ce 
Tyrion știuse că era o idee foarte proastă încă dinainte de 
avertismentul tămăduitorului. Cei înţelepţi aveau grijă să 
stea în amonte de latrine, dar ei se găseau în aval faţă 

de oraș. 

Faptul că la depărtare de o zi de marș de oraș mai existau 
puțuri bune nu făcea decât să demonstreze că Daenerys 
Targaryen continua să fie lipsită de iscusințţă în arta 
asediului. Ar fi trebuit să fi otrăvit toate fântânile și atunci 
toți yunkaii ar fi băut din râu. Să fi văzut cât ar fi durat 
asediul lor, Tyrion nu se îndoia că așa ar fi procedat tatăl lui. 

De fiecare dată când înaintau greoi spre alt loc, zurgălăii 
de la zgărzile lor clincăneau vesel. Un sunet atât de fericit, 
că-mi vine să scobesc ochii cuiva cu lingurița. De acum Griff, 
Raţă și Haldon Jumătate-maester ar fi trebuit să fi ajuns în 
Westeros cu tânărul lor 

dansul dragonilor 

1027 

prinţ. Ar fi trebuit ca și eu săfii fost alături de ei... dar nu, 
mie mi-a trebuit o târfă! Regicidul nu era îndeajuns, aveam 
nevoie de femei și de vin ca să-mi pecetluiesc distrugerea, 
și iată-mă acum în partea neplăcută a lumii, purtând o 
Zgardă de sclav cu clopoței din aur care să-mi anunțe 
sosirea. 

Dacă aș dansa cum se cuvine, poate c-aș putea cânta 
Ploile din Castamere. 

Pentru a afla ultimele știri și zvonuri nu exista un loc mai 
bun decât în jurul puțului. 

- Eu știu doar ce-am văzut cu ochii mei, spunea un sclav 
bătrân cu zgardă de fier ruginită pe când Tyrion și Penny 
înaintau încetișor odată 

cu coada, și-am văzut dragonul ăla smulgând braţe și 
picioare, rupând bărbaţi în două și  arzându“i, 


transformându-i în scrum și oase. Oamenii au început să 
fugă, încercând să scape din arenă, dar eu venisem să văd 
un spectacol, și pe toţii zeii din Ghis, l-am văzut! Eram până 
sus în purpuriu, așa că mi-am zis că dragonul nu-mi va face 
niciun rău. 

- Regina s-a urcat pe spinarea dragonului și-a plecat, 
insistă o femeie înaltă, cu piele cafenie. 

- A-ncercat, zise bătrânul, dar nu s-a putut ţine. 
Arbaletierii au rănit dragonul și-am auzit că regina a fost 
lovită taman între frumoșii ei sâni trandafirii. Atunci a căzut. 
A murit în șanț, strivită sub roţile unei căruțe. Știu o fată 
care știe un bărbat care a văzut-o murind. 

Printre oamenii aceia, tăcerea era dovada înțelepciunii, 
dar Tyrion nu se putu abţine. 

- Nu i-a fost găsit trupul, rosti el. 

Bătrânul se încruntă. 

- De unde ai știi tu ceva despre asta? 

- Ei au fost acolo, rosti femeia cafenie. Ei sunt piticii din 
turnir, care s-au duelat pentru regină. 

Bătrânul miji ochii, de parcă i-ar fi văzut pe el și pe Penny 
pentru prima oară. 

- Voi sunteți ăia de călăreaţi porcii. 

Faima ne-o ia cu mult înainte. Tyrion schiţă o reverență 
curtenitoare și se abținu să precizeze că unul dintre porci 
era de fapt un câine. 

1028 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Scroafa pe care-o câălăresc este de fapt sor-mea. Avem 
același nas, nu vezi? Un vrăjitor a aruncat un farmec asupra 
ei, dar dac-o s-o săruţi pe buze cu gura deschisă, se va 
transforma într-o preafrumoasă doamnă. 

Necazul este că odată ce-ajungi s-o cunoști, vrei s-o săruţi 
din nou ca s-o preschimbi iar în scroafă. 

Hohote de râs izbucniră în jur. Până și bătrânul li se 
alătură. 


- Ai văzut-o, așadar, spuse băiatul roșcovan din spatele 
lor. Ai văzut-o pe regină. Este pe-atât de frumoasă pe cât se 
spune? 

Am văzut o fată subțirică cu păr argintiu strâns într-un 
tokar, le-ar fi putut spune el. Chipul îi era acoperit de văl și 
nu m-am apropiat nici măcar o clipă indeajuns ca s-o văd 
bine. Călăream un porc. Daenerys Targaryen stătuse în loja 
stăpânului, alături de regele ei ghiscar, dar ochii lui Tyrion 
fuseseră atrași de cavalerul în armură alb-aurie din spatele 
ei. Deși trăsăturile îi erau ascunse, piticul l-ar fi recunoscut 
oriunde pe Barristan Selmy. Ce/ puțin în privința aceea Illyrio 
a avut dreptate, își aminti el că 

gândise. însă mă va recunoaște Selmy? Și dacă da, ce va 
face? 

Atunci și acolo fusese cât pe aici să-și dezvăluie 
identitatea, dar ceva îl împiedicase - prudenţța, lașitatea, 
instinctul, nu conta ce nume purta. 

Nu și-l putea închipui pe Barristan cel Viteaz 
întâmpinându-l altfel decât cu ostilitate. Selmy nu fusese 
niciodată de acord cu prezenţa lui Jaime în Garda Regelui 
mult-iubită de el. înainte de rebeliune, bătrânul cavaler îl 
considerase prea tânăr și neexperimentat; după aceea, se 
știa despre el că spusese că Regicidul ar fi trebuit să-și fi 
schimbat mantia albă cu una neagră. lar propriile sale crime 
erau încă și mai teribile. 

Jaime ucisese un nebun. Tyrion trimisese o săgeată în 
burta propriului său tată, un bărbat pe care Ser Barristan îl 
cunoscuse și-l slujise ani îndelungaţi. Ar fi putut totuși să-și 
fi asumat riscul, însă atunci Penny îl lovise în scut și 
momentul prielnic trecuse, fără să mai revină 

vreodată. 

- Regina ne-a privit duelându-ne, le povestea Penny 
celorlalți sclavi aflaţi la coadă, dar aceea a fost singura dată 
când am văzut-o. 

- Trebuie să fi văzut și dragonul, zise bătrânul. 

dansul dragonilor 


Î 


1029 

Mi-arfiplăcut să-l fi văzut. Zeii nu binevoiseră să-i acorde 
nici măcar bucuria aceea. Pe când Daenerys Targaryen 
plecase în zbor, Dădacă le prinsese fiare în jurul gleznelor 
pentru a se asigura că nu vor încerca să 

fugă pe drumul de întoarcere la stăpân. Dacă 
supraveghetorul ar fi plecat imediat ce-i adusese la abator, 
sau dacă ar fi fugit cu restul stăpânilor de sclavi când 
dragonul pogorâse din cer, poate că cei doi pitici ar fi izbutit 
să plece liberi de acolo. Sau mai degrabă să fugim. 
clincănind din zurgălăi. 

- A existat un dragon? ridica din umeri Tyrion. Eu știu 
doar că 

n-a fost găsită nicio regină moartă. 

Bătrânul tot nu era convins. 

- Oho, dar au găsit sute de leșuri. Le-au târât înăuntrul 
arenei și le-au dat foc, deși jumătate erau arse deja. Poate că 
n-au recunoscut-o, arsă, însângerată și strivită. Poate c-au 
hotărât să spună altceva, să 

țină-nchise gurile voastre de sclavi. 

- Gurile noastre, zise femeia cafenie. Și tu porţi zgardă. 

- Zgarda lui Ghazdor. se făli bătrânul. L-am cunoscut de 
când ne-am născut. Sunt aproape ca un frate pentru el. 
Sclavii ca voi, gunoaie din Astapor și Yunkai, scâncesc 
despre libertate, dar eu nu i-aș da zgarda mea reginei 
dragonilor nici dacă s-ar oferi să-mi sugă 

mădularul. Cel mai bine este ca fiecare om să aibă 
stăpânul cuvenit. 

Tyrion nu-l contrazise. Aspectul cel mai perfid al sclaviei 
era ușurința cu care te obișnuiai cu ea. | se părea că vieţile 
celor mai mulţi sclavi nu difereau prea mult de viața unui 
servitor din Casterly Rock. 

Era adevărat, unii stăpâni de sclavi și supraveghetorii lor 
erau brutali și cruzi, dar același lucru se putea spune și 
despre unii lorzi din Westeros, administratorii și arendașii lor. 
Majoritatea yunkailor își tratau sclavii destul de decent, atât 


timp cât își vedeau de treabă și nu pricinuiau necazuri... iar 
bătrânul acesta cu zgarda ruginită, și cu loialitatea lui aprigă 
faţă de Lordul Obraji-tremurători, proprietarul său, nu era 
defel neobișnuit. 

-Ghazdor  Inimă-mare? rosti mieros Tyrion. Stăpânul 
nostru Yezzan a vorbit adesea despre înţelepciunea sa. 

1030 

GEORGE R.R. MARTIN 

în realitate, Yezzan spusese ceva de genul Eu am mai 
multă 

înțelepciune în fesa stângă decât au Ghazador și frații lui 
laolaltă. Se gândi însă că era mai precaut să nu pomenească 
vorbele exacte. 

Amiaza sosi și trecu înainte ca el și Penny să fi ajuns la 
fântână. Sclavul sfrijit și fără un picior care scotea apă din ea 
miji ochii suspicios la ei: 

- întotdeauna Dădacă vine pentru apa lui Yezzan, cu 
patru oameni și o cotigă cu un catăr. 

Cobori găleata din nou în puț. Se auzi un plescăit 
îndepărtat. 

Sclavul fără un picior lăsă găleata să se umple, apoi 
începu s-o ridice. 

Brațele îi erau arse de soare și jupuite, slăbănoage, dar 
numai fibră. 

- Catârul a murit, spuse Tyrion. La fel și Dădacă, sărmanul. 
lar acum Yezzan însuși a încălecat pe iapa albă și șase dintre 
soldaţii lui se cufuresc. Poţi să-mi dai două căldări pline? 

- Cum vrei. 

Acela fu sfârșitul flecărelii. A; auzit tropotul copitelor? 
Minciuna despre soldaţi îl făcuse pe olog să se miște mult 
mai repede. 

Porniră înapoi, fiecare pitic cărând două găleți pline-ochi 
cu apă 

dulce, iar Ser Jorah cu câte două găleți în fiecare mână. 
Ziua se încingea, aerul era umed și gros ca lâna udă, iar 
găleţile păreau că se îngreunează 


cu fiecare pas. Un drum lungpepicioare scurte. Apa se 
revărsa din găleți, stropindu-i picioarele, în vreme ce 
clopoțeii îi cântau un marș. Dacă aș 

fi știut că voi ajunge aici, tată, poate că te-aș fi lăsat să 
trăiești. La aproape un kilometru depărtare, un fuior de fum 
întunecat se ridica dintr-un cort căruia i se dăduse foc. Se 
ard morții de azi-noapte. 

- Pe-aici, rosti Tyrion arătând din cap spre dreapta. 

Penny îl privi întrebător. 

- Nu pe-acolo am venit. 

- Nu-i bine să respirăm fumul ăla. Este plin de umori 
nesănătoase. 

Nu era o minciună. Nu pe de-a-ntregul. 

In scurt timp Penny începu să pufăie, luptându-se cu 
greutatea găleţilor ei. 

- Trebuie să m-odihnesc. 

dansul dragonilor 

1031 

- Cum vrei. 

Tyrion așeză găleţile cu apă pe pământ, recunoscător 
pentru oprire. 

Avea crampe puternice în picioare, așa că se așeză pe un 
bolovan pentru a-și masa coapsele. 

- Pot s-o fac eu pentru tine, se oferi Penny. Ştiu unde-s 
nodurile. 

Oricât de mult începuse să-i placă fata, tot se simţea 
inconfortabil când îl atingea. Se întoarse către Ser Jorah. 

-Alte câteva bătăi și-o să fii mai urât ca mine, Mormont. la 
spune-mi, a mai rămas ceva putere de luptă în tine? 

Cavalerul uriaș își ridică ochii învineţiţi și-l privi așa cum 
el s-ar fi putut uita fa un gândac. 

- îndeajuns ca să-ţi rup gâtul, Pezevenghiule. 

- Perfect. Tyrion își ridică găleţile: Pe-aici, atunci. 

Penny se încruntă. 

- Nu, trebuie să mergem la stânga, arătă ea. Uite, Hoașca- 
i acolo. 


-lar aia-i Sora Ticăloasă, arătă Tyrion în direcţia opusă. Ai 
încredere-n mine. Pe drumul meu se-ajunge mai repede. 

Porni, clincăânind din zurgălai. Știa că Penny avea să-l 
urmeze. 

Uneori invidia toate visurile mici și frumoase ale fetei. li 
reamintea de Sansa Stark, mireasa-copilă pe care o nuntise 
și o pierduse. In ciuda ororilor prin care trecuse, Penny 
rămăsese cumva încrezătoare. Ar trebui să știe mai bine. 
Este mai vârstnică decât Sansa. Și este o pitică. Se 
comportă ca și cum ar fi uitat asta, ca și cum ar fi de viță 
nobilă și o frumusețe bălaie, nu o sclavă într-o menajerie de 
monștri. Adesea Tyrion o auzea rugându-se nopţile. Risipă 
de cuvinte. Dacă există zei care ascultă, atunci sunt zei 
monstruoși, care ne chinuiesc pentru propria lor distracție. 
Cine altul ar crea o lume ca asta, atât deplină de sclavie, 
sânge și durere? Cine alții ne-ar plăsmui așa cum au făcut-o 
ei? Uneori ar fi vrut s-o pălmuiască, s-o zgâlţâie, să urle la 
ea, orice numai s-o trezească 

din visuri. Nu ne va salva nimeni, ar fi vrut să-i răcnească. 
Abia de-acum încolo va urma ce-i mai rău. Dar nu putuse 
rosti niciodată cuvintele acelea. In loc să-i tragă o palmă 
zdravănă peste faţa ei urâtă, ca să-i 

1032 

GEORGE R.R. MARTIN 

zboare ochelarii de cal de pe ochi, se pomenea 
strângând-o ușor de umăr sau îmbrăţișând-o. Fiecare 
atingere este o minciună. Am plătit-o cu-atâtea monede 
calpe, încât pe jumătate se crede bogată, Nu-i spusese nici 
măcar adevărul despre arena lui Daznak. 

Lei, Urmau să slobozească lei asupra noastră. Așa ceva ar 
fi fost cu adevărat o ironie a sorții. Poate că ar fi avut timp 
pentru un chicotit scurt și amar înainte să fi fost sfâșiat. 

Nimeni nu-i spusese niciodată ce sfârșit le fusese 
pregătit, nu în atât de multe cuvinte, dar nu fusese greu 
să-l deducă, jos, sub cărămizile arenei lui Daznak, în lumea 


ascunsă de sub gradene, tărâmul întunecat al luptătorilor în 
arenă și al servitorilor care-i îngrijeau, rapid și letal - 

bucătarii care-i hrăneau, fierarii care-i înarmau, chirurgii- 
bărbieri care le luau sânge, îi bărbiereau și le bandajau 
rănile, tăârfele care le stăteau la dispoziţie înainte și după 
lupte, mânuitorii de cadavre care-i trăgeau pe învinși de pe 
nisip, cu lanţuri și cârlige din fier. 

Chipul lui Dădacă îi dăduse lui Tyrion primul indiciu. 
După spectacol, el și Penny se întorseseră în cripta luminată 
de torţe în care luptă- 

torii se adunau înainte și după înfruntări. Unii își 
ascuţeau armele, alţii aduceau sacrificii unor zei ciudaţi sau 
își amorțeau temerile cu lăptișor de mac înainte de a ieși să 
moară. Cei care luptaseră și învinseseră jucau zaruri într-un 
colț, râzând așa cum o pot face doar oamenii care tocmai au 
înfruntat moartea și au supraviețuit. 

Dădacă dădea arginţi cuiva din arenă pentru un pariu 
pierdut, când o zărise pe Penny ducându-l pe Scrâșnilă. 
Deruta din ochii lui dispăruse în mai puţin de o clipă, dar nu 
înainte ca Tyrion să fi priceput care-i era înțelesul. Dădacă 
nu se aștepta să ne mai vadă. Privise în jur, la celelalte feţe. 
Niciunul dintre ei nu se aștepta să ne mai întoarcem. Urma 
să murim acolo. Ultima piesă își ocupase locul când auzise 
un dresor de animale plângându-se: 

- Leii sunt flămânzi. Au trecut două zile de când n-au mai 
mâncat. 

Mi s-a spus să nu-i hrănesc, și nu am făcut-o. Regina ar 
trebui să plătească acum carnea. 

dansul dragonilor 

1033 

- Să mergi cu jalba la ea data viitoare când își va ţine 
judecata, îi replicase stăpânul îngrijitorilor arenei. 

Penny nu suspectase nimic nici măcar atunci. Când 
vorbise despre arenă, principala ei nemulțumire fusese că 
majoritatea spectatorilornu râseseră. Arfi făcut pe ei de râs 


când li s-a fi dat drumul la lei, aproape că-i spusese Tyrion. 
In loc de asta, o strânsese de umăr. 

Penny se opri brusc. 

- Nu mergem în direcţia bună. 

- Nu. Tyrion își lăsă găleţile pe pământ; mânerele îi 
săpaseră dungi adânci în palme: La corturile acelea vrem să 
ajungem, acolo. 

- La Fiii Secunzi? Un surâs ciudat despică faţa lui Ser 
jJorah. Dacă 

crezi c-o să găsești ajutor acolo, nu-l cunoști pe Oacheșul 
Ben Plumm. 

- Oh, ba da, îl cunosc. Plumm și cu mine am jucat cinci 
jocuri de cyvasse. Oacheșul Ben este viclean, tenace, deloc 
prost... însă precaut. 

li place să-și lase inamicul să-și asume riscurile, în timp 
ce el stă mai în spate și-și păstrează opţiunile deschise, 
reacţionând faţă de bătălie după cum se desfășoară. 

- Bătălie? Care bătălie? se trase îndărăt Penny. Trebuie să 
ne-ntoarcem. 

Stăpânul are nevoie de apă curată. Dacă vom întârzia 
prea mult, vom fi biciuiţi. lar Frumușica și Scrâșnilă sunt 
acolo. 

- Dulceaţă va avea grijă de ei, minţi Tyrion. 

Mai mult ca sigur, Brăzdatul și prietenii lui aveau să se 
ospăteze în scurt timp cu slănină și o tocană delicioasă de 
câine, dar Penny nu trebuia să audă asta. 

- Dădacă e mort și Yezzan este în agonie. S-ar putea să 
se-ntunece, înainte ca vreunul din oamenii stăpânului să se 
gândească la noi. Nu vom mai avea niciodată o șansă mai 
bună. 

- Nu. Ştii ce fac ei când îi prind pe sclavii care-ncearcă să 
fugă. Știi bine. Te rog! Nu ne vor îngădui niciodată să 
părăsim tabăra. 

- N-am părăsit tabăra, răspunse Tyrion și ridică găleţile. 

Porni mai departe cu un legănat energic, fără să 
privească îndărăt. Mormont i se alătură. După un moment o 


auzi pe Penny 

1034 

GEORGE R.R. MARTIN 

grăbindu-se după el, coborând o pantă nisipoasă spre un 
cerc de corturi zdrențuite. 

Primul străjer apăru când se apropiară de șirurile cailor, 
un lăncier vânos a cărui barbă maronie îl însemna ca tyrosh. 
- Da' ce-avem noi aici?! Și ce-aveţi voi în găleţile alea? 

- Apă, răspunse Tyrion, dacă-ţi face plăcere. 

- Berea mi-ar face mai multă plăcere. 

Vârful unei lănci îl împunse în spinare; un al doilea străjer 
venise în spatele lor. Tyrion simţi Debarcaderul Regelui în 
accentul lui. 

Zoaie din Fundătura Puricilor, 

- Te-ai rătăcit, piticule? întrebă străjerul. 

- Am sosit aici ca să ne-alăturâăm companiei voastre. 

O găleată îi căzu lui Penny din mână și se răsturnă. 
Jumătate din apă se vărsase înainte ca ea s-o fi putut 
îndrepta. 

- Avem destui bufoni-n compania asta. De ce ne-am mai 
dori încă 

trei? Tyroshul atinse cu vârful lăncii sale zgarda lui Tyrion, 
făcând să 

rasune clopoţelul de aur: Eu văd aici un sclav fugar. Trei 
sclavi fugari. 

A cui este zgarda? 

- A Balenei Galbene. 

Glasul aparținuse unui al treilea bărbat, atras de vocile 
lor - un individ uscăţiv, cu obrajii nerași, cu dinţii pătaţi de la 
frunzele acrișoare. 

Un comandant, știu Tyrion după felul în care ceilalţi doi i 
se supuseră. 

In locul mâinii drepte, avea un cârlig. Bastaraul/ umbră 
ticălos al lui Bronn, sau eu sunt Baelor cel Iubit, 

- Ăştia sunt piticii pe care Ben a-ncercat să-i cumpere, le 
spuse comandantul lăncierilor mijind ochii, dar cel voinic... 


mai bine aduceţi-l 

și pe el. Pe toţi trei. 

Tyroshul făcu semn din lance și Tyrion se puse în mișcare. 
Celălalt mercenar - un adolescent, doar cu puţin mai 
vârstnic ca un băiat, cu puf pe obraji și părul de culoarea 
paielor murdare - o ridică pe Penny sub un braţ. 

dansul dragonilor 

1035 

- Ooo, da' al meu are ţâţișoare! hohoti el și strecură o 
mână sub tunica lui Penny ca să verifice. 

- Termină și adu-o! se răsti comandantul. 

Adolescentul o azvârli pe Penny pe un umăr. Tyrion porni 
înainte pe cât de repede îi îngăduiau picioarele lui scurte. 
Știa încotro se îndreptau: cortul mare aflat în partea opusă a 
gropii pentru foc, cu pereţii din pânză groasă și vopsită 
crăpaţi și decoloraţi de anii de soare și de ploaie. Câţiva 
mercenari se întoarseră și-i priviră trecând, iar o vivandieră îi 
urmă chicotind, dar nimeni nu încercă să intervină. 

înăuntrul cortului erau taburete și o tăblie așezată pe 
capre din lemn ca masă, un rastel de lănci și halebarde, 
carpete destrămate într-o jumătate de culori ţipătoare ce 
acopereau solul și trei ofiţeri. Unul era zvelt și elegant, cu 
barbișon ascuţit, sabie de ucigaș plătit și pieptar cu dungi 
piezișe trandafirii. Altul era dolofan și pleșuv, cu pete de 
cerneală pe degete și condei strâns într-o mână. 

Al treilea era bărbatul pe care-l căuta. Tyrion făcu o 
plecăciune: 

- Bună ziua, căpitane! 

- L-am prins furișându-se în tabără. 

Adolescentul o trânti pe Penny pe carpete. 

- Fugari, declară tyroshul. Cu găleți. 

- Găleţi? repetă Oacheșul Ben Plumm. Când nimeni nu 
încercă 

să-i explice, continuă: înapoi la posturile voastre, băieți. 
Și nicio vorbă 

nimănui despre asta. 


După ce plecaseră, surâse către Tyrion: 

- Ai venit pentru alt joc de cyvasse, Yollo? 

- Dacă dorești. îmi face plăcere să te-nving. Am auzit că 
ești de două ori trădător, Plumm. Un om după gustul și inima 
mea. 

Zâmbetul Oacheșului Ben nu-i ajungea niciodată până la 
ochi. Il cercetă pe Tyrion așa cum un om ar putea cerceta un 
șarpe vorbitor. 

- De ce te-afli aici? 

- Ca să-ţi transform visurile în realitate. Ai încercat să ne 
cumperi la mezat. După aceea ai încercat să ne câștigi la 
cyvasse. Chiar și pe 

1036 

GEORGE R.R. MARTIN 

când aveam nasul întreg, n-am fost atât de chipeș ca să 
stârnesc o asemenea pasiune... cu excepţia unei femei care 
s-a-ntâmplat să-mi cunoască adevărata valoare. lată-mă aici, 
slobod să fiu preluat. Acum fii bun și trimite după fierarul 
tău să ne scoată zgărzile astea. M-am săturat să clincănesc 
când clincănesc. 

- Nu vreau să am necazuri cu nobilul vostru stăpân. 

-Yezzan are griji mult mai urgente decât lipsa a trei sclavi. 

Călărește iapa albă. Și de ce s-ar gândi ei să ne caute 
aici? Ai destule spade ca să descurajeze pe oricine ar veni 
să-și bage nasul. Un risc mic pentru un câștig mare. 

Filfizonul în pieptar cu dungi piezișe trandafirii șuieră: 

- Au adus boala printre noi. In chiar corturile noastre. Se 
răsuci spre Ben Plumm: Să-i tai capul, căpitane? Restul îl 
putem zvâărli într-o groapă de latrină. 

Trase sabia din teacă, o lamă îngustă de asasin, cu garda 
bătută în pietre preţioase. 

- Fii atent cu capul meu, spuse Tyrion. Nu ţi-ai dori să te 
stropesc cu sânge. Sângele poartă boala. Și este bine să ne 
arzi veșmintele ori să le fierbi. 

- Mă gândeam să le ard cu voi încă înăuntrul lor, Yollo. 


- Acesta nu este numele meu. O știi însă prea bine. Ai 
știut-o din prima clipă în care m-ai văzut. 

- S-ar putea. 

- Și eu te cunosc bine, lordul meu, zise Tyrion. Porţi mai 
puţin purpuriu și mai mult maroniu decât o fac Plummii 
acasă, dar dacă nu cumva numele îţi este mincinos, ești un 
apusean, după sânge, dacă nu după născare. Casa Plumm 
este jurată Casterly Rock și întâmplător eu cunosc ceva din 
istoria aceea. Ramura voastră s-a întins fără îndoială 

dintr-o limbă de piatră aflată dincolo de marea îngustă. 
Probabil un fiu mai tânăr al lui Viserys Plumm. Dragonii 
reginei te plăceau, nu-i așa? 

Ultimele lui cuvinte părură să-l amuze pe mercenar. 

- Cine ţi-a spus asta? 

dansul dragonilor 

1037 

- Nimeni. Cele mai multe povești pe care le auzi despre 
dragoni sunt nutreţ pentru proști. Dragoni vorbitori, dragoni 
care străjuiesc comori de aur și nestemate, dragoni cu patru 
picioare și pântece mari ca elefanții, dragoni care se-ntrec în 
ghicitori cu sfincșii... prostii, toate. Totuși în cărţile vechi 
există și adevăruri. Ştiu că dragonii reginei te-au plăcut, dar 
mai știu în plus și motivul. 

- Mama spunea că tatăl meu avea un strop de sânge de 
dragon. 

- Doi stropi. Fie asta, fie un mădular lung de doi metri. Ştii 
povestea aceea? Eu o știu. Ei bine, ești un Plumm isteț, așa 
că știi că 

țteasta mea preţuiește un titlu de lord... acasă, în 
Westeros, de cealaltă 

parte a lumii. Până ce ar ajunge acolo, doar oasele și 
viermii vor mai rămâne din ea. Dulcea mea soră va tăgădui 
c-ar fi căpăţțâna mea și te va trage pe sfoară de răsplata 
făgăduită. Ştii cum sunt reginele. 

Majoritatea sunt femei capricioase și Cersei este cea mai 
afurisită 


dintre toate. 

Oacheșul Ben se scărpină în barbă. 

- Te-aș putea duce atunci viu și zbătându-te. Sau ţi-aș 
putea pune căpăţâna într-un vas, la murat. 

- Sau ai putea trece de partea mea. Asta-i mișcarea cea 
mai isteaţă. 

Tyrion rânji larg: Am fost al doilea fiu al mamei mele. 
Compania Fiilor Secunzi este destinul meu. 

- Fiii Secunzi n-au nevoie de măscarici, rosti disprețuitor 
filfizonul în trandafiriu. Noi avem nevoie de luptători. 

- V-am adus unul. 

Tyrion arătă cu degetul mare spre Mormont. 

- Creatura aia? râse filfizonul. O brută hâdă, într-adevăr, 
dar cicatricele nu sunt de-ajuns pentru a fi un Fiu Secund. 

Tyrion își dădu peste cap ochii lui de culori diferite. 

- Lord Plumm, cine sunt acești doi prieteni ai tăi? Cel în 
trandafiriu este enervant. 

Filfizonul își răsfrânse o buză, iar condeierul chicoti 
auzindu-i insolenţa. Insă Jorah Mormont fu cel care le oferi 
numele: 

1038 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Călimară este trezorierul companiei. Păunul își spune 
Vicleanul Kasporio, deși Scârnăvia Kasporio ar fi un nume 
mult mai potrivit. O 

spurcăciune. 

Poate că chipul lui Mormont era greu de recunoscut după 
bătăile primite, dar glasul îi rămăsese neschimbat. Kasporio 
îl privi surprins, în vreme ce cutele din jurul ochilor lui 
Plumm se încrețţiră, arătându-i amuzamentul. 

-jJorah Mormont? Tu ești? Mai puţin mândru însă decât 
atunci când ai luat-o la sănătoasa. Ar mai trebui să-ţi 
spunem ser? 

Buzele umflate ale lui Ser Jorah se contorsionară într-un 
rânjet grotesc. 

- Dă-mi o sabie, Ben, și-mi poţi spune cum dorești. 


Kasporio se retrase un pas. 

- Tu... ea te-a alungat... 

- M-am întors. Mă poţi considera un prost. 

Un prost îndrăgostit. Tyrion își drese glasul. 

- Puteţi vorbi despre timpurile de altădată mai tărziu... 
după ce voi termina de explicat motivul pentru care capul 
meu ţi-ar fi de mai mult folos dacă mi-ar rămâne pe umeri. 
Vei descoperi, Lord Plumm, că pot fi foarte generos cu 
prietenii mei. Dacă te-ndoiești, întreabă-l pe Bronn. 

Intreabă-l pe Shagga, fiul lui Dolf. Intreabă-l pe Timett, 
fiul lui Timett. 

- Și cine ar fi aceștia? întrebă bărbatul numit Călimară. 

- Oameni buni care mi-au jurat săbiile lor și cărora le-a 
mers bine după aceea. Ridică din umeri: Da, așa este, am 
minţit când am spus 

„buni*. Sunt niște ticăloși însetaţi de sânge, ca voi toţi. 

- S-ar putea să fie așa, rosti Oacheșul Ben. Sau s-ar putea 
să fi născocit pur și simplu niște nume. Shagga, ai spus? Nu- 
i un nume de femeie? 

- Sânii îi sunt suficient de mari ca să fie. Data viitoare 
când ne vom întâlni, voi trage cu ochiul în nădragii lui ca să 
mă asigur. Cel de acolo este cumva un joc de cyvasse? 
Scoate-l și să facem o partidă. Dar mai întâi, aș zice, o cupă 
de vin. Gătlejul îmi este la fel de uscat ca un os vechi și-mi 
dau seama că voi avea multe de explicat. 

JON 

In noaptea aceea visă sălbatici urlând din păduri, 
avansând în mugetul cornilor de război și răpăitul tobelor. 
Bum DUM bum DUM 

bum DUM răsuna, ca o mie de inimi ce băteau la unison. 
Unii aveau lănci, unii aveau arcuri și unii aveau topoare. Alţii 
mergeau în care de luptă din oase, trase de haite de câini 
mari cât poneii. Uriașii pășeau printre ei, înalţi de 
treisprezece metri, cu ciocane de mărimea unor stejari. 

- Țineţi-vă tare! strigă Jon Snow. Respingeti-i! 

Stătea pe coama Zidului, singur. 


- Foc, răcni el, scăldaţi-i în foc! 

Nu era însă nimeni care să-i dea atenţie. 

Au plecat toți, M-au abandonat. 

Săgeţi arzătoare șuierară în sus, lăsând în urmă limbi de 
foc. Fraţi zdrenţăroși se prăbușiră, cu mantiile negre arzând. 

- Snow! ţipă un vultur, pe când dușmanii escaladau 
peretele de gheaţă aidoma unor păianjeni. 

Jon era în armură de gheaţă neagră, dar spada îi ardea 
roșie în pumn. Când morţii ajunseseră în vârful Zidului, el îi 
dobori, ca să 

moară din nou. înjunghie un bătrân bărbos și un 
băieţandru căruia nu-i mijiseră încă tuleiele, un uriaș, un 
bărbat scofâlcit cu dinţi din 

1040 

GEORGE R.R. MARTIN 

metal, o fată cu păr roșu, des. O recunoscu prea târziu pe 
Ygritte. Ea dispăru la fel de iute pe cum apăruse. 

Lumea se dizolvă într-o pâăclă roșie. Jon înjunghie, 
spintecă și reteză. 11 hăcui pe Donai Noye și-l evisceră pe 
Dick Follard Surdul. 

Qhorin Halfhand se împletici și căzu în genunchi, 
străduindu-se în van să oprească valul de sânge care i se 
revărsa din găt. 

- Eu sunt Lordul de Winterfell! zbieră Jon. 

Acum în faţa lui se afla Robb, cu părul ud de zăpada 
topită. Gheara Lungă îi reteză capul. lar după aceea o mână 
noduroasă îl înhăţă 

brutal pe Jon de umăr. El se roti... 

„Şi se deșteptă cu un corb ciugulindu-i pieptul. 

- Snow! strigă pasărea. 

Jon îl alungă cu brațul. Corbul își strigă nemulţumirea și 
zbură pe un stâlp al patului, de la înălţimea căruia îl privi 
răutăcios în penumbra dinaintea zorilor. 

Sosise ziua. Era ora lupului. In scurtă vreme soarele avea 
să răsară 


și patru mii de sălbatici aveau să sosească, revărsându-se 
prin Zid. 

O nebunie. Jon Snow își trecu mâna arsă prin păr și se 
întrebă o dată 

în plus ce făcea. După ce deschidea poarta, nu mai exista 
cale de întoarcere. Ar fi trebuit ca Bătrânul Urs să fi tratat cu 
Tormund. Ar fi trebuit s-o fi făcut Jaremy Rykker sau Qhorin 
Halfhand sau Denys Mallister sau alt veteran. Ar fi trebuit să 
fi fost unchiul meu. Era însă prea târziu pentru asemenea 
presimţiri rele. Orice alegere își avea riscurile ei, orice 
alegere avea consecinţele ei. Jon urma să joace jocul până la 
capăt. 

Se ridică și se îmbrăcă în semiîntuneric, pe când corbul 
lui Mormont bolborosea din cealaltă parte a odăii. 

- Porumb, Spuse pasărea și Rege. 

j 

Apoi: 

- Snow, Jon Snow, Jon Snow. 

Asta era straniu. Din câte își aducea aminte Jon, corbul 
nu-i pronunţase niciodată numele întreg. 

dansul dragonilor 

1041 

Mancă dejunul în beci cu ceilalţi: pâine și ouă prăjite, 
cârnaţi și terci de orz, spălate cu bere galbenă apoasă. In 
timp ce mâncau, revăzură încă o dată pregătirile. 

- Totul este gata, îl asigură Bowen Marsh. Dacă sălbaticii 
sunt de acord cu termenii înțelegerii, totul va merge așa 
cum ai poruncit. 

lar dacă nu, se poate transforma în sânge și măcel. 

-Nu uitaţi, zise Jon, că oamenii lui Tormund sunt flămânzi, 
îngheţaţi și temători. Unii dintre ei ne urăsc pe atât de mult 
pe cât îi urăsc unii dintre voi. Dansăm pe gheaţă subţire, ei 
și noi deopotrivă. 

O fisură și ne înecăm toți. Dacă azi se va vărsa sânge, ar 
fi bine ca nu unul dintre noi să dea prima lovitură, altfel jur 


pe zeii vechi și pe cei noi că-i voi luă capul celui care o va 
da. 

li răspunseră cu aprobări, încuviinţări din cap și cuvinte 
murmurate, cu „Așa cum poruncești* și „Da, stăpâne*. Apoi, 
unul câte unul, se ridicară, își încătărămară săbiile, își 
puseră mantiile negre, călduroase, și ieșiră afară în ger. 

Ultimul părăsi masa Edd cel Trist Tollett, care sosise în 
timpul nopţii cu șase căruțe de la Gorganul Lung. Gorganul 
Târfei, cum îi spuneau fraţii negri acum fortăreței. Edd 
fusese trimis să adune cât de multe sulițașe puteau intra în 
căruțele sale și să le aducă pentru a se alătura surorilor lor. 

Jon îl privi ștergând un gălbenuș moale cu o bucată de 
pâine și se simţi straniu de confortabil să-i revadă chipul 
aspru. 

- Cum merge cu munca de restaurare? îl întrebă pe fostul 
său scutier. 


A 


-încă zece ani și-ar trebui să terminăm, răspunse Tollett 
cu obișnuitul lui ton mohorât. Locul era plin de șobolani, 
când ne-am mutat acolo. Suliţașele i-au omorât pe-afurisiţi. 
Acum locul e plin de sulițașe. Sunt zile în care regret 
șobolanii. 

- Cum găsești slujirea sub lron Emmett? întrebă Jon. 

- In mare parte, Maris cel Negru slujește sub el, stăpâne. 
Eu am catării. Urzicile susţin c-am fi neamuri. l-adevărat că 
avem același chip 

1042 

GEORGE R.R. MARTIN 

prelung, dar eu nu sunt nici pe departe la fel de 
încăpățânat. Oricum nu le-am cunoscut niciodată mamele, 
p-onoarea mea. și termină 

ouăle și oftă: îmi plac tare mult ouăle ochiuri. Dacă poți, 
stăpâne, nu-i lăsa pe sălbatici să ne mănânce toate găinile. 

Afară, în curte, cerul tocmai începuse să se lumineze spre 
răsărit. 

Nu se zărea niciun firicel de nor. 

- Se pare că vom avea o zi bună, spuse Jon. O zi 
luminoasă, caldă 

și însorită. 

- Zidul va plânge. Și iarna aproape c-a sosit peste noi. E 
nefiresc, stăpâne. Dacă m-ai întreba, ţi-aș spune că-i semn 
rău. 

Jon surâse. 

- Și dac-ar ninge? 

- Ar fi un semn și mai râu. 

- Tu ce fel de vreme ai prefera? 

- Vremea care este-n odăi, răspunse Edd cel Trist. 
Stăpâne, dacă 


nu-i cu supărare, ar trebui să mă-ntorc la catâri. îmi simt 
lipsa când sunt plecat. Ceea ce nu pot spune și despre 
sulițașe. 

Se despărțiră acolo. Tollett porni către drumul răsăritean, 
unde îl așteptau căruțele, iar Jon Snow se îndreptă spre 
grajduri. Satin îi înșeuase calul și-l aștepta, un gonaci sur și 
năravaș, cu o coamă la fel de neagră și de strălucitoare 
precum cerneala maesterului. Nu era calul pe care Jon să-l fi 
ales dacă ar fi plecat în cercetare, dar în dimineaţa aceea nu 
conta decât să arate impresionant, iar pentru așa ceva era 
alegerea perfectă. 

Și alaiul lui îl aștepta. Lui Jon nu-i plăcuse niciodată să se 
înconjoare de gărzi, dar azi părea bine să ţină lângă el câţiva 
bărbaţi de ispravă. Arătau crânceni în cămășile din zale, cu 
coifuri de fier fără 

vizieră și mantii negre, cu lănci înalte în mâini și săbii și 
pumnale la brâu. Jon îi trecuse în revistă pe toţi băieţandrii 
și bătrânii de sub comanda lui și alesese opt dintre cei mai 
puternici: Ty și Mully, Lew Stângaciul, Liddle Uriașul, Fulk 
Puricele, Garrett Lance-verde. Și Leathers, noul maestru de 
arme de la Castelul Negru, care să le arate 

dansul dragonilor 

1043 

oamenilor liberi că până și unul care luptase pentru 
Mance în bătălia de sub Zid își putea găsi un loc de onoare 
în Rondul de Noapte. 

Până ce ei se adunară la poartă, pe cer apăruse o 
împurpurare înspre răsărit. Apun stelele, gândi Jon. Când 
aveau să se ivească din nou, aveau să strălucească peste o 
lume de-a pururi schimbată. Câţiva oameni ai reginei 
priveau de lângă tăciunii focului de noapte ai Doamnei 
Melisandre. Când privi către Turnul Regelui, Jon întrezări un 
fulger roșiatic în spatele unei ferestre. Nu văzu nici urmă de 
Regina Selyse. 

Sosise clipa. 

- Deschideţi poarta, rosti încetișor Jon Snow. 


-DESCHIDEȚIPOARTA! mugi Liddle Uriașul. 

Glasul lui era tunet. La două sute de metri deasupra, 
santinelele auziră și duseră la buze cornii de război. Sunetul 
răsună, reverberând din Zid, și se răspândi peste lume. 
Ah000000000000000000000000000000. 

O singură și prelungă chemare. Vreme de o mie de ani 
sau mai bine, sunetul acela anunţase revenirea cercetașilor 
acasă. Astăzi însemna altceva. Astăzi îi chema pe oamenii 
liberi la noile lor locuinţe. 

De ambele părţi ale tunelului lung, porţile se deschiseră 
și barele din fier se deszăvorără. Lumina zorilor scânteia pe 
gheaţa de deasupra, trandafiriu, auriu și purpuriu. Edd cel 
Trist nu greșise. Zidul avea să 

plângă în curând. Să dea zeii să plângă singur. 

Satin îi conduse pe sub gheaţă, luminând drumul cu un 
felinar de fier prin penumbra tunelului. Jon îl urmă, ţinându- 
și calul de căpăstru. 

Apoi garda sa. După aceea veneau Bowen Marsh și 
intendenţii săi, vreo douăzeci la număr, fiecare având o 
sarcină bine stabilită. Deasupra, Ulmer din Pădurea Regelui 
avea Zidul. Patruzeci dintre cei mai buni arcași din Castelul 
Negru stăteau alături de el, pregătiţi să răspundă cu o ploaie 
de săgeți la orice necazuri de dedesubt. 

La miazănoapte de Zid aștepta Tormund Năpasta 
Uriașilor, călare pe un ponei pitic, care părea mult prea 
slăbănog pentru a-i susține greutatea. II însoțeau cei doi fii 
care-i mai rămăseseră, înaltul Toregg și tânărul Dryn, alături 
de șaizeci de războinici. 

1044 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Har! strigă Tormund. Gardă, da? Unde ţi-e încrederea, 
cioarăâ? 

- Tu ai adus mai mulţi oameni decât mine. 

- Așa-i. Vino aici, lângă mine, flăcăule. Am mii de oameni 
care n-au văzut nicicând un Lord Comandant, oameni în 
toată firea cărora li s-a spus, în copilărie, că voi, cercetașii, o 


să-i mâncaţi dacă nu se poartă frumos. Ei trebuie să te vadă 
așa cum ești, un flăcău cu chipul lung, într-o mantie neagră 
și veche. Ei trebuie să-nveţe că n-au de ce se teme de 
Rondul de Noapte. 

Asta este o lecție pe care așfi preferat ca ei să n-o învețe 
niciodată. Jon își scoase mănușa de pe mâna arsă, vâri două 
degete în gură și fluieră. 

Nălucă apăru gonind dinspre poartă. Calul lui Tormund se 
cabră atât de violent, încât sălbaticul fu cât pe-aici să cadă 
din șa. 

- N-au de ce se teme? spuse Jon. Nălucă, stai. 

- Ești un bastard negru la inimă, Lord Cioară. 

Tormund Suflătorul Cornului își duse la buze propriul corn 
de război. Sunetul său reverberă din gheaţă ca un tunet 
rostogolit și primii oameni liberi porniră spre poartă. 

Din zori până în amurg, Jon îi privi pe sălbatici trecând. 

Ostaticii trecură primii - o sută de băieți între opt și 
șaisprezece ani. 

- Prețul sângelui tău, Lord Cioară, declară Tormund. Sper 
că 

tânguielile sărmanelor lor mame să nu-ţi bântuie visele, 
noaptea. 

Unii băieți erau duși la poartă de o mamă sau un tată, 
alţii de fraţi mai mari. Cei mai mulţi însă veneau singuri. Cei 
de paisprezece și cincisprezece ani erau aproape bărbaţi și 
nu doreau să fie văzuţi ținându-se de fustele femeilor. 

Doi intendenţi numărau băieţii, pe masură ce treceau, 
notându-le numele pe suluri lungi din piele de oaie. Un al 
treilea le strângea obiectele de valoare pentru obol și le 
nota. Băieţii aveau sa meargă 

într-un loc unde nimeni nu mai fusese până atunci, 
pentru a sluji unui ordin care fusese dușmanul neamurilor și 
prietenilor lor de mii de ani, dar Jon nu văzu nicio lacrimă și 
nu auzi niciun tânguit de mamă. 

Aceștia sunt poporul iernii, îşi reaminti el. Acolo de unde 
vin ei, lacrimile 


dansul dragonilor 

1045 

iți îngheață pe obraji. Nici măcar un singur ostatic nu 
șovăi și nu bătu în retragere când îi veni rândul să pătrundă 
în tunelul semiîntunecat. 

Aproape toţi băieţii erau slabi, unii de-a dreptul costelivi, 
cu picioare subţiri și braţe ca niște crenguțe. Jon nu se 
așteptase la altceva. 

In rest, aveau toate formele, mărimile și culorile. Văzu 
băieţi înalţi și băieţi scunzi, băieţi cu păr șaten și băieţi cu 
păr negru, blonzi ca mierea și blonzi ca spicele, dar și 
roșcovani atinși de foc, ca Ygritte. 

Văzu băieți cu cicatrice, băieţi care șchiopătau, băieţi 
ciupiţi de vărsat. 

Mulţi dintre cei mai vârstnici aveau tuleie pe obraji sau 
mustăcioare subțiri și firave, dar era și unul cu o barbă la fel 
de deasă ca a lui Tormund. Unii îmbrăcaţi în blănuri fine și 
moi, unii în piei tăbăcite și bucăţi de armuri, cei mai mulţi în 
lână și piei de focă, câţiva în zdrenţe. Unul era gol-pușcă. 
Mulţi aveau arme: sulițe ascuţite, ciocane cu capete de 
piatră, cuțite din os sau piatră sau sticla dragonului, măciuci 
cu ţinte, plase de azvărlit, iar ici și colo se zărea câte o sabie 
veche, mâncată de rugină. Băieţii Copitaţi pășeau veseli și 
desculți prin troiene. Alţii aveau labe de urși pe încălțări și 
călcau pe deasupra acelorași troiene, fără să se afunde 
vreodată prin crustă. Şase băieţi sosiră pe cai, doi pe catări. 
Doi fraţi veniră cu o capră. Ostaticul cel mai mare era înalt 
de doi metri, dar avea chip de prunc; cel mai mic era prizărit 
și susținea că are nouă ani, dar nu părea să fi împlinit șase. 

Unii dintre ei erau fiii unor bărbaţi cu renume. Tormund 
avu grijă 

să-i atragă atenţia asupra lor, pe măsură ce treceau: 

- Băiatul ăla este fiul lui Soren Sfărâmătorul-de-paveze, 
zise el arătându-l pe un flăcău înalt. Cel cu părul roșu este 
al lui Gerrick Sânge-de-rege. După cum susţine el, s-ar trage 


din linia lui Raymun Barbă-Roșie. Adevărul este că e urmașul 
mezinului lui Barbă-Roșie. 

Doi băieţi semănau destul de bine ca să zici că sunt 
gemeni, totuși Tormund insistă că erau verișori, născuţi la 
interval de un an. 

- Unul a fost prăsit de Harle Vânătorul, celălalt de Harle 
Frumușelul, ambii născuţi de aceeași femeie. Taţii se urăsc 
între ei. In locul tău, l-aș 

trimite pe unul la Rondul de Est, iar pe celălalt la Turnul 
Umbrei. 

1046 

GEORGE R.R. MARTIN 

Alţi ostatici fură numiţi ca fiii lui Howd Ratăcitorul, lui 
Brogg, lui Devyn Jupuitorul-de-foci, Kyleg Ureche-de-lemn, 
Morna Mască Albă, Marea Morsă... 

- Marea Morsă? Serios? 

- De-a lungul Țărmului îngheţat au nume ciudate. 

Trei ostatici erau fiii lui Alfyn Ucigașul Ciorilor, un 
năvălitor infam ucis de Qhorin Halfhand. Cel puţin așa 
susținea Tormund. 

- Nu para fi fraţi, observă Jon. 

- Fraţi vitregi, născuţi din alte mame. Mădularul lui Alfyn 
a fost sfrijit, chiar mai mic decât al tău, dar nu s-a sfiit 
niciodată să-l vâre peste tot. A avut câte un fiu în fiecare sat. 

Despre un băiat pipernicit cu chip de șobolan, Tormund 
spuse: 

- Ăla-i un căţelandru al lui Varamyr Şasepiei. Ți-l mai 
amintești pe Varamyr, Lord Cioară? 

Jon și-l amintea. 


- Omul-fiară. 
- Da, el. Mic, dar rău și-afurisit. Mort acum, mai mult ca 
sigur. 


Nimeni nu l-a mai văzut după bătălie. 
Printre ei erau două fete deghizate. Când le văzu, Jon îi 
trimise pe Rory și pe Liddle Uriașul să i le aducă. Una veni 


aproape supusă, cealaltă mușcând și dând din picioare. Asta 
s-ar putea sfârși rău, 

- Ăștia doi au taţi faimoși? 

- Ha? Stârpiturile astea? Greu de crezut. Au fost luaţi la 
grămadă. 

- Sunt fete. 

- Oare? Tormund miji ochii din șa: Eu și Lordul Cioara am 
facut rămășag care dintre voi are mădularul mai lung. Daţi- 
vă jos pantalonii să vedem cine-a câștigat. 

O fată se învăpăie la chip. Cealaltă îl privi sfidător: 

- Lasă-ne-n pace, Tormund Duhoarea Uriașilor. Lasă-ne să 
trecem. 

- Hal Ai câștigat, cioară. Nici împreună n-au un mădular. 
Deși cea mai mică are boașe, nu glumă. O sulițașa-n 
devenire. Strigă spre propriii 

dansul dragonilor 

1047 

săi oameni: Găsiţi-le ceva femeiesc cu care să se-mbrace 
înainte ca Lordul Snow să-și umezească izmenele. 

- Voi avea nevoie de doi băieţi în locul lor. 

- Cum vine asta? se scărpină Tormund în barbă. Eu zic că 
un ostatic e un ostatic. Sabia aia mare și ascuţită a ta poate 
reteza capul unei fete la fel de ușor ca pe al unui băiat. Un 
tată își iubește și fiicele. 

Cel puţin, majoritatea taților. 

Nu taţii lor mă îngrijorează. 

- Mance a cântat vreodată despre Curajoasa Danny Flint? 

- Nu din câte-mi amintesc. Cine-a fost? 

- O fată care s-a deghizat în băiat ca să-mbrace straiele 
negre. 

Cântecul ei este trist și frumos. Nu însă și ceea cei s-a 
întâmplat. 

In unele variante ale cântecului, stafia ei continua să 
bântuie prin Fortul Nopţii. 

- Voi trimite fetele la Gorganul Lung. 


Singurii bărbaţi de acolo erau lron Emmett și Edd cel 
Trist, și se încredea în ambii. Ceea ce nu putea spune despre 
toţi fraţii sai. 

Sălbaticul înţelese. 

- Voi, ciorile, sunteţi pasări afurisite. Scuipă: Alţi doi 
băieţi, atunci. 

A, 

li vei avea. 

După ce nouăzeci și nouă de ostatici își târșâiseră 
picioarele pe lângă ei pentru a trece pe sub Zid, Tormund 
Năpasta Uriașilor îl arătă 

pe ultimul: 

- Fiul meu, Dryn. Să te-ngrijești să nu-i lipsească nimic, 
cioară, altfel o să-ţi trag în țepușă ficatul negru și-o să-l 
mănânc. 

Jon îl privi cu atenţie pe băiat. De vârsta lui Bran, sau 
vârsta pe care ar fi avut-o Bran, dacă nu l-ar fi ucis Theon. 
Dryn nu avea însă nimic din dulceaţa fratelui său. Era un 
băiat îndesat, cu picioare scurte, brațe groase și chip lătăreţ, 
roșcovan - o versiune miniaturală a tatălui său, cu un ciuf de 
păr castaniu-închis. 

- Va fi propriul meu paj, îi promise el lui Tormund. 

1048 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ai auzit, Dryn? Să nu ţi-o iei în cap! Apoi se adresă lui 
Jon: Din când în când, va trebui să-i tragi o bătaie bună. Ai 
grijă însă la dinţii lui - mușcă. 

Cobori braţul, luă cornul din nou, îl ridică și suflă. 

De data aceasta înaintară războinicii. Și nu o sută. Cinci 
sute, aprecie Jon Snow când ei ieșiră de sub copaci, poate 
chiar o mie. Unul din zece era călare, dar toţi erau înarmaţi. 
Pe spinări purtau scuturi rotunde din răchită acoperite cu 
piei fierte și tăbăcite, pe care erau zugrăvite imagini de șerpi 
și păianjeni, capete retezate, ciocane însângerate, cranii 
crăpate și demoni. Câţiva erau înveșmântaţi în oțel furat, 


bucăţi îndoite de armură jefuite de pe leșurile cercetașilor 
cazuţi. 

Alţii se blindaseră în oase, ca Rattleshirt. Toţi purtau 
blănuri și piele. 

Erau însoţiţi de sulițașe, cu părul lung fluturând. Jon nu le 
putea privi fără să și-o reamintească pe Ygritte: strălucirea 
de foc din părul ei, privirea de pe chip când se dezbrăcase 
pentru el în grotă, sunetul vocii. „Nu știi nimic, Jon Snow“, îi 
spusese ea de o sută de ori. 

Este la fel de adevărat acum, pe cât a fost atunci. 

- Ai fi putut trimite femeile mai întâi, îi zise el lui 
Tormund. 

Mamele și fecioarele. 

Sălbaticul îl privi șiret. 

- Da, aș fi putut. lar voi, ciorile, aţi fi putut hotări să- 
nchideți poarta aia. Câţiva războinici de partea cealaltă, ei 
bine, așa poarta rămâne deschisă, nu? Rânji larg: Ți-am 
cumpărat nenorocitul de cal, Jon Snow, dar asta nu-nseamnă 
că nu-i putem număra dinţii. Să nu pleci crezând că eu și-ai 
mei n-avem încredere în tine. Ne-ncredem în tine la fel de 
mult cât te-ncrezi tu-n noi. Pufni: Ai dorit războinici, nu? 

Uite-i acum. Fiecare dintre ei valorează cât șase din 
ciorile tale negre. 

Jon nu se putu abţine să nu zâmbească. 

- Atâta vreme cât păstrează armele acelea pentru 
inamicul nostru comun, eu sunt multumit. 

- Mi-am dat cuvântu-n privinţa asta, da? Cuvântul lui 
Tormund Năpasta Uriașilor. Cuvântul meu este puternic ca 
fierul. 

dansul dragonilor 

1049 

Se întoarse și scuipă. 

In șuvoiul de războinici erau taţii multora dintre ostaticii 
lui Jon. 

Unii îl priviră cu ochi reci și morţi când trecură pe lângă 
el, atingându-și mânerele săbiilor. Alţii îi surâseră, aidoma 


unor rude de mult pierdute, deși câteva dintre surâsurile 
acelea îl neliniștiră mai mult decât orice priviri încruntate. 
Niciunul nu îngenunche, dar mulţi îi jurară credinţă. 

- Ce jură Tormund jur și eu, declară Brogg cel cu părul 
negru, un bărbat care vorbea rar. 

Soren Sfărâmătorul-de-paveze înclină capul vreo doi 
centimetri și mârâi: 

- Toporul lui Soren este și al tău, Jon Snow, dacă vei avea 
vreodată 

nevoie de el. 

Gerrick Sânge-de-rege, cel cu barbă roșcată, aduse trei 
fiice. 

- Vor fi neveste bune și le vor dărui soţilor lor fii puternici 
cu sânge regesc, se făli el. Ca și părintele lor, se trag din 
Raymun Barbă-Roșie, care-a fost Rege-de-Dincolo-de-Zid. 

Jon știa că legătura de sânge însemna tot mai puţin 
printre oamenii liberi. Ygritte îl învățase asta. Fiicele lui 
Gerrick aveau același păr roșu ca para focului, însă al ei 
fusese un hăţiș de cârlionţi, pe când ele aveau plete lungi și 
drepte. Sărutate de foc. 

- Trei prințese, fiecare mai frumoasă decât cea dinaintea 
ei, îi spuse tatălui lor. Voi avea grijă să fie prezentate reginei. 

Bănuia că Selyse Baratheon avea să le accepte mai ușor 
decât pe Val; erau mai tinere și considerabil mai supuse. 
Destul de dulci ca să le privești, deși tatăl lor pare un 
prostănac. 

Howd Rătăcitorul îi jură credinţă pe cea mai ciobită și 
ciupită sabie din fier pe care o văzuse Jon vreodată. Devyn 
Jupuitorul-de-foci îi dărui o căciulă din piele de focă, iar 
Harle Vânătorul îi aduse un colier din gheare de urs. 
Războinica vrăjitoare Morna își scoase masca din copac al 
inimii doar atât cât să-i sărute mâna înmănușată și să-i jure 
că-i va fi supus sau supusă, orice ar fi preferat. Și alţii, și 
alții, și alţii. 

1050 

GEORGE R.R. MARTIN 


Pe măsură ce treceau, toţi războinicii își scoteau avuţiile 
și le aruncau în una dintre cotigile puse de intendenţi în faţa 
porții. 

Pandantive din ambră, colane din aur, pumnale bătute cu 
nestemate, broșe din argint cu pietre preţioase, brățări, 
inele, cupe nielate și pocale din aur, corni de război și 
coarne pentru băut, un pieptene din jad verde, o salbă din 
perle de apă dulce... toate adunate și înscrise de Bowen 
Marsh. Un bărbat dărui o cămașă din solzi de argint, care 
fusese cu siguranţă făurită pentru vreun mare lord. Altul lăsă 
o sabie ruptă cu trei safire pe mâner. 

Existau însă și obiecte mai stranii: un mamut de jucărie 
facut din păr de mamut adevărat, un falus din fildeș, un coif 
dintr-un cap de unicorn, care avea până și cornul în frunte. 
Jon Snow nu putea nici măcar să-și imagineze câtă mâncare 
ar fi putut cumpăra obiectele acelea în Orașele Libere. 

După călăreţi veniră oamenii de pe Țărmul înghețat. Jon 
privi cum o duzină din carele lor de luptă mari, din oase, 
trecură pe lângă 

el, zornăind ca Rattleshirt. Jumătate aveau roţi ca și 
înainte; altele le înlocuiseră cu tălpici. Ele lunecau lin peste 
troiene, pe când cele cu roţi se afundau și se împotmoleau. 

Câinii care le trăgeau erau animale înfricoșătoare, mari 
cât lupii străvechi. Femeile erau înveșmântate în piei de 
focă, unele cu prunci la sân. Copiii mai măricei își târșâiau 
picioarele în urma mamelor și-l priveau pe Jon cu ochi la fel 
de întunecaţi și duri ca pietrele pe care le strângeau. Unii 
bărbaţi purtau coarne de cerb peste căciuli, iar alţii colţi de 
morsă. In scurt timp își dădu seama că cele două clanuri nu 
se agreau. Câţiva reni slabi formau ariergarda, cu câinii cei 
mari pocnind din fălci spre picioarele celor rămași în urmă. 

- Ai grijă-n privinţa lor, Jon Snow, îl avertiză Tormund. 
Sunt oameni fioroși. Bărbaţii sunt râi, femeile și mai rele. Luă 
un burduf de pe șaua sa și i-l oferi: la! S-ar putea ca asta să- 
i facă să pară mai puţini înfricoșători. Și te va-ncălzi peste 
noapte. Nu, nu, haide, îl poţi păstra. 


Bea zdravăn. 

dansul dragonilor 

1051 

Miedul din burduf era atât de tare, încât lui Jon îi dădură 
lacrimile și simţi lujeri de foc șerpuindu-i prin piept. Sorbi 
adânc. 

- Ești un om bun, Tormund Pruncul Uriașilor. Pentru un 
sălbatic... 

- S-ar putea să fiu mai bun decât cei mai mulţi. Nu sunt 
însă la fel de bun ca unii. 

Sălbaticii trecură mereu și mereu, pe măsură ce soarele 
se târî peste cerul albastru luminos. Cu puţin înainte de 
amiază, șuvoiul omenesc se opri când un car tras de un bou 
se înțepeni la o cotitură din tunel. 

Jon Snow se duse să vadă ce se întâmplase. Carul era 
blocat fără putinţă 

de mișcare. Bărbaţii din spatele său amenințau să-l 
spargă în bucăţi și să omoare animalul chiar acolo, în vreme 
ce vizitiul și neamurile sale jurau să-i omoare dacă ar fi 
încercat. Cu ajutorul lui Tormund și al fiului său Toregg, Jon 
izbuti să-i oprească pe sălbatici să verse sânge, dar avură 
nevoie de aproape un ceas înainte ca drumul să fie din nou 
liber. 

-Vă trebuie o poartă mai mare, i se plânse Tormund lui 
Jon, privind acru cerul pe care apăruseră câţiva nori. Așa-i 
prea al naibii de-ncet. Ca și cum ai vrea să golești Apa 
Laptelui, sugând-o printr-un pai. Ha! Păcat că n-am Cornul 
lui Joramun. Aș fi trâmbiţat o dată și am fi trecut peste 
sfărâmături. 

- Melisandre a ars Cornul lui Joramun. 

-Da? Tormund se pocni peste coapsă și chiui: A ars cornul 
ala mare și frumos? lo zic c-a faptuit un păcat de moarte. Era 
vechi de o mie de ani. L-am găsit în mormântul unui uriaș și 
niciunul dintre noi nu mai văzuse vreodată un corn atât de 
mare. De-aia cred că Mance s-a gândit să-ţi spună c-a fost al 
lui jJoramun. Voia ca voi, ciorile, să 


credeţi că-i stătea în putere să vă dărâme blestematul de 
Zid, încât să 

nu fie mai înalt de genunchi. Noi însă n-am găsit 
niciodată adevăratul corn, oricât am săpat. Dacă l-am fi 
găsit, atunci toţi îngenuncheaţii din Cele Șapte Regate ale 
voastre ar avea bucăţi de gheaţă să-și răcească 

vinul pe toată durata verii. 

Jon se întoarse în șa și se încruntă. /ar /oramun a suflat în 
Cornul lernii și a trezit uriașii din pământ. Cornul mare, cu 
benzi din aur 

1052 

GEORGE R.R. MARTIN 

vechi, gravate cu rune străvechi... oare Mance Rayder îl 
minţise, ori Tormund îl minţea acum? Dacă cornul lui Mance 
n-a fost decât o păcăleală, unde este cornul cel adevărat? 

Până după-amiază soarele dispăruse și ziua devenise 
cenușie și vântoasă. 

- Cer de ninsoare, anunţă Tormund mohorât. 

Și alţii văzuseră același semn rău prevestitor în norii albi 
și turtiţi. 

Părea să le dea pinteni pentru a se grăbi. Nervii începură 
să cedeze. Un bărbat fu înjunghiat când încercă să se 
strecoare în faţa altora care stătuseră ore în coloană. Toregg 
smulse cuțitul atacatorului, îi târî pe cei doi afară din rând 
și-i trimise înapoi în tabăra sălbaticilor să-nceapă 

din nou acolo. 

- Tormund, spuse Jon pe când priveau patru bătrâne ce 
trăgeau spre poartă o cotigă cu copii, povestește-mi despre 
dușmanul nostru. 

Vreau să știu tot ce poate fi știut despre Ceilalţi. 

Sălbaticul se frecă la gură. 

- Nu aici, mormăi el, nu de partea asta a Zidului vostru. 

Bătrânul privi neliniștit copacii acoperiţi de mantii albe. 

- Să știi că ei nu sunt niciodată departe. Nu vor ieși în 
timpul zilei, nu când strălucește bătrânul soare, dar să nu 
crezi că asta-nseamnă 


c-au plecat. Umbrele nu dispar niciodată. Poate că nu le 
vezi, dar ele ţi se prind întruna de călcâie. 

- Ți-au făcut necazuri în drumul spre miazăzi? 

- N-au venit niciodată în forță, dacă asta vrei să zici, dar 
au fost mereu în preajma noastră, ciugulindu-ne marginile. 
Am pierdut mai mulţi călăreți decât îmi place să-mi amintesc 
și-ți riscai viața dacă 

rămâneai în urmă sau te rătăceai de restul. In fiecare 
seară ne înconjuram taberele cu focuri. Lor nu le place prea 
mult focul, poţi să fii sigur. Insă când vin ninsorile... zăpada 
și zloata și ploaia-ngheţată, i-al naibii de greu să găsești 
lemn uscat, ori să-ţi aprinzi iasca, iar frigul... 

în unele nopţi, focurile noastre păreau pur și simplu că se 
micșorează 


A 


și mor. In nopți ca alea, găsești întotdeauna dimineața 
niște morți. 

dansul dragonilor 

1053 

Dacă nu te găsesc ei mai înainte. în noaptea în care 
Torwynd... băiatul meu, a... 

Tormund își feri chipul. 

- Știu, spuse Jon Snow. 

Tormund se întoarse iarăși către el. 

- Nu știi nimic. Ai ucis un mort, da, am auzit. Mance a ucis 
o sută. 

Un om se poate lupta cu morții, dar când vin stăpânii lor, 
când cețurile albe se ridică... cum te lupţi cu o ceață, cioaro? 
Umbre cu dinţi... aer atât de rece, încât te rănește să-l 
respiri, ca un cuţit înlăuntrul pieptului... nu știi, nu poţi să 
știi... sabia ta poate să taie geru/? 

Vom vedea, gândi Jon amintindu-și ce-i spusese Sam, ce 
găsise el însuși în cărţile lui vechi. Gheara Lungă fusese 
călită în focurile vechii Valyrii, călită în flăcări de dragon și 
însoţită de vrăji. Ote/ul dragonului. 

îi zisese Sam. Mai puternic decăt orice oțel obișnuit, mai 
Ușor, mai dur. 

mai ascuțit... Insa cuvintele dintr-o carte erau una. 
Adevărata încercare era în bătălie. 

- Ai dreptate, încuviinţă Jon. Nu știu. lar dacă zeii sunt 
buni, nu voi ști niciodată. 

- Zeii sunt arareori buni, Jon Snow. Tormund arătă din cap 
spre cer: Vin norii. Deja s-a făcut mai întuneric, mai rece. 
Zidul vostru nu mai plânge. Priveşte! 

Se întoarse și-i strigă fiului său Toregg: 

- Intoarce-te-n tabără și pune-i în mișcare! Bolnavii și cei 
slabi, leneșii și Iașii, ridică-i în picioarele lor netrebnice. Dă- 


le foc nenorocitelor de corturi, dacă-i nevoie. Poarta trebuie 
să se-nchidă la căderea nopții. 

Orice om care nu va trece dincolo de Zid până atunci ar fi 
bine să se roage ca Ceilalţi s-ajungă la el înaintea mea. Ai 
auzit? 

- Am auzit. 

Toregg dădu pinteni calului și porni în galop în lungul 
coloanei. 

Sălbaticii veneau întruna și întruna. Ziua se întunecă, așa 
cum spusese Tormund. Norii acoperiră cerul, de la un orizont 
la celălalt, și căldura pieri. La poartă se înmulţiseră 
îmbrâncelile, fiindcă oamenii, caprele și 

1054 

GEORGE R.R. MARTIN 

taurii jugăniţi se împingeau unii pe alţii, încercând să se 
bage mai în față. 

Este mai mult decât nerăbdare, înţelese Jon. Le este frică. 
Războinici, sulițașe, cercetași, la toți le este frică de pădurile 
acelea, de umbrele care se mișcă printre copaci. Vor să 
pună Zidul între ei inainte să se lase întunericul. 

Un fulg de nea dansă în aer. Apoi altul. Dansează cu 
mine, Jon Snow, gândi el. vei dansam curând cu mine. 

Mereu și mereu, sălbaticii veneau. Unii se mișcau mai iute 
acum, grăbindu-se peste câmpul de bătălie. Alţii - bătrânii, 
tinerii, bicisnicii-abia dacă puteau înainta. In dimineaţa 
aceea câmpul fusese acoperit cu o pătură groasă de zăpadă 
veche, a cărei crustă albă scânteiase sub soare. 

Acum câmpia era maro și neagră și lunecoasă. Trecerea 
oamenilor liberi preschimbase pământul în noroi și tină: roţi 
din lemn și copite de cai, tălpici din os și corn și fier, copite 
de porci, cizme grele, copite despicate de vaci și de boi, 
tălpile negre și desculțe ale Copitaţilor, toate își lăsaseră 

urmele. Terenul moale încetinea și mai mult coloana. 

- Ai nevoie de o poartă mai mare, se plânse din nou 
Tormund. 


Spre sfârșitul după-amiezii, ningea neîntrerupt, dar 
torentul de sălbatici se redusese la un pârâiaș. Fuioare de 
fum se înălţau dintre copacii unde fusese tabăra lor. 

- Toregg, explică Tormund. li arde pe morţi. întotdeauna 
sunt unii care se culcă și nu se mai trezesc. li găsești în 
corturile lor, cei care au așa ceva, ghemuiţi și îngheţaţi. Fiul 
meu știe ce să facă. 

Pârâiașul era doar un simplu firicel, când Toregg ieși din 
pădure. 

Era însoțit de o duzină de războinici călări, înarmaţi cu 
lânci și săbii. 

- Ariergarda mea, spuse Tormund cu un zâmbet care-i 
dezveli dinţii lipsa. Voi, ciorile, aveţi cercetași. Așa avem și 
noi. Pe ei i-am lăsat în tabără, pentru cazul în care am fi fost 
atacați înainte să fi trecut toţi. 

- Oamenii tăi cei mai buni. 

- Sau cei mai răi. Fiecare dintre ei a ucis o cioară. 

Printre călăreţi, un bărbat mergea pe jos, urmat 
îndeaproape de un animal mare. Un mistreț, văzu Jon. Un 
mistreț monstruos. De două ori mai mare decât Nălucă, 
creatura era acoperită cu păr negru și gros, iar 

dansul dragonilor 

1055 

colții îi erau de lungimea unui braţ de om. Jon nu văzuse 
niciodată un mistreţ atât de uriaș sau de hâd. Nici stăpânul 
lui nu era vreo frumusețe: gârbovit, cu păr negru, avea nas 
turtit, fălci masive acoperite de ţepii bărbii nerase, ochi mici 
și negri, apropiaţi. 

- Borroq. Tormund răsuci capul și scuipă. 

- Un om-fiară. 

Nu fusese o întrebare. Cumva, știa. 

Nălucă întoarse capul. Ninsoarea acoperise duhoarea 
mistreţului, dar acum lupul cel alb îl adulmecase. Păși în faţa 
lui Jon, cu colții dezgoliţi într-un mârâit fără sunet. 

- Nu! se răsti Jon. Jos, Nălucă. Pe loc. Pe /oc! 


- Mistreţi și lupi, zise Tormund. Mai bine să-ţi ţii fiara sub 
cheie la noapte. Voi avea grijă ca Borroqg să facă la fel cu 
porcul lui. Ridică 

ochii spre cerul care se întuneca: Ei sunt ultimii, chiar la 
țanc. Simt c-o să ningă toată noaptea. E timpul să privesc la 
ceea ce se află dincolo de toată gheaţa aia. 

- Dă-i drumul, spuse Jon. Vreau să fiu ultimul care trece 
prin gheaţă. 

Mă voi alătura vouă la ospăț. 

- Ospăţ? Ha! Ăsta-i cu-adevărat un cuvânt pe care-mi 
place să-l aud. 

Sălbaticul își întoarse poneiul spre Zid și-l pocni cu palma 
pe crupă. Toregg și călăreţii îl urmară, descălecând lângă 
poartă, pentru a-și duce caii de hăţuri. Bowen Marsh rămase 
suficient timp pentru a supraveghea, pe când intendenţii lui 
traseră ultimele cotigi în tunel. 

Mai rămăseseră doar Jon Snow și garda lui. 

Omul-fiară se oprise la zece metri depărtare. Monstrul lui 
râcâia noroiul cu copita, pufnind zgomotos pe nări. O pudră 
ușoară de nea acoperea spinarea cocoșată și neagră a 
mistreţului, care pufni din nou și-și plecă râtul, și, preţ de o 
bătaie de inimă, Jon se gândi că va ataca. 

De o parte și de cealaltă a sa, oamenii lui își coborără 
lâncile. 

- Frate, rosti Borrog. 

- Grăbește-te să treci. Vom închide poarta. 

1056 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Așa sa faceţi, zise Borroqg. S-o-nchideţi bine și s-o 
zăvorâți. Ei vin, cioară. 

Zâmbi, cel mai hâd zâmbet pe care-l văzuse Jon în viaţa 
lui, și se îndreptă către poartă. Mistreţul se legănă după el. 
Ninsoarea le acoperea urmele. 

- Am terminat, atunci, zise Rory după ce intrară în tunel. 

Nu, gândi Jon Snow, abia am început. 


Bowen Marsh îl aștepta la sud de Zid, cu o tăbliță plină de 
numere. 

- Trei mii o sută nouăsprezece sălbatici au trecut azi prin 
poartă, îi spuse Lordul Administrator. Șaizeci dintre ostaticii 
tăi au fost trimiși la Rondul de Est și la Turnul Umbrei, după 
ce-au fost hrăniți. 

Edd Tollett a luat șase căruţe cu femei înapoi la Gorganul 
Lung. 

Restul au rămas cu noi. 

- Nu pentru mult timp, îi promise Jon. Intr-o zi sau două, 
Tormund vrea să-și conducă oamenii la Scutul de Stejar. 
Restul vor urma, de îndată ce stabilim unde să-i trimitem. 

- Va fi așa cum spui, Lord Snow. 

Cuvintele erau seci. Tonul sugera că Bowen Marsh știa 
unde i-ar fi trimis e/. 

Castelul la care reveni Jon se deosebea mult de cel pe 
care-l părăsise dis-de-dimineaţă. De când îl știa, Castelul 
Negru fusese un loc al tăcerilor și umbrelor, unde câţiva 
bărbaţi în negru se mișcau aidoma unor umbre printre 
ruinele unei fortărețe ce găzduise cândva de zece ori mai 
mulți oameni. Toate astea se schimbaseră. Lumini străluceau 
acum prin ferestre la care Jon Snow nu văzuse niciodată 
lumini strălucind. Glasuri stranii reverberau prin curţi, iar 
oamenii liberi veneau și plecau pe poteci de gheață, care 
cunoscuseră ani de-a rândul doar cizmele negre ale ciorilor. 
Lângă vechile Cazărmi din Cremene, dădu peste o duzină de 
bărbaţi care se băteau cu bulgări de zăpadă. Se joacă, gândi 
Jon uluit. Oameni în toată firea se joacă precum copiii, 
aruncând bulgări de zăpadă așa cum făceau cânava Bran cu 
Arya, și Robb cu mine înaintea lor. 

dansul dragonilor 

1057 

Vechea.armurărie a lui Donai Noye continua să fie însă 
întunecată 

și tăcută, iar odăile lui Jon din spatele forjei reci erau încă 
și mai întunecate. Dar abia apucase să-și scoată mantia, 


când Dannel strecură 

capul prin ușă pentru a-l anunţa că Clydas adusese un 
mesaj. 

- Trimite-l înăuntru. 

Jon aprinse o lumânare lungă din mangal, aprinzând cu 
ea alte trei. 

Clydas intră, roz la faţă și clipind des, cu pergamentul 
strâns într-o mână moale. 

- lertare, Lord Comandant. Știu că trebuie să fii obosit, dar 
m-am gândit că ai dori să vezi asta imediat. 

- Ai făcut bine. 

Jon citi: 

La Sălașul Aspru, cu șase corăbii. Mierla pierdută, cu toți 
oamenii, două corăbii lysene împinse să eșueze pe Skane, 
Gheara ia apă. Foarte rău aici. Sălbaticii își mănâncă propriii 
morți. Creaturi moarte în păduri. Căpitanii braavosi iau 
numai femei și copii pe corăbiile lor. 

Femeile-vrăjitoare ne numesc negustori de sclavi. 
încercare de cucerire a Ciorii Furtunii respinsă, șase din 
echipaj morți, mulți sălbatici. Au mai rămas opt corbi. 
Creaturi moarte în apă. Trimiteţi ajutor pe uscat, mările sunt 
bântuite de furtuni. De pe Gheară, de mâna Maesterului 
Harmune. 

Cotter Pyke își măzgălise dedesubt semnul furios. 

- Rău, stăpâne? întrebă Clydas. 

- Destul de rău. 

Creaturi moarte în păduri. Creaturi moarte în apă. Șase 
corăbii rămase, din unsprezece care au ridicat pânzele. Jon 
Snow rulă pergamentul, încruntându-se. Se /asă noaptea, 
gândi el, și acum începe războiul meu. 

CAVALERUL LEPĂDAT 

- îngenuncheați cu toții în fața Măreţiei Sale Hizdahr zo 
Lorag, al Paisprezecelea cu Acest Nobil Nume, Regele 
Meereenului, Moștenitorul Ghisului, Octarh al Vechiului 
Imperiu, Stăpân al Skahazadhanului, Consort al Dragonilor și 


Sânge al Harpiei! răcni heraldul, iar glasul îi răsună de pe 
podeaua din marmură și reverberă printre pilaștri. 

Ser Barristan Selmy strecură o mână sub faldul mantiei 
și-și mișcă 

ușor sabia în teacă. In prezenţa regelui nu erau îngăduite 
alte arme decât cele ale protectorilor lui și, în ciuda faptului 
că fusese îndepărtat, se părea că și el se număra printre ei. 
Cel puţin nimeni nu încercase să-i ia sabia. 

Daenerys Targaryen preferase să-și ţină judecata de pe o 
banchetă 

din abanos lustruit, netedă și simplă, acoperită cu 
pernele pe care le găsise Ser Barristan ca să stea cât mai 
confortabil. Regele Hizdahr înlocuise bancheta cu două 
tronuri impunătoare din lemn poleit cu aur, ale căror spătare 
înalte erau sculptate în formă de dragoni. 

Suveranul se așeza în tronul din dreapta, cu o coroană de 
aur pe cap și un sceptru bătut cu nestemate în mâna 
albicioasă. Al doilea tron rămânea neocupat. 

Tronul cel important, gândi Ser Barristan. Niciun jilț- 
dragon nu poate înlocui un dragon, indiferent cât de 
meșteșugit ar fi sculptat. 

dansul dragonilor 

1059 

In dreapta tronurilor gemene stătea Goghor Uriașul, un 
bărbat mătăhălos cu chip brutal, brăzdat de cicatrice. In 
stânga se afla Motanul Bălţat, cu o piele de leopard azvârlită 
pe un umăr. In spatele lor erau Belaquo Sfarmă-Oase și 
Khrazz cel cu ochii reci. Toți sunt ucigași veterani, gând 
Selmy, dar una este să înfrunți un dușman în arenă, când 
sosirea Îi este vestită de corni și de tobe, și alta este să 
găsești un asasin ascuns înainte de a putea lovi. 

Ziua abia deschisese ochii, dar Ser Barristan se simţea 
obosit până 

în măduva oaselor, de parcă luptase toată noaptea. Cu 
cât îmbătrânea mai mult, cu atât părea să aibă nevoie de 
mai puţin somn. Când fusese scutier, putea să doarmă zece 


ore pe noapte și totuși să caște când ieșea în curtea de 
antrenament. La șaizeci și trei de ani, descoperea că cinci 
ore pe noapte erau mai mult decât suficiente. In noaptea 
trecută 

aproape că nici nu închisese ochii. latacul lui era o 
cămăruţă lângă 

apartamentele reginei, iniţial odăi pentru sclavi; 
mobilierul se compunea dintr-un pat, o oală de noapte, un 
dulap pentru veșminte, ba chiar și un scaun, dacă ar fi dorit 
să se așeze. Pe măsuţa de lângă pat ţinea o lumânare din 
ceară de albine și o statuetă micuță a Războinicului. Deși nu 
era un bărbat pios, figurina aceea îl făcea să se simtă mai 
puţin singur acolo, în orașul acesta straniu și străin, și către 
ea se întorsese în veghile întunecate ale nopţii. Ferește-mă 
de neîncrederile care mă rod, se rugase el, și dă-mi puterea 
să fac ceea ce-i bine. Insă nici rugile, nici zorile nu-i 
aduseseră încrederea. 

Sala era pe atât de ticsită pe cât o văzuse vreodată 
bătrânul cavaler, însă lui îi săreau mai degrabă în ochi 
absențele: Missandei, Belwas, Viermele Cenușiu, Aggo și 
Jhogo și Rakharo, Irri și Jhiqui, Daario Naharis. In locul lui 
Țeastă-Rasă stătea un grăsan cu pieptar ce imita mușchii și 
cu mască de leu, ale cărui picioare masive se ițeau pe sub o 
fustanelă din curele de piele: Marghaz zo Lorag, vărul 
regelui, noul comandant al Fiarelor de Bronz. Selmy își 
dezvoltase deja un dispreţ 

sănătos faţă de bărbatul acela. li cunoscuse pe cei ca el 
în Debarcaderul 

1060 

GEORGE R.R. MARTIN 

Regelui - se gudurau pe lângă superiori, erau aspri cu 
inferiorii, pe atât de orbi, pe cât erau de lăudăroși, și mult, 
mult prea mândri. 

