Christopher Paolini — Mostenirea — V2 Cartea Primului Nascut

Christopher Paolini 


Christopher Paolini 


Moștenirea - Vol. 2 - Cartea 
primului născut 


Rezumatul volumului întâi al trilogiei MOŞTENIREA. 

Eragon, un băiat de cincisprezece ani, crescut la o fermă, 
se află la vânătoare în lanţul muntos numit Şira, când o 
piatră albastră, şlefuită, îi apare în cale, umplându-l de 
nelinişte. El duce piatra la ferma unde locuieşte, împreună 
cu unchiul său, Garrow şi cu vărul său, Roran. Garrow este 
cel care l-a crescut pe Eragon, împreună cu soţia sa 
Marian, acum moartă. Despre tatăl său nu se ştie nimic; 
mama sa, Selena, era sora lui Garrow şi nu mai fusese 
văzută de la naşterea băiatului. 

Ceva mai târziu, piatra se crapă şi din ea iese un puişor de 
dragon, femelă. Când Eragon o atinge, în palmă îi apare un 
semn argintiu, iar minţile lor se unesc pe vecie; astfel, el 
devine unul dintre legendarii Cavaleri ai Dragonilor. 

Aceştia fuseseră creaţi cu mii de ani înainte, ca urmare a 
războiului necruţător dintre elfi şi dragoni, pentru ca între 
cele două neamuri să nu mai existe vreodată vreun conflict. 
Cavalerii deveniseră păstrătorii păcii, dascăli, vindecători, 
învăţaţi şi magicieni dintre cei mai pricepuţi - căci unirea cu 
dragonii îi făcea pe toţi să dobândească această putere. Sub 
conducerea şi protecţia lor, ţinutul se bucurase de vârsta de 
aur. 

După ce în Alagaesia sosiseră şi oamenii, fuseseră şi ei 
incluşi în acest ordin de elită. După mulţi ani de pace, 
monstruoşii urgali, făpturi războinice, uciseseră dragonul 
unui tânăr Cavaler din rândul oamenilor numit Galbatorix. 


Înnebunit de această pierdere şi de refuzul mai-marilor săi 
de a-i hărăzi un alt dragon, acesta se ridicase împotriva 
Cavalerilor. 

Furând un alt dragon, pe care-l botezase Shruikan şi-l 
silise să-l slujească, folosindu-se de vrăji malefice, îşi 
adunase împrejur un grup de treisprezece credincioşi: 
Trădătorii. Cu ajutorul acestor slujitori nemiloşi, Galbatorix 
îi înlăturase pe Cavaleri, îl ucisese pe Vrael, conducătorul 
lor, şi se proclamase rege în Alagaesia. Nu izbutise pe de-a- 
ntregul ceea ce-şi dorea, căci elfii şi piticii rămăseseră 
neatârnaţi în sălaşurile lor tainice, iar unii oameni se 
stabiliseră într-un regat independent, Surda, undeva la 
miazăzi. După optzeci de ani de lupte iscate de distrugerea 
Cavalerilor, veniseră douăzeci de ani de relativă linişte. 
Aceasta este, aşadar, situaţia delicată în mijlocul căreia este 
aruncat Eragon. El îşi dă seama, cu groază, că este în 
primejdie de moarte, căci toată lumea ştie că Galbatorix i-a 
omorât pe toţi Cavalerii care nu-i juraseră credinţă, aşa că 
se vede silit să-şi crească dragonul pe ascuns de familie. În 
acest timp, îi dă numele de Saphira, după un dragon 
pomenit de povestitorul satului, Brom. Curând, Roran 
părăseşte ferma, pentru a-şi lua o slujbă care să-i îngăduie 
să strângă bani pentru a se căsători cu Katrina, fiica 
măcelarului. 

După ce Saphira creşte, ajungând mai înaltă ca Eragon, în 
Carvahall sosesc doi străini înfricoşători, cu înfăţişare de 
insecte, numiţi Ra'zac, care sunt în căutarea oului. 
Speriată, Saphira îl răpeşte pe Eragon şi fuge în munţi. El 
izbuteşte s-o convingă să se întoarcă, dar, până atunci, casa 
lui fusese deja rasă de pe faţa pământului de către cei doi. 
Eragon îl găseşte printre dărâmături pe Garrow, torturat şi 
grav rănit. Apoi Garrow moare, iar Eragon jură să-i 
urmărească şi să-i ucidă pe cei doi Ra'zac. Tocmai atunci, îi 
iese în faţă Brom, care ştie de existenţa Saphirei şi-i cere 
să-l însoţească, fără să-i dezvăluie de ce. Eragon 
încuviinţează, iar Brom îi dăruieşte sabia Za'roc, care 


fusese odinioară a unui Cavaler, deşi refuză să-i spună cum 
o dobândise. 

În cursul călătoriei, Eragon află multe lucruri de la Brom, 
printre care meşteşugul luptei cu sabia şi cel al folosirii 
magiei. Până la urmă, pierzând urma duşmanilor, se abat 
înspre oraşul Teirm, unde locuieşte Jeod, un prieten de-al 
lui Brom, despre care acesta crede că-i poate ajuta să dea 
de bârlogul celor doi. În Teirm, o ciudată negustoreasă de 
leacuri pe nume Angela îi ghiceşte soarta lui Eragon, 
prevestindu-i că mai multe forţe se înfruntă pentru a-i 
controla viaţa, că va avea parte de o mare poveste de 
dragoste cu cineva de viţă nobilă, că va veni o vreme când 
va pleca din Alagaesia pentru a nu se mai întoarce niciodată 
şi că va fi trădat de cineva din familia sa. Solembum, pisica 
fermecată care o întovărăşeşte pe Angela, îi dă şi ea câteva 
sfaturi. Apoi Eragon, Brom şi Saphira pleacă înspre Dras- 
Leona, în nădejdea de a-i găsi pe cei doi Ra'zac. Până la 
urmă, Brom dezvăluie că este un agent al vardenilor, un 
grup de răzvrătiți care şi-au închinat viaţa răsturnării lui 
Galbatorix, şi că trebuise să rămână ascuns în satul lui 
Eragon, în aşteptarea unui nou Cavaler. Cu douăzeci de ani 
înainte, împreună cu Jeod, el furase de la Galbatorix oul 
Saphirei, ucigându-l în acelaşi timp pe Morzan, primul şi 
ultimul dintre Trădători. Pe lume există încă două ouă de 
dragon, ambele aflate în stăpânirea lui Galbatorix. 

În apropiere de Dras-Leona, cei doi Ra'zac îi surprind pe 
Eragon şi pe tovarăşii săi, iar Brom este rănit de moarte, 
încercând să-l apere. Duşmanii sunt puşi pe fugă de un 
tânăr misterios numit Murtagh, care le spune că se luase pe 
urmele lor. În noaptea următoare, Brom moare. Cu ultima 
suflare, mărturiseşte că fusese cândva Cavaler, iar dragonul 
său, care căzuse ucis, se numea tot Saphira. Eragon îl 
îngroapă într-un mormânt de granit, pe care Saphira îl 
preschimbă în diamant curat. 

Rămaşi fără Brom, Eragon şi Saphira hotărăsc să se 
alăture vardenilor. Din nenorocire, Eragon este luat 


prizonier în apropierea oraşului Gil'ead şi adus în faţa 
Umbrei numite Durza, omul de încredere al lui Galbatorix. 
Cu ajutorul lui Murtagh, el scapă din temniţă, luând-o cu 
sine şi pe Arya, o elfa, căzută şi ea prizonieră. Între Eragon 
şi Murtagh se leagă o strânsă prietenie. Fără să-şi recapete 
cunoştinţa, Arya îi spune lui Eragon cu ajutorul gândurilor 
că ea fusese cea însărcinată să transporte oul Saphirei de la 
elfi la vardeni, în speranţa că puiul ar putea ieşi la lumină 
pentru unul dintre copiii lor. În cursul ultimei călătorii, 
atacată prin surprindere de Durza, elfa se văzuse silită să 
trimită oul în altă parte, cu ajutorul magiei; astfel, acesta 
ajunsese la Eragon. Acum, Arya este grav rănită şi are 
nevoie de ajutorul vardenilor. Proiectându-i imaginile în 
minte, ea îi arată lui Eragon cum să-i găsească pe răzvrătiți. 
Urmează o fugă îndârjită. Eragon şi prietenii săi străbat 
întreaga distanţă în opt zile, urmăriţi de o ceată de urgali, 
care-i ajung din urmă în uriaşii munţi Beor. Murtagh, care 
nu dorise să ajungă la vardeni, se vede silit să-i dezvăluie lui 
Eragon că este chiar fiul lui Morzan, căruia, însă, nu i-a 
călcat pe urme, ci a fugit de sub protecţia lui Galbatorix 
pentru a-şi făuri singur soarta. Arătându-i o cicatrice mare 
care-i brăzdează spinarea, îi dezvăluie lui Eragon că 
aceasta fusese provocată chiar de tatăl său, care aruncase 
în el cu sabia Za'roc, pe când el era doar un copil. Astfel, 
Eragon află că sabia aflată în posesia lui aparținuse cândva 
celui care-i trădase pe Cavalerii lui Galbatorix şi-şi ucisese 
mulţi dintre foştii tovarăşi. 

Chiar când sunt pe cale să fie copleşiţi de urgali, Eragon şi 
prietenii săi sunt salvaţi de vardeni, care par să iasă chiar 
din piatră. De fapt, sălaşul răzvrătiţilor se găseşte în 
Farthen Dur, un munte uriaş, scobit, unde se află şi 
Tronjheim, capitala piticilor. Ajuns înăuntru, Eragon este 
dus la Ajihad, conducătorul vardenilor, în timp ce Murtagh 
este întemnițat din pricina originii sale. Ajihad îi explică 
multe lucruri, printre care şi faptul că vardenii, elfii şi piticii 
căzuseră de acord ca, după apariţia unui nou Cavaler, 


acesta să fie la început instruit de Brom, apoi trimis să-şi 
desăvârşească învăţătura printre elfi. Acum, Eragon trebuie 
să hotărască dacă să urmeze sau nu această cale. 

El se întâlneşte pe rând cu Hrothgar, regele piticilor, şi cu 
Nasuada, fiica lui Ajihad. Este pus la încercare de către 
Gemeni, doi magicieni spâni şi destul de răuvoitori, care-l 
slujesc pe Ajihad, îşi măsoară forţele cu Arya, după ce 
aceasta îşi revine, şi se întâlneşte din nou cu Angela şi 
Solembum, care s-au alăturat vardenilor. De asemenea, 
Eragon şi Saphira binecuvântează o copilă orfană, din 
rândul vardenilor. 

Şederea lui Eragon este întreruptă de veştile că o armată 
de urgali se apropie prin tunelele săpate de pitici. Urmează 
o bătălie, în cursul căreia Eragon este despărţit de Saphira 
şi silit să se lupte cu Durza de unul singur. Acesta din urmă 
este cu mult mai puternic decât un om, şi-l învinge cu 
uşurinţă pe Eragon, despicându-i spinarea de la umăr la 
şold. În clipa aceea, Saphira şi Arya sfărâmă tavanul 
încăperii - o stea de safir de şaizeci de picioare - şi-i distrag 
atenţia lui Durza, îndeajuns de mult pentru ca Eragon să-l 
străpungă în inimă. Scăpaţi de vrăjile acestuia, urgalii sunt 
respinşi şi alungaţi în tunele. 

Zăcând fără cunoştinţă de pe urma bătăliei, Eragon intră 
în legătură, cu ajutorul gândurilor, cu o fiinţă care se 
recomandă drept 'Togira Ikonoka -Schilodul-Nevătămat. 
Acesta se oferă să-i răspundă la toate întrebările şi-l 
îndeamnă să-l caute în Ellesmera, sălaşul elfilor. 

Când se trezeşte, Eragon descoperă că, în ciuda 
eforturilor Angelei, a rămas cu o cicatrice uriaşă, precum 
cea a lui Murtagh. Descumpănit, el îşi dă seama şi că 
uciderea lui Durza a fost doar un noroc nesperat şi că are 
multă nevoie de învăţătură. 

La sfârşitul cărţii întâi, Eragon se hotărăşte să-l găsească 
pe Togira Ikonoka şi să înveţe de la el. Căci Soarta cea 
mohorâtă îl ajunge din urmă, peste pământuri răsună 
primele acorduri ale războiului şi se apropie momentul în 


care Eragon va trebui să iasă în faţă şi să-şi înfrunte 
adevăratul şi singurul duşman: regele Galbatorix. 

Nenorociri îngemănate „Cântecele celor morţi sunt 
bocetele celor rămaşi în viaţă.” 

Aşa se gândea Eragon, păşind peste trupul mutilat şi 
diform al unui urgal, şi ascultând bocetele femeilor care-şi 
adunau morţii iubiţi de pe câmpia îmbibată de sânge din 
Farthen Dur. În urma lui păşea Saphira, ocolind cu multă 
grijă cadavrul; lucirea solzilor ei albaştri era singura lumină 
care se întrezărea în caverna de sub munte. 

Trecuseră trei zile de când vardenii şi piticii luptaseră cu 
urgalii pentru stăpânirea din Tronjheim, oraşul de formă 
conică, înalt de o milă, cuibărit în centrul craterului. 
Câmpul de luptă era încă înţesat de rămăşiţele măcelului. 
Eforturile de a îngropa morţii fuseseră zădărnicite tocmai 
de numărul mare al acestora. În depărtare, o pălălaie de foc 
ardea mocnit, lângă peretele craterului, însemnând locul în 
care erau arse trupurile urgalilor, fără să aibă parte de vreo 
ceremonie sau de un loc de veci onorabil. 

De trei ori, de când se trezise şi descoperise că Angela îi 
vindecase rana, Eragon voise să fie de ajutor în această 
încercare de a repara urmările dezastrului. De fiecare dată 
însă, se simţise copleşit de dureri îngrozitoare, care păreau 
să-i explodeze de pe şira spinării. Vindecătorii îi dăduseră 
să bea felurite licori. Arya şi Angela spuneau că este perfect 
sănătos. Şi totuşi, el se chinuia. Nici Saphira nu-l putea 
ajuta, şi nu făcea decât să-i împărtăşească durerea, care 
ajungea până la ea prin intermediul legăturii mentale care-i 
unea. 

Eragon îşi trecu palma peste faţă, apoi ridică privirea spre 
stelele care se iţeau prin vârful îndepărtat al muntelui; 
suprafaţa lor părea pătată de fumul gros înălţat din rug. 
„Trei zile.” Trecuseră trei zile de când îl omorâse pe Durza; 
trei zile de când oamenii începuseră să-l numească 
Biruitorul-Umbrei; trei zile de când fărâmele de gânduri ale 
vrăjitorului îi prăpădiseră mintea şi de când fusese salvat de 


misteriosul Togira Ikonoka, Schilodul-Nevătămat. Nimeni, 
cu excepţia Saphirei, nu auzise povestea despre această 
viziune. Lupta cu Durza şi cu spiritele întunecate care-l 
stăpâneau îl transformase pe Eragon, deşi nici el nu ştia 
dacă era mai bine sau mai rău aşa. Se simţea fragil, ca şi 
cum o lovitură bruscă ar fi fost îndeajuns pentru a-i fărâma 
trupul şi mintea, de-abia puse laolaltă. 

lar acum venise pe câmpul de luptă, împins de o dorinţă 
bolnăvicioasă de a-i vedea urmele. Ajuns acolo, nu întâlnise 
decât umbra neliniştitoare a morţii şi a putreziciunii, nu a 
gloriei, aşa cum se aştepta, din pricina tuturor poemelor 
eroice pe care el auzise. 

În urmă cu câteva luni, înainte să-şi vadă unchiul, pe 
Garrow, ucis de cei doi Ra'zac, faptele de violenţă la care 
ajunsese să devină martor, cruzimile oamenilor, ale piticilor 
şi ale urgalilor i-ar fi schilodit sufletul. Acum se simţea doar 
ameţit şi lipsit de vlagă. Cu ajutorul Saphirei, el îşi dăduse 
seama că singura cale de a nu-şi pierde minţile în mijlocul 
unui asemenea chin era să fie mereu ocupat cu ceva. 
Dincolo de asta, îşi pierduse credinţa că viaţa ar mai avea 
vreun sens sau vreo menire, după ce văzuse oameni 
măcelăriți de kulli, o rasă de urgali uriaşi, şi mormanele de 
măruntaie care acopereau câmpul de luptă, pământul 
îmbibat de sânge care i se strecura prin talpa încălţărilor. 
Nu exista nici un aspect onorabil al războiului, conchisese 
el, cu excepţia faptului că luptai pentru a-i apăra pe alţii. 

Se aplecă şi culese de pe jos un dinte - un molar. Jucându- 
se cu el, dădu ocol câmpului răvăşit cu paşi înceţi, urmat de 
Saphira. Amândoi se opriră la margine, văzându-l pe 
Jormundur, locţiitorul lui Ajihad în rândul vardenilor, care 
venea grabnic spre ei, dinspre Tronjheim. Ajungându-i din 
urmă, el făcu o plecăciune - un gest care, din câte credea 
Eragon, nici nu i-ar fi trecut prin minte cu câteva zile în 
urmă. 

— Mă bucur că te-am găsit la vreme, Eragon, zise 
Jormundur, strângând în mână o bucată de pergament. 


Ajihad se întoarce şi ar dori să fii acolo când soseşte. Ceilalţi 
îl aşteaptă deja la poarta de apus a oraşului. Va trebui să ne 
grăbim ca să ajungem la vreme. 

Eragon încuviinţă şi se îndreptă spre poartă, cu o mână pe 
spinarea Saphirei. Ajihad lipsea de aproape trei zile, plecat 
în urmărirea urgalilor care izbutiseră să fugă în tunelele 
săpate de pitici, ce străbăteau încoace şi încolo temeliile de 
stâncă ale munţilor Beor. O singură dată izbutise Eragon 
să-l întâlnească în tot acest răstimp, găsindu-l mâniat 
pentru că aflase că fiica sa, Nasuada, îi încălcase porunca 
de a pleca împreună cu celelalte femei şi cu copiii înainte de 
bătălie. În loc de asta, ea luptase în taină printre arcaşii 
vardenilor. 

Murtagh şi Gemenii îl însoţiseră pe Ajihad: cei din urmă, 
pentru că era o treabă primejdioasă, iar conducătorul 
vardenilor trebuia apărat prin mijloacele magice de care ei 
dispuneau, iar Murtagh pentru că era dornic să 
demonstreze în continuare că nu avea nici un gând rău la 
adresa vardenilor. Eragon era surprins să constate cât de 
mult se schimbase atitudinea oamenilor faţă de Murtagh, 
ţinând cont că tatăl acestuia fusese Cavalerul Morzan, care- 
i trădase pe tovarăşii săi lui Galbatorix. Cu toate că 
Murtagh îşi ura tatăl şi-i era devotat lui Eragon, vardenii nu 
avuseseră încredere în el. Acum însă, nimeni nu era dispus 
să-şi risipească energia pe o duşmănie fără importanţă, 
câtă vreme mai aveau încă atâta treabă de făcut. Lui 
Eragon îi era dor de discuţiile cu Murtagh, şi de-abia 
aştepta să-i vorbească despre tot ce se petrecuse, odată ce-l 
vedea întors. 

Când Eragon şi Saphira trecură de un colţ al oraşului, 
zăriră câteva persoane care se adunaseră în conul de 
lumină al lămpii din faţa porţii de scânduri. Printre ei erau 
Orik, care se bâţâia nerăbdător de pe un picior pe altul, şi 
Arya. Bandajul alb de pe braţul ei sclipea în beznă, 
răsfrângând o lumină slabă pe partea de jos a pletelor. 
Eragon simţi un fior ciudat, ca de fiecare dată când o zărea. 


Ea îi privi pe el şi pe Saphira, cu ochii verzi şi strălucitori, 
apoi se întoarse să-l aştepte pe Ajihad. 

Sfărâmând Isidar Mithrim - uriaşa stea de safir sculptată 
în formă de trandafir - Arya îi îngăduise lui Eragon să-l 
omoare pe Durza şi, astfel, să câştige bătălia. Cu toate 
acestea, piticii erau mâniaţi pe ea pentru că le distrusese 
cea mai scumpă comoară. Nimeni nu se atinsese de 
rămăşiţele nestematei, pe care le lăsaseră îngrămădite în 
încăperea centrală din oraş. Eragon păşise şi el prin 
mijlocul lor şi împărtăşise jalea piticilor pentru frumuseţea 
care se pierduse pentru totdeauna. 

El şi Saphira se opriră lângă Orik şi priviră ţinutul pustiu 
care înconjura oraşul, întinzându-se spre poalele muntelui, 
aflate la cinci mile depărtare în toate direcţiile. 

— De unde o să apară Ajihad? întrebă Eragon. 

Orik îi arătă un mănunchi de lămpi aranjate împrejurul 
unui tunel larg, care se deschidea ceva mai departe de ei. 

— Ar trebui să vină curând. 

Eragon aşteptă răbdător împreună cu ceilalţi, răspunzând 
remarcilor care-i erau adresate, dar preferând să-i 
vorbească Saphira în liniştea gândurilor. Tăcerea care 
umplea peştera de sub munte era numai bună pentru el. 

Trecu o jumătate de ceas înainte ca, în tunelul îndepărtat, 
să apară o umbră de mişcare. Zece oameni ieşiră la 
suprafaţă, apoi se întoarseră cu toţii pentru a da ajutor tot 
atâtor pitici. Unul dintre ei -Eragon presupuse că era Ajihad 
- ridică mâna, iar războinicii se adunară în spatele său, pe 
două rânduri. La un semn, grupul începu să înainteze falnic 
către Tronjheim. 

Nu apucaseră să facă mai mult de câţiva paşi, când în 
tunelul din urma lor se iscă o tulburare, şi din el ţâşniră alte 
siluete. Eragon îşi miji ochii, neputând vedea limpede de la 
aşa mare depărtare. 

„Urgali!” strigă Saphira, cu trupul încordat ca o coardă de 
arc. 

Eragon nu-i puse vorbele la îndoială. 


— Urgali! strigă şi el, cu glas tare, apoi sări pe spinarea 
Saphirei, dojenindu-se pentru că nu-şi luase sabia, ci o 
lăsase în dormitor. Nimeni nu se aştepta la un atac, acum că 
armata urgalilor fusese izgonită. 

Prin rana de la spate îi trecu un fior, când Saphira îşi 
ridică aripile azurii, apoi flutură din ele şi sări înainte, 
înălțându-se cu fiecare clipă mai sus şi zburând din ce în ce 
mai iute. Dedesubtul lor, Arya o luă la fugă înspre tunel, 
izbutind aproape să ţină pasul cu Saphira. Orik era pe 
urmele ei, împreună cu câţiva bărbaţi, în timp ce 
Jormundur alerga îndărăt spre cazarmă. 

Eragon nu avu altceva de făcut decât să privească 
neajutorat cum urgalii năvăleau peste ariergarda 
războinicilor lui Ajihad; la aşa depărtare, nu putea folosi 
magia. Monştrii îi luaseră pe ceilalţi prin surprindere şi 
izbutiseră să culce iute la pământ patru bărbaţi, silindu-i pe 
ceilalţi, oameni şi pitici laolaltă, să se strângă în jurul lui 
Ajihad, încercând să-l apere. Săbiile şi topoarele se izbiră 
unele de altele, când cele două grupuri se apropiară. 
Dinspre unul din Gemeni ţâşni un fulger, iar un urgal căzu 
la pământ, apucându-şi cu mâna ciotul celuilalt braţ, care-i 
fusese retezat din umăr. 

O clipă, se păru că apărătorii erau în stare să le ţină piept 
urgalilor, dar apoi prin văzduh trecu un vârtej de mişcare, 
ca o perdea subţire de ceaţă care se strânse în jurul 
luptătorilor. După ce se risipi, numai patru războinici mai 
rămăseseră în picioare: Ajihad, Gemenii şi Murtagh. Urgalii 
se năpustiră asupra lor, împiedicându-l pe Eragon, care se 
holba cu o groază din ce în ce mai mare, să mai zărească 
ceva. 

„Nu! Nu! Nu!” 

Înainte ca Saphira să poată ajunge la locul luptei, ceata de 
urgali se scurse la loc în tunel şi dispăru pe sub pământ, 
lăsând în urma ei numai trupuri întinse pe jos. 

În clipa în care Saphira atinse pământul, Eragon sări jos, 
apoi şovăi, copleşit de jale şi de mânie. „Nu pot s-o fac.” îi 


amintea prea tare de clipa în care se întorsese la fermă şi-l 
găsise pe unchiul său Garrow pe moarte. Luptându-se la 
fiecare pas cu senzaţia de groază, începu să-i caute pe 
supraviețuitori. 

Locul avea o asemănare stranie cu câmpul de luptă pe 
care-l cercetase mai înainte, numai că aici sângele era 
proaspăt. 

În mijloc zăcea Ajihad, cu cămaşa de zale străpunsă în mai 
multe locuri, înconjurat de cinci urgali pe care-i ucisese. 
Răsufla încă, dar cu foarte mare greutate. Eragon 
îngenunche lângă el şi-şi plecă ochii, pentru ca lacrimile 
care-i curgeau să nu cadă pe pieptul sfâşiat al celuilalt. 
Nimeni nu putea vindeca asemenea răni. Alergând spre ei, 
Arya şovăi şi se opri în loc; jalea i se oglindi pe chip când 
văzu că Ajihad nu mai putea fi salvat. 

— Eragon... 

Numele se scurse de pe buzele lui Ajihad, ca o şoaptă 
slabă. 

— Da, aici sunt. 

— Ascultă-mă, Eragon... am o ultimă poruncă să-ţi dau. 
Eragon veni mai aproape ca să audă ultimele cuvinte ale 
muribundului. 

— Trebuie să-mi făgăduieşti ceva: că n-ai să îngădui ca 
vardenii să se dezbine. Ei sunt ultima nădejde de a ţine 
piept Imperiului... Trebuie să rămână puternici. 
Făgăduieşte-mi. 

— Făgăduiesc. 

— Atunci, pacea fie cu tine, Eragon, Biruitorul-Umbrei... 
Dându-şi ultima suflare, Ajihad închise ochii, cu liniştea 
oglindită pe chipul său nobil, şi muri. 

Eragon lăsă capul în jos. Avea un nod tare şi dureros în 
gât, din pricina căruia nu putea răsufla. Arya îl binecuvântă 
pe Ajihad, cu o frază melodioasă în limba străveche, apoi 
spuse, cu glasul său bine temperat: 

— Vai, moartea lui va isca multe certuri. A avut dreptate cu 
ce ţi-a spus, trebuie să faci tot ce e cu putinţă pentru a evita 


o luptă pentru putere. O să te ajut cât pot. 

Rămas fără cuvinte, Eragon cercetă celelalte trupuri. Ar fi 
dat orice să fie în altă parte. Saphira adulmecă trupul unui 
urgal şi spuse: „Nu trebuia să se întâmple asta. E o 
ticăloşie, cu atât mai mult cu cât acum trebuia să ne simţim 
în siguranţă, după ce am învins”. Ea cercetă un alt trup, 
apoi îşi plimbă privirea de jur împrejur. „Unde sunt Gemenii 
şi Murtagh? Nu sunt printre cei morţi.” 

Eragon se uită printre cadavre. „Ai dreptate!” însufleţit, el 
se grăbi spre gura tunelului. Bălţi de sânge închegat 
umpleau golurile din treptele străvechi de marmură, ca 
nişte oglinzi întunecate, lucioase şi ovale, de parcă mai 
multe trupuri sfâşiate ar fi fost târâte de-a lungul lor. 
„Pesemne că i-au luat urgalii! Dar de ce? Ei nu iau 
prizonieri sau ostatici.” Pe dată, senzaţia de deznădejde se 
întoarse. „N-are a face. Fără întăriri, nu ne putem lua după 
ei; tu nici n-ai încăpea prin deschizătură.” „S-ar putea să fie 
încă în viaţă. Vrei să-i părăseşti?” „Şi ce te-aştepţi să fac? 
Tunelurile piticilor sunt un labirint fără capăt. N-aş face 
decât să mă rătăcesc. Iar pe urgali nu-i pot ajunge din urmă 
pe jos; numai Arya ar putea.” „Atunci cere-i-o.” „Arya!” 
Eragon şovăi, sfâşiat între dorinţa de a întreprinde ceva şi 
teama de a nu o pune în primejdie. Cu toate acestea, ea era 
singura dintre vardeni care le putea ţine piept urgalilor. 
Gemând, el îi explică ce descoperiseră. 

Sprâncenele arcuite ale Aryei se încruntară. 

— N-are nici un sens. 

— Te rog, ia-te după ei. 

Ea îl sfredeli cu privirea o clipă, apoi răspunse: 

— Wiol ono. „Pentru tine.” 

Apoi ţâşni cu sabia în mână şi dispăru în adâncul 
pământului. 

Arzând de mânie neputincioasă, Eragon se aşeză cu 
picioarele încrucişate lângă Ajihad, veghindu-i trupul. 
Aproape că nu-i venea să creadă că acesta era mort, iar 
Murtagh - dispărut. „Murtagh.” Fiul unuia dintre Trădători 


LLA 


- cei treisprezece Cavaleri care-l ajutaseră pe Galbatorix 
să-i distrugă pe ceilalţi şi să se înscăuneze rege în Alagaesia 
- şi prieten cu Eragon. Fuseseră momente când el şi-ar fi 
dorit ca Murtagh să nu mai existe, dar acum, după ce 
acesta fusese răpit cu forţa, pierderea lui era ca un gol 
neaşteptat. Rămase nemişcat în loc, în timp ce Orik se 
apropia împreună cu războinicii. 

Văzându-l pe Ajihad, piticul bătu din picior şi blestemă pe 
limba lui, înfigându-şi toporul în trupul unui urgal. Ceilalţi 
rămaseră împietriţi în loc. Luând o mână de praf şi 
strecurând-o printre degete, Orik mârâi: 

— Of, de-acum cuibul de viespi s-a răsturnat; după asta, n- 
o să mai fie pace printre vardeni. Barzuln, ce complicat e 
totul de-acum! Ai ajuns la vreme ca să-i auzi ultimele 
cuvinte? 

Eragon îi aruncă o privire Saphirei. 

— N-am să le rostesc decât în faţa persoanei cuvenite. 

— Aşa. Iar Arya unde-i? Eragon îi arătă cu degetul. 

Orik blestemă din nou, apoi clătină din cap şi se aşeză pe 
călcâie. 

În curând sosi şi Jormundur, cu o trupă de soldaţi, cărora 
le făcu semn să aştepte la câţiva paşi de grămada de leşuri, 
în timp ce el înainta de unul singur. Se aplecă şi-l atinse pe 
Ajihad pe umăr. 

— Cum de soarta poate fi atât de crudă, vechi prietene? Aş 
fi ajuns mai repede, dacă muntele ăsta blestemat n-ar fi fost 
aşa de mare, iar atunci poate că te-aş fi putut salva. În loc 
de asta, iată-ne răniţi, pe când eram în culmea izbânzii. 

Cu glas scăzut, Eragon îi povesti despre Arya şi despre 
dispariţia Gemenilor şi a lui Murtagh. 

— Nu trebuia să se ducă, spuse Jormundur, ridicându-se, 
dar acum nu mai e nimic de făcut. O să las aici oameni de 
pază, dar o să mai treacă cel puţin un ceas până să găsim 
alţi pitici care să ne călăuzească iar prin tunele. 

— Aş putea să vă conduc eu, se oferi Orik. 


Jormundur se uită spre Tronjheim, cu privirea pierdută în 
depărtare. 

— Nu, Hrothgar va avea nevoie de tine acum; va trebui să 
plece altcineva. Îmi pare rău, Eragon, dar toţi cei de vază 
trebuie să rămână aici până ce este ales succesorul lui 
Ajihad. Arya va trebui să-şi poarte singură de grijă... 
Oricum, n-o puteam ajunge din urmă. 

Eragon încuviinţă, împăcându-se cu gândul că nu era 
nimic de făcut. 

Jormundur îşi roti privirile de jur împrejur, apoi spuse cu 
glas tare, ca să-l audă cu toţii: 

— Ajihad a murit ca un războinic! Priviţi, a ucis cinci 
urgali, în timp ce altul mai nevolnic ar fi putut fi învins 
numai de unul singur. O să-l cinstim cum putem şi să 
nădăjduim că spiritul său îi va mulţumi pe zei. Duceţi-i şi pe 
el, şi pe tovarăşii noştri îndărăt în Tronjheim, purtându-i pe 
scuturi... şi să nu vă fie ruşine să plângeţi, căci aceasta este 
o zi de jale, pe care nimeni n-o va uita. Fie să avem în scurtă 
vreme bucuria de a străpunge cu săbiile bestiile care ne-au 
ucis conducătorul! 

Ca unul, războinicii îngenuncheară, cu capul gol, în cinstea 
lui Ajihad. Apoi se ridicară şi-l luară cu mult respect pe 
scuturi, cărându-l la înălţimea umerilor. Deja, mulţi dintre 
vardeni plângeau; lacrimile le curgeau în barbă, dar îşi 
făcură datoria şi nu-l scăpară la pământ. Cu paşi solemni, ei 
se întoarseră în Tronjheim; Eragon şi Saphira erau în 
mijlocul alaiului. 

Sfatul Fruntaşilor. 

Eragon se trezi şi se rostogoli până la marginea patului, 
privind de jur împrejurul încăperii scăldate în lumina difuză 
a lămpii cu oblonul tras. Se ridică, privind-o pe Saphira cum 
dormea. Pieptul său musculos se ridica şi cobora, în ritmul 
în care plămânii, ca nişte foaie uriaşe, sorbeau aer prin 
nările solzoase. Eragon se gândi că, de-acum, ea putea 
oricând ar fi dorit să scoată pe nări un adevărat potop de 
foc. Atunci când flăcările care puteau topi până şi metalul i 


se revărsau de pe limbă, printre colții ca de fildeş, fară să le 
facă vreun rău, ea oferea o imagine cu adevărat 
impresionantă. Din clipa în care reuşise pentru prima oară 
să scuipe foc, în timp ce el se lupta cu Durza, iar ea se 
prăvălea din înaltul bolţii oraşului, Saphira se arătase 
îngrozitor de mândră de noua sa putere. Scotea adesea 
câte o mică pală de foc şi profita de fiecare prilej pentru a 
aprinde diverse lucruri de prin jurul său. 

După distrugerea Stelei de Safir, Isidar Mithrim, Eragon şi 
Saphira nu mai avuseseră cum să rămână să locuiască în 
sălaşurile de deasupra acesteia. Piticii le oferiseră găzduire 
într-o veche cameră de gardă aflată la nivelul cel mai de jos 
din Tronjheim. Era o încăpere mare, dar cu tavanul jos şi cu 
pereţi întunecaţi. 

Amintindu-şi ce se întâmplase în ziua precedentă, Eragon 
se simţi cuprins de jale. Ochii i se umplură de lacrimi care i 
se scurgeau pe obraji; una îi picură pe palmă. Nu mai 
avuseseră nici o veste de la Arya până seara târziu, atunci 
când ea ieşise din tunel, sfârşită de oboseală. În ciuda 
faptului că făcuse tot ce-i stătea în putere - şi în ciuda 
vrăjilor pe care le folosise - urgalii îi scăpaseră. „lată ce-am 
găsit, le spusese ea, arătându-le una dintre robele violete 
pe care le purtau Gemenii, ruptă şi însângerată, precum şi 
surtucul, dar şi ambele mănuşi de piele ale lui Murtagh. 
Erau înşirate la marginea unui hău întunecat, pe fundul 
căruia nu ajunge nici un tunel. Pesemne că urgalii le-au 
furat armura şi armele şi le-au aruncat trupurile în puț. Am 
încercat să-i caut cu mintea şi pe Murtagh, şi pe Gemeni, 
dar n-am văzut decât umbrele din abis.” Ajunsă aici cu 
povestea, ochii ei îi căutaseră privirea lui Eragon. „Îmi pare 
rău. S-au dus.” 

Acum, în străfundurile minţii sale, Eragon îl jelea pe 
Murtagh. Senzaţia pierderii suferite era îngrozitoare. 1 se 
strecura în suflet ca un şarpe, şi cel mai rău era că, în 
cursul lunilor din urmă, această senzaţie îi devenise din ce 
în ce mai familiară. 


Privind lacrima care-i cursese pe palmă - o picătură mică 
şi sclipitoare - se hotări să încerce chiar el să-i caute cu 
mintea pe cei trei. Ştia că este o încercare disperată şi 
zadarnică, dar trebuia s-o facă pentru a se convinge că 
Murtagh era, într-adevăr, pierdut. Chiar şi aşa, nu era sigur 
dacă voia cu adevărat să izbutească acolo unde Arya 
dăduse greş, dacă vederea trupului sfâşiat al lui Murtagh 
zăcând la poalele vreunei culmi, undeva în străfundurile 
muntelui, l-ar fi făcut să se simtă ceva mai bine. 

— Draumr kopa, şopti el. 

Picătura se acoperi de întuneric, devenind un strop de 
noapte care contrasta cu argintiul palmei sale. Prin ea trecu 
o umbră de mişcare, ca zborul nevăzut al unei păsări peste 
discul lunii, acoperit de nori, apoi nu se mai întâmplă nimic. 

O nouă lacrimă se adăugă celei dintâi. 

Eragon trase adânc aer în piept, se lăsă pe spate şi încercă 
să se liniştească. Revenindu-şi de pe urma rănii pe care i-o 
făcuse Durza, îşi dăduse seama - deşi era extrem de 
umilitor - că izbânda lui se datora în întregime norocului. 
„Dacă mă mai întâlnesc vreodată cu o Umbră, sau cu cei doi 
Ra'zac, sau cu Galbatorix, trebuie neapărat să fiu mai 
puternic, altfel nu pot câştiga. Brom mă putea învăţa mai 
multe, sunt sigur de asta. Fără el, nu am de ales: îmi rămân 
doar elfii.” 

Respirația Saphirei se înteţi, iar ea deschise ochii, căscând 
larg. „Bună dimineaţa, micuţule.” „Aşa să fie, oare?” Eragon 
lăsă ochii în jos şi se sprijini pe palme, apăsând salteaua. „E 
îngrozitor... şi Murtagh, şi Ajihad... De ce străjile din tunel 
nu ne-au prevenit de venirea urgalilor? N-ar fi trebuit să se 
poată ţine după ceata lui Ajihad fără a fi observați... Arya 
are dreptate, nimic nu se leagă.” „S-ar putea să nu aflăm 
niciodată adevărul, zise blând Saphira. Ea se ridică, 
ştergând pereţii cu aripile. Întâi trebuie să mănânci, apoi să 
aflăm ce pun la cale vardenii. Să nu pierdem nici o clipă; în 
câteva ore, ei îşi pot alege deja un alt conducător.” 


Eragon încuviinţă, gândindu-se la momentul în care se 
despărţiseră de ceilalţi, în ziua precedentă. Orik se grăbea 
să-i ducă veştile regelui Hrothgar, iar Jormundur ducea 
trupul lui Ajihad în locul în care urma să zacă până la 
înmormântare. Arya rămăsese singură, în picioare, privind 
la tot ce se întâmpla. 

Se ridică şi-şi strânse sabia la cingătoare, îşi luă arcul, apoi 
se aplecă şi luă şaua pentru Văpaia-Zăpezii. În acea clipă, 
pieptul îi fu străbătut de un fulger de durere care-l făcu să 
se prăbuşească pe podea, zvârcolindu-se şi încercând în 
zadar să-şi cuprindă spinarea cu mâinile. Se simţea de 
parcă cineva l-ar fi tăiat în două. Saphira gemu, atinsă şi ea 
de senzaţia de sfâşiere. Încercă să-l liniştească, folosindu-şi 
propriile gânduri, dar nu izbuti să-i aline suferinţa. Din 
instinct, ea îşi înălţă coada, parcă pregătindu-se de luptă. 

Criza dură câteva minute, apoi dispăru încet, până la 
ultima zvâcnire dureroasă, lăsându-l pe Eragon cu 
răsuflarea întretăiată. Chipul îi era scăldat de sudoare, 
părul i se lipea de cap, iar ochii îl înţepau, întinse mâna şi 
atinse încet capătul de sus al cicatricei de pe spate. Era 
fierbinte, iritată şi sensibilă la orice atingere. Saphira îşi 
lăsă botul în jos şi-i atinse braţul. „Vai, micuţule...” „De data 
asta a fost şi mai rău”, zise el, ridicându-se cu greutate. Se 
sprijini de Saphira, care-l lăsă să se rezeme de ea, şi-şi 
şterse sudoarea cu o cârpă, apoi făcu un pas şovăielnic spre 
uşă. 

„Poţi să mergi? Nu eşti prea slăbit?” „Trebuie. Dragon şi 
Cavaler, amândoi suntem obligaţi să ne spunem în mod 
public părerea despre următorul conducător al vardenilor, 
şi poate chiar să influenţăm alegerea lui. Avem o poziţie 
puternică, pe care nu vreau s-o trec cu vederea; de-acum 
ne bucurăm de mare autoritate printre vardeni. Măcar nu 
sunt şi Gemenii aici, să îşi însuşească pentru ei această 
funcţie. E singurul lucru bun.” „Aşa o fi, dar, pentru ce ţi-a 
făcut, Durza ar trebui să îndure o mie de ani de chin.” 

El gemu înfundat. „Orice-ar fi, rămâi prin preajma mea.” 


Împreună, îşi găsiră drumul prin Tronjheim spre cea mai 
apropiată bucătărie. Pe coridoare şi în sălile de trecere, 
oamenii se opreau în loc şi se înclinau în faţa lor, 
murmurând „Argetlam” sau „Biruitorul-Umbrei”. Chiar şi 
unii pitici făceau la fel, deşi acest lucru nu se întâmpla prea 
des. Eragon rămase impresionat de expresiile sumbre, pline 
de nelinişte de pe chipurile oamenilor şi de îmbrăcămintea 
lor cernită prin care îşi arătau jalea. Multe femei erau 
înveşmântate în întregime în negru, cu feţele acoperite de 
văluri lungi, din dantelă de aceeaşi culoare. 

Ajuns în bucătărie, Eragon luă un platou de piatră cu 
mâncare şi-l duse pe o măsuţă joasă. Saphira îl urmărea cu 
grijă, temându-se că ar fi putut avea o nouă criză. Mai 
multe persoane încercară să se apropie de el, dar ea îşi 
ridică buza de sus şi mârâi, ceea ce-i puse de îndată pe fugă 
pe intruşi. Eragon ciugulea din mâncare şi încerca să nu 
bage de seamă tulburările. În cele din urmă, căutând să-şi 
abată gândurile de la Murtagh, el întrebă: „Acum, că Ajihad 
şi Gemenii au dispărut, cine crezi tu că ar avea mijloacele 
necesare pentru a prelua şefia vardenilor?” 

Saphira şovăi. „S-ar putea să le ai şi tu, dacă ultimele 
cuvinte ale lui Ajihad ar fi interpretate ca un soi de 
binecuvântare, menită să te desemneze conducător. 
Aproape nimeni nu ţi s-ar opune. Totuşi, asta nu pare o cale 
prea înţeleaptă de urmat. De-a lungul ei văd numai 
necazuri.” „Aşa cred şi eu. În plus, Aryei nu i-ar fi pe plac, 
iar ea ar putea deveni un duşman periculos. Dacă vorbesc 
pe limba lor străveche, elfii nu pot minţi, dar în a noastră nu 
există asemenea piedici - ea ar putea să spună că Ajihad nu 
a rostit acele vorbe, dacă astfel îşi atinge scopurile. Nu, nu 
vreau acest rang... Dar ce zici de Jormundur?” „Ajihad îl 
numea mâna sa dreaptă. Din nefericire, nu ştim mare lucru 
despre ceilalţi conducători ai vardenilor. De când am venit 
aici, a trecut foarte puţin timp. Va trebui să ne formăm o 
părere pe baza sentimentelor şi a impresiilor, fără să 
cunoaştem ce s-a-ntâmplat în trecut cu ei.” 


Eragon, absent, împingea de colo-colo prin farfurie bucata 
de peşte şi tuberculii sfărâmaţi. „Nu uita de Hrothgar şi de 
clanurile de pitici; nici ei nu vor sta degeaba. În afară de 
Arya, elfii nu au nici un cuvânt de spus în privinţa 
succesiunii - hotărârea va fi luată înainte chiar ca vestea să 
ajungă până la ei. Dar piticii nu pot fi trecuţi cu vederea nu 
se vor lăsa. Hrothgar este de partea vardenilor, dar dacă i 
se opun îndeajuns de multe clanuri, ar putea fi constrâns să 
sprijine o persoană nepotrivită pentru a prelua puterea.” 
„La cine te gândeşti?” „La cineva care este uşor de 
manevrat.” El închise ochii şi se lăsă pe spate. „Ar putea fi 
oricine, absolut oricine din Farthen Dur.” 

Pentru lungă vreme, amândoi rămaseră tăcuţi, gândindu- 
se la problemele cu care se confruntau. Apoi Saphira spuse: 
„Eragon, e aici cineva care vrea să te vadă. Nu izbutesc să-l 
fac să plece”. 

„Ce?” Eragon întredeschise ochii, mijindu-i, până se 
obişnui cu lumina. În picioare, lângă masă, stătea un 
băietan cu chipul palid, care o privea pe Saphira cu teamă, 
de parcă se gândea că ea va încerca să-l înghită. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă fără asprime Eragon. Băiatul 
tresări, se fâstâci, apoi făcu o plecăciune. 

— Argetlam, ai fost chemat să vorbeşti în faţa Sfatului 
Fruntaşilor. 

— Cine sunt ei? 

Întrebarea îl puse pe băiat într-o încurcătură şi mai mare. 

— Sfatul e... adică sunt... oamenii pe care noi - adică 
vardenii îi alegem ca să vorbească în numele nostru cu 
Ajihad. Erau sfetnicii lui de încredere, iar acum doresc să te 
întâlnească. E o mare cinste! sfârşi el, zâmbind scurt. 

— Tu eşti cel care trebuie să mă conducă la ei? 

— Da, eu sunt. 

Saphira îl privi întrebător pe Eragon. El ridică din umeri şi 
lăsă mâncarea pe jumătate neatinsă, făcându-i semn 
băiatului să-i arate calea. În timpul drumului, acesta se uită 


cu ochi scăpărători şi plini de admiraţie la sabia Za'roc, 
apoi, timid, îşi plecă privirea. 

— Cum te numeşti? întrebă Eragon. 

— Jarsha, domnule. 

— E un nume frumos. Ţi-ai îndeplinit bine însărcinarea. 
Poţi fi mândru de tine. 

Jarsha se lumină la faţă, şi porni mai departe în pas vioi. 
Astfel, ajunseră la o uşă de piatră, uşor rotunjită în afară, pe 
care băiatul o deschise. Încăperea în care pătrunseră era 
rotundă, cu un tavan albastru precum cerul, împodobit cu 
constelații. În mijlocul încăperii se afla o masă rotundă de 
marmură, încrustată cu blazonul clanului Durgrimst 
Ingeitum - un ciocan aşezat vertical şi înconjurat de 
douăsprezece stele. La masă erau aşezaţi Jormundur şi alţi 
doi bărbaţi, unul înalt, celălalt solid, precum şi două femei: 
una cu buze subţiri, ochii apropiaţi şi obrajii vopsiți cu mare 
meşteşug, iar a doua cu părul cărunt, foarte lung şi strâns 
într-un coc mare, şi un chip blând, contrazis însă de 
mânerul pumnalului care i se iţea din corsetul voluminos. 

— Poţi să pleci, îi spuse Jormundur lui Jarsha, la care 
băiatul făcu o plecăciune grăbită şi dispăru. 

Dându-şi seama că toate mişcările îi erau supravegheate, 
Eragon îşi roti privirile prin încăpere, apoi se aşeză în 
mijlocul unei înşiruiri de scaune rămase neocupate, astfel 
încât toţi membrii sfatului se treziră siliţi să se întoarcă 
pentru a-l putea vedea. Saphira se ghemui chiar în spatele 
lui; băiatul îi simţea răsuflarea fierbinte drept în creştetul 
capului. 

Jormundur se ridicase de pe scaun şi era gata să facă o 
plecăciune, apoi îşi dădu seama şi se aşeză la loc. 

— Îţi mulţumim, Eragon, pentru că ai venit, cu toate că şi 
tu ai suferit o mare pierdere. Acesta este Umerth - era 
vorba de bărbatul cel înalt - iar acesta, Falberd - bărbatul 
cel solid. Iată-le şi pe Sabrae şi Elessari, încheie el, arătând 
spre cele două femei. 

Eragon îşi înclină fruntea, apoi întrebă: 


— Făceau şi Gemenii parte din acest sfat? 

Sabrae scutură energic din cap şi lovi în masă cu unghia 
lungă de la unul dintre degete. 

— N-aveau nimic de-a face cu noi. Erau nişte gunoaie - 
chiar mai rău de-atât - erau nişte lipitori care nu lucrau 
decât spre folosul lor. Nu aveau nici o dorinţă de a-i sluji pe 
vardeni. Aşa că nu aveau de ce să facă parte din sfat. 

Parfumul ei, puternic şi greu, precum cel al unei flori 
intrate în putrefacție, ajungea până la Eragon, aflat de 
cealaltă parte a mesei. El simţea că-i vine să zâmbească la 
acest gând, dar se abţinu. 

— Gata cu asta. Nu ne-am adunat aici ca să vorbim despre 
Gemeni, zise Jormundur. Ne confruntăm cu o criză care 
trebuie rezolvată repede şi bine. Dacă noi nu alegem un 
succesor pentru Ajihad, o va face altcineva. Hrothgar a şi 
luat legătura cu noi, pentru a ne transmite condoleanţe. S-a 
arătat mai mult decât politicos, numai că e limpede că are 
propriile intenţii pe care încearcă să le pună în practică 
fără întârziere. Mai trebuie să ne gândim şi la Du Vrangr 
Gata, ceata vrăjitorilor. Cei mai mulţi sunt credincioşi 
vardenilor, dar, chiar şi în clipele cele mai favorabile, 
acţiunile lor sunt imprevizibile. S-ar putea să ia hotărârea 
de a se opune autorităţii noastre, în folosul lor direct. De- 
aceea avem nevoie de ajutorul tău, Eragon; tu poţi să arăţi 
că persoana care urmează să-i ia locul lui Ajihad este 
îndreptăţită să o facă. 

Falberd se ridică încetişor, lăsându-şi mâinile grele pe 
masă. 

— Noi cinci am ales deja persoana pe care dorim s-o 
sprijinim. Nu ne îndoim de dreptatea noastră. Numai că, 
adăugă el, ridicându-şi un deget îndesat, înainte să-ţi 
dezvăluim despre cine e vorba, trebuie să ne dai cuvântul 
de onoare că, fie că eşti sau nu de acord cu noi, nu vei sufla 
o vorbă despre ceea ce vei auzi aici. 

„De ce oare îmi cer asta?” o întrebă Eragon pe Saphira. 


„Nu-mi dau seama, răspunse ea, pufnind dispreţuitor pe 
nări. Ar putea fi o capcană... Trebuie să-ţi asumi riscul. 
Totuşi, nu uita că mie nu mi-au cerut să promit nimic. Dacă 
trebuie, îi pot dezvălui Aryei ce s-a vorbit aici. Proştii de ei, 
au uitat că sunt la fel de isteaţă ca un om.” 

Simţindu-se fericit la acest gând, Eragon zise: 

— Bine, atunci, vă dau cuvântul meu. Cine vreţi voi să-i 
conducă pe vardeni? 

— Nasuada. 

Uimit, Eragon lăsă ochii în jos; prin minte îi treceau tot 
felul de gânduri. Nu se gândise că Nasuada i-ar fi putut lua 
locul tatălui ei, mai întâi de toate pentru că era prea tânără 
- numai cu câţiva ani mai în vârstă decât. Fireşte că, la 
urma urmei, nu exista nici un motiv pentru care ea să nu 
poată lua conducerea, dar de ce s-o fi ales Sfatul 
Fruntaşilor? Ce foloase aveau de tras? Îşi aminti sfaturile lui 
Brom şi încercă să privească lucrurile din toate unghiurile 
posibile, ştiind că trebuia să ia repede o hotărâre. 

„Nasuada e tare ca piatra, comentă Saphira. Îi va semăna 
tatălui ei.” „Aşa o fi, dar de ce s-o vrea şi ei?” 

Încercând să câştige timp, Eragon întrebă: 

— Dar tu de ce nu vrei, Jormundur? Ajihad te considera 
mâna lui dreaptă. Asta nu înseamnă, oare, că tu ar trebui 
să-i iei locul, după ce s-a prăpădit? 

Membrii sfatului se cutremurară, ca şi când ar fi fost 
străbătuţi de un val nevăzut de nelinişte; Sabrae se ridică 
încă şi mai mult în scaun, încleştându-şi mâinile în poală; 
Umerth şi Falberd se priviră încruntaţi, în schimb Elessari 
se mulţumi să zâmbească, făcându-şi pumnalul să-i tresalte 
pe piept. 

— Motivul este, zise Jormundur, alegându-şi cu grijă 
cuvintele, că Ajihad vorbea numai despre treburile 
soldăţeşti. Mai mult, eu sunt membru al sfatului, care se 
bucură de autoritate numai pentru că noi ne sprijinim unul 
pe altul. Ar fi un lucru prostesc şi periculos ca unul dintre 
noi să caute să ajungă mai presus decât ceilalţi. 


Auzindu-i vorbele, ceilalţi membri ai sfatului se liniştiră; 
Elessari chiar îl mângâie pe Jormundur pe braţ. 

„Ce să zic! pufni Saphira. Pesemne că ar fi pus mâna pe 
putere, dacă ar fi izbutit să-i silească pe ceilalţi să-l sprijine. 
Uită-te cu ce ochi îl privesc. Parcă-i un lup în mijlocul lor.” 
„Un lup în mijlocul unei cete de şacali, poate.” 

— Dar oare Nasuada are suficientă experienţă? întrebă 
Eragon. Elessari se aplecă înainte, frecându-se de marginea 
mesei. 

— Eu am venit aici cu şapte ani înainte ca Ajihad să se 
alăture vardenilor. Am privit-o pe Nasuada crescând; a fost 
o fetiţă drăgălaşă, acum e o femeie adevărată. E drept că 
uneori e cam aiurită, dar este chiar omul potrivit pentru a-i 
conduce pe vardeni. Oamenii o vor îndrăgi. Câte despre 
mine, adăugă ea, mângâindu-se pe piept, şi prietenii mei, 
noi vom fi aici s-o călăuzim prin aceste vremuri tulburi. Va 
avea mereu pe cineva care să-i arate drumul. Lipsa de 
experienţă nu ar trebui să fie o piedică din pricina căreia ea 
să nu ocupe un loc care-i aparţine de drept. 

Eragon înţelese brusc totul. „Vor o marionetă!” 

— Înmormântarea lui Ajihad va avea loc peste două zile, 
interveni Umerth. Imediat după, intenţionăm s-o numim pe 
Nasuada noul nostru conducător. Încă nu i-am cerut-o, dar 
suntem siguri că va accepta. Am vrea să fii şi tu de faţă la 
această numire - nimeni, nici măcar Hrothgar, nu s-ar mai 
putea plânge apoi de ea - şi să juri credinţă vardenilor. Asta 
va reda oamenilor încrederea pe care le-a răpit-o moartea 
lui Ajihad şi-i va împiedica pe cei care doresc să ne 
determine să ne scindăm. 

„Credinţă!” 

De îndată, Saphira atinse mintea lui Eragon. „Ai observat 
că nu ţi-au cerut să-i juri Nasuadei, ci numai vardenilor.” 
„Da, şi vor ca ei s-o numească pe Nasuada, ceea ce va arăta 
că sfatul are mai multă putere decât ea. I-ar fi putut cere 
Aryei sau nouă s-o numim, dar asta ar fi însemnat că 
persoana care face numirea se află mai presus de toţi 


vardenii. Aşa însă, ei îşi arată superioritatea faţă de 
Nasuada, pe noi ne supun cu ajutorul jurământului şi mai 
au parte şi de folosul de a vedea un Cavaler susţinând-o 
public pe Nasuada.” 

— Şi dacă mă hotărăsc să nu vă accept propunerea? 
întrebă el. 

— Propunerea? întrebă Falberd, cu o expresie de uimire. 
Păi, ce să se-ntâmple, nimic. Numai că ar fi o mare insultă 
să nu fii de faţă la alegerea Nasuadei. Dacă eroul luptei din 
Farthen Dur nu o bagă în seamă, ce poate ea să creadă 
altceva decât că un Cavaler a socotit-o demnă de dispreţ, şi 
nu a primit să se pună în slujba vardenilor. Cine ar putea 
îndura o asemenea ruşine? 

Nici că se putea un mesaj mai limpede decât atât. Pe sub 
masă, Eragon strânse în pumn mânerul săbiei, de-abia 
abţinându-se să strige în gura mare că nu era nevoie să-l 
silească nimeni să-i sprijine pe vardeni şi că oricum ar face- 
o. Totuşi, în acea clipă, el simţea, parcă din instinct, nevoia 
de a se răzvrăti, de a încerca să scape de lanţurile în care 
ceilalţi doreau să-l prindă. 

— De vreme ce Cavalerii sunt aşa de bine priviţi, aş putea 
ajunge la concluzia că lucrul cel mai bun ar fi să-i conduc eu 
însumi pe vardeni. 

Toţi cei din încăpere se cufundară într-o dispoziţie 
mohorâtă. 

— N-ar fi un lucru prea înţelept, declară Sabrae. 

Eragon se gândea febril, căutând o cale să scape din 
situaţia creată. 

„După moartea lui Ajihad, zise Saphira, s-ar putea să nu 
mai fie cu putinţă să rămâi în afara tuturor facţiunilor, aşa 
cum ar fi vrut el. Nu-i putem supăra pe vardeni, iar dacă 
acest sfat urmează să deţină controlul după înscăunarea 
Nasuadei, atunci trebuie să le facem pe plac. Nu uita că şi 
ei, la fel ca noi, fac ceea ce fac din dorinţa de a scăpa cu 
viaţă.” „Dar oare ce-o să ne ceară, după ce vor fi pus mâna 
pe noi? Au de gând să respecte pactul dintre vardeni şi elfi, 


şi astfel să ne trimită în Ellesmera pentru învăţătură, sau să 
ne poruncească altceva? Jormundur îmi pare un om de 
onoare, dar de ceilalţi nu ştiu ce să zic.” 

Saphira îi atinse creştetul cu botul. „Primeşte să fii de faţă 
la ceremonie, împreună cu Nasuada; în privinţa asta, cred 
că e cel mai bun lucru de făcut. Cât despre jurământ, 
încearcă să-l eviţi. Poate că, de-acum şi până atunci, se va 
întâmpla ceva care să ne schimbe situaţia... Poate găseşte 
Arya vreo soluţie.” 

Fără veste, Eragon încuviinţă şi spuse: 

— Cum doriţi; voi fi de faţă la numirea Nasuadei. 
Jormundur părea uşurat. 

— Ce bine, ce bine. Atunci ne mai rămâne un singur lucru 
de făcut, şi-apoi puteţi pleca: trebuie să obţinem 
consimţământul Nasuadei. Dacă tot suntem cu toţii aici, nu 
avem nici un motiv de întârziere. O să trimit de îndată după 
ea. Şi după Arya - avem nevoie şi de aprobarea elfilor, 
înainte să anunţăm public hotărârea. N-ar trebui să ne vină 
prea greu s-o obţinem; Arya nu se poate opune şi sfatului, şi 
ție, Eragon. Va trebui să fie de acord cu judecata noastră. 

— Aşteaptă, porunci Elessari, cu o sclipire oţelită în 
privire. Vreau să ştiu, Cavalere, dacă vei jura supunere 
vardenilor, în timpul ceremoniei. 

— Da, trebuie s-o faci, încuviinţă Falberd. Ar fi o dezonoare 
pentru vardeni dacă nu ţi-am putea oferi toate mijloacele de 
apărare cu putinţă. 

„Ce-au mai adus-o din condei!” „Merita încercat, zise 
Saphira, dar mi-e teamă că de-acum nu mai ai de ales.” „N- 
ar îndrăzni să ne facă rău, nici dacă refuz.” „Nu, dar ne-ar 
putea face o mie de necazuri. Nu pentru mine te sfătuiesc 
să primeşti, ci pentru tine însuţi. Sunt multe primejdii de 
care eu nu te pot apăra, Eragon. Acum că Galbatorix e 
pornit împotriva noastră, ai nevoie de aliaţi în jurul tău, nu 
de duşmani. Nu ne permitem să luptăm şi împotriva 
Imperiului, şi a vardenilor.” în cele din urmă, Eragon spuse: 

— Voi jura. 


Toţi cei din jurul mesei dădură semne de uşurare - lui 
Umerth îi scăpă chiar un oftat slab, pe care nu prea izbuti 
să-l ascundă. „Le e teamă de noi!” „Şi aşa şi trebuie”, spuse 
răstit Saphira. 

Jormundur îl chemă pe Jarsha şi-l expedie de îndată să le 
caute pe Nasuada şi pe Arya. După plecarea băiatului se 
lăsă o tăcere stânjenitoare. Eragon nici nu-i băga în seamă 
pe membrii sfatului, concentrându-se în schimb asupra 
încercărilor de a-şi găsi o cale de scăpare, numai că nu-i 
venea niciuna în minte. 

Când uşa se deschise din nou, cu toţii se întoarseră cu 
sufletul la gură spre ea. Prima intră Nasuada, cu bărbia 
ridicată şi cu privirea calmă. Rochia ei brodată era neagră 
ca noaptea, mai întunecată chiar decât culoarea pielii sale; 
singura pată de culoare era o bandă roşie de purpură carei 
se întindea de la umăr la şold. În spatele ei venea Arya, cu 
mersul ei grațios şi uşor, ca al unei pisici, şi Jarsha, cu totul 
căzut în admiraţie. 

Băiatului i se porunci să plece, apoi Jormundur o conduse 
pe Nasuada să se aşeze. Eragon se grăbi să facă acelaşi 
lucru pentru Arya, dar ea refuză scaunul care i se oferea şi 
rămase în picioare, la o oarecare distanţă de masă. 

„Saphira, gândi Eragon, povesteşte-i ce s-a-ntâmplat. Am 
senzaţia că sfatul nu-i va spune că m-au silit să le ofer 
vardenilor credinţa mea.” 

— Arya, o salută Jormundur printr-o aplecare a capului, 
apoi se întoarse spre Nasuada. Nasuada, fiică a lui Ajihad, 
Sfatul Fruntaşilor doreşte să-ţi ofere în mod public 
condoleanţe pentru pierderea pe care tu, mai mult ca alţii, 
ai suferit-o... La asta se adaugă şi regretele fiecăruia dintre 
noi, adăugă el cu vocea mai scăzută. Ştim cu toţii ce 
înseamnă ca un membru al familiei să-ţi fie ucis de Imperiu. 

— Vă mulţumesc, murmură Nasuada, plecându-şi ochii 
migdalaţi. Ea rămase aşezată, timidă şi retrasă, pălind atât 
de vulnerabilă încât Eragon îşi dorea s-o poată încuraja în 
vreun fel. Purtarea ei era dureros de schimbată faţă de 


energia tinerei femei care-l vizitase, pe el şi pe Saphira, în 
cuibul de dragorii, înaintea luptei. 

— Cu toate că acum eşti în doliu, trebuie să ne scoţi dintr-o 
încurcătură. Acest sfat nu-i poate conduce pe vardeni. lar 
cineva trebuie să-i ia locul tatălui tău, după înmormântare. 
Îţi cerem să primeşti această sarcină. Fiind moştenitoarea 
lui, îţi revine de drept asta aşteaptă vardenii de la tine. 

Nasuada îşi lăsă capul în jos, cu ochii sclipitori. Atunci 
când vorbi, din glas îi răzbătea jalea: 

— N-am crezut vreodată că, la o vârstă aşa de fragedă, mi 
se va cere să-i iau locul tatălui meu. Totuşi... dacă îmi 
spuneţi că asta mi-e datoria... am să primesc slujba. 

Adevărul iese la lumină. 

Membrii Sfatului Fruntaşilor radiau de bucuria izbândei 
obţinute, încântați că Nasuada le făcuse pe plac. 

— Da, zise Jormundur, insistăm chiar, şi pentru binele tău, 
şi pentru al vardenilor. 

Ceilalţi fruntaşi îşi exprimară şi ei cuvintele de 
îmbărbătare, pe care Nasuada le primi cu un zâmbet trist 
pe chip. Văzându-l pe Eragon că nu li se alătură, Sabrae îi 
aruncă o privire mânioasă. 

În tot acest timp, el o privise pe Arya, aşteptând să o vadă 
reacţionând fie la veştile pe care i le dăduse, fie la anunţul 
făcut de sfat. Totuşi, niciuna, nici alta nu o făcură să-şi 
schimbe expresia de nepătruns de pe faţă. Saphira îi spuse 
doar atât: „Vrea să ne vorbească după aceea”. 

Înainte ca Eragon să-i poată răspunde, Falberd se întoarse 
şi el spre Arya. 

— Este această hotărâre pe placul elfilor? 

Ea îl privi fix, până ce bărbatul începu să se foiască sub 
privirea ei pătrunzătoare, apoi ridică dintr-o sprânceană. 

— Nu pot vorbi în numele reginei mele, dar eu, una, nu am 
nimic de obiectat. Nasuada are binecuvântarea mea. 

„Ce altceva ar fi putut spune, după ceea ce i-am povestit? 
se întreba Eragon cu amărăciune. Suntem puşi la zid cu 
toţii.” 


Răspunsul Aryei se dovedi limpede pe placul celor din sfat. 
Nasuada îi mulţumi, apoi îl întrebă pe Jormundur: 

— Mai trebuie discutat ceva? Sunt obosită. Jormundur 
clătină din cap. 

— Nu. Ne vom ocupa noi de tot ce trebuie făcut. Îţi promit 
că nu vei mai fi deranjată până la înmormântare. 

— Vă mulţumesc din nou. Pot să vă cer acum să mă lăsaţi 
singură? Am nevoie de timp pentru a mă gândi care-i cea 
mai bună cale să-mi cinstesc părintele şi să-i slujesc pe 
vardeni. Mi-aţi dat multe de cântărit, încheie Nasuada, 
lăsându-şi palmele în poală, cu degetele desfăcute, pe 
materialul întunecat al rochiei. 

O clipă, Umerth păru că vrea să protesteze împotriva 
chipului în care membrii sfatului fuseseră poftiţi să plece, 
dar Falberd îl readuse la tăcere, fluturându-şi mâna. 

— Desigur, facem tot ce putem pentru a te ajuta să te 
linişteşti. Dacă ai nevoie de ajutor, suntem gata şi dornici să 
ţi-l oferim. 

Făcându-le şi celorlalţi semn să-l urmeze, el se strecură pe 
lângă Arya şi ajunse la uşă. 

— Eragon, vrei, te rog, să rămâi? 

Uimit, Eragon se aşeză la loc pe scaun, ocolind privirile 
îngrijorate ale celor din sfat. Falberd şovăia în dreptul uşii, 
de parcă, dintr-odată, nu mai voia să părăsească încăperea, 
apoi se hotări şi ieşi. Ultima plecă Arya. Înainte să închidă 
uşa, ea îl privi pe Eragon cu ochii plini de îngrijorarea şi de 
teama pe care, până atunci, le ţinuse ascunse. 

Nasuada şedea puţin întoarsă, fără să-i privească direct pe 
Eragon sau pe Saphira. 

— Aşadar, Cavalere, iată că ne-ntâlnim din nou. Nu m-ai 
salutat. Oare te-am insultat cu ceva? 

— Nu, Nasuada. Nu doream să vorbesc de teamă să nu mă 
arăt grosolan sau nătâng. Împrejurările de faţă nu sunt 
potrivite pentru vorbe pripite. 

În timp ce vorbea, Eragon se simţi cuprins de teama 
bolnăvicioasă că altcineva ar putea trage cu urechea la 


discuţia lor. Trecând de obstacolul din minte, el atinse 
magia şi intona: 

— Atra nosu waise vardo fra eld hornya... Gata, de-acum 
putem vorbi fără să fim auziţi de vreun om, pitic sau elf. 

Atitudinea Nasuadei se îndulci. 

— Îţi mulţumesc, Eragon. Nici nu ştii cât de mult îmi 
dăruieşti. 

Vorbele ei deveniseră mai puternice şi mai sigure decât 
fuseseră cu câteva clipe înainte. Saphira, care rămăsese în 
spatele scaunului lui Eragon, tresări, apoi ocoli cu grijă 
masa pentru a ajunge în faţa Nasuadei. Îşi plecă uriaşul 
cap, până ce unul dintre ochii săi albaştri ca safirele întâlni 
ochii negri ai fetei. O privi fix timp de un minut întreg, apoi 
pufni uşor şi-şi îndreptă gâtul. „Spune-i, îi zise lui Eragon, 
că inima mi-e plină de jale pentru ea şi pentru ceea ce-a 
pierdut. Şi că, atunci când îi va lua locul lui Ajihad, va trebui 
să împrumute tuturor vardenilor tăria spiritului său. Ei au 
nevoie de o călăuză sigură.” 

Eragon repetă toate acestea, adăugând: 

— Ajihad a fost un om mare - numele său va dăinui pe 
vecie... Trebuie să-ţi spun ceva. Înainte să moară, el mi-a 
dat însărcinarea ba chiar porunca - de a nu-i lăsa pe 
vardeni pradă haosului. Astea au fost ultimele lui cuvinte. 
Le-a auzit şi Arya. Aş fi dorit să păstrez taina asupra lor, din 
pricina eventualelor urmări, dar tu ai dreptul să le cunoşti. 
Nu înţeleg exact ce a vrut Ajihad să spună, dar sunt sigur 
de un lucru: îmi voi folosi mereu puterile pentru a-i apăra 
pe vardeni. Am vrut ca tu să înţelegi asta, ca şi faptul că nu 
am nici o intenţie de a uzurpa conducerea. 

Nasuada râse aspru. 

— Conducere care, de altfel, nu-mi va aparţine nici mie, 
nu-i aşa? De-acum, sfiala ei pierise, înlocuită de calm şi de 
hotărâre. 

— Ştiu de ce-ai fost chemat aici înaintea mea şi ce încearcă 
sfatul să facă. Crezi oare că, în toţi anii în care i-am slujit 
tatălui meu, nu am vorbit niciodată despre această 


posibilitate? Sfatul a făcut exact ceea ce aşteptam să facă. 
lar acum totul este pregătit, şi eu pot prelua conducerea 
vardenilor. 

— Deci nici nu te gândeşti să le îngădui să te domine, 
spuse Eragon, cu admiraţie. 

— Nu. Cât despre tine, păstrează taina cu privire la 
cuvintele lui Ajihad. Ar fi o nechibzuinţă să le aducem la 
lumină, căci s-ar putea crede că el şi-a exprimat dorinţa ca 
tu să-i urmezi, iar asta mi-ar submina autoritatea şi i-ar 
destabiliza pe vardeni. Ajihad a spus ceea ce-a crezut că 
trebuie să spună, pentru a-i apăra. Şi eu aş fi făcut la fel. 
Tatăl meu... aici ea şovăi şi se întrerupse o clipă, munca 
tatălui meu nu va fi în zadar, chiar dacă mă duce şi pe mine 
la moarte. Asta-ţi cer eu ţie să înţelegi, Cavalere. Toate 
planurile, toată strategia şi ţelurile lui Ajihad sunt de-acum 
ale mele. Nu-i voi necinsti, arătându-mă slabă. Imperiul va fi 
până la urmă distrus, Galbatorix detronat, iar în locul lui va 
fi instaurată o putere îndreptăţită. 

Când îşi termină vorba, pe obraz îi aluneca o lacrimă. 
Eragon o privea fix, înțelegând situaţia grea în care se afla 
ea şi observându-i profunzimea caracterului, pe care până 
atunci nu reuşise s-o întrevadă. 

— lar cu mine ce va fi, Nasuada? Ce voi face eu printre 
vardeni? Ea îl privi drept în ochi. 

— Poţi să faci tot ceea ce vrei. Dacă membrii sfatului cred, 
într-adevăr, că te-ar putea face să joci după cum cântă ei 
înseamnă că nu-şi dau seama de nimic. Pentru vardeni şi 
pitici, tu eşti un erou şi chiar şi elfii îţi vor celebra izbânda 
asupra lui Durza, după ce vor afla despre ea. Dacă mite 
opui mie sau sfatului, vom fi nevoiţi să ne supunem, căci 
oamenii te vor sprijini din toată inima. În această clipă, eşti 
cel mai puternic în rândul vardenilor. Totuşi, dacă primeşti 
să te supui autorităţii mele, vei merge pe drumul pe care-l 
hotărâse şi Ajihad vei pleca la elfi, împreună cu Arya, îţi vei 
desăvârşi educaţia şi te vei întoarce după aceea la vardeni. 


„Oare de ce se arată aşa de deschisă cu noi? se întrebă 
Eragon. lar, dacă ea are dreptate, asta înseamnă oare că 
puteam refuza ce ne cerea sfatul?” 

Saphira se gândi o clipă înainte să-i răspundă: „Oricum ar 
fi, acum e prea târziu. Ai căzut deja de acord să faci ce-ţi 
cereau ei. Cred că Nasuada vorbeşte pe faţă atât pentru că 
vraja ta îi permite s-o facă, dar şi pentru că speră să ne 
câştige de partea ei şi împotriva sfatului”. 

Lui Eragon îi veni dintr-odată o idee, dar înainte să o 
împărtăşească, întrebă: „Putem oare să avem încrederea că 
ea nu va dezvălui nimănui ce discutăm aici? E foarte 
important”. 

„Asta da, zise Saphira. Ce ne-a spus, ne-a spus din inimă.” 

Atunci Eragon îi împărtăşi planul său. Saphira îl încuviinţă, 
aşa că el îşi scoase sabia din teacă şi se apropie de 
Nasuada. În timp ce se apropia, observă în ochii ei o sclipire 
de teamă; fata aruncă o privire spre uşă şi-şi strecură o 
mână în cuta rochiei, apucând ceva ascuns acolo. Eragon se 
opri în faţa ei şi îngenunche, ţinându-şi sabia întinsă pe 
palme. 

— Nasuada, eu şi Saphira nu suntem de multă vreme aici, 
dar tot am ajuns să-i purtăm un mare respect lui Ajihad, iar 
acum şi ţie, prin el. În timp ce alţii, chiar şi cele două femei 
din sfat, au fugit, tu ai rămas să lupţi în Farthen Dur, iar cu 
noi te-ai purtat deschis şi nu ai căutat să ne înşeli. Pentru 
toate acestea, îţi ofer sabia mea... şi credinţa mea de 
Cavaler. 

Rostindu-şi vorbele, Eragon simţea că se angajase pentru 
totdeauna; ştia foarte bine că, înainte de luptă, nimeni nu l- 
ar fi putut sili să spună aşa ceva. Fusese însă marcat de 
faptul că văzuse atâţia oameni căzând şi murind în jurul 
său. De-acum, nu se mai lupta cu Imperiul numai în folosul 
său, ci şi pentru vardeni şi pentru toţi cei aflaţi încă sub 
jugul lui Galbatorix. Îşi închinase întreaga viaţă acestui ţel, 
oricât l-ar fi costat. Pe moment, cel mai bun lucru care-i 
rămânea de făcut era să-şi ofere ajutorul. 


Cu toate acestea, el şi Saphira riscau enorm punându-se în 
slujba Nasuadei. Sfatul nu se putea împotrivi, căci Eragon 
le promisese numai că va jura credinţă, dar nu spusese cui. 
Şi totuşi, nici el, nici Saphira nu aveau vreo garanţie că 
Nasuada urma să devină o bună conducătoare. „E mai bine 
să fii în slujba unui om nătâng şi cinstit, decât a unuia 
deştept şi mincinos”, hotări în cele din urmă Eragon. 

Pe chipul Nasuadei apăru o expresie de uimire. Ea apucă 
sabia de mâner şi o ridică - privindu-i fix lama stacojie - 
apoi atinse cu vârful său creştetul lui Eragon. 

— Jurământul tău de credinţă mă onorează, Cavalere; la 
rândul tău, responsabilităţile care-ţi revin odată cu acesta 
îţi fac o mare cinste. Ridică-te şi ia-ţi sabia; eşti, de-acum, 
vasalul meu. 

Eragon făcu întocmai, şi zise: 

— Acum, că-mi eşti stăpână, îţi pot spune deschis că sfatul 
m-a silit să promit că voi jura credinţă tuturor vardenilor, 
după numirea ta. Asta a fost singura cale prin care eu şi 
Saphira le puteam zădărnici intenţiile. 

Nasuada râse, arătându-se cu adevărat încântată. 

— Aha, văd c-aţi învăţat deja cum se joacă jocul. Ei, foarte 
bine atunci, în calitate de vasal al meu - cel mai nou, şi 
singurul, de altfel vei primi oare să-mi juri din nou credinţă, 
dar în faţa tuturor, atunci când sfatul îţi va cere să-ţi 
rosteşti făgăduiala? 

— Fireşte. 

— Bun, atunci cu sfatul am terminat. Acum vă rog sămă 
lăsaţi singură, până vine momentul. Trebuie să rânduiesc 
multe lucruri şi să mă pregătesc pentru înmormântare. Să 
nu uiţi, Eragon, că lanţul cu care ne-am unit ne strânge pe- 
amândoi; şi eu sunt răspunzătoare pentru faptele tale, aşa 
cum tu trebuie să-mi slujeşti. Nu mă face de ruşine. 

— Nici tu pe mine. 

Nasuada tăcu, îl privi drept în ochi şi adăugă, cu un glas 
ceva mai blând: 


— Condoleanţele mele, Eragon. Îmi dau bine seama că şi 
alţii au motive să jelească, nu numai eu; mi-am pierdut 
tatăl, dar şi tu ţi-ai pierdut un prieten. Murtagh îmi plăcea 
mult, şi mă întristează să-l ştiu dispărut... La revedere, 
Eragon. 

Eragon încuviinţă din cap, simțind un gust amar, şi părăsi 
încăperea, urmat de Saphira. Coridorul în care ieşiră, lung 
şi mohorât, era pustiu. El îşi puse mâinile în şolduri, dădu 
capul pe spate şi respiră adânc. Ziua de-abia începuse, dar 
era deja stors de puteri din pricina tuturor emoţiilor care-l 
cuprinseseră. 

Saphira îl înghionti cu botul şi-i spuse: „Pe aici”. Fără să-i 
mai dea vreo explicaţie, ea o apucă pe coridor, spre 
dreapta. Ghearele sale bine lustruite ţăcăneau pe podeaua 
tare, de piatră. 

Eragon se încruntă, dar porni după ea. „Unde mergem? 
întrebă el, fără să primească răspuns. Te rog, Saphira, 
spune-mi. Ea nu făcu însă decât să dea din coadă. 
Împăcându-se cu gândul că va trebui să aibă răbdare, el îi 
spuse: Situaţia noastră s-a schimbat cu totul. De-acum, nici 
de pe-o zi pe alta nu mai ştiu la ce să mă aştept - poate doar 
la jale şi la vărsare de sânge.” „Nu-i chiar aşa de rău, 
răspunse ea cu reproş. Izbânda noastră a fost cu adevărat 
măreaţă. Ar trebui s-o sărbătorim, nu să jelim.” „Trebuie să 
ţin piept atâtor absurdităţi, încât asta nu-mi mai e de nici un 
folos.” 

Saphira pufni mânioasă, scoțând pe nări o pală subţire de 
foc, care-i pârli umărul lui Eragon. El făcu un salt în spate, 
scoțând un strigăt scurt şi de-abia abţinându-se să dea glas 
unui şir de blesteme. „Hopa!”, zise Saphira, scuturând din 
cap ca să risipească fumul. 

„Atâta ştii să zici?! mai că nu mi-ai prăjit coastele!” „Nu mă 
aşteptam la asta. Tot n-am învăţat că, dacă nu am mare 
grijă, scuip foc fără să vreau. Ia gândeşte-te cum ar fi ca, de 
câte ori ridici braţul, să ţâşnească un trăsnet. Ce uşor ar fi 


LL 


să faci vreo mişcare nechibzuită şi să distrugi ceva fară să 
vrei.” „Mda, aşa.-i... îmi pare rău că m-am răstit.” 

Ea îi făcu semn cu ochiul, mişcându-şi pleoapa solzoasă cu 
un zgomot sec. 

„N-are a face. Nu încercam decât să te fac să pricepi că 
nici măcar Nasuada nu te poate sili să faci ceea ce nu vrei.” 
„Mi-am dat cuvântul de Cavaler!” „Aşa o fi, dar, dacă eu 
trebuie să-l încalc, ca să te salvez sau ca să nu te las să faci 
ceva greşit, să ştii că n-am să şovâăi. Asemenea povară o pot 
duce cu uşurinţă. Sunt legată de tine, aşa că şi onoarea mea 
depinde de jurământul pe care l-ai făcut; dar nu suntem 
totuşi o singură fiinţă, aşa că nu mă pot lăsa încătuşată. 
Dacă trebuie, te iau pe sus, iar atunci nu va mai fi vina ta 
dacă nu te supui.” „N-ar trebui să ajungem la asta. Dacă 
numai aşa vom putea face ceea ce trebuie, înseamnă că 
Nasuada şi vardenii îşi vor fi pierdut toată buna-credinţă.” 

Saphira se opri. Ajunseseră în faţa arcadei sculptate care 
dădea în biblioteca din Tronjheim. Încăperea largă şi tăcută 
părea goală, deşi ar fi putut fi pe-acolo mulţi oameni, 
ascunşi de rândurile de biblioteci, sprijinite spate în spate şi 
întretăiate de coloane. Lămpile revărsau o lumină slabă 
asupra pereţilor acoperiţi de suluri de pergament, dar şi 
asupra nişelor pentru citit, aflate în josul acestora. 

Strecurându-se printre rafturi, Saphira îl conduse pe 
Eragon către o nişă în care o găsiră pe Arya, aşezată pe un 
scaun. El se opri în loc, privind-o. Părea mai nervoasă decât 
o văzuse vreodată până atunci, deşi asta nu se vedea decât 
în încordarea cu care se mişca. Îşi luase şi sabia la 
cingătoare, spre deosebire de celelalte daţi în care o 
întâlnise, şi ţinea o mână pe mânerul acesteia. 

Eragon se aşeză şi el la masa de marmură, pe partea 
opusă ei. Saphira îşi găsi un loc la mijloc, din care îi putea 
vedea pe amândoi fară greş. 

— Ce-ai făcut? întrebă Arya, cu o neaşteptată 
încrâncenare. 

— Adică? 


Ea-şi ridică bărbia şi continuă: 

— Ce le-ai făgăduit vardenilor? „Ce-ai făcut?” 

Ultima întrebare ajunse la Eragon şi prin intermediul 
gândurilor, făcându-l să-şi dea seama că elfa nu mai avea 
mult până să-şi piardă stăpânirea de sine. Se simţi uşor 
înfricoşat. 

— Am făcut numai ce trebuia, amândoi. Nu cunosc 
tradiţiile elfilor, aşa că-mi cer iertare dacă faptele noastre 
te-au supărat. Dar n-ai de ce să te mânii. 

— Prostule, nu ştii nimic despre mine! Mi-am petrecut 
şaptezeci de ani din viaţă aici, în numele reginei mele - şi 
cincisprezece dintre ei plimbând oul Saphirei de la vardeni 
la elfi. Tot timpul m-am zbătut ca vardenii să aibă parte de 
conducători înţelepţi şi puternici, care să-i poată ţine piept 
lui Galbatorix şi să ne poată îndeplini ţelurile. Brom m-a 
ajutat şi el, încheind înţelegerea cu privire la Cavalerul care 
urma să apară - adică tu. Ajihad se angajase să vegheze ca 
tu să rămâi neatârnat, pentru ca echilibrul de forţe să nu se 
strice. lar acum dau peste tine la masă cu cei din Sfatul 
Fruntaşilor; că ai vrut-o sau nu, te-ai dat de partea lor ca să 
puneţi mâna pe Nasuada. Mi-ai zădărnicit eforturile de-o 
viaţă întreagă! „Ce-ai făcut?” 

Tulburat, Eragon îşi uită toate reţinerile. În cuvinte simple 
şi puţine, îi explică de ce căzuse de acord cu dorinţele 
sfatului şi cum încercase, împreună cu Saphira, să le 
submineze. Când termină, Arya spuse numai: 

— Aşa. 

— Aşa, îngână el. 

„Şaptezeci de ani.” Ştia că elfii trăiau enorm de mult, dar 
nu bănuise niciodată că Arya ar fi putut fi atât de în vârstă 
(şi poate chiar mai mult); ea nu părea să fi trecut cu mult de 
douăzeci. Singurul semn care i-ar fi putut atrage atenţia pe 
chipul ei lipsit de riduri erau ochii verzi ca smaraldul - 
adânci, ştiutori şi cel mai adesea foarte gravi. 

Arya se lăsă pe spate, cercetându-l din priviri. 


— Situaţia ta nu e chiar cea pe care aş fi dorit-o, dar e mai 
bună decât nădăjduiam. Nu m-am purtat aşa cum trebuia; 
şi Saphira... şi tu... înţelegeţi mai multe lucruri decât 
credeam eu. Aţi găsit o cale de mijloc, pe care elfii o vor 
încuviinţa - dar ţine minte: ne vei fi mereu dator pentru 
Saphira. Fără noi, n-ar mai exista nici un Cavaler. 

— Această datorie îmi arde ca o flacără în suflet şi în 
palmă, răspunse Eragon. Se lăsă un răgaz de tăcere, în 
care el căută cu disperare un nou subiect, dorind ca 
discuţia lor să nu mai ia sfârşit şi nădăjduind să afle mai 
multe despre ea. Ai stat atâta vreme departe de Ellesmera. 
Nu-i duci lipsa? Sau poate că trăiai în altă parte? 

— Ellesmera a fost căminul meu, şi aşa va fi mereu, zise 
ea, cu privirea aţintită undeva, dincolo de el. Nu am mai 
trăit în casa familiei mele de când am plecat să mă alătur 
vardenilor - pe-atunci, pereţii şi ferestrele erau împodobite 
de primele flori de primăvară. M-am mai întors, dar n-am 
rămas decât câteva zile - după socoteala noastră, niciuna 
dintre ele nu a însemnat mai mult decât o amintire fugară. 

Încă o dată, el îi simţi parfumul - mirosul proaspăt al 
acelor de pin, de-abia strivite. Era o mireasmă difuză, dar 
puternică; îi aţâţa simţurile şi-i împrospăta gândurile. 

— Pesemne că e greu să trăieşti printre oameni şi pitici, 
fară nimeni din neamul tău. 

Ea îşi lăsă capul pe-o parte. 

— Vorbeşti despre oameni de parcă n-ai fi de neam cu ei. 

— Poate că... începu el, apoi şovăi. Poate că sunt altceva - 
un amestec al celor două neamuri. Saphira trăieşte în mine 
la fel de mult precum şi eu trăiesc în ea. Ne împărtăşim 
totul - simţuri, sentimente, gânduri; ajungem să fim mai 
degrabă o singură fiinţă, nu două. 

Încuviinţând, Saphira îşi aplecă uşor capul, cât pe ce să 
lovească masa cu botul. 

— Şi aşa şi trebuie, încuviinţă Arya. Vă leagă un pact mai 
vechi şi mai puternic decât vă puteţi da seama. Până nu-ţi 
termini educaţia de Cavaler, nu vei putea înţelege pe deplin 


ce înseamnă asta. Dar mai întâi înmormântarea. Între timp, 
fie ca stelele să vegheze asupra ta. 

Cu aceste vorbe, ea plecă, pierzându-se în străfundurile 
întunecoase ale bibliotecii. Eragon clipi surprins. „Mi se 
năzare mie, sau toată lumea azi e tulburată? Uită-te la Arya 
- ba se supără, ba se linişteşte şi mă binecuvântează!” 
„Până ce situaţia nu revine la normal, nimeni nu poate 
rămâne netulburat.” „Normal? Ia spune-mi, ce înţelegi prin 
asta?” 

Roran. 

Roran urca pieptiş coasta dealului. 

La un moment dat, se opri şi privi soarele, mijindu-şi ochii, 
printre firele de păr care-i cădeau vâlvoi peste faţă. „Mai 
sunt cinci ore până la apus. N-o să pot sta prea mult.” 
Oftând, îşi continuă drumul pe sub un şir de ulmi, 
înconjurați, fiecare, de petice de iarbă deasă. 

Era prima dată când mergea la fermă după ziua în care el, 
Horst şi alţi şase bărbaţi din Carvahall scoseseră din casa 
distrusă şi din hambarul incendiat toate lucrurile care mai 
meritau păstrate. Trecuseră aproape cinci luni până să 
înceapă să se gândească la posibilitatea de a se-ntoarce 
acolo. 

Ajuns în vârful dealului, Roran se opri şi-şi încrucişa 
braţele pe piept. În faţa lui se aflau ruinele căminului 
copilăriei sale. Un colţ al casei rămăsese încă în picioare - 
sfărâmat şi murdar de funingine - dar tot restul se făcuse 
una cu pământul şi era deja acoperit de iarbă şi buruieni. 
Din hambar nu se mai vedea nici o urmă. Cele câteva petice 
de pământ pe care izbuteau în fiecare an să le cultive erau 
acum acoperite cu păpădii, muştar sălbatic şi iarăşi iarbă. 
Ici-colo se vedea câte o sfeclă sau un nap care izbutise să 
reziste, dar atâta tot. Imediat în spatele fermei, un pâlc des 
de copaci ascundea albia râului Anora. 

Roran îşi strânse pumnii, simţindu-şi fălcile cum se 
încleştează dureros din pricina mâniei şi a jalei pe care 
încerca să le stăpânească. Rămase nemişcat în loc mai 


multă vreme, cutremurându-se ori de câte ori îi venea în 
minte vreo amintire plăcută. Locul acesta fusese pentru el 
viaţa însăşi, şi poate şi mai mult. Fusese trecutul... dar şi 
viitorul său. Odinioară, tatăl lui, Garrow, îi spusese: 
„Pământul este ceva special. Îngrijeşte-l şi va avea şi el grijă 
de tine. E ceva rar şi nepreţuit”. lar Roran plănuise să 
urmeze întocmai aceste cuvinte, până în clipa în care lumea 
sa se prăbuşise din pricina unei veşti pe care i-o şoptise 
Baldor. 

Cu un geamăt, el se întoarse şi o porni cu paşi mari spre 
drum, simțind încă în suflet tulburarea care-l cuprinsese în 
acel moment din trecut. Toţi oamenii pe care-i iubea îi 
fuseseră răpiți într-o singură clipă, iar asta fusese pentru el 
o cumpănă care-l transformase într-un fel din care nu-şi mai 
putea reveni vreodată. 1 se strecurase în fiecare amănunt 
din purtare şi din înfăţişare. 

De asemenea, îl silise pe Roran să gândească mai mult 
decât o făcuse vreodată. S-ar fi zis că, până atunci, mintea îi 
fusese strânsă în nişte chingi care plesniseră dintr-odată, 
permițându-i să cântărească gânduri care mai înainte i s-ar 
fi părut de neconceput - de exemplu, gândul că era posibil 
să nu mai devină, până la urmă, fermier sau că dreptatea - 
cea mai puternică efigie din vechile poeme şi legende - nu 
avea prea multă importanţă în lumea reală. Din când în 
când, astfel de gânduri i se adunau în minte în număr atât 
de mare, încât de-abia se mai putea ridica din pat 
dimineaţa, simțindu-se tras în jos sub povara lor. 

Ajungând la drum, el o apucă spre miazănoapte, 
străbătând valea Palancar, şi îndreptându-se spre 
Carvahall. Munţii plini de creste aflaţi de ambele părţi ale 
drumului erau încărcaţi de zăpadă, în ciuda primelor semne 
de primăvară care se întinseseră peste pământul din vale, 
în săptămânile din urmă. Deasupra lui, un nor cenuşiu, 
singuratic, plutea înspre munţi. 

Roran îşi trecu o mână peste bărbie, pipăindu-şi resturile 
ţepoase de barbă. „Eragon e de vină pentru toate astea - 


din cauza curiozităţii lui blestemate; el a adus piatra din 
Şiră.” Aceasta era concluzia la care ajunsese, după mai 
multe săptămâni de cugetare. Ascultase poveştile tuturor. O 
pusese pe Gertrude, vindecătoarea din sat, să-i citească de 
câteva ori, cu voce tare, scrisoarea pe care i-o lăsase Brom. 
Şi nu exista nici o altă explicaţie. „Pesemne că piatra aia, ce- 
o mai fi fost şi ea, i-a atras pe străini.” Numai pentru acest 
motiv el punea moartea lui Garrow în seama lui Eragon, 
deşi fără să i-o reproşeze cu adevărat; ştia că Eragon nu 
urmărise să facă vreun rău. Nu, ceea ce-l înfuria cel mai 
mult era faptul că Eragon îl lăsase pe Garrow neîngropat, 
fugise din valea Palancar, fără să-i pese de răspunderile pe 
care le avea, şi se pierduse în lume împreună cu bătrânul 
povestitor, pornind în cine ştie ce călătorie nechibzuită. 
„Cum de i-o fi păsat aşa puţin lui Eragon de cei pe care-i 
lăsa în urma lui? O fi plecat pentru că se simţea vinovat? 
Înfricoşat? Oare Brom l-o fi amăgit cu ceva poveşti 
aventuroase? Dar de ce să plece urechea la astfel de 
poveşti, într-un moment ca acela?... Nici nu ştiu dacă acum 
mai trăieşte sau a şi murit.” 

Roran se încruntă şi-şi scutură umerii, încercând să-şi 
limpezească gândurile. „Scrisoarea lui Brom... Ce să zic!” 
Era cea mai caraghioasă înşiruire de insinuări şi 
recomandări misterioase şi de rău augur pe care o auzise 
vreodată, în viaţa lui. Singurul lucru limpede era că trebuia 
să se ferească de străini - ori asta era, pentru oricine, un 
lucru de bun-simţ. „Era nebun moşul”, hotări el. 

Surprinzând cu coada ochiului o umbră de mişcare, Roran 
se întoarse şi văzu doisprezece cerbi - printre care un 
mascul tânăr cu coarne încă moi şi catifelate - pierzându-se 
în fugă printre copaci. Îşi întipări bine în minte locul, 
asigurându-se că-l poate găsi şi a doua zi. Se mândrea cu 
faptul că putea vâna, astfel încât să-şi poată duce traiul în 
casa lui Horst, deşi nu fusese niciodată la fel de înzestrat ca 
Eragon. 


Apucând-o din nou la drum, continuă să-şi pună ordine în 
gânduri. După moartea lui Garrow, el renunţase la slujba de 
la moara lui Dempton din Therinsford şi se întorsese în 
Carvahall. Horst se învoise să-l găzduiască şi, în 
următoarele luni, îi dăduse şi de lucru la fierărie. Jalea îl 
făcuse pe Roran să-şi amâne deciziile cu privire la viitor; 
numai cu două zile înainte se hotărâse, în cele din urmă, 
asupra unei căi de urmat. 

Dorea s-o ia de soţie pe Katrina, fiica măcelarului. De-asta 
şi plecase la Therinsford, ca să câştige banii cu care să-şi 
poată începe viaţa împreună fară probleme. Acum însă, fară 
fermă, fară adăpost, fară mijloacele cu care s-o întreţină, 
nu-i putea cere Katrinei mâna cu conştiinţa împăcată. 
Mândria lui de bărbat nu-i dădea voie. De altfel, el nu 
credea nici că Sloan, tatăl fetei, ar fi îngăduit un peţitor atât 
de prăpădit. Chiar să se fi aflat într-o situaţie mult mai 
bună, Roran tot s-ar fi aşteptat să aibă dificultăţi în a-l 
convinge pe Sloan să i-o dea pe Katrina - ei doi nu se 
înţeleseseră niciodată prea bine. Iar s-o ia de soţie fară 
consimţământul tatălui ei - asta era cu neputinţă; ar fi 
însemnat să-i distrugă familia, să mânie tot satul, 
încălcându-i tradiţiile şi, aproape sigur, să facă din Sloan un 
duşman pentru totdeauna. 

Cântărindu-şi situaţia, el ajunsese la concluzia că nu-i 
rămânea decât să-şi clădească ferma la loc, chiar dacă asta 
ar fi însemnat să zidească de unul singur casa şi hambarul. 
Era greu de făcut, de vreme ce nu avea nimic de la care să 
pornească, dar, odată ce-şi asigura traiul, putea să meargă 
să-i vorbească lui Sloan fară nici un motiv de ruşine. „Dar 
asta nu se poate mai devreme de primăvara viitoare”, se 
gândi Roran, posomorât. 

Ştia însă că sigur Katrina îl va aştepta - cel puţin o vreme. 

Îşi continuă drumul într-un ritm susţinut şi ajunse în sat la 
căderea serii. Printre cele câteva clădiri înghesuite laolaltă, 
rufele atârnau la uscat pe frânghii întinse de la o fereastră 
la alta. Bărbaţii se îndreptau spre casele lor, părăsind 


câmpurile dimprejur, deja pline de grâul pentru iarnă. 
Dincolo de sat, măreaţa cascadă Igualda sclipea în lumina 
amurgului, prăvălindu-se din Şiră în râul Anora. Priveliştea 
atât de firească şi de familiară îi încălzi sufletul lui Roran. 
Să vezi că toate lucrurile se află la locul lor, neatinse, era 
cel mai încurajator lucru din lume. 

leşind de pe drum, el se îndreptă spre ridicătura de 
pământ pe care se afla casa lui Horst, cu ferestrele 
îndreptate spre munţii Şirei. Uşa era deja deschisă. Roran 
intră repede şi se duse în bucătărie, de unde se auzea 
zgomot de voci. 

Înăuntru se afla Horst, care stătea sprijinit de masa cea 
mare, împinsă într-unul din colţurile încăperii, cu mânecile 
suflecate până la coate. Lângă el era Elain, soţia sa, 
însărcinată în aproape cinci luni, care zâmbea, liniştită şi 
mulţumită. În faţa lor erau Albriech şi Baldor, cei doi băieţi. 

Intrând, Roran îl auzi pe Albriech zicând: 

— Şi eu nici măcar nu plecasem încă de la fierărie. Thane 
se jură că m-a văzut, numai că atunci eram în cealaltă parte 
a satului. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Roran, lăsându-şi desaga jos. 
Elain şi Horst schimbară o privire. 

— Ia, hai să-ţi dau de mâncare, îi spuse ea; îi aşeză în faţă 
o bucată de pâine şi un castron cu tocană rece, apoi îl privi 
în ochi, de parcă ar fi căutat în ei ceva anume. Cum a fost? 

Roran ridică din umeri. 

— Lemnul este fie ars, fie putrezit - nu se mai poate folosi 
nimic din el. Fântâna a scăpat neatinsă - lucru bun, zic eu. 
Va trebui să tai cât mai repede lemnele pentru casă, dacă 
vreau să am un acoperiş deasupra capului până la semănat. 
Acuma spuneţi-mi ce s-a-ntâmplat. 

— Ce să-ţi zic! exclamă Horst. A fost o ditamai cearta. Lui 
Thane îi lipseşte o coasă şi crede că i-a luat-o Albriech. 

— Pesemne că a scăpat-o în iarbă şi a uitat unde-a lăsat-o, 
pufni Albriech. 


— Pesemne, încuviinţă Horst, zâmbind. Roran muşcă din 
pâine. 

— N-are nici un sens să dea vina pe tine. Dacă-ţi trebuia o 
coasă, puteai să ţi-o meştereşti singur. 

— Ştiu, zise Albriech, aşezându-se, numai că, în loc să-şi 
caute unealta, 'Thane a început să zbiere cum că a văzut pe 
cineva care pleca de pe ogorul lui, cineva care aducea cu 
mine la înfăţişare... şi cum eu nu semăn cu nimeni de prin 
sat, hoţul coasei nu puteam fi decât eu. 

Ceea ce spusese tânărul despre el însuşi era perfect 
adevărat. Albriech moştenise statura de la tatăl său şi părul 
blond, de culoarea mierii, de la Elain, şi era o raritate 
printre locuitorii din Carvahall care aveau, cel mai adesea, 
părul şaten. Spre deosebire de el, Baldor era mai slab şi 
brunet. 

— O s-o găsească, precis, zise liniştit Baldor. N-ai de ce să 
te superi atâta. 

— 'Ţie ţi-e uşor să vorbeşti. 

După ce-şi termină pâinea şi se apucă de tocană, Roran îl 
întrebă pe Horst: 

— Ai vreo treabă pentru mine mâine? 

— Nu, nimic special. Eu o să mă ocup de căruţa lui 
Quimby. Nenorocitul de coviltir tot strâmb stă. 

Mulţumit, Roran încuviinţă din cap. 

— Bun. Atunci mâine mă duc la vânătoare. Sunt câţiva 
cerbi în josul văii care nu par prea slăbănogi. Măcar nu li se 
vedeau coastele. 

Baldor se înveseli dintr-odată. 

— Nu ţi-ar prinde bine un însoțitor? 

— Ba da, fireşte. Plecăm odată cu zorii. 

După ce termină de mâncat, Roran se spălă bine pe faţă şi 
pe mâini şi ieşi la o plimbare, pentru a-şi limpezi gândurile. 
Mergând alene, se îndreptă spre mijlocul satului. 

Pe la jumătatea drumului, atenţia îi fu atrasă de o discuţie 
însufleţită care se auzea din faţa hanului Şapte Roţi. Curios, 
se îndreptă într-acolo şi ajunse la han, unde dădu cu ochii 


de o privelişte neobişnuită. Un bărbat de vârstă mijlocie, 
îmbrăcat cu o haină peticită de piele, şedea în pridvor. 
Lângă el se afla o desagă pe care se vedea brodată o 
capcană de oţel, însemnul vânătorilor de blănuri şi piei. 
Sătenii, în număr destul de mare, ascultau ce spunea 
însoţindu-şi vorbele cu gesturi largi. 

— Şi când am ajuns în Therinsford m-am dus la unul Neil. 
Un om bun, de ispravă. Primăvara şi vara muncesc şi eu pe 
ogoarele lui. 

Roran încuviinţă. Vânătorii de blănuri îşi petreceau iarna 
pierduţi prin munţi şi se întorceau primăvara să-şi vândă 
prada unor pielari, ca Gedric, iar apoi să-şi găsească de 
lucru, cel mai adesea pe ogoare. Carvahall era una dintre 
aşezările aflate cel mai la miazănoapte în munţii Şirei, aşa 
că pe-acolo treceau mulţi dintre aceşti vânători. Tocmai de 
aceea în sat se găseau şi un han, o fierărie şi o pielărie. 

— După o duşcă, două de bere - ca să-mi ung beregata, 
pricepeţi voi, după ce juma' de an n-am rostit nici o 
vorbuliţă, decât poate să fi blestemat lumea asta şi toate din 
ea când îmi pierdeam câte-o capcană pentru urşi - mă duc 
deci la Neil, cu barba încă albă de spumă, şi începem să 
povestim. Şi, în timp ce ne făceam socotelile, îl întreb aşa, 
din vorbă în vorbă, ce se mai aude cu Imperiul şi cu regele - 
vedea-l-aş mâncat de cangrenă şi de bube. S-a mai născut 
cineva important, a mai murit cineva, a mai fost cineva 
alungat? Şi, ce să vezi? Neil al meu se apleacă spre mine, 
cu o mutră foarte serioasă, şi-ncepe să-mi spună că vin tot 
felul de veşti, din Dras-Leona şi Gil'ead, despre întâmplări 
ciudate cam peste tot prin Alagaesia. Urgalii au dispărut de 
tot din ţinuturile civilizate şi... ducă-se, numai că nimeni nu 
ştie pe unde sau de ce au plecat. Negoţul din Imperiu a 
ajuns la juma' din cât era, din pricina tâlhăriilor şi a 
atacurilor şi, din câte am auzit, nu-i vorba de nişte tâlhari 
de doi bani, căci asalturile lor se întind mult prea departe şi 
sunt foarte bine puse la punct. Nu fură nimic, doar ard şi 
pustiesc. Şi nu-i asta totul, nu, frăţâne, nici pe departe. 


Vânătorul clătină din cap şi mai trase un gât din ploscă, apoi 
continuă: Se zvoneşte că a apărut şi o Umbră care bântuie 
prin ţinuturile de la miazănoapte. A fost văzută pe la 
marginea codrilor Du Weldenvarden şi pe lângă Gil'ead. Se 
zice că are dinţii ascuţiţi ca briciul, ochii roşii ca vinul şi 
părul tot roşu, ca sângele. Şi mai rău, se pare că şi pe 
regele nostru, scumpul şi nebunul de el, l-a muşcat ceva de 
nas. Acu' cinci zile a trecut prin Therinsford un bufon venit 
din miazăzi, care mergea de unul singur la Ceunon, şi mi-a 
zis că a văzut trupe de soldaţi mărşăluind şi adunându-se; 
numai că nu pricepea de ce, adăugă el, ridicând din umeri. 
Cum mi-a zis mie tătâne-meu pe când eram copil de ţâţă, nu 
iese fum fară foc. Poate că-i din pricina vardenilor. l-au 
făcut ei multe necazuri, de-a lungul anilor, lui moş Oase- 
Tari. Sau poate că Galbatorix s-a hotărât în sfârşit să nu mai 
rabde nesupunerea din Surda. Măcar ştie unde s-o 
găsească, în timp ce pe răzvrătiți - nu. O să strivească 
Surda ca un urs care calcă pe-o furnică, ascultaţi-mă pe 
mine. 

Roran închise ochii, în timp ce în jurul său o mare de 
întrebări se revărsa asupra vânătorului. Nu-i prea venea să 
creadă poveştile despre Umbră - aduceau cu basmele 
născocite de vreun pădurar beţiv - dar restul părea 
îndeajuns de rău ca să fie şi adevărat. „Surda...” în 
Carvahall nu ajungeau prea multe veşti despre ţara aceea 
îndepărtată, dar Roran ştia totuşi că, deşi Surda trăia 
aparent în pace cu Imperiul, locuitorii de-acolo se temeau 
mereu ca vecinul lor de la miazănoapte, mai puternic, să 
nu-i cotropească. Se spunea că, tocmai din acest motiv, 
regele lor, Orrin, îi sprijinea pe vardeni. 

Dacă vânătorul avea dreptate în ceea ce-l privea pe 
Galbatorix, asta putea însemna că-i păştea un război odios, 
însoţit de greutăţile izvorâte din mărirea birurilor şi din 
recrutările cu de-a sila. „Aş prefera să trăiesc într-o epocă 
fară fapte măreţe. Tulburările astea fac traiul nostru, şi-aşa 
chinuit, să devină aproape cu neputinţă de dus.” 


— Şi, mai mult, se tot vorbeşte despre... vânătorul se opri 
şi, luându-şi o expresie ştiutoare şi misterioasă, îşi atinse 
nasul cu arătătorul... Despre un nou Cavaler apărut în 
Alagaesia. 

Cu aceste vorbe, el izbucni într-un râs sănătos, legănându- 
se pe pridvor şi lovindu-şi stomacul cu palmele. Roran 
începu şi el să râdă. O dată la câţiva ani mai apărea câte o 
poveste despre vreun Cavaler. Primele daţi, asemenea 
poveşti izbutiseră să-i trezească un oarecare interes, dar 
învățase curând să nu se încreadă în ele, căci nu duceau 
nicăieri. Asemenea zvonuri erau doar expresia năzuinţelor 
ascunse ale celor care-şi doreau un viitor mai puţin 
înnegurat. 

Era pe punctul să plece, când o văzu pe Katrina care 
stătea la colţul hanului, îmbrăcată într-o rochie lungă de 
postav, împodobită cu panglici verzi. Îl privea la fel de fix 
cum o privea şi el. Apropiindu-se, o atinse pe umăr, şi 
plecară împreună. 

Merseră până la ieşirea din Carvahall şi rămaseră acolo, 
cu ochii la stele. Cerul strălucea puternic, luminat de miile 
de flăcări. Deasupra lor, arcuindu-se dinspre miazănoapte 
spre miazăzi, se întindea dunga lăptoasă şi sclipitoare care 
lega orizonturile, ca praful de diamant presărat dintr-un 
vas. 

Fata îşi lăsă capul pe umărul lui Roran, fără să-l privească, 
şi-l întrebă: 

— Cum ţi-a mers azi? 

— M-am dus până acasă, răspunse el, simţind-o cum se 
încordează. 

— Cum a fost? 

— Groaznic. 

Cuvintele îi rămaseră în gât, aşa că tăcu, ţinând-o strâns în 
braţe. Mireasma părului ei arămiu, care-i mângâia obrazul, 
era ca o licoare din vin amestecat cu mirodenii şi parfumuri. 
I se strecura adânc în trup, dându-i o senzaţie de căldură şi 
linişte. 


— Casa, hambarul, ogoarele sunt toate căzute în 
paragină... Dacă n-aş fi ştiut unde să le caut, nici nu le-aş fi 
văzut. 

În cele din urmă, ea se întoarse cu faţa spre el; stelele i se 
reflectau în ochi, iar pe chip i se putea citi tristeţea. 

— Vai, Roran. 

Îl sărută, atingându-i o clipă buzele cu buzele ei. 

— Ai pierdut atât de mult, şi totuşi eşti la fel de tare ca 
înainte. Ai de gând să te întorci la fermă? 

— Da. Asta-i tot ce ştiu să fac. 

— Şi cu mine ce se-ntâmplă? 

EI şovăi. Din clipa în care începuse s-o curteze, între ei 
existase un pact nerostit - se vor căsători. Nu fusese nevoie 
să-şi discute intenţiile; era limpede. Întrebarea ei îl 
neliniştea. | se părea şi necuviincios să abordeze problema 
într-un fel aşa de deschis, mai ales când el nu se simţea 
pregătit să-i facă propunerea. El - nu ea - trebuia să facă 
primul pas, vorbind întâi cu Sloan şi doar după aceea cu 
Katrina. Totuşi, ţinând cont că ea dăduse glas neliniştii, 
trebuia să-i răspundă. 

— Katrina... nu pot merge la tatăl tău să-i vorbesc, aşa 
cum voiam. Mi-ar râde în faţă, şi pe bună dreptate. Trebuie 
să mai aşteptăm. După ce fac rost de un loc în care să 
putem trăi şi-mi adun prima recoltă, atunci va trebui să mă 
asculte. 

Ea îşi întoarse din nou privirea către cer şi şopti ceva, cu 
un glas atât de slab încât el nu izbuti s-o audă. 

— Poftim? 

— Te-am întrebat dacă ţi-e frică de tata. 

— Fireşte că nu! Doar că... 

— Atunci trebuie să-i vorbeşti chiar mâine şi să fixezi 
logodna. Fă-l să înţeleagă că, deşi acum nu ai nimic, o să-mi 
poţi oferi o casă bună şi vei fi ginerele pe care şi-l doreşte şi 
cu care să se mândrească. N-avem nici un motiv să ne 
pierdem vremea departe unul de celălalt. Ne iubim. 


— Nu pot să fac asta, răspunse el, cu disperare în glas, 
dorind s-o facă să priceapă. Nu pot avea grijă de tine, nu 
pot să... 

— Chiar nu pricepi? strigă ea, îndepărtându-se la un pas 
de el şi vorbindu-i cu încordare. Te iubesc, Roran, şi vreau 
să-ţi fiu alături, dar tata are alte gânduri cu mine. Există şi 
alţi bărbaţi, pe care el îi consideră mult mai potriviţi decât 
tine şi, cu cât şovăi mai mult, cu atât elmă sileşte să 
primesc să mă mărit cu cineva care-i este pe plac. Se teme 
să nu rămân fată bătrână, şi mă tem şi eu de acelaşi lucru. 
În Carvahall nu am prea mult timp şi nici de unde alege... 
Dacă voi fi silită să-l iau pe altul, am s-o fac. 

Katrina îl privea cu lacrimi în ochi, adânc şi scrutător; o 
vreme rămase aşa, aşteptându-i răspunsul, apoi îşi sumeţi 
poalele rochiei şi o luă la fugă îndărăt, înspre sat. Roran 
rămase pe loc, împietrit de uimire. Dispariţia ei era la fel de 
dureroasă ca pierderea fermei lumea se răcise dintr-odată, 
devenindu-i duşmană. Se simţea sfâşiat. 

După mai multe ceasuri, izbuti în sfârşit să se întoarcă la 
Horst şi să se bage în pat. 

Vânătorul devine vânat. 

Cu pământul scrâşnindu-i sub picioare, Roran deschidea 
drumul prin valea răcoroasă şi scăldată în lumina palidă a 
zorilor unei zile mohorâte. Baldor venea pe urmele lui, 
ţinându-se aproape; amândoi îşi luaseră arcurile, deja 
încordate. Nu vorbeau între ei, ci cercetau împrejurimile, 
căutând semne ale trecerii cerbilor. 

— Uite, zise Baldor cu voce scăzută, arătând o urmă care 
ducea spre un desiş aflat pe malul râului. 

Roran încuviinţă şi se îndreptă spre urma care părea să fie 
veche de o zi; văzând că nu era rost să găsească vreun cerb 
prin apropiere, el se încumetă să vorbească: 

— Pot să-ţi cer sfatul, Baldor? Mi se pare că te pricepi să 
judeci oamenii. 

— Fireşte. Ce s-a-ntâmplat? 

O lungă perioadă nu se auzi decât zgomotul paşilor lor. 


— Sloan vrea s-o mărite pe Katrina, dar nu cu mine. Cu 
fiecare zi, cresc şansele ca el să aranjeze o logodnă care să- 
i fie pe plac. 

— Şi Katrina ce spune? Roran ridică din umeri. 

— E tatăl ei, la urma urmei. Nu are cum să-l înfrunte, atâta 
vreme cât nu s-a prezentat bărbatul pe care ea să-l vrea cu 
adevărat. 

— Adică tu. 

— Da. 

— Şi de-asta ai venit pe-aici aşa devreme, îi răspunse 
Baldor - ca o afirmaţie, nu o întrebare. 

De fapt, Roran nu izbutise să doarmă deloc, din pricina 
îngrijorării, îşi petrecuse întreaga noapte cu gândul la 
Katrina, încercând să găsească o cale de ieşire din 
încurcătură. 

— N-aş putea îndura s-o pierd. Dar nu cred că Sloan ne va 
da binecuvântarea, ţinând cont de situaţia mea şi de toate 
cele. 

— Nu, nici eu nu cred, încuviinţă Baldor, privindu-l cu 
coada ochiului. Şi totuşi ce sfat voiai să-ţi dau eu? 

Roran pufni în râs. 

— Ce-aş putea să fac ca să-l conving pe Sloan? Cum să 
rezolv problema fară să isc între noi o duşmănie 
sângeroasă? întrebă el, ridicându-şi braţele. Ce să fac? 

— Nu-ţi vine nici o idee? 

— Ba da, dar niciuna prea plăcută. M-am gândit că noi doi, 
eu şi Katrina, am putea pur şi simplu să anunţăm că ne-am 
logodit - nu că am fi făcut-o, încă - şi să nici nu ne mai 
gândim la urmări. Atunci Sloan ar fi silit să cadă de acord. 

Baldor căzu pe gânduri, apoi zise, alegându-şi cuvintele cu 
multă grijă: 

— Aşa o fi, numai că asta ar isca foarte multă supărare în 
Carvahall. Puţini sunt cei care ar încuviinţa fapta voastră. 
N-ar fi înţelept nici s-o sileşti pe Katrina să aleagă între tine 
şi familia ei; s-ar putea să te ţină de rău mai târziu. 

— Ştiu, dar ce altceva pot face? 


— Înainte să iei o măsură aşa de serioasă, te-aş sfătui să 
încerci să-l câştigi pe Sloan de partea ta. Cine ştie, poate că 
până la urmă vei izbuti, dacă-l faci să priceapă limpede că 
nimeni altcineva nu va dori s-o ia de soţie pe Katrina fară 
voia ei. Mai ales că vei fi şi tu prin preajmă, s-o ispiteşti să-şi 
înşele bărbatul. 

Roran se încruntă, lăsându-şi privirile în pământ. Baldor 
scoase un hohot de râs. 

— Dacă nu izbuteşti, atunci, ce să zic, poţi merge înainte 
cu încredere, ştiind că într-adevăr nu ţi-a mai rămas altă 
cale. Atunci lumea nu va mai fi aşa de înclinată să dea vina 
pe tine, şi va spune că Sloan şi-a făcut-o cu mâna lui, din 
pricina încăpăţânării. 

— Niciuna din căi nu e uşoară. 

— Ştiai asta de la-nceput, zise Baldor, posomorându-se din 
nou. Fără îndoială că, dacă-l provoci pe Sloan, o să-ţi auzi 
vorbe grele, dar până la urmă totul se va aranja - şi vei 
putea să te împaci cu situaţia, chiar dacă n-o să-ţi vină prea 
uşor. În afară de Sloan, singurii oameni pe care ai să-i 
superi cu adevărat sunt moraliştii de felul lui Quimby cu 
toate că eu, unul, nu pricep cum poate Quimby să fabrice 
băuturi aşa tari, când el însuşi este aspru şi înăcrit. 

Roran încuviinţă; înţelegea foarte bine. În Carvahall, astfel 
de supărări puteau ţine o veşnicie. 

— Mă bucur că am putut vorbi despre asta. A fost... 

Se opri din vorbă, amintindu-şi de toate discuţiile pe care 
le purtase cu Eragon. Ei doi fuseseră cu adevărat ca fraţii, 
deşi nu aveau acelaşi sânge - aşa-i spusese odată Eragon. 
Era o mare uşurare să ştii că exista cineva care să te- 
asculte, în orice clipă şi în orice împrejurare. Şi că omul 
acela te va sprijini mereu, oricât l-ar costa. 

Lipsa unei asemenea legături îl făcea pe Roran să se simtă 
gol pe dinăuntru. 

Baldor nu-l sili să-şi termine vorba, ci se opri în loc să 
tragă un gât din plosca plină cu apă. Roran mai făcu câţiva 
paşi, apoi se opri şi el, simțind un miros neobişnuit. Era 


mirosul greu de carne uscată şi de foc făcut din crengi de 
pin. „Cine să mai fie pe aici în afară de noi?” Trăgând adânc 
aer în piept, el făcu un ocol, încercând să descopere de 
unde venea fumul. Din josul drumului veni o pală slabă de 
vânt, care ducea cu ea o adiere încinsă şi miros de fum. 
Mireasma mâncării era îndeajuns de puternică pentru a-l 
face să-i lase gura apă. 

Îi făcu semn lui Baldor, care veni repede lângă el. 

— Simţi mirosul? 

Baldor făcu semn că da. Împreună, se întoarseră la drum 
şi o apucară spre miazăzi. Nu cu mult mai departe, drumul 
ocolea un desiş de plopi dincolo de care nu-l mai puteau 
vedea. Apropiindu-se de cot, auziră voci care se înălţau şi 
coborau, înăbuşite de ceața deasă care acoperea valea. 

La marginea desişului, Roran se opri. Era o prostie să 
apari dintr-odată în preajma unor oameni care ar fi putut fi, 
şi ei, plecaţi la vânătoare. Totuşi, ceva îl îngrijora. Poate 
numărul glasurilor păreau să fie mai mulţi decât membrii 
oricărei familii din vale. Din instinct, el ieşi de pe drum şi se 
strecură prin iarba înaltă care înconjura desişul. 

— Ce faci? şopti Baldor. 

Roran îşi duse un deget la buze şi continuă să se strecoare 
pe lângă drum, încercând să păşească neauzit. După ce 
dădură colţul, rămase împietrit în loc. 

Ochii îi căzuseră pe o tabără de soldaţi, care se opriseră 
pe pajiştea de la marginea drumului. O grămadă formată 
din treizeci de coifuri scânteia în lumina slabă a zorilor, în 
timp ce stăpânii acestora hăpăiau carnea friptă şi fierturile 
care se încălzeau deasupra mai multor vetre. Bărbaţii 
aveau hainele pătate de noroi, de pe urma călătoriei, dar pe 
tunicile lor roşii se mai putea încă desluşi însemnul lui 
Galbatorix - o flacără care se răsucea, înconjurată de o 
margine aurită. Pe sub tunici, soldaţii purtau apărători din 
piele, întărite cu câte un rând de zale pătrate, cămăşi tot 
din zale pe dedesubt, iar apoi nişte veşminte bine căptuşite. 
Cei mai mulţi dintre ei erau înarmaţi cu săbii late, dar erau 


şi vreo şase arcaşi şi alţi şase care aveau halebarde, lungi şi 
fioroase. 

Iar în mijlocul lor, aşezate într-o poziţie ghemuită, se aflau 
două siluete întunecate pe care Roran le recunoscu din 
numeroasele descrieri ale sătenilor, pe care le auzise de la 
întoarcerea sa din Therinsford: străinii care-i distruseseră 
ferma. Sângele îi îngheţă în vine. „Sunt slujitori de-ai 
Imperiului.” Se pregătea să înainteze, căutând deja o 
săgeată cu mâna, când Baldor îl apucă de surtuc şi-l trase la 
pământ. 

— Stai. Dacă o faci, ne omori pe amândoi. Roran îl privi 
urât şi-i spuse răstit: 

— Sunt ei... sunt cei doi ticăloşi... S-au întors! adăugă, 
apoi se opri, observând că-i tremurau mâinile. 

— Roran, şopti Baldor cu multă fermitate, nu poţi face 
nimic. Sunt în slujba regelui, nu vezi? Chiar dacă reuşeşti să 
scapi de-aici, vei ajunge un proscris care să nu se poată 
adăposti nicăieri şi vei aduce numai necazuri în Carvahall. 

— Oare ce mai vor? Ce-ar mai putea să vrea? „Regele. De 
ce a poruncit Galbatorix ca tatăl meu să fie torturat?” 

— Dacă de la Garrow n-au putut obţine ce voiau, iar 
Eragon a fugit cu Brom, pesemne că după tine vin, zise 
Baldor, apoi se opri o clipă, pentru ca vorbele sale să-şi 
poată atinge ţinta. Trebuie să ne-ntoarcem şi să-i prevenim 
pe săteni. Apoi tu trebuie să te ascunzi. Vezi că numai 
străinii au cai, soldaţii nu. Dacă o luăm la fugă, putem 
ajunge înaintea lor. 

Roran se holba printre crengile unui tufiş la soldaţii care 
nici nu ştiau că el era acolo. Inima îi bătea puternic, cerând 
răzbunare, îndemnându-l să atace şi să se lupte, să-i vadă 
pe cei doi aducători ai nenorocirii străpunşi cu săgețile şi să 
facă dreptate pe loc. Şi dacă murea şi el nu mai avea nici o 
importanţă, atâta vreme cât îşi putea răscumpăra toată 
durerea şi jalea printr-o singură clipă funestă. Nu trebuia 
decât să iasă din ascunzătoare. Restul venea de la sine. 

Nu trebuia decât să facă un pas. 


Înăbuşindu-şi un suspin, el îşi strânse pumnul şi îşi plecă 
fruntea. „Nu pot s-o părăsesc pe Katrina.” Rămase împietrit 
în loc - închizând ochii bine - apoi, cu o încetineală 
dureroasă, se sili să dea înapoi. 

— Să mergem acasă, atunci. 

Fără să-l mai aştepte pe Baldor, se strecură printre copaci 
cât putea de repede. După ce se îndepărtă de tabără, se 
năpusti spre drum şi o luă la fugă pe pământul bătătorit, 
adunându-şi toată energia pe care i-o dădeau neputinţa, 
mânia şi chiar teama şi transformând-o în iuţeală. 

Baldor se chinuia să-l ajungă, câştigând teren pe 
porțiunile de drum drept. Roran încetini, până ce ajunse la 
un ritm mai firesc şi, după ce veni lângă el, îi spuse: 

— Eu mă duc să vorbesc cu Horst, tu du-le vestea 
celorlalţi. Baldor încuviinţă şi îşi continuară fuga. După ceva 
timp, se opriră puţin ca să bea apă şi să se odihnească. 
Odată ce respiraţia le reveni la normal, o porniră din nou, 
printre deluşoarele care străjuiau intrarea în sat. Pământul 
accidentat îi încetinea destul de mult, dar, chiar şi aşa, 
ajunseră îndeajuns de repede. 

Roran se îndreptă de îndată spre fierărie, în timp ce 
Baldor o apuca spre centru. În timp ce alerga printre case, 
prin mintea lui Roran trecea un vârtej de gânduri; se tot 
întreba cum ar fi putut izbuti să scape din ghearele celor 
doi sau să-i omoare fără să rişte duşmănia Imperiului. 

Dădu buzna în fierărie, găsindu-l pe Horst ocupat cu 
coviltirul căruţei lui Quimby şi cântând: 

„„. Hei ho! 

Şi ce zgomot şi ce clinchet! 

Zăngăne fierul, fierul străvechiul. 

E osul pământului; lovind şi cântându-i. 

Se-nmoaie fierul străvechiul. 

Văzându-l pe Roran, se opri cu barosul ridicat deasupra 
capului. 

— Ce-i, flăcău? A păţit Baldor ceva? 


Roran făcu semn că nu şi se aplecă de şale, trăgându-şi cu 
greutate respiraţia. În reprize scurte, îi povesti fierarului 
tot ce văzuse şi posibilele urmări, lucrul cel mai important 
fiind că devenise de-acum limpede că străinii cei doi erau în 
slujba Imperiului. 

Horst îşi trecu degetele prin barbă. 

— Trebuie să pleci din Carvahall. Ia ceva mâncare de- 
acasă şi iapa mea - e la Ivor, mi-a cerut-o ca să scoată 
buturugi cu ea - şi du-te înspre dealuri. După ce aflăm ce 
vor soldaţii, o să-l trimit pe Albriech sau pe Baldor cu veşti. 

— Şi ce le spui dacă-ntreabă de mine? 

— Că ai plecat la vânătoare şi că nu ştim când te-ntorci. E 
aproape adevărat, şi mă cam îndoiesc că o să rişte să o ia 
după tine prin pădure, de teamă să nu te piardă. Asta dacă 
într-adevăr după tine au venit. 

Roran încuviinţă, se întoarse şi alergă spre casa lui Horst. 
Luă şaua şi desagii atârnaţi pe un perete, făcu iute o boccea 
din mai multe pături şi vâri în ea câţiva napi, sfecle, carne 
uscată şi o pâine, înşfacă şi un vas de aramă şi se năpusti 
afară, oprindu-se doar cât să-i explice lui Elain ce se 
petrecuse. 

Alergă, îngreunat de proviziile pe care le purta în braţe, 
îndreptându-se spre răsărit, către ferma lui Ivor. Îl găsi pe 
acesta din urmă în spatele casei, îmboldind cu o nuia de 
salcie iapa care se încorda să scoată din pământ rădăcinile 
răsfirate ale unui ulm. 

— Ei, hai, hai! striga fermierul. Mai cu vlagă! 

Calul tremura din cauza efortului, muşcând căpăstrul, dar, 
cu o sforţare supremă, izbuti să culce buturuga pe o parte, 
astfel că rădăcinile se ridicau spre cer, ca un mănunchi de 
degete zbârcite. Ivor opri animalul, smucindu-i uşor frâul, şi 
îl mângâie cu blândeţe. 

— Aşa, aşa... Te-ai descurcat bine. 

Roran îl strigă din depărtare şi, apropiindu-se, arătă spre 
iapă. 


— Am nevoie de ea, trebuie să ţi-o iau. Apoi îi explică 
motivele. 

Ivor blestemă şi se grăbi să dezlege animalul, bombănind. 

— Când apuc şi eu să fac un pic de treabă, tocmai atunci 
apare câte ceva. Mereu e la fel. 

Îşi încrucişa braţele pe piept şi se-ncruntă, în timp ce 
Roran puse şaua pe cal, fără să mai zăbovească. După ce 
termină, se urcă în şa cu arcul în mână. 

— Îmi pare rău pentru greutăţile pe care ţi le fac, dar n- 
am încotro. 

— Ei, nu-ţi face griji. Mai bine vezi să nu te prindă. 

— Aşa am să fac. 

Îndemnându-şi calul cu călcâiele, Roran îl auzi pe Ivor 
strigându-i: 

— Şi să nu-ţi dea prin gând să te ascunzi pe lângă izvorul 
meu. Roran rânji şi clătină din cap, culcându-se pe gâtul 
iepei. Ajunse de îndată la dealurile de la poalele Şirei şi-şi 
croi drum în sus, spre munţii care închideau la miazănoapte 
valea Palancar. De acolo, se caţără într-un loc de unde 
putea vedea satul, fără să fie observat. Priponi calul şi se 
puse pe aşteptat. 

Privind trunchiurile întunecate ale pinilor, fu străbătut de 
un fior. Nu-i era pe plac să fie atât de aproape de Şiră. Mai 
nimeni din Carvahall nu îndrăznea să pună piciorul în 
munţi, iar cei care-o făceau adesea nu se mai întorceau. 

Nu trecu mult şi Roran văzu soldaţii care mărşăluiau pe 
drum, înşiraţi pe două coloane, conduşi de cele două siluete 
întunecate şi sumbre. L.a marginea satului, fură opriţi din 
drum de o ceată prăpădită de bărbaţi, unii dintre ei 
înarmaţi cu târnăcoape. Cele două grupuri schimbară 
câteva vorbe, apoi rămaseră pur şi simplu unii cu ochii la 
ceilalţi, ca doi câini care mârâie şi aşteaptă să vadă care din 
ei va ataca primul. După un lung răstimp, bărbaţii din 
Carvahall se dădură la o parte şi le făcură loc străinilor. 

„Şi-acum?” se întrebă Roran, legănându-se pe călcâie. 


Până la căderea serii, soldaţii îşi făcuseră deja tabăra pe o 
pajişte de lângă sat. Corturile lor alcătuiau un pătrat scund 
şi cenuşiu, pe care fluturau umbre ciudate, când străjerii 
treceau în patrulare prin tabără, în mijloc se făcuse un foc 
mare, care trimitea în văzduh fuioare de fum. 

Roran îşi făcuse şi el un loc de stat, iar acum nu făcea 
altceva decât să privească şi să se tot frământe. De la bun 
început, crezuse că străinii obţinuseră ce urmăreau prin 
distrugerea fermei - puseseră, aşadar, mâna pe piatra 
găsită de Eragon în Şiră. „Pesemne că totuşi n-au găsit-o, 
hotări el. Poate că Eragon a izbutit să fugă, cu piatră cu 
tot... Poate că de-asta a şi plecat, ca s-o apere.” Se încruntă, 
spunându-şi că asta ar fi fost o bună explicaţie pentru fuga 
lui Eragon, deşi încă i se părea o ipoteză exagerată. 
„Oricare-ar fi pricina, piatra aia pesemne că este o comoară 
nespus de prețioasă, de vreme ce regele a trimis atâţia 
oameni după ea. Dar nu înţeleg ce-o făcea aşa de 
nepreţuită. Poate-i vrăjită.” 

Trase adânc în piept aerul răcoros, ascultând strigătul 
unei bufniţe. Atenţia îi fu atrasă de o mişcare de-abia 
întrezărită. Privind în josul muntelui, văzu un bărbat care se 
apropia prin pădure. Roran se adăposti după un bolovan, cu 
arcul la-ndemână. Aşteptă până ce asigură că era Albriech, 
apoi fluieră încet. 

În scurtă vreme, Albriech ajunse şi el lângă bolovan. 
Ducea în spate o boccea plină ochi, pe care o lăsă la 
pământ, icnind din cauza greutăţii. 

— Credeam că nu mai ajung odată la tine. 

— Mă mir că m-ai găsit. 

— Ce să zic, nu mi-a picat prea bine să trebuiască să 
rătăcesc prin pădure după apusul soarelui. Mă tot aşteptam 
să dau peste vreun urs sau vreun lup. Şira nu-i locul potrivit 
pentru oameni; eu aşa zic. 

Roran privi îndărăt, spre Carvahall. 

— Până la urmă, de ce-au venit? 


— Să te prindă. Sunt dispuşi să aştepte cât o fi nevoie, 
numai să te-ntorci de la „vânătoare”. 

Roran se aşeză, lăsându-se greu la pământ, simțind în 
stomac o nelinişte rece. 

— Au spus şi de ce? Au pomenit de piatră? 

Albriech clătină din cap. 

— N-au spus decât că-i treaba regelui. Toată ziua au tot 
pus întrebări despre tine şi despre Eragon - numai de asta 
le pasă, zise el, şovăind. Aş sta cu tine, dar mâine îmi vor 
observa lipsa. Ţi-am adus o groază de mâncare şi pături, şi 
nişte licori de la Gertrude, în caz că ţi se-ntâmplă vreun 
rău. Nu cred să ai vreun necaz pe aici. 

Adunându-şi toate puterile, Roran zâmbi. 

— Mulţumesc de ajutor. 

— N-ai de ce, zise Albriech, ridicând stânjenit din umeri; 
se sculă să plece, apoi adăugă, întorcându-şi capul spre 
celălalt: Că veni vorba, celor doi străini... li se spune Ra'zac. 

Făgăduinţa Saphirei. 

În dimineaţa de după întâlnirea cu Sfatul Fruntaşilor, 
Eragon tocmai curăța şi ungea cu ulei şaua Saphirei - 
având grijă să nu facă prea mult efort - când primi vizita lui 
Orik. Piticul aşteptă ca Eragon să termine de curăţat una 
dintre curele, apoi întrebă: 

— 'Ţi-e mai bine azi? 

— Ceva mai bine. 

— Perfect, avem cu toţii nevoie de puterile tale. Am venit 
mai întâi ca să te-ntreb de sănătate, dar şi pentru că 
Hrothgar vrea să-ţi vorbească, dacă ai răgaz. 

Eragon zâmbi slab. 

— Pentru el, am mereu răgaz. Pesemne că ştie asta. Orik 
râse. 

— Aşa-i, dar e mai politicos să întrebi cu binişorul. 

În timp ce Eragon aşeza şaua la locul ei, Saphira se 
descolăci din colţul adăpostit în care dormea şi-l salută pe 
Orik cu un mârâit prietenos. 


— Bună dimineaţa şi ţie, răspunse el, făcându-i o 
plecăciune. Piticul îi conduse pe unul dintre cele patru mari 
coridoare din Tronjheim, către sala cea mare şi cele două 
rânduri de scări aidoma care coborau în spirală în sala 
tronului. Totuşi, înainte să ajungă acolo, el se întoarse şi o 
apucă pe nişte scări mai mici şi mai ascunse. După un timp, 
Eragon îşi dădu seama că Orik alesese un drum ocolit, ca să 
nu dea cu ochii de ceea ce mai rămăsese din Isidar Mithrim. 

Se opriră în faţa uşilor de granit, pe care fusese sculptat 
însemnul coroanei cu şapte vârfuri. De fiecare parte a uşilor 
erau şapte pitici, care loviră la unison podeaua cu coada 
securilor cu care erau înarmaţi. Uşile se deschiseră spre 
înăuntru, cu zgomotul răsunător al lemnului frecat de 
piatră. 

Eragon îi făcu un semn lui Orik, apoi intră în încăperea 
slab luminată, împreună cu Saphira. Înaintară spre tronul 
aflat undeva, în spatele sălii, trecând pe lângă hirna, 
statuile solemne ale foştilor regi ai piticilor. Ajuns la 
picioarele tronului negru şi masiv, Eragon făcu o 
plecăciune. La rândul său, regele îşi înclină capul cărunt; 
rubinele încrustate în coiful său aurit sclipeau slab în 
lumină, ca nişte picături de fier încinse. Regele era 
îmbrăcat în zale şi ţinea în poală marele ciocan de luptă, 
botezat Volund. 

— Bine-ai venit în încăperile mele, Biruitorul-Umbrei, rosti 
Hrothgar. De când ne-am întâlnit ultima oară, ai înfăptuit 
multe. Şi, după cât se pare, m-am înşelat în privinţa săbiei 
tale. Za'roc, sabia lui Morzan, va fi bine-venită în Tronjheim 
atâta timp cât tu eşti cel care-o stăpâneşte. 

— Vă mulţumesc, Maiestate, zise Eragon, ridicându-se în 
picioare. 

— De asemenea, spuse piticul pe un ton grav, aş vrea ca tu 
să păstrezi armura pe care ai purtat-o în lupta de la 
Farthen Dur. Le-am cerut celor mai buni meşteri făurari s-o 
repare, şi ei se ocupă de asta chiar acum. La fel se întâmplă 
şi cu armura pentru dragoni; după ce o veţi primi la loc, 


Saphira o poate folosi de câte ori doreşte, sau cel puţin 
până ce-i devine prea mică. Măcar atâta putem face pentru 
a ne arăta recunoştinţa. Dacă n-am fi în război cu 
Galbatorix, ţi s-ar închina ospeţe şi sărbători... dar, pentru 
asta, va trebui să aştepţi un moment mai potrivit. 

Vorbind şi pentru el, dar şi pentru Saphira, Eragon 
răspunse: 

— Dărnicia Maiestăţii Voastre ne întrece aşteptările. Vom 
preţui mereu aceste daruri măreţe. 

Vădit mulţumit, Hrothgar nu uită totuşi să se încrunte, 
apropiindu-şi sprâncenele stufoase. 

— N-avem însă timp de pierdut cu politeţurile. Sunt asaltat 
din toate părţile cu cereri - mi se spune să fac una sau alta 
pentru alegerea urmaşului lui Ajihad. leri, Sfatul 
Fruntaşilor a anunţat că o va sprijini pe Nasuada, iar asta a 
iscat aşa o tulburare cum n-am mai văzut de când m-am 
urcat pe tron. Şefii de clan trebuie să hotărască dacă s-o 
accepte pe Nasuada sau să caute un alt pretendent. Cei mai 
mulţi au căzut de acord că ea este cea căreia ar trebui să-i 
revină conducerea, dar, înainte să-mi spun şi eu părerea, aş 
vrea să ţi-o ştiu pe a ta, Eragon. Cel mai rău lucru pentru 
un rege este să se facă de râs. 

„Cât de multe îi putem spune?” o întrebă grabnic Eragon 
pe Saphira. 

„Cu noi, regele s-a purtat întotdeauna cu onestitate, dar 
nu putem şti ce le-a făgăduit altora. Mai bine s-avem grijă 
până ce Nasuada preia puterea.” „Aşa să fie.” 

— Eu şi Saphira am primit s-o ajutăm, îi răspunse Eragon 
regelui. Şi, adăugă el, întrebându-se dacă nu cumva 
mergea prea departe, o rog şi pe Maiestatea Voastră să 
facă la fel. Vardenii nu-şi pot îngădui lupte interne. Au 
nevoie de unitate. 

— Oei, zise Hrothgar, lăsându-se pe spate, vorbeşti cu mai 
multă siguranţă decât înainte. Propunerea ta e bună, dar 
tot te va costa ceva, şi anume răspunsul la o întrebare: 


Crezi că Nasuada va fi un conducător bun şi înţelept sau 
mai sunt şi alte motive pentru care o preferi? 

„le pune la încercare, îl preveni Saphira. Vrea să ştie 
adevăratele motive pentru care suntem de partea 
Nasuadei.” 

Eragon simţi cum pe faţă i se aşterne o umbră de zâmbet. 

— Deşi e tânără, Nasuada este înţeleaptă şi iscusită. Va fi o 
alegere bună pentru vardeni. 

— Şi de-asta eşti de partea ei? 

— Da. 

Hrothgar încuviinţă, scuturându-şi barba lungă şi albă ca 
zăpada. 

— Mă simt uşurat. În ultima vreme, prea puţini s-au 
preocupat să facă lucruri bune şi drepte; cei mai mulţi au 
preferat să acţioneze astfel încât să-şi asigure puterea 
personală. E greu să vezi asemenea purtări prosteşti fără 
să te mânii. 

În încăpere se aşternu o linişte apăsătoare şi grea. Pentru 
a rupe tăcerea, Eragon întrebă: 

— Ce-i de făcut cu cuibul de dragoni? 1 se va fauri o podea 
nouă? Pentru prima dată, privirea regelui deveni tristă; 
ridurile de la ochi, care se întindeau în toate direcţiile, ca 
spiţele unei roţi, se adânciră. 

Eragon nu văzuse niciodată un pitic care să fie atât de 
aproape să izbucnească în plâns. 

