Christopher Paolini — Mostenirea — V4 Mostenirea

Christopher Paolini 


Christopher Paolini 


Moștenirea - Vol. 4 - 
Moștenirea 


A început cu Eragon... Şi se încheie cu Moştenirea. Nu cu 
mult timp în urmă, Eragon, Biruitorul Umbrei, Călărețul 
Dragonului, nu era decât un biet băiat de fermier, iar 
dragonul său, Saphira, doar o piatră albastră în pădure. 
Acum, soarta unei întregi civilizaţii se află pe umerii lor. 
Lungi perioade de antrenament şi lupte au adus cu ele 
victorii şi speranţă, dar şi pierderi îngrozitor de dureroase. 
Şi, cu toate acestea, adevărata luptă încă nu a început: 
trebuie să-l înfrunte pe Galbatorix. lar când o vor face, vor 
trebui să fie suficient de puternici pentru a-l învinge. Şi 
dacă ei nu vor reuşi, nu va mai exista altcineva. Nu va mai 
exista o a doua şansă. Călărețul şi dragonul său au ajuns 
mai departe decât ar fi îndrăznit cineva să spere. Dar vor 
reuşi ei să-l răstoarne pe maleficul rege şi să reinstaureze 
dreptatea în Alagaesia? Şi, dacă da, cu ce preţ? 

Rezumatul primelor trei volume ale ciclului MOȘTENIREA. 

Eragon, Cartea primului născut şi Brisingr. 

LA început au fost dragonii: mândri, fioroşi şi nesupuşi. 
Solzii lor erau precum nestematele şi toţi cei care îi priveau 
cădeau pradă deznădejdii, căci frumuseţea lor era mare şi 
cumplită. 

Şi au trăit ei singuri pe tărâmul Alagaesia vreme 
îndelungată. 

Apoi zeul Helzvog i-a făcut pe piticii cei îndesaţi şi voinici 
din piatra Deşertului Hadarac. 

Şi cele două neamuri s-au războit aprig. 


Apoi elfii au sosit în Alagaesia, de peste marea argintie. Şi 
ei s-au războit cu dragonii. Însă elfii erau mai puternici 
decât piticii şi ei i-ar fi nimicit pe dragoni, întocmai cum 
dragonii i-ar fi nimicit pe elfi. 

Astfel că s-a făcut un armistițiu şi s-a pecetluit un pact 
între dragoni şi elfi. Şi prin această alăturare au fost creaţi 
Cavalerii Dragonilor, care au păstrat pacea în Alagaesia 
vreme de mii de ani. 

Apoi oamenii au sosit în Alagaesia. Şi urgalii cei cu coarne. 
Şi Ra'zac, vânătorii din întuneric şi mâncători de carne de 
om. 

lar oamenii s-au alăturat şi ei pactului cu dragonii. 

Şi-atunci un Cavaler tânăr, Galbatorix, s-a ridicat 
împotriva alor săi. A înrobit dragonul negru Shruikan şi a 
convins încă treisprezece Cavaleri să îl urmeze. Şi cei 
treisprezece au fost numiţi Trădătorii. 

Iar Galbatorix şi Trădătorii i-au înlăturat pe Cavaleri, le-au 
ars oraşul de pe insula Vroengard şi au ucis toţi dragonii, în 
afară de ai lor şi de trei ouă: unul roşu, unul albastru şi unul 
verde. Şi de la mulţi dintre dragoni au luat miezul inimii - 
Eldunari - care conţinea puterea şi cugetul dragonilor şi 
care nu era legat de trupul lor. 

Şi vreme de optzeci şi doi de ani, Galbatorix a domnit 
suveran peste oameni. Trădătorii au murit, însă el nu, căci 
puterea sa era cea a dragonilor şi nimeni nu putea spera să 
îl doboare. 

În cel de-al optzeci şi treilea an al domniei lui Galbatorix, 
un om a furat din castelul său oul albastru de dragon. Şi oul 
a trecut în grija celor care luptau încă împotriva lui 
Galbatorix, cei cunoscuţi sub numele de vardeni. 

Elfa Arya transportă oul de la vardeni până la elfi şi înapoi, 
căutând omul sau elful pentru care puiul avea să iasă la 
lumină. Astfel trecură douăzeci şi cinci de ani. 

Apoi, în timp ce Arya se îndrepta către oraşul elfesc Osilon, 
un grup de urgali o atacă pe ea şi pe gărzile ei. Cu urgalii 
era Umbra numită Durza: un vrăjitor posedat de spiritele 


pe care le chemase ca să îi facă voia. După moartea 
Trădătorilor, acesta ajunsese cel mai temut slujitor al lui 
Galbatorix. Urgalii le uciseră pe gărzile Aryei şi, înainte ca 
aceştia şi Umbra să o prindă, Arya trimise oul în altă parte, 
cu ajutorul magiei, către cineva care ar fi putut să îl apere. 

Însă vraja ei dădu greş. 

Astfel se făcu că Eragon, un orfan de numai cincisprezece 
ani, găsi oul în Munţii Şirei. El duse oul la ferma unde locuia 
împreună cu unchiul său, Garrow, şi cu vărul său, Roran. 
Oul se sparse pentru Eragon şi el crescu dragonul 
dinăuntru. Şi numele acestuia era Saphira. 

Atunci Galbatorix trimise doi Ra'zac să găsească şi să-i 
aducă înapoi oul şi aceştia îl uciseră pe Garrow şi dădură 
foc casei lui Eragon. Căci Galbatorix îi înrobise pe Ra'zac şi 
doar câţiva dintre ei mai rămăseseră. 

Eragon şi Saphira porniră să se răzbune pe cei doi Ra'zac. 
Cu ei plecă şi povestitorul Brom, care fusese odinioară 
Cavaler, până la căderea Cavalerilor. Lui Brom voise elfa 
Arya să îi trimită oul albastru. 

Brom îl învăţă pe Eragon despre meşteşugul luptei cu 
sabia şi cel al folosirii magiei, dar şi despre onoare. Şi îi 
dărui lui Eragon sabia Zar'roc, ce fusese odinioară sabia lui 
Morzan, primul şi cel mai puternic dintre Trădători. Însă cei 
doi Ra'zac îl uciseră pe Brom, când se întâlniră din nou, iar 
Eragon şi Saphira scăpară cu ajutorul unui tânăr, Murtagh, 
fiul lui Morzan. 

În timpul călătoriei lor, Durza îl luă prizonier pe Eragon în 
oraşul Gil'ead. Eragon izbuti să scape şi o luă cu el şi pe 
Arya. Arya era otrăvită şi grav rănită, aşa că FEragon, 
Saphira şi Murtagh o duseră la vardeni, care trăiau printre 
piticii din Munţii Beor. 

Acolo Arya fu vindecată, iar Eragon binecuvântă un prunc 
ce scâncea, pe nume Elva, hărăzindu-i o viaţă ferită de 
necazuri. Însă Eragon rosti greşit binecuvântarea şi, fără să 
îşi dea seama, o blestemă, silind-o să îi ferească pe alţii de 
necazuri. 


Curând după aceea, Galbatorix trimise o mare armată de 
urgali ca să îi atace pe pitici şi pe vardeni. Şi, în bătălia care 
urmă, Eragon îl ucise pe Durza. Însă Durza îl răni grav pe 
Eragon la spate, iar Eragon suferi o durere cumplită din 
pricina rănii, în ciuda vrăjilor vindecătorilor vardeni. 

În toiul durerii sale, Eragon auzi un glas. Iar glasul îi 
spuse: „Vino la mine, Eragon. Vino la mine, căci eu am 
răspunsurile la toate întrebările tale”. 

Trei zile mai târziu, conducătorul vardenilor, Ajihad, fu 
prins într-o ambuscadă şi ucis de către urgalii aflaţi sub 
puterea a doi gemeni magicieni, care îi trădaseră pe 
vardeni lui Galbatorix. Totodată, gemenii îl răpiră pe 
Murtagh şi i-l duseră lui Galbatorix. Însă Eragon şi vardenii 
crezură că Murtagh a murit, şi Eragon se întristă amarnic. 

Iar fiica lui Ajihad, Nasuada, deveni conducătoarea 
vardenilor. 

Din Tronjheim, centrul puterii piticilor, Eragon, Saphira şi 
Arya plecară în pădurea de la miazănoapte, Du 
Weldenvarden, acolo unde sălăşluiau elfi. Împreună cu ei 
merse piticul Orik, nepotul regelui piticilor, Hrothgar. 

În Du Weldenvarden, Eragon şi Saphira se întâlniră cu 
Oromis şi Glaedr: ultimul Cavaler liber şi dragonul său, care 
trăiseră ascunşi în ultimul veac, aşteptând să pregătească 
următoarea generaţie de Cavaleri. Eragon şi Saphira se 
întâlniră şi cu regina Islanzadi, cârmuitoarea elfilor şi 
mama Aryei. 

În timp ce Oromis şi Glaedr îi instruiau pe Eragon şi pe 
Saphira, Galbatorix îi trimise pe Ra'zac şi un grup de soldaţi 
în Carvahall, satul de baştină al lui Eragon, de data aceasta 
ca să îl ia prizonier pe vărul său, Roran. Însă Roran se 
ascunse şi ei nu l-ar fi găsit, de n-ar fi fost ura măcelarului 
Sloan. Căci Sloan ucise un străjer pentru ca Ra'zac să poată 
intra în sat şi să îl ia pe Roran prin surprindere. 

Roran izbuti să scape, dar cei doi Ra'zac o răpiră pe 
Katrina, iubita lui Roran şi fiica lui Sloan. Atunci Roran îi 
convinse pe săteni să plece cu el, şi ei străbătură Şira, 


coborând de-a lungul coastei Alagaesiei până în ţinutul 
Surda, de la miazăzi, care îşi păstrase independenţa faţă de 
Galbatorix. 

Rana de pe spatele lui Eragon continua să îl chinuie. Însă 
în timpul Sărbătorii Frăției de Sânge, când elfii aniversau 
pactul dintre Cavaleri şi dragoni, rana lui fu vindecată de 
duhul dragonului pe care elfii îl invocau la încheierea 
festivalului. În plus, năluca îi dărui lui Eragon o forţă şi o 
viteză asemănătoare celor ale elfilor. 

Apoi Eragon şi Saphira zburară în Surda, unde Nasuada îi 
dusese pe vardeni ca să pornească atacul împotriva 
imperiului lui Galbatorix. Acolo, urgalii se aliară cu vardenii, 
susţinând că Galbatorix le întunecase minţile şi că voiau să 
se răzbune pe el. Ajuns printre vardeni, Eragon o reîntâlni 
pe Elva, care crescuse cu o iuţeală nemaipomenită, din 
pricina vrăjii lui. Dintr-un prunc ce scâncea, ea ajunsese o 
fetiţă de trei-patru ani, iar privirea îi era cu adevărat 
cumplită, căci ea simţea durerea tuturor celor din jurul său. 

Şi nu departe de hotarul Surdei, pe întinderea întunecată 
a Câmpiilor Înflăcărate, Eragon, Saphira şi vardenii purtară 
o bătălie aprigă şi sângeroasă împotriva armatei lui 
Galbatorix. 

În toiul bătăliei, Roran şi sătenii li s-au alăturat vardenilor, 
la fel ca şi piticii, care mărşăluiseră în urma lor din Munţii 
Beor. 

Însă din răsărit se ivi o siluetă într-o armură lucioasă. Şi ea 
călărea un dragon roşu şi scânteietor. Şi, cu o vrajă, îl ucise 
pe regele Hrothgar. 

Atunci Eragon şi Saphira se luptară cu Cavalerul şi cu 
dragonul său roşu. Şi descoperiră că era de fapt Murtagh, 
supus acum lui Galbatorix prin jurăminte de necălcat. Iar 
dragonul era Thorn, ieşit al doilea din cele trei ouă. 

Murtagh îi învinse pe Eragon şi pe Saphira cu ajutorul 
puterii acelor Eldunari pe care Galbatorix îi dăduse lui. Însă 
Murtagh le îngădui lui Eragon şi Saphirei să scape, 
deoarece încă îl socotea prieten pe Eragon. Şi deoarece, 


după cum îi spuse lui Eragon, ei erau fraţi, amândoi născuţi 
de însoţitoarea preferată a lui Morzan, Selena. 

Apoi Murtagh o luă de la Eragon pe Zar'roc, sabia tatălui 
lor, şi împreună cu Thorn se retraseră de pe Câmpiile 
Înflăcărate, odată cu restul trupelor lui Galbatorix. 

După ce se încheie bătălia, Eragon, Saphira şi Roran 
zburară spre întunecatul turn de piatră Helgrind, ce slujea 
drept bârlog pentru Ra'zac. 

Acolo îl uciseră pe unul dintre cei doi Ra'zac şi pe 
monstruoşii părinţi ai acestora, Lethrblaka, şi o salvară pe 
Katrina din Helgrind. Iar într-una dintre celule, Eragon îl 
găsi pe tatăl Katrinei, orb şi pe jumătate mort. 

Eragon se gândi să îl ucidă pe Sloan pentru trădarea lui, 
dar renunţă la idee. În schimb, îl cufundă pe Sloan într-un 
somn profund şi le zise lui Roran şi Katrinei că tatăl ei era 
mort. Apoi îi ceru Saphirei să îi ducă pe Roran şi pe Katrina 
înapoi la vardeni, în timp ce el îl vână pe ultimul Ra'zac. 

Eragon ucise de unul singur ultimul Ra'zac rămas. Apoi îl 
luă cu el pe Sloan şi plecară din Helgrind. După îndelungi 
cugetări, Eragon descoperi numele adevărat al lui Sloan din 
limba străveche, limba puterii şi a magiei. Şi Eragon, 
folosindu-i numele ca să îl supună, îl sili pe măcelar să jure 
că nu îşi va mai întâlni fiica niciodată. Apoi Eragon îl trimise 
să trăiască printre elfi. Însă ceea ce Eragon nu îi spusese 
măcelarului era că elfii aveau să îi vindece ochii, dacă s-ar fi 
căit pentru trădarea şi crima sa. 

Arya se întâlni cu Eragon la jumătatea drumului către 
vardeni şi se întoarseră împreună, traversând pe jos 
teritoriul inamic. 

Ajunşi la vardeni, Eragon află că regina Islanzadi trimisese 
doisprezece magicieni elfi, conduşi de Blodhgarm, ca să îi 
apere pe el şi pe Saphira. Eragon înlătură apoi atât cât 
putu din blestemul Elvei, dar aceasta îşi păstră abilitatea de 
a simţi durerea celorlalţi, fără a mai simţi însă nevoia de a 
se jertfi pentru a-i scăpa de nefericire. 


Roran se căsători cu Katrina, care era însărcinată, şi 
pentru prima oară după mult timp, Eragon fu fericit. 

Apoi Murtagh, Thorn şi o trupă de oameni de-ai lui 
Galbatorix îi atacară pe vardeni. Cu ajutorul elfilor, Eragon 
şi Saphira izbutiră să îi oprească, dar nici Eragon, nici 
Murtagh nu reuşiră să iasă victorioşi. Fu o bătălie aprigă, 
căci Galbatorix îi vrăjise pe soldaţi ca să nu mai simtă 
durerea, iar vardenii suferiră pierderi mari. 

După aceea, Nasuada îl trimise pe Eragon să îi reprezinte 
pe vardeni în faţa piticilor, în timp ce aceştia îşi alegeau 
noul rege. Eragon nu vru să meargă, căci Saphira trebuia 
să rămână şi să apere tabăra vardenilor. Dar nu avu de ales. 

Roran intră în rândurile vardenilor, urcând în rang, căci se 
dovedise a fi un războinic destoinic şi un conducător 
înnăscut. 

Pe când Eragon era printre pitici, şapte dintre aceştia 
încercară să îl asasineze. O cercetare dezvălui că un anumit 
clan, Az Sweldn rak Anhuin, se afla în spatele atacului. 
Întrunirea clanurilor continuă totuşi, şi Orik fu ales să îi 
urmeze la tron unchiului său. Saphira i se alătură lui 
Eragon pentru încoronare şi îşi îndeplini făgăduinţa de a 
repara nepreţuita stea de safir a piticilor, pe care o 
spărsese în timpul luptei lui Eragon cu Durza. 

Apoi Eragon şi Saphira se întoarseră în Du Weldenvarden. 
Acolo, Oromis îi dezvălui lui Eragon adevărul cu privire la 
părinţii săi: el nu era, de fapt, fiul lui Morzan, ci al lui Brom, 
deşi el şi Murtagh aveau aceeaşi mamă, Selena. Oromis şi 
Glaedr le explicară de asemenea şi conceptul pietrei 
Eldunari, pe care un dragon poate alege să şi-o scoată din 
trup în timpul vieţii, deşi acest lucru trebuie făcut cu mare 
grijă, căci cel care are o piatră Eldunari o poate folosi ca să 
controleze dragonul de la care a luat-o. 

Pe când se aflau în pădure, Eragon decise că avea nevoie 
de o sabie care să o înlocuiască pe Zar'roc. Amintindu-şi de 
sfatul pe care i-l dăduse pisica fermecată Solembum în 
timpul călătoriilor sale cu Brom, Eragon se duse la copacul 


gânditor Menoa din Du Weldenvarden. Vorbi cu copacul şi 
acesta acceptă să îi dea oţelul strălucitor de la rădăcinile 
sale, în schimbul unui preţ nenumit. 

Apoi elfa Rhunon, care făurise toate săbiile Cavalerilor, 
lucră împreună cu Eragon ca să îi facă o nouă armă. Sabia 
era albastră şi Eragon o numi Brisingr - „foc”. Şi sabia 
izbucnea în flăcări de fiecare dată când îi rostea numele. 

După aceea, Glaedr le dădu spre păstrare lui Eragon şi 
Saphirei inima inimilor lui, şi ei se întoarseră la vardeni, iar 
Glaedr şi Oromis se alăturară neamului lor şi atacară 
partea de miazănoapte a Imperiului. 

La asediul oraşului Feinster, Eragon şi Arya dădură peste 
trei magicieni vrăjmaşi, iar unul dintre aceştia se 
preschimbă în Umbra pe nume Varaug. Cu ajutorul lui 
Eragon, Arya îl ucise pe Varaug. 

În acest timp, Oromis şi Glaedr se luptară cu Murtagh şi 
Thorn. lar Galbatorix preluă controlul asupra minţii lui 
Murtagh. Şi, cu braţul lui Murtagh, Galbatorix îl dobori pe 
Oromis, iar Thorn răpuse trupul lui Glaedr. 

Şi, cu toate că vardenii ieşiră victorioşi la Feinster, Eragon 
şi Saphira jeliră pierderea maestrului lor, Oromis. Însă 
vardenii nu se opriră aici şi, chiar în această clipă, ei 
mărşăluiesc tot mai adânc în interiorul Imperiului, spre 
capitala acestuia, Uru'baen, unde se află Galbatorix, 
mândru, încrezător şi dispreţuitor, căci puterea lui stă în 
puterea dragonilor. 

Prin spărtură. 

DRAGONUL Saphira scoase un răget, iar soldaţii din faţa 
ei începură să tremure de frică. 

— După mine! strigă Eragon. Înălţă sabia Brisingr 
deasupra capului, ţinând-o cât putea de sus, pentru ca toţi 
să o vadă. Sabia albastră sclipea intens, cu irizaţii, ieşind în 
evidenţă pe fundalul zidului de nori negri ce se ridicau spre 
apus. Pentru vardeni! 

O săgeată şuieră pe lângă el, dar nu-i dădu atenţie. 
Războinicii strânşi la baza mormanului de dărâmături pe 


care stăteau Eragon şi Saphira îi răspunseră, strigând din 
toţi rărunchii: 

— Vardenii! 

Îşi înălţară şi ei armele şi se năpustiră înainte, căţărându- 
se pe blocurile de piatră prăbuşite. 

Eragon se întoarse cu spatele la oameni. De partea 
cealaltă a movilei se afla o curte largă. Vreo două sute de 
soldaţi ai Imperiului se îngrămădiseră acolo. În spatele lor 
se ridica o fortăreață înaltă şi întunecată, cu crăpături 
înguste pentru ferestre, cu câteva turnuri pătrate şi cu 
odăile din vârful celui mai înalt luminate de o lampă. 
Undeva, înăuntrul fortăreței, Eragon ştia că se afla Seniorul 
Bradburn, guvernatorul Belatonei - oraşul pe care vardenii 
se străduiau să îl cucerească de ceasuri bune. 

Cu un strigăt, Eragon sări de pe dărâmături şi se năpusti 
spre soldaţi. Oamenii se traseră îndărăt, ţinându-şi însă 
suliţele şi lăncile îndreptate către spărtura zimţuită pe care 
Saphira o făcuse în zidul exterior al castelului. 

Eragon îşi simţi glezna dreaptă răsucindu-se când ateriză. 
Căzu pe un genunchi şi se sprijini de pământ cu mâna în 
care avea sabia. 

Unul dintre soldaţi profită de prilejul ivit pentru a ieşi din 
formaţie şi a-şi împinge sulița spre gâtul descoperit al lui 
Eragon. 

Eragon pară lovitura cu o smucitură a încheieturii, 
răsucind-o pe Brisingr mai repede decât ar fi putut urmări 
cu privirea orice om sau elf. Chipul soldatului se schimonosi 
de spaimă când îşi dădu seama de greşeala pe care o 
făcuse. Încercă să fugă, dar înainte să se poată urni din loc, 
Eragon îl împunse cu sabia în stomac. 

Vărsând un şuvoi de flăcări albastre şi galbene pe gură, 
Saphira sări în curte în urma lui Eragon. El se ghemui şi îşi 
încordă picioarele când ea se izbi de caldarâm. Impactul 
cutremură întreaga curte. Multe dintre cioburile de sticlă 
ce formau un mozaic mare şi colorat în faţa fortăreței se 
desprinseră şi zburară în sus ca nişte monede ce saltă pe o 


tobă. Deasupra, obloanele unei ferestre din clădire se 
deschiseră şi se închiseră. 

Elfa Arya o urmă pe Saphira. Părul său negru şi lung se 
agita sălbatic în jurul chipului ascuţit când sări de pe 
mormanul de dărâmături. Firişoare de sânge împroşcat îi 
vărgau braţele şi gâtul; tăişul săbiei îi era mânjit de sânge. 
Ateriză cu un foşnet uşor, de piele ce alunecă pe piatră. 

Prezenţa ei îl îmbărbăta pe Eragon. Nu era nimeni 
altcineva alături de care ar fi preferat să lupte. Ea era 
tovarăşul de luptă ideal, se gândi el. 

Îi zâmbi scurt, iar Arya îi răspunse pe măsură, cu o 
expresie fioroasă şi voioasă. În bătălie, atitudinea ei 
rezervată era înlocuită de o bunăvoință pe care o afişa 
rareori în alte împrejurări. 

Eragon se feri după scut când o perdea de foc albastru 
apăru între ei. De sub marginea coifului, privi cum Saphira 
îi scaldă pe soldaţi într-un şuvoi de flăcări care trecu peste 
ei, fără însă a le face vreun rău. 

Un rând de arcaşi de pe meterezele castelului traseră 
săgeți către Saphira. Dogoarea din preajma ei era atât de 
intensă, încât o mână de săgeți luară foc în aer şi se făcură 
scrum, în vreme ce vrăjile de apărare pe care le pusese 
Eragon în jurul ei le respinseră pe celelalte. Una dintre 
săgețile rătăcite se izbi de scutul lui Eragon cu un pocnet 
surd, ciobindu-l. 

Vâlvătaia cuprinse trei dintre soldaţi, ucigându-i atât de 
repede, încât nici nu mai avură timp să ţipe. Ceilalţi se 
înghesuiră în centrul infernului, cu tăişurile suliţelor şi ale 
lăncilor reflectând scânteieri de lumină albastră şi 
strălucitoare. 

Oricât se strădui, Saphira nu izbuti să-i atingă pe 
supraviețuitori. În cele din urmă, renunţă şi îşi închise 
fălcile cu un trosnet definitiv. Încetarea focului lăsă curtea 
nefiresc de liniştită. 

Eragon se gândi, aşa cum o mai făcuse deja de câteva ori, 
că, oricine ar fi fost cel ce pusese vrăjile de protecţie asupra 


soldaţilor, trebuie să fi fost un magician puternic şi 
priceput. „Să fie oare Murtagh? se întrebă el. În cazul ăsta, 
de ce nu erau el şi cu Thorn aici, ca să apere Belatona? 
Oare lui Galbatorix nu-i pasă dacă păstrează sau nu 
controlul asupra oraşelor sale?” 

Eragon alergă înainte şi, dintr-o singură lovitură a lui 
Brisingr, reteză vârfurile unei duzini de halebarde cu 
aceeaşi uşurinţă cu care tăia capetele lujerelor de orz când 
era mai tânăr. Spintecă pieptul soldatului aflat cel mai 
aproape, despicându-i armura de parcă ar fi fost făcută din 
pânză subţire. Sângele ţâşni. Apoi Eragon înjunghie 
următorul soldat din rând şi izbi în stânga cu scutul, 
împingându-l pe omul de acolo în trei dintre camarazii săi şi 
făcându-i să se rostogolească. 

Reacţiile soldaţilor i se păreau lui Eragon încete şi 
stângace în timp ce se strecura printre rândurile lor, 
spintecându-i fără să păţească nimic. Saphira se repezi în 
încâlceala din stânga lui azvârlind soldaţii în aer cu labele ei 
imense, izbindu-i cu coada ei ţepoasă, muşcându-i şi 
omorându-i cu o simplă mişcare a capului, în timp ce, în 
dreapta sa, Arya se mişca precum o umbră, cu fiecare 
mişcare a săbiei sale aducând moartea unui alt soldat al 
Imperiului. Când Eragon se răsuci ca să evite două sulițe, îi 
văzu în spatele său pe Blodhgarm - elful acoperit de blană - 
şi pe ceilalţi unsprezece elfi a căror sarcină era să îi apere 
pe el şi pe Saphira. 

În urma acestora, vardenii se revărsau în curte prin 
spărtura din zidul exterior al castelului, însă oamenii nu 
atacară; era prea periculos să se apropie de Saphira. Nici 
ea, nici Eragon şi nici elfii nu aveau nevoie de ajutor ca să 
se descotorosească de soldaţi. 

Învălmăşeala îi despărţi pe Eragon şi pe Saphira, 
ducându-i în capetele opuse ale curţii. Eragon nu îşi făcea 
griji. Chiar şi fără vrăjile lui de apărare, Saphira era cât se 
poate de capabilă să înfrângă de una singură un grup de 
douăzeci, treizeci de oameni. 


O suliță se izbi de scutul lui Eragon, învineţindu-i umărul. 
Se răsuci către cel care o aruncase, un bărbat vânjos şi plin 
de cicatrici, căruia îi lipseau dinţii din faţă, şi ţâşni spre el. 
Omul încercă să scoată un pumnal de la cingătoare. În 
ultimul moment, Eragon se întoarse, îşi încorda braţele şi 
pieptul şi îl izbi în plin pe om cu umărul său rănit. 

Forţa impactului îl azvârli pe soldat câţiva paşi înapoi, iar 
acesta se prăbuşi, ţinându-se de piept în dreptul inimii. 

Urmă apoi o ploaie de săgeți cu pene negre, omorându-i 
sau rănindu-i pe mulţi dintre soldaţi. Eragon se feri din 
calea lor, acoperindu-se cu scutul, deşi era sigur că magia 
avea să-l protejeze. Totuşi, nu se cădea să devină neatent; 
nu avea de unde şti când vreun magician duşman ar putea 
trage o săgeată fermecată care să îi străpungă vrăjile de 
apărare. 

Un zâmbet amar îi flutură pe buze. Arcaşii de sus îşi 
dăduseră seama că singura lor speranţă de victorie consta 
în a-i ucide cumva pe Eragon şi pe elfi, indiferent de 
numărul celor pe care ar fi trebuit să îi sacrifice ca să facă 
asta. 

„Prea târziu, se gândi Eragon cu satisfacţie macabră. Ar fi 
trebuit să fugiţi din Imperiu când încă mai aveaţi ocazia.” 

Atacul violent cu săgeți îi dădu prilejul să îşi tragă puţin 
sufletul, lucru de care se bucură. Asaltul asupra oraşului 
începuse în zori, iar el şi Saphira fuseseră în primele 
rânduri de la bun început. 

Când se opriră săgețile, Eragon îşi trecu sabia în mâna 
stângă, ridică una dintre suliţele soldaţilor şi o azvârli spre 
arcaşii aflaţi la zece picioare mai sus. Aşa cum descoperise 
Eragon, suliţele erau greu de aruncat cu precizie fără un 
antrenament serios în prealabil. Astfel că n-a fost deloc 
surprins când nu îl nimeri pe omul pe care îl ţintise, dar a 
fost surprins că nu nimeri pe niciunul din rândul de arcaşi 
de pe metereze. Suliţa zbură peste capetele lor şi se 
sfărâmă de zidul castelului. Arcaşii râseră şi îl batjocoriră, 
făcând gesturi obscene către el. 


Eragon prinse cu coada ochiului o mişcare rapidă. Îşi 
întoarse privirea la timp ca să o vadă pe Arya lansându-şi şi 
ea sulița către arcaşi; aceasta ţintui doi oameni aflaţi unul 
lângă celălalt. Apoi Arya îşi îndreptă sabia către soldaţi şi 
rosti „Brisingr!”, iar sulița izbucni în flăcări verzi de 
smarald. 

Arcaşii se traseră de lângă trupurile arzânde şi fugiră cu 
toţii de pe metereze, înghesuindu-se prin uşile care duceau 
la nivelele de sus ale castelului. 

— Nu-i corect, făcu Eragon. Eu nu pot folosi vraja asta fără 
ca sabia mea să nu izbucnească în flăcări ca un rug. 

Arya îl privi cu o uşoară urmă de amuzament. 

Lupta continuă alte câteva minute, timp în care soldaţii 
rămaşi se predară sau încercară să scape cu fuga. 

Eragon îi lăsă pe cei cinci oameni din faţa lui să fugă; ştia 
că nu aveau să ajungă prea departe. După ce examină iute 
trupurile răspândite împrejur, ca să se convingă că nu mai 
este niciunul în viaţă, îşi aruncă privirea în partea cealaltă a 
curţii. Câţiva dintre vardeni deschiseseră porţile zidului 
exterior şi aduceau un berbece pe strada care ducea la 
castel. Alţii se adunau în rânduri neregulate aproape de uşa 
fortăreței, gata să intre în castel şi să îi înfrunte pe soldaţii 
dinăuntru. Printre ei era şi vărul lui Eragon, Roran, care 
gesticula cu ciocanul său nelipsit, în timp ce împărțea 
ordine oamenilor din detaşamentul aflat sub comanda sa. În 
capătul celălalt al curţii, Saphira se ghemui peste leşurile 
celor pe care îi omorâse, toată zona din preajma sa fiind 
cufundată în haos. Stropi de sânge atârnau de solzii săi 
sclipitori, picăturile roşii formând un contrast puternic cu 
albastrul trupului ei. Îşi dădu pe spate capul ţepos şi scoase 
un răget triumfător, acoperind hărmălaia din oraş cu 
strigătul ei feroce. 

Şi-atunci, din interiorul castelului, Eragon auzi un zornăit 
de mecanisme şi de lanţuri, urmat de scrâşnetul drugilor de 
lemn traşi în lături. Sunetele atraseră privirile tuturor către 
uşile fortăreței. 


V 


Cu un „bum!” dogit, uşile se dădură în lături. Dinăuntru 
ţâşni un nor gros de fum de la făclii, făcându-i pe cei mai 
apropiaţi dintre vardeni să tuşească şi să-şi acopere feţele. 
De undeva din bezna adâncă, se auzi ropotul unor copite 
potcovite pe caldarâm; apoi un cal şi călăreţul său se iviră 
din fum. În mâna stângă, călăreţul ţinea ceea ce lui Eragon 
i se păru a fi o lance obişnuită, însă observă îndată că 
aceasta era făurită dintr-un material verde ciudat şi că avea 
un tăiş ghimpat, modelat într-un mod neobişnuit. O lucire 
palidă învăluia vârful lancei, lumina nefirească trădând 
prezenţa magiei. 

Călărețul trase de hăţuri şi îşi îndreptă calul către 
Saphira, care începu să se ridice pe picioarele din spate, 
pregătindu-se să îi dea o lovitură cumplită şi ucigătoare cu 
laba dreaptă. 

Eragon simţi cum îl cuprinde neliniştea. Călărețul era mult 
prea sigur pe el, lancea mult prea diferită şi stranie. Deşi 
vrăjile de apărare ar fi trebuit să o protejeze, Eragon era 
sigur că Saphira se afla în pericol de moarte. 

„Nu voi izbuti să ajung la ea la timp”, îşi dădu el seama. Îşi 
întinse mintea spre călăreț, însă omul era atât de 
concentrat asupra a ceea ce avea de făcut, încât nici nu-i 
observă prezenţa, iar concentrarea sa nestrămutată îl 
împiedică pe Eragon să îi pătrundă în conştiinţă. 
Retrăgându-se în sine, Eragon revăzu vreo cinci, şase 
cuvinte din limba străveche şi compuse o vrajă simplă ca să 
oprească în loc calul. Era un act disperat - căci Eragon nu 
ştia dacă nu cumva călăreţul nu era şi el magician sau dacă 
nu îşi luase precauţii împotriva unui atac cu magie - însă 
Eragon nu avea de gând să stea cu mâinile în sân când viaţa 
Saphirei era în pericol. 

Eragon trase aer în piept. Îşi reaminti pronunția corectă a 
unor sunete mai dificile din limba străveche. Apoi deschise 
gura ca să rostească vraja. 

Oricât de iute ar fi fost el, elfii au fost şi mai rapizi. Înainte 
să poată rosti măcar un cuvânt, un delir de psalmodieri 


grave izbucni în spatele său, vocile suprapuse formând o 
melodie distonantă şi tulburătoare. 

— Mae... izbuti el să spună, şi apoi magia elfilor îşi făcu 
efectul. 

Mozaicul din faţa calului se zdruncină şi se puse în 
mişcare, iar cioburile de sticlă se revărsară ca apa. O 
crăpătură lungă se căscă în pământ, o fisură de o adâncime 
neştiută. Cu un țipăt puternic, calul căzu în groapă şi se 
poticni, rupându-şi picioarele din faţă. 

În timp ce calul se prăbuşea, omul din şa îşi trase braţul şi 
azvârli lancea strălucitoare către Saphira. 

Saphira nu putea fugi. Nici nu se putea feri. Aşa că dădu 
cu laba înspre suliță, în încercarea ei de a o respinge. Însă 
îşi rată ţinta, de puţin, şi Eragon privi cu groază cum lancea 
se înfige cam un metru în pieptul ei, chiar sub claviculă. 

Un văl de furie se aşternu peste vederea lui Eragon. 
Stoarse până şi ultimul strop de energie pe care-l avea la 
dispoziţie - din trup, din cele douăsprezece diamante 
ascunse în centura lui Beloth cel înţelept care-l încingea la 
brâu şi din rezerva masivă de energie din Aren, inelul elfesc 
de la mâna dreaptă - pregătindu-se să îl nimicească pe 
călăreț, indiferent de riscuri. 

Eragon se opri totuşi când apăru Blodhgarm, sărind peste 
piciorul stâng din faţă al Saphirei. Elful se năpusti asupra 
călăreţului precum o panteră ce atacă o căprioară şi îl 
dobori pe om într-o parte. Cu o smucitură sălbatică a 
capului, Blodhgarm îi sfârtecă beregata cu dinţii săi albi şi 
lungi. 

Un răcnet plin de deznădejde sfâşietoare se auzi de la o 
fereastră de deasupra uşilor deschise ale fortăreței, urmat 
de o explozie de foc, ce făcu să se prăvălească blocuri de 
piatră din clădire, blocuri care aterizară în mijlocul 
vardenilor adunaţi acolo, zdrobind mădulare şi piepturi ca 
pe nişte crenguţe uscate. 

Eragon nu băgă în seamă pietrele ce cădeau prin curte şi 
alergă la Saphira, aproape fără să-i observe pe Arya şi 


gărzile sale, care îl urmau îndeaproape. Alţi elfi, aflaţi prin 
apropiere, se îngrămădiseră deja lângă ea, examinând 
lancea care-i ieşea din piept. 

— Cât de rău... Este ea... dădu Eragon să spună, 
nemaiducându-şi cuvintele la capăt din cauza tulburării. 

Tânjea să îi vorbească prin gânduri Saphirei, dar atâta 
vreme cât era posibil ca magicieni duşmani să se afle prin 
preajmă, nu îndrăznea să îşi expună mintea, ca nu cumva 
aceştia să îi citească gândurile sau să preia controlul asupra 
trupului său. 

După o aştepare care părea să nu se mai termine, Wyrden, 
unul dintre elfi, rosti: 

— Poţi să-i mulţumegşti sorții, Biruitorul-Umbrei; lancea nu 
i-a atins venele şi nici arterele principale din gât. A atins 
doar muşchii, şi pe aceştia îi putem tămădui. 

— Puteţi să o scoateţi? Are cumva vrăji care v-ar împiedica 
să 0... 

— Ne vom ocupa noi, Biruitorul-Umbrei. 

Sobri precum nişte preoţi strânşi în faţa altarului, toţi elfii, 
în afară de Blodhgarm, îşi puseră palmele pe pieptul 
Saphirei şi, ca o adiere de vânt suflând printre sălcii, 
începură să cânte. Cântară despre căldură şi creştere, 
despre muşchi, tendoane şi sânge ce pulsează, şi despre 
alte lucruri mai misterioase. Cu un mare efort de voinţă, 
Saphira rămase în aceeaşi poziţie în timpul incantaţiei, deşi 
spasmele îi străbăteau trupul la fiecare câteva secunde. O 
dâră de sânge i se scurgea pe piept din locul în care se 
împlântase lancea. 

Când Blodhgarm se apropie de el, Eragon îi aruncă o 
privire rapidă elfului. Blana de pe bărbie şi de pe gât îi era 
pătată de sânge, albăstruiul de miez de noapte 
preschimbându-i-se în negru compact. 

— Ce-a fost asta? îl întrebă Eragon, arătând spre văpăile 
ce încă jucau la fereastra din vârful turnului. 

Blodhgarm îşi trecu limba peste buze, arătându-şi colții de 
pisică înainte să răspundă. 


— Chiar cu o clipă înainte să moară, am izbutit să pătrund 
în mintea soldatului şi, prin ea, în mintea magicianului care 
îl asistase. 

— L-ai ucis pe magician? 

— Oarecum; l-am silit să se sinucidă. Nu recurg la 
asemenea extravaganţe nefireşti de obicei, dar acum 
eram... scos din sărite. 

Eragon dădu să se urnească din loc, dar se opri când 
Saphira scoase un geamăt prelung şi grav, în timp ce lancea 
începea să îi iasă din piept fără a fi atinsă de cineva. 
Pleoapele i se zbătură şi ea trase câteva guri de aer, cu 
răsuflarea întretăiată, când îi ieşi şi ultima parte din trup. 
Lama ghimpată, cu aura sa palidă de lumină verzuie, căzu 
pe jos şi se lovi de caldarâm cu un sunet de ceramică mai 
degrabă decât de metal. 

Când elfii se opriră din cântat şi îşi ridicară mâinile de pe 
Saphira, Eragon se repezi lângă ea şi îi atinse gâtul. Voia să 
o aline, să-i spună ce spaimă trăsese, să îşi unească mintea 
cu a ei. În schimb, se mulţumi să se uite într-unul din ochii 
ei de un albastru strălucitor şi să o întrebe dacă îi este bine. 
Cuvintele păreau neînsemnate în comparaţie cu 
profunzimea emoţiilor pe care le simţea. 

Saphira îi răspunse clipind din ochi, apoi îşi cobori capul şi 
îi mângâie chipul cu o adiere de aer cald din nările ei. 

Eragon zâmbi. Apoi se întoarse către elfi şi spuse: „Eka 
elrun ono, alfya, wiolforn thornessa” mulţumindu-le în limba 
străveche pentru ajutorul lor. Elfii care luaseră parte la 
vindecare, inclusiv Arya, se înclinară şi îşi răsuciră mâinile 
drepte pe piepturi, cu semnul de respect al neamului lor. 
Eragon observă că mai mult de jumătate dintre elfii 
însărcinaţi cu paza sa şi a Saphirei erau palizi, slăbiţi şi 
nesiguri pe picioare. 

— Retrageţi-vă şi odihniţi-vă, le zise el. Dacă rămâneţi, nu 
veţi face decât să vă lăsaţi ucişi. Haideţi, e un ordin! 

Deşi Eragon era sigur că ei n-ar fi vrut să plece, cei şapte 
elfi îi răspunseră cu un „Cum doreşti, Biruitorul-Umbrei” şi 


se retraseră din curte, călcând peste leşuri şi dărâmături. 
Arătau nobili şi demni chiar şi ajunşi la capătul puterilor. 

Apoi Eragon se duse lângă Arya şi Blodhgarm, care 
studiau lancea cu o expresie ciudată pe feţe, de parcă nu 
ştiau cum ar trebui să reacționeze. Eragon se aşeză pe vine 
lângă ei, atent să nu atingă cumva arma. Se uită la liniile 
delicate sculptate la baza tăişului, linii care îi păreau 
oarecum familiare, deşi nu îşi dădea seama de ce; se uită şi 
la mânerul verzui, care era făurit dintr-un material diferit 
de lemn sau de metal; şi iarăşi, la lucirea uşoară care îi 
amintea de lămpile fără flacără folosite de elfi şi de pitici ca 
să îşi lumineze palatele. 

— Credeţi că este făcută de Galbatorix? întrebă Eragon. 
Poate că s-a hotărât să ne ucidă, pe mine şi pe Saphira, în 
loc să ne captureze. Poate că i se pare că am devenit o 
ameninţare la adresa lui. 

Blodhgarm zâmbi într-un mod neplăcut. 

— Dacă aş fi în locul tău, eu nu m-aş amăgi cu asemenea 
presupuneri neîntemeiate, Biruitorul-Umbrei. Noi nu 
suntem nimic altceva decât o pacoste neînsemnată pentru 
Galbatorix. Dacă ar vrea cu adevărat să omoare pe vreunul 
dintre noi, nu ar avea decât să iasă din Uru'baen şi să ne 
atace direct, şi noi am cădea în faţa sa precum frunzele 
uscate în faţa viscolului. Are de partea sa puterea 
dragonilor şi nimeni nu poate rezista în faţa acesteia. Pe 
lângă asta, Galbatorix nu se răzgândeşte atât de uşor. O fi 
el nebun, dar este şi viclean şi, mai presus de toate, hotărât. 
Dacă doreşte să te înrobească, atunci îşi va urmări scopul 
până devine obsesie, şi doar instinctul de conservare îl va 
putea face să renunţe. 

— În orice caz, interveni Arya, nu este făcută de 
Galbatorix; este făcută de noi. 

Eragon se încruntă. 

— De noi? Asta nu a fost făcută de vardeni. 

— Nu de vardeni, ci de un elf. 


— Dar... se opri, încercând să găsească o explicaţie logică. 
Dar nici un elf nu ar accepta să lucreze pentru Galbatorix. 
Ar prefera să moară decât... 

— Galbatorix nu a avut nimic de-a face cu asta, şi chiar 
dacă ar fi fost mâna lui la mijloc, nu prea cred că ar fi dat o 
asemenea armă rară şi puternică unui om care nu ar putea 
să o păzească mai bine. Dintre toate instrumentele de 
război răspândite prin Alagaesia, asta-i ultima pe care 
Galbatorix ar vrea să o avem. 

— De ce? 

Cu o urmă de mârâit în vocea sa gravă, pătrunzătoare, 
Blodhgarm rosti: 

— Deoarece, Eragon Biruitorul-Umbrei, asta este o 
Dauthdaert. 

— lar numele ei este Niernen, Orhideea, făcu Arya. Arăâtă 
spre liniile sculptate în lamă, iar Eragon îşi dădu seama că 
acestea erau, de fapt, litere din sistemul de scriere deosebit 
al elfilor - forme curbate şi încolăcite, ce se terminau în 
puncte lungi ca nişte ghimpi. 

— O Dauthdaert? Când Arya şi Blodhgarm îl priviră cu 
neîncredere, Eragon ridică din umeri, stânjenit de lipsa lui 
de educaţie. Îl necăjea faptul că elfii aveau la dispoziţie zeci 
şi zeci de ani ca să studieze cu cei mai de seamă cărturari ai 
neamului lor, în timp ce unchiul său, Garrow, nu îl învățase 
nici măcar alfabetul, socotindu-l neimportant. Nu am avut 
prea mult timp să citesc în Ellesmera. Ce este? A fost 
făurită pe vremea căderii Cavalerilor, ca să fie folosită 
împotriva lui Galbatorix şi a Trădătorilor? Blodhgarm 
clătină din cap. 

— Niernen este mult, mult mai veche de-atât. 

— Dauthdaertya, îi explică Arya, s-au născut din teama şi 
ura care au marcat ultimii ani din războiul nostru cu 
dragonii. Cei mai iscusiţi fierari şi magicieni le-au făurit din 
materiale pe care nu le mai înţelegem, le-au impregnat cu 
farmece ale căror formule nu ni le mai amintim şi le-au 
numit, pe toate douăsprezece, după cele mai frumoase flori 


- o nepotrivire cât se poate de mare, căci singurul scop 
pentru care au fost create a fost uciderea dragonilor. 

Eragon se simţi cuprins de oroare când se uită la lancea 
lucitoare. 

— Şi i-au ucis? 

— Cei care au fost de faţă spun că sângele dragonilor 
cădea din ceruri ca o ploaie torențială de vară. 

Saphira sâsâi puternic şi ascuţit. 

Eragon se uită la ea o clipă şi văzu cu coada ochiului că 
vardenii îşi menţinuseră poziţia în faţa fortăreței, 
aşteptându-i pe el şi pe Saphira să reia ofensiva. 

— S-a crezut că toate Dauthdaertya au fost distruse sau 
pierdute pentru totdeauna, zise Blodhgarm. Acum este 
limpede că ne-am înşelat. Pesemne că Niernen a ajuns în 
mâinile familiei Waldgrave, iar ea a păstrat-o ascunsă aici, 
în Belatona. Bănuiesc că atunci când am trecut de zidurile 
oraşului, Seniorul Bradburn şi-a pierdut curajul şi a 
poruncit să-i fie adusă Niernen din sala de arme, în 
încercarea de a vă opri, pe tine şi pe Saphira. Mai mult ca 
sigur că Galbatorix ar fi furios la culme dacă ar afla că 
Bradburn a încercat să te ucidă. 

Deşi ştia că trebuia să se grăbească, curiozitatea nu îi 
dădea pace lui Eragon. 

— Dauthdaert sau nu, tot nu mi-aţi explicat de ce nu ar 
vrea Galbatorix să punem mâna pe ea. Arătă către lance. Ce 
o face pe Niernen mai periculoasă decât sulița aceea de- 
acolo, sau chiar decât Bris... se opri înainte să rostească tot 
numele, sau decât sabia mea? 

Arya fu cea care-i răspunse de data aceasta. 

— Nu poate fi distrusă prin mijloace obişnuite, nu este 
afectată de foc şi este complet insensibilă la magie, după 
cum ai putut vedea cu ochii tâi. Dauthdaertya au fost 
concepute în aşa fel încât să nu poată fi afectate de vrăjile 
dragonilor şi să îi apere de acestea pe cei care le mânuiesc 
- ceea ce este de-a dreptul descurajator, date fiind puterea, 
complexitatea şi natura neaşteptată a magiei dragonilor. 


Poate că Galbatorix s-a învăluit pe el (şi l-a învăluit şi pe 
Shruikan) într-o țesătură de vrăji nemaiîntâlnită în toată 
Alagaesia, dar se prea poate ca Niernen să treacă prin 
toate pavezele sale, de parcă nici n-ar exista măcar. 

Eragon înţelese şi se simţi cuprins de exaltare. 

— Trebuie să... 

Un țipăt ascuţit, strident îl întrerupse. 

Sunetul era pătrunzător, sfâşietor şi cutremurător, ca de 
metal scrâşnit pe piatră. Dinţii lui Eragon clănţăniră şi el îşi 
astupă urechile cu mâinile, schimonosindu-se în timp ce se 
răsucea şi încerca să vadă de unde vine zgomotul. Saphira 
îşi scutură capul şi, chiar în acea hărmălaie, tot putu să o 
audă scâncind de suferinţă. 

Eragon mătură întreaga curte cu privirea, de două ori, 
până să observe un nor uşor de praf ce se ridica din zidul 
fortăreței, dintr-o crăpătură largă de un picior, care 
apăruse sub fereastra înnegrită şi parţial distrusă, la care 
Blodhgarm îl omorâse pe magician. Pe măsură ce ţipătul 
sporea în intensitate, Eragon riscă şi îşi luă una dintre 
mâini de pe urechi ca să arate spre crăpătură. 

— Uite! îi strigă el lui Arya, care dădu din cap. Apoi îşi 
puse mâna la loc peste ureche. 

Fără vreun avertisment sau vreo altă introducere, sunetul 
încetă. 

Eragon aşteptă o clipă, apoi îşi cobori încet mâinile, 
dorindu-şi pentru prima oară ca auzul său să nu fi fost atât 
de sensibil. 

Chiar pe când făcea asta, crăpătura se lăţi şi mai mult, 
întinzându-se până ce se făcu de câteva picioare şi despică 
zidul până la temelie. Ca un fulger, crăpătura atinse şi 
sfărâmă cheia de boltă de deasupra uşilor clădirii, 
împroşcând podeaua de dedesubt cu pietricele. Întregul 
castel mugi, iar de la fereastra distrusă şi până la arcada 
sfărâmată faţada fortăreței începu să alunece înspre 
exterior. 


— Fugiţi! le strigă Eragon vardenilor, deşi oamenii se 
împrăştiau deja în cealaltă parte a curţii, căutând cu 
disperare să scape de sub zidul primejdios. Eragon făcu un 
singur pas în faţă, simțind cum i se încordează toţi muşchii, 
în timp ce încerca să îl zărească pe Roran undeva în 
mulţimea de războinici. 

În cele din urmă îl dibui, prins în spatele ultimului grup de 
oameni aflaţi lângă uşă, răcnind la ei, cu toate cuvintele 
pierzându-i-se în gălăgie. Apoi zidul îşi schimbă poziţia şi se 
cufundă câţiva centimetri, îndepărtându-se şi mai mult de 
restul clădirii, bombardându-l pe Roran cu pietre, făcându-l 
să se clatine pe picioare şi silindu-l să se împleticească 
înapoi sub streaşină uşii. 

Când Roran se ridică iar în picioare, dădu cu ochii de 
Eragon, şi în privirea sa Eragon văzu o străfulgerare de 
teamă şi de neputinţă urmată de resemnare, de parcă 
Roran şi-ar fi dat seama că, oricât de iute ar fi alergat, nu 
mai avea timp să se pună la adăpost. 

Un zâmbet strâmb îi flutură pe buze. 

Apoi zidul se prăbuşi. 

Căderea ciocanului 

— NU! urlă Eragon când zidul fortăreței se prăbuşi cu un 
bubuit de tunet, îngropându-i pe Roran şi pe alţi cinci 
oameni sub o movilă de piatră înaltă de douăzeci de 
picioare şi umplând curtea cu un nor întunecat de praf. 

Eragon urlă atât de tare, încât răguşi, iar sângele, cu 
gustul său metalic, îi acoperi cerul gurii. Trase aer în piept 
şi se îndoi de mijloc, tuşind. 

— Vaetna, bolborosi el, şi flutură din mână. Cu un foşnet ca 
de mătase, praful dens şi cenuşiu se dădu la o parte, lăsând 
să se vadă centrul curţii, îngrijorat de starea lui Roran, 
Eragon de-abia dacă observă căderea de energie pe care i- 
o provocă vraja. 

— Nu, nu, nu, nu, murmură Eragon. Nu se poate să fi 
murit. Nu se poate, nu se poate, nu se poate... De parcă 
repetarea lor ar fi dat viaţă ideii, Eragon continuă să se 


gândească la cuvintele acestea. Însă cu cât le repeta mai 
mult, cu atât ele reprezentau mai puţin un fapt sau o 
nădejde, ajungând să fie mai degrabă o rugăciune către 
lumea largă. 

În faţa sa, Arya şi ceilalţi războinici vardeni tuşeau şi se 
frecau la ochi cu palmele. Mulţi erau încovoiaţi, de parcă s- 
ar fi aşteptat la o lovitură; alţii priveau cu gura căscată la 
faţada distrusă a fortăreței. Molozul din clădire se revărsa 
până în mijlocul curţii, acoperind mozaicul. Două încăperi şi 
jumătate de la cel de-al doilea cat al fortăreței şi una de la 
cel de-al treilea (odaia în care magicianul murise într-un 
mod atât de violent) rămăseseră expuse în faţa stihiilor. 
Camerele şi mobilierul din ele păreau murdare şi destul de 
sărăcăcioase în lumina soarelui. Înăuntru, vreo şase soldaţi 
înarmaţi cu arbalete se trăgeau înapoi de la prăpastia care 
se căsca acum la picioarele lor. Împingându-se şi 
îmbrâncindu-se, se grăbiră să treacă prin uşile din capătul 
camerelor şi dispărură în interiorul fortăreței. 

Eragon încercă să ghicească greutatea unui bloc de piatră 
din grămada de dărâmături; avea probabil câteva sute de 
kilograme. Dacă el, Saphira şi elfii ar fi acţionat împreună, 
era sigur că ar fi izbutit să mişte pietrele cu ajutorul magiei, 
dar strădania i-ar fi stors de vlagă, lăsându-i vulnerabili. Pe 
deasupra, le-ar fi luat mult prea mult timp. Pentru o clipă, 
Eragon se gândi la Glaedr - dragonul auriu era mai mult 
decât capabil să ridice tot mormanul deodată - însă trebuia 
să se grăbească şi i-ar fi luat prea mult timp să aducă 
miezul inimii lui Glaedr. În orice caz, Eragon nici măcar nu 
ştia dacă l-ar putea convinge pe Glaedr să îi vorbească, şi 
cu atât mai puţin dacă acesta l-ar ajuta să îi salveze pe 
Roran şi pe ceilalţi oameni. 

Atunci Eragon îşi aduse aminte cum arăta Roran înainte ca 
potopul de piatră şi de praf să îl acopere, stând sub 
streaşină de la uşa fortăreței. Tresări, dându-şi seama ce 
avea de făcut. 


— Saphira, ajută-i! strigă el, azvârlindu-şi scutul din mână 
şi repezindu-se înainte. 

În spatele său, o auzi pe Arya rostind ceva în limba 
străveche - o formulă scurtă care ar fi putut să fie „Ascunde 
asta!” Apoi ea îl ajunse din urmă, alergând cu sabia în 
mână, gata de luptă. 

Când ajunse la baza mormanului de dărâmături, Eragon 
sări cât putu de sus. Ateriza cu un singur picior pe panta 
formată din bolovani şi apoi sări din nou, ţopăind dintr-un 
loc în altul ca o capră de munte ce se caţără printr-o 
strungă. Ştia că riscă să clatine bolovanii, dar cea mai iute 
cale de a ajunge la destinaţie era să se urce pe morman. 

Cu un ultim salt, Eragon trecu de marginea celui de-al 
doilea cat, apoi ţâşni prin cameră. Împinse uşa din faţa sa 
atât de tare, încât rupse clanţa şi balamalele şi o făcu să se 
izbească de peretele holului, crăpând scândurile de stejar 
masiv. 

Eragon ţâşni pe hol. Paşii şi răsuflarea sa i se păreau 
nefiresc de înăbuşite, de parcă ar fi avut urechile înfundate 
cu apă. 

Încetini când se apropie de o uşă deschisă. Prin ea văzu un 
cabinet cu cinci oameni înarmaţi care arătau spre o hartă şi 
se certau. Niciunul dintre ei nu îl observă. 

Alergă mai departe. 

Dădu colţul şi se izbi de un soldat ce mergea în direcţia 
opusă. Eragon văzu stele verzi când se lovi cu fruntea de 
scutul omului. Se agăţă de soldat şi amândoi se clătinară 
înainte şi înapoi pe hol, ca nişte dansatori beţi. 

Soldatul blestemă, încercând să îşi recapete echilibrul. 

— Ce naiba ai, ticălos de... rosti el, după care văzu chipul 
lui Eragon şi făcu ochii mari. Iu! 

Eragon îl lovi cu pumnul drept în burtă, chiar sub coaste. 
Lovitura îl săltă pe soldat de pe podea şi îl izbi de tavan. 

— Eu, încuviinţă Eragon, în timp ce omul cădea pe podea, 
neînsufleţit. Eragon porni mai departe pe hol. Pulsul său 
deja accelerat părea să se fi dublat de când intrase în 


fortăreață; simţea cum inima îi zvâcneşte, gata-gata să-i 
iasă din piept. 

„Unde-o fi?” se gândi el, înnebunit, uitându-se printr-o altă 
uşă care dădea într-o cameră pustie. 

În cele din urmă, la capătul unui culoar prăfuit, zări o 
scară în spirală. Sări câte cinci trepte deodată, fără să-i 
pese de siguranţa sa, şi cobori la primul cat, oprindu-se 
doar cât să dea la o parte un arcaş nedumerit. La capătul 
treptelor, ieşi într-o încăpere înaltă ce îi aminti de catedrala 
din Dras-Leona. Se răsuci, culegând frânturi de imagini: 
scuturi, arme şi flamuri roşii atârnate de pereţi, ferestre 
înguste aproape de tavan, făclii înălțate pe suporturi de fier 
forjat, vetre fără foc, mese lungi înălțate pe postamente, 
înşiruite de-o parte şi de alta a sălii, şi o platformă înălţată 
în capătul încăperii, unde un bărbat bărbos, înveşmântat 
într-o robă stătea în faţa unui jilţ cu spătar înalt. Eragon se 
afla în sala cea mare a castelului, în dreapta sa, între el şi 
uşile care duceau la intrarea în fortăreață, se afla un 
contingent de vreo cincizeci de soldaţi. Stofa aurie a 
tunicilor lor sclipi când tresăriră, surprinşi. 

— Omorâţi-l! ordonă omul în robă, părând mai degrabă 
speriat decât impunător. Cine îl omoară va primi a treia 
parte din averea mea! Vă jur! 

O frustrare teribilă îl cuprinse pe Eragon când îşi dădu 
seama că avea să fie din nou întârziat. Îşi smulse sabia din 
teacă, o ridică deasupra capului şi strigă: 

— Brisingr! 

Cu un suflu de aer, un cocon de flăcări albastre şi palide 
învălui tăişul până la vârf. Focul dogoritor îi încălzi mâna, 
braţul şi o parte din faţă. Apoi Eragon îşi cobori privirea 
către soldaţi şi mârâi: 

— Ştergeţi-o! 

Soldaţii şovăiră o clipă, după care se întoarseră şi fugiră. 

Eragon se repezi înainte, nebăgându-i în seamă pe 
întârziaţii panicaţi, pe care-i putea lovi cu sabia sa arzândă. 


Un om se împiedică şi căzu în faţa lui; Eragon sări peste 
soldat, fără să-i atingă măcar panaşul coifului. 

Curentul de aer stârnit de trecerea lui Eragon trase 
flăcările din lamă, făcându-le să se lungească în spatele 
săbiei precum coama unui cal în galop. 

Aplecându-şi umerii, Eragon se năpusti prin uşa dublă de 
la intrarea în sala cea mare. Ţâşni printr-o încăpere lungă şi 
largă, mărginită de odăi pline de soldaţi - cât şi de roţi 
zimţate, scripeţi şi alte mecanisme folosite la ridicarea şi 
coborârea porţilor fortăreței - şi apoi se repezi cu toată 
forţa în bariera-ghilotină care bloca drumul spre locul în 
care se aflase Roran când se prăbuşise zidul fortăreței. 

Grilajul de fier se îndoi când Eragon se izbi în el, însă fără 
să se frângă. 

Se trase un pas înapoi. 

Îşi concentra energia strânsă în diamantele centurii sale - 
centura lui Beloth cel înţelept - şi în Brisingr, golind 
nestematele de încărcătura lor prețioasă pentru a încinge 
sabia până la un nivel aproape insuportabil. Scăpă un 
strigăt când îşi trase înapoi braţul şi lovi în bariera- 
ghilotină. Scântei portocalii şi galbene săriră pe el, 
arzându-i mănuşile şi tunica şi înţepându-i pielea expusă. O 
picătură de fier topit îi căzu sfârâind pe vârful cizmei. O 
scutură cu o smucitură din gleznă. 

Făcu trei tăieturi, şi o parte din bariera-ghilotină, de 
mărimea unui om, căzu în interior. Capetele retezate ale 
grilajului străluciră alb incandescent, luminând toată zona 
dimprejur cu lucirea lor domoală. 

Eragon lăsă să se stingă văpăile ce se ridicau din Brisingr 
când trecu prin deschizătura pe care o crease. 

Întâi la stânga, apoi la dreapta, apoi din nou la stânga - 
alergă pe culoarele care îşi schimbau direcţia conform unui 
plan întortocheat, menit să încetinească înaintarea trupelor, 
dacă acestea ar fi izbutit să pătrundă în fortăreață. 

Când dădu ultimul colţ, Eragon îşi văzu în sfârşit 
destinaţia: vestibulul plin de moloz. Chiar şi cu vederea sa 


de elf, nu putu distinge în întuneric decât siluetele cele mai 
mari, căci pietrele căzute stinseseră făcliile de pe pereţi. 
Auzi zgomotul înfundat al unei încăierări, de parcă o fiară 
greoaie ar fi cotrobăit prin dărâmături. 

— Naina, rosti Eragon. 

O lumină albastră se ivi de nicăieri, luminând locul. Iar în 
faţa lui, plin de praf, sânge, cenuşă şi sudoare, cu dinţii 
rânjiţi într-un mârâit fioros, apăru Roran, luptându-se cu un 
soldat peste leşurile altor doi. 

Soldatul tresări din pricina strălucirii neaşteptate, iar 
Roran profită de neatenţia omului ca să îl îngenuncheze, 
după care înşfacă pumnalul soldatului de la cingătoare şi i-l 
împlântă sub bărbie. 

Soldatul zvâcni de două ori, apoi rămase nemişcat. 

Gâfâind, Roran se ridică de pe cadavru, cu sânge 
picurându-i din degete. Se uită la Eragon cu o privire ciudat 
de sticloasă. 

— Era şi timpul să... apucă să spună, înainte de a-şi da 
ochii peste cap şi a leşina. 

Umbre la orizont. 

Ca să îl poată prinde pe Roran înainte ca acesta să cadă pe 
podea, Eragon fu nevoit să îşi arunce sabia, ceea ce nu prea 
voia să facă. Totuşi, îşi desfăcu palma şi sabia zăngăni pe 
piatră, chiar când Roran se lăsă cu toată greutatea lui în 
braţele sale. 

— Este rănit grav? întrebă Arya. 

Eragon tresări, surprins să vadă că ea şi cu Blodhgarm 
stăteau lângă el. 

— Nu cred. Îl plesni peste faţă de câteva ori pe Roran, 
întinzându-i praful pe piele. În lumina palidă, ca de gheaţă, 
a vrăjii lui Eragon, Roran părea tras la faţă, cu ochii 
încadraţi de umbre adânci şi cu buzele vineţii, de parcă ar fi 
fost pătate cu suc de afine. Hai, trezeşte-te! 

După câteva secunde, pleoapele lui Roran se zbătură; le 
deschise şi se uită la Eragon, fără îndoială confuz. Eragon 


simţi o uşurare atât de puternică, încât aceasta părea 
palpabilă. 

— Ţi-ai pierdut cunoştinţa câteva clipe, îi explică el. 

—A.., 

„Este viu!” îi transmise Eragon Saphirei, riscând un scurt 
moment de contact. 

Plăcerea ei fu evidentă. „Bine. Eu o să rămân aici şi o să-i 
ajut pe elfi să mute bolovanii de lângă clădire. Dacă ai 
nevoie de mine, strigă, iar eu voi găsi o cale de a ajunge la 
tine.” 

Zalele lui Roran zornăiră când Eragon îl sprijini ca să 
poată sta în picioare. 

— Ce e cu ceilalţi? întrebă Eragon, şi arătă spre mormanul 
de dărâmături. Roran clătină din cap. 

— Eşti sigur? 

— Nimeni n-ar fi putut supravieţui acolo. Eu am scăpat 
doar pentru câ... pentru că am fost adăpostit parţial de 
streaşină. 

— Dar tu? Tu eşti bine? îl întrebă Eragon. 

— Ce? Roran se încruntă, părând să aibă mintea dusă 
aiurea, de parcă nici nu-i trecuse prin cap aşa ceva. Sunt 
bine... cred că am încheietura ruptă. Nu-i atât de rău. 

Eragon îi aruncă o privire plină de înţeles lui Blodhgarm. 
Trăsăturile elfului se îngustară într-o vagă expresie de 
neplăcere, dar se duse la Roran şi zise cu blândeţe: 

— Dacă aş putea... întinse o mână către braţul rănit al lui 
Roran. 

În timp ce Blodhgarm îl tămăduia pe Roran, Eragon o 
ridică pe Brisingr, apoi rămase de strajă împreună cu Arya 
la intrare, în caz că ar fi avut de-a face cu soldaţi atât de 
curajoşi încât să lanseze un atac. 

— Gata, zise Blodhgarm. Se îndepărtă de Roran, care îşi 
mişcă încheietura, încercându-şi articulațiile. 

Satisfăcut, Roran îi mulţumi lui Blodhgarm, apoi îşi cobori 
mâna şi cotrobăi prin molozul strâns la picioarele sale, până 
îşi găsi ciocanul. Îşi aranja armura şi se uită afară. 


LIA 


— Eu m-am cam săturat de acest Senior Bradburn, spuse 
el pe un ton doar aparent calm. Cred că a stat cam mult pe 
scaunul ăla şi ar cam trebui să fie eliberat din funcţie. Ce 
părere ai, Arya? 

— Sunt de acord, încuviinţă ea. 

— Ei bine, haideţi atunci să-l găsim pe nătărăul ăla bătrân 
şi fricos; aş vrea să-l mângâi puţin cu ciocanul, în memoria 
celor pe care i-am pierdut astăzi. 

— Era în sala cea mare mai devreme, dar nu cred că a 
zăbovit acolo ca să ne aştepte, rosti Eragon. 

Roran dădu din cap. 

— Atunci va trebui să îl găsim. Zicând acestea, se urni din 
loc. 

Eragon făcu să dispară vraja pentru lumină şi fugi după 
vărul său, ţinându-şi sabia la îndemână. Arya şi Blodhgarm 
rămaseră cât putură de aproape de el pe culoarul 
întortocheat. 

Încăperea în care dădea culoarul era abandonată, la fel şi 
sala cea mare a castelului, unde singura dovadă a zecilor de 
soldaţi şi de ofiţeri ce o populaseră mai devreme era un coif 
aruncat pe podea, ce se clătina înainte şi înapoi cu mişcări 
din ce în ce mai slabe. 

Eragon şi Roran trecură de platforma de marmură, 
Eragon alergând puţin mai încet ca să nu-l lase pe Roran în 
urmă. Doborâră o uşă din stânga platformei şi o luară la 
goană pe scările din spatele acesteia. 

Se opriră la fiecare etaj, pentru ca Blodhgarm să poată 
căuta cu mintea vreo urmă care să dea de gol prezenţa 
Seniorului Bradburn şi a suitei sale, însă nu găsi nimic. 

Când ajunseră la cel de-al treilea nivel, Eragon auzi un 
tropăit şi se trezi în faţa unui hăţiş de sulițe agitate care îi 
blocară calea lui Roran. Suliţele îi tăiară acestuia obrazul şi 
coapsa dreaptă, acoperindu-i genunchiul de sânge. El urlă 
ca un urs rănit şi se repezi în sulițe cu scutul, încercând să- 
şi croiască drum pe ultimii paşi rămaşi pe scară. Oamenii 
răcneau ca nebunii. 


În spatele lui Roran, Eragon o trecu pe Brisingr în mâna 
stângă, apoi se întinse pe lângă vărul său, înşfăcă una 
dintre sulițe şi o trase din mâna omului care o ţinea. Răsuci 
sulița şi o azvârli în mijlocul oamenilor înghesuiți în galerie. 
Se auzi un țipăt şi în peretele de trupuri apăru o gaură. 
Eragon repetă ceea ce făcuse, iar aruncările lui reduseră în 
curând numărul soldaţilor într-atât încât, pas cu pas, Roran 
izbuti să împingă masa de oameni înapoi. 

Îndată ce Roran trecu de scări, cei doisprezece soldaţi 
rămaşi se împrăştiară pe un palier larg, mărginit de 
balustrade, fiecare dintre ei căutând să-şi facă loc pentru a- 
şi putea folosi arma fără oprelişti. Roran urlă din nou şi sări 
după cel mai apropiat soldat. Pară lovitura de sabie a 
acestuia, apoi se strecură pe sub garda omului şi îl pocni în 
cap, făcându-i coiful să răsune ca o oală de metal. 

Eragon traversă palierul şi se năpusti către doi soldaţi 
care stăteau unul lângă celălalt. Îi dobori la pământ, apoi îi 
ucise cu câte o lovitură de sabie. O secure zbură către el, 
rotindu-se fără oprire. Se feri şi împinse un om peste 
balustradă înainte de a ataca alţi doi oameni care încercau 
să-i scoată maţele cu nişte lănci cu cioc. 

Apoi Arya şi Blodhgarm începură să treacă printre oameni, 
tăcuţi şi periculoşi, cu graţia înnăscută a elfilor care făcea 
ca violenţa să semene mai degrabă cu o interpretare 
artistică meşteşugită decât cu încleştarea sordidă a celor 
mai multe lupte. 

Într-un freamăt de zăngănit de metal, oase sfărâmate şi 
mădulare retezate, cei patru omorâră şi restul soldaţilor. Ca 
întotdeauna, lupta îl învigoră pe Eragon; se simţea de parcă 
i-ar fi vărsat cineva o găleată de apă rece în cap şi îl lăsa cu 
o senzaţie de claritate pe care nu i-o dădea nici o altă 
activitate. 

Roran se aplecă, rezemându-şi mâinile de genunchi şi 
trăgându-şi răsuflarea de parcă de-abia ar fi terminat o 
cursă. 


— Îmi dai voie? întrebă Eragon, făcând un semn către 
tăieturile de pe faţa şi coapsa lui Roran. 

Roran se lăsă cu toată greutatea pe piciorul rănit. 

— Mai pot să aştept. Hai să îl găsim pe Bradburn mai întâi. 

Eragon trecu în faţă când se încolonară pe scară şi 
continuară urcuşul, în cele din urmă, după încă cinci minute 
de căutare, îl găsiră pe Seniorul Bradburn baricadat în cea 
mai de sus încăpere din turnul de vest al fortăreței. Cu o 
serie de vrăji, Eragon, Arya şi Blodhgarm demontară uşile 
şi turnul de mobilă care se înălța în spatele acestora. Când 
intrară în încăpere, împreună cu Roran, curtenii de vază şi 
gărzile din castel care se strânseseră în faţa Seniorului 
Bradburn albiră, mulţi dintre ei începând să tremure. Spre 
uşurarea lui Eragon, nu trebui să omoare decât trei 
străjeri, înainte ca restul grupului să îşi lase jos armele şi 
scuturile, predându-se. 

Arya se duse lângă Seniorul Bradburn, care rămăsese 
tăcut în tot acest timp, şi spuse: 

— Ai de gând să le ordoni trupelor tale să se predea? N-au 
mai rămas mulţi soldaţi, dar încă le poţi salva vieţile. 

— Nu aş face asta nici dacă aş putea, rosti Bradburn pe un 
ton încărcat de asemenea ură şi dispreţ, încât Eragon fu cât 
pe ce să-l lovească. Nu îţi voi face nici o concesie, elfo. N-o 
să-mi dau oamenii pe mâna unor făpturi mârşave şi nefireşti 
ca tine. Mai bine mor. Şi să nu crezi că mă poţi amăgi cu 
vorbe mieroase. Ştiu de alianţa voastră cu urgalii şi mai 
degrabă m-aş încrede într-un şarpe decât în cineva care stă 
la masă cu asemenea monştri. 

Arya dădu din cap şi îi puse o mână pe faţă lui Bradburn. 
Îşi închise ochii şi, o vreme, atât ea, cât şi Bradburn 
rămaseră nemişcaţi. Eragon îşi întinse mintea şi simţi 
încleştarea voinţelor celor doi, în timp ce Arya îşi croia 
drum dincolo de zidurile de apărare ale lui Bradburn, 
pătrunzându-i în minte. Îi luă un minut, însă în cele din 
urmă puse stăpânire pe mintea omului, după care se apucă 


să îi cerceteze amintirile, până ce descoperi natura vrăjilor 
sale de apărare. 

Apoi vorbi în limba străveche şi formulă o vrajă complexă, 
menită să ocolească acele vrăji de apărare şi să îl adoarmă 
pe Bradburn. Când termină, ochii lui Bradburn se închiseră 
şi, cu un oftat, omul se prăbuşi în braţele ei. 

— L-a omorât! ţipă unul dintre străjeri, şi strigătele de 
spaimă şi de revoltă se răspândiră în rândul oamenilor. 

În timp ce Eragon încerca să îi convingă că lucrurile nu 
stăteau chiar aşa, auzi în depărtare una dintre trâmbiţele 
vardenilor. Imediat se auzi o altă trâmbiţă, mult mai 
aproape, şi apoi prinse frânturi din ceea ce ar fi jurat că 
sunt urale slabe, izolate, înălțându-se din curtea de 
dedesubt. 

Nedumerit, schimbă o privire cu Arya; apoi se răsuciră şi 
se uitară pe ferestrele camerei. 

La vest şi la sud se întindea Belatona. Era un oraş mare şi 
prosper, unul dintre cele mai mari ale Imperiului. În 
apropierea castelului, clădirile erau nişte structuri 
impozante din piatră, cu acoperişuri ascuţite şi ferestre cu 
balcon, în timp ce mai departe erau construite din lemn şi 
tencuială. Câteva dintre clădirile pe jumătate de lemn 
luaseră foc în timpul luptei. Fumul umplea aerul cu o pâclă 
maronie care ustura ochii şi gâtlejurile. 

Spre sud-vest, la o milă de oraş, se afla tabăra vardenilor: 
şiruri lungi de corturi de pânză înconjurate de tranşee 
căptuşite cu pari, câteva pavilioane colorate ţipător 
arborând flamuri şi stindarde, şi sute de răniţi întinşi pe 
pământ. Corturile vindecătorilor erau deja pline până la 
refuz. 

La nord, dincolo de docuri şi de magazii, se afla Lacul 
Leona, o întindere vastă de apă, punctată ici şi colo cu pete 
albe de spumă. 

Zidul de nori negri care înainta dinspre vest se contura 
deasupra oraşului, amenințând să îl învăluie în faldurile 
ploii ce cădea ca o perdea sub el. O lumină albastră 


străfulgera din când în când în inima furtunii, iar tunetul 
bubui ca o fiară dezlănţuită. 

Însă Eragon nu văzu nicăieri motivul agitaţiei care îi 
atrăsese atenţia. 

Se repezi împreună cu Arya la fereastra de deasupra 
curţii. Saphira şi oamenii şi elfii din preajma ei tocmai 
terminaseră de îndepărtat pietrele din faţa fortăreței. 
Eragon fluieră şi, când Saphira îşi ridică privirea, îi făcu 
semn cu mâna. Fălcile sale mari se depărtară într-un rânjet 
colţos şi ea scoase o trâmbă de fum către el. 

— Hei! Ce se petrece? strigă Eragon. 

Unul dintre vardenii de pe zidurile castelului înălţă un braţ 
şi arătă spre est. 

— Biruitorul-Umbrei! Uite! Vin pisicile fermecate! Vin 
pisicile fermecate! 

Eragon simţi o furnicătură pe şira spinării. Se uită în 
direcţia pe care i-o indicase omul şi de această dată zări o 
ceată de siluete mici şi vagi ce ieşeau dintr-o adâncitură a 
terenului la câteva mile distanţă, pe celălalt mal al râului 
Jiet. Unele siluete mergeau pe patru picioare, altele pe 
două, însă se aflau mult prea departe ca să poată spună cu 
siguranţă că erau pisici fermecate. 

— Să fie oare adevărat? făcu Arya, părând de-a dreptul 
uluită. 

— Nu ştiu... Orice ar fi, vom afla cât de curând. 

Regele-pisică. 

ERAGON stătea pe platforma din sala cea mare a 
fortăreței, în dreapta tronului Seniorului Bradburn, cu 
mâna stângă pe mânerul lui Brisingr, care era vârâtă în 
teacă. În cealaltă parte a tronului se afla Jormundur 
comandant-şef al vardenilor - ţinându-şi coiful sub braţ. 
Părul de la tâmple îi încărunţise; în rest, era castaniu şi 
împletit într-o coadă lungă. Chipul său uscăţiv avea lipsa de 
expresie studiată a unui om cu o bogată experienţă în 
executarea ordinelor. Eragon observă un fir roşu şi subţire 


ce se scurgea de sub apărătoarea de la mâna dreaptă a lui 
Jormundur, însă acesta nu dădea nici un semn de durere. 

Între ei se afla conducătoarea lor, Nasuada, strălucitoare 
într-o rochie cu verde şi galben, pe care o îmbrăcase cu 
numai câteva clipe înainte, schimbându-şi straiele de război 
cu nişte veşminte mai potrivite pentru practica diplomaţiei. 
Şi ea fusese marcată în timpul luptei, după cum se putea 
vedea din bandajul de pânză înfăşurat pe mâna stângă. 

Coborându-şi glasul ca să poată fi auzită doar de Eragon şi 
de Jormundur, Nasuada zise: 

— Dacă le-am putea obţine sprijinul... 

— Dar ce ar putea vrea în schimb? întrebă Jormundur. 
Cuferele noastre sunt aproape goale, iar viitorul nostru este 
nesigur. 

De-abia mişcându-şi buzele, ea spuse: 

— Poate că nu vor de la noi decât ocazia de a se răzbuna 
pe Galbatorix. Făcu o pauză. Altfel, va trebui să găsim alte 
mijloace ca să îi convingem să ni se alăture. 

— Ai putea să le oferi butoaie de smântână, rosti Eragon, 
ceea ce îl făcu pe Jormundur să chicotească, iar pe Nasuada 
să râdă uşor. 

Conversaţia lor în şoaptă fu întreruptă de sunetul a trei 
trâmbiţe din afara sălii. Apoi un paj bălai, îmbrăcat cu o 
tunică ce purta simbolul vardenilor - un dragon alb ţinând 
un trandafir deasupra unei săbii îndreptate spre un câmp 
violet - intră pe uşa deschisă de la capătul opus al sălii, lovi 
podeaua cu toiagul său de ceremonie şi, cu un glas subţire 
şi uşor cântat, anunţă: 

— Preamăreaţa Sa înălţime Regală Grimrr Jumătat'-de- 
Labă, Regele Pisicilor Fermecate, Seniorul Locurilor 
Neumblate, Cârmuitorul întinderilor Nocturne şi Cel Care 
Umblă Singur. 

„Ce titlu ciudat: Cel Care Umblă Singur”, îi zise Eragon 
Saphirei. 

„Dar binemeritat, bănuiesc”, îi răspunse ea, şi el îi simţi 
amuzamentul, chiar dacă nu o putea vedea acolo unde se 


afla, încolăcită în fortăreaţa castelului. 

Pajul se dădu la o parte şi pe uşă intră Grimrr Jumătat'-de- 
Labă, în forma sa umană, urmat de alte patru pisici 
fermecate, ce mergeau tiptil după el, pe labele lor mari, 
zburlite. Cele patru semănau cu Solembum, singura pisică 
fermecată pe care Eragon o văzuse până atunci cu 
înfăţişarea ei de animal: late în spate, cu picioare lungi şi cu 
gulere scurte, întunecate, în jurul gâtului, cu ciucuri la 
urechi şi cu vârfurile negre al cozilor unduind grațios dintr- 
o parte în alta. 

În ceea ce-l privea pe Grimrr Jumătat'-de-Labă, acesta nu 
semăna cu nici o altă persoană sau făptură pe care o văzuse 
Eragon vreodată. La cele aproape patru picioare ale sale, 
era înalt cât un pitic, însă nimeni nu l-ar fi putut confunda 
cu un pitic sau cu un om. Avea o bărbie micuță şi ascuţită, 
pomeţi laţi şi, sub sprâncenele înălțate în sus, ochi verzi şi 
migdalaţi, adumbriţi de gene asemănătoare unor aripioare. 
Părul său negru şi aspru îi atârna peste frunte, în timp ce în 
părţi şi la spate îi cădea până la umeri, neted şi lucios, 
asemenea coamelor însoţitorilor săi. Eragon nu îi putea 
ghici vârsta. 

Singurele haine pe care le purta Grimrr erau o vestă 
aspră de piele şi o învelitoare din piele de iepure în jurul 
şalelor. În partea din faţă a vestei erau prinse craniile unei 
duzini de animale - păsări, şoareci şi alte făpturi mărunte - 
iar acestea răsunau când mergea. Un pumnal băgat în 
teacă se iţea pieziş de sub centura învelitorii. Nenumărate 
cicatrici, subţiri şi albe, îi marcau pielea castanie, ca nişte 
zgârieturi pe o masă îndelung folosită. 

Şi, aşa cum îi indica şi numele, la mâna stângă îi lipseau 
două degete; acestea păreau a fi fost muşcate de cineva. 

În ciuda delicateţei trăsăturilor sale, nu încăpea nici o 
îndoială că Grimrr era mascul, având în vedere muşchii 
puternici şi viguroşi ai braţelor şi pieptului, îngustimea 
şoldurilor şi forţa concentrată a mersului său în timp ce se 
îndrepta agale către Nasuada. 


Niciuna dintre pisicile fermecate nu păru să bage de 
seamă oamenii aliniaţi de-o parte şi de alta, până când 
Grimrr ajunse în dreptul Angelei, care stătea lângă Roran, 
împletind cu şase andrele un ciorap vărgat. 

Grimrr îşi miji ochii când o zări pe vânzătoarea de ierburi, 
iar părul i se zburli, întocmai precum cel al gărzilor sale. 
Buzele i se traseră înapoi, ca să dezvăluie o pereche de colţi 
albi şi curbați, şi, spre uimirea lui Eragon, scoase un sâsâit 
scurt şi zgomotos. 

Angela îşi ridică privirea de la ciorap, cu o expresie 
apatică şi obraznică. 

— Piu-piu, făcu ea. 

O clipă, Eragon crezu că pisica fermecată avea să o atace. 
Un val întunecat străbătu grumazul şi faţa lui Grimrr, nările 
i se umflară şi el mârâi încet. Celelalte pisici fermecate se 
ghemuiră, gata să sară şi să atace, cu urechile lăsate pe 
spate. 

Eragon auzi sunetul săbiilor trase pe jumătate din teacă. 

Grimrr mai sâsâi o dată, apoi se întoarse cu spatele la 
vânzătoarea de ierburi şi îşi continuă drumul. Ultima pisică 
fermecată din rând care trecu de Angela îşi ridică o labă şi 
lovi pe furiş firul de lână ce cobora din andrelele Angelei, 
întocmai cum ar fi făcut o pisică de casă jucăuşă. 

Saphira se minună la fel de mult ca Eragon. „Piu-piu?” 
întrebă ea. 

El dădu din umeri, uitând că ea nu putea să îl vadă. „Cine 
ştie de ce face sau spune Angela anumite lucruri?” 

În cele din urmă, Grimrr ajunse înaintea Nasuadei. Îşi 
înclină uşor capul, transmițând cu toată fiinţa sa încrederea 
supremă, oarecum arogantă, specifică pisicilor, dragonilor 
şi anumitor doamne de viţă nobilă. 

— Domniţă Nasuada, rosti el. Avea un glas surprinzător de 
grav, care semăna mai degrabă cu răgetul răguşit al unei 
pisici sălbatice decât cu tonurile ascuţite ale tânărului pe 
care-l întruchipa. 

Nasuada îşi înclină şi ea capul, drept răspuns. 


— Rege Jumătat'-de-Labă, sunteţi bineveniţi printre 
vardeni, tu şi tot neamul tău. Îmi cer scuze pentru absenţa 
aliatului nostru, Regele Orrin din Surda; nu a putut fi de 
faţă deoarece este ocupat, împreună cu călăreţii lui, să ne 
apere flancul stâng de un contingent al trupelor lui 
Galbatorix. 

— Desigur, Domniţă Nasuada, făcu Grimrr. Îşi arătă dinţii 
ascuţiţi când vorbi. Nu trebuie să îţi întorci niciodată 
spatele la duşmani. 

— Întocmai... Cărui fapt îi datorăm plăcerea neaşteptată a 
vizitei dumneavoastră, înălţimea Voastră? Pisicile fermecate 
au fost dintotdeauna renumite pentru izolarea şi pentru 
singurătatea lor, cât şi pentru faptul că nu s-au implicat în 
conflictele vremii, mai ales după căderea Cavalerilor. S-ar 
putea chiar spune că neamul vostru a ajuns mai degrabă 
mit decât realitate în ultimul veac. De ce aţi ales tocmai 
acest moment ca să ieşiţi la lumină? 

Grimrr îşi ridică braţul drept şi arătă spre Eragon cu un 
deget încovoiat ce avea în vârf o unghie ca o gheară. 

— Din pricina lui, mârâi pisica fermecată. Nu trebuie să 
ataci niciodată un alt vânător decât atunci când acesta îşi 
dezvăluie slăbiciunea, iar Galbatorix şi-a dezvăluit-o pe-a 
sa: nu vrea să îl ucidă pe Eragon Biruitorul-Umbrei sau pe 
Saphira Bjartskular. De mult aşteptăm prilejul acesta, şi- 
acum nu vrem să îl lăsăm să ne scape. Galbatorix va învăţa 
să se teamă de noi şi să ne urască, iar la sfârşit îşi va da 
seama ce greşeală a făcut şi va şti că noi am fost cei care l- 
au distrus. lar răzbunarea va fi dulce precum măduva unui 
mistreţ tânăr şi fraged. A venit vremea, omule, ca toate 
neamurile, chiar şi pisicile fermecate, să se unească şi să îi 
dovedească lui Galbatorix că nu ne-a înfrânt voinţa de a 
lupta. Vrem să ne alăturăm armatei tale, Domniţă Nasuada, 
ca aliaţi liberi, şi să te ajutăm să duci lucrurile la bun sfârşit. 

Eragon nu îşi dădea seama ce îi trecea Nasuadei prin cap, 
dar el şi Saphira fură impresionați de discursul pisicii 
fermecate. După o pauză scurtă, Nasuada rosti: 


— Cuvintele dumneavoastră îmi sună foarte plăcut, 
înălţimea Voastră. Dar înainte să vă pot accepta oferta, 
trebuie să îmi răspundeţi la câteva întrebări, dacă nu vă 
este cu supărare. 

Cu un aer de indiferenţă nezdruncinată, Grimrr flutură din 
mână. 

— Fireşte. 

— Neamul vostru a fost atât de ascuns şi de discret, încât 
trebuie să vă mărturisesc că nu am mai auzit despre 
înălţimea Voastră până astăzi. De fapt, nici măcar nu ştiam 
că neamul vostru are un cârmuitor. 

— Eu nu sunt un rege precum regii voştri, răspunse 
Grimrr. Pisicile fermecate preferă să umble singure, dar 
chiar şi noi trebuie să alegem un conducător când mergem 
la război. 

— Am înţeles. Vorbeşti în numele întregului tău neam, sau 
numai pentru cei care te urmează? 

Grimrr îşi umflă pieptul, căpătând o expresie şi mai 
mulţumită de sine, dacă aşa ceva era cu putinţă. 

— Vorbesc în numele întregului meu neam, Domniţă 
Nasuada, toarse el. Toate pisicile fermecate în putere, în 
afara celor care alăptează, au venit aici să lupte. Suntem 
puţini, dar nimeni nu ne întrece ferocitatea în bătălie. De 
asemenea, eu le pot comanda şi pe Cele-Cu-O-Singură- 
Înfăţişare, deşi nu pot vorbi în numele lor, căci sunt 
necuvântătoare, ca toate animalele. Totuşi, vor face ce le 
vom cere. 

— Cele-Cu-O-Singură-înfăţişare? întrebă Nasuada. 

— Cele pe care voi le ştiţi drept pisici. Cele care nu se pot 
transforma, cum facem noi. 

— Şi îţi sunt credincioase? 

— Da. Ne admiră... cum e şi firesc. 

„Dacă este adevărat ce spune, pisicile fermecate s-ar putea 
dovedi nespus de valoroase”, îi zise Eragon Saphirei. 
Nasuada continuă: 


— Şi ce doriţi de la noi în schimbul ajutorului vostru, Rege 
Jumătat'-de-Labă? îi aruncă o privire lui Eragon şi zâmbi, 
apoi adăugă: Vă putem oferi cât de multă smântână poftiţi, 
dar dincolo de asta, resursele noastre sunt limitate. Dacă 
războinicii tăi se aşteaptă să fie plătiţi pentru osteneala lor, 
mă tem că vor fi dezamăgiţi amarnic. 

— Smântână este pentru pisoi, iar aurul nu ne interesează, 
răspunse Grimrr. În timp ce vorbea, îşi ridică mâna dreaptă 
şi îşi cercetă unghiile cu ochii mijiţi. lată care sunt cerinţele 
noastre: fiecare dintre noi va primi câte un pumnal de 
luptă, dacă nu are deja unul. Fiecare dintre noi va primi 
două armuri pe potrivă, una pentru lupta pe două picioare 
şi cealaltă pentru lupta pe patru picioare. Nu avem nevoie 
de alt echipament: nici corturi, nici pături, nici farfurii sau 
linguri. Fiecare dintre noi va primi o rață, potârniche, găină 
sau vreo altă pasăre în fiecare zi, iar la două zile ni se va da 
un castron cu ficat proaspăt. Chiar dacă nu o mâncăm pe 
loc, hrana va fi pusă deoparte pentru noi. De asemenea, 
dacă veţi câştiga acest război, atunci oricine va fi noul 
vostru rege (sau noua voastră regină), cât şi toţi cei care 
vor purta acest titlu de acum încolo, va aşeza o pernă 
căptuşită lângă tronul său, într-un loc onorabil, pentru ca 
unul dintre noi să stea acolo, dacă doreşte. 

— Te tocmeşti ca un legiuitor de-al piticilor, rosti Nasuada 
pe un ton sec. Se aplecă spre Jormundur şi Eragon o auzi 
şoptind: Avem destul ficat ca să le hrânim pe toate? 

— Cred că da, replică Jormundur, cu un glas la fel de 
şuşotit. Depinde de mărimea castronului. 

Nasuada se îndreptă în jilţ. 

— Două rânduri de armură sunt prea multe, Rege 
Jumătat'-de-Labă. Războinicii tăi vor trebui să se hotărască 
dacă vor să lupte ca pisici sau ca oameni şi apoi să îşi 
respecte hotărârea. Nu îmi pot permite să le ofer două 
armuri. 

Dacă Grimrr ar fi avut coadă, Eragon era sigur că aceasta 
ar fi zvâcnit nervos. Însă cum nu avea, pisica fermecată se 


mulţumi să se mute de pe un picior pe celălalt. 

— Prea bine, Domniţă Nasuada. 

— Încă un lucru. Galbatorix are iscoade şi ucigaşi ascunşi 
peste tot. De aceea, ca o condiţie pentru a vă alătura 
vardenilor, trebuie să acceptaţi ca unul dintre magicienii 
noştri să vă examineze amintirile, ca să ne asigurăm că 
Galbatorix nu vă are cu nimic la mână. 

Grimrr pufni. 

— Ar fi nesăbuit din partea voastră să nu faceţi asta. Dacă 
este cineva printre voi destul de curajos ca să ne citească 
gândurile, n-are decât să o facă. Numai ea nu. Şi se 
întoarse, arătând spre Angela. Niciodată ea. 

Nasuada şovăi, şi Eragon putu să vadă că ar fi vrut să 
întrebe de ce, dar se abţinu. 

— Fie. Voi trimite numaidecât după magicieni, ca să 
lămurim această problemă o dată pentru totdeauna. În 
funcţie de ce vor descoperi aceştia - şi sunt convinsă că nu 
va fi nimic nelalocul său - sunt onorată să formez o alianţă 
între vardeni şi neamul vostru, Rege Jumătat'-de-Labă. 

La cuvintele sale, toţi oamenii din sală izbucniră în urale şi 
începură să bată din palme, inclusiv Angela. Până şi elfii 
păreau mulţumiţi. 

În schimb, singura reacţie a pisicilor fermecate fu să îşi 
dea urechile pe spate, deranjate de zgomot. 

După război. 

ERAGON gemu şi se rezemă de Saphira. Punându-şi 
mâinile pe genunchi, alunecă în hopuri pe solzii ei până ce 
ajunse pe pământ, apoi îşi întinse picioarele în faţă. 

— Mi-e foame! exclamă el. 

EI şi cu Saphira erau în curtea castelului, departe de 
oamenii care munceau ca să o curețe - îngrămădind 
bolovani şi leşuri în cotigi - şi de oamenii care intrau şi 
ieşeau din clădirea dărâmată, mulţi dintre ei fiind prezenţi 
la audiența Nasuadei cu Regele Jumătat'-de-Labă şi acum 
plecând pentru a se ocupa de alte treburi. Blodhgarm şi 
patru elfi stăteau în apropiere, făcând de strajă. 


— Hei! strigă cineva. 

Eragon îşi ridică privirea şi îl văzu pe Roran apropiindu-se 
dinspre fortăreață. Angela era la câţiva paşi în urma lui, cu 
aţa fluturându-i prin aer în timp ce aproape că alerga 
pentru a ţine pasul cu el. 

— Încotro mergi acum? îl întrebă Eragon pe Roran când 
acesta se opri în faţa lui. 

— Mă duc să-i ajut la apărarea oraşului şi la organizarea 
prizonierilor. 

— Aa... Privirea lui Eragon rătăci prin curtea aglomerată, 
înainte să revină la faţa învineţită a lui Roran. Ai luptat bine. 

— Şi tu. 

Eragon îşi mută atenţia către Angela, care împletea din 
nou, cu degetele mişcându-i-se atât de repede, încât el nu 
putea urmări ce face. 

— Piu-piu? rosti el, întrebător. 

Chipul ei căpătă o expresie neastâmpărată şi ea clătină din 
cap, făcând ca pletele-i dese să tresalte. 

— O poveste pentru altă dată. 

Eragon îi acceptă eschiva fără să se plângă; nici nu se 
aşteptase să îl lămurească. Rareori o făcea. 

— Dar tu, tu încotro mergi? zise Roran. 

„Mergem să mâncăm ceva”, spuse Saphira şi îl împunse pe 
Eragon cu botul, învăluindu-l cu răsuflarea ei caldă. Roran 
dădu din cap. 

— Foarte bine. Ne vedem diseară în tabără atunci. Dădu 
să plece, dar se opri şi adăugă: Spune-i Katrinei că o iubesc. 

Angela îşi vâri împletitura într-un săculeţ matlasat ce-i 
atârna la brâu. 

— Cred că o să plec şi eu. Am o poţiune pusă la fiert în cort 
şi trebuie să mă îngrijesc de ea; în plus, este o anumită 
pisică fermecată pe care vreau să o găsesc. 

— Grimrr? 

— Nu, nu... o prietenă mai veche de-a mea: mama lui 
Solembum. Asta în cazul în care mai este în viaţă. Eu aşa 
sper. Îşi duse mâna la frunte, cu degetul mare şi arătătorul 


formând un cerc, şi pe un ton exagerat de voios rosti: Ne 
mai vedem! După care plecă. 

„Treci în spinarea mea”, zise Saphira ridicându-se în 
picioare şi lăsându-l pe Eragon fără sprijin. 

El se urcă în şaua de la baza gâtului ei şi Saphira îşi 
desfăcu aripile masive cu zgomotul sec şi delicat al pielii 
alunecând pe piele. Mişcarea produse o pală de vânt 
aproape mut, care se extinse precum încreţiturile pe 
suprafaţa unei bălți. Oamenii se opriră din lucru ca să o 
privească. 

Când Saphira îşi înălţă aripile deasupra capului, Eragon 
putu să vadă reţeaua de vene violete care pulsau acolo, 
fiecare dintre ele transformându-se într-un canal gol când 
fluxul de sânge se oprea, între două bătăi ale puternicei 
sale inimi. 

Apoi, cu un salt şi o zdruncinătură, lumea se înclină 
nebunegşte în jurul lui Eragon, când Saphira sări din curte 
până pe meterezele castelului, unde se cumpăni pentru o 
clipă pe creasta zidului, în timp ce pietrele îi trosneau sub 
gheare. El se apucă de ghimpele de pe gâtul ei ca să îşi 
păstreze echilibrul. 

Lumea se înclină din nou când Saphira îşi luă zborul de pe 
zid. Un gust înţepător şi un miros pe măsură îl asaltară pe 
Eragon, şi el simţi cum îl ustură ochii când Saphira trecu 
printr-un strat gros de fum care atârna deasupra Belatonei 
ca o pătură de durere, mânie şi amărăciune. 

Saphira dădu de două ori din aripi cu putere, apoi ieşiră 
din norul de fum în lumina soarelui şi plutiră deasupra 
străzilor oraşului, punctate cu focuri din loc în loc. 
Înţepenindu-şi aripile, Saphira îi dădu roată, permiţând 
aerului cald de dedesubt să îi ridice şi mai sus. 

Aşa ostenit cum era, Eragon savura măreţia priveliştii: 
furtuna huruitoare care urma să înghită cu totul Belatona 
strălucea în alb pe margini, în timp ce, mai departe, vârful 
norilor se scălda în umbre ca de cerneală care nu trădau 
defel conţinutul lor, în afara momentelor în care fulgerele 


brăzdau cerul. Lacul scânteietor şi sutele de mici ferme 
înverzite îi atrăgeau şi ele atenţia, dar nimic nu era la fel de 
impresionant precum muntele de nori. 

Ca întotdeauna, Eragon se simţi privilegiat pentru că 
putea să privească lumea de la o asemenea înălţime, căci 
ştia prea bine cât de puţini oameni avuseseră ocazia să 
zboare călare pe un dragon. 

Cu o înclinare lină a aripilor, Saphira începu să alunece 
înspre şirurile de corturi cenuşii care alcătuiau tabăra 
vardenilor. 

Din vest se porni un vânt puternic, anunțând sosirea 
iminentă a furtunii. Eragon se aplecă în faţă şi se prinse şi 
mai bine de ghimpele de pe gâtul ei. Văzu unde lucioase 
străbătând câmpiile de dedesubt, pe măsură ce tulpinile se 
îndoiau în bătaia vijeliei. Iarba mişcătoare îl ducea cu 
gândul la blana unei uriaşe fiare verzi. 

Un cal necheză când Saphira trecu peste şirurile de 
corturi, îndreptându-se spre luminişul care îi era rezervat. 
Eragon se ridică pe jumătate în şa când Saphira dădu din 
aripi şi încetini, aproape oprindu-se deasupra pământului 
reavăn. Forţa impactului îl aruncă pe Eragon în faţă. 

„Îmi pare rău, rosti ea. Am încercat să aterizez cât se poate 
de uşor.” „Ştiu.” 

Când descăleca, Eragon o văzu pe Katrina alergând spre 
el. Părul ei castaniu îi flutura pe faţă în timp ce se îndrepta 
către luminiş, iar forţa vântului evidenția umflătura 
pântecului pe sub straturile rochiei sale. 

— Ce veşti aduci? spuse ea, cu neliniştea gravată pe 
fiecare cută a feţei. 

— Ai auzit de pisicile fermecate...? 

Ea făcu semn că da. 

— Alte veşti importante nu sunt. Roran este teafăr; mi-a 
zis să îţi transmit că te iubeşte. 

Expresia ei se îmblânzi, dar grija nu dispăru cu totul. 

— Deci este teafăr? Arătă spre inelul pe care îl purta pe 
cel de-al treilea deget al mâinii stângi, unul dintre cele două 


inele pe care Eragon le vrăjise pentru ca ea şi Roran să 
poată şti când celălalt este în pericol. Mi s-a părut că simt 
ceva, cam acum o oră, şi m-am temut că... 

Eragon clătină din cap. 

— Roran îţi poate povesti ce s-a întâmplat. S-a ales cu 
câteva cucuie şi vânătăi, dar, în afară de asta, nu a păţit 
nimic. M-a speriat de moarte, ce-i drept. 

Privirea îngrijorată a Katrinei se intensifică. Apoi, 
străduindu-se din răsputeri, zâmbi. 

— Măcar sunteţi amândoi teferi. 

Se despărţiră, iar Eragon şi Saphira se duseră la unul 
dintre corturile cu mese, aflate în apropierea focurilor 
vardenilor. Acolo înfulecară carne şi dădură pe gât mied în 
timp ce vântul urla în jurul lor şi rafale de ploaie răpăiau pe 
laturile înclinate ale cortului. 

Când Eragon muşcă dintr-o halcă de porc fript, Saphira îl 
întrebă: „Este bun? Este grozav?” 

— Mmnm, făcu Eragon, cu şuviţe de zeamă prelingându-i-se 
pe bărbie. 

Amintirile morţilor „GALBATORIX e nebun, ceea ce 
înseamnă că nu poţi şti dinainte ce are de gând să facă, 
însă, pe de altă parte, nu uita că el va şovăi acolo unde un 
om de rând nu ar mai sta pe gânduri. Dacă îi poţi descoperi 
slăbiciunile, Eragon, atunci poate că tu şi Saphira veţi izbuti 
să-l înfrângeţi. Schimbându-se la faţă, Brom îşi scoase pipa 
din gură. Şi nădăjduiesc s-o faceţi. Cea mai mare dorinţă a 
mea, Eragon, este ca tu şi Saphira să aveţi parte de viaţă 
lungă şi fericită, să nu vă mai temeţi de Galbatorix sau de 
Imperiu. Mi-aş dori să vă pot apăra de toate primejdiile 
care vă ameninţă, dar, vai, nu sunt în stare... Nu pot decât 
să vă îndrum şi să vă învăţ tot ce ştiu, câtă vreme mai sunt 
prin preajmă... Fiul meu! Orice ţi s-ar întâmpla, nu uita că 
te iubesc şi că maică-ta te-a iubit la rândul ei. Fie ca stelele 
să vegheze asupra ta, Eragon, fiu al lui Brom.” 

Eragon îşi deschise ochii în timp ce amintirea se stinse. 
Deasupra lui, tavanul cortului era încovoiat, moale ca un 


burduf gol, după răpăitul zdravăn pe care îl avusese de 
îndurat în timpul furtunii de-acum trecute. O picătură de 
apă căzu dintr-o cută pe coapsa lui dreaptă, udându-l până 
la piele şi făcându-l să se înfioare. Ştia că trebuia să iasă şi 
să întărească frânghiile de rezistenţă ale cortului, însă nu 
avea nici un chef să se urnească de pe patul de campanie. 

„Şi Brom nu ţi-a spus niciodată nimic despre Murtagh? Nu 
ţi-a spus niciodată că Murtagh este fratele meu vitreg?” 

Saphira, care era încolăcită în faţa cortului, zise: „Oricât 
m-ai întreba, răspunsul meu o să rămână acelaşi”. 

„Dar de ce totuşi nu a făcut-o? De ce? Trebuie să fi ştiut de 
Murtagh. Nu avea cum să nu ştie.” 

Răspunsul Saphirei veni cu greu: „Brom nu şi-a dezvăluit 
niciodată motivele, dar dacă ar fi să spun ce cred, îmi 
închipui că i s-a părut mai important să îţi transmită cât de 
mult ţine la tine şi să îţi dea ce sfaturi poate decât să îşi 
petreacă timpul vorbindu-ţi despre Murtagh.” „Ar fi putut 
totuşi să mă avertizeze! Câteva cuvinte ar fi fost de-ajuns.” 
„Nu am de unde să ştiu ce îi trecea prin gând, Eragon. 
Trebuie să accepţi că sunt unele întrebări despre Brom la 
care nu vei primi niciodată răspuns. Încrede-te în dragostea 
lui şi nu lăsa asemenea griji să te împovăreze.” 

Eragon îşi lăsă privirea în jos, fixându-şi degetele mari. Le 
puse unul lângă celălalt, ca să le compare mai bine. Degetul 
stâng avea la a doua articulaţie mai multe zbârcituri decât 
cel drept, în vreme ce dreptul avea o cicatrice mică şi 
neregulată pe care nu îşi amintea cum o căpătase, deşi cel 
mai probabil asta se petrecuse cândva după Agaeti 
Blodhren, Sărbătoarea Frăției de Sânge. 

„Îţi mulţumesc”, îi spuse el Saphirei. Prin ochii ei privise şi 
ascultase mesajul lui Brom de trei ori de la căderea 
Feinsterului şi de fiecare dată surprinsese noi amănunte din 
discursul şi mişcările lui Brom, care îi scăpaseră înainte. 
Experienţa îl alina şi îl mulțumea, căci îi îndeplinea o 
dorinţă care îl urmărise toată viaţa: să ştie numele tatălui 
său şi să ştie că acesta ţinuse la el. 


Saphira îi răspunse la mulţumiri cu o dogoare de 
afecţiune. 

Deşi Eragon mâncase şi apoi se odihnise cam o oră, 
oboseala nu îi dispăruse complet. Nici nu se aşteptase să se 
întâmple una ca asta. Ştia din experienţă că puteau să 
treacă şi săptămâni întregi până să îşi revină complet după 
efectele istovitoare ale unei bătălii îndelungate. Pe măsură 
ce vardenii se apropiau de Uru'baen, el şi restul armatei 
Nasuadei vor avea tot mai puţin timp la dispoziţie pentru a- 
şi recăpăta forţele după fiecare nouă confruntare. Războiul 
avea să-i istovească până ce vor fi toţi însângeraţi, storşi de 
vlagă şi de-abia în stare să mai lupte, şi atunci tot va mai 
trebui să îl înfrunte pe Galbatorix, care îi aştepta destins şi 
în tihnă. 

Încercă să nu se gândească prea mult la asta. 

Încă o picătură de apă îi căzu pe picior, rece şi grea. Iritat, 
îşi dădu jos picioarele de pe patul de campanie şi se ridică 
în capul oaselor, apoi se duse până la o fâşie de pământ 
dezgolit dintr-un colţ şi îngenunche lângă ea. 

— Deloi sharjalvi! rosti el, continuând cu alte formule în 
limba străveche, care erau necesare pentru a înlătura 
capcanele pe care tot el le plasase cu o zi înainte. 

Pământul începu să fiarbă ca apa ajunsă aproape de clocot 
şi din fântâna învolburată de pietre, insecte şi viermi se 
ridică la suprafaţă un cufăr legat cu cercuri de fier, de un 
picior şi jumătate lungime. Întinzându-se, Eragon prinse 
cufărul şi încetă vraja. Pământul se linişti din nou. 

Aşeză cufărul pe pământul solid. 

— Ladrin, şopti el şi îşi trecu mâna peste lacătul fără gaură 
pentru cheie care era pe post de încuietoare. Acesta se 
deschise cu un clic. 

O lucire palidă şi aurie inundă cortul când săltă capacul 
cufărului. 

Înăuntru, cuibărit în siguranţă în căptuşeala de catifea, se 
afla Eldunari-ul lui Glaedr, miezul inimii dragonului. Piatra 
mare ca o nestemată sclipea întunecat, precum un tăciune 


mocnit. Eragon o cuprinse cu mâinile, simțind căldura 
laturilor neregulate şi ascuţite în palme, şi se uită în 
adâncimile pulsânde. O galaxie de stele micuţe se rotea în 
centrul pietrei, deşi mişcarea lor încetinise şi acum păreau 
să fie mult mai puţine decât atunci când Eragon văzuse 
piatra pentru întâia oară în Ellesmera, în momentul în care 
Glaedr şi-o scosese din trup, lăsând-o în grija lui Eragon şi a 
Saphirei. 

Aşa cum se întâmpla de fiecare dată, priveliştea îl fascină 
pe Eragon; ar fi putut să stea şi să privească modelul 
mişcător zile în şir. 

„Ar trebui să încercăm din nou”, spuse Saphira, şi el fu de 
acord. 

Împreună, îşi întinseră minţile către luminile din 
depărtare, înspre marea de stele ce reprezenta esenţa lui 
Glaedr. Plutiră prin frig şi întuneric, apoi printr-o arşiţă, o 
deznădejde şi o indiferenţă atât de vaste şi de măreţe, încât 
le secau voinţa de a mai face altceva decât să se oprească şi 
să jelească. 

„Glaedr... Elda strigară ei întruna, însă nu primiră nici un 
răspuns, indiferența rămânea aceeaşi. 

În cele din urmă se retraseră, nemaiputând să îndure 
povara zdrobitoare a nefericirii lui Glaedr. 

Când îşi reveni, Eragon îşi dădu seama că cineva se afla la 
intrarea în cort şi apoi o auzi pe Arya spunând: 

— Eragon? Pot să intru? 

Trase aer pe nări şi clipi, ca să îşi limpezească privirea 
înceţoşată. 

— Desigur. 

Lumina ştearsă şi cenuşie a cerului înnorat căzu asupra lui 
când Arya trase în lături pânza de la intrare. Simţi deodată 
un junghi când îi văzu ochii (verzi, migdalaţi şi 
impenetrabili), şi un dor chinuitor îl cuprinse. 

— Vreo schimbare? îl întrebă ea şi îngenunche lângă el. În 
loc de armură, purta aceeaşi cămaşă neagră din piele, 
aceiaşi pantaloni şi aceleaşi cizme cu talpă subţire cu care 


fusese îmbrăcată când el o salvase din Gil'ead. Părul ud de- 
abia spălat îi atârna pe spate în şuviţe lungi şi grele. 
Parfumul de ace de pin zdrobite o însoțea, cum se întâmpla 
adesea, şi Eragon se întrebă dacă ea folosea o vrajă ca să 
creeze aroma sau dacă acesta era mirosul ei natural. Ar fi 
vrut să o întrebe, dar nu îndrăznea. 

Drept răspuns la întrebarea ei, clătină din cap. 

— Pot să încerc? Arătă spre miezul inimii lui Glaedr. El se 
dădu la o parte. 

— Te rog. 

Arya cuprinse Eldunari-ul în palme şi apoi închise ochii. În 
timp ce stătea aşa, el profită de ocazie pentru a o studia 
făţiş, cu o intensitate care altfel ar fi fost jignitoare. În toate 
privinţele, ea părea frumuseţea întruchipată, chiar dacă îşi 
dădea seama că altcineva ar fi putut să spună că avea nasul 
prea lung, faţa prea colţuroasă, urechile prea ascuţite sau 
braţele prea vânjoase. 

Trăgând aer în piept cu un şuierat, Arya îşi retrase brusc 
mâinile de pe miezul inimii, de parcă aceasta ar fi ars-o. 
Apoi îşi lăsă capul în jos, iar Eragon văzu că bărbia îi 
tremură uşor. 

— Este cea mai nefericită fiinţă pe care am întâlnit-o 
vreodată... Aş vrea să îl putem ajuta cumva. Nu cred că va fi 
în stare să iasă din întunecime de unul singur. 

— Crezi că... Eragon şovăi, nedorind să spună cu glas tare 
ce bănuia, apoi continuă: Crezi că o să înnebunească? 

— S-ar putea să fi înnebunit deja. Dacă nu, înseamnă că 
merge chiar pe marginea nebuniei. 

Eragon se simţi copleşit de amărăciune când se uitară la 
piatra aurie. Când izbuti să îşi revină cât de cât, o întrebă: 

— Unde este Dauthdaert? 

— Ascunsă în cortul meu, la fel cum ai ascuns tu Eldunari- 
ul lui Glaedr. Pot să o aduc aici, dacă vrei, sau pot să o 
păzesc eu în continuare, până mi-o vei cere. 

— Păstreaz-o. Nu pot să o iau cu mine, ca nu cumva 
Galbatorix să afle de existenţa ei. În plus, ar fi nesăbuit să 


depozitez atâtea comori într-un singur loc. 

Ea încuviinţă. 

Eragon simţi cum îi sporeşte durerea. 

— Arya, eu... 

Se opri când Saphira îl văzu pe unul dintre fiii fierarului 
Horst -Albriech, ar fi zis, deşi era foarte greu să îl 
deosebeşti de fratele său Baldor, din cauza vederii 
distorsionate a Saphirei - alergând către cort. Întreruperea 
veni ca o uşurare pentru Eragon, căci nu ştia ce avea de 
gând să zică. 

— Vine cineva, anunţă el, închizând capacul cufărului. 

Paşi zgomotoşi şi uzi răsunară în noroiul de afară. Apoi 
Albriech, căci el era, strigă: 

— Eragon! Eragon! 

— Ce e? 

— Au apucat-o pe mama durerile facerii! Tata m-a trimis să 
te rog să vii şi să îl ajuţi, dacă poţi, în caz că apare vreo 
problemă şi va fi nevoie de magie. Te rog, dacă poţi... 

Orice altceva mai spuse, Eragon nu îl auzi, fiind ocupat cu 
închiderea şi îngroparea cufărului. Apoi îşi aruncă mantia 
pe umeri şi se lupta să şi-o prindă la gât, când Arya îi atinse 
braţul şi zise: 

— Pot să te însoțesc? Am experienţă când vine vorba de 
aşa ceva. Dacă semenii tăi mă vor lăsa, o pot ajuta să nască 
mult mai uşor. 

Eragon nici nu stătu pe gânduri. Îi arătă intrarea cortului 
şi spuse: 

— După tine. 

Ce este bărbatul? 

NOROIUL rămânea prins de cizmele lui Roran de fiecare 
dată când îşi ridica tălpile, încetinindu-l şi făcând ca 
picioarele sale, deja istovite, să îl doară şi mai tare. Se 
simţea de parcă pământul însuşi încerca să îl descalţe. Aşa 
dens cum era, noroiul era şi alunecos. Ceda sub călcâiele 
sale în cele mai nepotrivite momente, tocmai când poziţia sa 
era mai precară. Şi mai era şi adânc. Trecerea constantă a 


oamenilor, animalelor şi căruţelor transformase cele câteva 
degete de pământ într-o mocirlă aproape de netrecut. 
Câteva petice de iarbă strivită rămăseseră pe marginile 
cărării - care străbătea toată tabăra vardenilor - însă Roran 
bănuia că în curând aveau să dispară şi acestea, dat fiind că 
oamenii încercau să evite mijlocul drumului. 

Roran nu făcu nici o încercare să iasă din noroi; nu îi mai 
păsa dacă se murdăreşte sau nu. Pe lângă asta, era atât de 
istovit, încât îi era mai uşor să îşi târască picioarele în 
aceeaşi direcţie decât să-şi bată capul căutând o cale de la 
un petic de iarbă la altul. 

În timp ce înainta împleticit, Roran se gândi la Belatona. 
De la audiența Nasuadei cu pisicile fermecate, stabilise un 
post de comandă în cartierul nord-vestic al oraşului şi 
făcuse tot ce-i stătea în putinţă ca să preia controlul asupra 
zonei, însărcinând oameni cu stinsul incendiilor, ridicarea 
baricadelor de pe străzi, scotocirea caselor pentru găsirea 
soldaţilor ascunşi şi confiscarea armelor. Era o treabă 
istovitoare şi îi venea să se ia cu mâinile de cap când se 
gândea la câte erau de făcut, temându-se că oraşul ar putea 
deveni din nou un câmp de bătălie. „Sper ca netoţii ăştia să 
prindă şi ziua de mâine.” 

Simţi cum îi zvâcneşte partea stângă şi strânse din dinţi, 
trăgând aer în piept. „Laşul naibii.” 

Cineva trăsese în el cu o arbaletă, de pe acoperişul unei 
clădiri. Scăpase doar printr-un noroc chior; unul dintre 
oamenii săi, Mortenson, păşise în faţa lui tocmai în 
momentul în care atacatorul slobozise săgeata. Aceasta îl 
străpunsese pe Mortenson, intrându-i prin spate şi ieşindu-i 
prin burtă, păstrând suficientă forţă ca să îi facă o vânătaie 
urâtă lui Roran. Mortenson murise pe loc, iar cel care 
trăsese cu arbaleta le scăpase. 

Cinci minute mai târziu, când intrară într-un grajd ca să 
descopere sursa unui zgomot, un soi de explozie, posibil 
magică, îi mai ucisese doi dintre oameni. 


Din ce înţelesese Roran, asemenea atacuri erau destul de 
comune în oraş. Fără îndoială, agenţii lui Galbatorix erau în 
spatele multora dintre ele, însă şi locuitorii din Belatona 
erau responsabili - bărbaţi şi femei care nu puteau sta cu 
mâinile în sân în timp ce o armată invadatoare punea 
stăpânire pe casele lor, indiferent de cât de onorabile ar fi 
fost intenţiile vardenilor. Roran îi înţelegea pe oamenii care 
simțeau că trebuie să îşi ocrotească familiile, dar, în acelaşi 
timp, îi blestema pentru că erau atât de grei de cap încât să 
nu priceapă că vardenii încercau să îi ajute, nu să le facă 
rău. 

Se scarpină în barbă în timp ce aştepta ca un pitic să tragă 
un ponei împovărat din drum, apoi continuă să înainteze cu 
greu. 

Pe când se apropia de cort, o văzu pe Katrina stând 
deasupra unei albii cu apă fierbinte şi înspumată, frecând 
de zor un bandaj pătat de sânge de o scândură de spălat 
rufe. Avea mânecile suflecate până deasupra coatelor, părul 
prins într-un coc răvăşit şi obrajii rumeni de efort, dar 
niciodată nu i se păruse mai frumoasă. 

Ea era alinarea lui - alinarea şi refugiul lui - şi numai 
simpla ei vedere a fost de ajuns ca să mai atenueze senzaţia 
de dislocare amorţită care îl cuprinsese. 

Ea îl observă şi se opri din spălat, alergând spre el şi 
ştergându-şi mâinile trandafirii de partea din faţă a rochiei. 
Roran se ţinu tare pe picioare când ea se năpusti asupra lui, 
îmbrăţişându-l strâns. Partea vătămată zvâcni de durere şi 
el scoase un icnet scurt. 

Katrina îi dădu drumul din strânsoare şi se trase înapoi, 
încruntându-se. 

— O! Te-am rănit? 

— Nu... nu. Sunt doar sensibil. 

Ea nu îl mai întrebă altceva, ci îl îmbrăţişa din nou, ceva 
mai blând de data asta, şi îşi ridică privirea spre el, cu ochii 
sclipindu-i înlăcrimaţi. Ţinând-o de mijloc, el se aplecă şi o 
sărută, nespus de recunoscător pentru prezenţa ei. 


Katrina îşi strecură braţul stâng pe după umerii lui şi el o 
lăsă să îl sprijine până la cort. Cu un oftat, Roran se aşeză 
pe buturuga pe care o foloseau pe post de scaun, trasă de 
Katrina lângă micuțul foc pe care îl făcuse ca să încălzească 
albia cu apă şi deasupra căruia clocotea acum o oală cu 
tocană. 

Katrina umplu un castron cu tocană şi i-l dădu. Apoi aduse, 
din cort o halbă de bere şi o farfurie cu jumătate de pâine şi 
o felie de brânză. 

— Mai ai nevoie de ceva? întrebă ea, cu glasul neobişnuit 
de răguşit. Roran nu îi răspunse, ci o apucă de obraz şi i-l 
mângâie de două ori cu degetul său mare. Ea îi zâmbi sfios 
şi îşi puse o mână peste mâna lui, apoi se întoarse la rufe şi 
începu să le spele cu şi mai multă însufleţire. 

Roran se uită lung la mâncare înainte să ia prima 
îmbucătură; era atât de încordat, încât se îndoia că avea să 
poată înghiţi. Însă după câţiva dumicaţi de pâine, simţi cum 
îi vine pofta de mâncare şi începu să înfulece tocana cu 
nerăbdare. 

Când isprăvi, lăsă vasele pe jos şi trecu lângă foc ca să îşi 
încălzească mâinile, în timp ce sorbea berea rămasă. 

— Am auzit trosnetul când s-au prăbuşit porţile, rosti 
Katrina, storcând un bandaj. Nu au rezistat prea mult. 

— Nu... Chiar ajută să ai un dragon de partea ta. 

Roran se uită la pântecul ei, pe când ea întindea bandajul 
pe funia de rufe improvizată care se întindea din vârful 
cortului lor până la unul vecin. 

Ori de câte ori se gândea la copilul pe care ea îl purta în 
pântece, copilul pe care ei doi îl zămisliseră, îl cuprindea un 
sentiment enorm de mândrie, însă acesta era umbrit de 
nelinişte, căci nu ştia cum putea spera măcar să îi ofere un 
cămin sigur. De asemenea, dacă războiul nu se termina 
până ce Katrina avea să nască, ea plănuia să îl părăsească 
şi să se mute în Surda, unde să-şi crească pruncul cât de 
cât în siguranţă. 

„Nu pot s-o pierd, nu din nou.” 


Katrina scufundă un alt bandaj în albie. 

— Şi bătălia din oraş? întrebă ea, amestecând în apă. Cum 
s-a desfăşurat? 

— Am fost nevoiţi să ne luptăm pentru fiecare palmă de 
pământ. Chiar şi Eragon a avut ceva bătaie de cap. 

— Răniţii vorbeau de baliste pe roți. 

— Da. Roran îşi umezi limba cu nişte bere, apoi îi descrise 
iute cum străbătuseră vardenii Belatona şi piedicile pe care 
le întâlniseră în cale. Am pierdut prea mulţi oameni astăzi, 
dar ar fi putut fi mai rău. Mult mai rău. Jormundur şi 
căpitanul Martland au plănuit bine atacul. 

— Planul nu ar fi funcţionat dacă nu aţi fi fost voi doi, tu şi 
cu Eragon. V-aţi descurcat de minune! 

Roran scăpă un hohot de râs. 

— Ha! Ştii de ce se întâmplă asta? îţi zic eu de ce. Nici 
măcar un om din zece nu doreşte cu adevărat să atace 
duşmanul. Eragon nu vede asta; el este mereu în prima 
linie, împingându-i de la spate pe soldaţii care sunt în faţa 
lui, dar eu o văd. Cei mai mulţi dintre oameni stau pe loc şi 
nu luptă decât dacă nu au încotro. Sau dau din mâini şi fac 
gălăgie, fără să facă altceva. 

Katrina părea îngrozită. 

— Cum se poate una ca asta? Sunt laşi? 

— Nu ştiu. Cred că... cred că pur şi simplu nu sunt în stare 
să privească pe cineva în faţă şi să îl ucidă, deşi se pare că 
le vine destul de uşor să omoare soldaţi care sunt întorşi cu 
spatele. Aşa că aşteaptă ca alţii să facă ceea ce ei nu pot. 
Aşteaptă oameni ca mine. 

— Crezi că şi oamenii lui Galbatorix sunt la fel de 
şovăielnici? Roran ridică din umeri. 

— S-ar putea. Pe de altă parte însă, ei nu au de ales şi 
trebuie să îl asculte pe Galbatorix. Dacă le porunceşte să 
lupte, ei luptă. 

— Nasuada ar putea face la fel. Ar putea să-şi pună 
magicienii să facă nişte vrăji ca să se asigure că nimeni nu 
se sustrage de la îndeplinirea datoriei. 


— Şi ce diferenţă ar mai fi între ea şi Galbatorix atunci? 
Oricum, vardenii nu ar accepta aşa ceva. 

Katrina lăsă rufele şi veni lângă el să îl sărute pe frunte. 

— Mă bucur că poţi face ce ai de făcut, şopti ea. Se 
întoarse la albie şi începu să frece o altă fâşie de pânză 
murdară pe scândura de spălat. Am simţit ceva mai 
devreme, prin inel... Am crezut că ai păţit ceva. 

— Eram în toiul bătăliei. N-ar fi fost de mirare să-l fi simţi 
zvâcnind la fiecare câteva minute. 

Ea se opri, cu braţele în apă. 

— Nu am mai simţit asta până acum. 

El dădu pe gât restul de bere, încercând să amâne 
inevitabilul. Sperase să o cruţe de detaliile păţaniei sale de 
la castel, dar era limpede că nu avea să-l slăbească până ce 
nu îi spunea adevărul. Dacă ar fi încercat s-o convingă că 
lucrurile stăteau cu totul altfel, nu ar fi făcut decât să o 
determine să-şi închipuie nenorociri mult mai crunte decât 
ce se întâmplase cu adevărat. Pe lângă asta, nu ar fi avut 
nici un rost să îi ascundă o întâmplare care avea să fie în 
curând pe buzele tuturor vardenilor. 

Aşa că îi spuse. Îi povesti pe scurt ce se întâmplase, 
străduindu-se să facă din prăbuşirea zidului mai degrabă o 
neplăcere măruntă în loc de ceva care aproape că îl 
omorâse. Cu toate acestea, îi veni greu să-i descrie 
experienţa şi îi vorbi poticnit, căutând cuvintele potrivite. 
Când isprăvi, amuţi, tulburat de amintire. 

— Măcar nu ai fost rănit, zise Katrina. El scobi o crăpătură 
din buza halbei. 

— Nu. 

Sunetul apei ce clipocea încetă şi el îi putu simţi privirea 
grea aţintită asupra sa. 

— Ai înfruntat primejdii şi mai mari în trecut. 

— Da... presupun. Glasul ei se înmuie. 

— Atunci ce s-a întâmplat? Când văzu că nu-i răspunde, ea 
continuă: Nu-i nimic atât de cumplit încât să nu îmi poţi 
spune, Roran. Ştii bine asta. 


Unghia de la degetul său mare se rupse când scobi din 
nou halba. Frecă de câteva ori ciotul aspru de degetul 
arătător. 

— Am crezut că o să mor când s-a prăbuşit zidul. 

— Oricine ar fi crezut la fel. 

— Da, dar problema este că nu mi-a păsat. Se uită la ea cu 
o privire chinuită. Nu înţelegi? M-am dat bătut. Când mi-am 
dat seama că nu pot scăpa, m-am resemnat ca un miel dus 
la tăiere şi... 

Nemaiputând să continue, lăsă halba să-i scape din mână 
şi îşi ascunse faţa în palme. Umflătura din gâtlej îi îngreuna 
respiraţia. Apoi simţi degetele Katrinei atingându-l uşor pe 
umeri. 

— M-am dat bătut, mâărâi el, furios şi dezgustat de el 
însuşi. Pur şi simplu am încetat să mă lupt... Pentru tine... 
Pentru copilul nostru. Se înecă în cuvinte. 

— S$ş, şş, murmură ea. 

— Nu m-am mai dat bătut niciodată până acum. Nici 
măcar o dată... Nici măcar când te-au prins cei doi Ra'zac. 

— Ştiu că nu te-ai dat bătut. 

— Lupta asta trebuie să se sfârşească. Nu mai poate 
continua astfel... Nu mai pot... Eu... 

Îşi înălţă capul şi fu îngrozit să vadă că şi ea era pe punctul 
de a izbucni în lacrimi. Ridicându-se în picioare, o cuprinse 
cu braţele şi o strânse la piept. 

— Îmi pare rău, şopti el. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îmi 
pare rău... Nu se va mai întâmpla. Niciodată. Îţi promit. 

— Nu-mi pasă de asta, făcu ea, cu glasul înăbuşit de 
umărul lui. Replica ei îl duru. 

— Ştiu că am fost slab, dar cuvântul meu tot ar trebui să 
mai valoreze ceva pentru tine. 

— Nu asta am vrut să spun! exclamă ea, trăgându-se 
îndărăt şi privindu-l acuzator. Eşti de-a dreptul neghiob 
câteodată, Roran. 

El zâmbi puţin. 

— Ştiu. 


Ea se agăţă cu braţele de gâtul lui. 

— Nu ai cobori în ochii mei, indiferent de ce-ai simţit când 
s-a prăbuşit zidul. Tot ceea ce contează este că eşti în 
viaţă... Nu aveai ce să faci când s-a prăbuşit zidul, nu? 

EI clătină din cap. 

— Atunci nu ai nimic de care să-ţi fie ruşine. Dacă ai fi 
putut opri asta sau dacă ai fi putut scăpa şi nu ai fi făcut-o, 
atunci mi-aş fi pierdut respectul pentru tine. Dar ai făcut tot 
ce-ţi stătea în puteri şi, când nu ai mai putut face nimic, te- 
ai împăcat cu soarta şi nu ai blestemat-o fără rost. Asta-i 
înţelepciune, nu slăbiciune. 

EI se înclină şi o sărută pe frunte. 

— Îţi mulţumesc. 

— Iar în ceea ce mă priveşte, tu eşti cel mai viteaz, cel mai 
puternic şi cel mai cumsecade bărbat din toată Alagaesia. 

De data aceasta, o sărută pe gură. După care ea râse, o 
eliberare rapidă şi scurtă a tensiunii acumulate, şi 
rămaseră îmbrăţişaţi, legănându-se de parcă ar fi dansat pe 
o melodie pe care numai ei o puteau auzi. 

Apoi Katrina îl împinse jucăuş şi se întoarse la rufe, iar el 
se aşeză din nou pe buturugă, mulţumit, pentru prima oară 
de când se terminase bătălia, în ciuda numeroaselor sale 
dureri şi necazuri. 

Roran privi cum treceau prin faţa cortului oameni, cai şi 
din când în când un pitic sau un urgal, le observă rănile şi 
starea armurii şi a armelor, încerca să estimeze starea de 
spirit a vardenilor; singura concluzie la care ajunse fu că 
toţi, cu excepţia urgalilor, aveau nevoie de un somn bun şi 
de o masă cum se cuvine şi că toţi, inclusiv urgalii (mai ales 
urgalii), aveau nevoie de un frecuş din cap până-n picioare 
cu o perie aspră şi cu găleți de apă cu săpun. 

Se uită şi la Katrina şi văzu cum, în timp ce lucra, voioşia ei 
de la început păleşte treptat şi ea devine tot mai iritată. 
Continuă să frece pată după pată, fără prea mare succes 
însă. O încruntătură îi umbri faţa şi ea începu să scoată mici 
sunete de frustrare. 


În cele din urmă, când ea trânti bucata de material pe 
scândura de spălat, împroşcând apă înspumată la câteva 
picioare în aer, şi se rezemă de cadă, cu buzele strânse, 
Roran se ridică de pe buturugă şi se duse lângă ea. 

— Uite, lasă-mă pe mine, făcu el. 

— Nu se cuvine, mormăi ea. 

— Prostii. Du-te şi stai jos; lasă că termin eu... Haide, du- 
te. Ea îşi clătină capul. 

— Nu. Tu ar trebui să te odihneşti, nu eu. În plus, asta nu-i 
treabă de bărbat. 

El pufni batjocoritor. 

— Cine a decis asta? Treaba unui bărbat sau a unei femei 
este tot ceea ce trebuie făcut. Acum du-te şi aşază-te; o să 
te simţi mai bine dacă nu mai stai în picioare. 

— Roran, mi-e bine. 

— Nu te prosti. Încercă să o împingă cu blândeţe de lângă 
albie, dar ea refuză să se mişte. 

— Nu se cade, protestă ea. Ce-o să creadă lumea? Arătă 
către oamenii care se grăbeau pe cărarea noroioasă de 
lângă cortul lor. 

— N-au decât să creadă ce vor. Eu m-am însurat cu tine, 
nu cu ei. Dacă li se pare că aş fi mai puţin bărbat pentru că 
te ajut, înseamnă că sunt proşti. 

— Dar... 

— Nici un dar. Mişcă. Hâş! Pleacă de-aici. 

— Dar... 

— Nu am de gând să mă cert. Dacă nu vrei să stai jos, o să 
te duc acolo în braţe şi o să te leg de buturuga aia. 

O expresie uimită îi înlocui încruntătura. 

— Chiar aşa? 

— Da. Şi-acum pleacă! Pe când ea îi lăsa locul la albie, fără 
prea mare tragere de inimă, el scoase un sunet exasperat. 
Încăpăţânată mai eşti! 

— Cine vorbeşte! Tu ai putea să-i dai lecţii unui catâr. 

— Nu eu. Eu nu sunt încăpățânat. 


Desfăcându-şi centura, el îşi scoase cămaşa de zale şi o 
atârnă de stâlpul din faţă al cortului, apoi îşi dădu jos 
mănuşile şi îşi suflecă mânecile tunicii. Aerul era rece pe 
piele şi bandajele erau şi mai reci - se răciseră când 
rămăseseră întinse pe scândura de spălat - dar asta nu îl 
deranja, căci apa era caldă şi, în curând, se încălzi şi pânza. 
Grămăjoare înspumate de clăbuci irizaţi i se strânseră în 
jurul încheieturilor când se apucă să tragă şi să împingă 
materialul de-a lungul scândurii noduroase. 

Se uită în spate şi fu mulţumit să vadă că ea se relaxa pe 
buturugă, cel puţin atât cât se putea relaxa cineva pe un 
asemenea scaun incomod. 

— Vrei nişte ceai de muşeţel? îl întrebă ea. Gertrude mi-a 
dat o mână de flori proaspete azi-dimineaţă. Pot să fac un 
ibric pentru amândoi. 

— N-aş zice nu. 

O tăcere prietenoasă se lăsă între ei, în timp ce Roran 
continuă să spele rufele rămase. Sarcina îl cufundă într-o 
stare plăcută; îl încânta să facă şi altceva cu mâinile decât 
să mânuiască ciocanul, şi faptul că era aproape de Katrina îi 
dădea o senzaţie profundă de satisfacţie. 

Ajunsese deja la ultimul lucru de spălat, iar ceaiul de-abia 
pus în cană îl aştepta lângă Katrina, când cineva le strigă 
numele de peste drumul aglomerat. Lui Roran i-a fost de- 
ajuns o clipă ca să îşi dea seama că Baldor era cel care 
alerga spre ei prin noroi, strecurându-se printre oameni şi 
cai. Purta un şorţ pătat, din piele şi mănuşi masive, lungi 
până la cot, mânjite de funingine şi atât de uzate, încât 
degetele deveniseră netede, tari şi lucioase, ca nişte 
carapace lustruite de ţestoasă. O fâşie de piele zdrenţuită îi 
ţinea părul negru şi răvăşit şi o încruntătură îi brăzda 
fruntea. Baldor era mai scund decât tatăl său, Horst, şi 
decât fratele său mai mare, Albriech, însă altfel era bine 
făcut şi vânjos, rezultatul unei copilării petrecute la forjă, 
ajutându-l pe Horst. Niciunul dintre cei trei nu luptase în 
acea bătălie - fierarii destoinici erau în mod normal mult 


prea valoroşi ca să li se rişte viaţa în război - deşi Roran şi- 
ar fi dorit ca Nasuada să-i lase s-o facă, deoarece erau 
războinici iscusiţi, iar Roran ştia că putea conta pe ei, chiar 
şi în cele mai cumplite circumstanţe. 

Roran lăsă jos rufele şi îşi şterse mâinile, întrebându-se ce 
ar fi putut să se fi întâmplat. Ridicându-se de pe buturugă, 
Katrina i se alătură lângă albie. 

Când Baldor ajunse la ei, fură nevoiţi să aştepte câteva 
secunde ca acesta să îşi vină în fire. Apoi spuse dintr-o 
suflare: 

— Veniţi repede. Pe mama au apucat-o chinurile facerii şi... 

— Unde este? întrebă Katrina pe un ton ascuţit. 

— În cortul nostru. Ea dădu din cap. 

— O să venim cât putem de repede. 

Cu o expresie recunoscătoare, Baldor se întoarse şi ţâşni 
îndărăt. 

Când Katrina se strecură în cort, Roran vărsă ce mai era 
în copaie peste foc, stingându-l. Lemnul ars sfârâi şi trosni 
sub şuvoi, iar în loc de fum ieşi un nor de abur, răspândind 
un miros neplăcut în aer. 

Roran simţi cum spaima şi tulburarea îi iuţesc mişcările. 
„Sper să nu moară”, se gândi el, aducându-şi aminte de 
discuţiile pe care le auzise între femei, despre vârsta ei şi 
sarcina prea târzie. Elain fusese întotdeauna bună cu el şi 
cu Eragon, şi el ţinea mult la ea. 

— Eşti gata? întrebă Katrina când ieşi din cort, înnodându- 
şi un batic albastru. 

EI îşi luă centura şi ciocanul de unde le lăsase. 

— Gata. Hai să mergem. 

Preţul puterii 

— GATA, stăpână. Nu veţi mai avea nevoie de astea de- 
acum încolo. Bine că aţi scăpat de ele, zic eu. 

Cu un foşnet uşor, ultima fâşie de pânză alunecă de pe 
antebraţele Nasuadei, când camerista ei, Farica, îi 
îndepărtă bandajele. Nasuada purtase asemenea bandaje 


din ziua în care ea şi căpetenia Fadawar îşi puseseră curajul 
la încercare în Judecata Pumnalelor. 

Cât timp Farica îşi făcuse treaba, Nasuada privise fix o 
tapiserie lungă şi zdrenţuită, punctată cu găuri. Apoi îşi luă 
inima în dinţi şi îşi cobori încet privirea. 

De când câştigase Judecata Pumnalelor, refuzase să se uite 
la răni; i se păruseră atât de înfiorătoare când erau încă 
proaspete, încât nu suportase să le vadă din nou până ce nu 
aveau să se vindece de tot. 

Cicatricile nu erau simetrice: avea şase pe antebraţul 
stâng şi trei pe cel drept. Fiecare dintre ele era lungă de 
aproape zece degete, şi cât de dreaptă putea fi, mai puţin 
ultima din dreapta, acolo unde stăpânirea ei de sine o 
trădase şi pumnalul alunecase, făcându-i o rană crestată 
aproape dublă faţă de celelalte. Pielea din jurul cicatricilor 
era trandafirie şi încreţită, în vreme ce cicatricile erau doar 
puţin mai deschise la culoare decât restul trupului său, ceea 
ce o făcu să răsufle uşurată. Se temuse că ele aveau să 
rămână albe sau argintii, ceea ce le-ar fi scos mult mai mult 
în evidenţă. Cicatricile ieşeau în relief pe braţul ei câţiva 
milimetri, formând cute tari de carne care arătau de parcă 
pe sub piele i-ar fi fost introduse tije netede de oţel. 

Nasuada îşi privea semnele, neştiind ce să simtă mai 
degrabă. Tatăl ei îi vorbise despre obiceiurile neamului lor 
pe când creştea, dar ea îşi petrecuse întreaga viaţă printre 
vardeni şi pitici. Singurele ritualuri ale triburilor 
rătăcitoare pe care le respecta, şi pe acelea doar din când 
în când, erau cele legate de religie. Nu plănuise niciodată 
să stăpânească Dansul Tobelor, nici să ia parte la dificila 
Strigare a Numelor, şi în nici un caz să întreacă pe cineva la 
Judecata Pumnalelor. Şi totuşi iat-o, încă tânără şi 
frumoasă, purtând deja aceste nouă cicatrici pe antebraţe. 
l-ar fi putut porunci unui magician varden să le 
îndepărteze, fireşte, dar asta ar fi însemnat să renunţe la 
victoria ei în Judecata Pumnalelor, iar triburile rătăcitoare 
nu ar mai fi recunoscut-o drept stăpână. 


Deşi îi părea rău că braţele ei nu mai erau netede şi 
rotunde şi nu mai atrăgeau privirile admirative ale 
bărbaţilor, era mândră de cicatrici totuşi. Acestea stăteau 
drept mărturie pentru curajul ei şi drept semn vizibil al 
devotamentului faţă de vardeni. Cine o vedea putea să îşi 
dea seama de noblețea caracterului său şi ea hotări că asta 
conta mai mult decât înfăţişarea ei. 

— Ce părere ai? întrebă ea, întinzând unul din braţe către 
Regele Orrin, care stătea la fereastra deschisă a cabinetului 
ei, privind de sus oraşul. 

Orrin se întoarse şi se încruntă, cu privirea întunecată sub 
fruntea brăzdată de riduri. Îşi schimbase armura de mai 
devreme cu o tunică roşie şi groasă şi cu o robă împodobită 
cu blană de hermină albă. 

— Nu-mi face plăcere să le văd, răspunse el, apoi îşi 
îndreptă atenţia asupra oraşului. Acoperă-te; nu se cade să 
apari aşa într-o companie civilizată. 

Nasuada îşi studie braţele încă o clipă. 

— Nu, nu cred că o să mă acopăr. Trase de marginile 
dantelate ale mânecilor ei scurte, ca să le îndrepte, apoi o 
expedie pe Farica. Străbătu covorul somptuos ţesut de 
pitici, care ocupa mijlocul încăperii, şi i se alătură lui Orrin 
la fereastră, inspectând oraşul sfâşiat de război; se bucură 
să vadă că numai două incendii de lângă zidul vestic mai 
rămăseseră de stins. Apoi îşi întoarse privirea către rege. 

În scurta perioadă care trecuse de când vardenii şi 
surdanii îşi lansaseră ofensiva asupra Imperiului, Nasuada 
observase cum Orrin devenea tot mai serios, iar 
entuziasmul său şi excentricităţile de la început dispăreau 
sub o înfăţişare îndârjită. La început, ea se bucurase de 
schimbare, căci îl simţise cum se maturizează, însă, pe 
măsură ce se prelungea războiul, începuse să i se facă dor 
de discuţiile lui entuziaste despre filosofia naturală, cât şi 
de celelalte ciudăţenii ale sale. Privind acum în urmă, îşi 
dădu seama că acestea îi înseninaseră adeseori zilele, chiar 
dacă uneori o enervaseră pe moment. Pe deasupra, 


schimbarea făcuse din el un rival periculos; în starea sa de 
spirit actuală, ea şi-l putea închipui cu uşurinţă încercând 
să o înlocuiască în funcţia de conducător al vardenilor. 
„Oare aş fi fericită dacă m-aş căsători cu el?” se întrebă ea. 
Orrin era destul de plăcut ochiului. Avea nasul ridicat şi 
subţire, un maxilar puternic şi o formă elegantă şi expresivă 
a gurii. Anii de pregătire pentru război se vedeau în 
constituţia sa fizică. Inteligent era, fără îndoială, şi avea pe 
deasupra o personalitate în general plăcută. Totuşi, dacă nu 
ar fi fost regele Surdei şi dacă nu ar fi reprezentat o 
asemenea ameninţare la poziţia ei şi la independenţa 
vardenilor, ea ştia că nu ar fi luat niciodată în considerare o 
căsătorie cu el. „Oare ar fi un tată bun?” 

Orrin îşi rezemă mâinile de pervazul îngust de piatră. Fără 
să se uite la ea, îi spuse: 

— Trebuie să rupi pactul cu urgalii. Declaraţia lui o prinse 
nepregătită. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Deoarece ne fac rău. Oameni care altminteri ni s-ar 
alătura ne blesteamă acum pentru că ne-am aliat cu 
monştrii şi refuză să depună armele când ajungem la casele 
lor. Rezistenţa lui Galbatorix li se pare justificată şi 
rezonabilă din cauza acordului nostru cu urgalii. Omul de 
rând nu înţelege de ce ne-am aliat cu ei. El nu are de unde 
să ştie că şi Galbatorix s-a folosit de urgali, nici că 
Galbatorix i-a amăgit, făcându-i să atace Tronjheim-ul sub 
comanda unei Umbre. Acestea sunt subtilităţi pe care nu le 
poţi explica unui fermier speriat. Tot ce poate el înţelege 
este că făpturile de care s-a temut şi pe care le-a urât toată 
viaţa mărşăluiesc acum spre casa lui, conduse de un dragon 
uriaş şi fioros şi de un Cavaler care pare mai degrabă elf 
decât om. 

— Avem nevoie de sprijinul urgalilor, făcu Nasuada. Şi-aşa 
avem prea puţini războinici. 

— Nu avem atât de mare nevoie de ei. Ştii deja că este 
adevărat ceea ce îţi zic; altfel de ce i-ai fi împiedicat pe 


urgali să ia parte la atacul asupra Belatonei? De ce le-ai fi 
poruncit să nu intre în oraş? Nu-i de-ajuns să îi ţii departe 
de câmpul de bătălie, Nasuada. Lumea tot află despre ei, 
pentru că vorba umblă repede pe-aici. Singurul lucru pe 
care îl poţi face ca să ameliorezi situaţia este să pui capăt 
acestui plan de rău augur înainte să ne pricinuiască şi mai 
multe necazuri. 

— Nu pot. 

Orrin se răsuci spre ea, cu chipul schimonosit de mânie. 

— Oamenii mor fiindcă tu ai ales să accepţi ajutorul lui 
Garzhvog. Oamenii mei, ai tăi, cei din Imperiu... morţi şi 
îngropaţi. Alianţa asta nu face cât vieţile lor şi, oricât aş 
încerca, tot nu pot pricepe de ce insişti să o aperi. 

Ea nu îi putu îndura privirea; îi amintea mult prea mult de 
vina şi remuşcările ce o chinuiau atât de des când încerca 
să adoarmă. 

Preferă să ţintuiască fumul ce se înălța dintr-un turn de la 
marginea oraşului. Vorbind încet, spuse: 

— O apăr deoarece sper că păstrarea uniunii noastre cu 
urgalii va salva mai multe vieţi decât cele pierdute... Dacă 
va fi să îl învingem pe Galbatorix... 

Orrin scoase o exclamaţie de neîncredere. 

— Nu-i deloc sigur, ştiu, recunoscu ea. Dar trebuie să luăm 
în calcul şi posibilitatea asta. Dacă va fi să îl învingem, 
atunci va trebui să facem astfel încât rasa noastră să îşi 
revină din acest conflict şi să clădească o ţară nouă şi 
puternică din cenuşa Imperiului. În cursul procesului, va 
trebui să ne asigurăm că, după o sută de ani de gâlceava, 
vom avea în sfârşit pace. Nu am de gând să îl dau jos pe 
Galbatorix doar ca să mă trezesc că ne atacă urgalii când 
suntem slăbiţi. 

— Dar s-ar putea să o facă oricum. Aşa au făcut şi înainte. 

— Ce altceva putem face? spuse ea enervată. Trebuie să 
încercăm să-i potolim. Cu cât îi legăm mai strâns de cauza 
noastră, cu atât va fi mai puţin probabil ca ei să se întoarcă 
împotriva noastră. 


— Hai să-ţi spun eu ce-i de făcut, mârâi el. Izgoneşte-i. 
Rupe pactul cu Nar Garzhvog şi alungă-l de-aici, împreună 
cu oştile sale. Dacă ieşim învingători din acest război, atunci 
putem negocia un nou tratat cu ei de pe o poziţie mult mai 
bună, din care vom putea dicta ce condiţii vrem noi. Sau, şi 
mai bine, trimite-i pe Eragon şi pe Saphira în Şiră cu un 
batalion de soldaţi ca să îi şteargă de pe faţa pământului o 
dată pentru totdeauna, cum ar fi trebuit să o facă de 
veacuri bune Cavalerii. 

Nasuada îl privi, nevenindu-i să creadă. 

— Dacă aş pune capăt pactului cu urgalii, ar fi probabil 
atât de mânioşi, încât ne-ar ataca imediat, şi nu putem lupta 
împotriva lor şi a Imperiului în acelaşi timp. Ar fi culmea 
nebuniei să ne aducem singuri necazul ăsta pe cap. Dacă în 
înţelepciunea lor elfii, dragonii şi Cavalerii au hotărât să 
tolereze existenţa urgalilor, deşi i-ar fi putut nimici cu 
uşurinţă, atunci ar trebui să le urmăm exemplul. Ştiau că ar 
fi greşit să omori toţi urgalii şi la fel ar trebui să ştii şi tu. 

— Înţelepciunea lor... puah! De parcă le-a fost de mare 
folos înţelepciunea asta! Fie, lasă câţiva urgali în viaţă, dar 
omoară destui cât să nu mai îndrăznească să iasă din 
bârlogurile lor vreme de-o sută de ani sau şi mai mult! 

Durerea evidentă din glasul lui şi din ridurile zbârcite de 
pe chipul său o nedumeri pe Nasuada. Îl privi ceva mai 
atentă, încercând să afle motivul vehemenţei sale. După 
câteva momente, găsi o explicaţie care părea foarte 
limpede, dacă se gândea mai bine. 

— Pe cine ai pierdut? întrebă ea. 

Orrin îşi încleşta pumnul şi, încet şi poticnit, îl izbi de 
pervaz, de parcă ar fi vrut să lovească puternic, dar nu 
îndrăznea. Repetă gestul de două ori, apoi rosti: 

— Un prieten cu care am crescut la Castelul Borromeo. Nu 
cred că l-ai întâlnit vreodată. Era locotenent în cavaleria 
mea. 

— Cum a murit? 


— Cum era şi de aşteptat. De-abia sosisem la grajdurile de 
la poarta vestică şi le verificam ca să le putem folosi noi, 
când unul dintre rândaşi a ieşit dintr-un ţarc şi l-a 
înjunghiat cu o furcă. Când am încolţit rândaşul, acesta 
răcnea tot felul de prostii despre urgali şi cum că el n-are 
de gând să se predea... Oricum, nu l-ar fi ajutat, chiar dacă 
ar fi vrut să se predea. L-am răpus cu mâna mea. 

— Îmi pare rău, zise Nasuada. Nestematele din coroana lui 
Orrin sclipiră când el dădu din cap, primindu-i 
condoleanţele. Oricât de greu ar fi, nu poţi lăsa ca durerea 
să îţi dicteze deciziile... Nu este uşor, ştiu - şi încă foarte 
bine! - dar trebuie să fii mai puternic decât tine însuţi, 
pentru binele poporului tău. 

— Să fiu mai puternic decât mine însumi, repetă el, cu un 
glas amar şi batjocoritor. 

— Da. De la noi se cer mai multe decât de la ceilalţi 
oameni; de aceea trebuie să ne străduim să fim mai buni 
decât ceilalţi, dacă este să ne ridicăm la înălţimea unei 
asemenea responsabilităţi. Adu-ţi aminte că urgalii mi-au 
ucis tatăl, dar asta nu m-a împiedicat să închei o alianţă cu 
ei, în folosul vardenilor. Nu voi lăsa nimic să mă oprească 
din a face ceea ce este cel mai bine pentru ei şi pentru 
armata noastră ca întreg, indiferent de cât de dureros ar fi. 
Îşi ridică braţele, arătându-i din nou cicatricile. 

— Deci acesta este ultimul tău răspuns? Nu vei rupe 
pactul cu urgalii? 

— Nu. 

Orrin acceptă vestea cu o nepăsare care o nelinişti. Apoi 
se prinse cu ambele mâini de pervaz şi se întoarse să 
cerceteze oraşul. Degetele sale erau împodobite cu patru 
inele mari, dintre care unul purta pecetea regală a Surdei 
sculptată într-una dintre laturile unui ametist: un cerb cu 
coarne stufoase şi cu crenguţe de vâsc încolăcite la 
picioare, stând deasupra unei harpe şi lângă imaginea unui 
turn înalt şi fortificat. 


— Măcar nu am mai întâlnit soldaţi fermecaţi ce nu simt 
durerea, rosti Nasuada. 

— Morţii care râd, vrei să spui, murmură Orrin, folosind 
termenul care se răspândise printre vardeni. Da, şi nici pe 
Murtagh sau pe Thorn, ceea ce mă îngrijorează. 

O vreme, niciunul dintre ei nu mai vorbi. Apoi ea spuse: 

— Cum a decurs experimentul tău de azi-noapte? A fost un 
succes? 

— Eram prea obosit ca să îl mai încerc, aşa că m-am dus 
direct la culcare. 

— A... 

După câteva clipe, merseră amândoi, printr-un acord tacit, 
la masa de scris, împinsă lângă un perete. Mormane de foi, 
tăblițe şi suluri de pergament o acopereau. Nasuada trecu 
cu privirea peste peisajul descurajator şi oftă. Cu numai 
jumătate de oră înainte masa era goală, curățată de 
ajutoarele sale. 

Se concentra asupra raportului de deasupra, devenit deja 
mult prea familiar, o estimare a numărului de prizonieri pe 
care îi luaseră vardenii în timpul asediului asupra Belatonei, 
cu numele persoanelor de vază scrise cu cerneală roşie. Ea 
şi cu Orrin discutau despre cifrele de-acolo când venise 
Farica să îi scoată bandajele. 

— Nu mă pot gândi la nici o soluţie care să ne scoată din 
încurcătura asta, recunoscu ea. 

— Am putea recruta gărzi dintre oamenii de aici. Astfel nu 
am mai fi nevoiţi să lăsăm atât de mulţi războinici în urmă. 

Ea ridică raportul. 

— Poate, dar oamenii de care avem noi nevoie sunt greu 
de găsit, iar magicienii noştri au deja mult prea multe pe 
cap... 

— A descoperit Du Vrangr Gata vreo cale prin care să 
neutralizeze un jurământ rostit în limba străveche? Cum ea 
îi dădu un răspuns negativ, el continuă: Măcar au avansat 
cât de cât? 


— Mai deloc. l-am întrebat şi pe elfi, dar nici ei n-au avut 
mai mulţi sorţi de izbândă în toţi aceşti ani. 

— Dacă nu rezolvăm problema asta, s-ar putea ca în 
curând să ne coste chiar soarta războiului, zise Orrin. Exact 
asta. 

Ea îşi masă tâmplele. 

— Ştiu. 

Înainte de a părăsi adăpostul oferit de pitici în Farthen 
Dur şi Tronjheim, ea încercase să anticipeze toate 
provocările pe care aveau să le înfrunte vardenii, odată ce 
lansau ofensiva. Cea cu care se confruntau acum o luase 
însă complet prin surprindere. 

Problema se manifestase prima oară după Bătălia de pe 
Câmpiile Înflăcărate, când ieşise la iveală că toţi ofiţerii din 
armata lui Galbatorix, cât şi majoritatea soldaţilor de rând, 
fuseseră siliţi să îi jure credinţă lui Galbatorix şi Imperiului 
în limba străveche. 

Ea şi cu Orrin îşi dăduseră seama repede că nu puteau să 
aibă niciodată încredere în acei oameni, nu atâta vreme cât 
existau încă Galbatorix şi Imperiul, şi poate că nici dacă 
aceştia ar fi fost distruşi. Drept urmare, nu le puteau 
îngădui oamenilor care voiau să dezerteze să se alăture 
vardenilor, de teamă că jurămintele depuse aveau să îi facă 
să se poarte imprevizibil. 

Nasuada nu fusese foarte îngrijorată la vremea respectivă. 
Prizonierii reprezentau o realitate a războiului, iar ea 
aranjase deja cu Regele Orrin ca ostaticii să fie duşi în 
Surda, unde aveau să fie puşi la construcţia drumurilor, în 
cariere de piatră, la săpatul canalelor şi la alte munci grele. 

De-abia când vardenii ocupaseră oraşul Feinster 
înţelesese cât de gravă era problema. Agenţii lui Galbatorix 
nu îi puseseră doar pe soldaţii din Feinster să jure credinţă, 
ci şi pe nobili, pe mulţi dintre dregătorii care îi slujeau şi pe 
o seamă de oameni obişnuiţi de prin oraş, aleşi se pare la 
întâmplare, dintre care o mare parte, bănuia ea, nu 
fuseseră încă descoperiţi de către vardeni. Cei despre care 


se ştia totuşi trebuiau ţinuţi sub lacăt, pentru a nu încerca 
să submineze strădaniile vardenilor. Astfel încât găsirea 
oamenilor în care să se poată avea încredere şi care să 
dorească a colabora cu vardenii se dovedise a fi o treabă 
mult mai greu de făcut decât îşi închipuise vreodată 
Nasuada. 

Din cauza numărului mare de oameni ce trebuiau 
supravegheați, nu avusese de ales şi fusese nevoită să lase 
un contingent dublu de războinici în Feinster, faţă de cât îşi 
propusese iniţial. Şi cu atâţia oameni întemnițați, oraşul era 
pur şi simplu paralizat, obligând-o să redirecţioneze o parte 
din proviziile preţioase ale vardenilor pentru a împiedica 
populaţia să moară de foame. Lucrurile nu puteau continua 
astfel prea multă vreme şi aveau să se înrăutăţească acum, 
că preluaseră controlul asupra Belatonei. 

— Păcat că n-au ajuns încă piticii, spuse Orrin. Ne-ar 
prinde bine ajutorul lor. 

Nasuada încuviinţă. Vardenii aveau cu ei doar câteva sute 
de pitici, momentan; restul se întorseseră în Farthen Dur 
pentru înmormântarea regelui lor răpus, Hrothgar, şi 
pentru a aştepta ca şefii de clan să aleagă un succesor, un 
lucru pe care ea îl blestemase în nenumărate rânduri între 
timp. Încercase să îi convingă pe pitici să numească un 
regent pe perioada războiului, dar aceştia fuseseră de 
neclintit şi insistaseră să-şi respecte ceremoniile lor 
străvechi, deşi asta însemnase să-i părăsească pe vardeni în 
mijlocul campaniei. În orice caz, piticii îşi aleseseră în cele 
din urmă un nou rege - nepotul lui Hrothgar, Orik - şi 
plecaseră din îndepărtaţii Munţi Beor ca să li se alăture din 
nou vardenilor. Chiar în acea clipă, mărşăluiau pe câmpiile 
vaste din nordul Surdei, undeva între Lacul Tudosten şi râul 
Jiet. 

Nasuada se întreba dacă aveau să fie pregătiţi de luptă 
când ajungeau. Era adevărat că piticii erau mai rezistenți 
decât oamenii, însă îşi petrecuseră aproape două luni pe 
drum şi asta putea să istovească şi cele mai puternice 


făpturi. „Probabil că s-au plictisit să vadă acelaşi peisaj zi şi 
noapte”, se gândi ea. 

— Avem deja atâţia prizonieri... După ce o să ocupăm şi 
Dras-Leona... Clătină din cap. 

Părând deodată însufleţit, Orrin zise: 

— Ce-ar fi dacă am ocoli Dras-Leona? 

Răsfoi teancul de hârtii de pe birou până ce dădu peste o 
hartă mare a Alagaesiei, desenată de pitici, pe care o 
întinse peste mormanele de rapoarte administrative. 
Movilele instabile de dedesubt făceau ca ţinuturile să 
capete o topografie ciudată: piscuri în vestul pădurii Du 
Weldenvarden, o depresiune ca un castron în locul Munţilor 
Beor, canioane şi vâlcele prin Deşertul Hadarac şi valuri în 
partea de nord a Şirei, formate din sulurile de pergament 
de dedesubt. 

— Uite. Cu degetul mijlociu trasă o linie de la Belatona 
până la capitala Imperiului, Uru'baen. Dacă mărşăluim în 
linie dreaptă, nici măcar nu ne vom apropia de Dras-Leona. 
Ar fi anevoios să străbatem întreaga distanţă deodată, dar 
am putea să o facem. 

Nasuada nu trebui să mai ia în calcul sugestia lui; se 
gândise deja la această posibilitate. 

— Ar fi mult prea riscant. Galbatorix ar putea să ne atace 
cu soldaţii pe care îi are în Dras-Leona - şi care nu sunt 
deloc puţini la număr, dacă este să dăm crezare iscoadelor 
noastre - şi atunci am sfârşi prin a respinge atacuri venite 
din două părţi. Nu cred că există o cale mai rapidă de a 
pierde o bătălie sau un război. Nu, trebuie să ocupăm Dras- 
Leona. 

Orrin îi dădu dreptate, plecându-şi capul. 

— În cazul acesta, avem nevoie de oamenii noştri din 
Aroughs. Avem nevoie de toţi războinicii, dacă vrem să 
continuăm. 

— Ştiu. Am de gând să mă asigur că asediul se va termina 
până la sfârşitul săptămânii. 

— Sper că nu ai de gând să îl trimiţi pe Eragon acolo. 


— Nu, am un alt plan. 

— Bine. Şi între timp? Ce să facem cu toţi prizonierii 
aceştia? 

— Ce am făcut şi până acum: paznici, garduri şi lacăte. Am 
putea încerca să punem şi nişte vrăji asupra lor, ca să le 
limităm mişcările, astfel încât să nu fie nevoie să îi 
supraveghem prea îndeaproape. În afară de asta, nu văd o 
altă soluţie, poate doar să îi măcelărim pe toţi, şi aş 
prefera... încercă să îşi închipuie lucrurile pe care nu le-ar 
face ca să îl învingă pe Galbatorix. Aş prefera să nu 
recurgem la asemenea... măsuri drastice. 

— Da. Orrin se aplecă deasupra hărţii, cocoşându-şi umerii 
ca un vultur, în timp ce cerceta buclele de cerneală ştearsă 
care marcau triunghiul format din Belatona, Dras-Leona şi 
Uru'baen. 

Rămase aşa până când Nasuada spuse: 

— Mai este şi altceva de care trebuie să ne ocupăm? 
Jormundur aşteaptă să-şi primească ordinele, iar Sfatul 
Fruntaşilor mi-a cerut o audienţă. 

— Sunt îngrijorat. 

— De ce? 

Orrin îşi trecu o mână peste hartă. 

— Mă tem că aventura asta a fost gândită greşit de la bun 
început... Că forţele noastre şi cele ale aliaţilor noştri sunt 
împrăştiate în mod periculos şi că, dacă lui Galbatorix i se 
năzare să iasă personal la luptă, ne poate nimici cu aceeaşi 
uşurinţă cu care ar spulbera Saphira o turmă de capre. 
Întreaga noastră strategie depinde de a-i pune faţă în faţă 
pe Galbatorix, Eragon, Saphira şi toţi magicienii pe care îi 
putem aduna laolaltă. Numai o mică parte din aceşti 
magicieni sunt acum cu noi, şi nu vom putea să îi aducem şi 
pe ceilalţi într-un singur loc până nu ajungem în Uru'baen 
şi nu ne întâlnim cu Regina Islanzadi şi cu armata ei. Până 
se va întâmpla asta, rămânem teribil de vulnerabili în faţa 
unui atac. Riscăm foarte mult bizuindu-ne pe faptul că 


aroganţa lui Galbatorix îl va ţine departe de luptă până ce 
capcana pe care i-am pregătit-o se va închide în jurul său. 

Nasuada îi împărtăşea îngrijorarea. Totuşi, era mai 
important să îi întărească încrederea lui Orrin decât să se 
căineze căci, dacă el şi-ar fi pierdut din determinare, 
aceasta i-ar fi afectat felul în care îşi îndeplinea îndatoririle 
şi ar fi subminat moralul oamenilor săi. 

— Nu suntem chiar neajutoraţi, spuse ea. Nu mai suntem. 
O avem pe Dauthdaert acum, şi cu ea chiar cred că vom 
putea să îi ucidem pe Galbatorix şi pe Shruikan, în cazul în 
care vor hotări să iasă din Uru'baen. 

— Poate. 

— Pe lângă asta, nici nu ajută să ne facem griji. Nu îi 
putem zori pe pitici, nici nu putem să ne grăbim spre 
Uru'baen sau să dăm bir cu fugiţii. Aşa că eu nu aş lăsa ca 
situaţia în care ne aflăm să ne tulbure prea mult. Tot ce 
putem face este să încercăm să ne acceptăm soarta cu 
graţie, oricare ar fi aceasta. Alternativa ar fi să ne lăsăm 
minţile tulburate de gândul la posibilele acţiuni ale lui 
Galbatorix, iar eu nu am de gând să fac una ca asta. Refuz 
să îi acord o asemenea putere asupra mea. 

leşind cu greu la lumină... 

SE auzi un țipăt: ascuţit, tremurat şi pătrunzător, aproape 
neomenesc ca înălţime şi putere. 

Eragon se încorda de parcă l-ar fi înţepat cineva cu un ac. 
Îşi petrecuse o bună parte din zi văzând cum luptă şi mor 
oameni (omorând chiar el câteva zeci), dar nu se putea 
abţine să nu se simtă îngrijorat auzind strigătele de durere 
ale lui Elain. Sunetele pe care le scotea erau atât de 
cumplite, încât începuse să se întrebe dacă ea avea să 
supravieţuiască naşterii. 

Lângă butoiul care îi slujea drept scaun, Albriech şi Baldor 
stăteau ghemuiţi pe vine, smulgând firele de iarbă jumulită 
de la picioarele lor. Degetele lor groase mărunţeau fiecare 
fărâmă de frunză şi-o pipăiau cu meticulozitate înainte să 
treacă la următoarea. Frunţile le luceau de sudoare şi în 


ochi li se putea citi mânia şi deznădejdea. Din când în când, 
schimbau câte-o privire sau se uitau peste drum la cortul în 
care se afla mama lor, dar cel mai adesea stăteau cu 
privirea pironită în pământ, fără să bage de seamă ce era 
împrejur. 

În apropiere, Roran stătea pe propriul său butoi, care era 
înclinat într-o parte şi se hâţâna de câte ori se mişca el. Pe 
marginea cărării noroioase erau înghesuiți câţiva zeci de 
oameni din Carvahall, cei mai mulţi dintre ei fiind prieteni 
de-ai lui Horst sau de-ai fiilor săi ori bărbaţi ale căror soţii o 
ajutau pe vindecătoarea Gertrude să o asiste pe Elain. În 
spatele lor se înălța Saphira. Avea grumazul îndoit ca un 
arc întins, vârful cozii îi zvâcnea ca şi cum ar fi vânat şi îşi 
tot scotea limba rubinie din gură, gustând aerul ca să 
prindă orice miros ce ar fi putut oferi informaţii despre 
Elain sau despre copilul ei încă nenăscut. 

Eragon îşi masă un muşchi dureros din antebraţul stâng. 
Aşteptau de ceasuri bune şi asfinţitul se apropia cu 
repeziciune. Umbre lungi şi negre se întindeau de la fiecare 
obiect înspre est, de parcă ar fi încercat să atingă orizontul. 
Aerul se răcise, iar ţânţarii şi libelulele cu aripi dantelate de 
pe râul Jiet zburau printre ei. 

Încă un țipăt sfâşie tăcerea. 

Bărbaţii se foiră, neliniştiţi, apoi făcură gesturi prin care 
să îndepărteze ghinionul şi îşi murmurară unul altuia, cu 
glasuri joase, menite doar pentru cei mai apropiaţi de ei, 
dar pe care Eragon le putea auzi cât se poate de limpede. 
Şuşoteau despre greutatea sarcinii lui Elain; unii declarau 
solemn că, dacă nu năştea mai repede, în curând avea să fie 
prea târziu pentru ea şi pentru copil. Alţii spuneau lucruri 
cum ar fi „E greu pentru un bărbat să îşi piardă nevasta 
chiar şi în vremuri normale, d-apăi acum şi aici” sau „E 
păcat, mare păcat...” Câţiva dintre ei dădeau vina pe cei doi 
Ra'zac pentru necazurile lui Elain sau pe evenimentele care 
avuseseră loc în timpul călătoriei lor către vardeni. Şi mulţi 
murmurară câte-o remarcă neîncrezătoare referitoare la 


faptul că Aryei i se dăduse voie să asiste la naştere. „Este 
elfă, nu om, rosti tâmplarul Fisk. Ar trebui să rămână cu 
neamul ei, nu să se bage acolo unde nu era dorită. Cine ştie 
ce-o fi vrând de fapt?” 

Eragon auzi toate aceste lucruri şi multe altele, dar îşi 
ascunse reacţiile şi rămase tăcut, căci ştia că nu ar fi făcut 
decât să îi stânjenească pe săteni, dacă aceştia şi-ar fi dat 
seama cât de ager îi devenise auzul. 

Butoiul de sub Roran scârţâi când acesta se aplecă în faţă. 

— Crezi că ar trebui... 

— Nu, făcu Albriech. 

Eragon îşi strânse şi mai mult mantia în jurul trupului. 
Frigul începuse să îi între în oase. Cu toate acestea, nu avea 
de gând să plece până nu se isprăveau chinurile lui Elain. 

— Uite! zise Roran, brusc tulburat. 

Albriech şi Baldor îşi răsuciră capetele în acelaşi timp. 
Peste drum, Katrina ieşise din cort, ducând un maldăr de 
cârpe murdare, înainte ca pânza de la intrare să se închidă 
la loc, Eragon apucă să-i zărească pe Horst şi pe una dintre 
femeile din Carvahall - nu era sigur care - stând la 

picioarele patului în care zăcea Elain. 

Fără să arunce măcar o privire către cei care aşteptau, 
Katrina merse zorită până la focul unde Isold, soţia lui Fisk, 
şi Nolla opăreau pânzele pentru a fi din nou folosite. 

Butoiul scârţâi de două ori când Roran se foi din nou. 
Eragon se aşteptase să sară după Katrina, dar el rămăsese 
pe loc, la fel ca Albriech şi Baldor. Atât ei, cât şi restul 
sătenilor urmăriră mişcările Katrinei cu atenţie 
nestrămutată. 

Eragon se strâmbă când Elain scoase un nou țipăt, cu 
nimic mai prejos decât cele de până atunci. 

Apoi intrarea în cort fu dată din nou la o parte şi Arya ieşi 
afară valvâr-tej, cu braţele dezgolite şi ciufulită. Părul îi 
flutură pe chip când se îndreptă spre trei dintre străjerii elfi 
ai lui Eragon, care stăteau în umbră, în spatele unui 
pavilion din apropiere. Vorbi câteva clipe cu unul dintre ei - 


o elfa cu faţa subţire pe nume Invidia - apoi se întoarse 
grăbită pe unde venise. 

Eragon o ajunse din urmă, înainte să facă doi, trei paşi. 

— Cum merge? întrebă el. 

— Rău. 

— De ce îiia atât de mult? Nu o poţi ajuta să nască mai 
repede? Expresia Aryei, care era deja încordată, deveni şi 
mai aspră. 

— Aş putea. Aş fi putut să cânt şi să-i scot copilul din 
pântec în jumătate de oră, dar Gertrude şi celelalte femei 
nu mă lasă să folosesc decât cele mai simple vrăji. 

— E absurd! De ce? 

— Deoarece magia le înspăimântă... la fel şi eu, de altfel. 

— Explică-le că nu ai gânduri rele. Spune-le în limba 
străveche şi nu vor avea de ales decât să te creadă. 

Ea clătină din cap. 

— Asta nu ar face decât să înrăutăţească situaţia. Ar crede 
că încerc să le vrăjesc împotriva voinţei lor şi m-ar alunga 
de acolo. 

— Dar Katrina... 

— Ea este motivul pentru care am putut face vrăjile acelea 
simple. Elain ţipă iarăşi. 

— Nu vor să te lase nici măcar să îi alini durerea? 

— Nu mai mult decât am făcut-o deja. Eragon se răsuci 
spre cortul lui Horst. 

— Nu zău? mârâi el printre dinţii încleştaţi. 

O mână îl apucă de braţul stâng şi îl opri în loc. 
Nedumerit, se uită la Arya, aşteptând o explicaţie. Ea 
clătină din cap. 

— Nu, îi zise. Sunt obiceiuri mai vechi decât lumea. Dacă 
intervii, o vei mânia şi umili pe Gertrude şi le vei întoarce pe 
femeile din sat împotriva ta. 

— Nu îmi pasă! 

— Ştiu, dar ascultă-mă: cel mai înţelept lucru pe care îl 
poţi face acum este să aştepţi împreună cu ceilalţi. Îi dădu 


drumul din strânsoare, ca pentru a-şi întări şi mai mult 
spusele. 

— Dar nu pot să stau degeaba şi să o las să sufere! 

— Ascultă-mă. Este mai bine dacă rămâi aici. O voi ajuta 
pe Elain oricum voi putea, îţi făgăduiesc, dar nu intra acolo. 
Ai stârni doar vrajbă şi mânie, şi nu avem nevoie nici de 
una, nici de alta... Ile rog. 

Eragon şovăi, apoi mormăi dezgustat şi îşi ridică 
deznădăjduit mâinile când Elain ţipă din nou. 

— Fie, făcu el şi se aplecă spre Arya, dar orice s-ar 
întâmpla, nu îi lăsa să moară, pe ea sau pe copil. Nu-mi 
pasă ce trebuie să faci, dar nu-i lăsa să moară. 

Arya îi aruncă o privire cercetătoare şi serioasă. 

— Nu aş îngădui niciodată ca vreun copil să păţească ceva 
rău, spuse ea şi îşi reluă mersul. 

Când Arya dispăru în cortul lui Horst, Eragon se întoarse 
la locul în care erau adunaţi Roran, Albriech şi Baldor şi se 
lăsă din nou pe butoiul său. 

— Deci? întrebă Roran. Eragon ridică din umeri. 

— Fac tot ce pot. Trebuie doar să avem răbdare... Atâta 
tot. 

— Mie mi s-a părut că a avut mai mult de zis, făcu Baldor. 
Oricum, înţelesul a fost acelaşi. 

Soarele îşi schimbă culoarea, devenind portocaliu şi 
stacojiu pe măsură ce se apropia de linia orizontului. Cei 
câţiva nori zdrenţăroşi care rămăseseră pe cerul din apus, 
rămăşiţe ale furtunii care suflase mai devreme, căpătaseră 
acum nuanţe asemănătoare. Stoluri de rândunici zburau pe 
deasupra, hrănindu-se cu moliile, fluturii şi celelalte gâze ce 
roiau prin jur. 

În timp, strigătele lui Elain scăzuseră în intensitate 
treptat, de la ţipetele de mai devreme, din toţi rărunchii, 
ajungând acum nişte gemete joase şi sparte, care îi dădeau 
mâncărimi în palme lui Eragon. Mai presus de orice, voia să 
o scape de chinuri, însă nu se putea hotări să treacă peste 


sfatul Aryei, aşa că rămase pe loc, se foi, îşi roase unghiile 
învineţite şi purtă conversații scurte şi forţate cu Saphira. 

Când soarele atinse pământul, se răspândi de-a lungul 
orizontului, ca un gălbenuş uriaş ce se scurge din coajă. 
Liliecii începură să se amestece printre rândunici, cu bătaia 
aripilor lor slabă şi agitată, cu ţipetele lor ascuţite de-a 
dreptul dureroase pentru Eragon. 

Apoi Elain scoase un răcnet care acoperi orice sunet din 
preajmă, un răcnet pe care Eragon nădăjduia să nu îl mai 
audă vreodată. 

Urmă o tăcere scurtă, dar apăsătoare. 

Aceasta luă sfârşit când plânsetul puternic şi sughiţat al 
unui prunc răsună din cort - fanfara străveche ce anunţa 
sosirea unei noi fiinţe pe lume. Auzindu-l, Albriech şi Baldor 
începură să se hlizească, la fel ca Eragon şi Roran, iar 
câţiva dintre oamenii care aşteptau izbucniră în urale. 

Bucuria lor fu de scurtă durată. Îndată ce uralele se 
stinseră, femeile din cort începură să scoată un sunet 
ascuţit, pătrunzător şi sfâşietor, care îl făcu pe Eragon să 
îngheţe de spaimă. Ştia ce însemnau bocetele lor, ce 
însemnaseră dintotdeauna: că se întâmplase o tragedie 
cumplită. 

— Nu, rosti el, nevenindu-i să creadă, sărind de pe butoi. 
„Nu se poate să fi murit. Nu se poate... Arya mi-a făgăduit.” 
Parcă răspunzând la gândurile sale, Arya trase la o parte 
pânza cortului şi alergă spre el, în salturi incredibil de 

lungi. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Baldor când ea se opri. Arya 
nu îl băgă în seamă şi spuse: 

— Eragon, vino. 

— Ce s-a întâmplat? exclamă Baldor mânios şi se întinse ca 
să o apuce de umăr pe Arya. Într-o mişcare ce păru 
instantanee, ea îi prinse încheietura şi îi răsuci braţul la 
spate, silindu-l să se cocoşeze ca un schilod. Faţa lui se 
schimonosi de durere. 


— Dacă vrei ca surioara ta să trăiască, stai deoparte şi nu 
te băga! îi dădu drumul şi îl împinse până în braţele lui 
Albriech, apoi se întoarse şi porni înapoi spre cortul lui 
Horst. 

— Dar ce s-a întâmplat? o întrebă Eragon când i se 
alătură. Arya se întoarse cu faţa la el, cu o privire 
arzătoare. 

— Copilul este sănătos, dar s-a născut cu buză de pisică. 

Atunci Eragon înţelese motivul pentru care femeile 
începuseră să bocească. Copiii blestemaţi cu buză de pisică 
erau rareori lăsaţi să trăiască; erau greu de hrănit, şi chiar 
dacă părinţii izbuteau să îi hrănească, asemenea copii 
aveau parte de o soartă tristă: ocoliţi, batjocoriţi şi 
incapabili să-şi găsească un partener de viaţă. În cele mai 
multe cazuri, ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă 
pruncul s-ar fi născut mort. 

— Trebuie să o vindeci, Eragon, zise Arya. 

— Eu? Dar eu niciodată... De ce nu o vindeci tu? Ştii mai 
multe despre asta decât mine. 

— Dacă schimb înfăţişarea copilului, oamenii vor spune că 
am furat-o şi am înlocuit-o1. Da, Eragon, ştiu prea bine ce 
poveşti circulă despre neamul meu. Mă voi ocupa eu dacă 
trebuie, dar copilul va avea de suferit după aceea. Tu eşti 
singurul care o poate salva de o asemenea soartă. 

Simţi cum îl cuprinde panica. Nu voia să fie responsabil 
pentru viaţa unei alte persoane; era deja responsabil 
pentru mult prea mulţi oameni. 

— Trebuie să o vindeci, zise Arya pe un ton convingător. 
Eragon îşi aminti cât de mult preţuiau elfii copiii, atât pe-ai 
lor, cât şi pe cei ai altor neamuri. 

— Mă vei ajuta dacă e nevoie? 

— Fireşte. 

„Le voi ajuta şi eu, făcu Saphira. Chiar trebuie să mai 
întrebi?” 

— Bine, rosti Eragon şi strânse mânerul lui Brisingr, 
hotărât. O voi face. Cu Arya în urma sa, merse până la cort 


şi îşi croi drum printre pânzele grele de la intrare. Fumul 
de lumânare îi înţepă ochii. Cinci femei din Carvahall erau 
înghesuite aproape de perete. Bocetul lor îl izbi în plin. Se 
legănau de parcă ar fi fost în transă şi se trăgeau de haine 
şi de păr în timp ce se tânguiau. Horst era la capul patului, 
certându-se cu Gertrude, cu chipul roşu, umflat şi istovit. În 
ceea ce o privea, vindecătoarea durdulie ţinea la piept o 
boccea de pânză în care Eragon presupuse că se afla 
pruncul - deşi nu îi putuse vedea faţa - căci se zbătea şi 
orăcăia, sporind şi mai mult gălăgia. Obrajii rotunzi ai 
Gertrudei luceau de sudoare, iar părul i se lipise de piele. 
Antebraţele ei goale aveau pe ele dâre lăsate de diverse 
fluide. La capătul patului, Katrina era îngenuncheată pe o 
pernă rotundă, ştergându-i fruntea lui Elain cu o cârpă 
umedă. 

Eragon de-abia dacă o recunoscu pe Elain; avea faţa suptă 
şi cearcăne vineţii sub ochii rătăcitori, care nu păreau în 
stare să se concentreze. Şiroaie de lacrimi curgeau din 
colţurile lor, prelingându-se de-a lungul tâmplelor şi 
dispărând sub şuviţele încâlcite de păr. Gura i se deschidea 
şi i se închidea, iar ea gemea cuvinte de neînțeles. Un 
cearşaf îi acoperea restul trupului. 

Nici Horst, nici Gertrude nu îl observară pe Eragon până 
când nu se apropie de ei. Eragon se mai înălţase de când 
plecase din Carvahall, dar Horst tot era cu un cap mai înalt 
decât el. 

Când îl zăriră, un licăr de speranţă lumină chipul mohorât 
al fierarului. 

— Eragon! îl bătu pe umăr pe Eragon cu mâna sa grea şi 
se rezemă de el, de parcă tot ce se întâmplase îl lăsase fără 
vlagă. Ai auzit? Nu era de fapt o întrebare, însă Eragon 
încuviinţă oricum. Horst îi aruncă lui Gertrude o privire iute 
şi săgetătoare, apoi barba sa mare, ca o lopată, se mişcă 
dintr-o parte în alta când începu să-şi mişte fălcile, iar limba 
i se ivi printre buze când le umezi. Poţi... crezi că poţi să 
faci ceva pentru ea? 


— Poate, rosti Eragon. O să încerc. 

Îşi întinse braţele. După o clipă de ezitare, Gertrude îi 
puse în braţe bocceluţa caldă, apoi se trase îndărăt, cu o 
expresie tulburată. 

Îngropată în straturile de pânză se afla faţa micuță şi 
zbârcită a fetiţei. Avea pielea vânătă, ochii închişi şi umflaţi 
şi părea să se strâmbe, de parcă ar fi fost supărată pentru 
felul în care fusese tratată - o reacţie care lui Eragon i se 
păru cât se poate de rezonabilă. Însă cea mai izbitoare 
trăsătură o reprezenta crăpătura largă care se întindea de 
la nara stângă până la mijlocul buzei de sus. Prin ea se 
vedea limba ei mică şi roz; zăcea înăuntru ca un melc fără 
casă, moale şi umedă, zvâcnind din când în când. 

— Te rog, spuse Horst. Există vreo cale prin care... 

Eragon tresări când bocetul femeilor atinse o notă 
deosebit de ascuţită. 

— Nu pot lucra aici, făcu el. 

Când dădu să plece, o auzi pe Gertrude în spatele lui: 

— Vin şi eu cu tine. Trebuie să rămână cu ea şi cineva care 
se pricepe să îngrijească un copil. 

Eragon nu voia ca Gertrude să-i stea în cale în timp ce 
avea să încerce să-i îndrepte trăsăturile fetiţei şi era pe 
punctul de a-i spune asta, când îşi aminti ceea ce zisese 
Arya despre „copiii schimbaţi”. Cineva din Carvahall, cineva 
în care sătenii aveau încredere, trebuia să fie de faţă la 
transformarea ei, pentru a-i asigura pe oameni că pruncul 
era aceeaşi persoană de dinainte. 

— Cum doreşti, spuse el, înăbuşindu-şi nemulţumirea. 

Pruncul se zvârcoli în braţele sale şi scoase un strigăt 
plângăcios când ieşiră din cort. Peste drum, sătenii arătau 
spre ei, iar Albriech şi Baldor dădură să i se alăture. Eragon 
clătină din cap, iar ei rămaseră pe loc şi se uitară după el cu 
expresii neajutorate. 

Arya şi Gertrude trecură de-o parte şi de cealaltă a lui 
Eragon pe când străbătea tabăra ca să ajungă la cortul său, 
iar pământul se cutremura sub picioarele lor din cauza 


greutăţii Saphirei, care îi urma. Războinicii se dădură din 
calea lor, făcându-le loc să treacă. 

Eragon încercă să meargă cât putea de încet, ca să nu 
agite copilul. Fetiţa avea un miros puternic şi stătut, ca 
mirosul pământului din pădure într-o zi caldă de vară. 

Aproape că ajunseseră la destinaţie când Eragon o văzu 
pe copila Elva stând între două rânduri de corturi din 
apropierea cărării, cu chipul solemn, pe când îl pironea cu 
ochii ei mari şi violeţi. Purta o rochie neagră cu purpuriu şi 
un văl lung de dantelă tras peste cap, lăsând să i se vadă 
semnul argintiu în formă de stea de pe frunte, atât de 
asemănător cu gedwey ignasia lui. 

Nu scoase nici o vorbă, nici nu încercă să îl încetinească 
sau să îl oprească. Cu toate acestea, Eragon pricepu 
avertismentul ei, căci simpla ei prezenţă era o dojana 
pentru el. Mai schimbase odată soarta unui prunc, cu 
urmări crunte. Nu îşi putea permite să mai facă o astfel de 
greşeală, nu numai din cauza răului pe care l-ar fi putut 
produce, ci şi pentru că, dacă ar fi făcut asta, Elva ar fi 
devenit duşmanul său de moarte. În ciuda puterii sale, 
Eragon se temea de Elva. Capacitatea ei de a citi în 
sufletele oamenilor şi de a ghici tot ce îi durea şi îi tulbura - 
şi de a prevedea tot ce avea să le facă rău - o făcea una 
dintre cele mai primejdioase fiinţe din toată Alagaesia. 

„Orice s-ar întâmpla, se gândi Eragon în timp ce intra în 
cortul întunecat, nu vreau să îi fac rău acestui copil.” Şi 
simţi reînsufleţindu-l hotărârea de a-i oferi o şansă să îşi 
trăiască viaţa care i-ar fi fost refuzată de împrejurările 
vitrege. 

Un cântec de leagăn. 

LUMINA palidă a soarelui ce asfinţea se strecură în cortul 
lui Eragon. Înăuntru totul era cenuşiu, de parcă ar fi fost 
cioplit din granit. Cu vederea sa de elf, Eragon putea să 
vadă destul de uşor conturul obiectelor, însă ştia că lui 
Gertrude îi va fi mai greu, aşa că de dragul ei spuse „Naina 
hvitr un bollr” şi înălţă o mică lumină fermecată 


incandescentă aproape de vârful cortului. Globul alb şi 
domol nu producea o căldură perceptibilă, însă dădea la fel 
de multă lumină ca un felinar strălucitor. Se abţinu să 
rostească „brisingr” în vrajă, ca să nu îi izbucnească sabia 
în flăcări. 

O auzi pe Gertrude oprindu-se în spatele lui şi se întoarse; 
văzu că rămăsese privind fix la lumina fermecată şi ţinând 
strâns în mâini desaga pe care o adusese cu ea. Chipul ei 
familiar îi aminti de casă şi de Carvahall şi îl făcu să simtă 
un junghi neaşteptat de dor de casă. 

Ea îşi cobori încet privirea către el. 

— Cât te-ai mai schimbat, făcu ea. Băiatul pe care l-am 
îngrijit cândva, pe când se lupta cu febra, a dispărut de 
mult, bag de seamă. 

— Încă mă cunoşti, replică el. 

— Nu, nu cred că te mai cunosc. 

Vorbele ei îl tulburară, dar nu îşi putea permite să 
zăbovească prea mult asupra lor, aşa că le trecu cu vederea 
şi se duse lângă pat. Cu foarte mare blândeţe, trecu nou- 
născuta din braţe pe pături, cu atâta grijă de-ai fi zis că-i 
făcută din sticlă. Fata flutură un pumn încleştat spre el. El 
zâmbi şi i-l atinse cu vârful arătătorului său drept, iar ea 
ganguri uşor. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Gertrude, aşezându-se pe 
singurul scaun din cort. Cum o s-o vindeci? 

— Nu ştiu sigur. 

De-abia atunci Eragon observă că Arya nu intrase cu ei în 
cort. O strigă pe nume şi, o clipă mai târziu, ea îi răspunse 
de afară, cu glasul înăbuşit de materialul gros care îi 
despărţea. 

— Sunt aici, zise ea. Şi aici voi aştepta. Dacă ai nevoie de 
mine, e de ajuns să îţi întinzi gândurile spre mine şi voi veni. 

Eragon se încruntă uşor. Se bizuise pe faptul că ea avea 
să-i fie alături pe durata procedurii, ca să îl ajute cu ce nu 
ştia şi să îl corecteze dacă greşea. „Ei bine, nu contează. 
Oricum, pot să-i pun întrebări dacă vreau. Numai că, în felul 


acesta, Gertrude nu va avea nici un motiv să suspecteze că 
Arya a avut ceva de-a face cu fata.” Îl surprinseră 
precauţiile pe care şi le lua Arya ca să evite orice suspiciuni 
cum că fata ar fi un „copil schimbat” şi se întrebă dacă nu 
cumva fusese acuzată cândva că ar fi furat copilul cuiva. 

Cadrul patului scârţâi când se aşeză pe el, cu faţa la 
prunc. Se încruntă şi mai tare. Prin el, o simţi pe Saphira 
privind fetiţa care stătea întinsă pe pături, acum moţăind, 
părând să nu bage în seamă lumea înconjurătoare. Limba îi 
sclipea prin crăpătura care îi despica buza de sus. 

„Ce părere ai?” întrebă el. 
„la-o treptat, ca să nu îţi muşti cumva coada, din greşeală. 

El îi dădu dreptate, apoi, simțindu-se răutăcios, o întrebă: 
„De ce? Tu ai făcut vreodată asta? Vreau să zic, ţi-ai muşcat 
coada?” 

Ea nu mai spuse nimic, dar el surprinse o frântură de 
senzaţii: un amestec de imagini - copaci, iarbă, Munţii Şirei 
- apoi mirosul siropos al orhideelor roşii, şi deodată o 
senzaţie dureroasă, ca o pişcătură, de parcă i s-ar fi trântit 
o uşă peste coadă. 

Eragon chicoti în sinea lui, apoi se concentra pe 
compunerea vrâjilor de care avea nevoie ca să vindece fata. 
Îi luă ceva vreme, aproape o jumătate de oră. Împreună cu 
Saphira, îşi petrecu mare parte din timp trecând prin 
formulele magice, repetându-le, cercetând şi discutând 
fiecare cuvânt şi sintagmă în parte (chiar şi pronunția), în 
încercarea de a se asigura că vraja avea să facă doar ce îşi 
propusese el, şi nimic mai mult. 

În mijlocul conversaţiei lor tăcute, Gertrude se foi în scaun 
şi spuse: 

— Mie mi se pare că-i la fel ca mai înainte. Nu prea merge 
treaba, nu-i aşa? Nu trebuie să-mi ascunzi adevărul, 
Eragon; am avut de-a face cu lucruri mai rele la viaţa mea. 

Eragon îşi ridică sprâncenele şi zise pe un ton blând: 

— Nici nu am început încă treaba. 


LL 


Gertrude se aşeză la loc pe scaun, supusă. Scoase din 
desagă un ghem de lână galbenă, un pulover pe jumătate 
terminat şi o pereche de andrele lustruite, de mesteacăn. 
Degetele începură să i se mişte cu repeziciunea şi iscusinţa 
date de experienţă şi ea se apucă să împletească. Sunetul 
ritmic al andrelelor îl alină pe Eragon; era un sunet pe care 
îl auzise adeseori în copilărie, unul pe care îl asocia cu 
statul în jurul focului din bucătărie în serile reci de toamnă, 
ascultând poveştile spuse de adulţi în timp ce trăgeau din 
pipă sau îşi savurau halba de bere neagră, după o cină 
copioasă. 

În cele din urmă, când el şi Saphira se convinseră că 
vrăjile sunt sigure, iar Eragon prinse încredere că limba nu 
avea să i se împleticească la vreun sunet ciudat din limba 
străveche, Eragon folosi forţa combinată a trupurilor lor şi 
se pregăti să facă primele farmece. 

Apoi şovăi. 

Când foloseau magia ca să facă un copac sau o floare să 
crească aşa cum voiau ei, sau ca să îşi schimbe trupul, sau 
trupul altor fiinţe, elfii îşi formulau întotdeauna vraja (cel 
puţin din câte ştia el) într-un cântec. I se părea că aşa s-ar fi 
cuvenit să facă şi el. Dar nu ştia decât câteva dintre multele 
cântece ale elfilor şi pe niciunul dintre ele îndeajuns ca să 
reproducă exact (sau măcar adecvat) asemenea melodii 
frumoase şi complexe. 

Aşa că alese un cântec din cele mai îndepărtate amintiri 
ale sale, un cântec pe care mătuşa sa Marian i-l cânta când 
era mic, înainte ca boala să o răpună, un cântec pe care 
femeile din Carvahall îl îngânau dintotdeauna copiilor lor 
când îi băgau sub pături ca să adoarmă: un cântec de 
leagăn. Notele erau simple, uşor de ţinut minte, şi aveau o 
linie liniştitoare, prin care spera să ţină pruncul calm. 

Începu, pe un ton domol şi grav, să lase cuvintele să iasă, 
iar sunetul glasului său se răspândi prin cort precum 
căldura unui foc. Înainte să folosească magia, îi spuse fetei 


în limba străveche că îi era prieten, că îi voia binele şi că 
trebuia să aibă încredere în el. 

Ea se agită în somn, parcă drept răspuns, iar expresia sa 
îndârjită se mai îmblânzi. 

Apoi Eragon intona primele vrăji: o incantaţie simplă care 
consta din două formule scurte, pe care le repetă întruna, 
ca pe o rugăciune. lar locul gol şi trandafiriu unde cele 
două părţi ale buzei despicate a fetei se întâlneau tremură 
şi se mişcă încet, ca şi cum o făptură adormită se trezea în 
adâncuri. 

Ceea ce încerca el era departe de a fi uşor. Oasele 
pruncului, precum oasele oricărui nou-născut, erau moi şi 
cartilaginoase, diferite de cele ale unui adult, şi astfel 
diferite de toate oasele pe care le tratase de când era 
printre vardeni. Trebuia să fie atent să nu-i umple gaura din 
gură cu oasele, carnea şi pielea unui adult, căci atunci acele 
zone nu ar mai fi crescut cum trebuie, odată cu restul 
trupului ei. De asemenea, când avea să îi repare gaura din 
cerul gurii şi din gingii, avea să fie nevoit să mişte, să 
îndrepte şi să aşeze în mod simetric rădăcinile incisivilor ei, 
ceva ce nu mai făcuse niciodată înainte. Ca lucrurile să fie şi 
mai complicate, el nu văzuse niciodată fata fără această 
diformitate, aşa că nu ştia sigur cum ar fi trebuit să-i arate 
buza şi gura. Părea un copil ca oricare altul: durduliu, 
îndesat şi fără contururi clare. Astfel că se temea să nu îi 
ofere un chip care să pară plăcut pe moment, dar care să 
devină ciudat şi neatractiv odată cu trecerea anilor. 

Aşa că procedă cu băgare de seamă, făcând numai 
schimbări minore şi oprindu-se după fiecare, ca să 
cântărească rezultatul. Începu cu cele mai adânci straturi 
din faţa fetiţei, cu oasele şi cartilagiile, şi îşi croi încet drum 
spre exterior, cântând în tot acest timp. 

La un moment dat, Saphira începu să îngâne odată cu el, 
de unde stătea ea afară, făcând aerul să vibreze cu vocea ei 
adâncă. Lumina fermecată lucea mai puternic sau mai slab, 
în funcţie de tăria cu care cânta ea, un fenomen care lui 


Eragon i se păru nespus de curios. Hotări să o întrebe mai 
târziu pe Saphira despre el. 

Cuvânt după cuvânt, vrajă după vrajă, oră după oră, 
noaptea trecu, deşi Eragon nu mai băga de seamă timpul. 
Când fata scânci de foame, el îi transferă un pic de energie. 
El şi cu Saphira încercau să nu îi atingă mintea cu minţile 
lor, neştiind cum avea să îi afecteze acest contact cugetul 
imatur, însă din când în când tot o atingeau în treacăt; 
mintea copilei i se părea vagă şi nedefinită lui Eragon, o 
mare zbuciumată de emoţii neînfrânate care făceau 
nesemnificativ orice altceva pe lume. 

Lângă el, andrelele Gertrudei continuau să ţăcăne, 
singura întrerupere de ritm venind atunci când 
vindecătoarea pierdea şirul ochiurilor sau trebuia să se 
întoarcă pentru a corecta o greşeală. 

Încet, foarte încet, crăpătura din gingiile şi cerul gurii 
fetiţei se strânse într-un tot unitar, cele două părţi ale buzei 
sale de pisică trăgându-se laolaltă (cu pielea curgându-i ca 
un lichid) şi buza sa de sus formă treptat un arc trandafiriu 
fără cusur. 

Eragon aranja, îndreptă buza şi îşi făcu griji în privinţa 
formei acesteia vreme îndelungată, până când, în cele din 
urmă, Saphira îi spuse: „E gata. Las-o aşa.” Iar el fu nevoit 
să admită că nu mai avea cum să îi îmbunătăţească 
înfăţişarea fetiţei, ci doar să i-o înrăutăţească, cel mult. 

Atunci lăsă cântecul de leagăn să se stingă treptat. Îşi 
simţea limba grea şi uscată, gâtul aspru. Se săltă de pe pat 
şi rămase puţin aplecat deasupra sa, prea înţepenit ca să se 
mai poată îndrepta complet. 

Pe lângă lumina oferită de sursa fermecată, o strălucire 
palidă scălda cortul, aceeaşi din momentul în care începuse 
totul. La început fu nedumerit - soarele trebuia să fi asfinţit 
deja! - însă apoi îşi dădu seama că strălucirea venea din 
răsărit, nu din apus, şi pricepu. „Cred şi eu că mă dor toate 
cele. Am stat aici toată noaptea!” „Şi cu mine cum rămâne? 
făcu Saphira. Şi pe mine mă dor oasele la fel de tare.” 


Faptul că ea admitea asta îl surprinse; rareori se întâmpla 
ca ea să i se plângă de vreo greutate, oricât de mare ar fi 
fost aceasta. Lupta trebuie că îşi ceruse birul asupra ei, 
chiar mai mult decât i se păruse lui la început. Când ajunse 
la această concluzie şi Saphira deveni conştientă de ea, se 
retrase uşor şi îi spuse: „Obosită sau nu, tot pot zdrobi 
oricâţi soldaţi ar trimite Galbatorix împotriva noastră.” 
„Ştiu.” 

Punându-şi împletitura la loc în desagă, Gertrude se ridică 
şi şontâcăi până la pat. 

— Nu am crezut vreodată să văd aşa ceva, zise ea. Cu atât 
mai puţin din partea ta, Eragon fiul lui Brom. Îl privi 
întrebător: Brom a fost tatăl tău, nu-i aşa? 

Eragon încuviinţă, apoi rosti cu glas răguşit: 

— Aşa este. 

— Mi se pare firesc, cumva. 

Eragon nu avea nici un chef să discute mai mult despre 
acest subiect, aşa că se mulţumi să mormăie şi să stingă 
lumina fermecată cu o privire şi un gând. Deodată, totul se 
cufundă în întuneric; rămase doar licărirea dinaintea 
zorilor. Ochii i se ajustară la schimbare mai repede decât 
cei ai Gertrudei; femeia clipi, se încruntă şi îşi clătină capul 
dintr-o parte în alta, nesigură de locul în care se afla. 

Fetiţa era caldă şi grea în braţele lui Eragon când o ridică 
din pat. Nu era sigur dacă osteneala pe care o simţea era 
pricinuită de magia pe care o folosise sau de timpul în care 
dusese treaba la bun sfârşit. 

Se uită la fetiţă şi, simțindu-se deodată ocrotitor, 
murmură: 

— Se ono waise ilia. Să fii fericită. 

Nu era o vrajă propriu-zis, dar spera că o va putea ajuta să 
evite o parte din nefericirea care îi afecta pe atâţia oameni. 
Dacă nu, spera măcar să o facă să zâmbească. 

Şi izbuti. Un zâmbet larg se întinse pe feţişoara ei şi, 
foarte entuziasmată, ea zise: 

— Gahh! 


Eragon zâmbi şi el, apoi se întoarse şi ieşi din cort. 

Când dădu la o parte pânzele de la intrare, se trezi în faţa 
unei mici mulţimi adunate într-un semicerc în jurul cortului, 
unii în picioare, alţii pe jos, alţii pe vine. Pe cei mai mulţi îi 
recunoscu ca fiind din Carvahall, însă văzu că mai erau 
acolo Arya şi ceilalţi elfi (stând oarecum departe de restul 
lumii), cât şi câţiva războinici vardeni ale căror nume nu le 
ştia. O observă pe Elva pândindu-l din spatele unui cort din 
apropiere, cu vălul ei negru de dantelă coborât şi 
ascunzându-i faţa. 

Eragon îşi dădu seama că persoanele de acolo aşteptau de 
ore bune şi el nu le simţise prezenţa. Fusese în siguranţă, 
cu Saphira şi cu elfii făcând de strajă, dar asta nu era o 
scuză pentru faptul că îşi îngăduise să se relaxeze atât de 
mult. 

„Trebuie să mă descurc mai bine de-atât”, îşi spuse el. 

În primul rând al mulţimii se aflau Horst şi fiii lui, cu 
expresii îngrijorate pe chipuri. Fruntea lui Horst se încreţi 
când văzu desaga din braţele lui Eragon şi deschise gura să 
spună ceva, fără a scoate însă vreun sunet. 

Fără prea mare pompă sau ceremonie, Eragon se duse la 
fierar şi întoarse fata în aşa fel încât el să-i poată vedea 
chipul. O clipă Horst nu se mişcă; apoi lacrimi îi luciră în 
ochi şi pe faţă i se putură citi o bucurie şi o uşurare atât de 
mari, încât aduceau mai degrabă a amărăciune. 

Dându-i fata lui Horst, Eragon zise: 

— Mâinile mele sunt prea pătate de sânge pentru genul 
ăsta de lucrare, dar mă bucur că am putut fi de ajutor. 

Horst atinse buza de sus a fetei cu vârful degetului 
mijlociu, apoi clătină din cap: 

— Nu pot să cred... nu pot să cred. Se uită la Eragon. 
Elain şi cu mine îţi rămânem datori pentru totdeauna. 
Dacă... 

— Nu-i nici o datorie la mijloc, îl opri Eragon cu blândeţe. 
Am făcut doar ce ar fi făcut oricine ar fi avut aceste puteri. 


— Dar tu ai fost cel care a vindecat-o, deci ţie îţi sunt 
recunoscător. Eragon şovăi, apoi îşi înclină capul, acceptând 
recunoştinţa lui Horst. 

— Ce nume îi veţi da? 

Fierarul se uită la fetiţă şi spuse, radiind de fericire: 

— Dacă va fi şi Elain de acord, m-am gândit să o numim 
Speranţa. 

— Speranţa... Este un nume frumos. „Şi nu avem oare cu 
toţii nevoie de speranţă în viaţă?” Elain cum se mai simte? 

— Obosită, dar sănătoasă. 

Apoi Albriech şi Baldor se strânseră în jurul tatălui lor, 
privindu-şi surioara cea nouă, urmaţi de Gertrude - care 
ieşise din cort la puţin timp după Eragon - şi odată ce li se 
risipi timiditatea, restul sătenilor li se alăturară. Chiar şi 
grupul de războinici curioşi se apropie de Horst, 
întinzându-şi gâturile ca să o zărească pe fetiţă. 

După o vreme, elfii îşi urniră picioarele lungi şi se 
apropiară şi ei. Văzându-i, oamenii se traseră în lături pe 
dată, lăsându-le cale liberă până la Horst. 

Fierarul se crispa şi îşi împinse falca înainte, ca un buldog, 
în timp ce unul câte unul elfii se aplecau şi examinau fetiţa, 
şoptindu-i câte un cuvânt, două în limba străveche. Nu 
păreau să observe sau să fie deranjaţi de privirile 
suspicioase pe care li le aruncau sătenii. 

Când mai rămăseseră doar trei elfi la rând, Elva ţâşni din 
spatele cortului unde se pitise şi se alătură alaiului. Nu 
trebui să aştepte prea mult înainte să ajungă în faţa lui 
Horst. Cu oarecare reţinere, fierarul îşi cobori braţele şi-şi 
îndoi genunchii, dar era atât de înalt faţă de Elva, încât ea 
fu nevoită să se ridice pe vârful degetelor ca să poată vedea 
pruncul. Eragon îşi ţinu răsuflarea când ea privi copilul ce 
fusese diform până atunci, neputându-şi da seama de 
reacţia ei prin vălul care îi acoperea faţa. 

După câteva secunde, Elva se lăsă din nou pe călcâie. Cu 
pas măsurat, porni pe drumul care trecea pe lângă cortul 


lui Eragon. După vreo douăzeci de yarzi, se opri şi se 
întoarse spre el. 

EI îşi înclină capul într-o parte şi îşi ridică o sprânceană, 
întrebător. 

Elva dădu din cap cu o mişcare scurtă şi repezită, apoi îşi 
văzu de drum. 

Pe când Eragon o privea cum pleacă, Arya veni lângă el. 
— Ar trebui să fii mândru de ce ai săvârşit, murmură ea. 
Copilul este sănătos şi bine conturat. Nici cei mai pricepuţi 

magicieni ai noştri nu ar putea să îţi îmbunătăţească 
gramarye. Este un lucru mare ceea ce i-ai oferit acestei fete 
- un chip şi un viitor - şi ea nu îlva uita, sunt sigură... 
Nimeni nu îl va uita. 

Eragon văzu că ea şi ceilalţi elfi îl priveau cu un nou 
respect, însă pentru el cel mai mult contau admiraţia şi 
confirmarea Aryei. 

— Am avut cei mai buni dascăli, replică el, pe un glas la fel 
de coborât. Arya nu îl contrazise. Împreună, se uitară la 
sătenii care se îngrămădiseră în jurul lui Horst şi al fetiţei 
sale, vorbind cu însufleţire. Fără să-şi ia ochii de la ei, 
Eragon se aplecă spre Arya şi îi spuse: 

— Îţi mulţumesc că ai ajutat-o pe Elain. 

— Cu plăcere. Aş fi fost nepăsătoare dacă n-aş fi făcut-o. 

Horst se întoarse atunci şi plecă spre propriul cort cu 
copilul, pentru ca Elain să-şi poată vedea fata nou-născută, 
însă ceata de oameni nu dădea semne că s-ar împrăştia. 

Când Eragon se satură să tot dea mâna cu oamenii şi să le 
răspundă la întrebări, îşi luă rămas-bun de la Arya, apoi se 
furişă în cortul lui şi prinse bine pânzele de la intrare în 
urma sa. 

„În afara cazului în care suntem atacați, nu vreau să văd pe 
nimeni în următoarele zece ore, nici măcar pe Nasuada, îi 
zise el Saphirei când se aruncă pe pat. Eşti bună să-i spui 
asta lui Blodhgarm, te rog?” „Sigur că da, răspunse ea. 
Odihneşte-te, micuţule; am de gând să fac la fel.” 


Eragon oftă şi îşi acoperi faţa cu un braţ, ca să blocheze 
lumina dimineţii. Răsuflarea îi încetini, mintea începu să-i 
rătăcească şi în curând îl învăluiră priveliştile şi sunetele 
ciudate ale viselor sale din starea de veghe - reale, şi totuşi 
închipuite; pline de viaţă, şi totuşi transparente, de parcă 
viziunile ar fi fost făcute din sticlă colorată - şi, pentru o 
vreme, izbuti să uite de responsabilităţi şi de întâmplările 
chinuitoare de peste zi. lar prin visele sale se strecură 
cântecul de leagăn ca şoapta vântului, pe jumătate auzit, pe 
jumătate uitat, şi îl ademeni cu amintiri din casa lui într-un 
loc de tihnă copilărească. 

Nici un răgaz pentru cel obosit. 

DOI pitici, doi oameni şi doi urgali - membri ai gărzii 
personale a Nasuadei, Şoimii Nopţii - se aflau în afara 
încăperii din castelul în care Nasuada îşi stabilise cartierul 
general. 

Îl priveau pe Roran cu ochi goi, lipsiţi de orice expresie. El 
îşi păstră o faţă tot atât de inexpresivă, în timp ce îi privea. 

Era un joc pe care-l mai jucaseră şi înainte. 

În ciuda lipsei de expresie a Şoimilor Nopţii, el ştia că 
aceştia erau preocupaţi să îşi imagineze cele mai rapide şi 
mai eficiente modalităţi de a-l ucide. Ştia, pentru că el făcea 
acum acelaşi lucru, în ceea ce-i privea, aşa cum făcea 
întotdeauna. 

„Ar trebui să mă întorc cât de repede pot... să-i împrăştii 
puţin, se decise el. Prima dată m-ar ajunge din urmă 
oamenii; sunt mai rapizi decât piticii şi i-ar încetini pe 
urgalii din spatele lor... Trebuie să scap de halebardele 
astea ale lor. Ar fi complicat, dar cred că aş putea - cel 
puţin de una. Poate că ar trebui să arunc ciocanul. Dacă 
reuşesc să pun mâna pe o halebardă, i-aş putea ţine pe 
restul la distanţă. Piticii nu ar avea cine ştie ce şanse, dar 
urgalii vor fi o problemă. Urâte animale, şi ăştia... Dacă aş 
folosi un stâlp ca paravan, aş putea...” 

Uşa întărită cu fier aflată între cele două şiruri de gărzi 
scârţâi în timp ce se deschidea. Un paj îmbrăcat strălucitor, 


de zece, doisprezece ani, păşi afară şi anunţă, mai tare 
decât era nevoie: 

— Doamna Nasuada vă va vedea acum! 

Câţiva gardieni tresăriră tulburaţi şi privirile le şovăiră 
preţ de-o clipă. Roran zâmbi în timp ce intra pe lângă ei în 
încăpere, ştiind că greşeala lor, chiar dacă fusese mică, i-ar 
fi permis să ucidă cel puţin doi înainte ca ei să riposteze. 
„Pe data viitoare”, se gândi el. 

Încăperea era mare, dreptunghiulară şi sărăcăcios 
decorată: un covoraş mult prea mic se afla pe podea; o 
tapiserie îngustă, roasă de molii, atârna de peretele din 
stânga sa; şi o fereastră cu o ogivă simplă străbătea zidul 
din dreapta sa. În afară de acestea, încăperea era lipsită de 
ornamente, împinsă într-un colţ se afla o masă lungă de 
lemn, încărcată de cărţi, suluri şi coli de hârtie răvăşite. 
Câteva scaune masive - tapiţate cu piele prinsă cu şiruri de 
ţinte de bronz mai - erau împrăştiate în jurul mesei, însă 
nici Nasuada, nici cei doisprezece bărbaţi ce se agitau în 
jurul ei nu catadicseau să le folosească. Jormundur nu era 
acolo, dar Roran îi cunoştea pe câţiva dintre războinicii 
prezenţi: luptase sub comanda unora dintre ei, pe alţii îi 
văzuse în acţiune în timpul luptei sau auzise despre ei de la 
oamenii din compania sa. 

—... şi nu-mi pasă dacă „îl doare în guşă”! exclamă ea, şi îşi 
trânti palma pe masă cu un plesnet puternic. Dacă nu avem 
potcoavele alea, şi multe altele pe lângă, putem foarte bine 
să ne mâncăm caii, că doar de-asta vor mai fi buni. M-am 
făcut înţeleasă? 

Toţi ca unul, bărbaţii cărora li se adresase răspunseră 
afirmativ. Păreau cumva intimidaţi, chiar ruşinaţi. Lui Roran 
i se părea în acelaşi timp ciudat şi impresionant faptul că 
Nasuada, o femeie, putea pretinde atâta respect din partea 
războinicilor ei, un respect pe care el îl împărtăşea. Ea era 
unul dintre oamenii cei mai determinaţi şi mai inteligenţi pe 
care-i cunoscuse vreodată, şi era convins că ar fi reuşit să 
ajungă sus indiferent unde s-ar fi născut. 


— Acum duceţi-vă, spuse Nasuada şi, în timp ce opt 
oameni treceau pe lângă ea, îi făcu semn lui Roran să se 
ducă lângă masă. El aşteptă răbdător cât înmuie o pană 
într-o călimară şi mâzgăli câteva rânduri pe un mic 
pergament, apoi i-l înmâna unuia dintre paji şi spuse: 

— Pentru piticul Narheim. Şi de data asta ai grijă să te 
întorci cu un răspuns de la el, altfel te trimit la urgali să faci 
comisioane şi curăţenie pentru ei. 

— Da, Doamna mea! zise băiatul şi o zbughi, pe jumătate 
mort de spaimă. 

Nasuada începu să răsfoiască printr-un teanc de hârtii din 
faţa ei. Fără să-şi ridice privirea, spuse: 

— Eşti odihnit îndeajuns, Roran? El se întrebă de ce o 
interesa asta. 

— Nu foarte tare. 

— Păcat. Ai stat treaz toată noaptea? 

— O parte din ea. Elain, nevasta fierarului nostru, a născut 
ieri, dar... 

— Da, am fost informată. Presupun că nu ai stat de veghe 
până când Eragon a vindecat copilul? 

— Nu, eram prea obosit. 

— Măcar tu ai avut atâta minte. 

Întinzându-se peste masă, apucă o altă coală de hârtie şi o 
cercetă, înainte de a o adăuga la teancul ei. Pe acelaşi ton 
practic, ea zise: 

— Am o misiune pentru tine, Stronghammer. Trupele 
noastre aflate la Aroughs s-au lovit de o rezistenţă solidă - 
mai mult decât ne-am aşteptat. Căpitanul Brigman nu a 
reuşit să rezolve situaţia şi noi avem nevoie acum ca 
oamenii âia să revină aici. Prin urmare, te trimit la Aroughs 
să-l înlocuieşti pe Brigman. Te aşteaptă un cal la poarta de 
miazăzi. Călăreşti cât de repede poţi până la Feinster, şi de 
la Feinster la Aroughs. Te vor aştepta cai odihniţi la fiecare 
zece mile, de-aici până la Feinster. După aceea, va trebui să 
găseşti singur cai de schimb. Sper să ajungi la Aroughs în 
patru zile. După ce te odihneşti, o să-ţi mai rămână cam... 


trei zile ca să închei asediul. Îşi ridică privirea către el. De- 
acum într-o săptămână, vreau ca steagul nostru să fluture 
deasupra oraşului Aroughs. Nu îmi pasă cum o faci, 

Stronghammer; vreau doar să o faci. Dacă nu poţi, atunci 
nu voi avea de ales şi va trebui să îi trimit pe Eragon şi pe 
Saphira la Aroughs, ceea ce ne va lăsa descoperiţi în caz că 
ne atacă Murtagh sau Galbatorix. 

„Şi atunci Katrina ar fi în pericol”, se gândi Roran. Simţi o 
senzaţie neplăcută în măruntaie. Drumul până la Aroughs 
în numai patru zile avea să îl pună la grea încercare, mai 
ales dacă punea la socoteală cât de învineţit era. Faptul că 
trebuia să mai şi pună stăpânire pe oraş într-un timp atât 
de scurt însemna să îmbine nenorocirea cu nebunia. Una 
peste alta, misiunea i se părea la fel de atrăgătoare ca 
gândul de a se lupta cu un urs având mâinile legate la 
spate. 

Îşi scarpină obrazul prin barbă. 

— Eu nu am deloc experienţă cu asediile, spuse el. Cel 
puţin nu în acest fel. Trebuie să se găsească în rândul 
vardenilor cineva mai potrivit decât mine pentru această 
sarcină. De ce nu Martland Barbă-Roşie? 

Nasuada făcu un semn a lehamite. 

— Nu-şi poate struni calul la galop cu o singură mână. Ar 
trebui să ai mai multă încredere în tine, Stronghammer. 
Este adevărat că printre vardeni se găsesc şi oameni care 
cunosc mai bine arta războiului - oameni care au fost pe 
câmpul de bătălie de mai multă vreme, oameni care au 
primit instrucţiuni de la cei mai bravi războinici din 
generaţia tatălui lor - însă când săbiile ies din teacă şi 
bătălia e în toi, nu cunoştinţele sau experienţa contează cel 
mai mult, ci dacă poţi câştiga, şi se pare că treaba asta o 
stăpâneşti la perfecţie. Unde mai pui că eşti şi norocos... 
Lăsă jos hârtiile de deasupra şi se rezemă în coate. Ai 
dovedit că poţi lupta. Ai dovedit că poţi respecta ordine... 
când îţi convine ţie, vreau să zic. El rezistă imboldului de a- 
şi apleca umerii când îşi aminti şfichiuirea amarnică şi 


arzătoare a biciului muşcându-i spatele după ce fusese 
pedepsit pentru că nu respectase ordinele căpitanului 
Edric. Ai dovedit că poţi conduce o ceată de călăreţi. Aşa că, 
Roran Stronghammer, hai să vedem dacă eşti în stare de 
mai mult, ce zici? 

El înghiţi în sec. 

— Da, Domniţă. 

— Bine. Te promovez la rangul de căpitan pentru moment. 
Dacă misiunea ta din Aroughs va fi încununată cu succes, îţi 
vei păstra acest rang, cel puţin până ce nu vei demonstra că 
meriţi alte onoruri. Coborându-şi din nou privirea la masă, 
începu să sorteze învălmăşeala de suluri, căutând în mod 
clar ceva ascuns sub ele. 

— Mulţumesc. 

Nasuada răspunse cu un sunet slab şi neutru. 

— Câţi oameni voi avea la dispoziţie în Aroughs? întrebă 
el. 

— l-am dat o mie de războinici lui Brigman ca să ocupe 
oraşul. Dintre aceştia, nu au mai rămas apți decât opt sute. 

Roran aproape că scăpă o înjurătură. „Atât de puţini...” Ca 
şi cum l-ar fi auzit, Nasuada rosti pe un ton sec: 

— Ni s-a dat de înţeles că mijloacele de apărare din 
Aroughs aveau să fie mai uşor de zdrobit decât a fost cazul. 

— Înţeleg. Pot să iau cu mine doi, trei oameni din 
Carvahall? Mi-ai spus cândva că ne vei lăsa să slujim laolaltă 
dacă... 

— Da, da, flutură ea din mână, ştiu ce-am zis. Îşi ţuguie 
buzele, chibzuind. Foarte bine, ia pe cine vrei, numai pleacă 
într-o oră. Spune-mi doar câţi oameni vin cu tine şi eu o să 
am grijă să vă aştepte numărul potrivit de cai pe drum. 

— Pot să îl iau pe Cârn? întrebă el, numindu-l pe 
magicianul alături de care luptase în mai multe împrejurări. 

Ea se opri şi se uită la perete o clipă, cu o privire pierdută. 
Apoi, spre marea lui uşurare, dădu din cap şi îşi reluă 
căutările prin talmeş-balmeşul de suluri. 


— Ah, iată! Scoase un tub de pergament legat cu o curea 
de piele. O hartă a oraşului Aroughs şi a împrejurimilor 
sale, cât şi o hartă mai mare a provinciei Fenmark. Te 
sfătuiesc să le studiezi cu mare băgare de seamă. Îi dădu 
tubul, pe care el îl strecură în tunică. Şi aici, zise ea, dându- 
i o bucată de pergament împăturit, pecetluit cu o bucată de 
ceară roşie, aici este ordinul de numire, iar aici - un al 
doilea dreptunghi, mai gros decât primul - aici sunt 
ordinele tale. Arată-i-le lui Brigman, dar nu ile lăsa lui. 
Dacă îmi aduc bine aminte, tu nu ai învăţat niciodată să 
citeşti, nu-i aşa? 

EI ridică din umeri. 

— La ce bun? Pot socoti ca toată lumea. Tatăl meu spunea 
că nu are rost să ne înveţe să citim; ar fi ca şi cum ai învăţa 
un câine să meargă pe picioarele din spate: amuzant, dar 
fără să merite bătaia de cap. 

— l-aş fi dat dreptate dacă ai fi rămas un simplu fermier. 
Dar nu ai rămas. Arătă spre bucăţile de pergament pe care 
le ţinea el în mâini. Nici măcar nu ai de unde şti că una 
dintre acele hârtii nu este de fapt un ordin de execuţie pe 
numele tău. Îmi eşti de folos şi-aşa, Stronghammer, dar nu 
pe deplin. Nu îţi pot trimite mesaje fără ca alţii să nu ţi le 
citească, iar dacă trebuie să îmi raportezi ceva, nu vei avea 
de ales decât să te încrezi într-un subordonat care să îţi 
consemneze corect spusele. Aşa că eşti uşor de manipulat. 
Nu eşti de încredere. Dacă tragi nădejde să avansezi în 
rândul vardenilor, te sfătuiesc să găseşti pe cineva care să 
te înveţe să citeşti. Şi-acum pleacă; am şi alte probleme 
cărora să le acord atenţie. 

Pocni din degete şi unul dintre paji alergă până la ea. 
Punându-i o mână pe umăr băiatului, ea se aplecă la nivelul 
lui şi zise: 

— Vreau să îl aduci aici pe Jormundur. O să-l găseşti 
undeva pe strada cu piaţa, unde cele trei case... în toiul 
instrucţiunilor se opri şi îşi ridică o sprânceană când 


observă că Roran nu se clintise din loc. Mai este ceva, 
Stronghammer? întrebă ea. 

— Da. Înainte să plec, aş vrea să îl văd pe Eragon. 

— De ce anume? 

— Cele mai multe dintre vrăjile de apărare pe care le-a 
făcut asupra mea înaintea bătăliei trebuie înlocuite. 

Nasuada se încruntă, apoi îi spuse pajului: 

— Pe strada cu piaţa, unde cele trei case au luat foc. Ştii 
despre ce loc vorbesc? Bine, atunci pleacă. Îl bătu pe spate 
pe băiat şi se îndreptă pe când el ţâşnea afară pe uşă. Ar fi 
mai bine să nu faci asta. 

Cuvintele ei îl nedumeriră pe Roran, dar nu spuse nimic, 
aşteptând ca ea să explice singură. Ceea ce şi făcu, dar mai 
pe ocolite: 

— Ai observat cât de ostenit era vărul tău în timpul 
audienței mele cu pisicile fermecate? 

— De-abia stătea în picioare. 

— Exact. Se împarte în prea multe locuri, Roran. Nu ne 
poate apăra pe toţi: pe tine, pe mine, pe Saphira, pe Arya şi 
pe mai ştie cine, şi în acelaşi timp să facă lucrurile pe care 
trebuie să le facă. Are nevoie să îşi păstreze puterile pentru 
momentul în care va trebui să îi înfrunte pe Murtagh şi pe 
Galbatorix. Şi, cu cât ne apropiem mai mult de Uru'baen, cu 
atât este mai important să fie gata să-i înfrunte în orice 
clipă, fie noapte sau zi. Nu putem îngădui ca alte griji şi 
preocupări să îl slăbească. A fost un gest nobil din partea lui 
să vindece buza de pisică a copilului, dar faptul că a făcut-o 
ar fi putut să ne coste soarta războiului! Tu ai luptat fără 
avantajul oferit de vrăjile de apărare când cei doi Ra'zac ţi- 
au atacat satul în Şiră. Dacă îţi pasă de vărul tău, dacă îţi 
pasă de izbânda asupra lui Galbatorix, trebuie să înveţi din 
nou să lupţi fără ele. 

Când termină de vorbit, Roran îşi lăsă capul în jos. Avea 
dreptate. 

— Voi pleca de îndată. 

— Îţi sunt recunoscătoare. 


— Cu voia ta... 

Întorcându-se, Roran se îndreptă spre uşă. Chiar când 
trecu pragul, Nasuada îl strigă: 

— A, şi încă un lucru, Stronghammer... El se uită înapoi, 
curios. 

— Încearcă să nu arzi din temelii Aroughs, dacă se poate. 
Oraşele sunt un pic mai greu de înlocuit. 

Dansul săbiilor. 

ERAGON îşi lovea călcâiele de marginea bolovanului pe 
care stătea, plictisit şi nerăbdător să plece. 

E], Saphira şi Arya, precum şi Blodhgarm şi ceilalţi elfi 
leneveau pe mal, lângă drumul ce ducea din oraşul 
Belatona către răsărit: către răsărit, prin câmpurile cu 
lanuri verzi, pârguite, peste un pod larg de piatră, ce se 
arcuia deasupra râului Jiet, şi apoi pe lângă marginea cea 
mai sudică a Lacului Leona. Acolo, drumul se bifurca, o 
parte răsucindu-se la dreapta, către Câmpiile Înflăcărate şi 
Surda, cealaltă luând-o spre nord, către Dras-Leona şi, în 
cele din urmă, Uru'baen. 

Mii de oameni, pitici şi urgali se învârteau încoace şi-ncolo, 
atât în faţa porţii de est a Belatonei, cât şi în oraş, certându- 
se şi strigând în timp ce vardenii încercau să se organizeze 
într-o grupare unită. Pe lângă grupurile pedestre de 
războinici culeşi din drojdia societăţii, mai era cavaleria 
Regelui Orrin - o grămadă de cai ce sforăiau, ridicându-se 
în două picioare. Şi, înşirat în spatele luptătorilor, se afla 
lanţul de aprovizionare: un şir lung de o milă şi jumătate de 
cotigi, căruţe cu coviltir şi ţarcuri pe roţi, flancate de 
cirezile enorme de cornute pe care vardenii le aduseseră 
din Surda, precum şi de alte animale pe care reuşiseră să le 
ia de la fermieri în drumul lor. Dinspre cirezi şi lanţul de 
aprovizionare se auzea mugetul boilor, zbieretul catărilor şi 
măgarilor, gâgâitul gâştelor şi nechezatul cailor de povară. 

Era destul ca să-l facă pe Eragon să vrea să-şi astupe 
urechile. 


„Ai fi zis că ne-am obişnuit cu astea, ţinând seama de câte 

ori am mai făcut-o până acum”, comentă el către Saphira, 
sărind de pe bolovan. 

Ea pufni. „Ar fi trebuit să mă pună pe mine să mă ocup de 
asta; îi organizam în mai puţin de-o oră, şi nu ar mai fi 
trebuit să pierdem atât timp aşteptând.” 

Ideea îl amuză. „Da, sunt convins că ai fi putut... însă fii 
atentă ce spui, că s-ar putea ca Nasuada chiar să te pună s- 
o faci.” 

Apoi mintea lui Eragon se întoarse către Roran, pe care nu 
îl mai văzuse din noaptea în care îl vindecase pe copilul lui 
Horst şi Elain, şi se întrebă cum se simţea vărul său, 
neliniştit că trebuia să îl lase atât de mult în urmă. 

— O prostie a naibii de mare, mormăi Eragon, amintindu-şi 
cum plecase Roran fără să îl lase să-i reînnoiască vrăjile de 
protecţie. 

„Este un vânător cu experienţă, îi atrase atenţia Saphira. 
Nu va fi atât de nesăbuit încât să-şi lase prada să pună 
gheara pe el.” „Ştiu, însă uneori nu se poate face nimic... Ar 
fi mai bine să fie atent, atâta tot. Nu vreau să vină înapoi 
schilodit sau, mai rău, într-un giulgiu.” 

O stare de spirit sumbră se aşternu peste Eragon, apoi el 
se scutură şi ţopăi puţin, agitat şi dornic să facă ceva 
mişcare, înainte de a petrece următoarele câteva ore călare 
pe Saphira. Îl bucura ocazia de a zbura cu ea, însă nu îi 
plăcea perspectiva de a fi priponit în şa preţ de aproape 
douăsprezece mile, rotindu-se întreaga zi deasupra 
trupelor care se deplasau încet. Dacă ar fi fost de capul lor, 
până la sfârşitul după-amiezii, el şi Saphira ar fi ajuns în 
Dras-Leona. 

Se îndepărtă grăbit de drum, ducându-se spre o porţiune 
destul de plată de iarbă. Ajuns acolo, ignorând privirile pe 
care i le aruncau Arya şi ceilalţi elfi, o scoase pe Brisingr şi 
luă poziţia de apărare pe care Brom i-o arătase pentru 
prima dată, cu atâta vreme în urmă. Inspiră încet şi se 


aşeză într-o poziţie joasă, simțind structura solului prin 
tălpile cizmelor sale. 

Cu un strigăt scurt, îndârjit, roti sabia în jurul capului şi o 
cobori într-o lovitură piezişă, ce ar fi despicat în două orice 
om, elf sau urgal, indiferent ce armuri ar fi purtat ei. Opri 
sabia la mai puţin de-un centimetru deasupra pământului şi 
o ţinu acolo, cu lama vibrându-i uşor în strânsoarea mâinii. 
Pe fundalul ierbii, albastrul metalului părea însufleţit, 
aproape ireal. 

Eragon inspiră din nou şi se aruncă în faţă, împungând 
aerul de parcă acesta ar fi fost un duşman de moarte. Una 
după alta, el exersa mişcările fundamentale ale luptei cu 
sabia, concentrându-se nu atât pe viteză sau forţă, cât pe 
precizie. 

Când exerciţiul îndemânării îl încălzi în mod plăcut, el 
aruncă o privire către gărzile sale, care stăteau în semicerc, 
la o oarecare distanţă. 

— Îşi încrucişează vreunul dintre voi sabia cu mine, câteva 
minute? întrebă el, ridicându-şi vocea. 

Elfii se uitară unul la altul cu expresii de nepătruns; apoi, 
elful Wyrden păşi în faţă. 

— O voi face eu, Biruitorul-Umbrei, dacă asta doreşti. 
Totuşi, te-aş ruga să porţi coiful în timp ce ne batem. 

— De acord. 

Eragon o băgă pe Brisingr înapoi în teacă, apoi alergă la 
Saphira şi se caţără pe ea, tăindu-şi, în mişcare, degetul 
mare stâng într-unui din solzii ei. Purta tunica sa de zale, 
precum şi apărătorile pentru picioare şi braţe, dar coiful şi-l 
vârâse într-unui din coburii? şeii, ca să nu se rostogolească 
de pe Saphira şi să se piardă prin iarbă. 

În timp ce recupera coiful, văzu înfăşurat într-o pătură şi 
aşezat mai jos cufărul ce purta inima inimilor lui Glaedr. Se 
aplecă şi atinse desaga legată, aducând un tribut tăcut la 
ceea ce mai rămăsese din maiestuosul dragon auriu, apoi 
închise coburul şi sări de pe spatele Saphirei. 


În timp ce se întorcea pe pajişte, Eragon îşi puse boneta 
de protecţie şi coiful. Îşi supse sângele de pe deget, apoi îşi 
trase mănuşile, sperând că tăietura nu va sângera prea tare 
înăuntru. Folosind mai multe variaţii ale aceleiaşi vrăji, el şi 
Wyrden puseră nişte bariere subţiri - invizibile dacă nu ar fi 
fost deformarea uşoară, tremurată pe care o lăsau în aer - 
pe vârfurile săbiilor lor, ca acestea să nu poată tăia nimic. 
De asemenea, scăzură puterea farmecelor care îi protejau 
de pericole fizice. 

Apoi, el şi Wyrden se aşezară faţă în faţă, se înclinară şi îşi 
ridicară săbiile. Eragon privi fix în ochii negri, neclintiţi, ai 
elfului, tot aşa cum Wyrden îl fixa pe el. Fără să-şi scape 
adversarul din priviri, Eragon înainta prudent şi încercă să 
se plaseze către partea dreaptă a lui Wyrden, unde elful 
dreptaci s-ar fi putut apăra mai greu. 

Elful se răsuci încet, zdrobind iarba sub călcâie, în vreme 
ce îşi menținea faţa întoarsă către Eragon. După alţi câţiva 
paşi, Eragon se opri. Wyrden era prea vigilent şi prea 
experimentat pentru ca Eragon să-l poată ataca din flanc; 
nu-l va prinde niciodată dezechilibrat pe elf. „Bineînţeles, 
cu excepţia cazului în care îi pot distrage atenţia.” 

Însă înainte de a se putea hotărî cum să facă, Wyrden 
simula un atac către piciorul drept al lui Eragon, ca şi cum 
ar fi vrut să-i străpungă genunchiul, apoi, la mijlocul 
mişcării, schimbă direcţia, răsucindu-şi încheietura mâinii şi 
braţul, ca să-l cresteze pe Eragon peste piept şi gât. 

Oricât de iute fusese elful, Eragon a fost şi mai iute. În 
clipa în care zări schimbarea de poziţie a lui Wyrden, ce îi 
trădase intenţiile, Eragon se retrase jumătate de pas, îşi 
îndoi cotul şi ridică sabia, şfichiuind aerul din faţa sa. 

— Oho! strigă Eragon, prinzând sabia lui Wyrden sub lama 
lui Brisingr. Tăişurile scoaseră un zăngănit ascuţit când se 
izbiră. 

Cu o sforţare, Eragon îl împinse pe Wyrden înapoi, apoi 
sări după el, atacându-l necruţător cu o serie de lovituri 
furioase. 


Timp de câteva minute, se luptară pe pajişte. Eragon reuşi 
prima atingere - o lovitură uşoară pe şoldul lui Wyrden - şi 
pe cea de-a doua, însă după aceea duelul lor deveni mult 
mai echilibrat, căci elful îl cântărise şi acum începuse să îi 
anticipeze atacurile şi apărarea. Eragon avusese rareori 
ocazia să-şi încerce puterile împotriva cuiva atât de rapid şi 
de puternic precum Wyrden, aşa că savura lupta cu elful. 

Însă plăcerea sa dispăru când, într-o succesiune rapidă, 
Wyrden îl atinse de patru ori: o dată pe umărul drept, de 
două ori pe coaste şi, o dată, o şfichiuire perversă de-a 
lungul abdomenului. Loviturile durură, însă cea mai lovită 
fu mândria lui Eragon. Îl îngrijoră faptul că elful fusese în 
stare să treacă atât de uşor peste apărarea sa. Dacă s-ar fi 
luptat serios, Eragon ştia că l-ar fi putut înfrânge pe 
Wyrden în timpul primului lor schimb de lovituri, dar 
gândul acesta nu-l consola prea tare. 

„Nu ar fi trebuit să-l laşi să te lovească atât de mult”, 
remarcă Saphira. 

„Da, îmi dau seama de asta”, bombăni el. 

„Vrei să te scap eu de el?” „Nu... nu azi.” 

Amărât, Eragon îşi cobori sabia şi îi mulţumi lui Wyrden 
pentru antrenament. Elful se înclină şi spuse: 

— Cu plăcere, Biruitorul-Umbrei, apoi se întoarse la loc, 
printre tovarăşii săi. 

Eragon o înfipse pe Brisingr în pământul dintre cizmele 
sale - ceva ce nu ar fi făcut niciodată cu o sabie din oţel 
obişnuit - şi îşi odihni mâinile pe mâner, în timp ce privea 
oamenii şi animalele care se îmbulzeau pe drumul ce venea 
dinspre marele oraş de piatră. Turbulenţa din rândurile 
oamenilor scăzuse simţitor şi el bănia că nu va mai trece 
mult şi cornurile vor da vardenilor semnalul de plecare. 

Între timp, era la fel de agitat. 

Aruncă o privire către Arya, care stătea lângă Saphira, şi 
un zâmbet i se întinse treptat pe chip. Sprijinind-o pe 
Brisingr pe umăr, se duse într-acolo şi făcu semn către 
sabia ei. 


— Arya, ce zici? Noi doi ne-am bătut o singură dată, 
atunci, în Farthen Dur. Rânjetul i se lăţi şi o vântură prin 
aer pe Brisingr. M-am mai perfecţionat puţin de-atunci. 

— Şieu. 

— Ce spui, aşadar? 

Ea aruncă o privire gravă către vardeni, apoi înălţă din 
umeri. 

— De ce nu? 

În timp ce se îndreptau către bucata de pajişte, el zise: 

— Nu mă vei mai putea înfrânge aşa uşor ca înainte. 

— Sunt convinsă că ai dreptate. 

Arya îşi pregăti sabia, apoi se aşezară faţă în faţă, cam la 
treizeci de paşi distanţă. Simţindu-se sigur pe sine, Eragon 
înainta rapid, ştiind deja unde avea să lovească: în umărul 
ei stâng. 

Arya nu dădu înapoi şi nu încercă să îl ocolească. Când el 
fu la mai puţin de patru metri, ea îi zâmbi, un zâmbet cald, 
luminos, ce îi sporea frumuseţea într-atât, încât Eragon 
şovăi, cu mintea tulburată. 

Un contur de oţel ţâşni către el. 

O ridică pe Brisingr prea târziu ca să pareze lovitura. Un 
şoc îi urcă pe braţ în sus când vârful săbiei ricoşa pe ceva 
dur - plăsele, tăiş sau carne, nu putea fi sigur, dar orice ar fi 
fost, ştiu că judecase greşit distanţa şi că reacţia sa îl lăsase 
descoperit în faţa unui atac. 

Înainte de a mai putea face altceva decât să îşi 
încetinească avântul, altă izbitură îi zvârli într-o parte 
braţul în care ţinea sabia; apoi, un nod dureros i se formă în 
măruntaie când Arya îl împunse, trântindu-l la pământ. 

Eragon gemu în timp ce căzu pe spate, simțind cum se 
goleşte de aer. Căscă gura spre cer şi încercă să inspire, 
însă abdomenul său era încordat ca piatra şi nu putea trage 
aer în plămâni. O constelație de pete roşii îi apăru în faţa 
ochilor şi preţ de câteva clipe penibile se temu că îşi va 
pierde cunoştinţa. Apoi, muşchii i se relaxară şi, cu o 
icnitură puternică, îşi recapătă din nou suflarea. 


Odată ce mintea i se limpezi, se ridică încet în picioare, 
ajutându-se de Brisingr. Se sprijini în sabie, încovoiat, 
asemenea unui bătrân, şi aşteptând ca durerea din stomac 
să dispară. 

— Ai trişat, spuse el, printre dinţii încleştaţi. 

— Nu, am folosit o slăbiciune a adversarului meu. E o 
diferenţă. 

— Crezi... că asta e o slăbiciune? 

— Când luptăm, da. Vrei să continui? 

Îi răspunse smulgând-o pe Brisingr din iarbă şi 
întorcându-se în locul unde începuse îşi înălţă sabia. 

— Bine, spuse Arya. 

Se aşeză în aceeaşi poziţie ca şi el. 

De această dată, Eragon fu mult mai prudent când se 
apropie de ea, iar Arya nu rămase pe loc. Atentă, ea înainta, 
neslăbindu-l nici o clipă din ochii săi limpezi, verzi. 

Ea zvâcni şi Eragon tresări. 

Îşi dădu seama că îşi ţinea respiraţia şi se forţă să se 
relaxeze. 

Un alt pas înainte, apoi el se roti cu toată viteza şi forţa sa. 

Ea îi bloca lovitura spre coastele ei şi răspunse cu o 
împunsătură înspre subsuoara lui expusă. Vârful bont al 
săbiei ei alunecă pe dosul mâinii lui libere, zgâriind 
împletitura de zale până la mănuşa lui, în timp ce el dădu 
tăişul la o parte. În acea clipă, bustul Aryei era expus, însă 
se aflau prea aproape unul de celălalt ca Eragon să poată 
izbi sau împunge cum trebuie. 

În loc de asta, el se aruncă înainte şi o lovi cu mânerul în 
osul pieptului, vrând să o trântească la pământ, aşa cum îi 
făcuse ea. 

Ea eschivă şi mânerul trecu prin spaţiul în care fusese ea, 
în timp ce Eragon se poticni în faţă. 

Fără să înţeleagă prea bine ce s-a întâmplat, el se trezi 
stând nemişcat, cu unul din braţele Aryei în jurul gâtului şi 
având lipită de falcă lama rece, alunecoasă a săbiei ei 
vrăjite. 


Din spate, Arya îi şopti în urechea dreaptă: 

— Aş putea să-ţi tai capul tot aşa de uşor cum ai culege un 
măr din copac. 

Apoi îi dădu drumul şi îl împinse într-o parte. Furios, el se 
răsuci şi văzu că ea îl aştepta deja, cu sabia pregătită şi cu o 
expresie hotărâtă. Lăsându-se pradă mâniei, Eragon sări la 
ea. 

Schimbară patru lovituri, una mai cumplită decât cealaltă. 
Arya lovi prima, vizându-i picioarele. El pară şi şfichiui 
transversal către pieptul ei, însă ea sări din calea vârfului 
sclipitor, luminat de soare, al lui Brisingr. Fără să-i dea 
ocazia să riposteze, el continuă cu o lovitură în buclă, pe 
sub mână, pe care ea o bloca afişând o dezinvoltură 
înşelătoare. Apoi, ea păşi înainte şi, cu o atingere uşoară 
precum aripa unui colibri, îşi trecu sabia peste pântecele 
lui. 

După ce încheie lovitura, Arya îşi menţinu poziţia, 
rămânând cu faţa la câţiva centimetri de a lui. Fruntea îi 
strălucea şi obrajii îi erau îmbujoraţi. 

Cu o atenţie exagerată, se descleştară. 

Eragon îşi aranja tunica, apoi se aşeză pe vine lângă Arya. 
Furia din timpul bătăliei se consumase şi acum se simţea 
concentrat, chiar dacă nu întocmai în largul său. 

— Nu înţeleg, spuse el încet. 

— Te-ai obişnuit prea mult să te lupţi cu soldaţii lui 
Galbatorix. Ei nu-ţi pot face faţă, şi atunci tu îţi asumi 
riscuri care în alte situaţii ţi-ar aduce pieirea. Atacurile tale 
sunt mult prea evidente - nu ar trebui să te bazezi pe forţa 
brută - şi ai devenit neglijent în apărare. 

— Mă vei ajuta? întrebă el. Te mai antrenezi cu mine când 
poţi? Ea încuviinţă. 

— Bineînţeles. Dar dacă eu nu pot, atunci du-te la 
Blodhgarm ca să te înveţe; este la fel de priceput cu sabia 
pe cât sunt şi eu. Ai nevoie doar să te antrenezi cu 
parteneri potriviţi. 


Eragon tocmai deschisese gura să-i mulţumească, când 
simţi prezenţa unei alte conştiinţe decât cea a Saphirei 
încercând să-i pătrundă în minte, uriaşă şi 
înspăimântătoare şi plină de o adâncă melancolie: o tristeţe 
atât de intensă, încât Eragon simţi un nod în gât, iar 
culorile universului părură că-şi pierd strălucirea. Şi cu o 
voce gravă, pătrunzătoare, ca şi cum efortul de a vorbi 
aproape îl depăşea, dragonul auriu Glaedr spuse: „Trebuie 
să înveţi... să vezi lucrul pe care îl priveşti.” 

Apoi prezenţa dispăru, lăsând în loc un hău negru. 

Eragon se uită la Arya. Ea părea la fel de copleşită ca şi el; 
şi ea auzise cuvintele lui Glaedr. În spatele ei, Blodhgarm şi 
ceilalţi elfi se agitau şi murmurau, în vreme ce, la marginea 
drumului, Saphira îşi întinsese gâtul de parcă ar fi încercat 
să privească în coburii legaţi de spatele ei. 

Toţi auziseră, înţelese Eragon. 

Împreună, el şi Arya se ridicară de pe jos şi alergară către 
Saphira, care spuse: „Nu vrea să îmi răspundă; oriunde s-ar 
fi aflat, s-a întors deja şi nu va mai asculta pe nimeni, decât 
durerea sa. Uitaţi-vă...” 

Eragon îşi împreună mintea cu a ei şi cu a Aryei şi toţi trei 
îşi îndreptară gândurile către inima inimilor lui Glaedr, ce 
stătea ascunsă în coburi. Ceea ce rămăsese din dragon 
părea mai puternic decât înainte, dar mintea sa era încă 
închisă comunicării cu exteriorul, conştiinţa sa era 
nepăsătoare şi indiferentă, aşa cum fusese de când 
Galbatorix îi ucisese Cavalerul, pe Oromis. 

Eragon, Saphira şi Arya încercară să scoată dragonul din 
apatia sa. Însă Glaedr îi ignoră cu fermitate, nebăgându-i în 
seamă mai mult decât ar observa un urs adormit în grota sa 
nişte muşte bâzâindu-i deasupra capului. 

Şi totuşi, Eragon nu se putu abţine să nu creadă că 
indiferența lui Glaedr nu era atât de absolută cum părea, 
dat fiind comentariul său. 

Într-un sfârşit, toţi trei se dădură bătuţi şi se retraseră în 
corpurile lor. Când Eragon se întoarse la sine, Arya spuse: 


— Poate că dacă i-am putea atinge piatra Eldunari...? 

Eragon o băgă în teacă pe Brisingr, apoi sări pe piciorul 
drept din faţă al Saphirei şi se trase în şaua de pe umerii ei. 
Se răsuci şi începu să trebăluiască la cataramele coburilor. 

Desfăcuse o cataramă şi se apucase de cealaltă, când 
chemarea metalică a unui corn se auzi de departe, de la 
conducătorul vardenilor, anunțând plecarea. La acest 
semnal, imensul şir de oameni şi animale se urni din loc, 
mai întâi cu mişcări ezitante, apoi, cu fiecare pas, din ce în 
ce mai încrezători. 

Eragon îi aruncă o privire Aryei, neştiind ce să facă. Ea îi 
rezolvă dilema făcându-i semn cu mâna şi zicând: 

— La noapte, vorbim la noapte. Pleacă! Vântul să te 
poarte! 

EI închise repede coburul, apoi îşi strecură picioarele prin 
chingile aflate de-o parte şi de alta a şeii şi le strânse bine, 
ca să nu cadă de pe Saphira în plin văzduh. 

Apoi Saphira se ghemui şi, cu un răget de bucurie, sări 
peste drum. Oamenii de dedesubt îşi feriră capetele şi se 
pitiră, iar caii o luară la goană, în timp ce ea îşi desfăcu 
aripile uriaşe şi le fâlfâi, smulgându-se de pe solul dur, ostil, 
către întinderea catifelată a cerului. 

Eragon închise ochii şi îşi întoarse faţa în sus, bucuros că 
părăsea, în sfârşit, Belatona. După ce petrecuse o 
săptămână în oraş, nefăcând altceva decât să mănânce şi să 
se odihnească - căci aşa insistase Nasuada - era nerăbdător 
să reia călătoria lor către Uru'baen. 

Când Saphira se redresa, la sute de picioare deasupra 
vârfurilor şi turlelor oraşului, el spuse: „Crezi că Glaedr îşi 
va reveni?” „Nu va mai fi niciodată ce-a fost.” „Nu, dar sper 
că va găsi o cale să îşi învingă durerea. Am nevoie de 
ajutorul lui, Saphira. Sunt atâtea lucruri pe care încă nu le 
ştiu. Dacă nu este el, nu am pe cine altcineva să întreb.” 

Ea rămase tăcută o vreme; se auzea doar sunetul aripilor 
ei. 


„Nu îl putem zori, spuse ea. A fost rănit în cel mai cumplit 
fel în care poate fi rănit un dragon sau un Cavaler. Înainte 
de a te putea ajuta pe tine, pe mine sau pe oricine altcineva, 
trebuie mai întâi să se decidă dacă vrea să mai trăiască. 
Până ce nu face asta, cuvintele noastre nu îl pot atinge.” 

Fără onoare, fară glorie, doar băşici în locuri nepotrivite. 

HĂMĂITUL copoilor se auzea din ce în ce mai tare în urma 
lor; haita de câini urla după sânge. Roran strânse hăţurile 
în mâini şi îşi lipi trupul de gâtul calului în galop. Duduitul 
copitelor îl străbătea ca nişte tunete. El şi cei cinci tovarăşi 
ai săi - Cârn, Mandel, Baldor, Delwin şi Hamund furaseră 
cai odihniţi din grajdurile conacului aflat la jumătate de 
milă. Grăjdarii nu reacționară deloc cu blândeţe la această 
tâlhărie. Doar scoțând săbiile din teacă reuşiseră să îi 
potolească, dar pesemne că grăjdarii alertaseră gărzile de 
la conac imediat ce Roran şi tovarăşii săi plecaseră, căci 
zece gărzi conduse de o haită de câini de vânătoare erau 
acum pe urmele lor. 

— Acolo! strigă Roran, arătând spre o fâşie îngustă de 
mesteceni ce ieşea dintre două dealuri din apropiere şi care 
urma, fără îndoială, cursul unui pârâu. 

La cuvintele sale, bărbaţii îşi mânară de îndată caii 
departe de drumul circulat, îndreptându-se către copaci. 
Pământul bolovănos îi sili să îşi încetinească mersul 
năvalnic, dar nu foarte mult, cu toate că exista riscul ca 
vreun cal să alunece într-o spărtură din pământ şi să-şi 
rupă un picior sau să-şi arunce călăreţul din şa. Oricât de 
periculos ar fi fost, să fie prinşi de ogari ar fi fost încă şi mai 
periculos. Roran îşi îndesă pintenii în burta calului şi strigă 
„dii!” cât putu de tare cu gâtul iritat de praf. Calul făcu un 
salt înainte şi, pas cu pas, începu să-l ajungă din urmă pe 
Cârn. Roran ştia că în curând calul său nu va putea alerga 
mai repede, oricât l-ar fi împuns cu pintenii sau l-ar fi biciuit 
cu hăţurile. Nu-i plăcea să fie crud şi nu dorea nicicum să îşi 
epuizeze de moarte calul, dar nu l-ar fi cruțat dacă asta ar fi 
însemnat eşuarea misiunii lor. 


Apropiindu-se de Cârn, Roran strigă: 

— Nu poţi să ne acoperi urmele cu o vrajă? 

— Nu ştiu cum! răspunse Cârn, abia făcându-se auzit prin 
rafala de vânt şi tropotul cailor. E prea complicat! 

Roran înjură şi aruncă o privire peste umăr. Ogarii tocmai 
trecuseră de ultima cotitură a drumului. Păreau că zboară 
pe deasupra pământului, cu trupurile lor subţiri alungindu- 
se şi contractându-se într-un ritm sălbatic. Chiar şi la 
distanţa aceea, Roran le putea distinge limbile roşii şi îşi 
imagină că văzuse şi o sclipire a colţilor albi. Când ajunseră 
la copaci, Roran întoarse şi porni înapoi spre dealuri, 
rămânând cât putea de aproape de fâşia de mesteceni, fără 
să se lovească de ramurile joase ale acestora sau de 
crengile căzute. Ceilalţi făcură la fel, strigând la caii lor, ca 
aceştia să nu încetinească din cauza urcuşului. 

La dreapta sa, Roran îl zări pe Mandel aplecat pe iapa lui 
pestriță, cu o încrâncenare sălbatică pe faţă. Tânărul îl 
impresionase pe Roran în ultimele trei zile prin rezistenţa şi 
tăria sa de caracter. De când Sloan, tatăl Katrinei, îi trădase 
pe sătenii din Carvahall şi îi omorâse tatăl - pe Byrd - 
Mandel părea să încerce cu disperare să se dovedească a fi 
egalul oricărui bărbat din sat; se achitase onorabil în 
ultimele două lupte dintre vardeni şi Imperiu. 

O ramură groasă era gata să îl lovească pe Roran în cap. 
Acesta se feri, auzind şi simțind vârful rămurelelor uscate 
plesnind vârful coifului său. O frunză ruptă i se lipi de faţă, 
acoperindu-i pentru o clipă ochiul drept, apoi vântul o 
smulse. 

Caii răsuflau tot mai greu, pe măsură ce înaintau prin 
scobitura dintre dealuri. Roran aruncă o privire peste umăr 
şi văzu că haita de ogari era la mai puţin de un sfert de milă 
în spate. Doar câteva minute şi vor ajunge caii din urmă, cu 
siguranţă. 

„Fir-ar să fie”, îşi spuse în gând. Mătură cu privirea de 
câteva ori desişul de copaci din stânga sa şi dealul ierbos 


din dreapta, căutând ceva, orice, care să îi ajute să scape de 
urmăritori. 

Gândirea îi era atât de înceţoşată din cauza oboselii, încât 
aproape rată ocazia. 

La douăzeci de yarzi în faţă, nişte urme întortocheate de 
căprioare veneau dintr-o parte a dealului, se intersectau cu 
drumul pe care mergea el şi apoi dispăreau printre copaci. 

— Ho! Ho! strigă Roran, lăsându-se pe călcâie în scară şi 
trăgând de hăţuri. Calul încetini la trap, deşi pufni în semn 
de protest şi îşi smuci capul, încercând să muşte zăbala. 

— Nici să nu te gândeşti! mormăi Roran, trăgând şi mai 
tare de hăţuri. Grăbiţi-vă! strigă către ceilalţi, în timp ce îşi 
întorcea calul şi intra în hăţiş. 


Printre copaci, aerul era răcoros, aproape rece, ceea ce 
era o bine-venită alinare, căci efortul îl încinsese. Nu avu 
decât un moment scurt pentru a savura senzaţia, până ce 
calul se aruncă înainte, poticnindu-se pe panta malului 
către pârâul din vale. Frunzele uscate pocneau sub copitele 
potcovite. Pentru a nu aluneca peste grumazul calului, 
Roran trebuia să stea aproape culcat pe spate, cu picioarele 
întinse şi cu genunchii încordaţi. 

Când ajunseră la fundul defileului, calul traversă tropăind 
pârâul plin de bolovani, împroşcând apa până la genunchii 
lui Roran. Se opri pe celălalt mal, ca să vadă dacă ceilalţi 
erau încă în urma sa. Erau, coborând printre copaci unul în 
spatele celuilalt. Deasupra lor, la intrarea în hăţiş, se auzea 
lătratul câinilor. 

„Va trebui să ne întoarcem să-i înfruntăm”, îşi dădu seama 
Roran. Înjură din nou şi, dând pinteni calului, se îndepărtă 
de apă şi urcă malul acoperit de muşchi moi, mergând pe 
lângă urmele care abia se mai desluşeau. 

Nu departe de pârâu era un zid de ferigi, iar în spatele lui 
un luminiş. Roran zări un copac prăbuşit şi se gândi că l-ar 
putea folosi ca o barieră improvizată, dacă l-ar putea târi 
unde trebuia. 

„Sper doar să nu aibă arcuri”, gândi el. Le făcu semn cu 
mâna celorlalţi. 

— Aici! 

Cu o smucitură de hăţuri conduse calul prin tufele de 
ferigi şi ajunse în luminiş, apoi alunecă din şa, ţinându-se 
însă bine de aceasta. Când picioarele îi atinseră pământul, 
încheieturile cedară şi ar fi căzut dacă nu s-ar fi sprijinit. 
Făcu o grimasă de durere şi îşi lăsă fruntea pe gâtul calului, 
gâfâind, aşteptând să îi treacă tremurul din picioare. 

Restul grupului se îngrămădi în jurul lui, umplând aerul cu 
miros de sudoare şi zornăit de hăţuri. Piepturile cailor 
tresăltau şi o spumă galbenă le picura din colţul botului. 

— Ajută-mă, îi spuse lui Baldor, arătând către copacul 
căzut. 


Îşi puseră mâinile sub capetele groase ale buturugii şi 
reuşiră să o ridice. Roran scrâşni din dinţi din cauza durerii 
din coapse şi din spate. Călăritul în galop timp de trei zile, 
cu mai puţin de trei ore de somn la fiecare douăsprezece 
ore petrecute în şa, îl slăbise cumplit. 

„Aş putea la fel de bine să merg la luptă beat, bolnav, pe 
jumătate mort”, gândi Roran, în timp ce lăsa jos buturuga şi 
îşi îndrepta spatele. Acest gând îl nemulţumi. 