Skahaz ar fi putut și el să fi fost în sală, îşi dădu seama 
Selmy, cu chipul hidos ascuns în spatele unei măști. 
Douăzeci de Fiare de Bronz stăteau între pilaștri, iar luminile 


torțelor se reflectau din arama lustruită a maâștilor lor. 
Țeastă-Rasă putea fi oricare dintre ei. 

Sala zumzăia de cele o sută de voci scăzute ce râsunau 
din coloane și marmura pardoselii. Sunetele erau 
amenințătoare, furioase. li reaminteau lui Selmy de un cuib 
de viespi cu o clipă înainte ca toate insectele să se reverse, 
clocotind, dinăuntru. lar pe feţele din mulţime vedea mânie, 
durere, suspiciune, teamă. 

De abia ceruse heraldul ordine în sală, când începu 
mizeria. O 

femeie porni să se tânguie despre un frate care murise în 
arena lui Daznak, alta despre stricăciunile suferite de 
palanchinul ei. Un grăsan își smulse bandajele pentru a-și 
arăta braţul ars, cu carnea încă vie și supurând. lar când un 
bărbat în tokar albastru-auriu începu să vorbească despre 
Harghaz Eroul, un sclav eliberat din spatele lui îl îmbrânci, 
trântindu-l la podea. Fu nevoie de șase Fiare de Bronz să-i 
despartă și să-i târască afară din sală. Vu/pe, șoim, focă, 
lăcustă, leu, broască. Selmy se întrebă dacă măștile aveau 
vreo semnificaţie pentru bărbaţii care le purtau. Oare aceiași 
oameni purtau zilnic aceleași măști sau își alegeau în fiecare 
dimineaţă feţe noi? 

- Liniște! ceru Reznak mo Reznak. Vă rog! Voi răspunde 
numai dacă voi... 

- Este-adevărat? strigă o sclavă eliberată. Mama noastră a 
murit? 

- Nu, nu, nu, scârţâi Reznak. Regina Daenerys se va 
întoarce în Meereen la vremea cuvenită, cu toată puterea și 
măreţia. Până atunci, Luminăţia Sa Regele Hizdahr va... 

- El nu-i regele meu! zbieră un sclav eliberat. 

Oamenii începură să se îmbrâncească. 

- Regina n-a murit, proclama seneșalul. Călăreţii ei de 
sânge au fost trimiși dincolo de Skahazadhan s-o găsească 
pe Măria Sa și s-o readucă 

dansul dragonilor 

1061 


la lordul ei iubitor și la supușii credincioși. Fiecare are 
câte zece călăreţi aleși pe sprânceană și fiecare om are trei 
cai iuți, așa că pot ajunge repede și departe. Regina 
Daenerys va fi găsită. 

Un ghiscari înalt în veșmânt de brocart luă cuvântul după 
aceea, cu un glas pe atât de răsunător, pe cât era de 
înghețat. Regele Hizdahr se foi pe tronul-dragon, cu chipul 
împietrit, străduindu-se să pară 

preocupat, dar liniștit. O dată în plus, seneșalul lui dădu 
răspunsul. 

Ser Barristan lăsă cuvintele uleioase ale lui Reznak să 
curgă peste el. Anii pe care-i petrecuse în Garda Regelui îl 
învăţaseră șiretlicul de a asculta fără să audă, folositor mai 
cu seamă când cuvântătorul părea preocupat să susțină că 
vorbele erau cu adevărat suflare de vânt. li zări în fundul 
sălii pe prinţul dornishean și pe cei doi tovarăși ai săi. 

N-ar fi trebuit să fi venit. Martell nu-și dă seama de 
pericolul în care se află. Daenerys i-a fost singura prietenă 
de la Curte și ea nu mai este acum. 

Se întrebă cât de multe înțelegeau ei din cele ce se 
vorbeau. Nici chiar Ser Barristan nu reușea să priceapă 
întotdeauna graiul ghiscari corcit al sclavilor, mai ales când 
vorbeau repede. 

Cel puţin prinţul Quentyn asculta cu atenţie. Este cu- 
adevărat fiul tatălui său. Scund și îndesat, cu chip obișnuit, 
părea un flăcău cuviincios, serios, sensibil, ascultător... dar 
nu dintre cei care fac inima unei tinere să bată mai iute. lar 
Daenerys Targaryen, orice altceva ar mai fi fost, rămânea o 
tânără, așa cum ea însăși susţinea când îi făcea plăcere să 
joace rolul inocentei. Ca toate reginele bune, își punea 
poporul pe primul loc - altfel nu s-ar fi măritat niciodată cu 
Hizdahr zo Loraq - , dar fata dinlăuntrul ei continua să 
tânjească după poezie, pasiune și râs. Ea vrea foc, iar Dome 
îi trimite nămol. 

Din nămol poţi face o cataplasmă, ca să astâmperi febra. 
In nămol poţi să plantezi seminţe și să crești o recoltă care 


să-ţi hrănească copiii. 

Nămolul te va hrăni, pe când focul doar te va mistui, dar 
nebunii, copiii și fetele vor alege de fiecare dată focul. 

In spatele prinţului, Ser Gerris Drinkwater îi șoptea ceva 
lui Yronwood. Ser Gerris era exact opusul prințului său: înalt, 
zvelt Și 

1062 

GEORGE R.R. MARTIN 

arătos, cu graţia unui spadasin și spiritul unui curtezan. 
Selmy nu se îndoia că multe fecioare dornishene își 
trecuseră degetele prin părul vârstat de soare și sărutaseră 
zâmbetul acela jucăuș de pe buze. Dacă 

el ar fi fost prințul, lucrurile ar fi putut căpăta altă 
turnură, îi fu imposibil să nu gândească... dar ceva din 
Drinkwater era niţel cam prea plăcut pentru gustul lui. O 
monedă calpă, își spuse bătrânul cavaler. Mai cunoscuse 
asemenea bărbaţi. 

Indiferent ce anume șoptea, trebuie să fi fost ceva 
amuzant, fiindcă 

prietenul lui voinic și pleșuv pufni brusc în râs, îndeajuns 
de tare pentru ca regele însuși să întoarcă privirea spre 
dornisheni. Când îl zări pe prinţ, Hizdahr zo Loraq se 
încruntă. 

Lui Ser Barristan nu-i plăcu încruntătura aceea. Şi-i plăcu 
cu atât mai puţin când regele îi făcu semn vărului său 
Marghaz să se apropie și să se aplece, apoi îi murmură ceva 
la ureche. 

Eu nu jur credință lui Dome, își spuse Ser Barristan. Insă 
Lewyn Martell îi fusese Frate Jurat, demult, pe vremea când 
legăturile dinlăuntrul Gărzii Regelui încă erau puternice. Nu 
I-am putut ajuta pe prințul Lewyn pe Trident, dar îl pot ajuta 
pe nepotul lui acum. Martell dansa într-un cuib de vipere și 
nici măcar nu zărea șerpii. Prezenţa lui permanentă, chiar și 
după ce Daenerys se dăruise altuia sub ochii zeilor și ai 
oamenilor, ar fi provocat orice soț, iar Quentyn n-o mai avea 


acum pe regină care să-l ferească de mânia lui Hizdahr. 
Deși... 

Gândul îl izbi ca o palmă peste faţă. Quentyn crescuse la 
Curțile din Dome. Intrigile și otrăvirile nu-i erau străine. lar 
prinţul Lewyn nu era singurul său unchi. Este neam cu 
Vipera Roșie. Daenerys îl luase pe altul de consort, dar dacă 
Hizdahr murea, ea ar fi fost liberă să se mărite din nou. Să se 
fi înșelat oare Țeastă-Rasă? Cine poate spune că 

lăcustele i-au fost destinate lui Daenerys? Era chiar loja 
regelui. Dacă el fusese menit a fi victimă din capul locului? 
Moartea lui Hizdahr ar fi anulat pacea fragilă. Fiii Harpiei și- 
ar fi reluat crimele, yunkaii războiul. 

Poate că Daenerys nu avusese o opţiune mai bună decât 
Quentyn și pactul său de căsătorie. 

dansul dragonilor 

1063 

Ser Barristan încă se lupta cu bănuiala aceea, când auzi 
zgomote de cizme grele care suiau treptele de piatră din 
partea din spate a sălii. 

Sosiseră yunkaii. Trei înţelepţi Stăpâni conduceau 
procesiunea din Orașul Galben, fiecare cu propriul său alai 
înarmat. Un stăpân de sclavi purta un tokar din mătase 
maronie tivit cu aur, altul un tokarcu dungi verzi-albăstrii și 
portocalii, iar al treilea un pieptar ornat, incrustat cu scene 
erotice în negru, jad și sidef. Căpitanul mercenar Barbă- 
nsângerată îi însoțea cu un sac din piele aruncat pe umărul 
masiv și cu o expresie veselă și ucigașă pe chip. 

Nu este și Prințul Zdrențăros, observă Selmy. Și nici 
Oacheșul Ben Plumm. || privi cu atenţie pe Barbă- 
nsângerată. Dă-mi numai o jumătate de motiv pentru a 
dansa cu tine și vom vedea cine râde la urmă. 

Reznak mo Reznak se strecură în faţă. 

- înţelepţi Stăpâni, ne cinstiţi cu prezența voastră. 
Luminăţia Sa Regele Hizdahr îi salută pe prietenii săi din 
Yunkai. Am înțeles... 


A 


- înțelege asta. 

Barbă-nsângerată scoase un cap retezat din sac și-l 
aruncă spre seneșal. 

Reznak scoase un cârâit de spaimă și sări în lături. Capul 
trecu pe lângă el, lăsând pete de sânge pe pardoseala din 
marmură purpurie, și se rostogoli până se opri lângă 
postamentul tronului-dragon al regelui Hizdahr. Pe toată 
lungimea holului, Fiarele de Bronz își coborâră sulițele. 

Goghor Uriașul înaintă clătinându-se și se plasă în fața 
tronului regelui, iar Motanul Bălţat și Khrazz îl flancară 
imediat, formând un zid. 

Barbă-nsângerată hohoti. 

- Este mort. N-o să muște. 

Foarte, foarte precaut, seneșalul se apropie de căpăţână 
și o ridică 

delicat de păr. 

- Amiralul Groleo. 

Ser Barristan se uită înspre tron. Slujise sub atâţia regi, 
încât îi era imposibil să nu-și imagineze cum ar fi putut 
reacţiona ei la provocarea aceea. Aerys s-ar fi tras înapoi de 
oroare, probabil înţepându-se în 

1064 

GEORGE R.R. MARTIN 

țepii Tronului de Fier, apoi ar fi zbierat la gărzile sale să-i 
taie pe yunkai în bucăţi. Robert ar fi răcnit, cerându-și 
ciocanul, pentru a-l 

răsplăti pe Barbă-nsângerată în același fel. Până și 
Jaehaerys, considerat slab de câtre mulţi, ar fi poruncit 
arestarea lui Barbă-nsângerată și a stăpânilor de sclavi 
yunkai. 

Hizdahr rămase încremenit, un bărbat transfigurat. 
Reznak așeză 


capul pe o pernă din satin la picioarele sale, apoi se 
îndepărtă iute, cu gura strâmbată într-o expresie de 
neplăcere. Ser Barristan putea simţi de la câţiva metri 
depărtare parfumul floral puternic al seneșalului. 

Ochii mortului priveau în sus, cu un aer ce părea încărcat 
de reproș. Barba îi era maronie de sânge închegat, dar un 
firicel roșu continua să i se prelingă din gât. După cum se 
părea, fuseseră necesare mai multe lovituri pentru a-i 
despărţi capul de trup. In fundul sălii, aducătorii de petiţii 
începură să se îndepărteze. O Fiară de Bronz își smulse 
masca de șoim din aramă și-și vărsă micul dejun. 

Barristan Selmy nu era neobișnuit cu capetele retezate. 
Acesta însă... el străbătuse jumătate din lume cu bătrânul 
marinar, de la Pentos la Qarth și înapoi la Astapor. Gro/eo a 
fost un om de treabă» N-a meritat sfârșitul ăsta» N-a vrut 
nimic altceva decât să ajungă acasă. 

Cavalerul se încordă, așteptând. 

- Aceasta, rosti regele Hizdahr, nu este... noi nu suntem 
încântați de această... care este înțelesul acestei... acestei... 
Stăpânul de sclavi în tokar maro scoase un pergament. 

- Am cinstea de a purta acest mesaj de la consiliul 
stăpânilor. Derulă 

sulul: Aici stă scris: „Șapte au intrat în Meereen pentru a 
semna legămintele de pace și a urmări jocurile de 
sărbatorire din arena lui Daznak. Ca zălog pentru siguranţa 
lor, ne-au fost daţi șapte ostatici. Orașul Galben îl jelește pe 
nobilul său fiu Yurkhaz zo Yunzak, care a pierit atât de crud 
ca oaspete al Meereenului. Sângele trebuie plătit prin 
sânge." 

Groleo avea o nevastă în Pentos. Copii, nepoți. De ce 
tocmai el, dintre toți ostaticii? jJhogo, Hero și Daario Naharis 
comandau toți luptatori, dar Groleo fusese un amiral fără 
flotă. Au tras la sorți sau 

dansul dragonilor 

1065 


I-au considerat pe Groleo cel mai puțin prețios pentru noi, 
cel mai puțin probabil de a stârni represalii? se întrebă 
cavalerul... dar era mai ușor să pună întrebarea aceea decât 
să răspundă la ea. Nu am știința de a descâlci asemenea 
noduri. 

- Luminăţia Ta, rosti Ser Barristan. Dacă vei avea 
bunăvoința să-ţi reamintești, nobilul Yurkhaz a murit, 
împiedicându-se pe trepte pe când încerca să fugă dinaintea 
dragonului și a fost călcat în picioare de propriii săi sclavi și 
însoțitori. Fie aceasta, fie inima i-a crăpat de spaimă. Era 
bătrân. 

- Cine este acesta care vorbește fără consimţământul 
regelui? 

întrebă lordul din Yunkai în tokar dungat, un bărbat micuţ 
cu bărbia teșită și dinţii prea mari pentru gura sa. [li 
reamintea lui Selmy de un iepure.) Trebuie ca lorzii 
Yunkaiului să asculte flecărelile gărzilor? 

Scutură perlele care-i tiveau tokarul. 

Hizdahr zo Loraq părea să nu-și poată desprinde ochii de 
la capul de pe perna din satin. Abia când Reznak îi șopti 
ceva la ureche, reuși să iasă din transă. 

-Yurkhaz zo Yunzak, spuse el, a fost comandantul vostru 
suprem. Care dintre voi vorbește acum în numele yunkailor? 

- Toţi, răspunse iepurele. Consiliul Stăpânilor. 

Regele Hizdahr își regăsi oţelul din glas. 

- Atunci toţi purtaţi răspunderea pentru această încălcare 
a păcii noastre. 

li răspunse yunkaiul cu pieptar de armură: 

- Pacea noastră n-a fost încălcată. Sângele se plătește cu 
sânge, viaţa se plătește cu viaţă. Pentru a vă dovedi buna 
noastră credinţă, vă 

înapoiem trei dintre ostatici. 

Rândurile din fier dinapoia lor se deschiseră. Trei 
meereeni fură 

împinși înainte - două femei și un bărbat care se 
strângeau cu mâinile de tokar. 


- Soră, rosti rigid Hizdahr zo Loraqg. Verilor. Făcu un gest 
către căpăţâna însângerată: Indepărtaţi-l din vederea 
noastră. 

1066 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Amiralul a fost un om al mării, îi reaminti Ser Barristan. 
Poate că Maiestatea Voastră le-ar putea cere yunkailor să ne 
restituie trupul său, pentru a-l putea îngropa sub valuri? 

Lordul cu dinţi de iepure flutură din mână. 

- Dacă Luminăţia Voastră o dorește, așa se va înfăptui. Ca 
semn al respectului nostru. 

Reznak mo Reznak își drese glasul zgomotos. 

- Nu vreau să jignesc, dar mi se pare că Luminăţia Sa 
Regina Daenerys v-a dat... ăaă... șapte ostatici. Ceilalţi trei... 

- Ceilalţi vor rămâne oaspeţii noștri, anunţă lordul din 
Yunkai cu pieptar de armură, până ce dragonii vor fi uciși. 

In sala se făcu liniște. Urmara apoi murmure și 
mormăituri, blesteme șoptite, rugăciuni șoptite, viespile care 
se foiau în stup. 

- Dragonii..., spuse regele Hizdahr. 

- „sunt monștri, așa cum au văzut toţi în arena lui 
Daznak. Niciun fel de pace adevărată nu va fi posibilă cât 
timp ei trăiesc. 

- Luminăâţia Sa Regina Daenerys, replică Reznak, este 
Mama Dragonilor. Doar ea poate... 

Glasul disprețuitor al lui Barbă-nsângerată îl întrerupse: 

- Ea nu mai există. A fost arsă și devorată. Buruienile îi 
cresc prin ţeasta sfărâmată. 

Un muget îi întâmpină vorbele. Unii începură să 
racnească și să 

blesteme. Alţii tropăiră din picioare și fluierară aprobator. 
Fiarele de Bronz bătură în podea cu mânerele sulițelor, până 
ce în sală se făcu din nou liniște. 

Ser Barristan nu-și desprinsese ochii nicio clipă de la 
Barbă-nsângerată. A venit să jefuiască un oraș și pacea lui 
Hizdahr ha lăsat fără pradă 


Va face tot ce trebuie pentru a pomi vărsarea de sânge, 
Hizdahr zo Loraqg se ridică fără grabă de pe tronul-dragon. 

- Trebuie să-mi consult consiliul. Judecata de azi a luat 
sfârșit. 

- îngenuncheați cu toții în fața Măreţiei Sale Hizdahr zo 
Lorag, al Paisprezecelea cu Acest Nobil Nume, Regele 
Meereenului, Moștenitorul 

dansul dragonilor 

1067 

Ghisului, Octarh al Vechiului Imperiu, Stăpân al 
Skahazadhanului, Consort al Dragonilor și Sânge al Harpiei! 
răcni heraldul. 

Fiarele de Bronz se împrăștiară printre pilaștri și formară 
un șir, după care începură să înainteze încet în pas de 
defilare, scoțându-i din sală pe petiţionari. 

Dornishenii nu trebuiau să meargă atât de departe ca 
mare parte dintre ceilalţi. Potrivit rangului și statutului său, 
Quentyn Martell fusese găzduit în Marea Piramidă, la două 
niveluri mai jos - un apartament frumos, cu propria privată și 
terasă cu parapet. Poate că de aceea el și tovarășii săi mai 
Zăboviră, așteptând să se risipească înghesuiala, înainte de 
a porni spre trepte. 

Ser Barristan îi privi, gânditor. Ce ar dori Daenerys? se 
întrebă el. 

Credea că știe. Bătrânul cavaler traversă sala, cu mantia 
lungă și albă 

unduind în urma sa. li ajunse pe dornisheni în vârful 
treptelor. 

- Judecăţile tatălui tău n-au fost niciodată măcar pe 
jumătate atât de animate, îl auzi pe Drinkwater glumind. 

- Prinţe Quentyn, rosti Selmy, pot să te rog să-mi acorzi 
câteva clipe? 

Quentyn Martell se întoarse. 

- Ser Barristan! Bineînţeles. Odăile mele sunt cu un nivel 
mai jos. 

Nu. 


- Nu este rolul meu să te sfătuiesc, Prinţe Quentyn... dar 
în locul tău nu m-aș întoarce în odăile acelea. Tu și prietenii 
tăi ar trebui să 

coborâţi scara și să plecaţi. 

Prinţul Quentyn îl privi fix. 

- Să părăsesc piramida? 

- Să părăsiţi orașul. Să vă întoarceţi în Dome. 

Dornishenii se priviră. 

- Armele și armurile noastre sunt acolo, rosti Gerris 
Drinkwater. 

Ca să nu mai amintesc de majoritatea monedelor care ne- 
au mai rămas. 

- Spadele pot fi înlocuite, zise Ser Barristan. Vă pot da 
suficiente monede pentru a vă întoarce în Dome. Prinţe 
Quentyn, regele te-a băgat în seamă azi. S-a încruntat. 

1068 

GEORGE R.R. MARTIN 

Gerris Drinkwater izbucni în râs. 

- Ar trebui să ne fie teamă de Hizdahr zo Loraqg? L-ai văzut 
chiar acum, cu ochii tăi. A tremurat în faţa yunkailor. Ei i-au 
trimis o căpățână, iar el n-a făcut nimic. 

Quentyn Martell încuviinţă. 

- Este bine ca un prinţ să gândească înainte să acţioneze. 
Regele acesta... nu știu ce să cred despre el. Este adevărat, 
regina m-a prevenit în privinţa lui, dar... 

- Te-a prevenit? se încruntă Selmy. Atunci de ce te mai afli 
aici? 

Prinţul Quentyn se îmbujoră. 

- Pactul de căsătorie... 

- „a fost încheiat de doi oameni care sunt morţi, și nu 
conţine niciun cuvânt despre regină ori despre tine. 
Promitea mâna surorii tale pentru fratele reginei, alt mort. 
Nu are nicio putere. Până n-ai apărut aici, Luminăţia Sa nu 
știa nimic despre existenţa lui. Tatăl tău își ţine bine ascunse 
secretele, Prinţe Quentyn. Prea bine, mă tem. 


Dacă regina ar fi știut despre acest pact în Qarth, poate 
că n-ar fi plecat niciodată spre Golful Sclavilor, dar ai sosit 
prea târziu. Nu vreau să-ţi torn sare peste răni, dar 
Luminăţia Sa are un soţ nou și un concubin bătrân, și pare 
să-i prefere pe amândoi în locul tău. 

Mânia fulgeră în ochii negri ai prinţului. 

- Acest prinţ ghiscari nu este un consort potrivit pentru 
regina Celor Şapte Regate. 

- Nu ești în măsură să judeci asta. 

Ser Barristan tăcu, întrebându-se dacă nu cumva zisese 
deja prea multe. Nu. Spune-i și restul. 

- In ziua aceea în arena lui Daznak, unele bucate din loja 
regală au fost otrăvite. Doar printr-o întâmplare, Vânjosul 
Belwas le-a mâncat pe toate. Graţiile Albastre spun că l-au 
salvat numai mărimea lui și forța neobișnuită, dar a fost în 
pragul morţii. Și acum se mai află în pericol. 

Surpriza fu evidentă pe chipul Prințului Quentyn. 

- Otravă... pentru Daenerys? 

dansul dragonilor 

1069 

- Pentru ea sau pentru Hizdahr. Poate pentru amândoi. 
Loja era totuși a lui. înălţimea Sa a făcut toate 
aranjamentele. Dacă otrava a fost mâna lui... ei bine, va 
avea nevoie de un ţap ispășitor. Cine poate fi mai bun decât 
un rival de pe un tărâm îndepărtat, care nu are niciun 
prieten la Curtea aceasta? Cine ar fi mai bun decât un 
peţitor respins de regina? 

Quentyn Martell păli. 

- Eu? Nu m-aș fi... doar nu poţi să crezi c-aș fi avut vreun 
rol în vreo... 

Dacă nu acesta este adevărul, atunci e un maestru al 
disimulării. 

- Alţii o pot crede, spuse Ser Barristan. Vipera Roșie ţi-a 
fost unchi. Şi ai motive întemeiate să dorești moartea regelui 
Hizdahr. 


- Și alţii îi doresc moartea, sugeră Gerris Drinkwater. 
Naharis, de pildă... 

- Amantul reginei, încheie Ser Barristan înainte ca 
dornisheanul să 

poată spune ceva care ar fi putut întina onoarea stăpânei 
sale. Așa îi numiţi în Dome, nu? Fără să aștepte răspunsul, 
continuă: Prinţul Lewyn mi-a fost Frate Jurat. Pe vremea 
aceea cei din Garda Regelui nu aveau secrete între ei. Știu 
că el avea un amant. Nu considera totuși că asta ar fi fost 
vreo rușine. 

- Nu, răspunse Quentyn roșu la faţă, dar... 

- Daario l-ar ucide pe Hizdahr într-o clipă, dacă ar cuteza, 
continuă 

Ser Barristan. Dar nu cu otravă. Niciodată. Și oricum 
Daario n-a fost acolo. Cu toate acestea, Hizdahr ar fi încântat 
să-l învinovăţească pentru lăcuste... dar e posibil ca regele 
să mai aibă nevoie de Ciorile Furtunii, dar le va pierde dacă 
pare implicat în moartea căpitanului lor. Nu, prinţe. Dacă 
Luminăţia Sa are nevoie de un otrăvitor, se va întoarce către 
tine. 

Spusese tot ceea ce putuse spune fără risc. In alte câteva 
zile, dacă zeii le-ar fi surâs, Hizdahr zo Loraq n-avea să mai 
conducă Meereenul... dar nu se câștiga nimic prin implicarea 
Prințului Quentyn în baia de sânge care avea să urmeze. 

- Dacă trebuie să rămâi în Meereen, ai face bine să te ţii 
departe de Curte și să speri că Hizdahr te va uita, încheie 
Ser Barristan, însă o 

1070 

GEORGE R.R. MARTIN 

corabie către Volantis ar fi o alegere mai înţeleaptă, 
prinţe. Indiferent pentru ce cale vei opta, îţi doresc tot 
binele. 

înainte să fi făcut trei pași, Quentyn Martell îl strigă: 

- Ți se spune Barristan Viteazul. 

- Da, așa-mi spun unii. 


Selmy câștigase porecla aceea pe când avea zece ani, și 
abia fusese uns scutier, dar era atât de îngâmfat, mândru și 
prost încât îi intrase în cap că putea participa la turniruri 
împotriva unor cavaleri dovediţi și încercaţi. De aceea 
împrumutase un cal de război și o armură din armurăria 
Lordului Dondarrion, după care participase la Blackhaven ca 
un cavaler misterios. Până și heralaul a râs. Brațele îmi erau 
atât de subțiri, încât, atunci când mi-am coborât lancea, 
abia de puteam opri vârful să nu 

zgârie pământul. Lordul Dondarrion ar fi avut tot dreptul 
să-l coboare de pe cal și să-i tragă o bătaie la fund, dar 
Prințului de Dragonflies i se făcuse milă de băiatul în armură 
nepotrivită și-i acordase respectul de a-i accepta provocarea. 
Fusese necesară o singură șarjă. După aceea Prinţul Duncan 
îl ajutase să se ridice în picioare și-i scosese coiful. 

- Un băiat! strigase el câtre mulţime. Un băiat viteaz. 

Acum cincizeci și trei de ani. Câţi dintre cei care au fost 
atunci la Blackhaven mai trăiesc? 

- Ce poreclă crezi că-mi vor da dacă m-aș întoarce în 
Dome fără 

Daenerys? întrebă Prinţul Quentyn. Quentyn Precautul? 
Quentyn Lașul? Quentyn cel Sperios? 

Prințul Care a Venit prea Târziu, gândi bătrânul cavaler... 
dar dacă 

un cavaler din Garda Regelui învaţă ceva, atunci învaţă 
să-și țină gura. 

- Quentyn înțeleptul, sugeră el. 

Și speră că era adevărat. 

PEJITORUL ALUNGAT 

Ora stafiilor aproape că sosise când Ser Gerris Drinkwater 
se întoarse la piramidă ca să anunţe că-i găsise pe Fasole, 
Hârţoage și Moș Bill Ciolănosul în una dintre cramele mai 
puţin respectabile din Meereen, bând vin galben și privind 
sclavi dezbrăcaţi, care se ucideau între ei cu mâinile goale și 
dinţii umpluţi cu fier. 


- Fasole a scos un cuţit și a propus un pariu ca să vadă 
dacă dezertorii au burţile pline cu măruntaie galbene, 
povesti Ser Gerris, așa că i-am azvărlit un dragon și l-am 
întrebat dacă aurul galben era bun. A încercat moneda cu 
dinţii și m-a întrebat ce vreau să cumpăr. Când i-am spus, a 
băgat cuțitul înapoi și m-a întrebat dacă sunt beat sau 
nebun. 

- Lasă-l să creadă ce vrea, atâta vreme cât transmite 
mesajul, spuse Quentyn. 

- O s-o facă. Mă pun chezaș c-o să te-alegi și cu întâlnirea 
dorită, măcar numai ca Fleandură s-o poată pune pe 
Frumoasa Meris să-ţi scoată 

ficatul și să-l prâjească cu ceapă. Ar fi trebuit să-i fi dat 
ascultare lui Selmy. 

Când Barristan Viteazul îţi spune să fugi, înțeleptul își 
trage cizmele. Ar trebui să căutăm o corabie spre Volantis 
cât timp portul mai este deschis. 

Simpla menționare înverzi obrajii lui Ser Archibald. 

- S-a terminat cu corăbiile. Mai degrabă m-aș întoarce la 
Volantis sărind într-un picior. 

1072 

GEORGE R.R. MARTIN 

Volantis, gândi Quentyn. Apoi; Lys, apoi acasă. înapoi pe 
drumul pe care-am venit, cu mâinile goale. Trei bărbați viteji 
care-au murit, pentru ce? 

Ar fi fost frumos să revadă Sângele Verde, să viziteze 
Sunspear și Grădinile de Apă și să respire aerul muntos, 
curat și dulce din Yronwood, în locul umorilor fierbinţi, 
umede și murdare din Golful Sclavilor. Quentyn știa că tatăl 
lui n-ar fi rostit nicio vorbă de dojană, dar dezamăgirea i s-ar 
fi citit în ochi. Sora lui ar fi fost dispreţuitoare, Șerpoaicele 
Nisipului l-ar fi batjocorit cu surâsuri mai ascuţite decât 
tăișurile săbiilor, iar Lordul Yronwood, al doilea său tată, 
care-și trimisese propriul fiu pentru a-1 feri... 

- Nu vă voi ţine aici, le spuse Quentyn prietenilor săi. Tata 
mi-a încredințat mie această misiune, nu vouă. Ducetţi-vă 


acasă, dacă vreţi. 
Prin orice cale aţi dori s-o faceţi. Eu rămân. 
Bărbatul voinic ridică din umeri. 
- Atunci Drink și cu mine rămânem, de asemenea. 


A 


In seara urmatoare, Denzo D'han apăru la ușa Prințului 
Quentyn ca să discute condiţiile. 

- Se va întâlni cu tine mâine, lângă piaţa de mirodenii. 
Caută o ușă 

însemnată cu o floare de lotus purpurie. Bate de două ori 
și spune 

„libertate*. 

- De acord, spuse Quentyn. Arch și Gerris mă vor însoți. El 
poate aduce de asemenea doi barbaţi. Nu mai multi. 

- Dacă asta dorește prinţul meu... Cuvintele erau 
îndeajuns de curtenitoare, însă tonul lui Denzo era încărcat 
de  maliţie, iar ochii războinicului-poet scânteiau de 
batjocură. Vino la apus. Și ai grijă să 

nu fii urmărit. 

Dornishenii părăsiră Marea Piramidă cu o oră înainte de 
apus, pentru cazul în care ar fi greșit drumul sau ar fi avut 
greutăţi în găsirea florii de lotus purpurii. Quentyn și Gerris 
purtau centurile cu săbii. 

Bărbatul voinic avea ciocanul cel mare prins peste 
spinarea lui masivă. 

- Nu este încă târziu pentru a renunţa la nebunia asta, 
rosti Gerris pe când mergeau pe o străduță puturoasă spre 
vechea piaţă de mirodenii; 

dansul dragonilor 

1073 

izul de urină se simţea apăsător și din faţă puteau auzi 
huruitul roţilor cu obezi din fier ale unei cotigi pentru leșuri. 
Moș Bill Ciolănosul zicea că Frumoasa Meris poate prelungi 
moartea cuiva până la o lună. Noi i-am mintit, Quent. Ne-am 
folosit de ei ca s-ajungem aici, după care ne-am dus la 
Ciorile Furtunii. 

- Așa cum ni s-a poruncit. 


- Dar Zdrenţărosul n-a intenţionat niciodata ca noi s-o 
facem de-adevăratelea, sublinie bărbatul mătahălos. Ceilalţi 
băieţi ai lui, Ser Orson și Dick Păiosul, Hungerford, Will de la 
Pădure, toţi ăia, sunt închiși și-acum prin vreo temniţă, din 
cauza noastră. Nu cred că Moș 

Fleandură a fost foarte încântat de asta. 

- Nu, zise Prinţul Quentyn, dar el iubește aurul. 

Gerris izbucni în râs. 

- Păcat că n-avem deloc așa ceva. Tu ai încredere în pacea 
asta, Quent? Eu n-am. Jumătate din oraș îl numește erou pe 
ucigașul de dragoni, dar cealaltă jumătate scuipă sânge 
când îi aude numele. 

- Harzoo, rosti bărbatul voinic. 

Quentyn se încruntă. 

- Se numea Harghaz. 

- Hizdahr, Humzum, Hagnag - ce contează? Eu le spun la 
toţi Harzoo. N-a ucis niciun dragon. N-a făcut decât să se 
aleagă c-un fund părlit ca șoriciul de pe porc. 

- A fost viteaz. 

Eu aș fi avut oare curajul de a înfrunta monstrul acela, 
fără altă armă 

decât o suliță? 

- A murit vitejește, dacă asta voiai să spui. 

- A murit urlând, preciză Arch. 

Gerris puse o mână pe umărul lui Quentyn. 

- Chiar dacă se va întoarce, regina va fi tot măritată. 

- Nu și dacă-i trag regelui Harzoo una cu ciocanul meu, 
propuse bărbatul voinic. 

- Hizdahr, zise Quentyn. Il cheamă Hizdahr. 

1074 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Un pupic de la ciocanul meu și nimănui n-o să-i mai 
pese cum s-a numit, spuse Arch. 

Ei nu văd. Prietenii lui pierduseră din vedere adevărata sa 
țintă 


acolo. Drumul duce prin ea, nu la ea. Daenerys este calea 
spre trofeu, nu trofeul în sine. 

- Ea mi-a spus: „Dragonul are trei capete. Căsătoria mea 
nu trebuie să fie sfârșitul tuturor speranţelor tale. Știu de ce 
ești aici. Pentru foc și sânge. “ Știţi bine că am sânge 
Targaryen în mine. îmi pot urmări ascendenţa... 

- Fac ceva pe descendența ta, spuse Gerris. Dragonilor n- 
o să le pese de sângele tău, decât poate în privinţa gustului. 
Nu poţi să-mblânzești un dragon c-o lecţie de istorie. Ei sunt 
monștri, nu maesteri. Quent, tu-ţi dorești cu-adevărat să faci 
asta? 

- Asta-i ceea ce trebuie să fac. Pentru Dome. Pentru tata. 
Pentru Cletus, și Will, și Maesterul Kedry. 

- Ei sunt morţi, spuse Gerris. Lor n-o să le pese. 

- Da, încuviință Quentyn, sunt morți. Dar de ce au murit? 
Ca să m-aducă aici, pentru a mă putea căsători cu regina 
dragonilor. 

O aventură măreaţă, a numit-o Cletus. Drumuri cu 
demoni și mări furtunoase, iar la capătul lor, cea mai 
frumoasă femeie din lume. O 

poveste pe care s-o tot istorisești nepoților. Dar Cletus nu 
va mai zămisli niciodată un copil, decât numai dacă n-a 
lăsat vreun bastard în pântecele fetișcanei aceleia pe care-o 
plăcea în tavernă. Will nu va avea parte niciodată de nunta 
sa. Morțile lor ar trebui să aibă 

vreun rost. 

Gerris arătă un leș rezemat de un perete din cărămidă, 
înconjurat de un nor de muște verzui, strălucitoare. 

- Moartea lui are vreun rost? 

Quentyn privi cadavrul cu dezgust. 

- A murit de pântecăraie. Feriţi-vă de el. lapa albă se afla 
înlăuntrul zidurilor orașului. Nu era de mirare că străzile 
păreau atât de pustii. 

Nepătaţii vor trimite o cotigă pentru morţi să-l ridice. 

dansul dragonilor 

1075 


- Neîndoios, dar nu aceasta a fost întrebarea mea. Vieţile 
oamenilor au rost, nu morțile lor. Și eu i-am iubit pe WIII și 
pe Cletus, dar asta nu ni-i va readuce. Asta-i o greșeală, 
Quent. Nu te poţi încrede în mercenari. 

- Și ei sunt oameni ca toţi oamenii. Iși doresc aur, glorie, 
putere. 

Astea-s toate lucrurile-n care cred. 

Ele și propriul meu destin. Sunt un prinț de Dome și 
sângele dragonilor imi curge prin vene. 

Soarele coborâse în spatele zidurilor orașului până găsiră 
floarea de lotus, vopsită pe ușa din lemn decolorată a unei 
căsuțe scunde din cărămizi, aflată în mijlocul unui șir de 
locuinţe similare din umbra uriașei piramide galben-verzuie 
a lui Rhazdar. Quentyn ciocăni de două 

ori, așa cum fusese instruit. Un glas morocănos îi 
răspunse dinapoia ușii, mormăind ceva neinteligibil în graiul 
corcit al Golfului Sclavilor, un amestec schimonosit de 
ghiscari veche și valyriană cultă. Prinţul răspunse în aceeași 
limbă: 

- Libertate. 

Ușa se deschise. Gerris intră primul, din motive de 
precauţie, cu Quentyn urmându-l îndeaproape, și cu 
bărbatul voinic în ariergardă, înăuntru aerul era înceţoșat de 
fum albăstrui, al cărui miros dulceag nu putea acoperi pe de- 
a-ntregul miasmele mai pătrunzătoare de urină, vin acru și 
carne putrezită. Spaţiul era mult mai larg decât părea din 
exterior, întinzându-se în stânga și în dreapta, în căsutele 
alăturate. 

De pe stradă păreau a fi o duzină de locuinţe, dar la 
interior erau o unică sală lungă. 

La ora aceasta sala nu era nici pe jumătate plină. Câţiva 
dintre ocupanţii ei le aruncară dornishenilor priviri plictisite, 
ostile sau curioase. Restul erau strânși în jurul gropii din 
capătul îndepărtat al încăperii, unde doi bărbaţi goi pușcă 
se luptau cu cuțite în strigătele și îndemnurile spectatorilor. 


Quentyn nu zări niciun semn al oamenilor pentru care 
veniseră aici. 

După aceea, o ușă pe care n-o văzuse până atunci se 
deschise și apăru o bătrână, o făptură zbârcită în tokar roșu- 
închis, tivit cu cranii minuscule 

1076 

GEORGE R.R. MARTIN 

din aur. Pielea îi era albă ca laptele de iapă, iar părul atât 
de subţire, încât puteai distinge scalpul de dedesubt. 

- Dome, rosti ea. Eu sunt Zahrina. Lotusul Purpuriu. 
Coborâţi pe-aici și-o să-i găsiţi. 

Le ţinu ușa deschisă și le făcu semn să intre. 

In spatele ușii era o scară cu trepte din lemn, abruptă și 
în spirală. 

De data aceasta bărbatul voinic deschise drumul și Gerris 
rămase ultimul, cu prinţul între ei. Un beci sub beci. Drumul 
până jos era lung și atât de întunecos, încât Quentyn trebui 
să-l pipăie întruna cu piciorul, pentru a nu luneca. Atunci 
când ajunse aproape de capăt, Ser Archibald își trase 
pumnalul. 

leșiră într-o criptă din cărămidă de trei ori mai mare decât 
crama de deasupra. Ciubere uriașe din lemn se înșiruiau în 
lungul pereţilor cât vedeai cu ochii. Un felinar roșu atârna pe 
un cârlig imediat după 

ușă, iar o lumânare neagră și unsuroasă pâlpâia pe un 
butoiaș răsturnat care slujea drept măsuţă. Aceea era unica 
lumină. 

Caggo Ucigașul Cadavrului se plimba înainte și înapoi pe 
lângă 

ciuberele cu vin, cu arakhul negru atârnându-i pe coapsă. 
Frumoasa Meris stătea în picioare cu o arbaletă în brațe, cu 
ochii reci și morţi ca două pietre sure. Denzo D'han baricadă 
ușa după ce intrară dornishenii, apoi se așeză în fața ei cu 
braţele încrucișate peste piept. 

Cu unul prea mult, gândi Quentyn. 


Prinţul Zdrenţăros stătea la masă, cu mâinile în jurul unei 
cupe de vin. In lumina galbenă a lumânării, părul lui 
cenușiu-argintiu părea aproape auriu, deși cearcănele de 
sub ochi erau adânci ca niște coburi. 

Purta mantia din lână maronie a călătorilor, sub care 
scânteia argintiu cămașa din zale. Oare asta dovedea 
trădare sau simplă precauţie? Un mercenar bătrân este un 
mercenar prudent. Quentyn se apropie de masa lui. 

- Fără mantie, arăţi altfel, lordul meu. 

- Straiele mele zdrenţăroase? Pentoshi ridică din umeri: 
Sunt sărmane... dar flendurile acestea îmi umplu dușmanii 
de spaimă, iar pe 

dansul dragonilor 

1077 

câmpul de bătălie zdrenţele mele care flutură în vânt îmi 
îmboldesc oamenii mai mult decât orice stindard. lar dacă 
vreau să mă deplasez nevăzut, îmi este de ajuns să le scot, 
pentru a deveni un om obișnuit și câtuși de puţin observabil. 
Făcu semn spre banca din faţa sa: la loc. 

înţeleg că ești un prinţ. Nu mi-aș fi dat seama. Vrei să bei 
ceva? 

Zahrina are și câte ceva de mâncare. Pâinea îi este 
mucegăită, iar tocana cumplită. Grăsime și sare, cu o 
bucăţică sau două de carne. Ea zice c-ar fi de câine, dar cred 
că-i mai degrabă de șobolan. N-o să te omoare însă. Am 
descoperit că trebuie să te temi doar atunci când mâncarea 
este ispititoare. In mod invariabil otrăvitorii aleg bucatele 
cele mai ademenitoare. 

- Ai adus trei bărbaţi, rosti Ser Gerris pe un ton apasat. 
Căzuserăm de acord pentru câte doi de fiecare parte. 

-Meris nu este bărbat. Meris, scumpete, descheie-ţi 
cămașa și-arată-le. 

- Nu va fi nevoie, zise Quentyn. 

Dacă zvonurile pe care le auzise erau adevărate, 
Frumoasa Meris avea sub cămașa aceea doar cicatricele 
lăsate de cei care-i retezaseră 


sânii. 

- Meris este femeie, de acord. Cu toate acestea, ai răsucit 
înțelegerea. 

- Zdrenţăros și răsucit, ce mai bandit sunt! Trei contra doi 
nu înseamnă mare avantaj, trebuie să recunoști, dar poate 
conta. In lumea asta trebuie să înveţi să înhaţi orice daruri ar 
alege zeii să-ţi trimită. 

Asta-i o lecţie pe care am învăţat-o pentru un preț destul 
de mare. Ți-o ofer ca semn al bunei mele credinţe. Arătă din 
nou spre bancă: la loc și spune ceea ce ai venit să spui. 
Promit să nu te-omor până nu te-ascult. 

Măcar atât pot să fac pentru un prinţ de teapa mea. 
Quentyn, da? 

- Quentyn din Casa Martell. 

- Broscoi ţi se potrivește mai bine. Nu-mi stă-n obicei să 
beau cu mincinoșii și cu dezertorii, dar mi-ai trezit 
curiozitatea. 

Quentyn se așeză. Un cuvânt greșit și-n mai puțin de o 
bătaie de inimă totul se poate schimba-n sânge. 

1078 

GEORGE R.R. MARTIN 

- îţi cer iertare pentru amăgirea noastră. Singurele corăbii 
ce mergeau spre Golful Sclavilor erau cele care fuseseră 
angajate să' te ducă pe tine la războaie. 

Prinţul Zdrenţăros ridică din umeri. 

- Toți trădătorii au istoriile lor. Nu ești primul care sa-mi fi 
jurat sabia sa, să-mi fi luat galbenii și să fi fugit. Toţi au 
motive, „Mezinul meu este bolnav" sau „Soţia îmi pune 
coarne" sau ,„loţi ceilalţi bărbaţi mă pun să le sug 
mădularul". Acesta din urmă a fost un băiat fermecător, dar 
nu i-am iertat dezertarea. Altul mi-a spus că mâncarea 
noastră 

era atât de mizerabilă, încât trebuia să plece până nu 
vărsa, așa că i-am tăiat laba piciorului, i-am fript-o și i-am 
dat-o s-o mănânce. După aceea l-am făcut bucătarul taberei. 
Hrana ni s-a îmbunătăţit vizibil, iar când contractul i s-a 


încheiat, a mai semnat unul. Tu însă... câţiva dintre oamenii 
mei cei mai buni sunt închiși în temniţele reginei din cauza 
limbii tale mincinoase și mă-ndoiesc că ai ști măcar să 
gatești. 

- Sunt un prinţ de Dome, zise Quentyn. Am o misiune faţă 
de tatăl și poporul meu. A existat un pact de căsătorie 
secret. 

- Așa am auzit. lar când regina argintie ţi-a văzut 
hârtiuţa, ţi-a căzut în braţe, da? 

- Nu, spuse Frumoasa Meris. 

- Nu? Ah, îmi reamintesc. Mireasa ţi-a fugit pe un dragon. 
Ei bine, când se-ntoarce, ai grijă să ne inviţi la ceremonia 
nupţială. Celor din compania mea le va plăcea să bea pentru 
fericirea voastră, iar mie-mi plac nunțile din Westeros. Mai 
ales partea care se desfășoară-n pat, atât doar că... ia stai 
niţel... Se răsuci spre Denzo D'han: Denzo, mi s-a părut că 
mi-ai zis că regina dragonilor s-ar fi măritat cu un ghiscari. 

- Un nobil din Meereen. Bogat. 

Prinţul Zdrenţăros se întoarse către Quentyn. 

- Ar putea fi adevărat? In niciun caz! Cum ar rămâne 
atunci cu pactul tău de căsătorie? 

- Ea și-a râs de el, zise Frumoasa Meris. 

dansul dragonilor 

1079 

Daenerys n-a râs niciodată. Restul Meereenului putea să-l 
considere o curiozitate amuzantă, ca pe bărbatul din 
Insulele Verii pe care Regele Robert obișnuia să-l ţină la 
Debarcaderul Regelui, însă regina îi vorbise întotdeauna cu 
blândeţe. 

- Am ajuns prea târziu, rosti Quentyn. 

- Păcat ca nu m-ai parăsit mai devreme. Prințul 
Zdrenţăros sorbi din vin: Așadar... nicio nuntă pentru prinţul 
Broscoi. De aceea te-ai întors ţopăind la mine? Cei trei bravi 
flăcăi dornisheni au decis să-și onoreze contractele? 

-Nu. 

-jignitor. 


- Yurkhaz zo Yunzak este mort. 

- O veste veche. L-am văzut murind. Sărmanul a zărit un 
dragon și s-a-mpiedicat pe când încerca să fugă. După aceea 
o mie dintre prietenii lui cei mai apropiaţi l-au călcat în 
picioare. Nu-ncape îndoială 

că Orașul Galben este scăldat în lacrimi. Vrei să-nchin 
acum în amintirea lui? 

- Nu. Yunkaii și-au ales un nou comandant? 

- Consiliul Stăpânilor n-a putut cădea de acord. Yezzan zo 
Qaggaz se bucura de cea mai mare susţinere, dar acum și el 
este mort. 

Comanda supremă trece pe rând la fiecare dintre 
înțelepţii Stăpâni. 

Astăzi conducătorul nostru este unul dintre prietenii tăi, 
cel poreclit Cuceritorul Beat. Mâine va fi Lordul Obraji- 
tremurători. 

- lepurele, spuse Meris. Obraji-tremurători a fost ieri. 

- Așa, scumpete, corectează-mă. Prietenii noștri yunkai au 
fost îndeajuns de amabili pentru a ne oferi ordinea lor. 
Trebuie să mă 

străduiesc să o consult cu mai multă asiduitate. 

- Yurkhaz zo Yunzak a fost cel care te-a angajat. 

- El a semnat contractul nostru din partea orașului său. 
Doar atăt. 

- Meereenul și Yunkaiul au încheiat pace. Asediul va fi 
ridicat, oștile vor fi demobilizate. Nu vor mai exista bătălii, 
nici măceluri, nici vreun oraș pe care să-l jefuiești. 

1080 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Viaţa-i plină de dezamăgiri. 

- Cât timp crezi că vor mai dori yunkaii să continue să 
plătească 

solda a patru companii libere? 

Prinţul Zdrenţăros sorbi din vin și spuse: 

- O întrebare jignitoare. Dar asta-i viaţa noastră, a 
bărbaţilor din companiile libere. Un război se sfârșește, 


începe altul. Din fericire întotdeauna există cineva care să se 
lupte cu altcineva, pe undeva. Poate aici. Chiar în timp ce 
noi bem acum, Barbă-nsângerată își îmboldește amicii 
yunkai să-i prezinte Regelui Hizdahr altă căpăţână. Sclavii 
eliberaţi și stăpânii de sclavi își privesc beregatele și-și ascut 
cuţitele, Fiii Harpiei urzesc în piramidele lor, iapa albă poartă 
sclavi și lorzi deopotrivă, prietenii noștri din Orașul Galben 
se uită peste mare, iar undeva prin stepele deluroase un 
dragon morfolește carnea fragedă a lui Daenerys Targaryen. 
Cine conduce Meereenul în noaptea asta? 

Cine-1l va conduce mâine? Pentoshi ridică din umeri: De 
un lucru sunt sigur. Cineva o să aibă nevoie de spadele 
noastre. 

- Eu am nevoie de spadele acelea. Dome vă va angaja. 

Prințul Zdrenţăros o privi pe Frumoasa Meris. 

- Nu duce lipsă de-ndrăzneală, Broscoiul ăsta. Mai trebuie 
să-i reamintesc? Dragul meu prinţ, ultimul contract semnat 
de noi l-ai folosit pentru a-ţi șterge poponeaţa roz. 

- Voi plati dublu faţă de yunkai. 

- Și în aur la semnarea contractului, da? 

- O parte ţi-o voi plăti când ajungem în Volantis, iar restul 
după 

ce m-am întors în Sunspear. Când am pornit pe mare, am 
luat aur cu noi, dar ar fi fost greu de ascuns după ce ne-am 
alăturat companiei, așa că l-am dat băncilor. |ţi pot arăta 
hârtiile. 

- Aha... Hărtii... Dar noi vom fi plătiţi dublu. 

- De două ori mai multe hărtii, rosti Frumoasa Meris. 

- Restul îl vei căpăta în Dome, insistă Quentyn. Tatăl meu 
este un om de onoare. Dacă îmi pun sigiliul pe un legământ, 
el îi va respecta condiţiile. Ai cuvântul meu în privinţa 
aceasta, 

dansul dragonilor 

1081 

Prinţul Zdrenţăros își termină vinul, întoarse cupa cu 
fundul în sus și o așeză pe masă între ei. 


- Bun! la să vedem dac-am înţeles bine. Un mincinos și 
nesocotitor de jurăminte dovedit dorește să-ncheie un 
contract cu noi și plătește în promisiuni. Și, mă-ntreb eu, 
pentru ce servicii? Hoinarii mei trebuie să-i zdrobească pe 
yunkai și să prade Orașul Galben? Să înfrângă 

o khalasar dothraki pe câmp? Să te escorteze acasă, la 
tatăl tău? Sau vei fi mulțumit dacă ţi-o vom aduce pe Regina 
Daenerys în patul tău, umedă și doritoare? Spune-mi 
adevărul, prinţ Broscoi? Ce dorești de la mine și ai mei? 

- Am nevoie să mă ajutaţi să fur un dragon. 

Caggo Ucigașul Cadavrului chicoti. Frumoasa Meris își 
răsfrânse buza într-un semisurâs. Denzo D'han fluieră. 

Prințul Zdrenţăros se mulţumi să se lase pe spate pe 
taburetul său și spuse: 

- Dublu nu-i de ajuns pentru dragoni, prinţișorule. Până 
și-un broscoi ar trebui să știe asta. Dragonii costă. lar cei 
care plătesc cu promisiuni ar trebui să aibă cel puţin mintea 
de a promite mai mult. 

- Dacă vrei să triplez... 

- Ce vreau de fapt, spuse Prinţul Zdrenţăros, este Pentos. 

GRIFONUL RENĂSCUT 

Trimise mai întâi arcașii. 

Balaq cel Negru comanda o mie de arcuri. In tinerețea sa, 
Jon Connington împărtășise disprețul majorităţii cavalerilor 
faţă de arcași, dar în exil devenise mai înţelept. In felul său 
aparte, săgeata era la fel de letală 

ca spada, așa că pentru călătoria cea lungă insistase ca 
Harry Strickland Fără-adăpost să-i împartă pe oamenii lui 
Balaq în zece companii de câte o sută de arcași și să 
îmbarce fiecare companie pe altă corabie. 

Șase dintre corăbiile acelea rămăseseră laolaltă suficient 
pentru a-și debarca pasagerii pe țărmurile Capului Mâniei 
(celelalte patru rămăseseră în spate, dar aveau să apară în 
cele din urmă, îi asiguraseră volantenii, deși Griff credea că 
era la fel de probabil să fi fost pierdute, ori să 


fi ajuns altundeva), ceea ce lăsa compania cu numai șase 
sute de arcuri. 

Deocamdată două sute se dovedeau suficiente. 

- Vor încerca să ne trimită corbi, îi spuse el lui Balag cel 
Negru. 

Fii atent la turnul maesterului. Aici, indică pe harta pe 
care o trasase în noroiul taberei lor. Doboară toate păsările 
ce părăsesc castelul. 

- Așa vom face, răspunse bărbatul din Insulele Verii. 

O treime din oamenii lui Balaq foloseau arbalete, iar altă 
treime arcurile dublu curbate din corn și tendoane ale 
răsăritului. Mai bune decât acelea erau arcurile mari și lungi 
din tisă ale arcașilor cu sânge 

dansul dragonilor 

1083 

Westeros, iar cele mai bune dintre toate erau arcurile 
mari din inimă-de-aur, preţuite de Balaq cel Negru însuși și 
de cei cincizeci de oameni ai săi de pe Insulele Verii. Doar un 
arc din os de dragon ar fi putut trimite săgeata mai departe 
decât unul din inimă-de-aur. Indiferent însă de arcul pe care- 
1 purtau, toţi oamenii lui Balaq aveau privirea ascuţită și 
erau veterani experimentați, care-și dovediseră valoarea 
într-o sută de bătălii, raiduri și hărţuieli. Și-o dovediră din 
nou la Cuibul Grifonului. 

Castelul se ridica pe țărmurile Capului Mâniei, pe un ţanc 
înalt de piatră roșu-închis, înconjurat din trei părţi de apele 
tumultuoase ale Golfului Naufragiilor. Singura sa cale de 
acces era apărată de o casă a porţii în spatele căreia se 
întindea creasta lungă și golașă pe care Conningtonii o 
numeau „gâtul dragonului*. Cucerirea gâtului putea fi 
scăldată în sânge, întrucât creasta îi expunea pe atacatori la 
sulițele, bolovanii și sageţile apărătorilor din cele două 
turnuri rotunde care flancau porţile principale ale castelului. 
lar odată ce ajungeau la porțile acelea, cei dinăuntru puteau 
turna peste ei ulei încins. Griff se aștepta să piardă o sută de 
oameni, poate mai mulţi. 


Pierdu patru oameni. 

Pădurile fuseseră lăsate să pătrundă pe câmpul de 
dincolo de casa porţii, astfel încât Franklyn Flowers se putu 
folosi de ele pentru camuflare și-și aduse oamenii până la 
douăzeci de metri de porţi, înainte de a ieși dintre copaci cu 
un berbec pe care-l meșteriseră în tabără. Izbitura lemnului 
în lemn aduse doi bărbaţi pe metereze; arcașii lui Balaq cel 
Negru îi doborâră pe amândoi înainte să-și fi putut alunga 
somnul de sub pleoape. Se dovedi că poarta era zăvorâtă, 
dar nu și baricadată; cedă la a doua izbitură și oamenii lui 
Ser Franklyn suiseră jumătate din gâtul dragonului înainte 
ca un corn de război să 

sune alarma în castelul propriu-zis. 

Primul corb își luă zborul pe când cărligele lor se arcuiau 
deasupra zidului exterior, iar al doilea după câteva clipe. 
Niciuna dintre păsări nu parcursese o sută de metri înainte 
de a fi doborâtă de săgeți. 

1084 

GEORGE R.R. MARTIN 

Un străjer dinăuntru vărsă o găleată de ulei peste primii 
care ajunseră 

la porţi, dar, fiindcă nu avusese timp să-l încingă, găleata 
în sine pricinui mai multe necazuri decât conţinutul ei. In 
scurtă vreme, săbiile răsunară într-o jumătate de duzină de 
locuri în lungul meterezelor. Bărbaţii din Compania de Aur 
suiră prin creneluri și alergară în lungul pasarelei, răcnind: 

- Grifon! Grifon! străvechiul strigăt de luptă al Casei 
Connington, care trebuie să-i fi derutat încă și mai mult pe 
apărători. 

Totul se termină în câteva minute. Griff sui gâtul 
dragonului pe un cal alb, alături de Harry Strickland Fără- 
adăpost. Pe când se apropiau de castel, văzu un al treilea 
corb fâlfâind din turnul maesterului, doar pentru a fi doborât 
de Balaqg cel Negru însuși. 

- S-a terminat cu mesajele, îl anunţă el pe Ser Franklyn 
Flowers când ajunse în curte. 


Următorul care zbură din turnul maesterului fu chiar 
maesterul. 

După felul în care bătu văzduhul cu braţele, ar fi putut fi 
confundat cu altă pasăre. 

Acela fu sfârșitul întregii împotriviri. Gărzile care mai 
rămăseseră 

își azvârliră armele pe jos. Cu o iuţeală neașteptată, 
Cuibul Grifonului redevenise al său și Jon Connington era din 
nou lord. 

- Ser Franklyn, spuse el, treci prin donjon și bucătării și 
adună-i pe toţi cei pe care-i găsești. Malo, fă la fel în turnul 
maesterului și armurărie. Ser Brendel, grajdurile, septa și 
cazarma. Aducetți-i în curte și încercaţi să nu-i ucideţi pe toți 
care nu insistă să moară. Vrem să 

cucerim ţinuturile furtunii și n-o vom face printr-un 
macel. Aveţi grijă să căutaţi sub altarul Mamei - acolo există 
o scară secretă care coboară la o ieșire tăinuită. lar o alta 
este sub turnul de apus prin miazănoapte, care coboară 
până la mare. Nu trebuie să scape nimeni. 

- Nu vor scăpa, lordul meu, promise Franklyn Flowers. 

Connington îi privi pornind, apoi îi făcu semn lui 
Jumătate-maester: 

- Haldon, ocupă-te de cuibar. Diseară voi avea de 
transmis mesaje. 

- Să sperăm că ne-au mai lăsat ceva corbi. 

dansul dragonilor 

1085 

Până și Harry Fără-adăpost fu impresionat de iuțeala 
victoriei lor. 

- Nu crezusem niciodată că va fi atât de ușor, rosti 
generalul-căpitan când intrară în sala mare pentru a privi 
Tronul Grifonului unde stătuseră și conduseseră cincizeci de 
generaţii de Conningtoni. 

- In continuare va fi tot mai greu. Deocamdată i-am luat 
prin surprindere. Asta nu poate dura la nesfârșit, chiar dacă 
Balaqg cel Negru ar dobori toţi corbii din ţinut. 


Strickland privi cu atenţie tapiseriile decolorate de pe 
pereţi, ferestrele arcuite cu nenumăratele lor ochiuri rombice 
de sticlă albă 

și roșie, rastelurile de sulițe, spade și ciocane de luptă. 

- N-au decât să vină. Castelul ăsta poate rezista la 
douăzeci de ori mai mulţi atacatori decât noi, atâta vreme 
cât suntem bine aprovizionaţi. 

Și spui că există o cale prin care să poţi ajunge la mare? 

- Dedesubt. Un golfuleț ascuns sub ţanc, care se ivește 
doar la reflux. 

Connington nu intenţiona însă „să-i lase să vină44. 
Cuibul Grifonului era puternic, dar mic și atât timp cât 
rămâneau acolo și ei ar fi părut tot mici. In apropiere însă 
exista alt castel, mult mai mare și impenetrabil. 

Cucerește-lpe acela și ținutul se va cutremura. 

- lartă-mă, general-căpitane. Tatăl meu este îngropat sub 
sept și au trecut prea mulţi ani de când m-am rugat ultima 
dată pentru el. 

- Desigur, lordul meu. 

După ce se despărţiră, Jon Connington nu merse însă la 
sept, ci pașii îl purtară către acoperișul turnului din răsărit, 
cel mai înalt de la Cuibul Grifonului. Pe când suia, își 
reaminti urcușuri din trecut - o sută cu tatăl său, căruia îi 
plăcea să privească peste păduri și steiuri și mare, și să știe 
că toate aparţineau Casei Connington, și unul (numai unul!) 
cu Rhaegar Targaryen. Prinţul Rhaegar se întorcea din Dome 
și zăbovise acolo două săptămâni cu escorta sa. Era foarte 
tânăr pe atunci, dar și eu eram mai tânăr. Amândoi eram de 
fapt niște băieți. La banchetul de recepţie, prinţul își luase 
harpa cu strune de argint și le cântase. Un cântec de iubire 
șipierire, își reaminti Jon Connington, și toate femeile din 
sală plângeau când și-a lăsat harpa. Nu și bărbaţii, 

1086 

GEORGE R.R. MARTIN 

bineînţeles. Mai ales nu tatăl său, a cărui unică iubire era 
ținutul. 


Lordul  Armond  Connington petrecuse toată seara 
încercând să-l câștige pe prinţ de partea sa în disputa cu 
Lordul Morrigen. 

Ușa de acces pe acoperișul turnului era atât de 
înţepenită, încât era limpede că nimeni n-o mai deschisese 
de mulţi ani și Jon fu nevoit s-o lovească cu umarul. Dar 
când păși pe meterezele înalte, priveliștea era pe atât de 
ameţitoare pe cât și-o amintea: ţancul cu roca săpată de 
vânt și crestele zimţuite, marea de dedesubt mârâind și 
agitându-se la poalele castelului aidoma unei lighioane fără 
astâmpăr, kilometri nesfârșiţi de cer și nori, pădurea cu 
culorile toamnei. 

- Ținuturile tatălui tau sunt foarte frumoase, spusese 
Prinţul Rhaegar, stând exact în locul în care stătea Jon acum. 

lar băiatul de atunci replicase: 

- Intr-o bună zi, toate vor fi ale mele. 

Ca și cum așa ceva l-ar fi putut impresiona pe prinţul 
care moștenea întregul ținut de la Arbor până la Zid. 

Cuibul Grifonului fusese. în cele din urmă, al lui, chiar 
dacă numai pentru câţiva ani care trecuseră iute. De aici Jon 
Connington condusese domenii vaste, care se întindeau pe 
multe leghe spre apus, miazănoapte și miazăzi, așa cum 
făcuseră tatăl lui și tatăl tatălui lui înaintea sa. Dar tatăl lui 
și tatăl tatălui lui nu-și pierduseră niciodată pământurile. El 
le pierduse. M-am ridicat prea mult, am iubit prea pătimaș, 
am cutezatprea mult. Am încercat să prind o stea, m-am 
ridicat prea tare şi am căzut. 

După Bătălia Clopotelor, când Aerys Targaryen îl 
despuiase de titluri și-l trimisese în surghiun într-un acces 
nebun de nerecunoș- 

tinţă și suspiciune, domeniile și titlul de lord rămăseseră 
în Casa Connington, fiindu-i trecute vărului său Ser Ronald, 
cel pe care Jon îl lăsase să îngrijească de castel când plecase 
la Debarcaderul Regelui pentru a-l însoţi pe Rhaegar. După 
război, Robert Baratheon definitivase distrugerea grifonilor. 


Vărului Ronald i se îngăduise să-și păstreze castelul și capul, 
dar își pierduse titlul de lord, fiind după 

aceea doar Cavaler de Cuibul Grifonului, iar nouă zecimi 
din 

dansul dragonilor 

1087 

domenii îi fuseseră luate și împărţite lorzilor vecini care-l 
susținuseră 

pe Robert. 

Ronald Connington murise cu ani în urmă. Despre 
actualul Cavaler de Cuibul Grifonului, fiul său, Ronnet, se 
spunea că era plecat la război în ţinuturile riverane. Asta era 
perfect. Din experienţa lui Jon Connington, oamenii erau 
dispuși să lupte pentru lucruri despre care simțeau că 

le aparțineau, chiar și pentru cele câștigate prin hoţie. 
Nu-l încânta ideea de a-și sărbători întoarcerea prin 
uciderea unei rude. Era adevărat, părintele lui Ronnet cel 
Roșu profitase rapid de prăbușirea vărului lord, dar fiul lui 
era un copil pe-atunci. Jon Connington nici măcar nu-l ura 
pe răposatul Ser Ronald pe cât ar fi putut s-o facă. Vinaîi 
aparţinea în totalitate. 


A 


In aroganţa sa, el pierduse totul la Septul de Piatră. 

Robert Baratheon se ascunsese undeva prin oraș, rănit și 
singur. 

Jon Connington știuse asta și știuse de asemenea că 
țeasta lui Robert înfiptă în vârful unei sulițe ar fi pus capăt 
rebeliunii, atunci și acolo. 

Era tânăr și mândru. Cum să nu fi fost? Regele Aerys îl 
numise Mâna sa și-i dăduse o oaste, iar el dorea să se 
dovedească vrednic de încrederea acordată, de dragostea lui 
Rhaegar. Avea să-l ucidă el însuși pe lordul rebel și să-și 
cioplească numele în toate istoriile Celor Şapte Regate. 

Așa că năvălise la Septul de Piatră, zăvorâse orașul și 
începuse căutarea. Cavalerii lui trecuseră dintr-o casă în 
alta, spărseseră toate ușile, cercetaseră toate beciurile. 
Trimisese oameni să se târască chiar și prin canale, dar, 
cumva, Robert îi scăpase. Cei din oraș îl ascunseseră. 

Il mutaseră dintr-o ascunzătoare secretă în alta, mereu cu 
un pas înaintea oamenilor regelui. întregul oraș era un cuib 
de trădători. In cele din urmă îl pitiseră pe uzurpator într-un 
bordel. Ce fel de rege mai era acela care se ascundea în 
spatele fustelor femeilor? In timp ce căutarea continuase, 
Edward Stark și Hoster Tully se năpustiseră 

asupra orașului cu o armată rebelă. Urmase Bătălia 
Clopotelor și Robert ieșise din bordelul lui cu sabia în mână 
și aproape că-l ucisese pe Jon pe treptele vechiului sept de 
la care își trăgea orașul numele. 

1088 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ani buni după aceea, Jon Connington își spusese că nu 
putea fi învinuit, că făcuse tot ce putea face oricare alt 
bărbat. Soldaţii lui scotociseră toate găurile și ungherele, el 
oferise amnistii și recompense, luase ostatici, îi atârnase în 


colivii pentru ciori și jurase că nu vor căpăta nici hrană, nici 
apă până ce Robert n-avea să-i fie predat. Totul în zadar. 

- Tywin Lannister însuși n-ar fi putut face mai multe, 
insistase el într-o seară din primul său an de exil vorbind cu 
Inimă-neagră. 

- Aici greșești, replicase Myles Toyne. Lordul Tywin nu s-ar 
fi obosit să caute. El ar fi ars orașul ăla și toate creaturile vii 
din el. 

Bărbaţi și băieţi, prunci la sân, cavaleri nobili și septoni 
sfinţi, porci și târfe, șobolani și rebeli, i-ar fi trecut pe toţi 
prin para focului. După 

ce flăcările s-ar fi stins și ar fi rămas doar cenușa și 
tăciunii, și-ar fi trimis oamenii să caute oasele lui Robert 
Baratheon. lar mai târziu, când Stark și Tully apăreau cu 
gazda lor, le-ar fi oferit amnistii, iar ei le-ar fi acceptat și-ar fi 
șters-o acasă cu coada între picioare. 

Avea dreptate, reflectă Jon Connington, rezemându-se de 
meterezele străbunilor săi. Am vrut gloria uciderii lui Robert 
în duel individual și nu am vrut renumele de măcelar. Astfel 
că Robert mi-a scăpat și l-a omorât pe Rhaegarpe Trident. 

- Am înșelat așteptările tatălui, spuse el, dar nu le voi 
înșela pe ale fiului. 

Până ce cobori, oamenii săi strânseseră în curte 
garnizoana castelului și pe ceilalţi supraviețuitori. Deși Ser 
Ronnet se găsea într-adevăr undeva în miazănoapte cu 
Jaime Lannister, Cuibul Grifonului nu era tocmai părăsit de 
grifoni. Printre prizonieri se numărau Raymund, fratele mai 
tânăr al lui Ronnet, sora lui, Alynne, și fiul său natural, un 
băiat cu părul ca para focului căruia îi spuneau Ronald 
Storm. Toţi ar fi fost ostatici utili dacă și când Ronnet cel 
Roșu ar fi încercat să se întoarcă și să recucerească acest 
castel, pe care tatăl lui îl furase. 

Connington ordonă să fie închiși în turnul de apus, sub 
pază. Fata începu să plângă, iar băiatul bastard încercă să-l 
muște pe sulițașul cel mai apropiat de el. 

dansul dragonilor 


1089 

- Terminaţi, amândoi! se răsti la ei. Niciunul nu va păţi 
nimic, decât dacă Ronnet cel Roșu se dovedește un prost și 
jumătate. 

Doar câţiva captivi slujiseră acolo pe vremea când Jon 
Connington fusese ultima oară lord: un comandant 
încărunţit, orb de un ochi; două spălătorese; un rândaș care 
fusese grăjdar în timpul rebeliunii lui Robert; bucătăreasa, 
care se îngrășase enorm; armurierul castelului. Pentru prima 
dată după mulţi ani, Griff își lăsase barba să 

crească în timpul călătoriei și, spre surprinderea sa, era în 
majoritate roșie, deși pe alocuri cenușa se întrevedea prin 
foc. înveșmântat într-o tunică lungă, alb și roșu, brodată cu 
grifonii gemeni ai Casei sale, împestrițat și combatant, arăta 
ca o variantă mai bătrână și mai severă a tânărului lord care 
fusese prietenul și tovarășul Prințului Rhaegar... 

dar bărbaţii și femeile din Cuibul Grifonului continuau să- 
| privească 

cu ochi străini. 

- Unii dintre voi m-aţi recunoscut, le spuse. Restul mă vor 
cunoaște. 

Sunt lordul vostru legitim, întors din surghiun. Dușmanii 
mei v-au spus că sunt mort. Așa cum puteţi vedea, poveștile 
acelea sunt false. 

Slujiţi-mă la fel de credincios pe cât l-aţi slujit pe vărul 
meu și n-ar trebui să vi se clintească niciun fir de păr din 
cap. 

Le ceru să înainteze, unul câte unul, îi întrebă pe toţi cum 
se numeau, apoi le ceru să îngenuncheze și să-i jure 
supunere. Merse iute. 

Soldaţii din garnizoană - numai patru supravieţuiseră 
atacului, bătrânul comandant și trei băieţi - își depuseră 
săbiile la picioarele sale. Niciunul nu protestă. Niciunul nu 
muri. 

In seara aceea, învingătorii se ospătară în sala mare cu 
cărnuri la frigare și pește proaspăt prins, scâldate cu vinuri 


roșii, bogate, din beciurile castelului. Jon Connington prezidă 
din Tronul Grifonului, împărțind masa înaltă cu Harry 
Strickland Fără-adăpost, Balaqg cel Negru, Franklyn Flowers și 
cei trei grifoni tineri pe care-i luase captivi. Copiii erau din 
sângele său și simțea că ar trebui să-i cunoască, dar când 
băiatul bastard anunţă: „lata o să te-ucidă“, decise că-i 
cunoștea îndeajuns, porunci să fie duși în celulele lor și 
părăsi masa. 

1090 

GEORGE R.R. MARTIN 

Haldon Jumătate-maester lipsise de la ospăț. Lordul Jon îl 
găsi în turnul maesterului, aplecat peste un maldăr de 
pergamente, cu hărţi întinse de jur împrejur. 

- Speri să afli unde poate fi restul companiei? îl întrebă 
Connington. 

- Mi-aș dori sa pot face asta, lordul meu. 

Zece mii de oameni plecaseră cu corăbiile de la Volon 
Therys, cu toate armele, caii și elefanții. Nici jumatate dintre 
ei nu apăruseră 

deocamdată pe Westeros, în locul de debarcare stabilit 
sau în preajma acestuia, o porţiune pustie de coastă la 
marginea pădurii ploilor... ţinuturi pe care Jon Connington le 
știa bine, fiindcă odată fuseseră ale lui. 

Cu numai câţiva ani în urmă, el n-ar fi cutezat niciodată o 
debarcare la Capul Mâniei; lorzii furtunii erau prea aprig de 
loiali Casei Baratheon și Regelui Robert. Dar fiindcă atât 
Robert, cât și fratele lui Renly fuseseră omorâţi, situația se 
schimbase. Stannis era un om prea aspru și rece ca să 
inspire multă loialitate, chiar dacă n-ar fi fost de cealaltă 
parte a lumii, și ţinuturile furtunii aveau puţine motive 
pentru a iubi Casa Lannister. lar Jon Connington nu era lipsit 
aici de propriii săi prieteni. Unii lorzi mai bătrâni își vor 
reaminti totuși de mine, iar fiii lor vor fi auzit istoriile. Și toți 
știu de Rhaegar și de fiul lui tânăr al cărui cap a fost terciuit 
de un zid de piatră rece. 


Din fericire propria sa corabie fusese printre primele ce 
ajunseseră 

la destinaţie. După aceea fusese vorba doar despre 
ridicarea unei tabere, despre adunarea oamenilor săi, pe 
măsură ce soseau pe țărm, și de deplasarea rapidă, înainte 
ca lorzii mărunți să fi avut vreun indiciu asupra pericolului 
lor. Acolo își dovedise priceperea Compania de Aur. Nicăieri 
nu apăruse haosul care ar fi întârziat în mod inevitabil un 
asemenea marș cu o sumedenie de cavaleri de casă și 
recruți locali adunaţi în grabă. Erau descendenţii Oţelului 
înverșunat și ei sugeau disciplina odată cu laptele de la 
mamă. 

- Până mâine la ora aceasta, rosti el, ar trebui să avem trei 
castele. 

Trupele care cuceriseră Cuibul Grifonului reprezentau un 
sfert din puterea de care dispuneau; Ser Tristan Rivers 
pornise către sediul Casei 

dansul dragonilor 

1091 

Morrigen de la Cuibul Ciorii, iar Laswell Peake spre Casa 
Ploii, fortăreaţa Wyldes, fiecare aproximativ cu același 
număr de oameni. Restul rămăseseră în tabără, pentru a-și 
păzi locul de debarcare și prinţul, sub comanda lui Gorys 
Edoryen, trezorierul volanten al companiei. Spera că 
numărul lor avea să crească; zilnic, soseau alte corăbii. 

- Caii sunt însă prea puţini. 

- Și n-avem elefanţi, îi reaminti Jumătate-maester. 

Niciunul dintre barcazurile mari care transportau elefanţi 
nu apăruse deocamdată. Ultima dată fuseseră zărite la Lys, 
înainte de furtuna care risipise jumătate de flotă. 

- Caii pot fi găsiți în Westeros. Elefanții... 

- „„„nu contează. Uriașele animale ar fi fost neîndoios utile 
într-o bătălie aprigă, dar ar fi trebuit să treacă ceva timp 
până să recapete puterea de a-și înfrunta dușmanii pe câmp. 
Pergamentele acelea ţi-au spus ceva de folos? 


- Oho, destule, lordul meu. Haldon îi aruncă un surâs 
subţire: Lannisterii își fac dușmani cu ușurință, însă par să 
aibă mai multe greutăţi în a-și păstra prietenii. Alianţa lor cu 
Tyrellii se destramă, judecând după ce am citit aici. Regina 
Cersei și Regina Margaery se luptă pentru micul rege ca 
două cățele pentru un os de găină, și ambele au fost acuzate 
de trădare și desfrâu. Mace Tyrell a abandonat asediul de la 
Capătul Furtunii, ca să se întoarcă la Debarcaderul Regelui și 
să-și salveze fiica, lăsând în urmă doar o forţă de elită care 
să-i țină pe oamenii lui Stannis în interiorul castelului. 

Connington se așeză. 

- Mai spune. 

- In miazănoapte, Lannisterii se bizuie pe Boltoni, iar în 
ținuturile riverane pe Frey, două Case de mult faimoase 
pentru trădare și cruzime. Lordul Stannis Baratheon rămâne 
în rebeliune, iar oamenii de fier de pe insule au pus de 
asemenea un rege. Nimeni nu pare să 

menţioneze niciodată Vale, ceea ce-mi sugerează că 
Arrynii nu au jucat niciun rol în evenimentele acestea. 

1092 

GEORGE R.R. MARTIN 

- $i Dome? 

Vale era hăât departe; Dome era aproape. 

- Mezinul Prințului Doran a fost logodit cu Myrcella 
Baratheon, ceea ce ar sugera că dornishenii s-au dat de 
partea Casei Lannister, dar au o armată în Drumul Oaselor și 
alta în Trecătoarea Prințului, care așteaptă... 

- Aşteaptă? Se încruntă: Ce așteaptă? Fără Daenerys și 
dragonii ei, Dome era esenţial pentru speranţele lor. Scrie la 
Sunspear. Doran Martell trebuie să știe că fiul surorii lui este 
încă viu și s-a întors acasă 

ca să revendice tronul tatălui său. 

- Cum spui, lordul meu. Jumătate-maester privi alt 
pergament: Cu greu ne-am fi putut găsi un moment mai 
potrivit pentru debarcare. 

Avem practic peste tot prieteni și potenţiali aliaţi. 


- Dar n-avem dragoni, spuse Jon Connington, așa că 
pentru a-i atrage pe aliaţii aceștia de partea noastră, trebuie 
să le putem oferi ceva. 

- Aurul și pământul sunt stimulentele tradiționale. 

- Ar fi fost bine dacă am fi avut măcar unul dintre ele. 
Promisiuni de aur și promisiuni de pământuri pot fi 
suficiente pentru unii, însă 

Strickland și oamenii lui se vor aștepta să aibă prima 
opţiune asupra celor mai bune domenii și castele, cele care 
au fost luate de la strămoșii lor când au fugit în exil. Nu... 

- Lordul meu are totuși un trofeu de oferit, atrase atenţia 
Haldon Jumătate-maester. Mâna Prințului Aegon. O alianţă 
prin căsătorie care să aducă o mare Casă sub stindardele 
noastre. 

O mireasă pentru strălucitorul nostru prinț, Connington 
își amintea prea bine nunta Prințului Rhaegar. Elia n-a fost 
niciodată pe măsura lui. A fost de la început fragilă și 
bolnăvicioasă, iar sarcina a slăbit-o și mai mult. După 
nașterea Prințesei Rhaenys, mama ei fusese ţintuită 

la pat vreme de jumătate de an, iar nașterea Prințului 
Aegon aproape că îi adusese moartea. După aceea maesterii 
îi spuseseră Prințului Rhaegar că ea nu va mai putea avea 
copii. 

dansul dragonilor 

1093 

- S-ar putea totuși ca Daenerys Targaryen să revină acasă 
într-o bună zi, îi spuse Connington lui Jumătate-maester. 
Aegon trebuie să 

fie liber pentru a se însura cu ea. 

- Lordul meu știe mai bine, rosti Haldon. In cazul acesta, 
ne-am putea gândi să oferim prietenilor potenţiali un trofeu 
ceva mai Mic. 

- La ce te gândești? 

- La tine. Nu ești însurat. Un mare lord, încă verde, fără 
moștenitori, cu excepţia verilor acestora de care tocmai am 
scăpat, descendentul unei Case străvechi, cu un castel 


minunat și puternic, și pământuri întinse și mănoase care 
neîndoios vor fi redate și poate chiar extinse de un rege 
recunoscător, după ce vom fi triumfat. Ai renume de 
războinic, iar ca Mână a Regelui Aegon vei vorbi cu glasul lui 
și practic vei conduce regatul, mai puţin cu numele. Mă 
gândesc că mulţi lorzi ambiţioși ar fi doritori să-și nuntească 
fiica după un asemenea bărbat. Poate chiar și prinţul de 
Dome. 

Răspunsul lui Jon Connington fu o privire prelungă și 
rece. Existau momente în care Jumătate-maester îl irita 
aproape la fel mult pe cât îl iritase piticul. 

- Nu cred, 

Moartea mi se târăște în sus prin braț. Niciun bărbat nu 
trebuie să ştie asta vreodată, și nicio soție. Se sculă din nou 
în picioare. 

- Pregătește scrisoarea pentru Prinţul Doran. 

- Cum poruncește lordul meu. 