— Înainte de a înfăptui ceva, e nevoie să ne sfătuim 
îndelung. Arya şi Saphira au făcut un lucru îngrozitor. 
Necesar, poate, dar îngrozitor. Ah, poate c-ar fi fost mai 
bine ca urgalii să ne cucerească, înainte ca Isidar Mithrim 
să păţească ceva. Inima oraşului s-a frânt, şi a noastră la fel. 

Hrothgar îşi duse mâna, strânsă pumn, la piept, apoi 
desfăcu încet palma şi apucă strâns mânerul învelit în piele 
al ciocanului Volund. 

Saphira atinse mintea lui Eragon. El o simţi pradă mai 
multor emoţii printre care - ceea ce-l miră peste măsură - 
remuşcarea şi vinovăția. Îi părea cu adevărat rău de 


pierderea Stelei de Safir, deşi nu putuse fi evitată. 
„Micuţule, zise ea, ajută-mă. Trebuie să vorbesc cu 
Hrothgar. Întreabă-l dacă piticii pot reconstitui Isidar 
Mithrim din bucăţile care au rămas.” 

Auzindu-l pe Eragon repetând întrebarea, Hrothgar 
mormâăi ceva pe limba lui, apoi spuse: 

— Da, avem acest meşteşug, dar ce-i cu asta? Munca ne-ar 
lua luni de zile sau chiar ani, iar rezultatul ar fi o jalnică 
batjocură a frumuseţii care era cândva mândria şi podoaba 
oraşului. Nu voi îngădui asemenea monstruozitate. 

Saphira îl privea fix pe rege, fară măcar să clipească. 
„Spune-i aşa: Dacă Isidar Mithrim este pusă la loc, bucăţică 
cu bucăţică, exact aşa cum era înainte, am credinţa că eu o 
pot face să fie întreagă, ca la-nceput.” 

Eragon rămase mai întâi cu gura căscată, uitând până şi 
de Hrothgar. „Saphira! Nu-ţi dai seama de câtă putere ar fi 
nevoie?! Tu însăţi mi-ai spus că nu poţi folosi magia după 
dorinţă. De unde eşti aşa de sigură că poţi face asta?” „Pot 
s-o fac, dacă nevoia este îndeajuns de mare. Acesta va fi 
darul meu pentru pitici. Aminteşte-ţi de mormântul lui 
Brom şi nu te mai îndoi. Şi ţine-ţi gura închisă. Eşti 
caraghios, iar regele te priveşte.” 

Când Eragon dădu glas propunerii Saphirei, Hrothgar se 
aşeză mai drept pe tron şi exclamă: 

— Este cu putinţă? Nici măcar elfii nu ar putea încerca o 
asemenea faptă. 

— Saphira se arată încrezătoare în puterile ei. 

— Atunci vom reconstitui Isidar Mithrim, chiar dacă ne ia o 
sută de ani. Vom fauri un cadru în care vom aşeza 
nestemata, cu fiecare bucăţică la locul său. Nicio 
sfărâmătură cât de mică nu va rămâne pe dinafară. Chiar 
dacă va trebui ca bucăţile mai mari să fie tăiate, ca să le 
putem duce, o vom face cu tot meşteşugul de lucrători în 
piatră pe care-l avem, ca să nu pierdem nici un pic. Apoi, 
după ce terminăm, veţi veni să vindecaţi Steaua. 

— Vom veni, încuviinţă Eragon, cu o plecăciune. 


Zâmbetul lui Hrothgar era asemenea crăpăturilor care se 
întind pe un perete de granit. 

— Mi-ai făcut o mare bucurie, Saphira. Simt din nou că am 
pentru ce să trăiesc şi să domnesc. Dacă faci asta, piticii din 
toate colţurile lumii îţi vor cinsti numele, în vecii vecilor. 
Acum plecaţi, cu binecuvântarea mea, iar eu voi da de veste 
clanurilor. Puteţi să răspândiţi şi voi vestea, fără să mai 
aşteptaţi proclamația mea, căci nici un pitic nu ar trebui să 
întârzie să o afle. Fie ca sălile să răsune de bucuria 
neamului nostru. 

Făcând încă o plecăciune, Eragon şi Saphira plecară, 
lăsându-l pe rege pe tron, zâmbind în continuare. leşind din 
sală, Eragon îi povesti lui Orik ce se-ntâmplase. Pe dată, 
piticul se aplecă şi sărută pământul de la picioarele 
Saphirei. Apoi se ridică rânjind şi apucă strâns braţul lui 
Eragon, spunându-i: 

— E cu adevărat o minune. Ne-ai oferit întocmai nădejdea 
de care aveam nevoie, pentru a ţine piept întâmplărilor din 
ultima vreme. La noapte o să se bea din plin, pun rămăşag. 

— Iar mâine este înmormântarea. Orik se întunecă o clipă. 

— Mâine, da. Dar până atunci, nu ne vom lăsa tulburaţi de 
gândurile triste. Hai! 

Luându-l de mână, piticul îl trase pe Eragon după el, prin 
Tronjheim, până ce ajunse la o sală mare de ospeţe în care 
se aflau mai mulţi pitici, aşezaţi la mese de piatră. Orik se 
aşeză şi el, dintr-o mişcare, şi cu glas răsunător le spuse 
celorlalţi veştile despre Isidar Mithrim. Uralele şi strigătele 
care se-nălţară aproape că-l asurziră pe Eragon. Toţi piticii 
ţinură cu încăpățânare să se apropie de Saphira şi să sărute 
pământul aşa cum făcuse Orik. După asta, îşi lăsară 
mâncarea deoparte şi-şi umplură stacanele de piatră cu 
bere şi mied. 

Eragon se alătură petrecerii cu o înfrigurare la care nu se 
aştepta, îl ajuta să scape de melancolia care i se adunase 
apăsătoare în suflet. Totuşi, încercă să nu-şi piardă de tot 


stăpânirea de sine, fiind conştient de îndatoririle care-l 
aşteptau a doua zi şi dorind să aibă capul limpede. 

Până şi Saphira luă o înghiţitură de mied, descoperind că-i 
place gustul. Atunci piticii aduseră un butoi întreg, pe care 
i-l oferiră. Strecurându-şi cu grijă fălcile puternice prin 
deschizătura acestuia, ea îl goli din trei sorbituri mari, apoi 
îşi dădu capul pe spate şi slobozi o pală uriaşă de foc. Lui 
Eragon îi trebui mult să-i convingă pe pitici că nu păţesc 
nimic dacă se apropie de ea; după ce se convinseră însă, ei 
îi aduseră încă un butoi - în ciuda protestelor bucătarului - 
şi priviră cu uimire cum îl dădu gata şi pe acesta. 

Pe măsură ce Saphira se ameţea, emoţiile şi gândurile ei îl 
străbăteau pe Eragon cu din ce în ce mai multă putere. 
Începu să-i fie greu să se mai încreadă în propriile simţuri: 
viziunea ei se amesteca peste a lui, tulburând contururile şi 
transformând culorile. Până şi mirosurile se schimbau din 
când în când, devenind mai ascuţite şi mai puternice. 

Piticii începură să cânte în cor. Clătinându-se pe loc, 
Saphira fredona şi ea melodia, însoţind fiecare vers cu un 
răget. Eragon deschise gura ca să se alăture la rândul său 
şi constată cu uimire că, în loc de vorbe, de pe buze i se 
revărsa zgomotul răguşit şi aspru al glasului de dragon. 
„Asta-i prea de tot, se gândi el clătinând din cap. Poate m- 
am îmbătat?” Hotări că n-avea importanţă şi începu să 
cânte şi el din toţi rărunchii; glas omenesc sau glas de 
dragon, nu mai conta. 

Pe măsură ce veştile despre Isidar Mithrim se răspândeau, 
în sală se revărsau din ce în ce mai mulţi pitici. În scurtă 
vreme, mai multe sute se înghesuiau la mese, mai ales în 
jurul lui Eragon şi al Saphirei. Orik aduse nişte muzicanți 
care îşi făcură loc într-un colţ şi-şi traseră acoperitorile de 
catifea verde de pe instrumente. Pe dată, harpe, lăute şi 
flaute de argint începură să-şi reverse melodiile peste 
mulţime. 

Trecură multe ceasuri până ce zgomotul şi entuziasmul 
mulţimii începură să se domolească. Apoi Orik se urcă din 


nou pe masă. Rămase acolo o vreme, cu picioarele 
crăcănate ca să-şi poată ţine echilibrul, cu o stacană în mină 
şi tichia întărită cu fier aşezată strâmb, şi strigă: 

— Ascultaţi la mine! în sfârşit am sărbătorit cum se cuvine. 
Urgalii s-au dus, Umbra a murit, iar noi am câştigat! 

Toţi piticii loviră cu stacanele în masă, în semn de 
aprobare. Fusese un discurs potrivit - scurt şi la obiect. 
Numai că Orik nu terminase încă. 

— Pentru Eragon şi Saphira! tună el, ridicându-şi stacana. 
Această urare fu, la rândul ei, bine primită. 

Eragon se ridică în picioare şi făcu o plecăciune, ceea ce 
iscă încă un val de urale. Lângă el, Saphira se ridică pe 
labele din spate şi-şi duse una din cele din faţă la piept, 
încercând să-i imite mişcările. Se împiedică, iar piticii, 
dându-şi seama de primejdie, se îndepărtară grăbiţi. Nici 
nu avură prea mult timp la dispoziţie; cu un zgomot 
puternic, Saphira căzu pe spate, pe una din mesele de 
ospăț. 

Eragon simţi o durere puternică în spate şi căzu leşinat 
lângă coada ei. 

Recviem 

— Trezeşte-te, Knurlhiem! Nu-i vreme de dormit. E nevoie 
de noi la poartă - altfel nu pot începe. 

Eragon se chinui să deschidă ochii, descoperind că-l doare 
şi capul şi, de altfel, tot trupul. Observă că zăcuse pe o masă 
rece de piatră. 

— Ce-i? întrebă el, strâmbându-se din pricina gustului 
amar de pe limbă. 

Orik se trase de barba castanie. 

— Alaiul lui Ajihad. Trebuie să luăm parte la ceremonie! 

— Nu, te întrebam cum mi-ai zis... 

Se aflau încă în sala de ospeţe, dar nu mai era acolo 
nimeni în afară de Orik, de el şi de Saphira, care zăcea între 
două mese, întinsă pe o parte. Ea tresări şi-şi înălţă capul, 
privind împrejur cu ochii mijiţi. 


— Cap-Iare! Meriţi să ţi se zică aşa, că doar încerc de 
aproape un ceas încheiat să te trezesc. 

Cu o sforţare, Eragon se ridică şi se dădu apoi jos de pe 
masă. Îi veniră în minte frânturi de amintiri din noaptea 
precedentă. „Saphira, cum te simţi?” întrebă el, apropiindu- 
se cu paşi împleticiţi. 

Ea clătină din cap, trecându-şi fără încetare limba stacojie 
peste dinţi, ca o pisică după ce a mâncat ceva ce nui-a 
căzut bine. „Sunt întreagă... pare-mi-se. Simt ceva ciudat în 
aripa stângă. Cred că am căzut pe ea. Iar în cap am vreo 
mie de săgeți de foc.” 

— A făcut vreun rău cuiva când a căzut? întrebă Eragon, 
îngrijorat. Pieptul voluminos al piticului tresaltă din pricina 
unui hohot puternic de râs. 

— Da, celor care s-au prăvălit de pe scaune de-atâta râs, 
văzând un dragon beat şi făcând plecăciuni. Precis că 
secole de-a rândul se vor cânta poeme pe tema asta. 

Saphira flutură din aripi şi privi stânjenită într-o parte. 

— Nu puteam să te urnim din loc, aşa că te-am lăsat acolo, 
Saphira. Asta l-a supărat groaznic pe şeful bucătar - se 
temea să nu-i goleşti încă vreo câteva butoiaşe din miedul 
cel mai bun pe care-l avea, pe lângă cele patru de azi- 
noapte. 

„Ţii minte că mi-ai făcut odată morală pentru că băusem? 
Dacă aş fi dat pe gât patru butoiaşe, aş fi murit pe loc.” „De- 
asta eşti om, nu dragon.” Orik îi aruncă lui Eragon o 
grămadă de haine. 

— Ia şi îmbracă-te. E ceva mai potrivit pentru o 
înmormântare decât ce ai acum pe tine. Grăbeşte-te, că n- 
avem prea mult răgaz. 

Eragon se supuse pe dată - purta acum o cămaşă albă şi 
înfoiată, cu mânecile strânse cu şnur, un surtuc roşu brodat 
cu fireturi aurii, pantaloni negri şi încălțări la fel de negre şi 
lucioase care se loveau cu zgomot de podea, precum şi o 
mantie largă, strânsă la gât cu o broşa ţintuită în fier. În 


locul cingătorii simple de piele pe care o purta de obicei, 
avea acum una bogat împodobită pe care îşi prinse sabia. 

Stropindu-se cu apă pe faţă, el încercă să-şi aranjeze 
părul. Apoi, fară zăbavă, Orik îi luă şi pe el, şi pe Saphira pe 
sus şi-i conduse afară din sala de ospeţe, către poarta de 
miazăzi a oraşului. 

— De-aici se pleacă, le explică el, mişcându-se cu o iuţeală 
uimitoare pe picioarele sale bondoace, pentru că aici s-a 
oprit acum trei zile alaiul care purta trupul lui Ajihad. 
Drumul său spre mormânt nu poate fi întrerupt, altfel 
spiritul n-o să-şi găsească odihna. 

„Ce obicei ciudat”, remarcă Saphira. 

Eragon încuviinţă, observând însă că ea se mişca 
şovăielnic. În Carvahall, înmormântările aveau în general 
loc la ferme sau într-un cimitir minuscul pentru oamenii 
care locuiseră chiar în sat. Ceremonia consta numai în 
recitarea câtorva versuri din balade şi într-un ospăț de 
pomenire, la care erau de faţă rudele şi prietenii celui 
răposat. „Crezi că poţi să rezişti la toată ceremonia?” 
întrebă el, văzând-o din nou pe Saphira împiedicându-se. 

Ea îi răspunse, schiţând o strâmbătură. „Da, mai ales că 
urmează şi numirea Nasuadei, dar după aceea trebuie să 
dorm. La naiba cu tot miedul din lume!” 

Întorcându-se spre Orik, Eragon întrebă. 

— Unde o să fie înmormântat Ajihad? Orik încetini şi-l privi 
cu îngrijorare: 

— Asta a fost o pricină de ceartă printre clanuri. Când 
moare unul dintre noi, credinţa spune că trebuie închis în 
piatră, altfel nu poate ajunge în rândul strămoşilor săi... E 
ceva foarte complicat, iar un străin n-are cum să-nţeleagă... 
dar ne-am străduit din răsputeri să aibă şi el parte de asta. 
Clanul sau familia care îngăduie ca unul dintre ai lor să 
zacă pe vecie în vreun alt loc se acoperă de ruşine. Jos, în 
Farthen Dur, se află o încăpere care-i adăposteşte pe toţi 
knurlan, piticii care au murit prin aceste locuri. Acolo va fi 
dus şi Ajihad. Nu poate fi înmormântat la un loc cu noi, căci 


e vorba de un om, dar i-a fost hărăzită una dintre nişele 
sfinţite. Acolo, vardenii pot veni să-i vadă mormântul, fără 
să intre în vreuna dintre peşterile noastre sacre, iar Ajihad 
se va bucura de tot respectul cuvenit. 

— Regele vostru a făcut multe pentru vardeni, observă 
Eragon. 

— Unii zic că a făcut chiar prea multe. 

În faţa porţii masive - care fusese ridicată pe lanţurile sale 
nevăzute, dezvăluind zorii palizi care se strecurau în 
Farthen Dur - găsiră un alai rânduit cu grijă. În faţă se afla 
trupul lui Ajihad care zăcea, palid şi rece, pe o lespede albă 
de marmură purtată de şase oameni în armuri negre. Avea 
pe cap un coif încrustat cu pietre preţioase. Mâinile îi 
fuseseră împreunate pe piept, strângând mânerul de fildeş 
al săbiei scoase din teacă; capătul ei se zărea dedesubtul 
scutului care-i acoperea pieptul şi picioarele. Cămaşa de 
zale, o împletitură de semiluni din fier, îi acoperea tot 
trupul, întinzându-se pe lespede. 

În spatele lui, la mică distanţă, se afla Nasuada - tristă, 
învăluită într-o mantie cenuşie, şi totuşi fermă, în ciuda 
lacrimilor care-i udau obrajii. Lângă ea era Hrothgar, 
înveşmântat în negru, apoi Arya, apoi Sfatul Fruntaşilor - 
cu toţii păreau cuprinşi de regrete, aşa cum se şi cuvenea. 
La urmă veneau oamenii de rând care-l jeleau pe Ajihad - 
şirul lor se întindea mult dincolo de oraş. 

Toate uşile şi ferestrele încăperii de patru niveluri care 
dădea spre sala centrală din Tronjheim - aflat la ceva 
distanţă în spate - fuseseră deschise şi forfoteau acum de 
oameni şi pitici, la un loc. Tapiseriile aflate în spatele 
şirurilor de chipuri posomorâte se clătinară, din pricina 
sutelor de oftaturi şi şoapte iscate atunci când Saphira şi 
Eragon apărură pe poartă. 

Jormundur le făcu semn să vină lângă el. Încercând să nu 
strice rânduiala, Eragon şi Saphira se strecurară printre 
ceilalţi, ajungând în locul care le fusese rezervat, dar 


atrăgându-şi o privire de reproş de la Sabrae. Orik se duse 
în spatele lui Hrothgar. 

Rămaseră o vreme în aşteptare, fără ca Eragon să 
înţeleagă de ce. 

Obloanele tuturor lămpilor erau pe jumătate coborâte, aşa 
că împrejurul lor se întindea un semiîntuneric răcoros, care 
făcea ca întreaga ceremonie să capete un aer nefiresc şi 
străin. S-ar fi zis că nimeni nu se mişca şi nu respira: o clipă 
doar, Eragon îşi imagină că erau cu toţii statui, împietrite 
pe vecie. Dinspre lespedea de marmură se înălța un fuior 
singuratic de fum aromat, care se răsucea către vârful 
pierdut în ceaţă al muntelui, răspândind miros de cedru şi 
ienupăr. Era singurul lucru care se mişca - o dungă subţire 
unduindu-se de pe o parte pe alta. 

Undeva în străfundurile oraşului se auzi un zgomot de 
gong. „Buuum.” Sunetul grav şi puternic le pătrunse în 
oase, făcând oraşul-munte să tremure şi să răsune, ca un 
clopot uriaş de piatră. 

Cu toţii făcură un pas înainte. 

„Buuum.” Celui de-al doilea gong i se adăugă un sunet mai 
jos care se uni cu el, rostogolindu-se neînduplecat în 
caverna de sub munte. Puterea sunetului îi puse în mişcare, 
cu paşi solemni. Astfel, fiecare pas căpăta importanţa lui, un 
scop şi o măreție care se potriveau momentului. Toate 
gândurile se rătăceau din pricina ecourilor care-i 
înconjurau; rămânea doar o emoție mereu crescândă, pe 
care tobele o călăuzeau după dorinţă, iscând lacrimi, dar şi 
o senzaţie de bucurie amestecată cu jale. 

„Buuum.” 

La capătul tunelului, cei care-l duceau pe Ajihad se opriră 
între coloanele de onix, înainte de a pătrunde în sala cea 
mare. Ajunşi acolo, Eragon observă că piticii deveneau şi 
mai gravi, văzând ceea ce rămăsese din Isidar Mithrim. 
„Buuum.” 

Păşiră într-un cimitir de cristal. În mijlocul vastei încăperi 
zăceau mormane de sfărâmături, care înconjurau semnul 


încrustat cu ciocanul şi pentagoanele. Multe bucăţi erau 
mai mari decât însăşi Saphira. Pe unele se vedea încă 
sclipirea razelor stelei de safir, iar pe altele conturul 
petalelor care alcătuiau trandafirul încrustat. 

„Buuum.” 

Alaiul îşi urmă drumul, pătrunzând prin strălucirea miilor 
de muchii sfărâmate. Apoi se întoarse şi cobori pe scările 
largi, ajungând în tunelele de dedesubt. Străbătură multe 
peşteri, trecând pe lângă sălaşuri de piatră în care se aflau 
copiii piticilor, strânşi la pieptul mamelor şi privindu-i cu 
ochii căscaţi. 

„Buuum.” 

Cu acest ultim sunet, mai răsunător decât toate celelalte, 
se opriră dedesubtul stalactitelor care se întindeau, 
acoperind o peşteră imensă, presărată cu nişe. În fiecare 
dintre acestea se afla un mormânt, împodobit cu numele şi 
cu blazonul celor răposaţi. Mii de pitici - ba chiar sute de 
mii - fuseseră înmormântați aici. Totul era cufundat în 
întuneric - cu excepţia lămpilor cu lumină roşie, aflate din 
loc în loc, care licăreau stins printre umbre. 

După un timp, cei care duceau lespedea ajunseră într-o 
încăpere mică şi care se deschidea înspre sala principală. În 
mijloc, pe un piedestal înălţat pe trepte, se afla o criptă 
rămasă deschisă, în întunericul care părea că-şi aşteaptă 
prada. Deasupra ei se afla o inscripţie, în rune: 

Fie ca toţi - Knurlan, Oameni şi Elfi să-şi amintească de 
acest Om. 

Căci el a fost Nobil, Puternic şi Înţelept. 

Guntera Aruna. 

După ce tot alaiul se adună împrejur, trupul lui Ajihad fu 
coborât în criptă, iar celor care-l cunoscuseră în persoană li 
se îngădui să se apropie. Eragon şi Saphira erau în rândul 
al cincilea, în spatele Aryei. Urcând treptele de marmură 
pentru a putea privi trupul, Eragon se simţi cuprins de o 
jale care-l năucea - mai ales că, pentru el, aceasta era nu 
numai înmormântarea lui Ajihad, ci şi a lui Murtagh. 


Oprindu-se lângă mormânt, el îl privi pe Ajihad. Părea mai 
liniştit şi mai împăcat decât în timpul vieţii, ca şi cum 
moartea i-ar fi recunoscut măreţia şi l-ar fi cinstit, 
îndepărtându-i de pe chip orice urmă a grijilor lumeşti. 
Eragon îl cunoştea pe Ajihad numai de scurtă vreme, dar 
ajunsese să-i poarte un mare respect, şi ca om, şi pentru 
ceea ce-i evoca: libertatea care se împotrivea tiraniei. Mai 
mult, Ajihad fusese primul care-i oferise lui Eragon 
siguranţa, după ce el şi Saphira plecaseră din valea 
Palancar. 

Puternic mişcat, încercă să găsească cea mai potrivită 
laudă pe care i-o putea închina. Până la urmă, şopti, 
înghiţindu-şi nodul sufocant din gât: 

— Ajihad, lumea îşi va aminti de tine. Ţi-o jur. Odihneşte-te 
în pace, ştiind că Nasuada îţi va duce munca mai departe, şi 
că Imperiul va fi distrus datorită realizărilor tale. 

Simţind atingerea Saphirei pe braţ, Eragon cobori de pe 
platformă, lăsându-i locul lui Jormundur. 

În sfârşit, după ce cu toţii îşi prezentaseră omagiile, 
Nasuada se aplecă spre trupul lui Ajihad şi mângâie mâna 
tatălui ei, cu multă blândeţe şi jale. Cu un oftat dureros, ea 
începu să cânte într-o limbă ciudată, tristă, umplând 
peştera cu bocetele sale. 

Apoi apărură doisprezece pitici care strecurară o lespede 
de marmură peste locul în care zăcea Ajihad, cu faţa în sus. 
lar el dispăru dintre cei vii. 

Jurământul de credinţă. 

Eragon duse mâna la gură, ca să-şi ascundă un căscat. În 
jurul său, o mulţime de oameni intrau şi se aşezau pe 
treptele amfiteatrului aflat undeva, sub pământ. Sala uriaşă 
răsuna de glasurile amestecate care vorbeau despre 
înmormântarea ce de-abia se încheiase. 

Eragon se aşeză pe treapta cea mai de jos, la acelaşi nivel 
cu podiumul. Împreună cu el erau Orik, Arya, Hrothgar, 
Nasuada şi cei din Sfatul Fruntaşilor. Saphira se aşezase pe 


scara care urca spre rândurile de sus ale amfiteatrului. 
Aplecându-se spre el, Orik îi spuse: 

— Toţi regii noştri, începând cu Korgan, au fost aleşi aici, 
în această sală. Pare potrivit ca şi vardenii să facă la fel. 

„Rămâne de văzut, se gândi Eragon, dacă preluarea 
puterii se va face în linişte.” Se frecă la ochi, ştergându-şi 
lacrimile; ceremonia înmormântării îl tulburase. 

Durerii i se adăugase în plus o nelinişte nouă, care îi făcea 
stomacul să se strângă dureros. Era îngrijorat cu privire la 
rolul pe care-l avea dejucat în ceea ce urma să se petreacă. 
Chiar dacă totul mergea bine, el şi Saphira erau pe cale de 
a-şi face nişte duşmani puternici. Mâna i se lăsă pe mânerul 
săbiei, pe care-l strânse în pumn. 

După un timp, când amfiteatrul se umplu, Jormundur se 
urcă pe podium. 

— Popor al vardenilor, ultima dată când ne-am aflat aici a 
fost acum cincisprezece ani, la moartea lui Deynor. Urmaşul 
lui, Ajihad, a făcut mai mult împotriva Imperiului şi a lui 
Galbatorix decât oricare altul dintre cei de dinainte. A 
câştigat lupte fară număr împotriva unor forţe superioare. 
La biruit şi aproape că l-a omorât pe Durza, reuşind să 
însemne sabia Umbrei cu o zgârietură. Şi, lucrul cel mai 
important dintre toate, i-a primit în Tronjheim pe Cavalerul 
Eragon şi pe Saphira. Totuşi, acum trebuie ales un alt 
conducător, unul care să se acopere de şi mai mare faimă. 

Cineva aflat pe una din treptele de sus strigă: 

— Biruitorul-Umbrei! 

Eragon încercă să rămână absolut nemişcat - se bucură să 
vadă că Jormundur nici măcar nu clipi, ci răspunse pe dată: 

— Poate în anii care vor veni, dar acum el are alte 
îndatoriri şi responsabilităţi. Nu, Sfatul Fruntaşilor s-a 
gândit îndelung la asta: avem nevoie de cineva care ne 
înţelege nevoile şi dorinţele, care a trăit şi a suferit printre 
noi. Cineva care a refuzat să fugă, chiar atunci când lupta 
stătea să înceapă. 


În clipa aceea, Eragon simţi cum ascultătorii înţeleseră şi 
numele celui ales se desprinse ca o şoaptă de pe buzele 
miilor de oameni, rostit apoi cu voce tare de însuşi 
Jormundur: 

— Nasuada. 

Făcând o plecăciune, Jormundur coborî de pe podium. În 
locul lui veni Arya. Ea îşi roti privirile asupra celor adunaţi, 
apoi spuse: 

— În această seară, elfii îl cinstesc pe Ajihad. Iar eu, în 
numele reginei Islanzadi, recunosc alegerea Nasuadei şi îi 
ofer acelaşi sprijin şi aceeaşi prietenie pe care i le-am oferit 
şi tatălui ei. Fie ca stelele să vegheze asupră-i. 

Hrothgar se urcă pe podium şi declară scurt: 

— Şi eu o sprijin pe Nasuada, la fel şi clanurile. 

Apoi coborî. Venise rândul lui Eragon. În picioare, în faţa 
mulţimii, cu toţi ochii aţintiţi spre el şi spre Saphira, zise: 

— Şi noi o sprijinim pe Nasuada. 

Iar Saphira mârâi, încuviinţându-i spusele. Odată rostite 
toate acestea, membrii sfatului se înşiruiră de-o parte şi de 
alta a podiumului, cu Jormundur în frunte. Ţinând capul 
sus, cu mândrie, Nasuada se apropie şi îngenunche în faţa 
lui; purta o rochie neagră, strălucitoare şi înfoiată. 
Înălţându-şi glasul, Jormundur spuse: 

— Prin drept de moştenire şi succesiune, am ales-o pe 
Nasuada. După meritul dobândit de tatăl său prin faptele 
lui şi cu binecuvântarea apropiaților ei, am ales-o pe 
Nasuada. Acum vă întreb: am ales bine? 

— Da! strigară cu toţii, într-un zgomot asurzitor. 
Jormundur încuviinţă: 

— Atunci, în virtutea puterii încredințate acestui sfat, 
trecem privilegiile şi responsabilităţile deţinute de Ajihad 
asupra singurului său urmaş, Nasuada. Cu mişcări blânde, 
el aşeză pe fruntea fetei o coroniţă simplă de argint. 
Luându-i mâna, o ajută să se ridice şi spuse: Iat-o pe noua 
voastră conducătoare! 


Vreme îndelungată, vardenii şi piticii aclamară, 
exprimându-şi cu zgomot aprobarea şi făcând încăperea să 
răsune. După ce strigătele se potoliră, Sabrae îi făcu semn 
lui Eragon, şoptindu-i: 

— E vremea să-ţi împlineşti făgăduinţa. 

Atunci, lui Eragon i se păru că în jurul lui se lăsase o 
tăcere deplină, îi dispăruse şi neliniştea, înghițită de 
entuziasmul clipei. Trase aer în piept şi îşi adună puterile, 
apoi, împreună cu Saphira, porni spre Jormundur şi 
Nasuada. Fiecare pas i se părea că durează o veşnicie. Din 
mers, privi lung spre Sabrae, Elessari, Umerth şi Falberd - 
observându-le zâmbetele schiţate, trufia şi, în ceea ce-o 
privea pe Sabrae, disprețul care i se oglindea limpede pe 
chip. În spatele lor se afla Arya, care-i făcu un semn din cap, 
arătând că-l sprijinea. 

„Suntem pe cale să schimbăm istoria”, zise Saphira. 

„Ne aruncăm de pe o stâncă, fără să ştim cât este de 
adâncă apa de dedesubt.” „Aşa-i, dar ce cădere splendidă!” 

Aruncând o privire pe furiş spre chipul liniştit al Nasuadei, 
Eragon făcu o plecăciune şi îngenunche. Scoţându-şi sabia 
din teacă, o luă pe palme şi o ridică, pregătindu-se parcă să 
i-o ofere lui Jormundur. O clipă, sabia parcă şovăi între 
acesta şi Nasuada, clătinându-se pe muchia subţire care 
despărţea două destine. Eragon simţi cum i se opreşte 
respiraţia - o clipă atât de scurtă, pentru o alegere de care 
depindea o viaţă. Şi mai mult, chiar - un dragon, un rege şi 
un Imperiu! 

Apoi simţi cum începe din nou să respire, umplându-şi 
plămânii şi reintegrându-se în curgerea timpului, şi se 
întoarse spre Nasuada. 

— Din adâncul respect... şi din înţelegerea greutăților care 
te aşteaptă... eu, Eragon, primul Cavaler al vardenilor, 
Biruitorul-Umbrei şi Argetlam, îţi ofer sabia şi credinţa 
mea, Nasuada. 

Vardenii şi piticii rămaseră cu gura căscată de uimire. În 
aceeaşi clipă, zâmbetele triumfătoare ale celor din Sfatul 


Fruntaşilor se transformară în strâmbături de mânie 
neputincioasă. În ochii lor ardea otrava puternică a celor 
trădaţi. Chiar şi Elessari, atât de liniştită şi prietenoasă de 
obicei, îşi lăsă furia să iasă la lumină. Jormundur era 
singurul care - după o scurtă tresărire de uimire - părea să 
fi primit vestea cu inima împăcată. 

Nasuada zâmbi şi apucă sabia de mâner, atingând cu 
vârful ei fruntea lui Eragon, la fel cum o mai făcuse. 

— Sunt onorată că ai ales să mă slujeşti, Cavalere Eragon. 
Primesc, aşa cum primeşti şi tu responsabilităţile care-ţi 
revin odată cu aceasta. Ridică-te şi ia-ţi sabia. Eşti de-acum 
vasalul meu. 

Eragon făcu întocmai şi se retrase, împreună cu Saphira. 
Mulțimea se ridică în picioare, cu strigăte de încuviinţare; 
piticii tropăiau din încălţările lor cu tălpile ţintuite în fier, 
iar oamenii îşi loveau săbiile de scuturi. 

Întorcându-se pe podium, Nasuada se sprijini cu 
amândouă mâinile şi privi în sus, către toată lumea din 
amfiteatru. Le zâmbi fericită, cu chipul luminat de o imensă 
bucurie. 

— Războinici ai vardenilor! Se lăsă liniştea. La fel cum a 
făcut-o tatăl meu, vă ofer viaţa mea - vouă şi cauzei noastre. 
Nu voi înceta lupta înainte ca urgalii să fie învinşi, 
Galbatorix să fie ucis, iar Alagaesia - eliberată! Se auziră 
din nou urale şi aplauze. Aşadar, vă spun că este momentul 
să vă pregătiţi. Aici, în Farthen Dur - după hărţuieli 
nenumărate - am câştigat cea mai importantă luptă de 
până acum. E momentul să lovim şi noi. Galbatorix e slăbit, 
după ce şi-a pierdut atâţia oşteni - e un prilej pe care nu-l 
vom mai avea nicicând. Aşa că vă spun din nou - este 
momentul să vă pregătiţi, ca să putem izbândi încă o dată! 

După mai multe discursuri, din partea diverşilor oameni - 
printre care Falberd, care tot mai fierbea de supărare - 
amfiteatrul începu să se golească. Eragon dădu să plece, 
dar Orik îl prinse de braţ şi-l opri, privindu-l cu ochii mari. 

— Eragon, hotărâseşi să faci asta dinainte? 


Vreme de o clipă, Eragon se gândi dacă era bine să-i 
spună adevărul sau nu, apoi încuviinţă. 

— Da. 

Orik respiră adânc, clătinând din cap. 

— A fost o faptă îndrăzneață, zău aşa. I-ai oferit, de la bun 
început, Nasuadei un sprijin puternic. E totuşi primejdios, 
dacă e să mă iau după felul în care au reacţionat cei din 
sfat. Arya a fost de acord cu asta? 

— A fost de acord că era necesar. Piticul îl cercetă 
îngândurat. 

— Pesemne că aşa era. locmai ai schimbat echilibrul 
puterii, Eragon. De-acum înainte, după ceea ce-ai făcut, 
nimeni nu te va mai subestima... Ai grijă la piatra putredă 
pe dinăuntru. Azi ţi-ai câştigat nişte duşmani puternici. 

Îl lovi prieteneşte pe umăr şi plecă. Saphira privi în urma 
lui, apoi spuse: „Ar trebui să ne pregătim să plecăm din 
Farthen Dur. Sfatul e însetat de răzbunare. Cu cât mai 
repede scăpăm de ei, cu atât mai bine”. 

Vrăjitoarea, şarpele şi pergamentul. 

Când Eragon se întoarse de la baie în seara aceea, 
constată cu uimire că în coridor îl aştepta o femeie înaltă şi 
zveltă, cu părul negru, ochii albaştri strălucitori şi cu un 
zâmbet ştiutor şi uşor strâmb. La încheietura unei mâini 
avea o brățară de aur în formă de şarpe, cu gura deschisă şi 
limba scoasă. Văzând-o, Eragon nădăjdui că nu venise să-i 
ceară sfaturi, aşa cum făceau mulţi dintre vardeni. 

— Argetlam, zise ea, făcându-i o reverență elegantă. La 
rândul său, Eragon înclină din cap. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Nădăjduiesc că da. Mă cheamă Trianna, sunt vrăjitoare 
şi fac parte din Du Vrangr Gata. 

— Chiar aşa? Vrăjitoare? întrebă el, intrigat. 

— Da. Pot lua parte şi la lupte şi pot spiona - depinde 
numai de nevoile vardenilor. Nu sunt prea mulţi cei care pot 
folosi magia, aşa că fiecare dintre noi se alege cu o 
sumedenie de sarcini, zâmbi ea, dezvelindu-şi dinţii albi şi 


foarte egali. De-asta am şi venit. Am fi onoraţi dacă aţi 
accepta să vă puneţi în fruntea noastră. Numai Domnia 
Voastră poate lua locul Gemenilor. 

Aproape fară să vrea, Eragon îi întoarse zâmbetul. Era 
atât de prietenoasă şi de fermecătoare încât n-ar fi vrut s-o 
refuze. 

— Mi-e teamă că nu pot; eu şi Saphira vom pleca în curând 
din Tronjheim. Mai mult, ar trebui, în orice caz, să mă 
consult mai întâi cu Nasuada. „Şi nu mai vreau să mă 
amestec în jocurile politice... mai ales nu s-o apuc pe 
urmele Gemenilor.” Trianna îşi muşcă buzele. 

— Îmi pare rău să aud aşa ceva, spuse ea, venind mai 
aproape. Poate că putem petrece ceva timp împreună, 
înainte să plecaţi. V-aş putea arăta cum să chemaţi şi să 
stăpâniţi spiritele... Ar fi o... lecţie... pentru amândoi. 

Eragon simţi cum chipul i se încinge şi roşeşte. 

— Vă mulţumesc pentru ofertă, dar acum sunt cu adevărat 
prins până peste cap. 

În ochii Triannei străluci un licăr de mânie, care dispăru 
însă atât de repede încât el se întrebă dacă nu cumva se 
înşelase. Ea oftă uşor şi răspunse: 

— Da, înţeleg. 

Părea aşa de dezamăgită - şi arăta cu totul pierdută - 
încât Eragon se simţi vinovat că o repezise. „Şi ce dacă 
discut cu ea câteva minute?” se întrebă. 

— De curiozitate, de unde aţi învăţat să folosiţi magia? 
Trianna se însenină. 

— Mama era vindecătoare în Surda. Avea ceva puteri şi m- 
a putut învăţa şi pe mine, arătându-mi străvechile căi. 
Fireşte că nu sunt nici pe departe aşa puternică precum un 
Cavaler. Nici un vrăjitor din Du Vrangr Gata nu ar fi putut 
să-l înfrângă pe Durza de unul singur, aşa ca Domnia 
Voastră. A fost cu adevărat o ispravă eroică. 

Eragon se foi stânjenit. 

— Dacă nu era Arya, nu scăpăm cu viaţă. 


— Sunteţi prea modest, Argetlam, îl dojeni ea. Domnia 
Voastră i-aţi dat duşmanului lovitura de graţie. Ar trebui să 
fiţi mândru de ce-aţi realizat. E o ispravă demnă de însuşi 
Vrael, adăugă ea, aplecându-se spre el; inima lui Eragon îşi 
înteţi bătăile, când îi simţi parfumul puternic, de mosc, în 
care se amestecau nuanţe exotice. Aţi auzit vreunul din 
cântecele despre Domnia Voastră? În fiecare noapte, 
vardenii se adună în jurul focurilor şi cântă. Se spune că aţi 
venit să vă urcați pe tron, în locul lui Galbatorix. 

— Nu! spuse repede şi grav Eragon; nu avea de gând să 
îngăduie asemenea zvonuri. Aşa s-o fi spunând, dar nu-i 
adevărat. Oricare mi-ar fi soarta, nu-mi doresc nici un tron. 

— Aşa e şi înţelept. La urma urmei, un rege nu este decât 
un om împovărat de responsabilităţi. O soartă tristă pentru 
ultimul dintre Cavalerii liberi şi pentru dragonul său. Nu, 
Domniei Voastre i se cuvine libertatea de a merge unde 
doreşte, de a face tot ce doreşte şi, astfel, de a fauri viitorul 
lumii noastre. Mai aveţi rude în Alagaesia? întrebă Trianna, 
după un scurt moment de tăcere. 

„Poftim?” 

— Da, am un văr. 

— Şi nu sunteţi logodit, aşadar? 

Întrebarea îl luă pe nepregătite. Nimeni nu-l mai întrebase 
vreodată aşa ceva. 

— Nu, nu sunt logodit. 

— Dar pesemne că există cineva la care ţineţi... zise ea, 
venind un pas mai aproape şi atingându-i braţul cu mâneca 
împodobită cu panglici. 

— Nu aveam pe nimeni în Carvahall, răspunse el 
şovăielnic, iar de când am plecat de-acolo, sunt mereu pe 
drumuri. 

Trianna se trase puţin mai în spate, apoi ridică braţul, 
arătându-i brăţara în formă de şarpe. 

— Vă place? întrebă ea. 

Eragon clipi şi dădu din cap că da, deşi, la drept vorbind, 
era un lucru mai degrabă neliniştitor. 


— Îi spun Lorga. Este animalul meu de casă, apărătorul 
meu, îi explică ea; aplecându-se şi suflând asupra brăţării, 
murmură: Se orum thornessa havr sharjalvi lifs. 

Cu un foşnet sec, şarpele se însufleţi. Eragon privi fascinat 
făptura care se încolăcea pe braţul alb al Triannei şi care 
apoi se ridică şi-şi îndreptă asupra lui ochii tulburi de rubin, 
scoțând mereu limba către el. Ochii păreau să i se facă din 
ce în ce mai mari, până ce ajunseră cât pumnul lui Eragon. 
El se simţea pierdut în abisurile lor fierbinţi; oricât de mult 
se chinuia, nu-şi putea întoarce privirea. 

Răsună o poruncă scurtă şi şarpele împietri la loc şi-şi 
reluă poziţia de la început. Oftând, ostenită, Trianna se 
sprijini de perete. 

— Multă lume nu înţelege ce facem noi, cei care ştim să 
folosim magia. Am vrut doar ca Domnia Voastră să vadă că 
mai sunt şi alţii aşa şi că vom fi de ajutor, dacă putem. 

Dintr-un imbold neaşteptat, Eragon îi atinse braţul. Nu 
mai încercase niciodată până atunci să se apropie de o 
femeie în acest fel, dar se simţea împins înainte de o forţă 
instinctuală care-l provoca să profite de prilejul oferit. Era 
înfricoşat şi, în acelaşi timp, însufleţit. 

— Dacă vreţi, putem merge undeva să mâncăm. E o 
bucătărie pe-aici, prin apropiere. 

Ea îşi puse mâna peste a lui, cu degetele netede şi reci, 
atât de diferite de strânsorile aspre cu care se obişnuise. 

— Mi-ar face plăcere. Poate am putea să... 

Dar Trianna se opri brusc, când uşa din spatele ei se trânti 
de perete. Vrăjitoarea se răsuci pe călcâie şi ţipă surprinsă, 
dând nas în nas cu Saphira, care, mai întâi de toate, rămase 
neclintită locului, încreţindu-şi doar, uşor, buza de sus şi 
arătându-şi dinţii zimţaţi. Apoi scoase un mârâit prelung, 
uimitor de reuşit - în el se citeau din plin disprețul şi 
ameninţarea - care ţinu, urcând şi coborând, mai bine de 
un minut. Răsuna precum o tiradă usturătoare, o dojana 
care-ţi zbârlea părul pe ceafă. 


În tot acest timp, Eragon îi arunca priviri prelungi şi 
mânioase. 

După ce totul se isprăvi, Trianna rămase cu ambele mâini 
încleştate pe rochie, cu chipul palid şi înfricoşat. Îi făcu o 
plecăciune grăbită Saphirei apoi, de-abia putându-se 
stăpâni, se întoarse şi o luă la fugă. Purtându-se de parcă 
nu s-ar fi întâmplat nimic, Saphira îşi ridică un picior şi-şi 
linse ghearele. „Nu puteam să deschid uşa”, chicoti ea. 

Eragon nu se mai putu stăpâni: „De ce-ai făcut asta? 
izbucni el. Nu aveai nici un motiv să te bagi.” „Aveai nevoie 
de ajutor”, continuă ea, netulburată. 

„Dacă aveam într-adevăr, te-aş fi chemat.” „Nu striga la 
mine”, îi răspunse ea răstit, scrâşnind din fălci. Eragon 
simţea că era la fel de tulburată ca el. „N-am de gând să-ţi 
îngădui să te-ncurci cu o dezmăţată, căreia îi pasă mai mult 
de Eragon Cavalerul, nu de tine ca persoană.” „Nu-io 
dezmăţată, tună Eragon, lovind mânios cu pumnul în 
perete. De-acum sunt bărbat, Saphira, şi nu-s pustnic. Doar 
nu te-aştepţi să nu bag în seamă nici o femeie... numai 
pentru că sunt ceea ce sunt. Şi, oricum, nu-i treaba ta. 
Puteam măcar să am parte de o discuţie plăcută, deosebită 
de toate tragediile cu care am avut de-a face în ultimul 
timp. Îmi cunoşti gândurile şi ştii cum mă simt. De ce nu m- 
ai lăsat în pace? Ce rău făceam?” „Nu pricepi nimic”, 
răspunse ea, fără să-l privească în ochi. 

„Nu pricep? Ai de gând să mă împiedici să am şi eu 
nevastă şi copii? Să am o familie?” „Eragon, zise ea, 
privindu-l, în cele din urmă, cu unul dintre ochii săi imenşi. 
Noi doi suntem strâns legaţi unul de celălalt.” „Fireşte.” 
„lar dacă tu te îndrăgosteşti, cu sau fără voia mea, şi astfel 
te... ataşezi de cineva, şi simţămintele mele vor fi afectate. 
Să nu uiţi asta. Aşadar - vezi că n-am de gând să-ţi spun de 
două ori - ai grijă pe cine alegi, căci asta ne va implica pe 
amândoi.” 

El se gândi o clipă la cele auzite. „Iotuşi, legătura noastră 
funcţionează şi invers. Dacă ţie nu-ţi place cineva, nu-mi va 


plăcea nici mie... Acum îţi înţeleg îngrijorarea. Deci nu erai 
numai geloasă?” 

Ea îşi linse din nou gheara. „Poate eram... dar numai 
puţin.” 

De data aceasta, veni rândul lui Eragon să mârâie. Trecu 
pe lângă ea, intră în dormitor, îşi apucă sabia, dintr-o 
mişcare, şi-o legă la brâu şi se îndepărtă cu paşi mari. 

Rătăci mai multe ceasuri prin Tronjheim, ferindu-se de 
toată lumea. Ceea ce se-ntâmplase era foarte dureros 
pentru el, deşi nu putea nega adevărul din vorbele 
Saphirei. Aveau multe lucruri în comun, dar acesta era cel 
mai delicat şi cel asupra căruia nu puteau cu uşurinţă cădea 
de acord. În noaptea aceea, pentru prima oară de când 
plecaseră din Gil'ead, dormi departe de Saphira, într-una 
dintre cazărmile piticilor. 

Se întoarse la locuinţa lor a doua zi dimineaţă. Nici el, nici 
Saphira, înţelegându-se fără să-şi vorbească, nu deschiseră 
discuţia despre ziua precedentă; n-avea rost să se mai 
certe, de vreme ce niciunul din ei nu dorea să cedeze. Mai 
mult decât atât, erau mult prea uşuraţi să se regăsească, şi 
nu doreau să-şi pună iar în pericol prietenia. 

Tocmai îşi luau prânzul - Saphira devora o bucată de 
carne însângerată - când apăru Jarsha. La fel ca înainte, 
rămase cu ochii mari, holbându-se la ea şi urmărindu-i 
fiecare mişcare, pe când ea ciugulea un capăt de os. 

— Da, ce e? întrebă Eragon, ştergându-se pe bărbie şi 
întrebându-se dacă nu cumva Sfatul Fruntaşilor trimisese 
iar după el. Nu mai primise nici o veste de la ei, de la 
înmormântare încoace. 

Jarsha se îndură să-şi ia o clipă ochii de la Saphira şi 
spuse: 

— Nasuada ar vrea să vă vorbească, domnule. Vă aşteaptă 
în camera de lucru a tatălui ei. 

„Domnule!” Lui Eragon îi veni aproape să rida. Nu cu mult 
timp în urmă, el era cel care le vorbea celorlalţi aşa, 
nicidecum invers, îi aruncă o privire Saphirei. 


„Ai terminat, sau să mai aşteptăm puţin?” 

Dându-şi ochii peste cap, ea-şi îndesă restul de carne în 
gură şi sfărâmă osul cu un trosnet răsunător. „Am 
terminat.” 

— Perfect, zise Eragon, ridicându-se. Jarsha, poţi pleca. 
Ştim drumul. Le luă aproape jumătate de ceas să ajungă, 
din pricina întinderii oraşului-munte. La fel ca în timpul 
vieţii lui Ajihad, uşa era păzită, numai că în loc de doi 
bărbaţi, acum se afla acolo o brigadă întreagă de războinici 
încercaţi, atenţi la fiecare semn de primejdie. Era limpede 
că erau gata să-şi dea viaţa pentru noua lor stăpână, ferind- 
o de vreo capcană sau de vreun atac. Cu toate că toţiîi 
recunoscuseră pe Eragon şi pe Saphira, nu le dădură 
drumul să treacă înainte ca Nasuada să fie anunţată de 
sosirea lor. Numai atunci li se îngădui să intre. 

Eragon observă de îndată o schimbare: în încăperea de 
lucru se afla un vas cu flori mici, purpurii. Nu săreau în 
ochi, dar umpleau aerul dinăuntru cu un parfum cald care 
lui Eragon îi evoca verile în care culegea mure proaspete, 
în timp ce ogoarele de-abia secerate se aureau de la soare. 
Trase aer în piept, apreciind iscusinţa cu care Nasuada îşi 
făcuse simțită personalitatea, fară să şteargă amintirea lui 
Ajihad. 

Ea se afla aşezată în spatele unei mese mari, îmbrăcată tot 
în doliu. Aşteptându-l să se aşeze, cu Saphira lângă el, îi 
spuse: 

— Eragon. 

Era un salut simplu, fară ură, dar şi fară prietenie. Câteva 
clipe privi în altă parte, apoi se întoarse spre el, cu privirea 
fermă şi alertă. 

— În ultimele zile, am evaluat situaţia în care se află 
vardenii în acest moment. N-a fost deloc plăcut. Suntem 
săraci, osteniţi de-atâta trudă, nu avem provizii şi nu ni se 
alătură prea multă lume din Imperiu. Intenţionez să schimb 
toate acestea. Piticii nu ne mai pot ţine mult aici, căci anul 
care-a trecut nu a fost bun pentru recolte şi au suferit şi ei 


pierderile lor. Aşa că m-am hotărât să-i trec pe vardeni în 
Surda. E un lucru greu de înfăptuit, dar cred că e necesar 
pentru a fi în siguranţă. Ajunşi în Surda, vom fi îndeajuns de 
aproape de Imperiu pentru a-l putea ataca. 

Chiar şi Saphira tresări de uimire. „Gândeşte-te de câtă 
trudă va fi nevoie, îi spuse Eragon. Ar putea trece luni de 
zile pentru deplasarea tuturor poverilor în Surda, ca să nu 
mai vorbim de oameni. lar pe drum vor fi probabil atacați.” 

— Credeam că regele Orrin nu îndrăzneşte să se opună lui 
Galbatorix pe faţă, obiectă el, cu glas tare. 

Nasuada zâmbi posomorâtă. 

— Şi-a schimbat poziţia, de când i-am înfrânt pe urgali. O 
să ne dea adăpost, de-ale gurii şi o să lupte alături de noi. 
Mulţi vardeni sunt deja acolo - mai ales femeile şi copiii 
care nu puteau sau nu voiau să lupte. Şi ei ne vor sprijini, 
altfel am de gând să-i scot din rândurile noastre. 

— Şi cum ai luat legătura aşa de repede cu regele Orrin? 
întrebă Eragon. 

— Piticii au un sistem de oglinzi şi de focuri cu ajutorul 
căruia trimit veştile prin tunele. Un mesaj ajunge de-aici şi 
până la capătul de apus al munţilor Beor în mai puţin de-o 
zi. Apoi, curierii îl duc în Aberon, capitala Surdei. Merge 
repede, e-adevărat, dar tot nu e îndeajuns, de vreme ce 
Galbatorix ne poate lua prin surprindere cu o armată de 
urgali, fără să avem mai mult de-o zi pentru a ne pregăti. 
Am de gând să aranjez ceva mult mai folositor, înainte să 
plecăm, între Du Vrangr Gata şi magicienii lui Hrothgar. 

Deschizând un sertar, Nasuada scoase de-acolo un sul 
gros de pergament. 

— Vardenii vor pleca din Farthen Dur într-o lună. Hrothgar 
a fost de acord să ne acorde dreptul de liberă trecere prin 
tunele. Mai mult, a trimis o armată la Orthiad, pentru a 
scăpa de ultimii urgali şi pentru a închide tunelurile, ca 
nimeni să nu mai poată năvâăli peste pitici, pe acel drum. S- 
ar putea însă ca asta să nu fie îndeajuns pentru siguranţa 
vardenilor, aşa că am să te rog ceva. 


Eragon încuviinţă. Se aşteptase să i se ceară sau să fie 
rugat ceva. Era singurul motiv pentru care putea fi chemat. 

— Sunt la dispoziţia ta. 

— Aşa o fi, zise ea, aruncându-i o privire fugară Saphirei. 
Oricum, nu e vorba de-o poruncă, şi vreau să te gândeşti 
bine înainte să-mi răspunzi. Pentru a putea aduna oameni 
care să sprijine cauza vardenilor, aş vrea să răspândesc 
veşti în Imperiu că un nou Cavaler - pe nume Eragon, 
Biruitorul-Umbrei - şi dragonul său, Saphira, ni s-au 
alăturat. Aş avea totuşi nevoie de îngăduinţa voastră. 

„E prea primejdios”, se opuse Saphira. 

„Oricum zvonurile despre noi vor ajunge în Imperiu, îi 
replică Eragon. Toţi vardenii vor dori să se mândrească, 
povestind despre izbânda lor şi despre moartea lui Durza. 
De vreme ce asta se va întâmpla cu sau fară voia noastră, ar 
trebui să primim să fim de ajutor.” 

Saphira fornăi uşor. „Mă îngrijorează Galbatorix. Până 
acum, nu am anunţat clar de partea cui suntem.” „Isprăvile 
noastre au fost îndeajuns de limpezi.” „Da, dar chiar şi când 
Durza se lupta cu tine aici, în Tronjheim, nu căuta să te 
omoare, ci să te prindă. Dacă începem să ne împotrivim pe 
faţă Imperiului, Galbatorix nu va mai fi aşa de îngăduitor. 
Cine ştie ce forţe sau ce planuri are el, ţinute ascunse până 
acum, câtă vreme încerca să ne ia în stăpânirea lui? Dacă 
rămânem ascunşi, nu va şti ce să facă.” „Vremea tainelor a 
trecut, spuse hotărât Eragon. Ne-am luptat cu urgalii, l-am 
ucis pe Durza, iar eu i-am jurat credinţă conducătoarei 
vardenilor. Totul e limpede. Cu voia ta, am să-mi dau 
acordul pentru ce mi-a cerut Nasuada.” 

Saphira rămase multă vreme pe gânduri, apoi încuviinţă, 
aplecându-şi capul. „Fie cum vrei tu.” 

Ţinând o mână pe spinarea ei, Eragon se întoarse cu faţa 
spre Nasuada şi-i spuse: 

— Fă cum crezi că e mai bine. Dacă aşa putem fi de ajutor 
vardenilor, atunci aşa rămâne. 


— Îţi mulţumesc. Ştiu că vă cer mult. Acum, aşa cum am 
vorbit înainte de înmormântare, aş vrea să pleci la 
Ellesmera pentru învăţătură. 

— Cu Arya? 

— Fireşte. De când ea a fost luată prizonieră, elfii au 
refuzat să mai ia legătura cu noi sau cu piticii. Arya este 
singura fiinţă care-i poate convinge să iasă iar la lumină. 

— Nu poate folosi magia pentru a le spune că a fost 
eliberată? 

— Din păcate nu. Când elfii s-au închis în Du 
Weldenvarden, după căderea Cavalerilor, ei au înconjurat 
pădurea cu vrăji de apărare, astfel încât nici un gând, nici 
un obiect şi nici o fiinţă nu poate pătrunde acolo pe căi 
tăinuite - deşi, dacă am înţeles bine ce mi-a explicat Arya, 
de ieşit se poate ieşi. Aşa că Arya trebuie să meargă chiar 
ea în Du Weldenvarden, pentru ca regina Islanzadi să afle 
că e în viaţă, să afle de tine şi de Saphira şi despre multele 
lucruri care s-au petrecut cu vardenii în ultimele luni. 

Nasuada îi dădu sulul de pergament, pecetluit cu un sigiliu 
de ceară. 

— Iată un mesaj pentru regină, în care i-am explicat 
situaţia vardenilor şi intenţiile mele. Păzeşte-l cu preţul 
vieţii; căzut în alte mâini, ar putea aduce mult rău. 
Nădăjduiesc că, după tot ce s-a petrecut, Islanzadi se va 
îndupleca şi va relua legăturile cu noi. Ajutorul ei ar putea fi 
hotărâtor pentru izbândă. Arya ştie şi a primit să pledeze 
pentru noi, dar aş vrea să înţelegi şi tu acest lucru, ca să 
poţi profita de orice prilej care s-ar ivi. 

Eragon îşi vâri pergamentul în surtuc. 

— Şi când plecăm? 

— Mâine-dimineaţă... dacă nu aveţi alte planuri. 

— Nu avem. 

— Bun, zise ea, împreunându-şi mâinile. Trebuie să aflaţi 
că va veni cu voi şi altcineva. 

Eragon o privi uimit, iar ea continuă: 


— Regele Hrothgar a ţinut neapărat ca, pentru ca totul să 
fie echitabil, la învăţătura ta să asiste şi un reprezentant al 
piticilor, pentru că asta priveşte şi neamul lor. Aşa că vine şi 
Orik cu voi. 

La început, Eragon se mânie. Dacă erau numai Arya şi cu 
el, puteau zbura până în Du Weldenvarden cu Saphira, 
scăpând de săptămâni întregi irosite pe drum. În schimb, 
trei pasageri erau prea mult pentru spinarea Saphirei. Din 
pricina lui Orik, erau siliţi să o ia pe jos. 

Gândindu-se totuşi mai mult, el îşi dădu seama că dorinţa 
lui Hrothgar era înţeleaptă. Pentru el şi pentru Saphira era 
important să arate că nu luau partea nici unui neam 
împotriva celorlalte. Zâmbi. 

— Cinstit să fiu, mă bucur că vine şi Orik. Era oarecum 
înfricoşător să călătoresc prin toată Alagaesia singur cu 
Arya. E... 

— E altfel decât noi, surâse şi Nasuada. 

— Aşa-i, încuviinţă el, devenind din nou serios. Chiar vrei 
să porneşti un atac împotriva Imperiului? Vardenii sunt 
slabi, chiar tu ai spus-o, şi nu pare o cale prea înţeleaptă. 
Poate dacă mai zăbovim... 

— Dacă mai zăbovim, zise ea neclintită, Galbatorix va 
deveni şi mai puternic. E limpede. E prima dată, de la 
moartea lui Morzan, când avem o şansă cât de mică să-l 
luăm pe nepregătite. Pesemne că el era convins că urgalii 
ne vor învinge - ceea ce, mulţumită ţie, nu s-a-ntâmplat, aşa 
că precis nu s-a pregătit pentru o năvală a noastră în 
Imperiu. 

„Năvală?! exclamă Saphira. Şi ce plan o fi având, mă rog, 
pentru a-l omori pe Galbatorix, odată ce el se hotărăşte să 
se pună în fruntea armatei, ca să-i distrugă prin magie?” 

Eragon dădu glas observaţiei, dar Nasuada se mulţumi să 
clatine din cap. 

— După cum îl cunoaştem, nu va porni la luptă decât dacă 
însăşi capitala, Uru'baen, este ameninţată. Lui nu-i pasă nici 
dacă-i distrugem jumătate din Imperiu, câtă vreme nu-l 


silim să ne urmărească, ci venim chiar noi spre el. Şi, 
oricum, de ce s-ar chinui? Chiar dacă reuşim să ajungem 
până la el, armatele noastre vor fi slăbite şi împuţinate, aşa 
că îi va veni şi mai lesne să ne distrugă. 

— Tot nu ai răspuns la întrebarea Saphirei, protestă 
Eragon. 

— Pentru că încă n-am cum. Va fi o campanie îndelungată. 
Până la urmă, poate că tu vei ajunge îndeajuns de puternic 
pentru a-l învinge pe Galbatorix sau poate că ni se vor 
alătura elfii, care au cei mai puternici magicieni din toată 
Alagaesia. Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să mai zăbovim. 
Este momentul să jucăm totul pe-o carte şi să îndrăznim să 
facem ceea ce nimeni nu crede că putem duce la 
îndeplinire. Vardenii s-au ascuns prea multă vreme în 
întuneric - trebuie fie să-l înfruntăm pe Galbatorix, fie să ne 
supunem şi să dispărem. 

Grandoarea planului Nasuadei îl tulbura pe Eragon. Erau 
la mijloc atâtea riscuri şi primejdii nebănuite încât părea 
aproape absurd să pună la cale o asemenea aventură. 
Totuşi, hotărârea finală nu-i revenea lui - înţelegea asta, şi 
nu se împotrivea. Nici nu avea de gând să prelungească 
discuţia. „De-acum, trebuie să ne încredem în judecata ei.” 

— Dar tu, Nasuada? Vei fi oare în siguranţă cât timp lipsim 
noi? Trebuie să mă gândesc şi la jurământul pe care l-am 
făcut. De-acum, este responsabilitatea mea să fac în aşa fel 
încât să nu trebuiască să asistăm şi la înmormântarea ta. 

Încleştându-şi fălcile, ea făcu un gest spre uşă, cu gândul 
la războinicii aflaţi dincolo de ea. 

— Nu te teme, sunt bine apărată, rosti ea, cu ochii plecaţi. 
Recunosc... unul dintre motivele pentru care plec în Surda 
este că Orrin mă cunoaşte de mult şi îmi va oferi mijloace 
de apărare. După plecarea ta şi a Aryei, nu mai pot zăbovi 
aici, atâta vreme cât Sfatul Fruntaşilor se mai bucură încă 
de putere. Nu mă vor accepta drept conducătoare până ce 
nu le arăt, fără urmă de îndoială, că eu, şi nu ei, îi stăpânesc 
pe vardeni. 


Dintr-odată, ea păru să-şi găsească noi surse de tărie 
sufletească; îşi îndreptă umerii şi-şi ridică fruntea, părând 
distantă şi reţinută. 

— Acum duceţi-vă, Eragon. Pregăteşte-ţi calul, ia provizii, 
iar mâine în zori să fiţi la poarta de miazănoapte. 

Atmosfera devenise din nou rigidă şi oficială. Eragon nu 
protestă, ci îi făcu Nasuadei o plecăciune adâncă şi plecă 
împreună cu Saphira. 

După cină, cei doi porniră într-o plimbare prin văzduh. Se 
înălţară cu mult deasupra oraşului, acolo unde ţurţuri 
zgrunţuroşi atârnau de pereţii muntelui, alcătuind o 
centură lată şi albă care-i înconjura din toate părţile. Erau 
încă multe ceasuri până la căderea nopţii, dar înăuntrul 
muntelui se lăsase deja întunericul. 

Eragon îşi dădu capul pe spate, bucurându-se de aerul 
rece care-i mângâia faţa. Îi lipsea adierea vântului - vântul 
care şuiera prin iarbă şi mişca norii, răvăşind şi 
împrospătând totul în jur. Vântul care aducea ploaia şi 
furtunile şi făcea copacii să se aplece până la pământ. „De 
fapt, mi-e dor şi de copaci, se gândi el. Farthen Dur este un 
loc uimitor, dar pustiu ca mormântul lui Ajihad. Nu-i nimic 
pe-aici... nici o plantă şi nici un animal.” 

Saphira încuviinţă. „S-ar zice că, pentru pitici, pietrele 
preţioase ţin locul florilor.” Ea rămase tăcută, în timp ce se 
făcea tot mai întuneric. Atunci când Eragon ajunsese să nu 
mai poată vedea nimic în jur, ea spuse: „E târziu. Hai să ne- 
ntoarcem”. 

„Bine.” 

Ea pluti spre pământ în cercuri largi şi domoale, 
apropiindu-se tot mai mult de Tronjheim, care strălucea în 
mijlocul craterului ca o făclie. Erau încă departe de oraşul- 
munte, când ea îşi răsuci gâtul, spunându-i: „la uite”. 

Eragon îi urmări privirea, dar nu reuşi să zărească decât 
câmpia cenuşie şi monotonă de dedesubt. „Ce e?” 

În loc să răspundă, Saphira flutură din aripi şi plană spre 
stânga, strecurându-se până la unul dintre cele patru 


drumuri care porneau din Tronjheim, înspre miazănoapte, 
miazăzi, apus şi răsărit. Coborând pe pământ, Eragon 
observă o umbră albă, pe unul dintre deluşoarele din 
apropiere. Umbra fâlfâia ciudat în lumina slabă a 
amurgului, ca o lumânare, până ce, apropiindu-se, deveni 
Angela, îmbrăcată într-o tunică de lână, de culoare 
deschisă. 

Vrăjitoarea ducea cu ea un coş de răchită, foarte mare şi 
umplut cu tot felul de ciuperci, cele mai multe necunoscute 
lui Eragon. După ce ajunse lângă ei, el îi făcu semn spre coş 
şi întrebă: 

— Aduni ciuperci râioasel ? 

— Bine v-am găsit, râse Angela, lăsându-şi povara la 
pământ. Nu, „ciuperci râioase” e mult prea vag. Oricum, ar 
trebui să li se spună pur şi simplu ciuperci, nu „râioase”, 
adăugă ea, arătându-le pe fiecare în parte. Asta e smoc de 
pucioasă, asta - căciula şarpelui, asta - buricel, scutul 
piticului, coadă tare din cele roşii, ineluş sângeriu... cât 
despre asta de-aici - este hoţ-pătat. Nu-i aşa că-s minunate? 

Vorbind aşa, le arăta ba una, ba alta dintre ciuperci, 
terminând cu una pe a cărei pălărie se vedeau dungi 
colorate în roz, liliachiu şi galben. 

— Dar aia? întrebă Eragon, arătând spre una cu picior 
albastru, peri portocaliu-închis şi o pălărie dublă, neagră şi 
strălucitoare. 

Angela o privi cu duioşie. 

— Asta-i Fricai Andlat, cum îi spun elfii. Dacă muşti din 
picior, te omoară pe loc, dar pălăria te scapă de cele mai 
multe otrăvuri. Din astea se fabrică nectarul lui Tunivor. 
Fricai Andlat creşte numai în peşterile din Du 
Weldenvarden şi Farthen Dur, iar aici nu s-ar putea înmulţi 
dacă piticii şi-ar duce bălegarul în altă parte. 

Eragon privi movila şi observă că exact asta şi era -o 
grămadă de bălegar. 

— Salve, Saphira, zise Angela, întinzând mâna pe lângă el 
şi mângâind-o pe bot. Saphira clipi, părând foarte fericită şi 


dând uşor din coadă. Chiar atunci, Solembum apăru din 
întuneric, ţinând strâns în bot un şobolan mort. Fără măcar 
să fluture din mustăţi, pisica fermecată se aşeză pe jos şi 
începu să-şi roadă prada, arătându-le celorlalţi trei că nu-i 
păsa de ei câtuşi de puţin. 

— Aşa, zise Angela, aranjându-şi o buclă din părul 
voluminos. Deci plecaţi spre Ellesmera? 

Eragon încuviinţă, fără să se mai obosească s-o întrebe de 
unde aflase; ea părea să ştie întotdeauna ce se petrecea. 
Văzându-l că tace, Angela îl dojeni: 

— Hei, nu mai fi aşa posomorât. Doar nu te duci la tăiere! 

— Ştiu. 

— Atunci zâmbeşte, că ar trebui să fii fericit dacă nu te 
taie. Eşti pleoştit ca şobolanul lui Solembum. Pleoştit. Ce 
cuvânt frumos, nu credeţi? 

Toată flecăreala asta izbuti să-i smulgă lui Eragon un 
zâmbet; cât despre Saphira, ea chicoti înăbuşit, foarte 
amuzată. 

— Nu-s convins că totul e aşa de minunat cum crezi 
dumneata, dar înţeleg oricum ce vrei să spui. 

— Mă bucur că înţelegi. E bine să fii deştept. Cu 
sprâncenele ridicate, ea îşi strecură o unghie sub pălăria 
unei ciuperci şi o întoarse cu josul în sus, cercetându-i 
sporii, apoi continuă: E nimerit că ne-am întâlnit acum, 
pentru că voi sunteţi pe punctul să plecaţi, iar eu... eu îi voi 
însoţi pe vardeni în Surda. V-am mai spus că-mi place să fiu 
acolo unde se întâmplă câte ceva, aşa că acolo mi-e locul. 

Rânjetul lui Eragon se lărgi. 

— Păi, atunci înseamnă că vom avea parte de o călătorie 
lipsită de peripeții, altfel veneai şi dumneata cu noi. 

Angela ridică din umeri, apoi spuse cu o voce gravă: 

— Aveţi grijă când ajungeţi în Du Weldenvarden. Elfii nu-şi 
dau simţămintele pe faţă, dar asta nu înseamnă că nu se 
mânie şi ei sau că nu-i încearcă aceleaşi emoţii ca pe noi, 
muritorii. De-asta şi sunt aşa de primejdioşi, pentru că le 
pot ascunde ani de-a rândul. 


— Ai fost şi dumneata pe-acolo? 

— Cândva, demult. 

După un scurt răstimp, Eragon întrebă: 

— Ce crezi de intenţiile Nasuadei? 

— Mmmm... soarta ei este pecetluită. Soarta tuturor este 
pecetluită, hohoti ea, îndoindu-se de şale; apoi, 
îndreptându-se brusc, continuă: Observaţi că n-am precizat 
de ce soartă e vorba, aşa că, orice s-ar întâmpla, să ştiţi că 
eu am prevăzut totul. Vai, că ştiutoare mai sunt! 

Îşi luă din nou coşul, sprijinindu-l pe o coapsă. 

— Pare-mi-se că n-o să ne mai vedem o vreme, aşa că 
rămâneţi cu bine, vă doresc mult noroc, aveţi grijă cu varza 
călită, nu puneţi gura pe ceara de urechi şi zâmbiţi, că viaţa 
e frumoasă! 

Făcându-le voioasă cu ochiul, ea se îndepărtă, lăsându-l pe 
Eragon clipind ameţit de uimire. 

După un răgaz cuvenit, Solembum îşi luă masa de seară în 
dinţi şi plecă şi el, cu mersul foarte solemn. 

Darul lui Hrothgar. 

Mai era o jumătate de ceas până la revărsatul zorilor, când 
Eragon şi Saphira ajunseră la poartea de miazănoapte a 
oraşului. Aceasta era ridicată îndeajuns de sus pentru ca 
Saphira să poată trece, aşa că se grăbiră să iasă şi 
rămaseră să aştepte în zona îngrădită de dincolo de ea, 
într-un loc în care se înălţau coloane de jasp, roşii ca 
sângele, printre care se zăreau chipurile schimonosite ale 
fiarelor sculptate. Trecând şi de coloane, chiar la marginea 
oraşului, erau doi grifoni de aur, uriaşi, de mai multe ori cât 
înălţimea unui om - la fiecare dintre porţi era câte o 
pereche aidoma. Totul în jur era pustiu. 

Eragon îl ţinea pe Văpaia-Zăpezii de căpăstru. Armăsarul 
fusese ţesălat, potcovit şi înşeuat; desagii erau plini de tot 
felul de lucruri. El lovea nerăbdător cu copita în pământ; 
Eragon nu-l mai călărise de mai bine de o săptămână. 

Nu trecu mult şi apăru Orik, cu o boccea mare în spate şi 
cu alta în mână. 


— N-ai cal? îl întrebă Eragon, uşor surprins. „Doar n-o să 
mergem pe jos până în Du Weldenvarden.” 

Orik mormăi: 

— Urmează să ne oprim la larnag, foarte aproape de aici, 
spre miazănoapte. De acolo, coborâm cu plutele pe Az 
Ragni până la Hedarth, o aşezare mică în care făceam 
negoţ cu elfi. Înainte să ajungem acolo, nu avem nevoie de 
cai, aşa că picioarele o să-mi fie îndeajuns. 

Cu un zgomot puternic, el lăsă la pământ bocceaua pe 
care o ducea în braţe şi o dezveli, dând la iveală armura lui 
Eragon. Scutul fusese pictat la loc - astfel că stejarul din 
mijloc se vedea foarte bine şi curăţat de toate petele şi 
zgărieturile. Sub el se afla o cămaşă de zale, lungă, 
curățată şi unsă cu ulei, care scânteia puternic. Nu se 
vedea nici o urmă a tăieturii făcute de Durza, atunci când îl 
rănise pe Eragon la spate. Acoperământul de zale pentru 
cap, mănuşile, apărătorile de la braţe şi coapse, precum şi 
coiful fuseseră cu toatele reparate. 

— Cei mai buni meşteri făurari ai noştri s-au ocupat de 
astea, zise Orik, precum şi de armura ta, Saphira. Dar nu 
putem căra cu noi armura de dragon, aşa că le-a fost dată 
vardenilor, care o să aibă grijă de ea până vă întoarceţi. 

„Le rog să-i mulţumeşti din partea mea”, zise Saphira. 

Eragon făcu întocmai, apoi îşi trase pe el apărătorile 
pentru braţe şi coapse, punând celelalte piese în bagaj. La 
urmă, dădu să ia şi coiful, dar îl văzu pe Orik cu el în mână, 
învârtindu-l gânditor. Acesta îi spuse: 

— Aşteaptă puţin, Eragon, înainte să iei asta. Mai întâi, ai o 
alegere de făcut. 

— Şi anume? 

Ridicând coiful, Orik îi arătă partea de deasupra frunţii 
care, după cum observă Eragon, fusese modificată - în oţel 
fuseseră încrustate ciocanul şi stelele, însemnul clanului lui 
Hrothgar şi Orik, Ingeitum. Orik se încruntă, părând fericit 
şi tulburat în acelaşi timp, şi spuse, cu un glas foarte 
solemn: 


— Regele meu, Hrothgar, doreşte să-ţi ofer acest coif ca 
simbol al prieteniei pe care ţi-o poartă. Odată cu el, 
Hrothgar îţi propune să te adopte în rândul clanului 
Durgrimst Ingeitum, ca membru al propriei familii. 

Eragon rămase cu ochii holbaţi la coif; nu-i venea să 
creadă că Hrothgar putea face un asemenea gest. „Oare 
asta înseamnă să mă supun şi eu puterii sale?... în ritmul 
ăsta, tot adunând la jurăminte de credinţă şi de supunere, 
în curând n-am să mai pot face nimic, fără să ajung să încalce 
vreunul!” „Nu eşti obligat să primeşti”, îi spuse Saphira. 

„Adică să risc să-l insult pe Hrothgar? Iar suntem prinşi în 
capcană.” „lotuşi, ar putea fi vorba doar de un cadou, o altă 
dovadă de bună-credinţă, de otho - nu de o capcană. Aş zice 
că regele încearcă să ne mulţumească pentru făgăduinţa de 
a reconstitui Isidar Mithrim.” 

Eragon nu se gândise la asta, fiind prea preocupat cu 
încercarea de a-şi da seama cum putea regele piticilor să 
dobândească putere asupra lor. „Adevărat. Dar cred că e şi 
o încercare de a recâştiga avantajul pierdut atunci când i- 
am jurat credinţă Nasuadei. Era cu neputinţă ca piticilor să 
le fi căzut bine acea întâmplare.” îl privi din nou pe Orik, 
care aştepta nerăbdător, şi-l întrebă: 

— S-a întâmplat adesea aşa ceva? 

— Cu un om? Niciodată. Hrothgar s-a confruntat o zi şi o 
noapte cu familiile mgeitum, până să-i convingă să te 
primească. Dacă accepţi să porţi însemnul nostru, vei avea 
drepturi depline, ca toţi membrii clanului. Vei putea lua 
parte la sfaturile noastre şi îţi vei putea spune părerea 
despre orice subiect. Şi, adăugă piticul, întunecându-se la 
faţă, dacă vei dori, vei putea fi înmormântat printre morţii 
noştri. 

De-abia acum îşi dădu Eragon seama de importanţa 
gestului lui Hrothgar. Era cea mai mare cinste pe care i-o 
puteau oferi piticii. Dintr-o mişcare iute, el luă coiful de la 
Orik şi şi-l puse pe cap. 


— Mă simt onorat să mă alătur clanului Durgrimst 
Ingeitum. Orik încuviinţă bucuros şi spuse: 

— Atunci ia această Knurlnien, Inima-de-Piatră, şi ţine-o în 
palmele făcute căuş - da, aşa. Fii tare, acum, şi crestează-ţi 
o venă, ca să scurgi câteva picături de sânge pe piatră. Nu-i 
nevoie să fie multe... Iar la sfârşit, zi după mine: Os il dom 
giranu cârn dur thargen, zeitmen, oen grimst vorformv 
edaris rakskilfz. Narho is belgond... 

Jurământul le luă mult timp, mai ales că Orik se oprea la 
fiecare două propoziţii să-i traducă. Odată terminat, Eragon 
făcu iute o vrajă şi-şi vindecă încheietura. 

— Orice-ar spune clanurile despre asta, observă Orik, te-ai 
purtat cu cinste şi cu respect. Trebuie să ţină şi ei seama de 
asta. Apoi rânji. Şi-acuma suntem din acelaşi clan... Suntem 
fraţi vitregi! În împrejurări mai fireşti, Hrothgar ţi-ar fi 
oferit el însuşi coiful, şi ar fi avut loc o sărbătoare 
îndelungată care să însoţească primirea ta în clan, dar n- 
avem vreme acum pentru aşa ceva. Să nu crezi însă că ai 
fost tratat cu dispreţ. Când tu şi Saphira vă întoarceţi în 
Farthen Dur, adopţia ta va fi sărbătorită cu tot dischisul. O 
să vă ospătaţi, o să dansaţi, şi o să trebuiască să semnaţi 
multe documente, ca să devină totul oficial. 

— De-abia aştept, răspunse Eragon, care încă se chinuia 
să-şi limpezească în minte toate urmările posibile ale 
adopţiei sale. 

Aşezându-se cu spatele lipit de o coloană, Orik îşi dădu 
bagajul jos de pe spate şi-şi scoase securea, pe care apoi 
începu s-o răsucească în mâini. După un timp, se aplecă 
înainte, privind mânios înspre Tronjheim. 

— Barzul knurlari Ce-o fi cu ei? Arya spunea că vine 
imediat. Când e vorba de timp, elfii nu ştiu decât două 
lucruri: „cu întârziere” şi „cu mare întârziere”. 

— Ai avut mult de-a face cu ei? întrebă Eragon, aşezându- 
se lângă el. Şi Saphira îi privea cu mare interes. 

Piticul scoase un hohot scurt de râs. 


— Eta. Numai cu Arya şi nu grozav de mult, pentru că era 
mereu pe drumuri. În şaptezeci de ani, un singur lucru am 
aflat despre ea: elfii nu pot fi zoriţi. Dacă încerci, e ca şi 
cum ai lovi cu ciocanul într-o pilă - poţi s-o frângi, dar nu s-o 
îndoi. 

— Nu-i la fel şi cu piticii? 

— Ei, da, dar până şi piatra se mai şlefuieşte, dacă ai 
răbdare cu ea, răspunse Orik, oftând şi clătinând din cap. 
Dintre toate neamurile, elfii se schimbă cel mai puţin, şi 
ăsta-i unul dintre motivele pentru care nu plec în călătoria 
asta cu dragă inimă. 

— Dar o să o cunoaştem pe regina Islanzadi, o să vedem 
Ellesmera şi cine ştie ce alte lucruri. De când n-a mai fost 
un pitic invitat în Du Weldenvarden? 

Orik se încruntă la el. 

— Peisajele nu înseamnă nimic. Mai sunt atâtea de făcut, şi 
în 'Tronjheim, şi în celelalte oraşe ale noastre, dar eu sunt 
nevoit să străbat toată Alagaesia, numai ca să fac schimb de 
politeţuri şi apoi să stau degeaba şi să mă-ngraş cât timp tu 
eşti la învăţătură. Ar putea ţine ani de zile! 

„Ani de zile!... Oricum, dacă de asta am nevoie pentru a 
mă putea lupta cu Umbrele şi cu cei doi Ra'zac, am să mă 
supun.” „Mă îndoiesc că Nasuada ne va îngădui să stăm mai 
mult de câteva luni în Ellesmera, zise Saphira, atingându-i 
gândurile. După ce ne-a spus, cred că va avea în curând 
nevoie de noi.” 

— În sfârşit! strigă Orik, ridicându-se de jos. 

Din depărtare se apropiau Nasuada - ai cărei conduri se 
iţeau de sub poalele rochiei ca şoarecii care scot nasul 
dintr-o bortă - Jormundur şi Arya, care avea cu ea un bagaj 
ca al lui Orik şi purta acelaşi costum negru, din piele, în 
care Eragon o văzuse prima dată; la şold îşi încinsese sabia. 

În acea clipă, Eragon îşi dădu seama că se putea ca Aryei 
şi Nasuadei să nu le fie pe plac faptul că el intrase în 
Ingeitum. Străpuns de remuşcări şi de nelinişte, înţelese că 
era de datoria sa să se gândească mai întâi la Nasuada. „Şi 


LIA 


la Arya!” Se făcu mic, amintindu-şi cum se mâniase aceasta 
din urmă după prima lui întâlnire cu Sfatul Fruntaşilor. 

Aşa că, atunci când Nasuada se opri în faţa lui, el îi ocoli, 
ruşinat, privirea. Dar ea, cu glasul blând şi reţinut, spuse 
doar: 

— Ai primit. 

Cu ochii în pământ, el încuviinţă. 

— Nu eram sigură dacă ai s-o faci sau nu. De-acum, eşti 
din nou legat de toate cele trei neamuri. Piticii sunt 
îndreptăţiţi să-ţi ceară sprijinul, ca membru al clanului 
Durgrimst Ingeitum, elfii te vor creşte şi te vor educa - iar 
influenţa lor s-ar putea dovedi cea mai puternică, de vreme 
ce tu şi Saphira v-aţi unit prin magia lor - dar mi-ai jurat 
credinţă şi mie... Poate că aşa e cel mai bine - loialitatea ta 
este împărţită în mod egal între noi. 

Văzându-i mirarea, ea zâmbi slab, apoi îi puse în mână o 
pungă mică, plină cu bani, şi se îndepărtă. Jormundur îi 
întinse mâna şi Eragon i-o strânse, simțindu-se uşor ameţit. 

— Drum bun, Eragon. Ai grijă de tine. 

— Haideţi, zise Arya, strecurându-se pe lângă ei şi 
apucând-o spre Farthen Dur. E vremea să plecăm. Aiedail a 
apus şi avem mult de mers. 

— Aşa-i, încuviinţă Orik, scoțând o lampă cu făclie roşie 
dintr-un buzunar al bagajului. 

Nasuada le aruncă o ultimă privire. 

— Foarte bine. Eragon şi Saphira, plecaţi cu 
binecuvântarea vardenilor, şi a mea. Fie să aveţi parte de o 
călătorie ferită de primejdii. Amintiţi-vă că toate nădejdile şi 
aşteptările noastre sunt cu voi şi ridicaţi-vă la înălţimea lor. 

— Ne vom strădui, făgădui Eragon. 

Apucându-şi calul strâns de căpăstru, el o porni pe urmele 
Aryei, care străbătuse deja o bună bucată de drum. După el 
venea Orik, iar la urmă Saphira. Eragon observă cum, 
oprindu-se lângă Nasuada, Saphira o linse uşor pe obraz, în 
semn de rămas-bun. Apoi zori pasul şi ajunse lângă el. 


Pe măsură ce-şi continuau calea spre miazănoapte, poarta 
din urma lor se făcea din ce în ce mai mică, până ajunse 
doar o scânteie de lumină, în faţa căreia rămăseseră două 
siluete, Nasuada şi Jormundur, care-i urmăreau 
îndepărtându-se. 

Ajunşi în cele din urmă la peretele muntelui, găsiră acolo o 
pereche de uşi uriaşe - cam de treizeci de picioare - care 
stăteau deschise, de parcă-i aşteptau. În faţă erau trei pitici 
care stăteau de strajă şi care, la vederea lor, făcură o 
plecăciune şi se traseră la o parte. Dincolo de uşi era un 
tunel pe potriva lor, a cărui bucată de început era presărată 
cu coloane şi lămpi. De la un punct însă, era gol şi tăcut ca 
un mormânt. 

Arăta la fel ca intrarea de apus din Farthen Dur, dar 
Eragon îşi dădu seama că nu era aşa. Acest tunel nu 
străpungea peretele gros al muntelui pentru a ieşi la 
lumină, ci trecea pe dedesubt, culme după culme, şi se 
întindea până la oraşul Tarnag al piticilor. 

— Pe-aici e drumul nostru, zise Orik, ridicând lampa. 

EI şi Arya trecură pragul, dar Eragon rămase pe loc, 
simțindu-se dintr-odată nesigur. Nu-i era frică de întuneric, 
dar nici nu-i convenea să se cufunde în bezna veşnică, până 
ajungea la Tarnag. Odată intrat în tunelul pustiu, urma să 
plonjeze din nou în necunoscut, părăsind puţinele lucruri cu 
care se obişnuise, câtă vreme trăise printre vardeni, în 
schimbul unei sorţi nesigure. 

„Ce-i?” întrebă Saphira. 

„Nimic.” 

Trase aer în piept şi o porni înainte cu paşi mari, lăsându- 
se înghiţit în străfundurile muntelui. 

Ciocan şi cleşte. 

Trecuseră trei zile de la sosirea duşmanilor. În tabăra sa 
din munţi, Roran se tot plimba de colo-colo, fară să se mai 
poată stăpâni. Nu mai auzise nici o veste de la sosirea lui 
Albriech, şi nu avea cum să obţină informaţii, privind satul 


de la depărtare. Se uită cu ură spre corturile în care 
dormeau soldaţii, apoi reîncepu să dea târcoale focului. 

La amiază mâncă un pic de carne uscată. Ştergându-se la 
gură cu dosul mâinii, se întrebă: „Cât or avea cei doi de 
gând să aştepte?” Dacă totul se reducea la o întrecere a 
răbdărilor, era hotărât să câştige. 

Ca să-şi mai treacă timpul, făcea exerciţii de tras cu arcul, 
pe un buştean putrezit; se opri însă atunci când una din 
săgeți se sfărâmă, lovindu-se de o piatră ascunsă în miezul 
buşteanului. După aceea nu-i mai rămase nimic de făcut, 
decât să-şi reia plimbarea - înainte şi înapoi, înainte şi 
înapoi, de-a lungul potecii care ducea de la un bolovan spre 
locul pe care şi-l alesese pentru dormit. 

În cursul unuia dintre aceste drumuri, auzi zgomot de paşi 
răsunând din pădurea de dedesubt. Apucându-şi arcul, se 
ascunse şi aşteptă, simțindu-se cuprins de uşurare când în 
faţa ochilor îi apăru chipul lui Baldor. Roran îi făcu semn să 
se apropie şi, după ce se aşezară, îl întrebă: 

— De ce n-a mai trecut nimeni pe-aici? 

— N-am avut cum, răspunse Baldor, ştergându-şi sudoarea 
de pe frunte. Soldaţii ne-au vegheat fară încetare. Am 
profitat de primul prilej pe care l-am avut şi am zbughit-o, 
dar nu pot sta mult. Întorcându-şi privirile spre culmea care 
se înălța deasupra lor, se cutremură şi continuă: Eşti mai 
curajos ca mine, de poţi sta aici atâta vreme. Ai avut vreun 
necaz? Lupi, urşi, pisici sălbatice? 

— Nu, nu, totul e bine. Ce-aţi mai aflat de la soldaţi? 

— Unul dintre ei a trecut azi-noapte pe la cârciuma lui 
Morn şi s-a fălit că escadronul lor a fost ales special pentru 
această însărcinare. 

Roran se încruntă. 

— N-au fost prea liniştiţi. În fiecare noapte, cel puţin doi 
sau trei se fac pulbere. Chiar din prima zi i-au distrus lui 
Morn sala cea mare de la han. 

— Şi-au plătit stricăciunile? 

— Fireşte că nu. 


Privind spre sat, Roran se foi în loc. 

— Tot nu-mi vine să cred că Imperiul se dă atâta peste cap 
ca să mă prindă tocmai pe mine. Ce le pot eu da? Oare 
Chiar li se pare că le sunt cumva de folos? 

Baldor îi urmări privirea. 

— Azi-dimineaţă, cei doi Ra'zac au tras-o de limbă pe 
Katrina. Nu ştiu cine le-a pomenit că voi doi sunteţi 
apropiaţi, şi pesemne că erau curioşi să afle dacă ştie unde- 
ai dispărut. 

Roran îşi întoarse iar privirile spre chipul onest al lui 
Baldor. 

— I-au făcut vreun rău? 

— Nu, nu se sperie ea de unii ca ăştia doi, îl linişti celălalt, 
apoi continuă cu mare grijă, de parcă l-ar fi pus la 
încercare. Poate c-ar trebui să te gândeşti să te predai. 

— Mai degrabă mă spânzur şi-i iau şi pe ei cu mine! Roran 
se ridică şi o apucă pe calea obişnuită, păşind iritat. 

— Cum poţi să spui aşa ceva, când ştii cum l-au torturat pe 
taică-meu? 

Prinzându-l de braţ, Baldor îi spuse: 

— Şi dacă rămâi ascuns, iar soldaţii nu se dau bătuţi şi 
rămân şi ei aici, ce se-ntâmplă? O să ajungă la concluzia că 
am minţit şi te-am ajutat să scapi. Imperiul nu-i iartă pe 
trădători. 

Roran se smuci şi se întoarse, bătând din picior, apoi, 
brusc, se aşeză pe jos. „Dacă nu mă arăt, cei doi Ra'zaco să 
dea vina pe oamenii pe care-i au la îndemână. lar dacă 
încerc să-i fac să plece din sat...” Numai că el nu se 
descurca aşa de bine prin pădure încât să poată scăpa de 
treizeci de oameni, la care se adăugau şi cei doi. „Eragon ar 
izbuti, eu nu.” Totuşi, dacă situaţia nu se schimba în vreun 
fel, s-ar fi putut să nu-i mai rămână altă cale. Se uită la 
Baldor şi-i spuse: 

— Nu vreau să păţească cineva ceva din cauza mea. 
Deocamdată mai aştept, dar dacă ăia doi îşi pierd răbdarea 
şi încep să amenințe... văd eu ce-mi rămâne de făcut. 


— Oricum ar fi, e tare rău, răspunse Baldor. 

— Dar am de gând să scap cu viaţă. 

Nu mult după aceea, Baldor plecă, lăsându-l pe Roran 
singur cu gândurile şi cu drumurile sale nesfârşite. Păşea 
fără încetare, apăsat de povara nehotărârii, săpând un şanţ 
pe potecă. La căderea amurgului răcoros, îşi scoase 
încălţările - de teamă să nu le tocească - şi continuă să se 
plimbe desculţ. 

Era aproape lună plină. Chiar atunci când ea se înălţă pe 
cer şi topi umbrele nopţii, transformându-le în raze sidefii, 
Roran observă că în Carvahall se întâmpla ceva. Prin satul 
cufundat în beznă se plimbau în sus şi în jos zeci de lămpi 
cu flăcări tremurânde, care apăreau şi dispăreau de după 
case. Punctele galbene se adunară în mijlocul satului, ca un 
nor de licurici, apoi se revărsară în dezordine spre margine, 
întâlnindu-se acolo cu un şir de făclii puternice care 
înaintau din tabăra soldaţilor. 

Vreme de două ceasuri, Roran privi cum cele două tabere 
se înfruntară faţă în faţă - luminiţele lămpilor adunându-se 
neajutorate pe lângă una sau alta dintre zdravenele făclii. 
În cele din urmă, cetele sclipitoare se destrămară şi se 
strecurară înapoi, spre corturile sau casele lor. 

Văzând că nu se mai întâmpla nimic important, Roran îşi 
desfăcu aşternutul şi se strecură sub pături. 

În ziua următoare, peste tot în Carvahall era o forfotă 
neobişnuită. Diverse siluete se plimbau de la o casă la alta, 
ba chiar, observă Roran cu uimire, o porneau călare prin 
valea Palancar, către ferme. La amiază, văzu doi bărbaţi 
pătrunzând în tabăra soldaţilor şi dispărând în cortul celor 
doi Ra'zac, unde rămaseră aproape un ceas. 

Era atât de captivat de tot ce se-ntâmpla, încât aproape că 
nu se mişcă din loc ziua întreagă. Tocmai îşi lua masa de 
seară când, aşa cum nădăjduia, se întoarse Baldor. 

— 'Ţi-e foame? întrebă Roran, făcându-i semn să se aşeze. 
Baldor clătină din cap şi se lăsă pe jos, părând stors de 


puteri; cearcănele întunecate de sub ochi îi făceau pielea să 
capete un aspect subţire, de parcă era plină de vânătăi. 

— A murit Quimby. 

Roran scăpă strachina, care se lovi cu zgomot de pământ; 
blestemă, ştergându-şi urmele de mâncare rece de pe 
picior, apoi întrebă: 

— Cum aşa? 

— Aseară, doi soldaţi au început să se lege de Tara... Tara 
era soţia lui Morn. 

— N-au necăjit-o prea tare, numai că au început să se 
certe pe cine să servească ea mai întâi. Era şi Quimby acolo 
- se uita la un butoi despre care Morn îi spusese că se 
stricase - şi a încercat să-i despartă. 

Roran încuviinţă. Aşa fusese Quimby dintotdeauna; mereu 
se băga în vorbă, ca nu cumva cei din jur să se poarte 
necuviincios. 

— Numai că un soldat a aruncat în el cu o stacană şi l-a 
lovit la tâmplă. L-a ucis pe loc. 

Roran rămăsese cu mâinile în şolduri şi cu ochii în pământ, 
tot chinuindu-se să-şi tragă răsuflarea. Se simţea de parcă 
Baldor i-ar fi tras un pumn în stomac. „Nu pare cu putinţă... 
Quimby, mort?” Bărbatul, fermier şi berar de ocazie, făcea 
parte din peisaj la fel ca munţii care înconjurau satul, o 
prezenţă netăgăduită care se integra adânc în țesătura din 
care se alcătuia acesta. 

— Ce pedeapsă vor primi soldaţii? Baldor ridică un braţ. 
— De îndată ce-a murit Quimby, cei doi Ra'zac i-au furat 
trupul din cârciumă şi l-au dus în corturile lor. Am încercat 
să-l luăm înapoi azi-noapte, dar n-au vrut să stea de vorbă 

cu noi. 

— Am văzut. 

Frecându-se pe faţă, Baldor mormăi: 

— Tata şi Loring s-au întâlnit astăzi cu cei doi şi i-au 
convins să ne dea trupul înapoi. Totuşi, soldaţii nu vor păţi 
nimic, adăugă el, apoi făcu o scurtă pauză. Iocmai plecam, 


când trupul a fost adus înapoi. Ştii ce mai rămăsese din el? 
Nişte oase. 

Oase?! 

— Da. Toate erau curățate de cea mai mică urmă de carne 
- şi se mai vedeau şi urmele de muşcături; ba unora li se 
supsese şi măduva. 

Scârba puse stăpânire pe Roran, împreună cu o groază 
profundă, la auzul sorții lui Quimby. Era bine ştiut că 
sufletul unui om nu se putea odihni cu adevărat până ce 
trupul lui nu primea o înmormântare cuvenită. Revoltat de 
o asemenea profanare, el întrebă: 

— Şi ce... sau cine l-a devorat? 

— Soldaţii erau la fel de îngroziţi ca noi. Pesemne că au 
fost cei doi Ra'zac. 

— De ce? Cu ce scop? 

— Eu, unul, răspunse Baldor, nu cred că ăştia sunt oameni 
cu adevărat. Iu nu i-ai văzut niciodată de-aproape, dar află 
că respiraţia lor miroase foarte urât, şi umblă mereu cu 
chipurile acoperite cu pânză neagră. Sunt cocoşaţi şi 
strâmbi şi îşi vorbesc între ei cu nişte zgomote ca un 
cloncănit. Până şi oamenilor din escadron pare să le fie frică 
de ei. 

— Dacă oameni nu-s, atunci ce soi de făpturi să fie? 
întrebă Roran. Nu-s nici urgali. 

— Cine ştie? 

Scârba lui Roran se amestecă dintr-odată cu teamă - 
teama de făpturile nefireşti, pe care o văzu reflectată şi pe 
chipul lui Baldor, când îşi strânseră mâinile. În ciuda 
tuturor poveştilor despre cruzimile lui Galbatorix, tot nu se 
puteau obişnui cu ideea că ticăloşia lui se cuibărise de-acum 
printre casele lor. Dându-şi seama că se confrunta cu nişte 
puteri despre care nu mai auzise până atunci decât din 
poveşti şi balade, Roran se simţi cuprins de gândul că nu 
mai avea de ales. 

— Trebuie făcut ceva, murmură el cu voce joasă. 


În timpul nopţii, văzduhul se încălzi, iar a doua zi la amiază 
valea Palancar fierbea şi năduşea din pricina neaşteptatei 
arşiţe de primăvară. Satul părea liniştit, sub cerul înalt, 
albastru şi gol, dar Roran putea simţi, chiar şi de la 
depărtare, duşmănia mocnită care-i cuprindea pe locuitori, 
din ce în ce mai tare şi mai dureroasă. Liniştea din jur era 
ca un cearşaf bine întins, în spatele căruia vuia furtuna. 

În ciuda încordării care creştea, ziua se dovedi îngrozitor 
de plicticoasă. Roran îşi petrecu cea mai mare parte a 
vremii ţesălând iapa lui Horst. În cele din urmă se culcă, 
privind dincolo de pinii care se înălţau spre cer, către 
lumina tulbure a stelelor care împodobeau cerul pe timpul 
nopții. Păreau atât de aproape încât i se părea că se loveşte 
de ele, prăbuşindu-se în gura unui hău. 

Când se trezi, luna tocmai apunea; îşi simţea gâtul uscat 
din cauza fumului. Tugşi şi se răsuci pe o parte, ridicându-se 
şi clipind des; ochii îi lăcrimau şi-l înţepau. Din pricina 
trâmbelor groase de fum, aproape că nu mai putea respira. 

Îşi adună aşternutul şi puse şaua pe iapa înspăimântată, 
îndemnând-o cu călcâiele să urce mai sus pe munte, cu 
nădejdea de a găsi un loc cu aer mai curat. Îşi dădu curând 
seama că fumul urca laolaltă cu el, aşa că se întoarse şi o 
apucă de-a curmezişul prin pădure. 

După un timp în care bâjbâi prin beznă, reuşi să ajungă 
într-un loc mai liber şi ieşi din pădure, dând de un prag de 
piatră aflat în bătaia vântului uşor. Respirând adânc, pentru 
a-şi curăța pieptul, Roran cernu valea din priviri, căutând 
locul în care izbucnise incendiul. Îl găsi într-o clipă. 

Marele hambar din Carvahall ardea cu o lumină palidă, 
înconjurat de un vârtej de flăcări care-i preschimbau 
preţioasa încărcătură într-un şuvoi de picături ca de ambră. 
Privind cum proviziile satului se duceau pe apa sâmbetei, 
Roran începu să tremure. Voia să strige şi să o ia la fugă 
prin pădure, ca să dea o mână de ajutor la stingerea 
focului, dar nu se putea hotări să se pună singur în 
primejdie. 


O scânteie aprinsă pluti până la acoperişul lui Delwin. În 
câteva clipe, întregul acoperiş de stuf izbucni într-o mare 
de flăcări. 

Roran blestemă şi începu să-şi smulgă părul din cap, cu 
chipul şiroind de lacrimi. Ilocmai din pricina caselor care se 
puteau aprinde foarte uşor, oamenii din Carvahall puteau 
plăti cu viaţa dacă nu erau atenţi la mânuirea focului. „Oare 
a fost un accident? Sau poate soldaţii? Poate că asta e 
pedeapsa celor doi Ra'zac, pentru că oamenii din sat m-au 
apărat... Poate că totul e din vina mea.” 

Casa lui Fisk se aprinse la rândul ei. Împietrit în loc, Roran 
nu putu decât să-şi ascundă chipul, duşmănindu-se pentru 
propria laşitate. 

Până în zori, toate focurile fuseseră înăbuşite sau se 
stinseseră de la sine. Numai norocul şi lipsa vântului salvase 
restul satului de la distrugere. 

Roran aşteptase să se asigure de deznodământ, apoi se 
întorsese la vechea sa tabără şi se aruncase pe jos, 
încercând să doarmă. Din zori până la asfinţit, el zăcu fară 
simţire; singura sa legătură cu realitatea erau coşmarurile 
care-l chinuiau. 

Revenindu-şi în simţiri, se puse să aştepte întâlnirea de 
care, de data aceasta, era convins că urma să vină. Într- 
adevăr, apăru cineva -Albriech, de astă dată. Sosi odată cu 
amurgul, cu o înfăţişare posomorâtă şi istovită. 

— Vino cu mine, îi spuse el. Roran se încorda. 

— De ce? 

„Oare s-au hotărât să mă dea pe mâna soldaţilor?” Dacă, 
într-adevăr, focul fusese pus din pricina lui, era de înţeles că 
sătenii doreau să-l vadă plecat. Până şi el înţelegea că nu 
mai avea ce face. Nu se putea aştepta ca toţi locuitorii din 
Carvahall să primească să se sacrifice pentru el. Chiar şi 
aşa, asta nu însemna că va îngădui să fie pur şi simplu lăsat 
pradă celor doi Ra'zac. Ştiind ce-i făcuseră lui Quimby, 
Roran se hotărâse să lupte până la moarte, mai degrabă 
decât să devină prizonierul lor. 


— Pentru că, zise Albriech, scrâşnind din dinţi, soldaţii 
sunt cei care-au pus focul. Morn nu i-a mai primit în han, 
dar tot s-au îmbătat criţă, cu berea pe care-o aduseseră cu 
ei. Ducându-se la culcare, unul şi-a scăpat torţa în hambar. 

— A păţit cineva ceva? întrebă Roran. 

— Numai câteva arsuri. Gertrude s-a ocupat de ele. Am 
încercat să negociem cu cei doi Ra'zac, dar nici nu le-a 
păsat când le-am cerut ca Imperiul să ne răscumpere 
pierderile, iar cu vinovaţii să se facă dreptate. N-au primit 
nici măcar să le ceară soldaţilor să rămână în corturi. 

— Atunci de ce m-aş întoarce? Albriech chicoti sumbru. 

— Să-ţi iei ciocan şi cleşte. Avem nevoie de ajutorul tău ca 
să-i... scoatem pe cei doi din sat. 

— Sunteţi dispuşi să faceţi asta pentru mine? 

— Nu numai pentru tine înfruntăm primejdia. De-acum, 
asta ne priveşte pe toţi. Vino măcar să vorbeşti cu tata şi cu 
ceilalţi, ca să afli ce gândesc... Aş zice că ar trebui să fii 
mulţumit să mai cobori şi tu din munţii ăştia blestemaţi. 

Roran căzu pe gânduri şi cugetă îndelung la propunerea 
lui Albriech, până să se hotărască să plece cu el. „Ori 
primesc, ori o iau la fugă... iar de fugit pot să fug şi mai 
târziu.” îşi luă calul, legă desagii la şa, apoi se luă după 
Albriech, coborând în vale. 

Pe măsură ce se apropiau de Carvahall îşi încetiniră 
mersul, ascunzându-se pe după copaci şi tufişuri. 
Strecurându-se în spatele unui butoi în care se aduna apa 
de ploaie, Albriech verifică dacă era cineva pe uliţă, apoi îi 
făcu semn şi lui Roran. Împreună înaintară pe nesimţite de 
la un colţ întunecos la altul, veghind mereu să nu apară 
slujitorii Imperiului. Ajunşi la fierărie, Albriech deschise una 
dintre uşile duble, crăpând-o îndeajuns pentru ca Roran şi 
calul să se poată strecura înăuntru. 

Încăperea era luminată de flacăra unei singure luminări, 
care îşi arunca strălucirea tremurată peste chipurile care 
se adunaseră roată în întunericul dimprejur. Era acolo 
Horst - cu barba sa deasă care umbrea flacăra luminării - 


iar alături Delwin, Gedric şi Loring, toţi cu chipuri 
posomorâte şi grave. Pe lângă ei erau şi bărbaţi mai tineri: 
Baldor, cei trei fii ai lui Loring, Parr, precum şi Nolfavrell, 
băiatul lui Quimby, care avea doar treisprezece ani. 

Când Roran intră, cu toţii se întoarseră spre el. Horst îi 
spuse: 

— Ai reuşit s-ajungi, văd. Ai avut vreun necaz cât ai stat în 
Şiră? 

— Nu, am avut noroc. 

— Atunci putem începe. 

— Ce să începem, adică? întrebă Roran, priponindu-şi iapa 
de o nicovală. 

Cel care-i răspunse fu Loring, cizmarul; chipul său livid 
era ca un ghem de riduri şi noduri răspândite pe ici şi colo. 

— Am încercat să vorbim omeneşte cu aceşti doi Ra'zac... 
care-au năvălit peste noi. Se opri, întregul său trup fiind 
scuturat de un fior neplăcut, care-i răsuna metalic în piept, 
apoi continuă: N-au vrut s-asculte. Ne-au pus pe toţi în 
primejdie şi n-au dat nici un semn de căinţă sau de regret. 

Dregându-şi vocea, el conchise cu multă seriozitate: 

— Trebuie... să... dispară. Asemenea făpturi... 

— Nu, îl întrerupse Roran. Nu-s făpturi. Sunt bestii... 

Toate chipurile se încruntară şi se înclinară, încuviinţând. 
Delwin luă cuvântul: 

— Ceea ce contează este că vieţile tuturor sunt în 
primejdie. Dacă focul s-ar fi răspândit mai mult, ar fi murit 
mulţi oameni, iar cei scăpaţi cu viaţă ar fi pierdut totul. Aşa 
că ne-am hotărât să-i alungăm pe duşmani din Carvahall. 
Eşti şi tu cu noi? 

Roran şovâi. 

— Dar dacă se întorc sau cheamă întăriri? Nu putem 
înfrânge întregul Imperiu. 

— Nu, spuse Horst, cu multă seriozitate şi cu solemnitate, 
dar nici nu putem rămâne aşa, pur şi simplu, în timp ce 
soldaţii ne omoară şi ne distrug agoniseala. Vine o vreme 


când omul nu mai poate îndura, şi trebuie să lovească la 
rândul său. 

Loring râse, dându-şi capul pe spate, astfel că flacăra 
luminării îi făcu rămăşiţele dinţilor să lucească. 

— Întâi ne pregătim, şopti el cu însufleţire, apoi lovim. O 
să-i facem să le pară rău că le-au căzut ochii scârboşi pe 
Carvahall. Ha, ha! 

Riposta. 

După ce Roran se declară de acord cu planurile lor, Horst 
începu să împartă lopeţi, furci, îmblăcie - tot ce putea fi 
folosit pentru a-i alunga pe soldaţi şi pe cei doi Ra'zac. 

Roran cântări în mână un târnăcop, apoi îl lăsă deoparte. 
Cu toate că poveştile lui Brom nu-i plăcuseră niciodată prea 
mult, exista una, Cântecul lui Gerând, care-l răscolea de 
fiecare dată când o auzea. Era vorba de Gerând, cel mai 
mare războinic al vremii sale, care renunţase la luptă de 
dragul soţiei, plecând să cultive pământul la o fermă. Totuşi, 
nu-şi putea găsi liniştea, căci un nobil invidios iscase o 
duşmănie pe viaţă şi pe moarte împotriva neamului său, 
silindu-l să verse iar sânge. Dar nu mai lupta cu sabia, ci cu 
un simplu ciocan. 

Apropiindu-se de zid, Roran luă un ciocan de mărime 
mijlocie, cu mânerul lung şi cu o lamă rotundă pe o parte. Îl 
trecu dintr-o mână în cealaltă, apoi merse la Horst şi-l 
întrebă: 

— Pot să iau ăsta? 

Horst se uită întâi la unealtă, apoi la Roran şi răspunse: 

— Foloseşte-l cu înţelepciune. Apoi se adresă celorlalţi: 
Ascultaţi-mă. Vrem să-i speriem, nu să-i omorâm. Frângeţi- 
le câteva oase, dacă vreţi, dar nu întreceţi măsura. Orice-aţi 
face, nu rămâneţi pe loc, ca să vă luptaţi cu ei. Oricât de 
curajoşi şi de puşi pe fapte mari v-aţi simţi, nu uitaţi că ei 
sunt războinici încercaţi. 

După ce toată lumea se înarma, părăsiră fierăria şi o luară 
pe căi ocolite, prin Carvahall, spre marginea taberei 
duşmanilor. Soldaţii se duseseră deja la culcare, în afară de 


patru străji care se plimbau printre corturile cenugşii. Caii 
celor doi Ra'zac erau priponiţi alături de o vatră mică. 

Horst le dădu ordine cu glas scăzut, trimiţându-i pe 
Albriech şi pe Delwin să ia prin surprindere două dintre 
străji, iar pe Pair şi pe Roran la celelalte două. 

Pornind pe urmele soldatului care nu bănuia nimic, Roran 
îşi ţinu răsuflarea. Inima începu să-i bată mai tare, pe 
măsură ce trupul i se umplea de energie. Se ascunse după 
colţul unei case, tremurând, şi aşteptă semnalul lui Horst. 

„Răbdare, răbdare.” 

Scoţând un strigăt puternic, Horst ieşi din ascunzătoare, 
conducând atacul asupra corturilor. Roran se năpusti şi el 
şi, rotindu-şi ciocanul, lovi soldatul de strajă în umăr, cu un 
zgomot înăbuşit. 

Omul ţipă de durere şi scăpă halebarda din mână. Se 
împletici, iar Roran îl lovi în coaste şi în spate; când dădu să 
ridice iar ciocanul, omul se trase înapoi şi ţipă după ajutor. 

Roran o luă la fugă după el, strigând ceva de neînțeles. 
Lovi pânza de lână a unui cort, strivind ce era înăuntru, 
apoi sfărâmă vârful unui coif pe care-l văzu ieşind din alt 
cort. Metalul răsună ca un clopot. Roran aproape că nu-l 
observă pe Loring care trecu iute pe lângă el bătrânul 
hohotea în noapte, împungând soldaţii cu o furcă. Peste tot 
era o mare de trupuri încleştate. 

Răsucindu-se în spate, Roran văzu un soldat care încerca 
să-şi încordeze arcul. Se năpusti spre el şi-i lovi coada 
arcului cu ciocanul de oţel, sfărâmând lemnul în două. 
Soldatul o luă la fugă. 

Cei doi Ra'zac ieşiră din cortul lor, scoțând ţipete ascuţite 
şi înfricoşătoare, cu săbiile în mână. Înainte ca ei să poată 
ataca, Baldor dezlegă caii şi-i trimise în galop înspre cele 
două siluete, ca două sperietori. Cei doi se despărţiră, apoi 
se adunară la loc, dar soldaţii care renunţaseră la luptă şi o 
luaseră la fugă îi luară pe sus şi-i duseră cu ei. 

Apoi totul se termină. În liniştea care se lăsase, Roran 
strângea în mâini coada ciocanului şi gâfâia. După un timp, 


îşi croi drum printre corturile şi păturile căzute la pământ şi 
se duse la Horst. Fierarul rânjea în barbă. 

— De ani de zile n-am mai avut parte de aşa o hăituiala 
izbutită. 

Îân spatele lor, satul se trezea la viaţă. Cu toţii încercau să 
descopere de unde venise zgomotul. Roran văzu lămpile 
care se aprindeau în spatele ferestrelor cu obloanele trase; 
auzi în spatele lui pe cineva suspinând uşor, şi se întoarse să 
vadă. 

Băiatul, Nolfavrell, stătea în genunchi lângă trupul unui 
soldat, lovindu-l ritmic în piept cu un pumnal, cu obrajii 
scăldaţi în lacrimi. Gedric şi Albriech se apropiară în grabă 
şi-l traseră mai departe de cadavru. 

— N-ar fi trebuit lăsat să vină cu noi, zise Roran. 

— Era dreptul lui, zise Horst, ridicând din umeri. 

„Cu toate astea, acum că unul dintre oamenii celor doi e 
mort, o să ne vină şi mai greu să scăpăm de bestiile 
profanatoare.” 

— Ar trebui să blocăm drumul şi să ridicăm întăriri printre 
case, ca să nu ne ia pe nepregătite. 

Uitându-se la ceilalţi să vadă dacă n-aveau vreo rană, 
Roran observă că pe braţul lui Delwin se întindea o tăietură 
lungă, pe care fermierul o legă cu o fâşie ruptă din cămaşa 
murdară pe care-o purta. 

Din câteva strigăte, Horst le dădu fiecăruia câte o 
însărcinare. Îi trimise pe Albriech şi pe Baldor să ia de la 
fierărie căruţa cu coviltir a lui Quimby, iar pe Parr şi pe fiii 
lui Loring - să caute prin Carvahall tot felul de obiecte care 
puteau folosi la apărarea satului. 

Nici nu terminase de vorbit, când oamenii se şi adunaseră 
la marginea câmpului, privind cu ochii mari la ceea ce mai 
rămăsese din tabăra celor doi Ra'zac şi la cadavrul 
soldatului. 

— Ce s-a-ntâmplat? strigă Fisk, tâmplarul. Loring veni 
lângă el şi-l privi drept în ochi. 


— Ce s-a-ntâmplat? îţi spun eu ce s-a-ntâmplat. l-am 
alungat pe nemernici... i-am luat pe sus şi le-am tras o 
scărmăneală bună. 

— Mă bucur, se auzi glasul puternic al lui Birgit, o femeie 
cu părul roşu care-l strângea la piept pe Nolfavrell, fără să-i 
ia în seamă chipul stropit cu sânge. Merită să moară ca 
nişte laşi pentru ce i-au făcut soţului meu. 

Sătenii scoaseră murmure de încuviinţare, dar apoi se auzi 
şi glasul lui Thane: 

— Horst, ai înnebunit? Chiar dacă acum ai izbutit să-i 
sperii pe cei doi Ra'zac şi pe soldaţi, Galbatorix n-are decât 
să trimită mai mulţi în locul lor. Imperiul nu se va lăsa 
niciodată păgubaş până ce nu va pune mâna pe Roran. 

— Ar trebui să-l predăm, mârâi Sloan. Horst ridică braţele. 

— Sunt de acord că nimeni nu preţuieşte mai mult decât 
satul întreg. Dar şi dacă-l predăm pe Roran, chiar credeţi 
că Galbatorix ne va lăsa nepedepsiţi pentru că i-am ţinut 
piept? În ochii lui, suntem aidoma vardenilor. 

— Şi-atunci de ce i-ai atacat? întrebă Thane. Cine ţi-a dat 
voie să iei această hotărâre? Ne-ai pierdut pe toţi. 

De această dată îi răspunse Birgit. 


— Adică tu le-ai îngădui să-ţi omoare soţia? Apucă strâns 
în palme obrajii băiatului său, apoi îi arătă lui Thane 
sângele de pe mâini, ca o acuzaţie. Le-ai îngădui să ne ardă 
de vii?... Unde ţi-e bărbăţia, scormonitor în lut ce eşti? 

Bărbatul îşi plecă privirea, neputând suporta vederea 
chipului ei neclintit. 

— Mi-au ars ferma, zise Roran, pe Quimby l-au devorat şi 
aproape că ne-au distrus satul. Astfel de crime nu pot scăpa 
nepedepsite. Ce suntem noi? lepuri? Să ne culcăm cu 
urechile la pământ şi să ne aşteptăm soarta? Avem dreptul 
să ne apărăm. Văzându-i pe Albriech şi pe Baldor care 
veneau încet pe uliţă, trăgând căruţa după ei, se întrerupse 
şi spuse: Putem discuta mai târziu. Acum trebuie să ne 
pregătim. Cine ne dă o mână de ajutor? 

Se oferiră mai bine de patruzeci de bărbaţi. Împreună, se 
înhămară la treabă - era lucru greu să baricadeze satul. 
Roran muncea fară încetare, bătând scânduri de la o casă la 
alta, îngrămădind butoaie pline cu pietre din care ridicau 
ziduri improvizate şi aducând buşteni lungi pe drumul 
principal, pe care-l închiseseră cu ajutorul a două căruţe 
răsturnate. 

În timp ce dădea zor de la o treabă la alta, se întâlni cu 
Katrina, care-l trase pe o uliţă lăturalnică, îl îmbrăţişa şi-i 
zise: 

— Mă bucur că te-ai întors teafăr. El o sărută uşor pe 
buze. 

— Katrina... de îndată ce isprăvim, trebuie să-ţi vorbesc. 

Ea zâmbi, de parcă nădăjduia să audă ceva, dar nu era 
sigură. 

— Aveai dreptate. E o prostie să pierdem vremea. Fiecare 
clipă petrecută împreună e prețioasă, şi n-am de gând să 
irosesc timpul pe care-l mai avem, când orice capriciu al 
sorții ne poate despărți. 

Roran tocmai arunca apă pe stuful de pe casa lui Kiselt - 
ca să nu se poată aprinde - când îl auzi pe Parr strigând: 

— Ra'zac! 


Lăsând găleata din mână, Roran alergă spre căruţe, unde- 
şi lăsase ciocanul. Apucându-şi arma, îl văzu pe un Ra'zac - 
unul singur - aşezat în şaua unui cal, undeva mai în josul 
drumului, aproape ieşit din bătaia săgeţilor. Făptura ducea 
în mâna stângă o torţă, cu care făcea lumină împrejur, iar 
dreapta şi-o dusese peste umăr, de parcă se pregătea să 
arunce cu ceva. Roran izbucni în râs. 

— Ce face, vrea să arunce cu pietre în noi? E prea departe 
ca să ne-ajungă... 

Dar se întrerupse, văzând cum duşmanul îşi coboară 
braţul, iar un flacon mic de sticlă vine în zbor spre ei, 
sfărâmându-se de căruţa din dreapta. O clipă mai târziu, o 
minge de foc făcu într-o clipă căruţa să zboare de la 
pământ, înălțându-se în văzduh, în timp ce o pală de aer 
fierbinte îl săltă pe Roran, izbindu-l cu spatele de un perete. 

Ameţit, el căzu pe brânci, gâfâind. Pe deasupra ţiuitului 
din urechi, auzi zgomot de copite. Se sili să se ridice în 
picioare şi se întoarse într-acolo, dar se lăsă pe dată la 
pământ, văzându-i pe cei doi Ra'zac năvălind în Carvahall, 
prin spărtura acoperită de flăcări dintre căruţe. 

Cei doi traseră de hăţurile cailor şi-şi scoaseră săbiile; 
lamele de metal sclipeau prin aer, în timp ce ei îi loveau pe 
oamenii adunaţi împrejur. Roran văzu trei bărbaţi căzând 
morţi la pământ, apoi Horst şi Loring ajunseră lângă 
duşmani şi începură să-i împingă îndărăt cu furcile. Înainte 
ca sătenii să se poată aduna, soldaţii năvăliră prin spărtură, 
ucigându-i pe toţi pe care-i întâlneau prin întuneric, fără să 
pregete. 

Roran îşi dădu seama că trebuie să-i oprească, înainte ca 
satul să fie cucerit. Sări la un soldat, luându-l pe 
neaşteptate, şi-l lovi în faţă cu lama ciocanului. Bărbatul 
căzu la pământ fără să scoată nici cel mai mic sunet. 
Tovarăşii lui se năpustiră spre Roran, care smulse scutul din 
mâna moale a cadavrului. De-abia reuşi să-l ridice la timp 
pentru a putea ţine piept primului atac. 


Mişcându-se lateral către locul în care se aflau cei doi 
Ra'zac, Roran pară o lovitură de sabie, apoi îşi roti ciocanul 
prin aer, lovindu-l pe soldat sub bărbie şi culcându-l la 
pământ. 

— La mine! strigă el. Apăraţi-vă casele! La mine! 

Cinci soldaţi încercară să-l înconjure, dar el izbuti să le 
scape. Primul care-i răspunse la chemare fu Baldor, urmat 
de Albriech. După câteva clipe li se alăturară şi fiii lui 
Loring, apoi mulţi alţii. Femeile şi copiii, adunaţi pe ulițele 
lăturalnice, aruncau în soldaţi cu pietre. 

— Staţi aproape, le porunci Roran, oprindu-se în loc. 
Suntem mai mulţi ca ei. 

Soldaţii se opriră şi ei, văzând cum grupul de săteni din 
faţa lor se tot îngroşa. Având în spate mai bine de o sută de 
oameni, Roran începu să înainteze. 

— Atacaţi-i, proşştilor, şuieră un Ra'zac, căutând să scape 
de furca lui Loring. 

O săgeată pluti prin aer spre Roran, care o prinse pe scut, 
râzând. De-acum, cei doi Ra'zac ajunseseră în dreptul 
soldaţilor, scuipând neputincioşi, ca nişte pisici, şi 
aruncându-le priviri fioroase sătenilor pe sub glugile lor 
negre precum cerneala. Dintr-odată, Roran se simţi ameţit 
şi neputincios; nu mai izbutea să se mişte şi îi venea greu şi 
să gândească. S-ar fi zis că oboseala îi înlănţuise mâinile şi 
picioarele în loc. 

Apoi, de undeva din Carvahall, Roran auzi ţipătul ascuţit al 
lui Birgit. O clipă mai târziu, peste capul său zbură o piatră 
care se îndreptă spre unul din cei doi duşmani, aflat mai în 
faţă; acesta se feri de lovitură cu o iuţeală nefirească. O 
clipă de distragere îi fu îndeajuns lui Roran pentru a-şi 
elibera gândurile de puterea adormitoare. „Oare asta a fost 
o vrajă?” se întrebă el. 

Lăsând scutul la pământ, apucă ciocanul cu ambele mâini 
şi-l ridică sus deasupra capului - aşa cum făcea Horst când 
lucra metalul. Se ridică pe vârfurile picioarelor, îşi aplecă 
întregul trup în spate, apoi îşi aduse braţele înainte, 


gemând din greu. Ciocanul o porni răsucindu-se prin aer şi 
se lovi de scutul unuia din cei doi Ra'zac, lăsând o urmă 
adâncă. 

Cele două atacuri se dovediră îndeajuns pentru a risipi şi 
ultimele rămăşiţe ale ciudatei puteri a duşmanilor. Ei 
schimbară câteva vorbe, cloncănind, în timp ce sătenii 
scoaseră un strigăt puternic şi se năpustiră înainte, apoi 
smuciră frâiele cailor şi le întoarseră spatele. 

— Retragerea! mârâi unul dintre ei, trecând cu calul pe 
lângă soldaţi. Războincii îmbrăcaţi în stacojiu ieşiră 
posomorâţi din Carvahall, încercând să-i lovească pe cei 
care veneau prea aproape. Doar după ce se îndepărtară 
îndeajuns de căruţa care ardea, îndrăzniră să întoarcă 
spatele şi să o ia la fugă. 

Roran oftă şi-şi recupera ciocanul, simţindu-şi vânătăile de 
pe şold şi din spate, în locurile în care se lovise de perete. 
Rămase o clipă cu capul plecat, văzând că explozia îl 
ucisese pe Parr. Muriseră şi alţi nouă bărbaţi; femeile şi 
mamele lor sfâşiau deja bezna nopţii cu bocete de jale. 

„Cum să se întâmple aici aşa ceva?” 

— Veniţi cu toţii, le strigă Baldor. 

Roran clipi şi veni împleticit spre mijlocul drumului, lângă 
el. La mică distanţă se afla un Ra'zac, ghemuit ca un gândac 
pe spinarea calului. Făptura ridică un deget strâmb şi arătă 
spre Roran, spunându-i: 

— Tu... miroşşi la fel ca văru-tău. Noi nu uităm niciodată 
mirossurile. 

— Ce vreţi? strigă el. De ce-aţi venit? 

Duşmanul scoase un hohot de râs oribil, ca de insectă. 

— Vrem... informaţii, răspunse el, privind peste umăr, în 
direcţia în care îi dispăruseră tovarăşii, apoi adăugă: Dacă 
ni-l daţi pe Roran, veţi fi vânduți ca ssclavi. Dacă-l apăraţi, 
vă mâncăm pe toţi, bucăţică cu bucăţică. Ne daţi 
răsspunssul când ne întoarcem. Aveţi grijă ce hotărâre 
luaţi. 

Az Sweldn rak Anhuin. 


De îndată ce se deschiseră uşile, lumina năvăli în tunel. 
Eragon clipi; ochii îl dureau - se dezobişnuiseră cu lumina, 
după atâta vreme petrecută sub pământ. Lângă el, Saphira 
şuieră şi-şi arcui gâtul, ca să poată privi mai bine 
împrejurimile. 

Le luase două zile întregi să străbată tunelul subteran prin 
care plecaseră din Farthen Dur; de fapt, lui Eragon i se 
păruse şi mai mult de-atât, din pricina semiintunericului 
nesfârşit care-l înconjura şi din pricina tăcerii în care se 
învăluiseră cu toţii. Nu credea să fi schimbat mai mult de 
zece vorbe cu totul, în timpul drumului. 

Nădejdea lui era că va putea afla mai multe despre Arya, 
de vreme ce călătoreau împreună, dar până acum nu 
izbutise să scoată nimic de la ea, ci doar să observe, cu 
propriii ochi, o noutate. Nu mai mâncase la un loc cu ea 
până atunci, şi rămăsese uimit să vadă că-şi adusese 
provizii separate şi nu mânca nici un pic de carne. 
Întrebând-o de ce, ea îi răspunsese: 

— După ce-ţi sfârşeşti învăţătura, nici tu nu vei mai vrea să 
mănânci carnea vreunei fiinţe vii, decât, eventual, cu nişte 
prilejuri foarte speciale. 

— Şi de ce să renunţ la carne? întrebase el, răstit. 

— Nu-ţi pot explica în cuvinte, dar aşteaptă să ajungem în 
Ellesmera. 

Acum însă, pe când se grăbea să ajungă la ieşire, dornic să 
vadă unde se aflau, uitase de toate acestea. Tunelul ducea 
la un prag de granit, aflat undeva foarte sus, deasupra unui 
lac care sclipea în tonuri purpurii, scăldat de soarele care 
asfinţea. Semăna cu lacul Kostha-merna, căci apele sale se 
întindeau de la un munte la celălalt, umplând capătul văii. 
Din depărtare izvora Az Ragni, care curgea spre 
miazănoapte, şerpuind printre munţi până ce - undeva, la 
mare depărtare - ieşea în câmpiile aflate la răsărit. 

Înspre dreapta lui Eragon, munţii erau pustii, cu excepţia 
câtorva poteci, dar înspre stânga... înspre stânga era 
Tarnag, oraşul piticilor. Acolo, ei izbutiseră să transforme 


munţii Beor, de care părea că nimeni nu se putea atinge, 
într-o înşiruire de terase. Cele de jos erau mai ales ferme - 
petice întunecate de pământ, aşteptând semănatul 
presărate cu clădiri mici care, din câte îşi putea da seama, 
erau făcute în întregime din piatră. Deasupra acestor etaje 
pustii se înălţau şiruri de clădiri unite între ele, iar 
deasupra tuturor se afla o cupolă uriaşă albă-aurie. S-ar fi 
zis că întregul oraş era doar un şir de trepte care duceau la 
cupolă; aceasta scânteia ca marmura şlefuită - un glob 
lăptos plutind deasupra unei piramide de granit cenuşiu. 

Orik prevăzu întrebarea lui Eragon şi-i spuse: 

— Aici e Celbedeil, cel mai mare templu din lumea piticilor, 
locuinţa clanului Quan - Durgrimst Quan - slujitori şi 
mesageri ai zeilor. 

„Ei sunt cei care stăpânesc oraşul?” întrebă Saphira, iar 
Eragon repetă cu voce tare. 

— Nu, spuse Arya, trecând pe lângă ei. Clanul Quan este 
puternic, dar puţin numeros, cu toată stăpânirea lor asupra 
lumii de apoi... şi asupra aurului. Oraşul este condus de 
Ragni Hefthyn - Straja Râului. Câtă vreme rămânem aici, 
vom locui împreună cu şeful lor de clan, Undin. 

În timp ce se ţineau după elfa, coborând de pe pragul de 
stâncă prin pădurea deasă care acoperea coasta muntelui, 
Orik îi şopti lui Eragon: 

— N-o băga în seamă. De mulţi ani se tot ceartă cu cei din 
clanul Quan. De câte ori vine prin Tarnag şi vorbeşte cu un 
preot, iese o dispută aşa de încinsă, că ar băga în sperieţi 
până şi un kull. 

— Arya? 

Orik încuviinţă, întunecându-se la faţă. 

— Nu ştiu prea multe despre asta, dar am auzit că ea se 
opune aprig multora dintre obiceiurile clanului Quan. S-ar 
părea că elfilor nu le e pe plac „să ceară ajutor din văzduh”. 

Eragon privea cu ochi mari spatele Aryei, în timp ce 
coborau, întrebându-se dacă Orik îi spusese adevărul şi, 
atunci, care erau credinţele elfei. 'Trase adânc aer în piept, 


încercând să nu se mai gândească la asta. Se simţea 
minunat ajuns din nou în aer liber, simțind mirosul 
muşchiului de pe copaci, al ferigilor şi al rădăcinilor, simțind 
pe chip mângâierea caldă a razelor de soare şi auzind 
bâzâitul molcom al albinelor şi al altor găze. 

Drumul îi duse până la marginea lacului, apoi începu să 
urce iarăşi spre porţile larg deschise ale oraşului. 

— Cum de aţi izbutit să ţineţi oraşul ferit de privirile lui 
Galbatorix? întrebă Eragon. Cu Farthen Dur mai înţeleg, 
dar Tarnag... n-am văzut niciodată ceva care să semene cu 
el. 

Orik râse încet. 

— Să-l ferim? Ar fi cu neputinţă. După căderea Cavalerilor, 
am fost siliţi să părăsim toate oraşele aflate la suprafaţă şi 
să ne retragem în tunele, pentru a putea scăpa de 
Galbatorix şi de Trădători. Ei obişnuiau să treacă adesea 
prin munţi, în zbor, omorându-i pe toţi cei pe care-i 
întâlneau. 

— Credeam că piticii au trăit dintotdeauna sub pământ. 
Sprâncenele groase ale lui Orik se mtâlniră încruntate. 

— Şi ce rost ar fi avut, mă rog? E adevărat că suntem 
foarte legaţi de piatră, dar ne place şi cerul liber, la fel de 
mult ca elfilor sau oamenilor. Totuşi, numai de vreo 
cincisprezece ani încoace, de când a murit Morzan, am 
îndrăznit să ne întoarcem în Tarnag şi în altele dintre 
străvechile noastre aşezări. O fi Galbatorix nefiresc de 
puternic, dar nici măcar el nu ar îndrăzni să atace un întreg 
oraş de unul singur. Fireşte că el şi dragonul lui ar putea să 
ne facă foarte multe necazuri, dacă ar vrea, dar în ultima 
vreme nu prea mai ies din Uru'baen, nici măcar pentru 
drumuri scurte. Nici nu e cu putinţă să strecoare o armată 
până aici, înainte să cucerească Buragh sau Farthen Dur. 

„Ceea ce mai-mai că a izbutit”, observă Saphira. 

Căţărându-se pe o movilită de pământ, Eragon tresări 
surprins la vederea unui animal care se năpusti prin ierburi 
şi ieşi în cărare. Era o făptură slăbănoagă, aducând cu o 


capră de munte din Şiră, numai că era ceva mai mare şi 
avea două coarne uriaşe, curbate, pe lângă care coarnele 
urgalilor păreau mici cât un cuib de rândunică. Şi mai 
ciudat era că animalul fusese înşeuat, iar pe spinarea lui 
călărea ţeapăn un pitic, cu un arc pe jumătate încordat, 
ţintind în văzduh. 

— Herţ durgrimst? Fild rastn? strigă piticul necunoscut. 

— Orik Thrifkz menthiv oen Hrethcarach Eragon rak 
Durgrimst Ingeitum, răspunse Orik. Wharn, az vanzali- 
carharug Arya. Ne oc Undinz grimstbelardn. 

Capra o privea cu fereală pe Saphira. Eragon observă că 
animalul avea ochi strălucitori şi inteligenţi, deşi chipul său 
părea oarecum caraghios din pricina bărbuţei albe şi a 
expresiei mohorâte. Îi amintea de Hrothgar; aproape că 
izbucni în râs, gândindu-se că animalul era numai bun 
pentru pitici. 

— Azt jok jordn rastt veni răspunsul. 

Fără să fi primit vreo poruncă din partea călăreţului - sau, 
cel puţin, aşa părea - capra făcu un salt înainte, cu atâta 
forţă încât o clipă păru să-şi ia zborul. Apoi şi ea, şi piticul 
dispărură printre copaci. 

— Ce-a fost asta? întrebă Eragon, uluit. Orik o porni din 
nou la drum. 

— Feldunost, una dintre cele cinci specii de animale care 
se găsesc numai prin munţii ăştia. Fiecare dintre ele a dat 
numele unui clan. Dintre toate însă, se prea poate ca 
Durgrimst Feldunost să fie cei mai curajoşi şi cei mai 
respectaţi. 

— De ce? 

— Avem nevoie de feldunost pentru lapte, lână şi carne. 
Fără ele, nu am putea trăi aici, în munţi. În timp ce 
Galbatorix şi Cavalerii lui cei ticăloşi ne vânau, cei din 
clanul Feldunost şi-au pus vieţile în primejdie pentru a 
îngriji turmele şi păşunile. Şi asta fac şi acum, aşa că le 
suntem îndatoraţi. 


— Şi toţi piticii călăresc pe feldunost? mai întrebă Eragon, 
pronunţând poticnit cuvântul de-abia învăţat. 

— Numai în munţi. Feldunost sunt animale rezistente şi cu 
pasul sigur, dar sunt mai potrivite pentru locuri stâncoase, 
decât pentru şes. 

Saphira îl înghionti pe Eragon cu botul, făcându-l pe 
Văpaia-Zăpezii să tresară speriat. „Ei, asta ar fi cu adevărat 
o pradă minunată, mai bună decât tot ce-am vânat prin Şiră 
sau prin alte locuri în care am fost. Dacă am răgaz, în 
Tarnag...” „Nu, îi răspunse el. Ar fi o mare insultă pentru 
pitici.” 

Ea pufni supărată. „Aş putea să le cer mai întâi voie.” 

De-acum, cărarea care-i purtase atâta vreme pe sub 
adăpostul crengilor întunecate ieşi în marele luminiş care 
înconjura oraşul. Pe ogoare începuseră deja să se adune 
grupuri de privitori; deodată, şapte feldunost, cu căpestre 
aurite, se apropiară în salturi din Tarnag. Călăreţii lor 
aveau lănci împodobite cu panaşe, care fluturau prin 
văzduh ca nişte cozi de bici. Strângând frâiele ciudatului 
său animal, piticul din frunte zise: 

— Sunteţi bine-veniţi în oraşul Tarnag. În numele lui Undin 
şi al lui Gannel, eu, Thorv, fiul lui Brokk, vă ofer cu 
bunăvoință adăpost în sălaşurile noastre. 

Vorbea cu un accent mormăit şi apru, pronunţând puternic 
anumite sunete, cu totul altfel decât Orik. 

— Iar noi, cei din clanul Ingeitum, în numele lui Hrothgar, 
vă primim găzduirea, răspunse Orik. 

— Şi eu la fel, în numele reginei Islanzadi, adăugă Arya. 

Cu un aer mulţumit, Thorv făcu un semn celorlalţi călăreţi 
care-l însoțeau, iar ei îşi îmboldiră animalele cu călcâiele şi 
se aşezară în şir, de-o parte şi de alta a celor patru. 
Făcându-le o uşoară plecăciune, o porniră cu toţii, 
conducându-i spre Tarnag, prin porţile deschise. 

Zidul exterior al oraşului era gros de patruzeci de picioare 
şi apărea ca un tunel întunecat care dădea spre prima din 
multele ferme aflate de jur împrejur. Străbătură încă cinci 


niveluri - fiecare apărat de o poartă bine întărită - până să 
treacă de ogoare şi să ajungă propriu-zis în Tarnag. 

Spre deosebire de fortificațiile solid construite, clădirile 
dinăuntru, deşi erau tot din piatră, erau atât de meşteşugit 
gândite, încât să dea impresia de graţie şi de lejeritate. 
Casele şi prăvăliile erau împodobite cu sculpturi frumoase 
şi îndrăzneţe, în general de animale. Însă şi mai uimitoare 
era piatra în sine: bucăţile de stâncă erau colorate în 
nuanţe vii, de la stacojiu-aprins la cele mai delicate umbre 
de verde. 

Pe ici, pe colo prin oraş se vedeau lămpile fără flacără ale 
piticilor, ale căror scântei multicolore aminteau de amurgul 
şi de noaptea îndelungate din străfundurile munţilor. 

Spre deosebire de Tronjheim, Tarnag era un oraş construit 
pe măsura piticilor, fără vreo concesie făcută oaspeţilor, fie 
ei oameni, elfi sau dragoni. Uşile aveau cel mult cinci 
picioare în înălţime, cel mai adesea numai patru şi 
jumătate. Eragon nu era foarte înalt, dar acum se simţea ca 
un uriaş, ajuns ca prin minune într-un teatru de păpuşi. 

Străzile erau largi şi foarte aglomerate. Piticii din diverse 
clanuri se plimbau de colo-colo, cu treburi, sau intrau în 
prăvălii să se tocmească pentru una sau alta. Cei mai mulţi 
purtau veşminte ciudate, care săreau în ochi - precum un 
grup de pitici cu părul negru şi înfăţişare fioroasă, care 
purtau coifuri de argint în formă de capete de lup. 

Cel mai mult şi mai mult, Eragon se holba la femei, căci în 
Tronjheim nu izbutise să le vadă decât foarte puţin. Erau 
mai lătăreţe decât bărbaţii, cu trăsături aspre, dar ochii le 
străluceau, aveau părul foarte bine îngrijit, şi-şi ţineau 
blând de mână mărunţeii copii. Nu se dădeau în vânt după 
podoabe, ci purtau numai broşe foarte meşteşugite din 
piatră şi metal. 

Auzind zgomotul răsunător al copitelor caprelor, piticii se 
întorceau să-i vadă pe oaspeţi. Nu izbucniră în urale, aşa 
cum se aştepta Eragon, ci îi făcură doar plecăciuni, 
murmurând: „Biruitorul-Umbrei”. Văzând ciocanul şi stelele 


de pe coiful său, admiraţia lor se transforma în uimire şi, 
adesea, în iritare. Câţiva dintre cei mai supăraţi se adunară 
în jurul alaiului, aruncându-i lui Eragon priviri mânioase, 
printre coarnele caprelor, şi strigându-i diverse dojeni care- 
l făcură să i se ridice părul pe ceafa. „Pesemne că adopţia 
mea nu a fost una dintre cele mai populare hotărâri ale lui 
Hrothgar.” „Aşa-i, încuviinţă Saphira. le-o fi legat mai 
strâns de el, dar cu asta şi-a înstrăinat mulţi supuşi... Ar 
trebui să mergem mai repede, înainte să înceapă vărsarea 
de sânge.” 

Thorv şi celelalte străji călăreau nepăsători, de parcă 
mulţimea nici nu exista, croindu-le drum prin încă şapte 
niveluri, până ce o singură poartă îi mai despărţea de 
Celbedeil. Apoi Thorv se întoarse la stânga, către o clădire 
mare, înghesuită în coasta muntelui, apărată de o poartă 
dublă şi flancată de turnuri crenelate. 

La apropierea lor, o ceată de pitici înarmaţi ieşi dintre case 
şi se adună într-un şir gros, tăindu-le calea. Piticii aveau 
chipurile acoperite cu văluri lungi, purpurii, care le cădeau 
pe umeri, ca glugile de zale. 

Pe dată, străjile traseră de hăţuri şi-şi opriră animalele în 
loc, cu feţele încruntate. 

— Ce este? îl întrebă Eragon pe Orik, dar piticul nu făcu 
decât să clatine din cap şi să înainteze, cu o mână pe coada 
toporului. 