Cei şase oameni se aşezară înaintea cailor, cu faţa spre 
ferigile călcate în picioare, şi îşi scoaseră armele. În afara 
luminişului, urletele de vânătoare ale ogarilor se auzeau din 
ce în ce mai tare, lătrăturile lor pline de zel răsunând 
printre copaci cu un ecou răguşit. 

Roran se încorda şi ridică ciocanul mai sus. Apoi, 
amestecată cu lătratul câinilor, auzi melodia ciudată şi 
ritmată a limbii străvechi venind dinspre Cârn, şi puterea ce 
zăcea în formule îi dădu fiori în ceafă lui Roran. Magicianul 
rosti câteva versuri scurte, dintr-o suflare, vorbind atât de 
repede încât cuvintele se contopeau într-un murmur 
nedesluşit. Odată ce termină de spus vraja, făcu un gest 
către ceilalţi şi şopti apăsat: 

— Lăsaţi-vă jos! 

Fără să pună întrebări, Roran se lăsă imediat pe vine. Nu 
pentru prima oară, blestema faptul că nu putea şi el să 
folosească magia. Dintre toate abilităţile pe care le-ar fi 
putut avea un războinic, niciuna nu era mai folositoare; 
fiind lipsit de ea, se afla la mila celor care puteau să 
remodeleze lumea doar cu voinţa lor şi un cuvânt. Ferigile 
din faţa lui foşniră şi se clătinară; apoi, unul dintre ogari îşi 
băgă vârful negru al botului printre frunzele de ferigi şi 
adulmecă fremătând din nări. Delwin şuieră printre dinţi şi 
îşi scoase sabia, ca şi cum ar fi vrut să decapiteze câinele, 
dar Cârn îl atenţiona cu un sunet scurt şi îi făcu semn, până 
ce lăsă sabia jos. 

Câinele îşi încreţi fruntea, părând surprins. Adulmecă din 
nou aerul, apoi îşi linse fălcile cu limba congestionată, 


purpurie, şi se retrase. După ce câinele dispăru şi feriga se 
îndreptă la loc, Roran expiră încet tot aerul pe care îl ţinuse 
în piept până atunci. Se uită la Cârn şi ridică întrebător o 
sprânceană, sperând să primească o explicaţie, dar Cârn se 
mulţumi să dea din cap şi duse un deget la buze. 

Câteva secunde mai târziu, alţi doi câini îşi vârâră botul 
printre tufe pentru a cerceta luminişul, dar, la fel ca primul, 
după scurt timp se retraseră. Curând, haita începu să 
scheaune şi să latre, agitându-se printre copaci, încercând 
să descopere unde dispăruse prada. 

În timp ce şedea aşteptând, Roran observă că avea câteva 
pete întunecate pe interiorul coapselor. Atinse una dintre 
zonele pătate şi degetele i se mânjiră cu un lichid sângeriu. 
Fiecare pată marca locul unei băşici. Şi nu erau singurele 
pe care le avea; simţea băşici în palme - acolo unde hăţurile 
se frecaseră de pielea dintre degetul mare şi arătător - şi 
pe călcâie şi în alte locuri, mult mai... incomode. 

Cu o expresie de neplăcere, îşi şterse degetele de pământ. 
Se uită la oamenii săi, la felul cum stăteau aplecaţi sau în 
genunchi, le citi pe chipuri disconfortul, de fiecare dată 
când se mişcau, şi observă felul chinuit în care îşi ţineau 
armele. Nu stăteau mai bine decât el nici ei. 

Roran se hotări ca, la următorul popas de somn, să îlpună 
pe Cârn să le vindece bătăturile. Dacă magicianul va fi însă 
prea obosit, Roran nu-i va cere să-i vindece şi lui băşicile; 
mai degrabă ar fi îndurat durerea decât să îl lase pe Cârn 
să-şi irosească toată vigoarea înainte de a ajunge la 
Aroughs, căci Roran simţea că abilităţile lui Cârn aveau să 
se dovedească de mare folos în cucerirea oraşului. 

Cu gândul la Aroughs şi la asediul pe care trebuia să îl 
câştige cumva, Roran îşi duse mâna la piept, ca să se 
asigure că pachetul cu ordine pe care nu le putea citi şi 
ordinul de înălţare în grad pe care se îndoia că îl putea 
păstra erau încă îndesate bine sub tunică. Într-adevăr, erau. 

După câteva minute lungi şi încordate, unul dintre ogari 
începu să latre entuziasmat undeva, printre copacii din 


susul râului. Ceilalţi câini se repeziră în acea direcţie şi îşi 
reluară lătratul gros care anunţa că se apropie de pradă. 

Când zgomotul se mai domoli puţin, Roran se ridică încet 
şi aruncă o privire peste copaci şi tufe. 

— Au plecat, zise el, păstrându-şi vocea joasă. 

După ce toţi se ridicară în picioare, Hamund - care era 
înalt şi cu părul ciufulit şi avea riduri pronunţate la gură, 
chiar dacă era doar cu un an mai mare decât Roran - se 
întoarse spre Cârn şi mormăi: 

— De ce n-ai făcut asta înainte, în loc să ne laşi să gonim 
vrând-nevrând pe câmpuri, de era cât pe ce să ne frângem 
gâtul coborând pe dealul ăla? Arătă spre râu. 

Cârn răspunse pe un ton la fel de arţăgos: 

— Fiindcă nu-mi trecuse încă prin cap, de-aia. Având în 
vedere că tocmai te-am scutit de neplăcerea de-a avea o 
grămadă de găurele în piele, aş fi crezut că o să fii puţin 
mai recunoscător de-atât. 

— Nu, zău? Ei bine, cred că ar trebui să-ţi petreci mai mult 
timp lucrând la vrăjile tale înainte să fim fugăriţi până la 
naiba-ştie-unde şi... 

Temându-se ca nu cumva sfada lor să se transforme în 
ceva mai periculos, Roran se băgă între ei. 

— Destul, făcu el. Apoi îl întrebă pe Cârn: Vraja ta ne va 
ascunde şi de străji? 

Cârn clătină din cap. 

— Oamenii sunt mai greu de păcălit decât câinii. Îi azvârli 
o privire dispreţuitoare lui Hamund. Mă rog, cei mai mulţi 
dintre ei. Pot să vă ascund, dar nu pot să ne ascund urma. 
Şi arătă spre ferigile strivite şi rupte, cât şi spre urmele de 
potcoave imprimate în pământul umed. Vor şti că suntem 
aici. Dacă plecăm înainte să ne vadă, câinii îi vor atrage în 
altă parte şi noi vom... 

— Pe cai! ordonă Roran. 

Cu un amestec de înjurături în barbă şi gemete de-abia 
mascate, oamenii încălecară din nou. Roran privi spre 
luminiş pentru ultima oară, ca să se asigure că nu uitaseră 


nimic, apoi îşi mână calul în fruntea grupului şi îi dădu 
pinteni. 

Împreună, galopară pe sub umbra copacilor şi departe de 
văioagă, reluându-şi călătoria ce părea fără de sfârşit către 
Aroughs. Însă ce urma să facă o dată ajuns în oraş... ei bine, 
Roran nu avea nici cea mai mică idee. 

Cea-care-înghite-luna. 

ERAGON îşi săltă umerii, pe când mergea prin tabăra 
vardenilor, încercând să se dezmorţească şi să scape de 
junghiul din ceafă pe care îl căpătase după antrenamentul 
cu Arya şi cu Blodhgarm de mai devreme. 

Când ajunse în vârful unei moviliţe care se înălța ca o 
insulă singuratică în marea de corturi, îşi puse mâinile în 
şolduri şi se opri să admire priveliştea. În faţa lui se 
întindea Lacul Leona, întunecat şi sclipind în amurg, în 
vreme ce crestele valurilor reflectau lumina portocalie a 
făcliilor din tabără. Drumul pe care veniseră vardenii se afla 
între corturi şi țărm: o fâşie lată de caldarâm şi mortar care 
fusese construită, din câte zicea Jeod, cu mult înainte ca 
Galbatorix să îi înlăture pe Cavaleri. La un sfert de milă 
înspre nord, un micuţ sat pescăresc era înghesuit lângă 
apă; Eragon ştia că locuitorii săi nu erau deloc încântați că 
o armată îşi aşezase tabăra chiar la uşa lor. 

„Trebuie să înveţi... să vezi lucrul pe care îl priveşti.” 

De când plecaseră din Belatona, Eragon petrecuse ceasuri 
întregi gândindu-se la sfatul lui Glaedr. Nu era prea sigur 
ce voise dragonul să spună cu asta, căci Glaedr refuzase să 
mai vorbească după ce rostise aceste cuvinte misterioase, 
aşa că Eragon alesese să îi interpreteze sfatul literal. 
Încercase să vadă cu adevărat tot ce-i ieşea în faţă, 
indiferent de cât de mărunt sau de nesemnificativ ar fi 
părut, şi să înţeleagă sensul lucrurilor pe care le vedea. 

Oricât s-ar fi străduit însă, tot i se părea că se descurcă 
jalnic. Oriunde îşi întorcea privirea, vedea nenumărate 
detalii, dar era convins că mai erau multe lucruri pe care nu 
le observa fiindcă nu era suficient de receptiv. Ba, mai rău, 


rareori izbutea să priceapă lucrurile pe care chiar le 
observa, cum ar fi fost faptul că trei dintre hornurile din 
satul pescăresc nu scoteau fum. 

În ciuda acestui sentiment de zădărnicie, strădania se 
dovedise folositoare măcar într-o privinţă: Arya nu îl mai 
învingea de fiecare când îşi încrucişau săbiile. O urmărise 
cu atenţie sporită - studiind-o la fel de îndeaproape ca pe o 
căprioară pe care ar fi vânat-o - şi, drept urmare câştigase 
câteva dintre duelurile lor. Totuşi, încă nu se ridica la 
înălţimea ei, cu atât mai puţin să o întreacă. Şi nu ştia ce 
trebuia să înveţe nici cine ar fi putut să îl înveţe - ca să 
devină mai priceput la mânuirea săbiei decât era ea. 

„Poate că Arya are dreptate şi experienţa este singurul 
maestru care mă mai poate ajuta acum, se gândi Eragon. 
Însă experienţa se dobândeşte în timp, iar eu nu mai am 
prea mult timp la dispoziţie. O să ajungem în Dras-Leona în 
curând, şi apoi în Uru'baen. Peste câteva luni, cel târziu, 
vom fi nevoiţi să îi înfruntăm pe Galbatorix şi pe Shruikan.” 

Oftă şi îşi frecă faţa, încercând să îşi îndrepte gândurile în 
alte direcţii, mai puţin tulburătoare. Revenea mereu la 
aceleaşi îndoieli, bătându-şi capul cu ele ca un câine ce se 
chinuie cu un os plin de măduvă, dar neavând cu ce altceva 
să se mândrească în afara unui constant şi tot mai apăsător 
sentiment de nelinişte. 

Pierdut în gândurile sale, continuă să coboare pe deal. 
Rătăci printre corturile umbrite, îndreptându-se oarecum 
către al său, dar fără să dea prea mare atenţie drumului în 
sine. Ca întotdeauna, mersul îl ajută să se calmeze. Oamenii 
care erau încă pe-afară se trăgeau din calea lui când se 
intersectau şi îşi loveau pumnul de piept, rostind de obicei 
cu glas scăzut şi un „Biruitorul-Umbrei”, la care Eragon 
răspundea cu o înclinare politicoasă a capului. 

Mersese cam un sfert de oră, oprindu-se şi trecându-şi iar 
în revistă ideile, când visarea îi fu întreruptă de vocea 
ascuţită a unei femei care descria entuziasmată ceva. 
Curios, se luă după sunet, până când ajunse la un cort 


separat de celelalte, lângă o salcie noduroasă, singurul 
copac din apropierea lacului pe care armata nu îl folosise 
drept lemn de foc. 

Acolo, sub crengile bogate, văzu cea mai ciudată privelişte 
din viaţa lui. 

Doisprezece urgali, inclusiv căpetenia lor, Nar Garzhvog, 
stăteau într-un semicerc în preajma unui foc de tabără ce 
trosnea încet. Pe chipuri le dănţuiau umbre înfricoşătoare, 
scoţându-le în evidenţă frunţile mari, pomeţii laţi şi fălcile 
masive, precum şi muchiile coarnelor, care le ieşeau din 
frunţi şi li se curbau de-o parte şi de cealaltă a capetelor. 
Urgalii aveau braţele şi piepturile dezgolite, cu excepţia 
unor apărători din piele la încheieturi şi a curelelor 
împletite pe care le purtau atârnate de la umăr la brâu. Pe 
lângă Garzhvog, mai erau de faţă încă trei kulli. Statura lor 
mătăhăloasă îi făcea pe ceilalţi urgali să pară micuţi ca nişte 
copii, deşi niciunul dintre ei nu avea mai puţin de doi metri 
înălţime. 

Împrăştiate printre urgali - printre şi pe ei - se aflau 
câteva zeci de pisici fermecate, în forma lor animală. Multe 
dintre pisici stăteau drepte în faţa focului, complet 
neclintite, fără să-şi mişte măcar cozile, în timp ce urechile 
lor cu ciucuri erau ciulite din pricina atenţiei. Altele erau 
întinse pe pământ, în poalele urgalilor sau în braţele lor. 
Spre marea mirare a lui Eragon, el observă că una dintre 
pisicile fermecate - o femelă albă şi zveltă - se încolăcise pe 
capul lat al unui kull, cu piciorul drept din faţă atârnând 
deasupra ţestei acestuia şi cu laba apăsându-i posesiv 
fruntea. Chiar dacă erau mărunte pe lângă urgali, pisicile 
fermecate arătau la fel de sălbatice, şi Eragon nu avea nici 
o îndoială în privinţa făpturilor pe care ar fi preferat să le 
înfrunte într-o bătălie; pe urgali îi înţelegea, în vreme ce 
pisicile fermecate erau... imprevizibile. 

În partea cealaltă a focului, chiar în faţa cortului, se afla 
Angela, vânzătoarea de ierburi. Stătea cu picioarele 
încrucişate pe o pătură împăturită, torcând un morman de 


lână dărăcită într-un fir subţire folosindu-se de un fus pe 
care îl ţinea în faţa ei, de parcă ar fi vrut să îi hipnotizeze pe 
cei care-o priveau. Atât pisicile fermecate, cât şi urgalii o 
pironeau cu privirea, fără să o scape din ochi, pe când ea 
spunea: 

—... însă se mişcă prea încet, iar iepurele turbat şi cu ochii 
injectaţi îi sfâşie beregata lui Hord, omorându-l pe loc. Apoi 
iepurele fugi în pădure, dispărând din istoria ştiută. Totuşi - 
aici Angela se aplecă uşor în faţă şi îşi cobori vocea - dacă 
mergi pe acele meleaguri, aşa cum am făcut eu... 
câteodată, chiar şi în ziua de azi, mai poţi da peste câte o 
căprioară sau vreo Feldunost omorâtă care arată ca şi cum 
ar fi fost ronţăită, ca un nap. Iar înjur o să vezi urmele unui 
iepure neobişnuit de mare. Din când în când, mai dispare 
câte un războinic din Kvoth şi e găsit mai apoi cu beregata 
sfâşiată... întotdeauna cu beregata sfâşiată. Ea îşi reluă 
poziţia iniţială. Terrin a fost nespus de supărat de pierderea 
prietenului său, desigur, şi a vrut să se ia după iepure, însă 
piticii aveau încă nevoie de ajutorul său. Astfel că se 
întoarse în fortăreață şi, vreme de trei zile şi trei nopţi, 
izbutiră să apere zidurile, până ce rămaseră aproape fără 
provizii şi ajunseră să fie acoperiţi de răni din cap până în 
picioare. În cele din urmă, în dimineaţa celei de-a patra zile, 
când orice speranţă părea pierdută, norii se risipiră şi, în 
zarea îndepărtată, Terrin fu uimit să vadă cum Mimring 
zboară către fortăreață în fruntea unei imense furtuni de 
dragoni. Văzându-i pe dragoni, atacatorii se înfricoşară atât 
de mult, încât îşi azvârliră armele şi fugiră în pustietate. 
Gura Angelei se strâmbă într-o grimasă. După cum vă 
puteţi închipui, asta îi făcu destul de fericiţi pe piticii din 
Kvoth şi fu multă bucurie. Când Mimring ateriza, mare îi fu 
mirarea lui lerrin să vadă că solzii săi deveniseră 
transparenţi precum diamantele, pare-se datorită faptului 
că zburase atât de aproape de soare, căci pentru a-i aduce 
pe ceilalţi dragoni la timp fusese nevoit să zboare peste 
piscurile Munţilor Beor, mai sus decât a făcut-o vreodată un 


dragon. De atunci înainte, Terrin a rămas cunoscut drept 
eroul de la Asediul Kvothului, iar dragonul său a ajuns să fie 
ştiut sub numele de Mimring cel Sclipitor, datorită solzilor 
săi, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Deşi, dacă e 
s-o spunem pe-aia dreaptă, a rămas de-atunci cu teamă de 
iepuri, chiar şi la bătrâneţe. Iată ce s-a întâmplat cu 
adevărat la Kvoth. 

Când se opri din vorbit, pisicile fermecate începură să 
toarcă, iar urgalii scoaseră câteva mormăituri aprobatoare. 
— Te pricepi să spui poveşti, Uluthrek, rosti Garzhvog cu 

glasul sunând ca huruitul unor bolovani în cădere. 

— Mulţumesc. 

— Dar nu le spui chiar cum le-am auzit eu, comentă 
Eragon, păşind în lumină. 

Chipul Angelei se lumină. 

— Păi nu poţi să te-aştepţi ca piticii să recunoască 
vreodată că au fost la cheremul unui iepure. Ai stat pitit în 
umbră tot timpul ăsta? 

— Nu, doar un minut, două, mărturisi el. 

— Atunci înseamnă că ai ratat cea mai frumoasă parte a 
poveştii, şi eu nu am de gând să repet ce-am spus în seara 
asta. Am gâtul mult prea uscat de la atâta vorbit. 

Eragon simţi cum vibrează pământul prin tălpile cizmelor 
când kullii şi ceilalţi urgali se ridicară în picioare, spre 
marea nemulţumire a pisicilor fermecate care se odihneau 
pe ei, câteva dintre acestea scoțând miorlăituri de protest 
când căzură pe pământ. 

Privind adunătura de chipuri groteşti şi încornorate din 
jurul focului, Eragon trebui să îşi înăbuşe dorinţa de a duce 
mâna la sabie. Chiar şi acum, după ce luptase, călătorise şi 
vânase alături de urgali, şi după ce cercetase gândurile 
unora dintre ei, avea încă o reţinere în prezenţa lor. Mintea 
lui îi spunea că sunt aliaţi, dar oasele şi muşchii nu puteau 
uita groaza viscerală ce îl cuprinsese în numeroasele ocazii 
în care îi înfruntase în bătălie pe cei din seminţia lor. 


Garzhvog scoase ceva dintr-o desagă de piele pe care o 
purta la cingătoare, întinzându-şi braţul gros deasupra 
focului, îi dădu obiectul Angelei, care se opri din tors ca să îl 
primească în mâinile făcute căuş. Era o sferă neşlefuită din 
cleştar verde marin, care sclipea ca omătul îngheţat. Ea o 
strecură în mânecă, apoi îşi ridică fusul. 

Garzhvog zise: 

— Trebuie să vii în tabăra noastră odată, Uluthrek, şi îţi 
vom spune şi noi poveşti de-ale noastre. Avem un cântăreţ 
cu noi. E priceput; când îl asculţi recitând povestea victoriei 
lui Nar 'Tulkhqa de la Stavarosk, simţi cum îţi fierbe sângele 
în vine, şi îţi vine să ragi la lună şi să-ţi încrucişezi coarnele 
chiar şi cu cel mai aprig dintre vrăjmaşi. 

— Asta în cazul în care ai coarne pe care să le încrucişezi, 
făcu Angela. Aş fi onorată să stau la poveşti cu voi. Poate 
mâine-seară? 

Uriaşul kull încuviinţă; apoi Eragon întrebă: 

— Unde este Stavarosk? Nu am mai auzit de el înainte. 

Urgalii se foiră tulburaţi, iar Garzhvog îşi cobori capul şi 
pufni ca un taur. 

— Ce şiretlic mai e şi ăsta, Sabie-de-Foc? întrebă el. Vrei 
să mă provoci la luptă insultându-mă astfel? Îşi încleştă şi 
descleştă pumnii, cât se poate de ameninţător. 

Prudent, Eragon spuse: 

— Nu am vrut să te jignesc, Nar Garzhvog. A fost o 
întrebare cât se poate de sinceră; chiar nu am mai auzit de 
numele Stavarosk înainte. 

Un murmur de uluială se răspândi printre urgali. 

— Cum se poate una ca asta? zise Garzhvog. Oare nu ştiu 
toţi oamenii de Stavarosk? Oare nu se cântă despre cea mai 
mare izbândă a noastră în orice casă, din pustiurile de la 
miazănoapte până în Munţii Beor? Măcar vardenii ar trebui 
să o facă, dacă alţii tac. 

Angela oftă şi, fără să-şi ridice privirea din torsul ei, rosti: 

— Mai bine le spui. 


Undeva, în adâncul minţii, Eragon o simţi pe Saphira 
urmărind discuţia şi ştiu că ea se pregătea să-şi ia zborul de 
la cortul lor şi să i se alăture, dacă lupta nu ar fi putut fi 
evitată. 

Alegându-şi cuvintele cu grijă, spuse: 

— Nimeni nu mi-a zis de bătălia asta, dar eu nu sunt de 
mult timp în rândul vardenilor şi... 

— Drajl! înjură Garzhvog. Trădătorul ăla fără coarne nici 
măcar nu are curajul să îşi recunoască înfrângerea. Este un 
laş şi un mincinos! 

— Cine? Galbatorix? întrebă Eragon cu precauţie. Câteva 
pisici fermecate sâsâiră la auzul numelui regelui. Garzhvog 
încuviinţă. 

— Da. Când a ajuns la putere, a încercat să ne nimicească 
rasa, o dată pentru totdeauna. A trimis o armată imensă în 
Şiră. Soldaţii lui ne-au zdrobit satele, ne-au ars oasele şi au 
lăsat pământul negru şi amar în urma lor. Ne-am luptat - la 
început cu bucurie, apoi cu disperare, dar ne-am luptat. Era 
singurul lucru pe care îl puteam face. Nu mai aveam unde 
să fugim sau să ne ascundem. Cine să îi ocrotească pe 
Urgralgra, dacă până şi Cavalerii fuseseră îngenuncheaţi? 
Am avut noroc, totuşi. Am avut o mare căpetenie care să ne 
conducă, Nar Tulkhga. Fusese prins de oameni cândva, aşa 
că ştia cum gândesc cei din neamul vostru. A izbutit astfel 
să strângă sub stindardul său multe dintre triburile noastre. 
Apoi a momit armata lui Galbatorix într-o trecătoare 
îngustă din creierii munţilor şi acolo trupele noastre au 
încolţit-o din toate părţile. A fost un măcel, Sabie-de-Foc. 
Pământul a fost scăldat în sânge, iar grămezile de leşuri 
erau mai înalte decât mine. Chiar şi în ziua de azi, dacă te 
duci la Stavarosk o să simţi oasele sfarâmându-ţi-se sub 
tălpi şi o să găseşti monede, săbii şi bucăţi de armură sub 
fiecare petic de licheni. 

— Deci voi aţi fost! exclamă Eragon. Ioată viaţa am auzit 
spunându-se că Galbatorix şi-a pierdut odată jumătate din 


oameni în Şiră, dar nimeni nu mi-a putut spune cum sau de 
ce. 

— Mai mult de jumătate din ei, Sabie-de-Foc. Garzhvog îşi 
îndreptă umerii şi scoase apoi un sunet gutural. Şi acum 
văd că trebuie să dăm sfară în ţară, dacă vrem să se afle 
despre izbânda noastră. O să vă căutăm cântăreții şi barzii 
şi o să-i învăţăm cântecele noastre despre Nar Tulkhqga, şi o 
să ne asigurăm că îşi vor aminti să le recite adesea, cu voce 
tare. Dădu din cap o dată, de parcă luase o hotărâre - un 
gest impresionant, având în vedere capul său mătăhălos - 
apoi spuse: Rămas-bun, Sabie-de-Foc. Rămas-bun, 
Uluthrek. După care el şi războinicii săi se pierdură în 
întuneric. 

Angela chicoti, făcându-l pe Eragon să tresară. 

— Ce e? întrebă el, întorcându-se spre ea. Ea zâmbi. 

— Îmi închipui expresia bietului cântăreţ la lăută, când o 
să se trezească în faţa cortului cu doisprezece urgali, dintre 
care patru kulli, nerăbdători să-i ofere o lecţie despre 
cultura urgalilor. M-aş mira să nu-l auzim ţipând. Chicoti 
din nou. 

Amuzat şi el, Eragon se lăsă jos şi răscoli tăciunii cu vârful 
unui băț. Simţi o povară caldă urcându-i-se în poală şi, când 
îşi cobori privirea, văzu că o pisică fermecată albă i se 
încolăcise pe picioare. Îşi ridică mâna ca să o mângâie, apoi 
se răzgândi şi o întrebă: 

— Pot sâ...? 

Pisica fermecată dădu din coadă, fără să îl bage în seamă. 

Sperând că nu face nimic greşit, Eragon începu să frece 
într-o doară gâtul făpturii. O clipă mai târziu, un tors 
zgomotos şi vibrant se auzi în aerul nopţii. 

— Îi place de tine, observă Angela. 

Fără să ştie prea bine de ce, Eragon se simţi peste măsură 
de mulţumit. 

— Cine este? Adică, vreau să zic, cine eşti? Cum te 
cheamă? îi aruncă o privire rapidă pisicii fermecate, 
temându-se să nu o fi jignit. 


Angela râse uşurel. 

— O cheamă Vânătoarea-de-Năluci. Sau, mai bine zis, aşa 
s-ar traduce numele ei din limba pisicilor fermecate. Mai 
exact, o cheamă... Aici vânzătoarea de ierburi scoase un 
sunet ciudat, ca o tuse mârâită, care făcu să i se ridice părul 
pe el. Vânătoarea-de-Năluci este perechea lui Grimrr 
Jumătat'-de-Labă, aşa că se poate spune că este regina 
pisicilor fermecate. 

Zgomotul torsului crescu în intensitate. 

— Aha, înţeleg. Eragon se uită prin preajmă, la celelalte 
pisici fermecate. Unde este Solembum? 

— Se ţine după o femelă cu mustăţi lungi care are doar 
jumătate din vârsta lui. Se poartă ca un pisoi prostuţ... însă, 
la urma urmei, toţi avem dreptul să ne prostim un pic, 
măcar o dată în viaţă. Prinzând fusul cu mâna stângă, îi opri 
rotirea şi înfăşură firul de-abia format la baza discului de 
lemn. Apoi împinse fusul ca să înceapă să toarcă din nou şi 
continuă să scoată lână din fuiorul din cealaltă mână. Pari 
pe cale să mă năpădeşti cu întrebări, Biruitorul-Umbrei. 

— De fiecare dată când te întâlnesc, sfârşesc prin a mă 
simţi şi mai nedumerit. 

— Mereu? Sună puţin cam exagerat din partea ta. Prea 
bine, voi încerca să-ţi ofer mai multe informaţii. Întreabă- 
mă ce vrei. 

Sceptic în privinţa deschiderii ei neaşteptate, Eragon se 
gândi la ce ar fi vrut să afle. Într-un sfârşit, rosti: 

— O furtună de dragoni? Ce-ai vrut să... 

— Acesta este termenul potrivit pentru un grup de 
dragoni. Dacă ai fi auzit vreodată unul în plin zbor, m-ai fi 
înţeles mai uşor. Când treceau pe deasupra zece, 
doisprezece dragoni, până şi aerul reverbera în jurul tău, 
de parcă ai fi fost înăuntrul unei tobe imense. În plus, ce alt 
nume poţi da unui grup de dragoni? Ai un stol de corbi, o 
formaţie de ulii, un cârd de gâşte, un şir de rațe, o ceată de 
gaiţe, un pâlc de bufniţe, şi aşa mai departe, însă cum 
rămâne cu dragonii? O „foame” de dragoni? Nu sună prea 


bine. Cum nici nu se cade să te referi la ei ca la o „explozie 
de foc” sau ca la o „teroare”, deşi „teroare” îmi place destul 
de mult, dacă e să ţinem seamă de toate: o teroare a 
dragonilor... Dar nu, un stol de dragoni este numit furtună. 
Ceea ce ai fi ştiut şi tu, dacă educaţia ta ar fi constat din mai 
mult decât să înveţi să învârteşti o sabie sau să conjugi 
câteva verbe în limba străveche. 

— Sunt convins că ai dreptate, zise el, făcându-i pe plac. 
Prin legătura sa permanentă cu Saphira, îi simţi aprobarea 
pentru sintagma „furtună de dragoni”, o opinie pe care o 
împărtăşea; era o descriere potrivită. Se mai gândi o clipă, 
apoi întrebă: Şi de ce Garzhvog te-a numit Uluthrek? 

— Este titlul pe care mi l-au dat urgalii cu mult, mult timp 
în urmă, când rătăceam prin mijlocul lor. 

— Ce înseamnă? 

— Cea-Care-înghite-Luna. 

— Cea-Care-înghite-Luna? Ce nume ciudat... Cum de l-ai 
obţinut? 

— Am înghiţit luna, desigur. Cum altfel? 

Eragon se încruntă şi, preţ de o clipă, se concentra pe 
mângâiatul pisicii fermecate. Apoi: 

— De ce ţi-a dat Garzhvog acea piatră? 

— Deoarece i-am spus o poveste. Credeam că-i evident. 

— Dar ce este? 

— O bucată de piatră. Nu ai văzut? 'Ţâţâi dezaprobator. Of, 
chiar ar trebui să fii mai atent la ce se întâmplă în jurul tău. 
Altfel, s-ar putea să te trezeşti cu un pumnal împlântat în 
tine când te uiţi în altă parte. Şi atunci cu cine aş mai 
schimba eu vorbe de duh şi cimilituri? Îşi azvârli părul pe 
spate. Hai, întreabă-mă altceva. A început să-mi placă jocul 
ăsta. 

El ridică o sprânceană a neîncredere şi, cu toate că era 
convins că nu avea rost, spuse: 

— Cip-cirip? 

Vânzătoarea de ierburi izbucni în hohote de râs, iar unele 
dintre pisicile fermecate îşi deschiseră gurile în ceea ce 


păreau a fi nişte zâmbete până la urechi. Totuşi, 
Vânătoarea-de-Năluci nu păru prea încântată, căci îşi 
înfipse ghearele în picioarele lui Eragon, făcându-l să 
tresară de durere. 

— Ei bine, rosti Angela, încă râzând, dacă ţii neapărat să 
primeşti răspunsuri, bănuiesc că asta-i o poveste la fel de 
bună ca oricare alta. Hai să vedem... Acum câţiva ani, când 
călătoream pe la marginea pădurii Du Weldenvarden, mult 
înspre apus, la mile bune de orice oraş, orăşel sau sat, am 
dat peste Grimrr. La acea vreme, el era doar căpetenia unui 
mic trib de pisici fermecate şi avea încă amândouă labele 
întregi. În orice caz, l-am găsit jucându-se cu un pui de 
prigor care căzuse dintr-un copac din apropiere. Nu m-ar fi 
deranjat dacă ar fi omorât pasărea şi ar fi mâncat-o - la 
urma urmei, doar asta fac pisicile, nu? - însă el chinuia 
biata făptură: o trăgea de aripi, îi ronţăia coada, o lăsa să 
ţopăie, după care o dobora la pământ. Angela strâmbă din 
nas, cu silă. I-am zis că ar trebui să înceteze, dar el m-a 
mârâit şi nu m-a băgat în seamă. Îl pironi pe Eragon cu o 
privire aspră. Nu-mi place deloc când lumea nu mă bagă în 
seamă. Aşa că i-am luat pasărea, am dat un pic din degete şi 
am aruncat o vrajă asupra lui şi, o săptămână întreagă, de 
fiecare dată când îşi deschidea gura, ciripea ca o pasăre 
cântătoare. 

— Ciripea? 

Angela dădu din cap, de-abia ţinându-şi râsul în frâu. 

— Nu am mai râs atât de tare în viaţa mea. Niciuna dintre 
celelalte pisici fermecate nu s-a apropiat de el toată 
săptămâna. 

— Cred şi eu că te urăşte. 

— Şi ce dacă? Dacă nu-ţi faci câţiva duşmani din când în 
când, înseamnă că eşti un laş, sau şi mai rău. Unde mai pui 
că a fost nemaipomenit să-i văd reacţia. O, ce s-a mai 
înfuriat! 

Vânătoarea-de-Năluci scoase un mârâit uşor, de 
avertizare, şi îşi încordă din nou ghearele. 


Strâmbându-se de durere, Eragon rosti: 

— Poate că ar fi mai bine dacă am schimba subiectul. 

— Mmm. 

Înainte să poată aduce altceva în discuţie, un țipăt 
puternic se auzi de undeva din mijlocul taberei. Strigătul 
răsună de trei ori peste şirurile de corturi, înainte să 
amuţească. 

Eragon se uită la Angela, ea la el, şi apoi începură să râdă 
amândoi. 

Zvonuri şi scris „ESTE târziu”, spuse Saphira în timp ce 
Eragon se îndrepta spre cort, unde ea era încolăcită, 
sclipind ca o movilă de tăciuni azurii în lumina palidă a 
făcliilor. Îl privi cu un ochi adormit. 

Se ghemui lângă capul ei şi îşi presă câteva clipe fruntea 
de a ei, îmbrăţişându-i falca ţepoasă. „Într-adevăr, zise el în 
cele din urmă. Şi tu ai nevoie de odihnă după ce ai zburat 
toată ziua. Dormi; ne vedem dimineaţă.” 

Ea clipi o dată, încuviinţând. 

Odată ajuns în cort, Eragon îşi aprinse o singură 
lumânare, pentru tihna sa. Apoi îşi scoase cizmele şi se 
aşeză pe pat, cu picioarele încrucişate sub el. Îşi încetini 
respiraţia şi îşi lăsă mintea să se deschidă şi să se întindă 
spre exterior, ca să atingă toate fiinţele din jurul său, de la 
viermii şi insectele din pământ până la Saphira şi la 
războinicii vardeni, şi chiar şi până la puţinele plante 
rămase în apropiere, a căror energie era palidă şi greu de 
văzut, în comparaţie cu strălucirea arzătoare emanată până 
şi de cel mai mărunt animal. 

Rămase aşa vreme îndelungată, golit de gânduri, conştient 
de o mie de senzaţii, de la cele mai intense până la cele mai 
subtile, concentrându-se numai pe fluxul şi refluxul 
constant de aer din plămâni. 

În depărtare, auzi oameni vorbind în jurul unui foc de 
tabără. Aerul nopţii purta vocile mai departe decât şi-ar fi 
dorit ei, destul de departe pentru ca urechile sale agere să 
le poată desluşi cuvintele. Le putea simţi şi minţile şi le-ar fi 


putut citi gândurile, dacă ar fi vrut, dar alese să le respecte 
intimitatea şi se mulţumi să asculte doar ce vorbeau. 

Un om cu o voce pătrunzătoare spunea: 

—... şi felul în care se uită de sus la tine, ca şi cum ai fi 
ultimul om. În mare parte din timp, nici nu-ţi vorbesc când 
le pui şi tu o întrebare prietenoasă, îţi întorc spatele şi 
pleacă. 

— Da, făcu un alt bărbat. lar femeile lor - frumoase ca 
nişte statui, dar pe jumătate de îmbietoare. 

— Asta pentru că tu eşti un urât de ticălos, de-asta, Svern. 

— Nu-i vina mea că tatăl meu avea obiceiul să seducă 
lăptărese pe unde mergea. Pe deasupra, nu eşti tu în 
măsură să arăţi cu degetul; le-ai putea da coşmaruri 
copiilor, cu faţa aia a ta. 

Războinicul cu voce pătrunzătoare mormăi; apoi cineva 
tuşi şi scuipă, iar Eragon auzi sfârâitul aburilor scoşi de un 
lichid scurs pe tăciunii aprinşi. 

O a treia persoană intră în vorbă: 

— Nici mie nu-mi plac elfii, dar avem nevoie de ei ca să 
câştigăm războiul. 

— Şi dacă se întorc împotriva noastră după aceea? întrebă 
omul cu voce pătrunzătoare. 

— Drept e! adăugă Svern. Uite ce s-a întâmplat la Ceunon 
şi Gil'ead. Cu toţi oamenii şi puterea lui, Galbatorix tot nu a 
putut să-i oprească să se caţăre pe ziduri. 

— Poate că nici nu a încercat, sugeră cel de-al treilea. 
Urmă o pauză lungă. 

Apoi bărbatul cu voce pătrunzătoare zise: 

— Iată un gând cu adevărat neplăcut... Totuşi, fie că a 
încercat, fie că nu, nu văd cum am putea să le ţinem piept 
elfilor, dacă se hotărăsc să-şi recupereze vechile lor 
ţinuturi. Sunt mai rapizi şi mai puternici decât noi şi, în 
afară de asta, nu-i niciunul între ei care să nu poată folosi 
magia. 

— A, dar noi îl avem pe Eragon, replică Svern. El i-ar 
putea împinge de unul singur înapoi în pădurile din care-au 


ieşit, dacă vrea. 

— EI? Pfiu! El seamănă mai mult a elf decât a om. Nu m-aş 
bizui prea mult pe loialitatea lui, aşa cum nu mă bizui pe 
cea a urgalilor. 

Cel de-al treilea om vorbi din nou: 

— Aţi observat cum este întotdeauna proaspăt ras, 
indiferent de cât de devreme ridicăm tabăra? 

— Pesemne că foloseşte magia în loc de brici. 

— Asta-i împotriva firii, vă zic eu. Asta şi toate celelalte 
vrăji aruncate peste tot în ultima vreme. Te face să vrei să 
te ascunzi prin vreo peşteră pe undeva şi să-i laşi pe 
magicieni să se omoare între ei, fără ca noi să ne mai 
amestecăm. 

— Nu-mi aduc aminte să te fi auzit plângându-te când 
vindecătorii au folosit o vrajă în loc de cleşti ca să-ţi scoată 
săgeata aia din umăr. 

— Poate că da, dar săgeata nu ar fi ajuns niciodată în 
umărul meu dacă nu era Galbatorix. Şi tocmai el şi magia 
lui sunt cauza acestei harababuri. 

Cineva pufni. 

— O fi adevărat, nu zic ba, dar pun rămăşag şi pe ultimul 
gologan pe care-l am că, şi cu Galbatorix, şi fără el, tu tot ai 
fi sfârşit cu o săgeată în tine. Eşti prea rău ca să faci altceva 
decât să te lupţi. 

— Eragon mi-a salvat viaţa în Feinster, ştiaţi? făcu Svern. 

— Da, şi dacă ne mai plictiseşti o dată cu povestea aia, o să 
te pun să cureţi oale o săptămână întreagă. 

— Păi, dacă m-a salvat... 

Se lăsă din nou tăcerea, care fu întreruptă când 
războinicul cu voce pătrunzătoare oftă. 

— Ne trebuie o cale prin care să ne apărăm. Asta-i 
problema. Suntem la cheremul elfilor, al magicienilor (ai 
noştri şi ai lor) şi al oricărei făpturi ciudate care cutreieră 
pe meleagurile astea. Toate bune şi frumoase pentru cei ca 
Eragon, dar noi nu suntem la fel de norocoşi. Ce ne trebuie 
nouă... 


— Ce ne trebuie nouă, îl întrerupse Svern, sunt Cavalerii. 
Ei ar pune lucrurile în ordine. 

— Pfft. Şi cu ce dragoni? Nu poţi avea Cavaleri fără 
dragoni. În plus, tot nu am fi în stare să ne apărăm singuri, 
şi asta mă deranjează cel mai mult. Nu-s un ţânc să mă 
ascund sub poalele maică-mii, dar dacă apare o Umbră din 
noapte, nu putem face absolut nimic ca să o împiedicăm să 
ne smulgă capetele de pe umeri. 

— A, că tot veni vorba... Aţi auzit despre Seniorul Barst? 
întrebă cel de-al treilea om. Svern scoase un sunet de 
încuviinţare. Am auzit că i-a mâncat inima după aia. 

— Ce mai e şi asta? întrebă războinicul cu voce 
pătrunzătoare. 

— Barst... 

— Barst? 

— Ştii tu, contele care are moşia aia de lângă Gil'ead... 

— Nu-i ăla care şi-a mânat caii în Ramr doar ca să-i facă în 
ciudă... 

— Da, ăla. Aşa, deci s-a dus el într-un sat şi le-a poruncit 
oamenilor să se alăture armatei lui Galbatorix. Vechea 
poveste. Numai că oamenii au refuzat şi i-au atacat, pe 
Barst şi pe soldaţii lui. 

— Curajos, făcu bărbatul cu voce pătrunzătoare. Prostesc, 
dar curajos. 

— Ei bine, Barst a fost prea isteţ pentru ei; a pus arcaşi 
prin sat, înainte să intre. Soldaţii au ucis jumătate dintre 
oameni şi i-au bătut pe ceilalţi, lăsându-i aproape morţi. 
Nici o surpriză, până aici. Şi-atunci Barst îl ia pe 
conducător, pe omul care stârnise scandalul, îl apucă de gât 
şi, cu mâinile goale, îi smulge capul de pe umeri! 

— Nu se poate! 

— Ca unui pui de găină. Şi ce-i mai rău, a poruncit ca 
familia omului să fie arsă de vie. 

— Barst trebuie să fie puternic ca un urgal ca să-i smulgă 
unui om capul de pe umeri, zise Svern. 

— Poate că e un şiretlic la mijloc. 


— Ar putea fi o magie? întrebă bărbatul cu voce 
pătrunzătoare. 

— Din câte se zice, a fost dintotdeauna puternic - puternic 
şi deştept. Când era tânăr, se spune că ar fi omorât un bou 
rănit dintr-un pumn. 

— Tot mi se pare că-i magie la mijloc. 

— Asta pentru că tu vezi magicieni răi pândind la orice 
colţ, de-aia. Războinicul cu voce pătrunzătoare mormăi, dar 
nu replică. 

După aceea, oamenii se împrăştiară ca să îşi facă rondurile 
de patrulare, iar Eragon nu mai auzi altceva din partea lor. 
În alte împrejurări, conversaţia ar fi putut să îl 
neliniştească, însă, datorită meditaţiei, rămase netulburat, 
deşi făcu un efort ca să îşi amintească ce spuseseră, pentru 
a putea să cugete pe îndelete mai târziu. 

Odată ce îşi puse ordine în gânduri şi se simţi liniştit şi 
relaxat, Eragon îşi închise mintea, îşi deschise ochii şi îşi 
întinse picioarele, dezmorţindu-şi muşchii. 

Mişcarea flăcării de la lumânare îi atrase atenţia şi el se 
uită la ea un minut, captivat de răsucirile flăcării. 

Apoi se duse în locul în care îşi lăsase coburii mai devreme 
şi scoase pana, pensula, călimara şi foile de pergament pe 
care le obținuse de la Jeod cu câteva zile înainte, cât şi 
exemplarul din Domia abr Wyrda pe care i-l dăduse 
cărturarul. 

Întorcându-se pe pat, Eragon puse cartea masivă cât mai 
departe, ca să reducă riscul de a vărsa cerneală pe ea. Îşi 
aşeză scutul pe genunchi, ca pe o tavă, şi întinse foile de 
pergament pe suprafaţa curbată. Un puternic miros de 
tanin îi umplu nările când destupă călimara şi înmuie pana 
în cerneala de răşină de stejar. 

Atinse vârful penei de marginea călimării - ca să usuce 
lichidul în exces - apoi trasă cu grijă primele semne. Pana 
scoase un scrâşnet slab când el începu să scrie runele din 
limba sa maternă. Când isprăvi, le compară cu strădaniile 
sale din noaptea precedentă, ca să vadă dacă îşi 


îmbunătăţise scrisul (şi o făcuse doar în mică măsură), cât şi 
cu runele din Domia abr Wyrda, pe care o folosea drept 
îndrumar. 

Trecu prin alfabet de încă trei ori, insistând asupra 
formelor pe care le reproducea cel mai greu. Apoi începu să 
îşi consemneze gândurile şi observaţiile legate de 
întâmplările din acea zi. Acest exerciţiu era folositor nu 
numai pentru că reprezenta un mod convenabil de a repeta 
literele, ci şi pentru că îl ajuta să înţeleagă mai bine tot ce 
văzuse şi făcuse în timpul zilei. 

Oricât de solicitant ar fi fost, îi plăcea să scrie, căci 
provocările pe care le întâlnea i se păreau stimulante. De 
asemenea, îi aminteau de Brom, de felul în care bătrânul 
povestitor îl învățase sensul fiecărei rune, şi asta îi dădea lui 
Eragon un sentiment de apropiere de tatăl său, sentiment 
pe care altfel nu l-ar fi trăit. 

După ce termină tot ce avea de scris, îşi spălă pana, apoi o 
schimbă cu pensula şi alese o foaie de pergament care era 
deja acoperită pe jumătate cu rânduri de semne din limba 
străveche. 

Metoda de scriere a elfilor, Liduen Kvaedhi, era mult mai 
greu de reprodus decât runele rasei sale, din cauza 
formelor curgătoare şi complicate ale literelor. Cu toate 
acestea, insista din două motive: trebuia să rămână familiar 
cu acest scris; şi, dacă avea de gând să scrie ceva în limba 
străveche, se gândise că era mai sigur să o facă într-o formă 
pe care cei mai mulţi oameni nu o puteau înţelege. 

Eragon avea o memorie bună, dar, chiar şi aşa, 
descoperise că începuse să uite multe dintre vrăjile pe care 
le învățase de la Brom şi Oromis. Astfel că se hotărâse să 
întocmească un dicţionar în care să includă toate cuvintele 
din limba străveche pe care le ştia. Deşi nu era tocmai o 
idee originală, nu apreciase adevărata valoare a unui 
asemenea compendiu decât de curând. 

Lucră la dicţionar încă vreo câteva ore, după care puse 
ustensilele de scris înapoi în coburi şi scoase cufărul în care 


se afla miezul inimii lui Glaedr. Încercă să îl trezească din 
apatie pe bătrânul dragon, cum făcuse de-atătea ori înainte 
şi, ca de obicei, nu reuşi. Totuşi, Eragon refuză să se dea 
bătut. Aşezându-se lângă cufărul deschis, îi citi cu voce tare 
lui Glaedr din Domia abr Wyrda, despre nenumăratele 
rituri şi ritualuri ale piticilor (cu care Eragon nu era deloc 
familiar), până ce noaptea îşi bătu cel mai întunecos şi mai 
rece ceas. 

Atunci Eragon lăsă jos cartea, stinse lumânarea şi se 
întinse pe pat ca să se odihnească. Rătăci doar pentru scurt 
timp printre viziunile fantastice ale viselor sale cu ochii 
deschişi; odată ce prima geană de lumină miji spre est, se 
ridică în capul oaselor ca să o ia de la capăt pentru o nouă 
zi. 

Aroughs. 

DIMINEAŢA era la jumătate când Roran şi oamenii lui 
ajunseră la grupul de corturi de lângă drum. Tabăra părea 
cenuşie şi neclară prin privirea înceţoşată de oboseală a lui 
Roran. La o milă spre sud se afla oraşul Aroughs, însă el nu 
putu să-i desluşească decât trăsăturile generale: ziduri albe 
ca nişte ghețari, intrări căscate în care se aflau porţi 
întărite şi multe turnuri solide făcute din piatră pătrată. 

Se agăţă de partea din faţă a şeii când intrară în tabără, 
caii fiind pe punctul de a se prăbuşi. Un tinerel nepieptănat 
alergă până la el şi apucă hăţurile iepei sale, trăgând de ele 
până când animalul se opri. 

Roran se uită la băiat, nerealizând prea clar ce se 
întâmplase, şi, după o pauză destul de lungă, spuse pe un 
glas răguşit: 

— Adu-mi-l pe Brigman. 

Fără nici un cuvânt, băiatul ţâşni printre corturi, ridicând 
colbul în urmă cu picioarele sale desculţe. 

Lui Roran i se păru că aşteptase mai mult de-o oră. 
Gâfâitul de necontrolat al iepei se potrivea cu zvâcnetul 
sângelui care îi urcase în urechi. Când se uită spre pământ, 
i se păru că încă se mişcă, îndepărtându-se asemenea unui 


tunel către un punct aflat hăât departe. Undeva se auzi 
zornăitul unor pinteni. Vreo zece războinici se adunaseră în 
apropiere, rezemându-se în sulițe şi scuturi, cu feţele pline 
de curiozitate. 

Din partea cealaltă a taberei, un bărbat lat în umeri, 
îmbrăcat cu o tunică albastră, veni şchiopătând către 
Roran, folosind o suliță frântă drept toiag. Avea o barbă 
mare şi deasă, deşi buza de sus îi era bărbierită şi îi sclipea 
de sudoare - dacă era din pricina durerii sau a arşiţei, 
Roran nu-şi putea da seama. 

— Tu eşti Stronghammer? zise el. 

Roran mormăi afirmativ. Încetând să se mai ţină strâns de 
şa, îşi strecură mâna în tunică şi îi dădu lui Brigman 
dreptunghiul boţit de pergament care conţinea ordinele 
Nasuadei. 

Brigman rupse pecetea de ceară cu unghia. Cercetă 
pergamentul, apoi îşi ridică ochii la Roran cu o expresie 
neutră pe chip. 

— Te aşteptam, spuse el. Unul dintre magicienii Nasuadei 
m-a căutat acum patru zile şi mi-a zis că ai plecat, dar nu 
mă aşteptam să soseşti atât de repede. 

— Nu a fost uşor, făcu Roran. 

Buza de sus a lui Brigman se încreţi. 

— Sunt sigur că nu a fost... domnule. Îi dădu înapoi 
pergamentul. Oamenii sunt acum sub comanda ta, 
Stronghammer. Tocmai ne pregăteam să lansăm un atac 
asupra porţii de vest. Poate că ai vrea să îl conduci chiar 
dumneata? Întrebarea fusese tăioasă ca un pumnal. 

Lumea păru să se clatine în jurul lui Roran şi el apucă mai 
strâns şaua. Era prea obosit ca să se certe cu cineva aşa 
cum trebuie, o ştia prea bine. 

— Ordonă-le să se odihnească o zi, rosti el. 

— "Ţi-ai pierdut minţile? Cum altfel vrei să ocupăm oraşul? 
Ne-a luat o dimineaţă întreagă să pregătim atacul, iar eu nu 
am de gând să stau degeaba în timp ce tu îţi recuperezi 
somnul pierdut. Nasuada se aşteaptă ca noi să punem capăt 


asediului în câteva zile, şi Angvard îmi este martor că aşa 
am de gând să fac! 

Într-un glas atât de coborât încât doar Brigman îl putu 
auzi, Roran mârâi: 

— Le vei porunci oamenilor să se odihnească sau voi pune 
să fii atârnat de glezne şi biciuit pentru încălcarea 
ordinelor. Nu voi aproba nici un fel de atac până nu apuc să 
văd şi eu cum stau lucrurile. 

— Eşti un prost, asta eşti. Ar însemna... 

— Dacă nu poţi să-ţi ţii gura şi să-ţi faci datoria, te bat eu 
cu mâna mea - chiar aici şi acum. 

Brigman îşi umflă nările. 

— În halul în care eşti? N-ai avea nici o şansă. 

— Te înşeli, zise Roran. Şi chiar credea asta. Nu era sigur 
cum ar fi putut să îl bată pe Brigman chiar atunci, dar 
simţea până în măduva oaselor că putea să o facă. 

Brigman păru să se lupte cu sine. 

— Fie, scuipă el. Nu ar fi bine ca oamenii să ne vadă 
încăierându-ne prin colb, oricum. Vom rămâne pe loc, dacă 
asta doreşti, dar nu eu voi fi tras la răspundere pentru 
pierderea asta de timp. Iu o să tragi ponoasele, nu eu. 

— Ca întotdeauna, făcu Roran, cu gâtlejul încordat de 
durere când cobori de pe iapă. La fel cum tu eşti 
responsabil pentru halul în care s-a desfăşurat asediul ăsta 
până acum. 

Fruntea lui Brigman se întunecă, iar Roran văzu cum 
antipatia omului faţă de el se transformă în ură. Îşi dori să fi 
ales un răspuns mai diplomatic. 

— Cortul tău este acolo. 

Când Roran se trezi, era încă dimineaţă. 

Cortul era scăldat într-o lumină blândă, ceea ce îi ridică 
moralul. O clipă, crezu că aţipise doar pentru câteva 
minute. Apoi îşi dădu seama că era mult prea lucid şi vioi ca 
să fi fost doar atât. 

Înjură în barbă, mânios că lăsase să-i scape printre degete 
o zi întreagă. 


Era învelit cu o pătură subţire, deloc necesară în blânda 
climă sudică, mai ales că rămăsese îmbrăcat şi încălţat sub 
ea. O trase la o parte şi încercă să se ridice în capul oaselor. 

Un geamăt înăbuşit îi scăpă când îşi simţi trupul 
întinzându-se, gata-gata să se rupă. Căzu la loc pe pat şi 
rămase cu faţa în sus, gâfâind. Şocul iniţial trecu în curând, 
lăsând însă în urmă o mulţime de palpitaţii dureroase, unele 
mai rele decât altele. 

Îi luă câteva minute ca să îşi recapete puterile. Cu un efort 
masiv, se rostogoli pe o parte şi îşi aruncă picioarele peste 
marginea patului. Se opri să îşi tragă răsuflarea înainte de 
a încerca să ducă la bun sfârşit sarcina aparent imposibilă 
de a sta ridicat. 

Odată ce reuşi să facă asta, zâmbi amar. Avea să fie o zi 
foarte interesantă. 

Ceilalţi erau deja în picioare şi îl aşteptau când ieşi din 
cort. Păreau istoviţi şi traşi la faţă; mişcările le erau la fel de 
ţepene precum ale lui. După ce se salutară, Roran arătă 
spre bandajul de pe braţul lui Delwin, acolo unde un 
cârciumar îl tăiase cu un cuţit de cojit. 

— S-a mai potolit durerea? Delwin ridică din umeri. 

— Nu mai e aşa de rău. Pot lupta, dacă este cazul. 

— Bine. 

— Ce ai de gând să faci, pentru început? întrebă Cârn. 

Roran privi soarele ce se înălța, calculând timpul rămas 
până la amiază. 

— O să fac o plimbare, zise el. 

Începând din centrul taberei, Roran îşi conduse camarazii 
printre rândurile de corturi, inspectând starea trupelor şi a 
echipamentului. Din când în când, se oprea să mai întrebe 
un războinic câte ceva înainte de a trece mai departe. Cei 
mai mulţi dintre oameni erau obosiţi şi descurajaţi, deşi 
observă că moralul pare să li se ridice puţin la vederea sa. 

Turul lui Roran se încheie în capătul sudic al taberei, 
întocmai cum îşi propusese. Acolo se opriră ca să privească 
structura impozantă a oraşului Aroughs. 


Acesta fusese construit pe două nivele. Primul era jos şi 
întins, cuprinzând majoritatea clădirilor, în vreme ce al 
doilea nivel, mai mic, ocupa vârful unei culmi lungi şi 
domoale, cel mai înalt punct pe o distanţă de mile întregi. 
Ambele nivele ale oraşului erau împrejmuite de un zid. 
Cinci porţi se vedeau în zidul exterior: două dintre ele se 
deschideau înspre drumuri care intrau în oraş - unul de la 
miazănoapte, celălalt din răsărit şi celelalte trei erau 
dispuse peste canale care intrau în oraş dinspre miazăzi. De 
cealaltă parte a oraşului se afla marea cea zbuciumată, 
acolo unde se revărsau probabil canalele. 

„Tot e bine că nu au şanţ de apărare”, se gândi el. 

Poarta dinspre miazănoapte era zgâriată şi zguduită de 
berbece, iar pământul din faţa ei era răscolit de urmele 
unei lupte, din câte îşi putea da seama Roran. Trei 
catapulte, patru baliste - de soiul celor cu care avusese de-a 
face când fusese pe Aripa de Dragon - şi două turnuri de 
asediu şubrede erau înşirate în faţa zidului exterior. O mână 
de oameni stăteau ghemuiţi lângă maşinile de război, 
fumând pipă şi jucând zaruri pe bucăţi de piele. Maşinile 
păreau jalnic de nepotrivite, pe lângă masa de monolit a 
oraşului. 

Pământul jos şi întins din jurul oraşului cobora uşor înspre 
mare. Sute de ferme punctau câmpia verde, fiecare dintre 
ele marcată de un gard de lemn şi de cel puţin o cocioabă 
cu acoperiş de paie. Din loc în loc, se vedeau moşii 
somptuoase: conace întinse, de piatră, protejate de 
propriile ziduri înalte şi, după cum bănuia Roran, de 
propriile gărzi. Nu încăpea îndoială că acestea aparţineau 
nobililor din Aroughs şi unor negustori mai înstăriți. 

— Ce părere ai? îl întrebă el pe Cârn. 

Magicianul clătină din cap, cu ochii săi pleoştiţi chiar mai 
trişti decât de obicei. 

— Am putea la fel de bine să asediem un munte, că tot aia 
ar fi. 

— Într-adevăr, observă Brigman, venind lângă ei. 


Roran îşi păstră remarcile pentru el; nu voia să-i lase pe 
ceilalţi să ştie cât de deznădăjduit se simţea. „Nasuada este 
nebună dacă îşi închipuie că putem ocupa Aroughs-ul cu 
numai opt sute de oameni. Dacă aveam opt mii, pe Eragon 
şi pe Saphira, poate că aş fi reuşit s-o fac. Dar nu aşa...” 

Totuşi, ştia că trebuie să se gândească la ceva, măcar de 
dragul Katrinei, dacă nu din alte motive. 

Fără să se uite la el, Roran îi spuse lui Brigman: 

— Zi-mi de Aroughs. 

Brigman îşi răsuci sulița de câteva ori, înfigându-i mânerul 
în pământ, înainte să răspundă: 

— Galbatorix a prevăzut bine situaţia; a avut grijă ca 
oraşul să fie aprovizionat cu merinde înainte ca noi să 
izbutim să blocăm drumurile care duc spre Imperiu. După 
cum vezi, de apă nu duc lipsă. Chiar dacă am redirecţiona 
canalele, tot ar rămâne cu câteva izvoare în interiorul 
oraşului. Ar putea rezista până la iarnă, poate chiar mai 
mult, deşi bag mâna-n foc că s-ar sătura de mâncat napi 
înainte ca totul să se termine. De asemenea, Galbatorix a 
încartiruit în Aroughs un număr destul de mare de soldaţi 
(cam dublu decât avem noi), pe lângă contingentul oraşului. 

— Cum de ştii asta? 

— Un informator. Totuşi, omul nu avea experienţă în 
privinţa strategiei militare, aşa că ne-a furnizat un raport 
cam încrezător asupra punctelor slabe ale oraşului. 

— Aha... 

— Totodată, ne-a promis că va face cumva ca să putem 
strecura o mână de oameni în oraş, după căderea 
întunericului. 

— Şi? 

— Am aşteptat, dar nu a mai apărut, şi a doua zi dimineaţă 
i-am văzut capul cocoţat pe metereze. E încă acolo, lângă 
poarta de est. 

— Am înţeles. Mai sunt şi alte porţi, în afară de astea cinci? 

— Da, încă trei. La docuri este o stavilă suficient de largă 
cât să treacă prin ea toate cele trei cursuri de apă, şi lângă 


ea se află o poartă de uscat pentru oameni şi cai. Apoi mai 
este o altă poartă de uscat tocmai acolo arătă câtre partea 
de vest a oraşului - la fel ca şi celelalte. 

— Poate fi străpunsă vreuna dintre ele? 

— Nu fără bătaie de cap. Lângă țărm nu-i destul loc de 
manevră, nici de retragere din bătaia pietrelor şi săgeţilor 
inamice. Ceea ce ne lasă doar porţile astea şi cele din apus. 
Terenul este cam la fel peste tot în jurul oraşului, cu 
excepţia țărmului, aşa că am ales să concentrez atacul 
asupra celei mai apropiate porţi. 

— Din ce sunt făcute? 

— Fier şi lemn de stejar. O să reziste sute de ani, dacă nu 
sunt doborâte. 

— Sunt protejate de vrăji? 

— Nu am de unde să ştiu, de vreme ce Nasuada nu a 
crezut de cuviinţă să trimită un magician cu noi. Halstead 
are... 

— Halstead? 

— Seniorul Halstead, cârmuitorul din Aroughs. Trebuie să 
fi auzit de el. 

— Nu. 

Urmă o scurtă pauză, timp în care Roran simţi cum creşte 
disprețul lui Brigman pentru el. Apoi omul continuă: 

— Halstead are un scamator personal: un individ sfrijit şi 
pământiu, pe care l-am văzut pe metereze, mormăind în 
barbă şi încercând să ne răpună cu vrăjile sale. Pare să fie 
de-a dreptul incompetent, deoarece încă nu a avut prea 
mare succes, asta dacă nu-i pui la socoteală pe cei doi 
oameni de la berbece cărora a reuşit să le dea foc. 

Roran schimbă o privire cu Cârn (magicianul părea şi mai 
îngrijorat decât înainte), însă hotărî că ar fi fost mai bine să 
discute această chestiune între patru ochi. 

— Nu ar fi mai uşor să pătrundem prin porţile de pe 
canale? întrebă el. 

— Şi unde ai sta? Uită-te cât s-au chinuit cu zidul, fără să 
înainteze măcar un pas. Pe deasupra, sunt deschizături şi 


trape în acoperişul intrărilor, pentru a putea să toarne ulei 
încins, să azvârle bolovani sau să tragă cu arbaletele în 
oricine e destul de nesăbuit încât să se aventureze pe-acolo. 

— Porţile nu pot fi solide până jos, altminteri apa nu ar 
putea trece pe sub ele. 

Aici ai dreptate. Dedesubt se află o împletitură de lemn şi 
de metal cu găuri suficient de mari ca să nu încurce prea 
mult cursul apei. 

— Am înţeles. Porţile sunt coborâte în cea mai mare parte 
a timpului, chiar şi când Aroughs-ul nu-i asediat? 

— Noaptea, mai mult ca sigur, dar cred că pe timp de zi 
sunt deschise. 

— Mmh... Şi zidurile? Brigman se foi pe loc. 

— Din granit şlefuit şi fixat atât de bine încât nu poţi 
strecura nici măcar un cuţit între blocuri. Lucrare de pitici, 
presupun, dinainte de căderea Cavalerilor. Totodată, 
bănuiesc că zidurile sunt umplute cu moloz bătătorit, dar 
nu pot fi sigur, de vreme ce nu am străpuns învelişul 
exterior. Se întind pe cel puţin douăsprezece picioare sub 
pământ, poate chiar mai mult, ceea ce înseamnă că nu 
putem face tunel sub ele sau să le şubrezim săpând la baza 
lor. 

Făcând un pas înainte, Brigman arătă spre conacele din 
nord şi vest. 

— Cei mai mulţi nobili s-au retras în Aroughs, dar au lăsat 
în urmă oameni care să le apere proprietăţile. Ne-au dat 
destulă bătaie de cap, atacându-ne cercetaşii, furându-ne 
caii, lucruri de-astea. Am ocupat două dintre moşii la 
început - arătă spre o pereche de ruine arse, aflate la 
câteva mile depărtare - dar ar fi fost prea greu să le 
păstrăm, aşa că le-am prădat şi le-am dat foc. Din 
nefericire, nu avem destui oameni ca să ne ocupăm de 
celelalte. 

Baldor interveni. 

— De ce are nevoie oraşul de canale? Nu pare că le 
folosesc la irigarea recoltelor. 


— Aici, tinere, ai tot atâta nevoie de irigaţii câtă nevoie are 
cineva din nord să facă provizii de zăpadă iarna. Problema- 
i, mai degrabă, să rămâi uscat, nu invers. 

— Atunci la ce sunt folosite? întrebă Roran. Şi de unde vin? 
Doar nu te aştepţi să cred că apa este adusă tocmai din râul 
Jiet, care-i la atâtea leghe depărtare. 

— Aş, rosti Brigman, zeflemitor. Sunt lacuri în smârcurile 
de la nord. Apa este sălcie şi nesănătoasă, dar oamenii de- 
aici s-au obişnuit cu ea. Un singur canal o aduce din 
smârcuri până la un loc aflat la trei mile depărtare. Acolo, 
canalul principal se împarte în aceste trei canale pe care le 
vezi, iar acestea trec printr-un şir de cascade, care 
acţionează morile ce produc faină pentru oraş. La vremea 
recoltei, ţăranii îşi transportă grânele până la mori, iar apoi 
sacii cu făină sunt încărcaţi pe barje şi trimişi în jos pe apă, 
până în Aroughs. Asta-i o metodă bună şi pentru transportul 
altor bunuri, cum ar fi lemnul şi vinul, de la conace până în 
oraş. 

Roran îşi masă ceafa şi continuă să examineze oraşul. 
Vorbele lui Brigman îl intrigaseră, dar nu era încă sigur 
cum îi puteau fi de folos. 

— Mai e ceva demn de menţionat în privinţa ținuturilor de- 
aici? întrebă el. 

— Numai o mină de gresie, în josul coastei. El mormăi, 
gândindu-se încă. 

— Vreau să văd morile, zise el. Însă mai întâi vreau să aud 
un raport complet despre timpul petrecut de voi aici şi 
vreau să ştiu cât de bine stăm cu proviziile, de la săgeți la 
biscuiţi. 

— Dacă binevoieşti să mă urmezi... Stronghammer. 

Roran îşi petrecu următoarea oră într-o şedinţă cu 
Brigman şi cu doi dintre locotenenţii acestuia, ascultând şi 
punându-le întrebări, pe măsură ce îi raportau despre 
fiecare dintre asalturile pe care le lansaseră asupra 
zidurilor oraşului, şi trecând în revistă rezervele rămase 
războinicilor de sub comanda lui. 


„Măcar nu ducem lipsă de arme”, se gândi Roran, în timp 
ce făcea socoteala morţilor. Însă, chiar dacă Nasuada nu i- 
ar fi impus un termen-limită pentru misiune, oamenii şi caii 
pe care îi avea la dispoziţie nu mai aveau suficientă 
mâncare ca să menţină tabăra din faţa Aroughsului pentru 
mai mult de o săptămână. 

Multe dintre informaţiile şi cifrele pe care le dădeau 
Brigman şi subordonații lui proveneau din însemnări făcute 
pe suluri de pergament. Roran se străduia să ascundă 
faptul că nu putea descifra rândurile de semne negre şi 
colţuroase, insistând ca oamenii să îi citească totul, însă îl 
enerva faptul că era la cheremul altora. 

„Nasuada avea dreptate, îşi dădu el seama. Trebuie să 
învăţ să citesc, altfel nu voi putea şti dacă nu cumva sunt 
minţit când mi se zice că o bucată de pergament spune un 
lucru sau altul... Cârn m-ar putea învăţa, pe drumul de 
întoarcere la vardeni.” 

Cu cât afla mai multe despre Aroughs, cu atât mai mult 
Roran începea să îl înţeleagă pe Brigman; ocuparea 
oraşului era o misiune descurajatoare, fără vreo soluţie 
evidentă. În ciuda antipatiei pe care o simţea faţă de 
căpitan, Roran socotea că omul se descurcase cât se poate 
de onorabil, date fiind împrejurările. Şi bănuia că omul 
dăduse greş nu pentru că ar fi fost un comandant 
incompetent, ci pentu că îi lipseau cele două calităţi care îi 
asiguraseră de atâtea ori izbânda lui Roran: cutezanţa şi 
imaginaţia. 

După ce se termină bilanţul, Roran şi cei cinci camarazi ai 
săi îl însoţiră călare pe Brigman, ca să cerceteze mai 
îndeaproape zidurile şi porţile oraşului, păstrând totuşi o 
distanţă de siguranţă. 

Statul în şa era o corvoadă cumplită pentru Roran, dar îl 
îndură fără să se plângă. 

În timp ce armăsarii lor tropăiau pe drumul pavat de lângă 
tabără şi o luau la trap spre oraş, Roran observă că, din 
când în când, copitele cailor produceau un zgomot ciudat 


când loveau caldarâmul. Îşi aminti că, în ultima zi a 
călătoriei, auzise un sunet asemănător, care-l deranjase. 

Uitându-se în jos, văzu că pietrele drepte care alcătuiau 
suprafaţa drumului păreau să fie încastrate în argint 
mătuit, ale cărui filoane formau un tipar neregulat, de 
pânză de păianjen. 

Roran îl strigă pe Brigman şi îi ceru lămuriri, iar Brigman 
îi strigă: 

— Praful de aici nu este bun de făcut mortar, aşa că ei 
folosesc plumb ca să ţină pietrele pe loc! 

Prima reacţie a lui Roran fu una de neîncredere, însă 
Brigman părea să vorbească serios. 1 se părea uluitor că 
putea exista un metal atât de comun încât oamenii să îl 
irosească la construcţia unui drum. 

Continuară să meargă la pas pe drumul de piatră şi plumb, 
spre oraşul sclipitor din zare. 

Studiară cu mare băgare de seamă sistemele lui de 
apărare. Însă faptul că se apropiaseră mai mult nu le 
dezvălui nimic nou, ci doar îi întări lui Roran impresia că 
oraşul era aproape de necucerit. 

Îşi apropie calul de cel al lui Cârn. Magicianul privea 
Aroughs-ul cu o expresie sticloasă, cu buzele mişcându-i-se 
în tăcere, de parcă ar fi vorbit de unul singur. Roran aşteptă 
până ce acesta se opri, apoi îl întrebă încet: 

— E vreo vrajă pusă la poartă? 

— Cred că da, răspunse Cârn, tot pe o voce joasă, dar nu 
sunt sigur câte, nici care este scopul lor. Voi avea nevoie de 
ceva mai mult timp ca să obţin nişte răspunsuri. 

— De ce este atât de greu? 

— Nu-i greu, de fapt. Cele mai multe vrăji sunt uşor de 
descoperit, dacă nu cumva cel care le-a rostit s-a străduit să 
le ascundă, însă chiar şi atunci magia lasă de obicei anumite 
urme care o dau de gol, dacă ştii după ce să te uiţi. Singura 
mea teamă este ca nu cumva una sau mai multe dintre vrăji 
să fie capcane puse pentru a împiedica pe cineva să îşi bage 
nasul în farmecele de apărare ale porţii. Dacă aşa stau 


lucrurile, iar eu le abordez direct, mai mult ca sigur le voi 
declanşa, şi atunci cine ştie ce se va întâmpla? S-ar putea să 
mă preschimb într-o băltoacă, în faţa voastră, iar asta e o 
soartă pe care aş prefera să o evit, dacă ar fi după mine. 

— Vrei să rămâi aici până terminăm noi inspecția? Cârn 
clătină din cap. 

— Nu cred că ar fi o idee bună să vă las nepăziţi în afara 
taberei. Mă voi întoarce după asfinţit şi voi vedea atunci ce 
pot face. În plus, m-ar ajuta dacă m-aş putea apropia de 
porţi, şi acum nu îndrăznesc să o fac, atâta vreme cât mă 
pot vedea santinelele. 

— Cum doreşti. 

Când Roran consideră că aflase tot ce putea afla studiind 
oraşul, îl puse pe Brigman să îi conducă la cele mai 
apropiate mori. 

Acestea erau aşa cum le descrisese Brigman, în linii mari. 
Apa din canal cădea peste trei cascade consecutive, fiecare 
având vreo şapte metri înălţime. La baza fiecărei cascade se 
afla o roată de apă, cu căldări pe margini. Apa cădea în 
căldări, făcând ca maşinăria să se rotească neîncetat. Roţile 
erau conectate prin osii groase la trei clădiri identice, 
cocoţate una lângă alta de-a lungul țărmului terasat şi 
adăpostind pietrele masive de moară necesare producerii 
făinii pentru populaţia din Aroughs. Deşi roţile se mişcau, 
Roran îşi dădu seama că erau decuplate de la mecanismul 
complex ascuns în clădiri, căci nu se auzea huruiala 
pietrelor de moară măcinând. 

Descălecă lângă cea mai joasă moară şi porni pe cărarea 
dintre clădiri, cu ochii pe stăvilarele de deasupra 
cascadelor, care controlau cantitatea de apă ce se vărsa 
prin ele. Stăvilarele erau ridicate, însă câte o baltă adâncă 
de apă se afla încă sub fiecare dintre cele trei roţi care se 
mişcau încet. 

Se opri la jumătatea dealului, îşi înfipse picioarele pe 
marginea dâmbului moale şi acoperit de iarbă, îşi încrucişa 
braţele şi îşi lăsă bărbia în piept, în timp ce se gândea la o 


modalitate de a cuceri Aroughs-ul. Era sigur că exista un 
şiretlic sau o strategie care să îi îngăduie să deschidă oraşul 
aşa cum ar fi despicat un pepene copt, dar soluţia îi scăpa. 

Se gândi până obosi, apoi îşi lăsă mintea purtată de 
scârţâitul osiilor ce se învârteau şi de clipocitul apei ce 
cădea. 

Oricât de liniştitoare ar fi fost aceste sunete, un ghimpe de 
îngrijorare nu îi dădea pace, căci locul îi amintea de moara 
lui Dempton din Therinsford, unde se dusese să lucreze în 
ziua în care cei doi Ra'zac îi arseseră casa din temelii şi îi 
torturaseră tatăl, rânindu-l de moarte. 

Roran încercă să ignore amintirea, dar aceasta îl bântui, 
răscolindu-i măruntaiele. 

„Dacă aş mai fi aşteptat măcar câteva ore înainte să plec, l- 
aş fi putut salva. Apoi, partea mai pragmatică din el replică: 
Da, iar cei doi Ra'zac m-ar fi ucis înainte să apuc să ridic 
mâna. Fără Eragon care să mă apere aş fi fost la fel de 
neajutorat ca un copil de ţâţă.” 

Cu paşi uşori, Baldor veni lângă el, la marginea canalului. 

— Ceilalţi se întreabă dacă te-ai hotărât asupra unui plan 
de luptă, zise el. 

— Am nişte idei, dar nu am încă un plan. Tu ce spui? 

Baldor îşi încrucişa şi el braţele. 

— Am putea aştepta ca Nasuada să ni-i trimită pe Eragon 
şi pe Saphira în ajutor. 

— Ptiu! 

O vreme, se uitară la mişcarea neîncetată a apei de 
dedesubt. Apoi Baldor zise: 

— Ce-ar fi dacă le-ai cere pur şi simplu să se predea? 
Poate că se vor înspăimânta atât de tare la auzul numelui 
tău, încât vor deschide porţile, îţi vor cădea la picioare şi 
vor implora îndurare. 

Roran chicoti uşor. 

— Mă îndoiesc că mi s-a dus buhul până în Aroughs. 
Totuşi... îşi trecu degetele prin barbă. Poate că nu ar fi rău 
să încerc, măcar să-i punem un pic pe jar. 


— Chiar dacă reuşim să pătrundem în oraş, oare putem să 
îl ocupăm cu atât de puţini oameni? 

— Poate că da, poate că nu... 

Urmă o pauză, apoi Baldor rupse tăcerea: 

— Cât de departe am ajuns... 

— Da. 

Din nou, singurul sunet care se auzea fii cel al apei şi al 
roţilor ce se învârteau. Într-un sfârşit, Baldor spuse: 

— Probabil că aici nu sunt inundaţii mari la topirea zăpezii. 
Altfel, roţile ar fi pe jumătate scufundate în apă la venirea 
primăverii. 

Roran clătină din cap. 

— Nu contează cât de mult ninge sau plouă pe meleagurile 
astea. Stăvilarele pot fi folosite ca să limiteze cantitatea de 
apă care trece peste roţi, astfel încât să nu se învârtă prea 
repede. 

— Ce se întâmplă însă când apa creşte până la marginea 
stăvilarelor? 

— Dacă totul merge bine, moara termină de măcinat 
pentru ziua aceea până să se întâmple aşa ceva, dar chiar 
şi-aşa, decuplezi roţile dinţate, ridici stăvilarele şi... Roran 
se opri, o serie de imagini îi trecură iute prin faţa ochilor, 
iar el îşi simţi trupul scăldat de un val de căldură, ca şi cum 
ar fi băut un urcior de mied dintr-o singură înghiţitură. 

„Aş putea, oare? se gândi el, febril. Oare ar merge sau... 
Nu contează, trebuie să încercăm. Ce altceva putem face?” 

Se duse până în mijlocul bermei barajului care bloca 
heleşteul din centru şi apucă spiţele ce ieşeau din roata 
mare de lemn folosită la ridicarea şi coborârea stăvilarului. 
Roata era înţepenită şi greu de mutat, chiar dacă îşi sprijini 
umărul de ea şi se opinti din toate puterile. 

— Ajută-mă, îi zise el lui Baldor, care rămăsese pe țărm, 
privindu-l cu interes şi nedumerire. Baldor îşi croi drum cu 
grijă până în locul în care stătea Roran. Împreună, izbutiră 
să închidă stăvilarul. Apoi, refuzând să răspundă la vreo 


întrebare, Roran insistă să facă acelaşi lucru şi cu celelalte 
două. 

Când toate trei stăvilarele fură închise bine, Roran se duse 
până la Cârn, Brigman şi ceilalţi şi le făcu semn să 
descalece şi să se adune în jurul lui. Bătu darabana în 
ciocan în timp ce-i aştepta, simțindu-se deodată inexplicabil 
de nerăbdător. 

— Ce-i? întrebă Brigman, când ajunseră lângă el. 

Roran îi privi pe toţi în ochi, ca să se asigure că sunt 
atenţi, apoi spuse: 

— Uite ce-o să facem... Şi le vorbi, repede şi intens, o 
jumătate de oră încheiată, explicându-le tot ce îi trecuse 
prin cap într-o singură clipă de revelaţie. Pe când vorbea, 
Mandel începu să rânjească şi, cu toate că rămaseră puţin 
mai serioşi, Baldor, Delwin şi Hamund părură şi ei încântați 
de natura cutezătoare a strategiei pe care o plănuise. 

Răspunsul lor îl unse la suflet pe Roran. Făcuse mult ca să 
le câştige încrederea şi era bucuros să ştie că încă se putea 
bizui pe sprijinul lor. Singura lui teamă era ca nu cumva să-i 
dezamăgească; dintre toate sorţile pe care şi le putea 
închipui, numai pierderea Katrinei i se părea mai rea. 

Cârn, în schimb, nu păru la fel de convins. Roran se 
aşteptase la asta, însă îndoiala magicianului nu era nimic pe 
lângă scepticismul lui Brigman. 

— Nu eşti în toate minţile! exclamă acesta, când Roran 
isprăvi. N-o să-ţi iasă nici într-o mie de ani! 

— Retrage-ţi cuvintele! izbucni Mandel, sărind înainte cu 
pumnii încleştaţi. Roran a câştigat mai multe bătălii decât ai 
purtat tu vreodată şi a făcut asta fără toţi războinicii pe 
care i-ai avut tu în subordine! 

Brigman se strâmbă, ridicându-şi buza de sus ca un şarpe. 

— Javră mică ce eşti! 'Te învăţ eu ce-i ăla respect, de n-o s-o 
uiţi niciodată. 

Roran îl împinse înapoi pe Mandel, înainte ca tânărul să 
apuce a-l ataca pe Brigman. 

— Hei! mârâi Roran. Vezi cum te porţi! 


Cu o expresie ursuză, Mandel nu se mai împotrivi, dar 
continuă să se uite urât la Brigman, care îi rânji 
dispreţuitor. 

— Este un plan neobişnuit, într-adevăr, însă planurile tale 
neobişnuite ne-au prins bine în trecut, zise Delwin. 

Ceilalţi oameni din Carvahall încuviinţară. Cârn dădu din 
cap şi spuse: 

— Poate că va merge, poate că nu. Nu ştiu. În orice caz, 
sigur îi va lua prin surprindere pe duşmani şi trebuie să 
recunosc că sunt curios să văd ce-o să se întâmple. Nu s-a 
mai pomenit nimic de genul ăsta vreodată. 

Roran zâmbi uşor. Adresându-i-se lui Brigman, zise: 

— Dacă aş continua ca până acum, ei bine, atunci chiar că 
nu aş fi în toate minţile. Avem două zile şi jumătate la 
dispoziţie ca să cucerim Aroughs-ul. Metodele obişnuite nu 
sunt suficient de bune, aşa că va trebui să riscăm ceva 
extraordinar. 

— Se prea poate, bombăni Brigman, dar asta-i o aventură 
ridicolă, care va costa vieţile multor oameni de nădejde, şi 
asta doar ca să îţi demonstrezi tu aşa-zisa isteţime. 

Cu zâmbetul lăţindu-i-se pe chip, Roran se apropie de 
Brigman până ce ajunse la o palmă de acesta. 

— Nu trebuie să fii de acord cu mine, Brigman; trebuie 
doar să faci ce ţi se spune. Deci... îmi vei asculta ordinele 
sau nu? 

Aerul dintre ei se încinse de la căldura răsuflărilor şi de la 
arşiţa degajată de pielea lor. Brigman scrâşni din dinţi şi 
răsuci sulița şi mai abitir decât înainte, însă apoi privirea îi 
şovăi şi el se trase îndărăt. 

— Naiba să te ia, făcu el. O să fac pe cățelul tău pentru o 
vreme, Stronghammer, însă o să vină şi vremea socotelii, şi- 
atunci va trebui să răspunzi pentru deciziile tale. Numai 
aşteaptă, şi-ai să vezi. 

„Dacă vom cucerim Aroughs-ul, nici că-mi pasă”, se gândi 
Roran. 


— Pe cai! strigă el. Avem multă treabă de făcut şi puţin 
timp la dispoziţie! Grăbiţi-vă! 

Dras-Leona. 

SOARELE urca pe cer, la fel ca Saphira, când Eragon 
observă Helgrind-ul, la marginea orizontului din 
miazănoapte. 

Simţi un val de ură când zări pintenul de stâncă 
îndepărtat, care se înălța din peisajul înconjurător 
asemenea unui dinte zimţat. Avea atât de multe amintiri 
neplăcute asociate cu Helgrind-ul, încât îşi dorea să îl poată 
nimici şi să-i poată vedea năruindu-se turlele cenuşii, 
golaşe. Saphira era mai indiferentă la turnul întunecat de 
piatră, însă îşi dădea seama că nici ei nu-i plăcea să se 
apropie de el. 

Până se lăsă seara, Helgrind-ul era deja în urma lor, în 
timp ce Dras-Leona se întindea în faţă, lângă Lacul Leona, 
unde zeci de corăbii şi de bărci se legănau ancorate. Oraşul 
jos şi întins era tot atât de dens şi de neprimitor cum şi-l 
amintea Eragon, cu străzile sale înguste şi strâmbe, cu 
cocioabele mizerabile îngrămădite lângă zidul galben de 
noroi ce împrejmuia centrul oraşului, lăsând în spate silueta 
semeaţă a imensei catedrale din Dras-Leona, neagră şi 
ţepoasă, unde preoţii din Helgrind îşi oficiau ritualurile 
înspăimântătoare. 

Un şuvoi de refugiaţi se revărsa pe drumul dinspre 
miazănoapte oameni care părăseau oraşul ce era pe cale să 
fie asediat, îndreptându-se către Teirm sau Uru'baen, acolo 
unde aveau să îşi găsească un adăpost temporar în faţa 
înaintării implacabile a vardenilor. 

Eragon găsea Dras-Leona la fel de detestabil şi de rău ca 
atunci când îl vizitase prima oară, trezind în el o dorinţă de 
distrugere pe care nu o mai simţise nici în Feinster, nici în 
Belatona. Aici voia să treacă totul prin foc şi sabie; să 
izbească în plin, cu toată forţa cumplită şi nefirească pe 
care o avea la dispoziţie; să se lase în voia fiecărui imbold 
sălbatic şi să nu lase în urmă decât o groapă plină cu 


cenuşă fumegândă, îmbibată de sânge. Pentru sărmanii, 
schilozii şi robii din Dras-Leona simţea o oarecare milă. Însă 
era complet convins de putreziciunea oraşului şi credea că 
cel mai bun lucru ar fi fost să îl şteargă de pe faţa 

pământului şi să îl reclădească fără urma de perversitate cu 
care îl infectase religia Helgrindului. 

În timp ce îşi imagina cum ar culca la pământ catedrala cu 
ajutorul Saphirei, i se năzări să se întrebe dacă religia pe 
care o practicau preoţii ce se automutilau avea vreun nume. 
Studiul limbii străvechi îl făcuse să aprecieze importanţa 
numelor - numele însemnau putere, numele însemnau 
înţelegere - şi, până nu afla numele religiei, nu putea să îi 
cuprindă pe deplin adevărata natură. 

În lumina palidă, vardenii se stabiliră pe nişte câmpuri 
cultivate din sud-estul Dras-Leonei, acolo unde terenul se 
înălța într-un podiş uşor, care avea să le asigure un 
minimum de protecţie, dacă duşmanul le-ar fi luat cu asalt 
poziţia. Oamenii erau istoviţi de pe drum, însă Nasuada îi 
puse la treabă, silindu-i să fortifice tabăra şi să monteze 
puternicele maşinării de război pe care le aduseseră cu ei 
tocmai din Surda. 

Eragon se puse pe treabă, foarte motivat. Mai întâi, se 
alătură unei echipe de oameni care netezeau câmpurile de 
grâu şi de orz, folosind scânduri de care erau prinse laţuri 
lungi de funie. Ar fi fost mai rapid să cosească grânele, fie 
cu fierul, fie cu magia, însă miriştea care ar fi rămas în 
urmă ar fi fost prea primejdioasă şi incomod de străbătut, 
cu atât mai puţin de dormit pe ea. Pe când aşa, tulpinile 
bătătorite formau o suprafaţă moale şi elastică, la fel de 
bună ca o saltea şi de departe mult mai bună decât 
pământul gol cu care erau obişnuiţi. 

Eragon trudi alături de ceilalţi oameni vreme de-o oră, 
izbutind să facă suficient loc pentru corturile vardenilor. 

Apoi ajută la construirea unui turn de asediu. Puterea lui, 
mult peste cea obişnuită, îi permitea să mute din loc bârne 
ce altminteri nu ar fi putut fi clintite decât de câţiva 


războinici vânjoşi, astfel încât reuşi să grăbească procesul. 
Câţiva dintre piticii care rămăseseră cu vardenii 
supravegheau ridicarea turnului, căci mecanismele erau 
ticluite de ei. 

Saphira îi ajută şi ea. Cu dinţii şi cu ghearele săpă tranşee 
adânci în ţărână, adunând apoi în diguri pământul scos şi 
ducând la capăt, în câteva minute, mai mult decât ar fi 
reuşit o sută de oameni într-o zi întreagă. Cu focul din 
pântec şi cu lovituri puternice de coadă dobori copaci, 
garduri, ziduri, case şi orice altceva din preajma vardenilor 
de care duşmanii lor s-ar fi putut folosi drept acoperire. În 
sfârşit, era o întruchipare atât de înfricoşătoare a 
devastării, că ar fi putut să bage spaima până şi în cel mai 
curajos suflet. 

Era târziu în noapte când vardenii isprăviră în sfârşit 
pregătirile şi Nasuada trimise oamenii, piticii şi urgalii la 
culcare. 

Retrăgându-se în cortul său, Eragon medită până i se 
limpezi mintea, după cum se obişnuise deja. În loc să-şi mai 
exerseze scrisul, îşi petrecu următoarele ore trecând în 
revistă vrăjile de care ar fi putut avea nevoie a doua zi, 
precum şi inventând unele noi, ca să răspundă provocărilor 
specifice pe care le prezenta Dras-Leona. 

Când se simţi gata de bătălia ce avea să urmeze, se lăsă în 
voia visurilor cu ochii deschişi, mai variate şi mai energice 
decât de obicei, căci în ciuda meditaţiei sale, gândul luptei 
ce se apropia îi învolbura sângele şi nu-l lăsa să se relaxeze. 
Ca întotdeauna, cel mai greu îi venea să îndure aşteptarea 
şi nesiguranța şi îşi dorea să se fi aflat deja toiul bătăliei, 
unde nu ar mai fi avut timp să îşi facă griji despre ce s-ar 
putea întâmpla. 

Saphira era la fel de agitată. Surprinse frânturi din visele 
ei, în care ea muşca şi sfâşia, iar el îşi dădu seama că ea 
aştepta cu nerăbdare plăcerea sălbatică a bătăliei. Starea 
ei îl influenţă până la un punct, însă nu suficient de mult ca 
să îl facă să îşi uite complet neliniştea. 


Dimineaţa sosi, mult prea curând, şi vardenii se adunară în 
faţa mahalalelor abandonate ale oraşului Dras-Leona. 
Armata oferea o privelişte impresionantă, însă admiraţia lui 
Eragon se mai potoli când observă săbiile crestate, coifurile 
ciobite şi scuturile ponosite ale războinicilor, cât şi peticelile 
stângace din tunicile lor căptuşite şi din hainele lor de zale. 
Dacă izbuteau să cucerească Dras-Leona, urmau să 
schimbe o parte din echipament - aşa cum făcuseră în 
Belatona şi, înainte de asta, în Feinster - însă oamenii 
rămâneau de neînlocuit. 

„Cu cât pierdem mai mult timp, cu atât mai uşor îi va veni 
lui Galbatorix să ne învingă când ajungem în Uru'baen”, îi 
zise el Saphirei. 

„Înseamnă că nu trebuie să mai zăbovim”, replică ea. 

Eragon stătea călare pe ea, lângă Nasuada, care purta 
armură completă şi încălecase pe armăsarul ei negru şi 
nărăvaş, Vifor. În jurul lor erau adunaţi cei doisprezece 
străjeri elfi, cât şi doisprezece Şoimi ai Nopţii, garda 
Nasuadei, care fusese dublată pe perioada luptei. Elfii 
mergeau pe jos, deoarece refuzau să încalece alţi armăsari 
decât cei pe care îi creşteau şi îi antrenau chiar ei, în vreme 
ce Şoimii Nopţii erau toţi călare, inclusiv urgalii. La şase 
yarzi în dreapta se afla Regele Orrin, împreună cu o escortă 
de războinici aleşi pe sprânceană, purtând cu toţii câte o 
pană colorată în vârful coifului. Narheim, comandantul 
piticilor, şi Garzhvog îşi conduceau fiecare trupa sa. 

După ce-şi făcură semn cu o înclinare a capului, Nasuada 
şi Regele Orrin dădură pinteni cailor şi se îndepărtară de 
armata vardenilor, îndreptându-se către oraş. Cu mâna 
stângă, Eragon se ţinea de ghimpele de pe grumazul 
Saphirei, pe când aceasta se luă după ei. 

Nasuada şi Regele Orrin se opriră înainte să pătrundă 
printre clădirile dărăpănate. La semnalul lor, doi mesageri - 
unul purtând stindardul vardenilor, celălalt flamura Surdei 
- porniră pe strada îngustă ce trecea prin hăţişul de 
cocioabe de la poarta sudică a Dras-Leonei. 


Eragon se încruntă, uitându-se la cei doi mesageri care 
înaintau. Oraşul părea nefiresc de pustiu şi de liniştit. Nu se 
vedea nimeni nicăieri în Dras-Leona, nici măcar pe 
meterezele zidului galben şi gros, pe care ar fi trebuit să se 
afle sute de soldaţi de-ai lui Galbatorix. 

„Este un miros greu în aer”, zise Saphira şi mârâi încet, 
atrăgându-i atenţia Nasuadei. 

Ajuns la baza zidului, mesagerul vardenilor strigă cu un 
glas pe care îl putură auzi şi Eragon, şi Saphira: 

— Atenţiune! în numele Domniței Nasuada a vardenilor şi 
al Regelui Orrin din Surda, cât şi al tuturor neamurilor 
libere din Alagaesia, cerem să vă deschideţi porţile ca să îi 
transmitem un mesaj extrem de important seniorului şi 
stăpânului vostru, Marcus Tabor. Un mesaj ce i-ar putea fi 
de mare folos, atât lui, cât şi fiecărui bărbat, fiecărei femei 
şi fiecărui copil din Dras-Leona. 

Din spatele zidului, un bărbat care nu putea fi văzut 
răspunse: 

— Porţile acestea nu se vor deschide. Spuneţi-vă mesajul 
de-acolo, de unde sunteţi. 

— Vorbeşti în numele Seniorului Tabor? 

— Da. 

— Atunci te însărcinăm să îi transmiţi că discuţiile 
diplomatice sunt purtate mai bine între patru ochi decât în 
câmp deschis, unde te poate auzi oricine. 

— Nu primesc ordine de la tine, slugo! Spune ce-ai de 
spus, şi încă repejor, până nu îmi pierd răbdarea şi nu te 
încarce cu săgeți. 

Eragon rămase impresionat; mesagerul nu părea enervat 
sau înfricoşat de ameninţare, ci continuă fără şovăire: 

— Cum doreşti. Stăpânii noştri le oferă pace şi prietenie 
Seniorului Tabor şi tuturor oamenilor din Dras-Leona. Nu 
avem nimic de împărţit cu voi, ci numai cu Galbatorix, şi nu 
ne-am lupta cu voi dacă am avea de ales. Oare nu avem o 
cauză comună? Mulţi dintre noi am trăit cândva în Imperiu 
şi nu am plecat decât atunci când domnia nemiloasă a lui 


Galbatorix ne-a izgonit de pe meleagurile noastre. Suntem 
neam din neamul vostru, cu sângele şi cu spiritul. Alăturaţi- 
vă nouă şi poate că vom reuşi să ne eliberăm de 
uzurpatorul care şade acum în Uru'baen. Dacă ne acceptaţi 
oferta, stăpânii noştri le garantează siguranţa Seniorului 
Tabor şi familiei sale, cât şi tuturor celor care sunt acum în 
slujba Imperiului, deşi nu li se va îngădui să îşi menţină 
poziţia, dacă au depus jurăminte ce nu pot fi încălcate. Iar 
dacă jurămintele vă împiedică să ne ajutaţi, atunci măcar 
nu ne staţi în cale. Ridicaţi porţile şi lăsaţi armele jos, şi vă 
făgăduim că nu veţi păţi nimic. Însă de încercaţi să opuneţi 
rezistenţă, o să vă împrăştiem ca pe pleavă, căci nimeni nu 
poate ţine piept puternicei noastre armate, nici lui Eragon 
Biruitorul-Umbrei şi nici dragonului Saphira. 

La auzul numelui ei, Saphira îşi înălţă capul şi slobozi un 
răget înfricoşător. 

Deasupra porţii, Eragon văzu o siluetă înaltă, 
înveşmântată în mantie, ce urcă pe metereze şi se opri între 
două creneluri, uitându-se dincolo de mesageri, la Saphira. 

Eragon îşi miji ochii, dar nu putu distinge chipul 
bărbatului. Alţi patru oameni în robe negre i se alăturară 
acestuia şi, după siluetele mutilate, Eragon îi recunoscu 
drept preoţi din Helgrind: unul era ciung, doi erau şchiopi, 
iar ultimului dintre ei îi lipseau un braţ şi ambele picioare, 
şi era purtat de camarazii săi pe o lectică micuță, căptuşită. 

Omul cu mantie îşi dădu capul pe spate şi scoase un hohot 
de râs ce căzu şi bubui cu o forţă răsunătoare. Sub el, 
mesagerii se străduiau să îşi ţină caii în frâu, căci aceştia se 
ridicaseră în două picioare, încercând să o ia la fugă. 

Eragon simţi cum i se pune un nod în stomac şi apucă 
mânerul săbiei Brisingr, gata să o scoată într-o clipă. 

— Nimeni nu poate ţine piept puterii voastre? făcu omul, 
cu glasul răsfrângându-i-se în clădirile din jur. Aveţi o 
părere mult prea bună despre voi, cred. 

Şi, cu un răcnet înfiorător, trupul roşu scânteietor al lui 
Thorn sări de pe străzile de dedesubt pe acoperişul unei 


case, sfărâmând cu pintenii săi ţiglele de lemn. Dragonul îşi 
întinse aripile imense, cu gheare la capete, îşi deschise 
botul purpuriu şi scaldă cerul cu un val de flăcări pulsânde. 

Cu un glas batjocoritor, Murtagh - căci el era, îşi dădu 
seama Eragon adăugă: 

— N-aveţi decât să vă năpustiţi asupra zidurilor cât poftiţi; 
nu veţi cuceri niciodată Dras-Leona, nu atâta vreme cât eu 
şi Thorn suntem aici ca să o apărăm. Trimiteţi-vă cei mai 
destoinici războinici şi magicieni să se lupte cu noi şi vor 
muri, până la ultimul. V-o promit. Nu este nici un bărbat 
printre voi care să ne învingă. Nici măcar tu... frate. Fugi 
înapoi în ascunzătoare, înainte să fie prea târziu, şi roagă-te 
ca Galbatorix să nu iasă chiar el să se ocupe de tine. Pentru 
că atunci moartea şi amărăciunea vor fi singura ta răsplată. 

O aruncătură de oase3 

— DOMNULE, domnule! Se deschide poarta! 

Roran ridică ochii de pe harta pe care o studia, când una 
dintre santinele năvăli în cort, roşie la faţă şi gâfâind. 

— Care poartă? întrebă Roran; un calm de moarte pusese 
stăpânire pe el. Fii mai clar. Puse de-o parte băţul pe care îl 
folosise ca să măsoare distanţele. 

— Cea mai apropiată de noi, domnule... cea dinspre drum, 
nu dinspre canal. 

Scoţându-şi ciocanul de la cingătoare, Roran părăsi cortul 
şi traversă în fugă tabăra, către capătul sudic al acesteia. 
Ajuns acolo, îşi îndreptă privirea către Aroughs. Spre 
disperarea sa, văzu câteva sute de călăreţi revărsându-se 
din oraş, cu flamurile lor viu colorate fluturând în vânt, în 
timp ce se adunau într-o formaţie mare, în faţa gurii negre 
a porţii deschise. 

„Ne vor face bucățele”, gândi Roran, deznădăjduit. Doar 
vreo sută cincizeci dintre oamenii săi mai rămăseseră în 
tabără, şi mulţi erau răniţi sau incapabili să lupte. Toţi 
ceilalţi erau la morile pe care le inspectase în ziua 
anterioară sau la mina de ardezie aflată mai în jos, pe 
coastă, sau pe malurile canalului cel mai îndepărtat dinspre 


vest, căutând bărcile de care aveau nevoie dacă planul său 
izbutea. Niciunul dintre războinici nu putea fi rechemat la 
timp ca să-i ţină pe călăreţi la distanţă. 

Când trimisese oamenii în misiune, Roran fusese conştient 
că lăsa tabăra vulnerabilă în faţa unui contraatac. Sperase 
totuşi că locuitorii vor fi mult prea intimidaţi de ultimele 
atacuri asupra zidurilor pentru a încerca ceva atât de 
îndrăzneţ şi că războinicii pe care îi păstrase lângă el vor fi 
de-ajuns pentru a convinge, pe oricine i-ar fi observat de la 
distanţă, că grosul armatei sale se afla încă printre corturi. 

Părea că prima dintre aceste presupuneri se dovedise a fi 
total greşită. Nu era pe deplin sigur că apărătorii îi 
descoperiseră şiretlicul, dar se gândi că asta era foarte 
probabil, ţinând cont de numărul destul de mic de călăreţi 
ce se adunau în faţa oraşului. Dacă soldaţii sau comandanții 
acestora ar fi fost pregătiţi să înfrunte întreaga forţă a 
companiei sale, Roran s-ar fi aşteptat să vadă de două ori 
mai multe trupe. Şi într-un caz, şi în celălalt, tot trebuia să 
găsească o cale de a le opri atacul şi de a-şi salva oamenii 
de la măcel. 

Baldor, Cârn şi Brigman veniră în fugă, cu armele în mână. 
În timp ce Cârn îşi puse în grabă o cămaşă de zale, Baldor 
zise: 

— Ce facem? 

— Nu putem face nimic, spuse Brigman. Ai osândit 
întreaga expediţie cu nesocotinţa ta, Stronghammer. 
Trebuie să fugim acum, înainte ca blestemaţii ăia de 
călăreţi să năvălească peste noi. 

Roran scuipă pe jos. 

— Să ne retragem? Nu ne vom retrage. Oamenii nu pot 
scăpa mergând pe jos şi, chiar dacă ar putea, nu-i voi părăsi 
pe cei răniţi. 

— Nu pricepi? Am pierdut aici. Dacă rămânem, vom fi ucişi 
sau, mai rău, vom fi luaţi prizonieri! 

— Las-o baltă, Brigman! N-am de gând să întorc spatele şi 
să fug! 


— De ce nu? Ca să nu trebuiască să recunoşti că ai eşuat? 
Pentru că speri să-ţi mai salvezi ceva din onoare într-o 
ultimă bătălie fără noimă? Asta este? Nu înţelegi că le vei 
face şi mai mult rău vardenilor? 

La marginea oraşului, călăreţii îşi ridicară săbiile şi suliţele 
deasupra capetelor şi, cu un cor de răcnete şi chiote ce se 
puteau auzi în ciuda distanţei, îşi înfipseră pintenii în 
armăsarii lor şi începură să tropotească de-a lungul câmpiei 
povârnite, către tabăra vardenilor. 

Brigman îşi reluă tirada: 

— N-o să te las să ne iroseşti vieţile doar ca să-ţi menajezi 
tu mândria. Rămâi, dacă trebuie, însă... 

— Linişte! mugi Roran. Ţine-ţi botul închis sau ţi-l închid 
eu! Baldor, stai cu ochii pe el. Dacă face ceva ce nu-ţi place, 
fă-l să-ţi simtă vârful săbiei. 

Brigman se învineţi de furie, dar îşi ţinu gura când Baldor 
îşi ridică sabia şi o aţinti către pieptul lui. 

Roran socoti că îi mai rămâneau poate cinci minute ca să 
hotărască ce urmau să facă. Cinci minute de care atârnau 
atât de multe lucruri. 

Încercă să-şi închipuie cum ar putea să omoare sau să 
schilodească suficient de mulţi călăreţi ca să îi respingă, dar 
elimină aproape imediat această posibilitate. Nu era nici un 
loc în care să mâne cavaleria ce dădea năvală, în aşa fel 
încât oamenii săi să fie în avantaj. lerenul era prea neted, 
prea liber pentru a face orice astfel de manevre. 

„Nu putem învinge dacă luptăm, aşa că... ce-ar fi dacă i-am 
speria? Dar cum? Foc? Focul s-ar putea dovedi tot atât de 
fatal pentru prieten ca şi pentru duşman. În plus, iarba 
umedă doar ar mocni. Fum? Nu, nu ajută cu nimic.” 

Aruncă o privire către Cârn. 

— Poţi face să apară o imagine a Saphirei şi să o faci să 
ragă şi să scoată foc, de parcă ar fi cu-adevărat aici? 

Obrajii uscați ai magicianului păliră. Dădu din cap, cu o 
expresie înfricoşată. 


— Poate. Nu ştiu, nu am mai încercat niciodată până acum. 
Ar trebui să creez o imagine a ei din memorie. S-ar putea 
nici să nu arate ca o făptură vie. Făcu semn din cap către 
şirul de călăreţi în galop. Vor şti că ceva nu este în regulă. 

Roran îşi înfipse unghiile în palmă. Abia dacă le mai 
rămâneau patru minute. 

— Ar merita o încercare, murmură el. Trebuie doar să le 
distragem atenţia, să-i derutăm... 

Aruncă o privire către cer, sperând să vadă o perdea de 
ploaie măturând câmpul, însă, vai, tot ce se putea vedea era 
o pereche de nori subţiaţi purtaţi de vânt, sus, în văzduh. 
„Tulburare, incertitudine, îndoială... De ce se tem oamenii? 
De necunoscut, de lucrurile pe care nu le înţeleg, iată de ce 
se tem.” 

Într-o clipă, Roran trecu în revistă vreo şase idei despre 
cum să le zdruncine încrederea duşmanilor, una mai 
fantastică decât cealaltă, până când îi veni în minte o idee 
atât de simplă şi de îndrăzneață, încât părea perfectă. În 
plus, spre deosebire de celelalte idei, aceasta îi măgulea 
eul, căci nu presupunea decât participarea unei singure 
alte persoane: Cârn. 

— Porunciţi-le oamenilor să se ascundă în corturile lor! 
strigă el, începând deja să se mişte. Şi spuneţi-le să tacă; nu 
vreau să aud nici măcar un piuit de la ei, decât dacă suntem 
atacați! 

Ducându-se la cel mai apropiat cort, care era gol, Roran îşi 
vâri ciocanul la loc în cingătoare şi înşfacă o pătură 
murdară de lână din unul dintre mormanele de aşternuturi 
de pe jos. Apoi alergă către o vatră şi pescui din ea o bucată 
lată de buştean, ca un ciot, pe care războinicii îl folosiseră 
drept scăunel. 

Cu buşteanul sub un braţ şi cu pătura aruncată peste 
celălalt umăr, Roran părăsi în grabă tabăra, alergând către 
un mic dâmb aflat cam la o sută de picioare în faţa 
corturilor. 


— Să-mi facă cineva rost de o pereche de arşice4 şi de un 
corn cu mied! ceru el. Şi aduceţi-mi masa pe care sunt 
hărţile mele. Imediat, fir-ar să fie, imediat! 

În spatele său, auzi zarvă de paşi şi zăngănit de 
echipament, în timp ce oamenii se grăbeau să se ascundă în 
corturile lor. Câteva secunde mai târziu, o linişte stranie se 
aşternu peste tabără, cu excepţia zgomotului făcut de 
oamenii care adunau obiectele pe care le ceruse el. 

Roran nu pierdu timp ca să privească în spate. În vârful 
dâmbului, el aşeză buşteanul cu partea mai lată în jos şi îl 
clătină de câteva ori înainte şi înapoi, ca să se asigure că nu 
se va mişca sub el. Când fii satisfăcut de stabilitatea 
acestuia, se aşeză pe el şi privi către povârniş, la călăreţi 
care şarjau. 

Mai erau trei minute sau mai puţin până ce vor ajunge. 
Prin lemnul de sub el, putea simţi duduitul copitelor cailor - 
o senzaţie ce devenea mai intensă cu fiecare clipă. 

— Unde sunt arşicele şi miedulP? strigă el, fără a-şi lua ochii 
de la cavalerie. 

Îşi netezi barba cu o mişcare rapidă a mâinii şi îşi trase 
manşetele tunicii. Frica îl făcea să-şi dorească să fi purtat 
haina de zale, însă partea mai realistă şi mult mai vicleană a 
minţii sale îi spunea că faptul de a sta aici fără nici o 
armură, de parcă ar fi fost total în largul lui, le va provoca şi 
mai mare teamă duşmanilor. Aceeaşi parte a minţii sale îl 
mai convinsese şi să îşi lase ciocanul vârât la cingătoare, 
astfel încât să pară că se simţea în siguranţă în prezenţa 
soldaţilor. 

— Cer iertare, spuse Cârn cu sufletul la gură, în timp ce 
urca în fugă către Roran, împreună cu un bărbat ce ducea 
mica masă pliantă din cortul său. Aceştia aşezară masa în 
faţa lui şi întinseră pătura deasupra, după care Cârn îi 
înmâna lui Roran un corn pe jumătate plin cu mied şi o cană 
din piele, conţinând cele cinci arşice obişnuite. 

— Haide, ştergeţi-o de-aici, spuse el. Cârn se întoarse să 
plece, însă Roran îl prinse de braţ. Poţi face aerul să 


sclipească în jurul meu, cum sclipeşte deasupra unui foc 
într-o zi rece de iarnă? 

Cârn miji ochii. 

— Se poate, dar la ce bun... 

— Pur şi simplu fă-o, dacă poţi. Acum pleacă, ascunde-te! 

În timp ce magicianul cel deşirat se întoarse în fugă în 
tabără, Roran scutură arşicele în cană, apoi le azvârli pe 
masă şi începu să joace de unul singur, aruncând oasele în 
aer - mai întâi unul, apoi două, apoi trei, şi aşa mai departe 
- şi prinzându-le pe dosul palmei. Tatăl său, Garrow, se 
amuza deseori în acest fel, în timp ce îşi fuma pipa, aşezat 
într-un scaun vechi şi şubred, în tinda casei lor, în lungile 
seri de vară din Valea Palancar. Din când în când, Roran 
jucase cu el şi de obicei pierduse, însă de cele mai multe ori 
Garrow preferase să se ia la întrecere cu sine însuşi. 

Deşi inima îi bubuia puternic şi repede, iar palmele îi 
luceau de transpiraţie, Roran încerca să-şi păstreze o 
înfăţişare calmă. Dacă voia ca gambitul5 său să aibă fie şi 
cea mai mică şansă de reuşită, trebuia să se poarte cu un 
aer de încredere absolută, indiferent care erau adevăratele 
sale emoţii. 

Îşi ţinu privirea concentrată pe arşice şi refuză să ridice 
ochii, deşi călăreţii se apropiau din ce în ce mai mult. 
Zgomotul animalelor ce galopau crescu, până ce fu sigur că 
vor trece peste el. 

„Ce mod ciudat de a muri”, gândi el, şi zâmbi cu tristeţe. 
Apoi se gândi la Katrina şi la copilul lor nenăscut şi îşi găsi 
alinare la ideea că neamul său nu se va stinge, chiar dacă el 
ar fi murit. Nu era soiul de nemurire pe care îl avea 
Eragon, însă era un fel de nemurire, şi asta ar fi trebuit să 
ajungă. 

În ultimul moment, când cavaleria se afla la doar câţiva 
yarzi de masă, cineva strigă: 

— Ptrr! Ptrr, acolo! Ţineţi-vă caii în frâu. Ţineţi-vă caii în 
frâu am spus! Şi, cu un zăngănit de catarame şi scârţâit de 


piele, şirul de animale ce-şi muşcau zăbala se opri, fără nici 
o tragere de inimă. Şi totuşi, Roran nu-şi ridică ochii. 

EI sorbi din miedul înţepător, apoi aruncă din nou oasele şi 
prinse două dintre ele pe dosul palmei, unde acestea 
rămaseră, clătinându-se pe tendoanele sale. 

O aromă de pământ proaspăt întors trecu peste el, caldă şi 
mângâietoare, împreună cu mirosul mult mai neplăcut al 
transpiraţiei cailor. 

— Hei, bunul meu prieten! spuse acelaşi om care le 
ordonase soldaţilor să se oprească. Hei, măi! Cine eşti tu, 
de stai aici, în această splendidă dimineaţă, bând şi 
distrându-te cu un vesel joc de noroc, de parcă n-ai avea 
nici o grijă pe lume? Nu merităm curtoazia de a fi 
întâmpinați cu săbiile scoase? Cine eşti, măi? 

Încet, de parcă abia observase prezenţa soldaţilor şi ar fi 
considerat-o de mică însemnătate, Roran îşi ridică privirea 
de la masă pentru a se uita la un bărbat mărunţel, bărbos, 
purtând un coif împodobit cu pene, ce stătea în faţa sa, 
călare pe un enorm cal de bătălie, de culoare neagră, ce 
sufla ca o pereche de foale. 

— Nu sunt bunul prieten al nimănui, şi cu siguranţă nu al 
vostru, zise Roran, nefăcând nici un efort să îşi ascundă 
neplăcerea de a fi fost abordat într-un mod atât de familiar. 
Cine eşti tu, aş putea întreba, ca să îmi întrerupi jocul aşa 
de necuviincios? 

Penele lungi, dungate de pe coiful bărbatului săltau şi 
fâlfâiau, în timp ce acesta îl cerceta pe Roran, de parcă 
Roran ar fi fost o creatură nemaiîntâlnită, peste care 
dăduse în timp ce se afla la vânătoare. 

— Tharos cel Ager este numele meu, sunt Căpitan al 
Gărzii. Aşa necuviincios cum eşti, trebuie să îţi spun că m-ar 
întrista nespus să omor un om atât de îndrăzneţ ca tine fără 
a-i şti numele. 

Ca pentru a-şi sublinia spusele, Tharos cobori sulița pe 
care o ţinea până ce aceasta fu îndreptată spre Roran. 


Trei şiruri de călăreţi se adunaseră strâns în spatele lui 
Tharos. Printre ei, Roran observă un bărbat subţirel, cu 
nasul coroiat, având braţele - dezgolite până la umeri - şi 
faţa descărnate într-un fel pe care Roran ajunsese să îl 
asocieze cu magicienii vardenilor. Brusc, se trezi sperând 
că poate Cârn reuşise să facă aerul să sclipească. Însă nu 
îndrăzni să-şi întoarcă privirea ca să se uite. 

— Stronghammer e numele meu, zise el. Dintr-o singură 
mişcare dibace, adună arşicele, le aruncă spre cer şi prinse 
trei pe mâna sa. Roran Stronghammer, iar Eragon 
Biruitorul-Umbrei este vărul meu. Poate să fi auzit de el, 
dacă de mine nu ai auzit. 

Un freamăt de nelinişte se împrăştie prin şirul de călăreţi 
şi lui Roran i se păru că, preţ de o clipă, Iharos făcuse ochii 
mari. 

— O afirmaţie impresionantă, foarte, dar cum putem fi 
siguri de adevărul ei? Orice om poate spune că este 
altcineva, dacă lucrul acesta serveşte scopului său. 

Roran îşi scoase ciocanul şi îl izbi de masă, cu un „trosc!” 
înăbuşit. Apoi, ignorându-i pe soldaţi, îşi reîncepu jocul. 
Scoase un sunet de lehamite când două dintre oase căzură 
de pe mâna sa, făcându-l să piardă tura. 

— Ah, făcu 'Tharos, şi tuşi, dregându-şi glasul. Ai o faimă 
dintre cele mai strălucite, Stronghammer, deşi unii susţin 
că a fost exagerată peste măsură. Este adevărat, de 
exemplu, că tu, de unul singur, ai doborât trei sute de 
oameni în satul Deldarad, din Surda? 

— Nu am aflat niciodată cum se numea locul acela, dar 
dacă Deldarad era numele lui, atunci da, am ucis mulţi 
soldaţi acolo. Însă au fost doar o sută nouăzeci şi trei şi am 
fost bine păzit de propriii mei oameni în timp ce luptam. 

— Doar o sută nouăzeci şi trei? zise Tharos uimit. Eşti prea 
modest, Stronghammer. O asemenea ispravă poate face loc 
unui bărbat în multe cântece şi poveşti. 

Roran dădu din umeri şi ridică la gură cornul, prefăcându- 
se că înghite, căci nu-şi putea permite să aibă mintea 


înceţoşată de ameţitoarea licoare a piticilor. 

— Lupt ca să câştig, nu ca să pierd... îngăduie-mi să îţi ofer 
o băutură, ca de la un războinic la altul, spuse el şi întinse 
cornul către Tharos. 

Războinicul cel scund ezită şi privirea-i fugi, pentru o 
clipă, către magicianul din spatele său. Apoi îşi umezi 
buzele şi zise: 

— Poate că voi lua o gură. 

Descălecând de pe cal, Tharos înmâna sulița sa unuia 
dintre soldaţi, îşi scoase mănuşile şi păşi către masă, unde 
acceptă precaut cornul întins de Roran. Tharos adulmecă 
miedul, apoi dădu pe gât o duşcă bună. Penele de pe coiful 
său fremătară, când acesta se strâmbă. 

— Nu este pe placul tău? întrebă Roran, amuzat. 

— Mărturisesc, aceste băuturi de la munte sunt prea aspre 
pentru limba mea, zise Tharos dându-i cornul înapoi lui 
Roran. Prefer mult mai mult vinurile de la noi; au buchet 
bogat şi plăcut la gust şi-i fac pe oameni să-şi piardă minţile 
mai puţin. 

— Ăsta-i dulce ca laptele de mamă, pentru mine, minţi 
Roran. Îl beau dimineaţa, la prânz şi seara. 

Punându-şi din nou mănuşile, Tharos se apropie de calul 
său, se săltă în şa şi îşi luă înapoi sulița de la soldatul ce i-o 
țţinuse. Aruncă o altă privire către magicianul cu nas coroiat 
din spatele său, al cărui ten, observă Roran, căpătase o 
nuanţă cadaverică în scurtul răstimp de când Tharos 
pusese piciorul pe pământ. Probabil Tharos observase de 
asemenea metamorfoza magicianului său, căci expresia 
feţei i se încorda. 

— Mulţumirile mele pentru ospitalitatea ta, Roran 
Stronghammer, spuse el, ridicându-şi vocea, astfel încât 
întreaga sa trupă să poată auzi. Poate voi avea curând 
cinstea de a te primi între zidurile Aroughsului. De va fi aşa, 
promit să îţi servesc cele mai bune vinuri din proprietatea 
familiei mele şi poate, cu ajutorul lor, voi putea să te dezvâţ 
de un lapte atât de barbar cum este cel pe care îl ai acolo. 


Cred că te vei convinge că vinul nostru are multe calităţi. Îl 
lăsăm să se învechească în butoaie de stejar timp de luni 
întregi, şi uneori chiar ani. Ar fi păcat ca toată această 
osteneală să fie în zadar şi butoaiele să fie sparte, iar vinul 
să fie lăsat să curgă pe străzi, înroşindu-le cu sângele 
strugurilor noştri. 

— Ar fi o ruşine, fără îndoială, răspunse Roran, însă uneori 
nu poţi să nu verşi niţel vin când cureţi masa. 

Ţinând cornul într-o parte, îl înclină şi vărsă puţinul mied 
rămas în iarba de dedesubt. 

Tharos rămase complet nemişcat pentru un moment - 
până şi penele de pe coiful său erau nemişcate - apoi, cu un 
mormăit furios, îşi întoarse brusc calul şi strigă la oamenii 
săi: 

— În formaţie! în formaţie, am spus... laa! 

Şi, cu acest ultim chiot, dădu pinteni calului, depărtându- 
se de Roran, iar soldaţii săi îl urmară, zorindu-şi armăsarii 
la galop, în timp ce făceau cale întoarsă către Aroughs. 

Roran îşi păstră mina arogantă şi indiferentă până ce 
soldaţii fură destul de departe, apoi respiră adânc, încet, şi 
îşi sprijini coatele pe genunchi. Mâinile îi tremurau uşor. 

„ A mers”, gândi el, uluit. 

Îi auzi pe oameni alergând către el dinspre tabără şi privi 
peste umăr, ca să-i vadă pe Baldor şi Cârn apropiindu-se, 
însoţiţi de cel puţin cincizeci dintre războinicii care se 
ascunseseră în corturi. 

— Ai reuşit! exclamă Baldor, când se apropiară. Ai reuşit! 
Nu-mi vine să cred! 

Râse şi îl bătu pe umăr pe Roran suficient de tare ca să-l 
lovească de masă. 

Ceilalţi îl înconjurară, râzând de asemenea şi slăvindu-l cu 
expresii extravagante, fălindu-se că sub conducerea lui vor 
pune stăpânire pe Aroughs fără nici măcar o singură 
pierdere şi ponegrind curajul şi caracterul locuitorilor 
oraşului. Cineva îi îndesă în mână un burduf călduţ, pe 
jumătate plin cu vin, la care el se uită cu neaşteptat 


dezgust, apoi îl dădu bărbatului ce se afla chiar în stânga 
sa. 

— Ai aruncat vreo vrajă? îl întrebă el pe Cârn, iar cuvintele 
abia i se auziră peste vacarmul sărbătoririi. 

— Poftim? Cârn se aplecă mai aproape şi Roran îşi repetă 
întrebarea, după care magicianul zâmbi şi dădu viguros din 
cap. Da. Am reuşit să fac aerul să sclipească, aşa cum ai 
vrut. 

— Şi le-ai atacat vrăjitorul? Când au plecat, arăta de parcă 
era gata să leşine. 

Zâmbetul lui Cârn se întinse până la urechi. 

— Şi-a făcut-o cu mâna lui. A fost încercat să desfacă 
nălucirea pe care credea că am făcut-o - să străpungă 
perdeaua de aer sclipitor, ca să vadă ce se află în spate - 
însă nu era nimic de desfăcut, nimic de străpuns, aşa că şi-a 
consumat toată puterea în zadar. 

Atunci Roran chicoti, şi chicotitul i se transformă într-un 
râs îndelungat, viguros, ce se înălţă peste larma entuziastă 
şi se rostogoli peste câmpuri, în direcţia Aroughsului. 

Timp de mai multe minute, se lăsă legănat de admiraţia 
oamenilor săi, până când auzi un strigăt puternic, de 
avertizare, venind dinspre una dintre străjile de la 
marginea taberei. 

— Daţi-vă la o parte! Lăsaţi-mă să văd! zise Roran, şi sări 
în picioare. Războinicii se supuseră şi el zări departe, înspre 
vest, un om singur - pe care îl recunoscu ca făcând parte 
din unul dintre grupurile pe care le trimisese să cerceteze 
malurile canalelor - călărind zorit peste câmpuri, către 
tabără. 

— Aduce-ţi-l aici! ordonă Roran, şi un spadasin deşirat, cu 
părul roşu, alergă în întâmpinarea călăreţului. 

În timp ce aşteptau ca omul să ajungă, Roran strânse 
arşicele şi le lăsă să cadă, unul câte unul, în cana de piele. 
Oasele aterizară cu un huruit satisfăcător. 

Când războinicul se află destul de aproape ca să poată 
auzi, Roran strigă: 


— Hei! Totu-i bine? Aţi fost atacați? 

Spre iritarea lui Roran, bărbatul rămase tăcut până ce 
ajunse la doar câţiva yarzi distanţă, după care sări de pe 
calul său şi se prezentă în faţa lui Roran, rămânând ţeapăn 
şi drept ca un pin ce tânjeşte după soare, şi, cu o voce 
puternică, strigă: 

— Căpitane, domnule! 

La o privire mai atentă, Roran realiză că de fapt bărbatul 
era mai degrabă un băiat, că de fapt era acelaşi tânăr 
ciufulit care îi luase hăţurile în prima zi când sosise în 
tabără. Faptul acesta nu potolea însă cu nimic curiozitatea 
frustrată a lui Roran. 

— Ei bine, ce e? Nu am toată ziua la dispoziţie. 

— Domnule! Hamund m-a trimis să vă spun că am găsit 
toate bărcile de care avem nevoie şi că acum construieşte 
sănii, ca să le transporte până la celălalt canal. 

Roran dădu aprobator din cap. 

— Bine. Are nevoie de mai mult ajutor ca să le aducă aici la 
timp? 

— Nu, domnule! 

— Şi asta e tot? 

— Da, domnule! 

— Nu trebuie să-mi tot spui „domnule”. O dată e de ajuns. 
Înţeles? 

— Da, domnule... ăă, da d... ăă, vreau să spun, da, desigur. 
Roran îşi înăbuşi un zâmbet. 

— Te-ai descurcat bine. la-ţi ceva de mâncare şi după 
aceea mergi la mină, iar apoi dă-mi raportul. Vreau să ştiu 
ce au reuşit să facă până acum. 

— Da, dom... lertare, domnule... Adică, n-am... Plec 
imediat, Căpitane. 

Două pete de roşeaţă apărură pe obrajii tânărului, în timp 
ce se bâlbâia, îşi cobori capul într-o plecăciune scurtă, apoi 
se grăbi înapoi la armăsarul său şi porni la trap către 
corturi. 


Vizita îl lăsă pe Roran într-o stare de spirit mult mai 
serioasă, căci îi amintise că, deşi fuseseră norocoşi să obţină 
un răgaz în faţa săbiilor soldaţiilor, încă mai erau multe de 
făcut şi oricare dintre sarcinile ce le stăteau în faţă, dacă 
era tratată cu nepricepere, îi putea costa un asediu. 

Războinicilor din jur le spuse: 

— Înapoi în tabără, toţi! Până se înnoptează, vreau să fie 
săpate două rânduri de şanţuri în jurul corturilor; soldaţii 
ăia fricoşi ar putea să-şi schimbe părerea şi să se hotărască 
totuşi să atace, iar eu vreau să fim pregătiţi. 

Câţiva oameni mârâiră când auziră de săpat şanţuri, însă 
restul părură să accepte ordinul cu bună-dispoziţie. Cu o 
voce joasă, Cârn spuse: 

— N-ar trebui să-i istoveşti prea mult înaintea zilei de 
mâine. 

— Ştiu, răspunse Roran, de asemenea pe un ton scăzut. 
Însă este nevoie să fortificăm tabăra, şi asta o să le ţină 
mintea ocupată. De altminteri, indiferent cât de epuizați ar 
fi mâine, bătălia le va da forţe noi. Întotdeauna e aşa. 

Pentru Roran, ziua trecea repede când se concentra pe 
vreo problemă urgentă sau făcea vreun efort fizic intens şi 
trecea greu când mintea lui avea timp să cugete la situaţia 
în care se aflau. Oamenii săi munceau cu mult curaj - 
salvându-i de soldaţi, le câștigase loialitatea şi devotamentul 
într-un fel în care cuvintele nu ar fi putut niciodată să o facă 
- însă i se părea din ce în ce mai limpede că, în ciuda 
eforturilor lor, nu vor fi în stare să termine pregătirile în 
scurtul răstimp ce le rămăsese. 

Întreaga dimineaţă, după-miază şi seară un sentiment de 
disperare bolnăvicioasă crescu în Roran, şi el se blestemă 
singur pentru a fi ales un plan atât de complicat şi ambițios. 

„Ar fi trebuit să ştiu de la început că nu avem timpul 
necesar să facem asta”, gândi el. Însă era prea târziu ca să 
mai încerce alt plan. Singura alegere rămasă era să facă tot 
ce puteau şi să spere că, cine ştie cum, asta va fi îndeajuns 


să smulgă victoria din mijlocul greşelilor datorate 
incompetenţei lui. 

Apoi căzu amurgul şi o scânteie slabă de optimism îi 
străbătu pesimismul, căci dintr-odată pregătirile începură 
să înainteze cu o viteză neaşteptată. Iar câteva ore mai 
târziu, când întunericul era deplin şi stelele străluceau 
luminoase deasupra capului, se trezi stând lângă mori, 
alături de aproape şapte sute dintre oamenii săi şi având 
terminate toate aranjamentele necesare, în cazul în care 
voiau să captureze Aroughs-ul înainte de sfârşitul zilei 
următoare. 

Roran scoase un scurt râs de uşurare, mândrie şi 
neîncredere, în timp ce contempla obiectul trudei lor. 

Apoi îi felicită pe războinicii din jurul său şi le ordonă să se 
întoarcă la corturile lor. 

— Odihniţi-vă acum, cât mai puteţi. Atacăm la răsărit! 

Şi oamenii se bucurară, în ciuda epuizării evidente. 

Prietenul meu, duşmanul meu. 

ÎN acea noapte, somnul lui Roran fu superficial şi tulbure. 
Îi era imposibil să se relaxeze complet, ştiind cât de 
importantă era bătălia ce urma şi că era foarte posibil să fie 
rănit în luptă, cum mai fusese de-atâtea ori înainte. Aceste 
două gânduri făcuseră ca între capul şi baza coloanei sale 
vertebrale să se formeze un soi de coardă, o coardă ce îl 
smulgea, la intervale regulate, din visele sale întunecate, 
prevestitoare. 

Prin urmare, se trezi lesne când o bufnitură uşoară, surdă, 
se auzi în afara cortului său. 

Deschise ochii şi se uită la bucata de stofă de deasupra 
capului. Interiorul cortului era abia vizibil, şi asta doar 
datorită dârei palide şi portocalii aruncate de făclie, 
strecurându-se prin fanta dintre cele două bucăţi de pânză 
de la intrare. Simţea pe piele aerul rece şi stătut, de parcă 
ar fi fost îngropat într-o hrubă, adânc sub pământ. Oricare 
ar fi fost ora, era foarte, foarte târziu. Până şi animalele 
nopţii se întorseseră în bârlogurile lor şi dormeau. Nimeni 


nu ar fi trebuit să fie treaz, cu excepţia străjilor, şi nici o 
strajă nu se afla în apropiere de cortul său. 

Roran îşi menţinu răsuflarea pe cât se putea de uşoară şi 
de încetinită în timp ce asculta să prindă orice alt zgomot. 
Cel mai zgomotos lucru pe care îl auzea erau bătăile 
propriei inimi, care deveniră mai puternice şi mai iuți, în 
timp ce coarda de tensiune din interiorul său zdrăngănea 
asemenea strunei ciupite a unei lăute. 

Trecu un minut. 

Apoi altul. 

Apoi, exact când începuse să creadă că nu avea nici un 
motiv să se alarmeze, iar bătăile din venele sale începuseră 
să încetinească, o umbră se aşternu peste intrarea în cort, 
blocând lumina torţelor de afară. 

Pulsul lui Roran se triplă, inima îi bătea tare de parcă ar fi 
urcat în fugă panta unui munte. Oricine ar fi fost acolo, nu 
avea cum să fi venit să îl trezească pentru asaltul asupra 
oraşului, nici ca să-i aducă vreo informaţie, căci nu ar fi 
şovăit să îl strige pe nume şi să dea buzna înăuntru. 

O mână purtând o mănuşă neagră - doar puţin mai 
întunecată decât întunericul din jur - alunecă printre 
pânzele de la intrare şi trase de şnurul ce le ţinea laolaltă. 

Roran deschise gura ca să dea alarma, apoi se răzgândi. 
Ar fi fost o prostie să irosească avantajul surprizei. În afară 
de asta, dacă intrusul ar fi înţeles că a fost zărit, s-ar fi 
putut panica, iar panica l-ar fi putut face şi mai periculos. 

Cu mâna dreaptă, Roran îşi trase cu grijă pumnalul de sub 
mantia împăturită pe care o folosea ca pernă şi ascunse 
arma lângă genunchi, sub o cută a păturii. În acelaşi timp, 
apucă marginea păturii cu cealaltă mână. 

O ramă de lumină aurie încadra profilul intrusului, în timp 
ce acesta se furişă în cort. Roran văzu că omul purta o vestă 
căptuşită, de piele, dar nu avea pe el nici platoşă, nici zale. 
Apoi pânza de la intrare căzu la loc şi întunericul îi învălui 
din nou. 


Silueta fără chip se strecură către locul unde se afla întins 
Roran. 

Roran se simţi de parcă avea să rămână fără aer şi urma 
să leşine, tot încercând să îşi păstreze un ritm constant al 
respirației ca să pară că doarme încă. 

Când intrusul se află la jumătatea drumului spre patul de 
campanie, Roran îşi smulse păturile, le aruncă asupra 
omului şi, cu un urlet sălbatic, sări la acesta, trăgându-şi 
pumnalul ca să i-l împlânte în măruntaie. 

— Aşteaptă! ţipă omul. Surprins, Roran îşi opri mâna şi cei 
doi se prăbuşiră împreună la pământ. Prieten! Sunt un 
prieten! 

Jumătate de clipă mai târziu, Roran icni, simțind două 
lovituri puternice în rinichiul stâng. Durerea aproape că îl 
lăsă fără reacţii, dar se forţă să se rostogolească de lângă 
intrus, încercând să pună ceva distanţă între ei. 

Roran se ridică cu greu în picioare, apoi se năpusti din nou 
asupra atacatorului său, care încă se zbătea să se elibereze 
de pătură. 

— Aşteaptă, îţi sunt prieten! ţipă omul, însă Roran nu avea 
de gând să se încreadă în ela doua oară. Şi bine a fost că 
nu se încrezu, căci, în timp ce îşi făcea drum către intrus, 
acesta îi prinse lui Roran braţul drept şi pumnalul - cu o 
răsucire a păturilor - apoi repezi către Roran un cuţit pe 
care-l scosese din vesta sa. Roran simţi o vagă smucitură 
de-a lungul pieptului, dar fu atât de slabă, încât nu-i dădu 
nici o atenţie. 

Roran mugi şi trase cât putu de tare de pătură, 
dezechilibrându-l pe bărbat şi azvârlindu-l într-unui din 
pereţii cortului, care se prăbuşi peste ei, prinzându-i sub 
țesătura grea. Roran îşi scutură pătura răsucită de pe braţ, 
apoi se târi către adversar, orbecăind prin întuneric. 

Talpa dură a unei cizme lovi mâna stângă a lui Roran şi el 
simţi cum îi amorţesc vârfurile degetelor. 

Aruncându-se înainte, Roran îl prinse pe bărbat de o 
gleznă, în timp ce acesta încerca să se întoarcă, pentru a-l 


înfrunta direct. Omul dădu din picioare ca un iepure şi 
desfăcu strânsoarea lui Roran, dar acesta îl prinse din nou 
de gleznă şi strânse, prin pielea subţire a cizmei, înfigându- 
şi degetele în tendonul din spatele călcâiului, până ce 
bărbatul urlă de durere. 

Înainte ca acesta să-şi poată reveni, Roran se târî în sus pe 
trupul său şi îi ţintui la pământ mâna în care avea cuțitul. 
Roran încercă să înfigă cuțitul sub coastele bărbatului, însă 
se mişcă prea încet; adversarul său îi dibui încheietura 
mâinii şi i-o prinse într-o strânsoare de fier. 

— Cine mai eşti şi tu? mârâi Roran. 

— Sunt prietenul tău, spuse omul, cu răsuflarea sa caldă în 
faţa lui Roran. Mirosea a vin şi a cidru fiert. Apoi îl lovi rapid 
pe Roran de trei ori cu genunchiul în coaste. 

Roran îşi izbi fruntea în nasul asasinului, rupându-i-l, cu un 
pocnet puternic. Omul mormăi şi se zvârcoli sub el, dar 
Roran nu-l lăsă să scape. 

— Nu eşti... prietenul meu, spuse Roran, gemând în timp 
ce îi apăsa braţul drept şi împingea încet pumnalul către 
coasta bărbatului. În timp ce se opinteau unul în celălalt, 
Roran conştientiza vag prezenţa oamenilor ce ţipau în afara 
cortului căzut. 

Într-un final, braţul bărbatului cedă şi, nespus de uşor, 
pumnalul străpunse vesta şi carnea moale. Omul se 
cutremură. Cât de repede putu, Roran îl mai înjunghie încă 
de câteva ori, apoi îi împlântă pumnalul în piept. 

Prin mânerul pumnalului, Roran simţi inima bărbatului 
fâlfâind ca o pasăre, în timp ce se făcea bucățele sub tăişul 
ascuţit. Omul se mai înfiora şi se mai zbătu de două ori, apoi 
încetă să se mai împotrivească şi pur şi simplu rămase 
acolo, gâfâind. 

Roran continuă să îl ţină, în timp ce viaţa se scurgea din el, 
într-o îmbrăţişare aproape pătimaşă. Cu toate că omul 
încercase să îl omoare şi cu toate că Roran nu ştia nimic 
despre el, cu excepţia acestui fapt, nu se putu abţine să nu 
simtă o apropiere grozavă faţă de el. lată un alt om o altă 


fiinţă vie şi raţională - a cărui viaţă se sfârşea din cauza a 
ceea ce făcuse el. 

— Cine eşti tu? şopti el. Cine te-a trimis? 

— Aproape... aproape te-am ucis, spuse omul, pe un ton 
nespus de satisfăcut. Apoi scoase un oftat prelung şi dogit, 
trupul său se lăsă moale şi îşi dădu duhul. 

Roran îşi lăsă capul să cadă pe pieptul lui şi trase aer în 
piept, tremurând din creştet până în tălpi pe măsură ce 
şocul atacului îi cuprindea mădularele. 

Oamenii începură să tragă de stofa care îl acoperea. 

— Luaţi-o de pe mine! strigă Roran, lovind în gol cu mâna 
stângă, neputând să mai suporte greutatea apăsătoare a 
ţesăturii, bezna, spaţiul înghesuit şi aerul înăbugşitor. 

Stofa de deasupra lui se despică, tăiată de cineva. Lumina 
caldă şi pâlpâitoare a unei făclii se revărsă prin 
deschizătură. 

Disperat să scape din materialul care îl ţinea pizonier, 
Roran se ridică în picioare, împleticindu-se, se apucă de 
marginile deschizăturii şi se târi afară din cortul prăbuşit. 
Păşi în lumină clătinându-se, având pe el doar pantalonii, şi 
se uită ameţit în jur. 

Baldor era acolo, alături de Cârn, Delwin, Mandel şi încă 
zece alţi războinici, toţi cu săbiile şi securile la îndemână. 
Niciunul nu era complet îmbrăcat, cu excepţia a doi dintre 
ei, pe care Roran îi recunoscu ca fiind străjile din garda de 
noapte. 

— Pe zei! exclamă cineva, şi Roran se răsuci ca să îl vadă 
pe unul dintre războinici trăgând într-o parte cortul 
prăbuşit ca să dezvăluie leşul asasinului. 

Bărbatul mort era mic de statură, cu părul lung şi ciufulit 
strâns într-o coadă la spate şi cu un plasture de piele peste 
ochiul stâng. Avea nasul strâmb şi zdrobit - spart de către 
Roran - şi o mască de sânge îi acoperea partea de jos a feţei 
sale rase. Pe piept şi pe coaste avea şi mai mult sânge, iar 
pământul de sub el era scăldat şi el. Părea atât de mult 
încât n-ai fi crezut că provine de la un singur om. 


— Roran, zise Baldor. 

Roran continuă să se holbeze la asasin, incapabil să îşi 
dezlipească privirea. 

— Roran, spuse din nou Baldor, ceva mai tare. Roran, 
ascultă-mă. Eşti rănit? Ce s-a întâmplat? Roran! 

Îngrijorarea din glasul lui Baldor îi atrase în sfârşit atenţia 
lui Roran. 

— Ce-i? întrebă el. 

— Roran, eşti rănit?! 

„De ce ar crede asta?” Nedumerit, Roran se privi. Părul de 
pe bustul său era năclăit de sânge închegat, de sus până 
jos, şi dâre de sânge îi acopereau braţele şi îi pătau partea 
de sus a pantalonilor. 

— Sunt bine, spuse el, deşi avea dificultăţi în a formula 
cuvintele. A mai fost atacat altcineva? 

Drept răspuns, Delwin şi Hamund se trase într-o parte, 
dând la iveală un corp căzut. Era copilandrul care îi 
adusese mesajele mai devreme. 

— Ah! gemu Roran, şi îl cuprinse jalea. Ce treabă avea să 
rătăcească pe-aici? 

Unul dintre războinici păşi în faţă. 

— Am împărţit cortul cu el, Căpitane. Tot timpul trebuia să 
iasă noaptea, ca să se uşureze, fiindcă bea prea mult ceai 
înainte de culcare. Maică-sa i-a zis că asta o să-l ferească de 
boli... Era un băiat de ispravă, Căpitane. Nu merita să fie 
ucis pe la spate de un laş nemernic. 

— Nu, nu merita, murmură Roran. „Dacă n-ar fi fost acolo, 
aş fi fost mort acum.” Arătă spre asasin. Mai e vreun ucigaş 
din ăsta liber? 

Bărbaţii se înghiontiră, privind unul la altul; apoi Baldor 
spuse: 

— Nu cred. 

— Aţi verificat? 

— Nu. 

— Păi, verificaţi, atunci! Dar încercaţi să nu mai treziţi pe 
nimeni altcineva; au nevoie de somn. Şi aveţi grijă ca, 


începând de-acum, să fie puse străji lângă corturile tuturor 
comandanților. „... Trebuia să mă fi gândit la asta înainte.” 

Roran rămase pe loc, ursuz şi îngândurat, în timp ce 
Baldor dădu o serie de ordine scurte şi toţi ceilalţi se 
împrăştiară, cu excepţia lui Cârn, Delwin şi Hamund. Patru 
războinici ridicară trupul băiatului şi îl duseră să-l îngroape, 
în timp ce restul se apucară să cerceteze tabăra. 

Ducându-se lângă asasin, Hamund împinse cuțitul cu 
vârful cizmei sale. 

— Probabil i-ai speriat pe soldaţii ăia mai mult decât 
credeam, azi-dimineaţă. 

— Probabil. 

Roran tremura. Îi era frig peste tot, mai ales la mâini şi 
picioare, care erau ca gheaţa. Cârn observă şi îi aduse o 
pătură. 

— Poftim, zise Cârn, şi o înfăşură pe umerii lui Roran. Vino 
şi aşază-te lângă unul dintre focuri. Pun să se încălzească 
nişte apă, ca să te poţi curăța. Bine? 

Roran dădu din cap, neîndrăznind să-şi folosească limba. 
Cârn începu să-l conducă, însă, după câţiva paşi, magicianul 
se opri brusc, forțându-l pe Roran să se oprească şi el. 

— Delwin, Hamund, zise Cârn, aduceţi-mi un pat de 
campanie, ceva pe care să se poată sta, un urcior de mied şi 
câteva feşe, cât de repede puteţi. Acum, dacă nu vă 
supăraţi. 

Speriaţi, cei doi bărbaţi se puseră în mişcare. 

— De ce? întrebă Roran, tulburat. Ce s-a întâmplat? Cu o 
mină sinistră, Cârn arătă către pieptul lui Roran. 

— Dacă n-ai fost rănit, atunci spune-mi, rogu-te, ce-i asta? 

Roran privi în direcţia arătată de Cârn şi văzu, ascunsă în 
părul şi sângele închegat de pe pieptul său, o tăietură 
lungă, adâncă, ce începea la mijlocul pectoralului drept şi îi 
străbătea sternul, terminându-se chiar sub sfârcul stâng. În 
locul în care era cea mai deschisă, spintecătura semăna mai 
degrabă cu o gură fără buze, desfăcută într-un rânjet 
imens, înspăimântător. Însă cel mai îngrijorător aspect al 


rănii era absenţa totală a sângelui; nici măcar o singură 
picătură nu se prelingea din tăietură. Roran putea vedea 
clar stratul subţire de grăsime gălbuie de sub pielea sa şi, 
sub acesta, muşchiul roşu-închis al pieptului, asemenea 
cărnii de vânat crude. 

Deşi obişnuit cu oribilele urme pe care săbiile, suliţele şi 
alte arme le puteau lăsa în carne şi os, Roran găsi totuşi 
priveliştea descurajantă. Suferise multe răni luptând 
împotriva Imperiului - îndeosebi când unul dintre Ra'zac îl 
muşcase de umărul drept, când o capturaseră pe Katrina în 
Carvahall - însă niciodată până acum nu căpătase o rană 
atât de mare, atât de stranie. 

— Doare? întrebă Cârn. 

Roran clătină din cap, fără să-şi ridice privirea. 

— Nu. 

Gâtul i se crispa, iar inima - care încă îi zvâcnea puternic 
după luptă îşi dublă pulsul, bubuind atât de repede încât nu 
mai putea distinge o bătaie de alta. „Cuţitul era otrăvit?” se 
întrebă el. 

— Roran, trebuie să te odihneşti, zise Cârn. Cred că te pot 
vindeca, însă, dacă leşini, îmi vei face sarcina mult mai grea. 

Sprijinindu-l de umăr, îl conduse pe Roran înapoi către 
patul pe care Hamund tocmai îl târâse afară dintr-un cort şi 
Roran se aşeză, ascultător. 

— Şi cum aş putea să mă odihnesc? întrebă el, cu un râs 
scurt, firav. 

— Inspiră profund şi imaginează-ţi că te afunzi în pământ 
de fiecare dată când expiri. Crede-mă, o să meargă. 

Roran făcu ce i se spusese, însă, în clipa în care expiră 
pentru a treia oară, muşchii săi înnodaţi începură să se 
descleşteze şi sângele ţâşni din rană, împroşcându-l pe 
Cârn pe faţă. Magicianul se dădu înapoi şi slobozi o 
sudalmă. Sânge proaspăt se revărsă peste pântecele lui 
Roran, fierbinte pe pielea sa goală. 

— Acum doare, spuse el, scrâşnind din dinţi. 


— Hei! strigă Cârn şi dădu din mână către Delwin, care 
alerga spre ei, cu braţele pline de feşe şi alte lucruri. 

Când săteanul puse grămada de obiecte pe marginea 
patului, Cârn apucă un tampon de tifon şi îl apăsă pe rana 
lui Roran, oprind sângerarea pentru moment. 

— Întinde-te! porunci el. 

Roran se supuse şi Hamund aduse un scaun pentru Cârn, 
care se aşeză şi el, menţinând în tot acest timp presiunea 
pe tampon. Întinzând mâna liberă, Cârn pocni din degete şi 
spuse: 

— Desfă miedul şi dă-mi-l. 

După ce Delwin îi înmâna urciorul, Cam îl privi ţintă pe 
Roran şi zise: 

— Mai întâi trebuie să curăţ rana, înainte de a o putea 
închide prin magie, înţelegi? 

Roran dădu din cap. 

— Dă-mi ceva să muşc. 

Auzi zgomotul cataramelor şi curelelor ce erau desfăcute, 
apoi fie Delwin, fie Hamund îi vâri între dinţi o cingătoare 
groasă de sabie şi el strânse cu toată puterea. 

— Fă-o! spuse cât de bine putea prin cureaua ce-i bloca 
gura. Înainte ca Roran să aibă timp să reacționeze, Cârn 
smulse tifonul de pe pieptul lui şi, din aceeaşi mişcare, îi 
turnă mied pe rană, spălând tăietura de păr, sânge închegat 
şi mizeria adunată acolo. Când miedul îşi făcu efectul, 
Roran scoase un geamăt înăbuşit şi se încovoie, apucându- 
se de laturile patului. 

— Poftim, e gata, zise Cârn şi puse urciorul deoparte. 

Cu fiecare muşchi din corp tremurându-i, Roran privi în 
sus, la stele, şi încercă să ignore durerea, în timp ce Cârn îşi 
puse mâinile deasupra rănii şi începu să murmure formule 
în limba străveche. 

După câteva clipe - deşi lui Roran îi părură minute - simţi 
o mâncărime aproape insuportabilă în adâncul pieptului, 
atunci când Cârn începu să vindece stricăciunile făcute de 
cuțitul asasinului. Mâncărimea urca încet către suprafaţa 


pielii şi, pe unde trecea, durerea dispărea. Dar senzaţia era 
atât de neplăcută, încât îi venea să se scarpine de să-şi rupă 
carnea. 

Când se termină, Cârn oftă şi se chirci, ţinându-şi capul în 
mâini. 

Forţându-şi membrele rebele să-i facă pe plac, Roran îşi 
răsuci picioarele peste marginea patului şi se ridică în 
şezut. Îşi trecu o mână peste piept. Cu excepţia firelor de 
păr, acesta era perfect neted. Întreg. Nevătămat. Exact aşa 
cum fusese înainte ca bărbatul cu un singur ochi să se 
furişeze în cortul său. 

Magie. 

Într-o parte, Delwin şi Hamund stăteau şi priveau. Păreau 
puţin uluiţi, deşi Roran se îndoia că altcineva ar fi remarcat 
asta. 

— Mergeţi la culcare, spuse el şi dădu din mână. Vom 
porni în câteva ore şi am nevoie să fiţi vioi. 

— Eşti sigur că vei fi bine? întrebă Delwin. 

— Da, da, minţi el. Vă mulţumesc pentru ajutor, dar acum 
plecaţi. Cum m-aş putea odihni cu voi doi stând pe capul 
meu ca două cloşti? 

După ce ei plecară, Roran îşi frecă faţa şi apoi rămase 
uitându-se la mâinile sale pătate de sânge, tremurânde. Se 
simţea stors. Secătuit. De parcă ar fi făcut munca unei 
întregi săptămâni în doar câteva minute. 

— Vei mai fi în stare să lupţi? îl întrebă pe Cârn. 
Magicianul ridică din umeri. 

— Nu atât de bine ca înainte... Dar a fost un preţ ce 
trebuia plătit. Nu putem merge la luptă fără tine, ca să ne 
conduci. 

Roran nu se obosi să-l contrazică. 

— Ar trebui să te odihneşti puţin. Răsăritul nu este 
departe. 

— Şi tu? 

— O să mă spăl, o să găsesc o tunică şi apoi o să văd dacă 
Baldor a mai descoperit vreun alt ucigaş de-al lui 


Galbatorix. 

— N-o să te întinzi? 

— Nu. Fără să vrea, îşi scarpină pieptul. Când îşi dădu 
seama ce face, se opri. Nu am putut dormi nici înainte, iar 
acum... 

— Înţeleg. Cârn se ridică încet de pe scaun. Sunt în cortul 
meu, dacă ai nevoie de mine. 

Roran îl privi cum se împleticeşte greoi şi dispare în 
beznă. Când nu se mai văzu, Roran închise ochii şi se gândi 
la Katrina, încercând să se liniştească. Adunându-şi puţinele 
forţe rămase, se întoarse la cortul prăbuşit şi scotoci sub el 
până îşi găsi hainele, armele, armura şi un burduf de apă. 
În timp ce făcea asta, evită pe cât posibil să se uite la leşul 
asasinului, deşi uneori îl mai zărea pe când cotrobăia prin 
grămada de pânză încâlcită. 

În cele din urmă, Roran îngenunche şi, ferindu-şi privirea, 
îşi smulse pumnalul din leş. Lama ieşi uşor, cu un sunet 
alunecos de metal zgâriind osul. Scutură bine cuțitul, ca să 
îndepărteze orice urmă de sânge, şi auzi clipocitul câtorva 
picături împroşcând pământul. 

În liniştea rece a nopţii, Roran se pregăti încet de bătălie. 
Apoi îl căută pe Baldor - care îl asigură că nimeni altcineva 
nu mai trecuse de santinele - şi făcu un tur al taberei, 
trecând în revistă toate detaliile asaltului pe care urmau să 
îl lanseze asupra Aroughsului. După aceea, găsi o jumătate 
de găină rece pe care nu o terminase la cină şi începu să 
muşte din ea, uitându-se la stele. 

Însă orice ar fi făcut, gândurile i se întorceau mereu la 
imaginea tânărului mort în faţa cortului său. „Cine oare 
hotărăşte când trebuie să moară cineva în locul altcuiva? 
Viaţa mea nu era mai de preţ decât a lui, şi totuşi el este cel 
îngropat, iar eu mai apuc să trăiesc măcar câteva ceasuri în 
plus pe pământ. Oare este pura şi cruda întâmplare, sau 
există un scop sau un plan ce ne depăşeşte putinţa de 
înţelegere?” 

Făină făcută din flăcări 


— ÎŢI place că ai o soră? îl întrebă Roran pe Baldor în timp 
ce călăreau unul lângă altul spre cel mai apropiat rând de 
mori, în lumina cenuşie şi palidă care preceda zorii. 

— Păi, nu-i prea mult de plăcut, nu? Adică, nu-i prea mult 
din ea încă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Este cât un pisoi 
de mică. Baldor trase de hăţuri când calul încercă să 
zăbovească deasupra unui petic de iarbă mănoasă de la 
marginea drumului. E ciudat să am un frate sau o soră după 
atâta amar de vreme. 

Roran încuviinţă. Răsucindu-se în şa, aruncă o privire 
peste umăr ca să se asigure că şirul de şase sute cincizeci 
de oameni care îi urmau pe jos ţineau pasul cu ei. Odată 
ajunşi la mori, Roran descăleca şi îşi priponi calul de un 
stâlp, în faţa celei mai joase dintre cele trei clădiri. Un 
războinic rămase în urmă ca să ducă animalele înapoi în 
tabără. 

Roran merse până la canal şi cobori treptele de lemn 
fixate în ţărmul noroios, ajungând astfel la marginea apei. 
Apoi păşi pe cea mai apropiată dintre barjele care pluteau 
acolo. 

Acestea semănau mai degrabă cu nişte plute rudimentare 
decât cu ambarcaţiunile plate pe care veniseră sătenii din 
Narda până la Teirm, iar asta îl bucura pe Roran, căci 
însemna că nu aveau prore alungite. Munca lor fusese mult 
uşurată, astfel încât izbutiseră să prindă cele patru barje 
cap la cap cu scânduri, cuie şi funii, obţinând astfel o 
singură structură rigidă de vreo cinci sute de picioare 
lungime. 

Bucăţile de gresie tăiată, pe care oamenii le aduseseră cu 
căruțele din mină, la indicaţia lui Roran, erau îngrămădite 
în partea din faţă a primei barje, cât şi pe laturile primelor 
două. Deasupra gresiei puseseră saci de făină - pe care îi 
găsiseră depozitaţi în mori - până când înălţaseră un zid ce 
le ajungea la brâu. Acolo unde gresia se termina, pe cea de- 
a doua barjă, zidul era completat numai cu saci: doi jos şi 
cinci deasupra. 


Greutatea imensă a gresiei şi a făinei îndesate, combinată 
cu cea a barjelor, făcea ca întreaga structură plutitoare să 
arate ca un berbece masiv cu care Roran nădăjduia să 
străpungă poarta de la capătul canalului ca pe un mănunchi 
de bețe putrezite. Chiar dacă poarta ar fi fost fermecată 
deşi Cârn nu credea că-i cazul - Roran era sigur că nici un 
magician, cu excepţia lui Galbatorix, nu era îndeajuns de 
puternic încât să stăvilească impulsul barjelor odată ce 
acestea aveau să pornească pe râu în jos. 

De asemenea, mormanele de piatră şi de făină aveau să îi 
apere de sulițe, săgeți şi alte proiectile. 

Roran îşi croi drum cu grijă pe punţile mişcătoare, până 
ajunse în capătul barjelor. Îşi rezemă sulița şi scutul de un 
morman de gresie, apoi se întoarse să se uite cum 
războinicii se înşiruiau prin coridorul dintre ziduri. 

Oamenii care urcau la bord făceau ca barjele şi-aşa 
încărcate să se afunde tot mai adânc în apă, până ce 
rămaseră doar cu câteva degete deasupra acesteia. 

Cârn, Baldor, Hamund, Delwin şi Mandel veniră lângă 
Roran. Printr-un consimţământ tacit, îşi aleseseră cu toţii 
cea mai periculoasă poziţie de pe berbecele plutitor. Dacă 
vardenii urmau să îşi croiască drum în Aroughs, aceasta 
avea să necesite un grad sporit de noroc şi de iscusinţă, şi 
niciunul dintre ei nu voia să lase pe umerii altcuiva povara 
încercării. 

Spre capătul din spate al barjelor, Roran îl zări pe 
Brigman stând printre oamenii pe care îi condusese până 
cu câteva zile în urmă. După nesupunerea lui Brigman din 
ziua precedentă, Roran îi luase şi ce-i mai rămăsese din 
autoritate şi îl pusese sub arest în cortul său. Totuşi, 
Brigman îl implorase să i se îngăduie să participe la atacul 
final asupra Aroughsului, iar Roran acceptase, cu inima 
îndoită; Brigman mânuia sabia cu îndemânare şi fiecare om 
conta în lupta ce avea să urmeze. 

Roran încă se întreba dacă luase hotărârea cea bună. Era 
sigur că oamenii îi erau credincioşi lui acum, nu lui 


Brigman, însă acesta le fusese căpitan luni întregi, şi 
asemenea legături nu se uitau uşor. Chiar dacă Brigman nu 
încerca să provoace scandal în rândul oamenilor, dovedise 
deja că este oricând pregătit să nu asculte ordinele primite, 
cel puţin atunci când cel care i le dădea era Roran. 

„Dacă îmi dă cel mai mic motiv de suspiciune, îl dobor pe 
loc”, se gândi Roran. Însă hotărârea era inutilă. Dacă 
Brigman se întorcea împotriva lui, aceasta avea să se 
întâmple cel mai probabil în toiul unei asemenea confuzii 
încât Roran nu avea să îşi dea seama decât atunci când ar fi 
fost prea târziu. 

Când pe barje urcară aproape toţi oamenii, Roran îşi făcu 
mâinile căuş la gură şi strigă: 

— Dezlegaţi-le! 

Doi oameni stăteau pe berma de pe culmea dealului, care 
încetinea şi stăvilea şuvoiul de apă ce venea pe canal din 
smârcurile de la miazănoapte. La douăzeci de picioare sub 
ei se afla prima roată de moară şi heleşteul de sub ea. În 
faţa acelui heleşteu se afla cea de-a doua bermă, pe care 
stătea alţi doi oameni. La alte douăzeci de picioare sub ei 
era cea de-a doua roată de moară şi al doilea heleşteu 
adânc şi liniştit. În capătul îndepărtat al heleşteului se aflau 
ultima bermă şi ultimii doi oameni. lar la baza ultimei 
berme era cea de-a treia şi ultima roată de moară. De acolo, 
curentul curgea lin prin ţinut până ajungea în Aroughs. 

În cele trei berme erau clădite stăvilarele pe care Roran 
insistase să le închidă, cu ajutorul lui Baldor, în timpul 
primei lor vizite la mori. În cele două zile care se 
scurseseră, echipe de oameni cu lopeţi şi târnăcoape se 
scufundaseră în apa tot mai mare şi şubreziseră bermele 
dintr-o parte, până când straturile de pământ ajunseseră pe 
punctul de a ceda. Apoi înfipseseră bârne lungi şi straşnice 
în pământul din cele două părţi ale stăvilarelor. 

Oamenii de pe berma de sus şi de pe cea din mijloc 
înşfăcaseră acum acele bârne - care ieşeau câteva picioare 
din diguri - şi începură să se opinteacă la ele înainte şi 


înapoi, într-un ritm constant. Conform planului lor, cei doi 
oameni de la ultima bermă aşteptară câteva clipe înainte să 
se alăture şi ei eforturilor. 

Roran înşfacă un sac de făină, în timp ce privea. Dacă nu 
se sincronizau perfect, îi păştea dezastrul. 

Vreme de un minut nu se întâmplă nimic. 

Apoi, cu un huruit ameninţător, stăvilarul aflat cel mai sus 
se desprinse din ţâţâni. Berma fu împinsă în exterior, 
pământul se crăpă şi alunecă, iar o limbă imensă de apă 
noroioasă se revărsă peste roata de moară de dedesubt, 
învârtind-o mai repede decât fusese vreodată proiectată să 
se învârtă. 

Când berma cedă, oamenii care stăteau pe ea săriră pe 
mal, aterizând la doar câteva degete de apă. 

Un jet ţâşni la peste zece metri, când limba de apă se 
vărsă în heleşteul lin şi negru de sub roata de moară. 
Impactul trimise un val înspumat de câteva picioare 
înălţime către următoarea bermă. 

Văzându-l cum vine, cei doi războinici de acolo îşi 
abandonară postul, sărind pe pământul solid şi sigur. 

Şi bine făcură. Când valul lovi berma, jeturi subţiri ca nişte 
ace ţâşniră prin următorul stăvilar, care apoi zbură din 
ţâţâni de parcă ar fi fost lovit de un dragon, iar heleşteul 
învolburat îndepărtă şi ce mai rămăsese din bermă. 

Şuvoiul năvalnic se izbi de cea de-a doua roată de moară 
cu şi mai multă forţă decât o făcuse la prima. Lemnul trosni 
şi scârţâi sub presiune şi, pentru prima oară, lui Roran îi 
trecu prin minte că una dintre roţi ar putea să se 
desprindă. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, oamenii săi ar fi 
fost în mare pericol, la fel şi barjele, şi asta ar fi pus capăt 
atacului asupra Aroughsului înainte ca acesta să fi început 
măcar. 

— Tăiaţi parâma! strigă el. 

Unul dintre oameni tăie frânghia care îi priponea de țărm, 
în timp ce alţii se aplecară şi ridicară prăjinile lungi de zece 


picioare, pe care le înfipseră în albia canalului, împingând 
cu toată puterea. 

Barjele încărcate se aplecară înainte, prinzând viteză mult 
mai încet decât şi-ar fi dorit Roran. 

Chiar şi atunci când avalanşa de apă se prăvăli asupra lor, 
cei doi oameni de pe berma aflată cel mai jos continuară să 
tragă de bârnele digului slăbit. Cu mai puţin de o secundă 
înainte ca apa să îi ia cu totul, berma se cutremură şi cedă, 
iar oamenii se aruncară de pe ea. 

Apa făcu o gaură în digul de pământ, de parcă acesta ar fi 
fost făcut din pâine înmuiată, şi se izbi de ultima roată de 
moară. Lemnul se sfărâmă - cu un sunet asurzitor şi ascuţit, 
de gheaţă ce se sparge - şi roata se înclină în exterior cu 
câteva grade, dar, spre uşurarea lui Roran, rămase pe loc. 
Apoi, cu un bubuit asurzitor, coloana de apă se prăvăli la 
temelia dealului terasat, într-o explozie de ceaţă. 

O pală rece de vânt îl izbi în faţă pe Roran, care se afla la 
mai bine de două sute de yarzi în josul râului. 

— Mai repede! strigă el către oamenii care împingeau 
barja cu prăjinile, când o masă turbulentă de apă se ivi din 
perdeaua de ceaţă şi se năpusti în jos pe canal. 

Puhoiul de apă îi ajunse din urmă cu o repeziciune 
incredibilă. Când se izbi de partea din spate a celor patru 
barje unite, ambarcaţiunea fu împinsă înainte, azvârlindu-i 
pe Roran şi pe războinici spre pupă şi doborându-i pe câţiva 
din picioare. Câţiva saci de făină căzură în canal sau se 
rostogoliră spre centrul barjei, deasupra oamenilor. 

Când apa tot mai ridicată înălţă barja din spate cu câteva 
picioare deasupra celorlalte, vasul de aproape cinci sute de 
picioare lungime începu să îşi piardă echilibrul. Dacă 
lucrurile rămâneau aşa, Roran ştia că riscau să fie repede 
prinşi de-a curmezişul între țărmurile canalului şi că, în 
câteva clipe, forţa curentului avea să rupă barjele. 

— Menţineţi direcţia! urlă el, ridicându-se de pe sacii de 
făină pe care căzuse. Nu care cumva să ne răsucim! 


La auzul vocii sale, războinicii se grăbiră să împingă vasul 
intrat în derivă departe de malurile povârnite şi spre 
centrul canalului. Sărind în vârful mormanelor de gresie de 
la proră, Roran începu să dea indicaţii şi, împreună, izbutiră 
să cârmească barjele pe canalul ce cotea. 

— Am reuşit! exclamă Baldor, cu un rânjet prostesc pe 
faţă. 

— Nu te bucura încă, îl avertiză Roran. Mai avem destul de 
mers. 

Cerul dinspre răsărit devenise galben pai când ajunseră la 
acelaşi nivel cu tabăra lor, la o milă de Aroughs. În ritmul în 
care se deplasau, puteau să ajungă în oraş înainte ca 
soarele să urce deasupra orizontului, iar umbrele care 
acopereau pământul aveau să îi ascundă de privirile 
santinelelor postate pe metereze şi în turnuri. 

Deşi valul îi depăşise deja, barjele prindeau tot mai multă 
viteză, având în vedere că oraşul se afla în josul morilor şi 
nu era nici un deal sau măgură care să le încetinească 
înaintarea. 

— Ascultaţi-mă, zise Roran, făcându-şi mâinile căuş la gură 
şi ridicându-şi glasul ca să poată fi auzit de toată lumea. S- 
ar putea să cădem în apă când ne vom izbi de poarta 
exterioară, aşa că fiţi pregătiţi să înotaţi. Până nu ajungem 
pe uscat, o să fim nişte ţinte uşoare. Odată ajunşi la țărm, 
avem un singur scop: să ne croim drum până la zidul 
interior înainte să le treacă prin cap să închidă porţile de- 
acolo, deoarece, dacă apucă să facă asta, nu vom cuceri 
niciodată Aroughs-ul. Dacă izbutim să trecem de cel de-al 
doilea zid, ar trebui să ne fie uşor să îl găsim pe Seniorul 
Halstead şi să îl silim să se predea. Dacă nu reuşim să 
facem asta, vom ocupa fortificațiile din centrul oraşului şi 
apoi vom ataca de acolo, cucerind stradă cu stradă până ce 
vom avea controlul asupra întregului Aroughs. Ţineţi minte, 
vom fi depăşiţi numeric mai mult de doi la unu, aşa că staţi 
aproape de cel de lângă voi şi rămâneţi în gardă. Nu plecaţi 
de capul vostru şi nu vă îndepărtați de restul grupului. 


Soldaţii ştiu străzile mai bine decât noi, aşa că ne vor 
atrage în capcane la tot pasul. Totuşi, dacă vă treziţi 
singuri, îndreptaţi-vă spre centru, căci acolo vom fi noi. 
Astăzi vom da o lovitură puternică în numele vardenilor. 
Astăzi vom dobândi onoare şi glorie cum cei mai mulţi 
oameni doar visează. Astăzi... astăzi ne trecem numele în 
cărţile de istorie. Barzii vor cânta o sută de ani ceea ce vom 
realiza noi în următoarele câteva ore. Gândiţi-vă la prietenii 
voştri. Gândiţi-vă la familiile voastre, la părinţii voştri, la 
soțiile voastre, la copiii voştri. Luptaţi bine, căci pentru ei 
luptăm. Luptăm pentru libertate! Oamenii răcniră drept 
răspuns. 

Roran îi lăsă să ajungă la delir; apoi ridică o mână şi zise: 

— Scuturi! Şi, ca unul, oamenii se ghemuiră şi îşi ridicară 
scuturile, acoperindu-se pe ei şi pe camarazii lor, astfel 
încât mijlocul berbecelui improvizat părea înveşmântat în 
platoşă de zale făcută pe măsura unui uriaş. 

Mulţumit, Roran sări de pe mormanul de gresie şi se uită 
la Cârn, Baldor şi la ceilalţi patru oameni care veniseră cu 
el din Belatona. Cel mai tânăr, Mandel, părea temător, dar 
Roran ştia că avea să îşi păstreze cumpătul. 

— Gata? întrebă el, şi oamenii îi răspunseră afirmativ. 

Atunci Roran izbucni în râs şi, când Baldor îl întrebă ce s-a 
întâmplat, îi zise: 

— Dacă m-ar putea vedea tata acum! Baldor râse şi el. 

Roran nu-şi luă ochii de la apele umflate. Odată ce acestea 
pătrundeau în oraş, soldaţii ar fi putut să observe că era 
ceva în neregulă şi să dea alarma. Voia ca ei să dea alarma, 
dar nu din acest motiv, aşa că, atunci când i se păru că 
şuvoiul ajunsese la vreo cinci minute de Aroughs, îi făcu 
semn lui Cârn şi spuse: 

— Dă semnalul. 

Magicianul încuviinţă şi se încovoie, cu buzele mişcându-se 
în timp ce modulau formele ciudate ale limbii străvechi. 
După câteva clipe, se îndreptă şi zise: 

— S-a făcut. 


Roran privi către vest. Acolo, pe câmpia din faţa 
Aroughsului, se aflau catapultele, balistele şi turnurile de 
asediu ale vardenilor. Turnurile de asediu rămaseră 
nemişcate, însă celelalte maşinării de război se urniră din 
loc, azvârlindu-şi săgețile şi pietrele în înalturi, croindu-şi 
drum spre zidurile imaculate ale oraşului. lar el ştia că 
cincizeci dintre oamenii săi din capătul celălalt al oraşului 
suflau chiar atunci în trâmbiţe, scoțând strigăte de luptă, 
slobozind săgeți aprinse şi făcând tot posibilul ca să atragă 
atenţia soldaţilor din oraş, ca şi cum o forţă mult mai 
impresionantă ar fi încercat să ia oraşul cu asalt. 

Roran se simţi cuprins de o linişte profundă. 

Bătălia era pe punctul de a începe. 

Oamenii erau pe punctul de a muri. 

El se putea număra printre ei. 

Faptul că ştia asta îi limpezea gândurile, şi orice urmă de 
istovire dispăru, odată cu tremurul slab pe care îl resimţise 
de la tentativa de asasinare din urmă cu câteva ore. Nimic 
nu era la fel de înviorător ca lupta - nici mâncarea, nici 
râsul, nici munca, nici măcar dragostea - şi, deşi o ura, nu îi 
putea nega puterea de atracţie. Nu îşi dorise niciodată să 
ajungă războinic, dar asta ajunsese şi era hotărât să îi 
învingă pe toţi cei care i-ar fi ieşit în cale. 

Ghemuindu-se, Roran se uită printre două bucăţi ascuţite 
de gresie la poarta care se apropia cu repeziciune şi care le 
bloca drumul. La suprafaţa apei şi puţin sub ea, căci nivelul 
ei se ridicase, poarta era făcută din scânduri masive de 
stejar, pătate de vreme şi de umezeală. Ştia că dedesubt 
era un grilaj de fier şi de lemn, ca o barieră-ghilotină, prin 
care apa putea să treacă. Partea de sus avea să fie mai greu 
de trecut, însă bănuia că perioadele îndelungate în care 
stătuse sub apă slăbiseră grilajul şi, dacă o parte din el 
putea fi smulsă, străpungerea scândurilor de stejar trebuia 
să fie mult mai uşoară. Aşa că ordonase ca doi buşteni 
zdraveni să fie prinşi sub barja din faţă. Cum aceştia erau 


scufundaţi, ei urmau să izbească partea inferioară a porţii 
chiar când prora avea să intre în partea superioară. 

Era un plan îndrăzneţ, dar nu ştia încă dacă avea să 
meargă. 

— Uşurel, şopti mai mult pentru el decât pentru altcineva, 
pe măsură ce poarta se apropia tot mai tare. 

Câţiva războinici din partea de spate a ambarcaţiunii 
continuară să cârmească barjele cu prăjinile, însă ceilalţi 
râămaseră ascunşi sub carapacea scuturilor. 

Gura tunelului care ducea la poartă se căscă în faţa lor, 
precum intrarea într-o peşteră. Chiar când vârful vasului 
pătrunse prin bolta umbrită, Roran zări faţa unui soldat, 
rotundă şi albă ca o lună plină, ivindu-se pe metereze, la 
peste treizeci de picioare deasupra, şi uitându-se la barjă 
cu o uluială înfricoşată. 

Barjele se mişcau atât de repede încât Roran nu mai avu 
timp decât să scoată o singură înjurătură muşcătoare, 
înainte de a fi traşi de curent în întunericul răcoros al 
culoarului iar tavanul boltit să-i ascundă privirii soldatul. 

Barjele loviră poarta. 

Forţa impactului îl azvârli pe Roran în faţă, izbindu-l de 
zidul de gresie după care se ghemuise. Capul său lovi piatra 
şi, deşi purta coif şi bonetă de protecţie, îi ţiuiră urechile. 
Puntea se cutremură şi se înălţă şi, cu tot zgomotul din 
urechi, auzi lemnul crăpându-se şi rupându-se, împreună cu 
sunetul ascuţit al metalului răsucit. 

Una dintre bucăţile de gresie alunecă peste el, 
învineţindu-i braţele şi umerii. Apucă bucata de margini şi, 
cu forţa dată de mânie, o azvârli peste bord, unde aceasta 
se sfărâmă de peretele tunelului. 

În bezna care îi înconjura era greu să vadă ce se întâmpla; 
totul în jur era un talmeş-balmeş şi o zarvă răsunătoare. 
Apa li se revărsă peste picioare şi el îşi dădu seama că barja 
era acoperită de ea, deşi nu îşi putea da încă seama dacă 
avea să se scufunde sau nu. 


— Daţi-mi o secure! strigă el, ţinând o mână la spate. O 
secure, daţi-mi o secure! 

Se clătină când barja mai înainta brusc încă o jumătate de 
picior, fiind cât pe ce să cadă. Poarta cedase parţial, dar se 
ţinea încă bine. În timp, presiunea constantă a apei ar fi 
putut împinge barja prin poartă, însă el nu îşi putea permite 
să lase natura să îşi urmeze cursul. 

Pe când cineva îi strecura între degete mânerul neted al 
unei securi, şase dreptunghiuri strălucitoare se iviră în 
tavan pe măsură ce apărătorile erau trase la o parte de pe 
ferestruicile pentru arcaşi. Dreptunghiurile pâlpâiră şi 
săgeți de arbaletă şuierară spre barje, adăugând propriile 
bocănituri zgomotoase la zarva din jur, când muşcau 
lemnul. Undeva se auzi ţipătul unui om. 

— Cârn! strigă Roran. Fă ceva! 

Lăsându-l pe magician să-şi vadă de treabă, Roran începu 
să se târască pe puntea înclinată, dincolo de mormanele de 
gresie de la prora barjei. Iar barja se mai înclină puţin în 
faţă. O altă trosnitură asurzitoare răsună din centrul porţii 
şi lumina se strecură prin crăpăturile din scândurile de 
stejar. 

O săgeată ricoşa de pe bucata de gresie aflată lângă mâna 
dreaptă a lui Roran, lăsând o dâră pe piatră. 

Îşi înteţi eforturile. 

Chiar când ajunse în capătul barjei, un scrâşnet 
pătrunzător şi sfâşietor îl sili să îşi acopere urechile cu 
mâinile şi să se tragă îndărăt. 

Un val imens îl izbi în plin, orbindu-l pentru o clipă. Clipind 
ca să îşi recapete vederea, văzu că acea parte a porţii se 
prăbuşise în canal; acum era suficient spaţiu pentru ca 
barja să poată pătrunde în oraş. Deasupra prorei însă, 
cioturi ascuţite de lemn ieşeau din rămăşiţele porţii, 
ajungându-le până la piept, gât sau cap. 

Fără să şovăie, Roran se rostogoli în spate şi îşi dădu 
drumul dincolo de zidul de gresie. 

— Capul jos! urlă el, acoperindu-se cu scutul. 


Barjele alunecară înainte, ieşind din grindina de săgeți 
ucigătoare şi intrând într-o imensă încăpere de piatră, 
luminată de făclii montate pe pereţi. 

În capătul îndepărtat al încăperii, apa din canal se vărsa 
printr-o altă poartă coborâtă, aceasta fiind o barieră- 
ghilotină de sus şi până jos. Prin zăbrelele de lemn şi de 
metal, Roran putea să vadă clădirile din oraşul propriu-zis. 

Dintr-un capăt în altul al încăperii se întindeau cheiuri de 
piatră pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor. 
Scripeţi, frânghii şi plase goale atârnau de tavan şi o 
macara era aşezată pe o platformă înaltă de piatră, în 
mijlocul țărmului artificial. În partea din faţă şi în cea din 
spate a încăperii, scări şi pasarele ieşeau din pereţii 
mucegăiţi, astfel încât cineva să poată trece peste apă fără 
să se ude. De asemenea, pasarela din spate dădea înspre 
camerele străjilor de deasupra tunelului prin care 
trecuseră barjele, cât şi, din câte bănuia Roran, spre partea 
de sus a fortificațiilor oraşului, cum erau meterezele unde îl 
văzuse pe soldat. 

Roran simţi cum creşte frustrarea în el când văzu poarta 
coborâtă. Sperase să poată intra în oraş fără să fie prins pe 
apă de străji. 

„Ei bine, acum nu mai am de ales”, se gândi el. 

În spatele lor, soldaţi cu uniforme purpurii se revărsau din 
camerele străjilor pe pasarelă, unde îngenuncheau şi îşi 
întindeau arbaletele, pregătindu-se de o nouă salvă. 

— Deasupra! strigă Roran, fluturându-şi braţul spre 
docurile din stânga. Războinicii apucară din nou prăjinile şi 
împinseră barjele îmbinate către marginea canalului. Zecile 
de săgeți înfipte în scuturile lor făceau trupa să arate ca un 
arici. 

Când barja se apropie de docuri, douăzeci dintre soldaţii 
care le apărau îşi traseră săbiile şi coborâră pe treptele 
pasarelei, ca să îi împiedice pe vardeni să ajungă pe țărm. 

— Grăbiţi-vă! răcni el. 


O săgeată i se înfipse în scut, cu vârful ca un romb 
străpungând lemnul gros de-un deget şi ieşind chiar 
deasupra antebraţului său. Se împiedică, dar se echilibra 
rapid, ştiind că în câteva clipe arcaşii aveau să tragă în el. 

Sări apoi pe doc, cu braţele întinse în lături ca să îşi 
păstreze echilibrul. Ateriza rău, lovind podeaua cu un 
genunchi, şi de-abia avu timp să îşi scoată ciocanul de la 
cingătoare înainte ca soldaţii să se năpustească asupra lui. 

Roran îi întâmpină cu un sentiment de uşurare şi de 
bucurie sălbatică. Se săturase să tot urzească, să pună 
planuri la cale şi să îşi facă griji despre ce avea să urmeze. 
Măcar ăştia erau duşmani cinstiţi - nu asasini ticăloşi - cu 
care se putea lupta şi pe care îi putea omori. 

Confruntarea fu scurtă, aprigă şi sângeroasă. Roran ucise 
sau scoase din luptă trei soldaţi încă din primele secunde. 
Apoi Baldor, Delwin, Hamund, Mandel şi ceilalţi i se 
alăturară ca să îi împingă pe soldaţi de lângă apă. 

Roran nu era bun spadasin, aşa că nu încercă să se 
dueleze cu adversarii săi. În schimb, îi lăsă să îi lovească 
scutul cât voiau, folosindu-şi drept răspuns ciocanul ca să le 
sfărâme oasele. Din când în când, era nevoit să pareze o 
lovitură sau o împunsătură, dar încerca să evite să schimbe 
mai mult de două, trei lovituri cu un singur om, ştiind prea 
bine că lipsa lui de experienţă s-ar fi dovedit fatală. 
Descoperise cel mai folositor şiretlic în luptă: nu era vorba 
de o răsucire fantezistă sau de o fandare complicată care 
necesita ani de zile de antrenament, ci pur şi simplu de 
preluarea iniţiativei şi de surprinderea adversarului. 

leşind cu bine din încăierare, Roran ţâşni spre scările care 
duceau la pasarela unde se aflau arcaşii ce trăgeau în 
oamenii care coborau de pe barje. 

Roran sări câte trei trepte deodată şi, legănându-şi 
ciocanul, îl izbi pe primul arcaş drept în faţă. Următorul 
soldat la rând apucase deja să tragă, aşa că îşi aruncă 
arbaleta şi duse mâna la sabia sa scurtă, trăgându-se înapoi 
în timp ce făcea asta. 


Soldatul apucă să-şi scoată sabia din teacă doar pe 
jumătate, când Roran îl lovi în piept, rupându-i coastele. 

Unul dintre lucrurile care îi plăceau lui Roran când venea 
vorba de mânuirea ciocanului era că nu trebuia să acorde 
prea multă atenţie armurii pe care o purtau adversarii săi. 
Ciocanul, ca orice armă contondentă, provoca răni prin 
tăria impactului, nu prin tăierea sau străpungerea cărnii. 
Simplitatea acestei abordări îl atrăgea. 

Cel de-al treilea soldat de pe pasarelă reuşi să tragă spre 
el înainte să apuce să mai facă vreun pas. De această dată, 
săgeata pătrunse pe jumătate prin scut şi aproape că îl lovi 
în piept. Ţinând vârful ucigător departe de trup, Roran se 
repezi asupra omului şi dădu să îl lovească în umăr. 
Soldatul îşi folosi arbaleta ca să blocheze atacul, astfel încât 
Roran continuă imediat cu o lovitură dată cu scutul şi îl 
aruncă peste parapetul pasarelei pe soldatul ţipând şi dând 
din mâini. 

Însă manevra îl lăsă pe Roran complet descoperit şi, când 
îşi întoarse privirea spre cei cinci soldaţi rămaşi pe 
pasarelă, văzu că trei dintre ei ţinteau drept spre inima sa. 

Soldaţii traseră. 

Chiar înainte ca săgețile să îl străpungă, le văzu cotind la 
dreapta şi ricoşând din pereţii înnegriţi, ca nişte viespi 
furioase. 

Roran ştia că fusese salvat de Cârn şi îşi promise să 
găsească o cale de a-i mulţumi magicianului, odată ce n-ar 
mai fi fost în pericol de moarte. 

Se năpusti asupra soldaţilor rămaşi şi îi răpuse cu o serie 
de lovituri violente, ca şi cum ar fi bătut nişte cuie. Apoi 
frânse săgeata de arbaletă care îi străpunsese scutul şi se 
întoarse să vadă cum se desfăşura lupta de jos. 

Chiar în acea clipă, ultimul soldat de pe docuri se prăbuşi 
pe podeaua plină de sânge, cu capul rostogolindu-i-se în 
canal, unde se scufundă într-un vârtej de bule. 

Cam două treimi dintre vardeni debarcaseră şi se adunau 
în şiruri ordonate la marginea apei. 


Roran deschise gura, pregătindu-se să le ordone să se 
îndepărteze de canal astfel încât oamenii rămaşi pe barje să 
aibă destul loc ca să coboare, când uşile din peretele stâng 
se dădură în lături şi o hoardă de soldaţi năvăli în încăpere. 
„La naiba! De unde-or veni cu toţii? Şi câţi mai sunt?” 

Chiar când Roran dădu să pornească spre scări, cu gândul 
de a-şi ajuta oamenii să le ţină piept nou-veniţilor, Cârn - 
rămas tot pe prima dintre barje - îşi ridică braţele, arătă 
spre soldaţi şi articula o serie de cuvinte aspre şi încurcate 
în limba străveche. 

La porunca sa misterioasă, doi saci de făină şi o bucată de 
gresie se înălţară de pe barje şi zburară în mijlocul şirurilor 
compacte de soldaţi, doborând peste o duzină. Sacii se 
rupseră după al treilea sau al patrulea impact şi nori de 
făină ivorie îi acoperiră pe soldaţi, orbindu-i şi înăbuşindu.-i. 

O secundă mai târziu, urmă o străfulgerare lângă zidul din 
spatele soldaţilor şi o minge uriaşă de foc, portocalie şi 
plină de funingine, trecu prin norii de făină, devorând 
praful fin cu lăcomie şi scoțând un sunet ce aducea cu cel 
produs de o sută de steaguri fluturând în bătaia vântului. 

Roran se adăposti sub scut şi simţi dogoarea pe picioare şi 
pe pielea descoperită a obrajilor când mingea de foc se opri 
la doar câţiva yarzi depărtare de pasarelă iar firicelele de 
praf deveniră cenuşă ce se aşternu pe jos: o ploaie neagră, 
funestă, bună doar pentru o înmormântare. 

Odată ce pălălaia neiertătoare se mai linişti, îşi înălţă capul 
cu băgare de seamă. Un fuior de fum încins şi urât 
mirositor îi gâdila nările şi îi înţepa ochii, iar el îşi dădu 
seama, tresărind, că barba îi luase foc. Blestemă, azvârli 
ciocanul şi lovi cu palmele flăcăruile mici până izbuti să le 
stingă. 

— Hei! îi strigă el lui Cârn. Mi-ai pârlit barba! Fii mai atent 
sau îţi înfig căpăţâna într-o suliță! 

Cei mai mulţi dintre soldaţi zăceau ghemuiţi la pământ, 
ţinându-şi în mâini feţele arse. Alţii se zbăteau cu hainele în 
flăcări sau se învârteau orbeşte cu armele în mâini, 


încercând să respingă atacurile vardenilor Oamenii lui 
Roran păreau să fi scăpat cu arsuri minore - cei mai mulţi 
fuseseră în afara razei mingii de foc - deşi incendiul 
neaşteptat îi lăsase dezorientaţi şi nesiguri pe picioare. 

— Nu mai căscaţi gura ca proştii şi atacaţi-i odată pe 
nemernicii ăia bâjbâiţi, până nu îşi vin în fire! le ordonă el, 
izbind cu ciocanul în parapet, ca să se asigure că îl ascultau. 

Vardenii îi copleşeau numeric pe soldaţi, astfel încât, 
atunci când Roran ajunse la capătul scării, omorâseră deja 
trei sferturi dintre ei. 

Lăsând cei câţiva soldaţi rămaşi pe seama destoinicilor săi 
războinici, Roran porni spre uşa mare şi dublă din stânga 
canalului - uşă destul de largă ca să poată trece prin ea 
două căruţe, una lângă cealaltă. În timp ce făcea asta, dădu 
peste Cârn, care stătea la baza platformei macaralei şi 
mânca dintr-o desagă de piele pe care o purta mereu cu el. 
Roran ştia că desaga conţinea un amestec de untură, miere, 
ficat de vită pisat, inimă de miel şi fructe de pădure. 
Singura dată când magicianul îi dăduse să guste, simţise că 
se îneacă, dar chiar şi numai câteva înghiţituri din acel 
amestec puteau ţine pe picioare un om după o zi întreagă 
de trudă. 

Spre îngrijorarea lui Roran, magicianul părea nespus de 
istovit. 

— Poţi continua? îl întrebă Roran, oprindu-se lângă el. 
Cârn îi făcu semn că da. 

— Am nevoie de câteva momente ca să îmi trag 
răsuflarea... Tunelul, apoi sacii de făină şi bucata de 
gresie... Mai luă o îmbucătură. A fost cam mult dintr-odată. 

Puțin mai liniştit, Roran dădu să treacă mai departe, însă 
Cârn îl apucă de braţ. 

— N-am fost eu, zise el, iar ochii îi sclipiră ghiduş. Vreau să 
spun că nu eu ţi-am pârlit barba. Probabil că făcliile au iscat 
focul. 

Roran mormăi şi îşi continuă drumul spre uşă. 


— Alinierea! strigă el, lovindu-şi scutul cu ciocanul. Baldor, 
Delwin voi veniţi în faţă, cu mine. Ceilalţi - aliniaţi-vă în 
spatele nostru. Cu scuturile în faţă, cu săbiile scoase, cu 
arcurile întinse. Probabil că Halstead încă nu ştie că am 
pătruns în oraş, aşa că nu lăsaţi să vă scape vreunul care ar 
putea să îl avertizeze... Sunteţi gata? Haideţi, după mine! 

Împreună cu Baldor, ai cărui obraji şi nas erau roşii din 
cauza exploziei, desferecă uşile şi le împinse în lături, 
trezindu-se cu Aroughs-ul înaintea lui. 

Praf şi pulbere. 

ZECI de clădiri mari, tencuite, se ridicau ciorchine în jurul 
arcadei din zidul exterior al oraşului pe unde canalul intra 
în Aroughs. 'Toate clădirile - reci şi amenințătoare, cu 
privirea goală a ferestrelor lor negre păreau să fie magazii 
sau spaţii de depozitare, ceea ce, ţinând cont şi de faptul că 
era foarte devreme, însemna că era puţin probabil ca vreun 
locuitor să fi observat ciocnirea dintre vardeni şi gărzi. 

Roran nu avea de gând să rămână prin preajmă ca să se 
convingă de asta. 

Razele difuze ale luminii ce abia apăruse brăzdau 
orizontal oraşul, poleind vârfurile turnurilor, crenelurile, 
cupolele şi acoperişurile înclinate. Străzile şi aleile erau 
învăluite în umbre de un argintiu mat şi, prin canalul 
căptuşit cu piatră, apa curgea întunecată şi mohorâtă, 
brăzdată de dâre sângerii. Sus de tot, sclipea singuratică o 
stea rătăcitoare, o scânteie tainică pe vălul clar, albastru, 
unde strălucirea din ce în ce mai puternică a soarelui 
ascunsese vederii toate celelalte nestemate ale nopţii. 

Vardenii înaintau la trap, târşâindu-şi bocancii de piele pe 
strada pietruită. 

Undeva, în depărtare, cântă un cocoş. 

Roran îi conducea prin labirintul de clădiri către zidul 
interior al oraşului, fără însă a urma traseul cel mai clar sau 
cel mai direct, astfel încât să reducă şansele de a întâlni pe 
cineva pe străzi. Mergeau pe străduţe înguste şi atât de 


întunecoase încât uneori Roran vedea cu greu unde pune 
piciorul. 

Mizeria se adunase în rigolele străzilor. Duhoarea îl 
umplea de dezgust şi îl făcea să-i fie dor de câmpurile 
deschise cu care era obişnuit. 

„Cum poate cineva suporta să trăiască în asemenea 
condiţii? se întrebă el. Nici măcar porcii nu s-ar tăvăli în 
propria mocirlă.” 

Departe de zid, locul clădirilor fu luat de case şi prăvălii: 
înalte, arcuindu-se peste stradă, cu pereţi văruiţi şi cu 
armături din fier forjat pe uşi. În spatele ferestrelor cu 
obloanele lăsate, Roran auzea uneori sunet de voci sau 
zăngănit de vase, sau târşâitul unui scaun tras pe o podea 
de lemn. 

„Suntem în criză de timp, se gândi el. Câteva minute încă şi 
străzile se vor umple de locuitori.” 

Parcă pentru a-i confirma temerile, doi bărbaţi ieşiră dintr- 
o alee drept în faţa coloanei de războinici. Amândoi purtau 
pe umeri cobiliţe având agăţate la capete ciubere cu lapte 
proaspăt. 

Când îi zăriră pe vardeni, bărbaţii se opriră surprinşi, cu 
laptele revărsându-li-se din ciubere. Făcură ochii mari şi 
căscară gurile, gata să slobozească o exclamaţie. 

Roran se opri, odată cu trupa din spatele său. 

— Dacă ţipaţi, vă omoram, zise el pe un ton liniştit, 
prietenos. Bărbaţii se înfiorară şi se mişcară puţin într-o 
parte. 

Roran făcu un pas în faţă. 

— Dacă fugiţi, vă omoram. Fără să-şi ia ochii de la cei doi 
oameni înspăimântați, el rosti numele lui Cârn şi, când 
magicianul ajunse lângă el, spuse: 

— Fii bun şi adoarme-i. 

Magicianul recită rapid o frază în limba străveche, 
încheind cu un cuvânt care lui Roran îi sună precum 
„Sslytha”. Cei doi bărbaţi se înmuiară, prăbuşindu-se la 
pământ, iar ciuberele li se răsturnară în clipa în care se 


loviră de caldarâm. Laptele se întinse peste tot, ţesând o 
plasă delicată de vinişoare albe în timp ce umplea 
şânţuleţele dintre pietrele străzii. 

— Căraţi-i într-o parte, spuse Roran, să nu poată fi văzuţi. 

De îndată ce războinicii săi îi traseră din drum pe cei doi 
oameni inconştienţi, el ordonă din nou vardenilor să 
înainteze, reluându-şi marşul grăbit către zidul interior. 

Dar, înainte de a fi parcurs o sută de picioare, la o cotitură 
a drumului dădură peste un grup de patru soldaţi. 

De această dată, Roran nu arătă nici o milă. Străbătu în 
fugă spaţiul ce-i separa de soldaţi şi, în timp ce aceştia încă 
încercau să se dezmeticească, îşi afundă partea plată a 
ciocanului său în gâtul celui din frunte. 

În acelaşi chip, Baldor dobori un alt soldat, mânuindu-şi 
sabia cu o forţă pe care puţini oameni o aveau, o forţă 
dobândită de-a lungul anilor în care lucrase la fierăria 
tatălui său. 

Ultimii soldaţi rămaşi ţipară alarmaţi, se întoarseră şi o 
tuliră. 

O săgeată venită de undeva din spate zbură peste umărul 
lui Roran şi îl nimeri pe unul dintre soldaţi, culcându-l la 
pământ. 

O clipă mai târziu, Cârn răcni: 

— Jierda! 

Gâtul ultimului soldat se frânse cu o pocnitură sonoră şi 
acesta se prăbuşi, rămânând nemişcat în mijlocul străzii. 

Soldatul cu săgeata înfiptă în el începu să ţipe: 

— Vardenii sunt aici! Vardenii sunt aici! Trageţi alarma, 
var... Scoţându-şi pumnalul, Roran alergă către el şi-i tăie 
beregata. Îşi şterse lama de tunica bărbatului, apoi se ridică 
în picioare şi spuse: 

— Mişcaţi-vă, imediat! 

Ca unul, vardenii luară cu asalt străzile către zidul interior 
al Aroughsului. 

Când ajunseră la doar o sută de picioare de acesta, Roran 
se opri pe o alee din spatele unei case şi ridică o mână, 


făcându-le semn oamenilor săi să aştepte. Apoi se furişă pe 
lângă casă şi aruncă o privire după colţ, către bariera- 
ghilotină montată în zidul înalt de granit. 

Poarta era închisă. 

Dar, undeva în stânga ei, o mică portiţă de atac6 stătea 
larg deschisă. Chiar în timp ce se uita, un soldat ieşi în fugă 
şi se îndreptă către capătul vestic al oraşului. 

Roran înjură pentru sine, în timp ce se uita ţintă la portiţa 
de atac. Nu avea de gând să renunţe, nu acum când 
ajunseseră atât de departe, însă poziţia lor devenea din ce 
în ce mai riscantă şi nu avea nici o îndoială că mai erau doar 
câteva minute până când se va trage clopotul de alarmă şi 
va fi dezvăluită prezenţa lor acolo. 

Se retrase după casă şi, plecându-şi capul, începu să se 
gândească. 

— Mandel, zise el, pocnind din degete. Delwin, Cârn şi voi 
trei. Arătă către un trio de războinici cu aspect feroce - 
bărbaţi mai vârstnici care, dată fiind vârsta lor, trebuie să fi 
avut ceva deprindere să câştige bătălii. Veniţi cu mine. 
Baldor, tu îi conduci pe restul. Dacă nu reuşim să ne 
întoarcem, puneţi-vă la adăpost. E un ordin. Baldor dădu 
din cap, cu o expresie sumbră. 

Împreună cu cei şase războinici pe care-i alesese, Roran 
înconjură calea principală ce ducea la poartă până ce 
ajunse la baza presărată de gunoaie a zidului exterior 
înclinat, cam la cincizeci de picioare de bariera-ghilotină şi 
de portiţa de atac deschisă. 

În fiecare din cele două turnuri ale porții se afla câte un 
soldat, însă pentru moment niciunul dintre ei nu se vedea 
şi, cu excepţia cazului în care şi-ar fi scos capetele peste 
marginea clădirilor, nu puteau să-i vadă apropiindu-se pe 
Roran şi pe tovarăşii acestuia. 

Roran zise în şoaptă: 

— Imediat ce trecem de uşă, tu, tu şi tu - arătă spre Cârn, 
Delwin şi unul dintre ceilalţi războinici - ocupaţi-vă de 
postul de gardă care este de cealaltă parte, cât de repede 


puteţi. Noi ne vom ocupa de cel din partea asta. Faceţi 
orice-aţi face, numai deschideţi poarta aia. S-ar putea să fie 
numai de întors o roată or să fim nevoiţi cu toţii să punem 
mâna pentru a o ridica, aşa că nici nu vă gândiţi să vă 
duceţi şi să mă lăsaţi baltă. Gata? Acum! 

Încercând pe cât posibil să nu facă zgomot, Roran alergă 
de-a lungul zidului şi, răsucindu-se rapid, ţâşni prin portiţa 
de atac. 

În faţa sa se afla o încăpere de douăzeci de picioare 
lungime, ce se deschidea către o piaţă largă având în 
centru ei o fântână în trepte. Oameni în haine bune se 
zoreau de colo până colo prin piaţă, mulţi dintre ei ţinând 
pergamente în mâini. 

Fără să-i bage în seamă, Roran se întoarse către o uşă 
închisă, pe care o împinse cu mâna, stăpânindu-şi pornirea 
de a o deschise cu o izbitură de picior. Dincolo de uşă se 
afla o cameră de gardă întunecoasă, cu o scară în spirală 
construită într-unui dintre pereţi. 

Alergă în sus pe scări şi, după primul cot, se trezi într-o 
cameră cu tavanul jos, în care cinci soldaţi fumau şi jucau 
zaruri la o masă aşezată lângă un troliu uriaş, înfăşurat în 
lanţuri groase cât braţul său. 

— Salutări! spuse Roran, pe un ton pătrunzător, 
poruncitor. Am un mesaj foarte important pentru voi. 

Soldaţii ezitară, apoi săriră în picioare, împingând înapoi 
băncile pe care stătuseră. Târâte pe podea, picioarele de 
lemn scrâşniră. 

Prea târziu. Chiar aşa scurtă cum fusese, nehotărârea lor 
îi fusese de ajuns lui Roran ca să străbată distanţa până la 
ei, înainte ca soldaţii să-şi poată scoate armele. 

Roran mugi în timp ce se aruncă în mijlocul lor, izbind în 
dreapta şi-n stânga cu ciocanul său şi împingându-i pe cei 
cinci într-un colţ. Apoi, Mandel şi ceilalţi doi războinici 
apărură lângă el, cu săbiile scânteind. Împreună, terminară 
repede cu gărzile. 


Când ajunse deasupra corpului în spasme al ultimului 
soldat, Roran scuipă pe jos şi spuse: 

— Să nu vă încredeţi în străini. 

Lupta umpluse camera cu un amestec de duhori oribile, ce 
părea să îl apese pe Roran asemenea unei pături groase, 
grele, făcute din cea mai neplăcută substanţă pe care şi-ar 
fi putut-o imagina. Abia putea să respire iară să i se facă 
rău, aşa că îşi acoperi nasul şi gura cu mâneca tunicii sale, 
încercând să filtreze o parte din mirosuri. 

Toţi patru se duseră la troliu, fiind atenţi să nu alunece în 
bălțile de sânge, şi îl examinară puţin, ca să-i înţeleagă 
mecanismul. 

Roran se răsuci, ridicându-şi ciocanul - auzise zăngănit de 
metal şi apoi scârţâitul răsunător al trapei de lemn ce 
fusese deschisă, urmat de un tropăit de paşi, în timp ce un 
soldat cobori scara spiralată, venind din turnul de 
deasupra. 

— Taurin, ce naiba se întâmplă... 

Vocea soldatului îi muri acestuia în gât şi el se opri la 
jumătatea drumului când îl zări pe Roran şi pe tovarăşii 
acestuia, precum şi cadavrele sfârtecate din colţ. 

În dreapta lui Roran, un războinic trase o săgeată către 
soldat, dar acesta se feri şi săgeata lovi zidul de deasupra 
lui. Soldatul înjură şi o zbughi în patru labe înapoi, sus pe 
scări, dispărând după o cotitură a zidului. 

O clipă mai târziu, trapa se trânti cu un „bum!” răsunător 
şi apoi îl auziră pe soldat suflând în corn şi strigând 
înnebunit avertismente către oamenii din piaţă. 

Roran se încruntă şi se întoarse spre troliu. 

— Lăsaţi-l, zise el, vârându-şi ciocanul în cingătoare. Se 
rezemă în roata cu spiţe ce ridica şi cobora barieră- 
ghilotină şi împinse cât de tare putu, încordându-şi fiecare 
muşchi. Ceilalţi bărbaţi puseră şi ei umărul şi, încet, foarte 
încet, roata începu să se mişte, iar clichetul?7 aflat de-o 
parte a troliului ţăcăni zgomotos, în timp ce uriaşa piedică 
de lemn aluneca peste dintele de dedesubt. 


Câteva clipe mai târziu, efortul necesar pentru a învârti 
roata scăzu simţitor, lucru pe care Roran îl puse pe seama 
echipei pe care o trimisese să pătrundă în celălalt post de 
gardă. 

Nu îşi bătură capul să ridice complet bariera-ghilotină; 
după jumătate de minut de gemut şi transpirat, cumplitele 
strigăte de luptă ale vardenilor le ajunseră la urechi, când 
oamenii ce aşteptaseră afară năvăliră pe poartă, în piaţă. 

Roran dădu drumul roții, apoi îşi scoase din nou ciocanul şi 
o luă pe scări, cu ceilalţi în spatele său. 

Când ieşiră din postul de gardă, îi zări pe Cârn şi Delwin, 
care tocmai apăreau din clădire, de partea cealaltă a porţii. 
Niciunul nu părea rănit, însă Roran observă că războinicul 
mai în vârstă ce îi însoţise lipsea acum. 

În timp ce aşteptară ca grupul lui Roran să li se alăture, 
Baldor şi restul vardenilor se organizară într-un bloc 
compact de oameni, la marginea pieţei. Se dispuseseră în 
cinci şiruri, umăr la umăr, cu scuturile suprapuse. 

În timp ce alerga spre ei, Roran văzu un contingent 
numeros de soldaţi apărând dintre clădirile aflate în capătul 
îndepărtat al pieţei. Acolo, aceştia se dispuseră în formaţie 
de apărare, înclinându-şi suliţele şi lăncile în afară, astfel 
încât aduceau cu o perniţă lungă, joasă, plină de ace. Socoti 
că erau cam o sută cincizeci de soldaţi - un număr pe care 
războinicii săi l-ar fi putut înfrânge, cu siguranţă, însă asta 
i-ar fi costat şi timp, şi oameni. 

Se posomori şi mai tare când acelaşi magician cu nas 
coroiat pe care îl văzuse cu o zi în urmă ieşi în faţa şirurilor 
de soldaţi şi îşi desfăcu braţele deasupra capului, cu o 
aureolă de lumină neagră pocnind în jurul ambelor sale 
mâini. Roran aflase destule despre magie de la Eragon ca 
să ştie că lumina era mai degrabă pentru spectacol decât 
pentru orice altceva, însă chiar şi aşa, nu avea nici o 
îndoială că magicianul inamic era extrem de periculos. 

Cârn ajunse lângă războinici la câteva secunde după 
Roran. Împreună, ei şi Baldor se uitară atent la magician şi 


la şirul de soldaţi adunaţi în faţa lor. 

— Îl poţi omorî? întrebă Roran încet, pentru ca oamenii 
din spatele lui să nu îl audă. 

— Va trebui să încerc, nu? răspunse Cârn. Îşi şterse gura 
cu dosul palmei. Transpiraţia i se scurgea pe faţă. 

— Dacă vrei, putem năvăli peste el. Nu ne poate ucide pe 
toţi înainte de a reuşi să-i înfrângem vrăjile şi să-i înfigem o 
sabie în inimă. 

— Nu poţi şti... Nu, asta-i îndatorirea mea şi trebuie să mă 
ocup de ea. 

— Putem ajuta cu ceva? Cârn slobozi un râs nervos. 

— Puteţi trage câteva săgeți spre el. Va fi ocupat să le 
blocheze şi asta poate îl va slăbi îndeajuns ca să facă o 
greşeală. Dar orice aţi face, nu vă băgaţi între noi... Nu vom 
fi în siguranţă, nici voi, nici eu. 

Roran îşi trecu ciocanul în mâna stângă, apoi îşi puse 
dreapta pe umărul lui Cârn. 

— Va fi bine. "Ţine minte, nu-i el atât de isteţ. L-ai mai 
păcălit înainte şi îl poţi păcăli din nou. 

— Ştiu. 

— Noroc, spuse Roran. 

Cârn dădu din cap, apoi se duse spre fântâna din centrul 
pieţei. Lumina soarelui ajunsese la evantaiul de apă ce 
dansa şi sclipea asemenea unui pumn de diamante aruncate 
în aer. 

Magicianul cu nas coroiat se îndreptă şi el către fântână, 
potrivindu-şi pasul cu cel al lui Cârn, până ce ajunseră la 
doar douăzeci de picioare distanţă unul de celălalt, după 
care se opriră amândoi. 

De unde se afla, lui Roran i se păru că cei doi îşi vorbeau, 
însă erau prea departe de el ca să îşi dea seama ce spun. 
Apoi amândoi magicienii înţepeniră, de parcă cineva ar fi 
vârât un pumnal în ei. 

Asta aştepta Roran: un semn că aceştia se duelau cu 
minţile, fiind prea ocupați ca să mai dea vreo atenţie celor 
din jur. 


— Arcaşi! se răsti el. Duceţi-vă acolo şi acolo, şi arătă spre 
cele două părţi ale pieţei. Băgaţi câte săgeți puteţi în 
câinele ăla necredincios, să nu care cumva să-l atingeţi pe 
Cârn, altfel vă dau de vii Saphirei. 

Când cele două grupuri de arcaşi avansară până la 
jumătatea pieţei, soldaţii se foiră alarmaţi, însă niciuna 
dintre trupele înveşmântate în purpuriu ale lui Galbatorix 
nu rupse formaţia şi nu-i atacă pe vardeni. 

„Probabil au mare încredere în vipera aia a lor”, gândi 
Roran, îngrijorat. 

Zeci de săgeți cafenii, împodobite cu pene de gâscă, 
ţâşniră învârtindu-se, şuierând, către magicianul inamic şi, 
pentru o clipă, Roran speră că poate îl vor putea omori. 
Ajunse însă la cinci picioare de omul cu nas coroiat, toate 
săgețile se spulberară şi căzură pe jos, de parcă s-ar fi izbit 
drept într-un zid de piatră. 

Roran se tot înălța pe călcâie, prea încordat ca să stea 
liniştit. Nu îi plăcea să aştepte fără să facă nimic în timp ce 
prietenul său era în pericol, în plus, fiecare clipă ce trecea 
era pentru Seniorul Halstead un prilej în plus să priceapă 
ce se întâmplă şi să pună la cale un răspuns eficient. Dacă 
oamenii lui Roran voiau să evite să fie zdrobiţi de forţele 
superioare ale Imperiului, trebuiau să-şi ţină inamicii în şah, 
astfel încât aceştia să fie nesiguri încotro s-o apuce şi ce să 
facă. 

— Pe vârfuri! zise el, întorcându-se către războinici. Hai să 
vedem dacă putem face vreo treabă câtă vreme Cârn se 
luptă ca să ne scape pielea. Îi vom ataca din coastă pe 
soldaţii ăia. Jumătate din voi veniţi cu mine; restul urmaţi-l 
pe Delwin. Nu pot bloca toate străzile, aşa că Delwin, tu şi 
oamenii tăi vă croiţi drum cât să treceţi de soldaţi, după 
care îi ocoliţi şi îi atacați din spate. Noi îi vom ţine ocupați 
aici, ca să nu opună mare rezistenţă. Dacă vreunul dintre 
soldaţi încearcă să fugă, lăsaţi-l. Oricum, ne-ar lua prea 
mult timp să-i omoram pe toţi. Aţi înţeles? Hai, hai, mişcaţi- 
vă! 


Oamenii se împărţiră rapid în două grupuri. Conducându-l 
pe al său, Roran porni în fugă spre capătul din dreapta al 
pieţei, în timp ce Delwin o luă spre stânga. 

Când ambele cete de oameni fură aproape lângă fântână, 
Roran văzu că magicianul duşman priveşte către el. A fost o 
privire fugară, piezişă, însă momentul de neatenţie, 
provocat sau nu, păru să aibă un efect imediat în duelul pe 
care magicianul îl purta împotriva lui Cârn. Când bărbatul 
cu nas coroiat îşi întoarse privirea spre Cârn, rânjetul de pe 
faţa lui se transformă într-un rictus dureros şi venele 
începură să i se umfle pe fruntea bombată şi pe grumazul 
aspru, iar întregul său cap se coloră într-un roşu întunecat, 
mânios, de parcă ar fi fost atât de umflat de sânge încât 
stătea să crape. 

— Nu! urlă bărbatul, apoi strigă ceva în limba străveche, 
ceva ce Roran nu putu înţelege. 

O fracțiune de secundă mai târziu, Cârn strigă şi el ceva şi, 
pentru o clipa, vocile li se suprapuseră, într-un amestec atât 
de pătrunzător de teroare, durere, ură şi furie încât Roran 
simţi, până în măduva oaselor, că duelul luase o turnură 
îngrozitor de urâtă. 

Cârn dispăru în mijlocul unei explozii de lumină albastră. 
Apoi, o carapace albă, ca o cupolă, ţâşni din locul în care 
acesta se aflase mai devreme şi se întinse peste piaţă atât 
de repede, că Roran nici nu avu timp să clipească. 

Universul se întunecă. O dogoare insuportabilă îl izbi pe 
Roran şi totul se răsturnă şi se strâmbă în jurul acestuia, în 
timp ce cădea printr-un spaţiu fără formă. 

Ciocanul îi fu smuls din mână şi o durere explodă într-o 
parte a genunchiului său drept. Apoi, un obiect dur îl lovi cu 
putere în gură şi el simţi cum îi sare un dinte şi cum se 
umple de sânge. 

Când se linişti, în sfârşit, rămase unde se afla, întins pe 
burtă, prea năucit ca să se mişte. Îşi veni încet în fire şi 
văzu, sub nasul său, suprafaţa netedă, gri-verzuie, a unei 
dale de piatră, apoi mirosi mortarul ce înconjura piatra şi 


deveni conştient, cu tot corpul, de durerile şi vânătăile ce-şi 
disputau atenţia sa. Singurul sunet pe care-l putea auzi era 
cel al inimii sale ce bubuia. 

Când începu să respire din nou, o parte din sângele ce-i 
umplea gura şi gâtul i se duse în plămâni. Disperat după 
aer, tuşi şi se ridică, scuipând cheaguri de flegmă neagră. 
Îşi văzu dintele, unul dintre incisivi, zburându-i afară şi 
săltând pe pavaj, uimitor de alb pe fondul petelor de sânge 
pe care le scuipase. Îl prinse şi îl examina; vârful incisivului 
era ciobit, însă rădăcina părea neatinsă, aşa că linse dintele 
până-l curăţă, apoi îl împinse la loc în gaura din gingii, 
strâmbându-se de durere când împunse carnea inflamată. 

Se ridică în picioare. Fusese aruncat în pragul uneia 
dintre casele ce mărgineau piaţa. Oamenii săi erau 
împrăştiaţi în jurul lui, cu braţele şi picioarele strâmbe, 
coifurile căzute, săbiile rupte. 

O dată în plus, Roran se bucură că purta cu el un ciocan, 
căci, în toată agitația, unii dintre vardeni reuşiseră să se 
rănească singuri sau îşi răniseră camarazii. 

„Ciocanul? Unde este ciocanul meu?” se întrebă el, cu 
întârziere. Răscoli peste tot, până ce zări mânerul armei 
sale ieşind de sub picioarele unui războinic din apropiere. Îl 
trase afară, apoi se întoarse să privească piaţa. 

Şi soldaţii, şi vardenii fuseseră zvârliţi în toate părţile. Din 
fântână nu mai rămăsese decât o mică grămadă de moloz, 
din care apa ţâşnea intermitent. Alături, acolo unde fusese 
Cârn, se afla un cadavru înnegrit, uscat, cu membrele 
fumegânde încleştate, asemenea picioarelor unui păianjen 
mort, totul fiind atât de carbonizat şi de ros şi de calcinat 
încât cu greu ţi-ai fi putut da seama că fusese cândva ceva 
viu sau uman. În mod inexplicabil, magicianul cu nas coroiat 
se afla încă în acelaşi loc, deşi explozia îi sfâşiase 
îmbrăcămintea de pe el, lăsându-l doar în pantaloni. 

O furie de neoprit îl cuprinse pe Roran şi, fără să se 
gândească o clipă la propria siguranţă, porni împleticindu- 


se către centrul pieţei, hotărât să îl omoare pe magician, o 
dată pentru totdeauna. 

Magicianul cu pieptul gol rămase pe loc, chiar şi când 
Roran se apropie. Ridicându-şi ciocanul, Roran porni într- 
un alergat târşâit şi răcni un strigăt de luptă pe care abia îl 
putea auzi. 

Însă magicianul nu făcu nici un gest ca să se apere. 

De fapt, observă Roran, acesta nu se mişcase nici măcar 
cu un deget după explozie. Ca şi cum ar fi fost statuia unui 
om, şi nu omul însuşi. 

Aparenta indiferenţă a magicianului la apropierea lui îl 
ispitea pe Roran să nu bage în seamă reacţia neobişnuită a 
bărbatului - sau, mai bine zis, lipsa reacției - şi pur şi 
simplu să-i tragă una în cap înainte ca acesta să îşi revină 
din ciudata sa amorţeală. Totuşi, precauţia îi calmă lui 
Roran setea de răzbunare şi-l făcu să se oprească, la nici 
cinci paşi de magician. 

Şi fu bucuros că făcuse asta. 

În timp ce, de la oarecare distanţă, magicianul părea 
normal, ajuns aproape de el, Roran văzu că pielea acestuia 
era lăsată şi zbârcită, precum cea a unui om care avea de 
trei ori mai mulţi ani, şi că ea căpătase un aspect aspru, 
scorţos. De asemenea, ea i se înnegrise şi continua să i se 
înnegrească, de la o clipă la alta, de parcă întregul lui corp 
ar fi fost cuprins de îngheţ. 

Pieptul bărbatului se ridica şi ochii i se învârteau în orbite, 
dându-se peste cap, însă în rest părea incapabil să facă vreo 
mişcare. 

În timp ce Roran privea, braţele, gâtul şi pieptul 
bărbatului se stafidiră şi oasele îi ieşiră în relief - de la 
curba arcuită a claviculelor până la creasta golaşă a 
şoldurilor, unde stomacul îi atârna precum un burduf gol. 
Buzele i se zbârciră şi se traseră peste dinţii îngălbeniţi, 
dezvelindu-i într-un rânjet hidos, în vreme ce pupilele i se 
dezumflară, asemenea unor căpuşe îmbuibate ce fuseseră 
stoarse de sânge, iar pielea din jur se cufundă în interior. 


Respirația omului - panicată, întretăiată - şovăi, însă nu se 
opri de tot. 

Îngrozit, Roran se dădu înapoi. Simţi ceva lunecos sub 
cizme şi privi în jos, ca să constate că stătea într-o băltoacă 
de apă ce se tot mărea. La început, crezu că era de la 
fântâna dărâmată, însă apoi înţelese că apa şiroia de la 
picioarele magicianului înţepenit. Roran înjură, cuprins de o 
repulsie bruscă, şi sări pe o porţiune de pământ uscat. 
Văzând apa, înţelese ce făcuse Cârn şi sentimentul său de 
groază spori. Cârn, se părea, aruncase o vrajă ce absorbea 
fiecare strop de umezeală din corpul magicianului. 

În doar alte câteva secunde, vraja îl reduse pe acesta la un 
schelet noduros, învelit într-o scoarță de piele neagră, tare, 
mumificându-l de parcă ar fi fost lăsat o sută de ani în 
Deşertul Hadarac, pradă vântului şi soarelui şi nisipurilor 
mişcătoare. Deşi mai mult ca sigur era deja mort, el nu se 
prăbuşi, căci magia lui Cârn îl ţinea în picioare: un spectru 
înspăimântător, rânjit, asemenea celor mai înfiorătoare 
lucruri pe care Roran le văzuse vreodată în coşmarurile 
sale sau pe câmpul de luptă - ceea ce era cam acelaşi lucru. 

Apoi suprafaţa corpului deshidratat al bărbatului se 
estompă în timp ce se destrăma într-o pulbere fină, cenuşie, 
care se cernea în văluri străvezii şi rămânea, plutind, pe 
apa de dedesubt, asemenea cenuşii unei păduri arse. În 
curând îi urmară muşchii şi oasele, apoi organele 
pietrificate, şi apoi ultimele rămăşiţe ale magicianului cu 
nas coroiat se spulberară, lăsând în urmă doar o movilită 
conică de praf, ridicându-se din balta de apă ce îi susţinuse 
odată viaţa. 

Roran privi către cadavrul lui Cârn, apoi întoarse repede 
ochii, neputând să suporte priveliştea. „Măcar tu te-ai 
răzbunat pe el.” Apoi lăsă deoparte gândul la prietenul său 
ucis, căci era prea dureros ca să insiste pe el, şi se 
concentra, în schimb, asupra celei mai urgente probleme a 
momentului: soldaţii aflaţi în capătul estic al pieţei, care se 
ridicau cu greu de pe jos. 


Roran văzu că vardenii făceau cam acelaşi lucru. 

— Hei! răcni el. După mine! Nu vom mai avea o şansă mai 
bună decât asta! Arătă către unii din oamenii săi, care erau 
vizibil răniţi. Ajutaţi-i să se ridice şi băgaţi-i în mijlocul 
formaţiei. Niciunul să nu fie lăsat în urmă. Niciunul! 

Buzele şi gura îi zvâcneau în timp ce vorbea, iar capul îl 
durea, de parcă ar fi băut toată noaptea. 

La auzul glasului său, vardenii se regrupară, grăbindu-se 
să i se alăture. În timp ce oamenii se adunau într-o coloană 
groasă în spatele lui, Roran îşi reluă locul din primul rând 
de războinici, între Baldor şi Delwin, care aveau amândoi 
zgârieturi crunte din cauza exploziei. 

— Cârn este mort? întrebă Baldor. 

Roran dădu din cap şi îşi ridică scutul, cum făcuseră şi 
ceilalţi, astfel încât formară un zid compact. 

— Atunci să sperăm că Halstead nu mai are vreun alt 
magician ascuns pe undeva, pe-aici, mormăi Delwin. 

Când toţi vardenii îşi ocupară locurile, Roran răcni 
„Înainte marş!” şi războinicii traversară tropăind ceea ce 
mai rămăsese din curte. 

Poate din pricină că aveau un conducător mai puţin 
priceput decât vardenii sau pentru că explozia le cauzase 
pierderi mult mai mari, soldaţii Imperiului nu reuşiseră să 
îşi revină la fel de repede, aşa că încă erau dezorganizaţi 
când vardenii se aruncară în mijlocul lor. 

Roran mârâi şi se dădu un pas înapoi când o suliță se 
înfipse în scutul său, amorţindu-i braţul şi trăgându-l în jos 
cu greutatea ei. Întinzându-se, el mătură cu ciocanul 
suprafaţa scutului. Acesta se lovi în coada suliţei, care nici 
nu se clinti. 

Un soldat din faţa sa, poate chiar cel care aruncase sulița, 
se folosi de ocazie ca să alerge către el şi să-şi fluture sabia 
spre gâtul lui. Roran încercă să-şi ridice scutul, cu tot cu 
sulița înfiptă în el, dar era prea greu şi stânjenitor pentru el 
să se protejeze astfel. Aşa că, în loc de asta, îşi folosi 
ciocanul, izbind sabia ce cădea. 


Îi era însă aproape imposibil să vadă lama săbiei, întoarsă 
pe muchie, şi nu pară bine lovitura, nereuşind să oprească 
sabia cu ciocanul său. Şi ar fi murit chiar atunci, dacă nu ar 
fi atins cu încheietura mâinii latul lamei, deviind-o câţiva 
centimetri într-o parte. 

O durere arzătoare traversă umărul drept al lui Roran. 
Săgeţi parcă i se înfâpseră în coastă şi văzu stele verzi. 
Genunchiul său drept se îndoi şi el se prăvăli înainte. 

Piatră dedesubt. Tălpi şi picioare în jurul lui, înconjurându- 
|, astfel încât nu se putea rostogoli într-o parte, la adăpost. 
Tot corpul îi era lent, amorţit, de parcă ar fi fost încleiat în 
miere. 

„Prea lent, prea lent, gândi el, în timp ce se chinuia să-şi 
elibereze braţul din scut şi să-şi tragă picioarele sub el. 
Dacă rămânea pe jos, putea fi ori înjunghiat, ori călcat în 
picioare. Prea lent!” 

Apoi îl văzu pe soldat prăbuşindu-se în faţa sa, ţinându-se 
de burtă, şi, o clipă mai târziu, cineva îl săltă pe Roran de 
gulerul platoşei şi îl ţinu drept până ce îşi recapătă 
echilibrul. Era Baldor. 

Răsucindu-şi gâtul, Roran privi unde îl lovise soldatul. 
Cinci zale din cămaşa lui fuseseră despicate, dar cu 
excepţia lor, armura rezistase. În ciuda sângelui ce se 
prelingea prin crăpătură şi a durerii ce îi chinuia gâtul şi 
braţul, nu credea că rana era gravă şi nici nu avea de gând 
să se oprească pentru a verifica. Braţul drept încă era bun - 
cel puţin cât să continue lupta - şi asta era tot ce conta 
pentru moment. 

Cineva îi dădu un nou scut. Şi-l puse pe umăr, cu îndârjire, 
şi împinse mai departe, alături de oamenii săi, forţându-i pe 
soldaţi să se retragă pe strada largă ce ieşea din piaţă. 

Foarte repede, soldaţii rupseră rândurile şi fugiră din faţa 
forţei copleşitoare a vardenilor, luând-o la goană pe 
nenumăratele străzi laterale şi alei ce se ramificau din 
strada principală. 


În acel moment, Roran făcu o pauză şi trimise cincizeci 
dintre oamenii săi înapoi, ca să închidă bariera-ghilotină şi 
poarta de atac şi să le păzească de orice duşman care ar fi 
încercat să îi urmărească pe vardeni în inima Aroughsului. 
Majoritatea soldaţilor din oraş erau staţionaţi probabil 
lângă zidul exterior, ca să-i respingă pe atacatori, iar Roran 
nu avea nici un chef să îi înfrunte în luptă deschisă. Asta ar 
fi însemnat sinucidere, dat fiind numărul trupelor lui 
Halstead. 

După aceea, vardenii întâlniră puţină rezistenţă, în timp ce 
înaintau prin oraşul interior către palatul trufaş, bine 
înzestrat, unde cârmuia Seniorul Halstead. 

O curte spațioasă, cu iaz artificial - pe care pluteau gâşte 
şi lebede albe - se întindea în faţa palatului, ce se înălța cu 
câteva caturi deasupra celorlalte clădiri ale Aroughsului. 
Palatul era o construcţie frumoasă, bogat ornamentată cu 
arcade, coloane şi balcoane largi, destinate dansului şi 
petrecerilor. Spre deosebire de castelul din centrul 
Belatonei, acesta fusese, în mod evident, ridicat de cineva 
care se gândise la plăceri, nu la apărare. 

„Credeau probabil că nimeni n-ar fi putut trece de zidurile 
lor”, îşi spuse Roran. 

Câteva zeci de gărzi şi de soldaţi aflaţi în curte se repeziră 
orbeşte la vardeni, imediat ce îi zăriră, scoțând, în tot 
timpul ăsta, strigăte de luptă. 

— Rămâneţi în formaţie! ordonă Roran, în timp ce oamenii 
alergau către ei. 

Pentru unu, două minute, zgomotul armelor ce se ciocneau 
umplu curtea. Gâştele şi lebedele gâgâiră alarmate şi 
bătură apa cu aripile, dar niciuna dintre ele nu îndrăzni să 
părăsească adăpostul iazului lor. 

Vardenilor nu le luă prea mult ca să pună pe fugă soldaţii 
şi gărzile. Apoi, ei luară cu asalt intrarea în palat, ce era 
atât de bogat decorată cu picturi pe ziduri şi tavane - ca să 
nu mai vorbim de stucaturile aurite, mobilierul sculptat şi 
podeaua mozaicată - încât lui Roran îi fu greu să le 


perceapă pe toate odată. Bogăția de care era nevoie ca să 
înalţi şi să întreţii o asemenea construcţie era mai mult 
decât putea el să înţeleagă. Întreaga fermă unde crescuse 
el nu făcea nici cât un scaun din sala cea mare. 

Printr-o uşă deschisă, el văzu trei servitoare alergând cât 
le permiteau fustele pe un alt coridor lung. 

— Nu le lăsaţi să scape! strigă el. 

Cinci spadasini se desprinseră din formaţia vardenilor şi se 
năpustiră după femei, prinzându-le înainte ca acestea să 
ajungă la capătul holului. Femeile sloboziră ţipete ascuţite 
şi se zbătură grozav, zgâriindu-şi atacatorii, în timp ce 
bărbaţii le târau înapoi, spre locul unde aştepta Roran. 

— Destul! zbieră Roran când ajunseră în faţa sa, şi femeile 
încetară să se mai zbată, deşi continuară să scâncească şi 
să geamă. Cea mai bătrână dintre ele, o matroană voinică, 
având părul argintiu prins strâns la spate într-un coc 
desfăcut şi purtând o legătură de chei la brâu, părea cea 
mai rezonabilă, aşa că Roran i se adresă: 

— Unde este Seniorul Halstead? Femeia se îmbăţoşă, 
ridicându-şi bărbia. 

— Fă ce vrei cu mine, domnule, dar nu-mi voi trăda 
stăpânul. Roran se apropie de ea până ajunse la câţiva 
centimetri. 

— Ascultă-mă, şi ascultă-mă bine, mârâi el. Aroughs-ul a 
căzut, iar tu şi oricine altcineva din oraşul ăsta sunteţi la 
mila mea. Nimic din ceea ce poţi face nu va schimba asta. 
Spune-mi unde este Halstead şi te voi lăsa să pleci, pe tine 
şi pe tovarăşele tale. Nu-l poţi salva pe el de ce-l aşteaptă, 
dar vă puteţi salva pe voi. 

Buzele îi erau atât de umflate, încât cu greu se putea face 
înţeles şi, la fiecare cuvânt, stropi de sânge îi zburau din 
gură. 

— Soarta mea nu contează, domnule, spuse femeia, cu o 
expresie la fel de îndârjită precum a unui războinic. 

Roran înjură şi îşi izbi ciocanul de scut, scoțând un „trosc!” 
strident, ce răsună puternic în sala cavernoasă. Femeia 


tresări la acest zgomot. 

— "Ţi-ai pierdut minţile? Merită să-ţi dai viaţa pentru 
Halstead? Merită Imperiul? Merită Galbatorix? 

— Nu ştiu dacă Galbatorix sau Imperiul merită, domnule, 
dar Halstead a fost întotdeauna destul de bun cu noi, 
servitorii, şi n-am de gând să-l văd spânzurat de unii ca voi. 
Gunoi spurcat şi nerecunoscător, asta sunteţi. 

— Zău? O privi feroce. Cât crezi că-ţi vei putea ţine gura 
dacă îi las pe oamenii mei să stoarcă adevărul de la tine? 

— Nu mă vei face să vorbesc niciodată, spuse ea, şi elo 
crezu. 

— Şi ele? Dădu din cap către celelalte femei, dintre care 
cea mai tânără nu putea avea mai mult de şaptesprezece 
ani. Vrei să le laşi să fie tăiate bucățele doar ca să-ţi salvezi 
stăpânul? 

Femeia pufni dispreţuitor, apoi zise: 

— Seniorul Halstead se află în aripa de est a palatului. 
Luaţi-o pe coridorul de colo, treceţi prin Camera Galbenă şi 
prin grădina de flori a Doamnei Galiana şi veţi da de el, fără 
doar şi poate. 

Roran ascultă neîncrezător. Capitularea ei părea prea 
rapidă şi prea uşoară, dată fiind rezistenţa de mai înainte. 
De asemenea, în timp ce ea vorbea, el observase că 
celelalte două femei fuseseră surprinse şi... şi o altă emoție, 
pe care n-o putuse identifica. „Confuzie?” se întrebă el. În 
orice caz, nu reacţionaseră cum s-ar fi aşteptat, dacă 
femeia cu păr argintiu tocmai l-ar fi pus pe seniorul lor în 
braţele duşmanilor. Erau prea tăcute şi prea supuse, de 
parcă ar fi ascuns ceva. 

Dintre cele două, fata era cea mai puţin pricepută în a-şi 
masca sentimentele, aşa că Roran se întoarse către ea, cu 
toată ferocitatea de care era în stare. 

— "Tu, de colo, ea minte, nu-i aşa? Unde este Halstead? 
Spune-mi! 

Fata deschise gura şi scutură din cap, fără un cuvânt. 
Încercă să se dea înapoi din faţa lui, dar unul dintre 


războinici o ţinu pe loc. 

Roran păşi către ea, presă scutul de pieptul ei, lăsând-o 
fără aer, şi îşi lăsă toată greutatea pe scut, ţintuind-o între 
el şi omul din spatele ei. Ridicându-şi ciocanul, Roran îl 
atinse de obrazul ei. 

— Eşti chiar drăguță, însă îţi va trebui ceva vreme să 
găseşti pe cineva care să-ţi facă puţină curte, în afară de 
boşorogi, dacă îţi scot dinţii din faţă. Şi eu am pierdut un 
dinte azi, dar am reuşit să-l pun la loc. Vezi? îşi desfăcu 
buzele în ceva ce, fără îndoială, era o imitație înfiorătoare a 
unui zâmbet. Însă voi păstra dinţii tăi, ca să nu poţi face la 
fel. Vor fi un trofeu frumos, ce zici? Şi făcu o mişcare 
amenințătoare cu ciocanul. 

Fata se dădu înapoi şi ţipă: 

— Nu! Vă rog, domnule, nu ştiu. Vă rog! Era la biroul său, 
se întâlnise cu căpitanii, dar după aceea el şi Doamna 
Galiana trebuiau să meargă la tunelul care duce la docuri 
Şi... 

— Thara, neghioabă ce eşti! strigă matroana. 

— Îi aşteaptă o corabie acolo, şi nu ştiu unde este el acum, 
dar vă rog nu mă loviți, nu ştiu nimic altceva, domnule, şi... 

— Biroul lui, se răsti Roran. Unde este? Hohotind de plâns, 
fata îi spuse. 

— Daţi-le drumul, zise el când ea termină, şi cele trei femei 
se repeziră pe uşă, cu tocurile tari ale încălţărilor ţăcănind 
pe podeaua lustruită. 

Roran îi conduse pe vardeni prin imensa clădire, urmând 
instrucţiunile pe care i le dăduse fata. Grupuri de bărbaţi şi 
femei pe jumătate îmbrăcaţi le tăiară calea, dar niciunul nu 
se opri ca să lupte. Palatul răsuna de răcnete şi ţipete, atât 
de tare încât îi venea să-şi bage degetele în urechi. 

În drum către destinaţia lor, dădură peste un atrium în 
centrul căruia se afla o statuie a unui imens dragon negru. 
Roran se întrebă dacă era vorba de dragonul lui Galbatorix, 
Shruikan. În timp ce treceau pe lângă statuie, Roran auzi 
un „bâz!” şi ceva îl lovi în spate. 


Căzu pe banca de piatră din apropiere şi se agăţă de ea. 

Durere. 

O durere chinuitoare, ce-i lua minţile, ceva ce nu mai 
simţise niciodată înainte. O durere atât de intensă încât şi- 
ar fi tăiat şi mâna, numai să o facă să înceteze. Simţea ca şi 
cum i se vârâse un vătrai încins în spate. 

Nu se putea mişca... 

Nu putea respira... 

Până şi cea mai mică schimbare de poziţie îi provoca un 
chin insuportabil. 

Umbre i se aşternură pe ochi şi îi auzi pe Baldor şi Delwin 
răcnind, apoi Brigman, ultimul la care s-ar fi aşteptat, spuse 
şi el ceva, deşi Roran nu putu înţelege ce. 

Brusc, durerea se înteţi înzecit, şi el urlă, ceea ce nu făcu 
decât să înrăutăţească lucrurile. Cu un efort suprem de 
voinţă, se forţă să stea complet nemişcat. Lacrimi i se 
scurgeau din colţurile ochilor strânşi. 

Apoi Brigman îi vorbi: 

— Roran, ai o săgeată în spate. Am încercat să punem 
mâna pe arcaş, dar ne-a scăpat. 

— Doare... icni Roran. 

— Asta pentru că săgeata ţi-a atins o coastă. Altfel, ar fi 
trecut direct prin tine. Ai noroc că nu a fost un centimentru 
mai sus sau maijos şi că nu ţi-a atins şira spinării sau 
umărul. 

— Scoate-o, spuse el, printre dinţii încleştaţi. 

— Nu putem; săgeata are vârf cu ghimpi. Şi nu o putem 
împinge prin partea cealaltă. Trebuie tăiată. Am ceva 
experienţă cu lucrurile astea, Roran. Dacă ai încredere în 
mine, ca să mânuiesc cuțitul, pot s-o fac acum şi aici. Sau, 
dacă preferi, putem aştepta până găseşti un vraci. Trebuie 
să fie unul prin palat. 

Deşi detesta să se lase pe mâna lui Brigman, Roran nu mai 
putea suporta durerea, aşa că spuse: 

— Fă-o aici... Baldor... 

— Da, Roran? 


— Ia cincizeci de oameni şi găseşte-l pe Halstead. Orice s- 
ar întâmpla, nu trebuie să scape. Delwin... rămâi cu mine. 

Urmă o scurtă discuţie între Baldor, Delwin şi Brigman, 
din care Roran nu auzi decât câteva cuvinte răzlețe. Apoi, o 
mare parte dintre vardeni părăsiră atriumul, care rămase 
mult mai liniştit după aceea. 

La insistenţele lui Brigman, câţiva războinici aduseră 
scaune dintr-o cameră alăturată, le rupseră în bucăţi şi 
făcură un foc pe cărarea mărginită cu pietriş aflată lângă 
statuie. Puseră în foc vârful unui pumnal, pe care Roran ştia 
că Brigman îl va folosi pentru a cauteriza rana din spatele 
lui, după ce va scoate săgeata, ca să nu sângereze până la 
moarte. 

Cum stătea întins pe bancă, rigid şi tremurând, Roran se 
concentra să îşi controleze respiraţia, luând guri mici de 
aer, ca să-şi micşoreze durerea. Oricât de greu îi era, îşi goli 
mintea de orice alt gând. Ce se întâmplase şi ce putea să se 
întâmple nu avea nici o importanţă; tot ce conta era suflul 
regulat de aer ce intra şi ieşea pe nările sale. 

Aproape că îşi pierduse cunoştinţa când patru oameni îl 
ridicară de pe bancă şi îl puseră pe pardoseală, cu faţa în 
jos. Cineva îi îndesă o mănuşă de piele în gură, înteţindu-i 
durerea din buzele zdrenţuite, şi, în acelaşi timp, mâini 
aspre îl apucară de picioare şi de braţe, întinzându-i-le la 
maximum şi ţintuindu-le bine. 

Roran aruncă o privire în spate şi îl văzu pe Brigman 
îngenunchind lângă el, cu un cuţit de vânătoare curbat într- 
o mână. Cuţitul începu să coboare şi Roran închise din nou 
ochii şi muşcă tare mănugşa. 

Inspiră. 

Expiră. 

Apoi, pentru el, timpul şi amintirea dispărură cu totul. 

Interregnum. 

RORAN stătea aplecat peste marginea mesei, jucându-se 
cu un pocal încrustat cu bijuterii, la care se uita fără 
interes. 


Se lăsase noaptea şi singura sursă de lumină din acel 
dormitor luxos venea de la cele două lumânări de pe masă 
şi de la micul foc ce ardea în căminul de lângă patul cu 
baldachin gol. 

O briză uşor sărată adie prin ferestre, dând la o parte 
perdelele subţiri şi albe. Îşi întoarse capul pentru a simţi 
adierea, primind bucuros atingerea răcoroasă pe pielea sa 
fierbinte. Prin ferestre putea vedea întinderea Aroughsului. 
Ici şi colo se zăreau punctele luminoase ale făcliilor din 
intersecţii, însă altminteri oraşul era întunecat şi nemişcat - 
un lucru neobişnuit dar explicabil, având în vedere că toţi 
cei care puteau se ascundeau în casele lor. 

Când briza încetă, mai luă o gură de vin din pocal, 
turnându-şi direct pe gât, pentru a evita să înghită. O 
picătură îi căzu pe rana de la buză şi îşi ţinu respiraţia, 
aşteptând ca înţepătura de durere să treacă. Aşeză paharul 
pe masă, lângă farfuria cu pâine şi carne de miel şi lângă 
sticla de vin pe jumătate goală, apoi privi în oglinda 
sprijinită între cele două lumânări. Nu reflecta nimic 
altceva decât propria lui faţă obosită, însângerată şi cu o 
bună parte din jumătatea dreaptă a bărbii lipsă. Se uită în 
altă parte. Urma să îl contacteze ea când socotea de 
cuviinţă. Până atunci, avea să aştepte. Era tot ce putea face; 
avea dureri prea mari pentru a putea dormi. Luă din nou 
pocalul şi începu să îşi plimbe degetele pe el. 

Timpul trecea. 

Târziu în acea noapte, oglinda tremură, asemenea unei 
bălți de argint-viu, făcându-l pe Roran să clipească şi s-o 
privească lung prin ochii înceţoşaţi, pe jumătate închişi. 

Forma de lacrimă a feţei Nasuadei prinse contur în faţa 
lui, cu expresia ei gravă dintotdeauna. 

— Ronan, spuse ea în loc de salut, cu vocea puternică şi 
clară. 

— Domniţă Nasuada... 

Se depărta de masă atât cât îndrăzni, adică doar câţiva 
centimetri. 


— Ai fost prins? 

— Nu 

— Atunci să înţeleg că fie a murit Cârn, fie este rănit. 

— A murit în timp ce se lupta cu un alt magician. 

— Îmi pare rău să aud asta... Părea un om de toată isprava 
şi cu greu ne putem permite să pierdem pe oricare dintre 
magicienii noştri. Făcu o pauză. Şi cu Aroughs-ul cum e? 

— Oraşul e al nostru. Nasuada ridică din sprâncene: 

— Adevărat? Sunt chiar impresionată. Spune-mi, cum a 
fost lupta? A mers totul conform planului? 

Încercând să îşi deschidă gura cât mai puţin, pentru a 
evita disconfortul, Roran mormăi cele întâmplate în ultimele 
câteva zile, de la venirea sa în Aroughs la omul cu un singur 
ochi care îl atacase în cortul său, de la cum se rupseseră 
digurile morilor, la cum îşi croiseră vardenii drum prin 
Aroughs până la palatul Seniorului Halstead, inclusiv lupta 
lui Cârn cu magicianul inamic. 

Apoi Roran povesti cum fusese lovit pe la spate şi cum 
Brigman a scos săgeata din el. 

— Sunt norocos că a fost acolo; a făcut treabă bună. Fără 
el n-aş mai fi fost de ajutor până nu găseam un vindecător. 
Tresări şi se chirci la amintirea rănilor lui cauterizate şi 
simţi din nou fierul încins atingându-i carnea. 

— Sper că ai găsit totuşi un vindecător să se uite la rănile 
tale. 

— Mda, dar nu era magician. 

Nasuada se lăsă pe spate în scaun şi se uită mai bine la el. 

— Sunt uimită că încă mai ai puterea să vorbeşti cu mine. 
Oamenii din Carvahall sunt într-adevăr tari ca piatra. 

— După asta am pus pază la palat şi în restul oraşului, cu 
toate că mai sunt câteva locuri în care suntem destul de 
slabi. A fost destul de uşor să-i convingem pe soldaţi să se 
predea, odată ce au realizat că am pătruns deja în oraş şi 
am capturat centrul lui. 

— Şi Seniorul Halstead? L-aţi prins şi pe el? 


— Încerca să fugă din castel, când au dat peste el câţiva 
dintre oamenii mei. Halstead avea doar câţiva străjeri cu el, 
nu destui pentru a le putea ţine piept războinicilor, aşa că el 
şi însoțitorii lui s-au baricadat într-un beci... Roran îşi freca 
degetul mare de un rubin al pocalului. Nu voiau să se 
predea, iar noi nu voiam să dărâmăm uşa, pentru că ar fi 
fost prea costisitor. Aşa că am dat ordin oamenilor să aducă 
găleți cu ulei de la bucătărie, să le dea foc şi să le arunce 
lângă uşă. 

— Ai încercat să-i faci să iasă afumându-i? întrebă 
Nasuada. Dădu încet din cap. 

— Câţiva dintre soldaţi au fugit afară, odată ce uşa a fost 
doborâtă de foc, dar Halstead a aşteptat prea mult. L-am 
găsit pe podea, sufocat. 

— Mare păcat. 

— De asemenea... fata lui, Domnița Galiana. Încă o mai 
putea vedea în gând: micuță, delicată, înveşmântată într-o 
rochie frumoasă, liliachie, cu volane şi fundiţe. 

Nasuada se încruntă. 

— Cine este succesorul lui Halstead în comitatul Fenmark? 

— Tharos cel Ager. 

— Cel care a condus atacul de ieri? 

— EL. 

Era după-amiază când oamenii lui îl aduseseră pe Tharos 
înaintea sa. Bărbatul micuţ şi bărbos părea zăpăcit, deşi 
nevătămat, şi nu mai avea coiful său cu pene viu colorate. 
Roran - care era întins pe burtă pe o canapea moale - îi 
spusese: 

— Cred că îmi datorezi o sticlă de vin. 

— Cum ai reuşit să faci asta? întrebase Tharos drept 
răspuns, cu disperarea răsunându-i în glas. Oraşul era 
imposibil de cucerit. Doar un dragon ar fi putut să spargă 
zidurile. Şi uite ce ai reuşit să faci. Nu eşti om ca toţi 
oamenii, eşti altceva... 

Şi tăcuse, nemaiputând să scoată o vorbă. 


— Cum a reacţionat la vestea morţii tatălui şi surorii? 
întrebă Nasuada. Roran îşi rezemă capul în mâini. Fruntea 
îi era alunecoasă şi asudată, aşa că o şterse cu dosul 
mânecii. Tremură. Cu toate că transpira, se simţea cuprins 
de frig, mai ales la mâini şi la picioare. 

— Nu prea i-a păsat de tatăl său. În ce-o priveşte pe sora 
sa însă... Roran fu trecut de un fior când îşi aminti avalanşa 
de injurii pe care i le adresase Tharos, după ce aflase că 
Galiana e moartă. 

— Dacă voi avea vreodată prilejul, o să te omor pentru 
asta, îţi jur, îi spusese Tharos. 

— Atunci ai face bine să te grăbeşti, îi răspunsese Roran, 
pentru că mai e cineva care şi-a propus să îmi ia viaţa şi, 
dacă e să mă omoare cineva, cel mai probabil ea va fi cea 
care o va face. 

— Roran? Roran! 

Realiză cu surprindere că Nasuada îl striga. Se uită la ea 
din nou, cu faţa încadrată de ramele oglinzii, ca un portret, 
şi încercă să îşi regăsească vocea. Într-un final, spuse: 

— Tharos nu este tocmai succesorul Contelui de Fenmark. 
Este cel mai mic dintre cei şapte fii ai lui Halstead, dar toţi 
ceilalţi fraţi ai săi s-au ascuns sau au fugit. Deci, pentru 
moment, este singurul care ar putea să revendice tronul. Ar 
fi un intermediar bun între noi şi mai-marii oraşului. Totuşi, 
fără Cârn, mi-e imposibil să îmi dau seama cine este jurat 
lui Galbatorix şi cine nu. Majoritatea lorzilor şi domniţelor 
sunt, îmi imaginez, şi bineînţeles soldaţii, dar e imposibil să 
îmi dau seama cine altcineva mai este. 

Nasuada îşi încreţi buzele. 

— Înţeleg... Dauth este cel mai apropiat oraş de voi. O voi 
ruga pe Domnița Alarice - pe care cred că ai cunoscut-o - 
să trimită în Aroughs pe cineva priceput în citirea 
gândurilor. Majoritatea nobililor au o astfel de persoană în 
suita lor, aşa că lui Alarice îi va fi destul de uşor să ne 
onoreze cererea. Totuşi, când am plecat spre Câmpiile 
Înflăcărate, Regele Orrin a adus cu el toţi magicienii 


însemnați din Surda, ceea ce înseamnă că, pe oricine ar 
trimite Alarice, va fi cel mai probabil cineva care nu va 
putea face altceva decât să audă gândurile celorlalţi. Şi fără 
vrăjile potrivite va fi greu să prevenim atacurile celor loiali 
lui Galbatorix. 

În timp ce Nasuada vorbea, privirea lui Roran alunecă de- 
a lungul mesei, până ajunse la sticla de vin. „Mă întreb dacă 
Tharos l-a otrăvit.” Acest gând nu reuşi să-l îngrijoreze. 

Apoi Nasuada vorbi din nou: 

— Sper că ţi-ai controlat oamenii şi nu i-ai lăsat să-şi facă 
de cap prin Aroughs dând foc, jefuind şi purtându-se rău cu 
locuitorii. 

Roran era atât de obosit încât îi era greu să compună un 
răspuns coerent, dar până la urmă reuşi să spună: 

— Sunt foarte puţini printre noi cu înclinaţie către 
fărădelegi. Ştiu şi ei la fel de bine ca mine că soldaţii ar 
putea recuceri oraşul, dacă le dăm şi cea mai mică ocazie. 

— "Tot răul spre bine... Ce pierderi ai avut de pe urma 
atacului? 

— Patruzeci şi doi de oameni. 

Pentru câtva timp, se lăsă liniştea între ei. Apoi Nasuada 
spuse: 

— Cârn avea familie? 

Roran ridică din umeri, cu o vagă mişcare a umărului 
stâng: 

— Nu ştiu. Era de undeva din nord, cred, dar niciunul din 
noi nu a suflat nimic despre vieţile noastre de dinainte... 
dinainte de toate astea... nu părea aşa important. O iritaţie 
spontană în gât îl făcu pe Roran să tuşească din nou şi din 
nou; se aplecă până când fruntea îi atinse masa, faţa i se 
schimonosi, în timp ce valuri de durere veniră din spate, din 
umăr şi din gura mutilată. Convulsiile lui erau atât de 
violente încât vinul din pocal sări peste buza paharului şi se 
vărsă pe mână şi pe încheietură. 

În timp ce îşi reveni încet, Nasuada spuse: 


— Roran, trebuie să chemi un vindecător să te vadă. Nu îţi 
este bine şi trebuie să stai în pat. 

— Nu. Îşi şterse saliva din colţul gurii, apoi se uită în sus 
spre ea. Au făcut tot ce-au putut şi nu sunt un copil care 
trebuie dădăcit încontinuu. 

Nasuada ezită apoi îşi lăsă capul în jos: 

— Cum doreşti. 

— Acum ce-o să se întâmple? întrebă Roran. Am terminat 
aici? 

— Intenţia mea era să vă întoarceţi imediat după cucerirea 
Aroughsului oricum s-ar fi realizat asta - dar acum nu eşti 
în stare să vii călare tocmai până în Dras-Leona. Va trebui 
să aştepţi până când... 

— Nu am de gând să aştept, o întrerupse Roran. Luă 
oglinda şi o trase spre el, până ce-i ajunse la câteva degete 
de chip. Nu mă cocoloşi, Nasuada. Pot călări, şi încă repede. 
Singurul motiv pentru care am venit aici a fost că Aroughs- 
ul reprezenta o ameninţare pentru vardeni. Acum, fiindcă 
acea ameninţare a fost eliminată (chiar de mine, dacă mi-e 
îngăduit s-o spun), nu am de gând să mai zăbovesc aici, în 
timp ce soţia şi copilul meu nenăscut stau într-o tabără la 
mai puţin de-o milă de Murtagh şi de dragonul lui! 


Vocea Nasuadei deveni mai dură o clipă. 

— Te-ai dus în Aroughs deoarece te-am trimis eu. Apoi, pe 
un ton ceva mai relaxat, zise: Totuşi, înţeleg ce vrei să spui. 
Te poţi întoarce de îndată dacă eşti în stare. Nu mai are nici 
un rost să călăreşti zi şi noapte, cum ai făcut la dus, dar nici 
să nu pierzi prea mult timp. Gândeşte-te bine. N-aş vrea să 
fiu nevoită să-i explic Katrinei că ai murit pe drum, de 
epuizare. Pe cine crezi că ar trebui să lăsăm în locul tău, 
când pleci din Aroughs? 

— Pe căpitanul Brigman. 

— Pe Brigman? De ce? Nu ai avut neplăceri cu el? 

— Ela ţinut oamenii pe poziţii după ce am fost rănit eu. 
Nu gândeam prea limpede în acele clipe... 

— Îmi închipui. 

— Şi a avut grijă ca oamenii să nu se sperie şi să îşi piardă 
cumpătul. De asemenea, i-a condus în locul meu, în timp ce 
eu eram înţepenit în nenorocitul ăsta de castel. Era 
singurul care avea experienţa necesară ca să facă asta. 
Fără el nu am fi izbutit să ne extindem controlul asupra 
întregului oraş. Oamenii îl simpatizează şi se pricepe să 
planifice şi să organizeze. O să se descurce la cârma 
oraşului. 

— Brigman să fie, atunci. Nasuada îşi întoarse privirea de 
la oglindă şi-i murmură ceva unei persoane pe care elnu o 
putea vedea. Revenind la el, îi spuse: Trebuie să recunosc 
că nu mi-am închipuit nici în ruptul capului că ai putea 
cuceri Aroughs-ul. Părea imposibil pentru cineva să treacă 
de mijloacele de apărare ale oraşului într-un timp atât de 
scurt, cu atât de puţini oameni şi fără ajutorul unui dragon 
sau Cavaler. 

— Atunci de ce m-ai trimis aici? 

— Deoarece trebuia să încerc ceva înainte să-i las pe 
Eragon şi pe Saphira să străbată o asemenea distanţă şi 
deoarece tu ţi-ai făcut un obicei din a întrece aşteptările şi a 
avea succes acolo unde alţii ar şovăi ori s-ar da bătuţi. 


Roran pufni uşor. „Oare cât mai pot să ispitesc soarta, 
înainte de a muri precum Cârn?” 

— N-ai decât să râzi cât vrei, dar nu îţi poţi nega propriul 
succes. Ai repurtat o mare victorie pentru noi astăzi, 
Stronghammer. Sau, mai bine zis, căpitane Stronghammer. 
Ţi-ai câştigat rangul cu vârf şi îndesat. Îţi rămân veşnic 
recunoscătoare pentru ce ai făcut. Prin cucerirea 
Aroughsului, ne-ai eliberat de povara unui război pe două 
fronturi, care ne-ar fi dus la pieire. Toţi vardenii îţi sunt 
datori şi îţi promit că sacrificiile făcute de tine şi de oamenii 
tăi nu vor fi uitate. 

Roran încercă să spună ceva, dar nu reuşi; încercă din 
nou, fără succes însă. De-abia a treia oară izbuti să îngaime: 

— Voi... voi avea grijă ca oamenii să afle ce simţiţi; va 
însemna nespus de mult pentru ei. 

— Te rog. Şi acum trebuie să ne luăm rămas-bun. Este 
târziu, tu eşti rănit şi eu te-am ţinut aici mai mult decât 
trebuia. 

— Aşteaptă... Se întinse spre ea şi lovi cu vârful degetelor 
în oglindă. Aşteaptă. Nu mi-ai spus cum se desfăşoară 
asediul Dras-Leonei? Ea îl pironi cu o privire neutră. 

— Rău. Şi nu sunt semne că lucrurile s-ar schimba în bine. 
Avem nevoie de ajutorul tău aici, Stronghammer. Dacă nu 
găsim o cale să punem capăt acestei situaţii, în curând toate 
cele pentru care am luptat vor fi pierdute. 

Thardsvergundnzmal 

— NU ai nimic, zise Eragon, exasperat. Nu-ţi mai face 
atâtea griji. Oricum nu ai ce face în privinţa asta. 

Saphira mârâi şi continuă să îşi privească imaginea în lac. 
Îşi întoarse capul dintr-o parte în alta, apoi răsuflă din greu, 
scoțând un nor de fum ce pluti deasupra apei ca într-o 
furtună, mic şi rătăcit. 

„Eşti sigur? întrebă ea, uitându-se la el. Şi dacă nu mai 
creşte la loc?” „Dragonilor le cresc mereu solzi noi. Doar 
ştii asta.” „Da, dar mie nu mi-a mai căzut niciunul până 
acum!” 


El nu se obosi să îşi ascundă surâsul; ştia că ea îi putea 
simţi amuzamentul. 

„Nu ar trebui să te necăjeşti atâta. Nu era prea mare.” Se 
întinse şi îşi trecu degetul pe marginea în formă de romb a 
găurii de pe partea stângă a botului ei, acolo unde se 
ascunsese, până de curând, obiectul consternării sale. 
Gaura din platoşa ei sclipitoare era cât vârful degetului său 
mare de largă şi tot atât de adâncă. La capătul ei, se putea 
zări pielea albastră. 

Curios, el îi atinse pielea cu vârful arătătorului. Aceasta 
era caldă şi netedă precum burta unui vițel. 

Saphira pufni şi îşi trase capul de lângă el. „Opreşte-te; mă 
gâdili.” 

EI chicoti şi lovi în apa de sub bolovanul pe care stătea, 
savurând senzaţia pe care o simţea pe tălpile goale. 

„Poate că n-o fi fost prea mare, zise ea, dar toată lumea îşi 
va da seama că lipseşte. Cum altfel? E ca şi cum ai trece cu 
vederea un petic de pământ pe creasta unui munte acoperit 
de zăpadă.” 

Îşi roti ochii înainte, încercând să privească dincolo de 
botul ei lung, la micuța gaură întunecată de deasupra nării. 
Eragon pufni în râs şi o stropi cu apă. Apoi, ca să îi aline 

mândria rănită, îi spuse: „Nimeni n-o să bage de seamă, 

Saphira. Crede-mă. Pe deasupra, chiar dacă ar observa, ar 
lua-o drept o rană căpătată în luptă şi te-ar socoti şi mai 
înfiorătoare datorită ei.” „Serios? Se întoarse să îşi 
cerceteze imaginea oglindită în lac. Apa şi solzii ei se 
reflectau reciproc într-o mulţime orbitoare de pete irizate. 
Şi dacă un soldat o să mă înjunghie acolo? Sabia ar 
pătrunde ca prin unt. Poate că ar trebui să le cer piticilor să 
îmi facă o platoşă de metal cu care să acopăr zona aceea, 
până îmi creşte solzul la loc.” „Ai arăta cât se poate de 
ridicol.” „ Da?” „Mm-hmm.” Dădu din cap, pe punctul de a 
izbucni din nou în râs. 

Ea pufni. „Nu-i nevoie să mă iei peste picior. Tu cum te-ai 
simţi dacă ar începe să-ţi cadă blana aia de pe cap sau dacă 


ţi-ai pierde unul dintre cioturile alea caraghioase cărora le 
spuneţi dinţi? Atunci ar trebui să te consolez eu pe tine, 
fără îndoială.” „Fără îndoială, se grăbi el să încuviinţeze. Pe 
de altă parte însă, dinţii nu cresc la loc.” Se săltă de pe 
bolovan şi se întoarse pe țărm, unde îşi lăsase cizmele, 
păşind cu grijă ca să nu se rănească în pietrele şi ramurile 
presărate pe marginea apei. Saphira îl urmă, zdrobind 
pământul moale cu ghearele. 

„Ai putea arunca o vrajă de apărare numai pentru acel 
loc”, zise ea, pe când el îşi trăgea cizmele în picioare. „Aş 
putea. Vrei să o fac?” „Da.” 

El pregăti vraja în minte în timp ce îşi lega şireturile, apoi 
îşi puse palma dreaptă pe gaura din botul ei şi murmură 
cuvintele necesare din limba străveche. O lucire palidă şi 
azurie emană de sub mâna lui când isprăvi incantaţia. 

„Gata, spuse el când termină. Acum nu mai ai de ce să-ţi 
faci griji.” „Mda, doar că tot am un solz lipsă.” 

EI o înghionti în falcă. 

„Haide, haide. Să ne întoarcem în tabără.” 

Porniră împreună de lângă lac şi se căţărară pe ţărmul 
abrupt şi fărâmicios din spatele lor, Eragon folosind ca 
puncte de sprijin rădăcinile dezgropate ale copacilor. 