In noaptea aceea, Jon Connington dormi în odăile 
lordului, în patul care fusese cândva al tatălui său, sub un 
baldachin colbuit de catifea alb-roșu. Se trezi în zori, în 
sunetul ploii și ciocăânitul sfios al unui slujitor care dorea să 
știe ce dorea să mănânce noul lui lord. 

- Ouă fierte, pâine prăjită și fasole. Și un urcior de vin. 
Vinul cel mai prost din beci. 

- Cel... mĂ prost, stăpâne? 

- M-ai auzit. 

1094 

GEORGE R.R. MARTIN 

După ce îi fuseseră aduse mâncarea și vinul, baricadă 
ușa, deșertă 

urciorul într-un castron și-și afundă mâna în el. 
împachetările cu oţet și băile cu oțet erau tratamentul pe 
care Lady Lemore îl prescrisese piticului, când se temuse că 
el putea să aibă vărsatul-cenușiu, dar dacă 

ar fi cerut în fiecare dimineaţă un vas cu oțet s-ar fi 
tradat. Vinul putea să joace un rol similar, deși nu vedea 


niciun rost în a strica o recoltă 

bună. Unghiile de la toate cele patru degete erau negre 
acum, deși nu și de la degetul mare. La degetul mijlociu, 
cenușiul se târâse dincolo de a doua falangă. Ar trebui să le 
retez, gândi el, dar cum aș putea explica două 

degete lipsă? Nu cuteza să îngăduie să se afle că avea 
vărsatul-cenușiu. 

Oricât ar fi părut de ciudat, oameni care altfel s-ar fi 
avântat fără să 

clipească în luptă și ar fi riscat moartea pentru a salva un 
camarad și-ar fi abandonat același camarad dacă ar fi știut 
că avea vărsat-cenușiu. Ar fi trebuit să-l fi lăsat să se înece 
pe blestematul de pitic. 

Mai târziu în cursul zilei, înveșmântat și înmănușat din 
nou, Connington inspectă castelul și le trimise vorbă lui 
Harry Strickland Fără-adăpost și căpitanilor săi să i se 
alăture pentru un consiliu de război. 

Nouă dintre ei se adunară în salon: Connington și 
Strickland, Haldon Jumătate-maester, Balagq cel Negru, Ser 
Franklyn Flowers, Malo Jayn, Ser Brendel Byrne, Dick Cole și 
Lymond Pease. jJumătate-maester avea știri bune. 

- In tabără s-a primit veste de la Marqg Mandrake. 
Volantenii l-a debarcat cu aproape cinci sute de oameni pe 
un țărm care s-a dovedit a fi Estermont. A cucerit Piatra 
Verde. 

Estermont era o insulă în largul Capului Mâniei, care nu 
se numărase niciodată printre ţintele lor. 

- Blestemăţii de volanteni sunt atât de doritori să scape 
de noi, încât ne debarcă pe primul petic de uscat pe care-l 
văd, spuse Franklyn Flowers. Pun prinsoare că avem flăcăi 
risipiţi pe jumătate din nenorocitele de Trepte de Piatră. 

- Cu elefanții mei..., rosti Harry Strickland pe un ton de 
părere de rău. 

dansul dragonilor 

1095 

Strickland Făra-adapost ducea dorul elefanților săi. 


- Mandrake nu avea arcași cu el, zise Lymond Pease. Știm 
ca Piatra Verde să fi trimis vreun corb înainte de a fi fost 
cucerită? 

- Mă aștept s-o fi făcut, raspunse Jon Connington, dar ce 
mesaje ar fi purtat ei? In cazul cel mai bun, o istorie neclară 
despre pirați de pe mare. 

Chiar înainte să fi plecat de la Volon Therys, își instruise 
căpitanii să nu scoată stindardele în decursul acelor prime 
atacuri - nici dragonul cu trei capete al Prințului Aegon, nici 
propriii săi grifoni, nici craniile și flamurile aurii ale 
companiei. Lannisterii n-aveau decât să-i suspecteze pe 
Stannis Baratheon, piraţii de pe Treptele de Piatră, proscrișii 
din păduri sau pe oricine altcineva se sinchiseau să 
învinovăţească. Dacă 

rapoartele ce ajungeau la Debarcaderul Regelui erau 
confuze și contradictorii, cu atât mai bine. Cu cât Tronul de 
Fier reacționa mai încet, cu atât avea nevoie de mai mult 
timp pentru a-și mobiliza forţele și a aduce aliaţi. La 
Estermont trebuiau să existe corăbii. 

-Este o insulă. Haldon, trimite-i vorbă lui Mandrake să 
lase o garnizoană acolo și să-și aducă restul oamenilor la 
Capul Mâniei, alături de orice captivi de viță nobilă. 

- Așa cum poruncești, lordul meu. întâmplător, Casa 
Estermont are legături de sânge cu ambii regi. Sunt ostatici 
buni. 

- Recompense bune, rosti încântat Harry Fără-adăpost. 

- Este momentul să trimitem și după Prinţul Aegon, 
anunţă Lordul Jon. Va fi mai în siguranţă aici, în spatele 
zidurilor Cuibului Grifonilor, decât în tabără. 

- Voi trimite un călăreț, zise Franklyn Flowers, dar 
flăcăului nu-i va plăcea prea mult să stea în siguranţă, v-o 
spun. El vrea să fie în centrul acțiunii. 

Așa eram toți la vârsta lui. gândi Lordul Jon, amintindu-și. 

- A sosit momentul să-i înălțăm stindardul? întrebă Pease. 

- Nu încă. Să lăsăm Debarcaderul Regelui să creadă că 
acesta nu-i decât alt lord în exil care se întoarce cu niște 


mercenari pentru a-și revendica ceea ce i se cuvine prin 
naștere. O poveste veche și familiară. 

1096 

GEORGE R.R. MARTIN 

îi voi scrie chiar Regelui Tommen, spunând asta și cerând 
o amnistie și înapoierea domeniilor și titlurilor mele. Vor 
avea ceva de rumegat pentru o vreme. Și-n vreme ce ei 
șovăie, noi vom trimite vorbă în taină 

catre potenţialii prieteni din ţinuturile furtunii și Reach. Și 
Dome. 

Acela era pasul esenţial. Lorzii mai marunţi s-ar fi putut 
alătura cauzei lor din teama de a nu fi vătamaţi, ori din 
speranţa câștigului, dar numai prințul de Dome avea 
puterea de a înfrunta Casa Lannister și pe aliaţii ei. 

- Mai presus de orice, trebuie să-l avem pe Doran Martell. 

- Mici speranțe în privinţa asta, spuse Strickland. 
Dornisheanul este speriat de propria-i umbră. Nu-i deloc 
cutezător. 

Nu mai mult ca tine, 

- Prințul Doran este un barbat precaut, asta-i adevărat. 
Nu ni se va alătura decât dacă este convins că vom învinge. 
Așa că, pentru a-l 

convinge, trebuie să ne arătăm puterea. 

- Dacă Peake și Rivers au succes, vom controla cea mai 
mare parte a Capului Mâniei, susținu Strickland. Patru 
castele în tot atâtea zile înseamnă un început minunat, dar 
deocamdată avem doar jumatate din forțe. Trebuie să-i 
așteptăm pe restul oamenilor mei. Ne lipsesc de asemenea și 
caii, și elefanții. Eu spun să așteptăm. Să ne strângem 
forțele, să 

câștigăm de partea noastră niște lorzi mărunți, să-l lăsăm 
pe Lysono Maar să-și trimită iscoadele pentru a afla tot ce 
putem despre dușmanii noștri. 

Connington îl privi cu răceală pe generalul-căpitan 
durduliu. 


Bărbatul ăsta nu-i Inimă-neagră, nici Oțel înverșunat, nici 
Maelys, Dacă 

ar putea, ar aștepta până ar îngheţa toate cele șapte 
iaduri, decât să riște altă repriză de bășici la picioare, 

- N-am străbătut jumătate de lume ca să așteptăm. Cea 
mai bună 

șansă a noastră este să atacăm în forţă și rapid, înainte 
ca Debarcaderul Regelui să știe cine suntem. Vreau să 
cuceresc Capătul Furtunii. O 

fortăreață aproape inexpugnabilă și ultimul refugiu al lui 
Stannis Baratheon în miazăzi. Odată cucerită, ne va asigura 
un adăpost sigur în care să ne putem retrage la nevoie, iar 
luarea ei ne va dovedi puterea. 

dansul dragonilor 

1097 

Căpitanii Companiei de Aur se priviră. 

- Dacă Capătul Furtunii continuă să fie în mâinile celor 
loiali lui Stannis, îl vom lua de la el, nu de la Lannisteri, 
obiectă Brendel Byrne. 

De ce să nu facem cauză comună cu el împotriva 
Lannisterilor? 

- Stannis este fratele lui Robert, din aceeași stirpe care a 
doborât Casa Targaryen, îi reaminti Jon Connington. In plus, 
se află la o mie de leghe depărtare, cu trupele jalnice pe 
care încă le mai comandă, întregul tărâm se întinde între 
noi. Ar dura o jumătate de an doar pentru a ajunge până la 
el... și are tot mai puţine să ne ofere. 

- Dacă Capătul Furtunii este atât de inexpugnabil, întrebă 
Malo, cum intenţionezi să-l cucerești? 

- Prin viclenie. 

Harry Strickland Fără-adăpost se împotrivi: 

- Ar trebui să așteptăm. 

-Vom aștepta, se ridică Jon Connington. Zece zile. Niciuna 
mai mult. Atât va dura să ne pregătim. In dimineaţa zilei a 
unsprezecea, pornim spre Capătul Furtunii. 


Prinţul li se alătură după patru zile, călărind în fruntea 
unei coloane de o sută de cai, cu trei elefanţi urmându-i 
greoi. Lady Lemore era cu el, înveșmântată din nou în robele 
albe de septă. înaintea lor venea Ser Roily Duckfield, cu 
mantia albă ca zăpada fluturându-i pe umeri. 

Un bărbat solid și credincios, gândi Connington privindu- 
1 pe Raţă 

cum descăleca, dar nu de rangul Gărzii Regelui. Se 
străduise din răsputeri să-l oprească pe prinţ să-i dea lui 
Duckfield mantia aceea, subliniind că ar fi fost mai bine ca 
onoarea să fie păstrată pentru războinici de faimă mai mare, 
a caror loialitate ar fi adăugat strălucire cauzei lor, și fiilor 
mai tineri ai marilor lorzi de a căror susţinere urmau să aibă 
nevoie în următoarele lupte, dar băiatul rămăsese neclintit. 

- Dacă va fi cazul, spusese el, Raţă își va da viaţa pentru 
mine și asta-i tot ce vreau de la Garda Regelui. Regicidul a 
fost un războinic de mare faimă și în același timp fiul unui 
mare lord. 

1098 

GEORGE R.R. MARTIN 

Cel puțin l-am convins să lase neocupate celelalte șase 
locuri, altfel Rață ar fi putut avea șase rățuște urmându-l, 
fiecare mai prostește potrivită decât cea dinainte, 

- Escortaţi-l pe Luminăţia Sa în salonul meu, porunci el. 
De îndată! 

Prinţul Aegon Targaryen nu era însă nici pe departe la fel 
de obedient pe cât fusese tânărul Griff ca băiat. Trecu 
aproape un ceas înainte ca el să apară în cele din urmă în 
salon, însoţit de Raţă. 

- Lord Connington, rosti el, îmi place castelul tău. 

w Ținuturile tatălui tău sunt frumoase", spuse el. Părul 
argintiu îi flutura în vânt, iar ochii îi eraupurpuriu-închis, mai 
intunecați decât ai băiatului, 

- Și mie îmi place, înălţimea Ta. Te rog, ia loc. Ser Roily, 
deocamdată 

nu mai avem nevoie detine. 


- Ba nu, vreau ca Raţă să rămână. Prinţul se așeză. Am 
stat de vorbă cu Strickland și cu Flowers. Ne-au povestit 
despre atacul pe care-l plănuiești împotriva Capătului 
Furtunii. 

Jon Connington nu lăsă să i se citească furia. 

- Și Harry Fără-adăpost a încercat să te convingă să-l 
amâni? 

- Da, încuviinţă prinţul, dar n-o voi face. Harry este o fată 
bătrână, nu-i așa? Ai dreptate, lordul meu. Vreau ca atacul 
să aibă loc... cu o modificare. Eu îl voi conduce. 

SACRIFICIUL 

Pe izlazul verde al satului, oamenii reginei își ridicară 
rugul. 

Sau ar trebui să-i spun izlazul alb? Zăpada era peste tot 
adâncă până 

la genunchi, mai puţin în locurile în care oamenii o 
îndepărtaseră, pentru a săpa cu topoarele, săbiile și 
târnăcoapele în pământul înghețat. 

Vântul șuiera dinspre apus, purtând încă și mai mult omăt 
peste suprafaţa îngheţată a lacurilor. 

- Nu-i nevoie să te uiţi la asta, zise Aly Mormont. 

- Nu, dar o voi face. 

Asha Greyjoy era fiica krakenului, nu o fecioară răsfăţată 
care să 

nu poată suporta să vadă lucruri respingătoare. 

Fusese o zi întunecată, rece și flămândă, ca ziua 
dinaintea ei și ca ziua dinaintea aceleia. Petrecuseră cea mai 
mare parte a timpului pe gheaţă, tremurând lângă două 
copci pe care le făcuseră în lacul mai mic, cu strunele de 
pescuit strânse în mâinile stângace din cauza mănușilor. 

Nu cu multă vreme în urmă, se puteau bizui că fiecare va 
prinde câte unul sau doi pești, iar cei din Pădurea Lupilor, 
mai exersaţi în pescuitul la copcă, scoteau chiar patru-cinci. 
Azi însă Asha nu se întorsese decât cu frigul care o 
pătrunsese până în oase. Nici Aly nu se descurcase mai bine. 


Trecuseră trei zile de când niciuna dintre ele nu prinsese 
nimic. 

Ursoaica încercă din nou. 

1100 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu-i nevoie ca ev să măuit la asta. 

Nu pe tine vor să ardă oamenii reginei, 

- Du-te atunci. Iţi dau cuvântul că nu voi fugi. Unde m-aș 
putea duce? La Winterfell? Asha izbucni în râs: Mi-au spus 
că poţi ajunge acolo în trei zile, cu un cal bun. 

Șase oameni ai reginei se luptau cu doi stâlpi mari din 
pin, pe care se străduiau să-i introducă în gropile săpate de 
alți șase oameni ai reginei. Asha nu trebuia să-i întrebe în ce 
scop o făceau. Ştia. Frigări, Noaptea avea să se pogoare în 
curând peste ei și zeul roșu trebuia hrănit. O jertfă de sânge 
și foc, aşa-i spuseseră oamenii reginei, pentru ca Stăpânul 
Luminii să-și poată întoarce ochiul înfocat asupra noastră și 
să topească zăpezile acestea, fie ele de trei ori blestemate! 

- Stăpânul Luminii ne apără chiar și în locul acesta de 
spaimă și întuneric, le spuse Ser Godry Farring celor care se 
adunaseră să 

privească frigările ce erau bătute în gropi. 

- Ce are de-a face zeul tău de miazăzi cu zăpada? întrebă 
Artos Flint. Barba lui neagră era incrustată de gheaţă. 
Aceasta-i mânia vechilor zei abătută asupra noastră. Pe ei ar 
trebui să-i împăcăm. 

- Da, încuviință Wull Căldare. Rahloo cel Roșu nu- 
nseamnă nimic aici. Nu veţi face altceva decât să-i înfuriaţi 
pe zeii vechi, care privesc de pe insula lor. 

Satul se afla între două lacuri, dintre care cel mai mare 
era presărat de insulițe împădurite ce răzbăteau prin gheaţă 
aidoma pumnilor îngheţaţi ai unui uriaș înecat. De pe o 
asemenea insulă se înălța un copac al inimii cioturos și 
bătrân, cu ramurile și crenguțele albe ca neaua din jur. Cu 
opt zile în urmă, Asha mersese cu Aly Mormont ca să-i 
privească mai îndeaproape ochii aidoma unor crăpături roșii 


și gura însângerată. Nu-i decât sevă, își spusese ea, seva 
roșie care curge prin copacul inimii. Insă ochii nu-i erau 
convinși; a vedea înseamnă a crede, iar ei vedeau sânge 
îngheţat 

- Voi, cei din miazănoapte, aţi adus zăpezile astea asupra 
noastră, insista Corliss Penny. Voi și copacii demonilor voștri. 
R'hllor ne va mântui. 

dansul dragonilor 

1101 

- R'hllor ne va duce la pierzanie, spuse Artos Flint. 

Da-ar boala în zeii voștri, gândi Asha Greyjoy. 

Ser Godry Moartea Uriașilor examină frigările, trăgând de 
una pentru a se asigura că era bine înţepenită. 

- Bun. Bun. Iși vor face treaba. Ser Clayton, adu jertfa. 

Ser Clayton Suggs era puternicul braţ drept al lui Godry. 
Sau ar trebui să fie brațul lui bicisnic? Ashei nu-i placea Ser 
Clayton. Pe când Farring părea aprig în devoţiunea sa faţă 
de zeul roșu, Suggs era pur și simplu crud. Il văzuse la 
focurile de seară, privind, cu buzele întredeschise și ochii 
lacomi. Nu pe zeu îl iubește, ci flăcările, decisese ea. Când îl 
întrebase pe Ser Justin dacă Suggs fusese dintotdeauna așa, 
bărbatul făcuse o grimasă. 

- Pe Piatra Dragonului, ar fi jucat zaruri cu torţionarii și le- 
ar fi dat o mână de ajutor în interogarea prizonierilor, mai 
ales dacă aceștia erau femei tinere. 

Asha nu fusese surprinsă. Nu se îndoia că Suggs ar fi 
manifestat o satisfacţie specială faţă de arderea ei. Dacă nu 
cumva se oprește viscolul. 

De nouăsprezece zile, erau la trei zile de Winterfell. O 
sută de leghe de la Deepwood Motte la Winterfell. Cinci sute 
de kilometri în zbor de corb. 

Insă niciunul dintre ei nu era corb, iar viscolul nu se 
domolea. In fiecare dimineaţă Asha se trezea, sperând că ar 
putea zări soarele, doar pentru a avea parte de altă zi de 
zăpadă. Viscolul îngropase toate colibele și cocioabele sub 


mormane de omăt murdar și în scurt timp troienele aveau să 
fie îndeajuns de înalte pentru a cuprinde și conacul. 

Și nu exista hrană, în afară de caii lor care mureau, peștii 
prinși din lac (tot mai puţini cu fiecare zi) și vegetația 
sărăcăcioasă pe care o puteau găsi în pădurile reci și 
moarte. întrucât cavalerii regelui și lorzii revendicau partea 
leului din camea de cal, tot mai puţină rămânea pentru 
oamenii de rând. Nu era de mirare că începuseră să-și 
mănânce propriii morți. 

Asha fusese la fel de oripilată ca toţi ceilalţi când 
Ursoaica îi spusese că patru oameni ai lui Peasebury 
fuseseră surprinși măcelărindu-l pe unul dintre soldații 
răposatului Lord Fell, tăindu-i hălci de carne din 

1102 

GEORGE R.R. MARTIN 

coapse și fese, în timp ce un antebraţ îi era învârtit pe 
țepușă, dar nu putea pretinde că ar fi fost surprinsă. Ar fi pus 
rămășag că cei patru nu erau primii care gustaseră carnea 
omenească în decursul acestui marș 

sinistru... ci doar primii care fuseseră descoperiţi. 

Potrivit decretului regal, cei patru aveau să plătească cu 
viețile pentru festinul lor... iar oamenii reginei sustineau că 
prin arderea lor viscolul se va sfârși. Asha Greyjoy nu se 
încredea în zeul lor roșu, dar se rugă ca ei să aibă dreptate. 
Dacă nu, aveau să urmeze alte ruguri, iar Ser Clayton Suggs 
avea să-și satisfacă dorinţa ascunsă. 

Când Ser Clayton îi îmbrânci afară, cei patru canibali erau 
goi-pușcă, cu încheieturile mâinilor legate la spate cu curele 
din piele. Cel mai tânăr dintre ei plângea pe când se 
poticnea prin zăpadă. Alţi doi umblau aidoma unor oameni 
deja morţi, cu ochii pironiţi în pământ. Asha fu surprinsă să 
vadă cât de banali arătau. Nu sunt monștri, înţelese ea, d 
doar oameni. 

Cel mai vârstnic dintre ei le fusese comandant. El singur 
rămase sfidă- 


tor, scuipând venin spre oamenii reginei, pe când îl 
îmboldeau cu lăncile. 

- Să crăpaţi cu toţii, voi și zeul vostru roșu! răcni el. M- 
auzi, Farring? 

Moartea Uriașilor? Am râs de m-am prăpădit când ţi-a 
murit amărâtul ăla de văr, Godry. Ar fi trebuit să-l fi mâncat 
și pe el, că mirosea tare bine când l-au pârlit. Pun zălog că 
băiatul era fraged și gustos. Zemos. 

O lovitură de mâner de suliță îl trimise în genunchi, dar 
nu-l amuţi. 

Când se ridică, scuipă o gură de sânge și dinţi sparţi, și 
continuă: 

- Mădularu-i partea cea mai dorită, bine perpelit la 
frigare. Un cârnăcior dolofan. 

Continuă să delireze și în timp ce înfășurau lanţurile în 
jurul său: 

- Corliss Penny, ia vino-ncoace! Ce mai nume e și Penny? 
Ăla era prețul maică-tii? Şi tu, Suggs, ticălos nenorocit, tu... 

Ser Clayton nu rosti nicio vorbă. O spintecătură iute 
deschise beregata comandantului, trimițând un val de sânge 
să i se reverse peste piept. 

Cel care plângea hohoti și mai tare, cu trupul zguduindu- 
se la fiecare suspin. Era atât de slăbănog, încât Asha îi putea 
număra toate coastele. 

dansul dragonilor 

1103 

- Nu, imploră el, vă rog, era mort, era mort și noi eram 
flămânzi, vă rog... 

- Comandantul a fost cel mai isteţ, îi spuse Asha lui Aly 
Mormont. 

L-a determinat pe Suggs să-l omoare. 

Se întrebă dacă același vicleșug ar fi funcţionat de două 
ori, dacă 

i-ar fi venit și ei rândul. 

Cele patru victime fură legate spate în spate, câte două 
la aceeași frigare. Atârnară acolo, trei vii și un mort, în timp 


ce discipolii Stăpânului Luminii le îngrămădiră sub picioare 
buturugi despicate și ramuri rupte, apoi stropiră grămezile 
cu ulei de opaiţ. Trebuiau să se miște repede. Ninsoarea era 
deasă, așa cum fusese tot timpul, și lemnul avea să se 
îmbibe în scurt timp. 

- Unde-i regele? întrebă Ser Corliss Penny. 

Cu patru zile în urmă murise de frig și foame unul dintre 
scutierii regelui, un băiat pe nume Bryen Farring, care fusese 
rudă cu Ser Godry. 

Stannis Baratheon stătuse cu chip împietrit lângă rugul 
funerar, când trupul flăcăului fusese încredinţat flăcărilor. 
După aceea regele se retrăsese în turnul său de veghe. De 
atunci nu mai ieșise de acolo... deși la răstimpuri înălţimea 
Sa putuse fi zărită pe acoperișul turnului, conturată pe focul 
ca un far ce arsese acolo zi și noapte. Vorbind cu zeul roșu, 
spuseseră unii. Chemâna-o pe Lady Melisandre, insistaseră 
alţii. 

Indiferent care ar fi fost adevărul, Ashei Greyjoy i se 
părea că regele era rătăcit și striga după ajutor. 

- Canty, se adresă Ser Godry celui mai apropiat soldat, 
du-te și caută-l pe rege și anunţă-l că totul este pregatit. 

- Regele este aici. 

Glasul fusese al lui Richard Horpe. 

Peste armura sa din plăci și zale, Ser Richard purta 
pieptarul matlasat cu blazonul a trei fluturi cap-de-mort pe 
fond de cenușă și oase. Regele Stannis mergea lângă el. In 
urma lor, străduindu-se să ţina pasul, șchiopata Arnolf 
Karstark, rezemându-se în cârja din lemn de porumbar. 

Lordul Arnolf îi găsise în urmă cu opt zile. Bărbatul din 
miazănoapte 

1104 

GEORGE R.R. MARTIN 

adusese un fiu, trei nepoți, patru sute de sulițași, 
douazeci de arcași, o duzină de lâncieri călări, un maester și 
o colivie cu corbi... dar provizii numai pentru oamenii săi. 


Ashei i se dăduse de înţeles că Karstark nu era de fapt 
lord, ci doar castelan de Karhold pe timpul cât adevăratul 
lord rămânea prizonierul Lannisterilor. Scofâlcit, gârbovit și 
cocoșat, cu umărul stâng mai înalt cu treizeci de centimetri 
decât cel drept, avea gât sfrijit, ochi cenușii mijiţi și dinţi 
galbeni. Câteva fire albe îl mai despărțeau de pleșuvie; 
barba despicată era în egală măsură albă și sură, dar 
întotdeauna neregulată. Asha considera că în zâmbetele lui 
exista mereu ceva acru. Dacă zvonurile erau însă adevărate, 
atunci Karstark avea să fie stăpân în Winterfell, dacă îl 
cucereau. Undeva în trecutul îndepărtat, Casa Karstark se 
desprinsese din Casa Stark și Lordul Arnolf fusese primul 
dintre lorzii stegari ai lui Eddard Stark care trecuse de 
partea lui Stannis. 

Din câte știa Asha, zeii Casei Karstark erau zeii vechi din 
miazănoapte, cei pe care-i împărțeau cu Wull, Norrey, Flint și 
celelalte clanuri din munţi. Se întrebă dacă Lordul Arnolf 
venise să vadă arderea pe rug la porunca regelui, astfel 
încât să vadă cu propriii săi ochi puterea regelui roșu. 

La vederea lui Stannis, doi dintre bărbaţii legaţi de frigări 
începură 

să ceară îndurare. Regele ascultă în tăcere, cu fălcile 
încleștate, după 

care i se adresă lui Godry Farring: 

- Puteţi începe. 

Moartea Uriașilor ridică braţele: 

- Stăpân al Luminii, ascultă-ne. 

- Stăpân al Luminii, apără-ne, intonară oamenii reginei, 
căci noaptea e neagră și plină de spaime. 

Ser Godry înălţă capul spre cerul care se întuneca: 

- îți multumim pentru soarele care ne-ncălzește și te 
rugăm să te-ntorci la noi, stăpâne, astfel ca să nepoți lumina 
calea spre dușmanii tăi. Fulgi de zăpadă i se topeau pe faţă. 
îți mulțumim pentru stelele ce veghează 

dansul dragonilor 

1105 


deasupra noastră noaptea și te rugăm să sfâșii vălul 
acesta care le ascunde, pentru ca să ne putem desfăta din 
nou la vederea lor. 

- Stăpân al Luminii, apără-ne, se rugară oamenii reginei, 
și ține departe întunericul sălbatic. 

Ser Corliss Penny înaintă, ţinând torţa cu ambele mâini. O 
roti deasupra capului, înteţind flăcările. Unul dintre captivi 
începu să 

scâncească. 

-R'hilor, intonă Ser Godry, îţi trimitem acum patru oameni 
răi. Cu inimi vesele și-adevărate, îi trimitem focurilor tale 
purificatoare, astfel ca bezna din sufletele lor să poată fi 
arsă și îndepărtată. Fie ca trupurile lor ticăloase să fie 
pârjolite și înnegrite, astfel ca spiritele să se poată înălța 
libere și curate, pentru a pătrunde în lumină. Primește 
sângele lor, stăpâne, și topește lanțurile de gheață ce-i 
leagă pe slujitorii tăi. Ascultă-le durerea și dă putere săbiilor 
lor, astfel ca să putem vărsa sângele dușmanilor tăi. 

Acceptă sacrificiul acesta și arată-ne calea spre 
Winterfell, pentru a-i putea nimici pe necredincioși. 

- Stăpân al Luminii, acceptă sacrificiul acesta, repetară o 
sută de glasuri. 

Ser Corliss aprinse mai întâi primul rug cu torţa, apoi o 
azvârli în lemnele de la baza celui de-al doilea. Câteva 
fuioare de fum începură 

șă se ridice. Captivii porniră să tușească. Primele flăcări 
apărură, sfioase precum fecioarele, ţâșnind și dansând de la 
lemnișor la picior. 

In câteva clipe, ambele frigări erau învăluite în foc. 

- Era mort! ţipă băiatul care plângea, pe când văpăile îi 
lingeau picioarele. L-am găsit mort... vă rog... eram 
flămânzi... 

Focurile îi ajunseră la testicule. Când părul din jurul 
mădularului începu să-i ardă, rugile sale se destrămară într- 
un zbieret lung și fără cuvinte. 


Asha Greyjoy simţi gust de fiere în fundul gâtului. Pe 
Insulele de Fier, văzuse preoţi ale propriului ei popor 
retezând beregatele robilor și azvârlindu-le trupurile în 
mare, pentru a-1 cinsti pe Zeul înecat. 

Deși ritualurile lor erau brutale, acesta era mult mai râu. 

închide ochii, își spuse. Astupă-ți urechile. întoarce-te cu 
spatele. Nu-i nevoie să te uiţi la asta. Oamenii reginei 
cântau un imn de preamărire lui 

1106 

GEORGE R.R. MARTIN 

R'hllor, însă ea nu putea auzi cuvintele peste zbierete. 
Dogoarea flăcărilor o izbea în faţă, dar tremura întruna. 
Aerul se îmbâăcsi de fum și duhoarea cărnii arse, iar unul 
dintre trupuri continua să se zbată în lanţurile încinse la 
roșu, care-l legau de frigare. După o vreme, ţipetele 
încetară. 

Fără un cuvânt, Regele Stannis se îndepărtă, întorcându- 
se în solitudinea turnului său de veghe. inapoi /a focul-far, 
știu Asha, ca să 

caute răspunsuri în flăcări. Arnolf Karstark dădu să 
șchiopăteze după 

el, dar Ser Richard Horpe îl prinse de braţ și-l îndreptă 
către conac. 

Privitorii începură să plece, fiecare spre focul său și spre 
cina jalnică 

pe care o putea găsi. 

Clayton Suggs i se alătură Ashei. 

- Fofoloancei de fier i-a plăcut spectacolul? 

Răsuflarea îi duhnea a bere și ceapă. Are ochi de porc, 
gândi Asha. 

Se potrivea; pe scutul și cămașa pe care o purta peste 
armură era desenat un porc cu aripi. Suggs își apropie atât 
de mult faţa de ea, încât i-ar fi putut număra punctele negre 
de pe nas și spuse: 

- Mulțimea va fi și mai mare când tu te vei zbate pe-o 
frigare. 


Nu se înșela. Lupii n-o iubeau: era dintre oamenii de fier 
și trebuia să 

răspundă pentru crimele poporului ei, pentru Moat Cailin 
și Deepwood Motte și Castelul lui Torrhen, pentru veacurile 
de distrugeri din lungul, țărmului stâncos, pentru tot ce 
făcuse Theon la Winterfell. 

- Dă-mi drumul, ser. 

De fiecare dată când Suggs îi vorbea, ducea dorul 
topoarelor ei. 

Asha dansa dansul degetelor la fel de bine ca orice 
bărbat de pe insule și avea zece degete pentru a o dovedi. 
Dacă aș putea dansa și cu el. Unii bărbaţi aveau chipuri care 
cereau o barbă. Chipul lui Ser Clayton cerea un topor înfipt 
între ochi. Ea însă era lipsită de topoare aici, așa încât lucrul 
cel mai bun pe care-l putea face era să încerce să se 
îndepărteze. 

lar asta nu făcea decât ca Ser Clayton s-o strângă și mai 
tare, cu degetele înmănușate afundându-se în braţul ei 
aidoma unor gheare din fier. 

- Doamna te-a rugat să-i dai drumul, zise Aly Mormont. Ar 
fi bine să-i dai ascultare, ser. Lady Asha nu este pentru rug. 

dansul dragonilor 

1107 

- Va fi, insistă Suggs. Am găzduit-o prea mult printre noi 
pe adoratoarea asta de demoni. 

Cu toate acestea slobozi braţul Ashei din strânsoare. 
Nimeni n-o provoca în mod inutil pe Ursoaică. 

Acela fu momentul ales de Justin Massey pentru a 
interveni. 

- Regele are alte planuri pentru prizoniera sa, rosti cu 
surâsul său natural. 

Obrajii îi erau roșii de ger. 

- Regele? Sau tu? pufni Suggs dispreţuitor. Plănuiește cât 
vrei, Massey. Pe ea tot focul o va aștepta, pe ea și tot sângele 
regelui ei. 


Femeia roșie obișnuia să spună că-n sângele regelui este 
putere. Putere care să-l mulțumească pe lordul nostru. 

- Fie ca R'hllor să fie mulţumit cu cei patru pe care i-am 
trimis. 

- Patru ţarănoi sărantoci. O jertfă de cerșetori. Niște 
amărâţi ca ăia nu vor opri niciodată ninsoarea. Ea ar putea. 

- Și dacă o ardeţi pe ea, dar ninsoarea tot nu se va opri? 
întrebă 

Ursoaica. Pe cine veți arde după aceea? Pe mine? 

Asha nu se mai putu abţine. 

- De ce nu pe Ser Clayton? Poate că lui R'hllor îi va plăcea 
unul de-ai săi. Un credincios care-și va cânta slăvirile în 
vreme ce flăcările-i ling mădularul. 

Ser Justin râse, însă Suggs fu mai puţin amuzat. 

- Chicotește cât vrei, Massey. Dacă ninsoarea continuă, 
vom vedea cine va mai râde atunci. 

Privi către bărbaţii morţi de pe frigări, surâse și se duse să 
li se alăture lui Ser Godry și celorlalţi oameni ai reginei. 

- Cavalerul meu apărător, îi spuse Asha lui Justin Massey. 
O merita, indiferent care i-ar fi fost motivele. Mulţumesc 
pentru că mi-ai sărit în ajutor, ser. 

- Nu-ţi vei face prieteni printre oamenii reginei, zise 
Ursoaica. 

Ţi-ai pierdut încrederea în R'hllor cel roșu? 

1108 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Mi-am pierdut încrederea în mai mult decât atât, rosti 
Massey și răsuflarea lui fu o ceaţă alburie în aer, însă mai 
cred în cină. Vă pot invita să vă alăturaţi mie, doamnă? 

Aly Mormont clătină din cap. 

- N-am poftă de mâncare. 

- Nici eu, dar ar fi bine să mănânci ceva carne de cal, 
pentru că în curând vei regreta că n-ai făcut-o. Când am 
pornit de la Deepwood Motte, aveam opt sute de cai. Aseară 
erau numai șaizeci și patru. 


Asta n-o șocă. Aproape toţi armăsarii lor de luptă mari 
muriseră, inclusiv cei ai lui Massey. La fel ca majoritatea 
buiestrașilor. Până și poneii celor din miazănoapte 
începuseră să se clatine din cauza lipsei de nutreţ. Dar 
pentru ce ar mai fi avut nevoie de cai? De acum Stannis nu 
mai mărșâluia nicăieri. Soarele, luna și stelele dispăruseră 
de atâta vreme, încât Asha începuse să se întrebe dacă nu 
cumva le visase. 

- Eu voi mânca. 

Aly clătină din cap. 

- Nu și eu. 

- Ingăduiește-mi să mă îngrijesc atunci de Lady Asha, îi 
spuse Ser Justin. îmi dau cuvântul că nu-i voi îngădui să 
evadeze. 

Ursoaica îi dădu acceptul fără chef, surdă la tonul lui 
glumeţ. Se despărţiră acolo, Aly porni spre cortul ei, Asha și 
Justin Massey spre conac. Nu era departe, însă troienele erau 
adânci, vântul bătea în rafale și Asha își simţea picioarele ca 
pe niște blocuri de gheaţă. Glezna o înjunghia la fiecare pas. 

Deși mic și sărăcăcios, conacul era clădirea cea mai mare 
din sat, astfel încât lorzii și căpitanii o rechiziţionaseră, în 
timp ce Stannis se instalase în turnul de veghe din piatră de 
pe malul lacului. Doi străjeri îi flancau ușa, rezemându-se în 
sulițe înalte. Unul dintre ei ridică 

faldul unsuros al ușii pentru Massey, iar Ser Justin o 
escortă pe Asha în căldura binecuvântată din interior. 

Bănci și mese improvizate din scânduri așezate pe capre 
erau întinse de ambele părţi ale sălii, care putea adăposti 
cincizeci de oameni... însă de 

dansul dragonilor 

1109 

două ori mai mulţi se înghesuiseră înăuntru. în mijlocul 
podelei din pământ bătătorit fusese săpat un șanț pentru 
foc, iar în acoperișul de deasupra exista un șir de orificii 
pentru fum. Lupii stăteau de o parte a șanțului, iar cavalerii 
și lorzii din miazăzi de cealaltă parte. 


Cei din miazăzi arătau jalnic, gândi Asha - trași la față și 
cu obrajii scofâlciţi, unii palizi și bolnavi, alţii cu feţe înroșite 
și tăbăcite de vânt. 

Prin contrast, cei din miazănoapte păreau robuști și 
sănătoși, bărbaţi voinici și arămii, cu bărbi dese ca tufele, 
înveșmântați în blănuri și fier. Poate că erau de asemenea 
înfriguraţi și flămânzi, dar marșul fusese mai ușor pentru ei, 
cu poneii și labele lor de urs. 

Asha își scoase mănușile din blană și făcu o grimasă când 
strânse degetele. Durerea i se repezi în sus prin picioare, 
când tălpile pe jumătate îngheţate începură să se dezghețe 
la căldură. Când fugiseră, fermierii lăsaseră în urmă o 
provizie mare de turbă, așa încât aerul era înceţoșat de fum 
și de izul bogat și aspru al cărbunilor arși. Femeia își atârnă 
mantia pe un cârlig de lângă ușă, după ce scutură zăpada 
care se prinsese de ea. 

Ser Justin găsi locuri pe bancă și aduse mâncare pentru 
amândoi - 

bere și bucăţi de carne de cal, înnegrite de arsură la 
exterior și roșii înăuntru. Asha bău un gât de bere și se 
repezi la carne. Porţia era mai mică decât ultima pe care o 
mâncase, darpântecele continua să-i ghiorțăie când simţise 
mirosul. 

- Mulţumiri, ser, rosti ea cu sângele și grăsimea curgându- 
i pe bărbie. 

-Justin. Te rog! 

Massey își tăie friptura în bucăți și luă una în vârful 
pumnalului. 

Ceva mai departe la masa lor, Will Foxglove le povestea 
bărbaţilor din jur că Stannis își va relua marșul asupra 
Winterfellului peste trei zile. Auzise asta de la un rândaș 
care îngrijea caii regelui. 

- înălțimea Sa a văzut victorie în focurile lui, zise 
Foxglove, o victorie care va fi cântată vreme de o mie de ani 
deopotrivă în castelele lorzilor și colibele ţăranilor. 

Justin Massey ridică ochii de la friptura sa. 


1110 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Numărul morţilor a ajuns aseară la optzeci. Scoase 
dintre dinţi o bucată de cartilaj și o azvârli celui mai apropiat 
câine: Dacă pornim în marș, vom muri cu sutele. 

- Vom muri cu miile, dacă rămânem aici, zise Ser Humfrey 
Clifton. Eu zic să-naintăm, ori să murim. 

- Eu răspund: înaintăm și murim. lar dacă ajungem la 
Winterfell, ce vom face atunci? Cum îl cucerim? Jumătate din 
oamenii noștri sunt atât de slăbiţi, încât abia dacă mai pot 
pune un picior înaintea celuilalt. 

O să-i trimiţi să escaladeze ziduri? Să construiască turnuri 
de asediu? 

- Ar trebui să rămânem aici până se-ndreaptă vremea, 
spuse Ser Ormund Wylde, un cavaler bătrân și cadaveric, a 
cărui fire îi contrazicea numele. 

Asha auzise că unii ostași pariau care dintre marii 
cavaleri și lorzi va muri următorul, iar Ser Ormund se 
număra printre favoriţi. Oare câte monede au fost puse pe 
numele meu* se întrebă ea. Poate că mai este timp să 
anulez un pariu. 

- Aici măcar avem un adăpost, insistă Wylde, iar în lacuri 
sunt pești. 

- Prea puţini pești și prea mulţi pescari, rosti mohorât 
Lordul Peasebury. 

Mohorârea lui avea motive întemeiate; Ser Godry tocmai 
îi arsese oamenii și chiar în sala aceasta erau unii care 
fuseseră auziţi spunând că 

Peasebury însuși știuse cu siguranţă ce făceau, ba chiar 
că participase la ospeţele lor. 

- Are dreptate, mormăi Ned Woods, unul dintre cercetașii 
din Deepwood. 

| se spunea Ned Cârnul, deoarece cu două ierni în urmă, 
degerăturile îl lăsaseră fără vârful nasului. Woods cunoștea 
Pădurea Lupilor mai bine decât oricare alt om în viaţă. Până 


și lorzii cei mai mândri ai regelui învăţțaseră să-l asculte când 
vorbea. 

- Eu știu lacurile, urmă Ned. Aţi fost pe ele ca viermii pe- 
un stârv, cu sutele. Aţi tăiat atât de multe copci în gheață, 
încât e de mirare că 

n-aţi căzut mai mulţi în apă. Pe lângă insulă sunt locuri 
care seamănă 

dansul dragonilor 

1111 

c-o bucată de brânză roasă de șoareci. Clătină din cap: 
Lacurile sunt terminate. Aţi scos toţi peștii din ele. 

- Cu-atât mai multe motive pentru marș, insistă Humfrey 
Clifton. 

Dacă soarta noastră este moartea, să murim cu sabia-n 
mână. 

Erau aceleași argumente din seara trecută, și din seara 
dinaintea ei. 

a 

înaintăm și murim, stăm aici și murim, ne retragem și 
murim. 

- Tu n-ai decât să mori așa cum vrei, Humfrey, zise Justin 


Massey. 

Eu unul aș prefera mai degrabă să trăiesc și să mai văd o 
primăvară. 

- Unii ar putea numi asta lașitate, replică Lordul 
Peasebury. 


- Mai bine laș, decât canibal. 

Chipul lui Peasebury se schimonosi brusc de furie. 

-Fu... 

- Moartea face parte din razboi, Justin. Pe ușa sălii intrase 
Ser Richard Horpe, cu părul negru umed de zăpada care se 
topea. Cei care marșăluiesc alături de noi vor avea o parte 
din prada pe care o vom lua de la Bolton și de la bastardul 
lui, și o parte și mai mare din glorie pentru că nu vor muri. 
Cei prea slabi ca să mărșăluiască trebuie să-și poarte singuri 


de grijă. Aveţi însă cuvântul meu, vă vom trimite hrană 
odată ce vom cuceri Winterfellul. 

- Nu veți cuceri Winterfellul). 

- Ba da, ba da, se auzi un croncănit de la masa înaltă, 
unde Arnolf Karstark stătea împreună cu fiul său Arthor și 
trei nepoți. 

Lordul Arnolf se ridică, aidoma unui vultur care se înalță 
de pe pradă. O mână plină de pete strânse umărul fiului său, 
ca să se sprijine. 

-11 vom cuceri pentru Ned și pentru fiica lui. Da, și 
pentru Tânărul Lup, care a fost ucis cu atâta cruzime. Eu și 
cu ai mei vă vom arăta calea, dacă va fi nevoie. l-am spus 
aceleași lucruri și înălţimii Sale, regele. Mărșăluim, am zis, și 
ne vom scălda toţi în sângele Freyilor și Boltonilor înainte ca 
luna să-și poată termina drumul. 

Bărbaţii începură să tropăie din picioare și să lovească cu 
pumnii în tăbliile meselor. Asha observă că aproape toţi erau 
din miazănoapte. Dincolo de șanțul pentru foc, lorzii din 
miazăzi rămăseseră tăcuţi pe bănci. 

1112 

GEORGE R.R. MARTIN 

Justin Massey așteptă până ce tumultul se stinse, apoi 
rosti: 

- Curajul îţi este admirabil, Lord Karstark, însă numai 
curajul nu va străpunge zidurile Winterfellului. Cum 
intenţionezi să cucerești castelul, rogu-te? Cu bulgări de 
zăpadă? 

- Vom tăia copaci, răspunse unul dintre nepoţii Lordului 
Arnolf, ca să avem berbeci cu care să spargem porţile. 

- Și veţi muri. 

Un alt nepot se făcu auzit: 

- Vom face scări și vom escalada zidurile. 

- Și veţi muri. 

Vorbi apoi Arthor Karstark, mezinul Lordului Arnolf: 

- Vom ridica turnuri de asediu. 


- Și veți muri, și veţi muri, și veţi muri. Ser Justin își dădu 
ochii peste cap: Zeilor atotputernici, voi, Karstarkii, sunteți 
toți nebuni? 

- Zei? zise Richard Horpe. Nu știi ce spui, Justin. Aici n- 
avem decât un singur zeu. Nu vorbi despre demoni în 
tovărășia noastră. 

Doar Stăpânul Luminii ne poate salva acum. Nu ești de- 
acord? 

Iși puse mâna pe garda spadei, parcă pentru a-și sublinia 
cuvintele, însă ochii nu-i părăsiră nicio clipă faţa lui Justin 
Massey. 

Ser Justin se ofili sub privirea aceea. 

- Stăpânul Luminii, da. Credinţa mea este la fel de adâncă 
precum a ta, Richard, știi doar. 

- Curajul ţi-l pun la îndoială, Justin, nu credinţa. Ai 
predicat înfrângerea la fiecare pas al drumului de când am 
pornit de la Deepwood Motte. Nu pot să nu mă-ntreb de 
partea cui ești de fapt. 

Roșeaţța sui pe gâtul lui Massey. 

- N-o să rămân aici ca să fiu insultat. 

Iși smulse mantia umedă de pe perete cu atâta putere, 
încât Asha o auzi rupându-se, apoi trecu pe lângă Horpe și 
ieși pe ușă. Un val de aer rece năvăli în sală, ridicând cenușa 
din șanțul pentru foc și înteţin-du-i flăcările. 

dansul dragonilor 

1113 

Repede a mai cedat, gândi Asha. Cavalerul meu apărător 
făcut din seu. 

Ser Justin era totuși unul dintre puţinii care ar fi putut 
obiecta dacă 

oamenii reginei ar fi încercat s-o ardă pe rug. Așa încât se 
sculă, își puse propria-i mantie și-l urmă în viscol. 

Se rătăci înainte să fi parcurs zece metri. Putea să vadă 
focul-far arzând în vârful turnului de veghe, o lumină 
portocalie înceţoșată 


plutind în văzduh, dar satul parcă nu mai exista în rest. 
Era singură 

într-o lume albă de nea și tăcere, înaintând cu greu prin 
nămeţi ce-i ajungeau până la coapse. 

- Justin? strigă ea. 

Nu primi niciun răspuns. Undeva în stânga auzi un cal 
nechezând. 

Sărmanul pare înspăimântat. Poate că știe că el va fi cina 
de mâine. Asha își strânse mai bine mantia în jurul trupului. 

Reveni fără să-și dea seama pe izlazul satului. Frigările 
din lemn de pin continuau să stea verticale, înnegrite și 
pârjolite, dar încă neconsumate de foc. Lanţurile morţilor se 
răciseră de acum, dar continuau să 

țină leșurile strâns în îmbrăţișarea lor de fier. Un corb era 
cocoţat pe unul și trăgea de zdrențele de carne arsă ce-i 
atârnau pe ţeasta carbonizată. Viscolul acoperise cenușa de 
la baza rugului și zăpada suise până la gleznele mortului. 
Zeii vechi vor să-l ingroape, gândi Asha. 

Asta n-a fost lucrarea lor. 

- Uită-te bine și-atent, fofoloanco, rosti glasul lui Clayton 
Suggs din spatele ei. După ce vei fi pusă la frigare, și tu vei 
fi la fel de frumușică. 

la zi, calmarii pot ţipa? 

Zeu al taților mei. dacă mă poți auzi din palatele tale de 
apă de sub valuri, dăruiește-mi doar o singură toporișcăpe 
care s-o pot azvârli. Zeul înecat nu răspunse. Rareori o 
făcea. Ăsta era necazul cu zeii. 

- L-ai văzut pe Ser Justin? 

- Bufonul ăla? Ce vrei cu el, fofoloanco? Dacă ai nevoie s- 
o iei sub coadă, sunt mai bărbat decât Massey. 

larfofoloancă?/Lra. interesant că bărbaţii ca Suggs 
foloseau cuvântul acela pentru a le înjosi pe femei, deși era 
singura parte pe care o 

1114 

GEORGE R.R. MARTIN 


preţuiau la o femeie. lar Suggs era mai rău decât Liddle 
Mijlociii Când rostește cuvântul, nu se-ncurcă. 

- Regele vostru îi scopește pe bărbaţi pentru siluire, îi 
reaminti ea. 

Ser Clayton chicoti. 

- Regele-i pe jumătate orb de la privitul în foc. Nu te teme 
însă, fofoloanco, n-o să te siluiesc. Ar fi nevoie să te-omor 
după aceea, și mai curând te-aș vedea arzând. 

Din nou calul acela. 

- Ai auzit? 

- Ce s-aud? 

- Un cal. Ba nu, mai mulţi cai. Nu doar unul. 

întoarse capul și ascultă cu atenţie. Ninsoarea transforma 
sunetele în chip neașteptat. Era greu de spus din ce direcţie 
venise. 

- Ce-i ăsta, un joc al calmarilor? N-aud... Suggs se 
strâmbă: lad ticălos! Călăreţi! 

Bâjbăâi la brâu după sabie, cu mâinile stângace în 
mănușile din blană 

și piele și în cele din urmă izbuti să-și scoată spada lungă 
din teacă. 

Călăreţii ajunseseră deja lângă ei. 

leșiseră din viscol aidoma unei oști de stafii, bărbaţi 
voinici pe cai scunzi, care păreau încă și mai mari din cauza 
blânurilor voluminoase pe care le purtau. Aveau la șolduri 
săbii care-și îngânau cântecul înceti 

șor de oţel, zăngănind în teci. Asha zări o secure de 
razboi legată de șaua unuia, un ciocan de război pe spinarea 
altuia. Purtau de asemenea scuturi, dar erau atât de 
acoperite de zăpadă și gheaţă, încât nu le putea desluși 
blazoanele. In ciuda straturilor de lână, blană și piele 
tăbăcită 

pe care le purta, Asha se simţea în pielea goală, stând 
locului acolo. Un com, gândi ea. Am nevoie de un corn ca să 
trezesc tabăra. 


- Fugi, fofoloancă proastă! răcni Ser Clayton. Fugi și- 
anunţă-l pe rege. Lordul Bolton ne-atacă. 

Poate că Suggs nu era decât o brută, dar era cu siguranţă 
viteaz. 

Cu sabia în mână, înaintă în zăpadă, punându-se între 
calăreţi și 

dansul dragonilor 

1115 

turnul regelui, al cărui far strălucea în spatele lui ca 
ochiul portocaliu al unui zeu străin. 

- Cine-i acolo? Opriţi. Opriți! 

Primul călăreț își struni calul lângă el. înapoia lui era alţii, 
poate vreo douăzeci. Asha nu avusese timp să-i numere. Alte 
sute puteau fi acolo, în viscol, gonind iute în urma lor. 
întreaga armie a lui Roose Bolton putea să-i atace, ascunsă 
în beznă și volburile de ninsoare. Aceștia însă... 

Sunt prea mulți ca să fie cercetași și prea puțini ca să fie 
o avangardă. 

lar doi erau înveșmântaţi complet în negru. Rondul de 
Noapte. înţelese ea brusc. 

- Cine sunteţi? îi întrebă. 

- Prieteni, răspunse un glas pe jumătate familiar. V-am 
căutat la Winterfell, dar l-am găsit doar pe Umber Hrana 
Ciorilor bătând în tobe și suflând în corni. Am avut nevoie de 
ceva timp să vă găsim. 

Călărețul sări din șa, își lăsă gluga pe spate și făcu o 
plecăciune. 

Barba îi era atât de deasă și atât de incrustată cu gheaţă, 
încât, pentru o clipă, Asha nu-l recunoscu. Apoi își aminti. 

- Tis? spuse ea. 

- Doamnă, îngenunche Tristifer Botley. Fecioara este de 
asemenea aici. Roggon, Grimtongue, Fingers, Rook... șase 
dintre noi, toţi cei în stare să călărească. Cromm a murit din 
cauza rănilor primite. 

- Ce-i asta? întrebă Ser Clayton Suggs. Ești unul de-ai ei? 
Cum de-ai scăpat din temniţele din Deepwood? 


Tris se sculă și-și scutură zăpada de pe genunchi. 

- Lui Sybelle Glover i s-a oferit o răscumpărare frumoasă 
pentru libertatea noastră și a ales s-o accepte în numele 
regelui. 

- Ce răscumpărare? Cine ar plăti bani frumoși pentru 
zoaiele mării? 

- Eu am plătit, ser. 

Cel care vorbise înaintă acum, călare pe poneiul său. Era 
foarte înalt, foarte slab, cu picioare atât de lungi, încât era 
de mirare că tălpile nu i se târau pe pământ. 

1116 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Aveam nevoie de o escortă care să mă ducă în siguranţă 
până la rege și Lady Sybelle avea nevoie de mai puţine guri 
de hrănit. 

O eșarfă ascundea trăsăturile lunganului, dar pe vârful 
capului era cocoţată pălăria cea mai ciudată pe care Asha o 
văzuse de ultima dată 

când navigase la Tyrosh, un turn fără boruri dintr-o 
țesătură moale, care semana cu trei ţilindri puși unul peste 
altul. 

- Mi s-a dat de-nţeles că aici l-aș putea gasi pe Regele 
Stannis. Este foarte important să vorbesc de îndată cu el. 

- Și cine-n șapte iaduri duhnitoare ești tu? 

Lunganul lunecă cu graţie de pe ponei, își scoase pălăria 
neobișnuită 

și făcu o plecăciune. 

- Am onoarea de a fi Tycho Nestoris, umil slujbaș al Băncii 
de Fier din Braavos. 

Dintre toate creaturile stranii care s-ar fi putut ivi din 
noapte, ultima la care s-ar fi așteptat vreodată Asha Greyjoy 
ar fi fost un bancher braavos. Era prea absurd. Nu se putu 
opri să nu izbucnească în râs. 

- Curtea Regelui Stannis este în turnul de veghe. Sunt 
sigură că 

Ser Clayton va fi încântat să vă ducă la el. 


- Ar fi foarte amabil din partea sa. Timpul este foarte 
preţios. 

Bancherul o privi cu ochi negri, șireţi: Dacă nu mă înșel, 
ești Lady Asha din Casa Greyjoy. 

- Da, sunt Asha din Casa Greyjoy. Opiniile diferă dacă 
sunt sau nu o lady. 

Braavosul surâse. 

- Ți-am adus un dar. Făcu semn oamenilor dinapoia sa: Ne 
așteptasem să găsim un rege la Winterfell, dar, vai, același 
viscol cuprinsese castelul. Sub zidurile sale l-am găsit pe 
Mors Umber cu o oaste de flăcâiandri, care așteptau sosirea 
regelui. El ne-a dat asta. 

O fată și un moș, gândi Asha când cei doi fură trântiţi cu 
brutalitate în zăpada din faţa ei. Fata tremura violent, în 
ciuda blănurilor în care era încotoșmănată. Dacă n-ar fi fost 
atât de speriată, ar fi putut să fi fost chiar drăguță, deși 
vârful nasului i se înnegrise de degerătură. Bătrânul... 

dansul dragonilor 

1117 

nimeni nu l-ar fi putut considera vreodată arătos. Asha 
văzuse sperietori mai grase decât el. Chipul îi era un craniu 
cu piele, iar părul alb ca osul și murdar. Și duhnea. Simpla 
lui vedere o îngreţoșa. 

E| ridică ochii. 

- Surioară... Vezi? De data asta te-am recunoscut. 

Asha simţi că i se oprește inima în loc. 

- Theon? 

Buzele lui se traseră îndărăt în ceea ce ar fi putut fi un 
surâs. Nu mai avea jumătate din dinţi, iar jumătate din cei 
rămași îi erau sparți și ciobiți. 

- Theon, repetă el. Numele meu este Theon. Tu trebuie să 
știi numele tău. 

VICTARION 

Marea era neagră și luna argintie, când Flota de Fier se 
năpusti asupra prăzii sale. 


O întrevăzuse în strâmtoarea dintre Insula Cedrilor și 
dealurile neregulate ale ținuturilor învecinate Astapori, 
exact așa cum spusese preotul negru Moqorro. 

- Ghiscari! răcni Longwater Pyke din gabie. 

De la castelul proră, Victarion Greyjoy îi văzu pânza 
crescând. In scurt timp îi distinse văslele ridicându-se și 
coborând, și siajul lung și alb dinapoia ei strălucind sub 
razele lunii aidoma unei cicatrice peste mare. 

Nu este o adevărată corabie de război, își dădu el seama. 
O galeră de negoț, dar una mare. Avea să fie o cucerire 
minunată. Le semnală căpitanilor să înceapă urmărirea. 
Aveau să suie la bordul ei și s-o cucerească. 

Căpitanul galerei înţelesese de acum pericolul în care se 
afla. 

Schimbă cursul spre apus, îndreptându-se către Insula 
Cedrilor, sperând poate să se adăpostească în vreun golfuleţ 
ascuns ori să-și atragă 

urmăritorii pe stâncile ascuţite de pe coasta de nord-est a 
insulei. Galera era însă încărcată și grea, iar cei de pe 
Insulele de Fier aveau vântul în spate. /a/lea și Victoria de 
Fier tăiară calea fugarei, în vreme ce iutele Coroi și agilul 
Deget-dansator îi blocară spatele. Nici chiar atunci căpitanul 
ghiscari nu-și ridică stindardele. Până ce Tânguirea ajunse 

dansul dragonilor 

1119 

lângă pradă, scrijelindu-i babordul și rupându-i vâslele, 
ambele corăbii se aflau atât de aproape de ruinele bântuite 
ale lui Ghozai, încât puteau auzi maimuțele flecărind când 
prima lumină a zorilor se revărsa peste piramidele sparte ale 
orașului. 

Trofeul lor se numea Zorii ghiscari” spuse căpitanul 
galerei când fu adus în lanţuri înaintea lui Victarion. Plecase 
din Noul Ghis, unde urma să se întoarcă prin Yunkai, după ce 
făcea negoţ în Meereen. 

Bărbatul nu vorbea niciunul dintre graiurile culte, ci doar 
o ghiscari guturală, plină de mârâituri și săsâituri, una dintre 


cele mai hâde pe care le auzise vreodată Victarion Greyjoy. 
Moqgorro tălmăci cuvintele căpitanului în Limba Comună a 
Westerosului. Căpitanul susţinea că 

războiul pentru  Meereen fusese câștigat; regina 
dragonilor murise și ghiscariul Hizdak conducea acum 
orașul. 

Victarion porunci să-i fie smulsă limba, fiindcă minţise. 
Daenerys Targaryen nu murise, îl asigură Moqorro; zeul său 
roșu R'hllor îi arătase chipul reginei în focurile lui sacre. 
Căpitanul nu putea tolera minciunile, astfel încât căpitanul 
ghiscari fu legat de mâini și de picioare și azvârlit peste 
bord, ca sacrificiu adus Zeului înecat. 

- Zeul tău roșu își va câștiga partea, îi promise lui 
Mogorro, dar mările sunt conduse de Zeul înecat. 

- Nu există alţi zei, decât R'hllor și Celălalt, al cărui nume 
nu poate fi rostit. 

Preotul vrăjitor era înveșmântat în negru sever, cu doar o 
urmă de firet auriu la guler, manșete și poale. La bordul 
Victoriei de Fier nu existau ţesături roșii, dar nu se cuvenea 
ca Moqorro să poarte zdrenţele pătate de sare pe care le 
avusese când Popândăul îl pescuise din mare, așa încât 
Victarion îi poruncise lui Tom Tidewood să-i coasă straie noi 
din ceea ce aveau la îndemână, ba chiar îi dăruise unele 
dintre tunicile sale în acest scop. Acelea erau negru și aurii, 
întrucât blazonul Casei Greyjoy arăta un kraken de aur pe 
fond negru, iar stindardele și velele corăbiilor lor erau la fel. 
Veșmintele stacojii și carmin ale preoţilor roșii erau străine 
pentru oamenii de fier, însă Victarion sperase că 

1120 

GEORGE R.R. MARTIN 

însoțitorii săi l-ar putea accepta mai ușor pe Moqgorro 
dacă purta culorile Greyjoy. 

Sperase în van. înveșmântat în negru din cap până-n 
picioare, cu o mască de flăcări roșii și portocalii tatuată pe 
chip, preotul părea mai sinistru ca oricând. Echipajul îl 


ocolea când apărea pe punte și oamenii scuipau dacă umbra 
lui cădea cumva peste ei. Până și Popândăul, care-l 

pescuise pe preotul roșu din mare, stăruise pe lângă 
Victarion să-l dăruiască Zeului înecat. 

Dar Moqorro era familiarizat cu țărmurile acestea 
necunoscute în feluri neștiute pentru oamenii de fier, ca și 
secretele dragonilor. 

Ochi-de-Cioară are vrăjitori, de ce n-aș avea și eu? 
Vrăjitorul lui negru era mai puternic decât toţi cei trei ai lui 
Euron, chiar dacă i-ai fi aruncat într-o oală și i-ai fi fiert la foc 
scăzut până nu mai rămânea decât unul. Poate că 

Par Umed n-ar fi fost de acord, dar Aeron și pioșeniile lui 
erau departe. 

De aceea Victarion își strânse mâna arsă într-un pumn 
puternic și spuse: 

- Zorii ghiscari nu este un nume demn pentru Flota de 
Fier. Pentru tine, vrăjitorule, o voi reboteza Urgia Zeului 
Roșu, Vrăjitorul își plecă fruntea. 

- Să fie precum spune căpitanul. 

lar corăbiile Flotei de Fier redeveniră cincizeci și patru. 

In ziua următoare asupra lor se abăâtu o vijelie 
neașteptată. Moqorro o prezisese și pe aceea. Când furtuna 
trecu, descoperiră că trei corăbii dispăruseră. Victarion nu 
avea de unde să știe dacă se scufundaseră, dacă eșuaseră 
pe țărm sau dacă fuseseră abătute de la curs. 

- Ele știu încotro ne îndreptăm, spuse el echipajului. Dacă 
mai plutesc, ne vom reîntâlni. 

Căpitanul de fier nu avea timp să-i aștepte pe întârziaţi. 
Mireasa lui era înconjurată de dușmanii lui. Cea mai 
frumoasăfemeie din lume are nevoie urgentă de securea 
mea. 

In plus, Moqorro îl asigurase că cele trei corăbii nu se 
scufundaseră. 

In fiecare seară, preotul vrăjitor aprindea un foc pe 
castelul proră al 

dansul dragonilor 


1121 

Victoriei de Fier și umbla în jurul flăcărilor, intonând rugi. 
Lumina focului făcea ca pielea neagră să-i strălucească 
aidoma onixului lustruit și uneori Victarion putea să jure că 
văpăile tatuate pe chipul lui dansau de asemenea, 
răsucindu-se și îndoindu-se, topindu-se una în alta, cu 
culorile schimbându-se la fiecare întoarcere a capului 
preotului. 

- Preotul negru cheamă demonii asupra noastră, fusese 
auzit un văslaș spunând. 

Când cuvintele ajunseseră la urechile sale, Victarion 
poruncise ca bărbatul să fie biciuit până ce spatele îi fusese 
acoperit de sânge de la umeri până la fese. De aceea, atunci 
când Moqporro spuse: 

-Mieii tăi rătăciţi vor reveni la turmă în largul Insulei 
Yaros, căpitanul replică: 

- Roagă-te să fie așa, preotule. Fiindcă altfel tu vei fi 
următorul care va gusta biciul. 

Marea era albastră și verde, iar soarele strălucea pe cerul 
azuriu și senin când Flota de Fier făcu a doua captură, în 
apele de la miazănoapte și apus de Astapor. 

De data aceea fu barcazul myrishean Porumbița, care 
mergea spre Yunkai prin Noul Ghis, cu o încărcătură de 
covoare, vinuri verzui dulci și dantelă myrisheană. Căpitanul 
ei avea un ochi-myrishean care făcea ca obiectele din 
depărtare să pară apropiate - două lentile din sticlă într-o 
serie de tuburi din alamă, isteț meșteșugite astfel încât 
fiecare tub luneca în următorul, până ce ochiul nu era mai 
lung decât un pumnal. Victarion luă pentru sine comoara 
aceea. Reboteză barcazul Sfrânciocul și decretă 

că echipajul va fi ţinut pentru răscumpărare. Ei nu erau 
nici sclavi, nici stăpâni de sclavi, ci myrisheni liberi și 
mateloţi cu experienţă, iar asemenea oameni însemnau bani 
frumoși. Deoarece plecase din Myr, Porumbița nu le aduse 
vești noi despre Meereen sau Daenerys, ci doar știri vechi 
despre călăreţi dothraki văzuţi în lungul lui Rhoyne, despre 


marșul Companiei de Aur și alte lucruri pe care Victarion le 
știa deja. 

- Ce vezi? îl întrebă el pe preotul negru în seara aceea, 
când Moqorro stătea lângă focul său. Ce ne așteaptă mâine? 
Și mai multă ploaie? 

1122 

GEORGE R.R. MARTIN 

| se părea că văzduhul mirosea a ploaie. 

- Ceruri sure și vânturi puternice, răspunse Mogorro. Dar 
nu ploaie. Din spate vin tigri. In față te așteaptă dragonul 
tău. 

Dragonul tău. Lui Victarion îi plăcea cum suna. 

- Spune-mi ceva ce nu știu, preotule. 

- Căpitanul poruncește și eu mă supun, încuviinţă 
Moqgorro. 

Echipajul îl numea de acum Văpaia Neagră, o poreclă 
care-i fuSese dată de Steffar Bâlbâitul, care nu putea rosti 
„Mogorro*. Indiferent cum i-ar fi spus, preotul avea puteri 
adevărate. 

- Linia coastei merge aici de la răsărit spre apus, îi zise el 
lui Victarion. Când se va înturna spre miazănoapte, vei mai 
da peste doi iepuroi. Din cei iuți, cu multe picioare. 

Și așa se și petrecu. De data aceasta se dovediră a fi două 
galere, lungi, înguste și rapide. Ralf Șchiopul le zări cel 
dintâi, dar galerele le lăsară 

rapid în urmă pe Durerea și Speranța disperată, astfel 
încât Victarion le trimise pe Anpa-de-fier, Coroiul și Degetul- 
dansator să le prindă. Nu avea corăbii mai iuți decât acestea 
trei. Urmărirea dură aproape toată ziua, dar până la urmă 
ambele galere fură supuse abordajului și capturate, după 

încleștări scurte, dar brutale. Victarion descoperi că erau 
goale și se îndreptau către Noul Ghis, ca să încarce provizii 
și arme pentru legiunile de ghiscari ce-și instalaseră tabăra 
în fața Meereenului... și ca să aducă 

legionari noi în război, pentru a-i înlocui pe cei morţi. 

- Căzuţi în luptă? întrebă Victarion. 


Echipajele  galerelor îi spuseră că muriseră de o 
blestemată de pante-căraie, pe care o numeau iapa albă. ȘI 
precum căpitanul Zori/or ghiscari. 

căpitanii  galerelor repetară minciuna că Daenerys 
Targaryen murise. 

- Sărutaţi-o din partea mea în orice iad aţi găsi-o, le zise 
Victarion. 

Iși ceru toporul și le reteză capetele pe loc. După aceea le 
omori și echipajele, păstrându-i doar pe sclavii înlănţuiţi de 
vâsle. Le rupse el însuși lanţurile și le spuse că acum erau 
oameni liberi și aveau privilegiul de a vâăsli pentru Flota de 
Fier, o onoare la care visau toţi băieţii de pe Insulele de Fier. 

dansul dragonilor 

1123 

- Regina dragonilor îi eliberează pe sclavi și la fel fac și 
eu, îi anunţă. 

Reboteză galerele Nă/uca și Umbra. 

- Pentru că vreau ca ele să se întoarcă și să-i hăituiască 
pe yunkaii ăștia, îi spuse femeii oacheșe în noaptea aceea 
după ce-și satisfăcu plăcerea cu ea; erau apropiaţi acum și 
se apropiau pe zi ce trecea. Vom cădea asupra lor ca un 
trăsnet, mai spuse și îi strânse sânul. 

Se întrebă dacă așa simţise și fratele lui Aeron când îi 
vorbise Zeul înecat. Aproape că putea să audă glasul zeului 
înălțându-se din adâncurile mării. Mă vei s/uji cu credință, 
căpitane, păreau să spună valurile. Pentru asta te-am 
Zămislit. 

In același timp însă avea să-l hrănească și pe zeul roșu, 
Zeul lui Moqgorro. Braţul pe care preotul îl vindecase arăta 
hidos, crăpat ca pielea de porc, de la cot până la vârfurile 
degetelor. Uneori, când Victarion închidea palma, pielea se 
despica și fumega, dar braţul era mai puternic decât fusese 
vreodată. 

- Doi zei sunt acum cu mine, îi spuse femeii oacheșe. 
Niciun dușman nu poate să rezista la doi zei. 

Apoi o rostogoli pe spate și o mai luă o dată. 


Când stâncile Insulei Yaros apărură la babord, își găsi cele 
trei corăbii rătăcite așteptându-l, exact așa cum prezisese 
Moqgorro. 

Victarion îi dărui preotului o brățară de aur drept 
răsplată. 

Acum trebuia să facă o alegere: să riște trecerea prin 
strâmtoare ori să poarte Flota de Fier în jurul insulei? 
Amintirea Insulei Frumoase continua să bântuie memoria 
căpitanului. Stannis Baratheon atacase Flota de Fier 
simultan din miazănoapte și din miazăzi, pe când era prinsă 

în canalul dintre insulă și continent, iar Victarion suferise 
înfrângerea sa cea mai teribilă. Pe de altă parte, ocolirea 
Insulei Yaros l-ar fi costat zile preţioase. Deoarece Yunkaiul 
era atât de aproape, negoţul prin strâmtoare era probabil 
intens, dar nu se aștepta să întâlnească corăbii ale 
Yunkaiului până nu se apropiau mai mult de Meereen. 

Ce ar fi făcut Ochi-de-Cioară? Se gândi la asta o vreme, 
apoi le semnală căpitanilor: 

1124 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Trecem prin strâmtoare. 

Alte trei corăbii fură cucerite înainte ca Yaros să se 
micșoreze în urma lor. Un galion lat căzu în mâinile 
Popândăului și ale Durerii, iar o galeră de negoţ fu prinsă de 
Manfryd Merlyn care conducea Eretele. 

Calele le erau ticsite cu bunuri, vinuri, mătasuri și 
mirodenii, esențe rare de lemn și arome încă și mai rare, însă 
corăbiile în sine erau adevăratele trofee. Mai târziu în 
decursul aceleiași zile, un ketch pescăresc fu capturat de 
Sapte cranii şi de Blestemul sclavului. Era o ambarcaţiune 
mică, înceată 

și murdară, care abia dacă merita efortul abordării. 
Victarion fu nemulţumit să audă că fuseseră necesare două 
corăbii pentru a-i opri pe pescari, dar de pe buzele lor auzi 
despre întoarcerea dragonului negru. 


- Regina de argint a plecat, îi spuse căpitanul ketchului. A 
fugit pe dragonul ei, dincolo de Marea Dothraki. 

- Unde-i această Mare Dothraki? întrebă el. Voi naviga cu 
Flota de Fier peste ea și-o voi găsi pe regină oriunde s-ar 
afla. 

Pescarul hohoti zgomotos. 

- Asta chiar c-ar merita să fie văzut. Marea Dothraki este 
făcută 

din iarbă, prostule! 

N-ar fi trebuit să fi spus cuvântul acela. Victarion îl prinse 
de gât cu mâna lui arsă și-l ridică cu totul în aer. lzbindu-l 
cu spinarea de catarg, îl strânse până ce chipul yunkaiului 
deveni la fel de negru ca degetele ce-i săpau în carne. 
Bărbatul lovi din picioare și se zvârcoli o vreme, încercând 
zadarnic să se elibereze din prinsoarea căpitanului. 

- Nimeni nu-l numește prost pe Victarion Greyjoy și după 
aceea mai trăiește pentru a se lăuda cu asta. 

Când descleștă degetele, trupul inert căzu pe punte. 
Longwater Pyke și Tom Tidewood îl aruncară peste 
parmaclăc, încă o jertfă pentru Zeul înecat. 

- Zeul tău înecat este un demon, spuse după aceea 
preotul negru Mogorro. El nu-i decât un sclav al Celuilalt, 
zeul întunecat al cărui nume nu trebuie rostit. 

dansul dragonilor 

1125 

- Ai grijă, preotule, îl avertiză Victarion. La bordul acestei 
corăbii sunt oameni cu frica de zei, care ţi-ar smulge limba 
din gură pentru că 

rostești asemenea blasfemii. Zeul tău roșu își va primi 
partea, ţi-o jur. 

Cuvântul meu este de fier. Intreabă-l pe oricare dintre 
oamenii mei. 

Preotul negru plecă fruntea. 

-Nu este nevoie. Stăpânul Luminii mi-a arătat cât 
preţuiești, lordule căpitan. In fiecare seară, întrezăresc în 
focurile mele gloria care te așteaptă. 


Cuvintele vrăjitorului îl încântau nespus pe Victarion 
Greyjoy, așa cum îi mărturisi femeii oacheșe în aceeași 
noapte: 

- Fratele meu Balon a fost un om măreț, zise el, dar eu voi 
face ceea ce el n-a reușit. Insulele de Fier vor fi iarăși libere 
și Vechea Rânduială 

va reveni. Nici Dagon n-a putut face asta. 

Aproape o sută de ani trecuseră de când Dagon Greyjoy 
stătuse în tronul de la Stânca Mării, dar oamenii de fier încă 
mai povesteau despre incursiunile și bătăliile sale. In vremea 
lui Dagon, Tronul de Fier fusese ocupat de un rege slab, cu 
ochii urduroși fixaţi peste marea îngustă, unde bastarzii și 
surghiuniţii urzeau rebeliuni. Așa că Lordul Dagon plecase 
de la Pyke pentru a cuceri Marea Apusului. 

- El a atacat leul în vizuina sa și a înnodat coada lupului 
străvechi, dar nici chiar Dagon n-a putut înfrânge dragonii. 
Insă acum voi face ca dragonii reginei să fie ai mei. Ea îmi va 
împărți patul și-mi va zămisli mulţi fii puternici. 

In noaptea aceea numărul corăbiilor din Flota de Fier 
ajunse la șaizeci. 

Velele ciudate se înmulţiră la nord de Yaros. Acum se 
aflau foarte aproape de Yunkai, iar coasta dintre Orașul 
Galben și Meereen avea să forfotească de corăbii 
negustorești și de aprovizionare, astfel încât Victarion duse 
Flota de Fier în apele mai adânci, de unde nu se zărea 
uscatul. Chiar și acolo întâlneau alte ambarcațiuni. 

- Să nu lăsaţi niciuna să scape ca să ne poată avertiza 
dușmanii, ordonă căpitanul de fier. 

Niciuna nu scăpă. 

1126 

GEORGE R.R. MARTIN 

Marea era verde și cerul cenușiu în dimineaţa în care 
Durerea, Târfa războinică şi Victoria de Fier a lui Victarion 
capturară galera de sclavi din Yunkai în apele din nordul 
Orașului Galben. In calele ei se aflau douăzeci de băieţi 
parfumaţi și optzeci de fete menite caselor de plăceri din 


Lys. Echipajul ei nu se gândise niciodată că ar putea întâlni 
pericolul atât de aproape de apele lor teritoriale și oamenii 
de fier nu întâmpinaseră greutăţi în a o captura. Galera se 
numea Fecioara doritoare. 

Victarion îi trecu pe sclavi prin sabie, apoi își trimise 
oamenii sub punți să scoată lanţurile văslașilor. 

- De acum vâsliţi pentru mine. Văsliţi cu putere și veţi 
prospera. 

Pe fete le împărţi printre căpitanii săi. 

- Lysenii ar fi făcut târfe din voi, le spuse, dar noi v-am 
salvat. Acum trebuie să slujiţi un singur om, nu mai multi. 
Cele care-i vor mulţumi pe căpitanii lor pot fi luate ca 
neveste de sare, o poziţie foarte onorabilă. 

Pe băieții parfumaţi îi înfășură în lanţuri și-i aruncă în 
mare. Erau creaturi nefirești, iar corabia mirosi mai bine 
după ce fu purificată de prezenţa lor. 

Pentru sine, Victarion luă cele mai atrăgătoare șapte fete. 
Una avea părul roșu-auriu și pistrui pe sâni. Una se rădea 
peste tot. Una avea pă' 

rul castaniu și ochii castanii, și era sfioasă ca un șoricel. 
Una avea sânii cei mai mari pe care-i văzuse vreodată. A 
cincea era mititică și avea par negru, drept, și piele aurie. 
Ochii ei erau de culoarea chihlimbarului. A șasea era albă ca 
laptele, cu inele de aur prin sfârcuri și buzele de jos, a 
șaptea era neagră precum cerneala unei sepii. Stăpânii de 
sclavi din Yunkai le învăţaseră în calea celor șapte suspine, 
dar nu de aceea le dorise Victarion. Femeia lui oacheșă îi 
ajungea pentru a-și satisface poftele, până ce putea ajunge 
la Meereen, unde să-și revendice regina. 

Niciun bărbat nu are nevoie de lumânări când îl așteaptă 
soarele. 

Reboteză galera Zbieretul stăpânului de sclavi. Cu ea, 
corăbiile din Flota de Fier erau în număr de șaizeci și una. 

- Fiecare corabie pe care o capturăm ne face mai 
puternici, le spuse Victarion oamenilor săi de fier, dar de aici 
încolo va fi tot mai greu. 


dansul dragonilor 

1127 

Mâine sau poimâine, probabil că ne vom întâlni cu corăbii 
de război. 

Pătrundem în apele teritoriale ale Meereenului, unde ne 
așteaptă 

flotele dușmanilor noștri. Vom întâlni ambarcaţiuni din 
toate cele trei Orașe ale Stăpânilor de Sclavi, din Tolos și 
Elyris și Noul Ghis, ba chiar și din Qarth. 

Avu grijă să nu amintească de galerele verzi din Vechiul 
Volantis, care cu siguranţă navigau prin Golful Plângerii 
chiar acum. 

- Stăpânii aceia de sclavi sunt jalnici. Aţi văzut cum fug 
din faţa noastră, aţi auzit cum chiţăie când îi trecem prin 
sabie. Douăzeci dintre ei valorează cât unul dintre voi, 
fiindcă numai noi suntem din fier. Nu uitaţi asta când vom 
vedea data viitoare pânzele unei corăbii cu sclavi. 

Nu fiți miloși și nu vă așteptați la milă. Ce nevoie avem 
noi de milă? 

Noi suntem oamenii de fier și doi zei se îngrijesc de 
soarta noastră. Le vom captura corăbiile, le vom zdrobi 
speranțele și le vom umple golful cu sânge. 

Strigăte sonore îi întâmpinară cuvintele. Căpitanul le 
răspunse printr-o încuviinţare din cap, apoi, cu chip 
încruntat, ceru să fie aduse pe punte cele șapte fete pe care 
le oprise pentru sine, cele mai frumoase dintre toate cele de 
la bordul Fecioarei doritoare. Le sărută 

pe obraji și le vorbi despre cinstea care le aștepta, deși 
ele nu-i înțelegeau cuvintele. După aceea le sui în ketchul 
de pescuit pe care-l 

capturaseră, îl dezlegă de Victoria de Fier și-i dădu foc. 

- Cu darul acesta de nevinovăție și frumusete, îi slăvim pe 
ambii zei, proclamă el când corăbiile Flotei de Fier vâăsliră pe 
lângă ketchul incendiat. Fie ca fetele acestea să fie 
renăscute în lumină, nepângărite de pasiune muritoare, sau 


fie ca ele să coboare în palatele de apă ale Zeului înecat, 
pentru a benchetui și dănţui și râde până ce mările vor seca. 

Spre sfârșit, înainte ca ketchul fumegând să fie înghiţit 
de mare, lui Victarion Greyjoy i se păru că ţipetele celor 
șapte dulci fecioare se preschimbaseră în cântece de 
veselie. Un vânt puternic se porni atunci, un vânt care le 
umflă velele și-i împinse către miazănoapte și răsărit, apoi 
din nou către miazănoapte, spre Meereen și piramidele sale 
din 

1128 

GEORGE R.R. MARTIN 

cărămizi multicolore. Pe aripi de cântec zbor către tine, 
Daenerys, gândi căpitanul de fier. 

In noaptea aceea el scoase pentru prima dată cornul de 
dragon pe care Ochi-de-Cioară îl găsise în pustiurile 
fumegătoare ale întinsei Valyria. Era un obiect răsucit, lung 
de doi metri de la un capat la celălalt, strălucind negru și 
legat cu fâșii de aur roșu și oţel valyrian negru. Cornul 
iadului lui Euron. Victarion își trecu palma peste el. 