— Etzil nithgech! strigă un pitic cu chipul acoperit de văl, 
ridicând pumnul. Formv Hrethcarach... formv 
Jurgencarmeitder nos eta goroth bahst Tarnag, dur encesti 
rak kythn! Jok is warrev az barzulegur dur durgrimst, Az 
Sweldn rak Anhuin, mogh tor rak Jurgenvren? Ne udim etal 
os rast knurlag. Knurlag ana... 

Şi continuă aşa încă o vreme, părând din ce în ce mai 
nervos. 

— Vrronl se răsti Thorv, întrerupându-i vorba. 

Cei doi pitici începură să se certe. În ciuda schimbului dur 
de cuvinte, Eragon observă că Thorv părea să-i poarte 


respect celuilalt. Se trase mai într-o parte - încercând să 
vadă mai bine, dincolo de animalul pe care călărea Thorv, 
iar piticul cu văl tăcu brusc, holbându-se la coiful său cu 
groaza întipărită pe chip. 

— Knurlag gana girânu Durgrimst Ingeitum! strigă el. 
Qarzul ana Hrothgar oen volfild... 

— Jok is frekk durgrimstvren? îl întrerupse Orik cu glas 
scăzut, trăgându-şi toporul de la brâu. Neliniştit, Eragon 
privi spre Arya, dar ea era mult prea atentă la dispută 
pentru a-l băga în seamă. Pe ascuns, el lăsă braţul în jos şi 
apucă mânerul bogat împodobit al săbiei pe care o purta la 
cingătoare. 

Piticul străin se uită fix la Orik, apoi scoase din buzunar un 
inel de fier, îşi smulse trei fire din barbă pe care le legă în 
jurul acestuia şi-l aruncă pe stradă, cu un sunet 
pătrunzător, scuipând după el. Fără vreun cuvânt, ceata cu 
văluri purpurii se retrase. 

Thorv, Orik şi ceilalţi războinici se înfiorară la vederea 
inelului care sălta pe pavajul de granit. Până şi Arya părea 
înspăimântată. Doi dintre piticii mai tineri păliră şi-şi duseră 
mâinile la mânerul săbiilor, dar şi le retraseră, auzind 
porunca răstită a lui Thorv: 

— Eta! 

Toate aceste reacţii îl tulburară pe Eragon cu mult mai 
mult decât izbutise s-o facă schimbul aspru de cuvinte. 
Văzându-l pe Orik cum înaintează de unul singur, ridică 
inelul şi-l puse bine într-o pungă de piele, el întrebă: 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă, îi răspunse Thorv, că ţi-ai făcut duşmani. 
Trecură grăbiţi pe sub poarta dublă, pătrunzând într-o 
curte largă, în care se aflau trei mese lungi de ospăț, 
împodobite cu lămpi şi steaguri. În faţa lor stătea un grup 
de pitici, conduşi de unul cu barbă căruntă, înveşmântat în 
piele de lup. El îşi desfăcu braţele şi le spuse: 

— Fiţi bine-veniţi în Tarnag, sălaşul clanului Durgrimst 
Ragni Hefthyn. Am auzit multe lucruri bune despre tine, 


Eragon, Biruitorul-Umbrei. Eu sunt Undin, fiul lui Derund, 
căpetenia clanului. 

Un alt pitic înainta şi el; avea pieptul şi umerii laţi, ca de 
războinic, şi doi ochi negri şi încercănaţi care nu se 
dezlipeau de pe chipul lui Eragon. 

— Iar eu sunt Gannel, fiul lui Orm, Secure-însângerată, 
şeful clanului Quan. 

— E o cinste pentru mine să vă fiu oaspete, răspunse 
Eragon, înclinând din cap. Simţind-o pe Saphira supărată 
că nu fusese băgată în seamă, el îi şopti: „Răbdare”, silindu- 
se să zâmbească. 

Ea pufni iritată pe nări. 

Şefii de clan îi salutară apoi pe Arya şi pe Orik, dar acesta 
din urmă, fară să răspundă politeţurilor, nu făcu decât să 
întindă palma deschisă, pe care se zărea inelul de fier. 

Undin făcu ochii mari şi ridică uşor inelul, cu două degete, 
ca şi cum ar fi avut de-a face cu un şarpe veninos. 

— Cine ţi l-a dat? 

— Az Sweldn rak Anhuin. Şi nu mie, ci lui Eragon. 

Văzându-le feţele tulburate, Eragon se simţi cuprins de 
nelinişte, la fel ca mai înainte. Văzuse pitici care înfruntau 
de unii singuri o ceată de kulli, fără să dea înapoi. Pesemne 
că inelul simboliza ceva groaznic, de vreme ce, văzându-l, le 
pierea curajul. 

Ascultând ce-i şopteau sfetnicii săi, Undin se încruntă şi 
spuse: 

— Trebuie să ne sfătuim mai mult. Biruitorul-Umbrei, în 
cinstea ta a fost pregătit un ospăț. Dacă le îngădui 
slujitorilor mei să te conducă în camerele care ţi-au fost 
hărăzite, putem începe de îndată ce te vei fi refăcut după 
drum. 

— Fireşte. 

Eragon lăsă frâiele calului în mâna unui pitic care aştepta 
să-l slujească, apoi îşi urmă călăuza, pătrunzând în clădire. 
Trecând pragul, privi peste umăr şi-i văzu pe Arya şi pe 
Orik apropiindu-se de şefii de clan şi aplecându-şi capetele 


pentru a putea discuta nestingheriţi. „N-o să dureze mult”, 
îi făgădui el Saphirei. 

După ce străbătu mai multe coridoare construite pentru 
pitici, fiind silit să se cocoşeze, constată cu uşurare că 
încăperea care-i fusese hărăzită era îndeajuns de mare 
pentru a-i îngădui să stea drept. Slujitorul făcu o plecăciune 
şi spuse: 

— Mă întorc de îndată ce Grimstborith Undin e gata. 

După plecarea piticului, Eragon rămase pe loc, trăgând 
adânc aer în piept, mulţumit de tăcerea care-l înconjura. 
Gândindu-se întruna la conflictul cu piticii cu văluri pe faţă, 
nu se putea linişti. „Măcar n-o să rămânem prea multă 
vreme în Tarnag, aşa că nu ne vor putea face prea multe 
necazuri.” 

Scoţându-şi mănuşile, se duse spre un vas de marmură 
aşezat pe jos, lângă patul scund. Îşi cufundă mâinile în apă, 
apoi tresări şi, fără să vrea, scoase un țipăt de uimire. Apa 
era aproape clocotită. „Pesemne că ăsta-i obiceiul piticilor”, 
îşi dădu el seama. Aşteptă să se mai răcească un pic, apoi îşi 
udă faţa şi gâtul, frecându-le serios; din piele i se înălţau 
aburi. 

Împrospătat, el îşi scoase pantalonii şi tunica şi-şi puse în 
loc veşmintele pe care le purtase la înmormântarea lui 
Ajihad. O clipă se gândi să-şi ia sabia Za'roc la cingătoare, 
dar apoi îşi dădu seama că n-ar fi făcut decât să-l insulte pe 
Undin, aşa că se mulţumi cu un cuţit de vânătoare. 

Apoi scoase din bagaj pergamentul pe care Nasuada îl 
însărcinase să i-l ducă reginei Islanzadi şi-l cântări în palmă, 
gândindu-se unde să-l ascundă. Mesajul era prea important 
pentru a-l lăsa la vedere; ar fi putut fi citit sau furat. Nu 
izbuti să descopere un loc mai bun, aşa că şi-l strecură în 
mânecă. „Aici va fi în siguranţă, dacă nu mă iau la bătaie cu 
cineva, iar atunci voi avea necazuri şi mai mari pe cap.” 

Când, într-un târziu, servitorul se întoarse să-l ia, trecuse 
numai un ceas sau două de la amiază, dar soarele dispăruse 
deja în spatele munţilor uriaşi, cufundând oraşul în 


penumbră. leşind din încăpere, Eragon rămase uimit de 
schimbarea pe care o observa. Odată cu sosirea timpurie a 
serii, lămpile piticilor demonstrau o calitate uimitoare, 
scăldând străzile într-o lumină puternică şi limpede, care 
făcea să strălucească întreaga vale. 

Undin şi ceilalţi pitici se aflau adunaţi în curte, împreună 
cu Saphira, care se şi aşezase în capul unei mese, de unde 
nimeni nu părea dispus s-o alunge. „S-a-ntâmplat ceva?” 
întrebă Eragon, grăbindu-se spre ea. 

„Undin a mai chemat războinici şi a pus să se ferece 
porţile.” „Oare se aşteaptă la vreun atac?” „În orice caz, nu 
crede că ar fi cu neputinţă.” 

— Eragon, vino, te rog, lângă mine, îi spuse Undin, 
arătându-i jilţul de la dreapta sa. 

Şeful de clan se aşeză în acelaşi timp cu el, iar restul lumii 
se grăbi să le urmeze exemplul. 

Eragon observă mulţumit că Orik ajunse să ocupe un loc 
chiar lângă el, în timp ce Arya se afla în faţa lui, de cealaltă 
parte a mesei; amândoi aveau figuri posomorâte. Înainte să 
aibă răgazul de a-l întreba pe Orik despre inel, Undin lovi 
masa cu palma şi tună: 

— Ignh az voth! 

Pe dată, slujitorii se revărsară înăuntru, aducând platouri 
din aur străvechi, încărcate cu cărnuri, plăcinte şi fructe. Se 
împărţiră în trei grupuri, câte unul pentru fiecare masă, şi 
le aşezară în faţa celor adunaţi, cu gesturi largi. 

Li se serviră supe, fierturi din diverse rădăcinoase, vânat 
fript, bucăţi mari de pâine neagră şi rânduri întregi de 
plăcinte cu miere, înecate în dulceţuri de mure. Pe un 
aşternut de verdeţuri se aflau păstrăvi curăţaţi de oase, 
garnisiţi cu pătrunjel; alături, ţiparii marinaţi priveau fix şi 
pierdut către castroanele pline cu brânză, ca şi cum 
nădăjduiau să găsească o cale de a ajunge îndărăt în râu. Pe 
fiecare masă se afla câte o lebădă, înconjurată de un alai de 
potârnichi, gâşte şi rațe umplute. 


Peste tot erau ciuperci; tăiate în bucăţi, zemoase şi fripte, 
aşezate ca o bonetă pe capul vreunei păsări sau tăiate în 
formă de castele, prin ale căror şanţuri de apărare curgeau 
diverse sosuri. Erau fel de fel unele albe şi pufoase, cât 
pumnul lui Eragon, altele care ar fi putut fi luate drept 
bucăţi de scoarță de copac, şi altele mici şi firave, tăiate 
frumos în două pentru a-şi da la iveală carnea albastră. 

În cele din urmă, se descoperi şi piesa de rezistenţă a 
ospăţului: un mistreţ uriaş, fript, care mustea de grăsime. 
Mistreţ trebuia să fie, se gândi Eragon, cu toate că era cât 
Văpaia-Zăpezii, şi era nevoie de şase pitici ca să-l poată 
duce. Avea colții mai lungi ca antebraţele sale şi ritul cât 
capul întreg. Mirosul pe care-l răspândea le întrecea pe 
toate celelalte - era atât de înţepător încât îi făcea pe toţi să 
lăcrimeze. 

— Nagra, şopti Orik. Un mistreţ uriaş. Undin îţi face cu 
adevărat o mare cinste în noaptea asta, Eragon. Doar cei 
mai curajoşi dintre pitici îndrăznesc să vâneze o asemenea 
fiară, şi numai persoanele foarte importante ajung să se 
înfrupte din carnea ei. Cred că ăsta e şi un fel de a arăta că 
e de partea ta, împotriva celor din Durgrimst Nagra. 

Eragon se aplecă spre el, pentru ca nimeni altcineva să 
nu-i poată auzi. 

— Deci ăsta e un alt animal care se găseşte numai prin 
munţii Beor. Şi celelalte ce sunt? 

— Lupi de pădure, îndeajuns de mari pentru a vâna un 
Nagra şi îndeajuns de iuți pentru a prinde feldunost. Apoi 
urşii de peşteră, pe care noi îi numim urzhadn, iar elfii, 
beorn - după care au dat şi numele acestor munţi, un nume 
pe care, de fapt, noi nu-l folosim. 

Adevărata lor denumire este o taină pe care n-o dezvăluim 
celorlalte neamuri. Şi... 

— Smer voth, porunci Undin, zâmbindu-le oaspeţilor. 

Pe dată, servitorii scoaseră cuțite mici şi curbate, tăind 
bucăţi de nagra pe care le aşezară în farfuriile fiecăruia - în 


afară de Arya; şi Saphirei îi reveni o halcă zdravănă. Undin 
zâmbi iarăşi, luă un pumnal şi tăie un pic din carne. 

Eragon se întinse la rândul lui după cuţit, dar Orik îl apucă 
de braţ. 

— Aşteaptă. 

Undin mestecă grijuliu dumicatul, dându-şi ochii peste cap 
şi încuviinţând cu gesturi largi, exagerate, apoi înghiţi şi 
spuse solemn: 

— Ilfgauhnith! 

— Acum e momentul, spuse Orik, întorcându-se spre masa 
de ospăț, în timp ce în jurul lor, la mese, toată lumea 
începuse să vorbească. 

Eragon nu mai gustase niciodată ceva care să se asemene 
la gust cu carnea mistreţului. Era zemoasă, moale şi picantă 
- într-un chip ciudat, ca şi cum ar fi fost îmbibată cu miere 
şi cidru; aroma era şi mai puternică datorită mentei cu care 
fusese garnisit. „Mă întreb cum de-au izbutit să frigă ceva 
atât de mare.” „Cu multă răbdare”, comentă Saphira, 
ronţăindu-şi porţia. 

Printre îmbucături, Orik îi explică: 

— Din vremurile în care otrăvirile erau ceva obişnuit 
printre clanuri, există tradiţia ca gazda să guste mai întâi 
din mâncare, demonstrându-le oaspeţilor că nu-i nici o 
primejdie. 

În timpul ospăţului, Eragon îşi împărţi timpul între 
degustarea nenumăratelor feluri şi discuţia cu Orik, cu Arya 
şi cu piticii aflaţi la aceeaşi masă cu ei. Astfel trecură multe 
ceasuri, căci ospăţul era atât de bogat încât se făcu aproape 
seară până ce se aduse şi ultimul fel, se înghiţi ultima 
îmbucătură şi se goli ultima cupă. În timp ce slujitorii 
strângeau resturile, Undin se întoarse spre Eragon şi-l 
întrebă: 

— Ospăţul ţi-a fost pe plac, da? 

— A fost nemaipomenit. Undin încuviinţă. 

— Mă bucur că ţi-a priit. Am pus de ieri să se scoată 
mesele afară, pentru ca dragonul să poată fi alături de noi. 


În timp ce rosti toate acestea, nu-şi luă nici o clipă ochii de 
la Eragon, care simţi că îngheaţă pe dinăuntru. Cu voia sau 
fără voia lui, Undin o tratase pe Saphira ca pe o fiară 
oarecare. Deşi avusese intenţia de a nu aduce vorba în 
public despre ceata de pitici cu văluri pe chip, simţea acum 
nevoia de a-l tulbura pe Undin, aşa că-i spuse: 

— Îţi mulţumim, seniore, şi eu, şi Saphira. Dar de ce mi s-a 
aruncat în faţă inelul acela? 

Întreaga curte se cufundă într-o tăcere dureroasă. Din 
colţul ochiului, Eragon îl zări pe Orik tresărind. Arya, 
dimpotrivă, părea că-şi dă seama ce se-ntâmpla. 

Undin îşi lăsă pumnalul pe masă, încruntându-se aprig. 

— Piticii pe care i-ai întâlnit fac parte dintr-un clan care a 
avut parte de o soartă tristă. Înainte de căderea Cavalerilor, 
se numărau printre cele mai vechi şi mai bogate familii din 
regat. Au făcut însă două greşeli, care le-au pecetluit 
soarta: locuiau pe partea de apus a munţilor Beor şi şi-au 
oferit cei mai vrednici războinici, pentru a intra în slujba lui 
Vrael. Prin glasul său spart începea să răzbată o mânie 
surdă. Galbatorix şi Trădătorii aflaţi în slujba lui, blestemaţi 
să fie în vecii vecilor, i-au măcelărit în luptă, în oraşul 
vostru, Uru'baen. Apoi au venit în zbor peste noi, ucigând 
mulţi pitici. Din rândul acelui clan au scăpat cu viaţă numai 
Grimstcarvlorrs Anhuin şi străjile ei. La scurtă vreme, ea a 
murit cu inima frântă de jale, iar bărbaţii din neam şi-au 
luat numele Az Sweldn rak Anhuin, Lacrimile lui Anhuin, şi 
şi-au acoperit chipurile pentru a-şi aminti pe vecie de 
pierderea suferită şi de dorinţa lor de răzbunare. 

Eragon îşi simţi obrajii arzând de ruşine şi se luptă cu sine 
însuşi pentru a nu da nimic la iveală. 

— Astfel, continuă Undin, uitându-se urât la un platou cu 
plăcinte, de-a lungul veacurilor ei şi-au refăcut clanul, cu 
multă răbdare, oferindu-şi mereu serviciile. lar acum ai 
sosit tu, purtând însemnul lui Hrothgar. Pentru ei, asta este 
cea mai mare jignire dintre toate, în ciuda tuturor isprăvilor 
tale din Farthen Dur. Aşa că ţi-au aruncat inelul, semn al 


duşmăniei veşnice. El vrea să spună că Durgrimst Az 
Sweldn rak Anhuin ţi se va împotrivi cu toate mijloacele, în 
fiecare privinţă, fie ea măruntă sau nu. [i s-au pus 
împotrivă cu totul; între tine şi ei este de-acum o duşmănie 
pe viaţă şi pe moarte. 

— Asta înseamnă că vor să-mi facă vreun rău cât timp mă 
aflu aici? întrebă Eragon, cu asprime. 

Undin şovăi o clipă, privindu-l pe Gannel, apoi clătină din 
cap şi râse scurt - un hohot care părea mai jovial decât o 
cerea momentul. 

— Nu, Biruitorul-Umbrei! Nici măcar ei nu ar îndrăzni să 
se atingă de un oaspete. Aşa ceva nu este îngăduit. Vor 
numai să te vadă plecat departe, departe, departe. 

Eragon nu era încă foarte convins, dar Undin spuse: 

— Cu voia ta, hai să nu mai vorbim despre astfel de lucruri 
neplăcute. Eu şi Gannel ţi-am oferit mâncare şi băutură, în 
semn de prietenie; nu asta contează? 

Preotul încuviinţă printr-un murmur. 

— Vă sunt recunoscător, răspunse într-un târziu Eragon. 
Saphira îi aruncă o privire gravă şi-i spuse: „Eragon, le e 
frică. 

Sunt înspăimântați şi regretă că au fost siliţi să primească 
ajutorul unui Cavaler”. 

„Aşa-i. Chiar dacă luptă împreună cu noi, nu sunt cu 
adevărat de partea noastră.” 

Celbedeil. 

Dis-de-dimineaţă, Eragon se afla în sala cea mare a lui 
Undin, ascultându-l pe şeful de clan care vorbea cu Orik pe 
limba piticilor. La apropierea lui, discuţia se întrerupse şi 
Undin îl întrebă: 

— Ah, Biruitorul-Umbrei. Ai dormit bine? 

— Da. 

— Bine, răspunse piticul, arătând apoi spre Orik. Ne-am 
gândit la şederea ta aici. Nădăjduisem că vei putea petrece 
o vreme cu noi, dar, în situaţia de faţă, pare preferabil să vă 
reluaţi drumul chiar mâine-dimineaţă, devreme, când nu va 


fi nimeni pe străzi să vă facă necazuri. Chiar acum vi se 
pregătesc provizii şi mijloace de transport. Hrothgar a 
poruncit să aveţi şi străji care să vă însoţească până la 
Ceris. Era vorba de trei, dar le-am mărit numărul la şapte. 

— Şi până atunci? 

Undin ridică din umerii acoperiţi cu o mantie îmblănită. 

— Aş fi vrut să-ţi arăt frumuseţile oraşului, dar acum ar fi o 
prostie din partea ta să te plimbi prin Tarnag. Totuşi, 
Grimstborith Gannel te-a poftit să-ţi petreci ziua în 
Celbedeil. Dacă nu ţi-e cu supărare, ar fi bine să primeşti. 
Cu el vei fi în siguranţă. 

Şeful de clan părea să fi uitat ce spusese în ziua 
precedentă - că nici măcar Az Sweldn rak Anhuin nu ar 
face vreun rău unui oaspete. 

— Îţi mulţumesc, aşa am să fac, răspunse Eragon. Apoi, 
plecând din sală, îl luă pe Orik la o parte şi-l întrebă: Cât e 
de serios conflictul ăsta, la urma urmei? Trebuie să-mi spui 
adevărul. 

Orik îi răspunse, cu o evidentă strângere de inimă: 

— În vremurile trecute, era ceva firesc ca o duşmănie pe 
viaţă şi pe moarte să ţină mai multe generaţii. Din cauza 
asta au pierit familii întregi. Az Sweldn rak Anhuin s-au 
pripit, invocând obiceiurile străvechi; aşa ceva nu s-a mai 
întâmplat de la ultimul dintre războaiele clanurilor... Până 
ce nu-şi iau jurământul înapoi, trebuie să te păzeşti de ei; 
poate să ţină un an sau un veac. Îmi pare rău că prietenia ta 
cu Hrothgar a dus la asta, Eragon. Dar să ştii că nu eşti 
singur. Durgrimst Ingeitum sunt de partea ta. 

Ajuns afară, Eragon se grăbi la Saphira, care-şi petrecuse 
noaptea încolăcită în curte. „Ai ceva împotrivă să mă duc să 
vizitez Celbedeil?” „Dacă trebuie, trebuie. Dar ia-ţi şi sabia 
cu tine.” El îi urmă sfatul, vârându-şi în surtuc şi 
pergamentul Nasuadei. 

Când se apropie de porţile incintei întărite, cinci pitici 
deschiseră uşile grosolane apoi se adunară în jurul lui, 
cercetând strada, cu mâinile încleştate pe săbii şi topoare. 


Rămaseră cu el tot drumul până la intrarea ferecată 
dinspre ultimul nivel al oraşului. 

Eragon se înfiora. Străzile păreau nefiresc de pustii. Uşile 
erau închise, ferestrele cu obloanele trase, iar puţinii 
trecători care se vedeau îşi fereau privirile şi o apucau pe 
uliţe lăturalnice, ca să nu treacă pe lângă el. „Le e teamă să 
fie văzuţi alături de mine, îşi dădu el seama. Pesemne că 
ştiu că Az Sweldn rak Anhuin vor lua măsuri împotriva 
tuturor celor care mă ajută.” Dorind să plece cât mai 
repede din spaţiul deschis, Eragon ridică braţul, 
pregătindu-se să bată în poartă, dar nu apucă să o facă - 
una dintre uşi se şi deschisese în afară, iar un pitic în robă 
neagră îi făcu semn să intre. Strângându-şi cingătoarea 
săbiei, Eragon intră, lăsându-şi străjerii afară. 

Primul lucru care-l impresiona fu explozia de culoare. 
Întinderea presărată cu coloane era acoperită de o pătură 
verde-aprins, ca o mantie drapată pe dealul pe care fusese 
înălţat templul. Străvechile ziduri ale clădirii erau sufocate 
de corzi dese şi lungi de iederă, pe frunzele cărora încă 
sclipeau picături de rouă. lar deasupra lor, acoperind totul, 
în afară de crestele munţilor, era marea cupolă albă, 
încrustată cu aur. 

A doua impresie - mirosurile. Florile şi ofrandele din 
templu îşi amestecau miresmele, creând una atât de intensă 
încât Eragon se gândi că ar fi putut trăi pe vecie, hrănindu- 
se numai cu aceasta. 

La urmă - liniştea. În ciuda faptului că grupuri de preoţi se 
plimbau pe cărările acoperite de mozaic şi prin întinsele 
grădini, singurul zgomot care răsuna în urechile lui Eragon 
era foşnetul înăbuşit al aripilor unei ciori care trecea în 
zbor, pe deasupra lor. 

Piticul care-l întâmpinase la intrare îi făcu din nou semn şi 
o apucă pe drumul principal, către Celbedeil. Trecând pe 
sub arcade, Eragon nu putea decât să se minuneze de 
bogăţia şi de meşteşugul pe care-l vedea în jurul său. 
Zidurile erau înţesate cu pietre preţioase de diverse culori 


şi forme, toate desăvârşite; în sus şi în jos, pe tavanele de 
piatră, pe pereţi şi pe podele, se încrucişau benzi încrustate 
de aur roşu. Din loc în loc, se vedeau perle şi podoabe de 
argint. Unele dintre panourile pe lângă care treceau erau 
cu totul şi cu totul din jad. 

Templul nu avea decoraţiuni de pânză. Pentru a nu li se 
simţi lipsa, piticii îl umpluseră cu statui, dintre care cele mai 
multe înfăţişau monştri şi zeități, încleştaţi în aprige bătălii. 

Urcând câteva etaje, Eragon şi călăuza sa dădură de o uşă 
de aramă, plină de pete verzi de rugină, încrustată cu un 
brâu de noduri meşteşugit sculptate, dincolo de care se afla 
o încăpere goală, cu podea de lemn. Pereţii erau înţesaţi de 
armuri şi de rânduri întregi de toiege cu lame la capăt, 
aidoma celui cu care luptase Angela în Farthen Dur. 

Acolo se afla Gannel, care făcea exerciţii de luptă 
împreună cu alţi trei pitici, ceva mai tineri. Şeful de clan îşi 
ridicase roba deasupra genunchilor, pentru a nu-l stânjeni 
în mişcări, şi se încrunta puternic, răsucind în mâini o 
bucată de lemn, ale cărei muchii neascuţite ţâşneau în toate 
direcţiile ca nişte viespi înfuriate. 

Doi dintre pitici dădură să-l lovească, dar se treziră 
întâmpinați de un potop de lovituri. El se răsuci pe lângă ei, 
într-un zgomot puternic de lemn lovit de metal, şi-i izbi 
peste genunchi şi peste ceafa, culcându-i la podea. Eragon 
rânji, văzându-l pe Gannel dezarmându-şi ultimul duşman, 
cu o înşiruire măiastră de lovituri. 

În cele din urmă, şeful de clan îl observă şi-i lăsă pe ceilalţi 
pitici să plece. În timp ce-şi aşeza arma într-un suport, 
Eragon îl întrebă: 

— "Toţi cei din clanul Quan sunt aşa de pricepuţi la luptă? 
Pare un meşteşug neobişnuit pentru preoţi. 

Gannel se întoarse cu faţa spre el. 

— Trebuie să ne putem apăra şi noi, nu? Ţinutul e înţesat 
de duşmani. 

Eragon încuviinţă. 


— Sunt nişte săbii cu totul deosebite. Nu le-am mai văzut 
decât la o vânzătoare de ierburi, care s-a luptat aşa în 
bătălia de la Farthen Dur. 

Piticul îşi ţinu o clipă respiraţia, apoi dădu aerul afară din 
piept cu un şuierat. 

— Angela, zise el, cu un aer posomorât. Şi-a câştigat 
toiagul de la unul dintre preoţii noştri, într-o întrecere de 
cimilituri. N-a fost un lucru prea frumos, ţinând cont că 
numai noi avem voie să folosim huthvirn. Ea şi Arya... Apoi 
se întrerupse şi se duse la o măsuţă pe care se afla un vas 
cu bere. Umplu două căni şi-i oferi una lui Eragon, 
continuând: Te-am invitat astăzi aici la dorinţa lui Hrothgar, 
care mi-a cerut ca, dacă primeşti să devii Ingeitum, să-ţi 
arăt câteva dintre obiceiurile piticilor. 

Eragon sorbi din bere, fără vorbe, privind chipul scăldat 
de soare al lui Gannel, cu obrajii umbriţi din cauza 
pomeţilor osoşi. Şeful de clan adăugă: 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată ca un străin să afle 
credinţele noastre tainice; iar ţie nu îţi este îngăduit să 
vorbeşti despre asta cu nici un om sau elf. Totuşi, fără 
aceste învățături, nu poţi înţelege ce înseamnă să fii knurla. 
De-acum eşti Ingeitum: sânge din sângele nostru, carne din 
carnea noastră şi cinste din cinstea noastră. Pricepi? 

— Da. 

— Atunci vino. 

Cu cana de bere în mână, Gannel îl conduse pe Eragon 
afară din încăperea cea goală; străbătură cinci coridoare 
largi, apoi se opriră sub o arcadă care dădea într-o 
încăpere slab luminată, plină de fum de la ofrande. În faţa 
lor se afla o statuie masivă, care se înălța de la podea până 
în tavan. O lumină slabă cădea pe chipul posomorât al 
piticului sculptat cam grosolan dintr-un bloc de granit brun. 

— Cine este? întrebă Eragon, intimidat. 

— Guntera, regele zeilor. Războinic şi înţelept, dar destul 
de capricios, aşa că, pentru a-i dobândi bunăvoința, îi 


aducem ofrande la solstiţii, înainte de semănat şi cu prilejul 
morţilor şi al naşterilor. 

Gannel îşi răsuci palma, într-un chip ciudat, făcând o 
plecăciune în faţa statuii. 

— Lui ne rugăm înainte de bătălii, căci el este cel care a 
făurit acest ţinut, din oasele unui uriaş, şi tot el menţine 
rânduiala în lume. Guntera stăpâneşte toate regatele. 

Apoi, Gannel îl învăţă pe Eragon cum să-l venereze pe zeu 
aşa cum trebuia, explicându-i semnele şi cuvintele folosite 
pentru a-l cinsti. Îi explică şi semnificaţia ofrandelor arse pe 
altar, care simbolizau viaţa şi fericirea, şi petrecu multă 
vreme povestindu-i legende despre Guntera - cum zeul, 
aflat deja în floarea vârstei, se născuse dintr-o lupoaică, 
odată, pe când stelele de-abia răsăreau, cum se luptase cu 
monştri şi uriaşi pentru ca neamul său să poată dobândi un 
loc în Alagaesia şi cum o luase de soţie pe Kilf, zeiţa râurilor 
şi a mării. 

Trecură apoi chiar la statuia acesteia din urmă, sculptată 
cu mult meşteşug dintr-o piatră de un albastru-palid. Părul 
îi cădea pe umeri în bucle lungi şi moi, dezmierdându-i 
ceafa şi scoţându-i în evidenţă ochii veseli, de ametist. [inea 
în palme o floare de nufăr şi o piatră roşie, poroasă, pe care 
Eragon nu putu s-o recunoască. 

— Ce-i asta? întrebă el, arătând-o cu degetul. 

— Coral adus din adâncurile mării care mărgineşte munţii 
Beor. 

— Coral? 

Gannel luă o înghiţitură de bere şi spuse: 

— Scufundătorii noştri au dat peste el în timp ce căutau 
perle. Se pare că unele soiuri de piatră cresc asemenea 
plantelor, în apă sărată. 

Eragon se uita fix şi cu uimire la piatră. Nu se gândise 
niciodată la bolovani ca la nişte fiinţe vii, dar aici avea 
dovada că nu le trebuia decât apă şi sare, pentru a se 
înmulţi. În sfârşit îşi explică faptul că, în valea Palancar, 


pietrele continuau să apară chiar şi după ce pământul 
fusese bine curăţat, în fiecare primăvară. „Şi ele cresc 

Trecură la Urur, stăpânul văzduhului şi al cerurilor, şi la 
fratele său Morgothal, zeul focului. Ajunşi la statuia 
acestuia din urmă, colorată în roşu-aprins, preotul îi povesti 
că fraţii se iubeau atât de mult, încât niciunul din ei nu 
putea vieţui de unul singur. De aceea, Morgothal avea un 
palat încins în foc, care apărea pe cer în timpul zilei, la fel 
cum scânteile din fierăria sa învăluiau cerul în fiecare 
noapte. Şi tot de aceea, Urur îşi hrănea fără încetare 
fratele, care altfel ar fi pierit. 

Le rămăseseră numai doi zei: Sindri, maica pământului, şi 
Helzvog. Statuia celui din urmă era diferită de celelalte. 
Zeul, gol, era aplecat pe jumătate asupra unei bucăţi de 
cremene cenuşie, de mărimea unui pitic, pe care o mângâia 
cu vârful arătătorului. Muşchii spatelui i se încordau, ca şi 
cum făcea un efort supraomenesc, dar chipul său era 
extrem de blând şi de afectuos, de parcă s-ar fi uitat la un 
prunc abia născut. 

Gannel vorbi cu glasul aspru şi coborât: 

— Chiar dacă Guntera este regele zeilor, Helzvog ne este 
nouă cel mai drag. Ela fost cel care şi-a spus că ţinutul 
trebuie populat, după înfrângerea uriaşilor. Ceilalţi zei s-au 
împotrivit, dar Helzvog nu i-a băgat în seamă şi, în taină, l-a 
făurit pe primul pitic, din rădăcinile unui munte. Când fapta 
sa a fost descoperită, ceilalţi zei au fost cuprinşi de gelozie, 
iar Guntera le-a dat naştere elfilor, pentru ca, prin ei, să 
stăpânească el însuşi Alagaesia. Apoi, Sindri i-a scos pe 
oameni din pământ, iar Urur şi Morgothal, folosindu-şi 
puterile împreunate, au slobozit în lume dragonii. Kilf a fost 
singura care n-a contribuit. Aşa au apărut pe lume primele 
neamuri. 

Eragon sorbea cuvintele lui Gannel, fără să pună la 
îndoială sinceritatea lui, dar şi fără să-şi poată reţine o 
întrebare care nu-i dădea pace: „De unde ştie?” Totuşi, 


LLA 


simțind că l-ar fi putut stânjeni pe preot, nu-i dădu glas, ci 
continuă să asculte şi să încuviinţeze. 

— Şi asta, spuse Gannel, terminându-şi berea, ne aduce 
spre cel mai important obicei al nostru, despre care ştiu că 
ai mai discutat cu Orik... 'Toţi piticii trebuie înmormântați în 
stâncă, altfel spiritele noastre nu vor ajunge niciodată 
alături de Helzvog, în palatele sale. Noi nu suntem făcuţi 
din pământ, aer, foc, ci din piatră. Fiind Ingeitum, este 
răspunderea ta să ai grijă ca fiecare pitic care moare lângă 
tine să aibă parte de un loc cuvenit de odihnă. Dacă nu 
izbuteşti - în afară de cazul în care ai fi rănit sau copleşit de 
duşmani - Hrothgar te va alunga şi nici un pitic nu-ţi va 
recunoaşte prezenţa până după ce mori, adăugă el, 
îndreptându-şi umerii şi privindu-l fix pe Eragon. Mai ai 
încă multe de învăţat, dar respectă tradiţiile pe care ţi le- 
am înfăţişat azi şi te vei descurca aşa cum trebuie. 

— N-am să uit, răspunse Eragon. 

Mulţumit, Gannel se îndepărtă de sala statuilor, 
călăuzindu-l pe o scară în spirală. Urcând, şeful de clan îşi 
vâri mâna într-un buzunar al robei şi scoase un colier foarte 
simplu, un lanţ petrecut prin agăţătoarea unui ciocan de 
argint în miniatură, pe care 1-l oferi lui Eragon. 

— Hrothgar mi-a mai cerut un lucru, îi explică Gannel. Se 
teme ca nu cumva Galbatorix să fi aflat cum arăţi, din 
mintea lui Durza, a celor doi Ra'zac sau a soldaţilor din 
Imperiu care te-au zărit. 

— Şi de ce m-aş teme de asta? 

— Pentru că atunci te-ar putea vedea cu ajutorul magiei. 
Poate c-a şi făcut-o. 

Un fior de teamă îl străbătu pe Eragon, ca un şarpe de 
gheaţă. „Ar fi trebuit să mă gândesc şi singur la asta, se 
dojeni el.” 

— Colierul va împiedica pe oricine caută să te vadă de la 
distanţă, pe tine sau pe dragonul tău. Eu însumi am ţesut 
vraja, aşa că ar trebui să ţină piept chiar şi celei mai 
puternice minţi. Te previn totuşi că, atunci când acţionează, 


îţi va consuma puterea până ce fie îl scoţi de la gât, fie trece 
primejdia. 

— Şi dacă dorm? Să însemne oare că îmi va seca toată 
puterea înainte să-mi dau seama? 

— Nu. Te va trezi. 

Eragon răsuci ciocanul între degete. Era un lucru foarte 
greu să ţii piept vrăjilor făcute de altul, mai ales de 
Galbatorix. „Dacă Gannel este aşa de puternic, ce alte 
farmece s-or mai tăinui în darul său?” Observă un şir de 
rune încrustate pe coada ciocanului - Astim Hefthyn. Ajuns 
pe treapta cea mai de sus, întrebă: 

— Cum se face că piticii folosesc în scris aceleaşi rune ca 
oamenii? Pentru prima dată de când se întâlniseră, Gannel 
râse; umerii i se scuturau, iar glasul îi răsuna prin templu: 

— Este exact pe dos; oamenii folosesc runele noastre. 
Când strămoşii tăi au venit în Alagaesia, erau neştiutori ca 
nişte iepuri. Totuşi, în scurtă vreme, ne-au luat alfabetul şi l- 
au folosit pentru graiul lor. Chiar şi unele cuvinte vin de la 
noi, precum „tată”2 care era, la origine farthen. 

— Deci Farthen Dur înseamnă...? întrebă Eragon, 
petrecându-şi colierul peste cap şi strecurându-l sub surtuc. 

— Tatăl nostru. 

Oprindu-se în faţa unei uşi, Gannel îi făcu semn să 
pătrundă într-o galerie arcuită, aflată chiar sub cupolă. 
Coridorul dădea ocol întregii incinte; de aici se putea vedea, 
prin arcadele largi ale munţilor, până dincolo de Tarnag, 
dar şi toate terasele care se întindeau dedesubt. 

Eragon nici nu avu însă răgaz să privească peisajul, căci 
peretele interior al galeriei era împodobit cu o singură 
frescă, neîntreruptă, o serie de tablouri care începea cu 
descrierea naşterii piticilor, făuriţi de Helzvog. Siluetele şi 
diversele obiecte ieşeau în relief de pe suprafaţa zidului, 
făcând toată pictura să pară însufleţită, datorită culorilor 
intense, strălucitoare şi multelor amănunte minuţios 
înfăţişate. 

Cu sufletul la gură, Eragon întrebă: 


— Cum aţi putut fauri aşa ceva? 

— Fiecare imagine este tăiată din bucăţi mici de marmură, 
acoperite cu email şi unite între ele. 

— N-ar fi fost mai uşor să folosiţi vopsea obişnuită? 

— Ba da, răspunse Gannel, dar atunci n-ar mai fi dăinuit 
neatinsă timp de veacuri - chiar milenii întregi. Emailul nu 
se murdăreşte şi nu-şi pierde strălucirea, spre deosebire de 
uleiul folosit în pictură. Prima bucată a fost făurită la doar 
zece ani după ce-a fost descoperit Farthen Dur, cu mult 
înainte ca elfii să fi pus piciorul în Alagaesia. 

Preotul îl luă de braţ şi-l conduse de-a lungul frescei. Cu 
fiecare pas, străbăteau ani nenumărați din istoria piticilor. 
Eragon află că, la început, aceştia erau nomazi, rătăcind pe 
o câmpie care părea nesfârşită, până ce ţinutul din jurul lor 
devenise atât de fierbinte şi de pustiu încât se treziseră siliţi 
să o apuce spre miazăzi, spre munţii Beor. „Aşa a luat 
naştere deşertul Hadarac”, îşi dădu el seama, uluit. 

Urmărind fresca şi înaintând spre partea din spate a 
incintei, Eragon fu martor la tot ce se-ntâmplase, de la 
domesticirea primelor feldunost, la făurirea Stelei de Safir, 
Isidar Mithrim, la prima întâlnire dintre pitici şi elfi şi 
încoronările fiecăruia dintre regii din vechime. Adesea 
apăreau şi dragonii care pârjoleau şi măcelăreau. Eragon 
izbuti cu greu să se abţină de la comentarii despre acele 
bucăţi. 

Ajungând la ceea ce nădăjduia să întâlnească, îşi încetini 
paşii: dăduse peste războiul dintre elfi şi dragoni. Piticii 
dedicaseră un spaţiu vast prăpădului care cuprinsese 
Alagaesia din pricina celor două neamuri. Eragon se 
cutremură de groază, văzând elfi şi dragoni ucigându-se 
unii pe ceilalţi. Lupta se întindea pe o distanţă foarte mare; 
fiecare imagine era şi mai sângeroasă decât precedenta, 
până ce, în cele din urmă, bezna se risipi şi apăru imaginea 
unui elf tânăr, îngenunchiat pe marginea unei stânci, ţinând 
în mână un ou alb de dragon. 

— Să fie...? şopti Eragon. 


— Da, este Eragon, Primul Cavaler. Seamănă foarte bine, 
căci el a fost de acord să le pozeze artiştilor noştri. 

Atras ca de un magnet, Eragon studie chipul tizului său. 
„Mi-l imaginam mai în vârstă.” Elful avea ochi migdalaţi 
care priveau în jos, dincolo de nasul arcuit şi bărbia mică, 
dându-i o înfăţişare fioroasă. Era un chip străin, cu totul 
deosebit de al lui... dar poziţia umerilor, puternic încordaţi, 
îi amintea de ceea ce simţise el însuşi în clipa în care 
descoperise oul Saphirei. „Noi doi nu suntem chiar aşa 
diferiţi, se gândi el, atingând emailul rece. Odată ce voi 
ajunge de vârsta ta, vom fi cu adevărat fraţi peste timp... 
mă întreb dacă ai fi de acord cu faptele mele.” Ştia că 
făcuseră cel puţin un lucru aidoma; amândoi păstraseră oul. 

Auzi o uşă care se deschidea şi, întorcându-se, o zări pe 
Arya care venea din capătul îndepărtat al galeriei. Ea 
cercetă zidul cu acelaşi chip lipsit de expresie pe care 
Eragon i-l observase şi atunci când stătuse în faţa Sfatului 
Fruntaşilor. Oricare i-ar fi fost simţămintele, el îşi dădea 
seama că situaţia i se părea de prost gust. 

Arya îşi înclină fruntea. 

— Grimstborith. 

— Arya. 

— Înţeleg că l-ai învăţat pe Eragon câte ceva despre 
mitologia voastră. 

Gannel zâmbi uşor. 

— Cu toţii ar trebui să înţelegem credinţele neamului de 
care aparţinem. 

— Dar înţelegerea nu înseamnă şi împărtăşirea acestora, 
răspunse ea, pipăind piatra unei coloane din arcadă. Nu 
înseamnă nici că aceia care ne oferă astfel de credinţe o fac 
din alt motiv... decât din dorinţa unui câştig material. 

— Adică vrei să spui că piticii din clanul meu nu au făcut 
nici un sacrificiu pentru a oferi consolare neamului nostru? 
— Nu vreau să spun nimic; întreb doar dacă nu s-ar face 

un mare bine prin împărţeala agoniselii voastre în rândul 
celor nevoiaşi, al celor înfometați şi fără adăpost şi chiar al 


vardenilor, care n-au cu ce-şi cumpăra provizii. În loc de 
asta, v-aţi strâns tot aurul într-un monument închinat 
dorințelor voastre nostalgice. 

— Gata! Piticul îşi încleşta pumnii, cu chipul strâmbat de 
mânie. Fără noi, recoltele s-ar usca pe timp de secetă. 
Râurile şi lacurile s-ar revărsa. În turmele noastre s-ar 
naşte numai fiare cu un singur ochi. Până şi cerurile s-ar 
frânge sub povara mâniei zeilor! 

Arya zâmbi. 

— Nu se întâmpla aşa, numai datorită rugăciunilor şi 
slujbelor noastre. Dacă n-ar fi fost Helzvog, unde... 

În scurtă vreme, Eragon nu mai izbuti să urmărească 
disputa. Nu înţelegea argumentele vagi cu care Arya îi 
critica pe cei din Durgrimst Quan, dar din răspunsurile lui 
Gannel îşi dăduse seama că, pe căi ocolite, ea dăduse de 
înţeles că zeii piticilor nu existau cu adevărat, pusese la 
îndoială deşteptăciunea tuturor piticilor care pătrundeau în 
templu şi-i arătase punctele slabe ale argumentelor lui - 
totul cu un glas măsurat şi politicos. 

După o vreme, Arya îşi ridică braţul, oprindu-l pe Gannel, 
şi-i spuse: 

— Asta-i deosebirea dintre noi, Grimstborith. Tu ţi-ai 
închinat viaţa lucrurilor în care crezi, dar pe care nu le poţi 
demonstra. Aici, trebuie să cădem de acord că nu avem cum 
să ne-nţelegem vreodată. 

Apoi se întoarse spre Eragon. 

— Az Sweldn rak Anhuin i-a întărâtat pe locuitorii din 
Tarnag împotriva ta. Undin crede că ar fi mai bine să rămâi 
în locuinţa lui până plecăm. Şi eu sunt de aceeaşi părere. 

Eragon şovăi. Ar fi dorit să vadă mai multe din Celbedeil, 
dar, dacă era să apară vreun necaz, locul său era lângă 
Saphira. Îi făcu o plecăciune lui Gannel şi îşi ceru iertare 
pentru că-l părăsea fară de veste. 

— Nu te scuza, Biruitorul-Umbrei, răspunse şeful de clan, 
uitându-se urât la Arya. Fă ce ai de făcut şi du-te cu 
binecuvântarea lui Guntera. 


Eragon şi Arya plecară împreună din templu şi străbătură 
oraşul în goană, înconjurați de o duzină de războinici. La un 
moment dat, Eragon auzi strigătele mânioase ale unei 
mulţimi adunate pe o terasă de dedesubt. O piatră ricoşa pe 
un acoperiş din apropiere. Mişcarea îi atrase atenţia asupra 
unei trâmbe întunecate de fum care se ridica de la 
marginea oraşului. 

Ajuns înăuntru, Eragon se grăbi spre camera sa. Acolo îşi 
îmbrăcă platoşa de zale, îşi legă apărătorile la picioare şi la 
braţe, îşi trase repede pe cap tichia de piele, gluga şi coiful 
şi-şi luă scutul. Adunându-şi bagajul şi desagii, alergă înapoi 
în curte şi se aşeză cu spatele sprijinit de laba din faţă a 
Saphirei. 

„Tarnag e ca un roi de albine stârnit”, comentă ea. 

„Să sperăm că nu ne muşcă vreuna şi pe noi.” 

Nu după multă vreme, Arya veni lângă ei, împreună cu un 
grup de cincizeci de pitici, bine înarmaţi, care se postară în 
mijlocul curţii şi rămaseră în aşteptare, netulburaţi, vorbind 
în tonuri joase şi înăbugşite, cu ochii la poarta ferecată şi la 
muntele care se înălța în faţa lor. 

— Se tem, spuse Arya aşezându-se lângă Eragon, că 
mulţimea va încerca să ne împiedice să ajungem la râu. 

— Ne poate duce Saphira, în zbor. 

— Dar Văpaia-Zăpezii? Dar străjile lui Undin? Nu, dacă ni 
se împotriveşte cineva, va trebui să aşteptăm ca furia 
piticilor să se potolească, răspunse ea, privind cerul care se 
întuneca. E neplăcut că ai izbutit să-i faci pe atâţia pitici să 
se simtă insultaţi, dar poate că era de neocolit. Clanurile au 
fost dintotdeauna puse pe harţă; ce le place unora îi întărită 
pe alţii. 

EI îşi pipăi marginile cămăşii de zale. 

— Mi-aş dori să nu fi primit propunerea lui Hrothgar. 

— A, da. La fel ca în cazul Nasuadei, cred că ai făcut 
singura alegere cu putinţă. Nu eşti tu de vină. De vină, dacă 
se poate spune aşa, este Hrothgar, pentru că ţi-a oferit asta. 
Pesemne că-şi dădea şi el bine seama de urmări. 


O vreme, toată curtea se cufundă în tăcere. Vreo şase 
pitici se plimbau încoace şi încolo, dezmorţindu-şi 
picioarele. În cele din urmă, Eragon întrebă: 

— Ai familie acolo, în Du Weldenvarden? Trecu mult până 
ce Arya îi răspunse: 

— Da, dar nu sunt apropiată de ei. 

— De ce? 

Ea şovăi iarăşi. 

— Hotărârea mea de a deveni mesagera reginei nu le-a 
fost pe plac; li s-a părut nepotrivită. N-am ţinut seama de 
împotrivirea lor şi am pus să mi se încrusteze pe umăr yawe 
- semnul care arată că mi-am pus viaţa în slujba neamului 
meu, la fel ca inelul pe care îl ai de la Brom; ca urmare, 
familia mea a refuzat să mă mai vadă vreodată. 

— Dar au trecut mai mult de şaptezeci de ani de atunci, 
obiectă el. Arya se uită în altă parte, ascunzându-şi chipul 
după o şuviţă de păr. Eragon încercă să-şi închipuie cum 
trebuie să se fi simţit ea, alungată de familie şi trimisă să 
locuiască printre două neamuri cu totul deosebite. „Nu-i de 
mirare că-i atât de închisă în sine”, descoperi el. 

— Mai sunt şi alţi elfi afară din Du Weldenvarden? 

— Eram trei plecaţi din Ellesmera, răspunse ea, tot cu 
chipul acoperit. Faolin şi Glenwing mă însoțeau întotdeauna 
când duceam oul Saphirei din Du Weldenvarden în 
Tronjheim. Doar eu am scăpat cu viaţă din capcana lui 
Durza. 

— Ei cum erau? 

— Erau războinici aleşi. Lui Glenwing îi plăcea să stea de 
vorbă cu păsările, cu ajutorul gândurilor. Obişnuia să stea 
în mijlocul pădurii, înconjurat de stoluri cântătoare, şi îşi 
petrecea ceasuri întregi ascultându-le trilurile. După aceea, 
ne cânta şi nouă nişte melodii minunate. 

— Dar Faolin? 

De data aceasta, Arya nu-i mai răspunse, deşi mâinile i se 
încleştară pe arc. Eragon nu dădu înapoi, ci căută un alt 
subiect. 


— De ce-ţi displace Gannel atât de mult? 

Ea se întoarse cu faţa spre el şi-i atinse obrazul cu degete 
blânde, făcându-l să clipească surprins. 

— Ăsta e un lucru pe care-l vom discuta altă dată. Apoi se 
ridică şi se duse liniştită în altă parte a curţii, încurcat, 
Eragon îi privea fix spatele, în timp ce ea se îndepărta. 

„Nu-nţeleg nimic”, spuse el, lăsându-se pe stomacul 
Saphirei. Ea pufni amuzată, apoi îşi încolăci gâtul şi coada 
în jurul lui şi adormi de îndată. 

În timp ce valea se cufunda în beznă, Eragon se chinui să 
rămână treaz. Scoase colierul de la Gannel şi-l cercetă de 
mai multe ori cu ajutorul magiei, dar nu găsi decât vraja de 
apărare ţesută de preot. Lăsându-se păgubaş, îşi puse 
colierul la loc, se acoperi cu scutul şi se puse să aştepte 
trecerea nopţii. 

De îndată ce văzu prima sclipire de lumină pe cerul de 
deasupra lui - cu toate că valea însăşi era încă întunecată şi 
aşa rămânea până aproape de amiază - Eragon o trezi pe 
Saphira. Piticii se treziseră deja şi se ocupau să-şi acopere 
armele, pentru a se putea strecura prin Tarnag în cea mai 
deplină taină. Undin îl puse pe Eragon până şi să lege 
ghearele Saphirei şi copitele calului cu cârpe. 

După ce totul fu gata, Undin şi războinicii săi se adunară 
în număr mare în jurul celor trei - Eragon, Saphira şi Arya. 
Porţile se deschiseră cu grijă - iar balamalele bine unse nu 
scoaseră nici măcar un scârţâit - şi tot grupul o porni spre 
lac. 

Oraşul părea părăsit; străzile goale erau mărginite de 
casele în care locuitorii zăceau visând netulburaţi. Puţinii 
pitici care le ieşiră în cale îi priviră în tăcere, apoi se 
pierdură în noapte, ca umbrele din amurg. 

La porţile care duceau dintr-un nivel într-altul, străjerii le 
făceau semn să treacă fară să pregete. În scurtă vreme 
lăsară clădirile în urmă şi intrară de-a curmezişul ogoarelor 
pustii de la poale. După aceea, ajunseră la cheiul de piatră 
aflat la malul apei liniştite şi cenuşii. 


În aşteptarea lor se aflau două plute mari, legate la un 
ponton. Pe prima se zăreau trei pitici, aşezaţi pe vine, iar pe 
a doua - patru. Văzându-l pe Undin, se ridicară. 

Eragon îi ajută să-l priponească şi să-l lege la ochi pe 
Văpaia-Zăpezii, apoi ademeni calul, care şovăia pe cea de-a 
doua plută, unde animalul se văzu silit să îngenuncheze, 
lăsându-se bine legat în loc. Între timp, Saphira se 
strecurase de pe ponton şi coborâse în lac, unde înota 
voioasă, lăsându-şi numai capul la suprafaţă. 

Undin apucă braţul lui Eragon. 

— Aici ne despărţim. Ai cu tine cei mai buni războinici ai 
mei; te vor apăra până ce ajungi în Du Weldenvarden. 

Eragon dădu să-i mulţumească, dar Undin clătină din cap. 

— Nu, nu e vorba de recunoştinţă aici. Este de datoria 
mea. Îmi este ruşine numai pentru că şederea voastră aici a 
fost umbrită de duşmănia celor din Az Sweldn rak Anhuin. 

Eragon se înclină, apoi urcă pe prima plută, împreună cu 
Orik şi Arya. Piticii dezlegară frânghiile cu care erau legaţi 
şi împinseră plutele în larg folosind beţe lungi. La 
apropierea zorilor, cele două plute se îndreptau spre gura 
râului Az Ragni; Saphira înota între ele. 

Sclipiri în noapte „Imperiul mi-a invadat căminul.” 

Aşa se gândea Roran, ascultând gemetele chinuite ale 
bărbaţilor care fuseseră răniţi cu o noapte înainte, în cursul 
luptei cu soldaţii şi cu cei doi Ra'zac. Tremura de teamă şi 
mânie; tot trupul îi era scuturat de valuri de febră, care-l 
lăsau cu obrajii în flăcări şi cu răsuflarea tăiată. Şi era trist, 
atât de trist... ca şi cum faptele celor doi Ra'zac 
murdăriseră nevinovăția locurilor copilăriei sale. 

Lăsând-o pe Gertrude, vindecătoarea, să se ocupe de 
răniţi, Roran se duse acasă la Horst, privind în drum 
obstacolele improvizate care umpleau locul liber dintre 
case: scânduri, butoaie, grămezi de pietre şi ceea ce mai 
rămăsese din cele două căruţe distruse de focul magic al 
duşmanilor. Totul părea jalnic de fragil. 


Puţinii oameni care se mai vedeau pe uliţe aveau priviri 
sticloase din cauza emoţiilor, a jalei şi a ostenelii. Şi Roran 
era obosit, mai mult decât fusese vreodată în viaţa lui. Nu 
dormise de două nopţi, iar braţele şi spatele îl dureau din 
cauza luptei. 

Intră în casa lui Horst şi o văzu pe Elain care stătea în 
pragul uşii deschise ce dădea în sala de mese, ascultând 
discuţia aprinsă dinăuntru. Ea îi făcu semn să se apropie. 

După ce ţinuseră piept contraatacului celor doi, locuitorii 
de frunte din Carvahall se închiseseră aici, încercând să 
hotărască ce le rămânea de făcut şi dacă Horst şi tovarăşii 
lui ar fi trebuit pedepsiţi pentru că dăduseră prima lovitură. 
Discuţia le luase aproape toată dimineaţa. 

Roran aruncă o privire înăuntru. Acolo, aşezaţi la o masă 
lungă, se aflau Birgit, Loring, Sloan, Gedric, Delwin, Fisk, 
Morn şi alţi câţiva. Horst era în capul mesei, conducând 
discuţia. 

— lar eu vă spun că a fost o prostie şi o nechibzuinţă! 
strigă Kiselt, proptindu-se în palme şi ridicându-se. N-aţi 
avut nici o pricină să puneţi în primejdie... 

Morn făcu un semn cu mâna. 

— Am mai spus asta. Nu mai are nici o importanţă dacă 
trebuia sau nu să facă ce-au făcut; asta nu se mai poate 
schimba. Întâmplător, eu sunt de acord - Quimby a fost şi 
prietenul meu, ca al tuturor, şi mi-e groază să mă gândesc 
la ce i-ar face bestiile lui Roran. Dar... dar ce vreau eu să 
ştiu este cum putem scăpa din încurcătura asta. 

— Uşor, omorându-i pe soldaţi, răspunse sec Sloan. 

— Şi-apoi? O să vină alţii pe urmele lor, până ce o să se 
reverse peste noi un potop întreg de tunici roşii. Nici dacă-l 
dăm pe Roran nu ne ajută cu nimic; aţi auzit ce-au spus cei 
doi - ne omoară dacă-l apărăm şi ne vând ca sclavi dacă-l 
dăm prins. Poate că voi sunteţi de altă părere, dar eu unul 
aş prefera să mor decât să-mi petrec restul vieţii în sclavie, 
spuse Morn, clătinând din cap, cu o înfăţişare posomorâtă. 
Nu putem scăpa cu viaţă. 


Fisk se aplecă înainte. 

— Am putea pleca de-aici. 

— N-avem unde, răspunse Kiselt. În spate e Şira, soldaţii 
au închis drumul, iar dincolo de ei se află restul Imperiului. 

— E numai vina ta, strigă Thane, arătându-l pe Horst cu un 
deget tremurător. O să ne ardă casele şi o să ne ucidă 
copiii, din pricina ta. Iu eşti de vină! 

Horst se ridică în picioare atât de iute încât îşi răsturnă 
scaunul pe spate. 

— Omule, unde ţi-e simţul onoarei? Vrei să le îngădui să ne 
mănânce pe toţi fără să te împotriveşti? 

— Da, dacă orice altă cale înseamnă sinucidere. 

Thane aruncă priviri aprige în jurul mesei, apoi ieşi 
valvârtej, făcându-şi loc pe lângă Roran. Pe chip i se 
oglindea o expresie de groază pură, deplină. 

Atunci, Gedric îl zări pe Roran şi-l chemă înăuntru. 

— Haide, haide, te-aşteptam. 

Sub privirile zecilor de ochi, Roran îşi duse mâinile la 
spate. 

— Cum pot fi de ajutor? 

— Cred, zise Gedric, că am căzut cu toţii la învoială că n- 
am rezolva nimic dacă te-am da acum pe mâna Imperiului. 
Ce-ar fi fost înainte nu mai contează. Tot ce putem face este 
să ne pregătim pentru un alt atac. Horst va făuri vârfuri 
pentru sulițe - şi alte arme, dacă mai are răgaz - iar Fisk a 
acceptat să făurească scuturi. Din fericire, atelierul lui de 
tâmplărie n-a ars. Avem nevoie de cineva care să 
supravegheze apărarea şi am dori să fii tu acela. Vei avea 
multă lume să te-ajute. 

Roran încuviinţă. 

— Voi face tot ce pot. 

Tara, soţia lui Morn, care şedea alături de el, se ridică în 
picioare. Era o femeie solidă, mult mai masivă decât 
bărbatul ei, cu părul negru uşor încărunţit şi mâini 
puternice, la fel de pricepute şi în a suci gâtul unui pui, şi în 
a despărţi o pereche de bătăugşi. Ea spuse: 


— Ai grijă, Roran, altfel vom avea şi mai multe 
înmormântări. Apoi se întoarse spre Horst. Înainte de orice, 
trebuie să ne îngropăm morţii. lar copiii trebuie trimişi în 
siguranţă, poate la ferma lui Cawley sau la pârâul Nost. Şi 
tu ar trebui să pleci, Elain. 

— Nu-l părăsesc pe Horst, răspunse aceasta, netulburată. 
Tara se zbârli. 

— Ăsta nu-i un loc potrivit pentru o femeie însărcinată în 
cinci luni. Dacă mai fugi de colo-colo, ca pân-acum, ai să-l 
pierzi. 

— Mi-ar face mult mai mult rău să stau acolo, fară să ştiu 
nimic, moartă de îngrijorare. Am mai purtat copii în 
pântece; rămân aici, aşa cum ştiu că veţi face şi tu, şi toate 
nevestele din Carvahall. 

Horst dădu ocol mesei şi luă mâna soţiei sale, cu o 
expresie blândă pe chip. 

— Nici eu n-aş vrea să te găseşti nicăieri altundeva, ci 
numai alături de mine. Dar copiii ar trebui să plece. Cawley 
va avea grijă de ei, dar trebuie să fim siguri că drumul care 
duce la fermă e liber. 

— Nu numai atât, spuse Loring, cu glasul răguşit, dar 
niciunul dintre noi, nici un sufleţel nenorocit de pe-aici nu 
are voie să mai aibă de-a face cu familiile din vale, în afară 
de Cawley, fireşte. Ei nu ne pot ajuta cu nimic, şi nu vrem 
ca... bestiile să le facă şi lor vreun necaz. 

Cu toţii încuviinţară, apoi discuţia se termină şi ei se 
împrăştiară prin sat. Nu după multă vreme se adunară 
iarăşi - împreună cu aproape toţi locuitorii - în micul cimitir 
de lângă casa lui Gertrude. Zece trupuri, învăluite în pânză 
albă, fuseseră rânduite alături de morminte, cu câte o 
tulpină de cucută pe pieptul neînsufleţit şi o amuletă de 
argint la gât. 

Gertrude înainta şi rosti numele celor morţi: 

— Parr, Wyglif, Ged, Bardrick, Farold, Hale, Garner, Kelby, 
Melkolf şi Albem. 


Le puse pietricele pe pleoapele închise, îşi ridică braţele şi 
chipul către cer şi începu cântecul tremurător de moarte. 
Din colţurile ochilor închişi îi ţâşneau lacrimi, pe măsură ce 
vocea i se ridica şi cobora în ritmul străvechilor fraze, 
oftând şi bocind odată cu întregul sat. Cânta despre pământ 
şi noapte şi despre suferinţa veşnică a umanităţii de care 
nimeni nu putea scăpa. 

După ce şi ultimul sunet jalnic se topi în văzduh şi se lăsă 
liniştea, rudele celor morţi înaintară şi începură să laude 
faptele şi firea acestora. Apoi le îngropară trupurile. 

În timp ce asculta, privirea lui Roran căzu asupra movilei 
pustii şi singuratice sub care fuseseră îngropaţi cei trei 
soldaţi. „Pe unul l-a ucis Nolfavrell, pe ceilalţi doi - eu 
însumi.” îşi amintea încă felul în care muşchii şi oasele se 
cutremuraseră din străfunduri, căzând... trosnind... strivite 
de ciocanul său. Simţi cum i se făcea greață şi trebui să se 
chinuie ca să nu-i vină rău chiar acolo, în văzul întregului 
sat. „Eu i-am ucis.” Nu se aşteptase niciodată la asta şi nu 
avea nici o dorinţă să omoare, dar ajunsese să ia mai multe 
vieţi decât oricine altcineva din Carvahall. | se părea că are 
chipul stropit cu sânge. 

Se îndepărtă iute - fără măcar să stea să discute cu 
Katrina - şi se caţără până într-un loc din care putea vedea 
întregul sat, gândindu-se cum să-l apere mai bine. Din 
păcate, casele erau prea îndepărtate una de alta pentru a 
putea alcătui o zonă întărită numai prin blocarea spaţiilor 
dintre ele. De altfel, nu i se părea o idee bună ca soldaţii să 
lupte pe lângă zidurile caselor, călcându-le grădinile în 
picioare. „Râul Anora ne apără pe latura dinspre apus, se 
gândi el, cât despre restul... nici măcar un copil n-ar putea 
fi împiedicat să intre... Putem noi, în câteva ceasuri, clădi 
un obstacol îndeajuns de puternic?” 

Câteva clipe mai târziu, dădu buzna în mijlocul satului şi 
strigă: 

— Toată lumea care n-are nimic de făcut să se apuce de 
tăiat copaci! Pe dată, oamenii începură să iasă din case şi să 


umple ulițele. 

— Haideţi, mai mulţi, mai mulţi! Cu toţii trebuie să punem 
umărul! Roran aşteptă, văzând cum grupul din jurul său se 
tot măreşte. 

Darmmen, unul dintre fiii lui Lorand, se înghesui lângă el. 

— Ce-ai pus la cale? 

Roran ridică glasul, pentru a putea fi auzit de către toţi. 

— Trebuie să construim un zid de jur împrejurul satului. 
Cu cât mai gros, cu atât mai bine. Mă gândesc că, dacă 
luăm nişte trunchiuri mari de copaci, le culcăm pe o parte şi 
le ascuţim crengile, celor doi Ra'zac n-o să le vină prea uşor 
să treacă de ei. 

— Şi de câţi copaci crezi că o s-avem nevoie? întrebă 
Orval. Roran şovăi, încercând să socotească suprafaţa 
întregului sat. 

— De cel puţin cincizeci. Poate şaizeci, ca s-o facem cum 
trebuie. Oamenii blestemară şi începură să se certe. 

— Staţi! 

Roran îi numără pe toţi cei care veniseră; erau patruzeci şi 
opt. 

— Dacă fiecare dintre voi izbuteşte să taie câte un copac 
într-un ceas de-acum încolo, vom fi aproape gata. Puteţi s-o 
faceţi? 

— Da' drept cine ne iei? răspunse Orval. Nu mi-a mai luat 
un ceas să tai un copac de când aveam zece ani. 

Darmmen vorbi şi el: 

— Ce ziceţi de mărăcini? Am putea să-i împrăştiem peste 
copaci. Nu ştiu pe nimeni care să se poată trece prea uşor 
printr-un desiş de mărăcini. 

Roran rânji. 

— Da, e o idee minunată. lar pe cei care au băieţi, puneţi-i 
să pună frâiele la cai, ca să putem aduce copacii înapoi. 

Bărbaţii încuviinţară şi se împrăştiară prin Carvahall ca să- 
şi adune topoarele şi fierăstraiele. Roran îl opri pe 
Darmmen şi-i spuse: 


— Ai grijă să alegeţi copaci care au crengi pe tot trunchiul, 
altfel nu ne sunt de nici un folos. 

— Tu unde vei fi? întrebă Darmmen. 

— Mă voi apuca de lucru la al doilea rând de fortificaţii, 
îndepărtându-se de el, Roran fugi spre casa lui Quimby, 
unde-o găsi pe Birgit care tocmai îşi bătea ferestrele în 
cuie. 

— Ce-i? întrebă ea, privindu-l. 

În câteva cuvinte, el îi explică ce-avea de gând cu copacii. 

— Aş mai vrea şi să sap un şanţ înăuntrul cercului de 
copaci, ca să-i încetinesc pe cei care izbutesc să treacă. Am 
putea să aşezăm pe fund şi nişte ţepuşe ascuţite şi... 

— Unde vrei s-ajungi, Roran? 

— Te-aş ruga să aduni toate femeile şi copiii şi pe cine se 
mai nimereşte, ca să-i pui să sape. E prea multă muncă şi 
nu mă pot ocupa eu însumi de toată, şi nu avem prea mult 
răgaz... zise Roran privind-o drept în ochi. Te rog. 

Birgit se încruntă. 

— De ce eu? 

— Pentru că îi urăşti pe Ra'zac la fel ca mine şi ştiu că vei 
face tot ce-ţi stă în putinţă ca să-i opreşti. 

— Aşa-i, şopti Birgit, apoi bătu scurt din palme. Foarte 
bine, fac cum vrei tu. Dar să ştii, Roran, fiu al lui Garrow, că 
n-am să uit că din pricina ta şi a familiei tale mi-a fost ucis 
bărbatul. 

Înainte ca Roran să-i poată răspunde, ea se îndepărtă. 
Duşmănia cu care îl privea era de înţeles, ţinând cont de 
ceea ce pierduse. Era chiar norocos că nu-i declarase o 
duşmănie pe viaţă şi pe moarte. Cugetând astfel, căzuse pe 
gânduri, dar se trezi la realitate şi dădu fuga spre locul în 
care drumul cel mare intra în Carvahall. Era locul cel mai 
vulnerabil din sat şi trebuia să fie de două ori mai bine 
apărat. „Nu le putem îngădui duşmanilor să năvălească din 
nou pe aici.” 

Îl găsi pe Baldor şi-l luă cu el să-l ajute; împreună, 
începură să sape un şanţ de la un capăt la celălalt al 


drumului. 

— Nu pot sta mult, îl preveni Baldor, printre loviturile cu 
târnăcopul. Tata are nevoie de mine la fierărie. 

Fără să-şi ridice ochii, Roran încuviinţă printr-un mormăit. 
În timp ce trudea, prin minte îi treceau din nou amintirile 
despre soldaţi: chipul lor schimonosit, în momentul în care-i 
lovise, şi senzaţia, oribila senzaţie a trupurilor pe care le 
sfărâma ca pe nişte buturugi putrezite. Se opri o clipă, 
simțind că-i venea rău, şi observă că tot satul era în 
fierbere; locuitorii se pregăteau cu toţii pentru un nou atac. 

După plecarea lui Baldor, Roran termină şanţul, în care 
intra până la coapse, de unul singur, apoi se duse la 
atelierul lui Fisk. Cu îngăduinţa tâmplarului, alese cinci 
buşteni din grămada de lemne vechi şi îi trase cu caii până 
la drumul cel mare. Ajuns acolo, îi răsturnă vertical în şanţ, 
făcând din ei o piedică de netrecut la intrarea în Carvahall. 
Pe când tocmai aşeza la loc pământul în jurul lor, apăru 
Darmmen. 

— Am strâns copacii. Tocmai îi aducem. 

Roran se duse cu el în partea de miazănoapte a satului, 
unde dădu peste doisprezece bărbaţi care se străduiau să 
pună cap la cap patru trunchiuri de pin, verzi şi pline de 
crengi, în timp ce caii de povară se întorceau spre dealuri, 
conduşi de un băietan. 

— Când am plecat eu, cei mai mulţi ajutau la transportul 
copacilor. Câţiva se simt însă în formă şi s-au pus pe treabă 
de parcă aveau de gând să taie toată pădurea. 

— E bine, nu ne strică s-avem lemne în plus. 

Darmmen îi arătă o grămadă mare de mărăcini, adunată la 
marginea unuia din ogoarele lui Kiselt. 

— l-am adunat de pe malul râului. Fă ce vrei cu ei. Mă duc 
să mai găsesc şi alţii. 

Roran îl lovi prieteneşte cu palma peste braţ şi se întoarse 
spre latura de răsărit, unde un şir lung de femei, copii şi 
bărbaţi trudeau în noroi. Se apropie de ei şi dădu de Birgit 
care le dădea porunci ca un general şi le împărțea apă de 


băut. Şanţul avea deja cinci picioare în lăţime şi două în 
adâncime. Când Birgit se opri o clipă să răsufle, el îi spuse: 

— Sunt de-a dreptul uimit să văd ce-ai izbutit să faci. 

Fără să-l privească, ea îndepărtă părul care-i cădea pe 
faţă. 

— Am început prin a ara pământul. A fost mai uşor aşa. 

— Mai ai o lopată şi pentru mine? întrebă el. 

Birgit îi arătă o grămadă de unelte, aflată la celălalt capăt 
al şanţului, îndreptându-se într-acolo, Roran zări sclipirea 
roşiatică a părului Katrinei, printre celelalte trupuri 
gheboşate la muncă. Lângă ea, Sloan lovea pământul moale 
cu mişcări aprige, ca un apucat, de parcă încerca să sfâşie 
pielea pământului, să-i jupoaie stratul de lut de deasupra 
pentru a scoate la iveală muşchii din străfunduri. Avea 
privirea rătăcită şi un zâmbet strâmb, care-i descoperea 
dinţii rânjiţi, în ciuda petelor de noroi şi de praf de pe buze. 

Roran se cutremură văzându-l, şi trecu în grabă pe lângă 
el, ca să nu trebuiască să-i înfrunte ochii injectaţi. Apucă o 
lopată şi o înfipse pe dată în pământ, muncind din răsputeri 
ca să uite de griji. 

Cu toţii trudiră fără încetare până la căderea nopţii; nu se 
opriră nici măcar să mănânce sau să se odihnească. Şanţul 
se lungi şi se adânci, până ce ajunse să cuprindă două 
treimi din sat, până la malul râului. Tot pământul scos era 
adunat pe partea dinăuntru, pentru ca nimeni să nu poată 
sări peste el şi să nu se poată căţăra, odată ce coborâse 
înăuntru. 

Zidul de copaci se isprăvi de ridicat la începutul după- 
amiezii. Atunci Roran se opri din săpat, pentru a da o mână 
de ajutor la ascuţitul nenumăratelor crengi, pe care le 
adunară unele peste altele şi le înghesuiră laolaltă cât se 
putea de mult, şi la acoperirea lor cu mărăcini. Din când în 
când, se treziră nevoiţi să dea în lături câte un copac, 
pentru ca Ivor şi alţi fermieri să-şi aducă vitele în siguranţă 
în Carvahall. 


Până seara, întăriturile erau mai puternice şi mai întinse 
decât îndrăznise Roran să nădăjduiască, deşi mai era încă 
nevoie de vreo câteva ceasuri de muncă pentru a se putea 
declara cu adevărat mulţumit. 

El se aşeză pe jos, ronţăind un codru de pâine veche, cu 
ochii la stele. Privirea i se tulburase din cauza oboselii. O 
mână i se aşeză pe umăr şi, întorcându-şi capul, îl zări pe 
Albriech. 

— Ia, îi spuse acesta, întinzându-i un scut grosolan, făcut 
din scânduri fixate una de alta, şi o suliță lungă de şase 
picioare. 

Roran le primi cu recunoştinţă, iar Albriech trecu mai 
departe, împărțindu-le arme tuturor celor care-i ieşeau în 
cale. 

Roran se chinui să se ridice de la pământ, îşi luă ciocanul 
de la casa lui Horst şi, astfel înarmat, se duse la intrarea de 
pe drumul mare, unde-i găsi pe Baldor şi alţi doi bărbaţi 
stând de veghe. 

— Treziţi-mă când nu mai puteţi rămâne treji, le spuse 
Roran, culcându-se pe iarba moale de sub streaşină unei 
case din apropiere, îşi puse armele lângă el, ca să le poată 
găsi pe întuneric, şi închise ochii, de-abia aşteptând 
apropierea somnului. 

— Roran, se auzi o şoaptă la urechea sa dreaptă. 

— Katrina? întrebă el, ridicându-se în şezut şi clipind des, 
după ce ea ridică lampa ale cărei raze de lumină îi cădeau 
pe coapsă. Ce faci pe aici? 

— Voiam să te văd. 

Ochii ei i se distingeau pe chip, mari şi tainici, plini de 
umbrele nopţii. Îl luă de braţ şi-l conduse la un pridvor 
pustiu, la mare distanţă de Baldor şi de celelalte străji. Îi luă 
obrajii în mâini şi-l sărută uşor, dar el era prea obosit şi 
tulburat pentru a-i putea răspunde. Ea se trase deoparte şi- 
| cercetă. 

— Ce s-a-ntâmplat, Roran? 

Lui îi scăpă un hohot de râs mohorât. 


— Ce s-a-ntâmplat? Lumea-ntreagă s-a-ntors cu josul în 
sus, s-a strâmbat ca o ramă de tablou răsturnată pe-o parte, 
spuse el, adunându-şi braţele strâns pe lângă corp. Şi cu 
mine însumi se întâmplă ceva rău. De câte ori mă aşez la 
odihnă, văd soldaţii care sângerează din cauză că i-am lovit 
cu ciocanul. I-am omorât, Katrina. Iar ochii lor... ochii lor! 
Ştiau că sunt pe moarte şi că nu le mai rămânea nimic de 
făcut, adăugă, cutremurându-se în întuneric. Ştiau... ştiam 
şi eu... şitota trebuit s-o fac. Nu putea fi altfel... 

Rămase fără cuvinte, simțind lacrimile fierbinţi care-i 
scăldau obrajii. Katrina îi luă capul în braţe, în timp ce el 
plângea, jelind tot ce i se-ntâmplase în ultimele zile. 
Plângea pentru Garrow şi Eragon; plângea pentru Parr, 
Quimby şi ceilalţi morţi; plângea pentru el însuşi şi pentru 
soarta întregului sat. Suspină aşa până ce toate emoţiile i se 
domoliră, lăsându-l pustiit şi gol pe dinăuntru, ca un pai 
uscat. 

Silindu-se să tragă adânc aer în piept, Roran o privi pe 
Katrina, observând că plângea şi ea. Îi şterse lacrimile cu 
degetul mare; sclipeau în noapte ca nişte diamante. 

— Katrina... dragostea mea, îi spuse el, apoi repetă, 
savurând fiecare cuvânt. Dragostea mea. Nu-ţi pot oferi 
nimic decât dragostea mea. Totuşi... trebuie să te-ntreb. 
Vrei să te maăriţi cu mine? 

În lumina slabă a lămpii, îi văzu bucuria şi uimirea 
reflectate pe chip. Apoi ea şovăi, părând tulburată şi 
neliniştită. Nu era corect ca el să i-o ceară, iar ea să 
primească, fără îngăduinţa lui Sloan. Dar lui Roran nu-i mai 
păsa; trebuia să afle dacă era sortit să-şi petreacă restul 
vieţii alături de Katrina. 

Apoi veni, şoptit, răspunsul: 

— Da, Roran, vreau. 

Sub cerul întunecat. 

În noaptea aceea plouă. 

O pătură de nori groşi se întinse peste valea Palancar, 
agăţându-se cu încăpățânare de munţi şi umplând văzduhul 


cu o ceaţă grea şi rece. Roran privea dinăuntru cum 
şiragurile de picături cenuşii loveau frunzele care luceau de 
umezeală, umplând de noroi şanţul care înconjura satul şi 
lovind cu degete nervoase acoperişurile de stuf şi streşinile, 
în timp ce toţi norii îşi descărcau povara. Nimic nu se mai 
vedea limpede, totul era tulbure, ascuns în spatele 
şiroaielor neînduplecate. 

Furtuna se domoli pe la mijlocul dimineţii, deşi ploaia nu 
încetă cu totul, ci continuă să cadă, domol, prin ceaţă. Când 
îi veni rândul să facă de strajă la intrarea în sat, Roran se 
trezi în scurtă vreme ud până la piele. Se ghemui lângă 
buştenii proptiţi unul de altul, îşi scutură mantia şi-şi trase 
gluga peste faţă, încercând să nu se gândească la cât îi era 
de frig. 

În ciuda vremii, simţea că pluteşte de fericire, amintindu-şi 
de Katrina. Se logodiseră! Lumea i se păruse până atunci 
nedesăvârşită, iar acum se întregise; se simţea plin de 
încredere, ca un războinic de neînvins. Nu-i mai păsa de 
soldaţi, de cei doi Ra'zac, de Imperiu, ci numai de dragostea 
lor. 'Toţi ceilalţi nu erau decât nişte aşchii în bătaia focului. 

Şi totuşi, în ciuda fericirii sale, nu se putea gândi decât la 
ceea ce devenise cea mai importantă problemă din viaţa lui: 
cum să izbutească să o ferească pe Katrina de furia lui 
Galbatorix. De când se trezise, nu se gândise la nimic 
altceva. „Cel mai bine ar fi ca ea să meargă la Cawley, 
hotărî el, privind în lungul drumului bătut de ploaie... numai 
că n-o să vrea, decât dacă i-o cere Sloan. Poate aş izbuti să-l 
conving; sunt sigur că vrea s-o ştie afară din calea 
primejdiei, la fel ca mine.” 

În timp ce el se tot gândea cum să-i vorbească 
măcelarului, norii se adunară din nou şi ploaia îşi reîncepu 
atacul asupra satului, curgând în valuri înţepătoare. Jur- 
împrejurul lui Roran, bălțile se treziră la viaţă, în timp ce 
picăturile grele de apă le loveau cu zgomot, împrăştiindu-se 
ca nişte lăcuste speriate. 


Când i se făcu foame, Roran îi lăsă locul lui Larne - fiul cel 
mic al lui Loring - şi se duse să mănânce, alergând de la o 
streaşină la alta. Trecând de un colţ, dădu de o privelişte 
care-l nedumeri - Albriech stătea în pridvor, certându-se 
aprig cu o ceată de bărbaţi. 

Ridley ţipa: 

— Eşti orb - dacă o luăm pe după plopi n-au cum să ne 
vadă. Tu te-ai dus ca prostul. 

— Ei, n-ai decât să încerci, răspunse Albriech. 

— Păi aşa o să fac! 

— Bun! Să-mi spui şi mie cum te simţi când se trage în tine 
cu săgețile. 

— Cine ştie, spuse Thane, poate că noi nu suntem aşa 
neîndemânatici ca tine. 

Albriech se răsti la el: 

— Merge gura fără tine! Eu nu-s aşa de prost să-mi pun 
familia în primejdie, ascunzându-mă după nişte frunzuliţe 
amărâte pe care nu le-am mai văzut până acum în viaţa 
mea. 

Thane îl privi cu ochii ieşiţi din orbite, înroşindu-se 
puternic la faţă. 

— Ce-i? îl batjocori Albriech. Ai rămas mut? 

Thane urlă şi-l lovi cu pumnul în obraz. Albriech râse. 

— Ai braţul moale ca de femeie, îi spuse el, apucându-l de 
umăr şi aruncându-l de pe pridvor, în noroi, unde celălalt 
rămase culcat pe o parte, fără nici o vorbă. 

Ţinându-şi sulița ca pe un toiag, Roran se năpusti lângă 
Albriech, împiedicându-i pe Ridley şi pe ceilalţi să pună 
mâna pe el. 

— Gata, mormăi el, mânios. Avem şi alţi duşmani. O să ne 
strângem şi o să alegem judecători care să spună cine-i de 
vină - Albriech sau Thane. Până atunci însă, n-are nici un 
rost să ne batem între noi. 

— Da, ţie ţi-e uşor să vorbeşti, scuipă Ridley. N-ai nevastă 
şi copii. Apoi îl ajută pe Thane să se ridice de jos şi plecară 


cu toţii. Roran îl sfredeli cu privirea pe Albriech, pe obrazul 
căruia se întindea o vânătaie urâtă. 

— De la ce v-aţi luat? întrebă el. 

— Păi, eu... începu Albriech, oprindu-se apoi cu o 
strâmbătură şi pipăindu-şi falca. Am fost cu Darmmen să 
cercetăm împrejurimile. Cei doi Ra'zac au pus soldaţi de 
pază în mai multe locuri, pe dealuri, de unde pot vedea 
până dincolo de Anora; au toată valea sub ochi. Poate că 
unul sau doi dintre noi ar izbuti să treacă de ei fară să fie 
observați, dar nu putem duce copiii la Cawley fără să 
omorâm soldaţii, şi asta ar însemna să le arătăm duşmanilor 
fără greş unde mergem. 

Roran se simţi cuprins de teama care-i curgea prin vine şi 
îi îngheţa inima, ca o otravă. „Ce pot să fac?” I se părea că 
sfârşitul se apropie; era o senzaţie care-l îmbolnăvea. 
Luându-l pe Albriech de umeri, îi spuse: 

— Haide la Gertrude; trebuie să te vadă. 

— Nu, lasă, îi răspunse celălalt, dându-i mâinile la o parte. 
Sunt alţii şi mai rău ca mine de care trebuie să se ocupe. 

Trase aer în piept - de parcă se pregătea să se arunce în 
lac - şi o luă la fugă prin ploaie, înspre fierărie. Roran se 
uită în urma lui, apoi clătină din cap şi intră. O găsi pe Elain 
aşezată pe jos, înconjurată de o ceată de copii, ascuţind 
vârfuri de suliță cu pile şi bucăţi de gresie, îi făcu un semn, 
iar ea îl urmă în altă încăpere, unde îi povesti ceea ce se 
întâmplase. Elain blestemă aprig - uimindu-l, căci nu o 
auzise niciodată vorbind aşa - apoi îl întrebă: 

— Crezi că Thane ar putea să işte o duşmănie pe viaţă şi 
pe moarte între noi? 

— Cine ştie? Poate, recunoscu Roran. Amândoi s-au jignit, 
dar cel mai rău a vorbit Albriech... Totuşi, Thane a sărit la 
bătaie. Puteţi şi voi să-i cereţi socoteală. 

— Nici vorbă, spuse Elain, trăgându-şi şalul pe umeri. Asta 
o s-o hotărască judecătorii. Dacă ne pun să plătim, fie, 
numai să nu se verse sânge. 


Ea se îndreptă spre uşă, ducând în mână o suliță de-abia 
terminată. Tulburat, Roran se duse în bucătărie, găsind 
ceva carne şi o bucată de pâine, apoi le dădu copiilor o 
mână de ajutor la ascuţitul armelor. După ce sosi Felda, 
mama unuia dintre ei, el îi dădu copiii în grijă şi se îndreptă 
din nou spre intrarea în sat, tropăind prin ploaie. 

Ghemuit în noroi, văzu o rază de lumină care răzbătu pe 
sub pătura de nori, făcând perdeaua de ploaie să sclipească 
aidoma unor picături limpezi de foc. Rămase cu ochii 
holbaţi, minunându-se, fără să mai bage în seamă şiroaiele 
care-i curgeau peste faţă. Norii se îndepărtară şi mai mult; 
trei sferturi din suprafaţa văii, spre apus, rămăseseră 
acoperite de un strat gros de nori negri, de furtună, dar în 
faţa lor se întindea o bucată de cer limpede şi albastru. Din 
pricina negurii şi a razelor de soare care cădeau dintr-o 
parte, pământul bătut de ploaie era puternic luminat pe 
jumătate şi scăldat în umbră din partea opusă; ogoarele, 
tufişurile, copacii, râul şi munţii se înveş-mântaseră în culori 
nemaivăzute. S-ar fi zis că lumea întreagă se preschimbase 
într-o sculptură din metal poleit. 

Chiar în acea clipă, Roran zări o mişcare cu coada ochiului 
şi-şi întoarse privirea, observând un soldat care stătea în 
mijlocul drumului; armura îi sclipea de parcă ar fi fost 
acoperită cu un strat de gheaţă. Bărbatul rămăsese cu gura 
căscată, văzând întăriturile din Carvahall; apoi se întoarse 
pe călcâie şi o luă la fugă prin ceața argintie. 

— Soldaţii! strigă Roran, sărind în picioare. Îi părea rău că 
nu-şi luase arcul, pe care-l lăsase înăuntru ca să nu se 
strice. Partea bună era că soldaţilor le venea, pesemne, şi 
mai greu să-şi ferească armele de ploaie. 

O seamă de bărbaţi şi femei ieşiră în fugă din case, 
adunându-se la marginea şanţului şi trăgând cu ochiul prin 
zidul de pini înghesuiți unul peste altul. Crengile lungi erau 
acoperite cu mărgele de apă, ca nişte nestemate în stare 
brută în care se reflectau sclipirile ochilor neliniştiţi. 


Roran se trezi alături de Sloan. Măcelarul avea în stânga 
un scut grosolan, din cele făurite de Fisk, iar în dreapta un 
satâr arcuit, ca o semilună. La cingătoare ducea cam 
douăsprezece cuțite, toate mari şi ascuţite ca briciul. Îi făcu 
un semn scurt din cap, iar Roran îi răspunse, apoi se 
întoarseră amândoi spre locul în care dispăruse soldatul. 

Nu trecu mult, şi glasul unuia dintre cei doi Ra'zac ajunse 
până la ei, prin ceaţă: 

— Fiindcă tot nu ne lăssaţi ssă intrăm în Carvahall, 
însseamnă că aţi aless şşi v-aţi pecetluit ssoarta. O ssă 
muriţi cu toţii! 

Loring îi răspunse: 

— Dacă aveţi curaj, arătaţi-vă chipurile mâncate de viermi, 
strigoi laşi, cu picioare strâmbe şi ochi de şarpe! O să vă 
sfărâmăm capetele şi o să ne îngrăşăm scroafele cu sângele 
vostru! 

O siluetă întunecată pluti spre ei, urmată de zgomotul 
înfundat al unei sulițe care se înfipse într-o uşă, chiar lângă 
braţul stâng al lui Gedric. 

— Adăpostiţi-vă! strigă Horst de undeva din mijlocul 
şirului. Roran îngenunche, apărându-se cu scutul, şi trase 
cu ochiul printr-o crăpătură subţire cât un vârf de ac, dintre 
două scânduri. Era şi timpul, căci, pe dată, şase sulițe 
veniră în zbor peste zidul de copaci şi se înfipseră printre 
sătenii înspăimântați. 

De undeva din ceaţă se înălţă un strigăt sfâşietor. 

Inima lui Roran tresări dureros. Începu să gâfâie, deşi nu 
se mişcase de pe loc, iar palmele i se acoperiră de sudoare. 
Auzi zgomotul slab scos de un geam spart, undeva la 
marginea de miazănoapte a oraşului... Apoi izbucnirea unei 
explozii şi lemnul care se sfărâma. 

Răsucindu-se pe călcâie, el şi Sloan o luară la goană prin 
Carvahall, dând în calea lor peste o ceată de şase soldaţi 
care dădeau la o parte ceea ce mai rămăsese dintr-un 
trunchi de copac. În spatele lor se aflau cei doi Ra'zac pe 
caii lor negri, palizi ca nişte strigoi, în mijlocul rafalelor de 


ploaie. Fără să încetinească, Roran se năpusti asupra unui 
soldat, încercând să-l străpungă cu sulița. Celălalt reuşi să 
se ferească de două ori, cu braţul ridicat, apoi însă Roran îl 
lovi în şold şi, după ce se împiedică, îi străpunse beregata. 

Sloan urlă ca o fiară turbată şi îşi aruncă satirul, 
străpungând coiful şi craniul unuia dintre soldaţi. Alţi doi 
veniră spre el cu săbiile trase, dar măcelarul se feri, râzând, 
şi se apără cu scutul. Unul dintre soldaţi lovi atât de tare 
încât sabia îi rămase înfiptă între scânduri. Sloan îl trase 
mai aproape şi-l ucise, lovindu-l în ochi cu un cuţit pe care 
şi-l trase de la cingătoare. Scoţând al doilea cuţit, începu să- 
i dea târcoale celuilalt duşman, rânjind ca un nebun. 

— Să te tai şi să te fac bucăţi? întrebă el, de parcă era cât 
pe ce să înceapă să ţopăie de colo-colo, cuprins de o 
bucurie îngrozitoare şi sângeroasă. 

Alţi doi duşmani se îndreptară spre Roran, făcându-l să-şi 
scape sulița din mâini. De-abia reuşi să-şi ia ciocanul la timp 
pentru a para o lovitură de sabie care ameninţa să-i reteze 
piciorul. Soldatul care-i smulsese sulița încercă acum să-l 
lovească în piept, dar Roran lăsă ciocanul din mână, îi 
apucă sulița din aer - ispravă care-l uimi la fel de mult ca pe 
soldaţi - o răsuci şi-i străpunse armura duşmanului, lovindu- 
| în coaste. Rămas de-acum fără arme, Roran se văzu silit să 
se retragă din faţa soldatului care mai rămăsese. Se 
împiedică de un cadavru şi căzu, lovindu-se la călcâi în lama 
unei săbii, apoi se răsuci, ferindu-se de duşmanul care 
încerca să-l lovească, ridicându-şi sabia în ambele mâini. Cu 
răsuflarea tăiată, începu să bâjbâie prin noroi căutând ceva, 
orice, cu care să poată lupta. Dădu peste un mâner pe care- 
| înşfacă, smulse sabia de pe jos şi lovi braţul soldatului, 
retezându-i degetul mare. Duşmanul rămase împietrit, 
privindu-şi ciotul împurpurat de sânge, apoi spuse: 

— Aşa păţeşti dacă nu te aperi. 

— Aşa-i, zise Roran, retezându-i capul de pe umeri. 

Ultimul soldat rămas în viaţă se sperie şi o luă la fugă 
înspre locul în care stăteau umbrele nemişcate ale celor doi 


Ra'zac, în timp ce Sloan arunca după el un şir de blesteme 
şi înjurături. Soldatul reuşi să străpungă perdeaua 
sclipitoare de ploaie, iar Roran văzu îngrozit cum cele două 
siluete întunecate, aplecându-se pe grumazul cailor, îl 
apucară de gât, fiecare de pe o parte. Degetele se strânseră 
neînduplecate, iar bărbatul începu să strige şi să se clatine, 
până ce rămase fără suflare. Unul din cei doi Ra'zac luă 
trupul neînsufleţit pe şa, apoi amândoi îşi îndemnară caii şi 
plecară. 

Roran se cutremură şi-l privi pe Sloan, care-şi curăța 
cuţitele de sânge. 

— Te-ai luptat bine, îi spuse el. 

N-ar fi crezut niciodată că măcelarul putea deveni atât de 
sălbatic. 

— N-o să pună mâna pe Katrina, spuse măcelarul cu glas 
scăzut. Niciodată, nici dacă trebuie să-i jupoi pe toţi sau să 
mă lupt cu o mie de urgali şi cu regele pe deasupra. O să 
fărâm şi cerul, şi o să înec tot Imperiul în sânge, dar ea n-o 
să aibă nici măcar o zgârietură. 

Apoi tăcu, îşi înfipse cuţitele la cingătoare şi începu să care 
la loc cele trei trunchiuri de copaci. În acest timp, Roran 
trase cadavrele soldaţilor prin noroiul călcat în picioare, 
undeva mai departe de întărituri. „De-acum am ucis cinci 
oameni.” După ce-şi termină treaba, se îndreptă de spate şi 
aruncă o privire în jur, uimit, căci nu auzea decât ploaia 
care curgea. Peste tot era linişte. „De ce oare n-au venit să 
ne-ajute?” 

Întrebându-se ce se mai întâmplase, se întoarse, împreună 
cu Sloan, la locul primului atac. Doi soldaţi atârnau fără 
viaţă, înfipţi în crengile ascuţite din zidul de copaci, dar nu 
asta le atrase atenţia. Horst şi ceilalţi săteni 
îngenuncheaseră în jurul unui trup chircit. Roran îşi ţinu 
răsuflarea. Era Elmund, fiul lui Delwin; avea numai zece 
ani. Fusese lovit în coaste cu o suliță. Părinţii se aşezaseră 
lângă el, în noroi, cu feţele împietrite. 


„Trebuie făcut ceva”, se gândi Roran, căzând în genunchi 
şi sprijinindu-se în suliță. Nu mulţi copii treceau de cinci, 
şase ani. Dar să-ţi pierzi fiul, după ce crescuse şi totul 
spunea că va ajunge un bărbat înalt şi puternic, care să-i ia 
locul tatălui său în Carvahall - era îngrozitor. „Katrina... 
copiii... cu toţii trebuie apăraţi.” „Dar unde?... Unde?... 
Unde?... Unde?” 

În jos pe râu. 

În prima zi de după plecarea din Tarnag, Eragon se chinui 
să înveţe numele străjilor trimise de Undin. Erau Ama, 
Trihga, Hedin, Ekksvar, Shrrgnien - pe care Eragon nu-l 
putea pronunţa cu nici un chip, deşi i se spusese că însemna 
Inimă-de-Lup - Duthmer şi Thorv. 

În mijlocul fiecărei plute se afla câte o cabină mică. Eragon 
prefera să-şi treacă timpul aşezat pe margine, privind 
munţii Beor care alunecau pe lângă ei. Cormorani şi 
stăncuţe zburau în sus şi în jos pe râu, în vreme ce bâtlanii 
albaştri stăteau ca împietriţi pe malul mlăştinos, smălţuit cu 
petice de lumină care străpungeau umbrarele de alun, fag 
şi salcie. Când Orik se aşeză lângă el, Eragon îi spuse: 

— E minunat. 

— Aşa-i, încuviinţă piticul, aprinzându-şi pipa cu mişcări 
domoale şi lăsându-se pe spate să pufăie. 

Eragon rămase pe gânduri, ascultând scârţâitul scos de 
lemne şi de frânghii, pe când Trihga făcea pluta să 
cârmească, folosindu-se de lopata lungă de la coadă. 

— Orik, poţi să-mi spui de ce-a venit Brom la vardeni? Ştiu 
aşa puţine despre el. Aproape toată viaţa mea l-am 
cunoscut ca fiind povestitorul satului. 

— Nu a venit la vardeni; a fost unul dintre cei care i-au 
creat, spuse Orik, făcând apoi o pauză pentru a-şi scutura 
ceva scrum în apă. După ce Galbatorix a devenit rege, Brom 
rămăsese singurul Cavaler încă în viaţă, în afara 
Trădătorilor. 

— Dar nu mai era Cavaler, de-acum. Dragonul îi fusese 
ucis la Doru Araeba. 


— Mă rog, Cavaler prin educaţia primită. Brom a fost 
primul care să-i unească pe aliaţii şi prietenii Cavalerilor, 
care fuseseră siliţi să plece în exil. El l-a convins pe 
Hrothgar să-i primească pe vardeni în Farthen Dur, şi a 
obţinut şi ajutorul elfilor. 

O vreme se lăsă tăcerea. 

— Şi de ce a renunţat Brom la poziţia de conducător? 
întrebă Eragon, iar Orik îi zâmbi şiret. 

— Cred că n-a dorit-o niciodată. Asta s-a-ntâmplat înainte 
ca Hrothgar să mă adopte, aşa că nu prea l-am văzut pe 
Brom prin Tronjheim... Era mereu plecat să se lupte cu 
Trădătorii sau punând câte ceva la cale. 

— Părinţii tăi sunt morţi? 

— Da, de ciumă; au murit pe când eram foarte tânăr, iar 
Hrothgar a fost îndeajuns de bun încât să mă primească în 
casa lui şi, fiindcă nu avea copii, să mă facă moştenitorul lui. 

Eragon se gândi la coiful pe care-l purta pe cap, împodobit 
cu însemnele clanului Ingeitum. „Hrothgar a fost bun şi cu 
mine.” 

După ce soarele trecu de amiază şi începu să se lase 
amurgul timpuriu, piticii agăţară câte o lampă rotundă la 
fiecare colţ al plutei. Lămpile erau roşii, pentru a se putea 
vedea mai uşor în jur, pe timp de noapte, după cum îşi 
aminti Eragon. El veni lângă Arya şi rămase cu privirea 
pierdută în străfundurile limpezi şi nemişcate ale unei 
lămpi. 

— Ştii cumva cum au fost făurite astea? întrebă el. 

— Printr-o vrajă pe care le-am dăruit-o piticilor cu multă 
vreme în urmă. O folosesc cu mare meşteşug. 

Eragon ridică braţul şi-şi scarpină obrazul şi bărbia, 
pipăindu-şi tuleiele care începuseră să mijească ici şi colo. 

— N-ai vrea să mă mai înveţi câte ceva despre magie, cât 
timp călătorim? 

Ea îl privi, rămânând perfect nemişcată, în ciuda 
buştenilor care săltau pe valuri. 


— Asta nu-i treaba mea. La capătul drumului te aşteaptă 
un învăţător. 

— Atunci spune-mi măcar un lucru, insistă el. Ce înseamnă 
numele săbiei mele? 

Arya răspunse, cu glasul foarte blând: 

— Jale”, aşa se cheamă. Şi aşa a şi fost, până să ajungă la 
tine. 

Eragon privi cu duşmănie sabia Za'roc. Cu cât afla mai 
multe despre această armă, cu atât îi părea mai de rău 
augur, ca şi cum putea să aducă nenorociri în jurul ei cu de 
la sine putere. „Nu numai că Morzan a ucis cu ea alţi 
Cavaleri, dar până şi numele este rău.” Dacă nu i-ar fi fost 
dăruită de Brom şi dacă n-ar fi fost faptul că nu se tocea 
niciodată şi nu putea fi frântă, ar fi aruncat-o chiar atunci în 
apele lacului. 

Înainte să se facă şi mai întuneric, Eragon se duse înot 
până la Saphira. Zburară împreună pentru prima dată de 
când plecaseră din Tronjheim şi se înălţară sus de tot, 
deasupra râului, pe unde văzduhul se subţiase, iar apa de 
dedesubt se vedea numai ca o panglică roşie. 

Eragon nu-şi luase şaua, ci strângea puternic spinarea 
Saphirei cu genunchii, simţindu-i solzii care se frecau de 
cicatricele rămase de la primul lor zbor. 

La un moment dat, după ce ea se roti spre stânga, 
înălțându-se cu ajutorul curenților de aer, văzură trei 
punctişoare brune care îşi luară zborul de pe coasta 
muntelui, de undeva de dedesubt, şi urcară iute spre ei. La 
început, Eragon crezu că ar fi putut fi şoimi, dar, pe măsură 
ce se apropiau, îşi dădu seama că aveau aproape douăzeci 
de picioare în lungime, cozi scurte şi aripi de piele. De fapt, 
semănau cu dragonii, deşi erau mai mici, mai slabi şi mai 
asemănători cu şerpii decât era Saphira. Nici solzii nu le 
străluceau, ci erau de o culoare stinsă, verzi şi bruni. 

Încântat, Eragon îi arătă şi Saphirei: „Crezi că ar putea fi 
dragoni?” „Nu ştiu”, răspunse ea, rămânând pe loc şi 
cercetându-i pe nou-veniţii care le dădeau târcoale. 


Făpturile păreau uimite de apariţia Saphirei. Se năpusteau 
spre ea, dar în ultima clipă se răsuceau, scuipau şi-i treceau 
pe deasupra capului. 

Eragon rânji şi-şi întinse gândurile spre ei, încercând să 
intre în legătură. Pe dată, cele trei fiare se dădură înapoi şi 
scoaseră ţipete ascuţite, căscându-şi fălcile, ca nişte şerpi 
mânioşi. Strigătul pătrunzător îi răsuna şi în minte, nu doar 
în urechi, lovindu-l cu o putere sălbatică şi căutând să-l 
istovească. Saphira simţi şi ea. Ţipând fără încetare, fiarele 
porniră la atac, cu ghearele lor ascuţite. 

„Ţine-te bine”, îl preveni Saphira, strângându-şi aripa 
stânga şi răsucindu-se pe jumătate, ferindu-se astfel de 
două dintre ele, apoi fluturând blând din aripi şi înălţându- 
se deasupra celei de-a treia. În aceeaşi clipă, Eragon atacă 
la rândul său, căutând să blocheze ţipătul. De îndată ce-şi 
limpezi mintea, dădu să apuce magia. „Nu le omori, spuse 
Saphira. Vreau să-mi încerc puterile.” 

Deşi făpturile erau mai agile decât Saphira, ea era mai 
mare şi mai puternică. Una dintre fiare dădu s-o atace de 
deasupra, dar ea se răsuci cu burtă-n sus - prăbuşindu-se 
pe spate - şi o lovi cu labele în piept. Bestia dădu înapoi, 
rănită, iar zbieretul scăzu în intensitate. 

Saphira flutură din aripi, se răsuci spre dreapta şi ajunse 
cu faţa la celelalte două rămase, care se grupau şi se 
năpusteau asupra ei. Îşi arcui gâtul, Eragon auzi un zgomot 
ca de tunet ieşindu-i dintre coaste, şi scuipă o pălălaie de 
flăcări. O aură albastră îi învălui capul, sclipindu-i prin solzii 
ca de diamant; strălucea atât de tare încât părea luminată 
pe dinăuntru. 

Cele două fiare chelălăiră abătute şi îi întoarseră spatele. 
Pe măsură ce se îndepărtau, întorcându-se spre munte, 
încetă şi atacul lor mental. 

„Aproape că m-ai făcut să cad”, spuse Eragon, 
desprinzându-şi braţele amorţite de pe gâtul Saphirei. 

Ea îl privi încrezută. „Şi totuşi n-ai căzut.” „Aşa-i”, râse el. 


Încântaţi de biruinţă, se întoarseră la plute. În timp ce 
Saphira se lăsa pe apă, făcând-o să se tulbure, Orik strigă: 

— Aţi păţit ceva? 

— Nu, îi răspunse Eragon, tot printr-un strigăt; apa rece 
ca gheaţa i se învârtejea la picioare, în timp ce Saphira 
venea înot spre una din plute. Nu-mi spune: o altă specie de 
animale care se găsesc numai prin munţii ăştia. 

Orik îl ajută să urce pe plută. 

— Mda, noi le spunem fanghur. Nu sunt aşa inteligenţi ca 
dragonii şi nu pot scuipa foc, dar rămân nişte duşmani de 
temut. 

— Am văzut, răspunse Eragon, masându-şi tâmplele, 
încercând să-şi uşureze durerea de cap cu care-l lăsase 
atacul celor trei fiare. Şi totuşi, Saphira le-a ţinut piept cu 
uşurinţă. 

„Fireşte”, comentă ea. 

— Aşa vânează ele, îi explică Orik. Îşi folosesc forţa 
gândurilor pentru a face prada să se oprească în loc, în 
timp ce se năpustesc asupra ei. 

Saphira lovi apa cu coada, împoşcându-l pe Eragon. „Bună 
idee. Poate încerc şi eu, data viitoare când plec la 
vânătoare.” El încuviinţă. „S-ar putea să ne fie de folos şi 
într-o luptă.” 

Arya se apropie de marginea plutei. 

— Mă bucur că nu le-aţi omorât. Sunt nişte animale destul 
de rar întâlnite; lipsa celor trei ar fi fost puternic simțită. 

— Puţine, puţine, dar tot izbutesc să se înfrupte din 
turmele noastre, mârâi Thorv, aflat înăuntrul cabinei; apoi, 
piticul veni spre Eragon, pufnind supărat în barba înnodată. 
Nu mai zburaţi pe nicăieri câtă vreme nu ieşim din munţii 
ăştia, Biruitorul-Umbrei. E şi-aşa greu să vă ferim de 
primejdii pe apă, darmite dacă tu şi dragonul tău vă mai 
luaţi şi la bătaie cu şerpii văzduhului. 

— N-o să mai zburăm până nu ajungem în câmpie, făgădui 
Eragon. 

— Bun. 


Când se opriră pentru înnoptat, piticii traseră plutele la 
mal printre nişte pini sălbatici, aflaţi la gura unui pârâiaş. 
Ama făcu focul, în timp ce Eragon îl ajută pe Ekksvar să-l 
aducă şi pe Văpaia-Zăpezii pe uscat. Armăsarul fu priponit 
într-o poieniţă. Thorv se ocupă să înalțe şase corturi mari. 
Hedin adună vreascuri, îndeajuns de multe pentru a le 
ajunge până dimineaţa, iar Duthmer aduse provizii de pe 
cea de-a doua plută şi se puse pe gătit. Arya se duse să stea 
de veghe la marginea taberei; Ekksvar, Ama şi Trihga 
veniră şi ei, după ce-şi terminară treaba. 

Dându-şi seama că nu avea nimic de făcut, Eragon se lăsă 
pe vine lângă foc, împreună cu Orik şi Shrrgnien. Acesta din 
urmă îşi scoase mănuşile şi-şi întinse mâinile pline de 
cicatrice spre foc, iar Eragon observă că, pe spatele fiecărei 
falange, cu excepţia celei a degetului mare, piticul avea 
înfiptă câte o măciulie din oţel lustruit, lungă de aproape un 
sfert de inch. 

— Ce-s astea? întrebă el. Shrrgnien îl privi pe Orik şi râse. 

— Ascudgamin... pumnii mei de oţel. Fără să se ridice, el 
se răsuci şi lovi trunchiul unui pin, lăsând în el patru urme 
la distanţe egale între ele. Râse din nou şi continuă: Sunt 
bune să loveşti, nu? 

Eragon se simţi curios şi invidios în acelaşi timp. 

— Cum sunt făcute? Adică în ce chip ţi-ai înfipt ţepuşele în 
mână? Shrrgnien şovăi, încercând să-şi găsească vorbele 
potrivite. 

— Un vindecător te adoarme, ca să nu simţi durere. Apoi ţi 
se face 0... gaură, sau cum s-o fi spunând... o gaură, da? 
Prin încheietură... ajuns aici, el se întrerupse şi începu să 
vorbească iute cu Orik, pe limba piticilor. 

— În fiecare gaură se înfige un soclu mic de metal, îi 
explică Orik. Pentru a-l fixa în loc se foloseşte magia. lar 
când războinicul şi-a revenit pe de-a-ntregul, îşi poate 
înşuruba în fiecare soclu câte o ţepuşă de diverse mărimi. 

— Vezi, spuse Shrrgnien, rânjind şi apucând măciulia de 
deasupra arătătorului stâng, pe care o deşurubă cu grijă şi 


i-o dădu lui Eragon. 

El zâmbi, pipăind bucata ascuţită de metal. 

— Mi-ar plăcea şi mie să am pumni de oţel, spuse, 
înapoindu-i măciulia piticului. 

— E primejdios, îl preveni Orik. Nu mulţi knurlan îşi pun 
ascudgamin, pentru că poţi să rămâi cu uşurinţă fară mâini, 
dacă se merge prea adânc. Ridicându-şi pumnul şi 
arătându-i-l, continuă: Oasele noastre sunt mai groase 
decât ale voastre. La oameni s-ar putea să nu meargă. 

— O să ţin minte asta, răspunse Eragon, care totuşi nu se 
putea abţine să-şi imagineze cum ar fi să lupte cu 
ascudgamin, să poată lovi cu pumnul orice dorea, chiar şi 
un urgal în armură, fără să păţească ceva. Gândul îi plăcea 
la nebunie. 

După ce mâncă, Eragon intră în cort. Focul lumina 
îndeajuns pentru a putea zări silueta Saphirei care se 
cuibărise alături, ca o imagine decupată din hârtie neagră 
şi lipită pe un perete de pânză. 

Eragon se aşeză, trăgându-şi păturile peste picioare şi 
rămase nemişcat, cu ochii în poală, somnoros, dar încă 
nedorind să adoarmă. Fără veste, gândurile i se întoarseră 
către locurile natale. Se întrebă ce făceau Roran, Horst şi 
ceilalţi săteni din Carvahall şi dacă vremea din valea 
Palancar se încălzise îndeajuns pentru ca fermierii să 
înceapă semănatul. Se simţi dintr-odată cuprins de dor şi de 
jale. Luând din bagaj o strachină de lemn, o umplu ochi cu 
apă din burduful pe care-l purta cu sine. Apoi se gândi la 
imaginea lui Roran şi şopti: 

— Draumr kopa. 

Ca de obicei, apa se întunecă şi apoi se limpezi, dând la 
iveală obiectul pe care căuta să-l vadă cu ajutorul magiei. 
Eragon îl văzu pe Roran şezând, de unul singur, într-un 
dormitor luminat de o lumânare; recunoscu casa lui Horst. 
„Roran trebuie să fi renunţat la slujba din Therinsford.” 
Vărul său se lăsase pe genunchi şi-şi încleştase mâinile una 
de alta, privind neclintit spre un perete; după figură, 


Eragon îşi dădu seama că se frământa din cauza unei 
probleme dificile. Părea totuşi sănătos, deşi cam slab, ceea 
ce-l făcu pe Eragon să se simtă mai împăcat. După câteva 
clipe, dădu drumul magiei, punând capăt vrăjii şi lăsând apa 
să se liniştească. 

Îmbărbătat, goli strachina şi se culcă, trăgându-şi păturile 
până sub bărbie. Închise ochii şi se cufundă în amurgul 
fierbinte care despărţea trezia de somn, acolo unde 
realitatea se modifică şi tremură în bătaia vântului 
gândurilor şi unde imaginaţia înfloreşte liberă de orice 
îngrăditură, iar totul este cu putinţă. 

Adormi curând. O lungă vreme se odihni netulburat, dar 
chiar înainte să se trezească, în locul viselor obişnuite avu o 
viziune atât de limpede şi de intensă de parcă ar fi fost 
aievea. 

Văzu un cer frământat, negru şi stacojiu din pricina 
fumului. Corbi şi vulturi se roteau prin văzduh, zburând pe 
deasupra săgeţilor care ţâşneau într-o parte şi în cealaltă. 
Se purta o luptă aprigă. În noroiul întărit zăcea un bărbat, 
purtând un coif ciobit şi armură însângerată, cu chipul 
ascuns de braţul ridicat. 

În faţa ochilor îi apăru un braţ acoperit de zale. Era atât 
de aproape, încât nu mai izbutea să zărească aproape 
nimic, în afară de oţelul lucios. Precum un mecanism 
nemilos, degetul mare şi ultimele trei se strânseră în pumn, 
lăsând întins numai arătătorul care se îndrepta spre omul 
prăbuşit, într-un gest imperios, ca şi cum soarta însăşi l-ar fi 
silit să privească. 

Viziunea încă nu i se ştersese din minte, atunci când ieşi, 
aplecându-se, din cort. O găsi pe Saphira la ceva distanţă 
de tabără, ronţăind un animal micuţ pe care tocmai îl 
vânase. După ce-i povesti ce văzuse, ea se opri din mâncat, 
îşi dădu capul pe spate şi înghiţi o bucată de carne, apoi 
spuse: „Ultima dată când s-a-ntâmplat aşa, s-a dovedit a fi o 
profeție adevărată despre ceea ce se petrecea în altă parte. 
Crezi că undeva în Alagaesia are loc o luptă?” 


El lovi cu piciorul într-o creangă căzută la pământ. „Nu 
ştiu ce să zic... Brom mi-a spus că nu poţi vedea cu ajutorul 
magiei decât oameni, locuri şi lucruri pe care le cunoşti 
deja. Şi totuşi eu n-am văzut niciodată locul acela. Nici pe 
Arya n-o văzusem, atunci când am visat-o prima dată, în 
Teirm.” „Poate Togira Ikonoka va izbuti să ne explice.” 

În timp ce făceau pregătirile de plecare, piticii păreau 
mult mai liniştiţi, acum că se îndepărtaseră binişor de 
Tarnag. După ce împinseră plutele înapoi în apă, Ekksvar - 
care se afla la cârma celei în care fusese urcat Văpaia- 
Zăpezii - începu să cânte, cu un glas profund şi aspru: 

Plutind pe apa-nvolburată, Sângele lui Kilf ţâşnind, 
Călărim scânduri răsucite. 

Pentru vatră, clan şi onoare. 

Pe sub văzduhul brăzdat de vulturi. 

Prin pădurile lupilor de gheaţă. 

Călărim lemnul ascuţit. 

Pentru fier, aur şi nestemate. 

Fie să-mi ajung prada din urmă. 

lar vatra să nu mi-o cotropească duşmanii. 

Când părăsesc casa strămoşilor mei. 

Pentru pustiul care se-ntinde în depărtare. 

I se alăturară şi ceilalţi pitici, continuând cântecul pe 
limba lor. Însoţit de ritmul profund al glasurilor, Eragon se 
duse cu grijă spre partea din faţă a plutei, acolo unde şedea 
Arya, cu picioarele încrucişate. 

— Am avut 0... viziune în somn, îi spuse el; Arya îl privi cu 
interes, iar el îi povesti ce văzuse. Dacă asta înseamnă că 
am văzut la distanţă, atunci... 

— Nu, nu-i asta, răspunse Arya, vorbindu-i foarte răspicat, 
ca şi cum ar fi dorit să fie sigură că se face bine înţeleasă. 
M-am gândit mult la felul în care m-ai zărit pe când eram 
întemniţată în Gil'ead şi uite ce cred: pe când zăceam fără 
simţire, spiritul meu căuta ajutor, de oriunde s-ar fi putut 
ivi. 

— Dar cum de m-ai găsit pe mine? 


Arya făcu un semn din cap spre Saphira care se unduia 
prin apă. 

— În cei cinsprezece ani în care străjuisem oul Saphirei, 
mă obişnuisem cu prezenţa ei. Căutam ceva care să-mi fie 
cât de cât cunoscut, şi aşa am ajuns să-ţi ating visele. 

— Chiar ai atâta putere încât să poţi contacta pe cineva 
din Gil'ead în Teirm? Ca să nu mai spun că ţi se dăduse şi 
licoarea care să te-ameţească. 

Pe buzele Aryei flutură o urmă de zâmbet. 

— Aş putea să fiu lângă porţile din Vroengard, şi totuşi să- 
ţi vorbesc la fel de limpede ca acum. Dar dacă ce-ai făcut în 
Teirm, continuă ea după o scurtă pauză, nu era o vrajă prin 
care să vezi la distanţă, atunci nici visul de-acum n-a fost. 
Pesemne că este o premoniţie. Astfel de lucruri s-au mai 
întâmplat în rândul neamurilor înzestrate cu rațiune, şi mai 
ales în rândul celor care folosesc magia. 

Pluta se clătină, iar Eragon se prinse de plasa cu care era 
legată o boccea cu provizii. 

— Dar dacă tot ce-am văzut se va şi întâmpla înseamnă că 
noi nu mai putem schimba nimic. Atunci ce importanţă mai 
au hotărârile noastre? Ce-ar fi dacă m-aş arunca chiar 
acum de pe plută şi m-aş îneca? 

— N-ai s-o faci, răspunse Arya, cufundându-şi arătătorul 
mâinii stângi în apa râului şi privind fix o picătură care-i 
rămăsese pe piele, ca o lentilă tremurătoare. Cândva, 
demult, elful Maerzadi a avut o premoniţie care i-a arătat 
că, fară să vrea, îşi va ucide fiul într-o luptă. Decât să 
trăiască şi să ajungă s-o facă, a preferat să-şi ia viaţa - astfel 
şi-a salvat copilul şi a demonstrat că viitorul nu este de 
neschimbat. Totuşi, dacă nu te omori, nu prea ai cum să-ţi 
schimbi soarta, căci nu ştii precis pe ce cale vei ajunge la 
momentul pe care l-ai zărit, continuă ea, scuturând din 
mână; picătura de apă i se desprinse de pe piele şi căzu pe 
buşteanul aflat între ei. Ştim că e cu putinţă să obţii 
anumite cunoştinţe din viitor - ghicitorii pot adesea să simtă 
calea pe care se îndreaptă unul sau altul - dar n-am izbutit 


până acum să alegem fără greş imaginea, locul sau timpul 
pe care dorim să le vedem. 

Pentru Eragon, toate acestea erau foarte neliniştitoare, 
pentru că ridicau prea multe semne de întrebare cu privire 
la realitatea înconjurătoare. „Fie că soarta există sau nu, tot 
ce-mi rămâne de făcut este să mă bucur de prezent şi să 
trăiesc într-un chip cât mai onorabil.” 'Iotuşi, nu se putu 
abţine şi întrebă: 

— Dar este ceva care să mă oprească să-mi cercetez 
amintirile, cu ajutorul magiei? Toate lucrurile de-acolo îmi 
sunt cunoscute... aşa că artrebui să izbutesc. 

Pe dată, Arya îşi ridică ochii spre el. 

— Dacă pui vreun preţ pe viaţa ta, n-o face. Cu mulţi ani în 
urmă, câţiva vrăjitori de-ai noştri şi-au închinat viaţa pentru 
descifrarea tainelor timpului. Când au încercat să-şi invoce 
trecutul, n-au izbutit decât să facă să apară în oglindă o 
imagine tulbure care le-a secat toate puterile şi i-a omorât. 
De-atunci, nimeni din neamul nostru n-a mai încercat. Se 
spune că vraja ar izbuti, dacă ar lua parte mai mulţi 
magicieni, dar nimeni nu vrea să-şi asume riscul, aşa că nu 
s-a putut dovedi nimic. Şi chiar să izbuteşti, nu ţi-ar fi de 
prea mare folos. Cât despre viitor, pentru a-l putea vedea ar 
trebui să ştii precis ce se va-ntâmpla, unde şi când... şi- 
atunci ce rost ar mai avea? Premoniţiile din timpul somnului 
rămân o taină; cum de cineva, fără să vrea, poate izbuti un 
lucru care s-a dovedit cu neputinţă pentru cei mai mari 
înţelepţi ai noştri? S-ar putea ca premoniţiile să ţină chiar 
de alcătuirea cea mai profundă a magiei... sau ar putea fi 
asemănătoare cu amintirile strămoşeşti ale dragonilor. Nu 
se ştie. Multe căi ale magiei rămân încă necercetate, 
conchise ea, ridicându-se în picioare, cu o mişcare aproape 
imaterială. Ai grijă să nu te pierzi printre ele. 

Duşi de ape. 

Pe măsură ce dimineaţa se scurgea, valea se tot lărgi, iar 
plutele se apropiară din ce în ce mai mult de o deschizătură 
bine luminată dintre munţi, la care ajunseră pe la amiază; 


ieşind din umbră, aveau de-acum în faţă o câmpie joasă, 
arsă de soare, care se topea înspre miazănoapte. 

Curentul de apă îi împinse dincolo de culmile îngheţate şi 
lumea îşi deschise porţile în faţa lor, dând la iveală un cer 
uriaş care se turtea înspre linia orizontului. Aerul se încălzi 
pe dată. În faţa lor, râul făcea o curbă spre răsărit, mărginit 
pe o parte de dealurile joase de la poalele şirului de munţi, 
pe de alta de câmpie. 

Piticii păreau tulburaţi de spaţiul deschis; discutau între ei 
cu voce joasă şi aruncau priviri pline de nostalgie spre 
culmile prăpăstioase pe care le lăsau în urmă. În schimb, lui 
Eragon lumina soarelui i se păru înviorătoare. Petrecându-ţi 
trei sferturi de zi în penumbră, era greu să te mai simţi 
treaz. În spatele plutei pe care se afla el, Saphira ţâşni din 
apă şi se înălţă deasupra câmpiei, din ce în ce mai sus, până 
ce rămase din ea numai o pată mică de culoare, pierdută în 
albastrul care se întindea deasupra lor. 

„Ce vezi?” o întrebă el. 

„Turme bogate de gazele, undeva spre miazănoapte şi 
răsărit. Spre apus, deşertul Hadarac. Asta-i tot.” „Nimic 
altceva? Urgali, negustori de sclavi, nomazi?” „Nu. Suntem 
numai noi.” 

În seara aceea, Thorv hotări să-şi facă tabăra într-o mică 
dumbravă, în timp ce Duthmer pregătea mâncarea, Eragon 
curăţă locul de lângă cortul său, îşi scoase sabia din teacă şi 
luă poziţia pe care i-o arătase Brom, pe când de-abia 
începeau să se dueleze; ştiind că nici nu se putea măsura cu 
elfii, îşi dorea măcar să ajungă în Ellesmera în cea mai bună 
formă. 

Cu mişcări foarte lente, roti Za'roc pe deasupra capului şi 
o cobori la loc, cu ambele mâini, ca şi cum ar fi străpuns 
coiful unui duşman. Rămase o clipă nemişcat, apoi, cu multă 
grijă, se roti spre dreapta - răsucind vârful săbiei, ca şi cum 
s-ar fi apărat de loviturile unui duşman nevăzut - şi se opri 
cu braţele împietrite. Îi zări cu colţul ochiului pe Orik, pe 
Arya şi pe Thorv care-l priveau. Nu-i băgă în seamă, ci se 


concentra numai asupra lamei rubinii pe care o avea în 
mână. O ţinea ca pe un şarpe care putea oricând să-i scape 
din mână şi să-l muşte de braţ. 

Răsucindu-se la loc, începu o serie de exerciţii, 
schimbându-şi iar şi iar poziţia, cu uşurinţă, dar şi cu multă 
rigoare, mişcându-se din ce în ce mai repede. 1 se părea că 
nu se mai găseşte în dumbrava umbroasă, ci undeva în 
mijlocul unei cete de urgali şi de kulli sălbatici. Se lăsa la 
pământ şi lovea, para, riposta, sărea într-o parte şi răsucea 
sabia fară încetare. Nu mai ţinea cont de nimic în afara 
luptei, aşa cum făcuse şi în Farthen Dur; nu-i păsa de sine 
însuşi, ci doar de duşmanii nevăzuţi pe care-i sfâşia şi-i 
dobora la pământ. 

Îşi roti sabia - încercând s-o treacă dintr-o mână într-alta - 
apoi o scăpă pe jos, în clipa în care un fulger de durere îi 
străpunse spatele. Se împletici şi căzu. Îi auzea pe pitici şi 
pe Arya care spuneau ceva, undeva deasupra lui, dar nu 
putea vedea decât o ceaţă roşie, sclipitoare, ca un văl 
însângerat care se lăsase deasupra lumii. Nu mai simţea 
nimic în afara durerii care-i înăbuşea gândurile şi mintea, 
preschimbându-l într-o fiară căzută în capcană, care urla 
după libertate. 

Când îşi reveni îndeajuns pentru a putea zări ce era în 
jurul său, observă că fusese dus în cort şi învelit bine în 
pături. Arya şedea lângă el, iar capul Saphirei se iţea la 
intrare. 

„Am zăcut mult?” întrebă el. 

„Destul. La sfârşit ai dormit un pic. Am încercat să te iau în 
trupul meu, ca să te apăr de durere, dar erai leşinat şi n-am 
izbutit cine ştie ce.” 

Eragon încuviinţă şi închise ochii. Tot trupul îi zvâcnea. 
Trăgând adânc aer în piept, se uită la Arya şi o întrebă: 

— Cum să fac să mă menţin în formă?... Cum să mă lupt, 
cum să folosesc magia?... Sunt ca un vas spart, din care 
picură apa. 


Vorbind, îşi simţea chipul greu, ca şi cum ar fi fost 
împovărat de ani. 

Ea îi răspunse cu multă blândeţe: 

— Poţi să stai şi să priveşti. Poţi să asculţi, să citeşti şi să 
înveţi, în ciuda vorbelor încurajatoare, el simţi nesiguranța, 
chiar teama, care răsuna în glasul ei. Pentru a nu-i mai 
vedea privirea, se răsuci pe o parte. Îl umplea de ruşine 
faptul că ea îl văzuse atât de neajutorat. 

— Ce mi-a făcut Umbra? 

— Nu ştiu, Eragon. Nu-ţi pot răspunde. Nu sunt nici cea 
mai înţeleaptă, nici cea mai puternică din neamul nostru. 
Cu toţii facem tot ce putem, iar tu nu poţi fi învinuit pentru 
ceea ce-ai păţit. Poate că timpul îţi va vindeca rana. 

Atingându-i fruntea cu degetele, Arya murmură: 

— Se mor 'ranr ono finna. Apoi plecă din cort. 

Eragon se ridică şi se încruntă simţindu-şi muşchii amorţiţi 
ai spatelui cum se întindeau. Îşi privea fix mâinile, fără să le 
vadă. „Mă întreb dacă cicatricea lui Murtagh l-a chinuit 
vreodată aşa cum mă chinuie pe mine.” „Nu avem cum să 
ştim”, spuse Saphira. 

Urmă o clipă de tăcere profundă, apoi el spuse: „Mi-e 
frică”. 

„De ce?” „Pentru că... începu el, apoi şovăi. Pentru că, 
orice-aş face, nu pot preveni o altă criză. Nu ştiu când şi 
unde se va-ntâmpla, dar ştiu că este de neocolit. Aşa că 
aştept, şi mereu mă tem că, dacă ridic ceva prea greu sau 
mă întind într-un anume fel, durerea se va întoarce. 
Propriul trup mi-a devenit duşman.” 

Saphira începu să toarcă din străfundul gâtului. „Nici eu 
n-am ce să-ţi răspund. Viaţa este şi plăcere, şi chin. Dacă 
ăsta-i preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru ceasurile 
fericite, crezi că e prea mult?” „Da”, se răsti el. Îşi trase 
păturile la o parte şi trecu iute pe lângă ea, împleticindu-se 
până în mijlocul taberei, acolo unde Arya şi piticii şedeau în 
jurul focului. 

— A mai rămas ceva de mâncare? întrebă el. 


Fără nici o vorbă, Duthmer umplu un castron şi i-l întinse. 
Cu multă reţinere şi politeţe, 'Thorv îl întrebă: 

— 'Ţi-e mai bine, Biruitorul-Umbrei? 

Şi el, şi ceilalţi pitici păreau profund tulburaţi de ceea ce 
văzuseră. 

— Da, n-am Nimic. 

— Porţi o povară grea, Biruitorul-Umbrei. 

Eragon se încruntă şi se duse cu paşi mari lângă corturi, 
aşezându-se undeva, în întuneric. Simţea că Saphira se afla 
prin apropiere, dar ea îl lăsă în pace. Blestemă cu voce 
scăzută şi înfipse mânios furculiţa în mâncarea pe care i-o 
oferise Duthmer. Tocmai când mesteca, Orik apăru în 
spatele lui şi-i spuse: 

— N-ar trebui să te porţi aşa. 

Eragon îi privi urât chipul ascuns de umbrele nopţii. 

— Poftim? 

— Thorv şi ai lui au fost trimişi să vă apere pe tine şi pe 
Saphira. Dacă-i nevoie, au să şi moară pentru tine, 
primejduindu-şi viaţa veşnică de dragul tău. Ţine minte. 

Lui Eragon îi venea să-i dea un răspuns brutal, dar se 
abţinu şi rămase cu ochii aţintiţi asupra oglinzii întunecate 
a râului - mereu în mişcare, fară să se oprească vreodată - 
încercând să se liniştească. 

— Ai dreptate. Mi-am ieşit din fire. 

Orik zâmbi; dinţii săi albi sclipeau în noapte. 

— Fiecare conducător trebuie să înveţe lecţia asta, mai 
devreme sau mai târziu. Hrothgar mi-a tras o mamă de 
bătaie după ce-am aruncat cu cizma după un pitic care-şi 
lăsase halebarda undeva unde oricine putea călca pe ea din 
greşeală, şi-aşa am învăţat. 

— Măcar l-ai nimerit? 

— I-am spart nasul, chicoti Orik. Fără să vrea, Eragon râse 
şi el. 

— O să ţin minte să nu fac asta vreodată, răspunse la 
rândul său, ţinând castronul cu ambele mâini, ca să şi le 


încălzească; auzi un clincănit de metal, apoi Orik îi întinse 
ceva ce scosese dintr-un buzunar. 

— Poftim, îi spuse piticul, punându-i în palmă un şirag mic, 
alcătuit din zale de aur, petrecute unele prin altele. Cu asta 
ne punem la încercare deşteptăciunea şi îndemânarea. 
Sunt opt zale. Dacă le aranjezi cum trebuie, alcătuiesc un 
singur inel. Mi-a fost de folos ca să-mi distragă atenţia când 
eram tulburat. 

— Îţi mulţumesc, spuse Eragon, deja captivat de 
meşteşugimea şiragului sclipitor. 

— Dacă-l faci la loc, poţi să-l păstrezi. 

Întorcându-se în cort, Eragon se întinse pe burtă şi 
cercetă obiectul, în lumina slabă a focului care pătrundea 
prin pânza de la intrare. Erau patru zale, prinse de celelalte 
patru. Fiecare dintre ele era foarte netedă în partea de jos, 
în timp ce sus, acolo unde se prindea de celelalte, era 
neregulată şi încâlcită. 

Încercând diverse combinaţii, Eragon se lovi în scurtă 
vreme de un fapt simplu: părea cu neputinţă să facă cele 
două rânduri de zale să stea unul lângă altul, pentru a se 
uni într-un singur inel. Absorbit de această taină, uită 
clipele de groază prin care trecuse. 

Se trezi chiar înainte de revărsatul zorilor. Frecându-se la 
ochi ca să-şi alunge somnul, ieşi din cort şi se întinse. Din 
pricina aerului răcoros al dimineţii, îi ieşeau aburi din gură. 
Îl salută fără vorbe pe Shrrgnien, care stătea de strajă 
lângă foc, apoi se duse la malul apei şi se spălă pe faţă, 
înfiorându-se la atingerea apei. 

Cu ajutorul gândurilor, o găsi pe Saphira şi, legându-şi 
sabia la cingătoare, se duse către ea, trecând printre fagii 
care se înşirau pe lângă râu. Nu trecu mult, şi chipul şi 
palmele i se umeziră de rouă, din pricina unui rug stufos de 
mure care-i stătea în cale. Izbuti să treacă de crengile 
încâlcite şi ieşi în câmpia cufundată în tăcere. În faţa lui se 
înălța un deal rotund. Pe creasta sa, ca două statui 
străvechi, stăteau Saphira şi Arya, uitându-se una la alta, în 


timp ce o strălucire roşie se strecura pe cer şi colora toată 
câmpia. 

În clipa în care razele limpezi căzură asupra celor două 
siluete, Eragon îşi aminti cum Saphira stătuse şi privise 
răsăritul, cocoţată pe stâlpul de la capul patului său, la doar 
câteva ceasuri după ce ieşise din ou. Arăta ca un şoim sau 
un uliu, cu ochii săi adânci şi sclipitori, adăpostiţi în orbitele 
osoase, cu arcuirea mândră a gâtului şi impresia de putere 
degajată de fiecare trăsătură. Era o fiară de pradă, 
înzestrată cu toată frumuseţea sălbatică pe care o conţinea 
expresia. Trăsăturile ascuţite ale Aryei şi graţia şi uşurinţa 
cu care se mişca se potriveau şi ele de minune. Nu exista 
nici o diferenţă între ele, aşa cum stăteau în vârful dealului, 
scăldate în primele raze de lumină. 

Eragon se simţi străbătut pe şira spinării de un fior de 
bucurie şi de admiraţie. Era Cavaler, şi aici îi era locul. Din 
toate câte existau în Alagaesia, avusese norocul să dea 
tocmai peste asta. Superba privelişte îi aduse lacrimi în 
ochi, iar pe chip un zâmbet de încântare sălbatică; acesta 
izbuti să-i spulbere toate îndoielile şi temerile, umplându-l 
de emoție adevărată şi pură. Zâmbind întruna, urcă dealul 
şi se duse lângă Saphira ca să contemple amândoi noua zi. 

Arya se uită la el, iar Eragon îi întoarse privirea; înăuntrul 
său, ceva tresări. Fără să ştie de ce, se înroşi la faţă, 
simțindu-se dintr-odată legat de ea, de parcă ea îl înţelegea 
mai bine decât oricine, în afara Saphirei. Reacţia îl tulbură, 
căci nimeni nu mai avusese până atunci aşa o influenţă 
asupra lui. 

Tot restul zilei, Eragon nu trebuia decât să-şi amintească 
scena, pentru a începe să zâmbească şi a-şi simţi sufletul 
tulburat din pricina unui amestec de senzaţii ciudate, pe 
care nu le putea deosebi. Îşi petrecu majoritatea timpului 
aşezat lângă peretele cabinei, chinuindu-se cu inelul lui 
Orik şi privind peisajul care aluneca pe lângă ei. 

Pe la amiază, trecură de gura unei văi şi dădură peste un 
alt râu care se vărsa în Az Ragni, făcându-l de două ori mai 


mare şi mai iute; între maluri era de-acum o distanţă de 
vreo milă. Piticii de-abia mai izbuteau să ţină plutele drepte, 
ca să nu se răstoarne din pricina curentului neînduplecat şi 
să nu se izbească de copacii pe lângă care treceau din când 
în când. 

La ceva vreme după confluenţa cu celălalt râu, Az Ragni 
făcu un cot spre miazănoapte şi trecu pe lângă un pisc 
singuratic, cu vârful învăluit de nori, care stătea despărţit 
de lanţul munţilor Beor, ca un uriaş turn de pază, clădit 
pentru a veghea câmpia. 

Văzându-l, piticii îi făcură o plecăciune, iar Orik îi explică 
lui Eragon: 

— Iată-l pe Moldun cel Mândru. Este ultimul munte 
adevărat pe care-l vom vedea în cursul călătoriei. 

În acea seară, după ce plutele fură trase la mal, Eragon îl 
văzu pe Orik desfăcând o cutie lungă şi neagră, încrustată 
cu sidef, rubine şi desene răsucite de argint. Piticul trase o 
siguranţă, apoi ridică şi capacul, dând la iveală un arc 
neîncordat, cuibărit în catifea roşie. Pe suprafaţa sa de 
culoarea fildeşului se vedea un desen meşteşugit, alcătuit 
din corzi de viţă, flori, animale şi rune, toate de aur curat. 
Era o armă atât de elegantă, încât Eragon se întrebă cum 
de cineva putea îndrăzni s-o folosească. 

Orik încorda arcul, care era aproape la fel de înalt ca el - 
şi tot nu părea mai mare decât cele pentru copii, după 
socoteala lui Eragon - dădu cutia la o parte şi spuse: 

— Mă duc să caut de mâncare. Mă întorc într-un ceas. 

Cu aceste cuvinte, dispăru printre tufişuri. Thorv mârâi 
furios, dar nu încercă să-l oprească. Într-adevăr, piticul se 
întoarse cu mai multe gâşte sălbatice, cu gâtul lung. 

— Am găsit un stol care-şi făcuse culcuş într-un copac, 
spuse el, aruncându-i păsările lui Duthmer. 

Pe când Orik îşi căuta cutia împodobită cu nestemate, 
Eragon îl întrebă: 

— Din ce soi de lemn e făcut arcul? 


— Lemn? râse Orik, clătinând din cap. Nu poţi face din 
lemn un arc aşa de scurt, dacă vrei să tragi cum se cuvine 
cu el. Ori se rupe, ori rămâne fără coardă după câteva 
săgeți. Asta însă e făcut din corn de urgal. 

Eragon îl privi bănuitor, crezând că piticul voia să-şi bată 
joc de el. 

— Coarnele nu sunt îndeajuns de flexibile ca să faci arcuri 
din ele. 

— Oho, chicoti Orik, zici asta pentru că nu ştii cum să le 
prelucrezi. Noi am învăţat mai întâi cu coarnele de 
feldunost, dar merge la fel de bine şi cu cele de urgal. 
Cornul trebuie tăiat în două, pe lungime, apoi pilit pe 
dinafară, până ce capătă grosimea cuvenită. După care se 
fierbe şi se toarnă în formă, apoi se lipeşte pe o coardă de 
frasin, cu clei topit din solzi de peşte şi din pielea de pe 
cerul gurii păstrăvilor. După care coarda se acoperă cu mai 
multe straturi de vine, cu ajutorul cărora arcul se 
încordează aşa cum trebuie. În cele din urmă, se 
împodobegşte. Toată treaba poate să dureze chiar şi zece 
ani. 

— N-am auzit niciodată de un arc aşa de meşteşugit, spuse 
Eragon; pe lângă celălalt, al lui părea numai o creangă 
grosolan tăiată. Cât de departe bate? 

— Vezi şi singur, spuse Orik, oferindu-i arcul, pe care 
Eragon îl luă cu multă grijă, temându-se să nu-l zgârie; Orik 
îşi scoase o săgeată din tolbă şi i-o întinse, spunându-i: Vezi 
că-mi rămâi dator cu o săgeată. 

Eragon o puse în arc, ţinti undeva dincolo de malul râului 
şi trase. Arcul nu se încorda mai mult de două picioare, dar 
era mult mai greu decât al său; văzu cu uimire că de-abia 
putea să-l ţină. Dădu drumul săgeţii, care se desprinse cu 
un zgomot puternic, reapărând undeva departe, deasupra 
apei. Eragon o privi uimit cum se pierdea într-un vârtej de 
apă, în mijlocul râului. 

Pe dată, îşi străpunse obstacolul din minte, lăsându-se 
cuprins de magie, şi spuse: 


— Gath sem oro un lam iet. 

Câteva clipe mai târziu, săgeata zbură înapoi prin văzduh 
şi se opri în palma sa întinsă. 

— lată săgeata pe care ţi-o datoram, spuse el. 

Orik se lovi cu pumnul în piept, apoi luă arcul şi săgeata cu 
multă bucurie. 

— Minunat! Deci am rămas cu două duzini întregi. Altfel, 
trebuia să aştept să ajungem la Hedarth ca să-mi refac 
proviziile. 

Cu mult meşteşug, el desfăcu arcul şi-l puse bine, învelind 
cutia în cârpe ca s-o apere de lovituri. Eragon o văzu pe 
Arya care-i privea şi o întrebă: 

— Elfii folosesc şi ei arcuri din corn? La cât sunteţi de 
puternici, cred că un arc din lemn s-ar sfărâma dacă ar fi să 
fie făurit pe potriva voastră. 

— Arcurile noastre sunt din lemn descântat, care nu 
creşte, răspunse ea, îndepărtându-se. 

Trecură mai multe zile în care plutiră fară încetare, 
străbătând câmpiile acoperite cu iarbă fragedă, în timp ce 
munţii Beor se pierdeau într-un zid alb de negură, 
rămânând în urma lor. Adesea, malurile erau înţesate de 
turme de gazele şi de căprioare mici şi roşietice, care-i 
priveau cu ochi sclipitori. 