Odată ajunşi sus, în faţa ochilor le apărură tabăra 
vardenilor, la jumătate de milă înspre est, cât şi întinsa 
harababură care era Dras-Leona, puţin mai la nord de 
tabără. Singurele semne de viaţă din oraş erau fuioarele de 
fum ce se înălţau din hornurile caselor. Ca întotdeauna, 
Thorn stătea tolănit pe meterezele de la poarta de sud, 
scăldându-se în lumina puternică a după-amiezii. Dragonul 
roşu părea adormit, dar Eragon ştia din experienţă că, de 
fapt, stătea cu ochii pe vardeni şi că, în clipa în care cineva 
va încerca să se apropie de oraş, el avea să se trezească şi 
să le dea de ştire lui Murtagh şi celorlalţi dinăuntru. 

Eragon sări în spatele Saphirei, iar ea îl duse agale înapoi 
în tabără. 


Când sosiră, el îşi dădu drumul pe pământ şi o luă înainte 
printre corturi. Tabăra era cufundată în tăcere, totul dădea 
senzaţia de linişte şi amorţeală, de la tonurile joase şi 
tărăgănate ale conversaţiilor dintre războinici până la 
flamurile care atârnau neclintite în aerul dens. Singurele 
făpturi care păreau imune la apatia generală erau câinii 
zvelţi şi pe jumătate sălbatici împrăştiaţi prin tabără, 
amuşinând mereu după resturi de mâncare. O parte dintre 
câini aveau zgârieturi pe boturi şi pe coaste, ca urmare a 
greşelii nesăbuite, deşi de înţeles, de a fi urmărit şi chinuit 
vreo pisică fermecată ca şi cum ar fi fost o pisică obişnuită. 
Când făceau asta, scheunăturile lor de durere atrăgeau 
atenţia întregii tabere, iar oamenii râdeau când vedeau 
câinii fugind de pisica fermecată, cu coada între picioare. 

Conştient de privirile pe care el şi Saphira le atrăgeau, 
Eragon îşi ţinu capul sus şi umerii drepţi, călcând apăsat, în 
încercarea de a transmite o impresie de hotărâre şi vigoare. 
Oamenii trebuiau să vadă că era încă plin de încredere şi că 
nu se lăsase doborât de plictisul situaţiei în care se aflau 
acum. 

„Măcar de-ar pleca Murtagh şi Thorn, se gândi Eragon. Nu 
ar trebui să lipsească mai mult de-o zi ca să putem cuceri 
oraşul.” 

Până acum, asediul Dras-Leonei se dovedise a fi neobişnuit 
de monoton. Nasuada refuzase să atace oraşul, spunându-i 
lui Eragon: 

— De-abia ai reuşit să îl învingi pe Murtagh ultima oară 
când v-aţi înfruntat - ai uitat cum te-a înjunghiat în şold? Şi 
te-a avertizat că va fi şi mai puternic când veţi da ochii din 
nou. Orice s-ar zice despre Murtagh, nu-mi vine să cred că 
e şi mincinos. 

— Într-o înfruntare între magicieni, forţa nu este totul, îi 
atrase Eragon atenţia. 

— Aşa este, dar asta nu înseamnă că nu contează deloc. 
Unde mai pui că acum are şi sprijinul preoţilor din 
Helgrind, printre care bănuiesc că sunt destui magicieni. 


Nu voi risca să te las să dai piept cu ei şi cu Murtagh în 
bătălie, nici măcar cu magicienii lui Blodhgarm alături. 
Până nu izbutim să îi ademenim pe Murtagh şi pe Thorn 
afară din oraş, să îi prindem în capcană sau să obţinem un 
avantaj asupra lor, vom rămâne aici şi nu vom porni asaltul 
asupra oraşului. 

Eragon protestase, explicându-i că nu se cădea să amâne 
invazia şi întrebând-o cum spera ea ca el să îl învingă pe 
Galbatorix, dacă nu putea să-i vină de hac nici măcar lui 
Murtagh? Însă Nasuada rămase neclintită în hotărârea ei. 

Împreună cu Arya, Blodhgarm şi magicienii din Du Vrangr 
Gata, plânuiseră, inventaseră şi examinaseră căi de a obţine 
avantajul de care vorbise Nasuada. Dar strategiile pe care 
le luaseră în considerare fie necesitau mai mult timp şi 
resurse decât aveau vardenii la dispoziţie, fie nu izbuteau 
să rezolve problema uciderii, capturării sau izgonirii lui 
Murtagh şi a lui Thorn. 

Nasuada mersese până şi la Elva, ca să o întrebe dacă îşi 
putea folosi abilitatea - care îi îngăduia să simtă durerea 
celorlalţi oameni, cât şi orice durerea aveau să îndure în 
viitorul apropiat - ca să îl învingă pe Murtagh sau ca să 
pătrundă în oraş pe ascuns. Fetiţa cu frunte argintie răsese 
de Nasuada, gonind-o cu vorbe de ocară şi insulte şi 
spunându-i: 

— Nu sunt juruită nimănui, Nasuada, nici măcar ţie. 
Găseşte-ţi un alt copil care să-ţi câştige bătăliile; eu nu am 
de gând să o fac. 

Şi astfel, vardenii continuară să aştepte. 

Pe măsură ce treceau zilele, Eragon văzuse cum oamenii 
devin tot mai posomorâţi şi nemulţumiţi, iar Nasuada tot 
mai îngrijorată. O armată, după cum aflase Eragon, era 
precum o fiară hămesită şi nesătulă care murea şi se 
descompunea dacă miile sale de pântece nu îşi primeau 
constant porţia imensă de mâncare. Când înainta pe 
teritoriul inamic, armata îşi obținea proviziile cu uşurinţă, 
confiscând mâncarea şi celelalte lucruri trebuincioase de la 


populaţia cucerită şi luând cu japca resursele din 
împrejurimi. Ca o invazie de lăcuste, vardenii lăsaseră în 
urma lor o fâşie stearpă de pământ, fâşie golită de cele 
necesare susţinerii vieţii. 

Odată ce înaintarea se oprise, rezervele de hrană aflate la 
îndemână se epuizaseră repede şi oamenii se văzuseră 
nevoiţi să trăiască din proviziile aduse din Surda şi din 
oraşele pe care le cuceriseră. Oricât de mărinimoşi ar fi fost 
oamenii din Surda şi oricât de bogate ar fi fost oraşele 
înfrânte, livrările regulate de bunuri nu aveau să le mai 
ajungă vardenilor prea mult timp. 

Deşi Eragon ştia că războinicii erau devotați cauzei, nu se 
îndoia că, puşi în faţa unei morţi încete şi agonizante prin 
înfometare care nu avea să facă altceva decât să îi dea lui 
Galbatorix satisfacția de a se bucura de înfrângerea lor, cei 
mai mulţi oameni aveau să aleagă să fugă în vreun colţ 
îndepărtat al Alagaesiei, unde să îşi trăiască restul zilelor la 
adăpost de Imperiu. 

Clipa aceea nu sosise încă, dar se apropia cu repeziciune. 
Eragon era sigur că tocmai teama de acea soartă o ţinea 
trează noaptea pe Nasuada, făcând-o să pară tot mai trasă 
la faţă cu fiecare dimineaţă care trecea, cu cearcănele de 

sub ochi părând nişte mici surâsuri triste. 

Greutățile pe care le aveau de înfruntat la Dras-Leona îl 
făceau pe Eragon să se bucure că Roran evitase să se 
împotmolească astfel în faţa Aroughsului şi îi sporeau 
admiraţia şi aprecierea pentru ceea ce izbutise să facă 
vărul său în oraşul de la miazăzi. „Este mai viteaz decât 
mine.” Nasuada nu avea să încuviinţeze asta, dar Eragon 
era hotărât ca, în momentul în care Roran urma să se 
întoarcă - ceea ce, dacă totul mergea bine, avea să fie peste 
numai câteva zile - să îi ofere un set complet de vrăji de 
apărare. Eragon îşi pierduse deja prea mulţi membri ai 
familiei din pricina Imperiului şi a lui Galbatorix, aşa că nu 
avea de gând să permită ca Roran să aibă aceeaşi soartă. 


Se opri ca să lase trei pitici ce se certau să traverseze 
drumul pe care mergea. Piticii nu purtau coifuri sau 
însemne, dar el ştia că nu erau din Durgrimst Ingeitum, 
căci bărbile lor erau împletite cu mărgele - o modă pe care 
nu 0 văzuse niciodată în rândul celor din clanul Ingeitum. 
Nu îşi dădea seama de ce se dondăneau piticii - nu putea 
înţelege mai mult de câteva cuvinte din graiul lor gutural - 
însă subiectul părea extrem de important, dacă era să 
judece după glasurile lor ridicate, gesturile ample, 
expresiile exagerate, şi mai ales după faptul că nu băgaseră 
de seamă că el şi cu Saphira le stăteau în drum. 

Eragon zâmbi în urma lor; găsea preocuparea lor oarecum 
comică, deşi ei erau cât se poate de serioşi. Spre marea 
uşurare a vardenilor, armata piticilor, condusă de noul lor 
rege, Orik, sosise în Dras-Leona cu două zile mai devreme. 
Acest lucru, împreună cu vestea izbânzii lui Roran de la 
Aroughs, devenise de atunci principalul subiect de 
conversaţie prin tabără. Piticii aproape că dublaseră 
mărimea forţelor vardenilor şi aveau să crească în mod 
considerabil şansele acestora de a ajunge la Uru'baen şi la 
Galbatorix dacă se putea găsi o soluţie favorabilă pentru 
impasul reprezentat de Murtagh şi de Thorn. 

Pe când mergea prin tabără alături de Saphira, Eragon o 
zări pe Katrina stând în faţa cortului ei, împletind haine 
pentru viitorul ei prunc. Ea îl salută, ridicându-şi o mână şi 
strigându-i: 

— Vere! 

EI îi răspunse la fel, după cum obişnuia să o facă după 
căsătoria ei cu Roran. 

După ce savurară un prânz pe cinste - ceea ce implică 
mult sfâşiat şi crănţănit din partea Saphirei - cei doi se 
retraseră pe peticul de iarbă moale şi însorită de lângă 
cortul lui Eragon. La porunca Nasuadei, peticul era mereu 
la dispoziţia Saphirei, un dictat pe care vardenii îl 
respectau cu sfinţenie. 


Saphira se încolăci ca să moţăie în căldura amiezii, în timp 
ce Eragon luă Domia abr Wyrda din coburi, apoi se strecură 
pe sub aripa ei stângă şi se cuibări în lăcaşul parţial 
adumbrit dintre curba grumazului ei şi piciorul vânjos din 
faţă. Lumina care se furişa printre cutele aripii ei, cât şi cea 
reflectată în fascicule sclipitoare de solzii ei făceau ca pielea 
să-i arate ciudat, vineţiu, şi acopereau paginile cărţii cu o 
brumă de forme lucitoare care îi îngreunau lectura runelor 
subţiri şi colţuroase. Însă lui nu-i păsa; plăcerea de a sta cu 
Saphira compensa pe deplin acest neajuns. 

Rămaseră împreună un ceas sau două, până când Saphira 
îşi digeră prânzul iar Eragon se satură de descifrat 
propoziţiile întortocheate ale lui Heslant Călugărul. Apoi, 
plictisiţi, începură să hoinărească prin tabără, inspectând 
fortificațiile şi schimbând din când în când o vorbă cu 
santinelele postate de-a lungul perimetrului. 

În apropierea marginii de est a taberei, acolo unde se 
stabilise grosul armatei piticilor, dădură peste un pitic care 
stătea pe vine lângă o căldare cu apă, cu mânecile suflecate 
până peste coate, şi care modela cu mâinile o sferă de 
ţărână mare cât un pumn. La picioarele sale era o băltoacă 
de noroi şi un băț care fusese folosit ca să amestece în ea. 

Priveliştea era atât de nelalocul ei, încât lui Eragon îi 
trebuiră câteva momente până să îşi dea seama că piticul 
era Orik. 

— Derundann, Eragon... Saphira, rosti Orik fără să-şi 
ridice privirea. 

— Derundann, făcu Eragon, repetând salutul tradiţional al 
piticilor, apoi se aşeză pe vine în cealaltă parte a băltoacei. 
Se uită cum Orik şlefuia contururile sferei, netezind-o şi 
modelând-o cu degetul său mare. Din când în când, Orik se 
apleca, lua o mână de ţărână uscată şi o împrăştia peste 
globul gălbui de pământ, apoi îndepărta uşor surplusul. 

— Nu am crezut niciodată că o să-l văd pe regele piticilor 
ghemuit pe pământ, jucându-se în ţărână ca un copil, zise 
Eragon. 


Orik pufni, suflându-şi în mustață. 

— Iar eu nu am crezut niciodată că un dragon şi un 
Cavaler o să se holbeze la mine când fac un Erothknurl. 

— Şi ce anume este un Erothknurl? 

— Un thardsvergundnzmal 

— Un thardsver..? Eragon se dădu bătut la jumătatea 
cuvântului, neputând să şi-l amintească tot, cu atât mai 
puţin să îl pronunţe. lar asta este...? 

— Ceva care pare să fie altceva decât este cu adevărat. 
Orik ridică mingea de ţărână. Uite-aşa. Asta-i o piatră 
făcută din pământ. Sau, mai exact, aşa va arăta când voi 
isprăvi. 

— O piatră din pământ... E magie la mijloc? 

— Nu, este doar îndemânarea mea. Nimic altceva. 

Când văzu că Orik nu avea de gând să-i spună mai multe, 
Eragon îl întrebă: 

— Cum se face? 

— Ai răbdare şi-o să vezi. Apoi, după o vreme, Orik se 
înduplecă şi spuse: Mai întâi, trebuie să găseşti nişte 
ţărână. 

— Foarte greu, într-adevăr. 

Orik îi aruncă o privire pe sub sprâncenele sale stufoase. 

— Unele soiuri de ţărână sunt mai bune decât altele. 
Nisipul, de exemplu, nu este bun. Ţărâna trebuie să aibă 
particule de mărimi diferite, astfel încât să se coaguleze. De 
asemenea, trebuie să aibă şi nişte argilă în ea, cum are 
ţărâna asta. Dar, cel mai important, dacă fac aşa - şi bătu cu 
palma într-o fâşie stearpă de pământ printre peticele de 
iarbă strivită - trebuie să fie mult praf în ţărână. Vezi? îşi 
ridică mâna, arătându-i lui Eragon stratul de pulbere fină 
care îi rămăsese în palmă. 

— De ce-i atât de important? 

— A, făcu Orik, şi se lovi uşor peste nas, lăsând în urmă o 
dâră albicioasă. Se apucă din nou să frământe sfera cu 
mâinile, întorcând-o în aşa fel încât să rămână simetrică. 
Odată ce faci rost de ţărâna potrivită, o umezeşti şi o 


amesteci aşa cum amesteci apa şi făina, până obţii un noroi 
dens, numai bun. Arătă spre băltoaca de la picioarele sale. 
Din noroi faci o minge ca asta. După aceea o strângi şi o 
storci până la ultima picătură, dacă poţi. Apoi faci mingea 
perfect rotundă. Când începi să o simţi lipicioasă, faci ce fac 
eu acum: pui ţărână peste ea ca să absoarbă umezeala din 
interior. Faci asta până când mingea este suficient de 
uscată ca să îşi păstreze forma, dar nu atât de uscată încât 
să devină fărâmicioasa. Erothknurl-ul meu a ajuns aproape 
de acest punct. Când voi obţine asta, o să-l duc în cort şi o 
să-l las la soare o bună bucată de vreme. Lumina şi căldura 
vor scoate şi mai multă umezeală din centru; apoi voi 
presăra iarăşi ţărână peste el şi îl voi curăța din nou. După 
trei sau patru daţi, suprafaţa Erothknurlului meu va fi la fel 
de tare precum pielea unui Nagra. 

— Toate astea ca să obţii o minge de ţărână uscată? făcu 
Eragon, nedumerit. Saphira îi împărtăşea sentimentul. 

Orik luă încă un pumn de ţărână. 

— Nu, fiindcă nu te opreşti aici. Abia acum urmează 
partea în care ţărâna îţi este de folos. O iau, o presar pe 
suprafaţa Erothknurlului, formând o coajă subţire şi netedă. 
Apoi las mingea să se odihnească şi aştept să iasă şi mai 
multă umezeală la suprafaţă, iar presar ţărână, iar aştept, 
şi tot aşa. 

— Şi cât îţi ia ca să faci asta? 

— Până când nu se mai lipeşte praful de Erothknurl. Coaja 
pe care o formează este ceea ce dă frumuseţea unui 
Erothknurl. În decurs de o zi va căpăta un luciu strălucitor, 
ca şi cum ar fi făcută din marmură cizelată. Fără şlefuire, 
fără lustruire, fără magie - numai cu inima, mintea şi 
mâinile - vei fi obţinut o piatră din pământ obişnuit... o 
piatră fragilă, ce-i drept, însă o piatră. 

În ciuda insistenţei lui Orik, lui Eragon tot îi venea greu să 
creadă că noroiul de la picioarele sale putea să se 
preschimbe în ceea ce îi descrisese piticul fără ajutorul 
magiei. 


„Dar de ce faci aşa ceva, Orik, rege al piticilor? îl întrebă 
Saphira. Probabil că ai numeroase îndatoriri, acum că eşti 
cârmuitorul poporului tău.” Orik mormăi. 

— Nu am nimic de făcut momentan. Oamenii mei sunt gata 
de luptă, însă nu avem de purtat nici o bătălie şi nu s-ar 
cădea să îi cicălesc, precum o cloşcă. Nici nu vreau să stau 
singur în cort, aşteptând să-mi crească barba... Aşa că fac 
acest Erothknurl. 

Rămase tăcut, însă lui Eragon i se păru că Orik avea ceva 
pe suflet, aşa că nu spuse nimic şi aşteptă să vadă dacă 
piticul va continua. După un minut, Orik îşi drese glasul şi 
zise: 

— Înainte puteam să beau şi să joc zaruri cu cei din clanul 
meu fără să conteze că eram moştenitorul adoptat al lui 
Hrothgar. Puteam încă să vorbim şi să râdem împreună fără 
să ne simţim stingheriţi. Nu ceream favoruri şi nici nu le 
acordam. Însă acum lucrurile nu mai stau la fel. Prietenii 
mei nu pot uita că sunt regele lor, iar eu nu pot să nu 
observ cum s-a schimbat purtarea lor faţă de mine. 

— Era de aşteptat, făcu Eragon. Îl înţelegea foarte bine pe 
Orik, căci şi el păţise acelaşi lucru după ce devenise 
Cavaler. 

— Aşa o fi. Dar faptul că o ştiu nu o face mai uşor de 
îndurat. Orik scoase un sunet exasperat. Of, viaţa este o 
călătorie ciudată şi crudă câteodată... L-am admirat pe 
Hrothgar ca rege, însă adeseori mi se părea că este mult 
prea repezit cu cei cu care avea de-a face, chiar şi când nu 
era cazul. Acum înţeleg mai bine de ce era aşa. Orik strânse 
mingea de ţărână în mâinile făcute căuş şi o privi încruntat. 
Când te-ai întâlnit cu Grimstborith Gannel în Tarnag, ţi-a 
explicat cumva semnificaţia unui Erothknurin? 

— Nu mi-a vorbit despre asta. 

— Mda, cred că erau alte chestiuni mai presante despre 
care trebuia să discutaţi... Iotuşi, ca membru al clanului 
Ingeitum şi ca un knurla adoptat, ar trebui să cunoşti 
importanţa şi simbolistica unui Erothknurl. Nu este doar o 


cale de a te concentra, de a-ţi petrece timpul şi de a-ţi crea 
un suvenir interesant. Nu. Facerea unei pietre din pământ 
este ceva sacru. Prin asta ne reafirmăm credinţa în puterea 
lui Helzvog şi îi aducem prinos. Trebuie să tratezi asta cu 
smerenie şi cu determinare. Făurirea unui Erothknurl este 
o formă de adorare, şi zeii nu îi privesc cu bunăvoință pe cei 
care execută acest ritual într-o manieră uşuratică... Din 
piatră, trup; din trup, ţărână; şi din ţărână, înapoi în piatră. 
Roata se întoarce şi noi nu întrezărim decât o frântură din 
întreg. 

Abia atunci pricepu Eragon profunzimea tulburării lui 
Orik. 

— Ar trebui să o ai pe Hvedra alături, rosti el. Ea ţi-ar ţine 
de urât şi nu ar îngădui să te laşi copleşit de asemenea 
gânduri negre. Nu te-am văzut niciodată atât de fericit cum 
erai cu ea, în Fortăreaţa Bregan. 

Cutele de la ochii abătuţi ai lui Orik se adânciră când 
zâmbi. 

— Aşa este... Însă ea este grimstcarvlorss pentru 
Ingeitum, şi nu îşi poate abandona îndatoririle doar ca să 
îmi ofere mângâiere. Unde mai pui că n-aş putea fi liniştit 
ştiind-o la mai puţin de o sută de leghe de Murtagh şi de 
Thorn sau, şi mai rău, de Galbatorix şi de dragonul său 
negru şi blestemat. 

Încercând să îl înveselească pe Orik, Eragon spuse: 

— Îmi aminteşti de răspunsul la o ghicitoare: un rege pitic 
stând pe pământ, făcând o piatră din ţărână. Nu sunt sigur 
cum ar suna ghicitoarea, dar poate că ar fi ceva de genul 
ăsta: 

Puternic şi îndesat, Treisprezece stele-n frunte, Ca o 
piatră vie face piatră moartă din praf mort. 

— Nu rimează, dar nu te poţi aştepta să compun versuri 
reuşite într-o clipă. Îmi închipui că o asemenea ghicitoare 
ar face multă lume să îşi bată capul. 

— Hmm, făcu Orik. Nu şi-un pitic. Chiar şi copiii noştri i-ar 
da de cap cât se poate de iute. 


„Ca şi dragonii, de altfel”, interveni şi Saphira. 

— Presupun că ai dreptate, zise Eragon. 

Apoi îl întrebă pe Orik despre tot ce se petrecuse în rândul 
piticilor după ce el şi Saphira plecaseră din Tronjheim 
pentru a doua lor călătorie către pădurea elfilor. Eragon nu 
avusese încă prilejul să discute cu Orik pe îndelete de când 
sosiseră piticii în Dras-Leona, şi era nerăbdător să afle ce 
mai făcuse prietenul său de la urcarea pe tron. 

Orik nu păru deloc deranjat să îi explice încâlcelile politicii 
piticilor. Ba mai mult, pe măsură ce vorbea, chipul i se 
lumină şi el deveni tot mai însufleţit. Îşi petrecu aproape un 
ceas povestindu-i despre gâlceava şi uneltirile care 
izbucniseră între clanurile piticilor înainte ca armata lor să 
se strângă laolaltă şi să pornească pentru a se alătura 
vardenilor. Clanurile erau neascultătoare, după cum ştia 
prea bine Eragon şi, chiar dacă acum le era rege, Orik avea 
greutăţi în a le ţine în frâu. 

— E ca şi cum ai încerca să ai grijă de un cârd de gâşte, îi 
explică Orik. Caută mereu să meargă în voia lor, fac un 
zgomot enervant şi te muşcă de mână cu prima ocazie pe 
care o prind. 

În timp ce Orik îi povestea toate acestea, Eragon se gândi 
să îl întrebe de Vermund. Meditase adesea la ce se 
întâmplase cu căpetenia de clan care urzise asasinarea lui. 
Îi plăcea să ştie unde se află duşmanii săi, mai ales unul atât 
de periculos ca Vermund. 

— S-a întors în satul său natal, Feldarast, spuse Orik. Din 
câte ştiu, stă acolo, bea şi urlă despre ce este şi ce-ar fi 
putut să fie. Însă acum nu îl mai ascultă nimeni. Knurlan-ii 
din Az Sweldn rak Anhuin sunt trufaşi şi încăpăţânaţi. În 
mod normal ar rămâne mai departe loiali lui Vermund, 
indiferent de ce-ar face sau de ce-ar spune celelalte clanuri, 
însă tentativa de asasinat asupra unui oaspete este o ofensă 
de neiertat. Şi nu toţi cei din Az Sweldn rak Anhuin te urăsc 
ca Vermund. Nu-mi prea vine să cred că vor accepta să 
rămână izolaţi de restul neamului lor doar ca să protejeze 


un grimstborith care şi-a pierdut şi ultima fărâmă de 
onoare. S-ar putea să treacă ani buni, dar în cele din urmă 
se vor întoarce împotriva lui. Deja am auzit că mulţi dintre 
ei îl evită pe Vermund întocmai cum şi ei sunt la rândul lor 
evitaţi. 

— Ce crezi că o să se întâmple cu el? 

— Va accepta inevitabilul şi se va da la o parte, altfel îi va 
strecura cineva otravă în mied sau un pumnal în coaste. 
Orice s-ar întâmpla însă, el nu mai reprezintă o ameninţare 
pentru tine ca şi căpetenie a clanului Az Sweldn rak Anhuin. 

Continuară să vorbească până când Orik isprăvi primele 
etape din modelarea Erocthknurlului său şi fu gata să ia 
mingea de ţărână şi să o pună la uscat pe o bucată de 
pânză, lângă cort. Când Orik se ridică în picioare, 
strângându-şi găleata şi băţul, îi zise: 

— Îţi sunt recunoscător că ai fost atât de bun încât să mă 
asculţi, Eragon. Şi ţie de asemenea, Saphira. Oricât de 
ciudat ar părea, voi sunteţi singurii cu care pot vorbi liber, 
fără să o pun la socoteală pe Hvedra. Toţi ceilalţi... Ridică 
din umeri. Eh... 

Eragon se ridică şi el în picioare. 

— Eşti prietenul nostru, Orik, fie că eşti rege al piticilor, fie 
că nu. Suntem oricând bucuroşi să vorbim cu tine. Şi ştii că 
nu trebuie să îţi faci griji că vom spune altcuiva ce ne-ai 
povestit tu. 

— Ştiu, Eragon. Orik îşi miji ochii spre el. Iei parte la ceea 
ce se-ntâmplă, şi totuşi nu te-ai lăsat prins în toate uneltirile 
meschine care te înconjoară. 

— Pentru că nu mă interesează. În plus, am lucruri mai 
importante de cumpănit pe moment. 

— Asta-i bine. Un Cavaler ar trebui să rămână deoparte de 
toţi şi de toate. Altminteri cum ai putea să judeci lucrurile 
imparţial? Nu preţuiam independenţa Cavalerilor, însă 
acum o fac, fie şi numai din motive egoiste. 

— Nu stau chiar deoparte, zise Eragon. V-am jurat 
credinţă, ţie şi Nasuadei. 


Orik îşi înclină capul. 

— Într-adevăr. Dar nu faci parte pe deplin nici dintre 
vardeni şi nici din clanul Ingeitum. Oricum ar sta lucrurile, 
mă bucur că pot avea încredere în tine. 

Un surâs se înfiripă pe chipul lui Eragon. 

— Şi eu mă bucur. 

— La urma urmei, suntem fraţi vitregi, nu? Şi fraţii ar 
trebui să se ajute între ei. 

„Aşa ar trebui”, se gândi Eragon, dar nu o spuse cu voce 
tare. 

— Fraţi vitregi, încuviinţă el, bătându-l pe umăr pe Orik. 

Calea cunoaşterii. 

MAI târziu în acea după-amiază, când deveni tot mai 
evident că trupele imperiale nu aveau să lanseze vreun atac 
dinspre Dras-Leona în cele câteva ore rămase din zi, 
Eragon şi Saphira se duseră pe terenul de antrenament din 
capătul cel mai îndepărtat al taberei vardenilor. 

Acolo Eragon se întâlni cu Arya, aşa cum făcuse în fiecare 
zi de când sosiseră aici. Îi dădu bineţe şi ea îi răspunse 
scurt - fusese prinsă într-o conferinţă obositoare cu 
Nasuada şi cu Regele Orrin încă din zori. Apoi Eragon şi 
Arya îşi scoaseră săbiile şi îşi ocupară poziţiile, unul în faţa 
celuilalt. De data aceasta se hotărâseră să folosească 
scuturi; era mai aproape de realitatea luptei adevărate şi 
introducea un element bine-venit de varietate în duelurile 
lor. 

Îşi dădură târcoale cu paşi scurţi şi măsuraţi, mişcându-se 
ca nişte dansatori pe pământul accidentat, simțind terenul 
de sub ei cu picioarele, fără să îşi coboare privirile sau să îşi 
ia ochii unul de la altul. 

Aceasta era partea preferată a lui Eragon în înfruntările 
lor. Era ceva cât se poate de intim în a o privi pe Arya în 
ochi fără să clipească sau să şovăie, iar ea să îi întoarcă 
privirea cu acelaşi grad de concentrare şi de intensitate. Cu 
toate că era oarecum tulburător, el aprecia senzaţia de 
legătură care se crea astfel între ei. 


Arya atacă prima şi, în mai puţin de o secundă, Eragon se 
trezi încovoiat într-un unghi nefiresc, cu sabia ei apăsându-i 
partea stângă a gâtului, zdrelindu-i pielea în mod dureros. 
Eragon încremeni până când Arya socoti de cuviinţă să 
slăbească presiunea, îngăduindu-i să stea drept. 

— Ai fost neatent, îi zise. 

— Cum se face că mă învingi de fiecare dată? mormăi el, 
deloc mulţumit. 

— Pentru că, replică ea, fandând spre umărul său drept şi 
făcându-l să îşi ridice scutul şi să sară înapoi temător, eu am 
avut peste o sută de ani în care să exersez. Ar fi ciudat dacă 
nu te-aş învinge, nu crezi? Ar trebui să fii mândru că ai 
izbutit să punctezi şi tu. Puţini se pot lăuda cu asta. 

Brisingr şuieră prin aer când Eragon lovi spre coapsa ei 
din faţă. Un zăngănit puternic răsună când Arya îi pară 
lovitura cu scutul. Ea ripostă cu o împunsătură răsucită şi 
dibace care îi atinse încheietura mâinii în care ţinea sabia, 
trimiţându-i ace de gheaţă prin braţ şi umăr, până la baza 
țestei. 

Tresărind, se trase îndărăt, căutând o scurtă pauză. Una 
dintre provocările ridicate de lupta cu elfii era reprezentată 
de iuţeala şi de forţa lor, datorită cărora ei se puteau 
năpusti înainte, atacând un duşman de la distanţe mult mai 
mari decât ar fi putut să o facă un om. De aceea, ca să fie la 
adăpost de Arya, fu nevoit să se îndepărteze cam la o sută 
de picioare de ea. 

Înainte să pună ceva distanţă între ei, Arya sări după el, 
făcând două salturi în zbor, cu părul fluturându-i despletit 
pe umeri. Eragon încercă să o lovească în timp ce era în 
aer, însă ea se întoarse în aşa fel încât sabia lui îi trecu pe 
lângă trup, fără să i-l atingă. Apoi îşi strecură marginea 
scutului sub scutul său şi i-l smulse din mâini, lăsându-i 
pieptul complet expus. Cu iuţeală, îşi ridică iarăşi sabia şi i-o 
puse din nou la gât, de data aceasta sub bărbie. 

Îl ţinu în acea poziţie, cu ochii ei mari la câteva degete de 
faţa lui. În expresia de pe chipul Aryei se citea o ferocitate 


şi o încordare pe care nu era sigur cum să le interpreteze, 
dar care îi tăiau elanul. 

O umbră păru să treacă peste chipul Aryei atunci, şi ea îşi 
cobori sabia, dându-se înapoi. 

Eragon îşi masă gâtul. 

— Dacă tot ştii atâtea despre mânuirea săbiei, de ce nu mă 
poţi învăţa să mă descurc mai bine? o întrebă el. 

Ochii ei se aprinseră cu şi mai mare intensitate. 

— Mă străduiesc, îi răspunse, dar problema nu este aici. Îl 
atinse cu sabia pe braţul drept. Problema este aici. Îi atinse 
coiful, cu un zăngănit de metal. Şi nu ştiu cum să te învăţ 
altfel ce trebuie să ştii, decât arătându-ţi unde greşeşti, iar 
şi iar, până ce n-o să mai greşeşti. Îi atinse din nou coiful. 
Chiar dacă asta înseamnă să te bat măr ca să o fac. 

Faptul că ea continua să îl învingă în mod constant îi rănea 
orgoliul, deşi nu voia să recunoască asta nici măcar în faţa 
Saphirei, şi îl făcea să se îndoiască de şansele pe care le-ar 
fi avut într-o confruntare cu Galbatorix, Murtagh sau cu 
orice alt adversar cu adevărat formidabil, dacă avea să îl 
înfrunte în luptă dreaptă, fără ajutorul Saphirei sau al 
magiei. 

Îndepărtându-se de Arya, Eragon se retrase într-un loc 
aflat la o distanţă de vreo zece yarzi. 

— Ei bine? făcu el, cu dinţii încleştaţi. Ce mai aştepţi? Fă-o. 
Şi se puse în gardă, pregătindu-se de un nou atac. 

Arya îşi miji ochii, astfel încât faţa ei colţuroasă căpătă o 
expresie răutăcioasă. 

— Prea bine. 

Se repeziră unul spre celălalt, scoțând amândoi strigăte 
de luptă, iar câmpul răsună de zgomotele încleştării lor 
încrâncenate. Luptară duel după duel, până obosiră, 
asudaţi şi prăfuiţi, iar Eragon fu acoperit de multe vânătăi 
dureroase. Şi totuşi continuară să se arunce unul asupra 
celuilalt cu o determinare de nezdruncinat, ce lipsise până 
atunci din duelurile lor. Niciunul dintre ei nu ceru să se 


pună capăt disputei brutale şi dătătoare de vânătăi, şi nici 
nu se oferi să isprăvească. 

Saphira îi urmărea de pe margine, tolănită pe covorul 
primăvăratic de iarbă. Cel mai adesea îşi ţinea gândurile 
pentru ea, ca să nu îi distragă atenţia lui Eragon, însă din 
când în când făcea câte o observaţie scurtă în privinţa 
tehnicii sale sau a Aryei, observaţii care îi erau de mare 
ajutor lui Eragon. În plus, o bănuia că intervenise de mai 
multe ori ca să-l salveze de loviturile mai periculoase, căci 
uneori îşi simţea braţele şi picioarele mai uşoare decât ar fi 
trebuit sau se trezea că şi le mişcă mai iute decât ar fi fost 
posibil şi, când se întâmpla asta, simţea în adâncul minţii o 
gâdilătură care însemna că Saphira punea stăpânire pe o 
parte a cugetului său. 

În cele din urmă, îi ceru să înceteze. „Trebuie să fiu în 
stare să fac asta de unul singur, Saphira, îi spuse. Nu îmi 
poţi sări mereu în ajutor.” „Pot încerca.” „Ştiu. Şi eu simt la 
fel în ceea ce te priveşte. Însă muntele ăsta trebuie să îl urc 
singur, fără tine.” 

Ea strâmbă din buze. „De ce să îl urci când poţi zbura? Nu 
vei ajunge nicăieri cu picioarele alea mici şi scurte.” „Nu-i 
adevărat, şi ştii bine asta. În plus, dacă aş zbura, aş face-o 
cu aripi de împrumut, şi nu aş câştiga nimic altceva decât 
bucuria ieftină a unei izbânzi nemeritate.” „Izbânda e tot 
izbândă, iar mortul tot mort, oricum ar fi.” „Saphira...”, făcu 
el, ameninţător. 

„Micuţule.” 

Totuşi, spre uşurarea sa, ea îl lăsă în pace după aceea, deşi 
continuă a-l urmări cu vigilenţă neostoită. 

Alături de Saphira, elfii din garda lor personală se 
adunaseră la marginea terenului. Prezenţa lor îl stingherea 
pe Eragon - nu îi plăcea să-i vadă şi altcineva slăbiciunile, în 
afară de Saphira sau de Arya - însă ştia că elfii nu ar fi 
acceptat să se întoarcă în corturile lor. Oricum, în afară de 
protecţia pe care le-o ofereau lui şi Saphirei, elfii îi mai erau 
de folos într-o privinţă: îi ţineau departe de teren pe ceilalţi 


războinici, care altminteri s-ar fi strâns ciorchine să caşte 
gura la duelul încrâncenat dintre un Cavaler şi o elfă. 
Magicienii lui Blodhgarm nu făceau ceva anume ca să îi 
descurajeze pe posibilii spectatori, însă simpla lor înfăţişare 
era suficient de înfricoşătoare ca să alunge pe oricine. 

Cu cât se lupta mai mult cu Arya, cu atât Eragon devenea 
mai frustrat. Câştigase două dueluri - la limită, precipitat, 
cu ajutorul unor şiretlicuri disperate care îi reuşiseră mai 
mult prin noroc decât prin destoinicie şi pe care nu le-ar fi 
încercat niciodată într-un duel adevărat decât dacă nu i-ar 
mai fi păsat de propria siguranţă - însă în afara acestor 
victorii izolate, Arya continuase să îl învingă cu o uşurinţă 
dezarmantă. 

În cele din urmă, Eragon nu-şi mai putu ţine în frâu mânia 
şi frustrarea şi orice simţ al proporţiei îl părăsi. Inspirat de 
metodele care îi asiguraseră puţinele succese, Eragon îşi 
ridică braţul drept şi se pregăti să o azvârle pe Brisingr în 
Arya, ca pe o halebardă. 

Chiar în acea clipă, o altă minte atinse conştiinţa lui 
Eragon, o minte care nu aparţinea nici Aryei, nici Saphirei, 
nici vreunuia dintre elfi, căci era negreşit masculină şi 
negreşit de dragon. Eragon se feri de contact, grăbindu-se 
să îşi pună ordine în gânduri ca să poată respinge ceea ce 
el se temea că era un atac din partea lui Thorn. Însă înainte 
să poată face asta, un glas puternic îi răsună prin cotloanele 
adumbrite ale minţii, precum sunetul unui munte ce se 
clintea sub propria greutate: „Destul”, zise Glaedr. 

Eragon înţepeni şi se opri în loc, sprijinit pe vârfuri, tocmai 
când era gata să o azvârle pe Brisingr. Îi văzu sau simţi pe 
Arya, Saphira şi pe magicienii lui Blodhgarm reacţionând şi 
ei, tresărind surprinşi, şi îşi dădu seama că, la rândul lor, îl 
auziseră pe Glaedr. 

Mintea dragonului era la fel ca înainte - bătrână, de 
nepătruns şi sfâşiată de durere. Însă pentru prima oară de 
la moartea lui Oromis la Gil'ead, Glaedr părea cuprins de 


dorinţa de-a face şi altceva decât să se cufunde în mlaştina 
atotcuprinzătoare a propriilor chinuri. 

„Glaedr-elda!” făcură Eragon şi Saphira în acelaşi timp. 
„Ce faci...” „Eşti bine...” „Ai...” 

Mai erau şi alţii care i se adresau - Arya, Blodhgarm şi 
încă doi elfi pe care Eragon nu îi putu identifica - iar 
cuvintele lor amestecate se învălmăşiră într-o zarvă de 
neînțeles. 

„Destul, repetă Glaedr, pe un ton istovit şi exasperat. Vreţi 
să atrageţi atenţia asupra voastră?” 

Ca la un semn, tăcură toţi, aşteptând să audă ce avea să 
spună mai departe dragonul auriu. Nerăbdător, Eragon 
schimbă o privire cu Arya. 

Glaedr nu vorbi imediat, ci îi mai privi câteva minute, timp 
în care prezenţa sa apăsă din greu asupra minţii lui Eragon, 
aşa cum Eragon era sigur că se întâmplă şi cu ceilalţi. 

Apoi, cu glasul său răsunător şi sobru, Glaedr zise: „Până 
aici! Eragon, nu ar trebui să îţi pierzi atât de mult timp 
duelându-te. Asta îţi distrage atenţia de la chestiuni mai 
arzătoare. Nu de sabia din mâna lui Galbatorix trebuie să te 
temi cel mai mult, nici de cea din gura lui, ci mai degrabă 
de sabia din mintea sa. Cel mai mare talent al lui constă în 
iscusinţa cu care izbuteşte să se strecoare până în cele mai 
ascunse cotloane ale fiinţei tale şi să te silească săi te 
supui. În loc să te lupţi aşa cu Arya, ar trebui să te 
concentrezi către îmbunătăţirea controlului pe care îl ai 
asupra propriilor tale gânduri; din păcate ele sunt încă 
neascultătoare... Şi-atunci de ce îţi iroseşti timpul cu 
asemenea îndeletniciri fără rost?” 

O mulţime de răspunsuri îi veniră în minte lui Eragon: 
pentru că îi plăcea să încrucişeze sabia cu Arya, în ciuda 
frustrării pe care o acumula; pentru că voia să fie un 
spadasin destoinic - cel mai bun din lume, dacă se putea; 
pentru că acest exerciţiu îl ajuta să se liniştească şi să-şi 
menţină trupul în formă; şi multe alte motive pe lângă 
acestea. Încercă să stăvilească şuvoiul de gânduri, atât ca 


să păstreze o oarecare intimitate, cât şi pentru a nu-l 
copleşi pe Glaedr cu informaţii nedorite, ceea ce nu ar fi 
făcut decât să confirme părerea dragonului despre lipsa lui 
de disciplină. Nu izbuti pe deplin însă, şi simţi un uşor aer 
de dezamăgire la Glaedr. 

Eragon îşi alese cele mai solide argumente. „Dacă izbutesc 
să-l ţin la distanţă cu mintea pe Galbatorix - chiar dacă nu îl 
pot învinge - dacă izbutesc măcar să îl ţin la distanţă, atunci 
s-ar putea ca această confruntare să se hotărască tot cu 
sabia. În orice caz, regele nu este singurul duşman de care 
trebuie să ne facem griji: mai este şi Murtagh, de exemplu, 
cât şi cine ştie ce alţi oameni sau făpturi o mai fi având 
Galbatorix în slujba sa. Nu am fost în stare să îi înving de 
unul singur nici pe Durza, nici pe Varaug şi nici pe Murtagh. 
Mereu am fost ajutat. Dar nu mă pot bizui pe Arya, Saphira 
sau Blodhgarm să mă scoată din bucluc de fiecare dată. 
Trebuie să mă descurc mai bine cu sabia, şi totuşi se pare 
că nu progresez mai deloc, oricât de mult m-aş strădui.” 
„Varaug? rosti Glaedr, întrebător. Nu am mai auzit acest 
nume înainte.” 

Astfel că Eragon fu nevoit să îi povestească lui Glaedr 
despre cucerirea Feinsterului şi despre felul în care reuşise, 
împreună cu Arya, să omoare Umbra nou-născută, chiar în 
momentul în care Oromis şi Glaedr îşi găseau sfârşitul - 
prin morţi diferite, însă la fel de teribile - în timpul bătăliei 
de deasupra Gil'eadului. Eragon îi prezentă pe scurt şi 
acţiunile vardenilor de după aceea, căci îşi dădu seama că 
Glaedr se izolase într-atât încât nu ştia mare lucru despre 
tot ce se petrecuse între timp. Asta îi luă câteva minute lui 
Eragon, timp în care el şi elfii rămaseră încremeniţi pe 
teren, cu privirile pierdute şi cu ochii tulburi, cu atenţia 
îndreptată spre sine pe când se concentrau asupra 
schimbului rapid de gânduri, imagini şi sentimente. 

Urmă o altă tăcere lungă în timp ce Glaedr rumega ceea 
ce aflase. Când binevoi să vorbească din nou, în glas i se 
simţi o notă de amuzament: „Eşti mult prea ambițios dacă 


îţi propui să ucizi Umbre fără să păţeşti nimic. Până şi cei 
mai bătrâni şi mai înţelepţi dintre Cavaleri ar fi şovăit să 
atace o Umbră pe cont propriu. Tu ai supravieţuit deja la 
două confruntări cu ele, ceea ce e de două ori mai mult 
decât destul. Bucură-te că ai fost atât de norocos şi lasă 
lucrurile aşa. Să încerci să învingi o Umbră este ca şi cum ai 
încerca să te înalţi mai sus decât soarele însuşi.” „Aşa este, 
replică Eragon, însă duşmanii noştri sunt cel puţin la fel de 
puternici ca o Umbră, dacă nu chiar mai puternici, iar 
Galbatorix poate să mai creeze câteva Umbre ca să ne 
încetinească înaintarea. Le foloseşte cu nesocotinţă, fără să- 
i pese de distrugerea pe care o provoacă prin lume.” 

Ebrithil, are dreptate, interveni Arya. Duşmanii noştri sunt 
de-a dreptul ucigători... după cum bine ştii - adăugă ea pe 
un ton blând - iar Eragon nu are încă atât de multă 
experienţă. Ca să fie pregătit pentru ce ne-aşteaptă, trebuie 
să stăpânească la perfecţie mânuirea săbiei. Eu am făcut tot 
ce mi-a stat în puteri ca să îl învăţ, însă această stăpânire la 
perfecţie trebuie să vină din interior, nu din afară.” 

Faptul că îi sărise în apărare îi încălzi inima lui Eragon. 

Ca şi mai înainte, Glaedr răspunse cu greu. „Eragon nu îşi 
stăpâneşte nici gândurile încă aşa cum ar trebui. Niciuna 
dintre aceste abilităţi, mentală sau fizică, nu este de mare 
folos de una singură, însă dintre ele prima este cea mai 
importantă. O bătălie împotriva unui magician şi a unui 
spadasin poate fi câştigată doar cu ajutorul minţii. Este de 
preferat să existe un echilibru între minte şi trup, dar dacă 
eşti nevoit să alegi între ele, trebuie să alegi mintea fără să 
pregeţi. Arya... Blodhgarm... Yaela... ştiţi bine că acesta 
este adevărul. De ce nu a preluat niciunul dintre voi 
pregătirea lui Eragon în acest domeniu?” 

Arya îşi lăsă privirea în pământ, ca un copil dojenit, în timp 
ce blana de pe umerii lui Blodhgarm se înfoie iar el îşi ridică 
buzele, dezvăluindu-şi vârfurile colţilor ascuţiţi şi albi. 

Blodhgarm fu cel care îndrăzni să răspundă, într-un final. 
Vorbind numai în limba străveche, primul dintre ei care 


făcea asta, el zise: „Arya este aici ca sol al neamului nostru. 
Eu şi trupa mea suntem aici ca să le protejăm vieţile 
Saphirei Solzi-Sclipitori şi lui Eragon Biruitorul-Umbrei, iar 
asta a fost o sarcină grea, care ne-a ocupat tot timpul. Am 
încercat cu toţii să îl ajutăm pe Eragon, însă nu este datoria 
noastră să pregătim un Cavaler, nici nu am cuteza să 
încercăm aşa ceva atâta vreme cât unul dintre maeştrii săi 
este încă în viaţă şi prezent... chiar dacă acel maestru şi-a 
neglijat îndatoririle. 

Nori negri de mânie se strânseră în Glaedr, asemenea 
norilor uriaşi de furtună care se ivesc la orizont. Eragon se 
îndepărtă de conştiinţa lui Glaedr, temându-se de furia 
dragonului. Glaedr nu mai era capabil să rănească fizic pe 
nimeni, însă rămânea nespus de primejdios, iar dacă îşi 
ieşea din fire şi îi ataca cu mintea, niciunul dintre ei nu ar fi 
putut să îi ţină piept. 

Asprimea şi insensibilitatea lui Blodhgarm îl şocară pe 
Eragon la început - nu mai auzise nici un elf vorbindu-i 
astfel unui dragon - însă după o clipă de cugetare Eragon 
îşi dădu seama că Blodhgarm o făcuse probabil ca să îl 
scoată pe Glaedr din ale lui şi să-l împiedice să se retragă în 
carapacea nefericirii sale. Eragon admiră curajul elfului, 
însă nu se putu abţine să se întrebe dacă a-l insulta pe 
Glaedr era cea mai bună abordare. Cu siguranţă nu era cea 
mai sigură metodă. 

Norii ameninţători de furtună deveneau din ce în ce mai 
mari, luminaţi de scânteieri scurte, ca nişte fulgere, pe când 
mintea lui Glaedr sărea de la un gând la altul. „Ai întrecut 
măsura, elfule, mârâi el, tot în limba străveche. Nu se cade 
să-mi pui tu la îndoială acţiunile. Tu nici nu poţi cuprinde cu 
mintea măsura pierderii mele. Dacă nu ar fi fost Eragon, 
Saphira şi datoria pe care o am faţă de ei, aş fi înnebunit 
până acum. Aşa că nu mă acuza de neglijenţă, Blodhgarm, 
fiu al lui Ildrid, decât dacă doreşti să te masori cu ultimul 
dintre Cei Străvechi.” 


Rânjindu-şi colții şi mai mult, Blodhgarm sâsâi. Totuşi, 
Eragon detecta o urmă de satisfacţie pe chipul elfului. Spre 
disperarea sa, Blodhgarm insistă, spunând: „Atunci nu da 
vina pe noi pentru că nu ţi-ai îndeplinit îndatoririle tale, nu 
ale noastre, tu, Cel Străvechi. Tot neamul nostru îţi jeleşte 
pierderea, dar nu te poţi aştepta să facem concesii ca să îţi 
plângi tu de milă în timp ce noi ne războim cu cel mai 
primejdios duşman din istorie - acelaşi duşman care 
aproape că ţi-a exterminat neamul şi care ţi-a omorât 
Cavalerul.” 

Furia lui Glaedr deveni vulcanică. Neagră şi cumplită, îl 
izbi pe Eragon cu o asemenea forţă încât îşi simţi însăşi 
structura fiinţei pe punctul de a se destrăma precum o 
pânză umflată de vânt. În cealaltă parte a terenului, văzu 
oameni scăpându-şi armele din mâini şi apucându-se de 
cap, schimonosindu-se de durere. 

„Îmi plâng de milă?” făcu Glaedr, apăsând pe fiecare 
cuvânt, şi fiecare cuvânt sună ca o osândă. În cotloanele 
minţii dragonului, Eragon simţi cum se naşte ceva neplăcut 
care, dacă apuca să se împlinească, ar fi provocat multă 
mâhnire şi regret. 

Atunci interveni Saphira, iar vocea ei mentală tăie prin 
emoţiile învolburate ale lui Glaedr ca un cuţit prin apă. 
„Maestre, mi-am făcut griji în privinţa ta, zise ea. Mă bucur 
să văd că eşti bine şi în putere din nou. Niciunul dintre noi 
nu te poate înfrunta de la egal la egal, şi avem nevoie de 
ajutorul tău. Fără tine nu putem nădăjdui să învingem 
Imperiul.” 

Glaedr hurui ameninţător, dar nu o ignoră, nu o întrerupse 
şi nici nu o insultă. Mai mult, lauda ei părea să-l fi mulţumit, 
măcar puţin. La urma urmei, se gândi Eragon, dacă 
dragonii aveau vreo slăbiciune, atunci aceea era linguşirea, 
după cum ştia prea bine şi Saphira. 

Fără să se oprească pentru a-i îngădui lui Glaedr să 
răspundă, Saphira continuă: „De vreme ce nu îţi mai poţi 
folosi aripile, lasă-mă să ţi le ofer pe-ale mele în schimb. 


Văzduhul este liniştit, cerul este senin şi ar fi o plăcere să 
zbori în înalturi, mai sus decât îndrăznesc să zboare 
vulturii. După ce ai fost prins atâta vreme în miezul inimii, 
bănuiesc că tânjeşti să laşi toate astea în urmă şi să simţi 
curenţii de aer sub aripi.” 

Furtuna înnegurată din Glaedr se mai domoli, însă rămase 
imensă şi amenințătoare, la limita unei furii sălbatice 
aţâţate. „Asta... mi-ar face plăcere.” „Atunci vom zbura 
împreună în curând. Dar, maestre...?” „Da, puişorule?” 
„Vreau să îţi cer ceva mai întâi.” „Cere-mi.” „Vrei să îl ajuţi 
pe Eragon la mânuirea săbiei? Poţi să îl ajuţi? Nu este 
destul de iscusit cum ar trebui, iar eu nu vreau să îmi pierd 
Cavalerul.” Saphira îşi păstră demnitatea când îi ceru asta, 
dar în glasul ei se simţea o notă rugătoare care îi puse un 
nod în gât lui Eragon. 

Norii de furtună se absorbiră în ei înşişi, lăsând în urmă un 
peisaj dezolant şi cenuşiu ce i se păru nespus de trist lui 
Eragon. Glaedr făcu o pauză. Forme ciudate, pe jumătate 
vizibile, se mişcară la marginea peisajului monoliţi uriaşi pe 
care Eragon nu dorea cu nici un chip să îi vadă mai de- 
aproape. 

„Prea bine, rosti Glaedr într-un sfârşit. Voi face tot ce pot 
pentru Cavalerul tău, dar după ce isprăvim cu acest 
domeniu, trebuie să mă lase să îl învăţ cum socot eu de 
cuviinţă.” „De acord”, zise Saphira. Eragon îi văzu pe Arya 
şi pe ceilalţi elfi relaxându-se, de parcă şi-ar fi ţinut 
răsuflarea până atunci. 

Eragon se retrase de lângă ei pentru o clipă când Trianna 
şi alţi magicieni de-ai vardenilor îl contactară, cerând să 
afle ce simţiseră că le sfâşia minţile şi ce tulburase într-atât 
oamenii şi animalele din tabără. Trianna îi acoperi pe 
ceilalţi, spunând: „Ai fost atacat, Biruitorul-Umbrei? Te-a 
atacat Thorn? Shruikan?!” Panica din glasul ei era atât de 
puternică încât îl făcu pe Eragon să vrea să îşi azvârle sabia 
şi scutul cât colo şi să fugă la adăpost. 


„Nu, este totul în regulă”, spuse el pe un ton cât se poate 
de liniştit. Existenţa lui Glaedr rămăsese o taină pentru cei 
mai mulţi dintre vardeni, inclusiv pentru Trianna şi pentru 
magicienii din subordinea ei. Eragon nu voia să o dezvăluie 
de teamă că ea ar putea ajunge la urechile iscoadelor 
Imperiului. Era nemaipomenit de greu să minţi când te aflai 
în legătură cu mintea unei alte persoane - de vreme ce era 
aproape imposibil să eviţi să te gândeşti la ce voiai să ţii 
secret - aşa că Eragon scurtă conversaţia cât putu de mult. 
„Elfii şi cu mine făceam exerciţii de magie. Îţi explic mai 
încolo, dar nu sunt motive de îngrijorare.” 

Îşi dădea seama că asigurările sale verbale nu îi 
convinseseră pe deplin, însă ei nu cutezară să scoată o 
explicaţie mai amănunţită, aşa că îşi luaseră bun-rămas de 
la el, ridicându-şi iarăşi zidurile din jurul minţilor lor pentru 
a se ascunde de ochiul minţii sale. 

Probabil că Arya observase o schimbare în atitudinea sa, 
căci se apropie de el şi îl întrebă în şoaptă: 

— E totul în regulă? 

— Da, e bine, replică Eragon pe un ton la fel de coborât. 
Făcu un semn din cap către oamenii care îşi luau armele de 
pe jos. A trebuit să răspund la câteva întrebări. 

— Aha... Nu le-ai spus cine... 

— Bineînţeles că nu. 

„Ocupaţi-vă poziţiile de dinainte”, tună Glaedr, iar Eragon 
şi Arya se îndreptară în direcţii opuse douăzeci de paşi. 

Ştiind că s-ar fi putut să greşească, dar neputându-se 
abţine, Eragon întrebă: „Maestre, chiar poţi să mă înveţi tot 
ce trebuie să ştiu înainte să ajungem în Uru'baen? Ne-a 
rămas atât de puţin timp...” „Le pot învăţa chiar acum, dacă 
mă asculţi, zise Glaedr. Însă va trebui să fii cu mai mare 
băgare de seamă decât până acum.” „Le ascult, maestre.” 
Totuşi, Eragon nu se putu abţine să nu se întrebe cât de 
multe ştia cu adevărat dragonul despre lupta cu sabia. 
Glaedr probabil că aflase destul de multe de la Oromis - aşa 
cum o făcuse şi Saphira de la Eragon - dar în ciuda acestor 


experienţe împărtăşite, Glaedr nu ţinuse niciodată o sabie 
în mână - nici nu ar fi putut, de altminteri. Lecţia de scrimă 
pe care avea să o primească de la Glaedr trebuia să aibă la 
fel de mulţi sorţi de izbândă ca o lecţie de zbor pe care i-ar 
fi dat-o Eragon unui dragon despre cum să navigheze pe 
curenţii calzi ce se ridică de pe coasta unui munte; Eragon 
putea să o facă, însă nu ar fi fost în stare să explice la fel de 
bine ca Saphira, căci cunoştinţele sale erau indirecte şi, 
oricât ar fi stat să mediteze, tot nu ar fi putut depăşi un 
asemenea dezavantaj. 

Eragon îşi păstră îndoielile pentru sine, dar pesemne că o 
parte din ele trecură de bariere şi ajunseră la Glaedr, 
deoarece dragonul scoase un sunet amuzat - sau mai 
degrabă imită sunetul în gând, de vreme ce obiceiurile 
trupului erau greu de uitat - şi zise: „loate marile lupte 
sunt la fel, Eragon, tot aşa după cum toţi marii războinici 
sunt la fel. Dincolo de un anumit punct, nu mai contează 
dacă mânuieşti o sabie, o gheară, un dinte sau o coadă. 
Într-adevăr, trebuie să fii destoinic cu arma pe care o alegi, 
însă oricine are timp şi înclinaţie poate dobândi această 
pricepere. Totuşi, ca să ajungi la măreție ai nevoie de 
măiestrie. Ai nevoie de imaginaţie şi de chibzuinţă, cele 
două calităţi pe care cei mai buni războinici le împărtăşesc 
chiar dacă, la suprafaţă, par complet diferiţi. Glaedr se opri 
o clipă, apoi continuă: Ce ţi-am spus eu acum ceva timp? 

Eragon nu stătu prea mult pe gânduri. „Mi-ai spus că 
trebuie să învăţ să văd cu adevărat ceea ce privesc. Şi m-am 
străduit, Maestre. Chiar m-am străduit.” „Şi totuşi încă nu 
vezi. Uită-te la Arya. De ce a izbutit ea să te învingă în mod 
repetat? Deoarece te înţelege, Eragon. Ştie cine eşti şi cum 
gândeşti, şi asta îi permite să te învingă atât de categoric. 
De ce a reuşit Murtagh să te bată măr pe Câmpiile 
Înflăcărate, chiar dacă nu era nici pe departe la fel de iute 
sau de puternic ca tine?” „Pentru că eram obosit şi...” „Şi 
cum de a reuşit să te rănească la şold când v-aţi înfruntat 
ultima oară, în timp ce tu nu ai putut decât să-i laşi o 


zgârietură pe obraz? Îţi spun eu de ce, Eragon. Asta nu s-a 
întâmplat pentru că tu erai obosit şi el nu. Nu, s-a întâmplat 
pentru că el te înţelege, Eragon, iar tu nu îl înţelegi. 
Murtagh ştie mai multe decât tine, şi de aceea are putere 
asupra ta, la fel ca Arya. Glaedr continuă: Uită-te la ea, 
Eragon. Uită-te bine la ea. Ea te vede întocmai cum eşti, 
dar oare tu o vezi? Oare o vezi destul de limpede ca să o 
învingi în luptă?” 

Eragon privi în ochii Aryei şi observă în ei un amestec de 
hotărâre şi de atitudine defensivă, de parcă ea l-ar fi 
provocat să încerce să îi afle tainele, temându-se în acelaşi 
timp de ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi izbutit. Eragon 
se simţi copleşit de îndoieli. Oare o ştia chiar atât de bine 
precum credea? Sau se amăgise singur, confundând ceea 
ce se vedea la suprafaţă cu ceea ce era de fapt în străfundul 
sufletului ei? 

„Ţi-ai lăsat mânia să te conducă, zise Glaedr, cu blândeţe. 
Mânia are rostul ei, dar acum nu te va ajuta. Calea 
războinicului este calea cunoaşterii. Dacă acea cunoaştere 
îţi cere să-ţi foloseşti mânia, atunci îţi foloseşti mânia, însă 
nu poţi obţine cunoaştere pierzându-ţi cumpătul. Dacă 
încerci să faci asta, vei obţine numai durere şi frustrare. 
Trebuie, în schimb, să încerci să rămâi calm, chiar dacă ţi- 
ar sufla în ceafă o sută de duşmani periculoşi. Goleşte-ţi 
mintea şi las-o să devină un iaz liniştit care oglindeşte tot 
ce-i în jur şi totuşi rămâne neatins. În acea pustietate vei 
căpăta înţelegerea, când vei fi scăpat de temerile iraționale 
cu privire la izbândă şi înfrângere, viaţă şi moarte. Nu poţi 
prezice tot ce se va întâmpla şi nu poţi fi sigur de succes de 
fiecare dată când îţi înfrunţi un duşman, însă dacă vezi tot 
şi nu treci cu vederea nimic, te poţi adapta fără preget la 
orice schimbare. Războinicul care se poate adapta cel mai 
uşor este războinicul care va avea cea mai lungă viaţă. Aşa 
că uită-te la Arya, vezi ceea ce priveşti şi apoi acţionează 
cum crezi de cuviinţă. Odată ce începi să te mişti, nu-ţi mai 
lăsa gândurile să-ţi distragă atenţia. Gândeşte fără să te 


gândeşti, acţionând din instinct, nu după cum îţi dictează 
raţiunea. Hai, încearcă acum.” 

Lui Eragon îi luă un minut să se reculeagă şi să pună cap 
la cap tot ce ştia despre Arya: ce îi plăcea şi ce nu îi plăcea, 
obiceiurile şi particularităţile ei, evenimentele importante 
din viaţa sa, lucrurile de care se temea şi cele la care 
nădăjduia şi, mai presus de orice, esenţa firii sale - cea care 
îi dicta felul în care aborda viaţa... şi lupta. Le luă pe toate 
în considerare şi încercă să extragă din ele esenţa 
personalităţii ei. Era o sarcină descurajantă, mai ales 
pentru că se străduia să nu o vadă aşa cum o percepea de 
obicei - ca pe femeia frumoasă pe care o admira şi după 
care tânjea - ci ca pe fiinţa care era în realitate, în 
întregime, completă şi deosebită de nevoile şi dorinţele 
sale. 

Trase ce concluzii putea într-un timp atât de scurt, deşi se 
temea că observaţiile sale erau copilăreşti şi mult prea 
simpliste. Apoi se dezbăra de nesiguranţă, făcu un pas în 
faţă şi îşi ridică sabia şi scutul. 

Ştia că Arya avea să se aştepte ca el să încerce ceva 
diferit, aşa că începu duelul la fel cum făcuse deja de două 
ori înainte: îndreptându-se în zigzag spre umărul ei drept, 
ca şi cum ar fi vrut să treacă dincolo de scutul ei şi să o 
atace din flancul rămas descoperit. Şiretlicul nu avea să o 
păcălească, însă urma să îi menţină nesiguranța cu privire 
la ce avea el de gând, ceea ce era în avantajul său. 

O pietricică aspră se desprinse sub piciorul său drept. Se 
aplecă într-o parte ca să-şi menţină echilibrul. 

Mişcarea produse o poticneală aproape imperceptibilă în 
mersul său altminteri lin, însă Arya observă abaterea şi se 
năpusti asupra sa, scoțând un țipăt puternic, cristalin. 

Săbiile li se încrucişară, o dată, de două ori, iar apoi 
Eragon se întoarse şi - cuprins de o convingere bruscă şi 
nestrămutată că Arya avea să îl lovească în cap - împunse 
cu sabia spre pieptul ei, cât de iute putu, ţintind către un 


loc din apropierea sternului pe care ea l-ar fi lăsat 
descoperit dacă ar fi vrut să îl lovească în coif. 

Intui corect, dar aprecie greşit. 

Se mişcă atât de repede încât Arya nu mai apucă să-şi 
tragă braţul din calea sa, iar mânerul săbiei sale respinse 
vârful de un albastru-închis al lui Brisingr şi îl devie pe 
lângă obraz, fără să îi facă nimic. 

O clipă mai târziu, lumea se înclină în jurul lui Eragon şi 
scântei roşii şi portocalii îi apărură în faţa ochilor. Se 
împletici şi căzu într-un genunchi, sprijinindu-se cu ambele 
mâini de pământ. Un sunet înfundat îl asurzi. 

Sunetul îşi pierdu treptat din intensitate, şi atunci Glaedr 
spuse: „Nu încerca să te mişti repede, Eragon. Nu încerca 
să te mişti încet. Doar mişcă-te la momentul potrivit, şi 
lovitura ta nu va fi nici prea rapidă, nici prea înceată, ci pur 
şi simplu uşoară. Sincronizarea face totul în luptă. Trebuie 
să acorzi mare atenţie tiparului şi ritmului în care îşi mişcă 
trupul duşmanii tăi: unde sunt puternici, unde sunt slabi, 
unde sunt rigizi şi unde flexibili. Adaptează-te acestor 
ritmuri când îţi convine şi tulbură-le când nu-ţi sunt pe plac, 
şi astfel vei izbuti să îndrepţi lupta pe făgaşul potrivit. 
Trebuie să înţelegi bine asta. Fixează-ţi-o bine în cap şi 
gândeşte-te la ea mai târziu... Şi-acum încearcă din nou!” 

Aruncându-i Aryei o căutătură cruntă, Eragon se ridică în 
picioare, îşi scutură capul ca să şi-l limpezească şi, pentru a 
suta oară, după cum i se părea, se puse iarăşi în gardă. 
Vânătăile şi urmele de bici îl arseră, cu reînnoită durere, 
făcându-l să se simtă ca un bătrân cu reumatism. 

Arya îşi dădu pletele pe spate şi îi zâmbi, arătându-şi dinţii 
albi şi puternici. 

Gestul nu mai avu nici un efect asupra lui. Era concentrat 
asupra a ceea ce trebuia să facă şi nu avea să se lase păcălit 
de acelaşi şiretlic a doua oară. 

Nici nu i se ştersese zâmbetul de pe buze că el se şi repezi 
spre ea, cu sabia lăsată în jos, într-o parte, şi cu scutul în 
faţă. Aşa cum sperase, poziţia săbiei sale o făcu pe Arya să 


se pripească şi să lovească prima: o lovitură ce i-ar fi 
nimerit clavicula dacă şi-ar fi atins ţinta. 

Eragon se feri din faţa loviturii, parând-o cu scutul, şi îşi 
ridică sabia de parcă ar fi vrut să îi reteze picioarele de-a 
lungul coapselor. Ea îi pară lovitura cu scutul, apoi îl 
îmbrânci, făcându-l să-şi piardă răsuflarea. 

Urmă un scurt răgaz în care îşi dădură târcoale, căutând 
amândoi o breşă în garda adversarului de care să profite. 
Aerul dintre ei era încărcat şi tensionat în timp ce se 
studiau unul pe celălalt, mişcările lor erau iuți şi smucite, ca 
mişcările unor păsări, de la prea multa energie ce le curgea 
prin vine. 

Încordarea se sparse asemeni unei baghete de sticlă 
frânte în două. 

O atacă, iar ea îi pară lovitura, mişcându-şi săbiile cu 
asemenea repeziciune încât aproape că nu se mai vedeau. 
În timp ce se luptau, Eragon îşi ţinu ochii aţintiţi asupra ei, 
însă, aşa cum îl sfătuise Glaedr, încercă şi să-i observe 
ritmul şi tiparul trupului, ţinând minte cine era ea şi cum 
era mai probabil să acţioneze şi să reacționeze. Voia din 
toată inima să câştige, simțind că avea să plesnească dacă 
nu reuşea. 

Şi totuşi, în ciuda eforturilor sale, Arya îl luă prin 
surprindere, aplicându-i o lovitură în coaste cu dosul 
mânerului săbiei. 

Eragon se opri şi scăpă o înjurătură. 

„A fost mai bine, zise Glaedr. Mult mai bine. Te-ai 
sincronizat aproape perfect.” „Însă nu perfect.” „Nu, nu 
perfect. Eşti încă prea mânios şi ai mintea prea tulbure. Nu 
scăpa din vedere lucrurile pe care trebuie să ţi le aminteşti, 
dar nici nu le lăsa să îţi distragă atenţia de la ce se 
întâmplă. Găseşte-ţi o oază de linişte interioară şi lasă 
grijile lumii să treacă peste tine fără să te ia pe sus. Ar 
trebui să te simţi ca atunci când Oromis te-a pus să asculţi 
gândurile făpturilor din pădure. Atunci erai conştient de tot 
ce se petrecea în jurul tău fără să te concentrezi însă 


asupra unui singur detaliu. Nu o privi pe Arya doar în ochi. 
Te concentrezi asupra unui punct prea îngust, prea 
detaliat.” „Dar Brom mi-a spus...” „Sunt multe feluri în care 
îţi poţi folosi ochii. Brom îl avea pe-al său, dar acesta nu era 
cel mai flexibil stil, nici cel mai potrivit pentru o bătălie. El 
şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în lupte unul 
contra unul sau în încăierări de grupuri mici, iar obiceiurile 
sale reflectau asta. Este mai indicat să ai o vedere de 
ansamblu decât să priveşti îndeaproape şi să laşi să-ţi scape 
vreun aspect al locului sau al situaţiei. Înţelegi?” „Da, 
Maestre.” „Atunci luptă din nou, şi de data asta relaxează-te 
şi lărgeşte-ţi perspectiva.” 

Eragon trecu iarăşi în revistă tot ce ştia despre Arya. Când 
se hotări asupra unui plan, îşi închise ochii, îşi încetini 
ritmul respirației şi se cufundă în sine. Simţi cum se 
eliberează de temeri şi nelinişti, şi în urma lor nu mai 
rămase decât un pustiu deplin care amorţi durerea rănilor 
sale şi îi dădu o senzaţie de neobişnuită limpezime. Deşi nu 
îşi pierduse interesul pentru izbândă, eventualitatea 
înfrângerii nu îl mai tulbura. Ce-o fi o fi; nu avea să se lupte 
cu soarta fără rost. 

— Eşti gata? îl întrebă Arya când îşi deschise ochii din nou. 

— Sunt gata. 

Îşi ocupară poziţiile şi rămaseră nemişcaţi, fiecare 
aşteptându-l pe celălalt să atace primul. Soarele era în 
dreapta lui Eragon, ceea ce însemna că, dacă reuşea să o 
facă pe Arya să se mişte în direcţia opusă, ea avea să se 
trezească dintr-odată cu lumina în ochi. Încercase deja asta, 
fără succes, dar acum se gândise la o cale prin care să aibă 
sorţi de izbândă. 

Ştia că Arya era încrezătoare în puterea ei de a-l convinge. 
Era sigur că ea nu îi desconsidera abilităţile, însă oricât de 
conştientă ar fi fost de destoinicia şi de aspiraţia lui către 
perfecţiune, câştigase totuşi majoritatea covârşitoare a 
duelurilor. Acele experienţe îi arătaseră că el era uşor de 
învins, chiar dacă mintea ei îi spunea să rămână în gardă. 


Astfel încât această încredere a ei era totodată şi 
slăbiciunea ei cea mare. 

„Crede că se pricepe mai bine decât mine la mânuirea 
săbiei, îşi zise el. Poate că o fi aşa, dar pot să-i folosesc 
aşteptările împotriva ei. Doar aşa o pot învinge.” 

Făcu câţiva paşi în faţă şi îi zâmbi Aryei cum îi surâsese şi 
ea mai devreme. Chipul ei rămase neclintit. O clipă mai 
târziu, ea se repezi spre el de parcă ar fi vrut să-l doboare 
la pământ. 

EI sări în spate şi în dreapta, ca să o determine să se aşeze 
în direcţia dorită de el. 

Arya se opri la numai câţiva yarzi de el şi încremeni ca un 
animal sălbatic surprins într-un luminiş. Apoi trasă cu sabia 
un semicerc în faţa ei, fără să-şi desprindă privirea de la el. 
Eragon bănuia că prezenţa lui Glaedr o făcea să îşi 
dorească şi mai mult să ofere un spectacol pe cinste. 

Îl luă prin surprindere apoi, scoțând un mârâit uşor, ca de 
pisică. La fel ca zâmbetul de mai devreme, mârâitul era tot 
o armă menită să îl prindă pe picior greşit. Şiretlicul 
funcţiona doar parţial, deoarece el ajunsese să se aştepte la 
asemenea gesturi, chiar dacă nu exact la acesta. 

Arya străbătu distanţa care îi separa dintr-un singur salt şi 
începu să îl atace cu lovituri grele şi ample, pe care el le 
bloca cu scutul. O lăsă să îl atace fără să îi opună rezistenţă, 
de parcă loviturile ei ar fi fost prea puternice pentru ca el 
să mai poată face şi altceva decât să se apere. Cu fiecare 
zgâlţâitură dureroasă a braţului şi a umărului, bătea tot mai 
mult în retragere, împleticindu-se din când în când ca să 
dea impresia că pierde teren. 

Cu toate acestea, îşi păstră calmul şi stăpânirea de sine - 
golit de sentimente. 

Ştia că momentul potrivit avea să vină, chiar dinainte ca 
acesta să sosească, iar când se întâmplă asta, acţionă fără 
să se mai gândească sau să mai şovăie, fără să mai încerce 
să fie rapid sau încet, căutând numai să profite la maximum 
de potenţialul acelei unice clipe perfecte. 


Pe când sabia Aryei se îndrepta către el într-un arc de cerc 
fulgerător, el se răsuci spre dreapta, ferindu-se de tăiş şi în 
acelaşi timp lăsând soarele drept în spatele său. 

Vârful săbiei se înfipse în pământ cu un zgomot sec. 

Arya îşi întoarse capul ca să nu îl piardă din ochi şi făcu 
greşeala de a se uita direct în soare. Îşi miji ochii, iar 
pupilele ei se micşorară, ajungând nişte puncte mici şi 
întunecate. 

Până să-şi recapete vederea, Eragon îi strecură sabia pe 
sub braţul drept, împungând-o în coaste. Ar fi putut să o 
lovească în ceafă - şi aşa ar fi făcut dacă s-ar fi luptat cu 
adevărat - însă se abţinu, căci chiar şi cu o sabie tocită o 
asemenea lovitură putea fi fatală. 

Arya scăpă un strigăt ascuţit când simţi lovitura lui 
Brisingr, şi se trase câţiva paşi înapoi. Continuă să îşi apese 
coastele cu braţul şi îl privi încruntată, cu o expresie 
ciudată pe chip. 

„Excelent! jubilă Glaedr. Încă o dată!” 

Eragon simţi un fior scurt de satisfacţie; apoi lăsă emoția 
să treacă şi reveni la starea de veghe detaşată de mai 
devreme. 

Când chipul Aryei se limpezi şi ea îşi cobori braţul, cei doi 
începură să îşi dea iarăşi târcoale până ce niciunul dintre ei 
nu mai avea soarele în ochi, după care o luară de la capăt. 
Eragon observă repede că Arya îl trata cu mai multă 
precauţie decât înainte. În mod normal, asta l-ar fi bucurat 
şi l-ar fi făcut să atace mai agresiv, dar acum rezistă 
tentaţiei, căci i se părea evident că ea făcea asta dinadins. 
Dacă ar fi înghiţit momeala, s-ar fi aflat în curând la 
cheremul ei, aşa cum se întâmplase de nenumărate ori 
înainte. 

Duelul dură doar câteva secunde, deşi fu suficient de lung 
ca ei să schimbe o serie de lovituri năprasnice. Scuturile 
crăpară, brazde de iarbă zburară primprejur şi săbiile 
răsunară pe măsură ce ei treceau dintr-o poziţie în alta, cu 


trupurile răsucindu-se prin aer ca nişte stâlpi de fum 
îngemănați. 

În cele din urmă, rezultatul fu acelaşi ca mai înainte. 
Eragon trecu de garda Aryei cu un joc dibaci de picioare şi 
cu o întorsătură a încheieturii, sfârşind prin a o lovi pe Arya 
peste piept, de la umăr la stern. 

Lovitura o făcu pe Arya să se împleticească şi să cadă într- 
un genunchi, unde rămase, încruntându-se şi răsuflând 
întretăiat prin nările mărite. Obrajii i se albiră nefiresc, cu 
excepţia unor pete stacojii care îi colorau pomeţii. 

„Încă o dată!” ordonă Glaedr. 

Eragon şi Arya se supuseră fără să crâcnească. Cele două 
victorii ale lui Eragon îi diminuaseră oboseala, având un 
efect invers pentru Arya. 

Următorul duel nu avu un câştigător clar; Arya îşi reveni şi 
izbuti să dejoace toate şiretlicurile şi capcanele lui Eragon, 
la fel cum făcu şi el cu ale ei. Lupta tărăgăna până ce 
obosiră amândoi atât de tare încât niciunul nu mai fu în 
stare să continue, şi rămaseră rezemaţi de săbiile pe care 
nu le mai puteau ridica de la pământ, gâfâind şi cu 
sudoarea şiroindu-le pe feţe. 

„Încă o dată”, spuse Glaedr cu o voce joasă. 

Eragon se strâmbă când o trase pe Brisingr din pământ. 
Cu cât era mai istovit, cu atât îi era mai greu să-şi păstreze 
mintea limpede şi să ignore obiecțiile trupului său 
îndurerat. De asemenea, îi era tot mai greu să-şi păstreze 
sângele rece şi să nu cadă pradă stării detestabile care îl 
cuprindea când avea nevoie de odihnă. Bănuia că rezistenţa 
în faţa unei asemenea provocări se afla printre lucrurile pe 
care le avea de învăţat de la Glaedr. 

Umerii îl ardeau prea tare ca să-şi mai poată ţine ridicate 
sabia şi scutul, aşa că Eragon le lăsă să îi atârne pe lângă 
trup, sperând că avea să le poată ridica destul de iute când 
va fi nevoie. Arya făcu la fel. 

Se îndreptară unul spre celălalt, într-o tristă imitare a 
graţiei lor de mai devreme. 


Eragon era stors de vlagă, dar refuza să se dea bătut. Într- 
un fel pe care nu îl înţelegea pe deplin, duelul lor părea să fi 
devenit ceva mai mult decât un simplu antrenament cu 
armele; îl punea cu totul la încercare firea, tăria şi 
rezistenţa. Nu Glaedr era cel care îl punea la încercare, ci 
mai degrabă Arya. Era ca şi cum voia ceva de la el, ca şi 
cum voia ca el să dovedească... nu ştia ce, dar era hotărât 
să se achite de sarcină onorabil. Oricât de mult ar fi dorit ea 
să lupte, era hotărât să ţină pasul, indiferent de cât de mult 
avea să îl doară asta. 

Broboane de sudoare îi şiroiră în ochi. Clipi, iar Arya se 
năpusti spre el, răcnind. 

Se prinseră iarăşi în dansul lor mortal, şi iarăşi lupta se 
sfârşi cu o remiză. Oboseala îi făcea să greşească, însă se 
mişcau amândoi cu o armonie aspră ce îi împiedica să 
obţină victoria. 

În cele din urmă, ajunseră faţă în faţă, cu săbiile prinse la 
mâner, împingându-se unul pe celălalt cu puterile rămase. 

Apoi, pe când stăteau acolo, prinşi într-o încleştare fără 
sorţi de izbândă, Eragon rosti cu un glas jos şi fioros: 

— Te... văd. 

O scânteie strălucitoare se ivi în ochii Aryei, apoi dispăru 
la fel de iute cum apăruse. 

De la suflet la suflet. 

GLAEDR îi puse să se mai lupte de două ori. Duelurile erau 
tot mai scurte şi se terminau inevitabil printr-o remiză, ceea 
ce îl frustra pe dragonul auriu mai mult decât pe Eragon 
sau pe Arya. 

Glaedr ar fi dorit ca lupta să continue până se putea spune 
cu siguranţă care dintre ei era un războinic mai bun, însă la 
capătul celui de-al doilea duel erau amândoi atât de istoviţi 
încât se prăbuşiră la pământ, unul lângă celălalt, trăgând 
aer în piept cu nesaţ, şi până şi Glaedr fu nevoit să admită 
că nu ar fi avut nici un rost, ba chiar ar fi fost de-a dreptul 
periculos ca ei să continue. 


După ce îşi reveniră îndeajuns cât să poată sta în picioare 
şi să meargă, Glaedr îi chemă în cortul lui Eragon. 

Mai întâi, cu energie de la Saphira, îşi oblojiră rănile mai 
dureroase. Apoi îşi duseră scuturile înapoi la armurierul 
vardenilor, Fredric, care le dădu altele în schimb, după ce îi 
mustră cu asprime pentru felul în care înțelegeau să aibă 
grijă de echipamentul lor. 

Când sosiră la cort, o găsiră pe Nasuada aşteptându-i, 
împreună cu garda ei obişnuită. 

— Era şi timpul, rosti ea pe un ton aspru. Dacă aţi 
terminat cu încercările de a vă face bucățele unul pe 
celălalt, trebuie să vorbim. Fără să mai zică altceva, se 
strecură înăuntru. 

Blodhgarm şi ceilalţi magicieni elfi formară un cerc larg în 
jurul cortului, ceea ce îi nelinişti pe străjerii Nasuadei, din 
câte îşi putea da seama Eragon. 

Eragon şi Arya o urmară pe Nasuada în cort; apoi Saphira 
îi surprinse vârându-şi partea dinainte a capului printre 
pânzele de la intrare şi umplând deodată spaţiul înghesuit 
cu mirosul de fum şi de carne arsă. 

Apariţia bruscă a botului solzos al Saphirei o lăsă cu gura 
căscată pe Nasuada, însă îşi reveni repede. Adresându-i-se 
lui Eragon, ea spuse: 

— Pe Glaedr l-am simţit mai devreme, nu-i aşa? 

El aruncă o privire spre intrarea cortului, sperând că 
gărzile ei erau prea departe ca să-i audă, apoi încuviinţă: 

— Ela fost. 

— Ah, ştiam eu! exclamă ea, pe un ton satisfăcut. Apoi 
expresia ei deveni nesigură. Pot să îi vorbesc? Este... 
îngăduit, sau nu comunică decât cu elfi şi cu Cavaleri? 

Eragon şovăi, uitându-se la Arya pentru confirmare. 

— Nu ştiu, zise el. Nu şi-a revenit complet. S-ar putea să 
nu vrea să... 

„Voi vorbi cu tine, Nasuada, fiică a lui Ajihad, rosti Glaedr, 
cu glasul său răsunându-le în minte. Întreabă-mă ce doreşti, 
apoi lasă-ne să ne vedem de treabă; mai sunt multe de făcut 


pentru ca Eragon să fie pregătit de provocările ce îl 
aşteaptă.” 

Eragon nu o mai văzuse niciodată pe Nasuada copleşită, 
însă acum aşa arăta. „Unde este?” bâigui ea, întinzându-şi 
braţele. 

El îi arătă un petic de pământ de lângă patul său. 

Nasuada ridică din sprâncene; apoi dădu din cap şi, 
adunându-se, îl salută solemn pe Glaedr. Urmă un schimb 
de politeţuri, timp în care Nasuada îl întrebă pe Glaedr de 
sănătate şi dacă vardenii îl puteau ajuta cu ceva. Drept 
răspuns la prima întrebare - care îl neliniştise pe Eragon - 
Glaedr îi explică politicos că era bine sănătos; cât priveşte 
cea de-a doua întrebare, el îi spuse că nu are nevoie de 
nimic de la vardeni, deşi îi era recunoscător pentru 
preocupare. 

„Nu mai mănânc, îi zise el; nu mai beau; şi nici nu mai 
dorm, cel puţin nu în sensul în care aţi putea voi înţelege. 
Singura plăcere care mi-a mai rămas, singura grijă pe care- 
o mai am, este să mă gândesc la felul în care aş putea 
contribui la căderea lui Galbatorix.” 

— Înţeleg bine asta, căci şi eu simt cam acelaşi lucru, îi 
dădu Nasuada dreptate. 

Apoi îl întrebă pe Glaedr dacă avea vreun sfat care să îi 
ajute pe vardeni să cucerească Dras-Leona fără ca aceasta 
să îi coste nenumărate vieţi şi material de război, precum şi, 
în cuvintele ei: 

—... fără să îi dea Imperiului pe tavă pe Eragon şi pe 
Saphira, ca pe nişte pui legaţi de aripi şi de picioare. 

Îşi petrecu ceva timp explicându-i în amănunt situaţia lui 
Glaedr, iar acesta, după ce chibzui o vreme, îi spuse: „Nu 
am nici o soluţie simplă pentru tine, Nasuada. Voi continua 
să mă gândesc la asta, dar pe moment nu văd nici o cale 
limpede pentru vardeni. Dacă Murtagh şi Thorn ar fi fost 
singuri, mi-ar fi fost uşor să pun stăpânire pe minţile lor. 
Însă Galbatorix le-a dat mult prea mulţi Eldunari ca să mai 


pot face asta. Chiar şi cu ajutorul lui Eragon, al Saphirei şi 
al elfilor, victoria tot nu ar fi sigură.” 

Dezamăgită în mod evident, Nasuada rămase tăcută 
câteva momente; apoi îşi apăsă mâinile pe piept şi îi 
mulţumi lui Glaedr pentru timpul acordat, îşi luă rămas-bun 
şi plecă, păşind cu atenţie pe lângă capul Saphirei, pentru a 
nu o atinge. 

Eragon se relaxa puţin când se aşeză pe pat, în timp ce 
Arya se aşeză pe un scăunel cu trei picioare. El îşi şterse 
palmele de pantaloni - căci îşi simţea mâinile lipicioase, ca 
şi restul corpului - şi îi oferi Aryei burduful său cu apă, pe 
care ea îl primi cu recunoştinţă. Când termină de băut, i-l 
dădu înapoi şi el sorbi cu nesaţ la rândul său. Duelul îl 
lăsase cu o foame de lup. Apa îi mai înăbuşi chiorăielile 
maţelor, însă el spera că Glaedr nu avea să-i mai reţină 
mult. Soarele era aproape de asfinţit şi el voia să servească 
o masă caldă de la bucătarii vardenilor înainte ca ei să îşi 
stingă focurile şi să se ducă la culcare. Altfel, ştia că ar fi 
sfârşit prin a roade pâine râncedă, bucăţi de carne uscată, 
brânză mucegăită de oaie şi, dacă avea noroc, o ceapă sau 
două, iar gândul acesta nu îl atrăgea deloc. 

După ce se aşezară amândoi, Glaedr începu să vorbească, 
explicându-i lui Eragon principiile luptei cu mintea. Eragon 
era deja familiarizat cu ele, dar ascultă cu atenţie şi, când 
dragonul auriu îi spuse să facă un anumit lucru, îi urmă 
instrucţiunile fără să pună întrebări sau să se plângă. 

În curând, trecură de la maxime la practică. Glaedr începu 
prin a testa mijloacele de apărare ale lui Eragon, atacându-l 
tot mai puternic, ceea ce duse la lupte făţişe în care fiecare 
dintre ei se străduia să pună stăpânire, chiar şi pentru o 
clipă, pe gândurile adversarului. 

În timp ce se înfruntau, Eragon se întinse pe pat cu ochii 
închişi, cu toate energiile concentrate asupra furtunii 
provocate de Glaedr în sinea sa. Eforturile de mai devreme 
îl lăsaseră slăbit şi buimac - pe când dragonul auriu era 
proaspăt şi bine odihnit, unde mai pui că era şi foarte 


puternic - ceea ce îl împiedica pe Eragon să facă şi altceva 
în afară de a încerca să respingă atacurile lui Glaedr. Totuşi, 
izbuti să se descurce onorabil, ştiind însă că într-o luptă 
adevărată câştigător ar fi ieşit Glaedr, fără nici o îndoială. 

Din fericire, Glaedr făcu unele concesii, dată fiind starea 
lui Eragon, deşi îi spuse: „Irebuie să fii pregătit să îţi aperi 
mintea în orice moment, chiar şi când dormi. Se prea poate 
să ajungi să dai piept cu Galbatorix sau cu Murtagh într-un 
moment în care vei fi la fel de istovit ca acum.” 

După încă două confruntări, Glaedr se retrase în rolul de 
spectator (foarte vorbăreţ), lăsând-o pe Arya să îi ia locul ca 
adversar al lui Eragon. Şi ea era la fel de obosită ca Eragon, 
dar acesta află foarte repede că, atunci când venea vorba 
de un duel al minţilor, ea se ridica la înălţimea lui cu vârf şi 
îndesat. Singura dată când minţile lor se înfruntaseră ea 
aproape că îl omorâse, şi asta în condiţiile în care era încă 
ameţită după captivitatea sa din Gil'ead. Gândurile lui 
Glaedr erau disciplinate şi concentrate, însă nici măcar el 
nu putea rivaliza cu stăpânirea de fier pe care o avea Arya 
asupra propriei conştiinţe. 

Stăpânirea de sine era o trăsătură comună elfilor, din câte 
observase Eragon. Cel mai destoinic în această privinţă 
fusese Oromis, care era atât de sigur pe sine încât nu 
păruse niciodată tulburat de îndoieli sau de griji. Eragon 
socotea această reţinere a elfilor drept o caracteristică 
înnăscută a rasei lor, dar şi un rezultat natural al educaţiei 
lor riguroase şi al faptului că foloseau limba străveche. 
Vorbitul şi gânditul într-o limbă care te împiedica să minţi - 
şi în care fiecare cuvânt rostit putea activa o vrajă 
descurajau neglijenţa în gândire şi în vorbire şi produceau 
o aversiune pentru scăparea emoţiilor din frâu. De regulă, 
elfii aveau o stăpânire de sine mult mai mare decât celelalte 
rase. 

El şi Arya îşi încleştară minţile preţ de câteva minute - el 
căutând să scape de prinsoarea ei atotcuprinzătoare, ea 
căutând să îl ţintuiască locului pentru a-şi impune voinţa 


asupra gândurilor lui. Îl prinse de câteva ori, dar de fiecare 
dată el reuşi să scape după o secundă sau două, deşi ştia că, 
dacă ea i-ar fi vrut răul, ar fi fost prea târziu ca să se mai 
salveze. 

Şi, în tot acest timp în care minţile lor se atingeau, Eragon 
putu auzi acordurile stranii ale unei muzici ce plutea prin 
spaţiile întunecate ale conştiinţei Aryei. Ele îl ademeneau în 
afara trupului şi amenințau să îl prindă în mrejele unor 
melodii ciudate şi nepământene, care nu semănau cu nimic 
de pe această lume. El s-ar fi lăsat bucuros pradă 
farmecului muzicii, dacă nu ar fi fost distras de atacurile 
Aryei şi de gândul că nici un om nu sfârşea bine dacă 
devenea prea fascinat de lucrăturile minţii unui elf. Ar fi 
putut scăpa nevătămat. Era Cavaler, la urma urmei. Era 
diferit. Dar era un risc pe care nu voia să şi-l asume, cel 
puţin nu atâta timp cât îşi preţuia sănătatea mentală. 
Auzise că inspectarea minţii lui Blodhgarm îl transformase 
pe Garven, unul dintre străjerii Nasuadei, într-un visător şi 
un gură-cască. 

Aşa că rezistă ispitei, oricât de greu îi venea. 

Apoi Glaedr o puse pe Saphira să intervină şi ea în 
confruntare, uneori ca adversară a lui Eragon, alteori ca 
aliată a lui, căci, după cum spunea bătrânul dragon: 
„Trebuie să fii la fel de pricepută ca Eragon în asta, Solzi- 
Sclipitori.” Intervenţia Saphirei schimbă întru totul 
rezultatul confruntărilor mentale. Alături de ea, Eragon 
izbuti să respingă atacurile Aryei în mod repetat, chiar dacă 
nu uşor. Puterea lor combinată le îngădui chiar să o învingă 
pe Arya de două ori. Însă, când Saphira trecu de partea 
Aryei, cele două îl întrecură pe Eragon atât de mult încât 
acesta renunţă la orice gând de atac şi se retrase în 
străfundul fiinţei sale, ghemuindu-se ca un animal rănit în 
timp ce recita frânturi de versuri şi aştepta ca valurile de 
energie mentală pe care le azvârleau spre el să înceteze. 

În cele din urmă, Glaedr îi puse să formeze perechi - el cu 
Arya şi Eragon cu Saphira - şi se duelară astfel, ca şi cum 


ar fi fost două perechi de Cavaleri şi dragoni ce se înfruntă 
în bătălie. În primele minute, situaţia fu cât de cât 
echilibrată, însă în cele din urmă puterea şi experienţa lui 
Glaedr, combinate cu priceperea riguroasă a Aryei, se 
dovediră a fi prea mult pentru Eragon şi Saphira şi aceştia 
fură nevoiţi să îşi recunoască înfrângerea. 

După aceea, Eragon simţi nemulţumirea emanând dinspre 
Glaedr. Rănit, spuse: „Ne vom descurca mai bine mâine, 
Maestre.” 

Glaedr se posomori şi mai mult. Până şi el părea ostenit 
din pricina antrenamentului. „le-ai descurcat destul de 
bine, puiule. N-aş fi putut să vă cer mai mult nici dacă mi-aţi 
fi fost ucenici în Vroengard. Totuşi, vă va fi cu neputinţă să 
învăţaţi tot ce trebuie în câteva zile sau săptămâni. Timpul 
ni se scurge printre degete ca apa şi în curând totul va 
dispărea. Pentru a stăpâni arta de a lupta folosindu-ţi 
mintea ai nevoie de ani de zile: ani, decenii, veacuri întregi, 
şi chiar şi-atunci tot mai rămân multe de învăţat, multe de 
descoperit - despre tine, despre duşmanii tăi şi despre 
temeliile lumii.” Mârâi mânios şi rămase tăcut. 

„Atunci vom învăţa cât putem şi vom lăsa soarta să 
hotărască ce-o mai fi, zise Eragon. În plus, chiar dacă 
Galbatorix a avut la dispoziţie o sută de ani ca să îşi 
călească mintea, nu-i mai puţin adevărat că au trecut mai 
bine de o sută de ani de când l-ai învăţat ceva ultima oară. 
Sigur a uitat ceva în tot acest timp. Cu ajutorul tău, ştiu că îl 
putem învinge.” 

Glaedr pufni. „Eşti tot mai mieros la vorbă, Eragon 
Biruitorul-Umbrei.” Totuşi, părea mulţumit. Îi îndemnă să 
mănânce şi să se odihnească şi se retrase din minţile lor, 
nemaispunând nimic. 

Eragon era sigur că dragonul auriu îi privea în continuare, 
dar nu îi mai putea simţi prezenţa, şi îl cuprinse o senzaţie 
de pustietate. 

Simţi un fior ce i se strecura prin mădulare şi se 
cutremură. 


Rămase cu Saphira şi cu Arya în cortul tot mai întunecos, 
fără ca vreunul dintre ei să scoată o vorbă. Apoi, venindu-şi 
în fire, Eragon zise: 

— Pare că-i mai bine. Glasul său sună spart, după atâta 
timp în care nu-l folosise, aşa că îşi întinse iarăşi mâna după 
burduf. 

— Îi prinde bine, rosti Arya. Voi îi sunteţi de folos. Fără 
ceva care să-i dea un ţel, mâhnirea l-ar fi răpus. Faptul că a 
supravieţuit este de-a dreptul... remarcabil. Îl admir pentru 
asta. Puţine fiinţe - fie ele oameni, elfi sau dragoni - ar 
putea trece printr-o asemenea pierdere fără să-şi piardă 
minţile. 

— Brom a putut. 

— Şi ela fost la fel de remarcabil. 

„Dacă îi ucidem pe Galbatorix şi pe Shruikan, cum crezi că 
va reacţiona Glaedr? întrebă Saphira. Crezi că va continua 
aşa sau pur şi simplu va... renunţa?” 

Pupilele Aryei sclipiră în lumină când se uită dincolo de 
Eragon, spre Saphira. 

— Numai cu timpul se va vedea. Deşi trag nădejde să nu se 
întâmple asta, cred că dacă ieşim victorioşi la Uru'baen, s- 
ar putea ca Glaedr să socoată că nu mai este în stare să 
continue de unul singur, fără Oromis. 

— Dar nu îl putem lăsa să renunţe! „Aşa zic şi eu.” 

— Nu se cade să îl oprim dacă se hotărăşte să se ducă în 
vid, rosti Arya cu asprime. Alegerea îi aparţine în întregime. 

— Da, dar putem încerca să-l convingem că viaţa merită 
trăită. Ea rămase nemişcată o vreme, cu chipul solemn, apoi 
zise: 

— Nici eu nu vreau să moară. Nici un elf nu vrea asta. 
Totuşi, dacă orice clipă în care este conştient reprezintă un 
chin pentru el, nu credeţi că i-ar fi mai bine dacă ar căuta 
tihna altundeva? 

Nici Eragon, nici Saphira nu îi putură da un răspuns. 

Cei trei continuară să discute o vreme despre întâmplările 
din acea zi; apoi Saphira îşi trase capul afară din cort şi se 


duse să se întindă pe peticul de iarbă de lângă acesta. „Mă 
simt ca o vulpe care şi-a prins capul într-o vizuină de 
iepure, se plânse ea. Simt cum mă mănâncă solzii când nu 
pot vedea dacă se furişează cineva în spatele meu.” 

Eragon se aştepta ca Arya să plece şi ea, însă, spre 
surprinderea sa, aceasta rămase, părând mulţumită să 
vorbească despre una şi despre alta cu el. Ceea ce lui îi 
convenea de minune. Foamea pe care o simţise mai 
devreme dispăruse în timpul duelurilor mentale cu ea, cu 
Saphira şi cu Glaedr şi, oricum, era mai mult decât dornic 
să sară peste o masă caldă în schimbul plăcerii de a-i ţine 
companie. 

Afară se făcu noapte, iar peste tabără se lăsă liniştea pe 
măsură ce conversaţia lor trecea de la un subiect la altul. 
Eragon se simţea buimac de oboseală şi de emoție - ca şi 
cum ar fi băut prea mult mied - şi observă că şi Arya părea 
mai relaxată decât de obicei. Vorbiră despre multe lucruri: 
despre Glaedr şi despre dueluri; despre asediul Dras- 
Leonei şi despre ce s-ar fi putut face în privinţa sa; şi 
despre alte chestiuni, mai puţin importante, cum ar fi 
cocorul pe care Arya îl văzuse vânând la marginea lacului, 
despre felul în care se schimba anotimpul şi zilele deveneau 
tot mai reci. Însă se întorceau mereu la subiectul care nu le 
dădea pace: Galbatorix şi ceea ce îi aştepta în Uru'baen. 

În vreme ce făceau presupuneri, aşa cum mai făcuseră de- 
atâtea ori înainte, asupra tipurilor de capcane magice pe 
care Galbatorix le-ar fi putut pregăti pentru ei şi cum ar fi 
fost mai bine să le evite, Eragon îşi aminti de întrebarea 
Saphirei legată de Glaedr şi zise: 

— Arya? 

— Da? Ea rosti cuvântul cu un glas ce se ridica şi cobora, 
uşor cântat. 

— Ce ai de gând să faci după ce se termină totul? „Asta în 
cazul în care mai suntem în viaţă.” 

— Tu ce ai de gând să faci? 


EI îşi trecu degetul peste mânerul lui Brisingr, în timp ce 
chibzui asupra întrebării. 

— Nu ştiu. Nu prea m-am gândit la ce-o să fie după 
Uru'baen... Depinde şi de ce vrea Saphira, însă dacă ea 
este de acord, cred că ne-am întoarce în Valea Palancar. Aş 
putea înălța un castel pe unul dintre povârnişurile munţilor. 
Chiar dacă nu ne vom petrece prea mult timp acolo, măcar 
am avea o casă la care să ne întoarcem când nu cutreierăm 
Alagaesia de la un capăt la altul. Zâmbi cu jumătate de 
gură. Sunt sigur că o să fim în continuare foarte ocupați, 
chiar şi după ce Galbatorix va fi murit... însă tot nu mi-ai 
răspuns la întrebare: ce ai tu de gând să faci dacă ieşim 
victorioşi? Trebuie să ai o idee. Tu ai avut mai mult timp de 
gândire decât mine. 

Arya îşi ridică un picior pe scaun, îl cuprinse cu braţele şi 
îşi rezemă bărbia pe genunchi. În semiîntunericul din cort, 
chipul ei părea să plutească pe fundalul negru şi fără forme, 
ca o nălucă ivită din noapte. 

— Mi-am petrecut mai mult timp printre oameni şi pitici 
decât printre alfakyn, spuse ea, folosind numele elfilor din 
limba străveche. M-am obişnuit cu asta, şinu aşvreasămă 
întorc să locuiesc în Ellesmera. Acolo nu se întâmplă prea 
multe lucruri; pot trece veacuri întregi fără să observi, cât 
timp stai şi admiri stelele. Nu, cred că voi continua să-i 
slujesc mamei drept ambasador. Motivul pentru care am 
plecat din Du Weldenvarden a fost că voiam să ajut la 
îndreptarea balanței în lume. Cum ziceai şi tu, o să fie încă 
multe de făcut dacă izbutim să îl dăm jos pe Galbatorix, 
multe lucruri care vor trebui îndreptate, şi eu vreau să iau 
parte la asta. 

— Ah. Nu era chiar ce sperase că va spune, dar măcar 
acum ştia că există posibilitatea să nu piardă complet 
legătura cu ea după Uru'baen şi să o poată vedea din când 
în când. 

Dacă ea îi observase dezamăgirea, nu lăsă deloc să se 
întrevadă asta. Mai vorbiră câteva minute, apoi Arya îşi luă 


rămas-bun şi dădu să plece. 

Pe când trecea pe lângă el, Eragon se întinse spre ea, ca şi 
cum ar fi vrut să o oprească, apoi îşi trase repede mâna 
înapoi. 

— Aşteaptă, spuse el uşor, nesigur în privinţa a ce spera, 
dar sperând oricum. Inima începu să îi bată tot mai tare, 
zvâcnindu-i în ureche, iar obrajii i se îmbujorară. 

Arya se opri cu spatele la el, la ieşirea din cort. 

— Noapte bună, Eragon, rosti ea. Apoi se strecură afară şi 
se făcu nevăzută în noapte, lăsându-l singur în întuneric. 

Descoperirea. 

URMĂTOARELE trei zile trecură repede pentru Eragon, 
chiar dacă nu şi pentru vardenii care rămăseseră cufundaţi 
în letargie. Situaţia din Dras-Leona nu se schimbase deloc, 
deşi avuseseră parte de puţină agitaţie când Thorn îşi 
schimbase locul său obişnuit de deasupra porţilor din faţă, 
mutându-se către o secţiune a zidului de apărare aflată la 
câteva sute de picioare mai la dreapta. 

După multe discuţii - şi după ce se consultă îndelung cu 
Saphira - Nasuada şi sfetnicii ei căzură de acord că Thorn 
îşi schimbase locul din comoditate; cealaltă parte a zidului 
de apărare era cumva mai plată şi mai lungă. Pe lângă asta, 
asediul nu prezenta nici o schimbare. În acest timp, Eragon 
îşi petrecea dimineţile şi serile învățând cu Glaedr şi după- 
amiezile antrenându-se cu Arya şi cu alţi elfi. Meciurile lui 
cu elfii nu erau atât de lungi şi ostenitoare pe cât fuseseră 
cele de dinainte cu Arya - pentru că ar fi fost prostesc să se 
forţeze peste limită în fiecare zi - însă orele petrecute cu 
Glaedr erau cât se poate de intense. Bătrânul dragon 
stăruia în efortul de a-i desăvârşi abilităţile şi cunoaşterea 
lui Eragon, fără să îngăduie greşeli sau oboseală. Eragon 
era încântat să vadă că era în sfârşit capabil să ţină piept 
unui elf. Dar era un efort mental mare, căci într-un singur 
moment de lipsă de concentrare s-ar fi putut trezi cu o 
sabie înfiptă în coaste sau apăsată pe gât. 


Cu lecţiile primite de la Glaedr, progresase exemplar 
pentru nişte împrejurări normale, dar în situaţia de faţă 
atât el, cât şi Glaedr erau nemulţumiţi de ritmul în care 
acumula cunoştinţe. 

A doua zi, în timpul lecţiei de dimineaţă cu Glaedr, Eragon 
se gândi să spună: „Maestre, când am ajuns prima oară la 
vardeni în Farthen Dur, Gemenii m-au testat - mi-au testat 
cunoaşterea limbii străvechi şi a magiei în general. „ „I-ai 
spus deja asta lui Oromis. De ce mi-o repeţi şi mie?” „Pentru 
că acum mi-a venit în minte... Gemenii mi-au cerut să invoc 
adevărata formă a unui inel de argint. La acea vreme nu 
ştiam cum să fac asta. Arya mi-a explicat mai târziu: cum, 
cu limba străveche, poţi invoca esenţa oricărui lucru sau 
creaturi. Cu toate acestea, Oromis nu a vorbit niciodată 
despre aşa ceva, şi mă întrebam... de ce nu?” 

Glaedr păru că oftează. „Invocarea adevăratei forme a 
unui obiect este o magie dificilă. Pentru a avea succes, 
trebuie să înţelegi tot ce e important despre obiectul în 
cauză, la fel cum trebuie să faci şi dacă vrei să ghiceşti 
numele adevărat al unei persoane sau al unui animal. Mai 
departe de-atât nu are mare valoare practică. Şi e 
periculos. Foarte periculos. Vraja nu poate fi structurată 
într-un proces pe care să îl închei oricând. Ori reuşeşti să 
invoci adevărata formă a unui obiect... ori nu reuşeşti şi 
mori. Oromis nu avea de ce să te pună să încerci ceva atât 
de riscant şi nici nu erai suficient de pregătit pentru a 
putea vorbi cu tine despre asta.” 

Eragon se cutremură în sinea lui realizând acum cât de 
mânioasă trebuie să fi fost Arya dacă invocase adevărata 
formă a inelului în faţa Gemenilor. Apoi spuse: „Aş vrea să 
încerc acum.” 

Eragon simţi întreaga forţă a atenţiei lui Glaedr 
concentrată asupra sa. 

„De ce?” „Trebuie să ştiu dacă am acel nivel de înţelegere, 
chiar şi numai pentru un lucru mărunt.” „Dar de ce?” 


Neputând să explice în cuvinte, Eragon canaliza amestecul 
de gânduri către conştiinţa lui Glaedr. Când termină, 
Glaedr tăcu puţin, digerând fluxul de informaţie. „Să înţeleg 
că, începu dragonul, pentru tine aceasta înseamnă la fel de 
mult ca a-l învinge pe Galbatorix? Crezi că dacă faci asta şi 
rămâi în viaţă, atunci ai putea să îl învingi pe rege?” „Da”, 
zise Eragon uşurat. Nu putea să îşi articuleze motivul la fel 
de clar cum o făcuse dragonul, dar era întocmai aşa cum 
spusese acesta. 

„Eşti hotărât să faci asta?” „Da, Maestre.” „Ar putea să te 
omoare”, îi atrase Glaedr atenţia. 

„Ştiu.” „Eragon! exclamă Saphira, cu gândurile ei palide în 
mintea lui. Zbura foarte sus deasupra taberei, uitându-se 
după posibile primejdii în timp ce el învăţa cu Glaedr. E 
prea periculos. N-o să îngădui una ca asta.” „Irebuie să o 
fac”, răspunse el încet. 

Glaedr îi spuse Saphirei, dar şi lui Eragon: „Dacă insistă, 
atunci e mai bine să încerce aici, unde pot să-l supraveghez. 
Dacă nu îi ajunge cunoaşterea, aş putea intrerveni cu 
informaţia necesară şi l-aş putea salva.” 

Saphira mârâi - un sunet mânios şi sfâşietor umplu mintea 
lui Eragon - apoi din afara cortului se auzi o rafală 
puternică de vânt şi ţipete speriate de oameni şi elfi, pe 
măsură ce se apropia de pământ. Ateriza cu atâta forţă 
încât cortul şi tot ce era în el se zguduiră. Câteva secunde 
după aceea îşi băgă capul în cort şi îl privi încruntată pe 
Eragon. Gâfâia, şi aerul din nările ei îi flutură părul şi îi făcu 
ochii să lăcrimeze de la mirosul de carne arsă. 

„Eşti la fel de câpos ca un kull”, spuse ea. 

„Nu mai căpos decât tine.” 

Buza i se încreţi în semn de nemulţumire. „Ce mai aştepţi? 
Dacă trebuie să faci asta, hai să terminăm odată!” „Ce alegi 
să invoci? întrebă Glaedr. Trebuie să fie ceva ce cunoşti 
îndeaproape.” 

Eragon lăsă privirea să îi zboare prin cort, apoi în jos, spre 
inelul de la mâna dreaptă. „Aren...” Scosese foarte rar 


inelul de când i-l dăduse Ajihad din partea lui Brom. 
Devenise parte din corpul lui, la fel ca braţele şi picioarele. 
Atâta timp petrecuse uitându-se la el încât memorase 
fiecare curbă şi fiecare faţetă, şi dacă închidea ochii putea 
readuce în minte o reproducere perfectă a obiectului. Dar 
cu toate acestea erau multe lucruri pe care nu le ştia 
despre inel - istoria lui, cum îl făcuseră elfii şi, în cele din 
urmă, ce vrăji erau ţesute în materialul din care era făcut. 

„Nu, nu Aren.” 

Apoi privirea îi alunecă de la inel la mânerul lui Brisingr, în 
colţul cortului unde sabia stătea rezemată. 

— Brisingr, murmură el. 

Un sunet înăbuşit se auzi din lama săbiei şi aceasta ieşi 
jumătate de deget din teacă, de parcă ar fi fost împinsă de 
dedesubt, şi mici limbi de foc atinseră partea de jos a 
mânerului. 

Flăcările dispărură şi sabia alunecă înapoi în teacă imediat 
ce Eragon încetă vraja neintenţionată. „Brisingr” se gândi 
el, convins pe deplin de alegerea sa. Priceperea lui Rhunon 
făurise sabia, dar el fusese cel care mânuise uneltele şi tot 
el fusese cel unit cu mintea elfei-fierar pe toată durata 
procesului. Dacă exista un obiect în toată lumea pe care să 
îl înţeleagă cu totul şi cu totul, acesta era sabia lui. 

„Eşti sigur?” întrebă Glaedr. 

Eragon dădu din cap, apoi îşi aminti că dragonul auriu nu 
îl putea vedea. „Da, Maestre... O singură întrebare, totuşi: 
este Brisingr adevăratul nume al săbiei şi, dacă nu, am 
nevoie de adevăratul nume al ei pentru ca vraja să 
funcţioneze?” „Brisingr este numele focului, după cum bine 
ştii. Numele adevărat al săbiei este, fără îndoială, unul mult 
mai complicat, deşi ar putea foarte bine să includă brisingr 
în descrierea sa. Dacă doreşti, poţi să te referi la ea folosind 
numele adevărat, dar ai putea la fel de bine să îi spui Sabie 
şi să obţii acelaşi rezultat, atâta timp cât păstrezi 
cunoaşterea necesară pe planul întâi al minţii tale. Numele 
este doar o etichetă pentru cunoaştere şi nu ai nevoie de 


etichetă pentru a folosi cunoaşterea. Este o distincţie 
subtilă, dar una importantă. Ai înţeles?” „Am înţeles.” 
„Atunci poţi începe când vrei.” 

Eragon stătu o clipă să se adune. Apoi găsi uşiţa din 
mintea sa, o deschise şi ajunse la resursa de energie a 
corpului său. Canalizând acea energie în cuvântul pe care îl 
pronunţă, în timp ce se gândea la tot ceea ce ştia despre 
sabie, spuse clar şi distinct: 

— Brisingr! 

Eragon simţi cum îi scade puterea. Alarmat, încercă să 
vorbească, să se mişte, dar vraja îl ţinea nemişcat. Nu putea 
nici măcar să clipească sau să respire. Spre deosebire de 
momentul anterior, sabia nu mai izbucni în flăcări; tremură, 
ca o imagine oglindită în apă. Apoi, lângă sabie apăru o 
nălucă transparentă: o copie perfectă şi strălucitoare a lui 
Brisingr, fără teacă. La fel de bine făurită precum sabia în 
sine - şi Eragon nu îi găsise niciodată nici măcar un defect - 
dublura care plutea în faţa lui era încă şi mai bine cizelată. 
Era ca şi cum ar fi văzut conceptul de sabie, un concept pe 
care nici măcar Rhunon, cu toată experienţa sa, nu putea 
spera să îl cuprindă. De îndată ce manifestarea deveni 
vizibilă, Eragon putu din nou să respire şi să se mişte. 
Păstră vraja pentru câteva secunde, pentru a se putea 
minuna de frumuseţea invocată, apoi lăsă vraja să-i scape şi 
sabia-fantomă începu să dispară treptat. În absenţa ei, 
interiorul cortului păru neaşteptat de întunecat. Abia atunci 
Eragon deveni conştient de Saphira şi Glaedr, care îi 
urmăreau cu atenţie fiecare gând ce îi trecea prin minte. 
Ambii dragoni erau mai încordaţi decât îi văzuse vreodată 
Eragon. Dacă ar fi împuns-o pe Saphira, îşi imagina că ar fi 
fost atât de speriată încât s-ar fi răsucit în cercuri. 

„Dar, dacă te-aş înghionti eu pe tine, nu ar mai rămâne 
decât o pată de ulei”, replică ea. 

Eragon zâmbi şi se întinse pe jos, obosit. În mintea sa auzi 
un sunet ca o adiere de vânt pe un platou singuratic pe 
măsură ce Glaedr se relaxa. 


„le-ai descurcat bine, Biruitorul-Umbrei.” Vorbele de laudă 
ale lui Glaedr îl surprinseră pe Eragon; bătrânul dragon îi 
făcuse foarte puţine complimente de când începuseră 
lecţiile. „Dar să nu mai încercăm asta din nou.” 

Eragon se înfiora şi îşi frecă braţele, încercând să scape de 
frigul care i se strecurase în oase. „De acord, Maestre.” 

Nu era o experienţă pe care ar fi vrut să o repete. Totuşi, 
se simţea profund împlinit. Dovedise fără îndoială că exista 
cel puţin un lucru în Alagaesia pe care îl putea face cât se 
poate de bine. Şi asta îi dădea speranţă. 

În dimineaţa celei de-a treia zile, Roran se întoarse la 
vardeni, împreună cu tovarăşii săi: obosit, rănit şi ponosit 
de pe urma călătoriei. Reîntoarcerea lui Roran îi mai scoase 
din apatie pe vardeni pentru câteva ore - el şi cei cu care 
venise fiind primiţi ca nişte eroi - dar atmosfera de 
plictiseală se instaura iarăşi peste cei mai mulţi dintre 
vardeni. 

Eragon era uşurat să îl vadă pe Roran. Ştia că vărul lui era 
în siguranţă, îl observase de la depărtare de multe ori cât 
timp fusese plecat. Cu toate acestea, faptul că îl putea 
vedea în carne şi oase îl eliberă pe Eragon de o nelinişte de 
care nu îşi dăduse seama până atunci. Roran era singurul 
rămas în viaţă din familia lui - Murtagh nu conta, în ceea ce 
îl privea pe Eragon - şi Eragon nu ar fi putut îndura să îl 
piardă. Văzându-l pe Roran de aproape, Eragon fu şocat de 
cum arăta. Se aştepta ca Roran şi ceilalţi să fie epuizați, dar 
Roran părea mult mai ostenit decât tovarăşii săi; arăta de 
parcă îmbătrânise cu cinci ani pe parcursul călătoriei. Avea 
ochii încercănaţi şi roşii, fruntea plină de riduri şi mişcările 
rigide, ca şi cum fiecare Parte a corpului său era acoperită 
de vânătăi. Şi mai era şi barba, care îi fusese arsă pe 
jumătate şi care acum arăta pestriță şi ciopârţită. 

Cei cinci bărbaţi - cu unul mai puţin decât fuseseră la 
început - merseră mai întâi la vindecătorii din Du Vrangr 
Gata, unde magicienii le îngrijiră rănile. Apoi se înfăţişară 
dinaintea Nasuadei, în pavilionul ei. După ce îi lăudă pentru 


curajul lor, Nasuada îi lăsă pe toţi să plece, mai puţin pe 
Roran, căruia îi ceru să-i dea detalii despre drumul către şi 
de la Aroughs, cât şi despre cucerirea oraşului. Povestea 
dură ceva timp, dar atât Nasuada, cât şi Eragon - care 
stătea în dreapta ei - ascultară absorbiți şi, din când în 
când, oripilaţi, povestea lui Roran. Când încheie, Nasuada îi 
surprinse pe amândoi numindu-l pe Roran la comanda unui 
batalion varden. Eragon se aştepta ca vestea să îl bucure pe 
Roran. În loc de asta, văzu cum ridurile de pe faţa acestuia 
se adânciră, iar sprâncenele i se încruntară. Nu se împotrivi 
şi nu se plânse, ci făcu o plecăciune şi spuse cu vocea lui 
aspră: 

— Cum doriţi, Domniţă Nasuada. 

Mai târziu, Eragon îl conduse pe Roran la cort, unde îl 
aştepta Katrina. Îl întâmpină pe Roran cu o emoție atât de 
evidentă încât Eragon îşi feri privirea ruşinat. Mâncară toţi 
trei, împreună cu Saphira, dar Eragon şi Saphira se 
scuzară cât de repede putură, căci era evident că Roran nu 
avea chef de companie, iar Katrina îl voia doar pentru ea. 

Plimbându-se prin tabără în întunericul tot mai profund al 
amurgului, Eragon auzi pe cineva în spatele lui strigând: 

— Eragon! Eragon! Aşteaptă puţin! 

Se întoarse şi văzu trupul uscăţiv şi deşirat al cărturarului 
Jeod care alega spre el cu pletele fluturându-i pe lângă faţa 
alungită. În mână ţinea strâns un hrisov învechit. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Eragon îngrijorat. 

— Asta! exclamă Jeod, cu ochii lucindu-i. Ridică 
pergamentul şi îl scutură. Am reuşit din nou, Eragon! Am 
găsit o cale! În lumina slabă, cicatricea de pe cap şi tâmplă 
părea palidă în comparaţie cu pielea lui bronzată. 

— Ce ai reuşit iar? Ce cale ai găsit? Mai încet, că nu te 
înţeleg! Jeod se uită hoţeşte înjur, apoi se aplecă lângă 
Eragon şi îi şopti: 

— Toate lecturile şi cercetările mele au fost răsplătite. Am 
descoperit un tunel secret care duce direct în Dras-Leona! 

Decizii 


— EXPLICĂ-MI încă o dată, zise Nasuada. Eragon se foi 
nerăbdător, însă nu spuse nimic. 

Din mormanele de hrisoave şi de cărţi din faţa sa, Jeod 
scoase un volum subţire legat în piele roşie şi îşi începu 
povestea pentru a treia oară: 

— Acum cinci sute de ani, din câte îmi pot da seama... 
Jormundur îl întrerupse cu o mişcare a mâinii. 

— Sări peste rezervele tale. Ştim că tot ce spui acum este 
doar o speculație. 

Jeod o luă de la capăt: 

— Acum cinci sute de ani, Regina Forna l-a trimis pe Erst 
Barbă-Sură în Dras-Leona, sau mai degrabă în ceea ce avea 
să devină Dras-Leona. 

— Şi de ce l-a trimis? întrebă Nasuada, jucându-se cu tivul 
mânecii sale. 

— Piticii erau în toiul unui război între clanuri, iar Forna 
spera să poată obţine sprijinul rasei noastre ajutându-l pe 
Regele Radgar la planificarea şi construirea fortificațiilor 
oraşului, la fel cum făcuseră piticii şi în cazul sistemului de 
apărare al Aroughsului. 

Nasuada făcu sul între degete o bucată de material. 

— Iar apoi Dolgrath într-o Doagă a ucis-o pe Forna... 

— Da. lar Erst Barbă-Sură nu a avut de ales şia trebuit să 
se întoarcă în Munţii Beor cât de repede a putut, pentru a- 
şi apăra clanul de atacurile lui într-o Doagă. Însă - Jeod 
ridică un deget, apoi deschise cartea roşie - înainte să 
plece, se pare că Erst şi-a început treaba. Mai-marele 
sfetnicilor Regelui Radgar, Seniorul Yardley, a scris în 
memoriile sale că Erst începuse să schiţeze planurile 
pentru sistemul de canalizare de sub centrul oraşului, de 
vreme ce asta avea să afecteze felul în care urmau să fie 
construite fortificațiile. 

Din locul său aflat în capul mesei care ocupa centrul 
pavilionului Nasuadei, Orik încuviinţă şi spuse: 

— Da, este adevărat. Trebuie să afli unde şi cum este 
distribuită greutatea şi să determini ce este mai potrivit 


pentru soiul de pământ cu care ai de-a face. Altminteri se 
prea poate ca pământul să se năruie. 

Jeod continuă: 

— Bineînţeles, Dras-Leona nu are canalizare subterană, 
aşa că am presupus că planurile lui Erst nu au mai fost puse 
în practică. Cu toate acestea, câteva pagini mai încolo, 
Yardley zice... Vârându-şi nasul în carte, Jeod citi: şi, printr- 
o regretabilă întorsătură de situaţie, tâlharii au ars multe 
case şi au scăpat cu averile multor familii. Soldaţii s-au 
mişcat prea încet, pentru că fuseseră puşi să lucreze în 
subteran, trudind ca nişte ţărani de rând. 

Jeod lăsă cartea jos. 

— Întrebarea care se pune acum este: ce excavau? Nu am 
mai reuşit să găsesc vreo altă menţiune a activităţilor 
subterane din Dras-Leona sau din împrejurimi până când... 
Lăsând jos volumul roşu, alese o altă carte, un tom masiv, 
legat în coperte de lemn şi gros de aproape un picior. 
Întâmplarea face că eu frunzăream Faptele lui Taradas şi 
alte taine ale fenomenelor oculte însemnate de-a lungul 
vremii de oameni, pitici şi străvechii elfi, când... 

— Este o lucrare plină de greşeli, interveni Arya. Stătea în 
stânga mesei, sprijinindu-se cu ambele mâini pe o hartă a 
oraşului. Autorul nu ştia prea multe despre neamul meu şi, 
unde nu a ştiut, a inventat. 

— Se prea poate, admise Jeod, dar ştia foarte multe 
despre oameni, şi ei ne interesează acum. Jeod deschise 
cartea aproape de mijloc şi lăsă cu grijă cealaltă jumătate 
pe masă, astfel încât cartea rămase desfăcută. În timpul 
investigaţiilor sale, Othman şi-a petrecut o vreme pe aceste 
meleaguri. S-a preocupat îndeosebi de Helgrind şi de 
întâmplările ciudate asociate cu acesta, însă iată ce a avut 
de spus despre Dras-Leona: 

Locuitorii oraşului se plâng adeseori de zgomote şi 
mirosuri ciudate ce se ridică de sub străzile şi podelele lor, 
mai ales pe timp de noapte, punându-le pe seama 
fantomelor, spiritelor şi altor făpturi nelumeşti, însă dacă 


sunt cu adevărat spirite, atunci nu seamănă deloc cu cele 
de care am mai auzit până acum, căci spiritele de aiurea 
par să evite locurile închise. 

Jeod închise cartea. 

— Din fericire, Othman era foarte meticulos şi a marcat 
locurile din care se auzeau zgomote pe o hartă a Dras- 
Leonei, unde, după cum puteţi vedea, acestea formează o 
linie aproape dreaptă prin partea veche a oraşului. 

— Şi tu crezi că asta indică prezenţa unui tunel, zise 
Nasuada. Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

— Aşa cred, replică Jeod, dând din cap. 

Aşezat lângă Nasuada, Regele Orrin, care nu vorbise mai 
deloc, interveni. 

— Nimic din ce ne-ai arătat până acum, maestre Jeod, nu 
demonstrează că acesta este cu adevărat un tunel. Dacă 
există un spaţiu gol sub oraş, ar putea fi la fel de bine o 
pivniţă, o catacombă sau vreo altă încăpere care duce doar 
la camera de deasupra. Chiar dacă este un tunel, nu ştim 
încă dacă ieşirea lui este în afara oraşului, nici unde ar 
putea duce el, presupunând că există. În inima palatului, 
poate? Pe deasupra, aşa cum ne-ai povestit chiar dumneata, 
este foarte probabil ca acest tunel să nu fi fost terminat 
niciodată. 

— Mi se pare puţin probabil să fie altceva decât un tunel, 
Majestatea Voastră, spuse Jeod. Nici o pivniţă sau o 
catacombă nu ar fi atât de îngustă sau de lungă. Cât 
priveşte stadiul în care se află... ştim că nu a fost folosit 
pentru scopul iniţial, dar mai ştim şi că a rezistat măcar 
până în vremea lui Othman, ceea ce înseamnă că tunelul, 
coridorul sau ce-o mai fi el trebuie să fi fost terminat într-o 
oarecare măsură, altminteri inflitrarea apei l-ar fi distrus cu 
mult timp în urmă. 

— Cum rămâne cu ieşirea însă, ori intrarea, dacă preferi? 
întrebă regele. Jeod scotoci prin mormanul de hrisoave 
câteva clipe înainte să scoată o altă hartă a Dras-Leonei, o 
hartă ce prezenta împrejurimile. 


— Nu pot fi sigur în această privinţă, dar dacă într-adevăr 
iese din oraş, atunci ar trebui să o facă undeva pe-aici... îşi 
puse degetul arătător pe un loc aproape de partea estică a 
oraşului. Majoritatea clădirilor din afara zidurilor ce 
protejau inima Dras-Leonei se aflau în partea de vest a 
oraşului, aproape de lac. Aceasta însemna că locul pe care îl 
arăta Jeod, deşi pustiu, era mai aproape de centrul Dras- 
Leonei decât ar fi putut ajunge cineva din orice direcţie fără 
să dea peste clădiri. Însă îmi este cu neputinţă să vă spun 
fără să merg acolo şi să văd cu ochii mei. 

Eragon se încruntă. Crezuse că descoperirea lui Jeod era 
mai sigură. 

— Trebuie să te felicit pentru cercetările dumitale, 
maestre Jeod, spuse Nasuada. S-ar putea să fi făcut din nou 
un mare serviciu vardenilor. 

Se ridică din jilţul său şi veni să studieze harta. Poalele 
rochiei foşniră când şi le târi pe pământ. 

— Dacă trimitem o iscoadă să învestigheze, riscăm să 
atragem atenţia Imperiului asupra interesului pe care îl 
avem în acea zonă. Presupunând că tunelul există, asta nu 
ne-ar mai fi de prea mare folos; Murtagh şi Thorn ne-ar 
aştepta la capătul celălalt. Se uită la Jeod. Cât de larg crezi 
că ar putea fi acest tunel? Câţi oameni ar putea să încapă în 
el? 

— N-aş putea să vă zic. S-ar putea... Orik îşi drese glasul, 
întrerupându-l: 

— Pământul de aici este moale şi cleios, cu destul de mult 
mâl depus pe el - oribil pentru săpat tunele. Dacă Erst ştia 
ce face, în nici un caz nu ar fi lăsat ca mizeria oraşului să se 
scurgă printr-un singur canal mare; ar fi conceput câteva 
conducte mai mici, pentru a reduce riscul unei surpări. 
Cred că niciuna dintre ele nu ar fi mai mare de un yard şi 
ceva. 

— Prea îngustă ca să poată trece mai mult de un om odată, 
zise Jeod. 


— Prea îngustă ca să poată trece mai mult de-un pitic 
odată, adăugă Orik. 

Nasuada se întoarse la locul ei şi ţintui harta cu privirea 
pierdută, de parcă s-ar fi uitat undeva în depărtare. 

După câteva clipe de tăcere, Eragon spuse: 

— Aş putea căuta tunelul. Ştiu cum să mă ascund cu 
ajutorul magiei; santinelele nu m-ar observa. 

— Poate, murmură Nasuada. Dar nu pot sta liniştită la 
gândul că tu sau altcineva vă veţi vântura pe-acolo. Riscul 
ca Imperiul să prindă de veste e mult prea mare. Dacă 
Murtagh stă la pândă? L-ai putea amăgi şi pe el? Ştii măcar 
de ce este în stare acum? Clătină din cap. Nu, trebuie să 
acţionăm ca şi cum tunelul există şi să luăm hotărârile 
corespunzătoare în conformitate cu asta. Dacă se dovedeşte 
că lucrurile nu stau chiar aşa, nu ne va costa nimic, însă 
dacă tunelul chiar este acolo... ar trebui să ne îngăduie să 
cucerim Dras-Leona o dată pentru totdeauna. 

— Ce ai de gând? întrebă Regele Orrin pe un ton precaut. 

— Ceva îndrăzneţ; ceva... neaşteptat. Eragon pufni uşor. 

— Poate că ar trebui să îi ceri sfatul lui Roran, în acest caz. 

— Nu am nevoie de ajutorul lui Roran ca să-mi pun la cale 
planurile, Eragon. 

Nasuada rămase din nou tăcută şi toţi cei din pavilion, 
inclusiv Eragon, aşteptară să audă planul său. În cele din 
urmă, ea se clinti şi spuse: 

— lată ce-o să facem: vom trimite un mic grup de 
războinici să deschidă porţile pe dinăuntru. 

— Şi cum crezi că ar putea cineva să facă una ca asta? 
întrebă Orik. Ar fi destul de greu de realizat şi dacă ar avea 
de înfruntat doar cele câteva sute de soldaţi postați acolo, 
însă, în caz că ai uitat cumva, mai este prin preajmă şi o 
şopârlă uriaşă care scuipă foc, şi mai mult ca sigur o să fie 
interesată dacă va vedea pe cineva că încearcă să deschidă 
porţile. Asta fără să-l mai pun pe Murtagh la socoteală. 

Înainte ca discuţia să degenereze, Eragon zise: 

— Pot eu s-o fac. 


Cuvintele sale avură un efect imediat şi şocant asupra 
conversaţiei. 

Eragon se aştepta ca Nasuada să îi respingă sugestia fără 
să mai stea pe gânduri, însă ea îl surprinse chibzuind 
asupra acesteia. Apoi îl surprinse şi mai mult când spuse: 

— Foarte bine. 

Toate argumentele pe care Eragon şi le pregătise se 
destrămară, iar el se holbă la Nasuada uluit. Se pare că şi 
ea urmase acelaşi lanţ al raţionamentului ca şi el. 

În cort izbucni un vacarm de voci când toată lumea 
încercă să vorbească deodată. Arya acoperi hărmălaia şi 
zise: 

— Nasuada, nu poţi îngădui ca Eragon să se pună astfel în 
primejdie. Ar fi lipsit de scrupule. Trimite câţiva dintre 
magicienii lui Blodhgarm mai degrabă; ştiu că ei ar primi să 
te-ajute, şi sunt războinici pe măsura oricui, chiar şi-a lui 
Eragon. 

Nasuada clătină din cap. 

— Niciunul dintre oamenii lui Galbatorix nu ar cuteza să îl 
ucidă pe Eragon - nici Murtagh, nici magicienii din slujba 
regelui, nici cel din urmă soldat. Ar trebui să folosim asta în 
avantajul nostru. În plus, Eragon este cel mai puternic 
magician pe care îl avem, şi s-ar putea să fie nevoie de 
multă forţă pentru a deschide porţile. Dintre toţi, el are cele 
mai mari şanse de izbândă. 

— Şi dacă este luat prizonier? Nu îi poate ţine piept lui 
Murtagh. Doar ştii asta! 

— O să îi ademenim pe Murtagh şi pe Thorn în altă parte, 
oferindu-i lui Eragon prilejul de care are nevoie. 

Arya îşi ridică bărbia. 

— Cum? Cum îi vei ademeni? 

— Ne vom preface că atacăm Dras-Leona dinspre miazăzi. 
Saphira va zbura pe deasupra oraşului, dând foc clădirilor 
şi omorând soldaţii de pe metereze. Thorn şi Murtagh nu 
vor avea de ales şi o vor urmări, mai ales că va părea ca şi 
cum Eragon este cu Saphira în tot acest timp. Blodhgarm şi 


magicienii săi pot invoca o imagine a lui Eragon, cum au 
mai făcut-o şi înainte. Câtă vreme Murtagh nu se apropie 
prea mult, nu va descoperi vicleşugul nostru. 

— Te-ai decis să faci asta? 

— Da. 

Chipul Aryei se înăspri. 

— Atunci îl voi însoţi pe Eragon. 

Eragon simţi o mare uşurare. Sperase că ea va venicu el, 
dar nu ştiuse cum să i-o ceară, temându-se că îl va refuza. 
Nasuada oftă. 

— Eşti fiica lui Islanzadi. Nu aş vrea să te pun într-o 
asemenea primejdie. Dacă ar fi să mori... Adu-ţi aminte cum 
a reacţionat mama ta când a crezut că Durza te-a omorât. 
Nu ne putem permite să pierdem sprijinul neamului tău. 

— Mama mea... Arya strânse din buze, oprindu-se, apoi o 
luă de la capăt: le asigur, Domniţă Nasuada, că Regina 
Islanzadi nu îi va lăsa pe vardeni de izbelişte, indiferent de 
ce se va întâmpla cu mine. În privinţa asta poţi să stai fără 
grijă. Îl voi însoţi pe Eragon, împreună cu doi dintre 
magicienii lui Blodhgarm. 

Nasuada clătină din cap. 

— Nu, puteţi lua doar unul. Murtagh ştie câţi elfi îl apără 
pe Eragon. Dacă observă că lipsesc doi sau mai mulţi, s-ar 
putea să intre la bănuieli şi să miroasă capcana. Oricum, 
Saphira va avea nevoie de tot ajutorul posibil pentru a nu 
cădea în mâinile lui Murtagh. 

— Trei oameni nu sunt de ajuns pentru a se încumeta la o 
asemenea misiune, insistă Arya. Nu am putea nici măcar să 
îi asigurăm spatele lui Eragon, cu atât mai puţin să 
deschidem porţile. 

— Atunci puteţi lua cu voi pe cineva din Du Vrangr Gata. O 
urmă de zeflemea se putu citi în expresia Aryei. 

— Niciunul dintre magicienii voştri nu este destul de 
puternic sau de iscusit. Vom fi depăşiţi, mai mult de o sută 
la unu. Vom avea de înfruntat atât spadasini obişnuiţi, cât şi 
magicieni antrenați. Numai elfii şi Cavalerii... 


— Sau Umbrele, mormăi Orik. 

— Sau Umbrele, încuviinţă Arya, deşi Eragon îi desluşi 
iritarea din glas. Numai aceştia ar putea spera să iasă 
învingători în asemenea condiţii vitrege. Şi nici atunci nu ar 
fi ceva bătut în cuie. Lasă-ne să luăm doi dintre magicienii 
lui Blodhgarm. Nimeni altcineva nu este potrivit pentru 
misiunea asta, nimeni dintre vardeni. 

— Oh, şi eu ce-s, ficat tocat? 

Toată lumea se întoarse, surprinsă, când Angela făcu un 
pas în faţă dintr-un cotlon al cortului. Eragon nici măcar nu 
îşi dăduse seama că era acolo. 

— Ce expresie ciudată, făcu vânzătoarea de ierburi. Cine 
s-ar compara pe sine cu ficatul tocat, la urma urmei? Dacă 
ar fi să alegi un organ, de ce nu o vezică sau o glandă timus 
mai degrabă? Ar fi mult mai interesant decât un ficat. Sau 
ce-aţi spune de... Zâmbi. Eh, presupun că nu-i important. 
Se opri în faţa Aryei şi o privi. Ai ceva de obiectat dacă v-aş 
însoţi eu, alfa? Nu sunt chiar din rândul vardenilor, dar sunt 
dispusă să completez cvartetul ăsta al vostru. 

Spre surprinderea lui Eragon, Arya îşi înclină capul şi 
spuse: 

— Sigur că nu, înţeleapto. Nu am vrut să te jignesc. Ar fi o 
onoare dacă ai veni cu noi. 

— Bine! exclamă Angela. Asta în caz că nu ai tu ceva 
împotrivă, zise ea, adresându-i-se Nasuadei. 

Părând puţin uimită, Nasuada clătină din cap. 

— Dacă te oferi, iar Eragon şi Arya nu au nimic de 
obiectat, nu văd nici un motiv pentru care să nu mergi cu ei. 
Însă nu înţeleg de ce ai vrea să faci asta. 

Angela îşi flutură pletele. 

— Chiar te aştepţi să îţi explic fiecare decizie pe care o 
iau? Of, fie, o să-ţi satisfac curiozitatea: să spunem că am 
ceva de împărţit cu preoţii din Helgrind şi aş vrea să profit 
de ocazia asta ca să le fac o poznă. Pe deasupra, dacă 
Murtagh îşi face totuşi apariţia, am şi eu în mânecă un truc 
sau două cu care să îl fac să se răzgândească. 


— Ar trebui să îi cerem şi Elvei să vină cu noi, interveni 
Eragon. Dacă e cineva care ne poate ajuta să nu dăm de 
bucluc... 

Nasuada se încruntă. 

— Ultima oară când am vorbit cu ea, şi-a expus destul de 
clar poziţia. Nu am de gând să mă ploconesc în faţa ei, 
doar-doar s-o răzgândi. 

— O să vorbesc eu cu ea, zise Eragon. Eu sunt cel pe care 
este supărată, aşa că eu ar trebui să îi cer asta. 

Nasuada trase de tivul rochiei sale aurii. Făcu sul între 
degete câteva aţe, apoi zise brusc: 

— Fă cum vrei. Nu îmi place ideea de a trimite în luptă un 
copil chiar şi unul înzestrat, precum Elva. Totuşi, bănuiesc 
că este în stare să-şi poarte singură de grijă. 

— Câtă vreme durerea celor din jur nu o copleşeşte, zise 
Angela. Ultimele bătălii au făcut-o să se ghemuiască, de- 
abia putea să se mişte sau să mai respire. 

Nasuada îşi stăpâni degetele şi se uită la Eragon cu o 
privire gravă. 

— Este imprevizibilă. Dacă alege să vă însoţească, ai grijă 
cu ea, Eragon. 

— Voi avea, făgădui el. 

Apoi Nasuada începu să discute aspecte logistice cu Orrin 
şi cu Orik, iar Eragon se retrase oarecum din conversaţie, 
deoarece nu putea contribui prea mult la ea. 

La adăpostul minţii sale, se întinse după Saphira, care 
ascultase, prin intermediul său, tot ce se petrecuse. „Ei 
bine? întrebă el. Ce crezi? Ai fost foarte tăcută. Am crezut 
că o să spui ceva când a venit Nasuada cu ideea să ne 
furişăm în Dras-Leona.” „Nu am zis nimic fiindcă nu am 
avut nimic de zis. Mi se pare un plan bun.” „Eşti de acord 
cu ea?!” „Nu mai suntem nişte pui nepricepuţi, Eragon. Or 
fi duşmanii noştri grozavi, dar şi noi suntem la fel. A sosit 
vremea să le amintim asta.” „Nu te deranjează că vom fi 
separați?” „Sigur că mă deranjează, mârâi ea. Oriunde te 
duci, duşmanii trag la tine ca muştele la carne. Dar nu mai 


eşti nici tu atât de neajutorat ca pe vremuri.” Şi aproape că 
începu să toarcă. 

„Eu, neajutorat?” făcu el, prefăcându-se revoltat. 

„Numai un pic. Însă muşcătura ţi-e mai primejdioasă decât 
înainte.” „Cum e şi-a ta.” „Mmm... mă duc la vânătoare. Se 
anunţă o furtună de să-ţi rupi aripa, şi nu voi mai avea 
ocazia să mănânc din nou până după atac.” „Zboară cu 
grijă”, îi spuse el. 

Simţind cum ea se retrage din mintea lui, Eragon îşi 
întoarse atenţia spre conversaţia din cort, căci ştia că viaţa 
sa şi a Saphirei avea să depindă de deciziile pe care urmau 
să le ia Nasuada, Orik şi Orrin. 

Sub deal şi stâncă. 

ERAGON îşi scutură umerii, încercând să îşi aşeze platoşa 
de zale mai confortabil pe sub tunica pe care o purta ca să-i 
mascheze armura. 

Totul era cufundat în întuneric în jurul lor, un întuneric 
greu şi apăsător. Un strat gros de nori acoperea luna şi 
stelele. Fără lumina roşiatică din palmele Angelei, nici 
măcar Eragon şi elfii nu ar fi putut vedea nimic. 

Aerul era umed, şi Eragon simţi de câteva ori nişte 
picături de ploaie lovindu-i obrajii. 

Elva îi râsese în faţă şi îl refuzase când se dusese să îi 
ceară ajutorul. Se străduise îndelung să o convingă, dar în 
zadar. La un moment dat, intervenise şi Saphira, zburând 
până la cortul în care stătea copila fermecată şi aşezându-şi 
capul la doar câteva picioare distanţă de fetiţă, silind-o 
astfel să se uite într-unui din ochii ei strălucitori şi ficşi. 

Elva nu mai avusese curaj să râdă atunci, însă se 
încăpăţânase în refuzul ei. Această încăpățânare îl enervase 
pe Eragon. Cu toate acestea, nu se putuse abţine să nu îi 
admire tăria de caracter; nu era de colo să refuzi şi un 
Cavaler, şi un dragon. La fel de adevărat era că ea îndurase 
nespus de multă durere în scurta ei viaţă, iar experienţa o 
călise până la un punct neatins nici măcar de cei mai 
hârşâiţi războinici. 


Lângă el, Arya îşi prindea o mantie lungă de gât. Şi 
Eragon purta o asemenea mantie, la fel ca Angela şi 
Wyrden, elful cu plete negre ales de Blodhgarm ca să îi 
însoţească. Mantiile erau necesare pentru a-i proteja de 
frigul nopţii, dar şi pentru a le ascunde armele odată ajunşi 
în oraş, dacă expediţia lor ar fi fost încununată de succes. 

Nasuada, Jormundur şi Saphira îi însoţiseră până la 
marginea taberei, unde se aflau acum. Printre corturi, 
soldaţii vardeni, piticii şi urgalii se pregăteau să pornească 
asaltul. 

— Nu uitaţi, zise Nasuada cu răsuflarea aburindă, dacă nu 
puteţi ajunge la porţi până în zori, găsiţi un loc unde să 
aşteptaţi până mâine-dimineaţă şi vom încerca din nou 
atunci. 

— S-ar putea să nu ne putem permite să aşteptăm, spuse 
Arya. Nasuada îşi frecă braţele şi încuviinţă. Părea mai 
îngrijorată decât de obicei. 

— Ştiu. Oricum, vom fi gata de atac de îndată ce ne daţi un 
semn, indiferent de ora din zi sau din noapte. Siguranţa 
voastră este mai importantă decât cucerirea Dras-Leonei. 
Ţineţi minte lucrul acesta. Privirea ei se îndreptă spre 
Eragon când rosti asta. 

— Ar trebui să pornim, spuse Wyrden. Se face tot mai 
târziu. Eragon îşi apăsă fruntea de cea a Saphirei pentru o 
clipă. „Vânătoare plăcută”, îi zise ea cu blândeţe. „Şi ţie la 
fel.” 

Se despărţiră fără tragere de inimă, iar Eragon se alătură 
Aryei şi lui Wyrden, urmând-o pe Angela afară din tabără, 
către marginea de est a oraşului. 

Nasuada şi Jormundur murmurară urări de bine şi vorbe 
de rămas-bun când trecură pe lângă ei, şi apoi totul se 
cufundă într-o linişte tulburată doar de zgomotul răsuflării 
lor şi al cizmelor. 

Angela micşoră lumina din palmă până ce aceasta de-abia 
dacă mai rămase suficient de puternică pentru ca Eragon 


să îşi vadă picioarele. Fu nevoit să-şi mijească ochii pentru a 
vedea pietrele şi crengile din calea lor. 

Merseră în tăcere aproape o oră, când vânzătoarea de 
ierburi se opri şi şopti: 

— Am ajuns, din câte-mi pot da seama. Mă pricep destul 
de bine la socotit distanţe, dar tot s-ar putea să fim la mai 
bine de o sută de paşi depărtare. E greu să fii sigur de ceva 
în bezna asta. 

În stânga lor, vreo şase puncte de lumină pluteau 
deasupra orizontului, singura dovadă că se apropiaseră cât 
de cât de Dras-Leona. Luminile păreau suficient de aproape 
ca să le înhaţi din aer. 

Eragon şi cele două femei se strânseră în jurul lui Wyrden 
când elful îngenunche şi îşi scoase mănuşa de la mâna 
dreaptă. Punându-şi palma pe pământul gol, Wyrden începu 
să rostească vraja învățată de la magicianul pitic trimis de 
Orik să îi instruiască în metodele de detectare a încăperilor 
subterane. 

În timp ce elful cânta, Eragon privi în negura din jur, 
ascultând şi urmărind orice semn al duşmanilor. Stropii de 
ploaie îi cădeau tot mai repede pe faţă. Spera ca vremea să 
se îmbunătăţească înainte să înceapă bătălia, asta dacă 
avea să fie vreo bătălie. 

De undeva se auzi ţipătul unei bufniţe şi el duse mâna la 
Brisingr, oprindu-se la timp şi încleştându-şi pumnul. 
„Barzul”, îşi zise în sinea lui, folosind înjurătura preferată a 
lui Orik. Era mai agitat decât ar fi trebuit. Gândul că s-ar 
putea lupta cu Murtagh şi Thorn din nou - cu unul sau cu 
amândoi deodată - îl făcea să stea ca pe ace. 

„Dacă o ţin tot aşa, sigur o să pierd”, se gândi el. Aşa că îşi 
încetini respiraţia şi începu primul dintre exerciţiile 
mentale învăţate de la Glaedr, ca să îşi recapete controlul 
asupra emoţiilor sale. 

Bătrânul dragon nu fusese prea entuziasmat de misiune 
când Eragon îi spusese despre ea, dar nici nu se opusese. 
După ce luară în calcul mai multe întâmplări neprevăzute, 


Glaedr îi zisese: „Ai grijă la umbre, Eragon. Tot felul de 
făpturi ciudate se ascund prin locurile întunecoase.” 
Eragon îşi spuse că ăsta nu era nici pe departe un mesaj de 
încurajare. 

Îşi şterse umezeala de pe faţă, ţinându-şi cealaltă mână 
aproape de mânerul săbiei. Pielea mănuşii era caldă şi fină 
pe pielea sa. 

Coborându-şi mâna, îşi vâri degetul în cingătoarea de care 
era agăţată sabia, cingătoarea lui Beloth cel înţelept, 
conştient de greutatea celor douăsprezece diamante 
ascunse înăuntru. În acea dimineaţă se dusese la ţarcurile 
de animale şi, pe măsură ce bucătarii omorau păsările şi 
oile pentru micul dejun al armatei, transferase energia 
animalelor muribunde în nestemate. Ura să facă asta; când 
se întindea cu mintea spre un animal dacă încă avea capul 
pe umeri - frica şi durerea animalului îi erau transferate, 
iar când acestea se pierdeau în vid se simţea de parcă el ar 
fi fost cel care murea. Era o experienţă cumplită şi îl panica 
de fiecare dată. 

Ori de câte ori putea, le şoptea animalelor cuvinte din 
limba străveche, încercând să le liniştească. Uneori mergea, 
alteori nu. Deşi făpturile ar fi murit oricum, şi cu toate că 
avea nevoie de energie, Eragon ura această metodă, 
deoarece îl făcea să se simtă responsabil de morţile lor. Îl 
făcea să se simtă impur. 

Acum cingătoarea i se părea şi mai grea decât înainte, 
încărcată cum era cu energia atâtor animale. Chiar dacă 
diamantele dinăuntru ar fi fost lipsite de valoare, Eragon tot 
ar fi socotit cingătoarea mai valoroasă decât aurul, date 
fiind zecile de vieţi cu care o încărcase. Când Wyrden se 
opri din cântat, Arya îl întrebă: 

— Ai găsit? 

— Pe aici, spuse Wyrden, ridicându-se în picioare. 

Uşurarea şi agitația îl străbătură pe Eragon. „Jeod avusese 
dreptate!” Wyrden îi conduse pe un drum şi peste un şir de 


mici coline, apoi în jos, într-o mlaştină puţin adâncă, 
ascunsă între ridicăturile terenului. 

— Gura tunelului trebuie să fie pe undeva pe-aici, spuse 
elful, şi arătă către malul vestic al depresiunii. 

Vânzătoarea de ierburi spori flacăra felinarului său vrăjit 
îndeajuns de mult ca ei să poată căuta; apoi Eragon, Arya şi 
Wyrden începură să scotocească prin tufişurile de pe mal, 
împungând pământul cu nişte bețe. De vreo două ori, 
Eragon îşi jupui gambele de cioturile unor mesteceni căzuţi 
şi durerea îi tăie răsuflarea. Îşi dorea să fi purtat apărători, 
dar le lăsase în tabără, împreună cu scutul său, pentru că 
ar fi atras prea multă atenţie în oraş. 

Timp de douăzeci de minute căutară, bătând malul în sus 
şi în jos, îndepărtându-se de punctul de plecare. Într-un 
sfârşit, Eragon auzi un clic metalic, iar apoi Arya îi chemă 
încetişor: 

— Aici. 

EI şi ceilalţi alergară către locul unde se afla ea, lângă o 
mică văgăună năpădită de buruieni, săpată în mal. Arya 
dădu la o parte desişul, descoperind un tunel pietruit, înalt 
de cinci picioare şi lat de trei. Un grilaj de fier ruginit 
acoperea gaura. 

— Uite, spuse Arya, şi arătă în jos. 

Eragon privi şi văzu o cărare ce ieşea din tunel. Chiar şi la 
lumina ciudată, roşiatică pe care o dădea felinarul fermecat 
al vânzătoarei de ierburi, Eragon putea observa că poteca 
fusese făcută de mersul picioarelor. Unul sau mai mulţi 
oameni trebuie să fi folosit tunelul ca să intre şi să iasă pe 
ascuns din Dras-Leona. 

— Trebuie să fim precauţi, şopti Wyrden. Angela scoase un 
sunet slab din gâtlej. 

— Şi cum altfel ai fi vrut să procedezi? Cu surle şi 
trâmbiţe? Zău aşa... Elful se abţinu să răspundă, dar păru 
în mod clar stânjenit. 

Arya şi Wyrden dădură la o parte grilajul şi intrară 
precauţi în tunel. Amândoi făcură să apară propriile lor 


lumini fermecate. Sferele fără flacără pluteau deasupra 
capetelor lor asemenea unor sori mici, roşii, deşi nu 
luminau mai tare ca o mână de cărbuni încinşi. 

Eragon ezită, apoi îi spuse Angelei: 

— De ce sunt elfii atât de respectuoşi cu tine? Pare că 
aproape le este teamă de tine. 

— Nu merit respect? El şovăi. 

— Ştii, într-una din zilele astea va trebui să-mi povesteşti 
despre tine. 

— Ce te face să crezi asta? Şi îl împinse, trecând pe lângă 
el ca să intre în tunel, cu mantia fluturându-i precum aripile 
unui Lethrblaka. 

Scuturând din cap, Eragon o urmă. 

Micuța vânzătoare de ierburi nu trebui să se aplece prea 
tare ca să nu se lovească de tavan, însă Eragon se încovoie 
ca un bătrân bolnav de reumatism, şi la fel făcură şi cei doi 
elfi. În cea mai mare parte, tunelul era gol. Un strat subţire 
de mizerie întărită acoperea solul. Câteva bețe şi pietre, şi 
chiar şi o piele de şarpe se aflau împrăştiate aproape de 
gura tunelului. Pasajul mirosea a paie umede şi a aripi de 
molie. 

Eragon şi ceilalţi mergeau încercând să nu facă zgomot, 
însă tunelul amplifica sunetele. Fiecare izbitură şi fiecare 
târşâit răsuna, umplând aerul cu o mulţime de şoapte 
suprapuse, ce păreau să murmure şi să ofteze ca nişte 
făpturi vii. Şoaptele îl făceau pe Eragon să simtă că erau 
parcă înconjurați de o mulţime de spirite fără trup, ce le 
comentau fiecare mişcare. 

„Mda, s-a cam dus furişatul pe la spatele cui o fi”, gândi el 
în timp ce îşi lovi cizma de o piatră care sări în peretele 
tunelului cu un „clac” puternic, ce se multiplică însutit în 
timp ce se răspândea prin tunel. 

— Scuze, bâigui el când toţi se întoarseră să îl privească. 

Un zâmbet strâmb i se înfiripă pe buze. „Măcar acum ştim 
ce provoacă sunetele ciudate din subteranele Dras-Leonei.” 
Va trebui să-i spună lui Jeod la întoarcere. 


După ce străbătură o bună bucată din tunel, Eragon se 
opri şi privi înapoi către intrarea pierdută deja în întuneric. 
Bezna părea aproape palpabilă, ca o pânză grea întinsă 
peste lume. Alături de zidurile apropiate între ele şi de 
tavanul jos, îl făcea să se simtă înghesuit şi presat. În mod 
normal, nu avea nici o problemă cu spaţiile închise, însă 
tunelul îi amintea de labirintul de coridoare toate dintr-o 
bucată din interiorul Helgrindului, acolo unde el şi Roran se 
luptaseră cu Ra'zac - ceea ce cu greu putea fi numită o 
amintire plăcută. 

Trase aer adânc în piept, apoi îl lăsă încet să iasă. 

Chiar când se pregătea să înainteze, observă doi ochi mari 
ce sclipeau în umbră, ca o pereche de pietre de lună arămii. 

O înşfacă pe Brisingr şi apucă să scoată sabia din teacă 
vreo două degete când Solembum îşi făcu apariţia din 
întuneric, păşind în tăcere. 

Pisica fermecată se opri chiar pe buza luminii. Dădu uşor 
din urechile sale cu vârfuri negre, iar fălcile i se desfăcură 
în ceva ce părea să fie o expresie amuzată. 

Eragon se relaxa şi îşi înclină uşor capul înspre pisica 
fermecată. „Ar fi trebuit să-mi dau seama. Oriunde mergea 
Angela, Solembum o urma negreşit. Eragon se minună 
iarăşi în privinţa trecutului vânzătoarei de ierburi: Cum a 
izbutit să îi dobândească loialitatea?” 

Când restul grupului se îndepărtă, umbrele îl învăluiră din 
nou pe Solembum, ascunzându-l de privirea lui Eragon. 

Puţin mai liniştit acum, ştiindu-şi spatele păzit de pisica 
fermecată, Eragon se grăbi să îi ajungă pe ceilalţi din urmă. 

Înainte ca grupul să plece din tabără, Nasuada îi pusese la 
curent cu numărul exact al soldaţilor din oraş, cu poziţiile în 
care se aflau aceştia şi cu îndatoririle şi obiceiurile lor. De 
asemenea, le dăduse amănunte despre locul de dormit al lui 
Murtagh, despre ce mânca şi chiar despre starea lui de 
spirit din seara precedentă. Informaţiile ei erau extrem de 
precise. Când o întrebaseră cum le obținuse, ea zâmbise şi 
le explicase că, de la sosirea vardenilor, pisicile fermecate 


pătrunseseră în Dras-Leona ca iscoade. După ce Eragon şi 
însoțitorii săi aveau să ajungă în oraş, pisicile fermecate 
urmau să îi escorteze până la porţile de sud, fără să-şi 
dezvăluie însă prezenţa în faţa Imperiului, altfel 
nemaiputându-i oferi informaţii Nasuadei cu asemenea 
eficienţă. La urma urmei, cine ar fi putut bănui că pisica 
neobişnuit de mare ce stă tolănită prin preajmă este de fapt 
o iscoadă a inamicului? 

Când îşi aminti de instructajul Nasuadei, Eragon îşi dădu 
seama că una dintre cele mai mari slăbiciuni ale lui 
Murtagh consta în faptul că acesta trebuia încă să doarmă. 
„Dacă nu reuşim să îl prindem sau să îl ucidem astăzi, data 
viitoare când ne vom întâlni ne-ar ajuta dacă am găsi o cale 
prin care să îl trezim în miezul nopţii - chiar mai multe 
nopţi la rând, dacă se poate. După trei sau patru nopţi de 
nesomn n-o să mai fie în stare să lupte.” 

Continuară să meargă prin tunelul ce ducea tot înainte, 
fară să cotească deloc. Lui Eragon i se păru că simte o 
uşoară ridicătură a podelei ceea ce ar fi avut sens, de 
vreme ce fusese construit pentru scoaterea mizeriei din 
oraş - dar nu putea băga mâna în foc. 

După o vreme, pământul de sub picioarele lor începu să 
devină tot mai moale şi să li se lipească de cizme, noroios. 
Din tavan picura apă, uneori căzându-i pe ceafa lui Eragon 
şi scurgându-i-se pe spate, ca atingerea unui deget rece. 
Alunecă o dată pe noroi şi, când dădu să se prindă de 
perete ca să nu-şi piardă echilibrul, descoperi că acesta era 
acoperit de mâzgă. 

Trecu o bună bucată de vreme, dar nu-şi putură da seama 
cât. Poate că trecuse o oră de când erau în tunel. Poate că 
trecuseră zece. Sau poate că nu erau acolo decât de câteva 
minute. 

Oricum ar fi stat lucrurile, gâtul şi umerii lui Eragon îl 
dureau din cauza faptului că fusese nevoit să stea încovoiat, 
şi se plictisi să vadă ceea ce păreau a fi aceleaşi douăzeci de 
picioare de piatră trandafirie. În cele din urmă, observă că 


ecourile devin tot mai stinse şi că sunetele încep să se 
repete cu întârziere. Curând după aceea, tunelul îi scoase 
într-o încăpere mare şi dreptunghiulară, cu un tavan striat 
şi uşor boltit, de peste cincisprezece picioare înălţime. 
Încăperea era goală, cu excepţia unui butoi putrezit într-un 
colţ. În partea opusă, trei arcade dădeau în trei cămăruţe 
întunecate, identice. Încotro duceau acestea, Eragon nu 
putea să vadă. 

Grupul se opri, iar Eragon îşi îndreptă încet spatele, 
tresărind când muşchii săi încordaţi se întinseră. 

— Asta nu cred că făcea parte din planurile lui Erst Barbă- 
Sură, zise Arya. 

— Pe ce cale ar trebui să o apucăm? întrebă Wyrden. 

— Păi, nu-i limpede? întrebă vânzătoarea de ierburi. Pe 
cea din stânga, întotdeauna pe cea din stânga. Şi se 
îndreptă spre arcada despre care vorbea. 

Eragon nu se putu abţine. 

— Stânga conform cărei direcţii? Dacă ai fi pe partea 
cealaltă, stânga... 

— Stânga ar fi dreapta şi dreapta ar fi stânga, da, da, îl 
întrerupse vânzătoarea de ierburi. Ochii i se îngustară. 
Câteodată deşteptăciunea strică, Biruitorul-Umbrei... Fie, 
vom face cum spuitu. Dar să nu-mi zici că nu v-am avertizat 
dacă o să rătăcim pe-aici câteva zile. 

La drept vorbind, Eragon ar fi preferat să meargă prin 
arcada centrală, aceasta părându-i-se varianta cea mai 
sigură de a ajunge pe străzile de deasupra, însă nu dorea să 
se certe cu vânzătoarea de ierburi. „Oricum, o să dăm de 
scări în curând, se gândi el. Nu pot fi atât de multe încăperi 
sub Dras-Leona.” 

Ţinând lumina ridicată, Angela trecu în faţă. Wyrden şi 
Arya o urmară, iar Eragon rămase în spate. 

Încăperea în care dădea arcada din dreapta era mai mare 
decât păruse la început, căci se întindea vreo douăzeci de 
picioare pe o latură, apoi cotea şi continua încă vreo câţiva 
yarzi, terminându-se printr-un coridor presărat cu lăcaşuri 


goale pentru sfeşnice de perete. În capătul coridorului se 
afla o altă încăpere mică ce dădea în alte trei arcade, 
fiecare dintre ele ducând în încăperi cu alte arcade, şi tot 
aşa. 

„Cine a construit aşa ceva şi de ce?” se întrebă Eragon, 
nedumerit. Toate încăperile pe care le vedeau erau părăsite 
şi nemobilate. Nu găsiră acolo decât un scaun cu două 
picioare care se rupse când îl împinse cu vârful cizmei şi un 
morman de ceramică spartă aruncată într-un colţ, sub un 
văl de pânze de păianjen. 

Angela nu şovăia şi nici nu părea confuză în privinţa 
direcţiei pe care trebuiau să o urmeze, căci alegea negreşit 
drumul din dreapta. Eragon ar fi obiectat, numai că nu 
putea oferi o alternativă mai bună la metoda ei. 

Vânzătoarea de ierburi se opri când ajunseră într-o 
încăpere circulară cu şapte arcade plasate de-a lungul 
pereţilor. Şapte coridoare, incluzându-l pe cel prin care 
veniseră, dădeau în aceste arcade. 

— Însemnaţi locul pe unde am venit, altfel o să începem să 
mergem în cerc, zise Arya. 

Eragon se întoarse pe coridor şi scrijeli un semn pe perete 
cu mânerul lui Brisingr. Făcând asta, aruncă şi o privire în 
întuneric, încercând să îl zărească pe Solembum, însă nu-i 
văzu nici măcar o mustață. Eragon spera că pisica 
fermecată nu se rătăcise prin labirintul de încăperi. Fu cât 
pe ce să îl caute cu mintea, dar rezistă tentaţiei; dacă l-ar fi 
simţit cineva scotocind cu gândul primprejur, asta i-ar fi 
putut da de gol. 

— Ah! exclamă Angela, şi umbrele din jurul lui Eragon se 
mişcară când vânzătoarea de ierburi se înălţă pe vârfuri şi 
ridică lumina cât de sus putu. 

Eragon se grăbi în centrul încăperii, unde se afla ea 
împreună cu Arya şi cu Wyrden. 

— Ce s-a întâmplat? şopti el. 

— Tavanul, Eragon, murmură Arya. Uită-te la tavan. 


Făcu întocmai cum i se spusese, dar nu văzu decât blocuri 
vechi de piatră, acoperite de mucegai, străbătute de atâtea 
crăpături încât părea o minune că tavanul nu se prăbuşise 
până acum. 

Apoi pricepu şi rămase cu gura căscată. 

Dungile nu erau crăpături, ci rune săpate adânc în piatră - 
şiruri întregi de rune. Erau îngrijite şi mici, cu unghiuri 
ascuţite şi forme drepte. Mucegaiul şi trecerea veacurilor 
acoperiseră părţi din text, dar acesta putea fi citit încă, în 
mare parte. 

Eragon se chinui să identifice runele o vreme, însă nu 
recunoscu decât unele cuvinte, şi acelea scrise diferit de 
cum le ştia el. 

— Ce scrie? întrebă el. Este limba piticilor? 

— Nu, făcu Wyrden. Este limba neamului tău, dar aşa cum 
era ea vorbită şi scrisă cu mult timp în urmă, şi într-un 
dialect anume: cel al habotnicului 'Tosk. 

Numele îi sună cunoscut lui Eragon. 

— Când Roran şi cu mine am salvat-o pe Katrina, i-am 
auzit pe preoţii din Helgrind pomenind de o carte a lui Tosk. 

Wyrden dădu din cap. 

— Aceasta le slujeşte drept temei pentru credinţa lor. 'Tosk 
nu a fost primul care a înălţat rugăciuni Helgrindului, dar a 
fost primul care şi-a însemnat credinţele şi practicile, şi 
multă lume l-a imitat de atunci înainte. Cei care se închină 
Helgrindului cred că este un profet al zeului. lar asta - elful 
îşi întinse braţele în lături - este o istorie a lui Tosk, de la 
naştere până la moarte: o istorie adevărată, pe care 
discipolii săi nu au împărtăşit-o niciodată cu cei din afara 
sectiei. 

— Am putea afla multe de aici, spuse Angela, fără să-şi ia 
ochii de la tavan. Dacă am avea timp... Eragon fu surprins 
să o vadă atât de absorbită. 

Arya aruncă o privire iute la cele şapte coridoare. 

— Un scurt răgaz, fie, dar citiţi repede. 


În timp ce Angela şi Wyrden sorbeau din priviri runele cu 
nesaţ, Arya se duse la una dintre arcade şi începu să 
murmure o vrajă de găsire şi identificare, pe un ton jos. 
Când termină, aşteptă o clipă cu urechile ciulite, apoi trecu 
la următoarea arcadă. 

Eragon mai privi o vreme runele. Apoi se întoarse la 
capătul coridorului prin care ajunseseră în încăpere şi se 
rezemă de perete, aşteptând. Răceala din pietre i se 
strecură şi în umăr. 

Arya se opri în faţa celei de-a patra arcade. Cadenţa deja 
familiară a incantaţiei se auzi ca un oftat uşor al vântului. 

Tot nimic. 

O furnicătură pe dosul palmei îl făcu pe Eragon să-şi 
coboare privirea. Un greiere imens şi fără aripi se agăţase 
de mănuşa sa. Gângania era hidoasă: neagră şi umflată, cu 
picioarele zimţate şi cu un cap masiv în formă de craniu. 
Carapacea sa lucea ca uleiul. 

Eragon se înfioră, simțind cum i se face pielea ca de găină, 
şi îşi scutură braţul, azvârlind greierele înapoi în întuneric. 

Acesta ateriza cu un zgomot răsunător. 

Nici cel de-al cincilea coridor nu se dovedi mai norocos 
pentru Arya. Ea trecu de arcada în pragul căreia stătea 
Eragon şi se poziţiona în faţa celei de-a şaptea arcade. 
Înainte să-şi poată rosti vraja, un mieunat gutural răsună 
de-a lungul coridoarelor, părând să vină din toate părţile 
deodată; apoi se auzi un sâsâit, un scuipat şi un țipăt ce-i 
ridică părul pe spate lui Eragon. 

Angela se răsuci brusc. 

— Solembum! 

Ca la un semn, toţi patru îşi scoaseră săbiile. 

Eragon se trase îndărăt până în mijlocul încăperii, cu 
privirea trecându-i de la o arcadă la alta. Gedwey ignasia îl 
mânca şi îl ustura ca o pişcătură de purice - un avertisment 
fără rost, căci nu îi arăta de unde venea pericolul sau care 
era acesta. 


— Pe-aici, zise Arya, îndreptându-se către cea de-a şaptea 
arcadă. Vânzătoarea de ierburi refuză să o urmeze. 

— Nu! şopti ea, hotărâtă. Trebuie să îl ajutăm. 

Eragon observă că sabia ei era scurtă şi cu un tăiş ciudat, 
fără culoare, ce sclipea ca o nestemată în lumină. Arya se 
încruntă. 

— Dacă află Murtagh că suntem aici, o să... 

Totul se petrecu atât de repede şi de silențios, încât 
Eragon nici nu ar fi băgat de seamă dacă nu s-ar fi uitat în 
direcţia potrivită: şase uşi ascunse în pereţii a trei 
coridoare se deschiseră, şi prin ele ieşiră vreo treizeci de 
oameni în straie negre, alergând spre ei cu săbiile în mâini. 

— Letta! strigă Wyrden, şi oamenii dintr-un grup se 
învălmăşiră ca şi cum cei din primul rând intraseră cu capul 
într-un perete. 

Apoi ceilalţi atacatori se năpustiră asupra lor şi nu mai 
rămase timp pentru magie. Eragon pară o lovitură cu 
uşurinţă şi, cu o mişcare întoarsă, îi reteză capul 
adversarului. Asemenea celorlalţi, omul purta un văl peste 
faţă, astfel încât i se puteau vedea doar ochii, iar vălul fâlfâi 
când capul se rostogoli pe podea. 

Eragon simţi o mare uşurare când văzu cum Brisingr 
străpunge carnea. O clipă se temuse că adversarii lor erau 
protejaţi de vrăji sau de armuri - sau, şi mai rău, că nu erau 
tocmai oameni. 

Despică un alt om, străpungându-i coastele, şi tocmai se 
întorsese să se ocupe de alţi doi duşmani când o sabie ce nu 
ar fi trebuit să fie acolo străbătu aerul, îndreptându-i-se 
spre beregată. Vrăjile sale de apărare îl salvară de la o 
moarte sigură, însă cu tăişul săbiei la mai puţin de-un deget 
depărtare de gâtul său, Eragon trebui să se retragă 
împleticindu-se. 

Spre uimirea sa, omul pe care îl înjunghiase era încă în 
picioare, cu sângele şiroindu-i într-o parte, părând să nu 
bage în seamă gaura pe care Eragon i-o făcuse. 

Eragon simţi cum îl cuprinde spaima. 


— Nu simt durerea, strigă el, în timp ce bloca disperat 
săbii venind din trei direcţii diferite. Dacă îl auzise cineva, 
nu primi totuşi nici un răspuns. 

Nu mai pierdu vremea cu vorbele, ci se concentra pe lupta 
cu oamenii din faţa lui, având încredere că spatele îi va fi 
asigurat de camarazii săi. 

Eragon se întindea, para şi se ferea, şfichiuind cu sabia 
prin aer ca şi cum ar fi fost uşoară ca o nuia. În mod normal 
ar fi putut răpune într-o singură clipă pe oricare dintre acei 
oameni, însă faptul că erau rezistenți la durere însemna că 
trebuia fie să îi decapiteze, fie să îi înjunghie în inimă, fie să 
îi taie şi să îi ţină la distanţă până ce scurgerea sângelui îi 
făcea să-şi piardă cunoştinţa. Altfel, atacatorii încercau să îl 
omoare, indiferent de rănile lor. Cu un asemenea număr de 
oameni, îi era greu să evite toate loviturile şi să mai şi 
lovească la rândul său. Ar fi putut să nu se mai protejeze, 
lăsându-şi vrăjile de apărare să facă asta în locul lui, dar nu 
ar fi făcut decât să obosească la fel de repede. Şi cum nu 
putea prezice cu exactitate când aveau să îi cedeze vrăjile 
de apărare - iar asta urma să se întâmple la un moment 
dat, sau altfel l-ar fi omorât - şi cum ştia că va avea nevoie 
de ele mai târziu, se lupta cu mare băgare de seamă şi cu 
precauţie, de parcă ar fi luptat cu oameni ale căror săbii îl 
puteau ucide sau schilodi dintr-o singură lovitură. 

Alţi războinici în straie negre ieşiră prin uşile ascunse în 
coridoare. Se îngrămădiră în jurul lui Eragon, împingându-l 
înapoi prin numărul lor tot mai mare. Simţi mâini 
apucându-l de picioare şi de braţe, amenințând să îl 
imobilizeze. 

— Kwverst, şopti el în barbă, rostind unul dintre cele 
douăsprezece cuvinte de moarte învăţate de la Oromis. Aşa 
cum bănuise, vraja sa nu avu efect: oamenii erau protejaţi 
împotriva atacurilor magice directe. Pregăti repede vraja 
pe care o folosise Murtagh cândva împotriva sa: Thrysta 
vindr! Era o cale ocolită de a-i lovi pe oameni, de vreme ce 


nu îi ataca direct, ci pur şi simplu împingea aerul înspre ei. 
Oricum, funcţiona. 

O pală de vânt străbătu încăperea, fluturându-i pletele şi 
mantia lui Eragon şi aruncându-i pe oamenii de lângă el în 
compatrioţii lor, eliberând un spaţiu de vreo zece picioare 
în faţa sa. Forţa sa scăzu simţitor, dar nu atât de mult încât 
să îl scoată din luptă. 

Se întoarse să vadă cum se descurcau ceilalţi. Nu fusese 
primul care găsise o cale de a evita vrăjile de apărare ale 
oamenilor; din braţul drept al lui Wyrden ţâşneau fulgere, 
învăluind orice războinic destul de ghinionist ca să treacă 
prin faţa sa. Lanţurile strălucitoare de energie păreau 
aproape lichide când îşi cuprindeau victimele. 

Însă tot mai mulţi oameni îşi croiau drum în încăpere. 

— Pe aici! strigă Arya, şi ţâşni spre cel de-al şaptelea 
coridor - cel pe care nu mai apucase să îl cerceteze înainte 
de ambuscadă. 

Wyrden o urmă, la fel şi Eragon. Angela veni ultima, 
şchiopătând şi ţinându-şi mâna pe o rană însângerată de pe 
umăr. În spatele lor, oamenii înveşmântaţi în negru şovăiră, 
înghesuindu-se în încăpere pentru o clipă. Apoi, cu un 
răcnet cumplit, se luară după ei. 

Pe când sprinta prin coridor, Eragon se strădui să 
compună o variantă a vrăjii de mai devreme care să îi 
permită să-i ucidă pe oameni în loc să-i doboare numai. 
Născoci una rapid şi o pregăti pentru momentul în care 
avea să vadă un număr mai mare de atacatori. 

„Cine-or mai fi şi ei? se întrebă el. Şi câţi or mai fi?” 

În faţa sa zări o deschizătură prin care se strecura o 
lumină palidă, uşor purpurie. De-abia avu timp să se întrebe 
care îi era sursa, când vânzătoarea de ierburi scoase un 
țipăt puternic, după care urmă un fulger portocaliu şi o 
bufnitură scrâşnită, iar în aer se simţi miros de pucioasă. 

Eragon se răsuci la timp ca să vadă cum cinci oameni o 
târau pe vânzătoarea de ierburi printr-o uşă ce se 
deschisese pe latura coridorului. 


— Nu! răcni Eragon, însă înainte să îi poată opri, uşa se 
închise la fel de încet cum se deschisese, şi peretele păru 
din nou la fel de solid ca mai înainte. 

— Brisingr! strigă el, şi sabia sa izbucni în flăcări. Sprijini 
vârful de perete şi încercă să îl împingă prin piatră, având 
de gând să taie prin uşă. Însă piatra era groasă şi se topea 
greu, şi îşi dădu seama în curând că îl va costa mai multă 
energie decât era dispus să sacrifice. 

Apoi Arya se ivi lângă el, îşi puse o mână pe uşă şi 
murmură: 

— Ladrin. Deschide-te. Uşa se încăpăţâna să rămână 
închisă, însă Eragon se ruşina deoarece nu-i trecuse prin 
cap să încerce asta mai întâi. 

Urmăritorii lor se apropiaseră atât de mult încât el şi Arya 
fură nevoiţi să se întoarcă şi să îi înfrunte. Eragon ar fi vrut 
să folosească vraja pe care tocmai o inventase, dar 
coridorul era îngust, permiţând ca doar doi oameni să se 
apropie deodată; nu ar fi izbutit să îi omoare şi pe ceilalţi, 
fiindcă îi erau ascunşi vederii. Era mai bine să păstreze 
secretă vraja, hotări el, pentru un moment în care ar fi 
putut să-i nimicească pe aproape toţi războinicii dintr-un 
foc. 

EI şi cu Arya decapitară primii doi oameni, apoi îi atacară 
pe următorii doi când aceştia păşiră peste leşuri. Cu 
repeziciune, uciseră încă şase oameni, însă aceştia păreau 
să nu se mai termine. 

— Pe aici! strigă Wyrden. 

— Stenr slauta! exclamă Arya, şi de-a lungul coridorului - 
de la câţiva yarzi de locul în care se afla ea - pietrele din 
pereţi ţâşniră spre interior. Grindina de bucăţi ascuţite îi 
făcu pe oamenii în negru să se ghemuiască şi să se clatine 
pe picioare, şi câţiva se prăbuşiră la podea, schilodiţi. 

Eragon şi Arya se răsuciră ca să îl urmeze pe Wyrden, 
care alerga către deschizătura de la capătul coridorului. 
Elful era la numai treizeci de picioare distanţă de ea. 

Apoi la zece... 


La cinci... 

Şi-apoi un desiş de ţepi din ametist ieşiră din găuri 
ascunse în podea şi în tavan, prinzându-l pe Wyrden la 
mijloc. Elful păru să plutească în mijlocul coridorului, cu 
ţepii la mai puţin de un deget de trup, când vrăjile sale de 
apărare respinseră ghimpii de cristal. Apoi o descărcare 
sfârâitoare de energie străbătu ţepii, vârfurile ascuţite ca 
nişte ace străluciră dureros de puternic şi, cu un zgomot 
neplăcut, îşi atinseră ţinta. 

Wyrden ţipă şi se zbătu, apoi lumina sa se stinse şi el nu se 
mai mişcă. 

Eragon privi scena, nevenindu-i să creadă, şi se opri chiar 
înainte de ţepi. Cu toată experienţa căpătată în bătălii, nu 
mai fusese niciodată de faţă la moartea unui elf. Wyrden, 
Blodhgarm şi ceilalţi magicieni păreau desăvârşiţi, iar 
Eragon crezuse că singura cale prin care ar fi putut muri ar 
fi fost în luptă împotriva lui Galbatorix sau a lui Murtagh. 

Arya părea la fel de uluită. Îşi veni însă repede în fire. 

— Eragon, rosti ea pe un ton imperios, croieşte-ne drum 
cu Brisingr. 

El pricepu. Sabia sa, spre deosebire de-a ei, ar fi rezistat 
în faţa magiei negre din ţepi. 

Îşi trase braţul în spate şi lovi cu toată puterea. Vreo şase 
ţepi se sfărâmară sub tăişul ca de diamant al lui Brisingr. 
Ametistul scoase un sunet ca de clopot când se sparse, iar 
când cioburile căzură pe podea, zăngăniră ca gheaţa. 

Eragon insistă pe partea dreaptă a coridorului, 
asigurându-se că nu atinge ţepii însângeraţi care îl ţintuiau 
pe Wyrden. Lovi o dată, şi încă o dată, croindu-şi drum prin 
desişul sclipitor. Cu fiecare lovitură, împrăştia prin aer 
aşchii de ametist. Una dintre ele îi zgârie obrazul, iar el 
tresări, surprins şi îngrijorat că vrăjile sale de apărare 
dăduseră greş. 

Rămăşiţele zimţate ale ţepilor sfărâmaţi îl siliră să se mişte 
cu atenţie. Cioturile de dedesubt puteau să îi străpungă 
cizmele cu uşurinţă, în timp ce cele de deasupra amenințau 


să îl rănească la cap şi la gât. Cu toate acestea, izbuti să 
treacă de partea cealaltă a desişului, alegându-se cu o 
singură tăietură pe gamba dreaptă, care îl ustura de fiecare 
dată când se sprijinea pe acel picior. 

Războinicii în negru aproape că îi ajunseseră din urmă 
când el o ajută pe Arya să treacă de ultimele rânduri de 
ţepi. Odată ce se eliberă şi ea, se grăbiră să iasă prin 
deschizătură şi păşiră în lumina purpurie, gândul lui 
Eragon fiind acela de a se întoarce să îşi înfrunte atacatorii 
şi să îi ucidă pentru a răzbuna moartea lui Wyrden. 

De cealaltă parte a deschizăturii se afla o încăpere 
întunecată şi cioplită aspru ce îi aminti lui Eragon de 
peşterile de sub Tronjheim. O formă circulară şi imensă de 
piatră încrustată - marmură, calcedonie şi hematit şlefuit - 
ocupa centrul podelei. La marginea discului cu model se 
aflau bucăţi neşlefuite de ametist, mari cât un pumn, prinse 
în coliere de argint. Toate bucăţile purpurii luceau uşor - 
sursa luminii pe care o văzuseră din coridor. Dincolo de 
disc, pe peretele opus, se afla un altar mare şi negru 
acoperit cu o pânză aurie-stacojie. De-o parte şi de alta a 
altarului se aflau stâlpi şi sfeşnice, precum şi câte o uşă 
închisă. 

Eragon văzu toate acestea pe când năvăli în încăpere, în 
momentul scurt de dinainte să îşi dea seama că inerția avea 
să îl proiecteze prin inelul de bucăţi de ametist, până în 
mijlocul discului. Încercă să se oprească, încercă să se dea 
la o parte, însă se mişca prea repede. 

Disperat, făcu singurul lucru care-i trecu prin minte: sări 
spre altar, sperând să evite discul printr-un singur salt. 

Pe când plutea peste primele bucăţi de ametist, ultima 
senzaţie care îl cuprinse fu o părere de rău, iar ultimul său 
gând se îndreptă spre Saphira. 

Hrană unui zeu. 

PRIMUL lucru pe care îl remarcă Eragon fu diferenţa de 
culoare. Blocurile de piatră din tavan păreau mai puternic 
colorate decât înainte. Detalii care fuseseră ascunse săreau 


acum în ochi, însufleţite, în vreme ce altele, care ieşiseră în 
evidenţă, acum păleau. Sub el, caracterul măreț al discului 
cu diagramă era şi mai vizibil. 

După o clipă, înţelese motivul schimbării: felinarul roşu, 
fermecat al Aryei nu mai lumina încăperea. În schimb, 
puţina lumină care era provenea de la licărirea opacă a 
cristalelor şi de la lumânările aprinse în candelabru. 

Abia atunci realiză că avea ceva vârât în gură, ceva ce îi 
deschidea dureros de tare falca, şi că atârna de încheieturi, 
într-un lanţ prins în tavan, încercă să se mişte şi descoperi 
că gleznele îi erau încătuşate şi prinse strâns de un belciug 
de metal din podea. 

Răsucindu-se pe loc, o văzu pe Arya alături, legată şi 
atârnată în acelaşi mod. Ca şi el, avea gura astupată cu un 
ghem de cârpă şi o zdreanţă legată în jurul capului, ca să i-l 
ţină nemişcat. 

Era deja trezită şi îl privea, iar el văzu că era uşurată să-l 
vadă că îşi recapătă cunoştinţa. 

„De ce ea nu evadase deja? se minună el. Apoi: Ce s-a 
întâmplat?” Îşi simţi gândurile greoaie şi lente, de parcă ar 
fi fost mort de oboseală. 

Privi în jos şi văzu că fusese deposedat de armele şi de 
armura sa; mai avea pe el doar izmenele. Cingătoarea lui 
Beloth cel înţelept dispăruse, ca şi colanul pe care i-l 
dăduseră piticii şi care nu permitea nimănui să îl „citească”. 

Privind în sus, văzu că inelul elfesc Aren lipsea de pe mâna 
sa. 

Un fior de panică îl cuprinse. Apoi se linişti la gândul că nu 
era chiar neajutorat, nu atâta vreme cât putea folosi magia. 
Din cauza cârpei din gură, va trebui să arunce vraja fără a o 
rosti cu voce tare, ceea ce era cumva mai periculos decât 
prin metoda normală - deoarece, dacă gândurile i-o luau 
razna, ar fi putut alege cuvintele nepotrivite - dar nu la fel 
de periculos ca în cazul în care ar fi aruncat o vrajă fără a 
folosi deloc limba străveche, lucru care ar fi fost cu 
adevărat periculos. În orice caz, i-ar trebui doar puţină 


energie ca să se elibereze şi era sigur că poate s-o facă fără 
prea multe probleme. 

Închise ochii şi îşi adună forţele, pregătindu-se. În timp ce 
făcea asta, o auzi pe Arya zăngănindu-şi lanţul şi scoțând 
sunete înfundate. 

Aruncând o privire spre ea, văzu că aceasta clătina din cap 
către el. El îşi ridică sprâncenele într-o întrebare nerostită: 
„Ce este?” Dar ea nu putea face altceva decât să mormăie, 
continuând să clatine din cap. 

Neputincios, Eragon îşi întinse prudent mintea către ea - 
atent la cel mai mic semn de intruziune a cuiva din afară -— 
dar spre neliniştea sa, simţi în jurul lui doar o apăsare 
moale, nedesluşită, de parcă mintea i-ar fi fost înconjurată 
de baloţi de lână. 

Panica începu să crească din nou în el, în ciuda eforturilor 
sale de a o controla. 

Nu era drogat. Era sigur de asta. Dar nu ştia ce altceva, în 
afara unui drog, l-ar fi putut împiedica să atingă mintea 
Aryei. Dacă era magie, era o magie diferită de cea pe care o 
cunoştea el. 

EI şi Arya se priviră un moment unul pe celălalt; apoi o 
mişcare îl făcu pe Eragon să ridice ochii şi el văzu şuviţe de 
sânge prelingându-se în jos pe braţele ei din locul în care 
cătuşele din jurul încheieturilor îi zdreliseră pielea. 

Îl cuprinse turbarea. Apucă lanţul de deasupra sa şi trase 
de el cât de tare putu. Verigile rezistară, dar el nu vru să 
renunţe. Într-un acces de furie, trase de el iar şi iar, fără să- 
i pese de răul pe care şi-l făcea singur. 

Într-un sfârşit, se opri şi atârnă moale, în vreme ce sânge 
cald îi picura din încheieturi pe ceafă şi umeri. 

Hotărât să scape, se scufundă în curentul de energie ce îi 
străbătea corpul şi, îndreptându-şi vraja asupra cătuşelor 
sale, strigă în gând: „Kverst malmr du huildrs edtha, mar 
frema ne thon eka threyja!”. 

Ţipă în căluş, în timp ce fiecare nerv din corpul său 
împietri de durere. Neputând să-şi menţină concentrarea, 


scăpă descântecul de sub control şi vraja se opri. 

Durerea dispăru imediat, dar îl lăsă cu suflarea tăiată şi cu 
inima bătându-i puternic de parcă tocmai ar fi sărit de pe o 
stâncă. Experienţa fusese asemănătoare convulsiilor pe 
care le avusese înainte ca dragonii să îi vindece cicatricea 
de pe spate, în timpul Sărbătorii Frăției de Sânge. 

În timp ce îşi revenea încet, văzu că Arya îl privea cu o 
expresie îngrijorată. „Probabil că a încercat şi ea o vrajă. 
Apoi: Cum se putuse întâmpla una ca asta?” Amândoi legaţi 
şi neputincioşi, Wyrden mort, vânzătoarea de ierburi 
capturată sau ucisă şi Solembum, foarte probabil, zăcând 
rănit pe undeva prin labirintul subpământean, dacă nu 
cumva războinicii în negru nu omorâseră deja pisica 
fermecată. Eragon nu putea înţelege. El, Arya, Wyrden şi 
Angela fuseseră o echipă cu nimic mai puţin destoinică şi 
periculoasă decât oricare alta din Alagaesia. Şi totuşi 
eşuaseră, iar el şi Arya erau la mâna duşmanilor lor. 

„Dacă nu putem scăpa”... îndepărtă acest gând; nu suporta 
ideea. Mai mult decât orice, îşi dorea să o poată contacta pe 
Saphira, fie şi numai pentru a se asigura că ea era încă în 
siguranţă şi să se liniştească în compania ei. Deşi Arya era 
cu el, se simţea incredibil de singur şi asta îl descuraja cel 
mai tare. 

În ciuda durerilor cumplite de la încheieturi, începu să 
tragă iar de lanţ, convins că, dacă reuşea să facă asta 
suficient de mult timp, ar putea să îl desprindă din tavan. 
Încercă să răsucească lanţul, gândindu-se că i-ar fi mai uşor 
să-l rupă astfel, însă cătuşele din jurul gleznelor nu-l lăsau 
să se învârtă prea tare în nici o parte. 

În cele din urmă, rănile de la încheieturi îl forţară să se 
oprească. Îl ardeau cumplit şi se temea să nu sfârşească 
prin a-şi tăia muşchiul, dacă mai continua. Şi se mai temea 
că ar putea pierde prea mult sânge, căci rănile sângerau 
deja puternic, iar el nu ştia cât timp mai trebuia să atârne 
acolo, aşteptând, împreună cu Arya. 


Era imposibil de spus cât de târziu se făcuse, însă bănuia 
că fuseseră captivi doar pentru câteva ore cel mult, dat 
fiind că nu simţea nevoia să mănânce, să bea sau să se 
uşureze. Dar situaţia avea să se schimbe, încetul cu încetul, 
şi apoi neplăcerea lor va spori, cu certitudine. 

Durerea de la încheieturi făcea ca fiecare minut să pară 
insuportabil de lung. Din când în când, el şi Arya priveau 
unul la celălalt şi încercau să comunice, dar eforturile lor 
dădură greş de fiecare dată. De două ori, rănile sale 
prinseră coajă îndeajuns ca să rişte să tragă din nou de 
lanţ, dar fără nici un rezultat. Cea mai mare parte din timp, 
el şi Arya răbdară. 

Apoi, când Eragon începuse să se întrebe dacă într-adevăr 
avea să mai vină cineva, auzi, de undeva din tuneluri şi 
coridoare, clinchetul clopoţeilor de fier, şi uşile aflate de o 
parte şi de alta a altarului negru se deschiseră silențios. 
Muşchii lui Eragon se încordară, în aşteptare. Îşi fixă ochii 
pe deschizături, şi Arya făcu acelaşi lucru. 

Trecu un minut aparent interminabil. 

Cu un dăngănit repezit, strident, clopoţeii sunară din nou, 
umplând încăperea cu un roi de ecouri mânioase. Prin uşi 
păşiră trei novici: tineri îmbrăcaţi în veşminte aurite, 
fiecare purtând un cadru de metal de care erau agăţaţi 
clopoței. În urma lor veneau douăzeci şi patru de bărbaţi şi 
femei, niciunul neavând toate membrele întregi. Spre 
deosebire de predecesorii lor, schilozii purtau sutane din 
piele neagră, croite pe măsura infirmităţilor fiecăruia dintre 
ei. Şi, în spatele tuturor, şase sclavi unşi cu uleiuri purtau 
un catafalc pe care se afla, sprijinită în poziţie verticală, o 
făptură fără braţe, fără picioare, fără dinţi şi fără un gen 
aparent: Marele Preot al Helgrindului. Pe cap i se înălța o 
creastă de trei picioare, care făcea acea creatură să pară şi 
mai diformă. 

Preoţii şi novicii se dispuseră pe marginea discului cu 
diagramă trasat pe podea, în timp ce sclavii coborâră încet 
catafalcul pe altarul din capătul încăperii. Apoi cei trei 


tineri întregi, chipeşi, sunară clopoţeii încă o dată, stârnind 
un zgomot strident, iar preoţii înveşmântaţi în piele 
psalmodiară o frază scurtă, atât de repede încât Eragon nu 
fu sigur ce ziseseră, deşi sunase ca o litanie. Prin 
învălmăşeala de cuvinte, el prinse numele celor trei piscuri 
ale Helgrindului: Gorm, Uda şi Fell Angvara. 

Marele Preot se uită lung la el şi la Arya, cu ochii 
asemenea unor bucăţi de obsidian. 

— Bine-aţi venit în sălile lui 'Tosk, spuse el, şi gura lui 
veştejită îi stâlci cuvintele. E a doua oară când năvăleşti în 
sanctuarele noastre ascunse, Cavaler al Dragonului. Nu vei 
mai avea ocazia să faci asta din nou... Galbatorix ar vrea să 
vă cruţăm viaţa şi să vă trimitem la Uru'baen. El crede că te 
poate sili să-l slujeşti. Visează să reînvie Cavalerii şi să 
refacă rasa dragonilor. Eu zic că visurile lui sunt o nebunie. 
Tu eşti prea periculos, iar noi nu vrem să vedem reapărând 
dragonii. Lumea crede că noi ne închinăm Helgrindului. E o 
minciună pe care o spunem altora, ca să ascundem 
adevărata natură a religiei noastre. Nu Helgrind-ul îl 
venerăm, ci pe Cei Străvechi, care şi-au făcut bârlog 
înăuntru şi cărora le aducem jertfă carnea şi sângele 
nostru. Ra'zac sunt zeii noştri, Cavaler al Dragonului - 
Ra'zac şi Lethrblaka. 

Groaza îl cuprinse pe Eragon, ca o senzaţie de greață. 

Marele Preot scuipă spre el şi saliva i se prelinse de pe 
buza veştedă. 

— Nu există caznă destul de cumplită pentru nelegiuirea 
ta, Cavalere. Ne-ai ucis zeii, tu şi dragonul tău blestemat. 
Pentru asta, trebuie să mori. 

Eragon se zbătu în lanţurile sale şi încercă să strige prin 
căluş. Dacă ar fi putut vorbi, ar fi putut câştiga timp, poate, 
spunându-le care fuseseră ultimele cuvinte ale acelor 
Ra'zac sau ameninţându-i cu răzbunarea Saphirei. Însă cei 
care îi ţineau captivi nu dădură nici un semn că i-ar scoate 
căluşul. 


Cu o grimasă hidoasă, Marele Preot zâmbi, arătându-şi 
gingiile cenuşii. 

— Nu vei scăpa niciodată, Cavalerule. Cristalele pe care le 
vezi aici au fost vrăjite, astfel încât să prindă în capcană pe 
oricine ar încerca să ne profaneze templul sau să ne fure 
comorile, chiar şi pe unul ca tine. Şi nu mai este nimeni 
care să te scape. Doi dintre tovarăşii tăi sunt morţi - da, 
chiar şi vrăjitoarea aia băgăcioasă - iar Murtagh nu ştie 
nimic despre faptul că eşti aici. Astăzi este ziua judecății 
tale, Eragon Biruitorul-Umbrei. 

Apoi Marele Preot îşi răsturnă capul pe spate şi scoase un 
şuierat oribil, gâlgâitor. 

Prin intrarea întunecată din stânga altarului apărură 
patru sclavi cu pieptul dezgolit. Aceştia purtau pe umeri o 
platformă ce avea în mijlocul ei două proeminențe largi, 
concave, ca nişte cupe. În interiorul lor se afla o pereche de 
obiecte ovale, fiecare având cam un picior şi jumătate 
lungime şi o jumătate de picior grosime. Obiectele erau 
negre-albăstrui şi poroase ca gresia. 

Lui Eragon i se păru că timpul s-a oprit în loc. „Nu pot fi...” 
gândi el. Oul Saphirei fusese neted totuşi, şi cu nervuri, 
asemenea marmurei. Orice ar fi fost obiectele acelea, nu 
erau ouă de dragon. Alternativele îl înfricoşau şi mai tare. 

— Întrucât tu i-ai ucis pe Cei Străvechi, zise Marele Preot, 
este numai potrivit ca tu să le serveşti drept hrană la 
renaşterea lor. Nu meriţi o onoare atât de mare, dar 
aceasta va fi pe placul Celor Străvechi, şi noi dorim mai cu 
seamă să le satisfacem poftele. Noi suntem slujitorii lor 
credincioşi, iar ei sunt stăpânii noştri cruzi şi necruţători: 
zeul cu trei feţe - vânătorii de oameni, mâncătorii de carne 
şi băutorii de sânge. Lor le oferim trupurile noastre, în 
speranţa revelării misterelor acestei vieţi şi în speranţa 
iertării greşelilor noastre. Cum scris-a Tosk, aşa va fi. 

Preoţii înveşmântaţi în piele repetară în cor: 

— Cum scris-a 'losk, aşa va fi. Marele Preot dădu din cap. 


y 


— Cei Străvechi şi-au făcut dintotdeauna cuib în Helgrind, 
dar pe vremea tatălui bunicului meu, Galbatorix le-a furat 
ouăle şi le-a ucis puii, şi i-a silit să îi jure credinţă, ca să nu 
le stârpească în întregime spiţa. A săpat grote şi tunele pe 
care, de atunci, ei le folosesc, şi nouă, devotaţilor lor 
slujitori, ne-a dat în păstrare ouăle lor - să le păzim şi să le 
îngrijim până ce va fi nevoie de ele. Aceasta am şi făcut, şi 
nimeni nu ar putea găsi vreun cusur felului în care ne-am 
făcut treaba. Dar ne rugăm ca într-o zi Galbatorix să fie 
răsturnat, căci nimeni nu ar trebui să-i supună voinţei sale 
pe Cei Străvechi. Aceasta este o ruşine. 

Diforma creatură îşi linse buzele şi, spre scârba sa, Eragon 
văzu că o parte din limba acestuia lipsea, tăiată de un cuţit. 
— Şi pe tine te vrem mort, Cavalerule. Dragonii erau cei 

mai mari duşmani ai Celor Străvechi. Fără ei şi fără 
Galbatorix, nu va mai fi nimeni care să-i împiedice pe Cei 
Străvechi să se ospăteze unde şi cum vor vrea. 

În timp ce Marele Preot vorbea, cei patru sclavi ce purtau 
platforma înaintară şi, dând-o jos de pe umeri, o aşezară cu 
grijă pe discul cu diagramă, la câţiva paşi în faţa lui Eragon 
şi a Aryei. Când terminară, îşi plecară capetele şi se 
retraseră prin intrarea pe care veniseră. 

— Cine şi-ar putea dori ceva mai mult decât să hrănească 
un zeu cu măduva oaselor sale? întrebă Marele Preot. 
Bucuraţi-vă amândoi, căci astăzi veţi primi binecuvântarea 
Celor Străvechi şi, prin sacrificiul vostru, toate păcatele vă 
vor fi spălate, iar voi veţi merge în viaţa de apoi puri ca 
nişte nou-născuţi. 

Apoi Marele Preot şi discipolii acestuia îşi înălţară feţele 
către tavan şi începură să psalmodieze un cântec ciudat, 
accentuat într-un fel curios, pe care Eragon nu îl putea 
înţelege. Se întrebă dacă era în dialectul lui Tosk. Din când 
în când, auzea ceea ce credea că sunt cuvinte în limba 
străveche - deformate şi folosite greşit, dar totuşi în limba 
străveche. 


Când grotesca adunare termină, cu un alt cor de „Cum 
scris-a Tosk, aşa va fi”, cei trei novici scuturară clopoţeii, 
într-un delir de fervoare religioasă, şi gălăgia ce urmă păru 
că va surpa tavanul. 

Încă scuturând din clopoței, novicii ieşiră din încăpere. 
Apoi plecară ceilalţi douăzeci şi patru de preoţi şi, în urma 
lor, încheind procesiunea, stăpânul lor schilod, transportat 
pe catafalcul său de cei şase sclavi unşi cu uleiuri. 

Uşa se închise în spatele lor cu un bubuit ameninţător şi 
Eragon auzi un drug greu căzând la loc, de partea cealaltă. 

Se întoarse să o privească pe Arya. În ochii ei se citea 
disperarea şi el ştiu că nici ea nu avea nici cea mai mică 
idee despre cum să scape. 

Privi din nou în sus şi trase de lanţul care îl ţinea, folosind 
cât îndrăzni din forţa sa. Rănile de la încheieturi i se 
deschiseră din nou, stropindu-l cu sânge. 

În faţa lor, oul aflat mai la stânga începu să se clatine uşor 
înainte şi înapoi şi dinăuntru se auzi un ciocănit slab, 
asemeni bătăilor unui ciocan micuţ. 

O senzaţie de repulsie profundă îl cuprinse pe Eragon. Din 
toate felurile de-a muri imaginabile, să fie mâncat de viu de 
un câtre Ra'zac era, de departe, cel mai cumplit. Smuci de 
lanţ cu şi mai multă hotărâre, muşcându-şi căluşul ca să 
suporte suferinţa din braţe. Durerea ce urmă îi făcu 
vederea să tremure. 

Lângă el, Arya se zvârcolea şi se răsucea şi ea, zbătându- 
se amândoi în tăcere ca să se elibereze. 

Şi „cioc-cioc-cioc” -ul în coaja de ou neagră-albăstruie 
continuă. 

„Nu are nici un rost”, îşi dădu seama Eragon. Lanţul nu va 
ceda. Imediat ce acceptă acest fapt, deveni clar că îi va fi 
imposibil să evite să fie rănit mult mai rău decât era deja. 
Singura întrebare era dacă rănile îi vor fi provocate sau vor 
fi alegerea lui. „lrebuie să o salvez pe Arya.” 

Studie legăturile de fier din jurul încheieturilor sale. „Dacă 
mi-aş putea rupe degetele mari, mi-aş putea elibera 


mâinile. Atunci măcar pot lupta. Poate că aş putea pune 
mâna pe o bucată din coaja Ra'zacului şi aş folosi-o ca pe un 
cuţit.” Cu ceva tăios la îndemână, putea să îşi elibereze şi 
picioarele, deşi gândul era atât de înfricoşător, încât refuză 
să-l ia deocamdată în calcul. „Iot ce va trebui să fac este să 
mă târăsc în afara cercului de pietre.” Atunci ar putea folosi 
magia şi ar putea opri durerea şi sângerarea. Ce intenţiona 
să facă urma să îi ia doar câteva minute, dar ştia că vor fi 
cele mai lungi minute din viaţa lui. 

Inspiră adânc, pregătindu-se. „Mai întâi mâna stângă”. 

Înainte de a începe, Arya ţipă. 

Eragon se răsuci către ea şi scoase o exclamaţie mută 
când văzu degetele mutilate ale mâinii ei drepte. Pielea îi 
era împinsă către unghii, ca o mănuşă, şi prin muşchiul 
sângeriu se vedea albul osului. Pentru un moment, Arya se 
lăsă să atârne, părând că şi-a pierdut cunoştinţa; apoi îşi 
reveni şi trase încă o dată de braţ. Eragon ţipă odată cu ea, 
în timp ce mâna ei alunecă din cătuşa metalică, ce smulse 
pielea şi carnea. Braţul Aryei căzu într-o parte, ascunzându- 
i vederii mâna, deşi el putea vedea sângele stropind 
podeaua de la picioarele ei. 

Lacrimile îi înceţoşară ochii şi el îi strigă numele în căluş, 
însă ea nu părea să-l audă. 

În timp ce Arya îşi aduna puterile ca să repete procedeul, 
uşa din dreapta altarului se deschise şi unul dintre novicii în 
sutană aurită se furişă în încăpere. La vederea acestuia, 
Arya ezită, deşi Eragon ştia că îşi va trage şi cealaltă mână 
afară din cătuşă, la cel mai mic semn de primejdie. 

Tânărul se uită chiorâş la Arya, apoi îşi croi precaut drum 
către centrul discului cu diagramă, aruncând priviri 
temătoare către oul ce se legăna înainte şi înapoi. Tânărul 
era subţirel, cu ochi mari şi trăsături delicate; lui Eragon îi 
era clar că fusese ales în acea funcţie datorită înfăţişării 
sale. 

— Pst, şopti tânărul. Am adus astea. Scoase din faldurile 
sutanei o pilă, o daltă şi un ciocan de lemn. Dacă dau o 


mână de ajutor, va trebui să mă luaţi cu voi. Nu mai suport 
să stau aici. Urăsc locul ăsta. Este oribil! Promite-mi că mă 
luaţi cu voi! 

Nici nu terminase de vorbit, că Eragon dădu din cap, 
încuviinţând, însă când tânărul porni către el, Eragon 
mormăi şi arătă cu capul în direcţia Aryei. Novicelui îi 
trebuiră câteva secunde ca să înţeleagă. 

— Ah, da, murmură tânărul, şi se îndreptă în schimb spre 
Arya. Eragon scrâşni din dinţi, prin căluş, mânios pe 
încetineala tânărului. 

În scurt timp, hârşâitul aspru al pilei acoperi ciocănitul 
care se auzea din oul ce se clătina. 

Eragon urmărea concentrat, în timp ce aşa-zisul lor 
salvator tăia lanţul, undeva, deasupra mâinii stângi a Aryei. 
„Ţine pila pe aceeaşi verigă, nerod ce eşti!” Eragon turba. 
Novicele părea că nu mai folosise o pilă până acum, şi 
Eragon se îndoia că tânărul avea forţa sau rezistenţa 
necesară ca să taie până şi cea mai mică bucăţică de metal. 

În timp ce novicele lucra, Arya atârna fără vlagă, cu părul 
ei lung acoperindu-i faţa. Tremura, la intervale regulate, şi 
sângele continua să curgă din mâna ei distrusă. 

Spre exasperarea lui Eragon, pila nu părea să lase vreun 
semn pe lanţ. Oricare ar fi fost vrăjile care protejau metalul, 
acestea erau prea puternice pentru ca un obiect atât de 
simplu precum o pilă să le învingă. 

Novicele pufăia, părând iritat de faptul că nu avansa. Se 
opri şi îşi şterse fruntea, apoi, încruntându-se, atacă din nou 
lanţul, agitând din coate, cu pieptul zvâcnindu-i şi cu 
mânecile sutanei fâlfâindu-i nebuneşte. 

„Nu îţi dai seama că nu are să meargă? gândi Eragon. Mai 
bine încearcă cu dalta pe cătuşele de la gleznele ei.” 

Tânărul continuă ceea ce făcea. 

Un pocnet strident răsună în cameră, şi Eragon văzu o 
crăpătură subţire apărând în vârful oului întunecat, poros. 
Crăpătura se mări şi o reţea de fisuri fine se răspândiră din 
aceasta. 


Apoi cel de-al doilea ou începu să se clatine şi el, şi din 
interiorul acestuia se auzi un alt „cioc-cioc-cioc”, care se 
alătură celui dintâi, formând un ritm înnebunitor. 

Novicele păli, apoi aruncă pila şi se îndepărtă de Arya, 
scuturând din cap: 

— Îmi pare rău... îmi pare rău. Este prea târziu. Faţa i se 
încreţi şi lacrimi i se rostogoliră din ochi. Îmi pare rău. 

Panica lui Eragon se înteţi când tânărul scoase un pumnal 
din sutană. 

— Nu mai pot face nimic altceva, spuse el, de parcă ar fi 
vorbit pentru sine. Nimic altceva... îşi trase nasul şi se 
îndreptă către Eragon. Este mai bine aşa. 

În timp ce tânărul înainta către el, Eragon se smuci în 
lanţurile sale, încercând să îşi elibereze una dintre mâini. 
Însă cătuşele de fier erau prea strâmte, şi tot ce reuşi să 
facă fu să îşi zdrelească şi mai tare pielea de la încheieturi. 

— Îmi pare rău, şopti tânărul, oprindu-se în faţa lui 
Eragon, şi ridică pumnalul. 

„Nu!” strigă Eragon în minte. 

O bucată de ametist scânteietor ţâşni din tunelul prin care 
Eragon şi Arya fuseseră aduşi în cameră. Aceasta îl izbi pe 
novice în ceafă şi el căzu peste Eragon. Eragon tresări când 
simţi vârful jungherului alunecându-i de-a lungul coastelor. 
Apoi tânărul se prăbuşi pe podea şi rămase acolo, 
inconştient. 

Din adâncurile tunelului apăru şchiopătând o siluetă 
micuță. Eragon se holbă şi, pe măsură ce silueta ieşi în 
lumină, văzu că era nimeni altul decât Solembum. 

Un fior de uşurare îl străbătu pe Eragon. 

Pisica fermecată avea forma sa umană şi era dezbrăcată, 
cu excepţia unei zdrenţe prinse în jurul şoldurilor, care 
părea că fusese smulsă din hainele atacatorilor. Avea părul 
zbârlit şi un rânjet sălbatic îi schimonosea buzele. Câteva 
tăieturi îi acopereau braţele, urechea stângă atârna moale 
într-o parte a capului şi îi lipsea o fâşie din pielea acestuia. 
Ţinea în mână un cuţit mânjit de sânge. 


Şi, la câţiva paşi în spatele pisicii fermecate, venea 
vânzătoarea de ierburi, Angela. 

Necredincioşi în libertate 

— CE prost, declară Angela, repezindu-se către marginea 
discului cu diagrama de pe podea. Sângera din mai multe 
tăieturi şi zgârieturi şi hainele îi erau pătate cu şi mai mult 
sânge, care, bănuia Eragon, nu era al ei. Altfel, părea 
nevătămată. 

— Tot ce trebuia să facă era... asta! 

Şi, rotindu-şi sabia cu lamă transparentă pe deasupra 
capului, izbi cu mânerul acesteia unul dintre ametistele ce 
înconjurau discul. Cristalul se sfărâmă cu un pocnet straniu, 
asemănător celui al unui şoc de electricitate statică, şi 
lumina pe care o radia pâlpâi şi se stinse. Celelalte cristale 
continuară să strălucească. 

Fără să se oprească, Angela se duse la următoarea bucată 
de ametist şi o sfărâmă, apoi pe următoarea, şi tot aşa. 

Eragon nu fusese în viaţa sa atât de recunoscător să vadă 
pe cineva. 

Îşi plimba privirea de la vânzătoarea de ierburi la 
crăpăturile ce se lărgeau în vârful primului ou. Ra'zac-ul 
aproape îşi terminase de scobit ieşirea, lucru de care părea 
să îşi dea seama, deoarece cârâia şi ciocănea cu şi mai 
multă putere. Printre bucăţile de coajă, Eragon zări o 
membrană albă, groasă, şi capul cu cioc al Ra'zacului 
împingând orbeşte prin aceasta, oribil şi monstruos. 

„Grăbeşte-te, grăbeşte-te”, gândi Eragon, în timp ce un 
fragment mare cât mâna sa căzu din ou şi păcăni pe podea, 
asemenea unei farfurii de lut ars. 

Membrana se rupse şi micul Ra'zac îşi scoase capul din ou, 
arătându-şi limba ghimpată, purpurie, în vreme ce scoase 
un cârâit triumfător. O mâzgă picura din carapace şi o 
duhoare ca de ciuperci invada încăperea. 

Eragon se smuci din nou în cătuşele sale, chiar dacă era 
zadarnic. 


Ra'zac-ul cârâi din nou, apoi se zbătu să iasă din restul de 
ou. Reuşi să-şi elibereze un braţ ce se termina cu o gheară, 
dar, făcând asta, dezechilibră oul, care se înclină pe-o parte, 
împrăştiind pe discul decorat un lichid gros, gălbui. Preţ de- 
o clipă, grotescul pui rămase căzut pe-o parte, surprins. 
Apoi se urni şi se ridică în picioare, rămânând aşa, 
clătinându-se nesigur, clămpănind pentru sine, ca o insectă 
agitată. 

Eragon se holba, consternat şi îngrozit, dar şi fascinat. 

Ra'zac-ul avea un piept scobit, cu şira spinării 
proeminentă; coastele păreau că îi sunt în afara corpului, şi 
nu înăuntrul acestuia. Picioarele creaturii erau subţiri şi 
noduroase, ca nişte bețe, iar mijlocul îi era mult mai îngust 
decât cel al unui om. Fiecare picior avea în plus o articulaţie 
ce se îndoia spre spate, ceva ce Eragon nu mai văzuse până 
atunci, dar care explica mersul tulburător al Ra'zacului. 
Carapacea părea moale şi flexibilă, spre deosebire de cea a 
Ra'zac-ilor maturi pe care Eragon îi întâlnise. Fără îndoială, 
avea să se întărească odată cu trecerea timpului. 

Ra'zac-ul îşi înclină capul într-o parte - ochii săi imenşi, 
proeminenţi, fără pleoape, dăduseră de lumină - şi ciripi, de 
parcă tocmai descoperise ceva foarte interesant. Apoi făcu 
un pas de încercare spre Arya... şi încă unul... şi apoi încă 
unul, cu ciocul clămpănindu-i în timp ce se opintea către 
balta de sânge de la picioarele ei. 

Eragon ţipă în căluşul său, sperând să-i distragă atenţia 
creaturii, însă, cu excepţia unei scurte priviri, aceasta îl 
ignoră. 

— Acum! strigă Angela, şi sparse ultimul cristal. 

Exact în clipa în care cioburile de ametist se împrăştiau pe 
podea, Solembum sări la Ra'zac. Silueta pisicii fermecate 
vâjâi prin aer - capul i se micşoră, picioarele i se scurtară, 
blana apăru peste tot - şi aceasta ateriza pe toate cele 
patru picioare, având din nou corpul unui animal. 

Ra'zac-ul şuieră şi dădu cu gheara către Solembum, dar 
pisica fermecată evită lovitura şi, mai iute ca gândul, plesni 


capul Ra'zacului cu una dintre labele sale mari, grele. 

Gâtul Ra'zacului se frânse cu un pocnet şi creatura zbură 
prin încăpere şi ateriza într-un morman contorsionat, ce 
zvâcni preţ de câteva secunde. 

Solembum sâsâi, cu singura sa ureche întreagă lipită de 
craniu; apoi se scutură de pânza ce-i rămăsese prinsă în 
jurul şoldurilor şi se duse să aştepte lângă celălalt ou. 

— Ce-aţi făcut cu voi? spuse Angela şi se grăbi către Arya. 
Arya îşi ridică obosită capul, dar nu făcu nici o încercare să 
răspundă. 

Cu trei lovituri iuți ale lamei ei incolore, vânzătoarea de 
ierburi spintecă ce mai rămăsese din cătuşele Aryei, de 
parcă metalul călit ar fi fost o bucată de brânză. 

Arya căzu în genunchi şi se încovoie, apăsându-şi mâna 
rănită pe burtă. Cu cealaltă mână îşi smulse căluşul. 

Fierbinţeala din umerii lui Eragon se calmă când Angela îl 
eliberă şi putu să-şi coboare în sfârşit braţele. Îşi scoase 
cârpa din gură şi, cu o voce răguşită, spuse: 

— Credeam că ai murit. 

— Vor trebui să se spetească mai tare de-atât dacă vor să 
mă omoare. Nişte cârpaci, cei mai mulţi dintre ei. 

Încă îndoită de mijloc, Arya începu să îngâne vrăji de 
bandajare şi vindecare. Vorbea încet, încordat, dar nu ezită 
şi nu pronunţă nimic greşit. 

În timp ce ea era ocupată să-şi lecuiască mâna, Eragon îşi 
vindecă tăietura de pe coaste şi plăgile de la încheieturi. 
Apoi îi făcu semn lui Solembum şi spuse: 

— Pleacă de-acolo. 

Pisica fermecată plesni uşor din coadă, dar făcu ce-i 
ceruse Eragon. Ridicându-şi mâna dreaptă, Eragon spuse: 

— Brisingr! 

O coloană de flăcări albastre izbucni în jurul celui de-al 
doilea ou. Creatura dinăuntru ţipă: un sunet înfiorător, 
nepământean, asemănător mai degrabă cu un metal ce se 
rupe decât cu ţipătul unei persoane sau al unei fiare. 


Mijindu-şi ochii din cauza fierbinţelii, Eragon privi cu 
satisfacţie cum ardea oul. „Fie ca acesta să fie ultimul 
dintre ei.” Când ţipătul încetă, el stinse flacăra şi aceasta se 
topi în aer, de jos în sus. Liniştea care urmă fu neaşteptat 
de adâncă, întrucât Arya îşi terminase incantaţiile şi în jur 
totul era nemişcat. 

Angela fu prima care se clinti. Se duse la Solembum şi se 
aplecă asupra lui, murmurând în limba străveche, în timp 
ce îi vindeca urechea şi celelalte răni. 

Eragon îngenunche lângă Arya şi îşi puse o mână pe 
umărul ei. Ea îl privi, apoi îşi îndreptă puţin corpul, cât să îi 
arate mâna. Pielea de la baza degetului mare, de pe 
marginea exterioară a palmei şi de pe dosul mâinii era 
lucioasă, de un roşu aprins. Însă muşchii de dedesubt 
păreau nevătămaţi. 

— De ce nu ai vindecat-o de tot? întrebă el. Dacă eşti prea 
obosită, pot să... 

Ea clătină din cap. 

— Am câţiva nervi atinşi... şi se pare că eu nu îi pot reface. 
Am nevoie de ajutorul lui Blodhgarm; e mult mai priceput 
să transforme carnea decât mine. 

— Poţi lupta. 

— Dacă sunt atentă. 

Pentru o clipă, el îşi intensifică strânsoarea pe umărul ei. 

— Ce ai făcut... 

— Am făcut doar ce era raţional. 

— Cei mai mulţi nu ar fi avut puterea... Am încercat, dar 
mâna mea era prea mare. Vezi? Şi îşi lipi mâna de a ei. 

Ea dădu din cap, apoi îl apucă de braţ şi se ridică încet în 
picioare. Eragon se ridică odată cu ea, oferindu-i sprijin. 

— Trebuie să ne găsim armele, spuse el, şi inelul meu, 
cingătoarea mea şi colanul pe care mi l-au dat piticii. 

Angela se încruntă. 

— Cingătoarea? De ce? Este fermecată? 

Cum Eragon ezita, nesigur dacă să-i spună sau nu 
adevărul, Arya zise: 


— Poate că nu cunoşti numele creatorului ei, înţeleapto, 
dar prin călătoriile tale sigur ai auzit vorbindu-se de 
cingătoarea celor douăsprezece stele. 

Vânzătoarea de ierburi făcu ochii mari. 

— Acea cingătoare?! Dar credeam că s-a pierdut, cu peste 
patru secole în urmă, că a fost distrusă în timpul... 

— Am refăcut-o, zise scurt Arya. 

Lui Eragon îi era clar că vânzătoarea de ierburi ar fi vrut 
să mai pună şi alte întrebări, însă aceasta spuse doar: 

— Înţeleg... însă nu putem pierde vremea căutând în 
fiecare încăpere din labirintul ăsta. Când preoţii îşi vor da 
seama că aţi scăpat, o să-i avem pe toţi grămadă pe urmele 
noastre. 

Eragon arătă către novicele întins pe podea şi zise: 

— Poate că ştie el unde ne-au dus lucrurile. 

Aşezându-se pe vine, vânzătoarea de ierburi îşi puse două 
degete pe vena jugulară a tânărului, simţindu-i pulsul. Apoi 
îl pălmui peste obraji şi îi ridică pleoapele. 

Novicele rămase moale, nemişcat. 

Lipsa lui de reacţie păru să o irite pe vânzătoarea de 
ierburi. 

— O clipă, spuse ea, închizând ochii. O uşoară încruntare îi 
străbătu fruntea. Pentru un timp, ea rămase nemişcată; 
apoi sări în sus, cu neaşteptată rapiditate. Ce mic egoist 
ticălos! Nu-i de mirare că părinţii l-au trimis să se facă 
preot. Sunt uimită că l-au suportat atâta vreme. 

— Ştie ceva ce ne-ar fi de folos? întrebă Eragon. 

— Doar calea câtre ieşirea la suprafaţă. Arătă către uşa 
din stânga altarului, aceeaşi prin care preoţii intraseră şi 
ieşiseră. Este extraordinar faptul că a încercat să te 
elibereze; cred că e prima dată în viaţa lui când a făcut ceva 
de bunăvoie. 

— Trebuie să îl luăm cu noi. Lui Eragon nu-i plăcea să 
spună asta, dar datoria îl silea. Am promis că vom face asta, 
dacă ne ajută. 

— A încercat să te omoare! 


— Mi-am dat cuvântul. 

Angela oftă şi îşi dădu ochii peste cap. Se întoarse către 
Arya: 

— Bănuiesc că nu-l poţi convinge să renunţe? 

Arya scutură din cap, apoi, aparent fără nici un efort, îl 
săltă pe tânăr pe umărul său. 

— Îl duc eu, zise ea. 

— În cazul ăsta, îi spuse vânzătoarea de ierburi lui Eragon, 
ar fi mai bine să iei asta, de vreme ce se pare că tu şi cu 
mine vom fi cei care vor lupta. Îi întinse sabia ei scurtă, apoi 
scoase dintre faldurile rochiei ei un jungher cu mâner ornat 
cu pietre preţioase. 

— Din ce e făcută? întrebă Eragon şi privi prin lama 
transparentă a săbiei, observând felul în care aceasta capta 
şi reflecta lumina. Substanţa îl ducea cu gândul la diamant, 
dar nu îşi putea imagina că oarecine ar face o armă dintr-o 
piatră prețioasă; cantitatea de energie necesară ca să 
împiedice piatra să se spargă din cauza loviturilor ar fi 
istovit în scurt timp orice magician obişnuit. 

— Nu din piatră sau metal, spuse vânzătoarea de ierburi. 
Un avertisment, totuşi. Mare grijă când o mânuieşti. Să nu-i 
atingi muchia sau să laşi orice lucru la care ţii să se apropie 
de ea, altfel o să regreţi. De asemenea, să nu sprijini 
niciodată sabia de ceva de care ai nevoie - piciorul tău, de 
exemplu. 

Precaut, Eragon ţinu sabia mai departe de corp: 

— De ce? 

— Deoarece, zise vânzătoarea de ierburi cu o evidentă 
satisfacţie, aceasta este cea mai ascuţită lamă din câte 
există. Nici o altă sabie, cuţit sau secure nu are tăiş atât de 
ascuţit, nici măcar Brisingr. Este întruchiparea supremă a 
unui instrument de tăiat. Aceasta - făcu o pauză, pentru a 
sublinia ideea - este arhetipul unui plan înclinat... Nu vei 
găsi nicăieri ceva pe măsură. Poate trece prin orice nu este 
protejat prin magie, şi asta înseamnă multe lucruri. 
Încearc-o dacă nu mă crezi. 


Eragon se uită în jur după ceva pe care să încerce sabia. 
În cele din urmă, păşi către altar şi izbi cu sabia într-un colţ 
al lespezii de piatră. 

— Nu aşa repede! ţipă Angela. 

Lama transparentă trecu prin cei zece centimetri de 
piatră ca prin brânză, apoi îşi continuă traiectoria în jos, 
către picioarele sale. Eragon ţipă şi sări înapoi, abia reuşind 
să-şi oprească braţul înainte de a se tăia singur. 

Colţul altarului ricoşa în treapta de dedesubt, apoi se 
rostogoli huruind către centrul încăperii. 

Eragon îşi dădu seama că lama săbiei putea fi la fel de 
bine din diamant, la urma urmei. Nu avea nevoie de atâta 
protecţie cum crezuse el, de vreme ce rareori ar fi 
întâmpinat vreo rezistenţă serioasă. 

— Uite, spuse Angela. Ar fi mai bine să ai şi asta. Desfăcu 
teaca sâbiei şi i-o dădu. Este unul dintre puţinele lucruri pe 
care nu-l poţi tăia cu lama aia. 

Lui Eragon îi trebui un timp ca să-şi recapete glasul, după 
ce aproape îşi tăiase degetele de la picioare. 

— Sabia are un nume? Angela râse. 

— Bineînţeles. În limba străveche, numele ei este Albitr, 
care înseamnă exact ce crezi. Dar eu prefer să-i spun 
Moartea-cu-Clopoţei. 

— Moartea-cu-Clopoţei! 

— Da. Din cauza sunetului pe care îl scoate lama când o 
loveşti. Le arătă, bătând cu vârful unghiei, şi zâmbi la auzul 
notei ascuţite ce străbătu camera întunecată asemenea 
unei raze de soare. Şi acum, o ştergem? 

Eragon controla să nu fi uitat ceva, apoi dădu din cap, se 
duse la uşa din stânga şi o deschise cât putu de discret. 

Prin cadrul uşii se vedea un coridor lung, larg, luminat de 
torţe. Şi, stând de pază în două şiruri drepte, de-o parte şi 
de alta a coridorului, se aflau douăzeci dintre războinicii 
înveşmântaţi în negru care îi capturaseră mai devreme. 

Priviră către Eragon şi duseră mâinile la arme. 


Lui Eragon îi trecu prin minte o înjurătură şi sări în faţă, 
vrând să atace înainte ca războinicii să-şi poată trage 
săbiile şi să se organizeze într-un grup eficient. Însă abia 
făcuse câţiva paşi, când pâlpâirea unei mişcări apăru lângă 
fiecare dintre bărbaţi: un tremur uşor, o pată vagă, precum 
fâlfâitul unei flamuri suflate de vânt, văzută cu coada 
ochiului. 

Fără să scoată nici măcar un strigăt, cei douăzeci de 
oameni se crispară şi căzură pe podea, morţi până la 
ultimul. 

Speriat, Eragon îşi încetini goana, oprindu-se înainte să 
dea peste cadavre. Fiecare om fusese înjunghiat într-unui 
din ochi, cu mare precizie. 

Se întoarse să le întrebe pe Arya şi Angela dacă ştiau ce se 
întâmplase, dar cuvintele i se opriră în gât când o văzu pe 
vânzătoarea de ierburi. Aceasta se ţinea de un perete, 
aplecată peste genunchi şi suflând greu. Pielea îi devenise 
de un alb cadaveric şi mâinile îi tremurau. Din jungherul ei 
picura sânge. 

Respectul şi teama îl năpădiră pe Eragon. Orice făcuse 
vânzătoarea de ierburi, era peste puterea sa de înţelegere. 

— Înţeleapto, zise Arya, părând şi ea nesigură, cum ai 
reuşit să faci asta? 

Între două răsuflări, vânzătoarea de ierburi chicoti, apoi 
zise: 

— Am făcut o şmecherie... Am învăţat-o de la maestrul 
meu... lenga... 

Acum un car de ani. Fie ca o mie de păianjeni să-i pişte 
urechile şi părţile noduroase. 

— Da, dar cum ai făcut-o? insistă Eragon. „O scamatorie ca 
asta ar putea fi de folos în Uru'baen.” 

Vânzătoarea de ierburi chicoti din nou. 

— Ce e timpul, dacă nu mişcare? Şi ce este mişcarea, dacă 
nu căldură? Şi oare nu sunt căldura şi energia doar nume 
diferite pentru acelaşi lucru? Se desprinse de zid, păşi câtre 
Eragon şi îl bătu uşor pe obraz. Când vei înţelege 


semnificaţia acestui lucru, vei înţelege ce şi cum am făcut... 
Astăzi nu voi mai putea folosi vraja încă o dată, nu fără să- 
mi fac rău, aşa că nu vă aşteptaţi să omor pe toată lumea 
următoarea dată când mai dăm peste o gaşcă. 

Cu oarecare greutate, Eragon îşi înghiţi curiozitatea şi 
dădu din cap. 

Scoase de pe unul dintre oamenii căzuţi o tunică şi o vestă 
căptuşită şi, după ce îşi puse hainele, o luă înainte, prin 
coridor şi prin arcada din capătul celălalt. 

Prin complexul de încăperi şi coridoare ce urmă, nu mai 
întâlniră pe nimeni şi nu găsiră nici o urmă a lucrurilor 
furate. Deşi Eragon era bucuros să evite să fie văzuţi, 
absenţa până şi a servitorilor îl îngrijora. Spera că el şi 
însoțitorii săi nu declanşaseră alarme ce îi preveniseră pe 
preoţi cu privire la evadarea lor. 

Spre deosebire de încăperile părăsite pe care le văzuseră 
înaintea ambuscadei, cele prin care treceau acum erau 
pline de tapiserii, mobilă şi mecanisme bizare, făcute din 
bronz şi cristal, al căror scop Eragon nu îl putea înţelege. 
De mai multe ori, vederea unui pupitru sau a unui dulap cu 
cărţi îl tentă să se oprească şi să îi cerceteze conţinutul, 
însă de fiecare dată rezistă impulsului. Nu aveau timp să 
citească vechi hârtii prăfuite, oricât de interesante ar fi 
părut. 

Angela alegea calea pe care o urmau, ori de câte ori era 
de ales, însă Eragon rămase în fruntea lor, strângând atât 
de tare mânerul înfăşurat în fir metalic al Morţii-cu-Clopoţei 
încât mâna i se crispa. 

Destul de repede, ajunseră la un culoar terminat cu o 
scară de piatră, ce se îngusta pe măsură ce urca. Doi novici 
stăteau lângă trepte, de o parte şi de alta a acestora, 
fiecare ţinând câte un suport cu clopoței, asemenea celor 
pe care Eragon le văzuse mai devreme. 

Alergă către cei doi tineri şi reuşi să înjunghie în gât un 
novice înainte ca acesta să poată striga sau să poată 
scutura clopoţeii. Însă celălalt avu timp să le facă pe 


amândouă, înainte ca Solembum să sară pe el şi să-l 
doboare la pământ, sfâşiindu-i faţa, şi ca întreg culoarul să 
răsune de ţipete. 

— Repede! strigă Eragon, urcând scările în salturi. 

În vârful scărilor se afla un zid de sine stătător, lat de vreo 
zece picioare, acoperit cu ornamente sculptate şi gravuri 
ce-i păreau vag familiare lui Eragon. El ocoli zidul şi se trezi 
scăldat într-un fascicul de lumină rozalie atât de puternică 
încât se clătină, zăpăcit. Ridică teaca Morţii-cu-Clopoţei, 
pentru a-şi feri ochii. 

La nici măcar cinci picioare în faţa lui, Marele Preot şedea 
pe catafalcul său, cu sângele picurându-i dintr-o tăietură 
din umăr. Un alt preot o femeie căreia îi lipseau ambele 
mâini - stătea în genunchi într-o parte a catafalcului, 
prinzând cascada de sânge într-un potir de aur pe care îl 
ţinea strâns între antebraţele sale. Şi ea, şi Marele Preot se 
holbară surprinşi la Eragon. 

Apoi Eragon privi dincolo de ei şi văzu, ca într-o serie de 
imagini-fulger, coloane masive, canelate, urcând către un 
tavan boltit ce dispărea în umbră. Ferestre cu vitralii făcute 
în zidurile înalte - ferestrele din stânga, învăpăiate de 
lumina soarelui ce răsărea; cele din dreapta, mohorâte şi 
fără viaţă. Statui palide înălțate între ferestre. Şiruri de 
strane din granit, împestriţate cu diferite culori, întinzându- 
se până la îndepărtata intrare în naos. Şi, umplând primele 
patru şiruri, un grup de preoţi înveşmântaţi în piele, cu 
feţele îndreptate în sus, cântând, cu gurile deschise ca nişte 
pui cerând de mâncare. 

Cu oarecare întârziere, Eragon îşi dădu seama că se afla 
în marea catedrală din Dras-Leona, de cealaltă parte a 
altarului în faţa căruia îngenunchease cândva, în semn de 
respect, cu mult timp în urmă. 

Femeia fără mâini scăpă potirul şi se ridică în picioare, 
desfăcându-şi larg braţele, protejându-l cu trupul său pe 
Marele Preot. În spatele ei, Eragon văzu teaca albastră a lui 


Brisingr, aşezată lângă marginea catafalcului, iar alături i 
se păru că zăreşte inelul Aren. 

Înainte de a putea duce mâna la sabie, două străji alergară 
către el dintr-o parte şi din alta a altarului, repezind către 
el sulițe gravate, cu ciucuri roşii. Se feri de primul străjer şi 
îi despică în două coada suliţei, zburându-i vârful prin aer. 
Apoi Eragon despică şi omul în două; Moartea-cu-Clopoţei 
trecu prin carnea şi oasele acestuia cu o uşurinţă terifiantă. 

Eragon ucise la fel de repede al doilea străjer şi se 
întoarse să înfrunte alţi doi, care se apropiau din spate. 
Vânzătoarea de ierburi i se alătură, învârtindu-şi jungherul, 
şi, undeva în stânga sa, Solembum mârâi. Arya se ţinea 
departe de luptă, încă purtându-l pe tânăr. 

Sângele scurs din potir mânjise podeaua din jurul 
altarului. Străjile alunecară în băltoacă şi omul aflat mai în 
spate căzu, dărâmându-l şi pe tovarăşul său. Eragon alergă 
către ei - fără să-şi ridice tălpile de pe podea, pentru a nu-şi 
pierde echilibrul - şi, înainte ca străjile să poată reacţiona, 
le omori pe amândouă, având grijă să controleze lama 
fermecată a vânzătoarei de ierburi, care trecu fără nici o 
greutate prin cei doi oameni. 

În timp ce făcea asta, Eragon îl auzi pe Marele Preot 
ţipând, ca de la o mare distanţă: 

— Omorâţi-i pe necredincioşi! Omorâţi-i! Nu-i lăsaţi pe 
blasfematori să scape! Trebuie pedepsiţi pentru nelegiuirile 
ce le-au înfăptuit împotriva Celor Străvechi! 

Adunarea de preoţi începu să urle şi să bată din picioare şi 
Eragon le simţi minţile înfigându-se în a sa, asemeni unei 
haite de lupi ce sfâşie o căprioară istovită. Se retrase adânc 
în sine, respingând atacurile cu tehnici pe care le exersase 
sub îndrumarea lui Glaedr. Însă era dificil să se apere de 
atâţia duşmani şi se temea că nu îşi va putea menţine 
barierele mult timp. Singurul său avantaj era că preoţii 
panicaţi, dezorganizaţi, îl atacau singuri, nu în grup; forţa 
lor reunită l-ar fi coplegşit. 


Apoi simţi conştiinţa Aryei străbătând-o pe a sa-o 
prezenţă familiară, mângâietoare, în mijlocul strânsorii 
duşmanilor ce bâjbâiau după sinele său interior. Uşurat, se 
deschise către ea şi îşi uniră minţile, aşa cum ar fi făcut cu 
Saphira, şi pentru un timp identitățile lor se contopiră, iar 
el îşi pierdu puterea de a determina de unde veneau multe 
din gândurile şi senzațiile lor comune. 

Împreună, străpunseră cu minţile lor mintea unuia dintre 
preoţi. Omul se zbătu să scape din strânsoarea lor, ca un 
peşte zvârcolindu-se printre degete, însă ei îşi intensificară 
strânsoarea şi nu-l lăsară să scape. Bărbatul recita o frază 
bombastică, formulată ciudat, în încercarea de a-i ţine în 
afara conştiinţei sale; Eragon bănuia că era un fragment de 
scriptură din Cartea lui 'losk. 

Însă preotului îi lipsea disciplina şi, în scurt timp, 
concentrarea sa şovăi, când acesta gândi: „Necredincioşii 
sunt prea aproape de Stăpân. Trebuie să-i omoram 
înainte... Aşteaptă! Nu! Nu...!” 

Eragon şi Arya profitară de slăbiciunea preotului şi 
supuseră rapid gândurile bărbatului voinţei lor. Când fură 
siguri că acesta nu se mai poate întoarce împotriva lor, cu 
mintea sau cu trupul, Arya aruncă o vrajă care, din câte 
cercetase amintirile preotului, ştia că s-ar putea strecura 
printre vrăjile de protecţie ale acestuia. 

În al treilea rând de strane, un om ţipă şi izbucni în flăcări, 
cu un foc verde revărsându-i-se prin urechi, gură şi ochi. 
Flăcările aprinseră hainele câtorva preoţi din apropierea lui 
şi aceştia, bărbaţi şi femei arzând, începură să afurisească 
şi să fugă înnebuniţi de colo-colo, întrerupând atacurile 
împotriva lui Eragon. Flăcările unduitoare trosneau ca nişte 
crengi frânte de furtună. 

Vânzătoarea de ierburi cobori de pe altar şi se strecură 
printre preoţi, înjunghiind ici şi colo. Solembum o urma 
îndeaproape, luându-le viaţa celor pe care îi dobora ea. 

După aceea, lui Eragon şi Aryei le-a fost uşor să invadeze 
şi să preia controlul asupra minţilor adversarilor lor. 


Continuând să acţioneze împreună, mai uciseră patru 
preoţi, moment în care restul adunării se destramă, 
împrăştiindu-se. Unii fugiră prin vestibulul care, îşi amintea 
Eragon, ducea la mănăstirea de lângă catedrală, în timp ce 
alţii se ghemuiră în spatele stranelor, acoperindu-şi capul 
cu braţele. 

Şase preoţi însă nu fugiră şi nu se ascunseră, ci se 
aruncară asupra lui Eragon, fluturând cuțite încovoiate cu 
ceea ce le mai rămăsese din mâini. Eragon îl lovi pe primul 
preot înainte ca acesta să-l poată ataca. Spre necazul său, 
femeia era protejată de o vrajă ce opri Moartea-cu-Clopoţei 
la câţiva centimetri de grumazul ei, făcând sabia să i se 
răsucească în mână în timp ce un şoc îi străbătea braţul. Cu 
mâna stângă, Eragon o izbi pe femeie. Din cine ştie ce 
motiv, vraja nu îi opri pumnul, şi el simţi cum oasele din 
pieptul femeii cedară când el o lovi, răsturnând-o peste 
oamenii din spatele ei. 

Preoţii rămaşi se eliberară din grămadă şi îşi reluară 
atacul. Păşind înainte, Eragon pară o lovitură stângace a 
preotului care era în frunte; apoi scoțând un „Ha!” - îşi 
înfipse pumnul în pântecele omului şi îl zbură într-o strană, 
pe care preotul o izbi cu un trosnet urât. 

Eragon îl ucise pe următorul în acelaşi fel. O suliță verde 
cu galben se înfipse în gâtul preotului din dreapta sa şi 
Solembum, ca o umbră roşiatică, sări pe deasupra lui şi 
atacă un altul din grup. 

Acum, în faţa sa mai rămăsese doar unul dintre adepţii lui 
Tosk. Cu mâna cea liberă, Arya o înşfacă pe femeie de 
sutana de piele şi o aruncă, ţipând, vreo zece metri peste 
strane. 

Patru novici săltaseră catafalcul Marelui Preot şi îl purtau, 
cu pas grăbit, de-a lungul laturii de est a catedralei, 
îndreptându-se către intrarea principală a clădirii. 

Văzând că aceştia scapă, Eragon scoase un urlet şi sări pe 
altar, dărâmând pe jos o farfurie şi un potir. De acolo, sări 


peste cadavrele preoţilor căzuţi. Ateriza grațios în naos şi 
goni spre capătul catedralei, tăindu-le calea novicilor. 

Când văzură că Eragon ajunsese la uşi, cei patru tineri se 
opriră. 

— Întoarceţi-vă! ţipă Marele Preot. Întoarceţi-vă! 

Slujitorii săi se supuseră, însă dădură de Arya, care stătea 
în spatele lor, cu unul de-al lor atârnându-i pe umărul drept. 

Novicii ţipară şi o apucară pieziş, fugind printre două 
şiruri de strane. Nu se îndepărtaseră prea mult, că 
Solembum apăru de după capătul stranelor şi începu să 
păşească uşor către ei. Urechile pisicii fermecate erau lipite 
de ţeastă, iar sunetul grav, continuu al mârâitului său îi 
ridică părul pe ceafa lui Eragon. În spatele acestuia venea 
Angela, traversând catedrala dinspre altar, ţinând într-o 
mână jungherul ei şi în cealaltă o săgeată verde cu galben. 
Eragon se întrebă câte arme avea asupra ei. 

Spre cinstea lor, novicii nu îşi pierdură curajul şi nu îşi 
abandonară stăpânul. În loc de asta, cei patru chirăiră şi 
alergară şi mai repede către Solembum, probabil pentru că 
pisica fermecată era cel mai mic şi cel mai apropiat dintre 
adversarii lor, şi pentru că se gândeau că va fi cel mai uşor 
de învins. 

Se înşelau. 

Cu o singură mişcare mlădioasă, Solembum se ghemui şi 
sări de pe podea în vârful unei strane. Apoi, fără să se 
oprească, sări către unul dintre novicii aflaţi în frunte. 

În timp ce pisica fermecată plutea prin aer, Marele Preot 
strigă ceva în limba străveche - Eragon nu recunoscu 
cuvântul, dar în mod clar era în limba maternă a elfilor. 
Oricare ar fi fost vraja, păru să nu aibă nici un efect asupra 
lui Solembum, deşi Eragon o văzu pe Angela poticnindu-se, 
de parcă ar fi fost lovită. 

Solembum se ciocni de novicele spre care se aruncase şi 
tânărul se rostogoli pe podea, ţipând în timp ce Solembum 
îl sfârteca. Restul novicilor se împiedicară de trupul 
tovarăşului lor şi căzură grămadă, scăpându-l pe Marele 


Preot de pe catafalcul lui într-una din strane, unde creatura 
rămase, zvârcolindu-se ca un vierme. 

O clipă mai târziu, Eragon îi ajunse şi, din trei lovituri iuți, 
îi ucise pe toţi novicii, cu excepţia celui a cărui beregată 
Solembum o ţinea strâns între fălcile sale. 

Când Eragon fii sigur că oamenii erau morţi, se întoarse ca 
să îl doboare, o dată pentru totdeauna, pe Marele Preot. În 
timp ce porni către făptura fără membre, o altă minte o 
invada pe a sa, cercetându-i şi învăluindu-i cele mai intime 
părţi ale sinelui său, căutând să-i controleze gândurile. 
Perversul atac îl forţă pe Eragon să se oprească şi să se 
concentreze pentru a se apăra de intrus. 

Cu coada ochiului, văzu că Arya şi Solembum păreau, de 
asemenea, imobilizaţi. Vânzătoarea de ierburi era singura 
excepţie. Se oprise o clipă, când începuse atacul, dar apoi 
continuase să meargă către Eragon cu paşi lenți, târşâiţi. 

Marele Preot se uita fix la Eragon cu ochii săi încercănaţi, 
adânciţi în orbite, arzând de ură şi furie. Dacă acea 
creatură ar fi avut braţe şi picioare, Eragon era convins că 
ea ar fi încercat să-i smulgă inima din piept cu mâinile 
goale. Chiar şi aşa, răutatea privirii lui era atât de intensă, 
încât Eragon aproape se aştepta ca preotul să se târâie din 
strană şi să înceapă să-l muşte de glezne. 

Atacul asupra minţii sale se intensifică, pe măsură ce 
Angela se apropia. Marele Preot - căci el trebuia să fi fost 
răspunzător de asta - era, de departe, mult mai iscusit 
decât oricare dintre supugşii săi. Ca să intri într-o bătălie 
mentală cu patru oameni diferiţi în acelaşi timp şi să 
prezinţi o ameninţare serioasă pentru fiecare din cei patru, 
era o performanţă remarcabilă, cu atât mai mult cu cât 
adversarii erau un elf, un Cavaler al Dragonului, o 
vrăjitoare şi o pisică fermecată. Marele Preot avea una 
dintre cele mai formidabile minţi pe care Eragon le 
întâlnise vreodată; dacă nu ar fi avut sprijinul tovarăşilor 
săi, Eragon bănuia că ar fi cedat atacurilor violente ale 
creaturii. Preotul făcea lucruri cu care Eragon nu mai 


avusese de-a face până atunci, cum ar fi faptul că prinsese 
la un loc gândurile rătăcite ale lui Eragon cu cele ale Aryei 
şi ale lui Solembum, legându-le într-un asemenea nod de 
confuzie încât, pentru scurt timp, Eragon pierdu sensul 
propriei identități. 


În sfârşit, Angela intră în spaţiul dintre strane. Îşi croi 
drum pe lângă Solembum - care se ghemuise alături de 
novicele pe care îl omorâse, cu blana zbârlită - şi apoi păşi 
cu grijă peste cadavrele celor trei novici pe care îi ucisese 
Eragon. 

Când ea se apropie, Marele Preot începu să se 
zvârcolească precum un peşte în cârlig, în încercarea de a 
se împinge mai sus, pe şirul de bănci, în acelaşi timp, 
presiunea de pe mintea lui Eragon scăzu, deşi nu suficient 
ca acesta să rişte a se mişca. 

Vânzătoarea de ierburi se opri când ajunse lângă Marele 
Preot şi acesta, spre surprinderea lui Eragon, încetă să se 
mai zbată şi rămase gâfâind pe bancă. Timp de un minut, 
creatura cu ochii adânciţi în orbite şi femeia micuță, cu 
înfăţişare neînduplecată, se priviră fix unul pe altul, între ei 
având loc o nevăzută luptă a voinţelor. 

Apoi Marele Preot clipi şi un zâmbet se ivi pe buzele 
Angelei. Aceasta îşi aruncă jungherul şi scoase dintre 
veşminte un hanger micuţ, cu lama de culoarea apusului 
roşiatic. Aplecându-se deasupra Marelui Preot, ea şopti 
foarte încet: 

— Ar fi trebuit să-mi ştii numele, tu, cel fără limbă. Dacă l- 
ai fi ştiut, nu ai fi îndrăznit niciodată să ni te opui. Poftim, 
dă-mi voie să ţi-l spun... 

Apoi vocea ei scăzu şi mai mult, prea mult pentru ca 
Eragon să audă, însă în timp ce ea vorbea, Marele Preot 
păli şi gura sa încreţită se deschise, formând un oval negru. 
Un urlet înspăimântător îi ieşi din gât şi întreaga catedrală 
răsună de lătratul creaturii. 

— Oh, tacă-ţi gura! strigă vânzătoarea de ierburi şi îşi 
înfipse hangerul de culoarea apusului în mijlocul pieptului 
Marelui Preot. 

Lama sclipi, incandescentă, şi dispăru cu un sunet de tunet 
îndepărtat. Zona din jurul rănii sclipea ca un lemn arzând; 
apoi pielea şi carnea începură să se dezintegreze într-o 
funingine fină, neagră, ce se scurse în pieptul Marelui 


Preot. Cu un gâlgâit strangulat, urletul creaturii încetă la 
fel de brusc precum începuse. 

Vraja devoră cu repeziciune ce rămăsese din Marele 
Preot, reducându-i trupul la o movilită de pudră neagră, a 
cărei formă păstrase conturul capului şi pieptului său. 

— Călătorie sprâncenată! spuse Angela, dând aprig din 
cap. 

Dangătul clopotului. 

ERAGON se scutură de parcă s-ar fi trezit dintr-un coşmar. 

Acum că nu mai trebuia să se lupte cu Marele Preot, îşi 
dădu încet-încet seama de bătaia clopotului abației - un 
sunet puternic şi insistent, amintindu-i de momentul în care 
cei doi Ra'zac îl alungaseră din catedrală la prima sa vizită 
în Dras-Leona, împreună cu Brom. 

„Murtagh şi Thorn o să ajungă aici în curând, se gândi el. 
Trebuie să plecăm până atunci.” 

Băgă Moartea-cu-Clopoţei înapoi în teacă şi i-o dădu 
Angelei. 

— Poftim, zise el, cred că o să ai nevoie de ea. Apoi trase 
într-o parte leşurile novicilor până ce dădu de Brisingr. 
Când puse mâna pe mâner, simţi un val de uşurare 
scăldându-l. Deşi sabia vânzătoarei de ierburi era eficientă 
şi periculoasă, nu era arma lui. Fără Brisingr se simţea 
despuiat, vulnerabil - la fel cum se simţea ori de câte ori era 
departe de Saphira. 

Mai avu nevoie de câteva momente de căutări ca să-şi 
găsească inelul, rostogolit sub una dintre strane, şi colanul, 
agăţat de unul dintre mânerele catafalcului. În mormanul 
de leşuri găsi şi sabia Aryei, pe care ea se bucură să o 
recupereze. Însă cingătoarea sa, cingătoarea lui Beloth cel 
înţelept, nu era de găsit nicăieri. 

Eragon se uită pe sub toate stranele din apropiere, ba 
chiar alergă înapoi la altar şi cercetă zona dimprejur. 

— Nu-i aici, rosti el în cele din urmă, deznădăjduit. Se 
întoarse către peretele ce ascundea intrarea în încăperile 


subterane. Probabil că au lăsat-o în tunele. Aruncă o privire 
în direcţia abației. Sau poate... Şovăi, neştiind ce să aleagă. 

Mormăind cuvintele în barbă, aruncă o vrajă ce ar fi 
trebuit să găsească cingătoarea şi să îl conducă la ea, dar 
singurul rezultat pe care îl obţinu fu imaginea unui pustiu 
neclar şi cenuşiu. Aşa cum se temuse, cingătoarea avea 
asupră-i vrăji de protecţie ce o ascundeau de observaţia sau 
intervenţia prin magie, întocmai cum vrăji asemănătoare o 
protejau pe Brisingr. 

Eragon se încruntă şi făcu un pas către zidul de sine 
stătător. 

Clopotul sună şi mai tare. 

— Eragon, îl strigă Arya din celălalt capăt al catedralei, 
trecându-i novicele leşinat de pe un umăr pe celălalt. 
Trebuie să plecăm. 

— Dar... 

— Oromis ar înţelege. Nu e vina ta. 

— Dar... 

— Las-o! Cingătoarea a mai fost pierdută şi în trecut. O s-o 
găsim din nou. Însă acum trebuie să fugim. Grăbeşte-te! 

Eragon blestemă, se răsuci şi li se alătură Aryei, Angelei şi 
lui Solembum în partea din faţă a catedralei. „Dintre toate 
lucrurile pe care le puteam pierde...” 1 se părea un 
adevărat sacrilegiu să abandoneze cingătoarea când se 
gândea câte făpturi pieriseră ca să o umple cu energie, în 
plus, îl cuprinsese un sentiment cumplit că s-ar putea să 
aibă mare nevoie de acea energie până la sfârşitul zilei. 

Chiar când el şi vânzătoarea de ierburi deschiseră uşile 
grele către curtea catedralei, Eragon îşi direcţionă 
gândurile spre Saphira, ştiind că ea zbura pe deasupra 
oraşului, aşteptând ca el să o contacteze. Trecuse vremea 
discreţiei şi lui Eragon nu îi mai păsa dacă Murtagh sau 
vreun alt magician îi simțeau prezenţa. 

În curând, primi atingerea familiară a conştiinţei Saphirei. 
Când gândurile li se împreunară din nou, Eragon avu 
senzaţia că scapă de o strângere de inimă. 


„Ce v-a luat atâta?” izbucni Saphira. Aproape că îi putea 
simţi îngrijorarea pe limbă şi îşi dădu seama că ea mai avea 
puţin şi s-ar fi pogorât asupra Dras-Leonei, făcând oraşul 
bucățele în căutarea sa. 

EI îşi revărsă amintirile în mintea ei, împărtăşindu-i tot ce i 
se întâmplase de când se despărţiseră. Procesul dură 
câteva secunde, timp în care el, Arya, Angela şi pisica 
fermecată ieşiră din catedrală, coborând în fugă pe treptele 
de la intrare. 

Fără să se oprească pentru a-i da Saphirei prilejul de a 
pune în ordine amintirile sale amestecate, Eragon spuse: 
„Avem nevoie de o diversiune - acum!” 

Ea îi arătă că a înţeles şi el o simţi cum plonjează către sol. 

„Ilotodată, spune-i Nasuadei să pornească atacul. Vom 
ajunge la poarta de miazăzi în câteva minute. Dacă vardenii 
nu sunt acolo când o deschidem, nu ştiu cum vom mai putea 
scăpa.” 

Peştera-sfrânciocului8 - Negru-Thorn. 

AERUL.-făcut-din-apă rece şi jilav al dimineţii şuieră pe 
lângă capul Saphirei pe când ea se năpustea înspre oraşul- 
cuib-de-şobolani pe jumătate luminat de soarele ce răsărea. 
Razele joase de lumină scoteau în evidenţă clădirile-alb- 
gălbui-din-lemn-rău-mirositor, în timp ce laturile dinspre 
apus ale acestora rămâneau în umbră. 

Elful-lup-cu-înfăţişarea-lui-Eragon de pe spatele ei îi strigă 
ceva, dar vântul flămând îi înghiţi vorbele şi ea nu îşi putu 
da seama ce îi spusese. El începu să îi pună întrebări cu 
mintea lui plină de cântec, însă ea nu îl lăsă să termine. Îi 
zise de cele petrecute cu Eragon şi îi ceru să o anunţe pe 
Nasuada că venise momentul să treacă la atac. 

Cum putea oare umbra-lui-Eragon pe care o purta 
Blodhgarm să păcălească pe cineva, Saphira nu pricepea. 
El nu mirosea ca partenerul-de-suflet-şi-de-cuget, iar 
gândurile sale nu semănau cu cele ale lui Eragon. Totuşi, 
cei-cu-două-picioare păreau impresionați de nălucă, şi ei 
erau cei pe care încercau să îi păcălească. 


În partea stângă a oraşului-cuib-de-şobolani, pe 
meterezele de deasupra porţii sudice, se afla întinsă silueta 
sclipitoare a lui Thorn. Acesta îşi săltă capul stacojiu, iar ea 
îşi dădu seama că o observase prăvălindu-se către 
pământul-frânge-oase, după cum se şi aştepta. 
Sentimentele ei faţă de Thorn erau prea complicate ca să 
fie rezumate în câteva impresii scurte. De fiecare dată când 
se gândea la el, era copleşită de nesiguranţă şi confuzie, 
ceva neobişnuit pentru ea. 

Cu toate acestea, nu avea de gând să îl lase pe plodul 
obraznic să o învingă în luptă. 

Pe măsură ce hornurile întunecate şi acoperişurile ascuţite 
deveneau tot mai mari, îşi întinse aripile puţin mai mult, 
simțind încordarea sporită din piept, umeri şi muşchii 
aripilor când începu să încetinească. Când ajunse la numai 
câteva sute de picioare deasupra aglomerării de clădiri, o 
luă brusc în sus, lăsându-şi aripile să se întindă la 
maximum. Efortul necesar ca să se oprească din cădere era 
imens; o clipă, se simţi de parcă vântul urma să-i smulgă 
aripile din umeri. 

Îşi învârti coada ca să-şi menţină echilibrul, apoi dădu 
rotocoale pe deasupra oraşului până găsi peştera- 
sfrânciocului-negru-Thorn, în care preoţii-nebuni-după- 
sânge îşi ţineau slujbele. Smucindu-şi iarăşi aripile, cobori 
ultima porţiune rămasă şi, cu o bufnitură răsunătoare, 
ateriza pe acoperişul catedralei. 

Îşi înfipse ghearele în ţiglele de pe acoperiş, pentru a nu 
aluneca pe strada de dedesubt. Apoi îşi dădu capul pe spate 
şi urlă cât putu de tare, într-o provocare adresată întregii 
lumi. 

În turnul clădirii de lângă peştera-sfrânciocului-negru- 
Thorn se auzea dangătul unui clopot. Zgomotul o deranja, 
aşa că îşi întoarse capul şi scaldă clopotniţa într-un val de 
flăcări albastre şi galbene. Turnul nu luă foc, căci era de 
piatră, dar funia şi bârnele ce susțineau clopotul se 


aprinseră şi, câteva secunde mai târziu, acesta se prăbuşi în 
interiorul turnului. 

Asta o mulţumi, ca şi mulţimea celor-cu-două-picioare-şi- 
urechi-boante ce se împrăştie din zonă, ţipând. La urma 
urmei, era un dragon. Era şi normal să se teamă de ea. 

Unul dintre cei-cu-două-picioare-şi-urechi-boante se opri 
la marginea pieţei din faţa peşterii-sfrânciocului-negru- 
Thorn şi ea îl auzi cum pronunţă o incantaţie către ea, cu un 
glas chiţăit ca de şoarece speriat. Indiferent de ce 
incantaţie fusese, vrăjile de apărare puse de Eragon asupra 
ei o protejară - cel puţin aşa presupuse - deoarece nu 
observă nici o diferenţă în felul în care se simţea sau în felul 
în care arăta lumea din jurul ei. 

Elful-lup-cu-înfaţişarea-lui-Eragon îl ucise pe magician în 
locul ei. Ea simţi cum Blodhgarm pune stăpânire asupra 
minţii vrăjitorului şi supune gândurile celui-cu-două- 
picioare-şi-urechi-boante, după care Blodhgarm rosti un 
singur cuvânt în limba-străveche-a-magiei-elfilor şi cel-cu- 
două-picioare-şi-urechi-boante se prăbuşi la pământ, cu 
sângele ţâşnindu-i din gura căscată. 

Apoi elful-lup o bătu pe umăr şi îi spuse: 

— Pregăteşte-te, Solzi-Sclipitori. lată-i că vin. 