Cornul era la fel de cald și de neted precum coapsele 
femeii oacheșe, și atât de strălucitor, încât în adâncurile sale 
își putea vedea propriile trăsături, deformate. Slove 
vrăjitorești ciudate fuseseră tăiate în benzile ce-l înfășurau. 

- Rune valyriene, spuse Mogorro. 

Asta măcar știuse și Victarion. 

- Ce spun ele? 

- Multe, și mai multe. Preotul arătă o bandă de aur: Aici 
este numele cornului. Eu sunt Lanţțul-dragomlor, scrie. L-ai 
auzit sunând vreodată? 

- O dată. 

Una dintre corciturile fratelui său suflase în cornul iadului 
la plebiscit, în Vechiul Wyk. Fusese un monstru de bărbat, 
uriaș și cu țeasta rasă, cu brățări de aur, jad și jais pe braţe, 
și cu un șoim mare tatuat pe piept. 

- Sunetul pe care l-a scos... ardea, cumva. De parcă 
oasele mi-ar fi fost pe foc, frigându-mi carnea dinlăuntru. 


înscrisurile acelea au strălucit roșu ca para focului, apoi alb 
arzător, aproape orbitoare. 

Părea că sunetul nu se va sfârși niciodată. Era ca un 
zbieret prelung. 

Ca o mie de ţipete, contopite în unul singur. 

- Bărbatul care a suflat în corn... ce s-a-ntâmplat cu el? 

- A murit. După aceea avea buzele bășicate. Pasărea lui 
sângera de asemenea. Căpitanul se izbi cu pumnul în piept: 
Șoimul de aici. Picura sânge din toate penele. Am auzit c-ar 
fi fost complet ars pe dinăuntru, dar se poate să nu fi fost 
decât o poveste născocită. 

- O poveste adevărată. 

dansul dragonilor 

1129 

Mogorro răsuci cornul iadului, examinând literele stranii 
ce se târau pe altă bandă din aur. 

- Aici scrie: Niciun muritor nu va sufla în mine și va 
supraviețui, Victarion gândi cu amărăciune la trădările 
fraţilor. Darurile lui Euron sunt întotdeauna otrăvite. 

- Ochi-de-Cioară a jurat că acest corn va înlănţui dragonii 
de voința mea. Dar cum mă va sluji, daca preţul este 
moartea? 

- Fratele tău n-a suflat el însuși în corn. Nici tu nu trebuie 
s-o faci. 

Moqorro arătă banda din oţel: Uite-aici. Sânge pentru foc, 
foc pentru sânge. Nu contează cine suflă în corn. Dragonii 
vor veni la stăpânul cornului. Tu trebuie să revendici cornul. 
Cu sânge. 

FETIJA CEA URÂTĂ 

Unsprezece slujitori ai Zeului cu Multe Chipuri se adunară 
în noaptea aceea sub templu, mai mulţi decât văzuse ea 
vreodată în același timp. Doar tânărul lord și grăsanul 
intraseră prin ușa din faţă; ceilalţi sosiseră pe căi secrete ori 
tunele și pasaje ascunse. Toţi purtau mantiile negru cu alb, 
dar după ce se așezară își lăsară glugile pe spate, pentru a 
arăta chipurile pe care aleseseră să le poarte în ziua aceea. 


Jilţurile lor înalte erau sculptate din abanos și copacul inimii, 
ca ușile templului de deasupra. Jilţurile din abanos aveau pe 
spate chipuri din copacul inimii, cele din copacul inimii 
purtau chipuri sculptate în abanos. 

Una dintre celelalte servitoare stătea în partea opusă a 
încăperii, cu un clondir de vin roșu-închis. Ea avea apa. Ori 
de câte ori unul dintre slujitorii zeului dorea să bea, ridica 
ochii sau îndoia un deget și una dintre ele sau ambele 
veneau și-i umpleau cupa. Dar în cea mai mare parte stătură 
în picioare, așteptând priviri care nu sosiră niciodată. Sunt 
cioplită din piatră, îşi reaminti ea. Sunt o statuie, ca Lorzii 
Mării ce stăteau în lungul Canalului Eroilor. Apa era grea, dar 
brațele ei erau puternice. 

Preoţii foloseau graiul braavos, deși la un moment dat, 
preţ de câteva minute, trei discutară înfocat în valyriana 
cultă. Fata înţelese cuvintele, în majoritate, dar ei vorbeau 
cu glasuri încete și nu-i putu auzi întotdeauna. 

dansul dragonilor 

1131 

- îl cunosc pe bărbatul acesta, îl auzi ea pe un preot cu 
chipul victimei unei molime. 

- II cunosc pe bărbatul acesta, repetă grăsanul pe când ea 
îi turna în cupă. 


Insă chipeșul spuse: 

- li voi da acestui bărbat darul, nu îl cunosc. 

Mai târziu, sașiul spuse același lucru, despre altcineva. 

După trei ore de vin și de vorbe, preoţii plecara... toţi, mai 
puţin omul blajin, orfelina și cel care purta pe chip semnele 
molimei. Obrajii îi erau acoperiţi de furuncule ce supurau, iar 
părul îi căzuse. Sânge îi lăcrima dintr-o nară și se închegase 
la colţurile ambilor ochi. 

- Fratele nostru dorește să vorbească cu tine, copilă, 
spuse omul blajin. Așază-te, dacă dorești. 

Ea se așeză într-un scaun din copacul inimii cu chip de 
abanos. 

Furunculele însângerate n-o speriau. Fusese de prea 
multă vreme în Casa în Negru și Alb ca să se teamă de un 
chip fals. 

- Cine ești? o întrebă față-de-molimă când rămaseră 
singuri. 

- Nimeni. 

- Nu este chiar așa. Ești Arya din Casa Stark, care-și 
mușcă buza și nu poate spune o minciună. 

- Am fost. Acum nu mai sunt. 

- De ce te afli aici, mincinoaso? 

-Ca să slujesc. Ca să învăţ. Ca să-mi schimb chipul. 

- Mai întâi, schimbă-ţi inima. Darul Zeului cu Multe 
Chipuri nu este o jucărie pentru copii. Tu vrei să ucizi pentru 
propriile-ţi țeluri, pentru propriile-ţi plăceri. Negi asta? 

Ea își mușcă limba. 

-0... 

EI o pălmui. 

Lovitura îi ustură obrazul stâng, dar ea știu că o meritase. 

- Mulţumesc. 

1132 


GEORGE R.R. MARTIN 

Suficiente palme și poate că s-ar fi oprit să-și mai 
mestece buza. 

Arya făcea asta, nu lupoaica nopţii. 

- O neg. 

- Minţi. Pot să văd adevărul în ochii tăi. Ai ochii unui lup 
și-ți place sângele. 

Ser Gregor, nu putu ea să nu se gândească. Dunsen, Raff 
cel Dulce, Ser Ilyn, Ser Meryn, Regina Cersei, Dacă ar fi 
vorbit, ar fi trebuit să 

mintă, iar el ar fi știut. Rămase tăcută. 

- Mi-au spus c-ai fost Cat, o pisică. Bântuiai prin fundături 
mirosind a pește, vânzând moluște și midii pentru câţiva 
bănuţi. O viaţă măruntă, foarte potrivită pentru o făptură 
maăruntă ca tine. Cere, și-ţi poate fi redată. Impingecţi 
caruciorul, strigă-ţi moluștele, fii fericită. 

Inima ta este prea moale ca să fii una dintre noi. 

Vrea să mă alunge. 

- Nu am inimă. Am doar o gaură. Am omorât mulţi 
oameni. 

Te-aș fi putut omori pe tine, dacă aș fi vrut. 

- Ar fi avut gust dulce pentru tine? 

Ea nu știu raspunsul corect. 

- Poate. 

- Atunci nu aparţii locului ăstuia. In casa aceasta moartea 
nu este dulce. Noi nu suntem nici războinici, nici soldaţi, nici 
fanfaroni care merg legănat cu pieptul umflat de mândrie. 
Noi nu omorâm pentru a sluji vreunui lord, pentru a ne 
burduși pungile, pentru a ne mângăia trufia. Noi nu dăm 
niciodată darul pentru a ne face plăcere nouă 

înșine. Și nici nu-i alegem pe aceia pe care-i omorâm. Noi 
nu suntem decât slujitorii Zeului cu Multe Chipuri. 

- Valar dohaeris. 

Toți oamenii trebuie să slujească. 

- Cunoști cuvintele, dar ești prea mândră ca să slujești. 
Un servitor trebuie să fie umil și supus. 


- Mă supun. Pot fi mai umilă decât oricine. 

Cuvintele acelea îl făcură pe bărbat să chicotească. 

dansul dragonilor 

1133 

- Sunt sigur că vei fi însăși zeița umilinței. Dar poţi plăti 
preţul? 

- Care preț? 

- Prețul ești tu. Preţul este tot ceea ce ai și tot ce speri să 
ai vreodată. Noi ţi-am luat ochii și ţi i-am dat înapoi. |lţi vom 
lua după 

aceea urechile și vei umbla în tăcere. Ne vei da picioarele 
și te vei tări. 

Nu vei fi fiica nimanui, soaţa nimănui, mama nimănui. 
Numele tău va fi o minciună și nici chiar chipul pe care-l 
porți nu va fialtău. 

Ea aproape că-și mușcă din nou buza, dar de data 
aceasta își dădu seama și se opri. Chipul meu este un iaz 
întunecat, care ascunde tot, care nu arată nimic. Se gândi la 
toate numele pe care le purtase: Arry, Nevăstuica, Hulubiţa, 
Cat a Canalelor. Se gândi la fata prostuţă din Winterfell 
numită Arya Faţă-de-Cal. Numele nu contau. 

- Pot să plătesc preţul. Dă-mi un chip. 

- Chipurile trebuie meritate. 

- Spune-mi în ce fel. 

- Să dai unui anumit om un anumit dar. Poţi să faci asta? 

- Care om? 

- Nimeni cunoscut ţie. 

- Nu cunosc mulţi oameni. 

- El este un necunoscut. Nimeni pe care să-l iubești, 
nimeni pe care să-l urâști, nimeni pe care să-l fi cunoscut 
vreodată. O să-l omori? 

-Da. 

- Atunci mâine vei fi din nou Cat a Canalelor. Poartă faţa 
aceea, privește, supune-te. Și vom vedea dacă meriţi cu 
adevărat să-l slujești pe Cel cu Multe Chipuri. 


Așa se face că a doua zi ea reveni la Brusco și fiicele sale 
în casa de pe canal. Ochii lui Brusco se lărgiră când o văzu, 
iar Brea icni scurt. 

- Valar morghulis, rosti Cat în loc de salut. 

- Valar dohaeris, răspunse Brusco. 

După aceea fu ca și cum ea nu fusese niciodată plecată. 

Mai târziu, în cursul aceleiași dimineţi, pe când își 
împingea căruciorul pe caldarâmul străzilor ce dădeau spre 
Portul Violet, îl 

1134 

GEORGE R.R. MARTIN 

văzu pentru prima dată pe bărbatul pe care trebuia să-l 
ucidă. Era un bătrân, trecut binișor de cincizeci de ani. A 
trăit prea mult, încercă ea să-și spună. De ce ar trebui să 
aibă atât de mulți ani, când tatăl meu a avut atât de puțini? 
Dar Cat a Canalelor nu avea tată, așa că-și pastră 

gândul pentru ea. 

- Scoici, moluște și stridii, strigă Cat când el o depăși, 
creveţi, homari Și midii verzi grase. 

Ba chiar îi zâmbi bătrânului. Uneori un zâmbet era 
suficient pentru a-i face să se oprească și să cumpere. 
Bătrânul nu-i răspunse la surâs. Se strâmbă și trecu mai 
departe, plescăind printr-o baltă. Apa împroșcată udă 
picioarele fetei. 

Este lipsit de curtenie, se gândi privindu-l cum se 
îndepărta. Chipul îi este dur și rău. Nasul bătrânului era 
îngust și ascuţit la vârf, buzele subţiri, ochii mici și apropiaţi. 
Părul i se înspicase, dar barbișonul mic și ascuţit din vârful 
bărbiei era tot negru. Cat se gândi că probabil îl cănea și se 
întrebă de ce nu-și vopsea și părul. Un umăr îi era mai ridicat 
decât celălalt, astfel încât părea strâmb. 

- Este un om rău, anunţă ea în seara aceea când reveni în 
Casa în Negru și Alb. Buzele îi sunt crude, ochii sunt răi și 
are bărbuţă de ticălos. 

Omul blajin chicoti. 


- Este un om ca oricare altul, în care există atât lumină, 
cât și întuneric. Nu tu ești cea care să-l judece. 

Asta o făcu să se gândească. 

- Zeii l-au judecat? 

- Unii zei, poate. Care altul este rolul zeilor, dacă nu să-i 
judece pe oameni? Zeul cu Multe Chipuri nu cântărește însă 
sufletele oamenilor. El își dă darul oamenilor celor mai buni, 
tot așa cum îl dă oamenilor celor mai răi. Altfel binele ar trăi 
de-a pururi. 

Mâinile bătrânului erau cele mai neplăcute, decise Cat a 
doua zi, privindu-l din spatele căruciorului. Avea degete 
lungi și osoase, mereu în mișcare, când scărpinând barba, 
când trăgând de o ureche, când răpăind pe o masă, 
mișcându-se, mișcându-se, mișcându-se. Are 

dansul dragonilor 

1135 

mâini ca doi păianjeni albi. Cu cât le privea mai mult, cu 
atât ajunse să le urască. 

- Iși mișcă mâinile prea mult, le spuse celor din templu. 
Este probabil plin de teamă. Darul îi va aduce pace. 

- Darul aduce pace tuturor oamenilor. 

- Când îl voi ucide, mă va privi în ochi și-mi va mulțumi. 

- Dacă o va face, va însemna că ai dat greș. Cel mai bine 
ar fi să nu te observe. 

Bătrânul era un soi de negustor, decise Cat după ce-l 
urmări câteva zile. Negoţul lui era legat cumva de mare, deși 
nu-l văzuse niciodată 

punând piciorul pe o corabie. Iși petrecea ziua stând într- 
un local de supe din apropierea Portului Violet, cu o ceașcă 
de fiertură de ceapă 

răcindu-i-se lângă cot, în timp ce examina hârtii, își aplica 
sigiliul în ceară și vorbea pe ton ascuţit cu un șir de căpitani, 
proprietari de corăbii și alţi negustori, dintre care niciunul nu 
părea să-l placă prea mult. 

Cu toate acestea îi aduceau bani: pungi de piele durdulii 
cu aur, argint și monedele patrate din fier din Braavos. 


Bătrânul le număra cu atenţie, sorta monedele și le punea 
pe cele la fel în fișicuri odonate. Nu se uita niciodată la ele, 
ci se mulțumea să le muște, întotdeauna cu partea stângă 

a gurii, unde mai avea încă toţi dinţii. La răstimpuri, 
învârtea câte una pe masă și asculta sunetul pe care-l 
scotea, când se oprea zăngănind. 

lar după ce toate monedele fuseseră numărate și 
mușcate, bătrânul mâăzgălea pe un pergament, îl însemna cu 
sigiliul său și-l dădea căpitanului. Alteori însă clătina din cap 
și împingea monedele înapoi peste masă. Ori de câte ori 
făcea asta, celălalt se înroșea la faţă și se înfuria sau pălea și 
arăta speriat. 

Cat nu înțelegea. 

- Ei îl plătesc cu aur și argint, dar el le dă numai înscrisuri. 
Sunt proști? 

- Câţiva, poate. Majoritatea sunt pur și simplu precauţi. 
Unii se gândesc să-l păcălească. Nu este însă un bărbat pe 
care să-l înșeli cu ușurință. 

1136 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Totuși ce le vinde? 

- Le scrie fiecăruia câte un legământ. Dacă navele li se 
scufundă 

într-o furtună ori sunt capturate de pirați, el promite să le 
plătească 

valoarea corăbiei și a întregii ei încărcături. 

- Este un fel de rămășag? 

- Da, într-un fel. Un rămășag pe care toţi căpitanii speră 
să-l 

piardă. 

- Dar dacă ei câștigă... 

- „își pierd corăbiile, adesea chiar și vieţile. Mările sunt 
primejdioase și cel mai rău este toamna. Nu încape îndoială 
că mulţi căpitani care s-au scufundat într-o furtună au avut o 
mică mulțumire gândindu-se la legământul lor din Braavos, 
știind că văduva și orfanii lor nu vor rămâne pe drumuri. Un 


zâmbet trist îi atinse buzele: Insă una este să scrii un 
asemenea legământ, și alta să-l respecţi. 

Cat înţelese. Unul dintre ei îl urăște. Unul dintre ei a venit 
în Casa în Negru și Alb și s-a rugat zeului să-l ia. Se întrebă 
cine fusese, însă 

bărbatul blând nu vru să-i spună. 

- Nu trebuie să-ţi bagi nasul în astfel de lucruri, îi zise. 
Cine ești tu? 

- Nimeni. 

- Nimeni nu pune întrebări. li prinse mâinile: Dacă nu poţi 
să faci asta, ajunge doar s-o spui. Nu este nicio rușine. Unii 
sunt făcuţi să-l slujească pe Zeul cu Multe Chipuri, iar alţii 
nu. Rostește cuvântul și voi ridica sarcina aceasta de pe 
umerii tăi. 

- O voi face. Am spus că o voi face. O voi face. 

Dar cum? Asta era mai greu. 

El avea gărzi. Doi bărbaţi - unul înalt și subţire, celălalt 
scund și gros. II însoțeau peste tot, de când ieșea din casă 
dimineaţa până când se întorcea seara. Aveau grijă ca 
nimeni să nu se apropie de bătrân fără acordul său. O dată 
un beţiv aproape că se împletici în el, pe când se întorcea 
acasă de la localul de supe, dar cel înalt pășise între ei și-l 

îmbrâncise cu putere pe bărbat, trântindu-l la pământ. 
La localul de supe, cel scund gusta întotdeauna primul din 
fiertura de ceapă. 

dansul dragonilor 

1137 

Bătrânul aștepta până ce supa se răcea înainte dea luao 
sorbitură, timp suficient ca să se asigure că gărzile sale nu 
păţiseră nimic. 

- Se teme, înțelese ea, sau știe că cineva vrea să-l 
omoare. 

- Nu știe, spuse omul blajin, dar bănuiește. 

- Gărzile îl însoțesc chiar și când iese la privată, zise ea, 
dar nu și invers. Cel înalt este mai iute. O să aștept până 
iese la privată, o să 


intru în local și-o să-l înjunghii pe bătrân în ochi. 

- Și celălalt paznic al lui? 

- Este încet și prost. 11 pot omori și peel. 

- Ești cumva un măcelar de pe câmpul de bătălie, care-i 
hăcuiește pe toţi cei care-i stau în cale? 

-Nu. 

- Sper să nu fii așa. Ești un slujitor al Zeului cu Multe 
Chipuri și cei care-l slujesc pe Cel cu Multe Chipuri oferă 
darul acesta numai celor care au fost însemnați și aleși. 

Ea înțelese. Ucide-L Ucide-l doar pe el. 

Avu nevoie de alte trei zile de urmărire înainte de a găsi 
calea și de încă o zi de exersare cu stiletul. Roggo cel Roșu o 
învățase cum să-l 

folosească, dar Cat nu mai spintecase o pungă încă 
dinainte ca ei să-i fi luat ochii. Dorea să se asigure că mai 
știa cum s-o facă. Lin și iute, așa se face, fără bâjbâieli, îşi 
spuse și lunecă tăișul cel mic afară din mânecă, din nou și 
din nou și din nou. Când fu mulţumită că nu uitase cum să 
facă, ascuţi oţelul pe o tocilă până ce lama sclipi argintiu- 
albăstrui în lumina lumânărilor. Cealaltă parte era mai 
dificilă, însă orfelina era acolo ca s-o ajute. 

- Mâine îi voi da omului darul, anunţă ea la micul dejun. 

- Cel cu Multe Chipuri va fi încântat. Omul blajin se sculă: 
Cat a Canalelor este cunoscută de mulţi. Dacă va fi văzută 
făcând isprava asta, s-ar putea să abată necazuri asupra lui 
Brusco și a fetelor sale. 

Este timpul să ai alt chip. 

Fata nu zâmbi, dar pe dinăuntru era încântată. O 
pierduse pe Cat o dată, și o jelise. Nu voia s-o piardă din 
nou. 

1138 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Cum voi arăta? 

- Urâtă. Femeile își vor feri privirea când te vor vedea. 
Copiii se vor holba și te vor arata cu degetul. Barbaţii 
puternici te vor compătimi, iar unii vor vărsa poate o 


lacrimă. Niciunul dintre cei care te vor vedea nu te va uita 
prea repede. Vino. 

Omul blajin luă felinarul de fier din cârlig și o conduse pe 
lângă 

bazinul negru și nemișcat și rândurile de zei întunecați și 
tăcuţi, spre treptele din partea din spate a templului. 
Orfelina îi urmă, pe când coborau. Nimeni nu vorbi. 
Singurele sunete erau târșâiturile ușoare ale papucilor pe 
scară. După optsprezece trepte ajunseră la cripte, unde cinci 
pasaje boltite se răsfirau ca degetele unei mâini. Acolo, jos, 
treptele erau mai înguste și mai abrupte, dar fata alergase 
de o mie de ori în sus și în jos pe ele astfel că nu o speriau. 
Alte douăzeci și două de trepte și ajunseră sub beci. Tunelele 
acestea erau strâmte și întortocheate, găuri negre de viermi 
ce se răsuceau prin inima stâncii uriașe. Un pasaj era închis 
de o ușă grea din fier. Preotul atârnă felinarul de un cârlig, 
strecură o mână sub mantie și scoase o cheie meșteșugit 
împodobită. 

Firișoare de păr i se zbârliră pe braţe. Sanctuarul. Urmau 
să coboare chiar și mai mult, la nivelul al treilea, spre odăile 
secrete în care numai preoţii puteau pătrunde. 

Cheia clicăi de trei ori, foarte încet, când omul blajin o 
răsuci în încuietoare. Ușa se deschise pe ţăţâni din fier bine 
unse, fără a scoate vreun sunet. Dincolo de ea se găseau 
încă și mai multe trepte, săpate în piatră. Preotul luă din nou 
felinarul și o conduse. Fata urmă 

lumina, numărând treptele în timp ce cobora. Patru, cinci, 
șase, șapte. 

Se trezi regretând că nu-și adusese băţul. Zece, 
unsprezece, doisprezece. 

Știa câte trepte erau între templu și beci, între beci și sub 
beci, ba numărase până și treptele de pe scara îngustă și 
răsucită care suia în spirală în mansardă și treptele de pe 
scara abruptă din lemn care ducea la ușa acoperișului și la 
pragul vântos de afară. 


Scara aceasta îi era însă necunoscută și de aceea 
periculoasă. Douăzeci și una, douăzeci și două, douăzeci și 
trei. Cu fiecare treaptă, aerul părea 

dansul dragonilor 

1139 

să fie tot mai rece. Când ajunse cu numărătoarea la 
treizeci, știu că se aflau mai jos chiar decât canalele. Treizeci 
și trei, treizeci și patru. Cât de mult aveau să coboare? 

Ajunsese la cincizeci și patru, când treptele se sfârșiră 
înaintea altei uși din fier. Aceasta nu era zăvorâtă. Omul 
blajin o împinse, deschizând-o, și intră. Ea îl urmă, cu 
orfelina aproape atingând-o în spate. Pașii le răsunară în 
beznă. Omul blajin ridică felinarul și-i deschise larg voletele. 

Lumina se revărsă peste zidurile din jur. 

O mie de chipuri o priveau. 

Atârnau pe pereţi, înaintea și în spatele ei, sus și jos, 
peste tot unde ar fi privit, peste tot unde s-ar fi întors. Văzu 
feţe bătrâne și feţe tinere, fețe albe și feţe smede, feţe 
netede și fețe ridate, fețe cu pistrui și feţe cu cicatrice, fețe 
frumoase și fețe banale, bărbaţi și femei, băieţi și fete, ba 
chiar și prunci, fețe zâmbitoare, feţe încruntate, feţe pline de 
lăcomie și furie și patimă, fețe spâne și feţe împăroșate. 
Măști, îşi spuse, nu sunt decât niște măști, dar chiar pe când 
gândea asta, știa că nu era adevărat. Erau piei. 

- Te sperie, copilo? întrebă omul blajin. Nu este târziu să 
ne părasești. Asta-i cu adevărat ceea ce dorești? 

Arya își mușcă buza. Nu știa ce dorea. Dacă plec, unde 
mă voi duce? 

Ea spaălase și dezbrăcase o sută de cadavre, așa că nu se 
speria de morți. 

fi aduc aici și le jupoaie fețele, și ce dacă? Ea era lupoaica 
nopţii și niște bucățele de piele n-o puteau speria. G/ugi din 
piele, asta-i tot ce sunt, nu-mi pot face rău. 

- Fă-o, rosti ea. 

Omul blajin o conduse prin odaie, traversând-o, pe lângă 
un șir de tunele care duceau în pasaje laterale. Lumina 


felinarului său le cercetă pe rând, pe toate. Un tunel avea 
pereţii placați cu oseminte omenești și plafonul susținut de 
pilaștri din ţeste. Altul se deschidea în trepte care coborau 
încă și mai mult, răsucindu-se în umbre. Câte beciuri sunt? 
se întrebă ea. Oare coboară așa la nesfârșit? 

- Așază-te, porunci preotul. 

1140 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ea se așeză. 

- Acum închide ochii, copilă. 

Ea închise ochii. 

- Te va durea, o preveni, dar durerea este preţul puterii. 
Sa nu te clintești. 

Nemișcată ca piatra, gândi ea. Stătu nemișcată. Tăietura 
fu rapidă, lama ascuţită. In mod firesc metalul ar fi trebuit să 
fi fost rece pe piele, dar i se păru cald. Putea simţi sângele 
curgându-i pe faţă, o perdea roșie unduitoare, căzând peste 
frunte și obraji și bărbie, și înţelese de ce preotul îi ceruse să 
închidă ochii. Când îi atinse buzele, gustul lui era sare și 
aramă. |I linse și se cutremură. 

- Adu-mi faţa, rosti omul blajin. 

Orfelina nu răspunse, însă îi auzi papucii murmurând pe 
pardoseala din piatră. 

- Bea asta, îi spuse el și-i puse o cupă în mână. 

Ea o goli dintr-o sorbitură. Lichidul era foarte acru, de 
parcă ar fi mușcat dintr-o lămâie. Acum o mie de ani, ea 
cunoscuse o fată care se dădea în vânt după prăjiturile cu 
lămâie. Nu, aceea n-am fost eu, aceea a fost doar Arya. 

- Saltimbancii își schimbă chipul cu vicleșuguri, zicea 
omul blajin, iar vrăjitorii folosesc farmece, ţesând lumini și 
umbre și dorinţe pentru a crea iluzii care păcălesc ochiul. Vei 
învăţa artele acelea, dar ce facem noi aici este mai adânc. 
înţelepţii pot vedea prin vicleșuguri, iar farmecele se 
destramă înaintea ochilor pătrunzători, însă chipul pe care-l 
vei căpăta va fi pe atât de adevărat și de solid precum 
chipul cu care te-ai născut. Nu deschide ochii. 


Degetele lui îi dădură părul pe spate. 

- Stai nemișcată. O să te simţi ciudat. Poţi chiar să fii 
cuprinsa de ameteli, dar nu trebuie să te clintești. 

Urmară o smucitură și un foșnet încet, când îi trase noua 
faţă peste cea veche. Pielea o frecă, uscată și rigidă, peste 
frunte, dar când sângele ei o îmbibă, se înmuie și deveni 
suplă. Obrajii i se încălziră, ca și cum 

dansul dragonilor 

1141 

s-ar fi îmbujorat. își putea simţi inima fremătând sub sân 
și pentru un moment foarte lung nu putu răsufla. Mâini se 
închiseră în jurul gâtului ei, tari ca piatra, sugrumând-o. 
Propriile ei mâini ţăâșniră în sus pentru a zgâria braţele 
atacatorului, dar acolo nu era nimeni. O 

frică teribilă o umplu și auzi un zgomot, un sunet hidos 
de trosnet, însoţit de o durere orbitoare. Un chip pluti 
înaintea ei, gras, bărbos, brutal, cu gura deformată de furie. 
II auzi pe preot rostind: 

- Respiră, copilă. Expiră frica. Leapădă umbrele. El este 
mort. Ea este moartă. Durerea ei a dispărut. Respiră, Fata 
inspiră adânc, cutremurător, și-și dădu seama că era 
adevărat. 

Nimeni n-o sugruma, nimeni n-o lovea. Chiar și așa însă 
mâna îi tremură când o ridică spre faţă. Solzi de sânge uscat 
se destrămară sub atingerea vârfurilor degetelor ei, negri 
sub lumina felinarului. Iși pipăi obrajii, își atinse ochii, urmări 
conturul maxilarului. 

- Chipul meu este tot la fel. 

- Este oare? Ești sigură? 

Era sigură? Nu simţise nicio schimbare, dar poate că nu 
era ceva ce să poţi simţi. Iși trecu o palmă peste faţă, de sus 
în jos, așa cum îl văzuse o dată făcând pe Jagen H'ghar, la 
Harrenhall. Când el făcuse așa, toată faţa îi unduise și se 
schimbase. Când o făcu ea, nu se întâmplă nimic. 

- II simt la fel. 

- Da, tu îl simţi la fel, spuse preotul. Dar nu arată la fel. 


- Pentru alţi ochi, zise orfelina, nasul și falca îţi sunt 
rupte. O parte a obrazului îţi este vârâtă înăuntru, acolo 
unde ţi-a fost zdrobit pometele, și nu mai ai jumătate din 
dinţi. 

Ea testă cu limba prin gură, dar nu găsi nici găuri, nici 
cioturi de dinţi. Vrăjitorie, își spuse. Am un chip nou. Un chip 
hâd, spart. 

- Pentru o vreme s-ar putea să visezi urât, o avertiză omul 
blajin. 

Tatăl ei o bătea atât de des și atât de brutal, încât n-a fost 
niciodată cu adevărat eliberată de durere, decât după ce a 
venit la noi. 

- L-aţi omorât? 

1142 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Ea a cerut darul pentru sine, nu pentru tatăl ei. 

Ar fi trebuit să-l fi omorât. 

EI îi citise probabil gândurile. 

- Moartea a sosit pentru el în cele din urmă, așa cum 
sosește pentru toţi oamenii. Așa cum trebuie să sosească 
pentru un om anume, mâine. Ridică felinarul: Aici am 
terminat. 

Deocamdată. Pe când se întorceau către scară, i se păru 
că găvanele goale ale pieilor de pe pereţi o urmăreau. 
Pentru o clipă aproape că le putu vedea buzele mișcându-se, 
șoptindu-și una celeilalte secrete întunecate în cuvinte prea 
slabe pentru a fi auzite. 

Somnul nu sosi ușor în noaptea aceea. încâlcită în pături, 
ea se răsuci pe o parte și alta în odaia rece și întunecată, dar 
vedea feţe în orice direcţie s-ar fi întors. Ele nu au ochi, dar 
mă pot vedea. Nșzli chipul tatălui ei pe perete. Alături 
atârna cel al mamei, iar dedesubt cei trei fraţi ai ei, înșiruiţi. 
Nu. Aceea a fost altă fată. Eu sunt nimeni și singurii mei frați 
poartă mantii negre și albe. Acolo erau totuși cântărețul 
negru, și grăjdarul pe care-l ucisese cu Acul, apoi scutierul 
cu coșuri din hanul de la răscruce, iar dincolo străjerul a 


cărui beregată o retezase pentru ca să poată ieși din 
Harrenhal. Și Gâdilătorul atârna pe perete, iar găurile negre 
care-i erau ochii clocoteau de răutate. Vederea lui îi reaminti 
senzaţia pumnalului în mâna ei, când i-l înfipsese în 
spinare, din nou și din nou și din nou. 

Când sosi în cele din urmă în Braavos, ziua era cenușie, 
întunecată 

și noroasă. Fata sperase să fie ceaţă, dar zeii îi ignoraseră 
rugile, așa cum fac atât de des zeii. Aerul era curat și rece. 
lar vântul mușca neplăcut. Ozi bună pentru o moarte, gândi 
ea. Nechemată, rugăciunea îi veni pe buze. Ser Gregor, 
Dunsen, Raff cel Dulce. Ser Ilyn, Ser Meryn, Regina Cersei. 
Murmură numele fără să scoată niciun sunet. In Casa în 
Negru și Alb nu știai niciodată cine te poate asculta. 

Criptele erau pline de straie vechi, veșminte ale celor 
care veniseră 

în Casa în Negru și Alb pentru a bea pacea din bazinul 
templului. 

Acolo puteai găsi de toate, de la zdrenţe de cerșetori la 
mătasuri și 

dansul dragonilor 

1143 

catifele bogate. O fata urâtă trebuie să se îmbrace în 
haine urâte, decise ea, astfel încât alese o mantie cafenie 
pătată, destrămată la poale, o tunică verde și mucegăită 
care mirosea a pește și o pereche de încălțări grele. In cele 
din urmă, își strecură stiletul în palmă. 

Nu era nicio grabă, așa că decise s-o ia pe drumul cel 
lung spre Portul Violet. Trecu podul spre Insula Zeilor. Cat a 
Canalelor vânduse moluște și stridii printre templele de 
acolo, de câte ori lui Talea, fiica lui Brusco, îi curgea sângele 
lunar și o lua cu ea în pat. Aproape că se așteptase s-o vadă 
pe Talea vânzând acolo azi, poate în afara Vizuinii, unde toţi 
zeii marunţi și uitaţi aveau altarele lor mici și părăsite, dar 
asta era o prostie. Ziua era prea friguroasă și lui Talea nu-i 
plăcuse niciodată să se trezească atât de devreme. Statuii 


dinafara altarului Doamnei înlăcrimate din Lys îi curgeau 
lacrimi argintii, când fetiţa cea urâtă trecu pe lângă ea. In 
Grădinile Gelenei se afla un copac poleit înalt de treizeci de 
metri, cu frunzele din argint bătut. Lumini de torţe 
străluceau în spatele ferestrelor cu vitralii din palatul din 
lemn al Stăpânului Armoniei, arătând cincizeci de soiuri de 
fluturi în toate culorile lor strălucitoare. 

O dată, își aminti fata, Nevasta Marinarului o plimbase 
prin toate locurile și-i povestise istorii despre zeii ciudaţi ai 
orașului. 

-Aceasta este casa Marelui Păstor. Trios cel cu trei capete 
are turnul acela cu trei foișoare. Primul cap îi devorează pe 
cei aflaţi pe patul morții, iar renăscuţii ies din al treilea cap. 
Nu știu ce face cel din mijloc. Acelea sunt Pietrele Zeului 
Tăcut și intrarea în Labirintul Zămislitorului-de-tipare. Preoţii 
Tiparului spun că doar cei care învaţă 

să-l străbată așa cum se cuvine își vor găsi calea spre 
înțelepciune. 

Dincolo de ele, pe malul canalului, acela este templul lui 
Aquan Taurul Roșu. In fiecare a treisprezecea zi, preoţii lui 
taie gâtlejul unui vițel alb neprihănit și oferă vase cu sânge 
cerșetorilor. 

Astăzi se părea că nu era a treisprezecea zi; treptele 
Taurului Roșu erau pustii. Zeii fraţi Semosh și Selloso visau 
în temple gemene pe maluri opuse ale Canalului Negru, 
legate printr-un pod săpat în piatră. 

1144 

GEORGE R.R. MARTIN 

Fata trecu pe acolo și cobori către docuri, apoi prin Portul 
Peticarului și pe lângă turlele pe jumătate scufundate și 
cupolele Orașului înecat. 

Când ajunse acolo, un grup de corăbieri lyseni beţi se 
clătinau dinspre Portul Vesel, dar fata o nu văzu pe niciuna 
dintre tărfe. 

Corabia era închisă și părăsită, cu trupa de comedianţi 
neîndoios încă 


în paturi. Dar mai departe, pe cheiul de lângă o balenieră 
ibbenesă, ea îl zări pe Tagganaro, vechiul prieten al lui Cat, 
aruncând mingea înainte și înapoi cu Casso, Regele Focilor, 
în vreme ce hoţul lui de buzunare cel mai recent opera prin 
mulțimea de gură-cască. Când se opri să se uite și să asculte 
pentru o clipă, Tagganaro o privi fără s-o recunoască, însă 
Casso lătră și aplaudă din înotătoare. Mă știey gândi fata, 
sau simte mirosul de pește. Se grăbi mai departe. 

Până ce ajunse în Portul Violet, bătrânul era instalat în 
localul de supă la masa lui obișnuită, numărând o pungă de 
monede și tocmin-du-se cu un căpitan de corabie. Bărbatul 
înalt și subţire stătea în picioare chiar lângă el. Cel scund și 
gros era așezat lângă ușă, de unde putea să-i vadă perfect 
pe toți cei care intrau. Asta era lipsit de importanţă. Ea nu 
intenţiona să intre. Se cocoţa pe o stiva de lemne la 
douăzeci de metri depărtare, iar vântul șuierător o trase de 
mantie cu degete fantomatice. 

Portul era animat chiar și într-o zi rece și cenușie ca 
aceea. Fata văzu marinari porniţi în căutare de târfe și târfe 
pornite în căutare de marinari. O pereche de ilfizoni, în 
veșminte fine și mototolite, care se rezemau unul de celălalt, 
pe când se împleticeau beţi pe docuri, cu săbiile 
zăngănindu-le la șold. Un preot roșu, a cărui mantie stacojiu 
și carmin se umfla în vânt. 

Aproape că se făcuse amiază când zări bărbatul pe care-l 
dorea, un proprietar prosper de corăbii pe care-l mai văzuse 
de trei ori făcând afaceri cu bătrânul. Voinic, chel și 
corpolent, purta o mantie grea din catifea brună fină, tivită 
cu blană și brâu din piele cafenie, ornamentat cu luni și stele 
din argint. Un accident îi lăsase un picior ţeapăn. 

Mergea încet, rezemându-se de un toiag. 

dansul dragonilor 

1145 

Fetița cea urâtă decise că avea să fie la fel de bun ca 
oricare altul și mai bun decât cei mai mulţi. O duzină de pași 
o aduseră imediat în urma lui, cu stiletul pregătit. Punga lui 


era în dreapta, la brâu, dar mantia stătea în calea fetei. 
Lama ei străluci, lin și iute, o spintecătură 

adâncă prin catifea, fără ca el să simtă ceva. Roggo cel 
Roșu ar fi surâs, văzând-o. Fata strecură mâna prin 
deschizătură, tăie punga cu stiletul, își umplu pumnul cu 
aur... 

Bărbatul cel voinic se întoarse. 

-Ce... 

Mișcarea îi încâlci braţul în faldurile mantiei bărbatului, 
pe când își retrăgea mâna. Monede zăngăniră în jurul 
picioarelor lor. 

- Hoaţo! 

Bărbatul voinic își ridică toiagul, ca s-o pocnească. Ea îl 
lovi în piciorul olog, răsturnându-l, se retrase când el căzu și 
țâșni pe lângă o mamă cu un prunc. Și mai multe monede îi 
căzură dintre degete și ricoșară pe caldarâm. Strigăte de 
hoțul, hoțul răsunară în urma ei. Un hangiu cu pântecul cât o 
butie schiţă o mișcare stângace de a-i prinde braţul, dar ea 
se roti, fulgeră pe lângă o târfă care hohotea și se repezi 
drept către fundătura cea mai apropiată. 

Cat a Canalelor știuse fundăturile și ulițele acelea, iar 
fetița cea urâtă și le reamintea. Se repezi la stânga, sări un 
zid scund, trecu peste un canal îngust și se strecură printr-o 
ușă neîncuiată într-o magazie colbuită. Toate zgomotele 
urmăririi se pierduseră de acum, dar era mai bine să fie 
absolut sigură. Se ghemui în spatele unor lăzi și așteptă, cu 
braţele înconjurându-i genunchii. Așteptă aproape un ceas, 
apoi decise că putea să plece, se sui pe clădire și merse 
peste acoperișuri aproape până la Canalul Eroilor. 
Proprietarul de corăbii trebuia deja să-și fi strâns monedele 
și să fi șchiopatat mai departe spre localul de supe. Poate că 
tocmai bea un castron de fiertură fierbinte și se plângea 
bătrânului despre fetița cea urâtă care încercase să-l 
jefuiască. 

Omul blajin o aștepta la Casa în Negru și Alb, așezat pe 
marginea bazinului templului. Fetiţa cea urâtă se așeză 


lângă el și puse o monedă 

1146 

GEORGE R.R. MARTIN 

pe marginea bazinului, între ei. Era din aur, cu un dragon 
pe o faţă și un rege pe cealaltă faţă. 

- Dragonul de aur din Westeros, spuse omul blajin. De 
unde o ai? 

Noi nu suntem hoţi. 

- N-am furat. Am luat una de-a lui, dar i-am lăsat una de-a 
noastră. 

Omul blajin înţelese. 

- lar cu moneda aceea și cu altele din punga lui, el a 
plătit un om anume. La scurt timp după aceea, inima omului 
aceluia a cedat. Așa a fost? Foarte trist. Preotul ridică 
moneda și o aruncă în bazin: Mai ai multe, multe de învăţat, 
dar s-ar putea să nu fii fără speranţă. 

In noaptea aceea îi dădură înapoi faţa Aryei Stark. 

li dădură și o mantie, țesătura groasă și moale a acoliţilor, 
neagră 

pe o parte și albă pe cealaltă. 

- Poart-o când ești aici, îi spuse preotul, dar să știi că 
deocamdată 

nu vei avea mare nevoie de ea. Mâine vei pleca la 
Izembaro, ca să-ţi începi ucenicia. la ce straie dorești din 
cripta de dedesubt. Paza orașului caută o fetiţă urâtă, despre 
care se știe că ar fi frecventat Portul Violet, așa că este mai 
bine să ai și un chip nou. 

li prinse bărbia, îi întoarse capul într-o parte și în alta, 
încuviinţă. 

- Cred că de data asta va fi un chip frumos. La fel de 
frumos ca al tău. Cine ești, copila? 

- Nimeni, răspunse ea. 

CERSEI 

In ultima noapte de captivitate, regina nu dormi. De 
fiecare dată 


când închidea ochii, în cap îi năvăleau prevestiri și 
fantezii despre ziua de mâine. Vo; avea gărzi, își spuse. Vor 
ține gloata la respect. Nimănui nu i se va îngădui să se 
atingă de mine. înalta Vrabie îi promisese măcar atâta lucru. 

Insă, chiar și așa, îi era teamă. In ziua în care Myrcella se 
îmbarcase pentru Dome, ziua Răscoalei Pâinii, mantiile aurii 
fuseseră postate peste tot pe traseul procesiunii, însă 
mulțimea rupsese cordonul pentru a-l sfâșia în bucăţi pe 
grăsanul de Mare Septon și a o viola pe Lollys Stokeworth de 
vreo cincizeci de ori. lar dacă acea creatură albă, molatică și 
proastă izbutise să incite animalele cu toate hainele pe ea, 
cât de multe pofte ar fi putut stârni regina? 

Cersei străbătu celula în sus și-n jos, cu un neastâmpăr ca 
al leilor din cușcă, ţinuţi în tainiţele de la Casterly Rock, pe 
când era fetiță, o moștenire din vremurile bunicului ei. Ea și 
Jaime obișnuiau să se îndemne unul pe celălalt să se caţere 
în cușca lor, iar odată ea reușise să-și facă suficient curaj cât 
să-și strecoare mâna printre gratii și să 

atingă una dintre bestiile mari și roșcate. Ea era 
întotdeauna mai îndrăzneață decât fratele ei. Leul și-a întors 
capul pentru a se holba la ea cu ochii lui uriași, aurii. Apoi i- 
a lins degetele. Limba lui era la fel 

1148 

GEORGE R.R. MARTIN 

de aspră ca o răzătoare, însă chiar și așa, nu-și trăsese 
mâna înapoi, numai după ce Jaime o apucase de umeri, 
smulgând-o de lângă cușcă. 

- E rândul tău, i-a spus după aceea. Trage-l de coamă, 
dacă îndrăznești. 

N-a făcut-o niciodată. Eu ar fi trebuit să primesc sabia, nu 
el. 

Desculţă și tremurând, continua să meargă în sus și-n jos, 
cu o pătură subţire aruncată pe umeri. O neliniștea ziua 
următoare. Până 

seara se va fi terminat totul. O mică plimbare și-am să fiu 
acasă, am să 


mă întorc la Tommen, în propriile mele încăperi, în 
interiorul Fortăreței lui Maegor. Unchiul ei spunea că era 
singura cale prin care s-ar fi putut salva. Chiar așa să fie? Nu 
putea avea încredere în unchiul ei, nu mai mult decât 
avusese în înaltul Septon. încă aș mai putea refuza. încă aș 

putea stărui asupra nevinovăției mele și să-mi încerc 
norocul la judecată. 

Insă nu îndrăznea să lase Credinţa s-o judece, așa cum 
voia Margaery Tyrell. Aceasta i-ar putea conveni destul de 
mult micului trandafir, însă 

Cersei avea puţini prieteni printre septele și păsărarii din 
jurul noului înalt Septon. Singura ei speranţă era o judecată 
prin luptă, pentru care avea nevoie de un cavaler. 

Dacă Jaime nu și-ar fi pierdut mâna... 

Totuși, drumul nu ducea niciunde. Mâna cu care Jaime 
manevra spada nu mai era, la fel și el, dispărut împreună cu 
femeia Brienne, undeva prin teritoriile riverane. Regina 
trebuia să-și caute un alt apărător, sau chinurile de astăzi 
vor fi ultimele dintre suferințele sale. 

Dușmanii ei o acuzau de trădare. Trebuia să ajungă la 
Tommen, indiferent de preț. Mă iubește. N-o va refuza pe 
propria lui mamă. Joff era încăpățânat și imprevizibil, însă 
Tommen este un băiețel de treabă, un mic rege bun. Va face 
cum i se spune. 

Dacă mai rămânea aici, soarta-i era pecetluită, iar singura 
cale prin care se putea întoarce la Cetatea Roșie era pe jos. 
înaltul Păsărar fusese de neclintit, iar Ser Kevan refuzase să 
ridice fie și-un deget împotriva lui. 

- Nu mi se va întâmpla nimic rău astăzi, spuse Cersei 
când lumina zilei atinse fereastra. Doar mândria mea va 
suferi. 

dansul dragonilor 

1149 

Cuvintele-i răsunau găunoase în urechi. Totuși, Jaime ar 
putea veni, Şi-l imagină călărind prin ceţurile dimineţii, cu 


armura lui aurie strălucind în soarele care se înălța pe cer. 
Jaime, dacă m-ai iubit vreodată,.. 

Când temnicerii ei veniră după ea, Septa Unella, Septa 
Moelle și Septa Scolera conduceau procesiunea. împreună 
cu ele mergeau patru novice și două din surorile tăcute. La 
vederea surorilor tăcute, în veșmintele lor cenușii, o umplu 
pe regină de spaime subite. De ce sunt și ele aici? Voi muri? 
Surorile tăcute îngrijeau morţii. 

- înaltul Septon mi-a promis că nu mi se va face niciun 
rău. 

- Nici nu ţi se va face. 

Septa Unella le făcu semn novicelor. Aduseră săpun din 
leșie, un ciubăr, cu apă caldă, o foarfecă și un brici lung. De 
înfioră când văzu lama de oțel. Vor să mă radă în cap, încă o 
mică umilință, un bob de strugure pentru budinca mea. Nu 
le va lăsa plăcerea de a o auzi implorându-i. 

Sunt Cersei din Casa Lannister, o leoaică de la Casterly 
Rock, regina de drept a Celor Șapte Regate, fiică adevărată 
a lui Tywin Lannister. lar părul crește la loc, 

- Daţi-i drumul, le zise ea. 

Cea mai în vârstă dintre surori luă foarfecă. Fără nicio 
îndoială, avea experienţă la bărbierit; ordinul ei spăla, 
adesea, cadavrele nobililor uciși înainte de a-i reda familiilor, 
iar scurtarea bărbilor și tăierea părului făcea parte din ritual. 
Femeia dezgoli prima dată capul reginei. 

Cersei rămase neclintită ca o statuie, în timp ce 
foarfecele ţăcăneau. 

Șuviţe de păr auriu căzură pe podea. Nu i se permisese să 
și-l îngrijească așa cum trebuia, închisă în cușca aia de 
celulă, însă chiar și nespălat și încâlcit cum era, strălucea 
acolo unde-l atingea soarele. Coroana mea, își zise regina. 
Mi-au luat cealaltă coroană, iar acum mi-o fură și pe asta. 

Când buclele și cosiţele ei se adunară la picioarele sale, 
una dintre novice îi săpuni capul și sora tăcută îi rase puful 
rămas cu ajutorul briciului. 

Cersei spera că asta e tot, însă greșea. 


- Scoate-ţi cămașa de noapte, înălţimea Ta, porunci Septa 
Unella. 

- Aici? întrebă regina. De ce? 

1150 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Trebuie să fii tunsă. 

Tunsă, se gândi ea, ca o oaie. Iși trase cămașa de noapte 
peste cap și-o azvârili la podea. 

- Faceţi ce vreţi. 

O săpuniră iar, apoi urmară apa caldă și briciul. Veni 
rândul părului de la subsuoară, apoi al celui de la picioare și, 
la sfârșit, părul fin, auriu, care-i acoperea ridicătura sexului. 
Când sora tăcută se strecură între picioarele ei cu briciul, 
Cersei se pomeni amintindu-și toate ocaziile când Jaime 
îngenunchease acolo unde era ea acum, sărutând-o pe 
partea interioară a coapselor, făcând-o să se umezească. 
Sărutările lui erau întotdeauna calde. Lama briciului era rece 
ca gheața. 

Când se termină totul, era goală și vulnerabilă ca orice 
femeie. Nici măcar un fir de păr după care să mă ascund. Un 
mic hohot de râs îi scăpă 

de pe buze, sumbru și amar. 

- înălţimea Ta crede că e amuzant? zise Septa Scolera. 

- Nu, septă, răspunse Cersei. /nsă, într-o bună zi, am 
săpun să ți se smulgă limba cu clești înroșiți în foc și va fi 
distractiv. 

Una dintre novice îi adusese o robă, o robă albă și moale, 
de septă, pentru a se acoperi în timp ce cobora treptele 
turnului, prin sept, pentru ca oricare credincios s-ar fi 
întâmplat să le iasă în cale să fie scutit de vederea trupului 
dezgolit. Să ne ferească Cei Șapte pe noi toți, ce ipocrite 
sunt! 

- Mi se vor da sandale? întrebă ea. Străzile sunt murdare. 

- Nu atât de murdare ca păcatele tale, zise Septa Moelle. 
înalt Prea Sfinţitul a poruncit să te înfăţișezi așa cum te-au 


făcut zeii. Ai avut sandale când ţi-au ieșit picioarele înainte 
din pântecele mamei? 

- Nu, septă, fu regina obligată să recunoască. Acum ai 
răspunsul dorit. 

Un clopot începu să bată. îndelungata întemniţare a 
reginei luase sfârșit. Cersei își strânse roba mai tare, 
recunoscâătoare pentru căldura ei, și spuse: 

- Să mergem. 

Fiul ei o aștepta în partea cealaltă a orașului. Cu cât 
plecau mai repede, cu atât îl va vedea mai curând. 

dansul dragonilor 

1151 

Treptele din piatră aspră îi zgăriau tălpile în timp ce 
Cersei Lannister își începu coborârea. Venise la Septul lui 
Baelor ca regină, purtată într-o lectică. Pleca acum cheală și 
desculță. Dar plec. Asta-i tot ce contează. 

Clopotele din turn răsunau, chemând întregul oraș să fie 
martor la rușinea ei. Marele Sept al lui Baelor era plin ochi 
de credincioși veniţi la slujba de dimineaţă, iar sunetul 
rugăciunilor lor se răspândea din domul de sus, însă când își 
făcu apariţia procesiunea reginei, se lasă 

brusc tăcerea, iar mii de ochi se întoarseră urmărind-o în 
timp ce trecea prin nava laterală, dincolo de locul unde 
fusese lăsat să-și doarmă 

somnul de veci nobilul ei tată, după omorârea lui. Cersei 
trecea printre ei, fără să se uite nici în dreapta, nici în 
stânga. Tălpile ei goale lipăiau pe pardoseala din marmură 
rece. Putea simţi privirile. In dosul altarelor lor, cei Șapte 
păreau să privească și ei. 

In Sala Felinarelor, câţiva Fii ai Războinicilor îi așteptau 
venirea. Pe spate le atârnau mantiile ca de curcubeu, iar 
cristalele care le încoronau coifurile mari, licăreau în lumina 
felinarelor. Armura lor consta dintr-o platoșă de argint, 
lustruită până dobândeau luciul oglinzii, dar ea știa că 

pe dedesubt mulţi dintre ei purtau o cămașă din lână. 
Scuturile lor triunghiulare aveau toate același semn: o sabie 


de cristal lucind în întuneric, vechiul blazon al acelor ţărani 
numiţi Săbiile. 

Comandantul lor îngenunche înaintea ei. 

- Poate că înălțimea Ta își va aminti de mine. Sunt Ser 
Theodan cel Onest, iar Preacucernicia Sa mi-a dat poruncă 
să-ți comand escorta, împreună cu Fraţii mei, vă voi conduce 
în siguranţă prin oraș. 

Cersei cercetară din ochi fețele oamenilor din spate. lată- 
i: Lancel, verișorul ei, fiul lui Ser Kevan, care odată își 
mărturisise dragostea pentru ea, înainte de a se hotărî că-i 
iubea mai mult pe zei. Sufletul meu și trădătorul meu. Nu-l 
va uita niciodată. 

- Te poţi ridica, Ser Theodan. Sunt pregătită. 

Cavalerul se ridică în picioare, se întoarse, își întinse o 
mână în sus. 

Doi dintre oamenii săi se îndreptară spre ușile masive și 
le deschiseră, iar Cersei păși printre ele ieșind afară, clipind 
în lumina soarelui ca 

1152 

GEORGE R.R. MARTIN 

o cârtiță scoasă din vizuină. Bătea un vânt vijelios și 
partea de jos a robei îi flutură, pocnindu-i peste picioare. 
Aerul dimineţii era încărcat cu vechile duhori cunoscute de 
prin Debarcaderul Regelui. Inspiră izul de vin acrit, pâine 
coaptă, pește putred și excremente, fum, sudoare și urină de 
cal. Nicio floare nu mai mirosise vreodată atât de frumos. 

Zgribulită în robă, Cersei se opri în capătul treptelor de 
marmură, iar Fiii Războinicului luară poziţie în jurul ei. 

Iși dădu brusc seama că mai stătuse exact în același loc 
cândva, în ziua când nobilul Eddard Stark își pierduse capul. 
Nu asta ar fi trebuit să se întâmple. Planul era ca Joffsă-i 
cruțe viața și să-l trimită pe Zid. Fiul cel mare al lui Stark l-ar 
fi urmat ca Nobil de Winterfell, însă Sansa ar fi rămas la 
Curte, o ostatică. Variys și Degețel le aranjaseră pe toate, iar 
Ned Stark renunţase la preţioasa lui trufie și-și mărturisise 


trădarea pentru a-i salva câpșorul gol al fiicei sale. /-aș fi 
aranjat Șansei o partidă 

bună. O căsătorie cu un Lannister. Nu cu Joff, desigur, dar 
Lancel sau vreunul dintre frații lui mai mici i s-arfipotrivit. 
Petyr Baelish se oferise să căsătorească el fata, își aminti ea, 
dar, desigur, nu ar fi fost posibil; era de origine mult prea 
umilă. Dacă Joff ar fi făcut numai cum i s-a spus, Winterfellul 
n-ar fi pornit niciodată războiul, iar Tatăl s-arfi ocupat de 
frații lui Robert. 

Joff poruncise, în schimb, ca Stark să fie scurtat de cap, 
iar Lordul Slynt și Ser llyn Payne se grăbiseră să i se supună. 
Era acolo, își aminti regina, privind în locul respectiv. Janos 
Slynt îi ridicase capul lui Ned Stark ţinându-l de păr, în timp 
ce sângele vieţii lui șiroia pe trepte, iar după aceea nu mai 
existase cale de întoarcere. 

Amintirile păreau atât de îndepărtate! Joffrey murise, ca 
toţii fiii lui Stark. Pierise chiar și tatăl ei. Și iată că se afla 
acolo din nou, pe treptele Marelui Sept, numai că, de data 
asta, gloata se holba la ea, nu la Eddard Stark. 

Piaţa mare, din marmură, de jos, era la fel de plină ca în 
ziua în care murise Stark. Oriunde privea, regina văzu ochi. 
Mulțimea părea formată dintr-un număr egal de bărbaţi și 
femei. Unele aveau copii urcați 

dansul dragonilor 

1153 

pe umeri. Cerșetorii și hoţii, cârciumarii și târgoveţii, 
tăbăcarii, băieţii de grajd și comedianţii, târfele de doi bani, 
toate gunoaiele veniseră s-o vadă pe regină coborâtă pe 
treapta cea mai de jos. Și printre ei se găseau și Oamenii 
Sărmani, creaturi murdare și nebărbierite, înarmate cu sulițe 
și topoare, înveșmântate în bucăţi de platoșă zimţată, 
cămăși de zale ruginite și piele crăpată, sub tunicile din lână 
aspră, albită, purtate peste armuri, cu blazonul stelei 
Credinței, în șapte colțuri. Armata zdrenţuită a înaltei Vrăbii. 

O parte din ea încă-și mai dorea ca Jaime să-și facă 
apariţia și s-o salveze de la umilinţă, însă geamănul ei nu 


era nicăieri. Nu era prezent nici unchiul ei. Asta n-o 
surprindea. Ser Kevan își exprimase foarte limpede ideile la 
ultima vizită; rușinea ei nu trebuia lăsată să pângărească 

onoarea a ceea ce însemna Casterly Rock. Niciun leu nu 
va păși alături de ea astăzi. Cazna îi revenea numai ei. 

Septa Unella stătea la dreapta ei, Septa Moelle, la stânga, 
iar Septa Scolera, în spate. Dacă regina s-ar repezi înainte 
sau s-ar împiedica, cele trei cotoroanţe ar trage-o înapoi 
înăuntru, iar de data asta ar avea grijă să nu mai părăsească 
niciodată celula. 

Cersei ridică fruntea. Dincolo de piaţă, dincolo de marea 
de ochi hămesiţi, guri căscate și fețe murdare, peste oraș se 
ridica în depărtare Dealul lui Aegon, turnurile și meterezele 
Fortăreței Roșii lucind trandafirii în lumina soarelui înălţat pe 
cer. Nud atât de departe. Odată 

ce-ar fi ajuns la porţi, cea mai mare parte a chinurilor ei 
ar lua sfârșit. 

Și-ar vedea din nou fiul. Ar avea cavalerul ei. Unchiul său 
îi făgăduise. 

Mă așteaptă Tommen. Micul meu rege. Pot face asta. 
Trebuie. 

Septa Unella păși înainte. 

- Vi se va înfățișa o păcătoasă, vesti ea. Este Cersei din 
Casa Lannister, regină moștenitoare, mama înălțimii Sale, 
Regele Tommen, văduvă a înălţimii Sale, regele Robert, și ea 
a săvârșit strâmbătăţi și păcate trupești. 

Septa Moelle păși în dreapta reginei. 

- Păcătoasa și-a mărturisit vina și a implorat dezlegarea 
de păcate și 

A 

iertarea. înalt Preacucernicia Sa i-a poruncit să-și arate 
pocâința, prin 

1154 

GEORGE R.R. MARTIN 


renunţarea la orice mândrie și viclenii, și să se înfăţișeze 
înaintea locui* 

torilor de treabă ai orașului așa cum au făcut-o zeii. 

Septa Scolera adăugă: 

- Așadar, păcătoasa vine înaintea voastră acum, cu o 
inimă umilă, izbăvită de toate secretele și vicleșugurile, 
dezgolită înaintea privirilor zeilor și oamenilor, pentru a-și 
săvârși ispășirea. 

Cersei avea un an când îi murise bunicul. Primul lucru pe 
cared făcuse tatăl ei pentru ascensiunea lui a fost să se 
descotorosească de ţiitoarea tatălui său, ibovnica de origine 
umilă de la Casterly Rock. 

Rămase fără mătăsurile și catifelurile cu care o răsfăţase 
Lordul Tytos și fără bijuteriile cu care se servise singură și fu 
azvârlită afară goală 

pușcă, să meargă așa pe străzile din Lannisport, astfel ca 
apusul să vadă 

ce e de capulei. 

Cu toate că era prea mică pentru a asista la un asemenea 
spectacol, când crescuse mai mare Cersei auzise povești 
spuse de spălătoresele și de străjerii care fuseseră de faţă. 
Cu toţii vorbeau despre cum se jeluise femeia și cum se 
milogise, despre disperarea cu care se agăţase de fiecare 
veșmânt când i se poruncise să se dezbrace, despre cum se 
străduise zadarnic să-și acopere cu mâinile sânii și sexul în 
vreme ce  șontâcăia, desculţă și goală, pe străzi, 
îndreptându-se spre surghiun. 

- îngâmfată și mândră era înainte, și-l amintea spunând 
pe unul dintre străjeri, atât de trufașă, încât ţi-ai fi zis că a 
uitat că vine din sărăcie. Odată ce i-au dat hainele jos, n-a 
mai fost decât o târfă ca oricare alta. 

Dacă Ser Kevin și înalta Vrabie credeau că și cu ea va fi la 
fel, se înșelau amarnic. In ea curgea sângele Lordului Tywin. 
Sunt o leoaică. 

Nu voi da înapoi de dragul lor. 

Regina-și lepădă roba. 


Se dezgoli dintr-o singură mișcare unduioasă, calmă, ca și 
cum s-ar fi aflat în încăperile ei, dezbrăcându-se pentru baie, 
doar în prezenţa slujnicelor. Când vântul rece îi atinse 
pielea, se zgribuli tare. Iși folosi toată voinţa ca să nu încerce 
să se protejeze cu mâinile, așa cum făcuse 

dansul dragonilor 

1155 

târfa bunicului ei. Degetele i se strânseră în pumni, iar 
unghiile i se înfipseră în palme. O priveau toţi acei ochi 
hămesiţi. Insă ce puteau vedea? Sunt frumoasă, își aminti 
ea. De câte ori nu-i spusese Jaime? Chiar și Robert era de 
acord cu asta, când venea în patul ei, ameţit, să-și facă 

datoria faţă de ea cu mădularul, în beţiveala lui. 

Și pe Ned Stark l-au privit la fel. 

Trebuia sa se urnească. Goală, rasa peste tot, desculță, 
Cersei cobora încet pe treptele late de marmură. Pe braţe și 
pe picioare i se făcea pielea de găină. Iși ţinea bărbia sus, 
așa cum trebuia să facă o regină, iar escorta i se desfășură 
înainte. Oamenii Sărmani împingeau mulţimea într-o parte, 
făcându-i loc, în timp ce Săbiile o flancară. Septa Unella, 
Septa Scolera și Septa Moelle o urmau. In spatele lor veneau 
novicele, înveșmântate în alb. 

- Târfa! strigă cineva. Un glas de femeie. 

Femeile erau întotdeauna cele mai crude când era vorba 
despre soarta altor femei. 

Cersei nici n-o luă în seamă. Vor fi tot mai mulţi și va fi 
mai rău. 

Aceste creaturi nu au o bucurie mai mare în viață decât 
să-i huiduiască 

pe cei mai buni ca ele. Nu le putea face să tacă, așa că 
trebuia să se prefacă că nici nu le auzise. Nici nu le va 
vedea. Iși va ţine privirile aţintite asupra înaltului Deal al lui 
Aegon, dincolo de oraș, pe turnurile Cetăţii Roșii, licărind în 
lumină. Acolo va găsi ea salvarea, dacă unchiul ei se ţinuse 
de partea lui din înțelegerea lor. 


EI a vrut asta. El și înalta Vrabie. Și micuțul trandafir, de 
asemenea, fără nicio îndoială. Am păcătuit și trebuie să mă 
căiesc, trebuie să-mi plimb rușinea prin fața ochilor tuturor 
cerșetorilor din oraș. Ei își închipuie că 

asta îmi va spulbera mânădria, că va fi sfârșitul meu, dar 
se înșală. 

Septa Unella și Septa Moelle ţineau pasul cu ea, iar Septa 
Scolera își târșea picioarele în urma ei, sunând dintr-un 
clopot. 

-Rușine! striga cotoroanţa, rușine să-i fie păcătoasei, 
rușine, rușine! 

Undeva, din dreapta, o altă voce se intersecta cu a ei, 
glasul unul ajutor de brutar care striga: 

1156 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Placinte cu carne, trei bănuţi, plăcinte fierbinţi, cu 
carne! 

Marmura de sub tălpi era rece și alunecoasă, iar Cersei 
trebuia să 

pășească cu grijă, temându-se să nu alunece. Traseul lor 
trecea pe lângă 

statuia lui Baelor cel Binecuvântat, înaltă și senină pe 
piedestalul ei, chipul lui fiind o adevărată întruchipare a 
bunăvoinţei. Dacă te uitai la el, n-ai fi ghicit niciodată cât de 
smintit fusese. Dinastia Targaryen dăduse regi buni și răi, 
dar niciunul atât de îndrăgit ca Baelor, acest rege-septon 
pios, căruia îi plăceau oamenii de jos și zeii în aceeași 
masură 

și care, cu toate astea, și-a întemnițat propriile surori. Era 
o minune că 

statuia nu s-a năruit la vederea sânilor ei goi. Tyrion 
obișnuia să spună 

că regele Baelor era înspăimântat de propriul său 
mădular. Odată, își aminti ea, le-a alungat pe toate târfele 
de la Debarcaderul Regelui. S-a rugat pentru ele, pe când 


erau izgonite dincolo de porţile orașului, afirmă istoricii, însă 
nu s-ar fi uitat la ele. 

- Desfrânato! strigă un glas. 

Era o altă femeie. Ceva zbură spre ea din mulţime. Vreo 
legumă 

putredă. Maronie și cu zeama curgând, îi zbură pe 
deasupra capului, făcându-se fleașcă la picioarele unuia 
dintre Oamenii Sărmanu. Nu mi-e frică, sunt o leoaică. 
Continuă să meargă. 

- Plăcinte fierbinţi, urla ucenicul de brutar. Luaţi placinte 
fierbinţi! 

Septa Scolera suna din clopotul ei cântând: 

- Rușine, rușine, rușine să-i fie păcătoasei, rușine, rușine! 

Oamenii Sărmani mergeau înaintea lor, dându-i pe 
bărbaţi la o parte cu scuturile, croind un culoar îngust. 
Cersei îi urma unde se duceau, ţinându-și capul sus, cu ochii 
ațintiţi în depărtare. Fiecare pas o apropia și mai mult de 
Cetatea Roșie. Fiecare pas o aducea mai aproape de fiul ei și 
de salvare. 

Parcă durase o sută de ani să străbată piața, iar în cele 
din urmă 

marmura le cedă locul, sub tălpile ei, pietrelor de pavaj, 
pe când în jurul lor se buluceau din toate părţile prăvălii, 
grajduri și case și începură coborâșul pe Dealul Visenyei. 
Deplasarea încetini acolo. Străzile erau abrupte și înguste, 
mulțimile se înghesuiau din greu. Oamenii 

dansul dragonilor 

1157 

Sărmani îi îmbrânceau pe cei care stăteau în drum, 
încercând să-i dea la o parte, însă nu aveau unde să se mai 
ducă, iar cei din rândurile din spate se împingeau înapoi. 
Cersei încercă să-și ţină capul sus, dar călcă 

pe ceva lunecos și umed, care-o făcu să alunece. Ar fi 
căzut, dar Septa Unella o prinse de braţ și-o ţinu în picioare. 

- înălţimea Ta ar trebui să te uiţi pe unde calci. 

Cersei se smulse din mâna ei. 


- Da, septă, zise ea cu un glas blajin, deși era suficient de 
furioasă 

ca să și scuipe. Regina continuă să meargă, îmbrăcată 
numai în pielea ei de găină și învăluită în propia trufie. 
Căută cu privirea Fortăreaţa Roșie, dar era ascunsă acum, 
ferită de ochii ei de clădirile înalte, din lemn, aflate din 
ambele părți. 

- Rușine, rușine! cânta Septa Scolera, dăngănind din 
clopot. Cersei încercă să meargă mai repede, dar curând 
ajunse în spatele Stelelor din faţa ei și fu nevoită să 
încetinească iar pasul. Un bărbat aflat mai în faţă 

vindea frigărui cu carne dintr-un cărucior, iar procesiunea 
se opri și Oamenii Sărmani îl dădură la o parte din drum. 
Carnea i se părea lui Cersei suspect de asemănătoare cu cea 
de șobolan, însă mirosul ei umplea aerul, iar jumătate din 
bărbaţii din jur molfăiau de zor, cu vergelele în mână, când 
strada de goli cât să-și poată relua drumul. 

- Vrei și tu, înălţimea Ta? strigă un bărbat. 

Era o brută mătâhăloasă, cu niște ochi de porc, cu un 
burduhan imens și cu o barbă neagră, încâlcită, care-i aminti 
de Robert. Când își mută privirea, dezgustată, el aruncă 
frigăruia spre ea. O lovi la picior și se duse de-a dura pe 
stradă, iar carnea, doar pe jumătate friptă, îi lăsă 

pe coapsă o dâră de unsoare și de sânge. 

Insultele păreau mai răsunătoare aici decât în piaţă, 
poate și pentru că mulţimea era mult mai aproape. „Curvă“ 
și „păcătoaso“ erau cele mai comune, însă îi strigau și 
„incestuoaso“, „futăcioso“ și „trădătoaro“, și, din când în 
când, mai auzea pe câte cineva susţinându-i pe Stannis sau 
pe Margaery. Pietrele de pavaj de sub tălpi erau murdare și 
era atât de puţin spaţiu, că regina nu putea nici măcar să 
ocolească băltoacele. 

1158 

GEORGE R.R. MARTIN 

Nimeni n-a murit din cauza tălpilor ude, își spuse ea. Ar fi 
vrut să 


creadă că bălțile sunt doar din apă de ploaie, deși urina 
de cal era la fel de probabilă. 

Alţii azvârleau în ea cu gunoaie de sus, de la ferestre și 
balcoane: fructe pe jumătate putrezite, vedre de bere, ouă 
care împrăștiau o duhoare sulfuroasă când se spărgeau de 
pământ. Apoi cineva aruncă o pisică moartă în Oamenii 
Sărmani și în Fiii Războinicului. Hoitul se izbi atât de tare de 
caldarâm, încât crăpă, împroșcându-i picioarele cu măţăraie 
și viermi. 

Cersei continuă să meargă. Sunt oarbă și surdă, iar ei 
sunt niște râme, își spuse. 

- Rușine, rușine! intonau septele. 

- Castane, castane coapte! striga un vânzător ambulant. 

- Regina futăcioasă! decretă, solemn de la un balcon de 
sus un beţivan, ridicându-și cupa cu vin spre ea, într-un 
toast în bătaie de joc. 

In cinstea sfârcurilor regale! 

Cuvintele sunt ca vântul, se gândi Cersei. Cuvintele nu 
mă pot atinge. 

La jumătatea coborâșului pe Dealul Visenyei, regina căzu 
pentru întâia dată, când piciorul îi alunecă pe ceva ce-ar fi 
putut fi excremente. 

Când Septa Unella o ridică, genunchiul îi era julit și 
însângerat. Hohote dezlânate se răspândiră prin mulţime și 
un bărbat își strigă oferta de a i-l săruta, ca s-o vindece. 
Cersei privi în urma ei. încă zărea domul cel mare și cele 
șapte turnuri din cristal ale Marelui Sept al lui Baelor, pe 
vârful dealului. Chiar atât de puțin am mers? Ceea, ce era 
mai rău, de sute de ori mai rău, era că pierduse din vedere 
Cetatea Roșie. 

- Unde... unde? 

- înălţimea Ta! 

Comandantul escortei apăru în spatele ei. Cersei îi uitase 
numele. 

- Trebuie să mergi mai departe. Mulțimea devine de 
nestăpânit. 


Da, se gândi și ea. 

- De nestăpânit? Nu mi-e teamă... 

- Ar trebui să-ţi fie. 

dansul dragonilor 

1159 

O înșfăcă de braţ, trăgând-o după el. Se împletici pe 
pantă în jos, tot în jos, mereu în jos, înfiorându-se la fiecare 
pas, lăsându-1 s-o sprijine. 

Lângă mine ar trebui să fie Jaime. Şi-ar trage spada lui 
aurită și-ar croi o cărare drept prin mulţime, scoțând ochii 
tuturor bărbaţilor care ar îndrăzni s-o privească. 

Pietrele de pavaj erau crăpate și inegale, alunecoase și 
aspre pentru tălpile ei fine. Călcâiul i se agăţă de ceva 
ascuţit, o piatra sau vreun ciob de oală de faianţă. Cersei 
ţipă de durere. 

- Am cerut sandale! se răsti ea la Septa Unella. Aţi fi 
putut să-mi daţi sandale, măcar atât. 

Cavalerul îi răsuci din nou brațul, de parcă ar fi fost vreo 
târâtură 

condamnată, vreo oarecare. A uitat cine sunt? Era regina 
din Westeros; n-avea niciun drept să-și pună labele pe ea. 

Aproape de poalele dealului, panta se mai îmblânzi, iar 
strada începu să se lăţească. Cersei zări din nou Fortăreaţa 
Roșie, strălucind stacojie în soarele dimineţii, pe coama 
Dealului înalt al lui Aergon. Trebuie să 

merg mai departe. Se eliberă din strânsoarea lui Ser 
Theodan. 

- Nu trebuie să mă tragi așa, ser. 

Șchiopăta, lăsând în spate, pe pietre, urme de pași 
însângerate. 

Mergea prin mocirlă și balegi, sângerând, vânătă de frig, 
clăti-nându-se. Peste tot în jurul ei se auzea o zarvă 
nedeslușită. 

- Nevastă-mea are sfârcuri mai dulci ca ale ei! strigă un 
bărbat. 


Un căruţaș blestemă când Oamenii Sărmani îi porunciră 
să-și scoată 

cotiga din drum. 

-Rușine, rușine, rușine pentru păcătoasă!  intonau 
septele. 

- la uitaţi-vă și la asta! strigă o târfă de la fereastra unui 
bordel, ridicându-și fusta la bărbaţii de jos. N-a avut parte 
nici de jumătate din mătărângile ăleia. 

Clopotele băteau, băteau și iar băteau. 

+ - Nu poate fi regina! spuse un băiat. E la fel de lăsată ca 
mama. 

latăpenitența mea, își spuse Cersei. Am săvârșit cel mai 
grav păcat, asta-i ispășirea mea. Se va termina curând, va 
rămâne în urmă, apoi voi uita. 

1160 

GEORGE R.R. MARTIN 

Regina începu să deslușească chipuri cunoscute. Un 
bărbat chel, cu favoriţi stufoși, se încruntă la ea de la 
fereastră, având căutătura tatălui ei și, pentru o clipă, 
semănă atât de mult cu Lordul Tywin, încât ea se împiedică. 
O fetiţă stătea sub o fântână, udă leoarcă din cauza 
havuzului, și se holba la ea cu ochii acuzatori ai Melarei 
Hetherspoon. D 

văzu pe Ned Stark, iar lângă el, pe mica Sansa, cu părul 
ei arămiu și cu câinele cenușiu, lăţos, care ar fi putut fi lupul 
său. Fiecare copil care se agita prin mulţime devenea fratele 
ei, Tyrion, huiduind-o, cum făcuse și el când murise Joffrey. 
Și, desigur, apăru și Joff, fiul ei, primul ei născut, minunatul 
și istețul ei băiat, cu bucle blonde și zâmbet dulce, cu niște 
buze atât de minunate, el... 

Atunci căzu pentru a doua oară. 

Tremura ca frunza când o ridicară în picioare. 

- Vă rog... zise ea. Mamă, ai milă! Am mărturisit. 

- Da, raspunse Septa Moelle. Asta-i ispășirea ta. 

- Nu mai e mult, zise Septa Unella. Vezi? Arătă cu mâna. 
Urci dealul și gata. 


Urc dealul. Gata. Așa era. Se aflau la poalele înaltului 
Deal al lui Aegon, cu castelul deasupra. 

- Curvo! strigă cineva. 

- Incestuoaso! adăugă un alt glas. 

- Dezgustător! 

- Vrei s-o sugi pe asta, înălţimea Ta? 

Un bărbat cu șorţ de măcelar își scoase mădularul din 
pantaloni, rânjind. 

Nu mai conta, era aproape acasă. 

Cersei începu să urce. 

Dacă exista vreo schimbare, huiduielile și strigătele erau 
mai nemiloase aici. Procesiunea nu trecuse și prin Fundătura 
Puricilor, așa că 

locuitorii ei se îmbulziseră pe pantele mai joase ale 
Dealului lui Aegon să vadă spectacolul. Feţele care se ițeau 
spre ea, din spatele scuturilor și sulițelor Fraţilor Săraci, 
păreau strâmbe și monstruoase, hidoase. Porci 

dansul dragonilor 

1161 

și copii dezbrăcaţi se agitau peste tot, printre picioare, 
cerșetori ologi și hoţi de buzunare mișunau prin gloată ca 
gândacii. Văzu bărbaţi ai căror dinţi fuseseră piliţi până 
ajunseseră ca niște ace, cotoroanțe cu gușa la fel de mare 
precum capul lor, o târfă cu un șarpe uriaș, dungat, aninat 
peste sâni și umeri, un bărbat care avea obrajii și frunte 
acoperite cu pustule din care ieșea un puroi cenușiu. 
Rânjeau și-și lingeau buzele și o hui-duiră în timp ce trecu 
de ei șchiopătând, cu sânii săltând din cauza efortului pe 
care-l făcea ca să urce. Unii urlau propuneri obscene, alţii, 
insulte. Vorbele sunt ca vântul, îşi spuse, vorbele nu mă pot 
răni. Sunt frumoasă, cea mai frumoasă femeie din Westeros, 
așa zicea Jaime, care nu m-arfi minţit niciodată. Chiar și 
Robert, Robert nu m-a iubit niciodată, dar a văzut că sunt 
frumoasă, mă dorea. 

Totuși, nu se simțea frumoasă. Se simțea bătrână, 
istovită, murdară 


și urâtă. Pe pântecele ei erau urme ca niște zgărieturi, de 
la copiii pe care-i născuse, iar sânii nu-i mai erau atât de tari 
ca în anii tinereţii. 

Fără veșminte care să-i ţină ridicaţi, îi atârnau. N-ar fi 
trebuit să fac asta. Eram regina lor, însă acum au văzut, au 
văzut, au văzut. N-ar fi trebuit niciodată să-i las să vadă. 
îmbrăcată și purtând coroana, era regină. Dezgolită, 
însângerată și șontăâcăind, era doar o femeie, nu foarte 
diferită de soaţele lor, semănând mai puţin cu frumoasele lor 
fiice fecioare decât cu mamele lor. Ce-am făcut? 

In ochi avea ceva care o ustura, îi înceţoșa privirile. Nu 
putea plânge, nu voia să plângă, acești viermi nu trebuiau s- 
o vadă niciodată 

plângând. Cersei se frecă la ochi cu podul palmelor. O 
pală de vânt rece o făcu să se chirceasci tare de frig. 

Și, deodată, babornița apăru acolo, în mulţime, cu ţâţele 
ei tremurătoare și pielea verzuie, plină de negi, uitându-se 
chiorâș, împreună cu toată lumea, iar răutatea-i sclipea în 
ochii galbeni și uscați. 

- Și-ai să fii regină, șuieră ea, până când o să vină una 
mai tânără și mai frumoasă să te dea jos și să-ți ia tot ce ai 
mai scump! 

Și-atunci lacrimile nu i s-au mai oprit. Ardeau, scurgându- 
se pe obrajii reginei ca un acid. Cersei scoase un țipăt 
ascuţit, își acoperi sfârcurile cu 

1162 

GEORGE R.R. MARTIN 

un braţ și despicătura cu celălalt și începu să alerge, 
făcându-și loc prin șirul Fraţilor Săraci, ghemuindu-se în 
pasul piticului în vreme ce urca pe deal. O bucată de drum 
se tot împiedică și căzu, ridicându-se, pentru ca mai apoi, 
după vreo zece metri, să se prăbușească din nou. Următorul 
lucru pe care-l băgă de seamă fu că se tara, urcând în patru 
labe, ca un câine, în timp ce târgoveţii cumsecade din 
Debarcaderul Regelui îi făceau loc, râzând, batjocorind-o și 
bătând din palme. 


Dar iată că mulţimea dintr-odată se despărţi în două și 
parcă se dizolvă, iar înaintea ei apărură porțile castelului și 
un șir de suliţași în căști la jumătate, poleite cu aur și mantii 
stacojii. Cersei auzi sunetul hodorogit, familiar, al glasului 
unchiului ei răcnind porunci și surprinse o străfulgerare albă 
din ambele părţi, pe când Ser Boros și Ser Meryn Trant 
pășeau spre ea cu platoșele lor argintii și mantiile albe ca 
neaua. 