Acum că nu se mai temeau de fanghur, Eragon şi Saphira 
zburau împreună aproape tot timpul. Era primul prilej, de 
la plecarea din Gil'ead, pentru a petrece mai multă vreme 
în văzduh, iar ei profitau cât puteau. Pentru Eragon era 
bine-venită şi ocazia de a scăpa din temniţa plutei, unde se 
simţea nelalocul lui şi tulburat, având-o pe Arya atât de 
aproape. 

Arya Svit-Kona. 

Eragon şi tovarăşii săi urmară cursul lui Az Ragni până ce 
acesta se uni cu râul Edda, şi se pierdură împreună în 
răsăritul plin de taine. La confluenţa râurilor, vizitară 
aşezarea de negoţ a piticilor şi-şi schimbară plutele pe 


măgăruşi; piticii nu foloseau niciodată cai, din pricina 
mărimii lor. 

Arya refuză „bidiviul” care-i fusese oferit, declarând: 

— N-am de gând să mă întorc în ţinutul strămoşilor mei pe 
spinarea unui măgar. 

Thorv se încruntă. 

— Şi cum ai să faci să ţii pasul cu noi? 

— Am să alerg. 

Şi-aşa şi făcu, întrecându-i pe Văpaia-Zăpezii şi pe măgari 
şi oprindu-se să-i aştepte pe câte un deal sau în vreo 
dumbravă. În ciuda acestui efort, seara, când se opriră, ea 
nu dădu nici un semn de oboseală; de asemenea, nu avea 
nici cea mai mică dorinţă de a scoate mai mult de câteva 
cuvinte pe zi. Cu fiecare pas, părea să devină şi mai 
încordată. 

Din Hedarth o apucară spre miazănoapte, urmând cursul 
râului Edda, spre lacul Eldor, din care izvora. După trei zile, 
Du Weldenvarden le apăru în faţa ochilor, mai întâi ca o 
pată tulbure pe linia orizontului, apoi crescând din ce în ce 
mai mult, până ajunse ca o mare de smarald alcătuită din 
stejari străvechi, fagi şi arţari. De pe spinarea Saphirei, 
Eragon văzu că pădurea se întindea neîntreruptă până la 
orizont, atât spre miazănoapte, cât şi spre apus, dar ştia că, 
de fapt, era încă şi mai mare, lungă cât toată Alagaesia. 

Umbrele de sub arcadele copacilor i se păreau pline de 
taine şi ispititoare, dar şi primejdioase, de vreme ce acolo 
locuiau elfii. Ascunsă undeva în inima pestriță a pădurii se 
afla Ellesmera - locul în care urma să-şi desăvârşească 
învăţătura, dar şi Osilon, precum şi alte oraşe de-ale elfilor; 
niciunul dintre ele nu fusese vizitat de prea mulţi străini, de 
la căderea Cavalerilor. Eragon simţea că pădurea era un loc 
primejdios pentru muritori, cu siguranţă îmbibat de vrăji 
neobişnuite şi plin de făpturi încă şi mai ciudate. 

„Parc-ar fi o altă lume”, observă el, privind doi fluturi care 
îşi dădeau târcoale unul altuia prin văzduh, înălțându-se din 
adâncul întunecat al codrului. 


„Nădăjduiesc, zise Saphira, să fie loc îndeajuns şi pentru 
mine printre copaci sau pe cărările pe care le folosesc elfii. 
Nu pot să zbor atâta.” „Sunt convins că au găsit ei o cale de 
a le face loc dragonilor, pe timpul când existau Cavalerii.” 
„Mmm.” 

În acea noapte, chiar când Eragon se pregătea să se culce, 
Arya apăru lângă el, ca un spirit care se întrupa din văzduh. 
Agilitatea ei îl făcu să tresară; nu putea, pur şi simplu, să 
priceapă cum de se mişca atât de neauzit. Înainte să apuce 
s-o întrebe ce dorea, mintea ei i-o atinse pe a lui şi îi spuse: 
„Urmează-mă cât de uşor poţi”. 

Contactul mental îl surprinse la fel de mult ca rugămintea. 
Li se mai întâmplase şi în drumul spre Farthen Dur să 
comunice cu ajutorul gândurilor - era singura cale prin 
care Eragon îi putea vorbi, din cauza leşinului în care se 
cufundase elfa - dar, de când Arya îşi revenise, el nu mai 
făcuse nici o încercare de a-i atinge mintea. Era o senzaţie 
foarte intimă. De câte ori atingea conştiinţa altcuiva, i se 
părea că o faţetă a sufletului său, rămas descoperit şi fără 
apărare, se amesteca în sufletul celuilalt. Părea un lucru 
foarte grosolan şi nepoliticos să provoci o atingere atât de 
intimă fară să fii poftit s-o faci; de asemenea, în cazul Aryei, 
ar fi însemnat să-i distrugă încrederea, care şi-aşa nu era 
prea mare. Nu în ultimul rând, Eragon se temea că o astfel 
legătură i-ar da la iveală sentimentele noi şi tulburi pentru 
ea, şi nu avea de gând să se facă de râs din pricina 
acestora. 

Luându-se pe urmele ei, se strecurară amândoi la o 
oarecare distanţă de corturi, îl ocoliră cu mare grijă pe 
Trihga, care făcea primul de strajă, şi se duseră într-un loc 
din care piticii nu-i mai puteau auzi. Fără să-i fie alături, 
Saphira îl urmărea totuşi cu multă atenţie, gata să vină la el 
într-o clipită, dacă ar fi fost nevoie. 

Arya se aşeză pe vine, pe un buştean acoperit de muşchi, 
şi-şi strânse genunchii cu palmele, fără să-l privească. 


— Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le afli, înainte să 
ajungem în Ceris sau în Ellesmera, ca să nu te faci de ruşine 
nici pe tine, şi nici pe mine, din pricina neştiinţei. 

— Cum ar fi? întrebă el, ghemuindu-se curios în faţa ei. 
Arya şovăi. 

— În toţi anii ăştia pe care i-am petrecut ca trimisă a 
reginei Islanzadi, am băgat de seamă că oamenii şi piticii 
sunt foarte asemănători. Aveţi cam aceleaşi credinţe şi 
pasiuni. Foarte mulţi oameni au trăit printre pitici, în largul 
lor, pentru că le puteau înţelege cultura, aşa cum şi ei o 
înţeleg pe-a voastră. Ambele neamuri iubesc, doresc, urăsc, 
se luptă sau creează într-o manieră foarte asemănătoare. 
Prietenia ta cu Orik şi intrarea în Durgrimst Ingeitum o 
dovedesc. 

Eragon încuviinţă, deşi diferenţele dintre el şi pitici i se 
păreau mai mari decât sugera ea. 

— Pe de altă parte, elfii nu sunt ca toate celelalte neamuri. 

— Vorbeşti de parcă n-ai fi una dintre ei, spuse el, cu 
aceleaşi vorbe pe care le auzise de la ea, în Farthen Dur. 

— Am trăit îndeajuns printre vardeni ca să ajung să le 
cunosc tradiţiile, răspunse Arya, pe un ton răstit. 

— Aha... deci vrei să spui că elfii nu au aceleaşi simţăminte 
ca piticii şi ca oamenii? Mi se pare greu de crezut. Toate 
fiinţele vii au cam aceleaşi nevoi şi dorinţe. 

— Nu asta voiam să spun! 

Eragon dădu înapoi, se încruntă şi rămase cu ochii la ea, 
privind-o cercetător. Nu-i stătea în fire să se răstească 
astfel. Arya închise ochii şi-şi duse mâinile la tâmple, 
trăgând adânc aer în piept. 

— De vreme ce elfii trăiesc atât de mult, pentru noi 
politeţea este cea mai mare înzestrare. Nu-ţi permiţi să 
jigneşti pe cineva, când o duşmănie poate dura şi zeci sau 
sute de ani. Politeţea este singura cale pentru ca ostilitatea 
să nu se adune. Nu izbuteşte întotdeauna, dar, oricum, noi 
ne ţinem cu îndârjire de ritualurile noastre, căci ele ne 
ajută să menţinem o cale de mijloc. Elfii nu sunt nici foarte 


fecunzi, aşa că este foarte important să evităm conflictele 
dintre noi. Dacă am avea la fel de multe crime precum voi 
sau piticii, am dispărea curând. Există un fel anume în care 
trebuie să saluţi străjile din Ceris, alte reguli pe care 
trebuie să le ţii minte pentru momentul în care te prezinţi 
în faţa reginei Islanzadi, precum şi alte o sută de chipuri în 
care să-i saluţi pe cei din jur - asta dacă nu cumva hotărăşti 
că ar fi mai bine să taci. 

— Cu toate obiceiurile astea, îndrăzni Eragon să spună, 
parcă devine mai uşor, nu mai greu, să insulţi pe cineva. 

Pe buzele ei flutură un zâmbet fugar. 

— Aşa o fi. Ştii şi tu la fel ca mine că vei fi judecat după 
cele mai înalte standarde. Dacă faci vreo greşeală, elfii vor 
crede că ai făcut-o dinadins. lar dacă află că ai făcut-o din 
neştiinţă, vor ieşi numai necazuri. E cu mult mai bine să fii 
considerat grosolan, dar şiret, decât grosolan şi nepriceput; 
altfel, rişti să fii manevrat precum Şarpele într-un joc de 
Rune. Politica noastră se mişcă în cercuri nebănuite şi largi. 
Ceea ce auzi de la un elf într-o zi anumită poate fi, pur şi 
simplu, o mişcare gândită dinainte într-un plan care se 
construieşte de veacuri întregi şi s-ar putea să n-aibă nici o 
legătură cu ce va face el în ziua următoare. Jocul acesta îl 
jucăm cu toţii, dar puţini sunt cei care-l conduc; iar tu eşti 
pe cale să pătrunzi în el. Poate că acum îţi dai seama de ce 
spuneam că elfii nu sunt ca alte neamuri. Şi piticii trăiesc 
mult, dar sunt mai numeroşi ca noi şi nu atât de retraşi; nici 
nu au aplecarea noastră spre intrigi. lar oamenii... sfârşi ea, 
lăsându-şi glasul să se stingă într-o tăcere politicoasă. 

— Oamenii, spuse Eragon, fac şi ei ce pot cu ce li s-a dat. 

— Chiar aşa. 

— De ce nu-i spui toate astea şi lui Orik? O să rămână şi el 
în Ellesmera, la fel de mult ca mine. 

Arya îi răspunse, pe un ton ceva mai aspru: 

— El e deja oarecum familiarizat cu eticheta noastră. În 
plus, fiind Cavaler, nu strică să pari mai bine educat decât 
el. 


Eragon îi primi dojana fără să protesteze. 

— Şi ce trebuie să învăţ? 

Aşa că Arya începu să-i explice politeţurile folosite în 
societatea elfilor; prin intermediul său, le află şi Saphira. 
Mai întâi de toate, le spuse că atunci când doi elfi se 
întâlneau, ei se opreau şi-şi duceau primele două degete la 
buze, pentru a-şi arăta unul altuia că „în cursul discuţiei 
noastre nu vom spune nici un neadevăr”. Urma fraza de 
salut: „Atra estemi ono thelduin”, la care se răspundea cu: 
„Atra du evarinya ono varda”. 

— lar dacă vrei să fii şi mai ceremonios, continuă Arya, 
trebuie dat şi un al treilea răspuns: „Un atra mor'ranr lifa 
unin hjarta onr”. Adică: „Fie ca pacea să-şi facă sălaş în 
inima ta”. Aceste vorbe au fost adaptate după 
binecuvântarea rostită de un dragon, în momentul 
încheierii pactului dintre neamurile noastre, şi care sună 
aşa: 

Atra estemi ono thelduin Mor 'ranr lifa unin hjarta onr Un 
du evarinya ono varda. 

— Adică: „Fie să ai parte de soartă bună, pacea să-şi facă 
sălaş în inima ta şi stelele să vegheze asupră-ţi”. 

— Şi de unde ştii cine trebuie să vorbească primul? 

— Dacă te întâlneşti cu cineva superior ţie sau dacă 
doreşti să-ţi cinsteşti un inferior, atunci vorbeşti tu primul. 
Dacă însă te întâlneşti cu cineva mai puţin important ca 
tine, vorbeşti ultimul. Dacă nu eşti sigur de poziţia ta, 
atunci dă-i celuilalt prilejul să vorbească, şi dacă nu o face, 
vorbeşte tu. Cam astea ar fi regulile. 

„E valabil şi pentru mine?” întrebă Saphira. 

Arya culese de pe jos o frunză uscată şi o rupse între 
degete. În spatele ei, tabăra se cufunda în umbră, în timp 
ce piticii acopereau focul cu un strat de pământ, pentru ca 
jăraticul să ardă mocnit până a doua zi dimineaţă. 

— În cultura noastră, nimeni nu este mai presus de 
dragoni. Nici măcar regina nu ar putea pretinde că ţi-ar fi 


superioară. Tu poţi face ce-ţi place şi poţi vorbi oricum. Nu 
le cerem dragonilor să ne respecte legile. 

În continuare, ea îi arătă lui Eragon cum să-şi rotească 
palma dreaptă, atingându-şi pieptul într-un gest ciudat. 

— Aşa vei face, îi spuse ea, când te întâlneşti cu Islanzadi. 
Astfel îi arăţi că-i oferi credinţa şi ascultarea ta. 

— Este un jurământ, precum cel pe care l-am făcut 
Nasuadei? 

— Nu, e doar un gest de politeţe, şi încă unul destul de 
mic. Eragon se chinui să ţină minte feluritele moduri de 
adresare pe care i le explicase Arya şi care difereau de la 
bărbaţi la femei, de la adulţi la copii, de la fete la băieţi, dar 
şi în funcţie de rang şi prestigiu. Era mult de învăţat, dar 
ştia că n-avea de ales şi că trebuia să reţină totul fară greş. 
După ce învățase cât putea de mult, Arya se ridică şi-şi 
scutură palmele de praf. 

— Dacă nu uiţi nimic, ai să te descurci îndeajuns de bine, 
zise ea, dând să plece. 

— Aşteaptă, îi spuse Eragon; întinse mâna s-o oprească, 
apoi şi-o trase înapoi, înainte ca Arya să-i observe 
neobrăzarea. Ea se uită peste umăr, cu o privire 
întrebătoare în ochii întunecaţi, iar stomacul lui se strânse, 
în timp ce încerca să găsească o cale pentru a-şi exprima 
gândurile; în ciuda tuturor sforţărilor, nu izbuti să spună 
decât: Arya, ţi-e bine?... De când am plecat din Hedarth 
pari tulburată şi indispusă. 

Chipul Aryei se înăspri, devenind o mască de nepătruns, 
iar el se înfiora, ştiind că nu alesese calea cea bună, deşi nu- 
şi putea explica prin ce o insultase cu întrebarea lui. 

— După ce ajungem în Du Weldenvarden, îi răspunse ea, 
află că mă aştept să nu-mi mai vorbeşti cu atâta 
familiaritate, dacă nu vrei să mă jigneşti. 

Şi cu asta plecă, îndepărtându-se cu paşi apăsaţi. „Fugi 
după ea!” exclamă Saphira. „Poftim?” „Nu ne putem 
îngădui s-o ştim supărată. Du-te şi cere-ţi iertare.” „Nici 
prin gând nu-mi trece! se supără el, simţindu-şi mândria 


ofensată. E vina ei, nu a mea.” „Eragon, du-te şi cere-ţi 
scuze sau îţi umplu cortul cu cadavre putrezite.” 

Cunoscând-o, el îşi dădu seama că vorbea foarte serios, 
aşa că întrebă: „Cum să fac?” 

Saphira se gândi o clipă, apoi îi spuse ce trebuia să facă. 
Fără s-o mai contrazică, el sări în picioare şi se năpusti spre 
Arya, silind-o să se oprească. Ea îl privea cu o expresie 
trufaşă. El îşi atinse buzele cu două degete. 

— Arya Svit-Kona, începu el, folosind expresia pe care 
tocmai o învățase, potrivită pentru o femeie foarte 
înţeleaptă, nu ţi-am vorbit cum se cuvenea, aşa că îţi cer cu 
umilinţă iertare. Eu şi Saphira eram îngrijoraţi de starea ta. 
După tot ce-ai făcut pentru noi, ni s-a părut că puteam 
măcar să-ţi oferim, la rândul nostru, ajutor, dacă ai nevoie 
de el. 

În cele din urmă, Arya se înduplecă şi spuse: 

— Îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o purtaţi. Nici eu 
nu ţi-am vorbit aşa cum se cuvenea, adăugă, lăsând ochii în 
jos; pe întuneric, conturul trupului său părea împietrit şi 
încordat. Mă întrebai de ce sunt neliniştită, Eragon? Chiar 
vrei să ştii? Să-ţi spun atunci, continuă ea, cu glasul slab, ca 
puful de păpădie purtat de vânt. Mi-e frică. 

Uluit, Eragon nu-i răspunse nimic, iar ea trecu pe lângă el, 
lăsându-l singur în noapte. 

Ceris. 

În dimineaţa celei de-a patra zile, pe când Eragon călărea 
alături de Shrrgnien, piticul îl întrebă: 

— Spune-mi, dar, e adevărat că oamenii au zece degete la 
picioare, aşa cum se spune? Căci adevărul e că eu n-am 
trecut niciodată până acum de hotarele noastre. 

— Fireşte că atâtea avem! spuse Eragon, mirat; se aşeză 
mai altfel în şa, îşi ridică piciorul şi-şi scoase încălţarea 
dreaptă şi ciorapul, fluturându-şi degetele pe sub ochii 
uimiţi ai celuilalt. Voi nu? 

Shrrgnien clătină din cap. 


— Nu, noi avem câte şapte la fiecare picior. Aşa ne-a făurit 
Helzvog. Cinci sunt prea puţine, iar şase nu-i un număr 
potrivit, dar şapte... şapte e exact cât trebuie. 

Aruncă încă o privire spre piciorul lui Eragon, apoi îşi 
îndemnă măgarul cu călcâiele şi începu să discute aprins cu 
Ama şi cu Hedin, care sfârşiră prin a-i da, fiecare, câteva 
monede. 

„Pare-mi-se, spuse Eragon, încălţându-se la loc, că tocmai 
am fost obiectul unui rămăşag.” Din cine ştie ce pricină, 
Saphirei i se păru totul foarte caraghios. 

După ce se lăsă seara şi discul lunii pline apăru pe cer, 
râul Edda se apropie încă şi mai mult de marginea uriaşei 
păduri. De-acum urmau o cărare îngustă care-i purta 
printre tufişuri încâlcite de sânger şi de trandafiri înfloriţi, 
care umpleau văzduhul întunecat de mirosul puternic al 
florilor. 

Privind în adâncul pădurii, Eragon se simţi încântat şi 
nerăbdător, ştiind că intraseră deja în teritoriul elfilor şi că 
se apropiau de Ceris. El se aplecă pe grumazul calului, 
strângând hăţurile în mână. Saphira era la fel de 
nerăbdătoare ca el; le tot dădea târcoale pe deasupra, 
fluturând puternic din coadă. Lui Eragon i se părea că 
intraseră pe un tărâm de vis. „Nu pare aievea”, gândi el. 

„Aşa-i. Aici legendele străvechi păşesc încă pe pământ.” 

În sfârşit, ajunseră pe o pajişte îngustă, aflată între malul 
râului şi pădure. 

— Opriţi-vă aici, spuse Arya cu voce joasă; apoi înainta, 
până ce rămase de una singură în iarba înaltă, şi strigă în 
limba străveche: Arătaţi-vă, fraţii mei! Nu aveţi de ce să vă 
temeţi. Sunt eu, Arya din Ellesmera. Însoţitorii mei ne sunt 
prieteni şi aliaţi; nu vor să ne facă vreun rău. 

Mai rosti şi alte câteva cuvinte, cele mai multe străine lui 
Eragon. 

Trecură câteva clipe în care nu se auzi decât apa râului 
care susura pe lângă ei, apoi de sub frunzişul nemişcat se 


auzi un răspuns, tot în limba elfilor, rostit cu atâta iuţeală 
încât Eragon nu reuşi să-l înţeleagă. Arya răspunse: 

— Da, făgăduiesc. 

Cu un foşnet uşor, doi elfi apărură la marginea pădurii, iar 
alţi doi ieşiră dintr-odată dintre crengile unui stejar bătrân 
şi noduros. Cei de pe pământ aveau sulițe lungi cu tăişuri 
limpezi, iar ceilalţi purtau arcuri. Cu toţii erau îmbrăcaţi în 
tunici de culoarea muşchiului şi a scoarţei de copac, peste 
care purtau mantii ample, strânse pe umăr cu broşe de 
fildeş. Părul unuia dintre ei era la fel de negru ca al Aryei, al 
celorlalţi - strălucitor ca lumina stelelor. 

Elfii coborâră din copac şi o îmbrăţişară pe Arya, râzând 
cu glasurile lor limpezi şi cristaline. Se luară de mâini şi 
începură să dănţuiască în jurul ei ca nişte copii, cântând de 
bucurie, în timp ce se învârteau prin iarbă. Eragon îi privea 
uluit. Arya nu-l făcuse niciodată să bănuiască faptul că 
elfilor le plăcea să râdă; nici nu fusese până acum sigur că 
ştiau s-o facă. Era un sunet încântător, ca un cântec de flaut 
sau de harpă care tremura de plăcere, ascultându-şi 
propriul ecou. Şi-ar fi dorit să nu se oprească niciodată. 

Apoi Saphira veni în zbor peste râu şi se opri lângă el. 
Văzând-o, elfii scoaseră strigăte înfricoşate şi-şi îndreptară 
armele către ea. Arya le vorbi iute, cu glasul ei mângâietor, 
arătând întâi spre Saphira, apoi spre Eragon. Când ea se 
opri să-şi tragă sufletul, Eragon îşi scoase mănuşa dreaptă 
şi-şi răsuci palma, pentru ca lumina lunii să se reflecte în 
gedwey ignasia, apoi rosti, aşa cum îi spusese odinioară 
Arya, cu atâta vreme în urmă: 

— Eka fricai un Shur 'tugal. „Sunt Cavaler şi prieten.” 
Amintindu-şi lecţiile din seara precedentă, îşi atinse buzele, 
adăugând: Atra esterni ono thelduin. 

Elfii îşi coborâră armele, iar feţele cu trăsături ascuţite li 
se umplură de bucurie. Îşi duseră şi ei degetele la buze şi 
făcură o plecăciune atât lui, cât şi Saphirei, răspunzându-le 
cu glas scăzut, în limba străveche. Apoi se ridicară, arătând 
spre pitici, şi începură să râdă, ca de o glumă tăinuită. 


Întorcându-se înspre pădure, le făcură semn cu mâinile şi 
strigară: 

— Veniţi, veniţi! 

Eragon se luă după Arya, împreună cu Saphira şi cu piticii 
care mormăiau între ei. Trecând pe sub copaci, frunzişul de 
deasupra capetelor îi cufundă într-o beznă de catifea, prin 
care străbăteau ici şi colo razele de lună printre frunze. 
Eragon auzea de jur împrejur şoaptele şi râsul elfilor, dar 
nu-i putea zări. Din când în când, dacă el sau piticii se 
rătăceau, li se dădeau indicaţii. 

În faţa lor apăru un foc care strălucea printre copaci, 
aruncând în jurul său umbre care dănţuiau ca nişte 
spiriduşi pe pământul acoperit de frunze. Intrând în zona 
luminată, Eragon văzu trei colibe mici înghesuite laolaltă, în 
jurul unui trunchi gros de stejar. Undeva sus, printre 
crengi, se afla o platformă acoperită, de unde un străjer 
putea ţine sub observaţie râul şi pădurea. Între două colibe 
fusese întins un par subţire, de care atârnau mănunchiuri 
de plante uscate. 

Cei patru elfi intrară în colibe, de unde se întoarseră cu 
braţele pline de fructe şi legume - dar fară pic de carne - şi 
începură să pregătească de-ale gurii pentru oaspeţi. 
Fredonau în timp ce-şi făceau treaba, trecând fără veste de 
la o melodie la alta. Când Orik îi întrebă cum se numeau, cel 
cu părul negru arătă spre sine şi spuse: 

— Sunt Lifaen, din Casa Rilvenar. Tovarăşii mei sunt 
Edurna, Celdin şi Nări. 

Eragon se aşeză lângă Saphira, bucurându-se de prilejul 
de a se odihni şi de a-i privi pe elfi. Deşi toţi patru erau 
bărbaţi, chipurile li se asemănau cu al Aryei: aveau buze 
subţiri, nasuri mici şi ochi mari şi migdalaţi care le 
străluceau puternic. În rest, trupurile le erau foarte 
asemănătoare, cu umerii înguşti şi braţe şi picioare zvelte. 
Fiecare dintre ei era cu mult mai frumos şi mai nobil decât 
toţi oamenii pe care-i cunoscuse el până atunci, cu toate că 
aveau o înfăţişare stranie şi oarecum firavă. 


„Cui să-i fi trecut prin cap că voi ajunge să văd ţinutul de 
baştină al elfilor?” se întrebă Eragon, rânjind şi sprijinindu- 
se cu spatele de colţul unei colibe, simțindu-se somnoros 
din pricina căldurii focului. Deasupra lui, ochii vioi şi 
albaştri ai Saphirei îi urmăreau neabătut pe elfi. 

„Neamul ăsta, conchise ea în cele din urmă, are mai multă 
magie în el decât oamenii sau piticii. Nici n-ai zice că se 
trag din pământ sau din piatră, ci dintr-un alt tărâm, de 
parcă ar fi şi aici, şi acolo, ca nişte umbre oglindite pe apă.” 
„Oricum, sunt foarte graţioşi”, răspunse Eragon. Elfii se 
mişcau ca nişte dansatori; fiecare gest era blând şi 
mângâietor. 

Cândva, Brom îi explicase lui Eragon că nu era politicos să 
vorbeşti cu dragonul unui Cavaler prin mijlocirea 
gândurilor, fără să ceri voie, iar elfii respectau acest obicei 
şi-i vorbeau Saphirei cu glas tare, după care ea le 
răspundea direct. Până atunci, ea se abţinuse să ia legătura 
cu oamenii sau cu piticii, răspunzând prin mijlocirea lui 
Eragon, de vreme ce nu mulţi din acele neamuri ştiau cum 
să-şi apere mintea, dacă doreau să-şi păstreze intimitatea. 
De fapt, părea exagerat să foloseşti o legătură atât de 
intimă pentru a transmite vorbe fără importanţă. Elfii, în 
schimb, nu aveau astfel de reţineri; o primeau cu dragă 
inimă pe Saphira în gândurile lor, bucurându-se de 
prezenţa ei. 

În cele din urmă, terminând de pregătit mâncarea, o 
serviră pe nişte platouri care păreau tăiate dintr-un soi de 
os tare, cu toate că printre florile şi corzile de viţă care 
împodobeau marginile se zăreau noduri, ca de lemn. Lui 
Eragon i se mai oferi şi o ploscă plină cu vin de mure, 
cioplită din acelaşi material neobişnuit, pe care era sculptat 
un dragon. 

În timp ce mâncau, Lifaen scoase un nai din tulpini de 
trestie şi începu să cânte o melodie lentă şi curgătoare, 
mişcându-şi cu repeziciune degetele de pe o gaură pe alta. 


Nu trecu mult şi Nări, cel mai înalt dintre elfii cu plete 
argintii, îşi înălţă glasul şi începu să cânte: 

O! 

Ziua s-a scurs; stele lucesc. 

Frunzele tac şi albă-i luna! 

Râzi acum, când duşmanii jelesc, Menoa a înmugurit din 
nou în astă noapte! 

Din codru, pruncul se pierduse, Fiica pădurii, ce-o 
crezusem moartă! 

Dar flacăra şi teama ea răpuse, Se-ntoarse către noi, c-un 
Cavaler alături! 

Dragonii iar se-nalţă-n zbor, Şi suferinţa lor e răzbunată, 
Cu sabia de foc mistuitor, Venit-a ceasul pentru-a dobori un 
rege! 

O! 

Adânc e râul; vântu-adie-n drum; 

Şi păsări dorm prin crengile înalte! 

Jelesc duşmanii, iar tu râzi acum, Venit-a ceasul pentru-a 
strânge bucuria! 

Eragon îşi ţinu respiraţia până ce cântecul se termină; nu 
mai auzise niciodată un asemenea glas; i se părea că elful 
îşi dăduse la iveală adevărata fire şi întregul său suflet. 

— A fost minunat, Nari-vodhr. 

— Versurile au fost cam şchioape, Argetlam, răspunse 
modest Nări. Dar, oricum, îţi mulţumesc. 

Thorv mormăi: 

— Mda, foarte drăguţ, jupâne elf. Dar avem şi treburi mai 
serioase decât să spunem poezii. Mai trebuie să-l însoţim pe 
Eragon de-acum încolo? 

— Nu, spuse repede Arya, atrăgându-şi privirile surprinse 
ale celorlalţi elfi. Dis-de-dimineaţă vă puteţi întoarce acasă. 
O să avem noi grijă ca Eragon să ajungă în Ellesmera. 

Thorv lăsă capul în jos, în semn de supunere. 

— Atunci înseamnă că noi ne-am terminat treaba. 

Întins în aşternutul pe care i-l pregătiseră elfii, Eragon îşi 
încorda auzul, încercând să prindă vorbele Aryei, care se 


auzeau dintr-una dintre colibe. Cu toate că folosea multe 
cuvinte din limba străveche, care lui nu-i erau cunoscute, el 
izbuti să înţeleagă că le explica celorlalţi cum pierduse oul 
Saphirei şi tot ce se întâmplase de-atunci. După ce ea 
termină, se lăsă o tăcere îndelungată, apoi unul dintre elfi 
spuse: 

— E bine că te-ai întors, Arya Drottningu. După ce-ai căzut 
prinsă şi oul a dispărut - şi încă furat de urgali - jalea a 
cuprins-o aprig pe Islanzadi! Avea inima frântă - şi încă o 
mai are. 

— Taci, Edurna, taci... îl dojeni altul. Dvergar sunt mici de 
statură, dar au auzul ascuţit şi sunt sigur că ăştia de-aici o 
să-i spună lui Hrothgar tot ce află. 

Apoi îşi coborâră glasurile, iar Eragon nu mai izbuti să 
desluşească nimic din şoaptele care se contopiră cu susurul 
frunzelor, pe măsură ce somnul îl cuprindea. Prin visele sale 
răzbătu iar şi iar cântecul pe care-l auzise în timp ce 
mâncau. 

Când Eragon se trezi, privind pentru prima dată pădurea 
scăldată de razele soarelui, aerul era înmiresmat de 
parfumul florilor. Deasupra lui se arcuia o boltă din frunze 
tremurătoare, prinse de trunchiurile groase care se 
cufundau în pământul uscat şi gol. În umbra deasă şi verde 
nu puteau creşte decât muşchii, lichenii şi câteva tufişuri 
mici. Datorită lipsei vegetației, se putea vedea la mare 
distanţă printre copacii noduroşi şi se putea merge cu 
uşurinţă pe sub bolta pestriță. 

Sărind în picioare, Eragon îl găsi pe Thorv cu străjile sale 
gata de plecare, cu toate bagajele strânse. Măgarul lui Orik 
fusese priponit în spatele celui pe care călărea Ekksvar. 
Eragon se apropie de Thorv şi-i spuse: 

— Vă mulţumesc tuturor pentru că m-aţi apărat, pe mine 
şi pe Saphira. Te rog să-i transmiţi lui Undin recunoştinţa 
mea. 

Thorv îşi lovi pieptul cu pumnul. 


— Am s-o fac, răspunse el, apoi şovăi, privind colibele. 
Neamul elfilor este ciudat; au în ei atâta lumină, dar şi atâta 
întuneric. Dimineaţa beau cu tine la un loc, iar seara te 
lovesc cu pumnalele. Ai grijă de tine, Biruitorul-Umbrei. 
Sunt tare năzuroşi. 

— N-ai grijă, că n-am să uit. 

— Mmm, mormăi Thorv, arătând spre râu. Înţeleg că vor 
să străbată lacul Eldor cu bărcile. Ce-ai să faci cu 
armăsarul? Am putea să-l ducem cu noi în Tarnag, iar de- 
acolo să-l trimitem în Tronjheim. 

— Cu bărcile! strigă întristat Eragon; până atunci, avusese 
intenţia de a-l duce pe Văpaia-Zăpezii până în Ellesmera. Ar 
fi fost bine să aibă un cal, de câte ori Saphira lipsea sau se 
găseau într-un loc prea strimt pentru ea. Căzând pe 
gânduri, îşi pipăi tuleiele rare, apoi răspunse: îţi 
mulţumesc. 'Tle-aş ruga să aveţi mare grijă de Văpaia- 
Zăpezii. N-aş putea îndura să ştiu că i s-a întâmplat ceva. 

— Pe cinstea mea, făgădui Thorv, când te vei întoarce, îl 
vei găsi bine hrănit şi bine ţesălat. 

Eragon îl aduse şi-l dădu, cu şa cu tot, în grija piticului. Îşi 
luă rămas-bun de la fiecare dintre războinici, apoi rămase 
să-i privească, împreună cu Saphira şi cu Orik, în timp ce ei 
se îndepărtau pe cărarea pe care veniseră. 

Întorcându-se apoi la colibe, o porniră cu toţii pe urmele 
elfilor, până ce ajunseră la un desiş aflat pe malul râului 
Edda. Acolo se aflau două bărci mici, legate strâns de un 
bolovan; erau albe şi împodobite pe margini cu corzi de 
viţă. 

Eragon se urcă în cea mai apropiată şi-şi puse bagajul la 
picioare. Rămase uimit de cât era de uşoară 
ambarcaţiunea; ar fi putut s-o ridice cu o singură mână. Şi 
mai uimitor era faptul că părea făcută din bucăţi mari de 
scoarță de fag, lipite cine ştie cum una de alta. Ars de 
curiozitate, atinse barca; scoarţa era tare şi bine întinsă, ca 
o foaie de pergament, şi rece din pricina atingerii cu apa. O 


lovi cu dosul palmei, iar coaja fibroasă răsună ca o tobă 
înăbuşită. 

— Aşa-s făcute toate bărcile voastre? întrebă el. 

— Da, în afară de cele foarte mari, îi răspunse Nări, 
aşezându-se la prova celei în care se afla şi el. Pentru 
celelalte, descântăm lemnul celor mai buni cedri şi stejari 
şi-i dăm formă. 

Înainte ca Eragon să aibă răgazul de-a-l întreba ce voia să 
spună, Orik se urcă şi el lângă ei, în timp ce Arya şi Lifaen 
luară cea de-a doua barcă. Arya se întoarse spre Edurna şi 
Celdin - care rămăseseră pe mal - şi le spuse: 

— Staţi de strajă, pentru ca nimeni să nu se poată lua 
după noi pe acest drum, şi nu povestiţi nimănui despre 
venirea noastră. Regina trebuie să afle cea dintâi. O să vă 
trimit întăriri de îndată ce ajungem în Silthrim. 

— Arya Drottningu. 

— Fie ca stelele să vegheze asupra voastră! le răspunse 
ea. Aplecându-se înainte, Nări şi Lifaen luară de pe fundul 
bărcilor doi pari ţepoşi, lungi de zece picioare, cu care 
începură să tragă bărcile în susul râului. Saphira intră şi ea 
în apă şi-şi croi drum pe lângă mal, până ce-i ajunse din 
urmă. Când Eragon îşi întoarse privirea spre ea, îi făcu cu 
ochiul şi se scufundă, făcând apele râului să se umfle peste 
spinarea ei masivă şi osoasă. Văzând-o, elfii râseră şi o 
felicitară pentru mărimea şi puterea ei. 

După vreun ceas, ajunseră la lacul Eldor; oglinda apei era 
străbătută de valuri mici şi neregulate. Pe malul de apus se 
afla un şir de copaci în jurul cărora se învârteau păsări şi 
muşte, în timp ce malul de răsărit cobora în trepte spre 
câmpie. Pe acolo rătăceau sute de cerbi. 

leşind din apele râului, Nări şi Lifaen îşi puseră parii la loc 
pe fundul bărcilor şi scoaseră la iveală vâsle în formă de 
frunză. Orik şi Arya ştiau deja cum să conducă o barcă, dar 
lui Eragon trebui să i se explice. 

— Barca se roteşte spre partea în care vâsleşti, îi spuse 
elful. Aşadar, dacă eu vâslesc pe dreapta, iar Orik pe 


stânga, tu trebuie să te întorci când pe o parte când pe alta, 
altfel rătăcim drumul. 

În lumina soarelui, părul lui Nări strălucea ca aurul; 
fiecare şuviţă era ca o flacără. 

În scurtă vreme, Eragon izbuti să înveţe ce avea de făcut; 
pe măsură ce se obişnuia cu mişcarea, mintea începu să-i 
rătăcească şi să viseze. Aşa pluti pe lacul răcoros, pierdut 
prin lumile închipuite şi ascunse în spatele pleoapelor. 
Oprindu-se pentru a-şi odihni braţele, el scoase din nou 
inelul dăruit de Orik de la cingătoare şi începu să se 
chinuiască să aranjeze zalele neînduplecate de aur în forma 
cuvenită. Observându-l, Nări îi spuse: 

— 'Te rog, îmi dai şi mie inelul? 

Eragon i-l întinse, iar elful se întoarse cu spatele. O vreme, 
Eragon şi Orik vâsliră de unii singuri, în timp ce Nări 
plimba de colo-colo zalele răsucite. Apoi, scoțând un strigăt 
de încântare, elful îşi ridică braţul; inelul, refăcut, îi 
strălucea pe degetul mijlociu. 

— Minunată cimilitură, spuse Nări. Îşi scoase inelul de pe 
mână şi-l scutură, apoi i-l dădu înapoi lui Eragon exact la fel 
cum era la început. 

— Cum de-ai izbutit? întrebă Eragon, supărat şi invidios 
pentru că el descifrase taina cu atâta uşurinţă. Stai, stai... 
nu-mi spune. Vreau să-mi dau singur seama. 

— Fireşte, îi răspunse Nări, zâmbind. 

Răni din trecut. 

Timp de trei zile şi jumătate, sătenii din Carvahall 
discutară despre ultimul atac al soldaţilor, despre tragedia 
morţii tânărului Elmund şi despre ce le rămânea de făcut 
pentru a scăpa din situaţia blestemată în care se găseau. 
Cearta se întindea cu o amară îndârjire în fiecare încăpere 
a fiecărei case. Era de ajuns un singur cuvânt pentru ca 
prietenii de-o viaţă, soţii şi soțiile, părinţii şi copiii să se ia la 
ceartă, pentru a se împăca după câteva clipe, în încercarea 
lor disperată de a găsi o cale prin care să scape de 
primejdie. 


Unii spuneau că, de vreme ce soarta satului era oricum 
pecetluită, puteau măcar să-i omoare pe cei doi Ra'zac şi pe 
soldaţii care le mai rămăseseră, ca să se răzbune. Alţii 
spuneau că, dacă soarta satului era cu adevărat pecetluită, 
atunci singura cale firească era să se predea şi să se 
încreadă în mila regelui, chiar dacă asta însemna chin şi 
moarte pentru Roran şi sclavie pentru toţi ceilalţi. Şi mai 
erau şi din cei care nu aveau nici o părere, ci se cufundau 
din ce în ce într-o mânie posomorâtă, îndreptată împotriva 
tuturor celor care le aduseseră pe cap această nenorocire. 
Cei mai mulţi se chinuiau din răsputeri să-şi ascundă 
spaima în fundul cănilor cu bere. 

Din câte se părea, până şi cei doi Ra'zac îşi dăduseră 
seama că, după ce le muriseră unsprezece soldaţi, nu mai 
aveau îndeajuns de mulţi oameni pentru a putea ataca 
satul, aşa că se retrăseseră undeva mai în jos pe drum, 
mulţumindu-se să pună străji în toată valea şi să aştepte. 

— Aşteaptă să le mai vină scârbe de trupe din Ceunon sau 
Gil'ead, eu aşa zic, spuse Loring la una dintre întâlniri. 

Roran asculta tot ce se spunea, păstrându-şi gândurile 
pentru el, şi judeca în tăcere diversele planuri. Toate îi 
păreau mult prea primejdioase. 

Pe de altă parte, tot nu-i spusese lui Sloan că se logodise 
cu Katrina. Ştia că era o prostie să tărăgăneze lucrurile, 
dar se temea de ce va face măcelarul când va afla că fiica sa 
şi Roran încălcaseră tradiţiile şi, făcând-o, îi încălcaseră şi 
lui autoritatea. În plus, erau foarte multe lucruri de făcut 
care să-i abată atenţia de la necazurile personale; se 
convinsese singur că lucrul cel mai important în acel 
moment era să se ocupe de fortificațiile din Carvahall. 

Îi venise mai uşor decât credea să obţină ajutorul 
oamenilor. După ultima luptă, sătenii erau şi mai dispuşi să-l 
asculte şi să i se supună cel puţin cei care nu-l învinovăţeau 
pentru toate necazurile. Această nouă putere îl uimea, până 
ce-şi dădu seama că se datora mirării, respectului şi chiar 


fricii provocate de faptul că ucisese oameni în luptă. Îl 
numeau Stronghammer3. Roran Stronghammer. 

Numele îi făcea plăcere. 

În timp ce valea se cufunda în noapte, Roran stătea sprijinit 
de perete, într-un colţ al sălii de mese din casa lui Horst, cu 
ochii închişi. 'Toţi cei aşezaţi la masa luminată de flacăra 
luminărilor, bărbaţi şi femei, vorbeau pe întrecute. Kiselt 
tocmai le explica în ce stare se aflau proviziile din 
Carvahall: 

— De foame n-o să murim, conchise el, dar dacă mai trece 
mult şi tot nu ne putem îngriji de ogoare şi de turme, putem 
să ne şi tăiem gâturile până la iarna viitoare. Am avea o 
soartă mai bună. 

— Prostii! se încruntă Horst. 

— Prostii sau nu, spuse Gertrude, mă îndoiesc că vom avea 
prilejul să aflăm. Eram de zece ori mai mulţi decât soldaţii, 
când au venit în sat. Ei au pierdut unsprezece oameni, noi 
doisprezece, şi mai am şi nouă răniţi în grijă. Ce-o să se- 
ntâmple, Horst, când vor fi ei de zece ori mai mulţi ca noi? 

— O să le dăm barzilor un motiv să-şi aducă aminte de 
numele noastre, răspunse fierarul. 

Gertrude clătină trist din cap. 

— Iar eu vă spun, strigă Loring, lovind cu pumnul în masă, 
că e momentul să lovim noi, înainte să ajungem în situaţia 
asta. Nu ne trebuie decât câţiva oameni, scuturi şi sulițe, şi 
putem scăpa de buruienile astea. Am putea s-o facem chiar 
şi-acum. 

Roran se foi neliniştit. Auzise toate astea şi înainte şi, ca de 
fiecare dată, propunerea lui Loring stârni o ceartă care 
cuprinse tot grupul. După un ceas, discuţia nu dădea nici un 
semn că s-ar încheia şi nu apăruse nici o idee nouă, în afară 
de sugestia lui Ihane cum că Gedric ar face bine să-şi 
tabăcească propria piele, care mai că nu dusese la o bătaie. 

În cele din urmă, când strigătele se domoliră, Roran veni 
şchiopătând către masă, cât de iute îi permitea rana de la 
gleznă. 


— Am şi eu ceva de zis. 

Pentru el, era ca şi cum ar fi călcat pe o aşchie lungă şi 
apoi şi-ar fi scos-o brusc din carne, fară să ţină seama de 
durere; trebuia să o facă, şi cu cât mai repede, cu atât mai 
bine. 

Toate privirile - aprige, blânde, mânioase, binevoitoare, 
indiferente şi curioase - se îndreptară spre el; trase adânc 
aer în piept şi continuă: 

— Şovăiala ne va ucide fără greş, la fel ca o sabie sau o 
săgeată. Orval îşi dădu ochii peste cap, dar ceilalţi îl 
ascultară atenţi. 

— Nu ştiu dacă să atacăm sau să fugim... 

— Unde? pufni Kiselt. 

— Dar ştiu un lucru: copiii, mamele şi răniții noştri trebuie 
duşi la adăpost. Cei doi Ra'zac ne-au tăiat calea spre 
Cawley şi spre celelalte ferme din vale. Ei, şi ce? Cunoaştem 
ţinutul ăsta mai bine decât oricare altele din Alagaesia şi 
avem un loc... există un loc în care cei dragi vor fi în 
siguranţă: Şira. 

Roran se cutremură, auzind potopul de glasuri mânioase 
care se revărsă asupra lui. Cel mai pornit era Sloan, care 
striga: 

— Mai bine mă spânzur decât să pun piciorul în munţii ăia 
blestemaţi! 

— Roran, spuse Horst, înălţându-şi glasul peste vacarm, tu 
ar trebui să ştii mai bine ca oricine că Şira e un loc mult 
prea primejdios - acolo a găsit Eragon piatra care ni i-a 
adus pe cap pe cei doi Ra'zac! Munţii sunt friguroşi, plini de 
lupi, urşi şi alte fiare. De ce ai mai pomenit de asta? 

„Ca s-o duc pe Katrina în siguranţă!” ar fi vrut să strige 
Roran. În loc de asta, răspunse: 

— Pentru că oricâţi soldaţi ar aduce duşmanii, nu vor 
îndrăzni niciodată să intre acolo. Nu uitaţi că Galbatorix a 
pierdut jumătate din armată prin munţi. 

— Asta a fost demult, spuse Morn, cu glasul şovăit, dar 
Roran atâta aştepta. 


— Iar poveştile au devenit din ce în ce mai 
înspăimântătoare, pe măsură ce au trecut din gură în gură! 
Există deja o cărare care duce în vârful cascadei Igualda. 
Nu trebuie decât să ne trimitem copiii şi pe ceilalţi acolo. O 
să fie doar la marginea muntelui, dar măcar vor fi în 
siguranţă. Dacă satul e cucerit, pot să aştepte să plece 
soldaţii, apoi să se refugieze în Therinsford. 

— E prea primejdios, mârâi Sloan încleştându-şi mâinile pe 
marginea mesei cu atâta putere încât vârfurile degetelor i 
se albiră. Frigul, fiarele... Nici un om cu capul pe umeri nu 
şi-ar trimite familia pe acolo. 

— Dar... încercă Roran să spună, tulburat de răspunsul lui 
Sloan. Cu toate că ştia că măcelarul ura munţii mai mult 
decât alţii - pentru că soţia sa murise căzând de pe stâncile 
de lângă cascadă - sperase că dorinţa sălbatică de a o 
proteja pe Katrina va fi îndeajuns de puternică pentru a-i 
înfrânge duşmănia. Acum însă, Roran înţelese că trebuia să- 
| câştige şi pe Sloan de partea lui, la fel ca pe toţi ceilalţi. 
Luându-şi un ton împăciuitor, spuse: 

— Nu-i chiar aşa de rău. Zăpada deja se topeşte de pe 
piscuri. Nu e mai frig în Şiră decât era aici jos, cu câteva 
luni în urmă. Mă îndoiesc şi că lupii sau urşii vor ataca un 
grup aşa de mare. 

Sloan se strâmbă, rânjindu-şi buzele, şi clătină din cap. 

— În Şiră nu sălăşluieşte decât moartea. 

Ceilalţi păreau a fi de acord, ceea ce nu făcu decât să 
întărească hotărârea lui Roran, convins că, dacă nu-i putea 
face să-şi schimbe părerile, Katrina avea să moară. Cercetă 
cu privirea şirul de chipuri, căutând măcar unul care să 
aibă o expresie binevoitoare. 

— Delwin, ştiu că-i o cruzime din partea mea s-o spun, dar 
dacă Elmund n-ar fi fost în Carvahall, ar mai fi încă în viaţă. 
Măcar tu trebuie să fii de acord că e musai s-o facem! Ai 
prilejul să-i cruţi pe alţi părinţi de ceea ce-ai suferit tu. 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Şi tu, Birgit! 


Roran se îndreptă spre ea, apucând strâns spătarul unui 
scaun, ca să nu cadă. 

— Vrei ca şi Nolfavrell să aibă soarta tatălui său? Trebuie 
să plece. Nu vezi că e singura cale pentru a-l duce la 
adăpost? continuă el; cu toate că făcea eforturi să se abţină, 
simţea lacrimile şiroindu-i pe obraji. Pentru copiii voştri o 
faceţi! strigă, mânios. 

În încăpere se lăsă tăcerea; Roran privea fix lemnul de 
care se ţinea, încercând să se liniştească. Primul care se 
mişcă fu Delwin. 

— Eu, unul, n-o să plec din Carvahall, cât timp ucigaşii 
băiatului meu sunt încă aici. Totuşi, continuă el după o 
scurtă pauză, tărăgănând cuvintele, nu pot să neg că e 
adevărat ce-a spus Roran; copiii trebuie duşi la adăpost. 

— Aşa am spus şi eu de la bun început, declară Tara. Apoi 
vorbi Baldor: 

— Roran are dreptate. Nu ne putem lăsa orbiţi de teamă. 
Cei mai mulţi dintre noi au urcat, măcar o dată în viaţă, 
până în vârful cascadei. Nu-i prea primejdios. 

— Şi eu zic la fel, rosti, în cele din urmă şi Birgit. Horst 
încuviinţă. 

— Aş prefera să n-o facem, dar având în vedere situaţia... 
nu cred că avem de ales. 

După câteva clipe, şi ceilalţi începură, şovăielnic, să se 
declare de acord cu propunerea. 

— Ce prostie! izbucni Sloan, ridicându-se şi îndreptând un 
deget spre Roran, în semn de acuzare. De unde o să 
găsească de-ale gurii ca să le ţină săptămâni întregi? Nu 
pot să care proviziile cu ei. Şi cum o să se-ncălzească? Dacă 
aprind focuri, vor fi văzuţi! Spune-mi cum, cum, cum? Dacă 
nu mor de foame, o să îngheţe. Dacă nu îngheaţă, o să-i 
mănânce fiarele. Şi dacă nu-i mănâncă... cine ştie? Pot să 
cadă de-acolo! 

Roran îşi desfăcu braţele. 

— Dacă punem cu toţii mâna la treabă, vor avea mâncare 
din belşug. Cu focul nu va fi nici o problemă dacă se duc 


mai în adâncul pădurii, ceea ce oricum trebuie să facă, de 
vreme ce nu au loc să-şi facă tabăra chiar la marginea 
cascadei. 

— Pretexte! Minciuni! 

— Şi ce-ai vrea să facem, Sloan? întrebă Morn, privindu-l 
curios. 

— Nu asta, răspunse măcelarul, cu un râs amar. 

— Atunci ce? 

— N-are a face. Numai că asta e o cale greşită. 

— Nu e musai să participi, îi arătă Horst. 

— Nici n-am de gând, răspunse Sloan. Faceţi aşa, dacă 
doriţi, dar nici eu, nici cei din familia mea nu o să punem 
piciorul în Şiră, cât timp încă-mi mai curge sângele prin 
vine. 

Şi cu asta îşi luă tichia şi plecă, aruncându-i o privire plină 
de venin lui Roran, care-i răspunse încruntându-se. Aşa 
cum vedea el lucrurile, Sloan o punea singur în pericol pe 
Katrina din pricina încăpăţânaţii sale prosteşti. „Dacă nu 
pot să-l facă să privească Şira ca pe un loc de refugiu, se 
hotări în cele din urmă, atunci înseamnă că mi-a devenit 
duşman şi pot să iau lucrurile în propriile mâini.” 

Horst se aplecă înainte, cu coatele pe masă, şi-şi împleti 
degetele groase. 

— Aşa... dacă e să dăm curs planului lui Roran, de ce 
pregătiri e nevoie? 

Ceilalţi schimbară între ei priviri piezişe, apoi, încet, încet, 
începură să discute subiectul. Roran aşteptă până se 
convinse că îşi atinsese scopul, apoi se strecură afară din 
încăpere. Şchiopătând prin satul cufundat în amurg, îl 
căută pe Sloan de-a lungul zidului de copaci. Până la urmă, 
îl zări ghemuit sub o torţă, ţinându-şi scutul strâns pe 
genunchi. Roran se întoarse pe un singur picior şi o luă la 
fugă spre prăvălia celuilalt, năvălind în bucătăria din spate. 

Katrina, care tocmai punea masa, se opri şi-l privi lung, cu 
uimire: 

— Roran, ce cauţi aici? I-ai spus lui tata? 


— Nu. 

El înainta şi o luă de braţ, bucurându-se de atingere. Până 
şi faptul că era în aceeaşi încăpere cu ea îl umplea de 
bucurie. 

— Am să-ţi cer o mare favoare. S-a hotărât ca toţi copiii, şi 
alţii împreună cu ei, să fie trimişi în Şiră, în vârful cascadei. 

Katrina scoase un oftat de uimire. 

— Vreau să mergi şi tu cu ei. 

Cu o privire tulburată, ea se desprinse din încleştarea lui 
şi se duse lângă vatră, încrucişându-şi braţele şi privind 
neclintit jăraticul care pâlpâia. O lungă vreme rămase 
tăcută, apoi spuse: 

— Tata mi-a interzis să mă apropii de cascadă, de când a 
murit mama. De zece ani şi mai bine, nu m-am dus mai 
departe de ferma lui Albem, adăugă ea, înfiorându-se, cu un 
glas care devenea din ce în ce mai acuzator. Cum poţi să-mi 
ceri să vă părăsesc şi pe tine, şi pe el? Aici e casa mea la fel 
de mult ca a voastră. Şi de ce să plec, dacă Elain, Tara, 
Birgit rămân? 

— 'Te rog, Katrina, insistă el, punându-i mâinile pe umeri, 
cu un gest şovăielnic. Cei doi Ra'zac au venit după mine, şi 
n-aş vrea să păţeşti ceva din pricina asta. Câtă vreme tu eşti 
în primejdie, nu pot să fiu atent la ceea ce trebuie făcut la 
apărarea satului. 

— Şi ce-o să creadă lumea, dacă fug ca o laşă? întrebă ea, 
ridicându-şi bărbia. O să-mi fie ruşine să mai dau ochii cu 
femeile din Carvahall şi să-mi spun soţia ta. 

— Ca o laşă? Nu e nici o laşitate să mergi împreună cu 
copiii în Şiră şi să-i aperi. La urma urmei, e nevoie de mai 
mult curaj pentru a pleca în munţi, decât pentru a rămâne. 

— Ce îngrozitor, şopti Katrina, răsucindu-se ca să scape 
din braţele lui, cu ochii sclipitori şi chipul împietrit. 
Bărbatul care urmează să-mi devină soţ nu mă mai vrea 
lângă el. 

Roran clătină din cap. 

— Nu-iaşa. Eu... 


— Ba aşa el şi dacă eşti ucis cât sunt eu plecată? 

— Nu spune... 

— Nu! Satul nu are prea multe şanse de scăpare, iar dacă 
trebuie să murim, prefer să murim împreună decât să fug în 
Şiră, cu inima frântă şi fără nici un motiv să mai trăiesc. Cei 
care au copii să le poarte de grijă. Eu rămân cu ai mei, 
sfârşi ea, în timp ce o lacrimă i se scurgea pe obraz. 

Roran se simţi plin de recunoştinţă şi de încântare, văzând 
tăria devotamentului ei. O privi adânc în ochi. 

— Tocmai în numele iubirii noastre îţi cer să pleci. Ştiu 
cum te simţi. Ştiu că este jertfa cea mai mare pe care o 
putem face, şi tocmai asta îţi cer acum. 

Katrina se înfiora; stătea nemişcată, ca o stană de piatră, 
cu mâinile albe încleştate pe şorţul de muselină. 

— Dacă o fac, spuse ea cu glasul tremurat, trebuie să-mi 
promiţi, chiar aici, pe loc, că n-ai să-mi mai ceri vreodată 
aşa ceva. Trebuie să-mi făgăduieşti că, şi dacă îl înfruntăm 
pe însuşi Galbatorix şi numai unul dintre noi poate scăpa cu 
viaţă, nu-mi vei cere să plec. 

Roran o privi neajutorat. 

— Nu pot s-o fac. 

— Atunci de ce îmi ceri să fac ceva ce tu nu poţi?! strigă 
ea. Asta-i preţul pe care ţi-l cer, şi nici aurul, nici pietrele 
scumpe, nici cuvintele frumoase nu pot ţine locul acestui 
jurământ. Dacă nu ţii îndeajuns la mine ca să jertfeşti şi tu 
ceva, Roran, Stronghammer, atunci pleacă şi află că nu mai 
vreau să te mai văd vreodată! 

„Nu pot s-o pierd.” Cu toate că-l durea aproape mai mult 
decât putea să-ndure, el îşi plecă fruntea şi spuse: 

— Îţi dau cuvântul meu. 

Katrina încuviinţă, se lăsă pe un scaun - cu spatele foarte 
drept şi-şi şterse lacrimile cu mâneca, spunând, cu glas 
scăzut: 

— Tata mă va uri dacă plec. 

— Cum ai să faci să-i spui? 


— N-am să-i spun, răspunse ea cu îndrăzneală. N-o să mă 
lase niciodată să pătrund în Şiră, dar va trebui să înţeleagă 
că asta mi-e hotărârea. Oricum, nu va îndrăzni să vină după 
mine în munţi; se teme de ei mai mult ca de moarte. 

— S-ar putea să se teamă încă şi mai mult că te-ar putea 
pierde. 

— Vom vedea. Dacă - şi când - vine vremea să mă întorc, ai 
grijă să-i fi vorbit deja despre logodna noastră. Aşa, ar 
trebui să aibă îndeajuns timp să se împace cu gândul. 

Roran încuviinţă din cap, cu mintea aiurea, gândindu-se 
fără încetare că ar fi cu toţii foarte norocoşi dacă lucrurile 
s-ar rezolva atât de uşor. 

Răni din prezent. 

La revărsatul zorilor, Roran se trezi şi rămase întins, cu 
ochii la tavanul tencuit, ascultând zgomotul slab al propriei 
răsuflări. În scurtă vreme se dădu jos din pat, se îmbrăcă şi 
se duse în bucătărie, de unde-şi luă un codru de pâine, îl 
unse cu brânză moale şi ieşi în pridvorul din faţă pentru a 
mânca şi pentru a admira răsăritul. 

Sentimentul său de linişte dispăru curând, căci o turmă de 
copii nestăpâniţi se năpustiră prin grădina unei case din 
apropiere, zbierând, foarte încântați de leapşa pe care o 
jucau cu părinţii lor; aceştia îi urmau la mică distanţă, 
încercând să-i prindă. Roran urmări alaiul zgomotos până 
ce dispăru după un colţ, apoi înghiţi şi ultima bucăţică şi se 
întoarse în bucătărie, unde se adunaseră deja toţi ceilalţi 
membri ai familiei. Elain îl salută cea dintâi. 

— Bună dimineaţa, Roran, îi spuse ea, în timp ce deschidea 
obloanele şi privea cerul. lar pare c-ar sta să plouă. 

— Foarte bine, foarte bine, spuse Horst. O să ne ajute să 
rămânem ascunşi, câtă vreme urcăm muntele Nammor. 

— De ce spui „noi”? întrebă Roran, aşezându-se lângă 
Albriech, care se ştergea cu pumnii la ochi. 

— Sloan a avut dreptate în legătură cu mâncarea şi 
proviziile, răspunse Horst. Trebuie să le dăm ajutor la cărat 
până la cascadă, altfel n-au să le-ajungă. 


— Şi o să mai rămână bărbaţi îndeajuns ca să apere satul? 

— Fireşte, fireşte. 

După ce mâncară cu toţii, Roran, Baldor şi Albriech 
începură să strângă mâncare, pături şi provizii, legându-le 
în trei boccele mari pe care le luară în spinare pentru a le 
duce la capătul de miazănoapte al satului. Pe Roran încă îl 
mai durea glezna, dar putea să îndure. Pe drum se întâlniră 
cu cei trei fraţi, Darmmen, Larne şi Hamund, la fel de 
încărcaţi ca ei. 

Chiar la marginea şanţului care înconjura casele, Roran şi 
tovarăşii săi dădură peste un grup numeros de copii, părinţi 
şi bunici, cu toţii ocupați cu pregătirile pentru expediţie. 
Câteva familii îşi oferiseră măgarii pentru a căra lucrurile 
sau pe copiii cei mai mici; animalele fuseseră priponite unul 
lângă altul, în şir; răgetele lor nerăbdătoare sporeau 
harababura generală. 

Roran îşi lăsă bocceaua la pământ şi cercetă din priviri 
oamenii adunaţi. Îl văzu pe Şvarţ, unchiul lui Ivor, care la 
aproape şaizeci de ani era cel mai bătrân om din sat, aşezat 
pe o boccea cu haine şi jucându-se cu un prunc pe care-l 
gâdila cu vârful bărbii colilii; era şi Nolfavrell, păzit de 
Birgit; apoi Felda, Nolla, Calitha şi alte multe mame, cu 
chipuri îngrijorate, precum şi o sumedenie de alţi oameni, 
bărbaţi şi femei, care nu păreau deloc încântați de ideea 
plecării. Prin mulţime mai era şi Katrina, care lega un 
pachet; ridicând ochii, ea îi zâmbi, apoi se întoarse la 
treabă. 

De vreme ce nimeni nu părea să fi preluat conducerea, 
Roran făcu tot ce putea pentru a pune lucrurile în 
rânduială, supraveghind aranjarea şi împachetarea 
diverselor provizii. Descoperi că erau prea puţine burdufuri 
pentru apă, dar după ce ceru să se mai aducă, se trezi cu 
prea multe. Cu astfel de întârzieri îşi pierdură câteva 
ceasuri; se apropiau deja de amiază. 

În mijlocul unei discuţii cu Loring despre posibilitatea să 
fie nevoie de mai multe încălțări, Roran se opri brusc, 


observându-l pe Sloan care apăruse la capătul unei uliţe. 
Măcelarul privi grupul care muncea din greu, cu gura 
strâmbată de dispreţ. Rânjetul său se transformă într-o 
expresie de neîncredere şi mânie, atunci când o văzu pe 
Katrina care-şi pusese deja bagajul pe umeri, arătând astfel 
limpede că nu se afla acolo numai pentru a da ajutor. Pe 
fruntea lui Sloan începu să zvâcnească o venă. Roran se 
grăbi spre Katrina, dar măcelarul ajunse primul, îi apucă 
bagajul şi îl scutură puternic, strigând: 

— Cine te-a pus să faci asta? 

Katrina îi răspunse ceva despre copii şi încercă să scape 
din strânsoare, dar Sloan smuci puternic, răsucindu-i 
braţele şi făcând bretelele să-i alunece de pe umeri, apoi 
aruncă bagajul pe jos, făcând totul să se risipească. 
Zbierând în continuare, Sloan apucă braţul Katrinei şi dădu 
să o tragă de-acolo, dar ea se înfipse bine pe călcâie şi se 
zbătu, cu părul arămiu care-i venea peste faţă, ca un vârtej 
de praf. Mânios, Roran se aruncă spre Sloan şi-l despărţi de 
Katrina, îmbrâncindu-l în piept şi făcându-l să se 
împleticească şi să se dea mai mulţi paşi în spate. 

— Stai! Eu i-am cerut să plece. Sloan îl privi urât şi mârâi: 

— N-ai nici un drept. 

— Ba am toate drepturile, răspunse Roran, privind grupul 
de oameni adunaţi în jurul lor şi ridicând glasul, pentru a se 
face auzit de toţi. Eu şi Katrina ne-am logodit, şi n-am să 
îngădui ca viitoarea mea soţie să fie tratată aşa! 

Pentru prima dată de la începutul zilei, sătenii rămaseră 
complet tăcuţi; până şi măgăruşii se liniştiră. 

Pe chipul rănit al lui Sloan se ivi o expresie de uimire şi de 
durere adâncă, de neconsolat; în colţul ochilor îi dădură 
lacrimi. O clipă, lui Roran i se făcu milă de el, apoi chipul 
măcelarului începu să se strâmbe în fel şi chip, din ce în ce 
mai aprig, până ce se înroşi ca focul. Blestemă şi spuse: 

— Eşti un laş şi un prefăcut! Cum ai putut să mă priveşti în 
ochi şi să-mi vorbeşti ca un om cinstit, în timp ce, pe la 


spatele şi fără voia mea, îi făceai curte fiicei mele? Eu m-am 
purtat cu bună-credinţă cu tine, iar tu m-ai furat. 

— Nădăjduiam să fac asta cum se cuvine, spuse Roran, dar 
situaţia s-a întors împotriva mea. Nu am căutat niciodată 
să-ţi provoc suferinţă. Chiar dacă nu s-a întâmplat cum am 
vrut noi, tot îţi cer să primeşti să ne dai binecuvântarea. 

— Mai bine un porc păduchios ca ginere, decât tine! N-ai 
fermă. N-ai familie. Şi n-ai să mai ai nimic de-a face cu fiică- 
mea! zbieră măcelarul, blestemând din nou. lar ea n-o să 
pună piciorul în munţi! 

Sloan se întinse spre Katrina, dar Roran îi tăie calea, cu 
chipul împietrit şi pumnii strânşi. Faţă în faţă, cei doi se 
priviră drept în ochi, tremurând din pricina emoţiilor 
puternice. Ochii injectaţi ai lui Sloan sclipeau cu o 
intensitate nebunească. 

— Katrina, treci aici, porunci el. 

Roran se dădu mai în spate, aşezându-se astfel încât să-i 
poată vedea şi pe Sloan, şi pe Katrina. Chipul fetei era 
scăldat în lacrimi; ea se uita când la tatăl său, când la 
Roran, apoi făcu un pas în faţă, şovăi şi, scoțând un strigăt 
puternic şi plin de jale, începu să-şi smulgă părul din cap, 
neputându-se hotări. 

— Katrina! strigă Sloan, cu o umbră de teamă în glas. 

— Katrina, şopti şi Roran. 

Auzindu-i glasul, ea se opri din plâns şi-şi îndreptă spatele, 
cu mult calm, apoi spuse: 

— Îmi pare rău, tată, dar am hotărât să mă căsătoresc cu 
Roran. Şi veni lângă el. 

Sloan se făcu alb ca varul şi-şi muşcă buzele atât de tare 
încât apăru o picătură de sânge. 

— Nu poţi să mă părăseşti! Eşti fata mea. 

Se întinse spre ea cu braţele sale strâmbe, dar, în acea 
clipă, Roran scoase un strigăt puternic şi-l lovi cu toată 
forţa, lăsându-l întins pe spate în faţa întregului sat. 
Măcelarul se ridică încet, roşu la faţă din pricina umilinţei. 
Văzând-o iarăşi pe Katrina, păru să se închidă în sine, 


devenind mai mic şi mai firav, până ce lui Roran i se năzări 
că nu-l mai are în faţa ochilor pe adevăratul Sloan, ci doar 
fantoma lui. Aproape neauzit, măcelarul şopti: 

— Aşa-i mereu; cei mai apropiaţi îţi pricinuiesc cele mai 
mari dureri. Şerpoaico, de la mine n-ai să primeşti nici un 
fel de zestre, nici ce-a rămas de la maică-ta. 

Plângând amar, Sloan se întoarse şi o luă la fugă spre 
prăvălie. Katrina se sprijini de Roran, care o înconjură cu 
braţul. Rămaseră aşa îmbrăţişaţi, în timp ce oamenii se 
înghesuiau în jurul lor, oferindu-le condoleanţe, sfaturi, 
felicitări sau dojeni. În ciuda agitaţiei, Roran nu era 
conştient decât de femeia pe care o ţinea în braţe. 

Chiar atunci, Elain veni prin mulţime, pe cât de iute îi 
îngăduia sarcina. 

— Of, săraca, scumpa de tine! strigă ea, îmbrăţişând-o pe 
Katrina şi trăgând-o din braţele lui Roran. E adevărat că te- 
ai logodit? 

Katrina făcu semn că da, zâmbi, apoi izbucni într-un potop 
de lacrimi, pe umărul lui Elain. 

— Hai lasă, lasă, o mângâie aceasta din urmă, încercând în 
zadar s-o liniştească; de câte ori lui Roran i se părea că e pe 
punctul de a se calma, ea începea să plângă cu şi mai multă 
putere. În cele din urmă, Elain se uită la el peste umărul 
zguduit de plâns al Katrinei şi spuse: O s-o duc înapoi acasă. 

— Vin şi eu. 

— Nici să nu te gândeşti, răspunse Elain. Are nevoie de 
timp ca să se liniştească, iar tu ai treabă de făcut. Vrei să-ţi 
dau un sfat? 

Roran încuviinţă posomorât. 

— Las-o în pace până diseară. Îţi spun eu că până atunci 
va fi mult mai bine. Poate pleca şi mâine în munţi. 

Fără să-i mai aştepte răspunsul, Elain o luă pe Katrina, 
care încă suspina, şi o duse înspre sat, îndepărtându-se de 
zidul de trunchiuri ascuţite. 

Roran rămase pe loc, cu braţele atârnându-i fără vlagă pe 
lângă trup, simțindu-se ameţit şi neajutorat. „Ce-am făcut?” 


îi părea rău acum că nu-i dezvăluise mai repede adevărul 
lui Sloan. Îi părea rău că el şi Sloan nu puteau lucra 
împreună pentru a o apăra pe Katrina de Imperiu. Şi îi 
părea rău că ea fusese silită să renunţe la singura rudă pe 
care o mai avea, de dragul lui. Acum era de două ori 
răspunzător pentru ea. Nu mai aveau de ales - era 
obligatoriu să se căsătorească. „Ce-am mai încurcat 
lucrurile!” Oftând, strânse pumnul, clipind de durere din 
pricina vânătăilor de pe dosul palmei. 

— 'Ţi-e bine? întrebă Baldor, venind lângă el. 

— N-a ieşit chiar aşa cum nădăjduiam, răspunse Roran 
silindu-se să zâmbească. Când vine vorba de Şiră, cu Sloan 
nu te poţi înţelege. 

— Şi de Katrina la fel. 

— Da, aşa-i. Eu... începu el, dar tăcu, văzându-l pe Loring 
care se oprise în faţa lui. 

— Ce mai tâmpenie ai făcut! mârâi pantofarul, mişcând din 
nas; apoi îşi scoase bărbia în afară şi rânji, dezgolindu-şi 
cioturile dinţilor care-i mai rămăseseră. Dar vă doresc mult 
noroc, şi ţie, şi fătuţei, continuă el şi clătină din cap. Osă 
cam ai nevoie, Stronghammer. 

— Cu toţii o să avem nevoie, spuse răstit Thane, trecând 
pe lângă ei. Loring făcu un gest de dispreţ. 

— Mai taci, cobe. Ia ascultă, Roran: eu am trăit mulţi, mulţi 
ani de zile în Carvahall şi, din experienţa mea, îţi spun că-i 
mai bine că s-a-ntâmplat asta acum, decât dacă se-ntâmpla 
când o duceam cu toţii bine. 

Baldor încuviinţă, dar Roran îl întrebă nedumerit: 

— De ce? 

— Păi ce nu pricepi? în mod firesc, tu şi Katrina aţi fi ţinta 
tuturor bârfelor încă vreo nouă luni de-acum încolo, zise 
Loring, atingându-şi nasul cu degetul. Aşa însă, lumea o să 
uite repede de voi, din pricina a tot ce se-ntâmplă, şi s-ar 
putea să aveţi parte chiar de puţină linişte. 

Roran se încruntă. 


— Aş prefera să vorbească lumea de mine, decât să ştiu că 
bestiile alea două şi-au făcut cuib pe drum. 

— Cu toţii am prefera. Totuşi, ai un motiv, cât de mic, de 
bucurie - lucru de care au cu toţii nevoie la fel ca tine... mai 
ales după ce te-nsori, chicoti Loring, arătându-l cu degetul. 
Te-ai făcut roşu ca o pătlăgică, flăcău! 

Roran mormăi şi se apucă să adune lucrurile Katrinei de 
pe jos. Din când în când, era întrerupt de comentariile celor 
care se nimereau pe lângă el; niciunul dintre acestea nu-l 
ajută câtuşi de puţin să se liniştească. 

— Scârbă, murmură el ca pentru sine, la auzul unei 
remarci dintre cele mai răutăcioase. 

Deşi plecarea spre munţi fusese întârziată de scena 
neobişnuită la care sătenii tocmai fuseseră martori, nu era 
încă amiază când alaiul de oameni şi măgari porni să urce 
pe poteca pustie săpată în coasta muntelui Nammor, 
îndreptându-se spre cascadă. Era o pantă abruptă şi nu 
puteau merge prea repede, din pricina copiilor şi a 
poverilor pe care le purtau cu toţii. 

Roran îşi petrecu majoritatea timpului ocupat cu Calitha, 
soţia lui Thane, şi cu cei cinci copii ai ei. Era bucuros de 
asta, căci aşa avea prilejul de a-şi cruța glezna rănită şi de a 
se gândi în linişte la ultimele întâmplări. Înfruntarea cu 
Sloan îl tulbura. „Măcar Katrina nu va mai rămâne multă 
vreme în Carvahall, se consolă el cu gândul.” înlăuntrul său, 
Roran era convins că satul va fi înfrânt. Era un gând trist, 
dar de neocolit. 

Îi mai rămăsese cam un sfert din drum când se opri să se 
odihnească, sprijinindu-se cu spatele de un copac şi 
admirând de la înălţime valea Palancar. Încercă să zărească 
tabăra celor doi Ra'zac, despre care ştia că se află chiar la 
stânga râului, pe drumul care ducea spre miazăzi, dar nu 
izbuti să vadă nici măcar un firicel de fum. 

Mugetul cascadei se auzi cu mult înainte să ajungă să o şi 
zărească. Igualda semăna cu o coamă uriaşă, albă ca 
zăpada, care se umfla şi cădea de pe vârful zgrunţuros al 


muntelui şi până în valea aflată dedesubt. Torentul puternic 
îşi schimba de mai multe ori direcţia în drumul său, din 
pricina vântului care bătea mereu din altă parte. 

Trecând de creasta de ardezie unde râul Anora se arunca 
în gol, coborând printr-o poiană plină de rugi de mure şi 
ieşind, în cele din urmă, într-un luminiş străjuit pe o parte 
de o grămadă de bolovani, Roran văzu că oamenii care se 
aflaseră în fruntea alaiului începuseră deja să facă tabăra. 
Pădurea răsuna de strigătele copiilor. 

Dându-şi bagajul jos de pe umeri, el desfăcu un topor care 
se afla chiar deasupra şi începu să curețe tufişurile din 
luminiş, împreună cu alţi câţiva bărbaţi. După ce terminară, 
se apucară să taie copaci, îndeajuns de mulţi pentru a 
înconjura toată tabăra. În văzduh mirosea puternic a răşină 
de pin. Roran muncea repede; aşchiile zburau în armonie 
cu ritmul loviturilor lui. 

Până să termine fortificațiile, în tabără fuseseră deja 
ridicate şaptesprezece corturi din pânză groasă, de lână, se 
făcuseră patru focuri pentru pregătirea mâncării şi pe 
chipurile tuturor, oameni şi măgari, apăruseră expresii 
posomorâte. Nimeni nu voia să plece şi nimeni nu voia să 
rămână. 

Roran cercetă cu privirea grupul de băieţi şi bătrâni care 
strângeau suliţele în mâini, şi gândi: „Unii au trecut prin 
prea multe, alţii prin prea puţine. Bunicii ştiu cum să 
înfrunte urşii şi celelalte, dar oare nepoţii vor avea puterea 
s-o şi facă?” Apoi observă sclipirile dure din ochii femeilor 
şi-şi dădu seama că, deşi ţineau pruncii în braţe sau se 
ocupau să îngrijească vreun braţ zgâriat, nici scuturile şi 
suliţele lor nu erau prea departe. Roran zâmbi: „Poate... 
poate că mai avem o nădejde”. 

Văzându-l pe Nolfavrell care şedea singur pe un buştean, 
privind înspre vale, se duse lângă el. Băiatul îl privi serios. 

— Plecaţi curând? întrebă el, iar Roran încuviinţă, 
impresionat de calmul şi de hotărârea lui. Ai să faci tot ce 
poţi, da, ca să-i omori pe Ra'zac şi să-mi răzbuni tatăl! Aş 


face-o şi eu, dar mama spune că trebuie să am grijă de fraţii 
şi de surorile mele. 

— Dacă pot, îţi aduc chiar eu ţestele retezate ale 
duşmanilor, făgădui Roran. 

Bărbia băiatului tremură uşor. 

— Atunci e bine! 

— Nolfavrell... zise şovăielnic Roran, căutându-şi cuvintele 
potrivite. Tu eşti singurul de-aici, în afară de mine, care a 
ucis un om. Asta nu te face mai bun sau mai rău decât 
ceilalţi, dar înseamnă că pot avea încredere în tine că te vei 
lupta bine dacă veţi fi atacați. Mâine, când vine Katrina, vrei 
tu să ai grijă să fie în siguranţă? 

Pieptul băiatului se umflă de mândrie. 

— O s-o păzesc oriunde s-ar duce! spuse el, apoi pe chip îi 
apăru o expresie de regret. Adică... atunci când nu trebuie 
să am grijă de... 

Roran înţelese. 

— Da, familia ta este pe primul loc, fireşte. Dar cine ştie, 
ea poate veni să stea în cortul vostru, cu fraţii şi cu surorile 
tale. 

— Da, spuse rar Nolfavrell. Da, cred că ar fi bine. Poţi să te 
bizui pe mine. 

— Mulţumesc, spuse Roran, bătându-l pe umăr. Ar fi putut 
să ceară asta unei persoane mai în vârstă şi mai puternice, 
dar adulţii erau mult prea ocupați cu responsabilităţile lor 
pentru a o apăra pe Katrina aşa cum nădăjduia el. În 
schimb, Nolfavrell avea răgazul şi disponibilitatea de a avea 
grijă şi de ea. „El îmi poate ţine locul, câtă vreme lipsesc.” 
Văzând-o pe Birgit apropiindu-se, Roran se ridică în 
picioare. 

Privindu-l fără nici o expresie, ea îi spuse: 

— Vino, e timpul. 

Apoi îşi îmbrăţişa fiul şi o apucă spre cascadă, împreună cu 
Roran şi cu ceilalţi săteni care se întorceau în Carvahall. În 
urma lor, cei din tabără se adunară lângă trunchiurile 


copacilor tăiaţi şi rămaseră cu ochii pierduţi printre 
crengile lor. 

Chipul duşmanului. 

Restul zilei, în timp ce Roran îşi făcea treburile obişnuite, 
simţea adânc în suflet pustietatea din Carvahall. S-ar fi zis 
că îi fusese smulsă o parte din trup, care fusese ascunsă în 
Şiră. Odată copiii plecaţi, satul părea o tabără soldăţească. 
Schimbarea părea să-i fi făcut pe toţi posomorâţi şi serioşi. 

După ce soarele cobori în sfârşit între fălcile răbdătoare 
ale munţilor, Roran urcă dealul spre casa lui Horst. Se opri 
în faţa uşii, cu o mână pe clanţă, dar rămase aşa, nefiind în 
stare să intre. „De ce oare asta mă sperie la fel de mult ca o 
luptă?” 

Până la urmă, renunţă să intre prin faţă şi dădu ocol casei, 
strecurându-se în bucătărie unde, cu mare părere de rău, o 
găsi pe Elain care tricota, aşezată de-o parte a mesei şi 
vorbindu-i Katrinei care şedea în faţa ei. Amândouă se 
întoarseră spre el, iar Roran spuse, împleticit. 

— Eşti... ţi-ai... ţi-ai revenit? 

Katrina veni lângă el. 

— Sunt bine acum, îi răspunse ea, zâmbindu-i blând. A fost 
groaznic pentru mine când tata... când... Lăsă-capul în jos 
şi continuă: Elain a fost foarte bună cu mine. Mă găzduieşte 
în noaptea asta în odaia lui Baldor. 

— Mă bucur că te simţi mai bine, spuse Roran luând-o în 
braţe şi încercând să-i transmită prin acea atingere toată 
dragostea pe care i-o purta. 

Elain îşi strânse lucrul de mână. 

— Haideţi, haideţi. Soarele a apus şi e momentul să treci la 
culcare, Katrina. 

Fără voia lui, Roran îi dădu drumul fetei, iar ea îl sărută pe 
obraz şi-i spuse: 

— Ne vedem mâine-dimineaţă. 

El dădu s-o urmeze, dar se opri, auzind-o pe Elain care-i 
rosti numele cu vocea aspră. Chipul ei delicat era acum 
serios şi încruntat. 


— Da? 

Elain aşteptă până ce auzi scârţâitul scărilor, semn că nu 
mai puteau fi auziţi de Katrina. 

— Nădăjduiesc că ai să-ţi ţii făgăduielile făcute fetei; dacă 
nu, o să chem adunarea şi o să te trezeşti alungat din sat 
într-o săptămână. 

Roran rămase cu gura căscată. 

— Sigur că le ţin. O iubesc. 

— Katrina tocmai a renunţat la tot ce avea şi la tot ce-iera 
drag pentru tine, continuă Elain, privindu-l neclintită. Am 
mai văzut bărbaţi care amăgesc fetele, aruncându-le dovezi 
de afecţiune aşa cum dai de mâncare la pui. Fetele oftează 
şi plâng şi cred că sunt deosebite, dar pentru bărbaţi este 
doar o distracţie trecătoare. Tu ai fost întotdeauna om de 
onoare, Roran, dar instinctele pătimaşe pot schimba până şi 
o persoană cu capul pe umeri într-un prost fudul sau într-un 
vulpoi şiret şi abil. Tu cum eşti? Katrina nu are nevoie nici 
de un nătâng, nici de un păcălici, nici măcar de iubire; mai 
presus de toate are nevoie de un bărbat care să aibă grijă 
de ea. Dacă o părăseşti, va fi cea mai sărmană din 
Carvahall, silită să trăiască pe spinarea prietenilor, primul şi 
singurul nostru cerşetor de până acum. Pe sângele care-mi 
curge în vine, n-am să îngădui asta. 

— Nici eu, protestă Roran. Ar trebui să n-am inimă în 
piept, sau chiar mai rău, ca să fac aşa ceva. 

Elain îşi ridică bărbia semeţ. 

— Aşa-i. Nu uita că ai de gând să iei de nevastă o femeie 
care şi-a pierdut şi zestrea, şi moştenirea rămasă de la 
maică-sa. Înţelegi oare ce înseamnă asta pentru Katrina? 
Nu mai are argintărie, rufărie, dantelă, nici un lucru de 
folos pentru o gospodărie bine rânduită. Noi femeile numai 
asta avem, şi lăsăm lucrurile moştenire de la mamă la fiică 
încă din ziua în care am pus prima dată piciorul în 
Alagaesia. Ele sunt însemnele noastre. O femeie fără 
moştenire este ca... este ca... 


— Este ca un bărbat care n-are nici fermă, nici vreo 
ocupaţie, spuse Roran. 

— Chiar aşa. A fost o cruzime din partea lui Sloan să-i 
refuze fetei moştenirea, dar de-acum nu mai e nimic de 
făcut. Nici tu, nici ea nu aveţi bani sau resurse. Viaţa e 
îndeajuns de grea şi fără asemenea necazuri. La început nu 
veţi avea absolut nimic. Oare perspectiva asta te sperie sau 
ţi se pare de nesuportat? Te mai întreb o dată, şi nu minţi, 
sau o să vă pară rău amândurora pentru tot restul vieţii: ai 
de gând să-i porţi de grijă fără ură şi fără regret? 

— Da. 

Elain oftă şi umplu două căni de pământ cu cidru dintr-un 
vas pe care-l luă de pe o policioară. Îi dădu una lui Roran şi 
se aşeză iar la masă. 

— Atunci te sfătuiesc să-ţi închini toată viaţa misiunii de a-i 
reda Katrinei o casă şi moştenirea, pentru ca ea şi fetele ei 
să poată trăi printre femeile din Carvahall fără să se 
ruşineze. 

Roran sorbi din cidrul răcoros. 

— Dacă mai ajungem să trăim atâta. 

— Da, încuviinţă ea, dându-şi la o parte o şuviţă din părul 
blond şi clătinând din cap. Ai ales o cale greu de străbătut, 
Roran. 

— Trebuia să mă asigur că ea va pleca din Carvahall. Elain 
ridică dintr-o sprânceană. 

— Deci asta era. Bine, n-am să te contrazic, dar atunci de 
ce oare nu i-ai spus lui Sloan de logodna voastră încă 
înainte de ziua de azi? Când Horst i-a vorbit tatălui meu, a 
adus în dar familiei douăsprezece oi, o scroafa şi opt 
perechi de sfeşnice din fier, înainte măcar să fie sigur că 
părinţii mei vor fi de acord. Aşa ar trebui făcute lucrurile. 
Cu siguranţă puteai găsi o cale mai bună decât să-ţi loveşti 
viitorul socru. 

Lui Roran îi scăpă un hohot de râs chinuit. 

— Puteam, dar din pricina atacurilor nu părea niciodată să 
fie vremea potrivită. 


— Au trecut aproape şase zile de când duşmanii n-au mai 
atacat. El se încruntă. 

— Nu, dar... era... Of, nu ştiu! sfârşi el, dând cu pumnul în 
masă de supărare. 

Elain lăsă cana jos şi-i luă mâinile în palmele sale micuţe. 

— Dacă poţi rezolva problemele dintre tine şi Sloan acum, 
înainte să treacă mai mulţi ani în care supărarea să tot 
crească, viaţa ta împreună cu Katrina va fi mult mai uşoară. 
Mâine ar trebui să mergi la el acasă şi să-i ceri iertare. 

— N-am de gând să cer nimic! mai ales de la el. 

— Roran, ascultă-mă. Merită şi o lună de zile de rugăminţi, 
pentru a avea linişte în familie. Îţi spun din experienţă; 
gâlcevile nu aduc decât supărare. 

— Sloan urăşte Şira şi nu va vrea să aibă nimic de-a face 
cu mine. 

— Totuşi, trebuie să încerci, îi spuse Elain cu multă 
seriozitate. Chiar dacă nu te bagă în seamă, măcar nu vei 
putea fi învinovăţit că n-ai încercat. Dacă o iubeşti pe 
Katrina, calcă-ţi pe suflet şi fă ce e bine pentru ea. N-o face 
să sufere din pricina greşelilor tale. 

Ea îşi termină cidrul, stinse luminările cu un degetar mic 
de tinichea şi-l lăsă pe Roran şezând singur, pe întuneric. 
Trecu mai multă vreme până ca el să se convingă să se 
mişte. Întinse un braţ şi căută de-a lungul unui raft până 
dădu de uşă, apoi urcă la etaj, pipăind fără încetare pereţii 
cu vârful degetelor pentru a-şi menţine echilibrul. Ajuns în 
odaia lui, se dezbrăcă şi se întinse de-a curmezişul patului. 

Îmbrăţişându-şi perna moale, rămase pe gânduri, 
ascultând sunetele slabe care răsunau prin casă în timpul 
nopţii; ronţăitul unui şoarece în cămară, care mai şi chiţăia 
din când în când, trosnetul bârnelor de lemn care se răceau 
în noapte, şoaptele şi mângâierile vântului care-i flutura 
perdeaua de la geam şi... târşăitul unor papuci care se 
auzea din coridor. 

Privi uimit cum zăvorul de deasupra uşii se eliberează din 
cârlig, iar uşa se deschide uşor, cu un zgomot aspru, ca de 


protest. O clipă nu se întâmplă nimic, apoi o siluetă 
întunecată se strecură înăuntru, uşa se închise, şi Roran 
simţi o perdea de păr care-i mângâia chipul, împreună cu 
două buze ca petalele de trandafir. Oftă. 

„Katrina.” 

Roran se trezi brusc din somn, din pricina unui bubuit ca 
de tunet. 

În timp ce se chinuia să înţeleagă unde se afla, ca un 
înecat care se străduieşte să iasă la suprafaţa apei, o lumină 
puternică îi izbucni drept în faţă. Deschise ochii şi văzu că 
în uşa sa apăruse o gaură mare, cu margini zimţate. Prin 
deschizătură năvâăliră şase soldaţi, urmaţi de cei doi Ra'zac 
care păreau să umple încăperea cu prezenţa lor 
fantomatică. Roran simţi pe gât lama unei săbii. Alături de 
el, Katrina ţipă şi-şi strânse cuverturile pe lângă trup. 

— Sscoală-te, porunci unul dintre duşmani. 

Roran se ridică în picioare cu multă grijă. Inima îi bătea 
să-i spargă pieptul. 

— Legaţi-i mâinile şşi aduceţi-l. 


Când un bărbat se apropie de Roran cu o frânghie în 
mână, Katrina scoase din nou un țipăt şi sări pe soldaţi, 
muşcându-i şi zgâriindu-i cu furie. Unghiile ei ascuţite le 
brăzdară feţele, umplându-i de dâre de sânge care le picura 
în ochi, orbindu-i. 

Roran se lăsă într-un genunchi şi-şi luă ciocanul de pe 
podea, apoi se înfipse bine în picioare, îl răsuci deasupra 
capului şi scoase un răget ca de urs. Soldaţii se aruncară 
peste el, încercând să-l dea gata prin numărul lor, dar în 
zadar. Katrina era în primejdie, iar el era de neînvins. 
Scuturile se sfărâmau sub loviturile sale, cămăşile de zale 
se rupeau şi coifurile se prăbuşeau în faţa armei sale 
necruțătoare. Răni doi soldaţi şi culcă la pământ alţi trei 
care nu se mai ridicară. 

Zgomotele puternice îi treziseră pe toţi cei din casă; Roran 
auzi vag cum Horst şi fiii săi strigau din coridor. Cei doi 
Ra'zac îşi vorbiră prin şuierături, apoi înaintară şi o 
apucară pe Katrina cu o forţă supraomenească, ridicând-o 
de la podea şi fugind din încăpere. 

— Roran! ţipă ea. 

Adunându-şi toate puterile, Roran se năpusti pe lângă cei 
doi bărbaţi care mai rămăseseră în picioare. Se împletici pe 
coridor şi-i văzu pe cei doi duşmani ieşind pe o fereastră. 
Roran dădu buzna spre ei şi-l lovi pe cel din spate, chiar 
când acesta se pregătea să coboare de pe pervaz. 
Clătinându-se, duşmanul îi prinse în aer încheietura mâinii 
şi chicoti bucuros, suflându-i în faţă respiraţia puturoasă. 

— Da! Tu eşşti cel pe care-l voiam. 

Roran încercă să se elibereze, dar celălalt nici nu se clinti. 
Cu mâna liberă, Roran lovi capul şi umerii făpturii, tari ca 
fierul. Disperat şi mânios, el apucă marginea glugii 
duşmanului şi o smuci pe spate, lăsându-i chipul la vedere. 

Un chip hidos, cu trăsături strâmbe, zbieră spre el. Pielea 
era neagră şi strălucitoare, precum carapacea unui 
cărăbuş. Nu avea pic de păr, iar fiecare din ochii fară 
pleoapă erau mari cât pumnul lui Roran şi străluceau ca un 


glob şlefuit de hematită; nu aveau nici iris, nici pupilă. În loc 
de nas, gură şi bărbie, un cioc gros se încovoia peste o 
deschizătură prin care ieşea limba roşie şi ascuţită. 

Roran scoase un strigăt şi-şi înfipse călcâiele în rama 
ferestrei, încercând să se elibereze din ghearele 
monstrului, dar acesta îl trase neînduplecat după el, 
scoţându-l încet-încet în afara casei. O vedea şi pe Katrina, 
culcată la pământ, zbătându-se şi ţipând. 

Chiar când Roran simţea că genunchii încep să-i cedeze, 
Horst apăru lângă el şi-l apucă de-a curmezişul pieptului cu 
un braţ noduros, ţinându-l în loc. 

— Aduceţi o suliță! strigă fierarul, mârâind, cu venele 
umflate pe gât, din pricina încordării şi a efortului de a nu-i 
da drumul lui Roran. Doar n-o să fie puiul ăsta de drac mai 
tare ca noi! 

Duşmanul smuci încă o dată, apoi, văzând că nu-l poate 
trage după el pe Roran, îşi lăsă capul pe o parte şi spuse: 

— Eşşti al nosstru! 

Cu o repeziciune uluitoare, el se aplecă înainte, iar Roran 
scoase un vaiet, simțind ciocul monstrului muşcându-i din 
umărul drept, rupându-i carnea. În acelaşi timp, 
încheietura mâinii îi trosni şi se rupse. Hohotind sălbatic, 
monstrul îi dădu drumul şi se pierdu în noapte. 

Horst şi Roran rămaseră întinşi în coridor, unul peste altul. 

— Au luat-o pe Katrina, gemu Roran. 

Încercând să se ridice, sprijinindu-se cu braţul stâng, căci 
cel drept îi atârna fără vlagă, privirea i se tulbură şi începu 
să vadă pete negre. Albriech şi Baldor ieşiră din odaia lui, 
împroşcaţi cu sânge. În urma lor rămăseseră numai trupuri 
fără viaţă. „De-acum am ucis opt.” Roran îşi recupera 
ciocanul şi merse împleticit pe coridor, trezindu-se faţă în 
faţă cu Elain, îmbrăcată în cămaşă de noapte. 

Ea îl privi cu ochii mari, apoi îl apucă de braţ şi-l făcu să se 
aşeze pe un cufăr de lemn de lângă perete. 

— Trebuie să te vadă Gertrude. 

— Dar... 


— O să-ţi pierzi cunoştinţa dacă nu ţi se opreşte 
sângerarea. 

EI îşi privi trupul; toată partea dreaptă era scăldată într-o 
pată stacojie. 

— Trebuie s-o salvăm pe Katrina, zise el, scrâşnind din 
dinţi din pricina durerii, înainte... înainte să-i facă vreun 
rău. 

— Are dreptate; nu putem aştepta, spuse Horst, apărând 
deasupra lor. Leagă-i rănile cum poţi mai bine şi să 
mergem. 

Elain îşi subţie buzele şi se grăbi spre dulapul cu rufărie, 
de unde se întoarse cu mai multe cârpe, pe care le înfăşură 
strâns în jurul umărului drept al lui Roran şi al încheieturii 
frânte. Între timp, Albriech şi Baldor îi despuiau pe soldaţi 
de armură şi arme. Horst se mulţumi să ia doar o suliță. 

Elain îşi puse mâinile pe pieptul bărbatului său şi spuse: 

— Ai grijă de tine. Şi voi toţi la fel, adăugă ea, privindu-şi 
fiii. 

— N-o să păţim nimic, mamă, făgădui Albriech. 

Ea se sili să zâmbească şi-i sărută pe obraji. leşind din 
casă, o luară la fugă spre marginea satului, unde văzură 
zidul de copaci tras la o parte şi trupul lui Byrd, cel care 
stătuse de strajă. Baldor îngenunche şi cercetă cadavrul, 
apoi spuse cu un nod în gât: 

— A fost înjunghiat din spate. 

Roran de-abia îl auzi, din pricina pulsaţiilor dureroase din 
urechi. Ameţit, se sprijini de o casă şi încercă să-şi tragă 
sufletul. 

— Hei! Cine-i acolo? 

De la posturile lor din jurul satului, ceilalţi străjeri se 
adunară în jurul tovarăşului lor ucis, alcătuind o grămadă 
de lămpi cu obloanele trase. Cu voce scăzută, Horst le 
povesti despre atac şi despre răpirea Katrinei. 

— Cine ne ajută? întrebă el. 

După ce schimbară câteva vorbe, cinci bărbaţi se oferiră 
să vină cu ei, ceilalţi cinci urmând să rămână de pază la 


breşa din zid şi să-i trezească pe săteni. 

Dezlipindu-se de zid, Roran alergă în fruntea grupului 
care se strecura printre ogoare, în josul văii, îndreptându- 
se spre tabăra duşmană. Fiecare pas era un chin, dar nu 
mai conta; nu mai conta nimic în afară de Katrina. O dată se 
împiedică, iar Horst îl prinse şi-l ajută fără nici o vorbă. 

La ceva distanţă de Carvahall, Ivor zări un bărbat care 
făcea de strajă pe deal, ceea ce-i sili să facă un ocol larg. Nu 
mai trecu mult şi lumina slabă a unor lămpi le apăru în faţă. 
Roran îşi înălţă braţul sănătos, făcându-le semn să 
încetinească, apoi se aplecă şi începu să se târască prin 
iarba încâlcită, speriind un iepure. Ceilalţi se luară după el; 
cu toţii se îndreptară spre marginea unui desiş de coada- 
calului. Ajuns acolo, Roran se opri şi dădu la o parte 
perdeaua de frunze, ca să-i poată vedea pe cei treisprezece 
soldaţi rămaşi. 

„Unde e?” 

Spre deosebire de ziua în care sosiseră, soldaţii arătau 
acum posomorâţi şi murdari, cu săbiile ciobite şi armura 
plină de zgârieturi. Cei mai mulţi purtau bandaje 
împroşcate cu sânge uscat. Oamenii se adunaseră la un loc, 
în faţa celor doi Ra'zac, amândoi cu glugile trase, privindu- 
se pe deasupra unui foc mic. Unul dintre ei striga: 

— Mai mult de jumătate dintre noi ucişi de o ceată de 
şobolani neputincioşi şi nătângi care habar n-au de arme şi 
nu pot găsi vârful unei săbii nici dacă le iese prin burtă, şi 
asta pentru că voi doi nu aveţi minte nici cât un amărât de 
stegar! Nu-mi pasă nici dacă însuşi Galbatorix se ploconeşte 
în faţa voastră, dar noi nu mai facem nimic până nu primim 
alt conducător. 

Ceilalţi încuviinţară. 

— Unul care să fie om! 

— Zău? întrebară cu glas scăzut cei doi Ra'zac. 

— Ne-am săturat să ascultăm de poruncile a doi cocoşaţi 
ca voi, care cloncăne şi fluieră între ei de ne fac şi scârba! 
Nu ştiu ce-aţi făcut cu Sardson, dar dacă mai staţi pe aici şi 


în noaptea asta, vă străpungem noi pielea ca să vedem dacă 
vă curge sânge la fel ca nouă. Pe fată puteţi s-o lăsaţi, că va 

Bărbatul nu mai apucă să sfârşească, căci cel mai mare 
dintre Ra'zac sări peste foc şi ateriza pe umerii lui, ca un 
corb uriaş. Ţipând, soldatul se prăbuşi din pricina greutăţii. 
Încercă să-şi scoată sabia, dar celălalt îl muşcă de două ori 
de gât cu ciocul ascuns, făcându-l să rămână nemişcat. 

— Cu ăştia trebuie noi să ne luptăm? mormăi Ivor din 
spatele lui Roran. 

Soldaţii rămaseră împietriţi de uimire, văzându-i pe cei doi 
Ra'zac ciugulind pe rând gâtul mortului. După ce se 
ridicară iar în picioare, începură să-şi frece palmele, ca şi 
cum s-ar fi spălat, şi spuseră: 

— Da. Plecăm. Voi puteţi ssă rămâneţi dacă vreţi. Întăririle 
ssânt pe drum şşi ssossessc în câteva zile. 

Dându-şi capetele pe spate, ei începură să urle către cer, 
din ce în ce mai ascuţit, până ce sunetul nici nu se mai auzi. 

Roran îşi ridică ochii la rândul său. La început nu izbuti să 
vadă nimic, apoi o spaimă îngheţată îl cuprinse, observând 
două siluete ghimpoase apărând de undeva, de peste munţi, 
acoperind stelele. Veneau repede, devenind din ce în ce mai 
mari, până ce ajunseră să ocupe jumătate de cer cu 
trupurile lor înfricoşătoare. Din senin se iscă un vânt aprig, 
care aduse cu el un miros puternic de sulf; Roran începu să 
tuşească şi să se sufoce. 

La fel păţiră şi soldaţii; de peste tot răsunară blesteme, în 
timp ce ei îşi trăgeau mânecile şi basmalele peste nas. 

Deasupra lor, cele două umbre se opriră şi începură să 
coboare, acoperind tabăra cu un con de întuneric 
ameninţător. 'Torţele firave tremurară, gata să se stingă, dar 
era încă îndeajuns de multă lumină pentru ca fiarele care 
coborau printre corturi să poată fi zărite. 

Trupurile lor erau netede, lipsite de păr, ca nişte şoareci 
de-abia născuţi, cu pielea cenuşie şi uscată, întinsă peste 
piepturile musculoase şi peste stomacuri. Aduceau cu nişte 


câini lihniţi de foame, doar că picioarele din spate erau 
îndeajuns de puternice pentru a sparge bolovanii. Pe 
spinare aveau o creastă îngustă, care se ridica de pe 
spatele craniului mic; în faţă aveau ciocuri lungi, drepte şi 
lucioase, făcute pentru a sfâşia prada, şi ochi umflaţi şi reci, 
aidoma cu cei doi Ra'zac. De pe umeri şi de pe spinare le 
fluturau aripi uriaşe, care făceau văzduhul să geamă sub 
greutatea lor. 

Aruncându-se cu faţa la pământ, soldaţii se ghemuiră şi îşi 
întoarseră feţele de la cei doi monştri, care răspândeau în 
jur senzaţia unei prezenţe îngrozitoare şi străine; se vedea 
limpede că aparţineau unui neam străvechi, cu mult mai 
puternic decât oamenii. Dintr-odată, Roran se înfricoşa că 
misiunea lui ar putea eşua. În spatele lui, Horst le vorbi în 
şoaptă celorlalţi, îndemnându-i să rămână pe loc, ascunşi, 
ca să nu fie ucişi. 

Cei doi Ra'zac făcură o plecăciune în faţa monştrilor 
zburători, apoi se strecurară în cort şi se întoarseră 
ducând-o pe Katrina, legată cu frânghii, şi conducându-l pe 
Sloan. Măcelarul mergea liber. 

Roran rămase cu gura căscată, neizbutind să înţeleagă 
cum de căzuse şi Sloan prizonier. „Casa lui nu e prin 
preajma celei a lui Horst.” Apoi îşi dădu seama: 

— Ne-a trădat, spuse el cu mirare; pumnul i se încleşta 
alene pe coada ciocanului, în timp ce oribilul adevăr i se 
strecura, încet, încet, în minte. L-a ucis pe Byrd şi ne-a 
trădat!! strigă el înfundat, cu lacrimi de mânie şiroindu-i pe 
chip. 

— Roran, şopti Horst, ghemuindu-se lângă el. Nu putem 
ataca acum; ne-ar sfâşia. Roran... mă auzi? 

Dar el nu mai auzea decât o şoaptă pierdută în depărtare, 
în timp ce-l privea pe cel mai mic dintre cei doi Ra'zac, 
sărind pe umerii uneia dintre fiarele zburătoare şi apucând- 
o pe Katrina, pe care celălalt i-o aruncă de jos. Acum, Sloan 
părea supărat şi înfricoşat. Începu să se certe cu cei doi, 
clătinând din cap şi arătând spre pământ. În cele din urmă, 


duşmanul îl lovi peste gură, lăsându-l leşinat. Urcându-se 
pe spinarea celeilalte fiare, cu trupul măcelarului 
atârnându-i pe umăr fără simţire, cel mai mare dintre cei 
doi Ra'zac spuse: 

— Ne vom întoarce când vom fi iar în ssiguranţă. Dacă-l 
omorâţi pe băiat, o ssă vă pierdeţi şi voi vieţile. 

Apoi, fiarele zburătoare îşi îndoiră labele uriaşe şi săriră în 
văzduh, devenind iarăşi umbre întunecate pe pajiştea de 
stele. 

Roran rămăsese fără cuvinte şi fără sentimente. Era cu 
totul pierdut. Nu-i mai rămânea decât să ucidă soldaţii. Se 
ridică şi înălţă ciocanul, pregătindu-se să dea năvală, dar, 
de îndată ce făcu un pas, capul îi zvâcni, în acelaşi timp cu 
umărul rănit, pământul îi dispăru de sub picioare într-o 
izbucnire de lumină, iar el se prăbuşi, în nesimţire. 

O săgeată drept în inimă. 

De la plecarea din Ceris, fiecare zi trecea ca un vis tulbure 
despre după-amiezi călduroase, petrecute vâslind în susul 
lacului Eldor şi apoi pe râul Gaena. De jur împrejurul lor, 
apa susura pe sub tunelul de ace verzi de pin care 
pătrundea şerpuind în Du Weldenvarden. 

Pentru Eragon, călătoria cu elfii era minunată. Nări şi 
Lifaen zâmbeau întruna, râdeau şi cântau, mai ales când 
era şi Saphira prin preajmă. De faţă cu ea, nu prea vorbeau 
despre altceva şi nici nu-şi întorceau privirile în alte părţi. 

Şi totuşi, elfii nu erau oameni, oricât ar fi fost înfăţişarea 
lor de asemănătoare. Se mişcau prea repede, cu prea multă 
graţie, pentru a fi nişte făpturi alcătuite numai din carne şi 
oase. lar când vorbeau, foloseau adesea expresii ocolite şi 
cugetări care-l lăsau pe Eragon mai nedumerit decât 
oricând. Între izbucnirile lor de veselie, Lifaen şi Nări 
obişnuiau să rămână ceasuri întregi tăcuţi, cercetând 
împrejurimile cu o expresie de bucurie liniştită pe chip. 
Dacă Eragon sau Orik încercau să le vorbească, în timpul 
acestor perioade de meditaţie, nu primeau decât o vorbă 
sau două ca răspuns. 


Asta îl făcu pe Eragon să-şi dea seama, prin comparaţie, 
cât de directă şi de deschisă era Arya. De fapt, ea părea să 
nu se simtă în largul ei cu Lifaen şi cu Nări, ca şi cum n-ar 
mai fi fost sigură cum trebuia să se poarte cu propriul 
neam. 

De la prova bărcii, Lifaen privi peste umăr şi întrebă: 

— Ia spune-mi, Eragon-finiarel... Despre ce mai cântă 
oamenii din neamul tău, în aceste vremuri întunecate? Îmi 
aduc aminte de baladele şi de cântecele auzite în Ilirea - 
despre regii şi conducătorii voştri măreţi - dar asta a fost cu 
multă, multă vreme în urmă, iar amintirile sunt ca nişte flori 
veştejite în mintea mea. Ce-au mai creat între timp cei din 
neamul tău? 

Eragon se încruntă, încercând să-şi amintească numele 
poveştilor pe care le recita Brom. Auzindu-le, Lifaen clătină 
din cap cu tristeţe şi spuse: 

— Cât de multe s-au pierdut. N-a mai rămas nici o baladă 
de curte şi, dacă tot ce mi-ai spus e adevărat, s-a pierdut şi 
o mare parte din istoria şi arta voastră, în afară de basmele 
fantastice pe care Galbatorix a îngăduit să le răspândească. 

— Brom ne-a povestit odată despre căderea Cavalerilor, 
spuse Eragon, încercând să se apere. Prin ochii Saphirei, 
care era plecată la vânat, văzu imaginea unei căprioare 
care sărea peste nişte buşteni putreziţi. 

— Da, un om curajos, spuse Lifaen, vâslind apoi în tăcere o 
vreme. Şi noi cântăm despre asta... dar nu foarte adesea. 
Cei mai mulţi dintre noi erau deja în viaţă când Vrael a 
trecut în neființă, şi jelim încă după oraşele noastre care au 
ars - după crinii roşii din Ewayena, după cristalele din 
Luthivira - şi după familiile ucise. Timpul nu poate micşora 
durerea acestor răni, nici dacă ar trece de o mie de ori o 
mie de ani şi soarele însuşi ar muri, lăsând pământul 
cufundat în noaptea veşnică. 

Din spatele bărcii, Orik mormăi: 

— La fel e şi cu piticii. Adu-ţi aminte, elfule, că din pricina 
lui Galbatorix am pierdut un clan întreg. 


— Iar noi pe regele nostru, Evandar. 

— N-am auzit niciodată până acum de asta, spuse Eragon, 
uimit. Lifaen încuviinţă, cârmind barca pe lângă o stâncă 
ascunsă sub apă. 

— Numai puţini o ştiu. Dar Brom ţi-ar fi putut povesti 
despre asta; era acolo când s-a dat lovitura finală. Înainte 
de moartea lui Vrael, elfii l-au înfruntat pe Galbatorix pe 
câmpiile din Ilirea, într-o ultimă încercare de a-l şterge de 
pe faţa pământului. Acolo, Evandar... 

— Unde este Ilirea? întrebă Eragon. 

— E Uru'baen, băiete, răspunse Orik. Pe vremuri, era un 
oraş de-al elfilor. 

Netulburat de întrerupere, Lifaen continuă: 

— După cum spui, Ilirea era un oraş de-al nostru. L-am 
părăsit în cursul războiului cu dragonii, iar apoi, după ce s- 
au scurs mai multe veacuri, oamenii şi l-au făcut capitală 
după alungarea regelui Palancar. 

— Regele Palancar?! exclamă Eragon. Cine a fost el? Aşa 
şi-a luat numele valea Palancar? 

De această dată, elful se întoarse şi-l privi amuzat. 

— Ai atâtea întrebări câte frunze sunt într-un copac, 
Argetlam. 

— Aşa zicea şi Brom. 

Lifaen zâmbi, apoi se opri ca şi cum şi-ar fi adunat 
gândurile. 

— Când strămoşii voştri au ajuns în Alagaesia, acum opt 
sute de ani, au rătăcit încoace şi încolo, în căutarea unui loc 
potrivit pentru a se aşeza. Până la urmă, au ales valea 
Palancar - deşi atunci nu-i spunea aşa - pentru că era unul 
dintre puţinele locuri uşor de apărat pe care nu le luaserăm 
în stăpânire noi sau piticii. Acolo, regele Palancar a început 
să clădească un stat puternic. Încercând să-şi lărgească 
hotarele, ne-a declarat război, deşi nu-l provocaserăm în 
nici un fel. De trei ori ne-a atacat şi de trei ori l-am învins. 
Puterea noastră i-a înfricoşat pe nobilii lui Palancar, care L- 
au implorat pe stăpânul lor să facă pace. Lui nu i-a păsat de 


sfat. Apoi, lorzii au venit la noi cu un tratat, pe care l-am 
semnat fără ştirea regelui. Cu ajutorul nostru, Palancar şi-a 
pierdut tronul şi a fost alungat, dar nici el, nici familia şi nici 
vasalii lui nu au vrut să părăsească valea. De vreme ce nu 
doream să-i ucidem, am ridicat turnul de la Ristvak'baen, 
de unde Cavalerii puteau veghea asupra lui Palancar, ca să 
fim siguri că el nu se va mai ridica niciodată pe tron pentru 
a-i ataca şi pe alţii din Alagaesia. Nu a trecut mult şi 
Palancar a fost ucis de un fiu care n-a mai vrut să aştepte ca 
natura să-şi urmeze cursul. După aceea, politica familiei a 
constat numai în asasinate, trădări şi alte stricăciuni, iar 
casa lui Palancar a ajuns doar o umbră a fostei sale măreţii. 
Totuşi, urmaşii lui nu au plecat niciodată de-acolo, aşa că 
sângele regilor curge încă prin venele unora din 
Therinsford şi Carvahall. 

— Înţeleg, spuse Eragon. 

Lifaen ridică una dintre sprâncenele sale închise la 
culoare. 

— Chiar aşa? Lucrurile astea sunt mai importante decât 
crezi. locmai acest lucru l-a convins pe Anurin - cel care i-a 
condus pe Cavaleri înaintea lui Vrael - să le permită 
oamenilor să intre şi ei în ordin, pentru a preveni astfel de 
conflicte. Orik scoase un hohot gros de râs. 

— Pesemne că asta a iscat ceva certuri. 

— Da, hotărârea n-a fost pe placul multora, recunoscu 
Lifaen. Chiar şi acum unii îi pun la îndoială înţelepciunea. A 
provocat o asemenea supărare între Anurin şi regina 
Dellanir, încât Anurin s-a retras de la conducerea neamului 
nostru şi i-a dus pe Cavaleri în Vroengard, făcându-i 
independenţi. 

— Dar aşa, cum mai puteau menţine pacea, cum ar fi 
trebuit să o facă? întrebă Eragon. 

— Nu prea mai puteau, răspunse Lifaen, dar, până la 
urmă, regina Dellanir a înţeles că era un lucru înţelept 
pentru Cavaleri să nu mai atârne de nici un senior sau rege 
şi le-a îngăduit din nou să pătrundă în Du Weldenvarden. 


Totuşi, nu s-a împăcat niciodată cu gândul că există cineva 
cu o putere mai mare decât a ei. 

— Şi totuşi, se încruntă Eragon, nu aşa s-a dorit de la bun 
început? 

— Da... şi nu. Misiunea Cavalerilor era să lupte împotriva 
nedreptăţii diverselor conduceri şi neamuri, dar pe paznici 
cine să-i păzească? Tocmai asta a dus la căderea lor. Nu mai 
era nimeni care să poată observa problemele apărute în 
organizarea lor, căci erau mai presus de orice îndoială, şi 
aşa au pierit. 

Cugetând la vorbele lui Lifaen, Eragon vâslea, când pe o 
parte, când pe cealaltă. Vâsla i se mişca iute în mâini, tăind 
apa de-a curmezişul. 

— După Dellanir, cine s-a urcat pe tron? 

— Evandar. El a devenit rege acum cinci sute de ani - când 
Dellanir a renunţat la tron pentru a se dedica tainelor 
magiei - şi a rămas până la moarte. Acum ne conduce soţia 
lui, Islanzadi. 

— Dar asta e... spuse Eragon, şi rămase cu gura căscată; 
era pe cale să spună „cu neputinţă”, dar îşi dădu seama că 
suna caraghios şi, în loc de asta, întrebă: Elfii sunt 
nemuritori? 

Lifaen îi răspunse cu voce scăzută: 

— Cândva, eram ca voi: strălucitori, falnici şi trecători, ca 
roua dimineţii. Acum, vieţile noastre se întind la nesfârşit 
prin anii cenugşii. Da, suntem nemuritori, deşi rănile trupeşti 
rămân primejdioase şi pentru noi. 

— Aţi devenit nemuritori? Cum aşa? 

Elful nu-i răspunse mai departe, deşi Eragon îl tot bătu la 
cap, cerându-i detalii. În cele din urmă, îl întrebă: 

— Ce vârstă are Arya? 

Lifaen îşi întoarse spre el ochii sclipitori, sfredelindu-l cu o 
intensitate tulburătoare. 

— Arya? De ce te interesezi de ea? 

— Păi... începu Eragon, părăsit, brusc, de încrederea în 
propriile intenţii; atracţia pe care Arya o exercita asupra lui 


era şi mai complicată din pricină că ea era elfa şi, evident, 
cu mult mai în vârstă ca el. „Pesemne că mă consideră un 
copil.” Nu ştiu, recunoscu până la urmă. Dar ne-a salvat 
viaţa, şi mie, şi Saphirei, şi sunt curios să ştiu mai multe 
despre ea. 

— Mă simt ruşinat, spuse Lifaen, pronunţând cu mare grijă 
fiecare cuvânt, că ţi-am pus aşa o întrebare. Printre noi, 
este o mare grosolănie să-ţi bagi nasul în treburile altuia... 
totuşi trebuie să-ţi spun, şi cred că Orik va fi de acord cu 
mine, că ai face bine să-ţi păzeşti inima, Argetlam. Acum nu 
e momentul să ţi-o pierzi, şi, în cazul de faţă, nici n-ar 
ajunge într-un loc potrivit. 

— Aşa-i, mormăi Orik. 

Eragon se înroşi la faţă şi se simţi cuprins de un val de 
căldură, ca şi când prin trup i-ar fi curs grăsime fierbinte. 
Înainte să poată da vreun răspuns, Saphira îi pătrunse în 
gând şi-i spuse: „lar acum este momentul să-ţi ţii gura. Au 
intenţii bune. Nu-i insulta”. 

El trase aer adânc în piept şi încercă să-şi înfrângă 
stinghereala. „Eşti şi tu de acord cu ei?” „Eragon, eu cred 
că eşti plin de iubire şi cauţi pe cineva care să-ţi răspundă 
sentimentelor. Nu-i nici o ruşine în asta.” 

El se chinui să înţeleagă ce voia să-i spună, apoi, într-un 
târziu, zise: „Le întorci repede?” „Sunt chiar pe drum.” 

Îndreptându-şi din nou atenţia către lumea din jur, Eragon 
descoperi că şi elful, şi piticul îl urmăreau. 

— Vă înţeleg grija... şi tot aş vrea să-mi răspunzi la 
întrebare. Lifaen şovăi o clipă. 

— Arya e îndeajuns de tânără. S-a născut cu un an înainte 
de distrugerea Cavalerilor. 

„O sută de ani!” Cu toate că se aşteptase la o asemenea 
veste, Eragon era totuşi tulburat. Încercă să o ascundă, 
nelăsând să i se citească nimic pe faţă şi gândindu-se: „Ar 
putea avea strănepoţi mai în vârstă ca mine!” O vreme 
rămase tăcut, întorcând problema pe toate feţele, apoi, ca 
să-şi ia gândul de la ea, spuse: 


— Ai pomenit de faptul că oamenii au descoperit Alagaesia 
acum opt sute de ani. Dar Brom a spus că am ajuns aici la 
trei veacuri după apariţia Cavalerilor, care a avut loc cu mii 
de ani în urmă. 

— Două mii şapte sute patru ani, după socoteala noastră, 
declară Orik. Dar Brom avea dreptate, dacă o corabie cu 
douăzeci de războinici poate fi numită „sosirea” oamenilor 
în Alagaesia. Au coborât pe pământ în zona de miazăzi, 
acolo unde e acum Surda. Ne-am întâlnit în vreme ce ei 
erau plecaţi în cercetare şi am făcut schimb de daruri, dar 
apoi au plecat şi vreme de aproape două milenii nu am mai 
văzut nici picior de om, până ce a sosit regele Palancar, cu o 
flotă întreagă. Până atunci, oamenii uitaseră cu totul de noi, 
în afara unor poveşti tulburi despre păroşii oameni ai 
munţilor care furau copiii pe timpul nopţii. Ce să zic?! 

— Ştii de unde venea Palancar? întrebă Eragon. 

Orik se încruntă şi-şi ronţăi vârful mustăţii, apoi clătină din 
cap. 

— Cărţile noastre spun doar că locul său de baştină era 
undeva, departe, spre miazăzi, dincolo de munţii Beor, şi că 
plecarea lor de-acolo fusese provocată de război şi de 
foamete. 

Încântat de idee, Eragon bâigui: 

— Aşadar, ar putea să mai existe şi alte ţinuturi care să ne 
ajute împotriva lui Galbatorix. 

— Da, poate, spuse Orik. Dar ar fi greu de găsit, chiar şi în 
zbor, cu un dragon, şi mă îndoiesc că şi pe-acolo se vorbeşte 
aceeaşi limbă. Şi cine să vrea să ne ajute? Vardenii nu au 
cine ştie ce de oferit altora, şi e îndeajuns de greu să aduci 
o armată din Farthen Dur în Uru'baen, darămite de la sute, 
dacă nu mii, de mile depărtare. 

— Oricum, nu ne-am putea lipsi de tine, îi spuse Lifaen lui 
Eragon. 

— Şi totuşi, eu... începu acesta, dar se întrerupse, văzând- 
o pe Saphira plutind peste râu, urmată de un alai furios de 
rândunici şi de mierle care încercau s-o alunge de pe lângă 


cuiburile lor. În aceeaşi clipă, un cor de chiţăituri şi 
murmure izbucni de printre crengi, unde se aflau ascunse 
hoarde întregi de veveriţe. Lifaen se lumină la faţă şi spuse 
tare: 

— Nu-i aşa că-i minunată? Uită-te cum cade lumina pe 
solzii ei! Nu există pe lume nici o comoară pe potriva 
acestei privelişti. 

De peste râu se auziră exclamaţii asemănătoare din partea 
lui Nări. 

— De nesuportat, asta e, mormăi Orik în barbă. 

Eragon îşi ascunse un zâmbet, deşi era de acord cu piticul. 
Elfii păreau să nu obosească niciodată s-o laude pe Saphira. 

„Şi ce-are dacă îmi fac şi mie câteva complimente?” spuse 
aceasta din urmă, lăsându-se pe apă cu un pleoscăit 
puternic şi băgându-şi capul la fund pentru a scăpa de o 
rândunică, pornită în picaj spre ea. 

„Nimic, fireşte”, răspunse Eragon. 

Saphira îl privi de sub apă. „Încerci să fii sarcastic cu 
mine?” 

EI chicoti şi o lăsă în pace. Privind pe furiş spre cealaltă 
barcă, o văzu pe Arya vâslind, cu spatele perfect drept, cu 
chipul impenetrabil, plutind prin pânze ca de păianjen de 
lumină vărgată, pe sub copacii acoperiţi cu muşchi. Părea 
atât de întunecată şi de mohorâtă încât ar fi vrut s-o 
consoleze în vreun fel. 

— Lifaen, întrebă el cu vocea foarte scăzută, pentru ca 
Orik să nu-l mai audă, de ce Arya este atât de... nefericită? 
Tu şi... 

Umerii lui Lifaen se încordară pe sub tunica roşie, iar el îi 
răspunse printr-o şoaptă atât de slabă, încât Eragon de- 
abia izbuti să audă. 

— Suntem onoraţi să o slujim pe Arya Drottningu. Ea a 
suferit mai mult decât îţi poţi da seama, pentru neamul ei. 
Sărbătorim, plini de bucurie, pentru ce-a izbutit să facă 
pentru Saphira şi jelim în visele noastre pentru jertfa... şi 


pierderea ei. Totuşi, necazurile ei îi aparţin în întregime, şi 
nu le pot dezvălui fără îngăduinţă. 

Aşezat lângă foc, în tabăra pe care şi-o făcuseră pentru 
noapte, şi pipăind un petic de muşchi care aducea cu blana 
de iepure, Eragon auzi zgomote venind de undeva din 
adâncul pădurii. Schimbând câte o privire cu Saphira şi cu 
Orik, se strecură spre locul de unde veneau, trăgându-şi 
sabia. 

Se opri la marginea unei văioage şi privi pe deasupra, la 
un şoim cu aripa frântă care se zbătea într-un rug de mure. 
Pasărea de pradă rămase nemişcată la vederea lui, apoi 
deschise ciocul şi scoase un strigăt ascuţit şi pătrunzător. 

„Ce soartă groaznică, să nu mai poţi zbura”, spuse 
Saphira. 

Sosind, Arya privi şoimul, apoi îşi încorda arcul şi, ţintind 
fără greş, îl ucise cu o săgeată drept în inimă. La început, 
Eragon crezu că o făcuse pentru mâncare, dar ea nu făcu 
nici un gest pentru a-şi recupera nici săgeata, nici trupul 
păsării. 

— De ce? o întrebă el. 

Arya desfăcu coarda arcului, cu chipul împietrit. 

— Rana era prea gravă şi nu-l puteam vindeca. Ar fi murit 
în noaptea asta sau mâine. Aşa e firea lucrurilor. L-am 
salvat de la mai multe ceasuri de chin. 

Saphira îşi lăsă capul în jos şi o atinse pe Arya cu botul pe 
umăr, apoi se întoarse în tabără, smulgând scoarţa de pe 
copaci cu coada. Eragon dădu s-o urmeze, dar Orik îl trase 
de mânecă. Aplecându-se, îl auzi pe pitic spunându-i în 
şoaptă: 

— Să nu ceri niciodată ajutorul unui elf; ar putea hotărî că 
ţi-e mai bine mort, nu? 

Dagshelgr. 

Deşi obosit din ziua precedentă, Eragon se sili să se 
trezească înainte de revărsatul zorilor, încercând să-l 
prindă pe vreunul dintre elfi încă dormind. Era ca un joc 
pentru el să afle când se trezeau elfii sau dacă dormeau 


vreun pic, dar nu reuşise încă să-l prindă pe vreunul dintre 
ei cu ochii închişi. Nici acea zi nu se dovedi altfel. 

— Bună dimineaţa, îi spuseră Nări şi Lifaen, de undeva de 
deasupra. Eragon îşi ridică imediat capul şi îi văzu pe 
amândoi aşezaţi pe crengile unui pin, la mai mult de 
cincizeci de picioare în aer. Sărind din creangă în creangă 
cu eleganța unor pantere, elfii coborâră pe pământ lângă 
el. 

— Stăteam de strajă, îi explică Lifaen. 

— De ce? 

Arya ieşi de după un copac şi spuse: 

— Din cauza temerilor mele. Du Weldenvarden ascunde 
multe taine şi primejdii, mai ales pentru un Cavaler. Noi 
trăim aici de mii de ani, iar vechile noastre vrăji dăinuie 
încă, pe unde nici nu te aştepţi; magia a pătruns adânc în 
văzduh, în apă şi în pământ. Pe ici, pe colo, a afectat şi 
animalele. Uneori găsim făpturi ciudate bântuind prin 
pădure, şi nu sunt toate prietenoase. 

— Vrei să spui că... începu Eragon, dar se opri, simțind 
cum palma însemnată cu gedwey ignasia începe să-l 
mănânce. Ciocanul de argint atârnat de lanţul pe care i-l 
dăduse Gannel începu să i se încălzească la piept, în timp ce 
vraja închisă în amuletă se hrănea cu puterile lui. 

Cineva încerca să-l vadă cu ajutorul magiei. 

„Să fie Galbatorix?” se întrebă el, speriat. Apucă strâns 
colierul în pumn şi-l scoase la suprafaţă, pregătit să-l 
smulgă de la gât dacă puterile îi slăbeau prea mult. Saphira 
veni grabnic lângă el din celălalt colţ al taberei, oferindu-i 
în ajutor propriile rezerve de energie. 

O clipă mai târziu, ciocanul se răci la loc. Eragon se jucă 
puţin cu el, apoi îl vâri din nou sub haine, iar Saphira spuse: 
„Duşmanii ne caută”. 

„Duşmanii? N-ar putea să fie cineva din Du Vrangr Gata?” 
„Cred că Hrothgar i-a spus Nasuadei că i-a poruncit lui 
Gannel să-ţi dea acest colier vrăjit... Cine ştie dacă nu 
cumva chiar ei i-a venit ideea?” 


Când Eragon îi explică ce se-ntâmplase, Arya se încruntă. 

— De-acum e şi mai important să ajungem repede în 
Ellesmera, ca să te poţi apuca din nou de învăţătură. Totul 
se precipită în Alagaesia, şi mi-e teamă că nu vei avea timp 
îndeajuns pentru studiu. 

Eragon ar fi vrut să continue discuţia, dar prilejul se 
pierdu din pricina grabei de a părăsi tabăra. După ce 
încărcară bărcile şi stinseră focul, îşi continuară drumul în 
susul râului Gaena. Nu plecaseră de mai mult de un ceas, 
când Eragon observă că râul se lărgea şi devenea mai 
adânc. În scurtă vreme, ajunseră la o cascadă care umplea 
pădurea cu mugetul său. Avea cam o sută de picioare în 
înălţime şi se prăvălea de-a lungul unui perete de stâncă, 
înclinat înăuntru, pe care nimeni nu se putea căţăra. 

— De asta cum trecem? întrebă el, simțind picăturile fine 
care-i împroşcau chipul. 

Lifaen arătă spre ţărmul din stânga, aflat la ceva distanţă 
de cascadă, unde se vedea o cărare tăiată în susul crestei. 

— Trebuie să cărăm bărcile şi proviziile cu noi vreo 
jumătate de leghe, până ce râul se linişteşte. 

Toţi cinci dezlegară boccelele bine îndesate printre băncile 
din fiecare barcă şi împărţiră proviziile în mai multe 
grămezi pe care şi le înghesuiră în bagaje. 

— Off, se vaită Eragon, ridicându-şi povara. Era de două 
ori mai grea decât obişnuia să care cu el, atunci când 
mergea pe jos. 

„Aş putea eu să zbor cu ele în susul râului... cu toate” se 
oferi Saphira, căţărându-se pe malul noroios şi scuturându- 
se ca să se usuce. 

După ce Eragon repetă propunerea cu voce tare, îl văzu 
pe Lifaen care părea îngrozit. 

— Nici prin gând nu ne trece să folosim un dragon ca 
animal de povară. Ar fi o dezonoare pentru tine, Saphira - 
şi pentru Eragon, ca Shur'tugal - şi ne-ar face ospitalitatea 
de ruşine. 


Saphira pufni şi o pală mică de foc îi ieşi pe nări, 
împrăştiindu-se pe suprafaţa apei şi transformându-se într- 
un nor de abur. „Ce prostie.” întinzând un picior acoperit cu 
solzi pe lângă Eragon, apucă bretelele bagajului în gheare 
şi se înălţă în văzduh, peste capetele lor. „Prindeţi-mă dacă 
puteţi!” 

Un hohot de râs cristalin rupse tăcerea, ca trilul unei 
păsări cântătoare. Uimit, Eragon se întoarse şi o privi pe 
Arya. Era pentru prima dată când o auzea râzând şi îi 
plăcea la nebunie. Ea zâmbi către Lifaen. 

— Mai ai multe de învăţat, dacă încă ai pretenţia de a-i 
spune unui dragon ce să facă sau să nu facă. 

— Dar ce ruşine... 

— Nu-i nici o ruşine dacă Saphira o face din propria 
voinţă, declară Arya. Acum haideţi, să nu mai pierdem 
vremea. 

Nădăjduind ca efortul să nu-i reînvie durerea de spate, 
Eragon ridică de la pământ una dintre bărci, împreună cu 
Lifaen, şi şi-o aşeză pe umeri. Astfel, se văzu silit să se 
bizuie pe elf să-l conducă pe cărare, căci nu izbutea să mai 
vadă nimic în afara pământului pe care călca. 

Un ceas mai târziu, ajunseseră deja în vârful crestei şi 
treceau pe lângă apa înspumată şi periculoasă, 
îndreptându-se spre locul în care râul Gaena redevenea 
liniştit şi sticlos. Saphira îi aştepta, preocupată să prindă 
peşti în apa mică, cufundându-şi capul triunghiular în apă 
ca un bâtlan. 

Arya o chemă şi le spuse şi ei, şi lui Eragon: 

— După următorul cot se află lacul Ardwen, iar pe malul 
său de apus, Silthrim, unul dintre oraşele noastre cele mai 
mari. După aceea, între noi şi Ellesmera rămâne doar o 
fâşie mare de pădure. În apropiere de Silthrim vom întâlni 
mulţi elfi, dar nu vreau să vă arătaţi, niciunul dintre voi, 
până ce nu vorbim cu regina Islanzadi. 

„De ce?” întrebă Saphira, dând astfel glas şi gândurilor lui 
Eragon. Cu glasul ei melodios, Arya răspunse: 


— Apariţia voastră reprezintă pentru noi o schimbare 
mare şi înfricoşătoare. Astfel de lucruri sunt periculoase, 
dacă nu sunt tratate cu mare grijă. Regina trebuie să fie 
prima care să vă întâlnească. Doar ea are puterea şi 
înţelepciunea pentru a supraveghea această transformare. 

— Ai o părere foarte bună despre ea, observă Eragon. 
Auzindu-i cuvintele, Nări şi Lifaen se opriră şi o priviră pe 
Arya cu un soi de teamă. Ea păli, apoi îşi îndreptă trupul cu 
mândrie. 

— A fost o bună conducătoare... Eragon, ştiu că ai o 
mantie cu glugă pe care ai luat-o din Tronjheim. Cât încă ne 
poate vedea cineva, te rog s-o porţi şi să-ţi ţii chipul 
acoperit, pentru ca nimeni să nu-ţi vadă urechile şi să-şi dea 
seama că eşti om. 

EI încuviinţă. 

— Iar tu, Saphira, trebuie să rămâi ascunsă pe timpul zilei 
şi să ne ajungi din urmă noaptea. Ajihad mi-a spus că aşa 
făceai în Imperiu. 

„Da, şi fiecare clipă îmi displăcea profund”, mârâi ea, 
drept răspuns. 

— E vorba numai de azi şi de mâine. După aceea, vom 
ajunge îndeajuns de departe de Silthrim ca să nu mai 
trebuiască să ne facem griji că ne-am putea întâlni cu 
cineva important, făgădui Arya. 

Saphira îşi întoarse ochii azurii spre Eragon. „După ce-am 
scăpat din Imperiu, am jurat să fiu mereu pe-aproape să te 
apăr. De câte ori plec, se întâmplă ceva rău: Yazuac, Daret, 
Dras-Leona, negustorii de sclavi.” „În Teirm n-a fost aşa.” 
„Ştii bine ce vreau să spun! Acuma îmi vine şi mai greu să 
plec, ştiind că nu te poţi apăra din pricina rănii de la spate.” 
„Am încredere în Arya şi în ceilalţi. Ei mă vor apăra. Tu nu 
ai?” 

Saphira şovăi. „Da, în Arya am încredere. Apoi se răsuci şi 
se duse undeva, mai departe, pe mal, rămase o clipă pe 
gânduri şi se întoarse. Bine, primesc, spuse ea, 
transmiţându-i şi Aryei şi adăugând: N-o să aştept decât 


până la noapte, chiar dacă se întâmplă să vă găsesc de-a 
dreptul în mijlocul oraşului.” 

— Înţeleg, spuse Arya. Însă tot va trebui să ai grijă, chiar 
când zbori după căderea serii, căci elfii pot să vadă foarte 
bine, dacă noaptea nu e dintre cele mai negre. lar dacă eşti 
cumva zărită, ai putea fi atacată cu o vrajă. 

„Minunat”, comentă Saphira. 

În timp ce Orik şi elfii puseră din nou bărcile pe apă, 
Eragon şi Saphira cercetară pădurea întunecată, căutând 
un ascunziş potrivit. Se opriră la o văgăună uscată, 
mărginită de bolovani sfărâmaţi şi acoperită cu un strat de 
ace de pin, moi la pipăit. Saphira se încolăci pe jos şi dădu 
din cap. „Hai, du-te. N-o să păţesc nimic.” 

Eragon o îmbrăţişa - cu mare grijă să se ferească de ţepii 
de pe gât - apoi plecă fără tragere de inimă, tot aruncând 
priviri înapoi. Ajuns la malul apei, îşi puse mantia, apoi îşi 
continuă călătoria. 

Când lacul Ardwen le apăru în faţa ochilor, văzduhul era 
nemişcat şi, drept urmare, întinderea vastă de apă era 
netedă şi liniştită, ca o oglindă desăvârşită pentru copaci şi 
nori. Imaginea era atât de asemănătoare, încât lui Eragon i 
se părea că priveşte printr-o fereastră spre altă lume şi că, 
dacă vor mai înainta, bărcile vor cădea pentru totdeauna în 
cerul reflectat. Gândul îl făcu să se înfioare. 

În depărtarea tulbure, o sumedenie de bărci albe, făcute 
din scoarță de fag, ţâşneau de-a lungul ambelor ţărmuri ca 
nişte scântei, împinse cu o iuţeală de necrezut de puterea 
elfilor. Eragon lăsă capul în jos şi-şi trase bine gluga, ca să 
fie sigur că-i acoperă chipul. 

Legătura dintre el şi Saphira deveni din ce în ce mai firavă 
pe măsură ce se îndepărtau unul de celălalt, până ce doar 
umbra unui gând mai rămăsese între ei. La căderea serii, 
deja nu-i mai putea simţi prezenţa, oricât s-ar fi încordat. 
Dintr-odată, Du Weldenvarden îi părea un loc mult mai 
singuratic şi pustiu. 


Pe măsură ce se făcea întuneric, în faţa lor, la ceva 
distanţă, apărură din ce în ce mai multe lumini albe, 
adunate laolaltă şi aşezate la diverse înălţimi prin crengile 
copacilor. Scânteiau în noapte precum razele argintii ale 
lunii pline, tainice şi stranii, ca de pe altă lume. 

— Acolo e Silthrim, spuse Lifaen. 

Cu un foşnet slab, o barcă întunecată trecu pe lângă ei 
venind din partea opusă, însoţită de o şoaptă venită de la 
elful aflat la cârmă. 

— Kwvetha Fricai. 

Arya îşi apropie barca de cea în care se afla Eragon. 

— În noaptea asta ne oprim aici. 

Îşi făcură tabăra la ceva distanţă de apele lacului, unde 
pământul era îndeajuns de uscat pentru a putea dormi. 
Înţepăturile furioase ale ţânţarilor o siliră pe Arya să facă o 
vrajă de apărare, pentru a putea să mănânce apoi liniştiţi. 

După aceea, toţi cinci se aşezară în jurul focului, privind fix 
flăcările aurii. Eragon îşi sprijini capul de un copac, privind 
o stea căzătoare care străbătea cerul. Pleoapele erau cât pe 
ce să i se închidă, când glasul unei femei ajunse până la ei, 
din Silthrim; era o şoaptă uşoară care-i mângâia urechea 
precum o pană plutind spre pământ. Se încruntă şi-şi 
îndreptă spatele, încercând să audă mai bine tainicul 
murmur. 

Precum un firicel de fum care se tot îngroaşă, pe măsură 
ce focul de-abia aprins prinde viaţă, astfel glasul căpătă din 
ce în ce mai multă putere, până ce pădurea întreagă prinse 
să ofteze, din pricina unui cântec sprinţar care se tot 
răsucea printre copaci, urcând şi coborând cu o bucurie 
sălbatică. Mai multe glasuri se împletiră în nepământeana 
melodie, brodind sute de variaţiuni pe tema de la început. 
Până şi văzduhul părea să tremure din pricina 
nestăpânitului cânt. 

Sunetele stranii îl făceau pe Eragon să simtă fiori de 
teamă şi de bucurie pe şira spinării, îi tulburau simţurile şi-l 
atrăgeau în întunericul de catifea al nopţii. Vrăjit de 


melodia care-i bântuia gândurile, sări în picioare, gata să se 
năpustească prin pădure să găsească izvorul glasurilor, 
gata să danseze printre copaci şi muşchi, gata de orice 
numai să se poată alătura sărbătorii elfilor. Înainte să apuce 
însă să facă vreo mişcare, Arya îl prinse de braţ şi-l smuci 
cu faţa spre ea. 

— Eragon! Limpezeşte-ţi minţile! 

EI se zbătu, încercând în zadar să scape din strânsoare. 

— Eyddr eyreya onr! „Goleşte-ţi auzul!” 

Atunci, în jurul său, totul se cufundă în tăcere, ca şi cum ar 
fi surzit. Încetă să se mai zbată şi privi în jur, întrebându-se 
ce se-ntâmplase. Pe cealaltă parte a focului, Lifaen şi Nări 
se luptau pe tăcute cu Orik. 

Eragon văzu cum gura Aryei se mişca, în timp ce ea rostea 
ceva, apoi auzi un trosnet puternic şi auzul îi reveni; muzica 
încetase. 

— Ce-a fost asta? întrebă el, uimit. 

— Jos de pe mine, mârâi Orik. 

Lifaen şi Nări îşi luară mâinile de pe el şi se traseră înapoi. 

— Iertare, Orik-vodhr, spuse Lifaen. Arya privi în 
depărtare, spre Silthrim. 

— Am greşit socoteala zilelor; n-aş fi vrut să fim prin 
apropierea vreunui oraş la vreme de Dagshelgr. 
Dezlănţuirea sărbătorilor noastre este primejdioasă pentru 
muritori. Cântăm în limba străveche, iar versurile ţes vrăji 
pătimaşe, de dor, cărora şi nouă ne vine greu să le ţinem 
piept. 

Nări se foi neliniştit în loc. 

— Ar trebui să mergem într-o dumbravă. 

— Ar trebui, încuviinţă Arya, dar ne vom face datoria şi 
vom rămâne aici. 

Tulburat, Eragon se aşeză mai aproape de foc, tânjind 
după Saphira; era convins că ea i-ar fi putut apăra 
gândurile de puterea muzicii. 

— Ce scop are Dagshelgr? întrebă el. 

Arya se aşeză alături, încrucişându-şi picioarele lungi. 


— Să ţină pădurea sănătoasă şi fertilă. În fiecare 
primăvară, cântăm pentru copaci, pentru plante şi pentru 
animale. Fără noi, Du Weldenvarden n-ar fi nici pe jumătate 
din cât e acum. 

Ca pentru a-i întări spusele, păsări, cerbi, veveriţe roşii şi 
cenuşii, castori, vulpi, iepuri, lupi, broaşte de toate felurile, 
printre care şi țestoase, şi toate animalele din împrejurimi 
ieşiră de prin ascunzişuri şi începură să alerge nebuneşte 
împrejurul lor, într-un vacarm de strigăte de tot soiul. 