Îl văzu pe Thorn înălțându-se peste marginea 
acoperişurilor, cu Murtagh-fratele-vitreg-al-lui-Eragon pe 
spate, o siluetă micuță şi întunecată. În lumina soarelui de 
dimineaţă, Thorn strălucea şi scânteia aproape la fel de tare 
ca ea. Solzii ei erau însă mai curaţi decât ai lui, căci se 
îngrijise de asta în mod special mai devreme. Nu îşi putea 
imagina cum ar fi putut pleca la luptă fără să arate cât se 
poate de bine. Duşmanii ei nu trebuiau doar să se teamă de 
ea, ci şi să o admire. 

Ştia că era o vanitate din partea ei, dar nu îi păsa. Nici o 
altă rasă nu se putea compara cu măreţia dragonilor. În 
plus, ea era ultima femelă din specia ei şi voia ca toţi cei 
care o vedeau să se minuneze la apariţia ei şi să o ţină 
minte bine, astfel încât, dacă dragonii aveau să dispară o 


dată pentru totdeauna, cei-cu-două-picioare să vorbească în 
continuare despre ei cu respectul, smerenia şi uimirea de 
cuviinţă. 

Când Thorn se înălţă la mai bine de o mie de picioare 
deasupra oraşului-cuib-de-şobolani, Saphira aruncă o 
privire iute împrejur ca să se asigure că Eragon-partenerul- 
sufletului-şi-al-cugetului-său nu era prin apropierea 
peşterii-sfrânciocului-negru-Thorn. Nu voia să îl rănească 
din greşeală în lupta ce urma să aibă loc. El era un vânător 
pe cinste, însă era micuţ şi uşor de strivit. 

Încă se mai chinuia să desluşească amintirile-dureroase- 
răsunând-întunecat pe care Eragon i le împărtăşise, însă 
pricepuse îndeajuns ca să ştie că lucrurile se petrecuseră 
cum crezuse ea dintotdeauna: când ea şi partenerul- 
sufletului-şi-al-cugetului-său erau despărțiți, el dădea de 
bucluc într-un fel sau altul. Ştia că Eragon nu ar fi fost de 
acord cu asta, dar ultima sa păţanie nu o convinsese deloc 
de contrariu şi ea simţea o satisfacţie perversă ştiind că 
avusese dreptate. 

Odată ce Thorn ajunse la înălţimea potrivită, se răsuci şi se 
repezi asupra ei, scoțând flăcări printre fălcile deschise. 

Ea nu se temea de foc - vrăjile de protecţie puse de 
Eragon urmau să o ocrotească de el - însă greutatea şi 
forţa lui Thorn aveau să îi epuizeze cu repeziciune vrăjile 
menite să o ocrotească de primejdia fizică. Pentru a se 
proteja, ea se feri şi se lipi cu burta de catedrală, 
întorcându-şi capul şi clănţănind spre pântecele palid al lui 
Thorn. 

Un zid de limbi de foc învârtejite o cuprinse din toate 
părţile, mugind şi huruind ca o cascadă uriaşă. Flăcările 
erau atât de strălucitoare încât, din reflex, ea îşi închise 
pleoapele interioare, întocmai cum făcea când se scufunda 
în apă, şi apoi lumina nu o mai orbi. 

Flăcările dispărură repede şi, când Thorn trecu pe 
deasupra ei, vârful cozii sale groase, învineţeşte-coaste, lăsă 
o brazdă pe membrana aripii ei drepte. Zgârietura sângera, 


dar nu foarte tare, şi ea îşi dădu seama că, deşi aceasta era 
dureroasă, nu avea să o incomodeze în zbor. 

Thorn se năpusti din nou asupra ei, încercând să o 
ademenească în văzduh. Însă ea refuză să se mişte şi, după 
câteva încercări, el se plictisi să o hărţuiască şi ateriză în 
celălalt capăt al peşterii-sfrânciocului-negru-Thorn, cu 
imensele-i aripi întinse, ca să îşi menţină echilibrul. 

Întreaga clădire se zgudui când Thorn se lăsă pe cele 
patru picioare, şi multe dintre ferestrele-din-nestemate-cu- 
picturi din pereţii de dedesubt se sfărâmară şi căzură 
zăngănind pe pământ. Thorn era mai mare decât ea acum, 
drept urmare a amestecului lui Galbatorix-spărgătorul-de- 
ouă, însă ea nu se speria aşa uşor. Avea mai multă 
experienţă decât Thorn şi, în plus, se pregătise sub 
comanda lui Glaedr, care fusese mai mare decât ei doi la un 
loc. Pe deasupra, Thorn nu îndrăznea să o omoare... şi nici 
nu părea să vrea asta. 

Dragonul roşu îşi rânji colții la ea, făcând un pas înainte, 
cu vârfurile ghearelor râcâind ţiglele de pe acoperiş. Ea 
mârâi la el, dându-se înapoi câţiva paşi, până ce simţi cum 
coada îi este presată de temelia clopotniţelor ce se înălţau 
ca un zid în faţa peşterii-sfrânciocului-negru-Thorn. 

Vârful cozii lui Thorn zvâcni şi ea îşi dădu seama că acesta 
se pregătea să sară. 

Trase aer în piept şi îl scaldă într-un şuvoi de flăcări 
pâlpâitoare. Sarcina ei era să îi împiedice pe Thorn şi pe 
Murtagh să îşi dea seama că în spatele ei nu se afla Eragon. 
Pentru a face asta, putea fie să se ţină departe de Thorn, 
astfel încât Murtagh să nu-i poată citi gândurile elfului-lup- 
cu-înfăţişarea-lui-Eragon, fie să îi atace atât de des şi de 
crunt, încât Murtagh să nu aibă acest prilej - ceea ce ar fi 
fost mai greu, de vreme ce Murtagh era obişnuit să lupte de 
pe spatele lui Thorn chiar şi când Thorn se răsucea şi se 
învârtea prin aer. Totuşi, erau aproape de pământ şi asta 
avea să-i fie de ajutor, căci ea prefera atacul. Mereu atacul. 


— Doar atâta poţi? strigă Murtagh cu un glas amplificat 
prin magie, din mijlocul coconului de foc mişcător. 

Chiar când ultimele flăcări i se stingeau în gură, Saphira 
sări către Thorn. Îl izbi drept în piept, iar gâturile li se 
încolăciră, lovindu-şi capetele pe când încercau să îşi înfigă 
colții unul în beregata celuilalt. Forţa impactului îl împinse 
pe 'Thorn jos de pe acoperişul peşterii-sfrânciocului-negru- 
Thorn şi el dădu din aripi, înghiontind-o pe Saphira în timp 
ce se prăvăleau amândoi spre pământ. 

Aterizară cu o bufnitură ce crăpă caldarâmul şi zgâlţâi 
casele din apropiere. Ceva trosni în umărul stâng al lui 
Thorn şi spatele acestuia se arcui nefiresc când vrăjile lui 
Murtagh îl împiedicară pe dragon să îl facă una cu 
pământul. 

Saphira îl putu auzi pe Murtagh blestemând de sub Thorn 
şi hotări că ar fi fost mai înţelept să se îndepărteze înainte 
ca, înfuriat, cel-cu-două-picioare-şi-urechi-boante să 
înceapă să arunce cu vrăji. 

Sări, lovindu-l pe Thorn în burtă, şi ateriza pe cornişa 
casei aflate în spatele dragonului roşu. Clădirea era prea 
şubredă ca să o susţină, aşa că îşi luă din nou zborul şi, doar 
ca să se asigure, dădu foc clădirilor. 

„Lasă-i să-şi bată capul cu asta”, se gândi ea satisfăcută, pe 
când flăcările mistuiau structurile de lemn. 

Întorcându-se la peştera-sfrânciocului-negru-Thorn, îşi 
vâri ghearele pe sub ţigle şi începu să tragă de acoperiş, 
dezvelindu-l, aşa cum făcuse şi cu acoperişul castelului din 
Durza-Gil'ead. Numai că acum ea era mai mare. Mai 
puternică. Iar blocurile de piatră păreau tot atât de grele 
pentru ea cum ar fi fost nişte pietricele pentru Eragon. 
Preoţii-nebuni-după-sânge care îşi ţineau slujbele înăuntru 
îl răniseră pe partenerul-sufletului-şi-cugetului-său, o 
răniseră pe Arya-elfa-cu-sânge-de-dragon, pe Angela-cea- 
cu-chipul-tânăr-şi-mintea-bătrână şi pe pisica fermecată 
Solembum - cel cu multe nume - şi îl uciseseră pe Wyrden. 


Pentru asta, Saphira era hotărâtă să distrugă peştera- 
sfrânciocului-negru-Thorn, drept răzbunare. 

În câteva secunde, izbuti să facă o gaură mare în tavanul 
clădirii. Dădu drumul unui şuvoi de flăcări înăuntru, apoi 
înhaţă cu ghearele capetele tuburilor de bronz ale orgii şi le 
smulse din peretele din spate al catedralei. Acestea se 
prăbuşiră pe stranele de dedesubt, zăngănind. 

Thorn mugi, apoi ţâşni din stradă drept în văzduhul de 
deasupra peşterii-sfrânciocului-negru-Thorn şi rămase 
acolo, dând din aripi ca să-şi menţină poziţia. Pe fundalul de 
flăcări ce se ridica din casele aflate în spate, el părea o 
siluetă nedesluşită şi neagră, cu excepţia aripilor sale 
transparente, ce luceau în portocaliu şi stacojiu. 

Se năpusti spre ea, întinzându-şi ghearele zimţate. 

Saphira aşteptă până în ultimul moment; apoi sări într-o 
parte, aruncându-se de pe peştera-sfrânciocului-negru- 
Thorn, iar Thorn intră cu capul în baza clopotniţei centrale 
a catedralei. Spinul-înalt-de-piatră-plin-de-găuri se 
cutremură sub impact şi vârful său - un par auriu, bogat 
împodobit - se prăbuşi mai mult de patru sute de picioare, 
în piaţa de dedesubt. 

Mugind de frustrare, Thorn se chinui să se îndrepte. 
Picioarele sale din faţă alunecară în deschizătura pe care o 
făcuse Saphira în acoperiş, şi el încercă să se agate cu 
disperare de ţigle pentru a se căţăra la loc. 

În timp ce făcea asta, Saphira zbură în faţa peşterii- 
sfrânciocului-negru-Thorn şi se aşeză de partea cealaltă a 
clopotniţei de care se izbise Thorn. 

Îşi adună puterile şi lovi clopotniţa cu laba dreaptă din 
faţă. 

Statuile şi decoraţiunile sculptate se zguduiră sub piciorul 
ei; bucăţi de piatră şi de mortar se prăvăliră în piaţă. Însă 
clopotniţa rezistă, aşa că ea o izbi din nou. 

Răgetul lui Thorn căpătă o notă agitată când îşi dădu 
seama ce voia ea să facă şi acesta se strădui din răsputeri 
să se elibereze din prinsoare. 


La cea de-a treia lovitură a Saphirei, spinul-înalt-de-piatră 
se crăpă la temelie şi, cu o încetineală agonizantă, se 
prăbuşi spre acoperiş. Thorn nu mai avu timp decât să 
scoată un mârâit furios, apoi mormanul de dărâmături 
ateriză pe el, doborându-l în găoacea clădirii năruite şi 
îngropându-l. 

Zgomotul clopotniţei ce se făcea fărâme răsună prin tot 
oraşul-cuib-de-şobolani precum ropotul unui tunet bubuitor. 

Saphira îşi rânji colții drept răspuns, de data aceasta 
cuprinsă de un simţământ de izbândă sălbatică. 'Thorn avea 
să scape curând, însă până atunci se afla la cheremul ei. 

Înclinându-şi aripile, începu să dea roată peşterii- 
sfrânciocului-negru-Thorn. Când trecu pe lângă laturile 
clădirii, izbi contraforturile canelate ce sprijineau zidurile, 
dărâmându-le unul după celălalt. Blocurile de piatră se 
prăbuşiră, creând un vuiet dezagreabil. 

Când îndepărtă toate contraforturile, zidurile rămase fără 
sprijin începură să se clatine şi să se umfle în exterior. 
Strădaniile lui 'Thorn de a se elibera din dărâmături nu 
făcură decât să înrăutăţească situaţia şi, după câteva 
secunde, zidurile cedară. Întreaga structură se prăbuşi cu 
un bubuit ca de avalanşă şi o trâmbă imensă de praf se 
înălţă în aer. 

Saphira scoase un răget victorios; apoi ateriza pe 
picioarele din spate lângă movila de dărâmături şi începu să 
scalde blocurile de piatră în cel mai încins şuvoi de foc pe 
care îl putea produce. Flăcările erau uşor de respins cu 
ajutorul magiei, însă respingerea arşiţei propriu-zise 
necesita un efort şi o energie mult mai mari. Silindu-l pe 
Murtagh să îşi irosească şi mai mult din puteri ca să se 
protejeze pe el şi pe Thorn de focul dogoritor, dar şi ca să 
evite să fie strivit, ea spera că acesta îşi va goli rezervele de 
energie suficient de mult pentru ca Eragon şi cei-cu-două- 
picioare-şi-urechi-ascuţite să aibă o şansă de a-l învinge. 

În timp ce ea scotea foc pe gură, elful-lup de pe spatele ei 
rostea vrăji, deşi ea nu ştia la ce foloseau, şi nici nu-i păsa. 


Avea încredere în cel-cu-două-picioare. Orice făcea, era 
sigură că le prindea bine. 

Saphira se trase înapoi când blocurile din centrul movilei 
fură azvârlite în toate părţile şi 'Thorn ieşi dintre dărâmături 
cu un răget. Aripile îi erau mototolite precum cele ale unui 
fluture strivit şi sângera în mai multe locuri de pe picioare 
şi de pe spate. 

Îi aruncă o privire fioroasă şi îşi rânji colții la ea, cu ochii 
rubinii întunecaţi de furia luptei. Pentru prima oară îl 
mâniase cu adevărat şi putea vedea că era nerăbdător să 
muşte din ea şi să-i guste sângele. 

„Bun”, se gândi ea. Poate că nu era totuşi o înfricoşată- 
potaie-bătută cum crezuse ea. Murtagh îşi băgă mâna într-o 
desagă prinsă la cingătoare şi scoase de acolo un obiect mic 
şi rotund. Din experienţă, Saphira ştiu că obiectul era 
fermecat şi că el îl va folosi ca să-i oblojească rănile lui 
Thorn. 

Fără să mai aştepte, ea îşi luă zborul, încercând să se 
înalțe cât mai sus înainte ca Thorn să pornească pe urmele 
ei. După câteva bătăi de aripi, aruncă o privire în jos şi îl 
văzu urcând către ea cu o viteză furioasă, un uliu-mare-şi- 
roşu-cu-gheare-ascuţite. 

Se răsuci în văzduh şi se pregăti să se năpustească asupra 
lui, când îl auzi pe Eragon strigând în adâncurile minţii ei: 
„Saphira!” 

Alarmată, continuă să se răsucească până când se întoarse 
cu faţa spre poarta boltită de la miazăzi, unde îi simţise 
prezenţa lui Eragon. Îşi lipi aripile de trup cât putu de mult 
şi se pogori într-un unghi ascuţit asupra porții. 

Thorn se întinse după ea când trecu pe lângă el şi ştiu, 
fără să se mai uite înapoi, că o urma îndeaproape. 

Astfel, cei doi goniră spre zidul subţire al oraşului-cuib-de- 
şobolani, iar aerul-făcut-din-apă rece al dimineţii urlă ca un 
lup rănit în urechile Saphirei. 

Ciocanul şi coiful „ÎN sfârşit!” gândi Roran când goarnele 
vardenilor anunţară înaintarea. Aruncă o privire spre Dras- 


Leona şi o zări pe Saphira plonjând spre clădirile 
întunecate, cu solzii lucindu-i în lumina dimineţii. Dedesubt, 
ca o mare pisică abia trezită după ce a lenevit în soare, 
Thorn se urni şi porni după ea. 

Roran se simţi străbătut de un val de energie. În sfârşit, 
începea lupta şi abia aştepta să se termine. Pentru o clipă, 
se simţi îngrijorat pentru Eragon, apoi se ridică de pe 
buturuga unde stătuse şi merse repede să se alăture 
celorlaţi bărbaţi care se grupau într-o mare formaţie 
dreptunghiulară. 

Roran se uită în sus şi în jos printre rânduri, pentru a 
verifica dacă detaşamentul era gata. Aşteptaseră aproape 
toată noaptea şi bărbaţii erau obosiţi, dar ştia că foarte 
curând frica şi agitația le va limpezi mintea. Roran era 
obosit şi el, dar nu dădea atenţie faptului; putea dormi când 
lupta avea să se termine. Până atunci, singura lui grijă era 
să-şi ţină în viaţă oamenii şi pe sine însuşi. 

Ar fi dorit totuşi să aibă timp de o cană cu ceai fierbinte, 
pentru a-şi linişti stomacul. Mâncase la cină ceva ce nu-i 
priise şi de atunci îndura crampe şi stări de greață. Cu 
toate astea, disconfortul nu era atât de mare încât să nu 
poată lupta. Sau cel puţin aşa spera el. 

Mulţumit de situaţia trupei sale, Roran îşi puse coiful, 
îndesându-l peste apărătoarea căptuşită. Apoi îşi scoase 
ciocanul şi îşi luă scutul în mâna stângă. 

— La comanda ta, spuse Horst apropiindu-se de el. 

Roran dădu din cap. Îl alesese pe fierar ca următorul pe 
linie de comandă, o decizie pe care Nasuada o acceptase 
fără nici o obiecţie. În afară de Eragon, nu mai era nimeni 
altul pe care Roran l-ar fi vrut alături. Era un gest egoist, 
ştia - Horst avea un nou-născut, iar vardenii aveau nevoie 
de priceperea sa în prelucrarea metalului - însă Roran nu 
se putea gândi la nimeni altcineva mai potrivit pentru 
această funcţie. Horst nu păruse extraordinar de mulţumit 
de promovare, dar nici nu păruse supărat, în schimb, îi 


organizase batalionul lui Roran cu tot calmul, siguranţa de 
sine şi competenţa pe care Roran ştia că acesta le avea. 

Goarnele se auziră din nou şi Roran îşi ridică ciocanul 
deasupra capului. 

— Înainte! strigă el. 

Prelua conducerea, în timp ce sutele de soldaţi porniră la 
luptă, acompaniaţi, de-o parte şi de alta, de celelalte patru 
batalioane ale vardenilor. Pe măsură ce războinicii 
mărşăluiau de-a lungul câmpurilor deschise care îi 
despărţeau de Dras-Leona, strigăte de groază răsunau 
dinspre oraş. Clopote şi goarne se auziră puţin mai târziu 
şi, în scurt timp, întregul oraş se umplu de zarva făcută de 
locuitorii ieşiţi pentru a se apăra. La acestea se adăugau 
răgete şi bubuituri dintre cele mai teribile, care veneau din 
centrul oraşului, unde se luptau cei doi dragoni. Din când în 
când, Roran îl vedea pe câte unul dintre ei apărând pe 
deasupra acoperişurilor, cu pielea-i scânteietoare, dar în 
rest cei doi giganţi rămâneau ascunşi vederii. 

Labirintul de clădiri dărăpănate care înconjura zidurile 
cetăţii era tot mai aproape. Străzile înguste şi întunecoase îi 
păreau amenințătoare şi prevestitoare de rău. Ar fi fost 
foarte uşor pentru soldaţii Imperiului - sau chiar pentru 
cetăţenii Dras-Leonei - să îi prindă într-o ambuscadă pe 
străduţele acelea. O luptă în cartiere atât de înghesuite ar fi 
fost mai brutală, mai derutantă şi cu mai multe pagube 
decât în mod normal. Dacă se ajungea la aşa ceva, Roran 
ştia că foarte puţini din batalionul lui ar scăpa nevătămaţi. 

Cum ajunse în umbra streşinilor primului rând de bordeie, 
Roran simţi un nod greu în stomac, accentuându-i starea de 
rău. Îşi umezi buzele, simțind cum i se face rău. 

„Eragon ar face bine să deschidă porţile alea”, gândi el. 
„Dacă nu... vom fi prinşi aici ca nişte miei duşi la tăiere.” 

Şi zidurile căzură... 

SUNETUL. de zidărie prăbuşită îl făcu pe Eragon să se 
oprească şi să privească înapoi. 


Printre acoperişurile a două case din depărtare văzu un 
spaţiu gol, acolo unde se aflase înainte clopotniţa zimţată a 
catedralei. În locul acesteia, o coloană de praf se înălța spre 
nori, ca un stâlp de fum alb. 

Eragon zâmbi în sinea lui, mândru de Saphira. Când venea 
vorba de semănat haos şi distrugere, dragonii nu aveau 
egal. „Hai”, se gândi el. „Fă-le bucăţi! Îngroapă-le locurile 
sfinte sub o mie de picioare de piatră!” 

Apoi îşi reluă mersul pe strada pavată, întunecată şi 
şerpuitoare, alături de Arya, Angela şi Solembum. Pe străzi 
ieşiseră deja nişte oameni: negustori ce tocmai îşi 
deschideau prăvăliile, străjeri de noapte îndreptându-se 
spre paturile lor, nobili beţi ieşind de la petreceri, 
vagabonzi dormind în pragul uşilor, soldaţi alergând în 
neorânduială către zidurile oraşului. 

Toţi, chiar şi cei care alergau, priveau în direcţia 
catedralei, pe măsură ce zgomotul luptei celor doi dragoni 
se răspândea prin oraş. Toţi - de la cerşetorii suferinzi până 
la soldaţii căliţi şi nobilii în straie scumpe - păreau îngroziţi 
şi niciunul dintre ei nu le aruncă nici măcar o privire lui 
Eragon şi însoţitorilor săi. 

Probabil că îi ajuta şi faptul că el şi cu Arya puteau trece 
drept oameni obişnuiţi, la o privire fugară. 

La cererea lui Eragon, Arya îl lăsase pe novicele leşinat pe 
o alee aflată la distanţă sigură de catedrală. 

— l-am făgăduit că îl vom lua cu noi, îi explicase Eragon, 
dar nu i-am zis până unde. Se poate descurca şi singur de 
aici. Arya încuviinţase şi păruse uşurată să scape de povara 
novicelui. 

Pe când toţi patru alergau pe stradă, Eragon fu cuprins de 
o senzaţie ciudat de familiară. Ultima sa vizită în Dras- 
Leona se sfârşise cam la fel: el alergând printre clădirile 
murdare şi înghesuite, sperând să ajungă la una dintre 
porţile oraşului înainte ca Imperiul să îl găsească. Numai 
că, de această dată, trebuia să se teamă de mai mult decât 
de cei doi Ra'zac. 


Privi din nou spre catedrală. Saphira nu trebuia decât să îi 
ţină ocupați pe Murtagh şi pe Thorn încă două, trei minute 
şi apoi va fi prea târziu pentru ca aceştia să-i mai poată opri 
pe vardeni. Totuşi, minutele puteau trece greu ca nişte ore 
în timpul bătăliei, iar Eragon era cât se poate de conştient 
de rapiditatea cu care se putea răsturna raportul de forţe. 

Rezistă! se gândi el, fără să trimită cuvintele către 
Saphira, de teamă să nu îi distragă atenţia sau să nu îşi dea 
de gol poziţia. Încă puţin!” 

Pe măsură ce se apropiau de zidul oraşului, străzile erau 
tot mai înguste, iar clădirile - în marea lor parte case - 
blocau totul cu excepţia unei fâşii subţiri de cer azuriu. În 
şanţurile de la marginea clădirilor era mizerie clocită; 
Eragon şi Arya îşi folosiră mânecile ca să-şi acopere 
nasurile şi gurile. Duhoarea nu părea să o afecteze pe 
vânzătoarea de ierburi, deşi Solembum mârâi şi dădu din 
coadă nervos. 

O mişcare iute pe acoperişul unei clădiri din apropiere îi 
atrase atenţia lui Eragon, însă, orice ar fi fost, dispăru până 
să se uite el. Continuă să privească în sus şi, după câteva 
momente, începu să observe anumite semne ciudate: o pată 
albă pe cărămizile pline de funingine ale unui horn; forme 
ciudate şi ascuţite conturate pe cerul dimineţii; o pată mică 
şi ovală, de mărimea unei monede, sclipind ca o văpaie din 
umbră. 

Şocat, îşi dădu seama că acoperişurile erau înţesate de 
zeci de pisici fermecate - toate în forma lor animală. 
Acestea alergau de la o clădire la alta, urmărind în tăcere 
de sus cum Eragon şi însoțitorii săi îşi croiesc drum prin 
labirintul întunecat al oraşului. 

Eragon ştia că, făpturi înşelătoare, Cele-cu-Multe-Forme 
nu ar fi catadicsit să le sară în ajutor decât în cele mai 
disperate împrejurări - doreau să îşi păstreze legătura cu 
vardenii secretă faţă de Galbatorix cât puteau de mult - 
însă se simţea îmbărbătat la gândul că erau atât de 
aproape. 


Strada se termina într-o intersecţie cu alte cinci drumuri. 
Eragon se sfătui cu Arya şi cu vânzătoarea de ierburi; se 
hotărâră să urmeze strada opusă celei de pe care veneau şi 
să continue în aceeaşi direcţie. 

O sută de picioare mai în faţă, drumul pe care îl aleseseră 
coti brusc, dând în piaţa de la poarta de miazăzi a Dras- 
Leonei. Eragon se opri. 

Sute de soldaţi erau adunaţi în faţa porţii. Oamenii se 
agitau zăpăciţi, luându-şi arme şi armuri, iar comandanții 
împărțeau ordine, răcnind. Firul auriu cusut pe tunicile 
stacojii ale soldaţilor scânteia în timp ce aceştia alergau de 
colo-colo. 

Prezenţa soldaţilor îl descumpăni pe Eragon, însă fu şi mai 
descurajat când văzu că apărătorii oraşului înălţaseră un 
morman de dărâmături în dreptul porţii, pentru a-i 
împiedica pe vardeni să îşi croiască drum pe acolo. 

Eragon blestemă. Movila era atât de mare încât ar fi fost 
nevoie de o echipă de cincizeci de oameni care să 
muncească timp de câteva zile pentru a o îndepărta. 
Saphira ar fi putut să rezolve situaţia în câteva minute, dar 
Murtagh şi Thorn nu i-ar fi dat în nici un caz ocazia. 

„Avem nevoie de o altă diversiune”, se gândi el. Însă ce 
diversiune... asta nu ştia. „Saphira!” strigă el, 
direcţionându-şi gândurile către ea. Ea îl auzi, de asta era 
sigur, dar nu mai avu timp să îi explice situaţia căci, chiar în 
acel moment, unul dintre soldaţi se opri şi arătă spre 
Eragon şi însoțitorii săi. 

— Rebeli! 

Eragon o smulse pe Brisingr din teacă şi sări în faţă 
înainte ca restul soldaţilor să poată da atenţie 
avertismentului omului. Nu avea de ales. Dacă se 
retrăgeau, ar fi însemnat să îi lase pe vardeni la mila 
Imperiului, în plus, nu putea să o lase pe Saphira să se 
ocupe de una singură şi de zid, şi de soldaţi. 

Strigă când sări, la fel ca Arya, care i se alătură în şarja 
nebunească, îşi croiră drum împreună prin mijlocul 


soldaţilor surprinşi. Câteva momente, oamenii fură atât de 
uluiţi, încât o parte dintre ei nici nu îşi dădură seama că 
Eragon le era duşman până ce acesta nu îi înjunghie. 

Rafale de săgeți se prăvăliră asupra pieţei, trase de arcaşii 
plasați pe metereze. O mână de săgeți fură respinse de 
vrăjile de apărare ale lui Eragon. Restul îi uciseră sau îi 
răniră chiar pe oamenii Imperiului. 

Oricât de iute era, Eragon nu putea bloca toate săbiile, 
suliţele şi pumnalele ce îl ţinteau. Simţea cum îi scad 
puterile într-un ritm îngrijorător, pe când magia sa 
respingea atacurile. Dacă nu izbutea să scape din 
învălmăşeală, soldaţii aveau să îl epuizeze până în punctul 
în care nu ar mai fi putut lupta. 

Scoţând un strigăt de luptă fioros, începu să se 
învârtească, ţinând-o pe Brisingr aproape de mijloc, pe 
când îi secera pe toţi soldaţii din preajma sa. 

Sabia albastră şi irizată sfârteca oasele şi carnea de parcă 
ar fi fost imateriale. Sângele ţâşnea din vârful ei în panglici 
lungi, răsucite, ce se răsfirau încet în picături scânteietoare, 
ca nişte sfere de coral şlefuit, în vreme ce oamenii pe care îi 
tăia se îndoiau de mijloc, ţinându-se de pântece, în 
încercarea de a-şi închide rănile. 

Fiecare amănunt părea strălucitor şi contrastant, ca şi 
cum ar fi fost sculptat în sticlă. Eragon putea să distingă 
firele de păr din barba spadasinului din faţa sa. Putea 
număra broboanele de sudoare ce se scurgeau pe pielea de 
sub ochii omului şi ar fi putut indica fiecare pată, cută şi 
ruptură din straiele spadasinului. 

Zgomotul luptei era dureros pentru urechile sale sensibile, 
însă Eragon era cuprins de un profund sentiment de calm. 
Nu era imun la temerile care îl tulburaseră în trecut, dar 
ele nu îl mai scoteau din fire atât de uşor, ceea ce îl făcea să 
lupte mai bine. 

Îşi completă răsucirea şi tocmai se îndrepta către 
spadasin, când Saphira zbură pe deasupra. Avea aripile 
strânse pe lângă trup, fluturându-i ca nişte frunze în vijelie. 


Când trecu pe deasupra, o pală de vânt îi ciufuli părul lui 
Eragon şi îl culcă la pământ. 

O clipă mai târziu, Thorn o urmă pe Saphira, cu colții 
rânjiţi şi cu flăcări revărsându-i-se pe gură. Cei doi dragoni 
goniră încă o jumătate de milă dincolo de zidul galben de 
pământ al Dras-Leonei; apoi se răsuciră şi se întoarseră în 
viteză. 

De dincolo de ziduri, Eragon auzi urale puternice. 
„Vardenii trebuie să fie aproape de porţi.” 

O porţiune de piele de pe antebraţul său stâng îl ardea de 
parcă cineva ar fi turnat seu încins pe ea. Suflă şi îşi scutură 
braţul, însă senzaţia persistă. Apoi văzu o pată de sânge 
umezindu-i tunica. Îşi întoarse privirea către Saphira. 
Trebuie să fi fost sânge de dragon, însă nu-şi dădea seama 
al cui. 

Pe când dragonii se apropiau, Eragon profită de uluiala de 
moment a soldaţilor ca să mai omoare trei dintre ei. Apoi 
ceilalţi îşi veniră în fire şi lupta continuă încrâncenată. 

Un soldat cu o halebardă păşi în faţa lui Eragon şi dădu să 
îl atace. La jumătatea loviturii, Arya îl răpuse cu o tăietură 
din spate care aproape îl despică în două. 

Cu un semn iute din cap, Eragon îi mulţumi pentru ajutor. 
Printr-o înţelegere nerostită, se puseră spate în spate şi îi 
înfruntară pe soldaţi împreună. 

Simţea că Arya gâfâie la fel de tare ca el. Deşi erau mai 
puternici şi mai iuți decât majoritatea oamenilor, rezistenţa 
lor avea o limită, la fel ca şi resursele lor. Omorâseră deja 
câteva zeci, dar mai rămâneau câteva sute şi Eragon ştia că 
în curând urmau să sosească întăriri din alte părţi ale 
oraşului. 

— Ce facem acum? strigă el, parând o suliță ce îi ţintise 
coapsa. 

— Folosim magia! replică Arya. 

În timp ce respingea atacurile soldaţilor, Eragon începu să 
recite toate vrăjile care îi treceau prin minte şi cu care ar fi 
putut să îşi omoare duşmanii. 


O altă pală de vânt îi ciufuli părul şi o umbră rece trecu 
peste el când Saphira se învârti pe deasupra, pentru a mai 
pierde din viteza aiuritoare. Bătu din aripi şi începu să se 
prăvălească spre metereze. 

Înainte să poată ateriza, Thorn o ajunse din urmă. 
Dragonul roşu se năpusti asupra ei, scoțând un jet de 
flăcări lung de peste treizeci de metri. Saphira scoase un 
răget de frustrare şi se îndepărtă de zid, dând repede din 
aripi pentru a se înălța. Cei doi dragoni îşi dădură târcoale 
în cer, muşcându-se şi zgâriindu-se, pradă furiei. 

Gândul că Saphira este în primejdie nu făcu decât să îi 
sporească hotărârea lui Eragon. Îşi mări viteza cu care 
vorbea, încântând cuvintele din limba străveche cât de 
repede putea, fără să le pronunţe greşit, însă orice ar fi 
încercat, nici vrăjile sale, nici cele ale Aryei nu aveau efect 
asupra soldaţilor. 

Atunci glasul lui Murtagh tună din văzduh, precum glasul 
unui uriaş: 

— Oamenii aceia sunt sub protecţia mea, Frate! 

Eragon îşi ridică privirea şi îl văzu pe Thorn plonjând spre 
piaţă. Schimbarea bruscă de direcţie a dragonului roşu o 
luase pe Saphira pe nepregătite. Ea încă anina în înalturi, 
deasupra oraşului, o siluetă de un albastru întunecat pe 
fundalul mai deschis al cerului. 

„Ştiu”, se gândi Eragon, şi spaima îi copleşi calmul de mai 
devreme. 

Îşi cobori privirea şi o trecu peste mulţime. Tot mai mulţi 
soldaţi veneau de pe străzile din cealaltă parte a zidului 
Dras-Leonei. Vânzătoarea de ierburi stătea cu spatele la 
una dintre casele din apropiere, aruncând sticluţe cu o 
mână şi mânuind-o pe Moartea-cu-Clopoţei cu cealaltă. 
Sticluţele eliberau nori de vapori verzui când se spărgeau şi 
toţi soldaţii aflaţi prin preajmă cădeau la pământ, ţinându- 
se de gât şi zvârcolindu-se, în timp ce ciupercuţe maronii le 
acopereau fiecare părticică de piele expusă. În spatele 
Angelei se afla Solembum, ghemuit pe un zid de grădină cu 


marginea plată. Pisica fermecată se folosea de poziţie 
pentru a zgâria feţele soldaţilor şi pentru a le scoate 
coifurile de pe cap, distrăgându-le atenţia când încercau să 
se apropie de vânzătoarea de ierburi. Cei doi păreau 
încolţiţi, iar Eragon se îndoia că aveau să mai reziste multă 
vreme. 

Nimic din ceea ce vedea Eragon nu îi dădea mari 
speranţe. Îşi întoarse ochii spre trupul imens al lui Thorn 
exact când dragonul roşu îşi umfla aripile cu aer, 
încetinindu-şi coborârea. 

— Trebuie să plecăm! strigă Arya. 

Eragon şovăi. Ar fi fost uşor să-i ridice pe Arya, Angela, 
Solembum, cât şi pe sine, peste zid, acolo unde se aflau 
vardenii. Însă, dacă fugeau, vardenii n-ar fi stat mai bine 
decât înainte. Armata lor nu îşi mai putea permite să 
aştepte: după câteva zile şi-ar isprăvi proviziile şi oamenii 
ar începe să dezerteze. Odată ce s-ar întâmpla aşa ceva, 
Eragon ştia că n-ar mai izbuti niciodată să unească toate 
rasele împotriva lui Galbatorix. 

Trupul şi aripile lui Thorn acoperiră cerul, cufundând zona 
într-o întunecime arămie şi ascunzând-o vederii pe Saphira. 
Stropi de sânge, fiecare dintre ele mare cât pumnul lui 
Eragon, picurară de pe gâtul şi picioarele lui Thorn, şi mai 
mulţi soldaţi urlară de durere când lichidul îi atinse. 

— Eragon! Acum! strigă Arya. Îl apucă de braţ şi-l trase, 
însă el rămase tare pe poziţie, nedorind să-şi recunoască 
înfrângerea. 

Arya trase mai tare, silindu-l pe Eragon să îşi coboare 
privirea în pământ, pentru a-şi menţine echilibrul. Făcând 
asta, ochii i se opriră asupra degetului mijlociu de la mâna 
dreaptă, acolo unde îl avea pe Aren. 

Sperase să păstreze energia din inel pentru ziua în care ar 
fi dat piept, în sfârşit, cu Galbatorix. Energia de-acolo nu se 
compara cu ce adunase regele de-a lungul domniei sale 
îndelungate, însă reprezenta cel mai mare depozit de 
energie pe care îl avea Eragon, şi ştia că nu va mai avea 


prilejul să îl umple la loc înainte ca vardenii să ajungă în 
Uru'baen, dacă avea să se întâmple aşa ceva. În plus, era 
unul dintre puţinele lucruri pe care i le lăsase Brom. Din 
aceste două motive, nu îl lăsa inima să folosească oricât de 
puţin din acea energie. 

Cu toate acestea, nu se putea gândi la nici o alternativă. 

Rezerva de energie din Aren i se păruse mereu enormă lui 
Eragon; acum se întreba dacă avea să fie de ajuns pentru 
ce plănuia. 

Cu coada ochiului îl văzu pe Thorn întinzându-se către el 
cu gheare mari cât un om, şi o părticică din el îi urlă să fugă 
înainte ca monstrul de deasupra să îl înhaţe şi să-l mănânce 
de viu. 

Eragon trase aer în piept, apoi deschise nepreţuita 
rezervă din Aren şi strigă: 

— Jierda! 

Şuvoiul de energie care îl străbătu era mai mare decât tot 
ce simţise până atunci; era precum un râu rece ca gheaţa 
care ardea şi vibra cu o intensitate aproape insuportabilă. 
Senzaţia era şi chinuitoare, şi extatică. 

La comanda lui, mormanul imens de dărâmături ţâşni spre 
cer într-un stâlp solid de pământ şi piatră. Dărâmăturile îl 
izbiră pe 'Thorn în coaste, sfâşiindu-i aripa şi azvârlindu-l 
dincolo de zidurile Dras-Leonei. Apoi stâlpul se răsfiră 
împrejur, formând o cupolă deşirată deasupra părţii de sud 
a oraşului. 

Lansarea dărâmăturilor zgudui piaţa şi îi trânti pe toţi la 
pământ. Eragon ateriza în mâini şi în genunchi şi rămase 
acolo, ţinându-şi privirea în sus în timp ce menținea vraja. 

Când energia din inel fu aproape golită, el şopti: 

— Ganga raehta. 

Precum un nor întunecat prins într-o vijelie, cupola 
alunecă spre dreapta, în direcţia docurilor şi a Lacului 
Leona. Eragon continuă să împingă dărâmăturile departe 
de centrul oraşului cât putu de mult; după aceea, când 


ultimele rămăşiţe de energie i se scurseră prin vene, el 
puse capăt vrăjii. 

Cu un sunet înşelător de slab, norul de dărâmături se 
prăbuşi în sine însuşi. Elementele mai grele - pietrele, 
bucăţile crăpate de lemn şi bulgării de pământ - căzură 
drept, tulburând suprafaţa lacului, în timp ce particulele 
mai mici rămaseră aninate în aer, formând o pată mare şi 
cafenie ce continuă să se îndrepte încet către vest. 

Pe locul unde fuseseră dărâmăturile se afla acum un 
crater gol. Golul era mărginit de pietre de caldarâm 
sfărâmate, ca un cerc de dinţi sparţi. Porţile oraşului se 
legănau deschise, îndoite şi crăpate, stricate şi imposibil de 
reparat. 

Prin porţile distruse Eragon îi văzu pe vardenii înghesuiți 
pe străzile de dincolo de acestea. Expiră şi îşi lăsă bărbia 
să-i cadă în piept, epuizat. „A mers”, gândi uluit. Apoi se 
îndreptă încetişor de mijloc, oarecum conştient de faptul că 
primejdia nu trecuse încă. 

În timp ce soldaţii se ridicau în picioare cu greu, vardenii 
se revărsară în Dras-Leona, scoțând strigăte de luptă şi 
lovindu-şi săbiile de scuturi. Câteva secunde mai târziu, 
Saphira ateriza printre ei, şi ceea ce ar fi trebuit să fie o 
bătălie cumplită se transformă într-o fugă dezordonată a 
soldaţilor care căutau să-şi scape pielea. 

Eragon îl zări pe Roran în marea de oameni şi de pitici, 
însă îl pierdu din vedere înainte să-i poată atrage atenţia 
vărului său. 

„Arya...?” Eragon se întoarse şi se sperie când îşi dădu 
seama că ea nu-i era alături. Îşi atinse căutarea şi o observă 
imediat la jumătatea pieţei, înconjurată de douăzeci şi ceva 
de soldaţi. Oamenii o ţineau de mâini şi de picioare cu o 
tenacitate îndârjită, încercând să o ducă de-acolo. Arya îşi 
eliberă una dintre mâini şi lovi un om în bărbie, frângându-i 
beregata, însă un alt soldat îi luă locul acestuia înainte ca ea 
să poată lovi din nou. 


Eragon ţâşni către ea. Obosit fiind, îşi lăsă sabia să atârne 
prea jos şi vârful lui Brisingr se agăţă în platoşa unui soldat 
răpus, smulgându-i mânerul din prinsoare. Sabia zăngăni 
de pământ şi Eragon şovăi, neştiind sigur dacă era mai bine 
să se întoarcă, însă apoi văzu cum doi dintre soldaţi 
încercau să o înjunghie pe Arya cu pumnalele, aşa că alergă 
şi mai repede. 

Chiar când ajunse lângă ea, Arya izbuti să scape de 
atacatori preţ de o clipă. Oamenii întinseră mâinile către ea, 
însă înainte ca ei să o poată prinde din nou, Eragon îl lovi 
pe unul dintre ei în coaste, înfigându-şi pumnul în cutia 
toracică a bărbatului. Un soldat cu o pereche de mustăţi 
pomădate încercă să îl înjunghie în piept. Eragon prinse 
tăişul cu mâinile goale, îl smulse din strânsoarea soldatului, 
rupse sabia în două şi-l spintecă pe soldat cu ciotul propriei 
lui arme. În câteva secunde, toţi soldaţii care o 
ameninţaseră pe Arya zăceau acolo morţi sau aproape 
morţi. Cei pe care nu îi omorâse Eragon fuseseră răpuşi de 
Arya. 

La sfârşit, Arya zise: 

— Le-aş fi venit de hac şi singură. 

Eragon se aplecă, sprijinindu-şi mâinile pe genunchi, în 
timp ce îşi trăgea sufletul. 

— Ştiu... Făcu un semn către mâna ei dreaptă - cea la care 
Arya se rănise când îşi scosese mâna din cătuşele de fier şi 
pe care acum o ţinea răsucită pe lângă picior. Poţi să o 
consideri felul meu de a-ţi mulţumi. 

— Cumplit cadou. 

Însă rosti aceasta cu un surâs slab în colţul gurii. 

Cei mai mulţi soldaţi fugiseră din piaţă; cei care 
rămăseseră fuseseră încolţiţi lângă zidurile caselor, 
înconjurați de vardeni. Chiar când Eragon privi, zeci de 
oameni de-ai lui Galbatorix îşi aruncară armele şi se 
predară. 

Împreună cu Arya îşi recuperă sabia, după care se duseră 
la zidul de chirpici galben, unde pământul era cât de cât 


curat. Rezemându-se de zid, priviră cum vardenii 
mărşăluiesc în oraş. 

Saphira li se alătură în scurt timp. Îl amuşină pe Eragon, 
care îi zâmbi şi îi scarpină botul. Ea toarse drept răspuns. 
„Ai făcut-o.” „Noi am făcut-o”, replică el. 

Pe spatele ei, Blodhgarm slăbi chingile ce îi ţineau 
picioarele în şa, apoi se lăsă să alunece de pe ea. Pentru o 
secundă, Eragon trăi experienţa extrem de tulburătoare de 
a da ochi în ochi cu el însuşi. Decise de îndată că nu îi 
plăcea felul în care i se cârlionţa părul la tâmple. 

Blodhgarm rosti un cuvânt nedesluşit în limba străveche; 
apoi forma sa tremură precum o reflexie datorată arşiţei şi 
el reveni din nou la forma sa naturală: înalt, cu blană, cu 
ochi galbeni, urechi lungi şi dinţi ascuţiţi. Nu părea nici elf, 
nici om, dar în expresia sa încordată şi rigidă Eragon 
detecta o urmă de mâhnire amestecată cu mânie. 

— Biruitorul-Umbrei, zise el, şi se înclină în faţa lui Eragon 
şi a Aryei. Saphira mi-a spus de soarta lui Wyrden. Eu... 

Înainte să-şi poată termina propoziţia, cei zece elfi rămaşi 
sub comanda lui Blodhgarm ieşiră din înghesuiala 
vardenilor şi se grăbiră spre ei, cu săbiile în mâini. 

— Biruitorul-Umbrei! exclamară ei. Argetlam! Solzi- 
Sclipitori! Eragon îi întâmpină obosit şi se strădui să le 
răspundă la întrebări, chiar dacă ar fi preferat să nu facă 
Nimic. 

Şi-atunci un răget le întrerupse conversaţia şi o umbră 
trecu peste ei, iar Eragon îşi ridică privirea şi îl văzu pe 
Thorn - teafăr şi nevătămat din nou - menţinându-şi 
echilibrul într-o coloană de aer din înalturi. 

Eragon blestemă şi se aruncă pe Saphira, scoţând-o pe 
Brisingr, în vreme ce Arya, Blodhgarm şi ceilalţi elfi formară 
un cerc de protecţie în jurul ei. Puterea lor combinată era 
formidabilă, însă Eragon nu ştia dacă avea să fie îndeajuns 
pentru a-i ţine piept lui Murtagh. 

Toţi ca unul, vardenii îşi ridicară privirile. Oricât de viteji 
ar fi fost, chiar şi cel mai viteaz se poate face mic în faţa 


unui dragon. 

— Frate! strigă Murtagh, cu glasul amplificat atât de tare, 
încât Eragon îşi acoperi urechile. Vei plăti pentru rănile pe 
care i le-ai provocat lui Thorn! N-ai decât să iei Dras-Leona 
dacă vrei. Asta nu înseamnă nimic pentru Galbatorix. Însă 
nu am terminat cu tine, Eragon Biruitorul-Umbrei, îţi jur. 

După aceea, Thorn se întoarse şi zbură înspre 
miazănoapte, pe deasupra Dras-Leonei, dispărând în 
curând în vălul de fum ce se înălța din casele care ardeau 
lângă catedrala năruită. 

Pe malul Lacului Leona. 

ERAGON mergea prin tabăra întunecată, cu pumnii 
strânşi şi fălcile încleştate. 

Îşi petrecuse ultimele câteva ceasuri într-o consfătuire cu 
Nasuada, Orik, Arya, Garzhvog, Regele Orrin şi diverşii lor 
sfetnici, discutând întâmplările din acea zi şi evaluând 
situaţia actuală a vardenilor. Aproape de sfârşitul întrunirii, 
o contactaseră pe Regina Islanzadi ca să o informeze că 
vardenii cuceriseră Dras-Leona, cât şi pentru a-i spune 
despre moartea lui Wyrden. 

Lui Eragon nu-i făcuse deloc plăcere să-i explice reginei 
cum pierise unul dintre cei mai bătrâni şi mai puternici 
magicieni ai ei, şi nici regina nu primise veştile prea bine. 
Reacţia ei iniţială fusese una de o asemenea amărăciune, 
încât îl surprinsese; nu crezuse că regina îl ştia pe Wyrden 
atât de bine. 

Discuţia cu Islanzadi îl lăsase pe Eragon într-o stare 
proastă, căci îi întărise convingerea că moartea lui Wyrden 
fusese întâmplătoare şi fără rost. „Dacă aş fi fost eu în faţă, 
eu aş fi fost cel înfipt în ţepii aceia, se gândi el în timp ce îşi 
continua căutările prin tabără. Sau ar fi putut fi Arya.” 

Saphira ştia ce avea el de gând, dar hotărâse să se 
întoarcă în spaţiul de lângă cort unde dormea de obicei, 
căci, aşa cum îi spusese, „dacă aş începe să tropăi printre 
corturi, nu i-aş lăsa pe vardeni să doarmă, şi ei şi-au 
câştigat dreptul la odihnă cu prisosinţă.” Minţile lor 


rămaseră conectate însă, şi el ştia că, la nevoie, ea i-ar fi 
fost alături în câteva secunde. 

Pentru a-şi păstra vederea nocturnă, Eragon evită să se 
apropie de focurile de tabără din faţa corturilor, având însă 
grijă să cerceteze fiecare petic luminat, în căutarea prăzii 
sale. 

Pe când vâna, îi trecu prin minte că ea s-ar putea să-i 
scape cu totul. Sentimentele lui faţă de ea nu erau nici pe 
departe prietenoase, şi asta i-ar fi îngăduit să îl simtă 
venind şi să-l evite, dacă voia. Însă nu credea că era laşă. În 
ciuda tinereţii sale, era una dintre cele mai călite persoane 
pe care le întâlnise, fie ele oameni, fie elfi, fie pitici. 

În cele din urmă, o zări pe Elva stând în faţa unui cort 
micuţ, banal, împletind o „moară”9 la lumina unui foc 
mocnit. Lângă ea se afla îngrijitoarea copilei, Greta, cu o 
pereche de andrele lungi de lemn în mâinile sale 
noduroase. 

O clipă, Eragon rămase nemişcat, privindu-le. Bătrâna 
părea mai fericită decât o văzuse el vreodată şi îi venea 
greu să-i tulbure tihna. Atunci Elva grăi: 

— Nu te pierde cu firea tocmai acum, Eragon. Nu acum, 
când ai ajuns până aici. Avea glasul neobişnuit de moale, de 
parcă ar fi plâns, dar când îşi ridică ochii, privirea îi era la 
fel de neînfricată şi provocatoare. 

Greta tresări când Eragon păşi în lumină; îşi strânse 
ghemul şi andrelele şi făcu o plecăciune, spunând: 

— Bine-ai venit, Biruitorul-Umbrei. Îţi pot oferi ceva de 
mâncare sau de băut? 

— Nu, mulţumesc. Eragon se opri în faţa Elvei şi se uită în 
jos către fetiţa mărunţică. Ea îi întoarse privirea preţ de o 
clipă, apoi începu din nou să răsucească aţa între degete. 
Ochii ei violeţi, observă el cu un gol în stomac, aveau 
aceeaşi culoare precum cristalele de ametist folosite de 
preoţii din Helgrind ca să îl omoare pe Wyrden şi să îi 
captureze pe el şi pe Arya. 


Eragon îngenunche şi apucă încâlceala de aţă, oprind-o pe 
Elva. 

— Ştiu ce ai de gând să-mi spui, rosti ea. 

— Chiar şi-aşa, mârâi el, tot ţi-o voi spune. L-ai ucis pe 
Wyrden - e ca şi cum l-ai fi înjunghiat cu mâna ta. Dacă ai fi 
venit cu noi, ai fi putut să îl avertizezi despre capcană. Ai fi 
putut să ne avertizezi pe toţi. Wyrden a murit sub ochii mei, 
iar Arya şi-a smuls jumătate de mână din cauza ta. Din 
cauza mâniei tale. Din cauza încăpăţânării tale. Din cauza 
mândriei tale... Nu ai decât să mă urăşti pe mine dacă vrei, 
dar să nu îndrăzneşti să îi mai faci şi pe alţii să sufere din 
cauza asta. Dacă vrei ca vardenii să piardă, du-te şi alătură- 
i-te lui Galbatorix şi termină o dată pentru totdeauna cu 
asta. Spune-mi, asta vrei? 

Elva clătină încet din cap. 

— Atunci nu mai vreau să aud că ai refuzat să o ajuţi pe 
Nasuada doar ca să-i faci în ciudă, altfel vei avea de-a face 
cu mine, Elva Clarvăzătoarea, şi din asta nu vei ieşi în 
câştig. 

— Nu ai putea să mă învingi, murmură ea, cu glasul 
încărcat de emoție. 

— Ai fi surprinsă. Ai un talent valoros, Elva. Vardenii au 
nevoie de ajutorul tău, acum mai mult ca niciodată. Nu ştiu 
cum îl vom putea învinge pe rege la Uru'baen, dar dacă eşti 
de partea noastră - dacă îţi foloseşti abilitatea împotriva lui 
- s-ar putea să avem o şansă. 

Elva păru să se lupte cu sine. Apoi încuviinţă, iar Eragon 
văzu că plângea, cu lacrimile şiroindu-i din ochi. Nu îi făcea 
deloc plăcere să o vadă necăjită, dar simţea o anumită 
satisfacţie că vorbele sale o afectaseră atât de puternic. 

— Îmi pare rău, şopti ea. 

El dădu drumul aţei şi se ridică în picioare. 

— Scuzele tale nu îl pot aduce înapoi pe Wyrden. Poartă-te 
mai bine pe viitor şi poate că vei izbuti să îţi ispăşeşti 
greşeala. 


Îşi înclină capul spre bătrâna Greta, care rămăsese tăcută 
în tot acest timp, apoi ieşi din lumină şi se întoarse printre 
şirurile întunecate de corturi. 

„le-ai descurcat bine, zise Saphira. O să se poarte altfel de- 
acum înainte, cred.” „Sper.” 

Mustrarea Elvei fusese o experienţă neobişnuită pentru 
Eragon. El îşi aminti de momentele în care Brom şi Garrow 
îl dojeniseră pentru că greşise, şi acum faptul că el era cel 
care dojenea îl făcea să se simtă... altfel... mai aproape de 
maturitate. 

„Şi-uite-aşa se-ntoarce roata”, se gândi el. 

Se plimbă prin tabără fără să se grăbească, bucurându-se 
de briza plăcută ce venea dinspre lacul ascuns în umbre. 

După cucerirea Dras-Leonei, Nasuada îi luase pe toţi prin 
surprindere insistând ca vardenii să nu îşi petreacă noaptea 
în oraş. Nu dăduse nici o explicaţie pentru decizia ei, însă 
Eragon bănuia că aceasta era cauzată de faptul că 
întârzierea mare pe care o suferiseră la Dras-Leona o 
făcuse cu atât mai nerăbdătoare să îşi continue drumul spre 
Uru'baen, dar şi de faptul că nu dorea cu nici un chip să 
zăbovească în oraş, unde s-ar fi putut ascunde mulţi dintre 
agenţii lui Galbatorix. 

După ce vardenii verificară străzile, Nasuada lăsă un grup 
de războinici în oraş, sub comanda lui Martland Barbă- 
Roşie. 

Apoi vardenii plecară din Dras-Leona şi porniră spre 
miazănoapte, urmând ţărmul lacului din apropiere. Pe 
drum, un flux neîntrerupt de mesageri călăreau încolo şi- 
ncoace între vardeni şi Dras-Leona, pe măsură ce Martland 
şi Nasuada se sfătuiau cu privire la nenumăratele probleme 
ce ţineau de gospodărirea unui oraş. 

Înainte ca vardenii să plece, Eragon, Saphira şi magicienii 
lui Blodhgarm se întorseseră în catedrala dărâmată, 
recuperaseră trupul lui Wyrden şi căutaseră cingătoarea lui 
Beloth cel înţelept. Saphira avusese nevoie doar de câteva 
minute ca să dea la o parte mormanele de piatră care 


blocau intrarea în încăperile din subteran, iar Blodhgarm şi 
ceilalţi elfi îl găsiseră pe Wyrden la fel de repede. Însă 
oricât de mult căutară, oricâte vrăji folosiră, nu reuşiră 
defel să dea de cingătoare. 

Elfii îl scoseseră pe Wyrden pe scuturi afară din oraş, 
ducându-l pe un dâmb aflat lângă un mic pârâu. Îl 
îngropară acolo, îngânând în limba străveche mai multe 
lamentaţii ce frângeau sufletul - cântece atât de triste încât 
pe Eragon îl podidi plânsul, iar păsările şi animalele din 
preajmă se opriră să asculte. 

Elfa cu păr argintiu Yaela îngenunchease lângă mormânt, 
scosese o ghindă din desaga de la cingătoare şi o sădise 
chiar deasupra pieptului lui Wyrden. Apoi cei doisprezece 
elfi, inclusiv Arya, îi cântaseră ghindei, iar aceasta prinse 
rădăcini, răsări şi crescu - două trunchiuri îngemănate 
întinzându-se către cer precum o îmbrăţişare. 

Când elfii isprăviră, stejarul înfrunzit era înalt de douăzeci 
de picioare, cu ciorchini de flori verzi în vârful crengilor. 

Lui Eragon i se păru cea mai frumoasă înmormântare la 
care participase. Prefera asta în loc de obiceiul piticilor de 
a-şi îngropa morţii sub piatra tare şi rece din adâncurile 
pământului şi îi plăcea ideea ca trupul cuiva să asigure 
hrana unui copac ce putea trăi sute de ani. Dacă era să 
moară, hotări să ceară să fie îngropat cu un măr sădit 
deasupra sa, astfel încât prietenii şi rudele sale să poată 
mânca fructe născute din trupul său. 

Ideea îl amuzase grozav, deşi într-un fel destul de morbid. 

În afară de scotocirea catedralei şi recuperarea trupului 
lui Wyrden, Eragon mai făcuse ceva important în Dras- 
Leona, după ce o cuceriseră. Cu încuviințarea Nasuadei, îi 
eliberase pe toţi sclavii din oraş, ducându-se personal în 
unele conace şi case de licitaţii şi eliberându-i pe mulţi 
dintre bărbaţii, femeile şi copiii înlănţuiţi acolo. Această 
faptă îi oferise nespus de multă satisfacţie şi spera că ea va 
îmbunătăţi vieţile oamenilor pe care îi eliberase. 


Când se apropie de cort, o văzu pe Arya aşteptându-l la 
intrare. Mări pasul, însă înainte să o poată saluta cineva 
strigă: 

— Biruitorul-Umbrei! 

Eragon se întoarse şi îl văzu pe unul dintre pajii Nasuadei 
îndreptându-se către ei. 

— Biruitorul-Umbrei, repetă băiatul, cu respiraţia 
întretăiată, şi făcu o plecăciune în faţa Aryei. Domnița 
Nasuada ar vrea să veniţi în cortul ei cu o oră înainte de 
răsăritul soarelui, mâine-dimineaţă, ca să vă sfătuiţi cu ea. 
Ce să îi spun, Domniţă Arya? 

— Poţi să-i spui că voi fi acolo oricând doreşte, replică 
Arya, aplecându-şi uşor capul. 

Pajul făcu o altă plecăciune, apoi se întoarse pe călcâie şi 
fugi înapoi în direcţia din care venise. 

— Este greu să eviţi confuzia, acum că am omorât amândoi 
câte o Umbră, observă Eragon, cu un zâmbet şters. 

Arya zâmbi şi ea, mişcarea buzelor fiind aproape invizibilă 
în întuneric. 

— Ai fi preferat să îl las pe Varaug să trăiască? 

— Nu... nu, nicidecum. 

— L-aş fi putut ţine ca sclav, pentru a face tot ce-i cer. 

— Acum mă tachinezi, zise el. 

Ea scoase un sunet oarecum amuzat. 

— Poate că ar trebui să-ţi spun prinţesă de-acum înainte - 
Prinţesa Arya. Repetă, pentru că îi plăcea felul în care i se 
rostogolea cuvântul pe limbă. 

— Nu ar trebui să îmi spui aşa, zise ea, puţin mai serioasă. 
Nu sunt prinţesă. 

— De ce nu? Mama ta este regină. Cum să nu fii prinţesă? 
Titlul ei este drottning, al tău este drottningu. Unul 
înseamnă „regină”, celălalt... 

— Nu înseamnă „prinţesă”, îl întrerupse ea. Nu tocmai. Nu 
există un echivalent în limba voastră. 

— Dar dacă s-ar întâmpla ca mama ta să moară sau să 
renunţe la tron tu i-ai lua locul la cârma regatului vostru, 


nu-i aşa? 

— Nu este chiar atât de simplu. 

Arya nu păru dispusă să explice mai departe, aşa că 
Eragon spuse: 

— Vrei să intri? 

— Da. 

Eragon trase pânza de la intrarea în cortul său, iar Arya se 
aplecă şi pătrunse înăuntru. După ce-i aruncă o privire 
rapidă Saphirei - care era încolăcită în apropiere, respirând 
adânc pe măsură ce se cufunda în somn - Eragon o urmă. 

Se duse la felinarul atârnat de stâlpul din centrul cortului 
şi murmură „Istalri”, evitând să folosească brisingr, pentru 
a nu-şi aprinde sabia. Flacăra produsă scaldă interiorul 
într-o lumină caldă şi blândă, ce dădea cortului militar 
sărăcăcios mobilat un aer aproape confortabil. 

Se aşezară şi Arya spuse: 

— Am găsit asta printre lucrurile lui Wyrden şi m-am 
gândit că am putea să o savurăm împreună. Din buzunarul 
lateral al pantalonilor săi scoase o ploscă din lemn sculptat 
mare cât mâna lui Eragon şi i-o dădu. 

Eragon scoase dopul şi mirosi deschizătura. Îşi ridică 
sprâncenele când simţi aroma puternică şi dulce a licorii. 

— Este faelnirv? întrebă el, referindu-se la băutura făcută 
de elfi din boabe de soc şi raze de lună, după cum susţinea 
Nări. 

Arya râse, şi glasul ei sună ca oţelul călit. 

— Într-adevăr, dar Wyrden a mai adăugat ceva. 

— Oh? 

— Frunzele unei plante care creşte în partea de răsărit a 
pădurii Du Weldenvarden, pe malurile Lacului Rona. 

El se încruntă. 

— Ştiu numele plantei? 

— Probabil, dar nu are importanţă. Hai, bea. O să-ţi placă, 
îţi promit. Şi râse din nou, ceea ce îl puse pe gânduri. Nu o 
mai văzuse niciodată astfel. Părea confuză şi cam 


îndrăzneață, şi el îşi dădu seama, surprins, că era deja puţin 
ameţită. 

Eragon şovăi, întrebându-se dacă nu cumva Glaedr îi 
urmărea. Apoi duse plosca la buze şi luă o gură de faelnirv. 
Licoarea avea un gust diferit de cel cu care era obişnuit; 
avea o aromă intensă, ca de mosc, asemănătoare cu mirosul 
de jder sau de hermelină. 

Eragon se strâmbă şi se strădui să nu se înece când 
faelnirv-ul îi arse gâtlejul. Luă încă o gură, mai mică, şi îi 
dădu înapoi plosca Aryei, care bău şi ea. 

Ziua fusese plină de sânge şi de groază. Îşi petrecuse cea 
mai mare parte din timp luptând, omorând, aproape fiind 
omorât, şi avea nevoie să se descarce... Avea nevoie să uite. 
Tensiunea pe care o simţea era mult prea adâncă pentru a 
se putea destinde doar cu ajutorul trucurilor mentale. Era 
nevoie de altceva. Ceva care să vină din exterior, aşa cum şi 
violenţa la care luase parte fusese aproape în întregime 
externă, nu internă. 

Când Arya îi dădu înapoi plosca, el înghiţi ceva mai mult şi 
pufni în râs, neputându-se abţine. 

Arya îşi ridică o sprânceană şi îl privi cu un aer gânditor, 
dar voios. 

— Ce te amuză atât de tare? 

— Asta... Noi... Faptul că suntem încă în viaţă, iar ei - 
flutură o mână în direcţia Dras-Leonei - nu mai sunt. Viaţa 
mă amuză, viaţa şi moartea. 

O văpaie caldă i se aprinsese în stomac, iar vârfurile 
urechilor îl furnicau. 

— Este plăcut să fii în viaţă, încuviinţă Arya. 

Continuară să treacă plosca de la unul la altul până ce o 
goliră, şi atunci Eragon puse dopul la loc - după mai multe 
încercări, căci îşi simţea degetele groase şi neîndemânatice, 
iar patul părea să se clatine sub el, ca puntea unei corăbii 
pe mare. 

Îi dădu plosca goală Aryei şi, când ea o luă, el îi prinse 
mâna dreaptă şi o trase la lumină. Pielea era din nou netedă 


şi fără pată. Nu mai rămăsese nici un semn de rană. 

— Te-a vindecat Blodhgarm? zise Eragon. Arya încuviinţă, 
iar el îi dădu drumul. 

— În mare parte. Îmi pot folosi mâna ca înainte. Îi dovedi 
asta încleştând-o şi descleştând-o de câteva ori. Însă mi-a 
rămas un petic de piele la baza degetului unde nu pot simţi 
nimic. Îi indică locul cu arătătorul stâng. 

Eragon atinse uşor zona respectivă. 

— Aici? 

— Aici, spuse ea, mişcându-i mâna mai la dreapta. 

— Şi Blodhgarm nu a reuşit să facă nimic în privinţa asta? 
Ea clătină din cap. 

— A încercat vreo cinci, şase vrăji, dar nervii refuză să se 
lipească la loc. Dădu din mână. Nu contează. Încă pot 
mânui o sabie şi pot trage cu arcul. Asta-i tot ce contează. 

Eragon şovăi, apoi spuse: 

— Ştii... cât de recunoscător îţi sunt pentru ce-ai făcut... 
pentru ce-ai încercat să faci. Îmi pare rău că ai rămas cu un 
semn permanent. Dacă aş fi putut împiedica asta cumva... 

— Nu te necăji din cauza asta. Nu poţi trece prin viaţă fără 
să păţeşti nimic. Nici nu ar trebui să îţi doreşti aşa ceva. Ne 
măsurăm atât nesăbuinţele, cât şi realizările prin rănile pe 
care le adunăm. 

— Angela mi-a zis ceva asemănător despre duşmani - dacă 
nu ţi-ai făcut duşmani, înseamnă că eşti un laş, sau chiar 
mai rău. 

Arya încuviinţă. 

— Este un pic de adevăr în asta. 

Continuară să vorbească şi să râdă, pe măsură ce noaptea 
se adâncea, în loc să slăbească, efectele faelnirv-ului 
modificat deveneau tot mai puternice. O ceaţă ameţitoare îl 
cuprinse pe Eragon, şi el observă că zonele de umbră din 
cort arătau de parcă s-ar fi învârtit, în timp ce lumini 
ciudate şi fulgerătoare - precum cele pe care le vedea de 
obicei când închidea ochii noaptea - îi pluteau prin faţa 
ochilor. Vârfurile urechilor îi ardeau, febrile, iar pielea de pe 


spate îl mânca şi i se înfiora, ca şi cum ar fi trecut pe ea 
furnici. De asemenea, anumite sunete căpătaseră o 
intensitate deosebită - ţârâitul ritmic al gâzelor de pe lac, 
de exemplu, şi trosnetul făcliei din faţa cortului său; îi 
puseseră într-atât de mult stăpânire pe auz, încât îi era 
greu să distingă orice alt zgomot. 

„Oare am fost otrăvit?” se întrebă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Arya, observându-i panica. 

Îşi umezi buzele, care i se uscaseră nespus de mult şi de 
dureros, şi îi spuse prin ce trecea. 

Arya râse şi se lăsă pe spate, cu pleoapele grele 
acoperindu-i pe jumătate ochii. 

— Aşa şi trebuie. Senzaţiile se vor mai atenua până în zori. 
Până atunci, relaxează-te şi bucură-te de ele. 

Eragon se luptă o clipă cu sine, gândindu-se să folosească 
o vrajă pentru a-şi limpezi mintea - dacă ar fi putut - însă se 
hotări să aibă încredere în Arya şi să-i urmeze sfatul. 

Când lumea se curbă în jurul său, Eragon îşi dădu seama 
cât de mult depindea de simţurile sale ca să determine ce 
era real şi ce nu. Ar fi băgat mâna în foc că luminile 
fulgerătoare erau acolo, deşi raţiunea îi spunea că erau 
doar năluci provocate de faelnirv. 

Continuă să discute cu Arya, însă conversaţia lor deveni 
tot mai dezlânată şi incoerentă. Cu toate acestea, Eragon 
era convins că tot ceea ce spuneau era de importanţă 
maximă, deşi nu putea explica de ce, nici nu îşi putea aminti 
ce vorbiseră cu numai câteva clipe în urmă. 

Ceva mai târziu, Eragon auzi sunetul grav şi gutural al 
unui fluier de trestie, la care cânta cineva din tabără. La 
început, se gândi că îşi imaginează tonurile ritmate, însă 
apoi o văzu pe Arya ridicându-şi capul şi întorcându-se în 
direcţia din care se auzea muzica, de parcă ar fi auzit-o şi 
ea. 

Cine cânta şi de ce, Eragon nu putea spune. Nici nu-i păsa. 
Era ca şi cum melodia izvorâse din însăşi întunecimea 
nopţii, ca un vânt, singuratică şi părăsită. 


Ascultă cu capul dat pe spate şi cu pleoapele aproape 
închise, în timp ce imagini fantastice îi alergau prin minte, 
imagini produse de faelnirv, dar conturate de muzică. 

Pe măsură ce înainta, melodia devenea tot mai sălbatică, şi 
ceea ce fusese tânguitor la început devenea imperios, iar 
notele curgeau atât de repede, atât de insistent, atât de 
complicat şi atât de alarmant, încât Eragon începu să se 
teamă pentru siguranţa muzicianului. Părea de-a dreptul 
nenatural să cânţi atât de repede şi de măiastru, chiar şi 
pentru un elf. 

Arya râse când muzica atinse o anumită notă febrilă şi sări 
în picioare ridicându-şi braţele deasupra capului. Lovi cu 
piciorul în pământ şi bătu din palme - o dată, de două ori, 
de trei ori - după care, spre uimirea lui Eragon, începu să 
danseze. 

Mişcările îi fură lente la început, aproape languroase, însă 
în curând ritmul crescu, până ce ajunse la acelaşi nivel cu 
ritmul frenetic al muzicii. 

Muzica ajunse în curând la punctul culminant, apoi începu 
să se domolească treptat, pe măsură ce suflătorul relua şi 
stingea temele melodiei, însă, înainte ca muzica să se 
oprească, o mâncărime bruscă îl făcu pe Eragon să îşi 
apuce mâna dreaptă şi să se scarpine în palmă. În acelaşi 
moment, simţi o durere ascuţită în adâncurile minţii, în timp 
ce una dintre vrăjile sale de protecţie îl avertiză de pericol. 

O secundă mai târziu, se auzi răgetul unui dragon în 
văzduh. 

Eragon simţi cum o frică rece îi îngheaţă sufletul. 

Răgetul nu era al Saphirei. 

Cuvântul unui cavaler. 

ERAGON îşi înşfacă sabia şi ţâşni afară din cort împreună 
cu Arya. 

Afară, Eragon se împletici şi căzu într-un genunchi când 
pământul păru să se aplece sub el. Se apucă de un smoc de 
iarbă, folosindu-l ca pe o ancoră, în timp ce aştepta să-i 
treacă ameţeala. 


Când îndrăzni să îşi ridice privirea, fu nevoit să-şi mijească 
ochii. Lumina de la făcliile din preajmă era dureros de 
strălucitoare; flăcările înotau prin faţa sa ca nişte peşti, 
părând desprinse de cârpele înmuiate în ulei care le 
hrăneau. 

„Mi-am pierdut echilibrul, se gândi Eragon. Nu mai pot 
avea încredere în vedere. Trebuie să îmi limpezesc mintea. 
Trebuie să...” 

O frântură de mişcare îi atrase atenţia şi el se ghemui la 
pământ. Coada Saphirei trecu peste el, la numai câteva 
degete de capul său, izbind un cort şi făcându-l una cu 
pământul, sfărâmând stâlpii de lemn de parcă ar fi fost 
crengi uscate. 

Saphira mârâi, muşcând în gol în timp ce se ridica în 
picioare. Apoi se opri, confuză. 

„Micuţule, ce...” 

Un sunet ca o pală puternică de vânt o întrerupse şi din 
întunecimea cerului se ivi Thorn, roşu ca sângele şi 
scânteind ca un milion de stele schimbătoare. Ateriza lângă 
pavilionul Nasuadei şi pământul se cutremură sub impactul 
greutăţii sale. 

Eragon auzi gărzile Nasuadei strigând; apoi Thorn mătură 
cu laba din faţă pământul şi jumătate din strigăte amuţiră. 

De pe frânghiile legate de-o parte şi de alta a dragonului 
roşu, zeci de soldaţi săriră şi se împrăştiară, sfârtecând 
corturi şi retezând străjerii care alergau spre ei. 

Goarnele răsunară prin toată tabăra. În acelaşi timp, 
sunete de luptă izbucniră în apropierea fortificațiilor 
exterioare, marcând, se gândi Eragon, un al doilea atac, 
dinspre miazănoapte. 

„Câţi soldaţi or fi? se întrebă el. Oare suntem încercuiți?” 
Simţi cum se înfiripă panica în sufletul său, atât de 
puternică, încât aproape că îi copleşi raţiunea şi îl făcu să 
fugă orbeşte în noapte. Numai gândul că faelnirv-uera 
responsabil de reacţia sa îl opri locului. 


Murmură o vrajă rapidă de vindecare, sperând că va izbuti 
să contracareze efectele licorii, dar fără nici un succes. 
Dezamăgit, se ridică încet, îşi scoase sabia şi i se alătură 
Aryei pentru a înfrunta cinci soldaţi care alergau spre ei. 
Eragon nu era sigur cum aveau să le ţină piept, în starea în 
care erau. 

Oamenii ajunseseră la mai puţin de douăzeci de picioare 
de ei, când Saphira mârâi şi lovi pământul cu coada, 
trântindu-i pe soldaţi. Eragon, care simţise ce avea de gând 
să facă Saphira, o apucă pe Arya şi, sprijinindu-se unul pe 
celălalt, izbutiră să rămână în picioare. 

Apoi Blodhgarm şi un alt elf, Laufin, ţâşniră din hăţişul de 
corturi şi îi uciseră pe cei cinci soldaţi înainte ca aceştia să 
se ridice iarăşi în picioare. Ceilalţi elfi îi urmau 
îndeaproape. 

Un alt grup, de peste douăzeci de soldaţi, alergă către 
Eragon şi Arya, ca şi cum oamenii ar fi ştiut unde să-i 
găsească. 

Elfii se înşiruiră în faţa lui Eragon şi a Aryei. Însă, înainte 
ca soldaţii să se poată apropia de săbiile elfilor, unul dintre 
corturi se deschise brusc şi Angela sări urlând în mijlocul 
soldaţilor, luându-i pe nepregătite. 

Vânzătoarea de ierburi purta o cămaşă de noapte roşie, 
părul ei cârlionţat era despletit şi în mâini ţinea câte un 
darac10. Acestea erau lungi de trei picioare şi aveau două 
rânduri de dinţi de oţel montați la capete. Dinţii erau mai 
lungi decât antebraţul lui Eragon şi ascuţiţi ca nişte ace - el 
ştia că, dacă te înţepai în ei, riscai să îţi otrăveşti sângele 
din cauza lânii nespălate prin care trecuseră. 

Doi dintre soldaţi căzură când Angela îşi împlântă daracele 
în ei, străpungându-le platoşele. Vânzătoarea de ierburi era 
mai scundă cu două capete decât unii dintre oameni, însă 
nu dădea nici un semn de frică în timp ce sărea printre ei. 
Din contră, era o adevărată întruchipare a ferocităţii, cu 
părul ei sălbatic, cu ţipetele şi înfăţişarea ei întunecată. 


Soldaţii o încercuiră pe Angela, ascunzând-o vederii, şi 
pentru o clipă Eragon se temu că aveau să o copleşească. 

Atunci, din altă parte a taberei, îl văzu pe Solembum 
gonind spre pâlcul de soldaţi, cu urechile date pe spate. În 
urma sa veneau şi alte pisici fermecate: douăzeci, treizeci, 
patruzeci - o haită întreagă, toate în forma lor animală. 

Un amestec de sâsâituri, miorlăituri şi ţipete umplu 
noaptea atunci când pisicile fermecate se năpustiră asupra 
soldaţilor şi îi doborâră la pământ, sfâşiindu-i cu ghearele şi 
cu colții. Soldaţii se luptară cât puteau de bine, dar nu 
izbutiră să le ţină piept pisicilor mari şi zbăârlite. 

Întreaga scenă, de la apariţia Angelei până la intervenţia 
pisicilor fermecate, se derula cu o asemenea repeziciune, 
încât Eragon de-abia dacă avu timp să reacționeze. Când 
pisicile îi copleşiră pe soldaţi, el clipi şi îşi umezi gura 
uscată, cuprins de senzaţia că tot ce se întâmpla în jur nu 
era real. 

Apoi Saphira rosti „lute, treci pe spatele meu” şi se 
ghemui pentru ca el să se poată urca. 

— Aşteaptă, zise Arya şi îi puse o mână pe braţ. Murmură 
câteva formule în limba străveche. O clipă mai târziu, 
tulburarea ce cuprinsese simţurile lui Eragon dispăru, iar el 
se află din nou în deplina stăpânire a corpului său. 

Îi aruncă o privire recunoscătoare Aryei, apoi aruncă 
teaca lui Brisingr peste rămăşiţele cortului său, se caţără 
pe piciorul din faţă al Saphirei şi se aşeză în poziţia 
obişnuită de la baza gâtului ei. Fără şa, marginile ascuţite 
ale solzilor i se înfigeau în partea interioară a pulpelor, o 
senzaţie pe care şi-o amintea prea bine de la primul lor 
zbor împreună. 

— Avem nevoie de Dauthdaert, strigă el în jos, către Arya. 

Ea încuviinţă şi porni în fugă spre cortul ei, aflat la câteva 
sute de paşi depărtare, în partea estică a taberei. 

O altă conştiinţă, diferită de a Saphirei, apăsă asupra 
minţii lui Eragon, şi el îşi retrase gândurile pentru a se 


proteja. Apoi îşi dădu seama că fiinţa era Glaedr şi îi îngădui 
dragonului auriu să treacă de garda sa. 

„O să vă ajut”, spuse Glaedr. Dincolo de cuvintele sale, 
Eragon simţea o mânie cumplită şi clocotindă îndreptată 
împotriva lui Thorn şi Murtagh, o mânie ce părea îndeajuns 
de puternică pentru a face lumea scrum. 

„Uniţi-vă minţile cu mine, Eragon, Saphira. Şi tu, 
Blodhgarm, şi tu, Laufin, şi toţi cei din neamul vostru. 
Lăsaţi-mă să văd prin ochii voştri, lăsaţi-mă să aud prin 
urechile voastre, ca să vă pot sfătui ce aveţi de făcut şi ca să 
vă pot împrumuta forţa mea la nevoie.” 

Saphira sări în faţă, pe jumătate zburând şi pe jumătate 
alunecând peste rândurile de corturi înspre silueta 
mătăhăloasă şi rubinie a lui Thorn. Elfii o urmară pe jos, 
ucigând soldaţii care le ieşeau în cale. 

Saphira avea avantajul înălţimii, căci Thorn stătea 
nemişcat pe pământ. Plonja către el - intenţionând, după 
cum bine ştia Eragon, să aterizeze pe spatele lui Thorn şi 
să-şi încleşteze fălcile pe grumazul său - însă când o văzu 
venind, dragonul roşu îşi rânji colții şi se întoarse în 
întâmpinarea ei, ghemuindu-se ca un căţelandru ce înfruntă 
un dulău mai mare. 

Eragon de-abia avu timp să observe că şaua lui Thorn era 
liberă, că dragonul se şi trase pe picioarele din spate şi 
întinse spre Saphira una dintre labele sale groase şi 
musculoase. Laba grea şuieră zgomotos prin aer. În 
întuneric, ghearele lui erau surprinzător de albe. 

Saphira se aplecă într-o parte, răsucindu-şi trupul ca să 
evite lovitura. Pământul şi cerul se învârtiră în jurul lui 
Eragon, şi el se trezi privind tabăra pe când vârful aripii 
drepte a Saphirei sfâşia cortul cuiva. 

Forţa răsucirii îl făcu pe Eragon să se dezechilibreze. 
Solzii Saphirei îi alunecară printre picioare. Îşi încleşta 
coapsele şi se apucă şi mai strâns de ţepul din faţa lui, însă 
mişcarea Saphirei era mult prea violentă ca să o poată 
contracara, aşa că, o secundă mai târziu, strânsoarea îi 


cedă şi el se trezi rostogolindu-se prin aer, fără să ştie prea 
bine care era susul şi care josul. 

Chiar şi în cădere, se asigură că o ţinea strâns pe Brisingr, 
departe de trup; chiar dacă avea vrăji de protecţie asupra 
sa, sabia tot îl putea răni, datorită vrăjii pe care o pusese 
asupra ei Rhunon. 

„Micuţule!” 

— Letta! strigă Eragon şi, cu o hurducătură, rămase 
nemişcat în văzduh, la vreo zece picioare deasupra 
pământului. Câteva secunde, în timp ce lumea părea să se 
învârtă în continuare, zări silueta scânteietoare a Saphirei 
dându-i roată, în încercarea de a-l recupera. 

Thorn scoase un răget şi scaldă şirurile de corturi dintre el 
şi Eragon cu un val de flăcări incandescente, care ţâşniră 
spre cer. De îndată izbucniră urletele de agonie ale 
oamenilor dinăuntru, arşi de vii. 

Eragon îşi ridică o mână ca să îşi acopere faţa. Magia îl 
proteja de rănile mai grave, însă dogoarea era neplăcută. 
„N-am păţit nimic. Nu vă întoarceţi, spuse el, nu doar către 
Saphira, ci şi către Glaedr şi elfi. Trebuie să îi opriţi. Ne 
întâlnim la pavilionul Nasuadei.” 

Dezaprobarea Saphirei fu evidentă, însă ea îşi schimbă 
direcţia pentru a-şi relua atacul asupra lui Thorn. 

Eragon încetă vraja şi se lăsă pe pământ. Ateriza uşor, pe 
vârfurile picioarelor, apoi o luă la fugă printre corturile 
cuprinse de flăcări, multe dintre ele prăbuşindu-se deja, 
ridicând jerbe de scântei portocalii. 

Fumul şi duhoarea de lână arsă îi îngreunau respiraţia lui 
Eragon. Tuşi, iar ochii îi lăcrimară, înceţoşându-i partea de 
jos a vederii. 

La câteva sute de picioare în faţă se încăierau Saphira şi 
Thorn, doi uriaşi în noapte. Pe Eragon îl cuprinse un 
sentiment de frică primitivă. Cum se făcea că alerga înspre 
ei, înspre o pereche de fiare ce se muşcau şi îşi arătau colții, 
fiecare dintre ele mai mare decât o casă - iar în cazul lui 
Thorn, mai mare decât două case - şi având ghearele, colții 


şi ţepii mai mari decât trupul său? Chiar şi după ce primul 
impuls de spaimă se domoli, îi rămase o mică agitaţie în 
timp ce alerga nebuneşte înainte. 

Spera că Roran şi Katrina erau în siguranţă. Cortul lor se 
afla în cealaltă parte a taberei, însă Thorn şi soldaţii puteau 
să se întoarcă în acea direcţie în orice moment. 

— Eragon! 

Arya sări prin dărâmăturile cuprinse de flăcări, ţinând-o 
pe Dauthdaert în mâna stângă. O aură verzuie şi palidă 
înconjura lama zimţată a lancei, deşi lucirea era greu de 
observat pe fundalul învăpăiat. Alături de ea venea Orik, 
care înainta printre limbile de foc de parcă nu ar fi fost mai 
primejdioase decât nişte fuioare de aburi. Piticul nu purta 
cămaşă sau coif. 'Ținea într-o mână străvechiul ciocan 
Volund, iar în cealaltă un mic scut rotund. Ciocanul îi era 
mânjit de sânge. 

Eragon îi întâmpină cu o mână ridicată şi cu un strigăt, 
bucuros să îi aibă alături pe prietenii săi. Când ajunse lângă 
el, Arya îi oferi lancea, însă Eragon clătină din cap. 

— 'Ţine-o! îi zise el. Avem şanse mai mari să îl oprim pe 
Thorn dacă tu o mânuieşti pe Niernen şi eu pe Brisingr. 

Arya încuviinţă şi strânse şi mai tare lancea în mână. 
Pentru prima oară, Eragon se întrebă dacă ea, fiind elf, ar fi 
fost în stare să ucidă un dragon. 

Apoi alungă acest gând. Dacă ştia ceva despre Arya, atunci 
acesta era faptul că ea făcea întotdeauna ce trebuia, oricât 
de greu i-ar fi fost. 

Thorn zgârie coastele Saphirei, iar Eragon icni când simţi 
durerea prin legătura lor. Din mintea lui Blodhgarm 
înţelese că elfii erau aproape de dragoni, ocupați să se 
lupte cu soldaţii. Nici măcar ei nu cutezau să se apropie de 
Saphira şi de Thorn, de teamă să nu fie striviţi sub labele 
acestora. 

— Acolo, spuse Orik, arătând cu ciocanul către un pâlc de 
soldaţi aflat între şirurile de corturi distruse. 


— Lasă-i, rosti Arya. Trebuie să o ajutăm pe Saphira. Orik 
mormâi: 

— Bine, atunci să mergem. 

Cei trei ţâşniră în faţă, însă Eragon şi Arya îl lăsară în 
curând în urmă pe Orik. Nici un pitic nu putea spera să ţină 
pasul cu ei, nici măcar unul puternic şi călit ca Orik. 

— Duceţi-vă! strigă Orik din spate. Vin şi eu cât de repede 
pot! 

Pe când Eragon se ferea de bucăţile de pânză arzânde 
care pluteau prin văzduh, îl zări pe Nar Garzhvog 
împresurat de un grup de zece soldaţi. Kull-ul încornorat 
părea de-a dreptul grotesc la lumina arămie a flăcărilor; 
buzele îi erau trase de pe colţi, iar umbrele de pe muchia 
frunţii dădeau feţei sale o expresie brutală şi necioplită, ca 
şi cum ţeasta i-ar fi fost săpată într-un bolovan cu o daltă 
boantă. Luptând cu mâinile goale, el înşfacă un soldat şi îl 
sfâşie la fel de uşor cum ar fi sfâşiat Eragon un pui fript. 

Câţiva paşi mai încolo, şirul de corturi arzânde se termină. 
De cealaltă parte a flăcărilor, totul era cuprins de confuzie. 

Blodhgarm şi doi dintre magicienii săi stăteau în faţa a 
patru oameni în robe negre, despre care Eragon presupuse 
că erau magicieni de-ai Imperiului. Nici elfii, nici oamenii nu 
se mişcau, deşi pe feţele lor se putea citi o strădanie 
imensă. Zeci de soldaţi zăceau morţi la pământ, însă alţii 
încă alergau, unii dintre ei cu răni atât de cumplite încât 
Eragon ştiu de îndată că oamenii erau imuni la durere. 

Nu putea vedea restul elfilor, însă le putea simţi prezenţa 
în partea cealaltă a pavilionului roşu al Nasuadei, aflat chiar 
în mijlocul prăpădului. 

Grupuri de pisici fermecate fugăreau soldaţii încolo şi- 
ncoace prin luminişul din jurul pavilionului. Regele 
Jumătat'-de-Labă şi perechea sa, Vânătoarea-de-Năluci, 
conduceau două dintre grupuri; Solembum îl conducea pe- 
al treilea. 

În apropierea pavilionului se afla vânzătoarea de ierburi, 
duelându-se cu un bărbat voinic şi mătăhălos - ea luptându- 


se cu daracele, el cu un buzdugan într-o mână şi cu un 
îmblăciu11 în cealaltă. Disputa părea echilibrată, în ciuda 
diferenţelor de gen, greutate, înălţime, bătaie şi 
echipament. 

Spre surprinderea lui Eragon, Elva era şi ea acolo, stând 
pe capacul unui butoi. Copilul-vrăjitoare se ţinea cu mâinile 
de stomac, părând bolnavă de moarte, însă participa şi ea la 
bătălie, deşi într-un mod aparte. În faţa ei erau adunaţi vreo 
zece soldaţi şi Eragon văzu că ea le vorbea cu repeziciune, 
pentru că mişcările gurii ei micuţe erau greu de distins. În 
timp ce vorbea, fiecare bărbat reacţiona diferit: unul 
rămânea încremenit, nemaiputându-se clinti; altul se 
chircea şi îşi îngropa faţa în palme; unul îngenunchea şi se 
înjunghia cu un pumnal lung; altul îşi azvârlea armele şi o 
lua la fugă prin tabără; iar altul rămânea bolborosind ca un 
nebun. Niciunul nu îşi ridică sabia împotriva ei şi niciunul 
nu mai atacă pe nimeni. 

Şi, deasupra măcelului, înălțându-se ameninţător ca doi 
munţi vii, erau Saphira şi Thorn. Trecuseră în stânga 
pavilionului şi îşi dădeau târcoale, călcând în picioare 
corturile. Limbi de flăcări pâlpâiau în adâncurile nărilor şi 
în spaţiile dintre dinţii lor ascuţiţi ca nişte săbii. 

Eragon şovăi. Învălmăşeala de sunete şi de mişcări era 
covârşitoare şi nu ştia sigur unde este nevoie de el mai 
mult. 

„Murtagh?” îl întrebă pe Glaedr. 

„Nu l-am găsit încă, dacă a venit şi el. Nu îi pot simţi 
mintea, dar este greu de spus cu atâţia oameni şi atâtea 
vrăji într-un singur loc.” 

Prin legătura lor, Eragon îşi dădu seama că dragonul auriu 
făcea mai multe lucruri deodată, în afară de faptul că 
vorbea cu el; Glaedr asculta în acelaşi timp gândurile 
Saphirei şi ale elfilor şi îi ajuta pe Blodhgarm şi pe cei doi 
camarazi ai acestuia în lupta lor mentală cu magicienii 
Imperiului. 


Eragon era încrezător că ei vor izbuti să îi învingă pe 
magicieni, la fel cum era încrezător că Angela şi Elva erau 
în stare să se apere singure de restul soldaţilor. Saphira, pe 
de altă parte, era deja rănită în mai multe locuri şi se 
străduia din greu să îl împiedice pe Thorn să atace restul 
taberei. 

Eragon se uită la Dauthdaert, aflat în mâna Aryei, apoi la 
siluetele masive ale dragonilor. „Trebuie să îl omoram”, se 
gândi Eragon, cu o strângere de inimă. Apoi ochii îi căzură 
pe Elva şi o nouă idee i se înfiripă în minte. Cuvintele fetei 
erau mai puternice decât orice armă; nimeni, nici măcar 
Galbatorix, nu putea să le reziste. Dacă ar fi putut să îi 
vorbească lui Thorn, ar fi reuşit să îl alunge. 

„Nu! mârâi Glaedr. Îţi pierzi timpul, puiule. Du-te la 
dragonul tău acum! Are nevoie de ajutorul tău. Trebuie să îl 
ucizi pe Thorn, nu să îl pui pe fugă! Este distrus şi nu mai ai 
ce să faci ca să îl salvezi.” 

Eragon se uită la Arya, iar ea îi întoarse privirea. 

— Elva ar fi mai rapidă, zise el. 

— O avem pe Dauthdaert... 

— Prea periculos. Prea greu. 

Arya şovăi, apoi încuviinţă. Porniră amândoi către Elva. 

Înainte să ajungă la ea, Eragon auzi un țipăt înăbuşit. Se 
întoarse şi văzu cu groază cum Murtagh iese din pavilion, 
trăgând-o pe Nasuada de încheieturi. 

Părul Nasuadei era despletit. O zgârietură urâtă îi brăzda 
unul dintre obraji, iar cămaşa ei galbenă de noapte era 
sfâşiată în mai multe locuri. Lovi spre genunchiul lui 
Murtagh, însă piciorul îi fu respins de o vrajă de protecţie şi 
nu izbuti să îl atingă. Elo trase mai aproape, smucind-o cu 
cruzime, apoi o lovi în tâmplă cu mânerul lui Zar'roc, 
făcând-o să-şi piardă cunoştinţa. 

Eragon răcni şi se abâtu către ei. 

Murtagh îi aruncă o privire scurtă. Apoi îşi vâri sabia la loc 
în teacă, o săltă pe Nasuada pe umăr şi se lăsă pe un 
genunchi, aplecându-şi capul de parcă s-ar fi rugat. 


Un junghi de durere din partea Saphirei îi distrase atenţia 
lui Eragon, şi ea strigă: „Ai grijă! Mi-a scăpat!” 

În timp ce sărea peste un morman de leşuri, Eragon riscă 
şi aruncă o privire în sus, unde văzu pântecele sclipitor al 
lui Thorn şi aripile sale catifelate acoperind jumătate din 
stelele de pe cer. Dragonul roşu se învârti uşor când pluti 
spre pământ, ca o frunză mare şi greoaie. 

Eragon se aruncă într-o parte, rostogolindu-se în spatele 
pavilionului şi încercând să pună distanţă între el şi dragon. 
O piatră îl împunse în umăr când căzu la pământ. 

Fără să încetinească, Thorn îşi întinse piciorul din faţă, 
gros şi noduros ca un trunchi de copac, şi îi cuprinse în laba 
sa enormă pe Murtagh şi pe Nasuada. Ghearele sale se 
înfipseră în pământ, săpând tranşee adânci de câteva 
picioare în timp ce îi apuca pe cei doi oameni. 

Apoi, cu un răget victorios şi cu aripile fâlfâinde vibrând 
până la os din cauza bufniturilor, Thorn se arcui şi începu să 
se înalțe din nou. 

Din locul în care se luptase cu Thorn, Saphira porni pe 
urmele lui, lăsând în spate dâre de sânge din muşcăturile şi 
semnele făcute de gheare pe picioarele ei. 

Era mai iute decât Thorn, dar, chiar dacă l-ar fi prins, 
Eragon nu vedea cum ar fi putut să o salveze pe Nasuada 
fără să o rănească. 

O pală de vânt îi flutură părul când Arya se repezi pe lângă 
el. Ea urcă în fugă pe o grămadă de butoaie şi sări, iar 
săritura o împinse prin aer mai sus decât ar fi putut ajunge 
vreun elf de unul singur. Întinzându-se, se prinse de coada 
lui Thorn şi rămase atârnată de ea ca un ornament. 

Eragon făcu o jumătate de pas în faţă, încercând să o 
oprească, apoi blestemă şi mârâi: 

— Audr! 

Vraja îl proiectă prin aer, ca o săgeată trasă dintr-un arc. 
Îşi întinse mintea către Glaedr, iar bătrânul dragon îi oferi 
energia necesară pentru a-i susţine ascensiunea. 


Eragon arse energia fără să-i pese de costuri, dorindu-şi 
numai să ajungă la Thorn înainte să i se întâmple ceva 
groaznic Nasuadei sau Aryei. 

Pe când ţâşnea pe lângă Saphira, Eragon văzu cum Arya 
începe să se caţăre pe coada lui Thorn. Se agăţă de ţepii de 
pe spatele său cu mâna dreaptă, folosindu-i ca pe treptele 
unei scări. Cu mâna stângă, o înfipse pe Dauthdaert în 
Thorn, ancorându-se cu ajutorul tăişului suliţei, în timp ce 
se căţăra tot mai sus pe trupul lui masiv. Thorn se zvârcoli, 
se răsuci şi încercă să o muşte, ca un cal enervat de o 
muscă, însă nu putu ajunge la ea. 

Apoi, dragonul sângeriu îşi trase aripile şi picioarele şi, 
ţinându-şi prada prețioasă la piept, se năpusti spre pământ, 
învârtindu-se într-o spirală a morţii. Lancea se smulse din 
carnea lui Thorn şi Arya rămase agăţată doar de un ţep cu 
mâna dreaptă - mâna ei slăbită, mâna la care se rănise în 
catacombele de sub Dras-Leona. 

În scurt timp, degetele îi alunecară şi ea căzu de pe Thorn, 
cu braţele şi picioarele răsfirate, precum spiţele unei roți. 
Ca urmare a vrăjii pe care o aruncă, fără îndoială, ea 
încetini şi apoi se opri complet din învârtire şi din cădere, 
până ajunse să plutească pe cerul nopţii. Luminată de 
lucirea suliţei pe care încă o ţinea în mână, ea îi apăru lui 
Eragon ca un licurici verde plutind în întuneric. 

Thorn dădu din aripi şi se pogori către ea. Capul Aryei se 
întoarse şi ea se uită la Saphira; apoi se răsuci în văzduh ca 
să dea piept cu Thorn. 

O lumină malefică se ivi între fălcile lui 'Thorn, iar în clipa 
următoare un zid de flăcări atotcuprinzător se revărsă din 
botul lui şi se rostogoli peste Arya, ascunzându-i trupul. 

În acea clipă, Eragon ajunsese la mai puţin de cincizeci de 
picioare distanţă - destul de aproape ca să simtă dogoarea 
în obraji. 

Flăcările se opriră, dezvăluindu-l pe Thorn care se 
îndepărta de Arya, repliindu-se pe cât de repede îi permitea 


mărimea sa. Pe când făcea asta, dădu din coadă, şfichiuind 
cu ea prin aer mai repede decât ar fi putut ea să o evite. 

— Nu! strigă Eragon. 

Se auzi un trosnet când coada o izbi pe Arya. O azvârili în 
întuneric, ca o piatră trasă dintr-o praştie, şi lancea îi căzu 
din mână, după care lucirea ei se stinse treptat, până 
dispăru cu totul. 

Cercuri de fier părură să-i cuprindă pieptul lui Eragon, 
lăsându-l fără suflare. Thorn se îndepărta, însă Eragon l-ar 
fi putut ajunge, dacă lua mai multă energie de la Glaedr. 
Totuşi, legătura lui cu Glaedr era tot mai slabă şi Eragon nu 
putea spera să îi învingă pe 'Thorn şi pe Murtagh de unul 
singur, în înaltul cerului, nu atâta timp cât Murtagh avea cu 
el zeci de Eldunari. 

Eragon blestemă, întrerupse vraja care îl proiecta prin aer 
şi plonja cu capul înainte pe urmele Aryei. Vântul îi urlă în 
urechi, trăgându-l de păr şi de haine, şi îi presă pielea 
obrajilor, silindu-l să îşi mijească ochii. O gânganie îl lovi în 
gât; impactul fu la fel de puternic ca şi cum ar fi fost lovit de 
o piatră. 

În timp ce cădea, Eragon căută cu mintea conştiinţa Aryei. 
De-abia desluşise un licăr din ea, undeva în bezna de sub el, 
când Saphira se năpusti dedesubt, cu solzii maţi în lumina 
stelelor. Se răsuci cu faţa în sus şi Eragon văzu cum se 
întinde şi prinde un obiect mic şi întunecat cu labele din 
faţă. 

Un junghi de durere străbătu mintea pe care o atinsese 
Eragon; apoi toate gândurile din ea amuţiră şi el nu o mai 
simţi. „Am prins-o, micuţule”, zise Saphira. 

— Letta, rosti Eragon, şi încetini până se opri. 

Se uită din nou după Thorn, însă nu văzu decât stele şi 
întuneric. Înspre răsărit auzi de două ori sunetul neclar al 
unei bătăi de aripi, apoi totul rămase cufundat în tăcere. 

Eragon se uită spre tabăra vardenilor. Resturi de foc 
străluceau portocalii şi triste printre straturi de fum. Sute 
de corturi mototolite în colb, alături de oamenii care nu 


reuşiseră să scape de sub picioarele Saphirei şi ale lui 
Thorn. Însă acei oameni nu erau singurele victime ale 
atacului. De la înălţimea la care se afla, Eragon nu putea 
deosebi leşurile, însă ştia că soldaţii omorâseră cu zecile. 

Gustul de cenuşă îi umplu gura lui Eragon. Tremura tot; 
lacrimi de mânie, frică şi frustrare îi acopereau ochii. Arya 
era rănită - poate chiar moartă. Nasuada fusese capturată 
şi în curând avea să încapă pe mâna celor mai iscusiţi 
torţionari ai lui Galbatorix. 

Eragon simţi cum îl copleşeşte deznădejdea. 

Cum puteau să mai continue acum? Cum mai putea spera 
la izbândă, acum că nu o mai aveau pe Nasuada ca să-i 
conducă? 

Conclavul regilor. 

DUPĂ ce ateriză în tabăra vardenilor împreună cu 
Saphira, Eragon se lăsă să alunece jos şi fugi la peticul de 
iarbă unde dragonul o aşezase delicat pe Arya. 

Elfa zăcea cu faţa în jos, nemişcată şi fără vlagă. Când 
Eragon o întoarse cu faţa în sus, ea deschise ochii. 

— Thorn... Ce s-a întâmplat cu Thorn? şopti ea. „A scăpat”, 
zise Saphira. 

— Şi... Nasuada? Aţi salvat-o? 

Eragon îşi lăsă privirea în pământ şi clătină din cap. O 
umbră de amărăciune trecu peste chipul Aryei. Tuşi şi 
tresări, apoi dădu să se ridice. În colţul gurii i se prelingea 
un firicel de sânge. 

— Aşteaptă, spuse Eragon. Nu te mişca. Îl aduc pe 
Blodhgarm. 

— Nu e nevoie. Apucându-se de umărul lui, Arya se săltă 
de pe pământ, apoi, cu băgare de seamă, se ridică în 
picioare. Îşi pierdu suflul când îşi întinse muşchii şi Eragon 
văzu durerea pe care ea se străduia să o ascundă. Sunt 
doar lovită, nu sfărâmată. Vrăjile de apărare m-au protejat 
de cea mai cruntă dintre loviturile lui Thorn. 

Eragon se îndoia de spusele ei, dar acceptă. 


„Ce facem acum?” întrebă Saphira, apropiindu-se de ei. 
Mirosul puternic, ca de mosc, al sângelui ei îi umplu nările 
lui Eragon. 

Eragon se uită împrejur la flăcările şi prăpădul din tabără. 
Se gândi iarăşi la Roran şi la Katrina şi se întrebă dacă 
supravieţuiseră atacului, „Într-adevăr, ce facem acum?” 

Primi imediat răspuns la întrebare. Mai întâi, doi soldaţi 
răniţi se iviră din fum şi îi atacară pe el şi pe Arya. Până îi 
ucise Eragon, opt dintre elfi ajunseseră lângă ei. 

După ce Eragon îi convinse că era teafăr, elfii îşi 
îndreptară atenţia către Saphira şi insistară să îi oblojească 
rănile făcute de muşcăturile şi zgârieturile lui Thorn, chiar 
dacă Eragon ar fi preferat să facă asta personal. 

Ştiind că procesul de vindecare avea să dureze câteva 
minute, Eragon o lăsă pe Saphira cu elfii şi o luă la fugă 
printre şirurile de corturi, câtre zona din apropierea 
pavilionului Nasuadei, acolo unde Blodhgarm şi ceilalţi doi 
magicieni elfi erau încă încleştaţi în lupta lor mentală cu 
ultimul dintre cei patru magicieni duşmani. 

Magicianul rămas era îngenuncheat pe pământ, ţinându-şi 
fruntea lipită de genunchi şi braţele pe ceafă. În loc să îşi 
alăture gândurile în cofruntarea nevăzută, Eragon se duse 
lângă magician, îl bătu pe umăr şi strigă: 

— Ha! 

Magicianul se înfiora, surprins, şi momentul de neatenţie 
le îngădui elfilor să se strecoare pe sub garda lui. Eragon îşi 
dădu seama de asta din felul în care omul se rostogoli şi se 
zvârcoli, dându-şi ochii peste cap, cu o spumă gălbuie 
bolborosindu-i la gură. Curând după aceea, el încetă să mai 
respire. 

Cu propoziţii scurte, Eragon îi explică lui Blodhgarm şi 
celorlalţi doi elfi ce li se întâmplase Aryei şi Nasuadei. Blana 
lui Blodhgarm se zbârli, iar ochii săi galbeni sclipiră de 
mânie. Însă zise doar atât, în limba străveche: 

— Ne-au ajuns vremuri întunecate, Biruitorul-Umbrei. 
Apoi o trimise pe Yaela să găsească şi să recupereze lancea 


Dauthdaert de unde căzuse. 

Eragon, Blodhgarm şi Uthinare, elful care rămăsese cu ei, 
străbătură tabăra, încercuind şi omorând puţinii soldaţi 
care scăpaseră de colții pisicilor fermecate şi de săbiile 
oamenilor, piticilor, elfilor şi urgalilor. Îşi folosiră magia şi 
pentru a stinge unele focuri mai mari, înăbuşindu-le la fel 
de uşor ca pe flacăra unei lumânări. 

În tot acest timp, un sentiment copleşitor de spaimă punea 
stăpânire pe Eragon, apăsându-l asemeni unui vălătuc de 
lână udă şi strivindu-i mintea astfel încât cu greu se mai 
putea gândi la altceva decât la moarte, înfrângere şi eşec. 
Simţea că lumea se prăbuşeşte în jurul său, că tot ceea ce 
se străduiseră să realizeze vardenii se destrăma cu 
repeziciune iar el nu putea face nimic ca să recapete 
controlul asupra situaţiei. Senzaţia de neajutorare îi 
submina voinţa de a face altceva decât să stea într-un colţ şi 
să se lase pradă nefericirii. Totuşi, rezistă impulsului, căci 
dacă ar fi cedat, ar fi fost ca şi mort. Aşa că merse mai 
departe, trudind cot la cot cu elfii, în ciuda deznădejdii sale. 

Nu-i îmbunătăţi starea de spirit nici faptul că Glaedr îl 
contactă şi îi spuse: „Dacă m-ai fi ascultat, am fi putut să îl 
oprim pe Thorn şi să o salvăm pe Nasuada.” „Sau poate că 
nu, făcu Eragon. Nu voia să discute mai departe despre 
asta, dar simţi nevoia să adauge: Îţi laşi mânia să-ţi 
întunece judecata. Uciderea lui Thorn nu era singura 
soluţie, iar tu nu ar trebui să fii atât de dornic să-l nimiceşti 
pe unul dintre puţinii membri rămaşi ai neamului tău.” „Să 
nu crezi că îmi poţi da tu lecţii, puiule! se răsti Glaedr. Nici 
măcar nu poţi înţelege ce am pierdut.” „Înţeleg mai bine 
decât multă lume”, replică Eragon, însă Glaedr se retrăsese 
deja din mintea lui, iar Eragon nu credea că dragonul îi 
auzise ultimele cuvinte. 

Eragon de-abia stinsese un foc şi se îndrepta spre 
următorul când Roran veni în fugă la el şi îl apucă de braţ. 

— Eşti rănit? 


Eragon simţi o mare uşurare când îşi văzu vărul viu şi 
nevătămat. 

— Nu, zise el. 

— Şi Saphira? 

— Elfii i-au oblojit deja rănile. Dar Katrina? Este în 
siguranţă? Roran încuviinţă, destinzându-se uşor, însă 
rămânând la fel de tulburat. 

— Eragon, zise el, apropiindu-se, ce s-a întâmplat? Ce se 
întâmplă? L-am văzut pe Jormundur alergând pe-aici ca o 
găină cu capul tăiat, iar gărzile Nasuadei arată cumplit, şi 
nimeni nu vrea să-mi spună nimic. Suntem încă în 
primejdie? Ne atacă Galbatorix? 

Eragon aruncă o privire în jur, apoi îl luă pe Roran 
deoparte, unde nu îi putea auzi nimeni. 

— Nu poţi spune nimănui. Nu încă, îl avertiză el. 

— Ai cuvântul meu. 

În câteva propoziţii rapide, Eragon îi rezumă situaţia lui 
Roran. Când isprăvi, chipul lui Roran devenise palid. 

— Nu îi putem lăsa pe vardeni să se împrăştie, rosti el. 

— Sigur că nu. Şi nici nu se va întâmpla asta, însă s-ar 
putea ca Regele Orrin să încerce să preia comanda sau... 
Eragon rămase tăcut când un grup de războinici trecu pe 
lângă ei. Apoi continuă: Rămâi cu mine? S-ar putea să am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Ajutorul meu? Pentru ce ai nevoie de ajutorul meu? 

— Toată armata te admiră, Roran, chiar şi urgalii. Eşti 
Stronghammer, eroul de la Aroughs, iar părerea ta are 
greutate. Şi asta s-ar putea dovedi foarte important. 

Roran rămase tăcut o clipă, apoi încuviinţă. 

— Voi face tot ce pot. 

— Pe moment, acoperă-mă, în caz că mai sunt soldaţi 
rămaşi, spuse Eragon, mergând mai departe spre focul în 
direcţia căruia se îndrepta mai devreme. 

Jumătate de oră mai târziu, pe măsură ce liniştea şi 
ordinea începeau să coboare din nou în tabără, un mesager 


îl anunţă pe Eragon că Arya îl chema de îndată în pavilionul 
Regelui Orik. 

Eragon şi Roran schimbară o privire, apoi porniră către 
colţul de nord-vest al taberei, acolo unde îşi ridicaseră 
corturile cei mai mulţi dintre pitici. 

— Nu avem de ales, zise Jormundur. Nasuada şi-a 
exprimat dorinţa foarte clar. Eragon, tu trebuie să îi iei 
locul la cârma vardenilor. 

Feţele celor din cort erau aspre şi neînduplecate. Umbre 
întunecate le atârnau pe la tâmple şi în încruntăturile 
adânci ale celor-cu-două-picioare, cum le-ar fi zis Saphira. 
Singura care nu se încrunta era chiar Saphira - capul ei era 
îndesat prin intrarea pavilionului pentru ca ea să poată lua 
parte la conclav - însă buzele îi erau uşor trase de pe colţi, 
de parcă ar fi fost gata să mărâie. 

De faţă mai erau Regele Orrin, cu o mantie purpurie trasă 
peste cămaşa de noapte; Arya, părând zdruncinată, dar 
hotărâtă; Regele Orik, care găsise o tunică de zale cu care 
să se acopere; regele pisicilor fermecate, Grimrr Jumătat'- 
de-L.abă, cu un bandaj alb de pânză înfăşurat pe o tăietură 
făcută de-o sabie pe umărul său drept; kull-ul Nar 
Garzhvog, aplecându-se ca să nu dea cu coarnele de tavan; 
şi Roran, care stătea într-un colţ al cortului, ascultând ce se 
discută fără să spună nimic. 

Nimeni altcineva nu fusese lăsat în pavilion. Nici gărzi, nici 
sfetnici, nici slujitori, nici măcar Blodhgarm sau ceilalţi elfi. 
Afară, un grup de oameni, pitici şi urgali stăteau întunecaţi 
în faţa intrării - aveau sarcina de a împiedica pe oricine, 
oricât de puternic sau de periculos ar fi fost, să deranjeze 
întrunirea. Iar cortul era împresurat cu vrăji aruncate la 
repezeală, care împiedicau trasul cu urechea, fie ea 
obişnuită sau magică. 

— Nu mi-am dorit niciodată asta, zise Eragon, privind 
harta Alagaesiei întinsă pe masa din centrul pavilionului. 

— Nimeni nu şi-a dorit asta, rosti Regele Orrin, pe un ton 
muşcător. Fusese înţelept din partea Aryei să convoace 


întrunirea în pavilionul lui Orik, se gândi Eragon. Regele 
piticilor era cunoscut ca un susţinător de nădejde al 
Nasuadei şi al vardenilor - unde mai pui că era şi şeful de 
clan şi fratele vitreg al lui Eragon - însă nimeni nu îl putea 
acuza că ar fi râvnit la poziţia Nasuadei, şi nici nu ar fi fost 
acceptat de oameni în locul ei. 

Totuşi, convocând întrunirea în pavilionul lui Orik, Arya îi 
întărise poziţia lui Eragon şi îi slăbise pe criticii săi, fără să 
pară că îl favorizează sau că adoptă o atitudine agresivă. 
Eragon fu nevoit să admită că ea era mult mai iscusită 
decât el când venea vorba de manipularea celorlalţi. 
Singurul risc era ca nu cumva să se creadă că Orik îi era 
stăpân, însă acesta era un risc pe care Eragon era pregătit 
să şi-l asume pentru a-şi asigura sprijinul prietenului său. 

— Nu mi-am dorit niciodată asta, repetă el, apoi îşi ridică 
privirea, ca să înfrunte ochii atenţi ai celor din jur. Însă 
acum că s-a întâmplat, jur pe mormintele tuturor celor pe 
care i-am pierdut că voi face tot ce-mi stă în puteri pentru a 
mă ridica la înălţimea Nasuadei şi pentru a-i conduce pe 
vardeni spre victoria asupra lui Galbatorix şi a Imperiului. 
Se strădui să proiecteze o atitudine încrezătoare, însă 
adevărul era că amploarea situaţiei îl înfricoşa şi nu avea 
nici cea mai mică idee dacă era pregătit pentru aşa ceva. 
Nasuada fusese impresionant de capabilă şi era de-a 
dreptul intimidant să încerce să facă măcar jumătate din ce 
realizase ea. 

— Vrednic de laudă, sunt sigur, spuse Regele Orrin. Totuşi, 
vardenii au lucrat mereu la unison cu aliaţii lor - cu oamenii 
din Surda; cu prietenul nostru regesc, Regele Orik, şi cu 
piticii din Munţii Beor; cu elfii; şi acum, mai recent, cu 
urgalii conduşi de Nar Garzhvog şi cu pisicile fermecate, îşi 
înclină uşor capul către Grimrr, care îi răspunse cu acelaşi 
gest. Nu s-ar cădea ca soldaţii de rând să ne vadă certându- 
ne în public. Nu crezi? 

— Ba da. 


— Aşa deci, făcu Regele Orrin. Să înţeleg atunci că vei 
continua să te consulţi cu noi asupra chestiunilor 
importante, aşa cum făcea Nasuada? 

Eragon şovăi, dar înainte să poată răspunde, Orrin 
continuă: Toţi cei de-aici - şi arătă spre cei prezenţi în cort - 
au riscat enorm participând la această expediţie, şi nici 
unuia nu i-ar conveni să i se dicteze. Nici nu ne-am supune, 
de altfel. Să fiu cinstit, în ciuda nenumăratelor tale isprăvi, 
Eragon Biruitorul-Umbrei, eşti încă tânăr şi 
neexperimentat, iar această lipsă de experienţă s-ar putea 
să ne coste. Toţi cei de-aici au mulţi ani de experienţă în a 
conduce trupele, sau au privit pe alţii cum conduc. Ile 
putem ajuta să rămâi pe drumul cel drept şi poate că 
împreună vom izbuti să găsim o cale de a pune ordine în 
încurcătura asta şi de a-l da jos pe Galbatorix. 

Tot ce spunea Orrin era adevărat, se gândi Eragon - era 
încă tânăr şi neexperimentat, şi chiar avea nevoie de 
sfaturile celorlalţi - însă nu putea recunoaşte lucrul acesta 
fără să pară slab. 

Astfel încât, în schimb, răspunse: 

— Puteţi sta fără grijă: mă voi consulta cu voi la nevoie. 
Însă hotărârile vor fi doar ale mele. 

— lartă-mă, Biruitorul-Umbrei, dar mi-e greu să cred asta. 
Apropierea ta de elfi - Orrin îi aruncă o privire Aryei - este 
cunoscută de toată lumea. Pe deasupra, mai eşti şi un 
membru adoptiv al clanului Ingeitum, supus autorităţii 
şefului de clan, care întâmplător este tocmai Regele Orik. 
Poate că mă înşel, dar mă îndoiesc că hotărârile vor fi chiar 
ale tale. 

— Mai întâi mă sfătuieşti să îmi ascult aliaţii. Acum îmi spui 
să nu o fac. Poate că ai prefera să te ascult doar pe tine? 
Mânia lui Eragon crescu pe măsură ce vorbea. 

— Aş prefera ca alegerile tale să fie în interesul neamului 
nostru, nu al altor rase! 

— Aşa a şi fost, mârâi Eragon. Şi aşa va fi în continuare. 
Este adevărat că am jurat credinţă atât vardenilor, cât şi 


clanului Ingeitum, dar îi sunt credincios şi Saphirei, şi 
Nasuadei, şi familiei mele. Mulţi au drepturi asupra mea, 
aşa cum mulţi au drepturi asupra dumneavoastră, 
Maiestate. Totuşi, prima mea grijă este să îl înving pe 
Galbatorix şi Imperiul său. Aşa a fost dintotdeauna, şi dacă 
există vreun conflict între loialităţile mele, aceasta va avea 
mereu întâietate. Nu ai decât să îmi pui la îndoială judecata, 
dacă ţii neapărat, dar nu-mi pune la îndoială motivele. Şi ţi- 
aş fi recunoscător dacă te-ai abţine de la a sugera că aş fi 
un soi de trădător! 

Orrin se încruntă, cu tot sângele năvălindu-i în obraji, şi 
era cât pe ce să răspundă obraznic când o bubuitură 
puternică îl întrerupse: Orik lovise în scut cu ciocanul său, 
Volund. 

— Gata cu prostiile astea! exclamă Orik, încruntându-se. 
Vă faceţi griji în privinţa unei crăpături din podea când tot 
muntele este gata să se prăbuşească peste noi! 

Orrin se încruntă şi mai tare, dar nu mai insistă. Îşi luă 
cupa de vin de pe masă şi se cufundă înapoi în scaun, de 
unde îi aruncă lui Eragon o privire întunecată şi mocnită. 

„Cred că te urăşte”, spuse Saphira. 

„Fie asta, fie urăşte ceea ce reprezint eu. Oricum, sunt un 
obstacol pentru el. Ar fi bine să nu-l scăpăm din ochi.” 

— Problema cu care ne confruntăm este una simplă, zise 
Orik. Ce-i de făcut acum, că Nasuada nu mai este? Aşeză 
ciocanul pe masă şi îşi trecu mâna noduroasă prin păr. Sunt 
de părere că situaţia nu s-a schimbat cu nimic faţă de azi- 
dimineaţă. Dacă nu vrem să ne recunoaştem înfrânți şi să 
cerem pace, avem o singură variantă: să mărşăluim către 
Uru'baen cât de repede putem. Nasuada nu avea de gând 
să se lupte personal cu Galbatorix. Asta va cădea în sarcina 
voastră - arătă spre Eragon şi Saphira - şi a elfilor. 
Nasuada ne-a adus până aici şi, cu toate că îi vom simţi 
lipsa, nu avem nevoie de ea ca să continuăm. Nu ne putem 
abate prea mult de la calea noastră. Chiar dacă ar fi fost de 


faţă, nu cred că ar fi spus altceva. Trebuie să mergem la 
Uru'baen, şi cu asta basta. 

Grimrr se juca cu un pumnal mic, cu tăişul negru, 
nepărând să bage în seamă ce se discuta. 

— Sunt de acord, spuse Arya. Nu avem de ales. 

Deasupra lor, capul masiv al lui Garzhvog se aplecă, 
făcând să alunece pe pereţii pavilionului umbre neregulate. 

— Piticul vorbeşte bine. Urgralgra vor rămâne cu vardenii 
câtă vreme Sabie-de-Foc este căpetenia lor. Cu el şi cu 
Limbă-de-Flăcări în frunte, ne vom lua partea de sânge pe 
care ne-o datorează încă trădătorul fără coarne, Galbatorix. 

Eragon se foi, stânjenit. 

— Toate bune şi frumoase, făcu Regele Orrin, dar tot nu 
am auzit cum îi vom învinge pe Murtagh şi pe Galbatorix 
după ce ajungem în Uru'baen. 

— Avem lancea Dauthdaert, observă Eragon, căci Yaela 
recuperase sulița, şi cu ea putem... 

Regele Orrin flutură o mână. 

— Da, da, lancea Dauthdaert. Nu te-a ajutat să îl opreşti 
pe Thorn, şi nu prea cred că Galbatorix te va lăsa să te 
apropii cu ea de el sau de Shruikan. În orice caz, nu 
schimbă cu nimic faptul că nu te poţi pune deocamdată cu 
trădătorul ăla cu sufletul negru. La naiba, Biruitorul- 
Umbrei, nu te poţi pune nici măcar cu fratele tău, iar el este 
Cavaler de mai puţină vreme decât tine! 

„Frate vitreg”, se gândi Eragon, dar îşi ţinu gura. Nu găsea 
nici o cale prin care să respingă argumentele lui Orrin; 
acestea erau justificate, până la ultimul, şi îl făceau să se 
simtă ruşinat. 

Regele continuă: 

— Am intrat în acest război cu gândul că vei găsi o cale de 
a contracara forţa nenaturală a lui Galbatorix. Aşa ne-a 
făgăduit şi ne-a asigurat Nasuada. Şi totuşi, iată-ne pe cale 
să ne confruntăm cu cel mai puternic magician din istoria 
consemnată şi noi nu suntem cu nimic mai aproape de a-l 
învinge decât atunci când am început! 


— Am mers la război, rosti Eragon încet, deoarece era 
prima oară de la căderea Cavalerilor când aveam cea mai 
măruntă şansă de a-l da jos pe Galbatorix. Ştii bine asta. 

— Ce şansă? ripostă regele. Suntem nişte marionete cu 
toţii, dansând după bunul-plac al lui Galbatorix. Singurul 
motiv pentru care am ajuns atât de departe este că ne-a 
lăsat el. Galbatorix vrea să ajungem la Uru'baen. Vrea săi 
te aducem. Dacă ar fi vrut să ne oprească, ar fi zburat până 
pe Câmpiile Înflăcărate şi ar fi dat piept cu noi acolo, 
zdrobindu-ne o dată pentru totdeauna. Şi, după ce va pune 
mâna pe tine, exact asta va face: ne va zdrobi. 

Aerul din cort păru că se încordează între ei. 

„Ai grijă, îi spuse Saphira lui Eragon. O să părăsească haita 
dacă nu îl poţi convinge altfel.” 

Arya părea la fel de îngrijorată. 

Eragon îşi întinse mâinile pe masă şi rămase o clipă pe 
gânduri. Nu voia să mintă, însă în acelaşi timp trebuia să 
găsească o cale prin care să-i insufle speranţă lui Orrin, 
ceea ce era greu de făcut când nici el nu avea prea mari 
speranţe. „Oare aşa s-o fi simţit şi Nasuada de fiecare dată 
când ne reunea în numele cauzei, convingându-ne să 
mergem mai departe chiar când nu vedeam prea bine 
încotro ne îndreptăm?” 

— Poziţia noastră nu este chiar atât de... precară cum ai 
prezentat-o tu, zise Eragon. 

Orrin pufni şi luă o înghiţitură din cupă. 

— Lancea Dauthdaert este o ameninţare pentru 
Galbatorix, continuă Eragon, şi asta este în avantajul 
nostru. O să se teamă de ea. Aşa că îl putem sili să facă şi ce 
vrem noi, măcar un pic. Chiar dacă nu o putem folosi ca să îl 
omoram pe el, s-ar putea să izbutim să îl omoram pe 
Shruikan. Ei nu formează o adevărată pereche dragon- 
Cavaler, însă moartea lui Shruikan tot l-ar răni cumplit. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată, făcu Orrin. Acum ştie 
că avem lancea şi o să-şi ia măsurile de precauţie cuvenite. 


— Poate că nu. Mă îndoiesc că Murtagh şi Thorn au 
recunoscut-o. 

— Nu contează; Galbatorix o va recunoaşte când le va 
cerceta amintirile. „Şi va afla şi de existenţa lui Glaedr, dacă 
nu îi spuseseră deja”, îi zise Saphira lui Eragon. 

Moralul lui Eragon scăzu şi mai mult. Nu se gândise la 
asta, dar ea avea dreptate. „Şi uite-aşa s-a dus orice 
speranţă de a-l lua prin surprindere. Nu mai avem nici un 
secret faţă de el.” „Viaţa este plină de secrete. Galbatorix 
nu poate prezice cu siguranţă cum vom alege să îl 
înfruntăm. Măcar prin asta îl putem încurca.” 

— Pe care dintre suliţele morţii aţi găsit-o, Biruitorul- 
Umbrei? întrebă Grimrr pe un ton aparent plictisit. 

— Pe Du Niernen, Orhideea. 

Pisica fermecată clipi, şi Eragon avu impresia că fusese 
surprinsă, deşi expresia lui Grimrr rămase la fel de goală ca 
de obicei. 

— Orhideea. Nu mai spune... Ce ciudat să găseşti o 
asemenea armă în vremurile noastre, mai ales... acea armă. 

— De ce? întrebă Jormundur. 

Grimrr îşi trecu limba mică şi trandafirie peste colţi. 

— Niernen este faimoasssă. Lungi ultima silabă printr-un 
sâsâit scurt, înainte ca Eragon să poată scoate mai mult de 
la pisica fermecată, Garzhvog interveni, cu vocea scrâşnind 
asemenea unor bolovani: 

— Ce este sulița asta a morţii despre care vorbeşti, Sabie- 
de-Foc? Este lancea care a rănit-o pe Saphira în Belatona? 
Am auzit poveşti despre ea, şi încă dintre cele mai ciudate. 

Eragon îşi aminti cu întârziere că Nasuada nu le spusese 
nici urgalilor, nici pisicilor fermecate adevărul despre 
Niernen. „Ei bine, se gândi el. N-am ce face.” 

Îi explică lui Garzhvog ce era cu Dauthdaert, apoi insistă 
ca toţi cei din pavilion să jure în limba străveche că nu vor 
discuta despre suliță cu nimeni altcineva fără să primească 
permisiunea. Se auziră câteva bombăneli, dar în cele din 
urmă se supuseră cu toţii, chiar şi pisica fermecată. Cu 


toate că nu mai avea rost să încerce a-i ascunde prezenţa 
suliţei lui Galbatorix, Eragon nu credea că ajuta cu ceva 
dacă ajungeau la urechile tuturor vorbe despre lancea 
Dauthdaert. 

Când isprăviră cu toţii de rostit jurămintele, Eragon 
continuă: 

— Mai întâi, avem lancea Dauthdaert, ceea ce este mai 
mult decât am avut înainte. În al doilea rând, nu am de 
gând să îi înfrunt pe Murtagh şi pe Galbatorix la un loc; nici 
nu mi-am propus să fac asta. Când vom sosi la Uru'baen, îl 
vom ademeni pe Murtagh în afara oraşului şi apoi îl vom 
încercui, cu toată armata dacă trebuie - inclusiv cu elfii - şi 
îl vom ucide sau captura o dată pentru totdeauna. Aruncă o 
privire împrejur, uitându-se la cei adunaţi acolo, încercând 
să le dea ceva din puterea convingerii sale. În al treilea 
rând - şi asta trebuie să o credeţi din tot sufletul - 
Galbatorix nu este invulnerabil, oricât de puternic ar fi. 
Chiar dacă a pus mii de vrăji de apărare asupra sa, în ciuda 
a tot ceea ce ştie şi a vicleniei sale, există totuşi vrăji care îl 
pot ucide, dacă suntem destul de isteţi ca să ne gândim la 
ele. Poate că voi găsi chiar eu vraja cu care îl vom învinge, 
dar la fel de bine ar putea să o facă unul dintre elfi sau din 
Du Vrangr Gata. Galbatorix pare de neatins, ştiu, dar 
întotdeauna există o slăbiciune - întotdeauna există o 
crăpătură pe unde poţi strecura o sabie şi astfel să îţi 
înjunghii duşmanul. 

— Cavalerii din vechime nu i-au putut găsi slăbiciunea. Ce 
te face să crezi că vom izbuti noi? întrebă Regele Orrin. 

Eragon îşi întinse braţele în lături, cu palmele în sus. 

— Poate că nu vom izbuti. Nimic nu este sigur în viaţă, cu 
atât mai puţin în război. Totuşi, dacă magicienii din cele 
cinci rase ale noastre nu îi pot veni de hac, atunci nu ne 
rămâne decât să acceptăm că Galbatorix va domni cât va 
pofti, şi nimic din ce am face noi nu va schimba asta. 

Tăcerea se lăsă peste cort, scurtă şi adâncă. Apoi Roran 
făcu un pas în faţă. 


— Aş dori să iau cuvântul, zise el. 

Eragon îi văzu pe cei de la masă schimbând priviri între ei. 

— Spune ce ai pe suflet, Stronghammer, rosti Orik, spre 
evidenta nemulţumire a Regelui Orrin. 

— Iată: s-au vărsat prea multe lacrimi şi prea mult sânge 
ca să facem acum cale-ntoarsă. Ar fi o lipsă de respect, atât 
pentru morţi cât şi pentru cei care şi-i amintesc pe cei 
morţiO fi asta o luptă între zei - părea întru totul serios în 
timp ce spunea asta - însă eu am de gând să continui lupta 
până când mă vor trăsni zeii sau până îi trăsnesc eu. Un 
dragon poate omori zece mii de lupi unul câte unul, dar 
zece mii de lupi pot omori împreună un dragon. 

„Nu chiar”, pufni Saphira, în intimitatea spaţiului din minte 
pe care ea îl împărțea cu Eragon. Roran zâmbi fără veselie. 
— Şi avem şi noi dragonul nostru. Luaţi ce hotărâre vreţi. 
Însă eu unul am de gând să merg la Uru'baen şi să îl înfrunt 

pe Galbatorix, chiar dacă trebuie să o fac de unul singur. 

— Nu de unul singur, spuse Arya. Ştiu că vorbesc pentru 
Regina Islanzadi când vă zic că neamul nostru îţi va sta 
alături. 

— Şi al nostru, bubui Garzhvog. 

— Şi al nostru, adăugă Orik. 

— Şi al nostru, rosti Eragon pe un ton ce spera că va 
descuraja eventualele păreri diferite. 

Când, după o pauză, cei patru se întoarseră către Grimrr, 
pisica fermecată pufni şi zise: 

— Ei bine, presupun că vom fi şi noi acolo. Îşi cercetă 
ghearele ascuţite. Cineva trebuie să se strecoare dincolo de 
liniile duşmanului, şi sigur n-o să facă asta piticii care 
tropăie în cizmele lor de fier. 

Orik îşi ridică sprâncenele, dar îşi ascunse bine orice urmă 
de supărare. Orrin mai dădu pe gât încă două înghiţituri; 
apoi se şterse la gură cu dosul palmei şi spuse: 

— Prea bine, cum doreşti; vom merge mai departe spre 
Uru'baen. Cum cupa i se golise, întinse mâna către sticla 
din faţa lui. 


Un labirint fară sfârşit. 

ERAGON şi ceilalţi petrecură restul conclavului discutând 
chestiuni practice: liniile de comunicare - cine în faţa cui 
trebuia să răspundă; împărţirea responsabilităţilor; 
reorganizarea santinelelor şi a vrăjilor de protecţie a 
taberei, pentru a evita ca Thorn sau Shruikan să se furişeze 
din nou printre ei; şi cum să facă rost de echipament nou 
pentru oamenii ale căror lucruri fuseseră arse sau zdrobite 
în timpul atacului. De comun acord, deciseră ca până a 
doua zi să nu dea de veste ce s-a întâmplat cu Nasuada; era 
mai important ca războinicii să prindă puţin somn, cât le 
mai rămăsese până ce răsăritul avea să lumineze orizontul. 

Şi totuşi, lucrul pe care nu îl discutară deloc a fost dacă ar 
fi trebuit să încerce a o salva pe Nasuada. Era limpede că 
singura cale de a o elibera ar fi fost să cucerească 
Uru'baen-ul, dar până atunci, probabil, ea va fi fost deja 
moartă, rănită sau juruită lui Galbatorix în limba străveche. 
Aşa că evitară cu totul subiectul, de parcă pomenirea 
acestuia ar fi fost interzisă. 

Însă ea era prezentă mereu în gândurile lui Eragon. De 
fiecare dată când închidea ochii, îl vedea pe Murtagh 
lovind-o, apoi ghearele solzoase ale labei lui Thorn 
strângându-se în jurul ei şi dragonul roşu zburând în 
noapte. Amintirile îl făceau pe Eragon să se simtă şi mai 
jalnic, însă nu se putea opri să le retrăiască. 

Când conclavul se împrăştie, Eragon le făcu semn lui 
Roran, Jormundur şi Aryei. Aceştia îl urmară fără întrebări 
înapoi la cortul lui, unde Eragon petrecu ceva timp 
cerându-le sfatul şi făcând planuri pentru ziua următoare. 

— Sfatul înţelepţilor îţi va da ceva bătaie de cap, sunt 
sigur, zise Jormundur. Nu te consideră atât de priceput la 
politică precum Nasuada, şi vor încerca să profite de acest 
lucru. 

De la atac, războinicul cu păr lung manifestase un calm 
nefiresc, într-atât încât Eragon bănuia că este fie în pragul 
lacrimilor, fie al furiei, fie poate al amândurora. 


— Nici nu sunt, spuse Eragon. Jormundur îşi înclină capul. 
— Oricum ar fi, trebuie să te ţii tare. le pot ajuta şieu un 
pic, dar cel mai mult depinde de cum te porţi tu. Dacă le vei 
permite să îţi influenţeze prea mult deciziile, vor socoti că ei 

au moştenit conducerea vardenilor, nu tu. 

Îngrijorat, Eragon aruncă o privire către Arya şi Saphira. 

„Să n-aveţi nici o teamă, le spuse Saphira tuturor. Nimeni 
nu îl va supune câtă vreme eu stau de veghe”. 

Când cea de-a doua întrunire a lor, în cerc mai restrâns, 
luă sfârşit, Eragon aşteptă până ce Arya şi Jormundur 
părăsiră cortul; apoi îl prinse pe Roran de umăr. 

— Ai vorbit serios când ai zis că asta este o bătălie între 
zei? Roran îl privi fix. 

— Da... Tu, şi Murtagh, şi Galbatorix sunteţi mult prea 
puternici ca să fiţi învinşi de către o persoană normală. Nu 
este drept. Nu este corect. Dar asta este. Noi, restul, 
suntem ca nişte furnici sub cizmele voastre. Ai vreo idee 
câţi oameni ai omorât de unul singur? 

— Mult prea mulţi. 

— Exact. Mă bucur că eşti aici, că lupţi pentru noi, şi mă 
bucur să te socot întru totul - mai puţin numele - fratele 
meu, însă aş fi vrut să nu trebuiască să ne bizuim pe un 
Cavaler, sau pe un elf, sau pe orice fel de magician ca să 
câştige războiul ăsta pentru noi. Nimeni n-ar trebui să fie la 
mila altei persoane. Nu în felul ăsta. Strică echilibrul lumii. 

Apoi Roran ieşi din cort. 

Eragon se lăsă să cadă pe patul său de campanie, 
simțindu-se de parcă ar fi fost izbit în piept. Rămase acolo o 
vreme, punându-şi întrebări şi meditând, până ce tensiunea 
insuportabilă a gândurilor sale îl făcu să se ridice brusc şi 
să ţâşnească afară. 

Când ieşi din cort, cei şase Şoimi ai Nopţii săriră în 
picioare, pregătindu-şi armele, pentru a-l însoţi oriunde s-ar 
fi dus. 

Eragon le făcu semn să rămână pe loc. Deşi protestase, 
Jormundur insistase să îi dea gărzile Nasuadei, pe lângă 


Blodhgarm şi ceilalţi elfi, pentru protecţia lui. 

— Niciodată nu putem fi îndeajuns de atenţi, zisese el. 

Lui Eragon nu îi plăcea să aibă încă şi mai mulţi oameni 
care să se ţină după el, însă fusese obligat să accepte. 

Trecând de gărzi, Eragon păşi grăbit către locul unde 
Saphira şedea încolăcită pe pământ. 

Când el se apropie, ea deschise un ochi apoi îşi ridică 
aripa, astfel încât el se târi sub ea şi se cuibări lângă 
pântecul cald. „Micuţule”, spuse ea şi începu să toarcă 
încetişor. 

Eragon stătea sprijinit de ea, ascultându-i torsul şi 
freamătul slab al aerului ce intra şi ieşea din plămânii ei 
puternici. În spatele lui, pântecul ei se ridica şi cobora cu o 
cadență blândă, liniştitoare. 

În oricare alt moment, simpla ei prezenţă ar fi fost 
suficientă ca să îl calmeze, dar nu acum. Mintea sa refuza 
să funcţioneze mai încet, pulsul continua să îi bubuie, iar 
mâinile şi picioarele îi erau nesuferit de fierbinţi. 

Îşi păstră emoţiile pentru sine, ca să nu o tulbure pe 
Saphira. Ea era istovită după cele două încleştări cu Thorn 
şi se cufundă repede într-un somn adânc, cu torsul 
pierzându-se în sunetul omniprezent al respirației ei. 

Însă gândurile lui Eragon nu-i dădeau pace. Iar şi iar, se 
întorcea la acelaşi fapt insuportabil, incontestabil: era 
conducătorul vardenilor. El, care fusese nimic altceva decât 
cel mai tânăr membru al unei familii sărace de fermieri, era 
acum conducătorul celei de-a doua armate, ca mărime, din 
Alagaesia. Însuşi faptul că se întâmplase aşa era scandalos, 
de parcă soarta s-ar fi jucat cu el, atrăgându-l într-o 
capcană care îl va distruge. Nu şi-o dorise niciodată, nu o 
căutase niciodată, şi totuşi evenimentele îl împinseseră 
către asta. 

„La ce s-a gândit Nasuada când m-a ales ca succesor al ei? 
se minună el. Îşi aminti motivele pe care i le dăduse ea, dar 
acestea nu îi potoliră cu nimic îndoielile. Chiar a crezut că îi 
pot lua locul? De ce nu Jormundur? A fost zeci de ani 


printre vardeni şi ştie atât de multe despre comandă şi 
strategie.” 

Eragon îşi aminti când Nasuada hotărâse să accepte 
oferta de alianţă a urgalilor, în ciuda urii şi a obidei ce 
exista între cele două rase ale lor şi în ciuda faptului că 
urgalii fuseseră cei care îi uciseseră tatăl. „Eu aş fi putut 
face asta? îşi imagina că nu - cel puţin nu la momentul 
respectiv. Aş putea lua asemenea decizii acum, dacă ele ar fi 
necesare pentru a-l învinge pe Galbatorix?” 

Nu era sigur. 

Făcu un efort să îşi calmeze mintea. Închizând ochii, se 
concentra asupra respiraţiilor sale, numărând din zece în 
zece. Era dificil să-şi menţină atenţia asupra acestei sarcini; 
la fiecare câteva secunde, un alt gând sau o altă senzaţie 
ameninţa să-l distragă şi pierdu şirul de multe ori. 

În cele din urmă însă, corpul său începu să se relaxeze şi, 
aproape fără să-şi dea seama, viziunile mişcătoare, ireale 
ale viselor sale în stare de veghe se furişară în el. 

Văzu multe lucruri - unele groaznice şi neliniştitoare, 
precum visele ce oglindeau evenimentele zilei ce trecuse. 
Altele erau dulci-amărui: amintiri ale lucrurilor ce fuseseră 
sau care şi-ar fi dorit să fie. 

Apoi, ca la o schimbare bruscă a vântului, visele îi vibrară 
şi îi deveniră mai solide, mai materiale, de parcă ar fi fost 
realităţi palpabile, pe care le putea ajunge şi atinge. Totul 
dispăru în jurul său şi zări un alt timp şi spaţiu - unul ce îi 
părea deopotrivă străin şi familiar, ca şi cum l-ar fi văzut 
cândva, cu multă vreme în urmă, şi apoi i-ar fi ieşit din 
minte. 

Eragon deschise ochii, însă imaginile rămaseră, ascunzând 
vederii tot ce era în jurul lui, şi el ştiu că ceea ce trăia nu 
era un vis obişnuit: „O câmpie întunecată şi pustie se 
întindea în faţa lui, străbătută de un singur fir de apă ce 
curgea leneş către răsărit: o panglică de argint strălucind 
sub razele unei luni pline... Plutind pe râul fără nume, o 
corabie înaltă şi semeaţă, cu pânzele de un alb pur ridicate, 


pregătite... Şiruri de războinici ce poartă sulițe şi două 
siluete cu glugă păşind printre ei, ca într-o procesiune 
grandioasă. Mirosul sălciilor şi al plopilor şi sentimentul 
unei tristeţi de-o clipă... Apoi strigătul îndurerat al unui 
bărbat, o străfulgerare de solzi şi un amestec de mişcări 
care mai mult ascunse decât dezvălui. 

Apoi tăcere şi întuneric, şi nimic altceva.” 

Vederea lui Eragon se limpezi şi se trezi din nou privind 
partea de dedesubt a aripii Saphirei. Îşi eliberă răsuflarea 
stăpânită - nu realizase că îşi ţinuse respiraţia - şi, cu o 
mână tremurătoare, îşi şterse lacrimile de la ochi. Nu putea 
înţelege de ce viziunea îl tulburase atât de puternic. 

„Fusese o premoniţie? se întrebă el. Sau ceva ce se 
întâmpla chiar în momentul ăsta? Şi de ce este important 
pentru mine?” 

După aceea, nu se mai putu odihni. Grijile reveniră 
grămadă şi îl asaltară fără milă, rozându-i mintea asemenea 
unei hoarde de şobolani, şi fiecare muşcătură părea să îl 
infecteze cu o otravă lentă. 

În cele din urmă, se strecură afară de sub aripa Saphirei - 
având grijă să nu o trezească - şi porni către cortul său. 

Ca şi înainte, Şoimii Nopţii se ridicară în picioare când îl 
văzură. Comandantul lor, un bărbat îndesat, cu un nas 
coroiat, păşi în faţă pentru a-l întâmpina pe Eragon. 

— Ai nevoie de ceva, Biruitorul-Umbrei? întrebă el. 

Eragon îşi aminti vag că numele omului era Garven şi că 
Nasuada îi spusese ceva despre faptul că bărbatul îşi 
pierduse cunoştinţa după ce cercetase minţile elfilor. Omul 
părea destul de bine în prezent, deşi privirea sa avea o 
oarecare tentă visătoare. Totuşi, Eragon presupuse că 
Garven era în stare să-şi îndeplinească sarcinile; altfel, 
Jormundur nu i-ar fi permis niciodată să se întoarcă la 
postul lui. 

— Nu pentru moment, căpitane, spuse Eragon cu voce 
joasă. Mai făcu un pas înainte, apoi se opri. 

— Câţi Şoimi ai Nopţii au fost ucişi în noaptea asta? 


— Şase, domnule. Toată straja. Vom fi mai puţini preţ de 
câteva zile, până vom putea găsi înlocuitori potriviţi. Şi, în 
plus, vom avea nevoie de şi mai mulţi recruți. Vrem să 
dublăm efectivele din jurul dumneavoastră. 

O expresie de durere tulbură privirea altminteri rece a lui 
Garven. 

— Am părăsit-o la greu, Biruitorul-Umbrei. Dacă am fi fost 
mai mulţi, poate că... 

— Toţi am părăsit-o la greu, zise Eragon. Şi, dacă ar fi fost 
mai mulţi dintre voi acolo, ar fi murit mai mulţi. 

Omul ezită, apoi încuviinţă, cu o expresie nefericită. 

„Am părăsit-o la greu”, gândi Eragon, intrând în cortul său. 
Nasuada era seniorul lui; protecţia ei era datoria lui, chiar 
mai mult decât a Şoimilor Nopţii. Şi totuşi, singura dată 
când ea avusese nevoie de ajutorul lui, el nu fusese în stare 
să o salveze. 

Blestemă o dată, cu ranchiună, pentru sine. 

În calitate de vasal al ei, ar fi trebuit să caute o cale deao 
salva, lăsând orice altceva la o parte. Dar mai ştia şi că ea 
nu ar fi vrut ca el să îi abandoneze pe vardeni doar de 
dragul ei. Ea mai degrabă ar fi suferit şi ar fi murit decât să 
permită ca lipsa ei să dăuneze cauzei căreia ea îşi dedicase 
viaţa. 

Eragon blestemă din nou şi începu să facă ture prin cort, 
încolo şi-ncoace. 

„Sunt conducătorul vardenilor.” 

Abia acum, că ea nu mai era, înţelese Eragon că Nasuada 
ajunsese mai mult decât seniorul şi comandantul lui; ea 
devenise prietena lui şi el simţea aceeaşi nevoie de a o 
proteja pe care o avea adeseori faţă de Arya. Însă dacă 
încerca, ar fi putut sfârşi prin a-i face pe vardeni să piardă 
războiul. 

„Sunt conducătorul vardenilor.” 

Se gândi la toţi oamenii care erau acum în 
responsabilitatea sa: Roran şi Katrina şi restul sătenilor din 
Carvahall; sutele de războinici alături de care luptase şi 


mulţi alţii; piticii; pisicile fermecate; până şi urgalii. Toţi se 
aflau acum sub comanda lui şi depinzând de el, pentru ca el 
să ia deciziile corecte astfel încât să-l învingă pe Galbatorix 
şi Imperiul său. 

Pulsul lui Eragon galopa, făcându-i vederea să tremure. Se 
opri din patrulat şi se apucă strâns de stâlpul din centrul 
cortului, apoi îşi şterse transpiraţia de pe frunte şi de pe 
buza de sus. 

Şi-ar fi dorit să aibă pe cineva cu care să vorbească. Se 
gândi să o trezească pe Saphira, însă dădu ideea la o parte. 
Era mai important ca ea să se odihnească decât să-i asculte 
tânguielile. Şi nici nu voia să îi încarce pe Arya sau pe 
Glaedr cu probleme pe care ei nu le puteau rezolva. În 
orice caz, se îndoia că ar găsi un ascultător înţelegător în 
Glaedr, când ultima lor conversaţie fusese atât de spinoasă. 

Eragon îşi reluă circuitul monoton: trei paşi în faţă, 
întoarcere, trei paşi în spate, întoarcere, şi iarăşi de la 
început. 

Pierduse cingătoarea lui Beloth cel înţelept. Le permisese 
lui Murtagh şi lui Thorn să o captureze pe Nasuada. lar 
acum se afla la conducerea vardenilor. 

Iar şi iar, aceleaşi câteva gânduri continuară să i se 
frământe prin minte şi, de fiecare dată sentimentul său de 
nelinişte sporea. Se simţea de parcă ar fi fost prins într-un 
labirint fără sfârşit, şi după fiecare colţ ascuns pândeau 
monştri, gata să atace. În ciuda celor spuse în timpul 
întâlnirii cu Orik, Orrin şi ceilalţi, nu vedea cum ar fi putut 
el, vardenii sau aliaţii acestora să îl înfrângă pe Galbatorix. 

„Nu aş fi în stare nici măcar să o salvez pe Nasuada, 
presupunând că aş putea să mă duc după ea şi să încerc.” 
Amărăciunea îl inundă. Sarcina ce le stătea în faţă părea 
fără nici o speranţă. De ce-a trebuit să dea asta peste noi? 
Blestemă şi îşi muşcă obrazul din interior până ce nu mai 
putu suporta durerea. 

Se opri din mersul său agitat şi se ghemui pe jos, 
împreunându-şi mâinile le ceafă. „Nu se poate face asta. Nu 


se poate face asta, şopti el, stând în genunchi şi legănându- 
se. Nu se poate.” 

În disperarea sa, Eragon se gândi să se roage la Guntera 
pentru ajutor, cum mai făcuse şi înainte. Să îşi aştearnă 
grijile la picioarele unuia mai puternic decât el şi să-şi 
încredinţeze soarta acelei forţe ar fi fost o uşurare. Asta i-ar 
fi permis să accepte soarta sa, precum şi a celor pe care-i 
iubea, cu o linişte mai mare, căci nu ar mai fi fost direct 
răspunzător de tot ce s-ar fi întâmplat. 

Însă Eragon nu se putu hotărî să rostească rugăciunea. 
Era răspunzător de sorţile lor, fie că îi plăcea, fie că nu, şi 
simţea că ar fi greşit să paseze această responsabilitate 
altcuiva, chiar şi unui zeu - sau ideii de zeu. 

Problema era că el nu credea că mai era în stare să facă ce 
trebuia făcut. Putea să îi comande pe vardeni; de asta era 
destul de sigur. Cât despre felul în care ar putea proceda 
pentru a cuceri Uru'baen-ul şi a-l omori pe Galbatorix, în 
privinţa asta era dezorientat. Nu avea puterea să îl înfrunte 
pe Murtagh, şi cu atât mai puţin pe rege, şi părea extrem 
de puţin probabil că ar putea găsi o soluţie împotriva 
oricăreia dintre vrăjile de protecţie ale acestora. 

Să pună stăpânire pe minţile lor, sau măcar pe a lui 
Galbatorix, părea la fel de improbabil. 

Eragon îşi scarpină ceafa, trecând în revistă fiecare 
posibilitate, oricât de puţine şanse de reuşită ar fi avut. 

Apoi se gândi la sfatul pe care i-l dăduse Solembum în 
Teirm, cu atâta timp în urmă. Pisica fermecată spusese: 
„Ascultă-mă bine, îţi voi spune două lucruri. Când va veni 
vremea şi vei avea nevoie de o armă, caută sub rădăcinile 
copacului Menoa. Apoi, când totul va părea pierdut şi 
puterea ta nu va fi de-ajuns, du-te la Stânca lui Kuthian şi 
rosteşte-ţi numele, ca să deschizi Bolta Sufletelor.” 

Spusele lui privind copacul Menoa se adeveriseră; sub 
acesta, Eragon găsise oţelul de care avusese nevoie pentru 
lama săbiei sale. O speranţă nebunească pâlpâi în Eragon, 
în timp ce cântări cea de-a doua profeție a pisicii fermecate. 


„Dacă vreodată puterea mea nu a fost de-ajuns şi dacă 
vreodată a părut totul pierdut, acuma este”, gândi Eragon. 
Oricum, nu avea încă nici o idee despre unde se aflau sau ce 
erau Stânca lui Kuthian sau Bolta Sufletelor. Îi întrebase, în 
diverse momente, pe Oromis şi pe Arya, dar ei nu îi 
dăduseră niciodată un răspuns. 

Eragon îşi întinse mintea, căutând prin tabără, până ce 
dădu de senzaţia aparte a minţii unei pisici fermecate. 
„Solembum, spuse el, am nevoie de ajutorul tău! Vino, te 
rog, la cortul meu.” 

După un moment, simţi încuviințarea silnică din partea 
pisicii fermecate şi întrerupse contactul. 

Apoi, Eragon stătu singur în întuneric... şi aşteptă. 

Fragmente, pe jumătate văzute şi neclare. 

TRECU peste un sfert de oră până când pânza de la 
intrarea în cortul lui Eragon se dădu la o parte şi Solembum 
intră, cu labele sale moi aproape silenţioase pe pământ. 

Pisica fermecată roşcată trecu pe lângă Eragon fără să îl 
privească, sări pe pat şi se aşeză printre pături, după care 
începu să se lingă între ghearele de la lăbuţa dreaptă. Fără 
să se uite la Eragon, zise: „Nu sunt un câine, ca să vin şi să 
plec când mă chemi, Eragon.” 

— Nici nu m-am gândit vreodată că ai fi, replică Eragon. 
Dar am nevoie de tine, şi este ceva urgent. 

„Mmh.” Hârşâitul limbii lui Solembum deveni tot mai 
puternic, pe măsură ce acesta se concentra asupra părţii 
catifelate a piciorului. „Atunci vorbeşte, Biruitorul-Umbrei. 
Ce vrei?” 

— Stai o clipă. Eragon se ridică şi se duse la stâlpul de 
care atârna felinarul. O să-l aprind, îl avertiză el pe 
Solembum. Apoi Eragon rosti un cuvânt în limba străveche 
şi o văpaie prinse viaţă din fitilul felinarului, răspândind o 
lumină caldă şi pâlpâitoare în cort. 

Eragon şi Solembum îşi mijiră ochii, aşteptând să li se 
adapteze la lumina bruscă. Atunci când ea nu îi mai stânjeni 
atât de mult, Eragon se aşeză pe scaun, nu departe de pat. 


Pisica fermecată, observă el nedumerit, îl privea cu ochi 
albaştri ca gheaţa. 

— Nu aveai ochii de altă culoare? întrebă el. 

Solembum clipi o dată şi ochii săi trecură de la albastru la 
auriu. Apoi continuă să îşi curețe laba. „Ce vrei, Biruitorul- 
Umbrei? Noaptea este bună ca să faci lucruri, nu ca să stai 
şi să pălăvrăgeşti.” îşi mişcă nervos vârful cozii sale cu 
ciucure. 

Eragon îşi umezi buzele, agitat de speranţa pe care o 
nutrea. 

— Solembum, mi-ai spus că, atunci când mi se va părea 
totul pierdut şi puterea mea nu va mai fi de-ajuns, trebuie 
să mă duc la Stânca lui Kuthian şi să deschid Bolta 
Sufletelor. 

Pisica fermecată se opri din lins. 

— Ah, asta. 

— Da, asta. Şi trebuie să aflu ce ai vrut să zici. Dacă este 
ceva care ne poate ajuta în lupta noastră împotriva lui 
Galbatorix, trebuie să aflu chiar acum - nu mai târziu, nu 
după ce reuşesc să dezleg o ghicitoare sau alta, ci acum. 
Aşa că spune-mi unde pot găsi Stânca lui Kuthian, cum pot 
deschide Bolta Sufletelor şi ce voi găsi înăuntru? 

Solembum îşi lăsă uşor pe spate urechile cu vârfuri negre, 
scoţându-şi ghearele de la laba pe care o curăța pe 
jumătate afară din teacă. „Nu ştiu.” 

— Nu ştii?! exclamă Eragon, nevenindu-i să creadă. 

„Chiar trebuie să repeţi tot ce zic?” 

— Cum să nu ştii? 

„Nu ştiu.” 

Aplecându-se în faţă, Eragon înhaţă laba mare şi grea a lui 
Solembum. Pisica fermecată îşi lipi urechile de cap, sâsâi şi 
îşi încorda laba, înfigându-şi ghearele în mâna lui Eragon. 
Eragon zâmbi crispat şi ignoră durerea. Pisica fermecată 
era mai puternică decât se aşteptase, aproape îndeajuns de 
puternică pentru a-l da jos de pe scaun. 


— Gata cu ghicitorile, zise Eragon. Am nevoie de adevăr, 
Solembum. De unde ai primit această informaţie şi ce 
înseamnă ea? 

Solembum îşi zbârli blana de pe spate. „Uneori ghicitorile 
reprezintă adevărul, om greu de cap ce eşti! Acum dă-mi 
drumul, dacă nu vrei să îţi sfâşii faţa şi să-ţi arunc 
măruntaiele la corbi.” 

Eragon îşi mai menţinu puţin strânsoarea, apoi îi dădu 
drumul lui Solembum şi se lăsă pe spate. Îşi strânse mâna 
ca să-şi calmeze durerea şi ca să oprească sângerarea. 

Solembum îl privi fioros printre pleoapele lăsate, 
renunțând la orice urmă de indiferenţă. „Am zis că nu ştiu 
deoarece, indiferent de ce crezi tu, chiar nu ştiu. Nu ştiu 
unde se află Stânca lui Kuthian, nici cum ai putea deschide 
Bolta Sufletelor, nici ce ar putea conţine această boltă.” 

— Spune asta în limba străveche. 

Solembum îşi îngustă ochii şi mai mult, dar repetă în limba 
elfilor, şi Eragon îşi dădu seama că spunea adevărul. 

O mulţime de întrebări îl năpădiră pe Eragon, aşa că de- 
abia se hotări pe care să o rostească mai întâi. 

— Atunci cum ai aflat de Stânca lui Kuthian? 

Coada lui Solembum zvâcni din nou, îndreptând cutele de 
pe pături. „Pentru ultima oară, nu ştiu. Nimeni din neamul 
meu nu ştie.” 

— Atunci cum...? Eragon se opri, pradă confuziei. 
„Curând după căderea Cavalerilor, membrii rasei noastre 
au căpătat o anumită convingere conform căreia, dacă ar fi 
să întâlnim vreodată un nou Cavaler, unul care să nu îi fie 
supus lui Galbatorix, să îi spunem ce ţi-am spus eu ţie: 
despre copacul Menoa şi despre Stânca lui Kuthian.” 

— Dar... de unde aţi primit această informaţie? 

Solembum îşi încreţi botul, dezgolindu-şi colții într-un 
zâmbet neplăcut. „Asta nu îţi pot spune, doar că oricine sau 
orice o fi fost în spatele ei îţi vrea binele.” 

— Cum poţi şti asta? exclamă Eragon. Dacă a fost 
Galbatorix? Ar putea încerca să vă păcălească. Ar putea 


încerca să ne păcălească pe mine şi pe Saphira, ca să ne 
captureze. 

„Nu, făcu Solembunm, înfigându-şi ghearele în pătura de 
sub el. Pisicile fermecate nu sunt aşa uşor de păcălit 
precum alţii. Nu Galbatorix este în spatele acestei poveşti. 
Sunt sigur de asta. Oricine a dorit ca tu să primeşti această 
informaţie este aceeaşi persoană sau făptură care a avut 
grijă să găseşti metalul pentru sabia ta. Ar fi făcut asta 
Galbatorix?” 

Eragon se încruntă. 

— Nu aţi încercat să aflaţi cine este în spatele poveştii? 

„Ba da.” 

— Şi? 

„Nu am reuşit. Pisica fermecată îşi înfoie blana. Sunt două 
posibilităţi. Fie amintirile noastre au fost modificate 
împotriva voinţei noastre şi noi suntem pionii unei entităţi 
malefice, fie am primit de bunăvoie modificarea, oricare o fi 
fost motivul. Poate că am scos amintirile chiar noi. Îmi vine 
greu să cred că ar fi putut cineva să se joace astfel cu 
minţile noastre. Cu câţiva dintre noi, aş mai zice. Dar cu 
toată rasa? Nu. Nu se poate.” 

— Dar de ce vi s-ar fi încredinţat această informaţie tocmai 
vouă, pisicilor fermecate? 

„Bănuiesc că are de-a face cu faptul că am fost 
dintotdeauna prietenii Cavalerilor şi ai dragonilor... Noi 
suntem paznicii. Cei care ascultă. Rătăcitorii. Umblăm 
singuri prin locurile întunecate din lume şi ne amintim cele 
ce sunt şi cele ce au fost. Solembum îşi îndreptă privirea în 
altă parte. Trebuie să înţelegi, Eragon. Nici unuia dintre noi 
nu i-a convenit situaţia asta. Ne-am gândit mult şi bine dacă 
nu cumva am face mai mult rău transmițând informaţia mai 
departe, când se va ivi prilejul. În cele din urmă, hotărârea 
mi-a aparţinut mie, iar eu am hotărât să îţi spun, căci păreai 
să ai nevoie de tot ajutorul din lume. Poţi să înţelegi ce vrei 
din asta.” 


— Dar ce trebuie să fac? rosti Eragon. Cum ar trebui să 

găsesc Stânca lui Kuthian? 
„Asta nu ştiu.” 

— Atunci cu ce mă ajută informaţia? La fel de bine aş fi 
putut să nu o aud niciodată. 

Solembum clipi o dată. „Mai este un lucru pe care ţi-l pot 
zice. S-ar putea să nu aibă mare însemnătate, dar poate că 
îţi va arăta calea de urmat.” 

— Ce? Ce anume? 

„Dacă ai răbdare un pic, îţi spun. Când te-am întâlnit prima 
oară, în Teirm, am avut o senzaţie ciudată că ar trebui să ai 
cartea Domia abr Wyrda. Mi-a luat ceva timp ca să mă ocup 
de asta, dar eu am fost cel care l-a convins pe Jeod să îţi dea 
cartea.” Apoi pisica fermecată îşi înălţă cealaltă labă şi, 
după o examinare rapidă, începu să o spele. 

— Ai mai avut şi alte senzaţii ciudate în ultimele luni? 
întrebă Eragon. 

„Numai impulsul de a mânca o ciupercă mică şi roşie, dar 
mi-a trecut repede.” 

Eragon bombăni şi se aplecă, luând cartea de sub pat, 
acolo unde o ţinea la un loc cu celelalte ustensile de scris. 
Se uită la volumul mare, legat în piele, înainte să-l deschidă 
la o pagină oarecare. Ca de obicei, hăţişul de rune 
dinăuntru nu îi spuse mare lucru la prima vedere. Abia 
după ce se strădui o vreme izbuti să descifreze câteva 
dintre ele: care, dacă este să-i dăm crezare lui Taladorous, 
ar însemna că munţii înşişi erau rezultatul unei vrăji. Ceea 
ce este absurd, desigur, căci... 

Eragon mârâi, frustrat, şi închise cartea. 

— Nu am timp de aşa ceva. Este prea mare, iar eu citesc 
prea încet. Am trecut deja printr-un număr măricel de 
capitole şi nu am găsit nimic legat de Stânca lui Kuthian sau 
de Bolta Sufletelor. 

Solembum îl privi o clipă. „Ai putea cere cuiva să o 
citească în locul tău, dar dacă este vreo taină ascunsă în 


Domia abr Wyrda, s-ar putea ca tu să fii singurul care o 
poate vedea.” 

Eragon rezistă dorinţei de a blestema. Sărind de pe scaun, 
începu să umble iarăşi încolo şi-ncoace. 

— De ce nu mi-ai spus toate astea mai devreme? 

„Nu mi s-a părut important. Sfatul meu cu privire la boltă 
şi la stâncă putea fi sau nu de ajutor, şi aflarea sau 
neaflarea adevărului despre originile acelei informaţii nu... 
ar... fi... schimbat... nimic!” 

— Dar dacă aş fi ştiut că avea ceva de-a face cu Bolta 
Sufletelor, mi-aş fi petrecut mai mult timp citind-o. 

„Dar nici măcar nu ştim dacă aşa stau lucrurile”, făcu 
Solembum. Îşi trecu limba peste mustăţi, netezindu-le. 
„Cartea ar putea să nu aibă nimic de-a face cu Stânca lui 
Kuthian sau cu Bolta Sufletelor. Cine poate şti? Pe 
deasupra, deja te apucaseşi să o citeşti. Chiar ai fi petrecut 
mai mult timp cu ea dacă ţi-aş fi spus că am un sentiment - 
ţine cont, nimic mai mult - cum că ar putea avea oarecare 
importanţă pentru tine? Hmm?” 

— Probabil că nu... Dar tot ar fi trebuit să îmi spui. 

Pisica fermecată îşi ascunse lăbuţele sub piept şi nu 
răspunse. Eragon se încruntă, apucând de carte, simțind că 
vrea să o rupă în bucăţi. 

— Nu poate fi doar atât. Trebuie să mai fie ceva ce ai uitat. 

„Multe, dar niciuna nu cred că are legătură cu asta.” 

— În toate călătoriile tale din jurul Alagaesiei, cu Angela 
sau fără ea, nu ai găsit nimic ce ar putea explica acest 
mister? Sau măcar ceva ce ar putea folosi împotriva lui 
Galbatorix? 

„le-am găsit pe tine, nu?” 

— Nu e deloc amuzant, mormăi Eragon. La naiba, trebuie 

să ştii mai mult. 
„Ba nu ştiu.” 

— Atunci gândeşte-te! Dacă nu pot găsi ceva care să mă 

ajute împotriva lui Galbatorix, vom pierde, Solembum. Vom 


pierde, şi majoritatea vardenilor, inclusiv pisicile fermecate, 
vor muri. 

Solembum sâsâi din nou. „Ce te aştepţi de la mine, 
Eragon? Nu pot să inventez ceva de ajutor dacă nu există. 
Citeşte cartea.” 

— Vom ajunge la Uru'baen înainte să apuc să o termin. 
Cartea e ca şi cum nu ar fi existat. 

Solembum îşi lăsă din nou urechile pe spate. „Nu e vina 
mea.” 

— Nu-mi pasă dacă este. Vreau doar să găsesc o cale prin 
care să nu murim sau să ajungem sclavi. Gândeşte-te! 
Trebuie să mai fie ceva! 

Solembum scoase un mârâit foarte jos, ca un murmur. „Nu 
ştiu. Şi...” 

— Trebuie, sau suntem pierduţi! 

În timp ce spunea asta, Eragon observa cum pisica 
fermecată se schimba deodată. Urechile lui Solembum se 
ridicară până când ajunseră perfect drepte, mustăţile i se 
relaxară şi privirea i se înmuie, pierzându-şi sclipirea 
tăioasă. În acelaşi timp, mintea pisicii deveni neobişnut de 
pustie, ca şi cum conştiinţa îi încremenise sau îi fusese 
îndepărtată. 

Eragon înlemni, nesigur de ceea ce se întâmpla. Apoi îl 
simţi pe Solembum spunând prin gânduri monotone, 
incolore ca o baltă sub un cer înnorat de iarnă: „Capitolul 
patruzeci şi şapte. Pagina trei. Începe cu al doilea pasaj şi 
mai departe.” 

Privirea lui Solembum deveni ascuţită, iar urechile îşi 
reluară poziţia. „Ce-i? spuse el, evident iritat. De ce căşti 
gura aşa la mine?” 

— Ce ai zis? 

„Am zis că nu ştiu nimic altceva. Şi că...” 

— Nu, nu, celălalt lucru, despre capitol şi pagină. 
„Nu te juca cu mine. Nu am zis aşa ceva.” 

— Ba da. 


Solembum se uită atent la el pentru câteva secunde. Apoi, 
cu gânduri foarte calme, îi zise: „Spune-mi întocmai ce ai 
auzit, Cavaler al Dragonului.” 

Aşa că Eragon repetă cuvintele lui cât mai precis cu 
putinţă. Când termină, pisica fermecată rămase tăcută 
pentru câtva timp. „Nu îmi amintesc asta.” 

— Ce crezi că înseamnă? 

„Înseamnă că ar trebui să te uiţi ce scrie la pagina trei din 
capitolul patruzeci şi şapte.” 

Eragon ezită, apoi dădu din cap şi răsfoi paginile cărţii. În 
timp ce dădea paginile, îşi aminti de capitolul în cauză; era 
cel despre consecinţele despărțirii Cavalerilor de elfi, ca 
urmare a unui scurt război dintre oameni şi elfi. Eragon 
citise începutul, dar îi păruse doar o descriere aridă a 
tratatelor şi negocierilor, aşa că lăsase pe altă dată. 

În curând ajunse la pagina potrivită. Urmărind rândurile 
de rune cu vârful degetului, Eragon citi cu voce tare: 

În mod remarcabil, insula are o climă temperată în 
comparaţie cu alte zone de pe continent aflate la aceeaşi 
latitudine. Verile sunt adesea răcoroase şi ploioase, însă 
iernile sunt blânde şi lipsite de gerul aprig al părţilor 
nordice din Şiră, ceea ce înseamnă că grânele pot fi 
cultivate o bună parte din an. După părerea generală, 
pământul este mănos şi rodnic - singurul avantaj al 
munţilor de foc care erup din când în când, acoperind 
insula cu un strat gros de cenuşă - iar pădurile sunt pline 
cu vânat mare cum le place dragonilor să vâneze, incluzând 
multe specii care nu se găsesc în alte părţi ale Alagaesiei. 

Eragon se opri. 

— Nimic din toate astea nu mi se pare relevant. 

„Citeşte mai departe.” 

Încruntându-se, Eragon trecu la următorul paragraf: 

Acolo, în marea depresiune din centrul Vroengardului, 
Cavalerii au clădit oraşul lor renumit, Doru Araeba. 

Doru Araeba! Singurul oraş din istorie proiectat astfel 
încât să găzduiască şi dragoni, pe lângă elfi şi oameni. Doru 


Araeba! Un loc al magiei, al învăţării şi al misterelor 
străvechi. Doru Araeba! Până şi numele pare încărcat de 
emoție. Niciodată nu a mai existat un asemenea oraş şi 
niciodată nu va mai exista un altul, căci acum este pierdut, 
distrus - făcut una cu pământul de uzurpatorul Galbatorix. 

Clădirile erau construite în stilul elfilor - cu unele influenţe 
din partea Cavalerilor în ultima vreme - însă din piatră, nu 
din lemn; aşa cum cititorul îşi poate da lesne seama, 
clădirile din lemn nu o duc prea bine în preajma unor 
făpturi cu gheare ascuţite şi cu capacitatea de a scuipa 
flăcări. Totuşi, cea mai notabilă caracteristică a oraşului 
rămâne scara enormă la care a fost construit. Toate străzile 
erau îndeajuns de late pentru ca doi dragoni să meargă 
umăr la umăr şi, cu câteva excepţii, încăperile şi uşile erau 
îndeajuns de mari ca să poată găzdui dragoni de aproape 
orice mărime. 

Drept urmare, Doru Araeba era ceva uriaş, întins, 
presărat cu clădiri de asemenea proporţii încât chiar şi un 
pitic ar fi rămas impresionat. Grădinile şi fântânile erau 
răspândite prin oraş, datorită nemărginitei iubiri a elfilor 
pentru natură, şi printre sălile şi fortărețele Cavalerilor 
erau multe turnuri înalte. 

Pe piscurile din jurul oraşului, Cavalerii plasaseră foişoare 
şi cetăţui - ca să se apere împotriva vreunui atac - şi nu 
puţini dragoni şi Cavaleri îşi aleseseră câte o peşteră în 
înaltul munţilor în care să locuiască departe de restul 
ordinului lor. Dragonii mai bătrâni şi mai mari preferau 
această situaţie, căci îndrăgeau mai degrabă singurătatea, 
iar faptul că locuiau deasupra depresiunii le uşura mult 
zborul. 

Frustrat, Eragon se opri. Descrierea oraşului Doru Araeba 
era destul de interesantă, dar citise însemnări mult mai 
amănunțite despre el când fusese în Ellesmera. Nici nu îi 
făcea plăcere să descifreze runele înghesuite, un proces 
anevoios chiar şi în cele mai bune momente. 

— Nu are rost, făcu el, lăsând jos cartea. 


Solembum părea la fel de enervat ca şi Eragon. „Nu te da 
bătut încă. Mai citeşte două pagini. Dacă tot nu găseşti 
Nimic, te poţi opri.” 

Eragon trase aer în piept şi încuviinţă. Îşi trecu degetul 
peste pagină până ce regăsi locul unde ajunsese, după care 
începu din nou să citească: 

Oraşul adăpostea multe minuni, de la Fântâna Cântătoare 
a Eldimirimilor până la fortăreaţa de cleştar Svellhjall şi la 
cuiburile dragoni lor, însă, cu toată splendoarea acestora, 
cea mai de preţ comoară a oraşului era biblioteca sa. Nu, 
aşa cum ar putea crede cineva, datorită structurii sale 
impozante - deşi era cu adevărat impozantă - ci fiindcă de-a 
lungul veacurilor Cavalerii adunaseră acolo unul dintre cele 
mai cuprinzătoare depozite de cunoştinţe din întreg ţinutul. 
La căderea Cavalerilor, mai erau doar trei biblioteci care 
rivalizau cu ea - cea din llirea, cea din Ellesmera şi cea din 
Tronjheim - însă niciuna dintre acestea nu conţinea atât de 
multe informaţii despre lucrarea magiei precum cea din 
Doru Araeba. 

Biblioteca se afla la marginea de nord-vest a oraşului, 
aproape de grădinile care înconjurau Turnul Moraeta, 
cunoscut şi sub numele de Stânca lui Kuthian... 

Eragon simţi că îi rămân vorbele în gât pe când se uita 
încremenit la nume. După o clipă, continuă, şi mai încet: 
cunoscut şi sub numele de Stânca lui Kuthian (vezi capitolul 
doisprezece) şi aflat în apropierea măreţului tron, acolo 
unde conducătorii Cavalerilor îşi aveau curtea când veneau 
în vizită tot soiul de regi şi de regine. 

Eragon simţi cum îl copleşeşte un sentiment de smerenie 
şi de teamă. Cineva sau ceva avusese grijă ca el să afle 
exact bucăţica aceea de informaţie, acelaşi cineva sau ceva 
care îl ajutase să găsească metalul pentru sabie. Gândul era 
de natură să intimideze, şi acum, că Eragon ştia unde avea 
de mers, nu mai era atât de sigur că voia să facă asta. 

„Ce îi aştepta oare în Vroengard?” se întrebă el. Se temea 
să speculeze, ca nu cumva să îşi facă singur speranţe ce ar 


fi fost imposibil de realizat. 

Întrebări fără răspuns. 

ERAGON căută în Domia abr Wyrda până ce, în capitolul al 
doisprezecelea, găsi o trimitere la Kuthian. Spre 
dezamăgirea sa, tot ce spuneau era că acest Kuthian fusese 
unul dintre primii Cavaleri care explorase Insula 
Vroengard. 

În cele din urmă, închise cartea şi rămase privind-o fix, 
plimbându-şi degetul pe o încreţitură ce brăzda cotorul. Pe 
pat, Solembum tăcea şi el. 

— Crezi că în Bolta Sufletelor se află spirite? întrebă 
Eragon. 

„Spiritele nu sunt sufletele celor morţi.” 

— Nu, dar ce altceva ar putea fi? 

Solembum se ridică de pe locul unde stătuse şi se întinse, 
cu un fior unduindu-i corpul de la cap la coadă. „Dacă afli, 
m-ar interesa să aud ce ai descoperit.” 

— Aşadar, crezi că eu şi Saphira ar trebui să mergem? 

„Nu îţi pot spune ce ar trebui să faci. Dacă este o capcană, 
atunci cei mai mulţi din rasa mea au fost înfrânți şi înrobiţi 
fără ca măcar să îşi dea seama, iar vardenii ar putea să se 
predea pe loc, căci nu îl vor păcăli pe Galbatorix niciodată. 
Dar dacă nu este o capcană, atunci ar putea fi o bună 
ocazie să găseşti ajutor acolo unde nu credeam că ar putea 
găsi cineva. N-aş putea spune. Va trebui să decizi singur 
dacă merită să îţi încerci norocul. Cât despre mine, m-am 
săturat de misterul ăsta.” 

Sări de pe patul de campanie şi merse către ieşirea 
cortului, unde se opri şi aruncă o privire înapoi, către 
Eragon. „Sunt multe puteri ciudate ce acţionează în 
Alagaesia, Biruitorul-Umbrei. Am văzut lucruri ce sfidează 
imposibilul: vârtejuri de lumină rotindu-se în grote din 
adâncurile pământului, oameni care întineresc, pietre care 
vorbesc şi umbre care se furişează. Încăperi care sunt mai 
mari pe dinăuntru decât pe dinafară.. Galbatorix nu este 
singura putere din lume de care trebuie să ţii seamă şi s-ar 


putea să nu fie nici cea mai puternică. Alege cu grijă, 
Biruitorul-Umbrei, iar dacă alegi să te duci, ia-o încetişor. Şi 
apoi, pisica fermecată se prelinse afară din cort şi dispăru 
în întuneric.” 

Eragon respiră profund şi se lăsă pe spate. Ştia ce avea de 
făcut; trebuia să meargă în Vroengard. Dar nu putea lua o 
decizie fără să se sfătuiască şi cu Saphira. 

Cu un ghiont uşor al minţii, o trezi şi, după ce o asigură că 
nu se întâmplase nimic rău, îi împărtăşi amintirile vizitei lui 
Solembum. Uimirea ei fu tot atât de mare ca şi a lui. 

Când el termină, ea spuse: „Nu-mi place ideea deamă 
juca cu cel care a fermecat pisicile, oricine ar fi acela.” „Nici 
mie, dar ce altă posibilitate avem? Dacă Galbatorix este în 
spatele acesteia, atunci o să-i picăm direct în braţe. Dar 
dacă rămânem pe loc, vom face acelaşi lucru, doar că asta 
se va întâmpla când vom ajunge în Uru'baen.” „Diferenţa 
este că îi vom avea cu noi pe vardeni şi pe elfi.” „E drept.” 

Tăcerea se aşternu o vreme între ei. Apoi Saphira zise: 
„Sunt de acord. Sunt de acord; ar trebui să mergem. Avem 
nevoie de gheare mai lungi şi dinţi mai ascuţiţi, dacă vrem 
să îi învingem pe Galbatorix şi Shruikan, pe lângă Murtagh 
şi 'Thorn. În plus, Galbatorix se aşteaptă să gonim către 
Uru'baen, în speranţa de a o salva pe Nasuada. Şi dacă este 
un lucru care îmi dă mâncărime în solzi, acesta este să fac 
ceea ce se aşteaptă duşmanii noştri.” 

Eragon încuviinţă. „Şi dacă este o capcană?” 

Un mârâit uşor se auzi din afara cortului. „Atunci îl vom 
învăţa pe cel care ne-a întins-o să se teamă de numele 
noastre, chiar dacă acesta este Galbatorix.” 

El zâmbi. Pentru prima oară de când Nasuada fusese 
răpită, simţea că merge într-o direcţie clară. lată că era 
ceva ce puteau face - ceva prin care puteau influenţa 
desfăşurarea evenimentelor, în loc să stea deoparte, ca 
nişte simpli observatori. 

— Bine, atunci, murmură el. 


Arya ajunse la cortul lui la doar câteva secunde după ce o 
contactase. Rapiditatea ei îl nedumeri, până ce ea îi 
dezvălui că făcuse de strajă, împreună cu Blodhgarm şi cu 
ceilalţi elfi, ca nu cumva Murtagh şi Thorn să se întoarcă. 

Odată ce ea fu acolo, Eragon îşi întinse mintea către 
Glaedr şi reuşi a-l convinge să se alăture discuţiei lor, deşi 
ursuzul dragon nu avea nici un chef de vorbă. 

După ce toţi patru, inclusiv Saphira, fură uniţi prin 
gânduri, Eragon izbucni în sfârşit: „Ştiu unde se află Stânca 
lui Kuthian!” „Ce stâncă mai e şi asta?” mormăi Glaedr, 
irascibil. 

„Numele îmi pare cunoscut, spuse Arya, dar nu ştiu de 
unde să-l iau.” 

Eragon se încruntă uşor. Amândoi îl mai auziseră vorbind 
despre sfatul lui Solembum. Şi niciunul nu era genul care să 
uite. 

Cu toate acestea, Eragon repetă povestea întâlnirii sale cu 
Solembum în 'Teirm, apoi le spuse despre cele mai 
proaspete dezvăluiri ale pisicii fermecate şi le citi 
respectivul fragment din cartea Domia abr Wyrda. 

Arya îşi dădu o şuviţă de păr după una dintre urechile ei 
ascuţite. Vorbind în acelaşi timp cu mintea şi cu vocea, ea 
zise: 

— Mai spune o dată, care este numele acestui loc? 

— Turnul Moraetei sau Stânca lui Kuthian, răspunse 
Eragon în acelaşi mod. Ezitase o fracțiune de secundă, 
oarecum nedumerit de întrebarea ei. E un zbor lung, dar... 

„... dacă Eragon şi cu mine plecăm numaidecât...” zise 
Saphira. 

—... putem călători până acolo şi înapoi... 

„... înainte ca vardenii să ajungă în Uru'baen. Asta...” 

—... este singura noastră şansă să plecăm. 

„Nu vom avea timp...” 

—... să facem călătoria mai târziu. 

„Şi totuşi, încotro aveţi de gând să zburaţi?” întrebă 
Glaedr. 


— Ce... ce vrei să spui? 

„Exact ce am spus, mârâi dragonul, şi mintea sa se 
întunecă. Cu toată trăncăneala voastră, mai trebuie totuşi 
să ne spuneţi unde se află acest misterios... lucru.” 

— Dar v-am spus! făcu Eragon, consternat. E pe Insula 
Vroengard! 

„În sfârşit, un răspuns sincer...” 

O încruntătură încreţi fruntea Aryei. 

— Dar ce veţi face în Vroengard? 

— Nu ştiu! zise Eragon, începând să se enerveze. Cugetă 
dacă merita să-l înfrunte pe Glaedr pentru spusele lui; 
dragonul părea că-l sâcâie dinadins pe Eragon. Depinde 
peste ce vom da. Odată ajunşi acolo, vom încerca să 
deschidem Stânca lui Kuthian şi să descoperim ce secrete 
ascunde. Dacă este o capcană... Dădu din umeri. Atunci 
vom lupta. 

Expresia Aryei devenea din ce în ce mai neliniştită. 

— Stânca lui Kuthian... Numele îmi pare încărcat de 
semnificaţie, dar n-aş putea spune de ce; îmi răsună în 
minte, precum un cântec pe care l-am ştiut cândva, dar pe 
care l-am uitat. Îşi scutură capul şi îşi duse mâinile la 
tâmple. Of, acum a dispărut... Ridică privirea. lertaţi-mă, 
despre ce vorbeam? 

— Despre plecarea în Vroengard, spuse Eragon încet. 

— Ah, da... dar în ce scop? E nevoie de tine aici, Eragon. 
Oricum, nu s-a păstrat nimic de valoare în Vroengard. 

„Da, spuse Glaedr. Este un loc mort şi părăsit. După 
căderea oraşului Doru Araeba, puţinii dintre noi care au 
scăpat s-au întors să caute ceva ce-ar fi putut fi de folos, 
însă Sperjurul deja curăţase ruinele.” 

Arya încuviinţă. 

— Şi, în primul rând, de unde ţi-a venit ideea asta? Nu 
înţeleg cum ar putea fi înţelept să îi părăseşti pe vardeni 
acum, când sunt cel mai vulnerabili. Şi pentru ce? Ca să 
zbori în celălalt capăt al Alagaesiei fără nici un motiv? Mă 


aşteptam la mai mult din partea ta... Nu poţi pleca doar 
pentru că nu îţi convine noua ta poziţie, Eragon. 

Eragon îşi decupla mintea de Arya şi Glaedr, făcându-i 
semn Saphirei să îi urmeze exemplul. „Nu îşi aduc aminte! 
Nu îşi pot aduce aminte!” „Este magie. Magie profundă, ca 
vraja ce ascunde numele dragonilor care i-au trădat pe 
Cavaleri.” „Dar tu nu ai uitat despre Stânca lui Kuthian, 
nu?” „Sigur că nu, zise ea, cu mintea străfulgerându-i în 
nuanţe verzi de supărare. Cum aş putea uita când suntem 
atât de strâns uniţi?” 

Eragon fu cuprins de o senzaţie de ameţeală când cântări 
implicaţiile. „Pentru a fi eficientă, vraja trebuie să şteargă 
mai întâi amintirile tuturor celor care ştiau despre stâncă, 
cât şi amintirile oricui ar fi auzit sau ar fi citit despre ea mai 
apoi. Ceea ce înseamnă... că toată Alagaesia este supusă 
acestui farmec. Nimeni nu-i poate scăpa.” „În afara 
noastră.” „În afara noastră, încuviinţă el. Şi a pisicilor 
fermecate.” „Şi, poate, a lui Galbatorix.” 

Eragon se cutremură; se simţea de parcă păianjeni făcuţi 
din cristale de gheaţă i se plimbau pe şira spinării. 
Proporţiile amăgirii îl uluiau, făcându-l să se simtă mic şi 
vulnerabil. Întunecarea minţilor elfilor, piticilor, oamenilor şi 
dragonilor laolaltă, fără a trezi nici cea mai mică urmă de 
suspiciune, era o ispravă atât de greu de dus la bun sfârşit 
încât se îndoia că ar fi putut fi realizată printr-o aplicare 
voită a magiei; mai degrabă credea că ar fi putut fi făcută 
prin instinct, căci o asemenea vrajă ar fi fost mult prea 
complicată pentru a fi transpusă în cuvinte. 

Trebuia să afle cine era responsabil pentru manipularea 
tuturor locuitorilor din Alagaesia, şi de ce. Dacă era 
Galbatorix, atunci Eragon se temea că Solembum avea 
dreptate şi înfrângerea vardenilor era inevitabilă. 

„Crezi că este lucrarea dragonilor, cum s-a întâmplat în 
cazul Ştergerii Numelor?” întrebă el. 

Saphira răspunse destul de încet. „Poate. Însă, aşa cum ţi- 
a spus şi Solembum, sunt multe puteri în Alagaesia. Până nu 


mergem în Vroengard, nu vom şti cu siguranţă cum stau 
lucrurile.” „Dacă vom şti vreodată.” „Da.” 

Eragon îşi trecu degetele prin păr. Se simţea deodată 
nemaipomenit de istovit. „De ce trebuie să fie totul atât de 
greu?” se întrebă el. 

„Deoarece toţi vor să mănânce şi nimeni nu vrea să fie 
mâncat”, îi explică Saphira. 

El pufni, cuprins de un amuzament sinistru. 

În ciuda repeziciunii cu care el şi Saphira puteau face 
schimb de gânduri, conversaţia lor dură destul de mult 
pentru ca Arya şi Glaedr să bage de seamă. 

— De ce v-aţi închis minţile faţă de noi? întrebă Arya. 
Privirea îi fugi către unul dintre pereţii cortului - peretele 
cel mai apropiat de locul în care Saphira stătea încolăcită în 
întunericul de afară. S-a întâmplat ceva? 

„Pari tulburat”, adăugă Glaedr. 

Eragon îşi înăbuşi un chicotit sec. 

— Poate pentru că sunt. Arya îl urmări cu îngrijorare cum 
se duce şi se aşază pe marginea patului. Îşi lăsă braţele să îi 
atârne greoaie şi fără vlagă printre picioare. Rămase tăcut 
un moment, făcând trecerea de la limba sa maternă la cea a 
elfilor şi a magiei şi spunând: Aveţi încredere în Saphira şi 
în mine? 

Pauza care urmă fii scurtă, din fericire. 

— Am încredere, replică Arya, tot în limba străveche. 

„Şi eu”, rosti şi Glaedr. 

„Le zic eu sau le zici tu?” o întrebă Eragon iute pe Saphira. 

„Lu vrei să le spui, aşa că spune-le.” 

Eragon o privi pe Arya. Apoi, tot în limba străveche, le zise 
amândurora: 

— Solembum mi-a dezvăluit numele unui loc, un loc de pe 
Vroengard, unde Saphira şi cu mine am putea găsi pe 
cineva sau ceva care să ne ajute să îl învingem pe 
Galbatorix. Totuşi, numele este vrăjit. De fiecare dată când 
îl rostesc, voi îl uitaţi. O slabă expresie de uimire apăru pe 
chipul Aryei. Mă credeţi? 


— Te cred, rosti Arya cu încetul. 

„lar eu cred că tu crezi ce spui, mârâi Glaedr. Dar asta nu 
înseamnă neapărat că aşa şi stau lucrurile.” 

— Cum altfel aş putea să îţi dovedesc? Tu nu îţi poţi aminti 
dacă îţi dezvălui numele sau dacă îţi împărtăşesc amintirile 
mele. Ai putea să îl întrebi pe Solembum, dar la ce bun? 

„La ce bun? În primul rând, am putea afla dacă nu cumva 
ai fost păcălit sau amăgit de ceva care doar părea să fie 
Solembum. Cât despre vrajă, s-ar putea să fie o cale prin 
care să îi demonstrăm existenţa. Cheamă pisica fermecată 
şi vom vedea ce se poate face.” „Vrei să-l chemi tu?” o 
întrebă Eragon pe Saphira. Se gândea că erau şanse mai 
mari ca pisica fermecată să vină dacă o chema Saphira. 

O clipă mai târziu, o simţi cum caută cu mintea prin tabără 
şi apoi simţi atingerea dintre conştiinţa lui Solembum şi cea 
a Saphirei. După ce ea şi pisica fermecată schimbară câteva 
gânduri, Saphira le zise: „Vine acum.” 

Aşteptară în tăcere, iar în timpul acesta Eragon îşi privi 
mâinile, gândindu-se la o listă cu provizii de care va avea 
nevoie în călătoria spre Vroengard. 

Când Solembum dădu la o parte pânza de la intrarea în 
cort, Eragon fu surprins să vadă că acum era în forma lui 
omenească: cea a unui băieţel, obraznic şi cu ochi negri. În 
mâna stângă, pisica fermecată ţinea un picior de gâscă 
friptă pe care îl rodea. Un inel de grăsime îi acoperea 
buzele şi bărbia, şi picături de seu îi căzuseră pe pieptul 
dezgolit. 

Mestecând o bucată de carne, Solembum arătă cu bărbia 
sa ascuţită şi colţuroasă spre peticul de pământ unde se afla 
miezul inimii lui Glaedr. 

„Ce vrei, răsuflare-de-foc?” întrebă el. 

„Vreau să ştiu dacă eşti cine pari a fi!” spuse Glaedr, şi 
conştiinţa dragonului păru să o împresoare pe cea a lui 
Solembum, apăsând-o spre interior ca nişte nori negri în 
jurul unei flăcări puternice, dar bătute de vânt. Forţa 


dragonului era imensă şi Eragon ştia, din experienţă 
personală, că foarte puţini puteau spera să îi ţină piept. 

Cu un mieunat gâlgăit, Solembum scuipă îmbucătura din 
gură şi sări înapoi, de parcă ar fi călcat pe o năpârcă. 
Rămase apoi pe loc, tremurând de efort, cu colții săi ascuţiţi 
rânjiţi şi cu o asemenea furie în ochii roşietici încât Eragon 
duse mâna la sabie ca să fie sigur. Flacăra începu să 
pâlpâie, dar rezistă: un punct dogoritor de lumină într-o 
mare de nori învolburaţi de furtună. 

După un minut, furtuna se potoli şi norii se retraseră, fără 
să dispară complet. 

„lartă-mă, pisică fermecată, dar trebuia să fiu sigur”, spuse 
Glaedr. 

Solembum sâsâi, iar părul de pe cap i se zbârli, făcându-l 
să semene cu un mărăcine înmugurit. „Dacă ai mai fi avut 
încă trup, străvechiule, ţi-aş fi retezat coada pentru ce-ai 
făcut.” „Tu, pisicuţo? N-ai fi reuşit decât să mă zgârii.” 

Solembum sâsâi din nou, apoi se răsuci pe călcâie şi porni 
spre intrarea în cort, cu umerii apropiaţi de urechi. 
„Aşteaptă, spuse Glaedr. I-ai vorbit tu lui Eragon despre 
acest loc de pe Vroengard, acest loc tainic pe care nu şi-l 
poate aminti nimeni?” 

Pisica fermecată se opri şi, fără să se întoarcă, mârâi şi roti 
piciorul de gâscă pe deasupra capului într-un gest de 
nerăbdare şi de lehamite. „Da.” „Şi i-ai spus despre pagina 
din Domia abr Wyrda la care să găsească indicii despre 
acest loc?” „Aşa se pare, deşi nu îmi aduc aminte, şi sper că 
orice veţi găsi pe Vroengard vă va pârli mustăţile şi vă va 
arde labele.” 

Intrarea în cort fâlfâi când Solembum o dădu în lături; 
apoi silueta sa micuță se pierdu printre umbre, ca şi cum 
nici n-ar fi existat. 

Eragon rămase neclintit şi, cu vârful cizmei, împinse afară 
din cort bucata de carne mâncată pe jumătate. 

— N-ar fi trebuit să fii atât de dur cu el, făcu Arya. 

„Nu am avut de ales”, replică Glaedr. 


— Chiar aşa? Ai fi putut să-i ceri voie mai întâi. 

„Şi să-i dau prilejul să se pregătească? Nu. S-a terminat; 
nu mai insista, Arya.” 

— Nu pot. I-ai rănit mândria. Ar trebui să încerci să îl 
îmbunezi. Ar fi periculos să ai o pisică fermecată drept 
duşman. 

„Este şi mai periculos să ai un dragon drept duşman. Nu 
mai insista, elfişorule.” 

Tulburat, Eragon schimbă o privire cu Arya. Tonul lui 
Glaedr îl deranja - şi pe ea, de altfel, din ce se vedea - însă 
Eragon nu se putea hotărî ce să facă în privinţa asta. 

„Şi-acum, Eragon, începu dragonul auriu, mă vei lăsa să îţi 
cercetez amintirile discuţiei tale cu Solembum?” 

— Dacă vrei, dar... de ce? Oricum o să sfârşeşti prin a uita. 

„Poate că da. Şi totuşi, poate că nu. Vom vedea.” 
Adresându-i-se. 

Aryei, Glaedr zise: „Separă-ţi mintea de cugetele noastre 
şi nu lăsa amintirile lui Eragon să îţi atingă conştiinţa.” 

— Cum doreşti, Glaedr-elda. Pe când spuse asta, muzica 
gândurilor ei se îndepărtă tot mai mult. O clipă mai târziu, 
melodia nelumească amuţi complet. 

Atunci Glaedr îşi întoarse atenţia către Eragon. „Arată- 
mi”, îi ordonă el. 

Nebăgându-şi în seamă tremurul, Eragon îşi proiectă 
mintea în trecut, la momentul în care sosise prima oară în 
cortul său Solembum, şi îşi aminti cu mare atenţie tot ce se 
petrecuse între ei doi. Conştiinţa lui Glaedr se uni cu a lui 
Eragon pentru ca dragonul să poată retrăi experienţele 
alături de el. Era o senzaţie tulburătoare; era ca şi cum el şi 
dragonul reprezentau două imagini imprimate pe aceeaşi 
faţă a monedei. 

Când termină, Glaedr se retrase puţin din mintea lui 
Eragon şi îi spuse Aryei: „Dacă uit cumva, repetă-mi 
următoarele cuvinte: Andume şi Fironmas la dealul 
amărăciunilor, şi carnea lor ca sticla. Acest loc din 
Vroengard... Îl ştiu. Sau îl ştiam cândva. Era ceva 


important, ceva... Gândurile dragonului se înceţoşară o 
secundă, de parcă o negură se lăsase peste dealurile şi văile 
făpturii sale, acoperindu-le. Ei bine? întrebă el, 
recăpătându-şi atitudinea sa repezită de dinainte. De ce 
mai zăbovim? Eragon, arată-mi amintirile tale.” 

— Ţi le-am arătat deja. 

Chiar când Glaedr trecea la neîncredere, Arya rosti: 

— Glaedr, aminteşte-ţi: Andume şi Fironmas la dealul 
amărăciunilor, şi carnea lor ca sticla. 

„Cum... dădu Glaedr să spună, şi apoi mârâi cu o asemenea 
forţă încât Eragon aproape că se aşteptă să audă sunetul pe 
viu. Arrg. Urăsc vrâjile care se leagă de memoria cuiva. 
Sunt cea mai rea formă de magie, ducând mereu la haos şi 
confuzie. Unde mai pui că de cele mai multe ori se sfârşesc 
cu membrii aceleiaşi familii omorându-se între ei fără să-şi 
dea seama ce fac.” „Ce înseamnă propoziţia pe care ai 
folosit-o?” întrebă Saphira. 

„Nimic pentru voi; era ceva între mine şi Oromis. Şi tocmai 
asta era ideea; nimeni nu avea de unde să ştie decât dacă îi 
spuneam eu.” 

Arya oftă. 

— Deci vraja este reală. Bănuiesc că va trebui să te duci pe 
Vroengard, în cazul ăsta. Ar fi o nesăbuinţă din partea 
noastră dacă am trece cu vederea ceva de o asemenea 
importanţă. În cel mai rău caz, trebuie măcar să aflăm cine 
este păianjenul din centrul acestei pânze. 

„Voi veni şi eu, zise Glaedr. Dacă are cineva de gând să vă 
facă rău, s-ar putea să nu se aştepte la o luptă cu doi 
dragoni în loc de unul. Oricum, veţi avea nevoie de o 
călăuză. Vroengard a devenit un loc primejdios de la 
nimicirea Cavalerilor, şi nu vreau să cădeţi pradă vreunei 
nenorociri de mult uitate.” 

Eragon ezită când observă dorinţa ciudată din privirea 
Aryei, şi apoi îşi dădu seama că ea ar fi vrut să îi însoţească. 

— Saphira va zbura mai repede dacă va duce o singură 
persoană, rosti el pe un ton scăzut. 


— Ştiu... Numai că mi-am dorit dintotdeauna să vizitez 
casa Cavalerilor. 

— Sunt sigur că o vei face într-o bună zi. 

Ea încuviinţă. 

— Într-o bună zi. 

Eragon îşi adună forţele într-o clipă şi se gândi la tot ce 
trebuia făcut înainte ca el, Saphira şi Glaedr să poată porni 
la drum. Apoi trase adânc aer în piept şi se ridică de pe pat. 

— Căpitane Garven! strigă el. Vrei să vii puţin? 

Plecarea. 

MAI întâi, Eragon îl rugă pe Garven, în secret, să trimită 
un Şoim de Noapte pentru a aduna proviziile necesare 
călătoriei spre Vroengard. Saphira se hrănise după 
cucerirea Dras-Leonei, dar nu se îndestulase, altfel ar fi fost 
prea grea şi prea înceată pentru a se lupta dacă ar fi fost 
cazul, cum de altfel se şi întâmplase. Era destul de bine 
hrănită pentru a zbura până la Vroengard fără oprire, dar 
odată ajunşi Eragon ştia că Saphira ar fi trebuit să caute de 
mâncare pe insulă sau în jurul insulei, iar acest lucru îl 
îngrijora. 

„Pot oricând să mă întorc cu stomacul gol”, îl asigurase ea, 
dar Eragon nu era atât de sigur. 

Apoi trimise un sol să îi aducă pe Jormundur şi pe 
Blodhgarm. Odată ajunşi, lui Eragon, Aryei şi Saphirei le luă 
o oră ca să le explice situaţia, şi încă şi mai mult să îi 
convingă cu privire la necesitatea călătoriei. Blodhgarm fu 
cel mai uşor de câştigat, pe când Jormundur se opuse foarte 
zgomotos. Nu pentru că se îndoia de veridicitatea 
informaţiei de la Solembum, nici măcar pentru că s-ar fi 
îndoit de importanţa ei - în ambele privinţe acceptă 
cuvântul lui Eragon fără nici o urmă de îndoială - ci, după 
cum spunea el, pentru că vardenii ar fi distruşi dacă s-ar 
trezi că Nasuada a fost răpită iar Eragon şi Saphira au 
dispărut nu se ştie unde. 

— Ba mai mult de atât, nici nu îndrăznim să îl lăsăm pe 
Galbatorix să afle că ne-aţi lăsat singuri, spuse Jormundur. 


Nu când suntem atât de aproape de Uru'baen. L-ar putea 
trimite pe Murtagh să îi zdrobească o dată pentru 
totdeauna pe vardeni. Nu putem risca. 

Eragon era nevoit să accepte că grijile lui erau întemeiate. 
După multe discuţii, ajunseră la o soluţie: Blodhgarm şi 
ceilalţi elfi urmau să creeze năluci ale lui Eragon şi 
Saphirei, aşa cum făcuseră pentru Eragon când fusese 
plecat în Munţii Beor pentru a participa la alegerea şi 
încoronarea succesorului lui Hrothgar. Imaginile aveau să 
fie replici perfecte ale lui Eragon şi ale Saphirei: vii, 
respirând şi gândind, dar dacă cineva le-ar fi pătruns în 
minte, trucul le-ar fi fost descoperit, căci minţile lor erau 
goale. De aceea Saphira nu ar fi putut vorbi, iar cu toate că 
elfii ar fi putut să îl facă pe Eragon să vorbească, ar fi fost 
de preferat să poată evita asta pentru ca nu cumva 
stranietatea dicţiei să îi facă pe ceilalţi să creadă că 
lucrurile nu sunt aşa cum par. Limitările iluziilor însemnau 
că ar fi mers mai degrabă de la distanţă şi că oamenii care 
ar avea un motiv să interacţioneze cu Eragon şi cu Saphira 
pe plan personal - cum ar fi fost regii Orrin şi Orik - şi-ar fi 
dat seama foarte repede că ceva e în neregulă. Aşa că 
Eragon îi porunci lui Garven să-i trezească pe toţi Şoimii 
Nopţii şi să îi cheme la el cât mai discret posibil. Când 
întregul grup se adună în faţa cortului său, Eragon le 
explică oamenilor, piticilor şi urgalilor de ce el şi Saphira 
trebuiau să plece, deşi a fost vag într-adins cu privire la 
detaliile călătoriei şi nu le-a destăinuit destinaţia. Apoi le 
spuse cum elfii aveau să le ascundă absenţa şi îi puse să 
jure în limba străveche că nu vor spune nimănui. Avea 
încredere în ei, dar nu putea fi suficient de precaut când 
era vorba de Galbatorix şi spionii lui. După aceea Eragon şi 
Arya îi vizită pe Orrin, pe Orik şi pe Roran, şi pe vrăjitoarea 
Trianna. La fel ca în cazul Şoimilor Nopţii, explicară situaţia 
şi de la fiecare dintre ei obţinu jurăminte. 

Regele Orrin se dovedi cel mai intransigent, după cum se 
şi aştepta Eragon. Îşi exprimă indignarea la perspectiva 


plecării lor spre Vroengard şi contrazise vehement ideea 
călătoriei. Puse la îndoială actul de vitejie al lui Eragon, 
puse la îndoială valoarea informaţiilor de la Solembum şi 
ameninţă cu retragerea sprijinului său dacă Eragon 
continua în această direcţie prostească şi nechibzuită. Mai 
mult de o oră de ameninţări, măguliri şi lingugşiri a fost 
nevoie pentru a-l face să-şi schimbe poziţia, şi cu toate 
astea Eragon se temea că Orrin îşi va încălca cuvântul dat. 
Vizitele la Orik, Roran şi Trianna au fost mai scurte, dar 
Eragon şi Arya trebuiră totuşi să petreacă nerezonabil de 
mult timp, din punctul de vedere al lui Eragon, stând de 
vorbă cu toţi. Nerăbdarea îl făcea să pară tăios şi 
nestăpânit; voia să plece, şi fiecare minut care trecea îl 
făcea să simtă tot mai vehementă nevoia de plecare. În timp 
ce el şi Arya mergeau de la o persoană la alta, Eragon 
deveni conştient, prin legătura sa cu Saphira, de incantaţia 
subtilă şi ritmată a elfilor prezentă în tot ceea ce auzea ca 
un fir împletit cu viclenie pe dedesubtul lumii 
înconjurătoare. Saphira rămăsese în cortul său iar elfii 
făcuseră un cerc în jurul ei cu braţele întinse, atingându-se 
cu vârfurile degetelor în timp ce cântau. Scopul acestei 
lungi şi complicate vrăji era acela de a strânge informaţia 
vizuală de care aveau nevoie pentru a crea o reprezentare 
cât mai exactă a Saphirei. Era destul de greu să imite forma 
unui om sau a unui elf; cea a unui dragon era încă şi mai 
greu de realizat, în special din cauza efectului strălucitor al 
solzilor. Dar cel mai complicat efect, aşa cum îi spusese 
Blodhgarm lui Eragon, era acela prin care trebuia 
reprodusă greutatea Saphirei asupra lucrurilor dimprejurul 
ei de fiecare dată când îşi lua zborul sau când ateriza. 

Când în sfârşit Eragon şi Arya îşi încheiară rondul, se 
luminase deja de ziuă, iar soarele dimineţii atârna la o 
palmă deasupra orizontului. Sub razele lui, pagubele aduse 
taberei în urma atacului păreau încă şi mai mari. Eragon ar 
fi fost bucuros să plece atunci împreună cu Glaedr şi cu 
Saphira, dar Jormundur insistă că trebuia să se adreseze 


vardenilor ca noul lor conducător. Astfel că, imediat după ce 
armata se adună, Eragon urcă într-o căruţă goală şi privi 
câmpul de feţe îndreptate în sus - unele de oameni, altele 
nu - dorindu-şi să fie oriunde în altă parte. Eragon îi ceruse 
sfatul lui Roran cu puţin înainte, iar acesta îi spusese: 

— "Ţine minte, nu sunt duşmanii tâi. Nu ai dece să te temi 
de ei. Vor să te placă. Vorbeşte clar, vorbeşte cinstit şi, orice 
ai face, nu le împărtăşi îndoielile tale. Aşa îi câştigi de 
partea ta. Vor fi speriaţi şi dezorientaţi când vor auzi de 
cele întâmplate cu Nasuada. Oferă-le siguranţa de care au 
nevoie şi vor veni cu tine până în Uru'baen. Cu toată 
încurajarea lui Roran, lui Eragon îi era încă teamă înainte 
să ţină discursul. Arareori vorbise în faţa mulţimii, şi 
niciodată mai mult de câtorva rânduri de oameni. Cum se 
uita la războinicii arşi de soare, ponosiţi de pe urma luptei, 
realiză că ar fi preferat să înfrunte singur sute de duşmani 
decât să rişte dezaprobarea publicului. Până când deschise 
gura, Eragon nu era sigur ce urma să spună. Odată ce 
începu să vorbească, cuvintele păreau să curgă din propria 
lor voinţă, dar era atât de încordat încât nu putu să-şi 
amintească ce spusese. Discursul trecu precum o ceaţă; 
impresiile lui erau de căldură şi transpiraţie, agitația 
războinicilor când auziră ce păţise Nasuada, uralele 
răguşite când îi îndemnase să fie victorioşi şi răcnetele 
generale când îşi încheiase discursul. Uşurat, sări din 
căruţă şi se îndreptă spre Arya şi Orik, care îl aşteptau 
lângă Saphira. Gărzile formară un cerc în jurul celor patru, 
apărându-i de mulţime, ţinându-i departe pe cei care voiau 
să-i vorbească. 

— Te-ai descurcat de minune, Eragon! spuse Orik, 
bătându-l pe umăr. 

— Oare? întrebă Eragon zăpăcit. 

— Ai fost foarte elocvent, spuse Arya. 

Eragon ridică din umeri jenat. Se simţea intimidat ştiind 
că Arya îi cunoscuse pe toţi conducătorii vardenilor şi se 


gândea că Ajihad sau Deynor s-ar fi descurcat mult mai bine 
cu discursul decât o făcuse el. 

Orik îşi suflecă mâneca. Eragon se aplecă spre pitic. Cu o 
voce aproape şoptită, Orik îi spuse: 

— Sper ca lucrul pe care îl vei găsi să merite călătoria pe 
care o faci. Ai grijă să nu fii omorât, auzi? 

— O să încerc. 

Spre surpriza lui Eragon, Orik îl prinse de mână şi îl trase 
spre el, îmbrăţişându-l cu putere. 

— Guntera să te aibă în pază! 

Când se desfăcură din îmbrăţişare, Orik întinse mâna şi îşi 
plesni palma de spatele Saphirei: 

— Şi pe tine de asemenea. Călătorie ferită de primejdii vă 
doresc amândurora! 

Saphira răspunse cu un mârâit gros. 

Eragon se uită spre Arya. Era deodată cuprins de un 
sentiment ciudat, neputându-se gândi să spună nimic 
altceva decât ce era evident. Frumuseţea ochilor ei îl 
captiva încă; efectul pe care îl avea asupra lui nu se 
diminuase. 

Apoi ea îi luă capul în mâini şi îl sărută o singură dată, 
formal, pe frunte. Eragon se uită la ea stupefiat. 

— Gulia waise medh ono, Argetlam. Norocul să fie cu tine, 
Mână-Argintie. 

Când îi dădu drumul, îi prinse mâinile într-ale lui. 

— N-o să ni se întâmple nimic rău. N-o să permit asta. Nici 
dacă însuşi Galbatorix ne aşteaptă. Dacă voi fi nevoit, voi 
rupe munţii cu mâinile mele, dar promit că ne vom întoarce 
cu bine. 

Înainte ca ea să poată răspunde, îi dădu drumul la mâini şi 
se sui pe spinarea Saphirei. Mulțimea începu din nou să 
aplaude văzându-l aşezat în şa. Le făcu semn cu mâna şi 
aceştia strigară de două ori mai tare, bătând din picioare şi 
lovind în scuturi cu mânerele săbiilor. Eragon îi văzu pe 
Blodhgarm şi pe ceilalţi elfi într-un grup strâns, pe jumătate 
ascuns după un pavilion din apropiere. Le făcu semn cu 


capul, iar ei îi răspunseră la fel. Planul era simplu: el şi 
Saphira aveau să îşi ia zborul ca şi când aveau de gând să 
inspecteze zona - aşa cum făceau de obicei când armata 
mărşăluia - dar după câteva cercuri Saphira avea să intre 
într-un nor şi Eragon să spună o vrajă prin care să o facă 
invizibilă celor de jos. Apoi elfii urmau să creeze spectrele 
care aveau să ţină locul lui Eragon şi al Saphirei cât ei îşi 
continuau drumul. Şi pe partea cealaltă a norului ar fi ieşit 
spectrele. Sperau ca datorită distanţei nimeni să nu bage 
de seamă. Cu uşurinţa experienţei, Eragon strânse chingile 
de la picioare şi verifică în spatele său coburii pentru a 
vedea dacă sunt bine prinşi. Era deosebit de atent cu cel 
din stânga, pentru că în el se afla - bine înfăşurat în haine şi 
pături - miezul preţios al inimii lui Glaedr, Eldunari-ul lui. 

„Să pornim la drum”, spuse bătrânul dragon. 

„Spre Vroengard!” exclamă Saphira, şi lumea se întunecă, 
cufundându-se în jurul lui Eragon, în timp ce Saphira se 
înălţă de la pământ şi o pală de vânt trecu pe lângă Eragon 
când ea bătu din aripile masive, ca de liliac, afundându-se 
tot mai adânc în văzduhuri. Eragon strânse mai puternic de 
ţepul de la gâtul Saphirei, se aplecă împotriva curentului 
produs de viteză şi se uită la pielea lustruită a şeii. Respiră 
adânc şi încercă să nu se mai preocupe de ceea ce avea să îl 
aştepte. Nu putea să facă nimic altceva decât să aştepte - 
să aştepte şi să spere că Saphira putea să zboare până în 
Vroengard şi înapoi înainte ca Imperiul să îi atace din nou 
pe vardeni; să spere că Roran şi Arya vor fi în siguranţă; să 
spere că ar putea să o salveze cumva pe Nasuada; şi să 
spere că a fost o decizie înţeleaptă să meargă în Vroengard, 
căci nu mai era mult şi avea să fie nevoit să îi facă faţă lui 
Galbatorix. 

Chinul nesiguranţei. 

NASUADA deschise ochii. 

Tavanul întunecat şi boltit era acoperit cu lespezi, iar pe 
acestea erau vopsite modele unghiulare în roşu, albastru şi 


auriu: o matrice complexă de linii care îi captivară privirea 
atât de mult, încât pierdu şirul. 

Într-un târziu, îşi mobiliza toată voinţa ca să se uite în altă 
parte. 

O lucire portocalie şi neîntreruptă emana dintr-o sursă 
aflată undeva în spatele său. Lucirea era îndeajuns de 
puternică pentru a dezvălui forma octogonală a încăperii, 
însă nu într-atât încât să împrăştie umbrele agăţate precum 
o ceaţă pe la colţuri. 

Înghiţi în sec şi descoperi că avea gâtlejul uscat. 

Suprafaţa pe care era întinsă era rece, netedă şi neplăcut 
de dură; simţi ceva ca piatra sub călcâie şi sub buricele 
degetelor. Frigul i se strecurase în oase şi asta o făcu să îşi 
dea seama că singurul lucru pe care îl purta era cămaşa de 
noapte subţire şi albă în care dormise. 

„Unde mă aflu?” 

Amintirile reveniră toate odată, fără sens sau ordine: o 
cavalcadă nedorită care dădu buzna în mintea ei cu o forţă 
aproape fizică în intensitatea sa. 

Icni şi încercă să se ridice în capul oaselor - să sară, să 
fugă, să lupte dacă era nevoie - însă descoperi că nu putea 
să se mişte mai mult de câteva degete în orice direcţie. La 
încheieturi şi la glezne avea cătuşe căptuşite, iar capul îi 
era fixat de dală cu o curea groasă de piele, care o 
împiedica să şi-l întoarcă sau să şi-l ridice. 

Trase de cătuşe, însă acestea erau prea solide ca să le 
poată rupe. 

Scoţând aerul din piept, rămase fără vlagă şi ţintui din nou 
tavanul cu privirea. Îşi simţi pulsul zvâcnindu-i în urechi, ca 
nişte bătăi turbate de tobă. Un val de căldură îi scaldă 
trupul; obrajii i se aprinseră, iar mâinile şi picioarele 
păreau umplute cu seu topit. „Deci aşa voi muri.” 

O clipă, deznădejdea şi autocompătimirea puseră 
stăpânire pe ea. Era de-abia la începutul vieţii şi acum 
aceasta era pe cale să se sfârşească, în cel mai mârşav şi 
nenorocit mod cu putinţă. Şi, ce era mai rău, nu dusese la 


bun sfârşit niciunul dintre lucrurile pe care şi le propusese. 
Nici în război, nici în dragoste, nici în naştere sau viaţă. 
Singurele ei odrasle erau bătăliile, leşurile şi lanţurile de 
aprovizionare; stratageme prea numeroase ca să şi le 
aducă aminte; jurăminte de prietenie şi de credinţă care 
valorau acum mai puţin decât făgăduielile unui făţarnic; şi o 
armată greoaie, nesupusă şi mult prea vulnerabilă, condusă 
acum de un Cavaler chiar mai tânăr decât ea. Nu părea o 
moştenire demnă de amintirea numelui său. Căci doar o 
amintire avea să mai rămână. Era ultima din familia ei. La 
moartea ei, nu va mai rămâne nimeni care să îi continue 
linia de sânge. 

Gândul o chinuia, şi ea se mustră că nu făcuse copii când 
ar fi putut. 

— Iartă-mă, şopti ea, văzând chipul tatălui său trecându-i 
prin faţa ochilor. 

Apoi se oţeli şi alungă deznădejdea. Singurul control pe 
care îl avea asupra situaţiei sale era autocontrolul, şi ea nu 
avea de gând să îl piardă pentru plăcerea nesigură oferită 
de îndoieli, temeri şi păreri de rău. Câtă vreme era stăpână 
pe gândurile şi pe trăirile ei, nu era întru totul neajutorată. 
Era cea mai măruntă dintre libertăţi - cea a propriei minţi - 
dar era recunoscătoare şi pentru atât, ştiind că avea să fie 
văduvită şi de aceasta cât de curând, şi cu atât mai hotărâtă 
să şi-o exerseze. 

În orice caz, mai avea o ultimă datorie de îndeplinit: să 
reziste interogatoriului. Pentru a reuşi asta, trebuia să fie 
complet stăpână pe sine. Altminteri avea să cedeze repede. 

Îşi încetini ritmul respirației şi se concentra pe fluxul 
constant de aer ce-i trecea prin gâtlej şi nări, lăsând acea 
senzaţie să le înăbuşe pe toate celelalte. Când se simţi 
suficient de calmă, încercă să se hotărască asupra 
lucrurilor la care se putea gândi în siguranţă. Erau atâtea 
subiecte periculoase - periculoase pentru ea, periculoase 
pentru vardeni, periculoase pentru aliaţii lor sau pentru 
Eragon şi Saphira. Nu făcu un bilanţ al lucrurilor de evitat, 


ceea ce le-ar fi dat pe loc temnicerilor ei informaţiile pe 
care le căutau. În schimb, alese o mână de gânduri şi de 
amintiri ce-i părură inofensive şi se strădui să le ignore pe 
celelalte - se strădui să se convingă pe sine că tot ce era, tot 
ce fusese vreodată consta doar din acele câteva elemente. 

De fapt, încerca să îşi creeze o identitate nouă şi mai 
simplă astfel încât, atunci când avea să fie întrebată despre 
una sau alta, să poată invoca neştiinţa cu deplină 
sinceritate. Era o tehnică primejdioasă; ca să dea roade, 
trebuia să îşi creadă propria amăgire şi, dacă avea să fie 
eliberată vreodată, urma să aibă greutăţi în redobândirea 
personalităţii sale adevărate. 

Însă oricum nu era nici o speranţă să fie salvată sau 
eliberată. Nu putea îndrăzni decât să spere că le va 
zădărnici planurile temnicerilor ei. 

„Gokukara, dă-mi tăria de a îndura încercările care mă 
aşteaptă. Ai grijă de puiul tău de bufniţă şi, de-o fi să mor, 
du-mă în siguranţă din acest loc... du-mă în siguranţă pe 
câmpiile tatălui meu.” 

Privirea îi rătăci prin încăperea acoperită cu lespezi, pe 
când o cercetă mai pe îndelete. Bănuia că se afla în 
Uru'baen. Logic ar fi fost ca Murtagh şi Thorn să o fi dus 
acolo, şi asta ar fi explicat aspectul elfesc al încăperii; elfii 
ridicaseră o mare parte din Uru'baen, oraşul pe care ei îl 
numeau Ilirea, fie înainte de războiul lor cu dragonii - cu 
mult, mult timp în urmă - fie după ce oraşul ajunsese 
capitala Regatului Broddring şi Cavalerii îşi stabiliseră aici 
reşedinţa oficială. 

Cel puţin aşa îi spusese tatăl ei. Ea una nu îşi amintea 
nimic din oraşul propriu-zis. 

Cu toate acestea, se putea afla în cu totul alt loc: una 
dintre moşiile lui Galbatorix, de exemplu. Iar încăperea 
putea să nici nu fie măcar aşa cum o percepea ea. Un 
magician iscusit putea manipula tot ce vedea, simţea, auzea 
şi mirosea ea, putea preface lumea din jurul ei astfel încât 
ea să nu bage de seamă niciodată. 


Orice i s-ar fi întâmplat - orice i s-ar fi părut că i se 
întâmplă - nu avea să se lase înşelată. Chiar de-ar fi dat 
buzna Eragon pe uşă şi ar fi eliberat-o din lanţuri, ea tot ar 
fi crezut că era un şiretlic de-al temnicerilor săi. Nu se 
putea încrede nici măcar în simţurile ei. 

Din clipa în care Murtagh o răpise din tabără, lumea ei 
devenise o minciună şi nu putea şti unde se sfârşea această 
minciună, dacă avea să se sfârşească vreodată. Singurul 
lucru de care putea fi sigură era faptul că exista. Orice 
altceva era sub semnul îndoielii, chiar şi propriile-i gânduri. 

După ce trecu şocul iniţial, apăsarea aşteptării începu să o 
roadă. Nu putea să îşi dea seama de trecerea timpului 
decât după foame şi sete, iar foamea ei venea şi trecea la 
intervale aparent neregulate. Încercă să marcheze trecerea 
orelor numărând, însă se plictisi şi, oricum, când ajungea la 
zeci de mii pierdea şirul. 

În ciuda ororilor care o aşteptau, îşi dorea ca temnicerii ei 
să se grăbească şi să se arate. [ipă minute bune, dar nu 
primi decât ecouri tânguitoare drept răspuns. 

Lumina mată din spatele ei nu pâlpâia, nici nu scădea în 
intensitate; bănuia că era un felinar fără flacără, precum 
cele făurite de pitici. Strălucirea continuă îi îngreuna 
somnul, însă într-un sfârşit extenuarea o copleşi iar ea aţipi. 

Gândul că avea să viseze o îngrozea. Era cât se poate de 
vulnerabilă în somn şi se temea că mintea ei inconştientă ar 
fi adus la suprafaţă exact informaţiile pe care se străduia să 
le ţină ascunse. Oricum, nu prea avea de ales. Mai devreme 
sau mai târziu tot trebuia să doarmă, iar dacă se silea să 
rămână trează şi-ar fi făcut mai mult rău. 

Aşa că adormi. Însă odihna ei fu zbuciumată şi 
nesatisfăcătoare, şi ea se trezi obosită. 

O bufnitură o făcu să tresară. 

Undeva deasupra şi în spatele său auzi un zăvor ridicat, 
apoi scârţâitul unei uşi ce se deschidea. 

Pulsul i se acceleră. Din câte îşi putea da seama, trecuse 
mai mult de o zi de când îşi recăpătase cunoştinţa. Era 


nespus de însetată, avea limba umflată şi lipicioasă, iar 
trupul o durea din pricina poziţiei în care stătea de atâta 
vreme. 

Paşi coborând trepte. Cizme cu tălpi moi călcând pe 
piatră... O pauză. Metal zăngănind. Chei? Cuţite? Ceva mai 
rău? Apoi paşii, din nou. Acum se apropiau de ea. Mai 
aproape... tot mai aproape... Un bărbat trupeş, înveşmântat 
cu o cămaşă cenuşie de lână, intră în câmpul ei vizual, 
purtând o tavă de argint pe care se afla mâncare: brânză, 
pâine, carne, vin şi apă. Se opri şi lăsă tava la baza zidului, 
apoi se întoarse şi veni spre ea, cu paşi scurţi, iuți şi precişi. 
Aproape graţioşi. 

Uşor gâfâind, se rezemă de marginea dalei şi începu să o 
privească fix. Avea capul asemănător unei tigve: umflat spre 
creştet, umflat spre bărbie şi îngust la mijloc. Era proaspăt 
ras şi aproape chel, cu excepţia unor franjuri scurte de păr 
întunecat ce îi înconjurau craniul. Partea superioară a 
frunţii sale era lucioasă, obrajii cărnoşi erau rumeni, iar 
buzele îi erau cenuşii precum tunica. Avea ochii cât se poate 
de banali: cafenii şi apropiaţi. 

Îşi trecu limba peste buze şi ea văzu că dinţii lui se 
atingeau la vârfuri precum fălcile unei menghine şi că 
ieşeau în afară mai mult decât era normal, oferindu-i 
oarecum un aspect de bot. 

Respirația sa caldă şi umedă mirosea a ficat şi a ceapă. 
Flămândă cum era, mirosul i se păru dezgustător. 

Era cât se poate de conştientă de faptul că stătea acolo 
aproape dezbrăcată, în vreme ce privirea bărbatului i se 
plimba pe trup. O făcea să se simtă vulnerabilă, de parcă ar 
fi fost o jucărie sau un animal întins acolo pentru plăcerea 
lui. Simţi cum i se aprind obrajii de mânie şi de umilinţă. 

Hotărâtă să nu aştepte ca el să îşi facă intenţiile 
cunoscute, ea încercă să vorbească, pentru a-i cere apă, 
însă avea gâtlejul prea uscat; nu reuşi să scoată decât un 
hârâit. 


Bărbatul în tunică cenuşie ţâţâi şi, spre marea ei uimire, 
începu să îi desfacă legăturile. 

În clipa în care fu liberă, se ridică în capul oaselor pe dală 
şi, cu muchia palmei sale drepte, lovi spre gâtul bărbatului. 
EI îi prinse încheietura în zbor, fără prea mare efort. Ea 
mârâi şi încercă să îl împungă în ochi cu degetele celeilalte 

mâini. 

E îi prinse iarăşi încheietura. Ea se zbătu, dar prinsoarea 
lui era prea strânsă ca să-i poată scăpa; era ca şi cum ar fi 
avut mâinile prinse în piatră. 

Frustrată, se repezi şi îşi înfipse dinţii în antebraţul drept 
al bărbatului. Sângele fierbinte îi ţâşni în gură, sărat şi 
metalic. Ea se înecă, dar continuă să îl muşte, în vreme ce 
sângele se scurgea de sub buzele ei. Între dinţi şi pe limbă 
putea simţi muşchii antebraţului bărbatului încordându-se, 
ca nişte şerpi ce încercau să scape. 

În afară de asta, el nu reacţiona defel. 

În cele din urmă, ea reuşi să scape din strânsoare, îşi trase 
capul înapoi şi îi scuipă sângele în faţă. 

Bărbatul continuă să o privească cu aceeaşi expresie 
placidă, fără să clipească sau să dea vreun alt semn de 
durere sau de mânie. 

Ea mai încercă să îl lovească în mâini de două ori, apoi îşi 
trase şoldurile şi picioarele pe dală ca să îl izbească în 
stomac. 

Înainte să poată face asta, el dădu drumul încheieturii ei 
stângi şi o plesni cu putere peste faţă. 

O lumină albă îi străfulgera prin faţa ochilor şi o explozie 
mută păru sa erupă în jurul ei. Capul îi fu smucit într-o 
parte, dinţii îi clănţăniră în gură şi simţi cum o străbate 
durerea, de la şira spinării până la baza craniului. 

Când privirea i se limpezi din nou, se uită încruntată la 
bărbat, dar nu mai făcu nici o încercare de a-l lovi. Pricepu 
că era la discreţia lui... înţelese că trebuia să caute ceva cu 
care să îi taie beregata sau să îl înjunghie în ochi dacă voia 
să îl doboare. 


E] îi dădu drumul celeilalte încheieturi şi scoase din tunica 
sa o batistă albă, obişnuită. Îşi tampona faţa, ştergându-şi 
orice urmă de sânge sau de scuipat. 

Apoi îşi legă batista la antebraţul rănit, folosindu-se de 
dinţii săi ca de o menghină pentru a ţine un capăt al pânzei. 

Ea tresări când el se întinse şi o apucă de braţ cu 
degetele-i mari şi groase. O trase jos de pe dala de culoarea 
cenuşii, iar picioarele ei i se înmuiară când atinse podeaua. 
Rămase atârnată ca o păpuşă în strânsoarea bărbatului, cu 
braţul răsucit într-un unghi ciudat deasupra capului. 

O săltă în picioare. De această dată ea nu mai căzu. 
Sprijinind-o pe jumătate, o călăuzi până la o uşiţă 
lăturalnică pe care ea nu o putuse vedea din locul în care 
stătea întinsă pe spate. Lângă ea erau nişte trepte care 
duceau la o a doua uşă, mai mare - uşa prin care intrase 
temnicerul. Aceasta era închisă, însă avea un mic grilaj de 
metal în mijloc, şi prin el putu să zărească o tapiserie bine 
luminată ce atârna pe un perete neted de piatră. 

Bărbatul împinse uşa lăturalnică şi o conduse într-o 
încăpere strâmtă, ce servea drept latrină. Spre alinarea ei, 
o lăsă singură acolo. Ea cercetă camera, căutând orice ar fi 
putut folosi drept armă sau mijloc de scăpare, dar spre 
dezamăgirea ei nu găsi decât praf, aşchii de lemn şi, mai 
cumplit încă, pete uscate de sânge. 

Aşa că rămase acolo cât era necesar şi, când ieşi din 
latrină, bărbatul asudat în tunică cenuşie o apucă de braţ şi 
o duse înapoi la dală. 

Pe măsură ce se apropiau de aceasta, ea începu să 
lovească şi să se zbată; prefera să fie lovită decât să îi 
îngăduie să o lege ca mai înainte. Totuşi, în ciuda eforturilor 
sale, nu îl putu opri sau încetini pe bărbat. 

Mădularele acestuia păreau de fier sub loviturile ei, şi 
chiar şi burdihanul lui aparent moale nu ceda aproape 
deloc când îl izbea. 

Mânuind-o cu tot atâta uşurinţă ca şi cum ar fi fost un 
copilaş, o săltă pe dală, îi lipi umerii de piatră şi apoi îi 


prinse cătuşele la încheieturi şi la glezne. La urmă, îi trase 
cureaua de piele deasupra frunţii şi o strânse, destul de 
tare cât să îi ţină capul nemişcat, dar nu atât de tare încât 
să îi provoace durere. 

Ea se aştepta ca el să se ducă şi să îşi mănânce prânzul - 
sau cina, sau ce masă o fi fost - însă el luă tava, o aduse 
lângă ea şi îi oferi un pahar de vin îndoit cu apă. 

Era greu să înghită întinsă pe spate, aşa că fu nevoită să 
soarbă repede lichidul din potirul de argint pe care i-l 
dusese la buze. Senzaţia dată de vinul diluat ce i se scurgea 
pe gâtlejul uscat era una de uşurare, răcorire şi alinare. 

Când potirul se goli, bărbatul îl aşeză deoparte, tăie felii 
de pâine şi de brânză şi le întinse spre ea. 

— Cum... zise ea, cu glasul răspunzându-i în sfârşit la 
comenzi. Cum te numeşti? 

Bărbatul o privi fără nici o urmă de emoție. Fruntea sa 
bombată sclipea ca fildeşul lustruit în lumina felinarului fără 
flacără. El întinse pâinea şi brânza către ea. 

— Cine eşti? Sunt în Uru'baen? Eşti şi tu prizonier ca 
mine? Am putea să ne ajutăm unul pe celălalt. Galbatorix nu 
este atotştiutor. Împreună am putea găsi o cale de scăpare. 
Poate că pare cu neputinţă, dar nu-i aşa, îţi jur. Continuă să 
vorbească pe un ton uşor şi calm, sperând să spună ceva ce 
fie va câştiga simpatia omului, fie îi va trezi interesul. 

Ştia că putea fi convingătoare - ceasurile îndelungate pe 
care le petrecuse negociind în numele vardenilor îi 
dovediseră asta din plin - însă cuvintele ei nu păreau să 
aibă nici un efect asupra omului. Dacă nu ar fi respirat, ai fi 
crezut că era mort, cum stătea acolo, cu pâinea şi brânza 
întinse spre ea. Îi trecu prin cap că ar putea fi surd, însă el 
reacţionase când îi ceruse apă, aşa că ea excluse această 
posibilitate. 

Vorbi până rămase fără argumente şi rugăminţi şi, când se 
opri pentru a se gândi la o nouă abordare, bărbatul îi lipi 
pâinea şi brânza de buze şi le ţinu acolo. Furioasă, îi ceru să 


le ia de lângă ea, însă el nu îşi clinti mâna şi continuă să se 
uite la ea cu aceeaşi privire inexpresivă şi dezinteresată. 

Simţi cum i se ridică părul pe ceafă când îşi dădu seama că 
el nu se prefăcea; pur şi simplu, ea nu însemna nimic 
pentru el. Ar fi înţeles dacă ar fi urât-o, sau dacă ar fi 
torturat-o cu o plăcere perversă, sau dacă ar fi fost un sclav 
ce îndeplinea ordinele lui Galbatorix fără tragere de inimă, 
dar niciunul dintre aceste lucruri nu părea adevărat. Mai 
degrabă el era nepăsător, lipsit de orice urmă de 
înţelegere. Nu avea nici o îndoială că ar fi omorât-o cu 
aceeaşi promptitudine cu care se îngrijea de ea, şi că asta l- 
ar fi afectat tot atât de mult ca strivirea unei furnici. 

Blestemând în tăcere necesitatea actului, ea îşi deschise 
gura şi îi îngădui să-i pună bucăţile de pâine şi de brânză pe 
limbă, în ciuda impulsului de a-i muşca degetele. 

El o hrăni. Ca pe un copil. Cu mâna, punându-i în gură 
fiecare bucăţică de mâncare cu atâta grijă, de parcă 
acestea ar fi fost globuri de sticlă ce se puteau sparge la o 
mişcare mai bruscă. 

O cuprinse o silă profundă. Să ajungă din conducătoarea 
celei mai mari alianţe din istoria Alagaesiei la... Nu, nu, 
nimic din toate astea nu exista. Era fiica tatălui său. Trăise 
în Surda în praf şi arşiţă, printre strigătele răsunătoare ale 
negustorilor de pe străzile aglomerate ale pieţei. Nimic mai 
mult. Nu avea nici un motiv să fie cu nasul pe sus, niciun 
motiv să îşi deplângă căderea. 

Cu toate acestea, îl ura pe bărbatul de lângă ea. Ura faptul 
că insista să o hrănească, atunci când ar fi putut face asta 
singură. Ura faptul că Galbatorix, sau cine-o fi fost cel care-i 
supraveghea captivitatea, încerca să îi ia până şi ultima 
fărâmă de mândrie şi de demnitate. Şi ura faptul că, până la 
un punct, chiar reuşeau să facă asta. 

Se hotări: avea să îl ucidă pe bărbat. Chiar de-ar fi fost 
ultimul lucru pe care l-ar fi făcut, voia să îi provoace 
moartea temnicerului său. Numai scăparea i-ar mai fi adus 


atâta satisfacţie. „Indiferent ce va trebui să fac, voi găsi o 
cale.” 

Ideea o mulţumi şi mancă ce mai rămăsese cu plăcere, 
gândindu-se în tot acest timp cum i-ar putea aduce 
bărbatului sfârşitul. 

Când isprăvi, omul luă tava şi plecă. 

Îi ascultă paşii îndepărtându-se, uşa deschizându-se şi 
închizându-se în spatele ei, zgomotul clanţei şi apoi sunetul 
apăsat al unui zăvor căzând în lăcaşul său de partea 
cealaltă a uşii, ca o condamnare. 

Rămase din nou singură, neavând nimic altceva de făcut 
decât să aştepte şi să rumege felurile în care l-ar fi putut 
ucide. 

O vreme, se amuză singură urmărind una dintre liniile 
pictate pe tavan, în încercarea de a determina dacă avea 
sau nu un început sau un sfârşit. Linia pe care o alesese era 
albastră; culoarea o atrăgea datorită asocierilor cu 
persoana la care nu îndrăznea să se gândească nici în 
ruptul capului. 

Cu timpul, se plictisi de linii şi de fanteziile de răzbunare, 
îşi închise ochii şi căzu într-un somn tulburat, în care 
ceasurile păreau să treacă (cu logica paradoxală a 
coşmarurilor) fie mai repede, fie mai încet decât era 
normal. 

Când bărbatul în tunică cenuşie se întoarse, ea fu aproape 
bucuroasă să îl vadă, o reacţie pentru care se dispreţui, 
socotind-o drept un semn de slăbiciune. 

Nu era sigură de cât timp aştepta - nu putea fi sigură 
decât dacă i-ar fi zis cineva - însă ştia că fusese o perioadă 
mai scurtă decât înainte. 

Totuşi, aşteptarea păruse interminabilă şi se temuse că 
avea să fie lăsată legată şi izolată - deşi nu ignorată, cu 
siguranţă - pentru aceeaşi perioadă lungă de timp. Spre 
dezgustul ei, simţi o anumită recunoştinţă pentru faptul că 
bărbatul avea să o viziteze mai des decât crezuse iniţial. 
Faptul că zăcea întinsă pe o bucată plată de piatră ore în şir 


era destul de dureros, însă interzicerea oricărui contact cu 
o altă făptură vie - fie ea şi una greoaie şi urâcioasă precum 
temnicerul ei - era o adevărată tortură, de departe cea mai 
grea încercare pe care o avea de îndurat. 

Când omul îi desfăcu cătuşele, ea observă că rana de pe 
antebraţ îi fusese tămăduită; pielea era netedă şi rozalie 
precum cea a unui purceluş. 

Nu mai încercă să se lupte, însă pe drumul către latrină se 
prefăcu că se împleticeşte şi cade, sperând să se apropie 
suficient de mult de platou pentru a putea fura cuţitaşul de 
cojit folosit de bărbat pentru a tăia mâncarea. Însă platoul 
era prea departe, iar bărbatul era prea solid ca să îl târască 
după ea fără să se dea de gol. Cum planul nu dăduse roade, 
se sili să se supună de bunăvoie celorlalte servicii ale sale; 
trebuia să îl convingă că se dăduse bătută, pentru ca el să 
devină delăsător şi, cu puţin noroc, neatent. 

În timp ce o hrănea, îi cercetă unghiile. Mai devreme 
fusese prea mânioasă ca să le dea atenţie, dar acum, că se 
mai liniştise, ciudăţenia lor o fascină. 

Avea unghiile groase şi foarte arcuite. Erau înfipte adânc 
în carne iar semilunile albe de lângă cuticule erau mari şi 
late. În definitiv, nu foarte diferite de unghiile multora 
dintre oamenii şi piticii cu care avusese de-a face. 

Când avusese de-a face cu ei? Nu-şi mai aducea aminte. 

Ceea ce îi făcea unghiile deosebite era grija cu care 
fuseseră cultivate. Şi cultivate părea descrierea potrivită, ca 
şi cum unghiile erau nişte flori rare pe care un grădinar le 
îngrijise ore întregi. Cuticulele erau curate şi îngrijite, fără 
vreun semn sau vreun defect, în timp ce unghiile în sine 
fuseseră tăiate drept - nici prea lungi, nici prea scurte - iar 
marginile teşite uşor. Vârfurile unghiilor fuseseră lustruite 
până ajunseseră să strălucească precum o oală smălțuită, 
iar pielea din jurul lor arăta de parcă ar fi fost frecată cu 
ulei sau cu unt. 

Numai printre elfi mai văzuse pe cineva cu asemenea 
unghii perfecte. 


Elfii? Alungă acest gând, supărată pe sine. Nu cunoştea 
nici un elf. 

Unghiile erau o enigmă; o ciudăţenie într-un cadru 
altminteri de înţeles; un mister pe care voia să îl elucideze, 
deşi nu avea probabil nici un rost să încerce. 

Se întrebă cine era responsabil pentru starea exemplară a 
unghiilor. Să fi fost chiar bărbatul însuşi? Părea extrem de 
cusurgiu şi ea nu şi-l putea închipui având o soţie, o fiică, o 
slujitoare sau pe altcineva atât de apropiat încât să acorde 
o asemenea atenţie vârfurilor degetelor sale. Desigur, îşi 
dădea seama că se putea înşela. Mulţi veterani căliţi în 
luptă - oameni aspri şi tăcuţi ce nu păreau să iubească 
decât vinul, femeile şi războiul - o surprinseseră cu câte un 
aspect al caracterului lor care contrazicea înfăţişarea 
exterioară: o pasiune pentru cioplitul în lemn, o tendinţă de 
a memora poeme de dragoste, o slăbiciune pentru ogari sau 
o dăruire deplină faţă de o familie pe care o ţineau ascunsă 
de ochii lumii. Trecuseră ani buni înainte să afle că Jor... 

Îşi întrerupse gândul, înainte ca acesta să meargă mai 
departe. 

În orice caz, întrebarea pe care o tot răsucea în minte era 
una simplă: de ce? Motivul ar fi dezvăluit multe, chiar dacă 
era vorba de asemenea lucruri mărunte precum unghiile. 

Dacă unghiile erau opera altcuiva, atunci trebuie să fi fost 
o trudă izvorâtă dintr-o mare dragoste sau dintr-o mare 
teamă. Însă se îndoia că aşa stăteau lucrurile; ceva era în 
neregulă. 

Dacă, în schimb, erau opera bărbatului, atunci erau 
posibile mai multe explicaţii. Poate că unghiile erau o 
modalitate prin care el îşi exercita un minimum de control 
asupra unei vieţi care nu îi mai aparţinea. Sau poate că le 
vedea ca fiind singura parte din trupul său care putea fi 
atrăgătoare. Sau poate că îngrijirea lor nu era decât un tic 
nervos, un obicei care nu servea la nimic altceva decât la 
trecerea timpului. 


Oricare ar fi fost adevărul, era limpede că cineva îi 
curăţase, îi tăiase, îi pilise şi îi unsese unghiile, iar acesta nu 
fusese un efort întâmplător sau distrat. 

Continuă să cugete la această chestiune în timp ce mânca, 
de-abia simțind gustul mâncării. Din când în când îşi arunca 
privirea la chipul omului, căutând un indiciu, însă fără 
succes. 

După ce îi dădu şi ultimul dumicat de pâine, bărbatul se 
trase de la marginea dalei, luă platoul şi se întoarse. 

Mestecă şi înghiţi pâinea cât putu de repede fără să se 
înece; apoi, cu glasul răguşit şi scârţâietor după atâta 
nefolosire, zise: 

— Ai unghii frumoase. Sunt foarte... lucioase. 

Omul se opri brusc, întorcându-şi capul mare şi greoi spre 
ea. Pentru o clipă, se gândi că avea să o lovească din nou, 
însă el îşi depărta încet buzele cenuşii şi îi zâmbi, arătându- 
şi ambele şiruri de dinţi. 

Ea îşi înăbugşi un fior; el arăta de parcă era pe cale să 
smulgă capul unei găini. 

Păstrându-şi aceeaşi expresie tulburătoare, bărbatul ieşi 
din câmpul ei vizual şi, câteva secunde mai târziu, auzi uşa 
celulei deschizându-se şi închizându-se. 


Propriu-i zâmbet îi alunecă pe buze. Mândria şi vanitatea 
erau slăbiciuni pe care le putea exploata. Dacă era un lucru 
la care se pricepea, acesta era abilitatea de a-i face pe 
ceilalţi să se supună vrerii sale. Bărbatul îi oferise cel mai 
mic punct de sprijin posibil - într-adevăr, nu mai mult de un 
deget, sau mai degrabă o unghie, s-ar putea spune - dar 
nici nu avea nevoie de mai mult. Acum putea începe 
urcuşul. 

Sala prezicătoarei. 

CÂND o vizită a treia oară, Nasuada dormea. Zgomotul 
uşii trântite de perete o făcu să tresară din somn, cu inima 
la gură. Îi luă câteva secunde să-şi amintească unde se afla. 
Când îşi aminti, se strâmbă dezgustată şi clipi încercând să 
îşi limpezească vederea. Îşi dorea să se poată freca la ochi. 
Expresia i se schimonosi şi mai tare când se uită în jos la 
trupul ei şi observă pe cămaşa ei de noapte o pată mică şi 
încă umedă de vin îndoit cu apă, vărsat în timpul ultimei 
mese. 

„De ce se întorsese atât de repede?” 

Tresări de teamă când bărbatul trecu pe lângă ea cărând 
un mangal plin cu cărbune pe care îl lăsă la câteva picioare 
mai departe de dala de piatra. Peste cărbuni erau trei drugi 
lungi de fier. Sosise momentul de care se temuse cel mai 
mult. Încercă să îi surprindă privirea, dar bărbatul refuză 
să o privească în ochi în timp ce scotea amnarul şi 
cremenea dintr-un săculeţ ce-i atârna la curea şi aprindea 
un mănunchi de iască în mijlocul mangalului. Pe măsură ce 
scânteile se împrăştiau şi ardeau, iasca strălucea ca o 
minge făcută din sârme încinse. Bărbatul se aplecă, îşi 
ţuguie buzele şi suflă în flacăra abia aprinsă, cu grijă, ca o 
mamă care îşi sărută copilul, iar scânteile izbucniră în limbi 
de foc. Câteva minute bune îngriji focul, formând un pat de 
cărbuni gros de câteva degete, în timp ce fumul se înălța 
spre un grilaj de deasupra. Nasuada se uita cu o fascinaţie 
morbidă, fără să îşi poată întoarce privirea, cu toate că ştia 
ce o aştepta. Niciunul din ei nu vorbi; era ca şi cum 


amândoi erau ruşinaţi de ce urma să se întâmple şi nu 
puteau recunoaşte asta. Mai suflă încă o dată în cărbuni, 
apoi se întoarse şi plecă. „Nu te lăsa bătută”, îşi spuse ea în 
gând, încordându-se. Îşi strânse pumnii şi îşi ţinu respiraţia 
când bărbatul se îndreptă spre ea... mai aproape... tot mai 
aproape... 

O aripă de vânt îi trecu peste faţă când bărbatul trecu pe 
lângă ea, iar ea ascultă cum zgomotul paşilor săi era 
înghiţit de linişte tot mai mult pe măsură ce urca scările şi 
ieşea din cameră. Gemu fără să vrea în timp ce se destinse. 
Cărbunii aprinşi îi captară din nou privirea ca un magnet. O 
lumină palidă şi ruginie se reflecta pe vergelele de fier care 
ieşeau din mangal. Îşi umezi buzele şi se gândi ce bună ar fi 
fost o înghiţitură de apă. Un cărbune trosni şi se rupse în 
două, însă în rest încăperea era cufundată în linişte. Cum 
stătea acolo fără să poată lupta sau evada, se străduia să nu 
se mai gândească. Gânditul nu făcea decât să îi slăbească 
determinarea. Orice avea să se întâmple avea să se 
întâmple, şi oricât de frică i-ar fi fost şi oricât de neliniştită 
ar fi fost, aceasta nu schimba cu nimic lucrurile. Alte urme 
de paşi răsunară pe coridor, dincolo de uşă: de data asta 
era un grup, unii păşind apăsat, alţii nu. Împreună se 
auzeau ca o ştire de ecouri răguşite, fiindu-i cu neputinţă să 
îşi dea seama de numărul persoanelor care se apropiau. 
Convoiul se opri înainte de a trece de uşă, auzi murmur de 
voci, apoi auzi paşii a două persoane, încălţate cu cizme de 
călărie cu talpă groasă, ghici ea, care intrară în sală. Uşa se 
închise cu o pocnitură înăbușită. Paşii se auziră pe scări, 
domoli şi hotărâți. Văzu cu coada ochiului un braţ care 
trase un jilţ de lemn încrustat. Un bărbat se aşeză pe el. 
Era mătăhălos: nu gras, dar lat în spate. O manta lungă şi 
neagră atârna în jurul lui ca o perdea. Părea grea, ca şi cum 
ar fi fost căptuşită cu zale. Lumina de la cărbunii încinşi şi 
de la felinare dădea un contur auriu formei sale robuste, 
dar trăsăturile nu i se distingeau în întuneric. Umbrele 
totuşi nu puteau ascunde conturul ascuţit al coroanei de pe 


frunte. Tresări. Cu greu inima ei îşi recapătă ritmul alert. Al 
doilea bărbat, acesta purtând o vestă şi apărătoare castanii, 
tivite cu fir de aur, se duse în dreptul mangalului şi, stând 
cu spatele la ea, amestecă în cărbuni cu unul dintre drugii 
de fier. Omul din jilţ îşi scoase degetele din mănuşă unul 
câte unul, apoi îşi trase mănuşile. Sub ele, mâinile lui erau 
de culoarea bronzului mat. Când vorbi, glasul îi sună grav, 
bogat şi dominator. Oricărui bard care ar fi avut un 
instrument atât de melodios i s-ar fi dus vestea măiestriei în 
întreg regatul. La auzul vocii lui, Nasuada simţi cum o 
furnică pielea, în timp ce cuvintele rostite de el păreau să o 
cuprindă ca nişte valuri de apă caldă, mângâind-o, 
înduplecând-o, îmbiind-o. Îşi dădu seama că era la fel de 
primejdios să îl asculte cum era să o asculte pe Elva. 

— Bine ai venit în Uru'baen, Nasuada, fiică a lui Ajihad, 
spuse bărbatul de pe scaun. Bine ai venit aici, în casa mea, 
sub acest morman de pietre. De mult nu am mai avut 
prilejul să ne bucurăm de un oaspete aşa de seamă precum 
dumneata. Am fost nevoit să îmi dedic energia treburilor de 
altă natură, dar te asigur că de acum înainte nu îmi voi mai 
nesocoti datoria de gazdă. 

Spre sfârşit, o notă amenințătoare îi alunecă în glas, ca o 
gheară care iese din teacă. Nu îl mai văzuse niciodată de 
Galbatorix în persoană, doar auzise descrieri şi studiase 
desene, dar efectul pe care glasul bărbatului îl avea asupra 
ei era atât de visceral, atât de puternic, încât nu avea nici o 
îndoială că este chiar regele. În accentul cu care vorbea şi 
în dicţia sa era ceva foarte diferit, ca şi cum limba pe care o 
vorbea nu era limba pe care o vorbise de mic. Era o 
diferenţă subtilă, dar imposibil de ignorat odată ce o 
observai. Probabil, se gândi ea, din cauză că limba se 
schimbase în anii care trecuseră de când se născuse el. 
Aceasta părea cea mai raţională explicaţie, căci felul lui de a 
vorbi îi amintea de... Nu, nu, nu îi amintea de nimic. 

Se aplecă spre ea şi simţi cum o pătrunde cu privirea. 


— Eşti mai tânără decât mă aşteptam. Ştiam că de curând 
ai împlinit vârsta majoratului, şi totuşi nu eşti decât un 
copil. Mai toţi îmi par copii mie, de la un timp: înfumuraţi, 
fuduli, copii nesăbuiţi care nu ştiu ce e mai bine pentru ei - 
copii care au nevoie de îndrumare de la cei mai bătrâni şi 
mai înţelepţi. 

— Aşa ca tine? spuse ea batjocoritor, îl auzi chicotind. 

— Ai prefera să ne conducă elfii? Sunt singurul din rasa 
noastră care îi poate ţine la respect. După judecata lor, 
chiar şi cei mai în vârstă dintre noi sunt consideraţi tinerei 
neîncercaţi, nepotriviţi pentru responsabilităţile pe care le 
cere maturitatea. 

— După judecata lor, şi tu la fel. Nu ştia de unde îi venea 
curajul, dar se simţea puternică şi sfidătoare. Chiar dacă 
regele avea să o pedepsească pentru asta, era hotărâtă să 
spună ce gândea. 

— Dar eu cuprind mai mult decât cele trăite în anii mei de 
viaţă. Am amintirile altor sute. Viaţă peste viaţă: iubiri, uri, 
lupte, victorii, înfrângeri, lecţii învăţate, greşeli făcute - 
toate se află în mintea mea, şoptindu-mi la ureche 
înţelepciunea lor. Îmi amintesc eoni întregi. În toată istoria 
consemnată nu a existat un altul asemenea mie, nici măcar 
printre elfi. 

— Dar cum se poate? spuse ea în şoaptă. El se foi în scaun. 

— Nu te preface în faţa mea, Nasuada. Ştiu că Glaedr şi-a 
dat miezul inimii lui Eragon şi Saphirei şi că se află printre 
vardeni chiar acum. Înţelegi despre ce vorbesc. 

Nasuada îşi înăbuşi un fior de spaimă. Faptul că Galbatorix 
era dispus să discute cu ea despre asemenea lucruri, faptul 
că era dispus să se refere, chiar şi pe ocolite, la sursa lui de 
putere, elimina chiar şi cea mai mică speranţă de eliberare. 

Apoi el făcu un gest larg către încăpere. 

— Înainte să începem, trebuie să ştii câte ceva despre 
istoria acestui loc. Când elfii s-au aventurat pentru prima 
oară în partea asta a lumii, au descoperit o crevasă 
îngropată la baza coastei care se vede dincolo de platourile 


din această zonă. Coasta o preţuiau pentru că îi ajuta atunci 
când erau atacați de dragoni, dar crevasa o preţuiau din cu 
totul şi cu totul alt motiv. Întâmplarea a făcut să descopere 
că vaporii care ieşeau prin crăpătura din piatră îi făceau pe 
aceia care dormeau în apropiere să poată vedea în viitor, 
chiar dacă neclar. Aşadar, de-a lungul a două milenii şi 
jumătate, elfii au construit o încăpere deasupra fisurii şi un 
oracol a venit să locuiască acolo pentru câteva sute de ani, 
chiar şi după ce elfii s-au retras din Ilirea. Stătea unde stai 
tu acum şi îşi petrecea timpul visând la tot ceea ce existase 
şi tot ceea ce avea să existe. Cu timpul, aerul şi-a pierdut 
din putere iar oracolul şi discipolii săi au plecat. Cine era şi 
unde s-a dus nu poate şti nimeni. Nu avea alt nume decât 
Prezicătoarea, iar unele poveşti ne îndeamnă să credem că 
nu era nici om, nici elf, nici pitic, ci cu totul altceva. Oricum 
ar fi fost, în timpul cât a stat ea aici, această încăpere s-a 
numit, după cum era de aşteptat, Sala Prezicătoarei, şi aşa 
e ştiută şi azi, numai că acum tu eşti Prezicătoarea, 
Nasuada, fiică a lui Ajihad. Galbatorix îşi depărtă braţele. În 
acest loc se spun adevăruri... şi sunt auzite. Nu voi trece cu 
vederea nici o minciună între aceşti pereţi, nici măcar cea 
mai neînsemnată înşelătorie. Oricine stă pe acea lespede de 
piatră este ultimul prezicător, şi cu toate că mulţi acceptă 
cu dificultate acest rol, în final niciunul nu l-a refuzat. Tu nu 
vei fi cu nimic diferită. 

Picioarele jilţului hârşâiră pe jos, apoi simţi respiraţia 
caldă a lui Galbatorix aproape de urechea ei. 

— Ştiu că asta va fi dureros pentru tine, Nasuada, mai 
dureros decât s-ar putea crede. Va trebui să-ţi schimbi 
natura înainte ca mândria să îţi îngăduie să te supui. În 
toate lumile, nimic nu e mai greu decât să te schimbi pe tine 
însuţi. Înţeleg asta pentru că şi eu la rândul meu am făcut 
asta, şi nu doar o dată. În orice caz, eu voi fi aici, ţinându-te 
de mână, ca să te ajut în această trecere. Nu eşti nevoită să 
faci călătoria asta singură. Şi te poţi împăca ştiind că nu te 
voi minţi niciodată. Nimeni nu o va face. Nu între aceşti 


pereţi. Nu ai decât să te îndoieşti, dar în timp vei ajunge să 
mă crezi. Acest loc este sfânt pentru mine şi mai degrabă 
mi-aş tăia mâna singur decât să întinez această sală. Ne 
poţi întreba tot ce doreşti, Nasuada, fiică a lui Ajihad, şi vei 
şti că îţi spunem adevărul. Ca rege al acestor ţinuturi, îţi 
dau cuvântul meu. 

Ea îşi mişcă maxilarul înainte şi înapoi, încercând să 
decidă ce să răspundă. Apoi zise printre dinţi: 

— N-am să-ţi spun niciodată ce vrei tu să ştii! Un hohot rar 
şi adânc umplu încăperea. 

— M-ai înţeles greşit; nu te-am adus aici pentru că am 
nevoie de informaţii. Nimic din ceea ce ai putea să-mi spui 
nu îmi este necunoscut. Numărul şi amplasarea trupelor; 
situaţia proviziilor, locaţia resurselor; felul în care vreţi să 
asediați cetatea; sarcinile, obiceiurile şi abilităţile lui 
Eragon şi ale Saphirei; lancea Dauthdaert pe care aţi găsit- 
o în Belatona; chiar şi puterile copilei Elva, pe care ai avut-o 
cu tine până de curând ştiu toate astea şi mai multe. Să îţi 
zic şi cifrele? Nu? Ei, bine. Iscoadele mele sunt mai 
numeroase şi mai bine plasate decât ţi-ai putea închipui, iar 
pe de altă parte am şi alte metode de a obţine informaţii. 
Nu ai nici un secret faţă de mine, Nasuada, nici măcar unul; 
prin urmare, e inutil să te ambiţionezi să nu vorbeşti. 

Cuvintele lui o loviră ca nişte ciocane, dar se strădui să nu 
se lase deznădăjduită. 

— Atunci de ce? 

— De ce te-am adus aici? Pentru că, draga mea, ai darul de 
a conduce, şi asta e mai periculos decât orice vrajă. Eragon 
nu este o ameninţare pentru mine, şi nici elfii, pe când tu... 
tu eşti periculoasă într-un fel în care ei nu sunt. Fără tine 
vardenii vor fi ca un taur orbit; vor pufni, se vor înfuria şi 
vor porni direct înainte, negândindu-se la ce îi aşteaptă. 
Atunci îi voi prinde, datorită nechibzuinţei lor, şi îi voi 
distruge. Dar nu pentru a-i putea distruge pe vardeni eşti 
tu aici. Nu, tu eşti aici pentru că ai dovedit că meriţi să îţi 
acord atenţie. Eşti curajoasă, tenace, ambițioasă şi 


inteligentă - calităţile pe care le preţuiesc cel mai mult la 
slujitorii mei. Îmi doresc să te am de partea mea, Nasuada, 
drept cel mai de frunte sfătuitor al meu şi general al 
armatei mele când voi pune în fapt ultima etapă a măreţului 
meu plan, la care lucrez de mai bine de un veac. O nouă 
ordine se va instaura în Alagaesia, şi te voi face părtaşă la 
ea. De când au murit cei Treisprezece, am căutat oameni 
potriviţi să le ia locul. Până de curând, eforturile mele au 
fost în zadar. Durza era o unealtă folositoare, dar fiind o 
Umbră, avea anumite limitări: lipsa de preocupare pentru 
propria lui conservare, ca să dau doar un exemplu. Dintre 
toţi candidaţii examinaţi de mine, Murtagh a fost primul pe 
care l-am considerat demn şi primul care a supravieţuit 
încercării la care a fost supus. Tu vei fi următoarea, sunt 
sigur. lar Eragon al treilea. 