- Fiul meu! strigă ea. Unde-i fiul meu? Unde-i Tommen? 

- Nu-i aici. Niciun fiu nu ar trebui sa fie martorul rușinii 
mamei sale. Glasul lui Ser Kevan era aspru. Acoperiţi-o! 

Apoi Jocelyn se aplecă asupra ei, învelind-o într-o pătură 
moale și curată, din lână verde, pentru a-i ascunde 
goliciunea. O umbră se abătu asupra amândurora, acoperind 
soarele. Regina simţi oţelul rece alunecând pe sub ea, o 
pereche de braţe imense, în armură, ridicând-o de la 
pământ, înălţând-o în văzduh la fel de ușor pe căt îl ridicase 
ea pe Joffrey pe când era încă un bebeluș. Un uriaș, îşi zise 
Cersei ameţită, în timp ce o ducea, cu pași mari, spre 
ghereta de la intrare. Auzise ea că uriașii încă se găsesc în 
sălbăticia fară de Dumnezeu de dincolo de Zid. Este doar o 
poveste. Visez? 

Nu. Salvatorul ei era real. înalt de doi metri și jumătate, 
poate chiar mai înalt, cu picioare a căror pulpă era la fel de 
groasă ca un copac, avea un piept demn de un cal de plug și 
umeri care l-ar fi făcut de rușine un bou. Armura-i era 
platoșă de oțel, smălțuită în alb și strălucitoare precum 
speranţele unei fecioare, purtată peste o cămașă din zale, 
aurită. Un coif de bătălie îi ascundea chipul. Din panașul din 
creștet 

dansul dragonilor 

1163 

atârnau șapte pene mătăsoase în culorile de curcubeu ale 
Credinței. 

O pereche de stele în șapte colţuri îi ţineau mantia 
fâlfâitoare pe umeri. 


O mantie albă. 

Ser Kevan își respectase învoiala. Tommen, băieţelul ei 
drag, îl făcuse pe cavalerul ei membru al Gărzii Regale. 

Cersei nu văzuse de unde-și făcuse Qyburn apariţia, dar, 
dintr-odată 

era acolo, lângă ea, străduindu-se să ţină ritmul cu pașii 
uriași ai cavalerului ei. 

- înălţimea Ta, zise el, este așa de bine că te-ai întors! îmi 
acorzi onoarea de a-l prezenta pe cel mai nou membru al 
Gărzii Regelui? 

Ser Robert Strong. 

- Ser Robert, șopti Cersei. 

-Dacă înălţimea Ta n-are nimic împotrivă, Ser Robert a 
făcut legământul sfânt al tăcerii, zise Qyburn. A jurat să nu 
mai vorbească 

până când nu vor muri toţi dușmanii înălțimii Tale, iar răul 
va fi izgonit de pe acest tărâm. 

Da, se gândi Cersei Lannister. Oh, da. 

TYRION 

Teancul de pergamente era îngrozitor de înalt. Tyrion îl 
privi și oftă. 

- Am înțeles că eraţi fraţi de arme. Asta-i dragostea pe 
care un frate i-o poartă altuia? Unde-i încrederea? Dar 
prietenia, aprecierea sinceră, afecțiunea profundă, pe care 
numai bărbaţii care au luptat împreună 

și au suferit împreună le cunosc? 

- Pe rând, zise Oacheșul Ben Plumm. 

- După ce semnezi, spuse Călimară, ascuţind o pană. 

Kasporio cel Viclean își atinse mânerul spadei. 

- Dacă vrei să începi vărsarea de sânge, te-aș sluji cu 
plăcere. 

- Ce ofertă amabilă! comentă Tyrion. Dar nu cred că e 
cazul. 

Călimară puse pergamentele dinaintea lui Tyrion și-i 
înmână pana. 


- lată cerneala. Asta-i de la Vechiul Volantis. Va dura la fel 
de mult cât negrul unui maester. Tot ce trebuie să faci este 
să semnezi și să-mi dai mie documentele... eu mă ocup de 
restul. 

Tyrion îi răspunde un zâmbet strâmb. 

- Aș putea să le citesc mai întâi? 

- Dacă vrei. In linii mari, cam toate sunt la fel. Cu excepţia 
celor de la fund, însă ajungem și la ele la momentul potrivit. 

Oh, sunt sigur. Pe majoritatea bărbaţilor nu-i costa nimic 
să se alăture unui grup, însă el nu era ca majoritatea 
bărbaților. își înmuie 

dansul dragonilor 

1165 

pana în călimară, se aplecă asupra primului pergament, 
se opri, își ridică privirile. 

- Cum preferaţi să mă semnez? Yo/lo sau Hugor HUI? 

Oacheșul Ben strânse din ochi. 

- Ai prefera să fii predat moștenitorilor lui Yezzan sau doar 
decapitat? 

Piticul râse și semnă pergamentul Tyrion din Casa 
Lannister, Când îl împinse la stânga, spre Călimară, răsfoi 
teancul de dedesubt. 

- Câte sunt...? Cincizeci? Şaizeci? Credeam că sunt cinci 
sute de Fii Secunzi. 

- Cinci sute treisprezece, pe moment, spuse Călimară. 
Când vei semna în ceaslovul nostru, vom fi cinci sute 
paisprezece. 

- Așadar, numai unul din zece primește înștiințarea? Nu 
prea pare corect. Credeam că sunteți genul care împart totul 
cu toţi ceilalţi din companiile libere. 

Semnă încă un teanc. 

Oacheșul Ben chicoti. 

- Oh, cu toții împărţim. Dar nu suntem la fel. Fiii Secunzi 
nu sunt ca o familie... 

- „Și în fiecare familie există verișori smintiţi. 


Tyrion semnă încă un document. Pergamentul se încreţi 
țeapăn când îl împinse spre trezoriei. 

- Există celule jos, în tainiţele de la Casterly Rock, unde 
nobilul meu tată îi ţinea pe cei mai răi dintre noi. 

Iși înmuie pana în călimară. Scrijeli Tyrion din Casa 
Lannister, promi 

țând că-i va plăti purtătorului notei o sută de dragoni din 
aur. Fiecare întorsătură depănă măface mai sărac... sau așa 
s-ar întâmpla, dacă n-aș fi un sărăntoc, ca s-o spunem pe a 
dreaptă. Intr-o bună zi, s-ar putea să-și onoreze semnăturile. 
însă nu astăzi. Suflă deasupra cernelii umede, transmise 
pergamentul zarafului, semnându-l pe următorul. Și iar și 
iar și iar. 

- îmi displace profund, trebuie să vă spun, rosti el între 
semnături. 

In Westeros, cuvântul unui Lannister e considerat la fel de 
bun ca aurul. 

Călimară dădu din umeri. 

1166 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Aici nu-i Westeros. Noi, cei de pe acest mal al mării 
înguste, ne așternem făgăduielile pe hârtie. 

Pe fiecare foaie împrăștia nisip fin, peste semnătură, 
pentru a subţia cerneala, o scutura și o punea de-o parte. 

- Datoriile scrise în văzduh se cam... uită, nu? 

- Nu și când este vorba despre noi. 

Tyrion semnă un alt teanc. Și încă unul. Acum își găsise 
un anumit ritm. 

- Un Lannister își plătește întotdeauna datoriile. 

Plumm chicoti. 

- Da, însă cuvântul unui mercenar n-are nicio valoare. 

Al tău n-o avea, se gândi Tyrion, și mulțumesc zeilor 
pentru asta. 

- Adevărat, dar nu voi fi mercenar decât după ce vă 
semnez în ceaslov. 


- Cât de curând, zise Oacheșul Ben. După documentele 
astea. 

- Dansez cât de iute pot. 

Ar fi vrut să râdă, însă ar fi stricat jocul. Lui Plumm îi 
plăcea, iar Tyrion nu avea nicio intenţie să-i tulbure 
distracţia. Să-/ lăsăm să 

creadă că mă are la mână, că mi-a tras-o-n dos și că am 
de gând să cumpăr săbii de oțel cu dragoni din pergament. 
Dacă se va întoarce vreodată la Westeros pentru a-și cere 
dreptul dobândit la naștere, va avea tot aurul de la Casterly 
Rock ca să se ţină de cuvânt. Dacă nu, va muri, iar noii săi 
fraţi se vor șterge la fund cu aceste pergamente. Poate că 
unii vor apărea pe la Debarcaderul Regelui, cu documentele 
în mână, sperând s-o convingă pe draga lui surioară să le 
onoreze. Dacă s-ar întâmpla asta, aș fi ca un gândac 
nerăbaător să vadă una ca asta. 

Scrisul de pe pergamente se schimbă cam la jumătatea 
teancului. 

Hâărtiile de o sută de dragoni erau cu toate pentru aprozi. 
Sub ele, sumele crescură brusc. Acum Tyrion promitea să 
plătească purtătorului hârtiei o mie de dragoni de aur. 
Clătină din cap, râse, semnă. lar și iar. 

- Așadar, zise el scrijelind cu pana, care vor fi îndatoririle 
mele în cadrul companiei? 

dansul dragonilor 

1167 

- Ești prea urât ca să fii calul de bătaie al lui Bokkoko, zise 
Kasporio, dar te-ai descurca destul de bine ca purtătorul lui 
de săgeți. 

- Am o propunere mai bună, spuse Tyrion, neînghiţind 
momeala. 

Un bărbat mic de stat, cu un scut mare, îi va înnebuni pe 
arcași. Asta mi-a spus odată un om mai deștept ca tine. 

- Vei lucra cu Calimară, zise Oacheșul Ben Plumm. Vei 
lucra pentru Călimară. Vei ţine catastifele, socoteala banilor, 
vei scrie contracte și misive. 


- îmi pare bine, răspunde Tyrion. îmi plac catastifele. 

- Și ce altceva mai faci? mărâi Kasporio. Uite-te la tine. Nu 
ești potrivit pentru luptă. 

- Odată, am avut în grijă toate canalele de la Casterly 
Rock, rosti Tyrion ușor. Unele erau înfundate de ani, dar 
foarte repede le-am desfundat cu voioșie. 

Inmuie din nou pana în călimară. încă o duzină de hârtii 
și va fi gata. 

- Aș putea supraveghea fetele din urma taberei voastre. 
Nu-i putem opri pe băieţi, nu? 

Gluma nu-l amuză pe Oacheșul Ben. 

- Să nu te atingi de târfe! îl avertiză el. Majoritatea sunt 
sifilitice și mai și vorbesc. Nu ai fi primul sclav fugit, care se 
alătură companiei, însă asta nu înseamnă că trebuie să 
facem tămbălău cu prezenţa ta. Nu aș prea defila cu tine 
acolo unde-ai putea fi văzut. Stai înăuntru cât poţi de mult și 
ușurează-te în găleata ta. Pe lângă latrine sunt prea mulţi 
ochi. 

Și să nu pleci niciodată din tabăra noastra făra 
permisiunea mea! Te-am putea îmbrăca în armură de scutier, 
să ne prefacem că ești băiatul bun la toate al lui Jorah, dar 
sunt unii care nu se vor lăsa păcăliţi. Odată ce Meereen e 
luat și suntem pe drum spre Westeros, poţi să te dai în 
stambă 

cât ai chef, în auriu și purpuriu. Dar până atunci... 

- „0 să trăiesc sub vreo stâncă și n-o să scot niciun sunet. 
Aveţi cuvântul meu. 

Tyrion din Casa Lannister, semnă el încă o dată, cu o 
înfloritură. 

Era ultimul pergament. Mai rămâneau trei documente, 
altfel decât 

1168 

GEORGE R.R. MARTIN 

celelalte. Două erau scrise pe hărtie fină de pergament și 
aveau câte un nume. Pentru Kasporio cel Viclean, zece mii 
de dragoni. Aceeași sumă 


și pentru Călimară, al cărui nume real se dovedi a fi 
Tyberio Israrion. 

- Tyberio? întrebă Tyrion. Sună aproape a Lannister. Ești 
cumva vreun verișor rătăcit acum multă vreme? 

- Poate. Și eu îmi plătesc întotdeauna datoriile. Asta se 
așteaptă de la un trezoriei. Semnează. 

Se supuse. 

Nota Oacheșului Ben era ultima. Fusese scrisă pe un 
pergament din piele de oaie. O sută de mii de dragoni din 
aur, cincizeci de stânjeni de pământ arabil, un castel, un 
titlu nobiliar. Nu mai spune! Plumm ăsta nu-i ieftin deloc. 
Tyrion își scobi cicatricea și se întrebă dacă nu s-ar cuveni să 
dea un mic spectacol de indignare. Când strângi cu ușa pe 
cineva, te aștepți la un vaiet, două. Ar putea să blesteme, să 
suduie și să se văicărească de jaf, să refuze să semneze o 
vreme, apoi să se învo-iască fără tragere de inimă, 
plângându-se încontinuu. Insă era sătul de maimuţăreli, așa 
că, în loc de asta, făcu o strâmbătură, semnă și-i înapoie 
sulul de pergament Oacheșului Ben. 

- Scula ta-i cât de mare se zvonește, îi zise. Consideră-mă 
regulat bine și îndesat, Lord Plumm. 

Oacheșul Ben suflă peste semnătură. 

- Plăcerea este a mea, Pezevenghiule. lar acum, că te-am 
făcut unu' 

dintre noi, Călimară, adu catastiful. 

Acesta era legat în piele, cu balamale de fier, și destul de 
mare cât să poţi lua cina pe el. In interiorul copertelor grele, 
de lemn, erau nume și date de mai bine de un secol 
vechime. 

- Fiii Secunzi sunt printre cele mai vechi companii libere, 
zise Călimară în timp ce întorcea paginile. Asta-i cel de-al 
patrulea volum. 

Aici sunt scrise numele fiecărui individ de la noi. Când ni 
s-au alăturat, unde au luptat, cât de credincioși ne-au fost, 
cum au murit, toate-s în ceaslov. Vei afla nume faimoase 


aici, unele provenite din Cele Șapte Regate ale voastre. 
Aegor Rivers a stat un an cu noi, înainte de a pleca 

dansul dragonilor 

1169 

să înfiinţeze Compania de Aur. Voi îi spuneţi Oţel-Amar. 
Prințul Strălucitor, Aerion Targaryen, el a fost un Fiu Secund. 
Și Rodrik Stark, Lupul Rătăcitor și el. Nu, nu cerneala aia! 
Uite, ia-o pe asta! 

Deschise altă sticluţă și-o așeză pe masă. 

Tyrion ridică privirile. 

- Cerneală roșie? 

- E o tradiţie a companiei, comentă Călimară. Era o vreme 
când fiecare om nou își scria numele cu propriul sânge, 
numai că sângele nu-i o cerneală prea grozavă. 

- Lannisterilor le place tradiţia. Da-mi cuțitul tău. 

Călimară se încruntă, dădu din umeri, își scoase pumnalul 
din teacă și i-l împinse peste masă, cu mânerul înainte. încă 
mai doare, Jumătate-maester, îți mulțumesc foarte mult, își 
zise Tyrion, înţepân-du-și buricul degetului său mare. 
Stoarse o picătura mare de sânge în călimară, schimbă 
pumnalul pentru o pană nouă și scrijeli Tyrion din Casa 
Lannister, Lord de Casterly Rock, cu un scris mare, apăsat, 
chiar sub semnătura mult mai modestă a lui Jorah Mormont. 

Și-am făcut-o. Piticul se întoarse pe scaunul de campanie. 

- E tot ce vreţi să fac? Nu trebuie să depun niciun 
jurământ? Să 

ucid vreun prunc? Să-i sug mătărânga comandantului? 

- Suge ce vrei tu! 

Călimară întoarse ceaslovul și presără pagina cu un nisip 
fin. 

- Pentru majoritatea dintre noi, semnătura este suficientă, 
însă nu mi-ar plăcea să-l dezamăgesc pe un nou frate de 
arme. Bun venit în rândurile Fiilor Secunzi, Lord Tyrion! 

Lord Tyrion. Piticului îi plăcea cum sună. Poate că Fiilor 
Secunzi le displăcea reputaţia strălucitoare a Companiei de 
Aur, însă repurtaseră 


victorii celebre de-a lungul veacurilor. 

- Au mai slujit și alţi lorzi în cadrul companiei? 

-Lorzii fără pământ, spuse Oacheșul Ben. Ca tine, 
Pezevenghiule. 

Tyrion sări de pe scaun. 

1170 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Fratele meu de dinainte era cu totul nesatisfăcător. 
Aștept mai multde la cei noi. Cum asigur acum armele și 
armurile? 

- N-ai vrea și un porc pe care să-l călărești? întrebă 
Kasporio. 

- De ce? N-am știu că nevasta ta e și ea în companie, zise 
Tyrion. 

Drăguţ din partea ta să mi-o oferi, însă aș prefera un cal! 

Mercenarul se înroși, însă Călimară râdea în hohote, iar 
Oacheșul Ben îndrăzni și el să chicotească. 

- Călimară, arată-i căruțele. Poate să-și aleagă ce vrea 
dintre fiarele companiei. Și fata. Ei dă-i un coif, ceva cămăși 
de zale și s-ar putea ca lumea s-o ia de băietan. 

- Lord Tyrion, vino cu mine. 

Călimară ridică faldurile cortului pentru a-i face loc să se 
strecoare afară. 

- Am să-l pun pe Furăciune să te ducă la căruţe. la-ţi 
femeia și întâlniţi-vă cu el lângă cortul bucătarului. 

- Nu-i femeia mea. Poate că artrebui s-o iei tu. Tot ce face 
în ultima vreme este să doarmă și să se zgâiască la mine. 

- Trebuie s-o baţi mai tare și să ţi-o pui cu ea mai des, îl 
sfătui îndatoritor trezorierul. Adu-o, las-o, fă ce vrei cu ea. 
Lui Furăciune n-o să-i pese. Să vii să mă cauţi după ce pui 
mâna pe o armură, iar eu am să te iniţiez prin ceasloave. 

- După cum ţi-e voia. 

Tyrion o găsi pe Penny adormită într-un colț al cortului, 
ghemuită 

pe o saltea subţire de paie, sub o grămadă de așternuturi 
murdare. 


O atinse cu vârful ghetei, ea se rostogoli, clipi spre el și 
căscă. 

- Hugor? Tu ești? 

- late uită! Ne-a revenit glasul, nu? 

Era mai bine așa decât să tacă, așa cum făcea de obicei, 
posomorâtă. 

Una peste alta, un câine părăsit și un porc. Ne-am salvat 
pe amândoi din sclavie, așa că puțină recunoștință n-ar fi 
chiar rea. 

- Dacă mai tragi la aghioase multă vreme, o să ratezi 
întregul război. 

- Sunt tristă - căscă din nou - și obosită. Atât de obosită, 

dansul dragonilor 

1171 

Obosită sau bolnavăfIyrion îngenunche lângă salteaua ei. 

- Ești palidă. 

li puse mâna pe frunte. E ca/d aici sau are un început de 
febră? Nu îndrăzni să întrebe cu glas tare. Nici măcar 
bărbaţii căliţi dintre Fiii Secunzi nu îndrăzneau să încalece 
pe iapa albă. Dacă le-ar intra în cap că Penny e bolnavă, ar 
izgoni-o făra șovâială. S-ar putea să ne ducă 

înapoi la moștenitorii lui Yezzan, cu sau fără documente, 

- Am semnat în cartea lor. Cu sânge, ca odinioară. Acum 
sunt un Fiu Secund. 

Penny se ridică, alungându-și somnul din priviri. 

- Și cum rămâne cu mine? Pot semna și eu? 

- Nu prea cred. Unor companii libere li s-a dus vestea că 
acceptă 

femei, însă, după toate cele, nu sunt Fiice Secunde. 

- Noi, spuse ea. Dacă ești unul dintre ei, ar trebui să spui 
noi, nu ei. 

A văzut-o careva pe Frumușica? Zicea Călimară c-o să- 
ntrebe de ea. Sau Scrâșnilă. Se mai aude ceva de Scrâșnilă? 

Numai dacă ai incredere-n Kasporio. Secundul lui Plumm 
la comandă, nu foarte isteţ, susţinea că trei vânători de 


sclavi yunkai bântuiau prin tabere, întrebând despre cei doi 
pitici fugiţi. Unul dintre ei căra o suliță 

lungă, cu un cap de câine înfipt în vârf așa cum povestise 
Kaspo. 

Oricum, astfel de lucruri nu aveau darul de a o scoate pe 
Penny din pat. 

- Nicio vorbă, minţi el. Haide. Trebuie să-ţi găsim o 
armură. 

li întoarse o privire îngrijorată. 

- Armură? De ce? 

- E ceva ce mi-a spus vechiul meu maestru de arme: 
„Niciodată să 

nu te duci dezbrăcat la bătălie, amice*. 11 cred pe 
cuvânt. Plus că sunt mercenar și chiar că ar trebui să mă 
vând bine. 

Ea tot nu dădu niciun semn că s-ar urni din loc. Tyrion o 
apucă de încheietură, ridicând-o în picioare și-i aruncă în 
faţă un maldăr de haine. 

- Imbracă-te! Să porţi mantia cu gluga pe cap și să-ţi ţii 
clonţul! 

Trebuie să părem doi băieţi cumsecade, în caz că 
vânătorii de sclavi sunt cu ochii pe noi. 

1172 

GEORGE R.R. MARTIN 

Furăciune aștepta lângă cortul bucătarului molfăind iarbă 
acră, când se arătară cei doi pitici, învăluiţi în mantii și cu 
gluga pe cap. 

- Am auzit că voi doi o să luptaţi pentru noi, zise 
sergentul. Asta ar trebui să-i facă să se pișe în Meereen. A 
mai omorât vreunul din voi un om? 

- Eu, zise Tyrion. l-am măturat ca pe niște muște. 

- Cu ce? 

- Cu o secure, cu un pumnal, cu ce s-a mai găsit pe-acolo. 
Deși cel mai periculos sunt cu arbaleta. 

Furăciune se scărpină în barbă cu vârful cârligului. 

- Arbaleta e destul de parșivă. Câţi ai ucis cu ea? 


- Nouă. 

Tatăl său conta cel puţin cât tot atâţia. Lord de Casterly 
Rock, Păzitor al Apusului, Scutul Lannisportului, Mâna 
Regelui, soț, frate, tată, tată, tată. 

- Nouă! pufni Furăciune și scuipă o gură de mizerie 
roșiatică. 

Poate că ţintise spre picioarele lui Tyrion, însă nimeri pe 
propriii lui genunchi. Era limpede că asta credea el despre 
„nouă“. Degetele sergentului erau pătate cu un roșu 
spălacit, din cauza sucului ierbii acre pe care o mesteca. și 
puse două în gură și fluieră. 

- Kem! la fă-te încoace, oală de noapte nenorocită! 

Cel chemat veni alergând. 

- Du-i pe domnul și pe doamna Pezevenghi la căruțe și 
pune-l pe Ciocan să le potrivească ceva oţel de-al 
companiei. 

- S-ar putea ca Ciocan să fie beat mort, îl preveni Kem. 

- Pișă-te pe faţa lui. Asta o să-l trezească. 

Furăciune se întoarse iar spre Tyrion și Penny. 

- N-am mai avut până acum niciun fel de afurisiţi de 
pitici, dar nici nu le-am dus lipsa. Fiii de târfă, mici 
prostănaci fugiţi de-acasă, pentru aventură, băieţi de 
corvoadă, scutieri și alţii ca ei. Unele dintre căcaturile lor s- 
ar putea să fie destul de mici ca să se potrivească cu niște 
piticanii. Fierătaniile pe care le purtau când au crăpat, că vă 

dansul dragonilor 

1173 

place ori ba, da' știu că forţoșilor aprigi ca voi n-o să le 
pese. Nouă 

zici că erau? 

Dădu din cap și se îndepărtă. 

Fiii Secunzi își ţineau armurile companiei în șase care 
mari, trase la mijlocul taberei lor. Kem deschidea drumul, 
legănându-și sulița de parcă ar fi fost un toiag. 

- Cum se face că un băiat din Debarcaderul Regelui 
nimerește într-o companie liberă? îl întrebă Tyrion. 


Băiatul îi aruncă o căutătură precaută. 

- Cine ţi-a spus că-s din Debarcaderul Regelui? 

- Nimeni. 

Fiecare cuvânt din gura ta duhnește a Fundătura Puricilor. 

- Istețimea te-a dat de gol. Se zice că nu există ţipi mai 
deștepţi ca locuitorii Debarcaderului. 

Asta păru să-l uimească. 

- Și cine zice asta? 

- Toată lumea. Eu. 

- De când? 

De când am născocit-o eu. 

- De secole, minţi el. Tatăl meu n-ar fi spus-o niciodată. L- 
ai cunoscut pe Lordul Tywin, Kem? 

- Mâna. Odată l-am văzut călărind pe deal în sus. Oamenii 
lui aveau mantii roșii și lei mici pe coifuri. îmi plăceau 
coifurile lor. Gura i se strânse. Totuși, nu mi-a plăcut 
niciodată Mâna. A prăpădit orașul, apoi ne-a trosnit la Apa 
Neagră. 

- Erai pe-acolo? 

- Cu Stannis. Lordul Tywin a năvălit cu fantoma lui Renly 
și ne-a luat din flancuri. Mi-am lepădat sulița și-am rupt-o la 
goană, însă la corăbii afurisitul de cavaler a zis: „Unde ţi-e 
sulița, baiete? N-avem loc pentru lași!“ Și și-au luat tâlpașiţa 
lăsându-mă baltă pe mine și alte câteva mii pe lângă mine. 
Mai târziu, am aflat că tatăl tău i-a trimis pe 

1174 

GEORGE R.R. MARTIN 

Zid pe toţi cei care au luptat cu Stannis, așa că am 
traversat marea îngustă și m-am alăturat Fiilor Secunzi. 

- Ți-e dor de Debarcaderul Regelui? 

- Uneori. Mi-e dor de băiatul care... mi-a fost prieten. Și de 
frate-meu, Kennet, dar a murit pe podul de vase. 

- Prea mulţi oameni de nădejde au murit în ziua aia. 

Cicatricea îl mânca groaznic pe Tyrion. Se scărpină cu 
unghia. 

- îmi lipsește și mâncarea de-acolo, zise Kem visător. 


- Maică-ta gătește? 

- Nici șobolanii n-ar hali ce gătește maică-mea! Dar era o 
cârciumă 

pe-acolo. Nimeni nu făcea ciorba ca acolo. Era așa de 
groasă, că-ţi stătea lingura în picioare în castron, și avea 
bucăţi din de toate prin ea. 

Ai halit vreodată vreo fiertură ca asta, măi Jumătate? 

- O dată sau de două ori. Fiertura Cântărețului, eu așa-i 
spun. 

- De ce? 

- Pentru că are un gust așa de bun, că mă face să vreau 
să cânt. 

Lui Kem îi plăcu ideea. 

- Fiertura Cântăreţului. Asta am să cer când m-oi întoarce 
în Fundătura Puricilor. Ție de ce ţi-e dor, piticule? 

De Jaime, se gândi Tyrion. Shae, Tysha, De nevastă-mea, 
mi-edorde nevastă-mea, cea pe care aproape că nici n-o 
știam, 

- De vin, de curve și de avere, răspunse el. Mai ales după 
avere. Cu banii-ţi cumperi vin și tăârfe. 

Dar îți poți cumpăra și săbii, și Kemi care să le 
mânuiască, 

- E adevărat că oalele de noapte de la Casterly Rock sunt 
din aur? 

îl întrebă Kem. 

- Nu trebuie să crezi tot ce-ţi trece pe la ureche. Mai ales 
când este vorba despre Casa Lannister. 

- Se spune că toţi Lannisterii sunt niște șerpi alunecoși. 

- Șerpi? Tyrion râse. Zgomotul ce se aude e nobilul meu 
tată, care-și zgârie mormântul. Sunem /e; sau cel puţin așa 
ne place să spunem. Insă 

dansul dragonilor 

1175 

nu contează, Kem. Calcă pe un șarpe sau pe coada unui 
leu, și-o să-ţi dai duhul la fel. 


Dar, când ajunseră la armurărie, văzură situaţia. Fierarul, 
faimosul Ciocan, se dovedi a fi o namilă înspăimântătoare, 
cu un braţ stâng care părea de două ori mai gros decât cel 
drept. 

- E mai mult beat, zise Kem. Oacheșul Ben lasă de la el, 
dar într-o bună zi ne va aduce un armurier adevărat. 

Ucenicul Ciocanului era un tinerel țepos și roșcat, pe 
nume Unghie. 

Bineînţeles, Cum altfel? cugetă Tyrion. Ciocanul își 
dormea somnul beţivului când ajunseră la forjă, exact cum 
prevăzuse Kem, însă Unghie nu avu nimic împotrivă ca doi 
pitici să se cațere prin căruţe. 

- Sunt mai mult fierătanii, îi avertiză el, dar n-aveţi decât 
să luaţi tot ce vă e de folos. 

Pe sub coviltirele din lemn curbat și piele întărită, 
rafturile căru 

telor erau pline până sus cu arme vechi și armuri. Tyrion 
aruncă o privire și oftă, amintindu-și de rastelurile lucitoare, 
pline cu săbii, sulițe și halebarde din armuraria de sub 
Casterly Rockul Lannisterilor. 

- S-ar putea să ne ia ceva timp, spuse el. 

- Sunt și oțeluri serioase aici, dacă știi să le găsești, mărâi 
un glas adânc. Niciunul n-arată bine, dar va opri o spadă. 

Un cavaler înalt cobori din spatele unei căruţe, îmbrăcat 
din cap până-n picioare în oţelul companiei. Platoșa de pe 
piciorul stâng nu se potrivea cu cea de la dreptul, colanul de 
la gât era pătat de rugină, apărătoarele pentru brațe erau 
bogat ornamentate, încrustate cu flori nielate. In mâna 
dreaptă avea o mănușă din oţel lustruit, iar în stânga, una 
fără degete, din cămașă de zale ruginită. De sfârcurile de pe 
platoșa lui cu mușchi în relief era prins câte un inel din fier. 
Coiful etala coarne de cerb, unul fiind rupt. 

Când și-l scoase, dezvălui chipul bătătorit de vreme al lui 
Jorah Mormont. Pare un mercenar, din cap până-n picioare, 
și nicidecum arătarea pe jumătate zob, pe care am 


recuperat-o noi din cușca lui Yezzan, îşi zise Tyrion. 
Cicatricile sale aproape că dispăruseră, iar umflăturile de pe 

1176 

GEORGE R.R. MARTIN 

față se retrăseseră în cea mai mare parte, așa că Mormont 
arăta, din nou, aproape ca o fiinţă omenească... însă doar 
vag mai amintea de el însuși. 

Masca de demon, pe care i-o arseseră neguţătorii de 
sclavi pe obrazul drept, pentru a-l marca drept sclav 
periculos și nesupus, nu-l va mai părăsi niciodată. Ser Jorah 
nu fusese niciodată ceea ce s-ar putea numi un om 
atrăgător. Semnul îi prefăcuse chipul în ceva înspăimântător. 

- Câtă vreme o să arăt mai bine ca tine, voi fi fericit, îi 
răspunse Tyrion rânjind. Se întoarse apoi spre Penny. Tu iei 
căruţa aceea. Eu încep cu asta. Ar merge mai repede, dacă 
am căuta împreună. Ridică 

puţin un coif din fier ruginit, chicoti și și-l puse pe cap. 
N-arăt fioroasă? 

Arăți ca o patachină cu o oală pe cap, 

- E un coif parţial. Ție-ţi trebuie unul întreg. 

Găsi unul și-l schimbă cu cel parțial. 

- E prea mare. 

Glasul lui Penny răsună găunos din interiorul oţelului. 

- Nu văd nimic afară. 

Iși scoase coiful și-l azvâărli într-o parte. 

- Ce nu-i bine cu un coif la jumătate? 

- E deschis. Tyrion o ciupi de nas. îmi place să măuit la 
nasul tău. 

Aș prefera să-l pastrezi. 

Ea făcu ochii mari. 

- ţi place nasul meu? întrebă Penny. 

Oh, zei, salvați-mă. Tyrion se întoarse și începu să 
scotocească prin grămezile de armuri vechi din spatele 
caruței. 

- Mai am și alte părţi care-ţi plac? întrebă Penny. 

Poate că voise să sune hazliu. Dar sunase trist. 


- îmi plac toate părţile tale, zise Tyrion, sperând să pună 
capăt oricărei alte discuţii pe această temă, dar și mai mult 
îmi plac ale mele. 

- De ce ne trebuie armuri? Nu suntem decât niște 
saltimbanci. Noi doar ne prefacem că luptăm. 

- Trebuie să te prefaci foarte bine, zise Tyrion examinând 
o cămașă 

grea de zale, atât de plină de găuri, încât arăta aproape 
mâncată de 

dansul dragonilor 

1177 

molii. Ce fe/ de molii mănâncă o cămașă de zale? Să te 
prefaci mort este o cale de a supravieţui unei bătălii. O 
armură bună este alta. 

Cu toate că mă tem că sunt extrem de puține din astea 
pe aici La Furca Verde, luptase cu o platoșă din bucăţi 
desperecheate, adunate de prin căruțele Lordului Lefford, cu 
un coif plat cu ţepeluș, care-l făcuse să 

arate ca și cum cineva-i turnase pe cap o găleată teșită. 
Oţelul acestei companii era și mai rău. Nu numai că lucrurile 
erau vechi și nu se potriveau, ci erau sfâșiate, crăpate și 
sfărâmicioase. Asta-i sânge uscat sau doar rugină? 
Adulmecă substanţa, însă nu putea fi sigur. 

- Uite-o arbaletă, zise Penny, arătându-i-o. 

Tyrion îi aruncă o privire. 

- Nu pot folosi vinciul trăgătorului. N-am picioarele destul 
de lungi. 

O pârghie mi-ar fi mult mai de folos. 

De fapt, ca s-o spună pe-a dreaptă, nu-și dorea o arbaletă. 
Reîncărcarea lor dura prea mult. Chiar dacă ar fi pândit pe 
lângă șanțul latrinei, așteptând vreun dușman să se așeze 
pe vine, șansele să piardă mai mult de-o săgeată de arbaletă 
erau destul de mari. 

In locul ei, înșfăcă un buzdugan, îl încercă, apoi îl puse 
jos din nou. 


Prea greu. Trecu de un ciocan de luptă (prea lung), deo 
ghioagă cu nituri (și asta era prea grea) și de vreo șase 
arcuri lungi, înainte de a da peste un pumnal scurt pe care-l 
îndrăgi, o piesă de oţel parșivă de tot, cu o lamă 
triunghiulară. 

- Asta s-ar putea să fie bună, spuse el. 

Lama prinsese puţină rugină, dar asta o făcea și mai 
parşivă. Găsi o teacă din lemn și piele care să i se 
potrivească și-l puse în ea. 

- O săabiuţă pentru omulet? glumi Penny. 

- Este un pumnal și-i făcut pentru un om obișnuit. 

Tyrion îi arătă o sabie lungă și veche. 

- E o sabie. Incearc-o. 

Penny o luă, o învârti, se încruntă. 

- E prea grea. 

1178 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Oţelul cântărește mai mult ca lemnul. Taie gâtul cuiva 
cu asta, și capul n-o să i se transforme într-un pepene. 

li luă sabia înapoi și-o examină cu mai multă atenţie. 

- Otel ieftin. Și mai e și crestat. Aici, vezi? Retrag ce-am 
spus. Ai nevoie de o lamă mai bună pentru a reteza capete. 

- Nu vreau să retez capete. 

- Nici n-ar trebui. Tu ţine-te de loviturile tale sub 
genunchi. Călcâi, tendon, gleznă... chiar și uriașii se 
prabușesc, dacă le tai picioarele, Odată ajunși jos, nu-s mai 
mari ca tine. 

Penny părea gata, gata să plângă. 

- Noaptea trecuta am visat că fratele meu trăiește. Ne 
întreceam într-un turnir în faţa nu știu cărui mare nobil, 
călărind pe Scrâșnilă 

și pe Frumușica, iar bărbaţii aruncau cu trandafiri în noi. 
Eram atât de fericiți... 

Tyrion o pălmui. 

De fapt, era o lovitură dată cu milă, o mică zvâcnire a 
încheieturii, aproape fără vlagă. Nici măcar nu-i lăsă vreo 


urmă pe obraz. Insă ochii ei se umplură pe dată de lacrimi. 

- Dacă vrei să visezi, du-te înapoi la culcare, îi spuse. 
Când te vei trezi, vom fi tot sclavi fugiţi în mijlocul unui 
asediu. Scrâșnilă a murit. 

La fel și porcul, mai mult ca sigur. Acum, găsește-ţi o 
armură, pune-ţi-o și nu te mai preocupa dacă te pișcă. 
Spectacolul de bâlci s-a terminat. 

Luptă, ascunde-te sau fă pe tine, cum voiești, dar orice 
hotărăști să faci, fă-o îmbrăcată în oţel. 

Penny își atinse obrazul lovit. 

- N-ar fi trebuit să fugim niciodată. Nu suntem lefegii. In 
niciun fel. N-a fost chiar atât de rău la Yezzan. N-a fost deloc. 
Dădacă era crud uneori, însă Yezzan niciodată. Eram 
protejaţii lui... eram... 

eram... 

- Sclavi, Cuvântul pe care-l cauţi este sclavi, 

- Sclavi, zise ea înroșindu-se. Eram, totuși, sclavii săi 
speciali. La fel ca Dulceaţă. Comorile lui. 

dansul dragonilor 

1179 

Animăluțele lui, își spuse Tyrion. Și ne îndrăgea atât de 
tare, incât ne-a trimis la groapa cu lei, să ne devoreze. 

Penny nu se înșela întru totul. Sclavii lui Yezzan mâncau 
mai bine decât mulţi ţărani din cele Șapte Regate și era mai 
puţin probabil să 

moară de foame în iarna care venea. Sclavii erau doar 
niște bunuri, da. 

Puteau fi cumpăraţi și vânduți, biciuiţi și însemnați cu 
fierul roșu, folosiţi pentru plăcerile trupești ale stăpânilor, 
crescuţi să nască alţi sclavi. In acest sens, nu erau mai 
presus de câini sau cai. Insă majoritatea nobililor își tratau 
câinii și caii destul de bine. Bărbaţii mândri puteau striga că 
mai degrabă ar muri liberi decât să moară sclavi, însă 

mândria nu ţinea de foame. Când oţelul lovea cremenea, 
astfel de oameni deveneau mai rari decât dinţii de dragon; 
altfel, lumea n-ar fi fost plină de atâţia sclavi. N-a existat 


niciodată un sclav care să nu fi preferat să devină sclav, își 
zise piticul. Alegerea lor ar putea fi cea între robie sau 
moarte, însă opțiunea-i întotdeauna la-ndemână. 

Tyrion Lannister nu se excludea pe sine. Limba ascuţită-i 
adusese câteva lovituri pe spate, la început, dar destul de 
repede învățase trucul de a se face plăcut înaintea lui 
Dădacă și a nobilului Yezzan. Jorah Mormont luptase mai 
mult timp, dar, până la urmă, ajunsese și el în același loc. 

lar Penny, ei bine... 

Penny căutase un nou stăpân încă din ziua în care fratele 
ei, Gologan, își pierduse capul. Vrea pe cineva care să aibă 
grijă de ea, cineva care să-i spună ce să facă. 

Insă ar fi fost o cruzime mult prea mare să-i spună așa 
ceva. In loc de asta, Tyrion rosti: 

- Sclavii speciali ai lui Yezzan n-au ajuns pe lumea 
cealaltă. Sunt morți, toţi. Dulceaţă a fost primul care s-a dus. 

Uriașul lor stăpân a murit în ziua fugii lor, le-a zis 
Oacheșul Ben Plumm. Nici el, nici Kasporio, nici alt mercenar 
nu cunoșteau soarta celor din adunătura grotescă a lui 
Yezzan... însă, dacă lui Penny îi trebuiau minciuni ca să se 
oprească din vaicăreli, atunci, o va minţi. 

1180 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Dacă vrei să fii sclavă din nou, am să-ţi găsesc un 
stăpân milos când se va sfârși războiul și-am să te vând pe 
aur suficient cât să pot ajunge acasă, îi promise Tyrion. Am 
să-ţi găsesc un yunkai care să-ţi dea un alt colier frumușel, 
din aur, cu ceva clopoței, care vor zornăi oriunde mergi. Dar, 
întâi și-ntăi, trebuie să supravieţuiești celor ce vor veni. 

Nimeni nu cumpără saltimbanci morți. 

- Sau pitici morţi, zise Jorah Mormont. Mai mult ca sigur 
că vom fi cu toţii hrană pentru viermi până când se termină 
și bătălia asta. 

Yunkaii au pierdut acest război, cu toate că s-ar putea să 
le mai trebuie ceva timp să-și dea seama. Meereenul are o 
armată de pedestrași din Nepataţi, cei mai buni din lume. ŞI 


Meereenul are dragoni. Trei, atunci când s-o întoarce regina. 
Și se va întoarce. Trebuie. De partea noastră sunt patruzeci 
de nobili yunkai, fiecare cu propriii lui maimuţoi pe jumătate 
antrenați. Sclavi pe răboj, în lanţuri... s-ar putea să aibă oști 
din orbetți și copii ologi, nu mi s-ar părea imposibil. 

- Oh, știu, făcu Tyrion. Fiii Secunzi sunt perdanţii. Trebuie 
să-și schimbe iar mantiile și s-o facă acum. Rânji. Lăsaţi pe 
mine. 

SFĂRÂMĂTORUL-DE-REGI 

O umbră ștearsă și una întunecată, cei doi complotiști 
ieșiră 

împreună în liniștea armurăriei, la cel de-al doilea nivel al 
Marii Piramide, printre rasteluri cu sulițe, tolbe cu săgeți și 
pereţi de care erau atârnate trofee din bătălii uitate. 

- La noapte, zise Skahaz mo Kandaqg. Faţa arămie a unui 
liliac sângeros se iţi de sub gluga mantiei sale peticite. Toţi 
oamenii mei vor fi la locul lor. Parola este Gro/eo. 

- Groleo. Cred că se cam potrivește. Da. Ce-aţi făcut cu 
el... erai la curte? 

- Un străjer dintre patruzeci. Cu toţii așteptând ca 
mantaua de zale găunoasă de pe tron să rostească porunca, 
astfel că s-ar putea să-i tocăm pe Barbă-nsângerată și pe 
restul. Crezi că yunkaii ar fi îndrăznit vreodată să se prezinte 
la Daenerys cu capul ostaticului ei? 

Nu, se gândi Selmy. 

- Hizdahr părea obidit. 

- Se prefăcea. Ostaticii care-i erau rude au fost predați 
neatinși. Ai văzut. Yunkaii ne-au jucat o farsă de păpușar, cu 
nobilul Hizdahr ca păpușar-șef. Problema n-a fost niciodată 
Yurkhaz zu Yunzak. Ceilalţi negustori de sclavi l-ar fi călcat 
bucuroși în picioare pe smintitul ăla bătrân. Asta, ca să-i dea 
lui Hizdahr un pretext ca să omoare dragonii. 

1182 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ser Barristan rămase pe gânduri. 

- Ar îndrăzni el așa ceva? 


- A cutezat sa-și omoare regina. De ce nu și animalele 
favorite? 

Dacă nu acţionam, Hizdahr va ezita o vreme, pentru a-și 
dovedi codeala și pentru a le da Marilor Stăpâni posibilitatea 
de a-l scăpa de Corbul Furtunii și de Călărețul de Sânge. 
Atunci va acţiona. li vor morţi pe dragoni înainte de sosirea 
flotei volantene. 

A, da, vor veni. Totul se potrivea. Nu însemna însă că lui 
Barristan Selmy i-ar fi plăcut mai mult. 

- Asta nu se va întâmpla. 

Regina lui era Mama Dragonilor; nu va permite ca 
vreunuia dintre copiii săi să i se facă vreun rău. 

- Ora lupului. E cea mai întunecată parte a nopţii, când 
toată 

lumea este adormită. 

Auzise prima dată aceste vorbe de la Tywin Lannister, în 
afara zidurilor de la Duskendale. Mi-a dat o zi ca să-l! 
aducpeAerys. Mi-a zis că, dacă nu mă întorc cu regele până- 
n Zorii zilei următoare, va trece orașul prin foc și sabie. Era 
ora lupului când am intrat și tot ora lupului când am ieșit. 

- Viermele Cenușiu și Nepătaţii vor închide porţile și le 
vor zăvori la prima geană de lumină. 

- Mai bine atacăm în zori, zise Skahaz. Dăm năvală pe la 
porţi și trecem peste liniile de asediu, îi zdrobim pe yunkaii 
când vor coborî, împleticindu-se, din pat. 

-Nu. 

Se mai certaseră și altă dată pe aceeași temă. 

- Există un tratat de pace, semnat și pecetluit de 
înălţimea Sa, regina. Nu noi vom fi primii care să-l încalce. 
Odată ce l-am capturat pe Hizdahr, vom forma un consiliu 
pentru a controla acest loc și vom cere ca yunkaii să ne dea 
ostaticii înapoi și să-și retragă armatele. Dacă 

refuză, atunci și numai atunci îi vom informa că acordul 
de pace a fost anulat și vom porni la luptă. Calea aleasă de 
tine este dezonorantă. 

dansul dragonilor 


1183 

-lar a ta, prostească, zise Țeastă-Rasă. E momentul 
potrivit. 

Oamenii noștri eliberaţi sunt gata. Hămesiţi. 

Selmy știa că e cât se poate de adevărat. Symon Spate- 
Dungat, din rândurile Fraţilor Liberi, și Mollono Yos Dob, din 
compania Scuturile Neclintite, erau nerăbdători să plece la 
luptă, să arate ce pot și să se spele de toate necazurile 
suferite în valuri de sânge yunkai. Numai Marselen, din 
Mama Bărbaţilor, împărtășea îndoielile lui Ser Barristan. 

- Am mai discutat despre asta. Aţi fost de acord să facem 
cum spun eu. 

- Am căzut la învoială, mormăi Țeastă-Rasă, însă a fost 
înainte de Groleo. Capul. Negustorii de slavi nu au nicio 
onoare. 

- Noi avem, zise Ser Barristan. 

Țeastă-Rasă bodogăni ceva în ghiscari și rosti: 

- Cum dorești. Cu toate că impresia mea e că o să 
regretăm apucăturile astea bătrânești ale tale înainte să se 
termine distracţia. Ce-i cu străjile lui Hizdahr? 

- înălţimea Sa ţine doi oameni prin preajmă când doarme. 
Unul stă la ușa dormitorului, iar al doilea, înăuntru, într-o 
firidă din apropiere. La noapte vor fi de pază Khrazz și Piele- 
de-Otel. 

- Khrazz, bombăni Țeastă-Rasă. Nu prea-mi place. 

- Nu trebuie să se ajungă la vărsare de sânge, îi spuse Ser 
Barristan. 

Intenţionez să port tratative cu Hizdahr. Dacă pricepe că 
nu vrem să-l ucidem, s-ar putea să le poruncească străjilor 
să se predea. 

- Și dacă nu? Hizdahr nu trebuie să ne scape. 

- Nu va scăpa. 

Selmy nu se temea de Khrazz, cu atât mai puţin de Piele- 
de-Otel. 

Erau doar luptători de arenă. Grupul feroce de foști sclavi 
luptători a lui Hizdahr reușea să producă, în cel mai bun caz, 


doar străjeri indiferenți. 

Erau iuți, puternici și feroce și aveau o anumită pricepere 
la mânuirea armelor, însă întrecerile sângeroase nu erau 
potrivite ca antrenament pentru apărarea regilor. In arenele 
lor, adversarii erau anunţaţi cu surle și trâmbiţe, iar după ce 
lupta se termina, victorioșii erau pansaţi, primeau 

1184 

GEORGE R.R. MARTIN 

lapte de mac pentru alinarea durerilor, știind că primejdia 
trecuse, și erau liberi să bea și să se ospăteze, să meargă la 
femei, până la următoarea luptă. Insă o bătălie nu se sfârșea 
cu adevărat niciodată pentru un cavaler din Garda Regelui. 
Ameninţările veneau de peste tot și de niciunde, se puteau 
ivi la orice oră din zi și din noapte. Nicio trâmbiţă nu vestea 
dușmanul: vasali, servitori, prieteni, fraţi, fii, chiar și soţii, 
oricare putea avea cuțite dosite bine pe sub mantii și crima 
pitită în inimă. Pentru fiecare oră de luptă, un cavaler din 
Garda Regelui petrecea zece mii de ore de veghe, stând 
tăcut în umbră. Luptătorii de arenă ai Regelui Hizdahr erau 
deja tot mai plictisiţi și nervoși din cauza noii lor îndatoriri, 
iar oamenii plictisiți erau neatenţi, cu reacții încete. 

- Am să mă ocup eu de Khrazz, zise Ser Barristan. Doar 
asiguraţi-vă 

că nu trebuie să mă ocup și de Fiarele de Bronz. 

- Fii fără grijă. 11 vom fereca pe Marghaz în lanţuri 
înainte de a apuca să facă pagube. Cât despre Fiarele de 
Bronz, ţi-am spus că sunt ale mele. 

- Și zici că ai oameni printre yunkai? 

- Infiltraţi și iscoade. Reznak are mai mulţi. 

Nu se poate avea încredere în Reznak, Miroase prea 
dulceag și se simte prea îmbăcsit, 

- Cineva trebuie să-i elibereze pe ostatici. Până nu-i 
recuperăm pe ai noștri, yunkaii se vor folosi de ei împotriva 
noastră. 

Skahaz pufni prin găurile pentru nas ale măștii. 


- Ușor de vorbit despre salvare. Mai greu de făcut. Să-i 
lasăm pe sclavi să amenințe. 

- Și dacă fac mai mult decât să amenințe? 

- Chiar așa de mult au să-ţi lipsească, moșule? Un eunuc, 
un sălbatic și un lefegiu? 

Eroul, Jhogo și Daario. 

- Jhogo este călărețul de sânge al reginei, sânge din 
sângele ei. Au venit împreună din Deșertul Roșu. Eroul este 
ajutorul căpeteniei Viermilor Cenușii. lar Daario... 

dansul dragonilor 

1185 

ÎI iubește pe Daario. Văzuse în ochii ei când îl privise, 
auzise în glasul ei când îi vorbise. 

- „„Daario este înfumurat și nechibzuit, însă-i e drag 
înălțimii Sale. 

Trebuie salvat, înainte ca Ciorile Furtunii să decidă să ia 
lucrurile în propriile lor mâini. E cu putinţă. O dată l-am scos 
afară din Duskendale, în siguranţă, pe tatăl reginei, luat în 
captivitate de un lord răsculat, însă... 

- „nu poți spera niciodată că ai trece neobservat printre 
yunkaii. 

Fiecare din ei îţi știe deja chipul. 

Mi-așputea ascunde fața, ca tine, îşi zise Selmy, însă știa 
că Țeastă-Rasă 

are dreptate. Duskendale fusese parcă în altă viaţă. Era 
prea bătrân pentru astfel de acte de eroism. 

- Atunci, trebuie să găsim o altă cale. Un alt salvator. 
Cineva cunoscut printre yunkai, o fiinţă a cărei prezenţă în 
tabăra lor ar putea trece neobservată... 

- Daario îţi spune Ser Bunicul, îi reaminti Skahaz. N-am să 
dezvălui cum îmi zice mie. Dacă eu și cu tine am fi ostatici, 
și-ar pune pielea la bătaie pentru noi? 

Nu prea cred, se gândi, dar răspunse: 

- S-ar putea. 

- Daario s-ar putea să se pișe pe noi, dacă am lua foc. 
Altminteri, să nu așteptați vreun ajutor din partea lui. Să 


lăsăm Ciorile Furtunii să-și aleagă alt comandant, unul care- 
și cunoaște locul. Dacă regina nu se întoarce, va fi un 
mercenar mai puţin pe lume. Cine-1 va plânge? 

- Și dacă se întoarce? 

- Va plânge, își va smulge părul din cap și-i va blestema 
pe yunkai. 

Nu pe noi. Mâinile noastre nu vor fi pătate de sânge. 
Puteţi s-o consolaţi. Să-i spuneţi povești din zilele de demult, 
îi și plac. Bietul Daario, bravul ei căpitan... n-o să-l uite 
niciodată... însă-i mai bine pentru noi toţi că e mort, nu? Mai 
bine și pentru Daenerys. 

Mai bine pentru Daenerys și pentru Westeros. Daenerys 
Targaryen își iubea căpitanul, însă aceasta era femeia din ea, 
și nu regina. Prințul 

1186 

GEORGE R.R. MARTIN 

Rhaegar o iubea pe a sa Lady Lyanna și mii de oameni au 
murit pentru asta. Daemon Blackfyre o iubise pe prima 
Daenerys și se răsculase când îi fusese luată. Otelul 
înverșunat și Corbul însângerat o iubeau, amândoi, pe 
Shiera Steaua Mării, iar Cele Șapte Regate sângerau. Prințul 
Libelulelor o iubea pe Jenny din Pietre-vechi atât de mult, 
incât a dat la o parte o coroană, iar Westeros a plătit prețul 
în cadavre. Toţi cei trei fii ai celui de-al cincilea Aegon se 
căsătoriseră din dragoste, sfidând dorința tatălui lor. Și 
pentru că acel monarh nesigur își urmase el însuși glasul 
inimii când își alesese regina, le-a îngăduit fiilor lui să 
meargă pe calea lor, făcându-și dușmani amarnici acolo 
unde-ar fi putut avea prieteni loiali. 

Au urmat trădările și haosul, așa cum noaptea urmează 
zilei, totul isprăvindu-se la Castelul Verii cu vrăjitorii, foc și 
amărăciune. 

Dragostea ei pentru Daario e o otravă. O otravă mai 
înceată decât lăcustele, însă, până la urmă, la fel de 
mortală. 


- Mai este Jhogo, zise Ser Barristan. El și Eroul. Amândoi 
sunt prețioși înălțimii Sale. 

- Și noi avem ostatici, îi reaminti Skahaz Țeastă-Rasă. 
Dacă negustorii de sclavi ucid vreunul de-al nostru, și noi 
ucidem unul de-al lor. 

O clipă Ser Barristan nu știu ce voia să zică. Apoi își dădu 
seama. 

- Purtătorii cupelor reginei? 

- Ostatici, insistă Skahaz mo Kandaqg. Grazdar și Qezza 
sunt din sângele Graţiei Verzi. Mezzara este Merreqg, Kezmya 
este Pahl, Azzak, Ghazeen. Bhkaz este Lorag, o rubedenie 
de-a lui Hizdahr. Cu toții sunt fiii și fiicele piramidelor. Zhak, 
Quazzar, Uhlez, Hazkar, Dhazak, Yherizan, cu toţii, copii ai 
Marilor Stăpâni. 

- Fete nevinovate și băieți zâmbitori. 

Ser Barristan ajunsese să-i cunoască pe toţi când fuseseră 
în slujba reginei, pe Grazhar, cu visurile sale de glorie, 
Mezzara cea timidă, leneșul Miklaz, înfumurata, frumușica 
Kezmya, Qezza, cu ochii ei mari și blânzi și cu vocea 
îngerească, Dhazzar, dansatorul, și pe toţi ceilalţi. 

- Copii. 

dansul dragonilor 

1187 

- Copiii Harpiei. Numai sângele poate răscumpăra 
sângele. 

- Așa zicea yunkaiul care ne-a adus capul lui Groleo. 

- N-a greșit. 

- Nu voi permite așa ceva. 

- La ce bun ostaticii, dacă nu pot fi atinși? 

- Poate că le oferim trei dintre copii pentru Daario, Eroul și 
Jhogo, se îmbună Ser Barristan. înălţimea Sa... 

- „„„Nu-i aici. Rămâne ca tu și cu mine să facem ce trebuie 
făcut. 

Știi că am dreptate. 

- Prinţul Rhaegar avea doi copii, îi spuse Ser Barristan. 
Rhaenys era o fetiţă, Aegon, un prunc. Când Tywin Lannister 


a ocupat Debarcaderul Regelui, oamenii lui i-au omorât pe 
amândoi. A prezentat trupurile însângerate învelite în mantii 
purpurii, ca un dar pentru noul rege. 

Și ce-a zis Robert când le-a văzut? A zâmbit? Barristan 
Selmy fusese grav rănit la Trident, așa că a fost scutit de 
vederea darului făcut de Lordul Tywin, dar se întrebase 
adesea despre lucrurile astea. Dacă 

I-am, văzut zâmbind peste rămășițele înroșite ale copiilor 
lui Rhaegar, nicio armată de pe pământ nu m-artft putut 
impiedica să-l ucid, 

- Nu voi îngădui uciderea copiilor. Ori te învoiești, ori nu 
iau parte la așa ceva. 

Skahaz chicoti: 

- Ești un bătrân încăpățânat. Băieţii tăi frumușei vor 
crește și vor deveni Fiii Harpiei. Ucide-i acum sau îi vei ucide 
atunci. 

- Omori oameni pentru răul pe care l-au făcut, nu pentru 
răul pe care s-ar putea să-l facă la un moment dat. 

Țeastă-Rasă apucă o secure atârnată pe perete, o studie 
și mârăi. 

- Așa să fie! Nu ne atingem de Hizdahr sau de ostaticii 
noștri. Ești mulțumit, Ser Bunic? 

Nimic din toate astea nu m-ar putea multumi, 

- Da, merge. Nu uita de ora lupului. 

- Nu-mi stă în fire să uit, ser. 

1188 

GEORGE R.R. MARTIN 

Cu toate că gura de alamă a liliacului nu se mișcase, Ser 
Barristan îi simţea rânjetul de după mască. 

- Mult a așteptat Kandaqg noaptea asta! 

Tocmai de asta mă tem. Dacă regele Hizdahr era 
nevinovat, ceea ce făceau în această zi era trădare. Insă cum 
ar fi putut fi nevinovat? 

Selmy îl auzise grăbind-o pe Daenerys să guste lăcustele 
otrăvitoare, strigând la oamenii lui să ucidă dragonul. Dacă 
nu acționăm, Hizdahr va ucide dragonii și va deschide 


porțile dușmanilor reginei. Nu avem de ales. Totuși, 
indiferent cum întorcea lucrurile pe toate fețele, bătrânul 
cavaler nu găsi nimic onorabil în asta. 

Restul zileise scurse cu viteza melcului. 

Undeva, știa el, regele Hizdahr se sfătuia cu Reznak mo 
Reznak, Marghaz zo Loraqg, Galazza Galare și ceilalţi sfetnici 
meereeni, hotărând cum e mai bine să răspundă cererilor 
yunkailor... dar Barristan Selmy nu mai făcea parte din astfel 
de consilii. Nici nu mai avea vreun rege pe care să-l 
păzească. In loc de asta, făcu ronduri prin piramidă, din vârf 
și până jos, pentru a se asigura că străjile erau cu toate la 
postul lor. Asta-i ocupă mare parte a dimineţii. Iși petrecu 
după-amiaza cu orfanii, își luă chiar și spada și scutul pentru 
a-i încerca mai aspru pe câțiva dintre băieţii mai mari. 

Unii se antrenau pentru luptele din arenă când Daenerys 
Targaryen a ocupat Meereenul și i-a scos din lanţuri. Aceia 
deprinseseră bine meșteșugul spadei, al suliţei și al securei 
de luptă înainte să fi pus Ser Barristan mâna pe ei. Câţiva s- 
ar putea să fie chiar pregătiţi. Bă'atu/ din Insulele 
Basiliscului, pentru început. Tumco Lho. Era negru ca 
cerneala unui maester, însă iute și puternic, cel mai bun 
spadasin înnăscut pe care-l văzuse Selmy de la Jaime 
Lannister încoace. La fel și Larrag. Biciul. 

Ser Barristan nu-i aproba stilul de luptă, dar nu avea nicio 
îndoială cu privire la îndemânarea lui. Larraq avea ani și ani 
de experienţă, mai mulţi ca el, înainte de a stăpâni cum se 
cuvine armele cavalerilor, sabia, lancea și ghioaga, însă era 
mortal cu biciul și tridentul. Bătrânul cavaler îl avertizase că 
biciul n-are rost când te lupţi cu un dușman în armură... 
asta, 

dansul dragonilor 

1189 

până-l văzu pe Larraq folosindu-l, încolăcindu-l pe 
picioarele adversarilor pentru a-i trânti la pământ cu o 
smucitură. încă nu-i cavaler, dar e un luptător feroce. 


Larraq și Tumco erau cei mai buni dintre ai lui. După ei, 
venea Lhazarene, căruia ceilalţi băieţi îi ziceau Mielul Roșu, 
cu toate că el era deocamdată feroce, nu și iscusit. Poate și 
fraţii, trei ghiscari din popor, luaţi în sclavie pentru plata 
datoriilor tatălui lor. 

Cu ei, erau șase. Șase din douăzeci și șapte. Selmy ar fi 
putut spera la mai mulţi, dar șase erau un bun început. 
Ceilalţi băieţi erau, în cea mai mare parte, mai tineri și mult 
mai obișnuiți cu războaiele de ţesut și plugurile și oalele de 
noapte decât cu săbiile și cu scuturile, însă 

munceau din greu și învățau repede. Dacă ar fi fost 
scutieri câţiva ani, ar fi putut avea alţi șase cavaleri pe care 
să-i ofere reginei. Cât despre cei care nu vor fi niciodată 
pregătiţi, ei bine, nu orice băiat era harăzit să devină 
cavaler. Domeniul are nevoie de lumânărari și hangii, 
precum și de armurieri. Era valabil în Meereen și, de 
asemenea, în Westeros. 

In timp ce-i privea cum se antrenau, Ser Barristan cugetă 
la aducerea lui Tumco și Larraq la rangul de cavaleri, poate 
și a Mielului Roșu. 

Era nevoie de un cavaler ca să faci un cavaler, iar, dacă 
ceva ieșea prost la noapte, zorii s-ar putea să-l găsească 
mort sau printr-o temniţă. 

Și-atunci cine i-ar mai înnobila pe scutieri? Pe de altă 
parte, reputaţia unui tânăr cavaler se datora și prestigiului 
celui care-i conferea demnitatea de cavaler. Nu le-ar servi la 
nimic băieţilor săi, dacă s-ar fi știut că fuseseră înnobilaţi de 
un trădător, și asta i-ar fi putut trimite în temniță, alături de 
el. Merită mai mult, hotărî Ser Barristan. Mai bine o viață 
lungă de scutieri decât una scurtă de cavaleri decăzuți. 

Când amiazei îi lua locul înserarea, le spuse luptătorilor 
să lase săbiile și scuturile și să se adune în juru-i. Le vorbi 
despre ce însemna să 

fii cavaler. 

- Cavalerismul, nu spada îl face pe cavaler ce este, zise 
el. Fără 


onoare, un cavaler nu-i mai mult decât un ucigaș 
oarecare. Este mai bine să mori cu onoare decât să trăiești 
fără ea. 

1190 

GEORGE R.R. MARTIN 

Băieţii îl priveau ciudat, se gândi el, dar într-o bună zi vor 
înţelege. 

După aceea, înapoi la vârful piramidei, Ser Barristan o 
găsi pe Missandei citind printre vrafurile de pergamente și 
carți. 

- Să stai aici, copilă, îi spuse el. Orice s-ar întâmpla, 
indiferent ce vezi și auzi, să nu pleci din camerele reginei! 

- la ascultă, zise fata. Dacă ar cere să... 

- Mai bine nu. 

Ser Barristan ieși singur prin grădinile de pe terasă. Nu 
sunt făcut pentru așa ceva, își spuse, privind spre întinderea 
orașului. Piramidele se trezeau, una după alta, lampioane și 
făclii scăpărând la viaţă, în vreme ce umbrele se adunau pe 
strazile de dedesubt. Urzeli, uneltiri, șoapte, minciuni, 
secrete înlăuntrul altor secrete și cumva am ajuns să 

jau și eu parte la ele. 

Poate că până acum ar fi trebuit să se fi obișnuit cu astfel 
de lucruri. 

Fortăreaţa Roșie avea și ea tainele ei. Chiar și Rhaegar. 
Prinţul Pietrei Dragonului nu avusese niciodată încredere în 
el, așa cum se încrezuse în Arthur Dayne. Harrenhallul era 
dovada. Anul falsei primăveri. 

Amintirea  stăruia dureroasă. Bătrânul Lord Whent 
anunţase turnirul la scurt timp după ce se întorsese din 
vizită de la fratele lui Ser Oswell Whent din Garda Regelui. 
Cu șușotelile lui Varys pe la urechi, Regele Aerys a ajuns să 
fie convins că fiul său uneltea să-l dea jos de pe tron, că 
turnirul lui Whent nu era decât un vicleșug pentru a-i da lui 
Rhaegar un pretext pentru convocarea unui număr cât mai 
strașnic de mari lorzi pe care-i putea aduna laolaltă. Aery nu 


pusese piciorul în afara Fortăreţei Roșii după Duskendale și 
iată că dintr-odată anunţă 

că-l va însoți pe prinţul Rhaegar la Harrenhal, iar după 
aceea totul se dusese pe apa sâmbetei. 

Dacă aș fi fost un cavaler mai destoinic... dacă l-aș fi 
trântit din șape prinț, la ultima rundă, așa cum i-am scos din 
șape mulţi alții, eu aș fi fost cel care ar fi ales regina 
dragostei și frumuseții... 

Rhaegar optase pentru lyanna Stark de Winterfell. 
Barristan Selmy ar fi făcut o altă alegere. Nu ar fi vrut-o pe 
regină, care nici nu era de 

dansul dragonilor 

1191 

faţă. Nici pe Elia din Dome, cu toate că era bună și 
blândă; dacă ar fi fost aleasă ea, s-ar fi putut evita o mulţime 
de lupte și nenorociri. 

Alegerea lui ar fi fost o tânără fecioară, ajunsă nu de 
multă vreme la Curte, una dintre însoţitoarele Eliei... cu 
toate că, în comparaţie cu Ashara Dayne, prințesa 
dornisheană era ca o slujnică de la bucătărie. 

Chiar și după toţi acești ani, Ser Barristan încă-și mai 
amintea zâmbetul Asharei, sunetul râsului ei. Nu trebuia 
decât să-și închidă 

ochii ca s-o vadă, cu părul ei lung, negru, revărsându-i-se 
peste umeri, și cu ochii ei violeţi, răscolitori. Daenerys are 
ochii la fel. Uneori, când îl privea regina, se simţea ca și cum 
ar fi privit-o pe fiica Asharei... 

Insă fiica Asharei se născuse moartă, iar draga lui 
domniţă se aruncase din turn la scurt timp după aceea, 
înnebunită de durere pentru copilul pierdut și, poate, și din 
cauza bărbatului care o dezonorase la Harrenhal. Și-a dat 
sufletul fără să fi știut vreodată că Ser Barristan o iubise. 
Cum să fi putut el? Era cavaler al Gărzii Regelui, jurase să 
țină celibatul. N-ar fi ieșit nimic bun, dacă i-ar fi vorbit 
despre simţamintele sale. Dar nici din tăcere n-a ieșit nimic 
bun. Dacă 


l-aș fi trântit pe Rhaegar și aș fi încoronat-o pe Ashara 
regina dragostei și frumuseții, s-ar fi uitat ea la mine, și nu 
la Stark? 

Nu va ști niciodată. Insă, dintre toate eșecurile lui, 
niciunul nu-l 

bântuia pe Barristan Selmy atât de mult ca acesta. 

Cerul era acoperit, aerul încins, îmbăcsit, apăsător și, 
totuși, ceva-i dădea fiori pe șira spinării. Ploaia, își zise el. 
Vine o furtună. Dacă nu la noapte, mâine. Ser Barristan se 
întrebă dacă va mai apuca s-o vadă. 

Dacă Hizdahr are propriul lui Păianjen, sunt ca și mort. 
Dacă se ajungea la asta, avea de gând să moară așa cum 
trăise, cu sabia lungă în mână. 

Când și ultima geană de lumină pieri înspre apus, în 
spatele pânzelor corăbiilor din Golful Sclavilor, Ser Barristan 
intră înapoi, chemă doi slujitori și le spuse să încălzească 
apă pentru baie. Asudase și se murdărise antrenându-se cu 
scutierii în căldura amiezii. 

Apa care i se aduse era doar călduţă, însă Selmy zăbovi 
în baie până 

când se răci și-și frecă pielea până la sânge. Curat, așa 
cum fusese 

1192 

GEORGE R.R. MARTIN 

întotdeauna, se ridică, se șterse și se îmbrăcă singur în 
haine primenite. 

Ciorapii, lenjeria, tunica de mătase, vesta matlasată, cu 
toate proaspăt spălate și albite. Peste ele își puse armura 
dată de regină în semn de preţuire. Cămașa de zale era 
aurită, lucrată fin, legăturile dintre zale fiind la fel de suple 
ca pielea, cu platoșă gravată, tare precum gheaţa și 
strălucitoare ca zăpada tocmai ninsă. Pumnalul ajunse pe un 
șold, iar sabia-i lungă, pe celălalt, agăţată de o centură din 
piele albă, cu catarame aurite. La sfârșit își luă mantia sa 
albă, lungă, pe care și-o prinse pe umeri. 


Lăsă coiful agăţat în cârlig. Fanta îngustă din dreptul 
ochilor îi limita vederea și trebuia să vadă tot ce mișcă. 
Coridoarele piramidei erau întunecate noaptea, iar dușmanii 
se puteau repezi la tine din orice A 

parte. In plus, cu toate că era minunat să privești printre 
aripile ornamentate ale dragonului care îi împodobeau 
coiful, puteau fi lovite destul de ușor de o sabie sau o 
secure. Le va pastra pentru următorul turnir, dacă Cei Şapte 
îi vor îngădui. 

înarmat și cu armura pe el, bătrânul cavaler așteptă, 
așezat în bezna camerei sale de lângă apartamentele 
reginei. Chipurile tuturor cavalerilor care slujiseră și își 
dăduseră viaţa îi pluteau prin faţa ochilor în întuneric, ca și 
cele ale fraţilor din Garda Regelui. Se întrebă câţi dintre ei ar 
fi făcut ce se pregătea el să facă. Unii, sigur. însă nu toți. Unii 
n-ar fi ezitat deloc să-l doboare pe Țeastă-hasă ca pe un 
trădător. In afara piramidei începu să plouă. Ser Barristan 
ședea în beznă, ascultând. Se aud ca niște lacrimi, își zise. 
Se aude ca și cum ar plânge regii morți. 

Apoi veni vremea să plece. 

Marea Piramidă din Meereen fusese construită ca o 
imitație a Marii Piramide din Ghis, ale cărei ruine imense le 
vizitase, cândva, Lomas Pas-Mare, ca și străvechea sa 
predecesoare, ale cărei săli din marmură 

roșie erau acum sălașul liliecilor și al păianjenilor, 
piramida meereenă 

se lăuda cu treizeci și trei de niveluri, numărul fiind sacru 
pentru zeii din Ghis. Ser Barristan își începu lungul coborâș 
singur, cu mantia albă unduindu-i-se în urmă. Cobori pe 
scările servitorilor, nu pe cele 

dansul dragonilor 

1193 

mari, din marmură cu nervuri, ci pe cele mai înguste, mai 
abrupte, mai drepte, ascunse în interiorul pereților groși, de 
cărămidă. 


La douăsprezece niveluri dedesubt îl găsi pe Țeastă-Rasă 
așteptând, cu trăsăturile lui aspre încă ascunse sub masca 
pe care o purta în dimineaţa aceea, liliacul însângerat. Șase 
Fiare de Bronz erau cu el. 

Toate, mascate în insecte identice. 

Lăcuste, îşi dădu Selmy seama. 

- Groleo, zise el. 

- Groleo, răspunse una dintre insecte. 

- Mai am lăcuste, dacă-ţi trebuie, glăsui Skahaz. 

- Șase ar trebui să fie de ajuns. Ce-i cu oamenii de la uși? 

- Sunt ai mei. Nu vei avea nicio problemă. 

Ser Barristan îl apucă pe Țeastă-Rasă de braţ. 

- Să nu vărsaţi sânge decât dacă nu aveţi de ales. Mâine 
vom forma un consiliu și vor spune orașului ce-am făcut și 
de ce. 

- Cum vrei. Mult noroc, bătrâne! 

Fiecare se duse în drumul lui. Fiarele de Bronz se aliniară 
în urma lui Ser Barristan, pe când își continuă coborârea. 

Apartamentele regelui erau îngropate în inima piramidei, 
la nivelurile al șaisprezecelea și al șaptesprezecelea. Când 
ajunse la ele, Selmy gasi ușile dinspre interiorul piramidei 
Zăvorâte cu lanţuri, cu două 

dintre Fiarele de Bronz așezate de strajă. Pe sub glugile 
de la mantiile peticite unul se iţea ca șobolan, iar celălalt, ca 
taur. 

- Groleo, zise Ser Barristan. 

- Groleo, răspunse taurul. Al treilea coridor la dreapta. 

Șobolanul desfăcu lanţul. Ser Barristan și escorta sa 
pătrunseră pe un coridor îngust, pentru servitori, luminat cu 
făclii, cu pereţii din cărămizi roșii și negre. Pașii lor răsunau 
pe podele în vreme ce lăsau în urmă două coridoare și 
intrară pe cel de-al treilea, de la dreapta. 

In fața ușilor sculptate din lemn de esenţă tare, care 
duceau spre camerele regelui, stătea Piele-de-Otel, un tânăr 
luptător în arenă, încă 


neconsiderat de prim-rang. Obrajii și fruntea sa erau 
brăzdate de 

1194 

GEORGE R.R. MARTIN 

tatuaje complicate, în verde și negru, vechi simboluri 
magice valyriene, considerate capabile să-i facă carnea și 
pielea dure ca oţelul. Semne asemănătoare îi acopereau 
pieptul și brațele, deși rămânea de văzut dacă pot opri o 
sabie sau o secure de luptă. 

Insă chiar și fără ele, Piele-de-Oţel arăta impresionant: un 
tânăr zvelt și musculos, mai înalt cu un cap decât Ser 
Barristan. 

- Cine-i acolo? strigă el, rotindu-și securea cu coadă lungă 
într-o parte și-n alta, pentru a le bara drumul. 

Când îl văzu pe Ser Barristan, cu lăcustele de alamă în 
urmă-i, o lăsă 

din nou în jos. 

- Bătrâne ser. 

- Dacă nu-l deranjează pe rege, trebuie să schimb câteva 
vorbe cu el. 

- Orele sunt înaintate. 

- Sunt înaintate, dar e urgent. 

- Pot să întreb. 

Piele-de-Otel lovi ușa de la apartamentele regelui cu 
capătul cozii de la securea lui lungă. Se deschise o ușiţă 
glisantă. Apărură ochii unui copil O voce de copil răsună 
prin ușă. Piele-de-Oţel răspunse. Ser Barristan auzi sunetul 
unui drug greu, de fier, care etras înapoi. Ușa se deschise. 

- Numai tu, zise Piele-de-Otel. Fiarele așteaptă aici. 

- Cum dorești. 

Ser Barristan dădu din cap spre lăcuste. Una-i răspunse 
tot așa. 

Selmy se strecură prin ușă singur. 

întunecoase și fără ferestre, înconjurate din toate părţile 
de pereţi din cărămidă, de doi metri și jumătate grosime, 
camerele pe care și se însușise regele erau mari și luxoase. 


Grinzi mari, din stejar negru, sprijineau tavanul. Podelele 
erau acoperite cu covoare din mătase, aduse din Qarth. Pe 
pereţi se aflau tapiserii nepreţuite, antice și foarte 
decolorate, înfățișând gloria Vechiului Imperiu din Ghis. Cea 
mai mare îi arăta pe ultimii supraviețuitori ai armatei 
Valyriene trecând în robie și fiind înlănțuiţi. Bolta de 
dinaintea dormitorului regal era păzită de o pereche de 
îndrăgostiți din lemn de santal, lustruiţi cu ulei. 

dansul dragonilor 

1195 

Ser Barristan îi consideră respingători, cu toate că sigur 
erau puși acolo ca să stârnească poftele. Cu cât plecăm mai 
repede de aici, cu atât mai bine. 

Un coș din fier în care se afla jar era singura sursă de 
lumină. Lângă 

el stăteau doi dintre purtătorii de cupe ai reginei, Dragaz 
și Quezza. 

- Miklaz s-a dus să-l trezească pe rege, zise Quezza. |ţi 
aduc vin, ser? 

- Nu, mulțumesc. 

- Poţi lua loc, făcu Dragaz, arătându-i o bancă. 

- Prefer să stau în picioare. 

Auzea glasuri plutind prin aer, venind pe sub boltă 
dinspre dormitor. 

Unul era al regelui. 

Trecură câteva momente bune până când Regele Hizdahr 
zo Lorag, al Patrusprezecelea cu Acest Nume Nobil, ieși 
căscând, înnodându-și cordonul cu care-și ţinea roba 
închisă. Veșmântul era din satin verde, bogat ţesut, cu perle 
și fir de argint. Sub el, regele era gol. Asta se potrivea de 
minune. Bărbaţii goi se simțeau vulnerabili și erau mai puţin 
înclinați spre acte de eroism sinucigaș. 

Femeia pe care Ser Barristan o zări în treacăt uitându-se 
pe sub boltă, din spatele unei perdele străvezii, era și ea 
goală, având sânii și coapsele doar parţial ascunse sub 
mătasea unduitoare. 


- Ser Barristan, căscă din nou regele. Cât e ceasul? Ai 
vești despre scumpa mea regină? 

- Niciuna, înălțimea Ta. 

Hizdahr oftă. 

-Magnificența Ta, te rog. Deși la ora asta Somnolenţa Ta ar 
fi o formulă chiar mai potrivită. 

Regele se îndreptă spre bufet să-și toarne o cupă cu vin, 
însă pe fundul carafei mai erau doar câţiva stropi. Un licăr 
de iritare îi străbătu fața. 

- Miklaz, vin. Acum. 

- Da, Luminâăţia Ta. 

- la-l pe Dragaz cu tine. O butelcă de Arbor auriu și una 
de vin roșu, dulce. Niciuna din pișatul vostru galben, 
mulțumesc. lar data 

1196 

GEORGE R.R. MARTIN 

viitoare când mai găsesc carafa goală, s-ar putea să fiu 
nevoit să vă cam pișe de obrajii ăia ai voștri atât de 
trandafirii. 

Băiatul o luă imediat la goană, iar regele reveni la Selmy. 

- Am visat că ai găsit-o pe Daenerys. 

- Visele pot minţi, înălţimea Ta. 

- „Luminăţia Ta“ ar suna de minune. Ce te aduce la mine 
la ora asta, ser? Cev a probleme prin oraș? 

- Orașul e liniștit. 

- Chiar așa? Hizdarhr păru nedumerit.Atunci, de ai mai 
venit? 

- Să pun o întrebare. Magnificenţa Ta, ești Harpia? 

Cupa cu vin îi alunecă dintre degete lui Hizdahr, săltă pe 
covor și se rostogoli. 

- Vii la mine în dormitor, în toiul nopţii, ca să mă întrebi 
așa ceva? 

Ești nebun? 

De-abia atunci păru regele să-și dea seama că Ser 
Barristan purta platoșa și cămașa de zale. 

- Ce... de ce... cum îndrăznești? 


- Otrava a fost lucratura ta, Măreţule? 

Regele Hizdahr făcu un pas înapoi. 

- Lăcustele? Asta... asta a fost isprava dorsnisheanului. 
Quentyn, așa-numitul prinţ. Intreabă-l pe Reznak, dacă nu 
mă crezi. 

- Ai dovezi? Are Reznak? 

- Nu, altfel, le-aș fi luat eu. Poate că oricum ar trebui să 
fac asta. 

Marghaz va scoate mărturia de la ei, n-am nicio îndoială. 
Sunt cu toţii niște otrăvitori, acești dornisheni. Reznak 
spune că li se închină șerpilor. 

- Mănâncă șerpi, spuse Ser Barristan. Era arena ta, loja ta, 
locurile tale. Vin dulce și perne moi, smochine, pepene și 
lăcuste cu miere. 

Tu le-ai oferit pe toate. Ai îndemnat-o pe înălţimea Sa să 
încerce lăcustele, însă tu, personal, n-ai gustat niciuna. 

- Am... condimentele iuți nu-mi cad bine. Era soţia mea. 
Regina mea. De ce să vreau s-o otrăvesc? 

Era, zice el. Crede că-i moartă. 

dansul dragonilor 

1197 

- Numai tu poţi răspunde, Magnificenţa Ta. Poate că ai 
dorit să-ţi iei o altă femeie în locul ei? 

Ser Barristan făcu un semn cu capul spre fata care arunca 
ocheade timide dinspre dormitor. 

- Poate chiar pe aceea? 

Regele privi în jur agitat. 

- Ea? Dar ea nu înseamnă nimic. E o sclavă în dormitor. |și 
ridică 

mâinile. N-am zis bine. Nu-i sclavă. E o femeie liberă. 
Maestră la plăceri. Chiar și un rege are trebuințe, ea... ea nu- 
i treaba ta, ser. N-aș 

vătăma-o pe Daenerys. Niciodată. 

- Ai îndemnat-o pe regină să guste lăcustele. Eu te-am 
auzit. 