— Îşi caută pereche, îi explică Arya. Peste tot în Du 
Weldenvarden, în toate oraşele noastre, elfii cântă acest 
cântec. Cu cât se alătură mai mulţi, cu atât vraja prinde 
puteri şi cu atât mai mult va creşte codrul în anul care vine. 

Eragon îşi smuci braţul, simțind trei arici care i se plimbau 
pe lângă coapsă. Pădurea întreagă răsuna de zgomot. „Am 
păşit într-un ţinut de basm”, se gândi, îmbrăţişându-şi 
genunchii cu braţele. 

Orik dădu ocol focului şi-şi înălţă glasul peste vacarm: 

— Pe barba şi toporul meu, n-am de gând să mă las vrăjit 
fără voia mea. Arya, dacă se mai întâmpla, îţi jur pe 
cingătoarea de piatră a lui Helzvog că mă întorc în Farthen 
Dur şi că va trebui să ţii piept mâniei întregului Durgrimst 
Ingeitum. 

— N-am dorit nici o clipă să aveţi de-a face cu Dagshelgr, 
spuse Arya. Îmi cer iertare pentru greşeala mea. Cu toate 
astea, deşi de vraja de-acum vă apăr eu, în Du 
Weldenvarden nu aveţi cum scăpa de magie; e peste tot. 

— Câtă vreme nu-mi tulbură minţile, e în regulă, murmură 
Orik, clătinând din cap şi pipăindu-şi coada toporului, cu 
ochii la făpturile misterioase care se cuibăriseră în 
întunericul de dincolo de ochiul de lumină. 

Nimeni nu dormi în noaptea aceea. Eragon şi Orik 
rămaseră treji din pricina zgomotului îngrozitor şi a 
animalelor care se tot izbeau de corturi, iar elfii - pentru că 
rămaseră cu urechile aţintite la ceea ce se cânta. Lifaen şi 
Nări începură să dea târcoale focului, fără să se oprească 


vreo clipă, în timp ce Arya privea pierdută spre Silthrim, cu 
o înfăţişare pătimaşă; pielea de pe chipul bronzat părea 
subţiată, scoţându-i în evidenţă pomeţii. 

Patru ceasuri după începutul nebuniei de sunet şi mişcare, 
Saphira se lăsă din văzduh, cu ochii sclipind ciudat. Ea se 
cutremură şi-şi dădu capul pe spate, gâfâind, cu fălcile 
deschise. „Pădurea e vie, spuse. Şi eu la fel. Sângele îmi 
fierbe cum n-a făcut-o niciodată. Fierbe cum fierbe al tău 
când te gândeşti la Arya. Acum... înţeleg!” 

Eragon îi puse o mână pe umăr, simțind cum se cutremura 
înfiorată. Şoldurile îi vibrau, iar ea torcea în ritmul muzicii. 
Îşi înfipsese ghearele puternice în pământ şi îşi încordase 
toţi muşchii, încercând cu disperare să rămână pe loc. 
Vârful cozii îi zvâcnea, de parcă era gata să ţâşnească. 

Arya se ridică şi veni lângă Eragon, de cealaltă parte a 
Saphirei, punându-i la rândul ei o mână pe umăr; toţi trei 
rămaseră aşa, cu ochii aţintiţi în întuneric, ca un lanţ 
însufleţit. 

La revărsatul zorilor, primul lucru pe care-l observă 
Eragon fu acela că toţi copacii aveau acum muguri de un 
verde-aprins pe fiecare creangă. Aplecându-se să cerceteze 
căpşunile sălbatice care-i înfloriseră la picioare, descoperi 
că fiecare plantă, mare sau mică, prinsese noi puteri pe 
timpul nopţii. Pădurea vibra în culori vii; totul era 
strălucitor, proaspăt şi curat. În văzduh mirosea ca după 
ploaie. 

Alături de el, Saphira se scutură şi spuse: „Mi-a trecut 
rătăcirea; acum sunt iar eu însămi. Ce-am mai simţit... Era 
ca şi cum lumea se năştea din nou, iar eu, cu focul care-mi 
arde în trup, o ajutam s-o facă”. 

„Şi cum te simţi? Pe dinăuntru, vreau să spun.” „O să am 
nevoie de ceva vreme ca să înţeleg prin ce-am trecut.” 

De când încetase muzica, Arya ridicase vraja cu care-i 
apărase pe Eragon şi pe Orik. Acum, ea spuse: 

— Lifaen, Nări. Duceţi-vă în Silthrim şi găsiţi cai pentru noi 
toţi. Nu putem merge pe jos de aici şi până în Ellesmera. 


Preveniţi-o şi pe dârza Damitha că e nevoie de întăriri în 
Ceris. 

Nări făcu o plecăciune. 

— Şi ce-o să-i spunem când ne întreabă de ce ne-am 
părăsit postul? 

— Spuneţi-i că tot ce nădăjduia odinioară - şi ce se temea 
că se va-ntâmpla - a prins viaţă într-adevăr. Şarpele şi-a 
muşcat propria coadă. Va înţelege. 

După ce descărcară proviziile din bărci, cei doi elfi plecară 
spre Silthrim. Două ceasuri mai târziu, Eragon auzi un 
beţişor trosnind şi ridică privirea; îi văzu întorcându-se prin 
pădure, călare pe armăsari albi şi falnici, ducând după ei 
alţi patru aidoma. Superbele făpturi se mişcau printre 
copaci cu o uşurinţă nefirească; pielea le sclipea în lumina 
de smarald a amurgului. Niciunul nu avea şa sau căpăstru. 

— Blothr, blothr, murmură Lifaen, iar calul se opri, bătând 
pământul cu copitele închise la culoare. 

— Toţi caii voştri sunt aşa de mândri ca ăştia? întrebă 
Eragon. 

Cu multă grijă, el se apropie de unul dintre ei, uimit de 
frumuseţea lui. Erau cu numai câteva palme mai înalţi decât 
un ponei, aşa că se puteau mişca uşor printre trunchiurile 
apropiate ale copacilor. Nu păreau speriaţi de Saphira. 

— Nu chiar toţi, râse Nări, dându-şi părul argintiu pe 
spate, dar cei mai mulţi. Îi creştem de multe veacuri. 

— Şi cum să fac să călăresc? îi răspunse Arya: 

— Caii elfilor se supun pe dată tuturor poruncilor date în 
limba străveche; spune-le doar unde vrei să te ducă şi o vor 
face. Totuşi, ai grijă să nu te porţi urât, să nu-i loveşti şi să 
nu-i blestemi, căci nu sunt slujitorii, ci prietenii şi tovarăşii 
noştri. 'Te duc în spate numai dacă vor; e o mare cinste să 
ajungi să călăreşti aşa. Eu, una, am izbutit să salvez oul 
Saphirei de Durza numai pentru că armăsarii noştri au 
simţit că era ceva în neregulă şi ne-au oprit să cădem drept 
în mijlocul ambuscadei... Ei n-o să-ţi dea drumul să cazi 
decât dacă te arunci chiar tu la pământ, şi ştiu cum să 


aleagă drumul cel mai sigur şi mai scurt, prin ţinuturile 
primejdioase. Aşa sunt şi caprele feldunost ale piticilor. 

— Că bine zici, mormăi Orik. Feldunost te pot duce în fugă 
în sus pe un munte şi înapoi, fără să-ţi facă vreo vânătaie. 
Dar cum să facem să cărăm mâncarea şi celelalte fără şei? 
N-am de gând să călăresc cu bagajele în spate. 

Lifaen aruncă o grămadă de desagi de piele la picioarele 
lui Orik şi-i arătă cel de-al şaselea cal. 

— Nici nu trebuie. 

Le luă cam jumătate de ceas să-şi aranjeze proviziile în 
desagi şi să le adune grămadă pe spatele armăsarului. 
După aceea, Nări le spuse şi lui Eragon, şi lui Orik ce 
cuvinte să folosească pentru a conduce caii. 

— Ganga fram ca să meargă înainte, blothr ca să se 
oprească, hlaupa dacă trebuie s-o ia la galop şi ganga aptr 
ca s-o ia înapoi. Dacă mai ştiţi câte ceva din limba 
străveche, le puteţi da porunci şi mai precise. 

EI îl conduse pe Eragon către unul dintre cai şi-i spuse: 

— Acesta e Folkvir. Întinde mâna. 

Eragon făcu întocmai, iar armăsarul pufni pe nările 
fremătânde, apoi îi adulmecă palma şi o atinse cu botul, 
permițându-i să-l mângâie pe grumazul gros. 

— Bun, zise Nări, părând foarte mulţumit. Apoi îl puse pe 
Orik să facă întocmai cu următorul cal. 

Când Eragon se urcă pe spinarea lui Folkvir, Saphira veni 
mai aproape. Elo privi, observând că părea încă tulburată 
de ce se-ntâmplase în timpul nopţii. „Mai e o zi”, spuse el. 

„Eragon... începu ea, apoi se opri. Cât timp am fost în 
puterea vrăjii elfilor, m-am gândit la ceva, ceva ce mi s-a 
părut până acum de mică importanţă, dar acum mă bântuie 
ca o fantomă întunecată şi înspăimântătoare. Toate 
făpturile, oricât ar fi de bune sau de fioroase, au o pereche 
aidoma lor. Numai eu nu.” Ea se cutremură şi închise ochii. 
„În privinţa asta, sunt singură.” 

Vorbele ei îi reamintiră lui Eragon că nu avea mai mult de 
opt luni. De cele mai multe ori, tinereţea ei trecea 


neobservată - datorită instinctelor şi amintirilor strămoşeşti 
- dar, în această privinţă, ea era încă şi mai lipsită de 
experienţă decât el, cu încercările lui amărâte de a face 
curte femeilor din Carvahall sau Tronjheim. Eragon se simţi 
cuprins de milă, dar şi-o stăpâni, înainte să pătrundă prin 
legătura lor mentală. Saphira nu putea privi decât cu 
dispreţ aceste sentimente ale sale, care nici nu rezolvau 
problema şi nici n-o făceau să se simtă mai bine. În loc de 
asta, îi spuse: „Galbatorix mai are încă două ouă de dragon 
în stăpânire. La prima noastră întâlnire cu Hrothgar ai 
pomenit că ai vrea să le salvezi. Dacă am putea...” 

Saphira pufni amar: „Ar putea să dureze ani de zile, şi 
chiar dacă am lua ouăle înapoi, nu am de unde şti că puii 
vor ieşi la lumină, nici că vor fi masculi, nici că vor fi 
tovarăşi potriviţi pentru mine. Soarta mi-a condamnat 
neamul la pieire”. Ea flutură mânioasă din coadă, rupând în 
două trunchiul unui arbust. Părea pe punctul de a izbucni în 
lacrimi. 

„Ce pot să spun? întrebă el, tulburat de nefericirea ei. Nu- 
ţi pierde nădejdea. Mai ai încă prilejul de a-ţi găsi perechea, 
dar trebuie să ai răbdare. Chiar dacă nu merge cu ouăle pe 
care le are Galbatorix, trebuie să mai fie dragoni undeva 
prin lume, aşa cum sunt oameni, elfi şi urgali. În clipa în 
care scăpăm de ceea ce-avem de făcut, o să te ajut să-i 
cauţi. Bine?” „Bine, suspină ea, dându-şi capul pe spate şi 
slobozind o pală de fum albicios care se răspândi printre 
crengile de deasupra. N-ar trebui să-mi mai dau frâu liber 
emoţiilor, aşa cum am făcut acum.” „Prostii. Ar trebui să fii 
de piatră ca să nu te simţi întristată. E absolut firesc... Dar 
făgăduieşte-mi că n-ai să te gândeşti la asta câtă vreme 
rămâi singură.” 

Ea îndreptă asupra lui un ochi uriaş de safir. „Făgăduiesc.” 
Simţindu-i recunoştinţa pentru vorbele de încurajare şi 
pentru tovărăşie, Eragon se simţi mulţumit. Aplecându-se 
pe spinarea lui Folkvir, îi atinse obrazul solzos şi o mângâie. 
„Hai, du-te, micuţule, şopti ea. Ne vedem mai târziu.” 


Lui Eragon nu-i venea s-o părăsească într-o asemenea 
stare. Fără nici o tragere de inimă, pătrunse în pădure 
împreună cu Orik şi cu elfii, îndreptându-se spre apus, către 
inima codrului. După ce, vreme de un ceas, se tot gândise la 
necazul Saphirei, îi pomeni despre asta şi Aryei. Ea se 
încruntă, încreţindu-şi uşor fruntea. 

— Asta-i una dintre cele mai mari nelegiuiri ale lui 
Galbatorix. Nu ştiu dacă există vreo soluţie, dar putem 
nădăjdui. Trebuie să nădăjduim. 

Oraşul dintre pini. 

Eragon era de-atâta vreme în Du Weldenvarden, încât 
începuse să ducă dorul luminişurilor, câmpiilor şi chiar 
munţilor, în locul şirului nesfârşit de trunchiuri şi al 
ierburilor firave de sub copaci. Zborurile sale cu Saphira 
nu-i aduceau nici o consolare, căci nu-i dezvăluiau decât alţi 
şi alţi copaci, care se întindeau neabătut în depărtare, ca o 
mare înverzită. 

Adesea, crengile de deasupra lor erau atât de dese, încât 
era cu neputinţă să observe din ce parte răsărea sau unde 
apunea soarele. Şi din această pricină, şi din pricina 
peisajului monoton, Eragon era complet pierdut, ori de câte 
ori ar fi încercat Arya şi Lifaen să-i arate o busolă şi să-i 
explice cum funcţiona. Dacă n-ar fi fost elfii, ştia că ar fi 
putut să rătăcească pe vecie în Du Weldenvarden, fără să-şi 
găsească drumul spre libertate. 

Când ploua, norii şi frunzişul pădurii îi cufundau într-un 
întuneric adânc, de parcă ar fi fost înmormântați undeva 
sub pământ. Picăturile de apă se adunau pe acele negre ale 
pinilor aflaţi deasupra lor, apoi îşi croiau drum şi cădeau o 
sută de picioare şi mai bine pe capetele lor, ca mii de mici 
cascade. În asemenea momente, Arya îşi luase obiceiul să 
aprindă o sferă sclipitoare şi verde de magie, care-i plutea 
deasupra palmei drepte şi era singura sursă de lumină în 
străfundurile pădurii. Se opreau cu toţii şi se înghesuiau 
sub un copac până trecea furtuna, dar chiar şi aşa, după ce 
o porneau din nou la drum, apa care rămânea prinsă în 


miile de crengi îi împroşca la cea mai mică atingere, ceasuri 
întregi după ce ploaia se oprise. 

Pe măsură ce înaintau spre inima pădurii, copacii deveniră 
mai groşi şi mai înalţi, lăsând ceva mai multă distanţă între 
ei pentru a-şi putea întinde crengile în voie. Trunchiurile 
brune, goale, care se înălţau înspre tavanul arcuit, vârstat 
cu pete de umbră, aveau mai mult de două sute de picioare 
în înălţime, mai mult decât toţi copacii din Şiră sau din 
munţii Beor. Eragon măsură cu pasul şi grosimea unuia 
dintre ei şi descoperi că avea şaptezeci de picioare de jur 
împrejur. 

Îi pomeni despre aceasta Aryei, iar ea încuviinţă, spunând: 

— Înseamnă că ne apropiem de Ellesmera. 

Se întinse şi mângâie uşor o rădăcină noduroasă care se 
întindea pe lângă ea, ca şi cum ar fi atins, cu nesfârşită 
blândeţe, umărul unui prieten sau iubit. 

— Aceşti copaci sunt printre cele mai vechi făpturi din 
Alagaesia. Elfii i-au iubit încă de când le-au căzut ochii pe 
Du Weldenvarden, şi cu toţii am făcut ce ne-a stat în puteri 
ca să-i ajutăm să crească. 

O rază firavă de lumină străpunse crengile de un verde- 
întunecat de deasupra şi-i coloră braţul şi chipul cu aur 
lichid, care strălucea puternic pe fundalul întunecat. 

— Am călătorit mult împreună, Eragon, dar acum eşti pe 
cale să intri în lumea mea. Păşeşte uşor, căci pământul şi 
văzduhul sunt îngreunate de amintiri şi nimic nu este aşa 
cum pare... Astăzi nu zbura cu Saphira, căci deja am 
încălcat anumite vrăji de apărare întinse în jurul oraşului. 
N-ar fi înţelept să ne abatem de la cărarea bătută. 

Eragon încuviinţă cu un semn din cap şi se întoarse la 
Saphira, care stătea încolăcită pe un pat de muşchi, 
amuzându-se să scoată pale de fum pe nări şi să le 
privească pierzându-se în depărtare. Fără alte vorbe, ea îi 
spuse: „De-acum am loc îndeajuns pe pământ. N-o să 
întâmpin nici o greutate”. 

„Bine.” 


Urcând pe Folkvir, el îi urmă pe Orik şi pe elfi şi mai 
departe, în pădurea tăcută şi pustie. Saphira venea şi ea în 
spatele său. Trupul ei şi cele ale armăsarilor sclipeau în 
lumina puţină. 

La un moment dat, Eragon se opri, covârşit de frumuseţea 
solemnă a ceea ce vedea în jur. Totul părea străvechi, ca şi 
cum acolo, sub acele dese de pin, nu se schimbase nimic de 
o mie de ani, şi nimic nu avea să se schimbe nici de-atunci 
încolo; timpul însuşi părea să fi căzut într-un somn din care 
nu se mai putea trezi în veci. 

Spre seară, întunericul se risipi uşor, dezvăluindu-le 
silueta unui elf care stătea în faţa lor, învăluit într-o rază de 
lumină puternică, venită de undeva de sus. Era înveşmântat 
în robe largi, cu o coroniţă de argint pe frunte. Chipul lui 
era bătrân, nobil şi liniştit. 

— Eragon, murmură Arya, arată-i palma şi inelul. 
Scoţându-şi mănuşa dreaptă, Eragon ridică palma, astfel 
încât se văzu mai întâi inelul lui Brom, apoi gedwey ignasia. 
Elful zâmbi, închise ochii şi-şi desfăcu braţele, semn că erau 
bine-veniţi, şi rămase aşa, nemişcat. 

— Drumul e liber, anunţă Arya. 

Dădu o poruncă şoptită, iar calul ei înainta. Trecură pe 
lângă elf, ca apa care se desparte în două din pricina unui 
bolovan mâncat de vreme, iar după ce se îndepărtară cu 
toţii, el se îndreptă, bătu din palme şi dispăru, în aceeaşi 
clipă în care lumina care-l învăluise se stinse. 

„Cine este?” întrebă Saphira. 

— Gilderien cel înţelept, răspunse Arya, prinţ al casei 
Miolandra, purtătorul flăcării albe a lui Vandil şi paznicul 
oraşului Ellesmera încă din vremea războiului nostru cu 
dragonii, Du Fyrn Skulblaka. Nimeni nu poate intra fără 
permisiunea lui. 

Puțin după aceea, pădurea se subţie, iar în tavanul de 
crengi apărură goluri, prin care razele vărgate ale soarelui 
puteau pătrunde, pentru a le tăia calea. Apoi trecură pe sub 


doi copaci noduroşi care se sprijineau unul de altul şi se 
opriră la marginea unei dumbrăvi pustii. 

Pământul era înţesat cu numeroase petice înflorate. 
Comorile trecătoare ale primăverii, de la trandafiri roz la 
albăstrele şi crini, erau îngrămădite împrejurul lor precum 
munţi de rubine, safire sau opale. Miresmele lor 
îmbătătoare adunau roiuri întregi de bondari. La dreapta, 
în spatele unui şir de tufişuri, se auzea susurul unui izvor, în 
timp ce două veveriţe se alergau în jurul unei pietre. 

La început, Eragon crezu că era un loc în care cerbii 
veneau să se culce peste noapte. Dar pe măsură ce se uita 
mai bine, văzu potecile ascunse printre tufişuri şi copaci; 
petele de lumină caldă, în locurile în care în mod firesc ar fi 
fost umbre stacojii; dispunerea ciudată a crengilor, a 
vreascurilor şi a florilor, care era diferită, dar într-un chip 
atât de subtil încât trecea aproape neobservată, toate erau 
indicii care-i spuneau că ceea ce vedea în jur nu era întru 
totul natural. Clipi, şi peisajul se schimbă dintr-odată, ca şi 
cum în faţa ochilor i s-ar fi aşezat o lentilă prin care totul 
prindea chip. Potecile erau într-adevăr poteci. Şi florile 
erau, într-adevăr, flori. Dar ceea ce i se păruse a fi grupuri 
de copaci cu trunchiuri noduroase şi răsucite erau, de fapt, 
clădiri fermecătoare care creşteau direct din pini. 

Un copac se umfla la bază, dând naştere unei locuinţe cu 
două etaje, înainte să-şi afunde rădăcinile în pământul 
mănos. Ambele niveluri aveau câte şase laturi, dar cel de 
sus era numai pe jumătate cât cel de jos, dând impresia 
unei terase. Acoperişurile şi pereţii erau alcătuiți din 
scânduri subţiri, sprijinite pe şase bârne groase. Streşinile 
erau pline de muşchi şi de licheni galbeni, care atârnau 
deasupra ferestrelor bogat împodobite, aflate de fiecare 
parte. Uşa din faţă era ca o umbră misterioasă, adăpostită 
sub o arcadă încrustată cu tot felul de simboluri. 

O altă casă se găsea cuibărită între trei pini, uniţi cu ea 
prin mai multe crengi răsucite. Întărită de aceste metereze 
înalte, casa se ridica pe cinci niveluri, uşoară şi zveltă. 


Lângă ea se afla un umbrar ţesut din crengi de salcie şi 
sânger şi împodobit cu lămpi rotunde, fără flacără. 

Fiecare clădire era diferită de celelalte şi cu toatele 
puneau în lumină şi întregeau împrejurimile, amestecându- 
se în mod firesc cu restul pădurii până ce devenea cu 
neputinţă de judecat unde lua sfârşit meşteşugul şi începea 
opera naturii, cele două fiind într-un echilibru perfect. În 
loc să pună stăpânire pe lumea din jurul lor, elfii hotărâseră 
să o ia aşa cum era şi să se adapteze ei înşişi la ea. 

După o vreme, locuitorii din Ellesmera se arătară şi ei, mai 
întâi ca o umbră de mişcare pe care Eragon o prinse cu 
coada ochiului; s-ar fi zis că, undeva, pe o creangă de pin, 
acele fluturau în bătaia vântului. Apoi începu să zărească 
detalii: o mână, un chip palid, un picior încălţat cu sandale, 
un braţ ridicat. Unul câte unul, tainicii elfi ieşiră la vedere, 
cu ochii lor migdalaţi aţintiţi asupra Saphirei, a Aryei şi a lui 
Eragon. 

Femeile îşi purtau părul despletit, care le cădea pe spate 
în valuri argintii sau aurii, şi îşi prindeau în el flori 
proaspete, ca o cascadă de grădină. Toate aveau un soi de 
frumuseţe delicată şi eterică, dincolo de care li se putea 
ghici formidabila putere; lui Eragon i se păreau desăvârşite. 
Bărbaţii erau la fel de impresionanţi, cu pomeţii lor înalţi, 
cu nasul bine desenat şi pleoapele grele. Şi unii, şi alţii 
purtau tunici simple, colorate în verde şi brun, împodobite 
cu desene în tonuri întunecate de roşu, portocaliu şi auriu. 

„Înţeleg de ce li se spune Neamul de Basm”, se gândi 
Eragon, atingându-şi buzele în semn de salut. 

Ca la un semnal, elfii se aplecară de mijloc. Apoi zâmbiră şi 
începură chiar să râdă de fericire, nestingheriţi. În mijlocul 
lor, o femeie începu să cânte: 

Gala O Wyrda brunhvitr. 

Abr Berundal vandr-fodhr, Burthro laufsbladar ekar undir, 
Eom kona dauthleikr... 

Eragon îşi astupă urechile cu palmele, temându-se că 
melodia era o vrajă precum cea auzită la Silthrim, dar Arya 


clătină din cap şi-i dădu mâinile la o parte. 

— Nu e magie, îi spuse ea, apoi i se adresă calului, rostind 
un singur cuvânt: ganga. 

Armăsarul necheză şi se îndepărtă la trap. 

— Daţi-le drumul de-acum, adăugă Arya. Nu mai avem 
nevoie de ei, şi merită să se odihnească în grajdurile 
noastre. 

Cântecul prinse şi mai multă forţă când Arya o apucă pe o 
cărare pietruită, în care se vedeau din loc în loc bucățele de 
turnalină verde, care şerpuia printre tufele de măceş, 
printre case şi copaci, până ce ajungea să treacă peste un 
pârâiaş. Elfii dănţuiau în jurul grupului lor, iţindu-se ici şi 
colo după cum le era voia, râzând şi sărind chiar, din când 
în când, pe crengile de deasupra lor. O preamăreau pe 
Saphira, căreia i se adresau cu nume ca: „Gheare-Lungi”, 
„Fiică-a-Văzduhului-şi-a-Focului” şi „Preaputernica”. 

Eragon zâmbi, încântat şi vrăjit. „Aş putea să trăiesc 
liniştit aici”, se gândi el, îmbătat de senzaţia de linişte. 
Undeva, ascuns în Du Weldenvarden, deopotrivă afară şi 
înăuntru, apărat de restul lumii... Da, Ellesmera îi plăcea cu 
adevărat foarte mult, mai mult decât oricare dintre oraşele 
piticilor. Arătând spre o clădire săpată chiar într-un trunchi 
de pin, o întrebă pe Arya: 

— Cum e cu putinţă aşa ceva? 

— Pădurea e descântată în limba străveche şi i se dă din 
puterea noastră, pentru a putea creşte în forma pe care-o 
dorim. Aşa sunt făcute toate clădirile şi uneltele noastre. 

Cărarea se termina în faţa unor rădăcini noduroase, care 
alcătuiau trepte, ca nişte petice de pământ reavăn. Urcară 
până la o uşă situată într-un perete de trunchiuri tinere. 
Inima lui Eragon îşi iuți bătăile când uşa se deschise, pălind 
că o face cu de la sine putere, şi dădu la iveală o sală 
presărată cu copaci. Sute de crengi se amestecau laolaltă, 
alcătuind tavanul ca un fagure din stup. Dedesubt, de-a 
lungul fiecărui perete se aflau rânduite câte douăsprezece 


scaune, pe care se odihneau douăzeci şi patru de nobili elfi, 
atât bărbaţi, cât şi femei. 

Erau chipeşi şi înţelepţi, cu chipurile netede, fără urme de 
vârstă şi cu ochi pătrunzători care sclipeau de încântare. Se 
aplecară înainte, apucând braţele jilţurilor, şi se uitară 
îndelung la grupul lui Eragon; se vedea limpede că erau 
plini de mirare şi de speranţă. Spre deosebire de ceilalţi, ei 
purtau şi săbii la cingătoare, ale căror minere erau 
încrustate cu pietre de berii şi granat, şi coroniţe pe frunte. 

Dincolo de ei se afla un pavilion alb care adăpostea un tron 
alcătuit din rădăcini noduroase. Pe el şedea regina 
Islanzadi. Era frumoasă ca un amurg de toamnă, mândră şi 
semeaţă, cu sprâncenele întunecate şi ridicate ca două 
aripi, cu buzele strălucitoare şi roşii ca măceşele şi cu părul 
negru ca noaptea, prins într-o diademă de nestemate. Purta 
o tunică stacojie. La brâu i se vedea o cingătoare din fir de 
aur, iar pe deasupra, încheiată la gât, avea o mantie de 
catifea care cădea în falduri leneşe la pământ. În ciuda 
înfăţişării ei pline de măreție, regina părea slăbită, de parcă 
ţinea tăinuită în suflet o mare durere. 

Lângă mâna ei stângă se afla un stâlp mic, cu capătul 
răsucit, ca o bară de fier, pe care stătea cocoţat un corb alb 
ca zăpada, care se foia nerăbdător de pe un picior pe altul. 
EI îşi lăsă capul pe o parte şi-l urmări pe Eragon cu o 
privire nefiresc de pătrunzătoare, apoi scoase un croncănit 
îndelungat şi înfundat şi ţipă: 

— Wyrdal. 

Tăria acelui singur cuvânt, îngânat cu glas răguşit, îl făcu 
pe Eragon să se cutremure. 

Uşile se închiseră în urma lor, iar ei pătrunseră în sală şi 
se apropiară de regină. Arya îngenunche pe pământul 
acoperit cu muşchi şi făcu prima o plecăciune, apoi veni 
rândul lui Eragon, lui Orik, lui Lifaen şi lui Nări. Până şi 
Saphira, care nu se plecase în faţa nimănui, nici măcar a lui 
Ajihad sau lui Hrothgar, îşi aplecă fruntea. 


Islanzadi se ridică şi cobori de pe tron, cu mantia 
fluturându-i în urmă. Se opri în faţa Aryei, îi puse mâinile 
tremurătoare pe umeri şi spuse cu o voce profundă şi 
melodioasă: 

— Ridică-te. 

Arya făcu întocmai, iar regina îi cercetă chipul din ce în ce 
mai atent, de parcă încerca să descifreze un text învăluit în 
taină. 

În cele din urmă, Islanzadi scoase un strigăt uşor şi o 
îmbrăţişa pe Arya, spunându-i: 

— O, fiica mea, cât ţi-am greşit! 

Regina Islanzadi. 

Eragon se plecă în faţa reginei elfilor şi a sfetnicilor ei, 
într-o încăpere minunată, făurită din trunchiuri vii de 
copaci, într-un ţinut feeric - dar tot ceea ce simţea în acele 
clipe era tulburare. „Arya este prinţesă!” într-un fel, era 
firesc - ea avusese dintotdeauna o înfăţişare impunătoare - 
dar îl întrista peste măsură, căci tocmai acum, când şi-ar fi 
dorit ca toate obstacolele dintre ei să se prăbuşească, se 
înălța unul nou. Acest gând îi lăsa un gust ca de cenuşă. Îşi 
aminti profeția Angelei - îi era sortit să iubească o femeie 
de viţă nobilă... îşi aminti, de asemenea, că vrăjitoarea nu 
fusese în stare să-i spună dacă povestea urma să se 
sfârşească bine sau rău. 

Era conştient şi de uimirea Saphirei, urmată de un soi de 
amuzament. „Se pare, spuse ea, că am călătorit alături de 
familia regală, fără să ne dăm seama.” „De ce nu ne-o fi 
spus?” „Poate că asta ar fi pus-o într-o primejdie şi mai 
mare.” 

— Islanzadi Drottning, spuse Arya, cu multă reţinere. 

Regina se trase înapoi, ca înţepată de o viespe, apoi spuse 
din nou, în limba străveche: 

— O, fiica mea, cât ţi-am greşit! Şi, acoperindu-şi chipul cu 
mâinile, continuă: De când ai dispărut, aproape că nu am 
mai putut dormi sau mânca. Soarta ta mă bântuia şi mă 
temeam că nu te voi mai vedea niciodată. Am făcut o mare 


greşeală, alungându-te de lângă mine. Mă poţi ierta 
vreodată? 

Elfii adunaţi de jur împrejur tresăriră de uimire. Arya 
şovăi mult înainte de a răspunde, dar, într-un târziu, îi 
spuse: 

— Timp de şaptezeci de ani am trăit şi am iubit, am luptat 
şi am ucis fără să-ţi vorbesc măcar o dată, mamă. Ne este 
dat să trăim mult, dar, chiar şi aşa, pot spune că s-a scurs 
multă vreme. 

Islanzadi se îndreptă, ridicându-şi privirea, străbătută de 
un fior. 

— Oricât mi-aş dori, Arya, nu pot răscumpăra ce-a fost. 

— lar eu nu pot uita ce mi-a fost dat să sufăr. 

— Şi nici nu trebuie, răspunse regina, apucând mâinile 
fiicei sale. Arya, te iubesc. Tu eşti toată familia mea. Dacă 
trebuie, pleacă, dar dacă nu hotărăşti să renunţi cu totul la 
mine, să ştii că îmi doresc ca între noi să fie iarăşi pace. 

Urmă o clipă de groază, în care se părea că Arya nu va da 
nici un răspuns sau, şi mai rău, că va refuza propunerea 
care i se făcuse. Eragon o văzu şovăind şi aruncând, pe 
furiş, o privire către cei care o urmăreau. Apoi, ea lăsă 
capul în jos şi spuse: 

— Nu, mamă. Nu te mai pot părăsi. 

Nesigură pe sine, Islanzadi zâmbi din nou şi-şi îmbrăţişa 
iarăşi fiica. De această dată, Arya îi răspunse, iar elfii 
adunaţi în jur zâmbiră uşuraţi. Corbul cel alb ţopăi pe 
stinghia sa şi cârâi: 

— Pe uşă scrie „Veşnicie” şi neamul tot atâta ştie: „O să-i 
iubim pentru vecie!” 

— Taci, Blagden, îi spuse Islanzadi. Gata cu flecăreala. 
Lepădându-şi povara de pe suflet, regina se întoarse spre 
Eragon şi spre Saphira: Mă iertaţi pentru lipsa de politeţe 
şi pentru că nu v-am salutat, oaspeţi de seamă. 

Eragon îşi atinse buzele, apoi îşi răsuci palma dreaptă pe 
piept, aşa cum îl învățase Arya. 


— Islanzadi Drottning. Atra esterni ono thelduin, rosti el, 
convins că trebuia să vorbească cel dintâi. 

Regina îl privi cu ochii mari şi întunecaţi. 

— Atra du evarinya ono var da. 

— Un atra mor'ranr lifa unin hjarta onr, răspunse el, aşa 
cum cerea obiceiul. Îşi dădu seama că elfii fuseseră luaţi 
prin surprindere de faptul că le cunoştea aşa de bine 
tradiţiile. Cu ajutorul gândurilor, o ascultă pe Saphira care 
o saluta pe regină, la rândul ei. 

Apoi, Islanzadi întrebă: 

— Care ţi-e numele, măreţe dragon? 

„Saphira.” 

Pe chipul reginei trecu o umbră de amintire, dar ea nu 
făcu nici o observaţie, ci continuă: 

— Fii bine-venită în Ellesmera, Saphira. Dar numele tău, 
Cavalere? 

— Eragon Biruitorul-Umbrei, Maiestate. 

De această dată, elfii aşezaţi în jurul lor lăsară să le scape 
un murmur puternic; până şi Islanzadi părea uimită. 

— Porţi un nume măreț, spuse ea încet, unul cu care nu ne 
fericim pruncii decât rareori... Fii bine-venit în Ellesmera, 
Eragon, Biruitorul-Umbrei. Te-am aşteptat mult, încheie ea, 
apoi se întoarse spre Orik şi-l salută; aşezându-se la loc pe 
tron, îşi petrecu mantia de catifea peste braţ. Judecând 
după prezenţa ta aici, Eragon, la aşa scurtă vreme după ce 
oul Saphirei a căzut în mâinile duşmanului, după inelul pe 
care-l porţi pe mână şi după sabia pe care-o ai la şold, 
înţeleg că Brom a murit şi că tu n-ai apucat să-ţi 
desăvârşeşti învăţătura. Aş vrea să aud întreaga poveste, 
chiar şi despre moartea lui Brom şi despre felul în care ai 
ajuns să-mi cunoşti fiica sau cum a ajuns ea să te cunoască. 
Apoi vreau să-mi spui de ce-ai venit încoace, piticule, şi 
despre ce-ai avut tu de pătimit, Arya, de când ai căzut în 
capcană, în Du Weldenvarden. 

Eragon îşi mai povestise deja de câteva ori aventurile, aşa 
că nu avu nici o greutate în a i le istorisi reginei. De câteva 


ori i se întâmplă să nu-şi mai amintească exact, dar Saphira 
izbuti, de fiecare dată, să-l scoată din încurcătură. Ba chiar 
ajunse ca, uneori, să o lase pe ea să depene povestea. După 
ce terminară, Eragon scoase din bagaj pergamentul 
încredinţat de Nasuada şi i-l oferi lui Islanzadi. 

Ea luă mesajul, rupse pecetea roşie de ceară şi, după ce-l 
citi, oftă uşor şi închise ochii pentru o clipă. 

— Acum înţeleg nesăbuinţa cu care m-am purtat. N-aş mai 
fi jelit atâta dacă nu mi-aş fi chemat războinicii înapoi şi 
dacă nu aş fi trecut cu vederea veştile de la Ajihad, după ce 
aflasem de prinderea Aryei. N-ar fi trebuit să-i învinuiesc pe 
vardeni pentru moartea ei. Sunt atât de bătrână, şi tot 
nătângă... 

Urmă o lungă tăcere, căci nimeni nu îndrăznea nici să 
încuviinţeze şi nici să o contrazică. Adunându-şi tot curajul, 
Eragon îi spuse: 

— De vreme ce Arya s-a întors în viaţă, oare Maiestatea 
Voastră nu ar primi să-i ajute pe vardeni, ca înainte? Altfel, 
Nasuada nu poate izbândi, iar eu m-am pus în slujba ei. 

— Reproşurile pe care le-am adus vardenilor sunt acum ca 
praful luat de vânt, răspunse Islanzadi. Nu te teme; îi vom 
ajuta aşa cum făceam odinioară, şi chiar mai mult de-atăt, 
datorită ţie şi izbânzii pe care-ai dobândit-o în lupta cu 
urgalii. Aplecându-se spre el, regina îl întrebă: Te rog, 
Eragon, vrei să-mi dai inelul lui Brom? 

Fără şovăială, el şi-l scoase de pe deget şi i-l întinse, iar 
regina i-l luă din palmă cu degetele sale subţiri. 

— N-ar fi trebuit să-l porţi, căci nu ţie ţi-a fost hărăzit. 
Totuşi, datorită ajutorului pe care l-ai dat vardenilor şi 
familiei mele, te numesc Prietenul Elfilor şi-ţi ofer acest inel, 
Aren, pentru ca toţi elfii să ştie că, oriunde te-ai duce, 
trebuie să-ţi dea ajutor şi toată încrederea lor. 

Eragon îi mulţumi şi-şi puse inelul la loc pe deget; privirea 
pătrunzătoare a reginei, care zăbovea asupra lui, 
cercetându-l până în străfunduri, îl ardea. 1 se părea că ea 
ştia tot ce-ar putea spune sau face. 


— Astfel de veşti, continuă ea, nu am mai auzit de mult în 
Du Weldenvarden. Ne-am obişnuit ca vremea să se scurgă 
aici mai încet decât în restul Alagaesiei, şi mă nelinişteşte să 
aud că s-au putut întâmpla atât de multe, cu atâta iuţeală, 
fără ca vreo vorbă să ajungă la urechile mele. 

— Dar cum rămâne cu învăţătura mea? întrebă Eragon, 
aruncând o privire furişă spre elfii aşezaţi împrejur şi 
întrebându-se dacă vreunul dintre ei ar fi putut fi Togira 
Ikonoka, cel care-i pătrunsese în minte şi-l izbăvise de 
influenţa lui Durza, după lupta din Farthen Dur precum şi 
cel care-l încurajase să vină în Ellesmera. 

— Va începe la momentul potrivit. Şi totuşi, mi-e teamă că 
în zadar înveţi, câtă vreme eşti lipsit de putere. Dacă nu 
găseşti o cale de a înfrânge vraja Umbrei, nu vei putea 
deveni decât un simbol. Poţi încă să fii de folos, dar numai 
ca o palidă umbră a speranţei pe care-am nutrit-o vreme de 
atâtea veacuri. 

Islanzadi îi vorbea fără vreun reproş, dar cuvintele ei îl 
loviră pe Eragon până în adâncul sufletului, căci ştia că 
avea dreptate. 

— Nu-i vina ta că ai ajuns în această stare, şi mă doare să- 
ţi spun aşa ceva, dar trebuie să înţelegi că te afli într-o 
situaţie gravă... îmi pare rău, continuă Islanzadi, apoi i se 
adresă lui Orik: Piticule, a trecut mult de când unul din 
neamul tău ne-a trecut pragul. Eragon-finiarel ne-a explicat 
ce cauţi tu aici; mai ai ceva de spus? 

— Numai să vă transmit salutul frăţesc al lui Hrothgar, 
regele meu, precum şi o rugăminte de care acum nu mai 
este nevoie: aceea de a relua legăturile cu vardenii. Dincolo 
de asta, mă aflu aici pentru a vedea că pactul pe care Brom 
l-a izvodit, între voi şi oameni, este onorat. 

— Elfii îşi ţin făgăduiala, fie că-i dau glas în limba 
străveche, sau în cea comună. Primesc salutul lui Hrothgar 
şi i-l întorc cu drag. 

În cele din urmă, regina făcu un lucru pe care Eragon era 
convins că dorea să-l facă încă din prima clipă; o privi pe 


Arya şi i se adresă: 

— Acum, fiica mea, spune-mi ce ţi s-a-ntâmplat. 

Arya începu să vorbească, fără să ridice glasul, mai întâi 
despre prinderea ei, apoi despre întemnițarea şi chinul pe 
care-l suferise în Gil'ead. Saphira şi Eragon lăsaseră, 
dinadins, la o parte amănuntele despre ceea ce păţise ea, 
dar Arya însăşi părea în stare să-şi povestească păţaniile cu 
multă uşurinţă. Cuvintele sale reci izbutiră să-i trezească lui 
Eragon aceeaşi mânie ca atunci când îi zărise pentru prima 
dată rănile. Elfii rămaseră complet tăcuţi în timp ce ea 
povestea, deşi îşi încleştară mâinile pe mânerele săbiilor, iar 
pe chip le apărură expresii tăioase de mânie rece. Pe 
obrazul lui Islanzadi curse o lacrimă. 

La sfârşit, un nobil elf, cu trupul zvelt, înainta pe fâşia 
acoperită cu muşchi dintre două jilţuri. 

— Arya Drottningu, ştiu că vorbesc în numele tuturor, 
când spun că inima mi se sfâşie de jale la gândul 
suferințelor tale. Este o crimă care nu poate fi iertată, 
micşorată sau răscumpărată, iar Galbatorix trebuie 
pedepsit pentru ea. În egală măsură, îţi suntem îndatoraţi 
pentru că nu i-ai dezvăluit Umbrei aşezarea oraşelor 
noastre. Nu mulţi dintre noi ar fi izbutit să-i ţină piept atâta 
vreme. 

— Îţi mulţumesc, Dathedr-vor. 

Pe dată, Islanzadi luă cuvântul, iar glasul ei răsună ca un 
clopoțel printre copaci. 

— De ajuns. Oaspeţii noştri adastă obosiţi, în picioare, iar 
noi am vorbit mult prea mult despre cele rele. N-aş vrea ca 
prilejul acesta să se întunece, pentru că nu ne putem 
desprinde de nedreptăţile vremii trecute, continuă ea, cu 
un zâmbet larg şi strălucitor. Fiica mea s-a întors, un 
dragon şi Cavalerul său au apărut în mijlocul nostru, aşa că 
aş dori să sărbătorim aşa cum se cuvine! 

Ridicându-se, înaltă şi falnică în tunica ei stacojie, ea bătu 
din palme. Pe dată, asupra jilţurilor şi a pavilionului căzu o 
ploaie de flori de crin şi trandafir, care se iviră în văzduh, la 


douăzeci de picioare deasupra capetelor lor, şi plutiră în jos 
ca nişte fulgi colorați, umplând văzduhul cu mireasma lor. 

„N-a folosit limba străveche”, observă Eragon. În acelaşi 
timp, el o văzu pe Islanzadi care, în timp ce toţi ceilalţi se 
minunau de ploaia de flori, o atinse pe Arya pe umăr şi-i 
şopti, aproape neauzit: 

— N-ai fi suferit atâta dacă mi-ai fi urmat sfatul. Am avut 
dreptate când m-am opus hotărârii tale de a primi yawe. 

— Nimeni nu avea dreptul să decidă în locul meu. Regina 
tăcu, apoi încuviinţă şi întinse braţul. 

— Blagden. 

Dând din aripi, corbul zbură de pe stinghia lui şi i se 
coborî pe umăr. Întreaga adunare făcu o plecăciune, în timp 
ce Islanzadi înainta spre capătul încăperii şi deschidea 
uşile, în faţa sutelor de elfi adunaţi; în continuare, ea spuse 
câteva cuvinte în limba străveche, pe care Eragon nu izbuti 
să le-nţeleagă. Elfii izbucniră în urale şi începură să alerge 
de colo-colo. 

— Ce-a spus? îl întrebă în şoaptă Eragon pe Nări. 

— A spus, zâmbi acesta, să dăm cep butoaielor celor mai 
alese şi să aprindem focurile, căci noaptea aceasta va fi 
hărăzită ospeţelor şi cântecelor. Vino! 

Apucându-i braţul, elful îl trase pe urmele reginei, care 
păşea printre pinii frunzoşi şi straturile răcoroase de ferigi. 
Cât timp ei stătuseră înăuntru, soarele coborâse pe cer, 
scăldând pădurea într-o lumină roşiatică, ce se aşternuse 
peste copaci şi plante ca un strat sclipitor de ulei. 

„Cred că-ţi dai seama, spuse Saphira, că regele de care-a 
pomenit Lifaen, Evandar, trebuie să fi fost tatăl Aryei.” 

Eragon mai că se împiedică. 

„Aşa-i... lar asta înseamnă că a fost ucis fie de Galbatorix, 
fie de Trădători.” „Mereu şi mereu ajungem la asta.” 

Cu toţii se opriră pe creasta unui deluşor, unde o ceată de 
elfi aşezase o masă lungă, sprijinită pe două picioare 
încrucişate, şi mai multe perechi de scaune. De jur 
împrejur, pădurea forfotea. Pe măsură ce se lăsa seara, 


peste tot prin Ellesmera se iviră strălucirile voioase ale 
focurilor; lângă masa cea mare, se aprinse unul uriaş. 

Din senin, Eragon se trezi că i se întinde un pocal, făurit 
din acelaşi lemn straniu pe care-l văzuse şi în Ceris. Bău 
lichidul limpede dinăuntru şi rămase cu gura căscată, 
simțind cum îl ardea pe gât. Avea gust de cidru dres cu 
mirodenii şi amestecat cu mied. Îl făcea să simtă mâncărimi 
în vârful degetelor şi în urechi şi îi dădea o senzaţie 
fermecătoare de limpezime. 

— Ce-i asta? îl întrebă pe Nări, care izbucni în râs. 

— Faelnirv? O băutură obţinută din mure stoarse şi raze 
de lună. Dacă e nevoie, un bărbat puternic poate rezista şi 
trei zile fără nimic altceva. 

„Saphira, trebuie să guşti şi tu asta.” Ea adulmecă pocalul, 
apoi deschise gura şi-i dădu voie să-i toarne pe gât ce mai 
era înăuntru. Pe dată, ochii i se măriră şi coada începu să-i 
tresalte. 

„Ce minunat! Mai e?” 

Înainte ca Eragon să-i poată răspunde, Orik se apropie de 
ei cu paşi mari şi apăsaţi. 

— Fiica reginei, mormăi el, clătinând din cap. Aş vrea să-i 
pot spune lui Hrothgar şi Nasuadei. Cred că le-ar plăcea s-o 
afle. 

Islanzadi se aşeză într-un jilţ cu spătar înalt şi bătu încă o 
dată din palme. Din oraş ieşiră patru elfi, care aduceau cu 
ei instrumente muzicale. Doi aveau harpe din lemn de cireş, 
al treilea un nai de trestie, iar a patra nimic altceva decât 
glasul, pe care şi-l făcu de îndată auzit în ritmul unui cântec 
sprinţar, care le dănţuia pe la urechi. 

Eragon nu izbutea să priceapă mai mult de unul din trei 
cuvinte - îndeajuns pentru a-l face să rânjească larg. Era 
povestea unui cerb care nu putea bea apă din izvor, pentru 
că o coţofană nu-i dădea pace. Tot ascultând, îi căzură ochii 
asupra unei fetiţe care dădea târcoale prin spatele reginei. 
Privind-o iarăşi, îşi dădu seama că părul ei vâlvoi nu era 
argintiu, precum al celor mai mulţi dintre elfi, ci albit de 


vârstă, şi că faţa ei era încreţită şi ridată ca un măr învechit 
şi uscat. Nu era nici elfă, nici din neamul piticilor şi nici om, 
după cât i se părea lui Eragon. Ea îi zâmbi, arătându-şi o 
clipă şirurile de dinţi ascuţiţi. 

După ce cântecul se sfârşi, iar sunetul de nai şi de harpe îi 
luă locul, Eragon se trezi înconjurat de zeci de elfi care 
doreau să-l cunoască şi, încă şi mai mult, din câte îşi dădea 
seama, îşi doreau s-o întâlnească pe Saphira. Elfii se 
prezentau, făcându-i câte o plecăciune domoală şi 
atingându-şi buzele cu degetul arătător şi mijlociu, iar el le 
răspundea politicos, repetând la nesfârşit cuvintele de salut 
din limba străveche. Cu toţii îi adresau întrebări politicoase 
despre aventurile sale, dar cel mai mult se adresau 
Saphirei. 

La început, Eragon o lăsă cu drag să vorbească în locul lui, 
de vreme ce acesta era primul loc în care cineva era dornic 
să discute numai cu ea. În curând însă, se simţi iritat de 
faptul că nimeni nu-l mai băga în seamă; se obişnuise ca 
oamenii să-i dea ascultare, atunci când vorbea. Rânji cu o 
tristeţe prefăcută, oarecum ruşinat că ajunsese să se bizuie 
într-atâta pe părerea celorlalţi, de când li se alăturase 
vardenilor, şi se sili să se liniştească şi să se bucure de 
sărbătoare. 

Nu trecu mult şi mireasma mâncării umplu dumbrava; 
apărură mai mulţi elfi care aduceau cu ei platouri pline ochi 
de bunătăţi. În afara bucăţilor de pâine caldă şi a 
grămezilor de prăjituri mici şi rotunde cu miere, masa 
consta în întregime în fructe, printre care şi cele de pădure, 
şi legume. Cele mai multe erau fructele de pădure - de la 
supă de mure la sos de afine şi dulceaţă de fragi. Un 
castron plin cu felii de măr, scăldate într-un sos dulce şi 
însoţite de căpşune sălbatice se afla lângă o plăcintă cu 
ciuperci, garnisită cu spanac, cimbru şi mure. 

Nu era nici un pic de carne, nici măcar peşte sau vânat, 
lucru care încă îl mai uimea pe Eragon. În Carvahall şi 
peste tot în Imperiu, carnea era un simbol al bogăției şi al 


abundenței. Cu cât aveai mai mult aur, cu atât mai des îţi 
permiteai să mănânci fripturi de vițel. Dacă nu aveai aşa 
ceva la masă, însemna că nu erai prea avut. Şi totuşi, elfii 
nu aveau aceeaşi părere, în ciuda bogățiilor de care era 
limpede că dispuneau şi în ciuda uşurinţei cu care puteau 
vâna, folosind magia. 

Cu toţii se năpustiră să ia loc la masă, cu un entuziasm 
care-l umplu de mirare. În scurtă vreme, erau cu toţii 
aşezaţi: Islanzadi şedea în capul mesei, împreună cu corbul 
Blagden; la stânga ei, Dathedr; la dreapta, Arya şi Eragon, 
iar în faţa lor, Orik; apoi toţi ceilalţi, printre care Nări şi 
Lifaen. La celălalt capăt nu fusese aşezat nici un jilţ, ci doar 
un platou uriaş, gravat, pentru Saphira. 

Pe măsură ce ospăţul continua, totul se topea în jurul lui 
Eragon într-un vârtej de discuţii şi veselie. Era aşa de 
captivat de sărbătoare, încât pierdu noţiunea timpului; nu 
mai era conştient decât de râsul şi de cuvintele ciudate care 
i se perindau pe deasupra capului, precum şi de căldura pe 
care băutura tare i-o lăsase în stomac. Muzica 
tremurătoare a harpelor ofta şi şoptea, abia auzită, la 
urechea lui, făcându-l să simtă fiori de încântare în trup. 
Din când în când, se simţea tulburat de privirea leneşă pe 
care i-o arunca printre pleoape femeia-copil, care nu-şi lua 
ochii de la el nici măcar în timp ce mânca. 

Prinzând o pauză în conversaţie, Eragon se întoarse spre 
Arya, care nu scosese până atunci decât vreo zece cuvinte. 
Nu-i spuse nimic, mulţumindu-se s-o privească şi să se 
întrebe cine era ea cu adevărat. Arya tresări: 

— Nu ştia nici măcar Ajihad. 

— Ce anume? 

— Plecând din Du Weldenvarden, nu mi-am dezvăluit 
nimănui identitatea. Brom ştia - căci mă văzuse mai întâi 
aici - dar, la cererea mea, a păstrat taina. 

Eragon se întrebă dacă-i spusese toate acestea pentru că 
avea impresia că i-ar fi datoare sau pentru că se simţea 
vinovată că-i înşelase şi pe el, şi pe Saphira. 


— Brom mi-a spus cândva că e adesea mai important ceea 
ce nu spun elfii, decât ceea ce fac. 

— Înseamnă că ne înţelegea bine. 

— Şi totuşi, de ce? Ce importanţă avea dacă afla cineva? 
De această dată, Arya şovăi: 

— Când am plecat din Ellesmera, nu doream să-mi 
reamintească nimeni de rangul meu. De altfel, nu părea să 
aibă vreo importanţă în misiunea pe care o îndeplineam 
printre vardeni şi pitici. Nu avea nimic de-a face cu ceea ce- 
am devenit... şi sunt acum, sfârşi ea, aruncându-i o privire 
reginei. 

— Ai fi putut să-i spui Saphirei sau mie. 

Auzindu-i unda de reproş din glas, Arya păru să se simtă 
iritată. 

— Nu aveam nici un motiv să bănuiesc că Islanzadi m-ar 
privi cu alţi ochi decât până acum, aşa că nu ajuta cu nimic 
să-ţi spun. Eragon, gândurile mele nu le împart cu nimeni. 

El roşi, înțelegând ce voia, de fapt, să-i spună: „De ce ea, 
prinţesă elfa însărcinată cu o asemenea misiune de mare 
importanţă, mai în vârstă decât tatăl sau bunicul lui - 
oricine ar fi fost aceştia - să se încreadă în el, un bărbat de- 
abia trecut de şaisprezece ani?” 

— Măcar, murmură el, te-ai împăcat cu mama ta. 

— Crezi că am avut de ales? răspunse ea, zâmbindu-i 
ciudat. 

În clipa aceea, Blagden sări de pe umărul lui Islanzadi şi 
veni ţanţoş până în mijlocul mesei, plecându-şi capul în 
stânga şi în dreapta, ca şi cum ar fi făcut plecăciuni în 
bătaie de joc. Se opri în faţa Saphirei, cârâi aspru şi spuse: 

Şi dragonul, şi pocalul. 

Au picioare, Şi dragonul, şi carafa. 

Au gât lung. 

Dar într-unele torni bere. 

Altu-ucide din plăcere! 

Elfii rămaseră cu gura căscată; pe chip li se citea 
îngrijorarea, în timp ce aşteptau răspunsul Saphirei. După 


un lung moment de tăcere, ea îşi ridică ochii din farfurie şi 
slobozi pe nări o pală de fum care-l învălui pe Blagden. „Şi 
mănâncă păsărele”, completă ea, făcându-şi gândurile să 
răsune în auzul tuturor. Elfii izbucniră în râs, în timp ce 
Blagden se dădu înapoi, împleticindu-se, croncănind 
supărat şi fluturând din aripi pentru a risipi fumul. 

— Îmi cer iertare pentru limba ascuţită a lui Blagden, 
spuse Islanzadi. Aşa a fost dintotdeauna, în ciuda 
încercărilor noastre de a-l pune la punct. 

„Nu m-am supărat”, spuse liniştită Saphira, întorcându-şi 
atenţia spre plăcinta pe care tocmai o înghiţea. 

— De unde vine corbul? întrebă Eragon, şi din dorinţa de a 
relua discuţia cu Arya, dar şi din pură curiozitate. 

— Blagden, spuse Arya, a salvat odată viaţa tatălui meu. 
Evandar tocmai se lupta cu un urgal, când s-a împiedicat şi 
şi-a pierdut sabia, înainte ca urgalul să-l poată lovi, un corb 
a venit în zbor şi i-a scos ochii. Nu ştie nimeni de ce, dar 
Evandar nu a avut nevoie de mai mult de o clipă de răgaz 
pentru a-şi recăpăta echilibrul şi a câştiga lupta. 

Tatăl meu a fost întotdeauna darnic, aşa că i-a mulţumit 
corbului, ţesând asupra lui o vrajă care să-i dea isteţime şi 
viaţă lungă. Totuşi, vraja a avut şi două urmări pe care nu le 
prevăzuse: penele lui Blagden au albit complet, iar ela 
căpătat puterea de a prevedea anumite întâmplări. 

— Deci poate să vadă în viitor? întrebă Eragon, uimit. 

— Să vadă? Nu. Poate, cel mult, să simtă ce e pe cale să se 
petreacă. Oricum, tot ce spune el este e o taină, iar de cele 
mai multe ori nu face decât să flecărească. Ţine minte însă 
că, dacă Blagden vine vreodată la tine şi-ţi spune ceva ce nu 
e nici glumă, nici batjocură, ai face bine să ţii seama de 
vorbele lui. 

După ce se sfârşi ospăţul, Islanzadi se ridică - iscând o 
mare agitaţie, căci toţi se străduiră să-i urmeze exemplul - 
şi spuse: 

— E târziu, sunt obosită şi vreau să mă întorc în umbrarul 
meu. Veniţi cu mine, Saphira şi Eragon, iar eu vă voi arăta 


unde o să dormiţi în noaptea asta. 

Cu o mână, regina îi făcu semn Aryei, apoi plecă de lângă 
masă. Arya o urmă. Pe când Eragon ocolea masa, împreună 
cu Saphira, el se opri lângă femeia-copilă, ispitit de privirea 
ei sălbatică. Toate amănuntele înfăţişării sale, de la ochi 
până la coama de păr şi colții albi şi ascuţiţi, îi aminteau de 
ceva. 

— Eşti o pisică fermecată, nu-i aşa? 

Ea clipi din ochi, apoi zâmbi fioros, arătându-şi toţi dinţii. 

— Am mai întâlnit pe cineva din neamul tău, continuă 
Eragon. O cheamă Solembum şi am văzut-o în Teirm şi în 
Farthen Dur. 

Rânjetul ei se lărgi. 

— Mda. Şi e de mare ispravă. Pe mine, oamenii mă 
plictisesc, dar lui îi place să călătorească împreună cu 
vrăjitoarea Angela. 

Apoi, privirea îi căzu asupra Saphirei, iar din gâtlej îi ieşi 
un sunet, pe jumătate mârâit, pe jumătate tors, ca de laudă. 
„Cum te cheamă?” întrebă Saphira. 

— Numele sunt ceva tare important în inima codrului Du 
Weldenvarden, aşa să ştii, dragonule. Totuşi... află că 
printre elfi mi se spune „Cea-Care-Veghează” sau „Labă- 
Iute” sau „Dănţuitoarea-Printre-Nori”... iar voi îmi puteţi 
spune Maud, conchise ea, dându-şi pe spate coama albă şi 
încâlcită. Mai bine ţineţi-vă după regină, copii; cei leneşi şi 
nătângi nu-i sunt pe plac. 

— A fost o plăcere să te cunoaştem, Maud, spuse Eragon, 
făcându-i o plecăciune. 

Saphira înclină din cap la rândul ei. Eragon îi aruncă o 
privire lui Orik, întrebându-se unde urma să fie dus acesta, 
apoi se luă după Islanzadi. 

O ajunseră pe regină chiar atunci când ea punea piciorul 
pe prima dintre treptele săpate meşteşugit într-un trunchi 
de copac, care urcau în spirală către mai multe încăperi 
rotunde, aflate undeva sus, printre crengile groase. 
Islanzadi ridică un braţ grațios şi le arătă adăpostul. 


— Saphira, n-ai de ales; trebuie să zbori până acolo. 
Scările noastre nu au fost făurite pentru dragoni. Apoi i se 
adresă lui Eragon: Acolo obişnuia să stea conducătorul 
Cavalerilor, când venea în Ellesmera. Îţi dau ţie acum 
aceste încăperi, căci tu eşti de drept moştenitorul acestui 
titlu... ţi se cuvine. 

Înainte ca el să apuce să-i mulţumească, Islanzadi se 
întoarse pe călcâie şi plecă împreună cu Arya, care îl învălui 
o clipă cu privirea, apoi dispăru în oraş. 

„Ce-ar fi să vedem ce soi de camere ne-au dat?” întrebă 
Saphira, luându-şi elan şi zburând în jurul copacului, la 
mică distanţă, ţinându-şi echilibrul într-un vârf de aripă 
îndreptat spre pământ. 

Păşind pe prima treaptă, Eragon observă că Islanzadi 
avusese dreptate: scările erau una cu copacul. Scoarța pe 
care călca era netedă şi curată, datorită mulţilor elfi care o 
călcaseră, dar făcea încă parte din trunchi, la fel ca 
balustradele răsucite, subţiri ca firul de păianjen, de-a 
lungul cărora îi aluneca mâna dreaptă. 

Pentru că scările fuseseră făurite pe măsura puterii elfilor, 
erau mai abrupte decât cele cu care era obişnuit; în scurtă 
vreme, gleznele şi coapsele începură să-l ardă. Ajuns sus, 
respira atât de greu - după ce se mai căţărase şi printr-o 
trapă aflată în mijlocul uneia dintre încăperi - încât trebui 
să se odihnească puţin, aplecându-se de şale, cu mâinile pe 
genunchi. După ce-şi reveni, se îndreptă şi cercetă locul în 
care se afla. 

Era un vestibul de formă rotundă, având în centru un 
piedestal, din care ieşea o sculptură - două mâini şi două 
braţe palide, care se răsuceau una în jurul celeilalte fără să 
se atingă. Trei uşi glisante dădeau afară din vestibul - una 
ducea într-o sală sobră de mese care putea adăposti cel 
mult zece oameni, alta într-o încăpere retrasă, în mijlocul 
căreia se afla o gaură, pentru care Eragon nu vedea nici o 
utilitate, iar a treia într-un dormitor care dădea, şi se 
deschidea, spre întinderile pădurii. 


Luând o lampă agăţată în tavan, Eragon intră în dormitor, 
dând naştere unui joc de umbre care se alergau pe pereţi, 
ca nişte dansatori, în peretele care dădea în afară se vedea 
o spărtură în formă de lacrimă, prin care putea pătrunde 
un dragon. În încăpere se afla un pat, aşezat în aşa fel încât 
putea privi cerul şi luna, stând culcat pe spate. Mai erau 
acolo o vatră făurită din lemn cenuşiu, tare şi rece la 
atingere, ca oţelul, ca şi cum scândurile ar fi fost presate 
laolaltă cu o forţă neînchipuită, precum şi un spaţiu rotund, 
săpat în podea şi aşternut cu pături moi, în care se putea 
cuibări Saphira. 

Chiar atunci, ea veni în picaj şi se aşeză pe marginea 
deschizăturii, cu solzii sclipind ca o constelație de stele 
albastre. În spatele ei, ultimele raze ale soarelui se 
întindeau peste pădure, colorând crestele şi dealurile cu un 
nimb tulbure şi roşiatic, în care acele de pin sclipeau ca şi 
cum ar fi fost făurite din metal fierbinte, alungând umbrele 
îndărăt, spre orizontul violet. De la înălţimea la care se 
aflau, oraşul le apărea ca un şir de goluri săptate în 
umbrarul măreț, ca nişte petice de linişte într-o mare veşnic 
agitată. De-acum puteau zări adevărată-i mărime; 
Ellesmera se întindea pe mai multe mile, atât spre apus, cât 
şi spre miazănoapte. 

„Am şi mai mult respect pentru Cavaleri, dacă aşa obişnuia 
să trăiască Vrael, spuse Eragon. Nu mă aşteptam la ceva 
atât de modest.” 

Întreaga clădire se cutremură uşor, din pricina unei suflări 
de vânt. 

Saphira îşi adulmecă păturile. „Mai avem de mers în 
Vroengard, să vedem”, îl preveni ea, deşi părea să fie de 
acord. 

Trăgând paravanele care dădeau în dormitor, Eragon văzu 
în colţ ceva ce nu observase mai înainte: o scară răsucită 
care urca pe pereţii unui horn din lemn uscat. Ţinându-şi 
lampa înaintea ochilor, el urcă grijuliu, treaptă cu treaptă. 
După aproape douăzeci de picioare, ajunse într-o încăpere 


de lucru, în care se afla o masă, pe care avea pene de scris, 
cerneală şi hârtie, dar nici o bucată de pergament - precum 
şi altă scobitură căptuşită, numai bună pentru un dragon. Şi 
aici, unul dintre pereţi avea o deschizătură prin care se 
putea intra în zbor. 

„Saphira, vino încoace.” „Pe unde?” întrebă ea. 

„Pe afară.” Eragon clipi speriat, auzind straturile de 
scoarță care se sfărâmau şi trosneau sub ghearele Saphirei, 
până ce ea izbuti să iasă din dormitor şi să urce în 
încăperea de lucru. „Ce zici?” o întrebă el, după ce ajunse. 
Saphira îl fulgeră cu ochii săi albaştri, apoi porni să 
cerceteze pereţii şi mobila. 

„Ce nu înţeleg eu, îi spuse, este cum faci să te încălzeşti, 
dacă peste tot e deschis.” „Habar n-am.” 

Eragon cercetă pereţii, de o parte şi de alta a 
deschizăturii, pipăind diversele straturi ale copacului, 
crescute prin descântecele elfilor. Dând peste un şanţ 
vertical, săpat în scoarță, se opri şi trase de el; pe dată, o 
membrană transparentă se desfăcu din perete. Trăgând-o 
de-a curmezişul deschizăturii, el găsi o a doua nişă în care 
se putea prinde marginea pânzei. De îndată ce o închise, 
aerul dinăuntru se îngroşă şi se încinse. „Ei, uite 
răspunsul”, spuse el, dând drumul pânzei, care se răsuci la 
loc. 

Întorşi în dormitor, Eragon se apucă să-şi desfacă 
bagajele, în timp ce Saphira se încolăcea în scobitura ei. El 
îşi puse bine scutul, apărătorile pentru mâini şi picioare, 
gluga de zale şi coiful, apoi îşi scoase tunica şi cămaşa de 
zale, căptuşită cu piele. Gol până la brâu, se aşeză pe pat şi 
rămase cu ochii aţintiţi asupra zalelor unse cu ulei, uimit de 
asemănarea lor cu solzii Saphirei. 

„Uite c-am ajuns”, spuse el, tulburat. 

„Am avut mult de străbătut... dar, într-adevăr, am ajuns. 
Noroc că n-am avut nici un necaz pe drum.” 

EI încuviinţă. „Acum o să vedem dacă a meritat. Uneori mă 
întreb dacă n-ar fi fost mai bine să rămânem să-i ajutăm pe 


vardeni.” „Eragon! Ştii bine că mai avem nevoie de 
învăţătură. Aşa ar fi vrut şi Brom. Ca să nu mai spun că 
merita să venim până aici ca s-o vedem pe Islanzadi şi 
Ellesmera.” „Aşa o fi, spuse el şi întrebă: Tu ce crezi despre 
toate astea?” 

Saphira rânji uşor, arătându-şi dinţii: „Nu prea ştiu. Elfii 
au mai multe taine chiar decât Brom, şi pot folosi magia în 
nişte feluri despre care nu credeam că ar fi cu putinţă. 
Habar n-am cum fac să-şi descânte copacii ca să crească 
aşa şi nici cum a făcut Islanzadi să işte ploaia de flori. E 
peste puterile mele de înţelegere”. 

Eragon se simţi uşurat că nu era singurul care se simţea 
copleşit. „Dar Arya?” „Ce-i cu ea?” „Ştii tu, mă refer la 
adevărata ei identitate.” „Ea nu s-a schimbat cu nimic, 
numai tu o vezi altfel.” Saphira chicoti de undeva, din 
străfundul gâtului, scoțând un sunet ca două pietre frecate 
între ele, şi îşi sprijini capul pe labe. 

De-acum, stelele străluceau pe cer, şi murmurele 
bufniţelor pluteau prin Ellesmera. Totul era liniştit şi paşnic, 
cufundat în noaptea adâncă. 

Eragon se strecură în aşternuturile pufoase şi dădu să 
stingă lampa, apoi se opri, cu mâna care aproape atingea 
oblonul. Se afla în capitala elfilor, la aproape o sută de 
picioare în văzduh, întins în patul în care obişnuia să 
doarmă Vrael. 

Gândul îl copleşi. 

Ridicându-se dintr-o mişcare, el apucă lampa într-o mână 
şi-şi luă sabia în cealaltă; Saphira tresări simţindu-l cum se 
strecoară în scobitura ei şi se cuibăreşte lângă ea. Ea 
începu să toarcă şi-l acoperi cu o aripă ca de catifea, iar el 
stinse lampa şi închise ochii. 

Astfel dormiră împreună, în Ellesmera, mult şi bine. 

Desprins din trecut. 

Eragon se trezi în zori, bine odihnit. Mângâie cu palma 
coastele Saphirei, iar ea îşi ridică aripa, lăsându-l să iasă. 
Trecându-şi mâinile prin păr, el se duse la deschizătura din 


peretele încăperii şi se sprijini de o parte a ei, simțind 
atingerea aspră a scoarţei pe umăr. Dedesubt, pădurea 
sclipea ca un câmp de diamante, fiecare copac reflectând 
lumina dimineţii în miile de picături de rouă de pe frunze. 

Tresări surprins când Saphira trecu iute pe lângă el şi 
plonja în gol, răsucindu-se ca un burghiu spre frunzişul 
copacilor, înainte să se ridice şi să înceapă să dea târcoale 
prin văzduh, mugind de bucurie. „Bună dimineaţa, 
micuţule.” El zâmbi, încântat de fericirea ei. 

Dând la o parte paravanele de la uşa dormitorului, găsi 
două tăvi pline cu fructe şi cu alte câteva lucruri, care 
fuseseră aduse în timpul nopţii şi aşezate pe prag. Lângă 
ele era un morman de haine, de care era prins un bilet. 
Eragon se cam chinui să descifreze scrisul frumos rotunjit, 
de vreme ce nu mai citise de peste o lună şi uitase unele 
litere, dar până la urmă înţelese ce spunea: 

Salutări, Saphira Bjartskular şi Eragon Biruitorul-Umbrei. 
Eu, Bellaen din casa Miolandra, mă plec şi-mi cer iertare, 
Saphira, pentru acest ospăț sărăcăcios. Elfii nu vânează, iar 
în Ellesmera, şi în celelalte oraşe ale noastre, nu se găseşte 

carne. Dacă doreşti, poţi face la fel precum dragonii din 
vechime, şi să pleci la vânat în Du Weldenvarden. Îţi cerem 
doar să-ţi laşi prada în pădure, pentru ca aerul şi apa 
noastră să rămână nepătate de sânge. 

Eragon, hainele sunt pentru tine. Au fost ţesute de Niduen 
din casa lui Islanzadi, care ţi le oferă în dar. Fie să aveţi 
parte de soartă bună, pacea să-şi facă sălaş în inimile 
voastre şi stelele să vă vegheze. 

Bellaen du Hjodhr. 

Când Eragon îi povesti Saphirei ce stătea scris în bilet, ea 
răspunse: „N-are a face; după ospăţul de ieri, o să mai 
treacă ceva timp până să mi se facă foame. Totuşi, hăpăi 
repede câteva plăcinte cu mac, comentând: Doar aşa, de 
politeţe”. 

După ce termină de mâncat, Eragon aşeză hainele pe pat 
şi le desfăcu cu mare grijă. Erau două tunici lungi de postav 


roşu, brodate cu verde-aprins, o pereche de pantaloni albi, 
subţiri şi moi, şi trei perechi de ciorapi atât de fini, încât la 
atingere păreau aproape lichizi. Fineţea ţesăturii nici nu se 
putea compara cu lucrul femeilor din Carvahall, şi nici cu 
hainele piticilor pe care le avea cu el. Se simţi recunoscător 
pentru noul veştmânt. Tunica şi pantalonii cu care venise 
erau tociţi de atât purtat, după ce stătuseră în soare şi în 
ploaie de când plecaseră din Farthen Dur. Dezbrăcându-se, 
el îşi trase pe trup una dintre tunicile elegante, bucurându- 
se de atingerea ei moale. 

De-abia apucase să-şi lege încălţările, când cineva bătu în 
paravanul care acoperea intrarea. 

— Intră, spuse el, întinzându-se după Za'roc. 

Orik îşi vâri nasul înăuntru, apoi intră cu grijă, încercând 
podeaua cu picioarele şi privind îngrijorat tavanul încăperii. 

— Prefer de mii de ori o peşteră în locul cuibului ăstuia din 
văzduh. Cum aţi dormit, Eragon, Saphira? 

— Destul de bine. Dar tu? întrebă Eragon. 

— Ca un bolovan, râse piticul, amuzat de propria glumă, 
apoi îşi lăsă capul în jos şi începu să mângâie lama 
toporului. Văd că aţi mâncat, aşa că haideţi după mine. 
Arya, regina şi o sumedenie de alţi elfi vă aşteaptă la 
poalele copacului, continuă el, privindu-l ţintă pe Eragon, 
cu o sclipire încăpăţânată în ochi. Se întâmplă ceva ce nu 
ne-au spus. Nu ştiu exact ce vor de la tine, dar e ceva 
important. Islanzadi e încordată ca un lup încolţit... m-am 
gândit că n-ar strica să te previn dinainte. 

Eragon îi mulţumi şi coborâră amândoi pe scări, în timp ce 
Saphira plutea în jos prin văzduh. Odată ajunşi, fură 
întâmpinați de Islanzadi, înveşmântată într-o mantie din 
pene zburlite de lebădă, ca un covor de zăpadă aşternut 
peste un câmp plin de flori stacojii. Ea îi salută şi le spuse s- 
o urmeze. 

Îi conduse pe un drum şerpuit către marginea oraşului, 
unde clădirile se împuţinau, iar potecile rar folosite de-abia 


se mai zăreau. La poalele unui deluşor împădurit, Islanzadi 
se opri şi le spuse cu un glas ameninţător: 

— Înainte să mergem mai departe, toţi trei trebuie să 
juraţi în limba străveche că nu veţi pomeni vreodată unui 
străin despre ceea ce veţi vedea în curând, fără îngăduinţa 
mea, a fiicei mele sau a celui care s-ar urca pe tron după 
noi. 

— Şi de ce să-mi pun singur căluşul în gură? întrebă Orik. 
„Chiar aşa, de ce? întrebă şi Saphira. Nu aveţi încredere în 
N0i?” 

— Nu-i vorba de încredere, ci de siguranţă. E o taină care 
trebuie păstrată cu orice preţ, căci este cel mai mare 
avantaj al nostru în faţa lui Galbatorix, iar dacă vă legaţi 
prin cuvintele din limba străveche, atunci nu o veţi dezvălui 
niciodată de bunăvoie. Orik-vodhr, ai venit încoace ca să fii 
de faţă la instruirea lui Eragon. Dacă nu-mi dai cuvântul, 
nu-ţi mai rămâne decât să te întorci în Farthen Dur. 

În cele din urmă, Orik încuviinţă. 

— Am credinţa că nu le vreţi răul piticilor sau vardenilor, 
altfel nu aş putea să primesc aşa ceva. Dar, în numele 
onoarei palatului şi a clanului vostru, fie ca asta să nu se 
dovedească o capcană sau o amăgire. Spuneţi-mi cuvintele 
pe care trebuie să le rostesc. 

În timp ce regina îl învăţa pe Orik cum să pronunţe bine 
jură-mântul, Eragon o întrebă pe Saphira: „Ce crezi, să jur 
şi eu?” „Avem de ales?” Eragon îşi aminti că şi Arya îi 
spusese acelaşi lucru în ziua precedentă, şi începu să 
înţeleagă de ce: regina nu-i lăsa nici o cale de scăpare. 

După ce Orik isprăvi, Islanzadi se uită întrebător la 
Eragon, care şovăi o clipă, apoi rosti jurământul, urmat de 
Saphira. 

— Vă mulţumesc, spuse regina. Acum putem merge mai 
departe. 

În vârful dealului, copacii dispărură, lăsând locul unei 
câmpii de trifoi roşu care se întindea până la un prag lung 
de piatră; pădurea era undeva la o mie de picioare mai jos, 


revărsându-se de jur împrejur până se unea cu cerul. 
Păreau să fi ajuns la capătul lumii, în faţa unui codru 
nesfârşit. 

„Cunosc locul ăsta”, îşi dădu Eragon seama, amintindu-şi 
de viziunea cu Togira Ikonoka. 

Se auzi un zgomot înfundat, ca de tunet. Văzduhul 
tremura de forţa impactului. Zgomotul răsună iarăşi, iar 
Eragon clănţăni din dinţi, izbit de un curent puternic de 
aer. Şi iarăşi. Eragon îşi acoperi urechile cu palmele, 
încercând să se apere de apăsarea dureroasă. Elfii stăteau 
nemişcaţi. Şi iarăşi. Trifoiul se culcă la pământ, din pricina 
unei rafale bruşte de vânt. 

Zgomotul răsună din nou. De dincolo de pragul de stâncă 
se înălţă un dragon auriu, uriaş, cu un Cavaler în spinare. 

Convingerea. 

Roran îi aruncă lui Horst o privire fioroasă. Se aflau în 
odaia lui Baldor, iar Roran stătea proptit în pat, ascultând 
ce-i povestea fierarul. 

— Ce voiai să fac? După ce ţi-ai pierdut cunoştinţa, nu mai 
puteam ataca. Să nu mai spun că oamenii nu erau câtuşi de 
puţin gata de luptă. Şi nici nu-i vina lor. Maică nu mi-am 
muşcat şi eu limba când am văzut monştrii ăia, continuă 
Horst, scuturându-şi claia de păr. Am păşit fără voia noastră 
într-una dintre poveştile de demult, Roran, şi să ştii că nu- 
mi place deloc. 

Chipul lui Roran rămase de piatră. 

— Uite ce-i, dacă vrei, poţi ucide soldaţii, dar mai întâi 
trebuie să-ţi regăseşti puterile. O să ai o mulţime de oameni 
la dispoziţie; lumea te urmează cu încredere în luptă, mai 
ales după ce i-ai înfrânt pe soldaţi chiar aici, astă-noapte. 

Roran rămase tăcut, iar Horst oftă, îl bătu pe umărul 
sănătos şi plecă din odaie, închizând uşa după el. Roran nici 
nu clipi. Până acum, în viaţa lui nu ţinuse cu adevărat decât 
la trei lucruri: la familie, la casa din valea Palancar şi la 
Katrina. Familia îi fusese spulberată în anul precedent. 
Ferma îi fusese făcută bucăţi şi arsă, deşi încă îi mai 


rămânea pământul, care era singurul lucru cu adevărat 
important. Dar acum dispăruse şi Katrina. 

Un suspin înfundat reuşi să străpungă obstacolul ca de fier 
care-i strângea pieptul. Avea în faţă o dilemă care-i sfâşia în 
două sufletul; singura cale de a o salva pe Katrina era să 
izbutească să se ţină pe urma celor doi Ra'zac şi să 
părăsească valea, dar nu putea lăsa de izbelişte satul, la 
mila soldaţilor. lar pe Katrina n-o putea uita. 

„Inima sau vatra”, se gândi el cu amărăciune. Dar ele nu 
însemnau nimic una fără cealaltă. Dacă omora soldaţii, n-ar 
fi făcut decât să-i împiedice pe cei doi duşmani - şi, poate, şi 
pe Katrina - să se mai întoarcă. Oricum, măcelul nu avea 
nici un rost dacă întăririle erau pe aproape, căci sosirea lor 
ar fi însemnat, în mod limpede, sfârşitul satului. 

Strânse din dinţi, simțind un nou val de durere care-i 
izvora din umărul bandajat. Închise ochii. „Nădăjduiesc să-l 
mănânce pe Sloan ca pe Quimby.” Nici o soartă nu putea fi 
prea rea pentru trădător. Roran îi aruncă cele mai negre 
blesteme pe care le cunoştea. 

„Şi chiar dacă aş fi liber să plec din Carvahall, cum să-i 
găsesc pe cei doi Ra'zac? Cine ar putea şti unde se află? 
Cine ar avea îndrăzneala să dezvăluie tainele slujitorilor lui 
Galbatorix?” Disperarea îl copleşea, în timp ce răsucea 
problema pe toate feţele. Se şi văzu într-unul din oraşele 
mari ale Imperiului, căutând în zadar printre clădiri 
murdare şi cete întregi de străini, scormonind după vreun 
indiciu, după vreo urmă cât de mică, vreo adiere a iubirii 
sale. 

Era fără speranţă. 

Izbucni într-un potop de lacrimi, ghemuindu-se în pat şi 
gemând din pricina durerii şi a groazei. Se legăna înainte şi 
înapoi şi nu mai vedea în faţa ochilor decât pustietatea 
lumii. 

Trecu o lungă vreme până ce suspinele deveniră doar 
nişte gemete de protest. Roran se şterse la ochi şi se chinui 
să tragă adânc aer în piept, tremurând din toate 


încheieturile. Clipi de durere. Se simţea de parcă ar fi avut 
pieptul plin de cioburi. 

„Trebuie să mă gândesc bine”, îşi spuse. 

Se sprijini de perete şi, numai prin tăria voinţei, începu 
încet-încet să-şi pună frâu emoţiilor nestăpânite, luptându- 
se cu ele cu singura armă care-l putea scăpa de nebunie: 
raţiunea. Gâtul şi umerii i se cutremurau din pricina 
efortului supraomenesc. 

După ce se potoli, îşi puse cu grijă ordine în gânduri, ca un 
meşter care-şi aşază uneltele în şiruri bine organizate. 
„Irebuie să existe o soluţie, ascunsă printre faptele pe care 
le cunosc; trebuie numai să fiu îndeajuns de ingenios.” 

Prin văzduh nu putea găsi urmele celor doi. Asta era 
limpede. Ar trebui să i se spună unde să-i găsească, iar, 
dintre toţi oamenii pe care-i putea întreba, pesemne că 
vardenii ştiau cele mai multe. Numai că ei erau la fel de 
greu de găsit ca bestiile, şi nu putea să piardă vremea 
căutându-i. „Şi totuşi...” Ca prin ceaţă, îşi aminti de 
zvonurile pe care le auzise de la vânătorii cu capcane şi de 
la neguţători, cum că Surda îi sprijinea în taină pe vardeni. 

„Surda.” Regatul se găsea sub stăpânirea Imperiului, sau 
cel puţin aşa i se spusese, căci Roran nu văzuse niciodată 
vreo hartă a Alagaesiei. Dar, chiar şi în cele mai bune 
condiţii, tot i-ar fi luat mai multe săptămâni să ajungă acolo 
călare, iar dacă trebuia să se ferească de soldaţi - încă şi 
mai mult. Fireşte, cea mai scurtă cale ar fi să navigheze 
spre miazăzi, de-a lungul țărmului, dar asta ar însemna să 
călătorească până la râul Toark şi apoi spre Teirm, pentru a 
găsi o corabie. Ar fi mult prea târziu. Şi tot l-ar putea 
prinde soldaţii. 

„Dacă, poate, cine ştie, pesemne”, mormăi el, încleştându- 
şi iar şi iar pumnul stâng. La miazănoapte de Teirm nu 
cunoştea să fie decât un singur port, Narda, dar pentru a 
ajunge acolo trebuia să străbată munţii în întregime - şi 
asta era o ispravă cu care nimeni, nici măcar vânătorii care 
puneau capcane, nu se putea lăuda. 


Blestemă cu glas scăzut. Situaţia era fără nici o speranţă. 
„Ar trebui să încerc să salvez satul, nu să-l părăsesc.” 
Necazul era că hotărâse deja în sinea lui că soarta satului, 
şi a tuturor celor care mai rămâneau acolo, era pecetluită. 
Ochii i se umplură din nou de lacrimi. „Cei care mai 
rămân...” „Dar, dacă... dacă toţi cei din Carvahall m-ar 
însoţi spre Narda, şi apoi spre Surda?” Atunci ar fi putut să- 
şi împlinească ambele țeluri. 

Îndrăzneala gândului îl ameţi. 

Era o erezie, o blasfemie să creadă că-i putea convinge pe 
fermieri să-şi părăsească ogoarele, comercianții - 
prăvăliile... şi totuşi... şi totuşi nu aveau de ales altceva 
decât sclavie sau moarte. Vardenii erau singurii care-i mai 
adăposteau pe cei care fugeau de Imperiu, iar Roran era 
convins că le-ar fi făcut mare plăcere să primească oamenii 
dintr-un sat întreg, mai ales unii deja încercaţi în luptă. Mai 
mult, aducându-i cu el pe săteni, le-ar fi putut câştiga 
încrederea, pentru ca vardenii să-i spună apoi unde se aflau 
cei doi Ra'zac. „Poate o să-mi explice şi de ce Galbatorix e 
atât de hotărât să pună mâna pe mine.” 

Totuşi, ca planul să aibă sorţi de izbândă, trebuia pus în 
aplicare înainte ca noile trupe să ajungă în Carvahall, aşa că 
nu-i mai rămâneau decât câteva zile - poate nici atât - ca să 
pregătească plecarea a trei sute de oameni. Era o muncă 
într-adevăr înfricoşătoare. 

EI ştia foarte bine că nu-i putea convinge pe ceilalţi să 
plece numai cu ajutorul raţiunii; i-ar fi trebuit o inspiraţie 
profetică pentru a putea stârni emoția tuturor, pentru a-i 
face să simtă în adâncul sufletului nevoia de a rupe lanţurile 
care-i legau de ceea ce deveniseră şi de viaţa pe care o 
duseseră până atunci. Nu era îndeajuns nici să le provoace 
doar teamă - căci ştia că teama îi făcea adesea pe cei aflaţi 
în primejdie să lupte cu şi mai multă îndârjire. Trebuia, mai 
degrabă, să le transmită că aveau un ţel de îndeplinit şi o 
soartă anume, pentru a-i face pe săteni să creadă, cum 


credea şi el, că a se alătura vardenilor şi a ţine piept tiraniei 
lui Galbatorix era fapta cea mai măreaţă cu putinţă. 

Aveau nevoie de o energie care să nu se plece în faţa 
greutăților, să nu se lase înfrântă de chin şi nici înăbuşită de 
moarte. 

Cu ochii minţii, Roran o văzu pe Katrina stând în picioare 
în faţa lui, cu privirea serioasă a ochilor ei de ambră. Îşi 
aminti căldura pielii fetei, mireasma părului şi ce însemna 
să fie doar cu ea, în întuneric. Apoi, în spatele ei, apăru şirul 
nesfârşit al neamului, al prietenilor şi al tuturor celor pe 
care-i cunoscuse în Carvahall, vii sau morţi. „Dacă nu era 
Eragon... şi dacă nu eram eu... cei doi Ra'zac n-ar fi pus 
niciodată piciorul aici. Trebuie să salvez satul de Imperiu, 
aşa cum trebuie să o salvez pe Katrina de cele două bestii.” 

Inspirat de tăria viziunii avute, Roran se ridică din pat, 
făcându-şi umărul rănit să-l înţepe şi să-l ardă. Se împletici 
şi se sprijini de un perete. „Oare o să-mi mai pot folosi 
vreodată braţul drept?” Aşteptă ca durerea să se 
potolească, dar, văzând că era în zadar, strânse din dinţi, se 
îndreptă de spate şi ieşi din odaie cu paşi mari. 

În coridor dădu peste Elain, care împăturea nişte 
prosoape. Ea strigă uimită: 

— Roran! Ce faci...? 

— Vino, mârâi el, trecând ţeapăn pe lângă ea. 

Baldor ieşi dintr-o încăpere, cu chipul îngrijorat. 

— Roran, n-ar trebui să te mişti din pat. Ai pierdut prea 
mult sânge. Te ajut eu... 

— Vino. 

Coborând scările rotunjite care duceau la intrarea casei, 
Roran îi auzi luându-se după el. Acolo îi găsi pe Albriech şi 
pe Horst, care stăteau de vorbă; cei doi îl priviră cu mirare. 

— Veniţi. 

Nu luă în seamă potopul de întrebări, ci deschise uşa din 
faţă şi păşi afară, în întunericul palid al serii. Pe cer tocmai 
trecea un şir de nori impunători, cu marginile pictate în 
auriu şi roşu. 


În fruntea micii cete, Roran se duse cu paşi mari până la 
marginea satului - repetându-şi chemarea concisă în faţa 
oricăruia pe lângă care trecea - smulse o torţă fixată la 
capătul unei prăjini, în noroiul cleios, se răsuci pe călcâie şi 
se întoarse în mijlocul satului. Acolo îşi înfipse bine prăjina 
la picioare, ridică braţul stâng şi tună: 

— VENIȚI! 

Glasul îi răsună în tot satul. Îşi continuă chemarea şi pe 
măsură ce oamenii ieşeau din case sau de pe ulițele 
cufundate în umbră şi începeau să se adune în jurul său. 
Mulţi erau curioşi, alţii plini de milă, unii uimiţi, alţii 
mânioşi. lar şi iar, chemarea lui Roran răsuna între pereţii 
văii. Sosi Loring, cu băieţii după el. Din direcţia cealaltă 
veniră Birgit, Delwin şi Fisk cu nevasta lui, Isold. Morn şi 
Tara plecară împreună din cârciumă şi veniră să se 
înghesuie alături de ceilalţi. 

După ce în faţa lui se adunaseră aproape toţi sătenii, 
Roran tăcu şi-şi strânse pumnul stâng până ce unghiile îi 
intrară în carne. „Katrina.” Ridicându-şi braţul, deschise 
palma la loc şi le arătă tuturor picăturile stacojii, ca nişte 
lacrimi, care-i cădeau pe braţ. 

— Aceasta, spuse el, este durerea mea. Priviţi-o bine, căci 
va fi şi a voastră, dacă nu rupem blestemul pe care soarta 
nedreaptă ni l-a aruncat. Prietenii şi rudele voastre vor fi 
puşi în lanţuri, sortiţi să devină sclavi în ţinuturi străine, sau 
vor fi măcelăriți în faţa ochilor voştri, sfârtecaţi de săbiile 
nemiloase ale soldaţilor. Galbatorix va presăra sare pe 
pământul nostru, ca să rămână sterp pe vecie. Am văzut 
asta. O ştiu bine. 

Păşea de colo-colo ca un leu în cuşcă, privindu-i cu ochi 
sclipitori şi clătinând din cap. De-acum îl priveau cu atenţie. 
Mai trebuia să-i aprindă, să-i facă la fel de pătimaşi ca el. 

— Tatăl meu a fost ucis de bestii. Vărul meu a fugit. Ferma 
mea a fost rasă de pe faţa pământului. Iar logodnica mea a 
fost răpită chiar de tatăl ei, care l-a ucis pe Byrd şi ne-a 
trădat pe toţi! Quimby a fost mâncat, hambarul cu fân - ars, 


împreună cu casele lui Fisk şi Delwin. Parr, Wyglif, Ged, 
Bardrick, Farold, Hale, Garner, Kelby, Melkolf, Albem şi 
Elmund - cu toţii au pierit. Mulţi dintre voi aţi fost răniţi, la 
fel ca mine, aşa că nu mai puteţi munci pentru familia 
voastră. Nu e îndeajuns că ne chinuim zi de zi pentru a ne 
câştiga traiul scormonind pământul, supuşi toanelor 
naturii? Nu e îndeajuns că suntem siliţi să plătim birurile 
necruțătoare ale lui Galbatorix? Mai trebuie acum să 
îndurăm şi crimele astea fară nici un sens? Izbucni într-un 
hohot de râs nebunesc, urlând la lună şi ascultându-şi 
patima din glas. În rândul mulţimii, nimeni nu făcu nici 
măcar o mişcare. De-acum ştiu adevărata fire a Imperiului 
şi a lui Galbatorix: sunt răul însuşi. Galbatorix este o mană 
nefirească abătută deasupra pământului. El i-a distrus pe 
Cavaleri şi, odată cu ei, cea mai paşnică şi mai prosperă 
vârstă pe care-am cunoscut-o vreodată. Slujitorii lui sunt 
nişte demoni monstruoşi crescuţi, pesemne, în străfundurile 
vreunui puț. Dar oare se mulţumeşte Galbatorix să ne 
strivească cu călcâiul? Nu! Acum caută să otrăvească 
Alagaesia întreagă, să ne înăbuşe cu această mantie de 
durere. Copiii noştri şi copiii copiilor vor trăi în umbra 
aceasta până în vecii vecilor, ajunşi nimic altceva decât nişte 
sclavi, nişte viermi, nişte mizerii pe care el să le poată 
chinui după cum îi e voia. Doar dacă... Roran privi lung în 
ochii sătenilor, conştient că se aflau cu toţii în puterea lui. 
Nimeni nu îndrăznise măcar să rostească ceea ce se 
pregătea el să spună. Cu glasul voit răguşit şi aspru, spuse: 
Doar dacă nu avem curajul de a înfrunta răul. Ne-am luptat 
cu soldaţii şi cu cei doi Ra'zac, dar nu înseamnă nimic dacă 
murim singuri şi uitaţi de lume - sau dacă ne lăsăm mânaţi 
de la spate ca nişte vite. Nu putem rămâne aici, iar eu nu-i 
voi îngădui lui Galbatorix să şteargă de pe faţa pământului 
tot ce am mai de preţ. Mai degrabă m-aş lăsa să mi se 
scoată ochii şi să mi se taie mâinile, decât să-l văd ieşind 
învingător. Prefer să lupt! Prefer să mă dau la o parte de pe 
mormântul meu şi să-i văd pe duşmani îngropându-se în el! 


Prefer să plec din Carvahall! Am să trec munţii şi am să iau 
o corabie din Narda către Surda, unde mă voi alătura 
vardenilor, care s-au luptat de zeci de ani să ne elibereze 
din acest jug. 

Sătenii păreau tulburaţi la acest gând. 

— Dar nu vreau să plec singur. Veniţi cu mine. Veniţi cu 
mine şi prindeţi prilejul de a începe o viaţă mai bună. 
Aruncaţi cât colo cătuşele care vă ţin legaţi aici, continuă 
Roran, arătându-i cu degetul, pe care-l mişca de la unul la 
altul. Un veac de-acum încolo, ce nume vor rosti buzele 
barzilor? Horst... Birgit... Kiselt... Thane; vor cânta despre 
isprăvile noastre. Vor cânta Povestea din Carvahall, căci noi 
le vom fi arătat că suntem singurul sat îndeajuns de curajos 
pentru a înfrunta Imperiul. Ce faptă ar putea fi mai 
măreaţă, mai spuse el, cu lacrimi de mândrie în ochi, decât 
să curăţăm Alagaesia de mizeria lui Galbatorix? N-am mai 
trăi cu teama de a ne vedea fermele distruse sau de a fi 
ucişi, măcelăriți şi chiar mâncaţi. Ne-am putea păstra 
recolta pentru noi, în afară doar de ceea ce ne prisoseşte şi 
ar putea fi trimis în dar regelui de drept. Aurul ar curge în 
valuri. Am fi în siguranţă, fericiţi şi îndestulaţi! Asta ne e 
soarta. 

Roran îşi ridică palma în faţa ochilor şi strânse încet 
degetele peste rănile sângerânde. Rămase în picioare, cu 
umărul rănit gheboşat - străpuns de zecile de ochi care-l 
priveau - şi aşteptă să primească măcar un răspuns la 
cuvântarea pe care-o ţinuse, dar nu veni niciunul. În cele 
din urmă, îşi dădu seama că sătenii îşi doreau ca el să mai 
vorbească; îşi doreau să mai audă şi altceva despre cauza 
lor şi despre viitorul pe care tocmai îl schiţase. 

„Katrina.” 

Apoi, pe măsură ce întunericul se adâncea în jurul cercului 
de lumină al torţei, Roran se îndreptă de spate şi reîncepu 
să vorbească. Nu tâinui nimic; se strădui numai să-şi facă 
înţelese gândurile şi simţămintele, pentru ca şi ceilalţi să 
poată înţelege că aveau o datorie de îndeplinit. 


— Vremea noastră se apropie de sfârşit. Trebuie să ieşim 
în faţă şi să ne alăturăm vardenilor, dacă este să trăim 
liberi, împreună cu copiii noştri, mai spuse el, vorbind ba cu 
mânie, ba cu blândeţe, dar mereu cu o convingere pătimaşă 
care-i vrăjea pe ascultători; după ce nu mai avu nimic de 
spus, privi chipurile prietenilor şi ale vecinilor săi şi 
conchise: Eu, unul, plec în două zile. Dacă vreţi, veniţi cu 
mine, dar să ştiţi că plec oricum, şi cu voi, şi fără voi. 

Deasupra, luna, aflată în descreştere, scânteia din spatele 
unui strat de nori. Satul era străbătut de o adiere uşoară de 
vânt. Undeva, pe un acoperiş, se auzi scârţâitul rozei 
vânturilor, din fier, care se răsucea în direcţia din care 
bătea vântul. 

Birgit se desprinse din mulţime şi veni în lumina torţei, 
ţinându-şi cu o mână faldurile rochiei pentru a nu şi-o 
murdări de noroi. Îşi aranja şalul, cu o expresie foarte 
calmă, şi spuse: 

— Astăzi am văzut un... apoi se întrerupse, clătină din cap 
şi râse stânjenită. Mi se pare greu să vorbesc după Roran. 
Mie planul lui nu-mi place, dar cred că este necesar, deşi 
dintr-o altă pricină: aş vrea să-i urmăresc pe cei doi Ra'zac 
şi să răzbun moartea soţului meu. Eu, una, voi merge cu el. 
Şi-mi voi lua copiii. 

Apoi se dădu şi ea la o parte din cercul de lumină. Trecu o 
clipă de tăcere, apoi înaintară Delwin şi soţia sa Lenna, 
ţinându-se de braţ. Lenna o privi pe Birgit şi spuse: 

— Îţi înţeleg nevoia, soră. Şi noi vrem răzbunare, dar, mai 
presus de asta, vrem ca măcar ceilalţi copii ai noştri să fie în 
siguranţă. Din pricina asta, vom veni şi noi. 

Câteva femei rămase de curând văduve înaintară şi se 
declarară de acord cu ei. 

Sătenii vorbeau între ei pe şoptite, apoi tăcură şi rămaseră 
nemişcaţi. Nimeni nu mai părea dispus să mai spună ceva; 
era un subiect mult prea important. Roran înţelese; până şi 
el se străduia încă să înţeleagă urmările hotărârii pe care-o 
luase şi să se împace cu ea. În cele din urmă, Horst se 


apropie cu paşi mari de torţă şi privi flacăra cu chipul 
posomorât. 

— Nu mai are rost să vorbim acum... Avem nevoie de timp 
de gândire. Fiecare trebuie să hotărască pentru sine. 
Mâine... va fi şi mâine o zi. Poate că lucrurile vor fi mai 
limpezi atunci. 

Clătină din cap şi ridică torţa, apoi o răsuci cu vârful în jos 
şi o stinse pe pământ, lăsându-i pe toţi să-şi găsească 
drumul spre casă în lumina lunii. Roran se alătură lui 
Albriech şi lui Baldor, care mergeau la o oarece distanţă în 
spatele părinţilor lor, lăsându-i să vorbească nestingheriţi. 
Niciunul dintre fraţi nu se uita la Roran. Neliniştit de lipsa 
lor de reacţie, el îi întrebă: 

— Credeţi că va mai merge cineva? Oare am fost îndeajuns 
de bun? 

— Îndeajuns de bun! râse scurt Albriech. 

— Roran, spuse Baldor cu o voce ciudată, în seara asta 
puteai să convingi şi un urgal să devină fermier. 

— Nu! 

— Când ai terminat, eram gata să-mi iau sulița şi să mă 
năpustesc în munţi pe urmele tale. Şi nici n-aş fi fost 
singurul. Problema nu e cine va merge cu tine, ci cine nu o 
va face. Vorbele pe care le-ai spus... n-am mai auzit 
niciodată aşa ceva. 

Roran se încruntă. [elul lui era să-i facă pe ceilalţi să-i 
înţeleagă planul, nu să-l urmeze pe el în mod special. „Mă 
rog, dacă de asta-i nevoie, fie”, se gândi, ridicând din umeri. 
Totuşi gândul îl luase cam pe nepregătite. Cu ceva timp în 
urmă l-ar fi neliniştit, dar acum se simţea pur şi simplu 
recunoscător pentru oricine l-ar fi putut ajuta s-o salveze pe 
Katrina şi pe săteni. 

Baldor se aplecă spre fratele său. 

— Tata îşi va pierde cele mai multe dintre unelte. Albriech 
încuviinţă cu multă seriozitate. 

Roran ştia că fierarii obişnuiau să-şi făurească toate 
instrumentele de care aveau nevoie pentru a-şi duce la 


îndeplinire treaba cu care se ocupau la un moment dat, iar 
aceste unelte, făurite la nevoie, erau ca o moştenire trecută 
de la tată la fiu sau de la meşter la calfa. Numărul de unelte 
pe care-l avea cineva era măsura bogăției şi priceperii sale. 
Pentru Horst, să renunţe la ele ar fi... „N-ar fi mai greu 
decât jertfele pe care trebuie să le facă oricine altcineva”, 
se gândi Roran. Îi părea rău numai de faptul că, astfel, 
Albriech şi Baldor vor fi lipsiţi de moştenirea care li se 
cuvenea de drept. 

Ajungând acasă, Roran se retrase în odaia lui Baldor şi se 
întinse pe pat. Prin perete îl auzea încă, vag, pe Horst 
discutând cu Elain. Adormi, imaginându-şi celelalte discuţii 
asemănătoare care aveau loc în Carvahall, în care se hotăra 
soarta lui - şi a tuturor. 

Urmări. 

În dimineaţa următoare, Roran privi pe fereastră şi văzu 
doisprezece bărbaţi care plecau din Carvahall, 
îndreptându-se spre cascada Igualda. Căscă şi cobori cu 
paşi măsuraţi în bucătărie. Horst stătea la masă, de unul 
singur, răsucind în mână o stacană cu bere. 

— Bună dimineaţa, îi spuse fierarul. 

Roran mormăi un răspuns, rupse o bucată din pâinea 
aflată pe masă şi se aşeză la celălalt capăt. În timp ce 
mânca, observă că Horst avea ochii roşii şi barba 
nepieptănată şi-şi dădu seama că fierarul nu închisese un 
ochi. 

— Ştii cumva de ce un grup de oameni se urcă pe... 

— Trebuie să le vorbească familiilor, spuse sec Horst. Încă 
din zori tot dau fuga în Şiră, unii şi alţii. Aşezându-şi cu 
zgomot cana pe masă, continuă: Habar n-ai ce-ai făcut, 
Roran, cerându-le să plece. Tot satul e tulburat. Ne-ai pus la 
colţ şi nu mai avem decât o cale pe care să apucăm: calea 
ta. Unii te urăsc pentru asta. Fireşte că destul de mulţi te 
urau şi înainte, pentru că ne-ai băgat în necazul ăsta. 

Pâinea pe care o mânca Roran avea gust de rumeguş din 
pricina supărării sale şi a senzaţiei că era nedreptăţit. 


„Eragon a adus piatra, nu eu.” 

— Dar ceilalţi? 

Horst sorbi din bere şi surâse. 

— Ceilalţi te adoră. N-am crezut vreodată să vină ziua în 
care fiul lui Garrow să-mi tulbure inima cu vorbe, dar ai 
făcut-o, băiete, ai făcut-o, adăugă fierarul, apoi ridică un 
braţ noduros şi făcu un gest de jur împrejur. Tot ce-i aici am 
clădit pentru Elain şi fiii mei. Mi-a luat şapte ani ca să 
termin casa. Vezi bârna aia de deasupra uşii? Mi-am rupt 
trei degete de la picior când am pus-o la locul ei. Şi mai ştii 
ceva? Am să renunţ la tot din pricina spuselor tale de azi- 
noapte. 

Roran rămase tăcut. Asta şi dorea să audă. Plecarea din 
sat era singurul lucru bun de făcut, şi, de vreme ce el însuşi 
era hotărât s-o facă, nu vedea nici un motiv să se chinuie 
din pricina vinovăţiei şi a regretelor. „Mi-am luat hotărârea, 
şi mă voi împăca cu gândul la ceea ce va ieşi de-aici, oricât 
ar fi de greu, pentru că e singura scăpare pe care o avem.” 

— Numai că, spuse Horst, aplecându-se într-un cot, cu 
ochii negri şi arzători, să nu uiţi nici o clipă că, dacă 
realitatea nu se va asemăna cu visele avântate pe care ni le- 
ai perindat prin faţa ochilor, ai să ai nişte datorii de plătit. 
Când le dai oamenilor speranţe şi apoi le iei înapoi, nu scapi 
nevătămat. 

Asta nu izbuti să-l sperie pe Roran. „Dacă ajungem în 
Surda, răzvrătiţii ne vor întâmpina ca pe nişte eroi. Dacă 
nu, moartea va plăti toate datoriile.” înțelegând că fierarul 
terminase de vorbit, Roran îl întrebă: 

— Unde-i Elain? 

— În spate, spuse Horst, încruntat, apoi se ridică şi-şi 
aranja tunica pe umerii laţi. Trebuie să mă duc la fierărie, 
să fac ordine şi să mă hotărăsc ce unelte să iau cu mine. 
Restul le voi ascunde sau le voi fărâma. N-am de gând ca 
Imperiul să tragă foloase din munca mea. 

— Te ajut şi eu, spuse Roran, împingându-şi scaunul în 
spate. 


— Nu, îl opri Horst cu voce aspră. De treaba asta nu mă 
pot ocupa decât împreună cu Albriech şi Baldor. Fierăria a 
fost însăşi viaţa mea şi a lor... Oricum n-ai putea fi de prea 
mare ajutor, cu braţul ăla rănit. Rămâi aici. Elain s-ar putea 
să aibă nevoie de tine. 

După ce fierarul plecă, Roran deschise uşa care dădea în 
curte şi o găsi pe Elain vorbind cu Gertrude, alături de 
grămada uriaşă de vreascuri pe care Horst n-o lăsa nici o zi 
să scadă. Vindecătoarea se apropie şi-i puse o mână pe 
frunte. 

— Bun, mă temeam să nu ai febră, după tot ce s-a petrecut 
ieri. Cei din neamul tău se vindecă minunat de repede. Nici 
nu-mi venea să-mi cred ochilor când Eragon s-a ridicat şi a 
pornit-o la drum, după ce-şi jupuise picioarele şi zăcuse 
două zile în pat. 

Roran înţepeni, auzind numele vărului său, dar ea nu păru 
să bage de seamă. 

— Hai să vedem cum e cu umărul, ce zici? 

EI îşi lăsă capul în jos, pentru ca Gertrude să poată ajunge 
să-i desfacă nodul de la spate al bandajului de lână. După 
aceea, îşi lăsă cu mare grijă în jos mâna, care-i fusese 
prinsă cu o atelă, şi îndreptă braţul. Gertrude îşi strecură 
degetele sub cataplasma întinsă pe rană şi o ridică. 

— Vai de mine, zise ea. 

În aer se simţea un miros greu, stătut. Roran strânse din 
dinţi, simțind cum i se întoarce stomacul pe dos, apoi privi 
în jos. Pielea acoperită de cataplasma se albise şi se 
încreţise, ca un vierme uriaş. Rana în sine fusese cusută în 
timp ce el zăcea fără simţire, aşa că nu văzu decât o dungă 
zimţată, de culoare roz, pătată de sânge, pe partea din faţă 
a umărului. Din pricina infecţiei care făcuse carnea să se 
umfle, firele intraseră adânc în piele; din rană curgeau 
picături limpezi de lichid. 

Gertrude îl cercetă cu atenţie, plescăind din buze, apoi 
legă bandajul la loc şi-l privi în ochi. 


— Îţi merge îndeajuns de bine, dar s-ar putea ca umărul să 
ţi se infecteze. Încă nu-mi dau seama. Dacă-i aşa, va trebui 
să ardem marginile rănii. 

Roran încuviinţă şi întrebă, la rândul său: 

— După ce mă vindec, o să-mi mai pot folosi braţul? 

— Da, dacă muşchiul se prinde bine la loc. Depinde şi cum 
vrei să-l foloseşti. Dacă... 

— O să mai pot lupta? 

— Dacă vrei să lupţi, spuse răspicat Gertrude, te sfătuiesc 
să înveţi să-ţi foloseşti cealaltă mână. 

Îl bătu pe obraz şi o luă repede la picior spre căsuţa ei. 

„Braţul meu.” Roran rămase cu privirea aţintită la 
bandajul de pe umăr, ca şi cum acea parte din trup nici nu-i 
mai aparţinea. Până atunci, nu-şi dăduse încă seama ce 
mult depindea senzaţia identităţii sale de starea trupului. 
Rănile din carne provocau răni şi în suflet, şi la fel şi invers. 
Roran era mândru de trupul lui, iar acum, văzându-l 
schilodit, se simţi străbătut de un fior de panică, mai ales că 
era ceva de nevindecat. Chiar dacă scăpa cu braţul întreg, 
tot ar fi rămas cu o cicatrice groasă, ca o amintire. 

Luându-l de mână, Elain în duse înapoi în casă; acolo 
aruncă nişte frunze de mentă într-un ceainic şi-l puse la 
fiert pe sobă. 

— Chiar o iubeşti, nu-i aşa? 

— Poftim? răspunse el, privind-o uimit. Elain îşi mângâie 
pântecele cu palma. 

— Pe Katrina, zâmbi ea. Nu sunt oarbă. Ştiu ce-ai făcut 
pentru ea, şi sunt mândră de tine. Nu toţi bărbaţii ar fi 
dispuşi să meargă atât de departe. 

— Dacă n-o pot elibera, nu mai contează. Ceainicul începu 
să şuiere ascuţit. 

— Ai să poţi, sunt sigură de asta - într-un fel sau altul vei 
izbuti, spuse Elain, turnând ceaiul. Ar trebui să începem să 
ne pregătim de drum. Mai întâi am să caut prin bucătărie, 
iar tu poţi merge sus, să-mi aduci toate hainele, 


aşternuturile şi tot ce crezi că ne-ar mai putea fi de folos. 
Vrei? 

— Şi unde să le pun? întrebă el. 

— În sala de mese ar fi cel mai bine. 

De vreme ce munţii erau prea abrupți - şi pădurea prea 
deasă - pentru căruţe, Roran îşi dădu seama că proviziile 
pe care le puteau lua cu ei se mărgineau la ceea ce puteau 
duce în spate, şi ce puteau îngrămădi pe cei doi cai ai lui 
Horst, cu toate că unul dintre aceştia trebuia lăsat cu o 
povară mai mică, pentru ca Elain să poată călări, dacă 
sarcina nu i-ar mai îngădui să meargă pe jos. 

O problemă şi mai mare era că nu toate familiile din 
Carvahall aveau animale de povară îndeajuns pentru a-şi 
duce şi proviziile, şi pe cei mici, pe bătrâni sau pe infirmii 
care nu puteau ţine pasul pe jos. Urma, aşadar, ca toţi să-şi 
împartă resursele. Întrebarea era însă cu cine. Tot nu ştiau 
cine se mai hotărâse să plece, în afară de Birgit şi Delwin. 

Aşa că, după ce Elain termină de strâns lucrurile care i se 
păreau esenţiale - mai ales mâncarea şi hainele - îl trimise 
pe Roran să afle dacă mai avea cineva nevoie de loc de 
depozitare sau, în caz contrar, dacă putea ea însăşi să 
găsească vreun loc liber, căci erau o sumedenie de nimicuri 
pe care ar fi dorit să le ia, dar le putea şi lăsa dacă nu avea 
de ales. 

În ciuda oamenilor care se grăbeau încoace şi încolo pe 
uliţe, satul era cufundat într-o tăcere chinuită, un calm 
nefiresc care dădea de gol agitația dinăuntru. Nu vorbea 
mai nimeni, şi toţi mergeau cu ochii în jos, pierduţi în 
gânduri. 

Când ajunse la casa lui Orval, Roran trebui să bată 
îndelung până ca fermierul să-i răspundă. 

— A, tu eşti, Stronghammer, zise Orval, ieşind în pridvor. 
Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi, dar aveam ceva 
treabă. Cu ce te pot ajuta? mai întrebă el, lovindu-şi palma 
cu o pipă lungă şi neagră, pe care apoi începu să o 
răsucească nervos între degete. Dinăuntru se auzea zgomot 


de scaune trase pe podea şi de crătiţi şi tigăi care se 
ciocneau unele de altele. 

În câteva cuvinte, Roran îi explică propunerea şi 
rugămintea lui Elain. Orval privi chiorâş în sus, spre cer. 

— Pare-mi-se că am destul loc pentru lucrurile mele. Mai 
întreabă şi pe la alţii şi, dacă tot mai aveţi nevoie, am doi boi 
care încă mai pot duce câte ceva. 

— Deci veniţi cu noi? Orval se foi stânjenit. 

— Ei, nu sunt sigur. Doar că ne pregătim în caz că mai vine 
vreun atac. 

— Aha. 

Nedumerit, Roran o apucă spre casa lui Kiselt. În scurtă 
vreme, descoperi că nimeni nu era dispus să-i dezvăluie 
dacă se hotărâse să plece, chiar dacă urmele pregătirilor 
făcute se vedeau cu ochiul liber. 

În plus, cu toţii se purtau cu el cu o rezervă care i se păru 
neliniştitoare şi care se manifesta prin diverse gesturi 
neînsemnate: i se ofereau condoleanţe pentru nefericirile 
îndurate, de câte ori deschidea gura se lăsa o tăcere plină 
de respect şi, de câte ori spunea ceva, se auzeau şoapte de 
încuviinţare. S-ar fi zis că toate isprăvile sale îl făcuseră să 
crească în ochii celorlalţi, încât acum oamenii pe care-i 
cunoscuse din copilărie se simțeau intimidaţi şi se ţineau la 
distanţă de el. 

„Mi s-a pus o pecete”, se gândi Roran, şchiopătând prin 
noroi. Se opri la marginea unei bălți şi se aplecă să-şi 
cerceteze chipul reflectat în apă, curios să vadă dacă putea 
observa ce-l făcea atât de diferit. 

Văzu un bărbat îmbrăcat în haine zdrenţuite, pătate de 
sânge, cu spatele gheboşat şi cu un braţ legat de-a 
curmezişul pieptului. Pe gât şi pe obraji se vedeau urmele 
unui început de barbă, iar părul îi era încleiat şi răsucit şi-i 
înconjura capul ca o aură. Totuşi, lucrul cel mai 
înspăimântător dintre toate erau ochii, care i se afundaseră 
în orbite, dându-i o înfăţişare de om hăituit. Din adâncul 


celor două peşteri sumbre, privirea îi clocotea ca oţelul 
topit, arzând de jale, de mânie şi de patimă. 

Pe chipul lui Roran apăru un zâmbet strâmb, care-l făcea 
să pară şi mai înfricoşător. Îi plăcea cum arăta. Era aidoma 
cu ceea ce simţea. Acum îşi dădea seama cum de izbutise 
să-i tulbure pe săteni. Rânji. „Chipul ăsta îmi poate fi de 
folos ca să-i distrug pe cei doi Ra'zac.” 

Ridicându-şi capul, o apucă în susul uliţei, mulţumit de 
sine. Chiar atunci, Thane se apropie de el şi-l apucă strâns 
de braţul stâng. 

— Stronghammer! Nici nu ştii cât mă bucur să te văd. 

— Chiar aşa? spuse Roran, întrebându-se dacă nu cumva 
toată lumea se întorsese cu fundul în sus în timpul nopţii. 

Thane încuviinţă, scuturând puternic din cap. 

— De când i-am atacat pe soldaţi, totul mi s-a părut lipsit 
de orice speranţă. Mă doare să recunosc, dar aşa era. Inima 
îmi bătea tot timpul nebuneşte, de parcă mă prăbuşeam 
într-un puț; îmi tremurau mâinile şi mă simţeam îngrozitor 
de bolnav. Credeam că mă otrăvise cineva! Era mai rău ca 
moartea. Dar ce-ai spus ieri m-a vindecat într-o clipă şi mi-a 
dat din nou senzaţia că viaţa are un ţel şi un rost! Nici nu 
pot să-ţi spun din ce groază m-ai salvat. Îţi rămân îndatorat. 
Dacă ai nevoie sau doreşti ceva, cere-mi doar, şi am să te 
ajut. 

Mişcat, Roran apucă şi el braţul fermierului şi spuse: 

— Îţi mulţumesc, Thane. Îţi mulţumesc. 

Thane lăsă capul în jos, cu ochii în lacrimi, îi dădu drumul 
şi plecă, lăsându-l singur pe uliţă. „Ce-am făcut?” 

Exodul. 

Un val de fum gros îl învălui pe Roran de îndată ce intră la 
Şapte Roţi, cârciuma lui Morn. Se opri dedesubtul 
coarnelor de urgal prinse în perete deasupra uşii şi stătu o 
clipă, pentru a-şi obişnui ochii cu semiîntunericul dinăuntru. 

— E cineva? strigă el. 

Uşa care ducea în spate se trânti de perete şi apăru Tara, 
cu paşi mari, urmată de Morn. Amândoi îl priviră 


posomorâţi şi duşmănoşi. Tara îşi puse mâinile voinice în 
şolduri şi întrebă: 

— Ce vrei de la noi? 

Roran rămase o clipă cu ochii holbaţi la ea, încercând să-şi 
dea seama de pricina supărării. 

— V-aţi hotărât dacă veniţi cu mine în Şiră? 

— Nu-i treaba ta, se răsti Iara. 

„Oho, şi-ncă cum”, gândi el, dar se abţinu şi spuse: 

— Orice gând aţi avea, dacă totuşi mergeţi, Elain ar vrea 
să ştie dacă mai aveţi loc în bagaje pentru câte ceva sau, 
cumva, aveţi şi voi nevoie de mai mult loc. A... 

— Mai mult loc! izbucni Morn, fluturând din mână către 
peretele din spatele tejghelei, unde se aflau o sumedenie de 
lădiţe de stejar. 

— Am aici, în culcuş de paie, douăsprezece butoiaşe din 
berea de iarnă cea mai limpede cu putinţă, ţinută cinci luni 
de zile la temperatura potrivită. Sunt ultimul transport al 
lui Quimby. Ce să fac cu ele? Sau cu poloboacele din 
pivniţă? Dacă le las, soldaţii o să le termine într-o 
săptămână, sau o să le dea cep şi o să verse totul pe 
pământ, unde numai gândacii şi viermii o să se bucure de 
ele. Off! se văicări Morn, aşezându-se, frângându-şi mâinile 
şi clătinând din cap. Doisprezece ani de muncă! De când a 
murit tata, am condus cârciuma la fel cum o făcuse şi el, zi 
de zi. Şi apoi tu şi Eragon ne-aţi adus pe cap necazul ăsta. 

Se opri, de-abia mai trăgându-şi sufletul, şi-şi şterse chipul 
răvăşit cu mâneca. 

— Hai, linişteşte-te, spuse Tara, înconjurându-l cu braţul şi 
întinzând un deget spre Roran. Cine ţi-a dat voie să tulburi 
satul întreg cu vorbele tale măreţe? Dacă plecăm, din ce-o 
să trăiască bietul meu bărbat? Nu-şi poate lua meşteşugul 
cu el, ca Horst sau Gedric. Nu poate nici să-şi găsească un 
ogor gol şi să-l cultive, ca tine! E cu neputinţă! O să plece 
toţi, şi-atunci o să murim aici de foame. Sau vom pleca şi 
noi, şi-atunci tot vom muri de foame! Ne-ai distrus vieţile! 


Roran îşi mută privirea de la faţa ei roşie de mânie la 
chipul răvăşit al lui Morn, apoi se întoarse şi deschise uşa. 
Se opri în prag şi spuse cu voce joasă: 

— V-am privit întodeauna ca prieteni. N-aş vrea să ajungeţi 
pe mâna Imperiului. 

leşind din cârciumă, îşi strânse surtucul pe lângă trup şi se 
îndepărtă, cufundat în gânduri. La fântână lui Fisk, se opri 
să bea un pic de apă şi dădu peste Birgit. Ea îl privi cum tot 
încerca să scoată găleata cu o singură mână, apoi îl ajută şi- 
i întinse găleata plină fără să bea. După ce sorbi o dată din 
apa limpede, Roran spuse: 

— Mă bucur că vii şi tu. 

Şi-i dădu la loc găleata. Birgit îl privi lung. 

— Înţeleg ce te mână, Roran, căci şi eu vreau acelaşi lucru 
- să-i găsim pe cei doi Ra'zac. Dar, după aceea, am să-ţi cer 
socoteală pentru moartea lui Quimby. Să nu uiţi asta. 

Ea împinse înapoi în fântână găleata plină şi o lăsă să cadă 
în voie, fără să mai aibă grijă la scripete. O clipă mai târziu, 
din fântână răsună un pleoscăit puternic. Roran zâmbi în 
urma ei. Era mai degrabă mulţumit decât supărat de ce 
auzise; ştia că, şi dacă toţi ceilalţi din Carvahall îl părăseau 
sau mureau, Birgit tot îl va ajuta să-i vâneze pe cei doi 
Ra'zac. Cu toate acestea, după ce totul se sfârşea, dacă se 
sfârşea vreodată, urma să-i plătească ceea ce-i cerea sau s- 
o omoare. Era singura cale de ieşire din asemenea situaţii. 

Până la căderea serii, Horst şi fiii săi se întoarseră acasă, 
aducând cu ei două boccele mici, legate în pânză unsă cu 
ulei. 

— Asta-i tot? întrebă Elain. Horst încuviinţă scurt din cap, 
puse boccelele pe masa din bucătărie şi le desfăcu, 
arătându-i patru ciocane, trei perechi de cleşti, o scoabă, o 
pereche de foale de mărime mijlocie şi o nicovală mică. 

După ce toţi cinci se aşezară la masă, Albriech şi Baldor 
începură să vorbească despre feluriţi oameni pe care-i 
văzuseră făcându-şi pe ascuns pregătirile. Roran asculta cu 
atenţie, încercând să ţină minte cine cui îi împrumutase 


măgăruşii, cine nu părea să dea vreun semn de plecare şi 
cine ar fi putut avea nevoie de ajutor. 

— Problema cea mai mare, zise Baldor, este mâncarea. Nu 
putem căra foarte mult, iar în Şiră va fi destul de greu să 
vânăm pentru două sau trei sute de oameni. 

— Hmm, încuviinţă Horst, fluturându-şi mâna, cu gura 
plină de fasole, apoi înghiţi şi spuse: Nu, cu vânătoarea n-o 
să meargă. Trebuie să ne luăm turmele cu noi. La un loc, 
avem îndeajuns de multe oi şi capre ca să-i hrănim pe toţi 
vreme de o lună. 

Roran îşi ridică puţin cuțitul. 

— Lupii. 

— Pe mine mai mult mă îngrijorează cum să ţinem 
animalele laolaltă, ca să nu se împrăştie în pădure, 
răspunse Horst. O să fie tare greu să le păstorim. 

Roran îşi petrecu ziua următoare dând ajutor pe unde 
putea, fără să vorbească prea mult şi mulţumindu-se să fie 
văzut muncind pentru binele satului. Noaptea târziu se 
culcă, stors de puteri, dar plin de speranţă. 

Ivirea zorilor îi străpunse visele şi-l trezi, cu o senzaţie de 
aşteptare înfrigurată. Se ridică şi se duse jos în vârful 
picioarelor, apoi ieşi din casă şi rămase cu ochii la munţii 
învăluiţi în ceaţă, absorbit de tăcerea dimineţii. Îi ieşeau 
aburi albi din gură, dar se simţea încins, căci inima îi bătea 
puternic din cauza fricii şi a nerăbdării. 

După o masă de dimineaţă tăcută, Horst aduse caii în faţa 
casei, iar Roran îi ajută pe Albriech şi pe Baldor să aşeze 
desagile şi celelalte boccele cu provizii, pe spinarea lor. 
Apoi îşi luă propriul bagaj, oftând de durere în clipa în care 
cureaua de piele îi atinse rana. 

Horst închise uşa casei, rămase o clipă în loc, cu mâna pe 
mânerul de oţel, apoi o luă pe Elain de mână şi spuse: 

— Să mergem. 

Străbătând satul, Roran văzu familii cu chipuri mohorâte 
adunându-se pe lângă case, cu grămezile de bagaje şi 
turmele zgomotoase. Văzu oi şi câini care aveau boccele 


legate pe spinare, copii înlăcrimaţi urcați pe măgăruşi şi 
sănii improvizate, legate în spatele cailor, cu lăzi pline cu 
găini atârnate pe fiecare parte. Văzu roadele izbânzii sale şi 
se întrebă dacă să râdă sau să izbucnească în lacrimi. 

Se opriră la capătul de miazănoapte al satului şi aşteptară 
să vadă cine avea de gând să vină cu ei. Trecu puţin timp, 
apoi, dintr-o parte, apăru Birgit, însoţită de Nolfavrell şi de 
copiii mai mici. Ea îi salută pe Horst şi pe Elain şi se opri 
undeva în apropiere. 

Ridley şi familia sa îşi făcură apariţia din spatele zidului de 
copaci, aducând peste o sută de oi din partea de răsărit a 
văii Palancar. 

— M-am gândit că ar fi mai bine să nu le dau drumul în 
Carvahall, strigă Ridley, pe deasupra turmei. 

— Şi bine-ai făcut! răspunse Horst. 

Apoi sosiră Delwin, Lenna şi cei cinci copii ai lor; Orval şi 
familia sa; Loring cu băieţii lui; Calitha şi Thane, care-i 
zâmbi larg lui Roran, precum şi tot neamul lui Kiselt. 
Femeile rămase de curând văduve, printre care Nolla, se 
adunară în jurul lui Birgit. Înainte ca soarele să fi trecut de 
piscurile munţilor, pe lângă zid se adunaseră aproape toţi 
sătenii. Aproape, dar nu chiar toţi. 

Morn, Tara şi alţi câţiva nu se arătaseră încă, iar Ivor sosi 
fără nici un fel de provizii. 

— Rămâi aici, observă Roran, ocolind o turmă de capre 
încăpăţânate pe care Gertrude se lupta să le stăpânească. 

— Mda, spuse Ivor, cu un aer istovit, lungind cuvintele; el 
se cutremură, îşi încrucişa braţele slăbănoage ca să se- 
ncălzească şi se aşeză cu faţa la soare, ridicându-şi chipul 
ca să prindă razele încă slabe. Şvarţ n-a vrut să plece. Ei, ce 
mai! Până şi să-l duc prima dată în Şiră a fost aproape cu 
neputinţă. Trebuie să aibă cineva grijă de el, iar eu nu am 
copii, aşa că... mai spuse el şi ridică din umeri. Oricum, mă 
îndoiesc că mi-aş fi putut lăsa ferma. 

— Şi ce-ai să faci când vin soldaţii? 

— O să le dau o bătaie să mă ţină minte. 


Roran râse răguşit şi-l bătu pe braţ, străduindu-se să nu se 
gândească la soarta care, după cum o ştiau amândoi, îi 
aştepta pe toţi cei care rămâneau. 

Ethibert, un bărbat slab, de vârstă mijlocie, veni până la 
cei din fruntea alaiului şi le strigă: 

— V-aţi pierdut minţile cu toţii! 

Ca unul, oamenii se întoarseră să-l privească pe acuzator. 

— N-am zis nimic până acum şi am lăsat toată nebunia 
asta să meargă înainte, dar n-am de gând să mă iau după 
unul care nu mai gândeşte cum trebuie! Dacă n-aţi fi orbiţi 
de vorbele lui, aţi vedea că vă duce la pieire! Ei bine, eu nu 
plec. O să încerc să mă strecor pe lângă soldaţi şi să mă duc 
în Therinsford. Măcar acolo sunt oameni de-ai noştri, nu 
nişte barbari, cum o să găsiţi în Surda. 

Scuipă pe jos, apoi se întoarse pe călcâie şi plecă, cu paşi 
mari. Temându-se că Ethibert i-ar fi putut convinge şi pe 
alţii să dea înapoi, Roran îşi roti privirile prin mulţime şi 
observă cu uşurare că nu se întâmpla altceva, în afara unor 
şoapte neliniştite. Totuşi, nu mai voia să piardă vremea, ca 
să le dea prilejul să se răzgândească. Cu voce scăzută, îl 
întrebă pe Horst: 

— Cât să mai aşteptăm? 

— Albriech, ia-l pe Baldor şi luaţi-o la fugă, cât puteţi de 
repede, ca să vedeţi dacă mai vine cineva. Altfel, plecăm. 

Fraţii o luară la goană, fiecare într-o parte. După o 
jumătate de ceas, Baldor se întoarse împreună cu Fisk, 
Isold şi calul pe care-l împrumutaseră. Lăsându-şi bărbatul, 
Isold se grăbi spre Horst, făcându-le tuturor semn să se dea 
la o parte şi fără să-şi dea seama că părul îi scăpase din coc 
şi îi cădea în dezordine peste faţă. Se opri, de-abia 
trăgându-şi sufletul, şi spuse: 

— Îmi pare rău că am întârziat atâta, dar Fisk tot nu 
izbutea să plece din prăvălie. Nu se hotăra ce dălţi şi ce 
unelte să-şi ia cu el, râse ea, nervoasă, părând pe punctul 
de a-şi pierde stăpânirea de sine. Era ca o pisică 


înconjurată de şoareci, care nu ştia după care să alerge. 
Întâi ăsta, pe urmă celălalt... Horst zâmbi strâmb. 

— Înţeleg foarte bine. 

Roran se tot uita, sperând să-l zărească pe Albriech, dar 
degeaba. Scrâşnind din dinţi, se întrebă: 

— Unde-o fi? 

— Uite-l acolo, mi se pare, răspunse Horst, atingându-l pe 
umăr. Albriech venea printre case cu trei butoiaşe de bere 
în spinare şi cu o privire îndurerată, care-i făcu pe Baldor şi 
pe alţi câţiva să izbucnească în râs. Pe lângă el mergeau 
Morn şi Iara, care se împleticeau sub greutatea poverilor 
uriaşe, la fel ca măgarul şi cele două capre pe care le 
trăgeau după ei. Spre mirarea lui Roran, animalele erau 
încărcate cu şi mai multe butoiaşe. 

— N-o să poată merge prea mult aşa, spuse el, înfuriat de 
nechibzuinţa celor doi. Şi nici n-au prea multă mâncare cu 
ei. Oare se aşteaptă să-i hrănim noi sau... 

Horst îl întrerupse, chicotind: 

— Nu-ţi face griji de mâncare. Berea lui Morn e bună 
pentru moral, şi asta face mult mai mult decât ceva 
mâncare în plus. Ai să vezi tu. 

De îndată ce Albriech scăpă de povară, Roran îi întrebă pe 
cei doi fraţi: 

— Mai era cineva? 

Ei făcură semn că nu, iar Roran blestemă şi-şi lovi coapsa 
cu pumnul. În afară de Ivor, mai erau încă trei familii 
hotărâte să rămână în vale: a lui Ethibert, a lui Parr şi a lui 
Knute. „N-am cum să-i silesc să vină.” Oftând, spuse: 

— Asta e. Nu mai are rost să aşteptăm. 

Sătenii se foiră nerăbdători; în sfârşit, sosise clipa. Horst 
desfăcu zidul de copaci, împreună cu alţi cinci bărbaţi, şi 
puse scânduri peste şanţul de apărare, pentru ca oamenii şi 
animalele să poată trece. Făcându-i un semn, fierarul îi 
spuse: 

— Cred că tu trebuie să treci primul, Roran. 

— Aşteaptă! 


Fisk veni în fugă spre ei şi, cu multă mândrie, îi oferi lui 
Roran un toiag lung de şase picioare, din lemn înnegrit de 
păducel, având în partea de sus un nod de rădăcini bine 
lustruite şi un inel albastru, de oţel, care se termina jos într- 
un vârf rotunjit. 

— Astă-noapte l-am făcut, spuse tâmplarul. M-am gândit 
că s-ar putea să ai nevoie de el. 

Roran pipăi lemnul cu mâna stângă, uimit de netezimea 
sa. 

— Ceva mai bun nici că puteam avea. Eşti foarte 
priceput... îţi mulţumesc. 

Fisk rânji şi se duse la locul său. Simţind cum toată lumea 
îl privea, Roran se întoarse cu faţa spre munţi şi spre 
cascada Igualda. Umărul îi zvâcnea pe sub breteaua de 
piele. Undeva, în urmă, se aflau osemintele tatălui său şi 
toată viaţa pe care o cunoscuse până atunci. În faţă, 
piscurile zimţuite se înălţau spre cerul palid şi-i tăiau calea, 
căutând să-l învingă. Dar n-avea de gând să se lase, şi nici 
să privească înapoi. 

„Katrina.” 

Ridicându-şi privirile, Roran păşi înainte. Cu toiagul 
bocănind pe scânduri, el trecu şanţul şi plecă din Carvahall, 
conducându-i pe săteni prin pustietate. 

Pe crestele din Tel'naeir. 

O bătaie din aripi. 

Strălucitor ca soarele de amiază, dragonul plutea în faţa 
lui Eragon şi a tuturor celor adunaţi de-a lungul Crestelor 
din 'Tel'naeir, făcându-i să se clatine pe picioare din cauza 
rafalelor stârnite de aripile sale puternice. Trupul lui părea 
să ardă, pe măsură ce lumina puternică a zorilor îi scălda 
solzii aurii şi împroşca pământul şi copacii cu stropi orbitori. 
Era cu mult mai mare decât Saphira, părând a avea mai 
multe sute de ani, iar gâtul, membrele şi coada erau şi ele 
mai groase, dar armonioase. Pe spinarea lui stătea 
Cavalerul, a cărui robă, albă ca laptele, se distingea pe 
fundalul solzilor strălucitori. 


Eragon căzu în genunchi, cu ochii ridicaţi spre el. „Nu 
sunt singur...” Se simţea cuprins de uimire şi de uşurare. 
De-acum nu mai trebuia să poarte de unul singur 
responsabilitatea pentru soarta vardenilor şi a lui 
Galbatorix. Avea în faţa lui pe unul dintre străvechii străjeri, 
reîntors la viaţă din străfundurile timpului pentru a-l 
călăuzi; era un simbol viu, o moştenire a legendelor care-i 
însoţiseră copilăria. Era învățătorul lui şi era cu adevărat o 
legendă! 

Când dragonul se întoarse, pentru a se apropia de 
pământ, Eragon rămase cu răsuflarea tăiată; una dintre 
labele sale din faţă, cea din stânga, fusese retezată de o 
lovitură înfricoşătoare, care lăsase în urmă doar un ciot alb 
şi neajutorat. Ochii lui Eragon se umplură de lacrimi. 

Peste creastă se înălţă un vârtej de frunze şi bețe uscate, 
când dragonul se lăsă pe câmpul de trifoi şi-şi strânse 
aripile. Cavalerul cobori cu grijă, pe laba din dreapta, cea 
neatinsă, şi se apropie de Eragon, cu braţele încrucişate pe 
piept. Era un elf cu părul argintiu, neînchipuit de bătrân, cu 
toate că singurul semn al vârstei era expresia plină de milă 
şi de tristeţe întipărită pe chip. 

— Osthato Chetowa, spuse Eragon. Înţeleptul-Îndurerat... 
Am venit după cum mi-ai cerut, continuă el, apoi tresări 
vinovat, amintindu-şi regulile de politeţe, şi-şi atinse buzele. 
Atra esterni ono thelduin. 

Cavalerul zâmbi, îl luă de umeri şi-l ridică, privindu-l cu o 
asemenea blândeţe încât Eragon nu se mai putea uita în 
altă parte, ci rămăsese prizonier al adâncurilor fără fund 
din ochii elfului. 

— Numele meu adevărat este Oromis, Eragon Biruitorul- 
Umbrei. 

— Ştiai, şopti Islanzadi, cu o expresie îndurerată care însă 
se preschimbă repede într-una de mânie. Ştiai de existenţa 
lui Eragon şi totuşi nu mi-ai spus? De ce m-ai trădat, 
Shur'tugal? 


Oromis îşi luă privirea de la Eragon şi se întoarse spre 
regină. 

— N-am spus nimic pentru că nu eram sigur dacă Eragon 
sau Arya vor rămâne în viaţă îndeajuns de mult pentru a 
ajunge aici; nu voiam să-ţi dăruiesc o speranţă slabă care ţi- 
ar fi putut fi luată în orice clipă. 

Islanzadi se răsuci pe călcâie, cu mantia din pene de 
lebădă care i se umfla pe lângă trup ca nişte aripi. 

— N-aveai dreptul să-mi ascunzi aşa ceva! Puteam trimite 
războinici care să-i apere pe Arya, pe Eragon şi pe Saphira 
în Farthen Dur şi-apoi să-i aducă încoace. 

Oromis zâmbi cu tristeţe. 

— Nu ţi-am ascuns, Islanzadi, decât ceea ce tu însăţi 
hotărâseşi să nu vezi. Dacă ai fi cercetat cu ajutorul magiei 
ceea ce se-ntâmpla în lume, aşa cum ţi-e datoria, ai fi 
descoperit izvorul tulburărilor care cuprinseseră Alagaesia 
şi ai fi aflat adevărul despre Arya şi despre Eragon. Faptul 
că, fiind cuprinsă de jale, ai uitat de vardeni şi de pitici e de 
înţeles, dar şi de Brom? Vinr Alfakyn? Ultimul dintre 
Prietenii Elfilor? Te-ai dovedit oarbă în faţa lumii, Islanzadi, 
şi stăpânirea ta s-a clătinat. Nu puteam să risc să te fac să 
se îndepărtezi şi mai mult, silindu-te să treci printr-o altă 
pierdere. 

Mânia reginei se domoli, lăsând-o albă la faţă şi cu umerii 
căzuţi. 

— Nu mai sunt ce eram, şopti ea. 

Un nor cald şi umed îl învălui pe Eragon, când dragonul 
auriu se aplecă să-l cerceteze, cu ochii care sclipeau şi 
scânteiau. „Bine te-am găsit, Eragon, Biruitorul-Umbrei. Eu 
sunt Glaedr.” Era, limpede, un mascul. Glasul său tuna şi 
răsuna prin mintea lui Eragon, precum vuietul unei 
avalanşe pe coasta muntelui. 

Eragon nu găsi nimic altceva de făcut decât să-şi atingă 
buzele, murmurând: 

— E o mare cinste. 


Apoi, Glaedr îşi îndreptă atenţia spre Saphira. Ea rămase 
complet nemişcată, cu gâtul arcuit şi încordat, în timp ce 
Glaedr îi adulmecă obrazul şi aripa stingă. Eragon văzu 
muşchii încordaţi de pe labele ei tremurând din pricina unui 
fior pe care nu izbuti să-l stăpânească. „Miroşi a om, spuse 
Glaedr, şi nu ştii nimic despre neamul tău, în afară de ceea 
ce ţi-au spus instinctele, dar ai sufletul unui dragon 
adevărat.” 

În timpul acestui schimb neauzit de cuvinte, Orik i se 
înfăţişă lui Oromis. 

— Asta e, cu adevărat, ceva ce întrece nădejdile şi 
aşteptările pe care îndrăzneam să mi le fac. Apariţia ta, 
Cavalere, este o surpriză plăcută în aceste vremuri 
întunecate, continuă el, ducându-şi pumnul la inimă. Dacă 
nu este prea mult, aş vrea să cer un răspuns, în numele 
regelui şi al clanului meu, aşa cum era obiceiul neamurilor 
noastre. 

— Dacă stă în puterea mea, am să-ţi răspund, încuviinţă 
Oromis. 

— Atunci spune-mi: De ce ai rămas ascuns atâţia ani? Era 
mare nevoie de tine, Argetlam. 

— Ah, spuse Oromis, pe lume există multe nenorociri, iar 
una dintre cele mai mari este să nu fii în stare să-i ajuţi pe 
cei care suferă. Dar nu puteam risca să părăsesc acest loc 
de refugiu, căci, dacă aş fi murit înainte ca vreunul dintre 
dragonii lui Galbatorix să iasă din ouă, n-ar mai fi fost 
nimeni care să-i dezvăluie tainele noastre noului Cavaler, şi 
ar fi fost încă şi mai greu să-l înfrângem pe Galbatorix. 