Nasuada fu cuprinsă de groază ascultându-l. Ceea ce îi 
propunea era mult mai rău decât îşi închipuise ea. Bărbatul 
înveşmântat în castaniu o făcu să tresară, împingând unul 
dintre drugii de fier cu atâta putere în cărbuni încât acesta 
se lovi de bolul de cupru de dedesubt. 

Galbatorix continuă să vorbească: 

— În cazul în care vei supravieţui, vei avea ocazia de a 
săvârşi mult mai multe decât ai fi putut vreodată alături de 
vardeni. Gândeşte-te! În slujba mea vei putea aduce pace 
întregii Alagaesia, iar tu vei fi principala arhitectă a acestor 
schimbări. 

— Mai degrabă mă las muşcată de o mie de vipere decât 
să intru în slujba ta! Şi scuipă în aer. 

Ecoul hohotului umplu din nou încăperea: era vocea unui 
om care nu se teme de nimic, nici măcar de moarte. 

— Vom vedea. 

Se trase înapoi simțind un deget care o atinge pe partea 
din interior a cotului. Acesta trasă încet un cerc, apoi 
alunecă spre prima dintre cicatricile ei de pe antebraţ şi se 
opri cu căldura lui deasupra pielii încreţite. Degetul lovi de 


trei ori înainte să treacă la celelalte cicatrici, apoi reveni şi 
trecu peste ele ca peste o scândură de spălat rufe. 

— "Ţi-ai învins un rival în Judecata Pumnalelor, spuse 
Galbatorix, şi unul cu mai multe tăieturi decât oricine. Asta 
înseamnă că eşti hotărâtă şi că îţi poţi stăpâni imaginaţia - 
căci imaginaţia prea activă îi transformă pe oameni în nişte 
laşi, şi nu un acces de frică, aşa cum ar crede cei mai mulţi. 
Cu toate acestea, niciuna dintre aceste trăsături nu-ţi va fi 
de ajutor acum. Ba dimpotrivă, o să te încurce. Cu toţii 
avem o limită fizică sau psihică. Singura întrebare este cât 
durează până ajungem la acel punct. Şi vei ajunge la acel 
punct, îţi jur. Puterea ta ar putea amâna momentul, dar nu 
îl poate evita. Şi nici vrăjile tale de protecţie nu îţi vor fi de 
ajutor cât timp vei fi aici. Prin urmare, de ce să suferi 
degeaba? Nimeni nu îţi pune la îndoială curajul; deja ai 
demonstrat lumii întregi curajul tău. Supune-te acum. Nu e 
nici o ruşine să accepţi inevitabilul. Să continui înseamnă să 
te supui unei serii de torturi doar pentru a-ţi satisface 
simţul obligaţiei. Potoleşte-ţi sentimentul de obligaţie acum, 
jură-mi credinţă în limba străveche şi în mai puţin de un 
ceas vei avea o duzină de servitori la dispoziţie, robe de 
mătase şi de damasc, un rând de odăi doar ale tale şi un loc 
la masa mea. 

Se opri, aşteptându-i răspunsul, însă ea fixă cu privirea 
liniile de pe tavan şi refuză să vorbească. 

El continuă să îşi treacă degetul peste braţul ei, ducându-l 
de la cicatrice până la încheietură, unde îl apăsă pe o venă. 

— Foarte bine. Cum doreşti. Presiunea de pe venă dispăru. 
Murtagh, vino, arată-te. Eşti nepoliticos cu oaspetele 
nostru. 

„Ah, nu şi el”, se gândi ea, simțind deodată o mare tristeţe. 

La mangal, omul în roşu se întoarse încet, şi chiar dacă 
purta o mască argintie peste partea de sus a feţei, ea îl 
recunoscu pe Murtagh. Avea ochii pierduţi în umbre, iar 
gura şi fălcile îi erau încleştate într-o expresie aspră. 


— Murtagh a intrat în slujba mea fără prea mare tragere 
de inimă, dar de atunci s-a dovedit a fi un învățăcel foarte 
capabil. Are talentul tatălui său. Nu-i aşa? 

— Da, domnule, rosti Murtagh, cu glasul aspru. 

— M-a surprins când l-a omorât pe bătrânul Rege 
Hrothgar pe Câmpiile Înflăcărate. Nu mă aşteptam să se 
întoarcă împotriva foştilor săi prieteni cu atâta nerăbdare, 
însă Murtagh al nostru este mânios şi însetat de sânge. I-ar 
sfâşia beregata unui kull cu mâinile goale dacă i-aş oferi 
ocazia, şi i-am oferit-o. Nu-i nimic care să îţi placă mai mult 
decât să omori, nu-i aşa? 

Mugşchii din gâtul lui Murtagh se încordară. 

— Într-adevăr, domnule. Galbatorix râse uşor. 

— Murtagh Ucigaşul-de-Regi... Este un nume pe cinste, un 
nume potrivit pentru o legendă, dar nu unul pe care să îl 
dobândeşti fără voia mea. Apoi se întoarse spre ea: Până 
acum am neglijat instruirea lui în artele subtile ale 
convingerii, de aceea l-am adus astăzi aici. Are o oarecare 
experienţă ca obiect al acestor arte, însă nu ca practicant, 
şi a sosit vremea să le stăpânească. Ce modalitate mai bună 
de a le deprinde decât aici, cu tine? În fond, Murtagh a fost 
cel care m-a convins că meriţi să te alături celei mai noi 
generaţii de discipoli ai mei. 

Simţi o ciudată senzaţie de trădare punând stăpânire pe 
ea. În pofida a tot ceea ce se petrecuse, avusese o părere 
mai bună despre Murtagh. Îi căută privirea pentru o 
explicaţie, dar el rămase ţeapăn ca o santinelă de gardă şi 
nu se uită la ea; nu putu să discearnă nimic din expresia lui. 

Apoi regele făcu un semn spre mangal şi, pe un ton 
degajat, spuse: 

— Ia un drug. 

Murtagh îşi încleşta pumnii. În afară de asta, nu se clinti. 

În urechile Nasuadei răsună un cuvânt, precum dangătul 
unui clopot imens. Însăşi urzeala lumii păru să vibreze din 
pricina sunetului, ca şi cum un uriaş ar fi tras de iţele 
realităţii şi le-ar fi făcut să tremure. O clipă, ea avu senzaţia 


unei căderi în gol, iar aerul din faţa ei sclipi ca apa. În ciuda 
puterii sale, ea nu îşi putu aminti literele din care era 
compus cuvântul, nici măcar limba căreia îi aparţinea, căci 
acesta îi trecu doar prin minte, lăsând în urmă numai 
amintirea efectelor sale. 

Murtagh se cutremură; apoi se răsuci, apucă unul dintre 
drugii de fier şi îl scoase din mangal cu o mişcare poticnită. 
Scânteile ţâşniră în aer când fierul ieşi din cărbuni, şi câţiva 
tăciuni căzură la podea ca seminţele ce cad din conul de 
pin. 

Capătul drugului lucea într-un galben strălucitor şi palid 
care, sub ochii ei, se închise până la un portocaliu de bronz. 
Lumina metalului încins se oglindi în masca lustruită a lui 
Murtagh, dându-i o înfăţişare înfiorătoare şi neomenească. 
Ea se văzu şi pe sine oglindită în mască, cu forma sa 
răsucită într-un trunchi nedesluşit cu picioare de fus ce se 
prefăceau în linii subţiri şi negre de-a lungul curbei 
obrazului lui Murtagh. 

Deşi ştia că nu avea nici un rost, nu se abţinu să nu se 
zbată când el se apropie de ea. 

— Nu înţeleg, îi zise ea lui Galbatorix cu un calm prefăcut. 
Nu ai de gând să-ţi foloseşti mintea împotriva mea? Nu că 
şi-ar fi dorit aşa ceva, dar ar fi preferat să se apere de un 
atac asupra conştiinţei sale decât să îndure durerea 
provocată de fier. 

— Este timp şi pentru aşa ceva, dacă va fi nevoie, spuse 
Galbatorix. Pe moment sunt curios să văd cât de curajoasă 
eşti cu adevărat, Nasuada, fiică a lui Ajihad. În plus, aş 
prefera să nu pun stăpânire pe mintea ta şi să te silesc să 
îmi juri credinţă. Vreau ca tu să faci asta din proprie 
iniţiativă şi cât încă eşti în deplinătatea facultăţilor tale 
mintale. 

— De ce? rosti ea, cu glas răguşit. 

— Deoarece îmi face mie plăcere. Şi-acum, pentru ultima 
oară, ai de gând să te supui? 

— Niciodată. 


— Cum pofteşti. Murtagh? 

Drugul cobori spre ea, cu vârful său ca un rubin imens şi 
sclipitor. 

Nu îi dăduseră nimic de care să muşte, aşa că nu avu de 
ales şi ţipă, iar încăperea cu opt laturi răsună de sunetele 
agoniei sale până ce glasul i se sparse şi un întuneric 
atotcuprinzător o învălui. 

Pe aripile unui dragon. 

ERAGON îşi înălţă capul, trase adânc aer în piept şi simţi 
cum îi dispar o parte din griji. 

A călări un dragon nu era tocmai odihnitor, dar apropierea 
de Saphira era liniştitoare atât pentru el, cât şi pentru ea. 
Simpla plăcere a contactului fizic îl alina aşa cum puţine 
lucruri izbuteau să o facă. De asemenea, sunetul şi 
mişcarea constantă a zborului ei îl ajutau să uite de 
gândurile negre care nu îi dăduseră pace. 

În ciuda caracterului imperios al călătoriei lor şi a naturii 
precare a împrejurărilor, în general, Eragon se bucura să 
plece de lângă vardeni. Recenta vărsare de sânge îl făcuse 
să nu se mai simtă în apele lui. 

De când se întorsese printre vardeni la Feinster, îşi 
petrecuse cea mai mare parte a timpului luptându-se sau 
aşteptând să se lupte, şi efortul începuse să-şi spună 
cuvântul în privinţa sa, mai ales după violenţa şi groaza din 
Dras-Leona. În numele vardenilor, omorâse sute de soldaţi - 
dintre care doar câţiva avuseseră chiar şi cea mai mică 
şansă de a-l răni - şi, cu toate că acţiunile sale fuseseră 
justificate, amintirea lor nu îi dădea pace. Nu voia ca fiecare 
luptă să fie disperată şi ca fiecare adversar să îi fie pe 
măsură - nici pe departe - dar, în acelaşi timp, masacrarea 
atât de simplă a unui număr atât de mare de oameni îl făcea 
să se simtă mai degrabă măcelar decât războinic. Moartea, 
ajunsese el să creadă, era un lucru coroziv, şi cu cât era mai 
mult în preajma ei, cu atât îi măcina mai mult adevărată-i 
fire. 


Totuşi, acum că era singur cu Saphira - şi cu Glaedr, deşi 
dragonul auriu fusese foarte rezervat de când plecaseră - 
Eragon începu să îşi recapete starea sa obişnuită. Se simţea 
mai în largul lui când era de unul singur sau în grupuri mici 
şi prefera să stea departe de oraşe sau chiar de tabere, 
precum cea a vardenilor. 

Spre deosebire de cei mai mulţi oameni, el nu ura 
pustietatea, nici nu se temea de ea; oricât de pustii erau 
acele meleaguri, ele aveau o graţie şi o frumuseţe cu care 
nu putea rivaliza nimic artificial şi care i se păreau de-a 
dreptul revigorante. 

Aşa că îşi lăsă atenţia distrasă de zborul Saphirei şi, în cea 
mai mare parte a zilei, nu mai făcu altceva decât să admire 
peisajul pe deasupra căruia trecea. 

De la tabăra vardenilor, aflată pe malurile Lacului Leona, 
Saphira porni să străbată întinderea largă de apă, cotind 
spre nord-vest şi urcând atât de sus încât Eragon fu nevoit 
să folosească o vrajă pentru a se proteja de frig. 

Lacul părea peticit: strălucitor şi sclipitor în zonele în care 
unghiul valurilor reflecta lumina soarelui către Saphira, 
mat şi cenuşiu în celelalte părţi. Eragon nu se mai sătura să 
privească modificarea constantă a jocurilor de lumină; nu 
era nimic pe lume care să se compare cu ele. 

Vulturi pescari, cocori, gâşte, rațe, grauri şi alte păsări 
zburau pe sub ei. Cele mai multe dintre ele nu o băgau în 
seamă pe Saphira, însă câţiva vulturi zburară spre ea şi o 
însoţiră o bucată de drum, părând mai degrabă curioşi 
decât speriaţi. Doi dintre ei îndrăzniră chiar să vireze în 
faţa ei, la nici câteva picioare de colții lungi şi ascuţiţi. 

În multe privinţe, aprigele păsări răpitoare, cu ghearele 
lor coroiate şi cu ciocul lor galben, îi aminteau lui Eragon 
de Saphira, o observaţie care îi făcea plăcere dragonului, 
căci şi ea îi admira pe vulturi, deşi nu atât pentru felul în 
care arătau, cât pentru dibăcia lor la vânătoare. 

Ţărmul din urma lor se pierdu într-o linie înceţoşată şi 
purpurie, apoi dispăru cu totul. Pentru mai mult de 


jumătate de oră, nu mai văzură în tării decât păsări şi nori, 
şi uriaşa pânză de apă ondulată de vânt ce acoperea 
suprafaţa pământului. 

Apoi, în faţă şi la stânga, conturul zimţat şi cenuşiu al Şirei 
se ivi la orizont, o privelişte bine-venită pentru Eragon. Deşi 
aceştia nu erau munţii copilăriei lui, aparţineau totuşi 
aceluiaşi şir muntos şi, văzându-i, el se simţi mai aproape de 
vechea lui casă. 

Munţii deveniră tot mai mari, până ce piscurile stâncoase 
şi acoperite de zăpadă răsăriră în faţa lor ca meterezele 
ştirbe ale unui castel. De-a lungul versanților lor întunecaţi 
şi acoperiţi de verdeață curgeau zeci de pâraie albe, 
croindu-şi drum printre încreţiturile pământului până ce se 
vărsau în marele lac ce se întindea la poalele lor. Pe țărm 
sau în apropierea sa se aflau vreo cinci, şase sate, însă, 
datorită magiei lui Eragon, oamenii din ele nu o observară 
pe Saphira când aceasta trecu pe deasupra lor. 

Când privi satele, Eragon îşi dădu seama cât de mici şi de 
izolate erau şi de-abia acum înţelese cât de mic şi de izolat 
fusese şi Carvahall. Comparativ cu marile oraşe pe care le 
vizitase, satele nu erau decât nişte mănunchiuri de 
cocioabe, nepotrivite chiar şi pentru ultimii sărmani. Ştia că 
mulţi dintre bărbaţii şi femeile din ele nu călătoriseră 
niciodată mai mult de câteva mile depărtare de locul lor de 
naştere şi că aveau să îşi petreacă tot restul vieţii într-o 
lume îngrădită de limitele vederii lor. 

„Ce existenţă îngustă”, se gândi el. 

Şi totuşi, se întrebă dacă nu cumva nu era mai bine să 
rămâi într-un singur loc şi să afli tot ce puteai despre el 
decât să rătăceşti încontinuu în lung şi-n lat. Oare o 
educaţie largă, dar superficială era superioară uneia 
înguste, dar profunde? 

Nu era sigur. Îşi aduse aminte că Oromis îi spusese cândva 
că întreaga lume putea fi dedusă din cel mai mărunt fir de 
nisip, dacă îl studiai îndeaproape. 


Şira era doar o frântură din înălţimea Munţilor Beor, însă 
piscurile sale abrupte tot se înălţau la o mie de picioare sau 
chiar mai mult deasupra Saphirei pe când ea îşi croia drum 
printre ele, urmând defileurile pline de umbre şi văile cu 
care era presărat lanţul muntos. Din când în când, era 
nevoită să se înalțe deasupra câte unei trecători sterpe şi 
înzăpezite, iar când făcea asta şi câmpul vizual al lui Eragon 
se lărgea, munţii îi apăreau ca nişte molari ieşind din 
gingiile cafenii ale pământului. 

Pe când Saphira aluneca pe deasupra unei văi deosebit de 
adânci, el zări pe fundul acesteia o poiană cu un pârâu 
subţirel ce şerpuia prin câmpul de iarbă. Pe marginile 
poienii văzu ceva ce aducea a case - sau poate a corturi, era 
greu de spus - ascunse sub coroanele dese ale molizilor ce 
acopereau versanţii munţilor din vecinătate. Un singur foc 
strălucea printr-un luminiş, precum o bucăţică de aur 
rătăcită printre straturile de ace negre, şi i se păru că 
zăreşte o siluetă singuratică îndepărtându-se de pârâu. 
Silueta părea neobişnuit de masivă, iar capul îi era prea 
mare în comparaţie cu trupul. 

„Cred că era un urgal.” „Unde?” întrebă Saphira, şi el îi 
simţi curiozitatea. 

„În luminişul din spatele nostru. Îi împărtăşi amintirea. Aş 
fi vrut să avem timp pentru a ne întoarce şi a afla. Mi-ar 
plăcea să văd cum trăiesc. , 

Ea pufni. Un fuior de fum încins îi ieşi pe nări, apoi îi 
alunecă pe gât şi îl învălui pe el. „S-ar putea să nu fie foarte 
încântați dacă se trezesc cu un dragon şi cu un Cavaler 
printre ei, fără nici un avertisment.” 

EI tuşi şi clipi, cu ochii înlăcrimaţi. „le-ar supăra dacă ai 
înceta?” 

Ea nu îi răspunse, însă dâra de fum ce îi ieşea pe nări se 
opri şi aerul din jurul lor se limpezi în curând. 

Nu mult după aceea, forma munţilor începu să îi fie tot mai 
familiară lui Eragon, iar apoi o despicătură mare apăru în 
faţa Saphirei şi el îşi dădu seama că zburau peste 


trecătoarea ce ducea în Teirm - aceeaşi trecătoare prin 
care călărise împreună cu Brom de două ori. Era aşa cum 
şi-o amintea: ramura apuseană a râului Toark curgea încă 
la fel de năvalnic spre îndepărtata mare, iar suprafaţa apei 
era vârstată de coame albe acolo unde bolovanii îi 
întrerupeau cursul. Drumul greoi pe care îl urmase 
împreună cu Brom pe marginea râului era o linie palidă şi 
colbuită, abia un pic mai lată decât o potecă de căprioare. 

I se păru chiar că recunoaşte un pâlc de copaci lângă care 
se opriseră să mănânce. 

Saphira se întoarse spre vest şi urmă linia râului până 
când munţii lăsară loc unor câmpuri mănoase, udate de 
ploaie, după care îşi ajusta cursul pe o direcţie mai nordică. 
Eragon nu îi puse la îndoială hotărârea; ea nu părea să îşi 
piardă niciodată orientarea, nici măcar într-o noapte fără 
stele sau când fusese adânc sub pământ, în Farthen Dur. 

Soarele se apropia de linia orizontului când lăsară în urmă 
Şira. În timp ce amurgul se lăsa peste ei, Eragon începu să 
îşi bată capul cu găsirea unor căi prin care să îl captureze, 
să îl omoare sau să îl păcălească pe Galbatorix. După o 
vreme, Glaedr ieşi din izolarea pe care şi-o impusese singur 
şi i se alătură în eforturile sale. Îşi petrecură mai bine de un 
ceas discutând diverse strategii, apoi începură să exerseze 
atacul şi apărarea într-o luptă a minţilor. Saphira participă 
şi ea la exerciţiu, deşi fără prea mare succes, căci zborul o 
împiedica să se concentreze la altceva. 

Mai târziu, Eragon privi o vreme stelele albe şi reci. Apoi îl 
întrebă pe Glaedr: „Oare Bolta Sufletelor ar putea conţine 
Eldunari pe care Cavalerii i-au ascuns de Galbatorix?” „Nu, 
rosti Glaedr fără şovâială. E cu neputinţă. Oromis şi cu mine 
am fi ştiut dacă Vrael ar fi aprobat o asemenea măsură. Şi, 
dacă ar fi rămas Eldunari pe Vroengard, i-am fi găsit când 
ne-am întors să scotocim insula. Nu este atât de uşor 
precum crezi tu să ascunzi o făptură vie.” „De ce nu?” 
„Dacă un arici se face ghem, asta nu înseamnă că devine 
invizibil, nu? Minţile sunt la fel. Îţi poţi ascunde gândurile 


de ceilalţi, dar existenţa ta încă poate fi intuită de cineva 
care cercetează zona.” „Da, dar cu o vrajă sunt sigur câ...” 
„Dacă ar fi fost pusă vreo vrajă care să ne păcălească 
simţurile, am fi ştiut, căci avem vrăji de apărare care previn 
asemenea situaţii.” „Deci nu sunt Eldunari”, concluzionă 
Eragon, abătut. 

„Nu, din păcate.” 

Zburară în tăcere pe când luna aflată în al treilea pătrar 
se înălța deasupra piscurilor zimţate ale Şirei. La lumina ei, 
pământul părea făcut din cositor, iar Eragon se amuză 
închipuindu-şi că era de fapt o sculptură imensă pe care 
piticii o ciopliseră şi o ascunseseră într-o peşteră mare cât 
toată Alagaesia. 

Eragon putea simţi plăcerea lui Glaedr de a zbura din nou. 
Asemeni lui Eragon şi Saphirei, bătrânul dragon părea să 
se bucure de prilejul de a lăsa în urmă grijile de pe pământ, 
fie şi numai pentru scurt timp, şi de a zbura liber în înaltul 
cerului. 

Saphira fu cea care vorbi apoi. Între bătăile încete şi 
puternice ale aripilor sale, ea îi zise lui Glaedr: „Spune-ne o 
poveste, Ebrithil.” „Ce fel de poveste ai vrea să asculţi?” 
„Povestea felului în care aţi fost prinşi, tu şi Oromis, de 
către Trădători, şi cum aţi izbutit să scăpaţi.” 

Eragon ciuli urechile când auzi asta. Fusese mereu curios 
să afle ce se petrecuse, dar nu îşi luase niciodată inima în 
dinţi ca să îl întrebe pe Oromis. 

Glaedr rămase tăcut o vreme, apoi zise: „Când Galbatorix 
şi Morzan s-au întors din pustietate şi au început campania 
împotriva ordinului nostru, la început nu ne-am dat seama 
de gravitatea amenințării. Ne făceam griji, desigur, dar nu 
mai multe decât dacă am fi aflat că o Umbră bântuie prin 
lume. Galbatorix nu era primul Cavaler care îşi pierdea 
minţile, deşi era primul care făcuse un discipol precum 
Morzan. Asta ar fi trebuit să fie de ajuns ca să înţelegem 
primejdia în care ne aflam, însă nu ne-am dat seama decât 
prea târziu. 


La acea vreme, nu ne-am gândit că Galbatorix ar fi putut 
aduna şi alţi adepţi sau că ar fi încercat măcar să facă aşa 
ceva. Părea absurd ca vreunul dintre confrații noştri să 
aplece urechea la şoaptele otrăvite ale lui Galbatorix. 
Morzan era încă un învățăcel; slăbiciunea lui era de înţeles, 
însă cei care erau deja Cavaleri întru totul? Lor nu le-am 
pus nici o clipă la îndoială loialitatea. Căci doar când au fost 
ispitiţi şi-au dezvăluit măsura în care ura şi slăbiciunile 
puseseră stăpânire pe ei. Unii voiau să se răzbune pentru 
răni mai vechi; alţii credeau că puterea dragonilor şi a 
Cavalerilor ne dădea dreptul să cârmuim întreaga 
Alagaesie; iar alţii, trebuie să recunosc, pur şi simplu 
doreau să profite de prilejul oferit ca să distrugă tot ce se 
făcuse şi să îşi satisfacă toate poftele.” 

Bătrânul dragon se opri, iar Eragon simţi vechile uri şi 
amărăciuni umbrindu-i mintea. Apoi Glaedr continuă: „În 
acel moment, lucrurile care se petreceau erau... confuze. 
Nu se ştia mare lucru, iar rapoartele pe care le primeam 
erau presărate de atâtea zvonuri şi speculaţii încât nu ne 
erau de nici un folos. Oromis şi cu mine am început să 
bănuim că se petrecea ceva mult mai grav decât îşi dădeau 
seama cei mai mulţi. Am încercat să convingem câţiva 
dintre dragonii şi Cavalerii mai bătrâni, însă ei ne-au 
contrazis şi ne-au respins temerile. Nu erau nesăbuiţi, însă 
veacurile de pace le întunecaseră minţile şi nu mai erau în 
stare să vadă că lumea se schimba chiar sub ochii noştri. 

Nemulţumiţi din pricina acestei necunoaşteri, Oromis şi cu 
mine am plecat din Ilirea ca să descoperim noi înşine ce 
puteam. Am luat doi Cavaleri tineri cu noi, amândoi elfi şi 
războinici desăvârşiţi, care se întorseseră de curând dintr-o 
misiune de cercetare din regiunea nordică a Şirei. În mare 
parte la îndemnul lor am pornit în acea expediţie. S-ar 
putea să le recunoaşteţi numele, căci acestea erau Kialandi 
şi Formora.” 

— Ah, făcu Eragon, înțelegând deodată. 


„Da. După o zi şi jumătate de călătorie, ne-am oprit la Edur 
Naroch, un turn de strajă ridicat din vechime ca să vegheze 
asupra Pădurii-de-Argint. 

Fără ca noi să ştim, Kialandi şi Formora vizitaseră turnul 
înainte şi îi uciseseră pe cei trei paznici elfi postați acolo. 
Apoi puseseră o capcană pe pietrele care împrejmuiau 
turnul, o capcană care ne-a prins în clipa în care am atins 
cu ghearele iarba de pe dâmb. Era o vrajă iscusită; 
Galbatorix îi învățase chiar el. Nu ne puteam apăra 
împotriva ei, căci nu ne făcea nici un rău, ci doar ne ţinea 
locului şi ne încetinea, de parcă ni s-ar fi vărsat miere peste 
trupuri şi minţi. În timp ce eram prinşi astfel, minutele 
treceau iute ca secundele. Kialandi, Formora şi dragonii lor 
zburau în preajma noastră mai repede decât nişte colibri; 
nu îi vedeam decât ca pe nişte pete înceţoşate şi întunecate, 
cu coada ochiului. 

Când au socotit că sunt pregătiţi, ne-au eliberat de sub 
vrajă. Aruncaseră zeci de vrăji - vrăji care să ne ţină locului, 
vrăji care să ne orbească şi vrăji care să îl împiedice pe 
Oromis să vorbească, şi astfel să îi îngreuneze capacitatea 
de a arunca propriile-i vrăji. Din nou, magia lor nu ne făcea 
rău, aşa că nu ne puteam apăra împotriva ei. În clipa în 
care am putut, i-am atacat pe Kialandi, Formora şi pe 
dragonii lor cu minţile, iar ei au ripostat, şi ore bune ne-am 
luptat cu ei. Erau mai slabi şi mai puţin pricepuţi decât 
Oromis şi decât mine, dar erau doi la unu, şi mai aveau cu ei 
şi miezul inimii unui dragon pe nume Agaravel - căruia îi 
omorâseră Cavalerul - iar forţa acestuia se adăuga la a lor. 
Drept urmare, ne-a fost destul de greu să ne apărăm. 
Intenţia lor, după cum am descoperit, era să ne silească să îi 
ajutăm pe Galbatorix şi pe Trădători să pătrundă în Ilirea 
pe furiş, astfel încât să îi ia prin surprindere pe Cavaleri şi 
să pună mâna pe Eldunarii care se aflau pe atunci în oraş.” 

— Cum aţi reuşit să scăpaţi? întrebă Eragon. 

„În curând ne-am dat seama că nu vom izbuti să îi 
învingem. Aşa că Oromis s-a hotărât să rişte şi să folosească 


magia în încercarea de a ne elibera, deşi ştia că asta avea 
să îi provoace pe Kialandi şi pe Formora să ne atace cu 
magie la rândul lor. Era un plan disperat, însă nu aveam de 
ales. La un moment dat, fără să ştiu de planul lui Oromis, i- 
am atacat pe duşmani, încercând să îi rănesc. Oromis 
aşteptase tocmai un asemenea moment. Îl ştia de multă 
vreme pe Cavalerul care îi instruise pe Kialandi şi pe 
Formora în folosirea magiei şi cunoştea îndeaproape 
judecata strâmbă a lui Galbatorix. Ştiind toate acestea, a 
reuşit să ghicească felul în care îşi rostiseră vrăjile Kialandi 
şi Formora şi locurile în care era cel mai probabil să 
găsească greşeli în farmecele lor. Oromis nu a avut decât 
câteva secunde la dispoziţie ca să acţioneze; în momentul în 
care a început să folosească magia, Kialandi şi Formora şi- 
au dat seama ce avea de gând, s-au panicat şi au început să 
arunce propriile lor vrăji. De trei ori a încercat Oromis să 
frângă legăturile care ne ţineau prizonieri. Cum a reuşit să 
o facă, nu pot să-mi dau seama. Mă îndoiesc că a înţeles el 
măcar. Mai pe scurt, ne-a deplasat un deget mai departe de 
locul în care fuseserăm înainte.” „Ca atunci când Arya mi-a 
trimis oul din Du Weldenvarden până în Şiră?” întrebă 
Saphira. 

„Da şi nu, replică Glaedr. Da, ne-a transportat dintr-un loc 
în altul fără să ne mişte prin spaţiul dintre ele. Însă nu ne-a 
schimbat doar poziţia, ci însăşi substanţa trupurilor 
noastre, rearanjând-o astfel încât nu am mai fost tocmai la 
fel. Multe dintre părticelele trupurilor noastre pot fi 
înlocuite între ele fără vreun efect negativ, şi asta a făcut cu 
fiecare muşchi, os şi organ.” 

Eragon se încruntă. O asemenea vrajă era o ispravă 
nemaipomenită, o minune a dibăciei magice pe care doar 
câţiva în toată istoria ar fi putut spera să o ducă la bun 
sfârşit. Totuşi, chiar dacă era foarte impresionat, Eragon nu 
se putu abţine să nu întrebe: 

— Dar cum se poate aşa ceva? Ai fi rămas totuşi aceeaşi 
fiinţă de dinainte. 


„Da, şi totuşi nu chiar aceeaşi. Diferenţa între ce fusesem 
înainte şi ce am devenit apoi era măruntă, dar a fost 
îndeajuns ca să ridice toate vrăjile pe care le ţesuseră 
asupra noastră Kialandi şi Formora.” „Cum rămâne însă cu 
vrăjile pe care le-au aruncat ei când au băgat de seamă ce 
făcea Oromis?” întrebă Saphira. 

Lui Eragon îi trecu prin faţa ochilor o imagine a lui Glaedr 
zbârlindu-şi aripile, de parcă ar fi obosit să stea în aceeaşi 
poziţie atâta amar de vreme. 

„Prima vrajă, cea a Formorei, era menită să ne ucidă, însă 
vrăjile noastre de apărare au oprit-o. Cea de-a doua, 
aruncată de Kialandi... asta a fost cu totul altceva. Era o 
vrajă pe care Kialandi o învățase de la Galbatorix, iar acesta 
la rândul lui de la spiritele care îl posedau pe Durza. Ştiu 
asta deoarece eram în contact cu mintea lui Kialandi chiar 
când a rostit farmecul. Era o vrajă isteaţă şi drăcească, al 
cărei scop era să îl împiedice pe Oromis să atingă şi să 
manipuleze fluxul de energie din jurul său, împiedicându-l 
astfel să folosească magia.” 

— Şi Kialandi ţi-a făcut la fel şi ţie? 

„Ar fi făcut-o, dar s-a temut că fie mă va omori, fie îmi va 
reteza legătura cu miezul inimii, creând astfel două versiuni 
independente ale sinelui meu, pe care ar fi trebuit apoi să le 
supună. Dragonii depind de magie pentru a supravieţui, 
chiar mai mult decât elfii; fără ea, am fi murit repede.” 

Eragon putu să simtă cum se stârnise curiozitatea 
Saphirei. „S-a întâmplat aşa ceva vreodată? A fost retezată 
vreodată legătura dintre un dragon şi Eldunari-ul său în 
timp ce trupul dragonului era încă viu?” „Da, dar asta este 
o poveste pentru altă dată.” 

Saphira cedă, însă Eragon îşi dădu seama că ea avea de 
gând să aducă subiectul în discuţie cu prima ocazie ivită. 

— Dar vraja lui Kialandi nu l-a oprit pe Oromis să 
folosească magia, nu? 

„Nu întru totul. Deşi era menită să facă asta, Kialandi a 
aruncat vraja chiar când Oromis ne-a deplasat dintr-un loc 


în altul, astfel încât efectele ei au fost oarecum reduse. 
Totuşi, l-a împiedicat să mai arunce alte vrăji decât cele 
mărunte şi, după cum ştiţi, vraja a rămas cu el tot restul 
vieţii, în ciuda strădaniilor celor mai înţelepţi vindecători ai 
noştri.” 

— De ce vrăjile sale de apărare nu l-au protejat? 

Glaedr păru să ofteze. „Asta rămâne un mister. Nimeni nu 
mai făcuse aşa ceva înainte, Eragon, iar dintre cei rămaşi în 
viaţă, doar Galbatorix mai ştie secretul ei. Vraja a fost 
îndreptată către mintea lui Oromis, însă se prea poate să nu 
îl fi afectat în mod direct. În schimb, s-ar putea să fi acţionat 
asupra energiei din jurul lui sau asupra legăturii sale cu 
aceasta. Elfii au studiat îndelung magia, însă nici măcar ei 
nu înţeleg pe deplin cum interacționează materialul şi 
imaterialul. Este o enigmă care probabil nu va fi rezolvată 
niciodată. Totuşi, pare rezonabil să presupunem că spiritele 
ştiu mai multe decât noi, atât despre material, cât şi despre 
imaterial, dacă ţinem cont de faptul că ele sunt întruparea 
celui de-al doilea şi că îl ocupă pe primul sub forma 
Umbrelor. 

Oricare ar fi adevărul, rezultatul a fost următorul: Oromis 
şi-a aruncat vraja şi ne-a eliberat, însă efortul l-a solicitat 
peste măsură şi a fost cuprins de o criză, prima dintr-o serie 
îndelungată. Nu a mai fost niciodată în stare să arunce o 
vrajă atât de puternică şi, de atunci înainte, a suferit de o 
slăbiciune a trupului care l-ar fi omorât dacă nu ar fi fost 
atât de iscusit la magie. Slăbiciunea era deja în el când ne- 
au prins în capcană Kialandi şi Formora, însă când ne-a 
deplasat şi ne-a rearanjat părţile trupurilor, a adus-o în 
prim-plan. Altfel, boala se prea poate să fi rămas în stadiu 
latent încă mulţi ani. 

Oromis s-a prăbuşit la pământ, neajutorat ca un pui de- 
abia ieşit din găoace, chiar când Formora şi dragonul ei, o 
făptură cafenie şi urâtă, s-au năpustit asupra noastră, cu 
ceilalţi pe urmele lor. Am sărit peste Oromis şi i-am atacat. 
Dacă şi-ar fi dat seama că era slăbit, ar fi profitat de starea 


sa ca să i se strecoare în minte şi să pună stăpânire pe ea. A 
trebuit să le distrag atenţia până îşi revenea Oromis... Nu 
m-am luptat niciodată atât de aprig ca în ziua aceea. Ei 
erau patru, cinci dacă îl pui la socoteală şi pe Agaravel. 
Semenii mei, cafeniul şi purpuriul lui Kialandi, erau mai 
mici decât mine, însă aveau colții ascuţiţi şi ghearele iuți. 
Totuşi, mânia pe care o simţeam mi-a dat forţe noi şi le-am 
făcut multe răni grave amândurora. Kialandi a fost suficient 
de nesăbuit ca să se apropie de mine, aşa că l-am prins în 
gheare şi l-am azvârlit în propriul dragon. Glaedr scoase un 
chicotit. Magia nu l-a mai protejat de data asta. A intrat 
într-unui dintre ţepii de pe spatele purpuriului şi l-aş fi 
omorât pe loc dacă nu m-ar fi silit cafeniul să mă retrag. 

Cred că ne-am luptat vreo cinci minute până să îl aud pe 
Oromis strigându-mi că trebuie să fugim. Le-am azvârlit 
praf în ochi duşmanilor, apoi m-am întors la Oromis, l-am 
înşfăcat cu laba dreaptă şi mi-am luat zborul de pe Edur 
Naroch. Kialandi şi dragonul său nu ne puteau urmări, însă 
Formora şi cafeniul puteau, şi asta au şi făcut. 

Ne-au prins din urmă la nici o milă depărtare de turnul de 
strajă. Ne-am apropiat de câteva ori unii de alţii, apoi 
cafeniul a coborât sub mine şi am văzut-o pe Formora gata 
să mă lovească în piciorul drept cu sabia. Cred că încerca să 
mă facă să îl scap pe Oromis, sau poate că voia să îl omoare. 
M-am răsucit ca să evit lovitura şi, în loc să mă nimerească 
în piciorul drept, m-a lovit în cel stâng, retezându-mi-l.” 

Amintirea care îi trecu prin minte lui Glaedr fu cea a unei 
senzaţii aspre, reci şi usturătoare, ca şi cum sabia Formorei 
ar fi fost făurită din gheaţă, nu din oţel. 

Sentimentul îi provocă greață lui Eragon. Înghiţi în sec şi 
se apucă şi mai strâns de partea din faţă a şeii, 
recunoscător că Saphira era în siguranţă. 

„A durut mai puţin decât îţi închipui, însă am ştiut că nu 
mai pot continua lupta, aşa că m-am întors şi am gonit spre 
Ilirea cât am putut de repede. Într-un fel, izbânda Formorei 
s-a întors împotriva ei, căci fără povara piciorului meu am 


izbutit să măresc distanţa faţă de cafeniu şi astfel am 
scăpat. 

Oromis a reuşit să oprească sângerarea, însă nu a putut 
face mai mult şi era deja prea slăbit ca să îi poată contacta 
pe Vrael şi pe ceilalţi Cavaleri bătrâni ca să îi avertizeze de 
planurile lui Galbatorix. După ce Kialandi şi Formora i-ar fi 
raportat cele petrecute, ştiam că Galbatorix va ataca Ilirea 
de îndată. Dacă aştepta, nu făcea decât să ne dea timp să 
ne pregătim şi, oricât de puternic devenise, pe vremea 
aceea surpriza era cea mai mare armă a sa. Când am sosit 
în Ilirea, ne-a cuprins deznădejdea când am văzut cât de 
puţini membri ai ordinului nostru mai erau acolo; în lipsa 
noastră, cei mai mulţi dintre ei plecaseră în căutarea lui 
Galbatorix sau ca să se sfătuiască personal cu Vrael în 
Vroengard. I-am convins pe cei rămaşi acolo de primejdie şi 
i-am pus să îi avertizeze pe Vrael şi pe ceilalţi dragoni şi 
Cavaleri bătrâni. Nu voiau să creadă că Galbatorix avea 
forţele necesare să atace Ilirea - sau că ar fi cutezat să facă 
aşa ceva - însă în cele din urmă am reuşit să îi facem să 
înţeleagă. Drept urmare, ca o măsură de siguranţă, au 
hotărât ca toţi Eldunarii din Alagaesia să fie duşi în 
Vroengard. 

Părea o măsură prudentă, dar ar fi trebuit să îi trimitem 
mai bine în Ellesmera. Sau să îi lăsăm măcar pe cei din Du 
Weldenvarden la locul lor. Cel puţin o parte dintre ei i-ar fi 
scăpat atunci printre degete lui Galbatorix. Însă, vai, 
niciunul dintre noi nu s-a gândit că ar fi mai în siguranţă 
printre elfi decât în Vroengard, în însuşi centrul ordinului 
nostru. 

Vrael a ordonat ca toţi dragonii şi Cavalerii aflaţi la câteva 
zile depărtare de Ilirea să sară în ajutorul oraşului, însă 
Oromis şi cu mine ne-am temut că era deja prea târziu. Şi 
oricum, nici nu eram în stare să ajutăm la apărarea 
oraşului. Aşa că am strâns proviziile de trebuinţă şi, 
împreună cu cei doi învăţăcei care ne mai rămăseseră - 
Brom şi dragonul după care ai fost numită tu, Saphira - am 


părăsit oraşul chiar în acea noapte. Cred că ai văzut 
minunea pe care a făcut-o Oromis când am plecat.” 

Eragon încuviinţă, cu mintea pierdută, amintindu-şi de 
imaginea frumosului oraş înţesat de turnuri, ridicat pe un 
povârniş şi luminat de luna plină. 

„Şi uite-aşa se face că noi nu eram în Ilirea când Galbatorix 
şi Trădătorii au atacat-o, câteva ore mai târziu. Şi tot de 
aceea nu eram nici în Vroengard când sperjurii au învins 
toate forţele noastre şi au prădat Doru Araeba. Din Ilirea 
ne-am dus în Du Weldenvarden, în speranţa că vindecătorii 
elfi vor reuşi să îl tămăduiască pe Oromis şi să îi redea 
abilitatea de a folosi magia. Neizbutind, am hotărât să 
rămânem unde eram, căci părea mai sigur decât să zburăm 
până în Vroengard când eram amândoi stingheriţi de rănile 
căpătate şi puteam fi prinşi în capcană în orice moment al 
călătoriei. 

Însă Brom şi Saphira nu au rămas cu noi. Împotriva 
sfatului nostru, au plecat să se alăture luptei, şi în acea 
bătălie a murit cea căreia îi porţi numele, Saphira... lar 
acum aţi aflat cum ne-au prins Trădătorii şi cum am 
scăpat.” 

După o clipă, Saphira zise: „Îţi mulţumim pentru poveste, 
Ebrithil.” „Cu plăcere, Bjartskular, dar să nu mă mai întrebi 
niciodată de asta.” 

Când luna se apropie de zenit, Eragon văzu un cuib de 
lumini portocalii şi palide plutind în întuneric. Îi luă o clipă 
să îşi dea seama că vedea făcliile şi felinarele din Teirm, 
aflat la multe mile depărtare. Şi, mult deasupra celorlalte 
lumini, un punct galben şi strălucitor se ivi pentru o 
secundă, ca un ochi mare ce se holba la el; apoi dispăru şi 
reapăru, clipind într-un ciclu neschimbat. 

„Farul din Teirm este aprins”, le spuse el Saphirei şi lui 
Glaedr. 

„Înseamnă că se apropie furtuna”, zise Glaedr. 

Saphira îşi opri bătăile aripilor, iar Eragon simţi cum se 
înclină şi îşi începe coborârea înceată şi îndelungată către 


pământ. 

Trecu jumătate de oră până ateriză. Teirm era deja o 
lucire palidă la miazăzi, iar raza farului nu era mai 
strălucitoare decât o stea. 

Saphira ateriză pe o plajă pustie presărată cu buşteni 
strâmbi plutitori. La lumina lunii, coasta plată şi dusă părea 
aproape albă, în timp ce valurile care se spărgeau de ea 
erau cenuşii şi negre, părând mânioase, de parcă oceanul 
ar fi încercat să devoreze uscatul cu fiecare talaz pe care îl 
trimitea. 

Eragon desfăcu curelele de la picioare, apoi se lăsă să 
alunece de pe Saphira, bucuros de prilejul oferit pentru a-şi 
dezmorţi muşchii. Remarcă mirosul apei de mare când o luă 
la fugă de-a lungul plajei spre un buştean impozant, cu 
mantia fluturându-i în urmă. Ajuns la bucata de lemn, se 
răsuci şi o luă la fugă înapoi către Saphira. 

Ea rămăsese acolo unde o lăsase, uitându-se spre mare. El 
se opri, întrebându-se dacă avea de gând să vorbească - 
căci putea simţi că avea ceva pe suflet - însă cum ea rămase 
tăcută, el se răsuci pe călcâie şi o luă din nou la fugă către 
buştean. Avea să îi vorbească la un moment dat, când va fi 
fost pregătită. 

Eragon alergă înainte şi înapoi până ce se încălzi peste tot 
şi picioarele începură să îi tremure. 

Şi în tot acest timp Saphira îşi ţinu privirea fixată pe un 
punct din depărtare. 

Când Eragon se azvârli pe un petic de rogoz de lângă ea, 
Glaedr zise: „Ar fi o nesăbuinţă să încerci”. 

Eragon îşi înălţă capul, neştiind cui se adresa dragonul. 
„Ştiu că pot să o fac”, zise Saphira. 

„Nu ai mai fost niciodată în Vroengard, replică Glaedr. Şi 
dacă izbucneşte furtuna, s-ar putea să te arunce în larg, sau 
chiar mai rău. Mulţi dragoni au pierit dintr-o încredere 
exagerată în forţele proprii. Vântul nu îţi este prieten, 
Saphira. Te poate ajuta, dar te şi poate distruge.” „Nu sunt 
un pui ca să mă dădăceşti în privinţa vântului!” „Nu, dar 


eşti încă tânără şi nu cred că eşti pregătită pentru aşa 
ceva.” „Celălalt drum ar dura prea mult!” „Poate că da, însă 
e mai bine să ajungem acolo în siguranţă decât deloc.” 

— Despre ce vorbiţi? interveni Eragon. 

Nisipul de sub picioarele din faţă ale Saphirei scrâşni când 
ea îşi înfipse ghearele adânc în pământ. 

„Avem de făcut o alegere, îi explică Glaedr. De aici, Saphira 
poate fie să zboare direct spre Vroengard, fie să urmeze 
coasta înspre nord până ce ajunge la punctul cel mai 
apropiat de insulă şi abia atunci să se întoarcă spre vest şi 
să traverseze marea.” „Care drum ar fi mai rapid?” întrebă 
Eragon, deşi ghicise deja răspunsul. 

„Zborul direct peste mare”, zise Saphira. 

„Însă dacă face asta, o să fie deasupra mării în tot acest 
timp.” 

Saphira se zbărli. „Nu-i mai mult decât distanţa de la 
vardeni până aici. Sau nu am dreptate?” „Eşti mai obosită 
acum, şi dacă vine o furtună...” „Atunci o s-o ocolesc!” îl 
întrerupse ea, pufnind şi scoțând o văpaie galbenă- 
albăstruie pe nări. 

Văpaia i se întipări pe retină lui Eragon, lăsând în urmă o 
imagine pâlpâitoare. 

— Ah! Acum nu mai văd. Se frecă la ochi, încercând să 
alunge imaginea de pe retină. „E chiar atât de primejdios 
zborul direct peste mare?” „Ar putea fi”, mormăi Glaedr. 

„Cât timp am pierde dacă am lua-o de-a lungul coastei?” „O 
jumătate de zi, poate puţin mai mult.” 

Eragon se scarpină în barbă în timp ce privea întinderea 
înfricoşătoare de apă. Apoi îşi ridică privirea către Saphira 
şi, pe o voce joasă, o întrebă: 

— Eşti sigură că poţi face asta? 

Ea îşi întoarse capul spre el şi îl privi cu un ochi imens. 
Pupila i se dilatase până ajunsese aproape rotundă; era atât 
de mare şi de neagră, încât lui Eragon i se păru că ar putea 
să se târască înăuntru şi să dispară cu totul. 

„Cât se poate de sigură”, îi răspunse ea. 


El dădu din cap şi îşi trecu mâna prin păr, obişnuindu-se 
cu gândul. „Atunci trebuie să riscăm... Glaedr, dacă este 
nevoie, o poţi călăuzi? O poţi ajuta?” 

Bătrânul dragon rămase tăcut o vreme; apoi îl surprinse 
pe Eragon fredonând în mintea sa, aşa cum făcea şi Saphira 
când era mulţumită sau amuzată. 

„Prea bine. Dacă tot trebuie să ispitim soarta, haideţi să nu 
fim laşi! Drept peste mare vom zbura.” 

Odată lămurită problema, Eragon se caţără la loc pe 
spatele Saphirei şi, dintr-un singur salt, ea lăsă în urmă 
siguranţa uscatului şi îşi luă zborul peste valuri. 

Sunetul glasului său, atingerea mâinii sale 

— Aggghhh! 

— Îmi juri credinţă în limba străveche? 

— Niciodată! 

Întrebarea lui şi răspunsul ei deveniseră un ritual pe care 
îl împărtăşeau, ca într-un joc de copii, doar că în acest joc 
ea pierdea chiar şi atunci când câştiga. 

Doar ritualurile îi mai îngăduiau Nasuadei să îşi păstreze 
sănătatea mintală. Prin ele îşi punea în ordine lumea, prin 
ele reuşea să reziste de la un moment la altul, căci ele îi 
ofereau ceva de care să se agaţe chiar şi după ce i se luase 
orice altceva. Ritualuri de gândire, ritualuri de acţiune, 
ritualuri de durere şi de uşurare: acestea deveniseră cadrul 
de care depindea viaţa ei. Fără ele ar fi fost pierdută, o oaie 
fără păstor, un habotnic fără credinţă... un Cavaler fără 
dragon. 

Din nefericire, acest ritual anume se sfârşea mereu la fel: 
cu o altă atingere a fierului. 

Ţipă şi îşi muşcă limba, iar sângele îi năvăli în gură. Tuşi, 
încercând să îşi elibereze gâtlejul, dar era prea mult sânge 
şi începu să se înece. Plămânii o ardeau din cauza lipsei 
aerului iar liniile de pe tavan tremurară şi se înceţoşară, 
apoi amintirile ei luară sfârşit şi nu mai fu nimic, nici măcar 
întunericul. 


După aceea, Galbatorix îi vorbi în timp ce se încingea 
fierul. 

Şi acesta devenise unul dintre ritualurile lor. 

Îi vindecase limba - cel puţin credea că fusese el, şi nu 
Murtagh - căci, aşa cum îi zisese: 

— Nu mi-ar folosi la nimic dacă nu ai putea vorbi. Cum 
altfel aş putea să-mi dau seama când vei fi gata să intri în 
slujba mea? 

Ca şi mai devreme, regele stătea în dreapta sa, chiar la 
marginea câmpului său vizual, acolo unde tot ce putea zări 
din el era o umbră cu margini aurii a cărei formă era parţial 
ascunsă sub mantia lungă şi grea pe care o purta. 

— L-am cunoscut pe tatăl tău pe când era majordom al 
moşiei principale a lui Enduriel, spuse Galbatorix. Ţi-a zis 
vreodată asta? 

Ea se cutremură şi îşi închise ochii, simțind cum i se scurg 
lacrimi pe la colţuri. Ura să îl asculte. Glasul său era prea 
puternic, prea seducător; o făcea să îşi dorească să îi facă 
pe plac numai pentru a-l putea auzi rostind şi cea mai 
măruntă laudă. 

— Da, murmură ea. 

— Nu l-am băgat în seamă la momentul respectiv. De ce aş 
fi făcut-o? Nu era decât un servitor, nu vreo persoană 
importantă. Enduriel i-a acordat mai multă libertate ca să 
poată administra mai bine treburile moşiei prea multă 
libertate, după cum s-a văzut. Regele făcu un gesta 
lehamite, iar lumina îi prinse mâna subţire, ca o gheară. 
Enduriel a fost dintotdeauna mult prea îngăduitor. 
Dragonul lui era cel viclean; Enduriel doar făcea ce i se 
spunea... Ce înşiruire ciudată şi amuzantă de evenimente a 
aranjat soarta! Când te gândeşti că omul care avea grijă ca 
bocancii mei să fie mereu lustruiţi a ajuns cel mai aprig 
duşman al meu după Brom, iar acum tu, fiica lui, te-ai întors 
în Uru'baen şi eşti pe punctul de a intra în slujba mea, 
întocmai ca tatăl tău... Foarte ironic, nu crezi? 


— Tatăl meu a scăpat şi aproape că l-a omorât pe Durza 
când a făcut-o, ripostă ea. Toate vrăjile şi jurămintele tale 
nu l-au putut supune, aşa cum nu mă vor supune nici pe 
mine. 

I se păru că Galbatorix se încruntase. 

— Da, păcat că s-a întâmplat aşa. Durza a fost foarte 
supărat din cauza asta la vremea aceea. Se pare că familiile 
îi fac pe oameni să se schimbe mai uşor, împreună cu 
numele lor adevărat, motiv pentru care acum îmi aleg 
slujitorii personali numai dintre cei necăsătoriți şi care nu 
pot avea copii. Totuşi, te înşeli amarnic dacă îţi închipui că 
vei scăpa de-aici. Din Sala Prezicătoarei nu poţi pleca decât 
dacă îmi juri credinţă mie sau dacă mori. 

— Atunci voi muri. 

— Câtă mărginire! Umbra aurită a regelui se aplecă spre 
ea. Te-ai gândit vreodată că lumea ar fi fost un loc mai rău 
dacă nu i-aş fi înlăturat eu pe Cavaleri, Nasuada? 

— Cavalerii mențineau pacea, zise ea. Apărau întreaga 
Alagaesie de război, de molime... de ameninţarea Umbrelor. 
În vremuri de foamete, le aduceau mâncare celor flămânzi. 
Cum poate fi ţinutul acesta un loc mai bun fără ei? 

— Este mai bun, deoarece serviciile lor aveau un preţ. Iu, 
mai presus de oricine altcineva, ar trebui să ştii că totul pe 
lumea asta se plăteşte, fie în timp, fie în sânge. Nu există 
nimic fără un preţ anume, nici măcar Cavalerii, în nici un 
caz Cavalerii. Da, ei mențineau pacea, dar făceau asta 
înăbuşind rasele de pe acest pământ, nu doar pe oameni, ci 
şi pe elfi şi pitici. Ce se zice despre Cavaleri când sunt 
slăviţi de barzii care le plâng dispariţia? Că domnia lor s-a 
întins de-a lungul a mii de ani şi că în timpul acestei mult- 
lăudate „epoci de aur” puţine lucruri s-au schimbat în afară 
de numele regilor şi reginelor ce stăteau încrezuţi şi liniştiţi 
pe tronurile lor. Ei, mai erau şi momente de teamă: o 
Umbră ici, o incursiune a urgalilor colo, o încăierare între 
două clanuri de pitici asupra unei mine de care numai lor le 


păsa. Însă în ansamblu, ordinea lucrurilor rămânea 
neschimbată, ca atunci când au apărut Cavalerii. 

Ea auzi clinchetul metalului când Murtagh răvăşi cărbunii 
din mangal. Ar fi vrut să îi poată vedea chipul astfel încât să 
îi cântărească reacţia la vorbele lui Galbatorix, însă, după 
cum îi era obiceiul, el stătea cu spatele la ea, uitându-se la 
cărbuni. Singura dată când se uita la ea era atunci când 
trebuia să o împungă cu metalul încins. Acesta era propriul 
său ritual, şi ea bănuia că avea nevoie de el aşa cum şi ea 
avea nevoie de ritualurile sale. 

Galbatorix continuă să vorbească: 

— Nu ţi se pare cel mai rău lucru care poate fi făcut, 
Nasuada? Viaţa este schimbare, şi totuşi Cavalerii au 
înăbuşit această schimbare pentru ca tot pământul să zacă 
într-un somn tulburat, fără să-şi poată da jos lanţurile care 
îl legau fără să poată avansa sau să se retragă, aşa cum era 
firesc... fără să poată deveni ceva nou. Am văzut cu ochii 
mei hrisoave în subteranele din Vroengard şi aici, în 
subteranele din Ilirea, care prezentau în amănunt 
descoperiri - magice, mecanice şi din toate domeniile 
filosofiei naturale - descoperiri pe care Cavalerii le ţineau 
ascunse, temându-se de ce s-ar putea întâmpla dacă acele 
lucruri ar fi ajuns la urechile tuturor. Cavalerii erau laşi, 
fideli unui mod învechit de viaţă şi de gândire, pe care erau 
hotărâți să îl apere până la moarte. Tirania lor era blândă, 
însă tot tiranie era. 

— Oare crima şi trădarea erau singura soluţie? întrebă ea, 
fără să-i pese dacă avea să o pedepsească pentru asta. 

El râse, părând de-a dreptul amuzat. 

— Câtă ipocrizie! Mă condamni exact pentru ce încerci tu 
să faci. Dacă ai putea, m-ai omori pe loc, ca pe un câine 
turbat. 

— Tu eşti un trădător; eu nu sunt. 

— Eu sunt învingătorul. La sfârşit, doar asta contează. Nu 
suntem atât de diferiţi cum crezi, Nasuada. Vrei să mă ucizi 
deoarece crezi că moartea mea ar fi un pas înainte pentru 


Alagaesia şi deoarece tu - care încă eşti aproape un copil - 
crezi că poţi fi mai bună decât mine în fruntea Imperiului. 
Aroganţa ta i-ar face pe alţii să te dispreţuiască. Însă nu pe 
mine, fiindcă eu înţeleg. Eu am ridicat armele împotriva 
Cavalerilor din aceleaşi motive, şi am avut dreptate să o fac. 

— Şi răzbunarea nu a avut nimic de-a face cu asta? 1 se 
păru că zâmbeşte. 

— Poate că asta a fost motivaţia mea iniţială, însă nici ura, 
nici răzbunarea nu m-au călăuzit. Eram îngrijorat de felul în 
care ajunseseră Cavalerii şi eram convins, aşa cum încă mai 
sunt, că doar după ce ei nu vor mai fi noi vom putea înflori 
ca rasă. 

O clipă, durerea din rănile ei o împiedică să vorbească. 
Apoi izbuti să şoptească: 

— Dacă este adevărat ceea ce zici - şi nu am nici un motiv 
să te cred, dar fie şi-aşa - atunci nici tu nu eşti mai presus 
de Cavaleri. Le-ai prădat bibliotecile şi ai pus mâna pe 
depozitele lor de cunoaştere, şi până acum nu ai împărtăşit 
nimic din această cunoaştere cu nimeni. 

Veni mai aproape de ea, iar ea îi simţi răsuflarea în ureche. 

— Asta deoarece, împrăştiate prin mormanul lor de 
secrete, am găsit indicii despre un adevăr mai mare, un 
adevăr care ar putea oferi răspunsul la una dintre cele mai 
uluitoare întrebări din istorie. 

Un fior îi trecu pe şira spinării. 

— Ce... întrebare? 

Se lăsă pe spate în scaun şi îşi aranja marginea mantiei. 

— Întrebarea privitoare la modul în care un rege sau o 
regină îşi poate pune în vigoare legile când printre oamenii 
săi se află supuşi care pot folosi magia. Când mi-am dat 
seama încotro se îndreaptă indiciile, am lăsat deoparte 
orice altceva şi m-am apucat să vânez acest adevăr, acest 
răspuns, căci ştiam că era de maximă importanţă. De aceea 
am ţinut pentru mine secretele lor; am fost ocupat cu 
căutările mele. Răspunsul la această problemă trebuie pus 
în aplicare până să fac publice celelalte descoperiri. Lumea 


este deja un loc agitat, şi este mai bine să liniştim apele 
înainte de a le tulbura din nou... Mi-au trebuit aproape o 
sută de ani ca să găsesc informaţia de care aveam nevoie, şi 
acum, că am găsit-o, o voi folosi ca să preschimb întreaga 
Alagaesie. Magia este marea nedreptate de pe lumea asta. 
Nu ar fi atât de nedrept dacă abilitatea s-ar manifesta doar 
printre cei slabi - căci atunci ar compensa pentru ceea ce 
le-au răpit soarta sau împrejurările - însă lucrurile nu stau 
aşa. Cei puternici au aceeaşi şansă de a folosi magia, şi au şi 
mai mult de câştigat de pe urma ei. E destul să te uiţi la elfi 
ca să vezi că am dreptate. Problema nu se rezumă doar la 
indivizi; afectează la fel de mult şi relaţiile dintre rase. 
Elfilor le vine cel mai uşor să menţină ordinea în societatea 
lor, căci aproape toţi pot folosi magia, astfel încât puţini elfi 
ajung vreodată la cheremul cuiva. În această privinţă ei au 
noroc, însă nu acelaşi lucru se poate spune despre noi, 
despre pitici sau chiar despre blestemaţii de urgali. Noi nu 
ne-am putut stabili în Alagaesia decât pentru că ne-au 
îngăduit elfii. Dacă voiau, ar fi putut să ne măture de pe faţa 
pământului la fel de uşor cum un potop mătură un muşuroi 
de furnici. Până aici însă! Nu se va mai întâmpla asta câtă 
vreme sunt eu aici ca să mă opun puterii lor. 

— Cavalerii nu i-ar fi lăsat niciodată să ne omoare sau să 
ne alunge. 

— Nu, însă pe vremea Cavalerilor noi depindeam de 
bunăvoința lor, şi nu este corect să trebuiască să ne bizuim 
pe alţii când vine vorba de siguranţa noastră. La început, 
Cavalerii au fost doar un mijloc de menţinere a păcii între 
elfi şi dragoni, însă în cele din urmă țelul lor principal a 
ajuns să fie menţinerea domniei legii în toată lumea. Totuşi, 
nu erau destui pentru a izbuti asta, aşa cum nici propriii 
mei magicieni, cei din Mâna Neagră, nu sunt destui. 
Problema este mult prea complicată pentru a fi combătută 
de un singur grup. Propria mea viaţă stă mărturie pentru 
asta. Chiar dacă ar exista o trupă de magicieni de încredere 
îndeajuns de bine pregătiţi ca să-i supravegheze pe toţi 


ceilalţi magicieni din Alagaesia - gata să intervină la cel mai 
mărunt semn de fărădelege - tot ar trebui să ne bizuim pe 
cei ale căror puteri am încercat să le ţinem în frâu. Şi astfel, 
acest tărâm nu ar fi cu nimic mai sigur decât este acum. 
Nu, pentru a rezolva problema, ea trebuie abordată la un 
nivel mai profund, unul fundamental. Cei din vechime ştiau 
cum se poate face asta, şi acum am aflat şi eu. 

Galbatorix se foi în jilţ, apoi ea surprinse o licărire a 
ochilor săi, precum un felinar lăsat în adâncul unei peşteri. 

— Voi face în aşa fel încât nici un magician nu va mai putea 
face rău vreunei alte persoane, fie ea om, pitic sau elf. 
Nimeni nu va mai fi în stare să arunce o vrajă decât dacă 
are permisiune, şi numai magia bună şi binefăcătoare va 
mai fi îngăduită. Chiar şi elfii vor fi legaţi de această normă 
şi vor învăţa să îşi măsoare cuvintele cu grijă sau să nu mai 
vorbească deloc. 

— Şi cine le va acorda această permisiune? întrebă ea. 
Cine va hotărî ce este îngăduit şi ce nu? Tu? 

— Cineva trebuie să o facă. Eu am fost cel care şi-a dat 
seama ce trebuie făcut, eu am descoperit mijloacele prin 
care se poate face şi eu voi fi cel care le pune în aplicare. 
Surâzi batjocoritor când auzi una ca asta? Ei bine, atunci 
întreabă-te singură, Nasuada: am fost un rege rău? Fii 
sinceră acum. Conform standardelor predecesorilor mei, nu 
am întrecut măsura. 

— Ai fost crud. 

— Asta e altceva... I-ai condus pe vardeni; înţelegi şi tu 
greutăţile cârmuirii. Trebuie să fi realizat că magia este o 
primejdie la adresa stabilităţii oricărui regat. Ca să îţi dau 
un singur exemplu, mi-am petrecut mai mult timp trudind 
asupra farmecelor prin care să protejez moneda regatului 
meu de falsificare decât asupra oricărui alt aspect al 
îndatoririlor mele. Şi totuşi, nu mă îndoiesc că există pe 
undeva un solomonar isteţ care a găsit o cale de a-mi ocoli 
vrăjile de protecţie şi care acum este ocupat cu producerea 
sacilor de monede de plumb cu care să-i păcălească pe 


nobili şi pe oamenii de rând deopotrivă. De ce altceva crezi 
că am fost atât de atent să limitez folosirea magiei în 
Imperiu? 

— Deoarece reprezintă o ameninţare la adresa ta. 

— Nu! Aici greşeşti. Nu este o ameninţare la adresa mea. 
Nimeni şi nimic nu este. Totuşi, magicienii sunt o 
ameninţare la bunul mers al acestui regat, şi nu am de gând 
să tolerez aşa ceva. După ce îi voi supune pe toţi magicienii 
din lume legilor pământului, imaginează-ţi pacea şi 
bunăstarea care vor domni. Oamenii şi piticii nu vor mai 
trebui să se teamă de elfi. Cavalerii nu vor mai putea să îşi 
impună voinţa asupra altora. Cei care nu pot folosi magia 
nu vor mai fi pradă sigură pentru cei care o pot folosi... 
Alagaesia va fi transformată, şi cu siguranţa proaspăt 
dobândită vom clădi un viitor minunat, un viitor din care 
poţi face parte. Intră în slujba mea, Nasuada, şi vei avea 
prilejul să supraveghezi creaţia unei lumi aşa cum nu s-a 
mai văzut vreodată - o lume în care o persoană va triumfa 
sau va eşua bizuindu-se numai pe forţa braţelor sau pe 
agerimea minţii, nu pe o abilitate de a folosi magia acordată 
la întâmplare. Omul îşi poate antrena braţele şi îşi poate 
perfecționa mintea, dar nu poate învăţa niciodată să 
folosească magia dacă s-a născut fără această abilitate. 
După cum spuneam, magia este marea nedreptate, şi 
pentru binele tuturor voi impune limite fiecărui magician 
care există. 

Ea ţintui cu privirea liniile de pe tavan şi încercă să nu îl 
bage în seamă. O mare parte din ce zicea el semăna cu 
propriile-i gânduri. Avea dreptate: magia era cea mai 
distrugătoare forţă de pe pământ şi, dacă ar fi putut fi 
reglementată, Alagaesia ar fi fost un loc mai bun. Ura faptul 
că nimic nu îl împiedicase pe Eragon să... 

Albastru. Roşu. Tipare de culoare întreţesute. Zvâcnetul 
arsurilor sale. Se strădui cu disperare să se concentreze 
asupra a orice altceva decât... decât nimicul. Indiferent de 


ceea ce ar fi încercat să gândească, acesta nu era nimic, 
acesta nu avea existenţă. 

Orice ar fi fost, acum nu mai exista. 

— Spui că sunt rău. Mă blestemi şi încerci să mă dai jos de 
la putere, însă aminteşte-ţi, Nasuada: nu eu am început 
războiul, nu eu sunt responsabil pentru cei care şi-au 
pierdut viaţa ca urmare a acestuia. Eu nu mi-am dorit aşa 
ceva. Voi v-aţi dorit asta. Eu m-aş fi mulţumit să mă dedic 
studiului, dar vardenii au insistat să fure oul Saphirei din 
vistieria mea, iar tu şi oamenii tăi sunteţi responsabili 
pentru tot sângele vărsat şi pentru toată amărăciunea care 
a urmat. La urma urmei, voi sunteţi cei care cutreieraţi pe 
aceste meleaguri dând foc şi prădând după bunul plac, nu 
eu. Şi totuşi, îndrăzniţi să spuneţi că eu sunt cel vinovat! 
Dacă aţi intra în casele ţăranilor, ei v-ar zice că de vardeni 
se tem cel mai mult. V-ar zice cum se aşteaptă ca soldaţii 
mei să îi ocrotească şi cum speră ca Imperiul să îi învingă 
pe vardeni astfel încât totul să fie ca înainte. 

Nasuada îşi umezi buzele. Chiar dacă ştia că îndrăzneala 
avea să o coste, rosti: 

— Mi se pare că te plângi cam mult... Dacă ţi-ar fi păsat 
atât de mult de bunăstarea supuşilor tăi, ai fi zburat cu 
săptămâni în urmă să îi înfrunţi pe vardeni, în loc să laşi o 
armată să-şi facă de cap între hotarele regatului tău. Asta 
dacă nu cumva nu eşti nici tu chiar atât de sigur pe puterea 
ta precum pretinzi. Sau te temi oare că elfii vor cuceri 
capitala în timp ce tu nu eşti aici? După cum îi intrase în 
obicei, vorbea despre vardeni ca şi cum nu ştia mai multe 
despre ei decât orice altă persoană din Imperiu. 

Galbatorix se foi, şi ea îşi dădu seama că era pe cale să 
răspundă, dar nu isprăvise încă. 

— Şi cum rămâne cu urgalii? Nu mă poţi convinge că 
urmezi o cauză dreaptă câtă vreme ai fi în stare să 
extermini o rasă întreagă doar ca să îţi mai alini durerea 
pricinuită de moartea primului tău dragon. Ai vreun 
răspuns pentru asta, sperjurule? Vorbeşte-mi atunci despre 


dragoni. Explică-mi de ce ai omorât atât de mulţi dintre ei 
încât le-ai condamnat neamul la o dispariţie înceată şi 
inevitabilă. Şi, în sfârşit, explică-mi felul în care te-ai purtat 
cu Eldunarii pe care i-ai capturat. În mânia ei, îşi îngăduise 
această mică scăpare. I-ai supus şi i-ai legat de voinţa ta. 
Nu este nici urmă de dreptate în ceea ce faci, doar egoism 
şi o sete neostoită de putere. 

Galbatorix o privi în tăcere o bună bucată de vreme. Apoi 
ea îi văzu silueta şi îşi dădu seama că îşi încrucişase braţele 
pe piept. 

— Cred că fierul este suficient de încins. Murtagh, fii bun, 
te rog... 

Ea îşi încleştă pumnii, înfigându-şi unghiile în carne, şi 
muşchii începură să îi tremure, în ciuda eforturilor sale de 
a-i stăpâni. Unul dintre drugii de fier scrâşni pe buza 
mangalului când Murtagh îl scoase de acolo. Se întoarse 
spre ea, iar ea nu se putu abţine să nu privească vârful 
metalului strălucitor. Apoi se uită în ochii lui Murtagh şi 
putu citi vina şi scârba faţă de sine din ei, şi un sentiment 
de mâhnire profundă o copleşi. 

„Ce nesăbuiţi suntem, se gândi ea. Ce nesăbuiţi jalnici şi 
amărâţi...” 

După aceea nu mai avu putere să se gândească, aşa că 
reveni la ritualurile sale împământenite, agăţându-se de ele 
ca să supravieţuiască aşa cum un om care se îneacă se 
agaţă de un buştean. 

Când plecară Murtagh şi Galbatorix, ea simţea o durere 
mult prea mare pentru a face altceva decât să privească 
tiparele de pe tavan cu mintea rătăcită, în timp ce se 
abţinea cu greu să nu urle. Era asudată şi tremura 
totodată, de parcă ar fi avut febră, şi i se părea cu neputinţă 
să se concentreze asupra unui singur lucru pentru mai mult 
de câteva secunde. Durerea arsurilor sale nu scădea, cum 
s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost tăiată sau bătută; în schimb, 
zvâcnetul rănilor părea să fie tot mai puternic odată cu 
trecerea timpului. 


Îşi închise ochii şi se concentra asupra încetinirii 
respirației, încercând astfel să îşi liniştească trupul. 

Prima oară când o vizitaseră Galbatorix şi Murtagh, fusese 
mult mai curajoasă. Îi blestemase, îi tachinase şi făcuse tot 
posibilul pentru a-i răni cu vorbele ei. Totuşi, prin Murtagh, 
Galbatorix o făcuse să sufere pentru neobrăzarea ei, iar ea 
îşi pierduse în curând gustul pentru răzvrătirea făţişă. 

Fierul o intimida; până şi simpla sa amintire o făcea să 
vrea să se strângă într-un ghem micuţ. În timpul celei de-a 
doua vizite, spusese cât putuse de puţin până la izbucnirea 
imprudentă de la sfârşit. 

Încercase să pună la încercare afirmaţia lui Galbatorix 
cum că nici el, nici Murtagh nu aveau să o mintă. Făcuse 
asta punându-le întrebări despre treburile interne ale 
Imperiului, lucruri pe care iscoadele ei i le aduseseră la 
cunoştinţă dar pe care Galbatorix nu avea nici un motiv să 
creadă că le ştie. Din ce îşi putuse da seama, Galbatorix şi 
Murtagh îi spuseseră adevărul, dar ea nu avea de gând să 
se încreadă în ce îi spunea regele câtă vreme nu avea nici o 
posibilitate să-i verifice spusele. 

În privinţa lui Murtagh nu mai era atât de sigură. Când 
era cu regele, nu punea mare preţ pe vorbele lui, însă când 
era singur... 

La câteva ore după prima întrevedere chinuitoare cu 
Regele Galbatorix când izbutise în sfârşit să cadă într-un 
somn tulburat şi uşor - Murtagh venise singur în Sala 
Prezicătoarei, cu privirea înceţoşată şi mirosind a băutură. 
Venise până la blocul de piatră pe care ea era întinsă şi o 
privise cu o expresie atât de stranie şi de chinuită încât nu 
fusese sigură ce avea de gând să facă. 

În cele din urmă se întorsese, se dusese până la cel mai 
apropiat perete şi se lăsase pe podea. Rămăsese acolo, cu 
genunchii lipiţi de piept, cu părul său lung şi sălbatic 
ascunzându-i chipul şi cu sângele curgându-i din degetele 
zdrelite ale mâinii drepte. După câteva minute, îşi băgase 
mâna în vesta castanie - căci purta aceleaşi haine de mai 


devreme, mai puţin masca - şi scosese o sticluţă de piatră. 
Trăsese câteva înghiţituri şi apoi începuse să vorbească. 

Vorbea, iar ea îl asculta. Nu avea de ales, însă nu îşi 
îngăduise să creadă ce zicea el. Nu la început. Din ce ştia 
ea, tot ce îi spunea sau ce făcea era un vicleşug menit să îi 
câştige încrederea. 

Murtagh începuse prin a-i spune o poveste trunchiată 
despre un om pe nume 'lornac, care avea de-a face cu un 
accident de călărie şi cu un soi de sfat pe care Tornac i-l 
dăduse cu privire la felul în care ar trebui să îşi ducă viaţa 
un om de onoare. Nu îşi putuse da seama dacă acest 'Tornac 
era un prieten, un servitor, o rudă îndepărtată sau o 
combinaţie a acestora, dar oricine ar fi fost, era limpede că 
însemnase foare mult pentru Murtagh. 

Când îşi terminase povestea, Murtagh rostise: 

— Galbatorix avea de gând să te omoare... Ştia că Elva nu 
te mai păzeşte ca înainte, aşa că hotărâse că a venit vremea 
să te asasineze. Eu am aflat de planul lui din întâmplare; 
pur şi simplu s-a nimerit să fiu prin preajmă când a dat 
ordinul Mâinii Negre. Murtagh clătinase din cap. Este vina 
mea. Eu l-am convins că e mai bine să te aducă aici. l-a 
plăcut asta; ştia că astfel îl va ademeni pe Eragon încoace 
mult mai repede... A fost singura cale prin care l-am putut 
împiedica să te ucidă... lartă-mă... lartă-mă... Şi îşi 
îngropase faţa în palme. 

— Aş fi preferat să mor. 

— Ştiu, zisese el cu glas răguşit. Poţi să mă ierţi? 

Ea nu îi răspunsese. Dezvăluirea lui o tulburase şi mai 
mult. De ce ar fi ţinut el să îi salveze viaţa? Şi ce aştepta în 
schimb? 

Murtagh nu mai spusese nimic o vreme. Apoi, când 
plângând, când înfuriindu-se, îi zisese despre felul în care 
crescuse la curtea lui Galbatorix, despre neîncrederea şi 
pizma pe care le avusese de înfruntat ca fiu al lui Morzan, 
despre nobilii care încercaseră să îl folosească pentru a 
câştiga bunăvoința regelui şi despre dorul pentru o mamă 


pe care de-abia dacă şi-o mai aducea aminte. De două ori îl 
pomeni pe Eragon, blestemându-l pentru soarta care îi 
surâsese. 

— El nu s-ar fi descurcat atât de bine dacă am fi fost unul 
în locul celuilalt, însă mama a ales să îl ducă pe el în 
Carvahall, nu pe mine. Scuipă pe podea. 

Tot acest episod i se păru siropos şi plin de vâicăreală, iar 
slăbiciunea lui nu îi inspiră decât dispreţ până când el îi 
povesti cum îl răpiseră Gemenii din Farthen Dur, cum îl 
chinuiseră pe drumul spre Uru'baen şi cum îl supusese 
Galbatorix după ce sosiseră aici. Unele dintre torturile pe 
care le descria erau mai cumplite decât ale sale şi, dacă 
spunea adevărul, o făceau să aibă o oarecare înţelegere 
pentru propriile-i chinuri. 

— 'Thorn m-a dat gata, îi mărturisi Murtagh într-un sfârşit. 
Când a ieşit din ou pentru mine şi ne-am legat... Scutură 
din cap. Îl iubesc. Cum aş putea să nu îl iubesc? Îl iubesc 
aşa cum o iubeşte Eragon pe Saphira. În clipa în care l-am 
atins, am fost pierdut. Galbatorix l-a folosit împotriva mea. 
Thorn a fost mai puternic decât mine. El nu a cedat nici o 
clipă. Însă eu nu puteam să îndur să-l văd suferind, aşa că 
am jurat credinţă regelui şi după aceea... Buzele lui 
Murtagh se strâmbară de scârbă. După aceea, Galbatorix 
mi-a intrat în minte. A aflat totul despre mine şi apoi mi-a 
dezvăluit numele meu adevărat. Şi acum sunt al lui... 
Pentru totdeauna. 

Apoi îşi rezemă capul de perete şi îşi închise ochii, iar ea 
văzu cum i se rostogolesc lacrimile pe obraji. 

În cele din urmă, se ridică şi, în drumul său spre uşă, se 
opri lângă ea şi o atinse pe umăr. Avea unghiile curate şi 
îngrijite, dar nici pe departe precum cele ale temnicerului 
ei. Murmură câteva cuvinte în limba străveche şi, o clipă 
mai târziu, durerea ei se topi, deşi rănile arătau la fel. 

Când îşi luă mâna de pe ea, ea zise: 

— Nu te pot ierta... dar te înţeleg. 


El dădu încet din cap şi porni împleticit spre uşă, lăsând-o 
să se întrebe dacă nu cumva îşi găsise un nou aliat. 

Mici răzvrătiri. 

NASUADA zăcea pe lespede, asudând şi tremurând, cu 
fiecare părticică a trupului ei zvâcnind de durere, şi îşi 
dorea ca Murtagh să se întoarcă, măcar pentru a-i pune 
capăt agoniei. 

Când, în cele din urmă, uşa încăperii cu opt laturi se dădu 
la perete, ea nu îşi putu înăbuşi uşurarea, însă această 
uşurare lăsă locul unei dezamăgiri crunte când auzi paşii 
târşiţi ai temnicerului coborând treptele ce duceau în 
cameră. 

Aşa cum făcuse şi înainte, omul îngust în umeri şi îndesat îi 
spălă rănile cu o cârpă umedă, apoi le legă cu fâşii de 
pânză. Când îi desfăcu legăturile, ca ea să poată merge la 
privată, ea îşi dădu seama că era prea slăbită ca să facă 
vreo încercare de a pune mâna pe cuțitul de pe tava cu 
mâncare. 

În schimb, îi mulţumi bărbatului pentru ajutor şi, pentru a 
doua oară, îl complimentă pentru unghii, care erau şi mai 
lucioase decât înainte şi pe care era limpede că el voia ca ea 
să le vadă, deoarece îşi ţinea mâinile la vedere în aşa fel 
încât ea să nu se poată abţine să nu le privească. 

După ce o hrăni şi plecă, ea încercă să adoarmă, însă 
durerea constantă a rănilor sale nu îi îngădui decât să 
moţăie. 

Îşi deschise larg ochii atunci când auzi drugul de la uşa 
încăperii ridicându-se. 

„Nu din nou! se gândi ea, simțind cum o cuprinde panica. 
Nu atât de curând! Nu pot să îndur... Nu sunt destul de 
puternică. Apoi îşi stăpâni teama şi îşi zise: Gata. Nu mai 
spune asemenea lucruri, dacă nu vrei să ajungi să le şi 
crezi.” Totuşi, deşi îşi putea stăpâni reacţiile conştiente, nu 
îşi putea opri inima să bată de două ori mai tare decât de 
obicei. 


În odaie răsună o singură pereche de paşi şi apoi ea îl zări 
pe Murtagh cu colţul ochiului. Nu purta masca şi era 
posomorât. 

De această dată începu prin a o vindeca, fără să mai 
aştepte. Uşurarea pe care o simţi când durerea se potoli fu 
atât de intensă, încât părea un adevărat extaz. În întreaga 
ei viaţă nu mai trăise niciodată o senzaţie atât de plăcută ca 
aceea de a simţi agonia părăsindu-i trupul. 

Senzaţia o făcu să suspine uşor. 

— Mulţumesc. 

Murtagh dădu din cap; apoi se duse la perete şi se aşeză 
în acelaşi loc ca mai înainte. 

Ea îl cercetă o vreme. Pielea de pe degete era netedă şi 
întreagă din nou, iar el părea treaz, chiar dacă era ursuz şi 
necomunicativ. Straiele sale fuseseră elegante cândva, dar 
acum erau sfâşiate, mototolite şi peticite, şi ea zări ceva ce 
semăna cu nişte tăieturi pe partea de dedesubt a mânecilor. 
Se întrebă dacă el se luptase. 

— Galbatorix ştie unde eşti? îl întrebă ea, în cele din urmă. 

— S-ar putea, dar mă îndoiesc. Este ocupat să se 
hârjonească cu ibovnicele sale favorite. Fie asta, fie doarme. 
Este miezul nopţii. În plus, am aruncat o vrajă pentru a 
împiedica pe oricine să ne asculte. Ar putea să o rupă dacă 
ar vrea, însă mi-aş da seama. 

— Şi dacă află? Murtagh ridică din umeri. 

— Va afla până la urmă, dacă trece de vrăjile mele de 
apărare. 

— Atunci nu îl lăsa. Eşti mai puternic decât mine; nu ai pe 
nimeni pe care să-l poată ameninţa. Îi poţi ţine piept, spre 
deosebire de mine... Vardenii se apropie cu repeziciune, la 
fel şi elfii dinspre miazănoapte. Dacă mai poţi rezista câteva 
zile, există o şansă... există o şansă ca ei să te elibereze. 

— Nu crezi că mă vor putea elibera, nu-i aşa? El ridică din 
nou din umeri. 

— Atunci ajută-mă să scap. 

Un râs aspru şi lătrat îi ieşi prin gâtlej. 


— Cum? De-abia dacă îmi pot trage cizmele fără să-i cer 
voie lui Galbatorix. 

— Mi-ai putea slăbi legăturile şi ai putea uita să pui 
zăvorul la uşă când pleci. 

Buza lui de sus se încreţi într-un surâs zeflemitor. 

— Sunt doi oameni postați afară, sunt vrăji puse în 
încăperea asta care să îl avertizeze pe Galbatorix dacă iese 
din ea vreun prizonier, şi sunt sute de străjeri între acest 
loc şi cea mai apropiată poartă. Ar fi o minune dacă ai izbuti 
să ajungi măcar la capătul holului. 

— Poate că ai dreptate, dar aş vrea să încerc. 

— Nu ai face decât să sfârşeşti prin a fi ucisă. 

— Atunci ajută-mă. Dacă ai vrea, ai putea găsi o cale să îi 
ocoleşti vrăjile. 

— Nu pot. Jurămintele mele nu mă lasă să folosesc magia 
împotriva lui. 

— Dar străjerii? Dacă i-ai întârzia suficient de mult ca să 
ajung la poartă, m-aş putea ascunde în oraş şi nu ar mai 
conta dacă Galbatorix ar şti... 

— Oraşul e al lui. În plus, oriunde te-ai duce, ar putea să 
dea de tine cu o vrajă. Singura cale prin care ai fi la adăpost 
de el ar fi să ajungi destul de departe până ca el să prindă 
de ştire, şi nu ai putea face asta nici măcar cu ajutorul unui 
dragon. 

— Trebuie să existe o cale! 

— Dacă ar fi existat... El zâmbi cu amărăciune şi îşi lăsă 
privirea în podea. Nu are rost să-ţi baţi capul. 

Frustrată, ea îşi mută privirea în tavan câteva clipe. Apoi îi 
zise: 

— Măcar scoate-mi legăturile astea. 

EI lăsă să-i scape o răsuflare exasperată. 

— Doar ca să mă ridic, îi zise ea. Urăsc să stau întinsă pe 
lespedea asta şi mă dor ochii să mă tot uit după tine. 

El şovăi, apoi se ridică în picioare cu o singură mişcare 
graţioasă, veni până la lespede şi începu să-i desfacă 
legăturile căptuşite de la încheieturi şi glezne. 


— Să nu crezi că mă poţi omori, rosti el cu glasul coborât. 
Nu poţi. 

Imediat ce o eliberă, reveni în poziţia de dinainte şi se lăsă 
iarăşi la podea, unde rămase să privească în depărtare. Era 
încercarea lui de a-i acorda puţină intimitate, cât timp ea se 
ridica şi îşi trecea picioarele peste marginea lespezii. 
Cămaşa de noapte era zdrenţe - arsă în zeci de locuri - şi 
de-abia dacă îi acoperea formele, nu că ar fi făcut asta prea 
bine înainte. 

Podeaua de marmură era rece sub tălpi şi ea se duse spre 
Murtagh şi se aşeză lângă el. Se prinse cu braţele de umeri, 
într-o încercare de a rămâne decentă. 

— Chiar a fost Tornac singurul tău prieten din copilărie? îl 
întrebă ea. 

Murtagh tot nu se uită la ea. 

— Nu, dar a fost ca un tată pentru mine. M-a învăţat, m-a 
alinat... m-a dojenit când eram prea arogant şi m-a scos 
dintr-o grămadă de situaţii în care m-aş fi făcut de râs. Dacă 
ar mai fi fost în viaţă, m-ar fi bătut măr pentru halul în care 
m-am îmbătat ieri. 

— Ziceai că a murit când ai fugit din Uru'baen? El pufni. 

— Credeam că sunt isteţ. L-am mituit pe unul dintre 
străjeri ca să lase o poartă lăturalnică deschisă pentru noi. 
Urma să ne strecurăm afară din oraş la adăpostul 
întunericului, iar Galbatorix nu avea să afle decât după ce- 
ar fi fost prea târziu ca să ne mai prindă. Însă el ştia totul, 
de la bun început. Cum, nu îmi dau seama, dar bănuiesc că 
îmi citise gândurile în tot acest timp. Când am ieşit pe 
poartă cu Tornac, am dat peste soldaţi care ne aşteptau în 
cealaltă parte... Primiseră ordine să ne aducă înapoi teferi 
şi nevătămaţi, dar noi ne-am luptat şi unul dintre ei l-a ucis 
pe 'Tornac. Cel mai iscusit spadasin din Imperiu răpus de un 
cuţit înfipt în spate. 

— Însă Galbatorix te-a lăsat să scapi. 

— Nu cred că se aştepta să opunem rezistenţă. În plus, 
atenţia lui era îndreptată altundeva în acea noapte. 


Ea se încruntă când văzu cum pe buzele lui Murtagh se 
înfiripează un surâs straniu. 

— Am numărat zilele, explică el. A fost noaptea în care cei 
doi Ra'zac au ajuns în Valea Palancar, căutând oul Saphirei. 
Aşa că, vezi tu, Eragon şi-a pierdut tatăl adoptiv aproape în 
acelaşi timp cu mine. Soarta are un simţ al umorului nespus 
de crud, nu crezi? 

— Da, într-adevăr... însă dacă Galbatorix îţi putea citi 
gândurile, de ce nu te-a urmărit mai târziu, ca să te aducă 
înapoi în Uru'baen? 

— Cred că se juca cu mine. M-am dus să stau pe moşia 
unui om în care credeam că pot avea încredere. Ca de 
obicei, mă înşelam, dar nu am aflat asta decât mai târziu, 
când m-au adus Gemenii înapoi aici. Galbatorix ştia unde 
eram şi ştia că eram încă mânios pentru moartea lui Tornac, 
aşa că s-a mulţumit să mă lase pe moşie, în timp ce eltîi 
căuta pe Eragon şi pe Brom... însă eu l-am surprins; am 
plecat şi, până să prindă el de veste, eram deja pe drum 
către Dras-Leona. De aceea s-a dus Galbatorix în Dras- 
Leona. Nu a făcut-o ca să îl muştruluiască pe Seniorul Tabor 
pentru purtarea sa - deşi a făcut şi asta -cicasămă 
găsească pe mine. Însă era prea târziu. Când a ajuns el în 
oraş, eu mă întâlnisem deja cu Eragon şi cu Saphira şi 
pornisem spre Gil'ead. 

— De ce ai plecat? întrebă ea. 

— Nu ţi-a spus Eragon? Deoarece... 

— Nu, nu din Dras-Leona. De ce ai plecat de pe moşie? 
Erai în siguranţă acolo, sau cel puţin aşa credeai. Deci, de 
ce ai plecat? 

Murtagh rămase tăcut o vreme. 

— Voiam să mă răzbun pe Galbatorix şi să îmi fac singur 
un renume astfel încât să nu mai stau în umbra tatălui meu. 
Toată viaţa, oamenii m-au tratat diferit fiindcă sunt fiul lui 
Morzan. Voiam să mă respecte pentru faptele mele, nu 
pentru ale lui. Se uită în sfârşit spre ea, cu o privire rapidă, 
din colţul ochiului. Bănuiesc că am primit ce-am vrut, însă, 


aşa cum spuneam, soarta are un simţ al umorului nespus de 
crud. 

Ea se întrebă dacă mai fusese şi altcineva la curtea lui 
Galbatorix la care el ţinuse, însă îşi dădu seama că ar fi fost 
periculos să abordeze un asemenea subiect. Aşa că îl 
întrebă altceva: 

— Cât de mult ştie Galbatorix cu adevărat despre vardeni? 

— Totul, din câte îmi pot da seama. Are mai multe iscoade 
decât îţi închipui. 

Ea se apucă de burtă, simțind un gol în stomac. 

— Ştii vreun fel în care poate fi omorât? 

— Cu cuțitul. Cu sabia. Cu arcul. Cu otravă. Prin magie. 
Toate căile obişnuite. Problema este că are prea multe vrăji 
ţesute în jurul său pentru ca o fiinţă sau un lucru să aibă 
vreo şansă de a-i face rău. Eragon este mai norocos decât 
ceilalţi, din punctul acesta de vedere: Galbatorix nu vrea să 
îl omoare, aşa că el s-ar putea să aibă mai multe ocazii de a- 
] ataca pe rege. Însă chiar dacă Eragon l-ar putea ataca de 
o sută de ori, tot nu ar găsi nici o cale să treacă de vrâjile 
sale de apărare. 

— Orice ghicitoare are o soluţie şi orice om are o 
slăbiciune, insistă Nasuada. Îşi iubeşte vreuna dintre 
ibovnice? 

Expresia de pe chipul lui Murtagh o lămuri. Apoi el spuse: 

— Ar fi chiar atât de rău dacă ar rămâne el rege? Lumea 
pe care şi-o imaginează el este bună. Dacă îi învinge pe 
vardeni, pacea se va instaura în întreaga Alagaesie. Va pune 
capăt abuzurilor magiei; elfii, piticii şi oamenii nu vor mai 
avea motive să se urască între ei. Ba mai mult, dacă 
vardenii pierd, Eragon şi cu mine putem fi împreună, aşa 
cum fraţii ar trebui să fie. Însă dacă înving ei, asta ne va 
aduce moartea, mie şi lui Thorn. Nu se poate altfel. 

— Da? Şi cum rămâne cu mine? întrebă ea. Dacă 
Galbatorix învinge, voi ajunge sclava lui, să îmi poruncească 
aşa cum crede el de cuviinţă? Murtagh refuză să răspundă, 


dar ea văzu cum i se încordează tendoanele de la mâini. Nu 
te poţi da bătut, Murtagh. 

— Ce pot să fac? strigă el, făcând să răsune încăperea. Ea 
se ridică şi îl privi de sus. 

— Poţi lupta! Uită-te la mine... Uită-te la mine! El îşi ridică 
privirea, fără tragere de inimă. 

— Poţi găsi modalităţi prin care să acţionezi împotriva lui. 
Asta poţi face! Chiar dacă jurămintele nu îţi îngăduie decât 
cele mai mărunte răzvrătiri, tocmai aceste răzvrătiri s-ar 
putea dovedi decisive pentru a-l răpune. Îi reluă întrebarea, 
pentru un efect sporit. Ce poţi să faci? Poţi continua să te 
simţi neajutorat şi nefericit tot restul vieţii. Poţi să-l laşi pe 
Galbatorix să te preschimbe într-un monstru. Sau poţi 
lupta! îi arătă braţele, pentru ca el să vadă arsurile de pe 
ele. Îţi face plăcere să mă răneşti? 

— Nu! exclamă el. 

— Atunci luptă, la naiba! Trebuie să lupţi sau chiar vei 
pierde tot ceea ce eşti. Şi Ihorn de asemenea. 

Rămase neclintită când el sări în picioare, sprinten ca o 
pisică, şi se apropie la numai câteva degete de ea. Muşchii 
fălcii i se strângeau şi i se încordau în vreme ce o privea 
ameninţător, răsuflând furios pe nări. Ea îi recunoscu 
expresia, căci i-o mai văzuse de multe ori înainte. Era 
expresia unui om rănit în mândria sa şi care voia să se 
răzbune pe persoana care îl jignise. Era periculos să îi pună 
răbdarea la încercare, dar ştia că nu are de ales, căci putea 
să nu mai aibă altă ocazie. 

— Dacă eu pot lupta, trebuie să poţi şi tu, îi zise ea. 

— Înapoi pe lespede, rosti el, cu glas aspru. 

— Ştiu că nu eşti un laş, Murtagh. Mai bine să mori decât 
să trăieşti ca un sclav în slujba unuia ca Galbatorix. Măcar 
aşa ai realiza ceva, iar numele tău ar fi pomenit cu oarecare 
bunăvoință când nu vei mai fi. 

— Înapoi pe lespede, mârâi el, înşfăcând-o de braţ şi 
târând-o până la dală. 


Ea îi dădu voie să o salte pe blocul cenuşiu de piatră, să îi 
prindă legăturile la încheieturile mâinilor şi la glezne şi apoi 
să îi fixeze cureaua în jurul capului. 

Când isprăvi, rămase privnid-o cu ochii negri şi sălbatici şi 
trăsăturile încordate ca nişte strune. 

— Trebuie să decizi dacă eşti dispus să îţi rişti viaţa ca să 
te salvezi, spuse ea. Nu doar tu, ci şi Thorn. Şi trebuie să te 
hotărăşti acum, cât încă mai este timp. Întreabă-te şi tu: ce 
ar fi vrut Tornac să faci? 

Fără să-i răspundă, Murtagh îşi întinse braţul drept şi îi 
puse mâna pe partea de sus a pieptului, cu palma fierbinte 
lipită de piele. Ea simţi cum îşi pierde răsuflarea la 
atingerea lui. 

Apoi, aproape în şoaptă, el începu să vorbească în limba 
străveche. Pe măsură ce cuvintele străine i se rostogoleau 
de pe buze, simţea cum o cuprinde tot mai mult teama. 

O pală de aer rece trecu peste pieptul ei când Murtagh îşi 
retrase mâna. El se dădu un pas înapoi şi încercă să treacă 
pe lângă ea, ca să se ducă la uşa încăperii. Ea fu cât pe ce 
să îl strige - ca să îl întrebe ce îi făcuse - când el se opri şi 
spuse: 

— Asta ar trebui să te ferească de durerea pricinuită de 
cele mai multe răni, dar va trebui să te prefaci, sau 
Galbatorix va descoperi ce-am făcut. 

După care plecă. 

— Mulţumesc, şopti ea către încăperea pustie. 

Se gândi îndelung la conversaţia lor. Părea puţin probabil 
ca Galbatorix să îl fi trimis pe Murtagh să vorbească cu ea, 
dar nu putea să excludă această posibilitate. De asemenea, 
nu îşi putea da seama dacă Murtagh era un om bun sau rău 
în adâncul sufletului. Îşi aduse aminte de Regele Hrothgar - 
care îi fusese ca un unchi în copilărie - şi de felul în care îl 
omorâse Murtagh pe Câmpiile Înflăcărate. Apoi îşi aduse 
aminte de copilăria lui Murtagh şi de greutăţile pe care le 
avusese el de înfruntat, şi de faptul că le lăsase libertatea 


lui Eragon şi Saphirei, când ar fi putut foarte uşor să îi 
aducă în Uru'baen. 

Însă chiar dacă Murtagh fusese cândva un om onorabil şi 
de încredere, ea ştia că supunerea lui forţată ar fi putut să 
îl corupă. 

În cele din urmă, se hotărt să lase la o parte trecutul lui 
Murtagh şi să îl judece doar din perspectiva faptelor lui din 
prezent. Bun sau rău, rămânea un posibil aliat, iar ea avea 
nevoie de ajutorul său, dacă îl putea obţine. Dacă se 
dovedea că o amăgise, situaţia ei nu avea să se schimbe în 
mai rău decât era deja. Însă dacă se dovedea că este sincer, 
atunci exista o şansă ca ea să scape din Uru'baen, o şansă 
pentru care merita să rişte. 

În absenţa durerii, dormi adânc şi bine pentru prima oară 
de când sosise în capitală. Se trezi, simțindu-se mai 
optimistă decât înainte, şi se apucă iarăşi să urmărească 
liniile vopsite pe tavan. Linia albastră şi subţire pe care o 
urmărea o făcu să observe o formă albă şi măruntă în colţul 
unei dale, ceva ce trecuse cu vederea înainte. Îi luă un 
moment să îşi dea seama că decolorarea reprezenta locul 
gol lăsat de o ciobitură. 

Imaginea o amuză, căci i se părea comic - şi întru câtva 
reconfortant - să ştie că încăperea perfectă a lui Galbatorix 
nu era chiar perfectă, la urma urmei, şi că, în ciuda a tot 
ceea ce susţinea regele, el nu era nici atotştiutor, nici 
infailibil. 

Când se deschise din nou uşa încăperii, temnicerul intră, 
aducându-i ceea ce ea intui că ar fi fost masa de prânz. Îl 
întrebă dacă ar putea mânca mai întâi, înainte să o dezlege, 
zicându-i că îi este foame mai presus de orice, ceea ce nu 
era tocmai neadevărat. 

Spre mulţumirea ei, el încuviinţă, deşi nu scoase nici o 
vorbă, ci pur şi simplu zâmbi, cu zâmbetul său hidos, ca un 
cleşte, şi se aşeză pe marginea lespezii. În timp ce îi vâra 
terci cald în gură, mintea ei lucra nebuneşte, căutând 


soluţii pentru orice eventuală situaţie neprevăzută, căci ştia 
prea bine că nu avea decât o singură încercare. 

Nerăbdarea o făcu să înghită cu greu mâncarea fără gust. 
Cu toate acestea, se descurcă şi, când se goli castronul şi 
bău pe săturate, se pregăti de ceea ce avea să urmeze. 

Ca şi până atunci, bărbatul lăsase tava cu mâncare la baza 
peretelui, aproape de locul în care se aşezase Murtagh şi la 
vreo zece picioare de uşa către privată. 

După ce fu dezlegată, ea cobori de pe blocul de piatră. 
Omul cu capul ca o tărtăcuţă dădu să o apuce de braţul 
stâng, însă ea ridică o mână şi zise, pe cel mai mieros ton: 

— Acum pot sta şi singură în picioare, mulţumesc. 

Temnicerul şovăi, apoi zâmbi din nou şi clănţăni din dinţi 
de două ori, de parcă ar fi vrut să spună: „Ei bine, mă bucur 
pentru tine!” 

Porniră către privată, ea în faţă, iar el puţin în urma ei. 
Când făcu cel de-al treilea pas, îşi răsuci intenţionat glezna 
dreaptă şi se împletici de-a curmezişul prin încăpere. 
Bărbatul strigă şi încercă să o prindă - ea îi simţi degetele 
groase apucând în gol aerul de deasupra gâtului său, însă 
se mişcă prea încet şi ea îi scăpă printre degete. 

Căzu de-a lungul pe tavă, spărgând urciorul - care avea 
încă în el destul de mult vin îndoit - şi împingând castronul 
de lemn, care se rostogoli zdrăngănind prin cameră. Ateriza 
intenţionat cu mâna dreaptă sub ea şi, când simţi tava, 
începu să pipăie în căutarea lingurii de metal. 

— Ah! exclamă ea, prefăcându-se rănită, apoi se întoarse şi 
se uită la bărbat, făcând tot posibilul să pară mâhnită. Poate 
că totuşi nu sunt încă pregătită, rosti ea, oferindu-i un 
zâmbet de scuză. Atinse mânerul lingurii cu degetul mare şi 
îl apucă strâns, chiar în clipa în care bărbatul o săltă în 
picioare, luând-o de celălalt braţ. 

O cercetă cu privirea şi strâmbă din nas, părând dezgustat 
de cămaşa ei de noapte, udă leoarcă de vin. Pe când făcea 
asta, ea duse mâna la spate şi strecură mânerul lingurii 


printr-o gaură de lângă tivul cămăşii. Apoi întinse mâna, 
arătându-i că nu luase nimic. 

Bărbatul mormăi, o înşfacă de celălalt braţ şi o conduse 
către privată. După ce ea intră, el se întoarse la tavă, 
bombănind în barbă. 

În clipa în care închise uşa, ea scoase lingura de sub 
cămaşă şi o apucă cu dinţii, ţinând-o astfel în timp ce îşi 
smulgea câteva şuviţe de păr de la ceafă, acolo unde erau 
mai lungi. Mişcându-se cât putea de repede, apucă unul 
dintre firele adunate între degetele mâinii stângi şi apoi 
întinse pe coapsă, cu palma dreaptă, şuviţele smulse, 
răsucindu-le într-un singur şnur. Simţi cum i se înfioară 
pielea când îşi dădu seama că şnurul era prea scurt. 
Bâjbâind grăbită, legă capetele, apoi lăsă şnurul pe podea. 

Smulse încă o şuviţă şi o răsuci până obţinu un al doilea 
şnur, pe care îl legă la fel ca pe primul. 

Ştiind că nu mai avea decât câteva secunde la dispoziţie, 
se lăsă într-un genunchi şi înnodă şnururile între ele. Apoi 
luă lingura din gură şi, cu firul subţire, o legă de piciorul 
stâng, în locul pe care marginea cămăşii avea să îl acopere. 

Alesese piciorul stâng deoarece Galbatorix stătea 
întotdeauna în dreapta. 

Se ridică şi se asigură că lingura nu se vede, apoi făcu 
câţiva paşi ca să se asigure că nu o să cadă. 

Nu căzu. 

Uşurată, îşi îngădui să răsufle. Acum, marea provocare era 
să se întoarcă la lespede fără să-l lase pe temnicer să-şi dea 
seama ce făcuse. 

Bărbatul o aştepta când deschise uşa privatei. Se încruntă 
la ea, iar sprâncenele sale rare se uniră, formând o singură 
linie continuă. 

— Lingura, zise el, mestecând cuvântul cu limba de parcă 
ar fi fost o bucată de păstârnac ars. 

Ea îşi ridică bărbia şi arătă către capătul din spate al 
privatei. 


Încruntătură lui se adânci. Intră în cameră şi cercetă cu 
atenţie pereţii, podeaua, tavanul şi toate cele, înainte să 
iasă cu paşi apăsaţi. Îşi clănţăni iarăşi dinţii şi se scarpină în 
capul bombat, părând întristat şi puţin jignit că ea se 
gândise să arunce lingura. 

Fusese bună cu el şi ştia că un asemenea gest de sfidare 
meschină avea să îl nedumerească şi să îl supere. 

Rezistă impulsului de a se trage înapoi când el făcu un pas 
în faţă, îşi puse mâinile grele pe capul ei şi îi trecu degetele 
prin păr. Cum nu găsi lingura, faţa i se prăbuşi. O înşfacă de 
braţ şi o duse înapoi la lespede, punându-i iarăşi cătuşele. 

Apoi, cu o expresie posomorâtă, luă tava de pe jos şi ieşi 
din încăpere. 

Ea aşteptă până fu complet sigură că plecase, înainte să îşi 
întindă degetele mâinii stângi şi, puţin câte puţin, să ridice 
marginea cămăşii. 

Un zâmbet larg i se întinse pe chip când simţi capătul 
lingurii cu vârful degetului său arătător. 

Acum avea o armă. 

O coroană de gheaţă şi omăt. 

CÂND primele raze palide de lumină brăzdară suprafaţa 
încreţită a mării, luminând crestele valurilor translucide - 
care sclipeau de parcă ar fi fost sculptate în cleştar - 
Eragon încetă să mai viseze cu ochii deschişi şi privi către 
nord-vest, curios să vadă ce se putea desluşi din norii ce se 
formau în depărtare. 

Ceea ce zări îl descumpăni: norii acopereau aproape 
jumătate din orizont, iar cel mai mare dintre fuioarele albe, 
dense, părea la fel de înalt ca piscurile Munţilor Beor, mult 
prea înalt pentru ca Saphira să poată trece pe deasupra lui. 
Singura porţiune de cer senin se afla în spatele ei, şi chiar 
şi pe aceea aveau să o piardă, pe măsură ce braţele furtunii 
se strângeau în jurul lor. 

„Va trebui să zburăm prin ea”, zise Glaedr, iar Eragon simţi 
tremurul Saphirei. 
„De ce nu încercăm să o ocolim?” îl întrebă ea. 


Prin Saphira, Eragon îşi dădu seama că Glaedr cerceta 
structura norilor, în cele din urmă, dragonul auriu spuse: 
„Nu vreau să te îndepărtezi prea mult de curs. Mai avem 
multe leghe de străbătut, şi dacă te lasă puterile...” „Atunci 
îmi poţi împrumuta tu energie ca să rămânem în aer.” 
„Hhmm... Chiar şi aşa, este mai bine să fim precauţi în 
nesăbuinţa noastră. Am mai văzut furtuni din astea înainte. 
Este mai mare decât îţi închipui. Ca să o ocoleşti, ar trebui 
să zbori atât de mult înspre vest, încât ai ajunge dincolo de 
Vroengard şi ţi-ar lua încă o zi să atingi uscatul.” „Distanţa 
până la Vroengard nu este atât de mare”, replică ea. 

„Nu, dar vântul ne va încetini. În plus, ceva îmi spune că 
furtuna se întinde până la insulă. Într-un fel sau altul, va 
trebui să zburăm prin ea. Totuşi, nu este nevoie să trecem 
chiar prin centrul ei. Vezi crăpătura dintre stâlpii aceia de 
la apus?” „Da.” „Du-te acolo şi poate că vom găsi o cale mai 
sigură de a trece printre nori.” 

Eragon se prinse mai bine de şa când Saphira îşi înclină 
umărul stâng şi se întoarse către vest, îndreptându-se spre 
crăpătura pe care i-o arătase Glaedr. Când ea se îndreptă, 
Eragon căscă şi se frecă la ochi; apoi se răsuci şi scoase un 
măr şi câteva fâşii de carne uscată din coburii prinşi în 
spatele său. Era un mic dejun sărăcăcios, dar nu îi era 
foarte foame, şi zborul cu burta plină pe spatele Saphirei îi 
provoca greață. 

În timp ce mânca, privea pe rând norii şi marea 
scânteietoare. 1 se părea neliniştitor să ştie că sub ei nu era 
decât apă şi că uscatul cel mai apropiat - continentul - se 
afla, după estimările sale, la peste cincizeci de mile 
depărtare. Se cutremură la gândul scufundării în 
adâncurile reci şi hrăpăreţe ale mării. Se întreba ce ar fi 
putut găsi pe fundul acesteia şi îşi spuse că ar fi putut folosi 
magia ca să coboare până acolo şi să afle, însă perspectiva 
nu îl atrăgea în mod deosebit. Abisul de apă era prea 
întunecat şi prea primejdios ca să fie pe gustul său. Simţea 
că nu era locul cel mai potrivit pentru cei de felul său. Era 


mai bine să îl lase făpturilor ciudate care sălăşluiau deja 
acolo. 

Pe măsură ce dimineaţa se apropia de sfârşit, deveni tot 
mai limpede că norii erau mai departe decât păruseră la 
început şi că, aşa cum zisese Glaedr, furtuna era mai mare 
decât îşi închipuiseră ei. 

Un vânt potrivnic începu să sufle uşor, iar zborul Saphirei 
deveni ceva mai anevoios, însă ea continuă să înainteze. 

Când se aflau încă la câteva leghe de marginea furtunii, 
Saphira îi luă prin surprindere intrând deodată în picaj şi 
zburând mai aproape de suprafaţa apei. 

În timp ce ea cobora, Glaedr o întrebă: „Saphira, ce ai de 
gând?” „Sunt curioasă, îi răspunse ea. Şi aş vrea să îmi 
odihnesc aripile înainte de a intra în nori.” 

Plană deasupra apei, iar oglindirea ei de dedesubt şi 
umbra din faţă o însoţiră ca doi tovarăşi fantomatici de 
drum, unul întunecat şi celălalt luminos. Apoi, ea îşi roti 
capetele aripilor şi, din trei bătăi rapide, încetini şi ateriză 
pe apă. Un evantai de stropi ţâşni în ambele părţi ale 
gâtului ei când pieptul i se scufundă, împroşcându-l pe 
Eragon cu sute de picături. 

Apa era rece, dar, după ce petrecuseră atâta timp în 
înalturile cerului, aerul era cald şi plăcut - atât de cald, 
încât Eragon îşi scoase mantia şi mănuşile. 

Saphira îşi strânse aripile şi pluti liniştită, săltată de valuri. 
Eragon observă câteva mănunchiuri de alge maronii în 
dreapta lor. Plantele arătau ca nişte perii de frecat şi aveau 
umflături dispuse la articulaţii, de-a lungul tulpinilor. 

Mult deasupra lor, aproape de locul în care Saphira se 
aflase mai devreme, Eragon zări doi albatroşi cu vârfurile 
aripilor negre zburând pe lângă peretele masiv de nori. 
Priveliştea îi adânci neliniştea; păsările îi aminteau de 
momentul în care văzuse o haită de lupi fugind alături de o 
turmă de căprioare, ca să scape de un incendiu izbucnit în 
pădurile Şirei. 


„Dacă am avea câtuşi de puţin capul pe umeri, am face cale 
întoarsă”, îi zise el Saphirei. 

„Dacă am avea câtuşi de puţin capul pe umeri, am pleca 
din Alagaesia şi nu ne-am mai întoarce niciodată”, replică 
ea. 

Arcuindu-şi gâtul, îşi scufundă botul în apa mării, apoi îşi 
scutură capul şi plescăi de câteva ori, de parcă ar fi pus 
limba pe ceva neplăcut la gust. 

Deodată, Eragon simţi panica lui Glaedr, iar bătrânul 
dragon îi mugi în minte: „Înalţă-te! Acum, acum, acum! 
Înalţă-te!” 

Saphira nu pierdu timpul punând întrebări. Cu un bubuit 
ca de tunet, ea îşi întinse aripile şi începu să le mişte, 
ridicându-se din apă. 

Aplecându-se înainte, Eragon se apucă de marginea şeii, 
ca să nu fie azvârlit în spate. Bătaia aripilor Saphirei ridică 
un perete de ceaţă care aproape îl orbi, aşa că îşi folosi 
mintea ca să vadă ce îl alarmase pe Glaedr. 

Din adâncuri, înălțându-se spre burta Saphirei mai repede 
decât ar fi crezut Eragon că este posibil, simţi ceva rece şi 
imens... cuprins de o foame insaţiabilă, ca de lup. Încercă să 
o sperie, să o facă să se întoarcă, însă făptura era 
neobişnuită şi de neoprit, şi nici nu păru să bage în seamă 
eforturile sale. În adâncurile ciudate şi neluminate ale 
conştiinţei acesteia, el întrezări amintiri ale anilor 
nenumărați pe care îi petrecuse de una singură în apa 
îngheţată, vânând şi fiind vânată la rândul său. 

Simţind cum intră şi el în panică, Eragon puse mâna pe 
mânerul lui Brisingr chiar când Saphira se desprinse de 
suprafaţa apei şi începu să se înalțe în văzduh. „Saphira, 
grăbeşte-te!” strigă el în gând. 

Ea se înălţă, prinzând viteză, şi în urma ei ţâşni o trombă 
de apă din mijlocul căreia Eragon văzu ivindu-se o pereche 
de fălci cenuşii şi lucioase. Fălcile erau atât de mari încât un 
om ar fi putut trece printre ele călare fără să păţească 
nimic şi erau ticsite cu sute de dinţi albi şi sclipitori. 


Saphira putea vedea şi ea ce vedea el, aşa că se răsuci 
violent într-o parte, în încercarea de a scăpa de fălcile 
căscate, atingând uşor apa cu vârful aripii. O clipă mai 
târziu, Eragon auzi şi simţi pocnetul fălcilor creaturii, ce se 
închideau în urma sa. 

Colţii ca nişte ace trecură la câteva degete de coada 
Saphirei. 

În timp ce se prăbuşea înapoi în apă, trupul monstrului 
deveni vizibil. Avea capul lung şi ascuţit. O creastă osoasă i 
se ridica deasupra ochilor, iar din partea cealaltă a crestei 
creştea un lujer ca o sfoară, care lui Eragon i se păru a fi 
lung de peste şase picioare. Gâtul făpturii îi amintea de un 
şarpe imens şi încreţit. Partea vizibilă a trunchiului era 
netedă şi vânjoasă, şi părea incredibil de densă. O pereche 
de înotătoare ca nişte vâsle creşteau de-o parte şi de alta a 
pieptului, zbătându-se neajutorate în aer. 

Făptura ateriza pe o parte şi, preţ de-o clipă, o trombă de 
apă şi mai mare ţâşni către cer. Chiar înainte ca valurile să-l 
înghită la loc pe monstru, Eragon apucă să se uite într-unul 
din ochii acestuia, care era negru ca o picătură de smoală. 
Răutatea din acea privire - ura viscerală, furia şi frustrarea 
pe care le distingea în privirea fixă a făpturii - era atât de 
mare, încât Eragon se cutremură şi îşi dori să fi fost în 
mijlocul Deşertului Hadarac. Simţea că doar acolo ar fi fost 
la adăpost de foamea ancestrală a acelei făpturi. 

Cu inima zvâcnindu-i, slăbi strânsoarea asupra mânerului 
lui Brisingr şi se lăsă moale în şa. 

— Ce-a mai fost şi asta? 

„Un Nidhwal”, spuse Glaedr. 

Eragon se încruntă. Nu îşi amintea să fi citit despre aşa 
ceva în Ellesmera. „Şi ce anume este un Nidhwal?!” „Sunt 
tot mai rari, şi nu se prea vorbeşte despre ei. Ei sunt pentru 
mare ceea ce Fanghurii sunt pentru văzduh. Ambele specii 
sunt înrudite cu dragonii. Deşi diferenţele de înfăţişare sunt 
foarte mari, Nidhwalii sunt mai apropiaţi de noi decât 
ţipătorul Fanghur. Sunt inteligenţi şi au chiar şi o structură 


asemănătoare cu Eldunari în pieptul lor, ceea ce le permite 
să se scufunde la mari adâncimi pentru perioade mai lungi 
de timp, după părerea noastră. „ „Pot sufla foc? „ „Nu, însă 
spre deosebire de Fanghuri îşi folosesc adesea puterea 
minţii pentru a-şi paraliza prada, aşa cum au aflat pe pielea 
lor mulţi dragoni.” „Îşi mănâncă semenii!” exclamă Saphira. 

„În ceea ce-i priveşte, noi nu suntem înrudiţi cu ei, replică 
Glaedr. Însă se mănâncă şi între ei, iar acesta este unul 
dintre motivele pentru care au mai rămas atât de puţini 
Nidhwalar. Nu îi interesează ce se întâmplă în afara 
regatului lor, şi toate încercările de a ne înţelege cu ei au 
eşuat. Este ciudat că am întâlnit unul atât de aproape de 
țărm. Era o vreme când nu îi găseai decât dacă zburai 
câteva zile bune în larg, acolo unde marea este cea mai 
adâncă. Se pare că, de la căderea Cavalerilor, au devenit fie 
mai îndrăzneţi, fie mai disperaţi.” 

Eragon se cutremură din nou amintindu-şi senzaţia minţii 
Nidhwalului. „De ce nu ne-aţi vorbit despre ei, tu sau 
Oromis?” „Sunt multe lucruri despre care nu v-am vorbit, 
Eragon. Nu aveam prea mult timp la dispoziţie, şi era mai 
bine să îl folosim încercând să vă pregătim pentru 
confruntarea cu Galbatorix decât povestindu-vă despre 
toate făpturile întunecate care bântuie regiunile 
neexplorate din Alagaesia.” „Deci mai sunt şi alte lucruri 
precum Nidhwalul despre care nu ştim?' „Câteva.” „Ne vei 
povesti despre ele, Ebrithil?” întrebă Saphira. 

„Voi face un pact cu tine, Saphira, şi cu tine, Eragon. Hai să 
aşteptăm o săptămână şi, dacă suntem încă în viaţă şi liberi, 
îmi voi petrece bucuros următorii zece ani vorbindu-vă 
despre toate rasele pe care le ştiu, incluzând toate 
nenumăratele soiuri de gângănii. Însă până atunci, haideţi 
să ne concentrăm asupra sarcinii pe care o avem de 
îndeplinit. Ne-am înţeles?” 

Eragon şi Saphira acceptară fără tragere de inimă şi nu 
mai vorbiră despre asta. 


Vântul potrivnic se înteţi devenind o vijelie pe măsură ce 
se apropiau de partea din faţă a furtunii, încetinind-o pe 
Saphira până ce ea ajunse să zboare la jumătate din viteza 
ei normală. Din când în când, rafale puternice o zguduiau, 
oprind-o uneori de-a binelea pentru câteva momente. Ştiau 
de fiecare dată când aveau să îi izbească rafalele, căci 
puteau vedea un desen, ca nişte solzi argintii, gonind spre 
ei pe suprafaţa apei. 

Din zori, norii crescuseră tot mai mult în mărime şi acum, 
când îi vedeau mai de-aproape, priveliştea era şi mai 
înfricoşătoare. În partea de jos, norii erau întunecaţi şi 
purpurii, iar perdele de ploaie torențială legau furtuna de 
mare ca un cordon ombilical transparent. Mai sus, norii 
căpătau culoarea argintului învechit, în timp ce partea cea 
mai înaltă era de un alb imaculat şi orbitor, părând la fel de 
solidă ca pantele din Tronjheim. Spre miazănoapte, 
deasupra centrului furtunii, norii alcătuiseră o nicovală 
imensă şi teşită, ce se ridica amenințătoare deasupra 
întregii lumi, de parcă zeii înşişi ar fi vrut să făurească o 
unealtă stranie şi cumplită. 

Când Saphira trecu printre cei doi stâlpi albi ce se umflau 
- pe lângă care ea era cât un punct - iar marea dispăru în 
spatele unui câmp de nori pufoşi, vântul potrivnic se mai 
domoli şi aerul deveni aspru şi agitat, învârtejindu-se în 
jurul lor fără vreo direcţie clară. Eragon strânse din dinţi ca 
să nu îi clănţăne în gură şi simţi un gol în stomac când 
Saphira cobori brusc vreo şase picioare, după care urcă la 
fel de brusc mai mult de douăzeci. 

Glaedr zise: „Mai ai vreo experienţă de zbor pe timp de 
furtună, în afară de momentul în care ai fost prinsă de 
vijelie între Valea Palancar şi Yazuac?” „Nu”, făcu Saphira, 
scurt şi încrâncenat. 

Glaedr părea să se aştepte la acest răspuns, căci începu 
fără preget să îi explice detaliile zborului prin peisajul 
fantastic de nori. 


„Caută tipare de mişcare şi observă formațiunile din jurul 
tău, îi spuse el. Urmărindu-le, poţi intui zonele în care 
vântul este mai puternic şi direcţia în care suflă.” 

Saphira ştia deja o mare parte din lucrurile pe care i le 
spunea Glaedr, însă el continuă să vorbească, pe amândoi 
liniştindu-i purtarea calmă a bătrânului dragon. Dacă ar fi 
simţit panică sau teamă în mintea lui, asta i-ar fi făcut să se 
îndoiască de ei şi pesemne că Glaedr ştia asta. 

O fărâmă rătăcită de nor, învârtită de vânt, tăie calea 
Saphirei. În loc să o ocolească, ea trecu drept prin aceasta, 
străpungând norul ca o suliță albastră şi scânteietoare. 
Când ceața cenuşie îi învălui, mugetul vântului amuţi şi 
Eragon îşi miji ochii, punându-şi o mână în faţă, ca să îşi 
protejeze ochii. 

Când ieşiră din nor, milioane de picături mărunte atârnau 
de trupul Saphirei, iar ea scânteia de parcă solzii săi, şi-aşa 
sclipitori, ar fi fost ţintaţi cu diamante. 

Îşi continuă zborul zbuciumat; acum era dreaptă, iar în 
clipa următoare aerul sălbatic o putea răsuci într-o parte, 
sau vreun curent neaşteptat îi putea ridica o aripă, făcând-o 
să alunece în direcţia opusă. Simplul fapt de a sta pe 
spatele ei era obositor; cât despre Saphira, pentru ea era o 
luptă groaznică şi frustrantă, cu atât mai greu de dus cu cât 
ştia că era departe de a se fi terminat şi că nu avea altă 
opţiune decât să continue. 

După o oră, două, încă nu văzuseră capătul celălalt al 
furtunii. Glaedr zise: „Trebuie să ne întoarcem. Ai mers 
destul înspre vest şi, dacă vrem să înfruntăm furia furtunii, 
ar fi mai bine să o facem acum, înainte să oboseşti şi mai 
mult.” 

Fără nici un cuvânt, Saphira se roti către miazănoapte şi 
porni spre zidul imens şi semeţ de nori luminaţi de soare 
din centrul furtunii uriaşe. Pe când se apropiau de faţada 
striată - care era cel mai mare lucru pe care îl văzuse 
Eragon vreodată, mai mare chiar decât Farthen Dur - 


sclipiri albăstrui îi brăzdară adâncurile, în vreme ce un 
fulger îşi croi drum către partea de sus a nicovalei. 

O clipă mai târziu, un bubuit de tunet răsună în cer, iar 
Eragon îşi acoperi urechile cu mâinile. Ştia că vrăjile sale 
de protecţie avea să îi apere de fulger, însă nu îşi putea 
alunga teama acum, când se apropiau atât de mult de 
suliţele sfârâitoare de energie. 

Dacă Saphira se temea şi ea, nu o arăta. Tot ce putea simţi 
era determinarea ei. Îşi iuți bătaia aripilor şi, câteva clipe 
mai târziu, ajunseră în faţa zidului de nori şi apoi se 
năpustiră spre centrul furtunii. 

Amurgul îi împresură, cenuşiu şi inform. 

Era ca şi cum restul lumii încetase să mai existe. Norii îl 
împiedicau pe Eragon să estimeze orice distanţă dincolo de 
vârful nasului, al cozii şi al aripilor Saphirei. Erau de-a 
dreptul orbi, şi numai presiunea constantă exercitată de 
greutatea lor îi făcea să deosebească între sus şi jos. 

Eragon îşi deschise mintea şi îşi lăsă conştiinţa să se 
întindă cât se putea de mult, însă nu simţi vreo altă vietate 
în afara Saphirei şi a lui Glaedr, nici măcar o pasăre 
rătăcită. Din fericire, Saphira îşi păstră simţul direcţiei; nu 
aveau să se rătăcească. Continuând să caute cu mintea alte 
fiinţe, plante sau animale, Eragon se asigură că nu aveau să 
se izbească de versantul vreunui munte. 

Aruncă şi o vrajă pe care o învățase de la Oromis, o vrajă 
care le spunea exact cât de aproape se aflau de apă - sau 
de uscat - în orice moment. 

Din clipa în care intraseră în nor, umezeala prezentă peste 
tot începu să se strângă pe pielea lui Eragon şi să îi îmbibe 
veşmintele de lână, făcându-le să atârne greu. Era o 
neplăcere pe care nu ar fi băgat-o în seamă dacă apa şi 
vântul laolaltă nu ar fi fost atât de reci încât să îi sece orice 
urmă de căldură din trup şi să îl omoare. De aceea aruncă o 
altă vrajă, care îndepărtă orice picături mai mari din aerul 
din preajma sa, cât şi - la cererea ei - din aerul din preajma 


ochilor Saphirei, căci umezeala se tot strângea pe suprafaţa 
lor, silind-o să clipească mult prea des. 

Vântul din nicovală era surprinzător de blând. Eragon îi 
spuse asta şi lui Glaedr, însă bătrânul dragon rămase la fel 
de înverşunat. „Încă nu am dat de ce-i mai rău.” 

Curând, spusele sale se adeveriră, când un curent vertical 
o izbi pe Saphira în pântece şi o înălţă câteva mii de 
picioare, într-o regiune unde aerul era prea rarefiat pentru 
ca Eragon să mai poată respira cum se cuvine şi unde ceața 
îngheţa în nenumărate cristale mărunte, ce îi înţepau nasul 
şi obrajii, precum şi aripile Saphirei, ca nişte pumnale 
ascuţite. 

Lipindu-şi aripile de trup, Saphira cobori în picaj, 
încercând să scape de curentul vertical. După câteva 
secunde, presiunea de sub ea dispăru, fiind însă înlocuită 
de un curent la fel de puternic care o împinse în jos, 
purtând-o către valuri cu o viteză ameţitoare. 

În timp ce se prăbuşeau, cristalele de gheaţă se topiră, 
formând picături de ploaie mari şi sferice care părea să 
plutească pe lângă Saphira. Fulgerul licări în apropiere - o 
licărire nepământeană şi albăstruie prin vălul norilor - şi 
Eragon strigă de durere când tunetul bubui împrejur. Cu 
zgomotul încă răsunându-i în urechi, el rupse două bucățele 
din mantie, le împături şi şi le îndesă în urechi, împingându- 
le cât putu de adânc. 

De-abia când ajunse aproape de partea de jos a norilor 
izbuti Saphira să se elibereze de curentul acela rapid de 
aer. Îndată ce reuşi, un al doilea curent vertical o prinse şi, 
ca o mână uriaşă, o împinse spre înaltul cerului. 

De-atunci înainte, pentru multă vreme, Eragon pierdu 
socoteala timpului. Vântul turbat era prea puternic pentru 
ca Saphira să îi reziste, şi ea continuă să se înalțe şi să cadă 
în văzduhul rotitor, asemenea unei frunze prinse într-un 
vârtej. Reuşi să înainteze puţin - câteva mile amărâte, 
câştigate cu trudă şi cu sudoare - însă de fiecare dată când 


izbutea să scape de unul dintre curenţii în spirală se trezea 
prinsă în altul. 

Lui Eragon i se păru umilitor faptul că el, Saphira şi 
Glaedr erau neajutoraţi în faţa furtunii şi că, în ciuda puterii 
lor, nu puteau spera să contracareze puterea stihiilor. 

De două ori vântul aproape că o împinse pe Saphira în 
valurile învolburate. De fiecare dată, curenţii de aer o 
scuipară din pântecele furtunii până în perdelele de ploaie 
care măturau marea de dedesubt. A doua oară când se 
întâmplă asta, Eragon se uită peste umărul Saphirei şi 
crezu că vede silueta lungă şi întunecată a Nidhwalului 
plutind pe apa agitată. Totuşi, când izbucni următorul 
fulger, silueta nu mai era nicăieri, şi el se întrebă dacă nu 
cumva umbrele îi jucaseră o festă. 

Pe măsură ce pe Saphira o părăseau puterile, ea se luptă 
tot mai puţin cu vântul, lăsându-l să o poarte unde voia. 
Singurul efort pe care îl mai făcea ca să sfideze furtuna era 
în momentul în care se apropia prea mult de apă. Altfel, îşi 
odihnea aripile şi se solicita cât putea de puţin. Eragon 
simţi când Glaedr începu să îi transfere din energia lui ca să 
o ajute să reziste, însă nici măcar asta nu îi permitea 
altceva decât să rămână pe loc. 

În cele din urmă, puţina lumină rămasă începu să se stingă 
şi Eragon simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Îşi 
petrecuseră o bună parte din zi azvârliţi de furtună dintr-o 
parte în alta şi aceasta tot nu dădea semne că s-ar domoli, 
iar Saphira nu părea să se apropie de capătul ei. 

După ce soarele asfinţi, Eragon nu mai putu să-şi vadă nici 
măcar vârful nasului, nemaifiind nici o diferenţă dacă îşi 
ţinea ochii deschişi sau nu. Era ca şi cum un şomoiog imens 
de lână neagră fusese îndesat în jurul său şi al Saphirei; şi 
într-adevăr, întunericul părea să aibă greutate, de parcă ar 
fi fost o substanţă palpabilă, ce îl apăsa din toate părţile. 

La fiecare câteva secunde, un nou fulger despica bezna, 
uneori ascuns în nori, alteori trecându-le prin faţa ochilor, 
strălucind cu lumina a zeci de sori şi lăsând în aer un gust 


de fier. După strălucirea arzătoare a descărcărilor din 
apropiere, noaptea părea de două ori mai întunecată, iar 
Eragon şi Saphira erau orbiţi când de lumină, când de 
bezna ce-i urma. Oricât de aproape ar fi fost fulgerele, 
acestea nu o nimereau niciodată pe Saphira, dar mugetul 
constant al tunetelor le provoca o senzaţie de greață ei şi 
lui Eragon. 

Cât despre el, nu îşi putu da seama cât timp dură tot acest 
calvar. 

Apoi, la un moment dat, Saphira intră într-un curent 
vertical mult mai mare şi mai puternic decât cele pe care le 
întâlniseră până atunci. Îndată ce îi lovi, Saphira începu să 
se zbată, încercând să scape, însă forţa vântului era atât de 
mare încât ea de-abia reuşea să îşi ţină aripile drepte. 

În cele din urmă, contrariată, mugi şi scoase un jet de 
flăcări pe gură, luminând o mică porţiune din cristalele de 
gheaţă aflate împrejur, care scânteiară ca nişte nestemate. 

„Ajutaţi-mă, le spuse ea lui Eragon şi lui Glaedr. Nu pot 
face asta de una singură.” 

Astfel încât cei doi îşi uniră minţile şi, în timp ce Glaedr 
asigura energia necesară, Eragon strigă: 

— Ganga fram! 

Vraja o propulsa înainte pe Saphira, însă foarte încet, căci 
să înaintezi direct prin vânt era ca şi cum ai traversa Fluviul 
Anora în mijlocul dezgheţului de primăvară. Chiar dacă 
Saphira înainta pe orizontală, curentul continuă să o ridice 
într-un ritm ameţitor. În curând, Eragon începu să observe 
că îşi pierde suflarea, şi totuşi rămaseră prinşi în vâltoarea 
de aer. 

„Ne ia prea mult timp şi ne costă prea multă energie rosti 
Glaedr. Opreşte vraja.” „Dar...” „Opreşte vraja. Vă veţi 
pierde cunoştinţa înainte să scăpăm de-aici. Trebuie să ne 
lăsăm în voia vântului până slăbeşte îndeajuns pentru ca 
Saphira să se poată elibera.” „Cum?” întrebă ea, în timp ce 
Eragon făcea cum îi spusese Glaedr. Osteneala şi senzaţia 


de înfrângere care îi copleşeau gândurile îl făcură pe 
Eragon să simtă un fior de îngrijorare pentru ea. 

„Eragon, trebuie să îţi modifici vraja ca să ne incluzi pe 
mine şi pe Saphira. O să se facă frig, mai frig chiar decât în 
cele mai crunte ierni din Şiră, şi fără magie vom muri 
îngheţaţi.” „Chiar şi tu?” „Eu voi crăpa ca o bucată de sticlă 
fierbinte scăpată în zăpadă. Apoi va trebui să arunci o vrajă 
prin care să aduni aerul în jurul tău şi al Saphirei şi să îl ţii 
acolo, ca să puteţi respira în continuare. Însă va trebui ca 
aerul stătut să poată ieşi, altfel vă veţi sufoca. Formularea 
vrăjii este complicată, şi nu trebuie să faci vreo greşeală, 
aşa că ia aminte. Sună aşa...” 

După ce Glaedr recită frazele necesare în limba străveche, 
Eragon le repetă şi, când dragonul fu mulţumit de 
pronunția sa, Eragon aruncă vraja. Apoi modifică şi cealaltă 
vrajă, după cum îi spusese Glaedr, pentru ca toţi trei să fie 
protejaţi de frig. 

Aşteptară apoi ca vântul să îi poarte cât mai sus. Trecură 
minute bune şi Eragon începu să se întrebe dacă se vor mai 
opri vreodată sau dacă vor continua să se înalțe până ce vor 
ajunge până la lună şi la stele. 

Îi trecu prin minte că poate aşa se explica apariţia stelelor 
căzătoare: o pasăre, un dragon sau vreo altă făptură 
pământeană era înhăţată de vântul inexorabil şi ridicată în 
înaltul cerului cu o asemenea viteză încât începea să ardă 
ca proiectilele de asediu. Dacă avea dreptate, el, Saphira şi 
Glaedr aveau să fie cea mai strălucitoare şi mai 
spectaculoasă stea căzătoare din istorie, dacă s-ar fi aflat 
cineva atât de departe în largul mării ca să le poată vedea 
prăbuşirea. 

Urletul vântului se domoli treptat. Bubuiturile tunetelor, 
ce făceau oasele să vibreze, părură să amuţească şi, când 
îşi scoase bucăţile de pânză din urechi, Eragon fu uluit de 
liniştea mormântală care îi împrejmuia. Încă mai auzea un 
susur şters pe fundal, precum sunetul unui mic pârâu de 


pădure, însă, în afară de asta, totul în jur era cufundat într- 
o linişte binecuvântată. 

Pe măsură ce zbuciumul furioasei furtuni se domolea, 
observă şi faptul că efortul cerut de vrăji sporea - nu atât 
din cauza farmecului care împiedica să se risipească prea 
repede căldura lor corporală, cât din a celui care absorbea 
şi comprima atmosfera în faţa lor pentru ca ei să îşi poată 
umple plămânii în mod normal. Dintr-un anumit motiv, 
energia necesară menţinerii celei de-a doua vrăji se 
multiplica faţă de prima şi, în curând, el simţi simptomele 
care indicau că magia era pe punctul de a-i seca puţinele 
rămăşiţe de viaţă: o răceală a mâinilor, o nesiguranţă în 
bătăile inimii şi o senzaţie copleşitoare de letargie, probabil 
cel mai îngrijorător semn dintre toate. 

Apoi Glaedr începu să îl ajute. Uşurat, Eragon simţi cum îi 
scade povara, pe măsură ce forţa dragonului se scurgea în 
el, ca un şuvoi de fierbinţeală ce îi alunga letargia şi îi 
refăcea vigoarea trupului. 

Şi astfel continuară. 

În cele din urmă, Saphira simţi o domolire a vântului - 
uşoară, dar evidentă - şi începu să se pregătească de zbor 
în afara curentului de aer. 

Înainte să poată face asta, norii de deasupra se subţiară şi 
Eragon zări câteva puncte sclipitoare: stelele, albe, argintii 
şi mai strălucitoare decât toate cele pe care le văzuse el 
vreodată. 

„Uite”, spuse el. Apoi norii se deschiseră în jurul lor şi 
Saphira se înălţă deasupra furtunii, rămânând aninată 
peste ea şi balansându-se în mod precar în vârful stâlpului 
de vânt turbat. 

Sub ei, Eragon văzu întreaga furtună, întinzându-se pe 
sute de mile în toate direcţiile. Centrul părea o cupolă 
arcuită, ca o ciupercă, netezită de vânturile aprige care 
goneau de la vest la est şi amenințau să o doboare pe 
Saphira din locul nesigur în care se urcase. Norii din 
apropiere şi din depărtare erau lăptoşi sau chiar 


strălucitori, ca şi cum ar fi fost luminaţi dinăuntru. Păreau 
frumoşi şi blajini - formaţiuni paşnice şi neschimbate, care 
nu trădau nimic din violenţa ce le sfâşia măruntaiele. 

Apoi Eragon observă cerul şi rămase cu gura căscată, căci 
acesta adăpostea mai multe stele decât crezuse el că există. 
Roşii, albastre, albe, aurii, toate erau presărate pe bolta 
cerească asemenea unor firicele de praf scânteietor. 
Constelaţiile pe care le cunoştea erau la locul lor, însă acum 
erau încadrate de mii de stele mai palide, pe care le zărea 
pentru prima oară. Şi nu numai că stelele păreau mai 
strălucitoare, dar şi vidul dintre ele părea mai întunecat. 
Era ca şi cum, de fiecare dată când îşi aruncase privirea 
spre cer, avusese pe ochi o ceaţă care îl împiedicase să vadă 
adevărata glorie a stelelor. 

Se uită fix la acest spectacol timp de câteva clipe, uluit de 
natura glorioasă, întâmplătoare şi misterioasă a luminilor 
pâlpâitoare. Abia când îşi cobori privirea îşi dădu seama că 
era ceva neobişnuit la orizontul purpuriu, în loc ca marea şi 
cerul să se întâlnească într-o linie dreaptă - cum ar fi 
trebuit şi cum o făcuseră întotdeauna până atunci - 
îmbinarea lor era curbată, precum marginea unui cerc 
neînchipuit de mare. 

Era o privelişte atât de stranie, încât lui Eragon îi trebuiră 
câteva secunde bune ca să înţeleagă ce vedea şi, când 
înţelese, un fior îi trecu pe ceafă şi se simţi de parcă ar fi 
rămas fără suflare. 

— Pământul este rotund, şopti el. Cerul este gol şi 
pământul este rotund. 

„Aşa se pare, încuviinţă Glaedr, părând la fel de 
impresionat. Auzisem ceva despre asta de la un dragon 
sălbatic, dar nu mă gândisem niciodată că o voi vedea cu 
ochii mei.” 

În est, o licărire galbenă şi palidă păta o porţiune a 
orizontului, semnalând întoarcerea soarelui. Eragon intui 
că, dacă îşi mențineau poziţia vreme de patru, cinci minute 
îl vor vedea răsărind, chiar dacă mai erau ceasuri bune 


până când razele calde şi dătătoare de viaţă aveau să 
atingă apa de dedesubt. 

Saphira rămase acolo încă un moment, cei trei fiind 
suspendaţi între stele şi pământ, plutind în amurgul tăcut 
ca nişte spirite fără trup. Se aflau într-un loc al nimănui, 
care nu făcea parte nici din ceruri, nici din lumea de 
dedesubt - un firicel care trecea de-a lungul hotarului ce 
despărţea două imensităţi. 

Apoi Saphira se înclină în faţă şi pe jumătate zbură, pe 
jumătate plonja înspre miazănoapte, căci aerul era atât de 
rarefiat încât aripile ei nu îi puteau sprijini greutatea odată 
ce părăsise curentul de vânt ce se înălța. 

Pe când gonea în jos, Eragon zise: „Dacă am avea destule 
giuvaiere şi dacă am strânge suficientă energie în ele, crezi 
că am putea zbura până la lună?” „Cine ştie ce se poate şi 
ce nu?” răspunse Glaedr. 

În copilăria sa, lumea lui Eragon se rezumase la Carvahall 
şi la Valea Palancar. Auzise de Imperiu, desigur, dar acesta 
nu păruse real până nu începuse să călătorească prin el. lar 
mai târziu, imaginea pe care şi-o făcuse în mintea sa despre 
lume se extinsese, ajungând să cuprindă restul Alagaesiei 
şi, oarecum vag, celelalte meleaguri despre care citise. lar 
acum îşi dădea seama că tot ce i se păruse atât de mare era 
de fapt doar o părticică dintr-un tot mult mai mare. Era ca 
şi cum perspectiva sa se schimbase, în câteva secunde, de 
la cea a unei furnici la cea a unui vultur. 

Căci cerul era gol, iar pământul era rotund. 

Asta îl făcu să reevalueze şi să regândească... totul. 
Războiul dintre vardeni şi Imperiu părea neimportant în 
comparaţie cu adevărata mărime a lumii, şi el se gândi cât 
de meschine erau majoritatea rănilor şi grijilor care îi 
asaltau pe oameni, când le vedeai de sus. 

Îi spuse Saphirei: „Dacă ar putea vedea toată lumea ce am 
văzut noi, poate că ar fi mai puţine războaie în lume”. 

„Nu te poţi aştepta ca lupii să devină oi.” „Nu, însă nici 
lupii nu trebuie să fie cruzi cu oile.” 


Saphira cobori în curând înapoi în întunericul norilor, însă 
reuşi să evite a mai fi prinsă într-un alt ciclu de aer 
mişcător. În schimb, pluti mile întregi, sărind pe vârfurile 
altor coloane de aer ascendent, mai joase, folosindu-le 
pentru a-şi menţine forţele. 

Un ceas sau două mai târziu, ceața se risipi şi ei ieşiră din 
masa imensă de nori care alcătuia centrul furtunii. 
Coborâră spre poalele rarefiate ale acesteia, ce se netezeau 
treptat într-o pătură matlasată ce ascunde vederii totul, cu 
excepţia vârfului nicovalei. 

Când soarele se ivi în cele din urmă deasupra orizontului, 
nici Eragon şi nici Saphira nu mai aveau energia necesară 
ca să acorde atenţie împrejurimilor. Şi nici nu era în 
monotonia de dedesubt ceva care să le atragă atenţia. 

Astfel că Glaedr fu cel care rupse tăcerea: „Saphira, acolo, 
în dreapta. Vezi?” 

Eragon îşi săltă capul de pe braţe şi miji ochii, în vreme ce 
aceştia i se obişnuiau cu strălucirea. 

La câteva mile înspre miazănoapte, un lanţ muntos se 
înălța din nori. Piscurile erau acoperite de zăpadă şi gheaţă 
şi împreună arătau ca o coroană străveche şi crestată, 
aşezată pe straturi de negură. Povârnişurile dinspre est 
sclipeau strălucitor în lumina soarelui de dimineaţă, în 
vreme ce umbre lungi şi albastre înveşmântau versanţii 
apuseni şi se pierdeau în depărtare, ca nişte pumnale 
tenebroase înfipte în câmpia accidentată şi albă ca zăpada. 

Eragon se îndreptă în şa, aproape nevenindu-i să creadă 
că expediţia lor ajunsese la capăt. 

„lată, zise Glaedr, Aras Thelduin, munţii de foc care 
străjuiesc inima Vroengardului. Zboară iute, Saphira, căci 
nu mai avem mult de mers.” 

Viermi de vizuină. 

O prinseră la intersecţia a două coridoare identice, ambele 
mărginite de stâlpi, făclii şi stindarde stacojii purtând 
văpaia răsucită, de aur, care era emblema lui Galbatorix. 


Nasuada nu se așteptase să scape, însă tot se simţi uşor 
dezamăgită că eşuase în încercarea ei. Sperase să ajungă 
mai departe înainte de a fi prinsă din nou. 

Se luptase când soldaţii o târâseră înapoi în camera care-i 
fusese temniţă. Bărbaţii purtau platoşe şi apărători, însă ea 
reuşi să îi zgârie pe faţă şi să îi muşte de mâini, rănind 
câţiva destul de grav. 

Soldaţii scoaseră exclamaţii deznădăjduite când intrară în 
Sala Prezicătoarei şi văzură ce îi făcuse temnicerului. 
Păşind cu grijă ca să nu calce în băltoaca de sânge, o 
duseră până la dala de piatră, o legară la loc şi plecară în 
grabă, lăsând-o singură cu leşul. 

Ţipă către tavan şi smuci de legături, furioasă pe sine 
pentru că nu se descurcase mai bine. Clocotind încă de 
mânie, aruncă o privire către cadavrul de pe podea, apoi se 
uită în altă parte. Acum că murise, expresia de pe chipul 
omului părea acuzatoare, şi ea nu putea să o mai privească. 

După ce furase lingura, îşi petrecuse câteva ceasuri bune 
ascuţindu-i mânerul de lespede. Lingura era făcută din fier 
moale, aşa că fusese uşor de modelat. 

Crezuse că Galbatorix şi Murtagh aveau să o viziteze 
primii, însă cel care veni fu temnicerul, aducându-i o cină 
târzie. Începuse să îi desfacă legăturile, pregătindu-se să o 
însoţească până la privată. În clipa în care îi eliberase mâna 
stângă, ea îl înjunghiase sub bărbie cu mânerul ascuţit al 
lingurii, implantându-i ustensila în guşă. Bărbatul guiţase, 
scoțând un sunet groaznic şi ascuţit care îi aminti de un 
porc dus la tăiere, şi se răsuci de trei ori, dând din braţe, 
apoi căzu pe podea, unde rămase zvârcolindu-se, făcând 
spume şi lovind cu călcâiele vreme îndelungată. 

Uciderea lui o tulburase. Nu credea că omul fusese rău - 
nu era sigură cum fusese, de fapt - însă el avea o anumită 
simplitate care îi dăduse senzaţia că profitase de el. Totuşi, 
făcuse ceea ce trebuia să facă şi, cu toate că acum nu voia 
să se mai gândească la asta, era convinsă că acţiunile sale 
fuseseră justificate. 


În timp ce omul se zbătea în chinurile morţii, ea îşi 
desfăcuse celelalte legături şi sărise de pe lespede. Apoi, 
oţelindu-şi nervii, trăsese lingura din gâtul bărbatului, care 
- întocmai ca un dop scos dintr-un butoi - făcuse să 
ţâşnească un jet de sânge care-i împroşcă picioarele şi o sili 
să sară înapoi, înăbuşindu-şi un blestem. 

Scăpase uşor de cei doi străjeri de la uşa Sălii 
Prezicătoarei. Îi luase prin surprindere şi îl omorâse pe cel 
din dreapta cam la fel cum îşi omorâse temnicerul. Apoi 
scosese pumnalul de la cingătoarea străjerului şi îl atacase 
pe celălalt bărbat chiar când acesta se pregătea să o 
împungă cu sulița. În lupta corp la corp, sulița nu era deloc 
pe potriva pumnalului, şi ea îl spintecă înainte ca el să 
apuce să scape sau să dea alarma. 

Nu ajunsese prea departe după aceea. Fie din cauza 
vrăjilor lui Galbatorix, fie doar din ghinion, nimerise peste 
un grup de cinci soldaţi, iar aceştia o reţinură, chiar dacă le 
dădu ceva bătăi de cap. 

Nu trecu nici jumătate de oră şi auzi un grup mare de 
oameni cu cizme ţintate cu fier apropiindu-se de uşa 
încăperii, apoi Galbatorix dădu buzna înăuntru urmat de 
câţiva străjeri. 

Ca şi mai înainte, se opri la marginea câmpului său vizual, 
rămânând acolo - o siluetă înaltă şi întunecată, cu o faţă 
colţuroasă din care putea observa doar conturul. 

Văzu cum îşi întoarce capul, observând detaliile scenei; 
apoi rosti cu un glas rece: 

— Cum s-a întâmplat asta? 

Un soldat cu o pană la coif veni iute în faţa lui Galbatorix, 
îngenunche şi întinse lingura ascuţită. 

— Sire, am găsit asta într-unui din oamenii de afară. 

Regele luă lingura şi o răsuci în mâini. 

— Înţeleg. Îşi întoarse capul către ea. Apucă lingura de 
capete şi o îndoi până o rupse în două, fără nici un efort. 
Ştiai că nu poţi scăpa, şi totuşi ai ţinut neapărat să încerci. 
N-o să te las să-mi omori oamenii doar ca să-mi faci în 


ciudă. Nu ai nici un drept să le iei viaţa. Nu ai niciun drept 
să faci ceva dacă nu-ţi dau eu voie. Azvârli bucăţile de metal 
pe podea. Apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi din Sala 
Prezicătoarei, cu mantia-i grea fluturându-i în urmă. 

Doi dintre soldaţi scoaseră leşul temnicerului, apoi 
curăţară încăperea de sânge, blestemând-o în timp ce 
frecau pe jos. 

După ce plecară şi ea rămase din nou singură, îşi îngădui 
un oftat, eliberând o parte din tensiunea acumulată în 
mădulare. 

Îşi dorea să fi apucat să mănânce, căci odată terminată 
agitația începuse să simtă din nou foamea. Şi, mai rău, 
bănuia că va fi nevoită să aştepte ore bune înainte să 
primească următoarea masă, asta în cazul în care 
Galbatorix nu hotărâse cumva să o pedepsească prin 
înfometare. 

Nu apucă să se gândească prea mult la pâine, fripturi şi 
pahare înalte de vin, căci auzi iarăşi sunetul mai multor 
perechi de cizme pe culoarul din afara celulei sale. 
Surprinsă, încercă să se pregătească mental pentru 
neplăcerile care aveau să urmeze, fiind sigură că, orice s-ar 
fi întâmplat, avea să fie neplăcut. 

Uşa încăperii fu trântită de perete, şi două perechi de paşi 
răsunară în camera octogonală când Murtagh şi Galbatorix 
veniră lângă ea. 

Murtagh se aşeză pe locul său obişnuit, însă fără alămar 
de această dată, îşi încrucişa braţele la piept, se rezemă de 
perete şi îşi lăsă privirea în podea. Ceea ce izbuti să 
observe din expresia sa de sub mască nu o linişti deloc; 
cutele de pe chipul său păreau mai aspre decât de obicei, şi 
era ceva în înfăţişarea lui care îi trimise un fior pe şira 
spinării. 

În loc să se aşeze, cum îi era obiceiul, Galbatorix rămase în 
spate şi cumva într-o parte, acolo unde ea putea mai 
degrabă să îi simtă prezenţa decât să îl vadă. 


Îşi întinse mâinile lungi, ca nişte gheare, deasupra ei. 
Ţinea în ele o cutiuţă ornată cu linii de corn cioplit ce ar fi 
putut reprezenta litere din limba străveche. Şi, ce era mai 
neliniştitor, din recipient se auzea un „scri-scri” slab, uşor 
precum chiţăitul unui şoarece, însă la fel de limpede. 

Cu degetul său mare, Galbatorix deschise capacul cutiei. 
Apoi băgă mâna înăuntru şi scoase ceea ce părea să fie un 
vierme mare şi ivoriu. Creatura avea cam trei degete 
lungime şi o gură minusculă la un capăt, cu care scotea 
sunetul pe care îl auzise mai devreme, lăsând întreaga lume 
să-i audă neplăcerea. Era umflat şi plin de cute, ca o omidă, 
însă dacă avea şi picioare, acestea erau atât de mici încât 
nu se vedeau. 

Pe când creatura se zbătea într-o încercare zadarnică de a 
scăpa dintre degetele lui Galbatorix, regele zise: 

— Acesta este un vierme de vizuină. Nu este ceea ce pare 
a fi. Puţine lucruri sunt, dar în cazul viermelui de vizuină, 
aceasta este cu atât mai adevărat. Se găsesc într-un singur 
loc din Alagaesia şi sunt mult mai greu de prins decât ai 
crede. Socoteşte asta drept un semn al consideraţiei mele 
pentru tine, Nasuada, fiică a lui Ajihad, faptul că binevoiesc 
să folosesc unul pe tine. Glasul îi cobori şi mai mult, 
devenind aproape şoptit. Totuşi, nu mi-aş dori să fiu în locul 
tău. 

Sunetul scos de viermele de vizuină spori în volum când 
Galbatorix îi dădu drumul pe pielea braţului ei drept, chiar 
sub cot. Ea tresări când creatura dezgustătoare îi ateriza 
pe piele; era mai grea decât părea, iar partea sa inferioară 
se agăţă de ea cu ceea ce păreau a fi sute de cârlige 
mărunte. 

Viermele de vizuină mai ţipă o dată; apoi se chirci şi sări 
câteva degete pe braţul ei. 

Ea trase de cătuşe, încercând să scuture viermele de pe 
ea, dar acesta continuă să stea agăţat de piele. 

Sări încă o dată. 


Şi încă o dată, ajungându-i pe umăr, ciupind-o cu cârligele 
şi înfigându-i-le în piele ca o fâşie de scaieţi minusculi. Cu 
colţul ochiului, văzu viermele de vizuină ridicându-şi capul 
fără ochi şi îndreptându-l spre faţa ei, de parcă ar fi 
amuşinat aerul. Îşi deschise gura minusculă şi ea îi văzu 
mandibulele ascuţite din spatele buzelor. 

„Scri-scri?” făcu viermele de vizuină. „Scri-scra?” 

— Nu acolo, zise Galbatorix, şi apoi rosti un cuvânt în 
limba străveche. 

Auzindu-l, viermele de vizuină se întoarse cu spatele spre 
capul ei, ceea ce reprezenta o oarecare uşurare. Apoi 
începu să îi coboare înapoi pe braţ. 

Nu erau prea multe lucruri care să o sperie. Atingerea 
fierului încins o speria. Gândul că Galbatorix ar putea 
domni pentru totdeauna în Uru'baen o speria. 

Desigur, şi moartea o speria, deşi nu atât pentru că se 
temea de sfârşitul existenţei sale, cât pentru că se temea să 
lase neterminate toate lucrurile pe care spera încă să le 
îndeplinească. 

Însă, din cine ştie ce motiv, senzaţia dată de vederea 
viermelui de vizuină o agita aşa cum nu o mai făcuse nimic 
până atunci. Toţi muşchii din trupul ei păreau să ardă şi să 
vibreze, şi ea simţi o dorinţă copleşitoare de a fugi, de a 
evada, de a pune o distanţă cât mai mare între ea şi 
creatură, căci părea să fie ceva complet în neregulă în 
privinţa viermelui de vizuină. Nu se mişca aşa cum ar fi 
trebuit, iar gura sa mică şi obscenă îi amintea de cea a unui 
copil, iar sunetul pe care îl scotea, sunetul acela groaznic, 
groaznic, trezea o repulsie instinctivă în ea. 

Viermele de vizuină se opri lângă cotul ei. 

„Scri-scri!” 

Apoi trupul său umflat şi lipsit de mădulare se contractă, 
sărind patru, cinci degete în aer, după care plonja cu capul 
înainte către partea interioară a cotului. 

Când ateriza, viermele de vizuină se împărţi în vreo zece 
centipede mai mici, de un verde strălucitor, care îi mişunară 


pe braţ înainte să aleagă câte un loc în care să-şi înfigă 
mandibulele în carne şi să i se afunde în piele. 

Era o durere prea mare ca să o poată îndura; se zbătu, 
trăgând de legături şi urlând spre tavan, însă nu putea să 
scape de chin, nici atunci şi nici vreodată după aceea. Fierul 
îi provocase o durere mai mare, însă ea i-ar fi preferat 
atingerea, căci metalul încins era impersonal, neînsufleţit şi 
previzibil, iar viermele de vizuină era orice în afară de 
aceste lucruri. Simţea o groază neobişnuită la gândul că 
motivul durerii sale era o creatură care rodea din ea şi, 
ceea ce era mai rău, care se afla în ea. 

În cele din urmă, îşi pierdu orice urmă de mândrie şi de 
stăpânire de sine şi ceru îndurare de la zeiţa Gokukara, 
apoi începu să bălmăjească precum un copil, nemaiputând 
opri şuvoiul de cuvinte fără sens care îi ieşea pe gură. 

În spatele său, îl auzi pe Galbatorix râzând, iar faptul că 
savura suferinţa ei o făcu să îl urască şi mai mult. 

Clipi, revenindu-şi treptat în fire. 

După câteva clipe, îşi dădu seama că Murtagh şi 
Galbatorix plecaseră. Nu îşi aducea aminte când se 
întâmplase asta; probabil că îşi pierduse cunoştinţa. 

Durerea se mai domolise, dar încă suferea cumplit de pe 
urma ei. Aruncă o privire rapidă către propriul trup, apoi îşi 
întoarse privirea, simţindu-şi pulsul accelerându-se. În 
locurile în care se aflaseră centipedele - nu era sigură dacă 
mai puteau fi considerate drept viermi de vizuină fiecare în 
parte - carnea îi era umflată şi dâre de sânge purpuriu 
umpleau urmele pe care i le lăsaseră sub piele, fiecare 
urmă fiind arzătoare. Se simţea de parcă ar fi fost biciuită 
pe partea din faţă a trupului cu un bici de metal. 

Se întrebă dacă nu cumva viermii de vizuină nu erau încă 
în ea, zăcând şi digerându-şi masa. Sau poate că se 
metamorfozau, ca viermii ce deveneau muşte, şi aveau să se 
transforme în ceva şi mai rău. Sau, şi asta i se părea cea 
mai cumplită posibilitate, poate că depuneau ouă în ea, şi în 


curând mai mulţi aveau să iasă din ele şi să înceapă să o 
roadă pe dinăuntru. 

Se cutremură şi ţipă de frică şi de neputinţă. 

Rănile o împiedicau să rămână lucidă. Vederea o lăsa din 
când în când şi se trezea plângând, ceea ce o dezgusta, însă 
nu se putea abţine oricât de mult ar fi încercat. Ca să îşi 
distragă atenţia, începu să îşi vorbească singură - în mare 
parte nimicuri - orice ca să îşi oţelească determinarea sau 
să îşi concentreze mintea asupra altor subiecte. O ajuta, 
chiar dacă nu prea mult. 

Ştia că Galbatorix nu voia să o omoare, dar se temea că în 
mânia lui s-ar fi putut lăsa dus de val. Tremura, simţindu-şi 
întreg trupul umflat de parcă ar fi fost înţepată de sute de 
albine. Voința sa nu o putea susţine prea mult timp; oricât 
de îndârjită ar fi fost, exista o limită până la care trupul ei 
putea rezista, şi simţea că depăşise cu mult acea limită. 
Ceva înăuntrul ei părea să se fi rupt, şi nu mai era atât de 
sigură că îşi putea reveni de pe urma rănilor căpătate. 

Uşa încăperii se deschise uşor. 

Se sili să îşi limpezească privirea, străduindu-se să vadă 
cine se apropia de ea. 

Era Murtagh. 

Se uită la ea cu buzele strânse, cu nările mărite şi cu o 
încreţitură între sprâncene. La început crezu că era 
mânios, dar apoi îşi dădu seama că era de fapt amarnic de 
îngrijorat şi de speriat. Intensitatea îngrijorării lui o 
surprinse; ştia că o privea cu oarecare simpatie - de ce 
altfel l-ar fi convins pe Galbatorix să o lase în viaţă? - dar nu 
bănuise că ţinea atât de mult la ea. 

Încercă să îl liniştească cu un zâmbet. Pesemne că nu îi 
ieşise cum trebuia, căci după ce făcu asta, Murtagh îşi 
încleşta fălcile, ca şi cum s-ar fi străduit să îşi păstreze 
calmul. 

— Încearcă să nu te mişti, îi spuse el, trecându-şi mâinile 
peste ea şi începând să murmure în limba străveche. 

„De parcă aş putea”, se gândi ea. 


Magia lui îşi făcu în curând efectul şi, rană după rană, 
durerea i se domoli, fără să dispară complet. 

Se încruntă la el, nedumerită, iar el zise: 

— Îmi pare rău. Nu pot face mai mult. Galbatorix ar şti ce-i 
de făcut, dar asta-i peste puterile mele. 

— Dar... cum rămâne cu Eldunarii tăi? întrebă ea. Sigur ar 
trebui să fie de ajutor. 

EI clătină din cap. 

— Sunt numai dragoni tineri, sau aşa erau când le-au 
murit trupurile. Nu ştiau prea multă magie pe-atunci, iar 
Galbatorix nu i-a învăţat mai nimic între timp... îmi pare 
rău. 

— Lucrurile alea sunt încă în mine? 

— Nu! Nu, nu mai sunt. Galbatorix le-a scos după ce ai 
leşinat. Ea simţi o uşurare profundă. 

— Vraja ta nu a oprit durerea. Încercă să nu pară 
acuzatoare, dar nu putu împiedica o notă de mânie să i se 
strecoare în glas. 

E se schimonosi. 

— Nu ştiu sigur de ce. Ar fi trebuit să funcţioneze. Orice ar 
fi creatura aceea, nu se potriveşte în alcătuirea obişnuită a 
lumii. 

— Ştii de unde provine? 

— Nu. Abia azi am aflat de ea, când a adus-o Galbatorix 
din camerele sale personale. 

Îşi închise ochii pentru o clipă. 

— Lasă-mă să mă ridic. 

— Eşti şi... 

— Lasă-mă să mă ridic. 

Fără să scoată vreo vorbă, el îi desfăcu legăturile. Apoi se 
ridică în picioare şi rămase clătinându-se lângă lespede în 
timp ce aştepta să-i treacă ameţeala. 

— Poftim, zise Murtagh, oferindu-i mantia. Ea şi-o înfăşură 
în jurul trupului, acoperindu-se de frig şi de ruşine, dar şi 
pentru a nu fi nevoită să se uite la arsurile, cojile, 
umflăturile şi dârele pline de sânge care o desfigurau. 


Şchiopătând - pentru că, printre alte locuri, viermele de 
vizuină îi vizitase şi tălpile - se îndreptă către marginea 
încăperii. Se rezemă de perete şi se lăsă uşor pe podea. 

Murtagh veni lângă ea şi cei doi rămaseră cu privirile 
țţintuite pe peretele opus. 

Fără să vrea, ea începu să plângă. 

După o vreme, îl simţi cum o atinge pe umăr, şi se trase 
înapoi. Nu se putu abţine. O rănise de mai multe ori în 
ultimele zile decât oricine în întreaga ei viaţă şi, deşi ştia că 
nu o făcuse din propria-i voinţă, nu putea uita că el fusese 
cel care mânuise fierul încins. 

Totuşi, când văzu că reacţia îl rănise, se îmbună şi îl apucă 
de mână. El îi strânse uşor degetele, apoi îşi puse braţul în 
jurul umerilor ei şi o trase lângă el. Ea rezistă o clipă, apoi 
se destinse în îmbrăţişarea lui şi îşi lăsă capul pe pieptul său 
în timp ce continua să plângă, cu hohote înăbuşite răsunând 
în încăperea pustie de piatră. 

Câteva clipe mai târziu, îl simţi mişcându-se lângă ea când 
rosti: 

— Voi găsi o cale să te eliberez, îţi jur. Este prea târziu 
pentru mine şi pentru Thorn. Dar nu şi pentru tine. Câtă 
vreme nu-i juri credinţă lui Galbatorix, mai există o şansă să 
te scot din Uru'baen. 

Ea îşi ridică privirea către el şi îşi dădu seama că vorbea 
serios. 

— Cum? şopti. 

— Nu am nici cea mai vagă idee, recunoscu el cu un surâs 
ştrengăresc, însă aşa voi face. Nu contează cum. Dar 
trebuie să îmi promiţi că nu te vei da bătută - măcar până 
încerc. Ne-am înţeles? 

— Nu cred că mai pot suporta... chestia aia din nou. Dacă 
o pune iarăşi pe mine, voi face tot ce-mi cere. 

— Nu vei fi nevoită să mai treci prin asta; nu are de gând 
să mai folosească viermi de vizuină. 

— Dar ce are de gând? 

Murtagh rămase tăcut câteva secunde. 


— S-a hotărât să manipuleze tot ceea ce vezi, auzi, simţi şi 
guşti. Dacă nu merge nici aşa, îţi va ataca direct mintea. Nu 
vei izbuti să îi rezişti dacă face asta. Nimeni nu i-a rezistat. 
Totuşi, înainte să se ajungă la asta sunt sigur că voi reuşi să 
te eliberez. Tot ce trebuie să faci este să mai rezişti câteva 
zile. Atât - câteva zile. 

— Dar cum voi reuşi dacă nu voi putea avea încredere nici 
măcar în propriile-mi simţuri? 

— Există un simţ pe care nu îl poate simula. Murtagh se 
răsuci ca să o privească în ochi. Mă laşi să îţi ating mintea? 
Nu voi încerca să îţi citesc gândurile. Vreau doar să ştii cum 
se simte mintea mea, astfel încât să o recunoşti - şi să mă 
mă recunoşti şi pe mine - pe viitor. 

Ea şovâăi. Ştia că acesta era un punct de cotitură. Fie 
accepta să îşi pună încrederea în el, fie refuza şi îşi pierdea 
astfel orice nădejde de a nu ajunge sclava lui Galbatorix. 
Totuşi, încă se temea să lase pe cineva să-i intre în minte. 
Murtagh ar fi putut încerca să o amăgească pentru ca ea să 
îşi lase garda jos, iar el să se instaleze mai uşor în conştiinţa 
ei. Sau poate că spera să întrezărească frânturi de 
informaţii trăgând cu urechea la gândurile ei. 

Apoi se gândi: „De ce ar recurge Galbatorix la asemenea 
şiretlicuri? Ar putea face oricare dintre acele lucruri de 
unul singur. Murtagh are dreptate; nu aş fi în stare să-i ţin 
piept... Dacă accept oferta lui Murtagh, asta m-ar putea 
pierde, însă dacă refuz, oricum sunt pierdută. Într-un fel 
sau altul, Galbatorix mă va dobori. Este doar o chestiune de 
timp”. 

— Fă ce vrei, zise ea. 

Murtagh încuviinţă şi îşi închise ochii pe jumătate. 

În liniştea minţii ei, începu să recite strofa pe care o 
folosea ori de câte ori voia să îşi ascundă gândurile sau să 
îşi apere conştiinţa de un intrus. Se concentra asupra ei cu 
toată puterea, hotărâtă să îl respingă pe Murtagh dacă era 
nevoie şi la fel de hotărâtă să nu se gândească la niciunul 
dintre secretele care îi fuseseră încredințate spre păstrare. 


În El-harim trăia un om cu ambră în priviri. 

Iar el îmi spuse: 

— Grijă ai la strâmbele şoptiri. 

Cu ai tenebrelor demoni să lupţi nu te îndemn, Căci altfel 
în cugetul tău îşi vor lăsa un semn; 

Nu asculta la ce grăiesc umbrele din abis, Căci altfel te vor 
bântui chiar şi în al tău vis. 

Când conştiinţa lui Murtagh o atinse pe a sa, ea se arcui şi 
începu să recite versurile şi mai repede. Spre surprinderea 
ei, mintea lui îi era familiară. Asemănările dintre conştiinţa 
lui şi... Nu, nu putea spune a cui, însă asemănările erau 
izbitoare, şi la fel diferenţele. Prima şi cea mai de seamă 
dintre diferenţe era mânia lui, care zăcea în centrul fiinţei 
sale precum o inimă rece şi neagră, încleştată şi nemişcată, 
cu vene de ură şerpuind în afară pentru a-i cuprinde şi 
restul sufletului. Însă grija lui pentru ea depăşea mânia. 
Văzând asta, ea se convinse că preocuparea lui era sinceră, 
căci prefacerea sinelui interior era nespus de dificilă, şi nu 
credea că Murtagh ar fi putut-o amăgi atât de convingător. 

Aşa cum îi făgăduise, nu făcu nici o încercare să pătrundă 
mai adânc în mintea ei şi, după câteva secunde, se retrase, 
iar ea rămase din nou singură cu gândurile sale. 

Murtagh îşi deschise ochii şi spuse: 

— Gata. O să mă recunoşti dacă îţi voi atinge din nou 
mintea pe viitor? Ea încuviinţă. Bine. Galbatorix poate face 
multe lucruri, însă nici măcar el nu poate imita senzaţia 
dată de mintea unei alte persoane. Voi încerca să te 
avertizez înainte ca el să înceapă a-ţi preschimba simţurile 
şi te voi contacta când se va opri. Astfel, nu va izbuti să te 
dezorienteze amestecând realitatea cu plăsmuirile. 

— Mulţumesc, zise ea, neputând să îşi exprime întreaga 
recunoştinţă printr-un singur cuvânt. 

— Din fericire, avem ceva timp la dispoziţie. Vardenii sunt 
la doar trei zile depărtare, iar elfii se apropie cu 
repeziciune dinspre nord. Galbatorix a plecat să 
supravegheze ultimele pregătiri pentru apărarea oraşului şi 


să discute chestiuni de strategie cu Seniorul Barst, cel care 
a primit comanda armatei cât timp aceasta este încartiruită 
în oraş. 

Ea se încruntă. Nu erau deloc veşti bune. Auzise de 
Seniorul Barst; avea o reputaţie teribilă printre nobilii de la 
curtea lui Galbatorix. Se spunea că ar fi fost la fel de ager la 
minte pe cât era de sângeros în luptă, zdrobindu-i fără pic 
de milă pe cei destul de nesăbuiţi ca să îl înfrunte. 

— Nu tu? întrebă ea. 

— Galbatorix are alte planuri pentru mine, deşi nu mi le-a 
dezvăluit încă. 

— Cât timp va fi ocupat cu pregătirile? 

— Restul zilei de astăzi şi mâine. 

— Crezi că mă poţi elibera înainte să se întoarcă? 

— Nu ştiu. Probabil că nu. Între ei se lăsă liniştea. Apoi el 
rosti: Acum am şi eu o întrebare pentru tine. De ce i-ai 
omorât pe acei oameni? Ştiai că nu aveai cum să scapi din 
cetate. Ai făcut-o doar în ciuda lui Galbatorix, aşa cum a zis 
el? 

Ea oftă şi se retrase de la pieptul lui Murtagh, stând în 
capul oaselor. Fără prea mare tragere de inimă, el îşi luă 
mâna de pe umerii ei. Ea trase aer în piept şi îl privi drept 
în ochi. 

— Nu puteam să stau doar şi să-l las să facă orice poftea 
cu mine. Trebuia să mă lupt; trebuia să îi arăt că nu mi-a 
înfrânt spiritul şi voiam să îl rănesc în orice fel puteam. 

— Deci chiar a fost în ciudă! 

— În parte. Şi ce-i cu asta? Se aştepta ca el să îşi exprime 
dezgustul sau să îi condamne acţiunile, însă el îi aruncă o 
privire admirativă şi îşi curbă buzele într-un surâs mărunt 
şi înţelegător. 

— Ei bine, bravo! replică el. După o clipă, ea îi întoarse 
surâsul. 

— În plus, era o şansă, oricât de mică, să pot scăpa. El 
pufni. 

— Da, şi dragonii or să înceapă să mănânce iarbă. 


— Chiar şi-aşa, trebuia să încerc măcar. 

— Înţeleg. Dacă aş fi putut, aş fi făcut şi eu la fel când m- 
au adus Gemenii aici. 

— Şi acum? 

— "Tot nu pot, şi chiar dacă aş putea, la ce bun? 

Ea nu avea nici un răspuns. Se lăsă tăcerea, apoi ea îi zise: 
— Murtagh, dacă nu mă poţi elibera de aici, vreau să îmi 
promiţi că mă vei ajuta să scap prin... alte mijloace. Nu ţi-aş 

cere... nu aş pune această povară pe umerii tăi, însă 
ajutorul tău îmi va uşura sarcina şi, oricum, s-ar putea să nu 
am prilejul de a o face singură. El îşi strânse buzele când o 
auzi, dar nu o întrerupse. Orice s-ar întâmpla, nu voi 
îngădui ca Galbatorix să mă transforme într-o păpuşă pe 
care o manevrează cum vrea el. Voi face orice, absolut orice 
ca să nu am această soartă. Poţi înţelege asta? 

Bărbia lui se lăsă în jos într-o încuviinţare scurtă. 

— Deci am cuvântul tău? 

E îşi lăsă privirea în podea şi îşi încleştă pumnii, cu 
respiraţia întretăiată. 

— Da. 

Murtagh era taciturn, însă în cele din urmă ea izbuti să îl 
scoată din cochilia sa şi îşi petrecură timpul vorbind despre 
lucruri fără prea mare însemnătate. Murtagh îi spuse 
despre modificările pe care le făcuse şeii primite de la 
Galbatorix pentru Thorn - modificări de care Murtagh era 
mândru pe drept cuvânt, căci îi îngăduiau să încalece şi să 
descalece mai iute, dar şi să-şi scoată sabia mai uşor. Ea îi 
vorbi despre străzile pieţei din Aberon, capitala Surdei, şi 
cum fugise ea adeseori de doica sa ca să le exploreze. 
Negustorul ei preferat era un om din triburile rătăcitoare. 
Numele său era Hadamanara-no Dachu Taganna, însă el 
insistase ca ea să îi folosească doar numele mic, care era 
Taganna. Vindea cuțite şi pumnale, şi părea să se bucure 
întotdeauna când îi arăta marfa sa, deşi nu cumpărase 
niciodată nimic de la el. 


Pe măsură ce ea şi Murtagh continuau să discute, 
conversaţia lor devenea tot mai familiară. În ciuda 
împrejurărilor neplăcute, ea îşi dădu seama că se bucura să 
comunice cu el. Era inteligent şi bine educat, şi avea un 
simţ muşcător al umorului care îi era pe plac, îndeosebi în 
situaţia în care se afla acum. 

Murtagh părea să savureze conversaţia la fel de mult 
precum ea. Totuşi, veni şi momentul în care îşi dădură 
seama amândoi că ar fi fost nebunesc să vorbească în 
continuare, temându-se de faptul că vor fi prinşi. Aşa că ea 
se întoarse la lespede, aşezându-se pe aceasta şi lăsându-l 
să o lege din nou de blocul neiertător de piatră. 

Când el dădu să plece, ea zise: 

— Murtagh! 

EI se opri şi se întoarse să o privească. 

Ea şovăi o clipă, apoi îşi luă inima în dinţi şi spuse: 

— De ce? se gândi că el avea să înţeleagă ce voia să spună: 
De ce ea? De ce să o salveze de la moarte şi acum să 
încerce să o elibereze? ghicise răspunsul, dar voia să-l audă 
pe el rostindu-l. 

EI o privi timp îndelungat, după care zise, cu un glas grav 
şi aspru: 

— Ştii de ce. 

Printre ruine. 

NORII groşi, cenuşii, se dădură într-o parte şi, de pe 
spatele Saphirei, Eragon privi interiorul Insulei Vroengard. 

În faţa lor se întindea o vale uriaşă, în formă de castron, 
înconjurată de munţi abrupți ce împungeau norii. O pădure 
deasă de molizi, pini şi brazi acoperea coastele munţilor şi 
colinele de la poalele acestora, ca o armată de soldaţi cu 
ţepi ce coborau mărşăluind de pe creste. Copacii erau înalţi 
şi trişti, şi chiar de la acea distanţă Eragon putea vedea 
bărbile de muşchi şi de licheni ce atârnau de pe crengile lor 
grele. 

Zdrenţe de ceaţă albă se agăţau de versanţii munţilor şi, în 
câteva locuri din întreaga vale, perdele difuze de ploaie 


cădeau din tavanul de nori. 

Mult deasupra fundului văii, Eragon zări printre copaci 
mai multe construcţii de piatră: intrări de peşteră dărâmate 
şi năpădite de buruieni; carcase de turnuri calcinate; palate 
grandioase cu acoperişurile prăbuşite şi câteva clădiri mai 
mici ce arătau de parcă puteau fi încă locuite. 

Mai mult de zece râuri curgeau din munţi şi rătăceau pe 
terenul înverzit până a se vărsa într-un lac întins, liniştit, 
aflat în mijlocul văii. În jurul lacului se găseau rămăşiţele 
oraşului Cavalerilor, Doru Araeba. Construcţiile erau 
imense - palate mari de proporţii atât de uriaşe încât multe 
dintre ele ar fi putut acoperi întregul Carvahall. Fiecare 
poartă era ca o intrare către o enormă cavernă 
necercetată. Fiecare fereastră era înaltă şi largă cât o 
poartă de castel şi fiecare zid era o adevărată stâncă 
abruptă. 

Covoare bogate de iederă înăbuşeau blocurile de piatră, şi 
unde nu era iederă era muşchi, astfel încât clădirile se 
pierdeau în peisaj, arătând de parcă ar fi crescut direct din 
pământ. Puţina piatră ce rămăsese neacoperită tindea către 
un ocru pal, deşi se puteau zări şi pete de roşu, cafeniu şi 
albastru întunecat. 

Asemenea tuturor construcţiilor ridicate de elfi, clădirile 
erau graţioase, curgătoare şi mai zvelte decât cele ale 
piticilor sau ale oamenilor, însă, în acelaşi timp, aveau o 
trăinicie şi o prestanţă care le lipsea caselor din copacii 
Ellesmerei; în unele dintre ele, Eragon observă asemănări 
cu locuinţele din Valea Palancar şi îşi aminti că primii 
Cavaleri din rândul oamenilor veniseră chiar din acea parte 
a Alagaesiei. Rezultatul era un stil arhitectural unic, nici pe 
de-a-ntregul elfesc, nici complet omenesc. 

Aproape toate clădirile erau vătămate, unele dintre ele 
mai mult decât altele. Prăpădul părea să aibă drept centru 
un punct aflat în capătul sudic al oraşului, unde un crater 
larg pătrundea peste zece metri în pământ. O dumbravă de 


mesteceni prinsese rădăcini în groapă, şi frunzele argintii 
ale acestora fremătau la fiecare adiere a brizei haotice. 

Spațiile deschise din interiorul oraşului fuseseră năpădite 
de buruieni şi de desiş, în vreme ce o margine de iarbă 
înconjura fiecare dintre lespezile de piatră ce formau 
străzile. 

Acolo unde clădirile protejaseră grădinile Cavalerilor de 
explozia ce devastase oraşul, flori în culori mate creşteau 
încă după modele făcute cu pricepere, ale căror forme 
erau, fără îndoială, păstrate de efectele vreunei vrăji de 
mult uitate. 

În ansamblul ei, valea circulară oferea un tablou sumbru. 

„lată ruinele mândriei şi gloriei noastre, spuse Glaedr. 
Apoi: Eragon, trebuie să arunci o nouă vrajă. Se formulează 
astfel...” şi rosti câteva fraze în limba străveche. Era o vrajă 
ciudată; alcătuirea ei era enigmatică şi complicată, iar 
Eragon nu-şi putu da seama la ce avea să servească. 

Când îl întrebă pe Glaedr, bătrânul dragon spuse: „Aici 
există o otravă invizibilă - în aerul pe care îl respiri, în 
pământul pe care mergi şi în mâncarea pe care ai putea-o 
mânca sau în apa pe care ai putea-o bea. Vraja ne va 
proteja împotriva ei.” „Ce... otravă?” întrebă Saphira, cu 
gândurile domoale ca o bătaie de aripi. 

Eragon văzu venind dinspre Glaedr o imagine a craterului 
de la marginea oraşului şi dragonul spuse: „În timpul 
bătăliei împotriva 'Trădătorilor, unul dintre ai noştri, un elf 
pe nume Thuviel, s-a omorât prin magie. Dacă a fost 
intenţionat sau din greşeală, nu s-a ştiut niciodată, dar 
urmarea este ceea ce puteţi vedea şi ceea ce nu puteţi 
vedea, căci explozia ce a rezultat a făcut regiunea de 
nelocuit. Cei care au rămas aici au căpătat curând nişte 
râni pe piele şi şi-au pierdut părul, iar mulţi au murit după 
aceea.” 

Îngrijorat, Eragon aruncă vraja - care nu ceruse multă 
energie - înainte de a spune: „Cum poate o persoană, fie ea 
elf sau nu, să stârnească atâta prăpăd? Chiar dacă dragonul 


lui Thuviel l-a ajutat, nu-mi pot imagina cum ar fi posibil, 
doar dacă nu cumva dragonul lui era cât un munte.” 
„Dragonul lui nu l-a ajutat, spuse Glaedr. Dragonul lui era 
mort. Nu, Thuviel a înfăptuit acest prăpăd de unul singur.” 
„Dar cum?” „În singurul fel în care ar fi putut: şi-a 
transformat carnea în energie.” „S-a transformat într-un 
spirit?” „Nu. Energia nu avea nici cuget, nici formă şi, odată 
slobozită, a ţâşnit în afară până s-a epuizat. 

„Nu ştiam că un singur corp conţine atât de multă forţă.” 
„E un lucru mai puţin ştiut, dar chiar şi cea mai mică 
fărâmă de materie poate da o mare cantitate de energie. 
Materia, se pare, este pur şi simplu energie îngheţată. 
Topeşte-o, şi vei elibera un potop căruia puţini îi pot 
rezista... Se spune că explozia asta s-a auzit până în 'Teirm 
şi că norul de fum stârnit a fost înalt cât Munţii Beor.” „Eaa 
fost cea care l-a ucis pe Glaerun?” întrebă Eragon, 
referindu-se la acel Trădător care, după câte ştia el, murise 
la Vroengard. 

„Ea a fost. Galbatorix şi restul Trădătorilor au fost astfel 
preveniţi şi s-au putut adăposti, însă mulţi dintre ai noştri 
nu au fost la fel de norocoşi, astfel că au pierit.” 

Când Saphira alunecă pe sub norii ce atârnau foarte jos, 
Glaedr îi spuse încotro să zboare, aşa că ea îşi schimbă 
direcţia, luând-o către partea de nord-vest a văii. Glaedr îi 
spuse numele fiecăruia dintre munţii peste care trecu ea: 
Ilthiaros, Fellsverd şi Nammenmast, împreună cu Huildrim 
şi Tirnadrim. El aminti, de asemenea, numele multora 
dintre forturile şi turnurile prăbuşite de sub ei şi le 
împărtăşi câte ceva din istoria lor lui Eragon şi Saphirei, 
deşi doar Eragon dădu atenţie povestirii bătrânului dragon. 

În conştiinţa lui Glaedr, Eragon simţi cum o jale veche se 
trezeşte din nou. O jale ce era cauzată nu atât de 
distrugerea oraşului Doru Araeba, cât de morţile 
Cavalerilor, de extincţia aproape totală a dragonilor şi de 
pierderea a mii de ani de cunoaştere şi înţelepciune. 
Amintirea a ceea ce fusese - a tovărăşiei împărtăşite cândva 


cu ceilalţi membri ai ordinului său - îi sporea singurătatea 
lui Glaedr. Aceasta, împreună cu durerea lui, dădea naştere 
unui sentiment de asemenea dezolare, încât Eragon începu 
să se simtă trist şi el. 

Se retrase puţin din conştiinţa lui Glaedr, dar valea părea 
la fel de posomorâtă şi de melancolică, de parcă ţinutul 
însuşi ar fi jelit căderea Cavalerilor. 

Cu cât Saphira zbura mai jos, cu atât clădirile arătau mai 
mari. Când adevărata lor mărime deveni evidentă, Eragon 
înţelese că lucrurile citite în Domia abr Wyrda nu fuseseră o 
exagerare: cele mai mari dintre ele erau atât de imense, 
încât Saphira ar fi putut zbura prin interiorul lor. 

Aproape de marginea oraşului părăsit, el începu să 
observe pe pământ mormane de oase albe, gigantice: 
scheletele dragonilor. Priveliştea îl umplu de repulsie, dar 
nu reuşi să se desprindă de ea. Ce îl izbi cel mai tare fu 
mărimea lor. Câţiva dintre dragoni fuseseră mai mici decât 
Saphira, însă cei mai mulţi dintre ei fuseseră mult mai mari 
decât ea. Cel mai mare pe care îl văzu era un schelet ale 
cărui coaste aveau, după părerea lui, cel puţin treizeci de 
metri lungime şi ajungeau, în unele locuri, la cinci metri 
grosime. Numai craniul singur - un lucru imens, feroce, 
acoperit cu pete de lichen, asemenea unui colţ tare de 
stâncă - era mai lung şi mai înalt decât corpul Saphirei. 
Până şi Glaedr, pe când avea încă învelişul trupesc, ar fi 
părut foarte mic pe lângă dragonul ucis. 

„Aici zace Belgabad, cel mai mare dintre noi”, spuse 
Glaedr, observând pe ce se concentra atenţia lui Eragon. 

Eragon îşi aminti vag numele, dintr-una din cronicile pe 
care le citise în Ellesmera; autorul scrisese doar că 
Belgabad fusese prezent şi că pierise în bătălie, asemeni 
multora. „Cine era Cavalerul său?” întrebă el. 

„Nu avea Cavaler. Era un dragon sălbatic. Timp de secole, 
a trăit singuratic în nordul îngheţat, însă când Galbatorix şi 
Trădătorii au început să îi masacreze pe ai noştri, ne-a 
zburat în ajutor.” „A fost cel mai mare dragon care a existat 


vreodată?” „Vreodată? Nu. Dar în acel moment, da.” „Cum 
găsea hrană îndeajuns?” „La acea vârstă şi la acea mărime, 
dragonii îşi petrec cea mai mare parte a timpului într-o 
stare de transă, ca un fel de somn, visând la tot ce le trece 
prin cap, de la rotația stelelor la înălţarea şi prăbuşirea 
munţilor de-a lungul eonilor, sau chiar la ceva atât de mic 
precum bătaia unei aripi de fluture. Deja simt ispita unei 
asemenea odihne, dar e nevoie de mine treaz, şi treaz voi 
rămâne.” „L-ai... cunoscut... pe Belgabad?” întrebă 

Saphira, abia vorbind din pricina oboselii. 

„L-am întâlnit, dar nu l-am cunoscut. În general, dragonii 
sălbatici nu se întovărăşesc cu aceia dintre noi care avem 
Cavaleri. Ne privesc de sus, considerând că suntem prea 
îmblânziţi şi prea supuşi, în vreme ce noi ne uităm de sus la 
ei considerându-i prea dominați de propriile instincte, deşi 
uneori îi admirăm exact pentru acest lucru. De asemenea, 
nu trebuie să uiţi că einu au o limbă a lor, şi acest lucru a 
creat între noi o distincţie mai mare decât ai putea crede. 
Limba ne modifică minţile în chipuri greu de explicat. 
Dragonii sălbatici pot comunica la fel de bine ca un pitic sau 
ca un elf, desigur, însă ei fac asta împărtăşindu-şi amintiri, 
imagini şi senzaţii, nu cuvinte. Doar cei mai isteţi dintre ei 
au ales să înveţe o limbă sau alta.” 

Glaedr se opri, apoi adăugă: „Dacă îmi amintesc bine, 
Belgabad era un urmaş îndepărtat al lui Raugmar cel 
Negru, iar Raugmar, după cum sunt sigur că îţi aminteşti, 
Saphira, a fost stră-stră-stră-strămoşul mamei tale, 
Vervada.” 

Aflată la capătul puterilor, Saphira reacţiona cu ceva 
întârziere, dar într-un târziu îşi răsuci gâtul pentru a mai 
privi o dată către imensul schelet. „A fost probabil un 
vânător bun, dacă a crescut atât de mare.” „A fost cel mai 
bun”, spuse Glaedr. 

„În cazul ăsta... mă bucur că avem acelaşi sânge.” 

Mulțimea oaselor împrăştiate pe pământ îl cutremură pe 
Eragon. Până atunci nu înţelesese pe deplin nici proporţiile 


bătăliei, nici cât de mulţi dragoni fuseseră cândva. 
Priveliştea făcu să-i renască ura faţă de Galbatorix, şi o dată 
în plus Eragon îşi jură că îl va vedea pe rege mort. 

Saphira se cufundă într-o fâşie de ceaţă, cu negura albă 
rostogolindu-se din vârful aripilor ei asemenea unor 
vârtejuri stârnite în tării. Apoi un câmp cu iarbă încâlcită 
veni spre ea şi Saphira ateriza cu o hurducătură violentă. 
Piciorul drept din faţă cedă, iar ea se clătină într-o parte şi 
căzu pe piept şi pe umăr, brăzdând pământul cu atâta 
putere încât, de nu ar fi fost vrăjile sale de protecţie, 
Eragon s-ar fi înfipt singur în ţepul de pe gâtul Saphirei. 

Odată ce se opri din alunecare, Saphira rămase nemişcată, 
ameţită de impact. Apoi se rostogoli încet înapoi, îşi strânse 
aripile şi se aşeză într-o poziţie ghemuită. Chingile şeii 
scârţâiră când ea se mişcă - un zgomot nefiresc de puternic 
în atmosfera discretă din interiorul insulei. 

Eragon desfăcu legăturile din jurul picioarelor sale, apoi 
sări de sus pe pământ. Era umed şi moale, iar el căzu într- 
un genunchi atunci când cizmele i se afundară în solul jilav. 

— Am făcut-o, zise el, uluit. Se îndreptă către capul 
Saphirei şi, când aceasta îşi plecă grumazul astfel încât să îl 
poată privi în ochi, îşi puse mâinile de-o parte şi de alta a 
capului ei lung şi îşi presă fruntea de botul ei. 

„Mulţumesc”, spuse el. 

Auzi plesnetul pleoapelor ei care se închiseseră, apoi capul 
începu să-i vibreze în vreme ce ea torcea adânc. 

După o clipă, Eragon îi dădu drumul şi se întoarse pentru 
a privi împrejurimile. Câmpul pe care aterizase Saphira se 
afla la marginea de nord a oraşului. 

Bucăţi de zidărie crăpată - unele mari cât Saphira - erau 
împrăştiate prin iarbă; Eragon se simţi uşurat că ea evitase 
să lovească vreuna dintre ele. 

Câmpul urca îndepărtându-se de oraş până la poalele celei 
mai apropiate coline, care era acoperită de păduri. Acolo 
unde câmpul şi colina se întâlneau, o vastă piaţă pietruită 
fusese tăiată în pământ, iar în capătul îndepărtat al pieţei se 


afla un morman masiv de piatră tăiată, ce se întindea către 
nord preţ de peste jumătate de milă. Dacă s-ar fi păstrat 
întreagă, clădirea ar fi fost una dintre cele mai mari de pe 
insulă şi, cu siguranţă, una dintre cele mai bogat 
ornamentate, căci, printre blocurile pătrate de piatră ce 
formau zidurile, Eragon zări zeci de coloane canelate, dale 
sculptate reprezentând viță-de-vie şi flori, precum şi o 
întreagă armată de statui, multe dintre ele lipsite de unele 
părţi ale corpului, de parcă ar fi participat şi ele la bătălie. 

„Aici se află Marea Bibliotecă, spuse Glaedr. Sau ce a mai 
rămas din ea după ce a prădat-o Galbatorix.” 

Eragon se întoarse încet, în timp ce studia împrejurimile. 
În partea de sud a bibliotecii, sub covorul încâlcit de iarbă, 
văzu urmele şterse ale unor poteci părăsite. Cărările 
duceau de la bibliotecă la un crâng de meri ce ascundeau 
vederii terenul, însă în spatele acestora se ridica un stâlp 
crestat din piatră, înalt de peste două sute de picioare, pe 
care creşteau câţiva jnepeni cioturoşi. 

Eragon simţi o scânteie de emoție în capul pieptului. Era 
sigur, şi totuşi întrebă: „Este ea? E Stânca lui Kuthian?” 

Îl simţi pe Glaedr folosindu-se de ochii lui pentru a privi 
acea formaţiune, apoi dragonul spuse: „Îmi pare ciudat de 
cunoscută, dar nu îmi pot aminti când aş fi putut s-o văd 
înainte...” 

Eragon nu avu nevoie de altă confirmare. 

— Să mergem! spuse el. 

Înainta cu greu prin iarba înaltă până la brâu către cea 
mai apropiată potecă. 

Aici iarba nu mai era atât de deasă, şi el putu simţi sub 
picioare, în locul pământului înmuiat de ploaie, caldarâmul 
tare. Cu Saphira urmându-l îndeaproape, alergă pe cărare 
şi împreună străbătură crângul umbrit de meri. Amândoi 
păşeau cu grijă, căci copacii păreau treji şi atenţi, şi era 
ceva ameninţător în forma crengilor lor, ca şi cum se 
pregăteau să îi înşface cu gheare frânte. 


Fără să-şi dea seama, Eragon răsuflă uşurat când ieşiră 
din crâng. 

Stânca lui Kuthian se ridica la marginea unei poieni întinse 
pe care creştea o multitudine încâlcită de trandafiri, scaieţi, 
zmeură şi cucută-de-apă. În spatele proeminenţei de piatră 
se înălţau şiruri de brazi care se întindeau până la muntele 
ce se contura mult deasupra. Zarva supărată a veveriţelor 
răsuna printre trunchiurile copacilor, dar cât despre 
animalele însele, nu vedeai nici măcar un fir de păr. 

Trei bănci de piatră - ascunse pe jumătate sub straturile 
de rădăcini, iederă şi plante târâtoare - erau dispuse în 
jurul luminişului, la distanţe egale. Într-o margine se afla o 
salcie al cărei trunchi servise cândva drept umbrar, unde 
Cavalerii puteau să se urce şi să admire priveliştea; însă în 
ultima sută de ani trunchiul crescuse mult prea gros pentru 
ca un om, un elfsau un pitic să se mai poată strecura în 
spaţiul din interior. 

Eragon se opri la marginea luminişului şi privi îndelung 
Stânca lui Kuthian. Alături de el, Saphira pufăi şi se aşeză 
pe burtă, zguduind pământul şi obligându-l pe Eragon să îşi 
îndoaie genunchii pentru a-şi menţine echilibrul. El o frecă 
pe umăr, apoi îşi întoarse privirea spre turnul de stâncă. O 
senzaţie de aşteptare febrilă îl inundă. 

Deschizându-şi mintea, Eragon cercetă luminişul şi copacii 
din jurul acestuia, ca nu cumva cineva să urmărească a-i 
prinde într-o capcană. Singurele creaturi vii pe care le 
simţea erau plantele, insectele şi cârtiţele, şoarecii şi şerpii 
ce vieţuiau prin desişul poienii. 

Începu să compună descântece care, spera el, îi vor 
permite să detecteze orice capcană magică din zonă. 
Înainte de a apuca să închege două vorbe, Glaedr spuse 
„Opreşte-te. Tu şi Saphira sunteţi prea obosiţi pentru asta, 
acum. Mai întâi odihniţi-vă; mâine ne putem întoarce 
pentru a vedea ce este de descoperit.” „Dar...” „Niciunul 
dintre voi nu este în stare să se apere, dacă e cazul să 
luptăm. Ce e de găsit poate fi găsit aici şi dimineaţă.” 


Eragon ezită, apoi abandonă vraja fără tragere de inimă. 
Ştia că Glaedr are dreptate, dar nu suferea să mai aştepte, 
când îndeplinirea sarcinii lor era atât de la îndemână. 

„Prea bine”, spuse el şi se caţără la loc pe Saphira. 

Cu un pufnit obosit, ea se ridică, apoi se întoarse încet şi 
traversă din nou, cu pas târşâit, crângul de meri. Impactul 
greu al paşilor ei scutura frunzele din copaci, şi una dintre 
acestea ateriză în poala lui Eragon. El o ridică şi era gata să 
o arunce, când observă că frunza avea o altă formă decât 
cea normală: ghimpele din vârf era mai lung şi mai mare 
decât al oricărei frunze de măr pe care o văzuse până 
atunci, iar nervurile păreau să deseneze modele la 
întâmplare, în locul reţelelor regulate de linii la care s-ar fi 
aşteptat el. 

Apucă o altă frunză, de data aceasta încă verde. Asemeni 
surorii sale uscate, frunza cea proaspătă avea zimţi mai 
mari şi o hartă confuză de nervuri. 

„De la bătălie încoace, lucrurile nu au mai fost ce erau 
înainte”, spuse Glaedr. 

Eragon se încruntă şi azvârli frunzele. Din nou auzi 
sporovăială veveriţelor şi din nou nu reuşi să vadă niciuna 
dintre ele prin copaci, nici nu le putu simţi cu mintea, fapt 
ce îl îngrijoră. 

„Dacă aş avea solzi, locul ăsta mi-ar da mâncărimi”, îi spuse 
el Saphirei. 

Un norişor de fum se ridică din nările acesteia, când ea 
pufni amuzată. 

Din crâng, zbură către miazăzi, până ce ajunse la unul 
dintre multele râuri ce coborau din munţi: un pârâiaş 
îngust, alb, ce murmura domol, rostogolindu-se pe patul său 
de stânci. Aici, Saphira o coti şi urmă cursul apei, până ce 
ajunse la o pajişte adăpostită, aproape de marginea pădurii. 
„Aici”, zise Saphira, şi se lăsă jos. 

Părea un loc potrivit de ridicat tabăra, iar Saphira nu era 
deloc dispusă să mai caute, aşa că Eragon încuviinţă şi 
descălecă. Se opri pentru o clipă ca să admire priveliştea 


văii; apoi scoase şaua şi coburii de pe Saphira, după care 
aceasta îşi scutură capul, îşi roti umerii şi îşi răsuci gâtul ca 
să se ciugulească într-un loc de pe piept unde chingile o 
roseseră. 

Fără a mai sta pe gânduri, se încovrigă în iarbă, îşi băgă 
capul sub aripă şi îşi înfăşură coada în jurul ei. „Nu mă 
treziţi decât dacă ceva încearcă să ne mănânce”, spuse ea. 

Eragon zâmbi şi o bătu uşor pe coadă, apoi se întoarse să 
privească din nou valea. Rămase acolo mult timp, fără să se 
gândească la ceva anume, mulţumindu-se să observe şi să 
existe, fără să facă vreun efort pentru a înţelege sensul 
lumii din jurul său. 

Într-un sfârşit, îşi luă pătura şi o întinse lângă Saphira. 

„Stai tu de pază pentru noi?” îl întrebă el pe Glaedr. 
„Voi sta de veghe. Odihniţi-vă şi nu vă faceţi griji.” 

Eragon dădu din cap, deşi Glaedr nu-l putea vedea, apoi se 
cufundă în pături şi se lăsă purtat de visele sale. 

Snalgli pentru doi. 

Era după-amiază târziu când Eragon deschise ochii. 
Pătura de nori se spărsese în câteva locuri şi raze de lumină 
aurie brăzdau valea, luminând acoperişurile clădirilor 
năruite. Deşi valea părea încă rece, umedă şi neprimitoare, 
lumina îi dădea o anumită măreție. Pentru prima oară, 
Eragon înţelese de ce Cavalerii aleseseră să se stabilească 
pe insulă. 

Căscă, apoi o privi pe Saphira şi îi atinse uşor mintea. Ea 
încă dormea, cufundată într-un somn fără vise. Îi simţea 
conştiinţa ca pe o flacără ce pâlpâia, aproape un tăciune 
mocnind, un tăciune ce se putea stinge, la fel de bine cum 
putea lua foc din nou. 

Senzaţia îl nelinişti - îi amintea prea mult de moarte - aşa 
că reveni la propria-i minte şi limită contactul dintre ei la un 
singur fir îngust de gânduri: doar cât să poată fi sigur că ea 
era în siguranţă. 

În pădurea din spatele său, o pereche de veveriţe începură 
să se dondănească, ţipând ascuţit. Se încruntă în timp ce le 


asculta; vocile lor păreau puţin prea ascuţite, prea rapide, 
prea melodioase. Era ca şi cum o altă creatură ar fi imitat 
sunetele scoase de veveriţe. 

Gândul acesta îi ridică părul de pe ceafă. 

Rămase în acelaşi loc mai mult de o oră, ascultând ţipetele 
şi ciripitul din pădure şi urmărind brazdele de lumină ce 
treceau peste dealurile, câmpiile şi munţii din valea adâncă, 
în formă de castron. Apoi spărturile din nori se închiseră, 
cerul se întunecă, iar zăpada începu să cadă pe versanţii 
munţilor, colorându-i în alb. 

Eragon se ridică şi îi spuse lui Glaedr: „Mă duc să strâng 
nişte vreascuri pentru foc. Mă întorc în câteva minute.” 

Dragonul încuviinţă, iar Eragon îşi croi drum cu grijă prin 
poiană către pădure, încercând din răsputeri să nu facă 
zgomot pentru a nu o deranja pe Saphira. După ce ajunse la 
copaci, mări pasul. Deşi erau destule crengi uscate la 
marginea pădurii, voia să îşi dezmorţească picioarele şi, pe 
cât era cu putinţă, să găsească sursa ciripelilor. 

Umbrele se întindeau lungi, sub copaci. Aerul era stătut şi 
rece, precum cel dintr-o peşteră aflată adânc sub pământ, 
şi mirosea a ciuperci, lemn putrezit şi răşină scursă. 
Mugşchii şi lichenii atârnau de ramuri ca nişte fâşii de 
dantelă zdrenţuită, pătate şi umede, dar păstrând încă o 
oarecare frumuseţe delicată. Aceştia împărțeau interiorul 
pădurii în celule de diverse mărimi, ceea ce îl împiedica să 
vadă la mai mult de cincizeci de picioare, în orice direcţie. 

Eragon se orienta după susurul pârâului pentru a-şi 
determina poziţia pe când înainta tot mai adânc în pădure. 
Apropiindu-se de ele, văzu că aici coniferele erau diferite de 
cele din Şiră sau chiar de cele din Du Weldenvarden; aveau 
mănunchiuri de şapte ace în loc de trei şi, cu toate că ar fi 
putut fi o iluzie optică provocată de lumina din ce în ce mai 
slabă, i se părea că întunericul se agăța de copaci precum o 
mantie ce le acoperea trunchiurile şi ramurile. De 
asemenea, totul în privinţa copacilor de la crăpăturile din 
scoarță şi rădăcinile noduroase până la conurile solzoase - 


totul avea o unghiularitate stranie şi o ferocitate a 
contururilor care îi făceau să pară că sunt gata să se 
smulgă din pământ şi să mărşăluiască spre oraşul din vale. 

Eragon se înfioră şi o trase uşor pe Brisingr din teacă. Nu 
mai fusese niciodată într-o pădure atât de amenințătoare. 
Era ca şi cum copacii erau mânioşi - aşa cum se întâmplase 
şi cu crângul de meri mai devreme - şi voiau să îi smulgă 
carnea de pe oase. 

Cu dosul palmei, îndepărtă o fâşie de licheni galbeni, 
înaintând cu grijă. 

Până acum nu văzuse nici urmă de vânat, nici nu găsise 
vreo dovadă a prezenţei lupilor şi urşilor, ceea ce îl 
nedumerea. La o distanţă atât de mică de pârâu ar fi trebuit 
să dea peste urme ce duceau la apă. 

„Poate că animalele evită această parte a pădurii, se gândi 
el. Dar de ce?” 

Un buştean căzut îi bloca drumul. Păşi peste el şi cizma i 
se afundă până la gleznă într-un covor de muşchi. O clipă 
mai târziu, gedwey ignasia din palmă începu să îl mănânce 
şi auzi un cor de „scri-scri!” şi scri-scra!” când vreo şase 
viermi albi - fiecare dintre ei mare cât un deget - ţâşniră 
din muşchi şi începură să ţopăie, îndepărtându-se de el. 

Vechile-i instincte puseră stăpânire pe el şi se opri, de 
parcă ar fi dat peste un şarpe. Nu mai clipi. Nici măcar nu 
mai respiră, în vreme ce privea viermii graşi şi dezgustători 
care fugeau. În acelaşi timp, răscoli în memorie după vreo 
menționare de-a lor pe durata pregătirii sale în Ellesmera, 
dar nu îşi putu aminti nimic despre aşa ceva. 

„Glaedr! Ce mai sunt şi ăştia? Şi îi arătă dragonului viermii. 
Cum se numesc în limba străveche?” 

Spre descumpănirea lui Eragon, Glaedr rosti: „Nu îmi sunt 
cunoscuţi. N-am mai văzut aşa ceva niciodată, nici nu am 
auzit vorbindu-se despre ei. Sunt noi în Vroengard, şi noi în 
Alagaesia. Nu îi lăsa să te atingă; s-ar putea să fie mai 
periculoşi decât par”. 


După ce se depărtară la câteva picioare de Eragon, viermii 
fără nume săriră mai sus decât de obicei şi, cu un sunet de 
„scri-scro!”, plonjară înapoi în muşchi. Când atinseră 
pământul, se divizară, transformându-se într-o mulţime de 
centipede verzi care se făcură iute nevăzute în fâşiile de 
muşchi încâlcit. 

De-abia atunci Eragon răsuflă uşurat. 

„Nu ar trebui să existe”, făcu Glaedr. Părea tulburat. 

Eragon îşi ridică încet cizma de pe muşchi şi se trase 
înapoi, în spatele buşteanului. Cercetând muşchiul cu mai 
multă atenţie, văzu că, de fapt, ceea ce socotise a fi 
vârfurile unor crengi bătrâne ieşind din pătura de vegetaţie 
erau bucăţi rupte de coaste şi coarne - rămăşiţele uneia sau 
mai multor căprioare. 

După ce chibzui un moment, Eragon se întoarse şi se 
înapoie pe unde venise, de data aceasta asigurându-se că 
evită orice petic de muşchi de pe drum, ceea ce nu era 
deloc uşor. Orice-ar fi ciripit prin pădure, nu merita să îşi 
rişte viaţa ca să afle - cu atât mai mult cu cât bănuia că 
printre copaci stăteau la pândă şi lucruri mai rele decât 
viermii. Simţea în continuare furnicături în palmă şi, din 
experienţă, ştia că asta însemna că prin apropiere se afla 
ceva periculos. 

Când zări din nou pajiştea şi albastrul solzilor Saphirei 
printre trunchiurile coniferelor, făcu cale-ntoarsă spre 
pârâu. Muşchiul acoperea malurile acestuia, aşa că păşi pe 
buşteni şi pietre până ce ajunse pe un bolovan teşit din 
mijlocul apei. 

Acolo se lăsă pe vine, îşi scoase mănuşile şi îşi spălă 
mâinile, faţa şi gâtul. Atingerea apei reci ca gheaţa îl învioră 
şi, în câteva clipe, urechile i se înroşiră şi trupul i se încălzi. 

Un ciripit puternic răsună deasupra pârâului, chiar pe 
când îşi ştergea ultimele picături de apă de pe gât. 

Mişcându-se cât putu de puţin, îşi ridică privirea către 
vârful copacilor de pe celălalt mal. 


La treizeci de picioare înălţime, patru umbre stăteau pe o 
creangă. Umbrele aveau pene mari, ţepoase, ce se răsfirau 
în toate direcţiile în jurul capetelor negre, ovale. În centrul 
fiecărui oval lucea câte o pereche de ochi albi, oblici, ca 
nişte fante, iar privirea lor goală nu te lăsa să îţi dai seama 
încotro se uitau. Însă cel mai tulburător lucru era că 
umbrele, ca toate umbrele, nu aveau adâncime. Când se 
întorceau într-o parte, dispăreau. 

Fără să-şi ia ochii de la ele, Eragon întinse mâna şi apucă 
mânerul lui Brisingr. 

Umbra din stânga îşi înfoie penele şi apoi scoase ciripitul 
ascuţit pe care îl confundase cu chiţăitul unei veveriţe. Alte 
două umbre o imitară şi pădurea răsună de zarva stridentă 
a ţipetelor lor. 

Eragon se gândi să le atingă minţile, însă îşi aminti de 
Fanghurii întâlniți pe drumul către Ellesmera, aşa că 
renunţă, considerând c-ar fi o nesăbuinţă. 

Rosti cu o voce joasă: 

— Eka ai fricai un Shur 'tugal. Sunt Cavaler şi vă sunt 
prieten. 

Umbrele părură să îl fixeze cu privirea şi, o clipă, totul în 
jur amuţi, mai puţin susurul blând al pârâului. Apoi 
începură să ciripească din nou, iar ochii lor se aprinseră tot 
mai mult, până ce străluciră ca nişte bucăţi de fier încins. 

După câteva minute, văzând că umbrele nu dau nici un 
semn că l-ar ataca şi nici că ar vrea să fugă, Eragon se 
ridică în picioare şi făcu un pas spre piatra din spatele său. 

Mişcarea păru să alerteze nălucile; acestea ţipară la 
unison. Apoi ridicară din umeri şi se scuturară, iar în locul 
lor apărură patru bufniţe mari, cu aceleaşi pene ţepoase 
înconjurându-le feţele pestriţe. Îşi deschiseră ciocurile 
galbene şi ciripiră în direcţia lui, ocărându-l cum ar fi făcut 
nişte veveriţe; apoi îşi luară zborul printre copaci, făcându- 
se repede nevăzute în frunzişul bogat al crengilor. 

— Barzul, făcu Eragon. 


Sări înapoi pe unde venise şi porni în grabă către pajişte, 
oprindu-se doar ca să ridice o mână de vreascuri de pe jos. 

Îndată ce ajunse la Saphira, aruncă lemnele pe pământ, 
îngenunche şi începu să pună vrăji de apărare în jurul 
locului, cât de multe îi treceau prin cap. Glaedr îi 
recomandă o vrajă pe care el o uitase, apoi îi zise: „Niciuna 
dintre aceste creaturi nu era aici când m-am întors 
împreună cu Oromis, după bătălie. Nu sunt deloc cum ar 
trebui să fie. Magia folosită aici a prefăcut acest tărâm şi 
fiinţele care trăiesc pe el. Acum este un loc rău”. 

„Ce creaturi?” întrebă Saphira. Îşi deschise ochii şi căscă, o 
privelişte înfricoşătoare. Eragon îi împărtăşi amintirile, iar 
ea spuse: „Ar fi trebuit să mă iei cu tine. Aş fi mâncat 
viermii şi păsările de umbră şi tu n-ai mai fi avut nici un 
motiv să te temi de ele”. 

„Saphira!” 

Îşi întoarse un ochi către el. „Mi-e foame. Magie sau nu, e 
vreun motiv pentru care să nu mănânc aceste lucruri 
ciudate?” „Da, pentru că s-ar putea să te mănânce ele pe 
tine, Saphira Bjartskular, rosti Glaedr. Ştii prima lege a 
vânătorii la fel de bine ca mine: nu îţi vâna prada până nu te 
asiguri că este o pradă. Altfel s-ar putea să te trezeşti că 
ajungi tu cina altcuiva.” 

— În locul tău, nu mi-aş bate capul căutând căprioare, zise 
Eragon. Mă îndoiesc că au mai rămas prea multe. Pe 
deasupra, a început să se lase întunericul şi, chiar dacă n-ar 
fi fost aşa, nu cred că este o idee prea bună să vânezi pe- 
aici. 

Ea mârâi încetişor. „Prea bine, atunci o să mă întorc la 
somn. Însă mâine-dimineaţă voi merge la vânătoare, 
indiferent de pericol. Am burta goală şi trebuie să mănânc 
înainte de a traversa marea din nou.” 

Ţinându-se de cuvânt, Saphira închise ochii şi adormi 
imediat. 

Eragon făcu un mic foc, apoi mancă o cină sărăcăcioasă şi 
privi cum întunericul înghiţea valea. Vorbi cu Glaedr despre 


planurile lor pentru ziua următoare, iar Glaedr îi spuse mai 
multe despre istoria insulei, întorcându-se până la 
vremurile de dinaintea sosirii elfilor în Alagaesia, când 
Vroengard era tărâmul dragonilor şi-atât. 

Înainte ca ultima geană de lumină să dispară de pe cer, 
bătrânul dragon zise: „Ai vrea să vezi cum arăta Vroengard 
pe vremea Cavalerilor?” „Aş vrea”, recunoscu Eragon. 

„Atunci priveşte”, rosti Glaedr, iar Eragon simţi cum 
dragonul pune stăpânire pe mintea lui şi începe să reverse 
în ea un şuvoi de imagini şi de senzaţii. Vederea lui Eragon 
se transferă şi, deasupra decorului, el văzu o copie 
fantomatică a văii. Era o amintire a văii în amurg, cum era 
şi acum, însă cerul era senin şi o mulţime de stele licăreau 
şi sclipeau deasupra marelui cerc de vulcani, Aras Thelduin. 
Copacii de altădată păreau mai înalţi, mai drepţi şi mai 
puţin ameninţători, iar în toată valea clădirile Cavalerilor 
erau întregi, lucind ca nişte faruri palide în asfinţit, datorită 
luminii calde a felinarelor fără flacără ale elfilor. Piatra de 
culoarea ocrului nu era atât de acoperită de iederă şi de 
muşchi pe atunci, iar sălile şi turnurile aveau o anumită 
nobleţe care le lipsea ruinelor. lar de-a lungul cărărilor 
pavate şi sus, în tării, Eragon zări formele sclipitoare ale 
nenumăraţilor dragoni: uriaşi graţioşi ce purtau pe pielea 
lor comoara a mii de regi. 

Plăsmuirea mai ţinu o clipă; apoi Glaedr eliberă mintea lui 
Eragon şi valea îi apăru din nou aşa cum era ea acum. 

„Ce frumos era!” exclamă Eragon. 

„Era, dar nu mai este.” 

Eragon continuă să cerceteze valea, comparând-o cu ce îi 
arătase Glaedr, şi se încruntă când văzu un şir de lumini ce 
săltau prin oraşul părăsit; nişte felinare, după părerea lui. 
Murmură o vrajă care să-i facă vederea mai ageră şi izbuti 
să distingă un şir de siluete purtând robe întunecate, ce 
mergeau încet printre ruine. Păreau solemne şi 
nepământeşti, iar în mersul lor măsurat şi cadenţat, dar şi 
în legănatul felinarelor, era ceva ritualic. 


„Cine sunt?” îl întrebă pe Glaedr. Se simţea de parcă ar fi 
observat ceva ce nu era menit ochilor altor oameni. 

„Nu ştiu. Poate că sunt urmaşii celor care s-au ascuns în 
timpul bătăliei. Poate că sunt oameni ca şi tine, care s-au 
gândit să se stabilească aici după căderea Cavalerilor. Sau 
poate că sunt cei care venerează dragonii şi Cavalerii ca pe 
nişte zei.” „Chiar există asemenea oameni?” „Existau. Noi 
descurajam acest cult, dar chiar şi-aşa, tot era destul de 
răspândit prin părţile mai izolate ale Alagaesiei... Cred că ai 
făcut bine să pui vrăji de apărare în jurul nostru.” 

Eragon privi cum siluetele cu glugi îşi croiau drum prin 
oraş, ceea ce dură aproape o oră. După ce ajunseră în 
capătul celălalt, felinarele se stinseră unul câte unul, iar 
Eragon nu putu să vadă unde dispăruseră cei care le 
duceau, nici măcar cu ajutorul magiei. 

Apoi Eragon stinse focul cu câţiva pumni de ţărână şi se 
strecură sub pături ca să se odihnească. 

„Eragon! Saphira! Sculaţi-vă!” 

Eragon îşi deschise imediat ochii. Sări în capul oaselor şi o 
înşfacă pe Brisingr. 

În jur era întuneric, cu excepţia licăririi roşiatice a 
jăraticului din dreapta sa şi a peticului de cer înstelat 
dinspre răsărit. Deşi lumina era palidă, Eragon izbuti să 
distingă contururile pădurii şi ale pajiştii... şi ale melcului 
monstruos de mare care aluneca pe iarbă spre el. 

Eragon ţipă şi se trase înapoi. Melcul - a cărui cochilie era 
înaltă de peste doi metri - şovăi, apoi se repezi spre el cu 
viteza unui om care aleargă. Din crăpătura neagră a gurii 
lui se auzi un sâsâit ca de şarpe, iar ochii săi fluturători 
erau mari cât pumnul. 

Eragon îşi dădu seama că nu va avea timp să se ridice în 
picioare, iar spaţiul strâmt din spate nu îi permitea să o 
tragă pe Brisingr. Se pregăti să arunce o vrajă, însă, înainte 
de a apuca să facă asta, capul Saphirei ţâşni pe lângă el şi 
aceasta înhaţă melcul în fălci. Cochilia melcului trosni sub 


colții ei cu un sunet de ardezie spartă, iar creatura scoase 
un țipăt stins şi tremurat. 

Răsucindu-şi gâtul, Saphira azvârli melcul în aer, îşi căscă 
gura cât putu de mult şi înghiţi creatura cu totul, săltând de 
două ori din cap, precum un prigor ce înghite o râmă. 

Coborându-şi privirea, Eragon văzu alţi patru melci uriaşi 
pe povârniş. Una dintre creaturi se ascunsese în cochilie; 
celelalte se îndepărtau grăbite, unduindu-şi pântecele 
asemenea unor fuste. 

— Acolo! strigă Eragon. 

Saphira se năpusti înainte. Întregu-i trup părăsi pentru o 
clipă pământul, apoi ea ateriza pe toate cele patru picioare 
şi înhaţă melcii unul câte unul. Pe cel care se ascunsese în 
cochilie nu îl mancă, ci, trăgându-şi capul înapoi, îl scaldă 
într-un şuvoi de flăcări albastre şi galbene care luminară 
împrejurimile la câteva sute de metri în toate direcţiile. 

Menţinu flacăra doar una, două secunde; apoi apucă între 
fălci melcul fumegând şi aburind - cu blândeţe, ca o pisică 
apucându-şi puiul - îl duse până la Eragon şi i-l lăsă la 
picioare. Acesta îl privi bănuitor, însă melcul părea mort de- 
a binelea. 

„Acum poţi să iei şi tu un mic dejun sănătos”, zise Saphira. 

Se uită la ea, apoi începu să râdă - şi continuă să râdă 
până ce se îndoi de mijloc, ţinându-se cu mâinile de 
genunchi şi pierzându-şi răsuflarea. 

„Ce-i aşa de amuzant?” îl întrebă ea, mirosind cochilia 
înnegrită de cenuşă. 
„Da, de ce râzi, Eragon?” întrebă şi Glaedr. 

El clătină din cap şi continuă să răsufle din greu. În cele 
din urmă, izbuti să îngaime: 

— Fiindcă... Apoi începu să vorbească în gând, ca să îl 
poată auzi şi Glaedr. „Fiindcă... melc şi ouă!” După care 
începu să chicotească din nou, simțindu-se de-a dreptul 
caraghios. „Fiindcă... fripturi de melc! Ţi-e foame? Poftim, o 
coadă! Eşti obosit? Mănâncă un ochi! Cui îi trebuie mied 
când are bale?! Aş putea pune cozile într-o cupă, ca pe un 


buchet de flori, şi ele ar...” Râdea atât de tare încât nu mai 
putu continua şi căzu într-un genunchi, trăgând aer în 
piept, cu lacrimi de veselie şiroindu-i din ochi. 

Saphira îşi depărtă fălcile într-un soi de zâmbet colţos şi 
scoase un sunet uşor, înăbuşit, din adâncul gâtlejului. 
„Câteodată eşti tare ciudat, Eragon.” El simţi cum o 
cuprinde şi pe ea voioşia lui. Ea mirosi din nou cochilia. 
„Nişte mied n-ar fi rău.” 

— Măcar ai mâncat, zise el, şi cu mintea şi cu voce tare. 
„Nu destul, dar îndeajuns cât să ne putem întoarce la 
vardeni.” 

Când putu să se oprească din râs, Eragon împunse melcul 
cu vârful cizmei. „A trecut atât de mult de când nu mai sunt 
dragoni în Vroengard, încât probabil că nu şi-a dat seama 
ce eşti şi s-a gândit că eu voi fi o pradă uşoară... Ar fi fost o 
moarte de-a dreptul tristă să fiu mâncat de un melc.” „Dar 
memorabilă”, făcu Saphira. 

„Dar memorabilă”, recunoscu el, simțind cum îi revine 
voioşia. 

„Şi care ziceam eu că este prima lege a vânătorii, 
puişorilor?” întrebă Glaedr. 

Eragon şi Saphira răspunseră într-un glas: „Nu îţi vâna 
prada până nu te asiguri că este o pradă”. 

„Foarte bine”, spuse Glaedr. 

Apoi Eragon zise: „Viermi săltăreţi, păsări de umbră, şi 
acum melci uriaşi... Cum ar fi putut vrăjile aruncate în 
bătălie să creeze toate acestea? 

„Cavalerii, dragonii şi Trădătorii au eliberat o cantitate 
enormă de energie în timpul conflictului. O mare parte din 
aceasta a fost prinsă în vrăji, dar o mare parte nu. 
Supraviețuitorii au spus că, o vreme după aceea, lumea a 
luat-o razna şi nu mai puteai avea încredere în nimic din ce 
vedeai sau auzeai. O parte din acea energie trebuie să se fi 
depus pe strămoşii viermilor şi ai păsărilor pe care le-ai 
văzut azi, preschimbându-i. Totuşi, greşeşti când îi incluzi 
pe melci în rândul lor. Snalgli, cum sunt cunoscuţi, au trăit 


dintotdeauna în Vroengard. Reprezentau una dintre 
mâncărurile noastre preferate, ale dragonilor, din motive 
pe care sunt sigur că le înţelegi, Saphira.” 

Ea toarse, lingându-şi botul. 

„Şi nu numai că au carnea moale şi gustoasă, dar cochiliile 
sunt şi ele bune pentru digestie.” „Dacă sunt animale 
obişnuite, atunci de ce nu i-au oprit vrăjile mele de 
apărare? întrebă Eragon. Măcar ar fi trebuit să mă 
avertizeze că se apropie o primejdie.” „Aceasta s-ar putea 
să fie una dintre urmările bătăliei, replică Glaedr. Deşi nu 
au fost creaţi prin magie, asta nu înseamnă că snalgli nu au 
fost afectaţi de forţele care au devastat acest loc. N-ar 
trebui să rămânem aici mai mult decât este necesar. Mai 
bine să plecăm înainte ca vreo altă creatură de pe insula 
asta să se hotărască să ne pună la încercare.” 

Cu ajutorul Saphirei, Eragon desfăcu cochilia melcului ars 
şi, la lumina roşiatică a unei lămpi fermecate, curăţă 
carcasa fără oase de dinăuntru, ceea ce se dovedi a fi o 
treabă murdară şi dezgustătoare, care-l mânji de sânge din 
cap până-n picioare. Apoi Eragon o puse pe Saphira să 
îngroape carnea aproape de jăratic. 

După aceea, Saphira se întoarse la culcuşul ei din iarbă, se 
încolăci şi se culcă din nou. De această dată, Eragon i se 
alătură. 

Aducând păturile şi coburii, dintre care unul conţinea 
miezul inimii lui Glaedr, el se târi sub aripa ei şi se culcuşi în 
locul cald şi întunecat dintre gât şi trup. Şi acolo îşi petrecu 
restul nopţii, meditând şi visând. 

Ziua următoare fu la fel de cenugşie şi de mohorâtă. Un 
strat subţire de zăpadă acoperea versanţii muntelui şi 
vârfurile dealurilor, iar aerul era răcoros, ceea ce îi indica 
lui Eragon că avea să ningă din nou mai târziu. 

Istovită, Saphira nu se mişcă până când soarele nu urcase 
deja la o palmă deasupra munţilor. Eragon era nerăbdător, 
dar o lăsă să doarmă. Era mai important ca ea să îşi revină 


după zborul către Vroengard decât ca ei să pornească la 
drum de dimineaţă. 

După ce se trezi, Saphira scoase din pământ carcasa 
melcului şi el găti din aceasta un mic dejun consistent... nici 
nu ştia cum să-i spună: şuncă de melc? Orice-ar fi fost, 
fâşiile de carne erau delicioase şi el mancă mai mult decât 
obişnuia să facă. Saphira devoră ce mai rămăsese, apoi 
aşteptară o oră, căci nu era înţelept să porneşti la luptă cu 
burta plină. 

În cele din urmă, Eragon îşi strânse păturile, puse din nou 
şaua pe Saphira şi, împreună cu Glaedr, porniră către 
Stânca lui Kuthian. 

Stânca lui Kuthian. 

DRUMUL până la crângul de meri păru mai scurt decât în 
ziua precedentă. Copacii noduroşi erau la fel de 
ameninţători, iar Eragon îşi ţinu mâna strânsă pe Brisingr 
cât timp rămaseră în desiş. 

Ca şi înainte, el şi Saphira se opriră la marginea 
luminişului încâlcit din faţa Stâncii lui Kuthian. Un stol de 
ciori era cocoţat pe colţul aspru de piatră şi, la vederea 
Saphirei, îşi luară zborul croncănind - ceea ce lui Eragoni 
se păru un semn de rău augur. 

Vreme de jumătate de ceas, Eragon rămase neclintit, 
aruncând vrajă după vrajă, căutând orice urmă de magie 
care le-ar fi putut face rău. Întreţesute prin luminiş, pe 
Stânca lui Kuthian şi - din ce îşi putea da seama pe restul 
insulei, găsi o abundență năucitoare de farmece. O parte 
din vrăjile întipărite în adâncurile pământului aveau o 
asemenea putere încât îi dădeau senzaţia că un râu 
năvalnic de energie curgea pe sub picioarele lui. Altele erau 
mărunte şi aparent inofensive, afectând doar uneori câte o 
floare sau ramura vreunui copac. Mai mult de jumătate 
dintre vrăji erau latente fie pentru că nu mai aveau energie 
sau un obiect asupra căruia să acţioneze, fie pentru că 
aşteptau un anumit context de împrejurări care nu se 
produsese încă - iar unele vrăji păreau a se contrazice, ca şi 


cum Cavalerii (sau cine le-o fi aruncat) căutaseră să 
modifice sau să contracareze frânturi de magie anterioare. 

Eragon nu izbuti să determine scopul celor mai multe 
dintre vrăji. Nu mai rămăsese nici urmă din cuvintele 
folosite pentru a le arunca, ci numai structurile de energie 
pe care magicienii morţi de-atâta vreme le formulaseră cu 
atenţie, iar acele structuri erau greu, dacă nu imposibil de 
interpretat. Glaedr îl ajută cât putu, multe dintre formulele 
străvechi, generale de magie care fuseseră folosite în 
Vroengard fiindu-i familiare însă de cele mai multe ori 
Eragon fu silit să ghicească. Din fericire, cu toate că nu 
putea să-şi dea seama mereu de urmările pe care ar fi 
trebuit să le aibă o anumită vrajă, putea în schimb să 
stabilească dacă aceasta avea să îi afecteze în vreun fel pe 
el, pe Saphira sau pe Glaedr. Însă era un proces complicat, 
care necesita incantaţii complicate, şi îi luă încă o oră să 
verifice toate vrăjile. 

Ceea ce îl îngrijora cel mai mult (ca şi pe Glaedr, de altfel) 
erau vrăjile care ar fi putut scăpa nedetectate. Dibuirea 
farmecelor altor magicieni devenea tot mai dificilă dacă 
aceştia încercaseră să îşi ascundă lucrarea. 

În cele din urmă, când Eragon fu cât se poate de sigur că 
nu erau nici un fel de capcane puse pe Stânca lui Kuthian 
sau prin preajma acesteia, el şi Saphira traversară 
luminişul şi se opriră la baza turlei crestate şi năpădite de 
licheni. 

Eragon îşi dădu capul pe spate şi se uită către vârful 
formaţiunii stâncoase. Acesta părea incredibil de departe. 
Nu văzu nimic neobişnuit la piatra aceea, cum nu văzu nici 
Saphira. 

„Hai să ne rostim numele şi să isprăvim odată”, zise ea. 

Eragon trimise un gând întrebător către Glaedr, iar 
dragonul răspunse: „Are dreptate. Nu are nici un rost să 
zăbovim. Spune-ţi numele, iar Saphira şi cu mine vom face 
la fel”. 


Simţindu-se nervos, Eragon îşi încleştă mâinile de două 
ori, apoi îşi desprinse scutul de pe spate, o scoase pe 
Brisingr şi se lăsă pe vine. 

— Numele meu, rosti el cu un glas limpede şi puternic, 
este Eragon Biruitorul-Umbrei, fiul lui Brom. 

„Numele meu este Saphira Bjartskular, fiica Vervadei.” „lar 
numele meu este Glaedr Eldunari, fiul lui Nithring cea cu 
coada lungă.” 

Aşteptară. 

În depărtare, ciorile croncăniră în bătaie de joc. Eragon 
simţi cum îl cuprinde neliniştea, însă nu îi dădu atenţie. 
Oricum, nu se aşteptase ca bolta să se deschidă atât de 
uşor. 

„Încearcă din nou, doar că de această dată în limba 
străveche”, îl sfătui Glaedr. 

Aşa că Eragon spuse: 

— Nam iet er Eragon SundavarVergandi, sonr abr Brom. 

Apoi Saphira şi Glaedr îşi repetară şi ei numele şi 
descendența în limba străveche. 

Nu se întâmplă nimic. 

Neliniştea lui Eragon se adânci. Dacă expediţia lor fusese 
în zadar... Nu, nici nu voia să se gândească la aşa ceva. Nu 
încă. „Poate că trebuie să ne rostim numele cu voce tare”, 
zise el. 

„Cum? întrebă Saphira. Vrei să urlu la piatră? Şi Glaedr ce- 
o să facă?” „Pot să vă rostesc eu numele în locul vostru”, 
spuse Eragon. 

„E puţin probabil că asta trebuie făcut, dar putem încerca”, 
făcu Glaedr. 

„În limba asta sau în limba străveche?” „Cred că în limba 
străveche, dar încearcă-le pe amândouă, ca să fii sigur.” 

Eragon repetă numele de încă două ori, însă piatra 
rămase la fel de indiferentă şi neschimbată. Într-un final, 
exasperat, el zise: „Poate că nu suntem în locul potrivit; 
poate că intrarea în Bolta Sufletelor este de cealaltă parte a 
stâncii. Sau poate că este în vârful ei.” „Dacă aşa ar fi stat 


lucrurile, nu ar fi menţionat asta indicaţiile din Domia abr 
Wyrda?” întrebă Glaedr. 

Eragon îşi cobori scutul. „Au fost vreodată ghicitorile uşor 
de înţeles?” „Dar dacă trebuie ca doar tu să-ţi rosteşti 
numele? îi spuse Saphira lui Eragon. N-a zis Solembum: ,... 
când totul pare pierdut şi puterea ta nu-ţi va fi de-ajuns, du- 
te la Stânca lui Kuthian şi spune-ţi numele, ca să deschizi 
Bolta Sufletelor”. Numele tău, Eragon, nu al meu şi nici al 
lui Glaedr.” 

Eragon se încruntă. „Se poate şi-aşa, bănuiesc. Însă dacă e 
nevoie doar de numele meu, atunci poate că trebuie să fiu 
singur când îl rostesc.” 

Mârâind, Saphira ţâşni în aer, ciufulindu-i părul lui Eragon 
şi punând la pământ plantele din luminiş cu pala de vânt 
iscată de aripile sale. „Atunci încearcă, şi fă-o iute!” zise ea, 
zburând către răsărit, departe de stâncă. 

Când Saphira ajunse la un sfert de milă distanţă, Eragon 
se uită înapoi la suprafaţa neregulată a stâncii, îşi ridică din 
nou scutul şi îşi rosti numele, mai întâi în propria limbă, 
apoi în cea a elfilor. 

Nici o uşă nu se deschise, nici un coridor nu se ivi. Nici o 
crăpătură sau fisură nu apăru în piatră. Nici un simbol nu 
se contura pe suprafaţa stâncii. Turla uriaşă părea să fie, în 
toate privinţele, doar o bucată solidă de granit, lipsită de 
orice secret. 

„Saphira!” strigă Eragon cu mintea. Apoi blestemă şi 
începu să păşească în lung şi-n lat prin luminiş, lovind cu 
piciorul în bolovani şi în crengi. 

Se întoarse la baza stâncii în timp ce Saphira cobora în 
luminiş. Ghearele picioarelor ei din faţă săpară adânc în 
pământ când ateriza şi îşi trase aripile în spate ca să se 
poată opri. Frunzele şi firele de iarbă se rotiră în jurul ei, de 
parcă ar fi fost prinse într-un vârtej. 

După ce Saphira ajunse cu toate picioarele pe pământ şi 
îşi împături aripile, Glaedr spuse: „Să înţeleg că nu ai avut 
succes?” „Nu”, izbucni Eragon, şi se uită urât la turn. 


Bătrânul dragon păru să ofteze. „M-am temut că aşa se va 
întâmpla. Există o singură explicaţie...” „Că Solembum ne-a 
minţit? Că ne-a trimis să căutăm cai verzi pe pereţi, pentru 
ca Galbatorix să îi nimicească pe vardeni în lipsa noastră?” 
„Nu. Pentru a deschide această... această...” „Boltă a 
Sufletelor”, zise Saphira. 

„Da, această boltă despre care ţi-a vorbit... atunci, ca s-o 
deschidem, trebuie să ne rostim numele adevărate.” 

Cuvintele se rostogoliră între ei ca nişte bolovani uriaşi. 
Rămaseră tăcuţi o vreme. Ideea îl speria pe Eragon şi nu 
avea nici o tragere de inimă să îi dea curs, ca şi cum, dacă 
ar fi făcut asta, ar fi înrăutățit situaţia. 

„Însă dacă este o capcană...”, zise Saphira. 

„Atunci este o capcană drăcească, spuse Glaedr. Întrebarea 
la care trebuie să răspunzi este următoarea: ai încredere în 
Solembum? Căci de-acum nu mai sunt în joc doar vieţile 
noastre, ci şi libertatea. Dacă ai încredere în el, puteţi fi 
îndeajuns de sinceri cu voi înşivă ca să vă descoperiţi 
numele adevărate, şi încă repede? Şi sunteţi dispuşi să 
trăiţi ştiindu-le, oricât de neplăcut s-ar dovedi acest lucru? 
Căci dacă răspunsul este „nu”, atunci ar trebui să facem 
cale-ntoarsă de îndată. Eu m-am schimbat de la moartea lui 
Oromis, dar încă ştiu cine sunt. Dar tu, Saphira? Şi tu, 
Eragon? Îmi puteţi spune ce vă face să fiţi dragonul şi 
Cavalerul care sunteţi?” 


Eragon se simţi copleşit de deznădejde uitându-se la 
Stânca lui Kuthian. 

„Cine sunt eu?” se întrebă el. 

Şi toată lumea un vis. 

NASUADA râdea, pe când cerul înstelat se învârtea în 
jurul ei iar ea se prăbuşea rostogolindu-se către o 
crăpătură de lumină albă şi strălucitoare aflată la câteva 
mile mai jos. 

Vântul îi răsfira părul, iar cămaşa de noapte îi flutura 
sălbatic, cu marginile zdrenţuite ale mânecilor plesnind 
aerul ca nişte bice. Lilieci uriaşi, negri şi uzi zburau în jurul 
ei, muşcându-i rănile cu dinţi ce tăiau, înţepau şi usturau ca 
gheaţa. 

Şi totuşi ea râdea. 

Crăpătura se lărgi şi lumina o învălui, orbind-o pentru 
câteva secunde. Când i se limpezi privirea, se trezi în Sala 
Prezicătoarei, privindu-se pe sine cum zăcea legată de 
lespedea cenuşie. Lângă trupul ei lipsit de vlagă stătea 
Galbatorix: înalt, lat în umeri, cu o umbră acolo unde ar fi 
trebuit să-i fie faţa şi cu o coroană de foc stacojiu pe creştet. 

El se întoarse spre locul în care stătea ea şi întinse o mână 
înmănuşată. 

— Hai, Nasuada, fiică a lui Ajihad. Renunţă la mândrie şi 
jură-mi credinţă, iar eu îţi voi da tot ce ţi-ai dorit vreodată. 

Ea pufni batjocoritor şi se năpusti către el cu mâinile 
întinse. Înainte să-i poată sfâşia beregata, regele se făcu 
nevăzut într-un nor de ceaţă neagră. 

— Tot ce-mi doresc este să te ucid! urlă ea către tavan. 

Glasul lui Galbatorix răsună în încăpere, venind din toate 
părţile deodată: 

— Atunci vei rămâne aici până când îţi vei da seama de cât 
de greşite sunt căile tale. 

Nasuada deschise ochii. Era încă pe lespede, cu 
încheieturile şi gleznele legate şi cu rănile făcute de viermii 
de vizuină zvâcnindu-i. 


Se încruntă. Fusese inconştientă sau tocmai vorbise cu 
regele? Era atât de greu să-şi mai dea seama când... 

Într-un colţ al încăperii văzu vârful unui lujer gros şi verde 
strecurându-se printre dalele vopsite, spărgându-le. Alţi 
lujeri urmară în curând; aceştia îşi croiră drum prin zid din 
exterior şi traversară podeaua, acoperind-o cu o mare de 
apendice ce se zvârcoleau ca nişte şerpi. 

Privindu-le cum se apropie de ea, Nasuada începu să 
chicotească. „Oare doar atât îl duce mintea? Am vise mai 
ciudate de-atât, aproape noapte de noapte.” 

Drept răspuns la disprețul ei, lespedea de sub ea se făcu 
una cu podeaua şi vrejurile o cuprinseră, înfăşurându-i-se în 
jurul mâinilor şi picioarelor mai strâns decât orice lanţ. 
Vederea i se înceţoşa când lujerii de deasupra ei se 
înmulţiră, şi singurul lucru pe care îl mai putu auzi fu 
sunetul scos de aceştia când se frecau unul de celălalt: un 
sunet uscat, foşnitor, precum cel al nisipului în cădere. 

Aerul din preajma ei se încinse, devenind mai dens, şi ea 
se simţi de parcă i-ar fi venit greu să respire. Dacă nu ar fi 
ştiut că lujerii erau doar o iluzie, ar fi intrat în panică. Însă 
aşa, scuipă în întuneric şi blestemă numele lui Galbatorix. 
Nu pentru prima oară. Nici pentru ultima, mai mult ca 
sigur. Însă se încăpăţână să nu îi acorde satisfacția de a şti 
că o zăpăcise. 

Lumină... Raze aurii de soare revărsându-se peste nişte 
dealuri unduitoare acoperite de câmpuri cultivate şi de 
podgorii. Se afla la marginea unei mici curţi, sub o boltă 
încărcată cu flori de rochiţa-rândunicii ai căror lujeri 
păreau supărător de familiari. Purta o minunată rochie 
galbenă. 

În mâna dreaptă ţinea o cupă de cristal, cu vin, iar pe 
limbă simţea gustul de cireşe şi mosc al vinului. O adiere 
uşoară sufla dinspre apus. Aerul mirosea a căldură, a 
alinare şi a pământ reavăn. 

— A, iată-te, se auzi un glas în spatele ei, iar ea se întoarse 
şi îl văzu pe Murtagh îndreptându-se către ea dinspre un 


conac somptuos. Şi el avea o cupă cu vin în mână. 

Purta pantaloni negri şi un pieptar castaniu de satin, tivit 
cu şnur de aur. Un pumnal încrustat cu nestemate îi atârna 
la cingătoarea ţintată. Avea pletele mai lungi decât ţinea ea 
minte să le fi avut şi părea relaxat şi încrezător, într-un fel 
în care ea nu îl mai văzuse niciodată. Asta, şi lumina de pe 
chipul lui, îl făcea să pară izbitor de arătos - chiar nobil. 

Veni lângă ea sub boltă şi îi puse mâna pe braţul gol. 
Gestul părea obişnuit şi intim. 

— Obraznico, m-ai lăsat pradă Seniorului Ferros şi 
poveştilor lui interminabile. Mi-a luat o jumătate de oră ca 
să scap. Apoi se opri şi o privi mai îndeaproape, iar 
îngrijorarea îşi făcu loc pe chipul său. Ţi-e rău? Ai obrajii 
livizi. 

Ea deschise gura, dar nu putu să rostească nici un cuvânt. 
Nu ştia cum să reacționeze. Murtagh se încruntă. 

— Iar ai avut una din crizele tale, nu-i aşa? 

— Eu... nu ştiu... Nu îmi amintesc cum am ajuns aici sau... 
Se opri, observând durerea ce se ivise în ochii lui Murtagh, 
durere pe care el o ascunsese iute. 

O cuprinse de mijloc, întorcând-o ca să îi arate peisajul 
presărat cu dealuri. Dintr-o singură mişcare îşi goli cupa. 
Apoi, cu o voce gravă, îi spuse: 

— Ştiu cât de mult te zăpăcesc toate astea... Nu este 
prima oară când se întâmplă, dar... Trase adânc aer în piept 
şi clătină uşor din cap. Care-i ultimul lucru pe care ţi-l 
aminteşti? 'Teirm? Aberon? Asediul de la Cithri? Darul pe 
care ţi l-am oferit în acea noapte, în Eoam? 

O senzaţie cumplită de nesiguranţă puse stăpânire pe ea. 

— Uru'baen, îi şopti. Sala Prezicătoarei. Aceea este ultima 
mea amintire. O clipă, simţi cum mâna lui îi tremură pe 
spate, însă chipul nu îi trăda nici o reacţie. 

— Uru'baen, repetă el cu glas răguşit. O privi în ochi. 
Nasuada... au trecut opt ani de la Uru'baen. 

„Nu, se gândi ea. Nu se poate.” Şi totuşi, tot ce vedea şi 
simţea părea atât de real... Mişcarea părului lui Murtagh în 


bătaia vântului, parfumul câmpurilor, atingerea rochiei pe 
pielea ei - totul părea întocmai cum ar fi trebuit să fie. Însă 
dacă era cu adevărat acolo, atunci de ce nu îi dăduse nici 
un semn Murtagh, atingându-i mintea, ca mai devreme? 
Oare uitase? Dacă trecuseră opt ani, poate că el nu-şi mai 
amintea făgăduiala pe care i-o făcuse cu atât de mult timp 
în urmă în Sala Prezicătoarei. 

— Eu... începu ea, dar fu întreruptă de glasul unei femei: 

— Domniţă! 

Întoarse capul şi văzu o slujnică trupeşă grăbindu-se 
dinspre conac cu şorţul alb fluturându-i în părţi. 

— Domniţă, rosti slujnica, făcând o plecăciune. lertaţi-mă 
că vă deranjez, dar copiii sperau să fiţi acolo când pun în 
scenă piesa pentru oaspeţi. 

— Copii, şopti ea. Îl privi din nou pe Murtagh şi îi văzu 
lacrimile sclipindu-i în ochi. 

— Da, zise el. Copii. Patru, toţi puternici, sănătoşi şi voioşi. 

Ea se cutremură, copleşită de emoție. Nu se putu abţine. 
Apoi îşi ridică bărbia. 

— Arată-mi ce am uitat. Arată-mi de ce am uitat. Murtagh 
îi zâmbi cu mândrie. 

— Va fi plăcerea mea, rosti el, sărutând-o pe frunte. Îi luă 
cupa din mână şi le dădu pe amândouă cameristei. Apoi îi 
luă mâinile într-ale lui, îşi închise ochii şi îşi înclină capul. 

O clipă mai târziu, ea simţi o prezenţă încercând să îi 
pătrundă în minte şi în clipa aceea înţelese: nu era el. Nu 
avea cum să fie el. 

Mâniată de amăgire şi de pierderea a ceea ce nu putea fi 
niciodată, îşi eliberă mâna dreaptă din strânsoarea lui 
Murtagh, îi luă pumnalul şi i-l împlântă în coaste. Apoi 
strigă: 

În El-harim trăia un om cu ambră în priviri! 

Iar el îmi spuse: 

— Grijă ai la strâmbele şoptiri! 

Murtagh o privi cu o expresie nefiresc de impasibilă, apoi 
dispăru din faţa ei. Tot ce era împrejur - bolta, curtea, 


conacul, dealurile cu podgorii - toate acestea dispărură şi 
ea se trezi plutind într-un hău lipsit de lumină sau sunet. 
Încercă să îşi continue litania, însă nici un sunet nu-i ieşi din 
gâtlej. Nu mai putea nici măcar să-şi audă sângele 
zvâcnindu-i în vene. 

Apoi simţi cum întunericul se preschimbă, şi... 

Se împletici şi căzu în mâini şi în genunchi. Pietre ascuţite 
îi zdreliră palmele. Clipind ca să îşi adapteze ochii la 
lumină, se ridică în picioare şi privi împrejur. 

Negură. Fuioare de fum plutind pe un câmp sterp ce 
semăna cu Câmpiile Înflăcărate. 

Purta din nou cămaşa ei şi era desculţă. 

Ceva mugi în spate şi ea se răsuci, ca să vadă cum un kull 
înalt de douăsprezece picioare se năpustea învârtind o 
ghioagă ţintată cu fier, cât ea de mare. 

Un alt răget se auzi din stânga şi un alt kull apăru, urmat 
de patru urgali mai mici. Apoi două siluete cocoşate şi 
înveşmântate în mantii se iviră din negura albicioasă şi 
ţâşniră în direcţia ei, ciripind şi fluturându-şi săbiile cu tăiş 
în formă de frunză. Deşi nu îi mai văzuse niciodată, îşi dădu 
seama că aceştia erau cei doi Ra'zac. 

Aşa că râse din nou. Acum Galbatorix voia pur şi simplu să 
o pedepsească. 

Fără să-i bage în seamă pe duşmanii care se apropiau - 
ştiind prea bine că nu avea cum să le scape sau să îi omoare 
- se aşeză pe pământ cu picioarele strânse dedesubt şi 
începu să fredoneze o melodie veche de-a piticilor. 

Primele încercări pe care le făcuse Galbatorix ca să o 
amăgească fuseseră subtile şi ea le-ar fi dat crezare cu 
uşurinţă dacă Murtagh nu ar fi avertizat-o în prealabil. Ca 
să nu îl dea de gol pe Murtagh, ea se prefăcuse a nu şti că 
Galbatorix îi manipula percepţia realităţii, însă, indiferent 
de ceea ce vedea sau simţea, refuză să îi îngăduie regelui să 
o păcălească şi să o facă să se gândească la ceea ce nu 
trebuia sau, şi mai rău, să îi jure credinţă. Nu îi fusese 
întotdeauna uşor să îl sfideze, dar îşi păstră ritualurile de 


gândire şi de vorbire cu ajutorul cărora izbutise să i se 
împotrivească regelui. 

Prima iluzie fusese o altă femeie, Rialla, care îi fusese 
adusă în Sala Prezicătoarei ca tovarăşă de temniţă. Femeia 
susţinea că era căsătorită în taină cu una dintre iscoadele 
vardenilor din Uru'baen şi că fusese prinsă în timp ce ducea 
un mesaj pentru el. În decursul unei săptămâni, Rialla 
încercă să intre în grațiile Nasuadei şi, oarecum pe ocolite, 
să o convingă că întreaga campanie a vardenilor era sortită 
eşecului, că motivele lor erau greşite şi că se cuvenea să se 
supună autorităţii lui Galbatorix. 

La început, Nasuada nu îşi dăduse seama că Rialla însăşi 
nu era decât o iluzie. Crezuse că Galbatorix deforma 
cuvintele sau înfăţişarea femeii sau că îi afecta propriile 
emoţii pentru a o face mai maleabilă la argumentele Riallei. 

Pe măsură ce zilele treceau şi Murtagh nu o vizita şi nici 
nu o contacta, începuse să se teamă că el o părăsise în 
ghearele lui Galbatorix. 

Gândul acesta îi provocă o durere mai mare decât ar fi 
dorit să recunoască şi se trezi făcându-şi griji despre asta 
aproape de fiecare dată. 

Apoi începu să se întrebe de ce Galbatorix nu mai venise 
să o tortureze în acea săptămână şi îşi dădu seama că, dacă 
ar fi trecut cu adevărat o săptămână, atunci vardenii şi elfii 
ar fi atacat Uru'baen-ul. Iar dacă s-ar fi întâmplat asta, 
Galbatorix ar fi adus vorba despre aşa ceva, măcar ca să se 
laude. Pe deasupra, comportarea uşor ciudată a Riallei, 
împreună cu o seamă de lacune inexplicabile din memoria 
ei, purtarea lui Galbatorix şi tăcerea prelungită a lui 
Murtagh (căci nu o lăsa inima să creadă că el şi-ar fi călcat 
cuvântul dat) o convinseră că, oricât de bizar ar fi fost, 
Rialla nu era decât o nălucire şi timpul nu mai era ceea ce 
părea a fi. 

Când îşi dădu seama că Galbatorix putea să modifice 
numărul zilelor care i se păreau ei că trecuseră, se 
cutremură. Ideea în sine îi provoca scârbă. Felul în care 


percepea trecerea timpului devenise tot mai confuz de când 
fusese întemniţată, dar păstrase o idee generală privind 
scurgerea acestuia. Dacă ar fi pierdut asta, dacă ar fi rămas 
fără repere în timp, ar fi însemnat că era şi mai mult la 
cheremul lui Galbatorix, căci el îi putea prelungi sau scurta 
experienţele după cum socotea de cuviinţă. 

Totuşi, rămase hotărâtă să reziste în faţa încercărilor lui 
Galbatorix de a o constrânge, indiferent cât de mult timp 
părea să treacă. Dacă trebuia să petreacă o sută de ani în 
celulă, atunci atât avea să îndure. 

După ce se dovedise a fiimună la şuşotelile perfide ale 
Riallei - sfârşind prin a o denunța pe femeie drept laşă şi 
trădătoare - plăsmuirea fu îndepărtată din încăpere şi 
Galbatorix trecu la următorul şiretlic. 

După aceea, amăgirile sale deveniră tot mai complicate şi 
mai neverosimile, însă niciuna nu încalcă legile raţiunii şi 
niciuna nu fu în contradicţie cu ceea ce el îi arătase deja, 
căci regele încă încerca să nu îşi dea de gol amestecul. 

Strădaniile lui culminară când păru să o ia din încăpere şi 
să o ducă într-o temniţă aflată altundeva în cetate, unde ea 
îi văzu pe Eragon şi pe Saphira prinşi în lanţuri. Galbatorix 
ameninţase că îl va ucide pe Eragon dacă ea nu îi jură 
credinţă lui, regelui. Când ea refuză, spre neplăcerea lui 
Galbatorix - şi spre surprinderea sa - Eragon rosti o vrajă 
prin care izbuti să îi elibereze pe toţi trei. După un scurt 
duel, Galbatorix fugi - ceea ce ea se îndoia că ar fi făcut 
vreodată în realitate - şi atunci ea, Eragon şi Saphira 
începură să lupte ca să scape din cetate. 

Fusese o experienţă mai degrabă energică şi înviorătoare, 
şi ea îşi dorea să afle cum avea să se isprăvească 
succesiunea de evenimente, însă ajunse la concluzia că se 
prefăcuse îndeajuns şi că venise vremea să pună capăt 
mascaradei lui Galbatorix. Astfel încât profită de prima 
discrepanţă pe care o observă - forma solzilor din jurul 
ochilor Saphirei - şi o folosi drept pretext ca să pară a-şi da 
seama că lumea înconjurătoare era o simplă amăgire. 


— Mi-ai făgăduit că nu mă vei minţi câtă vreme sunt în 
Sala Prezicătoarei! strigase ea în vânt. Dar asta nu-i o 
minciună, Sperjurule? 

Mânia lui Galbatorix la descoperirea amăgirii sale fusese 
nestăvilită; ea auzi un mârâit care părea scos de un dragon 
mare cât un munte, apoi elrenunţă la orice subtilitate şi, 
pentru restul întâlnirii, o supuse la o serie de chinuri 
nemaipomenite. 

În cele din urmă, nălucirile încetaseră şi Murtagh o 
contactase ca să-i dea de ştire că se poate încrede din nou 
în simţurile ei. Nu mai fusese niciodată atât de bucuroasă 
să îi simtă atingerea minţii. 

În acea noapte, el veni şi petrecură ore întregi împreună, 
vorbind. El îi spuse de înaintarea vardenilor - aceştia mai 
aveau puţin şi ajungeau în capitală - şi de pregătirile 
Imperiului, explicându-i că, după cum credea, găsise o cale 
de a o elibera. Când ea îi ceru amănunte, el refuză să 
continue ideea, spunându-i: 

— Mai am nevoie de o zi sau două ca să văd dacă va 
merge. Însă există o cale, Nasuada. Îmbărbătează-te cu 
gândul ăsta. 

Pe ea o îmbărbătau ardoarea lui şi grija pe care i-o arăta. 
Chiar dacă nu ar fi reuşit să scape niciodată, se bucura să 
ştie că măcar nu era singură în captivitatea ei. 

După ce povesti câteva dintre lucrurile pe care i le făcuse 
Galbatorix şi căile prin care izbutise să i se împotrivească, 
Murtagh chicoti. 

— Reprezinţi o provocare mai mare decât şi-a închipuit el. 
A trecut multă vreme de când nu i-a mai dat cineva atâta 
bătaie de cap. Eu sigur nu i-am dat... Ştiu foarte puţine 
despre asta, dar ştiu că este nemaipomenit de greu să 
creezi iluzii credibile. Orice magician abil poate să facă să 
pară ca pluteşti în văzduh sau că ţi-e frig ori cald sau că o 
floare creşte în faţa ta. Lucruri mărunte şi complicate sau 
lucruri măreţe dar simple sunt cam tot ce poate spera 
cineva să creeze, şi este nevoie de o concentrare straşnică 


pentru a menţine iluzia. Dacă atenţia îţi tremură, deodată 
floarea are patru petale în loc de zece. Ori poate să dispară 
cu totul. Detaliile sunt cel mai greu de reprodus. Natura 
este plină de nenumărate detalii, însă mintea noastră nu le 
poate cuprinde pe toate. Dacă nu eşti sigură că lucrul pe 
care îl vezi este adevărat, uită-te la detalii. Uită-te la 
cusăturile lumii, la locurile în care magicianul fie nu ştie, fie 
a uitat ce ar trebui să pună sau a ales o scurtătură pentru a 
conserva energia. 

— Dacă este atât de greu, atunci cum reuşeşte Galbatorix 
să o facă? 

— Foloseşte Eldunari. 

— Pe toţi? 

Murtagh încuviinţă. 

— Ei îi asigură energia şi detaliile necesare, iar el îi 
mânuieşte aşa cum doreşte. 

— Deci lucrurile pe care le văd sunt clădite pornind de la 
amintirile dragonilor? întrebă ea, uşor impresionată. 

EI îi făcu semn că da. 

— Amintirile lor şi cele ale Cavalerilor, în cazul celor care 
au avut Cavaleri. 

În dimineaţa următoare, Murtagh o trezise cu o atingere 
iute a gândului, ca să-i dea de ştire că Galbatorix se 
pregătea să o ia de la capăt. După aceea, plăsmuiri şi iluzii 
de tot felul o asaltaseră, însă, pe măsură ce trecea ziua, ea 
observă că viziunile - cu câteva excepţii, precum cea a 
scenei de la conac, cu ea şi cu Murtagh - deveneau tot mai 
înceţoşate şi mai simple, de parcă Galbatorix sau Eldunarii 
osteniseră. 

Şi acum şedea pe câmpia pustiită, fredonând o melodie de- 
a piticilor, în timp ce kullii, urgalii şi cei doi Ra'zac se 
năpusteau spre ea. O prinseră, şi ea simţi cum o bat şi o 
taie, iar din când în când ţipă, dorindu-şi ca durerea să 
înceteze, însă nu-i trecu nici o clipă prin gând să cedeze în 
faţa lui Galbatorix. 