- Credeam că o să-i placă. Hizdahr se mai retrase un pas. 
luţi și dulci în același timp. 

-luţi și dulci și otravite. Cu propriile mele urechi te-am 
auzit poruncindu-le oamenilor din arenă să-l ucidă pe 
Drogon. Strigând la ei. 

Hizdahr își umezi buzele. 

- Fiara a devorat carnea lui Barsena. Dragonii îi vânează 
pe oameni. 

Ucidea, ardea... 

- „ardea oamenii care au intenționau s-o atace pe regină. 
Fiii Harpiei, fie că-ţi place sau nu. Prietenii tăi. 

- Nu-s prietenii mei. 

- Spui așa, și totuși, când le-ai zis să nu mai ucidă, s-au 
supus. De ce-ar fi facut-o, dacă nu ai fi fost și tu unul dintre 
ei? 

Hizdahr clătină din cap. De data asta nu mai răspunse. 

- Zi-mi adevărul, zise Ser Barristan. Ai iubit-o vreodată, 
chiar și numai puţin? Sau a fost doar coroana poftita? 

- Poftită? îndrăznești să-mi vorbești de pofte? 

Regelui îi tremura gura de furie. 

- Am jinduit coroana, da... dar nici pe jumătate cât pentru 
mercenarul ei. Poate că tocmai preţiosul ei comandant a fost 
cel care a încercat s-o otrăvească, fiindcă l-a dat la o parte. 
lar dacă și au i-am mâncat lăcustele, atunci cu atât mai bine. 

1198 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Daario este un ucigaș, însă nu-i otrăvitor. Ser Barristan 
se trase mai aproape de rege. Tu ești Harpia? Acum puse 
mâna pe mânerul săbiei lungi. Spune-mi adevărul și-ţi 
promit că vei avea o moarte iute și curată. 

- Presupui prea multe, ser, zise Hizdahr. Am terminat-o cu 
întrebările astea și cu tine. Ești eliberat din slujba mea. 
Părăsește imediat Meereenul și-am să-ţi cruţ viaţa. 

- Dacă nu ești tu Harpia, dă-mi numele său. 

Ser Barristan trase sabia din teacă. Tăișul ei ascuţit sclipi 
în lumina vetrei, devenind o linie de foc portocaliu. 


Hizdahr izbucni. 

- Khrazz! strigă el, împleticindu-se în timp ce mergea cu 
spatele spre dormitor. Khrazz! Khrazz! 

Ser Barristan auzi o ușă deschizându-se undeva la 
stânga. Se întoarse la timp pentru a-l vedea pe Khrazz 
ieșind din spatele tapiseriei. Se mișca încet, încă ameţit de 
somn, însă avea în mână arma preferată: un arakh 
dohrakian, lung și curbat. O sabie de măcelar, făcută să 

provoace răni adânci, nimicitoare, din goana calului. O 
armă, ucigătoare împotriva unor dușmani pe jumătate 
dezbrăcați, în arenă 

sau pe câmpul de luptă. Insă aici, în spaţiu închis, 
lungimea “nr”Ă-ului îl dezavantaja, iar Barristan Selmy era 
îmbrăcat în armură și cămașă 

de zale. 

- Am venit pentru Hizdahr, spuse cavalerul. Aruncă-ţi 
fierul și stai de-o parte și nu ţi se va face nici un rău! 

Și Khrazz hohoti. 

- Bătrâne, am să-ţi mănânc inima. 

Cei doi bărbaţi aveau cam aceeași înălțime, însă Khrazz 
cântărea vreo doisprezece kilograme mai mult și era cu 
patruzeci de ani mai tânăr, având pielea albă, ochii goi și o 
creastă de păr ţepos, roșu-negru, întins de la frunte și până 
la baza gâtului. 

- Atunci, vino! zise Barristan cel Aspru. 

Khrazz veni. 

dansul dragonilor 

1199 

Pentru prima dată în toată ziua, Selmy se simţi sigur pe 
el. Pentru asta sunt făcut, își zise. Dansul, pe dulcele cântec 
al oțelului, cu o sabie în mană și un dușman înaintea mea. 

Luptătorul din arenă era iute, năucitor de iute, la fel de 
iute ca oricare alt bărbat cu care luptase Ser Barristan 
vreodată. In mâinile lui imense, arkh-ul deveni o nălucire 
șuierătoare, o furtună de oţel care părea să vină asupra 
bătrânului cavaler din toate direcţiile, în același timp. 


Majoritatea loviturilor erau dirijate spre cap. Khrazz nu era 
prost. Fără cască, Selmy era cel mai vulnerabil deasupra 
gâtului. 

Pară calm loviturile, sabia sa lungă întâmpinând fiecare 
atac și devi-indu-1. Săbiile răsunau încontinuu. Ser Barristan 
se retrase. La marginea câmpului său vizual, îi zări pe 
purtătorii de cupe privind cu ochii mari și albi ca ouăle de 
găină. Khrazz blestemă și schimbă o lovitură cu boltă 

într-una joasă, trecând măcar o dată de sabia bătrânului 
cavaler, doar pentru a-și vedea lama ricoșând inofensivă de 
pe o apărătoare din oţel alb. Lovitura de răspuns a lui Selmy 
găsi umărul stâng al luptătorului în arenă, despicând pânza 
fină ca să muște din carnea de dedesubt. 

Tunica galbenă se făcu trandafirie, apoi roșie. 

- Numai lașii se îmbracă în fier! declară Khrazz, dându-i 
ocol. 

Nimeni nu purta armură în luptele din arenă. Mulţimile 
veneau pentru sânge: moarte, trupuri dezmembrate și 
strigăte de suferinţă, muzica nisipului stacojiu. 

Ser Barristann se întorcea odată cu el. 

- Acest laș este pe cale să te omoare, ser. 

Nu era cavaler, însă curajul îl făcea să-i aducă măcar 
această dovadă 

de respect. Khrazz nu știa cum să lupte cu un om în 
armură. Ser Barristan îi citea în ochi: îndoială, buimăceală, 
începutul fricii. Luptătorul din arenă reveni, strigând, de 
data asta ca și cum sunetul i-ar fi putut lovi adversarul acolo 
unde oţelul nu reușise. Arakh-lA lovi jos, sus, din nou jos. 

Selmy blocă atacurile la cap și-și lăsă armura să le 
oprească pe celelalte, în vreme ce sabia îi despică obrazul 
luptătorului de la ureche și până la 

1200 

GEORGE R.R. MARTIN 

gură, apoi trasă o crestătură deschisă și roșie peste piept. 
Sângele gâlgăia din rănile lui Khrazz. Asta nu reuși decât să- 
înfurie și mai tare. Luă 


coșul din fier cu mâna liberă și-l azvârli, împrăștiind 
tăciunii și cărbunii încinși la picioarele lui Selmy. Ser 
Barristan sari peste ei. Khrazz lovi spre braţul lui și-l nimeri, 
însă arakh-ul nu putu decât să ciuntească 

emailul dur înainte de a fi oprit de oţelul de dedesubt. 

- In arenă, asta ţi-ar fi retezat braţul, bătrânule. 

- Nu suntem în arenă. 

- Dă-ți jos armura! 

- Nu-i târziu să lași arma. Renunţă! 

- Mori! urlă Khrazz, însă când își ridica arkh-ul vârful lui 
atinse una dintre tapiseriile de pe pereţi și se încurcă acolo. 
Era ocazia de care avea nevoie Ser Barristan. Despică burta 
luptătorului din arenă, pară lovitura de arakh când se 
eliberă, apoi îl termină pe Khrazz cu un atac rapid, în inimă, 
în vreme ce maţele luptătorului se revărsau ca un cuib de 
țipari unsuroși. 

Sângele și viscerele murdăriră covoarele de mătase ale 
regelui. 

Selmy făcu un pas înapoi. Sabia lungă din mâinile sale 
era roșie până 

la jumătate. lci, colo, covorul începuse să fumege în 
locurile unde căzuseră bucăţile de cărbune. O auzea pe 
biata Quezza scâncind. 

- Nu-ţi fie teamă, zise bătrânul cavaler. Nu am de gând 
să-ți fac rău, copilă. Nu-1 vreau decât pe rege. 

Iși șterse sabia cu una dintre perdele și păși tiptil în 
dormitor, unde-l 

află pe Hizdahr zo Lorag, cel de-al Paisprezecelea după 
Numele Său Nobil, ascuns după o tapiserie, bâiguind. 

- Cruţă-mă! se milogi el. Nu vreau să mor. 

- Puţini vor. Și, totuși, oamenii mor cu toţii, fără deosebire. 

Ser Barristan își băgă sabia în teacă și-l ridică pe Hizdahr 
în picioare. 

- Vino, am să te duc într-o celulă. 

Până acum, Fiarele de Bronz ar fi trebui să-l dezarmeze pe 
Piele-de-Otel. 


dansul dragonilor 

1201 

- Vei fi ţinut în captivitate până la întoarcerea reginei. 
Dacă nu se poate dovedi nimic împotriva ta, nu vei păţi 
nimic. Ai cuvântul meu de cavaler. 

11 apucă pe rege de braţ și-l conduse în dormitor, 
simțindu-se ciudat de ameţit, aproape ca beat. Eram în 
Garda Regelui. Acum ce sunt? 

Miklaz și Draqaz reveniseră cu vinul regelui. Stăteau în 
pragul ușii deschise, ţinând butelcile la piept și holbându-se 
cu ochii căscaţi la cadavrul lui Khrazz. Quezza încă mai 
scâncea, dar Jezhene venise s-o liniștească. O strânse la 
piept pe fetiţă, mângâindu-i părul. Câţiva dintre ceilalţi 
paharnici se adunară în spatele lor, privind. 

- Măreţia Ta, zise Miklaz, nobilul Reznak mo Reznak zice 
să-ţi spun să te duci imediat. 

Băiatul i se adresa regelui ca și cum Ser Barristan nici n- 
ar fi fost de faţă, ca și cum n-ar fi fost niciun mort lăţit pe 
covor, cu sângele lui vital pătând, încet, mătasea cu roșu. 
Skahaz trebuia să-l ia pe Reznak în custodia lui până când 
puteam fi siguri de loialitatea lui. Oare ceva n-oft mers ceva 
cum trebuie? 

- Unde să se ducă? îl întrebă Ser Barristan pe băiat. Unde 
vrea seneșalul să se ducă înălţimea Sa? 

- Afară. Miklaz păru că-l vedea pentru prima dată. Afară, 
ser. 

Pe t... terasă. Să vadă. 

- Să vadă ce? 

- D... dra... dragonii. Dragonii au fost sloboziţi, ser. 

Să ne apere Cei Șapte pe noi toți, își zise bătrânul 
cavaler. 

ÎMBLÂNZITORUL DE DRAGONI Noaptea trecu pășind 
încet, pe picioarele ei negre. Ora liliacului făcu loc celei a 
tiparului, ora ţiparului îi cedă orei fantomelor. Prinţul zăceă 
în pat, holbându-se în tavan, visând fără să doarmă, 


amintindu-și, imaginându-și, răsucindu-se pe sub cuverturile 
de pânză, cu mintea aprinsă de gânduri de foc și sânge. 

In cele din urmă, sătul de leneveală, Quentyn Martell 
bâjbâi până-n salon, unde-și tură o cupă cu vin, golind-o pe 
întuneric. 

Gustul era o dulce binecuvântare pe limbă, așa că 
aprinse o lumânare și-și mai turnă unul. Vinul mă va ajuta să 
dorm, îşi spuse, dar știa că 

e o minciună. 

Se holbă îndelung la lumânare, apoi puse cupa jos și-și 
ținu palma deasupra flăcării. li trebui întreaga voinţă de care 
dispunea pentru a o cobori până când focul atinse carnea, 
iar când se întâmplă asta, îţi trase palma înapoi, scoțând un 
strigăt de durere. 

- Quentyn, ești nebun? 

Nu, doar speriat. Nu vreau să ard, 

- Gerris? 

- Te-am auzit mișcându-te încoace și-n colo. 

- Nu puteam să dorm. 

dansul dragonilor 

1203 

- lar arsurile sunt un leac? Puțin lapte cald și un cântec de 
leagăn ţi-ar prinde numai bine. Sau mai bine te-aș duce la 
Templul Graţiilor, să găsim o fată pentru tine. 

- O târfă, vrei să spui. 

- Li se zice Graţii. Poartă diferite culori. Cele roșii sunt 
singurele care se împreunează. 

Gerris se așeză la masă, în faţa lui. 

- Septele de acasă ar trebui să ia și ele acest obicei, dacă 
vrei părerea mea. Ai observat că septele bătrâne arată 
întotdeauna ca niște cotoroanţe? Așa că o să duci o viaţă 
castă, 

Quentyn aruncă o privire spre terasă, unde umbrele 
nopţii se întindeau cuprinzătoare printre copaci. Auzea 
susurul moale al apei în cădere. 

- Plouă? Târfele tale au plecat. 


-Nu toate. Mai sunt destule bunătăţi prin grădina 
plăcerilor și așteaptă acolo în fiecare noapte, până când le 
alege vreun bărbat. Cele care nu sunt alese trebuie să 
rămână pe loc până la răsăritul soarelui, simțindu-se singure 
și neglijate. Am putea să le consolăm. 

- Ele ar putea să mă consoleze pe mine, vrei să spui. 

- Și asta. 

- Nu de genul ăsta de consolare am nevoie. 

- Te contrazic. Daenerys Targaryen nu-i singura femeie din 
lume. 

Vrei să mori flăcău? 

Quentyn nu voia să moară deloc. Vreau să mă întorc la 
Yronwood și să le sărut pe amândouă surorile tale, să mă 
căsătoresc cu Gwyneth Yronwood, s-o privesc înflorind, să-i 
fac un copil. Vreau să călăresc în tumiruri, să vânez cu 
șoimii, să merg la vânătoare, s-o vizitez pe mama, la 
Norvos, să citesc câteva din cărțile pe care mi le trimite 
tata. îi vreau pe Cletus, pe Will și pe Maesterul Kedry din 
nou în viață. 

- Crezi că Daenerys ar fi încântată să afle că m-am culcat 
cu vreo târfă? 

-E cu putinţă. Bărbaţii ar putea fi bucuroși de fecioare, 
însă 

femeilor le place ca bărbatul să știe ce trebuie în alcov. E 
tot un fel de scrimă. Trebuie să te antrenezi ca să fii bun. 

1204 

GEORGE R.R. MARTIN 

Gluma-l înțepă. Quentyn nu se mai simţise niciodată atât 
de băietan de când stătuse înaintea lui Daenerys Targaryen, 
cerându-i mâna. 

Gândul că trebuia să se culce cu ea îl înspăimânta 
aproape la fel de mult ca și dragonii ei. Ce s-ar întâmpla, 
dacă nu ar satisface-o? 

- Daenerys are un concubin, zise el defensiv. Tatăl meu nu 
m-a trimis aici ca s-o distrez pe regină în dormitor. Ştii de ce- 
am venit. 


- Nu poţi să te căsătorești cu ea. Are un soţ. 

- Nu-l iubește pe Hizdahr zo Loraqg. 

- Ce-are dragostea cu căsătoria? Un prinţ ar trebui să știe 
mai bine. 

Se spune că tatăl tău s-a însurat din dragoste. Câtă 
bucurie i-a adus asta? 

Puţină și tot mai putină. Doran Martell și soaţa sa 
norvoshi și-au petrecut jumătate din mariaj departe unul de 
celălalt, iar cealaltă 

jumatate sfădindu-se de zor. A fost singura imprudenţă 
comisă de tatăl său vreodată, dacă stăteai să-i asculți pe 
unii, singura dată când urmase glasul inimii, nu raţiunea, și 
ajunsese să regrete. 

- Nu toate riscurile te ruinează, insistă el. Este datoria 
mea. 

Destinul meu. 

Tu trebuie să fii prietenul meu, Gerris. De ce trebuie să-ți 
baţi joc de speranțele mele? Am destule îndoieli și fără să 
mai torni tu unsoare peste focul temerilor mele. 

- Va fi marea mea aventură. 

- Oamenii-și pierd viaţa în marile aventuri. 

Nu greșea. Asta se spunea și în tot felul de povești. Eroul 
pleacă la drum împreună cu prietenii și însoțitorii lui, se 
confruntă cu pericolele, se întoarce acasă triumfător. Numai 
unii dintre companionii săi nu se mai întorc deloc. Totuși, 
eroul nu moare niciodată. Eu trebuie să fiu eroul. 

- Tot ce-mi trebuie este curaj. Să las Dome să-și 
amintească de mine ca de un ratat? 

- Dome nu-și va aminti prea multă vreme despre niciunul 
dintre noi. 

Quentyn își supse arsura din palmă. 

- Dome și-i amintește pe Aegon și pe surorile sale. 
Dragonii nu se uită așa ușor. Și-o vor aminti și pe Daenerys. 

dansul dragonilor 

1205 

- Nu și dacă a murit. 


- Trăiește. Trebuie. S-a rătăcit, dar o găsesc eu. /ar când 
se va întâmpla, mă va privi cum își privește mercenarul. 
Odată ce mă voi fi dovedit vrednic de ea. 

- De pe spatele dragonului? 

- Călăaresc cai de la șase ani. 

- Și-ai fost azvărlit de pe cal de câteva ori. 

- Asta nu m-a împiedicat să urc din nou în șa. 

-N-ai fost niciodată aruncat de la trei sute de metri 
înălţime, observă 

Gerris. Și caii rareori își transformă călăreţul în oase 
calcinate și cenușă. 

Cunosc primejdiile. 

- Nu mai vreau să aud așa ceva. Ai permisiunea mea să 
pleci. 

Găsește o navă și fugi acasă, Gerris. 

Prinţul se ridică, stinse lumânarea și se strecură înapoi în 
pat și în așternuturile lui ude de transpiraţie. Ar fi trebuit să-l 
sărut pe unul dintre gemenii Drinkwater sau poate pe 
amândoi atunci când s-a putut. Ar fi trebuit să plec la 
Norvos, s-o văd pe mama și locul unde s-a născut, ca să 

știe că n-am uitat-o. Auzea ploaia de afară răpăind pe 
cărămizi. 

Când ora lupului se furișă până la ei, ploaia cădea 
necontenit, scurgându-se în torente grele, reci, care curând 
vor preface străzile din cărămidă din Meereen în râuri. Cei 
trei dornisheni luară micul dejun în frigul de dinaintea 
zorilor, o masă frugală formată din fructe, pâine și brânză, 
stropite cu lapte de capră. Când Gerris se pregăti să-și 
toarne o cupă cu vin, Quentyn îl opri. 

- Fără vin. Vom avea timp destul de băut după asta. 

- Speră unii, făcu Gerris. 

Bărbatul masiv privi afară, spre terasă. 

- Am știut c-o să plouă, zise el mohorât. Mă dureau oasele 
încă de noaptea trecută. Mă dor întotdeauna înainte de 
ploaie. Dragonilor n-o să le placă. Apa și focul nu se împacă, 


se știe. Te apuci și faci un foc, arde strașnic, apoi începe să 
pice de sus și apoi lemnul tăuse udă, iar focul moare. 

1206 

GEORGE R.R. MARTIN 

Gerris chicoti. 

- Dragonii nu-s făcuţi din lemn, Arch. 

- Unii sunt. Bătrun rege Aegon, calicul, a construit 
dragoni din lemn ca să ne cucerească. Totuși, asta s-a 
terminat prost. 

La fel și asta, îşi zise prinţul. Prostiile și înfrângerile lui 
Aegon cel Netrebnic nu-l preocupau defel, însă era plin de 
îndoieli și presimţiri. 

Tachinările stufoase ale prietenilor săi nu făceau decât să- 
i dea dureri de cap. Ei nu înțeleg. Or fi ei domisheni, dar și 
eu sunt. După ani și ani, când voi fi mort, acesta va fi 
cântecul pe care-l vor cânta despre mine. Se ridică brusc. 

- E vremea. 

Prietenii lui se ridicară în picioare. Ser Archibald sorbi și 
ultima gură de lapte de capră și-și șterse mustaţa cu dosul 
palmei. 

- Să aduc veșmintele de comedianți. 

Se întoarse cu mormanul pe care-l luaseră de la Prinţul 
Zdrenţăros la a doua lor întâlnire. Printre haine se găseau și 
trei mantii lungi, cu glugă, dintr-o mulţime de pătrăţele de 
pânză ţesute, trei ciomege, trei săbii scurte, trei măști din 
bronz lustruit. Un taur, un leu și o maimuţă. 

Tot ce trebuia ca să devii o Fiară de Bronz. 

- S-ar putea să ceară cuvântul de trecere, îi avertizase 
Prinţul Zdrenţțăros, când le dăduse grămada. E câine. 

- Ești sigur? îl întrebase Gerris. Destul de sigur cât să puli 
ramășag pe o viaţă? 

Prinţul nu avu dubii asupra înțelesului cuvintelor. 

- Pe viaţa mea. 

- Chiar ăsta. 

- Cum ai aflat de cuvânt? 


- Am dat peste niște Fiare de Bronz și Meris le-a întrebat 
frumos. 

Insă un prinţ ar trebui să știe că astfel de întrebări nu se 
pun, dornisheanule. Prin Pentos, avem noi o vorbă: nu-l 
întreba niciodată 

pe brutar ce-a băgat în plăcintă. Mănânc-o. 

Mănânc-o. Era înţelepciune și-n asta, presupunea 
Quentyn. 

dansul dragonilor 

1207 

- Am să fiu taurul, anunţă Arch. 

Quentyn îi dădu masca de taur. 

- Eu iau leul. 

- Ceea ce mă face pe mine maimuţă. 

Gerris își puse masca pe faţă. 

- Cum pot să respire? 

- Puneţi-o și gata. 

Prinţul nu avea chef de glume. 

In grămadă mai erau și un bici, o bucată de piele veche și 
urâtă, cu un mâner din bronz și os, destul de tare cât să 
jupoaie pielea de pe un bou. 

- Pentru ce-i asta? întrebă Arch. 

- Daenerys folosea un bici ca să aducă la ascultare fiara 
cea neagră. 

Quentyn încolăci biciul și și-l agăţă de centură. 

- Arch, ia-ţi și barosul de luptă. S-ar putea să avem 
nevoie. 

Nu era ușor să intri în Marea Piramidă din Meereen 
noaptea. Ușile erau zăvorâte în fiecare zi, la apus, și 
rămâneau închise până la prima geană de lumină. La fiecare 
intrare erau postați străjeri, iar și mai mulţi străjeri patrulau 
pe terasa cea mai de jos, de unde se uitau direct în stradă. 
înainte, în locul lor erau Nepătaţii. Acum erau Fiarele de 
Bronz. Ceea ce însemna o mare diferenţă, speră Quentyn. 

Garda se schimba la răsăritul soarelui, însă până la ivirea 
zorilor mai era încă jumătate de oră când cei trei dornisheni 


își urmară drumul coborând scările rezervate servitorilor. 
Pereţii din jur erau din cărămizi din cincizeci de culori, însă 
umbrele le scăldau pe toate în gri, până când le atingea 
lumina torţei cărate de Gerris. La coborâre nu întâlniră pe 
nimeni. Singurul sunet era târșâitul cizmelor lor pe 
cărămizile uzate de sub tălpi. 

Porţile principale ale piramidei se aflau înaintea pieţii 
centrale din Meereen, însă dornishenii se îndreptară spre o 
intrare laterală, care dădea într-o alee. Acelea erau porțile 
folosite, pe vremuri, de sclavi când le făceau treburile 
stăpânilor, erau locul pe unde intrau și ieșeau târgoveţii și 
negustorii ca să-și aducă marfa. 

1208 

GEORGE R.R. MARTIN 

Porţile erau din bronz masiv, zăvorâte cu un drug greu 
din fier, înaintea lor se aflau două Fiare de Bronz, înarmate 
cu ghioage, sulițe și săbii scurte. Lumina torțelor le licărea 
pe alama lustruită a măștilor, un șobolan și o vulpe. Quentyn 
îi făcu semn bărbatului masiv să 

rămână în umbră. El și Gerris înaintară împreună. 

- Aţi venit devreme, zise vulpea. 

Quentyn dădu din umeri. 

- Putem pleca, dacă vreţi. Sunteţi bine veniţi să faceţi de 
gardă și în locul nostru. 

Nu suna deloc a accent ghiscari, știa asta; însă jumătate 
din Fiarele de Bronz erau sclavi eliberaţi, cu tot felul de limbi 
materne, așa că 

accentul său nu fu remarcat. 

- Las-o moartă, făcu șobolanul. 

- Dă-ne parola, spuse vulpea. 

- Câine, răspunse dornishanul. 

Cele două Fiare de Bronz schimbară o privire. Preţ de trei 
bătăi de inimă, Quentyn se temu că ceva nu mersese bine, 
că Frumoasa Meris și Prinţul Zdrenţăros nu auziseră cuvântul 
bine. Apoi vulpea mormăi. 

- Câine să fie, zise el. Poarta-i a voastră. 


In timp ce se îndepărtau, prințului îi veni inima la loc. Nu 
aveau mult timp la dispoziţie. Adevăratul schimb de gardă 
își va face curând apariţia. 

- Arch! strigă el, și matahala ieși la iveală, iar lumina 
torței se împrăștia din masca lui de taur. Drugul, repede! 

Drugul de fier era gros și greu, dar bine uns. Ser 
Archibald nu avu niciun fel de probleme când îl ridică. Stând 
la capatul lui, Quentyn deschise porţile, iar Gerris trecu prin 
ele, agitând torţa. 

- Adu-o acum. Dar repede! 

Căruţa măcelarului era afară, așteptând pe alee. Vizitiul îi 
dădu o lovitură catărului și trecu zăngănind printre porți, 
roţile întărite cu benzi de fier c/ântțăneau tare pe cărămizi. 
Un hoit de bou, hăcuit în patru, și două oi moarte umpleau 
căruţa. Şase oameni pătrunseră pe 

dansul dragonilor 

1209 

jos. Cinci purtau mantii și măști de Fiare de Bronz, însă 
Frumoasa Meris nu se deranjase să se deghizeze. 

- Unde ţi-e stăpânul? o întrebă el. 

- Nu am niciun stăpân, răspunse. Dacă te referi la 
prietenul tău prinţ, e prin preajmă, cu cincizeci de oameni. 
Scoate-ţi dragonul și te va conduce în siguranță, așa cum a 
promis. Caggo comandă aici. 

Ser Archibald examina căruţa macelarului cu o privire 
încruntată. 

- Căruţa asta-i destul de mare să ţină un dragon? întrebă 
el. 

- Așa ar trebui. A ţinut ea doi boi. 

Omorâtorul-de-Leșuri era îmbrăcat ca Fiară de Bronz, cu 
faţa ridată și plină de cicatrici ascunsă în dosul unei măști 
de cobră, însă 

arakh-lA familiar, negru, atârnat la șold, îl dădea de gol. 

- Ni s-a spus că fiarele sunt mai mici decât monstrul 
reginei. 

- Hruba le-a încetinit creșterea. 


Estimările lui Quentyn dăduseră de înţeles că asta se 
petrecuse și în Cele Șapte Regate. Niciunul dintre dragonii 
născuți și crescuţi în Groapa Dragonilor de la Debarcaderul 
Regelui nu se apropiase măcar de dimensiunea lui Vhagar 
sau Meraxes, cu atât mai puţin de Teroarea Neagră, monstrul 
regelui Aegon. 

- Aţi adus suficiente lanţuri? 

- Cât de mulţi dragoni aveţi? zise Frumoasa Meris. Noi am 
adus lanţuri pentru zece, sunt ascunse sub carne. 

- Foarte bine. 

Quentyn se simţea ca ameţit. Nimic din toate astea nu 
părea real. 

O clipă era ca un joc, iar apoi se transforma în coșmar, ca 
un vis rău, în care se pomenea deschizând o ușă întunecată, 
știind că oroarea și moartea așteptau de partea cealaltă și, 
totuși, cumva incapabil să se mai oprească. Palmele îi erau 
lunecoase de transpiraţie. Se șterse de picioare și zise: 

- La intrarea în hrubă sunt și mai mulți străjeri. 

- Știm, raspunse Gerris. Trebuie să fim pregătiţi pentru ei. 

- Suntem, rosti Arch. 

1210 

GEORGE R.R. MARTIN 

Lui Quentyn i se strânse stomacul. Simţi nevoia subită de 
a-și goli vezica, însă știa că nu va îndrăzni să încerce acum. 

- Atunci, pe aici. 

Rareori se simţise mai băietan ca acum. Și, totuși, îl 
urmau pe Gerris și pe matahală, pe Meris, pe Cagoo și pe 
ceilalţi Hoinari. Doi dintre lefegii scoaseră arbalete din 
lăcașurile ascunse din interiorul căruţei. 

Dincolo de grajduri, nivelul de la sol al Marii Piramide 
devenea un labirint, însă Quentyn Martell trecuse prin el 
împreună cu regina și-și amintea drumul. Trecură pe sub 
cele trei arcade uriașe, din cărămidă, apoi coborâră pe 
rampa abruptă, din piatră, tot mai adânc, prin tainiţe și 
camere de tortură și trecură de două bazine adânci, din 


piatră. Matahala smulse o torţă de pe perete ca să deschidă 
drumul. 

In cele din urmă, două uși grele, din fier, se înălțară 
înaintea lor, mâncate de rugină și amenințătoare, zăvorâte 
cu un lanţ lung, ale cărui verigi erau, fiecare, groasă cât un 
braț de om. Mărimea și grosimea acestor uși erau suficiente 
ca să-l facă pe Quentyn Martell să se întrebe dacă e înţelept 
ce fac. Mai rău, ambele uși erau crestate de ceva din interior, 
ce încerca să iasă. Fierul gros era crăpat și despicat în trei 
locuri, iar colţul de sus al ușii din stânga părea parţial topit. 

Patru Fiare de Bronz stăteau de strajă la ușa. Trei aveau 
sulițe lungi; cea de-a patra, comandantul gărzii, era 
înarmată cu o sabie scurtă și pumnal. Masca lui era turnată 
în forma unui cap de basilisc. 

Ceilalţi aveau măști de insecte. 

Lăcuste, îşi dădu Quentyn seama. 

- Câine, spuse el. 

Comandantul se încordă. 

A fost de ajuns pentru Quentyn Martell să-și dea seama 
că se întâmplase ceva rău. 

- Pe ei! se răsti el chiar în timp ce basiliscul se repezi cu 
mâna la sabia scurtă. 

Comandantul era foarte iute. Insă matahala era și mai 
iute. Azvârli torţa spre cea mai apropiată dintre lăcuste, își 
duse mâna la spate și 

dansul dragonilor 

1211 

desprinse barosul de luptă. Sabia basiliscului ieși din 
teaca de piele tocmai când vârful barosului îl izbi în tâmplă, 
zdrobind alama subţire a măștii sale și carnea și osul de 
dedesubt. Comandantul se clătină 

într-o parte, făcu o jumătate de pas înainte să i se taie 
picioarele și se prăbuși la podea, întregul său trup zbătându- 
se grotesc, 

Quentyn se holbă uluit, simțind cum i se revoltă 
stomacul. Propria lui sabie era încă în teacă. Nici nu apucase 


s-o scoată. Ochii-i erau fixaţi pe comandantul muribund de 
dinaintea sa, încă zbătându-se. Torța era căzută la pământ, 
pâlpâind, făcând orice umbră să salte și să se strâmbe, 
imitând într-o batjocură monstruoasă tremurai 
muribundului. Prinţul nu văzu sulița lăcustei zvâcnind spre 
el decât atunci când Gerris îl izbi, arancându-l într-o parte. 
Vârful suliței zgârie obrazul măștii de leu purtată de el. Chiar 
și așa, lovitura fu atât de violentă, încât aproape că-i smulse 
masca de pe faţă. Mi-ar fi străpuns gâtul, se gândi prinţul 
năucit. 

Gerris blestemă când lăcustele îl încolţiră. Quentyn auzi 
pași în fugă. Apoi mercenarii veniră în fugă dintre umbre. 
Unul dintre străjeri privi spre ei, suficient cât Gerris să 
pătrundă în unghiul mort al suliţei lui. înfipse vârful săbiei 
sub masca de bronz și în sus, în gâtlejul celui care o purta, 
chiar dacă a doua lăcustă scoase o arbaletă de la piept. 

Ultima lăcustă își aruncă sulița. 

- Mă dau bătut. Mă predau. 

- Nu. Mori! 

Caggo îi reteză capul bărbatului cu o singură lovitură din 
rafZ?-ul său, oţelul valyrian trecând prin carne, os și 
Zzgârciuri ca prin brânză. 

- E prea mult zgomot! se plânse el. Cine a avut urechi de 
auzit a auzit. 

- Câine, spuse Quentyn. Parola zilei ar fi trebuit să fie ,, 
câine De ce nu ne-au lăsat să trecem? Ni s-a spus că... 

- Vi s-a spus că planul vostra-i sminteală, ai uitat? zise 
Frumoasa Meris. Fă ce trebuie să faci. 

Dragonii, se gândi prinţul Quentyn. Da, Am venit pentru 
dragoni. 

Se simţea ca și cum ar fi urmat să vomite din clipă-n 
clipă. Ce fac aici? 

Tată) de ce? Patru oameni morți în tot atâtea clipe și 
pentru ce? 

1212 

GEORGE R.R. MARTIN 


- Foc și sânge, șopti el. Sânge și foc. 

Sângele-i băltea la picioare, scăldând pardoseala de 
cărămidă. Focul se afla dincolo de uși. 

- Lanţurile... n-avem cheia... 

- Am eu cheia, făcu Arch. 

Iși legănă barosul de luptă tare și cu viteză. Când capul 
barosului lovi zăvorul, ieșiră scântei. Lovi iar și iar. La cea de- 
a cincea lovitură, zăvorul se sparse și lanţurile căzură cu un 
zdrăngănit și huruit atât de zgomotoase, încât Quentyn fu 
sigur că trebuie să-l fi auzit jumătate de piramidă. 

- Aduceți carul. 

Dragonii vor fi mult mai docili după ce-au fost hrâniţi. Să-i 
lăsăm să se ospăteze cu carne de berbec pârjolită, Archibald 
Yronwood apucă ușile de fier și le dădu la o parte. 
Balamalele ruginite scoaseră vaiete. Quentyn simțea că 
acolo, în beznă, se afla ceva, încolăcit, în așteptare. 
Războinicule, dă-mi curaj, se rugă el. Nu voia să facă asta, 
însă nu vedea altă cale. De ce altceva mi-a mai arătat 
Daenerys dragonii? Vrea să-i dovedesc ce pot Gerris îi dădu 
o torţă. Trecu printre uși. 

Cel verde este Rhaegal, cel alb, Viserion, își aminti. 
Folosește-le numele, poruncește-le, vorbește-le calm, dar cu 
asprime, Stăpânește.-i, aşa cum și Daenerys l-a stăpânit pe 
Drogon în hrubă. Fata fusese acolo singură, înveșmântată în 
voaluri de mătase, dar fără nicio teamă. Animale simt frica, 
jar dragonii.,. Ce știa el despre dragoni? Ce știu oamenii 
despre dragoni? Au dispărut din lume mai bine de un secol. 

Buza hrubei era chiar în faţă. Quentyn înainta încet, 
mișcându-și torţa dintr-o parte în alta. Pereţii, podeaua și 
tavanul absorbeau lumina. 

Păârjoliți, realiză el. Cărămizile au ars până s-au înnegrit, 
prefăcându-se în tăciune. Se făcea tot mai cald, cu fiecare 
pas. începu să transpire. 

Doi ochi se căscară înaintea sa. 

Erau din bronz, mai lucitori decât scuturile șlefuite, 
sclipind cu propria lor căldură, arzând în spatele unui văl de 


fum ridicându-se din nările dragonului. Lumina torţei lui 
Quentyn aluneca pe solzii de un 

dansul dragonilor 

1213 

verde închis, verdele mușchiului din mijlocul codrilor la 
asfinţit, taman când să piară și ultima geană de lumină. Apoi 
dragonul își deschise botul, iar lumina și fierbinţeala se 
abatură asupra lor. Dincolo de șirul de dinţi negri, ascuțiți, 
întrezări pâlpâirile cuptorului, licărul focului adormit, de o 
sută de ori mai strălucitor decăt torţa lui. Capul dragonului 
era mai mare decât al unui cal, iar gâtul se tot întindea iar și 
iar, ca de șapte verde, când își înălță capul, până când cei 
doi ochi strălucitori, de aramă, îl priviră de sus. 

Verde, își zise prinţul, are solzii verzi. 

- Rhaegal, rosti. 

Glasul îi era sugrumat în gâtlej și-i ieși un hărâit 
întrerupt. Broscoi, se gândi, mă prefac iarăși în Broscoi. 

- Mâncarea, orăcăi, amintindu-și. Aduceţi mâncarea. 

Matahala îl auzi. Arch înșfăcă din car una dintre oi, 
apucând-o de picioare, apoi o roti și-o azvărli în hrubă. 

Rhaegal adulmecă prin aer. Capul îi zvâăcni scurt, iar 
dintre fălci erupse o lance de foc, o furtună învolburată de 
foc galben și portocaliu, ţâșnind prin aer, cu vinișoare 
verzui. Oaia începu să ardă încă înainte de a cădea la podea. 
înainte ca hoitul fumegând să atingă cărămizile, colții 
dragonului se închiseră peste ea. Un nimb de flăcări încă 
mai pâlpâia în jurul trupului. In aer plutea duhoarea de lână 
arsă și pucioasă. 

Miasma dragonului. 

- Am crezut că sunt doi, zise matahala. 

Viserion. Da. Unde-i Viserion? Prinţul își cobori torţa 
pentru a face puţină lumină în bezna de jos. Vedea dragonul 
verde sfâșiind hoitul fumegând al oii, coada lui lungă 
biciuind aerul dintr-o parte într-alta în timp ce mânca. Pe 
gâtul lui se zărea o zgardă groasă, din fier, și vreun metru de 
lanţ rupt atârnând de ea. Verigi spulberate erau împrăștiate 


pe podeaua hrubei, printre oase înnegrite, bucăţi din metal 
îndoit, parţial topite. Rhaega!/ era înlănțuit de perete și 
podea ultima dată când am fost pe aici, își aminti prinţul, 
dar Viserion atârna de tavan. Quentyn se dădu înapoi, ridică 
torţa, își întinse gâtul. 

1214 

GEORGE R.R. MARTIN 

O clipă nu văzu decât bolțile din cărămizile înnegrite de 
deasupra capului, pârjolite de flăcările dragonilor. Un fir de 
cenușă îi atrase privirile, trădând mișcare. Ceva albicios, pe 
jumătate ascuns, foindu-se. 

Și-a făcut o cavernă, îşi dădu prinţul seama. O vizuină 
săpată în cărămidă. 

Fundaţia Marii Piramide din Meereen era masivă și solidă, 
pentru a suporta greutatea imensei structuri de deasupra; 
chiar și pereţii interiori erau de trei ori mai groși decât 
zidurile de apărare ale oricărui castel. 

Insă Viserion săpase o gaură în ei, cu flacăra și ghearele, 
o gaură destul de mare pentru a putea dormi acolo. 

lar noi tocmai l-am trezit. Vedea ceva ce părea un șarpe 
alb, uriaș, descolăcindu-se în interiorul peretelui, acolo unde 
se curba pentru a se uni cu tavanul. Și mai multă cenușă se 
cernu pe jos și căzu și ceva dintr-o cărămidă sfărâmată. 
Șarpele se transformă într-un gât și o coadă, apoi se ivi și 
capul dragonului, alungit și cu coarne, cu ochii lucind în 
beznă 

precum  bulgării de aur încins. Aripile-i pocneau, 
întinzându-se. 

Lui Quentyn îi dispărură din minte toate planurile. 11 
auzea pe Caggo Omorâtorul-de-Leșuri strigând la mercenarii 
lui. Lanțurile, vrea să se aducă lanțurile, își zise prințul 
dornishian. Planul fusese ca fiarele să fie hrănite și apoi 
înlăânţuite, în timpul toropelii, așa cum făcuse și regina. Un 
dragon, de preferinţă amândoi. 

- Mai aduceţi carne, spuse Quentyn. Odată ghiftuite, 
jivinele se moleșeau. Văzuse la șerpii din Dome, însă cu 


acești monștri... 

- Aduceţi... aduceți... 

Viserion se lansă din tavan, desfășurându-și aripile din 
piele albicioasă, întinzându-le pe toată lungimea. Lanţul 
rupt, atârnat la gâtul lui, se legăna sălbatic. Flacăra pe care 
o scotea lumină hruba într-un auriu spălăcit, străbătut de 
roșu și portocaliu, iar aerul stătut explodă într-un nor de 
cenușă fierbinte și sulf, când aripile albe începură să bată, 
iar și iar. 

O mână îl apucă pe Quentyn de umăr. Torța îi zbură din 
strânsoarea mâinii pentru a se rostogoli pe podea, apoi 
alunecă în hrubă, încă arzând. 

Se trezi față-n faţă cu o maimuţă din alamă. Gerris. 

- Quent, n-o să meargă. Sunt prea dezlănţuiţi, sunt... 

dansul dragonilor 

1215 

Dragonul se lăsă între dornisheni și ușă, scoțând un răget 
care-ar fi pus pe fugă și o sută de lei. Capul i se mișca dintr-o 
parte în alta, ca și cum i-ar fi cercetat pe intruși: dornisheni, 
Hoinarii, Caggo. Ultima și cel mai îndelung cercetată fu 
Frumoasa Meris, adulmecând-o. Femeia, își dădu seama 
Quentyn. Știe că-i femeie. O caută pe Daenerys. O vrea pe 
maică-sa și nu înțelege de ce nud aici. 

Quentyn se smulse din strânsoarea lui Gerris. 

- Viserion! strigă el. Ce/ a/b este Viserion. 

O francţiune de secundă se temu că greșise. 

- Viserion, strigă el din nou, chinuindu-se să-și ia biciul 
care-i atârna la centură. L-a stăpânit pe cel negru cu un bici. 
Trebuie să fac la fel. 

Dragonul își cunoștea numele. lIși întoarse capul, iar 
privirea lui zăbovi asupra prinţului dornishan trei clipe. 
Flăcări albicioase ardeau în spatele pumnalelor strălucitoare 
și negre ale colţilor sai. Ochii lui erau lacuri de aur topit, iar 
din nări i se ridica fum. 

-Jos, spuse Quentyn. 

Apoi începu să tușească de zor. 


Aerul era plin de fum și duhoarea de sulf era sufocantă. 
Viserion își pierdu interesul. Dragonul se întoarse spre 
Hoinari și se urni spre ușă. Poate că va adulmeca sângele 
strajerilor morţi sau carnea din carul măcelarului. Sau poate 
că de-abia acum văzuse că are cale liberă. 

Quentyn îi auzii pe mercenari strigând. Caggo cerea 
lanţurile, iar Frumoasa Meris ţipa la cineva să se dea lao 
parte. Dragonul se mișca cu stângăcie la sol, ca un om care 
se târăște pe genunchi și în coate, însă mult mai repede 
decât ar fi crezut prinţul dornishan. Când Hoinarii încă-i mai 
Zăboviră în cale, Viserion mai scoase un răget. 

Quentyn auzi zăngănitul lanțurilor, vuietul/ adânc al unei 
arbalete. 

- Nu! urlă el. Nu, nu, să nu... 

Insă era prea târziu. Prostănacul, mai avu el timp să-și 
spună când săgeata ricoșă din gâtul lui Viserion, dispărând 
în beznă. O linie de foc luci în urma ei, sânge de dragon, 
lucind auriu și roșu. 

Arbaletierul se agita să scoată altă săgeată când colții 
dragonului i se închiseră pe gât. Omul purta o mască de 
Fiară de Bronz, ceva 

1216 

GEORGE R.R. MARTIN 

înspăimântător, ca de tigru. Când își lăsa arma să cadă, 
încercând să desfacă fălcile lui Viserion, o flamă ţâșni din 
botul tigrului. Ochii bărbatului pocniră cu câte-un pocnet 
stins, iar alama din jurul lor începu să se scurgă. Dragonul 
sfâșie o halcă de carne, mare parte din gâtul mercenarului, 
apoi o înghiţi, în vreme ce trupul arzând căzu la podea. 

Ceilalţi Hoinari se retrăgeau. Era prea mult chiar și pentru 
Frumoasa Meris. Capul cu coarne al lui Viserion se mișca 
înainte și-napoi între ei și prada lui, dar, după un moment, 
uită de lefegii și-și întoarse gâtul să 

mai smulgă o halcă din cadavru. Un picior, de data asta. 

Quentyn își desfășură biciul. 

- Viserion, strigă el, mai tare acum. 


Putea s-o facă, ar face-o, pentru că tatăl lui îl trimisese 
până la capătul capătului lumii pentru acest lucru, nu voia 
să-l dezamăgească. 

- VISERION! 

Zvâcni din bici prin aer, cu un pocnet care se reverberă 
între pereţii înnegriţi. 

Capul albicios se ridică. Ochii imenși, aurii, mijiră. Fuioare 
de fum urcau în rotocoale din nările dragonului. 

- Culcat, porunci prinţul. Nu trebuie să-l lași să-ți simtă 
frica. 

Culcat, culcat, cu/cat. 

Ridică biciul și lovi dragonul peste faţă. Viserion șuieră. 

Și apoi, îl izbi un vânt fierbinte și auzi zgomotul aripilor 
din piele, iar aerul se umplu de cenușă și scrum, iar un răget 
monstruos izbucni reverberându-se din cărămizile pârjolite 
și negre, și-și auzi prietenii strigând îngroziţi. Gerris îl striga 
pe nume, iar și iar, iar uriașul urla: 

- In spatele tău, în spatele tău, în spatele tău! 

Quentyn se întoarse și-și duse mâna stângă pe faţă, 
pentru a-și apăra ochii de vântul ca de cuptor. Rhaega!, își 
reaminti el, ce! verde este Rhaegal. 

Când ridică biciul, văzu că gârbaciul ardea și mâinile lui 
la fel. El ardea în întregime. 

Oh, își spuse. Și apoi începu să urle. 

JON 

- Lăsaţi-i să moară, zise Regina Selyse. 

Era exact răspunsul pe care-l așteptase Jon Snow. Regina 
nu pierde niciodată șansa de a dezamăgi. Intr-un fel, asta nu 
amortiză lovitura. 

- înălțimea Ta, insistă el cu încăpățânare, flămânzesc cu 
miile la Sălașul Aspru. Sunt multe femei... 

- „„„Și copii, da. Foarte trist. 

Regina își trase fiica mai aproape și-o sărută pe obraz. 
Obrazul neatins de vărsatul cenușiu, după cum observă Jon. 

- Ne pare rău de micuţi, bineînțeles, însă trebuie să fim 
rezonabili. 


Nu avem mâncare pentru ei și sunt prea mici ca să-l ajute 
pe rege, soțul meu, la război. Mai bine să fie renăscuţi în 
lumină. 

Era doar o formă mai omenoasă de a zice /asă-i să moară. 

încăperea era plină. Prinţesa Shireen stătea lângă 
scaunul mamei sale, cu Chip Peticit ghemuit la picioarele ei. 
In spatele reginei se înălța Ser Axell Florent. Melisandre din 
Asshai era mai aproape de foc, iar rubinul de la gâtul ei 
pulsa cu fiecare respiraţie. Și femeia roșie avea propriii ei 
însoțitori, cavalerul Devan Seaworth și doi dintre membrii 
gărzii, pe care-i lăsase ei regele. 

Protectorii Reginei Selyse stăteau pe lângă pereţi, 
cavaleri strălucitori, așezați în șir: Ser Malegom, Ser 
Benethon, Ser Narbert, Ser Patrek, Ser 

1218 

GEORGE R.R. MARTIN 

Dorden, Ser Brus. Cu atât de multe sălbăticiuni însetate 
de sânge, care infestaseră Castelul Negru, Selyse îi ţinea 
aproape pe toţi cei care-i erau credincioși. Tormund Năpasta- 
Uriașilor uriașe ca să se audă: 

- l-e frică să nu fie răpită, nu? Sper că n-ai spus niciodată 
ce mădular lung am, Jon Snow, că s-ar speria orice femeie. 
întotdeauna mi-am dorit una cu mustață. 

Apoi izbucni în hohote și dă-i și râde. 

Acum n-ar mai râde. 

Jon își pierduse destul timp aici. 

A 


A 


- îmi pare rău că v-am necăjit, înălţimea Ta. Rondul de 
Noapte se va ocupa de asta. 

Regina scoase flăcări pe nări. 

- Tot mai vrei să te duci la Sălașul Aspru. Văd pe faţa ta. 
Lasâ-i să 

crape, ţi-am zis, şi tu, totuși, o ţii langa cu sminteala asta. 
Să nu negi. 

- Trebuie să fac cum cred că-i mai bine. Cu tot respectul, 
înălţimea Ta, dar Zidul îmi aparţine, la fel și decizia. 

- Așa-i, se învoi Selyse, și vei răspunde pentru ea când se 
va întoarce regele. Dar mă tem că și pentru alte hotărâri pe 
care le-ai luat. Văd însă 

că ești surd la orice apel la înţelepciune. Fă ce trebuie să 
faci. 

Glăsui și Ser Malegorn: 

- Lord Snow, cine va conduce expediţia? 

- Te oferi chiar tu, ser? 

- Chiar așa smintit să par? 

Chip Peticit sări în sus. 

- O conduc eu! Clopoțeii îi zornăiră veseli. Vom mărșălui 
până-n mare și apoi afară. Sub valuri vom călări cai-de-mare, 
iar sirenele vor sufla în scoici ca să vestească sosirea 
noastră, oh, oh, oh. 

Toată lumea râse. Chiar și regina Selyse își permise un 
zâmbet vag. 

Jon era mai puţin amuzat. 

- Nu le voi cere oamenilor mei să facă ceva ce n-aș face 
chiar eu. 

Adică să conduc recunoașterea. 

dansul dragonilor 

1219 


- Ce curajos ești! zise regina. Aprobăm. După aceea, 
vreun bard va compune un cântec mișcător despre tine, nu-i 
nicio îndoială, iar noi vom avea un lord-comandant mai 
prudent. 

Luă o gură devin. 

- Hai să vorbim despre altcea. Axei, adu-l pe regele 
sălbatic, dacă 

ești bun. 

- Imediat, înălțimea Ta. 

Ser Axei plecă printr-o ușă și reveni peste o clipă cu 
Gerrick Sânge-de-Rege. 

- Gerrick din Casa Barbă-Roșie, anunţă el, Regele 
Sălbaticilor. 

Gerrick Sânge-de-Rege era un bărbat înalt, cu picioare 
lungi și umerii lăţi. Regina-l îmbrăcase în veșminte vechi 
de-ale regelui, din câte se părea. Spălat și ferchezuit, în 
catifele verzi și având o capă din hermină până la mijloc, cu 
părul lung și roșu spălat proaspăt și cu barba lui sălbatică 
tunsă și scurtată, neîmblânzitul arăta aidoma unui lord din 
sud. Ar putea păși în sala tronului la Debarcaderul Regelui și 
nimeni nici n-ar clipi, se gândi Jon. 

- Gerrick este regele adevărat și de drept al 
neîmblânziţilor, rosti regina, descendent dintr-o linie 
neîntreruptă de succesori care se trag din marele lor rege, 
Raymun Barbă-Roșie, în vreme ce uzurpatorul tronului s-a 
născut dintr-o femeie de rând, conceput cu unul dintre fraţii 
tăi în negru. 

Nu, ar fi putut spune Jon, Gerrick e din neamul unui frate 
mai tânăr al lui Raymun Barbă-Roșie. Pentru oamenii liberi, 
asta conta la fel de mult cât ar fi contat dacă s-ar fi tras din 
calul lui Raymun Barbă-Roșie. 

Nu știu nimic, Ygritte. Și, mai rău, nici n-au să învețe 
NIMIC. 

- Gerrick a acceptat cu graţie să-i ofere mâna fiicei sale 
celei mari dragului meu Axell, să fie căsătoriţi de Stăpânul 
Luminii în sfântul locaș, spuse regina Selyse. Celelalte fiice 


ale lui se vor căsători în același timp, fiica mijlocie cu Ser 
Brus Buckler, iar cea mai mică îl va lua de soţ pe Ser 
Malergorn din Redpool. 

Jon înclină din cap spre cavalerii în cauză. 

1220 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Să vă aflaţi fericirea cu logodnicele voastre! 

- Sub mare, bărbaţii se căsătoresc cu peștii. Chip Peticit 
făcu un pas de dans, sunând din zurgălăi. Așa fac, așa fac, 
așa fac, 

Regina Selyse pufni din nou. 

- Patru căsătorii se fac la fel de ușor ca trei. A venit deja 
vremea ca femeia aceea, Val, să fie ajutată, Lord Snow. Am 
decis să se căsătorească 

cu bunul și credinciosul meu cavaler, Ser Patrek de 
Muntele Regelui. 

- Lui Val i s-a zis ceva, înălţimea Ta? întrebă Jon. Intre 
oamenii liberi, când un bărbat dorește o femeie, o fură și-și 
dovedește, astfel, forţa, viclenia și curajul. Pretendentul 
riscă o bătaie soră cu moartea, dacă-i prins de rubedeniile 
femeii, și ceva mai rău, dacă ea însăși îl consideră nedemn 
de ea. 

- Un obicei sălbatic, comentă Axel! Florent. 

Ser Patrek doar chicoti. 

- Niciun bărbat n-a avut vreun motiv să-mi pună curajul la 
încercare. Așa că nicio femeie n-o va face vreodată. 

Regina Selyse strânse din buze. 

- Lord Snow, cum Lady Val este străină de rânduielile 
noastre, trimite-o, te rog, la mine, ca s-o pot îndruma asupra 
îndatoririlor ei de doamnă nobilă față de nobilul ei soţ. 

Asta va merge splendid, știu. Jon se întreba dacă regina 
ar fi atât de nerăbdătoare s-o vadă pe Val măritată cu unul 
dintre propriii ei cavaleri, dacă ar ști ce sentimente are faţă 
de Prinţesa Shireen. 

- După cum îţi este voia, spuse el, deși, dacă-mi este 
îngăduit să 


vorbesc liber... 

- Nu, nu ţi-e. Poţi să te retragi. 

Jon Snow își lăsă un genunchi jos, își plecă fruntea și 
părăsi încăperea. 

Sărea câte două trepte deodată, dând din cap spre 
gărzile reginei în timp ce cobora. înălţimea Sa postase 
oameni la fiecare nivel, pentru a fi apărată de barbarii 
ucigași. La jumătatea drumului, o voce-l strigă de sus: 

-jon Snow! 

dansul dragonilor 

1221 

Jon se întoarse. 

- Lady Melisandre. 

- Trebuie să vorbim. 

- Chiar trebuie? Nu prea cred. Doamna mea, am îndatoriri 
de făcut. 

- Despre ele aș vrea să vorbesc. 

începu să coboare, marginea rochiei ei stacojii fâlfâind 
peste trepte. 

Parcă plutea. 

- Unde-i lupul tău străvechi? 

- Doarme în camerele mele. 
Năluca să 

stea în prezenţa ei. Susține că o sperie pe prinţesă. Și 
atâta timp cât Borrog și vierul lui sunt prin preajmă, nu-i dau 
drumul. 

Omul-fiară trebuia să-l însoţească pe Soren Sfărâmătorul- 
de-paveze la Stonedoor, odată ce se întorceau carele în care 
era transportat la Garda Verde clanul Jupuitorului-de-Morse. 
Până atunci însă, Borrog se instalase într-unul dintre 
mormintele străvechi de lângă cimitirul castelului. Compania 
celor răposaţi de mult părea să-i placă mai mult decât cea a 
viilor, iar vierul său părea încântat să scurme printre 
morminte, la mare distanţă de alte animale. 

- Creatura aia e cât un taur, cu colții lungi ca niște săbii. 
Nălucă 


[j 


nălțimea Sa nu îngăduie ca 


s-ar duce pe urmele ei, dacă ar fi liber și unul, poate nici 
unul, n-ar supravieţui întâlnirii. 

- Borroq este cea mai mică dintre problemele tale. 
Expediția... 

- S-ar putea ca o vorbuliţă de-a ta s-o fi convins pe regină. 

- Selyse are acest drept, Lord Snow. Lasă-i să moară. Nu-i 
poţi salva. Corăbiile tale s-au pierdut... 

- Mai sunt șase. Mai mult de jumătate din flotă. 

- Navele tale sunt pierdute. Toate. Niciun om nu se va mai 
întoarce de-acolo. Am văzut în flăcările mele. 

- Se știe că flăcările tale mint. 

- Am făcut greșeli, am recunoscut, însă... 

- O fată cenușie pe un cal care trage să moară. Pumnale 
în întuneric. 

Un prinţ promis, născut în fum și sare. Mie mi se pare că 
faci doar 

1222 

GEORGE R.R. MARTIN 

greșeli, doamna mea. Unde-i Stannis? Ce-i cu Rattleshirt 
și sulițașele? 

Unde-i sora mea? 

- Ţi se va răspunde la toate întrebările. Privește cerul, 
Lord Snow. 

Și, când ai răspunsurile, trimite-mi-le mie. larna-i 
aproape. Sunt singura voastră speranţă. 

- O speranţă prostească. 

Jon se întoarse și plecă de lângă ea. 

Leathers cutreiera curtea de-afară. 

- S-a întors Toregg, spuse el când apăru Jon. Tatăl lui și-a 
așezat oamenii la Oakenshield și se va întoarce după masă, 
cu optzeci de luptători. Ce s-a găsit să zică regina bărboasă? 

- înălţimea Sa nu poate acorda niciun ajutor. 

- E prea ocupată cu smulsul firelor de barbă, nu-i așa? 
scuipă 

Leathers. Nu contează. Oamenii lui Tormund și ai noștri 
vor fi destui. 


Destui cât să ajungem acolo, poate. Călătoria înapoi era 
cea care-l 

preocupa pe Jon Snow. Pe drumul spre casă vor fi 
încetiniți de mii de oameni liberi, mulţi bolnavi și flămânzi. 
Un râu omenesc, scurgându-se mai încet decât un râu 
înghețat. Asta i-ar face vulnerabili. Mortăciuni prin păduri. 
Prin apă. 

- Câţi oameni sunt de ajuns? îl întrebă pe Leathers. O 
sută? Două 

sute? Cinci sute? O mie? 

Să iau mai mulți ori mai puțini? O expediţie mai mică ar 
ajunge la Sălașul Aspru mai repede... însă la ce bun să ai 
luptători, dacă nu ai mâncare? Mama Cârtiţa și oamenii ei 
erau cât pe ce să-și mănânce propriii morţi. Ca să-i 
hrănească pe toţi, va trebui să vină cu care, căruțe și 
animale de tracţiune pentru a le urni: cai, boi, câini. In loc să 
zboare prin păduri, vor fi condamnaţi să se târască. 

- Mai sunt încă destule de hotărât. Spune mai departe. 
Vreau ca toate căpeteniile să fie la Sala Scuturilor când 
începe rondul de noapte. 

Tormund ar trebui să fie înapoi până atunci. Unde-l 
găsesc pe Toregg? 

- E cu micul monstru, fără doar și poate. Am auzit câ a 
început să-i placă una dintre lăptărese. 

dansul dragonilor 

1223 

A-nceput să-i placă Val. Sora ei a fost regină, de ce nu și 
ea? Tormund se gândise, cândva, să ajungă Rege-de- 
Dincolo-de-Zid, înainte ca Mance să-l fi lăsat în urmă. 
Toregg cel înalt s-ar putea să viseze și el același lucru. Mai 
bine el decât Gerrick Sânge-de-Rege. 

- Lasă-i în pace, zise Jon. Am să vorbesc cu Toregg mai 
târziu. 

Aruncă o privire spre Turnul Regelui. Zidul era de un alb 
cenușiu, cu cerul de deasupra și mai alb. Un cer de nea. 

- Roagă-te să nu ne pomenim cu încă o furtună. 


Mully și Purice stăteau de strajă și tremurau lângă 
armurărie. 

- N-ar trebui să fiţi înăuntru, pe vântul ăsta? întrebă Jon. 

- Aar fi grozav, m'lord, răspunse Fulk Puricele, dar lupul 
tău nu-i în toane bune astăzi. 

Mully fu și el de acord. 

- A-ncercat să mă muște. 

- Nălucă? 

Jon era șocat. 

- Numai dacă domnia ta n-ai un alt lup alb, cred că erael. 
N-am mai văzut niciodată unul ca el, m'lord. Adică unul așa 
de sălbatic. 

Nu greșea deloc, după cum constată singur Jon, când se 
strecură pe ușă. Lupul străvechi, imens și alb, nu stătea 
deloc liniștit. Străbătea armurăria de la un capăt la celălalt, 
trecând de forja rece și apoi luând-o înapoi. 

- încet, Nălucă! făcu Jon. Culcat. Șezi, Nălucă! Jos. 

Și totuși, când îl atinse, lupul se încordă și-și dezveli 
colții. £ afurisitul de mistreț. Chiar și aici, Nălucă-i poate 
adulmeca duhoarea. 

Corbul lui Mormont părea și el agitat. Snow, croncănea 
pasărea. 

Snow, snow, snow, Jon îl goni de-acolo, îl puse pe Satin să 
facă focul, apoi îl trimise după Bowen Marsh și Othell 
Yarwyck. 

- Adu și o carafă de vin fiert. 

- Trei cupe, m'lord? 

- Șase. Mully și Purice par să aibă nevoie de ceva cald. Și 
tu la fel. 

Când Satin plecă, Jon se așeză și mai aruncă o privire 
asupra hărților teritoriilor de la nord de Zid. Drumul cel mai 
scurt spre Sălașul Aspru 

1224 

GEORGE R.R. MARTIN 

era de-a lungul coastei... dinspre Rondul de Est. Codrii 
erau mai răriţi înspre mare, iar terenul era mai mult câmpie, 


dealuri molcome și mlaștini sărate. lar când veneau vuind 
furtunile de toamnă, asupra coastei se abateau lapoviţa și 
Zloata, ploaia îngheţată mai degrabă decât zăpada. Vriașii 
sunt la Rondul de Est, iar Leathers spune că unii ne vor 
ajuta. De la Castelul Negru, drumul era mult mai dificil, chiar 
prin mijlocul pădurii bântuite. Dacă zăpada este adâncă la 
Zid, cât de rău poate fi acolo? 

Mash intră fornăind, iar Yarwyck era morocănos. 

- încă o furtună, anunţă Primul Constructor. Cum o să 
lucrăm așa? Am nevoie de mai mulţi oameni. 

- Folosește-i pe oamenii liberi, zise Jon. 

Yarwyck scutură din cap. 

- Mai multe necazuri decât avantaje cu «ei. 
Neîndemânatici, nepăsători, leneși... câţiva tâmplari buni, 
ici-colo, nu neg asta, dar aproape niciun zidar printre ei, și 
nici urmă de fierari. Au cârca solidă, să zicem, dar nu fac ce 
li se spune. lar nouă ne rămân atâtea ruine pe care trebuie 
să le transformăm în fortărețe. Nu se poate, Lord 
Comandant, grăiesc adevărul. Nu se poate. 

- Se va face, spuse Jon. Altfel vor trăi între ruine. 

Un lord avea nevoie să fie înconjurat de oameni pe care 
să se bazeze pentru un sfat sincer. Marsh și Yarwyck nu erau 
lingăi, ceea ce era bine, însă erau rareori de vreun ajutor. își 
dădea seama că din ce în ce mai des știa deja ce vor spune 
înainte să-i întrebe. 

Mai ales când era vorba despre oamenii liberi, împotrivire 
era strașnică. Când Jon i-a dat Stonedoor lui Soren 
Sfărâmătorul-de-paveze, Yarwyck s-a plâns că era prea 
izolat. Cum puteau ei să știe ce-ar fi putut face împieliţatul 
de  Soren acolo, printre dealuri? Când îi  conferise 
Oakenshield lui Tormund Năpasta Uriașilor și Poarta-reginei 
Mornei Mască-Albă, Marsh crezuse că acum Castelul Negru 
avea dușmani pe ambele părți, care puteau, foarte ușor, să-i 
izoleze de restul Zidului. 

Cât despre Borrog, Othell Yarwyck susținea că pădurile de 
la nord 


dansul dragonilor 

1225 

de Stonedoor erau pline de porci sălbatici. Cine putea 
spune dacă 

Omul-fiară nu-și făcea propria lui armată de râmători? 

Dealul Chiciurii și Rimegate erau tot fară garnizoane, așa 
că Jon îi întrebă care dintre căpeteniile sălbaticilor rămase și 
conducătorii militari li se pare lor că ar fi cel mai potrivit să 
le conducă. 

-li avem pe Brogg, Gavin Neguţătorul, Marea Morsă... 
Howd Rătăcitorul umblă singur, așa zice Tormund, dar mai 
sunt Harle Vânătorul, Doss Orbul... Ygon Tată-bătrân 
comandă o grupă, însă 

majoritatea sunt fiii și nepoţii lui. Are optsprezece 
neveste, jumătate din ele furate prin expedițiile de jaf. Care 
dintre ... 

- Niciunul, glăsuise Bowen Marsh. Știu ce-i poate pielea 
fiecăruia. 

Ar trebui să-i pregătim pentru ștreang, nu să le dăm 
castelele noastre. 

- Da, fu de acord și Othell Yarwyck. Din ce în ce mai rău, 
iar cea mai rea variantă este prăpăd. Stăpânul meu ar face 
mai bine să ne pună-n faţă cu o haită de lupi și să ne întrebe 
pe care i-am prefera să 

ne sfâșie gâtlejul. 

Era la fel și cu Sălașul Aspru. Satin turna în cupe, în 
vreme ce Jon le spuse despre audiența la regină. Marsh 
ascultă atent, ignorând vinul fiert, spre deosebire de 
Yarwyck, care goli o cupă și apoi încă una. 

Dar nici nu termină Jon de vorbit, că Lordul Administrator 
zise: 

- înălţimea Sa este înțeleaptă. Lasă-i să moară. 

Jon se așeză la loc. 

- E singurul sfat pe care poţi să mi-l dai, lordul meu? 
Tormund aduce optzeci de oameni. Câţi să trimitem? Să-i 
chemăm pe uriași? Pe sulițașele de la Gorganul Lung? Dacă 


avem femei cu noi, s-ar putea să-i liniștească pe oamenii 
Mamei Cârtiţa. 

- Atunci, trimite femei. Trimite uriași. Trimite sugari. Asta 
dorește să audă stăpânul meu? 

Bowen Marsh se frecă la cicatricea cu care se alesese la 
Podul Țestelor. 

- Trimite-i pe toţi. Cu cât avem mai multe pierderi, cu atât 
avem mai puţine guri de hrănit. 

1226 

GEORGE R.R. MARTIN 

Yarwyck nu fu nici el mai de folos: 

- Dacă sălbaticii de la Sălașul Aspru trebuie salvați, atunci 
să-i lăsam pe ai lor de acolo să-i salveze. Tormund știe 
drumul spre Aspra Casă. Dacă îl asculţi cum grăiește, ai 
impresia că i-ar putea salva pe toţi cu mădularul lui uriaș. 

A fost fără rost, își spuse Jon. Fără rost, fără rezultat, fără 
speranțe. 

- Vă mulţumesc pentru sfaturile voastre, lorzii mei. 

Satin îi ajută să-și ia mantiile. In timp ce treceau prin 
armurărie, Nălucă îi adulmecă, având coada ridicată și 
țeapana. Frații mei. Rondul de Noapte avea nevoie de 
conducători cu înţelepciunea  Maesterului Aemon, cu 
învăţăturile lui Samwell Tarly și curajul lui Qhorin Halfhand, 
forţa încăpăţânată a Bătrânului Urs, compasiunea lui Donai 
Noye. lar ce primea erau ei. 

Ningea tare afară. 

- Vânt dinspre sud, remarcă Yarwyck. Viscolește zăpada 
chiar spre Zid. Vedeţi? 

Avea dreptate. Jon văzu că scara mobilă era îngropată în 
zăpadă 

până aproape de primul nivel, iar ușile de lemn ale 
celulelor de gheaţă 

dispăruseră în spatele unui perete alb. 

- Câţi oameni avem în celule? Il întrebă pe Bowen Marsh. 

- Patru vii. Doi morți. 


Cadavrele. jon aproape că uitase de ele. Sperase să afle 
ceva de la hoiturile aduse din crângul de copaci ai inimii, 
însă morții se încăpăţânaseră să rămână morţi. 

- Trebuie să dezgropăâm celulele. 

- Zece slujitori și zece lopeţi ar trebui să fie de ajuns, zise 
Marsh. 

- Folosește-l și pe Wun Wun. 

- Cum poruncești. 

Celor zece slujitori și uriașului nu le trebui mult sa se 
opintească 

asupra zăpezii troienite, însă nici când ușile fură din nou 
vizibile Jon nu fu mulţumit. 

dansul dragonilor 

1227 

- Celulele vor fi îngropate din nou până mâine dimineaţă. 
Mai bine am muta deţinuţii de acolo până nu se înăbușă. 

- Și pe Karstark, Lod Comandant? întrebă Fulk Puricele. 
Nu-l 

lăsăm să dârdâie acolo până la primăvară? 

- L-am lăsa, dacă am putea. 

Cregan Karstark luase obiceiul să urle în miez de noapte 
și să arunce excremente îngheţate spre oricine se nimerea 
să vină să-l hrănească. 

Asta nu-l făcuse mai drag paznicilor. 

- Du-1 la Turnul Lordului Comandant. Celula de la subsol 
ar trebui să-i fie numai bună. 

Cu toate că era parţial surpat, fostul cotlon al Bătrânului 
Urs trebuia să fie mai călduros decât celulele de gheaţă. 
Pivniţele sale erau, în mare parte, intacte. 

Cregan începu să dea cu picioarele în străjeri când intrară 
pe ușă, se răsuci și se zbătu când puseră mâna pe el, ba 
chiar încercă să-i muște. 

Dar frigul trebuie că-l mai slăbise, iar oamenii lui Jon 
erau mai masivi, mai tineri și mai puternici. 11 luară pe sus, 
încă zbătându-se, și-l traseră 

prin zăpada până la șold spre noua sa casă. 


- Ce-ar vrea Lordul Comandant să facem cu hoiturile? 
întrebă 

Marsh, după ce cei rămași în viaţă fuseseră mutaţi. 

- Lăsaţi-le acolo. 

Dacă furtuna îi îngropa, cu atât mai bine. In cele din 
urmă, tot va trebui să le ardă, fără doar și poate, însă acum 
erau priponite cu lanţuri de fier în interiorul celulelor. Asta și 
faptul că erau morţi ar trebui să 

fie suficient pentru a fi inofensivi. 

Tormund Năpasta Uriașilor își potrivise sosirea perfect, 
gonind cu războinicii săi exact când săpatul se încheiase. 
Păreau să fie numai cincizeci, nu optzeci, cum îi promisese 
Toregg lui Leathers, însă Tormund nu era poreclit de pomană 
Palavragiul. Sălbaticul sosi roșu la faţă, strigând să i se 
aducă un corn cu bere și ceva cald de mâncare. Avea gheață 

în barbă și mai multă-i întărise mustaţa. 

1228 

GEORGE R.R. MARTIN 

Cineva-i spusese deja Pumnului Tunetului despre Gerrick 
Sânge-de-Rege și nou său stil. 

- Regele Sălbaticilor? Mormăi Tormund. Ha! Mai degrabă-i 
Regele-Găurii-Dosului-meu-Păros. 

- Are un aspect regesc, zise Jon. Are un mic cioc roșu, ca 
să meargă 

cu claia aia de păr roșu a lui, asta-i tot ce are. Raymund 
Barbă-Roșie și fiii lui au murit la Lacul Lung din cauza 
afurisiţilor de Stark și a Uriașului Cherchelit. Nu frăţiorul. Te- 
ai întrebat vreodată de ce i se spune Corbul Roșu? 

Gura lui Tormund se despică într-un rânjet știrb. 

- A fost primul care-a șters-o din luptă. A fo' și-un cântec 
despre asta dup-aia. Lăutarul a trebuit să găsească o rimă 
pentru /aș1, așa că... 

Se șterse la nas. Dacă vor vrea cavalerii reginei tale fetele 
lui, n-au decât. 

- Fete, cârâi corbul lui Mormont. Fete, fete. 

Tormund hohoti iar. 


- lată o pasăre cu ceva minte. Cât vrei pe ea, Snow? Ți-am 
dat un fiu, așa că mi-ai putea da și tu măcar pasărea asta 
afurisită. 

- Ți l-aș da, zise Jon, dar mai mult ca sigur că l-ai mânca. 

Tormund râse și la asta. 

- Mâncat, făcu corbul pe un ton sumbru, dând din aripile 
lui negre. 

Porumb? Porumb? Porumb? 

- Trebuie să discutăm despre expediţie, rosti Jon. Vreau să 
fim de un singur cuget la Sala Scuturilor, trebuie să... 

Se opri când Mully își iţi nasul pe ușă, cu un chip 
mohorât, pentru a anunţa că Clydas adusese o scrisoare. 

- Spune-i să ţi-o lase ţie. Am s-o citesc mai târziu. 

- Cum poruncești, m'lord, numai că...Clydas nu prea arată 
bine... 

e mai mult alb decât rozaliu la faţă, dacă înţelegi unde 
bat... și tremură. 

- Aripi întunecate, cuvinte întunecate, bombăni Tormund. 
Nu așa ziceți voi, slugoilor? 

1 Craven, în limba engleză, rimează cu raven - corb (n. 
tr.). 

dansul dragonilor 

1229 

- Spunem să-ți curgă nasul, dar să faci și fierbințeală, îl 
lămuri Jon. 

Mai zicem Niciodată să nu bei cu un domisheanpe lună 
plină. Avem o mulţime de zicători. 

Mully adăugă și cugetările sale: 

- Bătrâna mea bunică spunea întotdeauna: Prietenii de-o 
vară se vor topi mereu ca zăpada de vară, însă prietenii de 
iarnă sunt prieteni pe vecie, 

- Cred că deocamdată ajunge cu vorbele înțelepte, făcu 
Jon Snow. 

Poftește-1 pe Clydas înăuntru, dacă ești bun. 

Mully nu exagerase cu nimic; bătrânul slujitor tremura, 
alb la faţă 


ca zăpada de-afară. 

- Dau în sminteală, Lord Comandant, însă... scrisoare mă 
înspăimântă. Se vede? 

Bastardule, acesta era singurul cuvânt scris pe partea 
exterioară a sulului. Nu Lord Snow, ori Jon Snow, sau Lord 
Comandant, Pur şi simplu, Bastaraule. lar scrisoarea era 
sigilată cu o picătură de ceară 

trandafirie, dură. 

- Ai făcut bine că ai venit de îndată, spuse Jon. 

Ai de ce să-ți fie frică. Rupse sigiliul, netezi pergamentul 
și citi: Falsul tău rege e mort, bastardule. El și întreaga lui 
oștire au fost zdrobiți într-o bătălie de șapte zile, l-am luat 
sabia vrăjită, Spune-i și târfei lui în roșu. 

Prietenii falsului tău rege și-au dat duhul. Capetele lor 
stau pe zidurile de la Winterfell. Vino să le vezi, bastardule. 
Falsul tău rege a mințit, la fel ai făcut și tu. Ai spus lumii că 
I-ai ars pe Regele-de-Dincolo-de-Zid. 

Când colo, l-ai trimis la Winterfell, să-mi fure mie 
mireasa, O să-mi iau logodnica înapoi. Dacă-l vrei pe Mance 
Rayder înapoi, vino și ia-l. II țin într-o cușcă, ca să-l vadă 
întregul Nord, ca dovadă a minciunilor tale. Cușca-i rece, dar 
i-am făcut o mantie călduroasă, din pieile a șase târfe care- 
au venit cu el la Winterfell. 

îmi vreau mireasa înapoi. O vreau pe regina falsului rege. 
O vreau pe fiică-sa și pe vrăjitoarea lui roșie. O vreau pe 
prințesa lui sălbatică. 

1230 

GEORGE R.R. MARTIN 

II vreau pe prințișorul lui, bebelușul sălbatic. Il vreau pe 
Duhoare al meu. Trimite-mi-i, bastardule, și n-am să te 
deranjez, nici pe tine, nici ciorile tale negre. Dacă nu, am să- 
ți scot inima ta de ticălos și-am s-o mănânc. 

Era semnată 

Ramsay Bolton, 

Adevăratul Lord de Winterfell 


- Snow? zise Tormund Năpasta-Uriașilor. Arăţi de parcă 
sângele tatălui tău tocmai s-ar fi scurs din hârtia aia. 

Jon Snow nu răspunse imediat. 

- Mully, condu-l pe Clydas înapoi în camerele sale. 
Noaptea-i neagră și cărările sunt alunecoase din cauza 
zăpezii. Satin, du-te cu ei. 

li întinse scrisoarea lui Tormund Năpasta Uriașilor. 

- Poftim. Citește și singur. 

Sălbaticul îi aruncă misivei o privire piezișă și i-o dădu 
înapoi. 

- îmi dă simţăminte urâte... dar Tormund Pumnul- 
Tunetului a avut și alte lucruri pe cap decât să înveţe să facă 
hârtiile să-i glăsuiască. 

N-au niciodată nimic bun de zis, nu? 

- Nu întotdeauna, recunoscu Jon Snow. 

Aripi întunecate, cuvinte intunecate. Poate că exista mai 
mult adevăr în zicătorile înțelepte decât știa el. 

- A fost trimisă de Ramsay Snow. Am să-ţi citesc ce-a 
scris. 

Când termină de citit, Tormund scoase un fluierat. 

- Ha! E scârboasă râu, nu-i nicio greșeală. Și ce-i cu 
Mance? || ţine într-o cușcă, nu-i așa? Cum, când sute de 
oameni ţi-au văzut-o pe vrăjitoarea în roșu cum îi dă foc? 

A fost Rattleshirt, aproape că-i scăpă lui Jon. A fost 
vrăjitorie. Un farmec, cum îi spunea ea. 

- Melisandre... uită-te la ceruri, zicea ea. 

Puse scrisoarea pe masă. 

dansul dragonilor 

1231 

- Un corb în furtună. Ea știa ce se pregătește. 

Când ai răspunsurile, trimite-mi-le mie. 

- S-ar putea să fie doar o spoială de minciuni. 

Tormund se scărpină sub barbă. 

- Dac-aș avea o pană fină de gâscă și-o călimară de 
maester, aș putea scrie că mădularul meu e gros cât braţu' 
meu, dar n-ar însemna că așa-i. 


- O are pe Aducătoarea Luminii. Vorbește de capete 
înșirate pe zidurile Winterfellului. Știe de suliţase și de 
numărul lor. Știe de Mance Rayder. Nu. Spune adevărul 
acolo. 

- Eu nu zic că tu n-ai dreptate. Ce-ai de gând să faci, 
corbule? 

Jon își îndoi degetele mâinii pentru sabie. Rondul de 
Noapte nu are nici în clin, nici în mânecă cu asta. Strânse 
pumnul și-l deschise din nou. 

Ceea ce propui nu-i nimic altceva decât trădare. Se gândi 
la Robb, cu fulgii de nea topindu-i-se prin păr. Ucide 
băiețandrul și lasă-l pe bărbat să se nască. Se gândi la Bran, 
cățărându-se pe peretele turnului, agil ca o maimuţă. La 
râsul neistovit al lui Rickon. La Sansa, pieptănând blana lui 
Lady și cântând. Wu știi nimic, Jon Snow. Se gândi la Arya, la 
părul ei încâlcit ca un cuib de pasăre. l-am făcut o mantie 
călduroasă, din pieile a șase târfe care-au venit cu el la 
Winterfell... îmi vreau mireasa înapoi... 

îmi vreau mireasa înapoi... 

- Cred că cel mai bine-ar fi dacă am schimba planul, zise 
Jon Snow. 

Discutară aproape două ore. 

Calul și Rory îi înlocuiseră pe Fulk și Mully la intrarea în 
armurărie, odată cu schimbarea străjii. 

- Veniţi cu mine, le spuse Jon, când sosi timpul. Nălucă ar 
fi venit și el, însă când lupul se luă tiptil după ei, Jon îl apucă 
de ceafă și-l băgă 

înapoi cu forța. Borrog putea fi printre cei adunaţi în Sala 
Scuturilor. 

Ultimul lucru de care mai avea acum nevoie era ca lupul 
său să atace mistrețul omului-fiară. 

Sala Scuturilor era una dintre cele mai vechi aripi ale 
Castelului Negru, o sală de banchet, lungă și rece, grinzile 
sale de stejar fiind înnegrite de fumul ridicat de secole. Pe 
vremea când Rondul de Noapte era mult 

1232 


GEORGE R.R. MARTIN 

mai vast, de pereţii sălii erau atârnate șiruri de scuturi 
din lemn, viu colorate. Pe-atunci, la fel ca acum, când un 
cavaler îmbrăca straiele negre, tradiția decreta ca el să-și 
abandoneze fostul blazon și să preia scutul negrul al fraţiei. 
Pavezele lăsate astfel în urmă erau agăţate în Sala 
Scuturilor. 