— Ăsta ţi-a fost motivul? scuipă Orik cuvintele. Astea sunt 
vorbele unui laş! Se prea putea ca dragonii să nu iasă 
niciodată din ouă. 

Peste tot se lăsă o linişte de moarte, întreruptă doar de 
mârâitul slab care răzbătea printre fălcile lui Glaedr. 

— Dacă nu mi-ai fi fost oaspete, spuse Islanzadi, te-aş fi 
culcat eu însămi la pământ pentru aşa o insultă. 

Oromis îşi desfăcu braţele. 


— Nu, nu sunt supărat. Era firesc să reacționeze astfel. 
Dar, Orik, trebuie să înţelegi că eu şi Glaedr nu putem 
lupta. El nu are un picior, iar eu... continuă elful, atingându- 
şi tâmpla, sunt şi eu mutilat. Pe când eram prizonier, 
Trădătorii au făcut ceva din mine să se frângă, aşa că, deşi 
pot încă învăţa şi transmite şi altora tot ce ştiu, nu mai pot 
stăpâni magia, în afară de vrăjile cele mai mărunte. Ori cât 
m-aş chinui, puterea îmi scapă. În luptă aş fi mai rău decât 
nefolositor, aş fi o slăbiciune şi o primejdie, căci aş putea fi 
cu uşurinţă prins şi folosit împotriva voastră. Aşa că, pentru 
binele multora, m-am ascuns din faţa lui Galbatorix, deşi 
tânjeam să mă lupt cu el în văzul tuturor. 

— Schilodul-Nevătămat, murmură Eragon. 

— Iartă-mă, spuse şi Orik, părând tulburat. 

— N-are importanţă, răspunse Oromis şi continuă, 
punându-şi o mână pe umărul lui Eragon. Islanzadi 
Drottning, cu voia ta...? 

— Duceţi-vă, spuse ea, cu glasul istovit. Duceţi-vă şi faceţi- 
vă treaba. Glaedr se ghemui la pământ, iar Oromis se urcă 
sprinten pe piciorul său şi se instala în şa. 

— Haideţi, Eragon şi Saphira. Avem multe de vorbit. 
Dragonul auriu sări de pe stâncă şi se învârti pe deasupra, 
înălțându-se cu ajutorul unui curent de aer cald. Eragon şi 
Orik îşi strânseră mâinile cu gravitate. 

— Fă cinste clanului tău, spuse piticul. 

Urcându-se pe spinarea Saphirei, Eragon se simţea ca şi 
cum s-ar fi pregătit să plece într-o lungă călătorie şi ar fi 
trebuit să-şi ia adio de la cei rămaşi în urmă. În loc de asta, 
se uită numai la Arya şi-i zâmbi, lăsând să i se vadă bucuria 
şi încântarea. Ea se încruntă uşor, de parcă ceva ar fi 
neliniştit-o, dar în clipa următoare n-o mai zări, căci 
nerăbdarea Saphirei îl şi înălţase în văzduh. 

Împreună, cei doi dragoni o apucară de-a lungul stâncii 
albe, spre miazănoapte, şi zburară în tăcere o vreme. Nu se 
auzea decât zgomotul aripilor lor. Saphira zbura cot la cot 


cu Glaedr. Entuziasmul ei clocotea şi prin mintea lui 
Eragon, sporindu-i şi lui emoţiile. 

Coborâră într-un alt luminiş, aflat la marginea stâncii, 
chiar înainte ca peretele de piatră goală să o apuce din nou 
la vale. O cărare ducea de la prăpastie spre pragul unei 
colibe joase, crescute între trunchiurile a patru copaci. 
Trunchiul despicat al unuia dintre ei încăleca un izvor care 
ieşea din adâncurile posomorâte ale pădurii. Glaedr nu 
avea cum să încapă înăuntru; coliba, în schimb, putea cu 
uşurinţă să încapă în stomacul său. 

— Bine aţi venit în casa mea, spuse Oromis, coborând cu 
mare agilitate la pământ. Trăiesc aici, la capătul Crestelor 
din 'Tel'naeir, pentru că aici am toată libertatea de a cugeta 
şi de a studia în linişte. Mintea mea funcţionează mai bine 
departe de Ellesmera şi de cei de pe-acolo. 

Intră în colibă şi se întoarse cu două scaune fără spătar şi 
cu vase pline de apă rece, limpede, şi pentru el, şi pentru 
Eragon. Acesta luă o sorbitură şi începu să admire 
priveliştea măreaţă oferită de Du Weldenvarden, încercând 
să-şi ascundă uimirea şi stinghereala şi aşteptându-l pe elf 
să vorbească. „Mă aflu alături de un alt Cavaler!” Lângă el, 
Saphira se ghemui la pământ cu ochii la Glaedr, frământând 
uşor pământul cu ghearele. 

Tăcerea se întindea din ce în ce mai mult. Trecură zece 
minute... jumătate de ceas... apoi un ceas întreg. Veni şi 
vremea când Eragon începu să măsoare scurgerea timpului 
după drumul soarelui pe cer. La început, prin minte îi 
treceau tot felul de întrebări şi de gânduri, dar până la 
urmă ele se potoliră, lăsând în loc o senzaţie de resemnare 
liniştită. Simplul fapt că se afla acolo, uitându-se în jur, îi 
făcea plăcere. 

Numai atunci, Oromis spuse: 

— Ai învăţat să preţuieşti răbdarea. Asta e bine. 

Dură ceva, până ce Eragon îşi regăsi glasul. Apoi, el 
răspunse: 

— Nu te poţi ţine pe urmele unui cerb, dacă te pripeşti. 


— E drept, replică Oromis, lăsând jos vasul din care băuse. 
Arată-mi mâinile. După părerea mea, ele spun multe despre 
oricine. 

Eragon îşi scoase mănuşile şi-i îngădui elfului să-l apuce de 
încheieturi, cu degetele sale subţiri şi uscate. Cercetându-i 
palmele bătătorite, acesta continuă: 

— Să-mi spui dacă greşesc. Ai ţinut coasa şi plugul în mână 
mai multă vreme decât sabia, deşi eşti îndeajuns de obişnuit 
cu arcul. 

— Aşa e. 

— lar de scris şi de desenat te-ai ocupat foarte puţin, sau 
chiar deloc. 

— Brom m-a învăţat alfabetul, pe când eram în Teirm. 

— Mmm. Dincolo de uneltele pe care le-ai mânuit, îmi pare 
limpede faptul că ai tendinţa de a fi nechibzuit şi de a nu 
ţine cont de propria viaţă. 

— De ce spui asta, Oromis-elda? întrebă Eragon, folosind 
cea mai respectuoasă şi cea mai sobră adresare care-i 
venea în minte. 

— Nu elda, îl corectă Oromis. Pe limba aceasta îmi poţi 
spune „maestre”, iar în limba străveche ebrithil, nu altfel. 
Vei avea bunătatea de a ite adresa la fel şi lui Glaedr. 
Suntem învățătorii voştri, iar voi - discipoli, aşa că vă veţi 
purta cu respectul şi cu politeţea cuvenite. 

Oromis vorbea blând, dar cu autoritatea unuia care 
aşteaptă să i se dea ascultare în toate. 

— Da, maestre Oromis. 

— La fel şi tu, Saphira. 

Eragon simţi cât de greu îi veni ei să-şi calce pe suflet şi 
să-şi stăpânească mândria, pentru a încuviinţa: „Da, 
maestre”. Oromis dădu din cap. 

— Să ne întoarcem. Cineva care a adunat o asemenea 
colecţie de cicatrice este fie cu totul lipsit de noroc, fie se 
luptă ca un sălbatic, fie se aruncă de bunăvoie în calea 
primejdiei. Te lupţi ca un sălbatic? 

— Nu. 


— Nici nu pari lipsit de noroc; de fapt, s-ar zice chiar 
invers. Rămâne, aşadar, o singură explicaţie. Eşti de altă 
părere? 

Eragon se tot gândi la isprăvile sale de-acasă şi de pe 
drumuri, încercând să-şi aprecieze purtarea. 

— Aş spune, mai degrabă, că, odată ce mi-am făcut un plan 
sau mi-am ales o cale, merg până la capăt, oricât m-ar 
costa... mai ales dacă o fiinţă la care ţin se află în primejdie, 
rosti el, aruncând o privire spre Saphira. 

— Şi ai tendinţa de a-ţi fauri planuri complicate? 

— Îmi place să depăşesc greutăţile. 

— Aşa că simţi nevoia de a înfrunta primejdia, pentru a-ţi 
pune la încercare puterile. 

— Îmi place să izbândesc, dar am trecut prin necazuri 
îndeajuns de multe ca să-mi dau seama că e o prostie să faci 
lucrurile mai grele decât sunt. Oricum, de-abia izbutesc să 
scap cu viaţă. 

— Şi totuşi ai ales să te iei pe urmele celor doi Ra'zac, deşi 
ar fi fost mai uşor să rămâi în valea Palancar. Şi-aşa ai ajuns 
aici. 

— Asta se cuvenea să fac... maestre. 

Trecură alte câteva minute de tăcere. Eragon încerca să 
ghicească la ce se gândea elful, dar nu putea zări nimic pe 
chipul ca o mască al acestuia. În cele din urmă, Oromis 
tresări şi spuse: 

— Se întâmplă cumva ca, în Tarnag, să ţi se fi dăruit vreun 
flecuşteţ, vreo bijuterie, vreo bucată de armură sau chiar 
vreo monedă? 

— Da. 

Eragon îşi vâri mâna pe sub tunică şi scoase colierul pe 
care atârna micul ciocan de argint. 

— Gannel mi-a dăruit asta, la porunca lui Hrothgar, ca să-i 
împiedice pe toţi ceilalţi să ne vadă cu ajutorul magiei, pe 
mine sau pe Saphira. Le era teamă ca nu cumva Galbatorix 
să fi aflat cum arăt... Dar de unde ţi-ai dat seama? 


— Pentru că nu mai puteam simţi pe unde ajunseserăţi, 
spuse Oromis. 

— Acum o săptămână, pe când eram lângă Silthrim, cineva 
a încercat să facă o vrajă pentru a mă vedea. Tu ai fost? 

Oromis clătină din cap. 

— După ce te-am zărit pentru prima dată cu ajutorul 
magiei, pe când te aflai în preajma Aryei, nu am mai avut 
nevoie de astfel de metode grosolane. Puteam pur şi simplu 
să-ţi ating gândurile, aşa cum am făcut pe când zăceai rănit 
în Farthen Dur. Ridicând amuleta, el şopti câteva vorbe în 
limba străveche, apoi îi dădu drumul. Nu mai există în ea 
nici o altă vrajă pe care s-o pot simţi. Păstreaz-o cu tine 
mereu; este un dar preţios, adăugă el, apoi îşi lipi vârfurile 
degetelor de la cele două mâini, cu unghiile lor rotunde şi 
strălucitoare ca solzii de peşte, şi rămase pe gânduri, 
privind orizontul alb printre arcadele palmelor. Eragon, de 
ce-ai venit încoace? 

— Ca să-mi desăvârşesc învăţătura. 

— Şi ce crezi că înseamnă asta? Eragon se foi stânjenit. 

— Să aflu mai multe despre magie şi despre luptă. Brom 
nu a avut răgazul să mă înveţe tot ce ştia. 

— Magia, meşteşugul săbiei şi altele asemenea nu-ţi sunt 
de nici un folos dacă nu ştii cum şi când să recurgi la ele. 
Asta te voi învăţa eu. 

Totuşi, aşa cum ne-a arătat Galbatorix, puterea fără forţă 
morală este lucrul cel mai primejdios din lume. Aşadar, 
Eragon şi Saphira, principala mea misiune este să vă fac să 
înţelegeţi principiile care vă călăuzesc, ca să nu ajungeţi 
cumva la deciziile corecte dintr-o pricină greşită. Trebuie să 
învăţaţi mai multe despre voi înşivă, cine sunteţi şi ce puteţi 
face. De-asta vă aflaţi aici. „Şi când începem?” întrebă 
Saphira. 

Oromis dădu să răspundă, dar dintr-odată înţepeni şi lăsă 
vasul să-i cadă din mână. Se înroşi la faţă, iar degetele i se 
încleştară, ca nişte gheare, pe pânza robei pe care-o purta. 
Înfricoşătoarea schimbare se petrecu într-o clipită. Înainte 


ca Eragon să apuce să facă altceva decât să tresalte speriat, 
elful se relaxa din nou, cu toate că, acum, întregul său trup 
îi trăda istoveala. Îngrijorat, Eragon îndrăzni să întrebe: 

— 'Te simţi bine? 

Colţurile gurii lui Oromis se ridicară uşor, într-un zâmbet. 

— Nu atâta cât mi-aş fi dorit. Noi, elfii, ne imaginăm că 
suntem nemuritori, dar nici măcar noi nu putem scăpa de 
anumite boli ale trupului pe care, chiar cu magia pe care o 
cunoaştem, nu le putem decât întârzia. Nu, nu te speria... 
nu e ceva contagios, dar nici nu pot scăpa de asta, oftă el. 
Vreme de zeci de ani mi-am întărit trupul cu sute de vrăji 
mărunte şi fără prea mare putere, dar care, aşternute una 
peste alta, au acelaşi efect precum cele puternice care, de- 
acum, sunt peste puterile mele. Am făcut-o pentru a putea 
trăi îndeajuns de mult ca să ajung să văd naşterile ultimilor 
dragorii şi ca să ajut la reapariţia Cavalerilor, din ruinele 
greşelilor noastre. 

— Cât mai ai până să...? Oromis ridică dintr-o sprânceană. 
— Cât mai am până să mor? Avem vreme, dar mult prea 
puţină pentru tine sau pentru mine, mai ales dacă vardenii 

se hotărăsc să-ţi ceară ajutorul. Din acest motiv - ca să 
răspund şi la întrebarea ta, Saphira - vom începe pe dată 
învăţătura, şi vom merge mai repede decât a făcut-o 
vreodată un Cavaler şi decât o va face de-acum încolo, căci 
zeci de ani de învăţătură trebuie înghesuiți în câteva luni şi 
săptămâni. 

— Ştii însă, spuse Eragon, luptându-se cu stânjeneala şi 
ruşinea care-i ardeau obrajii, că şi eu sunt... schilodit. 

Ultimul cuvânt îl rosti cu fălcile încleştate, urându-i până şi 
răsunetul. 

— Sunt la fel ca tine. 

Privirea lui Oromis îi trăda compasiunea, dar glasul îi 
rămăsese ferm. 

— Eragon, nu eşti schilod decât dacă aşa crezi. Înţeleg 
cum te simţi, dar nu trebuie să deznădăjduieşti, căci o 
viziune întunecată asupra lucrurilor este o piedică mai 


mare decât orice rană trupească. Îţi vorbesc din proprie 
experienţă. Să-ţi plângi de milă nu vă ajută nici pe tine, nici 
pe Saphira. Ceilalţi magicieni de pe-aici împreună cu mine 
îţi vom cerceta boala ca să vedem dacă putem găsi vreo 
cale să o uşurăm, dar, în tot acest timp, învăţătura ta va 
merge înainte ca şi cum nu ar fi nici o problemă. 

Eragon tresări şi simţi un gust amar în gură, gândindu-se 
la ce însemna asta. „Nu pot să cred că Oromis ar avea de 
gând să mă facă să trec din nou prin tot chinul acela!” 

— Durerea este de nesuportat, spuse el, cu sufletul la 
gură. Mă va ucide. Eu... 

— Nu, Eragon, nu te va ucide. Măcar atâta lucru ştiu şi eu 
despre acest blestem. Mai mult, amândoi avem o datorie de 
îndeplinit: tu faţă de vardeni, iar eu faţă de tine. Nu putem 
da înapoi din pricina durerii. La mijloc sunt mult prea multe 
riscuri, şi nu ne putem permite să eşuăm. 

Eragon nu mai găsi nimic de făcut decât să clatine din cap, 
încercând să nu se lase cuprins de panică. Încercă să-şi 
şteargă din minte vorbele lui Orik, dar ele nu încetau să-i 
răsune în urechi. 

— Trebuie să primeşti de bunăvoie această povară, 
Eragon. Nu există nimeni, nimic pentru care să fii dispus să 
te jertfeşti? 

Primul lui gând se îndreptă spre Saphira, dar îşi dădu 
seama că nu pentru ea făcea toate astea. Nici pentru 
Nasuada. Nici măcar pentru Arya. Şi-atunci, ce motive 
avea? Când îi jurase credinţă Nasuadei, o făcuse pentru 
Roran şi pentru ceilalţi oameni care rămăseseră prinşi în 
capcana Imperiului. Dar oare aceştia însemnau îndeajuns 
de mult pentru el, pentru a-l face să treacă prin asemenea 
chinuri? Da, hotări în cele din urmă. „Da, chiar aşa e, 
pentru că eu sunt singurul care-l poate ajuta, şi pentru că 
nu voi scăpa de spectrul lui Galbatorix până ce nu scapă şi 
ei. Şi pentru că acesta este singurul meu scop în viaţă. 
Altceva, ce-aş putea face?” Se cutremură din tot trupul, dar 
rosti cuvintele fatidice: 


— Primesc în numele celor pentru care lupt: lumea din 
Alagaesia - indiferent de neam - care suferă din pricina 
sălbăticiei lui Galbatorix. Oricât m-ar durea, jur să studiez 
mai mult decât orice alt învățăcel pe care l-ai avut vreodată. 

Oromis încuviinţă cu multă gravitate. 

— Asta îţi şi cer. Rămase o clipă cu ochii la Glaedr, apoi 
spuse: Ridică-te şi scoate-ţi tunica. Hai să vedem din ce 
plămadă eşti făcut. 

„Aşteptaţi, spuse Saphira. Maestre, Brom ştia de existenţa 
ta aici?” Eragon se opri, gândindu-se la tot ce însemna 
răspunsul la întrebarea Saphirei. 

— Fireşte, spuse Oromis. În copilăria lui, în Ilirea, mi-a fost 
învățăcel. Mă bucur că l-aţi înmormântat aşa cum se cuvine, 
căci a avut o viaţă grea şi nu multă lume i-a arătat 
bunăvoință. Nădăjduiesc că şi-a găsit liniştea, înainte să 
pătrundă în neant. 

Eragon se încruntă uşor. 

— L-ai cunoscut şi pe Morzan? 

— Mi-a fost învățăcel înaintea lui Brom. 

— Dar pe Galbatorix? 

— Am fost unul dintre fruntaşii care au hotărât să nu-i 
hărăzească alt dragon, după ce primul îi fusese ucis, dar 
altfel nu, nu am avut ghinionul de a-i fi maestru. El şi-a 
urmărit toţi dascălii şi i-a ucis cu mâna lui. 

Eragon ar fi vrut să afle mai multe, dar ştia că era mai 
bine să aştepte, aşa că se ridică şi-şi desfăcu şireturile 
tunicii. „După cum s-ar zice, îi spuse el Saphirei, nu vom 
afla niciodată toate tainele lui Brom.” El îşi scoase tunica şi 
se cutremură din pricina aerului răcoros, apoi îşi încorda 
umerii şi scoase pieptul înainte. 

Oromis îi dădu ocol, oprindu-se cu o exclamaţie de uimire 
când dădu cu ochii de cicatricea care-i brăzda spinarea. 

— Oare nici Arya şi nici vreunul dintre vindecătorii 
vardenilor nu s-a oferit să te scape de cicatricea asta? N-ar 
trebui să mai rămâi cu ea. 


— Ba da, Arya s-a oferit, dar... începu Eragon, dar se opri 
pentru că nu ştia cum să-şi dea glas emoţiilor; în cele din 
urmă spuse pur şi simplu: De-acum face parte din mine, la 
fel cum era şi pentru Murtagh. 

— Ce-are a face Murtagh? 

— Avea şi el un semn asemănător, cu care rămăsese din 
copilărie, de când tatăl său, Morzan, aruncase în el cu sabia 
Za'Toc. 

Oromis îl privi cu seriozitate mai multă vreme, apoi 
încuviinţă din cap şi trecu mai departe. 

— Eşti îndeajuns de musculos şi nu ai trupul aşa de 
asimetric precum cei mai mulţi luptători cu sabia. Eşti 
cumva ambidextru? 

— Nu chiar, dar a trebuit să învăţ să lupt cu mâna stânga 
după ce mi-am rupt încheietura, în 'Teirm. 

— Bun. Aşa economisim ceva vreme. Prinde-ţi mâinile una 
de alta, la spate, şi ridică-le cât poţi de mult. 

Eragon făcu aşa cum i se spusese, dar poziţia îl făcu să-l 
doară umerii, şi de-abia reuşea să-şi ţină mâinile apropiate 
una de alta. 

— Acum apleacă-te înainte, fără să îndoi genunchii. 
Încearcă să atingi pământul. 

Asta îi veni încă şi mai greu lui Eragon; până la urmă, 
rămase aplecat ca un cocoşat, cu braţele atârnându-i pe 
lângă cap, fără vreun folos; tendoanele de la genunchi îi 
ardeau din pricina efortului, dar mai avea încă destul de 
mult până să atingă pământul cu vârfurile degetelor. 

— Măcar poţi să te întinzi fără să-ţi faci vreun rău. Nici nu 
nădăjduiam. Asta înseamnă că poţi să faci exerciţii de 
flexibilitate fără să te istoveşti. E bine, comentă Oromis, 
apoi i se adresă Saphirei: Aş vrea să-ţi cunosc şi ţie puterile. 

Îi dădu de făcut o serie de exerciţii complicate, în urma 
cărora trebui să-şi răsucească fiecare colţişor al trupului 
şerpuit, în tot felul de chipuri, care mai de care mai ciudate, 
sfârşind cu mai multe acrobaţii aeriene, aşa cum Eragon nu 
mai văzuse în viaţa lui. Numai câteva lucruri se dovediră 


peste puterile ei, printre care, de exemplu, să facă o tumbă 
pe spate în timp ce se răsucea prin aer ca un titirez. 

La sfârşit, Glaedr comentă: „Mi-e teamă că i-am răsfăţat 
prea mult pe Cavalerii din vechime. Dacă puişorii noştri ar 
fi fost siliţi să se descurce singuri, în pustietate - aşa ca tine 
şi ca strămoşii noştri - poate că ar fi dobândit şi ei 
asemenea talente”. 

— Nu, spuse Oromis, chiar dacă Saphira ar fi fost crescută 
în Vroengard, după metodele tradiţionale, asta nu i-ar fi 
micşorat în nici un fel înzestrarea pentru zbor. Foarte rar 
am văzut un dragon atât de în largul său în văzduh. 

Saphira clipi, apoi îşi aranja aripile şi se apucă să-şi curețe 
o gheară, astfel ca botul să-i rămână ascuns vederii 
celorlalţi. 

— Încă mai ai ce învăţa, ca noi toţi, dar puţin, foarte puţin. 

Cu asta, elful se aşeză la loc, cu spatele foarte drept. În 
următoarele cinci ceasuri, după socoteala lui Eragon, 
Oromis îi trecu pe amândoi prin tot ce ştiau, de la botanică 
şi meşteşugul lemnului la metalurgie şi medicină, cu toate 
că se concentra mai ales asupra istoriei şi a limbii străvechi. 
Toate acestea îl mai liniştiră pe Eragon, aducându-i aminte 
de felul în care îl testa Brom, în cursul lungilor călătorii 
spre Teirm şi Dras-Leona. 

Când se opriră pentru masa de prânz, Oromis îl pofti pe 
Eragon în casa lui, lăsându-i pe cei doi dragoni singuri. 
Încăperile erau aproape pustii, cu excepţia celor necesare 
pentru mâncat, spălat şi pentru studiu. Doi pereţi întregi 
erau acoperiţi cu rafturi în care se aflau sute de 
pergamente. Lângă masă era atârnată o teacă aurie - de 
aceeaşi culoare cu solzii lui Glaedr - şi o sabie aidoma, a 
cărei lamă avea culoarea bronzului sclipitor. 

Pe partea dinăuntru a uşii, fixat în lemnul acesteia, se afla 
un panou dreptunghiular, care înfăţişa un oraş frumos, plin 
de turnuri, clădit pe un podiş şi scăldat în lumina lunii pline, 
din vremea recoltei de toamnă. Discul vărgat era tăiat în 
două de linia orizontului şi părea aşezat pe pământ, ca o 


cupolă pătată, mare cât un munte. Pictura era atât de 
limpede şi de amănunţită încât, la început, Eragon o luă 
drept o fereastră, deschisă cu ajutorul magiei; numai după 
ce văzu că înăuntrul ei nu se mişca nimic, se convinse că 
era, într-adevăr, o operă de artă. 

— Unde se află locul acesta? întrebă el. 

O clipă, faţa arcuită a lui Oromis împietri. 

— Ai face bine să ţii minte peisajul, Eragon, căci acolo se 
află izvorul nefericirii tale. Iată ceea ce-a fost cândva oraşul 
nostru, Ilirea. A fost incendiat şi părăsit în timpul 
războaielor cu dragonii, apoi a ajuns capitala regatului 
Broddring, iar acum este oraşul negru, Uru'baen. 

Am făurit această fairth în noaptea în care, împreună cu 
ceilalţi, am fost silit să-mi părăsesc casa înainte de sosirea 
lui Galbatorix. 

— Tu însuţi ai pictat această... fairth? 

— Nu, nu am pictat-o. Fairth este o imagine care, cu 
ajutorul magiei, se imprimă pe un panou lustruit şi acoperit 
dinainte cu straturi de culoare. Peisajul de pe uşă este exact 
la fel cum mi s-a arătat Ilirea, în clipa în care am rostit 
vraja. 

— Dar, spuse Eragon, neputând să-şi ţină în frâu şuvoiul 
de întrebări, ce a fost regatul Broddring? 

Ochii lui Oromis se măriră de uimire şi de supărare. 

— Nu ştii? 

Eragon clătină din cap. 

— Cum se poate? Ţinând cont de situaţia ta şi de groaza 
pe care Galbatorix o inspiră oamenilor din locurile voastre, 
aş putea să înţeleg că ai fost crescut în întuneric, fără să-ţi 
cunoşti originile. Dar nu-mi vine să cred că Brom a putut fi 
atât de neglijent cu învăţătura ta, încât să omită lucruri pe 
care le ştiu până şi cei mai tineri dintre elfi şi pitici. Chiar şi 
copiii vardenilor ar putea să-mi spună mai multe despre 
trecut decât tine. 

— Brom se străduia mai degrabă să mă ţină în viaţă decât 
să mă înveţe despre oameni care sunt morţi de mult, replică 


Eragon. 

Oromis căzu pe gânduri şi, în cele din urmă, îi răspunse: 

— Iartă-mă. Nu voiam să pun la îndoială judecata lui Brom, 
dar sunt peste măsură de nerăbdător; avem aşa puţină 
vreme, iar orice lucru nou pe care trebuie să-l înveţi ne 
îngreunează şi mai mult misiunea. 

Deschise câteva dulapuri ascunse în peretele rotunjit şi 
scoase de acolo pâine şi castroane cu fructe, pe care le 
aşeză pe masă. Rămase o clipă tăcut, cu ochii închişi, în faţa 
mâncării, apoi se puse pe mâncat. 

— Regatul Broddring a fost ţara în care locuiau oamenii, 
înainte de căderea Cavalerilor. După ce Galbatorix l-a ucis 
pe Vrael, el a zburat spre Ilirea împreună cu Trădătorii şi l- 
a dat jos pe regele Angrenost, luându-i tronul şi toate 
titlurile. Apoi, regatul Broddring a devenit centrul tuturor 
cuceririlor sale. I-a adăugat insula Vroengard şi alte 
ţinuturi de la miazăzi şi de la răsărit, creând astfel Imperiul 
pe care-l cunoşti şi tu. Teoretic, regatul Broddring există 
încă, deşi, acum, nu cred să fie mai mult decât un nume 
care apare pe decretele regale. 

Temându-se să-l mai bată pe elf la cap cu alte întrebări, 
Eragon îşi îndreptă atenţia asupra mâncării. Totuşi, 
pesemne că faţa îl dăduse de gol, căci Oromis îi spuse: 

— Îmi aminteşti de Brom, aşa cum era când l-am ales să-mi 
fie ucenic. Era mai tânăr ca tine, avea numai zece ani, dar 
era la fel de curios. Un an de zile nu cred că am auzit 
altceva de la el, în afară de „cum, ce, când” şi, mai ales, „de 
ce”. Nu şovăi să întrebi ce ai pe suflet. 

— Aş vrea să aflu atât de multe lucruri, şopti Eragon. Cine 
eşti tu? De unde vii?... De unde a venit Brom? Cum era 
Morzan? Cum, ce, când, de ce? Şi vreau să aflu totul despre 
Vroengard şi despre Cavaleri. Poate că, atunci, voi înţelege 
încotro trebuie să mă îndrept. 

Între ei se lăsă tăcerea, în timp ce Oromis desfăcea cu 
grijă o mură, mâncând-o bucăţică cu bucăţică. După ce 


termină, îşi frecă mâinile - „lustruindu-şi palmele”, cum 
obişnuia să spună Garrow - şi zise: 

— În acest caz, află despre mine că m-am născut cu câteva 
veacuri în urmă, în oraşul nostru Luthivira, care se afla în 
pădure, lângă lacul Tudosten. La vârstă de doisprezece ani, 
la fel ca toţi copiii elfilor, am fost adus lângă ouăle pe care 
dragonii le oferiseră Cavalerilor, şi Glaedr a ieşit la lumină, 
simţindu-mă aproape. Ne-am urmat învăţătura de Cavaleri 
şi, vreme de aproape un veac, am călătorit prin lume, la 
dorinţa lui Vrael. În cele din urmă, a venit ziua în care ni s-a 
îngăduit să ne retragem şi să ne împărtăşim cunoştinţele 
celor mai tineri, aşa că ne-am aşezat în Ilirea şi am început 
să instruim noi Cavaleri, câte unul sau doi în acelaşi timp, 
până ce Galbatorix ne-a distrus. 

— Dar Brom? 

— Brom se trăgea dintr-o familie de artificieri din Kuasta. 
Pe mama lui o chema Nelda, iar pe tatăl său - Holcomb. Din 
pricina munţilor Şirei, Kuasta este atât de izolată de restul 
Alagaesiei, încât a devenit un loc ciudat, plin de obiceiuri 
ciudate şi de superstiții. Până să se obişnuiască cu viaţa din 
Ilirea, Brom avea obiceiul să bată de trei ori în rama uşii 
înainte să intre sau să iasă dintr-o încăpere. Ceilalţi 
învăţăcei din neamul oamenilor îl tot necăjeau din această 
pricină, până ce a renunţat la asta şi la alte câteva obiceiuri. 
Cât despre Morzan, el a fost cel mai mare eşec al meu. 
Brom îl idolatriza. Nu pleca niciodată de lângă el, nu-l 
contrazicea şi nu credea să-l poată vreodată depăşi în vreo 
privinţă. Morzan - mi-e ruşine s-o spun, căci îmi stătea în 
putere să pun capăt acestei situaţii - îşi dădea seama de 
asta şi profita de devotamentul lui Brom în tot felul de 
moduri. Devenise atât de mândru şi de crud încât mă 
gândeam să îl despart de Brom, dar, înainte să izbutesc s-o 
fac, Morzan l-a ajutat pe Galbatorix să fure un pui de 
dragon, Shruikan, pentru a-l înlocui pe cel pe care-l 
pierduse, omorându-l şi pe Cavalerul căruia dragonul îi 
fusese hărăzit mai întâi. Apoi, Morzan şi Galbatorix au fugit 


împreună, pecetluindu-ne soarta. Nici nu poţi începe să 
înţelegi efectul pe care trădarea lui Morzan l-a avut asupra 
lui Brom, până ce nu îţi dai seama cât era de adâncă 
afecțiunea pe care i-o purta. lar când Galbatorix şi-a dat 
arama pe faţă, în cele din urmă, şi Trădătorii i-au ucis lui 
Brom dragonul, el şi-a concentrat întreaga mânie şi durere 
asupra celui pe care-l învinuia de distrugerea întregii sale 
lumi: Morzan. Oromis se întrerupse şi-l întrebă pe Eragon, 
cu multă seriozitate: Ştii de ce, atunci când un Cavaler sau 
dragonul său mor, în general piere şi cel rămas în viaţă? 

— Pot să-mi dau seama, spuse Eragon, cutremurându-se la 
acest gând. 

— Şi durerea are importanţa ei, deşi nu este mereu aşa, 
dar ceea ce te distruge cu adevărat este senzaţia că o parte 
a minţii şi a înseşi firii tale a murit. După ce asta i s-a 
întâmplat lui Brom, mi-e teamă că, o vreme, a înnebunit. Eu 
am fost prins, am scăpat, şi l-am adus cu mine în Ellesmera 
pentru a-l ţine la adăpost, dar ela refuzat să rămână, şi a 
pornit împreună cu armata noastră spre Ilirea, unde a fost 
ucis regele Evandar. După aceea s-a iscat o tulburare de 
nedescris. Galbatorix era ocupat să-şi consolideze puterea, 
piticii se retrăgeau, în miazăzi era război peste tot, căci 
oamenii se răzvrătiseră şi se luptau să creeze regatul 
Surda, iar noi tocmai ne pierduserăm regele. Împins de 
setea de răzbunare, Brom a căutat să folosească această 
confuzie pentru a-şi atinge scopul. I-a strâns laolaltă pe 
mulţi dintre cei care fuseseră alungaţi, i-a eliberat pe cei 
închişi şi astfel i-a creat pe vardeni. O vreme a rămas în 
fruntea lor, apoi i-a lăsat locul altuia, pentru ca el să poată fi 
liber să-şi urmeze adevărata chemare, adică distrugerea lui 
Morzan. Cu mâna lui, a ucis trei dintre Trădători, printre 
care şi pe Morzan, şi a fost răspunzător pentru distrugerea 
altor cinci. În viaţa lui nu a fost prea des fericit, dar a fost 
un Cavaler şi un om bun, şi mă simt onorat să-l fi cunoscut. 

— N-am auzit niciodată numele lui pomenit în legătură cu 
moartea vreunuia dintre Trădători, protestă Eragon. 


— Galbatorix nu voia să se răspândească vestea că încă 
mai exista cineva care-i putea înfrânge slujitorii. O mare 
parte din puterea lui constă în această aparenţă de 
invulnerabilitate. 

O dată în plus, Eragon se văzu silit să-şi schimbe părerea 
despre Brom: de la povestitorul satului, aşa cum îl crezuse 
mai întâi, la războinicul şi magicianul împreună cu care 
călătorise, la Cavalerul care i se dezvăluise în cele din 
urmă, iar acum la înflăcăratul conducător al răzvrătiţilor, 
ajuns, în acelaşi timp, un asasin. Toate aceste feţe erau greu 
de pus laolaltă. „Mă simt de parcă de-abia l-aş fi cunoscut. 
Mi-aş dori să fi avut un prilej de a vorbi despre toate astea, 
măcar o dată.” 

— A fost un om bun, spuse şi Eragon, la rândul său. 

Privi pe una din ferestrele rotunde care dădeau spre 
marginea stâncii şi prin care căldura după-amiezii putea 
pătrunde în încăpere. O urmări pe Saphira, observând-o 
cum se purta cu Glaedr - părea şi timidă, dar şi cochetă. Ba 
se răsucea să privească ceva prin luminiş, ba îşi scutura 
aripile şi-i făcea avansuri celuilalt dragon, lăsându-şi capul 
pe o parte şi pe alta şi scuturând din vârful cozii, ca şi cum 
ar fi fost pe punctul de a sări asupra unui cerb. Îi amintea 
lui Eragon de un pisoi care încerca să-l facă pe un motan 
bătrân să se joace cu el. Glaedr, în schimb, rămânea de 
piatră la toate aceste manevre. 

„Saphira”, spuse Eragon. Ea îi atinse fugar gândurile, 
aproape fără să-l bage în seamă. „Saphira, răspunde-mi.” 
„Ce e?” „Ştiu că eşti încântată, dar nu te face de râs.” „Iu 
te-ai făcut de râs de mai multe ori”, se răsti ea. Replica era 
atât de neaşteptată, încât îl lăsă împietrit de uimire. Era 
genul de remarcă întâmplătoare şi crudă pe care o făceau 
adesea oamenii, dar nu se aşteptase să audă din partea ei 
aşa ceva. 

În cele din urmă, izbuti să spună: Asta nu-i o scuză”. Ea 
mormăi şi îl alungă din gândurile sale, cu toate că 
rămăseseră încă legaţi prin firul emoţiilor. 


Eragon reveni la realitate şi văzu ochii cenuşii ai lui 
Oromis fixaţi asupra lui. Privirea elfului era atât de 
pătrunzătoare, încât era convins că Oromis înţelesese ce se 
petrecuse. Eragon se sili să zâmbească şi făcu un gest către 
Saphira. 

— Chiar dacă suntem legaţi unul de altul, nu pot prevedea 
niciodată ce are de gând să facă. Cu cât aflu mai multe 
despre ea, cu atât îmi dau seama cât suntem de deosebiți. 

Atunci Oromis spuse primul lucru care i se păru lui Eragon 
cu adevărat înţelept: 

— Cei pe care-i iubim ne sunt adesea şi cei mai străini. 
Elful tăcu o clipă, apoi continuă: Ea e foarte tânără, la fel ca 
tine. Eu şi Glaedr am avut nevoie de zeci de ani pentru a ne 
înţelege pe de-a-ntregul. Legătura dintre Cavaler şi dragon 
este ca oricare altă relaţie - se preschimbă fără încetare. Ai 
încredere în ea? 

— Deplină. 

— Dar ea în tine? 

— Da. 

— Atunci fă-i pe plac. Tu ai crescut fără părinţi, iar ea 
ajunsese să creadă că a rămas ultima făptură întreagă din 
neamul său. lar acum a descoperit că nu-i aşa. Sănu te 
surprindă dacă trec ceva luni până să înceteze să-l mai 
sâcâie pe Glaedr şi să-ţi acorde din nou întreaga atenţie. 

Eragon luă o mură pe care începu să o sucească între 
degetul mare şi arătător. Pofta de mâncare îi dispăruse cu 
totul. 

— De ce elfii nu mănâncă deloc carne? 

— Şi de ce-am face-o? întrebă Oromis, luând o căpşună şi 
rotind-o, astfel încât lumina se răsfrânse din coaja ei 
brobonită şi dădu la iveală perişorii care înconjurau fructul. 
Noi descântăm plantele pentru tot ce dorim sau avem 
nevoie, inclusiv mâncarea. Ar fi o cruzime să facem 
animalele să sufere pentru a putea avea la masă şi alte 
feluri... în scurtă vreme, ai să ne înţelegi hotărârea. 


Eragon se încruntă. El mâncase dintotdeauna carne şi nu 
era deloc încântat la gândul de a trăi numai cu fructe şi 
legume, cât timp rămânea în Ellesmera. 

— Nu ţi-e dor de gustul cărnii? 

— Nu-ţi poate fi dor de ceva ce n-ai cunoscut niciodată. 

— Dar cum rămâne cu Glaedr? El nu poate trăi cu iarbă. 

— Nu, dar nici nu provoacă durere dacă nu e obligat să o 
facă. Fiecare dintre noi face tot ce poate cu ce i s-a dat. Aşa 
ne-am născut, şi nu avem cum schimba asta. 

— Dar Islanzadi? Mantia ei era făcută din pene de lebădă. 

— Pene căzute de pe trupul păsărilor şi strânse ani de-a 
rândul. Nici o pasăre nu a fost ucisă pentru veşmântul ei. 

Îşi terminară masa, iar Eragon îl ajută pe Oromis să curețe 
castroanele cu nisip. În timp ce le punea la loc în dulap, 
elful întrebă: 

— Ai făcut baie în dimineaţa asta? 

Întrebarea îl luă prin surprindere pe Eragon, care 
răspunse că nu o făcuse. 

— Atunci te rog să faci în fiecare zi, începând de mâine. 

— În fiecare zi! Apa e prea rece, am să mă îmbolnăvesc. 
Oromis îl privi ciudat. 

— Atunci încălzeşte-o. 

Veni rândul lui Eragon să privească pieziş. 

— Nu sunt îndeajuns de puternic ca să încălzesc un râu 
întreg prin magie, protestă el. 

Toată casa răsună de râsul lui Oromis. Afară, Glaedr îşi 
întoarse capul spre fereastră şi-l privi pe elf, apoi se aşeză 
la loc. 

— Presupun că ţi-ai cercetat încăperile astă-noapte. 
Eragon făcu semn că da. 

— Şi nu ai văzut o cămăruţă care avea o scobitură în 
mijloc? 

— M-am gândit că putea fi pentru spălat haine sau 
aşternuturi. 

— Nu, e chiar pentru tine. În perete, deasupra scobiturii, 
se află două minere. Dacă le răsuceşti, poţi alege 


temperatura apei. Mai e ceva, adăugă elful, arătând spre 
bărbia lui Eragon. Câtă vreme rămâi elevul meu, te-aş ruga 
să te bărbiereşti, până ce poţi să-ţi laşi o barbă cumsecade - 
dacă asta doreşti - şi să nu mai arăţi ca un copac căruia i-au 
căzut jumătate din frunze. Elfii nu se bărbieresc, dar am să 
pun pe cineva să găsească un brici şi o oglindă şi să ţi le 
trimită. 

Eragon încuviinţă, simţindu-şi mândria rănită. leşiră din 
nou, iar Oromis se uită la Glaedr, care spuse: „Am căzut de 
acord asupra programului vostru.” 

— Veţi începe... spuse elful. 

„... Mâine-dimineaţă, la un ceas de la răsăritul soarelui, în 
vremea Crinului Roşu. Atunci vă veţi întoarce aici.” 

— Adu şi şaua pe care ţi-a făcut-o Brom, Saphira, continuă 
Oromis. Între timp, puteţi face tot ce doriţi; Ellesmera 
ascunde multe minunâăţii pentru un străin, dacă vreţi să le 
cercetaţi. 

— Am să ţin minte asta, spuse Eragon, aplecându-şi capul. 
Înainte să plec, maestre, aş vrea să-ţi mulţumesc pentru 
ajutorul pe care mi l-ai dat în Tronjheim, după ce-l 
omorâsem pe Durza. Nu cred că aş fi scăpat cu viaţă fără 
tine. Îţi sunt îndatorat. 

„Amândoi îţi suntem îndatoraţi”, adăugă Saphira. Oromis 
zâmbi uşor şi înclină din cap. 

Tainica viaţa a furnicilor. 

În clipa în care Oromis şi Glaedr dispărură din vedere, 
Saphira spuse: „Eragon, un alt dragon! Îţi vine să crezi?” 

Elo bătu pe umăr. „E minunat.” Sus, deasupra pădurii, 
singurul semn de viaţă care se vedea era o pală de fum care 
se înălța, din când în când, din coroana vreunui copac şi se 
risipea repede în aerul limpede. 

„Nu m-am aşteptat niciodată să întâlnesc un alt dragon, în 
afară de Shruikan. Poate să salvez ouăle de la Galbatorix, 
asta da, dar altceva nu mai nădăjduiam. Şi-acum, uite!” O 
simţi cutremurându-se de bucurie. „Glaedr e minunat, nu 
crezi? E aşa de bătrân şi de puternic, iar solzii lui sunt aşa 


de strălucitori. Este cam de două... nu, de trei ori mai mare 
ca mine. I-ai văzut ghearele? Sunt...” 

Şi aşa o ţinu mai multă vreme, dezbătând aprins toate 
amănuntele trupului lui Glaedr. Mai puternice decât vorbele 
erau însă emoţiile pe care Eragon le simţea trecând 
valvârtej prin mintea ei: nerăbdare şi entuziasm, adăugate 
uneia pe care o recunoscu drept adoraţie plină de dor. 

El încercă să-i spună ce aflase de la Oromis - căci ştia că 
ea nu le dăduse nici o atenţie - dar se dovedi cu neputinţă 
să schimbe subiectul discuţiei. Rămase în tăcere pe 
spinarea ei, zburând peste oceanul de smarald al lumii de 
dedesubt, simțindu-se cel mai însingurat om de pe pământ. 

Ajuns îndărăt la locuinţa sa, Eragon se hotări să nu mai 
iasă; era mult prea obosit din pricina tuturor emoţiilor din 
acea zi şi a săptămânilor de călătorie. Cât despre Saphira, 
ea era mai mult decât mulţumită să se întindă în pat şi să 
tot vorbească despre Glaedr, în timp ce Eragon cerceta 
misterele din baia elfilor. 

Sosi dimineaţa, şi odată cu ea, un pachet învelit în hârtie 
subţire, cât foiţa de ceapă, în care se aflau oglinda şi briciul 
făgăduite de Oromis. Lama era făurită de elfi, deci nu avea 
nevoie să fie ascuţită. Strâmbând din nas, Eragon făcu mai 
întâi o baie în apă clocotită, apoi ridică oglinda şi-şi privi 
chipul. 

„Arăt mai bătrân. Mai bătrân şi obosit.” Nu era numai atât, 
ci trăsăturile sale se ascuţiseră mult, dându-i o înfăţişare 
ascetică, de şoim. Nu arăta a elf, dar nici nu putea fi 
considerat un om ca toţi oamenii, dacă îi cerceta cineva cu 
atenţie înfăţişarea. Dându-şi părul pe spate, îşi dezveli 
urechile, care de-acum se îngustaseră uşor în partea de 
sus, ca o dovadă în plus a felului în care îl preschimbase 
legătura cu Saphira. Îşi atinse o ureche, pipăind cu 
degetele forma ei neobişnuită. 

Îi venea greu să se împace cu transformările suferite de 
trupul său. Deşi ştia că aşa se va întâmplă - şi, din când în 
când, perspectiva i se părea îmbucurătoare, ca ultim semn 


că devenise Cavaler - vederea detaliilor îl tulbura. Nu-i 
convenea că nu avea nimic de zis în legătură cu asta, dar în 
acelaşi timp se simţea curios să afle până unde va ajunge. 
De asemenea, era conştient că se afla încă în mijlocul 
propriei adolescente umane, cu întregul său regat de taine 
şi de greutăţi. 

„Când am să ajung oare să aflu cine şi ce sunt?” 

Îşi apropie briciul de obraz, aşa cum îl văzuse făcând pe 
Garrow, şi îl trase pe piele. Izbuti să taie perii, dar mult 
prea lungi şi zdrenţuiţi. Schimbă unghiul în care ţinea lama 
şi încercă din nou, cu ceva mai mult succes. 

Cu toate acestea, în momentul în care ajunse la bărbie, 
briciul îi alunecă din mână şi-l tăie de la colţul gurii până în 
josul fălcii. El scoase un geamăt şi scăpă briciul, ducându-şi 
repede mâna la rană care-i umpluse tot gâtul de sânge. 
Scuipând vorbele printre dinţii încleştaţi, rosti: 

— Waise heill. 

Durerea dispăru de îndată, în vreme ce magia îi strângea 
la loc carnea, deşi inima îi bătea încă foarte tare, din pricina 
şocului. 

„Eragon!” strigă Saphira, chinuindu-se să-şi bage capul şi 
umerii în vestibul şi deschizând uşa cămăruţei cu botul, din 
pricina mirosului de sânge. 

„Sunt în viaţă”, o asigură el. 

Ea aruncă o privire spre apa însângerată. „Ai mai mare 
grijă. Mai bine să arăţi ca un cerb năpârlit decât să rămâi 
fără cap, de dragul bărbieritului proaspăt.” „Aşa zic şi eu. 
Hai, du-te, n-am păţit nimic.” 

Saphira mormăi şi se retrase, împotriva voinţei sale. 

Eragon se aşeză, uitându-se chiorâş la brici. În cele din 
urmă, şopti: 

— Ia mai dă-l încolo. 

Liniştindu-se, recapitula cuvintele din limba străveche pe 
care le ştia, le alese pe cele trebuincioase şi rosti o vrajă 
improvizată. Tuleiele se prefăcură în praf şi-i căzură de pe 


LI 


obraz ca o mână de pudră neagră, lăsându-i obrajii perfect 
netezi. 

Mulţumit, Eragon se duse să pună şaua pe Saphira, care 
se înălţă pe dată în zbor, apucând-o spre Crestele din 
Tel'naeir. În faţa colibei, Oromis şi Glaedr îi aşteptau. 

Oromis cercetă şaua, pipăind fiecare cureluşă, insistând 
asupra cusăturilor şi a cataramelor, apoi declară că era 
îndeajuns de bună şi de meşteşugită, ţinând cont de situaţia 
în care fusese făurită. 

— Brom a fost dintotdeauna descurcăreţ. Şaua asta s-o 
folosiţi când trebuie să călătoriţi cu mare iuţeală. Dar, 
atunci când vă permiteţi puţin confort... 

El intră o clipă în colibă şi ieşi cu o şa groasă, iscusit 
făurită şi împodobită cu fireturi. 

— Folosiţi-o pe asta. Provine din Vroengard şi este întărită 
cu multe vrăji, aşa că n-o să vă lase niciodată la nevoie. 

Eragon luă şaua, împleticindu-se sub greutatea ei. În linii 
mari, avea aceeaşi formă precum cea a lui Brom, cu un şir 
de catarame pe fiecare parte, care aveau menirea de a-i 
ţine picioarele. Partea de sus era din piele şi astfel făurită 
încât putea zbura ceasuri în şir fără efort, fie stând drept, 
fie culcat pe gâtul Saphirei. Cât despre curelele care-i 
înconjurau pieptul acesteia din urmă, ele erau înţesate de 
noduri şi tăieturi, astfel încât puteau fi lărgite pe măsură ce 
creştea. Pe ambele părţi se aflau mai multe ochiuri largi 
care-i atraseră atenţia lui Eragon. 

EI întrebă la ce foloseau, şi Glaedr îi răspunse, cu vocea sa 
de tunet: „Ca să-ţi prinzi încheieturile şi braţele şi să nu 
mori ca un şobolan scuturat în dinţi de o pisică, atunci când 
Saphira se răsuceşte prin aer”. Cu ajutorul lui Oromis, 
Eragon desfăcu şaua cu care veniseră. 

— Saphira, spuse elful, astăzi te vei duce cu Glaedr, iar eu 
voi lucra aici cu Eragon. 

„Am înţeles”, spuse ea şi scoase un mârâit ascuţit de 
încântare. Înălţându-şi trupul masiv de la pământ, Glaedr o 
apucă spre miazănoapte, iar ea îl urmă la mică distanţă. 


Oromis nu-i dădu lui Eragon prea mult răgaz să se 
gândească la plecarea ei, ci îl conduse la un loc bătătorit, de 
formă pătrată, aflat sub o salcie, într-un capăt al 
luminişului. Stând faţă în faţă, elful îi spuse: 

— Am să-ţi arăt ceea ce se numeşte Rimgar, Dansul 
Şarpelui şi al Cocorului. Reprezintă o serie de exerciţii pe 
care noi, elfii, le-am născocit pentru a-i pregăti pe 
războinici de luptă; acum însă, le folosim cu toţii pentru a 
ne menţine sănătoşi şi în formă. Rimgar are patru etape, 
din ce în ce mai dificile. Vom începe cu prima. 

Teama de urmările efortului fizic îl îmbolnăvea pe Eragon, 
făcându-l aproape să nu se mai poată mişca. El îşi încleşta 
pumnii şi-şi lăsă umerii în jos, privind chiorâş la picioare şi 
simțind înţepăturile cicatricei de pe spate. 

— Relaxează-te, îl sfătui Oromis. 

Eragon îşi desfăcu palmele şi le lăsă să atârne moale la 
capătul braţelor încordate. 

— Eragon, ţi-am spus să te relaxezi. Nu poţi executa 
mişcările dacă eşti înţepenit ca o bucată de piele 
netăbăcită. 

— Da, maestre, se supuse Eragon, strâmbându-se. 

Fără nici o tragere de inimă, el îşi relaxa muşchii şi 
încheieturile, deşi în străfundul stomacului îi rămase un nod 
dureros. 

— Aducţi picioarele unul lângă altul, cu braţele întinse pe 
lângă trup. Privirea drept înainte. Acum inspiră adânc şi 
ridică-ţi braţele deasupra capului, astfel încât palmele să ţi 
se întâlnească... Da, aşa. Expiră şi apleacă-te cât poţi de 
mult, atinge pământul cu palmele, respiră din nou... şi sari 
în spate. Bine. Inspiră şi apleacă-te pe spate, privind spre 
cer... acum expiră şi ridică-ţi coapsele, alcătuind un 
triunghi. Inspiră prin fundul gâtului... expiră. Inspiră... 
expiră. Inspiră... 

Spre marea uşurare a lui Eragon, exerciţiile se dovediră 
îndeajuns de uşoare pentru ca el să le poată executa fără ca 
durerea din spate să izbucnească; erau totuşi şi complicate: 


menţinând diferitele poziţii, el transpira şi gâfâia. Dintr- 
odată, îşi reveni şi începu să rânjească fericit. Oboseala îi 
dispăru şi începu să se mişte agil dintr-o poziţie în cealaltă - 
deşi cele mai multe erau cu mult peste puterile lui - cu mai 
multă energie şi încredere decât avusese vreodată, de la 
plecarea din Farthen Dur. „Poate că m-am vindecat!” 

Oromis se mişca în acelaşi timp cu el, dând la iveală o 
putere şi o agilitate care-l uimiră pe Eragon, mai ales 
pentru cineva atât de în vârstă. Elful putea să-şi atingă 
chiar degetele de la picioare cu fruntea, în tot timpul 
exerciţiului, el rămase cu totul netulburat, de parcă nu 
făcea altceva decât să se plimbe pe o potecă din grădină. 
Modul în care îl instruia era mai lent şi mai răbdător decât 
cel al lui Brom, dar în acelaşi timp neînduplecat. Nu-i 
îngăduia să se abată nici cu un pas de pe calea cea bună. 

— Acum să ne curăţăm trupurile de sudoare, spuse 
Oromis, după ce terminară. 

Se îndreptară spre pârâiaşul de lângă casă şi se 
dezbrăcară iute. Eragon îl privea cu coada ochiului pe elf, 
arzând de curiozitatea de a-l vedea fără veşminte. Oromis 
era foarte slab, dar şi musculos; trupul său aducea cu o 
statuie perfect modelată. Nu avea păr pe piept sau pe 
picioare şi nici în vreo altă parte a corpului. Trupul lui îi 
părea aproape nefiresc lui Eragon, prin comparaţie cu 
bărbaţii din Carvahall, cu care era obişnuit, deşi avea o 
oarecare eleganţă, precum cel al unei feline. 

După ce se spălară, Oromis îl duse în inima pădurii, într-o 
văioagă în care copacii întunecaţi se aplecau în faţă, 
ascunzând cerul în spatele crengilor şi al perdelelor 
încâlcite de licheni. Picioarele li se scufundau până la 
glezne în stratul de muşchi. În jurul lor era o linişte adâncă. 

Arătându-i o buturugă albă şi lucioasă, destul de mare, 
care se afla în mijlocul văioagei, Oromis spuse: 

— Aşază-te aici. Eragon se supuse. 

— Încrucişează-ţi picioarele şi închide ochii. 


În jurul lui, lumea se întunecă. În urechea dreaptă auzi 
şoapta elfului: 

— Deschide-ţi mintea, Eragon. Deschide-ţi mintea şi 
ascultă lumea din jurul tău, ascultă gândurile fiecărei 
făpturi din această dumbravă, de la furnicile din copaci la 
râmele din pământ. Ascultă până ce izbuteşti să le auzi pe 
toate şi să le înţelegi firea şi năzuinţele. Ascultă, iar când 
vei fi auzit totul, vino şi spune-mi ce-ai aflat. 

Apoi în pădure se lăsă tăcerea. 

Nefiind sigur dacă Oromis plecase sau nu, Eragon făcu o 
încercare: îşi înlătură obstacolele din minte şi-şi întinse 
gândurile împrejur, aşa cum făcea atunci când încerca să 
dea de Saphira, de la mare depărtare. La început, se trezi 
înconjurat de vid, apoi însă, prin întuneric, începură să 
apară pete de lumină şi căldură care se tot întăriră, până ce 
ajunse să se găsească în mijlocul unei adevărate galaxii de 
constelații care se răsuceau în jurul său, fiecare punctişor 
aprins reprezentând o viaţă. De câte ori atinsese mintea 
altor făpturi, precum Cadoc, Văpaia-Zăpezii sau Solembum, 
se concentrase asupra celui cu care voia să comunice. Acum 
însă... acum se simţea de parcă şedea în mijlocul unei 
mulţimi şi, dintr-odată, începuse să audă tot şuvoiul de 
vorbe care curgeau de la unulla altul. 

Se simţi brusc foarte vulnerabil; era cu totul deschis în 
faţa lumii. Oricine sau orice putea să-i intre în minte şi să 
pună stăpânire pe el, dacă dorea. Fără să-şi dea seama, se 
încorda, retrăgându-se în sine, şi, pe dată, văioaga începu 
să se îndepărteze şi să-i dispară din gânduri. Amintindu-şi 
de una din lecţiile lui Oromis, îşi încetini ritmul respirației şi 
se concentra asupra plămânilor care i se umpleau periodic 
de aer, până ce se relaxa îndeajuns pentru a-şi deschide 
iarăşi mintea. 

Dintre toate vieţile pe care le putea simţi, cele mai multe 
erau, de departe, insecte. Numărul lor îl lăsă cu desăvârşire 
uluit. Într-un petic de muşchi vieţuiau zeci de mii, iar în 
restul văioagei erau de-a dreptul milioane; mai departe, nici 


nu le putea număra. Mulțimea lor ajunse să-l înspăimânte. 
Ştiuse dintotdeauna că oamenii erau rari şi izolaţi în 
Alagaesia, dar nu-şi imaginase vreodată că erau atât de 
puţini, până şi prin comparaţie cu gândacii. 

Furnicile erau printre puţinele insecte pe care le cunoştea, 
iar Oromis le pomenise şi el, aşa că Eragon îşi concentra 
atenţia asupra unui şir de furnici roşii care mărşăluiau pe 
pământ şi printre crengile unui tufiş de trandafiri sălbatici. 
Dinspre ele nu veneau atât gânduri erau făpturi prea 
simple pentru aşa ceva - cât nevoi: nevoia de a găsi de 
mâncare şi de a ocoli primejdiile, nevoia de a-şi apăra 
teritoriul, nevoia de a-şi găsi perechea. Cercetându-le 
comportamentul, începea să le desluşească firea. 

Cu foarte multă încântare, descoperi că - în afară de 
câteva care cercetau teritoriul aflat dincolo de hotarele lor 
- furnicile ştiau precis încotro se îndreptau. Nu izbuti să 
afle ce le călăuzea, dar observă că ele urmau nişte poteci 
foarte bine stabilite, care duceau de la muşuroi la mâncare 
şi înapoi. De altfel, sursa de hrană era o altă surpriză. Aşa 
cum se şi aşteptase, furnicile ucideau şi prădau alte insecte 
mai mici, dar, cu toate acestea, efortul lor cel mai intens se 
îndrepta spre cultivarea de... ceva care împânzea tufişul de 
trandafiri. Era o formă de viaţă, dar mult prea neînsemnată 
ca s-o poată desluşi. Îşi concentra toată atenţia asupra ei, 
încercând să-şi dea seama ce era şi să-şi poată potoli 
curiozitatea. 

Răspunsul era atât de simplu, încât îi veni să râdă atunci 
când îşi dădu seama: purici. Furnicile erau ca nişte păstori 
de purici, pe care îi călăuzeau şi-i apărau, iar din burţile lor, 
pe care le maşau cu antenele, îşi extrăgeau hrana. Aproape 
că nu-i venea să creadă, dar cu cât le urmărea, cu atât se 
convingea că avea dreptate. 

Urmări furnicile şi pe sub pământ, prin labirintul lor de 
tuneluri, şi le privi cum aveau grijă de anumiţi membri din 
neamul lor care erau de câteva ori mai mari decât o furnică 
obişnuită. Care era rolul acestora nu reuşi să-şi dea seama; 


tot ce vedea era că în jurul lor roiau slujitorii care le 
învârteau de colo-colo şi îndepărtau fărâmele de materie pe 
care cele mari le dădeau la iveală din când în când. 

După o vreme, Eragon hotări că adunase tot ce se putea 
afla de la furnici - mai ales că nu voia să rămână acolo 
întreaga zi - şi tocmai se pregătea să se reîntoarcă în trup, 
când o veveriţă ieşi dintr-un salt în dumbravă. Fiind atât de 
atent la insecte, apariţia acesteia fu pentru el ca o izbucnire 
de lumină. Rămase uluit şi copleşit de un potop de senzaţii 
şi de simţăminte care veneau dinspre animal. Prin nasul 
acestuia, el adulmecă pădurea, simţi scoarţa care pârâia 
sub ghearele sale încovoiate şi vântul care adia prin perii 
cozii delicate. Faţă de furnici, veverița era ca un torent de 
energie şi chiar de inteligenţă. 

Apoi, ea sări pe o altă creangă şi dispăru din mintea lui. 

Când Eragon deschise ochii, pădurea părea mult mai 
întunecată şi mai tăcută decât înainte. El trase adânc aer în 
piept şi privi în jur, dându-şi pentru prima oară seama de 
cât de multă viaţă exista în lume. Întinzându-şi picioarele 
care-i amorţiseră, se apropie de tufişul de trandafiri. 

Se aplecă şi cercetă cu privirea crengile şi frunzuliţele. 
Era chiar aşa cum crezuse: pe fiecare dintre ele se vedeau 
puricii şi păstorii lor stacojii. lar la rădăcina tufişului se afla 
grămada de ace de pin de la intrarea în muşuroi. 1 se părea 
ciudat să vadă totul cu ochii lui, care nu-i spuneau nimic 
despre numeroasele şi nebănuitele activităţi pe care le 
descoperise mai înainte. 

Cufundat în gânduri, Eragon se întoarse în luminiş, 
întrebându-se la fiecare pas dacă nu cumva strivea ceva sub 
tălpi. leşind din umbra copacilor, observă cu uimire că 
soarele aproape apusese. „Pesemne că am stat acolo cel 
puţin trei ceasuri.” 

Pe Oromis îl găsi în coliba sa, scriind ceva cu o pană de 
gâscă. Elful termină rândul, apoi curăţă vârful penei, puse 
dopul călimării şi întrebă: 

— Şi, Eragon, ce-ai auzit? 


Eragon era nerăbdător să-i împărtăşească totul. În timp 
ce-şi descria experienţa, îşi auzi glasul care se tot înălța din 
pricina entuziasmului cu care descria organizarea 
furnicilor. Povesti toate amănuntele de care-şi amintea, 
până la cele mai mărunte şi mai lipsite de importanţă, 
mândru de toate informaţiile pe care le adunase. 

După ce termină, Oromis ridică dintr-o sprânceană şi 
întrebă: 

— Numai atât? 


— Păi... bâigui Eragon, dându-şi seama cu tristeţe că, fără 
să ştie de ce, ratase întregul exerciţiu, da, Ebrithil. 

— Dar despre celelalte făpturi din pământ şi din văzduh ce 
poţi să-mi spui? Ştii ce făceau ele în timp ce furnicile îşi 
vedeau de treburile lor? 

— Nu, Ebrithil. 

— Aici ai greşit. Trebuie să fii conştient de toate făpturile 
în mod egal şi să nu îţi pui singur piedici, pentru a te putea 
concentra asupra unui singur subiect. Asta e o lecţie foarte 
importantă şi, până ajungi s-o stăpâneşti, vei petrece câte 
un ceas în fiecare zi meditând, aşezat pe buturugă. 

— Şi de unde pot şti când ajung s-o stăpânesc? 

— Vei şti, atunci când poţi privi o singură făptură şi astfel 
să ajungi să le cunoşti pe toate. 

Oromis îi făcu semn să i se alăture la masă, îi aşeză în faţă 
o foaie albă, o pană şi o câlimară şi-i spuse: 

— Până acum a trebuit să te mulţumeşti să cunoşti numai 
frânturi din limba străveche. Niciunul dintre noi nu 
cunoaşte toate cuvintele, dar oricum trebuie să te 
familiarizezi cu gramatica şi cu structura ei, ca să n-ajungi 
să te sinucizi din greşeală, din pricina unui verb aşezat 
unde nu trebuie sau a vreunei alte erori de felul ăsta. Nu 
mă aştept să ajungi să vorbeşti limba ca un elf - asta ţi-ar 
lua o viaţă întreagă - dar vreau să o stăpâneşti fără efort. 
Trebuie să fii în stare s-o foloseşti fără să stai pe gânduri. 
Mai mult, trebuie să înveţi şi să scrii şi să citeşti în limba 
străveche. Asta te va ajuta să ţii minte cuvintele, şi este un 
lucru absolut necesar dacă vrei să alcătuieşti o vrajă mai 
lungă şi nu ai încredere în propria ţinere de minte sau dacă 
dai peste o vrajă deja pusă pe hârtie şi vrei s-o foloseşti. 
Fiecare neam şi-a creat un mod propriu de a scrie limba 
străveche. Piticii folosesc alfabetul runic, la fel ca oamenii. 
Acestea sunt doar nişte meşteşuguri rudimentare, care nu 
izbutesc să exprime adevăratele subtilităţi ale limbii, la fel 
de bine cum o face Liduen Kvaedhi, Scrierea noastră 
Poetică. Liduen Kvaedhi a fost hărăzită să fie cât se poate 


de elegantă, de frumoasă şi de precisă. Se compune din 
patruzeci şi două de forme diferite, care reprezintă diverse 
sunete. Formele se pot combina într-un număr aproape 
infinit de semne, care reprezintă atât cuvinte separate, cât 
şi fraze întregi. Simbolul încrustat pe inelul tău este unul 
dintre ele. La fel şi cel de pe lama săbiei... Hai să începem: 
Care sunt vocalele de bază ale limbii străvechi? 

— Poftim? 

Faptul că Eragon habar n-avea de dedesubturile limbii 
străvechi ieşi repede la iveală. În timp ce călătorea cu 
Brom, bătrânul povestitor nu făcuse altceva decât să-l pună 
să înveţe pe dinafară liste de cuvinte de care ar fi putut 
avea nevoie pentru a scăpa cu viaţă şi să-i corecteze 
pronunția. Aici se descurca foarte bine, numai că, în rest, 
nu putea nici măcar să explice diferenţa dintre articolul 
hotărât şi cel nehotărât. Oromis nu dădu nici un semn, nici 
prin vorbă, nici prin faptă, că asemenea lipsuri l-ar fi 
deranjat, ci se strădui răbdător să le îndrepte. La un 
moment dat din cursul lecţiei, Eragon spuse: 

— N-am avut niciodată nevoie de prea multe vorbe în 
vrăjile mele. Brom mi-a spus că e o mare înzestrare faptul 
că am izbutit să fac atât de multe doar cu brisingr. Cred că 
nu am folosit atât de mult limba străveche decât atunci 
când am vorbit cu Arya în gând şi când am binecuvântat o 
copilă orfană pe care am întâlnit-o în Farthen Dur. 

— Ai binecuvântat un prunc în limba străveche? întrebă 
Oromis, îngrijorându-se brusc. Îţi mai aminteşti ce ai rostit? 

— Da. 

— Spune-mi şi mie. 

Eragon se supuse, iar pe chipul elfului apăru o expresie de 
adâncă groază. 

— Ai spus skolir, exclamă el. Eşti sigur? Nu cumva ai spus 
skoliro? 

Eragon se încruntă. 

— Nu, skolir. Dar de ce nu e bine? Skolir înseamnă „ferit”. 
„... Fie să rămâi ferită de nenorociri”. A fost o 


binecuvântare iscusită. 

— N-a fost o binecuvântare, ci un blestem, spuse Oromis, 
în culmea tulburării. Sufixul „o” formează pasivul verbelor 
terminate în „r” sau „i”. Skoliro înseamnă „să fii ferită”, dar 
skolir înseamnă „să fereşti”. Deci tu ai spus aşa: „Fie ca 
norocul şi fericirea să te urmeze la tot pasul şi să fereşti de 
nenorocire”. În loc s-o aperi pe copilă de loviturile sorții, ai 
blestemat-o să se jertfească pentru ceilalţi, să le absoarbă 
nefericirea şi suferinţa pentru ca ei să poată trăi în pace. 

„Nu, nu! Nu se poate!” Eragon se îngrozi la acest gând. 

— Efectul unei vrăji nu este determinat numai de sensurile 
cuvintelor, ci şi de intenţia pe care o ai, iar eu nu voiam să 
fac râu... 

— Nu poţi contrazice sensul pe care-l are un anumit 
cuvânt. Îl poţi adapta. Îl poţi îndrepta în direcţia pe care o 
doreşti. Dar nu poţi să-l faci să însemne exact opusul a ceea 
ce înseamnă de fapt, răspunse Oromis, încleştându-şi 
palmele una de alta şi privind fix tăblia mesei, cu o expresie 
dezaprobatoare pe chip. O să te cred că nu ai avut intenţia 
de a face rău, căci altfel nu aş mai accepta să te am elev. 
Dacă ai fost cinstit şi cu sufletul curat, se poate ca această 
binecuvântare să facă mai puţin rău decât mă tem eu, deşi 
tot va aduce mai multă durere decât ne-am dori. 

Eragon începu să tremure din toate încheieturile, dându-şi 
seama cum se jucase cu viaţa copilei. 

— Mai e ceva, spuse el. Nu ştiu dacă asta îmi va îndrepta 
greşeala, dar poate că o va micşora; Saphira i-a făcut fetei 
un semn pe frunte, aidoma cu gedwey ignasia. 

Pentru prima dată în viaţă, Eragon văzu un elf rămas mut 
de uimire. Ochii cenuşii ai lui Oromis se căscară, gura i se 
deschise, iar el apucă atât de strâns braţele scaunului, încât 
îl făcu să trosnească. 

— Cineva însemnat cu pecetea Cavalerilor, fără a fi 
Cavaler, şopti el. De când m-am născut n-am văzut niciodată 
pe cineva asemenea vouă. Fiecare hotărâre pe care o luaţi 
pare să aibă urmări care merg mult mai departe decât se 


poate prevedea. Preschimbaţi lumea după bunul vostru 
plac. 

— Şi e bine sau rău? 

— Niciuna, nici alta. Aşa e şi basta. Unde este acum 
pruncul? Lui Eragon îi trebui ceva timp să-şi adune 
gândurile. 

— Cu vardenii, fie în Farthen Dur, fie în Surda. Crezi că 
semnul Saphirei o va ajuta? 

— Nu ştiu, răpunse Oromis. Nu s-a mai auzit niciodată de 
aşa ceva, aşa că nu avem de unde şti. 

— Trebuie să existe o cale pentru a îndepărta 
binecuvântarea şi a distruge vraja, continuă Eragon, de 
parcă s-ar fi rugat. 

— Da, există. Dar, pentru a izbuti, trebuie să o faci tu însuţi 
şi, deocamdată, nu ne putem lipsi de tine aici. Şi, chiar în 
situaţia cea mai fericită, fata va fi urmărită pe veci de 
rămăşiţele vrăjii tale. Asta este puterea limbii străvechi. 
După o clipă de tăcere, Oromis continuă: Văd că înţelegi 
gravitatea situaţiei, aşa că am să-ţi spun o singură dată: eşti 
pe deplin responsabil de soarta fetei şi, din pricina răului pe 
care i l-ai făcut, eşti dator s-o ajuţi dacă întâlneşti prilejul. 
După legea Cavalerilor, ea este pentru tine o pricină de 
dezonoare, ca şi cum ar fi un copil de-al tău, născut în afara 
căsătoriei, lucru care este o mare ruşine în rândul 
oamenilor, dacă-mi aduc aminte bine. 

— Da, şopti Eragon, înţeleg. 

„Înţeleg că am silit un prunc lipsit de apărare să aibă 
parte de un destin anume, fără să aibă nici un cuvânt de 
spus în această privinţă. Poate cineva să fie cu adevărat bun 
dacă nu a avut niciodată prilejul de a se comporta prost? 
Am făcut-o sclavă.” Ştia, de asemenea, că, dacă ar fi fost el 
în această situaţie, şi-ar fi urât temnicerul din străfundurile 
fiinţei sale. 

— Atunci nu vom mai vorbi niciodată despre asta. 

— Bine, Ebrithil. 


La sfârşitul zilei, Eragon era încă posomorât, ba chiar 
întristat. Când ieşiră afară pentru a se întâlni cu Saphira şi 
cu Glaedr care se întorceau, nici nu se uită la cer. Copacii se 
clătinară din pricina rafalelor puternice iscate de aripile 
celor doi dragoni. Saphira părea foarte mândră de sine; îşi 
undui gâtul şi se îndreptă ţanţoşă spre Eragon, căscându-şi 
fălcile într-un rânjet ca de lup. 

O piatră trosni sub greutatea lui Glaedr; bătrânul dragon 
îşi aţinti un ochi uriaş - de mărimea unui platou de ospăț - 
asupra lui Eragon şi-l întrebă: „Care-s regulile, cele trei, 
pentru a observa un curent de aer rece care te trage în jos 
şi care-s regulile, cele cinci, pentru a-l ocoli?” 

Trezit din amorţeală, Eragon nu izbuti decât să clipească 
nedumerit. 

— Nu ştiu. 

Apoi, Oromis se întoarse cu faţa spre Saphira şi o întrebă: 

— Ce făpturi păstoresc furnicile şi cum fac să-şi obţină 
hrana de la ele? „De unde să ştiu eu aşa ceva?” răspunse 
Saphira, părând ofensată. Pe chipul lui Oromis trecu o 
expresie mânioasă; elful îşi încrucişa braţele, dar se stăpâni 
şi spuse: 

— După toate câte aţi trecut voi doi împreună, credeam că 
aţi învăţat lucrul cel mai important al vieţii de Shur'tugal: 
să împărtăşeşti totul cu tovarăşul tău. Poţi să te descurci 
fără braţul drept? Poţi să zbori cu o singură aripă? 
Niciodată. Şi-atunci, de ce nu daţi atenţie legăturii care vă 
uneşte? Făcând asta, renunţaţi la darul cel mai de preţ pe 
care l-aţi primit şi la avantajele pe care le aveţi în faţa 
oricărui duşman care luptă de unul singur. Nu e suficient să 
vorbiţi în gând unul cu celălalt, ci trebuie să vă amestecați 
minţile, până ajungeţi să acţionaţi şi să gândiţi ca o singură 
făptură. De-acum înainte, aş vrea ca fiecare dintre voi să 
ştie tot ce a învăţat celălalt. 

— Şi cu intimitatea noastră ce facem? protestă Eragon. 
„Intimitate? interveni Glaedr. Ţineţi-vă gândurile fiecare 


pentru sine, dacă asta vreţi, dar numai după ce plecaţi de 
aici; câtă vreme rămâneţi elevii noştri, nu aveţi intimitate.” 

Eragon o privi pe Saphira, simțindu-se şi mai rău ca 
înainte. Ea îi ocoli privirea, apoi bătu dintr-un picior şi se 
întoarse drept spre el. „Ce-i?” „Au dreptate. Am fost leneşi.” 
„Nu e vina mea.” „Nici n-am spus că ar fi.” Şi totuşi, 
Saphira îi intuise părerea. Nu-i convenea faptul că ea îi 
acorda atâta atenţie lui Glaedr, îndepărtându-se de el. „De- 
acum înainte o să ne descurcăm mai bine, nu-i aşa?” 
„Fireşte!” se răsti ea. 

Cu toate astea, nici nu-i trecu prin cap să le ceară scuze lui 
Oromis şi Glaedr, aşa că misiunea îi reveni lui Eragon. 

— De-acum înainte veţi fi mulţumiţi de noi. 

— Aşa să fie. Mâine veţi fi întrebaţi despre lucrurile pe 
care le va fi învăţat celălalt. 

Oromis le arătă o bucată rotundă de lemn pe care o ţinea 
ascunsă în palmă. 

— Dacă aveţi grijă să-l răsuciţi cu regularitate, 
mecanismul acesta vă va trezi în fiecare dimineaţă, la ora 
cuvenită. Întoarceţi-vă aici de îndată ce v-aţi îmbăiat şi aţi 
mâncat. 

Eragon luă lemnul, care părea surprinzător de greu. Era 
cam cât o castană şi avea un ţumburuş de forma unui boboc 
de trandafir, în jurul căruia fusese sculptat un desen. Răsuci 
de el ca să vadă ce se întâmpla şi auzi trei clinchete, semn 
că undeva se afla o roată dinţată. 

— Mulţumesc, spuse el. 

La umbra copacului Menoa. 

Luându-şi rămas-bun, Eragon şi Saphira se îndreptară în 
zbor spre casă; Saphira ducea în gheare şaua cea nouă, 
care se bălăngănea prin aer. Fără să o fi plănuit, amândoi îşi 
deschiseră minţile din ce în ce mai mult, astfel că legătura 
dintre ei se adânci şi se lărgi; cu toate acestea, niciunul nu 
încercă să pătrundă în spaţiul celuilalt cu bună ştiinţă. 
Oricum, emoţiile care-l străbăteau pe Eragon se dovediră 


îndeajuns de puternice pentru ca Saphira să le simtă la 
rândul său. Ea întrebă: „Şi, ce s-a-ntâmplat?” 

EI îi povesti despre lucrul îngrozitor pe care-l făptuise în 
Farthen Dur, simțind o durere surdă în ochi şi în creier. 
Saphira se arătă la fel de tulburată. „S-ar putea ca darul 
tău să o ajute pe fată, îi spuse el, dar ceea ce-am făcut eu 
este de neiertat, şi nu-i va aduce decât rău.” „Vina nu e 
numai a ta. Ştiu tot atâtea despre limba străveche ca tine, şi 
nici eu nu mi-am dat seama de greşeală. Eragon nu 
răspunse, dar ea continuă: Măcar astăzi nu te-a durut 
spatele. Fii mulţumit.” 

El mormăi, de parcă nu şi-ar fi dorit să scape de starea 
mohorâtă în care se cufundase. „Dar tu, ce-ai învăţat în 
această minunată zi?” „Cum să descopăr şi să ocolesc 
primejdiile din văzduh.” Rostind acestea, Saphira părea 
dispusă să-i împărtăşească toate amintirile, dar el era prea 
ocupat cu grijile pe care şi le făcea în legătură cu 
binecuvântarea pentru a o mai întreba ceva. Văzându-l că 
tace, Saphira se posomori şi ea. 

Ajunşi îndărăt acasă, găsiră o tavă cu mâncare lângă 
panoul uşii, la fel ca în seara precedentă. Eragon luă tava şi 
o duse în pat - ale cărui aşternuturi fuseseră deja 
schimbate - şi se aşeză să mănânce, blestemând lipsa 
cărnii. Se simţea deja istovit din pricina exerciţiilor Rimgar, 
şi tocmai îşi aranjase pernele la spate, pregătindu-se să ia 
prima îmbucătură, când auzi o bătaie uşoară în uşa 
încăperii. 

— Intră, mormăi el, luând o înghiţitură de apă, şi mai că nu 
se înecă, văzând-o pe Arya care tocmai intra pe uşă. 

În locul hainelor de piele pe care le purta de obicei, elfa 
avea acum o tunică verde şi moale, strânsă la brâu cu o 
cingătoare împodobită cu piatră de lună. Îşi scosese şi 
bentiţa, aşa că părul i se revărsa acum pe faţă şi pe umeri. 
Cu toate acestea, cea mai mare schimbare se vădea nu în 
veşmintele, ci în purtarea ei; încordarea, care-o stăpânise 


încă de când se întâlnise pentru prima oară cu Eragon, 
dispăruse fără urmă. În cele din urmă, părea să se fi liniştit. 

Eragon se ridică iute în picioare, observând între timp că 
ea nu purta nici un fel de încălțări. 

— Arya! De ce-ai venit? 

— Ai de gând să rămâi în casă şi în seara asta? întrebă ea, 
după ce-şi dusese două degete la buze. 

— Păi... 

— Au trecut trei zile de când ai sosit în Ellesmera, şi tot n- 
ai văzut nimic din oraşul nostru. Ştiu că ţi-ai dorit 
dintotdeauna să-l vizitezi. Măcar de data asta uită de 
oboseală şi vino cu mine. 

Apropiindu-se cu paşi uşori de el, Arya îi luă sabia, pe care 
şi-o aşezase la îndemână, şi-i făcu semn. El se ridică din pat 
şi o urmă în coridor, apoi coborâră amândoi prin trapă, pe 
scara abruptă care se răsucea în jurul trunchiului puternic 
de copac. Deasupra lor, norii care se îndesau laolaltă 
străluceau din pricina ultimelor raze aruncate de soare, 
înainte ca el să se stingă dincolo de marginea lumii. 

În capul lui Eragon căzu o bucată de scoarță. Ridicând 
ochii, el o văzu pe Saphira care se apleca pe fereastra 
dormitorului, scrijelind lemnul cu ghearele. Fără să-şi 
desfacă aripile, ea sări în gol şi alunecă până jos, 
împroşcând cu noroi împrejur la aterizare. „Vin şi eu.” 

— Fireşte, spuse Arya, ca şi cum nici nu crezuse vreodată 
altceva. Eragon se strâmbă; ar fi vrut să fie singur cu elfa, 
dar nici prin gând nu-i trecea să se plângă. Îşi învățase 
lecţia. 

O porniră pe sub copaci, pe unde amurgul îşi întindea deja 
braţele, ieşind din buştenii putreziţi, crăpăturile adânci ale 
bolovanilor şi de sub coroanele noduroase. Pe ici, pe colo, o 
lampă scânteia ca o piatră prețioasă lângă vreun trunchi 
sau la capătul vreunei crengi, aruncându-şi lumina blândă 
pe ambele părţi ale cărării. 

De jur împrejurul lămpilor se zăreau elfii care-şi vedeau de 
treburile lor; cei mai mulţi erau singuri; rareori - câte doi 


laolaltă. Unii şedeau sus, în copaci, cântând melodii dulci la 
naiurile lor de trestie, alţii priveau cerul, cu liniştea 
întipărită pe chipuri - nici treji, nici cufundaţi în somn. Unul 
şedea cu picioarele încrucişate în faţa unei roţi de olărit 
care se tot învârtea într-un ritm susţinut, în timp ce un vas 
elegant prindea formă sub mâinile sale. În spatele lui, în 
umbră, stătea ghemuită Maud, pisica fermecată, care-i 
urmărea mişcările. Privindu-i pe Eragon şi pe Saphira, ochii 
ei argintii sclipiră. Elful îi urmări privirea şi le făcu un semn 
din cap, fără să se oprească din treabă. 

Printre copaci, Eragon văzu un alt elf - nu-şi dădea seama 
dacă era bărbat sau femeie - care stătea ghemuit pe o 
stâncă, în mijlocul unui pârâiaş, murmurând o vrajă pe 
deasupra unui glob de sticlă pe care îl strângea în palmă. 
Îşi răsuci gâtul cât putea de mult, încercând să-l vadă mai 
bine, dar priveliştea dispăruse deja în umbră. 

— Poţi să-mi spui, întrebă Eragon, cu glas scăzut ca să nu 
deranjeze pe nimeni, din ce-şi câştigă elfii traiul, în 
general? 

Arya îi răspunse, la fel de încet: 

— Faptul că ne pricepem la vrăji ne dă putinţa să avem tot 
răgazul pe care ni-l dorim. Nu vânăm şi nu muncim 
pământul, aşa că putem să ne petrecem fiecare zi 
ocupându-ne de ceea ce ne place cu adevărat. Nu avem 
pentru ce să trudim. 

Printr-o arcadă de sânger acoperită cu plante agăţătoare, 
pătrunseră cu toţii în incinta unei case crescute dintr-un 
cerc de copaci. În mijlocul incintei se afla un pavilion care 
adăpostea o fierărie, înzestrată cu tot felul de unelte la care 
Eragon ştia că până şi Horst ar fi râvnit. Acolo se afla o elfa 
care ţinea cu o mână nişte cleşti, pe care-i cufundase într- 
un vas cu cărbuni aprinşi, în timp ce cu cealaltă mânuia 
foalele. Cu o iuţeală nefirească, ea scoase cleştii din foc, 
dând la iveală un inel de oţel încins la alb, pe care-l potrivi 
într-o cămaşă de zale, încă neterminată, care atârna pe 
nicovală, apoi apucă un ciocan şi lipi marginile inelului una 


de cealaltă, cu o lovitură care făcu să izbucnească o ploaie 
de scântei. 

Atunci îndrăzni şi Arya să se apropie. 

— Atra esterni ono thelduin, spuse ea. 

Elfa se întoarse spre ei; sclipirea roşiatică a cărbunilor îi 
lumina de jos gâtul şi obrajii. Chipul ei era brăzdat de o 
sumedenie de riduri fine - ca nişte fire bine întinse, 
petrecute pe sub piele; era semnul cel mai limpede de 
bătrâneţe pe care Eragon îl observase până atunci la vreun 
elf. Străina nu răspunse la salutul Aryei, ceea ce, din câte 
ştia el, era un lucru foarte jignitor şi nepoliticos, mai ales că 
fiica reginei îi făcuse onoarea de a vorbi cea dintâi. 

— Rhunon-elda, ţi l-am adus pe cel mai tânăr Cavaler, 
Eragon, Biruitorul-Umbrei. 

— Auzisem c-ai murit, îi spuse Rhunon Aryei, cu o voce mai 
şovăielnică şi mai răguşită decât a oricărui alt elf; auzind-o, 
Eragon îşi aminti de bătrânii din Carvahall care stăteau pe 
pridvor, în faţa casei, fumând pipă şi spunând poveşti. 

Arya zâmbi. 

— De când n-ai mai ieşit din casă, Rhunon? 

— Păi, ştii şi tu. De la Sărbătoarea Miezului de Vară la care 
m-ai silit să merg. 

— Asta a fost acum trei ani. 

— Serios? întrebă Rhunon, încruntându-se; ea lăsă 
cărbunii să ardă mocnit, acoperindu-i cu un capac făcut din 
drugi de fier, puşi de-a curmezişul. Ei şi, ce dacă? Mă 
oboseşte să ies în lume. Toţi vorbesc vrute şi nevrute, şi... 

Bătrâna se întrerupse şi se uită chiorâş la Arya. 

— Şi de ce vorbim între noi în limba asta scârboasă? Pare- 
mi-se că vrei să-i făuresc şi lui o sabie. Ştii bine că am jurat 
să nu mai făuresc nici o unealtă de moarte, după ce 
Cavalerul cel trădător a răspândit atâtea nenorociri cu 
sabia mea. 

— Eragon are deja o sabie, spuse Arya, ridicându-şi braţul 
şi arătându-i-o fierăresei pe Za'roc. 


Tulburată, Rhunon i-o luă din mână, mângâie teaca roşie, 
de culoarea vinului, pipăi simbolul negru încrustat, o frecă 
puţin cu degetele, curăţându-i mânerul de praf, apoi o 
scoase din teacă, dintr-o mişcare sigură, ca de războinic 
încercat. Cercetă amănunţit fiecare părticică a lamei şi o 
îndoi în mâini, până ce Eragon începu să se teamă că o va 
rupe. Apoi, dintr-o singură mişcare, bătrâna roti sabia 
deasupra capului şi o prăvăli peste cleştii care zăceau pe 
nicovală, tăindu-i în două cu un zgomot răsunător. 

— Za'roc, spuse Rhunon, te ţin minte şi-acuma. Strânse 
sabia la piept, de parcă ar fi fost un prunc de-abia născut. 
Eşti la fel de frumoasă ca în ziua în care te-am făurit, 
adăugă ea, întorcându-se cu spatele şi privind crengile 
noduroase, în timp ce pipăia desenele încrustate pe mâner. 
Mi-am petrecut întreaga viaţă tot bocănind fierul ca să 
făuresc săbiile astea. Apoi a apărut el, şi le-a sfărâmat. 
Veacuri întregi de trudă, care s-au irosit într-o clipă. Din 
câte ştiu, mai există numai patru dovezi ale meşteşugului 
meu. Sabia lui, cea a lui Oromis şi încă două, aflate în 
stăpânirea unor familii care le-au salvat de Wyrdfell. 

„Wyrdfell?” îndrăzni Eragon s-o întrebe pe Arya în gând. 
„E un alt nume pentru Trădători.” Rhunon se întoarse spre 
Eragon. 

— Şi-acum, Za'roc s-a întors la mine. Din toate cele pe 
care le-am făurit, este cea pe care mă aşteptam cel mai 
puţin s-o mai văd, în afară de a lui. De unde ai dobândit 
sabia lui Morzan? 

— Brom mi-a dăruit-o. 

— Brom? întrebă ea, cântărind sabia în mână. Brom... îl ţin 
minte pe Brom. M-a implorat să-i fac o altă sabie în locul 
celei pe care o pierduse. Zău că aş fi vrut să-l ajut, dar 
apucasem deja să rostesc jurământul. Refuzul meu l-a 
supărat peste măsură. Nu mai voia să plece, aşa că Oromis 
a trebuit să-l culce la pământ dintr-o lovitură. 

Auzind asta, Eragon se însufleţi. 


— Meşteşugul tău m-a ajutat mult, Rhunon-elda. Fără 
Za'roc, aş fi fost mort de mult. Cu ajutorul său, am ucis 
Umbra numită Durza. 

— Zău aşa? Atunci a făcut şi sabia asta ceva bun. 

Punând-o la loc în teacă, Rhunon îi dădu sabia înapoi, deşi 
părea să şovăie, apoi privi peste umărul său, observând-o 
pe Saphira. 

— Aha. Îmi pare bine să te văd, Skulblaka. „Şi mie, 
Rhunon-elda.” 

Fără să se mai obosească să ceară voie, Rhunon se apropie 
de Saphira şi începu să-i ciocănească solzii cu unghiile 
tocite de la mână, răsucindu-şi gâtul încoace şi încolo, 
încercând parcă să privească în străfundurile acestora. 

— Frumoasă culoare. Nu ca dragonii ăia maronii, noroioşi 
şi întunecaţi. De fapt şi de drept, sabia unui Cavaler ar 
trebui să aibă aceeaşi culoare ca solzii dragonului, iar din 
albastrul ăsta ar fi ieşit una grozavă... 

Acest gând păru să-i sece toată puterea. Se întoarse la 
nicovală şi rămase cu ochii aţintiţi asupra cleştilor distruşi, 
ca şi cum nici nu i-ar fi trecut prin cap că i-ar putea înlocui. 
Eragon n-ar fi vrut ca discuţia să se termine într-un chip 
atât de trist, dar nici nu-i trecea prin minte cum să facă să 
schimbe subiectul fără să pară grosolan. Atenţia îi fu atrasă 
de cămaşa sclipitoare de zale; cercetând-o, observă cu 
uimire că fiecare inel era bine lipit, la cald. Din pricina 
faptului că inelele minuscule se răceau atât de repede, 
trebuia, în general, ca ele să fie lipite înainte de a fi 
petrecute printre celelalte, aşa că, până şi zalele cele mai 
fine - precum cele pe care le avea de la pitici - se 
compuneau din inele turnate şi din altele care fuseseră 
lipite la rece. Asta dacă fierarul nu avea iuţeala şi 
meşteşugul unui elf. 

— N-am văzut niciodată asemenea zale, spuse Eragon, nici 
măcar la pitici. Cum de poţi avea atâta răbdare să torni 
fiecare inel? De ce nu foloseşti magia, ca să nu te mai chinui 
atât? 


Rhunon îi răspunse cu o însufleţire care îl luă prin 
surprindere: 

— Păi atunci ce plăcere aş mai avea? spuse ea, dându-şi pe 
spate capul cu păr tuns foarte scurt. Aşa-i, toţi elfii, printre 
care şi eu, ar putea să folosească magia pentru a-şi împlini 
toate voile; unii chiar aşa şi fac, dar atunci ce rost mai are 
să trăieşti? Cu ce ţi-ai mai umple timpul, spune-mi şi mie. 

— Nu ştiu, mărturisi el. 

— Singura cale este să te ocupi de ceea ce-ţi place. Dacă 
poţi obţine tot ce-ţi doreşti, numai cu câteva vorbe, atunci 
țelul nu mai contează, contează numai calea pe care-o 
apuci. Ţine minte. Dacă ajungi să trăieşti îndeajuns de mult, 
ai să ai şi tu problema asta... Şi-acum, hai, valea! Discuţia 
asta mă oboseşte. 

Şi cu asta, Rhunon scoase capacul de pe vasul cu cărbuni, 
găsi o nouă pereche de cleşti şi cufundă un alt inel în vas, 
mânuind foalele cu sălbăticie. 

— Rhunon-elda, nu uita că voi veni să te iau cu o zi înainte 
de Agaeti Blodhren, spuse Arya, dar nu primi drept răspuns 
decât un mormăit. 

Străbătură din nou arcadele de sânger şi ieşiră la drumul 
cel mare, însoţiţi numai de zgomotul ritmic al oţelului lovit 
de oţel, singuratic precum strigătul unei păsări răpitoare în 
noapte. În urma lor, Rhunon rămase doar o siluetă 
întunecată, aplecată deasupra strălucirii mohorâte a 
focului. 

— Ea a făurit toate săbiile Cavalerilor? întrebă Eragon. 
Absolut toate? 

— Da, şi chiar mai mult decât atât. Este cel mai mare 
meşter fierar din toate timpurile. Mi-am dorit să o cunoşti, 
şi de dragul ei, şi de dragul tău. 

— Îţi mulţumesc! 

„Întotdeauna e aşa repezită?” întrebă Saphira. 

— Da, întodeauna, râse Arya. Pentru ea nu contează decât 
meşteşugul, şi i s-a dus buhul pentru faptul că nu are pic de 
răbdare pentru nimic şi nimeni care-i stă în cale. Cu toate 


astea, lumea îi rabdă toanele, datorită iscusinţei şi 
realizărilor ei nepreţuite. 

Ascultându-i vorbele, Eragon încerca să înţeleagă ce putea 
însemna Agaeti Blodhren. Era aproape sigur că blodh 
însemna sânge, aşa că blodhren trebuia să fie „frăţie de 
sânge”, dar de agaeti nu mai auzise. 

— Sărbătoare”, îi explică Arya, după ce-o întrebă. O dată 
în cursul fiecărui veac, ţinem această Sărbătoare a Frăției 
de Sânge, în cinstea pactului pe care l-am încheiat cu 
dragonii. Sunteţi norocoşi să vă aflaţi aici tocmai acum, căci 
se apropie momentul... continuă ea, încruntându-se; 
sprâncenele i se întâlneau în mijlocul frunţii. Soarta a pus la 
cale o coincidenţă cu adevărat minunată. 

Luat prin surprindere, Eragon îşi dădu seama că ea îi 
ducea în adâncul pădurii, pe nişte cărări pline de scaieţi şi 
de rugi cu mure, până ce toate luminile care-i înconjurau se 
stinseră, iar ei ajunseră în pustietatea fără odihnă. 
Cufundat în beznă, Eragon trebui să se bizuie pe Saphira - 
care putea vedea fără probleme pe timp de noapte - pentru 
a nu se rătăci. Copacii noduroşi deveneau din ce în ce mai 
mari şi se strângeau mereu mai aproape, amenințând să 
devină o piedică de nestrăbătut. Chiar când părea că nu 
mai aveau unde să meargă mai departe, pădurea luă sfârşit, 
iar ei pătrunseră într-un luminiş scăldat în razele craiului 
nou care atârna jos, pe cer, spre răsărit. 

În mijlocul luminişului se afla un pin singuratic. Nu era mai 
înalt decât ceilalţi, dar era mai gros decât o sută la un loc; 
pe lângă el, toţi păreau pricăjiţi ca nişte puieţi bătuţi de 
vânt. Din trunchiul masiv se răspândea o adevărată pătură 
de rădăcini, care acopereau pământul cu braţele lor 
vânoase, învelite în scoarță; s-ar fi zis că întreaga pădure 
izvora din copacul acesta, de parcă el era chiar inima 
codrului. Se înălța deasupra pădurii ca o mamă blândă şi 
drăgăstoasă, care-i adăpostea pe toţi sub crengile sale. 

— lată copacul Menoa, şopti Arya. La umbra lui, 
sărbătorim Agaeti Blodhren. 


Recunoscând numele, Eragon se simţi cutremurat de un 
fior rece. În Teirm, după ce Angela îi ghicise viitorul, 
Solembum se apropiase de el şi-i spusese: „Când vine 
vremea să ai nevoie de o armă, caută sub rădăcinile 
copacului Menoa. Apoi, când totul pare pierdut, iar puterile 
nu te mai ţin, du-te la stânca lui Kuthian şi rosteşte-ţi 
numele, ca să deschizi Bolta Sufletelor”. Nici prin cap nu-i 
trecea ce armă s-ar putea găsi îngropată sub copac şi nici 
cum să facă s-o găsească. 

„Vezi ceva?” o întrebă pe Saphira. 

„Nu, dar mă îndoiesc că vorbele lui Solembum se vor 
lămuri până când nu vom avea cu adevărat nevoie de ele.” 

Eragon îi povesti Aryei despre cele două sfaturi pe care i 
le dăduse pisica fermecată, dar nu pomeni nimic despre 
profeția Angelei - aşa cum făcuse şi cu Ajihad şi cu Islanzadi 
- din pricină că aceasta îl privea nemijlocit şi se temea că ea 
i-ar fi putut dezvălui Aryei atracţia căreia îi căzuse pradă. 
După ce termină de vorbit, Arya îi spuse: 

— Pisicile fermecate nu-şi oferă prea des ajutorul, iar dacă 
o fac, trebuie să le dai multă atenţie. Din câte ştiu, aici nu se 
găseşte nici o armă, nici măcar cântecele şi legendele nu 
pomenesc despre aşa ceva. Cât despre stânca lui Kuthian... 
numele îmi răsună în minte, ca glasul dintr-un vis pe care l- 
am uitat de mult; îmi este cunoscut, dar străin în acelaşi 
timp. L-am mai auzit, numai că nu pot să-mi amintesc unde. 

Apropiindu-se de copacul Menoa, Eragon îşi îndreptă 
atenţia spre mulţimea de furnici care se strecurau de-a 
lungul rădăcinilor. Deşi nu izbutea să vadă altceva decât 
pete minuscule, de culoare neagră, misiunea pe care i-o 
dăduse Oromis îl făcuse să devină mai atent cu vieţile care 
pulsau împrejurul lui; simţea gândurile de-abia mijite ale 
furnicilor. Doborându-şi piedicile din minte, îşi împrăştie 
cugetul peste tot, atingând în treacăt mintea Saphirei şi a 
Aryei, dar trecând dincolo de ele, ca să vadă ce mai trăia 
prin luminiş. 


Pe neaşteptate, dădu peste o făptură uriaşă, înzestrată cu 
rațiune, dar atât de mare încât nu-i putea cuprinde sufletul 
nici măcar cu gândurile. Până şi raţiunea lui Oromis, cu 
care fusese în legătură pe când se afla în Farthen Dur, nu 
era nimic în comparaţie cu ceea ce simţea acum. Până şi 
văzduhul părea să vibreze din pricina puterii şi energiei 
care emana din... copac? 

Da, acesta era izvorul, fără nici o îndoială. 

Gândurile copacului se mişcau hotărâte şi fără şovăială, în 
ritmul lent al gheții care se scurge pe o stânca. Eragon îşi 
dădu seama că nu-l băga în seamă nici pe el, nici vreo altă 
făptură din jur. Era preocupat numai de cele care creşteau 
şi înfloreau sub razele soarelui, de tufişurile de sânger şi de 
crini, de ciuboţica cucului care înflorea pe timp de seară şi 
de frunzele mătăsoase ale degetarului aflat lângă un măr 
pădureţ, plin de flori purpurii. 

— Trăieşte! strigă Eragon, trezit la realitate de uimire. 
Adică... gândeşte. 

Era limpede pentru el că Saphira simţea şi ea acelaşi 
lucru, din felul în care îşi plecase capul spre copac, ca şi 
cum l-ar fi ascultat. Pe dată, ea zbură spre una dintre 
crengile groase, ca drumul care ducea din Carvahall în 
Therinsford, şi se opri acolo, cu coada atârnându-i în gol, 
legănându-i vârful încoace şi încolo, cu multă graţie. 
Imaginea unui dragon aşezat pe o creangă de copac era 
atât de neobişnuită, încât lui Eragon aproape că-i veni să 
râdă. 

— Fireşte că da, spuse Arya, al cărei glas răsuna grav şi 
melodios prin noapte. Vrei să-ţi spun povestea copacului 
Menoa? 

— Da, te rog. 

O fulgerare albă străbătu cerul, ca o fantomă alungată din 
lume; era Blagden, care se alătură Saphirei, pe creanga 
copacului. Trupul firav şi gâtul curbat al corbului îi dădeau 
înfăţişarea unui cerşetor, scăldat în lucirea unei grămezi de 


aur; el îşi înălţă capul palid şi scoase un strigăt ameninţător, 
acelaşi dintotdeauna: Wyrdal 

— Iată ce s-a petrecut. Cândva, în vremurile îmbleşugate 
de dinaintea războiului cu dragonii, înainte ca noi să fi ajuns 
nemuritori, atât cât ne îngăduie trupurile nevolnice, pe aici 
trăia o femeie pe nume Linnea care îmbătrânise fără să 
cunoască alinarea adusă de un soţ sau de copii. Ea nu 
simţea nici măcar nevoia să-i caute, căci hotărâse să-şi 
închine viaţa plantelor pe care le descânta, cu o iscusinţă 
neîntrecută. Şi asta a făcut până ce un tânăr a sosit la uşa ei 
şi a amăgit-o cu vorbe de dragoste. Iubirea lui a trezit în 
Linnea ceva despre care nici nu mai credea că există, un 
dor de a cunoaşte lucrurile pe care, fără să ştie, le jertfise. 1 
se oferea o ultimă şansă, iar acesta s-a dovedit un prilej 
prea important pentru ca ea să nu-l bage în seamă. A lăsat 
totul de izbelişte şi i s-a dăruit bărbatului, alături de care, o 
vreme, a trăit fericită. Dar el era tânăr, aşa că a început să 
ducă dorul unei femei de vârsta lui. Găsind-o, a curtat-o şi a 
luat-o în căsătorie şi a trăit fericit şi alături de ea, o vreme. 
După ce Linnea a aflat că fusese dispreţuită, uitată şi 
părăsită, a înnebunit de supărare. Tânărul făcuse lucrul cel 
mai rău din toate; o ademenise să guste din roadele cele 
mai dulci ale vieţii, apoi i le luase dinaintea ochilor fără 
măcar să-i pese, ca un cocoş care trece de la o găină la alta. 
Linnea l-a prins cu cealaltă femeie şi, înnebunită de mânie, 
l-a înjunghiat. Ştiind că făptuise o ticăloşie şi că nu se mai 
putea întoarce la viaţa pe care o dusese înainte, chiar dacă 
ar fi fost absolvită de vină, după ce viaţa îşi pierduse, pentru 
ea, orice bucurie, Linnea s-a dus la cel mai bătrân copac din 
Du Weldenvarden, s-a lipit de el şi, printr-un descântec, s-a 
unit cu el, părăsindu-şi neamul. Descântecul a ţinut trei zile 
şi trei nopţi; odată terminat, femeia devenise una cu 
plantele pe care le iubise atât. Şi de-atunci, timp de mii de 
ani, ea veghează asupra pădurii... Aşa a luat naştere 
copacul Menoa. 


După ce povestea se isprăvi, Eragon şi Arya se aşezară, 
unul lângă altul, pe o rădăcină uriaşă care se înălța la 
douăsprezece picioare deasupra pământului. Eragon îşi 
propti călcâiele de copac, întrebându-se dacă Arya îi 
istorisise toate acestea ca un soi de avertisment sau dacă 
totul era numai un basm nevinovat. Îndoiala i se 
preschimbă în siguranţă, auzindu-i întrebarea. 

— Crezi că tânărul are vreo vină în această tragedie? 

— Cred, spuse el, conştient că un răspuns pripit o putea 
întoarce împotriva lui, că el s-a arătat crud, iar Linnea şi-a 
pierdut stăpânirea de sine. Amândoi au fost de vină. 

Arya îl privi neclintită, până ce se văzu silit să-şi întoarcă 
privirea. 

— Nu erau făcuţi unul pentru celălalt. 

Eragon dădu să protesteze, dar se opri, dându-i dreptate; 
mai mult, ea făcuse în aşa fel încât să-l silească să o spună 
cu voce tare, să o recunoască de faţă cu ea. 

— Aşa o fi, răspunse el în cele din urmă. 

Între ei se adună tăcerea, ca nisipul care creştea, 
alcătuind un zid pe care niciunul dintre ei nu părea dispus 
să-l spargă. Zgomotul ascuţit al greierilor răsună de la 
marginea luminişului. 

— Mi se pare, spuse el în cele din urmă, că îţi prinde bine 
viaţa de acasă. 

— Aşa e. 

Cu multă graţie, ea se aplecă şi luă o crenguţă care căzuse 
din copacul Menoa, pe care începu să o înnoade, făurind un 
coşuleţ din acele uscate. Privind-o, Eragon se înroşi 
puternic la faţă. Nădăjduia ca luna să nu strălucească 
îndeajuns pentru a-i dezvălui obrajii care se împurpuraseră. 

— Unde... unde locuieşti? Tu şi Islanzadi aveţi un palat sau 
un castel...? 

— Locuim în Tialdari, un palat care a aparţinut de veacuri 
familiei noastre, aflat în partea de apus a oraşului. Mi-ar 
plăcea să ţi-l arăt. 

— Aha. 


Dintr-odată, o întrebare foarte precisă îşi croi drum prin 
mintea lui Eragon, alungându-i stânjeneala. 

— Arya, mai ai fraţi? Ea clătină din cap. 

— Deci eşti singura care poate moşteni tronul elfilor? 

— Fireşte. De ce mă întrebi? răspunse ea, pălind uimită de 
curiozitatea lui. 

— Nu pot să înţeleg de ce ţi s-a dat voie să pleci ca sol pe 
lângă vardeni şi pitici şi să duci oul Saphirei de aici în 
Tronjheim. Aşa ceva e mult prea primejdios pentru o 
prinţesă, ca să nu mai vorbim de moştenitoarea tronului. 

— Vrei să spui că e mult prea primejdios pentru o femeie 
din neamul omenesc. Ţi-am mai spus că eu nu sunt o fătucă 
neajutorată. Nu-ţi dai seama că noi avem altă părere 
despre regii noştri decât voi sau piticii. Pentru noi, cea mai 
importantă îndatorire a regelui, sau a reginei, este să-şi 
slujească neamul, atunci când este cu putinţă. Iar dacă asta 
înseamnă să ne punem vieţile în primejdie, ne bucurăm că 
avem prilejul să ne arătăm loialitatea faţă de... vatră, casă şi 
onoare, aşa cum spun piticii. Dacă aş fi murit, făcându-mi 
datoria, din rândul Caselor noastre s-ar fi ales un alt urmaş 
la tron. Nici măcar acum nu mi s-ar putea pretinde să devin 
regină, dacă nu aş fi de acord. Noi nu ne alegem 
conducători care nu sunt dispuşi să se dedice pe de-a- 
ntregul obligaţiilor care le revin. Arya şovăi o clipă, apoi îşi 
strânse genunchii la piept şi-şi sprijini bărbia pe ei. Am avut 
mulţi ani la dispoziţie pentru a cădea la învoială cu mama în 
aceste privinţe. O vreme, în luminiş se auzi doar cântecul 
greierilor. Apoi, ea îl întrebă: Cum merge învăţătura cu 
Oromis? 

Eragon mormăi supărat, simțind cum se posomorăşte din 
nou; un val de amintiri neplăcute îi întunecau plăcerea de a 
fi împreună cu Arya. Nu-şi dorea decât să se bage în pat, să 
adoarmă şi să uite întreaga zi. 

— Oromis-elda, răspunse el, cugetând la fiecare cuvânt pe 
care-l rostea, este foarte pretenţios. 


Arya îl apucă de umăr cu putere, făcându-l să strângă din 
dinţi. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic, răspunse el, încercând să scape din strânsoare. 
— Am călătorit mult alături de tine, aşa că acum ştiu când 
eşti fericit, mânios... sau îndurerat. S-a întâmplat ceva între 
tine şi Oromis? Dacă-i pe-aşa, trebuie să-mi spui, pentru ca 
lucrurile să poată fi îndreptate la vreme. Sau poate era 

vorba de rana ta din spate? Am putea să... 

— Nu-i vorba de învăţătură! 

În ciuda supărării, Eragon observă că ea părea cu 
adevărat îngrijorată, ceea ce-l făcea să se simtă mulţumit. 

— Întreab-o pe Saphira. O să-ţi povestească ea. 

— Vreau să aud de la tine, răspunse Arya, cu voce joasă. 
Eragon îşi încleşta dinţii, făcând să-i tremure falca. Cu 
glasul foarte slab, aproape în şoaptă, îi povesti mai întâi 
despre eşecul meditaţiei din dumbravă, apoi despre 
amintirea care-i otrăvea cugetul ca un şarpe ce i se 
cuibărise în piept: binecuvântarea. 

Arya îi dădu drumul braţului şi se agăţă de rădăcina 
copacului Menoa, ca şi cum şi-ar fi pierdut echilibrul. 

— Barzul. 

Blestemul care se revărsă de pe buzele ei, în limba 
piticilor, îl îngrijoră. Nu o mai auzise niciodată vorbind aşa. 
De altfel, era un cuvânt foarte potrivit, care însemna 
„soartă rea”. 

— Ştiam de isprava ta din Farthen Dur, fireşte, dar n-am 
crezut... n-am bănuit niciodată că s-ar fi putut întâmplă aşa 
ceva. le implor să mă ierţi, Eragon, pentru că te-am silit să 
ieşi din casă în noaptea asta. Acum înţeleg de ce eşti 
stânjenit. Pesemne că vrei să fii singur. 

— Nu, spuse el. Nu, îţi mulţumesc pentru că m-ai însoţit şi 
pentru ceea ce mi-ai arătat. 

Îi zâmbi, iar ea îi răspunse, după o clipă. Rămaseră 
împreună, nemişcaţi, la rădăcina străvechiului copac, 


privind luna care se prelingea sus, deasupra pădurii 
liniştite, până ce dispăru în spatele norilor adunaţi. 

— Mă întreb numai ce se va întâmplă cu pruncul... 

Undeva, peste capetele lor, Blagden îşi scutură penele 
albe ca neaua şi strigă: Wyrdal. 

Piedici peste piedici. 

Nasuada îşi încrucişa braţele pe piept, fară să se mai 
obosească să-şi ascundă nerăbdarea, şi-i cercetă cu privirea 
pe cei doi bărbaţi din faţa ei. Cel din dreapta avea gâtul atât 
de gros încât capul îi ieşea dintre umeri într-un unghi 
aproape drept, dându-i o înfăţişare de om încăpățânat şi 
puţin la minte. Se adăuga şi fruntea lată, cu sprâncenele 
stufoase şi atât de lungi încât aproape îi cădeau peste ochi, 
şi buzele răsfrânte care, chiar şi când vorbea, aduceau tot 
cu o ciupercă roz. Totuşi, Nasuada nu se lăsa înşelată de 
figura lui respingătoare. Oricum i-ar fi fost chipul, avea 
limba mai agilă ca un scamator. 

Cât despre cel de-al doilea bărbat, singura lui trăsătură 
distinctivă era pielea palidă, care nu se întunecase la 
culoare nici măcar sub soarele nemilos al Surdei, deşi 
vardenii se aflau deja de câteva săptămâni în Aberon, 
capitala regatului. Văzându-i chipul, Nasuada deduse că se 
născuse undeva în părţile de miazănoapte ale Imperiului. El 
ţinea în mână o tichie împletită, de lână, pe care o răsucea 
pe toate părţile. 

— Omule, zise Nasuada, arătând spre el. Mai spune-mi o 
dată, câte găini ţi-a omorât? 

— Treisprezece, stăpână. 

Nasuada se întoarse spre bărbatul cel urât. 

— Un număr cu ghinion, după toate socotelile, jupâne 
Gamble. Aşa a fost şi pentru tine. Te-ai făcut vinovat de furt 
şi de distrugerea proprietăţii altuia, fără să-i oferi 
răscumpărarea cuvenită. 

— N-am zis că nu. 

— Mă întreb numai cum ai făcut să mănânci treisprezece 
găini în patru zile. Jupâne Gamble, nu te saturi niciodată? 


Bărbatul îi aruncă o privire şmecheră şi se scarpină pe 
obraz. Hârşâitul unghiilor pe barba de-abia mijită o scotea 
din sărite, şi-i trebui un mare efort de voinţă ca să nu-i 
ceară să termine. 

— Păi, nu vreau să fiu nepoliticos, stăpână, dar n-ar fi aşa 
de greu să-mi umplu burta dacă ne-aţi hrăni cum trebuie, 
după toată treaba pe care o facem. lo-s mare şi-mi trebe! 
ceva carne în burtă după ce juma' de zi am tot spart piatră 
cu barosu'. Am încercat să rezist ispitei, zău că da. Da' după 
trei săptărnâni în care mâncarea a fost pe sponci şi i-am tot 
văzut pe fermierii ăştia cu turmele lor grase pe care nu 
voiau să le-mpartă cu nimeni, nici dacă murea vreunu' de 
foame... Ce să zic, n-am mai făcut faţă. Când e vorba de 
mâncare, n-am ce face. Îmi place să fie caldă şi multă. Şi 
nici nu cred c-aş fi singurul dispus să-şi ia fără să mai ceară 
voie. 

„Şi tocmai aici e problema”, se gândi Nasuada. Vardenii 
nu-şi puteau permite să-şi hrănească oamenii aşa cum se 
cuvenea, nici măcar cu ajutorul lui Orrin, regele din Surda, 
care le pusese la dispoziţie tezaurul, dar nici nu se gândise 
măcar să procedeze cum făcea de obicei Galbatorix când îşi 
transporta armata de-a curmezişul Imperiului, adică să le ia 
proviziile oamenilor de rând fără să le plătească. 
„Frumoasă purtare, dar asta îmi face şi mai grea misiunea.” 
Cu toate acestea, ştia foarte bine că tocmai astfel de fapte îi 
despărţeau pe ea, pe Orrin, pe Hrothgar şi pe Islanzadi de 
tirania lui Galbatorix. „Ar fi aşa de uşor de trecut acest 
hotar, fără măcar să-mi dau seama.” 

— Îţi înţeleg motivele, jupâne Gamble. Totuşi, deşi vardenii 
nu sunt o ţară şi nu răspundem în faţa nimănui decât a 
noastră, asta nu-ţi dă nici dumitale, nici nimănui altcuiva, 
dreptul de a încălca legea care a fost stabilită de 
predecesorul meu, sau cea de-aici, din Surda. Aşa că îţi 
poruncesc să plăteşti câte un bănuţ de aramă pentru 
fiecare găină furată. 


Gamble o luă prin surprindere, încuviinţând fără să 
obiecteze. 

— Bine, stăpână, spuse el. 

— Asta-i tot? exclamă bărbatul cel palid, strângându-şi 
tichia în mâini cu şi mai multă forţă. Nu-i un preţ bun. Dacă 
le vindeam la târg, aş fi... 

— Da! izbucni ea, nemaiputându-se stăpâni. Ai fi luat mai 
mult pe ele. Dar se-ntâmplă să ştiu că jupân Gamble nu-şi 
poate permite să-ţi dea preţul întreg, pentru că eu sunt cea 
care-l plăteşte pentru munca sa. Şi pe dumneata la fel. Nu 
uita că, dacă m-aş hotări să-ţi cumpăr păsările pentru 
vardeni, n-ai lua mai mult de un bănuţ de aramă pe ele, şi 
te-ai considera norocos. Ai înţeles? 

— Dar nu poate să... 

— Ai înţeles? 

În scurtă vreme, bărbatul cel palid dădu înapoi şi 
murmură: 

— Da, stăpână. 

— Foarte bine. Acum puteţi pleca. 

Cu o expresie de admiraţie ironică pe faţă, Gamble îşi duse 
mâna la frunte şi făcu o plecăciune, apoi ieşi din încăperea 
de piatră împreună cu posomorâtul său adversar. 

— Şi voi, spuse Nasuada, adresându-se străjilor aflate de o 
parte şi de alta a uşii. 

De îndată ce aceştia plecară, ea se ghemui în scaun, 
oftând istovită, şi luă evantaiul cu care începu să-şi facă 
vânt, într-o încercare zadarnică de a risipi picăturile de 
sudoare care i se adunau pe frunte. Căldura neîncetată îi 
secătuia puterile şi făcea ca până şi treburile cele mai 
mărunte să i se pară istovitoare. 

De fapt, bănuia că s-ar fi simţit obosită chiar şi la vreme de 
iarnă. Cu toate că era la curent cu toate tainele vardenilor, 
tot îi trebuise foarte multă muncă pentru a-i duce pe toţi 
din Farthen Dur, prin munţii Beor, către Surda şi Aberon. 
Amintindu-şi de zilele lungi şi grele petrecute în şa, se 
cutremură. Fusese foarte greu să pună la cale şi apoi să 


ducă la îndeplinire plecarea din regatul piticilor, şi la fel era 
şi misiunea de a-i face pe vardeni să se integreze în noul 
mediu, plănuindu-şi în acelaşi timp şi atacul asupra 
Imperiului. „Nu-mi ajunge timpul pentru toate problemele 
care sunt de rezolvat”, se plânse ea. 

În cele din urmă, lăsă evantaiul jos şi trase de cordonul 
soneriei, chemându-şi camerista pe nume Farica. La 
dreapta mesei din lemn de cireş se afla o draperie care se 
umflă, când uşa ascunsă în spatele ei se deschise. Farica se 
strecură înăuntru şi veni lângă ea, cu ochii în pământ. 

— Mai sunt? întrebă Nasuada. 

— Nu, stăpână. 

Încercă să nu-şi dea pe faţă uşurarea. O dată pe 
săptămână, avea audienţe în cursul cărora oricare dintre 
vardeni se puteau prezenta în faţa ei pentru a le judeca 
neînțelegerile. Toţi cei care se simțeau nedreptăţiţi puteau 
apela la ea pentru a-i cere părerea. Era misiunea cea mai 
grea şi cea mai ingrată din câte cunoştea. După cum 
obişnuia să spună tatăl său după vreo negociere cu 
Hrothgar: „După ce se cade la pace într-o privinţă, toată 
lumea e supărată”. Aşa şi părea. Întorcându-şi atenţia spre 
problemele de peste zi, îi spuse Faricăi: 

— Vreau ca omul ăsta, Gamble, să fie mutat într-un alt 
post. E priceput la vorbă - să i se dea o slujbă unde asta să-i 
fie de folos. Intendent, poate... în orice caz o slujbă unde să 
aibă parte de raţii întregi de mâncare. Nu vreau să-l mai 
văd iar în faţa ochilor pentru vreun furt. 

Farica încuviinţă şi se aşeză la masă, însemnând poruncile 
Nasuadei pe o foaie de pergament. Faptul că ştia să scrie o 
făcea de nepreţuit. 

— Unde-l găsesc? întrebă ea. 

— Printre cei care lucrează la carieră. 

— Bine, stăpână. Mai e ceva. Cât eraţi ocupată cu pricinile, 
a venit cineva din partea regelui Orrin, care vă roagă să-l 
întâlniți în laborator. 

— Ce-a mai făcut, şi-a pierdut vederea? 


Nasuada îşi umezi încheieturile şi gâtul cu apă parfumată 
cu levănţică, apoi îşi privi chipul într-o oglindă de argint 
lustruit pe care i-o dăruise Orrin şi-şi aranja mânecile 
rochiei, aducându-le la aceeaşi lungime. Mulțumită de cum 
arăta, ieşi din încăpere, urmată de Farica. Soarele ardea 
atât de puternic, încât nu era nevoie de nici o torţă pentru a 
lumina interiorul castelului Borromeo; mai mult, căldura 
degajată de ele ar fi fost de nesuportat. Razele de lumină 
pătrundeau prin creneluri şi sclipeau pe peretele interior al 
coridorului, sfâşiind aerul din loc în loc cu fascicule de praf 
auriu. Nasuada aruncă o privire spre poartă, unde vreo 
treizeci de soldaţi îmbrăcaţi în portocaliu din gărzile călare 
ale lui Orrin tocmai porneau într-una din nesfârşitele 
patrulări prin ţinutul care împrejmuia oraşul. 

„Nu că ar fi cine ştie ce ajutor, dacă Galbatorix se 
hotărăşte să vină chiar el după noi”, se gândi ea cu 
amărăciune. Singura apărare împotriva acelei posibilităţi 
era mândria lui Galbatorix şi, după cum nădăjduia ea, faptul 
că se temea de Eragon. Orice conducător ştia că exista 
oricând posibilitatea să i se ia tronul, dar uzurpatorii înşişi 
erau de două ori mai înfricoşaţi de ameninţarea pe care o 
putea reprezenta fie şi un singur om, hotărât şi curajos. 
Nasuada ştia prea bine că juca un joc foarte primejdios, 
împotriva celui mai puternic nebun din Alagaesia. Dacă 
întrecea măsura, şi ea, şi restul vardenilor puteau fi 
distruşi, iar odată cu ei orice nădejde de a mai pune capăt 
domniei lui Galbatorix. 

Miresmele din castel îi aduseră aminte de vremurile 
copilăriei; odinioară locuise aici, pe când încă trăia regele 
Larkin, tatăl lui Orrin. Pe atunci, acesta din urmă nu prea 
era de văzut. Era cu cinci ani mai în vârstă ca ea şi deja 
foarte ocupat cu îndatoririle sale de prinţ. Cu toate acestea, 
de când sosise din nou în Surda, se simţea de parcă ea era 
cea mai mare. 

La uşa laboratorului, trebui să se oprească şi să aştepte ca 
străjerii, care erau mereu de veghe afară, să-l anunţe de 


sosirea ei. În scurtă vreme, glasul lui Orrin răsună pe scări: 

— Domniţă Nasuada! îmi pare atât de bine c-ai venit. Am 
să-ţi arăt ceva. 

Făcându-şi curaj, Nasuada intră împreună cu Farica în 
laborator, în faţa lor apăru un labirint de mese, încărcate cu 
tot felul de alambicuri, carafe şi retorte, ca un desiş de 
sticlă, prin care rochiile lor se puteau agăța în orice clipă 
într-una dintre miile de crengi firave. Mirosul greu al 
vaporilor metalici o făcu pe Nasuada să-i dea lacrimile. 
Ridicându-şi poalele rochiei de la podea, şi ea, şi Farica îşi 
croiră drum, una în spatele celeilalte, până în fundul 
încăperii, trecând pe lângă tot felul de clepsidre şi balanţe, 
tomuri misterioase prinse în fier înnegrit, astrolaburi 
făurite de pitici şi grămezi întregi de prisme fosforescente 
din cristal, care sclipeau cu fulgerări albastre. 

Îl găsiră pe Orrin lângă o banchetă de marmură, 
amestecând într-un alambic cu mercur, cu un tub de sticlă 
închis la un capăt şi deschis la celălalt, care avea cel puţin 
un picior în lungime, dar era extrem de subţire. 

— Sire, spuse Nasuada; aşa cum era firesc pentru o 
persoană de rang egal cu al regelui, ea rămase în picioare, 
dar Farica făcu o plecăciune. Văd că v-aţi revenit după 
explozia de săptămâna trecută. 

Orrin făcu o strâmbătură jovială. 

— De-acum ştiu că nu e bine să combini fosfor şi apă într- 
un vas închis. Rezultatul poate fi de-a dreptul primejdios. 

— Auzul v-a revenit pe deplin? 

— Nu chiar, dar... 

Rânjind ca un băiat care tocmai a primit în dar primul său 
pumnal, el aprinse o lumânare, folosindu-se de cărbunii 
dintr-un bazin, pe care Nasuada se întreba cum îi putea 
suporta, pe o asemenea căldură înăbuşitoare, duse 
lumânarea aprinsă înapoi la masă şi o folosi ca să-şi aprindă 
pipa. 

— Nu ştiam că fumaţi. 


— Nu prea fumez, mărturisi el, dar am observat că, de 
vreme ce timpanul nu mi s-a refăcut încă de tot, pot să fac 
asta... 

Trăgând din pipă, îşi umflă unul din obraji, până ce un 
firicel de fum începu să-i iasă din urechea stângă, ca un 
şarpe dintr-o văgăună, răsucindu-i-se în jurul capului. Era 
ceva atât de neaşteptat, încât Nasuada izbucni în râs, iar 
Orrin i se alătură, slobozind pe gură o trâmbă de fum. 

— E o senzaţie foarte ciudată, mărturisi el. Mă gâdilă 
îngrozitor. Redevenind serioasă, Nasuada întrebă: 

— Mai era ceva despre care voiaţi să-mi vorbiţi, Sire? 

— Fireşte, spuse el, pocnind din degete; cufundând tubul 
de sticlă în alambic, îl umplu cu mercur, apoi astupă capătul 
deschis cu degetul şi-i arătă rezultatul. Sunteţi de acord că 
aici nu este decât mercur? 

— Da. „Oare de-asta voia să mă vadă?” 

— Dar acum? 

Orrin răsuci tubul cu capul în jos, dintr-o singură mişcare, 
şi-l vâri înapoi, luându-şi degetul. În loc să se scurgă tot, 
după cum s-ar fi aşteptat Nasuada, mercurul din tub cobori 
cam până la jumătate, apoi se opri şi rămase în nemişcare. 
Orrin îi arătă porţiunea goală de deasupra. 

— Ce e acolo? întrebă el. 

— Pesemne că aer, declară Nasuada. Orrin rânji şi clătină 
din cap. 

— Dacă ar fi aşa, pe unde să fi intrat? Cum să fi trecut de 
mercur sau de pereţii din sticlă? Nu există nici o cale pe 
care să poată pătrunde. Fată, tu ce zici? întrebă el, arătând 
spre Farica. 

Ea se uită cu ochii mari la tub, apoi ridică din umeri şi 
spuse: 

— Nu poate fi nimic acolo, Sire. 

— Aha, păi tocmai asta cred şi eu: că nu e nimic. Cred că 
am rezolvat una dintre cele mai vechi dileme ale filosofiei 
naturale, făurind şi dovedind astfel existenţa vidului! Asta 
răstoarnă din temelii teoriile lui Vacher, şi înseamnă că 


Ladin era, de fapt, un geniu. Elfii ăştia parc-ar avea mereu 
dreptate. 

Nasuada se forţă să rămână calmă şi întrebă: 

— Dar la ce serveşte asta? 

— La ce serveşte? repetă Orrin, privind-o cu uimire 
neprefăcută. Păi, la nimic, fireşte. Sau, cel puţin, eu nu-mi 
dau seama. Cu toate acestea, asta ne va ajuta să înţelegem 
cum funcţionează lumea, cum şi de ce se întâmplă lucrurile. 
E o descoperire minunată. Cine ştie la ce o să mai ducă? 

În timp ce vorbea, regele goli tubul şi-l puse la loc, cu 
mare grijă, într-o cutie căptuşită cu catifea, în care se mai 
aflau şi alte instrumente de acelaşi fel. 

— Ideea care mă încântă cel mai tare este folosirea magiei 
pentru a descoperi tainele lumii. Chiar ieri, de exemplu, cu 
o singură vrajă, Trianna m-a ajutat să descopăr două gaze 
absolut noi. Imaginaţi-vă câte s-ar putea afla, dacă magia ar 
fi folosită sistematic în cadrul filosofiei naturale. Mă 
gândesc să învăţ şi eu să fac vrăji, dacă am talent şi dacă 
pot să conving pe cineva să-mi dezvăluie tot ce ştie. Mare 
păcat că acel Cavaler al vostru, Eragon, nu a venit încoace; 
sunt convins că-mi putea fi de folos. 

Nasuada se uită la Farica şi-i spuse: 

— Aşteaptă-mă afară. 

Femeia făcu o plecăciune şi ieşi. După ce auzi uşa de la 
laborator închizându-se, Nasuada continuă: 

— Orrin, ţi-ai pierdut minţile? 

— Ce vrei să spui? 

— În timp ce tu îţi pierzi vremea încuiat aici şi făcând 
experienţe pe care nimeni nu le înţelege şi care-ţi mai pun 
şi viaţa în primejdie, ţara ta se află pe picior de război. O 
mie de probleme aşteaptă hotărârea ta, iar tu rămâi aici, 
suflând fum şi jucându-te cu mercurul! 

Chipul regelui se înăspri. 

— Îmi cunosc îndatoririle, Nasuada. Oi fi tu conducătoarea 
vardenilor, dar eu sunt încă rege în Surda, şi ai face bine să- 
ţi aduci aminte de asta înainte să-mi mai vorbeşti atât de 


nepoliticos. Ai uitat cumva că dreptul vostru de a rămâne 
aici depinde de bunăvoința mea? 

Nasuada ştia că nu trebuia să se teamă de o asemenea 
ameninţare; mulţi dintre oamenii din Surda aveau rude 
printre vardeni, şi invers. Erau mult prea legaţi pentru ca 
unii să-i părăsească pe ceilalţi. Nu, adevărata pricină care-l 
supărase pe Orrin era chestiunea autorităţii. De vreme ce 
era aproape cu neputinţă ca grupuri mari de războinici 
înarmaţi să fie ţinute pregătite, mai mult timp - Nasuada 
aflase pe propria piele că era un adevărat coşmar să 
trebuiască să hrăneşti atâţia oameni care nu făceau nimic - 
vardenii începuseră să-şi ia de lucru, să muncească la ferme 
şi să se integreze în ţara care-i găzduise. „Mai devreme sau 
mai târziu, unde voi ajunge? Voi fi conducătoarea unei 
armate care nu mai există? General sau sfetnic al lui 
Orrin?” Poziţia ei era şubredă. Dacă se mişca prea repede 
sau cu prea multă hotărâre, regele ar fi putut s-o ia drept o 
ameninţare şi să se întoarcă împotriva ei, mai ales că acum 
era învăluită de prestigiul victoriei obţinute în Farthen Dur. 
Pe de altă parte, dacă zăbovea prea mult, putea irosi 
prilejul de a profita de slăbiciunea de moment a lui 
Galbatorix. Singurul avantaj pe care-l avea, în faţa atâtor 
piedici, era faptul că putea dispune de cei din pricina 
cărora îndrăznise să facă acest pas: Eragon şi Saphira. 

— Nu caut să te pun în umbră, Orrin, răspunse ea. N-am 
vrut niciodată una ca asta şi îmi cer iertare dacă aşa părea. 

El dădu uşor din cap, cu reţinere. Rămasă aproape fără 
cuvinte, Nasuada se sprijini de bachetă şi continuă, şovăind: 

— Doar că... sunt atâtea lucruri de făcut. Lucrez zi şi 
noapte - am o măsuţă de scris lângă pat - şi tot nu o scot la 
capăt; mă simt de parcă am fi mereu pe marginea 
prăpastiei. 

Orrin luă un pisălog, înnegrit de atâta folosinţă, şi începu 
să-l rotească în mână cu mişcări regulate, ameţitoare. 

— Înainte să veniţi voi încoace... nu, nu-i aşa. Înainte ca 
acest Cavaler să apară frumos din văzduh, ca Moratensis 


din fântâna lui, mă aşteptam să-mi trăiesc viaţa aşa cum o 
făcuseră tata şi bunicul. Adică să mă lupt în taină împotriva 
lui Galbatorix. O să mă ierţi dacă îmi ia ceva timp ca să mă 
obişnuiesc cu schimbările astea. 

Mai mult de-atât, Nasuada nu avea ce aştepta de la el. Era 
dovada cea mai limpede că-i părea rău. 

— Înţeleg foarte bine. 

O clipă, el încetă să se mai joace cu pisălogul. 

— Tu ţi-ai obţinut rangul de puţină vreme, în timp ce eu îl 
deţin de câţiva ani. Dacă-mi pot permite aroganţa de a-ţi da 
un sfat, îţi pot spune că am descoperit un lucru foarte 
important pentru a-mi păstra minţile: acela că pot să-mi 
petrec o parte din zi făcând ceea ce mă pasionează. 

— Dar eu nu am cum, protestă Nasuada. Fiecare clipă pe 
care o irosesc ar putea fi tocmai cea de care este nevoie 
pentru a-l înfrânge pe Galbatorix. 

Pisălogul se opri din nou. 

— Dacă te mai istoveşti aşa, nu le faci vardenilor nici o 
favoare, ba chiar dimpotrivă. Nimeni nu poate munci aşa 
cum se cuvine fără puţină linişte şi pace. Nu trebuie să fie 
mult, poate doar cinci sau zece minute. Poţi chiar să tragi 
cu arcul, şi atunci tot ţi-ai împlini ţelurile, deşi pe o altă 
cale... De-asta am pus să mi se construiască acest laborator. 
De-asta scot fum şi mă joc cu mercurul, după cum mi-ai 
spus - ca să nu-mi petrec tot restul zilei urlând de mânie şi 
de neputinţă. 

În ciuda faptului că parcă nu-i convenea să-l vadă pe Orrin 
altfel decât ca pe un pierde-vară, Nasuada nu putu decât 
să-i dea dreptate. 

— N-am să uit ce mi-ai spus. 

— Nici nu cer mai mult, răspunse el, regăsindu-şi ceva din 
aerul jucăuş de la-nceput. 

Mergând la fereastră, ea deschise obloanele şi privi în jos, 
spre Aberon, unde negustorii cu degete iuți îşi înălţau 
glasurile, încercând să prindă în mreje vreun client mai 
puţin bănuitor, unde un nor de praf galben se înălța dinspre 


drumul care ducea la apus, pe care o caravană se apropia 
de porţile oraşului, unde văzduhul tremura pe deasupra 
acoperişurilor de ţiglă, purtând miros de nucşoară şi de 
tămâie din templele de marmură, iar ogoarele înconjurau 
oraşul ca petalele desfăcute ale unei flori. Fără se întoarcă, 
ea întrebă: 

— Ai primit copii după ultimele rapoarte care ne-au sosit 
din Imperiu? 

— Da, răspunse Orrin, venind şi el la fereastră. 

— Şi ce părere ai? 

— Sunt prea firave şi incomplete pentru a putea ajunge la 
vreo concluzie relevantă pe baza lor. 

— Şi totuşi, numai asta avem. Spune-mi ce bănuieşti şi ce 
intuiţii ai. Porneşte de la faptele cunoscute şi mergi mai 
departe, cum ai face într-unul dintre experimentele tale, 
continuă ea, zâmbind. Făgăduiesc că n-am să pun mare preţ 
pe ce-mi spui. 

Răspunsul se lăsă aşteptat, iar când veni, răsună ca o 
profeție dureroasă şi grea despre sfârşitul lumii. 

— Biruri mărite, garnizoane fără soldaţi, cai şi boi 
confiscaţi peste tot în Imperiu... Se pare că Galbatorix îşi 
adună forţele, pregătindu-se să ne înfrunte, deşi n-am de 
unde să ştiu dacă vrea să atace sau aşteaptă să o facem noi. 

Peste chipurile lor plutiră umbre răcoroase, după ce un 
stol de grauri se înălţă de la pământ, acoperind soarele. 

— Întrebarea care mă frământă acum este: Cât o să-iia să 
se mobilizeze? De asta depind şi planurile noastre. 

— Câteva săptămâni, luni, ani. N-am cum să-i prevăd 
mişcările. El încuviinţă. 

— Agenţii tăi continuă să răspândească zvonurile despre 
Eragon? 

— A devenit din ce în ce mai primejdios, dar o fac. 
Nădejdea mea este că, dacă împânzim oraşe precum Dras- 
Leona cu zvonuri despre isprăvile lui Eragon, atunci când 
ajungem acolo şi-l văd cu ochii lor, locuitorii ni se vor 
alătura de bunăvoie şi vom putea scăpa de asediu. 


— Războiul este rareori atât de uşor. 

Ea lăsă replica să treacă fără s-o mai comenteze. 

— Dar cum merge mobilizarea armatei tale? întrebă ea, în 
schimb. Vardenii, ca întotdeauna, sunt gata de luptă. 

Orrin desfăcu braţele, de parcă îşi cerea iertare. 

— E greu să ridici la luptă un popor întreg, Nasuada. Sunt 
şi nobilii pe care trebuie să-i conving să fie de partea mea, 
trebuie făurite armuri şi săbii, trebuie adunate proviziile... 

— Iar, între timp, eu cum să fac să-mi hrănesc oamenii? Ne 
trebuie mai mult pământ decât ne-ai dat... 

— Mda, ştiu, spuse el. 

— Şi nu-l putem obţine decât dacă invadăm hotarele 
Imperiului, asta dacă nu cumva vrei ca vardenii să rămână 
pentru totdeauna în Surda. Dacă-i pe-aşa, va trebui să 
găseşti case pentru miile de oameni pe care i-am adus din 
Farthen Dur, ceea ce nu le va fi pe plac cetăţenilor tăi de- 
acum. Orice-ai alege, fă-o repede; dacă mai tragi de timp, 
mi-e teamă că vardenii se vor răscula, ajungând o hoardă 
nestăpânită, sfârşi Nasuada, încercând să nu-i dea impresia 
că l-ar fi ameninţat. 

Cu toate acestea, era limpede că insinuarea nu-i era pe 
plac regelui. El îşi strâmbă buza de sus şi răspunse: 

— Tatăl tău nu le-a permis niciodată oamenilor să-i scape 
din mână. Nădăjduiesc că n-o vei face nici tu, dacă vrei să 
mai rămâi conducătoarea lor. Cât despre pregătirile 
noastre, să ştii că într-un timp atât de scurt nu se pot face 
prea multe; va trebui să aştepţi să fim gata. 

Ea apucă pervazul ferestrei cu atâta forţă încât venele de 
la încheieturi i se umflară şi unghiile i se afundară în 
crăpăturile dintre pietre, dar nici o undă de mânie nu i se 
strecură în glas. 

— Atunci, ne poţi împrumuta mai mult aur pentru a 
cumpăra de mâncare? 

— Nu. V-am dat tot ce puteam. 

— Şi-atunci cum o să mâncăm? 

— Îţi sugerez să faceţi singuri rost de bani. 


În culmea furiei, ea îi oferi un zâmbet foarte larg şi 
strălucitor, fixându-l cu privirea până ce el începu să se 
foiască stânjenit, apoi făcu o plecăciune adâncă, precum o 
slujitoare, fără ca zâmbetul nebunesc să i se şteargă de pe 
chip. 

— Atunci adio, Sire. Sper să vă bucuraţi şi de restul zilei la 
fel de mult ca de discuţia noastră. 

Orrin mormăi un răspuns de neînțeles, iar ea se îndreptă 
cu paşi mari spre ieşire. Furioasă, agăţă cu mâneca o 
sticluţă de jad şi o răsturnă, făcând-o să se crape; din 
sticluţă curse un lichid galben care-i pătă mâneca şi fusta. 
Nasuada îşi flutură nerăbdătoare încheietura mâinii, dar nu 
se opri. Afară dădu de Farica şi împreună străbătură 
labirintul de coridoare până la încăperile lor. 

Atârnând de un fir de aţă. 

Trântind de perete uşile care duceau în camera ei, 
Nasuada se apropie de masa de lucru şi se prăbuşi pe un 
scaun, fără să mai fie atentă la ce era împrejur. Spatele îi 
era atât de încordat încât umerii nici nu atingeau spătarul. 
Se simţea neputincioasă din pricina dilemei de nerezolvat 
cu care se confruntau vardenii. Respirația i se domoli din ce 
în ce mai mult, de parcă i s-ar fi oprit. Prin minte îi trecea 
mereu o singură frază: „Am dat greş”. 

— Stăpână, mâneca! 

Tresărind speriată, Nasuada lăsă ochii în jos şi o văzu pe 
Farica lovindu-i braţul stâng cu o cârpă de praf. Din mâneca 
brodată se ridica un fir de fum. Alarmată, Nasuada se ridică 
de pe scaun şi-şi răsuci braţul, încercând să descopere de 
unde provenea acesta. Mâneca şi fusta i se topeau ca nişte 
pânze de păianjen, scoțând un fum din ce în ce mai gros şi 
mai acru. 

— Ajută-mă să-mi scot asta, spuse ea. 

Îşi ridică braţul afectat, ţinându-l cât mai departe de trup, 
şi se chinui să rămână nemişcată în timp ce Farica îi 
desfăcea rochia. Degetele cameristei alergau pe spinarea ei 
cu mare grabă, chinuindu-se cu nodurile şi, în cele din 


urmă, izbutind să scoată carapacea de lână care-i strângea 
pieptul. De îndată, Nasuada îşi scoase braţele din mâneci şi 
aruncă rochia cât colo. 