Apoi câmpia dispăru, odată cu o mare parte din suferinţa 
ei, şi ea îşi reaminti: „Este doar în mintea mea. Nu voi ceda. 
Nu sunt un animal; sunt mai puternică decât slăbiciunea 
cărnii mele.” 

O peşteră întunecată, luminată de ciuperci verzi şi 
fosforescente, apăru în jurul ei. Câteva minute, ea auzi o 
creatură masivă adulmecând şi dându-i târcoale în umbrele 
dintre stalagmite, apoi simţi răsuflarea caldă a creaturii în 
ceafă şi mirosi duhoarea de stârv. 

Începu din nou să râdă şi continuă să râdă chiar când 
Galbatorix o sili să înfrunte o grozăvie după alta, în 
încercarea de a găsi combinaţia exactă de durere şi spaimă 
prin care să îi frângă spiritul. Râdea deoarece ştia că voinţa 
ei era mai puternică decât imaginaţia lui şi râdea deoarece 
ştia că poate conta pe ajutorul lui Murtagh, iar cu el drept 
aliat ea nu avea a se teme de coşmarurile fantomatice cu 
care o ataca Galbatorix, indiferent cât de cumplite păreau 
în acele momente. 

O chestiune de caracter. 

PICIORUL lui Eragon alunecă atunci când păşi pe un petic 
de noroi vâscos, iar el căzu pe o parte în iarba jilavă cu o 
brutală rapiditate. Scoase un geamăt şi tresări când şoldul 
începu să-i zvâcnească. Acea căzătură avea să îi lase o 
vânătaie, mai mult ca sigur. 

— Barzul, mormăi el, ridicându-se la loc în picioare. 
„Măcar nu am căzut pe Brisingr”, se gândi, în timp ce îşi 
scutura noroiul rece de pe apărătoare. 

Posomorât, îşi reluă drumul anevoios către clădirea 
năruită în care se hotărâseră să îşi facă tabăra, 
închipuindu-şi că aveau să fie mai în siguranţă decât în 
pădure. 

Mergând prin iarbă, dădu peste câteva broaşte-bou, care 
săriră din ascunzători şi fugiră care-ncotro. Broaştele-bou 
erau singurele creaturi pe care le întâlniseră pe insulă; 
aveau o protuberanţă ca un corn deasupra ochilor roşietici 
şi din centrul frunţii le ieşea un peduncul curbat - 


asemănător unei undiţe - de capătul căruia atârna un mic 
organ cărnos ce lucea în alb sau galben noaptea. Lumina le 
îngăduia broaştelor-bou să ademenească sute de gângănii 
zburătoare aproape de gura lor şi, ca urmare a uşurinţei de 
a-şi prinde hrana, broaştele crescuseră enorm. El văzuse 
unele mari cât un cap de urs, nişte bulgări mari şi cărnoşi 
cu ochi bulbucaţi şi cu gura cât ambele sale mâini la un loc. 

Broaştele îi amintiră de Angela, vânzătoarea de ierburi, şi 
el îşi dori să o fi avut cu ei pe insula Vroengard. „Dacă ne-ar 
putea spune cineva adevăratele noastre nume, pun 
prinsoare că ea ar fi aceea.” Dintr-un motiv sau altul, se 
simţea întotdeauna de parcă vânzătoarea de ierburi putea 
să vadă prin el, de parcă înţelegea totul despre el. Era o 
senzaţie năucitoare, însă în momentul de faţă ar fi acceptat- 
o cu dragă inimă. 

El şi Saphira se hotărâseră să aibă încredere în Solembum 
şi să rămână pe Vroengard încă trei zile, ca să încerce să-şi 
descopere numele adevărate. Glaedr lăsase decizia în 
seama lor; după cum le spusese: „ÎL ştiţi pe Solembum mai 
bine decât mine. Rămâneţi sau nu. Orice aţi face, riscul este 
mare. Nu mai există căi sigure”. 

Saphira fusese cea care luase în cele din urmă hotărârea. 
„Pisicile fermecate nu l-ar sluji niciodată pe Galbatorix, 
spusese ea. Îşi preţuiesc libertatea mult prea mult pentru a 
face aşa ceva. Am încredere în cuvântul lor mai mult decât 
în cel al oricărei alte fiinţe, fie ea şi elf.” 

Aşa că rămăseseră. 

Îşi petrecură restul acelei zile şi mare parte din ziua 
următoare stând, gândindu-se, vorbind, împărtăşind 
amintiri, cercetându-şi minţile unul altuia şi încercând 
diverse combinaţii în limba străveche, toate acestea în 
speranţa că vor izbuti fie să îşi afle numele adevărate în 
mod conştient, fie - dacă aveau noroc - să dea peste ele din 
întâmplare. 

Glaedr le oferise ajutorul lui când i-l ceruseră, însă în mare 
parte rămăsese rezervat şi îi lăsase pe Eragon şi pe Saphira 


să vorbească între patru ochi, căci multe dintre lucrurile 
rostite acolo ar fi fost mult prea stânjenitoare pentru ca 
Eragon să le poată discuta de faţă cu altcineva. „Găsirea 
numelui adevărat ar trebui să fie ceva făcut pe cont 
propriu, zise Glaedr. Dacă vi le voi găsi pe ale voastre, vă 
voi spune - căci nu avem timp de pierdut - însă ar fi mai 
bine să le descoperiţi voi înşivă.” 

Deocamdată, niciunul dintre ei nu avusese succes. 

De când Brom le explicase problema numelor adevărate, 
Eragon îşi dorise să-l poată afla pe al său. Cunoaşterea, 
îndeosebi cunoaşterea de sine, era întotdeauna un lucru 
folositor, şi el trăgea nădejde că numele său adevărat îi va 
îngădui să-şi stăpânească mai bine gândurile şi 
sentimentele. Totuşi, nu se putea abţine să simtă o anumită 
îngrijorare în privinţa lucrurilor pe care avea să le 
descopere. 

Asta în cazul în care îşi putea descoperi numele în 
următoarele câteva zile, un lucru de care nu era tocmai 
sigur. Spera să izbutească, atât pentru succesul misiunii lor 
cât şi pentru că nu voia ca Glaedr ori Saphira să îl 
ghicească în locul lui. Dacă tot era să îşi audă întreaga fiinţă 
descrisă într-un cuvânt sau într-o frază, atunci voia să 
capete această cunoaştere pe cont propriu, în loc să îi fie 
oferită din exterior. 

Eragon oftă, în timp ce urca cele cinci trepte dărăpănate 
ce duceau la clădire. Structura fusese o casă-cuib, după 
cum le spusese Glaedr, şi după măsurile Vroengardului, era 
atât de mică încât putea trece neobservată. Totuşi, zidurile 
erau înalte de peste trei caturi, iar interiorul era îndeajuns 
de mare pentru ca Saphira să se poată mişca în voie. Colţul 
sud-estic se prăbuşise înăuntru, trăgând după el şi o parte 
din tavan, dar în rest clădirea era solidă. 

Paşii lui Eragon răsunară în timp ce trecu prin intrarea 
boltită şi îşi croi drum pe podeaua lucioasă a camerei 
principale. În materialul transparent se răsuceau fâşii 
colorate, desenând un model abstract, de o complexitate 


ameţitoare. De fiecare dată când îl privea, simţea că liniile 
aveau să se fixeze într-un contur pe care îl va recunoaşte, 
însă nu se întâmpla asta niciodată. 

Suprafaţa podelei era acoperită de o reţea fină de 
crăpături ce porneau dinspre dărâmăturile de sub gaura 
care se căsca acolo unde cedaseră zidurile. Lujeri lungi de 
iederă atârnau de marginile tavanului spart, ca nişte colaci 
de frânghie înnodată. Din vârfurile lor picura apă ce se 
strângea în băltoace diforme, puţin adânci, iar sunetul 
picăturilor ce cădeau răsuna în toată clădirea, o cadență 
constantă şi neregulată care l-ar fi înnebunit pe Eragon 
dacă ar fi fost nevoit să o asculte mai mult de câteva zile. 

Lângă zidul dinspre miazănoapte se afla un semicerc de 
bolovani pe care Saphira îi târâse şi îi aranjase ca să 
protejeze tabăra. Când ajunse la barieră, Eragon sări pe un 
bloc de piatră din apropiere, înalt de peste şase picioare. 
Apoi îşi dădu drumul de cealaltă parte, aterizând cu 
zgomot. 

Saphira încetă să îşi lingă piciorul din faţă şi el simţi un 
gând întrebător din partea ei. Clătină din cap, iar ea 
continuă să îşi facă toaleta. 

Desfăcându-şi mantia, Eragon se duse până la focul pe 
care îl făcuse aproape de zid. Îşi întinse veşmintele 
îmbibate de apă pe podea, apoi îşi scoase cizmele pline de 
noroi şi le puse şi pe acestea la uscat. 

„Stă să plouă din nou?” îl întrebă Saphira. 
„Poate.” 

Se aşeză pe vine lângă foc, apoi se întinse pe saltea şi se 
rezemă de zid. O privi pe Saphira cum îşi trece limba 
stacojie peste cuticulele flexibile de la baza ghearelor sale. 
Îi veni în minte o idee şi murmură o frază în limba 
străveche, însă, spre dezamăgirea sa, nu simţi nici o 
încărcătură de energie în cuvinte, iar Saphira nu reacţiona 
la rostirea lor aşa cum făcuse Sloan când Eragon îi rostise 
numele adevărat. 

Eragon închise ochii şi îşi dădu capul pe spate. 


Îl nemulţumea că nu era în stare să ghicească numele 
adevărat al Saphirei. Putea trăi cu gândul că nu se 
înţelegea complet pe sine, dar o ştia pe Saphira de când 
ieşise din ou şi îi împărtăşise aproape toate amintirile. Cum 
de mai puteau fi părţi din ea care-i rămâneau încă ascunse? 
Cum de izbutise să înţeleagă mai bine un ucigaş ca Sloan 
decât propria sa parteneră de care era legat prin vrajă? 
Oare se întâmpla astfel deoarece ea era dragon iar el era 
om? Sau identitatea lui Sloan era mai simplă decât cea a 
Saphirei? 

Eragon nu ştia răspunsul. 

Unul dintre exerciţiile pe care le făcuse împreună cu 
Saphira - la recomandarea lui Glaedr - fusese să îşi spună 
unul altuia cusururile pe care le observaseră: el la ea şi ea 
la el. Fusese un exerciţiu de umilinţă. Glaedr le împărtăşise 
şi el observaţiile sale şi, cu toate că dragonul fusese blând, 
Eragon nu se putu abţine să nu îşi simtă mândria rănită 
auzindu-l cum îi înşiruie diversele defecte. Iar Eragon ştia 
că trebuia să le ia şi pe acestea în considerare în încercarea 
de a-şi descoperi numele adevărat. 

Pentru Saphira, cel mai greu lucru cu care fusese nevoită 
să se împace fusese vanitatea ei, pe care multă vreme 
refuzase să o recunoască. Pentru Eragon, acesta fusese 
aroganţa, pe care Glaedr susţinea că o afişa din când în 
când, sentimentele sale privind oamenii pe care îi omorâse, 
precum şi toanele, egoismul, mânia şi celelalte defecte 
cărora el, ca mulţi alţii, le căzuse pradă. 

Şi totuşi, deşi se cercetaseră cât de sincer puteau, 
introspecţia lor nu dădu nici un rezultat. 

„Astăzi şi mâine, atât mai avem.” Gândul că aveau să se 
întoarcă la vardeni cu mâna goală îl deprima. „Cum vom 
putea să-l învingem pe Galbatorix? se întrebă el, cum o mai 
făcuse de nenumărate ori înainte. Peste câteva zile, vieţile 
noastre s-ar putea să nu ne mai aparţină. Vom fi sclavi, ca 
Murtagh şi Thorn.” 

Blestemă în barbă şi lovi cu pumnul în podea, pe furiş. 


„Linişteşte-te, Eragon”, îi zise Glaedr, iar Eragon observă 
că dragonul îşi protejase gândurile, pentru ca Saphira să nu 
îl audă. 

„Cum să mă liniştesc?” mormăi el. 

„Este uşor să fii calm când nu ai motive de îngrijorare, 
Eragon. Adevăratul test al stăpânirii de sine însă este să 
vezi dacă poţi fi calm într-o situaţie dificilă. Nu lăsa mânia 
sau frustrarea să îţi întunece judecata; nu acum. Acum ai 
nevoie de o minte limpede.” „Iu ai reuşit să rămâi 
întotdeauna calm în situaţii precum aceasta?” 

Bătrânul dragon păru să chicotească. „Nu. Obişnuiam să 
mârâi, să muşc, să dobor copaci şi să întorc pământul pe 
dos. Odată, am rupt vârful unui munte din Şiră; ceilalţi 
dragoni au fost destul de supăraţi pe mine. Însă am avut 
mulţi ani la dispoziţie în care să îmi dau seama că, dacă îmi 
pierd cumpătul, nu rezolv nimic. Ştiu că tu nu ai avut atâta 
timp la dispoziţie, dar lasă-mă să te îndrum eu, cu 
experienţa mea. Uită de griji şi concentrează-te numai 
asupra a ceea ce trebuie să faci acum. Ce va fi va fi, şi dacă 
te laşi măcinat de temeri nu vei face decât să le dai viaţă.” 
„Ştiu, oftă Eragon, dar nu-i uşor.” „Sigur că nu. Puţine 
lucruri de valoare sunt uşoare.” Apoi Glaedr se retrase şi îl 
lăsă cu tăcerea propriei minţi. 

Eragon îşi aduse castronul din coburi, sări peste 
semicercul de bolovani şi se duse desculţ până la una dintre 
băltoacele de sub deschizătura din tavan. O burniţă uşoară 
începuse să cadă, acoperind acea parte a podelei cu un 
strat alunecos de apă. Se lăsă pe vine la marginea băltoacei 
şi începu să umple castronul cu mâinile goale. 

După ce îl umplu, se trase câţiva paşi îndărăt şi îl aşeză pe 
o bucată de piatră de înălţimea unei mese. Apoi îşi fixă în 
minte imaginea lui Roran şi murmură: 

— Draumr kopa. 

Apa din castron tremură şi o imagine a lui Roran apăru pe 
un fundal complet alb. Mergea alături de Horst şi de 
Albriech, ducându-şi calul de dârlogi. Cei trei oameni 


păreau că sunt istoviţi şi că îi dor picioarele, însă aveau încă 
armele la ei, aşa că Eragon îşi dădu seama că Imperiul nu îi 
capturase. 

Îi verifică apoi pe Jormundur, pe Solembum - care înfuleca 
un prigor proaspăt ucis - şi pe Arya, însă vrăjile de apărare 
ale Aryei i-o ascunseră vederii şi tot ce putu zări fii doar 
întunericul. 

În cele din urmă, Eragon opri vraja şi aruncă apa înapoi în 
băltoacă, în timp ce se căţăra pe bariera din jurul taberei 
lor, Saphira se întinse şi căscă, arcuindu-şi spatele ca o 
pisică, după care zise: „Ce mai fac?” 

— Sunt în siguranţă, din câte îmi pot da seama. 

Lăsă castronul pe coburi, apoi se întinse pe saltea, închise 
ochii şi începu din nou să-şi scotocească mintea după idei 
asupra numelui său adevărat. Din când în când se gândea la 
o nouă posibilitate, însă niciuna nu atingea vreo coardă din 
sufletul său, aşa că renunţa la ea şi o lua de la capăt. Toate 
numele conţineau câteva constante: faptul că era Cavaler; 
afecțiunea pentru Saphira şi Arya; dorinţa de a-l învinge pe 
Galbatorix; relaţia sa cu Roran, Garrow şi Brom; şi sângele 
pe care-l avea în comun cu Murtagh. Însă în orice 
combinaţie ar fi încercat să plaseze aceste elemente, 
numele tot nu i se dezvăluia. Era limpede că uita un aspect 
crucial, astfel încât continuă să îşi creeze nume din ce în ce 
mai lungi, în speranţa că ar putea da peste ceva ce trecuse 
cu vederea. 

Când numele începură să îi ia mai mult de un minut ca să 
le rostească, îşi dădu seama că îşi pierdea vremea. Trebuia 
să îşi reexamineze ipotezele de bază. Era convins că greşea 
neobservând vreun defect sau neacordând suficientă 
atenţie vreunui defect de care ştia deja. 

După cum observase, oamenii erau rareori dispuşi să îşi 
recunoască propriile imperfecţiuni, şi ştia că asta era 
valabil şi în cazul lui. Trebuia să se vindece cumva de 
această orbire, cât încă mai era timp. Era o orbire născută 
din mândrie şi din autoconservare, căci îi îngăduia să aibă o 


părere foarte bună despre sine în timp ce continua să 
trăiască. Totuşi, nu îşi mai putea permite să se lase dominat 
de iluzii deşarte. 

Astfel se gândi şi continuă să se gândească pe măsură ce 
trecea ziua, însă strădaniile sale nu avură sorţi de izbândă. 

Ploaia deveni tot mai deasă. Lui Eragon nu îi plăcea 
sunetul ploii ce răpăia prin băltoace, căci prin zgomotul 
monoton îi era aproape cu neputinţă să audă dacă cineva se 
furişa până la ei. Din prima noapte petrecută în Vroengard 
nu mai văzuse nici urmă de siluetele ciudate şi cu glugi pe 
care le văzuse strecurându-se prin oraş, nici nu simţise 
vreun indiciu care să le dea minţile de gol. Cu toate acestea, 
Eragon rămăsese cât se poate de conştient de prezenţa lor 
şi nu se putea abţine să nu se gândească la faptul că el şi 
Saphira ar fi putut fi atacați în orice clipă. 

Lumina cenuşie a zilei lăsă treptat loc asfinţitului şi o 
noapte întunecată şi lipsită de stele se aşternu peste vale. 
Eragon mai aruncă nişte vreascuri pe foc; era singura 
lumină din casa-cuib, iar mănunchiul de flăcări gălbui era 
ca o lumânare măruntă în spaţiul imens şi răsunător. În 
apropierea focului, podeaua lucioasă reflecta strălucirea 
crengilor arzânde. Sclipea ca o bucată de gheaţă lustruită, 
iar fâşiile de culoare din interiorul ei îi distrăgeau adeseori 
atenţia de la gândurile sale. 

Eragon nu mânca nimic la cină. Îi era foame, dar era prea 
încordat pentru ca mâncarea să se aşeze în stomacul său şi, 
oricum, simţea că o masă avea să îi încetinească judecata. 
Niciodată nu avea mintea mai limpede ca atunci când avea 
burta goală. 

Se hotări să nu mai mănânce nimic până ce nu îşi va afla 
numele sau până ce vor trebui să plece de pe insulă, orice 
ar fi urmat să se întâmple mai întâi. 

Trecură câteva ceasuri. Vorbeau puţin între ei, deşi 
Eragon conştientiza mai departe cursul general al 
gândurilor şi al stărilor de spirit ale Saphirei, tot aşa cum 
ea îl conştientiza pe al lui. 


Apoi, când Eragon era pe cale să intre iar în visele sale cu 
ochii deschişi - atât ca să se odihnească, cât şi în speranţa 
că visele i-ar putea oferi vreun indiciu - Saphira scoase un 
urlet, întinse laba dreaptă înainte şi o trânti de podea. 
Câteva crengi căzură din foc, trimițând o pălălaie de scântei 
înspre tavanul negru. 

Alarmat, Eragon sări în picioare şi o scoase pe Brisingr din 
teacă, în timp ce scruta întunericul din spatele semicercului 
de bolovani, uitându-se după duşmani. O clipă mai târziu, îşi 
dădu seama că starea Saphirei nu era una de grijă sau de 
mânie, ci una de izbândă. 

„Am reuşit!” exclamă Saphira. Îşi arcui gâtul şi scuipă un 
jet de flăcări albastre şi galbene către părţile superioare ale 
clădirii. „Îmi ştiu numele adevărat!” Rosti o singură frază în 
limba străveche şi mintea lui Eragon păru să răsune cu un 
dangăt de clopot şi pentru o clipă vârfurile solzilor Saphirei 
sclipiră cu o lumină din interior şi ea arătă de parcă ar fi 
fost făcută din stele. 

Numele era măreț şi maiestuos, dar conţinea şi un ton 
trist, căci o desemna drept ultima femelă din neamul ei. În 
acele cuvinte, Eragon putu să audă iubirea şi devotamentul 
pe care le simţea ea pentru el, cât şi toate celelalte 
trăsături care îi alcătuiau personalitatea. Pe cele mai multe 
le recunoscu; pe altele le afla pentru prima oară. Defectele 
sale erau la fel de proeminente precum virtuțile, însă în 
ansamblu impresia pe care o lăsa era una de foc, frumuseţe 
şi măreție. 

Saphira se înfioră din vârful nasului până în vârful cozii şi 
îşi înfoie aripile. 

„Ştiu cine sunt”, zise ea. 

„Bravo, Bjartskular”, spuse Glaedr, şi Eragon putu să simtă 
cât de impresionat era. „Ai un nume de care poţi fi mândră. 
Totuşi, dacă aş fi în locul tău, nu l-aş mai rosti până ce nu 
ajungem la... la turnul pe care am venit să-l vedem. Trebuie 
să ai mare grijă să îţi ascunzi numele acum, că îl ştii.” 


Saphira clipi şi îşi înfoie iarăşi aripile. „Da, Maestre.” 
Emoţia care o străbătea era palpabilă. 

Eragon vâri sabia la loc în teacă şi se duse la ea. Saphira 
îşi cobori capul până ajunse la nivelul lui. El îi mângâie 
falca, apoi îşi lipi capul de botul ei aspru şi o strânse cât 
putu de tare, simţindu-i solzii ascuţiţi sub degete. Lacrimi 
fierbinţi începură să i se rostogolească pe obraji. 

„De ce plângi?” îl întrebă ea. 

„Fiindcă... sunt atât de norocos să fiu legat de tine.” 
„Micuţule...” 

Vorbiră o vreme, căci Saphira era nerăbdătoare să îi 
împărtăşească lucrurile pe care le aflase despre sine. 
Eragon ascultă bucuros, deşi nu se putu abţine să nu se 
simtă un pic amărât deoarece el încă nu izbutise să îşi afle 
numele adevărat. 

Apoi Saphira se încolăci lângă bolovani şi se culcă, 
lăsându-l pe Eragon cu gândurile lui, la lumina focului de 
tabără mocnit. Glaedr rămase treaz şi atent, şi uneori 
Eragon îi ceru părerea, însă cel mai ades îşi ţinu ideile 
pentru sine. 

Orele se scurseră una după alta, iar frustrarea puse 
stăpânire tot mai mult pe Eragon. Nu mai avea mult timp - 
în mod ideal, el şi Saphira ar fi trebuit să se întoarcă la 
vardeni în ziua precedentă - şi totuşi, oricât de mult s-ar fi 
străduit, părea să nu poată fi în stare să se descrie aşa cum 
trebuia. 

Era aproape miezul nopţii, după socoteala lui, când ploaia 
se opri. 

Eragon se foi, încercând să se hotărască; apoi sări în 
picioare, prea agitat ca să mai poată sta jos. „Mă duc să mă 
plimb”, îi zise el lui Glaedr. 

Se aştepta ca dragonul să se opună, însă acesta spuse 
doar atât: „Lasă-ţi armele şi armura aici.” „De ce?” „Orice 
ai găsi, trebuie să îi faci faţă de unul singur. Nu poţi afla din 
ce aluat eşti plămădit dacă te bizui pe altcineva sau pe 
altceva ca să te ajute.” 


Cuvintele lui Glaedr păreau cât se poate de logice, însă 
Eragon şovăi înainte să îşi desprindă sabia şi pumnalul şi să 
îşi scoată platoşa de zale. Îşi puse cizmele şi mantia încă 
umedă, apoi trase mai aproape de Saphira coburii în care 
se afla miezul inimii lui Glaedr. 

Când Eragon dădu să plece din semicercul de bolovani, 
Glaedr îi zise: „Fă ce trebuie să faci, dar ai grijă.” 

Odată ieşit din casa-cuib, Eragon se bucură să vadă, prin 
spărturile din nori, petice de cer înstelat şi destulă lumină 
de lună ca să vadă pe unde merge. 

Sări de câteva ori pe vârful picioarelor, nehotărât încotro 
s-o apuce, apoi porni într-un mers iute către inima oraşului 
năruit. După câteva secunde, frustrarea îl copleşi şi el iuți 
pasul, ajungând să alerge. 

În timp ce-şi asculta sunetul respirației şi cel al paşilor 
călcând pe bolovanii din caldarâm, se întrebă: „Cine sunt 
eu?” însă nici un răspuns nu-i veni în minte. 

Alergă până simţi că îl lasă plămânii, apoi mai alergă puţin 
şi când nici plămânii, nici picioarele nu îl mai ajutară, se 
opri lângă o fântână năpădită de buruieni şi se rezemă de 
ea până îşi recapătă suflarea. 

În jurul său se înălţau amenințătoare formele câtorva 
clădiri enorme: mormane umbrite ce semănau cu un lanţ 
muntos străvechi şi fărâmiţat. Fântâna se afla în centrul 
unei curţi imense şi pătrate, acoperită în mare parte cu 
bucăţi de piatră spartă. 

Se desprinse de fântână şi se roti încet. În depărtare, 
putea auzi orăcăitul adânc şi răsunător al broaştelor-bou, 
un sunet ciudat şi bubuitor ce creştea în volum când 
intervenea una dintre broaştele mai mari. 

O lespede de piatră crăpată aflată la câţiva yarzi distanţă îi 
atrase atenţia. Se duse până la ea, o înşfacă şi, opintindu-se, 
o săltă de pe pământ. Cu muşchii braţelor arzându-i, se 
împletici până la marginea curţii şi azvârli lespedea pe 
iarba de afară. 

Aceasta ateriza cu o bufnitură seacă, dar satisfăcătoare. 


Se întoarse la fântână, îşi scoase mantia şi o aşeză pe 
marginea sculpturii. Apoi se duse la următoarea bucată de 
dărâmătură - o felie zimţată ce se desprinsese dintr-un bloc 
mai mare de piatră - şi o apucă de dedesubt, ridicând-o pe 
umăr. 

Vreme de mai bine de-un ceas trudi ca să elibereze curtea. 
Unele bucăţi din zidăria prăbuşită erau atât de mari încât 
fu nevoit să folosească magia ca să le urnească din loc, dar 
cel mai adesea reuşi să se descurce folosindu-şi doar 
mâinile. Fu cât se poate de meticulos; străbătu curtea în 
lung şi-n lat, oprindu-se să îndepărteze fiecare bucată de 
dărâmătură pe care o întâlnea, oricât de mică sau de mare 
ar fi fost. 

Efortul îl lăsă leoarcă de sudoare. Şi-ar fi scos tunica, dar 
marginile pietrei erau adeseori prea ascuţite şi l-ar fi tăiat. 
Chiar şi-aşa, tot se alesese cu o grămadă de vânătăi pe 
piept şi pe umeri, şi îşi zdrelise mâinile în mai multe locuri. 

Oboseala îl ajută să îşi calmeze mintea şi, de vreme ce nu 
solicita prea multă gândire, îl lăsa să cugete la tot ce era şi 
ar fi putut să fie. 

În toiul acestei sarcini pe care şi-o dăduse singur, tocmai 
când se odihnea după ce mutase o bucată foarte grea de 
cornişă, auzi un sâsâit ameninţător şi îşi ridică privirea la 
timp ca să vadă un snalgli - cu o cochilie de cel puţin şase 
picioare înălţime - alunecând din beznă cu o viteză 
surprinzătoare. Gâtul lipsit de oase al creaturii era întins la 
maximum, gura sa fără buze era ca o crăpătură de 
întuneric despicându-i carnea moale, iar ochii săi umflaţi 
erau fixaţi asupra lui. La lumina lunii, carnea expusă a 
melcului sclipea ca argintul, la fel ca şi dâra vâscoasă pe 
care o lăsa în urmă. 

— Letta, zise Eragon, îndreptându-se de spate şi 
scuturând picături de sânge din mâinile sale zdrelite. Ono 
ach neiat threyja eom verrunsmal edtha, O snalgili. 

În timp ce el îşi rostea avertismentul, melcul încetini şi îşi 
trase ochii înapoi câteva degete. Rămase la câţiva yarzi de 


el, sâsâi din nou şi începu să o ia prin stânga. 

— Nu, nu, bombăni el, rotindu-se după melc. Aruncă o 
privire peste umăr, ca să se asigure că nu mai venea nici un 
snalgli din spate. 

Melcul uriaş păru să înţeleagă că nu îl mai putea lua prin 
surprindere, căci se opri şi rămase sâsâind şi fluturându-şi 
ochii către el. 

— Parcă eşti un ceainic lăsat la fiert, îi zise Eragon. 

Ochii melcului fluturară şi mai repede, şi apoi acesta se 
năpusti spre el, ondulându-şi marginile pântecului său plat. 

Eragon aşteptă până în ultimul moment, apoi sări într-o 
parte şi lăsă melcul să treacă pe lângă el. Râse şi îl plesni 
peste cochilie. 

— Nu eşti prea isteţ, nu-i aşa? îndepărtându-se de el, 
începu să întărâte creatura în limba străveche, aruncându-i 
tot felul de nume de ocară, dar cât se poate de potrivite. 

Melcul părea să clocotească de furie - gâtul i se îngroşă şi 
i se umflă, apoi îşi deschise gura şi mai mult, începând să 
scuipe, nu doar să sâsâie. 

Continuă să îl atace la Eragon, iar acesta îi sări din cale de 
fiecare dată. În cele din urmă, melcul se sătură de joc. Se 
trase vreo cinci, şase yarzi îndărăt şi îl ţintui cu ochii săi 
mari cât pumnul. 

— Cum reuşeşti să prinzi ceva când eşti atât de încet? îl 
întrebă Eragon pe un ton zeflemitor, scoţându-şi limba la el. 

Snalgli sâsâi încă o dată, apoi se întoarse şi dispăru în 
întuneric. Eragon aşteptă câteva minute, ca să se asigure 
că melcul plecase, înainte să se reapuce de strânsul 
dărâmăturilor. 

— Poate că ar trebui să-mi spun Învingătorul-Melcilor, 
bombăni el, împingând o bucată de coloană prin curte. 
Eragon Biruitorul-Umbrei, Învingătorul-Melcilor... Asta ar 
băga groaza în sufletele oamenilor, pe oriunde m-aş duce. 

Noaptea era deja târzie când aruncă în sfârşit ultima 
bucată de piatră pe iarba ce mărginea curtea. Rămase 


acolo, gâfâind. Îi era frig şi foame, era frânt de oboseală, iar 
zdreliturile de la mâini şi de la încheieturi îl usturau. 

Când termină, se afla în colţul de nord-est al curţii. Spre 
miazănoapte era o sală imensă, ce fusese distrusă în mare 
parte în timpul bătăliei; mai rămăseseră în picioare doar o 
porţiune din zidurile din spate şi un singur stâlp, năpădit de 
iederă, acolo unde fusese intrarea. 

Ţintui stâlpul cu privirea vreme îndelungată. Deasupra 
acestuia, un pâlc de stele - roşii, albastre şi albe - 
străluceau printr-o spărtură din nori, sclipind ca nişte 
diamante. Simţi o atracţie stranie spre ele, de parcă 
apariţia lor avea o însemnătate care lui îi scăpa. 

Fără să se mai obosească să îşi cântărească acţiunile, se 
duse la baza stâlpului - căţărându-se peste mormane de 
dărâmături - apoi se întinse cât putu de mult şi apucă de 
cea mai groasă parte a iederei: o tulpină cât antebraţul său 
şi acoperită cu mii de perişori. 

Trase de lujer. Acesta rezistă, aşa că el sări de pe pământ 
şi începu să se caţăre. Punând o mână deasupra alteia, urcă 
pe stâlpul care trebuie să fi avut trei sute de picioare 
înălţime, dar care părea şi mai înalt cu cât se îndepărta de 
pământ. 

Ştia că este nesăbuit, însă chiar aşa se şi simţea. 

La jumătatea drumului, lujerii mai mici începură să se 
desprindă de pe piatră când se agăţă cu toată greutatea de 
ei. După aceea, avu grijă să se apuce doar de tulpina 
principală şi de câteva dintre ramurile mai groase din 
lateral. 

Aproape că nu mai putea strânge mâna când ajunse în 
vârf. Coroana stâlpului era încă întreagă; forma un pătrat 
neted destul de mare ca să poată sta pe el, rămânându-i 
mai mult de un picior în plus în fiecare parte. 

Simţindu-se oarecum vlăguit de efortul depus, Eragon îşi 
puse un picior peste celălalt şi îşi rezemă mâinile de 
genunchi cu palmele îndreptate în sus, permiţând aerului 
să îi aline pielea zdrelită. 


Sub el se afla oraşul năruit: un hăţiş de coji sfărâmate ce 
răsunau adesea de strigăte ciudate şi îndepărtate. În câteva 
locuri, unde erau iazuri, putea vedea luminile licărinde şi 
palide ale momelilor broaştelor-bou, ca nişte felinare văzute 
de la mare distanţă. 

„Broaşte-undiţar, se gândi el deodată în limba străveche. 
Aşa se numesc: broaşte-undiţar.” Şi îşi dădu seama că avea 
dreptate, deoarece cuvintele se potriveau ca o cheie în 
încuietoare. 

Apoi îşi îndreptă privirea către pâlcul de stele care îi 
dăduse ghes să se urce aici. Îşi încetini ritmul respirației şi 
se concentra ca să păstreze un flux de aer constant şi 
neîntrerupt trecându-i prin plămâni. Frigul, foamea şi 
extenuarea îi dădeau o senzaţie aparte de limpezime; părea 
să plutească în afara trupului, ca şi cum legătura dintre 
conştiinţa şi carnea lui se atenuase, şi deveni mult mai 
conştient de oraş şi de insula din jur. Era deosebit de 
sensibil la fiecare mişcare a vântului şi la fiecare sunet şi 
miros ce trecea peste vârful stâlpului. 

Cum stătea acolo, se gândi şi la alte nume şi cu toate că 
niciunul nu îl descria pe deplin, defectele sale nu îl mai 
supărau, căci limpezimea pe care o simţea era mult prea 
profundă ca să lase vreo nereuşită să o tulbure. 

„Cum pot cuprinde tot ceea ce sunt în doar câteva 
cuvinte?” se întrebă el, continuând să cugete asupra 
întrebării pe măsură ce stelele se schimbau. 

Trei umbre încovoiate zburară pe deasupra oraşului - ca 
nişte fisuri mărunte şi mişcătoare ale realităţii - şi aterizară 
pe acoperişul clădirii din stânga sa. Apoi siluetele 
întunecate, asemănătoare bufniţelor, îşi întinseră penele 
crestate şi îl priviră cu ochi lucioşi şi răi. Umbrele ciripiră 
uşor una către cealaltă şi două dintre ele îşi scărpinară 
aripile goale cu gheare ce nu aveau adâncime. A treia ţinea 
în ghearele sale de abanos rămăşiţele unei broaşte-bou. 

Se uită la păsările amenințătoare câteva minute, iar ele îi 
întoarseră privirea, după care îşi luară zborul şi se făcură 


nevăzute înspre apus, cu un fâlfâit uşor de pene. 

La apropierea zorilor, când Eragon putu zări steaua 
dimineţii printre două piscuri din răsărit, se întrebă: 

— Ce vreau eu? 

Până atunci nu îşi bătuse capul cu această întrebare. Voia 
să îl dea jos pe Galbatorix: asta era sigur. Însă dacă izbutea, 
ce avea să facă după aceea? De când plecase din Valea 
Palancar, se gândise că el şi Saphira aveau să se întoarcă 
într-o zi, să se stabilească lângă munţii pe care îi iubea atât 
de mult. Totuşi, acum că se gândea mai bine, îşi dădu seama 
că planul acesta nu îl mai atrăgea. 

Crescuse în Valea Palancar şi avea să o considere mereu 
casa lui. Dar ce mai rămăsese acolo pentru el sau pentru 
Saphira? Carvahall era distrus şi, chiar dacă sătenii l-ar fi 
reclădit cândva, oraşul nu mai avea să fie niciodată la fel. 
Unde mai pui că majoritatea prietenilor pe care şi-i 
făcuseră trăiau pe alte meleaguri, iar el şi Saphira aveau 
obligaţii faţă de toate rasele din Alagaesia - obligaţii pe 
care nu le puteau ignora. Şi, după toate lucrurile pe care le 
făcuseră şi le văzuseră, nu îşi putea închipui că vreunul din 
ei doi ar fi fost mulţumit să trăiască într-un loc atât de 
comun şi de izolat. 

„Căci cerul este gol şi pământul este rotund...” 

Chiar dacă se întorceau acolo, ce aveau să facă? Să 
crească vaci şi să cultive grâu? Nu îl trăgea deloc inima să 
muncească pământul ca să îşi câştige existenţa, aşa cum 
făcuse familia lui în copilărie. El şi Saphira erau Cavaler şi 
dragon; soarta lor era să zboare în avangarda istoriei, nu să 
stea în faţa focului şi să trândăvească. 

Şi apoi mai era şi Arya. Dacă el şi Saphira rămâneau în 
Valea Palancar, el avea să o vadă rareori, dacă avea s-o mai 
vadă vreodată. 

— Nu, zise Eragon, şi cuvântul răsună ca o lovitură de 
ciocan în liniştea dimprejur. Nu vreau să mă întorc. 

Simţi un fior rece pe şira spinării. Ştia că se schimbase de 
când el, Brom şi Saphira porniseră pe urmele celor doi 


Ra'zac, însă crezuse în continuare că, în adâncul fiinţei sale, 
rămăsese acelaşi. Acum înţelegea că lucrurile nu stăteau 
deloc aşa. Băiatul care era când plecase din Valea Palancar 
nu mai exista; Eragon nu arăta ca el, nu se purta precum el 
şi nici nu mai voia aceleaşi lucruri de la viaţă. Trase adânc 
aer în piept şi apoi îl lăsă să iasă printr-un oftat lung şi 
cutremurător, când adevărul îi încolţi în minte. 

— Nu mai sunt cine-am fost. Rostirea cu voce tare a 
acestui gând părea să-i dea greutate. 

Apoi, în timp ce primele raze ale zorilor luminau cerul de 
la răsărit, deasupra străvechii insule Vroengard, acolo unde 
trăiseră cândva Cavaleri şi dragoni, el se gândi la un nume 
- un nume la care nu se mai gândise până atunci - şi simţi o 
siguranţă deplină când o făcu. 

Rosti numele, şoptindu-l în tainiţele minţii sale, şi întregul 
lui trup păru să vibreze deodată, de parcă Saphira ar fi izbit 
stâlpul de sub el. 

Apoi rămase cu gura căscată şi se trezi că râde şi plânge 
în acelaşi timp - râdea pentru că izbutise şi pentru că 
simţea bucuria dată de înţelegere; plângea deoarece toate 
cusururile sale, toate greşelile făcute îi erau acum clare şi 
nu mai avea cum să se aline cu amăgiri. 

— Nu mai sunt cine-am fost, şopti el ţinându-se de 
marginea coloanei, dar ştiu cine sunt. 

Numele, numele său adevărat, era mai slab şi mai modest 
decât i-ar fi plăcut să recunoască, şi se ura pentru asta; însă 
conţinea şi multe lucruri de admirat şi, cu cât se gândea 
mai mult la el, cu atât îi venea mai uşor să accepte 
adevărata natură a sinelui său. Nu era cea mai bună 
persoană din lume, dar nici cea mai rea. 

— Şi nu mă voi da bătut, mârâi el. 

Se consolă la gândul că identitatea lui nu era bătută în 
cuie; se putea perfecționa, dacă voia. Aşa că îşi jură să se 
descurce mai bine pe viitor, oricât de greu i-ar fi venit. 

Încă râzând, încă plângând, îşi întoarse faţa către cer şi îşi 
întinse braţele în lături. Cu timpul, lacrimile şi râsul 


încetară, şi în locul lor simţi cum se aşază o linişte deplină 
îmbinată cu un pic de fericire şi de resemnare, în ciuda 
avertismentului lui Glaedr, îşi şopti din nou numele 
adevărat, şi încă o dată întreaga sa fiinţă fu zguduită de 
forţa cuvintelor. 

Rămânând cu braţele întinse în lături, se ridică pe vârful 
stâlpului, se aplecă în faţă şi îşi dădu drumul către pământ. 
Chiar înainte să ajungă jos, rosti „Veoht” şi încetini, se roti şi 
ateriza uşor pe piatra crăpată, de parcă ar fi coborât dintr- 
o trăsură. 

Se întoarse la fântâna din centrul curţii şi îşi recupera 
mantia. Apoi, pe când lumina se strecura printre ruinele 
oraşului, porni în grabă spre casa-cuib, nerăbdător să o 
trezească pe Saphira şi să le spună, ei şi lui Glaedr, despre 
descoperirea sa. 

Bolta Sufletelor. 

ERAGON îşi ridică sabia şi scutul, nerăbdător să meargă 
mai departe, dar şi uşor temător. 

Ca mai înainte, el şi Saphira stăteau la baza Stâncii lui 
Kuthian, în vreme ce miezul inimii lui Glaedr se afla în 
coburii de pe spatele Saphirei. 

Era încă dimineaţă, iar soarele strălucea puternic prin 
spărturile mari din acoperişul de nori. Eragon şi Saphira 
doriseră să meargă de îndată la Stânca lui Kuthian după ce 
Eragon se întorsese la casa-cuib, însă Glaedr insistase ca 
Eragon să mănânce mai întâi şi apoi să aştepte ca 
mâncarea să i se aşeze în stomac. 

Însă acum ajunseseră în sfârşit la turnul zimţat de piatră, 
iar Eragon se săturase să tot aştepte, aidoma Saphirei. 

De când îşi împărtăşiseră numele adevărate, legătura 
dintre ei devenise şi mai puternică, pesemne deoarece 
auziseră amândoi cât de mult ţineau unul la celălalt. Era 
ceva ce ştiuseră dintotdeauna, însă chiar şi aşa, când o 
declaraseră în asemenea termeni de necontestat, senzaţia 
de apropiere pe care o împărtăşeau sporise. 

Undeva la miazănoapte un corb croncăni. 


„Încerc eu primul, zise Glaedr. Dacă este o capcană, poate 
voi izbuti să o înlătur înainte de a vă prinde şi pe voi.” 

Eragon şi Saphira începură să îşi retragă minţile din cea a 
lui Glaedr, pentru a-i îngădui dragonului să îşi rostească 
numele adevărat fără a fi auzit. Însă Glaedr spuse: „Nu, voi 
mi-aţi zis numele voastre. Se cuvine să îl ştiţi şi pe-al meu”. 

Eragon se uită la Saphira şi apoi amândoi rostiră: 
„Mulţumim, Ebrithil”. 

Apoi Glaedr îşi rosti numele, iar acesta răsună în mintea 
lui Eragon ca o fanfară de trâmbiţe, maiestuos şi totuşi 
distonant, colorat ici şi colo de amărăciunea şi mânia pe 
care le simţise Glaedr la moartea lui Oromis Numele său 
era mai lung decât numele lui Eragon sau al Saphirei; se 
întindea pe câteva propoziţii bune - consemnarea unei vieţi 
ce se întinsese peste veacuri şi care conţinuse bucurii, 
tristeţi şi împliniri prea numeroase ca să poată fi înşirate. În 
nume i se ghicea înţelepciunea, dar şi anumite contradicții: 
complexităţi care făceau ca identitatea lui să fie greu de 
cuprins întru totul. 

Saphira simţi aceeaşi smerenie ca şi Eragon la auzul 
numelui lui Glaedr; felul în care suna acesta îi făcu pe 
amândoi să îşi dea seama cât de tineri erau şi cât de 
departe trebuiau să meargă pentru a spera să ajungă la 
cunoaşterea şi la experienţa lui Glaedr. 

„Mă întreb care-i numele adevărat al Aryei”, se gândi 
Eragon. 

Se uitară cu atenţie la Stânca lui Kuthian, însă nu 
observară nici o schimbare. 

Veni rândul Saphirei. Arcuindu-şi gâtul şi lovind în pământ 
ca un armăsar nărăvaş, ea îşi rosti numele adevărat cu 
mândrie. Chiar şi la lumina zilei, solzii săi tremurară şi 
scânteiară când şi-l formulă. 

Auzindu-i pe ea şi pe Glaedr rostindu-şi numele adevărate, 
Eragon se mai linişti puţin în privinţa propriului nume. 
Niciunul dintre ei nu era perfect, şi totuşi nu îşi judecau 
defectele, ci mai degrabă le recunoşteau şi le iertau. 


Din nou, nu se întâmplă nimic după ce Saphira îşi rosti 
numele. 

În cele din urmă, Eragon făcu un pas înainte. Fruntea îi 
era acoperită de sudoare. Ştiind că aceasta ar putea fi 
ultima sa acţiune de om liber, îşi rosti numele în minte, la fel 
ca Glaedr şi Saphira. Se înţeleseseră dinainte că era mai 
sigur pentru el să nu îşi spună numele cu voce tare, pentru 
a reduce şansele de a fi auzit de altcineva. 

Când Eragon formulă ultimul cuvânt în gândurile sale, o 
linie subţire şi întunecată se ivi la baza turnului. 

Aceasta înainta vreo cincizeci de picioare în sus, apoi se 
despărţi şi cobori în ambele părţi, trasând conturul a două 
uşi late. Pe uşi apărură rânduri întregi de litere zugrăvite 
cu aur: vrăji de protecţie împotriva detectării obişnuite, dar 
şi a celei magice. 

După ce conturul fu complet, uşile se deschiseră pe nişte 
balamale ascunse, dând la o parte praful şi plantele ce se 
adunaseră la baza turnului de când se deschiseseră ultima 
oară, oricând va fi fost asta. Prin uşă se putea zări un tunel 
imens şi boltit ce cobora într-un unghi ascuţit până în 
măruntaiele pământului. 

Uşile se opriră brusc, iar luminişul rămase iarăşi cufundat 
în tăcere. 

Eragon privi tunelul întunecat, simțind o nelinişte tot mai 
accentuată. Găsiseră ceea ce căutau, însă tot nu era sigur 
dacă aveau de-a face cu o capcană sau nu. 

„Solembum nu a minţit”, zise Saphira. Îşi scoase limba, 
cercetând aerul dimprejur. 

„Da, dar ce ne aşteaptă înăuntru?” întrebă Eragon. 

„Acest loc nu ar trebui să existe, făcu Glaedr. Noi şi 
Cavalerii am ascuns multe taine în Vroengard, dar insula 
este prea mică pentru ca un tunel atât de mare să fi fost 
ridicat fără ştirea cuiva. Şi totuşi, n-am mai auzit de el 
înainte.” 

Eragon se încruntă şi se uită împrejur. Erau tot singuri; 
nimeni nu încerca să îi ia prin surprindere. „Se poate oare 


ca tunelul să fi fost ridicat înainte de stabilirea Cavalerilor 
pe Vroengard?” 

Glaedr se gândi o clipă. „Nu ştiu... Poate. Este singura 
explicaţie care are sens, însă dacă aşa stau lucrurile, atunci 
tunelul este cu adevărat străvechi.” 

Cei trei cercetară culoarul cu minţile, însă nu dădură 
peste nici un semn de viaţă înăuntru. 

„Bine, atunci”, zise Eragon. Simţi pe limbă gustul amar al 
spaimei, iar palmele îi asudară în mănuşi. Orice aveau să 
găsească la celălalt capăt al tunelului, voia să afle o dată 
pentru totdeauna. Saphira era şi ea agitată, însă mai puţin 
decât el. 

„Hai să scoatem la lumină şobolanul care se ascunde în 
vizuina asta”, spuse ea. 

Şi astfel păşiră peste prag împreună, intrând în tunel. 

Când coada Saphirei trecu de prag cu totul, uşile se 
trântiră în urma lor şi se închiseră cu un trosnet puternic 
de piatră pe piatră, cufundându-i în beznă. 

— O, nu, nu, nu! bombăni Eragon, repezindu-se la uşi. 
Naina hvitr, rosti el, şi o lumină albă apăru la intrarea în 
tunel. 

Suprafeţele interioare ale uşilor erau perfect netede şi, 
indiferent cât de mult le împinse şi le lovi, refuzară să se 
clintească. 

— La naiba! Ar fi trebuit să punem un buştean sau un 
bolovan în uşă ca să nu se închidă, se tângui el, mustrându- 
se pentru că nu se gândise la asta de la bun început. 
„Dacă trebuie, putem să le doborâm”, rosti Saphira. 

„Mă îndoiesc că vom reuşi”, zise Glaedr. 

Eragon o strânse pe Brisingr. „Ei bine, bănuiesc că nu 
avem de ales: trebuie să mergem tot înainte.” „Când am 
avut noi de ales? Mereu am mers tot înainte”, replică 
Saphira. 

Eragon îşi modifică vraja astfel încât lumina să pornească 
dintr-un singur punct de pe tavan - altminteri lipsa 


umbrelor i-ar fi împiedicat să îşi dea seama de adâncime - 
după care porniră împreună prin tunelul în pantă. 

Podeaua culoarului era plină de umflături, ceea ce îi ajută 
să îşi păstreze echilibrul în lipsa treptelor. Acolo unde 
podeaua şi pereţii se îmbinau, acestea se pierdeau una în 
cealaltă de parcă piatra ar fi fost topită, ceea ce îl făcea pe 
Eragon să creadă că elfii fuseseră cei care săpaseră tunelul. 

Coborâră tot mai adânc în pământ, până când Eragon 
înţelese că trecuseră pe sub dealurile din spatele Stâncii lui 
Kuthian şi înaintau acum pe sub rădăcinile munţilor. Tunelul 
nici nu se întorcea, nici nu se ramifica, iar pereţii rămâneau 
la fel de goi. 

În cele din urmă, Eragon simţi o pală de aer cald 
înălțându-se spre ei din adâncuri şi observă o licărire 
portocalie şi palidă în depărtare. 

— Letta, murmură el, stingându-şi lumina. 

Aerul continuă să se încălzească pe când coborau, iar 
licărirea din faţa lor spori în intensitate. În curând izbutiră 
să vadă capătul tunelului: o boltă imensă şi neagră, 
acoperită în întregime cu semne sculptate, care o făceau să 
pară înfăşurată cu mărăcini. În aer se putea simţi mirosul 
de pucioasă, iar ochii lui Eragon începură să lăcrimeze. 

Se opriră în faţa arcadei; prin ea, tot ce puteau vedea era 
o podea cenuşie şi plată. 

Eragon aruncă o privire înapoi, după care îşi întoarse ochii 
spre boltă. Structura zimţată îl neliniştea, aşa cum o 
neliniştea şi pe Saphira. Încercă să citească literele, însă 
acestea erau prea amestecate şi prea înghesuite ca să 
poată înţelege ceva din ele, şi nu putu detecta nici o urmă 
de energie depozitată în structura neagră. 

Însă îi venea greu să creadă că aceasta nu era fermecată. 
Cei care ridicaseră tunelul izbutiseră să ascundă vraja de 
pe uşile de la intrare, ceea ce însemna că ar fi putut face la 
fel cu orice vrăji ar fi pus pe boltă. 

Schimbă o privire scurtă cu Saphira, apoi îşi umezi buzele 
când îşi aminti ce îi spusese Glaedr: „Nu mai există căi 


sigure”. 

Saphira pufni, scoțând un mic jet de flăcări pe nări, apoi 
trecură amândoi pe sub arcadă. 

Lacuna, prima parte. 

ERAGON observă mai multe lucruri în acelaşi timp. 

Primul era că se aflau pe marginea unei camere circulare 
cu diametrul de peste două sute de picioare, ce avea în 
centru o groapă mare din care radia o lumină ştearsă, 
portocalie. Al doilea - că aerul era înăbuşitor de fierbinte. Al 
treilea - că pe întreg perimetrul camerei erau dispuse două 
cercuri concentrice de rafturi, cel din spate mai înalt decât 
cel din faţă, asemenea unor bănci, pe care se aflau 
numeroase obiecte întunecate. Al patrulea - că peretele din 
spatele acestor rafturi scânteia în numeroase locuri, ca şi 
cum ar fi fost decorat cu cristal colorat. Însă nu avu ocazia 
să cerceteze mai mult nici peretele, nici obiectele 
întunecate, căci în spaţiul liber de lângă groapa 
incandescentă stătea un bărbat cu cap de dragon. 

Bărbatul era făcut din metal şi strălucea ca oţelul lustruit. 
Nu purta nici o haină, cu excepţia unei pânze trecute peste 
şale, create din acelaşi material lucios ca şi corpul său, iar 
pieptul şi membrele îi erau străbătute de muşchi, precum 
cele ale unui kull. În mâna stângă el ţinea un scut de metal, 
iar în dreapta o sabie irizată pe care Eragon recunoscu 
tăişul specific unui Cavaler. 

În spatele bărbatului, aşezat în cealaltă parte a camerei, 
Eragon întrezări un tron în care era imprimat conturul 
corpului creaturii. 

Omul cu cap de dragon păşi în faţă. Pielea şi încheieturile 
lui se mişcau lin, de parcă ar fi fost din carne, dar fiecare 
pas răsuna ca şi cum o mare greutate ar fi fost lăsată pe 
podea. Se opri la treizeci de paşi de Eragon şi Saphira şi îi 
fixă cu nişte ochi ce pâlpâiau asemenea unor văpăi purpurii. 
Apoi, ridicându-şi capul solzos, el scoase un muget straniu, 
metalic, ce răsună şi se multiplică până ce păru că zeci de 
creaturi răgeau la ei. 


Tocmai când Eragon se întreba dacă vor trebui să se lupte 
cu creatura, simţi o minte stranie, enormă, atingând-o pe a 
sa. Această conştiinţă nu semăna cu nimic din ce mai 
întâlnise până atunci şi părea să conţină o puzderie de voci 
care strigau, un cor imens, incoerent, ce îi aminti de vântul 
din miezul unei furtuni. 

Înainte să poată reacţiona, mintea aceea îi străpunse 
protecţiile şi puse stăpânire pe gândurile lui. În ciuda 
timpului pe care îl petrecuse practicând cu Glaedr, Arya şi 
Saphira, nu putu opri atacul; nu reuşi nici măcar să îl 
încetinească. Ar fi putut încerca la fel de bine să oprească 
oceanul cu mâinile goale. 

Străfulgerarea unei lumini şi vuietul unui vacarm 
incoerent îl împresurară, în vreme ce corul nedesluşit de 
voci îşi croi drum în fiecare colţişor al fiinţei lui. Apoi se 
simţi de parcă invadatorul i-ar fi sfâşiat mintea în mii de 
bucăţi - fiecare dintre ele fiind perfect conştientă de 
existenţa celorlalte, dar niciuna neputând să acţioneze 
după cum ar fi vrut - şi viziunea i se fragmentă, ca şi cum ar 
fi văzut camera prin faţetele unei nestemate. 

Şase amintiri diferite începură să-i străbată în viteză 
conştiinţa fracturată. Nu el le chemase; pur şi simplu 
apăruseră şi nici nu le putu urmări, atât de iute trecură 
prin el. În acelaşi timp, corpul său se aplecă şi se încovoie în 
diverse poziţii, apoi braţul lui o ridică pe Brisingr în faţa 
ochilor şi el privi şase versiuni identice ale săbiei sale. 
Invadatorul îl făcu chiar şi să arunce o vrajă, al cărei scop 
nu îl înţelese şi nici nu-l putea înţelege, căci nu putea gândi 
decât ce îi permitea celălalt. Şi nici nu simţi vreo emoție, cu 
excepţia unei panici care dispărea încet. 

Timp de câteva ore, i se păru lui, mintea străină îi examina 
fiecare amintire, începând din momentul în care plecase de 
la ferma familiei pentru a vâna căprioare în Şiră - cu trei 
zile înainte de a găsi oul Saphirei - până în prezent. În 
spatele minţii sale, Eragon putu simţi că acelaşi lucru i se 


întâmpla şi Saphirei, dar această informaţie nu însemnă 
nimic pentru el. 

Într-un sfârşit, mult după ce ar fi lăsat deoparte orice 
speranţă de eliberare, dacă ar fi putut să îşi controleze 
gândurile, corul clocotitor de voci îi reuni cu grijă 
fragmentele minţii, apoi se retrase. 

Eragon se legănă în faţă şi căzu într-un genunchi, înainte 
de a-şi putea recăpăta echilibrul. Lângă el, Saphira se 
clătina, muşcând în gol. 

„Cum? gândi el. Cine?” Nici măcar Galbatorix nu ar fi fost 
în stare să îi captureze în acelaşi timp pe ei doi, precum şi 
pe Glaedr, presupuse el. 

Din nou, conştiinţa atinse mintea lui Eragon, dar de 
această dată nu mai atacă. De această dată zise: „Scuzele 
noastre, Saphira. Scuzele noastre, Eragon, dar trebuia să 
fim siguri de intenţiile voastre. Fiţi bine-veniţi în Bolta 
Sufletelor. Vă aşteptam de multă vreme. Fii bine-venit şi tu, 
vere. Suntem bucuroşi că eşti încă în viaţă. Ia-ţi înapoi 
amintirile şi află că misiunea ta este, în sfârşit, îndeplinită!” 

Un fulger de energie scânteie între Glaedr şi acea 
conştiinţă. O clipă mai târziu, Glaedr scoase un răget 
mental care îi făcu tâmplele lui Eragon să zvâcnească de 
durere. Un val de emoţii amestecate ţâşni din dragonul 
auriu: amărăciune, triumf, neîncredere, regret şi, dincolo 
de toate acestea, un fericit sentiment de uşurare, atât de 
intens încât Eragon se trezi zâmbind fără să ştie de ce. 
Atingându-i mintea lui Glaedr, el simţi nu una, ci o 
multitudine de minţi stranii, toate şoptind şi murmurând. 

— Cine? şopti Eragon. 

În faţa lor, omul cu cap de dragon nu se mişcase nici 
măcar cu un deget „Eragon, spuse Saphira. Priveşte zidul. 
Priveşte...” 

EI privi. Şi văzu că zidul circular nu era decorat cu cristal, 
cum crezuse la început. De fapt, zeci şi zeci de firide 
punctau zidul şi în fiecare firidă se odihnea o sferă 
strălucitoare. Unele erau mari, altele mici, dar toate pulsau 


cu o văpaie interioară blândă, asemenea unor tăciuni 
mocnind într-un foc de tabără stins. 

Inima lui Eragon se opri o clipă în loc când începu să 
înţeleagă. 

Îşi cobori privirea asupra obiectelor întunecate aflate pe 
rafturile de dedesubt; erau netede şi ovale, şi păreau a fi 
sculptate din piatră de diferite culori. Asemenea sferelor, 
unele erau mari, altele erau mici, dar indiferent de mărime, 
aveau o formă pe care ar fi recunoscut-o oriunde. 

Simţi cum îl cuprinde un val de fierbinţeală şi genunchii i 
se înmuiară. Era imposibil. Voia să-şi creadă ochilor, dar se 
temea că ar putea fi o iluzie creată ca să îi răscolească 
speranţele. Şi totuşi, posibilitatea ca lucrurile privite chiar 
să se afle acolo îi tăie răsuflarea, ameţindu-l şi copleşindu-l 
într-o asemenea măsură, încât nu mai ştiu ce să facă sau să 
zică. Saphira avu aceeaşi reacţie, dacă nu chiar mai 
puternică. 

Apoi mintea vorbi din nou: „Nu vă înşelaţi, puişorilor, şi 
nici ochii nu vă amăgesc. Noi suntem speranţa secretă a 
rasei noastre. Aici se află inimile inimilor noastre - ultimii 
Eldunari liberi din ţinut - şi aici se află ouăle pe care le-am 
păzit peste un secol”. 

Lacuna, partea a doua. 

PREȚ de o clipă, Eragon fu incapabil să se mişte sau să 
respire. Apoi şopti: 

— Ouă, Saphira... Ouă. 

Ea se înfiora, de parcă i-ar fi fost frig, apoi solzii de pe 
spinarea ei se zbârliră uşor. 

„Cine sunteţi? întrebă el mintea. De unde ştim că putem 
avea încredere în voi?” „Spun adevărul, Eragon, rosti 
Glaedr în limba străveche. Ştiu asta pentru că Oromis a fost 
unul dintre cei care au conceput planul acestui loc.” 
„Oromis...?” 

Înainte ca Glaedr să poată intra în detalii, cealaltă minte 
spuse: „Numele meu este Umaroth. Cavalerul meu a fost 
elful Vrael, conducătorul ordinului nostru înainte ca 


sfârşitul să vină peste noi. Vorbesc în numele celorlalţi, dar 
nu îi comand, căci deşi mulţi dintre noi erau uniţi prin 
legământ cu Cavalerii, şi mai mulţi nu erau astfel, iar fraţii 
noştri sălbatici nu recunosc altă autoritate decât cea 
proprie. Acest lucru îl spuse cu o urmă de exasperare. Ar fi 
prea derutant să vorbim toţi în acelaşi timp, aşa că vocea 
mea va vorbi pentru restul”. 

„Tu eşti...?” Şi Eragon arătă spre bărbatul argintiu, cu cap 
de dragon, aflat în faţa sa şi a Saphirei. 

„Nu, răspunse Umaroth. El este Cuaroc, Vânătorul de 
Nidhwal şi Blestem al Urgalilor. Silvari Vrăjitoarea a 
modelat pentru el corpul pe care îl poartă acum, ca să 
putem avea un luptător care să ne apere în cazul în care 
Galbatorix sau orice alt duşman ar reuşi să pătrundă în 
Bolta Sufletelor”. 

În timp ce Umaroth vorbea, bărbatul cu cap de dragon îşi 
duse mâna dreaptă peste bust, desfăcu un zăvor tainic şi îşi 
deschise partea din faţă a pieptului, de parcă ar fi deschis 
un dulăpior. În pieptul lui Cuaroc se adăpostea o inimă a 
inimilor de culoare purpurie, care era înconjurată de mii de 
sârme argintii, niciuna mai groasă decât un fir de păr. Apoi 
Cuaroc îşi închise la loc platoşa iar Umaroth spuse: „Nu, eu 
sunt aici”, şi îi direcţionă vederea lui Eragon către o firidă 
ce conţinea un Eldunari mare, alb. 

Eragon o vâri încet pe Brisingr înapoi în teacă. 

Ouă şi Eldunari. Eragon părea să nu poată cuprinde toată 
imensitatea descoperirii. Îşi simţea gândurile greoaie, 
vâscoase, de parcă ar fi suferit o lovitură la cap - ceea ce, 
într-un anume fel, chiar se întâmplase. 

Porni către rafturile aflate în dreapta cupolei întunecate, 
acoperite cu simboluri, apoi se opri în faţa lui Cuaroc şi 
spuse, atât cu voce tare cât şi în gând: 

— Am voie? 

Bărbatul cu cap de dragon clănţăni din dinţi şi se retrase 
cu paşi apăsaţi, oprindu-se lângă groapa incandescentă din 


centrul încăperii. Îşi ţinu însă sabia scoasă, fapt de care 
Eragon rămase conştient tot timpul. 

Un sentiment de uimire şi venerație puse stăpânire pe 
Eragon când se apropie de ouă. Se aplecă deasupra raftului 
inferior şi se înfiora în timp ce privi fix un ou roşu-auriu, 
înalt de aproape cinci picioare. Mânat de un impuls brusc, 
îşi scoase o mănuşă şi îşi lipi palma goală de ou. Era cald la 
atingere şi, când îşi lăsă mintea să îi lunece de-a lungul 
mâinii, reuşi să simtă conştiinţa adormită a dragonului 
nenăscut. 

Răsuflarea fierbinte a Saphirei trecu peste gâtul său când 
aceasta veni lângă el. 

„Oul tău a fost mai mic decât acesta”, spuse el. 

„Asta pentru că mama mea nu era atât de bătrână şi de 
mare precum dragonul care a făcut oul ăsta.” „Ah! Nu m- 
am gândit la asta.” 

Aruncă o privire peste restul ouălor şi simţi un nod în gât. 

— Sunt atât de multe, şopti el. 

Îşi lipi umărul de falca masivă a Saphirei şi o simţi 
fremătând. Ştia că tot ce voia ea era să cuprindă şi să se 
bucure de minţile semenilor ei, dar, ca şi el, cu greu putea 
crede că era adevărat ceea ce vedea. 

Ea pufni şi îşi întoarse capul, privind restul încăperii, apoi 
scoase un răget ce desprinse praful de pe tavan. „Dar 
cum?! mârâi ea în gând. Cum aţi putut scăpa de Galbatorix? 
Noi, dragonii, nu ne ascundem atunci când luptăm. Noi nu 
suntem laşi, ca să fugim de pericol. Explicaţi-vă!” „Mai 
încet, Bjartskular, sau vei tulbura puii aflaţi în ouă”, o dojeni 
Umaroth. 

Saphira mârâi, încreţindu-şi nasul. „Atunci vorbeşte, 
bătrâne, şi spune-ne cum de este posibil.” 

Preţ de o clipă, Umaroth păru amuzat, însă când dragonul 
răspunse, cuvintele îi erau mohorâte. „Ai dreptate: noi nu 
suntem laşi şi nu ne ascundem atunci când luptăm, dar 
chiar şi dragonii pot sta la pândă în aşa fel încât să îşi ia 
prada prin surprindere. Nu eşti de aceeaşi părere, 


Saphira?” Ea pufni din nou, şfichiuind-şi coada dintr-o parte 
în alta. „Şi nici nu suntem precum Fanghurii sau alte vipere 
mici care îşi abandonează puii în voia sorţiiDacă am fi intrat 
în bătălia pentru Doru Araeba, pur şi simplu am fi fost 
distruşi. Victoria lui Galbatorix ar fi fost deplină - cum el şi 
crede că a fost - iar rasa noastră ar fi dispărut pentru 
totdeauna de pe faţa pământului.” „Odată ce adevărata 
măsură a puterii şi ambiţiei lui Galbatorix a devenit 
evidentă, zise Glaedr, şi odată ce am înţeles că el şi 
trădătorii lui intenționau să atace Vroengard-ul, ei bine, 
Vrael, Umaroth, Oromis şi cu mine, şi alţi câţiva, am hotărât 
că cel mai bine ar fi să ascundem ouăle rasei noastre, 
precum şi câţiva Eldunari. A fost uşor să îi convingem pe 
dragonii sălbatici; Galbatorix îi vânase şi ei nu aveau nici o 
apărare împotriva magiei lui. Au venit aici şi i-au dat lui 
Vrael puii lor încă neieşiţi din ouă, iar cei ce mai puteau 
face ouă le-au făcut atunci, chiar dacă nu le era încă 
sorocul, căci ştiam că supraviețuirea rasei noastre era 
ameninţată. Precauţiile noastre au fost îndreptăţite, se 
pare.” 

Eragon îşi masă tâmplele. 

— Cum de nu ai ştiut asta până acum? Cum de nu a ştiut 
Oromis? Şi cum au putut să îşi ascundă minţile? Mi-ai spus 
că nu se poate. 

„Nu se poate, răspunse Glaedr, sau cel puţin nu doar 
folosind magia. Totuşi, în cazul ăsta, acolo unde magia nu 
mai poate face nimic, distanţa poate reuşi. De aceea ne 
aflăm adânc sub pământ, la o milă sub Muntele Erolas. 
Chiar dacă Galbatorix sau Trădătorii s-ar fi gândit să caute 
cu minţile lor într-un asemenea loc, stânca i-ar fi împiedicat 
să simtă altceva decât un flux tulbure de energie pe care l- 
ar fi pus pe seama vârtejurilor din sângele pământului, ce 
se află nu departe sub noi. Mai mult de-atât înaintea 
Bătăliei de la Doru Araeba, acum peste o sută de ani, toţi 
Eldunarii au fost aduşi într-o stare de transă adâncă, soră 
cu moartea, care făcea ca aceştia să fie şi mai greu de găsit. 


Planul nostru era să îi trezim după ce se termina bătălia, 
însă cei care au construit acest loc au mai aruncat o vrajă 
care să îi trezească din transă după ce vor fi răsărit câteva 
luni.” „Cum s-a şi întâmplat, spuse Umaroth. Bolta 
Sufletelor a fost aşezată aici şi din alt motiv. Groapa pe care 
o vedeţi în faţa voastră se deschide către un lac de piatră 
topită, ce există sub munţii ăştia de la facerea lumii. El dă 
căldura de care au nevoie ouăle şi lumina de care avem 
nevoie noi, Eldunarii, ca să ne păstrăm puterea.” 

Adresându-i-se lui Glaedr, Eragon zise: „Tot nu mi-ai 
răspuns la întrebare: de ce nici tu, nici Oromis nu v-aţi 
amintit de acest loc?” 

Umaroth fu cel care răspunse: „Pentru că toţi cei care 
ştiau de Bolta Sufletelor, inclusiv Glaedr, au acceptat ca 
această informaţie să le fie ştearsă din minte şi înlocuită cu 
o amintire falsă. Nu a fost o decizie uşoară, mai ales pentru 
mamele ouălor, însă nu le puteam permite să iasă din 
încăpere celor care nu cunoşteau adevărul, pentru ca nu 
cumva Galbatorix să afle de la ei de existenţa noastră. Aşa 
că ne-am luat rămas-bun de la prietenii şi tovarăşii noştri, 
ştiind prea bine că s-ar putea să nu-i mai vedem niciodată şi 
că, în cel mai rău caz, ei vor muri crezând că am trecut în 
neființă... Cum am zis, nu a fost o decizie uşoară. De 
asemenea, am şters din toate amintirile numele stâncii care 
indică intrarea în acest sanctuar, aşa cum, mai înainte, am 
şters numele celor treisprezece dragoni care au ales să ne 
trădeze”. 

„Am petrecut ultima sută de ani crezând că neamul nostru 
este sortit uitării, spuse Glaedr. Şi acum să aflu că tot chinul 
meu a fost în zadar... Sunt bucuros totuşi, căci prin 
neştiinţa mea am putut ajuta să ne ocrotim rasa. , 

Atunci Saphira îi zise lui Umaroth: „Cum de Galbatorix nu 
a observat că voi şi ouăle lipseaţi?” „A crezut că am fost 
ucişi în luptă. Noi nu eram decât o mică parte din Eldunarii 
de pe Vroengard, nu destui încât absenţa noastră să îl pună 
pe gânduri. Cât despre ouă, pierderea lor l-a mâniat, fără 


îndoială, însă nu avea nici un motiv să creadă că este vreun 
şiretlic la mijloc. „ „Ah, da, spuse trist Glaedr. De aceea 
Thuviel a acceptat să se sacrifice: pentru a-i ascunde lui 

Galbatorix înşelăciunea noastră.” 

— Dar nu a ucis Thuviel şi mulţi dintre ai săi? făcu Eragon. 

„Ba da, şi a fost o tragedie cumplită, zise Umaroth. Însă 
hotărâserăm că nu va acţiona decât dacă era clar că 
înfrângerea nu putea fi evitată. Jertfindu-se pe sine, ela 
distrus clădirile în care de obicei ţineam ouăle şi a otrăvit 
insula, pentru a fi sigur că Galbatorix nu va alege să se 
stabilească aici.” 

— Ştia de ce se sinucide? 

„Nu, în acel moment ştia doar că era necesar. Cu o lună 
înainte, unul dintre Trădători îi ucisese dragonul lui Thuviel. 
Deşi s-a abținut să treacă în neființă, căci aveam nevoie de 
fiecare războinic al nostru pentru a-l înfrunta pe Galbatorix, 
Thuviel nu şi-a mai dorit să trăiască. Şi a fost bucuros să 
accepte misiunea; îi aducea eliberarea după care tânjea şi, 
în acelaşi timp, îi permitea să se pună în slujba cauzei 
noastre. Dăruindu-şi viaţa, el a asigurat un viitor atât rasei 
dragonilor, cât şi celei a Cavalerilor. A fost un erou 
extraordinar de curajos, iar numele lui va fi cântat cândva 
în fiecare colţişor al Alagaesiei.” „Şi după bătălie aţi 
aşteptat”, zise Saphira. 

„Şi apoi am aşteptat”, încuviinţă Umaroth. Gândul la peste 
o sută de ani petrecuţi în aceeaşi încăpere, îngropat adânc 
sub pământ, îl cutremură pe Eragon. „Dar nu am stat 
degeaba. Când ne-am trezit din transă, am început să ne 
mişcăm minţile, la început mai încetişor, apoi cu tot mai 
multă siguranţă, atunci când ne-am dat seama că 
Galbatorix şi Trădătorii au părăsit insula. Unită, puterea 
noastră este mare şi, în anii ce au urmat, am putut observa 
multe dintre cele ce s-au întâmplat prin ţinut. Nu putem citi 
viitorul, nu în mod obişnuit, dar putem vedea firele încâlcite 
de energie ce străbat Alagaesia şi adeseori putem asculta 
gândurile celor care nu fac nici un efort pentru a-şi proteja 


minţile. Astfel, am strâns informaţii. Pe măsură ce deceniile 
treceau, am început să ne pierdem speranţa că Galbatorix 
va putea fi omorât de cineva. Noi eram pregătiţi să 
aşteptăm secole dacă trebuia, dar puteam simţi crescând 
puterea Spărgătorului-de-Ouă şi ne temeam că aşteptarea 
noastră ar putea dura mii de ani în loc de sute. Aceasta ar fi 
fost inacceptabil, atât pentru sănătatea minţilor noastre, cât 
şi pentru puii din ouă. Ei sunt legaţi printr-o magie ce le 
încetineşte creşterea şi pot rămâne aşa cum sunt încă mulţi 
ani, dar nu e spre binele lor să stea prea mult în găoace. 

Căci dacă o fac, minţile lor pot deveni sucite şi ciudate. 
Astfel încât, împinşi de îngrijorare, am început să ne 
amestecăm în evenimentele pe care le vedeam. La început 
doar în mică măsură: un ghiont ici, o propunere şoptită 
colo, o senzaţie de îngrijorare la cineva pe cale de a fi 
atacat. Nu am reuşit întotdeauna, însă i-am putut ajuta pe 
cei care încă îi rezistau lui Galbatorix şi, cu trecerea 
timpului, am devenit din ce în ce mai pricepuţi şi mai siguri 
în manipulările noastre. În foarte puţine ocazii prezenţa 
noastră a fost observată, dar nimeni nu a putut spune cine 
sau ce eram. De trei ori am putut pune la cale moartea unui 
Trădător; când nu era stăpânit de patimile sale, Brom ne 
era o armă prețioasă”. 

— L-aţi ajutat pe Brom! exclamă Eragon. 

„Da, şi pe mulţi alţii. Când omul numit Hefring a furat oul 
Saphirei din vistieria lui Galbatorix - cu aproape douăzeci 
de ani în urmă - l-am ajutat să scape, însă am mers prea 
departe, căci el ne-a observat prezenţa şi s-a înfricoşat. A 
fugit şi nu s-a mai întâlnit cu vardenii, aşa cum trebuia s-o 
facă. Mai târziu, după ce Brom ţi-a salvat oul, Saphira, iar 
vardenii şi elfii au început să aducă înaintea lui tineri 
pentru a-l găsi pe cel pentru care tu ai fi ales să ieşi, noi am 
hotărât că trebuie să luăm anumite măsuri în cazul în care 
acest lucru se va întâmpla. Aşa că am căutat pisicile 
fermecate, care mult timp au fost prietene ale dragonilor, şi 
am vorbit cu ele. Au fost de acord să ne ajute, şi lor le-am 


dat informaţia despre Stânca lui Kuthian şi despre oţelul 
strălucitor de sub rădăcinile copacului Menoa, apoi le-am 
şters din minte toate amintirile despre conversaţia 
noastră.” 

— Aţi făcut toate astea de-aici, din locul ăsta? făcu uimit 
Eragon. „Şi mai mult de-atât. Nu te-ai întrebat niciodată de 
ce oul Saphirei ţi-a apărut în faţă, pe când te aflai în 
mijlocul Şirei?” „Voi aţi făcut asta?” spuse Saphira, la fel de 
uimită ca şi Eragon. 

— Credeam că a fost aşa pentru că Brom este tatăl meu şi 
Arya m-a luat drept el. 

„Nu, zise Umaroth. Vrăjile elfilor nu dau greş atât de uşor. 
Noi am modificat fluxul de magie astfel încât tu şi Saphira 
să vă întâlniți. Ne-am gândit că era o şansă - una mică, dar 
totuşi o şansă - ca tu să fii partenerul potrivit pentru ea. Am 
avut dreptate.” 

— Şi totuşi, de ce nu ne-aţi adus mai curând aici? întrebă 
Eragon. 

„Deoarece aveai nevoie de timp ca să te antrenezi şi am fi 
riscat să îl prevenim pe Galbatorix de prezenţa noastră 
înainte ca tu sau vardenii să fiţi pregătiţi de a-l înfrunta. La 
ce bun, de exemplu, să te contactăm după Bătălia de pe 
Câmpiile Înflăcărate, când vardenii erau încă atât de 
departe de Uru'baen?” 

Preţ de un minut, se lăsă tăcerea. 

Eragon spuse încet: 

— Ce altceva aţi mai făcut pentru noi? 

„Câteva ghionturi. Avertismente, în mare parte. Viziuni ale 
Aryei în Gil'ead, când ea avea nevoie de ajutorul vostru. 
Vindecarea spatelui tău, în timpul Sărbătorii Frăției de 
Sânge.” 

Un sentiment de dezaprobare veni dinspre Glaedr. „I-aţi 
trimis la Gil'ead neantrenaţi şi fără vrăji de protecţie, ştiind 
că vor avea de-a face cu o Umbră?” „Ne-am gândit că Brom 
va fi cu ei dar, chiar şi după moartea acestuia, nu i-am putut 


opri, căci oricum trebuiau să meargă la Gil'ead ca să-i 
găsească pe vardeni.” 

— Stai puţin, zise Eragon. Voi sunteţi răspunzători de... 
transformarea mea? 

„Într-o oarecare măsură. Am atins imaginea rasei noastre, 
pe care elfii o invocă în timpul sărbătorii. Noi am dat 
inspiraţia noastră, iar el sau ea a dat putere vrăjii.” 

Eragon privi în jos şi îşi strânse o clipă pumnii, nu de 
supărare, ci pentru că îl cuprindeau atâtea alte emoţii încât 
nu putea rămâne calm. Saphira, Arya, sabia sa, însăşi forma 
corpului său - datora toate acestea dragonilor din încăpere. 

— Elrun ono, spuse el. Vă mulţumesc. 

„Cu dragă inimă, Biruitorul-Umbrei.” 

— L-aţi ajutat şi pe Roran? 

„Vărul tău nu avea nevoie de ajutorul nostru. Umaroth făcu 
o pauză. V-am urmărit mulţi ani pe amândoi, Eragon şi 
Saphira. V-am urmărit cum aţi devenit din puişori nişte 
războinici puternici şi suntem mândri de tot ceea ce aţi 
înfăptuit. Tu, Eragon, ai fost tot ceea ce puteam spera de la 
un nou Cavaler. Şi tu, Saphira, te-ai arătat demnă de ate 
număra printre cei mai importanţi membri ai rasei 
noastre.” 

Bucuria şi mândria Saphirei se amestecară cu cele ale lui 
Eragon Acesta se lăsă într-un genunchi, în vreme ce ea lovi 
podeaua cu laba şi îşi înclină capul. Eragon ar fi vrut să 
sară, să ţipe, să sărbătorească într-un fel, dar nu făcu nimic 
din toate acestea. În schimb, rosti: 

— Sabia mea vă aparţine... 

„Ca şi dinţii şi ghearele mele”, zise Saphira. 

„Până la sfârşitul zilelor noastre, încheiară ei într-un glas. 
Ce doriţi să facem, Ebrithilar?” 

O undă de mulţumire veni dinspre Umaroth şi acesta 
răspunse: „Acum, că ne-aţi găsit, vremea să stăm ascunşi s- 
a isprăvit; vom merge cu tine la Uru'baen şi vom lupta 
alături de tine ca să îl ucidem pe Galbatorix. A sosit timpul 
să ne părăsim bârlogul şi să-l înfruntăm, o dată pentru 


totdeauna, pe acel trădător Spărgător-de-Ouă. Fără 
ajutorul nostru, el v-ar deschide minţile la fel de uşor cum 
am făcut-o noi, căci are în stăpânire mulţi Eldunari.” „Nu vă 
pot duce pe toţi”, spuse Saphira. 

„Nici nu va trebui să o faci, zise Umaroth. Cinci dintre noi 
vor rămâne să vegheze ouăle, împreună cu Cuaroc. Dacă 
cumva nu vom reuşi să îl învingem pe Galbatorix, ei nu vor 
mai încerca să manipuleze energiile, ci se vor mulţumi să 
aştepte până ce va fi din nou sigur pentru dragoni să se 
aventureze în Alagaesia. Dar nu trebuie să îţi faci griji; nu 
îţi vom fi o povară, căci vom produce energia necesară 
pentru a ne purta greutatea.” 

— Câţi sunteţi aici? întrebă Eragon, aruncând o privire în 
jurul încăperii. 

„O sută treizeci şi şase. Dar să nu crezi că îi vom putea 
înfrânge pe Eldunarii înrobiţi de Galbatorix. Suntem prea 
puţini, iar cei ce-au fost aleşi să rămână în această peşteră 
erau fie prea bătrâni şi prea preţioşi pentru a risca să-i 
pierdem în luptă, fie prea tineri şi prea nepricepuţi ca să 
participe la aceasta. De aceea am ales să mă alătur lor; eu 
sunt o punte între cele două grupuri, un loc de înţelegere 
comună, care altfel ar fi lipsit. Cei bătrâni sunt înţelepţi şi 
puternici, într-adevăr, însă minţile lor rătăcesc pe cărări 
ciudate şi, deseori, este greu să îi convingi să se 
concentreze asupra a altceva decât visele lor. Cei tineri sunt 
mult mai lipsiţi de noroc: şi-au părăsit corpul înainte de 
vreme; astfel, minţile lor au rămas limitate de mărimea pe 
care o au Eldunarii lor, care, odată ce au părăsit trupul, nu 
mai pot creşte, nici nu se mai pot mări. Aceasta să îţi fie 
învăţătură, Saphira, să nu îţi scoţi afară piatra Eldunari 
decât dacă ai ajuns la o mărime respectabilă sau te afli la 
mare strâmtoare. , 

— Deci sunt totuşi mai puternici decât noi, făcu trist 
Eragon. 

„Da, Biruitorul-Umbrei. Dar acum Galbatorix nu te mai 

poate îngenunchea imediat. Poate că nu vom reuşi să-i 


înfrângem, dar vom putea să-i ţinem la distanţă Eldunarii 
suficient de mult timp pentru ca tu şi Saphira să faceţi ceea 
ce trebuie să faceţi. Şi păstrează-ţi speranţa; ştim multe 
lucruri, multe secrete despre război şi magie şi despre 
mersul lumii. 'le vom învăţa ce putem şi poate că o frântură 
din această cunoaştere îţi va permite să îl omori pe rege.” 

După aceea, Saphira se interesă de ouă şi află că fuseseră 
salvate două sute patruzeci şi trei. Douăzeci şi şase 
fuseseră destinate Cavalerilor; restul nu erau sub legământ. 
Apoi ajunseră să discute despre zborul spre Uru'baen. În 
vreme ce Umaroth şi Glaedr o sfătuiau pe Saphira cu 
privire la cea mai rapidă cale de a ajunge în oraş, bărbatul 
cu cap de dragon îşi vâri sabia în teacă, îşi puse scutul jos 
şi, unul câte unul, începu să scoată Eldunarii din firidele lor 
din zid. Vâri sferele, ce păreau făcute din piatră prețioasă, 
în punguţele de mătase pe care stătuseră până atunci, apoi 
le aşeză delicat într-o grămăjoară, lângă groapa 
incandescentă. Cel mai mare Eldunari era atât de uriaş în 
circumferință, că dragonul cu corp de metal nu îl putea 
cuprinde complet în braţe. 

În vreme ce Cuaroc lucra iar ei vorbeau, Eragon continuă 
să aibă o senzaţie ameţită de neîncredere. Îndrăznise cu 
greu până şi să viseze că mai erau şi alţi dragoni ce se 
ascundeau în Alagaesia. Şi totuşi, iată-i aici, rămăşiţe ale 
unor timpuri pierdute. Era ca şi cum poveşti din bătrâni ar 
fi prins viaţă, iar el şi Saphira ar fi fost prinşi în mijlocul lor. 

Emoţiile Saphirei erau mult mai complexe. Faptul de a şti 
că rasa ei nu mai era sortită pieirii îi ridicase o umbră de pe 
minte - o umbră ce fusese acolo dintotdeauna, din câte îşi 
putea aminti Eragon - iar gândurile ei erau însufleţite de o 
bucurie atât de adâncă încât părea că ochii şi solzii îi 
scânteiază mai tare decât de obicei. Totuşi, o ciudată 
defensivă îi potolea entuziasmul, de parcă prezenţa acelor 
Eldunari ar fi intimidat-o. 

Oricât de ameţit era, Eragon percepu schimbarea din 
starea de spirit a lui Glaedr; acesta nu părea să-şi fi uitat 


complet tristeţea, dar era mai fericit decât îl simţise Eragon 
vreodată după moartea lui Oromis. Şi, cu toate că Glaedr nu 
se comporta ceremonios cu Umaroth, el îl trata pe celălalt 
dragon cu un respect pe care Eragon nu-l mai văzuse 
niciodată la el, nici măcar atunci când Glaedr vorbise cu 
Regina Islanzadi. 

Când Cuaroc aproape îşi termină treaba, Eragon merse 
până la marginea gropii şi privi înăuntru. Văzu un puţ 
circular ce se afunda mai mult de o sută de picioare în 
stâncă, apoi se deschidea într-o grotă umplută pe jumătate 
cu piatră incandescentă. Lichidul gros, galben bolborosea şi 
împroşcă asemenea unui cazan cu clei clocotit, şi fuioare 
răsucite de fum se ridicau de pe suprafaţa lui agitată. 1 se 
păru că vede o lumină precum cea a unui spirit trecând pe 
deasupra lichidului arzător, însă aceasta dispăru atât de 
repede încât nu putea fi sigur de ce văzuse. 

„Vino, Eragon, zise Umaroth când bărbatul cu cap de 
dragon aşeză deasupra grămezii şi ultimul Eldunari 
destinat călătoriei. Acum trebuie să arunci o vrajă. 
Cuvintele sunt următoarele...” 

Eragon se încruntă în timp ce asculta. 

— Ce este... de răsucit, în a doua frază? Ce trebuie să 
răsucesc, aerul? 

Explicaţia lui Umaroth îl lăsă pe Eragon şi mai nedumerit. 
Umaroth încercă din nou, dar Eragon tot nu putu înţelege 
conceptul. Alţi Eldunari mai bătrâni se alăturară 
conversaţiei, însă explicaţiile lor aveau şi mai puţin sens, 
căci veneau fie sub forma unui torent de imagini şi senzaţii 
suprapuse, fie ca nişte comparații ciudate, ezoterice, care îl 
zăpăciră cu totul pe Eragon. 

Întru câtva spre uşurarea sa, Saphira şi Glaedr păreau la 
fel de derutaţi, deşi Glaedr spuse: „Cred că înţeleg, dar este 
ca şi cum aş încerca să prind un peşte speriat; ori de câte 
ori cred că l-am prins, el îmi alunecă printre colţi”. 

Într-un sfârşit, Umaroth spuse: „Aceasta este o lecţie 
pentru altă dată. Ştii ce trebuie să facă vraja, chiar dacă nu 


ştii cum. Asta ar trebui să fie de-ajuns. la de la noi forţa de 
care ai nevoie şi aruncă vraja, iar apoi să mergem”. 

Nervos, Eragon îşi fixă cuvintele în minte, ca să nu facă 
vreo greşeală, apoi începu să vorbească. În timp ce rostea 
frazele, el absorbi rezervele aflate în Eldunari şi pielea i se 
înfiora când un val enorm de energie îl străbătu, asemenea 
unui râu cu apa în acelaşi timp fierbinte şi rece. 

Aerul din jurul grămezii neregulate de Eldunari se tulbură 
şi vibră; apoi, grămada păru să se strângă în sine şi dispăru 
brusc. O rafală de vânt îi ciufuli părul lui Eragon şi o 
bufnitură uşoară, surdă răsună în încăpere. 

Uluit, Eragon privi cum Saphira îşi întinde gâtul, 
legănându-şi botul prin spaţiul în care tocmai se aflaseră 
Eldunarii. Aceştia dispăruseră cu totul, de parcă nu ar fi 
existat niciodată, şi totuşi el şi Saphira încă puteau simţi în 
preajmă minţile dragonilor. 

„Odată ce veţi părăsi peştera, spuse Umaroth, intrarea în 
acest spaţiu va rămâne tot timpul la o distanţă fixă, într-un 
punct aflat undeva deasupra şi în spatele vostru, cu 
excepţia cazului în care vă veţi afla într-un loc închis sau se 
va întâmpla ca trupul cuiva să treacă prin acest spaţiu. 
Intrarea nu este mai mare decât un vârf de ac, dar este mai 
mortală decât orice sabie; vă va străpunge carnea dacă o 
atingeţi.” 

Saphira adulmecă. „Până şi mirosul vostru a dispărut.” 

— Cine a descoperit cum se poate face aşa ceva? întrebă 
Eragon, uluit. 

„Un sihastru care a trăit pe coasta de miazănoapte a 
Alagaesiei, cu o mie două sute de ani în urmă, răspunse 
Umaroth. Este un şiretlic preţios dacă vrei să ascunzi ceva 
sub nasul tuturor, dar e periculos şi greu de înfăptuit cum 
trebuie. Dragonul rămase tăcut pentru un moment şi 
Eragon îl putu simţi cum îşi adună gândurile. Apoi Umaroth 
spuse: „Mai este un lucru pe care trebuie să îl ştiţi, tu şi 
Saphira. Din clipa în care veţi trece pe sub bolta cea mare 
din spatele vostru - Poarta lui Vergathos - veţi începe să 


uitaţi de Cuaroc şi de ouăle ascunse aici, iar când veţi 
ajunge la porţile de piatră de la capătul tunelului, orice 
amintire despre ele se va şterge din minţile voastre. Chiar 
şi noi, Eldunarii, vom uita de ouă. Dacă vom reuşi să îl 
omoram pe Galbatorix, poarta ne va reda amintirile, dar 
până atunci trebuie să rămânem în ignoranță. Umaroth 
părea că răguşeşte. Este... neplăcut, ştiu, dar nu putem lăsa 
ca Galbatorix să afle ceva despre ouă”. 

Lui Eragon nu-i plăcea ideea, dar nu vedea o alternativă 
rezonabilă. 

„Mulţumim că ne-aţi spus asta”, zise Saphira, iar Eragon 
adăugă şi el mulţumirile sale. 

Apoi marele războinic de metal, Cuaroc, îşi ridică scutul de 
jos, îşi trase sabia şi merse către străvechiul său tron, pe 
care se aşeză. După ce îşi puse pe genunchi sabia scoasă 
din teacă şi îşi sprijini scutul de o latură a tronului, el îşi 
aşeză mâinile pe coapse şi deveni nemişcat precum o 
statuie, cu excepţia flăcărilor care dansau în ochii săi roşii, 
a căror privire era îndreptată în direcţia ouălor. 

Eragon se întoarse cu spatele la tron, înfiorându-se. Era 
ceva de neuitat în priveliştea figurii singuratice aflate în 
celălalt capăt al încăperii. Ştiind că atât Cuaroc, cât şi 
ceilalţi Eldunari ce rămâneau în peşteră ar fi putut sta acolo 
singuri pentru încă o sută de ani - sau chiar mai mult - lui 
Eragon îi veni foarte greu să plece. 

„Rămas-bun!” spuse el în gând. 

„Rămas-bun, Biruitorul-Umbrei, răspunseră cinci şoapte. 
Rămas-bun, Solzi-Sclipitori. Norocul fie cu voi!” 

Apoi Eragon îşi îndreptă umerii şi, împreună cu Saphira, 
păşi prin Poarta lui Vergathos şi părăsi astfel Bolta 
Sufletelor. 

Întoarcerea. 

ERAGON se încruntă când ieşi din tunel şi păşi în lumina 
soarelui după-amiezii ce scălda luminişul din faţa Stâncii lui 
Kuthian. 


Se simţea ca şi cum uitase ceva important. Încercă să îşi 
aducă aminte ce, însă nu-i veni nimic în minte, în afară de o 
senzaţie tulburătoare de pustietate. 

Oare avea de-a face cu... nu, nu îşi amintea şi pace! 
„Saphira, ai...” începu el să spună, apoi se opri. 

„Ce s-a întâmplat?” „Nimic. Doar că m-am gândit... Nu-i 
nimic; nu contează.” 

În urma lor, uşile tunelului se trântiră cu un bubuit sec, iar 
rândurile de semne de pe ele se şterseră, apoi turnul aspru 
şi plin de muşchi le apăru din nou ca o bucată masivă de 
piatră. 

„Haideţi, să mergem, zise Umaroth. Trece ziua şi avem 
multe leghe de străbătut ca să ajungem la Uru'baen.” 

Aruncă o privire prin luminiş, având în continuare senzaţia 
că lipsea ceva; apoi încuviinţă şi se urcă în şaua Saphirei. 

Pe când strângea curelele de la picioare, ciripitul 
nepământean al unei păsări-umbră răsună prin brazii 
rămuroşi din dreapta sa. Îşi ridică privirea, dar creatura nu 
se zărea nicăieri. Se strâmbă. Se bucura că vizitase 
Vroengard-ul, dar era la fel de bucuros că pleca. Insula era 
un loc neprimitor. 

„Pornim?” întrebă Saphira. 
„Haide”, spuse el cu uşurare. 

Cu o bătaie de aripi, Saphira se avântă în aer şi îşi luă 
zborul pe deasupra crângului de meri din cealaltă parte a 
luminişului. Se înălţă iute deasupra văii în formă de castron, 
rotindu-se peste ruinele oraşului Doru Araeba în timp ce se 
înălța. După ce ajunse destul de sus ca să plutească pe 
deasupra munţilor, se întoarse spre răsărit şi porni către 
continent şi către Uru'baen, lăsând în urmă rămăşiţele 
cetăţii cândva glorioase a Cavalerilor. 

Oraşul amărăciunilor. 

SOARELE era încă sus când vardenii ajunseră la 
Uru'baen. 

Roran auzi strigătele oamenilor din fruntea coloanei lui, 
care urcaseră în vârful unei coline. Curios, privi de după 


piticul din faţa sa şi, când ajunse în vârful crestei, se opri ca 
să măsoare cu privirea priveliştea, aşa cum făcuseră toţi 
războinicii dinaintea lui. 

Pe câteva mile, ţinutul cobora uşor în pantă, netezindu-se 
într-o câmpie întinsă, presărată de ferme, mori şi 
proprietăţi mari din piatră, ce-i aminteau de cele din 
apropiere de Aroughs. La vreo cinci mile depărtare, câmpia 
atingea zidurile exterioare ale Uru'baenului. 

Spre deosebire de Dras-Leona, zidurile capitalei erau 
destul de lungi ca să înconjoare întregul oraş. De 
asemenea, erau şi mai înalte; chiar şi de la distanţă, Roran 
putea vedea că ele depăşeau cu mult zidurile oraşelor Dras- 
Leona şi Aroughs. Socoti că aveau cel puţin trei sute de 
picioare înălţime. În crenelurile largi, el zări baliste şi 
catapulte montate la intervale regulate. 

Priveliştea îl nelinişti. Maşinile de război vor fi greu de 
doborât - fără îndoială, erau protejate împotriva atacurilor 
magice - iar el ştia din experienţă cât de ucigaşe puteau fi 
asemenea arme. 

În spatele zidurilor se afla un amestec ciudat de 
construcţii ridicate de oameni şi altele pe care bănuia că le 
făcuseră elfii. Cele mai remarcabile clădiri elfeşti erau şase 
turnuri înalte, graţioase - făcute din piatră verde de 
malachit - dispuse într-un arc, în ceea ce, bănuia el, trebuia 
să fi fost zona cea mai veche a oraşului. Două dintre turnuri 
nu mai aveau acoperişuri şi i se păru că zăreşte resturile 
altor două, îngropate parţial în talmeş-balmeşul de case de 
dedesubt. 

Ceea ce îl interesa însă cel mai mult nu era zidul sau 
clădirile, ci faptul că mare parte din oraş se afla în umbra 
unui colţ de stâncă gigantic care trebuie că era lung de 
peste jumătate de milă, şi în zona lui cea mai îngustă avea 
cam cinci sute de picioare. Această proeminenţă se afla la 
una dintre extremităţile unui deal masiv, în pantă, ce se 
întindea câteva mile către nord-est. Pe buza abruptă a 


stâncii se ridica un alt zid, asemănător celui care înconjura 
oraşul, şi câteva turnuri de pază solide. 

În fundul scobiturii ca o peşteră, aflată sub stâncă, se 
zărea o enormă cetate, împodobită cu o mulţime de turnuri 
şi parapete. Cetatea se ridica sus deasupra restului 
oraşului, atât de sus încât cel mai înalt vârf al ei atingea 
partea de dedesubt a stâncii. Cel mai intimidant lucru era 
poarta principală a fortăreței: o grotă imensă, căscată, ce 
părea destul de largă pentru ca Saphira şi Thorn să treacă 
prin ea unul lângă altul. 

Roran simţi un nod în stomac. Dacă poarta putea fi un 
indiciu, însemna că Shruikan era suficient de mare ca să le 
nimicească de unul singur întreaga armată. „Eragon şi 
Saphira ar trebui să se grăbească, gândi el. Şi elfii de 
asemenea.” Din ceea ce văzuse, elfii i-ar fi putut face faţă de 
unii singuri dragonului negru al regelui, dar chiar şi lor le- 
ar fi fost foarte greu să îl răpună. 

Acestea şi multe altele le pricepu Roran acolo sus, pe 
creastă. Apoi trase de hăţurile Văpăii-Zăpezii. În spatele 
său, armăsarul cel alb sforăi şi îl urmă, în timp ce Roran îşi 
reluă marşul ostenit, urmând drumul şerpuit ce cobora spre 
câmpie. 

Ar fi putut călări - s-ar fi cuvenit să călărească, întrucât 
era căpitanul batalionului - însă după drumul până la 
Aroughs şi înapoi ajunsese să urască să stea în şa. 

În timp ce mergea, încercă să îşi dea seama care ar fi fost 
cea mai bună cale de a ataca oraşul. Buzunarul de piatră în 
care era cuibărit Uru'baen ar fi împiedicat orice atac din 
părţi sau din spate şi ar fi îngreunat atacurile de sus; în 
mod cert, acesta era principalul motiv pentru care elfii 
aleseseră să ridice cetatea în acest loc. 

„Dacă am putea sparge în vreun fel colţul de stâncă, am 
putea dărâma cetatea şi mare parte din oraş”, gândi el, însă 
ideea i se păru ca având puţine şanse de reuşită, căci 
stânca era prea groasă. „Dar am putea cuceri zidul de pe 
creastă. După aceea putem arunca pietre şi putem turna 


ulei clocotit peste cei de dedesubt. Însă n-ar fi uşor. Să 
luptăm în pantă, şi cu zidurile alea... Poate că elfii s-ar 
descurca. Sau kullii. Poate lor chiar le-ar plăcea.” 

Râul Ramr se afla la câteva mile la nord de Uru'baen, mult 
prea departe ca să le fie de vreun ajutor. Saphira ar fi putut 
săpa un şanţ destul de mare ca să îi schimbe cursul, dar 
chiar şi ea ar avea nevoie de săptămâni ca să ducă la bun 
sfârşit un asemenea proiect, iar vardenii nu aveau mâncare 
pentru mai multe săptămâni. Mai aveau doar pentru câteva 
zile. După aceea vor flămânzi sau se vor împrăştia. 

Singura lor opţiune era să atace înainte ca Imperiul s-o 
facă. Nu că Roran ar fi crezut că Galbatorix ar ataca. Până 
acum, regele păruse să se mulţumească să îi lase pe 
vardeni să vină la el. „De ce să-şi rişte capul? Cu cât 
aşteaptă mai mult, cu atât noi devenim mai slabi.” 

Ceea ce însemna un atac frontal - o şarjă nebunească în 
câmp deschis, împotriva unor ziduri prea groase ca să fie 
străpunse şi prea înalte ca să fie escaladate, în vreme ce 
arcaşii şi maşinile de război vor trage încontinuu în ei. Îl lua 
năduşeala numai imaginându-şi. Vor muri pe capete. Roran 
blestemă. „Noi o să ne facem bucăţi şi, în timpul ăsta, 
Galbatorix va sta râzând în sala tronului... Dacă reuşim să 
ne apropiem de ziduri, soldaţii nu ne vor mai putea lovi cu 
drăciile lor blestemate, însă vom fi expuşi, ne vor putea 
arunca în cap smoală, ulei şi bolovani.” 

Chiar dacă reuşeau să spargă zidurile, tot vor trebui să 
biruiască întreaga armată a lui Galbatorix. Şi atunci, mai 
importante decât sistemele de apărare ale oraşului vor fi 
caracterul şi valoarea oamenilor pe care vardenii îi vor avea 
de înfruntat. Se vor lupta aceştia până la ultima suflare? Pot 
fi ei înfricoşaţi? Se vor împrăştia şi vor fugi dacă vor fi 
presaţi suficient de tare? Ce fel de jurăminte şi vrăji îi 
legau? 

Iscoadele vardenilor îi raportaseră că Galbatorix pusese 
trupele din Uru'baen sub comanda unui conte, Lordul 
Barst. Roran nu mai auzise de Barst până acum, însă 


informaţia păru să-l demoralizeze pe Jormundur, iar 
oamenii din batalionul lui Roran povestiseră destule istorii 
ca să îl convingă de ticăloşia lui Barst. Din câte se părea, 
Barst fusese stăpânul unei proprietăţi destul de mari din 
apropiere de Gil'ead, pe care fusese forţat să o abandoneze 
ca urmare a invaziei elfilor. Vasalii săi trăiseră cu frica în 
sânge, căci Barst avea tendinţa de a rezolva disputele şi de 
a pedepsi criminalii în cel mai dur mod posibil, cel mai 
adesea alegând pur şi simplu să îi execute pe cei care, după 
părerea lui, greşiseră. Faptul în sine nu era ieşit din comun; 
mulţi dintre seniorii Imperiului erau renumiţi pentru 
cruzimea lor. Însă Barst nu era doar crud, ci şi puternic - 
impresionant de puternic - şi viclean pe deasupra. Din tot 
ce auzise Roran despre Barst reieşea clar inteligenţa 
omului. Poate că Barst era un ticălos, dar era un ticălos 
inteligent şi Roran ştia că ar fi o greşeală să îl subestimeze. 
Galbatorix nu ar fi pus la comanda oamenilor săi un molâu 
sau un nerod. 

Şi mai erau Thorn şi Murtagh. Poate că Galbatorix nu avea 
să se clintească din fortăreaţa sa, însă dragonul roşu şi 
cavalerul lui vor apăra cu siguranţă oraşul. „Eragon şi 
Saphira vor trebui să îi ademenească departe. Altfel, n-o să 
reuşim să trecem de ziduri.” Roran se încruntă. Asta va fi o 
problemă. Acum, Murtagh era mai puternic decât Eragon. 
Eragon va avea nevoie de ajutorul elfilor ca să îl omoare. 

Din nou, Roran simţi o mânie amară şi îl cuprinse ciuda. 
Ura să fie la mila celor care puteau folosi magia. Măcar 
atunci când era vorba de putere şi de isteţime un bărbat 
putea compensa lipsa uneia cu prisosul celeilalte. Dar nu 
puteai compensa absenţa magiei. 

Furios, pescui o pietricică de jos şi, aşa cum îl învățase 
Eragon, spuse: 

— Stenr risa. Pietricica rămase nemişcată. 

Pietricica rămânea mereu nemişcată. 

Pufni şi o aruncă la marginea drumului. 


Soţia şi copilul său nenăscut se aflau la vardeni, iar el nu 
putea face nimic ca să îi ucidă pe Murtagh sau pe 
Galbatorix. Îşi încleşta pumnii şi îşi imagină că frânge 
lucruri. Oase, în mod special. 

„Poate că ar trebui să fugim.” Era prima oară când îi venea 
acest gând. Ştia că, la răsărit, se aflau ţinuturi unde 
Galbatorix nu putea ajunge - câmpii fertile unde nu trăiau 
decât nomazii. Dacă ceilalţi săteni veneau cu el şi cu 
Katrina, o puteau lua de la capăt, fără Imperiu, fără 
Galbatorix. Însă ideea îl dezgustă. Ar fi însemnat să îl 
abandoneze pe Eragon, pe oamenii lui şi ţinutul pe care îl 
numea „casă”. „Nu. Nu voi lăsa ca pruncul meu să se nască 
într-o lume în care Galbatorix încă deţine puterea. Mai bine 
să murim decât să trăim cu frică.” 

Bineînţeles, asta tot nu rezolva problema felului în care ar 
putea captura Uru'baen. Până acum, tot timpul fusese un 
punct slab pe care îl putuse specula. În Carvahall fusese 
faptul că Ra'zac nu îşi dăduseră seama că sătenii vor opune 
rezistenţă. Când el se luptase cu urgalul Yarbog, fuseseră 
coarnele creaturii. În Aroughs, fuseseră canalele. Însă aici, 
la Uru'baen, nu vedea nici un punct slab, nimic ce ar fi 
putut folosi pentru a întoarce împotriva adversarilor 
propria lor forţă. 

„Dacă am fi avut provizii, puteam aştepta, ca să îi 
înfometăm. Asta ar fi fost cea mai bună cale. Orice altceva 
ar fi fost o nebunie.” Dar, după cum ştia, războiul era o 
colecţie de nebunii. „Magia este singura cale, trase el 
concluzia într-un sfârşit. Magia şi Saphira. Dacă reuşim să-l 
omoram pe Murtagh, după aceea ori ea, ori elfii ne vor 
ajuta să trecem de ziduri.” 

Se încruntă şi mări pasul. Cu cât mai repede aşezau 
tabăra, cu atât mai bine. Picioarele îi erau numai răni de la 
mers pe jos şi, dacă tot era să moară atacând prosteşte, 
atunci măcar voia ca, înainte de asta, să aibă parte de o 
cină caldă şi de un somn zdravăn. 


Vardenii îşi puseră corturile la o milă de Uru'baen, lângă 
un mic pârâu ce se vărsa în râul Ramr. Apoi oamenii, piticii 
şi urgalii începură să lucreze la fortificaţii, o muncă ce avea 
să continue până noaptea târziu şi avea să fie reluată 
dimineaţa. De altfel, câtă vreme aveau să stea în acelaşi loc, 
vor continua să îşi consolideze perimetrul. Războinicii 
detestau această muncă, dar ea îi ţinea ocupați şi, mai mult 
decât atât, le putea salva viaţa. 

Toţi credeau că ordinele vin de la umbra-Eragon. Roran 
ştia că, de fapt, ele veneau de la Jormundur. După ce 
Nasuada fusese răpită şi Eragon plecase, ajunsese să îl 
respecte pe războinicul mai în vârstă. Jormundur luptase 
aproape toată viaţa împotriva Imperiului şi înţelegea prea 
bine tacticile şi logistica. El şi Roran se înțelegeau bine; 
erau amândoi oameni ai sabiei, nu ai magiei. 

Şi mai era Regele Orrin, cu care - după ce primele sisteme 
de apărare fuseseră instalate - Roran se trezi certându-se. 
Orrin nu înceta să îl scoată din sărite; dacă cineva avea să îi 
omoare, el era acela. Roran ştia că a jigni un rege nu era 
chiar cel mai sănătos lucru, dar nătărăul voia să trimită un 
mesager la poarta principală a Uru'baenului şi să anunţe o 
provocare oficială, aşa cum făcuseră la Dras-Leona şi la 
Belatona. 

— Chiar vrei să îl întărâţi pe Galbatorix? bombăni Roran. 
Dacă facem asta, s-ar putea ca el să riposteze! 

— Ei bine, desigur, zise Regele Orrin, băţos. Se cade să ne 
anunţăm intenţiile şi să îi dăm ocazia să negocieze pacea. 

Roran se holbă la el, apoi se întoarse dezgustat şi îi spuse 
lui Jormundur: 

— Nu-l poţi face să priceapă? 

Toţi trei se aflau în cortul lui Orrin, unde îi chemase 
regele. 

— Maiestatea Voastră, spuse Jormundur, Roran are 
dreptate. E mai bine să aşteptăm înainte de a contacta 
Imperiul. 


— Dar ei ne pot vedea, protestă Orrin. Ne-am pus tabăra 
chiar sub zidurile lor. Ar fi... nepoliticos să nu trimitem un 
sol, ca să ne declarăm poziţia. Voi sunteţi oameni din popor; 
nu mă aştept să înţelegeţi. Demnitatea unui rege cere 
anumite curtoazii, chiar dacă suntem în război. 

Roran fu cuprins de dorinţa bruscă de a-l pocni pe rege. 

— Eşti aşa de umflat în pene încât să crezi că Galbatorix te 
consideră egalul său? Pfui! Suntem ca nişte gângănii pentru 
el. Puțin îi pasă de curtoazia ta. Uiţi că Galbatorix a fost un 
om de rând, ca şi noi, înainte de a-i înfrânge pe Cavaleri. El 
nu gândeşte ca tine. Nu mai este nimeni ca el pe faţa 
pământului, iar tu crezi că îl poţi citi? Crezi că îl poţi 
împăca? Pfui! 

Faţa lui Orrin se coloră şi acesta îşi azvârli cupa de vin, 
izbind-o de covoraşul întins pe jos. 

— Mergi prea departe, Stronghammer. Nimeni nu are 
dreptul să mă insulte în acest fel. 

— Am dreptul să fac ce vreau, mârâi Roran. Nu sunt unul 
dintre supuşii tăi. Nu îţi dau socoteală ţie. Sunt un om liber 
şi am să insult pe cine vreau, când vreau şi cum vreau - 
chiar şi pe tine. Ar fi o greşeală să trimitem mesagerul ăla, 
şi eu... 

Se auzi un scrâşnet de metal lunecând atunci când Regele 
Orrin îşi trase sabia din teacă. Nu îl surprinse pe Roran 
complet nepregătit; Roran avea deja mâna pe ciocan şi, 
când auzi zgomotul, trase arma de la brâu. 

Lama regelui fulgeră argintiu în semiobscuritatea cortului. 
Roran văzu în ce direcţie atacase Orrin şi se dădu la o 
parte, apoi izbi scurt şi de-a latul lama săbiei regelui; 
aceasta se îndoi, vibra şi sări din mâna lui Orrin. 

Arma bătută cu nestemate căzu pe covor, cu tăişul 
tremurând. 

— Sire, strigă una dintre gărzile de afară. Vi s-a întâmplat 
ceva? 

— Eu mi-am scăpat scutul, asta-i tot, răspunse Jormundur. 
Nu vă faceţi griji. 


— Da, domnule, am înţeles. 

Roran îl privea fix pe rege; pe faţa lui Orrin apăruse o 
expresie sălbatică, hâituită. Fără să-şi ia ochii de la el, 
Roran îşi puse ciocanul înapoi la cingătoare. 

— Să îl contactezi pe Galbatorix e un lucru prostesc şi 
periculos. Dacă vei încerca, voi ucide pe oricine ai trimite, 
înainte ca acesta să ajungă în oraş. 

— Nu ai îndrăzni! făcu Orrin. 

— Ba da, şi o voi face. Nu te voi lăsa să ne pui pe toţi în 
pericol doar ca să-ţi satisfaci... mândria regală. Dacă 
Galbatorix vrea să discute, ştie unde să ne găsească. Dacă 
nu, dă-i pace. 

Roran ieşi din pavilion ca o furtună. Afară, el îşi puse 
mâinile în şold şi privi norii pufoşi, aşteptând să i se 
potolească bătăile inimii. Orrin era ca un catâr tânăr: 
încăpățânat, înfumurat şi mult prea dispus să-ţi tragă o 
copită dacă îi dădeai ocazia. 

„Şi bea prea mult”, gândi Roran. 

Se plimbă prin faţa pavilionului până ce apăru Jormundur. 
Înainte ca celălalt să poată vorbi, Roran spuse: 

— Îmi pare rău. 

— Aşa şi trebuie. 

Jormundur îşi trecu o mână peste faţă, apoi scoase din 
punguţa de la cingătoare o pipă de lut şi începu să o umple 
cu frunze de ciulin, pe care le îndesa cu buricul degetului 
mare. 

— Atrebuit să stau până acum spre a-l convinge să nu 
trimită un sol aşa, doar ca să îţi facă în ciudă. Se opri o 
clipă. Chiar ai omori un om de-al lui Orrin? 

— Nu arunc ameninţări în vânt, spuse Roran. 

— Nu, nici n-am crezut asta... Ei bine, să sperăm că nu se 
ajunge până acolo. 

Jormundur o luă pe cărarea dintre corturi şi Roran îl 
urmă. În timp ce mergeau, oamenii se dădeau la o parte din 
calea lor şi îşi plecau respectuoşi capetele. 

Agitându-şi pipa neaprinsă, Jormundur zise: 


— Recunosc, am vrut de mai multe ori să-i trag o 
muştruluială bună lui Orrin. Buzele i se întinseră într-un 
zâmbet uşor. Din păcate, discreţia a fost întotdeauna 
problema mea. 

— Dintotdeauna a fost aşa... dificil? 

— Cum? Nu, nu. În Surda era mult mai rezonabil. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? 

— Frica, bănuiesc. Frica le face lucruri ciudate oamenilor. 

— Da. 

— Poate că te va supăra ce-ţi spun, dar şi tu te-ai purtat 
destul de prosteşte. 

— Ştiu. Temperamentul a fost întotdeauna problema mea. 

— Şi te-ai ales cu un rege care ţi-e duşman. 

— Un alt rege, vrei să zici. Jormundur râse încet. 

— Da, bine, bănuiesc că, atunci când îl ai pe Galbatorix ca 
duşman personal, toţi ceilalţi par oarecum inofensivi. 
Totuşi... Se opri lângă un foc de tabără şi scoase o crenguţă 
subţire din mijlocul flăcărilor. Vârând vârful crenguţei în 
adâncitura pipei, pufai de câteva ori, dându-i foc, apoi 
azvârli crenguţa înapoi în foc. Totuşi, eu nu aş nesocoti 
mânia lui Orrin. Era dornic să te ucidă ceva mai devreme. 
Dacă-ţi va păstra pică, şi cred că o va face, s-ar putea să 
încerce să se răzbune. O să pun o pază lângă cortul tău 
pentru următoarele câteva zile. După aceea însă... 
Jormundur ridică din umeri. 

— După aceea, s-ar putea să fim morţi sau înrobiţi. 
Merseră în tăcere alte câteva minute, Jormundur pufăind 
tot timpul din pipa sa. Pe când se pregăteau să se despartă, 

Roran spuse: 

— Data viitoare când îl vezi pe Orrin... 

— Da? 

— Poate îi spui că, dacă el sau unul dintre oamenii lui se 
ating de Katrina, am să-i scot măruntaiele în faţa întregii 
tabere. 

Jormundur îşi lăsă bărbia în piept şi rămase un moment pe 
gânduri, apoi ridică privirea şi dădu din cap. 


— Cred că aş putea găsi o cale să fac asta, Stronghammer. 

— Mulţumirile mele. 

— Îţi sunt mai mult decât acceptate. Ca de fiecare dată, 
mi-a făcut o deosebită plăcere. 

— Domnule... 

Roran o căută pe Katrina şi o convinse să servească cina 
pe digul de apărare ridicat spre miazănoapte, unde el stătu 
de veghe, uitându-se după eventualii mesageri pe care i-ar 
fi putut trimite Orrin. Mâncară pe o faţă de masă pe care 
Katrina o întinse pe pământul proaspăt arat, apoi statură 
întinşi amândoi, în vreme ce umbrele se lungiră şi stelele 
începură să apară pe cerul purpuriu de deasupra colţului 
de stâncă. 

— Mă bucur că sunt aici, spuse ea, sprijinindu-şi capul de 
umărul lui. 

— 'Te bucuri? Cum aşa? 

— Este minunat şi te am numai pentru mine. Ea îl strânse 
de braţ. 

O trase mai aproape de el, însă umbra din suflet îi rămase. 
Nu putea uita pericolul ce o ameninţa pe ea şi pe copilul lor. 
Gândul că cel mai mare duşman se afla la doar câteva mile 
distanţă îl ardea; nu dorea nimic altceva decât să sară în 
picioare, să alerge până la Uru'baen şi să îl ucidă pe 
Galbatorix. 

Dar asta era imposibil, aşa că zâmbi şi râse şi îşi ascunse 
teama, aşa cum ştia că şi ea o ascundea pe-a ei. 

„La naiba, Eragon, gândi el, ai face bine să te grăbeşti, sau 
jur că o să te bântui de dincolo de mormânt.” 

Consiliu de război. 

ÎN zborul ei din Vroengard la Uru'baen, Saphira nu mai 
trebui să îşi croiască drum prin nici o furtună şi avu noroc 
de un vânt prielnic din spate, căci Eldunarii îi spuseră unde 
poate găsi curentul de aer cel mai rapid, despre care ziceau 
că suflă aproape în fiecare zi a anului. De asemenea, 
Eldunarii îi oferiră o rezervă constantă de energie, aşa că 
ea nu se mai simţi nici slăbită şi nici obosită. 


Astfel că, la doar două zile după ce părăsiseră insula, 
oraşul apăru deja la orizont. 

De două ori în timpul călătoriei lor, când soarele era la 
zenit, lui Eragon i se păru că zăreşte intrarea în spaţiul în 
care Eldunarii pluteau ascunşi în urma Saphirei. Aceasta 
părea a fi un singur punct întunecat, atât de mic încât nu îşi 
putea ţine ochii fixaţi pe el mai mult de o secundă. La 
început crezuse că este un fir de praf, însă apoi observase 
că punctul rămânea mereu la aceeaşi distanţă faţă de 
Saphira şi, ori de câte ori îl vedea, se afla mereu în acelaşi 
loc. 

În timpul zborului, prin intermediul lui Umaroth, dragonii 
îşi revărsaseră în Eragon şi Saphira amintire după 
amintire: o cascadă de experienţe - bătălii câştigate şi 
bătălii pierdute, iubiri, uri, vrăji, evenimente observate pe 
toate meleagurile, păreri de rău, împliniri şi cugetări 
asupra mersului lumii. Dragonii posedau mii de ani de 
cunoştinţe şi păreau hotărâți să împărtăşească totul, până 
la ultima frântură. 

„Este prea mult! protestă Eragon. Nu putem ţine minte tot, 
cu atât mai puţin să înţelegem.” „Nu, recunoscu Umaroth. 
Dar puteţi reţine o parte şi poate că tocmai acea parte vă va 
ajuta să îl învingeţi pe Galbatorix. Şi-acum, să continuăm.” 

Şuvoiul de informaţii era copleşitor; câteodată Eragon se 
simţea ca şi cum ar fi uitat cine este, căci amintirile 
dragonilor le depăşeau cu mult în număr pe ale sale. Când 
se întâmpla aşa, îşi separa mintea de a lor şi îşi repeta 
numele adevărat până se simţea din nou sigur asupra 
identităţii sale. 

Lucrurile pe care el şi Saphira le aflară îl uimiră şi îl 
tulburară, făcându-l uneori să îşi pună la îndoială propriile 
convingeri. Însă nu avea niciodată timp să zăbovească 
asupra unor astfel de gânduri, căci se găsea mereu o altă 
amintire care să le ia locul. Ştia că i-ar fi trebuit ani buni ca 
să înceapă să priceapă ce le arătau dragonii. 


Cu cât afla mai multe despre dragoni, cu atât îi privea cu 
mai mult respect. Cei care trăiseră sute de ani erau ciudaţi 
în gândire, iar cei mai bătrâni erau tot atât de diferiţi de 
Glaedr şi Saphira pe cât erau aceştia diferiţi de Fanghurii 
din Munţii Beor. Interacțiunea cu aceşti vârstnici era 
neliniştitoare şi năucitoare; săreau de la una la alta, făceau 
asocieri şi comparații ce păreau lipsite de sens, dar despre 
care Eragon ştia că aveau un sens mai profund decât putea 
el cuprinde. Rareori izbutea să îşi dea seama ce încercau ei 
să-i spună, iar străvechii dragoni nu binevoiau să se explice 
în termeni pe înţelesul lui. 

După o vreme, îşi dădu seama că ei nu se puteau exprima 
altfel. De-a lungul veacurilor, minţile lor se schimbaseră; 
ceea ce era simplu şi direct pentru el le părea adesea 
complicat lor, şi asta era valabil şi în celălalt sens. Să le 
asculţi gândurile era ca şi cum ai fi ascultat gândurile unui 
zeu, simţi el. 

Când făcu această observaţie, Saphira pufni şi îi zise: 
„Există o diferenţă”. 

„Care?” „Spre deosebire de zei, noi luăm parte la 
evenimentele ce se petrec în lume.” „Poate că zeii aleg să 
acţioneze fără să fie văzuţi.” „Ce rost ar avea asta?” „Crezi 
că dragonii sunt mai ceva decât zeii?” întrebă el, amuzat. 
„Când suntem desăvârşiţi, da. Ce altă făptură este mai 
măreaţă decât noi? Până şi puterea lui Galbatorix este 
întemeiată pe noi.” „Cum rămâne cu Nidhwalii?” 

Ea pufni din nou. „Noi putem înota, însă ei nu pot zbura.” 

Cel mai bătrân dintre Eldunari, un dragon pe nume Valdr - 
ceea ce însemna „cârmuitor” în limba străveche - le vorbi 
direct o singură dată. De la el primiră viziunea unor raze de 
lumină preschimbându-se în valuri de nisip, cât şi senzaţia 
năucitoare că tot ceea ce părea solid era în mare parte 
spaţiu gol. Apoi Valdr le arătă un cuib de grauri adormiţi, 
iar Eragon le putu simţi visele pâlpâind în minţi, iuți cât o 
clipire. La început, emoția lui Valdr fusese una de dispreţ - 
visele graurilor păreau mărunte, meschine şi lipsite de 


importanţă - însă apoi starea sa se schimbă şi deveni mai 
cald şi mai înţelegător, şi până şi cea de pe urmă dintre 
grijile graurilor crescu în importanţă până ajunse pe 
măsura grijilor unui rege. 

Valdr zăbovi asupra viziunii de parcă ar fi vrut să se 
asigure că Eragon şi Saphira aveau să o păstreze vie 
printre toate celelalte amintiri, însă niciunul dintre ei nu 
era prea sigur în privinţa a ceea ce încerca să le spună 
dragonul, iar Valdr refuză să le explice mai mult. 

Când în cele din urmă Uru'baen apăru la orizont, 
Eldunarii încetară să-şi mai împărtăşească amintirile cu 
Eragon şi Saphira, iar Umaroth zise: „Acum aveţi mai mult 
de câştigat dacă studiaţi bârlogul duşmanului vostru”. 

Asta şi făcură, pe când Saphira cobora spre pământ 
străbătând leghele despărţitoare. Ceea ce văzură nu era 
prea încurajator, iar stările lor de spirit nu se îmbunătăţiră 
când Glaedr spuse: „Galbatorix a construit mult de când ne- 
a alungat din acest loc. Zidurile nu erau atât de groase sau 
de înalte pe vremea noastră”. 

La care Umaroth adăugă: „lar llirea nu era atât de 
fortificată în timpul războiului dintre neamul nostru şi elfi. 
Trădătorul s-a ascuns adânc în vizuină şi a îngrămădit un 
munte de pietre deasupra găurii. Nu cred c-o să iasă afară 
de bunăvoie. Este ca un bursuc care s-a retras în bârlog şi 
care va muşca nasul oricui încearcă să îl scoată de-acolo”. 

La o milă spre sud-vest de pintenul stâncos şi de oraşul de 
sub acesta se afla tabăra vardenilor. Era mult mai mare 
decât şi-o amintea Eragon, ceea ce îl nedumeri, până când 
îşi dădu seama că Regina Islanzadi şi armata ei trebuie să-şi 
fi unit în sfârşit forţele cu vardenii. Scoase un oftat de 
uşurare. Chiar şi Galbatorix se temea de puterea elfilor. 

Când el şi Saphira ajunseră la o leghe de corturi, Eldunarii 
îl ajutară pe Eragon să îşi întindă raza gândurilor până ce 
izbuti să simtă minţile oamenilor, piticilor, elfilor şi urgalilor 
strânşi în tabără. Atingerea lui era prea uşoară pentru a fi 
observată de cineva (afară doar dacă nu cumva se aşteptau 


la ea) şi, în clipa în care simţi muzica sălbatică ce însoțea 
întotdeauna gândurile lui Blodhgarm, el se concentra doar 
asupra elfului. 

„Blodhgarm, rosti el. Eragon este cel care îţi vorbeşte.” O 
exprimare mai ceremonioasă i se părea normală acum, 
după ce petrecuse atâta timp retrăind experienţe din 
veacurile trecute. 

„Biruitorul-Umbrei! Eşti în siguranţă? Mintea ta pare 
foarte ciudată. Este şi Saphira cu tine? Este rănită? S-a 
întâmplat ceva cu Glaedr?” „Sunt bine amândoi, ca şi mine 
de altfel.” „Atunci...” 

Confuzia lui Blodhgarm era evidentă. Eragon îl întrerupse 
şi spuse: „Nu suntem departe, dar ne-am ascuns ca să nu 
ne vadă nimeni deocamdată. Năluca mea şi a Saphirei se 
mai arată celor de jos?” „Da, Biruitorul-Umbrei. Imaginea 
Saphirei dă roată corturilor, pe la vreo milă înălţime. Uneori 
o ascundem într-un strat de nori sau facem să pară că aţi 
plecat să patrulaţi, însă nu îndrăznim să îl lăsăm pe 
Galbatorix să creadă că ne-aţi părăsit pentru mult timp. 
Vom pune imaginile voastre să zboare chiar acum, ca să 
puteţi reveni în tabără tară să treziţi suspiciuni.” „Nu. Mai 
bine aşteaptă şi păstrează vrăjile încă o vreme.” „Biruitorul: 
Umbrei?” „Nu ne întoarcem direct în tabără. Eragon 
cercetă pământul. Este un mic deal la vreo două mile înspre 
sud-est. Îl ştii?” „Da, îl pot vedea.” „Saphira va ateriza în 
spatele dealului. Adu-i pe Arya, Orik, Jormundur, Roran, 
Regina Islanzadi şi pe Regele Orrin acolo, dar asigură-te că 
nu părăsesc tabăra toţi deodată. Dacă i-ai putea ajuta să se 
ascundă, ar fi şi mai bine. Ar trebui să vii şi tu.” „Cum 
doreşti... Biruitorul-Umbrei, ce ai găsit în...” „Nu! Nu mă 
întreba. Ar fi primejdios să mă gândesc la asta aici. Vino şi 
îţi voi spune, dar nu vreau să trâmbiţez răspunsul într-un 
loc în care ar putea trage şi alţii cu urechea.” „Înţeleg. Ne 
vom întâlni cu tine cât se poate de repede, dar s-ar putea să 
ne ia ceva timp să plecăm pe rând din tabără.” „Desigur. 
Am încredere că vei face cum este mai bine.” 


Eragon întrerupse legătura şi se aplecă în şa. Zâmbi uşor, 
închipuindu-şi expresia lui Blodhgarm când avea să afle de 
Eldunari. 

Într-un vârtej de vânt, Saphira ateriza în adâncitura de la 
poalele dealului, speriind o turmă de oi din apropiere, care 
fugiră care-ncotro, scoțând behăituri tânguitoare. 

În timp ce îşi strângea aripile pe lângă trup, Saphira se 
uită după oi şi spuse: „Ar fi uşor să le prind, de vreme ce 
nici măcar nu mă pot vedea.” Se linse pe bot. 

— Da, dar care-ar mai fi farmecul atunci? întrebă Eragon, 
desfăcându-şi curelele de la picioare. 

„Nu-ţi umpli burta prin farmec.” 

— Nu, dar ţie nu ţi-e foame, nu-i aşa? Energia de la 
Eldunari, deşi fără substanţă, îi înăbuşise Saphirei pofta de 
mâncare. 

Ea scoase o pală mare de vânt, părând să ofteze. „Nu, nu 
prea...” 

Pe când aşteptau, Eragon îşi dezmorţi mădularele 
înţepenite, apoi mancă un prânz uşor din ceea ce-i mai 
rămăsese din merinde. Ştia că Saphira se întinsese cât era 
de lungă pe pământul de lângă el, deşi nu o putea vedea. 
Prezenţa îi era dezvăluită doar de urma umbrită pe care 
trupul ei o lăsa pe firele de iarbă culcate la pământ, ca o 
depresiune de o formă ciudată. Nu era sigur de ce, însă 
priveliştea îl amuza. 

În timp ce mânca, privi câmpurile plăcute din jurul 
dealului, urmărind bătaia vântului prin lanurile de grâu şi 
orz. Ziduri lungi şi joase de pietre suprapuse despărţeau 
câmpurile; probabil că le luase sute de ani fermierilor din 
partea locului ca să scoată atâtea pietre din pământ. 
„Măcar asta nu era o problemă în Valea Palancar”, se gândi 
el. 

O clipă mai târziu, una dintre amintirile dragonilor îi veni 
în minte şi află mai exact cât de vechi erau zidurile de 
piatră; ele datau din vremea în care oamenii veniseră să se 
aşeze printre ruinele Ilireei, după ce elfii îi învinseseră pe 


războinicii Regelui Palancar. Putea vedea, de parcă ar fi fost 
chiar el acolo, şiruri de bărbaţi, femei şi copii scotocind 
câmpurile proaspăt arate şi ducând pietrele pe care le 
găseau în locul unde aveau să fie ridicate zidurile. 

După o vreme, Eragon lăsă amintirea să se şteargă şi apoi 
îşi deschise mintea către mareea de energie din jurul lor. 
Ascultă gândurile şoarecilor din iarbă, şi ale viermilor din 
pământ, şi ale păsărilor ce zburau în văzduh. Era un lucru 
puţin riscant, căci ar fi putut sfârşi prin a-şi da de gol 
prezenţa faţă de vrăjitorii duşmani aflaţi prin preajmă, dar 
prefera să ştie cine şi ce era prin apropiere, astfel încât să 
nu îi poată lua nimeni prin surprindere. 

Astfel, simţi apropierea Aryei, a lui Blodhgarm şi a Reginei 
Islanzadi, şi nu se alarmă când umbrele paşilor lor se 
îndreptară spre el din partea apuseană a dealului. 

Aerul se văluri ca apa şi apoi cei trei elfi apărură în faţa 
lui. Regina Islanzadi era în faţă, maiestuoasă ca 
întotdeauna. Era înveşmântată într-un corset auriu de zale, 
cu un coif încastrat cu nestemate pe cap şi cu mantaua sa 
roşie, cu tiv alb prinsă pe umeri. O sabie lungă şi subţire îi 
atârna la cingătoare. Purta o suliță înaltă şi albă într-o 
mână şi un scut în formă de frunză de mesteacăn - cu 
marginile crestate întocmai ca o frunză în cealaltă. 

Şi Arya era înveşmântată într-o armură elegantă. 
Renunţase la hainele întunecate pe care le purta de obicei 
în favoarea unui corset precum cel al mamei sale - deşi cel 
al Aryei era cenuşiu ca oţelul din care era făurit, nu auriu - 
şi purta un coif decorat cu împletituri, care îi acoperea 
capul şi nasul, terminându-se cu o pereche de aripi de 
vultur stilizate ce-i porneau de la tâmple. În comparaţie cu 
splendoarea straielor lui Islanzadi, veşmintele Aryei păreau 
mohorâte, dar asta le făcea şi mai teribile. Împreună, mama 
şi fiica erau ca o pereche de săbii ce se completau, una 
împodobită pentru paradă şi cealaltă pregătită de luptă. 

Precum cele două femei, Blodhgarm purta o cămaşă de 
zale, însă avea capul descoperit, iar singura lui armă era un 


mic cuţit prins la cingătoare. 

— Arată-te, Eragon Biruitorul-Umbrei, zise Islanzadi, 
privind înspre locul în care stătea el. 

Eragon opri vraja care îi ascundea pe el şi pe Saphira, 
apoi făcu o plecăciune în faţa reginei elfe. 

Ea îl măsură cu privirea-i întunecată, cercetându-l ca şi 
cum ar fi fost un cal de povară luat trofeu. Însă de această 
dată el nu avu nici o greutate în a-i susţine privirea. După 
câteva secunde, regina spuse: 

— Te-ai perfecţionat, Biruitorul-Umbrei. El făcu o altă 
plecăciune, ceva mai scurtă. 

— Vă mulţumesc, Maiestate. Ca întotdeauna, la sunetul 
glasului ei îl trecu un fior. Părea să zumzăie cu magie şi 
muzică, de parcă orice cuvânt ar fi fost o parte dintr-un 
poem epic. Un asemenea compliment înseamnă mult atunci 
când vine din partea cuiva atât de înţelept şi fără de cusur 
ca dumneavoastră. 

Islanzadi râse, arătându-şi dinţii lungi, iar dealul şi 
câmpurile răsunară de voioşia ei. 

— Văd că ţi-ai măiestrit şi vorba! Nu mi-ai spus că a ajuns 
atât de curtenitor, Arya! 

Un surâs uşor flutură pe chipul Aryei. 

— Mai are încă de învăţat. Apoi se întoarse către Eragon 
şi-i zise: Mă bucur să văd că v-aţi întors cu bine. 

Elfii îi asaltară pe el, pe Saphira şi pe Glaedr cu 
nenumărate întrebări, însă ei refuzară să le ofere 
răspunsuri până nu aveau să ajungă şi ceilalţi. Totuşi, lui 
Eragon i se păru că elfii simţiseră prezenţa Eldunarilor, căci 
îi observă privind în direcţia în care se aflau miezurile 
inimilor, chiar fără să-şi dea seama. 

Orik li se alătură în curând. Venea dinspre sud, călărind pe 
un ponei miţos, în spume, care şchiopăta. 

— Hei, Eragon! Hei, Saphira! strigă regele piticilor, 
ridicându-şi pumnul. Descăleca de pe căluţul istovit, veni 
apăsat până la ei şi îl îmbrăţişa vârtos pe Eragon, bătându-l 
pe spate. 


După ce isprăviră cu saluturile - iar Orik îi frecă nasul 
Saphirei, făcând-o să toarcă - Eragon întrebă: 

— Unde îţi sunt străjerii? 

Orik arătă cu mâna peste umăr. 

— Îşi împletesc bărbile lângă o fermă aflată la vreo milă 
spre vest şi nu sunt deloc bucuroşi, aş îndrăzni să spun. Am 
încredere în ei până la ultimul - sunt din clanul meu - însă 
Blodhgarm mi-a spus că ar fi mai bine să vin singur, aşa că 
singur am venit. Şi-acum zi-mi, ce-i cu taina asta? Ce ai 
descoperit în Vroengard? 

— Va trebui să aştepţi până când vor veni toţi membrii 
consiliului ca să afli, rosti Eragon. Însă mă bucur să te văd 
din nou. Şi îl bătu pe umăr pe Orik. 

Roran sosi pe jos curând după aceea, întunecat şi prăfuit. 
Îi strânse braţul lui Eragon şi îi ură bun-venit, apoi îl trase 
deoparte şi-i spuse: 

— Îi poţi împiedica să ne audă? făcu un semn cu bărbia 
către Orik şi către elfi. 

Lui Eragon îi trebuiră doar câteva secunde ca să arunce o 
vrajă ce îi proteja de urechile celorlalţi. 

— Gata. 

În acelaşi timp, îşi separă mintea de Glaedr şi de ceilalţi 
Eldunari, dar păstră contactul cu Saphira. Roran încuviinţă 
şi privi peste câmpuri. 

— I-am spus Regelui Orrin câteva, cât ai fost plecat. 

— Câteva? Cum vine asta? 

— Se purta prosteşte, şi eu i-am zis-o în faţă. 

— Să înţeleg că nu i-a picat prea bine. 

— Poţi spune şi aşa. A încercat să mă înjunghie. 

— Cum?! 

— Am reuşit să îi zbor sabia din mână înainte să mă 
lovească, dar dacă ar fi fost după el cred că m-ar fi omorât. 

— Orrin? Lui Eragon îi venea greu să şi-l închipuie pe rege 
făcând aşa ceva. L-ai rănit grav? 

Pentru prima oară Roran zâmbi - o expresie fugară ce îi 
dispăru iute sub barbă. 


— L-am speriat, ceea ce s-ar putea să fie şi mai rău. 

Eragon bombăni şi strânse mânerul lui Brisingr. Îşi dădu 
seama că el şi Roran aveau aceeaşi postură: amândoi cu 
mâinile pe arme şi amândoi lăsându-se cu greutatea pe 
piciorul opus. 

— Cine mai ştie de asta? 

— Jormundur - era de faţă - şi oricine altcineva a aflat de 
la Orrin. Încruntându-se, Eragon începu să plimbe încolo şi- 
ncoace, încercând să hotărască ce era de făcut. 

— Cade cum nu se poate mai prost. 

— Ştiu. Nu aş fi fost atât de aspru cu Orrin, dar era pe cale 
să îi trimită „saluturi regale” şi alte asemenea aiureli lui 
Galbatorix. Ne-ar fi pus pe toţi în pericol. Nu puteam 
îngădui să se întâmple una ca asta. Şi tu ai fi făcut la fel. 

— Poate, dar asta complică şi mai mult lucrurile. Eu sunt 
conducătorul vardenilor acum. Un atac asupra ta sau a 
oricărui alt războinic de sub comanda mea este un atac 
asupra mea. Orrin ştie asta, şi mai ştie şi că avem acelaşi 
sânge. E ca şi cum mi-ar fi aruncat mănuşa în faţă. 

— Era beat, făcu Roran. Sunt sigur că nu s-a gândit la asta 
când a tras sabia din teacă. 

Eragon îi văzu pe Arya şi pe Blodhgarm aruncându-i 
priviri curioase. Se opri din du-te-vino şi se întoarse cu 
spatele la ei. 

— Îmi fac griji pentru Katrina, adăugă Roran. Dacă Orrin 
este îndeajuns de mânios, s-ar putea să-şi trimită oamenii 
după mine sau după ea. În orice caz, ar putea s-o rănească. 
Jormundur a pus deja o strajă la cortul nostru, dar asta nu 
ne asigură suficientă protecţie. 

Eragon clătină din cap. 

— Orrin nu ar cuteza să-i facă rău. 

— Nu? Nu se poate atinge de tine, nu are curaj să mă 
înfrunte pe mine direct, aşa că ce-i mai rămâne? O 
ambuscadă. Cuţite în întuneric. Uciderea Katrinei ar fi o 
cale simplă pentru Orrin de a se răzbuna. 


— Mă îndoiesc că Orrin ar recurge la cuțite în întuneric - 
sau că i-ar face rău Katrinei. 

— Dar nu poţi fi sigur. Eragon se gândi un moment. 

— O să pun câteva vrăji asupra Katrinei, care să o ferească 
de rău, şi o să-i dau de ştire lui Orrin. Asta ar trebui să 
înăbuşe din faşă orice planuri ar urzi. 

Încordarea lui Roran păru să se evapore. 

— 'Ţi-aş fi recunoscător. 

— O să-ţi împrospătez şi ţie vrăjile de protecţie. 

— Nu, păstrează-ţi forţele. Pot să-mi port şi singur de 
grijă. Eragon insistă, însă Roran continuă să îl refuze. În 
cele din urmă, Eragon exclamă: 

— La naiba! Ascultă-mă. Suntem pe cale să intrăm în luptă 
cu oamenii lui Galbatorix. Trebuie să fii protejat cumva, 
măcar împotriva magiei. O să pun vrăjile acelea de apărare 
asupra ta chiar dacă-ţi place sau nu, aşa că ai putea şitu să 
zâmbeşti şi să-mi mulţumeşti pentru asta! 

Roran se uită urât la el, apoi mormăi şi îşi ridică mâinile. 

— Pie cum vrei tu. Oricum, nu ai ştiut niciodată când e 
cazul să te dai bătut. 

— De parcă tu ai şti... 

Din barba lui Roran se auzi un chicotit înfundat. 

— Cred că nu. Probabil că e o chestie de familie. 

— Hmm... Dintre Brom şi Garrow, nu ştiu care era mai 
încăpățânat. 

— Tata era, făcu Roran. 

— Eh... Brom era la fel de... Nu, ai dreptate. Garrow era 
mai încăpățânat. 

Rânjiră unul la celălalt, amintindu-şi de viaţa de la fermă. 
Apoi Roran îşi schimbă expresia, uitându-se chiorâş la 
Eragon. 

— Pari cumva diferit. 

— Da? 

— Da, chiar pari mai sigur pe tine. 

— Poate pentru că mă înţeleg mai bine decât mă 
înţelegeam cândva. La asta, Roran nu mai avu răspuns. 


Jumătate de oră mai târziu, Jormundur şi Regele Orrin 
apărură amândoi, călare. Eragon îl întâmpină pe Orrin cât 
se poate de politicos, însă acesta îi răspunse scurt şi îi evită 
privirea. Chiar şi de la câteva picioare depărtare, Eragon 
tot putea simţi mirosul de vin din răsuflarea sa. 

După ce se adunară cu toţii în faţa Saphirei, Eragon 
începu. Mai întâi îi puse pe toţi să jure în limba străveche că 
vor păstra taina. Apoi le explică noţiunea de Eldunari lui 
Orik, Roran, Jormundur şi Orrin şi povesti pe scurt istoria 
inimilor de nestemată ale dragonilor şi legătura lor cu 
Cavalerii şi cu Galbatorix. 

Elfii părură uşor neliniştiţi când Eragon se apucă să 
discute despre Eldunari de faţă cu ceilalţi, însă niciunul nu 
protestă, ceea ce îl bucură. Măcar le dobândise încrederea 
în această privinţă. Orik, Roran şi Jormundur reacționară cu 
surprindere, neîncredere şi cu zeci de întrebări. Lui Roran 
chiar îi apăru o sclipire în ochi, de parcă informaţia îi 
oferise o grămadă de idei despre cum puteau face ca să îl 
omoare pe Galbatorix. 

În tot acest timp, Orrin rămase posomorât şi deloc convins 
de existenţa Eldunarilor. În cele din urmă, singura cale de 
a-i alunga îndoielile a fost ca Eragon să scoată miezul inimii 
lui Glaedr din coburi şi să-l prezinte pe dragon celor patru. 

Uluiala care li se putu citi pe chipuri când îl întâlniră pe 
Glaedr îl mulţumi pe Eragon. Până şi Orrin păru 
impresionat, deşi, după ce schimbă câteva cuvinte cu 
Glaedr, se întoarse către Eragon şi îl întrebă: 

— Nasuada ştia de asta? 

— Da. l-am zis când eram la Feinster. 

Aşa cum se aştepta Eragon, aceasta îl nemulţumi pe Orrin. 

— Deci încă o dată voi doi aţi ales să mă ignoraţi. Fără 
sprijinul oamenilor mei şi fără hrana poporului meu 
vardenii nu ar fi avut nici o speranţă să poată înfrunta 
Imperiul. Eu sunt domnitorul uneia dintre cele patru ţări 
din Alagaesia, armata mea constituie o bună parte din 


forţele noastre reunite, şi totuşi niciunul dintre voi nu a 
socotit de cuviinţă să mă informeze şi pe mine despre asta! 

Înainte ca Eragon să poată răspunde, Orik făcu un pas în 
faţă. 

— Nici mie nu mi-au spus despre asta, Orrin, tună regele 
piticilor. lar poporul meu i-a ajutat pe vardeni cu mult 
înainte să o facă al tău. N-ar trebui să te simţi jignit. Eragon 
şi Nasuada au făcut ce au crezut ei că este mai bine pentru 
cauza noastră; nu au făcut-o din lipsă de respect. 

Orrin se strâmbă şi păru că are de gând să continue să se 
certe, însă Glaedr interveni şi-i spuse: „Au făcut cum le-am 
cerut eu, rege al surdanilor. Eldunarii sunt cea mai de preţ 
taină a rasei noastre şi nu o împărtăşim cu uşurinţă altora, 
fie ei şi regi”. 

— Atunci de ce aţi ales să o faceţi acum? întrebă Orrin. Aţi 
fi putut porni la luptă fără să vă arătaţi. 

Drept răspuns, Eragon îi povesti despre călătoria lor în 
Vroengard, inclusiv despre furtuna de pe mare şi despre 
priveliştea care li se înfăţişase deasupra norilor. Arya şi 
Blodhgarm părură a fi cei mai interesaţi de acea parte a 
poveştii, în vreme ce Orik fu cel mai stânjenit. 

— Barzul, dar ştiu că sună ca o experienţă cât se poate de 
neplăcută! făcu el. Îmi dă fiori numai când mă gândesc la 
aşa ceva. Pământul este locul potrivit pentru un pitic, nu 
văzduhul. 

„Sunt de acord”, rosti Saphira, ceea ce îl făcu pe Orik să o 
privească suspicios şi să-şi răsucească amble capete 
împletite ale bărbii. 

Reluându-şi povestea, Eragon le spuse despre cum el, 
Saphira şi Glaedr intraseră în Bolta Sufletelor, deşi nu 
menţiona că fuseseră nevoiţi să îşi rostească numele lor 
adevărate ca să facă asta. Şi când le dezvălui în cele din 
urmă ce conţinea bolta, urmă un moment de tăcere uluită. 

Apoi Eragon zise: 

— Deschideţi-vă minţile. 


O clipă mai târziu, sunetul vocilor şuşotite păru să umple 
aerul, iar Eragon simţi prezenţa lui Umaroth şi a celorlalţi 
dragoni ascunşi înconjurându-i. 

Elfii se împleticiră, iar Arya căzu într-un genunchi, 
apăsându-şi tâmpla cu degetele, de parcă ar fi fost lovită. 
Orik scoase un țipăt şi se uită împrejur, cu ochii îngroziţi, în 
vreme ce Roran, Jormundur şi Orrin rămaseră năuciţi. 

Regina Islanzadi îngenunche, adoptând o postură 
asemănătoare cu cea a fiicei sale. În mintea sa, Eragon o 
auzi vorbindu-le dragonilor, spunându-le pe nume şi 
întâmpinându-i pe mulţi ca pe nişte vechi prieteni. 
Blodhgarm făcu la fel, şi vreme de câteva minute o rafală de 
gânduri trecu între dragoni şi cei adunaţi la poalele 
dealului. 

Cacofonia mentală era atât de mare, încât Eragon îşi 
închise mintea şi se retrase pe unul dintre picioarele din 
faţă ale Saphirei, aşteptând ca zgomotul să se domolească. 
Elfii păreau a fi cei mai afectaţi de această revelaţie: 
Blodhgarm rămăsese cu privirea pierdută în gol, cu o 
expresie de bucurie şi de uimire pe chip, în timp ce Arya 
continua să îngenuncheze. Lui Eragon i se păru că vede 
şiroaie de lacrimi curgându-i pe obraji. Islanzadi era de-a 
dreptul radiantă şi triumfătoare şi, pentru prima oară de 
când o cunoscuse, lui Eragon i se păru că este cu adevărat 
fericită. 

Orik se scutură şi ieşi din visare. Uitându-se la Eragon, îi 
spuse: 

— Pe ciocanul lui Morgothal, asta dă o nouă întorsătură 
lucrurilor! Cu ajutorul lor, chiar am putea reuşi să îl ucidem 
pe Galbatorix! 

— Până acum nu credeai că putem? îl întrebă Eragon cu 
blândeţe. 

— Ba da. Numai că nu atât de mult ca acum. 

Roran se scutură şi el, trezindu-se parcă dintr-un vis. 

— Nu am... Ştiam că tu şi elfii veţi lupta din toate puterile, 
dar nu credeam că puteţi câştiga. Îi întâlni privirea lui 


Eragon. Galbatorix a învins atâţia Cavaleri, iar tu eşti unul 
singur, şi nu atât de bătrân. Nu mi se părea cu putinţă. 

— Ştiu. 

— Acum, însă... O expresie sălbatică apăru în ochii lui 
Roran. Acum avem o şansă. 

— Da, rosti Jormundur. Gândiţi-vă numai: nu va mai trebui 
să ne facem atâtea griji în privinţa lui Murtagh. Nu îţi poate 
ţine piept dacă ai dragonii de partea ta. 

Eragon bătea darabana cu călcâiele în piciorul Saphirei şi 
nu răspunse. El avea alte planuri în această privinţă. În 
plus, nu îi plăcea să se gândească la uciderea lui Murtagh. 

Apoi vorbi Orrin. 

— Umaroth spune că ai pus la punct un plan de luptă. Ai 
de gând să îl împărtăşeşti cu noi, Biruitorul-Umbrei? 

— Aş vrea şi eu să îl aud, rosti Islanzadi, pe un ton mai 
blând. 

— Şi eu, făcu Orik. 

Eragon îi privi o clipă, apoi încuviinţă. 1 se adresă lui 
Islanzadi: 

— Armata voastră este pregătită de luptă? 

— Da. De mult aşteptăm clipa răzbunării; nu trebuie să 
aşteptăm şi mai mult. 

— Dar a noastră? întrebă Eragon, întorcându-se spre 
Orrin, Jormundur şi Orik. 

— Knurlanii mei de-abia aşteaptă să pornească la luptă, 
proclamă Orik. Jormundur se uită la Regele Orrin. 

— Oamenii noştri sunt osteniţi şi flămânzi, însă voinţa lor 
este neclintită. 

— Şi urgalii? 

— Şi ei. 

— Atunci pornim la atac. 

— Când? întrebă Orrin. 

— La revărsatul zorilor. 

Vreme de o clipă, nimeni nu spuse nimic. Roran întrerupse 
tăcerea. 

— Uşor de spus, greu de făcut. Cum? Eragon le explică. 


Când isprăvi, se lăsă din nou tăcerea. 

Roran se lăsă pe vine şi începu să deseneze cu vârful 
degetului în nisip. 

— Este riscant. 

— Însă îndrăzneţ, făcu Orik. Foarte îndrăzneţ. 

— Nu mai există căi sigure de-acum, rosti Eragon. Dacă îl 
putem lua pe nepregătite pe Galbatorix, măcar un pic, ar 
putea fi îndeajuns cât să înclinăm balanţa în favoarea 
noastră. 

Jormundur îşi frecă bărbia. 

— De ce nu îl omori pe Murtagh mai întâi? Asta-i partea pe 
care nu o înţeleg eu. De ce nu le vii de hac, lui şi lui Thorn, 
cât timp încă ai ocazia? 

— Deoarece, replică Eragon, atunci Galbatorix ar afla de 
ei. Făcu un semn spre locul unde pluteau Eldunarii ascunşi. 
Am pierde avantajul surprizei. 

— Cum rămâne cu copila? întrebă Orrin cu asprime. Ce te 
face să crezi că îţi va face pe plac? Înainte nu a vrut. 

— De această dată va face cum îi cer, făgădui Eragon, cu 
mai multă siguranţă în glas decât în suflet. 

Regele mormăi, fără să fie convins. Apoi Islanzadi spuse: 
— Eragon, ce ne propui tu este un lucru măreț şi cumplit. 
Eşti dispus să faci asta? Nu te întreb pentru că ţi-aş pune la 
îndoială devotamentul sau vitejia, ci pentru că aşa ceva nu 
trebuie întreprins decât după multă chibzuinţă. Aşa că te 
întreb: eşti dispus să faci asta, chiar ştiind care ar putea fi 

preţul ce trebuie plătit? 

Eragon nu-şi ridică vocea, însă o înăspri puţin. 

— Da, sunt. Trebuie făcut, şi noi suntem cei pe umerii 
cărora a căzut această sarcină. Oricare ar fi preţul, nu 
putem da bir cu fugiţii acum. 

În semn de încuviinţare, Saphira îşi deschise fălcile câteva 
degete şi apoi le închise la loc, marcându-i sfârşitul frazei. 
Islanzadi îşi întoarse faţa către cer. 

— Şi tu, şi cei în numele cărora vorbeşti sunteţi de acord 
cu acest plan, Umaroth-elda? 


„Da”, răspunse dragonul alb. 

Atunci să purcedem, murmură Roran. 

O chestiune de onoare. 

CEI zece - inclusiv Umaroth - continuară să vorbească 
pentru încă o oră. Orrin era mai greu de convins, şi erau 
multe de discutat şi a decis: când, unde şi cum să comunice. 

Eragon se simţi uşurat când Arya spuse: 

— Dacă tu şi Saphira nu aveţi nimic împotrivă, mâine vă 
voi însoţi. 

— Am fi bucuroşi să vii cu noi, spuse el. 

Islanzadi se înăspri. 

— Pentru ce ai face asta? E nevoie de priceperea ta în altă 
parte, Arya. Blodhgarm şi ceilalţi magicieni pe care i-am 
însărcinat să-i însoţească pe Eragon şi pe Saphira sunt mai 
pricepuţi la magie decât tine şi au mai multă experienţă în 
luptă. Aminteşte-ţi că au luptat împotriva Trădătorilor şi, 
spre deosebire de mulţi alţii, au trăit să mai şi povestească. 
Mulţi dintre cei mai în vârstă ai rasei noastre s-ar oferi să 
meargă în locul tău. Ar fi foarte egoist din partea ta să 
insişti să te duci, când sunt alţii mult mai potriviţi decât tine 
pentru sarcina asta. 

— Nu cred că e nimeni mai potrivit pentru asta, spuse 
Eragon cu voce calmă. Şi nu e nimeni, în afară de Saphira, 
pe care l-aş vrea mai mult lângă mine. 

Privind-o în continuare ţintă pe Arya, Islanzadi îi spuse lui 
Eragon: 

— Eşti încă tânăr, Biruitorul-Umbrei, şi permiţi emoţiilor 
tale să îţi întunece judecata. 

— Nu, Mamă, spuse Arya. Tu laşi emoţiile să îţi întunece 
judecata. Merse spre Islanzadi cu paşi lungi şi graţioşi. Ai 
dreptate. Sunt alţii mai puternici, mai înţelepţi şi cu mai 
multă experienţă decât mine. Dar eu sunt cea care a trimis 
oul Saphirei către Alagaesia. Eu l-am salvat pe Eragon de 
Umbra Durza. Eu, împreună cu Eragon, am omorât Umbra 
Varaug în Feinster. Ca şi Eragon, eu sunt acum un 
Biruitorul-Umbrei şi ştii prea bine că am jurat să fiu în 


slujba poporului nostru acum mult timp. Cine altul din 
neamul nostru a mai făcut toate acestea? Chiar dacă aş 
vrea, nu aş putea să mă dau în lături. Mai degrabă aş muri. 
Sunt la fel de pregătită pentru această încercare ca oricare 
altul mai în vârstă, pentru că mi-am dedicat întreaga mea 
viaţă acestei misiuni; la fel şi Eragon. 

— Dar toată viaţa ta a fost atât de scurtă... spuse Islanzadi. 
Ridică o mână către chipul Aryei. Ţi-ai devotat viaţa luptei 
împotriva lui Galbatorix în toţi aceşti ani de după moartea 
tatălui tău, dar cunoşti prea puţin din bucuriile pe care ţi le 
poate oferi viaţa. Şi în aceşti ani am petrecut atât de puţin 
timp împreună: câteva zile împrăştiate pe parcursul unui 
secol. Doar de când i-ai adus pe Eragon şi pe Saphira în 
Ellesmera am început să vorbim din nou cum ar trebui să 
vorbească o mamă şi o fiică. N-am să te pierd din nou, atât 
de curând, Arya. 

— Nu eu am decis să stau deoparte, spuse Arya. 

— Nu, spuse Islanzadi şi îşi retrase mâna. Dar tu ai ales să 
pleci din Du Weldenvarden. Expresia i se înmuie. Nu vreau 
să ne certăm, Arya. Înţeleg că vezi asta ca pe o datorie a ta, 
dar te rog, de dragul meu, nu ai vrea să laşi locul altuia? 

Arya îşi cobori privirea şi rămase tăcută pentru un timp. 
Apoi spuse: 

— Nu-i pot lăsa pe Eragon şi pe Saphira să plece fără 
mine, la fel cum nici tu nu-ţi poţi lăsa armata să meargă la 
luptă fără tine în frunte. Nu pot... Vrei să se spună despre 
mine că sunt o laşă? Cei din familia noastră nu se dau înapoi 
de la ce au de făcut. Nu îmi cere să mă fac de ruşine. 

Strălucirea din ochii lui Islanzadi îi părea lui Eragon a fi 
lacrimi. 

— Da, spuse regina, dar să te lupţi cu Galbatorix... 

— Dacă îţi este atât de teamă, spuse Arya, dar nu fără 
blândeţe, vino cu mine. 

— Nu pot. Trebuie să rămân, să îmi conduc trupele. 

— Iar eu trebuie să merg cu Eragon şi cu Saphira. Dar îţi 
promit că nu voi muri. 


Arya îşi puse mâna pe faţa lui Islanzadi chiar când mama 
sa făcea la fel. „Nu voi muri”, repetă Arya, dar de data asta 
în limba străveche. Determinarea Aryei îl impresiona pe 
Eragon; să spună ceea ce spusese în limba străveche 
însemna că ea credea asta fără urmă de îndoială. Islanzadi 
păru şi ea impresionată, dar de asemenea şi mândră. Zâmbi 
şi o sărută pe Arya pe ambii obraji. 

— Atunci mergi, şi binecuvântările mele să te însoţească. 
Şi nu risca mai mult decât trebuie. 

— Nici tu. 

Şi cele două se îmbrăţişară. 

Când se despărţiră, Islanzadi se uită la Eragon şi la 
Saphira şi spuse: 

— Aveţi grijă de ea, vă implor, căci ea nu are nici dragon, 
nici Eldunari care să o protejeze. 

„Vom avea”, răspunseră Eragon şi Saphira în limba 
străveche. 

După ce stabiliră cele ce erau de stabilit, consiliul de 
război se încheie şi diverşii lui membri începură să se 
risipească. De unde stătea, lângă Saphira, Eragon îi privi pe 
ceilalţi cum pleacă. Nici el, nici ea nu făcură vreun efort să 
se mişte. Saphira avea să rămână ascunsă după deal până 
în momentul atacului, în timp ce el avea de gând să aştepte 
să se întunece înainte de a se aventura în tabără. 

Orik era al doilea care se pregătea să plece, după Roran. 
Înainte de asta, regele pitic veni la Eragon şi îl îmbrăţişa cu 
putere. 

— Ah, mi-aş fi dorit să vin cu voi, spuse el, privindu-i cu 
ochi solemni pe deasupra bărbii. 

— Şi eu aş fi dorit să vii, spuse Eragon. 

— Ei bine, ne vom vedea după aceea şi vom ciocni butoaie 
de mied în cinstea victoriei, da? 

— Abia aştept. 

„Şi eu la fel”, spuse Saphira. 

— Bine, spuse Orik dând hotărât din cap, am stabilit. Să 
faci bine să nu îl laşi pe Galbatorix să te doboare, căci 


atunci onoarea îmi va cere să vin după tine. 

— Vom avea grijă, zâmbi Eragon. 

— Aşa sper, pentru că mă îndoiesc că aş putea face altceva 
decât să îl ciupesc pe Galbatorix de vârful nasului. 

„Asta mi-ar plăcea să văd”, spuse Saphira. Orik mormăi. 

— Zeii să te aibă în pază, Eragon, şi pe tine, Saphira. 

— Şi pe tine deopotrivă, Orik, fiul lui Thrifk. 

Apoi Orik îl bătu pe Eragon pe umăr şi se îndreptă cu mers 
apăsat spre tufa de care îşi priponise poneiul. 

Islanzadi şi Blodhgarm plecaseră, însă Arya rămăsese. Era 
prinsă într-o conversaţie cu Jormundur, aşa că Eragon nu 
băgase de seamă. Când Jormundur încalecă şi plecă iar 
Arya încă mai zăbovi prin preajmă, înţelese că voia să le 
vorbească. Astfel că, după ce toţi ceilalţi se îndepărtară, 
Arya se uită la el şi la Saphira şi spuse: 

— Vi s-a întâmplat şi altceva cât aţi fost plecaţi? Ceva ce nu 
puteaţi să spuneţi de faţă cu Orrin sau cu Jormundur... sau 
cu mama mea? 

— De ce întrebi? Ea ezită. 

— Pentru că... amândoi păreţi schimbaţi. E din pricina 
acelor Eldunari sau are de-a face cu ce vi s-a întâmplat în 
timpul furtunii? 

Intuiţia ei îl făcu pe Eragon să zâmbească. Se sfătui cu 
Saphira şi, după ce aceasta încuviinţă, spuse: 

— Ne-am aflat numele adevărate. Arya făcu ochii mari. 

— Da? ŞI... sunteţi mulţumiţi de ele? 

„Parţial”, spuse Saphira. 

— Ne-am aflat numele adevărate, repetă Eragon. Am 
văzut că pământul e rotund. Şi, pe parcursul zborului până 
aici, Umaroth şi ceilalţi Eldunari ne-au împărtăşit multe din 
amintirile lor. Îşi permise un zâmbet ascuns. Nu pot să spun 
că le-am înţeles pe toate, dar ele fac ca lucrurile să pară... 
diferite. 

— Înţeleg, murmură Arya. Crezi că e o schimbare în bine? 

— Da, cred. Schimbarea nu este nici bună, nici rea, dar 
cunoaşterea este întotdeauna folositoare. 


— A fost greu să vă aflaţi numele adevărate? 

Aşa că îi povesti cum reuşiseră, îi povesti de asemenea 
despre creaturile bizare pe care le văzuseră pe Insula 
Vroengard, ceea ce îi stârni foarte tare interesul. 

Pe măsură ce Eragon vorbea, îi trecu prin minte o idee 
care rezona prea puternic înăuntrul lui ca să o poată 
ignora. Îi explică Saphirei, iar aceasta îi dădu din nou 
permisiunea, deşi cu mult mai multă reticenţă decât înainte. 

„Chiar trebuie să faci asta?” „Atunci fă cum crezi, dar 
numai dacă e şi ea de acord.” După ce terminară de vorbit 
despre Vroengard, el o privi pe Arya în ochi şi spuse: 

— Ai vrea să auzi numele meu adevărat? Aş vrea să ţi-l 
spun. Propunerea păru să o şocheze. 

— Nu! Nu ar trebui să mi-l spui, nici mie, nici oricui 
altcuiva. Mai ales acum, când Galbatorix este atât de 
aproape de noi. Ar putea să mi-l fure din minte. Şi, în plus, 
nu trebuie să îţi dai numele adevărat decât cuiva... cuiva în 
care te încrezi mai mult decât în oricine altcineva. 

— Am încredere în tine. 

— Eragon, chiar când noi, elfii, ne spunem unul altuia 
numele adevărate, nu facem asta dacă nu ne cunoaştem de 
mulţi, mulţi ani. Numele adevărat oferă o cunoaştere mult 
prea personală, prea intimă pentru a fi dezvăluită cu atâta 
uşurinţă, şi nu există un risc mai mare decât acela de a-l 
spune cuiva. Când spui cuiva numele tău adevărat, pui tot 
ceea ce eşti în mâinile lui. 

— Ştiu, dar aş putea să nu mai am niciodată ocazia asta. 
Acesta este singurul lucru pe care îl am de dat, şi aş vrea să 
ţi-l dau ţie. 

— Eragon, ceea ce îmi propui... Este cel mai preţios lucru 
pe care îl poate cineva oferi. 

— Ştiu. 

Pe Arya o trecu un fior, apoi păru să se retragă în sinea ei. 
După un timp, spuse: 

— Nimeni nu mi-a mai oferit un asemenea dar până 
acum... Sunt onorată de încrederea pe care o ai în mine, 


Eragon, şi înţeleg cât de mult înseamnă asta pentru tine, 
dar nu, trebuie să refuz. Ar fi o greşeală să faci asta şi o 
greşeală din partea mea să accept, doar pentru că mâine 
am putea fi omorâţi sau înrobiţi. Pericolul nu este un motiv 
să te porţi prosteşte, indiferent cât de iminent ne este 
sfârşitul. 

Eragon plecă fruntea. Motivele ei erau bune şi avea să îi 
respecte alegerea. 

— În regulă, cum doreşti, spuse el. 

— Mulţumesc, Eragon. După un moment, el spuse: 

— Tu ai dezvăluit cuiva numele tău adevărat? 

— Nu. 

— Nici măcar mamei tale? Gura ei se strâmbă. 

— Nu. 

— Ştii care e? 

— Bineînţeles. Cum poţi crede altfel? El ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Nu eram sigur. Se lăsă linişte între ei. Apoi: 

— Când... cum ţi-ai aflat numele adevărat? 

Arya rămase tăcută atât de mult timp, încât Eragon începu 
să creadă că nu voia să îi răspundă. Apoi, ea trase aer în 
piept şi spuse: 

— Era la câţiva ani după plecarea mea din Du 
Weldenvarden, când abia mă obişnuisem cu rolul meu 
printre vardeni şi pitici. Faolin şi ceilalţi tovarăşi ai mei erau 
plecaţi, iar eu aveam mult timp numai pentru mine. Mi-l 
petreceam în mare parte explorând Tronjheim-ul, hoinărind 
pe la marginile pustii ale oraşului-munte, pe unde se umbla 
rar. Tronjheim-ul este mai mare decât au mulţi impresia şi 
sunt multe lucruri stranii în interiorul său: camere, pitici, 
creaturi, artefacte uitate... Pe când hoinăream, mă 
gândeam, şi am ajuns să mă cunosc mai bine decât o 
făcusem până atunci, într-o zi, am descoperit o cameră 
undeva, foarte sus, în Tronjheim - nu cred că aş mai putea 
să o găsesc din nou, chiar dacă aş încerca. O rază de soare 
părea să pătrundă prin tavan, deşi nu avea nici o spărtură, 
şi în mijlocul camerei, pe un piedestal, creştea o singură 


floare. Nu ştiu ce fel de floare era; nu mai văzusem până 
atunci o astfel de floare şi nici de atunci încoace. Petalele 
erau mov, dar centrul florii era ca o picătură de sânge. Erau 
spini pe tulpină, iar floarea emana un parfum minunat şi 
părea că îngână propria ei muzică. Era ceva nemaipomenit 
şi neaşteptat. Am stat în cameră şi am privit floarea fără să 
îmi dau seama cât timp a trecut. Atunci şi acolo am reuşit să 
pun în cuvinte ceea ce eram şi ceea ce sunt. 

— Aş vrea să văd acea floare într-o zi. 

— Probabil că ai să o vezi. Arya se uită către tabăra 
vardenilor. Trebuie să plec. Mai sunt încă multe de făcut. 

Eragon dădu din cap. 

— Ne vedem mâine atunci. 

— Pe mâine. 

Arya se depărta. După câţiva paşi, se opri şi se uită înapoi. 

— Mă bucur că Saphira te-a ales pe tine să-i fii Cavaler, 
Eragon. Şi sunt mândră că am luptat alături de tine. Ai 
devenit mai mult decât ar fi sperat oricare dintre noi. Orice 
s-ar întâmpla mâine, să ţii minte asta. 

Apoi îşi reluă drumul şi în scurt timp dispăru după curbura 
dealului, lăsându-l singur cu Saphira şi Eldunari. 

Foc în noapte. 

LA căderea întunericului, Eragon aruncă o vrajă prin care 
se ascunse. Apoi o mângâie pe Saphira pe nas şi porni pe 
jos către tabăra vardenilor. 

„Ai grijă”, zise ea. 

Invizibil cum era, îi veni uşor să se strecoare pe lângă 
războinicii care făceau de strajă la marginea taberei. Câtă 
vreme nu făcea zgomot, iar oamenii nu îi zăreau paşii sau 
umbrele, putea să se deplaseze nestingherit. 

Îşi croi drum printre corturile de lână până ce găsi cortul 
lui Roran şi al Katrinei. Bătu uşor în stâlpul central, iar 
Roran scoase capul afară. 

— Unde eşti? şopti Roran. Hai repede înăuntru! 

Oprind fluxul de magie, Eragon apăru în faţa ochilor săi. 
Roran tresări, apoi îl înşfacă de braţ şi îl trase înăuntru în 


cortul întunecat. 

— Bine-ai venit, Eragon, spuse Katrina, ridicându-se de pe 
patul lor micuţ. 

— Katrina... 

— Mă bucur să te văd din nou. Îl îmbrăţişa scurt. 

— O să ţină mult? întrebă Roran. Eragon clătină din cap. 

— N-ar trebui. Lăsându-se pe vine, se gândi o clipă, apoi 
începu să incanteze uşor în limba străveche. Mai întâi puse 
vrăji în jurul Katrinei, ca să o protejeze de oricine ar fi 
încercat să-i facă rău. Făcu vrăjile mai cuprinzătoare decât 
plănuise iniţial, pentru a se asigura că ea şi copilul ei încă 
nenăscut aveau să poată scăpa de forţele lui Galbatorix 
dacă el şi Roran ar fi păţit ceva. Aceste vrăji te vor apăra de 
un anumit număr de atacuri, îi zise el. Nu îţi pot spune 
exact de câte, deoarece aceasta depinde de forţa loviturilor 
sau a vrăjilor. Ţi-am mai dat şi un alt mijloc de apărare. 
Dacă eşti în pericol, rosteşte cuvântul frethya de două ori şi 
te vei face nevăzută. 

— Frethya, murmură ea. 

— Exact. Însă nu te va ascunde complet. Sunetele pe care 
le faci vor putea fi auzite în continuare, iar urmele paşilor 
vor fi încă vizibile. Indiferent ce se întâmplă, nu intra în apă, 
căci îţi vei da de gol poziţia. Vraja îşi va lua energia din tine, 
ceea ce înseamnă că vei obosi mai repede decât de obicei, şi 
nu îţi recomand să adormi câtă vreme este activă. S-ar 
putea să nu te mai trezeşti. Ca să pui capăt vrăjii trebuie 
doar să spui frethya letta. 

— Frethya letta. 

— Întocmai. 

Apoi Eragon îşi îndreptă atenţia spre Roran. Îşi petrecu 
mai mult timp plasând vrăjile de apărare în jurul vărului său 
- căci cel mai probabil Roran avea să înfrunte mai multe 
ameninţări - şi încărcă vrăjile cu mai multă energie decât ar 
fi dorit Roran, fără să-i pese de asta. Nu putea îndura 
gândul de a-l învinge pe Galbatorix doar ca să afle că Roran 
a murit în bătălie. 


După aceea îi zise: 

— Am făcut ceva diferit de această dată, ceva la care ar fi 
trebuit să mă gândesc mai de mult. Pe lângă vrăjile 
obişnuite de apărare, ţi-am dat câteva care se vor alimenta 
direct din forţele tale. Câtă vreme eşti viu, te vor proteja de 
primejdii. Însă - şi ridică un deget când spuse asta - se vor 
activa doar când celelalte vrăji vor fi epuizate, iar dacă sunt 
solicitate prea mult îţi vei pierde cunoştinţa şi vei muri. 

— Deci, în încercarea de a mă salva, mă pot omori? întrebă 
Roran. Eragon încuviinţă. 

— Dacă nu mai laşi pe nimeni să prăbuşească un zid peste 
tine, ar trebui să fie în regulă. Este riscant, dar cred că 
merită, dacă va împiedica vreun cal să te calce în picioare 
sau vreo suliță să te străpungă. De asemenea, ţi-am dat şi 
ţie vraja dată Katrinei. Tot ce trebuie să faci este să rosteşti 
frethya de două ori şi frethya letta ca să te faci nevăzut sau 
văzut, după cum doreşti. Ridică din umeri. S-ar putea să-ţi 
fie de folos în bătălie. 

Roran chicoti răutăcios. 

— Fii sigur că am s-o fac. 

— Doar să ai grijă ca elfii să nu te confunde cu vreunul 
dintre magicienii lui Galbatorix. 

Când Eragon se ridică în picioare, Katrina se ridică şi ea. Îl 
luă prin surprindere, apucându-i una din mâini şi 
strângând-o la piept. 

— Îţi mulţumesc, Eragon, rosti ea încet. Eşti un om bun. El 
se înroşi, stingherit. 

— Pentru puţin. 

— Ai grijă de tine mâine. Însemni atât de mult pentru noi 
doi, şi mă aştept să fii prin preajmă ca unchi care să ne 
răsfeţe copilul. O să mă supăr foarte tare dacă te laşi 
omorât. 

El pufni în râs. 

— Nu-ţi face griji. Saphira nu mă va lăsa să fac nimic 
nesăbuit. 


— Bine. Îl sărută pe obraji, apoi îi dădu drumul. Cu bine, 
Eragon! 

— Cu bine, Katrina! 

Roran îl însoţi afară. Arătând spre cort, Roran zise: 

— Mulţumesc. 

— Mă bucur că ţi-am putut fi de ajutor. 

Îşi strânseră mâinile şi se îmbrăţişară; apoi Roran spuse: 

— Norocul fie cu tine! Eragon trase aer adânc în piept. 

— Norocul fie cu tine! Strânse mai tare braţul lui Roran, 
nevoind să-i dea drumul, căci ştia că aceasta ar putea fi 
ultima dată când se vedeau. Dacă Saphira şi cu mine nu ne 
mai întoarcem, poţi să te ocupi tu să fim îngropaţi acasă, te 
rog? N-aş vrea să ne putrezească oasele pe-aici. 

Roran ridică din sprâncene. 

— Va fi greu să o ducem pe Saphira până-acolo. 

— Sunt sigur că elfii vă vor ajuta. 

— Atunci da, îţi promit. Te-ai gândit la vreun loc anume? 

— În vârful dealului golaş, zise Eragon, referindu-se la un 
deal de la poalele muntelui aflat în apropierea fermei lor. 
Dealul golaş păruse întotdeauna un loc excelent pentru un 
castel, ceva ce discutaseră pe îndelete când erau mai tineri. 

Roran încuviinţă. 

— Iar dacă nu mă întorc eu... 

— Vom face la fel pentru tine. 

— Nu asta voiam să-ţi cer. Dacă nu mă întorc... vei avea 
grijă de Katrina? 

— Desigur. Ştii asta. 

— Da, dar trebuia să mă asigur. Se priviră încă un minut. 
În cele din urmă, Roran spuse: Te vom aştepta mâine la 
cină. 

— Voi veni. 

Apoi Roran se strecură înapoi în cort, lăsându-l pe Eragon 
să stea singur în noapte. 

E îşi ridică privirea la stele şi simţi un fior de mâhnire, de 
parcă tocmai pierduse pe cineva foarte apropiat. 


După câteva momente, se furişă în umbre, bazându-se pe 
întuneric ca să se ascundă. 

Căută prin tabără până găsi cortul pe care Horst şi Elain îl 
împărțeau cu fetiţa lor, Speranţa. Cei trei încă nu se 
culcaseră, căci pruncul plângea. 

— Eragon! exclamă Horst încet când Eragon îşi făcu 
prezenţa cunoscută. Intră! Intră! Nu te-am prea văzut după 
Dras-Leona! Ce mai faci? 

Eragon îşi petrecu aproape un ceas vorbind cu ei - nu le 
spuse de Eldunari, dar le povesti de călătoria sa în 
Vroengard - iar când Speranţa adormi în cele din urmă, îşi 
luă rămas-bun de la ei şi se pierdu din nou în noapte. 

Apoi îl căută pe Jeod şi îl găsi citind hrisoave la lumina 
lumânării în timp ce soţia sa, Helen, dormea. Când Eragon 
bătu la uşă şi îşi lipi faţa de cort, bărbatul tras la faţă şi plin 
de cicatrici îşi lăsă deoparte hrisoavele şi ieşi din cort să i se 
alăture. 

Jeod avea multe întrebări, şi cu toate că Eragon nu îi 
răspunse la toate, îi oferi suficiente răspunsuri încât Jeod să 
poată intui ce avea să se întâmple. 

După aceea, Jeod îi puse o mână pe umăr lui Eragon. 

— Nu te invidiez pentru sarcina care te aşteaptă. Brom ar 
fi mândru de curajul tău. 

— Sper. 

— Sunt sigur de asta... Dacă nu ne mai vedem, ar trebui să 
ştii: am scris o mică istorisire a experienţelor tale şi a 
întâmplărilor care au dus la ele - îndeosebi aventurile mele 
cu Brom şi recuperarea oului Saphirei. Eragon se arătă 
surprins. S-ar putea să nu mai am ocazia să o isprăvesc, dar 
m-am gândit că ar reprezenta o adăugire folositoare la cele 
scrise de Heslant în Domia abr Wyrda. 

Eragon râse. 

— Cred că ar fi cât se poate de potrivit. Totuşi, dacă vom fi 
încă în viaţă şi liberi după ziua de mâine, sunt unele lucruri 
pe care ar trebui să ţi le spun ca să îţi completezi 
istorisirea, făcând-o şi mai interesantă. 


— O să mă asigur că-ţi respecţi promisiunea. 

Eragon rătăci prin tabără încă vreo oră, oprindu-se lângă 
focurile la care oamenii, piticii şi urgalii erau încă treji. 
Vorbi câte puţin cu fiecare războinic pe care îl întâlni, 
întrebându-i pe toţi dacă erau trataţi cum se cuvenea, 
compătimindu-i pentru bătăturile de la picioare şi pentru 
rațiile sărace şi schimbând câte o glumă sau două din când 
în când. Nădăjduia că, arătându-se printre ei, le putea 
ridica un pic războinicilor moralul şi le putea întări 
determinarea, semănând astfel optimism în rândurile 
armatei. După cum află, urgalii aveau cea mai bună stare 
de spirit: păreau încântați de bătălia care se apropia şi de 
prilejul de a dobândi gloria pe care aceasta le-o putea oferi. 

Mai avea şi un alt scop: să răspândească informaţii false. 
De fiecare dată când cineva îl întreba despre atacul asupra 
Uru'baenului, lăsa de înţeles că Saphira şi cu el aveau să fie 
în batalionul ce urma să asedieze secţiunea nord-vestică a 
zidului oraşului. Spera ca iscoadele lui Galbatorix să îi 
repete regelui minciuna de îndată ce alarmele aveau să îl 
trezească pe acesta a doua zi dimineaţă. 

În timp ce privea chipurile celor care îl ascultau, Eragon 
nu se putea abţine să nu se întrebe care dintre ei erau 
slujitorii lui Galbatorix. Acest gând nu îi dădea pace, şi se 
trezi ascultând zgomotul paşilor din urma sa pe măsură ce 
trecea de la un foc la altul. 

În cele din urmă, când consideră că vorbise cu suficienţi 
războinici pentru a se asigura că informaţiile aveau să 
ajungă la urechile lui Galbatorix, lăsă focurile în urmă şi îşi 
croi drum către un cort aşezat oarecum separat faţă de 
celelalte, în marginea de sud a taberei. 

Bătu în stâlpul de la intrare: o dată, de două ori, de trei 
ori. Nu se auzi nici un răspuns, aşa că ciocăni din nou, de 
această dată mai puternic şi mai prelung. 

O clipă mai târziu, auzi un mormăit adormit şi foşnetul 
păturilor care erau mişcate. Aşteptă răbdător până ce o 
mână micuță trase deoparte pânza de la intrare şi copila 


Elva ieşi. Purta un veşmânt prea mare pentru ea, şi la 
lumina palidă a unei făclii aflate la câţiva yarzi depărtare el 
putu să vadă încruntătura de pe chipul ei mic şi ascuţit. 

— Ce vrei, Eragon? întrebă ea. 

— Chiar nu ştii? 

Ea se încruntă şi mai mult. 

— Nu, nu ştiu decât că vrei ceva cu multă ardoare, de 
vreme ce mă trezeşti în toiul nopţii, ceea ce poate înţelege 
până şi un idiot. Ce este? Oricum nu prea mă odihnesc, aşa 
că ar fi bine să fie ceva important. 

— Este. 

Vorbi fără întrerupere câteva minute, descriindu-i planul, 
apoi zise: 

— Fără tine nu va funcţiona. Tu eşti cea de care depinde 
totul. Ea lăsă să-i scape un chicot neplăcut. 

— Ce ironie! Puternicul războinic se bizuie pe un copil ca 
să-l omoare pe cel de care nu se poate atinge. 

— Ne vei ajuta? Fata îşi lăsă privirea în podea şi se foi uşor 
pe picioare. Dacă o vei face, toate acestea - arătă spre 
tabără şi spre oraşul de dincolo de ea - se pot sfârşi mult 
mai repede, şi atunci nu va mai trebui să suferi atât de 
mult... 

— Vă voi ajuta. Bătu cu piciorul în pământ şi se uită sever 
la el. Nu trebuie să mă cumperi. Oricum aveam de gând să 
vă ajut. Nu vreau să îl las pe Galbatorix să-i distrugă pe 
vardeni doar pentru că nu-mi place de tine. Nu eşti atât de 
important, Eragon. În plus, i-am făgăduit Nasuadei şi am de 
gând să-mi ţin cuvântul. Îşi îndreptă capul. Mai este ceva ce 
nu-mi spui. Ceva de care te temi ca nu cumva Galbatorix să 
afle înainte de atac. Ceva legat de... 

Zăngănitul unor lanţuri o întrerupse. 

O clipă, Eragon fu nedumerit. Apoi înţelese că zgomotul 
venea dinspre oraş. 

Îşi duse mâna la sabie. 

— Pregăteşte-te, îi zise el Elvei. S-ar putea să fim nevoiţi 
să plecăm pe dată. 


Fără nici o întrebare, fata se răsuci şi dispăru în cort. 
Întinzându-şi mintea, Eragon o contactă pe Saphira., Auzi şi 
tu?” „Da. „ „Dacă nu se poate altfel, ne întâlnim cu tine 
lângă drum.” Zăngănitul continuă încă o vreme, apoi se auzi 
un bubuit sec, urmat de tăcere. 

Eragon ascultă cu cea mai mare atenţie, dar nu mai auzi 
nimic. Era pe cale să arunce o vrajă ca să sporească 
sensibilitatea urechilor sale când se auzi o bufnitură surdă, 
însoţită de câteva trosnete ascuţite. 

Apoi alta... 

Şi alta... 

Un fior de groază îl străbătu pe Eragon. Sunetul nu putea 
fi confundat: era sunetul făcut de un dragon ce păşea pe 
piatră. Însă ce dragon, de i se auzeau paşii de la peste o 
milă...! 

„Shruikan”, se gândi el, şi simţi cum i se strânge stomacul 
de spaimă. 

Prin tabără, goarnele de alarmă începură să urle, iar 
oamenii, piticii şi urgalii începură să aprindă făclii pe când 
armata se trezea la viaţă. 

Eragon îi aruncă Elvei o privire chiorâşă când ea ieşi din 
cort, urmată de Greta, bătrâna ce-i slujea drept îngrijitoare. 
Fata purta o tunică roşie şi scurtă, peste care îşi pusese o 
platoşă făcută pe mărimea ei. 

Paşii ce se auzeau din Uru'baen încetară. Trupul umbrit al 
dragonului acoperi majoritatea felinarelor şi a focurilor de 
strajă din oraş. „Cât de mare este?” se întrebă Eragon, 
deznădăjduit. Mai mare decât Glaedr, atâta lucru ştia şi el. 
La fel de mare ca Belgabad? Eragon nu îşi putea da seama. 
Nu încă. 

Apoi dragonul sări în afara oraşului, desfăcându-şi aripile 
masive, iar deschiderea acestora fu ca o sută de pânze 
negre ce se umflă în vânt. 

Când ateriza, aerul se cutremură ca şi cum ar fi fost 
străbătut de un tunet, şi în tot ţinutul câinii începură să 
latre iar cocoşii să cânte. 


Fără să se gândească, Eragon se ghemui, simțindu-se ca 
un şoarece ce se ascunde de un vultur. 

Elva îl trase de marginea tunicii. 

— Ar trebui să mergem, insistă ea. 

— Aşteaptă, şopti el. Nu încă. 

Pâlcuri mari de stele dispărură când Shruikan se roti prin 
văzduh, urcându-se tot mai sus. Eragon încercă să 
ghicească mărimea dragonului pornind de la silueta sa, însă 
noaptea era prea întunecată şi distanţa prea mare ca să îşi 
dea seama. Oricare ar fi fost proporţiile exacte ale lui 
Shruikan, era înspăimântător de mare. 

La o vârstă de numai un veac, ar fi trebuit să fie mult mai 
Mic, însă Galbatorix părea să-i fi accelerat creşterea, 
întocmai cum făcuse cu Thorn. 

Pe când urmărea umbra ce plutea pe deasupra, Eragon 
speră din toată inima ca Galbatorix să nu fie cu dragonul 
său ori, dacă totuşi era, să nu se obosească a cerceta 
minţile celor de dedesubt. Dacă făcea asta, ar fi 
descoperit... 

— Eldunari, rosti Elva. Asta ascunzi! În spatele ei, 
îngrijitoarea se încruntă nedumerită şi dădu să întrebe 
ceva. 

— Taci! şuieră Eragon. Elva deschise gura, iar eli-o astupă 
cu o mână, amuţind-o. Nu aici, nu acum, o avertiză ea. Fata 
încuviinţă, iar el îi lu mâna de pe gură. 

În aceeaşi clipă, un şuvoi de foc larg cât râul Anora se 
arcui peste cer. Shruikan îşi roti capul înainte şi înapoi, 
scuipând torentul de flăcări orbitoare asupra taberei şi a 
câmpurilor dimprejur, iar noaptea răsună precum apa 
revărsându-se în cascadă. Eragon simţi dogoarea pe chipul 
său întors către cer. 

Apoi văpăile se evaporară, asemenea ceţii în lumina 
soarelui, lăsând în urmă o imagine persistentă şi 
pâlpâitoare, precum şi un miros de fum şi de pucioasă. 

Uriaşul dragon se întoarse şi mai bătu o dată din aripi - 
zguduind văzduhul - înainte ca silueta sa neagră şi fără 


formă să pornească înapoi spre oraş şi să se aşeze printre 
clădiri. Se auziră paşi, apoi zăngănitul lanțurilor, şi în cele 
din urmă zgomotul răsunător al unei porţi trântite. 

Eragon lăsă să-i iasă aerul din piept şi înghiţi, deşi avea 
gâtlejul uscat. Inima îi bătea atât de tare încât îl durea. 
„Trebuie să ne luptăm cu... el?” se gândi el, simțind cum îl 
năpădesc toate vechile-i temeri. 

— De ce nu ne-a atacat? întrebă Elva cu un glas mărunt şi 
temător. 

— A vrut doar să ne sperie. Eragon se încruntă. Sau să ne 
distragă atenţia. Căută prin minţile vardenilor până ce dădu 
de Jormundur, apoi îi dădu ordin războinicului să verifice 
dacă toate santinelele erau încă la posturi şi să dubleze 
straja pentru restul nopţii. Elvei îi spuse: Ai izbutit să simţi 
ceva din partea lui Shruikan? 

Fata se cutremură. 

— Durere. O durere mare. Şi mânie. Dacă ar putea, ar 
omori toate făpturile pe care le întâlneşte şi ar pârjoli şi cea 
din urmă plantă, până nu mai rămâne niciuna. Este complet 
nebun. 

— Nu există nici o cale de a ajunge la el? 

— Niciuna. Cel mai frumos lucru pe care l-ai putea face ar 
fi să pui capăt suferințelor lui. 

Eragon se întrista când auzi asta. Trăsese întotdeauna 
nădejde că l-ar putea salva pe Shruikan din ghearele lui 
Galbatorix. Resemnat, el spuse: 

— Ar fi mai bine să pornim. Eşti gata? 

Elva îi explică îngrijitoarei că trebuie să plece, ceea ce o 
nemulţumi pe bătrână, însă Elva îi alină grijile cu câteva 
vorbe. Puterea fetei de a vedea în sufletele celorlalţi nu 
înceta niciodată să îl uimească pe Eragon, dar şi să îl 
neliniştească. 

După ce Greta îşi dădu acordul, Eragon se ascunse şi o 
ascunse şi pe Elva cu ajutorul magiei şi apoi porniră 
amândoi către dealul unde îi aştepta Saphira. 

Peste zid şi drept în burdihan 


— CHIAR trebuie să faci asta? întrebă Elva. 

Eragon se opri în timp ce verifica curelele de la picioare 
de pe şaua Saphirei şi se uită la fetiţa care stătea cu 
picioarele strânse sub ea pe iarbă, jucându-se cu zalele de 
la platoşă. 

— Ce anume? făcu el. 

Ea îşi bătu uşor buza cu o unghie mică şi ascuţită. 

— Îţi tot rozi obrazul pe dinăuntru. Este enervant. După ce 
se gândi puţin, adăugă: Şi dezgustător. 

Oarecum surprins, el îşi dădu seama că îşi muşcase 
interiorul obrazului drept până ce acesta ajunsese să fie 
plin de răni însângerate. 

— Iartă-mă, zise el, vindecându-se cu o vrajă rapidă. 

Îşi petrecuse cele mai întunecate ceasuri ale nopţii 
meditând - gândindu-se nu la ce avea să urmeze sau la ce 
fusese, ci numai la ce era: atingerea aerului răcoros pe 
pielea sa, pământul pe care îl simţea sub picioare, ritmul 
constant al respirației şi bătaia înceată a inimii pe când 
marca momentele rămase din viaţa sa. 

Însă acum steaua dimineţii, Aiedail, răsărise în est - 
anunțând ivirea zorilor - şi sosise vremea să se pregătească 
de luptă. Îşi verificase echipamentul până la cel mai mic 
detaliu, îşi ajustase harnaşamentul şeii până ce acesta fu 
cât se poate de confortabil pentru Saphira, îşi golise coburii 
până nu mai rămaseră în ei decât cufărul ce conţinea 
miezul inimii lui Glaedr şi pătura în care era învelit, 
prinzând şi desprinzând cingătoarea de care era atârnată 
sabia de cel puţin cinci ori. 

Termină de verificat curelele şeii, apoi sări de pe spatele 
Saphirei. 

— Ridică-te, spuse el. Elva îi aruncă o privire plictisită, dar 
făcu ce îi zisese, scuturându-şi iarba de pe tunică. 
Mişcându-se cu repeziciune, el îşi trecu mâinile peste 
umerii ei subţiri şi trase de marginea platoşei ca să se 
asigure că era aşezată cum trebuie. Cine ţi-a făcut asta? 


— Doi fraţi pitici fermecători, pe nume Umăr şi Ulmar. Îi 
apărură gropiţe în obraji când surâse. Nu credeau că am 
nevoie de ea, dar am fost foarte convingătoare. 

„Sunt sigură de asta”, îi zise Saphira lui Eragon. El îşi 
înăbuşi un zâmbet. Fata îşi petrecuse o bună bucată din 
noapte vorbind cu dragonii, fermecându-i cum numai ea 
putea. Totuşi, Eragon îşi dădea seama că ei se şi temeau de 
ea - chiar şi cei mai bătrâni, precum Valdr - căci nu se 
puteau apăra de puterea Elvei. Nimeni nu putea. 

— Umăr şi Ulmar ţi-au dat şi o sabie cu care să lupţi? o 
întrebă el. Elva se încruntă. 

— De ce aş vrea aşa ceva? 

EI o privi o clipă, apoi îşi aduse vechiul cuţit de vânătoare, 
pe care îl folosea când mânca, şi o puse să şi-l lege la brâu 
cu o chingă de piele. 

— Nu se ştie niciodată, îi spuse el când ea dădu să 
protesteze. Şi-acum, sus cu tine. 

Ea i se caţără ascultătoare în spinare şi îşi prinse braţele 
în jurul gâtului său. Aşa o adusese până la deal, ceea ce 
fusese inconfortabil pentru amândoi, dar necesar, de vreme 
ce ea nu putea ţine pasul cu el. 

Se urcă cu grijă pe Saphira, până ajunse pe umerii ei. 
Agăţându-se de unul dintre ţepii de pe gât, îşi răsuci trupul 
astfel încât Elva să se poată aşeza în şa. 

După ce nu mai simţi greutatea fetei din spatele său, 
Eragon cobori din nou pe pământ. Îi dădu scutul lui, apoi se 
repezi înainte cu braţele întinse când acesta aproape că o 
dărâmă de pe spatele Saphirei. 

— L-ai prins? o întrebă el. 

— Da, îi zise ea, trăgând scutul în poală. Îi făcu semn să 
plece. Du-te, du-te! 

Ţinând mânerul lui Brisingr pentru ca sabia să nu i se 
legene printre picioare, Eragon alergă până în vârful 
dealului şi se lăsă pe un genunchi, rămânând cât de jos 
putea. În spatele său, Saphira se târî până la ridicătura de 


teren, apoi se lipi de pământ şi îşi strecură capul prin iarbă 
până ce ajunse lângă el şi putu să vadă ce vedea şi el. 

O coloană lată de oameni, pitici, elfi, urgali şi pisici 
fermecate şerpuia din tabăra vardenilor. La lumina cenuşie 
a zorilor, era greu să distingi siluetele, mai ales că nu 
purtau nici o lumină. Coloana mărşălui peste câmpurile 
unduitoare către Uru'baen, şi când războinicii ajunseră la 
jumătate de milă de oraş, se despărţi în trei şiruri. Unul se 
poziţionă în faţa porţii principale, al doilea se întoarse către 
partea de sud-est a zidului, iar ultimul se îndreptă către 
partea de nord-vest. 

Eragon lăsase de înţeles că el şi Saphira aveau să 
însoţească acest din urmă grup. 

Războinicii îşi înfăşuraseră picioarele şi armele în cârpe şi 
vorbeau în şoaptă. Totuşi, Eragon mai auzea din când în 
când câte un răget de măgar sau un nechezat de cal, cât şi 
câinii care lătrau la alai. Soldaţii de pe ziduri aveau să 
observe în curând activitatea - cel mai probabil atunci când 
războinicii aveau să înceapă să deplaseze catapultele, 
balistele şi turnurile de asediu pe care vardenii le 
asamblaseră deja şi le plasaseră pe câmpurile din faţa 
oraşului. 

Eragon era impresionat că oamenii, piticii şi urgalii erau 
încă dispuşi să pornească la luptă după ce îl văzuseră pe 
Shruikan. „Pesemne că au mare încredere în noi”, îi spuse 
el Saphirei. Responsabilitatea îi apăsa greu pe umeri, şi era 
cât se poate de conştient că, dacă el şi cei aflaţi cu el aveau 
să dea greş, puţini dintre războinici aveau să 
supravieţuiască. 

„Da, însă dacă Shruikan îşi va face din nou apariţia, se vor 
împrăştia ca nişte şoricei speriaţi.” „Atunci am face bine să 
nu lăsăm să se întâmple asta.” 

În Uru'baen se auzi o trâmbiţă, apoi alta, şi alta, iar 
luminile începură să se aprindă prin tot oraşul când 
felinarele fură descoperite şi făcliile aprinse. 


— A început, murmură Eragon, simțind cum i se 
accelerează pulsul. 

Acum, că fusese dată alarma, vardenii renunţară la orice 
urmă de taină. Înspre răsărit, un grup de elfi călare porni în 
galop către dealul din spatele oraşului, plănuind să urce pe 
el şi să atace zidul de pe colţul de stâncă suspendat 
deasupra Uru'baenului. 

În centrul taberei aproape goale a vardenilor, Eragon văzu 
ceea ce părea a fi silueta scânteietoare a Saphirei. Pe 
spatele nălucii se afla o figură singuratică - semănând 
perfect cu el, după cum ştia - ţinând o sabie şi-un scut. 

Copia Saphirei îşi înălţă capul şi îşi întinse aripile; apoi îşi 
luă zborul şi scoase un răget tulburător. 

„Se descurcă neaşteptat de bine la treaba asta, nu crezi?” 
îi zise el Saphirei. 

„Elfii înţeleg cum trebuie să arate şi să se poarte un 
dragon... spre deosebire de unii oameni.” 

Năluca-Saphira ateriză lângă grupul cel mai nordic al 
războinicilor, deşi Eragon observă că elfii aveau grijă să o 
ţină la distanţă de oameni şi de pitici, pentru ca aceştia să 
nu o atingă din greşeală şi astfel să descopere că era lipsită 
de substanţă precum un curcubeu. 

Cerul se lumină pe când vardenii şi aliaţii lor se ordonară 
în formaţii în fiecare dintre cele trei locuri aflate în afara 
zidurilor. Înăuntrul oraşului, soldaţii lui Galbatorix 
continuau să se pregătească pentru asalt, însă era limpede 
din felul în care alergau pe metereze că erau panicaţi şi 
dezorganizaţi. 

Totuşi, Eragon ştia prea bine că această confuzie nu avea 
să dureze prea mult. 

„Acum, se gândi el. Acum! Nu mai aştepta.” Îşi trecu 
privirea peste clădiri, căutând orice urmă de roşu, dar nu 
văzu nimic. „La naiba, unde eşti?! Arată-te!” 

Alte trei trâmbiţe sunară, de această dată din partea 
vardenilor. O hărmălaie de strigăte şi ţipete se înălţă din 
rândurile armatei şi apoi maşinăriile de război ale 


vardenilor începură să îşi lanseze proiectilele asupra 
oraşului, arcaşii îşi traseră săgețile, iar şirurile de războinici 
se rupseră şi ei se năpustiră spre zidul aparent 
impenetrabil. 

Pietrele, suliţele şi săgețile păreau să se mişte încet în 
timp ce străbăteau distanţa care separa armata de oraş. 
Niciunul dintre proiectile nu lovi zidul exterior; nu ar fi avut 
nici un rost să încerce să îl dărâme, aşa că geniştii ţinteau 
deasupra sa şi dincolo de el. Multe pietre se sfărâmară când 
căzură în Uru'baen, trimițând aşchii ascuţite ca nişte 
pumnale în toate direcţiile, în timp ce altele străpungeau 
clădirile şi săreau pe străzi asemenea unor mărgele uriaşe. 

Eragon se gândi ce groaznic trebuie să fie să te trezeşti 
într-un asemenea haos, cu bucăţi masive de piatră căzând 
din cer. Apoi atenţia îi fu atrasă în altă parte, când năluca- 
Saphira îşi luă zborul peste războinicii ce alergau. Din trei 
bătăi ale aripilor, ea se înălţă deasupra zidului şi scaldă 
meterezele cu o pălălaie de foc care, în ochii lui Eragon, 
părea puţin mai strălucitoare decât în mod firesc. Însă ştia 
că focul era cât se poate de real, fiind produs de elfii aflaţi 
în apropierea părţii nordice a zidului cei care creaseră şi 
mențineau acum iluzia. 

Aparenţa Saphirei mătură aceeaşi porţiune de zid cu 
flăcările sale, descotorosindu-se de soldaţii aflaţi acolo. 
După ce făcu asta, o trupă de vreo douăzeci de elfi zbură de 
pe pământul din afara oraşului până în vârful unuia dintre 
turnurile de apărare, pentru a putea continua să vegheze 
năluca pe măsură ce aceasta pătrundea tot mai adânc în 
Uru'baen. 

„Dacă Murtagh şi Thorn nu se arată în curând, o să 
înceapă să se întrebe de ce nu atacăm şi celelalte părţi ale 
zidului”, îi zise Saphirei. 

„O să creadă că îi apărăm pe războinicii care încearcă să 
străpungă această secţiune, replică ea. Ai răbdare.” 

În altă parte a zidului, soldaţii trăgeau săgeți şi aruncau 
sulițe în armata de dedesubt, doborând zeci de vardeni. 


Morţile erau inevitabile, însă Eragon le regreta oricum, căci 
atacurile războinicilor erau o simplă diversiune; ei nu aveau 
aproape nici o şansă de a trece de mijloacele de apărare ale 
oraşului. 

Între timp, turnurile de asediu erau împinse tot mai 
aproape, şi săgețile vâjâiau între nivelele lor superioare şi 
oamenii de pe metereze. 

De sus, o panglică de smoală încinsă se revărsă peste 
marginea colţului de stâncă şi dispăru printre clădirile de 
dedesubt. Eragon îşi ridică privirea şi văzu scânteieri de 
lumină pe zidul ce străjuia buza râpei. Chiar atunci, patru 
trupuri căzură peste margine; păreau nişte păpuşi de 
cârpă, prăbuşindu-se spre pământ. Priveliştea îl mulţumi pe 
Eragon, deoarece aceasta însemna că elfii ocupaseră zidul 
superior. 

Năluca-Saphira se roti deasupra oraşului, dând foc 
câtorva clădiri. Pe când făcea asta, o mulţime de săgeți 
ţâşniră dinspre arcaşii staţionaţi pe un acoperiş din 
apropiere. Năluca se feri pentru a evita săgețile şi, aparent 
din greşeală, se izbi într-unui dintre cele şase turnuri verzi 
elfeşti răspândite prin Uru'baen. 

Coliziunea păru cât se poate de reală. Eragon se înfiora 
când văzu aripa stângă a dragonului rupându-se de turn şi 
oasele trosnindu-i ca un mănunchi de paie uscate. Copia 
Saphirei scoase un răget, zbătându-se în timp ce se 
prăbuşea spre străzi. Clădirile o ascunseră după aceea, dar 
răgetele sale puteau fi auzite la câteva mile de jur împrejur, 
iar văpaia pe care o scuipa pârjoli zidurile caselor şi aprinse 
partea de dedesubt a colţului de stâncă ce atârna deasupra 
oraşului. 

„Eu nu aş fi fost niciodată atât de neîndemânatică”, pufni 
Saphira. 

„Stiu.” 

Trecu un minut. Tensiunea pe care o simţea Eragon atinse 
un nivel insuportabil. 


— Unde sunt? mârâi el, încleştându-şi pumnul. Cu fiecare 
secundă care trecea, creşteau şansele ca soldaţii să 
descopere că dragonul pe care crezuseră că l-au doborât 
nu exista cu adevărat. 

Saphira îi văzu prima. „Acolo”, rosti ea, arătându-i cu 
mintea. 

Ca o sabie rubinie scăpată din înalturi, Thorn plonja dintr- 
o deschizătură ascunsă în colţul de stâncă. El căzu câteva 
sute de picioare, apoi îşi deschise aripile suficient de mult 
ca să încetinească înainte de a ateriza într-o piaţă din 
apropierea locului în care năluca-Saphira şi năluca-Eragon 
se prăbuşiseră. 

Lui Eragon i se păru că îl văzuse pe Murtagh pe spinarea 
dragonului roşu, însă distanţa era prea mare ca să poată fi 
sigur. Nu le rămânea decât să spere că era Murtagh, 
pentru că, dacă era Galbatorix, planul lor era sortit 
eşecului. 

„Probabil că sunt tuneluri în piatră”, îi zise el Saphirei. 

O altă pălălaie de foc de dragon erupse dintre clădiri; apoi 
năluca Saphirei sări pe acoperişuri şi, ca o pasăre rănită la 
aripă, zbură puţin înainte să se prăbuşească din nou. Thorn 
i-o luă pe urme. 

Eragon nu mai aşteptă să vadă ce se întâmplă. 

Se răsuci, fugi pe gâtul Saphirei şi se aruncă în şa, în 
spatele Elvei. Îi luă câteva secunde ca să îşi strecoare 
picioarele în chingi şi să strângă două dintre ele pe fiecare 
parte. Pe restul le lăsă desfăcute; nu ar fi făcut decât să îl 
încetinească mai târziu. Chinga cea mai de sus strângea şi 
picioarele Elvei. 

Încântând repede cuvintele necesare, aruncă o vrajă care 
îi ascunse. Când magia îşi făcu efectul, experimentă 
senzaţia obişnuită de dezorientare în timp ce trupul i se 
făcea nevăzut. 1 se părea că este suspendat la câteva 
picioare deasupra unui contur întunecat de dragon 
imprimat în plantele de pe deal. 


În clipa în care termină vraja, Saphira îşi luă zborul. Sări 
peste coama dealului şi bătu puternic din aripi, încercând 
să urce cât mai sus. 

— Nu este prea confortabil, nu-i aşa? zise Elva când 
Eragon îi luă scutul din braţe. 

— Nu, nu întotdeauna! replică el, ridicându-şi vocea ca să 
poată fi auzit prin bătaia vântului. 

În adâncul minţii, îi putea simţi pe Glaedr, Umaroth şi pe 
ceilalţi Eldunari urmărindu-i în timp ce Saphira se înclina şi 
cobora asupra taberei vardenilor. 

„În sfârşit vom avea parte de răzbunare”, spuse Glaedr. 

Eragon se aplecă deasupra Elvei când Saphira îşi mări 
viteza. Adunați în centrul taberei, îi văzu pe Blodhgarm şi 
pe ceilalţi zece magicieni elfi, dar şi pe Arya - care ducea 
lancea Dauthdaert. Fiecare dintre ei avea o bucată de 
frânghie, lungă de treizeci de picioare, legată în jurul 
pieptului, pe sub braţe. La celălalt capăt, toate frânghiile 
erau prinse de un buştean gros cât coapsa lui Eragon şi 
lung cât un urgal masiv. 

Când Saphira se apropie de tabără, Eragon îi contactă 
mental, şi doi dintre elfi aruncară buşteanul în aer. Saphira 
îl prinse în gheare, elfii săriră şi, o clipă mai târziu, Eragon 
simţi o smucitură iar Saphira se lăsă uşor în jos sub 
greutatea lor. 

Prin trupul ei, Eragon văzu elfii, frânghiile şi buşteanul 
dispărând atunci când cei dintâi aruncară şi ei o vrajă de 
invizibilitate. 

Bătând din aripi cu putere, Saphira urcă la câteva mii de 
picioare deasupra pământului, destul de sus pentru ca şi 
elfii să poată trece în siguranţă peste zidurile şi clădirile 
oraşului. 

În stânga lor, Eragon îl zări mai întâi pe Thorn, apoi 
năluca-Saphira, urmărindu-se pe jos prin partea de nord a 
oraşului. Elfii care controlau năluca încercau să îi ţină 
ocupați fizic pe 'Thorn şi pe Murtagh, pentru ca niciunul din 
ei să nu aibă prilejul de a porni un atac cu mintea. Dacă ar 


fi făcut-o, sau dacă ar fi prins năluca, şi-ar fi dat de îndată 
seama că fuseseră păcăliţi. 
„Doar câteva minute”, se gândi Eragon. 

Saphira zbură peste câmpuri. Peste catapultele mânuite 
de servanţii lor devotați. Peste rândurile de arcaşi cu 
săgețile înfipte în pământ în faţa lor, ca nişte mănunchiuri 
de trestii albe la vârf. Peste un turn de asediu şi peste 
războinicii care luptau pe jos - oameni, pitici şi urgali, 
ascunzându-se în spatele scuturilor pe când se năpusteau 
spre zid, şi printre ei elfi: înalţi şi zvelţi, cu coifurile lor 
strălucitoare, cu suliţele lungi şi cu săbiile înguste. 

Apoi Saphira trecu peste zid. Eragon simţi un junghi 
ciudat când Saphira reapăru sub el, şi se trezi uitându-se la 
ceafa Elvei. Probabil că Arya şi elfii aflaţi mai jos deveniseră 
şi ei vizibili din nou. Eragon îşi înăbuşi un blestem şi puse 
capăt vrăjii care îi ascunsese. Vrăjile de apărare ale lui 
Galbatorix nu aveau să le îngăduie să pătrundă nevăzuţi în 
oraş. 

Saphira îşi iuţi zborul către poarta masivă a cetăţii. Sub ei, 
Eragon auzi strigăte de spaimă şi de uimire, însă nu le dădu 
atenţie. 

Murtagh şi Thorn erau cei de care îşi făcea griji, nu 
soldaţii. 

Trăgându-şi aripile pe lângă trup, Saphira plonja spre 
poartă. Chiar când era pe punctul de a se izbi de ea, se 
întoarse şi se îndreptă, bătând din aripi ca să încetinească. 
Înainte de a se opri de tot, îşi permise să plutească în jos 
până ce elfii ajunseră din nou în siguranţă pe pământ. 

După ce îşi tăiară frânghiile şi fugiră de-acolo, Saphira 
ateriza în curtea din faţa porţii, zgâlţâindu-i pe Eragon şi pe 
Elva cu forţa impactului. 

Eragon smuci de cataramele chingilor care îi ţineau în şa 
pe el şi pe Elva. Apoi o ajută pe fetiţă să coboare de pe 
spatele Saphirei şi o luară repede pe urmele elfilor, către 
poartă. 


Intrarea în cetate avea forma a două uşi imense şi negre, 
ce se întâlneau într-un punct de sus. Acestea păreau făcute 
din fier masiv şi erau presărate cu sute, poate chiar mii de 
nituri ţintate, fiecare dintre ele mare cât capul lui Eragon. 
Priveliştea era înfricoşătoare; Eragon nu îşi putea închipui o 
intrare mai puţin primitoare. 

Cu sulița în mână, Arya fugi până la portiţa fixată în uşa 
din stânga. Portiţa era vizibilă doar ca o îmbinare subţire şi 
întunecată ce contura un dreptunghi suficient de mare 
încât să poată trece un om prin el. În dreptunghi se afla o 
fâşie orizontală de metal, lată de vreo trei degete şi de trei 
ori mai lungă, care era ceva mai deschisă la culoare. 

Când Arya se apropie de uşă, fâşia se trase înăuntru o 
jumătate de deget, apoi alunecă într-o parte cu un scrâşnet 
ruginit. O pereche de ochi ca de bufniţă apăru în întuneric. 

— Cine mai eşti şi tu? întrebă un glas trufaş. Spune ce vrei 
sau dispari! 

Fără să şovăie, Arya vâri lancea Dauthdaert prin 
deschizătură. Dinăuntru se auzi un gâlgâit; apoi Eragon 
distinse bufnetul unui trup prăbuşindu-se la podea. 

Arya trase lancea înapoi şi scutură sângele şi bucăţile de 
carne de pe lama zimţată. Apoi apucă mânerul armei cu 
ambele mâini, puse vârful la îmbinarea dreaptă a portiţei şi 
zise: 

— Verma! 

Eragon îşi miji ochii şi se întoarse cu spatele când o flacără 
albastră şi scăpărătoare apăru între lance şi poartă. Chiar 
şi de la câţiva paşi distanţă, tot putea simţi dogoarea. 

Cu chipul schimonosit de efort, Arya împinse lama suliţei 
prin poartă tăind încet prin fier. Scântei şi picături de metal 
topit săriră de sub lamă şi se răspândiră pe caldarâm ca 
untura pe o tigaie încinsă, făcându-i pe Eragon şi pe ceilalţi 
să se tragă un pas îndărăt. 

În timp ce ea făcea asta, Eragon îşi aruncă privirea în 
direcţia lui Thorn şi a nălucii-Saphira. Nu îi putea vedea, 
dar putea încă auzi răgete şi zgomote de zidărie prăbuşită. 


Elva se strânse lângă el şi, când îşi cobori privirea, văzu că 
tremura şi asuda, de parcă ar fi avut febră. Îngenunche 
lângă ea. 

— Vrei să te duc în spate? Ea clătină din cap. 

— O să-mi fie mai bine după ce intrăm şi mă depărtez de... 
asta. Arătă cu capul în direcţia bătăliei. 

Pe marginile curţii, Eragon văzu câţiva oameni - care nu 
păreau a fi soldaţi - stând în spaţiile dintre casele mari şi 
urmărind ce făceau ei. „Poţi să-i sperii, te rog?” o întrebă el 
pe Saphira. Ea îşi răsuci gâtul şi mârâi prelung, iar 
privitorii se împrăştiară care-ncotro. 

Când ploaia de scântei şi de metal încins încetă, Arya lovi 
portiţa până când - la a treia lovitură - uşa se prăbuşi 
înăuntru, aterizând pe leşul portarului. O secundă mai 
târziu se înălţă spre ei mirosul de lână şi de piele arsă. 

Ţinând încă lancea în mână, Arya păşi prin portiţa 
întunecată. Eragon îşi ţinu răsuflarea. Orice vrăji ar fi pus 
Galbatorix asupra cetăţii, Dauthdaert ar fi trebuit să îi 
îngăduie să treacă prin ele fără să păţească nimic, la fel 
cum îi îngăduise să îşi croiască drum prin portiţă. Însă 
exista posibilitatea ca regele să fi aruncat o vrajă pe care 
Dauthdaert să nu o poată contracara. 

Spre uşurarea lui, nimic nu se întâmplă când Arya intră în 
cetate. 

Apoi, un grup de douăzeci de soldaţi se năpusti spre ea, 
aceştia având suliţele întinse. Eragon o trase pe Brisingr 
din teacă şi fugi până la portiţă, însă nu îndrăzni să treacă 
pragul cetăţii ca să i se alăture, cel puţin nu încă. 

Mânuind sulița cu aceeaşi iscusinţă cu care mânuia sabia, 
Arya îşi croi drum printre oameni, doborându-i cu o viteză 
uluitoare. 

— De ce nu ai avertizat-o? exclamă Eragon, fără să-şi ia 
ochii de la luptă. 

Elva veni lângă el, la gaura făcută în poartă. 

— Pentru că nu îi vor face rău. 


Cuvintele ei se dovediră profetice; niciunul dintre soldaţi 
nu izbuti să o rănească. Ultimii doi oameni încercară să 
fugă, însă Arya ţâşni după ei şi îi ucise înainte de a apuca să 
facă mai mult de douăzeci de yarzi prin vestibulul imens, 
care era chiar mai mare decât cele patru coridoare 
principale din Tronjheim. 

După ce ucise toţi soldaţii, Arya le trase leşurile la o parte 
pentru a elibera calea către portiţă. Apoi merse vreo 
patruzeci de picioare prin vestibul, o lăsă pe Dauthdaert la 
podea şi o împinse înapoi spre Eragon. 

Când îşi luă mâna de pe suliță, se încorda ca şi cum s-ar fi 
pregătit să fie lovită, dar păru a nu fi afectată de vrăjile din 
preajmă. 

— Simţi ceva? strigă Eragon. Glasul său răsună în 
interiorul vestibulului. Ea scutură din cap. 

— Câtă vreme nu ne apropiem de poartă, totul va fi bine. 

Eragon îi dădu sulița lui Blodhgarm, care o luă şi trecu 
prin portiţă, împreună, Arya şi elful acoperit cu blană 
intrară în încăperile din părţile laterale ale porţii şi activară 
mecanismele ascunse acolo ca să o deschidă, o sarcină care 
ar fi fost peste puterile a doi oameni. 

Zăngănitul lanțurilor umplu aerul pe măsură ce uşile 
imense de fier se traseră încet către exterior. 

Când deschizătura fu suficient de mare ca să poată trece 
prin ea Saphira, Eragon strigă „Opriţi-vă!” şi uşile 
rămaseră nemişcate. 

Blodhgarm ieşi din camera din dreapta şi - păstrând 
distanţa faţă de prag - împinse lancea către un alt elf. 

Astfel intrară în cetate unul câte unul. 

Când afară rămăseseră doar Eragon, Elva şi Saphira, un 
răget cumplit se auzi din partea nordică a oraşului şi, 
pentru o clipă, întregul Uru'baen rămase cufundat în 
tăcere. 

— Ne-au descoperit şiretlicul, strigă elful Uthinare. 
Împinse sulița către Eragon. Repede, Argetlam! 

— Tu urmezi, rosti Eragon, dându-i lancea Elvei. 


Strângând-o în braţe, ea se grăbi să li se alăture elfilor, 
apoi împinse sulița spre Eragon, care o înşfacă şi fugi peste 
prag. Întorcându-se, observă cu teamă că Thorn se înălţă 
deasupra clădirilor din capătul îndepărtat al oraşului. 
Eragon se lăsă într-un genunchi, o puse pe Dauthdaert pe 
podea şi o împinse către Saphira. 

— Repede! strigă el. 

Saphira pierdu câteva secunde cu lancea, străduindu-se să 
o apuce între fălci. În cele din urmă o înhaţă cu dinţii şi sări 
în coridorul gigantic, împrăştiind leşurile soldaţilor. 

În depărtare, Thorn mugi şi bătu furios din aripi, venind în 
goană către cetate. 

Vorbind la unison, Arya şi Blodhgarm aruncară o vrajă. Un 
zgomot asurzitor răsună între zidurile de piatră şi uşile de 
fier se închiseră mult mai repede decât se deschiseseră. Se 
trântiră cu un bubuit pe care Eragon îl simţi prin tălpi, şi 
apoi un drug de metal - gros de trei picioare şi lat de şase - 
ieşi din ambii pereţi şi căzu în lăcaşurile fixate pe interiorul 
uşilor, ferecându-le. 

— Asta ar trebui să-i ţină în loc o vreme, spuse Arya. 

— Nu prea mult timp, făcu Eragon, uitându-se la portiţa 
deschisă. Apoi se întoarseră să vadă ce se afla în faţa lor. 

Vestibulul era lung de un sfert de milă, ceea ce înseamnă 
că intra adânc sub dealul din spatele oraşului. În capăt se 
vedea un alt rând de uşi, la fel de mari ca primele dar 
acoperite cu modele aurite ce luceau frumos în lumina 
felinarelor fără flacără fixate la intervale regulate pe pereţi. 
Zeci de coridoare mai mici porneau din el, în ambele părţi, 
însă niciunul nu era suficient de mare pentru Shruikan, deşi 
Saphira ar fi încăput prin multe din ele. Flamuri roşii 
brodate cu conturul flăcării răsucite pe care Galbatorix o 
folosea drept blazon atârnau pe pereţi la fiecare o sută de 
picioare. În rest, vestibulul era pustiu. 

Simpla mărime a coridorului era înfricoşătoare, iar 
pustietatea sa îl făcea pe Eragon să se simtă şi mai agitat. 
Bănuia că sala tronului se afla dincolo de uşile aurii, dar nu 


credea că ar fi fost atât de uşor să ajungă până la ea. Dacă 
Galbatorix era viclean măcar pe jumătate din cât se zicea, 
însemna că împânzise coridorul cu zeci, poate chiar sute de 
capcane. 

Pe Eragon îl nedumerea faptul că regele nu îi atacase încă. 
Nu simţea atingerea nici unei alte minţi în afară de cea a 
Saphirei şi a tovarăşilor săi, însă rămânea extrem de 
conştient de apropierea regelui. Întreaga cetate părea să îi 
urmărească. 

— Probabil ştiu că suntem aici, zise el. Cu toţii. 

— Atunci ar fi bine să ne grăbim, rosti Arya. O luă pe 
Dauthdaert din gura Saphirei. Arma era acoperită cu bale. 

— Thurra, spuse Arya, şi mâzga căzu la podea. 

În spatele lor, dincolo de poarta de fier, se auzi o bufnitură 
puternică atunci când Thorn ateriza în curte. Scoase un 
răget de furie, apoi ceva greu se izbi de poartă, iar zidurile 
răsunară de vuiet. 

Arya trecu în fruntea grupului, iar Elva i se alătură. Fetiţa 
cu părul negru puse o mână pe mânerul suliţei - pentru a fi 
şi ea protejată de puterea acesteia - şi cele două porniră 
înainte, conducând grupul de-a lungul coridorului lung ce 
ducea tot mai adânc în bârlogul lui Galbatorix. 

Izbucneşte furtuna 

— DOMNULE, a sosit timpul. 

Roran îşi deschise ochii şi îi făcu un semn din cap băiatului 
cu felinar care îşi vârâse capul în cort. Băiatul plecă, iar 
Roran se aplecă şi o sărută pe obraz pe Katrina; ea îl sărută 
la rândul ei. Niciunul dintre ei nu dormise. 

Împreună, se ridicară şi se îmbrăcară. Ea termină prima, 
căci lui îi luă mai mult timp să îşi pună armura şi armele. 

Pe când îşi trăgea mănuşile, ea îi dădu o felie de pâine, una 
de brânză şi o ceaşcă de ceai călduţ. El nu se atinse de 
pâine, luă o singură muşcătură din brânză şi dădu pe gât 
întreaga ceaşcă de ceai dintr-o înghiţitură. 

Se îmbrăţişară o clipă, apoi el zise: 

— Dacă este fată, dă-i un nume aprig. 


— Şi dacă este băiat? 

— La fel. Băiat sau fată, trebuie să fii puternic ca să 
supravieţuieşti în lumea asta. 

— Aşa voi face. Îţi promit. Se desprinseră din îmbrăţişare, 
iar ea îl privi în ochi. Să lupţi bine, soţul meu. 

EI încuviinţă, apoi se întoarse şi plecă, înainte să îşi piardă 
cumpătul. 

Oamenii de sub comanda sa tocmai se adunau la intrarea 
nordică a taberei când li se alătură. Singura lumină pe care 
o aveau venea de la lucirea palidă de pe cer şi de la făcliile 
fixate de-a lungul parapetului exterior. La lumina ştearsă şi 
pâlpâitoare, siluetele războinicilor semănau cu o haită de 
fiare agitate, amenințătoare şi stranii. 

În rândurile lor era şi un număr mare de urgali, inclusiv 
câţiva kulli. Batalionul său conţinea mai multe asemenea 
creaturi decât majoritatea, deoarece Nasuada considerase 
că era mult mai probabil să urmeze ordinele lui decât ale 
altcuiva. Urgalii duceau scările lungi şi grele de asediu ce 
aveau să fie folosite pentru a se urca pe zidurile oraşului. 

Printre oameni erau şi douăzeci de elfi. Deşi majoritatea 
elfilor luptau separat, Regina Islanzadi acceptase ca unii 
dintre ei să slujească în armata vardenilor, drept protecţie 
împotriva atacului magicienilor lui Galbatorix. 

Roran le dădu bineţe elfilor şi avu grijă să îl întrebe pe 
fiecare cum îl cheamă. Ei îi răspunseră destul de politicos, 
deşi îi lăsară senzaţia că nu aveau o părere prea bună 
despre el. Dar asta nu era o problemă. Nici lui nu-i erau 
dragi. Era ceva la ei în care nu avea încredere; erau prea 
distanţi, prea bine pregătiţi şi, mai presus de toate, prea 
diferiţi. Măcar pe pitici şi pe urgali îi înţelegea. Însă nu şi pe 
elfi. Nu ştia niciodată ce gândeau şi asta îl deranja. 

— Salutare, Stronghammer! rosti Nar Garzhvog, într-o 
şoaptă ce putea fi auzită de la treizeci de paşi. Astăzi vom 
dobândi multă glorie pentru triburile noastre! 

— Da, astăzi vom dobândi multă glorie pentru triburile 
noastre, încuviinţă Roran, trecând mai departe. 


Oamenii erau agitaţi; câţiva dintre cei mai tineri arătau de 
parcă le-ar fi fost rău - şi unora chiar le era, după cum ar fi 
fost de aşteptat - însă chiar şi cei mai în vârstă păreau 
tensionaţi, arţăgoşi şi fie prea vorbăreţi, fie prea retraşi. 
Cauza era cât se poate de evidentă: Shruikan. Roran nu 
prea avea ce face ca să îi ajute; nu putea decât să îşi 
ascundă propriile temeri şi să spere că oamenii nu îşi vor 
pierde complet curajul. 

Senzaţia de aşteptare ce îl urmărea pe fiecare, inclusiv pe 
el, era cumplită. Sacrificaseră mult ca să ajungă până aici şi 
nu doar vieţile lor erau puse în pericol în bătălia ce avea să 
urmeze, ci şi siguranţa şi bunăstarea familiilor şi urmaşilor 
lor, precum şi viitorul ținutului însuşi. Toate bătăliile de 
dinainte fuseseră pline de riscuri, dar aceasta era bătălia 
finală. Acesta era sfârşitul. Într-un fel sau altul, nu aveau să 
mai fie alte bătălii împotriva Imperiului după acea zi. 

Gândul acesta părea aproape ireal. Niciodată nu vor mai 
avea prilejul să îl ucidă pe Galbatorix. Şi dacă înfruntarea 
lui Galbatorix păruse lucru uşor în discuţiile din miez de 
noapte, acum că venise vremea să se treacă la fapte, gândul 
acesta îi dădea fiori. 

Roran îi căută pe Horst şi pe ceilalţi săteni din Carvahall, şi 
grupul formă nucleul batalionului. Birgit era şi ea printre 
oameni, ţinând strâns în mâini o secure ce părea proaspăt 
ascuţită. El o salută ridicându-şi scutul, ca şi cum acesta ar 
fi fost o halbă de bere. Ea îi întoarse gestul şi el îşi permise 
un surâs îndârit. 

Războinicii îşi acoperiră cizmele şi picioarele cu cârpe, 
apoi rămaseră în aşteptarea ordinului de pornire. 

Acesta sosi în curând şi ei mărşăluiră afară din tabără, 
încercând pe cât posibil să nu facă zgomot cu armele şi cu 
armurile. Roran îşi conduse războinicii pe câmpuri până la 
locul lor din faţa porţii principale a oraşului, acolo unde se 
alăturară altor două batalioane, unul condus de vechiul său 
comandant Martland Barbă-Roşie, celălalt de câtre 
Jormundur. 


Curând după aceea se auzi alarma în Uru'baen, aşa că îşi 
scoaseră cârpele de pe arme şi din picioare şi se pregătiră 
de atac. Câteva minute mai târziu, trâmbiţele vardenilor 
sunară înaintarea şi ei o luară la fugă pe pământul 
întunecat, către imensitatea zidului oraşului. 

Roran trecu în fruntea şarjei. Era cea mai rapidă cale de a 
sfârşi omorât, însă oamenii trebuiau să-l vadă înfruntând 
aceleaşi pericole ca şi ei. Spera că asta îi va îmbărbăta, 
împiedicându-i să rupă rândurile la primul semn de 
rezistenţă mai serioasă. Căci, orice s-ar fi întâmplat, 
Uru'baen nu avea să fie uşor de cucerit. Pentru asta putea 
băga mâna în foc. 

Trecură în fugă pe lângă unul dintre turnurile de asediu, 
ale cărui roţi erau mai înalte de douăzeci de picioare şi 
scârţâiau ca nişte balamale ruginite, şi apoi ajunseră în 
câmp deschis. Soldaţii de pe metereze trăgeau săgeți şi 
aruncau sulițe în ei. 

Elfii strigară în limba lor ciudată şi, la lumina palidă a 
zorilor, Roran văzu multe dintre săgeți şi sulițe învârtindu- 
se şi înfigându-se inofensiv în ţărână. Însă nu toate. Un om 
din spatele lui scoase un țipăt disperat, iar Roran auzi un 
zăngănit de armură când oamenii şi urgalii săriră în lături 
ca să nu calce peste războinicul căzut. Roran nu se uită în 
urmă şi nici nu îşi încetini goana către zid. 

O săgeată lovi scutul pe care îl ţinea deasupra capului. De- 
abia simţi impactul. 

Când ajunseră la zid, se dădu într-o parte, răcnind: 

— Scările! Faceţi loc pentru scări! 

Oamenii se dădură în lături ca să îi lase pe urgalii ce 
duceau scările să înainteze. Scările erau atât de lungi încât 
kullii fuseseră nevoiţi să folosească prăjini făcute din copaci 
legaţi laolaltă ca să le împingă până sus. După ce atinseră 
zidul, scările se lipiră de acesta sub propria greutate, astfel 
încât ultimele două treimi atingeau piatra tăiată şi alunecau 
dintr-o parte în alta, amenințând să cadă. 


Roran îşi croi drum printre oamenii săi şi prinse de braţ 
una dintre elfe, Othiara. Aceasta îi aruncă o privire 
mânioasă, pe care el o ignoră. 

— Ţineţi scările la locul lor! strigă el. Nu lăsaţi soldaţii să 
le împingă de lângă zid! 

Ea încuviinţă şi începu să descânte în limba străveche, la 
fel ca şi ceilalţi elfi. 

Răsucindu-se, Roran alergă până la zid. Unul dintre 
oameni începuse deja să urce pe cea mai apropiată scară. 
Roran îl apucă de cingătoare şi îl dădu jos. 

— Eu primul, zise el. 

— Stronghammer! 

Roran îşi puse scutul în spate şi apoi începu să urce, cu 
ciocanul în mână. Nu îi plăcuseră niciodată înălțimile şi, pe 
măsură ce oamenii şi urgalii se făceau tot mai mici sub el, 
simţi cum îl cuprinde neliniştea. Această senzaţie spori când 
ajunse la porţiunea de scară ce era lipită de zid, căci nu mai 
putea cuprinde marginile scării cu mâinile, nici nu mai 
putea pune piciorul complet pe trepte - numai vârfurile 
cizmelor sale încăpeau pe crengile acoperite cu coajă, aşa 
că trebuia să se mişte atent, pentru ca nu cumva să 
alunece. 

O suliță zbură pe lângă el, destul de aproape ca să-i simtă 
şuieratul pe obraz. 

Blestemă şi continuă să urce. 

Ajunsese la mai puţin de un yard de metereze, când un 
soldat cu ochi albaştri se aplecă peste margine şi se uită 
drept la el. 

— Bah! răcni Roran, iar soldatul tresări şi făcu un pas 
îndărăt. Înainte ca omul să îşi revină, Roran se caţără pe 
treptele rămase şi sări pe metereze, aterizând pe pasarela 
de pe muchia zidului. 

Soldatul pe care îl speriase se afla la câteva picioare în 
faţa lui, ţinând în mână o sabie scurtă, de arcaş. Capul 
omului era răsucit într-o parte, căci tocmai avertiza un grup 
de soldaţi aflaţi puţin mai jos pe zid. 


Roran avea încă scutul pe spate, aşa că lovi cu ciocanul 
înspre încheietura bărbatului. Fără scut, Roran ştia că avea 
să-i fie greu să respingă atacurile unui spadasin încercat; 
cea mai sigură cale era să îşi dezarmeze adversarul cât 
putea de repede. 

Soldatul îi înţelese intenţia şi pară lovitura. Apoi îl 
înjunghie pe Roran în burtă. 

Sau mai bine zis încercă. Vrăjile lui Eragon opriră vârful 
săbiei la un sfert de deget de pântecele lui Roran. Roran 
gemu, surprins, apoi împinse la o parte lama şi sparse capul 
omului cu trei lovituri rapide. 

Blestemă din nou. Era un început prost. 

În susul şi în josul zidului, şi alţi vardeni încercau să se 
caţăre pe metereze. Puţini dintre ei ajungeau acolo. Pâlcuri 
de soldaţi aşteptau la capătul celor mai multe scări şi 
încontinuu soseau întăriri pe treptele care duceau către 
oraş. 


Baldor i se alătură - folosise aceeaşi scară ca Roran - şi 
împreună se năpustiră spre o balistă manevrată de opt 
soldaţi. Balista era montată aproape de baza unuia dintre 
multele turnuri ce se înălţau din zid, la intervale de vreo 
două sute de picioare. În spatele soldaţilor şi al turnului, 
Roran văzu iluzia Saphirei (pe care o creaseră elfii) 
zburând deasupra şi în jurul zidului, scăldându-l în foc. 

Soldaţii cântăriră bine situaţia; îşi înşfăcară suliţele şi le 
împinseră în faţa lui şi a lui Baldor, ţinându-i la distanţă. 
Roran încercă să prindă una dintre sulițe, dar omul care o 
mânuia se mişcă mai repede şi Roran fu cât pe ce să fie 
înjunghiat din nou. Încă o clipă şi soldaţii aveau să îi 
copleşească. 

Înainte să se întâmple asta, un urgal se caţără pe 
marginea zidului, în spatele soldaţilor, apoi îşi lăsă capul în 
jos şi şarjă, mugind şi învârtind ghioaga ţintată cu fier pe 
care o mânuia. 

Urgalul lovi un om în piept, rupându-i coastele, iar pe altul 
în şold, rupându-i bazinul. Oricare dintre aceste răni ar fi 
trebuit să îi scoată din luptă pe soldaţi, însă după ce urgalul 
trecu peste ei, cei doi oameni se ridicară de pe piatră ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi săriră să îl înjunghie în 
spate. 

O senzaţie de neputinţă îl cuprinse pe Roran. 

— Trebuie să le zdrobim căpăţânile sau să le tăiem capul 
dacă vrem să îi oprim, mormăi ei către Baldor. Apoi, fără să- 
şi ia ochii de la soldaţi, le strigă vardenilor din urma lor: Nu 
simt durerea! 

Deasupra oraşului, iluzoria Saphira se izbi de un turn. 
Toată lumea se opri să se uite, mai puţin Roran; el ştia ce 
făceau elfii. 

Sărind în faţă, ucise un soldat cu o lovitură în tâmplă. Îşi 
folosi scutul ca să îl împingă pe următorul într-o parte; 
astfel, se apropie suficient pentru ca suliţele lor să nu le mai 
fie de folos şi izbuti să se descotorosească iute de ei 
folosindu-şi ciocanul. 


După ce el şi Baldor îi omorâră şi pe ceilalţi soldaţi de 
lângă balistă, Baldor se uită la el cu o expresie 
deznădăjduită. 

— Ai văzut? Saphira... 

— Este bine. 

— Dar... 

— Nu-ţi face griji pentru ea. Este bine. 

Baldor şovăi, apoi acceptă asigurarea lui Roran şi se 
grăbiră amândoi către următorul pâlc de soldaţi. 

Curând după aceea, Saphira - adevărata Saphira - se ivi 
deasupra părţii sudice a zidului, zburând spre cetate, ceea 
ce provocă urale şi chiote de uşurare din partea vardenilor. 

Roran se încruntă. Ea ar fi trebuit să rămână ascunsă pe 
toată durata zborului. 

— Frethya. Frethya, rosti el iute, în barbă. Rămase vizibil. 
„La naiba”, se gândi el. Întorcându-se, spuse: înapoi la 
scări! 

— De ce? întrebă Baldor, care se lupta cu un alt soldat. 
Scoţând un răcnet fioros, îl împinse pe om de pe zid, 
azvârlindu-l înspre oraş. 

— Nu mai pune întrebări! Mişcă-te! 

Umăr la umăr, îşi croiră drum prin rândul de soldaţi care îi 
despărţea de scări. Era o treabă grea şi sângeroasă, iar 
Baldor căpătă o rană la gamba stângă, în spatele apărătorii, 
şi o vânătaie gravă la unul dintre umeri, acolo unde o suliță 
aproape că îi străpunse cămaşa de zale. 

Imunitatea soldaţilor la durere însemna că uciderea lor 
era singura cale sigură de a-i opri, iar uciderea lor nu era 
deloc floare la ureche. De asemenea, însemna că Roran nu 
îndrăznea să arate nici un fel de îndurare, în mai multe 
rânduri crezu că omorâse un soldat numai ca să se 
trezească apoi cu omul rănit în spatele său, lovindu-l în timp 
ce el se lupta cu un alt adversar. Şi erau atât de mulţi 
soldaţi pe pasarelă, încât începu să se teamă că nu vor mai 
scăpa cu viaţă de-acolo. 

Când ajunseră la cea mai apropiată scară, zise: 


— Uite! Stiai aici. 

Dacă Baldor era nedumerit, atunci nu o arătă. Le ţinură 
singuri piept soldaţilor, până când alţi doi oameni se 
căţărară pe scară şi li se alăturară, apoi al treilea, şi în cele 
din urmă Roran începu să simtă că aveau o şansă bună dea 
respinge atacul soldaţilor şi de a ocupa acea porţiune din 
zid. 

Chiar dacă atacul fusese gândit ca o simplă diversiune, 
Roran nu vedea nici un motiv să îl trateze aşa. Dacă tot era 
să îşi rişte vieţile, măcar să obţină ceva din asta. Oricum, 
trebuiau să elibereze zidurile. Apoi îl auziră pe Thorn 
urlând înfuriat şi dragonul roşu apăru deasupra 
acoperişurilor, îndreptându-se către cetate. Roran văzu pe 
spatele său o siluetă probabil Murtagh, cu o sabie purpurie 
în mână. 

— Ce mai înseamnă şi asta? strigă Baldor, printre loviturile 
de sabie. 

— Înseamnă că joaca s-a terminat! replică Roran. Ţine-te 
bine; nemernicii ăştia or să aibă parte de-o surpriză! 

De-abia terminase de vorbit când, deasupra vacarmului 
bătăliei, se înălţară vocile elfilor, nepământene şi frumoase, 
cântând în limba străveche. 

Roran se feri de o suliță şi împunse în burta unui soldat cu 
capătul ciocanului, lăsându-l fară aer. Chiar dacă nu puteau 
simţi durerea, soldaţii tot trebuiau să respire. Pe când 
soldatul se chinuia să îşi revină, Roran se strecură pe sub 
garda lui şi îi zdrobi gâtul cu marginea scutului. 

Era pe cale să atace următorul om, când simţi piatra 
cutremurându-i-se sub picioare. Se trase îndărăt până când 
se lipi cu spatele de metereze, apoi îşi depărta picioarele, 
ca să îşi menţină mai bine echilibrul. 

Unul dintre soldaţi fu destul de nesăbuit să se repeadă 
înspre el chiar în acea clipă. În timp ce omul alerga spre el, 
tremurul spori, apoi muchia zidului se văluri ca o pătură 
dată la o parte, şi soldatul ce fugea, precum şi mare parte 


din tovarăşii săi, căzură şi rămaseră laţi, neputând să se 
ridice, în vreme ce pământul continua să se clatine. 

Din cealaltă parte a turnului care îi despărţea de poarta 
principală a oraşului se auzi un sunet, de parcă un munte s- 
ar fi despicat în două. Jeturi de apă ţâşniră în aer ca nişte 
evantaie, apoi, cu un zgomot puternic, zidul de deasupra 
porţii se cutremură şi începu să se prăbuşească. 

Iar elfii continuau să cânte. 

Când mişcarea de sub picioarele lor se mai domoli, Roran 
ţâşni înainte şi ucise trei dintre soldaţi înainte ca aceştia să 
apuce să se ridice în picioare. Ceilalţi se întoarseră şi fugiră 
pe treptele ce duceau în oraş. 

Roran îl ajută pe Baldor să se ridice, apoi strigă: 

— După ei! 

Rânji, simțind gustul sângelui. Poate că nu era un început 
chiar atât de prost, la urma urmelor. 

Ce nu te omoară... 

— STAI, spuse Elva. 

Eragon înţepeni cu piciorul în aer. Fetiţa îi făcu semn să se 
dea înapoi şi el se retrase. 

— Sari acolo, zise Elva. Arătă către un punct aflat la un 
yard în faţa lui. Lângă ornament. 

El se ghemui, apoi ezită, de parcă ar fi aşteptat ca ea să îi 
spună dacă era sigur ceea ce urma să facă. 

Ea bătu din picior şi scoase o exclamaţie de exasperare. 

— N-o să meargă dacă nu vrei cu adevărat să faci asta. 
Nu-ţi pot spune dacă ceva îţi va face rău decât atunci când 
vei avea de gând să te pui în pericol, îi aruncă un zâmbet pe 
care el nu-l găsi deloc liniştitor. Nu-ţi face griji; nu voi lăsa 
să ţi se întâmple ceva. 

Încă nesigur, el îşi încorda din nou picioarele şi se pregăti 
să sară în faţă când... 

— Stai! 

EI blestemă şi dădu din braţe, încercând să nu cadă pe 
porţiunea de podea care ar fi lansat ţepele ascunse 
deasupra şi dedesubt. 


Ţepele erau cea de-a treia capcană pe care Eragon şi 
însoțitorii săi o întâlniseră pe coridorul lung ce ducea la 
uşile de aur. Prima fuseseră nişte gropi ascunse. A doua 
fuseseră nişte blocuri de piatră din tavan, care i-ar fi strivit 
cu totul. lar acum ţepele, foarte asemănătoare cu cele care 
îl uciseseră pe Wyrden în galeriile de sub Dras-Leona. 

Îl văzuseră pe Murtagh pătrunzând în coridor prin ieşirea 
de asediu rămasă deschisă, dar acesta nu făcu nici un efort 
să îi urmărească de unul singur, fără Thorn. După ce privise 
câteva secunde, el dispăruse într-una din încăperile 
laterale, în care Arya şi Blodhgarm sfărâmaseră 
angrenajele şi roţile folosite la deschiderea şi închiderea 
porţii principale a cetăţii. 

Lui Murtagh putea să-i ia o oră să repare mecanismele, 
sau putea să-i ia câteva minute. Oricum ar fi fost, nu aveau 
timp de pierdut. 

— Încearcă să sari puţin mai departe, zise Elva. Eragon se 
strâmbă, dar făcu aşa cum îi sugerase ea. 

— Stai! 

De data asta ar fi căzut dacă Elva nu l-ar fi apucat de 
tunică. 

— Şi mai departe, spuse ea. Apoi: Stai! Şi mai departe. 

— Nu pot, bombăni el, simțind cum îi creşte frustrarea. Nu 
fără să îmi iau puţin avânt. Dar dacă şi-ar fi luat avânt, n-ar 
mai fi putut să se oprească la timp, în cazul în care Elva 
avea să simtă că saltul era periculos. Ce facem acum? Dacă 
ţepele se întind până la uşi, nu vom putea trece de ele 
niciodată. 

Se gândiseră deja să folosească magia pentru a pluti pe 
deasupra capcanei, dar chiar şi cea mai mică vrajă ar fi 
lansat ţepele, sau cel puţin aşa susţinea Elva, iar ei nu 
puteau decât să se încreadă în spusele ei. 

— Poate că această capcană este pusă pentru un dragon 
care merge, spuse Arya. Dacă e lungă doar de unul, doi 
yarzi, Saphira sau Thorn ar putea păşi peste ea fără măcar 


să ştie că e acolo. Dar dacă e lungă de o sută de picioare, i- 
ar prinde cu siguranţă. 

„Nu şi dacă sar, spuse Saphira. O sută de picioare este o 
distanţă uşor de trecut.” 

Eragon schimbă priviri neliniştite cu Arya şi Elva. 

— Ai doar grijă să nu atingi podeaua cu coada, spuse el. Şi 
nu te duce prea departe, căci s-ar putea să nimereşti peste 
altă capcană. 

„Bine, micuţule.” 

Saphira se ghemui, strângându-se toată, şi îşi cobori capul 
până aproape de sol. Apoi îşi înfipse ghearele în podea şi 
sări de-a lungul coridorului, desfăcându-şi aripile suficient 
cât să se înalțe puţin. 

Spre uşurarea lui Eragon, Elva rămase tăcută. 

Când Saphira străbătu de două ori lungimea corpului ei, 
îşi strânse aripile şi se lăsă să cadă pe podea cu un bufnet 
răsunător. 

„E în ordine”, spuse ea. Solzii ei zgâriară podeaua când se 
întoarse. Sări înapoi, iar Eragon şi ceilalţi se dădură la o 
parte ca să-i facă loc să aterizeze. „Ei bine? făcu ea. Cine-i 
primul?” 

Îi trebuiră patru drumuri ca să îi poarte pe toţi peste 
marea de ţepe. Apoi îşi continuară drumul într-o alergare 
uşoară, Arya şi Elva mergând din nou în faţă. Nu mai 
întâlniră alte capcane până ce ajunseră la vreo trei sferturi 
din drumul către porţile scânteietoare, când Elva se 
cutremură şi îşi ridică mânuţa. Se opriră imediat. 

— Ceva ne va tăia în două dacă mergem mai departe, 
spuse ea. Nu sunt sigură de unde va veni... din pereţi, cred. 

Eragon se încruntă. Asta însemna că, orice i-ar fi tăiat, 
avea în spate destulă greutate sau putere ca să le învingă 
vrăjile de protecţie - ceea ce era o perspectivă nu tocmai 
încurajatoare. 

— Şi dacă am... începu el, dar se opri în clipa în care 
douăzeci de oameni îmbrăcaţi în negru, bărbaţi şi femei 


deopotrivă, ieşiră dintr-un culoar lateral şi formară o linie în 
faţa lor, blocându-le drumul. 

Eragon simţi un tăiş de gânduri înfigându-i-se în minte 
când magicienii inamici începură să psalmodieze în limba 
străveche. Deschizându-şi fălcile, Saphira îi învălui pe 
magicieni într-un şuvoi de flăcări trosnitoare, dar acesta se 
scurse inofensiv pe lângă ei. Unul dintre stindardele aflate 
pe perete luă foc şi fâşii de pânză arzândă căzură pe podea. 

Eragon se apără, însă nu atacă la rândul său; i-ar fi luat 
prea mult timp să îi supună pe magicieni unul câte unul. În 
plus, descântecul lor îl ţintea pe el: dacă aceştia ar fi vrut să 
arunce vrăji înainte de a prelua controlul minţii lui - 
precum şi al minţii tovarăşilor săi - atunci nu le-ar fi păsat 
dacă trăiau sau mureau câtă vreme îi opreau pe intruşi. 

Se lăsă într-un genunchi lângă Elva. Aceasta îi vorbea 
unuia dintre magicieni, spunând ceva despre fiica omului. 

— Stau pe capcană? întrebă el, aproape în şoaptă. Ea 
încuviinţă, fără să-şi întrerupă discursul, întinzând mâna, el 
lovi podeaua cu palma. 

Se aşteptase să se întâmple ceva, şi totuşi se dădu înapoi 
când, cu un scrâşnet înfiorător, o foaie orizontală de metal - 
lungă de treizeci de picioare şi groasă de patru degete - 
ţâşni din fiecare perete. Foile de metal îi prinseră pe 
magicieni la mijloc şi îi tăiară în două, ca o pereche 
gigantică de foarfece subţiri, apoi se retraseră la fel de 
repede în fantele lor ascunse. 

Totul se petrecu atât de brusc încât Eragon fu şocat. Îşi 
întoarse privirea de la măcelul din faţa lor. „Ce oribil fel de 
a muri.” 

Lângă el, Elva bolborosi, apoi se prăbuşi, leşinată. Arya o 
prinse înainte ca ea să se lovească de podea cu capul. 
Legănând-o pe un braţ, Arya începu să îi murmure în limba 
străveche. 

Eragon se sfătui cu ceilalţi elfi cum să facă pentru a trece 
de capcană. Deciseră că cea mai sigură cale ar fi să sară 
peste ea, aşa cum făcuseră cu ţepele. 


Patru dintre ei se suiseră pe Saphira şi aceasta se 
pregătea să sară, când Elva strigă cu o voce slabă: 

— Stai! Nu sări! 

Coada Saphirei zvâcni, dar ea rămase pe loc. 

Elva se prelinse din strânsoarea Aryei, merse clătinându- 
se câţiva paşi, se încovoie şi vomită. Îşi şterse gura cu dosul 
mâinii, apoi privi lung la trupurile mutilate din faţa lor, de 
parcă ar fi vrut să şi le fixeze în memorie. 

Fără să-şi ia ochii de la ele, spuse: 

— Mai este un mecanism de declanşare, la jumătatea 
drumului, în aer. Dacă sari - îşi lovi palmele cu un zgomot 
puternic, violent, şi se strâmbă - lamele vor ieşi din pereţi şi 
de sus, şi de jos. 

Un gând începu să-l frământe pe Eragon. 

— De ce ar încerca Galbatorix să ne ucidă? Dacă tu n-ai fi 
fost aici, spuse el, uitându-se la Elva, Saphira ar fi fost 
moartă acum. Galbatorix o vrea vie, şi atunci de ce toate 
astea? Arătă podeaua însângerată. La ce bun ţepele şi 
blocurile de piatră? 

— Poate că, spuse elfa Invidia, se aştepta să fim prinşi în 
gropi, înainte să ajungem la celelalte capcane. 

— Sau poate, spuse Blodhgarm pe un ton sumbru, el ştie 
că Elva este cu noi şi ştie de ce este ea în stare. 

Fata ridică din umeri. 

— Şi ce-i cu asta? Nu mă poate opri. Un fior îl străbătu pe 
Eragon. 

— Nu, dar dacă ştie de tine, ar putea fi speriat, şi dacă e 
speriat... 

„Atunci chiar va încerca să ne omoare”, încheie Saphira. 

Arya scutură din cap. 

— Nu contează. Oricum, trebuie să îl găsim. 

Petrecură un minut discutând cum să treacă de lame, 
după care Eragon spuse: 

— Şi dacă aş fi folosit magia ca să vă trec pe toţi dincolo, 
aşa cum a trimis Arya în Şiră oul Saphirei? Arătă către zona 
aflată dincolo de cadavre. 


„Ar cere prea multă energie”, spuse Glaedr. 

„Mai bine să ne păstrăm forţele pentru când îl vom înfrunta 
pe Galbatorix”, adăugă Umaroth. 

Eragon îşi muşcă buza. Privi peste umăr şi văzu cu 
îngrijorare că, departe în spatele lor, Murtagh alerga dintr- 
o parte într-alta a coridorului. „Nu avem prea mult timp.” 

— Poate că am putea pune ceva pe pereţi ca să 
împiedicăm lamele să iasă. 

— Lamele sunt în mod sigur protejate împotriva magiei, 
atrase atenţia Arya. De altfel, nu avem nimic asupra noastră 
care să le poată opri. Un cuţit? O bucată de platoşă? Foile 
de metal sunt prea mari şi prea grele. Ar străpunge orice-ar 
fi în faţa lor, de parcă nici n-ar fi acolo. 

Se aşternu tăcerea. 

Atunci Blodhgarm se linse pe colţi şi spuse: 

— Nu neapărat. 

Se întoarse şi îşi aşeză sabia pe podea, în faţa lui Eragon, 
apoi le făcu semn elfilor de sub comanda sa să facă acelaşi 
lucru. 

Cu totul, unsprezece tăişuri fură aşezate în faţa lui 
Eragon. 

— Nu vă pot cere să faceţi asta, spuse el. Săbiile voastre... 
Blodhgarm îl întrerupse ridicând mâna; blana sa strălucea 
în lumina blândă a lămpilor. 

— Noi luptăm cu minţile, nu cu trupul, Biruitorul-Umbrei. 
Dacă dăm peste soldaţi, luăm de la ei armele de care avem 
nevoie. Dacă săbiile noastre sunt de mai mult folos aici şi 
acum, atunci am fi nesăbuiţi să le păstrăm doar din motive 
sentimentale. 

Eragon îşi înclină capul. 

— Cum vă este voia. Blodhgarm i se adresă Aryei: 

— Ar trebui să fie un număr cu soţ ca să avem şanse de 
reuşită. 

Ea şovăi, apoi trase propria ei sabie cu tăiş subţire şi o 
puse printre celelalte. 


— Gândeşte-te bine ce vei face, Eragon, zise ea. Acestea 
sunt arme legendare, toate. Ar fi păcat să le distrugi 
degeaba. 

EI încuviinţă, apoi se încruntă, concentrându-se, în timp ce 
îşi amintea lecţiile date de Oromis. „Umaroth, spuse el, voi 
avea nevoie de puterea ta.” „Ce este al nostru este şi al 
tău”, răspunse dragonul. 

Iluzia ce ascundea fantele din care ieşeau foile de metal 
era prea bine făcută pentru ca Eragon să o poată 
străpunge. Se aştepta la asta -Galbatorix nu era persoana 
care să treacă uşor cu vederea un asemenea detaliu. Pe de 
altă parte, vrăjile ce întreţineau iluzia erau destul de uşor 
de detectat şi, cercetându-le, putu să determine poziţia 
exactă şi dimensiunile deschizăturilor. 

Nu putea spune cu precizie cât de adânc erau îngropate 
foile de metal în fante. Spera că se aflau la cel puţin la unul, 
două degete de suprafaţa exterioară a peretelui. Dacă erau 
mai aproape, ideea lui ar fi dat greş, căci în mod sigur 
regele protejase în vreun fel metalul împotriva unei 
intrevenţii din exterior. 

Invocând cuvintele de care avea nevoie, Eragon aruncă 
prima din cele douăsprezece vrăji pe care avea de gând să 
le folosească. Una dintre săbiile elfilor - a lui Laufin, bănui 
el - dispăru cu o uşoară bătaie a aerului, ca şi cum cineva ar 
fi fluturat o tunică. Nu trecu nici o secundă şi o bufnitură 
puternică se auzi din peretele din stânga lor. 

Eragon zâmbi. Mersese. Dacă ar fi încercat să trimită 
sabia prin foaia de metal, reacţia ar fi fost cu mult mai 
dramatică. 

Rostind cuvintele mai repede decât prima dată, el aruncă 
restul vrăjilor, fixând în fiecare perete câte şase săbii, la o 
distanţă de cinci picioare una de cealaltă. Elfii îl priveau fix 
în timp ce el rostea vrăjile; dacă pierderea armelor lor îi 
tulbura, atunci nu o arătau. 

Când termină, Eragon îngenunche lângă Arya şi Elva - 
care o ţineau din nou, amândouă, pe Dauthdaert - şi le zise: 


— Fiţi gata să fugiţi. 

Saphira şi elfii se încordară. Arya o puse pe Elva să i se 
caţăre în spate, fără a întrerupe contactul cu lancea verde; 
apoi Arya spuse: 

— Suntem gata. 

Aplecându-se în faţă, Eragon lovi din nou podeaua. 

Un trosnet vibrant răsună din fiecare perete şi nori de 
praf căzură din tavan, desfăcându-se în fuioare plutitoare. 

În clipa în care văzu că săbiile rezistă, Eragon ţâşni 
înainte. Abia făcuse doi paşi, când Elva ţipă: 

— Mai repede! 

Gâfâind de efort, el îşi sili picioarele să lovească pământul 
şi mai tare. În dreapta, ca o umbră neagră în colţul ochiului, 
o zări pe Saphira depăşindu-l în viteză, cu capul şi coada 
coborâte. 

Exact când ajunse la celălalt capăt al capcanei, auzi un 
pocnet de oţel frânt şi apoi scrâşnetul cumplit al metalului 
frecându-se de metal, în spatele său, cineva ţipă. 

Se răsuci şi văzu că toată lumea traversase la timp zona, 
cu excepţia elfei cu păr argintiu Yaela, care fusese prinsă 
între ultimele şase degete ale celor două foi de metal. 
Spaţiul din jurul ei pâlpâi cu flăcări albăstrui-gălbui, ca şi 
cum aerul însuşi ar fi ars, iar faţa ei se schimonosi de 
durere. 

— Flauga! strigă Blodhgarm, şi Yaela zbură dintre plăcile 
de metal, care se loviră una de cealaltă cu un zăngănit 
răsunător. Apoi se retraseră în pereţi cu acelaşi scrâşnet 
înfiorător cu care apăruseră. 

Yaela ateriza pe cele patru membre, în apropiere de 
Eragon. O ajută să se ridice; spre surprinderea sa, elfa 
părea nevătămată. 