Sute de cavaleri însemnau sute de scuturi. Șoimi și 
vulturi, dragoni și grifoni, sori și cerbi, lupi și balauri, himere, 
tauri, copaci și flori, harfe, sulițe, crabi și krakeni, lei roșii și 
aurii și în carouri heraldice, bufniţe, miei, fecioare și tritoni, 
armăsari, stele, găleți și catarame, oameni jupuiţi și 
spânzurați, arși, topoare, săbii lungi, țestoase, licorni, urși, 
pene de gâscă, păianjeni, șerpi, scorpioni și sute de alte 
simboluri împodobiseră pereţii Sălii Scuturilor, în blazoane 
mai colorate decât orice curcubeu visat vreodată. 

Insă când murea un cavaler, scutul său era dat jos, ca să 
poată fi așezat pe rugul lui sau în mormânt, iar de-a lungul 
anilor și al secolelor din ce în ce mai puţini cavaleri 
îmbrăcaseră veșmintele negre. Şi venise ziua când n-a mai 
avut niciun rost pentru cavalerii de la Castelul Negru să 
cineze separat. Sala Scuturilor a fost abandonată. In ultima 
sută de ani, a mai fost folosită rareori. Ca sală de banchete, 
lăsa foarte mult de dorit: era întunecoasă, murdară, rece, 
greu de încălzit în timpul iernii, cu beciurile infestate de 
șobolani, cu grinzile masive, din lemn, mâncate de carii și 
ornate cu pânze de păianjen. 

Dar era vastă și destul de lungă ca să primească la masă 
două sute de oameni, ba chiar încă pe jumătate de-atât, 
dacă se înghesuiau puţin. 

Când intrară Jon și Tormund, sala fu străbătută de un 
zgomot, de parcă 

niște viespi ar fi fost stârnite în cuibul lor. Sălbaticii 
depășeau ca număr corbii cu cinci la unul, judecând după 
cât de puţine straie negre vedea. 


Mai rămăseseră sub duzină de scuturi, obiecte triste și 
cenușii, cu vopseaua decolorată și crăpături lungi căscate în 
lemn. Insă torțele noi ardeau în suporturile de fier de-a 
lungul pereților, iar Jon porunci să 

fie aduse bânci și mese. Oamenii așezați pe locuri 
confortabile erau mult mai dispuși să asculte, îi spusese, 
cândva, Maesterul Aemon; cei care stau în picioare mai 
degrabă ar răcni. 

dansul dragonilor 

1233 

In capatul sălii se afla un podium șubred. Jon urcă pe el, 
cu Tormund Năpasta Uriașilor alături și-și ridică mâinile 
pentru a face liniște. Viespile băzâiră și mai tare. Apoi, 
Tormund își duse la buze cornul de luptă Și suflă. Sunetul 
umplu sala, ricoșând din bârnele de sus. Se făcu liniște. 

- V-am adus aici ca să facem planurile pentru salvarea 
Sălașului Aspru, începu Jon Snow. Acolo sunt mii de oameni 
liberi, prinși în capcană și înfometați, și am rapoarte despre 
mortăciuni de prin păduri. 

în stânga îi văzu pe Marsh și Yarwyck. Othell era 
înconjurat de constructorii lui, în vreme ce Bowen îi avea 
lângă el pe Wick Băț-Cioplit, Lew Mână-Stângă și Alf 
Runnymudd. In dreapta lui, Soren Sfărâmătorul-de-paveze 
stătea cu braţele încrucișate pe piept. Mai în spate, Jon îi 
văzu pe Gavin Neguțătorul și pe Harle Frumușelul șușotind 
împreună. 

Ygon Tată-bătrân stătea între nevestele sale, Howd 
Rătăcitorul era singur. Borroq se sprijinea de un perete într- 
un colț întunecat. Din fericire, vierul lui nu se vedea pe 
nicăieri. 

- Corăbiile trimise de mine s-o recupereze pe Mama 
Cârtiţă și oamenii ei au fost distruse de furtuni. Acum 
trebuie să expediem pe uscat ce ajutoare putem sau să-i 
lăsăm să moară. 

Jon văzu că apăruseră și doi dintre cavalerii Reginei 
Selyse. Ser Narbert și Ser Benethon stăteau lângă ușa de la 


intrarea în sală. Insă 

restul oamenilor reginei străluceau prin absenţă. 

- Am nădăjduit că voi putea conduce chiar eu expediţia și 
aduce înapoi oamenii liberi care ar supraviețui călătoriei. 

O sclipire roșiatică, în spatele sălii, îi atrase atenţia lui 
Jon. Sosise Lady Melisandre. 

- Insă aflu că nu pot pleca la Sălașul Aspru. Expediția va fi 
condusă 

de Tormund Năpasta Uriașilor, cunoscut tuturor. l-am 
promis atâția oameni câţi are nevoie. 

- lar tu pe unde-ai să fiiy corbule? tună Borroqg. 
Ascunzându-te pe aici, prin Castelul Negru, cu javra ta albă? 

- Nu. Voi merge în sud. 

Jon le citi scrisoarea lui Ramsay Snow. 

1234 

GEORGE R.R. MARTIN 

în Sala Scuturilor se se stârni nebunia. 

Toți începură să urle deodată. Săriră în picioare, agitându- 
și pumnii. 

Și-așşa stă treaba cu puterea liniștitoare a băncilor 
confortabile. S-au tras săbii, topoarele izbind scuturile. Jon 
Snow privi spre Tormund. 

Năpasta-Uriașilor sună încă o dată din corn, de două ori 
mai îndelung și mai tare ca prima dată. 

- Rondul de Noapte nu ia parte la războaiele din Cele 
Șapte Regate, le reaminti Jon când se făcu o oarecare 
liniștite. Nu e treaba noastră se ne punem cu Bastardul din 
Bolton, să-l răzbunăm pe Stannis Baratheon, să le apărăm 
pe văduva și pe fiica lui. 

Creatura care face mantii din pieile femeilor a jurat să-mi 
smulgă 

inima, iar eu am de gând să-l fac să răspundă pentru 
vorbele astea... 

însă n-am să le cer fraţilor mei să-și ignore legămintele. 
Rondul de Noapte se va duce la Sălașul Aspru. Eu plec la 
Winterfell singur, doar dacă... 


Jon se opri. 

- „este cineva aici care vine să-mi fie alături? 

Vacarmul care urmă era tot ce putea spera, tumultul fiind 
atât de tare, că două scuturi vechi se rostogoliră de pe 
pereţi. Soren Sfărâmătorul-de-paveze se ridicase în picioare, 
Rătăcitorul la fel. Toregg cel înalt, Brogg, harle Vânătorul și 
Harle Frumușelul, amândoi, Ygon Tată-bă- 

trân, Doss Orbul, chiar și Marea Morsă. /ată, am oamenii, 
își zise Jon Snow, și venim după tine, Bastardule. 

Yarwyck și Marsh se strecurau afara, observă el, cu toţi 
oamenii lor după ei. Nu conta. Nu avea nevoie de ei acum. 
Nu-i dorea. Nimeni nu poate spune că i-am făcut pe frații 
mei să-și încalce legămintele. lar, dacă 

asta-i încălcare de legământ, vina e a mea și numai a 
mea. Apoi Tormund îl bătu pe spate, cu gura știrbă lăţită 
într-un rânjet larg, de la o ureche la cealaltă. 

- Meșteșugite vorbe, cioară! Acum adu miedul! Să ţi-i faci 
pe toți ai tăi și îmbată-i, așa se drege busuiocul. O să facem 
un sălbatic din tine, băiete. Ha! 

dansul dragonilor 

1235 

- Am să pun să se aducă bere, spuse Jon cu gândul în altă 
parte. 

Melisandre plecase, își dăduse el seama, la fel și cavalerii 
reginei. Arfi trebuit să discut mai întâi cu Selyse. Are dreptul 
să știe că lordul ei a murit, 

- Trebuie să mă ierţi. Te las pe tine să-i îmbeți. 

- Ha! O trebușoară pentru care-s foarte potrivit, cioară! 
Du-te! 

Calul și Rory se luară după Jon când acesta părăsi Sala 
Scuturilor. 

Ar trebui să discut cu Melisandre după ce mă duc la 
regină, își spuse. 

Dacă ea vede un corb în furtună, îl poate găsi și pe 
Ramsay Snow pentru mine. Apoi auzi ţipetele... și un muget 
atât de tare, încât păru că 


zguduie Zidul. 

- Vine din Turnul lui Hardin, m'lord, îl informă Calul. 

Poate că mai spusese încă ceva, însă urletul î acoperi 
vorbele. 

Val, fu primul gând al lui Jon. Insă nu era țipăt de femeie. 
Acest om trece printr-o suferință atroce. începu să alerge. 
Calul și Rory goneau în urma lui. 

- Sunt creaturile? întrebă Rory. 

Jon chibzui și el. Să fi scăpat cadavrele din lanţuri? 

Urletele încetaseră când au ajuns la Turnul lui Hardin, 
însă Wun Weg Wun Dar Wun încă mugea. Uriașul legăna un 
trup însângerat, ţinându-l de un picior, în același fel în care 
Arya obișnuia să-și bălăbănească păpușa când era mică, 
rotind-o ca pe-un buzdugan când era ameninţată de legume. 
Totuși, Arya nu-și rupea păpușile în bucăți. Sabia din mâna 
dreaptă a mortului era la câţiva pași, iar zăpada de dedesubt 
se înroșea, 

- Dă-i drumul! strigă Jon. Wun Wun, dă-i drumul. 

Uriașul nu auzea ori nu pricepea. Uriașul sângera și el din 
ranile de sabie de la burtă și de la braţ. II izbi pe cavalerul 
mort de piatra cenușie a turnului iar și iar, până când capul 
omului deveni roșu și moale ca un pepene. Mantia 
cavalerului flutura în aerul rece. Era din lână albă, tivită cu 
fir de argint și împodobită cu stele albastre. Sângele și 
oasele zburau în toate părțile. 

1236 

GEORGE R.R. MARTIN 

Oamenii se adunară din fortărețele și turnurile din 
apropiere. 

Locuitori din Nord, oameni liberi, oamenii reginei... 

- Formaţi un cordon, le porunci Jon Snow. Țineţi-i îndărăt! 
Toată 

lumea, dar în special, oamenii reginei. 

Mortul era Ser Patrek de Muntele Regelui; capul îi 
dispăruse în mare parte, însă heraldica lui era fără 
pereche,ca și faţa lui. Jon nu voia să riște viaţa lui Ser 


Malegorn, a lui Ser Brus sau a oricăruia dintre cavalerii 
reginei care ar fi putut încerca să-l răzbune. 

Wun Weg Wun Dar Wun urlă din nou, se răsuci și trase de 
celălalt braţ al lui Ser Patrek. Se desprinse din umăr într-un 
șuvoi de sânge de un roșu deschis. E ca un copil care 
smulgepetale dintr-o margaretă, își zise Jon. 

- Leathers, vorbește-i, liniștește-1. Limba Veche, vedeţi că 
înțelege Limba Veche. Voi, ceilalţi, retrageți-vă. Lăsaţi 
deoparte armele, îl speriem. 

Nu vedeau că uriașul era rănit? Jon trebuia să pună capat 
poveștii sau vor muri și alţii. Nu aveau nicio idee despre 
forța lui Wun Wun. 

Un corn, îmi trebuie un corn. Văzu lucirea oţelului, se 
întoarse spre el. 

- Fără săbii! strigă. Wick, pune cuțitul acela... 

„la o parte, ar fi vrut să strige. Când Wick Băţ-Cioplit lovi 
spre gâtul lui, cuvântul se transformă într-un mârâit. Jon se 
feri de cuţit, la timp, astfel că de-abia dacă-i zgărie pielea. 
M-a tăiat. Când își duse mâna într-o parte a gâtului, sângele- 
i șiroi printre degete. 

- De ce? 

- Pentru Rond. 

Wick lovi din nou. De data asta, Jon îl apucă de 
încheietură și-i îndoi braţul înapoi până lăsă pumnalul. 
Slujitorul greoi dădu înapoi, cu mâinile ridicate ca și cum ar 
fi spus N-am fost eu, nu eu. Oamenii ţipau. Jon întinse mâna 
după Gheara Lungă, dar degetele-i deveniseră 

rigide și neîndemânatice. Nu reușea să-și tragă sabia din 
teacă. 

Apoi Bowen Marsh i se înfăţișă pe dinaintea lui, cu lacrimi 
curgându-i pe orbaiji. 

- Pentru Rond. 

dansul dragonilor 

1237 

îl lovi pe Jon în stomac. Când își trase mâna, pumnalul 
rămase acolo unde-l împlântase. 


Jon căzu în genunchi. Găsi mânerul pumnalului și-l 
smulse de-acolo. în aerul rece al nopţii, rana-i fumega. 

- Nălucă, șopti el. 

îl copleși durerea. Lovește-i cu vârful ascuțit. Când cel de- 
al treilea pumnal îl izbi între omoplaţi, scoase un geamăt și 
căzu în zăpadă cu faţa-n jos. Nu mai simţi niciodată cel de-al 
patrulea cuțit. 

Doar frigul... 

MANA REGINEI 

Prinţul dornishean era în agonie de trei zile. 

își dădu ultima suflare în zorii mohorâţi și întunecaţi, în 
vreme ce o ploaie rece se prelingea din cerul sumbru 
transformând vechile străzi de cărămidă ale orașului în râuri. 
Ploaia înecase cele mai năprasnice incendii, însă fuioare de 
fum tot se mai ridicau din ruina fumegândă care fusese 
piramida lui Hazkar și marea piramidă neagră 

a lui Yherizan, acolo unde Rhaegal își făcuse sălașul, 
tolănit în umbră 

ca o femeie grasă, împodobită cu bijuterii portocalii, 
lucitoare. 

Poate că zeii nu sunt, în cele din urmă, surzi, cugetă Ser 
Barristan Selmy, privind tăciunii îndepărtați. Dacă n-arfi fost 
ploaia, focurile ar fi mistuit până acum totMeereenul. 

Nu văzu nici urmă de dragoni, însă nici nu se așteptase. 
Dragonilor nu le plăcea ploaia. O dungă subţire și roșiatică 
se întindea la orizont, înspre răsărit, acolo unde-ar trebui să 
apară, în scurt timp, soarele. Lui Selmy îi amintea de primul 
șuvoi de sânge scurs dintr-o rană. Adesea, chiar și cu o 
tăietură adâncă, sângele apărea înaintea durerii. 

Stătea lângă parapetele celei mai înalte trepte ale Marii 
Piramide, cercetând cerul, așa cum făcea în fiecare 
dimineață, știind că trebuiau să vină zorii și sperând că 
odată cu ei va veni și regina sa. Nu ne-a abandonat, nu și-ar 
părăsi niciodată poporul, îşi tot spunea el când 

dansul dragonilor 

1239 


auzi zvonul despre moartea prinţului răspândindu-se din 
apartamentele reginei. 

Ser Barristan intră. Apa de ploaie i se scurgea pe spatele 
mantiei albe, iar cizmele 1 lăsau urme umede pe podea și pe 
covoare. La porunca lui, l-au întins pe Quentyn Martell pe 
patul reginei. A fost cavaler și prinţ 

de Dome, pe deasupra. Parcă numai așa îi puteau arăta 
milă, lăsându-l 

să moară în patul pentru care străbătuse jumătate de 
lume. Așternuturile erau distruse, cearșafurile, pernele, 
cuvertura, toate duhneau a sânge și a fum, însă Ser 
Barristan se gândi că Daenerys îl va ierta. 

Missandei era așezată la marginea patului. Stătuse cu 
prinţul zi și noapte, ajutându-l cu trebuinţele pe care le 
putea exprima, dându-i apă și lapte de mac când era destul 
de zdravăn ca să poată bea, ascultându-i cele câteva vorbe 
bălmăjite pe care le scotae din când în când, citindu-i când 
devenea tăcut, dormind în scaunul ei așezat lângă 

pat. Ser Barristan le ceruse unora dintre paharnicii 
reginei să dea o mână de ajutor, însă priveliștea bărbatului 
ars era prea mult chiar și pentru cel mai aprig dintre ei. lar 
Graţiile Albastre nu-și făcuseră 

deloc apariţia, cu toate că trimisese după ele de patru ori. 
Poate că 

ultima dintre ele fusese luată deja pe lumea cealaltă. 

Micul scrib Naathi își ridică privirile la apropierea lui. 

- Onorate ser, prinţul este dincolo de orice durere acum. 
Zeii săi darnishezi l-au luat acasă. Vezi? Zâmbește. 

Cum poți săștii?Nu are buze. Ar fi fost mai bine, dacă l-ar 
fi mâncat dragonii. Cel puţin ar fi murit iute. Așa... Focul este 
o moarte hidoasă. 

Nici nud de mirare că jumătate din iaduri sunt alcătuite 
din foc. 

- Acoperiţi-l. 

Missandei trase cuvertura peste faţa prinţului. 

- Ce se va alege de el, ser? Este atât de departe de casă. 


- Mă voi îngriji să fie trimis înapoi, în Dome. 

Dar cum? Sub formă de cenușă? Asta presupunea și mai 
mult foc, iar Ser Barristan nu mai putea suporta. Va trebui 
să-i curățăm carnea de pe oase. Cu gândaci, nu prin 
fierbere. Surorile tăcute ar fi avut grijă de 

1240 

GEORGE R.R. MARTIN 

asta acasă, însă aici era Golful Sclavilor. Cea mai 
apropiată soră tăcută 

se afla la zece mii de leghe depărtare. 

- Ar trebui să mergi la culcare, copilă. In propriul tău pat. 

- Dacă acesta-i atât de tare, ser, ar trebui să faci la fel. N- 
ai dormit toată noaptea. 

De mulţi ani, copilă. De la Trident încoace. Marele 
Maester Pycelle îi spusese, odată, că bătrânii nu au nevoie 
de atât de mult somn ca tinerii, însă era mai mult de-atăt. 
Ajunsese la o vârstă când nu-i plăcea deloc că trebuie să 
închidă ochii, de teamă că s-ar putea să nu-i mai deschidă 
niciodată. Alţii și-ar dori să moară în somn, însă nu era o 
moarte pentru un cavaler al Gărzii Regelui. 

- Nopțile sunt prea lungi, îi spuse Missandei, și 
întotdeauna sunt mult mai multe de făcut. Aici, ca și în Cele 
Șapte Regate. Insă tu ai făcut destul, copila. Du-te și 
odihnește-te. Dacă zeii sunt buni, nu vei visa dragoni. 

După ce fata plecă, bătrânul cavaler trase înapoi 
cuvertura pentru a arunca o ultimă privire spre chipul lui 
Quentyn Martell sau spre ce mai rămăsese din el. Atât de 
mult se dusese din carnea prinţului, încât putea întrezări 
craniul de dedesubt. Ochii-i erau niște găvane cu puroi. 

Ar fi trebuit să rămână la Dome. Ar fi trebuit să rămână 
un broscoi. 

Nu toți bărbații sunt hărăziți să danseze cu dragonii. Pe 
când acoperea încă o dată cadavrul, se pomeni întrebându- 
se dacă s-ar găsi cineva care s-o acopere pe regina lui sau 
dacă propriul ei trup ar rămâne nejelit, între ierburile înalte 


ale Mării Dothraki, holbându-se în gol, spre cer, până când 
carnea i-ar cădea de pe oase. 

- Nu, zise cu glas tare. Daenerys nu-i moartă. Călărea 
dragonul. 

Am văzut-o cu ochii mei. 

O mai spusese de sute de ori... însă, cu fiecare zi care 
trecea, era tot mai greu de crezut. Părul îi luase foc. Am 
văzut și asta. Ea ardea... dacă 

n-am văzut-o eu căzând, există sute de oameni care jură 
că au văzut-o. 

Ziua se furișă peste oraș. Cu toate că încă mai ploua, o 
lumină vagă 

cuprinsese cerul înspre est. lar odată cu soarele se arătă 
și Țeastă-Rasă. 

dansul dragonilor 

1241 

Skahaz era îmbrăcat în veșmintele lui obișnuite, în 
cămașa neagră, plisată, apărători pentru picioare și platoșă 
întărită. Masca de bronz de sub braţ era nouă, un cap de lup 
cu limba scoasă. 

- Așadar, zise el în loc de salut, smintitul e mort, nu? 

- Prinţul Quentyn a murit chiar înainte de prima geană a 
zorilor. 

Selmy nu era deloc surprins că Skahaz știa. Vorbele 
zburau repede prin piramidă. 

- S-a reunit consiliul? 

- Așteaptă jos îngăduinţa Mâinii. 

Nu sunt Mână, ar fi vrut să strige o parte din el. Nu sunt 
decât un simplu cavaler, protectorul reginei. N-am vrut 
niciodată asta. Insă, cum regina nu era, iar regele zăcea 
înlănțuit, cineva trebuia să conducă, iar Ser Barristan n-avea 
încredere în Țeastă-Rasă. 

- A venit vreo veste despre Graţia Verde? 

- Nu s-a întors în oraș. 

Skahaz se împotrivi ideii de a o trimite pe preoteasă. Nici 
măcar Galazza Galare nu se arătase încarnată de sarcină. 


Dar plecase, îngăduise asta de dragul păcii, însă Hizdahr zo 
Loraq era mai potrivit să discute cu Stăpânii înţelepţi. Dar 
Ser Barristan nu ceda cu ușurință și, în cele din urmă, Graţia 
Verde plecase capul, jurând să facă tot ce poate. 

- Care e situaţia în oraș? îl întrebă Selmy pe Țeastă-Rasă. 
Toate porțile sunt închise și zăvorâte, așa cum ai cerut. li 
căutăm pe toţi mercenarii sau yunkaii rămași și-i izgonim 
sau îi arestăm pe cei pe care-i prindem. Majoritatea par să se 
fi ascuns în interiorul piramidelor, fără 

îndoială. Neclintiţii sunt pe metereze și în turnuri, 
pregătiţi pentru orice asalt. Există două sute de nobili 
adunaţi în piaţă, așteptând în ploaie înveșmântaţi în 
tokarele lor și urlând ca să li se dea atenţie. II vor pe Hizdahr 
liber, iar pe mine mort și mai vor ca tu să ucizi dragonii. 
Cineva le-a povestit că pentru asta ar fi buni cavalerii. 
Oamenii încă mai scot afară cadavrele din piramida lui 
hazkar. Marii Maesteri din Yherizan și Uhlez și-au abandonat 
propriile lor piramide înaintea dragonilor. 

Ser Barristan știa despre toate. 

1242 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Și care-i socoteala morţilor? întrebă, temându-se de 
răspuns. 

- Douăzeci și nouă. 

- Douăzeci și nouă? 

Era mult mai rău decât și-ar fi putut imagina. Fiii Harpiei 
își reluaseră războiul lor din umbră cu două zile în urmă. Trei 
omoruri în prima noapte, nouă în cea de-a doua. Dar să 
ajungă de la nouă la douăzeci și nouă într-o singură 
noapte... 

- Numărul va trece de treizeci înainte de amiază. De ce 
te-ai făcut așa de cenușiu la faţă, bătrânule? La ce te 
așteptai? Harpia vrea ca Hizdar să fie eliberat, așa că și-a 
trimis fiii înapoi pe stradă, cu pumnalele în mână. Morţii sunt 
cu toţii oameni liberi și ţeste-rase, ca și înainte. Unul a fost 


de-al meu, o Fiară de Bronz. Semnul Harpiei a fost lăsat 
lângă 

cadavre, scris pe pavaj, ori scrijelit pe câte-un perete. Au 
fost și mesaje: Dragonii trebuie să moară, au scris, și s-a mai 
văzut și îndemnuri de genul Harghaz Eroul, Moarte lui, 
înainte ca ploaia să spele cuvintele. 

- Birul sângelui... 

- Douăzeci și nouă de galbeni de la fiecare piramidă, da, 
mârâi Skahaz. Vor fi adunate... însă pierderea câtorva bani 
de aur n-are să 

oprească niciodată mâna Harpiei. Numai sângele poate 
asta. 

- Așa spui tu. 

lar ostatecii. bar ucide pe toți, dacă aș îngăaui. 

- Am mai auzit asta de o sută de ori. Nu. 

- Mâna Reginei, mormăi Skahaz cu dezgust. Mă gândesc 
la mâna unei bătrâne, zbârcită și moale. Mă rog ca Daenerys 
să se întoarcă cât mai curând. 

Alși puse pe faţă masca de lup de aramă. 

- Consiliul tău va deveni tot mai neliniștit. 

- Consiliul reginei, nu al meu. 

Selmy își schimbă mantia udă cu una uscată și se încinse 
cu centura pentru sabie, apoi îl conduse pe Țeastă-Rasă pe 
trepte. 

In aceasta dimineaţă, din sala cu coloane lipseau cei 
veniţi cu jalba. 

Cu toate că-și asumase titlul de Mână, Ser Barristan nu se 
gândea să ţină 

dansul dragonilor 

1243 

judecăți în absenţa reginei, nici nu-i permitea lui Skahaz 
mo Kandaqg să 

facă asta. Tronurile cu dragoni ale lui Hizdahr, grotești, au 
fost luate de acolo la porunca lui Ser Barristan, însă nu 
adusese înapoi banca simplă, căptușită, preferată de regină. 
In locul ei, în mijlocul încăperii fusese instalată o masă mare, 


rotundă, cu scaune cu speteze înalte de jur împrejur, unde 
oamenii puteau sta și discuta de la egal la egal. 

Se ridicară când Ser Barristan cobori treptele de 
marmură, cu Skahaz Țeastă-Rasă lângă el. Marselon, dintre 
Oamenii Mamei, era și el prezent, împreună cu Simon Spate- 
dungat, comandantul Fraţilor Liberi. Scuturile Neclintite-și 
aleseseră un nou comandant, un locuitor din Insulele Verii, 
oacheș, pe nume Tal Torag, fostul lor comandant, Mollono Yos 
Dob, ajungând pe lumea cealaltă. Viermele Cenușiu era 
acolo pentru Nepătaţi, înconjurat de trei eunuci-sergenţi, 
având coifuri ascu 

țite, din bronz. Ciorile Furtunii erau reprezentaţi prin doi 
lefegii bine înarmaţi, un arcaș pe nume Jokin, și mohorâtul și 
crestatul mânuitor al toporului, cunoscut simplu ca 
Văduvoiul. Cei doi își asumaseră comanda comună a 
companiei, în absenţa lui Daario Naharis. Mare parte din 
khalasar-ul reginei plecase cu Aggo și Rakharo în căutarea 
ei, pe cuprinsul Mării Dothraki, dar sașiul cu picioarele 
strâmbe, jagga rhan Rommo era acolo, să vorbească pentru 
calăreţii rămași. 

lar de partea cealaltă a mesei, vizavi de Ser Barristan, 
stăteau patru foștii străjeri ai Regelui Hizdahr, luptătorii din 
arenă - Goghor Uriașul, Belaquo Sfărâmătorul-de-oase, 
Camarron Contele și Pisica Tărcată. 

Selmy insistase asupra prezenţei lor, peste obiecțiile lui 
Skahaz Țeastă-Rasă. Au ajutat-o odată pe Daenerys 
Targaryen să ia orașul, ceea ce nu trebuia uitat. Poate că 
erau ei brute năclăite de sânge și ucigași, însă în felul lori- 
au fost loiali... Regelui Hizdahr, da, însă și reginei. 

Ultimul venit, Puternicul Belwas, intră în sală cu mersul 
său greoi. 

Eunucul privise moartea-n faţă, atât de aproape, încât ar 
fi putut s-o sărute pe buze. Asta-l marcase. Părea că 
pierduse cel puţin douăsprezece kilograme din greutate, iar 
pielea de un maro închis, care se întinsese, cândva, netedă 
pe pieptul masiv și pe burtă, traversată de o sută de 


1244 

GEORGE R.R. MARTIN 

cicatrice șterse, îi atârna acum în falduri largi, pleoștită și 
tremurătoare ca o robă croită cu trei numele prea mare. 
Pasul îi încetinise și el și părea puţin nesigur. 

Chiar și așa, vederea lui bucură sufletul bătrânului 
cavaler. Cândva străbătuse lumea împreună cu Puternicul 
Belwas și știa că se poate bizui pe el, dacă se ajunge la săbii. 

- Belwas, ne bucurăm că ni te poţi alătura. Barbă-albă. 
Zâmbi. Unde sunt ficatul și ceapa? Puternicul Belwas nu mai 
e la fel de puternic ca înainte, trebuie să mănânce, să se 
facă iarăși mare. L-au îmbolnăvit pe Puternicul Belwas. 
Cineva trebuie să moară. 

Cineva chiar va muri. Multi vor muri, fie că ne place sau 
nu. 

- Șezi, prietene. 

Când Belwas se așeză și-și încrucișă braţele, Ser Barristan 
continuă: 

- Quentyn Martell a murit azi de dimineaţă, chiar înainte 
de venirea zorilor. 

Văduvoiul râse: 

- Călăreţul-dragonilor. 

- Eu îi zic smintit, rosti Symon Spate-dungat. 

Nu, era doar un băietan. Ser Barristan nu uitase prostiile 
pe care le făcuse el însuși în copilărie. 

- Nu-i vorbi de râu pe morți. Prinţul a plătit un preţ 
îngrozitor pentru ce-a făcut. 

- Și ceilalți dornishen? întrebă Tal Tarag. Prizonieri, 
deocamdată. 

Niciunul dintre  dornisheni nu opusese rezistență. 
Archibald Yronwood strângea la piept trupul ars și fumegând 
al prinţului său când l-au găsit Fiarele de Bronz, după cum 
stăteau mărturie chiar mâinile sale arse. Se folosise de ele 
ca să stingă flăcările care-l cuprinseseră pe Quentyn 
Martell. Gerris Drinkwater veghea asupra lor cu sabia în 
mână, dar aruncase arma în clipa când apăruseră lăcustele. 


- împart aceeași celulă. 

- Să împartă o spânzurătoare, zise Symon Spate-dungat. 
Au asmuţit doi dragoni asupra orașului. 

dansul dragonilor 

1245 

- Deschideţi arenele și daţi-le săbii, le propuse Pisica 
Tărcată. Am să-i ucid pe amândoi, în vreme ce Meereenul îmi 
strigă numele. 

- Arenele de luptă vor rămâne închise, spuse Selmy. 
Sângele și vacarmul nu vor face altceva decât să-i atragă pe 
dragoni. 

- Poate că pe toţi trei, sugeră Marselen. Bestia neagră a 
venit o dată, de ce n-ar mai veni din nou? De data asta, cu 
regina noastră. 

Sau fără ea. Dacă Drogon s-ar întoarce la Meereen fără 
Daenerys urcată pe spatele lui, întregul oraș ar erupe în 
sânge și flăcări, lucru de care Ser Barristan nu avea nicio 
îndoială. Chiar cei așezați la această masă 

foarte repede și-ar îndrepta pumnalele unul către altul. 
Poate că-i doar o fată, însă Daenerys Targaryen era singura 
care-i mai ţinea pe toţi laolaltă. 

- înălţimea Sa se va întoarce când poate, spuse Ser 
Barristan. Am adunat o mie de oi în Arena lui Daznak, am 
umplut Arena lui Ghrazz cu tauri și Arena de Aur cu animale 
pregătite de Hizdahr Zo Loraqg pentru jocurile sale. 

Până atunci se păruse că dragonilor le plac oile, dacă 
reveneau la Arena lui Daznak ori de câte ori li se făcea 
foame. In caz că vreuul dintre ei ar vâna oameni, în oraș sau 
în afara lui, Ser Barristan încă nu auzise de așa ceva. 
Singurii Meereenezi omorâţi de dragoni de la Harghaz Eroul 
au fost stăpânii de sclavi, suficient de smintiţi încât să se 
opună când Rhaegal încercase să-și facă vizuina în vârful 
piramidei lui Hazkar. 

- Avem chestiuni mult mai urgente de discutat. Am trimis- 
o pe Graţia Verde la yunkai, să facă aranjamentele pentru 


eliberarea ostaticilor noștri. Mă aștept să se întoarcă pe la 
miezul zilei cu răspunsul. 

- Cu vorbe, zise Văduvoiul. Ciorile Furtunii îi cunosc pe 
yunkai. 

Limbile lor sunt viermi care se învârtesc încoace și-ncolo. 
Graţia Verde se va întoarce cu vorbele viermilor, cu 
căpitanul. 

- Dacă ar voi Mâna reginei să-și amintească, și înțelepţii 
Stăpâni îl ţin pe Eroul nostru, glăsui Viermele Cenușiu. De 
asemenea, pe lordul călăreț, Jhogo, propriul călăreț de sânge 
al reginei. 

- Sânge din sângele ei, se învoi Rommo. Trebuie eliberat. 
Onoarea 

khalasarului o cere. 

1246 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Va fi eliberat, spuse Ser Barristan, dar prima oară 
trebuie să 

așteptam să vedem dacă Alteța Verde reușește sa... 

Skahaz Țeastă-Rasă bătu cu pumnul în masă. 

- Graţia Verde nu va reuși nimic. S-ar putea să uneltească 
împreună 

cu yunkaii chiar acum, când noi stăm aici. Aranjamente ai 
spus? Să facă 

aranjamente? Ce fel de aranjamente? 

- Pentru răscumpărare, zise Ser Barristan. Greutatea în 
aur a fiecărui om. 

- întelepţii Stăpâni nu au nevoie de aurul nostru, ser, 
replică Maeselen. 

Sunt mult mai bogaţi decât toți lorzii tăi din vest. 

- Totuși, mercenarii lor vor vrea aurul. Ce sunt ostaticii 
pentru ei? 

Dacă yunkaii refuză, asta va băga zâzanie între ei și 
năimiţii lor. 

Sau cel puțin eu așa sper. Missandiei îi sugerase 
stratagema. El nu s-ar fi gândit niciodată la așa ceva. La 


Debarcaderul Regelui, plocoanele fuseseră domeniul lui 
Degețel, în vreme ce Lordul Varys avea misiunea de a 
întreţine dezbinarea între dușmanii coroanei. Propriile sale 
îndatoriri fuseseră mult mai directe. La unsprezece ani, 
Missandei este la fel de vicleană ca jumătate din cei de la 
masa asta și mai isteață decât toți la un loc. 

- Am instruit-o pe Alteța Verde să prezinte oferta numai 
când toţi comandanții yunkai se vor aduna s-o asculte. 

- Vor refuza chiar și așa, insistă Symon Spate-dungat. Vor 
spune că vor dragonii morţi, regele reinstalat pe tron. 

- Mă rog să n-ai dreptate. Și mă tem că ai. 

- Zeii tăi sunt departe, Ser Bunic, rosti Văduvoiul. lar când 
yunkaii o vor trimite înapoi pe bătrână să te scuipe-n ochi, 
ce-o să faci? 

- Prin foc și sabie, raspunse Barristan Selmy foarte, foarte 
blând. 

O vreme nu mai spuse nimeni nimic. Apoi Puternicul 
Bewals se bătu pe burtă și zise: 

- Mai bine decât ficaţi și ceapă, iar Skahaz Țeastă-Rasă se 
holbă 

prin deschizătura ochilor măștii de lup de pe faţă și 
glăsui: 

- Ai încălca tu pacea Regelui Hizdahr, bătrâne? 

- Aș spulbera-o. 

dansul dragonilor 

1247 

Cândva, cu multă vreme în urmă, un prinţ îi spusese 
Barristan cel Aprig. Ceva din băietanul de atunci zăbovea 
încă în el. 

- Am ridicat o vatră în vârful piramidei, acolo unde-a 
domnit odată 

Harpia. Lemn uscat, uns cu unsoare, acoperit, ca să fie 
ferit de ploaie. 

Dacă va veni clipa și mă rog să nu vină niciodată, vom 
aprinde vatra. 


Flacarile vor fi semnalul pentru voi să ieșiţi pe porțile 
noastre și să 

atacați. Fiecare va avea un rol de jucat, așa că toţi trebuie 
să fim pregătiţi în orice clipă, ziua și noaptea. li vom 
distruge pe dușmani,ori vom fi distruși. Ridică o mână, 
semnal pentru scutierii săi care așteptau. V-am pregătit 
niște hărţi, ca să vă arăt poziţiile dușmanilor noștri, taberele 
lor, liniile de asediu și mașiniariile lor de război. Dacă vom 
sparge poziţiile negustorilor de sclavi, mercenarii lor îi vor 
abandona. Ştiu că 

aveţi îngrijorări și întrebări. Daţi-le glas aici. Când ne vom 
ridica de la masă, cu toţii trebuie să fim ca o singură minte, 
având un singur scop. 

- Atunci, ai face bine să trimiţi după mâncare și băutură, 
sugeră 

Symon Spate-dungat. Asta va mai dura. 

Le trebuiră toată dimineaaă și mare parte din după- 
amiază. Caăpitanii și comandanții se certară deasupra 
hărților, ca niște precupeţe pe o găleată de crabi. Puncte 
slabe și puncte întărite, cum era mai bine să 

folosească mica lor companie de arcași, dacă elefanții ar 
trebui să 

fie folosiţi la spargerea liniilor yunkailor sau ţinuţi în 
rezervă, cine ar trebui să aibă onoarea de a conduce primul 
asalt, dacă nu cumva cavaleria lor ar fi mai bine să se 
desfășoare pe flancuri sau în avangardă. 

Ser Barristan îl lăsă pe fiecare să spună tot ce-avea de 
spus. Tal Toraqg credea că ar trebui să-i atace pe yunkai, 
odată ce le străpungeau liniile; Orașul Galben ar rămâne 
aproape lipsit de apărare, așa că 

yunkaii n-ar avea decât să ridice asediul și să plece. 
Pisica Tărcată 

propuse să-l provoace pe dușman să trimită un cavaler 
care să se confrunte cu el în luptă. Puternicului Belwas îi 
plăcea ideea, însă insistă 


să lupte el, nu Pisica. Camarron Contelem avansă un plan 
de capturare a corăbiilor ancorate de-a lungul malului râului, 
iar Skahazdhan să 

aducă trei sute de luptători în arenă, în spatele yunkailor. 
Toţi cei 

1248 

GEORGE R.R. MARTIN 

de față fură de acord că Nepătaţii erau cele mai bune 
trupe ale lor, însă 

ajunseră la unison în privinţa așezării lor. Văduvoiul voia 
ca eunucii să fie folosiți ca pumn de oțel pentru a pătrunde 
în inima apărării yunkailor. Marselen credea că ar fi mai bine 
să fie plasați la fiecare capăt al principalei linii de atac, de 
unde ar putea respinge orice încercare a dușmanului de a 
manevra în flancurile lor. Symon Spate-dungat voia să-i 
împartă în trei formaţiuni și să-i trimită printre cele trei 
companii de oameni-liberi. Fraţii săâi Liberi erau curajoși și 
nerăbdători să intre în luptă, susținea el, însă fără Nepătaţi 
care să-i întărească, se temea că trupele sale, neîncercate în 
luptă, s-ar putea să nu aibă 

disciplina de a lupta singure cu mercenarii căliţi în 
razboaie. Viermele Cenușiu zise doar că Nepataţii se vor 
supune, indiferent ce li se va cere să facă. 

După ce discutară despre toate acestea, întorcând pe 
toate fețele și luând hotărâri, Symon Spate-Dungat ajunse la 
ultima problemă: 

- Ca sclav în Yunkai, l-am ajutat pe stăpânul meu să 
trateze cu companiile libere și am avut grijă de plata lefelor 
lor. li cunosc pe mercenari și știu că yunkaii nu-i pot plăti 
suficient ca să înfrunte flăcările dragonilor. Așa că vă 
întreb... dacă pacea va pieri și ne vom uni pentru bătălie, vor 
veni și dragonii? Se vor alătura în luptă? 

Vor veni) ar fi putut spune Ser Barristan. Zarva îi va 
aduce acolo> 

strigătele și urletele) mirosul de sânge. Asta-i va atrage 
pe câmpul de luptă) așa cum mugetele din arena lui Daznak 


I-a atras pe Drogon spre nisipurile stacojii. însă) când vor 
veni) vor știm oae care e o tabără și care-i cealaltă? 

Cumva, nu prea credea asta, așa că zise doar: 

- Dragonii vor face ce fac dragonii. Dacă vor veni, s-ar 
putea ca numai umbra aripilor lor să fie destul pentru a-i 
demoraliza pe stăpânii de sclavi și a-i pune pe fugă. 

Apoi le mulțumi și le permise să se retragă. 

Viermele  Cenușiu mai zăbovi după ce toţi ceilalți 
plecaseră. 

- Aceștia vor fi gata când vatra se va aprinde. Dar Mâna 
știe, desigur, că atunci când vom ataca, yunkaiii îi vor ucide 
pe ostatici. 

dansul dragonilor 

1249 

- Prietene, voi face tot ce pot ca să împiedic asta. Am eu 
0... idee. 

Dar iartă-mă, te rog. Deja dornishenii au aflat că prinţul 
lor este mort. 

Viermele Cenușiu înclină capul. 

- Mă supun.. 

Ser Barristan îi luă cu el, în pivnițe, pe doi dintre cavalerii 
proaspăt făcuţi. Se știa că suferinţa și vinovăția aduseseră la 
sminteală oameni buni, iar Arhibald Yronwood și Gerris 
Drinkwater jucaseră amândoi un rol în moartea prietenului 
lor. Dar când ajunseră la celulă, le spuse lui Turn și Mielului 
Roșu să aștepte afară, în vreme ce el intră să le vestească 
dornishenilor că agonia prinţului lor luase sfârșit. 

Ser Archibald cel masiv și pleșuv nu avu nimic de zis. 
Stătea pe marginea banchetei, holbându-se cu capul în jos, 
spre mâinile lui bandajate în pansamente de pânză de in. 
Ser Gerris dădu cu pumnul în perete. 

- l-am spus că e o nerozie. L-am rugat să ne întoarcem 
acasă. Târfei tale de regină nu-i era de niciun folos, oricine 
putea vedea. A străbătut lumea întreagă ca să-i ofere 
dragostea și loialitatea lui, iar ea i-a râs în față. 


- N-a râs niciodată de el, zise Selmy. Dacă ai cunoaște-o, 
ai ști. 

- L-a respins. l-a dat inima lui, iar ea i-a azvărlit-o înapoi și 
s-a dus să se împreuneze cu mercenarul ei. 

- Ai face mai bine să-ţi măsori cuvintele, ser. 

Lui Ser Barristan nu-i placea Gerris Drinkwater și nici nu-i 
îngăduia s-o ponegrească pe Daenerys. 

- Moartea Prințului Quentyn a fost ceva făcut cu propria 
lui mână 

și a voastră. 

-A noastră? Unde-am greșit noi, ser? Quentyn a fost 
prietenul nostru. Puțin cam smintit, ai putea spune, însă toţi 
visatorii sunt smintiţi. 

Dar în primul și-n primul rând, era prinţul nostru. li 
datoram supunere. 

Barristan Selmy nu putea pune la îndoială adevărul 
acestor spuse. 

Iși petrecuse cea mai mare parte a propriei sale vieți 
îndeplinind poruncile unor beţivi și ale unor nerozi. 

- A venit prea tărziu. 

- Și-a oferit inima, spuse Ser Gerris din nou. Ea avea 
nevoie de săbii, nu de inimi. 

1250 

GEORGE R.R. MARTIN 

- l-ar fi dat și sulițele din Dome. 

- Asta ar £i făcut. 

Nimeni nu dorise mai mult ca Barristan Selmy ca 
Daenerys să-l 

privească favorabil pe prinţul dornishean. 

- Totuși, a venit prea târziu, iar această sminteală... să 
tocmească 

mercenari, să dea drumul în oraș celor doi dragoni... a 
fost o demenţă, ceva mai rău decât o demenţă. A fost 
tradare. 

- Tot ce-a făcut a făcut din dragoste pentru Regina 
Daenerys, insistă Gerris Drinkwater. Pentru a se dovedi 


demn de mâna ei. 

Bătrânul cavaler auzise destule. 

- Ce a facut Prinţul Quentyn a făcut pentru Dome. Mă iei 
drept un bunicuţ senil? Mi-am petrecut întreaga viaţă printre 
regi, regine și prinți. La Sunspear vor să pună mâna pe arme 
împotriva Tronului de Fier. Nu, nu te obosi să negi. Doran 
Martell nu-i genul care să-și cheme oamenii la arme fără a 
avea speranţa victoriei. Datoria l-a adus aici pe Prinţul 
Quentyn. Datoria, onoarea, setea de glorie... nici măcar o 
clipă dragostea. Quentyn venise aici pentru dragoni, nu 
pentru Daenerys. 

- Nu I-ai cunoscut, ser. El... 

- E mort, Drink. 

Yronwood se ridică în picioare. 

- Vorbele nu-l vor aduce înapoi. Cletus și Will au murit și 
ei. Așa că închide-ţi afurisita aia de gură înainte să ţi-o 
închid eu cu pumnul. 

Cavalerul masiv se întoarse spre Selmy. 

- Ce-aveți de gând cu noi? 

- Skahaz Țeastă-Rasă vrea să vă spânzurăm. l-aţi omorât 
patru oameni. Patru dintre oamenii reginei. Doi erau eliberaţi 
din sclavie și o urmau pe înălţimea Sa încă de la Astapor. 

Yronwood nu părea deloc surprins. 

- Oamenii-fiare, da. Eu n-am omorât decât unul, cel cu 
capul de basilisc. Mercenarii i-au terminat pe ceilalţi. Dar 
știu că nu mai contează. 

- II protejam pe Quentyn, zise Drinkweater. Noi... 

dansul dragonilor 

1251 

- Gura, Drink. Știe. 

Cavalerul mătăhălos zise câtre Ser Barristan: 

- Nu-i nevoie să vii să stai la taclale cu noi, dacă vreţi să 
ne spânzurați. 

Așa că n-o s-o faceţi, așa-i? 

- Nu. Asta s-ar putea să nu fie chiar așa greu de cap cât 
pare. îmi sunteţi mult mai de folos vii decât morți. Slujiţi-mă 


și, după ce trece tot, voi aranja ca o navă să vă ducă înapoi 
în Dome și să vă dau osemintele Prințului Quentyn ca să le 
duceți nobilului său tată. 

Ser Archibald se strâmbă. 

- De ce sunt întotdeauna corăbii? Totuși, cineva trebuie s- 
o aducă 

pe regină acasă. Ce vrei de la noi, ser? 

- Săbiile voastre. 

- Ai mii de oameni. 

- Eliberaţii reginei nu sunt căliţi încă în luptă. In 
mercenari nu am încredere. Nepătaţii sunt soldaţi curajoși, 
însă nu războinici. Nu sunt cavaleri. Se opri un pic. Ce s-a 
întâmplat când aţi încercat să luaţi dragonii? Spunetţi-mi. 

Dornishenii schimbară o privire între ei. Apoi Drinkwater 
zise: 

- Quentyn i-a spus Prințului Zdrenţăros că-i poate 
controla. Că 

era în sângele lui, zicea el. Avea sânge de Targaryen. 

- Sânge de dragon. 

- Da. Mercenarii trebuiau să ne ajute să legăm dragonii în 
lanțuri, ca să-i putem duce la docuri. 

- Jerpelitul aranjase să vină o corabie, spuse Yronwood. 
Una mare, în caz că-i aveam pe amândoi dragonii. lar Quent 
urma să căâlărească 

unul dintre ei. Iși examină mâinile bandajate. In clipa 
când am intrat, ne-am dat seama că nu va merge nimic. 
Dragonii erau prea turbați. 

Lanţurile... erau bucăţi de lanţuri rupte peste tot, lanţuri 
groase, verigi de mărimea capului tău, amestecate cu oase 
crăpate și rupte. lar Quent, Cei Şapte să-l miluiască, părea 
gata să se scape în nădragi. Caggo și Meris nu erau orbi, au 
văzut și ei. Apoi, unul dintre arbaletieri a lansat o săgeată. 
Poate că au vrut să-i ucidă pe dragoni încă de la bun început 

1252 

GEORGE R.R. MARTIN 


și doar se foloseau de noi ca să ajungă la ei. Nu știi 
niciodată ce intenţii are Jerpelitul. Oricum ai lua-o, n-a fost 
ceva prea isteţ. Săgeata n-a făcut decât să-i înfurie pe 
dragoni și nu erau în toane prea bune nici la început. Apoi... 
lucrurile s-au înrăutățit de tot. 

- lar Hoinarii au dat bir cu fugiţii, adăugă și Ser Gerris. 
Quent urla, acoperit de flăcări, iar ei dispăruseră. Cagogo, 
Frumoasa Mens, toţi, în afară de mort. 

- Ah! Și la ce te-ai fi așteptat, Drink? O pisică va ucide 
șoarecele, un porc va hali rahat, iar un mercenar o va lua la 
goană tocmai când e mai mare nevoie de el. Nici nu poate fi 
învinovăţit. Așa-i firea jivinei. 

- Are dreptate, făcu Ser Barristan. Ce i-a promis Prințul 
Quentyn Prințului Zdrenţăros în schimbul ajutorului său? 

Nu primi niciun răspuns. Ser Gerris se uită spre Ser 
Archibald. 

Acesta își examină mâinile, podeaua, ușa. 

- Pentos, spuse Ser Barristan. l-a promis Pentosul. 
Spuneţi-o. Nicio vorbă de-a voastră nu-l mai poate răni 
acum pe Prințul Quentyn. 

- Asta da, zise Ser Archibald mohorât. A fost vorba de 
Pentos. 

Au și însemnat totul pe hărtie. 

lată o șansă aici. 

- Incă-i mai avem pe Hoinari, falșii dezertori, la beciuri. 

- îmi amintesc, zise Yronwood. Hungerford, Păiosul, toată 
trupa. 

Unii nu erau chiar așa de răi pentru niște mercenari. 
Altora, ei bine, s-ar putea să nu le strice să mai moară puţin. 
Ce-i cu ei? 

- Intenţionez să-i trimit înapoi la Prinţul Zdrenţăros. Și pe 
voi odată 

cu ei. Veţi fi doi printre alte câteva mii. Prezenţa voastră 
în taberele yunkailor ar trebui să treacă neobservată. Vreau 
să-i predaţi un mesaj Prințului Zdrenţaăros. Spuneţi-i că eu v- 
am trimis, că vorbesc în numele reginei. 


Spuneţi-i că-i vom plăti preţul, dacă ne predă toţi ostaticii 
neatinși. 

Ser Archibald făcu o grimasă. 

- E foarte posibil ca Jerpelitul și Prinţul ne vor preda lui 
Meris. 

N-o să fie de acord. 

dansul dragonilor 

1253 

- De ce nu? Sarcina este de simplă. In comparatie cu 
furtul dragonilor. 

Odată l-am cumpărat pe tatăl reginei la Duskendale. 

- Acolo era Westeros, replică Gerris Drinkwater. Aici e 
Meereen. 

- Arch nici măcar nu poate ţine un arc cu mâinile lui arse. 

- Nici n-ar trebui să ţină. Veţi avea mercenarii cu voi, doar 
dacă nu cumva m-am înșelat eu în privinţa omului meu. 

Gerris Drinkwater își dădu pe spate ciuful de păr gălbui. 

- Am putea primi un răgaz ca să discutăm între noi? 

- Nu, spuse Selmy. 

- Am s-o fac eu, se oferi Ser Archibald, dar numai cât timp 
nu sunt implicate și niște blestemate de corăbii. Și Drink o 
va face. Rânji. încă 

n-o știe, dar va afla el. 

Și-așa s-a aranjat. 

Cel puțin partea cea mai ușoară, chibzui Ser Barristan, 
când începu lunga ascensiune înapoi, spre vârful piramidei. 
Partea cea mai grea fusese lăsată pe mâini dornishene. 
Bunicul său ar fi fost îngrozit. Dornishenii erau cavaleri, cel 
puţin cu numele, cu toate că numai Yronwood îl 
impresionase pentru că era oțelit cu adevărat. Drinkwater 
era un frumușel, meșter la vorbe, și cu părul fin. 

La vremea când bătrânul cavaler se întorsese în 
apartamentele reginei, în vârful piramidei, trupul Prințului 
Quentyn fusese luat de acolo. Șase tineri paharnici jucau o 
copilărie când își făcu el apariţia, stând în cerc pe podea, 
rotind, pe rând, un pumnal. Când tremurași se oprea, tăiau 


câte-o buclă de păr din capul celui înspre care era orientat 
vârful. Ser Barristan jucase ceva asemănător cu verișorii lui 
când era doar un băietan, în Sala Recoltei... în Westeros, 
după cum își amintea, și era vorba și despre un sărut. 

- Bhakaz! strigă el. O cupă cu vin, dacă ești bun. Grazhar, 
Azzak, ușa-i a voastră. O aștept pe Graţia Verde. Poftiţi-o 
înăuntru imediat ce sosește. Altminteri, nu doresc să fiu 
deranjat. 

Azzak sări în picioare. 

- Cum poruncești, Lord Mână. 

1254 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ser Barristan ieși pe terasă. Ploaia se oprise, iar soarele 
apunea ascuns după un strat de nori cenușii ca gresia, 
coborând peste Golful Sclavilor. 

Câteva fuioare de fum se mai înălțau dintre pietrele 
înnegrite ale Hazdarului, răsucindu-se ca niște panglici în 
vânt. Departe, spre răsărit, dincolo de zidurile orașului, văzu 
aripi albicioase bătând deasupra unui șir de dealuri 
îndepărtate. Viserion. Vânând, poate, sau zburând doar de 
dragul de a zbura. Se întreba pe unde-ar putea fi Rhaegal. 
Până acum, dragonul verde se dovedise mai periculos decât 
cel alb. 

Când Bhakaz îi aduse vinul, bătrânul cavaler luă o 
înghiţitură 

zdravănă și-l trimise pe băiat să-i aducă apă. Câteva cupe 
de vin vor fi numai bune ca să-l ajute să doarmă, dar va 
trebui să fie cu mintea limpede când Galazza Galare se va 
întoarce de la tratativele cu dușmanul. Așa că-și bău vinul 
bine îndoit cu apă, în vreme ce lumea se scufunda tot mai 
mult în întuneric în jur. Era foarte obosit și plin de îndoieli. 
Dornishenii, Hizdahr, Reznak, atacul... făcea oare ce trebuia? 
Făcea ce-ar fi vrut și Daenerys? Nu sunt menit pentru așa 
ceva. 

Și alţii din Garda Regelui slujiseră ca Mână înaintea sa. 
Nu mulţi, doar câţiva. Citise despre ei în Cartea Albă. Acum 


se pomeni întrebându-se dacă și ei se simţiseră așa de 
pierduţi și de buimăciţi ca el. 

- Lord Mână. 

Grazhar stătea în pragul ușii, cu o lumânare conică în 
mână. 

- A venit Graţia Verde. Ai cerut să fii anunţat. 

- Poftește-o înăuntru. Și aprinde niște lumânări. 

Galazza Galare era însoţită de patru Graţii Roz. O aură de 
înțelepciune și demnitate părea s-o înconjoare, iar Ser 
Barristan nu se putea abţine s-o admire. E o femeie 
puternică și-a fost o prietenă 

credincioasă de-ale lui Daenerys. 

- Lord Mână, spuse ea, cu faţa ascunsă în spatele unor 
voaluri verzi, sclipitoare. Pot să mă așez? Oasele mele sunt 
bătrâne și obosite. 

- Grazhar, un scaun pentru Graţia Verde. 

Graţiile roz se așezară în spatele ei, cu privirile în jos și 
palmele împreunate în faţă. 

dansul dragonilor 

1255 

- Vă pot oferi ceva de băut? întrebă Ser Barristan. 

- Ar merge de minune, Ser Barristan. Gâtlejul mi s-a uscat 
de atâta vorbărie. Poate un suc. 

- După cum dorești. 

li făcu semn lui Kezmya și o puse să-i aducă preotesei un 
pocal cu suc de lămâie, îndulcit cu miere. Ca să-l poată bea, 
preoteasa trebui să-și dea jos vălul, iar lui Selmy i se 
reaminti cât e de bătrână. Cu douăzeci de ani mai în vârstă 
ca mine sau chiar cu mai mult. 

- Dacă regina ar fi aici, mi s-ar alătura în a-ţi mulțumi 
pentru tot ce-ai făcut pentru noi. 

- Măreţia Sa a fost întotdeauna atât de plină de graţie. 

Galazza Galare își termină băutura și-și ridică iarăși vălul. 

- Ceva vești despre scumpa noastră regină? 

- Niciuna, deocamdată. 


- Mă voi ruga pentru ea. Și ce mai e cu Regele Hizdahr, 
dacă-mi e îngăduit să fiu atât de îndrăzneață? Aș putea s-o 
văd pe Strălucirea Sa? 

- Cât de curând, nădăjduiesc. Este nevătămat, îţi promit. 

- Mă bucur să aud. înțelepţii Stăpâni din Yunkai au 
întrebat de el. 

Nu vei fi surprins să afli că ei doresc ca nobilul Hizdahr să 
fie repus de îndată pe locul său de drept. 

- Va fi repus, dacă se va dovedi că nu a încercat să ne 
omoare regina. Până atunci însă, Meereen va fi condus de un 
consiliu loial și drept. Ai și tu un loc în el. Știu că ai multe să 
ne înveţi pe noi toţi, Benevolenţa Ta. Avem nevoie de 
înţelepciunea ta. 

- Mă tem că mă măgulești cu complimente fără temei, 
Lord Mână, zise Graţia Verde. Dacă mă crezi cu adevărat 
înțeleaptă, ţine atunci seamă de mine. Eliberează-l pe 
nobilul Hizdahr și repune-l pe tron. 

- Numai regina poate face asta. 

Graţia Verde oftă pe sub văluri. 

- Pacea pentru care am muncit cu toţii din greu se clatină 
ca o frunză în vântul de toamnă. Sunt vremuri grele. 
Moartea cutreieră pe străzile noastre, călărindu-și iapa albă 
din Astapor, de trei ori fie 

1256 

GEORGE R.R. MARTIN 

blestemat! Dragonii mătură cerul, ospătându-se cu came 
de copil. Sute de oameni urcă la bordul corăbiilor care se 
îndreaptă spre Yunkai, Tolos, spre Qarth, oriunde se pot 
refugia și sunt primiţi. Piramida din Hazkar s-a prăbușit, 
transformându-se într-o ruină fumegândă, iar mulţi din 
această obârșie străveche zac fără suflare sub pietrele 
înnegrite. Piramidele din Uhlez și Yhezan au devenit 
bârloguri de monștri, stăpânii lor, niște cerșetori, fără casă. 
Poporul meu și-a pierdut orice speranţă și oamenii s-au 
răzvrătit împotriva zeilor înșiși, dedicându-și nopţile beţiilor 
și destrăbălărilor. 


- Și crimei. Fiii Harpiei au măcelărit treizeci de oameni 
într-o singură noapte. 

- Mă mâhnește să aud așa ceva. Cu atât mai multe motive 
pentru eliberarea nobilului Hizdahr zo Loraqg, care a oprit 
odată asemenea omoruri. 

Și cum a reușit, dacă nu-i chiar el Harpia? 

- Luminăţia Sa i-a întins mâna lui Hizdahr zo Loraqg, l-a 
făcut regele și consortul ei, a reîntronat arta crimei, în timp 
ce el o implora. 

In schimb, el i-a dat lăcuste otrăvite. 

- In schimb, el i-a dăruit pacea. Nu treceţi asta cu 
vederea, ser, vă 

rog. Pacea este bijuteria fără de preţ. Hizdahr este din 
Loraqg. 

Niciodată nu și-ar murdări mâinile cu otravă. Este 
nevinovat.. 

- Cum de poţi fi atât de sigură? Doar dacă-l cunoști pe 
otrăvitor. 

- Zeii din Ghis mi-au spus. 

- Zeii mei sunt Cei Șapte, iar Cei Șapte tac în această 
privinţă, înţelepciunea Ta, mi-ai prezentat oferta? 

- înaintea tuturor lorzilor și comandanților din Yunkai, așa 
cum mi-ai poruncit... totuși, mă tem că nu-ţi va fi pe plac 
răspunsul lor. 

- Au refuzat? 

-Au refuzat. Niciun munte de aur nu-ţi va putea 
răscumpăra oamenii, mi s-a spus. Numai sângele dragonilor 
le poate câștiga libertatea. 

Era răspunsul la care se așteptase Ser Barristan, dar nu și 
cel sperat, își strânse buzele. 

dansul dragonilor 

1257 

- Știu că nu ţi-ai dorit să auzi asemenea cuvinte, zise 
Galazza Galare. 

Totuși, în sinea mea, înțeleg. Dragonii sunt niște fiare 
cumplite. 


Yunkaii se tem de ei... și pe bună dreptate, nu poţi nega. 
Istoriile noastre sunt pline de stăpânii dragonilor din 
înspăimântătoarea Valyria și de prăpădul făcut în rândul 
oamenilor din Vechiul Ghis. Chiar și pe tânăra ta regină, 
gingașa Daenerys, care-și spunea Mama Dragonilor... 

am văzut-o cu toţii arzând, în ziua aceea, în arenă... nici 
măcar ea nu era ferită de urgia dragonilor. 

- înălţimea Sa nu-i... ea... 

- „a murit. Fie ca zeii să-i facă somnul dulce! 

In spatele vălurilor sale licăreau lacrimile. 

- Să-i lăsăm dragonii să moară și ei. 

Selmy bâjbâia după un răspuns, când auzi pași grei. Ușa 
sări în lături, la perete, iar Skahaz mo Kandaqg năvăli 
înăuntru cu patru Fiare de Bronz după el. Când Grazhar 
încercă să i se așeze în cale, îl azvâărli pe băiat la o parte. 

Ser Barristan sări imediat în picioare. 

- Ce este? 

- Trebușetele, mormăi Țeastă-Rasă. Toate șase. 

Galazza Galare se ridică. 

- Așa au răspuns yunkaii la ofertele dumitale, ser. Te-am 
prevenit că n-o să-ţi placă răspunsul lor. 

Au ales războiul, deci. Atunci, așa să fie. Ser Barristan se 
simţea ciudat de ușurat. înțelegea războiul. 

- Dacă-și închipuie că vor înfrânge Meereenul aruncând 
cu pietre... 

- Nu-s pietre. 

Glasul bătrânei era încărcat de tristeţe și de teamă. 

- Sunt trupuri. 

DAENERYS 

Dealul era o insulă pietroasă în mijlocul mării verzi. 

Lui Dany îi luă jumătate de dimineaţă să coboare. Când 
ajunse la poalele dealului, era istovită. Mușchii o dureau și 
se simţea ca și cum avea un început de febră. Pietrele îi 
jupuiseră palmele până la sânge. 

Totuși, sunt mai bine decât înainte, hotărî ea, spărgându- 
și o bășică. 


Pielea ei era trandafirie și fragedă și un fluid de un alb 
lăptos i se scurgea dintre palmele crăpate, însă arsurile i se 
vindecau. 

Dealul se lățea și mai mult în partea de jos. Dany se 
obișnuise să-i spună Piatra Dragonului, după numele vechii 
citadele unde se născuse. 

Nu avea nicio amintire despre respectiva Piatră a 
Dragonului, însă pe aceasta n-o va uita chiar așa de repede. 
larbă aspră și tufe ţepoase acopereau pantele sale de jos, 
mai sus, o înghesuială de stâncă ascuţită 

și dezgolită se avânta abrupt, dintr-odată, spre cer. Acolo, 
printre stânci sfărâmate, creste tăioase ca briciul și piscuri 
ca acele, Drogon își făcuse cuibul într-o cavernă deloc 
adâncă. Se adăpostise acolo o vreme, și-a dat seama Dany, 
după ce-a văzut dealul pentru prima dată. Aerul mirosea a 
cenușă, fiecare piatră și copac, cât vedeai cu ochii, erau arse 
și înnegrite, pământul presărat cu oase calcinate și rupte, și 
totuși, ăsta-i fusese sălașul. 

Dany știa ce atracţie exercită casa. 

dansul dragonilor 

1259 

Cu două zile în urmă, în timp ce se cățăra pe un vârf de 
stâncă, cercetase cu privirile apa dinspre sud, un firișor 
subţire, care licări în treacăt, pe când soarele apunea. Un 
pârâu, se hotărâse Dany. Mic, însă 

o va duce spre un alt pârâu, care se vărsa în vreun râu 
mititel, iar toate râurile din această parte a lumii erau 
vasalele Skahazadhanului. Odată 

ce ajungea la Skahazadhan, nu avea altceva de făcut 
decât să-l urmeze în aval, până la Golful Sclavilor. 

Dar mai degrabă s-ar fi întors la Meereen pe spinarea 
dragonului, ca să fie sigură. Insă era o dorinţă pe care 
Drogon nu părea să i-o împărtășească. 

Stăpânii dragonilor din vechea Valyria îi puteau încăleca 
prin farmece înrobitoare și coame vrăjite. Daenerys se 
descurcase cu un cuvânt și un bici. Urcată pe spatele 


dragonului, se simţise adesea ca și cum ar fi învăţat din nou 
să călărească. Când își biciuia iapa argintie pe crupa 
dreaptă, o lua la stânga, pentru că primul instinct al calului 
era să fugă de pericol. 

Când își lăsa biciul pe partea dreaptă a lui Drogon, vira 
spre dreapta, pentru că primul instinct al unui dragon era 
întotdeauna cel de atac. 

Uneori, nu părea să conteze unde-l atingea; câteodată o 
lua unde voia el și-l ducea cu el. Nici biciul, nici vorbele nu-l 
puteau face pe Drogon să 

cotească, dacă nu voia. Biciul îl irita mai mult decât îl 
durea, ajunsese să-și dea ea seama; solzii i se făcuseră mai 
duri decât cornul. 

Și, indiferent cât de departe zbura dragonul în fiecare zi, 
la venirea nopţii un anumit instinct îl aducea înapoi, la 
Piatra Dragonului. £ casa lui, nu a mea, A ei era înapoi la 
Meereen, împreună cu soțul și iubitul ei. 

Acolo-i era ei locul, știa sigur. 

Continuă să mergi. Dacă mă uit inapoi, sunt pierdută. 

Amintirile pășeau împreună cu ea. Nori văzuţi de sus. 
Caii, mici ca niște furnici, tropăind prin iarbă. O lună 
argintie, atât de aproape, încât s-o poţi atinge. Râuri 
curgând mai jos strălucitoare și albastre, licărind în soare. 
Voi mai vedea vreodată asemenea priveliști? Pe spatele lui 
Drogon se simţea împlinită. Sus, pe cer, amenințările acestei 
lumi n-o puteau atinge. Cum să abandoneze așa ceva? 

1260 

GEORGE R.R. MARTIN 

Totuși, venise vremea. O fată își poate petrece timpul 
jucându-se, însă acum era femeie în toată puterea 
cuvântului, regină, soție, mama câtorva mii. Copiii ei aveau 
nevoie de ea. Drogon se supusese biciului, la fel trebuia să 
facă și ea. Trebuia să-și pună din nou coroana și să se 
întoarcă pe banca ei de abanos și în braţele nobilului ei soț. 

Hizdahr, al săruturilor lipsite de entuziasm. 


Soarele ardea fierbinte în dimineaţă, cerul era albastru și 
lipsit de nori. Asta era bine. Veșmintele lui Dany nu erau 
decât niște zdrențe și ofereau prea puţină căldură. Una 
dintre sandale îi căzuse în timpul zborului din Meereen și o 
lăsase pe cealaltă lângă peștera lui Drogo, preferând să 
meargă desculţă decât să fie numai parțial încălţată. 

Tokarul și vălurile le abandonase în arenă, iar cămașa ei 
de pânză din lenjeria de dedesubt nu fusese niciodată 
facută să o fereasca de zilele fierbinţi și nopţile reci din 
Marea  Dothraki. Transpiraţia, iarba și pământul i-o 
murdărise, iar Dany sfâșiase o bucată de la tiv pentru a-și 
bandaja pielea. Sigur arăt ca o zdrențăroasă, infometată, își 
spuse, dar, dacă zilele rămân calde, n-am să îngheț. 

Călătoria-i fusese singuratică și mai tot timpul fusese 
zgâriată și flămândă... și, cu toate astea, a fost ciudat de 
fericită aici. Câteva dureri, burta goală, frig noaptea... ce 
mai contează atunci când poți zbura? Așface asta din nou. 

Jhiqui și Irri o vor aștepta în vârful piramidei ei, înapoi la 
Meereen, își spuse. Dulcele ei scrib, Missandei, la fel, cu 
toate paginile ei mititele. li vor aduce hrană și s-ar putea 
îmbăia în bazinul de lângă 

curmal. Ce bine va fi să se simtă din nou curată. Dany nu 
avea nevoie de o oglindă ca să știe că e murdară. 

Era și flămândă. Intr-o dimineaţă găsise niște ceapă 
sălbatică, crescută pe la jumătatea coborâșului de pe coasta 
dinspre sud, și mai târziu, în aceeași zi, o plantă cu frunze 
căârnoase, roșiatice, s-ar fi putut să fie vreun sortiment mai 
ciudat de varză. Orice-a fost, n-a îmbolnăvit-o. In afară de 
asta și de un pește pe care-l prinsese în iazul alimentat de 
pârâul de lângă peștera lui Drogon, supravieţuise cum 

dansul dragonilor 

1261 

putuse și ea din rămășițele lăsate de dragon, din oase 
arse și bucăţi de carne fumegândă, pe jumătate prăjită, pe 
jumatate crudă. Ştia că are nevoie de mai mult. Intr-o zi 
lovise o căpăţână de oaie, crăpată, cu marginea piciorului 


gol și-o trimisese rostogolindu-se peste culmea dealului. In 
timp ce privea tigva luând-o de-a dura la vale, pe panta 
abruptă, spre marea de iarbă, își dădu seama că trebuia să 
plece. 

Dany o luă prin iarba înaltă, mergând grăbit. Simţea 
pământul cald între degete. larba era la fel de înaltă ca ea. 
Niciodată nu părea atât de înaltă când eram călare pe iapa 
mea argintie, călărind lângă 

soarele-și-stelele mele, în fruntea khalasarului său. In 
timp ce mergea, își ciocănea coapsa cu biciul maestrului 
arenei. Asta, și zdrenţele de pe spate erau tot ce luase din 
Meereen. 

Cu toate că străbătuse un regat verde, nu era verdele 
adânc al verii. 

Chiar și aici toamna-și făcuse simțită prezenţa, și iarna nu 
putea fi departe. larba era mai decolorată decât își amintea 
ea, de un verde veșted și palid, aproape de îngălbenire. 
După aceea, se va face maro. larba era pe moarte. 

Daenerys Targaryen nu era o necunoscută pentru Marea 
Dothraki, imensa întindere de iarbă care se întindea de la 
pădurea Qohorm, până 

la Mama Munţilor și Pântecele Lumii. O văzuse prima dată 
pe când era încă o fată proaspăt căsătorită cu Khal Drogo, pe 
drum spre Vaes Dothrak, pentru a fi prezentată cotoroanțelor 
de dosh khaleen. La vederea întinderii de iarbă de sub ochii 
ei, i se taiase respiraţia. Cerul era albastru, iarba, verde, iar 
eu eram plină de speranțe. Ser Jorah era cu ea pe atunci, 
bătrânul ei urs morocănos. li avea pe lirri, pe Jhiqui și pe 
Doreah să aibă grijă de ea, soarele-și-stelele ei s-o ţină în 
braţe noaptea, copilul lui crescând înăuntrul ei. Rhaego. 
Aveam de gând să-i spun Rhaego, iar dosh khaleen au zis că 
va fi Armăsarul Care Va încăleca Lumea. Nu mai fusese atât 
de fericită din zilele pe jumătate uitate, petrecute la 
Braavos, pe când trăia în casa cu ușă roșie. 

Dar în Deșertul Roșu întreaga ei bucurie se făcuse 
pulbere. 


Soarele-și-stelele ei căzuse de pe cal, maegi Mirri Maz 
Duur îl ucisese pe 

1262 

GEORGE R.R. MARTIN 

Rhaego în pântecele ei, iar Dany sufocase cu propriile ei 
mâini momâia lui Khal Drogo. După aceea marele khalasaral 
lui Drogo s-a spulberat. 

Ko Pono s-a numit singur Kha/ Jhaqo. Pono și-a mulți 
călăreţi și sclavi cu el. Ko Jhaqo și-a zis Kha/Jhaqo și-a plecat 
cu și mai mulţi călăreţi. 

Mago, călăreţul lui de sânge, a siluit-o și-a omorât-o pe 
Eroeh, o fată 

salvată cândva din mâinile lui de Daenerys. Doar 
nașterea dragonilor ei, în mijlocul focului și al fumului de la 
rugul funerar al lui Kha/ Drogo o salvase pe Dany de la a fi 
târâtă înapoi, la Vaes Dothrak, ca să trăiască 

Focul mi-a ars părul, dar altfel nu m-a atins. Așa se 
întâmplase și în arena lui Daznak. Atât își mai amintea, cu 
toate că mare parte din ce-a urmat a rămas neclar. Atât de 
mulți oamen, urlând și îmbrâncindu-se. 

își amintea de caii cabraţi, de un căruţ cu mâncare 
împrăștiind pepeni când s-a răsturnat. De undeva, de jos, a 
țâșnit o suliță, urmată de o ploaie de săgeți de arbaletă. Una 
trecu atât de aproape, încât Dany îi simţise pana pe obraz. 
Altele ricoșară din solzii lui Drogon, se opriră între ei sau 
sfâșiară membranele aripilor lui. Și-l aminti pe dragon 
răsucindu-se sub ea, tremurând la impact, în vreme ce ea 
încerca, disperată, să se ţină 

agăţată pe spatele solzos. Rănile fumegau. Dany văzu 
una dintre săgeți izbucnind, brusc, în flăcări. O alta căzu, 
scuturată de bătăile din aripi. 

Dedesubt zări oameni zbătându-se, învăluiţi în flăcări, cu 
mâinile ridicate în aer, ca și cum ar fi fost prinși în mrejele 
vreunui dans nebunesc. 

O femeie într-un tokar verde se întinse spre copilul ei care 
plângea, luându-l în braţe ca să-l apere de flăcări. Dany 


văzu culoarea cu foarte mare claritate, însă nu și faţa femeii. 
Oamenii călcau pe ea în timp ce se amestecau peste pavajul 
de cărămidă. Unii erau în flăcări. 

Apoi, toate pieriră, vacarmul se domoli, oamenii se făcură 
tot mai mici, sulițele și săgețile cădeau înapoi sub ei, în 
vreme ce Drogon se înălța pe cer. O duse din ce în ce mai 
sus, la mare înălţime deasupra piramidelor și arenelor, cu 
aripile întinse la maxim, ca să prindă aerul cald ridicat dintre 
cărămizile dezgolite ale orașului. Chiar dacă am să 

cad și-am să mor, tot a meritat, se gândise ea. 

dansul dragonilor 

1263 

Zburaseră spre nord, dincolo de râu. Drogon planând cu 
aripile lui sfâșiate și zdrenţuite printre norii care fluturau în 
urma lor ca flamurile unei oștiri fantomatice. Dany zări 
țărmurile Golfului Sclavilor și vechiul drum valyrian de la 
marginea lui, avântat printre nisipuri și dezolare până 
dispărea înspre apus. Drumul spre casă. Apoi, sub ei nu mai 
era nimic, doar iarba legănându-se în vânt. 

A fost acel zbor acum o mie de ani? 

Soarele era tot mai fierbinte, pe măsură ce se ridica tot 
mai sus și nu trecu multă vreme, că începu s-o doară capul. 
Lui Dany îi creștea din nou părul, dar încet. 

- îmi trebuie o pălărie, spuse ea cu glas tare. 

Sus, la Piatra Dragonului, încercase să-și facă una, ţesând 
mănunchiuri de iarbă, așa cum le văzuse pe femeile 
Dothraki, în timpul petrecut cu Drogo, însă fie pentru că nu 
folosea iarba care trebuia, fie pentru că-i lipsea îndemânarea 
toate pălăriile i se desfăcură în bucăţi în mâni. încearcă din 
nou, își spuse. A i să te descurci mai bine data viitoare. 

Ești sânge din sânge de dragon, poți să faci o pălărie. 
încercă iar și iar, însă ultima ei tentativă nu avu mai mult 
succes decât prima. 

Se făcuse amiază când Dany dădu peste izvorul zărit de 
ea de sus, din vârful dealului. Era un râuleţ, un pârâiaș, un 
șuvoi, nu mai lat decât braţul ei... iar mâna i se subţiase cu 


fiecare zi petrecută la Piatra Dragonului. Dany luă o mână de 
apă și-o împrăștie pe faţă. Când își făcu palmele căuș, 
încheieturile degetelor i se scufundară în nămolul de pe 
fundul pârâului. Poate că și-ar fi dorit apă mai rece și mai 
curată... 

însă nu, dacă-și va lega speranţele de dorințe, va dori să 
fie salvată. 

încă se mai agăța de speranţa că va veni cineva după ea. 
Ser Barristan ar putea veni și s-o caute; era primul din Garda 
Reginei, jurase s-o apere cu preţul propriei sale vieţi. lar 
călăreţii ei de sânge nu erau, nici ei, străini de Marea 
Dothraki și viaţa lor era legată de a ei. Soţul ei, nobilul 
Hizdahr zo Lorag, ar putea trimite oameni s-o caute. lar 
Daario... Dany și-l imagină călărind spre ea prin iarba înaltă, 
zâmbind, cu dintele lui de aur strălucind în ultimele raze de 
lumină ale soarelui care apunea. 

1264 

GEORGE R.R. MARTIN 

Numai Daario fusese dat yunkailor ca ostatic, pe post de 
gaj că nu li se va face niciun rău căpitanilor yunkailor. 
Daario Eroul, Jhogo și Groleo, și trei dintre rubedeniile lui 
Hizdahr, Cam pe acum desigur că 


A 


toţi ostaticii ei fuseseră eliberaţi. Insă... 

Se întreba dacă săbiile căpitanului ei încă mai atârnă pe 
peretele de lângă patul ei, așteptând întoarcerea lui Daario, 
care să și le adjudece. Am să le las pe fetele mele cu tine, îi 
spusese el. fine-le bine, pentru mine, dragoste. lar ea se 
întrebă cât de mult știau yunkaii despre ce însemna pentru 
ea comandantul ei. || întrebase pe Ser Barristan în după- 
amiaza când fuseseră luaţi ostaticii. 

- Au auzit ce se vorbește, îi răspunsese el. Naharis s-ar 
putea să 

se fi lăudat cu... marea... apreciere... de care se bucură 
el... din partea înălţimii Tale. Dacă mă ierţi c-o spun, 
modestia nu-i una dintre virtuțile căpitanului tău. Se simte 
foarte mândru de... de iscusinţa lui de spadasin. 


A 


Se grozăvește că s-a culcat cu mine, vrei să spui. Insă 
Daario nu ar fi putut fi atât de smintit, încât să se laude 
printre dușmani. Nu contează. 

Acum yunkaii vor fi mărșăluit deja spre casă. De asta 
făcuse ea tot ce făcuse. Să fie pace. 

Se întoarse pe drumul pe care venise, acolo unde Piatra 
Dragonului se ridica deasupra ținuturilor înverzite ca un 
pumn strâns. Pare atât de aproape. Merg de ore în șir și, 
totuși, încă pare că e suficient să mă întind ca s-o ating. Nu 
era prea târziu să se întoarcă. Era pește acolo, în pârâul de 
lângă peștera lui Drogon. Prinsese unul în prima zi acolo, ar 
mai putea prinde alţii. Și-ar mai avea resturile, oasele arse, 
cu bucăţi de came pe ele, rămășițele prazii lui Drogon. 

Nu, își zise Dany. Dacă mă uit înapoi, sunt pierdută. Ar 
putea trăi câţiva ani printre stâncile arse de soare ale Pietrei 
Dragonului, călărindu-l pe Drogo ziua și înfulecându-i 
resturile pe înserat, când marea de iarbă se preschimba din 
aurie în portocalie, însă nu era viaţa pentru care era ea 
hărăzită. Așa că din nou întoarse spatele dealului îndepărtat 
și-și acoperi urechile la cântecul despre zbor și libertate pe 
care i-l îngâna vântul printre culmile pietroase. Pârâul se 
scurgea spre 

dansul dragonilor 

1265 

sud-est, din câte putea ea spune. îi urmă cursul. Du-mă la 
râu, e tot ce-ţi cer, Du-mă la râu și am să fac eu restul. 

Orele trecură încet. Pârâul șerpuia încoace și-ncolo, iar 
Dany îl urma, bătând ritmul cu biciul pe piciorul ei, 
încercând să nu se gândească la cât de departe trebuia să 
meargă, ori capul care-i zvâcnea, ori burta ei goală. Fă un 
pas. Fă-l pe următorul. Altul. Și altul. Ce altceva ar fi putut 
face? 


Era liniște pe marea ei. Când bătea vântul, iarba ofta, iar 
firele se aplecau unele peste altele, șoptind într-o limbă pe 
care numai zeii o înțelegeau. Din când în când, pârâul 
clipocea acolo unde dădea ocol câte unei pietre. Nămolul i 
se prelingea printre degete. Insectele băzâiau în jurul ei, 
libelule leneșe și viespi verzui, lucioase, și muscu-lițe 
înţepătoare, aproape prea mărunte ca să le poţi vedea. Le 
izgonea absentă când îi aterizau pe braţe. Odată a dat peste 
un șobolan care se adăpa din izvor, însă o tuli la apariţia ei, 
gonind printre firele de iarbă 

pentru a dispărea în câmpia vastă. Uneori auzea 
păsărelele cântând. 