Răsuflând din greu, rămase în picioare lângă masă, numai 
în pantofi şi în cămăşuţa de în. Spre marea ei uşurare, 
lemnul preţios scăpase nevătămat, deşi prinsese un miros 
neplăcut. 

— V-a ars? întrebă Farica. 

Nasuada clătină din cap, fiind prea tulburată pentru a 
răspunde. Farica împinse rochia cu vârful pantofului. 

— Ce blestemâăţie o mai fi şi asta? 

— Una dintre licorile scârboase ale lui Orrin, răspunse 
Nasuada, cu voce răguşită. Am vărsat-o când ieşeam din 
laborator. 

Răsuflând adânc pentru a se linişti, ea privi îngândurată 
rochia distrusă. Fusese ţesută de femeile piticilor din 
Durgrimst Ingeitum şi-i fusese oferită în dar la ultima sa 
aniversare; se număra printre cele mai elegante veşminte 
pe care le avea. Nu ştia cu ce să o înlocuiască şi nici nu avea 
cum să comande una nouă, din pricina greutăților prin care 
treceau vardenii. „Va trebui să mă descurc şi fără.” 

— Ce păcat să pierzi o rochie aşa frumoasă, spuse Farica, 
clătinând din cap; ea ocoli masa, se duse la coşul de cusut şi 
se întoarse cu o pereche de foarfeci zimţate. Am face mai 
bine să salvăm cât putem de mult din material. Am să tai 
părţile distruse şi o să le ard. 

Nasuada se încruntă şi începu să străbată încăperea cu 
paşi mari, arzând de mânie din pricina propriei stângăcii şi 
pentru că acum avea o altă problemă, care se adăugase la 
numărul deja copleşitor al grijilor. 

— Ce-o să mai port de-acum la curte? se întrebă. Foarfecă 
muşcă din lâna moale cu multă fermitate. 

— Rochia de in, de exemplu. 

— Nu e îndeajuns de elegantă. Nu pot să apar aşa în faţa 
lui Orrin şi a nobililor. 


— Las' pe mine, stăpână. Pot eu s-o fac să arate aşa cum 
trebuie. După ce termin cu ea, o să fie de două ori mai 
frumoasă ca asta. 

— Nu, nu, nu merge. O să râdă de mine, pur şi simplu. E 
îndeajuns de greu să-i fac să mă trateze cu respect şi atunci 
când sunt îmbrăcată aşa cum se cuvine, darmite dacă mai 
port şi rochii peticite, care să lase să se vadă cât suntem de 
săraci. 

Camerista îi aruncă o privire severă. 

— Ba o să meargă. Nu-i nevoie să-ţi ceri iertare pentru 
cum arăţi. Mai mult, te asigur că şi celelalte doamne vor fi 
atât de încântate de noua modă, încât îţi vor urma 
exemplul. Aşteaptă şi-ai să vezi. 

Ducându-se la uşă, o întredeschise şi înmână materialul 
distrus unuia dintre străjerii de afară. 

— Stăpână porunceşte să ardeţi asta. S-o faceţi în taină şi 
să nu suflaţi nici o vorbă, dacă nu vreţi s-aveţi de-a face cu 
mine. 

Străjerul se supuse. Nasuada nu-şi putu stăpâni un 
zâmbet. 

— Ce m-aş face fără tine, Farica? 

— Te-ai descurca foarte bine, zic eu. 

După ce-şi îmbrăcă rochia verde, de vânătoare, a cărei 
fustă uşoară o ajuta să îndure mai bine arşiţa, Nasuada 
hotări că, oricât ar fi fost de supărată pe Orrin, era bine să-i 
urmeze sfatul şi să-şi întrerupă programul obişnuit, 
nefăcând nimic altceva mai important decât s-o ajute pe 
Farica să desfacă în bucăţi rochia arsă. Gesturile repetitive i 
se părură un prilej foarte bun pentru a-şi aduna gândurile. 
În timp ce scotea aţele, discuta cu Farica despre dificultăţile 
vardenilor, nădăjduind că slujitoarea ar putea găsi vreo 
soluţie care ei îi scăpase. 

Până la urmă, Farica nu o ajută decât cu o observaţie. 

— Pare-mi-se că majoritatea lucrurilor din lumea asta 
depind de aur. Dacă am avea îndeajuns, am putea să 


cumpărăm şi tronul negru pe care stă aşezat Galbatorix... 
poate că nici n-ar mai trebui să ne luptăm cu soldaţii lui. 

„Oare chiar credeam că se poate găsi cineva să facă toată 
treaba în locul meu? se întrebă Nasuada. Eu i-am adus pe 
toţi aici, şi tot eu trebuie să-i scot.” 

Cu gândul de a tăia o cusătură, întinse braţul, dar vârful 
cuţitului i se prinse într-o margine de dantelă, pe care o 
reteză în două. Ea rămase cu ochii holbaţi la tăietura 
neregulată, la capetele zdrenţuite ale benzilor de culoarea 
pergamentului, care şerpuiau pe rochie, ca nişte viermi 
răsuciţi; rămase aşa, cu ochii în gol, simțind cum izbucneşte 
într-un hohot de râs nestăvilit, în timp ce din colţul ochiului 
îi curgea o lacrimă. Cât putea fi de ghinionistă?! 

Dantela era partea cea mai de preţ a rochiei. Chiar dacă 
era nevoie şi de meşteşug pentru a o fauri, ceea ce o făcea 
atât de rară şi de scumpă era mai ales timpul - timpul 
îndelungat, năucitor, irosit cu ea. Era atât de greu de ţesut, 
încât o singură persoană avea nevoie nu de câteva 
săptămâni, ci de câteva luni pentru a-şi face un voal. La 
urma urmei, ţinând cont şi de cât era de uşoară, dantela 
preţuia mai mult decât aurul sau argintul. 

Nasuada pipăi materialul, insistând asupra porțiunii 
sfâşiate. „Nici nu-i nevoie de multă putere pentru a ţese aşa 
ceva, ci numai de timp.” Ea, una, nu suporta să i se ceară să 
ţeasă. „Putere... putere...” în acea clipă, prin minte 
începură să-i treacă mai multe imagini: Orrin, care vorbea 
despre folosirea magiei pentru experimente; Trianna, 
femeia care condusese Du Vrangr Gata de la moartea 
Gemenilor; unul dintre vindecătorii vardenilor, care-i 
explicase Nasuadei principiile magiei, pe când ea avea 
numai vreo cinci sau şase ani. Imaginile disparate formară 
un tot, un raţionament care era atât de revoltător şi de 
improbabil, încât o ajută să-şi elibereze, în cele din urmă, 
hohotul de râs care i se oprise în gât. 

Farica o privi nedumerită, aşteptând o explicaţie. 
Ridicându-se, Nasuada aruncă o bucată de material pe jos 


şi spuse: 

— Adu-mi-o pe Trianna chiar în clipa asta. Nu-mi pasă ce 
face. Cheam-o încoace. 

Pielea din jurul ochilor Faricăi se încreţi, dar ea făcu o 
plecăciune şi răspunse: 

— Bine, stăpână. 

Şi plecă pe uşa tainică folosită de servitori. 

— Îţi mulţumesc, şopti Nasuada, rămasă singură în 
încăperea pustie. Şovăiala cameristei era de înţeles; nici ea 
nu se simţea în largul ei când trebuia să aibă de-a face cu 
magicienii. De fapt, nici în Eragon nu avea încredere decât 
pentru că era Cavaler - cu toate că asta nu era o dovadă de 
virtute, după cum le-o arătase Galbatorix - şi datorită 
jurământului de credinţă, pe care era convinsă că nu-l va 
încălca. Gândul că magicienii şi vrăjitorii aveau atâta putere 
o făcea să se cutremure. Gândul că o persoană care arăta la 
fel ca oricare alta putea să ucidă cu un singur cuvânt, să ţi 
se strecoare în minte, dacă o dorea, să înşele, să mintă şi să 
fure fără să fie prinsă, să-i sfideze pe cei din jur aproape 
fără să se teamă de urmări... Inima începu să-i bată mai 
tare. 

Cum să facă să impună legea, dacă o bună parte din 
populaţie avea puteri speciale? La urma urmei, războiul 
vardenilor împotriva Imperiului nu era nimic altceva decât 
o încercare de a face dreptate împotriva unui om care 
abuzase de puterile sale magice şi de a-l împiedica să mai 
comită şi alte crime. „Ioată durerea şi distrugerea asta 
pentru că nimeni nu avea puterea să-l înfrângă pe 
Galbatorix, care nici măcar n-a murit la vreme, aşa cum era 
firesc!” 

Deşi magia nu-i era pe plac, ştia că aceasta urma să joace 
un rol foarte important în înlăturarea tiranului şi că nu-şi 
putea permite să-i îndepărteze pe cei care o practicau până 
ce nu dobândeau izbânda. După aceea însă, avea de gând 
să rezolve şi problema lor... 


Un ciocănit puternic la uşă o trezi din visare. Schiţând un 
zâmbet politicos şi protejându-şi mintea, aşa cum fusese 
învățată, Nasuada spuse: 

— Intră! 

Era important să pară politicoasă, după ce o chemase pe 
Trianna într-un chip atât de grosolan. Uşa se dădu de 
perete, iar vrăjitoarea cea brunetă pătrunse în încăpere, cu 
părul vâlvoi strâns în creştet, dovadă clară a grabei cu care 
venise. Arăta de parcă de-abia se ridicase din pat. Făcând o 
plecăciune în felul piticilor, ea spuse: 

— M-aţi chemat, domniţă? 

— Da. 

Aşezându-se comod pe un scaun, Nasuada o privi 
amănunţit pe Trianna, care ridică mândră capul, simţindu- 
se cercetată. 

— Vreau să ştiu un lucru: care este cea mai importantă 
regulă a magiei? 

Trianna se încruntă. 

— Faptul că orice ai face cu ajutorul ei îţi cere tot atâta 
putere ca şi cum ai face-o pe alte căi. 

— Dar ceea ce poţi face depinde numai de propria 
iscusinţă şi de cunoaşterea limbii străvechi. 

— Mai sunt şi alte cerinţe, dar, în linii mari, aşa e. Domniţă, 
de ce mă întrebaţi aşa ceva? Acestea sunt principiile de 
bază ale magiei care, chiar dacă nu sunt răspândite în tot 
locul, sunt sigură că Domniei Voastre îi sunt cunoscute. 

— Aşa e. Voiam să mă asigur că le înţeleg aşa cum trebuie. 
Fără să se ridice din scaun, Nasuada se întinse şi luă de jos 
bucata de material, pentru ca Trianna să poată observa 
dantela sfâşiată. 

— Asta înseamnă că, respectând aceste principii, ar trebui 
ca voi să puteţi descoperi o vrajă care să vă permită să 
fabricaţi dantelă cu ajutorul magiei. 

Pe buzele de un roşu-întunecat ale vrăjitoarei apăru un 
zâmbet dispreţuitor. 


— Du Vrangr Gata are şi îndatoriri mai importante decât 
să ţeasă veşmintele Domniei Voastre, domniţă. Meşteşugul 
nostru nu este unul prea răspândit, şi nu trebuie folosit 
după bunul-plac. Sunt convinsă că oricare dintre 
cusătoresele şi croitorii Domniei Voastre se vor dovedi mai 
mult decât capabili să vă îndeplinească dorinţa. Acum, cu 
voia Domniei Voastre, o să... 

— Taci, femeie, spuse Nasuada, fără să ridice glasul. 

Uimirea o lăsă pe Trianna cu gura căscată, drept în 
mijlocul frazei. 

— Pare-mi-se că trebuie ca şi Du Vrangr Gata să înveţe 
aceeaşi lecţie ca Sfatul Fruntaşilor. Oi fi eu tânără, dar nu-s 
un copil pe care să-l luaţi de sus. Am întrebat despre 
dantelă pentru că, dacă există o cale prin care s-o fabricaţi 
repede şi uşor cu ajutorul magiei, atunci putem să-i 
întreţinem pe vardeni prin vânzarea de produse ieftine prin 
toate regiunile Imperiului. Chiar oamenii lui Galbatorix ne 
vor aduce banii de care avem nevoie pentru a ne duce 
traiul. 

— Dar asta-i o prostie, protestă Trianna; până şi Farica 
părea sceptică. Din dantelă nu poţi să aduni bani pentru un 
război. 

— De ce nu? întrebă Nasuada, ridicând dintr-o 
sprânceană. Femeile care, în alte condiţii, nu şi-ar putea 
permite niciodată să cumpere dantelă vor sări în sus dacă li 
se oferă prilejul s-o cumpere pe-a noastră. Fiecare nevastă 
de fermier care vrea să pară mai bogată decât e o va dori. 
Până şi negustorii mai bogaţi şi nobilii ne vor plăti cu banii 
lor, pentru că dantela noastră va fi mai fină decât oricare 
alta ţesută de mâinile omeneşti. O să adunăm averi pe 
măsura piticilor. Asta dacă voi sunteţi îndeajuns de 
pricepuţi la magie pentru a face ce vă cer. 

— Îmi puneţi iscusinţa la îndoială? se revoltă Trianna, 
dându-şi părul pe spate. 

— Se poate face? 


Trianna şovăi, luă bucata de material din mâinile Nasuadei 
şi o cercetă în amănunt. În cele din urmă, spuse: 

— Pesemne că da, dar trebuie să fac câteva încercări 
înainte să vă dau răspunsul. 

— Apucă-te imediat de treabă. De-acum înainte, asta este 
misiunea cea mai importantă care vă revine. Găseşte pe 
cineva care se pricepe la dantelă şi care să vă sfătuiască în 
privinţa modelelor. 

— Am înţeles, domniţă Nasuada. 

— Bine, continuă Nasuada, cu glasul ceva mai blând. Mai 
vreau să-i alegi pe cei mai inteligenţi oameni din Du Vrangr 
Gata şi să lucrezi împreună cu ei, încercând să puneţi la 
punct alte meşteşuguri magice care să-i ajute pe vardeni. 
Asta e treaba voastră, nu a mea. 

— Am înţeles, domniţă Nasuada. 

— Acum poţi pleca. Să-mi dai de ştire mâine-dimineaţă. 

— Am înţeles, domniţă Nasuada. 

Mulțumită de sine, Nasuada se uită lung în urma ei, apoi 
închise ochii şi-şi îngădui să se bucure de o scurtă clipă de 
mândrie pentru ceea ce făcuse. Ştia că nici unui bărbat, nici 
măcar tatălui ei, nu i-ar fi trecut prin minte o asemenea 
soluţie. 

„lată darul meu pentru vardeni”, îşi spuse, dorindu-şi ca 
Ajihad să fi fost de faţă. 

— Te-am luat prin surprindere, Farica? întrebă, cu voce 
tare. 

— Aşa faci mereu, stăpână. 

Elva 

— Stăpână?... E nevoie de Domnia Voastră, stăpână. 

— Poftim? 

Prea obosită pentru a se mai mişca din loc, Nasuada 
deschise ochii şi-l văzu pe Jormundur intrând. Vârstnicul 
războinic îşi scoase coiful, îl aşeză în scobitura braţului 
drept şi-şi croi drum spre ea, cu pumnul stâng încleştat pe 
mânerul săbiei. Zalele îi zornăiau în timp ce mergea. 

— Stăpână. 


— Bine ai venit, Jormundur. Ce mai face fiul tău? 

Nasuada era bucuroasă să-l vadă. Dintre toţi cei din Sfatul 
Fruntaşilor, el fusese primul care să o accepte drept 
conducătoare, şi o slujea cu acelaşi devotament încăpățânat 
şi cu aceeaşi hotărâre ca şi pe Ajihad. „Dacă toţi războinicii 
mei ar fi la fel, nu ne-ar putea opri nimeni.” 

— 1 s-a potolit tuşea. 

— Mă bucur. Ce te aduce încoace? 

Pe fruntea bărbatului apărură cute. El îşi trecu mâna 
liberă prin păr, pe care şi-l purta legat la spate într-o coadă 
de cal, apoi îşi luă seama şi-şi readuse braţul pe lângă trup. 

— Magie din cea mai ciudată. 

— Aşa? 

— Vă aduceţi aminte de pruncul pe care l-a binecuvântat 
Eragon? 

— Da. 

Nasuada o văzuse o singură dată pe copilă, dar ştia foarte 
bine ce poveşti gogonate se spuneau despre ea printre 
vardeni, care-şi făceau mari nădejdi cu privire la viitorul 
fetei. Nasuada era ceva mai reţinută. 

Urma să mai treacă mulţi ani până ca fata să crească, iar 
până atunci lupta cu Galbatorix va fi fost câştigată sau 
pierdută de mult. 

— Mi s-a cerut să vă conduc la ea. 

— "Ţi s-a cerut? De către cine? Şi de ce? 

— Un băiat de pe terenul de antrenament mi-a spus că ar 
trebui să treceţi să vedeţi copila. Mi-a spus că nu vă va 
părea rău. N-a vrut să-şi spună numele, dar semăna la chip 
cu pisica fermecată a vrăjitoarei, atunci când se face om, 
aşa că m-am gândit că... M-am gândit să vă spun, continuă 
Jormundur, părând stânjenit. Am pus câteva întrebări 
despre copilă oamenilor mei, şi am auzit diverse lucruri... 
cum că ar fi deosebită. 

— Adică? 

— Cred, spuse el, ridicând din umeri, că e de ajuns să vă 
îndemn să faceţi ce-a spus pisica fermecată. 


Nasuada se încruntă. Din toate poveştile pe care le auzise, 
ştia că era o mare prostie să nesocoteşti sfatul unei pisici 
fermecate şi că asta te putea duce la pieire. Cu toate 
acestea, Angela, negustoreasa de leacuri, tovarăşa pisicii, 
era încă unul dintre oamenii în care nu putea avea 
încredere, pentru că foloseau magia; era mult prea 
nesupusă şi făcea lucruri neaşteptate. 

— Magie, spuse ea, ca şi cum ar fi rostit un blestem. 

— Magie, încuviinţă Jormundur, dar cu un glas plin de 
încântare şi de teamă. 

— Bine, haide atunci să vedem copila. E în castel? 

— Orrin le-a oferit ei şi celei care-i poartă de grijă încăperi 
aflate pe partea dinspre apus a fortăreței. 

— Du-mă la ea! 

Suflecându-şi poalele rochiei, Nasuada îi porunci Faricăi 
să amâne întâlnirile pe care le mai avea programate în acea 
zi şi plecă. În urma ei, îl auzi pe Jormundur care pocnea din 
degete, făcând semn către patru dintre străjeri s-o 
înconjoare. O clipă mai târziu, veni şi el alături de ea, 
arătându-i drumul. 

În castel se făcuse din ce în ce mai cald, astfel încât cu toţii 
se simțeau de parcă erau prinşi în capcană, într-un cuptor 
uriaş de pâine. Aerul tremura ca o peliculă de sticlă, pe 
lângă pervazul ferestrelor. Cu toate că nici ea nu se simţea 
în largul său, Nasuada ştia că ţinea piept căldurii mai bine 
decât ceilalţi, datorită pielii întunecate. Cei cărora le venea 
cel mai greu să îndure temperaturile ridicate erau oamenii 
ca Jormundur şi străjerii ei, care trebuia să umble toată 
ziua în armură, chiar dacă erau postați afară, în bătaia 
razelor necruțătoare ale soarelui. Ea se uită cu atenţie la 
cei cinci bărbaţi, observând că pielea li se acoperea de 
sudoare, iar răsuflarea li se îngreuna din ce în ce mai mult. 
De când sosiseră în Aberon, mulţi dintre vardeni leşinaseră 
din cauza căldurii - doi dintre ei muriseră după un ceas sau 
două - iar ea nu-şi dorea să mai piardă şi alţi supuşi pentru 
că-i muncea mai mult decât îi ţineau puterile. Atunci când 


socoti că aveau nevoie de odihnă, le făcu semn să se 
oprească, fără să le ia în seamă protestele, şi să ceară unui 
slujitor nişte apă. 

— Nu vreau să ajungeţi să cădeţi din picioare. 

Până să ajungă la destinaţie, se mai opriră de încă două 
ori. În cele din urmă, dădură de o uşă care nu se deosebea 
cu nimic de celelalte, ascunsă în peretele interior al unui 
coridor. În jurul ei, podeaua era înţesată de cadouri. 
Jormundur bătu, iar o voce tremurată întrebă dinăuntru: 

— Cine e? 

— Domnița Nasuada a venit să vadă copila, răspunse el. 

— Aveţi inima curată şi sufletul puternic? De data aceasta, 
Nasuada răspunse ea însăşi: 

— Inima mea este pură, iar sufletul mi-e tare ca oţelul. 

— Atunci treceţi pragul şi fiţi bine-veniţi. 

Uşa se deschise şi dădu la iveală o încăpere mică, luminată 
de o singură lampă roşie, precum cele făurite de pitici. În 
spatele uşii nu se afla nimeni. Înaintând, Nasuada observă 
că pereţii şi tavanul erau îmbrăcaţi într-o pânză întunecată 
la culoare, din pricina căreia încăperile semănau cu o 
peşteră sau cu o văgăună. Spre marea ei mirare, în jur era 
răcoare, aproape frig, ca într-o seară de toamnă. Frica îşi 
înfipse ghearele otrăvite în stomacul ei. „Magie.” 

În drumul ei se afla o perdea neagră, de plasă. Dând-o la o 
parte, ajunse în ceea ce fusese cândva o cameră de zi. Toate 
mobilele fuseseră scoase, în afara unui şir de scaune 
aşezate lângă pereţii acoperiţi cu pânză. Deasupra, într-o 
cută a pânzei, fuseseră atârnate mai multe lămpi de-ale 
piticilor, care azvârleau umbre multicolore peste tot. 

Dintr-un colţ, o privea o bătrână cocârjată, flancată de 
vrăjitoarea Angela şi de pisica fermecată, cu părul zbârlit, 
de parcă era pusă pe harţă. În mijlocul încăperii stătea în 
genunchi o fetiţă palidă, căreia Nasuada îi dădea trei sau 
patru ani şi care lua îmbucături rare dintr-o farfurie pe 
care-o ţinea în poală. Nimeni nu vorbea. Tulburată, 
Nasuada întrebă: 


— Unde este pruncul? Fetiţa ridică ochii. 

Nasuadei îi scăpă un oftat uşor de uimire, atunci când 
văzu semnul dragonului care strălucea pe fruntea ei şi când 
prinse privirea pătrunzătoare a ochilor violeţi. 

— Eu sunt Elva. 

Nasuada se trase înapoi fără să se gândească, încleştându- 
şi mâna pe pumnalul pe care-l ţinea prins de antebraţul 
stâng. Glasul care-i vorbise era glasul batjocoritor al unui 
adult trecut prin multe. Venind de la un copil, părea o 
adevărată blestemâţie. 

— Nu fugi, spuse Elva, îţi sunt prietenă. Ea dădu farfuria 
la o parte; era goală. 

— Mai vreau mâncare, îi spuse bătrânei, care ieşi iute din 
încăpere; Elva făcu un gest prin care o pofti pe Nasuada să 
se aşeze lângă ea, pe podea. Te rog, ia loc. Te-am aşteptat 
de când am învăţat să vorbesc. 

— Şi când a fost asta? întrebă Nasuada, aşezându-se cu 
grijă pe pietre, dar fără să-şi ia mâna de pe pumnal. 

— Săptămâna trecută. 

Elva îşi încrucişa mâinile în poală şi-şi îndreptă privirea 
îngheţată asupra Nasuadei, pironind-o în loc cu puterea sa 
nefirească. Nasuada se simţea de parcă o lance violetă i-ar 
fi străpuns craniul şi i s-ar fi răsucit în minte, sfâşiindu-i 
gândurile şi amintirile. De-abia se putea abţine să nu ţipe. 
Aplecându-se spre ea, Elva îi mângâie obrazul cu palma sa 
moale. 

— Să ştii că nici Ajihad nu i-ar fi putut călăuzi pe vardeni 
mai bine decât tine. Ai ales calea cea bună. Numele tău va fi 
lăudat veacuri de-a rândul, pentru că ai avut curajul şi 
prevederea de a-i aduce pe vardeni în Surda şi de a ataca 
Imperiul, când toţi ceilalţi credeau că e o nebunie. 

Nasuada o privi cu gura căscată. Vorbele pe care i le 
spusese Elva se potriveau de minune cu temerile ei cele mai 
adinei şi mai ascunse, cu îndoielile care o ţineau trează 
toată noaptea, asudând în întuneric. Se simţi străbătută de 
un potop neaşteptat de emoţii, care-i dădeau încredere şi 


linişte sufletească, aşa cum nu mai avusese încă dinainte de 
moartea lui Ajihad. Din ochi începură să-i curgă lacrimi de 
uşurare, care i se scurgeau pe faţă. S-ar fi zis că Elva ştia 
exact ce să spună ca s-o liniştească. 

Şi pentru asta, o ura. În sufletul ei, bucuria nestăpânită se 
lupta cu scârba; nu-i putea ieşi din minte momentul de 
slăbiciune prin care trecuse şi cea care i-l provocase. Şi nici 
nu ştia ce urmărea fata. 

— Ce eşti? întrebă ea. 

— Sunt ceea ce m-a făcut Eragon să fiu. 

— Te-a binecuvântat. 

Elva clipi, ascunzându-şi o clipă privirea îngrozitoare, 
străveche. 

— Nici el nu ştia ce face. De când m-a vrăjit Eragon, de 
câte ori văd pe cineva, simt toate necazurile care-l 
înconjoară şi care-l vor înconjura în viitor. Când eram mai 
mică, nu aveam ce face. Aşa că am crescut. 

— Dar de ce...? 

— Magia din sângele meu mă împinge să-i apăr pe toţi de 
chin... oricât rău mi-aş face mie însămi şi indiferent dacă 
vreau sau nu să-i ajut, continuă fata, zâmbind amar. Dacă 
încerc să ţin piept acestui imbold, am multe de îndurat. 

Gândindu-se la ce însemna asta, Nasuada îşi dădu seama 
că înfăţişarea ciudată a fetei era doar rezultatul suferinţei 
pe care fusese silită să o îndure. Se cutremură la gândul 
tuturor nenorocirilor prin care trecuse Elva. „Pesemne că a 
fost groaznic să aibă asemenea imbolduri şi să nu poată 
face nimic.” Aproape fără voia ei, începu să simtă o undă de 
milă pentru fată. 

— De ce mi-ai spus asta? 

— M-am gândit că trebuie să afli cine şi ce sunt, răspunse 
Elva, apoi tăcu o clipă, iar focul din privire i se înteţi. Şi că 
voi lupta pentru tine din toate puterile. Foloseşte-mă ca pe 
un asasin pe care-l ascunzi în întuneric, ca să lovească fară 
milă. 

Ea râse, cu un glas ascuţit şi rece. 


— Te întrebi de ce; se vede limpede. O fac pentru că, dacă 
războiul ăsta nu ia sfârşit, şi repede, o să înnebunesc. Mi se 
pare îndeajuns de greu să am de-a face cu necazurile vieţii 
de zi cu zi şi fără să mai am pe cap şi cruzimile luptei. Lasă- 
mă să te ajut să-i punem capăt, iar eu am să fac în aşa fel ca 
viaţa ta să fie atât de fericită cât poate fi o viaţă de om. 

Chiar atunci, bătrâna se întoarse în încăpere cu paşi 
repezi, îi făcu Elvei o plecăciune şi-i oferi încă o farfurie cu 
mâncare. Nasuada se simţi de-a dreptul uşurată când fata 
îşi plecă ochii şi luă un picior de berbec, pe care începu să 
şi-l îndese în gură cu ambele mâini. Mânca cu mare poftă, 
ca un lup flămând, fără să-i pese de ceilalţi. Acum că ochii 
violeţi nu i se mai vedeau, iar semnul dragonului era 
acoperit de şuviţele negre de păr, arăta din nou ca un copil 
nevinovat. 

Nasuada aşteptă până ce se convinse că Elva îi spusese tot 
ce voia. Apoi Angela îi făcu semn să o însoţească şi ieşiră 
amândouă pe o uşă laterală, lăsând-o pe copila cu chipul 
palid aşezată, de una singură, în mijlocul încăperii 
întunecate şi îmbrăcate în pânză, ca un embrion 
înfricoşător cuibărit în pântecele său şi aşteptând momentul 
potrivit pentru a ieşi la lumină. Angela se asigură că uşa era 
închisă bine şi şopti: 

— Nu face decât să mănânce. Cu raţia de hrană care ni se 
dă, nu-i putem potoli foamea. Crezi dumneata că s-ar 
putea... 

— O să aibă ce mânca. Nu-ţi face griji, spuse Nasuada, 
frecându-şi braţele şi încercând să-şi scoată din minte 
amintirea acelor ochi îngrozitori... 

— Îţi mulţumesc. 

— E prima dată când se întâmpla aşa ceva? 

Angela încuviinţă din cap, făcându-şi pletele cârlionţate să- 
i tremure pe umeri. 

— Da, în toată istoria magiei. Am încercat să-i citesc 
viitorul, dar e cu neputinţă, e o adevărată aporie - ce 


cuvânt minunat, „aporie” -pentru că viaţa ei se 
întrepătrunde cu vieţile multor altor persoane. 

— E primejdioasă? 

— Cu toţii suntem primejdioşi. 

— Ştii ce vreau să spun. Angela ridică din umeri. 

— E mai primejdioasă decât unii şi mai puţin decât alţii. 
Dar cel mai probabil este că se va omori pe sine, nu pe cei 
din jur. Dacă se întâlneşte cu cineva care e pe cale să 
păţească ceva rău, iar vraja lui Eragon o ia pe nepregătite, 
atunci îi ia locul persoanei amenințate. De-asta nu prea iese 
din casă. 

— Cam cu câtă vreme înainte poate să prevadă ce se va- 
ntâmpla? 

— Cel mult două, trei ceasuri. 

Sprijinindu-se de perete, Nasuada se gândi la această 
nouă dificultate apărută în viaţa ei. Elva putea deveni o 
armă de temut, dacă era folosită aşa cum trebuia. „Cu 
ajutorul ei, pot să desluşesc necazurile şi slăbiciunile 
duşmanilor mei, dar şi ce le e pe plac, şi chipul în care îi pot 
aduce de partea mea.” De asemenea, într-un moment mai 
dificil, fata se putea dovedi un străjer cu neputinţă de 
înfrânt, dacă vreunul dintre vardeni, precum Eragon sau 
Saphira, trebuia protejat. 

„Nu pot s-o las nesupravegheată. Am nevoie de cineva 
care să-i poarte de grijă. Cineva care pricepe magia şi care 
se simte îndeajuns de bine în preajma ei, pentru a-i putea 
ţine piept... şi cineva în care pot avea încredere că nu-mi 
ascunde nimic.” Se gândi o clipă la Trianna, dar o dădu pe 
dată la o parte. Apoi se uită la Angela. Deşi se ferea de ea, 
într-o oarecare măsură, ştia că vrăjitoarea îi ajutase pe 
vardeni în nişte momente foarte delicate - precum atunci 
când îl vindecase pe Eragon - şi nu ceruse nimic în schimb. 
Nu-i mai venea nimeni în minte care să aibă vremea, 
dorinţa şi priceperea de a se îngriji de Elva. 

— Chiar dacă e un abuz din partea mea, spuse Nasuada, 
pentru că nu eşti supusă stăpânirii mele şi nu ştiu prea 


multe despre viaţa sau îndatoririle dumitale, am să-ţi cer un 
serviciu. 

— Zi, răspunse Angela, nepăsătoare. Nasuada şovăi, 
tulburată, apoi continuă: 

— Ai vrea să ai puţină grijă de Elva? Aş dori... 

— Da, fireşte! Şi mai multă, dacă am răgazul. De-abia 
aştept să am prilejul s-o cercetez mai în amănunt. 

— Va trebui să-mi spui şi mie ce afli, o preveni Nasuada. 

— Aha. Deci nu-i chiar totul roz. Mă rog, cred că pot s-o 
fac. 

— Îmi dai cuvântul? 

— Ai cuvântul meu. 

Uşurată, Nasuada oftă şi se lăsă pe unul dintre scaunele 
din apropiere. 

— Vai de mine, ce încurcătură. Ce dilemă. Eragon e vasalul 
meu, aşa că sunt răspunzătoare pentru faptele lui, dar n-am 
crezut niciodată că ar putea face ceva atât de îngrozitor. 
Asta-mi ştirbeşte şi mie onoarea, la fel ca lui. 

Auzind trosnete, îşi ridică ochii. Era Angela, care-şi 
dezmorţea degetele. 

— Mda. Am de gând să-i spun vreo două după ce se 
întoarce din Ellesmera. 

Chipul vrăjitoarei era atât de fioros, încât Nasuada se 
sperie. 

— Să nu-i faci vreun rău. Avem nevoie de el. 

— N-am să-i las urme. 

Trezirea la viaţa. 

O rafală puternică de vânt îl trezi pe Eragon din somn într- 
o clipă. 

Păturile fremătau deasupra lui, în timp ce o furtună îi 
învârtejea camera, luându-i lucrurile pe sus şi trântind 
lămpile de pereţi. Afară, cerul era negru tot din pricina 
norilor groşi. Saphira îl privi cum se chinuia să se ridice şi 
să-şi ţină echilibrul, în timp ce copacul se clătina ca o 
corabie pe mare. El lăsă capul în jos ca să poată înfrunta 
furtuna şi-şi croi drum prin încăpere, ţinându-se de ziduri 


până ce ajunse la deschizătura în formă de lacrimă prin 
care vuia furtuna. Privi în jos, spre pământ, dincolo de 
podeaua care se unduia. Pământul părea să se clatine 
înainte şi înapoi. Înghiţi în sec şi încercă să nu ia în seamă 
senzaţia de greață. 

Pe pipăite, găsi marginea membranei de pânză care putea 
fi scoasă din lemn pentru a acoperi deschizătura. Se pregăti 
să sară, dintr-o singură mişcare, dintr-o parte a încăperii în 
cealaltă. Dacă aluneca, nu exista nimic de care să se prindă, 
aşa că ar fi căzut până jos, la rădăcina copacului. 

„Aşteaptă”, spuse Saphira. 

Ea se ridică de pe piedestalul jos pe care dormea şi-şi 
întinse coada pe lângă el, ca s-o poată folosi drept 
balustradă. Ţinând pânza cu o singură mână, lucru pentru 
care avea nevoie de toate puterile de care dispunea, 
Eragon se folosi de ţepii de pe coada Saphirei pentru a 
înainta. De îndată ce ajunse în partea cealaltă, apucă pânza 
cu ambele mâini şi o îndesă în lăcaşul care o ţinea strânsă. 

Înăuntru se făcu tăcere. 

Membrana se umflă din pricina furiei furtunii, dar nu dădu 
nici un semn de rupere. Eragon o pipăi cu un deget. 
Materialul era întins şi încordat ca o tobă. 

„Ce de minunâăţii pot face elfii”, remarcă el. 

Saphira îşi lăsă capul pe o parte, apoi îl înălţă şi-l lipi de 
tavan în timp ce asculta. „Mai bine te-ai duce să închizi şi 
încăperea de studiu; e răvăşită toată.” 

În timp ce urca scările, copacul se cutremură din 
încheieturi şi-i suci piciorul, făcându-l să cadă într-un 
genunchi. 

„Arde-te-ar focul”, mârâi el. 

Încăperea de studiu era un vârtej de hârtii şi pene de 
scris, care zburau de colo-colo de parcă ar fi prins viaţă. Se 
afundă în rafală cu braţele ridicate deasupra capului. 
Vârfurile penelor care-l loveau păreau tari ca piatra. 

Eragon se chinui să închidă deschizătura de sus fără 
ajutorul Saphirei. În clipa în care izbuti, spatele i se sfâşie 


de durere - o durere nesfârşită, care-i lua minţile. Scoase 
un strigăt şi răguşi pe dată din pricina tăriei sale. Prin faţa 
ochilor îi treceau pete roşii şi galbene, apoi totul se 
întunecă, iar el căzu pe o parte. Dedesubt, auzi mugetul 
neputincios al Saphirei: scările erau prea înguste, iar afară 
vântul bătea prea tare pentru ca ea să poată ajunge până 
sus. Legătura mentală slăbi. Ca să scape de chin, el se lăsă 
pradă întunericului care-l aştepta. 

Se trezi cu un gust amar în gură. Nu ştia câtă vreme 
zăcuse ghemuit pe podea, dar muşchii braţelor şi ai 
picioarelor îi amorţiseră. Furtuna încă mai scutura copacul, 
însoţită de ploaia care răpăia puternic, în armonie cu 
bubuielile din capul lui. 

„Saphira...?” „Aici sunt. Poţi să cobori?” „O să încerc.” 

Era prea slăbit ca să se poată ridica în picioare pe 
podeaua care se clătina, aşa că se târi spre scări şi cobori 
treaptă cu treaptă, strângând din dinţi la fiecare pas. Pe la 
jumătatea drumului se întâlni cu Saphira, care-şi împinsese 
capul şi gâtul cât putea de sus, făcând lemnul să se crape. 

„Micuţule”, zise ea, scoţându-şi limba şi atingându-l pe 
mână cu vârful ei ascuţit. Eragon zâmbi. Apoi ea îşi dădu 
capul pe spate şi încercă să se tragă înapoi, dar degeaba. 

„Ce s-a-ntâmplat?” „M-am înţepenit aici.” „Lle-ai...?” Nu se 
putu abţine şi izbucni în râs, deşi îl durea. Situaţia era mult 
prea absurdă. Ea mârâi şi-şi săltă întregul trup, făcând 
copacul să se clatine din rădăcini şi pe Eragon să cadă 
iarăşi pe o parte. Apoi se lăsă în jos, gâfâind. „Ştii ce, nu mai 
sta acolo rânjind ca o vulpe neghioabă. Ajută-mă!” 

De-abia abţinându-se să nu chicotească, el îi puse un picior 
pe bot şi începu să împingă cât de tare îndrăznea, în timp 
ce Saphira se răsucea şi se foia, tot încercând să se 
elibereze. În cele din urmă, izbuti, dar numai după ceva 
vreme. Abia atunci observă Eragon toate stricăciunile pe 
care le suferise scara. Gemu înfundat. Solzii ei sfâşiaseră 
scoarţa şi şterseseră toate desenele elegante încrustate în 
lemn. 


„Hait!” exclamă Saphira. 

„Măcar ai făcut-o tu, nu eu. Pe tine, elfii s-ar putea să te 
ierte. Dacă le-ai cere-o, ar fi în stare să-ţi cânte noapte de 
noapte câte o baladă de dragoste de-a piticilor.” 

Se întinse pe piedestal, lângă Saphira, şi se lipi de solzii ei 
plaţi de pe burtă, ascultând furtuna care vuia pe deasupra 
lor. Pânza întinsă devenea transparentă de câte ori pe cer 
apărea câte un fulger bifurcat. 

„Cât timp crezi că mai avem?” „Mai sunt vreo câteva 
ceasuri până să ne întâlnim cu Oromis. Hai, dormi şi revino- 
ţi. Eu am să stau de strajă.” 

Şi asta şi făcură, în ciuda cutremurului din copac. 

Pentru ce lupţi? 

Mecanismul dăruit de Oromis bâzâi ca o viespe uriaşă, 
spărgându-i urechile lui Eragon, până ce acesta îl luă şi-l 
opri, răsucindu-l. 

Genunchiul la care se lovise se învineţise, se simţea obosit 
atât din pricina crizei suferite în timpul nopţii, cât şi a 
Dansului Şarpelui şi al Cocorului şi avea gâtul atât de uscat 
încât glasul îi răsuna ca un croncănit. Dar rana cea mai 
adâncă dintre toate era spaima de o nouă criză cauzată de 
rana pe care i-o făcuse Durza. Asta îl făcea să se simtă 
bolnav, secându-i puterile şi voinţa. 

„Au trecut atâtea săptămâni între crize, spuse el, încât 
începusem să nădăjduiesc că poate, cine ştie cum, mă 
vindecasem... Pesemne că numai norocul a făcut să fiu 
cruțat atâta vreme.” 

Întinzându-şi gâtul, Saphira îl înghionti în braţ. „Ştii că nu 
eşti singur, micuţule. O să fac tot ce pot ca să te-ajut.” El 
răspunse printr-un surâs slab, iar ea îl linse pe faţă şi 
adăugă: „Mai bine pregăteşte-te de plecare”. 

„Da, bine.” Rămase cu privirea aţintită în podea, parcă 
nedorind să se mişte, apoi se îndreptă, în cele din urmă, 
spre cabinetul pentru spălat şi se curăţă pe tot trupul, după 
care se bărbieri cu ajutorul magiei. Tocmai se ştergea de 
apă, când simţi cum cineva îi atingea mintea. Fără să mai 


stea pe gânduri, se apără, concentrându-se asupra 
degetului mare de la picior până ce toate celelalte lucruri îi 
ieşiră din minte. Apoi auzi glasul lui Oromis: „Foarte bine, 
dar nu era nevoie. Când vii, adu-ţi şi sabia”. Şi, cu asta, 
prezenţa străină dispăru. Eragon se cutremură şi expiră 
adânc. „Nu trebuie să mă mai las aşa pe tânjală, îi spuse 
Saphirei. Dacă era un duşman, aş fi fost la mila lui.” „Nu şi 
dacă erai prin preajma mea.” 

Terminând cu spălatul, Eragon desfăcu pânza din cârligul 
din perete şi se urcă pe spinarea Saphirei, ţinându-şi sabia 
în scobitura braţului. Saphira se înălţă într-un vârtej de aer, 
îndreptându-se spre Crestele din Tel'naeir. De la înălţime 
puteau vedea cu uşurinţă stricăciunile produse de furtună 
în Du Weldenvarden. În Ellesmera nu căzuse nici un copac, 
dar ceva mai departe, acolo unde magia elfilor nu avea 
atâta putere, mulţi pini fuseseră scoşi din rădăcini. Vântul 
care încă mai sufla făcea crengile şi trunchiurile împletite 
ale copacilor să se frece unele de altele, iscând un cor slab 
de trosnete şi de scârţăituri. Din copaci şi din flori se înălţau 
nori de polen galben, gros ca praful. 

Până să ajungă, Eragon şi Saphira îşi împărtăşiră 
amintirile despre lecţiile din ziua precedentă. El îi povesti 
ce aflase despre furnici şi despre limba străveche, iar ea îi 
spuse despre curenţii de aer rece şi alte primejdii ale 
văzduhului şi despre cum să se ferească de ele. Astfel, după 
ce coborâră pe pământ, iar Oromis îl întrebă pe Eragon 
despre lecţiile Saphirei, şi Glaedr o chestiona pe aceasta 
din urmă despre lecţiile lui, izbutiră să răspundă la toate 
întrebările. 

— Foarte bine, Eragon-vodhr. 

„Da. Te-ai descurcat bine, Bjartskular”, îi spuse şi Glaedr 
Saphirei. 

Ca în ziua precedentă, Saphira plecă împreună cu Glaedr, 
iar Eragon rămase pe stânci. De data aceasta însă, avură 
grijă să rămână în legătură, pentru a afla ce învăţa celălalt. 
După ce dragonii plecară, Oromis remarcă: 


— Eşti răguşit, Eragon. Te-ai îmbolnăvit? 

— Azi-dimineaţă m-a durut iar spatele. 

— Ah. Îmi pare rău, spuse elful, făcându-i semn cu un 
deget. Aşteaptă aici. 

Eragon îl văzu intrând în colibă şi apoi ieşind din nou, cu o 
înfăţişare fioroasă şi războinică din pricina părului argintiu 
care flutura în vânt şi a săbiei arămii pe care o ţinea în 
mână. 

— Astăzi, spuse el, vom renunţa la Rimgar şi, în loc de 
asta, ne vom încrucişa săbiile, Naegling şi Za'roc. Scoate 
sabia şi acoperă-i tăişul, aşa cum te-a învăţat primul tău 
maestru. 

Eragon şi-ar fi dorit din tot sufletul să spună nu. Totuşi, nu 
avea de gând să-şi încalce jurământul şi nici să şovăie în 
faţa lui Oromis. 

Îşi stăpâni tremurul. „Asta înseamnă să fii Cavaler”, se 
gândi el. Adunându-şi puterile, găsi undeva, în minte, 
canalul care-l lega de curgerea nestăvilită a magiei. Se 
scufundă în ea, iar energia îl învălui. 

— Geuloth du knifr, spuse el, făcând ca, între degetul mare 
şi arătător să i se aprindă o scânteie albastră, pe care o 
plimbă de jur împrejurul tăişului. 

În clipa în care săbiile li se întâlniră, Eragon îşi dădu 
seama că nu-i putea ţine piept lui Oromis mai mult decât lui 
Durza sau Aryei. Ca om, el era foarte iscusit în mânuirea 
săbiei, dar nu se putea pune cu războinici prin venele 
cărora curgea magia. Braţul său era prea slab, iar reflexele 
mult prea încete. Totuşi, aceasta nu-l oprea să încerce să 
câştige lupta. Îşi folosi toate puterile, chiar dacă, la urma 
urmei, ştia că era în zadar. 

Oromis îl puse la încercare în toate felurile posibile, 
silindu-l să-şi folosească fiecare lovitură, fiecare ripostă şi 
toate şmecheriile pe care le cunoştea. Dar degeaba. Nu 
izbuti să-l atingă pe elf. Ca o ultimă încercare, se gândi să-şi 
schimbe stilul de luptă, ceea ce l-ar fi putut tulbura până şi 


pe cel mai încercat războinic. Dar nu se alese cu altceva 
decât cu o vânătaie pe coapsă. 

— Mişcă-ţi picioarele mai repede, strigă Oromis. Cine stă 
ca un stâlp moare în luptă, dar cine se unduieşte ca o 
trestie iese biruitor. 

Elful se lupta minunat, cu un amestec desăvârşit de 
stăpânire de sine şi sălbăticie. Ţâşnea ca o pisică, lovea ca 
un bâtlan şi se ferea şi se răsucea cu eleganța unei 
nevăstuici. Se duelau deja de ceva timp, când, deodată, 
Oromis şovăi, iar pe chip îi apăru o umbră de durere. 
Eragon recunoscu simptomele misterioasei boli de care 
suferea elful, şi se năpusti spre el, cu Za'roc în mână. Nu 
era ceva prea elegant, dar Eragon era atât de supărat şi de 
neputincios, încât era dispus să profite de orice prilej, oricât 
de necinstit ar fi fost, numai pentru a avea mulţumirea de a- 
Il lovi măcar o dată pe Oromis. Dar Za'roc nu-şi atinse ţinta. 
Răsucindu-se, Eragon făcu o mişcare greşită şi-şi vătăma 
spatele. Durerea îl copleşi fără veste. Ultimul lucru pe care- 
| auzi fu Saphira, care îl striga pe nume. 

În ciuda crizei puternice şi a chinului, Eragon nu-şi pierdu 
cunoştinţa. Nu-şi mai dădea seama unde se afla şi nu se 
putea gândi decât la focul care-i ardea în carne şi făcea ca 
fiecare clipă să i se pară o veşnicie. Lucrul cel mai rău era 
că nu putea face nimic pentru a pune capăt suferinţei, 
decât să aştepte... 

— Şi să aştepte... 

Când îşi reveni, era întins în noroiul rece, gâfâind. Clipi 
des, aşteptând să-i revină vederea, şi îl zări pe Oromis, 
aşezat lângă el, pe un scăunel. Ridicându-se în genunchi, 
Eragon îşi cercetă veşmintele cele noi cu un amestec de 
regret şi dezgust. Materialul fin, de culoare roşie, era pătat 
de noroi, din pricină că se zvârcolise pe pământ. Şi părul îi 
era la fel de murdar. 

În minte, simţi prezenţa Saphirei, care răspândea în jur 
valuri de îngrijorare, aşteptând ca el s-o bage de seamă. 


„Cum de izbuteşti s-o mai duci aşa? se agită ea. O să te 
prăpădeşti.” 

Îngrijorarea ei îi răpi lui Eragon şi ultimele rămăşiţe de 
tărie. Saphira nu se mai îndoise niciodată de el şi de 
izbânda lui, nici în Dras-Leona, în Gil'ead sau în Farthen 
Dur, în niciuna dintre primejdiile pe care le întâlniseră în 
cale. Încrederea ei îi dăduse curaj. Fără ea, era cu adevărat 
speriat. 

„Ar trebui să-ţi vezi de lecţie”, îi spuse el. 

„Ar trebui să-mi văd de tine.” „Lasă-mă în pace!” se răsti la 
ea, ca un animal rănit care caută să-şi lângă rănile în linişte 
şi în întuneric. Ea tăcu, menţinând însă legătura, astfel 
încât el continua să audă, de undeva, din depărtare, cum 
Glaedr o învăţa despre buruienile pe care le putea mânca 
pentru a o ajuta la digestie. 

Eragon îşi îndepărtă noroiul din păr cu degetele şi scuipă 
sânge. 

— Mi-am muşcat limba. 

Oromis încuviinţă, de parcă era de aşteptat. 

— Ai nevoie de vindecare magică? 

— Nu. 

— Bine. Atunci vezi de sabie, apoi spală-te şi du-te la 
buturuga din dumbravă. Ascultă gândurile pădurii, iar când 
nu mai auzi nimic, vino şi spune-mi ce-ai învăţat. 

— Da, maestre. 

Aşezat pe buturugă, Eragon îşi dădu seama că gândurile şi 
emoţiile puternice din mintea sa îl împiedicau să se 
concentreze pentru a-şi putea deschide conştiinţa către 
făpturile din văioagă. Mai mult, nu avea câtuşi de puţin 
dispoziţie pentru asta. Totuşi, liniştea desăvârşită din 
împrejurimi îi domoli, încet-încet, senzațiile de regret 
neputincios, de tulburare şi de mânie încăpăţânată. Nu-l 
făcu să se simtă fericit, dar îi aduse un soi de împăcare 
fatalistă. „Asta mi-e soarta, şi aş face mai bine să mă 
obişnuiesc cu ea, pentru că în viitorul apropiat nu se 
prevede nici o îmbunătăţire.” 


După un sfert de ceas, simţurile sale redeveniseră ascuţite 
ca de obicei, aşa că se apucă din nou să urmărească 
muşuroiul de furnici roşii pe care îl descoperise în ziua 
precedentă. Încercă, de asemenea, să simtă tot ce se 
întâmpla în dumbravă, aşa cum îi ceruse Oromis. 

Într-o oarecare măsură, chiar izbuti. Dacă se relaxa şi-şi 
deschidea mintea, absorbind informaţii de la toate făpturile 
din apropiere, era potopit de mii de imagini şi senzaţii care 
se îngrămădeau unele peste altele, străfulgerări de sunet şi 
de culoare, atingeri şi mirosuri, durere şi plăcere. 
Cantitatea de informaţie era năucitoare. Din obişnuinţă, 
mintea sa se îndrepta către un subiect sau altul, dându-le 
pe toate celelalte la o parte, până ce el îşi dădea seama că 
se abătuse de la ţel şi se silea să revină în starea de 
receptare pasivă. Ciclul se repeta la câteva secunde 
distanţă. 

Cu toate acestea, izbuti să afle mai multe despre lumea 
furnicilor. Dobândi şi primul indiciu cu privire la sexul lor, 
deducând că furnica uriaşă aflată chiar în inima sălaşului 
subpământean depunea ouă, câte unul pe minut, ceea ce 
însemna că era femelă. Iar în timp ce însoțea o ceată de 
furnici care urcau pe tulpina tufişului de trandafiri, avu 
parte de o demonstraţie foarte vivace a înfruntărilor lor cu 
duşmanii: de sub o frunză ţâşni ceva, care omori pe dată 
una dintre furnicile cu care Eragon intrase în contact. Îi 
venea greu să ghicească ce fel de făptură era, căci furnicile 
nu puteau vedea decât bucăţi din trupul său şi, oricum, 
mirosul era, pentru ele, mai important decât văzul. Dacă ar 
fi fost vorba de oameni, ar fi zis că fuseseră atacați de un 
monstru îngrozitor, de mărimea unui dragon, cu fălci la fel 
de puternice ca grilajul culisant al porţii din Teirm şi care se 
putea mişca de colo-colo cu iuţeala fulgerului. 

Furnicile se adunară în jurul monstrului ca nişte grăjdari 
care caută să prindă un armăsar fugit. Se năpustiră spre el 
fără nici un fel de teamă, muşcându-i picioarele noduroase 
şi trăgându-se înapoi cu o clipă înainte de a fi prinse între 


cleştii săi. Se adunau din ce în ce mai multe şi luptau 
împreună pentru a înfrânge intrusul, fără să şovăie nici 
măcar când două dintre ele fură capturate, iar altele căzură 
de pe tulpină pe pământul de dedesubt. 

Era o luptă fără speranţă, în care niciuna dintre părţi nu 
voia să cedeze. Numai fuga sau izbânda îi mai puteau salva 
pe luptători de la o moarte îngrozitoare. Eragon urmări 
totul cu sufletul la gură, uimit de curajul furnicilor şi de 
modul în care ele continuau să lupte, în ciuda rănilor care 
ar fi scos din luptă până şi un om. Isprăvile lor erau 
îndeajuns de măreţe pentru a fi cântate şi de barzii din 
întreaga lume. 

Era atât de absorbit, încât, atunci când furnicile izbutiră 
să-şi culce duşmanul la pământ, el scoase un strigăt 
puternic care stârni păsările cuibărite prin crengile 
copacilor. 

De curiozitate, se reîntoarse în propriul trup şi se apropie 
de tufişul de trandafiri, ca să vadă cu ochii lui monstrul cel 
mort. Nu văzu altceva decât un păianjen brun, foarte 
obişnuit, cu picioarele chircite sub el, pe care furnicile îl 
duceau în muşuroi pentru a-l mânca. 

„Uluitor.” 

Se pregăti să plece, dar îşi dădu seama că făcuse aceeaşi 
greşeală ca mai înainte: uitase să observe şi celelalte 
milioane de insecte şi animale din dumbravă. Închise ochii 
şi trecu ca un vârtej prin minţile mai multor făpturi, 
încercând să ţină minte cât mai multe amănunte vrednice 
de atenţie. Nu era deloc acelaşi lucru ca şi când ar fi 
petrecut mai multă vreme observându-le, dar îi era foame şi 
depăşise deja ceasul care-i fusese stabilit. 

Când se întoarse în colibă şi-l găsi pe Oromis, acesta îl 
întrebă: 

— Cum a mers? 

— Maestre, aş putea să stau să ascult zi şi noapte încă 
douăzeci de ani de-acum încolo, şi tot nu aş afla tot ce se 
întâmplă în pădure. 


Oromis ridică dintr-o sprânceană. 

— Ai progresat un pic. 

După ce Eragon îi descrise ceea ce văzuse, elful continuă: 

— Dar mi-e teamă că tot nu e de ajuns. Trebuie să 
munceşti mai mult, Eragon. Ştiu că poţi. Eşti deştept şi 
tenace şi ai putinţa de a ajunge un mare Cavaler. Oricât ar 
fi de greu, trebuie să înveţi să-ţi laşi necazurile la o parte şi 
să te concentrezi numai asupra a ceea ce ai de făcut. 
Găseşte-ţi pacea în tine însuţi şi lasă totul să curgă în voie, 
din acea clipă. 

— Fac tot ce pot. 

— Nu chiar. Când o să faci cu adevărat tot ce poţi, o să se 
vadă, răspunse Oromis, căzând pe gânduri. Poate că ar fi 
mai bine să mai fie şi un alt elev cu care să te întreci. Atunci 
poate că s-ar vedea într-adevăr că te străduieşti din 
răsputeri... O să mai cuget la asta. 

Elful scoase din dulapuri o pâine de-abia coaptă, un 
borcan din lemn plin cu unt de alune - pe care elfii îl 
foloseau în locul celui obişnuit - şi două castroane pe care le 
umplu cu o fiertură de legume din cazanul care clocotea 
mocnit deasupra unui foc de cărbuni, pe vatra din colţ. 
Eragon privi scârbit fiertura; se cam săturase de mâncarea 
elfilor. Îşi dorea carne, fie şi de peşte, sau vânat, ceva săţios, 
în care să-şi poată înfige dinţii, nu şirul ăsta nesfârşit de 
plante. 

— Maestre, întrebă el ca să-şi ia gândul, de ce mă pui să 
meditez? Trebuie oare să ajung să înţeleg vieţile animalelor 
şi ale insectelor sau este mai mult de-atât? 

— Nu-ţi mai vine în minte nici o explicaţie? întrebă Oromis 
şi oftă, văzându-l cum clătina din cap. Aşa e mereu cu elevii 
noi, mai ales cu cei din neamul omenesc. Mintea este 
ultimul muşchi pe care şi-l întăresc şi pe care-l pun la 
treabă, precum şi cel pe care-l dispreţuiesc cel mai mult. 
Dacă-i întrebi de meşteşugul săbiei, îţi pot povesti despre 
fiecare lovitură dintr-un duel desfăşurat cu o lună în urmă, 
dar dă-le o problemă de rezolvat sau pune-i să-ţi scrie o 


poveste cu cap şi coadă şi... mă rog, te poţi considera 
norocos dacă primeşti în schimb altceva decât o privire 
goală şi fără expresie. De-abia ai pătruns în gramarye - ăsta 
este numele cuvenit pentru magie - dar tot trebuie să 
începi să înţelegi adevăratele sale legi. 

— Cum aşa? 

— Imaginează-ţi o clipă că ai fi Galbatorix, având la 
dispoziţie toate resursele de care dispune el. Vardenii 
tocmai ţi-au distrus o armată de urgali, cu ajutorul unui 
Cavaler rival, despre care ştii că a fost şcolit - măcar în 
parte - de unul dintre duşmanii cei mai periculoşi şi 
neînduplecaţi - Brom. Mai ştii şi că duşmanii se adună în 
Surda, pesemne pregătindu-se să dea năvală peste tine. 
Ţinând cont de toate acestea, care ar fi calea cea mai 
uşoară de a face faţă tuturor amenințărilor, în afară de 
aceea de a porni tu însuţi la luptă? 

În timp ce se gândea, Eragon amesteca în fiertură ca s-o 
răcească. 

— Pare-mi-se, zise el cu multă grijă, că ar fi cel mai simplu 
să pregătesc un grup de vrăjitori - nici măcar nu-i nevoie de 
unii prea puternici - pe care să-i silesc să-mi jure credinţă 
în limba străveche, apoi să-i pun să se strecoare în Surda 
pentru a zădărnici încercările vardenilor, pentru a otrăvi 
fântânile şi a o asasina pe Nasuada, pe regele Orrin şi alţi 
membri de prim rang ai răzvrătiţilor. 

— Şi de ce Galbatorix n-a făcut-o încă? 

— Pentru că, până acum, Surda nu l-a preocupat mai deloc 
şi pentru că vardenii au locuit zeci de ani în Farthen Dur, 
unde le era cu putinţă să cerceteze mintea fiecărui nou- 
venit, ca să-i prindă pe trădători, dar în Surda n-o mai pot 
face din pricina hotarelor vaste şi a populaţiei numeroase. 

— Şi eu cred întocmai, spuse Oromis. Dacă Galbatorix nu- 
şi părăseşte bârlogul din Uru'baen, primejdia cea mai mare 
pe care e probabil s-o întâlneşti în cursul războiului iscat de 
vardeni va veni de la magicienii asemenea ţie. Ştii şi tu cât e 
de greu să te aperi de magie, mai ales dacă duşmanul a 


jurat în limba străveche că te va omori, cu orice preţ. În loc 
să caute mai întâi să te prindă cu ajutorul gândurilor, un 
asemenea duşman va face pur şi simplu o vrajă ca să te 
şteargă de pe faţa pământului, chiar dacă asta înseamnă că 
vei avea la dispoziţie câteva clipe de libertate în care să-i 
răspunzi, înainte de-a muri. Cu toate astea, nu-ţi poţi dovedi 
duşmanul dacă nu ştii unde şi cine e. 

— Deci uneori nu mai trebuie să te chinui să pui stăpânire 
pe mintea duşmanului? 

— Uneori, dar este un risc pe care ar trebui să-l ocoleşti, 
răspunse Oromis, apoi se opri să înghită câteva linguri de 
fiertură. Acuma, ca să ajungem direct în miezul problemei, 
cum te aperi de nişte duşmani fără chip, care pot trece 
peste orice obstacol material şi te pot ucide numai şoptind o 
vorbă? 

— Nu văd cum, decât în cazul în care... Eragon şovăi, apoi 
zâmbi. Decât în cazul în care aş putea simţi gândurile 
tuturor celor din jurul meu, ca să-mi dau seama dacă e 
cineva care îmi vrea răul. 

Oromis păru mulţumit de răspuns. 

— Chiar aşa, Eragon-finiarel. Şi iată şi răspunsul la 
întrebare. Meditaţia te învaţă să găseşti şi să profiţi de 
golurile din armura mentală a duşmanilor tăi, oricât de mici 
ar fi. 

— Dar oare, dacă ating gândurile altei persoane care ştie 
să folosească magia, nu îşi va da seama? 

— Ba da, un om de soiul ăsta da, dar nu şi ceilalţi. Cât 
despre magicieni, ei vor şti, se vor speria şi-şi vor apăra 
gândurile de frică, iar aşa vei ajunge să-i cunoşti. 

— Nu e primejdios să-ţi laşi mintea nepazită? Dacă te 
atacă cineva, poţi fi înfrânt cu uşurinţă. 

— E şi mai primejdios să umbli orb prin lume. 

Eragon încuviinţă. O vreme mâncă în tăcere, cufundat în 
gânduri, apoi spuse: 

— Nu e bine. 

— Aşa? Şi de ce? 


— Cum rămâne cu intimitatea celorlalţi? Brom m-a învăţat 
să nu intru niciodată în mintea altora, decât dacă era 
absolut necesar... cred că nu-mi prea convine să-mi băg 
nasul în tainele celorlalţi, pe care au tot dreptul să le ţină 
pentru ei. De ce Brom nu mi-a povestit despre asta, 
continuă el, lăsându-şi capul pe o parte, dacă e aşa de 
important? De ce nu m-a învăţat chiar el? 

— Brom, răspunse Oromis, te-a învăţat ceea ce se cuvenea 
să afli, în acel moment. Pătrunderea în alte minţi se poate 
dovedi mult prea ispititoare pentru cei care au o fire rea 
sau au prins gustul puterii. Viitorii Cavaleri nu aflau nimic 
despre asta, deşi li se cerea să mediteze, la fel ca ţie, în tot 
timpul învăţăturii lor, până când nu eram siguri că se 
maturizaseră îndeajuns pentru a ţine piept ispitei. Ai 
dreptate: asta este, într-adevăr, o încălcare a intimităţii, şi 
astfel vei ajunge să afli multe lucruri pe care nu le doreşti. 
Totuşi, este pentru binele tău şi al vardenilor. Pot să-ţi spun 
din experienţă şi din observaţiile pe care le-am adunat de la 
alţi Cavaleri, că asta te va învăţa, mai presus de toate, să 
înţelegi nădejdile care-i mână pe oameni. Iar înţelegerea 
duce la apropiere şi compasiune, chiar faţă de cel din urmă 
cerşetor din ultimul sătuc din Alagaesia. 

O vreme mâncară în tăcere, apoi Oromis întrebă: 

— Spune-mi, care este cea mai importantă armă mentală 
pe care o stăpâneşte un om? 

Era o întrebare importantă, iar Eragon se gândi destul de 
mult până să îndrăznească să spună: 

— Hotărârea. 

Oromis rupse o bucată de pâine, cu degetele sale lungi şi 
albe. 

— Nu mi-e greu să înţeleg cum ai ajuns la această 
concluzie, căci hotărârea ţi-a fost de mare folos în isprăvile 
tale, dar nu-i aşa. Vorbeam despre arma cea mai necesară 
pentru a alege calea dreaptă în orice situaţie. Şi cei nătângi 
şi nechibzuiţi pot fi la fel de hotărâți precum cei cu minte 
aleasă. Aşa că nu, hotărârea nu este ceea ce căutăm noi. 


De această dată, Eragon luă întrebarea ca pe o ghicitoare 
şi începu să numere cuvintele, rostindu-le cu voce joasă, 
pentru a vedea dacă rimau, şi căutându-le înțelesurile 
ascunse. Greutatea era că nu fusese niciodată priceput la 
ghicitori şi nu se descurcase niciodată prea bine la 
întrecerile care se desfăşurau în fiecare an în Carvahall. 
Mintea lui era prea absorbită de chestiunile materiale, 
pentru a găsi răspunsuri la ghicitorile pe care nu le mai 
auzise până atunci - iar asta era o urmă a educaţiei de bun- 
simţ pe care i-o dăduse Garrow. 

— Înţelepciunea, spuse el în cele din urmă. Înţelepciunea 
este arma cea mai de preţ. 

— Nu e un răspuns prost, dar, iarăşi, nu e chiar cel 
potrivit. Răspunsul e logica. Sau, altfel spus, putinţa de a 
gândi şi de a analiza. Dacă te foloseşti cum trebuie de ea, 
poate compensa lipsa înţelepciunii, pe care nu o dobândeşti 
decât cu timpul, odată cu experienţa. 

Eragon se încruntă. 

— Bine, dar un suflet curat nu este cumva chiar mai 
important decât logica? Logica pură te poate împinge spre 
fapte care sunt cu totul greşite, în timp ce, dacă eşti drept 
şi corect, nu vei ajunge să te faci de ruşine prin faptele tale. 

Pe chipul lui Oromis se aşternu un zâmbet foarte slab, 
aproape nevăzut. 

— Nu gândeşti cum trebuie. Te întrebam doar care este 
cea mai folositoare armă de care dispune cineva, indiferent 
dacă-i vorba de un om bun sau ticălos. Sunt de acordcăe 
important să ai o fire înclinată spre virtute, dar ţi-aş 
răspunde că, dacă ai avea de ales între a-i dărui unui om o 
fire nobilă şi a-l învăţa să gândească aşa cum trebuie, ai 
face mai bine să preferi a doua variantă. În lumea asta, 
prea multe necazuri sunt provocate de cei cu fire nobilă şi 
minte tulbure. Istoria ne învaţă multe exemple de oameni 
care erau convinşi că fac ceea ce trebuia făcut, şi astfel 
comiteau lucruri înspăimântătoare. Eragon, ţine minte că 
nimeni nu crede despre sine că ar fi un ticălos, şi nu sunt 


mulţi cei care iau decizii pe care să le considere greşite. S- 
ar putea să vezi pe cineva care nu-i mulţumit de ceea ce-a 
hotărât, dar tot nu-şi va schimba gândul, crezând că, la 
momentul respectiv, nu avea ceva mai bun de făcut. La 
urma urmei, faptul că eşti un om bun nu reprezintă o 
dovadă că vei şi acţiona aşa cum se cuvine - şi, astfel, 
ajungem iar la singurul mod în care ne putem apăra de 
demagogi, de impostori şi de nebunia mulţimii, la singura 
călăuză de nădejde pe care o avem în viaţă, adică gândirea 
limpede şi neabătută. Logica nu te va lăsa niciodată la greu, 
decât dacă nu-ţi dai seama, sau nu vrei să-ţi dai seama, de 
urmările acţiunilor tale. 

— Dacă elfii gândesc aşa de corect, spuse Eragon, atunci 
înseamnă că voi toţi trebuie să cădeţi de acord asupra a 
ceea ce este de făcut. 

— Nicidecum, recunoscu Oromis. Ca orice alt neam, şi noi 
avem 0 seamă întreagă de principii, aşa că ajungem la 
concluzii diferite, chiar dacă situaţia rămâne neschimbată. 
Ţine cont însă că aceste concluzii sunt, din punctul de 
vedere al fiecăruia, logice şi fireşti. Mi-aş dori să fie altfel, 
dar adevărul e că nu toţi elfii s-au învăţat să gândească aşa 
cum trebuie. 

— Dar pe mine cum vrei să mă înveţi asta? Zâmbetul lui 
Oromis se lărgi. 

— Pe calea cea mai veche şi cea mai bătută dintre toate: 
confruntarea. Am să-ţi pun câte o întrebare, iar tu îmi vei 
răspunde şi-ţi vei susţine punctul de vedere. Aşteptă ca 
Eragon să-şi umple din nou castronul, apoi întrebă: De 
exemplu, de ce lupţi împotriva Imperiului? 

Schimbarea bruscă a subiectului îl luă prin surprindere pe 
Eragon; îi trecu prin minte că Oromis tocmai ajunsese la un 
lucru spre care se îndreptase de la bun început. 

— Am mai spus-o: ca să-i ajut pe cei care se chinuie din 
pricina stăpânirii lui Galbatorix şi, într-o măsură mai mică, 
pentru a mă simţi şi eu răzbunat. 

— Asta înseamnă că lupţi de dragul celorlalţi? 


— Adică? 

— Lupţi pentru a-i ajuta pe cei loviți de Galbatorix şi 
pentru a-l opri să mai facă rău şi altora? 

— Chiar aşa, răspunse Eragon. 

— Bine, dar spune-mi atunci, tinere Cavaler: Oare războiul 
tău cu Galbatorix nu va isca mai multă durere decât va 
ajunge vreodată să aline? Cei mai mulţi oameni din Imperiu 
îşi duc traiul aşa cum se cuvine şi muncesc fără să fie atinşi 
de nebunia regelui. Şi-atunci, ce motiv ai să dai năvală pe 
pământurile lor, să le distrugi casele şi să le ucizi copiii? 

Eragon rămase cu gura căscată, nevenindu-i să creadă că 
Oromis l-ar fi putut întreba aşa ceva, căci Galbatorix era, la 
urma urmei, rău până în măduva oaselor. Pe de altă parte, 
nici nu ştia ce să răspundă. Era convins că are dreptate, dar 
cum s-o dovedească? 

— Deci tu nu crezi că Galbatorix trebuie dat jos de pe 
tron? 

— Nu asta am întrebat. 

— Dar trebuie s-o crezi, insistă Eragon. Uite ce le-a făcut 
Cavalerilor. Muindu-şi pâinea în sosul fierturii, Oromis se 
puse din nou pe mâncat, lăsându-l să spumege în tăcere. 
După ce termină, îşi încrucişa mâinile în poală şi întrebă: 

— Te-am tulburat? 

— Da. 

— Aşa. Păi, atunci, mai gândeşte-te, până găseşti 
răspunsul. Şi vezi să fie unul bun. 

Zoreaua neagră. 

Strânseră masa şi scoaseră vasele afară, pentru a le 
curăța cu nisip. Oromis luă ce mai rămăsese din pâine şi o 
fărâmiţă în jurul casei, pentru păsări, apoi se întoarseră 
înăuntru. Oromis scoase pene de scris şi cerneală şi 
reîncepură lecţiile despre Liduen Kvaedhi, forma scrisă a 
limbii străvechi, cu mult mai elegantă decât runele 
oamenilor sau ale piticilor. Eragon se cufundă în tainele 
literelor, bucuros de această treabă care nu-i cerea nimic 
mai mult decât să memoreze. 


După ce trecură mai multe ceasuri de când stăteau 
aplecaţi asupra foilor, Oromis făcu un gest cu mâna şi 
spuse: 

— Gata. Vom continua mâine. 

Eragon se lăsă pe spate, dezmorţindu-şi umerii, în timp ce 
elful alese cinci pergamente de pe rafturile din perete. 

— Două sunt în limba străveche, iar trei în limba ta 
maternă. O să te ajute să înveţi ambele alfabete şi o să-ţi 
ofere cunoştinţe de mare preţ, cărora ar fi obositor pentru 
mine să trebuiască să le dau glas. 

— Să le dai glas? 

Fără să şovăie nici o clipă, mâna lui Oromis se îndreptă 
spre raft şi scoase de acolo un al şaselea sul de pergament, 
pe care îl aşeză peste celelalte, în braţele lui Eragon. 

— Ăsta-i un dicţionar. Mă îndoiesc să poţi, dar încearcă să-l 
citeşti pe tot. 

În timp ce elful îi deschidea uşa ca să iasă, Eragon spuse: 

— Maestre? 

— Da, Eragon? 

— Când începem să lucrăm cu magia? 

Oromis se sprijini într-un braţ de tocul uşii, retrăgându-se 
în sine, ca şi cum nu mai avea puterea de a rămâne în 
picioare. Apoi oftă şi spuse: 

— Trebuie să ai încredere în mine, pentru a-ţi putea 
călăuzi învăţătura, Eragon. Cu toate astea, cred că ar fi o 
prostie să mai amân. Haide, lasă pergamentele pe masă şi 
să mergem să cercetăm tainele ascunse în gramarye. 

Pe pajiştea din faţa colibei, Oromis rămase cu spatele la 
Eragon, privind în zare, dincolo de Crestele din Tel'naeir, cu 
picioarele depărtate şi mâinile la spate. Fără să se întoarcă, 
îl întrebă: 

— Ce este magia? 

— Manipularea energiei prin intermediul folosirii limbii 
străvechi. Răspunsul lui Oromis veni după o scurtă pauză: 

— Teoretic, ai dreptate, şi sunt mulţi magicieni care nu 
ajung să înţeleagă mai mult de atât. Totuşi, descrierea ta nu 


ajunge în miezul chestiunii. Magia este meşteşugul gândirii 
- nu al puterii sau al limbii; ştii deja că un vocabular 
restrâns nu este o piedică în folosirea ei. La fel ca toate 
celelalte lucruri pe care trebuie să ajungi să le stăpâneşti, 
magia se bazează pe putinţa de a-ţi disciplina mintea. Brom 
a încălcat ordinea firească a lucrurilor şi n-a ţinut seamă de 
subtilităţile din gramarye, pentru a te face să dobândeşti 
calităţile de care aveai nevoie pentru a rămâne în viaţă. Şi 
eu trebuie să fac la fel, pentru a ne concentra asupra acelor 
lucruri de care vei avea probabil nevoie în luptele care vor 
veni. Totuşi, în timp ce Brom te-a învăţat meşteşugurile 
grosolane ale magiei, eu te voi învăţa chestiunile mai 
subtile, tainele care erau păstrate pentru cei mai înţelepţi 
dintre Cavaleri: cum să ucizi, folosind doar atâta putere cât 
să mişti un deget, cum să faci ca să transporţi pe loc un 
lucru dintr-o parte într-alta, o vrajă care o să-ţi permită să 
vezi otrăvurile ascunse în mâncare sau băutură, un soi de 
vedere la distanţă care-ţi îngăduie să şi auzi ce se vorbeşte, 
cum să faci să absorbi energie din cele ce se află împrejurul 
tău, păstrându-ţi astfel puterile, şi cum să-ţi sporeşti 
puterea în diferite moduri. Aceste meşteşuguri sunt atât de 
adânci şi de primejdioase încât nu erau niciodată dezvăluite 
unui învățăcel ca tine, dar împrejurările îmi cer să o fac şi 
să am încredere că le vei folosi aşa cum trebuie. 

Ridicându-şi braţul, cu degetele încovoiate ca nişte 
gheare, elful strigă: 

— Adurnal. 

Eragon văzu cum din pârâul de lângă colibă se înalţă o 
minge de apă, care pluti prin aer până ce ajunse să se 
rotească între degetele lui Oromis. Pârâul, ascuns de 
crengile copacilor, avea o culoare brună, întunecată, dar 
mingea era incoloră, ca sticla. Înăuntrul ei pluteau bucăţi 
de muşchi, praf şi alte rămăşiţe. Rămânând cu privirea 
aţintită asupra orizontului, Oromis spuse: 

— Prinde. 


Şi aruncă mingea peste umăr, către Eragon. Acesta 
încercă s-o prindă cu mâna, dar, de îndată ce-i atinse pielea, 
apa îşi pierdu consistenţa şi i se împrăştie pe piept. 

— Prinde-o cu ajutorul magiei, spuse Oromis şi strigă din 
nou: Adurnal Pe dată, altă minge de apă se înălţă de pe 
suprafaţa pârâului şi pluti spre mâna lui, ca un şoim dresat 
care dă ascultare stăpânului. De data aceasta, elful o 
aruncă fără să-i mai dea de veste. Dar Eragon era pregătit, 
şi spuse: 

— Reisa du adurna. 

Şi întinse mâna spre ea. Mingea i se opri la un fir de păr 
de palmă. 

— Cam stângace vorbe, spuse Oromis, dar, una peste alta, 
au fost de folos. 

Eragon rânji şi şopti: 

— Thrysta. 

Mingea o luă înapoi şi se năpusti spre ceafa lui Oromis, dar 
nu ajunse acolo unde dorea Eragon, ci trecu de elf, se 
răsuci şi zbură cu şi mai mare iuţeală îndărăt spre el. Îl lovi, 
dar de data aceasta rămase la fel de solidă şi de grea şi 
scoase un zgomot înfundat atunci când i se izbi de craniu. 
Lovitura îl culcă la pământ, întins pe spate, unde şi rămase 
o vreme, ameţit, clipind ce în faţa ochilor îi jucau pete de 
culoare. 

— Mda, spuse Oromis. Ar fi fost mai bine să foloseşti letta 
sau kodthr. 

În sfârşit, se întoarse cu ochii la Eragon şi ridică dintr-o 
sprânceană, părând surprins. 

— Ce tot faci? Ridică-te. Pierdem vremea. 

— Da, maestre, gemu FEragon. 

După ce se ridică, Oromis îl puse să mânuiască apa în fel şi 
chip - să-i dea forme noi şi complicate, să schimbe culoarea 
luminii absorbite sau reflectate, să o oprească în loc, în 
anumite chipuri dinainte stabilite - dar nimic nu se dovedi 
prea greu. Exerciţiile se întinseră atât de mult, încât 
interesul pe care-l simţise Eragon la început dispăru, 


înlocuit de nerăbdare şi de uimire. N-ar fi vrut să-l supere 
pe Oromis, dar nu vedea nici un rost în ceea ce făcea 
acesta; s-ar fi zis că ocolea orice vrajă care i-ar fi cerut să 
folosească ceva mai multă putere. „Am arătat deja ce pot. 
De ce-i tot dă înainte cu lucrurile astea de bază?” 

— Maestre, ştiu toate astea, spuse el în cele din urmă. N- 
am putea trece mai departe? 

Gâtul lui Oromis înţepeni, iar umerii îi rămaseră nemişcaţi 
ca două blocuri şlefuite de granit; până şi răsuflarea îi 
încetinise. 

— N-ai de gând să înveţi ce-i respectul, Eragon-vodhr? 
Atunci fie cum vrei tu. 

Şi rosti patru cuvinte în limba străveche, cu un glas atât de 
adânc încât Eragon nu izbuti să le înţeleagă. El scoase un 
strigăt uşor, simţindu-şi ambele picioare învăluite de o 
apăsare care se întindea până la genunchi, care-i strângea 
pulpele şi i le ţinea în loc, astfel încât nici nu mai putea să se 
mişte. De la coapse în sus era complet liber, dar până acolo 
s-ar fi zis că fusese preschimbat în stană de piatră. 

— Eliberează-te, spuse Oromis. 

Eragon nu mai avusese niciodată de răspuns unei astfel de 
provocări, aceea de a contracara vrăjile altuia. Avea mai 
multe căi la dispoziţie pentru a-şi tăia legăturile nevăzute. 
Ar fi fost cel mai bine să ştie exact cum îl imobilizase Oromis 
- dacă se legase direct de trupul său, sau folosise altceva 
din afară - pentru că astfel ar fi putut să abată vraja în altă 
parte, pentru a o face să se risipească. Ar fi putut, de 
asemenea, să folosească o vrajă mai puţin precisă, pentru a- 
| opri pe elf din ceea ce făcea. Partea proastă ar fi fost însă 
că aşa ar fi ajuns să-şi măsoare direct puterile unul cu 
celălalt. „Ei, tot trebuia să se întâmple odată şi odată”, se 
gândi Eragon, fără vreo nădejde de a izbândi în faţa unui 
elf. Construi fraza de care avea nevoie şi spuse: 

— Losna kalfya iet. „Dă-mi drumul la pulpe.” 

Şuvoiul de energie care i se scurse din trup era mai mare 
decât se aşteptase: înainte se simţise oarecum obosit, din 


pricina durerii şi a tuturor eforturilor de peste zi, acum însă 
i se părea că de dimineaţă nu făcuse altceva decât să 
străbată cu pasul un teren foarte accidentat. Apoi apăsarea 
de la glezne îi dispăru, făcându-l să se clatine pe picioare, 
până ce-şi recapătă echilibrul. Oromis clătină din cap. 

— Ce prostie, spuse el. Mare prostie. Dacă n-aş fi dat 
drumul vrăjii, te-ar fi ucis. Niciodată să nu foloseşti vorbe 
fără cale de întoarcere. 

— Cum adică? 

— Niciodată să nu rosteşti vrăji care nu pot duce decât la 
izbândă sau moarte. Dacă în locul meu ar fi fost un duşman 
care s-ar fi dovedit mai puternic decât tine, ţi-ai fi secătuit 
toată puterea încercând să-i rupi vraja. Ai fi murit fără nici 
un prilej de a mai da înapoi, odată ce ţi-ai fi dat seama că 
era în zadar. 

— Şi cum să fac să scap de asta? întrebă Eragon. 

— E mai sigur să faci din vraja ta un proces căruia îi poţi 
pune capăt atunci când doreşti. În loc să spui „Dă-mi 
drumul la pulpe”, o frază care nu lasă loc de întors, puteai 
să spui „Slăbeşte magia care-mi ţine pulpele împietrite”. E 
drept că sunt mai multe cuvinte, dar atunci ai fi putut să 
hotărăşti tu însuţi cât de mult vrei să slăbeşti vraja 
duşmanului şi dacă o poţi rupe cu totul. Să mai încercăm o 
dată. 

De îndată ce Oromis îşi rosti vraja, tot cu glas scăzut, 
Eragon îşi simţi din nou picioarele împietrite. La cât era de 
ostenit, se îndoia să-i poată ţine piept elfului, dar tot încercă 
să o facă. Înainte chiar să apuce să rostească până la capăt 
cuvintele din limba străveche, avu o senzaţie ciudată, ca şi 
cum greutatea care-i împovăra picioarele se micşora într-un 
ritm constant. Îl gâdila şi-l făcea să se simtă ca şi cum era 
tras afară dintr-o groapă cu noroi rece şi lipicios. Aruncă o 
privire spre Oromis şi-i văzu chipul încrâncenat, ca şi cum 
se agăța de un lucru de mare preţ pe care nu putea îndura 
să-l piardă. O venă de la tâmplă i se umflase şi pulsa. 


După ce cătuşele nevăzute care-l ţineau pe Eragon în loc 
dispărură, Oromis dădu înapoi ca şi cum ar fi fost muşcat de 
o viespe şi rămase cu ochii aţintiţi în jos; pieptul slab îi 
tresaltă. Rămase aşa preţ de câteva minute, apoi se 
îndreptă de spate şi se duse chiar la marginea stâncilor - o 
siluetă singuratică, profilată pe cerul palid. 

Eragon se simţi potopit de remuşcări şi de jale - la fel ca 
atunci când văzuse pentru prima dată piciorul schilodit al 
lui Glaedr. Se blestemă pentru că fusese atât de trufaş cu 
Oromis, că nici nu se gândise la slăbiciunile acestuia şi nu 
avusese mai multă încredere în judecata lui. „Nu numai eu 
sufăr de pe urma rănilor din trecut.” Până acum, nu 
înţelesese exact la ce se gândise Oromis când îi spusese că 
până şi cele mai slabe vrăji îi scăpau din mână. Acum însă, 
pricepea totul - toată durerea pe care o resimțea acesta, 
mai ales că neamul său era născut şi crescut cu ajutorul 
magiei. Se apropie de Oromis şi îngenunche în faţa lui, aşa 
cum făceau piticii, atingând pământul cu fruntea plină de 
vânătăi. 

— Ebrithil, îţi cer iertare. 

Elful nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit. Rămaseră aşa în 
timp ce soarele cobora pe cer, în faţa lor, păsările îşi cântau 
trilurile de seară, iar aerul se răcea şi se umplea de 
umezeală. Dinspre miazănoapte se auziră zgomotele 
înfundate ale aripilor Saphirei şi lui Glaedr, care se 
întorceau. Cu glasul slab şi îndepărtat, Oromis spuse: 

— Mâine o să începem din nou, şi cu asta, şi cu altele. 
Privindu-i chipul, Eragon îşi dădu seama că maestrul său îşi 
regăsise expresia obişnuită, de nepăsare şi de reţinere. 

— Îţi convine aşa? 

— Da, maestre, răspunse Eragon, recunoscător pentru 
întrebare. 

— Cred că ar fi bine ca, de-acum înainte, să încerci să 
vorbeşti numai în limba străveche. Nu avem prea mult 
răgaz, şi aşa poţi învăţa cel mai uşor. 

— Chiar şi când vorbesc cu Saphira? 


— Chiar şi atunci. 

— Atunci, spuse Eragon în limba elfilor, am să muncesc 
fără preget, până când ajung nu doar să gândesc, ci şi să 
visez în limba voastră. 

— Dacă izbuteşti, răspunse Oromis cu blândeţe, înseamnă 
că tot mai putem să ieşim învingători. Făcu o pauză, apoi 
continuă: Mâine-dimineaţă să nu vii direct aici, ci să-l 
însoţeşti pe elful pe care-l voi trimite să te călăuzească. O să 
te ducă la locul în care cei din Ellesmera se antrenează în 
mânuirea săbiei. Rămâi un ceas acolo, apoi o să continuăm 
ca de obicei. 

— Nu vrei să mă înveţi chiar tu? întrebă Eragon, simţindu- 
se disprețuit. 

— Nu am ce să te învăţ. Eşti unul dintre cei mai iscusiţi 
luptători pe care i-am văzut vreodată. Nu ştiu mai multe 
despre asta decât tine, şi nu-ţi pot oferi acele lucruri pe 
care eu le am, dar tu nu. Nu-ţi mai rămâne decât să te 
menţii la acelaşi nivel ca până acum. 

— Dar de ce nu pot face asta cu tine... maestre? 

— Pentru că nu-mi place să-mi încep ziua aşa, printr-o 
luptă, răspunse elful, apoi se uită la Eragon şi se înduplecă 
puţin, continuând: Şi pentru că ar fi bine să-i cunoşti şi pe 
alţii dintre cei de aici. Eu nu sunt reprezentativ pentru 
neamul meu. Dar, gata cu asta. Uite-i că vin. 

Cei doi dragoni plutiră peste discul plat al soarelui. Mai în 
faţă venea Glaedr, iscând un vârtej de vânt şi întunecând 
cerul cu trupul său uriaş, până ce se lăsă pe iarbă şi-şi 
strânse aripile aurii, apoi Saphira, iute şi agilă ca o 
rândunică pe lângă un vultur. 

Aşa cum făcuseră şi dimineaţa, Oromis şi Glaedr îi 
întrebară mai multe lucruri, pentru a fi siguri că Eragon şi 
Saphira fuseseră atenţi fiecare la lecţiile celuilalt. De fapt, 
nu o făcuseră întotdeauna, dar, lucrând împreună şi 
schimbând informaţii între ei, izbutiră să răspundă la toate 
întrebările. Singurul obstacol era faptul că trebuia să 
vorbească într-o limbă străină. 


„Bine, mormăi după aceea Glaedr, mult mai bine.” El îşi 
cobori privirea spre Eragon şi spuse: „în curând, va trebui 
să petrecem ceva vreme împreună”. 

— Fireşte, Skulblaka. 

Bătrânul dragon pufni şi se strecură spre Oromis, 
săltându-se pe piciorul din faţă pentru a compensa lipsa 
celuilalt. Năpustindu-se spre el, Saphira îi muşcă uşor 
vârful cozii, pe care o aruncă în sus cu o scuturare a 
capului, ca şi cum încerca să rupă gâtul unui cerb. Dădu 
însă înapoi când Glaedr se răsuci şi i se năpusti la gât, 
arătându-şi colții uriaşi. 

Eragon strânse din dinţi şi-şi astupă urechile, încercând să 
se ferească de răgetul lui Glaedr, dar era prea târziu. 
Iuţeala şi asprimea cu care reacţionase dragonul îl făceau 
să creadă că nu era prima dată în acea zi când Saphira îl 
supărase. lar în mintea ei, în loc de remuşcări, simţi o 
încântare jucăuşă - precum aceea a unui copil care are o 
nouă jucărie - şi un devotament aproape orb faţă de 
dragonul mai în vârstă. 

— Potoleşte-te, Saphira! rosti Oromis. 

Ea se retrase veselă şi se aşeză la loc, fără să dea câtuşi de 
puţin impresia că i-ar fi părut rău. Eragon mormăi o scuză 
şovăielnică, iar Oromis flutură din mână şi spuse: 

— Plecaţi, amândoi. 

Fără să mai zică nimic, Eragon se urcă pe spinarea 
Saphirei. Trebui să o îmboldească zdravăn ca să-şi ia 
zborul, iar după ce o făcură, ea nu se lăsă şi dădu de trei ori 
ocol luminişului, până să bine-voiască să se îndrepte spre 
Ellesmera. 

„Ce-ţi veni să-l mugşti?” întrebă Eragon. De fapt, credea că 
ştie răspunsul, dar voia să-l afle chiar din gura ei. 

„Mă jucam, atâta tot.” 

Vorbeau în limba străveche, aşa că nu putea spune decât 
adevărul, dar el bănuia că este doar o părticică din adevăr. 
„Da, şi care e jocul?” O simţi cum se încordează şi continuă. 
„Ţi-ai uitat de datorie. Când...” Neizbutind să găsească 


vorbele potrivite în limba străveche, se întoarse la cea 
maternă. „Când îl provoci pe Glaedr, ne distragi şi pe el, şi 
pe Oromis, şi pe mine şi pui piedici în calea a ceea ce avem 
de făcut. N-ai mai fost niciodată aşa de nechibzuită.” „Să nu 
îndrăzneşti să-mi faci morală!” 

Atunci el începu să râdă, uitând o clipă că se afla în 
văzduh, printre nori, şi lăsându-se pe o parte, până ce era 
gata să cadă de pe umerii ei. 

„Ei, nu zău, după ce tu mi-ai spus de atâtea ori ce să fac. 
Ba îţi fac morală, Saphira, aşa cum şi tu îmi faci mie. Ai avut 
dreptate să mă previi şi să mă dojeneşti în trecut, iar acum 
trebuie să fac şi eu la fel. Lasă-l în pace pe Glaedr.” 

Ea rămase tăcută. 

„Saphira?” „Da, te-am auzit.” „Sper că-i aşa.” 

Zburară o vreme în tăcere, apoi ea întrebă: „Două crize 
într-o zi. Cum te simţi?” „Rău. Plin de vânătăi, răspunse el, 
cu o strâmbătură. În parte sunt de la Rimgar şi de la duel, 
dar cele mai multe sunt urmele durerii. E ca o otravă care- 
mi slăbeşte muşchii şi-mi întunecă mintea. Nădăjduiesc 
numai să nu înnebunesc înainte să-mi termin învăţătura. 
După aceea însă... nu ştiu ce-o să fac. Oricum nu pot lupta 
aşa pentru vardeni.” „Nu te mai gândi, îl sfătui ea. N-ai ce 
să faci în privinţa stării tale, şi n-ai să izbuteşti decât să te 
simţi şi mai rău. Trăieşte în prezent, aminteşte-ţi trecutul şi 
nu te speria de viitor, căci nu există şi nu va exista 
niciodată. Există numai clipa de faţă.” 

EI o bătu pe umăr şi zâmbi, cu recunoştinţă şi resemnare. 
La dreapta lor, un uliu porumbar se înălţă pe un curent de 
aer cald, cercetând pădurea în căutarea prăzii - fie ea cu 
pene sau cu blană. Eragon îl urmări cu privirea, gândindu- 
se la întrebarea lui Oromis: Ce justificare avea să se 
împotrivească Imperiului, dacă asta ducea la atâta jale şi 
suferinţă? 

„Am eu un răspuns”, spuse Saphira. 

„Care?” „Galbatorix a... începu ea, apoi şovăi şi spuse: Nu, 
nu-ţi spun. Trebuie să-ţi dai singur seama.” „Saphira! Fii 


serioasă.” „Sunt. Dacă nu ştii de ce e bine ceea ce facem 
noi, ai putea să te şi închini în faţa lui Galbatorix, pentru că 
nu vei fi de nici un folos.” Oricât se rugă de ea, Eragon nu 
reuşi să o înduplece să-i mai spună ceva şi nici să afle ce 
gândea. O parte din gândurile ei îi rămâneau tăinuite. 

Ajuns îndărăt în locuinţa din copac, Eragon mâncă puţin şi 
tocmai se pregătea să deschidă unul dintre sulurile de 
pergament date de Oromis, când liniştea îi fu tulburată de 
cineva care ciocănea în panoul de la intrare. 

— Intră, spuse el, nădăjduind că Arya se întorsese să-l mai 
viziteze. Aşa şi era. 

Arya îi salută pe amândoi şi le spuse: 

— Cred că v-ar fi pe plac să vizitaţi palatul Tialdari şi 
grădinile dimprejurul său, de vreme ce ieri m-aţi întrebat 
de ele. Asta dacă nu sunteţi prea osteniţi. 

Era îmbrăcată cu o robă roşie şi largă, împodobită cu 
desene complicate cusute cu negru. În întregul lor, 
veşmintele semănau cu cele ale reginei şi puneau în lumină 
asemănarea puternică dintre mamă şi fiică. 

Eragon dădu pergamentul la o parte. 

— Aş fi încântat să le văd. 

„Adică amândoi am fi încântați”, adăugă Saphira. Arya 
păru surprinsă să-i audă vorbind în limba străveche, aşa că 
Eragon îi povesti despre porunca lui Oromis. 

— O idee foarte bună, spuse Arya, vorbindu-le şi ea la fel. 
De altfel, aşa se şi cuvine: câtă vreme vă aflaţi aici, să 
vorbiţi pe limba noastră. 

După ce coborâră cu toţii din copac, Arya îi conduse spre 
apus, către o zonă a oraşului în care nu mai fuseseră până 
atunci. Pe drum întâlniră mulţi elfi, care se opreau cu toţii 
pentru a face o plecăciune Saphirei. Eragon observă din 
nou că nu se vedea nici un copil. Îi spuse Aryei, iar ea îi 
răspunse: 

— Aşa e, avem foarte puţini copii. Deocamdată, în 
Ellesmera sunt numai doi, Dusan şi Alarma. Pe copii îi 
onorăm mai presus de orice, pentru că sunt atât de rari. A 


avea un copil este cea mai mare cinste şi cea mai mare 
responsabilitate pentru orice făptură în viaţă. 

Ajunseră în sfârşit la o arcadă zveltă, mărginită de doi 
copaci, prin care se intra într-o zonă mai largă. Folosindu-se 
de limba străveche, Arya spuse: 

— Copaci străvechi, sunt de sânge, lăsaţi-mă să trec. 

Uşile duble tremurară, apoi se deschiseră înspre ei, lăsând 
să treacă cinci fluturi mari, care îşi luară zborul spre cerul 
întunecat. Dincolo de arcadă se întindea o grădină mare de 
flori, făcută să pară aidoma unei pajişti sălbatice. Singurul 
lucru care o deosebea era numărul uriaş de varietăţi de 
plante; multe dintre ele erau înflorite, deşi vremea lor 
trecuse, sau veneau din regiuni mai reci sau mai calde, şi n- 
ar fi putut supravieţui fără magia elfilor. Priveliştea era 
luminată de lămpi ca nişte pietre preţioase, fără flacără, şi 
de roiurile de licurici. 

— Ai grijă să nu loveşti florile cu coada, îi spuse Arya 
Saphirei. Înaintând, străbătură grădina şi se apropiară de 
un şir larg de copaci. Înainte ca Eragon să se dumirească 
unde se afla, copacii se înmulţiră şi formară un adevărat 
zid. În cele din urmă, se trezi în pragul unei încăperi cu 
pereţi din lemn şlefuit, fără să poată înţelege pe unde 
intrase. 

Încăperea era caldă şi primitoare - un loc paşnic şi 
confortabil de meditaţie. Forma ei era dată de trunchiurile 
copacilor care, pe dinăuntru, fuseseră curățate de scoarță, 
lustruite şi unse cu ulei, până ce lemnul ajunsese strălucitor 
ca ambra. Spațiile goale care apăreau la intervale regulate 
printre copaci serveau drept ferestre. Văzduhul era 
îmbălsămat de mirosul acelor strivite de pin. Înăuntru se 
aflau mai mulţi elfi care citeau, scriau sau cântau la nai, 
într-un colţ. Cu toţii se opriră şi-şi înclinară capetele, pentru 
a saluta prezenţa Saphirei. 

— Aici ar fi trebuit să locuiţi, spuse Arya, dacă nu eraţi 
dragon şi Cavaler. 

— E minunat, răspunse Eragon. 


Arya îi conduse prin palat, în toate locurile în care putea 
intra şi un dragon. Fiecare încăpere era o surpriză; nu 
existau două aidoma, şi peste tot se găsiseră căi prin care 
pădurea să fie inclusă în construcţie, într-una dintre 
camere, un pârâiaş argintiu se scurgea pe peretele noduros 
şi apoi pe podea, printr-o albie de pietre, ieşind apoi din 
nou la lumină. În alta, pereţii erau acoperiţi de plante 
agăţătoare, până la podea; era o specie de plante cu multe 
frunze, de un verde-aprins, împodobite cu flori de forma 
unor trompete, colorate în nuanţe delicate de roz şi alb. 
Arya o numea viţa Liani. 

Văzură şi multe opere de artă - fairth, peisajele zugrăvite 
cu ajutorul magiei, picturi, sculpturi şi mozaicuri sclipitoare 
din sticlă pictată - toate inspirate din formele răsucite de 
animale şi de plante. 

Se întâlniră cu Islanzadi, care rămase o clipă de vorbă cu 
ei, într-un pavilion deschis, legat de două clădiri alăturate 
prin alei acoperite. Regina îl întrebă pe Eragon despre 
progresele pe care le făcea cu învăţătura şi despre starea 
rănii de la spate, iar el îi răspunse cu fraze scurte şi 
politicoase care părură să o mulţumească. Schimbând şi 
câteva vorbe cu Saphira, Islanzadi plecă. 

În cele din urmă, se întoarseră în grădină. Eragon mergea 
alături de Arya, vrăjit de răsunetul glasului ei, în timp ce 
Saphira rămăsese puţin în urmă. Elfa îi povestea despre 
feluritele tipuri de flori: de unde veneau, cum erau îngrijite 
şi, de multe ori, cum fuseseră preschimbate, cu ajutorul 
magiei. Le arătă şi florile care se deschideau numai 
noaptea, precum o plantă otrăvitoare, cu petale albe. 

— Care-ţi place cel mai mult? întrebă el. 

Arya zâmbi şi-l conduse la un copac aflat la marginea 
grădinii, alături de un iaz mărginit de trestii. Pe creanga 
cea mai de jos se încolăcea o tulpină de zorele, cu trei flori 
catifelate şi negre, acum închise. 

Suflând asupra lor, Arya şopti: 

— Deschide-te. 


Petalele foşniră, desfăcându-şi veşmintele de culoarea 
nopţii pentru a dezvălui comoara de nectar pe care o 
adăposteau. La mijloc, florile erau colorate într-o izbucnire 
de albastru-închis, care se pierdea în corola întunecată aşa 
cum ultimele urme ale zilei se cufundau în noapte. 

— Nu-i aşa că este floarea cea mai desăvârşită şi mai 
frumoasă dintre toate? întrebă Arya. 

Eragon o privi, dându-şi seama de apropierea dintre ei, şi 
spuse: 

— Ba da. La fel ca tine, adăugă el, înainte să-şi piardă 
curajul. „Eragon!” exclamă Saphira. 

Arya îl pironi cu privirea, cercetându-l până ce-l sili să lase 
ochii în jos. Îndrăznind să se uite din nou la ea, văzu cu 
durere că ea zâmbea uşor, ca şi cum ar fi fost amuzată de 
reacţia lui. 

— Îţi mulţumesc, şopti ea şi, întinzând mâna, atinse 
marginea unei petale, apoi privi din nou spre el; Faolin a 
creat florile astea special pentru mine, cândva, demult, la 
vremea unui solstiţiu de iarnă. 

EI se foi stânjenit şi răspunse cu câteva vorbe de neînțeles, 
simțindu-se rănit şi ofensat pentru că ea nu-i luase mai în 
serios complimentul. Şi-ar fi dorit să se facă invizibil, şi 
chiar se gândi o clipă să facă o vrajă care să-l ajute să 
dispară pe loc. Până la urmă, se îndreptă de spate şi spuse: 

— Te rog să ne ierţi, Arya Svit-kona, dar e târziu, şi trebuie 
să ne întoarcem acasă. 

— Desigur, Eragon, răspunse ea, zâmbind şi mai larg. 
Înţeleg. 

Îi însoţi până la arcada principală, le deschise uşile şi le 
ură noapte bună. Saphira îi răspunse. În ciuda stânjenelii, 
Eragon nu se putu abţine şi întrebă: 

— Ne vedem şi mâine? 

— Cred că mâine voi fi ocupată, spuse Arya, înclinându-şi 
capul pe o parte. Apoi uşile se închiseră, ascunzând-o, în 
timp ce se întorcea spre clădirea principală. 


Ghemuindu-se pe cărare, Saphira îl înghionti pe Eragon în 
coastă. „Gata cu visarea. Urcă-te.” El îşi luă locul obişnuit 
pe spinarea ei şi apucă unul dintre ţepii de pe gât, în timp 
ce Saphira se ridică. După câţiva paşi, ea îi spuse: „Cum de 
poţi să mă critici, pentru purtarea mea faţă de Glaedr, iar 
apoi să faci una ca asta? Ce-ţi trecea prin cap?” „Ştii ce simt 
pentru ea”, mormăi el. 

„Of! Dacă tu eşti îndreptăţit să-mi faci morală, şi eu ţie la 
fel, atunci trebuie să te previn când te porţi ca un vițel 
tălâmb. Gândeşte logic, aşa cum te tot îndeamnă Oromis. 
Ce te aştepţi să fie între tine şi Arya? Ea e prinţesă!” „Iar eu 
sunt Cavaler.” „Ea e elfa, tu eşti om!” „Cu fiecare zi care 
trece, aduc mai mult a elf.” „Eragon, dar are peste o sută de 
ani!” „Şi eu am să trăiesc la fel de mult ca ea sau ca un elf.” 
„Da, numai că încă n-ai apucat să trăieşti atâta. Nu poţi să 
treci peste asemenea diferenţă de vârstă. Ea e o femeie 
matură, cu un veac de experienţă în spate, iar tu...” „Ce? Ce 
sunt eu? se răsti el. Un copil? Asta voiai să spui?” „Nu, nu 
un copil. Nu mai eşti copil după tot ce-ai văzut şi ai făcut de 
când suntem împreună. Dar tot eşti tânăr, chiar şi după 
socoteala scurtelor vieţi ale neamului vostru, ca să nu mai 
spun de pitici, dragoni şi elfi.” „Aşa eşti şi tu.” 

Replica lui o reduse la tăcere o clipă. Apoi însă ea 
continuă: „Nu încerc decât să te apăr, Eragon. Atâta tot. 
Vreau să fii fericit, şi mi-e teamă că n-ai să fii, dacă o să 
continui să te ţii după Arya”. 

Tocmai se pregăteau să treacă amândoi la culcare, când 
auziră trapa din coridor deschizându-se cu zgomot şi un 
clincănit de zale. Cineva urca spre ei. Cu sabia în mână, 
Eragon dădu panoul la o parte, gata să înfrunte intrusul. 
Lăsă mâna în jos, văzându-l pe Orik aşezat pe podea. Piticul 
trase o duşcă bună din sticla pe care o avea în mâna stânga, 
apoi se uită spre Eragon cu ochii mijiţi. 

— Fir-ar să fie, unde-mi eşşti? Aha, iată-te. Chiar mă- 
ntrebam unde eşşti. Nu te găseam aşa că m-am gândit să 
vin să te caut în noaptea asta superbă şi tristă... şşi iată-te! 


Şşi despre şce să discutăm noi, tu şşi cu mine, acu' că ne- 
am întâlnit în cuibuşşorul ăsta frumuşşel? 

Apucându-l pe pitic de mâna liberă, Eragon îl trase în sus, 
surprins, ca întodeauna, de greutatea lui; Orik era ca un 
bolovan în miniatură. Rămas fără sprijin, piticul se clătină 
pe picioare, gata să cadă la cea mai mică atingere. 

— Intră, spuse Eragon pe limba sa maternă, şi închise 
trapa. Aici e frig. Ai să răceşti. 

Orik îl privi, clipind din ochii săi rotunzi şi înfundaţi în 
orbite. 

— Nu prea te-am văzut prin şălaşşul meu frunjoş, deloc. 
M-ai părăsit printre elffi... vai, şşi ce tovarăşşi plicticoşşi şşi 
posomorâţi. 

Simţindu-se uşor vinovat, Eragon zâmbi stângaci. 
Adevărul era că, printre toate cele care se întâmplaseră, 
chiar uitase de pitic. 

— Îmi pare rău că nu am trecut pe la tine, Orik, dar am 
fost ocupat cu învăţătura. la dă-mi mantia. Ajutându-l pe 
pitic să-şi scoată mantia brună de pe el, îl întrebă: Ce bei? 

— Faelnirv, răspunse Orik. O băutură minunată, care te 
gâdilă pe dinăuntru. Cea mai grozavă şşi cea mai folositoare 
dintre toate găselniţele elffilor; îţi dă drumul la gură. 
Cuvintele îţi curg de pe limbă ca nişşte bancuri de plătici, 
ca nişşte roiuri de păsări cântătoare, ca nişşte râuri de 
şşerpi strecurători... Se opri, pesemne uimit de măreţia 
comparaţiilor pe care le făcuse. După ce Eragon îl aduse în 
dormitor, piticul o salută pe Saphira, ridicând sticla, şi 
spuse: Salutări, O, Colţ-de-Oţel. Fie ca şoljii tăi să 
ştrăluşeaşcă aşşa precum cărbunii din vatra lui Morgothal. 

„Salutări, Orik, răspunse Saphira, culcându-şi capul pe 
marginea patului. Ce-ai păţit de-ai ajuns aşa? Parcă nu eşti 
tu însuţi.” Eragon repetă întrebarea. 

— Şe-am păţit? întrebă Orik, prăvălindu-se în scaunul pe 
care i-l adusese Eragon, cu picioarele atârnându-i mult 
deasupra podelei şi clătinând din cap. Tichii roşşii, tichii 
verii, elffi în şuss şşi elffi în joss. Peşte tot sunt elffi, cu 


politeţea lor blestemată cu tot. Parcă n-au sânge în vine. Nu 
scot o vorbă. Da, domnu'; nu, domnu;'; trei desagi, domnu'; 
da altşeva nu mai pot să scot de la ei, continuă el, privindu-l 
jalnic pe Eragon. Şe-ar trebui eu să fac în timp ce tu-ţi veji 
de învăţătură? Să stau degeaba şşi să-mi ffrec palmele, 
până împietresc şşi mă duc alături de ştrămoşşii mei? Ia 
spune, isteţule Cavaler. 

„N-ai nici un meşteşug sau o pasiune cu care să-ţi omori 
timpul?” întrebă Saphira. 

— Ba da, răspunse Orik, sunt un fierar foarte priceput, 
aşşa jice lumea. Dar de ce să făuresc eu arme şşi armuri 
pentru şei cărora nu le paşă de ele? N-am nişi un folos aişi. 
Parc-aşş fi un feldunost cu trei pişioare. 

Eragon întinse o mână spre sticlă. 

— Îmi dai voie? 

Orik îşi mută privirile de la el la sticlă, apoi se strâmbă şi i- 
o dădu. Eragon luă o înghiţitură de faelnirv, rece ca gheaţa, 
care-l înţepa şi-l făcea să se înăbuşe. Clipi repede, simțind 
cum îi dădeau lacrimile. 

Se mai servi cu încă o duşcă, apoi îi dădu sticla înapoi lui 
Orik, care părea dezamăgit că rămăsese atât de puţină 
licoare. 

— Şşi şe-aţi mai scos, întrebă piticul, de la Oromis şşi din 
pădurea asta frumuşşică? 

Eragon îi povesti despre ceea ce învăţa, despre 
binecuvântarea nereuşită din Farthen Dur, despre copacul 
Menoa, despre spatele lui şi tot ce se mai întâmplase în 
ultimele zile, iar Orik răspunse prin chicoteli şi gemete 
succesive. La urmă, Eragon ajunse la subiectul care-i era 
pentru moment cel mai drag: Arya. Încurajat de băutură, îi 
mărturisi cât de mult ţinea la ea şi-i povesti cum ea îl 
pusese la punct. 

Ameninţându-l cu degetul, Orik îi spuse: 

— Stânca de sub tine e crăpată, Eragon. Nu te pune cu 
soarta. Arya... începu el, dar se întrerupse, scoase un 
mârâit şi mai luă o gură de falenirv. Ah, dar e prea târjiu 


pentru discuţia asta. Şine-ş eu să spun se e şşisenue 
bine...? 

Saphira închisese de mult ochii. Fără să-i deschidă, 
întrebă: „Orik, eşti căsătorit?” întrebarea îl luă prin 
surprindere pe Eragon, care nu se gândise nici o clipă la 
viaţa personală a piticului. 

— Eta, spuse Orik. Dar sunt logodit cu frumoasa Hvedra, 
fiica lui Thorgerd Chioru' şi a Himingladei. Trebuia să ne 
căsătorim primăvara asta, dar apoi au venit urgalii şşi 
Hrothgar m-a trimişş în călătoria asta blestemată. 

— E tot din Durgrimst Ingeitum? întrebă Eragon. 

— Fireşşte! tună Orik, lovind cu pumnul în braţul 
scaunului. Chiar creji că m-aş însura cu şine va care nu-i din 
clan? Este nepoata mătuşşii mele Vardrun, verişoara de-a 
doua a lui Hrothgar, şşi are glejne albe şşi rotunde, netede 
ca mătasea, obrajii roşşii ca merele şşi este cea mai drăguță 
fetişşcană care-a existat vreodată. 

„Fără discuţie”, spuse Saphira. 

— Sunt sigur că n-o să mai treacă mult până să o revezi, 
spuse Eragon. 

— Hm, răspunse Orik, uitându-se pieziş la el. Creji în 
uriaşşi? Uriaşşi înalţi, puternici, mari şşi bărboşşi, cu 
degetele ca nişşte lopeţi? 

— Nu i-am văzut şi n-am auzit niciodată de ei, spuse 
Eragon, decât în poveşti. Dacă există, oricum nu sunt în 
Alagaesia. 

— A, ba da, ba da! strigă Orik, fluturând sticla pe deasupra 
capului. la spune, Cavalere, dacă un uriaşş fioroşş ţi-ar ieşşi 
înainte pe vreo alee, cum ţi-ar spune, dacă nu „cină”? 

— Eragon, cred. 

— Nu, nu. Ţi-ar spune,. Piticule!”, caşi pentru el nu ai fi 
decât un pitic. Orik se cutremură de râs şi-l înghionti în 
coaste pe Eragon cu cotul său ascuţit. 

— Acuma veji? Oamenii şşi elffii sunt uriaşşii. Peşte tot e 
plin de ei, peşte tot se tot plimbă cu pişcioarele lor mari, şşi 
ne bagă pe noi în umbră. 


VW 


Continuă să râdă, clătinându-se înainte şi înapoi pe scaun, 
până ce-l răsturnă şi căzu la podea, cu o bufnitură. 
Ajutându-l să se ridice, Eragon îi spuse: 

— Mai bine rămâi aici în noaptea asta. Nu mai poţi să 
cobori scările pe întuneric. 

Orik încuviinţă, voios şi nepăsător. Îl lăsă pe Eragon să-i 
scoată zalele şi să-l culce pe o latură a patului. După aceea, 
Eragon oftă, stinse lămpile şi se întinse şi el pe saltea, în 
partea cealaltă. Adormi auzindu-l pe pitic mormăind: 

— Hvedra... Hvedra... Hvedra... 

Originea răului. 

Dimineaţa strălucitoare sosi mult prea repede. 

Trezit din somn de ţârâitul mecanismului dăruit de 
Oromis, Eragon înşfacă pumnalul de vânătoare şi sări din 
pat, aşteptând un atac. Apoi oftă dureros: corpul resimțea 
din plin chinul din zilele precedente. 

Ştergându-şi lacrimile de durere din colţul ochilor, răsuci 
la loc mecanismul de trezire. Orik dispăruse: pesemne că se 
strecurase acasă înainte de revărsatul zorilor. Cu un 
geamăt, Eragon şontăâcăi până la încăperea de spălat, ca un 
bătrân suferind de reumatism. 

El şi Saphira aşteptară lângă copac până ce le veni în 
întâmpinare un elf cu părul negru şi chipul solemn. Acesta 
făcu o plecăciune, îşi duse două degete la buze, imitat pe 
dată de Eragon, apoi i-o luă înainte şi rosti: 

— Fie să ai parte de soartă bună. 

— Şi stelele să vegheze asupră-ţi, răspunse Eragon. Te-a 
trimis Oromis? 

Elful nu-l băgă în seamă şi-i spuse Saphirei: 

— 'Te salut, Skulblaka. Eu sunt Vanir din casa Haldthin. 
Eragon se încruntă de supărare. 

„Le salut, Vanir”, răspunse Saphira şi, doar atunci, elful se 
întoarse spre Eragon. 

— O să-ţi arăt locul în care te poţi antrena în mânuirea 
săbiei. 


Şi porni la drum cu paşi mari, fără să-l mai aştepte. Curtea 
în care se desfăşurau antrenamentele era plină de elfi, 
bărbaţi şi femei, care se luptau doi câte doi sau în grupuri 
mai mari. Datorită înzestrărilor fizice ieşite din comun, 
loviturile lor curgeau cu atâta iuţeală, încât răsunau ca 
grindina care loveşte un clopot de fier. Pe sub copacii care 
mărgineau curtea, câte un elf singuratic făcea exerciţiile 
Rimgar, cu mai multă eleganţă şi agilitate decât putea 
nădăjdui Eragon să dobândească vreodată. 

După ce toţi cei aflaţi pe câmp se întrerupseră şi-i făcură 
Saphirei o plecăciune, Vanir îşi scoase sabia îngustă din 
teacă. 

— Te rog să-ţi acoperi tăişul, Palmă-Argintie, ca să putem 
începe. Eragon aruncă o privire neliniştită către luptele 
măâiestre dintre ceilalţi elfi. „De ce trebuie să trec prin asta? 
se întrebă el. Am să fiu umilit.” „Le descurci tu”, spuse 
Saphira, deşi părea şi ea puţin îngrijorată. „Mda.” 

În timp ce-şi pregătea sabia, mâinile îi tremurau de 
spaimă. În loc să se apropie de Vanir, încercă să-l ţină la 
distanţă, ferindu-se, păşind în lateral şi făcând tot ce-i 
stătea în putinţă ca să nu declanşeze o criză, în ciuda 
iscusinţei lui Eragon, Vanir îl atinse de patru ori la rând, 
foarte iute - în coaste, la gleznă şi la umeri. 

Curând, expresia de resemnare şi nepăsare de pe chipul 
elfului se transformă într-una de dispreţ limpede exprimat. 
Plutind spre Eragon, îşi făcu sabia să alunece de-a lungul 
celeilalte, răsucind-o şi sucindu-i încheietura. Văzând că nu 
poate ţine piept puterii celuilalt, Eragon îşi lăsă sabia să 
cadă. Vanir îi duse tăişul la gât şi spuse: 

— Eşti mort. 

Dându-l la o parte, Eragon se chinui să-şi recupereze 
sabia. 

— Eşti mort, repetă Vanir. Aşa ai de gând să-l înfrângi pe 
Galbatorix? Mă aşteptam la mai mult, chiar de la un 
prăpădit de om. 


— Atunci de ce nu te lupţi chiar tu cu Galbatorix, în loc să 
te ascunzi în Du Weldenvarden? 

Insultat, Vanir înţepeni. 

— Pentru că, spuse el trufaş şi rece, nu sunt Cavaler. Dar, 
dacă aş fi, nu aş fi aşa laşca tine. 

Pe câmp nu se mai auzi nici o vorbă şi nici o mişcare. Cu 
spatele la Vanir, Eragon se sprijini în sabie şi-şi ridică ochii 
spre cer, urlând în sinea lui. „Nu ştie nimic. E doar o 
încercare prin care trebuie să trec.” 

— Laş, aşa am spus. Sângele tău e la fel de subţire ca al 
tuturor celor din neamul omenesc. Cred că Saphira a avut 
minţile rătăcite din pricina vrâjilor lui Galbatorix şi şi-a ales 
greşit Cavalerul. 

Elfii din jur rămaseră cu gura căscată la auzul acestor 
vorbe şi începură să şuşotească între ei; era limpede că nu 
le era pe plac o asemenea încălcare a politeţii. Eragon 
scrâşni din dinţi. Insultele care-i erau adresate le putea 
îndura, dar nu şi pe cele îndreptate împotriva Saphirei. Ea 
era deja în mişcare, când furia, durerea şi mânia 
neputincioasă care i se adunaseră în suflet dădură pe 
dinafară şi-l făcură să se răsucească pe călcâie, cu vârful 
săbiei vâjâind prin aer. Lovitura l-ar fi ucis pe Vanir, dacă 
acesta nu ar fi parat-o în ultima clipă. Părea surprins de 
sălbăticia atacului. Fără vreo reţinere, Eragon îl împinse 
spre mijlocul curţii, lovind ca un nebun, în toate felurile pe 
care le cunoştea - hotărât să-l rănească într-un fel sau altul. 
Izbuti să-l atingă pe şold, atât de tare încât elfului începu 
să-i curgă sânge, în ciuda faptului că ambele săbii aveau 
tăişul acoperit. 

În acea clipă, spinarea începu să-l doară într-atât de tare 
încât agonia i se resimțea în tot trupul: în auz, ca o cascadă 
bubuitoare de zgomot; pe limbă, ca un gust metalic şi amar; 
în nări, ca un miros foarte puternic, acru, ca de oţet, care-l 
făcea să lăcrimeze; în faţa ochilor, prin pete de culoare; şi, 
mai presus de toate, prin senzaţia că Durza tocmai îi 
despicase din nou spatele. 


Deasupra lui îl văzu pe Vanir, care rânjea dispreţuitor, şi-şi 
dădu seama că elful era încă foarte tânăr. 

După trecerea crizei, Eragon îşi şterse sângele de la gură 
cu dosul palmei, pe care i-o arătă lui Vanir, întrebându-l: 

— 'Ţi se pare subţire? 

Elful nu catadicsi să răspundă, ci îşi puse sabia în teacă şi 
dădu să se îndepărteze. 

— Unde pleci? întrebă Eragon. Nu ne-am terminat încă 
treaba. 

— În starea asta, nu te mai poţi duela. 

— la să vedem. 

Chiar dacă era mai slab decât elfii, Eragon nu dorea să le 
dea satisfacția de a-l dispreţui. Voia să le câştige respectul 
măcar prin hotărârea de care dădea dovadă, dacă altfel nu 
se putea. Ţinu neapărat să se lupte un ceas încheiat, aşa 
cum îi spusese Oromis; la sfârşit, Saphira se apropie de 
Vanir şi-l atinse pe piept cu vârful uneia din ghearele sale 
de culoarea fildeşului. „Eşti mort”, îi spuse ea. Vanir păli. 
Ceilalţi elfi se îndepărtară de el. 

După ce se înălţară în văzduh, Saphira spuse: „Avea 
dreptate Oromis”. 

„Adică?” „Dai mai mult din tine când ai un adversar.” 

Ajunşi la coliba lui Oromis, ziua îşi reluă curgerea 
obişnuită: Saphira plecă împreună cu Glaedr, iar Eragon 
rămase cu Oromis. El se îngrozi pe dată, când elful îi 
porunci să înceapă cu exerciţiile Rimgar, în ciuda eforturilor 
pe care le făcuse mai devreme. Îi trebui tot curajul pe care-l 
avea ca să se supună, dar temerile sale se dovediră 
neîntemeiate, căci Dansul Şarpelui şi al Cocorului era prea 
blând pentru a-i face rău. 

Din ziua precedentă, Eragon nu mai avusese nici un prilej 
de a-şi pune ordine în gânduri şi de a cântări întrebarea pe 
care i-o pusese Oromis. Acum însă, datorită exerciţiilor 
fizice şi a ceasului de meditaţie din dumbrava tăinuită, 
izbuti s-o facă. 


Cufundat în gânduri, observă furnicile roşii care tocmai 
invadau un muşuroi duşman, ceva mai mic, năvălind peste 
cele care locuiau acolo şi furându-le proviziile. La sfârşitul 
masacrului, nu mai rămăseseră în viaţă decât câteva dintre 
furnicile duşmane, risipite şi rătăcind fără ţel printre 
mormanele ostile de ace de pin. 

„Ca dragonii din Alagaesia”, se gândi Eragon. Contactul cu 
furnicile se risipi, în timp ce el se gândea la soarta crudă a 
dragonilor. Pas cu pas, descoperi un răspuns la întrebarea 
care-l frământa, unul cu care se putea împăca şi în care 
putea crede. 

Îşi termină meditaţia şi se întoarse la colibă. De data 
aceasta, Oromis păru destul de mulţumit de ceea ce 
izbutise Eragon. În timp ce elful întindea masa, Eragon îi 
spuse: 

— Ştiu de ce merită să mă lupt cu Galbatorix, deşi pot 
muri mii de oameni. 

— Aşa? întrebă Oromis, aşezându-se. Spune-mi. 

— Pentru că Galbatorix a provocat deja mai multă 
suferinţă în ultimii o sută de ani decât am putea noi s-o 
facem într-o singură generaţie. Şi, spre deosebire de un 
tiran obişnuit, nu-l putem aştepta să moară de moarte 
bună. Ar putea să mai domnească încă mai multe veacuri 
sau milenii - persecutându-i şi chinuindu-i pe ceilalţi - dacă 
nu-i punem capăt. Dacă ar deveni îndeajuns de puternic, ar 
putea să pornească împotriva piticilor şi a voastră aici, în 
Du Weldenvarden, şi să ucidă sau să ia în robie ambele 
neamuri. Şi... continuă Eragon, frecându-şi podul palmei de 
tăblia mesei, pentru că singura cale de a salva dragonii este 
de a recupera cele două ouă aflate încă în stăpânirea 
regelui. 

În acel moment, îi întrerupse şuieratul ascuţit al 
ceainicului lui Oromis, care răsună din ce în ce mai tare, 
până ce lui Eragon începură să-i ţiuie urechile. Ridicându- 
se, Oromis luă ceainicul de pe foc şi turnă apă pentru ceaiul 
de mure. Ridurile din jurul ochilor i se mai destinseră. 


— Acum, în sfârşit, ai înţeles, spuse el. 

— Am înţeles, dar nu mă bucur deloc. 

— Nici nu trebuie. Acum însă, putem avea încredere că nu 
te vei abate de la această cale, din pricina nedreptăţilor şi a 
cruzimilor pe care vardenii le vor face, fără putinţă de 
tăgadă. Nu ne putem permite ca tu să fii sfâşiat de îndoieli, 
tocmai atunci când e mai mare nevoie de puterea şi de 
atenţia ta. 

Oromis îşi lipi palmele una de alta şi rămase cu privirea 
aţintită în oglinda întunecată a ceaiului, contemplând ceea 
ce vedea în străfundurile întunecate ale licorii. 

— Crezi că Galbatorix este cu adevărat rău până în 
măduva oaselor? 

— Fireşte! 

— Dar crezi că el se consideră aşa? 

— Nu, mă îndoiesc. Oromis bătu uşor din degete. 

— Atunci crezi, pesemne, că şi Durza era rău până în 
măduva oaselor? Mintea lui Eragon zbură spre crâmpeiele 
de amintiri pe care le dobândise de la Durza în timp ce se 
luptau, în Tronjheim. Îşi aminti la rândul său cum, în 
tinereţe, Umbra, care atunci se numea Carsaib, căzuse în 
stăpânirea spectrelor pe care le chemase pentru a răzbuna 
moartea învățătorului său, Haeg. 

— El nu era rău în sine, ci numai spiritele care-l 
stăpâneau. 

— Cât despre urgali? întrebă Oromis, sorbind din ceai. Ei 
cum sunt? Eragon apucă lingura cu atâta forţă încât 
falangele i se albiră. 

— De câte ori mă gândesc la moarte, văd chipul unui 
urgal. Sunt mai răi ca fiarele. Tot ce-au făcut... începu el, 
dar nu izbuti să-şi ducă fraza până la capăt. 

— Eragon, ce părere ai avea despre oameni dacă nu ai şti 
nimic despre ei în afară de isprăvile războinicilor de pe 
câmpul de luptă? 

— Nu-i... dădu să răspundă Eragon, apoi răsuflă adânc şi 
continuă: Nu-i acelaşi lucru. Urgalii merită să fie şterşi de 


pe faţa pământului, cu toţii. 

— Chiar şi femeile şi copiii? Cei care nu ţi-au făcut niciun 
rău şi probabil n-o vor face niciodată? Cei nevinovaţi? Ai 
vrea să-i omori şi pe ei şi să duci la pieire un neam întreg? 

— Dacă li s-ar da prilejul, nici ei nu ne-ar cruța. 

— Eragon! exclamă Oromis pe un ton muşcător. Să nu te 
mai aud folosind acest pretext, şi anume că, dacă cineva a 
făcut - sau crezi că va face - un anumit lucru înseamnă că 
trebuie s-o faci şi tu. Este o dovadă de lene, o scuză odioasă, 
semn al unei minţi de calitate inferioară. E limpede? 

— Da, maestre. 

Elful îşi duse cana la buze şi bău, fără să-şi ia ochii de la 
Eragon. 

— De fapt, ce ştii despre urgali? 

— Le cunosc puterile, slăbiciunile şi ştiu cum să-i omor. Îmi 
ajunge. 

— Dar de ce-i urăsc pe oameni şi de ce luptă împotriva lor? 
Ce ştii despre istoria şi legendele lor sau despre felul lor de 
viaţă? 

— Are vreo importanţă? Oromis oftă. 

— Aminteşte-ţi numai, spuse el cu blândeţe, că, la un 
moment dat, s-ar putea ca un duşman să trebuiască să-ţi 
devină aliat. Aşa e viaţa. 

Lui Eragon îi venea să protesteze, dar se abţinu. În loc de 
asta, învârti cana de ceai, iscând un vârtej întunecat, în 
mijlocul căruia plutea o pată albă de spumă. 

— De-asta Galbatorix i-a luat pe urgali în serviciul său? 

— Nu e tocmai exemplul pe care l-aş fi ales, dar aşa e. 

— Pare ciudat că s-a apropiat de ei. La urma urmei, ei i-au 
ucis dragonul. Când te gândeşti ce ne-a făcut nouă, 
Cavalerilor, care nici măcar nu eram răspunzători pentru 
pierderea lui... 

— Ah, spuse Oromis, o fi Galbatorix nebun, dar a rămas 
viclean ca o vulpe. Cred că şi-a dorit să-i folosească pe 
urgali pentru a-i distruge pe vardeni şi pe pitici - şi pe alţii, 
dacă ar fi dobândit izbânda în Farthen Dur - îndepărtând 


astfel doi duşmani şi, în acelaşi timp, slăbind puterile 
urgalilor pentru a putea scăpa şi de ei, oricând şi-ar fi dorit. 

Studiul limbii străvechi le răpi după-amiaza, iar apoi 
trecură la exerciţiile de magie. Multe dintre învăţăturile lui 
Oromis se refereau la felul corect în care trebuia stăpânită 
energia, în diferitele sale forme, precum lumina, căldura, 
electricitatea şi chiar gravitația. EL îi explică lui Eragon că, 
de vreme ce toate acestea istoveau puterea unui om mai 
repede decât orice alt tip de vrajă, era mai sigur să le 
găseşti întâi în natură, şi-apoi să le dai formă prin 
gramarye, decât să încerci să le creezi din nimic. 

În cele din urmă, schimbând subiectul, Oromis întrebă: 

— Cum faci să omori pe cineva cu ajutorul magiei? 

— Am făcut-o în multe chipuri, răspunse Eragon. Am vânat 
cu ajutorul unei pietricele - pe care o mişcăm şi o trimiteam 
la ţintă prin magie - şi am folosit cuvântul jierda, pentru a 
rupe picioarele şi gâturile urgalilor. Odată am folosit şi 
thrysta, pentru a face inima cuiva să se oprească. 

— Există metode şi mai folositoare, îi dezvălui Oromis. De 
ce e nevoie pentru a omori pe cineva, Eragon? Să-i înfigi 
sabia în piept? Să-i frângi gâtul? Să-i verşi sângele? Află că 
nu-i nevoie decât ca o singură arteră din creier să 
plesnească sau ca un nerv să se desprindă de la locul lui. 
Folosind vraja potrivită, poţi şterge o întreagă armată de pe 
faţa pământului. 

— Trebuia să mă gândesc la asta în Farthen Dur, spuse 
Eragon, scârbit de sine însuşi. „Şi nu numai în Farthen Dur, 
ci şi în deşertul Hadarac, pe când ne fugăreau kullii.” Dar, 
întreb încă o dată, de ce Brom nu m-a învăţat şi asta? 

— Pentru că nu se aştepta să înfrunţi o întreagă armată, 
înainte să mai treacă luni şi chiar ani întregi. Nu e un lucru 
pe care să-l încredinţăm Cavalerilor încă neîncercaţi. 

— Dar, dacă e atât de uşor să ucizi, ce rost mai are ca noi, 
sau Galbatorix, să strângem armatele? 

— Într-un cuvânt, e vorba de tactică. Câtă vreme sunt 
cufundaţi în luptele lor cu ajutorul gândurilor, magicienii 


sunt vulnerabili în faţa unui atac. Aşa că au nevoie de 
războinici, ca să-i apere. lar războinicii trebuie şi ei apăraţi, 
măcar în parte, de atacurile magice, altfel ar fi ucişi în 
câteva clipe. Aceste piedici fac ca, atunci când două armate 
sunt faţă în faţă, magicienii să fie răspândiţi pe ici, pe colo, 
în mijlocul mulţimii, aproape de margine, dar nu într-atât 
de aproape încât să fie în primejdie. Magicienii din ambele 
tabere îşi deschid minţile şi încearcă să simtă dacă altcineva 
foloseşte magia sau se pregăteşte s-o facă. De vreme ce 
duşmanii pot fi la mare depărtare, neputând astfel fi ajunşi 
cu mintea, magicienii ţes în jurul lor, şi al războinicilor, vrăji 
de apărare, pentru a opri sau a micşora atacurile de la 
distanţă, precum o pietricică trimisă în zbor spre fruntea 
lor de la mare depărtare. 

— Dar nu cred că un singur om poate înfrânge o armată 
întreagă, spuse Eragon. 

— Singur, nu, dar, dacă ai destui magicieni, te poţi apăra 
îndeajuns de bine. Cea mai mare primejdie într-o astfel de 
luptă este că un magician isteţ poate pune la cale un atac 
nemaivăzut, care poate trece prin vrăjile de apărare, fără 
ca acestea să reacționeze. S-ar putea să nici nu fie nevoie 
de mai mult, pentru a câştiga o bătălie. Mai trebuie să ţii 
minte, continuă Oromis, şi că înzestrările magice sunt ceva 
foarte rar în lume. Şi la noi, la elfi, e cam tot aşa, deşi avem 
ceva mai mulţi magicieni decât alţii, datorită legămintelor 
pe care le-am făcut de veacuri. Oricum, majoritatea celor 
înzestrați cu darul magiei nu au prea mult meşteşug; le ia 
mult până şi să vindece o vânătaie. 

Eragon încuviinţă, gândindu-se că văzuse astfel de 
magicieni în rândul vardenilor. 

— Şi totuşi, pentru a duce la îndeplinire un lucru, e nevoie 
de la fel de multă putere pentru toţi. 

— De putere, da, numai că magicienii de rang mai mic nu 
izbutesc la fel de uşor ca tine sau ca mine să simtă curgerea 
magiei şi să se cufunde în ea. Nu sunt mulţi cei care pot fi o 
adevărată ameninţare pentru o armată întreagă. lar aceştia 


îşi petrec în general majoritatea timpului ferindu-se, 
urmărindu-i sau luptându-se cu cei asemenea lor, ceea ce, 
din punctul de vedere al războinicilor obişnuiţi, e bine, altfel 
ar pieri cu toţii foarte curând. Tulburat, Eragon spuse: 

— Vardenii nu au prea mulţi magicieni. 

— De-asta eşti tu atât de important. 

Eragon căzu pe gânduri, cugetând la ceea ce aflase. 

— Vrăjile de apărare îţi seacă puterile numai atunci când 
cineva încearcă să te atace? 

— Da. 

— Atunci, dacă ai vreme, ai putea să dobândeşti vrăji peste 
vrăji. Te-ai putea face... se bâlbâi el, chinuindu-se să 
găsească vorbele potrivite în limba străveche... de neatins... 
neînfrânt... invulnerabil în faţa oricărui atac, fie el de 
natură magică sau fizică. 

— Vrăjile de apărare, răspunse Oromis, depind tot de forţa 
trupească. Dacă eşti depăşit în această privinţă, mori. 
Oricâte vrăji de apărare ai avea, nu vei putea opri atacurile 
decât atâta vreme cât trupul poate ţine piept pierderii de 
energie. 

— Dar puterea lui Galbatorix sporeşte an de an... Cum se 
poate aşa ceva? 

Era o întrebare care nu aştepta răspuns, dar, văzându-l pe 
Oromis că tace, cu ochii pironiţi asupra a trei rândunele 
care le dădeau târcoale pe deasupra capului, Eragon îşi 
dădu seama că elful cugeta, căutând să găsească vorbele 
cele mai potrivite. Păsările se fugăriră una pe alta vreme de 
câteva minute. După ce dispărură din vedere, Oromis 
spuse: 

— Nu se cuvine să discutăm acum despre asta. 

— Deci ştii? întrebă uluit Eragon. 

— Da. Dar va trebui să mai aştepţi să mai înveţi câte ceva. 
Deocamdată nu eşti pregătit să afli. 

Oromis îl privea de parcă se aştepta să-l audă protestând, 
dar Eragon nu făcu decât o plecăciune. 

— Cum ţi-e voia, maestre. 


Ştia că nu poate scoate nimic de la Oromis dacă acesta nu 
voia să-i spună, aşa că nu avea nici un rost să încerce. 
Totuşi, se întreba ce putea fi atât de primejdios, pentru ca 
elful să nu îndrăznească să-i spună, şi de ce li se tăinuise 
până şi vardenilor acest lucru. Îi trecu prin minte şi altceva, 
aşa că spuse: 

— Dacă luptele cu magicienii se desfăşoară după cum mi- 
ai spus, de ce Ajihad m-a lăsat să lupt fără vrăji de apărare, 
în Farthen Dur? Nu ştiam nici măcar că trebuie să-mi 
deschid mintea, pentru a-mi căuta duşmanii. lar Arya... de 
ce nu i-a ucis pe toţi urgalii, sau măcar pe cei mai mulţi 
dintre ei? Nu era nici un vrăjitor care să i se opună, în afară 
de Durza, iar el nu-şi putea apăra soldaţii, câtă vreme se 
afla sub pământ. 

— Vrei să spui că nici Ajihad, nici Arya nu au pus pe nimeni 
din Du Vrangr Gata să-ţi ţeasă vrăji de apărare împrejur? 
întrebă Oromis. 

— Nu, maestre. 

— Şi aşa te-ai luptat? 

— Da, maestre. 

Oromis se retrase în sine, rămânând nemişcat pe pajişte, 
cu privirea pierdută în depărtare. Apoi spuse fară veste: 

— Am întrebat-o pe Arya, iar ea spune că li se poruncise 
celor doi Gemeni ai vardenilor să te pună la încercare. Se 
pare că ei i-au spus lui Ajihad că eşti priceput la toate 
felurile de magie, inclusiv vrăjile de apărare. Nici Ajihad, 
nici Arya nu le-au pus judecata la îndoială. 

— Ce câini păduchioşi, chelboşi, ticăloşi şi trădători! 
izbucni Eragon. Voiau să mă vadă mort! 

Dând-o din nou pe limba sa maternă, mai rosti încă vreo 
câteva blesteme bine simţite. 

— Gata cu vorbele astea murdare, spuse Oromis, fără să 
se mânie. Nu-ţi fac cinste. Oricum, eu bănuiesc că Gemenii 
te-au lăsat să intri neprotejat în luptă nu ca să te vadă mort, 
ci pentru ca Durza să poată pune mâna pe tine. 

— Poftim? 


— Tu însuţi mi-ai spus că Ajihad bănuia că vardenii 
fuseseră trădaţi, pentru că Galbatorix începuse să-i 
persecute pe aliaţii lor din Imperiu, lovindu-i fară greş. 
Gemenii ştiau cine sunt colaboratorii vardenilor. Tot ei te-au 
atras în inima oraşului, te-au despărţit de Saphira şi te-au 
adus aproape de Durza. Explicaţia logică este că tocmai ei 
erau trădătorii. 

— Şi dacă erau, spuse Eragon, acum nu mai contează. 
Sunt morţi de mult. 

Oromis înclină din cap. 

— Chiar aşa. Arya mi-a spus şi că urgalii aveau cu ei în 
Farthen Dur magicieni şi că a trebuit să se lupte cu mulţi 
dintre ei. Pe tine nu te-a atacat niciunul? 

— Nu, maestre. 

— E şi mai limpede atunci că tu şi Saphira trebuia să 
rămâneţi pentru Durza. Capcana era întinsă cu grijă. 

În următorul ceas, Oromis îi arătă douăsprezece căi prin 
care să ucidă; niciuna dintre ele nu-i cerea mai multă 
putere decât pentru a ridica o pană muiată în cerneală. 
După ce termină şi cu ultima, prin mintea lui Eragon trecu 
un gând care-l făcu să rânjească. 

— Data viitoare când îmi ies în cale cei doi Ra'zac, n-o să 
mai aibă nici o nădejde să-mi scape. 

— Totuşi, ai grijă cu ei, îl preveni Oromis. 

— De ce? Doar trei cuvinte să rostesc, şi gata cu ei. 

— Ce mănâncă vidrele? Eragon clipi surprins. 

— Peşte, desigur. 

— Iar dacă un peşte ar fi ceva mai iute şi mai isteţ decât 
semenii lui, crezi că ar putea să scape din ghearele unei 
vidre care-l urmăreşte? 

— Mă îndoiesc, spuse Eragon. Oricum, nu prea multă 
vreme. 

— Aşa cum vidrele sunt făcute să fie cele mai bune 
vânătoare de peşti, lupii sunt făcuţi să fie cei mai buni 
vânători de cerbi şi de alte animale mari, şi fiecare făptură 
este înzestrată cu ceea ce-i este mai de folos pentru a-şi 


atinge ţelurile. Aşa sunt şi făpturile numite Ra'zac - ei au 
fost făcuţi pentru a vâna oameni. Sunt monştrii care te- 
aşteaptă în întuneric, coşmarurile înfiorătoare care vă 
bântuie neamul. 

Părul de pe ceafa lui Eragon se zbârli de groază. 

— Ce fel de făpturi sunt? 

— Nu-s nici elfi, nici oameni, nici pitici, nici dragoni, nici 
animale cu blană, cu solzi, cu pene, nici reptile, nici insecte, 
nici vreo altă făptură de soiul ăsta. 

Eragon râse chinuit. 

— Atunci or fi plante? 

— Nu, nici asta. Se înmulţesc prin ouă, ca dragonii. Când 
ies la lumină, puii lor - larvele, de fapt - se învăluie cu 
excresecenţe osoase, negre, care imită forma omenească. 
Nu seamănă cine ştie ce, dar asta le permite să se apropie 
de prada lor fară să o sperie. În toate privinţele în care 
oamenii sunt slabi, ei sunt puternici. Pot să vadă chiar şi 
într-o noapte înnorată, simt mirosurile la fel de bine ca nişte 
ogari, sar mai mult în înălţime şi se mişcă mai iute. Cu toate 
astea, lumina puternică le provoacă durere şi au o teamă 
bolnăvicioasă de apa adâncă, pentru că nu ştiu să înoate. 
Cea mai de temut armă a lor este răsuflarea otrăvită, care 
le tulbură minţile oamenilor şi pe mulţi îi lasă fară puteri; 
asupra piticilor nu are însă acelaşi efect, iar pe elfi nu-i 
afectează deloc. 