— Eşti rănită? o întrebă el. Ea scutură din cap. 

— Nu, dar... vrăjile mele de protecţie au dispărut. Îşi 
ridică mâinile şi le privi cu o expresie vecină cu uimirea. Nu 
am mai trăit fără vrăji de protecţie de când... de când eram 


mai tânără decât eşti tu acum. Cumva, nu ştiu cum, tăişurile 
mi le-au făcut să dispară. 

— Ai noroc că ai rămas în viaţă, spuse Eragon. Se 
încruntă. Elva ridică din umeri. 

— Am fi fost morţi cu toţii, cu excepţia lui - arătă ea către 
Blodhgarm - dacă nu v-aş fi spus să vă mişcaţi mai repede. 

Eragon mormăi. 

Îşi continuară drumul, aşteptându-se la tot pasul să dea 
peste altă capcană. Însă restul drumului se dovedi a fi lipsit 
de obstacole şi ei ajunseră la uşile aflate la capătul lui fără 
nici un alt incident. 

Eragon privi în sus la suprafaţa strălucitoare, de aur. Pe 
uşi era sculptat în relief un stejar în mărime naturală, ale 
cărui frunze formau o boltă arcuită ce se unea cu rădăcinile 
de dedesubt, formând un cerc mare în jurul trunchiului. De 
undeva de la mijlocul trunchiului, porneau în părţi două 
mănunchiuri groase de ramuri ce împărțeau interiorul 
cercului în patru. În sfertul din stânga-sus era o sculptură 
reprezentând o armată de elfi cu lănci, mărşăluind printr-o 
pădure deasă. În sfertul din dreapta-sus erau oameni 
construind castele şi făurind săbii. În stânga-jos, urgali - 
majoritatea kulli - dând foc unui sat şi omorând localnici. În 
dreapta-jos, pitici ce săpau în peşteri pline de nestemate şi 
filoane de minereu. Printre rădăcinile şi ramurile stejarului, 
Eragon zări pisici fermecate şi pe Ra'zac precum şi câteva 
creaturi mici, ciudate, pe care nu reuşi să le recunoască Şi, 
încolăcit chiar în centrul trunchiului copacului, se afla un 
dragon ce îşi ţinea vârful cozii în gură, ca şi cum s-ar fi 
muşcat singur. Uşile erau minunat meşteşugite. În alte 
condiţii, Eragon ar fi fost bucuros să stea şi să le studieze o 
zi întreagă. 

Dar în situaţia dată, vederea uşilor strălucitoare îl umplu 
de groază gândindu-se la ce îi putea aştepta de partea 
cealaltă. Dacă era Galbatorix vieţile lor erau pe cale să se 
schimbe cu totul şi nimic n-ar mai fi fost la fel - nici pentru 
ei, nici pentru restul Alagaesiei. 


„Nu sunt pregătit”, îi spuse Eragon Saphirei. 

„Vom fi vreodată pregătiţi?” făcu ea. Scoase limba, gustând 
aerul. Eragon îi putea simţi aşteptarea nervoasă. 
„Galbatorix şi Shruikan trebuie omorâţi, şi noi suntem 
singurii care am putea s-o facem.” „Şi dacă nu putem?” 
„Atunci nu putem, şi ce va fi va fi.” 

El dădu din cap şi inspiră adânc. „Le iubesc, Saphira.” „Şi 
eu te iubesc, micuţule.” 

Eragon păşi în faţă. 

— Şi acum, ce facem? întrebă el, încercând să-şi ascundă 
neliniştea. Batem la uşă? 

— Mai întâi, să vedem dacă e deschisă, spuse Arya. 

Se aşezară în formaţie de luptă. Apoi Arya, cu Elva chiar 
lângă ea, apucă un mâner prins în uşa din stânga şi se 
pregăti să tragă. 

În clipa aceea, o coloană de aer sclipitor apăru în jurul lui 
Blodhgarm şi a fiecăruia dintre cei zece magicieni ai săi. 
Eragon strigă, panicat, şi Saphira scoase un şuierat scurt, 
de parcă ar fi călcat pe ceva ascuţit. Elfii păreau incapabili 
să se mişte în interiorul coloanelor: până şi ochii le 
rămaseră imobili, fixaţi în direcţia în care priveau în 
momentul în care vraja îşi făcuse efectul. 

Cu un zăngănit greu, o uşă se deschise în peretele din 
stânga şi elfii începură să se mişte către ea, asemenea unei 
procesiuni de statui alunecând pe gheaţă. 

Arya sări spre ei, întinzând sulița ghimpată, în încercarea 
de a străpunge vrăjile ce îi legau pe elfi, dar fu prea înceată 
şi nu îi putu ajunge. 

— Letta! răcni Eragon. Opriţi-vă! Cea mai simplă vrajă la 
care se putuse gândi şi care i-ar fi putut ajuta. Însă magia 
care îi prinsese pe elfi se dovedi a fi prea puternică pentru 
ca el să o poată rupe, şi aceştia dispărură prin deschizătura 
întunecată, iar uşa se trânti în spatele lor. Panica îl străbătu 
pe Eragon. Fără elfi... 

Arya bătu în uşă cu mânerul lui Dauthdaert şi chiar 
încercă apoi, cu vârful săbiei, să găsească crăpătura dintre 


uşă şi zid - aşa cum făcuse cu ieşirea de asediu - însă 
peretele părea solid, de neclintit. 

Când se întoarse, faţa ei avea o expresie de furie rece. 
„Umaroth, spuse ea. Am nevoie de ajutorul tău ca să străbat 
acest zid.” „Nu, spuse dragonul alb. În mod sigur, 
Galbatorix ţi-a ascuns bine tovarăşiiSă încercăm să-i găsim 
ar însemna doar să risipim energia şi să ne punem în şi mai 
mare pericol.” 

Sprâncenele arcuite ale Aryei se apropiară şi mai tare 
când aceasta se încruntă. „Atunci îi vom face jocul, 
Umaroth-elda. El vrea să ne separe, ca să ne facă mai slabi. 
Dacă ne continuăm drumul fără ei, lui Galbatorix îi va fi 
mult mai uşor să ne înfrângă.” „Da, micuţo. Dar nu te 
gândeşti şi la faptul că poate Spărgătorul-de-ouă ar vrea ca 
noi să pornim în căutarea lor? Poate că vrea să uităm de el 
şi, în mânia şi îngrijorarea noastră, să ne aruncăm orbeşte 
într-alta din capcanele lui.” „Dar de ce şi-ar bate capul atât? 
Putea să-i captureze pe Eragon, pe Saphira, pe tine şi 
restul Eldunarilor, aşa cum i-a capturat pe Blodhgarm şi pe 
ceilalţi, dar nu a făcut-o.” „Poate că vrea să ne epuizăm 
forţele înainte de a-l înfrunta sau înainte ca el să încerce să 
ne înfrângă.” 

Arya îşi plecă o clipă capul şi, când îşi ridică din nou 
privirea, furia ei dispăruse - cel puţin la suprafaţă - fiind 
înlocuită de obişnuita ei vigilenţă controlată. „Şi ce ar 
trebui să facem atunci, Ebrithil?” „Să sperăm că Galbatorix 
nu-l va ucide pe Blodhgarm sau pe ceilalţi - cel puţin nu 
imediat - şi să ne continuăm drumul până ce vom da de 
rege.” 

Arya acceptă, dar Eragon putea spune că varianta nu-i 
convenea deloc. Nu o putea condamna pentru asta; şi el 
simţea acelaşi lucru. 

— Cum de nu ai simţit capcana? o întrebă el pe Elva, cu 
glas scăzut. Credea că ştia de ce, dar voia s-o audă de la ea. 
— Pentru că nu i-a făcut să sufere, spuse ea. El dădu din 

cap. 


Arya merse înapoi la uşile de aur şi apucă din nou mânerul 
din stânga Alăturându-i-se, Elva îşi puse mâna ei mică pe 
mânerul lui Dauthdaert. 

Dându-se în spate, Arya trase şi iar trase, până ce 
structura masivă începu să se deschidă încetişor. Eragon 
era sigur că nici un om nu ar fi putut-o deschide, şi chiar şi 
forţa Aryei abia dacă era suficientă. 

Când uşa atinse peretele, Arya îi dădu drumul, apoi, 
împreună cu Elva, i se alătură lui Eragon, în faţa Saphirei. 

De cealaltă parte a arcadei cavernoase se afla o încăpere 
uriaşă, întunecată. Eragon nu îi putea ghici mărimea, căci 
pereţii îi erau ascunşi în umbre catifelate. Un şir de lămpi 
fără flacără, fixate pe stâlpi de fier, porneau din ambele 
părţi ale intrării, iluminând podeaua încrustată şi nimic mai 
mult, în vreme ce o strălucire slabă venea de sus, de la 
cristalele aflate pe tavanul înalt. Cele două şiruri de lămpi 
se opreau la peste cinci sute de paşi mai încolo, lângă baza 
unui postament larg, pe care se afla un tron. Pe tron stătea 
o siluetă solitară, întunecată, singura făptură din întreaga 
încăpere, iar în poala acesteia odihnea o sabie fără teacă, o 
lamă lungă, albă, ce părea să răspândească o strălucire 
slabă. 

Eragon înghiţi în sec şi o strânse mai tare pe Brisingr. 
Frecă rapid falca Saphirei cu vârful scutului său, iar ea îşi 
trecu limba printre colţi, drept răspuns. Apoi, la un semnal 
nerostit, toţi patru înaintară. 

În momentul în care fură toţi în încăperea tronului, uşa de 
aur se închise în spatele lor. Eragon se aşteptase la asta, şi 
totuşi zgomotul uşii ce se închidea îl făcu să tresară. Când 
ecourile se topiră în tăcerea semiobscură din încăperea cea 
înaltă, silueta de pe tron se mişcă, de parcă s-ar fi trezit din 
somn, şi o voce - o voce cum Eragon nu mai auzise până 
acum: adâncă şi pătrunzătoare, şi plină de o autoritate mult 
mai mare decât cea a lui Ajihad sau Oromis sau Hrothgar, o 
voce care făcea ca până şi glasul elfilor să pară aspru şi 
strident - răsună din celălalt capăt al sălii tronului. 


Şi ea spuse: 

— A, vă aşteptam. Fiţi bine-veniţi în casa mea! mai ales tu, 
Eragon Biruitorul-Umbrei, şi tu, Saphira Solzi-Sclipitori. De 
mult îmi doresc să vă întâlnesc. Dar sunt bucuros să te văd 
şi pe tine, Arya - fiica lui Islanzadi, tu însăţi o Biruitoare a 
Umbrei - şi de asemenea pe tine, Elva Frunte-Sclipitoare. 
Şi desigur, Glaedr, Umaroth, Valdr şi toţi ceilalţi care vă 
însoțesc, nevăzuţi. Multă vreme i-am crezut morţi, şi sunt 
nespus de bucuros să văd că nu e aşa. Fiţi bine-veniţi cu 
toţii! Avem multe de vorbit. 

În focul luptei. 

ÎMPREUNĂ cu războinicii din batalionul său, Roran îşi 
croia drum dinspre zidul exterior al Uru'baenului către 
străzile de dincolo de acesta. Se opriră să se regrupeze; 
apoi el răcni: 

— Către poartă! şi arătă direcţia cu ciocanul. 

EI şi câţiva oameni din Carvahall, printre care Horst şi 
Delwin, o luară înainte, mergând la trap de-a lungul 
interiorului zidului, către spărtura pe care o făcuseră elfii 
cu magia lor. Săgeţi zburau peste capetele lor în timp ce 
alergau, dar niciuna nu îi ţintea în mod special şi Roran nu 
auzi pe nimeni din grup să fie rănit. 

În spaţiul îngust dintre zid şi casele de piatră dădură peste 
zeci de soldaţi. Câţiva dintre aceştia se opriră să lupte, dar 
restul fugiră, şi chiar şi cei care luptau se retraseră curând 
pe străduţele lăturalnice. 

La început, focul sălbatic al măcelului şi al victoriei îl orbi 
pe Roran cu totul. Însă când soldaţii pe care-i întâlneau 
continuară să fugă, o senzaţie de nelinişte începu să-i roadă 
stomacul şi el începu să se uite mai atent înjur, căutând 
orice amănunt care era altfel decât ar fi trebuit să fie. 

Ceva era în neregulă. Era sigur de asta. 

— Galbatorix nu i-ar lăsa să abandoneze lupta atât de uşor, 
murmură el pentru sine. 

— Ce zici? întrebă Albriech, care se afla lângă el. 


— Ziceam că Galbatorix nu i-ar lăsa să abandoneze lupta 
atât de uşor. Întorcându-şi capul, Roran răcni către restul 
batalionului: Fiţi numai urechi şi daţi-i zor! Galbatorix are o 
surpriză, două pentru noi, pun pariu. Dar nu ne vom lăsa 
luaţi pe nepregătite, nu-i aşa? 

— Stronghammer! strigară ei drept răspuns şi îşi loviră 
armele de scuturi. Toţi, cu excepţia elfilor, bineînţeles. 
Mulţumit, el grăbi pasul, continuând să cerceteze din priviri 
acoperişurile. 

Curând ieşiră în strada plină de moloz care ducea la ceea 
ce fusese poarta principală a oraşului. Acum tot ce mai 
rămăsese era o gaură căscată, de vreo câteva sute de 
picioare, ce avea la bază un morman de bolovani sfărâmaţi. 
Prin această gaură năvăliră vardenii şi aliaţii lor: oameni, 
pitici, urgali, elfi şi pisici fermecate, luptând umăr la umăr 
pentru prima oară în istorie. 

Săgeţile cădeau ca ploaia peste armata care se revărsa în 
oraş, însă magia elfilor oprea proiectilele mortale înainte ca 
acestea să poată face vreun rău. Ceea ce nu se întâmpla cu 
soldaţii lui Galbatorix; Roran văzu câţiva dintre ei căzând 
sub tirul arcaşilor vardeni, deşi unii păreau să aibă puse 
vrăji de protecţie ce îi apărau de săgeți. Favoriţii lui 
Galbatorix, presupuse el. 

Când batalionul său se reuni cu restul armatei, Roran îl 
zări pe Jormundur călare în mulţimea de războinici. Roran 
îl salută şi Jormundur îi răspunse la fel, strigându-i: 

— După ce ajungem la fântâna aia - arătă cu sabia spre o 
construcţie mare, bogat ornamentată, aflată într-o curte la 
câteva sute de paşi în faţa lor - ia-ţi oamenii şi faceţi la 
dreapta. Eliberaţi partea de sud a oraşului, apoi ne întâlnim 
cu toţii la cetate. 

Roran dădu din cap cu putere, în aşa fel încât Jormundur 
să-i vadă gestul. 

— Am înţeles, domnule! 

Se simţea mai în siguranţă acum, că erau în tovărăşia 
celorlalţi războinici, şi totuşi senzaţia de nelinişte nu-l 


părăsea. „Unde sunt?” se întrebă, privind străzile pustii. Se 
presupunea că Galbatorix îşi adunase întreaga armată în 
Uru'baen, însă Roran nu văzuse nici o dovadă a prezenţei 
vreunei mari concentrări de forţe. Erau surprinzător de 
puţini soldaţi pe ziduri, iar cei care erau prezenţi fugiseră 
mult mai repede decât ar fi trebuit. 

„Ne ademeneşte înăuntru, înţelese Roran dintr-odată. Totul 
este o înscenare, ca să ne păcălească.” Atrăgându-i din nou 
atenţia lui Jormundur, el răcni: 

— Ceva nu e în regulă! Unde sunt soldaţii? 

Jormundur se încruntă şi se întoarse să discute cu Regele 
Orrin şi cu Regina Islanzadi, care se duseseră la el. Destul 
de ciudat, pe umărul stâng al lui Islanzadi stătea un corb 
alb, cu ghearele înfipte în zalele armurii de aur. 

Însă vardenii continuară să pătrundă tot mai adânc în 
Uru'baen. 

— Care este problema, Stronghammer? mârâi Nar 
Garzhvog, croindu-şi drum până la Roran. 

Roran ridică privirea către kull-ul greu de cap. 

— Nu sunt sigur. Galbatorix... 

Uită ce voise să spună, căci un corn se auzi dintre clădirile 
din faţa lor. Acesta răsună aproape un minut, un sunet grav, 
de rău augur, ce îi făcu pe vardeni să se oprească şi să 
privească în jur neliniştiţi. 

Lui Roran i se înmuiară picioarele. 

— Asta a fost, îi spuse el lui Albriech. Întorcându-se, îşi 
agită ciocanul arătând către partea laterală a străzii. La o 
parte! răcni el. Băgaţi-vă printre clădiri şi staţi ascunşi! 

Batalionului său îi luă mai mult timp să iasă din coloana de 
războinici decât îi trebuise să intre. Furios, Roran continuă 
să strige, încercând să-i facă să se mişte mai repede. 

— Repede, căţei jigăriţi! Repede! 

Cornul sună din nou şi Jormundur ceru, în sfârşit, armatei 
să se oprească. 

În acel moment, războinicii lui Roran se aflau retraşi deja 
la adăpost pe trei străduţe, unde stăteau ciorchine în 


spatele clădirilor, aşteptând ordinele acestuia. El stătea 
lângă peretele unei case, împreună cu Garzhvog şi Horst, şi 
arunca priviri după colţ, încercând să vadă ce se întâmplă. 

Cornul sună încă o dată şi apoi tropăitul multor picioare 
răsună în Uru'baen. 

Groaza îl cuprinse pe Roran când văzu şir după şir 
mărşăluind pe străzile ce veneau dinspre cetate, şiruri de 
bărbaţi aspri şi disciplinaţi, neavând pe feţele lor nici cel 
mai mic semn de frică. În fruntea lor, pe un armăsar 
cenuşiu, călărea un om îndesat, lat în umeri. Purta o platoşă 
sclipitoare, bombată în afară, ca şi cum ar fi adăpostit un 
pântece considerabil, în mâna stângă el purta un scut pe 
care era pictată imaginea unui turn ce se prăbuşea peste 
un colţ golaş de stâncă. În mâna dreaptă ducea un 
buzdugan cu ţinte, pe care majoritatea oamenilor nici nu l- 
ar fi putut ridica, dar pe care el îl balansa înainte şi înapoi 
cu uşurinţă. 

Roran îşi umezi buzele. Îşi dăduse seama că bărbatul nu 
era altul decât Lordul Barst şi, dacă măcar jumătate din 
lucrurile pe care le auzise despre el erau adevărate, atunci 
Barst nu s-ar fi dus ţintă spre un adversar decât dacă ar fi 
fost absolut sigur că îl va distruge. 

Roran văzuse suficient. Îndepărtându-se de colţul clădirii, 
el spuse: 

— Nu vom aştepta. Spune-le celorlalţi să ne urmeze. 

— Vrei să fugi, Stronghammer? mormăi Nar Garzhvog. 

— Nu, spuse Roran. Vreau să atac din lateral. Numai un 
nebun ar ataca frontal o asemenea armată. Şi-acum, du-te! 

Îi dădu un brânci urgalului, apoi traversă intersecţia, 
reluându-şi poziţia în fruntea războinicilor săi. „Şi doar un 
nebun l-ar înfrunta direct pe cel pe care Galbatorix îl 
alesese să-i conducă trupele.” 

În timp ce îşi croiau drum printre clădirile înghesuite, 
Roran auzi cum soldaţii începuseră să strige: 

— Lord Barst! Lord Barst! Lord Barst! Şi izbeau pământul 
cu cizmele lor ţintuite, şi îşi loveau săbiile de scuturi. 


„Din ce în ce mai bine”, gândi Roran, dorindu-şi să fi fost 
oriunde altundeva. 

Apoi vardenii strigară şi ei, aerul se umplu de „Eragon!” şi 
„Cavalerii!”, iar oraşul răsună de scrâşnetul metalului şi de 
țipetele răniților. 

Când batalionul său ajunse cam pe unde bănuia că era 
mijlocul armatei Imperiului, Roran îşi întoarse oamenii şi 
porniră în direcţia adversarilor lor. 

— Rămâneţi grupaţi, le ordonă el. Faceţi zid cu scuturile şi, 
orice s-ar întâmpla, protejaţi-i pe magicieni. 

În curând, îi zăriră pe soldaţii din stradă - lăncieri, 
majoritatea - înghesuiți unul într-altul, înaintând spre locul 
unde se dădea bătălia. 

Nar Garzhvog slobozi un răget sălbatic, urmat de Roran şi 
de alţi războinici din batalion, şi se aruncară cu toţii spre 
şirurile de soldaţi. Aceştia strigară alarmaţi şi panica se 
răspândi printre ei, în timp ce se dădură de-a valma înapoi, 
călcându-i în picioare pe ai lor în încercarea de a-şi face loc 
să lupte. 

Urlând, Roran se aruncă asupra primului şir de oameni. 
Sângele ţâşni în jurul său când izbi cu ciocanul şi simţi cum 
metal şi oase deopotrivă cedează sub acesta. Soldaţii erau 
atât de înghesuiți unul într-altul încât nu aveau aproape nici 
o şansă. Omori patru dintre ei înainte ca unul să îndrepte o 
sabie spre el, pe care o bloca cu scutul său. 

În capătul străzii, Nar Garzhvog dobori şase oameni cu o 
singură lovitură a ghioagei sale. Soldaţii începură să se 
ridice în picioare, nebăgând în seamă rănile care i-ar fi 
imobilizat dacă ar fi putut simţi durerea, şi Garzhvog lovi 
din nou, terciuindu-i. 

Roran nu mai fu conştient decât de oamenii din faţa sa, de 
greutatea ciocanului din mână şi de caracterul lunecos al 
caldarâmului acoperit de sânge de sub picioarele lui. Rupse 
şi stâlci; se feri şi împinse; bombăni şi răcni şi ucise, ucise, 
ucise - până când, spre surprinderea sa, îşi roti ciocanul şi 
nu mai întâlni decât aer în cale. Arma sa se izbi de pământ, 


făcând să iasă scântei din caldarâm, şi o smucitură 
dureroasă îi străbătu braţul. 

Roran scutură din cap, limpezindu-şi mintea; îşi croise 
drum prin întreaga masă de soldaţi. 

Răsucindu-se, văzu că majoritatea războinicilor săi erau 
încă prinşi în lupta cu soldaţii, la dreapta şi la stânga. 
Scoţând un alt urlet, se aruncă înapoi în bătălie. 

Trei soldaţi îl încercuiră: doi cu sulițe, unul cu o sabie. 
Roran se năpusti asupra omului cu sabie, însă piciorul îi 
alunecă pe ceva moale şi umed. Chiar şi în cădere, izbi cu 
ciocanul către gleznele celui mai apropiat om. Soldatul se 
feri şi se pregăti să înfigă sabia în Roran când un elf sări în 
faţă şi, cu două lovituri rapide, îi decapita pe toţi cei trei 
soldaţi. 

Era aceeaşi elfă cu care vorbise în afara oraşului, numai că 
acum era împroşcată toată de sânge. Înainte să apuce să îi 
mulţumească, ea ţâşni pe lângă el, mişcându-şi sabia atât 
de repede încât nici n-o putea urmări şi doborând alţi 
soldaţi. 

După ce îi privise în luptă, Roran pricepuse că fiecare elf 
făcea cât cel puţin cinci oameni, fără măcar să pună la 
socoteală abilitatea lor de a arunca vrăji. Cât despre urgali, 
pur şi simplu făcea tot posibilul să nu le stea în cale, mai 
ales kullilor. Odată stârniţi, aceştia nu mai păreau să facă 
deosebirea între prieten şi duşman, iar kullii erau atât de 
mari încât le venea uşor să omoare pe cineva fără să vrea. 
Văzuse cum unul dintre ei îl strivise pe un soldat între picior 
şi zidul unei clădiri, fără să bage măcar de seamă. Un alt 
kull decapitase un soldat cu o rotire obişnuită a scutului. 

Lupta continuă alte câteva minute, până când singurii 
soldaţi rămaşi prin preajmă fură cei morţi. 

Ştergându-şi sudoarea de pe frunte, Roran cercetă strada 
cu privirea în sus şi-n jos. Puţin mai departe în oraş văzu 
rămăşiţele forţei pe care o distruseseră dispărând printre 
case pe măsură ce oamenii alergau să se alăture unei alte 
părţi din armata lui Galbatorix. Se gândi să îi urmărească 


însă bătălia principală se desfăşura mai aproape de 
marginea oraşului, şi alese să cadă în spatele soldaţilor 
atacatori şi să le rupă rândurile. 

— Pe aici! răcni el ridicându-şi ciocanul şi pornind în josul 
străzii. 

O săgeată se înfipse în marginea scutului său, şi el îşi 
ridică privirea la timp ca să vadă silueta unui om 
strecurându-se pe un acoperiş din apropiere. 

Când ieşi dintre clădirile înghesuite şi ajunse în zona 
deschisă din faţa ruinelor porţii principale a Uru'baenului, 
se trezi în faţa unei scene de o asemenea confuzie încât 
şovăi, neştiind ce să facă. 

Cele două armate se amestecaseră într-atât încât nu le 
mai puteai deosebi rândurile, şirurile sau locul în care se 
afla frontul. Tunicile purpurii ale soldaţilor erau împrăştiate 
prin piaţă, uneori în număr mic, alteori în pâlcuri mari, iar 
lupta se revărsase pe toate străzile din apropiere, cu cele 
două armate întinzându-se ca o pată. Printre combatanții 
pe care se aştepta să-i vadă, Roran zări şi zeci de pisici - 
dintre cele obişnuite, nu fermecate - atacându-i pe soldaţi, 
o privelişte sălbatică şi înspăimântătoare. Ştia că pisicile 
obişnuite urmează comenzile celor fermecate. 

Iar în centrul pieţei, călare pe armăsarul său cenuşiu, se 
afla Seniorul Barst, cu platoşa sa mare şi rotundă sclipind 
de la lumina focurilor aprinse în casele din apropiere. El îşi 
învârtea buzduganul mai iute decât ar fi putut să o facă 
orice alt om, şi cu fiecare lovitură dobora cel puţin un 
varden. Săgeţile trase înspre el se făceau nevăzute în 
flăcări portocalii, săbiile şi suliţele ricoşau din el de parcă 
era făcut din piatră, şi nici măcar forţa unui kull nu fu 
îndeajuns pentru a-l dobori de pe armăsar. Roran văzu cu 
uimire cum, cu o mişcare obişnuită a buzduganului, omul 
înveşmântat în armură zdrobi capul unui kull care îl 
atacase, spărgându-i coarnele şi ţeasta ca şi cum ar fi spart 
un 0u. 


Roran se încruntă. Cum putea să fie atât de puternic şi de 
rapid? Magia era răspunsul evident, însă şi magia aceea 
trebuia să aibă o sursă. Barst nu avea nestemate pe 
buzdugan sau pe armură, iar lui Roran nu prea îi venea a 
crede că Galbatorix i-ar fi transmis energie de la depărtare. 
Roran îşi aminti discuţia cu Eragon din noaptea de 
dinaintea salvării Katrinei din Helgrind. Eragon îi spusese 
că era aproape cu neputinţă să modifici trupul unui om în 
aşa fel încât să aibă viteza şi forţa unui elf, chiar dacă acel 
om era Cavaler - ceea ce făcea transformarea lui Eragon de 
către dragoni la Sărbătoarea Sângelui cu atât mai 
uimitoare. Părea puţin probabil ca Galbatorix să fi izbutit o 
astfel de transformare cu Barst, ceea ce îl făcea pe Roran 
să se întrebe în continuare care era sursa puterii 
nepământene a acestuia? 

Barst trase de hăţurile armăsarului, întorcându-l. Lumina 
ce sclipea pe suprafaţa platoşei sale umflate îi atrase 
atenţia lui Roran. 

Acesta simţi cum i se usucă gura şi fu cuprins de 
deznădejde. Din câte ştia, Barst nu era genul de om care să 
aibă burtă. Nu şi-ar fi îngăduit să se moleşească, iar 
Galbatorix nu ar fi ales un asemenea om ca să apere 
Uru'baen-ul. Singura explicaţie care avea sens era că Barst 
avea un Eldunari prins de trupul său, pe sub platoşa sa cu 
formă ciudată. 

Apoi strada se cutremură şi se despică, şi o crăpătură 
întunecată se ivi sub Barst şi sub armăsarul său. Gaura i-ar 
fi înghiţit pe amândoi fără nici o problemă, însă calul 
rămase suspendat în aer, de parcă ar fi avut copitele încă 
pe pământ. O trâmbă de fum în mai multe culori licări în 
jurul lui Barst, precum o aură de curcubee peticite. Valuri 
de căldură şi de frig se revărsau dinspre locul în care se 
afla, iar Roran văzu firicele de gheaţă ieşind din pământ, 
încercând să se înfăşoare în jurul picioarelor calului şi să le 
ţină pe loc. Însă gheaţa nu putea să prindă calul în 


strânsoare şi nici o altă vrajă nu părea să aibă vreun efect 
asupra omului sau a animalului. 

Barst trase din nou de hăţuri, apoi îi dădu pinteni calului şi 
porni spre un grup de elfi aflaţi lângă o casă din apropiere, 
încântând în limba străveche. Roran presupuse că ei erau 
cei care aruncaseră vrăji asupra lui Barst. 

Ridicându-şi buzduganul deasupra capului, Barst se 
aruncă în mijlocul elfilor. Aceştia se împrăştiară căutând să 
se apere, dar totul fu în zadar, căci Barst le sfărâmă 
scuturile şi le rupse săbiile, iar când îi izbi pe elfi, 
buzduganul îi strivi de parcă ar fi avut oase subţiri şi goale 
pe dinăuntru precum păsările. 

De ce nu îi ocrotiseră vrăjile lor de apărare? se întrebă 
Roran. De ce nu îl pot opri cu minţile? El este un singur om 
şi nu are decât un Eldunari cu el. 

La câţiva yarzi mai încolo, un bolovan masiv şi rotund se 
prăvăli într-o mare de trupuri încleştate, lăsând în urmă o 
pată roşie şi strălucitoare, apoi sări spre faţada unei clădiri, 
unde sfărâmă statuile aflate deasupra uşii. 

Roran se feri şi blestemă, încercând să vadă dincotro 
venise bolovanul, în partea cealaltă a oraşului, observă că 
soldaţii lui Galbatorix puseseră din nou mâna pe catapulte 
şi pe celelalte maşinării plasate pe zid. „Trag în propriul 
oraş, se gândi el. Trag în propriii lor oameni!” 

Cu un mormăit de scârbă, se întoarse cu spatele la piaţă şi 
cu faţa spre oraş. 

— Nu mai putem face nimic aici! strigă el către batalion. 
Lăsaţi-l pe Barst în seama celorlalţi. O luăm pe strada de- 
acolo! Le arătă spre stânga. Ne vom croi drum până la zid 
şi le vom ţine piept acolo! 

Nu mai auzi dacă războinicii îi răspunseră, căci pornise 
deja la drum. În spatele său, un alt bolovan se prăbuşi peste 
armatele încleştate, provocând şi mai multe ţipete de 
durere. 

Strada pe care o alesese Roran era înţesată de soldaţi, dar 
şi de elfi şi pisici fermecate, înghesuiți la uşa prăvăliei unui 


pălărier, străduindu-se din greu să ţină piept numărului 
mare de duşmani din jurul lor. Elfii strigară ceva şi o duzină 
de soldaţi căzură la pământ, însă ceilalţi rămaseră în 
picioare. 

Năpustindu-se în mijlocul soldaţilor, Roran se pierdu din 
nou în negura roşiatică a bătăliei. Sări peste unul dintre 
soldaţii căzuţi şi îşi pogori ciocanul asupra coifului unui om 
întors cu spatele. Sigur că omul murise, Roran îşi folosi 
scutul ca să-l împingă înapoi pe următorul soldat, apoi îl 
împunse cu capătul ciocanului, zdrobindu-i gâtul. 

Lângă el, Delwin fu lovit cu o suliță în umăr şi căzu într-un 
genunchi, scoțând un strigăt de durere. Rotindu-şi ciocanul 
şi mai repede decât de obicei, Roran împinse înapoi 
suliţaşul în timp ce Delwin îşi scotea sulița din rană şi se 
ridica iarăşi în picioare. 

— Retrage-te, îi zise Roran. 

Delwin clătină din cap şi strânse din dinţi. 

— Nu! 

— Retrage-te, la naiba! Este un ordin. 

Delwin blestemă, dar se supuse, şi Horst îi luă locul. Roran 
observă că fierarul sângera de la tăieturile de pe picioare şi 
braţe, dar acestea nu păreau să îl împiedice să se mişte. 

Ferindu-se de o lovitură de sabie, Roran făcu un pas în 
faţă. Păru să audă un foşnet uşor în spate, apoi un bubuit îi 
răsună în urechi, pământul se învârti în jurul său şi totul se 
cufundă în beznă. 

Se trezi cu capul zvâcnindu-i. Deasupra sa văzu cerul - 
care acum strălucea la lumina soarelui ce se înălţa - şi 
partea de dedesubt a colţului de stâncă. 

Gemând de durere, se săltă în capul oaselor. Era întins la 
baza zidului exterior al oraşului, lângă fragmentele 
însângerate ale unui bolovan de catapultă. Îi lipseau scutul 
şi ciocanul, ceea ce îl îngrijoră într-un mod foarte confuz. 

Chiar când încerca să îşi recapete echilibrul, un grup de 
cinci soldaţi se repezi spre el şi unul dintre oameni îl 


înjunghie în piept cu o suliță. Vârful armei îl împinse în zid, 
însă nu îi străpunse pielea. 

— Înşfăcaţi-l! strigară soldaţii, şi Roran simţi mâini care îl 
apucă de braţe şi de picioare. Se zbătu încercând să se 
elibereze, dar era încă slăbit şi dezorientat iar în jur erau 
prea mulţi soldaţi ca să le poată face faţă. 

Aceştia îl loveau încontinuu şi el simţea cum îşi pierde 
puterile pe măsură ce vrăjile de apărare îl protejau de 
lovituri. Lumea începu să se înceţoşeze în jurul său şi era pe 
cale să îşi piardă cunoştinţa, când tăişul unei săbii ieşi pe 
gura unuia dintre soldaţi. 

Aceştia îi dădură drumul şi Roran văzu o femeie cu părul 
negru trecând printre ei, învârtindu-şi arma cu uşurinţa 
unui războinic încercat, în câteva secunde ea îi ucise pe cei 
cinci oameni, deşi unul dintre ei izbuti să îi facă o tăietură 
superficială pe coapsa stângă. 

După aceasta, ea îi întinse mâna şi îi zise: 

— Stronghammer... 

Când îi apucă mâna, văzu că încheietura ei - expusă acolo 
unde apărătoarea tocită nu mai ajungea - era străbătută de 
cicatrici, de parcă fusese arsă sau biciuită până la os. În 
spatele femeii se vedea o fetişcană palidă, purtând o 
armură făcută din bucăţi, şi un băiat care părea să fie mai 
tânăr cu un an sau doi decât fata. 

— Cine eşti? întrebă el, ridicându-se. Chipul femeii era 
remarcabil: lat şi cu oase puternice, bronzat şi ars de vânt 
ca al unui om ce-şi petrecuse mai toată viaţa în aer liber. 

— O străină aflată în trecere, spuse ea. Îndoindu-şi 
genunchii, luă de pe jos sulița unui soldat şi i-o dădu lui. 

— Îţi mulţumesc. 

Ea făcu un semn scurt din cap, apoi porni printre clădiri 
împreună cu tinerii săi însoțitori, înaintând tot mai mult în 
oraş. 

Roran se uită după ei o clipă, pus pe gânduri, apoi îşi 
reveni şi porni în grabă ca să se alăture din nou batalionului 
său. 


Războinicii îl întâmpinară cu strigăte de uimire şi, 
îmbărbătaţi, îi atacară pe soldaţi cu şi mai multă vigoare. 
Totuşi, când Roran îşi reluă locul printre oamenii din 
Carvahall descoperi că bolovanul care îl lovise pe el îl 
omorâse pe Delwin. Mâhnirea lui se preschimbă în mânie şi 
el luptă cu şi mai multă ferocitate decât înainte, hotărât să 
pună capăt bătăliei cât mai curând. 

Numele tuturor numelor. 

TEMĂTOR dar hotărât, Eragon porni împreună cu Arya, 
Elva şi Saphira spre podiumul pe care Galbatorix stătea 
liniştit pe tronul său. 

Era mult de mers, atât de mult încât Eragon avu timp să 
cântărească în minte mai multe strategii, pe care fu nevoit 
să le abandoneze deoarece nu erau practice. Ştia că forţa 
nu avea să fie de ajuns pentru a-l învinge pe rege; ar fi fost 
nevoie şi de viclenie, şi asta era ceva ce lui îi lipsea. Totuşi, 
nu aveau de ales decât să îl înfrunte pe Galbatorix. 

Cele două şiruri de felinare care duceau către podium 
erau destul de depărtate între ele pentru ca ei patru să 
poată merge unul lângă altul. Eragon se bucura că lucrurile 
stăteau astfel, căci asta însemna că Saphira putea să se 
lupte împreună cu ei la nevoie. 

Pe măsură ce se apropiau de tron, Eragon continuă să 
studieze încăperea în care se aflau. Era o cameră ciudată 
de primire pentru un rege, se gândi el. 

În afară de calea luminată din faţa lor, cea mai mare parte 
a spaţiului era ascuns într-o beznă de nepătruns - mai mult 
chiar decât sălile piticilor de sub Tronjheim şi Farthen Dur - 
iar în aer se simţea un miros uscat, ca de mosc, care părea 
foarte familiar, deşi nu îşi dădea seama de ce. 

— Unde este Shruikan? întrebă el în şoaptă. Saphira 
adulmecă. „Îi simt mirosul, dar nu îl aud.” Elva se încruntă. 

— Iar eu nu îl simt. 

Când ajunseră la vreo treizeci de picioare de podium, se 
opriră. În spatele tronului atârnau perdele groase şi negre, 
făcute dintr-un soi de catifea, ce se întindeau până la tavan. 


Umbra în care era cufundat Galbatorix îi ascundea 
trăsăturile. Mai apoi se aplecă în faţă, la lumină, şi Eragon îi 
văzu chipul. Era lung şi uscăţiv, cu o frunte înaltă şi un nas 
ascuţit. Ochii îi erau duri ca piatra, cu foarte puţin alb pe 
lângă iris. Avea gura subţire şi largă, uşor lăsată la colţuri, 
iar barba şi mustaţa îi erau îngrijite şi negre ca smoala, 
precum straiele. Ca vârstă, părea să fie în cea de-a patra 
decadă: încă în deplinătatea forţelor, dar apropiindu-se de 
începutul declinului. Pe frunte şi la baza nasului avea riduri, 
iar pielea sa bronzată părea subţiată, de parcă nu mâncase 
decât carne de iepure şi napi toată iarna. Era lat în umeri şi 
bine făcut, iar pieptul îi părea sculptat. 

Pe cap purta o coroană de aur roşiatic, bătută cu tot soiul 
de nestemate. Coroana părea veche - mai veche chiar decât 
sala, iar Eragon se întrebă dacă nu cumva îi aparținuse 
cândva Regelui Palancar, cu multe sute de ani înainte. 

Galbatorix îşi ţinea în poală sabia. Era sabia unui Cavaler, 
asta era limpede, însă Eragon nu mai văzuse niciodată una 
ca ea. Tăişul, mânerul şi plăselele erau complet albe, în 
vreme ce nestemata încrustată în mâner era limpede ca un 
izvor de munte. Întru totul, era ceva la această armă care îl 
neliniştea pe Eragon. Culoarea ei - sau mai degrabă lipsa ei 
de culoare - îi amintea de un os albit de soare. Era culoarea 
morţii, nu a vieţii, şi părea mult mai periculoasă decât orice 
nuanţă de negru, oricât de întunecată ar fi fost aceasta. 

Galbatorix îi măsură pe rând cu privirea-i ageră, fără să 
clipească. 

— Deci aţi venit să mă omorâţi, zise el. Foarte bine, ce-ar fi 
să începem? 

Îşi ridică sabia şi îşi întinse braţele în lături, într-un gest de 
întâmpinare. 

Eragon se propti mai bine pe picioare şi îşi ridică sabia şi 
scutul. Invitaţia regelui îl tulbura. „Se joacă cu noi.” 

Ţinând în continuare lancea Dauthdaert, Elva făcu un pas 
în faţă şi începu să vorbească. Totuşi, nici un sunet nu îi ieşi 
de pe buze şi ea îl privi pe Eragon cu o expresie alarmată. 


Eragon încercă să îi atingă mintea, dar nu putu să îi simtă 
deloc gândurile; era ca şi cum nu s-ar mai fi aflat în aceeaşi 
cameră cu ei. 

Galbatorix izbucni în râs, apoi îşi aşeză din nou sabia în 
poală şi se rezemă cu spatele de tron. 

— Chiar credeai că nu ştiu de abilitatea ta, copilă? Chiar 
credeai că m-ai putea face neputincios cu un asemenea 
şiretlic mărunt şi evident? 

O, nu mă îndoiesc că vorbele tale m-ar putea răni, dar asta 
numai dacă le-aş putea auzi. Buzele sale livide se curbară 
într-un zâmbet crud, lipsit de umor. Câtă nesăbuinţă! 
Acesta era planul vostru măreț? O fată care nu poate vorbi 
decât dacă îi dau eu voie, o suliță mai bună de atârnat pe un 
perete decât de mânuit în luptă şi o colecţie de Eldunari pe 
jumătate ţicniţi din cauza bătrâneţii? Nţ-nţ-nţ. Aveam o 
părere mai bună despre tine, Arya. Şi despre tine, Glaedr, 
dar pesemne că emoţiile ţi-au întunecat judecata de când |- 
am folosit pe Murtagh ca să îl ucid pe Oromis. 

Glaedr le zise lui Eragon, Saphirei şi Aryei: „Omorâţi-l”. 
Dragonul auriu părea cât se poate de calm, însă tocmai 
seninătatea lui trăda o mânie ce întrecea orice altă emoție. 

Eragon schimbă o privire rapidă cu Arya şi cu Saphira, 
apoi porniră toţi trei către podium, în timp ce Glaedr, 
Umaroth şi ceilalţi Eldunari îi atacau mintea lui Galbatorix. 

Înainte ca Eragon să poată face mai mult de câţiva paşi, 
regele se ridică de pe jilţul său de catifea şi strigă un 
Cuvânt. Cuvântul reverberă în mintea lui Eragon şi fiecare 
părticică din făptura sa păru să vibreze drept răspuns, de 
parcă ar fi fost un instrument a cărui coardă tocmai fusese 
atinsă de un bard. În ciuda intensității reacției sale, Eragon 
nu îşi putu aminti Cuvântul; i se şterse din minte, lăsând în 
urmă numai cunoaşterea existenţei sale şi felul în care îl 
afectase. 

Galbatorix mai rosti şi alte cuvinte după primul, dar 
niciunul nu păru să aibă aceeaşi putere, iar Eragon era 
prea năucit ca să le cuprindă înţelesul. Când ultima frază 


ieşi de pe buzele regelui, o forţă îl prinse pe Eragon, 
oprindu-l în mers. Şocul îi smulse un vaiet surprins. Dădu să 
se mişte, însă era ca şi cum avea trupul fixat în piatră. Tot 
ce putea face era să respire, să privească şi, aşa cum aflase 
deja, să vorbească. 

Nu înţelegea; vrăjile sale de protecţie ar fi trebuit să îl 
apere de magia regelui. Faptul că nu o făcuseră îl lăsă cu 
senzaţia că se leagănă pe marginea unui imens abis. 

Lângă el, Saphira, Arya şi Elva păreau imobilizate şi ele. 
Înfuriat de uşurinţa cu care îi prinsese regele, Eragon îşi 
uni mintea cu Eldunarii, în lupta lor împotriva conştiinţei lui 
Galbatorix. Simţi un număr enorm de minţi ţinându-le piept 

- dragoni cu toţii, ce fredonau şi bolboroseau şi ţipau într- 
un cor nebunesc şi incoerent ce conţinea atâta durere şi 
amărăciune încât Eragon vru să se tragă înapoi, pentru a 
nu fi absorbit în nebunia lor. Erau foarte puternici, de parcă 
majoritatea fuseseră la fel de mari ca Glaedr, dacă nu chiar 
mai mari. 

Dragonii ce li se opuneau îi împiedicau să îl atace direct pe 
Galbatorix. De fiecare dată când lui Eragon i se părea că 
simte atingerea gândurilor regelui, unul dintre dragonii 
înrobiţi se năpustea spre mintea sa şi, bolborosind, îl silea 
să se retragă. Lupta împotriva dragonilor era îngreunată de 
gândurile lor sălbatice şi incoerente; să-l supui pe vreunul 
dintre ei era ca şi cum ai fi încercat să ţii la pământ un lup 
turbat. Şi erau atât de mulţi, cu mult mai mulţi decât cei pe 
care îi ascunseseră Cavalerii în Bolta Sufletelor. 

Înainte ca vreuna dintre părţi să preia controlul, 
Galbatorix, care nu părea deloc afectat de înfruntarea 
invizibilă, spuse: 

— Haideţi să-i întâlniți pe oaspeţii noştri, dragii mei. 

Un băiat şi o fată ieşiră din spatele tronului şi veniră în 
dreapta regelui. Fata părea să aibă vreo şase ani, băiatul 
vreo opt sau nouă. 

Semănau mult între ei, aşa că Eragon ghici că erau fraţi. 
Amândoi erau îmbrăcaţi în haine de noapte. Fata ţinea 


strâns braţul băiatului, ascunzându-se pe jumătate în 
spatele lui, în vreme ce băiatul părea speriat, dar hotărât. 
Chiar şi luptându-se cu Eldunarii lui Galbatorix, Eragon tot 
izbuti să simtă minţile copiilor - le putu simţi groaza şi 
confuzia - şi îşi dădu seama că sunt reali. 

— Nu-i aşa că este fermecătoare? întrebă Galbatorix, 
ridicând bărbia fetei cu un deget lung. Ce ochi mari şi ce 
păr frumos! lar el, nu-i aşa că este un flăcău chipeş? Îşi 
puse mâna pe umărul băiatului. Copiii, se zice, sunt o 
binecuvântare pentru oricine. Întâmplarea face ca eu să nu 
împărtăşesc această credinţă. Experienţa mi-a demonstrat 
că şi copiii pot fi la fel de cruzi şi de răzbunători ca adulţii. 
Singura diferenţă este că lor le lipseşte forţa de a-i supune 
pe ceilalţi voinţei lor. Puteţi să-mi daţi dreptate sau nu. 
Oricum, ştiu că voi, vardenii, vă mândriţi cu virtutea 
voastră. Vă consideraţi susţinătorii justiţiei, apărătorii 
nevinovaţilor - de parcă ar exista cineva cu adevărat 
nevinovat - şi războinici nobili ce luptă pentru îndreptarea 
unei nedreptăţi din vechime. Foarte bine, atunci; haideţi să 
punem la încercare convingerile voastre şi să vedem dacă 
sunteţi cine pretindeţi că sunteţi. Dacă nu opriţi atacul, îi 
voi omori pe ei doi - scutură umărul băiatului - şi îi voi 
omori şi dacă îndrăzniţi să mă atacați din nou... De fapt, 
dacă mă scoateţi din sărite, îi voi omori oricum, aşa că vă 
sfătuiesc să vă purtaţi frumos. Cuvintele lui părură să îi 
sperie pe copii, dar aceştia nu făcură nici o încercare de a 
fugi. 

Eragon se uită la Arya şi îşi văzu propria deznădejde 
oglindită în ochii ei. 

„Umaroth!” strigară ei. 

„Nu”, mârâi dragonul alb, luptându-se cu mintea unui alt 
Eldunari. 

„Trebuie să vă opriţi”, zise Arya. 

„Nu!” „Îi va omort”, spuse Eragon. 

„Nu! Nu ne vom da bătuţi. Nu acum!” „Destul! răcni 
Glaedr. Sunt pui în pericol!” „Şi alţi pui vor fi în pericol dacă 


nu îl ucidem pe Spărgătorul-de-ouă.” „Da, dar acum nu este 
momentul potrivit să încercăm, rosti Arya. Aşteptaţi puţin şi 
poate vom reuşi să găsim o cale de a-l ataca fără să punem 
în pericol vieţile copiilor.” „Şi dacă nu?” întrebă Umaroth. 

Nici Eragon, nici Arya nu putură găsi tăria de a răspunde. 

„Atunci vom face ceea ce trebuie făcut”, interveni Saphira. 
Eragon ura asta, dar ştia că ea avea dreptate. Nu puteau 
pune doi copii înaintea întregii Alagaesii. Dacă era posibil, 
aveau să îi salveze pe băiat şi pe fată, însă dacă nu - aveau 
să atace. Nu exista alegere. 

Când Umaroth şi Eldunarii în numele cărora vorbea se 
supuseră fără tragere de inimă, Galbatorix zâmbi. 

— Ei, aşa-i mai bine. Acum putem vorbi ca nişte fiinţe 
civilizate, fără să ne mai facem griji despre cine pe cine 
încearcă să omoare. Bătu uşor băiatul pe cap, apoi îi arătă 
treptele podiumului. Staţi jos. Fără să crâcnească, cei doi 
copii se aşezară pe treapta cea mai de jos, cât mai departe 
de rege. Apoi Galbatorix făcu un semn şi zise „Kausta”, iar 
Eragon alunecă înainte până ajunse la baza podiumului, la 
fel ca Arya, Elva şi Saphira. 

Eragon continua să fie uluit că vrăjile lor de apărare nu îi 
protejau. Se gândi la Cuvânt - oricare ar fi fost acesta - şi o 
bănuială cumplită începu să i se înfiripe în suflet. 
Deznădejdea urmă în curând. Cu toate planurile lor, cu 
toate discuţiile, grijile şi suferinţele lor, cu toate sacrificiile 
făcute, Galbatorix îi prinsese la fel de uşor ca pe nişte pisoi 
nou-născuţi. lar dacă bănuiala lui Eragon se adeverea, 
regele era şi mai grozav decât crezuseră ei. 

Totuşi, nu erau complet neajutoraţi. Îşi păstraseră 
controlul asupra minţilor lor, măcar pentru moment. Şi, din 
câte îşi putea da seama, puteau încă folosi magia... într-un 
fel sau altul. 

Privirea lui Galbatorix se îndreptă către Eragon. 

— Deci tu eşti cel care mi-a dat atâtea bătăi de cap, 
Eragon, fiu al lui Morzan... Noi doi ar fi trebuit să ne 
întâlnim mai de mult. Dacă mama ta nu ar fi fost atât de 


nesăbuită încât să te ascundă în Carvahall, ai fi crescut aici, 
în Uru'baen, ca oricare alt copil de nobil, cu toate bogăţiile 
şi îndatoririle ce decurg din aceasta, în loc să îţi pierzi 
vremea scurmând prin ţărână. Chiar şi-aşa, eşti acum aici şi 
toate acele lucruri vor fi în sfârşit ale tale. Ele ţi se cuvin 
prin naştere, sunt moştenirea ta şi eu voi avea grijă să le 
primeşti. Păru să îl studieze pe Eragon cu mai multă 
atenţie, apoi zise: Semeni mai mult cu mama ta decât cu 
tatăl tău. În cazul lui Murtagh, este exact invers. Totuşi, 
asta nu contează. Indiferent cu cine semănaţi mai mult, este 
normal ca tu şi fratele tău să mă slujiţi, întocmai precum 
părinţii voştri. 

— Niciodată, făcu Eragon, încleştându-şi fălcile. Un surâs 
subţire apăru pe chipul regelui. 

— Niciodată? Vom vedea. Îşi întoarse privirea. Şi tu, 
Saphira. Dintre toţi oaspeţii mei de astăzi, cel mai mult mă 
bucur să te văd pe tine. Ai ajuns la o frumoasă maturitate. 
Îţi aduci aminte de acest loc? Îţi aduci aminte de sunetul 
glasului meu? Am petrecut multe nopţi vorbindu-vă, ţie şi 
celorlalte ouă din grija mea, în anii în care mi-am întins 
domnia asupra Imperiului. 

„Îmi... îmi aduc aminte, un pic”, spuse Saphira, iar Eragon 
îi transmise cuvintele regelui. Ea nu voia să comunice direct 
cu regele şi nici regele nu ar fi îngăduit aşa ceva. Cea mai 
sigură cale pentru ei de a se proteja era să îşi ţină minţile la 
distanţă dacă nu era un conflict deschis. 

Galbatorix dădu din cap. 

— Şi sunt sigur că îţi vei aduce aminte şi mai multe, cu cât 
vei petrece mai mult timp între aceste ziduri. S-ar putea să 
nu îţi fi dat seama de asta la vremea respectivă, dar ţi-ai 
petrecut cea mai mare parte a vieţii într-o cameră nu foarte 
departe de aici. Aceasta este casa ta, Saphira. Aici e locul 
tău. Şi aici îţi vei face cuibul şi îţi vei depune ouăle. 

Saphira îşi miji ochii, iar Eragon simţi un dor mistuitor şi 
straniu din partea-i, amestecat cu o ură arzătoare. 

Regele trecu mai departe. 


— Arya Drottningu. Soarta, se pare, are un simţ ciudat al 
umorului, căci iată-te aici, după cum poruncisem să fii 
adusă mai de demult. Ai luat-o pe o cale mai ocolită, dar 
până la urmă ai ajuns, şi încă de bunăvoie. Asta mi se pare 
de-a dreptul amuzant. Ție nu? 

Arya îşi strânse buzele, refuzând să răspundă. Galbatorix 
chicoti. 

— Recunosc că mi-ai fost ca un ghimpe în coastă de ceva 
vreme. Nu ai provocat atâtea pagube precum băgăciosul 
acela enervant de Brom, dar nici nu ai stat degeaba. Ba 
chiar s-ar putea spune că eşti vinovată pentru întreaga 
situaţie, de vreme ce tu ai fost cea care i-a trimis oul 
Saphirei lui Eragon. Totuşi, nu îţi port pică. Dacă nu ai fi 
fost tu, Saphira poate că nu ar fi ieşit din găoace, iar eu nu 
aş fi izbutit să îmi scot ultimul duşman din ascunzătoare. 
Pentru asta, îţi mulţumesc. Şi apoi mai eşti tu, Elva. Fata cu 
pecetea unui Cavaler pe frunte. Însemnată de un dragon şi 
binecuvântată cu cele de trebuinţă pentru a observa toate 
durerile unei persoane şi tot ce le va provoca durere. Cât 
de mult trebuie să fi suferit în aceste ultime luni... Cât de 
mult trebuie că îi dispreţuieşti pe cei din jurul tău pentru 
slăbiciunile lor, chiar şi când eşti silită să le împărtăşeşti 
nefericirea. Vardenii nu au ştiut să te folosească. Astăzi voi 
pune capăt bătăliilor care te-au chinuit într-atât şi nu vei 
mai fi nevoită să înduri greşelile şi ghinioanele altora, îţi 
promit. Din când în când, s-ar putea să am nevoie de 
talentul tău, dar în rest vei putea trăi cum vei pofti şi vei 
avea parte de tihnă. 

Elva se încruntă, însă era limpede că oferta regelui o 
ispitea. Eragon îşi dădu seama că era la fel de periculos să îl 
asculţi pe Galbatorix cum era să o asculţi pe Elva. 

Galbatorix se opri şi îşi trecu degetele peste mânerul 
împletit al sabiei sale, fixându-i cu ochii săi pe jumătate 
închişi. Apoi îşi îndreptă privirea dincolo de ei, spre punctul 
din aer în care Eldunarii pluteau ascunşi de ochii tuturor, şi 
starea lui de spirit păru să se întunece. 


— Transmiteţi-i cuvintele mele lui Umaroth pe măsură ce 
le grăiesc, zise el. Umaroth! Iar ne-am întâlnit în condiţii 
neprielnice. Credeam că te-am omorât în Vroengard. 

Umaroth răspunse, iar Eragon începu să îi redea 
cuvintele: 

— Spune... 

—... că i-ai răpus doar trupul, completă Arya. 

— Asta văd şi eu, rosti Galbatorix. Unde v-au ascuns 
Cavalerii, pe tine şi pe cei aflaţi cu tine? În Vroengard? Sau 
în altă parte? Eu şi slujitorii mei am scotocit cu mare atenţie 
prin ruinele din Doru Araeba. 

Eragon şovăi înainte să transmită răspunsul dragonului, 
ştiind că avea să îl mânie pe rege, însă îşi dădu seama că nu 
avea de ales. 

— Spune... că nu îţi va împărtăşi niciodată această 
cunoştinţă de bunăvoie. 

Sprâncenele lui Galbatorix i se împreunară deasupra 
nasului. 

— Chiar aşa? Ei bine, îmi va spune el cât de curând, fie că 
vrea, fie că nu. Regele bătu în mânerul săbiei sale de un alb 
orbitor. Am luat sabia asta de la Cavalerul lui, ştiţi, când |- 
am omorât - când l-am omorât pe Vrael - în turnul de strajă 
ce se ridică deasupra Văii Palancar. Vrael îi dăduse un alt 
nume săbiei. Îi spunea Islingr, Aducătoarea-de-Lumină. Mi 
s-a părut că Vrangr este mai... potrivit. 

Vrangr însemna „strâmbă”, iar Eragon recunoscu că era 
un nume mai potrivit pentru acea sabie. 

O bubuitură înfundată se auzi în spatele lor şi Galbatorix 
surâse din nou. 

— Ah, bun. Murtagh şi Thorn ni se vor alătura în curând şi 
atunci vom putea începe aşa cum trebuie. Un alt sunet 
răsună în cameră, urmat de un şuierat ce părea să vină din 
toate direcţiile deodată. Galbatorix aruncă o privire peste 
umăr şi zise: Nu a fost frumos din partea voastră să atacați 
atât de devreme. Eu mă trezisem deja - mă trezesc mult 
înainte de revărsatul zorilor - însă l-aţi trezit pe Shruikan. 


Devine cam nervos când este obosit şi, când este nervos, 

obişnuieşte să mănânce oameni. Străjerii mei au aflat încă 
de la început că nu este bine să îl deranjeze când doarme. 
Ar fi fost mai bine pentru voi dacă le-aţi fi urmat exemplul. 

Pe măsură ce vorbea Galbatorix, perdelele din spatele 
tronului se mişcară şi se ridicară spre tavan. 

Cu un şoc, Eragon înţelese că acelea erau de fapt aripile 
lui Shruikan. 

Dragonul negru stătea încolăcit pe podea, cu capul 
aproape de tron, iar trupul său masiv forma un zid mult 
prea abrupt şi înalt pentru a putea fi urcat fără ajutorul 
magiei. Solzii săi nu aveau strălucirea celor ai Saphirei sau 
ai lui Thorn, sclipind mai degrabă cu un luciu întunecat şi 
lichid. Culoarea lor neagră ca de cerneală îi făcea să fie 
aproape opaci, conferindu-le o anumită tărie şi soliditate pe 
care Eragon nu o mai văzuse la solzii vreunui dragon; era 
ca şi cum Shruikan ar fi fost acoperit cu piatră sau cu metal, 
nu cu nestemate. 

Dragonul era enorm. La început, lui Eragon îi fu greu să 
înţeleagă că în faţa lor se afla o singură făptură. Văzu o 
parte din gâtul său şi crezu că vedea trunchiul dragonului; 
văzu o parte a unuia dintre picioarele din spate ale lui 
Shruikan şi o confundă cu o tibie. În mintea lui, cuta unei 
aripi era o întreagă aripă. De-abia când îşi ridică privirea şi 
văzu ţepii de pe spatele dragonului, Eragon înţelese cât de 
imens era Shruikan. Fiecare ţep era lat cât un trunchi de 
stejar străvechi; solzii din jurul lor aveau cel puţin un picior 
grosime, dacă nu mai mult. 

Apoi Shruikan deschise un ochi şi se uită la ei. Irisul său 
era alb-albăstriu şi palid, culoarea unui ghețar de munte, şi 
părea neobişnuit de strălucitor pe fundalul negru al solzilor 
săi. 

Uriaşul ochi al dragonului zvâcni dintr-o parte în alta, 
cercetându-le feţele. Privirea sa părea să reflecte doar furie 
şi nebunie, iar Eragon era sigur că Shruikan i-ar fi omorât 
pe loc dacă l-ar fi lăsat Galbatorix. 


Privirea intensă a ochiului enorm - mai ales încărcată de o 
răutate evidentă - îl făcu pe Eragon să vrea să fugă şi să se 
ascundă într-o vizuină cât mai adânc sub pământ. Era 
aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o aibă un iepure atunci 
când dă nas în nas cu o vietate mare şi colţoasă. 

Lângă el, Saphira mârâi, iar solzii de pe spatele ei se 
văluriră şi se ridicară ca un guler. 

Drept răspuns, jeturi de foc apărură în puţurile căscate ale 
nărilor lui Shruikan, apoi acesta mârâi şi el, acoperind-o pe 
Saphira şi umplând camera cu un huruit asemenea unei 
alunecări de bolovani. 

Pe podium, cei doi copii scânciră şi se chirciră, 
ascunzându-şi capetele între genunchi. 

— Linişte, Shruikan, făcu Galbatorix, iar dragonul negru 
amuţi din nou. Pleoapa lui se lăsă, dar nu se închise 
complet; dragonul continuă să îi privească printr-o 
deschizătură de câteva degete, ca şi cum ar fi aşteptat 
momentul potrivit ca să se arunce asupra lor. 

— Nu vă place, zise Galbatorix. Însă, la drept vorbind, nu îi 
place nimeni... nu-i aşa, Shruikan? Dragonul pufni şi 
mirosul de fum se simţi în aer. 

Eragon simţi cum îl cuprinde iarăşi deznădejdea. Shruikan 
o putea omori pe Saphira dintr-o lovitură. Şi, oricât de mare 
era încăperea, Saphira tot nu ar fi reuşit să scape de 
dragonul mare şi negru prea multă vreme. 

Deznădejdea lui se preschimbă în mânie frustrată şi el 
smuci de legă, turile invizibile care îl ţineau pe loc. 

— Cum poţi să faci aşa ceva? strigă el, opintindu-se din 
toate puterile 

— Aş vrea să ştiu şi eu asta, spuse Arya. 

Ochii lui Galbatorix părură să sclipească sub streşinile 
întunecate ale sprâncenelor. 

— Nu ai ghicit încă, elfo? 

— Aş prefera să îmi răspunzi în loc să ghicesc, replică ea. 

— Foarte bine. Însă mai întâi trebuie să faceţi ceva pentru 
a şti că vă zic adevărul. Trebuie să încercaţi să aruncaţi o 


vrajă, amândoi, şi apoi vă voi spune. Cum nici Eragon, nici 
Arya nu rostiră nimic, regele le făcu un semn cu mâna: 
Haideţi, vă făgăduiesc că nu vă voi pedepsi pentru asta. 
Acum încercaţi... Insist. 

Arya fu prima. 

— Thrautha, spuse ea, cu glasul aspru şi coborât. Eragon 
îşi dădu seama că încerca să arunce lancea Dauthdaert 
înspre Galbatorix. Însă arma nu se clinti din mâna ei. 

Apoi Eragon vorbi: 

— Brisingr! se gândi că poate legătura pe care o avea cu 
sabia îi va îngădui să folosească magia, chiar dacă Arya nu 
reuşise, însă spre dezamăgirea lui lama rămase pe loc 
licărind palid în lumina ştearsă a felinarelor. 

Privirea lui Galbatorix spori în intensitate. 

— Bănuiesc că ai înţeles deja răspunsul, elfo. Mi-a luat 
aproape un veac, dar până la urmă am găsit ce căutam: o 
cale de a-i ţine în frâu pe magicienii din Alagaesia. Căutarea 
nu a fost uşoară; cei mai mulţi oameni s-ar fi dat bătuţi din 
cauza dezamăgirii sau, chiar dacă ar fi avut răbdarea 
necesară, de teamă. Însă nu şi eu. Eu am insistat. Şi 
studiind, am descoperit ce îmi dorisem cu atâta ardoare: o 
tabletă scrisă într-un alt ţinut şi într-o altă epocă, de mâini 
ce nu aparţineau unui elf, unui pitic, unui om sau unui 
urgal. lar pe acea tabletă era scris un anumit Cuvânt - un 
nume pe care l-au vânat de-a lungul timpului toţi 
magicienii, fără o altă răsplată decât dezamăgirea cruntă. 
Galbatorix ridică un deget. Numele tuturor numelor. 
Numele limbii străvechi. 

Eragon îşi înăbuşi un blestem. Avusese dreptate. „Asta 
încerca să-mi spună acel Ra'zac”, se gândi el, amintindu-şi 
ce îi spusese unul dintre monştrii-insectă în Helgrind: 
„Aproape că a găsssit numele... Numele adevărat!” 

Oricât de descumpănitoare ar fi fost dezvăluirea lui 
Galbatorix, Eragon se agăţă de conştiinţa faptului că 
numele său nu îi putea opri pe el sau pe Arya - sau pe 
Saphira, în definitiv - să folosească magia fără limba 


străveche. Nu că asta i-ar fi ajutat prea mult. Vrăjile de 
protecţie ale regelui aveau să îi apere pe el şi pe Shruikan 
de orice vrăji ar fi aruncat ei. Totuşi, dacă regele nu ştia că 
se poate folosi magie şi fără limba străveche, sau chiar dacă 
ştia dar credea că ei nu ştiu, atunci aveau o şansă să îl 
poată lua prin surprindere şi poate chiar să îi distragă 
atenţia pentru o clipa, deşi Eragon nu era sigur cum avea 
să îl ajute asta. 

Galbatorix continuă: 

— Cu acest Cuvânt pot remodela vrăjile aşa cum orice 
magician poate stăpâni stihiile. Toate vrăjile vor fi în 
stăpânirea mea, însă eu nu voi fi stăpânit decât de cele pe 
care le aleg eu. 

„Poate că nu ştie”, se gândi Eragon, şi scânteia unei 
hotărâri i se aprinse în suflet. 

— Voi folosi numele tuturor numelor ca să-i supun pe toţi 
magicienii din Alagaesia şi nimeni nu va mai arunca o vrajă 
fără binecuvântarea mea, nici măcar elfii. Chiar acum, 
magicienii din armata voastră descoperă asta pe pielea lor. 
După ce vor înainta pe o anumită distanţă în Uru'baen, 
dincolo de poarta principală, vrăjile lor vor înceta să mai 
funcţioneze cum trebuie. O parte din farmece nu vor avea 
nici un efect, în vreme ce altele vor fi distorsionate şi vor 
sfârşi prin a afecta trupele voastre în loc de ale mele. 
Galbatorix îşi înclină capul şi rămase cu privirea pierdută, 
de parcă ar fi ascultat şoapta cuiva în ureche. A provocat 
multă confuzie în rândurile lor. 

Eragon încercă să reziste impulsului de a-l scuipa pe rege. 

— Nu contează, mormăi el. Tot vom găsi o cale să te oprim. 
Galbatorix păru că zâmbegşte sinistru. 

— Chiar aşa? Cum? Şi de ce? Gândegşte-te ce spui. Ai fi în 
stare să dai la o parte cea dintâi ocazie oferită Alagaesiei de 
a avea o pace adevărată doar ca să îţi saturi foamea ta 
exagerată de răzbunare? Vrei să le îngădui magicienilor de 
pretutindeni să îşi facă de cap în continuare indiferent de 
răul pe care îl provoacă altora? Asta mi se pare un lucru 


mai rău decât orice am făcut eu vreodată. Însă este o pură 
speculație fără rost. Cei mai buni războinici ai Cavalerilor 
nu m-au putut învinge, iar tu nu te ridici la înălţimea lor. Nu 
ai avut nici o şansă să mă înlături de la putere. Niciunul 
dintre voi nu a avut vreo şansă. 

— L-am ucis pe Durza şi i-am omorât pe Ra'zac, făcu 
Eragon. De ce nu şi pe tine? 

— Eu nu sunt atât de slab precum cei care mă slujesc. Nu 
ai putut să îl învingi nici măcar pe Murtagh, şi el este doar 
umbra unei umbre. Tatăl vostru, Morzan, era mult mai 
puternic decât oricare dintre voi, şi nici măcar el nu îmi 
putea ţine piept. Pe deasupra, rosti Galbatorix în timp ce o 
expresie crudă i se aşternu pe faţă, te înşeli dacă tu crezi că 
i-ai distrus pe Ra'zac. Ouăle din Dras-Leona nu erau 
singurele pe care le-am luat de la Lethrblaka. Am şi altele, 
ascunse altundeva. În curând vor ieşi pui din ele şi Ra'zac 
vor cutreiera iarăşi pământul, făcându-mi voia. Cât despre 
Durza, Umbrele sunt uşor de creat şi cel mai adesea nu 
prea merită osteneala. Aşa că, vezi tu, nu ai câştigat nimic, 
băiete - numai false victorii. 

Mai presus de orice, Eragon ura îngâmfarea lui Galbatorix 
şi aerul său de superioritate copleşitoare. Ar fi vrut să îşi 
verse furia pe rege şi să îl blesteme în toate felurile pe care 
le ştia, însă de dragul siguranţei copiilor îşi ţinu gura. 

„Aveţi vreo idee?” îi întrebă el pe Glaedr, Saphira şi Arya. 
„Nu”, zise Saphira. Ceilalţi nu spuseră nimic. 
„Umaroth?” „Doar să îl atacăm cât încă mai putem.” 

Trecu un minut, timp în care nimeni nu mai spuse nimic. 
Galbatorix se lăsă pe un cot şi îşi rezemă bărbia pe pumn, în 
timp ce continua să îi privească. La picioarele sale, băiatul 
şi fata plângeau încet. Deasupra, ochiul lui Shruikan 
rămânea aţintit asupra lui Eragon şi a celorlalţi, ca un 
imens felinar de un albastru îngheţat. 

Apoi auziră cum se deschid şi se închid uşile camerei şi 
sunetul unor paşi apropiindu-se - paşii unui om şi ai unui 
dragon. 


Murtagh şi Thorn apărură în curând în câmpul lor vizual. 
Se opriră lângă Saphira, iar Murtagh se înclină. 

— Domnule... 

Regele le făcu un semn, iar Murtagh şi Thorn se duseră în 
dreapta tronului. 

Când Murtagh îşi ocupă poziţia, îi aruncă o privire 
dezgustată lui Eragon; apoi îşi duse mâinile la spate, 
privind către capătul celălalt al camerei, fără să îl mai bage 
în seamă. 

— "Ţi-a luat mai mult decât mă aşteptam, rosti Galbatorix 
cu un glas aparent blajin. 

Fără să îl privească, Murtagh zise: 

— Poarta era mai avariată decât am crezut iniţial, 
domnule, şi vrăjile pe care le-aţi pus asupra ei au îngreunat 
reparația. 

— Vrei să spui că este vina mea că ai întârziat? Murtagh 
strânse din dinţi. 

— Nu, domnule. Vreau numai să explic. Totodată, o parte 
din hol era oarecum... murdară şi asta ne-a încetinit. 

— Înţeleg. Vom vorbi despre asta mai târziu; deocamdată 
sunt alte chestiuni de care trebuie să ne ocupăm. De 
exemplu, a sosit timpul ca oaspeţii noştri să întâlnească 
ultimul membru al acestei petreceri. În plus, ar fi cazul să 
avem ceva mai multă lumină aici. 

Şi Galbatorix lovi cu latul săbiei unul din braţele tronului, 
strigând cu glas puternic: 

— Naina! 

La porunca sa, sute de felinare se aprinseră de-a lungul 
pereţilor încăperii, scăldând-o într-o lumină caldă, precum 
cea a lumânărilor. În colţuri era încă întuneric, însă pentru 
prima dată Eragon putu să observe detaliile dimprejur. Zeci 
de stâlpi şi de uşi erau înşiraţi de-a lungul zidurilor şi peste 
tot se puteau zări sculpturi, tablouri şi ornamente aurite. 
Aurul şi argintul fuseseră folosite din belşug şi Eragon 
întrezări sclipirea nenumăratelor nestemate. 


Era o etalare năucitoare de bogăţie, chiar şi în comparaţie 
cu bogăţiile din Tronjheim sau din Ellesmera. 

După o clipă, observă şi altceva: un bloc de piatră cenuşie 
- granit, pesemne - înalt de opt picioare, aflat în dreapta 
lor, dincolo de spaţiul ce fusese luminat până acum. Şi de 
blocul de piatră era legată Nasuada, purtând o tunică 
simplă şi albă. Îi privea cu ochii larg deschişi, deşi nu putea 
vorbi căci avea îndesată în gură o cârpă. Părea ponosită şi 
istovită, însă teafără. 

Eragon simţi o uşurare profundă. Nu îndrăznise să spere 
că aveau să o mai găsească în viaţă. 

— Nasuada! strigă el. Eşti bine? Ea dădu din cap. 

— Te-a silit să îi juri credinţă? Ea clătină din cap. 

— Crezi că aş lăsa-o să îţi spună dacă aş fi făcut asta? 
întrebă Galbatorix. Când Eragon îşi întoarse ochii către 
rege, îl văzu pe Murtagh aruncând o privire rapidă şi 
îngrijorată spre Nasuada şi se întrebă care ar putea fi 
semnificaţia acestui gest. 

— Ei bine, ai făcut-o? întrebă Eragon pe un ton provocator. 

— Întâmplarea face că nu. Am hotărât să aştept să vă 
strâng pe toţi laolaltă. Acum, că am realizat şi asta, niciunul 
dintre voi nu va pleca de aici până nu îmi veţi jura credinţă 
şi până nu voi afla numele voastre adevărate. De aceea 
sunteţi aici. Nu ca să mă omorâţi, ci ca să vă plecaţi în faţa 
mea şi să puneţi odată capăt acestei răzmeriţe dăunătoare. 

Saphira mârâi din nou, iar Eragon zise: 

— Nu ne vom da bătuţi. Cuvintele sale sunau slab şi 
inofensiv, chiar şi în urechile lui. 

— Atunci ei vor muri, replică Galbatorix, arătând spre cei 
doi copii. Şi astfel, sfidarea ta nu va schimba nimic. Nu pari 
să pricepi; aţi pierdut deja. Afară bătălia nu merge deloc 
bine pentru prietenii voştri. În curând, oamenii mei îi vor 
sili să se predea şi astfel se va isprăvi acest război. Luptaţi 
cum poftiţi. Negaţi ce-i în faţa voastră, dacă asta vă face să 
vă simţiţi mai bine. Însă nimic din ce veţi face nu vă mai 
poate schimba soarta, nici pe cea a Alagaesiei. 


Eragon refuză să creadă că el şi Saphira aveau să îşi 
petreacă restul vieţii supunându-se lui Galbatorix. Saphira 
simţea la fel, iar mânia ei se alătură mâniei sale, arzând 
orice urmă de teamă şi de precauţie, şi atunci el rosti: 

— Vae weohnata ono vergari, eka thăet otherum. Te vom 
omori, îţi jur. 

Pentru o clipă, Galbatorix păru enervat; apoi rosti din nou 
Cuvântul - şi alte cuvinte din limba străveche - astfel încât 
jurământul pe care îl grăise Eragon păru să îşi piardă orice 
înţeles; cuvintele îi rămaseră în minte ca un mănunchi de 
frunze uscate, golite de orice putere de a da un impuls sau 
de a inspira. 

Buza de sus a regelui se curbă într-un rânjet. 

— Nu ai decât să juri ce vrei. Jurămintele nu te vor lega 
decât dacă le voi îngădui eu să o facă. 

— Tot te voi omori, murmură Eragon. Ştia că, dacă avea să 
îl înfrunte în continuare, asta putea să-i coste viaţa pe cei 
doi copii, însă Galbatorix trebuia să fie ucis, iar dacă preţul 
morţii sale era moartea băiatului şi a fetei, atunci acesta era 
un preţ pe care Eragon era gata să îl accepte. Ştia că avea 
să se urască pentru asta. Ştia că feţele copiilor aveau să îi 
apară în vise pentru tot restul vieţii. Însă dacă nu îl înfrunta 
pe Galbatorix, totul avea să fie pierdut. 

„Nu şovăi, zise Umaroth. Acum este timpul să loveşti.” 

Eragon ridică vocea. 

— De ce nu vrei să te lupţi cu mine? Eşti laş? Sau eşti prea 
slab ca să te pui cu mine? De-aia te ascunzi în spatele 
acestor copii ca o babă speriată? 

„Eragon...”, rosti Arya pe un ton alarmat. 

— Nu sunt singurul care a adus un copil astăzi aici, replică 
regele, cu ridurile de pe chip adâncindu-i-se. 

— Este o diferenţă: Elva a acceptat să vină. Dar nu mi-ai 
răspuns la întrebare. De ce nu vrei să lupţi? Oare ţi-ai 
petrecut atât de mult timp pe tron mâncând dulciuri încât 
ai uitat să mânuieşti o sabie? 

— Nu ai vrea să te lupţi cu mine, puiule, mormăi regele. 


— Demonstreaz-o, atunci. Dă-mi drumul şi înfruntă-mă în 
luptă dreaptă. Arată-ne că încă mai eşti un războinic de 
temut. Sau trăieşte cu gândul că eşti un laş smiorcăit care 
nu îndrăzneşte să înfrunte nici măcar un singur adversar 
fără ajutorul Eldunarilor. L-ai ucis pe Vrael însuşi! De ce te 
temi de mine? De ce... 

— Destul! îl întrerupse Galbatorix. O roşeaţă îi apăruse în 
obrajii supţi. Apoi, ca argintul-viu, starea sa de spirit se 
schimbă şi el îşi rânji dinţii într-un zâmbet înfricoşător. Bătu 
darabana în braţul jilţului. Nu am dobândit acest tron 
acceptând toate provocările ce îmi erau aruncate în faţă. 
Nici nu l-am păstrat înfruntându-mi duşmanii în „luptă 
dreaptă”. Ce trebuie să înveţi tu, puiule, este că nu 
contează cum obţii victoria câtă vreme o obţii. 

— 'Te înşeli. Contează, făcu Eragon. 

— Îţi voi aminti de asta când îmi vei fi jurat credinţă. 
Totuşi... Galbatorix bătu uşor în mânerul săbiei. De vreme 
ce ţii neapărat să te lupţi, îţi voi îndeplini dorinţa. Licărul de 
speranţă pe care îl simţi Eragon se stinse când Galbatorix 
adăugă: însă nu cu mine, ci cu Murtagh. 

La auzul acestor cuvinte, Murtagh îi aruncă o căutătură 
mânioasă lui Eragon. 

Regele îşi mângâie barba. 

— Aş vrea să ştiu, o dată pentru totdeauna, care din voi 
este războinicul mai destoinic. Veţi lupta cu forţele proprii, 
fără magie sau Eldunari, până ce unul din voi nu va mai 
putea continua. Nu aveţi voie să vă omorâţi - asta v-o 
interzic - însă în afară de moarte voi permite aproape orice. 
Cred că va fi destul de distractiv să văd fraţii luptând între 
ei. 

— Nu, spuse Eragon. Nu fraţi. Fraţi vitregi. Brom a fost 
tatăl meu, nu Morzan. 

Pentru prima oară, Galbatorix păru surprins. Apoi colţul 
gurii i se răsuci în sus. 

— Bineînţeles. Ar fi trebuit să îmi dau seama; adevărul îţi 
era pus pe faţă, pentru cine ştia după ce să se uite. Acest 


duel va fi şi mai potrivit, în acest caz. Fiul lui Brom 
împotriva fiului lui Morzan. Soarta chiar are un simţ ciudat 
al umorului. 

Murtagh fu luat şi el prin surprindere. Îşi controla chipul 
prea bine pentru ca Eragon să-şi dea seama dacă această 
noutate îi făcea plăcere sau îl supăra, însă Eragon ştia că îl 
tulburase. Dacă atenţia lui Murtagh era distrasă, lui Eragon 
avea să îi fie şi mai uşor să-l învingă. Şi chiar avea de gând 
să-l învingă, în ciuda sângelui pe care îl împărtăşeau. 

— Letta, rosti Galbatorix, cu o mişcare uşoară din mână. 
Eragon se clătină când vraja care îl ţinea prizonier dispăru. 
Apoi regele spuse: 

— Ganga aptr, iar Arya, Elva şi Saphira alunecară în spate, 
lăsând un spaţiu larg între ei şi podium. Regele murmură şi 
alte cuvinte şi cele mai multe dintre felinarele din cameră 
se stinseră, astfel încât spaţiul din faţa tronului rămase cel 
mai luminat loc din încăpere. 

— Hai, îi zise Galbatorix lui Murtagh. Luptă-te cu Eragon, 
ca să vedem care dintre voi este mai priceput. 

Strâmbându-se, Murtagh se duse până într-un loc aflat la 
doar câţiva yarzi de Eragon. O scoase pe Zar'roc - tăişul 
săbiei purpurii arăta de parcă ar fi fost deja acoperit de 
sânge - apoi îşi ridică scutul şi se aşeză într-o poziţie 
ghemuită. 

După ce le privi pe Saphira şi pe Arya, Eragon îi urmă 
exemplul. 

— Şi-acum, luptaţi-vă! strigă Galbatorix bătând din palme. 
Asudând, Eragon începu să se mişte către Murtagh, iar 
Murtagh se apropie de el. 

Mugşchi contra metal. 

RORAN icni şi sări într-o parte când un horn de cărămidă 
se izbi de sol în faţa sa, urmat de trupul unuia dintre arcaşii 
Imperiului. 

Îşi scutură năduşeala din ochi, apoi ocoli cadavrul şi 
mormanul de cărămizi împrăştiate, sărind de pe-o palmă 


liberă de pământ pe alta, aşa cum obişnuia să sară pe 
pietrele râului Anora. 

Bătălia mergea rău. Măcar atâta lucru era clar. El şi 
războinicii săi rezistaseră cel puţin un sfert de ceas lângă 
zidul exterior, respingând valurile de soldaţi care veneau, 
însă apoi se lăsaseră iar atraşi de către ei printre clădiri. Se 
pare că aceasta fusese o greşeală. Lupta pe străzi era 
disperată, sângeroasă şi confuză. Batalionul lui fusese 
împrăştiat şi doar puţini războinici rămăseseră lângă el - 
majoritatea oameni din Carvahall, împreună cu patru elfi şi 
câţiva urgali. Restul erau risipiţi pe străduţele din 
apropiere, luptând pe cont propriu, fără a fi comandaţi. 

Ce era şi mai rău, pentru un motiv pe care elfii şi ceilalţi 
magicieni nu-l puteau explica, magia părea să nu mai 
funcţioneze cum ar fi trebuit. Descoperiseră asta când unul 
dintre elfi încercase să-l omoare cu o vrajă pe un soldat, 
doar ca să vadă în schimb un războinic varden căzând mort, 
devorat de mulţimea de cărăbuşi pe care elful tocmai îi 
invocase. Moartea războinicului îi provocă lui Roran o 
senzaţie de greață; era un fel de a muri cumplit şi fără sens 
şi i s-ar fi putut întâmpla oricăruia dintre ei. 

Departe, în dreapta lor, în apropierea porţii principale, 
Lordul Barst încă se mai dezlănţuia în mijlocul corpului 
principal al armadei vardenilor. Roran îl zări de câteva ori: 
coborâse de pe cal şi se învârtea printre oameni, elfi şi 
pitici, aruncându-i într-o parte cu uriaşul său buzdugan 
negru de parcă ar fi fost popice. Nimeni nu-l putea opri pe 
bărbatul mătăhălos, cu atât mai puţin să îl rănească, iar cei 
aflaţi în preajmă încercau să stea la distanţă de arma sa 
înfricoşătoare. 

Roran îl văzu şi pe Regele Orik împreună cu un grup de 
pitici tăindu-şi drum printr-un grup de soldaţi. Coiful 
încrustat cu pietre preţioase al lui Orik scânteia în lumină în 
timp ce el îşi rotea puternicul său ciocan de luptă, Volund. 
În spatele lui, războinicii răcneau: 

— Vor Orikz korda! 12 


Cincizeci de paşi mai încolo, Roran o zări pe Regina 
Islanzadi prinsă în luptă, cu mantia ei roşie fluturând şi 
armura strălucitoare luminând ca o stea în grămada 
întunecată de trupuri. În jurul capului ei zbura corbul alb 
ce o însoțea peste tot. Atât cât reuşi să vadă din ce făcea 
Islanzadi, îndemânarea, sălbăticia şi curajul acesteia îl 
impresionară pe Roran. Îi amintea de Arya, însă după 
părerea sa regina părea a fi un războinic mult mai puternic. 

Un grup de cinci soldaţi năvăli de după colţul unei case şi 
aproape intră în Roran. Strigând, aceştia îşi ridicară suliţele 
şi făcură tot posibilul să îl înţepe, ca pe un pui la frigare. El 
se lăsă brusc în jos, apoi sări în lături şi vâri sulița pe care o 
avea în gâtul unuia dintre oameni. Soldatul mai rămase încă 
un minut în picioare, dar nu mai putea respira cum se 
cuvine şi în curând se prăbuşi, încurcându-se în picioarele 
tovarăşilor săi. 

Roran prinse ocazia şi începu să înjunghie şi să taie 
orbeşte. Unul dintre soldaţi reuşi să îl lovească pe Roran în 
umărul drept, iar Roran simţi - o senzaţie deja familiară - 
cum îi scade puterea când vrăjile de protecţie respinseră 
tăişul. 

Fu surprins să vadă că vrăjile îl protejau încă. Cu doar 
câteva clipe înainte, ele nu reuşiseră să oprească marginea 
unui scut care îi zdrelise pielea obrazului stâng. Îşi dori ca, 
orice se întâmpla cu magia, să se termine într-un fel sau 
altul. Căci aşa, nu îndrăznea să rişte a se expune nici la cea 
mai mică lovitură. 

Roran se îndreptă către ultimii doi soldaţi, însă înainte de 
a ajunge la ei un fulger de oţel scânteie şi capetele celor doi 
căzură pe caldarâm cu o expresie de surpriză pe faţă. 
Trupurile se prăbuşiră şi în spatele lor Roran o văzu pe 
vânzătoarea de ierburi, Angela, înveşmântată în armura ei 
neagră cu verde şi ţinându-şi toiagul-sabie. Lângă ea se afla 
o pereche de pisici fermecate, una având forma unei fete cu 
părul tigrat, cu dinţii ascuţiţi, însângeraţi, şi cu un jungher 


lung în mână, cealaltă având forma unui animal. Se gândi 
că poate era Solembum, dar nu era sigur. 

— Roran! Ce bucurie să te văd, spuse vânzătoarea de 
ierburi, cu un zâmbet ce părea mult, mult prea vesel ţinând 
seama de împrejurări. Închipuie-ţi, să ne întâlnim aici! 

— Mai bine aici decât în mormânt! strigă el, ridicând o 
suliță rămasă fără stăpân şi azvârlindu-i-o unuia dintre 
oamenii săi, aflat pe stradă. 

— Bine zis! 

— Credeam că te-ai dus cu Eragon. Ea clătină din cap. 

— Nu mi-a cerut să merg şi nu m-aş fi dus nici dacă mi-ar 
fi cerut. Nu sunt pe măsura lui Galbatorix. De altfel, Eragon 
are Eldunarii care pot să-l ajute. 

— Ştiai? întrebă el, uimit. 

Ea îi făcu cu ochiul pe sub marginea coifului. 

— Ştiu o mulţime de lucruri. 

El mormăi şi îşi băgă umărul sub scut, după care se 
aruncă spre alt grup de soldaţi. Vânzătoarea de ierburi şi 
pisicile fermecate i se alăturară, împreună cu Horst, 
Mandel şi alţi câţiva. 

— Unde ţi-a ciocanul? strigă Angela, în vreme ce-şi 
învârtea toiagul tăios, parând şi tăind în acelaşi timp. 

— L-am pierdut! L-am scăpat pe jos. 

Cineva urlă de durere în spatele său. Imediat ce îndrăzni 
să o facă, Roran privi înapoi şi îl văzu pe Baldor ţinându-şi 
ciotul braţului drept. Mâna sa zvâcnea, căzută pe caldarâm. 

Roran alergă înapoi către el, sărind peste câteva cadavre 
aflate în drum. Horst se afla deja lângă fiul său, ţinându-l la 
distanţă pe soldatul ce îi tăiase mâna lui Baldor. 

Scoţându-şi pumnalul, Roran tăie o fâşie din tunica unui 
soldat căzut, apoi o legă în jurul ciotului braţului lui Baldor, 
oprind sângerarea. 

Vânzătoarea de ierburi îngenunche lângă ei, iar Roran îi 
spuse: 

— Îl poţi ajuta? 

Ea clătină din cap. 


— Nu aici. Dacă folosesc magia, ar putea să îl ucidă. Dar 
dacă îl puteţi scoate din oraş, cred că elfii îi pot salva mâna. 
Roran ezită. Nu credea că-şi poate permite să renunţe la 
un om care să îl scoată teafăr pe Baldor din Uru'baen. Însă 
fără o mână, Baldor va avea viaţă grea, iar Roran nu voia 

să-l condamne la aşa ceva. 

— Dacă nu-l duci tu, o să îl duc eu, urlă Horst. 

Roran se lăsă brusc în jos, în timp ce un bolovan mare cât 
un mistreţ îi trecu pe deasupra capului şi ricoşa în faţada 
unei case, spulberând în aer bucăţi de zidărie. Înăuntrul 
clădirii, cineva ţipă. 

— Nu. Avem nevoie de tine. Întorcându-se, Roran fluieră şi 
alese doi războinici: bătrânul cizmar Loring şi un urgal. 
Duceţi-l la vracii elfi cât de repede puteţi, spuse el 
împingându-l pe Baldor către ei. În drum, Baldor îşi ridică 
mâna de pe jos şi şi-o îndesă sub platoşă. 

Urgalul mârâi şi spuse, cu un accent atât de puternic că 
Roran abia îl înţelese: 

— Nu! Eu rămân. Eu lupt! Şi îşi lovi sabia de scut. 

Roran păşi în faţă, apucă unul din coarnele creaturii şi 
trase de el până ce aproape îi răsuci gâtul urgalului. 

— Vei face cum spun eu, mârâi Roran. În plus, nu este o 
sarcină uşoară. Protejează-l şi vei câştiga multă glorie, 
pentru tine şi pentru tribul tău. 

Ochii urgalului se luminară. 

— Multă glorie? spuse el, mestecând cuvintele între dinţii 
săi puternici. 

— Multă glorie! întări Roran. 

— O voi face, Stronghammer! 

Cu o senzaţie de uşurare, Roran îi privi pe cei trei plecând, 
îndreptându-se către zidul exterior pentru a ocoli cea mai 
mare parte a spaţiului de luptă. Fu mulţumit să vadă că şi 
pisica fermecată cu formă umană se luase după ei; sălbatica 
fată cu părul tigrat îşi legăna capul dintr-o parte în alta, 
adulmecând aerul. 


Apoi un alt grup de soldaţi îi atacă şi Baldor îi ieşi cu totul 
din minte lui Roran. Detesta să lupte folosind o suliță în loc 
de ciocan, dar se descurcă, şi după o vreme strada se linişti 
din nou. Ştia că răgazul va fi scurt. 

Se folosi de ocazie ca să se aşeze pe pragul unei case şi să- 
şi tragă răsuflarea. Soldaţii păreau la fel de neobosiţi, însă 
el putea simţi epuizarea îngreunându-i braţele şi picioarele. 
Se îndoia că mai putea rezista multă vreme fără să facă o 
greşeală fatală. 

Stătea gâfâind şi asculta răcnetele şi ţipetele ce veneau 
dinspre poarta principală, sfărâmată, a Uru'baenului. Era 
greu de spus, din toată acea hărmălaie, ce se întâmpla, însă 
bănuia că vardenii erau împinşi înapoi, căci zgomotul părea 
să se îndepărteze treptat. În mijlocul zarvei putea auzi 
trosnetul regulat al buzduganului Lordului Barst izbind 
războinic după războinic, fiecare lovitură fiind urmată de o 
intensificare a ţipetelor. 

Roran se ridică. Dacă mai stătea mult, ar fi început să îi 
înţepenească muşchii. La o clipă după ce părăsise pragul 
uşii, conţinutul unei oale de noapte împroşcă exact locul în 
care se aflase el. 

— Asasinilor! strigă o femeie de undeva de deasupra, apoi 
o pereche de obloane se închiseră cu zgomot. 

Roran pufni şi îşi croi drum printre cadavre, conducându- 
şi războinicii care îi mai rămăseseră către cea mai 
apropiată încrucişare de străzi. 

Se opriră, prudenţi, când un soldat alergă pe lângă ei cu o 
expresie de panică pe faţă. Imediat în urma lui alerga o 
haită de pisici urlând, cu sânge prelingându-li-se din blana 
din jurul botului. 

Roran zâmbi şi porni iar înainte. 

Se opri o secundă mai târziu, când un grup de pitici cu 
bărbile roşii alergară spre ei venind dinspre centrul 
oraşului. 

— Pregătiţi-vă! strigă unul dintre ei. Avem pe urme o haită 
întreagă de soldaţi, cel puţin o sută. 


Roran privi intersecţia pustie din spatele piticilor. 

— Poate că i-aţi pierdut... începu el, apoi se opri, căci o 
linie de tunici purpurii apăru de după colţul unei clădiri, la 
câteva sute de paşi mai încolo. Alţi şi alţi soldaţi le urmară, 
revărsându-se în stradă precum un roi de furnici roşii. 

— Înapoi! răcni Roran. Înapoi! „Trebuie să găsim un loc 
unde să ne putem apăra.” Zidul exterior era prea departe şi 
niciuna dintre case nu era destul de mare pentru a avea 
curte interioară. 

În timp ce alergau pe stradă, aproximativ o duzină de 
săgeți aterizară în jurul lui şi al războinicilor săi. 

Roran se împiedică şi căzu, zvârcolindu-se, în vreme ce un 
junghi de durere îi fulgeră şira spinării. Se simţea de parcă 
cineva l-ar fi împuns cu un drug mare de fier. 

O secundă mai târziu, vânzătoarea de ierburi era lângă el. 
Aceasta smuci ceva aflat în spatele lui, iar Roran ţipă. Apoi 
durerea se potoli iar el putu să vadă din nou limpede. 

Vânzătoarea de ierburi îi arătă săgeata cu vârful 
însângerat înainte de a o azvârli într-o parte. 

— Platoşa a reuşit s-o oprească, spuse ea, ajutându-l să se 
ridice. Scrâşnind din dinţi, Roran alergă împreună cu ea ca 
să-şi ajungă din urmă grupul. Fiecare pas era dureros şi, 
dacă se apleca prea tare de mijloc spatele îi zvâcnea atât de 
tare încât aproape că nu se mai putea mişca. 

Nu văzu nici un loc potrivit ca să îşi instaleze o poziţie, iar 
soldaţii se apropiau din ce în ce mai tare, aşa că răcni: 

— Opriţi-vă! Aşezaţi-vă în formaţie! Elfii în părţi! Urgalii în 
faţă şi la mijloc! 

Roran îşi luă locul în fruntea lor, împreună cu Darmmen, 
Albriech, urgalii şi unul dintre piticii cu barbă roşie. 

— Deci tu eşti cel căruia i se spune Stronghammer, zise 
piticul în timp ce priveau cum soldaţii înaintează. Am luptat 
alături de fratele tău de suflet, în Farthen Dur. Este o cinste 
pentru mine să lupt şi alături de tine. 

Roran mormăi. lot ce spera era că se va putea ţine pe 
picioare. 


Apoi soldaţii năvăliră peste ei, împingându-i înapoi prin 
simpla lor greutate. Roran îşi băgă umărul în scut şi 
împinse cu toată puterea. Săbii şi sulițe se înfipseră prin 
golurile lăsate în zidul de scuturi suprapuse; simţi una 
zgâriindu-l într-o parte, dar platoşa sa îl proteja. 

Elfii şi urgalii se dovediră nepreţuiţi. Ei rupseră rândurile 
soldaţilor şi le făcură loc lui Roran şi celorlalţi războinici să 
îşi mişte armele. Cu coada ochiului, Roran îl văzu pe pitic 
împungându-i pe soldaţi în picioare şi în pântece, făcându-i 
pe mulţi să cadă. 

Însă numărul soldaţilor părea să nu se mai termine şi 
Roran se văzu nevoit să dea înapoi, pas cu pas. Nici măcar 
elfii nu putură să stăvilească valul de oameni, oricât de mult 
încercară. Othiara, elfa cu care Roran vorbise înainte de a 
pătrunde în oraş, muri cu o săgeată înfiptă în gât, iar elfii 
rămaşi primiră nenumărate răni. 

Roran fu şi el rănit de mai multe ori: o tăietură în partea 
de sus a gambei drepte, care l-ar fi paralizat dacă ar fi fost 
puţin mai sus; o altă tăietură pe coapsa aceluiaşi picior, 
unde o sabie alunecase pe marginea platoşei sale; o 
zgârietură urâtă pe gât, unde se lovise singur cu propriul 
scut; o lovitură de cuţit pe partea interioară a piciorului 
drept, care din fericire nu-i atinsese arterele principale; şi 
mai multe vânătăi decât putea număra el. Se simţea de 
parcă fiecare părticică din el ar fi fost bătută zdravân cu un 
ciocan de lemn şi apoi nişte neîndemânatici l-ar fi folosit 
drept ţintă pentru aruncarea cu cuțitul. 

Părăsi de câteva ori prima linie ca să-şi odihnească braţele 
şi să-şi tragă răsuflarea, dar de fiecare dată reintră repede 
în luptă. 

Apoi clădirile se dădură la o parte din jurul lor şi Roran 
înţelese că soldaţii reuşiseră să îi împingă în piaţa din faţa 
porţii sfărâmate a Uru'baenului, iar acum aveau duşmani şi 
în spate, şi în faţă. 

Riscă o privire peste umăr şi văzu că elfii şi vardenii se 
retrăgeau din faţa lui Barst şi a soldaţilor acestuia. 


— La dreapta! răcni Roran. La dreapta! Sus, spre clădire! 
Arătă cu sulița sa însângerată. 

Cu oarecare greutate, războinicii adunaţi în spatele lui se 
strecurară în lateral, până pe treptele unei imense clădiri 
din piatră, ce avea în faţă un şir dublu de coloane înalte cât 
copacii din Şiră. Printre coloane, Roran zări căscată forma 
întunecată a unei arcade destul de mari ca să poată intra pe 
sub ea măcar Saphira, dacă nu Shruikan. 

— Sus! Sus! răcni Roran, şi oameni, pitici, elfi şi urgali 
alergară cu el către capătul scărilor. Odată ajunşi acolo, se 
aşezară printre coloane şi respinseră valul de soldaţi care 
năvăliseră pe urmele lor. Din poziţia lor dominantă, aflată 
cam la douăzeci de picioare deasupra nivelului străzilor, 
Roran văzu că Imperiul aproape reuşise să îi împingă pe 
vardeni şi pe elfi înapoi prin gaura căscată în zidul exterior. 

„Vom fi înfrânți”, gândi el, cuprins brusc de deznădejde. 

Soldaţii năvăliră din nou pe scări. Roran se feri de o suliță 
şi îl lovi pe posesorul acesteia în pântece, răsturnându-i pe 
el şi pe alţi doi în jos pe scări. 

Dinspre una dintre balistele aflate pe un turn din 
apropiere, o javelină13 brazdă aerul îndreptându-se către 
Lordul Barst. Când ajunse la câţiva yarzi de acesta, javelina 
izbucni în flăcări apoi se prăbuşi în ţărână, asemenea 
tuturor săgeţilor trase către bărbatul împlătoşat. 

„Trebuie să îl omoram”, gândi Roran. Dacă Barst cădea, 
atunci mai mult ca sigur soldaţii vor ceda şi îşi vor pierde 
încrederea. Dar, dat fiind că nici elfii, nici kullii nu reuşiseră 
să îl oprească, părea puţin probabil ca altcineva să o poată 
face, cu excepţia lui Eragon. 

Chiar şi în timp ce se lupta, Roran continua să arunce 
priviri către silueta masivă, împlătoşată, cu speranţa că va 
vedea ceva ce i-ar putea arăta cum să îl înfrângă. Observă 
că Barst şontâcăia uşor, ca şi cum ar fi fost cândva rănit la 
genunchiul sau şoldul stâng. Iar bărbatul părea puţin mai 
lent decât până acum. 


Deci avea şi el limitele lui, gândi Roran. Sau, mai bine zis, 
acel Eldunari avea limitele lui. 

Cu un răcnet, pară sabia soldatului care îl atacase. 
Smucindu-şi scutul, îl izbi pe soldat sub falcă, omorându-l 
instantaneu. 

Roran îşi pierduse răsuflarea şi rănile îl vlăguiseră, aşa că 
se retrase în spatele unei coloane şi se sprijini de aceasta. 
Tuşi şi scuipă; scuipă cu sânge, dar se gândi că era din 
cauza faptului că îşi muşcase interiorul obrazului, şi nu 
pentru că ar fi avut vreun plămân perforat. Cel puţin aşa 
spera. Coastele îl dureau destul de tare; probabil că una 
dintre ele era ruptă. 

Un strigăt puternic se ridică dintre vardeni, şi Roran, 
uitându-se de după coloană, o văzu pe Regina Islanzadi 
împreună cu alţi unsprezece elfi călărind prin mijlocul 
încleştării către Lordul Barst. Din nou, pe umărul stâng al 
lui Islanzadi se afla corbul alb, şi acesta croncăni şi îşi ridică 
aripile pentru a-şi menţine mai bine echilibrul pe suportul 
mişcător. Islanzadi ţinea în mână sabia, în timp ce restul 
elfilor purtau sulițe, de ale căror vârfuri în formă de frunză 
erau prinse flamuri. 

Roran se sprijini de coloană, simțind cum creşte speranţa 
în el. 

— Omoară-l, mormăi el. 

Barst nu făcu nici o mişcare să îi evite pe elfi, ci rămase 
aşteptându-i, cu picioarele răşchirate şi cu buzduganul şi 
scutul într-o parte, de parcă nu ar fi avut nevoie să se 
apere. 

Pe străzi, lupta se domoli până se opri definitiv, în timp ce 
toţi se întoarseră să privească ce avea să se întâmple. 

Cei doi elfi din frunte îşi coborâră suliţele şi caii lor ţâşniră 
în galop, cu muşchii de sub pielea lor lucioasă 
contractându-se şi decontractându-se în vreme ce 
străbăteau în goană scurta distanţă care îi separa de Barst. 
Pentru o clipă, păru că Barst nu va rezista; părea imposibil 
ca un luptător pedestru să facă faţă unui asemenea atac. 


Suliţele n-au mai ajuns niciodată la Barst. Vrâjile lui de 
protecţie le opriră la o distanţă de-un braţ de corpul său şi 
mânerele se sfărâmară în mâinile elfilor, în locul lor 
rămânând doar nişte cioturi de lemn inutile. Atunci Barst îşi 
ridică buzduganul şi scutul şi lovi cu ele din părţi capetele 
cailor, rupându-le acestora gâtul şi omorându-i. 

Caii se prăbuşiră şi elfii de pe ei săriră într-o parte, 
răsucindu-se prin aer. 

Următorii doi elfi nu avură timp să schimbe direcţia 
înainte de a ajunge la Barst. Asemenea predecesorilor lor, 
aceştia îşi rupseră suliţele în vrăjile lui de protecţie şi apoi 
săriră şi ei de pe cai, în timp ce Barst dobori animalele. 

Între timp, ceilalţi opt elfi, printre care şi Islanzadi, reuşiră 
să îşi întoarcă şi să îşi ţină în frâu armăsarii. Merseră la 
trap, formând un cerc în jurul lui Barst, cu armele 
îndreptate spre el, pe când cei patru elfi pedeştri îşi traseră 
săbiile şi avansară prudent către Barst. 

Bărbatul râse şi îşi ridică scutul, pregătindu-se pentru 
atacul lor. Lumina i se strecură pe sub coif şi, chiar şi de la 
distanţă, Roran putu vedea că avea o faţă lată, cu fruntea 
teşită şi pomeţii proeminenţi. Într-un fel, îi amintea de faţa 
unui urgal. 

Cei patru elfi alergară spre Barst din patru direcţii diferite 
şi tăiară şi înjunghiară în acelaşi timp. Barst pară una 
dintre săbii cu scutul, devie alta cu buzduganul şi îşi lăsă 
vrăjile de protecţie să oprească tăişurile celor doi elfi din 
spatele său. Râse din nou şi îşi flutură arma. 

Un elf cu părul argintiu se aruncă într-o parte şi 
buzduganul trecu pe deasupra lui, fără să-l atingă. 

De două ori îşi flutură buzduganul Barst şi de două ori elfii 
îl evitară. Barst nu arătă nici un semn de nervozitate, ci se 
ghemui în spatele scutului său şi pândi, ca un urs ce-l 
aşteaptă pe-acela destul de nebun ca să se aventureze în 
bârlogul său. 

În afara cercului de elfi, un grup de soldaţi cu halebarde 
luă iniţiativa să se arunce urlând asupra Reginei Islanzadi şi 


a tovarăşilor acesteia. Fără să se oprească, regina îşi ridică 
sabia deasupra capului şi, la semnalul ei, o ploaie de săgeți 
zbârnâitoare ţâşni din rândurile vardenilor şi puse soldaţii 
la pământ. 

Roran strigă tulburat, împreună cu mare parte dintre 
vardeni. 

Barst se strecurase din ce în ce mai aproape de cadavrele 
celor patru cai pe care îi omorâse, iar acum păşise între ele, 
astfel încât trupurile formau de fiecare parte a sa câte un 
zid scund. Dacă voiau să îl atace, elfii din stânga şi din 
dreapta erau obligaţi să sară peste cai. 

„Abil”, gândi Roran, încruntându-se. 

Elful aflat în faţa lui Barst ţâşni înainte, strigând ceva în 
limba străveche. Barst păru să şovăie, iar şovăiala lui îl 
încuraja pe elf să se apropie. 

Atunci Barst se aruncă în faţă, buzduganul său căzu şi elful 
se chirci, frânt, la pământ. 

Un vaiet se auzi dinspre grupul elfilor. 

După aceasta, cei trei rămaşi deveniră mult mai prudenţi. 
Continuară să îi dea târcoale lui Barst, pregătiţi să îl atace 
dacă se ivea ocazia, însă păstrând distanţa în acelaşi timp. 

— Predă-te! strigă Islanzadi, şi vocea ei se auzi de la un 
capăt la celălalt al străzilor. Suntem mai mulţi decât tine. 
Indiferent de cât de puternic eşti, cu timpul vei obosi, iar 
vrăjile tale de protecţie vor ceda. Nu poţi învinge, omule. 

— Nu? făcu Barst. Se îndreptă şi îşi lăsă scutul să cadă cu 
un zângănit puternic. 

Brusc, Roran fu invadat de groază. „Fugi”, gândi el. 

— Fugi! răcni el, o jumătate de clipă mai târziu. Dar era 
prea târziu. 

Îndoindu-şi genunchii, Barst înşfacă grumazul unuia dintre 
cai şi, doar cu braţul stâng, aruncă animalul spre Regina 
Islanzadi. 

Dacă regina rosti ceva în limba străveche, Roran nu auzi, 
dar ea îşi ridică mâna - şi corpul calului se opri în aer, apoi 


se prăbuşi pe caldarâm, unde ateriza cu un sunet neplăcut. 
Pe umărul ei, corbul ţipă. 

Însă Barst nu stătu să privească. Imediat ce trupul 
animalului părăsi mâna sa, el îşi pescui scutul şi ţâşni către 
cel mai apropiat dintre elfii călare. Unul dintre cei trei elfi 
aflaţi pe jos - o femeie cu o eşarfă roşie legată în jurul 
braţului - alergă către el şi îi crestă spatele. Barst nu o 
băgă în seamă. 

Poate că pe un teren drept caii elfilor l-ar fi depăşit pe 
Barst, dar în spaţiul strâmt dintre clădiri şi războinicii 
înghesuiți Barst era deopotrivă mai rapid şi mai agil. El îşi 
înfipse umărul în coastele unuia dintre cai, răsturnându-l, 
apoi îşi flutură buzduganul către un elf aflat pe un alt cal, 
dărâmându-l din şa. Un cal necheză. 

Cercul de elfi călare se destramă, fiecare luând-o în altă 
direcţie, în timp ce încercau să îşi liniştească armăsarii şi să 
înfrunte ameninţarea ce le stătea în faţă. 

Vreo şase elfi veniră în fugă dinspre mulţimea de 
războinici din apropiere şi îl înconjurară pe Barst, lovindu-l 
într-un ritm turbat. Pentru o clipă, Barst dispăru în spatele 
lor; apoi buzduganul său se înălţă şi trei dintre elfi zburară 
rostogolindu-se. Apoi încă doi, şi Barst păşi înainte, cu arma 
sa neagră năclăită de sânge. 

— Acum! mugi Barst şi, în întreaga piaţă, sute de soldaţi 
înaintară, atacându-i pe elfi şi obligându-i să se apere. 

— Nu, mormăi Roran, chinuit. S-ar fi dus cu războinicii lui 
să dea o mână de ajutor, însă prea multe trupuri - de morţi 
şi de vii laolaltă - îi separau de Barst şi de elfi. Îi aruncă o 
privire vânzătoarei de ierburi, care părea tot atât de 
îngrijorată ca şi el, şi spuse: 

— Nu poţi face ceva? 

— Aş putea, dar asta ar însemna să iau vieţi, a mea şi a 
tuturor celor de-aici. 

— Şi a lui Galbatorix? 

— El este prea bine protejat, însă armata noastră va fi 
distrusă, împreună cu mai toată lumea din Uru'baen, şi s-ar 


putea să moară chiar şi cei din tabăra noastră. Asta vrei? 

Roran clătină din cap. 

— Nu m-am gândit la asta. 

Mişcându-se cu o viteză stranie, Barst lovea elf după elf, 
doborându-i cu uşurinţă. Într-una din rotirile sale, el prinse 
umărul elfei cu eşarfă roşie şi o izbi, trimiţând-o la pământ. 
Ea arătă către Barst şi ţipă în limba străveche, dar vraja 
dădu greş, căci un alt elfalunecă şi se prăbuşi din şa, 
despicat din cap până-n picioare. 

Barst o ucise pe elfă cu o lovitură de buzdugan, apoi 
continuă să alerge de la un cal la altul, până ce ajunse la 
Islanzadi, aflată pe iapa ei albă. 

Regina elfilor nu aşteptă ca Barst să-i omoare calul. Ea 
sări din şa, cu pelerina ei roşie fâlfâind, iar însoţitorul său, 
corbul cel alb, bătu din aripi, luându-şi zborul de pe umărul 
ei. 

Înainte de a atinge pământul, Islanzadi îl lovi pe Barst cu 
sabia, într-un fulger de oţel strălucitor. Lama săbiei vibra în 
clipa în care se ciocni de vrăjile lui de protecţie. 

Barst răspunse cu o contralovitură pe care Islanzadi o 
pară cu o răsucire iscusită a încheieturii, făcând sfera 
ţintuită a buzduganului să se înfigă în caldarâm. În jurul lor 
se făcuse loc, în vreme ce prieteni şi duşmani se opriseră ca 
să-i privească duelându-se. Deasupra, corbul dădea 
târcoale, ţipând şi ocărând, după obiceiul zgomotos al spiţei 
sale. 

Roran nu mai văzuse niciodată o asemenea luptă. Atacurile 
lui Islanzadi şi ale lui Barst erau prea iuți ca să poată fi 
urmărite - doar o fulgerare era vizibilă în clipa în care 
aceştia loveau - şi sunetul armelor lor ce se izbeau era mai 
puternic decât toate celelalte zgomote din oraş. 

Iar şi iar, Barst încercă să o zdrobească pe Islanzadi cu 
buzduganul său, aşa cum îi zdrobise pe ceilalţi elfi. Însă ea 
era prea rapidă pentru ca el să o ajungă şi părea, dacă nu 
egală ca forţă, cel puţin destul de puternică pentru a-i devia 
fără greutate loviturile. Probabil că ceilalţi elfi o susțineau, 


gândi Roran, căci ea părea să nu obosească, în ciuda 
sforţărilor pe care le făcea. 

Un kull şi doi elfi i se alăturară lui Islanzadi. Barst nu-i 
băgă în seamă nu mai mult decât pentru a-i ucide, unul câte 
unul, când aceştia făcură greşeala să se aventureze prea 
aproape de el. 

Roran se trezi strângând atât de tare coloana, că mâinile 
începuseră să îi înţepenească. 

Minutele treceau şi Islanzadi şi Barst se luptau, mişcându- 
se în sus şi în jos de-a lungul străzii. În mişcare, regina elfa 
era splendidă: rapidă, suplă şi puternică. Spre deosebire de 
Barst, ea nu îşi putea permite nici o greşeală - şi nici nu 
făcea - căci vrăjile ei nu aveau să o protejeze. Cu fiecare 
clipă, admiraţia lui Roran pentru Islanzadi crescu şi el simţi 
că asistă la o bătălie despre care se va cânta în veacurile ce 
aveau să vină. 

Deseori, corbul cobora în picaj asupra lui Barst, încercând 
să-i distragă atenţia de la Islanzadi. După primele câteva 
încercări ale corbului, Barst nu mai băgă pasărea în seamă, 
căci creatura înnebunită nu îl putea atinge şi trebuia să 
facă eforturi să se ţină la distanţă de buzduganul lui. 

Corbul părea din ce în ce mai iritat; ţipa din ce în ce mai 
tare şi mai des şi devenea din ce în ce mai îndrăzneţ în 
atacurile sale, apropiindu-se tot mai mult, cu fiecare dintre 
ele, de capul şi gâtul lui Barst. 

În cele din urmă, în timp ce pasărea se năpustea din nou 
spre Barst, bărbatul îşi răsuci buzduganul în sus, 
schimbându-i direcţia în aer, şi lovi corbul în aripa dreaptă. 
Pasărea ţipă de durere şi căzu până aproape de pământ, 
înainte de a se zbate să urce din nou în tării. 

Barst se roti din nou către corb, însă Islanzadi îi opri 
buzduganul cu sabia ei şi cei doi statură faţă în faţă, cu 
armele încleştate la capete, cu lama sabiei ei prinsă între 
țepii buzduganului său. 

Elf şi om se legănau, împingându-se unul în celălalt. 
Niciunul nu reuşea să se impună. Apoi Regina Islanzadi 


strigă un cuvânt în limba străveche şi, în punctul în care 
armele lor se întâlneau, străluci o lumină crudă, intensă. 
Închizând pleoapele pe jumătate, Roran îşi proteja ochii cu 
mâna şi îşi feri privirea. 

Preţ de un minut, singurele zgomote fură ţipetele răniților 
şi un sunet clar, ca de clopot, ce crescu, mai puternic şi mai 
puternic, până deveni insuportabil, într-o parte, Roran văzu 
cum pisica fermecată ce o însoțea pe Angela se ghemuieşte, 
acoperindu-şi urechile cu labele. 

Când sunetul ajunse în culmea intensității sale, lama săbiei 
lui Islanzadi crăpă şi lumina şi sunetul de clopot dispărură. 

Atunci, regina elfa îl lovi pe Barst în faţă cu capătul frânt al 
săbiei ei şi spuse: 

— Şi astfel te blestem pe tine, Barst, fiu al lui Berengar! 

Barst îi lăsă sabia să se lovească de vrăjile lui de protecţie, 
apoi îşi roti încă o dată buzduganul şi o lovi pe Regina 
Islanzadi între grumaz şi umăr, iar ea se prăbuşi la pământ 
şi sângele îi pătă zalele armurii de aur. 

Şi se lăsă tăcerea. 

Corbul alb se roti o dată pe deasupra trupului lui Islanzadi 
şi scoase un țipăt trist, apoi zbură încet către spărtura din 
zidul exterior, cu penele aripii sale rănite răvăşite şi roşii. 

Un vaiet adânc se ridică dintre vardeni. Peste tot, pe 
străzi, oamenii îşi aruncau armele şi o luau la fugă. Elfii 
strigau cu mânie şi durere - sunetul cel mai cutremurător - 
şi fiecare elf ce avea arc începu să tragă săgeți către Barst. 
Săgeţile luară foc înainte de a-l atinge. O duzină de elfi îl 
atacară, dar el îi împrăştie de parcă ar fi fost nişte copilaşi. 
În acel moment, alţi cinci elfi ţâşniră şi ridicară trupul lui 
Islanzadi, purtându-l cu ei, pe scuturile în formă de frunză. 

O senzaţie de neîncredere puse stăpânire pe Roran. 
Dintre toţi, cea la care s-ar fi aşteptat cel mai puţin să 
moară era Islanzadi. Îi privi cu dispreţ pe oamenii care 
fugeau şi îi blestemă în gând, ca nişte trădători şi laşi ce 
erau; apoi îşi întoarse privirea către Barst, care îşi aduna 


trupele, pregătindu-se să îi scoată pe vardeni şi pe aliaţii lor 
din Uru'baen. 

Roran simţi cum i se adânceşte golul din stomac. Poate că 
elfii vor continua să lupte, însă oamenii, piticii şi urgalii nu 
mai aveau chef. Putea vedea asta pe feţele lor. Vor ceda şi 
se vor retrage, iar Barst va veni din urmă, ucigându-i cu 
sutele. Şi Barst nu se va opri la zidurile oraşului, Roran era 
sigur de asta. Nu, el va continua, peste câmpuri, şi îi va 
vâna pe vardeni până în tabăra acestora, spulberând şi 
omorând cât de mulţi va putea. 

Era ceea ce ar fi făcut Roran. 

Mai rău, dacă Barst ajungea în tabără, Katrina ar fi fost în 
pericol, şi Roran nu-şi făcea iluzii despre ce i s-ar fi 
întâmplat dacă o prindeau soldaţii. 

Roran îşi privi intens mâinile însângerate. Barst trebuia 
oprit. Dar cum? Roran se gândi, iar şi iar, revăzând cu ochii 
minţii tot ce ştia despre magie, până ce, în sfârşit, îşi aminti 
cum se simţise el când soldaţii îl ţinuseră şi îl loviseră. 

Roran inspiră adânc, cutremurându-se. 

Era o cale, dar era periculoasă, extraordinar de 
periculoasă. Dacă făcea lucrul la care se gândea, ştia că 
probabil n-o va mai vedea niciodată pe Katrina, şi cu atât 
mai puţin pe copilul lor nenăscut. Dar acest fapt îi aduse o 
oarecare pace. Viaţa lui pentru ale lor - era un târg corect, 
iar dacă putea să îi salveze şi pe vardeni în acelaşi timp, ar 
fi fost fericit să-şi dea viaţa pentru asta. 

„Katrina...” 

Hotărârea era uşor de luat. 

Ridicându-şi capul, se duse la vânzătoarea de ierburi. 
Aceasta arăta la fel de uimită şi de îndurerată ca şi elfii. O 
atinse pe umăr cu vârful scutului său şi-i spuse: 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

Ea îl privi cu ochi înroşiţi. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să-l omor pe Barst. 


Cuvintele lui atraseră atenţia tuturor războinicilor aflaţi în 
preajmă. 

— Roran, nu! strigă Horst. Vânzătoarea de ierburi 
încuviinţă. 

— Voi ajuta cu orice îmi stă în putinţă. 

— Bine. Vreau să îi găseşti pe Jormundur, Garzhvog, Orik, 
Grimir şi pe unul dintre elfii care au încă ceva autoritate. 

Femeia cu păr cârlionţat inspiră şi îşi şterse ochii: 

— Unde vrei să vă întâlniți? 

— Chiar aici. Şi grăbeşte-te, până nu ne fug şi mai mulţi 
oameni! Angela dădu din cap, apoi ea şi pisica fermecată se 
depărtară în grabă, adăpostindu-se pe lângă pereţii 
clădirilor. 

— Roran, zise Horst, apucându-l de braţ, ce ai de gând? 

Nu am de gând să îl înfrunt de unul singur, dacă la asta te 
gândeşti, spuse Roran, dând din cap în direcţia lui Barst. 
Horst păru întru câtva uşurat. 

— Atunci ce vei face? 

— O să vezi. 

Câţiva soldaţi purtând lănci urcară treptele clădirii, însă 
piticii cu bărbi roşii ce i se alăturaseră trupei lui Roran îi 
respinseră cu uşurinţă, căci măcar de data asta scările le 
dădeau avantajul înălţimii. 

În timp ce piticii se duelau cu soldaţii, Roran se duse la un 
elf din apropiere, care - cu un rânjet împietrit pe chip - 
trăgea spre Barst, cu o viteză uimitoare, săgeată după 
săgeată. Bineînţeles, niciuna dintre ele nu îşi atingea ţinta. 

— Destul, spuse Roran. Cum elful cu plete întunecate nu îl 
băgă în seamă, Roran îi apucă mâna dreaptă, cea cu arcul, 
şi i-o trase într-o parte. E destul, am spus. Cruţă-ţi săgețile. 

Se auzi un mârâit şi Roran simţi o mână în jurul beregatei. 

— Nu mă atinge, omule. 

— Ascultă-mă! Vă pot ajuta să îl omorâţi pe Barst. Doar... 
dă-mi drumul. După o secundă sau două, degetele ce 
strângeau gâtul lui Roran se descleştară. 


— Cum, Stronghammer? Ferocitatea din glasul elfului 
contrasta cu lacrimile de pe obrajii lui. 

— Vei afla într-un minut. Dar mai întâi am o întrebare 
pentru tine. De ce nu îl puteţi omori pe Barst cu minţile? El 
este un singur om, iar voi sunteţi atât de mulţi. 

O expresie chinuită traversă chipul elfului. 

— Pentru că mintea lui ne este ascunsă! 

— Cum? 

— Nu ştiu. Nu îi putem simţi nici un gând. De parcă ar 
avea o sferă în jurul minţii. Nu putem vedea nimic prin 
sferă, nici nu o putem străpunge. 

Roran se aşteptase la aşa ceva. 

— Mulţumesc, spuse el, şi elful dădu uşor din cap. 

Garzhvog fu primul care ajunse la clădire; se ivi de pe o 
stradă din apropiere şi, din două salturi uriaşe, urcă în fugă 
treptele, apoi se întoarse şi mugi către cei vreo treizeci de 
soldaţi care îl urmăreau. Văzându-l pe kull în siguranţă 
printre prieteni, soldaţii dădură cuminte înapoi. 

— Stronghammer! strigă Garzhvog. M-ai chemat şi am 
venit. După alte câteva minute, ceilalţi după care o 
trimisese Roran pe vânzătoarea de ierburi sosiră la marea 
clădire de piatră. Pe elful cu păr argintiu care venise, Roran 
îl mai văzuse în diverse ocazii în compania lui Islanzadi. 
Numele lui era Lord Dathedr. Cei şase, toţi obosiţi şi plini de 
sânge, stăteau adunaţi între stâlpii canelaţi. 

— Am un plan ca să îl omor pe Barst, spuse Roran, însă am 
nevoie de ajutorul vostru şi avem puţin timp. Mă pot baza 
pe voi? 

— Asta depinde de planul tău, spuse Orik. Mai întâi spune- 
ne despre ce este vorba. 

Aşa încât Roran le explică repede. Când termină, îl întrebă 
pe Orik: 

— Servanţii tăi pot folosi catapultele şi balistele ca să 
ţintească apoi cu precizia de care avem nevoie? 

Piticul scose un zgomot înfundat. 


— Nu cu maşinile de război construite de oameni. Putem 
să nimerim cu piatra la douăzeci de picioare de ţintă, dar 
mai aproape de atât e o chestiune de noroc. 

Roran privi către seniorul elf Dathedr. 

— Cei din neamul tău te vor urma? 

— Se vor supune comenzilor mele, Stronghammer. Să nu 
te îndoieşti de asta. 

— Atunci vei trimite câţiva dintre magicienii tăi să îi 
însoţească pe pitici şi să îi ajute să trimită pietrele la ţintă? 

— Nu vom avea nici o garanţie că vor reuşi. Vrâjile pot să 
dea greş sau să o ia razna. 

— Va trebui să ne asumăm riscul. Roran îşi trecu iar 
privirea peste grup. Deci, vă întreb încă o dată: mă pot baza 
pe voi? 

Afară, lângă zidul oraşului, izbucni un nou cor de ţipete, în 
timp ce Barst îşi croia drum cu buzduganul printr-un grup 
de oameni. 

Spre surprinderea lui Roran, Garzhvog fu primul care 
răspunse: 

— Eşti nebun în felul tău de a lupta, Stronghammer, dar te 
voi urma, spuse el. Scoase un sunet gâjâit, care lui Roran îi 
păru a fi un soi de râs. Uciderea lui Barst va aduce multă 
glorie. 

Atunci Jormundur spuse: 

— Fie, te urmez şi eu, Roran. Cred că nu avem de ales. 

— Sunt de acord, zise Orik. 

— De acorrrrrd, făcu Grimrr, regele pisicilor fermecate, 
lungind cuvintele într-un hârâit gutural. 

— De acord, spuse Lord Dathedr. 

— Atunci, mergeţi! zise Roran. Ştiţi ce trebuie să faceţi! 
Mergeţi! 

Când ceilalţi plecară, Roran îşi chemă războinicii laolaltă şi 
le explică planul său, apoi se pitiră printre coloane şi 
aşteptară. Trecură trei sau patru minute - timp preţios, în 
care Barst şi soldaţii săi îi împinseră pe vardeni şi mai 
aproape de spărtura din zidul exterior - dar apoi Roran 


văzu grupuri de pitici şi de elfi alergând către 
douăsprezece dintre cele mai apropiate baliste şi catapulte 
aflate pe ziduri şi le eliberară din mâinile soldaţilor. 

Trecură câteva minute încordate, apoi Orik urcă în fugă 
treptele clădirii, împreună cu treizeci dintre piticii săi, şi îi 
spuse lui Roran: 

— Sunt pregătite. 

Roran dădu din cap. Le spuse tuturor celor care erau cu 
el: 

— Ocupaţi-vă locurile! 

Resturile batalionului lui Roran se aşezară într-un 
dispozitiv de luptă compact, în formă de săgeată, avându-i 
în frunte pe el şi pe elfi; urgalii se aflau chiar în spatele lui, 
iar Orik şi piticii acestuia formau ariergarda. 

Când toţi războinicii fură la locurile lor, Roran strigă 
„Înainte!” şi începu să coboare în fugă treptele, năvălind în 
mijlocul soldaţilor inamici, ştiind că restul grupului îl urma 
îndeaproape. 

Soldaţii nu se aşteptaseră la acest atac; se dădură la o 
parte din faţa lui Roran, precum apa din faţa prorei unei 
corăbii. 

Un om încercă să îi bareze calea lui Roran, iar el îl 
înjunghie în ochi fără măcar să se oprească. 

Când ajunse la aproximativ cincizeci de paşi de Barst, care 
era întors cu spatele, Roran se opri, la fel ca şi războinicii 
aflaţi în spatele său. Îi spuse unuia dintre elfi: 

— Fă în aşa fel încât toţi cei din piaţă să mă poată auzi. 
Elful murmură în limba străveche, apoi zise: 

— S-a făcut. 

— Barst! răcni Roran, şi fu uşurat să îşi audă glasul 
răsunând peste întreaga bătălie. Lupta de pe străzi încetă, 
cu excepţia câtorva încăierări izolate, ici şi colo. 

Sudoarea picura de pe fruntea lui Roran şi inima îi bubuia, 
dar el refuză să simtă teama. 

— Barst! răcni el din nou, şi îşi lovi sulița de scut. Întoarce- 
te şi înfruntă-mă, jigodie plină de viermi ce eşti! 


Un soldat alergă către el. Roran îi bloca sabia şi, cu o 
singură mişcare uşoară, îl ridică pe om în aer şi îl lichidă cu 
două împunsături rapide. Scoţându-şi sulița din cadavru, 
Roran îşi repetă cererea: 

— Barst! 

Silueta masivă, mătăhăloasă se întoarse încet cu faţa la el. 
Acum, că se afla mai aproape, Roran putu vedea inteligenţa 
vicleană din ochii lui Barst şi zâmbetul mic, batjocoritor din 
colţul gurii sale ca de copil. Avea grumazul lat cât coapsa lui 
Roran, iar sub cămaşa de zale braţele îi erau pline de 
muşchi. Reflexele pe care le arunca platoşa lui bombată 
continuau să-i capteze privirea lui Roran, în ciuda 
eforturilor acestuia de a le ignora. 

— Barst! Numele meu este Roran Stronghammer, văr al 
lui Eragon Biruitorul-Umbrei! Înfruntă-mă, dacă 
îndrăzneşti, sau fii recunoscut drept laş în faţa tuturor celor 
de faţă. 

— Nici un om nu mă sperie, Stronghammer. Sau, mai bine 
zis, Lackhammer14, căci nu văd nici un ciocan asupra ta. 
Roran îşi îndreptă spinarea. 

— Nu am nevoie de ciocan ca să te ucid, lingău spân ce 
eşti! 

— Aşa să fie? Zâmbetul micuţ al lui Barst se lărgi. Faceţi- 
ne loc! răcni el şi îşi roti buzduganul în direcţia soldaţilor şi 
a vardenilor deopotrivă. 

În ropotul înăbuşit provocat de mii de paşi dând înapoi, 
armatele se retraseră şi o zonă largă, circulară se eliberă în 
jurul lui Barst. Acesta îşi îndreptă buzduganul către Roran. 

— Galbatorix mi-a zis de tine, Lackhammer. Mi-a spus să îţi 
rup fiecare oscior înainte de a te omori. 

— Şi dacă ţi-aş rupe eu ţie oasele? spuse Roran. „Acum!” 
gândi el cât de intens putu, încercând să îşi facă auzite 
gândurile în întunericul ce îi înconjura mintea. Spera că elfii 
şi ceilalţi magicieni îl ascultau, aşa cum promiseseră. 

Barst se încruntă şi deschise gura. Înainte să poată rosti 
ceva, un zgomot adânc, şuierător răsună peste oraş şi şase 


proiectile de piatră - fiecare de mărimea unui butoi - 
zburară peste acoperişurile caselor, dinspre catapultele de 
pe ziduri. Şase javeline însoțeau bolovanii. 

Cinci dintre bolovani aterizară chiar peste Barst. Al 
şaselea rată ţinta şi porni, săltând, de-a lungul pieţei, 
asemenea unei pietre pe suprafaţa apei, dărâmând oameni 
şi pitici deopotrivă. 

În clipa în care se loviră de vrăjile de protecţie ale lui 
Barst, bolovanii crăpară şi explodară, trimițând fragmente 
în toate direcţiile. Roran se feri în spatele scutului său şi 
aproape căzu când o bucată de piatră de mărimea unui 
pumn se izbi de scut, învineţindu-i braţul. Javelinele 
dispărură într-o pălălaie de foc gălbui, ce lumină macabru 
norii de praf care se ridicau din locul unde se aflase Barst. 

Când fu sigur că nu mai este nici un pericol, Roran privi pe 
deasupra scutului său. 

Barst era întins pe spate, în mijlocul molozului, cu 
buzduganul căzut lângă el. 

— Puneţi mâna pe el! răcni Roran, şi alergă în faţă. 

Mulţi dintre vardenii adunaţi porniră către Barst, însă 
soldaţii cu care se luptaseră până atunci strigară şi îi 
atacară, împiedicându-i să facă mai mult de câţiva paşi. Cu 
un răget, cele două armate se aruncară din nou una asupra 
celeilalte, ambele tabere fiind cuprinse de o furie disperată. 

În acel moment, Jormundur apăru dintr-o stradă laterală 
în fruntea a o sută de oameni pe care îi adunase de la 
marginea câmpului de luptă. El şi cei care îl însoțeau 
trebuiau să ţină în loc grămada de combatanți, în vreme ce 
Roran şi ceilalţi se ocupau de Barst. 

Din partea opusă a pieţei, Garzhvog şi alţi şase kulli 
năvăliră din spatele caselor după care se ascunseseră până 
atunci. Paşii lor grei făcură pământul să se cutremure şi 
oamenii, soldaţi ai Imperiului şi vardeni deopotrivă, fugiră 
disperaţi din calea lor. 

Apoi sute de pisici fermecate, cele mai multe în forma lor 
animală, ieşiră pe furiş din mijlocul celor două armate 


încleştate şi se prelinseră pe caldarâm, cu dinţii rânjiţi, 
către locul unde era întins Barst. 

Barst tocmai începuse să se mişte când Roran ajunse 
lângă el. Apucându-şi sulița cu ambele mâini, Roran o 
repezi spre gâtul lui Barst. 

Tăişul armei se opri la câţiva centimetri iar vârful acesteia 
se îndoi şi se frânse, de parcă ar fi lovit un bloc de granit. 

Roran blestemă şi continuă să lovească pe cât putea de 
repede, încercând să nu lase acel Eldunari aflat sub platoşa 
lui Barst să îşi refacă forţele. 

Barst gemu. 

— Grăbiţi-vă! urlă Roran către urgali. 

Când aceştia fură destul de aproape, Roran sări într-o 
parte, lăsându-le kullilor spaţiul necesar. Pe rând, urgalii 
masivi îl loviră pe Barst cu armele lor. Vrăjile lui de 
protecţie îi bloca, însă kullii continuară să îl lovească. 
Zgomotul era asurzitor. 

Pisicile fermecate şi elfii se adunară în jurul lui Roran. 
Acesta era pe jumătate conştient de faptul că undeva, în 
spatele lor, războinicii pe care îi adusese cu el ţineau piept 
soldaţilor alături de oamenii lui Jormundur. 

Exact când Roran începuse să creadă că vrăjile de 
protecţie ale lui Barst nu vor ceda niciodată, unul dintre 
kulli scoase un răcnet triumfător şi Roran văzu că securea 
creaturii ricoşează pe pieptarul armurii lui Barst, ciobindu- 
l. 

— Încă o dată! răcni Roran. Acum! Omoară-l! 

Kullul îşi trase securea la o parte şi Garzhvog îşi roti 
ghioaga ţintuită spre capul lui Barst. 

Roran văzu o fulgerare şi apoi, cu o bufnitură puternică, 
ghioaga izbi scutul lui Barst, pe care bărbatul îl trăsese 
peste el. 

„La naiba!” 

Înainte ca urgalii să poată ataca din nou, Barst se rostogoli 
către piciorul unuia dintre kulli şi mâna lui se încleşta pe 
zona din spatele genunchiului drept al acestuia. Kullul urlă 


de durere şi sări în spate, trăgându-l pe Barst în afara 
grămezii de kulli. 

Urgalii şi doi dintre elfi se strânseră din nou în jurul lui 
Barst şi, pentru o fracțiune de secundă, păru că îl vor birui. 
Apoi unul dintre elfi zbură, cu gâtul răsucit într-un unghi 

straniu. Un kull căzu într-o parte, răcnind în limba sa 
maternă. Osul îi ieşea din antebraţul stâng. Garzhvog mârâi 
şi sări în spate, cu sângele şiroindu-i dintr-o gaură mare cât 
un pumn, căscată în coaste. 

„Nu! gândi Roran, îngheţând. Nu se poate termina aşa. Nu 
voi permite!” 

Răcnind, se repezi în faţă, strecurându-se printre doi 
dintre uriaşii urgali. Abia avu timp să îl zărească pe Barst - 
însângerat şi turbat de furie, cu scutul lui într-o mână şi o 
sabie în cealaltă - că acesta îşi roti scutul şi îl izbi pe Roran 
în partea stângă a corpului. 

Roran simţi cum tot aerul îi părăseşte plămânii, cerul şi 
pământul se învârtiră în jurul său şi îşi simţi capul acoperit 
de coif săltând pe caldarâm. 

Lumea păru să se mişte sub el chiar şi după ce el se 
oprise. 

Zăcu acolo o vreme, chinuindu-se să-şi recapete 
răsuflarea. În sfârşit, inspiră din nou şi se gândi că 
niciodată nu fusese atât de recunoscător pentru ceva cum 
era acum pentru această gură de aer. Inspiră adânc, apoi 
urlă, simţindu-şi corpul invadat de durere. Braţul stâng îi 
era amorţit, însă orice alt tendon sau muşchi îi ardea, în 
agonie. 

Încercă să se ridice şi căzu înapoi pe burtă, prea ameţit şi 
prea vătămat ca să poată sta în picioare. În faţa lui se afla o 
bucată de piatră gălbuie, traversată de vinişoare răsucite 
de agat roşu. O fixă o vreme, gâfâind, şi în tot acest timp 
singurul gând ce îi bântuia mintea era: „Trebuie să mă 
ridic. Trebuie să mă ridic. Trebuie să mă ridic...” 

Când se simţi pregătit, încercă din nou. Braţul stâng nu îl 
asculta, aşa că trebui să se bazeze doar pe dreptul. Oricât 


de greu îi fu, reuşi să îşi tragă picioarele sub el, se ridică 
încet în picioare, tremurând şi abia respirând. 

Pe când îşi îndrepta spatele, ceva îl împunse în umărul 
stâng şi el scoase un țipăt înăbuşit. Parcă avea un cuţit 
încins înfipt în articulaţie. Privind în jos, văzu că braţul îi era 
dislocat. Din scutul lui nu mai rămăsese decât o placă 
spartă, încă prinsă de chinga din jurul braţului său. 

Roran se întoarse, uitându-se după Barst, şi îl văzu pe 
acesta treizeci de yarzi mai încolo, acoperit de pisici 
fermecate care îl sfâşiau cu ghearele. 

Mulţumit că Barst va mai fi ocupat încă cel puţin câteva 
secunde, Roran îşi privi din nou braţul dislocat. La început, 
nu îşi aminti ce îl învățase mama sa, dar apoi cuvintele ei îi 
reveniră în minte, stinse şi înceţoşate de trecerea timpului. 
Scoase rămăşiţele scutului. 

— Strânge pumnul, mormăi Roran, şi făcu asta cu mâna 
stângă. Îndoaie braţul, astfel încât pumnul să fie îndreptat 
înainte. Ceea ce şi făcu, deşi gestul îi înteţi durerea. Apoi 
întoarce braţul în afară, îndepărtându-l de tine... Blestemă 
ţipând când umărul său scrâşni iar muşchii şi tendoanele i 
se întinseră mai mult decât ar fi trebuit să o facă. Îşi răsuci 
în continuare braţul şi îşi încleşta pumnul şi, după câteva 
secunde, osul intră înapoi în lăcaşul său. 

Uşurarea fu imediată. Încă mai avea dureri prin alte locuri 
- mai ales la şale şi coaste - dar măcar îşi putea folosi din 
nou braţul iar durerea nu mai era atât de sfâşietoare. 

Apoi Roran privi iar către Barst. 

Ceea ce văzu îl dezgustă. 

Barst stătea în mijlocul unui cerc de pisici fermecate 
moarte. Sângele îi brăzda platoşa ciobită şi ghemotoace de 
blană îi atârnau de buzduganul pe care şi-l recuperase. 
Avea zgârieturi adânci pe obraji şi mâneca dreaptă a 
cămăşii de zale îi era ruptă, însă în rest părea nevătămat. 
Puținele pisici fermecate care încă îl mai înfruntau aveau 
grijă să păstreze distanţa şi lui Roran i se păru că erau pe 
cale să dea bir cu fugiţii. În spatele lui Barst zăceau 


trupurile kullilor şi ale elfilor cu care acesta se luptase. 
Părea că toţi războinicii lui Roran dispăruseră, căci doar 
soldaţii înconjurau acum pisicile fermecate, pe Roran şi pe 
Barst: o mulţime agitată de tunici purpurii, oameni care se 
împingeau şi se înghionteau, în timp ce încercau să reziste 
vâltorilor bătăliei. 

— Trageţi în el! răcni Roran, însă nimeni nu păru să-l 
audă. 

Cu toate acestea, Barst observă şi începu să înainteze 
greoi către Roran. 

— Lackhammer! mugi el. O să-ţi tai capul pentru asta! 

Roran văzu o suliță pe jos. Îngenunche şi o ridică. 
Mişcarea îl ameţi. 

— Hai, să te văd că încerci! răspunse el. Dar cuvintele îi 
sunau fals şi mintea i se umplu de gândul la Katrina şi la 
copilul încă nenăscut. 

Una dintre pisicile fermecate - ce avea forma unei femei 
cu părul alb, care-i venea lui Roran până la cot - se repezi 
în faţă şi îl tăie pe Barst de-a lungul coapsei stângi. 

Barst mormăi şi se răsuci, dar pisica fermecată se 
retrăsese deja, sâsâind. Barst mai aşteptă un moment, 
pentru a fi sigur că aceasta nu-l va mai deranja, apoi 
continuă să meargă spre Roran; noua rană îi agravase 
şchiopătatul. Sângele îi năclăia piciorul. 

Roran îşi umezi buzele, fără să-şi poată lua privirea de la 
duşmanul ce se apropia. Avea doar sulița. Nu avea scut. Nu 
putea fugi de Barst şi nu avea nici o speranţă să facă faţă 
puterii sau vitezei nefireşti a lui Barst. Şi nici nu se afla 
cineva în preajmă ca să îl ajute. 

Era o situaţie fără ieşire, însă Roran refuză să accepte 
înfrângerea. Cedase o dată şi nu avea să o mai facă 
niciodată, deşi raţiunea îi spunea că era pe cale să moară. 

Apoi Barst veni peste el şi Roran îl înjunghie în genunchiul 
drept, în speranţa disperată că l-ar putea schilodi cumva. 
Barst devie sulița cu buzduganul său, apoi îl aruncă pe 
acesta spre Roran. 


Roran anticipase contraatacul şi se dădea deja înapoi, cât 
de repede îl duceau picioarele. Un curent de aer îi atinse 
faţa când buzduganul trecu la câteva degete de pielea lui. 

Barst îşi rânji dinţii într-un zâmbet sinistru şi se pregătea 
să lovească din nou, când o umbră se prăvăli de sus peste 
el, făcându-l să ridice privirea. 

Corbul alb al lui Islanzadi se prăbuşise din înalturi, 
aterizând pe faţa lui Barst. Corbul ţipă furios, lovindu-l pe 
Barst cu ciocul şi ghearele, iar Roran fu uimit să îl audă pe 
corb rostind: 

— Mori! Mori! Mori! 

Barst înjură şi îşi aruncă scutul. Cu mâna liberă îndepărtă 
corbul, rupându-i aripa deja rănită. Fâşii de carne îi atârnau 
pe frunte şi sângele îi înroşise obrajii şi bărbia. 

Roran se aruncă în faţă şi străpunse cealaltă mână a lui 
Barst cu sulița sa, făcându-l pe acesta să scape şi 
buzduganul. 

Apoi Roran se folosi de ocazie şi înjunghie beregata 
expusă a lui Barst. Însă Barst prinse sulița cu o mână, o 
smulse din strânsoarea lui Roran şi o frânse între degete tot 
atât de uşor cum Roran ar fi rupt o crenguţă uscată. 

— Acum vei muri, spuse Barst scuipând sânge. Buzele îi 
erau zdrelite şi ochiul drept îi fusese scos, dar încă putea 
vedea cu celălalt. 

Bărbatul se repezi la Roran, vrând să îl cuprindă într-o 
îmbrăţişare mortală. Roran n-ar fi putut să scape nici dacă 
ar fi vrut, însă când simţi braţele lui Barst în jurul său, îl 
apucă pe acesta de mijloc şi îl răsuci cu toată puterea, 
apăsând cu toată greutatea de care era în stare pe piciorul 
rănit al lui Barst, cel care şchiopăta. 

Barst rezistă un moment, apoi genunchiul i se îndoi şi, cu 
un strigăt de durere, se prăbuşi în faţă, pe un singur picior, 
sprijinindu-se în mâna stângă. Zvârcolindu-se, Roran se 
strecură de sub braţul drept al lui Barst. Sângele de pe 
platoşa lui Barst îi uşura treaba, în ciuda greutăţii imense a 
bărbatului. 


Roran încercă să îl apuce pe Barst de beregată pe la 
spate, însă Barst îşi înfipse bărbia în piept, împiedicându-l 
pe Roran să-şi treacă mâinile în jurul gâtului său. Aşa că 
Roran îşi petrecu braţele în jurul pieptului lui Barst, 
sperând să îl poată ţine până ce altcineva va reuşi să-l 
omoare. 

Barst mormăi şi se aruncă pe-o parte, lovindu-i lui Roran 
umărul rănit şi făcându-l să geamă de durere. Pietrele din 
caldarâm îl împunseră pe Roran în braţe şi în spate cât timp 
Barst se rostogoli de trei ori. Când matahala se afla 
deasupra, Roran abia putea să respire. Însă Roran îşi 
menţinu strânsoarea. Unul din coatele lui Barst îl izbi în 
coaste şi Roran simţi câteva dintre ele frângându-i-se. 

Îşi încleşta dinţii şi îşi încorda braţele, strângând cât de 
tare putea. 

„Katrina”, gândi el. 

Cotul lui Barst îl izbi din nou. 

Roran urlă şi luminiţe îi fulgerară prin faţa ochilor. Strânse 
şi mai tare. Din nou cotul, ca o nicovală pişându-i coastele. 

— Nu... vei... învinge... Lackhammer, mormăi Barst. Se 
ridică în picioare, trăgându-l pe Roran după el. 

Deşi simţea că muşchii i se desprind de pe oase, Roran îşi 
intensifică şi mai tare strânsoarea. Ţipă, dar nu îşi putu auzi 
vocea şi îşi simţi venele pocnind şi tendoanele plesnind. 

Iar apoi platoşa lui Barst cedă, frângându-se acolo unde 
kullul o ciobise, şi se auzi un zgomot de cristal spart. 

— Nu! răcni Barst, exact în clipa în care o lumină limpede, 
albă ţâşni pe la marginile armurii sale. Deveni rigid, ca şi 
cum nişte lanţuri i-ar fi întins la maximum fiecare membru, 
şi începu să tremure incontrolabil. 

Lumina îl orbi pe Roran şi îi arse braţele şi faţa. Îi dădu 
drumul lui Barst şi se prăbuşi la pământ, acoperindu-şi ochii 
cu mâna. 

Lumina continuă să se reverse de sub platoşa lui Barst 
până ce marginile metalului deveniră incandescente, apoi 
vâlvătaia dispăru, lăsând lumea puţin mai întunecată, şi 


ceea ce mai rămăsese din Lordul Barst se rostogoli pe spate 
şi rămase fumegând pe caldarâm. 

Roran clipi, privind fix cerul fără nori. Ştia că ar fi trebuit 
să se ridice, căci erau soldaţi în apropiere, însă caldarâmul 
părea moale sub el şi tot ce îşi dorea cu adevărat era să 
închidă ochii şi să se odihnească... 

Când deschise din nou ochii, îi văzu pe Orik şi pe Horst, 
precum şi o mulţime de elfi adunaţi în jurul lui. 

— Roran, mă auzi? spuse Horst, cercetându-l plin de 
îngrijorare. Roran încercă să vorbească, dar nu putea 
formula cuvintele. 

— Mă auzi? Ascultă-mă. Trebuie să rămâi treaz. Roran! 
Roran! 

Din nou, Roran simţi că se scufundă în întuneric. Era o 
senzaţie odihnitoare, de parcă s-ar fi învelit cu o pătură 
pufoasă de lână. Căldura se răspândi în el şi ultimul lucru 
pe care şi-l aminti fu Orik, care se apleca deasupra lui şi îi 
spunea ceva în limba piticilor, ceva ce suna ca o rugăciune. 

Darul cunoaşterii. 

FIXÂNDU-SE reciproc, Eragon şi Murtagh îşi dădeau 
roată unul altuia, încercând să anticipeze unde şi în ce fel 
avea să se mişte celălalt. Murtagh părea în formă, ca de 
obicei, însă avea cearcăne întunecate la ochi şi era tras la 
faţă; Eragon bănuia că trecuse prin momente grele. Purta 
aceleaşi piese de armură ca şi Eragon: haină de zale, 
mănuşi şi apărători la mâini şi la picioare, însă scutul său 
era mai lung şi mai subţire decât cel al lui Eragon. În ceea 
ce priveşte săbiile, Brisingr, cu mânerul ei de o palmă şi 
jumătate, avea avantajul lungimii, în vreme ce Zar'roc, cu 
tăişul său mai lat, avea avantajul greutăţii. 

Începură să se apropie unul de celălalt şi, când ajunseră la 
vreo zece paşi distanţă, Murtagh, care era cu spatele la 
Galbatorix, rosti cu un glas grav şi încărcat de mânie: 

— Ce faci? 

— Câştig timp, murmură Eragon, aproape fără să îşi mişte 
buzele. Murtagh se încruntă. 


— Eşti un prost. O să se uite la noi cum ne facem bucăţi 
unul pe altul, şi ce va schimba asta? Nimic. 

În loc să îi răspundă, Eragon se lăsă în faţă şi îşi smuci 
braţul cu sabia, făcându-l pe Murtagh să tresară. 

— Să te ia naiba, mormăi Murtagh. Dacă ai mai fi aşteptat 
o zi, aş fi putut să o eliberez pe Nasuada. 

Asta îl surprinse pe Eragon. 

— Şi de ce te-aş crede? 

Întrebarea îl mânie pe Murtagh şi mai tare, căci îşi încreţi 
buza şi îşi iuți pasul, silindu-l pe Eragon să facă la fel. Apoi 
rosti cu glas tare: 

— Deci ţi-ai găsit şi tu în sfârşit o sabie pe măsură. Elfii ţi- 
au făcut-o nu-i aşa? 

— Ştii doar că... 

Murtagh se năpusti asupra sa, încercând să îl împungă cu 
Zar'roc în pântece, iar Eragon sări în spate, de-abia reuşind 
să pareze sabia roşie. 

Eragon ripostă cu o lovitură amplă, peste cap - îşi lăsă 
mâna să alunece pe mânerul lui Brisingr pentru o priză mai 
bună - iar Murtagh se feri din calea lui. 

Se opriră amândoi să vadă dacă celălalt avea de gând să 
atace din nou. Cum niciunul dintre ei nu dădea semne că ar 
vrea să facă asta, reîncepură să îşi dea roată, Eragon ceva 
mai precaut decât înainte. 

Din schimbul lor era limpede că Murtagh era încă la fel de 
iute şi de puternic ca Eragon sau ca un elf. Interdicţia lui 
Galbatorix cu privire la folosirea magiei nu părea să 
cuprindă şi vrăjile care întăreau trupul lui Murtagh. Din 
motive egoiste, lui Eragon nu îi convenea hotărârea regelui, 
dar putea înţelege logica din spatele ei; lupta nu ar fi fost 
dreaptă altfel. 

Însă Eragon nu voia o luptă dreaptă. Voia să controleze 
desfăşurarea duelului, pentru a putea hotărî când şi cum să 
îi pună capăt. Din nefericire, Eragon se îndoia că va avea 
prilejul să facă asta, dată fiind iscusinţa lui Murtagh în 
mânuirea săbiei şi, chiar dacă izbutea, nu era sigur cum ar 


putea folosi lupta pentru a lovi în Galbatorix. Nici nu avea 
timp să se gândească la asta, deşi avea încredere că 
Saphira, Arya şi dragonii aveau să încerce să găsească o 
soluţie. 

Murtagh fanda cu umărul stâng şi Eragon pară cu scutul. 
O clipă mai târziu, îşi dădu seama că fusese un şiretlic şi că 
Murtagh se mişca înspre dreapta, într-o încercare de a i se 
strecura pe sub gardă. 

Eragon se răsuci şi văzu cum Zar'roc se îndreaptă spre 
gâtul său, cu tăişu-i sclipitor şi subţire ca un fir de aţă. O 
dădu la o parte cu o mişcare neîndemânatică a plăselelor lui 
Brisingr, apoi ripostă cu o lovitură iute către braţul lui 
Murtagh. Cu o bucurie aprigă, văzu că îl izbise pe Murtagh 
peste încheietură. Brisingr nu reuşi să taie prin mănuşa şi 
mâneca lui Murtagh, însă impactul îl duru pe Murtagh şi îi 
îndepărtă braţul de trup, lăsându-i pieptul expus. 

Eragon îl împunse, iar Murtagh îşi folosi scutul ca să 
devieze atacul. De trei ori încercă Eragon să îl împungă, 
însă Murtagh opri fiecare lovitură şi, când Eragon îşi trase 
braţul ca să lovească din nou, Murtagh contraatacă cu o 
lovitură la genunchi, care l-ar fi schilodit dacă şi-ar fi atins 
ţinta. 

Văzând ce avea de gând Murtagh, Eragon îşi schimbă 
poziţia şi o opri pe Zar'roc la un deget de picior, apoi îl 
contră cu o lovitură de-a sa. 

Câteva minute schimbară lovituri, fiecare încercând să 
rupă ritmul celuilalt, însă în zadar. Se ştiau prea bine. Orice 
încerca Eragon, Murtagh izbutea să pareze, şi invers. Era 
ca un joc în care amândoi trebuiau să gândească mai multe 
mişcări în avans, ceea ce implica un anumit soi de 
intimitate, căci Eragon se concentra să intuiască ce se 
întâmplă în mintea lui Murtagh şi, din aceasta, să prezică ce 
avea să facă Murtagh mai departe. 

Chiar de la început Eragon observă că Murtagh îşi 
schimbase tactica faţă de înfruntările precedente. Îl ataca 
cu o înverşunare ce îi lipsise până atunci, de parcă pentru 


prima oară voia să îl învingă pe Eragon, şi încă repede. Mai 
mult de-atât, după izbucnirea sa iniţială, mânia păru să îi 
dispară, lăsând locul unei determinări reci şi implacabile. 

Eragon se trezi luptându-se din răsputeri şi, deşi reuşea să 
îi ţină piept lui Murtagh, de cele mai multe ori ajungea în 
defensivă. 

După o vreme, Murtagh îşi cobori sabia şi se întoarse către 
tron şi Galbatorix. 

Eragon îşi ţinu garda sus, însă şovăi, nesigur dacă se 
cădea să atace. 

În acel moment de şovăială, Murtagh sări spre el. Eragon 
rămase pe poziţie şi îşi roti sabia. Murtagh pară lovitura cu 
scutul şi apoi, în loc să continue cu propria-i lovitură, aşa 
cum se aştepta Eragon, îşi izbi scutul în cel al lui Eragon şi 
împinse. 

Eragon gemu şi împinse la rândul lui. S-ar fi întins în afara 
scutului ca să îl taie pe Murtagh pe spate sau pe picioare, 
însă Murtagh îl împingea prea tare pentru ca Eragon să 
rişte asta. Murtagh era mai înalt cu un deget sau doi, iar 
diferenţa de înălţime îi îngăduia să apese asupra scutului lui 
Eragon în aşa fel încât acesta nu se putea împiedica să 
alunece pe podeaua de piatră lustruită. 

În cele din urmă, cu un urlet şi un brânci puternic, 
Murtagh îl trimise pe Eragon cât colo. În timp ce Eragon 
dădea din mâini, încercând să îşi recapete echilibrul, 
Murtagh îşi împinse lama înspre gâtul lui. 

— Letta! zise Galbatorix. 

Vârful lui Zar'roc se opri la mai puţin de un deget de pielea 
lui Eragon. Acesta îngheţă, gâfâind şi neştiind sigur ce se 
întâmplase. 

— Controlează-te, Murtagh, sau o s-o fac eu în locul tău, 
rosti Galbatorix din locul în care stătea şi îi privea. Nu-mi 
place să fiu nevoit să mă repet Nu ai voie să îl omori pe 
Eragon, şi nici el pe tine... Şi-acum continuaţi. 

Eragon fu şocat când îşi dădu seama că Murtagh tocmai 
încercase să îl omoare şi că ar fi reuşit dacă nu intervenea 


Galbatorix. Se uită pe chipul lui, căutând o explicaţie, însă 
Murtagh se încăpăţâna să nu arate nimic, ca şi cum Eragon 
nu ar fi însemnat mai nimic pentru el. 

Eragon nu putea pricepe. Era limpede că Murtagh juca 
altfel decât de obicei. Ceva se schimbase în el, însă Eragon 
nu îşi dădea seama ce anume. 

În plus, conştientizarea faptului că pierduse şi că, în mod 
normal, ar fi trebuit să fie mort îi submina încrederea lui 
Eragon. Înfruntase moartea de nenumărate ori înainte, însă 
niciodată într-o asemenea manieră directă şi necruțătoare. 
Nu încăpea nici o îndoială: Murtagh îl învinsese şi numai 
mila lui Galbatorix - puţină cât era - îl salvase. 

„Eragon, nu te mai gândi la asta, zise Arya. Nu aveai nici 
un motiv să bănuieşti că va încerca să te omoare, iar tu nu 
încercai să îl omori. Dacă ai fi făcut-o, lupta s-ar fi 
desfăşurat în mod diferit, iar Murtagh nu ar mai fi avut 
prilejul să te atace aşa cum a făcut-o.” 

Neîncrezător, Eragon aruncă o privire către locul în care 
stătea ea, la marginea cercului de lumină, împreună cu Elva 
şi Saphira. Apoi Saphira spuse: „Dacă încearcă să îţi taie 
beregata, despică-i tendoanele şi asigură-te că n-o să mai 
facă asta iarâşi.” 

Eragon încuviinţă, arătând că înţelesese ce-i spuseseră. 

El şi Murtagh se despărţiră, luându-şi iarăşi poziţiile faţă 
în faţă, în vreme ce Galbatorix îi urmărea aprobator. 

De această dată, Eragon fii primul care atacă. 

Parcă luptau de ore întregi. Murtagh nu mai încercă 
lovituri mortale, în timp ce Eragon - spre satisfacția sa - 
izbuti să îl atingă pe Murtagh la claviculă, deşi îşi opri 
lovitura înainte să o facă Galbatorix pentru el. Murtagh 
păru tulburat de atingere, iar Eragon îşi îngădui un surâs 
scurt la reacţia acestuia. 

Urmară şi alte lovituri pe care nu reuşiră să le blocheze. În 
ciuda vitezei şi a iscusinţei lor, nici el şi nici Murtagh nu 
erau infailibili şi, fără o cale uşoară de a pune capăt luptei, 


era inevitabil să apară greşeli, iar aceste greşeli să ducă la 
răniri. 

Prima dintre acestea a fost o tăietură făcută de Murtagh 
pe coapsa dreaptă a lui Eragon, prin deschizătura dintre 
marginea armurii şi partea superioară a apărătorii. Era o 
tăietură superficială, însă extrem de dureroasă, şi de 
fiecare dată când Eragon se lăsa cu toată greutatea pe acel 
picior, sângele ţâşnea din rană. 

Tot Eragon primi şi a doua rană: o tăietură deasupra unei 
sprâncene, după ce Murtagh îl lovise în coif şi muchia 
acestuia i se împlântase în carne. Dintre cele două răni, pe 
Eragon îl stânjenea cel mai mult a doua, deoarece sângele i 
se tot scurgea în ochi, înceţoşându-i privirea. 

Apoi Eragon îl lovi din nou în încheietură pe Murtagh, şi 
de această dată sabia lui străpunse manşeta mănuşii, 
mâneca tunicii şi stratul de piele, ajungând până aproape 
de os. Nu reuşi să îi taie vreun muşchi, însă rana păru să îi 
provoace o durere cruntă lui Murtagh, iar sângele ce i se 
scurgea în mănuşă îl făcu să îşi piardă priza de cel puţin 
două ori. 

Eragon primi o crestătură la gamba dreaptă şi apoi - când 
Murtagh încă îşi revenea după un atac nereuşit - ocoli 
scutul lui Murtagh şi lovi cu Brisingr cât putu de tare în 
apărătoarea stângă a lui Murtagh, ciobind oţelul. 

Murtagh urlă şi sări înapoi într-un picior. Eragon îl urmă, 
învârtindu-şi sabia, în încercarea de a-l dobori. În ciuda 
rănii primite, Murtagh era încă în stare să se apere singur 
şi, câteva secunde mai târziu, Eragon fu cel care se chinuia 
să rămână în picioare. 

O vreme, scuturile lor rezistară loviturilor neîncetate - 
Eragon fu încântat să vadă că Galbatorix lăsase intacte 
farmecele de pe săbii şi armură - apoi vrăjile de pe scutul 
lui Eragon cedară, urmate de cele ale lui Murtagh, după 
cum se putea observa din bucăţile şi aşchiile ce săreau din 
ele la fiecare lovitură. Curând după aceea, Eragon îi crăpă 
scutul lui Murtagh cu o lovitură deosebit de puternică. 


Victoria sa fu de scurtă durată, căci Murtagh o apucă pe 
Zar'roc cu ambele mâini şi îi lovi scutul lui Eragon de două 
ori, foarte repede, iar acesta se despică la rândul său, 
punându-i, o dată în plus, pe picior de egalitate. 

Pe măsură ce se luptau, piatra de sub ei devenea tot mai 
lunecoasă din cauza petelor şi-a dârelor de sânge, astfel 
încât le era tot mai greu să îşi păstreze echilibrul. Enorma 
sală de audienţe întorcea ecourile depărtate ale armelor ce 
se ciocneau - precum sunetele unei bătălii de mult uitate - 
şi părea că împreună formau centrul întregii existenţe, căci 
pentru ei era singura lumină şi ei erau singuri în bătaia sa. 

Şi în tot acest timp, Galbatorix şi Shruikan continuau să îi 
privească din umbrele de pe margine. 

Fără scuturi, lui Eragon îi veni mai uşor să-l lovească pe 
Murtagh - îndeosebi pe braţe şi pe picioare - la fel cum îi 
venea mai uşor şi lui Murtagh să-l lovească pe el. Cel mai 
adesea, armura îi proteja de tăieturi, dar nu îi proteja de 
vânătăi şi cucuie, pe care amândoi le căpătară din plin. 

În ciuda rănilor pe care i le făcuse lui Murtagh, Eragon 
începu să creadă că acesta este un spadasin mai bun decât 
el. Nu cu mult, dar suficient pentru ca Eragon să nu 
izbutească niciodată să treacă în avantaj cu adevărat. Dacă 
duelul lor continua la fel, Murtagh avea să sfârşească prin 
a-l istovi într-atât încât avea să fie prea rănit sau prea 
obosit ca să se mai poată lupta; şi sfârşitul acesta se apropia 
cu paşi repezi. Cu fiecare pas, Eragon putea simţi sângele 
ţâşnindu-i peste genunchi de la tăietura de pe coapsă şi cu 
fiecare clipă ce trecea, îi era tot mai greu să se apere. 

Trebuia să pună capăt duelului acum, sau altminteri nu 
avea să-l mai poată înfrunta pe Galbatorix după aceea. 
Chiar şi-aşa, se îndoia că avea să reprezinte o provocare pe 
măsura regelui, însă trebuia să încerce. Măcar atât - să 
încerce. 

Miezul problemei, îşi dădu el seama, era că motivele 
pentru care lupta Murtagh rămâneau un mister pentru el 


şi, dacă nu putea să le ghicească, Murtagh avea să îl ia 
mereu prin surprindere. 

Eragon se gândi la ce îi spusese Glaedr la asediul Dras- 
Leonei: „Irebuie să înveţi să vezi cu adevărat ceea ce 
priveşti”. Cât şi: „Calea războinicului este calea 
cunoaşterii”. 

Aşa că îl privi pe Murtagh. Îl privi cu aceeaşi intensitate cu 
care o privise pe Arya în timpul duelurilor lor, cu aceeaşi 
intensitate cu care se scrutase pe sine în timpul lungii nopţi 
de introspecţie din Vroengard. În acest fel, căuta să 
descifreze limbajul ascuns al trupului lui Murtagh. 

Avu parte de un oarecare succes; se vedea limpede că 
Murtagh era schimonosit de durere şi stors de vlagă, iar 
spatele îi era încovoiat într-un fel ce indica o mânie adânc 
înrădăcinată, sau poate frică. Apoi mai era şi înverşunarea 
sa, pe care o arătase mereu, dar nu o mai folosise împotriva 
lui Eragon. Eragon observă aceste lucruri, dar şi alte 
detalii, mai subtile, şi apoi se strădui să le pună cap la cap 
cu ce ştia despre Murtagh dinainte, cu prietenia şi 
loialitatea sa şi cu pica pe care i-o purta lui Galbatorix 
pentru felul în care acesta îl controla. 

Îi luă câteva secunde - secunde de răsuflare întretăiată, în 
care o pereche de lovituri neîndemânatice îl făcuseră să 
capete o altă vânătaie la cot - până să priceapă adevărul. 
După aceea, totul i se păru limpede. Trebuia să fie ceva în 
viaţa lui Murtagh, ceva pe care duelul lor avea să îl afecteze 
şi care era atât de important pentru el încât se simţea silit 
să câştige prin orice mijloace posibile, chiar dacă asta 
însemna să îşi ucidă fratele vitreg. Orice ar fi fost acest ceva 
- şi Eragon avea bănuielile lui, unele mai neliniştitoare 
decât altele - asta însemna că Murtagh nu avea să se dea 
bătut. Însemna că Murtagh avea să lupte ca un animal 
încolţit până la ultima răsuflare şi însemna că Eragon nu îl 
va putea învinge prin mijloace convenţionale, căci duelul nu 
avea o însemnătate atât de mare pentru el precum avea 
pentru Murtagh. Pentru Eragon, duelul era o diversiune 


convenabilă şi îi păsa prea puţin dacă avea să câştige sau 
nu, atâta vreme cât încă mai era în stare să îl înfrunte pe 
Galbatorix după aceea, însă pentru Murtagh duelul era 
mult mai important şi, din experienţa sa, Eragon ştia că o 
asemenea îndârjire era foarte greu, dacă nu imposibil de 
contracarat doar cu forţă brută. 

Astfel, problema care se punea era cum putea fi oprit un 
om hotărât să insiste şi să iasă victorios în ciuda oricăror 
obstacole. 

Era o enigmă de nerezolvat şi, în cele din urmă, Eragon îşi 
dădu seama că singura cale de a-l învinge pe Murtagh era 
să îi ofere ce îşi dorea. Pentru a-şi putea atinge scopul, 
Eragon trebuia să se lase învins. 

Însă nu pe deplin. Nu îl putea lăsa pe Murtagh liber să 
facă tot ce îi poruncea Galbatorix. Eragon avea să îi acorde 
victoria lui Murtagh, după care avea să îşi obţină propria 
victorie. 

În timp ce îi asculta gândurile, suferinţa şi grija Saphirei 
sporiră tot mai mult şi ea îi spuse: „Nu, Eragon. Trebuie să 
fie şi o altă cale”. 

„Atunci spune-mi care este aceasta, căci eu n-o pot vedea”, 
îi răspunse el. 

Ea îşi rânji colții, iar Thorn o mârâi din partea cealaltă a 
cercului de lumină. 

„Alege cu înţelepciune”, zise Arya, şi Eragon înţelese ce 
voia să spună. 

Murtagh se repezi spre el, iar tăişurile lor se ciocniră cu 
un clinchet zgomotos, după care se despărţiră şi se opriră o 
clipă ca să îşi recapete puterile. Când porniră din nou unul 
către celălalt, Eragon trecu în dreapta lui Murtagh, 
lăsându-şi însă braţul în care avea sabia să i se îndepărteze 
de trup, aparent din oboseală sau din neatenţie. Era o 
mişcare abia vizibilă, însă ştia că Murtagh avea să o observe 
şi că va încerca să profite de prilejul ivit. 

În acea clipă, Eragon nu mai simţea nimic. Conştientiza 
încă durerea provocată de răni, însă oarecum distant, ca şi 


cum senzațiile nu ar fi fost ale sale. Mintea îi era ca un iaz 
adânc într-o zi fară vânt, neted şi nemişcat, şi totuşi plin de 
reflexiile lucrurilor aflate împrejur. Conştientiza ceea ce 
vedea fără să se mai gândească. Nu mai avea nevoie de 
asta. Înţelegea tot ce se afla în faţa sa şi prelungirea 
aşteptării nu ar fi făcut decât să îl stânjenească. 

Aşa cum se aştepta Eragon, Murtagh se năpusti spre el 
încercând să îl împungă în pântece. 

Când sosi momentul potrivit, Eragon se răsuci. Nu se 
mişcă nici prea repede, nici prea încet, ci tocmai cu viteza 
pe care o cerea situaţia respectivă. Mişcarea părea 
prestabilită, de parcă ar fi fost singura acţiune pe care ar fi 
putut s-o facă. 

În loc să îl nimerească în pântece, cum intenţionase 
Murtagh, Zar'roc îl lovi pe Eragon în muşchii din dreapta, 
chiar sub coaste. Resimţi impactul ca o lovitură de baros şi 
se auzi un şuierat metalic când Zar'roc îi străpunse zalele 
rupte din platoşă şi i se împlântă în carne. Răceala 
metalului, mai degrabă decât durerea în sine, îl făcu pe 
Eragon să geamă. 

În spatele său, vârful săbiei se opri în armură când îi ieşi 
pe partea cealaltă. 

Murtagh făcu ochii mari şi încremeni. 

Înainte ca Murtagh să îşi poată reveni, Eragon îşi trase 
braţul înapoi şi o înfipse pe Brisingr în abdomenul lui 
Murtagh, aproape de buric: o rană mult mai gravă decât 
cea pe care o suferise el. 

Trăsăturile lui Murtagh se înmuiară. Îşi deschise gura, de 
parcă ar fi vrut să vorbească, şi căzu în genunchi, cu mâna 
încă încleştată pe Zar'roc. 

Din locul în care se afla, 'Thorn scoase un răget puternic. 

Eragon o trase pe Brisingr din trupul lui Murtagh, apoi se 
dădu înapoi şi se strâmbă, într-un răcnet mut, când Zar'roc 
ieşi din trupul său. 

Se auzi un zăngănit când Murtagh îi dădu drumul lui 
Zar'roc şi aceasta căzu pe podea. Apoi se prinse cu mâinile 


de pântece, îndoit de la mijloc, şi îşi apăsă capul pe piatra 
lustruită. 

Acum Eragon era cel care privea fix, cu sângele fierbinte 
scurgându-i-se peste ochi. 

De pe tronul său, Galbatorix zise „Naina” şi zeci de 
felinare se aprinseră în încăpere, dezvăluind din nou stâlpii 
şi sculpturile de pe pereţi şi blocul de piatră de care era 
înlănţuită Nasuada. 

Eragon se împletici până la Murtagh şi îngenunche lângă 
el. 

— Iar Eragon este câştigătorul, rosti regele, cu glasul său 
puternic răsunând în sala cea mare. 

Murtagh îl privi pe Eragon, cu chipul brobonit de sudoare 
şi schimonosit de durere. 

— N-ai putut să mă laşi să câştig, nu? murmură el cu voce 
joasă. Nu îl poţi învinge pe Galbatorix, dar tot a trebuit să 
dovedeşti că eşti mai bun decât mine... Ah! se cutremură şi 
începu să se legene înainte şi înapoi. 

Eragon îi puse o mână pe umăr. 

— De ce? întrebă el, ştiind că Murtagh avea să înţeleagă 
întrebarea. Răspunsul fu o şoaptă ce abia putea fi auzită: 

— Fiindcă speram să îi intru lui în graţii ca să o pot salva 
pe ea. Privirea i se împăienjeni de lacrimi şi îşi întoarse 
capul. 

Auzind asta, Eragon înţelese că Murtagh spusese adevărul 
mai devreme şi simţi cum îl cuprinde deznădejdea. 

Trecu încă o clipă, iar Eragon simţi că Galbatorix îi 
priveşte cu mare interes. 

Apoi Murtagh spuse: 

— M-ai păcălit. 

— Era singura cale. Murtagh gemu. 

— Asta a fost întotdeauna diferenţa dintre noi doi. Se uită 
din nou la Eragon. Tu erai dispus să te sacrifici. Eu nu 
eram... Nu atunci. 

— Însă eşti acum. 


— Nu mai sunt persoana de altădată. Îl am pe Thorn acum 
şi... Murtagh şovăi; apoi umerii i se ridicară şi îi coborâră 
aproape imperceptibil. Acum nu mai lupt pentru mine... E o 
diferenţă. Inspiră puţin şi se crispa de durere. Credeam că 
eşti nesăbuit pentru că îţi tot riscai viaţa aşa cum o făceai... 
Acum ştiu mai multe. Înţeleg... de ce. Înţeleg... Ochii i se 
măriră şi grimasa îi dispăru, de parcă ar fi uitat de durere, 
şi o lumină interioară păru să îi inunde trăsăturile. Înţeleg... 
noi înţelegem, şopti el, şi Thorn scoase un sunet ciudat, pe 
jumătate scâncet, pe jumătate mârâit. 

Galbatorix se foi pe tron, de parcă ar fi fost neliniștit, apoi 
rosti cu glas aspru: 

— Gata cu vorbăria. Duelul s-a terminat şi Eragon a 
câştigat. Acum a sosit timpul ca oaspeţii noştri să 
îngenuncheze şi să depună jurământul de credinţă... Veniţi 
mai aproape, amândoi, şi vă voi vindeca rănile, după care 
vom continua. 

Eragon dădu să se ridice, dar Murtagh îl prinse de 
antebraţ, oprindu-l. 

— Acum! rosti Galbatorix, încruntându-şi sprâncenele 
stufoase. Sau vă voi lăsa să suferiţi de pe urma rănilor până 
isprăvim. 

„Fii gata”, citi Eragon pe buzele lui Murtagh. 

Eragon şovăi, neştiind la ce să se aştepte; apoi încuviinţă şi 
îi avertiză pe Arya, Saphira, Glaedr şi pe ceilalţi Eldunari. 

Apoi Murtagh îl împinse pe Eragon într-o parte şi se ridică 
în genunchi, ţinându-se încă de pântece. Se uită la 
Galbatorix şi strigă Cuvântul. 

Galbatorix tresări şi ridică o mână, de parcă ar fi vrut să se 
apere. 

Strigând în continuare, Murtagh dădu glas şi altor cuvinte 
din limba străveche, vorbind mult prea repede pentru ca 
Eragon să înţeleagă scopul vrăjii. 

Aerul din preajma lui Galbatorix scânteie în roşu şi negru 
şi, pentru o clipă, trupul său păru învăluit în flăcări. Se auzi 
un sunet asemănător vântului de vară ce foşneşte printre 


ramurile unei păduri de conifere, apoi Eragon auzi o serie 
de ţipete subţiri şi douăsprezece sfere luminoase apărură în 
jurul capului lui Galbatorix, zburară de lângă el şi trecură 
prin pereţii încăperii, dispărând astfel. Arătau ca nişte 
spirite, însă Eragon nu le văzu decât pentru o frântură de 
secundă, astfel încât nu putea fi sigur. 

Thorn se răsuci - iute ca o pisică călcată pe coadă - şi sări 
la gâtul imens al lui Shruikan. Dragonul negru mugi şi se 
trase îndărăt, scuturându-şi capul pentru a scăpa de Thorn. 
Zgomotul mârâiturilor sale era dureros de puternic, iar 
podeaua se cutremură sub greutatea celor doi dragoni. 

Pe treptele podiumului, cei doi copii ţipară şi îşi acoperiră 
urechile cu mâinile. 

Eragon le văzu pe Arya, Elva şi Saphira ţâşnind în faţă, 
nemaifiind oprite de magia lui Galbatorix. Cu Dauthdaert în 
mână, Arya porni către tron, în vreme ce Saphira sări către 
locul în care Thorn era agăţat de Shruikan. Între timp, Elva 
îşi duse mâna la gură şi păru a vorbi cu ea însăşi, însă 
Eragon nu putu auzi ce spunea din cauza hărmălaiei făcute 
de dragoni. 

Picături de sânge mari cât pumnul începură să cadă în 
jurul lor, sfârâind pe piatră. 

Eragon se ridică de unde îl împinsese Murtagh şi porni 
după Arya, spre tron. 

Atunci Galbatorix grăi numele limbii străvechi, împreună 
cu cuvântul „letta”. Legături nevăzute îi prinseră 
mădularele lui Eragon şi tăcerea se lăsă în întreaga 
încăpere când magia regelui îi opri pe toţi, inclusiv pe 
Shruikan. 

Eragon simţi că fierbe de mânie şi de neputinţă. Fuseseră 
atât de aproape să îl lovească pe rege şi totuşi erau încă 
neajutoraţi în faţa vrăjilor sale. 

— Pe el! strigă atunci, şi cu mintea, şi cu gura. Încercaseră 
deja să îi atace pe Galbatorix şi pe Shruikan; regele avea să 
îi omoare pe cei doi copii, indiferent de ce ar fi făcut mai 
departe. Singura cale rămasă pentru Eragon şi pentru cei 


aflaţi de partea lui - singura lor speranţă de victorie - era 
să treacă de barierele mentale ale lui Galbatorix şi să pună 
stăpânire pe gândurile sale. 

Împreună cu Saphira, Arya şi Eldunarii pe care îi 
aduseseră cu ei, Eragon îşi întinse conştiinţa către rege, 
punându-şi toată ura, mânia şi durerea într-o singură rază 
arzătoare, pe care o împlântă în miezul fiinţei lui 
Galbatorix. 

Pentru o clipă, Eragon simţi mintea regelui: o privelişte 
teribilă, plină de umbre, pradă unui frig cumplit şi unei 
dogori mistuitoare, străbătută de linii de metal, dure şi 
inflexibile, ce împărțeau zonele conştiinţei lui. 

Apoi dragonii de sub comanda lui Galbatorix, dragonii cei 
nebuni, urlând copleşiţi de durere, îi atacară mintea lui 
Eragon şi îl siliră să se retragă în sine pentru a nu fi făcut 
bucățele. 

În spatele său, Eragon o auzi pe Elva începând să spună 
ceva, dar de-abia apucă să rostească un sunet când 
Galbatorix zise „Lheyna!” şi ea se opri cu un gâlgâit 
înfundat. 

— L-am lăsat fără vrăji de apărare! strigă Murtagh. Este... 

Orice ar fi spus Galbatorix, făcu aceasta cu o voce mult 
prea rapidă şi mult prea joasă pentru ca Eragon să poată 
auzi, însă Murtagh încetă să vorbească şi, o clipă mai târziu, 
Eragon îl auzi prăbuşindu-se la podea, cu zalele şi coiful 
zornăindu-i pe piatră. 

— Am destule vrăji de apărare, rosti Galbatorix, iar chipul 
său acvilin era întunecat de furie. Nu îmi puteţi face rău. Se 
ridică din jilţ şi cobori câteva trepte ale podiumului către 
Eragon, cu mantia fluturându-i în urmă şi cu sabia Vrangr 
albă şi mortală în mâna sa. 

În scurtul răstimp pe care îl avu la dispoziţie, Eragon 
încercă să pună stăpânire măcar pe una dintre minţile 
dragonilor care îi asaltau conştiinţa, însă aceştia erau prea 
mulţi, şi tot ce reuşi fu să se lupte din răsputeri ca să 


respingă hoarda de Eldunari înainte ca aceştia să îi pună 
complet stăpânire pe gânduri. 

Galbatorix se opri la un pas în faţa lui şi îi aruncă o privire 
încruntată, cu o venă groasă, bifurcată conturându-i-se pe 
frunte şi cu muşchii maxilarului său puternic încordaţi. 

— Te gândeşti să mă provoci, băiete? tună el, aproape 
scuipând de furie. Crezi că te poţi măsura cu mine? Că mă 
poţi da jos ca să îmi furi tronul? Tendoanele de pe gâtul lui 
Galbatorix ieşeau în evidenţă ca un ghem de frânghie 
împletită. Trase de marginea mantiei. Am tăiat mantia asta 
din aripile lui Belgabad însuşi, iar mănuşile la fel. O ridică 
pe Vrangr şi apropie tăişul sumbru de ochii lui Eragon. Am 
luat sabia asta din mâinile lui Vrael, iar coroana am luat-o 
de pe capul nevolnicului miorlăit care a purtat-o înaintea 
mea. Şi tu crezi că eşti mai deştept decât mine? Decât 
mine? Vii în castelul meu, îmi omori oamenii şi te porţi de 
parcă ai fi mai bun decât mine. De parcă ai fi mai nobil sau 
mai virtuos. 

Galbatorix îl lovi în obraz cu mânerul lui Vrangr, sfâşiindu-i 
pielea. Eragon îşi simţi capul răsunând şi o constelație de 
puncte roşii, ce pulsau şi se învârteau, îi apăru în faţa 
ochilor. 

— Trebuie să înveţi ce este aceea umilinţa, băiete, zise 
Galbatorix, venind mai aproape, până ce ochii săi sclipitori 
ajunseră la numai câteva degete de cei ai lui Eragon. 

Îl lovi şi în celălalt obraz şi, pentru o secundă, tot ce putu 
să vadă Eragon fu o imensitate neagră presărată cu lumini 
scânteietoare. 

— O să îmi placă la nebunie să te am în slujba mea, 
continuă Galbatorix. Cu un glas jos rosti „Ganga”, şi 
presiunea pusă de Eldunarii ce-i asaltau mintea lui Eragon 
încetă, lăsându-l liber să se gândească la ce voia. Însă nu şi 
pe ceilalţi, judecând după efortul de pe chipurile lor. 

Un tăiş de gânduri ascuţit străpunse conştiinţa lui Eragon 
şi se împlântă până în măduva fiinţei sale. Tăişul se răsuci 
şi, asemenea unui scaiete prins de o bucată de pâslă, începu 


să tragă de iţele minţii sale, căutând să îi distrugă voinţa, 
identitatea, conştiinţa de sine. 

Era un atac diferit de tot ce trăise până atunci Eragon. Se 
chirci în faţa lui şi se concentra pe un singur gând - 
răzbunare - în încercarea de a se proteja. Prin contactul lor, 
putea simţi emoţiile lui Galbatorix: mânia, în primul rând, 
dar şi bucuria sălbatică de a putea să îi facă rău lui Eragon, 
privindu-l cum se zvârcoleşte cuprins de tulburare. 

Eragon înţelese: cauza pentru care Galbatorix era atât de 
priceput la frângerea minţilor duşmanilor săi era că asta îi 
oferea o plăcere perversă. 

Tăişul săpă şi mai adânc în fiinţa lui Eragon şi el urlă, 
nemaiputându-se abţine. 

Galbatorix zâmbi, iar vârfurile dinţilor săi erau translucide 
precum argila arsă. 

Doar apărarea nu era de ajuns pentru a câştiga o luptă, 
aşa că în ciuda durerii mistuitoare, Eragon se sili să îl atace 
pe Galbatorix la rândul său. Se năpusti în conştiinţa regelui 
şi se prinse de gândurile tăioase ca lama ale acestuia, 
încercând să le intuiască şi să îl oprească pe rege să se 
mişte sau să gândească fără îngăduinţa lui. 

Însă Galbatorix nu făcu nici o încercare de a se apăra. 
Zâmbetul său crud se lărgi şi el răsuci şi mai adânc tăişul în 
mintea lui Eragon. 

Eragon se simţea de parcă un ghem de mărăcini îl sfârteca 
pe dinăuntru. Un răcnet îi secătui gâtlejul şi el rămase fără 
vlagă în prinsoarea vrăjii lui Galbatorix. 

— Supune-te, rosti regele. Îl apucă de bărbie cu degete de 
oţel. Supune-te. Tăişul se răsuci încă o dată, iar Eragon ţipă 
până rămase fără glas. 

Gândurile scrutătoare ale regelui împresurară conştiinţa 
lui Eragon, împingându-l într-o părticică tot mai mică a 
minţii sale, până când tot ce mai rămase din el fu un ciot 
mărunt şi strălucitor umbrit de greutatea prezenţei 
amenințătoare a lui Galbatorix. 


— Supune-te, şopti regele, aproape duios. Nu ai unde să te 
duci, unde să te ascunzi... Viaţa ta a ajuns la sfârşit, Eragon 
Biruitorul-Umbrei, însă te aşteaptă o nouă viaţă. Supune-te 
şi totul va fi iertat. 

Lacrimile îi înceţoşară privirea lui Eragon când se uită fix 
în hăul fără forme din pupilele lui Galbatorix. Pierduseră... 
El pierduse. 

Recunoaşterea acestui fapt era mai dureroasă decât 
oricare dintre rănile primite. O sută de ani de zbateri - şi 
totul în zadar. Saphira, Elva, Arya, Eldunarii: niciunul dintre 
ei nu îl putea învinge pe Galbatorix. Era prea puternic, prea 
ştiutor. Garrow, Brom şi Oromis muriseră cu toţii în zadar, 
la fel ca toţi războinicii din diferite rase care îşi dăduseră 
viaţa în lupta împotriva Imperiului. 

Lacrimile şiroiau din ochii lui Eragon. 

— Supune-te, şopti regele, sporind strânsoarea. 

Eragon ura mai presus de orice nedreptatea situaţiei. 
Părea pur şi simplu greşit la un nivel fundamental ca atâţia 
oameni să fi suferit şi să fi murit pentru un ţel fără de 
speranţă. Părea greşit ca Galbatorix să fie, de unul singur, 
cauza unei asemenea nefericiri. Şi părea greşit ca acesta să 
scape nepedepsit pentru fărădelegile sale. 

„De ce?” se întrebă Eragon. 

Îşi aduse aminte atunci viziunea pe care le-o arătase cel 
mai bătrân dintre Eldunari, Valdr, cea în care visele 
graurilor erau la fel de importante precum grijile regilor. 

— Supune-te! zbieră Galbatorix, iar mintea sa apăsă 
asupra lui Eragon cu şi mai mare forţă, ca şi cum schije de 
gheaţă şi foc îl asaltau din toate direcţiile. 

Eragon strigă şi, în disperarea sa, se întinse spre Saphira 
şi spre Eldunari - cu minţile lor asediate de dragonii 
înnebuniţi de sub comanda lui Galbatorix - şi, fără să vrea, 
absorbi din rezervele de energie ale acestora. 

Şi, cu acea energie, aruncă o vrajă. 

Era o vrajă fără cuvinte, căci magia lui Galbatorix nu i-ar fi 
îngăduit să facă altfel, şi nici un cuvânt nu ar fi putut 


descrie ceea ce voia Eragon, nici ceea ce simţea. O 
bibliotecă plină cu cărţi nu ar fi fost de ajuns pentru 
aceasta. Vraja sa era instinctuală şi emoţională; limba nu o 
putea cuprinde. 

Ceea ce voia era simplu şi complex în acelaşi timp: voia ca 
Galbatorix să înţeleagă... să înţeleagă cât de greşite îi 
fuseseră acţiunile. Vraja nu era un atac; era o încercare de 
comunicare. Dacă Eragon urma să îşi petreacă tot restul 
vieţii ca sclav al regelui, voia măcar ca Galbatorix să 
cuprindă cu mintea tot ce făcuse, să înţeleagă pe deplin. 

Când magia începu să-şi facă efectul, Eragon îi simţi pe 
Umaroth şi pe ceilalţi Eldunari îndreptându-şi atenţia 
asupra ei, străduindu-se să nu bage în seamă dragonii lui 
Galbatorix. O sută de ani de suferinţă de neconsolat şi de 
mânie izbucniră din adâncul Eldunarilor, ca un val 
clocotitor, şi dragonii îşi contopiră minţile cu mintea lui 
Eragon, modificând vraja, adâncind-o, lărgind-o şi clădind 
pe ea, până ce aceasta ajunse să cuprindă mult mai multe 
decât intenţionase el iniţial. 

Vraja nu avea să se oprească la a-i arăta lui Galbatorix cât 
de greşite îi fuseseră acţiunile; acum avea să îl oblige să 
retrăiască toate senzațiile, bune şi rele, pe care le 
provocase în ceilalţi, din ziua în care se născuse. Vraja 
întrecea tot ce ar fi putut inventa Eragon de unul singur, 
căci conţinea mai mult decât ar fi putut concepe o singură 
persoană sau un singur dragon. Fiecare Eldunari contribui 
la farmec, iar suma contribuţiilor lor fu o vrajă care se 
întindea nu doar de-a lungul Alagaesiei, ci şi înapoi în timp, 
până la naşterea lui Galbatorix. 

Eragon se gândi că era cea mai măreaţă operă de magie 
pe care o creaseră vreodată dragonii, iar el era 
instrumentul lor; el era arma lor. 

Puterea Eldunarilor năvăli prin el, ca un râu larg cât un 
ocean, şi el simţi că este un vas gol şi fragil, ca şi cum pielea 
avea să i se crape din pricina forţei şuvoiului ce îl străbătea. 
Dacă nu ar fi fost Saphira şi ceilalţi dragoni, ar fi murit într- 


o clipă, cu întreaga-i vlagă stoarsă de cerinţele devoratoare 
ale magiei. 

În jurul lor, lumina felinarelor păli şi, în mintea sa, lui 
Eragon i se păru că aude ecoul a mii de voci: o cacofonie 
insuportabilă de dureri şi de bucurii fără număr, răsunând 
atât din prezent, cât şi din trecut. 

Ridurile de pe chipul lui Galbatorix se adânciră, iar ochii 
începură să îi iasă din orbite. 

— Ce ai făcut? spuse el cu un glas gol, nefiresc. Făcu un 
pas înapoi şi îşi duse pumnii la tâmple. Ce ai făcut? 

Cu un efort, Eragon zise: 

— Te-am făcut să înţelegi. 

Regele se holbă la el cu o expresie îngrozită. Muşchii feţei 
îi zvâcneau şi întreg trupul începu să i se scuture, cuprins 
de fiori. Scrâşnind din dinţi, mârâi: 

— N-o să mă învingi, băiete. N-o... să... 

Gemu şi se poticni şi, dintr-odată, vraja care îl ţinea 
prizonier pe Eragon dispăru şi el căzu la podea, în timp ce 
Elva, Arya, Saphira, Thorn, Shruikan şi cei doi copii 
începură să se mişte din nou liber. 

Un răget asurzitor din partea lui Shruikan răsună în toată 
camera, iar dragonul negru şi uriaş îl azvârli pe Thorn de la 
gâtul lui până în cealaltă parte a încăperii. Thorn ateriza pe 
partea stângă şi oasele din aripa lui se rupseră cu un 
trosnet zgomotos. 

— Nu... mă... voi... da... bătut, rosti Galbatorix. În spatele 
regelui, Eragon o văzu pe Arya - care era mai aproape de 
tron decât el - şovăind şi aruncându-le o privire. Apoi trecu 
de podium şi ţâşni împreună cu Saphira către Shruikan. 

Thorn se chinui să se ridice în picioare şi le urmă. 

Cu chipul contorsionat ca al unui nebun, Galbatorix se 
îndreptă spre Eragon şi o învârti pe Vrangr către el. 

Eragon se rostogoli într-o parte şi auzi cum sabia loveşte 
piatra lângă capul său. Se mai rostogoli câţiva paşi, apoi se 
săltă în picioare. Numai energia oferită de Eldunari îi 
îngăduia să rămână drept. 


Răcnind, Galbatorix se năpusti spre el şi Eragon respinse 
lovitura neîndemânatică a regelui. Săbiile lor răsunară ca 
nişte clopote, un sunet pătrunzător şi limpede printre 
răgetele dragonilor şi şoaptele morţilor. 

Saphira sări sus în aer şi zgârie botul imens al lui 
Shruikan, însângerându-l, apoi cobori la loc pe podea. El 
încercă a o lovi cu laba, cu ghearele scoase, şi ea sări 
îndărăt, cu aripile uşor desfăcute. 

Eragon se feri de o sălbatică lovitură încrucişată şi îl 
împunse pe Galbatorix sub braţul stâng. Spre uimirea sa, 
chiar îl nimeri, iar vârful lui Brisingr se umezi de sângele 
regelui. 

Un spasm din braţul lui Galbatorix îi respinse următoarea 
lovitură şi cei doi ajunseră să aibă săbiile încleştate la 
plăsele, fiecare încercând să îl dezechilibreze pe celălalt. 

Chipul regelui era schimonosit, aproape de nerecunoscut, 
şi lacrimi îi şiroiau pe obraji. 

O perdea de flăcări le ţâşni pe deasupra capetelor şi aerul 
se încinse în jurul lor. 

Undeva, copiii ţipau. 

Piciorul rănit al lui Eragon cedă şi el căzu pe spate, 
sprijinindu-se pe mâini şi picioare, învineţindu-şi degetele 
cu care o ţinea pe Brisingr. 

Se aştepta ca regele să se năpustească imediat asupra lui, 
însă Galbatorix rămase pe loc, clătinându-se pe picioare. 

— Nu! strigă regele. Nu am... Se uită la Eragon şi răcni: 
Fă-i să se oprească! 

Eragon clătină din cap, ridicându-se în picioare. O durere 
îi fulgeră braţul stâng şi, privind în jur, văzu că Saphira 
căpătase o tăietură însângerată pe aceeaşi labă. În cealaltă 
parte a încăperii, Thorn îşi înfipse colții în coada lui 
Shruikan, făcându-l pe dragonul negru să mârâie şi să se 
întoarcă spre el. În timp ce atenţia lui Shruikan era 
îndreptată altundeva, Saphira sări şi ateriză pe gâtul lui, 
aproape de baza craniului ciolănos. Îşi înfipse ghearele sub 


solzii lui şi apoi îl muşcă de gât, chiar între doi dintre ţepii 
care urcau de pe şira spinării. 

Shruikan scoase un urlet tunător şi sălbatic, zbătându-se 
şi mai tare. 

Galbatorix alergă încă o dată spre Eragon, atacându-l cu 
sabia. Eragon blocă o lovitură, apoi alta, şi apoi primi o 
lovitură în coaste care aproape că îl făcu să leşine. 

— Fă-i să se oprească, rosti Galbatorix, pe un ton mai 
degrabă rugător decât ameninţător. Durerea... 

Shruikan scoase încă un urlet, şi mai înnebunit decât 
ultimul. În spatele regelui, Eragon îl văzu pe Thorn agăţat 
de gâtul lui Shruikan, în partea opusă Saphirei. Greutatea 
combinată a celor doi dragoni trase capul lui Shruikan în 
jos, până ce îl aduse aproape de podea. Totuşi, dragonul 
negru era încă prea mare şi prea puternic ca ei să îl poată 
dobori. În plus, Eragon nu credea că Saphira sau Thorn l-ar 
fi putut răni prea tare cu colții. 

Atunci, ca o umbră trecând peste o pădure, Eragon o văzu 
pe Arya ţâşnind din spatele unui stâlp şi fugind către 
dragoni. În mâna ei stângă lucea lancea verde Dauthdaert, 
cu obişnuita-i aureolă înstelată. 

Shruikan o văzu venind şi îşi smuci întreg trupul, 
încercând să scape de Saphira şi Thorn. Când aceştia 
rămaseră agăţaţi, el îşi arătă colții şi scaldă toată zona din 
faţa lui cu un şuvoi de foc. 

Arya plonja în faţă şi, pentru o clipă, Eragon o pierdu din 
vedere în spatele zidului de flăcări, apoi ea apăru din nou, 
nu departe de locul în care capul lui Shruikan atârna 
deasupra podelei. Părul îi luase foc, dar ea nu părea să 
bage de seamă. 

Din trei paşi săltaţi, ea sări pe piciorul stâng al lui 
Shruikan şi de acolo se aruncă într-o parte a capului 
acestuia, târând după sine flăcările ca o cometă. 

Scoţând un strigăt ce putu fi auzit din cealaltă parte a sălii 
tronului, Arya aruncă lancea Dauthdaert în centrul ochiului 


mare, lucios, de un albastru îngheţat al lui Shruikan şi îi 
împlântă sulița cu totul în craniu. 

Shruikan mugi şi se zbătu în spasme, apoi se prăbuşi încet 
într-o parte, în timp ce din gură îi curgea foc lichid. 

Saphira şi Thorn săriră de pe el chiar înainte ca uriaşul 
dragon negru să se izbească de podea. 

Stâlpii trosniră; bucăţi de piatră căzură din tavan şi se 
sfărâmară. O parte dintre felinare se sparseră şi o 
substanţă topită începu să picure din ele. 

Eragon aproape că se prăbuşi când camera se cutremură. 
Nu reuşise să vadă ce se întâmplase cu Arya, dar se temea 
că trupul lui Shruikan o zdrobise. 

— Eragon! strigă Elva. Fereşte-te! 

Se feri şi auzi şuieratul curentului de aer când sabia albă a 
lui Galbatorix îi trecu pe deasupra şalelor. 

Ridicându-se, Eragon se repezi înainte... şi îl înjunghie pe 
Galbatorix în mijlocul stomacului, aşa cum făcuse şi cu 
Murtagh. 

Regele gemu, apoi se trase îndărăt, scoţându-şi sabia din 
trup. Atinse rana cu mâna liberă şi se uită la sângele de pe 
degete, apoi îl privi pe Eragon şi zise: 

— Vocile... vocile sunt groaznice. Nu pot îndura... îşi 
închise ochii şi alte lacrimi îi şiroiră pe obraji. Durere... atât 
de multă durere. Atâta suferinţă... Fă-i să se oprească! Fă-i 
să se oprească! 

— Nu, făcu Eragon. Elva i se alătură, iar Saphira şi horn 
reveniră din celălalt capăt al camerei. Eragon fu uşurat să 
vadă că şi Arya era cu ei, arsă şi însângerată, dar altminteri 
nevătămată. 

Galbatorix îşi căscă ochii - cu pupilele rotunde şi 
înconjurate de nefiresc de mult alb - şi privi în gol, de parcă 
Eragon şi cei din faţa lui n-ar mai fi existat. Zvâcnea şi 
tremura, iar falca i se mişca, dar nici un sunet nu îi ieşi din 
gâtlej. 

Şi atunci se întâmplară două lucruri deodată. Elva scoase 
un țipăt ascuţit şi leşină, iar Galbatorix răcni: 


— Waise neiat! A nu mai fi. 

Eragon nu mai avu timp de cuvinte. Folosindu-se din nou 
de energia Eldunarilor, aruncă o vrajă prin care se trase pe 
sine, pe Saphira, Arya, Elva, Thorn, Murtagh şi pe cei doi 
copii de pe podium spre blocul de piatră de care era 
înlănţuită Nasuada. Mai aruncă şi o vrajă prin care să 
oprească sau să respingă orice i-ar fi putut răni. 

Se aflau la jumătatea distanţei către lespede când 
Galbatorix dispăru într-o străfulgerare de lumină mai 
strălucitoare chiar decât soarele, apoi totul se cufundă în 
întuneric şi tăcere, iar vraja protectoare a lui Eragon îşi 
făcu efectul. 

Zvârcolirile morţii. 

RORAN stătea pe o targă aşezată de elfi pe unul dintre 
multele blocuri de piatră aflate chiar sub poarta năruită a 
Uru'baenului, dându-le ordine războinicilor din faţa lui. 

Patru elfi îl scoseseră din oraş, acolo unde puteau folosi 
magia fără teama că farmecele lui Galbatorix aveau să le 
distorsioneze vrăjile. Îi vindecaseră braţul dislocat şi 
coastele rupte, precum şi celelalte răni pe care i le făcuse 
Barst, deşi îl avertizaseră că s-ar putea să fie nevoie de 
câteva săptămâni până ce oasele sale aveau să ajungă la fel 
de tari ca înainte şi insistaseră ca el să stea la pat pentru 
restul zilei. 

El, pe de altă parte, insistase să revină în luptă. Elfii nici 
nu voiau să audă de una ca asta, dar el le zise: 

— Fie mă duceţi înapoi, fie mă întorc singur acolo. 
Nemulțumirea lor fusese evidentă, însă în cele din urmă 
acceptaseră şi îl duseseră în locul în care stătea acum, 
privind către piaţă. 

Aşa cum se aşteptase Roran, odată cu moartea 
comandantului lor, soldaţii îşi pierduseră voinţa de a mai 
lupta şi vardenii reuşiseră să îi împingă pe străduţele 
înguste. Când se întoarse Roran, vardenii deja ocupaseră o 
treime din oraş şi se apropiau cu repeziciune de cetate. 


Pierduseră mulţi oameni - morţii şi muribunzii acopereau 
străzile iar şanţurile se umpluseră de sânge - însă faptul că 
înaintaseră dăduse din nou armatei simţul victoriei; Roran o 
putea vedea pe chipurile oamenilor, piticilor şi urgalilor, 
deşi nu şi pe cele ale elfilor, care păstrau o furie rece de pe 
urma morţii reginei lor. 

Elfii îl îngrijorau pe Roran; îi văzuse omorându-i pe soldaţii 
care încercau să se predea, doborându-i fără scrupule. 
Odată stârnită, setea lor de sânge nu părea să mai aibă 
limite. 

Curând după căderea lui Barst, Regele Orrin primise o 
săgeată în piept în timp ce lua cu asalt o baracă din centrul 
oraşului. Era o rană gravă, una pe care nici măcar elfii nu 
erau siguri că o puteau vindeca. Soldaţii regelui îl duseseră 
pe Orrin înapoi în tabără şi, de atunci, Roran nu mai 
primise nici o veste despre soarta lui. 

Deşi nu putea lupta, Roran putea încă da ordine. Nesilit de 
nimeni, începuse să organizeze armata din spatele 
frontului, adunându-i războinicii răzleţi şi trimiţându-i în 
misiuni prin Uru'baen - prima dintre acestea fiind 
capturarea catapultelor rămase de-a lungul zidurilor. Când 
primea vreo informaţie pe care credea de cuviinţă să o afle 
Jormundur, Orik, Martland Barbă-Roşie sau oricare dintre 
căpitani, trimitea mesageri să îi caute printre clădiri şi să le 
transmită veştile. 

—... şi dacă vezi vreun soldat aproape de clădirea mare cu 
cupolă de lângă piaţă, nu uita să îi spui lui Jormundur şi 
asta, îi zise el spadasinului slab şi cocârjat din faţa sa. 

— Da, să trăiţi, rosti omul, şi nodul din găt îi zvâcni când 
acesta înghiţi în sec. 

Roran se uită o clipă la el, fascinat de mişcare, apoi îi făcu 
un semn cu mâna şi-i zise: 

— Du-te. 

Când omul plecă, Roran se încruntă şi se uită peste 
acoperişurile ţuguiate ale caselor dinspre cetate, de la baza 
colţului de stâncă. 


„Unde sunteţi?” se întrebă el. Eragon şi cei care îl însoțeau 
nu mai fuseseră văzuţi de când intraseră în cetăţuie, iar 
absenţa lor îndelungată îl îngrijora pe Roran. Se putea 
gândi la numeroase explicaţii pentru întârziere, dar niciuna 
dintre acestea nu era de bun-augur. Cea mai optimistă 
dintre ele era că Galbatorix pur şi simplu se ascundea, iar 
Eragon şi tovarăşii lui erau nevoiţi să îl caute pe rege. Însă 
după ce văzuse puterea lui Shruikan, cu o noapte în urmă, 
Roran nu îşi putea închipui că Galbatorix ar fugi de 
duşmanii săi. 

Dacă temerile sale cele mai cumplite se adevereau, atunci 
victoria vardenilor avea să fie de scurtă durată, iar Roran 
ştia că era puţin probabil ca el sau oricare dintre războinici 
să mai scape cu viaţă. 

Unul dintre oamenii pe care îi trimisese mai devreme - un 
arcaş cu părul nisipiu şi cu capul descoperit, rumen în 
obraji - apăru de pe o stradă din dreapta lui Roran. Arcaşul 
se opri în faţa blocului de piatră şi îşi înclină capul, căutând 
să îşi recapete răsuflarea. 

— L-ai găsit pe Martland? întrebă Roran. 

Arcaşul încuviinţă din nou, cu părul lipindu-i-se de fruntea 
asudată. 

— Şi i-ai transmis mesajul meu? 

— Da, să trăiţi! Martland mi-a zis să vă transmit că... - se 
opri ca să îşi tragă răsuflarea -... soldaţii s-au retras de la 
băi, însă acum s-au baricadat într-o sală, aproape de zidul 
de la miazăzi. 

Roran se foi pe targa şi simţi un junghi scuturându-i braţul 
de-abia vindecat. 

— Şi ce se-aude de turnurile din zidul dintre băi şi 
grânare? Au fost ocupate până la urmă? 

— Două dintre ele; încă ne mai luptăm pentru celelalte. 
Totuşi, Martland i-a convins pe câţiva elfi să vină şi să ne 
ajute. De asemenea... 

Un răget înăbuşit se auzi din dealul de piatră, 
întrerupându-l pe om. 


Arcaşul se albi, rămânând doar cu petele de culoare din 
obraji, care păreau chiar mai strălucitoare şi mai roşii decât 
înainte, ca nişte dâre de vopsea pe pielea unui cadavru. 

— Domnule, acela este... 

— Şşş! Roran îşi ciuli urechile, ascultând. Numai Shruikan 
ar fi putut scoate un asemenea răget. 

Vreme de câteva clipe, nu mai auziră nimic ieşit din 
comun, apoi un alt răget răsună din interiorul cetăţuii şi lui 
Roran i se păru că poate distinge şi alte zgomote, mai slabe, 
deşi nu era sigur ce ar fi putut fi acestea. 

În zona din faţa porţii năruite, oameni, elfi, pitici şi urgali 
laolaltă se opriră şi se uitară către cetăţuie. 

Un alt răget, chiar mai puternic decât ultimul, răsună de 
acolo. 

Roran strânse marginea tărgii între degete, cu trupul 
înţepenit. 

— Omoară-l, murmură el. Omoară-l pe ticălos! 

O vibraţie subtilă dar sesizabilă străbătu oraşul, de parcă 
o mare greutate ar fi izbit pământul. Odată cu ea, Roran 
auzi un zgomote ca de ceva spărgându-se. 

Apoi tăcerea se lăsă peste oraş şi fiecare secundă ce 
trecea părea mai lungă decât cea dinainte. 

— Credeţi că are nevoie de ajutorul nostru? întrebă 
arcaşul, cu glas stins. 

— Nu putem face nimic pentru ei, spuse Roran, rămânând 
cu ochii ţintuiţi pe cetăţuie. 

— Nu ar putea elfii... 

Pământul hurui şi se cutremură, apoi faţada cetăţuii 
explodă, ridicând un zid de flăcări albe-gălbui atât de 
strălucitoare încât Roran văzu oasele din gâtul şi din capul 
arcaşului, precum şi carnea sa ca o agrişă roşie ţinută în 
faţa unei lumânări. 

Roran îl înşfacă pe arcaş şi se rostogoli de pe blocul de 
piatră, trăgându-l şi pe celălalt după el. 

O detunătură sonoră îi izbi în timp ce cădeau. Roran se 
simţi de parcă i-ar fi înfipt cineva ţepuşe în urechi. Ţipă, dar 


nu se putea auzi pe sine, iar după prima lovitură ca de 
tunet nu mai putu auzi absolut nimic. Caldarâmul se 
sfărâmă sub ei, un nor de praf şi de moloz se ridică în 
văzduh, blocând lumina soarelui, şi un curent de aer 
năprasnic îi sfâşie straiele lui Roran. 

Praful îl sili pe Roran să îşi închidă strâns ochii. Tot ce 
putea face era să se agaţe de arcaş şi să aştepte ca 
mişcarea pământului să se oprească, încercă să respire, 
însă vântul încins îi smulgea aerul din apropierea buzelor şi 
nărilor înainte să îşi poată umple plămânii. Ceva îl lovi în 
cap şi simţi cum îi zboară coiful. 

Cutremurul se prelungi, însă în cele din urmă pământul se 
linişti din nou, iar Roran deschise ochii, temându-se de ce 
avea să vadă. 

Aerul era cenuşiu şi tulbure; obiectele aflate la mai mult 
de câteva sute de picioare se pierdeau în negură. Bucăţi 
mici de lemn şi de piatră cădeau din cer, împreună cu fulgi 
de cenuşă. Pe partea cealaltă a străzii, o bucată de lemn 
ardea: o parte din structura unei scări pe care elfii o 
distruseseră când aruncaseră poarta în aer. Dogoarea 
exploziei carbonizase deja bârna cu totul. Războinicii care 
se aflaseră în câmp deschis erau întinşi la pământ, unii încă 
mişcându-se, alţii morţi, fără doar şi poate. 

Roran se uită la arcaş. Omul îşi muşcase buza de jos; 
sângele îi acoperise bărbia. 

Se sprijiniră unul pe celălalt şi se ridicară de jos, iar Roran 
se uită spre locul în care se aflase cetăţuia. Nu mai putea 
vedea nimic, în afară de o întunecime cenuşie. Eragon! 
Oare el şi Saphira rămăseseră în viaţă după explozie? Oare 
ar fi rămas cineva în viaţă după ce se aflase atât de aproape 
de inima unui asemenea infern? 

Roran îşi deschise gura de câteva ori, încercând să îşi 
destupe urechile - care răsunau şi îl dureau nemaipomenit 
- însă în zadar. Când îşi atinse urechea dreaptă, văzu că 
avea sânge pe degete. 


— Mă poţi auzi? strigă el către arcaş, dar cuvintele îi fură 
doar o vibraţie în gură şi în gâtlej. 

Arcaşul se încruntă şi clătină din cap. 

Un val brusc de ameţeală îl făcu pe Roran să se aplece în 
faţă şi să se sprijine de blocul de piatră. Pe când aştepta să 
îşi recapete echilibrul, se gândi la colţul de stâncă ce atârna 
deasupra lor şi îşi dădu deodată seama că întregul oraş era 
în pericol. 

„Trebuie să plecăm până nu se prăbuşeşte”, se gândi el. 
Scuipă sânge şi praf pe caldarâm, apoi se uită din nou în 
direcţia cetăţuii. Aceasta era încă ascunsă de praf. Şi jalea îi 
cuprinse inima. 

„Eragon!” 

O mare de urzici. 

ÎNTUNERIC şi, în întuneric, tăcere. 

Eragon simţi cum alunecă încet, până se opri, apoi... 
nimic. Putea respira, însă aerul era stătut şi mort şi, când 
încercă să se mişte, forţa ce apăsa peste vraja lui spori. 

Atinse minţile tuturor celor din jur, verificând dacă reuşise 
să îi salveze pe toţi. Elva încă era inconştientă şi Murtagh 
aproape în aceeaşi stare, însă erau vii, ca şi restul. 

Era pentru prima oară când Eragon intra în contact cu 
mintea lui Thorn. Când o făcu, dragonul cel roşu păru să se 
ferească. Gândurile acestuia erau mai întunecate şi mult 
mai frământate decât cele ale Saphirei, însă aveau o forţă şi 
o nobleţe care îl impresionară pe Eragon. 

„Nu mai putem menţine vraja mult timp”, spuse Umaroth, 
cu glas încordat. 

„Trebuie s-o faceţi, spuse Eragon. Dacă nu o faceţi, vom 
muri.” Alte câteva secunde trecură. 

Fără veste, lumina îi inundă ochii lui Eragon şi un val 
violent de zgomote îi izbi timpanele. 

Tresări şi clipi, până ce ochii i se obişnuiră. 

Prin aerul plin de fum, văzu un imens crater dogoritor pe 
locul unde se aflase Galbatorix. Piatra incandescentă pulsa 
precum carnea vie ori de câte ori un suflu de aer adia pe 


suprafaţa ei. Şi tavanul era incandescent, iar priveliştea îi 
tăie picioarele lui Eragon; era ca şi cum se aflau în 
interiorul unui creuzet gigantic. 

Aerul avea gust de fler. 

Pereţii sălii erau crăpaţi, iar stâlpii, sculpturile şi lămpile 
fuseseră pulverizate. În fundul încăperii zăcea leşul lui 
Shruikan, o mare parte din came fiind smulsă de pe oasele 
înnegrite de funingine ale acestuia. Explozia spulberase 
pereţii de piatră, precum şi pereţii din spate, pe o rază de 
sute de picioare, dând la iveală un adevărat furnicar de 
galerii şi de încăperi. Splendidele uşi de aur ce păziseră 
până atunci intrarea în sală fuseseră smulse din ţâţâni şi lui 
Eragon i se păru că zăreşte lumina zilei, undeva la capătul 
celălalt al coridorului lung de un sfert de milă ce ducea 
afară. 

Ridicându-se în picioare, observă că vraja sa încă îşi 
trăgea energie de la dragoni, dar nu atât de repede ca până 
acum. 

O bucată de piatră de mărimea unei case căzu din tavan şi 
ateriză lângă ţeasta lui Shruikan, făcându-se bucățele. În 
jurul lor, o mulţime de crăpături se întindeau pe pereţi; 
țipete şi gemete amenințătoare se auzeau din toate părţile. 

Arya se duse la cei doi copii, îl apucă pe băiat de mijloc şi 
urcă împreună cu el pe spatele Saphirei. Odată căţărată, 
arătă către fată şi îi spuse lui Eragon: 

— Aruncă-mi-o! 

Eragon pierdu o secundă căznindu-se să o bage pe 
Brisingr în teacă, apoi o apucă pe fetiţă şi i-o aruncă Aryei, 
care o prinse în braţele deschise. Eragon se întoarse şi o 
ocoli pe Elva, grăbindu-se către Nasuada. 

— Jierda! rosti el, punând o mână pe cătuşele ce o ţineau 
legată de blocul de piatră cenuşie. Vraja nu păru să aibă 
vreun efect, aşa că o opri repede, înainte să îi consume prea 
multă energie. 

Nasuada scoase un sunet de nerăbdare şi el îi scoase 
căluşul din gură. 


— Trebuie să găseşti cheia! spuse ea. lemnicerul lui 
Galbatorix o are asupra lui. 

— Nu avem timp să îl găsim! Eragon o scoase din nou pe 
Brisingr şi izbi lanţul legat de cătuşa de la mâna ei stângă. 
Sabia ricoşa, producând un ecou strident, fără să lase nici 
măcar o zgârietură pe metalul mai. Lovi încă o dată, însă 
lanţul rămase insensibil la tăişul săbiei sale. 

O altă bucată de piatră căzu din tavan şi lovi podeaua cu 
un trosnet puternic. 

O mână îl apucă de braţ şi, întorcându-se, îl văzu pe 
Murtagh stând în spatele său, cu o mână apăsată pe rana 
din pântece. 

— Dă-te la o parte, murmură el. Eragon făcu ce i se 
spusese şi Murtagh rosti numele tuturor numelor, cum mai 
făcuse, precum şi jierda şi cătuşele de fier se desfăcură şi 
căzură de pe mâinile şi picioarele Nasuadei. 

Murtagh o luă de încheietură şi începu să o ducă spre 
Thorn. După ce el făcu primul pas, ea se strecură pe sub 
braţul lui şi îl lăsă să îşi sprijine greutatea pe umerii ei. 

Eragon deschise gura, apoi o închise. Va întreba mai 
târziu. 

— Stai! strigă Arya, şi sări de pe Saphira, alergând către 
Murtagh. Unde este oul? Şi Eldunarii? Nu îi putem lăsa aici! 

Murtagh se încruntă, iar Eragon simţi cum informaţia 
trece de la acesta la Arya. 

Arya se răsuci pe călcâie, cu părul ei pârlit fâlfâindu-i, şi 
ţâşni către o uşă aflată în partea cealaltă a sălii. 

— E prea periculos! strigă Eragon după ea. Totul se 
prăbuşeşte! Arya! 

„Du-te, zise ea. Du copiii la loc sigur. Du-te! Nu mai aveţi 
mult timp!” Eragon blestemă. Ar fi vrut să-l ia măcar pe 
Glaedr cu ea. O strecură pe Brisingr înapoi în teacă, apoi se 
aplecă şi o culese pe Elva, care tocmai începuse să se mişte. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea când Eragon o sui pe 
Saphira, în spatele celorlalţi doi copii. 

— Plecăm, spuse el. Țineţi-vă bine. 


Saphira începuse deja să se mişte. Şchiopătând din cauza 
piciorului rănit, ea tropăi în jurul craterului. Thorn venea 
chiar în spatele ei, purtându-i pe Murtagh şi pe Nasuada. 

— Fii atentă! strigă Eragon, văzând o bucată din tavanul 
incandescent desprinzându-se chiar deasupra lor. 

Saphira sări spre stânga şi bucata colţuroasă de piatră 
ateriza chiar lângă ea, trimițând o cascadă de cioburi 
galben pai în toate direcţiile. Unul dintre ele îl lovi pe 
Eragon în coaste şi se înfipse în zalele lui. El îl scoase şi îl 
aruncă. Din degetele mănuşilor îi ieşea fum şi simţi miros 
de piele arsă. Şi mai multe bucăţi de piatră cădeau peste tot 
prin sală. 

Când Saphira ajunse la intrarea în coridor, Eragon se 
răsuci şi privi înapoi către Murtagh. 

— Ce facem cu capcanele? strigă el. 

Murtagh scutură din cap şi le făcu semn să continue. 

Mormane de piatră spartă acopereau podeaua de-a lungul 
celei mai mari părţi a coridorului, ceea ce îi încetinea pe 
dragoni. De fiecare parte, Eragon putea vedea în încăperile 
şi galeriile pline de moloz pe care le căscase explozia. În 
interiorul acestora ardeau mese, scaune şi alte piese de 
mobilier. Mădularele morţilor şi muribunzilor ieşeau în 
unghiuri ciudate de sub bolovanii căzuţi şi, din când în 
când, se zărea câte o faţă înnegrită sau o ceafa. 

Se uită după Blodhgarm şi magicienii acestuia, dar nu 
văzu nici urmă de ei, nici vii, nici morţi. 

Undeva în faţă, pe coridor, sute de oameni - soldaţi şi 
servitori deopotrivă - năvăleau pe uşile laterale şi fugeau 
către intrarea care era acum căscată. Mulţi aveau mâini sau 
picioare rupte, precum şi arsuri, zgârieturi şi alte răni. 
Supraviețuitorii se dădură la o parte din calea Saphirei şi a 
lui 'Thorn, însă altfel nici nu îi băgară în seamă pe dragoni. 

Saphira ajunsese aproape la capătul sălii când un trosnet 
ca de tunet răsună în spatele lor şi Eragon privi înapoi, ca 
să vadă că sala tronului se prăbuşise, îngropând podeaua 


încăperii sub un morman de piatră de cincizeci de picioare 
grosime. 

„Arya!” gândi Eragon. Încercă să dea de ea cu mintea, însă 
fără succes. Fie îi separa prea multă materie, fie una dintre 
vrăjile impregnate în colţul de stâncă scobită îi oprea 
căutarea mentală, fie - alternativă pe care ura să o ia în 
considerare - ea era moartă. Arya nu se afla în sală când 
aceasta se prăbuşise; măcar atâta lucru ştia, însă se întrebă 
dacă ea îşi va putea croi drum înapoi, acum că sala tronului 
era blocată. 

Când ieşiră din cetate, aerul se limpezi şi Eragon putu să 
vadă prăpădul pe care explozia îl făcuse în Uru'baen. 
Smulsese acoperişurile de ardezie de pe multe din clădirile 
din apropiere şi aprinsese grinzile de dedesubt. Zeci de 
incendii se zăreau prin restul oraşului. Nori şi fuioare de 
fum se înălţau, duse de vânt, până ce se loveau de partea de 
jos a colţului de stâncă de deasupra cetăţii. Acolo, acestea 
se contopeau şi curgeau de-a lungul suprafeţei colţuroase a 
pietrei, precum apa în albia unui râu. În partea de sud-est a 
oraşului, fumul întâlnea lumina soarelui de dimineaţă, ce se 
prelingea peste marginea ieşiturii; acolo, fumul strălucea în 
nuanţe roşii-portocalii, asemenea unui opal de foc. 

Oamenii din Uru'baen îşi părăseau casele, scurgându-se 
ca un şuvoi pe străzi, către gaura din zidul exterior. Soldaţii 
şi servitorii din cetate se grăbeau să li se alăture, făcându-le 
loc Saphirei şi lui Thorn, care traversau în goană curtea din 
faţa cetăţii. Eragon nu le dădu prea multă atenţie; câtă 
vreme rămâneau paşnici, nu-i păsa ce făceau. 

Saphira se opri în mijlocul curţii pătrate şi Eragon o dădu 
jos pe Elva şi pe cei doi copii fără nume. 

— Ştiţi unde sunt părinţii voştri? întrebă el îngenunchind 
lângă copii. Aceştia dădură din cap, iar băiatul arătă către o 
casă mare aflată pe partea stângă a curții. 

— Acolo locuiţi? 

Băiatul dădu din nou din cap. 


— Atunci duceţi-vă, spuse Eragon şi îi împinse uşurel de la 
spate. Fără să mai aştepte alt îndemn, fratele şi sora 
traversară piaţa în fugă, către clădire. Uşa casei se dădu de 
perete şi un bărbat cu început de chelie, cu o sabie la 
cingătoare, ieşi afară şi îi cuprinse în braţe pe amândoi. Îi 
aruncă o privire lui Eragon, apoi îi băgă pe copii înăuntru. 
„Asta a fost simplu”, îi spuse Eragon Saphirei. 

„Probabil că Galbatorix şi-a trimis oamenii să-i aducă puii 
aflaţi în apropiere, răspunse ea. Nu i-am lăsat timp să facă 
mai mult.” „Cred că da.” 

Thorn se aşeză la câţiva yarzi de Saphira şi Nasuada îl 
ajută pe Murtagh să coboare, apoi Murtagh se băgă sub 
pântecul lui Thorn. Eragon îl auzi cum începe să recite vrăji 
de vindecare. 

În acelaşi chip, Eragon se ocupă de rănile Saphirei, 
nebăgându-le în seamă pe ale sale, căci ale ei erau mult mai 
serioase. Rana adâncă din piciorul stâng din faţă era largă 
cât ambele lui mâini la un loc şi o baltă de sânge se forma 
lângă piciorul ei. 

„Colț sau gheară?” întrebă el, cercetând rana. 

„Gheară”, spuse ea. 

E] îi folosi forţa, precum şi pe cea a lui Glaedr, pentru a 
vindeca tăietura. După ce termină, îşi îndreptă atenţia către 
propriile răni, începând cu durerea arzătoare din coaste, 
unde îl înjunghiase Murtagh. 

În timp ce făcea asta, îşi ţinu un ochi aţintit asupra lui 
Murtagh - privi cum acesta îşi vindeca rana din burtă, aripa 
ruptă a lui Thorn, precum şi celelalte răni ale dragonului. În 
tot acest timp, Nasuada rămase lângă el, cu mâna pe 
umărul lui. Eragon văzu că Murtagh reuşise cumva să o 
recupereze pe Zar'roc când fugiseră din sala tronului. 

Apoi Eragon se întoarse către Elva, care stătea în 
apropiere. Părea că suferă, dar nu văzu nici o urmă de 
sânge pe ea. 

— Eşti rănită? întrebă el. 

Ea îşi încreţi fruntea şi clătină din cap: 


— Nu, dar mulţi dintre ei sunt. Şi arătă câtre oamenii care 
părăseau în fugă cetatea. 

— Hmm... Eragon aruncă din nou o privire către Murtagh. 
EI şi Nasuada stăteau acum în picioare şi discutau. Nasuada 
se încruntă. 

Apoi Murtagh întinse mâna, apucă gulerul tunicii ei şi îl 
trase într-o parte, sfâşiind țesătura. 

Eragon o trăsese deja pe jumătate pe Brisingr din teacă, 
înainte de a observa păienjenişul de urme de bici inflamate 
de sub claviculele Nasuadei. Priveliştea îl izbi; îi amintea de 
rănile de pe spatele Aryei, după ce el şi Murtagh o 
salvaseră din Gil'ead. 

Nasuada încuviinţă, plecându-şi capul. 

Din nou, Murtagh începu să vorbească, de data aceasta - 
Eragon era sigur - în limba străveche. Îşi puse mâinile pe 
diferite părţi ale corpului Nasuadei cu o atingere blândă - 
chiar şovăitoare - şi expresia de uşurare de pe chipul ei îi fu 
de ajuns lui Eragon ca să înţeleagă cât de multă durere 
suferise. 

Eragon îi mai privi încă un minut, apoi un val neaşteptat 
de emoție îl străbătu. I se înmuiară genunchii şi se aşeză pe 
laba dreaptă a Saphirei. Aceasta îşi cobori capul şi îşi frecă 
botul de umărul lui, iar el îşi sprijini capul de ea. 

„Am reuşit”, spuse ea pe un ton liniştit. 
„Am reuşit”, spuse el, şi abia îşi putea crede propriile 
cuvinte. 

Simţi că Saphira se gândeşte la moartea lui Shruikan; aşa 
periculos cum fusese Shruikan, ea jelea totuşi dispariţia 
unuia dintre ultimii membri ai rasei sale. 

Eragon se prinse de solzii ei. Se simţea uşor şi aproape 
ameţit, ca şi cum ar fi putut să plutească pe deasupra 
pământului. „Şi ce facem acum...?” „Acum vom reconstrui”, 
spuse Glaedr. Emoţiile acestuia erau un amestec ciudat de 
mulţumire, jale şi sfârşeală. „Ie-ai descurcat bine, Eragon. 
Nimeni altcineva nu s-ar fi gândit să îl atace pe Galbatorix 
aşa cum ai făcut-o tu.” 


— Pur şi simplu am vrut să înţeleagă, murmură el obosit. 
Însă dacă Glaedr îl auzise cumva, acesta alesese să nu 
răspundă. 

„În sfârşit, Sperjurul este mort”, spuse triumfător 
Umaroth. 

Părea de necrezut că Galbatorix nu mai era. În timp ce 
Eragon medita asupra acestui lucru, ceva păru să se 
deblocheze în mintea sa şi el îşi aminti - ca şi cum nu ar fi 
uitat niciodată - tot ce se întâmplase cât fuseseră în Bolta 
Sufletelor. 

Îl trecu un fior. „Saphira...” „Ştiu, zise ea, cu o tulburare 
crescândă. Ouăle!” 

Eragon zâmbi. Ouă! Ouă de dragon! Rasa lor nu va trece 
în neființă. Vor dăinui şi vor prospera şi se vor întoarce la 
gloria lor de odinioară, aşa cum fuseseră înainte de căderea 
Cavalerilor. 

Apoi o bănuială groaznică îl străbătu. „Ne-aţi mai făcut să 
uităm şi altceva?” îl întrebă el pe Umaroth. 

„Şi dacă am fi făcut-o, cum am mai putea şti acum?”, 
răspunse dragonul alb. 

— Priviţi! ţipă Elva, arătând cu mâna. 

Eragon se întoarse şi o văzu pe Arya ieşind din adâncurile 
întunecate ale cetăţii. Cu ea erau Blodhgarm şi magicienii 
acestuia, zgâriaţi şi plini de vânătăi dar vii. În braţe, Arya 
purta un cufăr de lemn cu încuietoare de aur. Un şir lung 
de cutii metalice - fiecare de mărimea unei căruţe - plutea 
în spatele elfilor, la câteva degete de sol. 

În culmea fericirii, Eragon ţâşni în picioare şi le alergă în 
întâmpinare. 

— Sunteţi vii! 

Îl luă prin surprindere pe Blodhgarm când se repezi şi îl 
îmbrăţişa pe elful acoperit de blană. 

Blodhgarm îl privi un moment cu ochii săi galbeni, apoi 
zâmbi arătându-şi colții. 

— Suntem vii, Biruitorul-Umbrei. 


— Aceia sunt... Eldunari? întrebă Eragon, rostind cuvântul 
încet. Arya dădu din cap. 

— Erau în vistieria lui Galbatorix. Va trebui să ne 
întoarcem acolo, la un moment dat; sunt multe minuni 
ascunse înăuntru. 

— Cum sunt? Eldunarii, vreau să zic. 

— Derutaţi. Le vor trebui ani ca să îşi revină, dacă îşi vor 
reveni vreodată. 

— Şi asta este...? Eragon arătă către cufărul pe care îl 
purta ea. Arya aruncă o privire înjur, ca să se asigure că 
nimeni nu era destul de aproape să poată vedea; apoi ridică 
puţin capacul. În interior, cuibărit în catifea, Eragon văzu 
un minunat ou de dragon, verde şi cu vinişoare albe. 


Bucuria de pe chipul Aryei îl făcu pe Eragon să simtă cum 
îi creşte inima. Zâmbi cu gura până la urechi şi îi chemă 
printr-un gest pe ceilalţi elfi. Când aceştia se adunară în 
jurul lui, el şopti în limba străveche şi le vorbi despre ouăle 
din Vroengard. 

Ei nu strigară, nici nu râseră, dar ochii le sclipiră şi toţi 
împreună părură să vibreze de emoție. Încă zâmbind, 
Eragon ţopăi pe călcâie, încântat de reacţia lor. 

Apoi Saphira făcu: „Eragon!” 

În aceeaşi clipă, Arya se încruntă şi spuse: 

— Unde sunt Thorn şi Murtagh? 

Eragon îşi ridică privirea şi o văzu pe Nasuada stând 
singură în curte. Lângă ea se afla o pereche de desagi pe 
care Eragon nu îşi amintea să îi fi văzut pe Thorn. Un 
curent de aer mătură curtea şi el auzi zgomotul unor bătăi 
de aripi, dar nu văzu nici urmă de Murtagh sau Thorn. 

Eragon îşi aruncă gândurile în direcţia în care bănuia că 
se află aceştia. Îi simţi imediat, căci minţile nu le erau 
ascunse, dar aceştia refuzară să îi vorbească sau să îl 
asculte. 

— La naiba! bombăni Eragon, alergând către Nasuada. 
Aceasta avea obrajii în lacrimi şi părea pe cale să îşi piardă 
cumpătul. 

— Unde se duc?! 

— Departe. 

Bărbia îi tremura, apoi inspiră adânc, dădu drumul aerului 
să iasă şi îşi îndreptă spinarea, părând şi mai înaltă decât 
înainte. 

Blestemând din nou, Eragon se aplecă şi desfăcu desagii. 
Înăuntru, găsi o grămadă de Eldunari mai mici, puşi în 
lădiţe căptuşite. 

— Arya! Blodhgarm! strigă el, arătând către desagi. 

Cei doi elfi dădură din cap. 

Eragon alergă către Saphira. Nu avea timp să dea 
explicaţii; ea înţelese. Când el se caţără pe spatele ei, îşi 


întinse aripile şi, în clipa în care el fu în şa, îşi luă zborul din 
curte. 

Urale se ridicară din oraş când vardenii o văzură. 

Saphira bătu rapid din aripi, urmând dâra mirosului de 
mosc lăsat în aer de Thorn. Aceasta o conduse înspre 
miazăzi, în afara umbrei colţului de stâncă, apoi ea coti, 
ocolind uriaşul acela de piatră, şi se îndreptă spre nord, 
către râul Ramr. 

Câteva mile, dâra merse drept, uniform. Când râul larg, 
mărginit de copaci fu aproape sub ei, mirosul începu să 
coboare. 

Eragon cercetă terenul ce se întindea în faţa lor şi văzu o 
sclipire roşiatică la baza unei mici coline aflate pe partea 
cealaltă a râului. „Acolo”, îi spuse el Saphirei, dar aceasta îl 
zărise deja pe Thorn. 

Cobori în spirală şi ateriză încetişor în vârful colinei, unde 
avea avantajul înălţimii. Aerul ce venea dinspre apă era 
rece şi umed, aducând cu el miros de mosc, de mâl şi de 
sevă. Între colină şi râu se întindea o mare de urzici. 
Plantele creşteau într-o asemenea abundență încât singura 
cale de a trece ar fi fost să îşi taie drum. Frunzele lor 
ţepoase, întunecate se frecau una de cealaltă cu un freamăt 
uşor, care se contopea cu zgomotul năvalnic al râului. 

La marginea mării de urzici stătea Thorn. Murtagh se afla 
lângă el, ajustând chingile şeii. 

Eragon o desprinse puţin din teacă pe Brisingr, apoi se 
apropie precaut. Fără să se întoarcă, Murtagh spuse: 

— Aţi venit să ne opriţi? 

— Depinde. Unde vă duceţi? 

— Nu ştiu. Spre nord, poate... undeva, departe de alţi 
oameni. 

— Ai putea rămâne. 

Murtagh scoase un râs uscat, lipsit de orice veselie. 

— Ştii că nu se poate. Asta i-ar aduce numai probleme 
Nasuadei. În plus, piticii nu ar accepta niciodată. Nu după 
ce l-am omorât pe Hrothgar. Privi peste umăr, la Eragon. 


Galbatorix obişnuia să-mi spună „Ucigaşul de Regi”. Şi tu 
eşti „Ucigaş de Regi” acum. 

— E o trăsătură de familie, se pare. 

— În cazul ăsta, mai bine, nu-l scăpa din ochi pe Roran... 
Iar Arya este un ucigaş de dragoni. Nu cred că îi va fi uşor - 
un elf omorând un dragon. Ar trebui să vorbeşti cu ea, să te 
asiguri că este în regulă. 

Perspicacitatea lui Murtagh îl surprinse pe Eragon. 

— O să-i vorbesc. 

— Poftim, făcu Murtagh, cu o ultimă smucitură a chingii, 
apoi se întoarse cu faţa la Eragon şi Eragon văzu că o ţinea 
pe Zar'roc lipită de corp, scoasă din teacă, gata s-o 
folosească. Deci, încă o dată: aţi venit să ne opriţi? 

— Nu. 

Murtagh îi aruncă un zâmbet slab şi o băgă pe Zar'roc în 
teacă. 

— Mă bucur. Nu aş fi vrut să mă lupt iar cu tine. 

— Cum ai reuşit să te eliberezi de sub puterea lui 
Galbatorix? Era numele tău adevărat, nu-i aşa? 

Murtagh încuviinţă. 

— Cum spuneam, nu mai sunt... nu mai suntem - îl atinse 
pe 'Thorn ce am fost cândva. Doar că vom avea nevoie de 
ceva timp ca să înţelegem asta. 

— Şi Nasuada. 

Murtagh se încruntă, apoi se întoarse, privind lung peste 
marea de urzici. Când Eragon i se alătură, Murtagh zise 
încet: 

— Îţi aminteşti ultima oară când am fost la râul ăsta? 

— Ar fi şi greu să uit. Încă aud strigătele cailor. 

— Tu, Saphira, Arya şi cu mine, toţi împreună, şi siguri că 
nimic nu ne poate opri... 

Undeva, în spatele minţii, Eragon îi simţea pe Saphira şi 
Thorn vorbind. Ştia că Saphira îi va spune mai târziu ce 
discutaseră. 

— Ce vei face? îl întrebă pe Murtagh. 


— Voi sta şi voi cugeta. Poate că voi construi un castel. Am 
tot timpul. 

— Nu trebuie să pleci. Ştiu că va fi... greu, dar ai o familie 
aici: eu, şi Roran de asemenea. Îţi este văr cum îmi este şi 
mie şi nu l-ai întâlnit niciodată... Aparţii la fel de mult 
satului Carvahall şi Văii Palancar pe cât aparţii 
Uru'baenului, şi poate chiar mai mult. 

Murtagh scutură din cap şi continuă să privească fix peste 
marea de urzici. 

— Nu va merge. Thorn şi cu mine trebuie să fim singuri; 
avem nevoie de timp ca să ne vindecăm. Dacă rămânem, 
vom fi prea ocupați pentru a ne da seama ce s-a întâmplat. 

— Deseori, o companie bună şi o minte ocupată sunt cel 
mai bun leac pentru un suflet bonav. 

— Nu şi pentru ce ne-a făcut Galbatorix... De altfel, în 
momentul de faţă ar fi prea dureros să mă aflu în preajma 
Nasuadei, şi pentru mine, şi pentru ea. Nu, va trebui să 
plecăm. 

— Cât timp crezi că veţi fi plecaţi? 

— Până ce lumea nu va mai fi atât de plină de ură, iar noi 
nu ne vom mai simţi de parcă am scoate munţii din rădăcină 
şi am umple marea de sânge. 

Eragon nu avu nici un răspuns la asta. Rămaseră acolo, 
privind râul ce se întrezărea în spatele unui şir de sălcii 
scunde. Foşnetul urzicilor deveni mai puternic, aţâţat de 
vântul ce bătea dinspre vest. 

Atunci Eragon spuse: 

— Când nu veţi mai dori să fiţi singuri, căutaţi-ne. Veţi fi 
întotdeauna bine-veniţi în căminul nostru, oriunde ar fi el. 

— Aşa vom face. Promit. Spre surprinderea lui Eragon, 
văzu un licăr în ochii lui Murtagh. O secundă mai târziu, 
acesta dispăru. Ştii, spuse Murtagh, nu am crezut vreodată 
că vei putea să o faci... dar mă bucur că ai făcut-o. 

— Am fost norocos. Şi n-ar fi fost posibil fără ajutorul tău. 

— Chiar şi-aşa... Ai găsit Eldunarii din desagi? Eragon 
dădu din cap. 


— Bun. 

„Ar trebui să le spunem?” o întrebă Eragon pe Saphira, 
sperând că ea va fi de acord. 

Aceasta se gândi un moment. „Da, dar nu le dezvălui unde. 
Tu îi spui lui, iar eu îi voi spune lui Thorn.” „Cum doreşti.” 

Adresându-i-se lui Murtagh, Eragon spuse: 

— Mai este ceva ce ar trebui să ştii. Murtagh îi aruncă o 
privire piezişă. 

— Oul pe care îl avea Galbatorix... nu este singurul din 
Alagaesia. Mai sunt şi altele, ascunse în acelaşi loc unde am 
găsit Eldunarii pe care i-am adus cu noi. 

Murtagh se întoarse spre el, cu o expresie neîncrezătoare 
pe faţă. În acelaşi timp, Thorn îşi arcui gâtul şi scoase un 
muget de fericire, care sperie un stol de vrăbii aflat în 
ramurile unui copac din apropiere. 

— Câte mai sunt? 

— Sute. 

Pentru un moment, Murtagh păru incapabil să scoată 
vreun sunet, apoi zise: 

— Ce vei face cu ele? 

— Eu? Cred că Saphira şi Eldunarii vor avea ceva de spus 
în această privinţă, însă probabil că se va găsi un loc sigur 
unde puii să iasă din ouă, şi se va reface breasla Cavalerilor. 

— Tu şi Saphira vă veţi ocupa de instruirea lor? Eragon 
dădu din umeri. 

— Sunt convins că elfii vor da o mână de ajutor. Şitu ai 
putea, dacă ni te alături. 

Murtagh îşi dădu capul pe spate şi oftă lung. 

— Dragonii se vor întoarce, la fel şi Cavalerii. Râse 
încetişor. Lumea e pe cale să se schimbe. 

— S-a schimbat deja. 

— Da. Deci tu şi Saphira veţi deveni noii conducători ai 
Cavalerilor, în vreme ce Thorn şi cu mine vom trăi în 
sălbăticie. Eragon încercă să spună ceva ca să îl consoleze, 
dar privirea lui Murtagh îl opri. 


— Nu, este exact aşa cum ar trebui să fie. Tu şi Saphira 
veţi fi nişte învăţători mai buni decât am fi fost noi. 

— Nu sunt atât de sigur de asta. 

— Hmm... Promiteţi-ne totuşi un lucru. 

— Ce? 

— Când îi învăţaţi... învăţaţi-i să nu se teamă. Frica este 
bună în proporţii mici, dar când devine un tovarăş constant, 
apăsător, ea ia locul a ceea ce eşti şi te împiedică să faci 
ceea ce ştii că este bine. 

— Voi încerca. 

Apoi Eragon observă că Saphira şi Thorn nu mai vorbeau. 
Dragonul roşu se mişcă şi o ocoli, până ce îl putu vedea pe 
Eragon. Mental, cu o voce surprinzător de muzicală, Thorn 
spuse: „Îţi mulţumesc că nu mi-ai ucis Cavalerul, Eragon- 
Fratele-lui-Murtagh”. 

— Da, îţi mulţumesc, spuse Murtagh sec. 

— Mă bucur că nu a trebuit să o fac, spuse Eragon, 
privindu-l pe Thorn în ochiul sângeriu, scânteietor. 

Dragonul fornăi, apoi se aplecă şi îl atinse pe Eragon pe 
vârful capului, lovindu-şi solzii de coiful lui Eragon. „Să 
aveţi tot timpul vântul şi soarele în spate.” „Şi voi.” 

O senzaţie de imensă mânie, durere şi incertitudine îl 
apăsă pe Eragon când conştiinţa lui Glaedr îi învălui 
mintea; şi, aparent, şi pe cele ale lui Murtagh şi Thorn, căci 
aceştia se crispară, parcă aşteptându-se la o luptă. Eragon 
uitase că Glaedr, împreună cu ceilalţi Eldunari - ascunşi în 
spaţiul lor invizibil - era prezent şi asculta. 

„Aş fi vrut să îţi pot mulţumi şi eu pentru acelaşi lucru, zise 
Glaedr, şi cuvintele îi erau amare ca fierea. Mi-ai omorât 
trupul şi mi-ai ucis Cavalerul.” Formularea fusese directă şi 
simplă, şi cu atât mai teribilă. 

Murtagh spuse ceva în gând, dar Eragon nu ştiu ce, căcii 
se adresase doar lui Glaedr, iar Eragon nu avea acces decât 
la reacţia lui Glaedr. 

„Nu, nu pot, spuse dragonul auriu. Şi totuşi, înţeleg că 
Galbatorix a fost cel care te-a împins să o faci şi că el a fost 


cel care ţi-a condus braţul, Murtagh... Nu pot ierta, dar 
Galbatorix este mort şi, odată cu el, şi setea mea de 
răzbunare. Aţi avut o viaţă grea, din chiar clipa în care aţi 
ieşit din găoace, amândoi. Dar astăzi aţi arătat că 
nenorocirile prin care aţi trecut nu v-au înfrânt. V-aţi întors 
împotriva lui Galbatorix când tot ce v-ar fi adus aceasta ar fi 
fost durere, şi astfel i-aţi permis lui Eragon să-l omoare. 
Astăzi, tu şi Thorn v-aţi arătat demni de a fi consideraţi 
Shur 'tugal întru totul, deşi nu aţi avut niciodată parte de 
pregătirea sau îndrumarea cuvenită. Şi aceasta este un 
lucru... admirabil.” 

Murtagh îşi înclină uşor capul, iar Thorn spuse: „Îţi 
mulţumim, Ebrithil”, cuvinte pe care Eragon le auzi. Faptul 
că Thorn folosise titlul de onoare „ebrithil” păru să îl sperie 
pe Murtagh, căci acesta se uită înapoi, la dragon, şi 
deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să zică ceva. 

În acea clipă, Umaroth vorbi. „Ne sunt cunoscute multe 
dintre greutăţile pe care le-aţi înfruntat, Thorn şi Murtagh, 
căci v-am urmărit de la distanţă, precum i-am urmărit pe 
Eragon şi pe Saphira. Vă vom învăţa multe lucruri, odată ce 
veţi fi pregătiţi, însă până atunci vă spunem aceasta: în 
peregrinările voastre, ocoliţi gorganele Anghelmului, unde 
singur Kulkarvek, regele urgal, domneşte. Ocoliţi şi ruinele 
din Vroengard şi El-harim. Fiţi cu grijă la hăuri şi nu puneţi 
piciorul acolo unde pământul se înnegreşte şi se sfărâmă, 
iar aerul miroase a pucioasă, căci în acele locuri răul 
pândeşte. Faceţi aceasta şi, doar dacă nu sunteţi 
neînchipuit de nenorocoşi, nu veţi întâlni nici un pericol pe 
care să nu-l puteţi birui.” 

Murtagh şi Thorn îi mulţumiră lui Umaroth, apoi Murtagh 
aruncă o privire în direcţia Uru'baenului şi spuse: 

— Ar trebui să plecăm. Îl privi din nou pe Eragon. Acum îţi 
poţi aminti numele limbii străvechi sau magia lui Galbatorix 
îţi înnegurează încă mintea? 

— Aproape că mi-l amintesc, dar... Eragon scutură 
neputincios din cap. 


Atunci Murtagh rosti numele tuturor numelor de două ori: 
o dată, ca să ridice vraja de uitare pe care Galbatorix o 
aruncase asupra lui Eragon şi apoi, încă o dată, pentru ca 
Eragon şi Saphira să poată reţine, la rândul lor, numele. 

— Nu l-aş împărtăşi cu nimeni altcineva, spuse el. Dacă 
fiecare magician ar şti numele limbii străvechi, ar fi mai rău 
decât dacă aceasta ar fi pur şi simplu nefolositoare. 

Eragon dădu din cap, încuviinţând. 

Apoi Murtagh îşi întinse mâna şi Eragon îl prinse de braţ. 
Rămaseră aşa un moment, privindu-se. 

— Ai grijă, spuse Eragon. 


— Şi tu... Frate. 
Eragon ezită, apoi dădu iar din cap. 
— Frate. 


Murtagh mai verifică încă o dată harnaşamentul lui Thorn 
înainte de a se urca în şa. În timp ce Thorn îşi întinse aripile 
şi începu să se mişte, Murtagh strigă: 

— Ai grijă ca Nasuada să fie bine păzită. Galbatorix are 
mulţi servitori, mai mulţi decât mi-a zis vreodată mie, şi nu 
toţi i-au fost supuşi doar prin magie. Vor căuta să se 
răzbune pentru moartea stăpânului lor. Păziţi-vă, de fiecare 
dată. Sunt unii printre ei mai periculoşi chiar şi decât 
Ra'zac! 

După care Murtagh ridică o mână, în semn de rămas-bun. 
Eragon făcu la fel şi, din trei paşi săltaţi, Thorn se îndepărtă 
de marea de urzici şi se avântă în înalturi, lăsând făgaşuri 
adânci în pământul moale. 

Sclipitorul dragon roşu făcu deasupra lor un cerc, două, 
trei şi apoi se întoarse şi o luă către nord, dând din aripi 
într-un ritm lent şi constant. 

Eragon se duse lângă Saphira, pe vârful colinei, şi 
amândoi priviră cum Thorn şi Murtagh se micşorează până 
când deveniră un punct solitar, ca o stea la orizont. 

Cuprinşi amândoi de o senzaţie de tristeţe, Eragon îşi 
reluă locul pe spinarea Saphirei şi părăsiră colina, 
întorcându-se la Uru'baen. 


Mogştenitoarea Imperiului. 

ERAGON urcă încet treptele tocite ale turnului verde. 
Soarele aproape că asfinţise şi, prin ferestrele ce 
străpungeau zidul curbat din dreapta sa, putea întrezări 
clădirile umbrite din Uru'baen, câmpurile înnegurate din 
afara oraşului şi, pe măsură ce urca în spirală, masa 
întunecată a dealului de piatră ce se înălța în spatele său. 

Turnul era înalt, iar Eragon - ostenit. Şi-ar fi dorit să poată 
zbura cu Saphira până în vârf. Fusese o zi lungă şi acum tot 
ce îşi dorea era să stea cu Saphira şi să bea o cană de ceai 
cald în timp ce priveau cerul golindu-se de lumină. Însă ca 
întotdeauna, mai erau lucruri de făcut. 

O văzuse pe Saphira doar de două ori de când se 
întorseseră în cetate, după ce se despărţiseră de Murtagh 
şi de Thorn. Ea îşi petrecuse aproape toată după-amiaza 
ajutându-i pe vardeni să omoare sau să captureze ultimele 
pâlcuri de soldaţi şi, mai târziu, să adune în tabere familiile 
care îşi părăsiseră casele şi se împrăştiaseră prin 
împrejurimi, aşteptând să vadă dacă acel colţ de stâncă 
avea să se prâăbuşească sau nu. 

Acesta nu se prăbuşise deoarece, aşa cum îi spuseseră elfii 
lui Eragon, vrăjile pe care le puseseră ei asupra pietrei din 
vremuri străvechi - când Uru'baen era cunoscut încă drept 
Ilirea - precum şi mărimea propriu-zisă a steiului îi 
îngăduiseră să reziste în faţa suflului exploziei fără să 
sufere pagube prea mari. 

Colina însăşi reţinuse o parte din resturile vătămătoare ale 
exploziei, deşi o mare parte apucase să iasă pe intrarea 
cetăţii, şi aproape toţi cei care fuseseră în Uru'baen sau în 
preajma sa aveau nevoie de îngrijiri prin magie, altminteri 
s-ar fi îmbolnăvit şi ar fi murit. Deja mulţi dintre ei se 
îmbolnăviseră. 

Împreună cu elfii, Eragon făcuse tot posibilul pentru a 
salva cât mai mulţi; energia Eldunarilor îi îngăduise să 
vindece o mare parte dintre vardeni, cât şi pe mulţi dintre 
locuitorii oraşului. 


Chiar în acea clipă, elfii şi piticii zideau faţada cetăţii 
pentru a împiedica alte scurgeri otrăvitoare. Asta după ce 
scotociseră prin clădiri căutând supraviețuitori; şi găsiseră 
mulţi: soldaţi, slujitori şi sute de prizonieri din temniţele de 
dedesubt. Depozitul mare de comori din interiorul cetăţii, 
inclusiv conţinutul imensei biblioteci a lui Galbatorix urmau 
să fie recuperate mai târziu. Şi nu avea să fie uşor. Pereţii 
multor încăperi se prăbuşiseră; alţii rămăseseră încă în 
picioare, dar erau atât de avariaţi încât reprezentau un 
pericol pentru oricine se aventura în preajma lor. În plus, 
era nevoie de magie pentru a ţine la distanţă otrava ce 
impregnase aerul, piatra şi toate obiectele din imensul 
furnicar al cetăţii. Şi tot prin magie trebuiau curățate 
obiectele pe care alegeau să le scoată de acolo. 

După ce avea să fie închisă cetatea, elfii urmau să curețe 
oraşul şi împrejurimile de reziduul dăunător ce se aşezase 
acolo, astfel încât zona să redevină sigură pentru locuitori. 
Eragon ştia că avea să fie nevoie de ajutorul lui şi în această 
privinţă. 

Înainte să li se alăture în efortul de a vindeca şi arunca 
vrăji de protecţie asupra tuturor celor din Uru'baen şi din 
împrejurimi, îşi petrecuse peste un ceas folosind numele 
limbii străvechi ca să găsească şi să dezactiveze 
nenumăratele vrăji pe care le pusese Galbatorix asupra 
clădirilor şi oamenilor din oraş. Unele dintre farmece 
păreau inofensive, chiar folositoare - precum fusese o vrajă 
care părea să aibă ca singur scop prevenirea scârţâirii 
balamalelor unei uşi şi care îşi obținea energia dintr-un 
cristal mare cât un ou, fixat în uşă - însă Eragon nu 
îndrăznea să lase vreuna dintre vrăjile regelui intacte, 
indiferent cât de inofensivă ar fi părut ea. Mai ales când 
venea vorba de vrăjile puse pe bărbaţii şi femeile de sub 
comanda lui Galbatorix. Printre ei, jurămintele de credinţă 
erau cele mai răspândite, însă mai erau şi vrăji de apărare, 
farmece care ofereau puteri extraordinare, precum şi alte 
vrăji, mai misterioase. 


Când Eragon îi eliberase pe nobilii şi oamenii de rând din 
servitute, din când în când simţise un strigăt de durere, de 
parcă le-ar fi luat ceva nepreţuit. 

Fu un moment de criză când rupse legăturile lui 
Galbatorix de pe Eldunarii înrobiţi de rege. Dragonii 
începură de îndată să se agite şi să atace minţile oamenilor 
din oraş, indiferent dacă aceştia le erau prieteni sau 
duşmani. În acele clipe, groaza se răspândi prin Uru'baen, 
făcându-i pe toţi, chiar şi pe elfi, să se ghemuiască şi să se 
albească de frică. 

Apoi Blodhgarm şi cei zece magicieni rămaşi legaseră 
convoiul de cutii metalice care conţinea Eldunarii de o 
pereche de cai şi îi scoseseră din Uru'baen, trimiţându-i cât 
mai departe, pentru ca gândurile dragonilor să nu mai aibă 
un efect atât de puternic. Atât Glaedr, cât şi o parte dintre 
Eldunarii din Vroengard insistaseră să îi însoţească pe 
dragonii înnebuniţi. Cea de-a doua oară când Eragon o văzu 
pe Saphira de la întoarcerea lor fu când el modifică vraja 
care îi ascundea pe Umaroth şi pe cei aflaţi cu el, astfel 
încât cinci dintre Eldunari să poată fi scoşi de acolo şi daţi 
în păstrarea lui Blodhgarm. Glaedr şi cei cinci erau de 
părere că îi puteau linişti pe dragonii torturați atât amar de 
vreme de Galbatorix, comunicând cu ei. Eragon nu era la fel 
de sigur, dar spera ca ei să aibă dreptate. 

Chiar când elfii şi Eldunarii plecau din oraş, Arya îl 
contactase, aruncând un gând întrebător din afara porţii 
năruite, unde se afla la sfat cu căpitanii din armata mamei 
sale. În scurtul timp în care li se atinseră minţile, el simţi 
impactul devastator pe care îl avusese moartea mamei sale 
asupra ei, cât şi regretele şi mânia ce clocoteau sub 
suferinţa ei, şi văzu cum emoţiile amenințau să îi 
copleşească raţiunea şi cum se străduia să şi le ţină în frâu. 
Încercă să o aline pe cât putea, dar orice încercare părea 
neînsemnată în comparaţie cu pierderea pe care o suferise. 

Când şi când, ca mai mereu de când plecase Murtagh, o 
senzaţie de pustiire punea stăpânire pe Eragon. Se 


aşteptase să se simtă triumfător dacă îl omorau pe 
Galbatorix şi, cu toate că era bucuros - şi chiar era bucuros 
că scăpaseră de rege, nu mai ştia ce trebuia să facă. Îşi 
atinsese țelul. Se urcase pe muntele de neurcat. Şi acum, 
fără acel ţel care să îl îndrume, care să îl mâne de la spate, 
era dezorientat. Ce aveau să facă până la urmă cu vieţile 
lor, el şi Saphira? Ce avea să le dea un sens existenţei? Ştia 
că, odată cu trecerea timpului, el şi Saphira aveau să 
pregătească următoarea generaţie de dragoni şi de 
Cavaleri, dar această perspectivă părea prea îndepărtată ca 
să fie reală. 

Chibzuind asupra acestor întrebări, se simţi copleşit şi 
ameţit. Îşi îndreptă gândurile în altă parte, însă întrebările 
nu îi dădeau pace şi senzaţia de pustiire nu-i dispăru. 

„Poate că Murtagh şi Thorn au avut dreptate.” 

Părea că treptele din turnul verde nu aveau să se mai 
termine niciodată. Continuă să îşi târască picioarele tot mai 
sus, în spirală, până ce oamenii de pe străzi ajunseră mici 
ca nişte furnici, iar gambele şi gleznele începură să îl ardă 
de la mişcarea repetitivă. Văzu cuiburile de rândunici de la 
colţurile ferestrelor înguste şi, sub o fereastră, găsi o 
grămăjoară de schelete mărunte: rămăşiţele festinului unui 
şoim sau vultur. 