Sunetul o făcea să-i chiorăie maţele, însă nu avea niciun 
fel de laţuri ca să le prindă în capcană și până acum nici nu 
dăduse de capcane. 

Cândva am visat să zbor, se gândi, iar acum am zburat și 
visez să fur ouă. Asta o făcu să râdă. 

- Bărbaţii sunt nebuni, iar zeii sunt și mai nebuni, spuse 
ea ierbii, iar iarba murmură în semn de aprobare. 

II zări pe Drogon de trei ori în ziua aia. O dată era atât de 
departe, încât ar fi putut fi și un vultur, ieșind și intrând între 
norii îndepărtați, însă Dany îi știa, deja, aspectul, chiar dacă 
nu era mai mare decât un punct. A doua oară trecu prin faţa 
soarelui, cu aripile lui negre desfăcute, iar lumea se 
întunecă. Ultima oară zbură chiar deasupra ei, atât de 
aproape, că îi auzi fâlfâitul aripilor. O fracțiune de secundă 
Dany se gândi că o căuta, însă își văzu de zbor fără să o ia în 
seamă și dispăru undeva, spre est. Numai bine, se gândi ea. 

Seara aproape că o luă prin surprindere. Când soarele 
aluneca pe lângă piscurile îndepărtate ale Pietrei 
Dragonului, Dany dădu peste un 

1266 

GEORGE R.R. MARTIN 

zid jos, de piatră, acoperit de vegetaţie și sfărâmat. Poate 
că făcuse parte dintr-un templu sau sala vreunui lord de la 
tară. Alte ruine zăceau dincolo de el, o fântână veche, 


câteva cercuri în iarbă care marcau locul unde fuseseră 
odată cocioabele. Fuseseră ridicate din lut și din paie, își 
zise, însă după ani de vânt și ploi dispăruseră cu totul. 

Dany găsi opt înainte de apusul soarelui, dar s-ar putea 
să fi fost și altele mai departe, ascunse de ierburi. 

Zidul de piatră rezistase mai bine decât restul. Cu toate 
că nu avea o înălţime mai mare de un metru, unghiul la care 
se întâlnea cu un altul, mai jos, încă mai oferea adăpost de 
unele vicisitudini ale naturii, iar noaptea venea repede. 
Dany se înghesui în colț, făcându-și un soi de culcuș din 
smocuri de iarbă care creștea în jurul ruinelor. Era foarte 
obosită, iar bășici proaspete îi apăruseră la ambele picioare, 
inclusiv un set pe potrivă 

sub degetele trandafirii. M; se trage de la cum pășesc, își 
zise chicotind. 

Pe măsură ce se întuneca, Dany se cuibări și închise ochii, 
dar somnul refuza să vină. Noaptea era rece, pământul, tare, 
iar burta ei, goală. Se pomeni gândindu-se la Meereen, la 
Daario, la dragostea ei, la Hizdahr, soţul ei, la Irri, la Jhiqui și 
la dulcea Missandrei, la Ser Barristan, Reznak și Skahaz 
Țeastă-Rasă. Mă cred moartă? Am plecat pe spinarea unui 
dragon. Nu cumva cred că m-a mâncat? Se întrebă dacă 

Hizdahr mai era rege. Ea îi pusese coroana, o putea 
păstra în lipsa ei? 

Voia ca Drogon să moară. L-am auzit. „ Ucideți-l“, urla, 
„răpuneți fiara!", iar expresia de pe fața lui trăda nerăbdare. 
lar Puternicul Belwas se lăsase în genunchi, umflându-și 
pieptul și zgribulidu-se. Otravă. Trebuie că a fost otravă. 
Lăcustele cu miere. Hizdahr mă tot îmbia cu ele, însă Belwas 
le-a mâncat pe toate. Il făcuse pe Hizdahr regele ei, îl 
primise în patul ei, deschisese arenele de lupte pentru el, nu 
avea niciun motiv să-i fi dorit moartea. Și totuși, cine 
altcineva i-ar fi dorit-o? Reznak, seneșalul parfumat? 
Yunkai'i? Fiii Harpiei? 

Un lup hăuli eparte în noapte. Auzindu-l, se simţi 
întristată și singură, dar nu mai puţin flămândă. Pe când 


luna se înălța deasupra ținuturilor ierbii, Dany se lăsă, în 
cele din urmă, cuprinsă de un somn agitat. 

dansul dragonilor 

1267 

Visa. Toate îngrijorările ei dispăruseră, la fel și suferinţele, 
și părea că plutește în sus, pe cer. Zbura din nou, răsucindu- 
se, râzând, dansând, pe când stelele se rostogoleau în jur, 
șoptindu-i secrete pe la urechi. 

- Ca să ajungi în nord, trebuie să mergi spre sud. Pentru a 
ajunge la apus, trebuie să te îndrepţi spre răsărit. Pentru a 
merge înainte, trebuie să te întorci. Pentru a atinge lumina, 
trebuie să treci pe sub umbre. 

- Quaithe? strigă Dany. Unde ești, Quaithe? 

Și-atunci văzu. Masca ei e din lumina stelelor, 

- Amintește-ţi cine ești tu, Daernerys, șoptiră stelele cu 
un glas de femeie. Dragonii știu. Tu știi? 

In dimineaţa următoare se trezi înţepenită și cu dureri, cu 
furnici care i se urcau pe brațe, pe picioare și pe față. Când 
își dădu seama de ce sunt, azvărli cât colo smocurile de 
iarbă uscată, maronie, care-i serviseră drept pat și pătură și 
se chinui să se ridice în picioare. Avea mușcături pe întregul 
corp, mici pișcături roșietice, inflamate, care o mâncau. De 
unde-au venit furnicile astea? Dany i le mătură de pe braţe 
și picioare, dar și de pe burtă. își trecu palma peste puful de 
pe cap, acolo unde îi arsese părul, și simţi mai multe furnici 
pe cap, una luând-o în jos, pe spinarea ei. Le dădu jos sau le 
strivi sub picioarele goale. Erau atât de multe... 

Se dovedi că mușuroiul lor era de partea cealaltă a 
zidului. Se întrebă cum de reușiseră furnicile să se caţere și 
să dea de ea. Pentru ele, aceste pietre răsturnate trebuie să 
se înalțe la fel de sus ca Zidul de la Westeros. Ce/ mai mare 
Zid din lumea întreagă, obișnuia să spună 

fratele ei, Viserys, cu mândrie, de parcă el l-ar fi construit. 

Viserys îi spusese povești despre niște cavaleri atât de 
săraci, încât trebuiau să se culce printre tufele străvechi, 


crescute de-a lungul drumurilor Celor Şapte Regate. Dany ar 
fi dat orice pentru o tufă 

deasă și primitoare. De preferat una fără mușuroi. 

Soarele de-abia începuse să se arate. Câteva stele 
strălucitoare mai zăboveau pe cerul de cobalt. Poate că una 
dintre ele este Khal Drogo, călare pe armăsarul său focos, 
pe tărâmurile nopții, și-mi zâmbește de sus. 

1268 

GEORGE R.R. MARTIN 

Piatra Dragonului era încă vizibilă peste întinderea de 
iarbă. Pare atât de aproape. Trebuie să fie la leghe distanță 
acum, dar parcă aș putea să mă 

întorc într-o oră. Ar fi vrut să se întindă pe spate, să 
închidă ochii și să 

se abandoneze somnului. Nu. Trebuie să continui. Pârâul. 
Urmează 

doar pârâul. 

Lui Dany îi trebui un moment să se asigure asupra 
direcţiei de mers. Nu voia să o ia greșit și să piardă cursul 
pârâului. 

- Prietene, zise ea cu glas tare, dacă stau aproape de 
prietenul meu, n-am să mă rătăcesc. 

Ar fi dormit ea lângă apă, dacă ar fi îndrăznit, dar erau tot 
felul de animale care veneau din amonte să se adape 
noaptea. Le văzuse urmele. Dany n-ar fi fost o masă prea 
grozavă pentru un lup sau un leu, dar chiar și o masă 
sărăcăcioasă era mai de preferat decât nimic. 

Odată ce se asigură că mergea spre sud, începu să-și 
numere pașii. 

Pârâul era la opt. Dany își făcu palmele căuș ca să bea. 
Apa îi dădu dureri de burtă, însă crampele erau mai ușor de 
suportat decât setea. 

Nu avusese nimic altceva de băut decât rouă dimineţii, 
care licărea prin iarba înaltă, și nimic de mâncare, decât 
dacă s-ar fi încumetat să 


mănânce iarbă. Aș putea încerca să halesc furnici. Cele 
mici și galbene erau prea mărunte ca să conteze ca hrană, 
însă prin iarbă erau și din cele roșii, care erau mai mari. 

- M-am pierdut pe mare, spuse ea, șontăâcăind pe lângă 
firișorul de apă șerpuitor, așa că mai bine aș găsi ceva crabi 
sau niște pești grași. 

Biciul i se lovea încet de coapsă, uvap, vap, uap. Câte-un 
pas o dată, iar pârâul o va duce acasă. 

Chiar pe la jumătatea zilei ajunse la o tufă crescută pe 
lângă pârâu, având crengile ei strâmbe acoperite cu mure 
verzi și tari. Dany se uită 

pieziș la ele, bănuitoare, apoi rupse una de pe o creangă 
și o ciuguli. 

Partea cârnoasă era acră și greu de mestecat, cu un gust 
predominant amar, care i se păru cunoscut. 

- In Khalasar foloseau mure ca astea pentru a da aromă 
cărnii fripte, decise ea. 

dansul dragonilor 

1269 

Spunând asta cu glas tare, o făcu mai sigură de ea. 
Maţele-i chiorăiau, iar Dany se trezi culegând murele cu 
ambele mâini și aruncându-le în gură. 

După o oră, începu s-o doară atât de tare burta, că nu-și 
mai putu continua drumul. își petrecu restul zilei vomitând 
verde. Dacă rămân aici, am să mor, S-ar putea săfiu pe 
moarte chiar acum. Oare zeul-cal al Dothrakilor n-ar putea 
să despartă iarba și s-o cheme pentru khalasarul său 
înstelat, ca să poată străbate tărâmurile nopţii împreună 

cu Khal Drogo? In Westeros, morţii Casei Targaryen erau 
încredinţați flăcărilor, cine i-ar putea aprinde rugul aici? 
Carnea mea va hrăni lupii și corbii hoitari) se gândi ea 
întristată, iar viermii vor sălășui în pântecele meu. Ochii ei 
căutară înapoi spre Piatra Dragonului. Părea mai mică, vedea 
fumul ridicându-se de pe vârful său șlefuit de vânt, la leghe 
depărtare. Drogon s-a întors de la vânătoare. 


Apusul soarelui o găsi ghemuită în iarbă, gemând. 
Excrementele îi erau din ce în ce mai apoase. Când luna era 
sus pe cer, slobozea apă 

maronie. Cu cât bea mai mult, cu atât se slobozea mai 
tare, era mai însetată, iar setea o făcea să se târască spre 
pârâu și să soarbă și mai multă apă. Când, în cele din urmă 
închise ochii, Dany nu mai știa dacă mai are destulă putere 
să-i mai deschidă vreodată. 

II visă pe fratele ei mort. 

Viserys arăta la fel ca ultima dată când îl văzuse. Gura îi 
era strâmbă de furie, părul, ars, iar faţa-i era neagră și 
fumega acolo unde aurul topit cursese peste frunte și obraji, 
în ochi. 

- Ești mort, zise Dany. 

Ucis. Cu toate că buzele nu i se clintiră, îi auzi glasul, 
șoptindu-i la ureche: Wu m-ai jelit niciodată) surioară. E greu 
să mori neplâns. 

- Te-am iubit cândva. 

Cândva) rosti el, însă cu atâta amărăciune, încât o făcu să 
tremure. 

Trebuia să-mi fii soție) să-mi faci copii cu păr argintiu și 
ochi violefi să 

păstram sângele de dragon pur. Am avut grijă de tine. Ţi- 
am arătat cine ești. Te-am hrănit. Am vândut corona mamei 
noastre ca să te pot sătura. 

1270 

GEORGE R.R. MARTIN 

- M-au rănit. Mă speriai. 

Numai atunci când stârneai dragonul, Te-am iubit, 

- M-ai vândut. M-ai trădat. 

Nu, Tu ai fost trădătoarea. Te-ai întors împotriva mea, 
impotriva propriului tău sânge, M-au înșelat. Soțul tău 
cabalin și sălbaticii lui împuțiți Erau niște fățarnici și niște 
mincinoși. Mi-au promis o coroană de aur și mi-au dat asta. 
Atinse aurul topit care i se scurgea pe faţă, iar din deget îi 
ieși fum. 


- Ai fi putut primi coroana, îi spuse Dany. Soarele-meu-și- 
stelele ţi-ar fi câștigat-o, dacă ai mai fi așteptat. 

Am așteptat destul. Am așteptat toată viața. Eram regele 
lor, adevăratul lor rege. Au râs de mine. 

- Ar fi trebuit să rămâi în Pentos, cu Magister Illyrio. Kha/ 
Drogo a trebuit să mă prezinte dosh khaleenului, însă tu nu 
trebuia să vii cu noi. A fost alegerea ta. Greșeala ta. 

Vrei să trezești dragonul, târfuliță proastă ce ești? 
Khalasarul /u; Drogo era al meu. Tam cumpărat de la el, o 
sută de mii de guri. Am plătit pentru ei cu fecioria ta. 

- N-ai priceput niciodată. Dothraki nu cumpără și nu 
vând. Ei oferă 

daruri și le primesc. Dacă ai fi așteptat... 

A 

Am așteptat. Pentru coroana mea, pentru tronul meu, 
pentru tine. In toți acei ani, tot ce-am primit vreodată a fost 
o oală de aur topit. De ce ți-au dat ție ouăle de dragon? Arfi 
trebuit să fie ale mele. Dacă aș fi avut un dragon, aș fi 
arătat lumii întregi ce înseamnă vorbele noastre. Viserys 
începu să râdă până când falca-i căzu de pe faţă, fumegând, 
iar din gură-i ţâșni sângele și aurul topit. 

Când se trezi, gâfâind, coapsele-i erau năclăite de sânge. 

O clipă nu-și dădu seama ce era. Lumea tocmai începuse 
să se lumineze, iar iarba înaltă foșnea ușor în vânt. Wu, te 
rog, mai lasă-măsă 

dorm. Sunt așa de obosită. încercă să se cuibărească la 
loc sub mormanul de iarbă pe care o rupsese înainte de 
culcare. Unele fire păreau umede. 

Să fi plouat din nou? Se ridică, temându-se ca nu cumva 
să fi făcut pe 

dansul dragonilor 

1271 

ea în somn. Când își duse degetele la nas, mirosi sângele 
de pe ele și-și dădu seama că nu era decât perioada aceea a 
lunii. 


Dacă n-ar fi fost atât de bolnavă și de speriată, ar fi putut 
fi ca o ușurare. Dar ea începu să tremure violent. Iși șterse 
degetele de pământ și înșfăcă o mână de iarbă să se șteargă 
între picioare. Dragonii nu plâng Sângera, însă era doar 
sângele femeiesc. Totuși, luna este incă la primul pătrar. 
Atunci, cum? încercă să-și amintească când sângerase 
ultima dată. 

La ultima lună plină? La cea de dinainte? La cea de 
dinaintea acesteia? 

Nu, nu se poate să fi trecut atât de mult timp de atunci. 

- Mă trag din sânge de dragon, îi spuse tare ierbii. 

Cânava, îi șopti iarba, până când ţi-ai înlănțuit dragonii în 
întuneric. 

- Drogon a ucis o fetiţa. O chema... o chema... 

Dany nu-și amintea numele copilei. Asta o întristă atât de 
mult, încât ar fi izbucnit în plâns, dacă lacrimile nu i s-ar fi 
uscat de mult. 

- N-o să am niciodată o fetiță. Am fosta Mama Dragonilor. 

Da, răspunse iarba, dar te-ai întors împotriva copiilor tăi. 

Burta-i era goală, tălpile, jupuite și bășicate, și i se părea 
că durerile de burtă se înrăutăţesc. Măruntaiele ei erau pline 
de șerpi care se răsuceau, mușcându-i vintrea. Luă în 
palmele câuș, tremurătoare, apă 

și nămol. Până la miezul zilei, apa va fi călduță, însă în 
racoarea dimineţii era aproape rece și o ajută să ţină ochii 
deschiși. In timp ce-și uda faţa, văzu sânge proaspăt pe 
coapse. Tivul zdrenţuit al cămășii era pătat 3te*sânge. Se 
sperie să vadă atât de mult roșu. Sângele sorocului lunar nu- 
i decât sângele de la soroc, însă nu-și amintea să mai fi avut 
o scurgere atât de abundentă. Nu cumva e de la apă? Dacă 
era apa, era condamnată. Trebuia ori să bea apă, ori să 
moară de sete. 

- Mergi, își porunci Dany. Urmează pârâul și te va duce la 
Skahazadhan. Acolo te va afla Daario. 

Eter se văzu nevoită să-și folosească toată voinţa de care 
era în stare doar ca să se ridice din nou în picioare și, când 


izbuti, reuși doar să 

rămână așa, înfrigurată și sângerând. Iși ridică ochii spre 
cerul albastru și pustiu, privind soarele chiondărâș. Deja a 
trecut jumătate din 

1272 

GEORGE R.R. MARTIN 

dimineață, își dădu seama uluită. Se sforță să facă un 
pas, apoi încă 

unul, și se puse iar în mișcare, urmând micul pârâu. 

Ziua începu să se încălzească, iar soarele o bătea drept în 
cap și peste resturile de păr ars. Apa îi clipocea la tălpi. 
Mergea prin pârâu. De cât timp? Nămolul moale și maroniu îi 
dădea o senzaţie plăcută între degete și o ajuta la 
tămăduirea bășicilor. Prin pârâu sau lângă el, trebuie doar să 
continui să merg. Apa curge la vale. Pârâul mă va conduce 
la râu, iar râul mă va duce acasă. 

Cu deosebirea că nu era chiar așa. 

Meereenul nu era căminul ei, nu va fi niciodată. Era un 
oraș cu oameni ciudaţi, cu zei ciudaţi și păr ciudat, cu 
stăpâni de sclavi în tokare cu franjuri, unde titlurile se 
obțineau prin curvie, măcelul era o artă, iar câinele, o 
delicatesă. Meereenul va rămâne întotdeauna orașul Harpiei, 
iar Daenerys nu putea deveni o harpie. 

Niciodată, glăsui iarba, pe tonul aspru al lui Jorah 
Mormont. A; fost avertizată, înălțimea Ta. Lasă orașul în 
pace, am zis. Războiul tău este în Westeros, ţi-am spus. 

Glasul nu era mai mult decât o șoaptă, dar Dany simţi 
cumva că 

mergea chiar în urma ei. Ursul meu, se gândi, dragul și 
bătrânul meu urs, care m-a iubit și m-a trădat. li fusese atât 
de dor de el. Voia să-i vadă faţa urâtă, să-l cuprindă cu 
brațele și să se lipească de pieptul lui, dar știa că dacă s-ar fi 
întors Ser Jorah ar dispărea. 

- Visez, își zise ea. Visez cu ochii deschiși, în mers. Sunt 
singură 

și rătăcită. 


Rătăcită pentru că a tândălit într-un loc unde nici nu 
trebuia să fii, murmură Ser jorah, la fel de moale ca vântul. 
Singură pentru m-ai alungat de lângă tine. 

- M-ai trădat. Mă spionai de dragul aurului. 

Pentru casă. Casa a fost tot ce mi-am dorit. 

- Și eu. Mă doreai și pe mine. 

Dany îi citise în ochi. 

Te-am dorit, şopti glasul cu tristeţe. 

dansul dragonilor 

1273 

- M-ai sărutat. Nu ţi-am dat niciodată voie, dar ai făcut-o. 
M-ai vândut dușmanilor, dar la asta te gândeai când m-ai 
sărutat. 

Te-am sfătuit bine. Să-ţi ţii sulițele și săbiile pentru Cele 
Sapte Regate, așa ţi-am zis. Lasă Meereenul meereenilor și 
du-te spre apus, ţi-am spus. 

N-ai ascultat, 

- A trebuit să iau Meereenul. Altfel, mi-aș fi văzut copiii 
flămânzind de-a lungul marșului. 

Dany mai vedea șirul de cadavre lăsate de ea în urmă la 
traversarea Pustietăţii Roșii. Nu era o priveliște pe care și-ar 
fi dorit s-o mai vadă 

vreodată. 

- A trebuit să iau Meereenul ca să-mi hrănesc poporul. 

Ai luat Meereenul, îi spuse el, și totuși, ai zăbovitpe- 
acolo, 

- Ca să fiu regină. 


A 


Ești regină, zise ursul ei. In Westeros. 

- E o cale atât de lungă, se plânse ea. Eram obosită, Jorah. 
Eram sătulă de război. Voiam să mă odihnesc, să râd, să 
sădesc copaci și să-i văd crescând. Nu sunt decât o fată 
tânără. 

Nu. Ești sânge de dragon. Şoaptele erau tot mai slabe, ca 
și cum Ser Jorah ar fi rămas tot mai în urma ei. Dragonii nu 
sădesc copaci. Să ţii minte. Să ţii minte cine ești, ce erai 
hărăzită să fii. Să nu-ți uiţi cuvintele. 

“Foc și sânge, le zise Daenerys firelor de iarbă care se 
legănau. 

O piatră i se mișcă sub talpă. Căzu într-un genunchi și 
ţipă de durere, sperând în zadar că ursul o va prinde și-o va 
ajuta să se ridice în picioare. Când își întoarse capul să se 
uite după el, tot ce văzu fu apa maronie, șiroind... și iarba 
încă legănându-se ușor. Vântul, își zise, vântul scutură firele 
și le face să se legene. Numai că nu bătea vântul. 

Soarele era sus, deasupra capului, și totul nemișcat și 
încins. Musculiţele băzâiau prin aer, iar deasupra pârâului 
plutea o libelulă, ţâșnind de colo-colo. Insă iarba se legăna, 
deși nu avea niciun motiv să se miște. 

Căută prin apă, găsi o piatră cât pumnul ei, o scoase din 
mâl. Era o armă nevolnică, dar mai bine cu ea decât cu 
mâna goală. Din colţul ochilor, Dany văzu iarba mișcându-se 
din nou, în depărtare, în 

1274 

GEORGE R.R. MARTIN 

dreapta ei. larba se legâna și se pleca, de parcă ar fi 
trecut un rege, însă 

nu-i apăru niciun rege în faţa ochilor. Lumea era verde și 
pustie. 


Lumea era verde și tăcută. Lumea era îngălbenită, pe 
moarte. Ar trebui să mă ridica își zise. Trebuie să merg. 
Trebuie să urmez pârâul. 

Prin iarbă răzbătu un zânganit subţirel, argintiu. 

Clopoţei, se gândi Dany zâmbind, amintindu-și de Khal 
Drogo, de soarele-ei-și-stelele, de clopoţeii prinși în șuvițele 
lui împletite. Când soarele răsare dinspre apus și apune 
înspre răsărit) când mările se vor usca și munţii se vor 
legăna în vânt precum frunzele) când pântecele meu se va 
grăbi iarăși și va purta un copil viuy Khal Drogo se va 
întoarce la mine. 

Insă nimic din acestea nu se întâmplase. Clopoței) 
chibzui Dany din nou. Călăreţii ei de sânge o găsiseră. 

- Aggo, șopti ea. Jhogo. Rakharo. 

Să fi venit și Daario cu ei? 

Marea cea verde se deschise. Apăru un călăreț. Coada lui 
era neagră 

și strălucitoare, pielea, la fel de întunecoasă precum 
cuprul șlefuit, ochii, de forma migdalelor amare. In îi păriîi 
răsunau clopoței. Purta o cingătoare ornamentală și vestă 
pictată, cu un arakh pe un șold și un bici pe celălalt. Un arc 
de vânătoare și o tolbă cu săgeți erau agăţate la șa. 

Un singur călăreț) singur. O iscoadă. Era cel care călărea 
înaintea khalasarului pentru a găsi vânatul și iarbă bună și 
verde, să adulmece orice urmă de dușman, oriunde s-ar 
putea ascunde. Dacă o găsea A 

acolo, o va ucide, o va silui sau o va lua sclavă. In cel mai 
bun caz, o va trimite înapoi la baborniţele din dosh khaleen) 
unde o bună Khaleesi se ducea pe lumea cealaltă odată cu 
ce îi murea Khalul. 

Totuși, n-o văzu. larba o ascundea și, pe deasupra, se mai 
uita și-n altă parte. Dany îi urmări privirile și văzu o umbră în 
zbor, cu aripile larg desfăcute. Dragonul se afla la aproape 
doi kilometri distanță și, cu toate astea, iscoada ramase 
încremenită până când armăsarul lui începu să necheze de 


frică. Apoi se trezi ca din vis, își întoarse bidiviul și o luă prin 
iarba înaltă în plin galop. 

dansul dragonilor 

1275 

Dany îl urmări cum se îndepărta. Când zgomotul copitelor 
se stinse în tăcere, începu să strige. Strigă până când vocea- 
i deveni un hărâit... iar Drogon veni, pufnind vălătuci de 
fum. larba se plecă 

înaintea lui. Dany îi sări în spate. Duhneaa sânge, a 
sudoare și a frică, însă nimic din toate astea nu conta. 

- Ca să merg înainte, trebuie să mă întorc, zise ea. 
Picioarele ei goale se strânseră pe gâtul dragonului. 11 
îmboldi, iar Drogon se avântă 

spre cer. Nu mai avea biciul, așa că-și folosi palmele și 
picioarele pentru a-l întoarce spre nord-est, în direcţia în 
care se îndreptase iscoada. 

Drogon se supuse destul de binevoitor; poate că îi 
adulmecase frica. 

In câteva momente trecură de cercetașul dothraki, pe 
când acesta galopa de zor, la mare distanţă sub ei. La 
dreapta și la stânga, Dany zări locuri unde iarba era arsă și 
calcinată. Drogon a mai venit pe aici și înainte, își dădu ea 
seama. Ca un lanţ de insule cenușii, urmele vânătorii sale 
străpungeau marea de iarbă verde. 

Sub ei apăru o herghelie imensă de cai. Erau și călăreţi, 
câteva zeci sau mai mulți, însă se întoarseră și o rupseră la 
fugă din clipa când dădură cu ochii de dragon. Caii se 
împrăștiară în goană când umbra lui alunecă pe deasupra 
lor, gonind prin iarbă până când coastele li se albină din 
cauza spumei, spulberând pământul cu copitele... însă, 
oricât erau ei de rapizi, tot nu puteau zbura. Curând, un cal 
rămase tot mai în urma celorlalţi. Dragonul cobori asupra lui, 
mugind, și imediat biata făptură luă foc, totuși, continuă 
cumva să gonească, urlând la fiecare pas, până când Drogon 
se lăsă pe el, frângându-i spinarea. Dany strânse gâtul 
dragonului cu toată forţa ei, ca s nu alunece de peel. 


Hoitul era prea greu ca el să-l poată duce la bârlogul lui, 
așa că 

Drogon își devoră prada chiar acolo, sfâșiind carnea 
prăjită, în vreme ce iarba ardea peste tot în jur, văzduhul 
fiind plin de fuioare de fum și de miros de păr de cal ars. 
Dany, înfometată, alunecă de pe spatele lui și mâncă 
împreună cu el, rupând cu mâinile goale bucăţi de carne 
fumegândă din stârvul calului, arzându-și mâinile. în 
Meereeen eram regina în mătăsuri, pigulind curmale 
umplute și miel cu miere, își aminti ea. 

1276 

GEORGE R.R. MARTIN 

Oare ce-ar crede nobilul meu soț, dacă m-ar vedea 
acum? Hizdahr ar fi oripilat, făra doar și poate. Insă Daario... 

Daario ar râde, și-ar tăia o halcă de carne de cal cu 
arakhul său și s-ar așeza lângă ea să mănânce. 

Când cerul dinspre apus luă culoarea unei răni 
însângerate, auzi ropotul cailor care se apropiau. Dany se 
ridică, își șterse palmele de cămașa ei de corp zdrenţțuită și 
se duse să se așeze lângă dragonul ei. 

Așa o găsi Khal/ Jhago, când vreo cincizeci de războinici 
călare ieșiră dintre vălătucii de fum. 

EPILOG 

- Nu sunt trădător, declară Cavalerul Cuibarului 
Grifonului. Sunt omul Regelui Tomme și al tău. 

Un clipocit constant, p/ici, plici, plici, îi însoțea afirmaţiile, 
în vreme ce zăpada topită i se scurgea de pe mantie, 
adunându-se într-o băltoacă 

pe podea. Ninsese la Debarcaderul Regelui în cea mai 
mare parte a nopţii; afară, zăpada troienită ajunsese până la 
glezne. Ser Kevan Lannister își strânse mantia mai tare. 

yAșa spui tu, ser. Vorbele sunt ca vântul. 

- Atunci, lasă-mă să dovedesc adevărul lor cu sabia mea. 

Lumina tortelor arunca o strălucire fioroasă asupra 
părului lung și roșcat și bărbii lui Ronnet Connington. 


- Lasă-mă să lupt cu unchiul meu și-am să-ţi aduc înapoi 
capul lui și capul falsului dragon. 

Stilițașii Casei Lannister, în mantii stacojii și căști 
deschise, cu cap de leu, stăteau înșiraţi de-a lungul peretelui 
dinspre vest al sălii tronului. Gărzile lui Tyrell, în mantii 
verzi, erau vizavi de ei, lângă 

peretele opus. Răceala din sala tronului era aproape 
palpabilă. Cu toate că nici Regina Cersei, nici Regina 
Margaery nu se aflau printre ei, prezenţa lor putea fi simțită 
otravind aerul, ca niște fantome la ospăț. 

1278 

GEORGE R.R. MARTIN 

în spatele mesei se aflau cinci membri ai consiliului mic 
al regelui, Tronul de Fier, chircit ca o jivină mare și neagră, 
cu ascuţișurile, ghearele și tăișurile lui, era pe jumătate 
învăluit în umbră. Kevan Lannister îl sim 

tea în spatele său, o împunsătură între omoplaţi. Era 
lesne să ţi-l imaginezi pe bătrânul Rege Aerys, cocoţat 
acolo, sângerând dintr-o rană proaspătă, stingându-se. Dar 
astăzi tronul era gol. Nu văzuse niciun motiv ca Tommen să 
li se alăture. Era mai bine să lase băiatul să stea cu mama 
lui. 

Numai Cei Șaptea puteau ști cât timp mai aveau mama și 
băiatul de stat împreună până, la judecata lui Cersei șila 
posibila ei execuţie. 

- Ne vom ocupa de unchiul tău și de prefăcutul de fiu-său 
la timpul potrivit. 

Noua Mână a regelui era așezat pe tronul din stejar, 
cioplit de forma unei mâini, o îngâmfare absurdă pe care o 
produsese înălțimea sa în ziua când Ser Kevan fusese de 
acord să-i acorde funcţia pe care și-o dorea cu atâta înfocare. 

- Vei sta aici până când vom fi gata de marș. Apoi vei 
avea putea să-ţi dovedești loialitatea. 

Ser Kevan nu se mai osteni cu asta. 

- Escortaţi-l pe Ser Ronnet înapoi în apartamentele sale, 
zise el. Și aveți grijă să rămână acolo, rămase nerostit. 


Oricât de zgomotoase fură protestele sale, Cavalerul 
Cuibarului Grifonului rămase pe lista suspecţilor. Se credea 
că mercenarii ajunși în Sud erau conduși de unul dintre cei 
de-un sânge cu el. 

Când ecoul pașilor lui Connington se stingea, Marele 
Maester Pycelle clătină greoi din cap. 

- Unchiul său a stat, cândva, unde șade băiatul acum și i- 
a zis Regelui Aerys cum îi va face plocon capul lui Robert 
Baratheon. 

Așa se întâmplă când un om ajunge la fel de bătrân ca 
Pycelle. Tot ce vezi sau auzi iți amintește de ceva ce ai văzut 
sau ai auzit când erai tânăr. 

- Câţi soldați l-au însoţit pe Ser Ronnet în oraș? întrebă 
Ser Kevan. 

- Douăzeci, zise Lordul Randyll Tarly, iar majoritatea erau 
dintre oamenii de nădejde ai lui Gregor Clegane. Nepotul 
tău, Jaime, i-a 

dansul dragonilor 

1279 

oferit lui Connington. Să se scape de ei, pot să pun 
rămășag. N-au fost la lazul Fecioarelor cu o zi înainte, când 
unul a ucis un om, iar altul, a fost acuzat de siluire. A trebuit 
să-l spânzur pe primul și să-l jugănesc pe al doilea. Dacă ar 
fi fost după mine, i-aș trimite pe toți în Rondul de Noapte și 
pe Connington împreună cu ei. Oamenii de nimic trebuie să 
se ducă pe Zid, acolo-i locul lor. 

- Câinele se ia după stăpân, declară Mace Tyrell. Mantiile 
negre le-ar veni foarte bine, sunt de acord. Nu aș putea 
suferi să am astfel de oameni în garda orașului. 

O sută dintre propriii săi oameni din Highgarden fuseseră 
înrolați între mantiile aurite, totuși, era limpede că sub 
conducerea lui se va rezista oricărei infuzii de oameni din 
vest, aduși pentru echilibru. 

Cu cât îi dau mai mult, cu atât vrea mai mult. Kevan 
Lannister începea să înţeleagă de ce devenise Cersei atât de 
ostilă față de Tyrelli. 


Insa acum nu era momentul să provoace un scandal fățiș. 
Randyll Tarly și Mace Tyrell veniseră amândoi cu oștiri la 
Debarcaderul Regelui, în vreme ce mare parte din forţa 
Casei de Lannister rămăsese în ţinuturile riverane, 
descompunându-se repede. 

- Oamenii Muntelui au fost întotdeauna niște luptători, 
spuse el împăciuitor, și s-ar putea să avem nevoie de fiecare 
om împotriva mercenarilor. Dacă asta-i cu adevărat 
Compania de Aur, cum insistă 

șoptit orii lui Qyburn... 

- Spune-le cum vrei, zise Randyll Tarly. Totuși, nu sunt 
decât niște aventurieri. 

- Poate, făcu Ser Kevan. Dar, cu cât îi ignorăm mai mult, 
cu atât devin mai puternici. Am pus să ni se pregătească o 
hartă, o hartă a incursiunilor. Mare Maester? 

Harta era minunată, pictată de mâna unui maestru pe o 
foaie din cel mai fin pergament, atât de mare, că acoperea 
toată masa. 

- lată. 

Pycelle arătă cu o mână pătată. Unde i se ridicase 
mâneca robei se vedea un fald de piele albă atârnându-i sub 
braţ. 

1280 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Aici și aici. Peste tot pe coastă, dar și prin insule. Tarth, 
Treptele de Piatră, chiar și Estermont. lar acum am primit 
rapoarte că Connington s-ar deplasa spre Capătul Furtunii. 

- Dacă-i Jon Connington, rosti Randyll Tarly. Capătul 
Furtunii. 

Lordul Mace Tyrell mormăi cuvintele. 

- Nu poate lua Capătul Furtunii. Nici dacă ar fi el Aegon 
Cuceritorul. Și, dacă reușește, ce-i cu asta? Stannis îl deţine 
acum. Să lăsăm castelul să treacă de la un pretendent la 
altul, de ce ne-am bate noi capul? 

Am să-l recuceresc după ce se va dovedi nevinovăția 
fiicei mele. 


Cum poți să-l recucerești, când nu l-au cucerit niciodată 
până acum, în fond și la urma urmei? 

- înțeleg, domnul meu, dar... 

Tyrell nu-l lăsă să termine. 

- Acuzaţiile împotriva fiicei mele sunt minciuni sfruntate. 
întreb din nou de ce trebuie să jucăm o farsă de păpușar? 
Regele Tommen s-o declare nevinovată pe fiica respectivă, 
ser, și să punem capat smintelilor aici și acum. 

Fă așa, și șușotelile o vor însoți pe Margaery tot restul 
vieții, 

- Nimeni nu se îndoiește de nevinovăția fiicei tale, lordul 
meu, minţi Ser Kevan, însă înalt Preacucernicia sa insistă 
asupra judecății. 

Lordul Randyll pufni. 

- Ce-am devenit, de când regii și înalții lorzi dansează 
după ciripitul ciorilor? 

- Avem dușmani peste tot, Lord Tarly, îi reaminti Ser 
Kevan. Pe Stannis la nord, oamenii de fier la vest, mercenari 
în sud. Sfidează-l pe înaltul Septon și-o să vedem sângele 
gâlgâind și prin șanțurile de la Debarcaderul Regelui. Dacă 
vom. fi consideraţi ca împotrivindu-ne zeilor, asta îi va 
arunca pe smeriţi în brațele unora sau altora dintre 
uzurpatori. 

Mace Tyrell rămase neclintit. 

- Odată ce Paxter Redwyne îi mătură pe oamenii de fier 
de pe mare, fiii mei vor recuceri Scuturile. Zăpezile îl vor 
răpune pe Stannis, ori o va face Bolton. Cât despre 
Connington... 

dansul dragonilor 

1281 

- Dacă-i el, zise Lordul Randyll. 

- Cât despre Connington, repetă Tyrell, ce victorii a 
repurtat el vreodată ca să ne temem de el? Am fi putut 
zdrobi razmeriţa lui Robert la Septa de Piatră. A dat greș. 
Așa cum a dat mereu greș și Compania de Aur. Unii s-ar 
putea să se grăbească să li se alăture, sunt de acord. 


Domeniul ar fi scăpat, de smintiţi. 

Ser Kevan și-ar fi dorit să-i împărtășească întreaga 
convingere. 

11 cunoscuse pe Jon Conningrton, un tânăr ușor cam prea 
mândru, cel mai isteţ din tot mănunchiul de mici nobili 
tineri, adunaţi în jurul Prințului Rhaegar Targaryen, 
întrecându-se pentru protecţia sa regală. 

Arogant, dar capabil și energic. Asta, și talentul său la 
arme, erau motivele pentru care Nebunul Rege Aerys îl 
făcuse Mână. Letargia bătrânului Lord Merryweather i-a 
îngăduit rebeliunii să prindă forţă și să 

se răspândească, iar Aerys voia pe cineva tânăr și viguros 
pentru a-i face faţă tinereţii și vigorii lui Robert. 

- Prea devreme, declarase Lordul Tywin Lannister când 
vestea alegerii făcute de rege ajunsese și la Casterly Rock. 
Connington e prea tânăr, prea repezit, prea avid de glorie. 

Bătălia de la Clopote dovedise adevărul acestor spuse. 
Ser Kevan se așteptase ca după aceea Aerys nu va avea de 
ales și va trebui să-l cheme din nou pe Tywin la ordine... dar 
Regele Nebun se adresase lorzilor Chelsted și Rossart în loc 
de asta și plătise cu viaţa și coroana. Totuși, astea toate au 
fost atât de demult. Daca acesta-i într-adevăr Jon 
Connington, va fi un alt om. Mai în vârstă, mai dur, mai 
călit... mai periculos. 

- Connington s-ar putea să aibă mai mult decât Compania 
de Aur. 

Se spune că ar avea și un pretendent Targaryen. 

- Tot ce are-i doar un băiat prefăcut, zise Randyll Tarly. 
Asta ar putea fi. Sau nu. 

Kevan Lannister fusese aici, în aceeași sală, când Tywin 
lăsase trupurile copiilor Prințului Rhaegar la picioarele 
Tronului de Fier, învelite în mantii stacojii. Fata fusese 
recunoscută ca Prinţesa Rhaenys, însă băiatul... o oroare 
fără chip, de creier și oase și sânge, câteva smocuri 

1282 

GEORGE R.R. MARTIN 


de păr blond, Niciunul dintre noi nu s-a uitat prea mult 
Tywin zicea că 

acela a fost Prinţul Aegon, iar noi l-am crezut pe cuvânt. 

- Aceleași povești se aud și spre est. Un al doilea 
Targaryen, și încă 

unul al cărui sânge nu-l poate pune nimeni la îndoială. 
Daenrys Născută 

din Furtună. 

- La fel de nebună ca taică-său, declară Mace Tyrell. 

Acela ar fi același tată pe care l-a sustinut Highgarden și 
Casa Tyrell până la capătul nenorocirii și dincolo de asta. 

- O fi ea nebună, făcu Ser Kevan, dar cu atâta fum împins 
spre apus, sigur ard niște focuri pe la răsărit. 

Marele Maester Pycelle își înălţă capul. 

- Dragoni, Aceleași povești au ajuns și în Orașul Vechi. 
Prea multe ca să fie ignorate. O regină cu părul argintiu, cu 
trei dragoni. 

- Taman la celălalt capăt al lumii, zise Mace Tyrell. Regina 
Golfului Sclavilor, da. E bine venită acolo. 

- Cu asta am fi de acord, spuse Ser Kevan, dar fata este 
din spiţa lui Aegon Cuceritorul și nu cred că va fi mulţumită 
să rămână pentru totdeauna la Meereen. Dacă ar ajunge pe 
aceste țărmuri și și-ar uni forţele cu Lordul Connington și 
acest prinţ al său, prefăcut ori ba... 

trebuie să-i distrugem pe Connington și pe pretendentul 
său acum, înainte ca Daenrys Născută în Furtună să vină în 
vest. 

Mace Tyrell își încrucișă brațele. 

- Vreau să fac exact acest lucru, ser. După judecată. 

- Mercenarii luptă pentru bani, spuse Marele Maester 
Pycelle. Cu destul aur, am putea convinge Compania de Aur 
să ni-l predea pe Lordul Connington și pe pretendent. 

- Da, dacă am avea aur, zise Ser Harys Swyft. Dar vai, 
lorzii mei, visteria noastră conţine numai șobolani și 
gândaci. Le-am scris, din nou, bancherilor myrishieni. Dacă 
vor cădea de acord să ne șteargă 


datoria coroanei către Braavos și să ne ofere un nou 
împrumut, poate că nu va mai trebui să mărim birurile. 
Altfel... 

- Magisterii din Pentos sunt cunoscuţi drept camătari și ei, 
zise Ser Kevan. Să-i abordăm. 

dansul dragonilor 

1283 

Este și mai puţin probabil ca cei din Pentos sunt să fie de 
un ajutor decât zarafii din Myrish, însă efortul trebuia făcut. 
Dacă nu se va găsi o nouă sursă de bani sau dacă Banca de 
Fier ar putea fi convinsă să ofere o refinanțare a 
împrumutului, nu va avea de ales și va trebui să plătească 

datoriile coroanei cu aurul Lannisterilor. Nu îndrăznea să 
recurgă la noi taxe, nu acum, când cele Șapte Regate erau la 
marginea revoltei. 

Jumătate dintre lorzii din teritoriu nu făceau deosebirea 
între taxare și tiranie, și ar fi sărit în braţele celui mai 
apropiat uzurpator cât ai bate din palme, dacă asta i-ar face 
să economisească fie și un ban găurit. 

- Dacă și asta dă greș, va trebui să mergi la Braavos să 
tratezi tu însuţi cu Banca de Fier. 

Ser Harys începu să tremure. 

- Chiar trebuie? 

- Tu ești trezorierul, glăsui Lordul Randyll cu asprime. 

- Eu sunt. 

Smocul de păr alb de la vârful bărbiei lui Swyft tremura 
de indignare. 

- Trebuie să-i reamintesc lordului meu că acest necaz nu 
mi se datorează mie? Și nu toţi am avut șansa de a ne umple 
iar cuferele cu prada jefuită de la lazul Fecioarelor și din 
Piatra Dragonului. 

* - Resping aluziile tale, Swyft! spuse Mace Tyrell 
scrâșnind. La Piatra Dragonului n-au fost găsite niciun fel 
bogății, te asigur. Oamenii fiului meu au scotocit fiecare 
palmă a insulei jilave și mohorâte și nu s-a găsit nici o 


singură piatră prețioasă sau vreun firicel de aur. Nici vreun 
semn despre fabuloasa grămadă de ouă de dragon. 

Kevan Lannister văzuse Piatra Dragonului cu propriii săi 
ochi. Se îndoia foarte tare că Loras Tyrell căutase fiecare 
palmă din vechea cetate. Valyrienii o ridicaseră, la urma 
urmelor, iar toate lucrările lor duhneau a vrăjitorie. lar Ser 
Loras era tânăr și predispus la tot felul de judecăţi pripite ale 
tinereţii și mai și fusese rănit grav în timpul asaltului 
împotriva castelului din apropiere. Dar nu-i va mai aminti lui 
Tyrell că fiul său preferat nu era infailibil. 

- Dacă a fost vreo bogăţie la Piatra Dragonului, Stannis ar 
fi găsit-o, declară el. 

1284 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Să continuăm, lorzii mei. Avem două regine de judecat 
pentru înaltă trădare, după cum vă amintiţi. Nepoata mea a 
ales duelul judiciar, după cum mă informează. Ser Robert 
Strong o va reprezenta. 

- Uriașul tăcut. 

Lordul Randyll făcu o grimasă. 

- Spune-mi, ser, de unde a venit acest om? ceru să afle 
Mace Tyrell. 

De ce n-am mai auzit până acum numele ăsta? Nu 
vorbește, nu-și va arăta chipul, nu-i vazut niciodată făra 
armură. Măcar știm sigur că are rangul de cavaler? 

Nu știm nici măcar dacă-i în viață, Meryn Trant susţinea 
că Strong nu mânca și nici nu bea, iar Boros Blount a mers 
atât de departe, încât a spus că nu l-a văzut niciodată 
folosind o privată. De ce i-ar mai trebui? 

Morții nu se ușurează, Kevan Lannister avea unele 
bănuieli destul de întemeiate despre cine era cu adevărat pe 
sub armura albă, strălucitoare, acest Ser Robert. O bănuială 
pe care o aveau și Mace Tyrell și Randyll, fără nicio îndoială. 
Oricare-ar fi fost faţa ascunsă sub coiful lui Strong, trebuia 
să rămână tot așa și acum. Uriașul tăcut era singura 
speranţă 


a nepoatei sale. Și să mă rog săfie la fel de formidabil pe 
cât pare. 

Insă Mace Tyrell nu putea privi mai departe de 
ameninţarea la adresa propriei sale fiice. 

- înălţimea Sa l-a numit pe Ser Robert în Garda Regală, îi 
aminti Ser Kevan, iar Qyburn garantează și el pentru om. Fie 
cum o fi, Ser Robert trebuie să reușească, lorzii mei. Dacă 
nepoata mea este dovedită 

vinovată de trădări, legitimitatea copiilor ei va fi 
contestată. Dacă 

Tommen nu mai e rege, Margaery nu va mai fi regină. 

II lăsă pe Tyrell pe gânduri. 

- Indiferent ce-ar fi putut face Cersei, ea încă mai este 
fiică a Stâncii, sânge din sângele meu. N-am să îngădui să 
piară ca o trădătoare, dar m-am asigurat că i-am scos colții. 
Garda ei a fost redusă și oamenii, înlocuiţi cu propriii mei 
oameni. In locul fostelor ei doamne de companie, va fi 
însoţită de acum înainte de o septă și de trei novice, alese 
de înaltul Septon. Nu va mai avea niciun cuvânt de spus în 
treburile guvernării, 

dansul dragonilor 

1285 

nici în educaţia lui Tommen. Intenţionez s-o trimit înapoi 
la Casterly Rock după judecată și să mă asigur că rămâne 
acolo. Cred că ajunge. 

Lăsă restul nerostit. Cersei era ca o pradă de război acum, 
sleit de puteri. Orice ucenic de brutar și cerșetor din oraș o 
văzuse de-acum acoperită de rușine, iar fiecare târfă și 
codoș de la Văgăuna Vechiturilor până la Cotul Scursorii se 
holbase la goliciunea ei, ochii lor hulpavi poposindu-i asupra 
sânilor și a pântecelui, a părţilor femeiești. Nicio regină nu 
se mai putea aștepta să domnească din nou după așa ceva. 
In aur, mătăsuri și smaralde, Cersei fusese o regină, aproape 
ca o zeiță; goală, era doar o femeie, una în vârstă, cu urme 
de la naștere pe burtă 


și sâni care începeau să se lase... după cum căzăturile din 
mulțime fuseseră atât de bucuroase să le arate soţilor și 
ibovnicilor lor. Mai bine să 

trăiești în rușine decât să mori cu mânarie, îşi spuse Ser 
Kevan. 

- Nepoata mea nu ne va mai pricinui niciun necaz, îi 
promise lui Mace Tyrell. Ai cuvântul meu. 

Tyrell dădu din cap fără pic de entuziasm. 

- După cum spui. Margaery a mea preferă să fie judecată 
de Credință, pentru ca întregul ţinut să fie martor la 
nevinovăția sa. 

Dacă fiica ta e nevinovată, așa cum vrei să ne faci să 
credem, de ce trebuie ca oastea ta să fie prezentă când va 
fipusă înaintea acuzatorilor? 

ar fi putut întreba Ser Kevan. 

- Curând, sper eu, zise, înainte de a se întoarce spre 
Marele Maester P”celle. Altceva? 

Marele Maester își consultă hârţoagele. 

- Ar trebui să rezolvăm și cu moștenirea Rosby. Au fost 
înaintate șase cereri până acum... 

- Putem rezolva cazul Rosby și altă dată. Altceva? 

- Preparativele pentru Prinţesa Myrcella. 

- Asta se întâmplă când ai de-a face cu dornishenii, zise 
Mace Tyrell. 

Nu s-ar putea găsi o partidă mai bună pentru fată? 

Poate propriul tău fiu, Willas? Ea, desfigurată de un 
dornishean, el, ologii de altui 

1286 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Fără îndoială, spuse Ser Kevan, însă avem destui 
dușmani, nu trebuie sa provocam și Dornul. Dacă Doran 
Martell și-ar alătura forţele celor ale lui Connington, în 
sprijinul acestui prefăcut dragon, ar putea să iasă foarte 
prost pentru noi toți. 

- Poate îi convingem pe prietenii noștri dornisheni să 
trateze cu Lordul Connington, zise Ser Harys Swift, 


chicotind enervant. Ne-ar scăpa de multe probleme și 
eforturi. 

- Da, așa ar fi, spuse Ser Kevan plictisit. 

Venise vremea să termine. 

- Vă mulțumesc, lorzii mei. Hai să ne revedem peste cinci 
zile. 

După judecata lui Cersei. 

- Cum ţi-e voia. Fie ca Războinicul să le dea putere 
brațelor lui Ser Robert. 

Cuvintelor le lipsea entuziasmul, iar adâncitura bărbiei 
lui Mace Tyrell îi oferi Lordului Regent cea mai grăbită 
plecăciune. Dar tot era ceva, și pentru asta Ser Kevan 
Lannister era recunoscător. 

Randyll Tarly părăsi sala cu lordul său suzeran, suliţașii cu 
mantii verzi urmându-i îndeaproape. 

Tarly este adevăratulpericol, reflectă Ser Kevan când le 
urmărea plecarea. Un om îngust la minte, dar cu o voință de 
fier și subtil, și un soldat cât de bun poatefi unul instruit în 
Reach. Dar cum să-l câștig de partea noastră? 

- Lordul Tyrell nu mă iubește defel, glăsui Maerele Maester 
Pycelle pe un ton mohorât, după ce Mâna plecase. Povestea 
cu ceaiul de lună... eu n-aș fi vorbit niciodată de ea, dar 
Văduva Regelui mi-a poruncit! Dacă nu-l deranjează pe 
Lordul Regent, aș dormi mai bine, dacă mi-ai împrumuta 
câţiva dintre străjerii tăi. 

- Lordul Tyrell s-ar putea să ia asta drept un afront. 

Ser Harys Swyfft se trase de barbă. 

- Și mie mi-ar trebui niște străjeri. Sunt vremuri 
periculoase. 

Da, se gândi Kevan Lannister, iar Pycelle nu este singurul 
membru al consiliului pe care Mâna noastră l-ar vrea 
înlocuit. Mace Tyrell avea propriul lui candidat la funcţia de 
lord trezorier: unchiul său, Lordul 

dansul dragonilor 

1287 


Seneșal de Highgarden, căruia oamenii-i ziceau Garth 
Umflatul. 

Ultimul lucru de care am nevoie este încă un Tyrell în 
micul consiliu. Era deja depășit numeric. Ser Harys era tatăl 
soţiei sale, iar pe Pycelle se putea, de asemenea, conta. Insă 
Tarly era loial faţă de Highgarden, după cum era și Paxter 
Redwyne, lordul amiral și comandantul flotei, conducându-și 
acum navele în jurul Dornului, pentru a se ocupa de oamenii 
de fier ai lui Euron Greyjoy. Odată ce Redwyne revenea la 
Debarcaderul Regelui, în consiliul vor fi trei la trei, Lannister 
și Tyrell. 

Cea de-a șaptea voce ar fi femeia dornisheană care o 
însoțea pe Myrcella acasă. Lady Nym. Dar nu-i o doamnă, 
dacăfie și numai jumătate din ce spune Qybum este 
adevărat. O fiică bastardă a Viperei Roșii, aproape la fel de 
notorie ca și tatăl ei, și intenţiona să pretindă locul din 
consiliu pe care Prinţul Oberyn însuși îl ocupase pentru atât 
de puţin timp. Ser Kevan încă nu găsise potrivit să-l 
informeze pe Mace Tyrell despre venirea ei. Știa că Mâna nu 
va fi încântat. Cel! de care avem nevoie este Degețel. 

Petyr Baelysh avea talentul de a chema dragonii din 
văzduh. 

- Tocmește-i pe oamenii Muntelui, sugeră Ser Kevan. 
Ronnet cel Roșu nu i-ar mai folosi la nimic. 

Nu credea că Mace Tyrell ar fi atât de nătâng, încât să 
încerce să-i ucidă pe Pycelle sau pe Swyft, însă dacă străjerii 
îi făceau să se simtă 

mai în siguranță, n-aveau decât să aibă și păzitori. 

Cei trei bărbaţi ieșiră împreună din sala tronului. Afară, 
zăpada se în- 

|tolbura prin curtea exterioară, ca o fiară în cușcă, urlând 
să fie eliberată. 

- V-a mai fost vreodată atât de frig? întrebă Ser Harys. 

- Nu se poate vorbi despre frig, glăsui Marele Maester 
Pycelle, când suntem afară. 


Traversă, încet, curtea exterioară, întorcându-se în 
apartamentele sale. 

Ceilalţi doi mai zăboviră un moment pe treptele spre sala 
tronului. 

- Nu am nici un fel de încredere în acești bancheri 
myrisheni, îi spuse Ser Kevan bunului tată. Ar fi mai bine să 
te pregătești să pleci la Braavos. 

Ser Harys nu părea deloc încântat de această 
perspectivă. 

- Dacă trebuie. Dar o spun din nou, acest necaz nu mi se 
datorează. 

1288 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Nu. Cersei a fost cea care a decis că Banca de Fier poate 
aștepta pentru dobânzile lor. S-o trimit pe ea la Braavos? 

Ser Harys clipi. 


A 


- înălţimea Sa... asta... asta... 

Ser Kevan îi veni în ajutor. 

- A fost o glumă. Una proastă. Du-te și găsește un foc pe 
cinste. 

Am de gând să fac același lucru. 

Iși trase mănușile și o traversă curtea, aplecându-se tare 
sub bătaia vântului, în vreme ce mantia îi pocnea și-i fâlfâia 
în urmă. 

Șanțul secat care înconjura Fortăreaţa lui Maegor era 
acoperit cu zăpadă de un metru, ţepușele de fier care 
înconjurau tranșeul de apărare sclipind de la brumă. Sigura 
cale de ieșire din Fortăreaţa lui Maegor era peste podul 
mobil întins peste șanț. Un cavaler din Garda Regelui era 
întotdeauna postat la capătul celălalt. In această noapte, îi 
venise rândul lui Ser Meryn Trant. Cu Balon Swann 
căutându-l prin Dome pe cavalerul Stea-lntunecată, cu 
Loras Tyrell, rănit grav la Piatra Dragonului, și cu Jaime 
dispărut prin ţinuturile riverane, numai patru dintre Săbiile 
Albe mai rămăseseră la Debarcaderul Regelui, iar Ser Kevan 
îl azvărlise pe Osmund Kettleblack (și pe frate-său, Osfryd) 
în temniţă, la câteva ore după mărturisirea lui Cersei, cum 
că 

amândoi îi fuseseră ibovnici. Asta făcea să-i rămână 
numai Trant, plăpândul Boros Blount și monstrul mut al lui 
Qyburn, Robert Strong, pentru a-l proteja pe tânărul rege și 
familia regală. 

Va trebui să găsesc niște oameni noi pentru Garda 
Regelui, Tommen ar trebui să aibă șapte cavaleri zdraveni în 
jurul lui. Pe vremuri, în Garda Regelui serveai pe viaţă, însă 
asta nu l-a împiedicat pe Joffrey să-l destituie pe Ser 
Barristan Selmy ca să-i facă loc câinelui său, Sandor 
Clegane. Kevan se putea folosi de acest precedent. Aș putea 


să-l imbrac pe Lancel intr-o mantie albă, se gândi el. Este 
mai multă onoare în asta decât va găsi el vreodată printre 
Fiii Războinicului, Kevan Lannister își atârnă mantia plină de 
zăpadă în salonul său, se descălță de cizme și-i porunci 
servitorului să mai aducă lemne pentru foc. 

dansul dragonilor 

1289 

- Un pocal de vin fiert ar merge numai bine, zise el, 
așezându-se lângă vatră. Adu-mi unul. 

Focul îl toropi curând, iar vinul îl încălzi plăcut pe 
dinăuntru. De asemenea, îl făcu somnoros, așa că nu 
îndrăzni să mai bea încă o cupă. 

Ziua era departe de a se fi terminat pentru el. Avea de 
citit rapoarte, de scris scrisori. Și o cină cu Cersei și regele. 
Nepoata sa fusese supusă 

și ascultătoare de la plimbarea de ispășire, slaviţi fie zeii. 
Novicele care se ocupau de ea, au relatat că-și petrecuse o 
treime din orele de veghe împreună cu fiul ei, o altă treime 
în rugăciuni, iar restul în baia personală. Se îmbăia de patru- 
cinci ori pe zi, frecându-și singură pielea cu perii din păr de 
cal și săpun puternic, din leșie, de parcă ar fi vrut să-și dea 
pielea jos. 

Nu-și va spăla niciodată pata, indiferent cât de tare se va 
freca. Ser Kevan își aminti de fata care fusese ea odată, atât 
de plină de viaţă și de poznașă. lar când înflorise, ahhh... 
Mai existase oare vreodată o fecioară 

atât de dulce pe care s-o veghezi? Dacă Aerys ar fi fost 
de acord să o mărite cu Rhaegar, cât de multe morți ar fi 
fost evitate? Cersei i-ar fi putut dărui prinţului fiii pe care și-i 
dorea, leii cu ochii violeți și coame argintii... iar cu o 
asemenea soție, poate că Rhaegar nici nu s-ar mai fi uitat la 
Lyanna Stark. Fata din nord era de o frumusețe sălbatică, 
după 

cum își amintea el, deși, pe de altă parte, oricât de tare ar 
străluci o torţă, nu poate egala niciodată soarele la răsărit. 


*insă nu avea nici un rost să ofteze după bătăliile 
pierdute și după 

drumurile neîncercate. Ăsta era un viciu al oamenilor 
bătrâni și terminaţi. Rhaegar se căsătorise cu Elia din Dome, 
Lyanna Stark murise, Robert Baratheon o luase pe Cersei de 
mireasă și iata unde ajunseseră. 

lar în această seară, propriul său drum îl va duce prin 
camera nepoatei sale și față-n faţă cu Cersei. 

Nu am nici un motiv să mă simt vinovat, își spuse Ser 
Kevan. 

Tywin ar înțelege asta, cu siguranță. Fiica sa a fost cea 
care a adus ru 

șinea asupra numelui nostru, nu eu. Ce-am făcut eu, am 
făcut spre binele Casei Lannister. 

1290 

GEORGE R.R. MARTIN 

Și nu era ca și cum fratele său nu făcuse niciodată la fel. 
în ultimii ani de viaţă ai tatălui, după ce mama lor se 
sfârșise, părintele lor o luase ca iubită pe fata de rând a unui 
lumânărar. Nu era ieșit din comun ca un lord văduv să ţină 
pe lângă el o fată din popor, pe post de încălzitoare de pat... 
însă Lordul Tytos începu, foarte curând, să 

o așeze pe femeia lui lângă el, în sala tronului, acoperind- 
o cu daruri și onoruri, ba chiar cerându-i părerea în treburile 
de stat. Intr-un an, ea dădea servitori afară, răstindu-se la 
cavalerii casei lui, ba chiar vorbind în numele înălțimii sale, 
atunci când era indisponibil. Devenise atât de influentă, 
încât în Lannisport se spunea că orice om care voia ca 
petiția să-i fie ascultată trebuia să îngenuncheze în faţa ei și 
să-i vorbească tare în poală... pentru că urechile lui Tytos 
Lannister se aflau între picioarele ei. Ajunsese chiar să 
poarte bijuteriile mamei lor. 

Asta până în ziua când inima nobilului lor tată i-a crăpat 
în piept, în vreme ce cobora treptele spre patul ei. Toţi 
profitorii care-și spuneau prietenii ei și-i căutaseră favorurile 
au abandonat-o destul de repede când Twyn a dezbrăcat-o 


în pielea goală, defilând cu ea prin Lannisport, spre docuri, 
întocmai ca o târfă de duzină. Cu toate că nimeni nu a atins- 
o, plimbarea a pus capat influenţei sale. Desigur, Tywin n-ar 
fi visat niciodată că aceeași soartă o aștepta și pe preţioasa 
lui fiică. 

- Așa a trebuit să fie, mormăi Ser Kevan sorbind ultima 
înghiţitură 

de vin. înalt Prea-Sfinţia Sa trebuia împăcat. Tommen 
avea nevoie de sprijinul Credinței în bătăliile care vor veni. 
lar Cersei... copila de aur devenise o femeie lacomă, 
înfumurată, smintită. Lăsată să guverneze, l-ar fi distrus pe 
Tommen așa cum făcuse cu Joffrey. 

Afară, vântul se înteţea, zgâriind obloanele încăperii sale. 
Ser Kevan se ridică în picioare. Era vremea s-o înfrunte pe 
leoaică în vizuina ei. 

I-am tăiat ghearele. Jaime, totuși... Dar nu, nu va stăruli 
cu asta. 

Iși puse pe el un pieptar vechi, purtat îndelung, în caz că 
nepoatei sale îi mai trecea prin minte să-i arunce încă o cupă 
de vin în faţă, dar își lăsă sabia să atârne de cureaua de pe 
spătarul scaunului. Numai 

dansul dragonilor 

1291 

cavalerii din Garda Regală aveau permisiunea să apară 
cu săbiile în prezenţa lui Tommen. 

Ser Boros Blount îi păzea pe regele-copil și pe mama sa, 
când Ser Kevan intră în apartamentele regale. Blount purta o 
armură incrustată, mantie albă și un coif deschis. Nu arăta 
prea bine. Boros se îngrășase în ultima vreme, mai ales la 
faţă și burta, dar culoarea din obraji nu era sanatoasa. Și se 
sprijinea de peretele din spatele său, ca și cum statul în 
picioare devenise un efort prea mare pentru el. 

Masa le era servită de trei novice, fete curate, de origine 
nobilă, având vârste între doisprezece și șaisprezece ani. In 
veșmintele lor moi și albe, de lână, una părea mai 
nevinovată și neprihănită decât cealaltă și, cu toate astea, 


înaltul Septon insistase ca nici o fată să nu petreacă mai 
mult de șapte zile în serviciul reginei, altfel Cersei ar fi putut 
s-o corupă. Ele aveau grijă de garderoba reginei, îi 
pregăteau baia, îi turnau vinul, îi schimbau așternuturile 
dimineața. Una împăr 

tea patul cu ea în fiecare noapte, pentru a se asigura că 
aceasta nu avea o altă companie nocturnă; alte două 
dormeau într-o încăpere alăturată, împreună cu septa care le 
supraveghea. 

O fată înaltă ca o barză, cu chipul ciupit de vărsat, îl 
anunţă 

reginei și fiului ei. Cersei se ridică atunci când intră el și-l 
sărută ușor pe un obraz. 

Dragă unchiule, este așa de bine că poţi cina cu noi. 

Era îmbrăcată modest, ca oricare altă matroană, într-o 
rochie maro închis, cu nasturi până sus, la gât, și o mantie 
verde, cu glugă, care-i acoperea capul ras. inainte de 
paradă, și-ar fi mascat chelia pe sub o coroană aurie. 

- Vino, ia loc, zise ea. Dorești niște vin? 

- O cupă. 

Se așeză, încă prudent. 

O novice pistruiată le umplu cupele cu vin fierbinte, 
condimentat. 

- Tommen mi-a spus că Lordul Tyrell intenţionează să 
reconstruiască Turnul Mâinii, zise Cersei. 

1292 

GEORGE R.R. MARTIN 

Ser Kevan dădu din cap. 

- Noul turn va fi de două ori mai înalt decât cel căruia i-ai 
dat foc, susţine el. 

Cersei scoase un hohot răgușit. 

- Lăncii lungi, turnuri înalte... ne sugerează Lordul Tyrell 
ceva? 

Asta-l1 făcu să zâmbească. £ bine că-și amintește cum să 
râdă. Când o întrebă dacă avea tot ce-i trebuia, regina 
răspunse: 


- Sunt foarte bine îngrijită. Fetele astea-s dulci, iar buna 
septă se îngrijește să-mi spun rugăciunile. Dar odată ce 
nevinovăția mea-i dovedită, mi-ar plăcea dacă Taena 
Merryweather m-ar putea servi din nou. Iși poate aduce fiul 
la curte. Lui Tommen îi trebuie alți băieţi în jurul lui, prieteni 
de origine nobilă. 

Era o doleanţă modestă. Ser Kevan nu vedea nici un 
motiv pentru care n-ar fi putut fi îndeplinită. Se putea îngriji 
de băiatul Merryweather chiar el, în timp ce Lady Taena o 
însoțea pe Cersei înapoi la Casterly Rock. 

- Am să trimit după ea imediat după judecată, îi promise. 

Cina începu cu o supă de vită și orz, urmată de două 
prepeliţe și o frigăruie cu fripturi, de aproape un metru 
lungime, cu napi, ciuperci și plin de pâine caldă și unt la 
discreţie. Ser Boros gusta din fiecare dintre bucatele servite 
îegelui. O îndatorire umilitoare pentru un cavaler al Gărzii 
Regale, dar poate că asta era tot de ce era capabil Blount în 
aceste zile... și o măsură înţeleaptă, având în vedere felul în 
care murise fratele lui Tommen. 

Regele părea mai fericit decât ultima oară când îl văzuse 
Kevan Lannister, iar de atunci trecuse mult timp. De la supă 
la dulciuri, Tommen bolborosi despre isprăvile pisoilor lui, în 
vreme ce îi hrănea cu bucățele de frigărui din farfuria regală. 

- O pisică rea a stat la geamul meu noaptea trecută, îl 
informă 

el pe Kevan la un moment dat, dar Ser Țopăială a stupit-o 
și a șters-o peste acoperișuri. 

- Pisica cea rea? zise Ser Kevan amuzat. Ce băiat drăguţ! 

dansul dragonilor 

1293 

- Este un motan negru, bătrân, cu o ureche sfâșiată, îi 
spuse Cersei. Un animal murdar, cu toane rele. Odată l-a 
zgâriat pe Joff pe mână. 

Apoi se strâmbă. 

- Pisicile vânează șobolanii, știu, însă ăsta... se știe că s-a 
dus să 


atace corbii la cuibarele lor. 

- Am să le poruncesc vânătorilor de șobolani să 
pregătească o capcană pentru el. 

Ser Kevan nu-și putea aminti s-o mai fi văzut pe nepoata 
sa atât de tăcută și supusă, atât de timidă. Dar totul era spre 
binele ei, presupunea el. Insă îl și întrista într-un fel. Văpaia 
ei s-a stins, ea, care obișnuia să 

ardă atât de intens. 

- N-ai întrebat nimic despre fratele tău, zise el, în vreme 
ce așteptau să li se aducă prăjiturile cu frișcă, care erau 
preferatele regelui. 

Cersei își ridică bărbia și ochii ei verzi străluciră în lumina 
lumânărilor. 

-jaime? Ai vreo veste? 

- Niciuna. Cersei, s-ar putea să fie nevoie să te pregătești 
pentru... 

- Dacă ar fi murit, aș fi știut deja. Am intrat în această 
lume împreună, unchiule. Nu ar pleca fără mine. 

Luă o gură devin. 

- Tyrion poate pleca oricând dorește. Nici despre el nu ai 
nici o veste, presupun. 

- Nu, n-a încercat nimeni, în ultima vreme, să ne vândă 
un cap de pitic. 

Ea dădu din cap. 

- Unchiule, pot să te întreb ceva? 

- Orice poftești,. 

- Soţia ta... ai de gând s-o aduci la curte? 

-Nu. 

Dorna era o ființă blândă, niciodată comodă, însă 
sociabilă, cu mulţi prieteni și rude în preajma ei. Se 
descurcase bine cu copiii lor, 

1294 

GEORGE R.R. MARTIN 

visa să aibă nepoți, se ruga de șapte ori pe zi, îi plăceau 
croșetatul și florile. La Debarcaderul Regelui s-ar simţi la fel 


de bine ca vreunul dintre pisoii lui Tommen într-o groapă cu 
vipere. 

- Doamnei mele nu-i plac călătoriile. Locul ei este la 
Lannisport. 

- Este o femeie înțeleaptă, care-și cunoaște locul. 

Nu-i plăcu deloc cum sunase asta. 

- Zi ce vrei să spui. 

- Păi cred că am și spus-o. 

Cersei își ridică pocalul. Fata pistruiată îl umplu din nou. 
Prăjiturile cu frișcă apărură și ele, iar conversaţia luă o 
turnură mai lejeră. 

Numai după ce Tommen și pisoii lui fură escortaţi spre 
dormitorul regal de câtre Ser Boros, discuţia lor se aplecă 
asupra procesului reginei. 

- Fraţii lui Osney nu vor sta cu mâinile-n sân, privindu-l 
cum moare, îl preveni Cersei. 

- Nici nu m-aș aștepta la una ca asta. Am pus să fie 
arestaţi amândoi. 

Asta păru s-o fi luat prin surprindere. 

- Sub ce acuzație? 

- Relaţii trupești cu o regină. înalt Prea-Sfinţitul afirmă că 
ai mărturisit că te-ai fi culcat cu amândoi, ai uitat? 

Ea se înroși la faţă. 

- Nu. Ce-ai să faci cu ei? 

- Zidul, dacă-și recunosc vina. Dacă neagă, s-ar putea 
trezi înaintea lui Ser Robert. Astfel de oameni n-ar fi trebuit 
niciodată să ajungă 

atât de sus. 

Cersei lăsă capul în jos. 

- l-am... i-am privit greșit. 

- Se pare că ai privit greșit o mulţime de bărbaţi 
cumsecade. 

Ar mai fi putut spune și altele, dar novicea cu părul 
negru, cu obrajii bucălaţi, se întoarse în încăpere să anunţe: 

- Lordul meu și doamna mea, îmi pare rău că intervin, dar 
este un băiat jos. Marele Maester Pycelle solicită prezenţa 


imediată a Lordului Regent. 

dansul dragonilor 

1295 

Aripi intunecate, cuvinte întunecate, se gândi Ser Kevan. 
Să fi căzut Capătul Furtunii? Sau o fi venit vorbă de la 
Bolton, în nord? 

- S-ar putea să fie vești despre Jaime, zise regina. 

Exista o singură cale de a afla. Ser Kevan se ridică. 

- Te rog să mă ierți. 

înainte de plecare, se lăsă într-un genunchi și sărută 
mâna nepoatei. 

Dacă uriașul ei tăcut nu reușea, acesta putea fi ultimul 
sărut de care avea parte. 

Mesagerul era un băiat de opt sau nouă ani, atât de 
înfofolit în blănuri, încât semăna cu un pui de urs. Trant îl 
ținuse să aștepte afară, pe podul mobil, în loc să-l lase să 
intre în fortăreață. 

- Du-te și tu la căldură, băiete, îi spuse Ser Kevan, 
împingându-i în palmă un ban. Ştiu prea bine drumul spre 
cuibare. 

Ninsoarea se oprise, în sfârșit. Dincolo de vălul de nori 
zdrenţuiţi, o lună plină plutea indiferentă și albă ca un 
bulgăre de zăpadă. Stelele străluceau reci și îndepărtate. Pe 
când Ser Kevan mergea prin curtea interioară, castelul părea 
un loc străin, unde fiecărei cetăţi și fiecărui tur îi 
crescuseră dinţi de gheaţă, iar toate cărările cunoscute 
dispăruseră sub o pătură albă. Un ţurţur lung ca o suliță se 
desprinse de sus $i îi căzu la picioare, spărgându-se. Toamna 
la Debarcaderul Regelui, își spuse. Oare cum trebuie să fie 
pe Zid? 

Ușa fu deschisă de slujnica în casă, o creatură numai 
piele și os, într-o robă tivită cu blană, mult prea mare pentru 
ea. Ser Kevan își scutură zăpada de pe cizme, își scoase 
mantia și i-o aruncă. 

- Marele Maester mă așteaptă, anunţă el. 

Fata dădu din cap, solemnă și tăcută, arătând spre trepte. 


încăperile lui Pycelle se aflau sub cuibar, un apartament 
spaţios, plin de rafturi cu ierburi, balsamuri și poţiuni, dar și 
de rafturi ticsite de cărţi și pergamente. Ser Kevan le găsise 
întotdeauna agasant de bine încălzite. Dar nu și acum. 
Odată ce trecu de ușă, frigul deveni chinuitor. 

Cenușă neagră și tăciuni stinși peste tot, erau tot ce mai 
rămăsese din 

1296 

GEORGE R.R. MARTIN 

focul vetrei. Câteva lumânări pâlpâitoare aruncau, ici- 
colo, pete de lumină slabă. 

Restul era învăluit în umbră... cu excepţia locului de sub 
fereastra deschisă, unde câteva cristale de gheaţă licăreau 
în lumina lunii, răsucindu-se în vânt. Pe scaunul de lângă 
fereastră zăcea un corb, albicios, uriaș, cu penele zburlite. 
Era cel mai mare corb pe care-l văzuse vreodată 

Kevan Lannister. Mai mare decât orice șoim de vânătoare 
de la Casterly Rock, mai mare decât cea mai zdravănă 
bufniţă. Zăpada suflată de vânt dansa în jurul lui, iar lumina 
lunii îl poleise cu argintiu. 

Nu argintiu. Alb. Pasărea-i albă. 

Corbii albi din Citadelă nu aduceau mesaje, precum 
verișorii lor întunecaţi. Când apăreau de prin Orașul Vechi, o 
făceau cu un Singur scop: să anunţe o schimbare de 
anotimp. 

- larnă, spuse Ser Kevan. 

Cuvântul lăsă în aero păclă albă. Se duse de la fereastră. 

Apoi, ceva-l izbi în piept, chiar între coaste, dur ca un 
pumn de uriaș. li tăie răsuflarea și-l trimise clătinându-se 
îndărăt. Corbul alb se ridică în aer, lovindu-l peste cap cu 
aripile sale decolorate. Ser Kevan aproape că se aruncă în 
scaunul de la fereastră. Ce... cine... In piept avea înfiptă o 
săgeată, până aproape de pene. Wu. Nu! Așa a murit și 
fratele meu. Sângele se scurgea din jurul cozii. 

- Pycelle, murmură el buimăcit. Ajută-mă... eu... 


Și-atunci văzu. Marele Maester Pycelle era așezat la masa 
lui, cu capul lăsat pe un tom grandios, legat în piele, așezat 
dinainte. Doarme, se gândi Kevan... până când clipi și atunci 
văzu tăietura roșiatică, adâncă, de pe craniul bătrânului și 
sângele adunat sub cap, murdărindu-i paginile cărţii. 

Peste tot în jurul lumânării erau împrăștiate așchii de os 
și creier, ca niște insule în lacul de ceară topită. 

Voia străjeri, îşi zise Ser Kevan. Ar fi trebuit să-i trimit 
străjeri. Să 

fi avut Cersei dreptate de la bun început? Asta era, oare, 
lucrătura nepotului său? 

- Tyrion? strigă el. Unde...? 

dansul dragonilor 

1297 

- Departe, răspunse un glas familiar. 

Stătea într-o zonă de întuneric, lângă raftul cu cărți, 
rotofei, palid, cu umerii rotunjiţi, ţinând o arbaletă în mâinile 
moi și pudrate. 

- Varys? 

Eunucul lăsă arbaleta jos. 

- Ser Kevan, iartă-ma dacă poţi. Nu-ţi doresc râul. N-am 
săvârșit asta din ură. A fost pentru regat. Pentru copii. 

Am copii Am o nevastă. Oh, Dorna, || copleși durerea. 
închise ochii, îi deschise din nou. 

- Sunt... sunt sute de soldaţi ai Lannisterilor în acest 
castel. 

- Dar niciunul în această încăpere, din fericire. Mă 
îndurerează ce spui, lordul meu. Nu meriţi să mori singur, 
într-o asemenea noapte rece și întunecată. Sunt mulţi ca 
tine, oameni buni, în serviciul unor cauze rele... însă ai 
ameninţat să distrugi toate realizările bune ale reginei, să 
împaci Highgarden și Casterly Rock, să legi Credinţa de 
micul tău rege, să unești cele Şapte Regate sub domnia lui 
Tommen. Așadar... 

Răbufni o pală de vânt. Ser Kevan se cutremură violent. 


- Iţi este frig, lordul meu? întrebă Varys. lartă-mă. Marele 
Maester s-a scăpat pe el murind, iar putoarea era atât de 
îngrozitoare, încât m-am temut să nu mă înăbuș. 

Ser Kevan încercă să se ridice, însă puterile îl părăsiseră. 
Nu-și mai putea simţi picioarele. 

- Mi s-a părut că arbaleta ar fi cea mai nimerită. Ai 
împărtășit atât de multe cu Lordul Tywin, încât de ce nu? 
Nepoata ta va crede că te-au ucis cei din neamul Tyrell, 
poate cu complicitatea Pezevenghiului. Ei o vor suspecta pe 
ea. Cineva, pe undeva, va afla o cale să dea vina pe 
dornisheni. 

îndoieli, diviziuni, neîncredere vor înghiţi chiar și bucata 
de pământ pe care stă regele tău copil, în vreme ce Aegon 
își va ridica iarăși flamura deasupra Capătului Furtunii, iar 
lorzii din ţinuturi se vor aduna în juru.-i. 

- Aegon? 

Pentru o clipă nu mai înţelese. Apoi își aminti. Un copil 
învelit într-o mantie stacojie, pânza mânjită cu sângele și 
creierii lui. 

1298 

GEORGE R.R. MARTIN 

- Mort. E mort. 

-Nu. 

Glasul eunucului părea că se îngroașă. 

- Este aici. Aegon a fost pregătit pentru domnie încă 
dinainte să 

înceapă să meargă. A fost antrenat pentru arme, așa cum 
trebuie să fie un cavaler, dar instruiriea lui nu s-a oprit aici. 
Știe să citeacă și să 

scrie, vorbește mai multe limbi, a studiat istoria, legile și 
poezia. 

O septă l-a iniţiat în misterele Credinței, în momentul 
când a fost destul de mare ca să le înțeleagă. A locuit 
împreună cu pescarii, a lucrat cu mâinile lui, a înotat în 
râuri, a întins plase și a învăţat să-și spele propriile haine 
după nevoie. Poate pescui și poate să gătească, știe să coasă 


o rană, știe ce înseamnă să fii flămând, să fii hăituit, să-ţi fie 
teamă. Tommen a fost învăţat că regatul i se cuvine de 
drept. Aegon știe că regatul este îndatorirea sa, că un rege 
trebuie să-și pună 

propriul popor pe primul loc, să trăiască și să domnească 
pentru oamenii lui. 

Kevan Lannister încercă să strige... după gărzile sale, 
după nevastă, după fratele său... însă cuvintele nu-i ieșeau. 
Sângele îi picura de la gură. Se cutremură violent. 


A 


- îmi pare rău. 

Varys îi răsuci mâinile. 

- Știu că suferi. Și, totuși, eu stau aici și trâncânesc 
întruna ca o bătrână cu mintea dusă. E vremea să sfârșim și 
cu asta. 

Eunucul își strânse buzele și scoase un fluierat. 

Ser Kevan era rece ca gheaţa și fiecare respiraţie greoaie 
îi trimitea un nou junghi dureros prin tot corpul. Surprinse o 
mișcare, auzi sunetul jos, târșâit, al unor papuci pe piatră. 
Un copil nu mai mare de nouă-zece ani ieși din întuneric, un 
băiat palid, îmbrăcat într-o robă zdrenţuită. 

Un altul se ivi din spatele scaunului Marelui Maester. Fata 
care-i deschisese ușa era și ea acolo. 11 înconjuraseră cu 
toţii. Erau șase la număr, copii cu fețe palide, cu ochi 
întunecaţi, băieţi și fete deopotrivă. 

lar în mâini aveau pumnale.