Când în cele din urmă apăru capătul scării şerpuite - o uşă 
mare, în ogivă, înnegrită de vreme - se opri să îşi adune 
gândurile şi să îşi tragă răsuflarea. Apoi urcă ultimele 
câteva trepte, ridică ivărul şi deschise uşa, trezindu-se într- 
o cameră mare şi rotundă din vârful turnului elfesc. 

Înăuntru îl aşteptau şase persoane, alături de Saphira: 
Arya şi elful cu păr argintiu, Seniorul Dathedr, Regele 
Orrin, Nasuada, Regele Orik şi regele pisicilor fermecate, 
Grimrr Jumătat'-de-Labă. Aceştia stăteau în picioare (cu 
excepţia Regelui Orrin, care era aşezat) într-un cerc larg, 
cu Saphira chiar în faţa scărilor, lângă fereastra dinspre 
miazăzi, care îi îngăduise să intre în turn. Lumina soarelui 
în asfinţit se revărsa oblic în cameră, luminând sculpturile 


elfeşti de pe pereţi şi modelul complicat de piatră colorată 
fixat în podeaua cioplită. 

În afară de Saphira şi de Grimrr, toţi ceilalţi păreau 
încordaţi şi stânjeniţi, în încordarea din jurul ochilor Aryei şi 
în linia dură a gâtului ei ars de soare, Eragon citi mărturia 
durerii şi supărării ei. Îşi dorea să poată face ceva pentru a- 
i alina durerea. Orrin era cufundat într-un jilţ, ţinându-şi 
pieptul bandajat cu mâna stângă şi o cupă de vin cu 
dreapta. Se mişca uşor cu mult prea multă grijă, de parcă 
se temea să nu se rănească, însă avea privirea strălucitoare 
şi limpede, astfel încât Eragon bănui că rana, şi nu băutura 
îl făcea să fie precaut. Dathedr bătea darabana în mânerul 
sabiei cu un deget, în vreme ce Orik se rezema cu mâinile 
de mânerul lui Volund - ciocanul stătea drept pe podea, în 
faţa lui - privindu-şi barba. Nasuada îşi ţinea braţele 
încrucişate, ca şi cum i-ar fi fost frig. În dreapta, Grimrr 
Jumătat'-de-Labă se uita afară pe o fereastră, părând să nu 
îi bage în seamă pe ceilalţi. 

Când Eragon deschise uşa, toată lumea îl privi şi un surâs 
se înfiripă pe chipul lui Orik. 

— Eragon! exclamă el. Îşi săltă ciocanul pe umăr, se 
îndreptă greoi spre Eragon şi îl apucă de braţ. Ştiam eu că 
poţi să-l omori! Bravo! În seara asta petrecem! Fie ca 
focurile să ardă cu flacără strălucitoare, iar glasurile 
noastre să facă să răsune cerurile cu sunetul petrecerii 
noastre! 

Eragon zâmbi şi încuviinţă, iar Orik îl bătu pe braţ încă o 
dată, după care se întoarse la locul lui, în vreme Eragon 
străbătu încăperea, ca să stea lângă Saphira. 

„Micuţule”, spuse ea, atingându-i uşor umărul cu botul. 

EI întinse mâna şi îi atinse obrazul aspru şi solzos, 
mulţumit de apropierea ei, apoi îşi întinse un gând către 
Eldunarii rămaşi cu ea. Ca şi el, erau osteniţi după cele 
petrecute în acea zi şi îşi dădu seama că preferau să 
privească şi să asculte mai degrabă decât să ia parte în mod 
activ la discuţia ce avea să urmeze. 


Eldunarii îi salutară prezenţa, iar Umaroth zise „Eragon”, 
însă apoi rămase tăcut. 

Nimeni din încăpere nu părea să dorească să vorbească 
primul. Din oraşul de sub ei, Eragon auzi nechezatul unui 
cal. Dinspre cetate venea zgomot de târnăcoape şi dălţi. 
Regele Orrin se foi stingherit în jilţ şi sorbi din vin. Grimrr 
îşi scarpină o ureche ascuţită, apoi adulmecă, parcă 
gustând aerul. 

În cele din urmă, Dathedr rupse tăcerea. 

— Avem de luat o hotărâre, rosti el. 

— Ştim şi noi asta, elfule, mormăi Orik. 

— Lasă-l să vorbească, spuse Orrin, făcând un gest cu 
pocalul său încrustat cu nestemate. Aş vrea să aud părerea 
lui, ce crede el că ar trebui să facem în continuare. Un 
surâs amar, oarecum zeflemitor îi apăru pe chip. Îşi înclină 
capul către Dathedr, de parcă îi îngăduia să vorbească. 

Dathedr îşi înclină capul drept răspuns. Dacă elful se 
simţise jignit de tonul regelui, nu o arătă. 

— Nu mai este nici un secret faptul că Galbatorix a murit. 
Chiar acum, când vorbim aici, vestea victoriei noastre se 
răspândeşte prin tot ţinutul. Până la sfârşitul săptămânii, se 
va afla despre moartea lui Galbatorix în cea mai mare parte 
a Alagaesiei. 

— Aşa cum şi trebuie, făcu Nasuada. Îşi schimbase tunica 
pe care i-o dăduseră temnicerii cu o rochie de un roşu- 
închis, ceea ce făcea ca greutatea pe care o pierduse în 
captivitate să pară şi mai evidentă, căci rochia îi atârna la 
umeri iar talia îi era dureros de subţire. Însă cu toate că 
părea fragilă, ea îşi recăpătase o parte din puteri. Când 
Eragon şi Saphira se întorseseră în cetate, Nasuada fusese 
pe punctul de a ceda din cauza extenuării mentale şi fizice. 
În clipa în care Jormundur o văzuse, o trimisese imediat în 
tabără, şi ea îşi petrecuse restul zilei izolată. Eragon nu 
apucase să se consulte cu ea înainte de întrunire, aşa că nu 
era sigur care era părerea ei în privinţa subiectului pe care 
se adunaseră să îl discute. La nevoie, putea să o contacteze 


direct cu gândul, însă spera să evite asta, deoarece nu voia 
să îi tulbure intimitatea. Nu acum. Nu după ce trecuse prin 
ceea ce trecuse. 

— Aşa cum şi trebuie, zise Dathedr, cu glasul puternic şi 
limpede sub tavanul boltit al camerei înalte şi rotunde. 
Totuşi, când oamenii vor afla că Galbatorix a căzut, prima 
întrebare pe care o vor pune va fi cine i-a luat locul. 
Dathedr îi privi pe fiecare în parte. Trebuie să le oferim un 
răspuns acum, înainte ca tulburările să înceapă să se 
răspândească. Regina noastră a murit. Rege Orrin, 
dumneata eşti rănit. Sunt sigur că deja circulă nenumărate 
zvonuri. Este important să le înăbuşim înainte să provoace 
vreun rău. Orice zăbovire ar fi dezastruoasă. Nu putem 
îngădui ca orice senior cu o mână de oameni să creadă că 
se poate proclama conducător în propriu-i regat mărunt. 
Dacă se va întâmpla aşa ceva, Imperiul se va dezintegra 
într-o sută de regate diferite. Niciunul dintre noi nu vrea 
una ca asta. Trebuie ales un succesor - ales şi numit, oricât 
de greu ar fi să facem asta. 

Fără să se întoarcă, Grimrr rosti: 

— Nu poţi conduce o haită dacă eşti slab. 

Regele Orrin zâmbi din nou, însă zâmbetul nu îi ajunse la 
ochi. 

— Şi ce rol vreţi să jucaţi voi în asta, Arya, Seniorule 
Dathedr? Sau tu, Rege Orik? Sau tu, Rege Jumătat'-de- 
Labă? Vă suntem recunoscători pentru prietenie şi pentru 
ajutor, dar aceasta este o chestiune asupra căreia trebuie 
să se înţeleagă oamenii, nu voi. Noi ne conducem singuri şi 
nu îi lăsăm pe alţii să ne aleagă regii. 

Nasuada îşi frecă braţele încrucişate şi, spre surprinderea 
lui Eragon, zise: 

— Sunt de acord. Asta este ceva ce trebuie rezolvat între 
noi. Se uită către Arya şi Dathedr. Sunt sigură că puteţi 
înţelege. Voi nu ne-aţi îngădui să vă spunem pe cine să 
alegeţi drept rege sau regină. Se uită şi la Orik. Iar 


clanurile nu ne-ar fi îngăduit să te alegem pe tine drept 
succesorul lui Hrothgar. 

— Nu, făcu Orik. Nu v-ar fi îngăduit. 

— Desigur, voi trebuie să luaţi hotărârea, zise Dathedr. Nu 
am îndrăzni să vă dictăm ce să faceţi sau nu. Totuşi, ca 
prieteni şi aliaţi, oare nu am dobândit dreptul de a vă oferi 
un sfat într-o asemenea chestiune hotărâtoare, îndeosebi 
una care ne va afecta pe toţi? Orice veţi hotări voi va avea 
consecinţe pe termen lung şi ar fi bine să înţelegeţi acele 
consecinţe înainte de a alege. 

Eragon înţelese foarte bine. Era o ameninţare. Dathedr 
spunea că dacă s-ar fi luat o hotărâre care nu era pe placul 
elfilor, aceasta ar fi avut urmări neplăcute. Eragon se 
abţinu să nu se încrunte. Poziţia elfilor era de aşteptat. Miza 
era foarte mare şi o greşeală în acest moment ar fi provocat 
probleme în deceniile ce urmau. 

— Asta... pare rezonabil, rosti Nasuada. Se uită înspre 
Regele Orrin. 

Orrin privi în pocal în timp ce îl învârtea, amestecând 
lichidul din el. 

— Şi cum ne-aţi sfătui să alegem mai exact, Senior 
Dathedr? Spuneţi-ne; sunt foarte curios. 

Elful făcu o pauză. În lumina joasă şi caldă a asfinţitului, 
părul argintiu îi strălucea ca o aureolă difuză în jurul 
capului. 

— Cel care va purta coroana, oricine ar fi acesta, trebuie 
să aibă, de la bun început, priceperea şi experienţa 
necesare pentru a cârmui. Nu este timp să instruiți pe 
cineva în tainele conducerii, nici nu ne putem permite 
greşelile unui începător. În plus, această persoană trebuie 
să fie potrivită, din punct de vedere moral, să preia o 
asemenea funcţie înaltă; el sau ea trebuie să fie o alegere 
acceptabilă pentru războinicii vardeni şi, într-o mai mică 
măsură, pentru oamenii din Imperiu; şi, pe cât posibil, 
această persoană ar trebui, de asemenea, să fie pe placul 
nostru şi al celorlalţi aliaţi ai vardenilor. 


— Ne-ai limitat alegerile foarte mult prin aceste cerinţe, 
rosti Regele Orrin. 

— Sunt doar cerinţele unei cârmuiri bune. Sau nu sunteţi 
de acord? 

— Eu văd câteva opţiuni pe care dumneata le-ai trecut cu 
vederea sau le-ai desconsiderat, pesemne deoarece ţi se 
par dezagreabile. Însă nu contează. Continuă. 

Dathedr îşi miji ochii, însă glasul îi rămase la fel de calm ca 
întotdeauna. 

— Prima şi cea mai evidentă opţiune - şi cea la care 
oamenii din Imperiu se vor aştepta - este persoana care l-a 
omorât pe Galbatorix. Adică Eragon. 

Aerul din cameră deveni casant, de parcă ar fi fost făcut 
din sticlă. 

Toată lumea se uită la Eragon, chiar şi Saphira şi pisica 
fermecată, şi îi putu simţi pe Umaroth şi pe ceilalţi Eldunari 
urmărindu-l îndeaproape. Le întoarse privirile, nefiind 
speriat sau mâniat de căutăturile lor iscoditoare. Cercetă 
chipul Nasuadei căutând un indiciu al reacției sale, însă în 
afară de seriozitatea expresiei, nu putu discerne nimic din 
ce gândea sau simţea ea. 

Se înfiora când îşi dădu seama că Dathedr avea dreptate: 
putea ajunge rege. 

O clipă, Eragon cântări această posibilitate. Nu era nimeni 
care să-l poată opri să ia tronul, nimeni în afară de Elva şi 
poate de Murtagh, însă acum ştia cum să răspundă abilității 
Elvei, iar Murtagh nu mai era acolo ca să îl conteste. 
Saphira, putea simţi din mintea ei, nu i s-ar fi opus, 
indiferent ce alegea el. Şi, cu toate că nu putea citi nimic pe 
chipul Nasuadei, avea senzaţia ciudată că, pentru prima 
oară, ea ar fi fost dispusă să se dea la o parte şi să-i 
îngăduie lui să preia comanda. 

„Tu ce vrei?” întrebă Saphira. 

Eragon se gândi la asta. „Eu vreau... să fiu de folos. Însă 
puterea şi controlul asupra celorlalţi - acele lucruri pe care 


le râvnea Galbatorix nu mă atrag prea mult. Şi oricum avem 
alte responsabilităţi.” 

Îndreptându-şi din nou atenţia către cei care îl priveau, 
rosti: 

— Nu. Nu s-ar cuveni. 

Regele Orrin mormăi şi luă încă o înghiţitură din vin, în 
vreme ce Arya, Dathedr şi Nasuada părură să se relaxeze, 
chiar dacă numai puţin. Ca şi ei, Eldunarii părură mulţumiţi 
de hotărârea lui, deşi nu ziseră nimic. 

— Mă bucur să te aud spunând asta, rosti Dathedr. Sunt 
convins că ai fi un conducător minunat, dar nu cred că ar fi 
bine pentru neamul vostru, nici pentru celelalte rase din 
Alagaesia, ca un alt Cavaler al Dragonului să ia coroana. 

Arya îi făcu un semn lui Dathedr. Elful cu păr argintiu făcu 
un pas în spate şi Arya zise: 

— Roran ar fi o altă alegere evidentă. 

— Roran! rosti Eragon, nevenindu-i să creadă. 

Arya îl privi cu ochii solemni şi - în lumina piezişă - 
strălucitori şi aprigi, ca nişte smaralde în formă de stea. 

— Datorită acţiunilor lui au izbutit vardenii să cucerească 
Uru'baen-ul. Este eroul de la Aroughs şi din multe alte 
bătălii. Vardenii şi restul Imperiului l-ar urma fără şovăială. 

— Este neobrăzat şi mult prea sigur pe sine, şi nu are 
experienţa necesară, făcu Orrin, apoi aruncă o privire către 
Eragon, cu o expresie uşor vinovată. Este un războinic 
destoinic totuşi. 

Arya clipi o dată, precum o bufniţă. 

— Cred că aţi descoperi că neobrăzarea lui depinde de cei 
cu care are de-a face... Maiestatea Voastră. Totuşi, aveţi 
dreptate; lui Roran îi lipseşte experienţa necesară. Ceea ce 
înseamnă că ne rămân doar două variante: tu, Nasuada, şi 
tu, Rege Orrin. 

Regele Orrin se foi iarăşi în jilţul său adânc, iar fruntea i se 
încreţi şi mai mult decât înainte, în vreme ce expresia 
Nasuadei rămase neschimbată. 


— Bănuiesc că doreşti să pretinzi tronul, îi zise Orrin 
Nasuadei. Ea îşi ridică bărbia. 

— Da. Glasul îi era calm ca o apă liniştită. 

— Atunci ne aflăm într-un impas, căci şi eu doresc acelaşi 
lucru. Şi nu mă voi da la o parte. Orrin învârti între degete 
piciorul pocalului. Singura cale pe care o văd eu dea 
rezolva această problemă fără vărsare de sânge este ca tu 
să renunţi la pretenţia ta. Dacă insişti, vei sfârşi prin a 
distruge tot ce am câştigat astăzi, şi doar tu vei fi de vină 
pentru măcelul ce va urma. 

— Te-ai întoarce împotriva aliaţilor tăi numai pentru a nu o 
lăsa pe Nasuada să urce pe tron? întrebă Arya. Poate că 
Regele Orrin nu înţelesese, dar Eragon interpretă corect 
expresia ei rece şi aspră: era disponibilitatea de a ataca şi 
de a ucide fără nici un avertisment. 

— Nu, replică Orrin. M-aş întoarce împotriva vardenilor ca 
să dobândesc tronul. Este o diferenţă. 

— De ce? întrebă Nasuada. 

— De ce? întrebarea păru să îl înfurie pe Orrin. Oamenii 
mei le-au dat casă, masă şi straie vardenilor. Au luptat şi au 
murit alături de războinicii tăi şi, ca ţară, noi am riscat mai 
mult decât vardenii. Vardenii nu au casă; dacă Galbatorix i- 
ar fi învins pe Eragon şi pe dragoni, voi puteaţi să fugiţi şi 
să vă ascundeţi. Însă noi nu aveam de ales decât să ne 
întoarcem în Surda. Galbatorix ne-ar fi lovit ca un trăsnet şi 
ar fi trecut prin foc şi sabie tot ţinutul nostru. Noi am riscat 
totul - familiile, căminele, avuţia şi libertatea - şi, după 
toate astea, după toate sacrificiile noastre, chiar crezi că 
vom fi mulţumiţi să ne întoarcem la câmpurile noastre fără 
altă răsplată în afară de o bătaie pe umăr şi mulţumirile tale 
regale? Bah! 

Mai degrabă mă târăsc. Ne-am vărsat sângele de la 
Câmpiile Înflăcărate până aici şi acum ne cerem răsplata. 
Îşi încleştă pumnul. Acum vrem să primim prada de război 
cuvenită. 


Cuvintele lui Orrin nu părură să o supere pe Nasuada; 
într-adevăr, ea părea gânditoare, aproape înţelegătoare. 

„Doar nu are de gând să îi dea acestei potăi cu colții rânjiţi 
ceea ce vrea?!” făcu Saphira. 

„Aşteaptă să vedem, zise Eragon. Până acum nu ne-a 
abătut de la drumul cel drept.” 

Arya spuse: 

— Sper ca voi doi să puteţi ajunge la o înţelegere amiabilă 
Sisu 

— Bineînţeles, o întrerupse Regele Orrin. Şi eu sper 
acelaşi lucru. Privirea îi zbură către Nasuada. Însă mă tem 
că îndărătnicia fermă a Nasuadei nu îi va îngădui să 
priceapă că, în această privinţă, trebuie să renunţe. 

Arya continuă: 

—... şi, aşa cum spunea Dathedr, nici prin cap nu ne trece 
să ne amestecăm în treburile rasei voastre şi în alegerea 
următorului vostru conducător. 

— Îmi amintesc, rosti Orrin cu o urmă de surâs îngâmfat. 

— Totuşi, zise Arya, ca aliaţi juruiţi ai vardenilor, trebuie să 
îţi amintim că orice atac asupra lor va fi socotit un atac 
asupra noastră şi că vom răspunde cu aceeaşi monedă. 

Chipul lui Orrin se supse, de parcă ar fi muşcat din ceva 
amar. 

— Asta este valabil şi pentru pitici, adăugă Orik. Sunetul 
glasului său era asemenea pietrelor frecându-se una de 
cealaltă în adâncurile pământului. 

Grimrr Jumătat'-de-Labă îşi ridică mâna schilodită în faţa 
ochilor şi îşi cercetă unghiile ca nişte gheare de la cele trei 
degete rămase. 

— Nouă nu ne pasă cine ajunge rege sau regină, atâta 
vreme cât primim locul de lângă tron care ne-a fost 
făgăduit. Totuşi, noi am făcut târgul cu Nasuada şi pe ea 
vom continua să o sprijinim până când nu va mai fi 
conducătorul de haită al vardenilor. 

— Aha! exclamă Regele Orrin, şi se rezemă cu mâna pe 
genunchi. Dar ea nu este conducătoarea vardenilor. Nu mai 


este. Eragon e noul conducător! 

Toţi ochii se întoarseră din nou spre Eragon. El se strâmbă 
Uşor şi spuse: 

— Credeam că e de la sine înţeles că i-am redat 
autoritatea Nasuadei în clipa în care am eliberat-o. În caz 
contrar, vreau să fie limpede: Nasuada este conducătoarea 
vardenilor, nu eu. lar eu cred că ea ar trebui să fie cea care 
moşteneşte tronul. 

— Cred şi eu că spui asta, făcu Regele Orrin, pufnind 
zeflemitor. Doar i-ai jurat credinţă. Sigur că ţi se pare 
normal ca ea să moştenească tronul. Tu nu eşti altceva 
decât un slujitor credincios care îi ia apărarea stăpânului, 
iar părerile tale nu au mai multă greutate decât părerile 
slujitorilor mei. 

— Nu! zise Eragon. Te înşeli. Dacă aş fi crezut că tu sau 
altcineva ar fi putut să fie un conducător mai bun, atunci aş 
fi spus-o! Da, am depus un jurământ în faţa Nasuadei, dar 
asta nu mă împiedică să rostesc adevărul. 

— Poate că nu, însă loialitatea ta faţă de ea îţi întunecă 
judecata. 

— Întocmai precum loialitatea faţă de Surda ţi-o întunecă 
pe-a ta, interveni Orik. 

Regele Orrin se încruntă. 

— De ce vă întoarceţi mereu împotriva mea? întrebă el, 
uitându-se de la Eragon la Arya, şi apoi la Orik. De ce îi luaţi 
partea de fiecare dată? Vinul sări peste buza pocalului când 
arătă spre Nasuada. De ce ea v-a câştigat respectul, iar eu 
şi oamenii din Surda nu l-am dobândit? Întotdeauna i-aţi 
favorizat pe Nasuada şi pe vardeni şi, înainte de asta, pe 
Ajihad. Dacă ar mai fi fost în viaţă tatăl meu... 

— Dacă tatăl tău, Regele Larkin, ar mai fi fost în viaţă, îl 
întrerupse Arya, în nici un caz nu ar fi stat degeaba, 
plângându-se de felul în care îl văd alţii; ar fi făcut ceva în 
privinţa asta. 

— Liniştiţi-vă, interveni Nasuada, înainte ca Orrin să poată 
riposta. Nu e cazul să se ajungă la jigniri... Orrin, 


îngrijorarea ta este de înţeles. Ai dreptate: surdanii au 
ajutat foarte mult cauza noastră. Recunosc cu mâna pe 
inimă că, fără ajutorul vostru, nu am fi fost niciodată în 
stare să atacăm Imperiul cum am făcut-o şi voi meritaţi din 
plin răsplata pentru tot ce aţi riscat, cheltuit şi pierdut în 
timpul acestui război. 

Regele Orrin dădu din cap, părând satisfăcut. 

— Deci vei renunţa la pretenţii? 

— Nu, rosti Nasuada, cât se poate de calmă. Nu voi face 
una ca asta. Însă am o altă propunere, una care ne-ar putea 
împăca pe toţi. Orrin pufni nemulţumit, însă nu o mai 
întrerupse. lată propunerea mea: o mare parte din 
teritoriul pe care l-am cucerit va intra în componenţa 
Surdei. Aroughs, Feinster şi Melian vor fi toate ale voastre, 
cât şi insulele de la miazăzi, după ce vom pune stăpânire pe 
ele. Drept urmare, Surda aproape că îşi va dubla teritoriul. 

— Şi în schimb? întrebă Regele Orrin, ridicând o 
sprânceană. 

— În schimb, vei jura credinţă tronului din Uru'baen şi 
oricui va sta pe el. 

Orrin strâmbă din gură. 

— 'Te vei instala ca înaltă Regină peste ţinut. 

— Aceste două regate - Imperiul şi Surda - trebuie 
reunite, dacă vrem să evităm orice ostilităţi pe viitor. Surda 
va rămâne sub stăpânirea ta şi vei putea face cum crezi de 
cuviinţă, cu o singură excepţie: magicienii din ambele ţări 
vor fi supuşi unor anumite restricţii, a căror natură va fi 
stabilită cu exactitate mai târziu. Pe lângă aceste legi, 
Surda va fi obligată să contribuie la apărarea teritoriilor 
noastre combinate. Dacă vreuna dintre ţări este atacată, 
cealaltă va fi nevoită să ofere ajutor sub formă de oameni şi 
material. 

Regele Orrin îşi aşeză pocalul în poală şi îl privi. 

— Întreb din nou: de ce ar trebui să fii tu cea care ia 
tronul, şi nu eu? Familia mea a domnit în Surda de când 
Doamna Marelda a câştigat Bătălia de la Cithri, întemeind 


astfel Surda şi Casa de Langfeld, şi noi ne tragem din însuşi 
Thanebrand Dăruitorul Inelului. Noi am înfruntat Imperiul 
şi ne-am luptat cu el vreme de un veac întreg. Aurul, armele 
şi armura surdanilor le-a îngăduit vardenilor să existe, în 
primul rând, şi v-au sprijinit de-a lungul anilor. Fără noi, v- 
ar fi fost cu neputinţă să îi ţineţi piept lui Galbatorix. Piticii 
nu v-ar fi putut oferi tot ce aveaţi nevoie, nici elfii, atât de 
îndepărtați cum erau. Aşa că întreb din nou: de ce artrebui 
să primeşti tu această onoare, Nasuada, şi nu eu? 

— Deoarece, făcu Nasuada, cred că pot fi o regină bună. Şi 
deoarece - şi asta este valabil pentru tot ce-am făcut cât 
timp i-am condus pe vardeni - cred că aşa este cel mai bine 
pentru neamul nostru şi pentru întreaga Alagaesie. 

— Ai o părere foarte bună despre tine. 

— Falsa modestie nu este deloc de admirat, mai ales 
printre cei care poruncesc altora. Oare nu mi-am 
demonstrat cu vârf şi îndesat calităţile de conducătoare? 
Dacă nu eram eu, vardenii s-ar fi ascuns şi acum în Farthen 
Dur, aşteptând un semn de sus că a sosit clipa să îl atacăm 
pe Galbatorix. l-am condus pe vardeni din Farthen Dur 
până în Surda şi i-am organizat într-o armată puternică. Cu 
ajutorul vostru, desigur, dar eu am fost cea care i-a condus 
şi tot eu am obţinut ajutorul piticilor, elfilor şi urgalilor. 
Oare ai fi putut să faci şi tu atât de mult? Oricine va ajunge 
să domnească în Uru'baen va fi nevoit să trateze cu toate 
rasele de pe aceste meleaguri, nu doar cu a noastră. Încă o 
dată, am mai făcut asta şi o pot face în continuare. Apoi 
Nasuada îşi îmblânzi glasul, deşi expresia de pe chip îi 
rămase la fel de hotărâtă. Orrin, de ce vrei asta? Te-ar face 
oare mai fericit? 

— Nu este vorba despre fericire aici, mormăi el. 

— Ba este, măcar în parte. Chiar vrei să guvernezi întregul 
Imperiu, pe lângă Surda? Cel care va lua tronul va avea o 
sarcină imensă înaintea sa. Ţara trebuie refăcută din 
temelii: sunt tratate de negociat, oraşe de cucerit, nobili şi 
magicieni de supus. Ne va lua o viaţă întreagă să reparăm 


răul pe care l-a făcut Galbatorix. Chiar vrei să te înhami la 
aşa ceva? Mie mi se pare că ai prefera să îţi reiei viaţa de 
dinainte. Se uită scurt la pocalul din poala lui, apoi îi privi 
din nou chipul. Dacă îmi accepţi oferta, te poţi întoarce în 
Aberon şi la experimentele tale de filosofie naturală. Nu ţi- 
ar plăcea asta? Surda va fi mai mare şi mai bogată, iar tu 
vei fi liber să te ocupi de pasiunile tale. 

— Nu facem întotdeauna doar ce ne place. Câteodată 
trebuie să facem ceea ce trebuie, nu ceea ce vrem, replică 
Regele Orrin. 

— Aşa este, dar... 

— Pe lângă asta, dacă aş fi rege în Uru'baen, aş putea să 
mă ocup de pasiunile mele aici în aceeaşi măsură în care aş 
face-o în Aberon. Nasuada se încruntă, însă, înainte să 
apuce să vorbească, Orrin continuă: Nu înţelegi... Se 
încruntă şi mai luă o înghiţitură de vin. 

„Atunci explică-ne”, făcu Saphira, cu nerăbdarea ghicindu- 
se în culoarea gândurilor ei. 

Orrin pufni, îşi goli pocalul, apoi îl trânti de uşa dinspre 
scări, ciobind aurul cupei şi făcând câteva nestemate să 
sară din monturile lor şi să se învârtă pe podea. 

— Nu pot, şi nici nu am chef s-o fac, bombăni el. Privi 
încruntat în jurul său. Niciunul dintre voi nu ar înţelege. 
Sunteţi prea convinşi de propria voastră importanţă pentru 
a vedea. Cum aţi putea să înţelegeţi, dacă nu aţi trăit 
niciodată ce am trăit eu? Se lăsă la loc în jilţ, cu ochii 
asemenea unor tăciuni întunecaţi sub streşinile 
sprâncenelor. Îi zise Nasuadei: Te-ai hotărât? Nu renunţi la 
pretenţii? 

Ea clătină din cap. 

— Şi dacă aleg să îmi menţin pretenţia? 

— Atunci vom fi în conflict. 

— Iar voi trei veţi fi de partea ei? întrebă Orrin, uitându-se 
pe rând la Arya, Orik şi Grimrr. 

— Dacă vardenii sunt atacați, vom lupta de partea lor, 
spuse Orik. 


— Şi noi, zise Arya. 

Regele Orrin zâmbi, un zâmbet ce era mai degrabă un 
rânjet decât orice altceva. 

— Şi cu toate acestea nici nu vă trece prin cap să ne 
spuneţi pe cine ar trebui să alegem drept conducător, nu? 

— Sigur că nu, făcu Orik, cu dinţii săi albi sclipind 
ameninţător pe sub barbă. 

— Sigur că nu. Apoi Orrin îşi îndreptă din nou atenţia 
către Nasuada. Vreau Belatona, pe lângă celelalte oraşe pe 
care le-ai menţionat. 

Nasuada se gândi o clipă. 

— Ai primit deja două oraşe-porturi - Feinster şi Aroughs - 
ba chiar trei, dacă pui la socoteală şi Eoam-ul de pe Insula 
Beirland. Îţi dau Furnost-ul, şi atunci vei avea tot Lacul 
Tudosten, la fel cum eu voi avea tot Lacul Leona. 

— Leona este mai important decât Tudosten, căci oferă 
acces câtre munţi şi către coasta de nord, replică Orrin. 

— Da. Însă tu ai deja acces la Lacul Leona dinspre Dauth şi 
râul Jiet. 

Regele Orrin fixă cu privirea podeaua din centrul 
încăperii, rămânând tăcut. Afară, soarele cobora sub linia 
orizontului, lăsând în urmă câţiva nori subţiri iluminaţi de 
razele sale. Cerul începu să se întunece şi primele stele se 
iviră în asfinţit: picături palide de lumină în imensitatea 
purpurie. Se porni o briză uşoară şi, în sunetul pe care 
aceasta îl făcea pe zidurile turnului, Eragon auzi foşnetul 
urzicilor ţepoase. 

Cu cât aşteptau mai mult, cu atât mai multi se părea lui 
Eragon că Orrin avea să respingă oferta Nasuadei sau că va 
rămâne acolo, neclintit şi tăcut, pentru tot restul nopţii. 

Apoi regele se foi şi îşi ridică privirea. 

— Foarte bine, rosti el cu glas jos. Câtă vreme îţi onorezi 
partea ta de înţelegere, nu voi emite pretenţii la tronul lui 
Galbatorix... Maiestatea Voastră. 

Eragon simţi cum îl străbate un fior când îl auzi pe Orrin 
rostind acele cuvinte. 


Cu expresia gravă, Nasuada merse până în mijlocul sălii 
descoperite. Apoi Orik lovi cu mânerul lui Volund în podea şi 
zise: 

— Regele a murit, trăiască regina! 

— Regele a murit, trăiască regina! strigară Eragon, Arya, 
Dathedr şi Grimrr. Buzele pisicii fermecate se strânseră, 
dezvelindu-i colții ascuţiţi, iar Saphira scoase un trâmbiţat 
zgomotos şi triumfător ce rezona în tavanul boltit şi 
deasupra oraşului în amurg. O senzaţie de aprobare emana 
dinspre Eldunari. 

Nasuada rămase dreaptă şi mândră, cu ochii sclipind de 
lacrimi în lumina cenuşie. 

— Vă mulţumesc, rosti ea, uitându-se la fiecare dintre ei şi 
susţinându-le privirea. 

Cu toate acestea, gândurile ei păreau îndreptate 
altundeva şi avea un aer trist, pe care Eragon se îndoia că 
ceilalţi îl observaseră. 

Şi întregul ţinut se cufundă în întuneric, doar vârful 
turnului lor rămase ca un far izolat, sus, deasupra oraşului. 

Un epitaf potrivit. 

DUPĂ victoria lor de la Uru'baen, lunile trecură deopotrivă 
repede şi încet pentru Eragon. Repede, pentru că el şi 
Saphira aveau multe de făcut şi rare erau zilele în care 
apusul nu îi găsea epuizați. Încet, pentru că el continuă să 
se simtă lipsit de ţel - în ciuda multelor sarcini pe care li le 
dăduse Regina Nasuada - şi i se părea că trândăveau pe un 
petic de apă liniştită, aşteptând ceva, orice, care să îi 
împingă înapoi în curentul principal. 

EI şi Saphira mai rămaseră în Uru'baen încă patru zile 
după ce Nasuada fu aleasă regină, pentru a ajuta la 
instalarea prezenţei vardenilor, acolo şi în împrejurimi. 
Mare parte din timp şi-o petrecură ocupându-se de 
locuitorii oraşului, de obicei, împăciuind mulţimi furioase 
din cauza vreunei acţiuni a vardenilor şi vânând grupuri de 
soldaţi care fugiseră din Uru'baen şi acum îi jefuiau pe 
călători, ţărani şi proprietăţile din vecinătate pentru a se 


întreţine. El şi Saphira participară, de asemenea, la 
eforturile de a reconstrui masiva poartă principală a 
oraşului şi, la porunca Nasuadei, el azvârli câteva vrăji 
destinate a-i împiedica pe cei încă loiali lui Galbatorix să 
uneltească împotriva ei. Vrăjile îi vizau doar pe oamenii din 
oraş şi din ţinuturile vecine, dar existenţa lor îi făcea pe 
vardeni să se simtă mai în siguranţă. 

Eragon observă că vardenii, piticii şi chiar şi elfii îl tratau 
altfel de cum o făcuseră înainte de moartea lui Galbatorix. 
Erau mult mai respectuoşi, mai ales oamenii, şi, după cum 
înţelese Eragon într-un târziu, se uitau la el şi la Saphira cu 
un soi de venerație. La început îi plăcu - Saphirei nu părea 
să-i pese în vreun fel - dar mai apoi începu să îl îngrijoreze 
când îşi dădu seama că mulţi dintre pitici şi oameni erau 
atât de dornici să îi facă pe plac încât i-ar fi spus orice 
credeau că i-ar plăcea să audă în loc să-i spună adevărul 
adevărat. Descoperirea îl tulbură; simţea că nu se mai 
poate încrede în nimeni, exceptându-i pe Roran, Arya, 
Nasuada, Orik, Horst şi, bineînţeles, Saphira. 

O văzu rar pe Arya în acele zile. Puținele daţi în care se 
întâlniră, ea păru retrasă în sine, ceea ce el ştiu că era felul 
ei de a-şi consuma durerea. Nu avură nici o şansă să 
vorbească între patru ochi, şi singurele condoleanţe pe care 
şi le putu exprima fură scurte şi stângace. I se păruse că ea 
le apreciase, dar era greu de spus. 

Cât despre Nasuada, după o singură noapte dormită ea 
păru să îşi regăsească mare parte din hotărârea, spiritul şi 
energia de dinainte, lucru care îl ului pe Eragon. Părerea 
lui despre ea crescu foarte mult după ce o ascultă povestind 
încercările prin care trecuse în Sala Prezicătoarei, după 
cum îi crescu şi consideraţia pentru Murtagh, despre care 
Nasuada nu mai scoase după aceea nici un cuvânt. Ea îl 
felicită pe Eragon pentru felul în care îi condusese pe 
vardeni în absenţa sa - deşi el protestă, arătând că fusese 
mai tot timpul plecat - şi îi mulţumi pentru că o salvase atât 


de repede căci, aşa cum recunoscu ea mai târziu, 
Galbatorix aproape reuşise să o înfrângă. 

În a treia zi, Nasuada fu încoronată în marea piaţă din 
centrul oraşului, în faţa unei mulţimi imense de oameni, 
pitici, elfi, pisici fermecate şi urgali. Explozia ce îi luase 
viaţa lui Galbatorix distrusese străvechea coroană a 
Broddringilor, aşa că piticii făuriseră o nouă coroană din 
aurul găsit în oraş şi din nestematele pe care elfii le 
desprinseseră de pe coifurile lor sau de pe mânerele 
săbiilor. 

Ceremonia fu simplă, dar cu atât mai impresionantă. 
Nasuada veni pe jos din direcţia cetăţii în ruine. Purta o 
rochie de un purpuriu magnific - tăiată până la coate, astfel 
încât să poată vedea cu toţii cicatricile care-i brăzdau 
braţele - cu o trenă tivită cu blană de nurcă pe care o ducea 
Elva, căci Eragon fusese atent la avertismentul lui Murtagh 
şi insistase ca fata să stea cât mai aproape de Nasuada. 

O bătaie de tobă răsună lent în timp ce Nasuada urca pe 
podiumul ce fusese înălţat în centrul pieţei. În vârful 
acestuia, lângă fotoliul sculptat ce avea să îi servească 
drept tron, stătea Eragon, cu Saphira imediat în spatele 
său. În faţa platformei ridicate se aflau regii Orrin, Orik şi 
Grimrr, împreună cu Arya, Dathedr şi Nar Garzhvog. 

Nasuada urcă pe podium, apoi îngenunche în faţa lui 
Eragon şi a Saphirei. Un pitic din clanul lui Orik îi înmână 
lui Eragon coroana cea nouă, pe care elo aşeză pe capul 
Nasuadei. Apoi Saphira îşi arcui gâtul şi cu botul o atinse pe 
Nasuada pe frunte, după care ea şi Eragon spuseră 
împreună: 

— Ridică-te, regină Nasuada, fiică a lui Ajihad şi a 
Nadarei! 

Apoi, trâmbiţe răsunară şi mulţimea adunată - care 
păstrase o tăcere de moarte - începu să ovaţioneze. Era o 
ciudată cacofonie aceea, în care răgetele urgalilor se 
amestecau cu vocile melodioase ale elfilor. 


Apoi Nasuada se aşeză pe tron. Regele Orrin veni în faţa ei 
şi îi jură credinţă, urmat de Arya, Regele Orik, Grimrr 
Jumătat'-de-Labă şi Nar Garzhvog, fiecare făgăduind 
solemn prietenia rasei sale. 

Evenimentul îl mişcă puternic pe Eragon. Se trezi că 
încearcă să îşi reţină lacrimile în timp ce o privea pe 
Nasuada stând dominantă pe tronul său. Abia acum, cu 
încoronarea ei, părea că spectrul tiraniei lui Galbatorix 
începuse să se îndepărteze. 

După aceea sărbătoriră, iar vardenii şi aliaţii lor petrecură 
toată noaptea. Tot ce-şi aminti mai apoi Eragon din 
festivități fu dansul elfilor, dum-dum-ul tobelor piticilor şi 
cei patru kulli care se căţăraseră pe un turn de pe zidul 
oraşului şi stătuseră acolo, sunând în cornuri făcute din 
țestele părinţilor lor. Locuitorii oraşului participară şi ei la 
serbări, şi Eragon văzu pe chipul lor uşurarea şi bucuria că 
Galbatorix nu mai era rege. Şi, în spatele tuturor emoţiilor 
lor şi ale celor prezenţi, era o conştientizare a importanţei 
momentului, căci ştiau că erau martori la sfârşitul unei ere 
şi începutul alteia noi. 

În a cincea zi, când poarta era aproape reconstruită şi 
oraşul părea a fi în siguranţă, Nasuada le porunci lui 
Eragon şi Saphirei să zboare la Dras-Leona şi apoi la 
Belatona, Feinster şi Aroughs şi, în fiecare dintre acestea, 
să folosească numele limbii străvechi pentru a-i elibera de 
jurăminte pe toţi cei care îi juraseră credinţă lui Galbatorix. 
De asemenea, ea îi ceru lui Eragon să arunce vrăji asupra 
soldaţilor şi nobililor - aşa cum făcuse cu populaţia din 
Uru'baen - pentru a-i împiedica să încerce subminarea 
păcii abia instaurate. Eragon refuzase să facă acest lucru, 
căci îl simţea prea asemănător felului în care Galbatorix îi 
controlase pe cei care îl slujiseră. În Uru'baen, pericolul să 
mai existe asasini ascunşi sau alţi supuşi credincioşi era 
destul de mare, aşa încât Eragon fusese dispus să facă aşa 
cum dorise ea, dar nu în altă parte. Spre uşurarea sa, după 
ce chibzui puţin, Nasuada fu de acord cu el. 


Eragon şi Saphira luară cu ei peste jumătate dintre 
Eldunarii aduşi din Vroengard; restul rămaseră pe loc, 
împreună cu inimile inimilor ce fuseseră salvate din vistieria 
lui Galbatorix. Blodhgarm şi magicienii lui - care nu mai 
trebuiau să îi apere pe Eragon şi Saphira - duseră aceşti 
Eldunari într-un castel, la câteva mile nord-est de Uru'baen, 
unde inimile puteau fi mai uşor păzite împotriva oricui ar fi 
căutat să le fure şi unde gândurile dragonilor nebuni nu 
puteau afecta minţile nimănui, cu excepţia celor ale 
propriilor îngrijitori. 

Doar după ce fură satisfăcuţi văzând că Eldunarii erau în 
siguranţă Eragon şi Saphira plecară. 

Când ajunseră la Dras-Leona, Eragon fu stupefiat de 
numărul vrăjilor pe care le găsi aruncate peste tot prin 
oraş, precum şi în turnul întunecat de piatră, Helgrind. 
Multe dintre acestea, bănuia el, erau vechi de sute de ani, 
dacă nu chiar mai vechi: farmece uitate din veacurile 
trecute. Le lăsă pe cele care i se părură inofensive şi le 
înlătură pe celelalte, însă deseori îi fu greu să facă 
diferenţa, şi nu voia să se atingă de vrăji al căror scop nu îl 
înţelegea. Aici, Eldunarii se dovediră foarte utili; în câteva 
cazuri, ei îşi amintiră cine şi de ce aruncase vraja sau fură 
în stare să îi ghicească scopul din informaţii care lui nu îi 
spuneau nimic. 

Când fu rândul Helgrindului şi al diverselor bunuri ale 
preoţilor - care se refugiaseră în ascunzători secrete 
imediat ce aflaseră vestea căderii lui Galbatorix - Eragon 
nu îşi bătu capul să mai verifice care vrăji erau periculoase 
şi care nu; le înlătură pe toate. De asemenea, se folosi de 
numele tuturor numelor pentru a căuta cingătoarea lui 
Beloth cel înţelept în ruinele marii catedrale, însă fără 
succes. 

Rămaseră în Dras-Leona trei zile, apoi porniră către 
Belatona, iar acolo Eragon înlătură farmecele puse de 
Galbatorix şi făcu acelaşi lucru în Feinster şi Aroughs. În 
Feinster, cineva încercă să îl omoare cu ajutorul unei 


băuturi otrăvite. Vrăjile sale de protecţie îl apărară, însă 
incidentul o înfurie pe Saphira. 

„Dacă o să-l găsesc vreodată pe şobolanul laş care a făcut 
asta, îl mănânc de viu, începând de la picioare şi terminând 
cu capul”, mârâi ea. 

Pe drumul de întoarcere spre Uru'baen, Eragon propuse o 
mică schimbare de direcţie. Saphira consimţi şi se înclină 
într-o parte, astfel încât orizontul se ridică la verticală şi 
lumea se împărţi în mod egal între cerul albastru-închis şi 
pământul verde cafeniu. 

Căutarea le luă o jumătate de zi, dar într-un sfârşit 
Saphira găsi grupul de dealuri de gresie şi, printre ele, un 
deal anume: o colină înaltă de piatră roşiatică, ce avea o 
peşteră săpată undeva, la mijlocul unuia dintre versanţi săi. 
Şi, pe culme, un mormânt scânteietor de diamant. 

Colina arăta exact cum şi-o amintea Eragon. Când o privi, 
simţi cum i se strânge inima. 

Saphira ateriza lângă mormânt. Ghearele ei zgâriară 
piatra poroasă, desprinzând bucățele. 

Cu gesturi domoale, Eragon îşi descinse curelele de la 
picioare, apoi se lăsă să alunece pe pământ. Îl cuprinse un 
val de ameţeală la mirosul pietrei calde şi, pentru o clipă, se 
simţi în trecut. 

Se scutură şi mintea i se limpezi. Merse la mormânt şi 
privi în adâncurile cristalului, iar acolo îl văzu pe Brom. 

Acolo îl văzu pe tatăl său. 

Brom nu îşi schimbase înfăţişarea. Diamantul ce îi 
cuprindea trupul îl protejase de ravagiile pe care le aduce 
cu sine trecerea timpului şi carnea sa nu avea nici urmă de 
descompunere. Pielea feţei îi era fermă şi avea o tentă 
trandafirie, de parcă sub suprafaţa ei ar fi curs încă sângele 
fierbinte. Părea că, în orice clipă, Brom ar fi putut să 
deschidă ochii şi să se ridice în picioare, gata să continue 
călătoria lor neterminată. Într-un fel, el devenise nemuritor, 
căci nu mai îmbătrânea, asemenea celorlalţi, ci rămânea pe 
vecie acelaşi, prins într-un somn lipsit de vise. 


Sabia lui Brom îi stătea pe piept şi pe flamura albă şi lungă 
a bărbii, cu mâinile lui împreunate pe mâner, exact aşa cum 
le aşezase Eragon. Într-o parte, se afla toiagul lui noduros, 
sculptat, îşi dădu seama Eragon acum, cu zeci de simboluri 
din limba străveche. 

Lacrimile îi umplură ochii. Căzu în genunchi şi plânse 
încetişor timp îndelungat. O auzi pe Saphira venind lângă 
el, îi simţi mintea cu mintea sa şi ştiu că şi ea jelea dispariţia 
lui Brom. 

Într-un sfârşit, Eragon se ridică şi se sprijini de vârful 
mormântului, cercetând forma feţei lui Brom. Acum, că ştia 
după ce să se uite, putea vedea asemănările dintre 
trăsăturile lor, estompate şi ascunse de vârstă şi de barba 
lui Brom, dar clare. Forma pomeţilor lui Brom, cuta dintre 
sprâncene, felul în care i se curba buza de sus; Eragon 
recunoscu toate acestea. Totuşi, nu moştenise nasul coroiat 
al lui Brom. Nasul îl luase de la mama sa. 

Eragon privi în jos, respirând anevoios, în timp ce privirea 
i se împăienjeni iar. 

— S-a terminat, spuse el, cu jumătate de gură. Am făcut- 
0... Noi am făcut-o. Galbatorix este mort, Nasuada este pe 
tron şi amândoi, Saphira şi cu mine, suntem nevătămaţi. 
Asta te-ar mulţumi, nu-i aşa, vulpoi bătrân ce eşti? Râse 
scurt şi îşi şterse ochii cu dosul mâinii. Mai mult decât atât, 
sunt ouă de dragon în Vroengard. Ouă! Dragonii nu vor 
pieri. lar Saphira şi cu mine vom fi cei care îi vor creşte. La 
asta nu te-ai fi gândit, nu-i aşa? Râse din nou, simțindu-se 
stupid şi îndurerat în acelaşi timp. Mă întreb ce ai fi zis de 
toate astea? Tu eşti acelaşi dintotdeauna, dar noi nu mai 
suntem aceiaşi. Măcar ne-ai recunoaşte? 

„Bineînţeles că ne-ar recunoaşte, spuse Saphira. Eşti fiul 
lui. Ea îl atinse cu botul. De altfel, faţa nu îţi este atât de 
diferită încât să te ia drept altcineva, chiar dacă mirosul ţi s- 
a schimbat.” 

— S-a schimbat? 


„Miroşi mai degrabă ca un elf acum... Oricum, cu greu şi-ar 
închipui că eu sunt Shruikan sau Glaedr, nu-i aşa?” 

— Da. 

Eragon trase aer pe nas şi se dezlipi de mormânt. Brom 
arăta atât de viu acolo, în diamant, încât asta îi dădu o idee: 
o idee nebunească şi prea puţin probabilă, pe care aproape 
o respinse, dar pe care emoţiile sale nu îl lăsară să o ignore. 
Se gândi la Umaroth şi la Eldunari - la toată ştiinţa lor 
adunată la un loc şi la ce făcuseră aceştia cu vraja lui în 
Uru'baen şi o scânteie de speranţă deznădăjduită se 
aprinse în inima lui. 

Adresându-li-se deopotrivă Saphirei şi lui Umaroth, el 
spuse: „Brom doar ce murise când l-am îngropat. Saphira a 
transformat piatra în diamant abia a doua zi, dar ela stat 
întreaga noapte prins în piatră, departe de aer. Umaroth, 
cu puterea şi cu cunoaşterea ta, poate... poate încă l-am 
putea vindeca”. Eragon tremura de parcă ar fi fost cuprins 
de febră. „Nu ştiam cum să îi vindec rana, înainte, dar 
acum... acum cred că aş putea.” „Ar fi mult mai greu decât 
îţi imaginezi”, spuse Umaroth. 

„Da, dar aţi putea s-o faceţi! spuse Eragon. V-am văzut, pe 
voi şi pe Saphira, realizând lucruri uimitoare prin magie. 
Sigur asta nu este ceva peste puterile voastre!” „Ştii că nu 
putem folosi magia la comandă”, spuse Saphira. 

„Şi, chiar dacă reuşim, spuse Umaroth, sunt toate şansele 
să nu putem reface mintea lui Brom aşa cum a fost înainte. 
Minţile sunt lucruri complicate şi am putea sfârşi cu 
uşurinţă prin a-i tulbura spiritul sau a-i modifica 
personalitatea. Şi ce se va întâmpla după aceea? Ai vrea să 
îşi trăiască viaţa astfel? El ar vrea asta? Nu, este mai bine 
să îl laşi în pace, Eragon, şi să îl cinsteşti prin gândurile şi 
faptele tale aşa cum ai făcut-o. Ai fi vrut să fie altfel. Aşa vor 
toţi cei care au pierdut pe cineva drag. Însă asta este firea 
lucrurilor. Brom continuă să trăiască în amintirile tale şi, 
dacă a fost omul pe care ni l-ai înfăţişat, el ar fi mulţumit cu 
asta. Fii şi tu mulţumit cu asta.” „Dar...” 


De data aceasta, nu Umaroth fu cel care îl întrerupse, ci 
Valdr, cel mai bătrân dintre Eldunari. Acesta îl surprinse pe 
Eragon vorbindu-i nu prin imagini sau senzaţii, ci prin 
cuvinte din limba străveche, nefireşti şi chinuite, ca şi cum i- 
ar fi fost străine. Şi el spuse: „Lasă morţii pământului. Ei nu 
ne aparţin”. Apoi el nu mai spuse nimic, însă Eragon simţi 
din partea lui o mare tristeţe şi compătimire. 

Eragon scoase un oftat prelung şi închise ochii pentru un 
moment, apoi, în inima sa, el se eliberă de speranţa sa 
nechibzuită şi acceptă din nou faptul că Brom nu mai este. 

— Ah, îi spuse el Saphirei. Nu credeam că va fi atât de 
greu. 

„AT fi fost ciudat dacă ar fi fost altfel.” EI îi simţi răsuflarea 
caldă ciufulindu-i părul din creştet, în timp ce ea îi atinse 
spatele cu botul. 

Cu un zâmbet slab, îl privi din nou pe Brom. 

— Tată, spuse el. Cuvântul sună ciudat în gura lui; nu 
avusese niciodată ocazia să îl spună cuiva până acum. Apoi 
Eragon îşi mută privirea către runele pe care le aşezase în 
spirală la capătul mormântului, care spuneau: 

AICI ODIHNEŞTIE BROM. 

Cel ce a fost un Cavaler al Dragonului. 

Şi ca un tată. 

Pentru mine. 

Fie ca numele lui să dăinuiască în glorie. 

Zâmbi dureros văzând cât de aproape fusese de adevăr, 
apoi vorbi în limba străveche şi privi cum diamantul licări şi 
curse, în timp ce rune noi se formară la suprafaţa sa. Când 
termină, dedicaţia se schimbase: 

AICI ODIHNEŞTIE BROM. 

Cel ce a fost. 

Un Cavaler prins prin legământ de dragonul Saphira. 

Fiu al lui Holcomb şi al Neldei. 

Iubitul Selenei. 

Tatăl lui Eragon Biruitorul-Umbrei. 

Întemeietor al armatei vardenilor. 


Şi Blestem al Trădătorilor. 

Fie ca numele lui să dăinuiască în glorie. 

Stydja unin mor'ranr. 

Era un epitaf mai puţin personal, dar lui Eragon i se păru 
mai potrivit. Apoi aruncă diferite vrăji pentru a proteja 
diamantul împotriva hoţilor şi vandalilor. 

Rămase în continuare lângă mormânt, nedorind să plece şi 
simțind că mai trebuia să fie ceva - un eveniment sau o 
emoție, sau o revelaţie care să facă să-i fie mai uşor să îşi ia 
rămas-bun de la tatăl său şi, în felul acesta, să plece. 

Într-un sfârşit, îşi puse mâna pe diamantul rece dorindu-şi 
să poată trece prin el şi să îl mai atingă pe Brom o ultimă 
dată. Şi spuse: 

— Îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat. 

Saphira sforăi, plecându-şi capul până ce atinse nestemata 
cea dură, apoi Eragon se întoarse şi, cu sentimentul că se 
terminase, urcă încet pe spatele Saphirei. 

O vreme, rămase posomorât, în timp ce Saphira îşi luă 
zborul şi porni către nord-est, spre Uru'baen. Când grupul 
de dealuri de gresie rămase doar o pată la orizont, el 
respiră adânc şi privi cerul azuriu. 

Un zâmbet îi brăzdă faţa. 

„Ce-i atât de amuzant?” întrebă Saphira, şfichiuind din 
coadă. 
„Solzul de pe botul tău creşte la loc.” 

Încântarea ei fu evidentă, apoi ea pufni şi spuse: „Am ştiut 
întotdeauna că va creşte la loc. De ce n-ar fi crescut?” Dar 
el îi putu simţi coastele vibrând sub călcâiele sale în timp ce 
ea torcea de mulţumire; o mângâie şi îşi aşeză pieptul pe 
gâtul ei, simțind cum căldura corpului i se scurge într-al lui. 

Piese pe tablă. 

CÂND el şi Saphira se întoarseră în Uru'baen, Eragon 
descoperi cu surprindere că Nasuada schimbase numele 
oraşului, revenind la Ilirea, din respect pentru istoria şi 
moştenirea sa. 


De asemenea, fusese descumpănit să afle că Arya plecase 
în Ellesmera, împreună cu Dathedr şi cu mulţi dintre înalții 
seniori ai elfilor, şi că luase cu ea oul verde de dragon pe 
care îl găsiseră în cetăţuie. 

Îi lăsase o scrisoare, prin Nasuada. În ea, Arya îi explica 
faptul că fusese nevoită să însoţească trupul mamei sale 
înapoi în Du Weldenvarden, pentru o înmormânare 
cuvenită. Cât despre oul de dragon, îi scria: şi deoarece 
Saphira te-a ales pe tine, un om, să-i fii Cavaler, se cuvine 
ca un elf să fie următorul Cavaler, dacă dragonul din acest 
ou va fi de acord. Vreau să îi ofer acest prilej fără zăbavă. 
Deja a petrecut prea mult timp în coajă. De vreme ce mai 
sunt şi alte ouă altundeva - nu voi numi locul respectiv - 
trag nădejde că nu vei socoti că am acţionat cu prea mare 
îndrăzneală sau că am înclinat excesiv în favoarea propriei 
mele rase. M-am consultat cu Eldunarii în această privinţă 
şi ei au fost de acord cu hotărârea mea. 

În orice caz, acum, că Galbatorix şi mama mea au trecut în 
neființă, nu mai doresc să rămân ambasador în rândul 
vardenilor. Mai degrabă aş vrea să îmi reiau misiunea de a 
transporta un ou de dragon prin întreg ţinutul, aşa cum am 
făcut cu oul Saphirei. Fireşte, va fi nevoie în continuare de 
un ambasador între rasele noastre. De aceea, Dathedr şi cu 
mine am desemnat ca înlocuitor un tânăr elf pe nume Vanir, 
pe care l-ai întâlnit când ai fost în Ellesmera. El şi-a 
exprimat dorinţa de a învăţa mai multe despre rasa voastră 
şi acesta mi s-a părut un motiv cât se poate de bun pentru 
ca el să primească postul - atâta vreme cât nu se dovedeşte 
a fi incompetent, bineînţeles. 

Scrisoarea mai continua câteva rânduri, însă Arya nu 
dădea nici un indiciu în privinţa momentului în care avea să 
se întoarcă în partea de apus a Alagaesiei, dacă avea să se 
mai întoarcă vreodată. Eragon era mulţumit că ea îl preţuia 
îndeajuns cât să-i scrie, însă îşi dorea ca ea să-l fi aşteptat 
să se întoarcă, înainte de a pleca. Acum, că plecase, 
rămăsese un mare gol în lumea lui şi, cu toate că îşi 


petrecea o bună bucată din timp cu Roran şi cu Katrina, 
precum şi cu Nasuada, golul dureros dinăuntru refuza să se 
micşoreze. Asta, împreună cu senzaţia sa neîncetată că el şi 
Saphira abia apucau să-şi dea bineţe, îl lăsa cu un 
sentiment de detaşare. Adeseori i se părea că se priveşte 
din exterior, ca şi cum ar fi fost un străin. Înţelegea cauza 
sentimentelor sale, însă nu se putea gândi la vreun alt leac 
decât trecerea timpului. 

În decursul recentei lor călătorii îşi dăduse seama că - 
folosindu-se de stăpânirea limbii străvechi, pe care i-o 
permitea numele tuturor numelor - putea îndepărta de pe 
Elva ultimele urme ale binecuvântării sale preschimbate în 
blestem. Aşa că se duse la fată, acolo unde locuia aceasta în 
palatul Nasuadei, şi îi spuse ce-i trecuse prin minte, apoi o 
întrebă ce îşi dorea. 

Ea nu reacţiona cu bucuria la care se aşteptase el, ci 
rămase cu privirea ţintuită în podea şi cu chipul palid 
încruntat. Rămase tăcută aproape un ceas - cu el alături 
aşteptând fără să se plângă. 

Apoi se uită la el şi zise: 

— Nu. Aş prefera să rămân aşa cum sunt... îţi sunt 
recunoscătoare că te-ai gândit să mă întrebi, dar asta este o 
parte prea mare din mine şi nu pot renunţa la ea. Fără 
capacitatea mea de a simţi durerea celorlalţi, aş fi numai o 
ciudăţenie, o aberaţie nelegitimă, bună doar pentru 
satisfacerea curiozităţii mărginite a celor care ar binevoi să 
mă aibă prin preajmă, a celor care m-ar tolera. Cu ea, sunt 
tot o ciudăţenie, dar pot fi şi folositoare şi am o putere de 
care ceilalţi se tem şi un control asupra sorții mele pe care 
nu îl au prea multe femei. Făcu un gest către camera 
împodobită în care locuia. Aici pot trăi în confort - şi în pace 
- şi, în acelaşi timp, pot să fac şi un bine, ajutând-o pe 
Nasuada. Dacă îmi iei acest talent, atunci cu ce aş mai 
rămâne? Ce aş mai face? Cine aş mai fi? Îndepărtarea vrăjii 
nu ar fi o binecuvântare, Eragon. Nu, voi rămâne aşa cum 


sunt şi voi îndura greutăţile darului meu de bunăvoie. Însă 
îţi mulţumesc. 

La două zile după ce el şi Saphira ajunseră în ceea ce 
acum era llirea, Nasuada îi trimise într-o altă misiune, mai 
întâi în Gil'ead şi apoi în Ceunon - cele două oraşe cucerite 
de elfi - pentru ca Eragon să poată folosi din nou numele 
numelor ca să înlăture vrăjile lui Galbatorix. 

Atât Eragon, cât şi Saphira găsiră Gil'ead-ul neplăcut de 
vizitat. Le reamintea de momentul în care urgalii îl 
prinseseră pe Eragon la ordinele lui Durza, precum şi de 
moartea lui Oromis. 

Eragon şi Saphira dormiră în Ceunon trei nopţi. Acesta nu 
semăna cu nici un alt oraş pe care îl văzuseră înainte. 
Clădirile erau făcute în mare parte din lemn, cu acoperişuri 
abrupte din şindrilă care, în cazul caselor mai mari, avea 
câteva straturi. Vârfurile acoperişurilor erau deseori 
decorate cu sculptura stilizată a unui cap de dragon, în 
vreme ce uşile erau sculptate sau vopsite cu modele 
complicate, ca nişte împletituri. 

Când plecară, Saphira fu cea care sugeră o schimbare de 
rută. Nu trebui să insiste prea mult ca să îl convingă pe 
Eragon; el acceptă bucuros, după ce ea îl asigură că ocolul 
nu avea să le răpească prea mult timp. 

Din Ceunon, Saphira zbură către vest, peste Golful 
Fundor: o întindere de apă largă şi înspumată. Cocoaşele 
negre şi cenuşii ale unor peşti mari se înălţau câteodată 
deasupra valurilor, ca nişte insulițe de piele, apoi aceştia 
împrăştiau apă prin orificiile lor şi îşi ridicau cozile în aer, 
înainte de a aluneca înapoi în adâncurile tăcute. 

Peste Golful Fundor, prin mugetele vânturilor reci, şi apoi 
peste munţii Şirei, pe care Eragon îi ştia pe nume. Şi astfel 
ajunseră în Valea Palancar, pentru prima oară de când 
porniseră în urmărirea celor doi Ra'zac împreună cu Brom, 
ceea ce i se părea că se petrecuse în altă viaţă. 

Valea îi mirosea familiar lui Eragon; aroma pinilor, a 
sălciilor şi a mestecenilor îi amintea de copilărie, iar 


muşcătura aprigă a vântului îi arăta că se apropia iarna. 

Coborâră printre ruinele carbonizate din Carvahall, iar 
Eragon hoinări pe străzile năpădite de iarbă şi de buruieni. 

O haită de câini sălbatici ieşi dintr-un pâlc de mesteceni 
din apropiere. Se opriră când o văzură pe Saphira, apoi îşi 
rânjiră colții, scheunară şi fugiră să se ascundă. Saphira 
mârâi şi scoase o trâmbă de fum pe nări, dar nu încercă să-i 
urmărească. 

O bucată de lemn ars trosni sub piciorul lui Eragon când 
îşi târi cizma printr-o grămadă de cenuşă. Distrugerea 
târgului îl întrista. Însă majoritatea sătenilor care scăpaseră 
de-aici erau încă în viaţă. Dacă se întorceau, Eragon ştia că 
aveau să reconstruiască până la urmă Carvahall-ul, 
făcându-l chiar mai frumos decât înainte. Totuşi, clădirile pe 
care le ştia din copilărie erau pierdute pentru totdeauna. 
Absența lor îi accentua sentimentul că el nu mai aparţinea 
Văii Palancar, iar spaţiile goale în care ar fi trebuit să se afle 
casele îi dădeau senzaţia că trăieşte într-un vis în care totul 
era nelalocul său. 

— Lumea s-a întors pe dos, murmură el. 

Eragon făcu un mic foc de tabără lângă locul în care se 
aflase taverna lui Morn şi găti o oală mare de tocană. Cât 
mancă, Saphira cercetă împrejurimile, adulmecând orice îi 
trezea interesul. 

Când isprăvi tocana, Eragon îşi duse oala, castronul şi 
lingura la râul Anora şi le spălă în apa rece ca gheaţa. 
Rămase pe vine pe malul stâncos şi ţintui cu privirea 
fuioarele albe ce pluteau în capătul văii: Cascadele Igualda, 
care se întindeau în sus o jumătate de milă înainte de a 
dispărea peste un prag de piatră aflat pe înălțimile 
Muntelui Nammor. Vederea lor îi aminti de seara în care se 
întorsese din Şiră cu oul Saphirei în desagă, neştiind nimic 
din ce îi aştepta în viitor pe ei doi, nici măcar că aveau să fie 
ei doi. 

— Hai să mergem, îi zise Saphirei, întâlnindu-se cu ea 
lângă fântâna surpată din centrul târgului. 


„Vrei să îţi vizitezi ferma?” îl întrebă ea, când el se aşeză în 
şa. El clătină din cap. 

— Nu. Prefer să mi-o amintesc aşa cum era. 

Ea încuviinţă. Totuşi, printr-o înţelegere tacită, zbură spre 
miazăzi, urmând aceeaşi cale ca atunci când plecaseră din 
Valea Palancar. Pe drum, Eragon întrezări luminişul în care 
se aflase casa lui, însă acesta era departe şi suficient de 
nedesluşit ca să poată pretinde că hambarul şi casa erau 
încă întregi. 

În capătul de miazăzi al văii, Saphira se folosi de o coloană 
de aer ascendent ca să urce până în vârful muntelui uriaş şi 
golaş, Utgard, unde se afla foişorul părăginit pe care 
Cavalerii îl ridicaseră în vremuri de demult ca să poată 
urmări mişcările smintitului Rege Palancar. Foişorul fusese 
cunoscut cândva sub numele de Edoci'sil, însă acum se 
chema Ristvak'baen, sau „Locul Amărăciunii”, căci acolo îl 
răpusese Galbatorix pe Vrael. 

Printre ruinele foişorului, Eragon, Saphira şi Eldunarii 
aduseră un ultim omagiu memoriei lui Vrael. Dintre toţi, 
Umaroth fu cel mai ursuz, însă zise: „Îţi mulţumesc că m-ai 
adus aici, Saphira. Nu credeam că voi ajunge să văd locul în 
care a căzut Cavalerul meu”. 

Apoi Saphira îşi întinse aripile şi îşi luă zborul din foişor, 
plutind deasupra văii şi a câmpiilor mănoase de dedesubt. 

La jumătatea drumului către Ilirea, Nasuada îi contactă 
printr-unul dintre magicienii vardenilor şi le porunci să se 
alăture unui grup mare de războinici pe care îl trimisese 
din capitală în Teirm. 

Eragon se bucură să afle că Roran era la comanda 
războinicilor şi că în rândurile lor se aflau Jeod, Baldor - 
care îşi putea folosi mâna fără nici o problemă, acum că elfii 
i-o prinseseră la loc - şi alţi câţiva săteni. 

Spre surprinderea lui Eragon, locuitorii din Teirm refuzară 
să se predea, chiar şi după ce îi eliberă de jurămintele 
făcute lui Galbatorix şi chiar dacă era limpede că vardenii, 
cu Saphira şi cu Eragon în ajutor, puteau cuceri oraşul cu 


uşurinţă, dacă doreau. În schimb, guvernatorul din Teirm, 
Seniorul Risthart, ceru să li se îngăduie să devină un oraş- 
stat independent, liber să îşi aleagă singur conducătorii şi 
să îşi facă singur legile. 

În cele din urmă, după câteva zile de negocieri, Nasuada 
acceptă aceşti termeni, cu condiţia ca Seniorul Risthart să îi 
jure credinţă ei, ca regină supremă, la fel cum făcuse 
Regele Orrin, şi să se supună legilor ei cu privire la 
magicieni. 

Din 'Teirm, Eragon şi Saphira îi însoţiră pe războinici către 
miazăzi, de-a lungul coastei înguste, până ajunseră în 
oraşul Kuasta. Aici repetară procesul din Teirm, însă, spre 
deosebire de Teirm, guvernatorul din Kuasta cedă şi 
acceptă să se alăture noului regat al Nasuadei. 

Apoi Eragon şi Saphira zburară singuri spre Narda, 
departe în miazănoapte, şi obţinură aceeaşi făgăduinţă 
înainte să se întoarcă în Ilirea, unde rămaseră câteva 
săptămâni într-un palat de lângă cel al Nasuadei. 

Când le permitea timpul, el şi Saphira plecau din oraş şi se 
duceau la castelul în care Blodhgarm şi ceilalţi magicieni 
păzeau Eldunarii salvaţi din ghearele lui Galbatorix. Acolo 
Eragon şi Saphira luau parte pe cât puteau la efortul de 
vindecare a minţilor dragonilor. Începuseră să facă 
progrese, dar foarte încet, căci unii Eldunari erau mai 
sensibili la strădaniile lor decât alţii. Eragon se temea că 
multora dintre ei nu le mai păsa de viaţă sau erau atât de 
pierduţi în hăţişul propriilor minţi, încât chiar şi dragonilor 
mai bătrâni precum Valdr le era aproape cu neputinţă să 
comunice cu ei într-o manieră rezonabilă. Ca să împiedice 
sutele de dragoni smintiţi să îi copleşească pe cei care 
încercau să îi ajute, elfii păstraseră majoritatea Eldunarilor 
într-un soi de transă, alegând să interacţioneze numai cu 
câţiva deodată. 

De asemenea, Eragon trudi cot la cot cu magicienii din Du 
Vrangr Gata ca să golească cetatea de comori. În mare 
parte, această sarcină căzu pe umerii săi, căci nici un alt 


magician nu avea cunoştinţele sau experienţa necesară 
pentru a se ocupa de artefactele fermecate lăsate de 
Galbatorix în urma lui. Însă pe Eragon nu îl deranja asta; îi 
făcea plăcere să exploreze cetatea devastată şi să 
descopere tainele ascunse înăuntru. Galbatorix adunase 
nenumărate minunâţii de-a lungul veacului, unele mai 
periculoase decât altele, însă toate interesante. Piesa 
preferată de Eragon era un astrolab care, pus la ochi, îi 
îngăduia să vadă stelele chiar şi la lumina zilei. 

Păstrase secretă existenţa celor mai periculoase artefacte 
(spunându-le doar Saphirei şi Nasuadei despre ele), 
socotind că ar fi fost prea riscant să li se ducă vestea. 

Nasuada folosi de îndată comoara recuperată din cetate 
pentru a face rost de hrană şi de haine pentru războinicii ei, 
dar şi pentru a reconstrui fortificațiile oraşelor pe care le 
cuceriseră când invadaseră Imperiul. Pe lângă asta, dăduse 
câte cinci coroane de aur fiecăruia dintre supuşii ei: un 
fleac pentru nobili, însă o adevărată avere pentru fermierii 
mai săraci. Eragon ştia că, prin acest gest, ea avea să le 
dobândească respectul şi credinţa într-un fel pe care 
Galbatorix nu l-ar fi înţeles niciodată. 

De asemenea, găsiră câteva sute de săbii de Cavaleri: săbii 
de toate culorile şi formele, făurite atât pentru oameni, cât 
şi pentru elfi. Era o descoperire care îţi tăia respiraţia. 

Eragon şi Saphira duseră chiar ei săbiile la castelul în care 
se aflau Eldunarii, în aşteptarea zilei în care Cavalerii vor 
avea din nou nevoie de ele. 

Eragon ştia că Rhunon s-ar fi bucurat să afle că o mare 
parte din creaţiile ei dăinuiseră. 

lar apoi mai erau şi miile de hrisoave şi de cărţi pe care le 
strânsese Galbatorix şi pe care acum elfii şi Jeod le 
catalogau, punându-le deoparte pe cele ce conţineau 
secrete despre Cavaleri sau despre felurile tainice în care 
acţiona magia. 

Pe când sortau tezaurul de cunoaştere al lui Galbatorix, 
Eragon tot spera să dea peste o menţiune a locului unde 


regele ascunsese celelalte ouă de Lethrblaka. Totuşi, 
singurele referiri la Lethrblaka sau la Ra'zac pe care le găsi 
se aflau în lucrări scrise de elfi şi de Cavaleri în vremurile 
de demult, scrieri în care aceştia discutau despre 
ameninţarea întunecată a nopţii şi se întrebau ce era de 
făcut în privinţa unui duşman ce nu putea fi detectat prin 
nici un fel de magie. 

Acum, că Eragon îi putea vorbi deschis, el începu să 
discute cu Jeod în mod regulat, mărturisindu-i ce se 
întâmplase cu Eldunarii şi cu ouăle, ba chiar mergând până 
la a-i spune despre modul în care îşi aflase numele adevărat 
în Vroengard. Discuţiile cu Jeod erau o alinare, mai ales că 
el era unul dintre puţinii oameni care îl cunoscuseră pe 
Brom suficient de bine pentru a-l socoti prieten. 

Lui Eragon i se părea interesant, într-o manieră oarecum 
abstractă, să vadă cum se cârmuia şi cum se reclădea 
regatul pe care îl încropise Nasuada din rămăşiţele 
Imperiului. Efortul necesar pentru administrarea unui 
asemenea ţinut enorm şi variat era colosal, iar treaba nu 
părea să aibă sfârşit; mereu se ivea câte ceva de făcut. 
Eragon ştia că lui nu i-ar fi plăcut deloc obligaţiile pe care le 
impunea postul, însă Nasuada părea în largul ei. Nu 
rămânea niciodată fără energie şi părea să ştie mereu cum 
să rezolve problemele cu care se confrunta. Zi de zi, el 
vedea cum este din ce în ce mai preţuită printre emisarii, 
funcţionarii, nobilii şi oamenii din popor cu care avea de-a 
face. Noul rol părea să i se potrivească de minune, deşi nu 
era sigur cât de fericită era cu adevărat şi îşi făcea griji 
pentru ea din această cauză. 

Urmări felul în care ea îi judecă pe nobilii care fuseseră de 
partea lui Galbatorix - de bunăvoie sau nu - şi aprecie 
imparţialitatea şi îndurarea pe care le arătă, precum şi 
pedepsele pe care le împărţi, acolo unde era cazul. Celor 
mai mulţi le luă pământurile, titlurile şi o bună parte din 
averile dobândite necinstit, însă nu îi execută, ceea ce îl 
bucură pe Eragon. 


Era cu ea şi când le acordă lui Nar Garzhvog şi neamului 
său întinderi vaste de pământ de-a lungul coastei de 
miazănoapte a Şirei, precum şi de-a lungul câmpiilor 
mănoase dintre Lacul Flam şi râul Toark, care rămăseseră 
acum aproape nelocuite. Eragon aprecie şi asta. 

Întocmai ca Regele Orrin şi ca Seniorul Risthart, Nar 
Garzhvog îi jurase credinţă Nasuadei, ca regină supremă. 
Totuşi, uriaşul kull adăugase: 

— Semenii mei sunt de acord cu asta, Domniţă-Noptatică, 
însă sângele le fierbe în vine şi nu au ţinere de minte, astfel 
că aceste vorbe nu îi vor lega pe veci. 

Cu glas rece, Nasuada replică: 

— Vrei să spui că neamul tău nu va respecta pacea? Să 
înţeleg deci că rasele noastre vor fi din nou duşmane? 

— Nu, răspunse Garzhvog, clătinându-şi capul masiv. Nu 
vrem să ne luptăm cu voi. Ştim că Sabie-de-Foc ne-ar omori. 
Însă... când vor creşte copiii noştri, vor vrea să lupte în 
bătălii, ca să îşi dovedească bărbăţia. Dacă nu vor mai fi 
bătălii, atunci ei le vor porni. Îmi pare rău, Domniţă- 
Noptatică, dar nu putem schimba ceea ce suntem. 

Discuţia îl tulbură pe Eragon dar şi pe Nasuada, şi el îşi 
petrecu câteva nopţi gândindu-se la urgali, încercând să 
rezolve problema pe care o ridicaseră aceştia. 

Pe măsură ce treceau săptămânile, Nasuada continuă să îi 
trimită pe el şi pe Saphira în diverse locuri din Surda şi din 
regatul ei, folosindu-i deseori pe post de reprezentanţi 
personali la Regele Orrin, Seniorul Risthart şi la ceilalţi 
nobili şi soldaţi răspândiţi prin ţinut. 

Oriunde mergeau, căutau un loc ce ar fi putut sluji drept 
casă pentru Eldunari în veacurile ce aveau să vină şi drept 
cuib şi loc de antrenament pentru dragonii ascunşi în 
Vroengard. Erau anumite locuri în Şiră care arătau 
promiţător, însă cele mai multe se aflau prea aproape de 
oameni sau de urgali, sau atât de departe spre 
miazănoapte, încât Eragon se gândi că ar fi cumplit să 
trebuiască să stea acolo tot timpul anului. Pe deasupra, 


Murtagh şi Thorn se duseseră înspre miazănoapte, iar 
Eragon şi Saphira nu voiau să le îngreuneze situaţia. 

Munţii Beor ar fi fost perfecţi, însă părea puţin probabil ca 
piticii să primească sute de dragoni flămânzi între hotarele 
regatului lor. Oriunde ar fi mers în Beor, tot s-ar fi aflat la o 
aruncătură de băț de un oraş de-al piticilor şi nu ar fi fost 
prea plăcut ca vreun pui de dragon să înceapă să atace 
turmele de feldunost ale acestora - ceea ce, cunoscând-o pe 
Saphira, ar fi fost foarte probabil să se întâmple. 

Elfii nu ar fi avut nimic de obiectat dacă dragonii s-ar fi 
stabilit prin preajma vreunui munte din Du Weldenvarden, 
însă Eragon tot îşi făcea griji în privinţa apropierii oraşelor 
elfeşti. De asemenea, nu îi plăcea ideea de a plasa dragonii 
şi Eldunarii pe teritoriul unei singure rase. Dacă ar fi făcut 
asta, ar fi lăsat impresia că sprijină în mod deosebit acea 
rasă. Cavalerii din trecut nu făcuseră niciodată aşa ceva, iar 
Eragon socotea că nici viitorii Cavaleri nu trebuiau s-o facă. 

Singurul loc aflat suficient de departe de orice oraş şi pe 
care nu îl revendicase încă nici o rasă era străvechiul sălaş 
al dragonilor: inima Deşertului Hadarac, unde se aflau Du 
Fells Nangoroth, Munţii Blestemaţi. Eragon era sigur că ar 
fi fost un loc tocmai bun pentru a creşte puii. Totuşi, avea 
trei dezavantaje. În primul rând, în deşert nu puteau găsi 
destulă mâncare ca să-i hrănească pe tinerii dragoni. 
Saphira ar fi trebuit să îşi petreacă o mare parte a timpului 
aducând căprioare şi alte animale sălbatice în munţi. Şi, 
desigur, după ce puii aveau să crească mari, ar fi fost 
nevoiţi să înceapă să zboare pe cont propriu, ceea ce i-ar fi 
adus în apropierea meleagurilor oamenilor, elfilor sau 
piticilor. În al doilea rând, toţi cei care umblaseră în lung şi- 
n lat - şi chiar unii care nu o făcuseră ştiau unde se află 
munţii. Şi, în al treilea rând, nu era prea greu să ajungi la 
munţi, mai ales pe timp de iarnă. Eragon era îngrijorat 
îndeosebi din pricina ultimelor două motive, care îl făceau 
să se întrebe cât de bine puteau ei proteja ouăle, puii şi 
Eldunarii. 


„Ar fi mai bine dacă ne-am duce pe un pisc din Munţii Beor, 
acolo unde nu pot ajunge decât dragonii, îi zise Saphirei. 
Astfel nimeni nu se va putea furişa până la noi, în afară de 
Thorn, Murtagh sau vreun alt magician.” „Vreun alt 
magician, cum ar fi orice elf de pe pământ? În plus, s-ar 
putea să fie mereu frig!” „Credeam că nu te deranjează 
frigul.” „Nu mă deranjează. Dar nici nu vreau să trăiesc 
înconjurată de zăpadă cât este anul de lung. Nisipul este 
mai bun pentru solzi; mi-a zis Glaedr. Ajută la lustruirea şi 
la curăţarea lor.” „Hmm.” 

Zi de zi, vremea se răcea tot mai mult. Copacii rămaseră 
fără frunze, stolurile de păsări zburară către miazăzi 
pentru restul anului şi iarna se lăsă peste ţinut. Era o vreme 
crudă şi aspră şi, timp îndelungat, păru că întreaga 
Alagaesie a fost cufundată în somn. La prima ninsoare, Orik 
şi armata lui se întoarseră în Munţii Beor. Toţi elfii aflaţi 
încă în Ilirea mai puţin Vanir, Blodhgarm şi cei doisprezece 
magicieni - plecară în Du Weldenvarden. Urgalii părăsiseră 
deja locurile de câteva săptămâni. Ultimele care plecară 
fură pisicile fermecate. Acestea dispăruseră pur şi simplu; 
nimeni nu le văzuse plecând şi totuşi, într-o bună zi, niciuna 
nu se mai afla acolo, cu excepţia unei pisici fermecate mari 
şi grase pe nume Ochi-Galbeni, care stătea pe perna 
căptuşită de lângă Nasuada, torcând, moţăind şi ascultând 
tot ce se petrecea în sala tronului. 

Fără elfi şi pitici, oraşul i se părea lui Eragon deprimant de 
pustiu în timp ce mergea pe străzi, cu fulgi de zăpadă 
zdrenţuiţi plutind pieziş pe sub colţul de stâncă fisurat de 
deasupra. 

lar Nasuada continua să îi trimită, pe el şi pe Saphira, în 
misiuni. Însă niciodată nu îi trimitea în Du Weldenvarden, 
singurul loc în care Eragon ar fi vrut să meargă. Nu mai 
primiseră nici o veste de la elfi în privinţa succesorului lui 
Islanzadi şi, când îl întreba pe Vanir, acesta se mulțumea să 
spună: 


— Nu ne pripim, căci pentru noi desemnarea unui nou 
monarh este un proces dificil şi complicat. Îndată ce voi afla 
ce au hotărât sfaturile noastre, te voi anunţa. 

Trecuse atâta timp de când o văzuse sau o auzise pe Arya, 
încât Eragon se gândea să folosească numele limbii 
străvechi pentru a ocoli vrăjile de apărare din jurul pădurii 
Du Weldenvarden ca să poată vorbi cu ea sau măcar să o 
poată zări. Totuşi, ştia că elfii nu ar fi privit cu ochi buni un 
asemenea amestec şi se temea că Arya nu ar fi apreciat 
deloc dacă el ar fi contactat-o astfel, fără să fie vreo urgenţă 
la mijloc. 

De aceea, preferă să îi scrie o scurtă scrisoare, întrebând- 
o de sănătate şi spunându-i câte ceva din ce mai făcuseră el 
şi Saphira între timp. Îi dădu scrisoarea lui Vanir, iar acesta 
făgădui să i-o trimită Aryei pe dată. Eragon era sigur că 
Vanir îşi ţinuse cuvântul - căci vorbiseră în limba străveche 
- însă nu primi nici un răspuns de la Arya şi, pe măsură ce 
treceau lunile, începu să creadă că, dintr-un motiv 
necunoscut lui, ea hotărâse să pună capăt prieteniei lor. 
Gândul îl durea cumplit şi îl făcea să se concentreze cu şi 
mai multă intensitate asupra sarcinilor pe care i le dădea 
Nasuada, sperând astfel să îşi înece amarul. 

În toiul iernii, când ţurţuri ca nişte săbii atârnau de colţul 
de stâncă de deasupra Ilireei şi împrejurimile erau 
acoperite de nămeţi, când drumurile erau aproape cu 
neputinţă de folosit şi mesele deveniseră sărăcăcioase, se 
produseră trei atentate asupra vieţii Nasuadei, aşa cum 
avertizase Murtagh că s-ar putea întâmpla. 

Atentatele fuseseră ingenioase şi bine ticluite, iar cel de-al 
treilea un năvod plin cu bolovani prăvălit asupra Nasuadei - 
aproape că reuşise, însă vrăjile de apărare puse de Eragon 
şi prezenţa Elvei o ajutară pe Nasuada să scape cu viaţă, 
deşi ultimul atac o costă câteva oase rupte. 

În timpul celui de-al treilea atentat, Eragon şi Şoimii- 
Nopţii izbutiră să ucidă doi dintre atacatorii Nasuadei - al 


căror număr exact rămânea un mister - însă ceilalţi 
scăpară. 

După aceea, Eragon şi Jormundur făcură tot posibilul să 
asigure protecţia Nasuadei. Sporiseră din nou numărul 
străjerilor şi, oriunde mergea, cel puţin trei magicieni o 
însoțeau. Nasuada însăşi era tot mai precaută şi Eragon 
văzu în ea o anumită asprime pe care nu o observase 
înainte. 

Atacurile asupra Nasuadei încetară, însă la o lună după 
sfârşitul iernii, imediat ce drumurile se eliberară din nou, 
un conte rămas fără titlu, pe nume Hamlin, care strânsese 
câteva sute de foşti soldaţi ai Imperiului, începu să lanseze 
raiduri împotriva Gil'eadului şi să-i atace pe călătorii de pe 
drumurile din împrejurimi. 

În acelaşi timp, o altă răzmeriţă, puţin mai mare, izbucni la 
miazăzi, condusă de Tharos cel Ager din Aroughs. 

Răzmeriţele fuseseră mai degrabă mici neplăceri, însă tot 
fusese nevoie de câteva luni ca să fie înăbuşite, iar acestea 
dăduseră naştere unor lupte neaşteptat de sălbatice, deşi 
Eragon şi Saphira se străduiră să rezolve lucrurile pe cale 
paşnică ori de câte ori putură. După bătăliile la care luaseră 
parte, niciunul dintre ei nu mai era însetat de sânge. 

Curând după sfârşitul răzmeriţelor, Katrina dădu naştere 
unei fetiţe dolofane şi sănătoase, cu un ciuf roşcat în vârful 
creştetului, întocmai ca mama ei. Fetiţa zbiera mai tare 
decât oricare alt copil pe care-l auzise Eragon vreodată şi 
avea o strânsoare ca de cleşte. Roran şi Katrina îi spuseră 
Ismira, după numele mamei Katrinei, şi ori de câte ori o 
priveau bucuria de pe chipurile lor îl făcea şi pe Eragon să 
zâmbească. 

A doua zi după naşterea Ismirei, Nasuada îl chemă pe 
Roran în sala tronului şi îl surprinse, oferindu-i titlul de 
conte şi întreaga Vale Palancar drept domeniu. 

— Cât timp tu şi urmaşii tăi veţi fi în stare să o cârmuiţi, 
valea va fi a voastră, îi zise ea. 

Roran făcu o plecăciune şi spuse: 


— Vă mulţumesc, Maiestatea Voastră. 

Eragon îşi dădu seama că acest dar însemna pentru Roran 
aproape la fel de mult ca naşterea fetei sale, căci, după 
familie, Roran îşi preţuia cel mai mult casa. 

Nasuada încercase să îi ofere şi lui Eragon tot felul de 
titluri şi de moşii, însă el o refuzase, zicându-i: 

— Mi-este de ajuns că sunt Cavaler; nu îmi mai trebuie 
nimic altceva. 

Câteva zile mai târziu, Eragon se afla cu Nasuada în 
cabinetul ei, cercetând o hartă a Alagaesiei şi discutând 
probleme din întregul ţinut, când ea spuse: 

— Acum, că lucrurile s-au mai aşezat cât de cât, cred că a 
sosit vremea să stabilim rolul magicienilor din Surda, Teirm 
şi din regatul meu. 

— Oh? 

— Da. Am petrecut mult timp gândindu-mă la asta şi am 
ajuns la o decizie. Am hotărât să formez un grup 
asemănător Cavalerilor, dar dedicat numai şi numai 
magicienilor. 

— Şi ce va face acest grup? 

Nasuada luă un condei de pe birou şi îl învârti între 
degete. 

— Cam aceleaşi lucruri pe care le fac şi Cavalerii: vor 
călători în lung şi-n lat, vor menţine pacea, vor rezolva 
conflictele ce privesc legea şi, mai presus de orice, îi vor 
supraveghea pe ceilalţi magicieni, pentru a se asigura că nu 
îşi folosesc abilităţile ca să facă rău. 

Eragon se încruntă uşor. 

— De ce nu laşi asta în seama Cavalerilor? 

— Deoarece vor trece ani buni până vom avea mai mulţi 
Cavaleri, şi chiar şi atunci nu vor fi suficienţi pentru a ţine 
seama de fiecare scamator mărunt şi de fiecare biată 
vrăjitoare... Tot nu ai găsit un loc în care să creşti dragonii, 
nu-i aşa? Eragon clătină din cap. Atât el, cât şi Saphira se 
simțeau tot mai nerăbdători, însă deocamdată nu reuşiseră 
să cadă de acord cu Eldunarii asupra unui loc. Acesta 


devenise un subiect sensibil între ei, căci puii de dragon 
trebuiau să iasă cât mai repede din găoace. Mă gândeam 
eu... Trebuie să facem asta, Eragon, şi nu ne putem permite 
să aşteptăm. Uită-te la dezastrul pe care l-a lăsat în urmă 
Galbatorix. Magicienii sunt cele mai primejdioase fiinţe din 
lume, chiar mai primejdioase decât dragonii, şi trebuie să 
fie răspunzători pentru faptele lor. Dacă nu, vom rămâne 
pentru totdeauna la cheremul lor. 

— Chiar crezi că vei izbuti să recrutezi suficienţi magicieni 
ca să îi supraveghezi pe toţi solomonarii de aici şi din 
Surda? 

— Eu aşa cred, dacă le ceri tu să ni se alăture. lar acesta 
este unul dintre motivele pentru care vreau ca tu să 
conduci grupul. 

— Eu? 

Ea încuviinţă. 

— Cine altcineva? Trianna? Nu am încredere deplină în ea, 
iar ea nu are forţa necesară. Un elf? Nu, trebuie să fie 
cineva din rândurile noastre. Tu ştii numele limbii străvechi, 
eşti Cavaler şi ai înţelepciunea şi autoritatea dragonilor în 
spatele tău. Nu mă pot gândi la o persoană mai nimerită 
care să-i conducă pe magicieni. Am vorbit cu Orrin despre 
asta şi el a fost de acord. 

— Bănuiesc că ideea nu i-a surâs prea mult... 

— Nu, dar înţelege şi el că este necesar. 

— Chiar este? Eragon bătu darabana în marginea biroului, 
tulburat. Cum ai de gând să îi supraveghezi pe magicienii 
care nu vor face parte din acest grup? 

— Speram să ai tu unele sugestii. Mă gândeam că am 
putea face asta cu vrăji şi cu oglinzi fermecate, ca să ştim 
tot timpul pe unde umblă şi ca să supraveghem felul în care 
folosesc magia, pentru ca nu cumva să abuzeze de ea în 
detrimentul celorlalţi. 

— Şi dacă o fac? 

— Atunci ne vom asigura că plătesc pentru fărădelegile lor 
şi îi punem să jure în limba străveche că vor renunţa la 


magie. 

— Jurămintele în limba străveche nu opresc neapărat pe 
cineva să folosească magia. 

— Ştiu, dar mai mult de-atât nu putem face. El încuviinţă. 

— Şi dacă un magician refuză să fie supravegheat? Ce 
facem atunci? Nu prea cred că o să fie mulţi de acord cu 
aşa ceva. 

Nasuada scoase un oftat şi lăsă jos condeiul. 

— Asta-i partea grea. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu, 
Eragon? Niciuna dintre soluţiile care îi treceau prin minte 
nu era tocmai plăcută. 

— Nu ştiu... 

Expresia ei deveni şi mai tristă. 

— Nici eu nu ştiu. Este o problemă dificilă, dureroasă şi 
complexă şi, orice aş alege, cineva va avea de suferit. Dacă 
nu fac nimic, magicienii vor rămâne liberi să îi manipuleze 
pe ceilalţi cu vrăjile lor. Dacă îi silesc să se supună 
supravegherii, mulţi mă vor urî pentru asta. Totuşi, cred că 
îmi vei da dreptate când voi spune că este mai bine să 
protejez majoritatea supuşilor mei în detrimentul unei 
minorităţi. 

— Nu îmi place, murmură el. 

— Nici mie nu-mi place. 

— Vrei să-i legi pe toţi magicienii oamenilor de voinţa ta, 
indiferent cine ar fi aceştia. 

Ea nu clipi. 

— Pentru binele celor mulţi. 

— Cum rămâne cu oamenii care pot doar să audă 
gândurile altora şi nimic altceva? E şi asta o formă de 
magie. 

— Şi ei vor fi supravegheați. Riscul ca ei să abuzeze de 
puterea lor este mult prea mare. Nasuada oftă. Ştiu că nu 
este uşor, Eragon, însă într-un fel sau altul trebuie să ne 
ocupăm de asta. Galbatorix era nebun şi rău, dar avea 
dreptate într-o privinţă: magicienii trebuie ţinuţi în frâu. 
Însă nu aşa cum voia el. Ceva trebuie făcut şi cred că planul 


meu este cea mai bună soluţie posibilă. Dacă te poţi gândi 
la o cale mai potrivită de a institui domnia legii printre 
magicieni, aş fi nespus de bucuroasă. Altminteri, asta este 
singura cale pe care o putem urma şi am nevoie de ajutorul 
tău ca să o fac... Deci, eşti de acord să preiei conducerea 
acestui grup, pentru binele ţării şi pentru binele întregii 
noastre rase? 

Eragon rămase pe gânduri, apoi într-un final răspunse: 

— Dacă nu te superi, aş vrea să mă gândesc puţin la asta. 
Şi trebuie să mă consult cu Saphira. 

— Desigur. Însă nu sta prea mult pe gânduri, Eragon. Am 
început deja să fac pregătirile şi în curând va fi nevoie de 
tine. 

După aceasta, Eragon nu se întoarse direct la Saphira, ci 
hoinări pe străzile Ilireei, nebăgând în seamă plecăciunile şi 
saluturile celor pe lângă care trecea. Se simţea... încurcat, 
atât în ceea ce privea propunerea Nasuadei, cât şi în 
legătură cu viaţa sa, în general. El şi Saphira stătuseră 
degeaba prea mult timp. Sosise vremea unei schimbări, iar 
împrejurările nu aveau să le mai permită să aştepte. 
Trebuiau să hotărască ce era de făcut şi, orice ar fi ales, 
aceasta avea să le afecteze tot restul vieţii. 

Îşi petrecu câteva ceasuri plimbându-se şi gândindu-se, 
îndeosebi la legăturile şi obligaţiile sale. La sfârşitul amiezii, 
se întoarse la Saphira şi, fără nici un cuvânt, se urcă pe 
spatele ei. 

Ea îşi luă zborul din curtea palatului şi se înălţă deasupra 
Ilireei suficient de sus încât să poată vedea sute de mile în 
orice direcţie. Rămase acolo, dând roată. 

Vorbiră fără cuvinte, făcând pur şi simplu schimb de stări 
sufleteşti. Saphira îi împărtăşi multe dintre grijile sale, însă 
ea nu era atât de îngrijorată în privinţa legăturilor cu 
ceilalţi precum era el. Nimic nu era mai important pentru 
ea decât să apere ouăle şi Eldunarii, şi să facă tot ce era 
mai bine pentru ei doi. Însă Eragon ştia că nu puteau să 


treacă cu vederea efectele pe care alegerile lor urmau să le 
aibă, atât pe plan politic, cât şi personal. 

În cele din urmă, îi zise: „Ce ar trebui să facem?” 

Saphira se lăsă în jos când vântul de sub aripile ei scăzu în 
intensitate. „Vom face ceea ce trebuie, ca întotdeauna.” Nu 
mai spuse nimic altceva, ci se întoarse şi începu să coboare 
către oraş. 

Eragon fu recunoscător pentru tăcerea ei. Hotărârea avea 
să fie mai grea pentru el decât pentru ea, şi trebuia să se 
gândească la asta de unul singur. 

Când aterizară în curte, Saphira îl împunse cu botul şi îi 
zise: „Dacă vrei să vorbeşti, sunt aici”. 

El zâmbi şi o mângâie pe gât, apoi porni spre camerele 
sale, cu privirea aţintită în podea. 

În acea noapte, când luna tocmai se ivise sub marginea 
stâncii de deasupra llireei şi Eragon stătea rezemat de 
marginea patului, citind o carte despre tehnicile de făurire 
a şeilor folosite de primii Cavaleri, prinse cu colţul ochiului 
o mişcare, precum fluturarea unei draperii. 

Sări în picioare, trăgând-o pe Brisingr din teacă. 

Apoi, prin fereastra deschisă, văzu o corăbioară cu trei 
catarge împletită din snopuri de iarbă. Zâmbi şi îşi vâri 
sabia la loc în teacă. Îşi întinse mâna iar corabia zbură prin 
cameră şi îi ateriză în palmă, unde se înclină într-o parte. 

Corabia era diferită de cea pe care Arya o făcuse în timpul 
expediției lor în Imperiu, după ce el şi Roran o salvaseră pe 
Katrina din Helgrind. 

Avea mai multe catarge şi avea şi pânze, croite din firele 
de iarbă. Deşi iarba era veştejită şi începuse să devină 
cafenie, nu se uscase complet, ceea ce îl făcea să creadă că 
fusese culeasă cu o zi sau două mai devreme. 

Legat de mijlocul punţii se afla un petic de hârtie 
împăturită. Eragon o îndepărtă grijuliu, cu inima bătându-i 
puternic, apoi despături hârtia pe podea. În răvaş, cu 
literele limbii străvechi, erau scrise următoarele: 


Eragon, Am hotărât, în sfârşit, cine va fi noul nostru 
conducător, iar eu sunt pe drum spre llirea pentru a aranja 
o întrevedere cu Nasuada. Însă mai întâi aş vrea să vă 
vorbesc, ţie şi Saphirei. Acest mesaj ar trebui să ajungă la 
tine cu patru zile înainte ca luna să intre în al doilea pătrar. 
Dacă vreţi, veniţi să ne întâlnim a doua zi după ce îl 
primeşti, în punctul cel mai de miazăzi al râului Ramr. Veniţi 
singuri şi nu spuneţi nimănui unde vă duceţi. 

Arya. 

Eragon zâmbi fără să vrea - sincronizarea ei fusese 
perfectă; corabia ajunsese exact când dorise ea - apoi 
zâmbetul îi pieri şi el reciti scrisoarea de câteva ori. Îi 
ascundea ceva; asta era limpede. Însă ce? De ce să se 
întâlnească în secret? 

„Poate că Arya nu este de acord cu noul conducător al 
elfilor, se gândi el. Sau poate că a intervenit vreo altă 
problemă.” Şi, cu toate că Eragon era nerăbdător să o vadă 
din nou, nu putea uita felul în care ea îi ignorase pe el şi pe 
Saphira. Bănuia că, din punctul de vedere al Aryei, lunile 
care se scurseseră erau o nimica toată, însă nu se putea 
abţine să nu se simtă rănit. 

Aşteptă până ce prima rază de soare apăru pe cer, apoi se 
grăbi să o trezească pe Saphira şi să-i dea acea veste. Ea 
era la fel de curioasă ca el, chiar dacă nu la fel de agitată. 

Îi puse şaua şi apoi plecară din oraş, îndreptându-se către 
nord-est, fără să spună nimănui ce planuri aveau, nici 
măcar lui Glaedr sau celorlalţi Eldunari. 

Firnen. 

ERA după-amiaza devreme când ajunseră la locul stabilit 
de Arya: o curbă lină a râului Ramr, care marca cea mai 
estică porţiune a sa. 

Eragon se chinuia să vadă dincolo de gâtul Saphirei, 
uitându-se după cineva acolo jos. Ţinutul părea pustiu, cu 
excepţia unei cirezi de bivoli sălbatici. 

Când animalele o zăriră pe Saphira, o rupseră la fugă, 
mugind şi ridicând nori de praf în urmă. Aceştia şi alte 


câteva animale mai mici erau singurele vietăţi pe care le 
putea simţi Eragon. Dezamăgit, îşi întoarse privirea către 
orizont, însă nu văzu nici urmă de Arya. 

Saphira ateriză pe o moviliţă aflată la vreo cincizeci de 
yarzi de malurile râului. Se aşeză, iar Eragon se aşeză 
lângă ea, rezemându-se cu spatele de trupul ei. 

În vârful movilei se afla un strat de stâncă moale, 
asemănătoare ardeziei. În timp ce aşteptau, Eragon se 
distra modelând o bucată cât un deget în forma unui vârf de 
săgeată. Piatra era prea moale pentru ca săgeata să fie 
altceva decât decorativă, însă se bucura de această 
provocare. Când fu mulţumit de vârful simplu şi 
triunghiular, îl puse deoparte şi începu să modeleze o 
bucată mai mare sub forma unui pumnal cu lama ca o 
frunză, asemănător celor purtate de elfi. 

Nu mai avură de aşteptat atât cât crezuse el la început. 

La un ceas după sosirea lor, Saphira îşi înălţă capul din 
pământ şi se uită dincolo de câmpii, în direcţia nu atât de 
îndepărtatului Deşert Hadarac. 

Îi simţi trupul înţepenindu-i lângă al lui şi simţi o emoție 
ciudată la ea: senzaţia unei importante iminenţe. 

„Uită-te”, zise ea. 

Ţinând în mână pumnalul terminat pe jumătate, el se 
ridică în picioare şi privi către răsărit. 

Nu văzu nimic în afară de iarbă, colb şi câţiva copaci 
singuratici şi bătuţi de vânt între ei şi orizont. Îşi lărgi zona 
de observaţie, însă tot nu văzu nimic interesant. 

„Ce...” dădu el să întrebe, dar se opri când îşi ridică 
privirea. 

Sus, pe cerul dinspre răsărit, întrezări o sclipire de văpaie 
verde, precum un smarald licărind în soare. Punctul de 
lumină străbătea mantia albastră a cerului, apropiindu-se 
foarte repede, strălucitor ca o stea în noapte. 

Eragon scăpă pumnalul de piatră şi, fără să îşi ia ochii de 
la scânteia licărindă, se urcă pe spatele Saphirei şi se aşeză 
în şa. Voia să o întrebe ce credea ea că este punctul de 


lumină - să o silească să spună ceea ce bănuia şi el - însă ca 
şi ea, nu găsi tăria să vorbească. 

Saphira îşi menţinu poziţia, deşi îşi desfăcu aripile şi, 
lăsându-le îndoite pe jumătate, le ridică, pregătindu-se să 
îşi ia zborul. 

Pe măsură ce se mărea, scânteia se împrăştie, împărţindu- 
se într-un mănunchi de zeci, apoi sute de punctuleţe de 
lumină. După câteva minute, adevărata sa formă deveni 
vizibilă, şi ei văzură că era un dragon. 

Saphira nu mai putu răbda. Scoase un răget răsunător, 
sări de pe movilă şi ţâşni în faţă, dând din aripi. 

Eragon se agăţă de ţepul din faţa lui când ea se înălţă într- 
un unghi aproape vertical, disperată să intercepteze 
celălalt dragon cât putea de repede. Amândoi oscilau între 
exaltare şi o precauţie izvorâtă din prea multe bătălii. Astfel 
încât se bucurară că aveau soarele în spate. 

Saphira continuă să se înalțe până ajunse puţin deasupra 
dragonului verde, după care începu să zboare drept 
înainte, concentrându-se asupra vitezei. 

Apropiindu-se, Eragon văzu că dragonul, deşi bine făcut, 
încă mai păstra ceva din înfăţişarea firavă a tinereţii - 
picioarele sale mai aveau până să ajungă la greutatea 
îndesată a picioarelor lui Glaedr sau ale lui Thorn - şi era 
mai mic decât Saphira. Avea solzii de un verde-închis, mai 
puţin cei de pe burtă şi de pe perniţele picioarelor, care 
erau mai deschişi la culoare, cei mai mici dintre ei fiind 
aproape albi. Când i se lipeau de trup, aripile sale aveau 
culoarea frunzelor de laur, însă când lumina strălucea prin 
ele, căpătau culoarea pe care o au frunzele de stejar 
primăvara. 

La îmbinarea gâtului cu capul se afla o şa asemănătoare 
cu cea a Saphirei, şi pe ea stătea o siluetă ce părea a fi 
Arya, cu pletele negre fluturându-i în jurul capului. 
Priveliştea îi umplu inima lui Eragon de bucurie, şi 
pustietatea interioară sub care trudise într-atât dispăru ca 
întunericul nopţii în faţa soarelui ce răsare. 


Când dragonii trecură unul pe lângă celălalt, Saphira 
scoase un răget, iar celălalt dragon îi răspunse la fel. Se 
întoarseră şi începură să îşi dea târcoale - ca şi cum şi-ar fi 
urmărit coada unul altuia - Saphira rămânând un pic 
deasupra dragonului verde, care nu făcu nici o încercare să 
treacă peste ea. Dacă ar fi făcut asta, Eragon s-ar fi temut 
că încearcă să câştige un avantaj înainte să atace. 

Zâmbi şi strigă în vânt. Arya îi răspunse, ridicându-şi 
braţul, apoi Eragon îi atinse mintea, doar ca să fie sigur, şi 
ştiu într-o clipă că era într-adevăr Arya, şi că nici ea, nici 
dragonul nu le voiau răul. Se retrase de îndată, căci ar fi 
fost nepoliticos să prelungească legătura mentală fără 
consimţământul ei; avea să-i răspundă la întrebări după ce 
coborau pe pământ. 

Saphira şi dragonul verde mai scoaseră câte un răget, 
apoi dragonul verde lovi din coada sa precum un bici; după 
aceea, se fugăriră prin văzduh până ajunseră la râul Ramr. 
Acolo Saphira trecu în faţă şi cobori în spirală până ateriză 
pe aceeaşi movilă unde aşteptaseră mai înainte. 

Dragonul verde ateriza la o sută de picioare distanţă, 
ghemuindu-se la pământ în timp ce Arya desfăcea chingile 
de la şa. 

Eragon îşi smulse chingile şi sări pe pământ, cu teaca lui 
Brisingr lovindu-i-se de picior. Alergă spre Arya, iar ea se 
îndreptă spre el şi se întâlniră la jumătatea distanţei dintre 
cei doi dragoni, care îi urmară puţin mai încet, cu paşii lor 
apăsând greu pe pământ. 

Pe când se apropia de ea, Eragon observă că, în locul fâşiei 
de piele pe care Arya obişnuia să o poarte ca să îşi ţină 
părul strâns, o diademă de aur îi împodobea fruntea. În 
centrul diademei, un diamant în formă de lacrimă scânteia 
cu o lumină ce nu venea de la soare, ci din adâncurile sale. 
La talie îi atârna o sabie cu mâner verde într-o teacă verde, 
pe care o recunoscu ca fiind Iamerlein, aceeaşi sabie pe 
care seniorul elf Fiolr i-o oferise în locul lui Zar'roc şi care 
aparținuse cândva Cavalerului Arva. Totuşi, mânerul arăta 


diferit faţă de felul în care îşi amintea el - mai uşor şi mai 
grațios - iar teaca părea mai îngustă. 

Îi luă o clipă lui Eragon să îşi dea seama ce însemna 
diadema. O privi pe Arya uluit. 

— Tu! 

— Eu, rosti ea, înclinându-şi capul. Atra esterni ono 
thelduin, Eragon. 

— Atra du evarinya ono varda, Arya... Drottning? Nu îi 
scăpă faptul că ea alesese să îl salute prima. 

— Drottning, încuviinţă ea. Neamul meu a ales să îmi dea 
titlul mamei, iar eu am ales să accept. 

Deasupra lor, Saphira şi dragonul verde îşi apropiară 
capetele şi se adulmecară. Saphira era mai înaltă; dragonul 
verde fu nevoit să îşi întindă gâtul ca să ajungă la ea. 

Oricât de mult şi-ar fi dorit Eragon să îi vorbească Aryei, 
nu se putea abţine să nu privească uimit la dragon. 

— Şi el? întrebă, arătând în sus. 

Arya zâmbi, apoi îl luă prin surprindere apucându-l de 
mână şi conducându-l spre dragonul verde. Acesta pufni şi 
îşi cobori capul până deasupra lor, din adâncurile nărilor 
sale purpurii ieşind fum şi aburi. 

— Eragon, zise ea, punându-i mâna pe botul cald al 
dragonului, el este Firnen. Firnen, el este Eragon. 

Eragon privi într-unul din ochii strălucitori ai lui Firnen; 
fâşiile de muşchi din irisul dragonului aveau culoarea 
verde-gălbuie a firelor de iarbă de-abia încolţite. 

„Mă bucur să te cunosc, Eragon-prietene-Biruitorul- 
Umbrei”, spuse Firnen. Glasul minţii sale era mai adânc 
decât se aşteptase Eragon, mai adânc chiar decât glasul lui 
Thorn, al lui Glaedr sau al oricăruia dintre Eldunarii de pe 
Vroengard. „Cavalerul meu mi-a spus multe despre tine.” Şi 
dragonul clipi o dată, scoțând un sunet jos şi ascuţit, 
precum cel al unei scoici ce se loveşte de-o piatră. 

În mintea largă şi luminată a lui Firnen, căptuşită cum era 
cu umbre transparente, Eragon putea simţi freamătul 
dragonului. 


Uimirea îl străbătu pe Eragon, uimirea că se întâmplase 
aşa ceva. 

— Şi eu mă bucur să te cunosc, Firnen-finiarel. Nu am 
crezut că voi apuca ziua în care vei ieşi din ou, eliberat de 
vrăjile lui Galbatorix. 

Dragonul de smarald pufni uşor. Părea mândru şi plin de 
energie, ca un cerb în toamnă. Apoi îşi întoarse privirea 
către Saphira. Şi multe lucruri trecură între cei doi; prin 
Saphira, Eragon putea simţi cum curg gândurile, emoţiile şi 
senzațiile, la început mai încet, apoi tot mai năvalnic. 

Arya surâse uşor. 

— Se pare că se plac. 

— Într-adevăr. 

Înţelegându-se fără vorbe, el şi Arya plecară de lângă 
Saphira şi Firnen, lăsându-i pe dragoni singuri. Saphira nu 
stătea ridicată, cum făcea de obicei, ci rămăsese ghemuită, 
de parcă ar fi fost pe punctul să se arunce asupra unei 
căprioare. Firnen făcu la fel. Vârfurile cozilor le zvâcneau 
uşor. 

Arya părea că este bine: chiar mai bine, se gândi Eragon, 
decât părea în vremea pe care o petrecuseră împreună în 
Ellesmera. În lipsa unui cuvânt mai potrivit, ar fi spus că 
părea fericită. 

Niciunul dintre ei nu vorbi o vreme, preferând să 
privească dragonii. Apoi Arya se întoarse către el şi zise: 

— lartă-mă că nu te-am contactat mai devreme. Trebuie să 
mi-o fi luat în nume de rău că v-am ignorat atât de mult 
timp, pe tine şi pe Saphira, dar şi pentru că am păstrat 
secretul în privinţa lui Firnen. 

— Mi-ai primit scrisoarea? 

— Da. Spre surprinderea lui, ea scoase din tunică un răvaş 
de pergament mototolit pe care îl recunoscu, după câteva 
clipe. 

— Ţi-aş fi răspuns, dar Firnen ieşise deja din ou şi nu 
voiam să te mint, nici măcar prin omisiune. 

— De ce l-ai ţinut ascuns? 


— De vreme ce sunt atâţia slujitori de-ai lui Galbatorix încă 
în libertate, şi cum mai sunt foarte puţini dragoni rămaşi, 
nu am vrut să risc să se afle de Firnen până nu se făcea 
destul de mare ca să se apere singur. 

— Chiar crezi că un om ar fi putut să se strecoare în Du 
Weldenvarden şi să îl omoare? 

— S-au întâmplat şi lucruri mai ciudate. Cum dragonii sunt 
încă în pragul dispariţiei, nu era un risc pe care să mi-l 
asum. Dacă aş fi putut, l-aş fi ţinut pe Firnen în Du 
Weldenvarden încă zece ani, până ar fi ajuns atât de mare 
încât nimeni nu ar fi îndrăznit să-l atace. Însă ela vrut să 
plece, şi nu am putut să îl refuz. În plus, sosise timpul să mă 
întâlnesc cu Nasuada şi cu Orik în noul meu rol. 

Eragon putea simţi cum Firnen îi arată şi îi spune Saphirei 
despre prima oară când a prins o căprioară în pădurea 
elfilor. Ştia că Arya urmărea şi ea schimbul de gânduri, căci 
văzu cum buza ei zvâcneşte drept răspuns la o imagine a lui 
Firnen fugărind o ciută speriată după ce se împiedicase de 
o creangă. 

— Şi de câtă vreme eşti regină? 

— De la o lună după ce m-am întors. Însă Vanir nu ştie 
asta. Am poruncit să nu li se dea de veste, nici lui şi nici 
ambasadorului nostru de la pitici, pentru a mă putea 
concentra asupra creşterii lui Firnen fără să îmi fac griji 
despre treburile statului care altminteri ar fi căzut în 
sarcina mea... Poate că ţi-ar plăcea să ştii: l-am crescut pe 
crestele din Tel'naeir, acolo unde au trăit Oromis şi Glaedr. 
Aşa am socotit de cuviinţă. 

Tăcerea se lăsă între ei, apoi Eragon arătă spre diadema 
Aryei şi spre Firnen şi zise: 

— Cum s-au întâmplat toate astea? Ea zâmbi. 

— La întoarcerea noastră în Ellesmera, am observat că 
Firnen începuse să se agite în găoace, dar nu am dat prea 
multă atenţie, căci şi Saphira făcuse la fel de multe ori. 
Totuşi, când am ajuns în Du Weldenvarden şi am trecut prin 
vrăjile de protecţie, a ieşit din ou. Era aproape seară, şi eu 


duceam oul în poală, cum obişnuiam să fac cu oul Saphirei, 
şi îi vorbeam, spunându-i despre lume şi explicându-i că 
este în siguranţă, şi apoi am simţit oul zguduindu-se şi... Se 
înfiora şi îşi dădu părul pe spate, cu o pojghiţă strălucitoare 
de lacrimi împăienjenindu-i ochii. Legătura este tot ce mi- 
am închipuit că o să fie. Când ne-am atins... Mi-am dorit 
dintotdeauna să fiu Cavaler al dragonului, Eragon, pentru 
a-mi putea proteja neamul şi pentru a răzbuna moartea 
tatălui meu sub mâinile lui Galbatorix şi ale Trădătorilor, 
însă până să văd prima crăpătură din găoacea lui Firnen nu 
mi-am permis niciodată să cred că asta ar putea deveni 
aievea. 

— Când v-aţi atins, a... 

— Da. Îşi ridică mâna stângă şi îi arătă semnul argintiu de 
pe palmă, identic cu gedwey ignasia lui. A fost ca... Se opri, 
căutându-şi cuvintele. 

— Ca o apă rece ca gheaţa care ţiuie şi pocneşte, îi sugeră 
el. 

— Întocmai. Fără să bage de seamă, se apucă cu braţele 
de umeri, de parcă i-ar fi fost frig. 

— Şi v-aţi întors în Ellesmera, spuse Eragon. Acum 
Saphira îi povestea lui Firnen despre momentul în care ea 
şi Eragon înotaseră în Lacul Leona în timp ce se îndreptau 
către Dras-Leona împreună cu Brom. 

— Şi ne-am întors Ellesmera. 

— Şi aţi mers să trăiţi pe crestele din Tel'naeir. Însă de ce 
să fii şi regină, dacă tot erai deja Cavaler? 

— Nu a fost ideea mea. Dathedr şi ceilalţi înţelepţi ai rasei 
noastre au venit la sălaşul nostru de pe creste şi mi-au 
cerut să preiau îndatoririle mamei mele. Am refuzat, însă ei 
s-au întors a doua zi, şi a treia, şi tot aşa, vreme deo 
săptămână, aducând de fiecare dată noi argumente pentru 
a mă convinge să accept coroana. În cele din urmă, m-au 
convins că ar fi cel mai bine pentru neamul nostru. 

— Dar de ce? Pentru că eşti fiica lui Islanzadi sau pentru 
că acum eşti Cavaler? 


— Nu doar pentru că Islanzadi a fost mama mea, deşi a 
contat şi asta. Nici doar pentru că eram Cavaler. Politica 
noastră este mult mai complicată decât cea a oamenilor sau 
a piticilor, iar alegerea unui nou monarh nu este niciodată 
uşoară. Este nevoie de obţinerea acordului din partea 
zecilor de case şi de familii, precum şi a câtorva dintre cei 
mai bătrâni membri ai rasei noastre, şi orice alegere luată 
de ei este parte dintr-un joc subtil pe care îl jucăm între noi 
de mii de ani... Au fost multe motive pentru care au vrut să 
le fiu regină, şi nu au fost date toate pe faţă. 

Eragon se foi, uitându-se de la Saphira la Arya şi înapoi, 
neputând să se împace cu hotărârea Aryei. 

— Cum poţi fi Cavaler şi regină în acelaşi timp? întrebă el. 
Cavalerii nu ar trebui să sprijine o rasă în defavoarea 
celorlalte. Ar fi imposibil pentru celelalte neamuri din 
Alagaesia să aibă încredere în noi dacă am face asta. Şi cum 
poţi ajuta la refacerea ordinului nostru, crescând 
următoarea generaţie de dragoni, dacă vei fi prinsă cu 
responsabilităţile tale din Ellesmera? 

— Lumea nu mai este ce-a fost, răspunse ea, iar Cavalerii 
nu mai pot sta deoparte, cum au făcut altădată. Am rămas 
prea puţini ca să ne despărţim şi va trece mult timp până 
vom fi destui ca să ne reluăm vechiul loc. În orice caz, tu le- 
ai jurat deja credinţă Nasuadei, şi lui Orik, şi clanului 
Durgrimst Ingeitum, însă nu şi nouă, nu alfakynului. Se 
cuvine să avem şi noi un Cavaler şi un dragon. 

— Ştii că Saphira şi cu mine am lupta pentru elfi la fel cum 
o facem pentru pitici sau pentru oameni, protestă el. 

— Ştiu, însă alţii nu o ştiu. Aparenţele contează, Eragon. 
Nu poţi schimba faptul că ţi-ai dat cuvântul Nasuadei şi că 
eşti loial clanului lui Orik... Neamul meu a suferit cumplit în 
ultima sută de ani şi, cu toate că tu s-ar putea să nu fi 
observat asta, noi nu mai suntem ce-am fost odată. 

La fel cum soarta dragonilor a apus, a apus şi a noastră. Ni 
s-au născut tot mai puţini copii, iar forţa noastră a decăzut. 


De asemenea, unii spun că minţile noastre nu ar mai fi la fel 
de agere ca pe timpuri, deşi este greu de dovedit aşa ceva. 

— Asta este valabil şi în cazul oamenilor, sau cel puţin aşa 
ne-a spus Glaedr, zise Eragon. 

Ea încuviinţă. 

— Are dreptate. Rasele noastre vor avea nevoie de timp ca 
să îşi revină, şi multe lucruri depind de întoarcerea 
dragonilor. Pe deasupra, aşa cum Nasuada trebuie să ajute 
la reîntremarea rasei voastre, la fel şi neamul meu are 
nevoie de un conducător. Acum, că Islanzadi a murit, m-am 
simţit obligată să preiau chiar eu această sarcină. Îşi atinse 
umărul stâng, acolo unde era ascuns tatuajul semnului 
yawe. Am jurat să îmi slujesc neamul de când eram cam de- 
o seamă cu tine. Nu pot renunţa acum la asta, când nevoia 
lor este atât de mare. 

— Vor avea mereu nevoie de tine. 

— Iar eu voi fi mereu acolo, replică ea. Nu îţi face griji: 
Firnen şi cu mine nu ne vom neglija îndatoririle de dragon 
şi de Cavaler. Vă vom ajuta să patrulaţi întregul ţinut şi să 
puneţi capăt oricăror dispute, şi oriunde veţi socoti de 
cuviinţă să creşteţi dragonii, noi vom vizita şi ne vom oferi 
ajutorul cât putem de des, chiar de-ar fi să zburăm până la 
capătul de miazăzi al Şirei. 

Cuvintele ei îl tulburară pe Eragon, însă el făcu tot 
posibilul să ascundă asta. Ceea ce făgăduia ea acum nu 
avea să fie cu putinţă dacă el şi Saphira făceau cum 
hotărâseră în timpul zborului spre locul de întâlnire. Deşi 
tot ce le spusese Arya îi ajutase să înţeleagă că drumul pe 
care îl aleseseră era cel corect, se temea că acesta era un 
drum pe care Arya şi Firnen nu ar fi putut să îl urmeze. 

Îşi înclină capul, acceptând decizia Aryei de a deveni 
regină şi dreptul ei de a lua această hotărâre. 

— Ştiu că nu îţi vei neglija responsibilităţile, rosti el. 
Niciodată nu faci asta. Nu voise să facă să sune crud; era 
doar constatarea unei stări de fapt, şi încă una pentru care 


o respecta. Şi înţeleg de ce nu ne-ai contactat atât amar de 
vreme. Probabil că aş fi făcut la fel în locul tău. 

Ea zâmbi din nou. 

— Îţi mulţumesc. 

El arătă spre sabie. 

— Să înţeleg că Rhunon a refăcut-o pe Tamerlein ca să ţi 
se potrivească mai bine? 

— Într-adevăr, aşa a făcut, bombănind încontinuu. Spunea 
că lama este perfectă aşa cum este, însă eu sunt mulţumită 
de schimbările pe care le-a făcut; se echilibrează aşa cum 
ar trebui în mâna mea şi nu pare mai grea decât un băț. 

Cum stăteau şi priveau dragonii, Eragon încercă să se 
gândească la o cale de a-i spune Aryei despre planurile lor. 
Înainte să apuce să facă asta, ea zise: 

— Voi doi aţi fost bine? 

— Da. 

— S-a mai întâmplat ceva interesant de când mi-ai scris? 

Eragon se gândi o clipă, apoi îi povesti pe scurt despre 
tentativele de asasinare a Nasuadei, răzmeriţele de la 
miazănoapte şi de la miazăzi, naşterea fetiţei lui Roran şi a 
Katrinei, înnobilarea lui Roran şi lista de comori pe care le 
recuperaseră din cetăţuie. La sfârşit îi povesti şi despre 
întoarcerea lor în Carvahall şi despre vizita la locul de 
odihnă veşnică a lui Brom. 

În timp ce vorbea, Saphira şi Firnen începură să îşi dea 
roată unul celuilalt, dând din coadă tot mai repede. Aveau 
amândoi fălcile întredeschise, rânjindu-şi colții lungi şi albi, 
şi răsuflau sacadat pe gură, scoțând gemete joase şi 
scâncite, aşa cum Eragon nu mai auzise niciodată. Era ca şi 
cum se pregăteau să se atace, ceea ce îl nelinişti, dar 
sentimentul pe care îl simţea la Saphira nu era unul de 
mânie sau de teamă. Era... 

„Vreau să îl pun la încercare”, făcu Saphira. Lovi cu coada 
de pământ, făcându-l pe Firnen să se oprească. 

„Să îl pui la încercare? Cum? Şi de ce?” „Ca să aflu dacă 
are destul oţel în oase şi văpaie în pântece ca să îmi facă 


faţă.” „Eşti sigură?” întrebă el, înțelegând ce avea ea de 
gând. 

Ea lovi din nou cu coada de pământ, iar el îi simţi 
siguranţa şi, de asemenea, forţa dorinţei. „Ştiu totul despre 
el - mai puţin asta. În plus lăsă să îi scape un chicot amuzat 
- nu este ca şi cum dragonii ar rămâne împreună pentru 
toată viaţa.” „Bine... Dar fii atentă.” 

De-abia isprăvise de spus asta când Saphira se năpusti 
înainte şi îl muşcă pe Firnen de umărul stâng, dându-i 
sângele şi făcându-l să îşi rânjească repede colții şi să sară 
îndărăt. Dragonul verde mârâi, părând nesigur pe el, şi se 
retrase din faţa Saphirei când ea se apropie ameninţător de 
el. 

„Saphira!” Necăjit, Eragon se întoarse spre Arya, cu 
gândul de a-şi cere iertare. 

Arya nu părea supărată. Le zise, atât lui Firnen cât şi lui 
Eragon: „Dacă vrei să te respecte, atunci muşc-o şi tu.” 

Ridică o sprânceană către Eragon, iar el îi răspunse cu un 
zâmbet strâmb, înțelegând. 

Firnen se uită la Arya, şovăind. Sări înapoi când Saphira 
dădu să îl muşte din nou, apoi scoase un răget şi îşi ridică 
aripile, de parcă ar fi vrut să pară mai mare, după care o 
atacă pe Saphira şi o pişcă de piciorul din spate, înfigându- 
şi colții în pielea ei. 

Durerea pe care o simţi Saphira nu era durere. 

Saphira şi Firnen începură să-şi dea târcoale iarăşi, 
mârâind şi scoțând urlete tot mai puternice, apoi Firnen 
sări din nou la ea. Ateriză pe gâtul Saphirei şi îi trânti capul 
la pământ, ţintuind-o acolo şi muşcând-o jucăuş de baza 
țestei. 

Saphira nu se zbătuse atât de tare pe cât se aştepta 
Eragon să o facă, şi el îşi dădu seama că ea îl lăsase pe 
Firnen să o prindă, căci aşa ceva nici măcar Thorn nu 
izbutise să facă. 

— Ritualul de împerechere la dragoni nu este deloc blajin, 
îi zise Aryei. 


— Te aşteptai la cuvinte dulci şi mângâieri tandre? 

— Presupun că nu. 

Cu o smucitură a gâtului, Saphira îl azvârli pe Firnen şi se 
trase îndărăt. Scoase un răget şi râcâi pământul cu labele 
din faţă, iar după aceea Firnen îşi înălţă capul spre cer şi 
scoase un şuvoi tremurător de foc verde, de două ori mai 
lung decât trupul său. 

— Oh! exclamă Arya, părând încântată. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Este prima oară când scuipă flăcări! 

Saphira scoase şi ea o vâlvătaie - Eragon putea simţi 
dogoarea de la peste cincizeci de picioare distanţă - şi apoi 
se ghemui şi se avântă spre cer, ţâşnind drept în sus. Firnen 
o urmă o clipă mai târziu. 

Eragon rămase cu Arya, privind cum dragonii sclipitori 
urcă în văzduh, învârtindu-se unul în jurul celuilalt, cu 
flăcările ieşindu-le pe gură. 

Era o imagine tulburătoare: sălbatică şi frumoasă, dar 
totodată înfricoşătoare. Eragon îşi dădu seama că asistă la 
un ritual străvechi şi fundamental, care făcea parte din 
însăşi structura naturii şi fără de care pământul s-ar veşteji 
şi ar muri. 

Legătura sa cu Saphira slăbi tot mai mult pe măsură ce 
distanţa dintre ei creştea, însă putea simţi încă dogoarea 
pasiunii ei, ce îi întuneca marginile vederii şi îi alunga toate 
gândurile, mai puţin cele provocate de nevoia instinctuală 
căreia i se supuneau toate fâpturile, chiar şi elfii. 

Dragonii se micşorară în cele din urmă până când 
ajunseră să pară o pereche de stele scânteietoare ce se 
învârteau una în jurul celeilalte în imensitatea văzduhului. 
Chiar dacă erau foarte departe, Eragon tot primea frânturi 
de gânduri şi de sentimente de la Saphira şi, deşi trăise 
multe asemenea momente cu Eldunarii, când aceştia îi 
împărtăşiseră amintirile lor, tot simţi cum îi ard obrajii şi 
vârfurile urechilor şi nu mai putu să se uite în ochii Aryei. 


Şi ea părea afectată de emoţiile dragonilor, însă într-un 
mod diferit: se uita după Saphira şi Firnen cu un surâs 
stins, iar ochii îi străluceau mai puternic decât de obicei, de 
parcă priveliştea oferită de cei doi dragoni îi umplea 
sufletul de mândrie şi fericire. 

Eragon lăsă să-i scape un oftat, apoi se lăsă pe vine şi 
începu să deseneze în ţărână cu un fir de iarbă. 

— Ei bine, nu le-a trebuit prea mult, făcu el. 

— Nu, zise Arya. 

Rămaseră astfel câteva minute: ea în picioare, el pe vine, 
iar în jur o tăcere aproape deplină, întreruptă doar de 
şuieratul vântului singuratic. 

În cele din urmă Eragon îndrăzni să o privească pe Arya. 
Era mai frumoasă ca niciodată. Însă, mai presus de orice, 
văzu în ea prietena şi aliata lui; o văzu pe femeia care îl 
salvase de Durza, care luptase alături de el împotriva a 
nenumărați duşmani, care fusese întemniţată cu el sub 
Dras-Leona şi care, la sfârşit, îl ucisese pe Shruikan cu 
lancea Dauthdaert. Îşi aminti ce îi zisese ea despre cum 
fusese când crescuse în Ellesmera, despre relaţia dificilă cu 
mama ei şi despre motivele care o făcuseră să plece din Du 
Weldenvarden şi să slujească drept ambasadoare a elfilor. 
Se gândi şi la suferinţele pe care le trăise: o parte pricinuite 
de mama ei, altele de izolarea pe care o resimţise în timpul 
petrecut printre oameni şi pitici, şi altele când îl pierduse 
pe Faolin şi când îndurase apoi tortura lui Durza în Gil'ead. 

Se gândi la toate aceste lucruri şi simţi o puternică 
legătură cu ea, dar şi tristeţe, şi astfel îl cuprinse o dorinţă 
nestăvilită de a surprinde tot ce văzuse. 

În timp ce Arya medita cu ochii spre cer, Eragon căută 
prin preajmă până găsi o bucată de ardezie ce ieşea din 
pământ. Făcând cât mai puţin zgomot, scoase cu degetele o 
placă şi dădu la o parte praful de pe ea, până ce piatra fu 
curată. 

Îi luă o clipă să îşi amintească vrăjile pe care le folosise 
cândva şi apoi să le modifice pentru a scoate din pământ 


culorile de care avea nevoie. 

Rostind cuvintele în şoaptă, incanta vraja. 

O mişcare uşoară, ca învolburarea unei ape mâloase, trecu 
peste suprafaţa plăcuței, apoi culorile - roşu, albastru, 
verde, galben - se iviră pe ardezie şi începură să formeze 
linii şi contururi chiar în timp ce se amestecau pentru a 
forma alte nuanţe, mai subtile. După câteva secunde, pe 
placă apăru o imagine a Aryei. 

După ce isprăvi, opri vraja şi se uită la fairth. Fu mulţumit 
cu ceea ce văzu. Imaginea părea o reprezentare adevărată 
şi sinceră a Aryei, spre deosebire de cea pe care o realizase 
în Ellesmera. Imaginea pe care o ţinea acum în mâini avea o 
adâncime care îi lipsise celeilalte. Nu era o imagine 
perfectă din punctul de vedere al compoziţiei, dar era 
mândru că izbutise să surprindă atât de mult din firea ei. În 
acea imagine reuşise să integreze tot ce ştia despre ea, atât 
partea întunecată, cât şi cea luminoasă. 

Mai savura un moment sentimentul de înfăptuire, apoi 
dădu să spargă tăbliţa de pământ. 

— Kausta, rosti Arya, şi tăbliţa pluti prin aer şi îi poposi în 
mâini. Eragon deschise gura, vrând să îi explice sau să îi 
ceară iertare, însă se răzgândi şi rămase tăcut. 

Arya ţintui imaginea cu o privire intensă. Eragon o privi 
îndeaproape, întrebându-se cum avea să reacționeze. 

Un minut lung şi încordat se scurse. 

Apoi Arya cobori imaginea. 

Eragon întinse mâna după tăbliță, însă ea nu dădu nici un 
semn că avea de gând să i-o înapoieze. Părea tulburată, şi el 
simţi cum îi piere îndrăzneala; imaginea o necăjise. 

Privindu-l drept în ochi, ea zise în limba străveche: 

— Eragon, dacă doreşti, aş vrea să îţi spun numele meu 
adevărat. 

Cuvintele ei îl năuciră. Dădu din cap, copleşit, şi cu mare 
greutate izbuti să îngaime: 

— Aş fi onorat să îl aud. 


Arya făcu un pas în faţă, îşi apropie buzele de urechea lui 
şi, într-o şoaptă abia auzită, îi spuse numele ei. Pe când îl 
rostea, numele răsuna în mintea lui şi odată cu el îl cuprinse 
un val de înţelegere. Ştia deja o parte din nume, însă erau 
multe alte părţi care îl surprinseră, părţi pe care înţelese că 
Arya le împărtăşise cu dificultate. 

Apoi Arya se trase îndărăt, aşteptându-i răspunsul, cu 
chipul cât se poate de inexpresiv. 

Numele ei ridica multe întrebări pentru Eragon, însă ştia 
că nu era momentul să le dea glas. În schimb, trebuia să o 
asigure pe Arya că nu o aprecia cu nimic mai puţin din 
cauza a ceea ce aflase despre ea. Ceea ce era adevărat. 
Dimpotrivă, numele ei îl făcuse să o admire şi mai mult, căci 
îi arătase adevărata măsură a altruismului şi a simțului 
datoriei de care ea dădea dovadă. Ştia că, dacă ar fi 
reacţionat negativ la numele ei - sau dacă ar fi spus ceva 
nepotrivit fără să vrea - asta ar fi putut să le distrugă 
prietenia. 

O privi pe Arya drept în ochi şi îi zise, tot în limba 
străveche: 

— Numele tău... numele tău este un nume demn. Ar trebui 
să fii mândră de ceea ce eşti. Îţi mulţumesc pentru că mi l-ai 
împărtăşit. Sunt mândru să te pot socoti prietena mea şi îţi 
făgăduiesc că îţi voi păstra mereu numele în siguranţă... 
Acum îţi pot spune numele meu? 

Ea încuviinţă. 

— Da. Şi îţi făgăduiesc să mi-l amintesc şi să îl protejez 
câtă vreme îl vei păstra. 

Senzaţia importanţei momentului îl cuprinse pe Eragon. 
Ştia că nu mai era cale de întoarcere de la ceea ce voia să 
facă, iar asta îl înspăimânta şi îl entuziasma în acelaşi timp. 
Se mişcă înainte şi făcu ceea ce făcuse şi Arya, ducându-şi 
buzele la urechea ei şi şoptindu-şi numele cât putea de 
încet, întreaga sa fiinţă vibra la auzul cuvintelor. 

Se trase îndărăt, temător. Cum avea să-l judece ea? Bine 
sau rău? Căci de judecat oricum avea să îl judece; i-ar fi fost 


cu neputinţă să o facă. 

Arya oftă adânc şi se uită o vreme spre cer. Când se 
întoarse din nou spre el, expresia ei era mai blândă decât 
înainte. 

— Şi tu ai un nume demn, Eragon, rosti ea cu o voce joasă. 
Totuşi, nu cred că este numele pe care îl aveai când ai 
plecat din Valea Palancar. 

— Nu. 

— Şi nici numele pe care îl purtai când ai fost în Ellesmera. 
Ai crescut mult de când ne-am întâlnit prima oară. 

— Am fost nevoit. Ea încuviinţă. 

— Eşti încă tânăr, dar nu mai eşti un copil. 

— Nu. Nu mai sunt un copil. 

Mai mult ca niciodată, Eragon se simţi atras de ea. 
Schimbul de nume formase o legătură între ei, însă nu era 
sigur de natura acesteia, iar nesiguranța îi dădea o senzaţie 
de vulnerabilitate. Ea îl văzuse cu toate cusururile sale şi nu 
dăduse înapoi, ci îl acceptase aşa cum era, întocmai cum o 
acceptase şi el pe ea. Pe deasupra, văzuse în numele său 
profunzimea sentimentelor sale faţă de ea, şi nici asta nu o 
îndepărtase. 

Se gândi dacă era indicat să spună ceva despre asta, însă 
nu putea să lase prilejul să-i scape. După ce îşi făcu curaj, 
zise: 

— Arya, ce-o să se întâmple cu noi? 

Ea şovăi, dar el îşi dădu seama că înţelesese ce voise el să 
spună. Alegându-şi cuvintele cu grijă, îi zise: 

— Nu ştiu... Cândva, după cum ştii, ţi-aş fi răspuns „nimic”, 
însă... Eşti totuşi încă tânăr, iar oamenii se răzgândesc 
adeseori. Peste zece ani sau cinci, s-ar putea să nu mai simţi 
la fel ca acum. 

— Sentimentele mele nu se vor schimba, spuse el cu 
convingere. Ea îl privi îndelung, într-o tăcere încordată, 
apoi el văzu o schimbare în privirea ei, iar ea îi spuse: 

— Dacă nu se schimbă, atunci... poate că, în timp... îi puse 
o mână pe obraz. Nu îmi poţi cere asta acum. Nu vreau să 


fac o greşeală cu tine, Eragon. Eşti mult prea important, 
pentru mine şi pentru întreaga Alagaesie. 

El încercă să zâmbească, însă nu îi ieşi decât o grimasă. 

— Dar... nu avem timp, rosti el, cu glas sugrumat. Simţi un 
nod în stomac. 

Arya se încruntă şi îşi trase mâna înapoi. 

— Ce vrei să spui? 

EI îşi lăsă privirea în pământ, gândindu-se cum să îi zică. 
În cele din urmă, îi zise cât putea de simplu. Îi explică 
greutăţile pe care le întâmpinau el şi Saphira în găsirea 
unui loc sigur pentru ouă şi pentru Eldunari, apoi îi explică 
planul Nasuadei de a alcătui un grup de magicieni pentru a- 
i ţine sub control pe toţi magicienii din rândul oamenilor. 

Vorbi câteva minute şi sfârşi spunând: 

— Aşa că Saphira şi cu mine am hotărât că singurul lucru 
pe care îl putem face este să părăsim Alagaesia şi să 
creştem dragonii altundeva, departe de toţi ceilalţi. Este 
mai bine pentru noi, pentru dragoni, pentru Cavaleri şi 
pentru toate rasele din Alagaesia. 

— Însă Eldunarii... rosti Arya, părând uluită. 

— Nici Eldunarii nu pot rămâne. Nu ar fi niciodată în 
siguranţă, nici măcar în Ellesmera. Câtă vreme rămân pe 
aceste meleaguri, se vor găsi mereu dintre cei care vor dori 
să îi fure sau să îi folosească pentru a-şi atinge propriile 
scopuri. Nu, avem nevoie de un loc ca Vroengard, un loc 
unde nimeni să nu poată găsi dragonii ca să le facă rău şi 
unde puii şi dragonii sălbatici să nu se poată răni decât pe 
ei înşişi. Eragon încercă să zâmbească din nou, însă 
renunţă. De aceea am zis că nu avem timp. Saphira şi cu 
mine avem de gând să plecăm cât de curând, şi dacă tu 
rămâi... Nu ştiu dacă ne vom mai vedea vreodată. 

Arya se uită din nou la fairth, tulburată. 

— Ai renunţa la coroană ca să vii cu noi? întrebă el, ştiind 
deja răspunsul. 

Ea îşi ridică privirea. 

— Ai renunţa la străjuirea ouălor? El clătină din cap. 


— Nu. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, ascultând şuieratul vântului. 

— Cum vei găsi candidaţi pentru Cavaleri? îl întrebă ea. 

— Vom lăsa câteva ouă aici - cu tine, cel mai probabil - şi 
după ce vor ieşi puii, ei şi Cavalerii lor vor veni să ni se 
alăture, iar noi vom trimite alte ouă. 

— Trebuie să existe şi o altă soluţie, care să nu necesite ca 
tu, Saphira şi toţi Eldunarii să plecaţi din Alagaesia! 

— Dacă ar fi existat, am fi adoptat-o, dar nu există. 

— Cum rămâne cu Eldunarii? Cum rămâne cu Glaedr şi cu 
Umaroth? Lor le-aţi spus de asta? Sunt de acord? 

— Nu am vorbit cu ei încă, dar vor fi de acord. Sunt sigur. 

— Eşti sigur de asta, Eragon? Chiar este singura cale să 
laşi în urmă totul şi pe toţi cei pe care îi ştii? 

— Este necesar, iar plecarea noastră a fost hotărâtă de la 
bun început. Angela a prezis-o când mi-a ghicit viitorul în 
Teirm şi am avut timp să mă obişnuiesc cu ideea. Întinse 
mâna şi îi atinse obrazul Aryei. Aşa că te întreb din nou: vrei 
să vii cu noi? 

Lacrimile îi împânziră ochii şi strânse fairth-ul mai tare la 
piept. 

— Nu pot. 

El dădu din cap şi îşi trase mâna înapoi. 

— Atunci... vom merge pe drumuri diferite. Lacrimile îi 
împânziră şi lui ochii şi se strădui să îşi păstreze stăpânirea 
de sine. 

— Dar nu încă, şopti ea. Mai avem puţin timp împreună. 
Nu veţi pleca imediat. 

— Nu, nu imediat. 

Şi rămaseră unul lângă celălalt, privind cerul şi aşteptând 
ca Saphira şi Firnen să se întoarcă. După o vreme, mâna ei 
i-o atinse pe a lui şi, cu toate că era o slabă alinare, îi mai 
ostoi durerea din suflet. 

Un om cu conştiinţă. 

O lumină caldă inunda ferestrele de pe partea dreaptă a 
coridorului, aruncând pete strălucitoare pe peretele din 


spate, unde flamuri, picturi, scuturi, săbii, precum şi 
capetele mai multor cerbi atârnau printre uşile negre, 
sculptate, presărate pe perete la intervale regulate. 

În vreme ce se îndrepta către cabinetul Nasuadei, Eragon 
privea oraşul prin ferestre. Din curte, încă se puteau auzi 
barzii şi muzicanţii cântând pe lângă mesele banchetului 
oferit în cinstea Aryei. Sărbătorile începuseră încă de când 
ea şi Firnen se întorseseră în Ilirea, împreună cu el şi 
Saphira, cu o zi în urmă. Dar acum acestea începeau să se 
domolească şi, drept urmare, el putu în sfârşit să aranjeze o 
întâlnire cu Nasuada. 

Salută gărzile din afara cabinetului, apoi intră. 

Aici o văzu pe Nasuada aşezată pe o canapea căptuşită, 
ascultând un muzicant ce zdrăngănea la o lăută, cântând un 
minunat, deşi trist, cântec de dragoste. La un capăt al 
canapelei stătea copilul-vrăjitoare, Elva, ocupată cu o 
broderie, iar pe un scaun din apropiere, Farica, slujnica 
Nasuadei. Şi, încovrigată în poala Faricăi, se afla pisica 
fermecată Ochi-Galbeni, în forma sa animală. Aceasta părea 
că doarme adânc, însă din experienţă Eragon ştia că era 
probabil trează. 

Eragon aşteptă lângă uşă până ce muzicantul termină. 

— Mulţumesc. Poţi pleca, îi spuse Nasuada cântăreţului. 
Ah, Eragon. Fii bine-venit! 

EI se înclină uşor în faţa ei, apoi i se adresă fetei: 

— Elva... 

Ea îi aruncă o privire pe sub sprâncene. 

— Eragon... 

Coada pisicii fermecate zvâcni. 

— Ce doreai să vorbim? întrebă Nasuada. 

Ea luă o sorbitură dintr-un potir aflat pe o masă. 

— Am putea discuta între patru ochi, spuse Eragon, 
arătând cu capul spre uşile placate cu sticlă aflate în 
spatele ei, care dădeau într-un balcon cu vedere spre o 
curte pătrată, având o grădină şi o fântână. 


Nasuada reflectă un moment, apoi se ridică de pe locul ei 
şi ieşi în balcon, cu trena rochiei purpurii măturând 
podeaua în spatele său. 

Eragon o urmă şi stătură alături, contemplând apa ce 
ţâşnea din fântână, rece şi cenuşie, în umbra aruncată de 
clădire. 

— Ce după-amiază frumoasă, spuse Nasuada inspirând 
adânc. Arăta mai liniştită decât fusese când o văzuse ultima 
oară, cu doar câteva ore în urmă. 

— Pare că muzica te-a binedispus, observă el. 

— Nu, nu muzica. Elva. El îşi întoarse capul. 

— Cum aşa? 

O stranie jumătate-de-zâmbet înfrumuseţa chipul 
Nasuadei. 

— După ce am stat în temniţa din Uru'baen - după ce am 
suferit... şi am pierdut - şi după atentatele la viaţa mea, 
lumea păruse să îşi piardă tot farmecul pentru mine. Nu mă 
simţeam eu însămi şi nimic nu mă putea scoate din tristeţea 
mea. 

— M-am gândit la asta, spuse el, dar nu ştiam ce aş putea 
face sau spune ca să te ajut. 

— Nimic. Nimic din ce ai fi putut spune sau face nu ar fi 
ajutat. Puteam să rămân în starea asta ani de zile, dacă nu 
ar fi fost Elva. Ea mi-a spus... mi-a spus ce aveam nevoie să 
aud, cred. Şi-a ţinut promisiunea pe care mi-a făcut-o cu 
mult, mult timp în urmă, în castelul din Aberon. 

Eragon se încruntă şi aruncă o privire înapoi în cameră, 
unde Elva şedea, cosându-şi broderia. Deşi trecuseră 
împreună prin atâtea, tot nu simţea că poate avea 
încredere în fată şi se temea că aceasta o manipula pe 
Nasuada pentru propriile interese egoiste. 

Mâna Nasuadei îi atinse braţul. 

— Nu trebuie să îţi faci griji în ce mă priveşte pe mine, 
Eragon. Mă cunosc prea bine ca ea să mă poată 
dezechilibra, chiar dacă ar încerca. Galbatorix nu m-a putut 
frânge; crezi că ea ar putea? 


EI îşi întoarse privirea către ea, cu o expresie gravă. 

— Da. 

Ea zâmbi din nou. 

— Îţi apreciez grija, dar în acest caz este neîntemeiată. 
Lasă-mă să mă bucur de starea de bună-dispoziţie; îmi poţi 
expune suspiciunile tale mai târziu. 

— Bine. Apoi se înmuie puţin şi spuse: Sunt bucuros că te 
simţi mai bine. 

— Îţi mulţumesc. Şi eu sunt bucuroasă... Saphira şi Firnen 
încă mai ţopăie, cum făceau mai devreme? Nu-i mai aud. 

— Da, dar acum sunt pe colţul de stâncă. 

Obrajii i se încălziră puţin când atinse mintea Saphirei. 

— Ah. Nasuada îşi puse mâinile - una peste cealaltă - pe 
balustrada de piatră, ale cărei coloane erau sculptate sub 
forma unor irişi în floare. Ei bine, de ce doreai să ne 
vedem? Ai luat o decizie în ceea ce priveşte propunerea 
mea? 

— Da. 

— Excelent. Atunci putem să ne punem repede în aplicare 
planurile. Deja am... 

— Am hotărât să nu accept. 

— Poftim? Nasuada îl privi neîncrezătoare. De ce? Cui 
altcuiva i-ai încredința funcţia asta? 

— Nu ştiu, spuse el liniştit. Asta este ceva ce va trebui să 
decideţi singuri, tu şi cu Orrin. 

Sprâncenele ei se înălţară. 

— Nu ne vei ajuta nici măcar să alegem persoana 
potrivită? Şi te aştepţi să cred că vei accepta ordine de la 
altcineva decât de la mine? 

— M-ai înţeles greşit, spuse el. Nu vreau să îi conduc pe 
magicieni şi nici nu mă voi alătura lor. 

Nasuada îl privi uluită un moment, apoi se duse şi închise 
uşile de sticlă, astfel încât Elva, Farica şi pisica fermecată să 
nu poată auzi conversaţia lor. Întorcându-se la el, ea spuse: 

— Eragon! Dar ce crezi?!! Ştii că trebuie să li te alături. 
Toţi magicienii care mă slujesc trebuie să o facă. Nu pot fi 


excepţii. Niciuna! Nu-i pot lăsa pe oameni să creadă că fac 
favoritisme. Aşa ar semăna zâzanie în rândul magicienilor, 
şi este exact ce nu vreau. Atâta vreme cât eşti supus al 
regatului meu, trebuie să îi respecţi legile, altfel autoritatea 
mea nu mai înseamnă nimic. Nu ar trebui să îţi spun asta, 
Eragon. 

— Nu trebuie. Sunt perfect conştient de lucrul ăsta, de 
aceea Saphira şi cu mine am decis să părăsim Alagaesia. 

Nasuada puse o mână pe balustradă, ca pentru a-şi păstra 
echilibrul. O vreme, se auzi doar clipocitul apei de 
dedesubt. 

— Nu înţeleg. 

Astfel că, încă o dată, aşa cum făcuse şi cu Arya, el explică 
motivele pentru care dragonii, şi prin urmare el şi Saphira, 
nu puteau rămâne în Alagaesia. Când termină, el spuse: 

— Nu ar fi mers niciodată să mă ocup de magicieni. 
Saphira şi cu mine trebuie să creştem dragonii şi să îi 
instruim pe Cavaleri, şi asta are prioritate în faţa oricărui 
alt lucru. Chiar dacă aş fi avut timp, nu puteam să îi conduc 
pe Cavaleri şi, în acelaşi timp, să îţi dau socoteală ţie - 
celelalte rase nu ar fi acceptat niciodată. În ciuda alegerii 
Aryei de a deveni regină, Cavalerii trebuie să rămână cât 
mai nepărtinitori posibil. Şi dacă noi începem să facem 
favoritisme, asta ar distruge Alagaesia. Singura posibilitate 
de a mă fi gândit să accept funcţia ar fi fost ca în rândul 
magicienilor să fie incluşi reprezentanţi ai tuturor raselor - 
chiar şi urgali - dar e puţin probabil să se întâmple asta. În 
plus, tot ar mai rămâne întrebarea ce să facem cu ouăle şi 
cu Eldunarii. 

Nasuada se încruntă. 

— Vrei să cred că nu poţi proteja dragonii aici, în 
Alagaesia, cu toată forţa de care dispui? 

— Poate că da, însă nu putem depinde doar de magie ca să 
apărăm dragonii. Avem nevoie de bariere fizice; avem 
nevoie de ziduri, şi şanţuri, şi stânci suficient de înalte 
pentru a nu putea fi urcate de vreun om, elf, pitic sau urgal. 


Şi, mai important, avem nevoie de o protecţie pe care doar 
distanţa o poate oferi. Trebuie să facem să fie atât de greu 
de ajuns la noi, încât provocările călătoriei să îi descurajeze 
să o înceapă chiar şi pe cei mai înverşunaţi duşmani ai 
noştri. Dar să lăsăm asta. Chiar presupunând că aş putea 
proteja dragonii, tot ar mai rămâne o problemă: cum să îi 
împiedicăm să vâneze turmele - atât ale noastre, cât şi ale 
piticilor şi urgalilor? Vrei să trebuiască să îi explici lui Orik 
de ce turmele lui de feldunost dispar încontinuu sau vrei să 
trebuiască să tot împăciuieşti fermieri furioşi care şi-au 
pierdut animalele? Nu, singura soluţie este să plecăm. 

Eragon privi în jos, spre fântână. 

— Şi chiar dacă s-ar fi găsit în Alagaesia un loc pentru ouă 
şi Eldunari, tot nu ar fi fost bine să rămân. 

— Şi de ce, mă rog? El scutură din cap. 

— Ştii răspunsul la fel de bine ca mine. Am devenit prea 
puternic. Câtă vreme sunt aici, autoritatea ta - şi cea a 
Aryei, a lui Orik şi a lui Orrin - va fi pusă mereu sub semnul 
întrebării. Dacă le-aş cere-o, aproape toţi cei din Surda, 
Teirm şi din regatul tău m-ar urma. Şi, având Eldunari să 
mă ajute, nimeni nu mi-ar putea sta împotrivă, nici măcar 
Murtagh sau Arya. 

— Nu te-ai întoarce niciodată împotriva noastră. Nu acesta 
eşti tu. 

— Nu? în toţi anii pe care îi voi trăi - şi s-ar putea să 
trăiesc foarte mult timp chiar crezi că nu m-aş amesteca 
niciodată în treburile ținutului? 

— Dacă ai face-o, sunt sigură că ar fi pentru un motiv 
serios şi sunt sigură că ţi-am fi recunoscători pentru ajutor. 

— Oare mi-aţi fi? Desigur că eu aş crede că motivele mele 
sunt întemeiate, dar asta este capcana, nu-i aşa? 
Convingerea că eu ştiu mai bine, şi asta pentru că am 
această putere la dispoziţia mea şi este responsabilitatea 
mea să acţionez. Amintindu-şi vorbele ei de mai devreme, i 
le întoarse: Pentru binele majorităţii. Însă, dacă m-aş înşela, 
cine m-ar putea opri? Aş putea sfârşi prin a deveni un 


Galbatorix, în ciuda celor mai bune intenţii ale mele. După 
câte se pare, puterea mea îi face pe oameni să vrea să fie 
de acord cu mine. Am observat asta pe când îmi 
îndeplineam misiunile prin Imperiu... Dacă erai în locul 
meu, ai fi putut rezista ispitei de a te amesteca, doar 
puţintel, ca să faci lucrurile să meargă mai bine? Prezenţa 
mea aici dezechilibrează situaţia, Nasuada. Dacă vreau să 
evit a deveni ceea ce urăsc, trebuie să plec. 

Nasuada îşi ridică bărbia. 

— 'Ţi-aş putea porunci să rămâi. 

— Sper că nu o vei face. Aş prefera să plec rămânând 
prieteni, nu fiind supăraţi. 

— Deci nu vei mai da socoteală nimănui, decât ţie? 

— Voi da socoteală Saphirei şi conştiinţei mele, aşa cum 
am făcut întotdeauna. 

Colţurile gurii Nasuadei se ridicară. 

— Un om cu conştiinţă - cel mai periculos lucru din lume. 
Din nou, zgomotul fântânii umplu pauza din conversaţia lor. 
Apoi Nasuada spuse: 

— Crezi în zei, Eragon? 

— Care zei? Sunt mulţi. 

— Oricare. În toţi. Crezi că există o putere mai mare decât 
a ta? 

— Alta decât Saphira? 

Zâmbi ca o scuză când Nasuada se încruntă. 

— lartă-mă. 

Se gândi serios timp de un minut, apoi spuse: 

— Poate că există, nu ştiu. Am văzut... Nu sunt sigur ce am 
văzut, dar se poate să-l fi văzut pe zeul piticilor, Guntera, în 
Tronjheim, când Orik a fost încoronat. Dar, dacă zeii există, 
nu am o părere prea bună despre ei, dacă l-au lăsat atâta 
timp pe tron pe Galbatorix. 

— Poate că tu ai fost instrumentul zeilor pentru a-l 
înlătura. Te-ai gândit vreodată la asta? 

— Eu? El râse. Ar putea fi aşa, dar oricum, sigur nu le pasă 
prea mult dacă trăim sau murim. 


— Bineînţeles că nu. De ce le-ar păsa? Sunt zei... Totuşi, îl 
venerezi pe vreunul dintre ei? Întrebarea părea să aibă o 
importanţă deosebită pentru Nasuada. 

Din nou, Eragon cugetă o vreme, apoi ridică din umeri. 

— Sunt atât de mulţi, cum aş putea să ştiu pe care să-l 
aleg? 

— De ce nu pe creatorul tuturor, Unulukuna, cel ce dă 
viaţa fără de moarte? 

Eragon nu se putu abţine să nu chicotească. 

— Câtă vreme nu mă îmbolnăvesc şi nu mă omoară nimeni, 
aş putea trăi vreo mie de ani sau mai mult, şi dacă trăiesc 
atât de mult nu cred că mi-aş dori să mai trăiesc şi după 
moarte. Ce altceva îmi mai poate oferi un zeu? Cu Eldunarii 
am puterea de a face aproape orice. 

— Zeii ne dau şi şansa de a-i revedea pe cei pe care-i 
iubim. Nu îţi doreşti asta? 

El ezită. 

— Ba da, dar nu vreau să sufăr o eternitate. Asta îmi pare 
şi mai înfricoşător decât faptul că într-o zi m-aş putea duce 
în neființă, aşa cum cred elfii. 

Nasuada părea răvăşită. 

— Aşadar, nu dai socoteală decât Saphirei şi ţie însuţi. 

— Nasuada, sunt o persoană rea? Ea clătină din cap. 

— Atunci ai încredere că fac ceea ce trebuie. Pentru ce fac 
îi dau socoteală Saphirei şi Eldunarilor, şi tuturor 
Cavalerilor ce vor veni, precum şi ţie, şi Aryei, şi lui Orik, şi 
oricui altcuiva din Alagaesia. Nu am nevoie de un stăpân 
care să mă pedepsească pentru a mă comporta cum 
trebuie. Dacă ar fi aşa, nu aş fi altceva decât un copil care 
se supune regulilor tatălui său doar pentru că se teme de 
bici, şi nu pentru că vrea să facă bine. 

Ea îl privi lung câteva secunde. 

— Prea bine, atunci, mă voi încrede în tine. 

Clipocitul fântânii se auzi din nou. Deasupra, lumina 
soarelui ce apunea scotea în evidenţă fisurile şi crăpăturile 
de sub dintele de stâncă. 


— Şi dacă avem nevoie de ajutorul tău? întrebă ea. 

— Atunci voi ajuta. Nu te voi abandona, Nasuada. Voi lega 
una dintre oglinzile din biroul tău cu o oglindă de-a mea, 
astfel încât să mă poţi contacta oricând, şi voi face acelaşi 
lucru pentru Roran şi Katrina. Dacă apar probleme, voi găsi 
o cale să trimit ajutor. Poate că nu voi putea veni chiar eu, 
dar voi ajuta. 

Ea încuviinţă. 

— Ştiu că o vei face. 

Apoi ea oftă, având pe chip o expresie vizibilă de 
nefericire. 

— Ce este? întrebă el. 

— Toate mergeau atât de bine. Galbatorix este mort. 
Ultima dintre bătălii s-a încheiat. În sfârşit, puteam rezolva 
problema magicienilor. Tu şi Saphira urma să îi conduceţi 
pe ei şi pe Cavaleri. Şi acum... Nu ştiu ce-o să facem. 

— O să se rezolve, sunt sigur. Vei găsi tu o cale. 

— Ar fi fost mai uşor cu tine aici... Măcar vei fi de acord să 
îl înveţi numele limbii străvechi pe cel pe care îl vom alege 
să-i conducă pe magicieni? 

Eragon nu avu nevoie să se gândească la asta, căci 
analizase deja posibilitatea, însă făcu o pauză pentru a găsi 
cuvintele potrivite. 

— Aş putea, dar cu timpul cred că am ajunge să regretăm 
că am făcut-o. 

— Deci nu o vei face. El clătină din cap. Nemulțumirea 
traversă chipul ei. 

— Şi de ce nu? Care sunt motivele, de data asta? 

— Numele este mult prea periculos ca să îl transmiţi cu 
uşurinţă, Nasuada. Dacă un magician plin de ambiţie dar 
lipsit de scrupule intră în posesia lui, el sau ea ar putea face 
incredibil de mult prăpăd. Folosindu-l, ei ar putea distruge 
limba străveche. Nici măcar Galbatorix nu a fost într-atât de 
smintit încât să facă asta, dar un magician neinstruit, setos 
de putere? Cine ştie ce s-ar putea întâmpla? În momentul 


de faţă, Arya, Murtagh şi dragonii sunt singurii, în afară de 
mine, care ştiu numele. E mai bine să ne oprim aici. 

— Şi, după ce vei pleca, vom depinde de Arya dacă vom 
avea nevoie de el. 

— Ştii că ea vă va ajuta întotdeauna. În cazul în care ar fi 
ceva, eu mi-aş face griji în privinţa lui Murtagh. 

Nasuada păru să se retragă în sine. 

— Nu trebuie. Nu este o ameninţare pentru noi. Nu acum. 
— Cum spui tu. Dacă scopul tău este să-i ţii pe magicieni 
sub control, atunci numele limbii străvechi este una dintre 

informaţiile care ar trebui ţinute ascunse. 

— Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, atunci... înţeleg. 

— Mulţumesc. Mai este ceva ce ar trebui să ştii. Expresia 
Nasuadei deveni precaută. 

— Ah? 

Atunci el îi spuse despre ideea ce îi venise nu de mult cu 
privire la urgali. Când el termină, Nasuada rămase tăcută 
pentru o vreme, apoi spuse: 

— lei multe pe umerii tăi. 

— Trebuie. Nimeni altul nu ar putea... Eşti de acord? Pare 
singura cale de a asigura pacea pe termen lung. 

— Eşti sigur că este un lucru înţelept? 

— Nu întru totul, dar cred că trebuie să încercăm. 

— Şi piticii? Chiar este necesar? 

— Da. Aşa trebuie. Aşa se cuvine. Şi va ajuta şi la 
menţinerea echilibrului între rase. 

— Şi dacă nu vor fi de acord? 

— Sunt sigur că vor fi. 

— Atunci fă cum crezi. Nu ai nevoie de încuviințarea mea - 
ai dat clar de înţeles aceasta - dar sunt de acord că pare 
necesar. Altfel în două-zeci-treizeci de ani de-acum înainte, 
s-ar putea să ne confruntăm cu multe dintre problemele de 
care s-au lovit strămoşii noştri când au ajuns prima oară în 
Alagaesia. 

EI îşi plecă uşor capul. 

— Voi lua măsurile necesare. 


— Când plănuieşti să pleci? 

— Când pleacă şi Arya. 

— Atât de repede? 

— Nu am nici un motiv să mai aştept. 

Nasuada se aplecă peste balustradă, cu ochii fixaţi pe 
fântâna de dedesubt. 

— Te vei întoarce în vizită? 

— Voi încerca, dar... Nu cred. Când Angela mi-a prezis 
viitorul, a spus că nu mă voi mai întoarce niciodată. 

— Ah. 

Vocea Nasuadei era îngroşată, de parcă ar fi fost răguşită. 
Se întoarse şi îl privi drept în faţă. 

— O să-mi lipseşti. 

— Şi tu o să-mi lipseşti. 

Ea strânse buzele - de parcă s-ar fi abținut să plângă - 
apoi păşi în faţă şi îl îmbrăţişă. Elo strânse în braţe la 
rândul său şi rămaseră aşa câteva secunde. 

Apoi se despărţiră, iar el spuse: 

— Nasuada, dacă vei obosi vreodată să fii regină sau dacă 
vrei un loc unde să trăieşti în pace, vino la noi. Vei fi 
întotdeauna bine-venită în casa noastră. Nu te pot face 
nemuritoare, dar îţi pot lungi anii, mult peste cei ai unei 
vieţi obişnuite, şi vei avea parte de o sănătate înfloritoare. 

— Îţi mulţumesc. Apreciez oferta şi nu o voi uita. 

Însă el avu sentimentul că ea nu se va putea decide 
niciodată să părăsească Alagaesia, oricât de bătrână ar fi 
fost. Avea un simţ al datoriei mult prea puternic. 

Atunci el întrebă: 

— Vrei să ne dai binecuvântarea ta? 

— Desigur. 

Ea îi luă capul între mâinile ei, îl sărută pe frunte şi spuse: 

— Binecuvântarea mea fie asupra ta şi a Saphirei. Pacea şi 
norocul să vă însoţească oriunde aţi merge! 

— Şi pe tine, spuse el. 

Ea îşi mai ţinu mâinile deasupra lui încă un moment, apoi îi 
dădu drumul, şi el deschise uşile de sticlă şi ieşi prin 


cabinetul ei, lăsând-o singură în balcon. 

Preţ de sânge. 

PE când cobora treptele în drumul său spre intrarea 
principală a clădirii, Eragon dădu peste vânzătoarea de 
ierburi, Angela, care stătea picior peste picior în alcovul 
întunecat al unei uşi. Împletea ceva ce părea a fi o pălărie 
cu albastru şi alb şi cu rune stranii în partea de jos, al căror 
înţeles îi scăpa. Lângă ea stătea Solembum, cu capul în 
poala ei şi cu una dintre labele lui grele rezemată de 
genunchiul ei drept. 

Eragon se opri, surprins. Nu mai văzuse pe niciunul dintre 
ei de... - îi luă o clipă să îşi aducă aminte - de la încheierea 
bătăliei din Uru'baen. După aceea, parcă intraseră în 
pământ. 

— Salutări! rosti Angela, fără să îşi ridice privirea. 

— Salutări! replică Eragon. Ce faci aici? 

— Împletesc o pălărie. 

— Asta văd şi eu, dar de ce aici? 

— Deoarece voiam să te văd. Andrelele ei ţăcăneau rapid 
şi regulat, iar mişcarea lor era la fel de captivantă precum 
cea a flăcărilor unui foc. Am auzit vorbindu-se cum că tu, 
Saphira, ouăle şi Eldunarii plecaţi din Alagaesia. 

— Aşa cum mi-ai prezis, ripostă el nemulţumit că ea 
izbutise să afle ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai mare 
taină. Nu ar fi putut să tragă cu urechea la ce vorbise el cu 
Nasuada - vrăjile sale de apărare ar fi împiedicat-o - şi din 
câte ştia el nimeni nu îi zisese ei sau lui Solembum despre 
existenţa ouălor sau a Eldunarilor. 

— Da, aşa este, dar nu am crezut că voi apuca să te văd 
plecat. 

— Cum ai aflat? De la Arya? 

— De la ea? Ha! Ţi-ai găsit! Nu, am eu propriile mele 
mijloace de a obţine informaţii. Se opri din împletit şi îşi 
ridică privirea către el, cu ochii licărindu-i. Asta nu 
înseamnă că o să ţi le împărtăşesc. Trebuie să mai rămân şi 
eu cu câteva taine, la urma urmei. 


— Pff... 

— Pff şi ţie. Dacă ai de gând să te porţi aşa, nu ştiu de ce 
m-am mai ostenit să vin. 

— lartă-mă. Doar că mă simt puţin... nelalocul meu. După 
o clipă, Eragon zise: De ce ai vrut să mă vezi? 

— Voiam să îmi iau rămas-bun şi să îţi urez mult noroc în 
călătorie. 

— Mulţumesc. 

— Mmh... încearcă să nu te închizi prea mult în tine, 
oriunde te-ai stabili. Şi ai grijă să ieşi la soare îndeajuns. 

— Aşa voi face. Dar voi doi ce veţi face? Veţi rămâne aici o 
vreme ca să n-o pierdeţi din ochi pe Elva? Parcă aşa 
spuneai că ai de gând. 

Vânzătoarea de ierburi pufni într-un fel foarte neelegant. 

— Să rămân? Cum pot să rămân, când Nasuada pare 
hotărâtă să vegheze asupra tuturor magicienilor de pe 
aceste meleaguri? 

— Ai auzit şi de asta? 

Ea îi aruncă o privire supărată. 

— Nu sunt de acord. Nu sunt deloc de acord. Nu voi fi 
tratată ca un prunc care a făcut o năzbâtie. Nu, a sosit 
vremea ca Solembum şi cu mine să ne mutăm pe tărâmuri 
mai prietenoase: în Munţii Beor poate sau în Du 
Weldenvarden. 

Eragon şovăi o clipă, apoi spuse: 

— Aţi vrea să veniţi cu mine şi cu Saphira? 

Solembum îşi deschise un ochi şi îl cercetă o secundă cu 
privirea, după care îl închise la loc. 

— Este foarte drăguţ din partea ta, rosti Angela, dar cred 
că o să te refuz. Cel puţin pe moment. Să stau toată ziua 
bună ziua să păzesc Eldunari şi să pregătesc noi Cavaleri 
mi se pare plictisitor... deşi sunt sigură că bunăoară 
creşterea unui pâlc de dragoni se va dovedi antrenantă. 
Însă nu; pe moment, Solembum şi cu mine vom rămâne în 
Alagaesia. În plus, nu vreau s-o scap din ochi pe Elva vreo 
câţiva ani, chiar dacă n-o pot veghea personal. 


— Nu te-ai săturat de evenimente interesante? 

— Niciodată. Ele sunt sarea şi piperul vieţii. Ridică pălăria 
pe jumătate terminată. Îţi place? 

— Este drăguță. Albastrul e chiar frumos. Însă ce spun 
runele acelea? 

— Raxacori... O, nu contează. Oricum nu ar însemna nimic 
pentru tine. Călătorii fără primejdii ţie şi Saphirei, Eragon. 
Şi nu uita să te păzeşti de urechelnițe şi de hamsteri 
sălbatici. Nişte creaturi fioroase, hamsterii ăştia sălbatici. 

El nu se putu abţine să nu surâdă. 

— Călătorii fără primejdii şi ţie, şi lui Solembum. 

Pisica fermecată îşi deschise iarăşi un ochi. „Călătorii fără 
primejdii, Ucigaşule-de-Regi.” 

Eragon ieşi din clădire şi porni prin oraş până ajunse la 
casa în care locuiau acum Jeod şi soţia lui, Helen. Era un 
palat somptuos, cu ziduri înalte, o grădină mare şi slujitori 
care făceau plecăciuni, postați la intrare. Helen se 
descurcase nemaipomenit. Aprovizionându-i pe vardeni - şi 
acum regatul Nasuadei - cu cele de trebuinţă, ea îşi 
construise o companie de negoţ mai mare decât cea pe care 
o avuseseră cândva în Teirm. 

Eragon îl găsi pe Jeod spălându-se înainte de cină. După 
ce refuză invitaţia de a li se alătura, Eragon îşi petrecu 
câteva minute explicându-i lui Jeod acelaşi lucru pe care i-l 
explicase şi Nasuadei. La început, Jeod fu surprins şi puţin 
supărat, însă în cele din urmă fu de acord că era necesar ca 
Eragon şi Saphira să plece cu ceilalţi dragoni. Aşa cum 
făcuse cu Nasuada şi cu vânzătoarea de ierburi, Eragon îl 
invită şi pe Jeod să îi însoţească. 

— Of, mă ispiteşti amarnic, îi zise Jeod. Însă locul meu este 
aici. Aici e munca mea şi, pentru prima oară după multă 
vreme, Helen este fericită. Ilirea este acum casa noastră şi 
niciunul dintre noi nu vrea să strângă totul şi să plece 
altundeva. 

Eragon dădu din cap, înţelegător. 


— Însă tu... tu vei călători acolo unde numai dragonii şi 
Cavalerii au ajuns. Spune-mi, ştii ce se află la răsărit? Mai 
este şi-o altă mare? 

— Dacă ajungi destul de departe, da. 

— Şi înainte de ea? Eragon ridică din umeri. 

— Pustiu în cea mai mare parte, sau cel puţin aşa zic 
Eldunarii, iar eu nu am nici un motiv să cred că s-a 
schimbat ceva în ultimul veac. 

Apoi Jeod se apropie de el şi îşi cobori vocea. 

— De vreme ce pleci... O să-ţi spun. Îţi aduci aminte când 
ţi-am povestit de Arcaena, ordinul care se ocupă de 
păstrarea cunoaşterii din toată Alagaesia? 

Eragon încuviinţă. 

— Mi-ai zis că Heslant Călugărul a făcut parte din el. 

— Şi eu am făcut parte. La privirea surprinsă a lui Eragon, 
Jeod făcu un gest sfios şi îşi trecu mâna prin păr. M-am 
alăturat ordinului acum multă vreme, când eram tânăr şi 
căutam o cauză pe care să o slujesc. Le-am oferit informaţii 
şi manuscrise de-a lungul anilor, iar ei m-au ajutat la rândul 
lor. Oricum, m-am gândit că ar trebui să ştii. Brom a fost 
singura persoană căreia i-am spus. 

— Nici măcar lui Helen? 

— Nici măcar ei... Oricum, când voi termina de scris 
despre tine şi Saphira, precum şi despre ascensiunea 
vardenilor, voi trimite hrisovul la mănăstirea noastră din 
Şiră şi acolo va fi trecut în câteva noi capitole din Domia abr 
Wyrda. Povestea voastră nu va fi uitată, Eragon; atâta lucru 
pot să îţi făgăduiesc. 

Aceasta îl emoţiona pe Eragon într-un mod ciudat. 

— Îţi mulţumesc, rosti el, prinzându-l de braţ pe Jeod. 

— Şi eu îţi mulţumesc, Eragon Biruitorul-Umbrei. 

După aceea, Eragon se întoarse în palatul în care stăteau 
el şi Saphira împreună cu Roran şi Katrina, care îl aşteptau 
la cină. 

În timpul cinei, se vorbi numai de Arya şi de Firnen. 
Eragon nu scoase nici o vorbă despre plecare decât după ce 


terminară de mâncat şi ei trei şi copilul - se retraseră într-o 
odaie cu vedere spre curte, acolo unde Saphira şi Firnen 
dormeau împreună. Se aşezară acolo, bând vin şi ceai şi 
privind soarele ce cobora în zarea îndepărtată. 

Când trecu suficient timp, Eragon aborda subiectul. Aşa 
cum se aştepta, Katrina şi Roran fură descumpăniţi şi 
încercară să îl convingă să se răzgândească. Îi luă aproape 
un ceas întreg lui Eragon să îşi explice motivele, căci ei îi 
atacară fiecare argument şi refuzară să se dea bătuţi până 
nu le răspunse la toate întrebările în cele mai mici 
amănunte. 

În cele din urmă, Roran spuse: 

— La naiba, noi suntem familia ta! Nu poţi pleca! 

— Trebuie. Ştii şi tu, la fel de bine ca mine; doar că nu vrei 
să recunoşti. Roran lovi cu pumnul în masa dintre ei şi apoi 
se duse la fereastra deschisă, cu fălcile încleştate. 

Copilul scânci, iar Katrina zise „taci cu mama” şi îl 
mângâie pe spate. Eragon se duse lângă Roran. 

— Ştiu că nu vrei asta. Nici eu nu vreau, dar nu am de 
ales. 

— Sigur că ai de ales! Tu, dintre toţi oamenii, ai de ales! 

— Da, şi aceasta este alegerea potrivită. Roran gemu şi îşi 
încrucişa braţele. 

În spatele lor, Katrina spuse: 

— Dacă pleci, nu îi vei mai putea fi unchi Ismirei. Chiar 
trebuie să crească fară să te cunoască? 

— Nu, rosti Eragon, ducându-se lângă ea. Voi putea să 
vorbesc cu ea şi voi avea grijă să fie bine protejată; ba chiar 
s-ar putea să reuşesc să îi trimit şi cadouri, din când în 
când. Îngenunche şi întinse un deget, iar fetiţa îl prinse cu o 
mânuţă şi îl strânse cu o forţă precoce. 

— Dar nu vei fi aici. 

— Nu... nu voi fi aici. Eragon îşi scoase cu grijă degetul din 
strânsoarea Ismirei şi se întoarse lângă Roran. Aşa cum vă 
ziceam, puteţi veni cu mine. 

Mugşchii din falca lui Roran zvâcniră. 


— Şi să renunţăm la Valea Palancar? Clătină din cap. Horst 
şi ceilalţi se pregătesc deja de întoarcere. Vom reclădi 
Carvahall-ul şi va fi cel mai frumos târg din întreaga Şiră. Ai 
putea să ne-ajuţi; ar fi ca pe vremuri. 

— Aş vrea să pot. 

Sub ei, Saphira scoase un gâlgâit gutural şi îşi frecă botul 
de gâtul lui Firnen. Dragonul verde se culcuşi mai aproape 
de ea. Cu o voce joasă, Roran spuse: 

— Chiar nu există altă cale, Eragon? 

— Niciuna la care eu şi Saphira să nu ne fi gândit deja. 

— La naiba! Nu este corect. Nu ar trebui să te duci să 
trăieşti singur în sălbăticie. 

— Nu voi fi chiar singur. Blodhgarm şi câţiva alţi elfi ne vor 
însoţi. Roran dădu din mână a lehamite. 

— Ştii ce vreau să zic. Îşi muşcă vârful mustăţii şi se 
rezemă cu mâinile de pervazul de piatră al ferestrei. 
Eragon putea să-i vadă tendoanele braţelor groase 
încordându-se. Apoi Roran îl privi şi spuse: Ce veţi face 
după ce ajungeţi unde aveţi de gând să vă duceţi? 

— Vom găsi un deal şi vom ridica un palat în vârful lui: un 
palat suficient de mare ca să găzduiască toţi dragonii şi să îi 
ţină în siguranţă. Dar voi? După ce reclădiţi satul, ce veţi 
face? 

Un surâs şters apăru pe chipul lui Roran: 

— Ceva asemănător. Cu tributul primit de la oamenii din 
vale, am de gând să ridic un castel în vârful dealului aceluia 
despre care am tot vorbit. Nu cine ştie ce; o chestie de 
piatră, cu un zid, cât să ţină la distanţă urgalii cărora le-ar 
trece prin cap să ne atace. Îmi va lua probabil câţiva ani, 
însă apoi vom putea să ne apărăm aşa cum trebuie, nu ca 
atunci când au venit peste noi cei doi Ra'zac şi soldaţii. Îi 
aruncă o privire piezişă lui Eragon. Am avea loc şi pentru 
un dragon... 

— Poate, dar aţi avea loc pentru doi dragoni? Eragon arătă 
către Saphira şi Firnen. 


— Poate că nu... Ce părere are Saphira despre faptul că va 
trebui să îl părăsească? 

— Nu îi place, dar ştie că este necesar. 

— Mmhh... 

Lumina chihlimbarie a soarelui ce asfinţea accentua 
trăsăturile feţei lui Roran; spre surprinderea sa, Eragon 
văzu începutul unor cute şi riduri pe fruntea vărului său şi 
în jurul ochilor acestuia. Semnele vârstei neiertătoare îl 
întristară. „Ce repede trece viaţa...” 

Katrina o aşeză pe Ismira în leagăn, apoi veni lângă ei şi îi 
puse o mână pe umăr lui Eragon. 

— O să ne fie dor de tine, Eragon. 

— Şi mie de voi, spuse el, atingându-i mâna. Totuşi, nu 
trebuie să ne luăm deja rămas-bun. Aş vrea ca voi trei să ne 
însoţiţi în Ellesmera. Cred că v-ar plăcea să o vedeţi, iar 
astfel am putea să mai petrecem câteva zile împreună. 

Roran îşi întoarse privirea către Eragon. 

— Nu putem bate atâta drum până în Du Weldenvarden cu 
Ismira. Este prea mică. Întoarcerea în Valea Palancar este 
şi-aşa destul de anevoioasă; nici nu încape vorbă să facem 
un ocol prin Ellesmera. 

— Nici măcar dacă aţi merge călare pe un dragon? Eragon 
pufni în râs când le văzu expresiile surprinse. Arya şi Firnen 
au fost de acord să vă ducă în Ellesmera, în vreme ce 
Saphira şi cu mine vom aduce ouăle de dragon de unde 
sunt ele ascunse. 

— Cât de mult va dura zborul până în Ellesmera? întrebă 
Roran, încruntat. 

— Cam o săptămână. Arya are de gând să facă un ocol pe 
la Regele Orik în Tronjheim. Vă va fi bine şi veţi fi în 
siguranţă întreg drumul. Ismira nu va fi deloc în primejdie. 

Katrina se uită la Roran şi el la ea, după care zise: 

— Ar fi plăcut să îl conducem pe Eragon şi am auzit mereu 
cât de frumoase sunt oraşele elfilor... 

— Eşti sigură că vă va fi bine? întrebă Roran. Ea 
încuviinţă. 


— Câtă vreme eşti cu noi, da. 

Roran rămase tăcut o vreme, apoi rosti: 

— Ei bine, bănuiesc că Horst şi ceilalţi pot porni la drum şi 
fără noi. Un surâs i se înfiripă şi chicoti. Nu am crezut că voi 
apuca să văd vreodată Munţii Beor sau să stau într-unul din 
oraşele elfilor, dar de ce nu? Dacă tot s-a ivit prilejul... 

— Bun, deci aşa rămâne, spuse Katrina, radiind de 
fericire. Mergem în Du Weldenvarden. 

— Cum ne vom întoarce? întrebă Roran. 

— Tot cu Firnen, zise Eragon. Sau Arya vă va da străjeri 
care să vă însoţească până în Valea Palancar, dacă veţi 
prefera să vă întoarceţi călare. 

Roran se strâmbă. 

— Nu, nu călare. Chiar de nu ar mai trebui să călăresc alt 
cal toată viaţa, şi tot ar fi prea mult. 

— Da? Să înţeleg că nu îl mai vrei pe Văpaia-Zăpezii? făcu 
Eragon, ridicând o sprânceană când rosti numele 
armăsarului pe care i-l dăduse lui Roran. 

— Ştii ce vreau să spun. Mă bucur că îl am pe Văpaia- 
Zăpezii, chiar dacă nu am mai avut nevoie de el în ultima 
vreme. 

— Mm-hmm. 

Rămaseră lângă fereastră încă vreo oră - timp în care 
soarele asfinţi şi cerul se făcut violet, apoi negru, iar stelele 
răsăriră - punând la cale călătoria ce avea să urmeze şi 
discutând despre lucrurile pe care Eragon şi Saphira 
trebuiau să le ia cu ei când aveau să plece din Du 
Weldenvarden către ţinuturile de dincolo. În spatele lor, 
Ismira dormea liniştită în leagăn, cu pumnii săi mici 
încleştaţi sub bărbie. 

A doua zi dimineaţă, Eragon folosi oglinda de argint 
lustruit din odaia sa ca să îl contacteze pe Orik, în 
Tronjheim. Fu nevoit să aştepte câteva minute, însă în cele 
din urmă chipul lui Orik apăru în faţa sa, piticul trecându-şi 
un pieptene de fildeş prin barba despletită. 


— Eragon! exclamă Orik, cât se poate de încântat. Ce mai 
faci? A trecut prea mult de când am vorbit ultima oară. 

Simţindu-se puţin vinovat, Eragon încuviinţă, apoi îi spuse 
lui Orik despre hotărârea sa de a pleca şi îi explică motivele 
sale. Orik se opri din pieptănat şi ascultă fără să îl 
întrerupă, cu o expresie serioasă pe chip. Când Eragon 
termină de vorbit, Orik zise: 

— Mă va întrista să văd că pleci, dar ai dreptate, asta 
trebuie să faci. M-am gândit şi eu la asta - mi-am făcut griji 
cu privire la locul în care s-ar putea stabili dragonii - însă 
nu am spus nimic până acum pentru că dragonii au acelaşi 
drept ca şi noi să sălăşluiască pe aceste meleaguri, chiar 
dacă nu ne place atunci când ne mănâncă uneori caprele 
feldunost şi ne dau foc satelor. Totuşi, cel mai bine ar fi să îi 
creşti în altă parte. 

— Mă bucur că eşti de acord, rosti Eragon. Îi spuse apoi 
lui Orik despre ideea sa în privinţa urgalilor, care îi privea şi 
pe pitici. De această dată, Orik puse multe întrebări, iar 
Eragon văzu că avea îndoieli în legătură cu propunerea lui. 

După o tăcere îndelungată, timp în care Orik îşi privi 
barba, piticul spuse: 

— Dacă ai fi cerut asta vreunui grimstnzborith dinaintea 
mea, te-ar fi refuzat. Dacă mi-ai fi cerut mie, până să 
invadăm Imperiul, te-aş fi refuzat şi eu. Însă acum, după ce 
m-am luptat cot la cot cu urgalii şi după ce am văzut cu 
ochii mei cât de neajutoraţi eram în faţa lui Murtagh, 
Thorn, Galbatorix şi a monstrului acela, Shruikan... acum 
nu mai gândesc la fel. Se uită la Eragon pe sub 
sprâncenele-i stufoase. S-ar putea să mă coste coroana, dar 
în numele piticilor de pretutindeni accept - pentru binele 
lor, fie că îşi dau seama, fie că nu. 

Eragon se simţi din nou mândru că Orik era fratele său 
vitreg. 

— Îţi mulţumesc, zise el. Orik mormăi. 

— Neamul meu nu şi-a dorit niciodată aşa ceva, dar sunt 
recunoscător oricum. Când vom şti? 


— Peste câteva zile. Cel mult o săptămână. 

— Vom simţi ceva? 

— Poate. O voi întreba pe Arya. Oricum, te voi contacta din 
nou, după ce va fi gata. 

— Bine. Atunci vom vorbi mai încolo. Călătorii fără 
primejdii şi să fii tare ca piatra, Eragon. 

— Fie ca Helzvog să te aibă în pază! 

A doua zi plecară din Ilirea. 

Fu o ceremonie intimă, lipsită de pompă, motiv pentru 
care Eragon fu recunoscător. Nasuada, Jormundur, Jeod şi 
Elva se întâlniră cu ei în afara porţii de miazăzi a oraşului, 
unde Saphira şi Firnen stăteau unul lângă celălalt, 
împungându-se cu capul în timp ce Eragon şi Arya le 
verificau şeile. Roran şi Katrina sosiră câteva minute mai 
târziu: Katrina ducând-o pe Ismira înfăşurată într-o pătură, 
iar Roran ducând două desagi pline cu pături, merinde şi 
alte provizii, câte una pe fiecare umăr. 

Roran îi dădu desagile Aryei, iar ea le legă peste coburii lui 
Firnen. 

Apoi Eragon şi Saphira îşi luară rămas-bun, ceea ce îi veni 
mai greu lui Eragon decât Saphirei. Însă nu doar el avea 
ochii înlăcrimaţi; atât Nasuada, cât şi Jeod plânseră când îl 
îmbrăţişară şi le urară toate cele bune lui şi Saphirei. 
Nasuada îşi luă rămas-bun şi de la Roran, mulţumindu-i 
încă o dată pentru ajutorul lui în lupta împotriva Imperiului. 

În cele din urmă, când Eragon, Arya, Roran şi Katrina erau 
pe cale să se urce pe spatele dragonilor, se auzi strigătul 
unei femei: 

— Staţi aşa! 

Eragon se opri cu piciorul pe laba din faţă a Saphirei şi se 
întoarse, văzând cum Birgit se îndreaptă către ei dinspre 
porţile oraşului, cu fusta-i cenuşie fluturând în vânt şi cu 
tânărul său fiu, Nolfavrell, urmărind-o cu o expresie 
neajutorată pe chip. Într-o mână, Birgit avea sabia scoasă. 
În cealaltă, un scut rotund de lemn. 

Eragon simţi cum i se strânge stomacul. 


Străjerii Nasuadei dădură să îi aţină calea, însă Roran le 
strigă: 

— Lăsaţi-i să treacă! 

Nasuada le făcu un semn străjerilor şi aceştia se traseră în 
lături. Fără să încetinească, Birgit se apropie de Roran: 

— Birgit, te rog, nu, rosti Katrina cu glas scăzut, însă 
femeia nu o băgă în seamă. Arya îi privi fără să clipească, 
ţinând mâna pe sabie. 

— Stronghammer. 'Ţi-am zis de la bun început că va trebui 
să plăteşti pentru moartea soţului meu şi acum am venit ca 
să-mi plăteşti ceea ce mi se cuvine. Te lupţi cu mine sau îţi 
plăteşti datoria? 

Eragon se duse lângă Roran. 

— Birgit, de ce faci asta? De ce acum? Nu îl poţi ierta şi să 
laşi vechile vrajbe deoparte? 

„Vrei să o mănânc?” întrebă Saphira. 
„Nu încă.” 

Birgit nu îl băgă în seamă şi rămase cu privirea pironită 
asupra lui Roran. 

— Mamă, rosti Nolfavrell, trăgând-o de fustă, însă ea nu 
reacţiona deloc la rugăminţile sale. 

Nasuada li se alătură. 

— "Te ştiu, îi zise ea lui Birgit. Ai luptat alături de bărbaţi în 
război. 

— Da, Maiestatea Voastră. 

— Ce pricină de ceartă este între tine şi Roran? S-a 
dovedit a fi un războinic de ispravă, foarte valoros, în 
nenumărate ocazii, şi aş fi foarte nemulțumită dacă l-aş 
pierde. 

— Este vina sa şi a familiei sale că soldaţii mi-au ucis soţul. 
Se uită o clipă la Nasuada. Cei doi Ra'zac l-au mâncat, 
Maiestatea Voastră. L-au mâncat şi i-au supt măduva din 
oase. Nu pot ierta aşa ceva şi vreau să îmi plătească pentru 
asta. 

— Nu a fost vina lui Roran, spuse Nasuada. Este 
inacceptabil şi îţi interzic! 


— Nu, nu este aşa, făcu Eragon, deşi nu îi plăcea a 
recunoaşte. Conform obiceiului nostru, ea are dreptul să 
ceară un preţ de sânge de la toţi cei responsabili de 
moartea lui Quimby. 

— Dar nu a fost vina lui Roran! exclamă Katrina. 

— Ba da, zise Roran cu glas scăzut. Aş fi putut să mă 
predau soldaţilor. Aş fi putut să îi momesc altundeva sau aş 
fi putut să îi atac, însă nu am făcut-o. Am ales să mă ascund, 
iar Quimby a murit din cauza asta. Se uită la Nasuada. Asta 
este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm între noi, 
Maiestatea Voastră. Este o chestiune de onoare, aşa cum a 
fost Judecata Pumnalelor pentru Domnia Voastră. 

Nasuada se încruntă şi îl privi pe Eragon. El încuviinţă, aşa 
că ea se trase îndărăt, fără tragere de inimă. 

— Ce alegi, Stronghammer? întrebă Birgit. 

— Eragon şi cu mine i-am omorât pe cei doi Ra'zac în 
Helgrind, zise Roran. Nu este de-ajuns? 

Birgit clătină din cap, cu hotărârea nestrămutată. 

— Nu. 

Roran se opri atunci, muşchii gâtului înţepenindu-i. 

— Chiar vrei asta, Birgit? 

— Da. 

— Atunci îmi voi plăti datoria. 

Când Roran spuse asta, Katrina scoase un vaiet şi se 
aruncă între el şi Birgit, cu fetiţa în braţe. 

— Nu te las! Nu poţi să mi-liei! Nu acum! Nu după ce am 
trecut prin tot ce-am trecut! 

Chipul lui Birgit rămase împietrit şi nu făcu nici un pas 
înapoi. Roran nu arătă nici o emoție când o apucă pe 
Katrina de brâu şi, fără prea mare efort, o dădu la o parte. 

— 'Ţine-o, te rog, îi zise el lui Eragon cu glas rece. 

— Roran... 

Vărul său îi aruncă o privire seacă, apoi se întoarse spre 
Birgit. 

Eragon o prinse pe Katrina de umeri ca să nu se poată 
duce spre Roran şi schimbă o privire neajutorată cu Arya. 


Ea se uită spre sabie, dar el cătină din cap. 

— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! ţipă Katrina. În braţele ei, 
copilul începu să plângă. 

Fără să îşi ia ochii de la femeia din faţa lui, Roran îşi 
desfăcu cingătoarea şi îi dădu drumul la pământ, împreună 
cu pumnalul şi cu ciocanul, pe care unul dintre vardeni îl 
găsise pe străzile din Ilirea la scurtă vreme după moartea 
lui Galbatorix. Apoi Roran îşi desfăcu tunica, dezgolindu-şi 
pieptul păros. 

— Eragon, îndepărtează vrăjile de apărare, spuse el. 

— Eu... 

— Îndepărtează-le! 

— Roran, nu! strigă Katrina. Apără-te. 

„A înnebunit”, se gândi Eragon, dar nu îndrăzni să se 
amestece. Dacă o oprea pe Birgit, l-ar fi făcut de ruşine pe 
Roran şi oamenii din Valea Palancar şi-ar fi pierdut tot 
respectul pentru vărul său. Şi Eragon ştia că Roran ar fi 
preferat să moară decât să lase una ca asta să se întâmple. 

Totuşi, Eragon nu avea de gând să o lase pe Birgit să îl 
ucidă pe Roran. Avea să o lase să îşi ia preţul cuvenit, dar 
nimic mai mult. Vorbind încet în limba străveche - pentru ca 
nimeni să nu audă cuvintele pe care le folosea - făcu ce îi 
ceruse Roran, dar puse trei vrăji de apărare noi asupra 
vărului său: una care să împiedice şira spinării să fie 
retezată de gât; alta care să împiedice ca ţeasta să-i fie 
spartă; şi ultima pentru a-i păzi organele. Eragon socotea 
că poate tămădui orice altă rană, câtă vreme Birgit nu se 
apuca să îi taie mâinile sau picioarele. 

— S-a făcut, zise el. 

Roran dădu din cap şi îi spuse lui Birgit: 

— la-ţi preţul care ţi se cuvine şi hai să punem capăt odată 
vrajbei dintre noi. 

— Nu te vei lupta cu mine? 

— Nu. 

Birgit îl privi o clipă, apoi îşi azvârli scutul la pământ, 
străbătu ultimii paşi care o mai despărţeau de Roran şi îi 


lipi tăişul săbiei de piept. Cu un glas scăzut, cât să o audă 
doar Roran - deşi Eragon şi Arya o auziră şi ei, cu urechile 
lor fine - ea zise: 

— L-am iubit pe Quimby. A fost viaţa mea şi a murit din 
cauza ta. 

— lartă-mă, şopti Roran. 

— Birgit, o imploră Katrina. Te rog... 

Nimeni nu se clinti, nici măcar dragonii. Eragon se trezi că 
îşi ţine răsuflarea. Plânsul sughiţat al copilului era cel mai 
puternic zgomot. 

Apoi Birgit îşi ridică sabia de pe pieptul lui Roran. Îi luă 
mâna dreaptă şi îi trase tăişul săbiei pe palmă. Roran 
tresări când lama îi tăie mâna, dar nu se trase îndărăt. 

O dâră purpurie îi apăru pe piele. Sângele îi umplu palma 
şi începu să picure pătrunzând în pământul bătătorit şi 
lăsând o pată întunecată în ţărână. 

Birgit încetă să mai tragă de sabie şi o ţinu nemişcată pe 
palma lui Roran pentru încă o clipă, apoi făcu un pas înapoi 
şi îşi cobori sabia mânjită de sânge pe lângă trup. Roran îşi 
strânse degetele în jurul rănii, cu sângele scurgându-i-se 
printre ele, şi îşi apăsă mâna pe şold. 

— Mi-am luat preţul, rosti Birgit. Vrajba noastră s-a 
încheiat. 

Apoi se răsuci, îşi ridică scutul şi porni înapoi către oraş, 
cu Nolfavrell pe urme. 

Eragon îi dădu drumul Katrinei, iar ea se repezi lângă 
Roran. 

— Nesăbuitule, făcu ea, cu obidă în glas. Nesăbuit 
încăpățânat şi îndărătnic ce eşti! Lasă-mă să văd. 

— Era singura cale, spuse Roran, parcă de undeva, de 
foarte departe. Katrina se încruntă, cu chipul aspru şi 
încordat, examinându-i tăietura de pe mână. 

— Eragon, ar trebui să vindeci asta. 

— Nu, zise Roran cu o asprime neaşteptată. Îşi strânse 
pumnul la loc. Nu, asta este o cicatrice pe care o voi păstra. 


Se uită împrejur. Este vreo fâşie de pânză pe care să o 
folosesc drept bandaj? 

După o clipă de confuzie, Nasuada arătă spre unul dintre 
străjeri şi spuse: 

— 'Taie-ţi o bucată din tunică şi dă-i-o. 

— Aşteaptă, rosti Eragon când Roran începu să îşi 
înfăşoare fâşia în jurul mâinii. Nu te voi vindeca, dar măcar 
lasă-mă să pun o vrajă ca să nu ţi se infecteze, în regulă? 

Roran şovăi, apoi încuviinţă şi îşi întinse mâna către 
Eragon. Lui Eragon îi luă doar câteva secunde ca să 
rostească vraja. 

— Gata, spuse el. Măcar acum nu o să mai devină verde- 
purpurie şi n-o să se mai umfle cât o vezică de porc. 

Roran mormăi, iar Katrina zise: 

— Îţi mulţumesc, Eragon! 

— Acum putem să plecăm? întrebă Arya. 

Cei cinci se urcară pe dragoni, iar Arya îi ajută pe Roran şi 
pe Katrina să se aşeze în siguranţă în şaua lui Firnen, care 
fusese modificată cu catarame şi chingi pentru a ţine şi alţi 
pasageri. După ce se aşezară cum trebuie pe spatele 
dragonului verde, Arya ridică o mână. 

— Rămas-bun, Nasuada! Rămas-bun, Eragon şi Saphira! 
Vă vom aştepta în Ellesmera! 

„Rămas-bun!” spuse şi Firnen, cu glasul său adânc. Îşi 
întinse aripile şi ţâşni în văzduh, bătând iute din ele ca să 
ridice greutatea celor patru de pe spatele său, ajutat de 
energia celor doi Eldunari pe care Arya îi luase cu ea. 

Saphira scoase un răget în urma lui, iar Firnen îi răspunse 
cu un trâmbiţat, înainte să pornească spre sud-est, către 
îndepărtaţii Munţi Beor. 

Eragon se răsuci în şa şi îşi flutură mâna către Nasuada, 
Elva, Jormundur şi Jeod. Aceştia îşi fluturară şi ei mâinile 
spre el, iar Jormundur strigă: 

— Mult noroc amândurora! 

— Rămas-bun! strigă Elva. 

— Rămas-bun, strigă şi Nasuada. Aveţi grijă de voi! 


Eragon le răspunse la fel, apoi le întoarse spatele, 
nemaiîndurând să îi vadă. Saphira se ghemui sub el şi ţâşni 
în văzduh şi astfel începură prima leghe a lungii lor 
călătorii. 

Saphira se roti pe deasupra în timp ce se înălța tot mai 
mult. Dedesubt, Eragon o văzu pe Nasuada şi pe ceilalţi 
stând laolaltă lângă zidurile oraşului, Elva ţinând în mână o 
batistuţă albă care flutura în vârtejul creat de trecerea 
Saphirei. 

Promisiuni noi şi vechi. 

DIN Ilirea, Saphira zbură către o proprietate din 
apropiere unde Blodhgarm şi elfii de sub comanda sa 
pregăteau Eldunarii pentru drum. Împreună cu aceştia, elfii 
urmau să călărească spre nord, către Du Weldenvarden, şi 
apoi prin imensa pădure a oraşului elfesc Silthrim, aşezat 
pe malul Lacului Ardwen. Acolo, elfii şi Eldunarii vor aştepta 
ca Eragon şi Saphira să se întoarcă din Vroengard. După 
aceea, împreună, urmând cursul râului Gaena, către 
răsărit, prin pădure şi prin câmpiile de dincolo de aceasta, 
ei îşi vor începe călătoria lor dincolo de tărâmurile 
Alagaesiei. Toţi, cu excepţia lui Laufin şi Uthinare, care 
aleseseră să rămână în Du Weldenvarden. 

Hotărârea elfilor de a-i însoţi îl surprinse pe Eragon, dar 
oricum le era recunoscător pentru aceasta. Cum spusese 
Blodhgarm: 

— Nu putem abandona Eldunarii. Au nevoie de ajutorul 
nostru, tot aşa cum vor avea nevoie de el şi puii, după ce 
vor ieşi din ouă. 

Eragon şi Saphira petrecură o jumătate de oră discutând 
cu Blodhgarm despre transportarea în siguranţă a ouălor şi 
apoi Eragon adună la un loc Eldunarii lui Glaedr, Umaroth 
şi ai altor câtorva dintre dragonii mai bătrâni; el şi Saphira 
aveau nevoie de puterea acestora în Vroengard. 

După ce îşi luară rămas-bun de la elfi, Saphira şi Eragon 
porniră câtre nord-vest, spre deosebire de prima lor 


călătorie către Vroengard Saphira dând din aripi tacticos, 
fără nici o grabă. 

În timp ce ea zbura, pe Eragon îl năpădi tristeţea şi, 
pentru o vreme, se lăsă purtat de deznădejde şi 
autocompătimire. Şi Saphira era tristă - ea, pentru că se 
despărţise de Firnen - însă ziua era strălucitoare şi vântul 
liniştit, iar în curând le reveni bună-dispoziţie. Totuşi, o 
senzaţie vagă de pierdere învăluia tot ce privea Eragon, şi 
el contemplă ţinutul cu o nouă preţuire, ştiind că, probabil, 
nu îl va mai vedea niciodată. 

Multe leghe zbură Saphira peste pajiştile înverzite şi 
umbra ei înfricoşa păsările şi fiarele de dedesubt. Când veni 
noaptea, nu merseră mai departe, ci se opriră şi îşi ridicară 
tabăra lângă un pârâiaş aflat pe fundul unei mici râpe şi 
statură acolo, privind stelele ce se roteau deasupra şi 
vorbind despre toate câte fuseseră şi toate cele ce-ar putea 
să vină. 

A doua zi pe seară ajunseră la satul urgal ce răsărise lângă 
Lacul Flam, acolo unde Eragon ştia că se află Nar Garzhvog 
şi are loc Hemdall, sfatul mamelor care conducea neamul 
lor. 

În ciuda protestelor lui Eragon, urgalii insistară să 
trântească un mare ospăț în cinstea lui şi a Saphirei, aşa că 
el îşi petrecu seara bând cu Garzhvog şi cu berbecii lui. 
Urgalii făceau un vin din fructe de pădure şi din scoarță de 
copac pe care Eragon îl găsea chiar mai tare decât cel mai 
tare mied al piticilor. Saphirei vinul îi plăcu mai mult decât 
lui - pentru el, acesta avea gust de cireşe stricate - însă îl 
bău oricum, pentru a face plăcere gazdelor lor. 

Multe dintre femelele urgale veniră la el şi la Saphira, 
curioase să îi cunoască, întrucât prea puţine dintre femeile 
urgalilor îi însoţiseră pe aceştia în lupta împotriva 
Imperiului. Erau ceva mai subţiri decât bărbaţii lor, dar tot 
atât de înalte, şi coarnele lor erau ceva mai scurte şi mai 
delicate, deşi masive totuşi. Cu ele erau copii urgali: cei mai 
tineri nu aveau coarne, în vreme ce pe frunţile celor mai 


mari se iţeau cioturi solzoase, mari de unul până la cinci 
degete. Fără coarne, arătau surprinzător de umani, în ciuda 
culorii diferite a pielii şi a ochilor lor. Se vedea că unii dintre 
copii erau kulli, căci chiar şi cei mai tineri erau mai înalţi 
decât compatrioţii lor şi uneori decât părinţii. Din câte îşi 
putea da seama Eragon, nu exista un tipar după care să se 
ştie care părinţi vor aduce pe lume kulli şi care nu. De 
asemenea, părea că şi părinţii kulli dădeau naştere la fel de 
des atât la urgali de statură obişnuită, cât şi la giganţi ca ei. 

Întreaga seară Eragon şi Saphira băură cu Garzhvog şi 
Eragon intră într-una dintre transele sale, în vreme ce 
asculta un cântăreţ urgal istorisind povestea victoriei lui 
Nar Tulkhqa la Stavarosk - sau aşa îi spusese Garzhvog, 
căci Eragon nu putea înţelege nimic din limba urgală, cu 
excepţia faptului că aceasta făcea limba piticilor să sune 
dulce ca vinul cu miere. 

Dimineaţa, Eragon se trezi cu o duzină şi mai bine de 
vânătăi, rezultat al ghionturilor şi palmelor prieteneşti pe 
care le primise de la kulli în timpul ospăţului lor. 

Cu capul zvâcnind, el şi Saphira se duseră împreună cu 
Garzhvog să vorbească în Hemdall. Cele douăsprezece 
mame se adunau într-o colibă joasă, circulară, plină de fum 
de ienupăr şi cedru ars. Intrarea făcută din răchită era 
suficient de largă pentru capul Saphirei şi solzii acesteia 
aruncau pete de lumină albastră în interiorul întunecat. 

Mamele erau extrem de bătrâne şi câteva erau oarbe şi 
ştirbe. Purtau veşminte decorate cu noduri, asemănătoare 
curelelor ţesute ce atârnau în afara fiecărei case şi care 
aveau smocurile de păr specifice clanului locuitorilor. 
Fiecare Hemdall avea câte un baston cioplit cu desene ce 
nu aveau nici un sens pentru Eragon, dar care, Eragon ştia, 
nu erau lipsite de sens. 

Însoţit de Garzhvog, care traducea, Eragon le expuse 
prima parte a planului său de a zădărnici orice conflict care 
ar fi putut apărea în viitor între urgali şi celelalte rase, şi 
care consta în organizarea, de către urgali, o dată la câţiva 


ani, a unor jocuri - întreceri de forţă, viteză şi agilitate, în 
aceste jocuri, tinerii urgali vor putea câştiga gloria de care 
aveau nevoie pentru a-şi găsi o pereche şi pentru a-şi 
câştiga un loc în societatea lor. Jocurile propuse de Eragon 
ar fi fost deschise tuturor raselor, lucru care le-ar fi dat 
prilejul urgalilor să îşi încerce forţele împotriva celor care 
multă vreme le fuseseră duşmani. 

— Regele Orik şi Regina Nasuada au fost deja de acord cu 
asta, spuse Eragon, iar Arya, care este acum regină a 
elfilor, studiază, de asemenea, propunerea. Cred că şi ea va 
acorda binecuvântarea ei acestor jocuri. 

Membrele adunării se sfătuiră între ele câteva minute, 
apoi cea mai bătrână dintre ele, o mamă cu părul alb, ale 
cărei coarne erau tocite aproape complet, vorbi. Garzhvog 
traduse din nou: 

— A ta este bună ideea, Sabie-de-Foc. Trebuie să vorbim 
cu clanurile noastre, pentru a hotări care ar fi cea mai bună 
perioadă pentru aceste întreceri, dar aceasta noi o vom 
face. 

Bucuros, Eragon se înclină şi le mulţumi, în acel moment, 
o altă mamă vorbi: 

— Ne place asta, Sabie-de-Foc, dar nu credem că va opri 
războaiele între popoarele noastre. Sângele nostru e prea 
fierbinte pentru nişte jocuri care cer sânge rece. 

„Şi sângele dragonilor nu e fierbinte?” întrebă Saphira. 
Una dintre mame îşi atinse coarnele. 

— Nu punem la îndoială ferocitatea rasei tale, Limbă-de- 
Flăcări. 

— Ştiu că sângele vostru este mai fierbinte decât al 
multora, spuse Eragon. De aceea mai am şi o altă idee. 

Hemdall-ul ascultă în tăcere explicaţiile lui, deşi Garzhvog 
se foi, parcă tulburat, şi scoase un mormăit adânc. Când 
Eragon termină, Hemdall-ul nu vorbi şi nu mişcă preţ de 
câteva minute, iar Eragon începu să se simtă stânjenit sub 
privirile neclintite ale celor dintre ele care puteau să vadă. 


Apoi urgala aflată în marginea din dreapta îşi scutură 
bastonul şi o pereche de inele de piatră prinse de acesta 
zornăiră puternic în coliba plină de fum. Ea vorbi încet, cu 
cuvinte îngroşate şi tulburi, de parcă ar fi avut limba 
umflată. 

— Aţi face asta pentru noi, Sabie-de-Foc? 

— Da, spuse Eragon, şi se înclină din nou. 

— Dacă o veţi face, Sabie-de-Foc şi Limbă-de-Flăcări, 
atunci veţi fi cei mai mari prieteni pe care Urgralgra i-au 
avut vreodată, şi numele vostru va rămâne în memoria 
noastră pentru totdeauna. Îl vom ţese în fiecare thulqna, îl 
vom ciopli pe stâlpii noştri şi îi vom învăţa pe puii noştri să-l 
rostească, atunci când le vor da coarnele. 

— Atunci răspunsul vostru este da? întrebă Eragon. 

— Este da. 

Garzhvog se opri şi - lui Eragon i se păru că vorbeşte 
pentru sine spuse: 

— Sabie-de-Foc, nici nu ştii cât de mult înseamnă aceasta 
pentru poporul meu. Îţi vom rămâne datori pe vecie. 

— Nu-mi veţi fi datori cu nimic, spuse Eragon. lot ce 
doresc este să vă împiedic să ajungeţi la război. 

Vorbi încă multă vreme cu Hemdall-ul, discutând detaliile 
înţelegerii, apoi, el şi Saphira îşi luară rămas-bun şi îşi 
reluară călătoria spre Vroengard. 

În timp ce colibele cioplite grosolan ale satului se făcură 
din ce în ce mai mici în urma lor, Saphira spuse: „Vor fi nişte 
Cavaleri buni”. 

„Sper să fie cum spui.” 

Restul drumului până pe Insula Vroengard fu lipsit de 
evenimente deosebite. Nu dădură peste nici o furtună 
deasupra mării; singurii nori care le apărură în drum erau 
rarefiaţi şi subţiri şi nu prezentau nici un pericol pentru ei 
sau pentru pescăruşii cu care împărțeau tăriile. 

În Vroengard, Saphira ateriza în faţa aceluiaşi loc de clocit 
pe jumătate distrus unde stătuseră şi data trecută. Ea 
aşteptă acolo, în vreme ce Eragon merse în pădure şi rătăci 


printre copacii acoperiţi de licheni întunecaţi până ce găsi 
câteva dintre păsările-umbră pe care le întâlnise mai 
înainte şi, după acestea, un petic de muşchi năpădit de 
viermii săritori cărora, din câte îi povestise Nasuada, 
Galbatorix le spunea larve de vizuină. Folosind numele 
numelor, Eragon dădu ambelor specii o denumire potrivită 
în limba străveche. Păsărilor-umbră le spuse sundavrblaka, 
iar larvelor de vizuină - iligrathr. Cel de-al doilea nume îl 
amuză, într-o manieră sinistră, căci însemna „foame 
nebună”. 

Mulţumit, Eragon se întoarse la Saphira şi îşi petrecură 
amândoi noaptea odihnindu-se şi vorbind cu Glaedr şi cu 
ceilalţi Eldunari. 

În zori, se duseră la Stânca lui Kuthian. Îşi rostiră numele 
adevărate şi uşile cioplite din turnul acoperit de muşchi se 
deschiseră, iar Eragon, Saphira şi Eldunarii coborâră în 
bolta de dedesubt. În peştera aflată în adâncuri, luminată 
de lacul de piatră topită aflat la rădăcinile Muntelui Erolas, 
paznicul ouălelor, Cuaroc, îi ajută să aşeze fiecare ou într-o 
lădiţă separată. După aceea, puseră toate lădiţele în 
mijlocul încăperii, împreună cu cei cinci Eldunari care 
rămăseseră în peşteră, pentru a ajuta la protejarea ouălor. 

Cu ajutorul lui Umaroth, Eragon aruncă aceeaşi vrajă pe 
care o aruncase cândva şi puse toate ouăle şi inimile într-o 
„pungă” de spaţiu suspendată în aer, undeva în spatele 
Saphirei, unde nici ea, nici el nu o puteau atinge. 

Cuaroc îi însoţi afară. Picioarele de metal ale omului cu 
cap de dragon răsunau tare pe podeaua tunelului, în vreme 
ce acesta urca la suprafaţă cu ei. 

Odată ieşiţi, Saphira îl prinse pe Cuaroc în gheare - căci 
era prea mare şi prea greu pentru a sta comod pe spatele 
ei - şi-şi luă zborul, înălțându-se deasupra văii circulare din 
inima Vroengardului. 

Saphira zbură peste marea întunecată şi strălucitoare, 
apoi peste Şiră, peste crestele asemenea unor tăişuri de 
gheaţă şi zăpadă, şi peste crevasele dintre ele, ce unduiau 


precum râuri de umbră. O luă spre nord şi traversă Valea 
Palancar - astfel încât ea şi Eragon să poată arunca o ultimă 
privire la casa copilăriei, măcar şi de sus - apoi Golful 
Fundor, cu marginile tivite de valuri înspumate, asemenea 
unor munţi care se rostogolesc. Ceunon, cu acoperişurile 
sale abrupte, cu mai multe etaje şi cu capete de dragon 
sculptate, fu următorul reper şi, curând după aceea, 
apărură vârfurile pădurii Du Weldenvarden, pinii înalţi şi 
puternici. 

Nopțile şi le petreceau campând pe lângă râuri şi iazuri, 
iar lumina focurilor lor de tabără reflecta corpul de metal 
lustruit al lui Cuaroc, în vreme ce broaştele şi insectele 
cântau în jurul lor. În depărtare, auzeau când şi când 
urletele lupilor plecaţi la vânătoare. 

Odată ajunşi în Du Weldenvarden, Saphira zbură, preţ de 
o oră, spre centrul uriaşei păduri, până ce vrăjile de 
protecţie ale elfilor o împiedicară să meargă mai departe. 
Atunci ateriza şi trecu la pas bariera de magie invizibilă, cu 
războinicul Cuaroc mergând alături de ea, apoi îşi luă din 
nou zborul. 

Copacii se scurgeau sub ei, leghe după leghe, monoton, cu 
excepţia unor pâlcuri de foioase - stejari, ulmi, mesteceni, 
plopi tremurători şi sălcii plângătoare - care mărgineau 
adesea apele de dedesubt. 

Trecură peste un munte al cărui nume Eragon îl uitase şi 
peste oraşul elfesc Osilon, apoi peste acri întregi de pini, 
fiecare dintre aceştia unic în felul său şi totuşi aproape 
identic nenumăraţilor săi fraţi. 

Într-un sfârşit, seara târziu, când luna şi soarele atârnau, 
fiecare în partea sa, la marginea de jos a orizonturilor, 
Saphira ajunse în Ellesmera şi se lăsă în jos, pentru a 
ateriza printre clădirile vii ale celui mai mare şi mai mândru 
dintre oraşele elfilor. 

Arya şi Firnen îi aşteptau, împreună cu Roran şi Katrina. 
Când Saphira se apropie, Firnen se ridică în două labe şi îşi 
desfăcu aripile, scoțând un răget de bucurie care 


înspăimântă păsările în aer cale de-o leghe de jur împrejur. 
Saphira răspunse în acelaşi fel, pe când se aşeza pe 
picioarele de dinapoi şi îl punea pe Cuaroc cu grijă pe 
pământ. 

Eragon îşi desfăcu picioarele din cingători şi se lăsă să 
alunece de pe spatele Saphirei. 

Roran veni în fugă, îl prinse de braţ şi îl bătu pe umăr, în 
vreme ce Katrina îl îmbrăţişa pe partea cealaltă. Râzând, 
Eragon spuse: 

— Ah! Opriţi-vă, lăsaţi-mă să respir! Aşadar, vă place 
Ellesmera? 

— E minunată! spuse Katrina, zâmbind. 

— Credeam că exagerezi, spuse Roran, dar este chiar atât 
de impresionant precum spuneai. Palatul în care am stat... 

— Palatul Tialdari, spuse Katrina. Roran încuviinţă. 

— Ăla. Mi-a dat nişte idei despre cum ar trebui să 
reconstruim Carvahall-ul. Şi mai sunt Tronjheim şi Farthen 
Dur... El clătină din cap, fluierând încet. 

Eragon râse din nou şi începu să meargă pe cărarea ce 
ducea spre marginea de vest a Ellesmerei, cu cei doi 
conducându-l. Arya li se alătură, arătând tot atât de mult ca 
o regină precum arătase cândva mama sa. 

— Bine ne-am revăzut sub lumina lunii, Eragon. Bine ai 
revenit! El o privi. 

— Bine ne-am revăzut, într-adevăr, Biruitorul-Umbrei! 

Ea zâmbi când el folosi titlul, şi amurgul căzut între copaci 
păru să se lumineze. 

După ce Eragon îi scoase şaua Saphirei, aceasta îşi luă 
zborul împreună cu Firnen - deşi Eragon ştia că Saphira 
era epuizată după călătoria lor - şi dispărură amândoi în 
direcţia Piscurilor lui 'Tlel'naeir. Pe când se îndepărtau, 
Eragon îl auzi pe Firnen zicând: „Am prins trei căprioare în 
dimineaţa asta, pentru tine. Te aşteaptă în iarba de lângă 
coliba lui Oromis”. 

Cuaroc porni în urma Saphirei, căci ouăle erau încă la 
aceasta şi era datoria lui să le protejeze. 


Roran şi Katrina îl conduseră pe Eragon printre 
trunchiurile uriaşe ale oraşului, până ce ajunseră la poiana 
mărginită de tufe de corn şi de nalbă, unde se aflau mese 
pline de o mulţime de feluri de mâncare. Mulţi elfi, gătiţi în 
cele mai frumoase tunici ale lor, îl salutară pe Eragon cu 
strigăte blânde, cu râsete dulci şi cu frânturi de cântece şi 
muzică. 

Arya îşi luă locul în fruntea ospăţului, iar corbul cel alb, 
Blagden, se aşeză pe un suport cioplit din apropiere, 
croncănind şi rostind ocazional frânturi de poezie. Eragon 
se aşeză lângă Arya şi mâncară, şi băură, şi se veseliră până 
noaptea târziu. 

Când petrecerea începu să se stingă, Eragon se strecură 
pentru câteva minute, alergând prin pădurea cufundată în 
întuneric până la copacul Menoa, condus mai mult de miros 
şi auz decât de vedere. 

Stelele îi apărură deasupra capului când ieşi de sub 
streşinile aplecate ale pinilor uriaşi. Atunci se opri pentru a- 
şi trage răsuflarea şi pentru a se aduna înainte de a-şi croi 
drum prin mulţimea de rădăcini care înconjurau copacul 
Menoa. 

Se opri lângă trunchiul imens şi îşi puse mâna pe scoarţa 
crăpată. Întinzându-şi mintea către conştiinţa adormită a 
copacului care fusese cândva o elfă, el spuse: „Linnea... 
Linnea... Trezeşte-te! Trebuie să îţi vorbesc!” Aşteptă, dar 
nu primi nici un răspuns; era de parcă încerca să comunice 
cu marea, cu aerul sau cu pământul. „Linnea, trebuie să îţi 
vorbesc!” 

O pală de vânt păru să îi treacă prin minte şi el simţi un 
gând stins şi distant, un gând ce spunea: „Ce este, o, 
Cavalerule...?” „Linnea, ultima oară când am fost aici am 
spus că îţi voi da orice doreşti în schimb pentru oţelul aflat 
la rădăcina ta. Voi părăsi Alagaesia, aşa că am venit să îmi 
îndeplinesc datoria, înainte să plec. Ce ţi-ai dori de la mine, 
Linnea?” 


Copacul Menoa nu răspunse, însă ramurile sale se mişcară 
uşor, ace căzură cu un foşnet pe rădăcinile din luminiş şi o 
senzaţie de amuzament veni dinspre conştiinţa sa. 

„Du-te...”, şopti vocea, şi apoi copacul se retrase din mintea 
lui Eragon. 

El mai rămase acolo câteva minute, chemând-o pe nume, 
dar copacul refuză să răspundă. În cele din urmă, Eragon 
plecă, simțind că problema nu fusese încă rezolvată, deşi 
era limpede că Menoa credea altfel. 

Următoarele trei zile, Eragon şi le petrecu citind cărţi şi 
pergamente multe aduse din biblioteca lui Galbatorix şi pe 
care Vanir le trimisese în Ellesmera la cererea lui Eragon. 
Serile el lua cina cu Roran, Katrina şi Arya, dar altfel stătu 
singur şi nu o văzu nici măcar pe Saphira, căci aceasta 
rămăsese cu Firnen în Piscurile lui 'Tel'naeir şi nu mai 
fusese interesată de altceva. Noaptea, răgetele şi urletele 
dragonilor răsunau deseori peste pădure, distrăgându-i 
atenţia de la studiul său şi făcându-l să zâmbească, atunci 
când atingea gândurile Saphirei. Îi lipsea compania ei, însă 
ştia că aceasta are doar foarte puţin timp de petrecut cu 
Firnen şi nu era invidios pe fericirea ei. 

În cea de-a patra zi, când aflase tot ce putea afla din 
lecturile sale, el se duse la Arya şi îi prezentă planul său, ei 
şi sfetnicilor ei. Îi trebui aproape întreaga zi ca să îi 
convingă de faptul că lucrul pe care îl intenţiona era 
necesar şi, mai mult decât atât, că se va putea realiza. 

După ce reuşi să îi convingă, merseră la masă. Când 
amurgul se strecură peste ţinut, se adunară în poiana din 
jurul copacului Menoa: el, Saphira şi Firnen, Arya, treizeci 
dintre cei mai bătrâni elfi şi magicieni iscusiţi, Glaedr şi 
ceilalţi Eldunari pe care Eragon şi Saphira îi aduseseră cu 
ei, şi doi Păzitori: elfele Iduna şi Neya, care erau 
întruchiparea vie a pactului dintre dragoni şi Cavaleri. 

Păzitorii îşi dădură veşmintele jos - potrivit ritualurilor 
străvechi iar Eragon şi ceilalţi începură să cânte; şi cântară, 


iar Iduna şi Neya dansară împreună, astfel încât dragonul 
tatuat pe ele se reuni, devenind o singură creatură. 

La apogeul cântecului lor, dragonul străluci, apoi îşi 
deschise fălcile, îşi desfăcu aripile şi sări, desprinzându-se 
de pe pielea elfelor şi înălțându-se deasupra poienii până ce 
doar coada sa mai atingea Păzitorii împletiţi. 

Eragon chemă creatura incandescentă şi, când aceasta îi 
dădu atenţie, îi explică ce dorea şi întrebă dacă dragonii ar 
fi de acord. 

„Fă după cum ţi-e voia, Ucigaş-de-Regi, spuse creatura 
fantomatică. Dacă aceasta va asigura pacea în întreaga 
Alagaesia, noi nu ne vom împotrivi.” 

Atunci Eragon citi dintr-una dintre cărţile Cavalerilor şi 
rosti în minte numele limbii străvechi. Elfii şi dragonii 
prezenţi îi împrumutară puterea trupurilor lor şi energia 
lor îl străbătu asemenea unei enorme furtuni clocotitoare. 
Cu ajutorul ei, Eragon aruncă vraja pentru a cărei 
perfecţionare îşi petrecuse zile întregi, o vrajă cum nu mai 
fusese aruncată de sute de ani: un farmec precum cel ce 
mână măreţele magii străvechi prin venele pământului şi 
prin oasele munţilor. Şi, prin această vrajă, el îndrăzni să 
facă ceea ce mai fusese făcut o singură dată înaintea sa. 

Prin această vrajă, el făuri o nouă înţelegere între dragoni 
şi Cavaleri. 

Şi îi legă de dragoni nu doar pe elfi şi pe oameni, ci şi pe 
pitici şi pe urgali, astfel încât oricare dintre ei putea deveni 
Cavaler. 

După ce rosti ultimele cuvinte ale puternicului descântec, 
făcându-l să capete viaţă, un fior păru să străbată aerul şi 
pământul. Simţi că totul în jurul lor - şi poate în întreaga 
lume - se schimbase puţin. Vraja îi epuiza pe el, pe Saphira 
şi pe ceilalţi dragoni, însă după ce o duse la bun sfârşit îl 
cuprinse un sentiment de mândrie şi el ştiu că făcuse un 
mare bine, poate cel mai mare din întreaga sa viaţă. 

Arya insistă să întindă din nou mesele, pentru a sărbători 
ocazia. Deşi era obosit, Eragon participă cu multă voie 


bună, mulţumit să fie în compania ei şi a lui Roran, a 
Katrinei şi a Ismirei. 

Pe la mijlocul petrecerii însă mâncarea şi muzica fură prea 
mult pentru el şi se ridică scuzându-se de la masa unde 
stătea cu Arya. 

„Le simţi bine?” întrebă Saphira, cercetându-l cu privirea 
de unde se afla, lângă Firnen. 

El îi zâmbi, din partea cealaltă a poienii. „Am nevoie doar 
de puţină linişte. O să mă întorc repede.” Se retrase discret 
şi merse încet printre pini, inspirând adânc aerul răcoros al 
nopții. 

La vreo sută de picioare de locul unde erau aşezate 
mesele, Eragon văzu un elf subţire, încovoiat, sprijinit de o 
rădăcină enormă, cu spatele la serbarea din apropiere. 
Eragon îşi schimbă direcţia, pentru a nu-l deranja, însă în 
timp ce făcea asta zări faţa elfului. 

Nu era nicidecum un elf, ci măcelarul Sloan. 

Eragon se opri, luat prin surprindere. Cu toate câte se 
întâmplaseră, uitase că Sloan - tatăl Katrinei - se afla în 
Ellesmera. Şovăi un moment, meditând, apoi merse către el 
cu paşi moi. 

Ca şi ultima dată când Eragon îl văzuse, Sloan purta o 
bucată de pânză neagră legată în jurul capului, care îi 
acoperea orbitele goale în care cândva se aflaseră ochii. 
Lacrimi i se scurgeau de sub pânză, fruntea îi era brăzdată 
şi mâinile sale uscate erau încleştate. 

Măcelarul îl auzi pe Eragon apropiindu-se, căci îşi întoarse 
capul în direcţia acestuia şi spuse: 

— Cine-i acolo? Tu eşti, Adare? 'Ţi-am zis, nu am nevoie de 
nici un ajutor! Cuvintele îi erau amare şi furioase, dar mai 
era şi o durere cum Eragon nu mai simţise niciodată la 
bătrân. 

— Sunt eu, Eragon, spuse el. 

Sloan se crispa, de parcă ar fi fost ars cu fierul roşu. 

— "Tu! Ai venit să te bucuri de nenorocirea mea, aşadar? 


— Nu, bineînţeles că nu, spuse Eragon, îngrozit de idee. 
Se aşeză în poziţie ghemuită, la câţiva paşi mai încolo. 

— lartă-mă, dar nu te cred. De multe ori, e greu de zis 
dacă încerci să ajuţi sau să faci rău unei persoane. 

— Asta depinde de punctul tău de vedere. Buza lui Sloan 
se încreţi. 

— Ăsta este un răspuns şiret, de elf. Dacă am auzit vreunul 
cândva. În spatele lui, elfii atacară un nou cântec, la lăută şi 
fluier, şi o explozie de râsete ajunse dinspre petrecere până 
la Eragon şi Sloan. 

Măcelarul făcu un semn cu bărbia, peste umăr. 

— O pot auzi. Alte lacrimi se rostogoliră de sub fâşia de 
pânză. O pot auzi, dar nu o pot vedea, iar blestemata ta de 
vrajă nu m-ar lăsa să-i vorbesc. 

Eragon rămase tăcut, neştiind ce să spună. 

Sloan îşi sprijini capul de rădăcină şi nodul din gât îi săltă. 

— Elfii îmi spun că pruncul, Ismira, este puternic şi 
sănătos. 

— Aşa este. Este cel mai puternic şi mai gălăgios copil pe 
care-l cunosc. O să ajungă o femeie straşnică. 

— Asta e bine. 

— Cum ţi-ai petrecut zilele? Ai continuat să ciopleşti? 

— Elfii te-au ţinut la curent cu activităţile mele, aşa-i? 

În vreme ce Eragon încerca să se decidă ce să răspundă - 
nu voia ca Sloan să afle că îl mai vizitase o dată - măcelarul 
spuse: 

— Am ghicit măcar atâta lucru. Cum crezi că îmi petrec 
zilele? Mi le petrec în întuneric, aşa cum am făcut de când 
cu Helgrind-ul, neavând nimic altceva de făcut decât să tai 
frunză la câini, în vreme ce elfii mă tot bat la cap cu una, cu 
alta, şi nu-mi dau pace o clipă! 

Din nou, un râs răsună în spatele lor. Eragon recunoscu 
glasul Katrinei. O expresie posomorâtă, aprigă, schimonosi 
chipul lui Sloan. 


— Şi apoi a trebuit să te duci şi s-o aduci pe ea în 
Ellesmera. N-a fost de-ajuns doar să mă exilezi pe mine, nu- 
i aşa? Nu, trebuia să mă mai chinui, lăsându-mă să ştiu că 
unica mea copilă şi nepoata mea sunt aici, iar eu nu voi 
putea niciodată să le văd, cu atât mai puţin să le întâlnesc. 

Sloan rânji şi păru gata să sară la Eragon. 

— Eşti un adevărat ticălos fără inimă, asta eşti! 

— Am prea multe inimi, spuse Eragon, deşi ştia că 
măcelarul nu va înţelege. 

— Pfui! 

Eragon şovăi. Era mai bine să îl lase pe Sloan să creadă că 
intenţionase să îi facă rău decât să îi spună că durerea lui 
fusese pricinuită din neatenţie. 

Măcelarul îşi întoarse capul şi mai multe lacrimi i se 
rostogoliră pe obraji. 

— Pleacă, spuse el. Lasă-mă. Şi nu mă mai tulbura 
niciodată, Eragon, sau jur că unul dintre noi va muri! 

Eragon scurmă prin acele căzute pe pământ, apoi se ridică 
în picioare şi privi în jos, către Sloan. Nu voia să plece. 
Fusese crud şi greşit ce îi pricinuise el lui Sloan, aducând-o 
pe Katrina în Ellesmera. Pe Eragon îl rodea un sentiment de 
vinovăţie, ce devenea tot mai puternic de la o secundă la 
alta, până ce, în sfârşit, luă o hotărâre, după care liniştea îl 
cuprinse din nou. 

Vorbind aproape în şoaptă, el folosi numele limbii străvechi 
pentru a modifica vrăjile pe care le aruncase asupra lui 
Sloan. Îi luă mai mult de un minut şi, pe măsură ce se 
apropia de sfârşitul incantaţiilor sale, Sloan mormăia 
printre dinţii încleştaţi. 

— Opreşte-ţi împieliţata aia de boscorodeală, Eragon, şi 
du-te. Lasă-mă, lua-te-ar naiba! Lasă-mă! 

Însă Eragon nu îl lăsă, ci începu o nouă vrajă. Inspirându- 
se din cunoaşterea Eldunari şi a Cavalerilor cu care 
făcuseră pereche mulţi dintre dragonii mai bătrâni, îngână 
o vrajă ce făcea să crească, hrănea şi refăcea ceea ce fusese 
odată. Era o sarcină dificilă, însă iscusinţa lui Eragon era 


mai mare decât fusese cândva, şi el putu să înfăptuiască 
ceea ce dorea. 

În timp ce Eragon cânta, Sloan se schimonosi, apoi începu 
să blesteme şi să se scarpine pe obraji şi pe frunte cu 
amândouă mâinile, de parcă l-ar fi apucat mâncărimea. 

— Lua-te-ar naiba! Ce îmi faci??! 

Sfârşindu-şi incantaţia, Eragon se ghemui din nou şi, cu 
blândeţe, îndepărtă fâşia de pânză din jurul capului lui 
Sloan. Acesta şuieră când simţi că pânza e dată deoparte şi 
se întinse să îl oprească pe Eragon, dar fu prea încet şi 
mâinile îi apucară doar aerul. 

— Îmi vei lua şi demnitatea? spuse Sloan cu ură în glas. 

— Nu, spuse Eragon. 'Ţi-o voi da înapoi. Deschide ochii. 
Măcelarul şovăi. 

— Nu. Nu pot. Încerci să mă păcăleşti. 

— Am făcut asta vreodată? Deschide ochii, Sloan, şi 
priveşte-ţi fiica şi nepoata. 

Sloan tremură, apoi încet, foarte încet, pleoapele i se 
ridicară, dezvelind, în locul orbitelor goale, o pereche de 
ochi strălucitori. Spre deosebire de cei cu care se născuse, 
ochii cei noi ai lui Sloan erau albaştri precum cerul la 
amiază şi extraordinar de strălucitori. 

Sloan clipi şi pupilele i se contractară, în timp ce se 
adaptau la lumina slabă din pădure, apoi ţâşni în picioare şi 
se răsuci ca să privească peste vârful rădăcinii la 
festivitățile ce aveau loc printre copaci, puţin mai încolo. 
Strălucirea lămpilor fără flacără ale elfilor aruncau pe faţa 
lui o lumină caldă; se putea vedea că era plin de viaţă şi de 
bucurie. Transformarea din expresia lui era extraordinară; 
Eragon simţi că-i dau lacrimile privindu-l pe bătrân. 

Sloan continuă să privească pe deasupra rădăcinii, 
asemenea unui călător însetat ce vede în faţa sa un râu 
foarte mare. Cu un glas răguşit, spuse: 

— E frumoasă. Amândouă sunt atât de frumoase. O altă 
explozie de râsete răsună. Ah... pare fericită. Şi Roran de 
asemenea. 


— De-acum înainte îi vei putea privi, dacă vrei, spuse 
Eragon. Însă vrăjile puse asupra ta te vor împiedica în 
continuare să li te arăţi sau să îi contactezi în vreun fel. Şi, 
dacă vei încerca, voi şti. 

— Înţeleg, murmură Sloan. Se întoarse şi ochii săi se 
pironiră asupra lui Eragon, emanând o forţă tulburătoare. 
Falca i se mişcă în sus şi în jos câteva secunde, de parcă ar 
fi mestecat ceva, apoi spuse: Îţi mulţumesc. 

Eragon dădu din cap şi se ridică în picioare. 

— Rămas-bun, Sloan! Nu mă vei revedea, îţi promit. 

— Rămas-bun, Eragon! 

Şi măcelarul se întoarse ca să contemple din nou lumina 
serbării elfeşti. 

Rămas-bun. 

TRECU o săptămână: o săptămână de râs, muzică şi 
plimbări îndelungate printre minunile din Ellesmera. 
Eragon îi duse pe Roran, Katrina şi Ismira să viziteze coliba 
lui Oromis de pe crestele din Tel'naeir, iar Saphira le arătă 
sculptura de stâncă şlefuită pe care o făcuse pentru 
Sărbătoarea Frăției de Sânge. Cât despre Arya, îşi petrecu 
o zi conducându-i prin multele grădini ale oraşului, astfel 
încât ei să poată vedea unele dintre nemaipomenitele 
plante pe care elfii le adunaseră şi le creaseră de-a lungul 
timpului. 

Eragon şi Saphira ar fi rămas bucuroşi în Ellesmera câteva 
săptămâni, însă Blodhgarm îi contactă şi îi informă că el şi 
Eldunarii aflaţi în grija sa sosiseră la Lacul Ardwen. Şi, cu 
toate că nici Eragon, nici Saphira nu doreau să recunoască, 
ştiau că sosise vremea să plece. 

Totuşi, se mai înviorară puţin când Arya şi Firnen anunţară 
că aveau să zboare cu ei, măcar până la marginea pădurii 
Du Weldenvarden, dacă nu chiar dincolo de ea. 

Katrina se hotări să rămână în urmă cu Ismira, însă Roran 
ceru să îi însoţească în prima parte a călătoriei, fiindcă aşa 
cum spusese: 


— Aş vrea să văd cum arată partea îndepărtată a 
Alagaesiei şi mi-e mai uşor să călătoresc cu voi decât să 
călăresc până acolo tot drumul. 

În zorii zilei următoare, Eragon îşi luă rămas-bun de la 
Katrina, care plânse în tot acest timp, şi de la Ismira, care 
îşi sugea degetul şi îl privea fără să înţeleagă nimic. 

Apoi porniră la drum, Saphira şi Firnen umăr la umăr pe 
când se îndreptau către răsărit pe deasupra pădurii. Roran 
stătea în spatele lui Eragon, ţinându-l de mijloc, în vreme ce 
Cuaroc atârna de ghearele Saphirei, cu trupul său 
reflectând lumina soarelui la fel de strălucitor ca o oglindă. 

După două zile şi jumătate, întrezăriră Lacul Ardwen: o 
întindere palidă de apă, mai mare decât întreaga Vale 
Palancar. Pe malul apusean se afla oraşul Silthrim, pe care 
nici Eragon, nici Saphira nu îl vizitaseră înainte. Şi, săltând 
pe ape, trasă la cheiul oraşului, se vedea o corabie lungă şi 
albă, cu un singur catarg. 

Vasul arăta întocmai cum ştia Eragon că avea să arate, 
căci îl recunoscuse din visele sale, şi o senzaţie de soartă 
neînduplecată îl cuprinse când îl privi. 

„Aşa a fost menit să se întâmple de la bun început”, se 
gândi el. 

Îşi petrecură noaptea în Silthrim, care semăna mult cu 
Ellesmera, deşi era mai mic şi mai înghesuit. Pe când se 
odihneau, elfii urcară Eldunarii pe navă, împreună cu 
merinde, unelte, straie şi alte provizii trebuincioase. 
Echipajul corăbiei era alcătuit din douăzeci de elfi care 
doreau să ajute la creşterea dragonilor şi la pregătirea 
viitorilor Cavaleri, dar îi cuprindea şi pe Blodhgarm, şi pe 
magicienii rămaşi, mai puţin Laufin şi Uthinare, care în acel 
moment îşi luară rămas-bun. 

A doua zi dimineaţă, Eragon modifică vraja care ascundea 
ouăle deasupra Saphirei şi scoase două din ele, pe care le 
dădu elfilor aleşi de Arya ca să le păzească. Un ou avea să 
ajungă la pitici, celălalt la urgali şi, cu puţin noroc, dragonii 
dinăuntru aveau să socoată de cuviinţă să îşi aleagă 


Cavaleri din rasele respective. Dacă nu, atunci aveau să 
facă schimb de locuri şi, dacă tot nu îşi găseau Cavaleri... ei 
bine, Eragon nu era prea sigur ce avea să facă atunci, dar 
era convins că Arya avea să se gândească la ceva. După ce 
ieşeau puii din găoace, ei şi Cavalerii lor aveau să se supună 
Aryei şi lui Firnen, până ce creşteau suficient de mult ca să 
li se alăture lui Eragon, Saphirei şi celorlalţi semeni ai lor 
din răsărit. 

Apoi Eragon, Arya, Roran, Cuaroc, Blodhgarm şi ceilalţi 
elfi ce călătoreau cu ei se urcară pe corabie şi porniră pe 
lac, în vreme ce Saphira şi Firnen dădeau roată în înalturi. 

Corabia se numea Talita, după o stea roşiatică din cerul de 
la răsărit. Uşor şi îngust, vasul avea nevoie de numai câteva 
degete de apă ca să plutească. Se mişca fără zgomot şi nu 
avea mare nevoie să fie cârmit, căci părea să ştie exact 
unde voia să se îndrepte timonierul. 

Câteva zile plutiră prin pădure, mai întâi pe Lacul Ardwen 
şi apoi în josul râului Gaena, care era umflat de zăpada 
topită la început de primăvară. 

Pe când treceau prin tunelul verde de ramuri, păsări de 
tot soiul cântau şi zburau pe lângă ei, iar veveriţele - atât 
roşii, cât şi brune - se răsteau la ei din vârful copacilor sau 
îi priveau de pe crengile aplecate deasupra apei. 

Eragon îşi petrecu cea mai mare parte din timp fie cu 
Arya, fie cu Roran, zburând rareori cu Saphira. În ce o 
privea, Saphira stătea mai mult cu Firnen şi îi văzu de 
multe ori pe mal, cu labele una peste alta şi cu capetele 
lipite unul de celălalt. 

În timpul zilei, lumina din pădure era aurie şi tulbure; în 
timpul nopţii, stelele licăreau strălucitoare şi luna oferea 
suficientă lumină ca să se poată naviga. Căldura, negura şi 
legănarea continuă a Talitei îl făceau pe Eragon să se simtă 
pe jumătate adormit, pierdut în amintirea unui vis plăcut. 

În cele din urmă, aşa cum era şi firesc de altfel, pădurea se 
termină şi ei ieşiră în câmp deschis. Râul Gaena se întoarse 
către miazăzi şi îi purtă prin pădure până la Lacul Eldor, ale 


cărui ape erau chiar mai întinse decât cele ale Lacului 
Ardwen. 

Acolo vremea se schimbă şi izbucni furtuna. Valuri înalte 
se ciocneau de corabie şi, pentru o zi, se simţiră jalnic cu 
toţii, în vreme ce o ploaie rece şi un vânt cumplit îi biciuiau. 
Dar aveau vântul în spate, ceea ce le iuți considerabil 
înaintarea. 

Din Lacul Eldor dădură în râul Edda şi îşi continuară 
drumul înspre miazăzi, trecând de avanpostul elfilor de la 
Ceris. După aceea, lăsară pădurea în urmă cu totul, iar 
Talita alunecă pe râu, printre câmpii, parcă din proprie 
voinţă. 

Din clipa în care ieşiră dintre copaci, Eragon se aşteptase 
ca Arya şi Firnen să plece. Însă niciunul dintre ei nu spuse 
nimic de plecare, iar Eragon se mulţumi să nu îi întrebe ce 
planuri aveau. 

Cu cât înaintau mai mult spre miazăzi, cu atât pământul 
era mai pustiu. Privind înjur, Roran spuse: 

— Nu este mai nimic pe-aici, nu-i aşa? iar Eragon fu nevoit 
să îi dea dreptate. 

În cele din urmă, ajunseră în cea mai estică aşezare din 
Alagaesia: o îngrămădeală mică şi singuratică de clădiri din 
lemn, cu numele de Hedarth. Piticii construiseră acel loc 
doar pentru negoţul cu elfii, căci singurul lucru valoros din 
zonă erau turmele de căprioare şi cirezile de bivoli 
sălbatici, ce puteau fi văzute de la depărtare. Clădirile se 
aflau acolo unde Az Ragni se vărsa în Edda, dublându-i 
mărimea. 

Eragon, Arya şi Saphira mai trecuseră odată prin Hedarth, 
în cealaltă direcţie, când călătoriseră din Farthen Dur în 
Ellesmera, după bătălia cu urgalii. Astfel că Eragon ştia la 
ce să se aştepte când satul se ivi în faţa lor. 

Totuşi, fu surprins să vadă sute de pitici aşteptându-i în 
capătul cheiului improvizat ce înainta în Edda. 
Nedumerirea lui se preschimbă în încântare când grupul se 
dădu în lături, făcându-i loc să treacă lui Orik. 


Ridicându-şi ciocanul Volund deasupra capului, Orik 
strigă: 

— Doar nu credeai că o să-mi las fratele vitreg să plece 
fără să-mi iau rămas-bun cum se cuvine?! 

Rânjind, Eragon îşi făcu mâinile căuş la gură şi strigă 
înapoi: 

— Niciodată! 

Elfii traseră corabia la chei cât să coboare toţi cei de pe 
ea, mai puţin Cuaroc, Blodhgarm şi încă doi elfi, care 
rămaseră să păzească Eldunarii. Apa din locul în care se 
întâlneau cele două râuri era prea învolburată pentru ca 
vasul să îşi menţină poziţia fără să se lovească de chei, aşa 
că elfii coborâră mai jos pe Edda, căutând un loc cu ape mai 
line în care să arunce ancora. 

Eragon fu uluit să vadă că piticii aduseseră în Hedarth 
patru mistreți uriaşi din Munţii Beor. Nagranii erau înfipţi 
în ţepuşe făcute din copăcei groşi cât piciorul lui Eragon şi 
se frigeau deasupra unor gropi umplute cu tăciuni. 

— Pe ăla l-am omorât chiar eu, spuse Orik mândru, 
arătând către cel mai mare dintre mistreți. 

Pe lângă toate cele de mâncare, Orik adusese trei căruţe 
cu cel mai bun vin al piticilor, special pentru Saphira. 
Aceasta toarse de plăcere când văzu butoaiele. „Va trebui 
să îl încerci şi tu”, îi spuse ea lui Firnen, care pufni şi îşi 
întinse gâtul, adulmecând curios butoaiele. 

Când veni seara şi mâncarea fu gata, se aşezară la mesele 
cioplite grosolan, pe care piticii le făcuseră chiar în ziua 
respectivă. Orik îşi lovi o dată ciocanul de scut, făcând 
mulţimea să amuţească, apoi ridică o bucată de carne, o 
băgă în gură, o mestecă şi o înghiţi. 

— IIf gauhnith! decretă el. 

Piticii îşi răcniră aprobarea şi ospăţul începu de-a binelea. 

La sfârşitul serii, când toţi mâncaseră pe săturate - chiar 
şi dragonii - Orik bătu din palme şi chemă un slujitor care 
aduse o lădiţă plină cu aur şi nestemate. 


— Un mic semn al prieteniei noastre, spuse Orik, 
înmânându-i lădiţa lui Eragon. 

Eragon se înclină şi îi mulţumi. 

Apoi Orik se duse la Saphira şi, cu o sclipire în ochi, îi oferi 
un inel de aur şi argint pe care ea îl putea purta pe oricare 
dintre ghearele picioarelor din faţă. 

— Este un inel special, căci nu se va zgâria, nici nu se va 
păta şi, atâta vreme cât îl vei purta, prada ta nu te va auzi 
venind. 

Darul îi plăcu enorm Saphirei. Îi ceru lui Orik să îi pună 
inelul pe gheara din mijloc a labei sale drepte şi, întreaga 
seară, Eragon o surprinse admirând cercul de metal 
sclipitor. 

La insistenţele lui Orik, petrecură noaptea în Hedarth. 
Eragon spera să plece dimineaţa următoare devreme, însă 
când cerul începu să se lumineze Orik îi invită pe el, pe Arya 
şi pe Roran la micul dejun. După micul dejun, se luară cu 
vorba şi merseră să vadă plutele cu care piticii obişnuiau 
să-i aducă pe Nagran din Munţii Beor până în Hedarth, şi 
nu după mult timp fu din nou vremea cinei, iar Orik reuşi să 
îi convingă să mai rămână pentru o ultimă masă. 

În timpul cinei, ca şi cu o zi în urmă, piticii le oferiră 
muzică şi cântece, iar un bard deosebit de iscusit, pe care îl 
ascultară, le întârzie şi mai mult plecarea. 

— Mai rămâneţi o noapte, le ceru Orik. E întuneric şi nu e 
vreme de călătorit. 

Eragon aruncă o privire către luna plină şi zâmbi. 

— Uiţi că pentru mine nu este la fel de întuneric cum este 
pentru tine. Nu, trebuie să mergem. Dacă mai aşteptăm, 
mă tem că nu vom mai pleca niciodată. 

— Atunci mergi şi binecuvântarea mea să te însoţească, 
frate al inimii mele! 

Se îmbrăţişară, apoi Orik puse să li se aducă nişte cai - pe 
care piticii îi ţineau în Hedarth pentru elfii care veneau să 
facă negoţ. 


Eragon îşi ridică braţul către Orik, în semn de rămas-bun, 
apoi dădu pinteni armăsarului său şi porni în galop alături 
de Roran, Arya şi restul elfilor, lăsând Hedarth-ul în urmă, 
pe poteca făcută de vânat de-a lungul malului sudic al 
Eddei, unde aerul era înmiresmat de parfumul sălciilor şi al 
plopilor. 

Deasupra, dragonii îi urmau, rotindu-se unul în jurul 
celuilalt, într-un dans jucăuş, spiralat. 

Odată ieşiţi din Hedarth, Eragon îşi încetini calul, ceea ce 
făcură şi ceilalţi, şi călăriră la pas, vorbind încet între ei. 
Eragon nu discută nimic important cu Arya sau cu Roran, 
nici aceştia cu el, căci nu cuvintele erau cele care contau, ci 
mai degrabă senzaţia de apropiere pe care o împărtăşeau 
în ceasurile târzii ale nopţii. Era ceva preţios şi fragil 
totodată, şi când vorbeau o făceau cu mai multă delicateţe 
decât de obicei, căci ştiau că timpul petrecut împreună era 
pe terminate, şi niciunul dintre ei nu dorea să piardă 
aceasta printr-o frază nepotrivită. 

Curând ajunseră pe culmea micuţei coline şi, de sus, o 
contemplară pe Talita, care îi aştepta în capătul celălalt. 

Corabia îi apăru lui Eragon aşa cum ştia el că avea să se 
întâmple. Aşa cum trebuia. 

La lumina lunii palide, vasul părea o lebădă gata să îşi ia 
zborul de pe râul larg şi molcom şi să îl ducă în necunoscut. 

Elfii coborâseră pânzele, iar bucăţile de pânză sclipeau cu 
un luciu şters. O singură siluetă era la cârmă, în rest puntea 
fiind pustie. 

Dincolo de Talita, câmpia lină şi întunecată se întindea 
până în zarea întunecată: o întindere descurajatoare 
întreruptă doar de râu, care şerpuia prin ţinut ca o fâşie de 
metal forjat. 

Eragon simţi cum i se pune un nod în gât şi îşi trase gluga 
mantiei peste cap, de parcă ar fi vrut să se ascundă de acea 
privelişte. 

Coborâră încet de pe coama dealului prin iarba foşnitoare, 
până la pietrişul de pe plaja unde era trasă corabia. 


Copitele cailor răsunau zgomotos şi ascuţit pe pietre. 

Eragon descăleca, urmat de ceilalţi. Fără să li se ceară 
asta, elfii formară două şiruri către corabie - unul în faţa 
celuilalt - îşi înfipseră capetele suliţelor în pământul de la 
picioarele lor şi rămaseră aşa, ca nişte statui. 

Eragon le aruncă o privire şi nodul din gât păru să-i 
crească, îngreunându-i tot mai mult respiraţia. 

„A sosit momentul”, rosti Saphira, iar el ştiu că avea 
dreptate. 

Eragon dezlegă lădiţa cu aur şi nestemate de la şaua 
calului său şi i-o duse lui Roran. 

— Aici ne despărţim, deci? întrebă Roran. 

Eragon încuviinţă. 

— Poftim, spuse el, dându-i lădiţa lui Roran. Ar trebui să iei 
asta. Ţie o să îţi fie mai de folos decât mi-ar fi mie... 
Foloseşte-o ca să îţi construieşti castelul. 

— Aşa voi face, spuse Roran, cu vocea îngroşată. Îşi trecu 
lădiţa sub braţul stâng, apoi îl îmbrăţişa pe Eragon cu 
braţul drept; se ţinură în braţe un lung moment. După 
aceea, Roran zise: Ai grijă de tine, frate. 

— Şi tu, frate... Ai grijă de Katrina şi Ismira. 

— Voi avea. 

Neştiind ce altceva să mai zică, Eragon îl mai atinse o dată 
pe umăr pe Roran, apoi se întoarse şi i se alătură Aryei care 
îl aştepta lângă cele două şiruri de elfi. 

Se priviră câteva clipe, apoi Arya spuse: 

— Eragon... Şi ea îşi trăsese gluga, astfel încât îi putea 
vedea foarte puţin din chip la lumina lunii. 

— Arya... Se uită în josul râului argintiu, apoi înapoi la 
Arya, şi strânse mânerul lui Brisingr. Era atât de emoţionat, 
încât tremura. Nu voia să plece, însă ştia că trebuie să o 
facă. Rămâi cu mine... 

Ea tresări şi îşi ridică privirea. 

— Nu pot. 

—... rămâi cu mine până la primul cot al râului. 


Ea şovăi, apoi încuviinţă. El îşi întinse braţul şi ea îşi trecu 
braţul pe sub al lui şi, împreună, urcară pe corabie şi se 
duseră la cârmă. 

Elfii din spatele lor îi urmară, şi după ce urcară cu toţii la 
bord traseră scândura de la mal. Fără vânt sau vâsle, 
corabia se îndepărtă singură de ţărmul stâncos şi începu să 
plutească în josul râului lung şi liniştit. 

Pe plajă, Roran stătea singur, privindu-i cum pleacă, apoi 
îşi dădu capul pe spate şi scoase un strigăt prelung şi 
îndurerat, iar noaptea răsună de durerea pierderii pe care 
o suferea. 

Preţ de câteva minute, Eragon stătu lângă Arya şi niciunul 
nu vorbi, privind cum se apropie primul cot al râului. În 
sfârşit, Eragon se întoarse spre ea şi îi trase gluga de pe 
faţă, ca să îi poată vedea ochii. 

— Arya, spuse el. Şi îi şopti numele adevărat. Un fior de 
recunoaştere o străbătu. 

Ea îi şopti, la rândul ei, numele adevărat, şi el se înfiora, la 
rândul lui, la auzul deplinătăţii fiinţei sale. 

Deschise gura să vorbească din nou, însă Arya îl opri, 
punându-i trei degete pe buze. Se trase îndărăt şi îşi ridică 
un braţ deasupra capului. 

— Râămas-bun, Eragon Biruitorul-Umbrei! spuse ea. 

Şi atunci Firnen se năpusti din înalturi şi o înhaţă de pe 
puntea corăbiei, iar pala de vânt de sub aripile sale îl izbi în 
plin pe Eragon. 

— Rămas-bun! şopti Eragon, privindu-i cum zboară înapoi 
către locul unde Roran încă stătea pe ţărmul îndepărtat. 

Atunci Eragon dădu în sfârşit frâu liber lacrimilor, îşi 
încleşta mâinile pe balustrada vasului şi plânse când lăsă în 
urmă tot ceea ce cunoscuse vreodată. 

Deasupra, Saphira scoase un urlet pătrunzător, şi 
mâhnirea ei se îmbină cu a lui în timp ce jeleau ceea ce nu 
avea să fie cu putinţă niciodată. 

Totuşi, în timp, inima lui Eragon îşi încetini bătaia, 
lacrimile i se uscară pe obraji şi o oarecare pace îl cuprinse 


pe când privea câmpia pustie. Se întrebă ce lucruri ciudate 
aveau să întâlnească în sălbăticie şi se gândi la viaţa pe care 
el şi Saphira urmau să o înceapă - o viaţă cu dragoni şi 
Cavaleri. 

„Nu suntem singuri, micuţule”, spuse Saphira. 

Un surâs i se înfiripă pe chip. 

Iar corabia pluti tot înainte, alunecând liniştită în josul 
râului luminat de lună, către tărâmurile întunecate ce se 
întindeau în faţa lor. 


SFÂRŞIT 


1 Termenul original, „changeling”, înseamnă „copil 
schimbat”, cu referire la credinţele populare despre copiii 
de leagăn furaţi şi înlocuiţi de spiriduşi. 

2 Cobur, coburi - desagi mici de piele, care se pun înaintea 
şeii şi în care călăreţii ţin mâncare şi alte lucruri 

3 Referire la jocul de arşice, un fel de zaruri confecţionate 
din os 

4 Arşic, arşice - os al articulației genunchiului, la 
picioarele (de dinapoi ale) mieilor şi caprelor 

5 Sacrificare a unui pion alb sau a altei piese la începutul 
unei partide de şah, pentru obţinerea unui avantaj în atac 

6 Poartă în zidul unei fortificaţii destinată ieşirilor sau 
atacurilor din interior 

7 Piesă care împiedică rotirea într-un anumit sens a unei 
roţi dinţate 

8 Pasăre carnivoră care se hrăneşte cu insecte, şopârle, 
şoareci şi păsări mici, pe care le înfige uneori în ghimpii 
unor tufe 

9 Joc cu o sfoară trecută pe după degete 

10 Unealtă de pieptănat şi de scărmănat lâna, cânepa sau 
inul, formată dintr-un sistem de piepteni cu dinţi mari de 


oţel, fixaţi pe un suport 

11 Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină lungă la 
capătul căreia este legat un băț gros mobil şi mai multe 
curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăi le de 
legume spre a li se scoate boabele 

12 „Pe ciocanul lui Orik!” în limba piticilor 

13 Suliţă lungă şi subţire 

14 Cel-Fără-Ciocan