Eragon se cutremură, amintindu-şi de prima dată când îi 
zărise pe cei doi Ra'zac în Carvahall şi despre faptul că nu 
izbutise să fugă, după ce ei îl pironiseră cu privirea. 

— Mă simţeam ca într-un vis, în care voiam să fug, dar nu 
mă puteam mişca, oricât m-aş fi străduit. 

— Da, e o descriere bună, spuse Oromis. Cu toate că ei nu 
pot folosi magia, nu trebuie subestimaţi. Dacă ştiu că eşti pe 
urmele lor, nu se vor arăta, ci vor rămâne ascunşi în umbră, 
unde se simt în largul lor, şi vor încerca să te prindă în 
capcană, aşa cum au făcut în Dras-Leona. Nici măcar Brom, 
care avea atâta experienţă, nu s-a putut feri de ei. Sănute 


încrezi prea mult în puterile tale, Eragon. Să nu devii 
arogant, căci atunci vei ajunge şi nechibzuit, iar duşmanii 
vor profita de slăbiciunile tale. 

— Da, maestre. 

Oromis îl sfredeli cu privirea. 

— Făpturile din această specie rămân larve timp de 
douăzeci de ani, până cresc. Odată cu prima lună plină din 
anul al douăzeci şi unulea, îşi dau jos carapacea, îşi desfac 
aripile şi ies la iveală ca adulţi, gata să vâneze orice altă 
făptură, nu doar oamenii. 

— Atunci bestiile pe care călăresc cei doi, pe care zboară, 
sunt, de fapt... 

— Da, sunt părinţii lor. 

Imaginea desăvârşirii „În sfârşit, înţeleg adevărata fire a 
duşmanilor mei”, se gândi Eragon. Se temuse de Ra'zac 
încă de când apăruseră pentru prima dată în Carvahall, nu 
doar din pricina ticăloşiilor comise, ci şi pentru că nu ştia 
aproape nimic despre ei. În neştiinţa sa, le atribuia mai 
multe puteri decât aveau de fapt şi îi privea cu o groază 
aproape superstiţioasă. „Adevărat coşmar...” Acum însă, 
după ce explicaţia lui Oromis făcuse aura de mister să se 
risipească, nu mai păreau aşa de înfricoşători. Faptul că 
erau vulnerabili la lumină şi la apă îi întărea lui Eragon 
convingerea că, atunci când îi va întâlni din nou, va izbuti să 
distrugă bestiile care-i omorâseră pe Garrow şi pe Brom. 

— Şi părinţilor li se spune tot Ra'zac? întrebă el. Oromis 
clătină din cap. 

— Nu, îi numim Lethrblaka. Cei tineri sunt destul de 
înguşti la minte, deşi posedă o anumită şiretenie, dar 
Lethrblaka sunt la fel de inteligenţi ca un dragon. Un 
dragon crud, stricat şi pervers. 

— Şi de unde provin? 

— De pe tărâmul, necunoscut nouă, pe care l-au părăsit 
strămoşii voştri. S-ar putea ca, tocmai din pricina lor, regele 
Palancar să fi fost silit să plece. Atunci când noi, Cavalerii, 
am aflat de prezenţa lor nefastă în Alagaesia, am făcut tot 


ce-am putut ca să-i ştergem de pe faţa pământului, ca pe o 
mană. Din păcate, nu am izbutit decât în parte. Doi au 
scăpat cu viaţă, şi ei, dimpreună cu larvele lor, sunt cei care 
ţi-au provocat atâta suferinţă. După ce l-a ucis pe Vrael, 
Galbatorix i-a căutat şi le-a tocmit serviciile, în schimbul 
protecţiei sale şi a făgăduinţei că vor avea mereu la 
dispoziţie hrana lor preferată. De-asta le şi îngăduie să 
trăiască pe lângă Dras-Leona, unul dintre oraşele cele mai 
mari ale Imperiului. Eragon se crispa. 

— Au multe pentru care să dea socoteală. „Şi o să dea, 
dacă e după voia mea.” 

— Aşa e, încuviinţă Oromis. Întorcându-se în colibă, elful 
dispăru prin uşa întunecată, apoi se întoarse cu şase tăblițe, 
nu foarte mari. Pe una i-o dădu lui Eragon. Hai să lăsăm 
deocamdată subiectele astea neplăcute. Cred că ţi-ar 
plăcea să înveţi cum să creezi o fairth. Este un mod foarte 
bun de a te concentra. Tăbliţa a fost îmbibată cu cerneală, 
îndeajuns pentru a crea orice combinaţie de culori. Nu 
trebuie decât să te concentrezi asupra imaginii pe care 
doreşti s-o reproduci şi să spui: „Fie ca tot ceea ce văd cu 
ochiul minţii să apară pe suprafaţa acestei tăblițe”. 

În timp ce Eragon cerceta tăbliţa netedă din ceramică, 
Oromis îi făcu semn către luminiş. 

— Uită-te în jurul tău şi găseşte ceva vrednic de a fi 
păstrat. Primele lucruri pe care le observă Eragon îi păreau 
prea evidente şi prea banale: un crin galben de la picioarele 
sale, coliba acoperită de vegetaţie a lui Oromis, pârâiaşul 
alb, precum şi ceea ce se vedea în depărtare. Niciunul 
dintre ele nu era unic. Niciunul nu-i putea da privitorului 
vreo indicație despre tema acelei fairth sau despre cel care 
o făurise. „Lucrurile care se schimbă şi se pierd, acestea 
sunt vrednice de păstrat”, se gândi el. Ochiul îi căzu pe 
mugurii de un verde-deschis care apăruseră, odată cu 
primăvara, în vârful crengilor unui copac, iar apoi pe 
crăpătura îngustă şi adâncă din trunchi, din locul în care 
fusese o creangă, ruptă de furtună, împreună cu o bucată 


de scoarță. Crăpătura era înconjurată de picături 
translucide de răşină, care prindeau şi reflectau lumina. 

Eragon se duse alături de trunchi, într-un loc din care 
picăturile rotunde din sângele închegat al copacului ieşeau 
în evidenţă, înconjurate de un mănunchi de ace noi şi 
strălucitoare. Apoi îşi întipări în minte imaginea cât putu de 
bine şi rosti vraja. 

Pe dată, suprafaţa cenugşie a tăbliţei se lumină, în vreme ce 
pe ea înfloreau pete de culoare, care se amestecau şi se 
suprapuneau pentru a crea nuanțele potrivite. După ce 
vopselurile încetară, în cele din urmă, să se mai mişte, 
Eragon se trezi privind o copie ciudată a imaginii pe care 
dorise s-o reproducă. Răşina şi acele erau pictate în 
amănunt, având contururi foarte puternice, dar tot restul 
imaginii era întunecat şi tulbure, ca şi cum ar fi fost ceva 
văzut cu ochii întredeschişi. Era cu totul altceva faţă de 
limpezimea acelei fairth în care Oromis reprodusese Ilirea. 

La un semn din partea elfului, Eragon îi dădu tăbliţa. 
Oromis o cercetă un timp, apoi spuse: 

— Ai un mod ciudat de a gândi, Eragon-finiarel. Cei mai 
mulţi oameni întâmpină greutăţi în a dobândi concentrarea 
necesară pentru a crea o imagine uşor de recunoscut. Tu, 
pe de altă parte, pari să observi aproape totul în legătură 
cu ceea ce te interesează. Dar viziunea e totuşi îngustă. Ai 
aceeaşi problemă aici ca şi în cazul meditaţiei. Trebuie să te 
calmezi, să-ţi lărgeşti câmpul vederii şi să faci în aşa fel 
încât să absorbi totul din jur, fară să mai judeci dacă este 
sau nu important. Lăsând pictura la o parte, Oromis luă o a 
doua tăbliță goală de pe iarbă şi i-o dădu. Încearcă din nou, 
aşa cum ţi-am... 

— Salutări, Cavalere! 

Uimit, Eragon se întoarse, şi îi zări pe Arya şi pe Orik care 
ieşeau din pădure, mergând alături. Piticul îşi înălţă braţul 
în semn de salut. Avea barba proaspăt tunsă şi împletită, 
părul strâns într-o codiţă şi purta o tunică nouă - vreun dar 
de-al elfilor - roşu cu maroniu, brodată cu fir de aur. 


Înfăţişarea lui nu lăsa să se bănuiască nimic despre noaptea 
precedentă. 

Eragon, Oromis şi Arya schimbară saluturile tradiţionale, 
apoi, renunțând la limba străveche, Oromis întrebă: 

— Cărui fapt i se datorează vizita voastră? Sunteţi bine- 
veniţi în coliba mea, dar, după cum vedeţi, tocmai lucram 
împreună cu Eragon, şi ăsta este lucrul cel mai important 
dintre toate. 

— Îmi cer iertare pentru că te-am deranjat, Oromis-elda, 
spuse Arya, dar... 

— Vina este a mea, spuse Orik şi continuă, aruncându-i o 
privire lui Eragon. Hrothgar m-a trimis aici ca să mă asigur 
că Eragon primeşte învăţătura care i se cuvine. Nu am nici 
o îndoială că-i aşa, dar sunt nevoit să văd cu ochii mei, 
pentru ca, atunci când mă întorc în Tronjheim, să-i pot 
povesti regelui întocmai cum stăteau lucrurile. 

— Ceea ce-l învăţ pe Eragon, spuse Oromis, nu trebuie să 
ajungă la urechile nimănui altcuiva. Tainele Cavalerilor sunt 
numai pentru el. 

— Înţeleg. Totuşi, trăim vremuri tulburi; piatra care stătea 
cândva bine înfiptă la locul ei acum se clatină. Trebuie să ne 
adaptăm, ca să putem rămâne în viaţă. De Eragon depind 
atâtea, încât şi noi, piticii, avem dreptul să ne asigurăm că 
învăţătura sa merge înainte aşa cum trebuie. Crezi că 
cerem prea mult? 

— Ai vorbit bine, jupâne pitic, spuse Oromis, lovindu-şi 
degetele de la cele două mâini, cu chipul impenetrabil ca de 
obicei. Să înţeleg, dar, că asta este pentru tine o datorie. 

— O datorie şi o onoare. 

— Şi niciuna din acestea nu-ţi îngăduie să dai înapoi? 

— Mi-e teamă că nu, Oromis-elda, spuse Orik. 

— Foarte bine. Poţi rămâne să urmăreşti cum se 
desfăşoară lecţia de azi. Eşti mulţumit? 

Orik se încruntă. 

— Vă apropiaţi cumva de sfârşit? 

— De-abia am început. 


— Atunci, da, sunt mulţumit. Cel puţin pentru moment. 

În timpul acestui schimb de cuvinte, Eragon încercă să 
prindă privirea Aryei, dar ea se uita numai la Oromis. 

— Eragon! 

EI clipi repede, trezit din visare. 

— Da, maestre? 

— Fii atent, Eragon. Vreau să creezi o altă fairth. 
Deschide-ţi mintea, aşa cum îţi spuneam mai devreme. 

— Da, maestre. 

Eragon ridică tăbliţa, cu palmele uşor umezite, la gândul 
că Orik şi Arya erau acolo ca să vadă cum se descurca. Îşi 
dorea să iasă bine, pentru a demonstra că Oromis era un 
profesor bun. Chiar şi aşa, nu se putea concentra asupra 
acelor de brad şi a picăturilor de răşină; Arya îi rămăsese în 
minte ca o povară, făcându-l să-şi îndrepte atenţia către ea, 
ori de câte ori se gândea la altceva. În cele din urmă, îşi 
dădu seama că era zadarnic să încerce să ţină piept 
atracției. Îşi întipări în minte o imagine a ei - lucru care-i 
luă numai o clipă, pentru că-i cunoştea trăsăturile mai bine 
decât pe ale sale - şi rosti vraja în limba străveche, 
revărsând toată adoraţia, iubirea şi teama de ea în 
vârtejurile sălbatice ale magiei. 

Rezultatul îl lăsă fără grai. 

Pictura înfăţişa chipul şi umerii Aryei, pe un fundal 
întunecat şi tulbure. Ea era scăldată în lumină pe partea 
dreaptă şi privea drept înainte cu ochi ştiutori; nu era exact 
ca în realitate, ci mai degrabă aşa cum o vedea el: plină de 
taine, străină, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în 
toată viaţa lui. Era o imagine nedesăvârşită, plină de 
greşeli, dar atât de intensă şi de pătimaşă, încât Eragon 
simţi o tresărire în stomac. „Oare chiar aşa o văd?” Femeia, 
oricine ar fi fost, era atât de înţeleaptă, puternică şi 
ispititoare, încât putea distruge orice bărbat care nu se 
ridica la înălţimea ei. 

De la mare distanţă, auzi şoapta Saphirei: „Fii atent...” 

— Ce-ai izbutit să faci, Eragon? întrebă Oromis. 


— Nu... nu ştiu. 

Când Oromis întinse mâna după fairth, Eragon şovăi; 
parcă nu-i venea să-i lase şi pe alţii să-i vadă opera, mai ales 
pe Arya. După o pauză lungă, înfricoşătoare, îşi descleştă 
degetele de pe tăbliță şi i-o dădu elfului. Acesta se încruntă 
privind imaginea, apoi se uită iar la Eragon, care se făcu 
mic sub greutatea privirii. Fără nici o vorbă, Oromis îi dădu 
tăbliţa Aryei. 

Ea se aplecă s-o cerceteze, cu chipul ascuns de părul care 
i se revărsă peste faţă. Chiar şi aşa, Eragon observă venele 
care-i pulsau, încordate, pe mâinile tremurătoare în care 
ţinea strâns tăbliţa. 

— Ei, cum e? întrebă Orik. 

Ridicând pictura deasupra capului, Arya o trânti de 
pământ şi o frânse în bucățele. Apoi se ridică şi, cu mare 
demnitate, trecu pe lângă Eragon, străbătu luminişul şi se 
pierdu în străfundurile încâlcite ale pădurii. Orik ridică una 
dintre bucăţile de ceramică. Era albă. Imaginea dispăruse 
odată cu spargerea tăbliţei. Piticul se trase de barbă. 

— De atâtea zeci de ani de când o cunosc, n-am văzut-o 
niciodată pe Arya să se piardă aşa cu firea. Niciodată. 
Eragon, ce-ai făcut? 

Tulburat, Eragon îi răspunse: 

— l-am făcut portretul. 

Orik se încruntă, vizibil uimit. 

— Portretul? Dar de ce asta s-o fi... 

— Cred că ar fi mai bine să pleci acum, spuse Oromis. 
Oricum, lecţia s-a terminat. Vino mâine sau poimâine, dacă 
vrei să vezi mai îndeaproape cum merge învăţătura lui 
Eragon. 

Piticul îl privi pe Eragon cu ochii mijiţi, apoi încuviinţă şi-şi 
scutură praful de pe mâini. 

— Bine, atunci aşa am să fac. Îţi mulţumesc pentru timpul 
acordat, Oromis-elda. Îţi sunt recunoscător. 

În timp ce se îndrepta spre Ellesmera, întoarse capul 
peste umăr şi-i spuse lui Eragon: 


— Dacă vrei să vorbeşti cu mine, mă găseşti în sala cea 
mare din palatul Tialdari. 

După ce plecă Orik, Oromis îşi suflecă poalele tunicii, 
îngenunche şi începu să adune rămăşiţele tăbliţei. Eragon îl 
privea, fară să se poată urni din loc. 

— De ce? întrebă el în limba străveche. 

— Poate că, spuse Oromis, Arya s-a speriat de tine. 

— Să se sperie? Ea nu se sperie niciodată. 

Chiar în timp ce rostea cuvintele, Eragon îşi dădu seama 
că nu era aşa. Doar că ea îşi ascundea frica mai bine decât 
alţii. Lăsându-se într-un genunchi, luă o bucată de ceramică 
pe care i-o puse lui Oromis în palmă. 

— Dar de ce să se fi speriat? întrebă. Te rog, spune-mi. 
Oromis se ridică şi se duse la malul pârâului, unde risipi 
bucăţile tăbliţei, lăsându-le să i se fărâmiţeze printre 
degete. 

— O astfel de fairth înfăţişează numai ce vrea creatorul ei. 
E cu putinţă să minţi şi să creezi o imagine falsă, dar pentru 
asta e nevoie de mai multă iscusinţă decât ai tu acum. Arya 
ştie. Şi asta înseamnă că ştie şi că această pictură a fost o 
reprezentare corectă a sentimentelor tale faţă de ea. 

— Dar de ce să se sperie de asta? Oromis zâmbi trist. 

— Pentru că a dezvăluit atracţia profundă pe care o 
resimţi pentru ea, zise el, împreunându-şi palmele. Hai să 
cercetăm situaţia, Eragon. Chiar dacă, printre ai tăi, eşti 
îndeajuns de în vârstă pentru a fi considerat bărbat, în ochii 
noştri eşti numai un copil. 

Eragon se încruntă, auzind ecouri ale discuţiei cu Saphira 
din noaptea precedentă. 

— În mod normal, nu aş compara vârstă unui om cu ceaa 
unui elf, dar, dat fiind că eşti înzestrat cu o viaţă la fel de 
lungă ca a noastră, trebuie să fii judecat după aceleaşi 
standarde. Mai mult, eşti Cavaler. Cu toţii ne bizuim pe tine 
să ne ajuţi să-l înfrângem pe Galbatorix; ar fi o nenorocire 
pentru toţi cei din Alagaesia dacă te-ai lăsa abătut de la 
învăţătură. Acuma spune, cum ar fi putut Arya să 


reacționeze la ceea ce-a văzut? E limpede că tu ai anumite 
gânduri în legătură cu ea, dar - cu toate că n-am nici o 
îndoială că ţine la tine - orice legătură între voi este cu 
neputinţă, din pricina vârstei, a culturii, a neamului şi a 
responsabilităţilor tale. Afecţiunea ta a pus-o într-o poziţie 
foarte neplăcută. Nu îndrăzneşte să te pună la punct, de 
teamă să nu-ţi întrerupă învăţătura. Dar, ca fiică a reginei, 
nu poate nici să nu te bage în seamă, riscând să supere un 
Cavaler - mai ales unul de care depind atât de multe... 
Chiar dacă ai fi omul potrivit pentru ea, tot nu te-ar încuraja 
pentru a putea să te concentrezi numai asupra a ceea ceai 
de făcut. Şi-ar sacrifica fericirea pentru binele celorlalţi. 
Trebuie să înţelegi, Eragon, continuă Oromis cu glasul şi 
mai profund, că uciderea lui Galbatorix este mai importantă 
decât soarta oricărei persoane. Nimic altceva nu contează. 
În această situaţie, încheie el, după o scurtă pauză, 
privindu-l cu ochi blânzi, ţi se mai pare ciudat că Arya s-a 
înfricoşat că sentimentele tale pentru ea pot pune în 
primejdie toate lucrurile pentru care am luptat? 

Eragon clătină din cap. Se simţea ruşinat pentru că 
purtarea lui o întristase pe Arya şi tulburat de cât de 
nechibzuit şi de copilăros se arătase. „N-aş fi intrat într-o 
asemenea încurcătură dacă aş fi izbutit să mă stăpânesc 
mai bine.” 

Atingându-l pe umăr, Oromis îl conduse îndărăt în colibă. 

— Să nu crezi că nu te înţeleg, Eragon. Oricine cunoaşte o 
astfel de pasiune, mai devreme sau mai târziu, în cursul 
vieţii. Asta înseamnă să creşti. Ştiu şi cât ţi-e de greu să te 
lipseşti de consolările obişnuite, dar asta trebuie să faci, 
dacă e să izbândim. 

— Da, maestre. 

Se aşezară la masa din bucătărie, iar Oromis începu să 
scoată diverse lucruri, pentru ca Eragon să poată repeta ce 
învățase din Liduen Kvaedhi. 

— Nu merg până acolo încât să-ţi cer să uiţi de farmecul 
pe care-l exercită Arya asupra ta, dar te-aş ruga să nu-l mai 


laşi să-mi tulbure lecţiile. Îmi făgăduieşti? 

— Da, maestre, făgăduiesc. 

— Dar Arya? Care ar fi soluţia onorabilă pentru necazul 
ei? Eragon şovăi. 

— Nu vreau să pierd prietenia ei. 

— Fireşte că nu. 

— Atunci... am să o caut şi am să-mi cer iertare, şi am s-o 
asigur că nu am de gând să-i mai fac vreodată astfel de 
greutăţi. 

Îi venea greu s-o spună, dar, odată ce-o făcu, se simţi 
uşurat, ca şi cum recunoaşterea greşelii l-ar fi curăţat. 
Oromis păru mulţumit. 

— Fie şi numai prin asta, şi tot îmi dovedeşti că te-ai 
maturizat. Eragon simţea netezimea foilor de hârtie pe care 
le apăsa cu mâinile pe tăblia mesei. O clipă, rămase cu ochii 
aţintiţi asupra pustietăţii albe, apoi înmuie o pană în 
cerneală şi începu să transcrie o coloană de semne. Fiecare 
linie ascuţită era ca un fulger de întuneric pogorât pe 
hârtie, ca o prăpastie în care se putea pierde de sine şi 
putea încerca să-şi uite tulburarea. 

Distrugătoarea. 

În dimineaţa următoare, Eragon se duse în căutarea Aryei, 
ca să-şi ceară iertare. O căută peste un ceas fără s-o 
găsească, de parcă ar fi pierit printre multele colţuri 
tăinuite din Ellesmera. Pe când trecea pe lângă intrarea în 
palatul Tiandari, izbuti s-o zărească şi o strigă, dar ea 
dispăru înainte s-o poată ajunge. „Mă ocoleşte”, înţelese el 
în cele din urmă. 

Pe măsură ce zilele treceau, Eragon se cufundă în 
învăţăturile lui Oromis cu un zel pe care Cavalerul bătrân 
nu şovăia să-l laude şi se dedică studiilor, pentru a-şi lua 
gândurile de la Arya. Muncea zi şi noapte pentru a ajunge 
să stăpânească ceea ce învăţa. Memora cuvintele necesare 
pentru a făuri diverse lucruri, a le lega în loc sau a le chema 
la el, adevăratele nume ale plantelor şi ale animalelor, apoi 
cercetă primejdiile transmutaţiei, învăţă să cheme vântul şi 


marea şi dobândi miile de înzestrări necesare pentru a 
înţelege puterile lumii. Era foarte bun la vrăjile care se 
ocupau cu cele mai importante forme de energie - precum 
lumina, căldura sau atracţia magnetică - pentru că avea 
talentul de a judeca aproape fară greş de câtă putere avea 
nevoie pentru câte o misiune şi dacă aceasta era, sau nu, pe 
măsura lui. 

Din când în când, Orik venea să-l vadă, rămânând tăcut, în 
picioare, la marginea luminişului, în timp ce Oromis îi 
explica răbdător ceva sau Eragon se zbătea cu vreo vrajă 
mai dificilă. 

Elful îi dădu o sumedenie de sarcini. Îl puse să gătească 
prin vrăji, pentru a ajunge să stăpânească şi aspectele mai 
subtile din gramarye. La primele încercări, Eragon nu 
obţinu decât nişte rămăşiţe carbonizate. Oromis îi mai arătă 
şi cum să descopere otrăvurile de orice fel şi să le evite; de 
atunci încolo, Eragon trebui să-şi cerceteze fiecare masă în 
căutarea feluritelor otrăvuri pe care elful putea oricând săi 
le strecoare. De mai multe ori rămase nemâncat, pentru că 
nu descoperise nimic sau nu izbutise să contracareze 
efectele. De două ori se îmbolnăvi atât de rău, încât Oromis 
trebui să-l vindece. În sfârşit, elful îl puse să facă mai multe 
vrăji în acelaşi timp, lucru care-i cerea o mare putere de 
concentrare, pentru a le trimite pe fiecare la ţintă şi a nu le 
lăsa să se încurce printre obiectele pe care dorea să le 
afecteze. 

Cei doi petrecură multe ceasuri discutând meşteşugul de a 
îmbiba materia cu energie, fie pentru a o elibera mai târziu, 
fie pentru a-i da unui obiect anumite calităţi. 

— Aşa a făcut Rhunon cu săbiile Cavalerilor, pentru ca ele 
să nu se sfărâme şi să nu se tocească niciodată; la fel, noi 
descântăm plantele, pentru a le face să crească după cum 
dorim; putem ascunde o capcană într-o cutie, care să se 
declanşeze numai odată cu deschiderea acesteia. Aşa ne 
făurim lămpile Erisdar, pe care le folosesc şi piticii, şi tot 
aşa izbuteşti să vindeci rănile. Iar astea sunt numai câteva 


foloase. Acest soi de vrăji sunt dintre cele mai puternice, 
pentru că ele pot să zacă adormite cu miile de ani, şi sunt 
greu de observat şi de evitat. Ele se întâlnesc prin multe 
locuri din Alagaesia, influențând pământul şi soarta celor 
care trăiesc acolo. 

— Asta înseamnă că se pot folosi asemenea vrăji şi pentru 
a-ţi schimba trupul, nu-i aşa? întrebă Eragon. Sau e prea 
primejdios? 

Oromis zâmbi slab. 

— Vai, tocmai ai descoperit cea mai mare slăbiciune a 
elfilor: vanitatea. Noi iubim frumuseţea în toate formele ei, 
şi căutăm să încarnăm acel ideal în înfăţişarea noastră. De 
aceea ni se spune Neamul de Basm. Fiecare elf arată exact 
aşa cum doreşte. Când învaţă vrăjile necesare pentru a face 
lucrurile să crească sau pentru a le da formă, mulţi 
hotărăsc să-şi schimbe înfăţişarea, pentru a le scoate mai 
bine la lumină personalitatea. Câţiva au mers chiar şi mai 
departe, dincolo de prefacerile de natură estetică, şi şi-au 
transformat însăşi alcătuirea trupului, pentru a se adapta în 
felurite medii, aşa cum vei vedea în cursul Sărbătorii Frăției 
de Sânge. Adesea sunt mai mult animale, decât elfi. Totuşi, 
transmiterea puterii către o făptură vie este altceva decât 
transmiterea ei înspre un obiect neînsufleţit. Foarte puţine 
materiale sunt bune pentru păstrarea energiei; cele mai 
multe fie îi permit să se risipească, fie se încarcă într-atât 
încât, de îndată ce atingi obiectul, te străbate un fulger. Din 
acest punct de vedere, cele mai bune materiale pe care le- 
am găsit sunt pietrele preţioase. Toate sunt potrivite, deşi 
bucăţile de cuarţ, de agată sau celelalte pietre mai puţin 
importante nu sunt atât de folositoare precum, să zicem, un 
diamant. De-asta săbiile Cavalerilor au întotdeauna o piatră 
prețioasă încrustată în mâner. Şi de-asta colierul pe care ţi 
l-au dăruit piticii, şi care este făurit în întregime din metal, 
trebuie să-ţi absoarbă puterile pentru a-şi ţese vraja, 
pentru că nu poate conţine energie proprie. 


Atunci când nu era cu Oromis, Eragon îşi desăvârşea 
educaţia citind numeroasele suluri de pergament pe care i 
le dădea elful, un obicei de care deveni, în scurtă vreme, 
dependent. Felul în care fusese crescut şi puţinele 
informaţii pe care le dobândise de la Garrow îl pregătiseră 
numai pentru a avea grijă de o fermă. Acum, cunoştinţele 
pe care le descoperea în cărţi se revărsau în mintea lui ca 
ploaia care cade pe pământul pustiu şi crăpat, săturându-i 
setea de care de-abia devenise conştient. El înghiţea pe 
nerăsuflate texte de geografie, biologie, anatomie, filosofie 
şi matematică, precum şi memorii, biografii şi tratate de 
istorie. Lucrul cel mai important nu era atât numărul mare 
de cunoştinţe acumulate, cât faptul că intra în legătură cu 
felurite moduri de a gândi, care-i puneau la încercare 
credinţele şi-l sileau să-şi schimbe părerea despre toate, de 
la drepturile unei persoane în societate până la pricina 
pentru care soarele se mişca pe cer. 

Observă că multe pergamente se refereau la urgali şi la 
cultura acestora. Le citi, dar nu pomeni nimic despre ele, şi 
nici Oromis nu aborda subiectul. 

Din lecturi, Eragon află multe despre elfi, un subiect pe 
care-l urmărea cu îndârjire, în nădejdea că-l va ajuta să o 
înţeleagă mai bine pe Arya. Spre marea lui mirare, află că 
elfii nu se căsătoreau, ci îşi alegeau o pereche alături de 
care rămâneau atâta cât doreau, fie o zi, fie un veac. Copiii 
erau rari, iar naşterea unuia era privită de elfi ca un 
jurământ suprem de iubire. 

Află, de asemenea, că, de când se întâlniseră cele două 
neamuri, existaseră numai câteva perechi de oameni şi elfi: 
în general, era vorba de Cavaleri din neamul omenesc care- 
şi găsiseră perechea potrivită printre elfi. Totuşi, din câte îşi 
dădea seama din felurite aluzii misterioase, cele mai multe 
relaţii de acest fel sfârşiseră tragic, fie pentru că 
îndrăgostiţii nu se puteau înţelege pe deplin, fie pentru că 
oamenii înaintau în vârstă şi mureau, în timp ce elfii erau la 
adăpost de vitregiile timpului. 


Pe lângă toate aceste tratate, Oromis îi dădu lui Eragon 
pergamente cu cele mai faimoase cântece, poeme şi epopei 
ale elfilor, care-i înflăcărară imaginaţia, căci singurele 
poveşti pe care le ştia erau cele recitate de Brom în 
Carvahall. Se bucura de epopei ca de o masă copioasă, 
pierzând multă vreme cu Isprăvile lui Geda sau Balada lui 
Umhodan, de parcă nu-i mai venea să le lase din mână. 

Învățătura Saphirei mergea în acelaşi ritm. Fiind legat de 
ea prin gânduri, Eragon vedea cum Glaedr o supunea unui 
regim de exerciţii la fel de drastic ca al său. Trebuia, de 
exemplu, să plutească în aer cărând în gheare un bolovan 
sau să zboare cu iuţeala fulgerului, să vină în picaj, precum 
şi alte acrobaţii. Pentru a-i întări rezistenţa, Glaedr o puse 
să scuipe foc ore în şir, încercând să topească un stâlp de 
piatră. La început, nu izbuti să ţină flacăra vie mai mult de 
câteva minute, dar cu timpul ajunse că pălălaia să i se 
reverse din gură fără întrerupere timp de jumătate de ceas, 
încălzind piatra până ajungea albă. Eragon află şi poveştile 
pe care Glaedr i le împărtăşea Saphirei, amănunte despre 
viaţa dragonilor şi despre istoria lor, care se alăturau celor 
pe care ea le cunoştea din instinct. Multe dintre ele erau de 
neînțeles pentru un om, iar Eragon bănuia că Saphira îi mai 
şi ascundea anumite lucruri, anumite taine ale neamului 
său pe care dragonii nu le împărtăşeau decât între ei. Izbuti 
totuşi să afle ceva, pe care Saphira punea mare preţ, şi 
anume numele tatălui şi al mamei ei - lormungr şi Vervada, 
care, în limba străveche, însemna Cea-Care-Aduce-Furtuna. 
Ilormungr fusese dragonul unui Cavaler, dar Vervada îşi 
dusese traiul în sălbăticie şi depusese multe ouă, dintre 
care unul singur fusese încredinţat Cavalerilor. Amândoi 
pieriseră din pricina lui Galbatorix. 

Din când în când, Eragon şi Saphira o porneau în zbor, 
împreună cu Oromis şi Glaedr, exersând luptele prin văzduh 
sau vizitând ruinele ascunse prin diverse cotloane din Du 
Weldenvarden. Alteori, schimbau ordinea firească a 


lucrurilor, iar Eragon pleca împreună cu Glaedr şi Saphira 
rămânea cu Oromis pe Crestele din Tel'naeir. 

În fiecare dimineaţă, Eragon trebuia să se dueleze cu 
Vanir şi, inevitabil, avea parte de una sau mai multe crize. 
Mai mult decât atât, elful continua să-l trateze cu 
condescendenţă şi superioritate. Făcea aluzii piezişe care, 
pe dinafară, nu încălcau regulile politeţii şi nu se lăsa 
înfuriat, oricât l-ar fi înţepat Eragon care, îl ura şi pe el, şi 
purtarea lui rece şi distantă. 1 se părea că nu trecea o clipă 
fără ca Vanir să-l insulte. Iar tovarăşii acestuia - care, din 
câte îşi putea da Eragon seama, făceau cu toţii parte dintr-o 
generaţie mai tânără de elfi - îi împărtăşeau disprețul 
ascuns, deşi faţă de Saphira se purtau mereu cu respect. 

Rivalitatea dintre ei ajunse la culme când, după ce-l 
învinsese de şase ori la rând, Vanir îşi cobori sabia şi spuse: 

— lar ai murit, Biruitorul-Umbrei. Ce plictisitor! Vrei să 
mai continuăm? 

Tonul pe care-l folosise lăsa să se-nţeleagă că era zadarnic. 

— Mda, mormăi Eragon, care trecuse deja printr-o criză şi 
nu avea dispoziţia potrivită pentru vorbe muşcătoare. 

Totuşi, după ce Vanir întrebă: 

— la spune, sunt curios, cum de ai izbutit să-l omori pe 
Durza, când eşti atât de lent? Nu-mi dau seama cu niciun 
chip. 

Eragon se simţi silit să răspundă: 

— L-am luat pe nepregătite. 

— lartă-mă; trebuia să-mi dau seama că e la mijloc o 
înşelăciune. Eragon se luptă din greu să nu scrâşnească din 
dinţi. 

— Dacă aş fi eu elf sau tu om, nu mi-ai putea ţine piept. 

— Poate că nu, încuviinţă Vanir, luându-şi poziţia de luptă; 
în câteva clipe, din două lovituri, îl şi dezarma pe Eragon. 
Dar nu sunt chiar sigur. N-ar trebui să te făleşti în faţa 
unuia mai priceput ca tine, de teamă să nu se hotărască să 
te pedepsească pentru îndrăzneala ta. 


Atunci, Eragon îşi pierdu firea şi se cufundă în sine, 
căutând şuvoiul de magie. Dădu drumul energiei zăgăzuite, 
împreună cu una dintre cele douăsprezece vrăji mai uşoare 
pentru a ţintui pe cineva în loc, strigând: 

— Malthinae! 

Cu asta, braţele şi picioarele lui Vanir rămaseră împietrite, 
şi la fel şi falca, pentru ca el să nu poată răspunde printr-o 
vrajă. Eragon îi spuse: 

— Nici tu n-ar trebui să te făleşti în faţa unuia care este 
mai priceput la magie. 

Vanir încruntă din sprâncene. Fără veste şi fără să răsune 
vreo şoaptă, o putere nevăzută îl înghionti pe Eragon în 
piept şi-l aruncă prin aer, la câţiva metri, trântindu-l pe o 
parte şi lăsându-l cu răsuflarea tăiată. Lovitura îl făcu să 
piardă controlul magiei şi-l eliberă pe Vanir. 

„Cum o fi făcut aşa ceva?” 

Venind spre el, Vanir spuse: 


— Neştiinţa ta te dă de gol, omule. Habar n-ai despre ce 
vorbeşti. Şi când te gândeşti că ai fost ales să-i urmezi lui 
Vrael, că ţi s-a dat casa lui, că ai onoarea să-l slujeşti pe 
Înţeleptul-Îndurerat... continuă el, clătinând din cap. Mă 
îmbolnăveşte să văd că astfel de daruri i-au fost hărăzite 
unuia atât de nevrednic. Nu pricepi nici măcar ce este 
magia şi cum funcţionează ea. 

Mânia îl potopi pe Eragon ca un val de culoarea sângelui. 

— Cu ce ţi-am greşit? întrebă el. De ce mă dispreţuieşti 
aşa? Ai vrea mai degrabă să nu existe nici un Cavaler care 
să-i ţină piept lui Galbatorix? 

— Nu are importanţă ce cred eu. 

— Aşa e, dar tot vreau s-aud. 

— Ascultarea, aşa cum a scris Nuala în Chemările sale, 
este calea spre înţelepciune numai dacă este urmarea unei 
hotărâri conştiente, şi nu semnul unei minţi goale. 

— Ai grijă cum vorbeşti, Vanir, şi răspunde-mi cinstit! Vanir 
zâmbi distant. 

— Cum porunceşti, Cavalere! 

Apropiindu-se, pentru ca nimeni în afară de Eragon să nu-l 
poată auzi, el spuse: 

— Vreme de optzeci de ani după căderea Cavalerilor, nu 
am avut nici o nădejde de izbândă. Am scăpat cu viaţă 
ascunzându-ne, prin înşelătorii şi vrăji, ceea ce este numai o 
măsură temporară, căci până la urmă Galbatorix va ajunge 
îndeajuns de puternic pentru a veni peste noi şi a ne 
distruge toate mijloacele de apărare. Apoi, multă vreme 
după ce ne împăcaserăm cu soarta, Brom şi Jeod au salvat 
oul Saphirei, şi a apărut din nou o nădejde de a-l înfrânge 
pe nemernicul uzurpator. Imaginează-ţi bucuria şi 
încântarea noastră. Ştiam că, pentru a-i ţine piept lui 
Galbatorix, noul Cavaler trebuia să fie mai puternic decât 
toţi predecesorii lui, mai puternic chiar decât Vrael. Şi unde 
ne-a dus răbdarea noastră? Ne-am ales iar cu un om, 
asemenea lui Galbatorix. Si mai rău... cu un schilod. 


Eragon, în clipa în care ai atins oul, ne-ai pecetluit tuturor 
soarta. Să nu te aştepţi să te primim cu urale. 

Vanir îşi atinse buzele cu două degete, apoi păşi peste 
Eragon şi plecă de pe câmpul de antrenament, lăsându-l 
pironit în loc. 

„Are dreptate, se gândi Eragon. Nu sunt potrivit pentru 
treaba asta. Oricare dintre elfii aceştia, chiar şi Vanir, ar fi 
un Cavaler mai bun decât mine.” 

Mânioasă foc, Saphira îşi făcu loc în mintea lui şi îi 
răspunse: „Aşa puţin preţ pui pe judecata mea, Eragon? Ai 
uitat că, pe când eram încă în ou, Arya mi i-a arătat pe toţi 
elfii, şi pe mulţi dintre copiii vardenilor, şi niciunul nu mi-a 
fost pe plac? N-aş fi ales să-mi fie Cavaler decât pe cineva 
care poate fi de folos şi neamului tău, şi neamului meu şi 
elfilor, căci noi avem aceeaşi soartă. Iu ai fost omul potrivit, 
la locul şi la vremea potrivită. Nu uita asta”. 

„Chiar dac-ar fi adevărat, spuse el, asta era înainte ca 
Durza să mă rănească. Acum nu văd în viitorul nostru decât 
întuneric şi nenorocire. Nu vreau să dau înapoi, dar mi-e 
teamă că nu vom izbândi nimic. Poate că misiunea noastră 
nu este să-l dăm jos pe Galbatorix, ci să pregătim calea 
pentru următorul Cavaler, ales de dragonii care încă mai 
sunt în ouă.” 

Ajuns la Crestele din Tel'naeir, Eragon îl găsi pe Oromis 
aşezat la o masă, în coliba sa, şi pictând cu cerneală neagră 
un peisaj, în josul unui pergament pe care tocmai îl 
terminase de scris. Cu o plecăciune, îngenunche în faţa lui. 

— Maestre. 

Trecu un sfert de ceas până ce Oromis termină de pictat 
mănunchiurile de ace de pe un tufiş de ienupăr, apoi dădu 
la o parte călimara, îşi curăţă pensula de negreală cu apa 
dintr-un castron de ceramică şi i se adresă: 

— De ce-ai ajuns aşa devreme? 

— Îmi cer iertare pentru că te deranjez, dar Vanir m-a 
lăsat singur înainte să treacă timpul hărăzit, şi nu ştiam 
încotro să mă duc. 


— De ce-a plecat Vanir, Eragon-vodhr? 

Oromis îşi împreună mâinile în poală, în timp ce Eragon îi 
povesti cum decursese întâlnirea, sfârşind cu următoarele 
cuvinte: 

— N-ar fi trebuit să-mi pierd cumpătul, dar am făcut-o, şi 
m-am făcut şi mai rău de râs. Nu ţi-am făcut cinste, 
maestre. 

— Nu, nu mi-ai făcut, încuviinţă Oromis. Chiar dacă Vanir 
te-a provocat, ăsta nu era un motiv să-i răspunzi cu aceeaşi 
monedă. Trebuie să-ţi stăpâneşti mai bine emoţiile, Eragon. 
Te-ar putea costa viaţa dacă îngădui ca mânia să-ţi 
influenţeze judecata, în cursul unei lupte. Ca să nu mai 
spun că astfel de purtări copilăreşti nu fac decât să le dea 
dreptate elfilor care-ţi sunt potrivnici. Planurile noastre 
sunt subtile, şi nu îngăduie astfel de greşeli. 

— Îmi cer iertare, maestre. N-am s-o mai fac. 

Văzând că Oromis părea dispus să nu se ridice de pe scaun 
până ce nu venea vremea pentru Rimgar, Eragon profită şi-l 
întrebă: 

— Cum de-a izbutit Vanir să facă vrăji fără să vorbească? 

— Crezi că aşa s-a-ntâmplat? Poate că vreun alt elf s-a 
hotărât să-l ajute. 

— Nu, clătină Eragon din cap. Şi în prima zi după ce-am 
ajuns în Ellesmera, am văzut-o pe Islanzadi cum a iscat o 
ploaie de flori, numai bătând din palme. lar Vanir mi-a spus 
că nu înţeleg cum funcţionează magia. Ce-a vrut să zică? 

— Iarăşi vrei să afli lucruri pentru care nu eşti pregătit, 
spuse Oromis, resemnat. Totuşi, în această situaţie, nu te 
pot refuza. Află doar atât: răspunsul la întrebarea ta nu le 
era dat Cavalerilor - şi nici magicienilor noştri - până ce nu 
stăpâneau toate aspectele magiei, căci aceasta este taina 
adevăratei sale alcătuiri, şi a limbii străvechi. Cei care-o 
cunosc pot dobândi o mare putere, e adevărat, dar şi riscă 
foarte mult. Cum se face că limba străveche este legată de 
magie, Eragon-vodhr? continuă el după o clipă de tăcere. 


— Cuvintele din limba străveche pot elibera energia 
conținută în trup şi astfel pot declanşa o vrajă. 

— Aşa? Deci vrei să spui că anumite sunete, anumite 
vibrații ale aerului ajung cumva în contact cu această 
energie? Sunete care pot fi produse la întâmplare de orice 
făptură şi chiar de orice lucru? 

— Da, maestre. 

— Nu pare absurd? Tulburat, Eragon spuse: 

— N-are a face dacă pare absurd, maestre, doar că aşa 
este. Ar trebui oare să mi se pară absurd că luna creşte şi 
descreşte, sau că anotimpurile vin unul după altul, sau că 
păsările zboară spre miazăzi în timpul iernii? 

— Fireşte că nu. Dar cum să poată nişte simple sunete să 
facă aşa ceva? Chiar crezi că ele pot declanşa reacţiile care 
ne permit să manipulăm energia? 

— Pâi, aşa şi e. 

— Sunetul n-are nimic de-a face cu magia. Important este 
nu să rosteşti un cuvânt sau o frază în această limbă, ci să le 
gândeşti aşa. 

Fluturându-şi încheietura mâinii, Oromis făcu să-i apară 
pe palmă o flacără aurie, care dispăru de îndată. 

— Totuşi, dacă nu suntem la mare ananghie, cu toţii 
preferăm să rostim vrăjile cu voce tare, pentru ca gândurile 
rătăcite să nu le tulbure; până şi cei mai încercaţi vrăjitori 
se tem de asta. 

Eragon rămase cu gura căscată, gândindu-se la tot ce 
însemna asta. Îşi aminti de clipa în care aproape că se 
înecase în cascada de pe lacul Kostha-merna şi despre cum 
nu putuse să folosească magia, din pricină că se afla sub 
apă. „Dacă aş fi ştiut asta atunci, mă puteam salva de unul 
singur”, se gândi el. 

— Dar, maestre, dacă sunetul nu afectează direct magia, 
atunci gândurile cum de pot s-o facă? 

Oromis zâmbi larg. 

— Chiar aşa, cum? Trebuie să-ţi spun mai întâi că magia 
nu izvorăşte din fiinţa noastră, ci poate exista şi de una 


singură, fără vreo vrajă. Aşa ne arată flăcările tainice din 
mlaştinile din Aroughs, fântâna viselor din peştera lui Mani, 
din munţii Beor, sau cristalul plutitor de pe Eoam. În starea 
aceasta pură, magia este primejdioasă, neprevăzută şi 
adesea mai puternică decât orice putem face noi. Cu multe 
veacuri în urmă, era toată aşa. Pentru a o folosi nu trebuia 
decât s-o simţi în minte - un meşteşug pe care orice 
magician trebuie să-l stăpânească - şi să ai dorinţa şi 
puterea de a o face. Totuşi, fără rânduielile limbii străvechi, 
vrăjitorii nu-şi puteau stăpâni meşteşugul, drept pentru 
care au iscat multe nenorociri, ucigând mii de oameni. Cu 
timpul, ei au descoperit că, dacă-şi dădeau glas gândurilor 
în limba străveche, asta-i ajuta să fie ordonaţi şi să nu 
comită vreo greşeală care să-i coste scump. Dar nici măcar 
această cale nu era întru totul sigură. În cele din urmă, s-a 
întâmplat un accident îngrozitor, care aproape că a şters de 
pe faţa pământului toate făpturile din lume. Ştim că s-a- 
ntâmplat aşa din fragmentele de manuscrise care au ajuns 
până la noi, dar nu şi cine sau ce a ţesut vraja fatală. 
Manuscrisele spun că, după aceea, un neam cunoscut drept 
„cenuşiii” - nu elfii, căci noi eram pe-atunci încă nevârstnici 
- şi-a adunat puterile laolaltă şi a dat naştere unui farmec, 
poate cel mai măreț care a fost sau va fi vreodată, 
împreună, cenuşiii au schimbat însăşi alcătuirea magiei. Au 
făcut în aşa fel încât limba lor, limba străveche, putea 
controla efectul oricărei vrăji... o putea menţine pe calea 
cea dreaptă, astfel încât, dacă spuneai „fa uşa să ardă”, în 
timp ce te uitai şi te gândeai la mine, magia să se abată 
totuşi asupra uşii, nu a mea. lot ei i-au dat limbii străvechi 
cele două calităţi unice, putinţa de a-i împiedica să mintă pe 
cei care-o vorbesc şi cea de a descrie adevărata alcătuire a 
lucrurilor. Cum au făcut-o rămâne o taină. Manuscrisele ne 
oferă mai multe variante despre ce s-a-ntâmplat cu cenuşiii 
după ce şi-au desăvârşit opera; se pare totuşi că vraja le-a 
secătuit toată puterea şi i-a preschimbat într-o umbră a 
ceea ce fuseseră. Astfel că ei s-au topit, hotărând fie să-şi 


petreacă viaţa în oraşele lor, până ce acestea s-au năruit, fie 
să-şi găsească perechi printre cei din neamurile mai noi, 
pierzându-se printre ele. 

— Atunci, spuse Eragon, e cu putinţă încă să foloseşti 
magia fară limba străveche? 

— Altfel cum crezi că poate Saphira să scuipe foc? Ca să 
nu mai spun că tu însuţi mi-ai povestit că ea nu a rostit nici 
un cuvânt pentru a preschimba mormântul lui Brom în 
diamant sau pentru a binecuvânta pruncul din Farthen Dur. 
Mintea dragonilor este altfel decât a noastră; ei nu au 
nevoie să se apere de magie. Nu pot s-o folosească după 
bunul lor plac, în afară de momentele în care scuipă foc, dar 
când darul se pogoară asupra lor, au o putere de 
necrezut... Eragon, pari tulburat. Ce este? 

Eragon rămase cu privirea aţintită în jos. 

— Ce înseamnă asta pentru mine, maestre? 

— Înseamnă că vei continua să studiezi limba străveche, 
pentru că astfel poţi realiza multe lucruri care altfel ar fi 
mult prea complicate şi primejdioase. Înseamnă că, dacă 
eşti prins şi legat cu un căluş la gură, poţi totuşi să chemi 
magia pentru a te elibera, aşa cum a făcut Vanir. Înseamnă 
că, dacă eşti prizonier şi eşti silit să bei o licoare din pricina 
căreia nu-ţi mai poţi aminti vorbele străvechi, chiar şi atunci 
ai avea posibilitatea să faci o vrajă, deşi numai în 
împrejurările cele mai grave cu putinţă. Şi înseamnă că, 
dacă vrei să faci o vrajă pentru ceva care nu are nume în 
limba străveche, poţi să reuşeşti. Dar, încheie elful după o 
clipă de tăcere, fereşte-te de ispita de a te folosi de 
asemenea puteri. Nici pentru cei mai înţelepţi dintre noi ele 
nu sunt o joacă. Până şi ei se tem de moarte, sau de ceva 
încă şi mai rău. 

În dimineaţa următoare, şi în toate dimineţile pe care le 
mai petrecu în Ellesmera, Eragon se duela cu Vanir, dar nu- 
şi mai pierdu niciodată firea, orice i-ar fi făcut sau spus 
elful. Mai mult, parcă nu mai simţea nici o duşmănie pentru 
el. Spatele îl durea din ce în ce mai tare şi mai des, 


aducându-l la capătul puterilor. Crizele istovitoare îl făcură 
mai sensibil; mişcările care înainte nu-i provocau nici o 
dificultate îl puteau acum face să se zvârcolească pe 
pământ de durere. Până şi exerciţiile Rimgar începură să-i 
provoace crize, după ce trecu la etapele mai grele. De-acum 
ajunsese ceva obişnuit să aibă trei sau patru atacuri pe zi. 

Chipul i se înăsprise. Mergea încovoiat, încet şi cu multă 
grijă, pentru a-şi păstra puterile. Începu să-i vină greu să 
mai gândească limpede sau să fie atent la lecţiile lui 
Oromis; avea momente în care nu-şi mai amintea ce făcuse, 
şi pe care nu le putea explica. În timpul liber, se apucă din 
nou să dezlege taina inelului lui Orik, preferând să se 
concentreze asupra misterioaselor zale încâlcite decât să se 
mai gândească la starea lui. Când era împreună cu Saphira, 
aceasta insista ca el să i se urce în spinare şi făcea tot ce-i 
stătea în putinţă pentru a-l face să se simtă bine şi a-l scuti 
de orice efort. 

Într-o dimineaţă, ţinându-se de unul din ţepii de pe gâtul 
ei, Eragon spuse: „Am descoperit un nou nume pentru 
durere”. „Care?” „Distrugătoarea. Pentru că, atunci când 
suferi, nu mai poate exista nimic. Nici un gând. Nici o 
emoție. Numai dorinţa de a scăpa de durere. Atunci când e 
îndeajuns de puternică, Distrugătoarea ne lipseşte de tot 
ceea ce suntem, până când ajungem nişte făpturi mai prejos 
decât animalele, care au o singură dorinţă şi năzuinţă: 
scăparea.” „E un nume potrivit.” „Saphira, simt că mă 
pierd, ca un cal bătrân care a arat prea multe ogoare. Ţine- 
mă cu tine în gânduri, ca să nu mă rătăcesc şi să uit cine 
sunt.” „N-am să te părăsesc niciodată.” 

Nu mult după aceea, Eragon trecu prin trei crize în timp 
ce se lupta cu Vanir, şi încă două în cursul exerciţiilor 
Rimgar. În timp ce se ridica de la pământ, unde se chircise 
sub povara durerii, Oromis îi spuse: 

— Încă o dată, Eragon. Trebuie să-nveţi să-ţi ţii echilibrul. 
Eragon clătină din cap şi mârâi cu glas scăzut: 

— Nu. 


Şi îşi încrucişa braţele, pentru a-şi ascunde tremuratul. 

— Poftim? 

— Nu. 

— Ridică-te, Eragon, şi încearcă încă o dată. 

— Nu! Fă-o tu. Eu nu vreau. 

Oromis îngenunche lângă el şi-i puse palma rece pe obraz, 
privindu-l cu atâta blândeţe încât Eragon înţelese cât de 
adâncă era mila pe care i-o purta elful şi că, dacă ar fi fost 
cu putinţă, el şi-ar fi luat durerea asupra sa, pentru a-i alina 
suferinţa. 

— Nu deznădâjdui, spuse Oromis. Niciodată să nu-ţi pierzi 
speranţa. Dinspre el păru să plutească o undă de tărie. 

— Noi suntem Cavalerii. Stăm la pragul dintre lumină şi 
întuneric, şi le ţinem în echilibru. Neştiinţa, teama, ura - 
aceştia sunt duşmanii noştri. Împotriveşte-te cât poţi de 
mult, Eragon, altfel nu vom izbândi. 

Elful se ridică şi-i întinse mâna. 

— Hai, ridică-te, Biruitorul-Umbrei, şi demonstrează-mi 
că-ţi poţi stăpâni instinctele trupului. 

Eragon răsuflă adânc şi se sprijini pe un braţ, oftând din 
cauza efortului. Îşi adună picioarele sub el, se opri o clipă, 
apoi se ridică de tot şi-l privi pe Oromis în ochi. Elful îi făcu 
un semn de încuviinţare din cap. Eragon nu mai scoase nici 
o vorbă până nu terminară exerciţiile şi se duseră să se 
spele la pârâu. Apoi zise: 

— Maestre? 

— Da, Eragon. 

— De ce trebuie să trec prin tot chinul ăsta? Ai putea folosi 
magia pentru a-mi hărăzi toate cele de care am nevoie, 
pentru a-mi face trupul să crească, aşa cum faceţi cu 
copacii şi plantele. 

— Aş putea, dar atunci n-ai mai înţelege cum te-ai ales cu 
trupul pe care-l ai, nu ţi-ai mai cunoaşte puterile şi nici cum 
să le menţii. Pe calea pe care-ai apucat-o tu, Eragon, nu 
există scurtături. 


Eragon se ghemui în apa rece a pârâiaşului şi lăsă capul în 
jos, apucând o piatră în mână pentru a nu fi luat de curent. 
Rămase întins pe fundul albiei, simțindu-se ca o săgeată 
care zbura prin apă. 

Narda. 

Roran se lăsă într-un genunchi şi-şi scarpină barba pe care 
şi-o lăsase să crească, privind în jos, spre Narda. 

Orăşelul era întunecat şi adunat, ca o coajă de pâine de 
secară înfiptă într-o crevasă de-a lungul coastei. Dincolo de 
el, marea roşie ca vinul sclipea în ultimele raze ale soarelui 
la asfinţit. Apa îl fascina; era cu totul altfel faţă de peisajul 
cu care era obişnuit. 

„Am ajuns.” 

Părăsind promontoriul, Roran se întoarse la cortul 
improvizat, trăgând cu nesaţ în piept aerul sărat. Îşi 
făcuseră tabăra sus, în munţi, pentru a nu fi depistaţi de 
nimeni care ar fi putut da de ştire Imperiului unde se aflau. 

Păşind printre sătenii înghesuiți sub copaci, Roran îi privi 
cu jale şi cu mânie. Drumul străbătut din valea Palancar îi 
lăsase bolnavi, slabi şi istoviţi, traşi la faţă din cauza lipsei 
de hrană şi cu hainele ponosite. Aproape toţi se legaseră la 
cap cu fâşii de pânză, pentru a nu degera în nopţile geroase 
din munţi. Poverile pe care le duseseră în spate săptămâni 
întregi le încovoiaseră umerii falnici. Priveliştea cea mai 
jalnică erau copiii, slabi şi nefiresc de liniştiţi. 

„Merită mai mult, se gândi Roran. Dacă ei nu m-ar fi 
apărat, aş fi acum în ghearele celor doi Ra'zac.” 

Mulţi oameni se apropiară de el, dorind doar o atingere pe 
umăr sau o vorbă de încurajare. Unii îl îmbiară cu câte ceva 
de mâncare, dar el nu primi; dacă insistau, lua mâncarea şi 
o dădea altcuiva. Cei care rămăseseră la distanţă îl priveau 
cu ochii mari şi pierduţi. Ştia ce spuneau despre el: că era 
nebun, stăpânit de duhuri şi că nici măcar cei doi Ra'zac nu- 
Il puteau înfrânge în luptă. 

Traversarea munţilor fusese chiar mai grea decât crezuse. 
Singurele poteci erau cele croite de animale, prea înguste, 


abrupte şi ocolite pentru ei. Prin urmare, sătenii se 
văzuseră adesea siliţi să o apuce printre copaci şi prin 
ierburi, o treabă istovitoare, care nu era pe placul nimănui, 
mai ales pentru că astfel Imperiul îi putea urmări cu mai 
mare uşurinţă. Singurul folos al acestei trude se dovedise 
acela că umărul rănit al lui Roran se vindecase şi se 
refăcuse, deşi încă nu putea să-şi ridice cu uşurinţă braţul 
în anumite poziţii. 

Şi alte greutăţi se adăugaseră celor deja ştiute. Se aflau 
într-o trecătoare pustie, pe unde nu mai creştea nimic, când 
îi surprinsese furtuna. Trei oameni îngheţaseră de frig în 
zăpadă: Hida, Brenna şi Nesbit, cu toţii în vârstă. În 
noaptea aceea, Roran se gândise pentru prima oară că toţi 
sătenii aveau să moară pentru că se luaseră după el. Nu 
mult după aceea, un băiat îşi rupsese braţul, căzând pe o 
pantă, iar Southwell se înecase într-un izvor. Lupii şi urşii le 
prădau animalele cu regularitate, fără să ţină seama de 
focurile de strajă pe care le aprindeau, după ce se 
îndepărtaseră de valea Palancar şi de nemiloşii soldaţi ai lui 
Galbatorix. Foamea se ţinea scai de ei, ca un parazit 
neînduplecat, rozându-le stomacul, secându-i de puteri şi 
răpindu-le voinţa de a merge înainte. 

Şi totuşi scăpaseră cu viaţă, dând dovadă de aceeaşi 
încăpățânare şi aceeaşi tărie care-i ţinuse pe strămoşii lor 
în valea Palancar, în ciuda foametei, a războiului şi a bolilor. 
Chiar dacă oamenilor din Carvahall le lua o mie de ani să ia 
o hotărâre, odată ce o făcuseră, nimic nu-i mai putea abate 
din drum. 

Acum că ajunseseră în Narda, în tabără se strecurase o 
undă de speranţă, la gândul reuşitei. Nimeni nu ştia ce 
urma să se întâmple, dar faptul că ajunseseră atât de 
departe le dădea încredere. 

„N-o să fim în siguranţă până ce nu părăsim Imperiul, se 
gândi Roran. Iar eu trebuie să am grijă să nu fim prinşi. Am 
devenit responsabil pentru toţi cei de-aici...” Era o 
răspundere pe care şi-o luase fară reţineri pe umerii săi, 


căci îi îngăduia şi să-i apere pe săteni de Galbatorix, şi să-şi 
urmeze țelul de a o salva pe Katrina. „A trecut atât de mult 
de când a fost prinsă. Cum să mai fie în viaţă?” Se 
cutremură şi alungă gândul. Dacă o ţinea tot aşa, îl aştepta 
cu adevărat nebunia. 

În zori, Roran, Horst, Baldor, cei trei fii ai lui Loring şi 
Gertrude plecară înspre Narda. Coborâră dealurile până la 
drumul principal care ducea în oraş, având grijă să rămână 
ascunşi până ce se apropiară. Aici, în zonele mai joase, 
aerul i se părea lui Roran mai dens, de parcă încerca să 
respire sub apă. În timp ce se apropiau de poartă, el 
strânse în pumn coada ciocanului pe care-l purta la 
cingătoare. Acolo se aflau doi soldaţi, care stăteau de strajă. 
Ei îi cercetară pe toţi cu o privire rece, uitându-se atent la 
hainele lor ponosite, apoi îşi coborâră halebardele şi-i 
împiedicară să intre. 

— De unde-oţi fi? întrebă bărbatul din dreapta, care nu 
putea avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, deşi era 
complet cărunt. 

Umflându-şi pieptul, Horst îşi încrucişa braţele şi spuse: 

— De pe lângă Teirm, cu voia dumitale. 

— Şi ce v-aduce aici? 

— Negoţul. Am fost trimişi de prăvăliaşii care vor să 
cumpere bunuri direct din Narda, fără să mai aibă nevoie 
de negustorii obişnuiţi. 

— Aşa să fie? Ce bunuri? 

Horst şovăi, dar Gertrude răspunse pe dată: 

— Eu caut ierburi şi leacuri. Plantele pe care le-am primit 
până acum erau fie prea vechi, fie mucegăite şi stricate. 
Trebuie să-mi refac proviziile. 

— lar fraţii mei şi cu mine, spuse Darmmen, am venit să ne 
tocmim cu pantofarii voştri. Încălţămintea din miazănoapte 
e foarte căutată prin Dras-Leona şi Uru'baen, continuă el cu 
o strâmbătură. Sau cel puţin aşa era când am plecat. 

Horst încuviinţă, de parcă îi revenise încrederea în sine. 


— Da. lar eu am venit să preiau un transport de fier 
pentru stăpânul meu. 

— O fi. Dar ăsta? Ăsta ce face? întrebă soldatul, arătând 
spre Roran cu vârful halebardei. 

— Ceramică, spuse Roran. 

— Ceramică? 

— Ceramică. 

— Atunci ce-i cu ciocanul? 

— Păi şi cum crezi că se crapă lacul de pe sticle sau 
borcane? Că doar nu se-ntâmplă aşa, de la sine. Trebuie 
lovit, răspunse Roran. 

Bărbatul cu părul alb îl privi uluit, dar el îi întoarse 
privirea fără nici o expresie, de parcă-l provoca să spună 
ceva. Soldatul mormăi şi se uită din nou la ei. 

— O fi cum o fi, dar mie nu-mi păreţi neguţători. Mai 
degrabă nişte vagabonzi. 

— Am avut greutăţi pe drum, spuse Gertrude. 

— Mda, aşa s-ar zice. Dar dacă aţi venit din Teirm, unde vă 
sunt caii? 

— l-am lăsat în tabără, răspunse Hamund, arătând spre 
miazăzi, în partea opusă celei în care se ascundeau, de fapt, 
sătenii. 

— N-aveţi bani să înnoptaţi în oraş? comentă soldatul, 
chicotind dispreţuitor, apoi ridică halebarda şi-i făcu semn 
şi celuilalt să facă la fel. Bine, treceţi, dar să nu faceţi vreun 
necaz, că o să aveţi parte de bice sau chiar mai rău. 

După ce trecură de poartă, Horst îl luă la o parte pe Roran 
şi-i mârâi furios în ureche: 

— Ce greşeală să inventezi ceva aşa de prostesc. Se crapă 
lacul! Chiar vrei să te iei la bătaie? Nu putem să... 

Dar se opri, când Gertrude îl trase de mâneca. 

— Priviţi, şopti ea. 

La stânga intrării se afla un panou, înalt de aproape doi 
metri, cu un acoperiş îngust din şindrilă care apăra foile 
îngălbenite de dedesubt. Pe o parte a panoului se găseau 
diverse anunţuri şi proclamaţii ale oficialităților. Pe cealaltă 


parte, erau mai multe afişe cu chipul feluriţilor răufăcători. 
La loc de frunte printre ele se afla un portret al lui Roran, 
fără barbă. 

Uimit, Roran aruncă o privire în jur, ca să se asigure că nu 
era nimeni pe stradă prea aproape pentru a-i compara 
chipul cu portretul, apoi se apucă să-l cerceteze. Se 
aşteptase ca Imperiul să-i urmărească, dar faptul că acum 
avea dovada continua să-l tulbure. „Pesemne că Galbatorix 
cheltuieşte o avere ca să ne prindă.” Câtă vreme se aflaseră 
în munţi, îi venise uşor să uite de existenţa lumii din jur. 
„Pun pariu că sunt portrete de-ale mele atârnate prin toate 
colţurile Imperiului.” Rânji, bucuros că nu se mai bărbierise 
şi că fuseseră cu toţii de acord să folosească nume false, 
câtă vreme se aflau în Narda. 

În josul afişului era anunţată şi o recompensă. Garrow nu-i 
învățase pe Roran şi pe Eragon să citească, dar le explicase 
cum să recunoască cifrele pentru că, după cum le spusese 
el, „trebuie să ştiţi cât aveţi, cât face şi cât primiţi în 
schimb, ca să nu fiţi traşi pe sfoară de vreun şarlatan”. 
Astfel că Roran îşi dădu seama că Imperiul oferise pe el 
zece mii de coroane, o sumă îndeajuns de mare pentru un 
trai liniştit vreme de zeci de ani. Suma îi crea o senzaţie 
ciudată de bucurie, făcându-l să se simtă important. 

Apoi îi căzură ochii pe afişul următor. 

Era Eragon. 

Stomacul lui Roran se strânse de parcă l-ar fi lovit cineva, 
şi răsuflarea i se opri pentru câteva clipe. „E în viaţă!” 

După ce prima senzaţie de uşurare se domoli, se mânie din 
nou, amintindu-şi despre rolul jucat de Eragon în moartea 
lui Garrow şi despre distrugerea fermei; în acelaşi timp, 
ardea de dorinţa de a şti de ce Imperiul îl urmărea pe vărul 
său. „Pesemne că are de-a face cu piatra albastră şi cu 
prima sosire a celor doi Ra'zac în Carvahall.” încă o dată, 
Roran se întrebă în ce soi de încurcătură se treziseră 
implicaţi el şi sătenii. 


În loc de recompensă, pe afişul cu Eragon se puteau citi 
două rânduri de rune. 

— De ce crimă e acuzat? o întrebă Roran pe Gertrude. 
Ridurile din colţurile ochilor ei se adânciră, în timp ce 
privea mijit afişul. 

— Trădare, şi tu, şi el. Spune că Galbatorix îl va răsplăti pe 
cel care-l prinde cu titlul de conte, dar că trebuie avută 
mare grijă pentru că e foarte primejdios. 

Roran clipi uimit. „Eragon?” Părea de neconceput, până 
ce-şi aminti cât de mult se schimbase şi el în ultimele 
săptămâni. „Prin vene ne curge acelaşi sânge. Cine ştie, 
poate că Eragon a făcut la fel de multe ca mine, de când a 
plecat. Şi poate şi mai mult.” 

Cu glas scăzut, Baldor spuse: 

— Dacă de pe urma uciderii soldaţilor şi a faptului că i-ai 
sfidat pe cei doi Ra'zac meriţi numai zece mii de coroane - 
chiar dacă şi asta e mult - atunci ce trebuie să faci ca să 
valorezi cât un titlu de conte? 

— Să-l scoţi din sărite chiar pe rege, sugeră Larne. 

— Terminaţi, spuse Horst. Ţine-ţi gura, Baldor, sau o s-o 
sfârşim în lanţuri. Iar tu, Roran, să nu mai atragi atenţia 
asupra ta. Cu o asemenea răsplată, pesemne că toţi sunt cu 
ochii în patru după străinii care se potrivesc descrierii. 

Trecându-şi o mână prin păr, Horst îşi ridică pantalonii şi 
spuse: 

— Bun. Hai că avem treabă. Ne întâlnim aici la amiază, ca 
să vedem ce-am izbutit să facem. 

Se despărţiră în trei grupuri, iar Darmmen, Larne şi 
Hamund plecară să cumpere de mâncare pentru săteni, 
atât pentru zilele următoare, cât şi pentru restul călătoriei, 
Gertrude - după cum îi spusese străjerului - se duse să 
găsească ierburi, alifii şi tincturi, în timp ce Roran, Horst şi 
Baldor se îndreptară spre docuri, apucând-o pe străzile 
care coborau, cu nădejdea de a închiria o corabie care să-i 
transporte în Surda, sau măcar în Teirm. 


Ajuns la podeţul de scânduri învechite de vreme care 
acoperea plaja, Roran se opri şi privi lung oceanul, cenuşiu 
din pricina norilor joşi şi presărat cu spumă de la vântul 
care sufla din când în când. Nu-i trecuse niciodată prin 
minte că orizontul putea fi atât de plat. Zgomotul înfundat 
al valurilor care se loveau de stâlpii de sub tălpile lui îl făcea 
să se simtă de parcă se afla pe o tobă uriaşă. Mirosul 
peştelui - proaspăt, curăţat sau putrezit - se simţea 
puternic în aer. 

Privind de la Roran la Baldor, care era la fel de vrăjit, 
Horst spuse: 

— Ce mai privelişte, aşa-i? 

— Da, răspunse Roran. 

— Te face să te simţi mic şi pricăjit, nu credeţi? 

— Ba da, răspunse şi Baldor. 

— Îmi amintesc, încuviinţă Horst, când am văzut pentru 
prima dată oceanul. Aşa m-am simţit şi eu. 

— Şi când a fost asta? întrebă Roran. 

Pe lângă stolurile de pescăruşi care se roteau în zbor pe 
deasupra golfului, observă mai multe păsări ciudate care se 
lăsaseră pe stâlpi. Aveau trupul îndesat şi ciocul dungat pe 
care-l ţineau adunat la piept, ca nişte bătrâni făloşi, capul şi 
gâtul albe şi pieptul cenuşiu. Una dintre păsări îşi ridică 
ciocul, dând la iveală o guşă mare. 

— Bartram, fierarul dinaintea mea, povesti Horst, a murit 
când aveam cincisprezece ani, cu un an înainte să-mi 
termin ucenicia. A trebuit să găsesc un alt fierar, care să fie 
dispus să termine treaba începută de celălalt, aşa că am 
mers în Ceunon, undeva pe coasta Mării de la Miazănoapte. 
Acolo l-am întâlnit pe Kelton, un bătrân odios, dar priceput. 
A acceptat să mă ia ucenic, iar după ce-am terminat, nu 
ştiam dacă să-i mulţumesc sau să-l blestem. 

Fierarul râse. 

— Mai degrabă să-i mulţumeşti, răspunse Baldor. Altfel nu 
te-ai fi însurat cu mama. 

Roran se încruntă, cercetând golful. 


— Nu sunt prea multe corăbii, observă el. 

La capătul de miazăzi al portului erau ancorate două, iar 
încă una se afla în capătul opus, dar între ele nu erau decât 
bărcuţe de pescuit mai mici sau mai mari. Dintre cele de la 
miazăzi, una avea catargul frânt. Roran nu se pricepea la 
corăbii, dar tot îşi dădea seama că niciuna dintre ele nu era 
îndeajuns de mare pentru a duce aproape trei sute de 
pasageri. 

Trecând de la o corabie la alta, cei trei aflară în scurtă 
vreme că toate aveau alte treburi. Cea cu catargul frânt nu 
putea fi gata în mai puţin de o lună. Cea de alături, 
Călărețul Valurilor, ridicase deja pânzele şi se pregătea să 
plece spre miazănoapte, către insulele pline de primejdii 
unde creşteau plantele seithr. În sfârşit, cea de-a treia, 
Albatrosul, de-abia sosise din îndepărtatul Feinster şi îşi 
repara pânzele pentru a pleca din nou, încărcată cu lână. 

Auzind întrebările lui Horst, un lucrător de la docuri râse. 

— Aţi ajuns prea târziu, şi în acelaşi timp prea devreme. 
Cele mai multe dintre corăbiile de primăvară au sosit şi au 
şi plecat acum fo' două, trei săptămâni. Peste fo' lună, o să- 
nceapă să sufle vântoasele de la miazănoapte, iar atunci s-o 
întoarce şi vânătorii de foci şi morse, şi o s-apară fel şi fel de 
corăbii din Teirm şi din restu' Imperiului, ca să adune pieile, 
carnea şi grăsimea. Atunci s-ar putea să găsiţi şi fun' 
căpitan cu nimic în cală. Între timp, nu trec mai multe decât 
vedeţi aici. 

Disperat, Roran întrebă: 

— Nu există nici o altă cale de a transporta bunuri de-aici 
până în Teirm? Nu trebuie să fie prea rapidă şi nici prea 
confortabilă. 

— Păi, zise bărbatul ridicându-şi povara pe umeri, dacă nu 
tre! să fie iute, şi mergeţi numa' în Teirm, încercaţi cu 
Clovis. Uite-l acolo. 

Le arătă un spaţiu închis, în care se puteau adăposti mai 
multe bărci. 


— Are el şi câteva barje, cu care duce grânele la vreme de 
toamnă, în restu' anului, trăieşte din pescuit, ca aproape 
toţi oamenii din Narda, continuă omul, apoi se încruntă. Da' 
ce soi de bunuri aveţi? Oile deja au fost tunse, iar recoltele 
încă nu s-au strâns. 

— Ei, una şi alta, răspunse Horst, aruncându-i un bănuţ. 
Celălalt îl băgă repede în buzunar, făcându-le cu ochiul. 

— Aşa o fi, domnu'. Una ş-alta. Lasă că ştiu eu când cineva 
se fereşte să răspundă. Dar de bătrânu' Ulric n-aveţi a vă 
teme. Ştiu să-mi ţin gura. Ne mai vedem, domnilor, încheie 
el şi plecă fluierând. 

Până la urmă, Clovis nu era la docuri. Întrebând din om în 
om, le luă cam jumătate de ceas să ajungă la casa lui, aflată 
în cealaltă parte a oraşului. Îl găsiră în curte, plantând irişi 
de-al lungul cărării care ducea la uşă. Era un bărbat 
îndesat, cu obrajii arşi de soare şi cu o barbă vârstată cu 
fire cărunte. Mai trecu un ceas până să-l convingă pe 
marinar că erau cu adevărat interesaţi de barjele lui, în 
ciuda anotimpului, şi până să se întoarcă în port, unde 
acesta le arătă cele trei barje aidoma, Merrybell, Edeline şi 
Mistreţul Roşu. 

Fiecare dintre ele avea şaptezeci şi cinci de picioare în 
lungime, douăzeci în lăţime şi era vopsită într-o culoare 
ruginie. Aveau punți neacoperite, peste care se puteau 
întinde corturi de pânză, în mijloc, un catarg pe care se 
putea prinde o singură velă şi câteva cabine în spate - sau 
la pupa, cum spunea Clovis. 

— S-afundă în apă mai mult ca o corabie obişnuită, le 
spuse marinarul, aşa că n-aveţi a vă teme că s-ar putea 
răsturna pe vreme rea, deşi aţi face mai bine să nu vă lăsaţi 
prinşi într-o furtună adevărată. Barjele astea nu-s făcute 
pentru largul mării, ci tre' să rămână pă lângă țărm. lar 
acu' e momentul cel mai prost pentru drum. Pă onoarea 
mea, dă o lună de zile n-am avut decât furtuni, în fiecare 
după-amiază. 

— Ai oameni pentru toate trei? întrebă Roran. 


— Păi, vedeţi... aci-i problema. Cei mai mulţi din oamenii 
pă care-i folosesc dă obicei au plecat acu' câteva săptămâni 
să vâneze foci, cum le e datu'. Fin'că n-am nevoie de ei 
decât după recoltă, sunt liberi să facă ce vor în restu' 
anului... Sunt sigur că nişte oameni de ispravă ca Domniile 
Voastre înţeleg ce vreau să spun. 

Clovis încercă să zâmbească, apoi îşi plimbă privirea între 
Roran, Horst şi Baldor, de parcă nu ştia cui să se adreseze. 

Roran se plimbă în lungul lui Edeline, cercetându-i 
stricăciunile. Barja părea veche, dar lemnul era zdravăn şi 
vopseaua proaspătă. 

— Dacă-ţi înlocuim noi oamenii din echipaj, cât o să ne 
coste să mergem până în Teirm cu toate trei? 

— Depinde, răspunse Clovis. Marinarii câştigă pe zi cinşpe' 
bănuţi de aramă, plus mâncare bună, cât încape, şi un dram 
de tărie pă deasupra. Ce câştigă oamenii Domniilor Voastre 
nu mă priveşte. Pă ei nu-i iau la socoteală. Avem obiceiu' să 
angajăm şi străji pentru fiecare barjă, dar cu toţii sunt... 

— Da, sunt plecaţi la vânătoare, spuse Roran. Aducem tot 
noi şi străjile. 

Clovis înghiţi în sec. 

— Mda, asta-i grozav... zău aşa. Pă lângă ce primeşte 
echipaju' mai vreau două sute de coroane, plus plata 
tuturor stricăciunilor pe care le fac oamenii Domniilor 
Voastre, plus doişpe la sută din tot profitu' dă pă urma 
vânzării încărcăturii, ca proprietar şi căpitan. 

— N-o să iasă nici un profit. 

Asta păru să-l pună în încurcătură pe Clovis, mai mult 
decât orice altceva. Îşi frecă bărbia despicată cu degetul 
mare de la mâna stânga, dădu de două ori să vorbească, se 
opri, apoi, în cele din urmă, spuse: 

— Dacă-i p-aşa, încă patru sute de coroane la capătu' 
drumului. Şi ce doriţi să transportaţi, dacă mi daţi voie să- 
ntreb? 

„Se teme de noi”, se gândi Roran. 

— Turme. 


— Să fie oi, vite, cai, capre, boi...? 

— Mai multe soiuri de animale. 

— Şi de ce vreţi să le duceţi în Teirm? 

— Avem motivele noastre, răspunse Roran, căruia îi venea 
să zâmbească văzându-l pe celălalt în încurcătură. Ai vrea 
să mergi şi mai departe de Teirm? 

— Nu! Acolo mă opresc, orice-ar fi. Nu cunosc apele de 
dincolo de oraş, şi nici nu vreau să lipsesc prea mult de 
lângă nevastă-mea şi fiică-mea. 

— Când poţi fi gata? 

Clovis şovăi şi făcu doi paşi în lături. 

— În cinci sau şase zile. Nu... nu, mai bine o săptămână; 
mai am nişte treburi înainte de plecare. 

— Încă zece coroane dacă plecăm poimâine. 

— Nu pot să... 

— Douăsprezece. 

— Atunci rămâne pe poimâine, se învoi Clovis. Fac eu ce-oi 
face şi sunt gata pân-atunci. 

Pipăind parapetul barjei, Roran încuviinţă, fără să se uite 
la celălalt, şi spuse: 

— Dă-ne voie să vorbim puţin între noi. 

— Fireşte, domnu'. Mă duc să mă învârt pă chei până 
terminaţi, răspunse Clovis, grăbindu-se spre uşă; înainte să 
iasă, întrebă: Cu voia dumneavoastră, cum ziceaţi că vă 
cheamă? Teamă mi-e că înainte n-am înţeles; ţinerea mea 
de minte să cam duce. 

— Stronghammer. Mă cheamă Stronghammer. 

— A, da. Frumos nume. 

Odată ce uşa se închise în urma lui, Horst şi Baldor se 
întoarseră către Roran. 

— Nu ne permitem să-l tocmim, spuse Baldor. 

— N-avem de ales, răspunse Roran. N-avem bani să-i 
cumpărăm barjele, şi nici nu mă văd învățând să le conduc 
şi punând în primejdie vieţile tuturor. E mai simplu şi mai 
sigur să angajăm un echipaj. 


— Dar preţul e tot prea mare, spuse Horst. Roran bătu 
darabana în parapet. 

— Putem plăti cât ne-a cerut pentru început - două sute de 
coroane. Dar, după ce-ajungem în Teirm, propun fie să 
furăm barjele, folosindu-ne de ce vom fi învăţat în cursul 
călătoriei, fie să-i punem pe Clovis şi pe oamenii lui la 
păstrare, până ce izbutim să scăpăm pe altă cale. Aşa, nu 
mai plătim nici cele patru sute de coroane, nici simbria 
marinarilor. 

— Nu-mi place să înşel oamenii care muncesc cinstit, 
spuse Horst. Nu-mi stă în fire. 

— Nici mie, dar îţi trece altceva prin minte? 

— Şi cum să facem să-i urcăm pe toţi pe barje? 

— O să ne-ntâlnim cu Clovis undeva în josul coastei, la 
distanţă de Narda. 

— Bine, o s-o facem şi p-asta, oftă Horst, deşi mă lasă cu 
un gust amar. Cheamă-l îndărăt pe Clovis, Baldor, ca să- 
ncheiem târgul. 

În seara aceea, sătenii se adunară în jurul unui foc mic, ca 
să audă ce se-ntâmplase în oraş. Îngenuncheat pe jos, 
Roran rămăsese cu privirea aţintită la tăciunii care ardeau 
mocnit, ascultând-o pe Gertrude şi pe cei trei fraţi 
povestind ce făcuseră. Veştile despre afişele cu chipurile lui 
Roran şi Eragon stârniră şoapte neliniştite printre 
ascultători. 

După ce termină Darmmen, veni rândul lui Horst, care, cu 
fraze scurte şi seci, le spuse că în Narda nu se afla nici o 
corabie potrivită, că lucrătorul de la docuri le recomandase 
să-l găsească pe Clovis şi că ajunseseră la o învoială. Cu 
toate acestea, de îndată ce auziră cuvântul „barje”, sătenii 
începură să scoată strigăte de mânie şi de nemulţumire. 
leşind în faţă, Loring ridică braţele, cerând să i se dea 
atenţie. 

— Barje? întrebă pantofarul. N-avem nevoie de mizeriile 
astea de barje! 

Şi scuipă, în timp ce alţii încuviinţau prin strigăte. 


— 'Tăcere! spuse Delwin. Dacă o ţinem tot aşa, o să fim 
auziţi. După ce-i potoli, şi se auzi numai trosnetul focului, 
continuă, cu voce mai calmă: Sunt de acord cu Loring. 
Barjele nici nu intră în discuţie. Sunt încete şi vulnerabile. 
Unde mai pui că am fi cu toţii înghesuiți laolaltă, fară pic de 
intimitate şi fară vreun adăpost, cine ştie câtă vreme. Horst, 
Elain e însărcinată în şase luni. Doar nu vrei ca ea şi alţii 
care sunt bolnavi sau neputincioşi să zacă sub arşiţa 
soarelui săptămâni întregi. 

— Peste punți se pot întinde apărători din pânză, spuse 
Horst. Nu-i cine ştie ce, dar o să fim la adăpost de soare şi 
de ploaie. 

Glasul lui Birgit se făcu auzit peste murmurele joase ale 
celorlalţi: 

— Mai e o problemă. 

Oamenii îi făcură loc să vină lângă foc. 

— Cu cele două sute de coroane pentru Clovis şi cu ce-au 
cheltuit Darmmen şi fraţii lui, am rămas aproape fară bani. 
Averea noastră nu se măsoară în aur, ca a celor din oraşe, ci 
în animale şi pământ. Pământ nu mai avem, şi nici animale 
prea multe. Chiar dacă ne transformăm în pirați şi punem 
mâna pe barje, cum să mai cumpărăm provizii în Teirm şi 
cum să ne plătim drumul mai departe spre miazăzi? 

— Contează mai mult, mormăi Horst, să ajungem întâi în 
Teirm. După aceea o să ne gândim ce e de făcut... s-ar 
putea să trebuiască să facem lucruri şi mai urâte. 

Chipul osos al lui Loring se transformă într-o mască de 
riduri. 

— Urâte? Cum adică urâte? Am făcut deja lucruri urâte. 
Toată treaba asta e urâtă. Nu-mi pasă ce ziceţi voi; n-am de 
gând să mă urc pe vreo nenorocită de barjă, după toate 
greutăţile prin care am trecut în Şiră. Barjele sunt pentru 
grâne şi animale. Nouă ne trebuie o corabie cu cabine şi 
punți, pe care putem dormi comod. De ce să nu mai 
aşteptăm vreo săptămână, ca să vedem dacă nu vine vreo 


corabie pe care s-o putem închiria? Care-ar fi problema? 
Sau de ce nu... 

O ţinu aşa încă vreun sfert de ceas, adunând un munte de 
piedici, apoi le lăsă locul lui Thane şi lui Ridley, care 
începură să brodeze pe marginea argumentelor sale. 

Discuţia încetă când Roran se întinse şi se ridică în 
picioare, reducându-i pe toţi la tăcere cu prezenţa sa. 
Aşteptară cu sufletul la gură, nădăjduind să aibă parte de 
încă unul dintre discursurile sale pătimaşe. 

— Ori asta, ori mergem pe jos, spuse el. Apoi se duse la 
culcare. 

Cade ciocanul. 

Luna plutea sus, printre stele, când Roran ieşi din cortul 
improvizat pe care-l împărțea cu Baldor, se duse tiptil până 
la marginea taberei şi-l înlocui pe Albriech, care stătea de 
strajă. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, şopti Albriech, şi apoi se pierdu 
în noapte. 

Roran îşi încorda arcul şi înfipse trei săgeți cu pene de 
gâscă undeva la-ndemână, apoi se înfăşură într-o pătură şi 
se ghemui lângă stânca din stânga sa. Poziţia îi îngăduia să 
vadă limpede în jos, dincolo de dealurile întunecate. 

După cum îi era obiceiul, împărţi priveliştea în mai multe 
zone, cercetându-le cu privirea pe fiecare câte un minut 
întreg, fiind mereu cu ochii în patru după o umbră de 
mişcare sau o pată de lumină care ar fi putut însemna 
apropierea duşmanilor. Curând, mintea începu să-i 
rătăcească de la un subiect la altul, în logica tulbure a 
viselor, distrăgându-i atenţia de la treaba pe care-o avea de 
făcut. Îşi muşcă obrazul, pe dinăuntru, ca să se forţeze să 
rămână treaz, dar era foarte greu, pe aşa o vreme plăcută. 
Măcar era mulţumit că sorții nu-i hărăziseră ultimele două 
perioade de veghe de dinaintea zorilor, căci atunci nu ar 
mai fi avut nici un prilej de dormit, şi s-ar fi simţit obosit 
toată ziua. 


O pală de vânt şuieră pe lângă el, gâdilându-i urechea şi 
zbârlindu-i părul pe ceafă, de parcă s-ar fi temut de ceva 
rău. Atingerea persistentă îl înfricoşa, ştergându-i din minte 
orice altceva în afară de convingerea că el şi restul sătenilor 
erau în primejdie de moarte. Tremura de parcă avea 
friguri, inima îi bătea puternic şi de-abia se abţinea să nu 
iasă din ascunzătoare şi s-o ia la fugă. 

„Ce-o fi cu mine?” Până şi pentru a pune o săgeată în arc îi 
trebui mult efort. 

Înspre răsărit, de la orizont se desprinse o umbră. Nu se 
vedea decât ca o pată care ascundea stelele şi plutea pe cer 
ca un văl sfâşiat, până ce acoperi luna şi rămase acolo, dând 
târcoale. În lumina care bătea din spate, Roran distinse 
aripile transparente ale uneia dintre făpturile zburătoare 
pe care călăreau cei doi Ra'zac. 

Bestia cea neagră îşi căscă ciocul şi scoase un strigăt lung, 
sfâşietor. Era atât de ascuţit şi de intens, încât Roran se 
strâmbă de durere. Parcă-i sfredelea timpanele şi-i îngheţa 
sângele în vine; toată bucuria şi nădejdea se 
preschimbaseră în disperare. Vaietul trezi la viaţă toată 
pădurea. În toate părţile, până în depărtări, păsările şi 
animalele izbucniră într-un cor de jale; printre ele, spre 
neliniştea lui Roran, şi ce mai rămăsese din turmele 
sătenilor. 

Furişându-se de la un copac la altul, Roran se întoarse în 
tabără, şoptind tuturor celor pe care-i întâlnea în cale: 

— Au venit cei doi Ra'zac. Rămâneţi pe loc şi tăceţi. 

Văzu şi alte străji strecurându-se printre sătenii 
înspăimântați, răspândind vestea. 

Fisk ieşi din cort cu o suliță în mână şi tună: 

— Suntem atacați? Ce le-a apucat pe nenoro... 

Roran se aruncă asupra lui şi-l culcă la pământ pentru a-l 
face să tacă, gemând înfundat, pentru că aterizase pe 
umărul drept şi-l străbătuse un fulger de durere. 

— Ra'zac, mormăi el în urechea lui Fisk. Tâmplarul tăcu 
brusc şi întrebă pe şoptite: 


— Ce să fac? 

— Ajută-mă să liniştesc animalele. 

Străbătură tabăra unul lângă altul şi ajunseră pe pajiştea 
alăturată, unde dormeau caprele, oile, măgarii şi caii. 
Fermierii care aveau cele mai multe turme dormeau şi ei 
acolo, aşa că erau deja în picioare şi se străduiau să 
liniştească animalele. Roran se simţi recunoscător în sinea 
lui pentru teama bolnăvicioasă care-l făcuse să insiste ca ele 
să fie împrăştiate pe la marginea poienii, acolo unde copacii 
şi tufişurile le ajutau să se ascundă de privirile duşmănoase. 
Încercând să facă o ceată de oi să se oprească din behăit, 
aruncă o privire spre înfricoşătoarea umbră neagră care 
încă acoperea luna, ca un liliac uriaş. Spre groaza lui, 
aceasta începu să se mişte înspre ascunzătoarea lor. „Dacă 
ţipă iarăşi, nu mai avem cum scăpa.” 

Până când duşmanul ajunse deasupra lor şi începu să dea 
târcoale, cele mai multe dintre animale tăcuseră, în afară 
de un singur măgar care zbiera răguşit şi fară încetare. 
Fără să şovăie, Roran se lăsă într-un genunchi, puse 
săgeata în arc şi-l ţinti între coaste. Săgeata zbură drept la 
ţintă, iar animalul se prăbuşi la pământ, fără nici un sunet. 

Dar era prea târziu; ţipetele atrăseseră deja atenţia 
dușmanului. Monstrul îşi întoarse capul înspre luminiş şi 
începu să coboare cu ghearele pregătite; mirosul său oribil 
se simţea din ce în ce mai puternic. 

„A venit vremea să vedem dacă putem ucide un coşmar”, 
se gândi Roran. Fisk, întins pe iarbă lângă el, îşi apucă 
sulița, pregătindu-se s-o arunce de îndată ce fiara ajungea 
mai aproape. 

Chiar când Roran îşi încorda arcul, încercând să înceapă şi 
să termine lupta pe dată, cu o săgeată bine ţintită, atenţia îi 
fu atrasă de o mare tulburare în pădure. O ceată de cerbi 
năvăli pe sub copaci şi trecu în goană pe pajişte, printre 
ierburi; erau atât de înfricoşaţi, şi nu-şi doreau decât să 
scape de monstrul din cer, aşa că trecură pe lângă săteni şi 
animale fără să-i bage câtuşi de puţin în seamă. Se scurse 


aproape un minut până ce trecură toţi, frământând 
pământul cu copitele lor ascuţite şi reflectând lumina lunii 
în ochii mari, înconjurați cu peri albi. Se apropiară atât de 
mult, încât Roran îi auzea până şi cum răsuflau greu, din 
pricina efortului. 

Pesemne că mulţimea cerbilor îi ascunsese pe săteni, 
pentru că, după un ultim ocol pe deasupra pajiştii, monstrul 
înaripat se întoarse spre miazăzi şi pluti în josul munţilor 
Şirei, pierzându-se în noapte. Roran şi tovarăşii săi 
rămaseră împietriţi în loc, ca iepurii, temându-se ca 
plecarea duşmanului să nu fie doar o înşelăciune menită să- 
i facă să iasă la lumină sau ca perechea monstrului să nu fie 
şi ea, cumva, pe aproape. Rămaseră mai multe ceasuri în 
aşteptare, încordaţi şi grijulii, fără să facă aproape nici o 
mişcare în afară de a-şi încorda arcurile, din vreme în 
vreme. 

Pe când luna se pregătea să apună, ţipătul înfricoşător al 
celor doi Ra'zac răsună undeva, la mare distanţă... apoi se 
lăsă tăcerea. 

„Am avut noroc, hotărî Roran, când se trezi a doua zi de 
dimineaţă. Dar nu ne mai putem baza pe el să ne salveze şi 
data viitoare.” 

După apariţia duşmanului, niciunul dintre săteni nu mai 
protestă împotriva călătoriei cu barjele. Dimpotrivă, erau 
aşa de dornici să o ia din loc, încât mulţi îl întrebară pe 
Roran dacă era cu putinţă să plece chiar în ziua aceea, în 
loc de următoarea. 

— Bine ar fi să putem, spuse el, dar mai sunt multe de 
făcut. Sărind peste masa de dimineaţă, el, Horst şi alţi 
câţiva bărbaţi se duseră din nou în oraş. Deşi ştia că, 
însoţindu-i, era în primejdie de a fi recunoscut, treaba pe 
care o aveau de făcut era mult prea importantă şi nu-şi 
putea permite s-o lase doar în seama lor. Mai mult, era 
încrezător că înfăţişarea lui de-acum nu mai semăna deloc 
cu cea de pe afişul pus de Imperiu, aşa încât nimeni nu 
putea să vadă cu uşurinţă asemănările. 


La poartă nu întâmpinară nici o greutate, căci de strajă 
erau alţi doi soldaţi, aşa că se duseră la docuri şi-i dădură 
cele două sute de coroane lui Clovis, care tocmai 
supraveghea un grup de oameni care pregăteau barjele 
pentru drum. 

— Mulţumescu-ţi, Stronghammer, spuse el, legându-şi 
punga la cingătoare. Strălucirea aurului e numai bună 
pentru a-ţi însenina ziulica. 

Ducându-i spre o masă de lucru, desfăşură o hartă a 
apelor dimprejurul oraşului, pe care însemnase şi puterea 
feluriţilor curenţi, locurile în care se aflau stânci, bancuri de 
nisip sau alte primejdii, şi măsurători care îi luaseră 
pesemne ani şi ani de zile. Trasând cu degetul o linie 
dinspre Narda spre un golfuleţ aflat chiar la miazăzi de 
oraş, spuse: 

— Aici o să urcăm turmele la bord. La vremea astea, 
valurile-s blânde, dar tot nu vrem s-avem de-a face cu ele, 
nicidecum, aşa că va trebui să plecăm imediat după flux. 

— După flux? întrebă Roran. N-ar fi mai simplu să 
aşteptăm refluxul, ca să ne ducă în larg? 

Clovis îl privi cu un aer ştiutor şi înţelept. 

— Aşa ar fi, ş-aşa mi-am început multe drumuri. Da' ceea 
ce nu vreau eu să văd este cum mă prinde fluxu' pe plajă, în 
vreme ce încărcăm animalele, şi mă împinge în susul 
țărmului. Aşa cum zic eu nu-i nici o primejdie, dar tre! să ne 
mişcăm repede şi cu isteţime, ca să nu rămânem pe uscat 
când se retrage apa. Dacă izbutim, marea o să ne-ajute, nu 
crezi? 

Roran încuviinţă, încrezător în experienţa celuilalt. 

— Şi de câţi oameni o să ai nevoie în echipaj? 

— Păi, am izbutit io să găsesc şapte flăcăi, zdraveni, de 
ispravă, şi cu toţii marinari buni, care-au primit slujba, chiar 
aşa ciudată cum e. La drept vorbind, mulţi dintre băieţii 
ăştia erau cu chef mare când i-am încolţit astă-noapte, că 
tocmai îşi beau banii luaţi pe ultima călătorie, dar, mâine în 


zori o să fie treji şi gata de drum, îţi făgăduiesc. Dar, cum 
numai şapte am găsit, aş mai vrea încă patru. 

— Atunci patru rămâne, spuse Roran. Oamenii mei nu ştiu 
prea multe despre navigaţie, dar sunt zdraveni şi dornici să 
înveţe. 

— Oricum, mormăi Clovis, la fiecare drum am obiceiu' să 
iau cu mine câţiva băieţi noi. Dacă fac ce li se zice, o să se 
descurce; iar dacă nu, o să ia două după ceafa, ascultă la 
mine. Cât despre străjeri, aş vrea nouă - câte trei la fiecare 
barjă. Şi bine-ar fi să nu-mi aduci şi-aici nişte nepricepuţi, 
că nu mă mişc de pe chei nici pentru tot rachiul din lume. 

Roran îşi îngădui un zâmbet mohorât. 

— "Toţi cei care sunt cu mine au trecut prin multe bătălii. 

— Şi toţi ascultă de mătăluţă, tinere Stronghammer? 
întrebă Clovis, aruncând o privire spre Gedric, Delwin şi 
ceilalţi care nu mai fuseseră în Narda. Şi câţi oameni ai 
după tine? 

— Destui. 

— Destui, zici. Ca să vezi... continuă marinarul, apoi 
flutură din mână a nepăsare. Da' nu mă băgaţi în seamă. 
Merge gura fără mine, aşa-mi spunea taică-meu. Secundu' 
meu, lorşon, s-a dus chiar acugşica la prăvălie să cumpere 
tot ce trebuie. Înţeleg că aveţi voi nutreţ pentru animale. 

— Printre altele. 

— Atunci bine-ar fi să-l aduceţi. După ce ridicăm catargele, 
putem deja să-l încărcăm. 

Tot restul zilei, Roran şi sătenii trudiră pentru a încărca la 
bord proviziile pe care le adunaseră fiii lui Loring, 
mutându-le din hambarul în care se aflau. O dată, după ce 
Roran se urcă la bordul lui. 

Edeline şi-i dădu un sac de faină marinarului care aştepta 
în cală, Clovis remarcă: 

— Nu prea-i nutreţ ăsta, Stronghammer. 

— Nu, dar sunt lucruri de folos, răspunse Roran, mulţumit 
că marinarul se abţinu să mai pună şi alte întrebări. 

După ce terminară, Clovis îi făcu semn şi-i spuse: 


— De-acu' puteţi merge. Dă restu' mă ocup eu cu băieţii. 
Numa' aveţi grijă să fiţi aici trei ceasuri după ivirea zorilor, 
cu toţi flăcăii pă care mi i-ai făgăduit, altfel pierdem fluxu'. 

— O să fim aici. 

Reîntors în tabără, Roran o ajută pe Elain şi pe ceilalţi să 
se pregătească de plecare. Nu le luă mult, căci se 
obişnuiseră să-şi strângă tabăra în fiecare dimineaţă. Apoi 
alese doisprezece bărbaţi care să-l însoţească a doua zi în 
Narda. Cu toţii erau luptători buni, dar celor mai buni 
dintre ei, precum Horst sau Delwin, le ceru să rămână cu 
sătenii, în caz că-i găseau soldaţii sau se-ntorceau cei doi 
Ra'zac. 

La căderea nopţii, cele două grupuri se despărţiră. Roran 
se ghemui pe un bolovan şi se uită după Horst, care 
călăuzea şirul de oameni în josul dealurilor, spre golfuleţul 
în care urma să aştepte barjele. Orval veni în spatele lui şi- 
şi încrucişa braţele la piept. 

— Crezi că o să fie bine, Stronghammer? îl întrebă el, cu 
glasul încordat ca o sfoară întinsă între doi copaci. 

Deşi era şi el îngrijorat, Roran spuse: 

— Da, cred. Pariez pe un butoi de cidru că mâine când 
tragem la mal ei o să fie încă adormiţi. O să ai plăcerea s-o 
trezeşti pe Noila. Ce zici? 

Orval zâmbi, auzind numele nevestei sale, şi încuviinţă din 
cap, părând încurajat. 

„Nădăjduiesc să fie aşa.” Roran rămase ghemuit pe 
bolovan, ca un gargui posomorât, până ce şirul de săteni 
dispăru, pierzându-se în noapte. 

Se treziră cu un ceas înaintea zorilor, când cerul de-abia 
începuse să se lumineze, colorându-se într-un verde-pal, iar 
degetele le erau amorţite de aerul umed al nopţii. Roran se 
spălă pe faţă şi-şi pregăti arcul şi tolba, precum şi nelipsitul 
ciocan, un scut de-al lui Fisk şi o suliță de-a lui Horst. 
Ceilalţi făcură la fel, având în plus şi săbiile de care 
făcuseră rost după luptele din Carvahall. 


Alergând cât puteau de repede în josul dealurilor pline de 
gropi şi de movilite, cei treisprezece bărbaţi ajunseră 
curând la drumul care ducea spre Narda şi, apoi, la poarta 
oraşului. Spre regretul lui Roran, de strajă erau tot cei doi 
soldaţi care le făcuseră necazuri în prima zi. La fel ca mai 
înainte, ei îşi coborâră halebardele pentru a le tăia calea. 

— Acu' sunteţi mai multicei, observă bărbatul cu părul alb. 
Şi nu sunteţi tot ăia de-acu' câteva zile. Numai tu ai rămas, 
adăugă el, arătând spre Roran. Ş-acu' vrei să-mi zici că 
sulița şi scutu' sunt tot pentru olărit, nu? 

— Nu. Clovis ne-a angajat să-i apărăm barjele pe drumul 
spre Leirm. 

— Voi? Mercenari? comentă soldatul, izbucnind în râs 
împreună cu tovarășul său. Păi, ziceaţi că sunteţi meseriaşi. 

— les bani mai buni. 

— Minţi, se încruntă bărbatul cu păr alb. Am încercat şi io 
să fac asta, mai înainte vreme, şi-am flămânzit o groază. Şi 
cât de mare-i ceata voastră de meseriaşi, că veni vorba? leri 
şapte, azi doişpe', chiar treişpe! cu tine. Cam mulţi pentru 
unii trimişi la drum de nişte prăvăliaşi. 

Privindu-l pe Roran, ochii i se îngustară. 

— Parcă te-aş cunoaşte. Cum îţi zice, hm? 

— Stronghammer. 

— Nu cumva Roran, nu-i... 

Dar Roran îl lovi cu sulița, străpungându-i beregata. 
Sângele ţâşni stacojiu din rană. Dând drumul suliţei, Roran 
scoase ciocanul şi se răsuci, oprind halebarda celui de-al 
doilea străjer cu ajutorul scutului. Răsucindu-şi ciocanul 
prin aer, îl lovi în creştet, strivindu-i coiful. 

Rămase în picioare, între cele două cadavre, gâfâind. „De- 
acum am ucis zece.” 

Orval şi ceilalţi rămaseră cu ochii holbaţi la el, din pricina 
şocului. Nemaiputând să le îndure privirile, Roran le 
întoarse spatele şi făcu semn spre şanţul care mărginea 
drumul. 


— Ascunderi trupurile, până nu le vede cineva, porunci el, 
cu glasul aspru şi sec. 

În timp ce ei se grăbeau să-i dea ascultare, cercetă 
parapetul de deasupra, cu ochii după străjeri. Din fericire, 
nu era nimeni la vedere nici acolo, nici pe stradă, dincolo de 
poartă. Se aplecă şi-şi luă sulița, ştergând-o de sânge pe un 
petic de iarbă. 

— Gata, spuse Mandel, ieşind din şanţ; în ciuda bărbii pe 
care-o purta, tânărul părea palid la faţă. 

Roran încuviinţă şi, adunându-şi toate puterile, se întoarse 
cu faţa la oamenii săi. 

— Ascultaţi. Mergem la docuri, iute, dar fără să atragem 
atenţia. Nu o luăm la fugă. Dacă sună alarma - s-ar putea 
ca vreunul să fi auzit zgomotele de-adineauri - trebuie să 
părem luaţi pe nepregătite şi curioşi, dar nu înfricoşaţi. 
Orice-aţi face, nu daţi motive de bănuială. De asta depind 
vieţile familiilor şi prietenilor voştri. Dacă suntem atacați, 
singura voastră misiune este să vă asiguraţi că barjele au 
fost lansate la apă. Nimic altceva nu contează. Aţi priceput? 

— Da, Stronghammer, răspunseră ei. 

— Atunci haideţi după mine. 

Mergând cu paşi mari prin oraş, Roran se simţea atât de 
încordat încât îi era teamă să nu plesnească, făcându-se 
fărâme. „Ce-am făcut din mine?” se întrebă. Îşi rotea 
privirile de la bărbaţi la femei, de la copii la bărbaţi, de la 
bărbaţi la câini, încercând să-şi descopere posibilii duşmani. 
Totul în jur părea nefiresc de strălucitor şi foarte amănunţit, 
de parcă putea zări cu ochiul liber fiecare fir din veşmintele 
oamenilor. 

Ajunseră fară probleme la docuri, iar Clovis spuse: 

— Ai ajuns mai devreme, Stronghammer, aşa-mi place. Aşa 
o să putem să punem totu' la locu' lui, până să plecăm. 

— Nu putem pleca acum? întrebă Roran. 

— Nici vorbă. Tre' s-aşteptăm până se sfârşeşte fluxu', n- 
avem de ales. 


Apoi, Clovis se opri şi se uită pentru prima dată cu atenţie 
la cei treisprezece, zicând: 

— Valeu, da' ce păţirăţi, Stronghammer? Arătaţi cu toţii de 
parc-aţi fi văzut strigoiu' lu' moş Galbatorix, pă cinstea 
mea. 

— Ne trece după câteva ore pe mare, spuse Roran. 

În starea în care se afla, nu putea zâmbi, dar încercă să-şi 
mai îmblânzească expresia de pe chip pentru a nu-l speria 
pe căpitan. 

Cu un fluierat, Clovis chemă doi marinari care coborâră de 
pe barje. Amândoi erau bronzaţi, cu pielea arămie. 

— Ăsta-i Torşon, secundu' meu, zise Clovis, arătând spre 
bărbatul din dreapta lui, pe umărul căruia se putea vedea 
un tatuaj răsucit care înfăţişa un dragon în zbor. Ele 
căpitan pe Merrybell. Iar lupu' ăsta dă mare d-aici e Flint. 
El comandă pă puntea lu' Edeline. Cât sunteţi la bord, nu 
ieşiţi din cuvântu' lor, nici din al meu, dacă sunteţi pă 
Mistreţu' Roşu. Răspundeţi în faţa lor şi-a mea, nu a lu' 
Stronghammer... Păi, dacă m-aţi priceput, spuneţi-mi „Da, 
căpitane”, ca nişte marinari adevăraţi. 

— Da, căpitane, răspunseră ceilalţi 

— Şi care-mi sunt oamenii din echipaj, care străjerii? Pă 
cinstea mea că nu văd nici o diferenţă. 

Trecând peste avertismentul lui Clovis, cum că el era şeful, 
sătenii se uitară la Roran, ca să vadă dacă să se supună. El 
încuviinţă, iar ei se împărţiră în două cete, pe care Clovis le 
împărţi la rândul său în grupuri şi mai mici, trimiţându-i pe 
fiecare la câte o barjă. 

În următoarea jumătate de ceas, Roran trudi la un loc cu 
marinarii pentru a termina pregătirile pe Mistreţul Roşu, cu 
ochii în patru după cel mai mic semn de primejdie. „Dacă 
mai stăm mult, o să fim prinşi sau ucişi”, se gândi el, 
cercetând cât se mai înălţase apa pe lângă stâlpi şi 
ştergându-şi sudoarea de pe frunte. 

Când Clovis îl apucă de braţ, tresări şi, înainte să se poată 
stăpâni, îşi scoase pe jumătate ciocanul de la cingătoare. 


Văzându-i reacţia, Clovis ridică dintr-o sprânceană. 

— Te-am tot urmărit, Stronghammer, şi tare-aş vrea să ştiu 
cum ţi-ai câştigat din partea băieţilor tăi aşa un 
devotament. lo am slujit multor căpitani, iar pă unii nici nu 
mai vreau să mi-i amintesc, şi tot n-am văzut pă vreunu' să 
se bucure de-atâta respect, fără măcar să-şi folosească 
biciu'. 

Roran nu se putu abţine şi izbucni în râs. 

— Să-ţi spun eu cum; datorită mie n-au fost luaţi ca sclavi 
sau mâncaţi. 

Sprâncenele lui Clovis se ridicară aproape până în mijlocul 
frunţii. 

— Ei nu zău! Aş vrea s-aud şi eu povestea asta. 

— Nu, nu ţi-ai dori. 

După o clipă de tăcere, Clovis adăugă: 

— Nu, poate că ai dreptate. Apoi, aruncând o privire în jur, 
adăugă: Ei, să mor io. Cre' că putem pleca. Şi uite-o şi pe 
micuța mea Galina, soseşte ca întotdeauna la vreme. 

Bărbatul cel îndesat sări pe podeţ şi apoi pe docuri, 
ducându-se să ia în braţe o fetiţă brunetă, de vreo 
treisprezece ani, şi o femeie despre care Roran ghici că era 
mama acesteia. Clovis ciufuli părul fetiţei şi spuse: 

— Să fii cuminte până mă-ntorc, Galina. 

— Da, tată. 

Văzându-l pe Clovis cum îşi lua rămas-bun de la familie, 
Roran se gândi la cei doi soldaţi morţi, lângă poartă. 
„Pesemne că şi ei aveau familii. Soții şi copii care-i iubeau şi 
o casă la care se-ntorceau în fiecare seară...” Simţi un gust 
amar şi trebui să-şi adune gândurile, ca să nu i se facă rău. 

Bărbaţii de pe barje păreau neliniştiţi. Temându-se ca ei să 
nu-şi piardă stăpânirea de sine, Roran începu să se plimbe 
pe punte, în văzul tuturor, întinzându-se şi făcând tot ce 
putea pentru a părea liniştit. În cele din urmă, Clovis sări pe 
puntea Mistreţului Roşu şi strigă: 

— Daţi-i bătaie, băieţi. Valurile ne-aşteaptă. 


În scurtă vreme, scândurile fură trase la bord, parâmele 
dezlegate şi pânzele ridicate pe toate cele trei barje. În 
văzduh răsunau poruncile şi opintelile marinarilor, care 
trăgeau de frânghii. 

În spatele lor, Galina şi maică-sa rămaseră cu ochii la ei, 
privind barjele care se îndepărtau, nemişcate şi tăcute, cu 
glugile trase peste ochi şi cu tristeţe în priviri. 

— Avem noroc, Stronghammer, spuse Clovis, bătându-l pe 
umăr. Avem şi-un pic de vânt să ne împingă. S-ar putea să 
nu trebuiască să tragem la vâsle ca s-ajungem în golfuleţ 
până se schimbă fluxu', ce zici? 

Tocmai când Mistreţul Roşu ajunse în mijlocul golfului din 
Narda şi mai avea doar zece minute până să scape şi să iasă 
în larg, se întâmplă lucrul de care se temea Roran: peste 
valuri răsună zgomot de clopote şi de trompete, venind 
dinspre clădirile de piatră. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

— Habar n-am, răspunse Clovis, uitându-se încruntat spre 
oraş, cu mâinile în şolduri. Ar putea fi un incendiu, dar nu 
să vede pic de fum. Pesemne c-o fi descoperit ceva urgali 
prin apropiere... adăugă el, părând îngrijorat. Să-ntâmplă 
să fi văzut pă cineva pă drum, azi-dimineaţă? 

Roran clătină din cap pe tăcute; nu se simţea îndeajuns de 
sigur pentru a deschide gura. Flint îşi aduse barja lângă a 
lor şi strigă: 

— Căpitane, ne-ntoarcem? 

Roran apucă parapetul atât de strâns încât îi intrară aşchii 
sub unghii, gata să intervină, dar temându-se să nu pară 
prea neliniştit. Luându-şi ochii de la oraş, Clovis răspunse, 
tot printr-un strigăt: 

— Nu. Pierdem fluxu'. 

— Bine, căpitane. Dar ce n-aş da să aflu de ce s-a iscat aşa 
o tulburare. 

— Şi io la fel, murmură Clovis. 

În timp ce clădirile dispăreau în urma lor, Roran se ghemui 
la pupa barjei, îşi înconjură genunchii cu braţele şi se 


sprijini de peretele unei cabine. Se uită la cer, uimit de 
adâncimea, culoarea şi limpezimea lui, apoi îşi cobori 
privirea înspre valurile care rămâneau în urma Mistreţului 
Roşu, împestriţate de panglici de alge. Legănarea barjei îl 
trăgea la somn, de parcă era un copil în pătuţul său. „Ce zi 
frumoasă”, se gândi el, simțindu-se recunoscător că se afla 
acolo s-o privească. 

După ce, spre marea lui uşurare, ieşiră din golf, Roran 
urcă scara care ducea la puntea de la pupa, aflată în 
spatele cabinelor, unde îl găsi pe Clovis cu o mână pe 
cârmă, ţinându-i pe drumul cel bun. Căpitanul spuse: 

— Of, prima zi de călătorie e aşa de plăcută... numai că 
după aia-ţi dai seama cât de scârboasă e mâncarea, şi- 
ncepe să-ţi fie dor de casă. 

Amintindu-şi că trebuia să înveţe cât putea de multe 
despre barjă, Roran îl întrebă despre numele şi rostul 
feluritelor obiecte de la bord, şi se alese cu o predică 
însufleţită despre alcătuirea barjelor, a corăbiilor şi despre 
meşteşugul navigaţiei în general. Două ceasuri mai târziu, 
Clovis îi arătă o peninsulă îngustă care apăruse în faţa lor. 

— După ce trecem de asta, apare şi golfuleţu!. 

Roran dădu drumul parapetului şi-şi întinse gâtul cât 
putea de mult, nerăbdător să afle dacă sătenii păţiseră 
ceva. După ce Mistreţul Roşu trecu de un cap stâncos, în 
faţa lor apăru o plajă albă, aflată la mijlocul golfuleţului; pe 
ea se adunaseră refugiații din valea Palancar. Mulțimea 
izbucni în urale şi le făcu semne cu mâna, când barjele 
apărură de după stânci. 

Roran se linişti. 

În spatele lui, Clovis blestemă aprig: 

— Ştiam io că e ceva în neregulă, de când mi-au picat ochii 
pe tine, Stronghammer. Ce să zic... turme. Of! M-ai tras pe 
sfoară ca pă un nătâng. 

— N-ai dreptate, răspunse Roran. Nu te-am minţit; asta-i 
turma mea, şi eu le sunt păstorul. Vrei să spui că n-am 
dreptul să-i numesc aşa? 


— Spune-le cum vrei, dar io nu oameni m-am învoit să duc 
în Teirm. Şi mă-ntreb, de ce nu mi-oi fi spus tu adevăru' 
despre încărcătură, şi singuru' lucru care-mi vine în minte 
este că voi aveţi ceva necazuri... şi dacă-i pă-aşa, vasăzică 
am şi io necazuri. Ar trebui să v-arunc peste bord şi să mă- 
ntorc în Narda. 

— Dar n-ai s-o faci, zise foarte liniştit Roran. 

— Zău? Şi de ce nu? 

— Pentru că am nevoie de barjele tale, Clovis, şi o să fac 
orice ca să nu le pierd. Orice. [ine-ţi făgăduiala, şi o să ai 
parte de o călătorie liniştită, şi ai s-o revezi pe Galina. Dacă 
nu... 

Amenințarea sună mai rău decât şi-ar fi dorit; de fapt, nu 
avea nici o intenţie de a-l ucide pe Clovis; dacă trebuia, 
avea de gând să-l lase undeva în josul coastei. 

Căpitanul se înroşi la faţă, dar, spre surprinderea lui 
Roran, mârâi şi răspunse: 

— Mda, aşa-i cinstit, Stronghammer. 

Mulţumit de sine, Roran îşi îndreptă din nou atenţia spre 
plajă, în spatele lui, auzi un clinchet. 

Din instinct, se răsuci, se ghemui la pământ şi-şi acoperi 
capul cu scutul. Braţul i se cutremură, când un piron pe 
care se înfăşurau frânghiile i se frânse de scut. El lăsă 
scutul în jos şi-l pironi cu privirea pe Clovis, care se dădea 
înapoi pe punte, înfricoşat. Clătină din cap, fără să-şi ia 
ochii de la el: 

— Nu mă poţi înfrânge, Clovis. Aşa că te mai întreb o dată: 
ai de gând să-ţi ţii făgăduielile? Dacă nu, te dau jos, pun 
mâna pe barje şi silesc echipajul să mă urmeze. Nu vreau 
să-ţi stric viaţa, dar dacă mă obligi... Haide, gândeşte-te. 
Călătoria asta poate fi foarte uşoară şi lipsită de orice 
necazuri, dacă te hotărăşti să mă ajuţi. Nu uita că deja ţi-ai 
luat banii. 

Ridicându-se, foarte demn, Clovis spuse: 

— Dacă mă învoiesc, tre' să-mi faci onoarea şi să-mi explici 
de ce a fost nevoie de şmecheria asta, şi de ce-s oamenii 


ăştia aici, şi de unde vin. Oricât aur mi-ai făgădui, n-am de 
gând să fiu de ajutor la o treabă care nu mi-e pe plac. Zău 
că nu. Ce sunteţi, tâlhari? Sau sunteţi în slujba ticălosului 
de rege? 

— S-ar putea ca, dacă afli povestea, să fii într-o primejdie 
şi mai mare. 

— Totuşi ţin neapărat. 

— Ai auzit de satul Carvahall, din valea Palancar? întrebă 
Roran. 

— Mda, în treacăt, răspunse Clovis, cu un semn de 
nepăsare. Ce-i cu el? 

— Îl vezi acum pe plajă. Soldaţii lui Galbatorix ne-au atacat 
fără să le facem nimic. Ne-am luptat cu ei şi, după ce-am 
văzut că nu le mai puteam ţine piept, am trecut munţii şi am 
coborât pe coastă înspre Narda. Galbatorix a făgăduit că 
fiecare bărbat, femeie sau copil din Carvahall va fi ucis sau 
luat în sclavie. Singura noastră speranţă este să ajungem în 
Surda. 

Roran nu pomeni nimic de cei doi Ra'zac, căci nu voia să-l 
înfricoşeze prea mult pe Clovis, mai ales că încercatul 
marinar pălise deja la faţă. 

— Şi mai sunteţi urmăriţi? 

— Da, dar Imperiul nu ne-a descoperit. 

— Şi din cauza voastră s-a dat alarma? 

Cu glasul foarte scăzut, Roran răspunse: 

— Am omorât doi soldaţi care mă recunoscuseră. 

Această descoperire îl tulbură pe Clovis; cu ochii mari, el 
se trase înapoi şi-şi încleşta pumnii, încordându-şi muşchii 
de pe braţe. 

— Hai, Clovis, hotărăşte-te; ne apropiem de mal. 
Văzându-l pe căpitan cu umerii căzuţi şi lăsând la o parte 
orice încercare de a se arăta curajos, Roran îşi dădu seama 

că partida fusese câştigată. 

— Of, lua-te-ar boala, Stronghammer. Io nu ţin cu regele. 
O să vă duc în Teirm, dar după aia nu mai vreau să am de-a 
face cu voi. 


— Îmi dai cuvântul că n-ai să încerci să te strecori şi să ne 
laşi baltă la vreme de noapte, sau vreo altă înşelăciune? 

— Da. Ai cuvântu' meu. 

Nisipul şi pietrele scrâşniră sub chila Mistreţului Roşu, 
când barja trase la mal pe plajă, urmată de celelalte două, 
care veneau pe o parte şi pe alta. Zgomotul neîncetat şi 
ritmic al valurilor care se izbeau de țărm era ca răsuflarea 
unui monstru uriaş. Odată pânzele strânse şi pasarelele 
coborâte pe nisip, Torşon şi Flint urcară pe puntea 
Mistreţului şi-l luară pe Clovis la o parte, întrebându-l ce se- 
ntâmpla. 

— S-au mai schimbat planurile, răspunse acesta. 

Roran îl lăsă singur să explice situaţia - fără să 
pomenească de adevăratele pricini pentru care sătenii 
plecaseră din valea Palancar - şi sări pe plajă, pornind în 
căutarea lui Horst printre oamenii adunaţi laolaltă. 
Găsindu-l pe fierar, îl trase la o parte şi-i povesti ce se 
petrecuse în oraş. 

— Dacă se descoperă că am plecat cu Clovis, s-ar putea să 
trimită după noi soldaţi călare. Trebuie să-i urcăm pe toţi pe 
barje cât mai repede. 

Horst îl privi adânc în ochi. 

— Te-ai schimbat, Roran. Ai ajuns un om neînduplecat, mai 
dur decât aş putea fi eu vreodată. 

— A trebuit. 

— Ai grijă să nu uiţi cine eşti de fapt. 

Roran îşi petrecu următoarele trei ceasuri transportând şi 
depozitând bagajele sătenilor pe puntea Mistreţului Roşu, 
până ce Clovis se declară mulţumit. Era nevoie ca boccelele 
să fie bine legate, ca să nu alunece pe neaşteptate, rănind 
pe cineva, şi împărţite, pentru ca barja să nu se lase pe nici 
o parte - grea treabă, dat fiind că erau de mărimi şi de 
greutăţi felurite. Apoi, trebuia să le fixeze în loc, cu ajutorul 
unor frânghii petrecute prin inele de fier. 

Oamenii se urcară ultimii; la fel ca încărcătura, şi ei erau 
nevoiţi să se rânduiască pe punte de aşa natură încât să nu 


răstoarne vasul. Până la urmă, Clovis, Torşon şi Flint se 
văzură siliţi să rămână la prova, răstindu-se la sătenii aflaţi 
undeva dedesubt. 

„Acum ce-o mai fi?” se întrebă Roran, auzind o ceartă 
izbucnită pe plajă. Croindu-şi drum pentru a descoperi ce 
se întâmpla, o văzu pe Calitha, îngenuncheată lângă 
Wayland, tatăl său vitreg, şi încercând să-l liniştească. 

— Nu! Nu mă urc eu pe spinarea monstrului ăstuia! Nu 
mă poţi sili, striga bătrânul, dând din mâini şi din picioare şi 
încercând să se smulgă din braţele Calithei, scuipând salivă 
în toate părţile. Lasă-mă. Ţi-am zis să-mi dai drumul! 

— O ţine aşa de când ne-am făcut tabăra, astă-noapte, 
spuse fata, încasând resemnată loviturile. 

„Era mai bine pentru toţi să fi murit în munţi, după câte 
necazuri ne-a făcut”, se gândi Roran. Alăturându-se 
Calithei, izbuti să-l liniştească pe Wayland, făcându-l să nu 
mai ţipe şi să nu mai lovească. Drept răsplată pentru buna 
purtare, Calitha îi dădu o bucată de carne afumată, către 
care bătrânul îşi îndreptă întreaga atenţie. În timp ce el era 
ocupat cu mestecatul cărnii, Roran şi Calitha izbutiră să-l 
urce pe puntea lui Edeline şi să-l aşeze într-un cotlon, de 
unde să nu supere pe nimeni. 

— Mişcaţi-vă mai repede, molâilor, strigă Clovis. Se 
schimbă fluxu'. Hai, hai. 

După un ultim avânt, pasarelele fură trase la bord; pe 
plajă rămaseră câte douăzeci de bărbaţi, adunaţi în faţa 
fiecărei barje. Cele trei grupuri se strânseră la prova şi se 
pregătiră să împingă vasele îndărăt în larg. 

Roran era în fruntea celor de pe Mistreţul Roşu. Ţinând 
ritmul, el şi oamenii săi se încordară, împingând uriaşa 
barjă; nisipul cenuşiu scrâşnea sub picioarele lor, 
scândurile şi frânghiile scârţăiau, iar în aer plutea miros de 
sudoare. O clipă li se păru că se zbăteau degeaba, apoi 
Mistreţul se clătină şi se mişcă un pic. 

— Hai înc-o dată! strigă Roran. 


Pas cu pas, înaintară înspre largul mării, până ce apa rece 
le ajunse la brâu. Un val se prăvăli peste Roran, umplându-i 
gura cu apă sărată, pe care o scuipă repede, scârbit de 
gustul sării; era mult mai puternic decât crezuse. 

După ce barja se depărta de mal, Roran înotă pe lângă ea 
şi se caţără pe una dintre frânghiile coborâte peste bord. 
Între timp, marinarii scoaseră nişte prăjini mari, cu ajutorul 
cărora împinseră Mistreţul încă şi mai mult spre larg, 
însoţit de Merrybell şi Edeline. 

De îndată ce se îndepărtară îndeajuns de mult de țărm, 
Clovis le porunci să pună prăjinile deoparte şi să scoată 
vâslele, cu ajutorul cărora marinarii îndreptară prova 
Mistreţului spre ieşirea din golf. Desfăşurară şi pânza, o 
îndreptară de aşa natură încât să prindă vântul uşor şi 
porniră, în fruntea celorlalte, către Teirm, spărgând 
valurile. 

Începutul înţelepciunii. 

Zilele pe care Eragon le petrecea în Ellesmera se topeau 
una într-alta fară deosebire; timpul nu părea a avea vreo 
putere în oraşul dintre pini. Anotimpul rămânea 
neschimbat, cu toate că după-amiezile şi serile se lungeau, 
umplând pădurea de umbre dese. Florile de toate soiurile 
se deschideau la îndemnul magiei elfilor, hrănite de 
farmecele care se ţeseau prin văzduh. Eragon începu să 
iubească Ellesmera, cu frumuseţea şi pacea ei: clădirile 
elegante, care se desprindeau din trunchiurile copacilor, 
cântecele care-ţi rămâneau în auz, răsunând în amurg, 
operele de artă ascunse prin tainicele locuinţe şi elfii înşişi, 
ba retraşi şi închişi în ei, ba izbucnind în râs, plini de 
veselie. 

Animalele sălbatice din Du Weldenvarden nu se temeau de 
vânători. De multe ori, privind din încăperile sale, Eragon 
vedea câte un elf mângâind un cerb sau o vulpe sau 
vorbindu-i cu glas scăzut vreunui urs mai timid, care dădea 
târcoale luminişului, fără să îndrăznească să se arate. Unele 
animale erau de nerecunoscut pentru el. Apăreau la vreme 


de noapte, mişcându-se şi mormăind prin tufişuri şi luând-o 
la fugă dacă îndrăznea să se apropie de ele. Odată izbuti să 
zărească o făptură ca un şarpe cu blană, iar altă dată - o 
femeie, al cărui trup se şterse şi dispăru, lăsând în loc o 
lupoaică. 

Eragon şi Saphira continuară să cerceteze oraşul, de câte 
ori aveau răgaz. Mergeau singuri sau împreună cu Orik, 
căci Arya nu-i mai însoțea; de fapt, Eragon nici nu-i mai 
vorbise, din momentul episodului cu portretul. O vedea 
când şi când, plutind printre copaci, dar de câte ori se 
apropia, cu gândul de a-şi cere iertare, ea se retrăgea, 
lăsându-l singur printre pinii străvechi. În cele din urmă, 
Eragon înţelese că trebuia să ia iniţiativa, dacă voia să mai 
aibă vreodată prilejul de a o împăca. Aşa că, într-o seară, 
adună un buchet de flori, din cele pe care le găsi pe cărare, 
şi se duse încet spre palatul Tialdari. Ajuns acolo, ceru săi 
se spună unde se afla iatacul Aryei şi obţinu informaţii de la 
un elf aflat în sala mare. 

Când ajunse la locul potrivit, găsi panoul care astupa uşa 
dat la o parte. Ciocăni, dar nu-i răspunse nimeni. Păşi 
înăuntru, cu urechea ciulită ca să audă dacă se apropia 
cineva, şi se uită prin camera cea mare de zi, acoperită cu 
corzi de viţă, care se deschidea pe de o parte într-un mic 
dormitor, iar pe de alta într-o încăpere de studiu. Pe perete 
se aflau două fairth: un portret al unui elf cu chipul grav, 
falnic şi cu părul argintiu, despre care ghici că era pesemne 
regele Evandar, şi altul, al unui elf mai tânăr pe care nu-l 
recunoscu. 

Se plimbă prin iatac, privind în jur fără să atingă nimic, 
bucurându-se de această scurtă privire aruncată în viaţa 
Arvyei şi încercând să afle tot ce putea despre interesele şi 
pasiunile ei. Lângă pat, văzu un glob de sticlă în care se afla 
o floare pusă la păstrare: era una dintre zorelele negre; pe 
masa de lucru erau teancuri ordonate de pergamente cu 
titluri precum: Os Hon. Dare de seamă privind recolta sau 
Activităţile observate de turnul de strajă din Gil 'ead; pe 


pervazul unei ferestre rămase deschisă erau trei copaci în 
miniatură, care creşteau în forma unor simboluri din limba 
străveche - cuvintele pentru „pace”, „putere” şi 
„înţelepciune”, iar lângă ei se afla o bucată de hârtie care 
conţinea un poem neterminat, acoperit de ştersături şi 
corecturi. Spunea aşa: 

Sub lumina lunii, lumina albă a lunii. 

Se întinde un lac, oglindă argintie, liniştită. 

Printre crengi şi ciulini. 

Şi pini cu scoarţa întunecată. 

Cade o piatră, o piatră vie. 

Luna se crapă, luna cea albă, sclipitoare. 

Printre crengi şi ciulini. 

Şi pini cu scoarţa întunecată. 

Cioburi de lumină ca nişte săbii. 

Plutesc peste oglinda lacului. 

Apa cea calmă, unda tăcută. 

A lacului singuratic. 

În noapte, în noaptea neagră şi grea. 

Plutesc umbre, umbre tulburi. 

Pe unde cândva... 

Apropiindu-se de măsuţa de la intrare, Eragon lăsă 
buchetul şi dădu să plece, dar rămase îngheţat în loc, 
văzând-o pe Arya care stătea în prag. Părea tulburată de 
prezenţa lui acolo, apoi îşi ascunse emoția în spatele unui 
chip lipsit de expresie. 

Rămaseră tăcuţi, cu privirea aţintită unul asupra celuilalt. 

El ridică buchetul, dând să i-l ofere. 

— Nu ştiu să descânt florile, ca să se deschidă pentru tine, 
ca Faolin, dar ţi le-am adus pe cele mai frumoase pe care le- 
am putut găsi, din cele care deja existau. 

— Nu le pot primi, Eragon. 

— Nu e vorba... nu e vorba de un cadou, spuse el, după o 
clipă de tăcere. Ştiu că nu-i o scuză, dar nu-mi dădusem 
seama în ce situaţie grea te va pune portretul pe care l-am 
făcut. Pentru asta mă simt vinovat, şi îţi cer iertare din 


adâncul sufletului... încercam doar să învăţ să făuresc o 
fairth, nu să fac necazuri. Înţeleg importanţa învăţăturii 
mele, Arya, şi nu trebuie să te temi că aş putea s-o las baltă 
ca să mă ţin după tine ca un vițel. Se clătină şi se sprijini de 
perete; era prea ameţit pentru a se mai ţine pe picioare 
fară sprijin. Asta-i tot. 

Ea îl privi lung, apoi întinse uşor mâna şi luă buchetul, pe 
care-l duse la nas, fară să-şi ia ochii de la el. 

— Sunt frumoase şi sincere, într-adevăr, recunoscu ea; îl 
privi din cap până în picioare, apoi întrebă: Ai fost bolnav? 

— Nu. Doar spatele... 

— Auzisem câte ceva, dar nu am crezut că... El se 
desprinse de perete. 

— Ar trebui să plec. 

— Aşteaptă, spuse Arya; şovăi puţin, apoi îl conduse spre 
fereastră, făcându-i semn să se aşeze pe bancheta moale 
care se unduia pe lângă perete. 

Luând dintr-un dulap două pocale, ea fărâma în ele frunze 
uscate de urzică, le umplu cu apă şi, spunând: „Fierbe”, 
pregăti ceaiul. Îi dădu un pocal lui Eragon, care-l luă cu 
ambele mâini, lăsând căldura să-i pătrundă în trup. El privi 
pe fereastră, către pământul aflat la douăzeci de picioare 
dedesubt, unde elfii se plimbau prin grădina regească, 
vorbind şi cântând, iar licuricii pluteau prin văzduhul 
întunecat. 

— Aş vrea... spuse Eragon. Aş vrea să fie mereu aşa. E aşa 
linişte şi bine. 

— Cum îi merge Saphirei? întrebă Arya, amestecând în 
ceai. 

— La fel. Dar ţie? 

— Mă pregătesc să mă întorc la vardeni. 

— Când? întrebă el, străbătut de un fior de nelinişte. 

— După Sărbătoarea Frăției de Sânge. Şi-aşa am zăbovit 
prea mult pe aici, dar parcă nu-mi venea să plec, iar 
Islanzadi îşi dorea să mai stau. În plus... eu n-am participat 


niciodată la o astfel de sărbătoare, care este cea mai 
importantă dintre toate pe care le avem. 

Uitându-se la el pe deasupra buzei pocalului, îl întrebă: 

— Oromis nu poate face nimic să te-ajute? 

— A încercat tot ce ştia, răspunse Eragon, ridicând ostenit 
din umeri şi încercând să se arate nepăsător. 

Sorbiră din ceai, uitându-se la perechile care se plimbau 
agale pe potecile şerpuite ale grădinii. 

— Dar învăţătura merge bine? întrebă ea. 

— Da. 

În tăcerea care urmă, Eragon luă foaia de hârtie dintre cei 
trei copăcei şi-i cercetă strofele, ca şi cum le-ar fi citit 
pentru prima dată. 

— Scrii des poezii? 

Arya întinse mâna, parcă cerându-i hârtia, o luă şi o răsuci, 
astfel încât nu se mai vedea nici un cuvânt. 

— Obiceiul este ca toţi cei prezenţi la Sărbătoarea Frăției 
de Sânge să aducă o poezie, un cântec sau vreo altă operă 
de artă pe care au făurit-o şi s-o împărtăşească celorlalţi 
adunaţi acolo. De-abia am început să lucrez la asta. 

— Eu zic că e bună. 

— Dac-ai fi citit multă poezie... 

— Am citit. 

Arya se opri, apoi îşi aplecă fruntea şi spuse: 

— Iartă-mă. Nu mai eşti cel pe care l-am întâlnit în Gil'ead. 

— Nu. Eu... începu el, dar şovăi, răsucind pocalul în mâini, 
căutându-şi cuvintele potrivite. Arya... în scurtă vreme ai să 
pleci. Mi s-ar părea o ruşine să fie asta ultima oară când te 
văd. Nu ne-am mai putea întâlni din când în când, cum 
făceam înainte, ca să ne mai arăţi, Saphirei şi mie, câte ceva 
din Ellesmera? 

— N-ar fi înţelept, spuse ea, cu glasul blând, dar ferm. El 
ridică privirea spre ea. 

— Trebuie oare ca prostia pe care-am făcut-o să mă coste 
însăşi prietenia noastră? N-am cum uita de ce simt pentru 
tine, dar aş prefera încă o rană precum cea făcută de 


Durza, decât să îngădui ca prostia mea să strice tovărăşia 
care exista între noi. Pun prea mult preţ pe ea. 

Ridicând pocalul, Arya îşi termină ceaiul, apoi îi răspunse: 

— Prietenia noastră va dăinui, Eragon. Dar să ne petrecem 
timpul împreună... continuă ea, zâmbind slab... poate vom 
face şi asta. Totuşi, trebuie să mai aşteptăm şi să vedem ce 
ne aduce viitorul, căci am multe lucruri de făcut şi nu pot 
făgădui nimic. 

Eragon ştia că mai mult de-atât nu putea nădăjdui să 
obţină, ca vorbe de împăcare, aşa că se simţi recunoscător. 

— Fireşte, Arya Svit-kona, spuse şi-şi plecă fruntea. 

Mai schimbară câteva replici politicoase, dar era limpede 
că Arya nu voia să meargă mai departe de atât, în acea zi, 
aşa că Eragon se întoarse la Saphira, cu speranţa renăscută 
datorită izbânzii obţinute. „De-acum, soarta să hotărască 
încotro ne-ndreptăm”, se gândi el, aşezându-se în faţa 
ultimului sul de pergament pe care i-l dăduse Oromis. 

Din punga de piele pe care o purta la brâu, Eragon scoase 
o cutiuţă din steatit în care se afla nalgask - un amestec de 
ceară şi unt de alune - şi-şi unse buzele, pentru a se apăra 
de vântul rece care-i şfichiuia faţa. Închise punga, apoi 
îmbrăţişa gâtul Saphirei şi-şi ascunse faţa, pentru a scăpa 
de vârtejurile care se-nălţau din norii duşmănoşi de 
dedesubtul lor. Bătaia neobosită a aripilor Saphirei îi 
umplea auzul; era mai puţin înfundată şi mai iute decât 
bătaia aripilor lui Glaedr, care zbura înaintea lor. 

Din zori şi până la începutul după-amiezeii zburară spre 
miazăzi şi spre apus, oprindu-se adesea pentru ca Saphira 
şi Glaedr să se înfrunte prin aer, pentru a se antrena; în 
aceste momente, Eragon trebuia să-şi lege şi braţele de şa, 
pentru a nu cădea din pricina acrobaţiilor care-i întorceau 
stomacul pe dos. Când venea momentul să se elibereze, 
dezlega nodurile cu dinţii. 

Călătoria luă sfârşit când ajunseră la un grup de patru 
piscuri care se înălţau deasupra pădurii, primii munţi pe 
care-i văzuse Eragon de când se afla în Du Weldenvarden. 


Cu vârful acoperit de zăpadă, bătuţi de vânturi, ei sfâşiau 
perdeaua norilor şi-şi înălţau frunţile încreţite şi golaşe spre 
soarele sclipitor, care la o asemenea înălţime nu încălzea 
deloc. 

„Par aşa de mici faţă de munţii Beor”, remarcă Saphira. 

După cum se obişnuise în timpul săptămânilor de 
meditaţie, Eragon îşi întinse mintea în toate direcţiile, 
atingând gândurile tuturor făpturilor dimprejurul lui în 
căutarea posibililor vrăjmaşi. Simţi o marmotă aflată la 
căldură, în bârlogul său, corbi, ciocănitori şi şoimi, multe 
veveriţe care alergau pe sub copaci şi, ceva mai în josul 
muntelui, şerpii de stâncă, strecurându-se printre tufişuri în 
căutarea şoarecilor cu care se hrăneau, precum şi hoardele 
de insecte, care păreau a se găsi peste tot. 

Când Glaedr cobori pe un prag golaş de piatră, pe primul 
pisc ieşit în calea lor, Saphira trebui să aştepte ca el să-şi 
strângă aripile uriaşe, neavând altfel loc să se aşeze şi ea. 
Câmpul de piatră, presărat cu bolovani, era galben- 
strălucitor datorită păturii de licheni groşi şi neregulaţi. 
Deasupra lor se înălţa o stâncă neagră şi abruptă, care 
servea drept suport şi baraj pentru o cornişă de gheaţă 
albastră, care gemea şi se sfărâma în bătaia vântului, 
slobozind bucăţi care se spărgeau de granitul de dedesubt. 

„Piscul se numeşte Fionula, spuse Glaedr, iar fraţii săi sunt 
Ethrundr, Merogoven şi Griminsmal. Fiecare are povestea 
lui, şi am să vi le spun pe drumul de întoarcere. 
Deocamdată, să ne ocupăm de țelul acestei călătorii, anume 
de alcătuirea legăturii dintre dragoni şi elfi şi, mai târziu, 
oameni. Amândoi ştiţi câte ceva despre asta - iar Saphirei i- 
am spus şi eu câteva lucruri despre adevăratele sale 
consecinţe - dar a venit acum momentul să înţelegeţi 
natura măreaţă şi adâncă a tovărăşiei voastre, pentru a o 
putea menţine atunci când eu şi Oromis nu vom mai fi.” 

— Maestre! începu Eragon, strângându-şi mantia în jurul 
trupului, de frig. 

„Da, Eragon.” 


— De ce nu e şi Oromis aici cu noi? 

„Pentru că, spuse Glaedr cu vocea lui tunătoare, este de 
datoria mea - aşa cum a fost mereu de datoria dragonilor 
mai în vârstă, în veacurile străvechi - să fac în aşa fel încât 
noua generaţie de Cavaleri să înţeleagă adevărata 
importanţă a poziţiei lor. Şi pentru că Oromis nu se simte 
atât de bine precum pare.” 

Stâncile trosniră înfundat, când Glaedr se încolăci, 
cuibărindu-se printre pietre şi lăsându-şi capul uriaş pe jos, 
drept în faţa lui Eragon şi a Saphirei, pe care-i urmărea cu 
un ochi auriu, mare cât un scut lustruit şi de două ori mai 
strălucitor. O pală de fum cenuşiu îi ieşi pe nări şi pluti în 
sus, împrăştiată de vânt. 

„Anumite părţi din ceea ce vă voi spune erau cunoscute 
tuturor elfilor, Cavalerilor, şi oamenilor învăţaţi, dar multe 
lucruri erau ştiute doar de conducătorul Cavalerilor, de 
foarte puţini elfi, de regele care stăpânea în acel moment 
peste oameni şi, fireşte, de dragorii. Ascultaţi-mă, 
puişorilor. Când s-a terminat războiul, iar elfii şi dragonii au 
făcut pace, ei i-au creat pe Cavaleri pentru a face în aşa fel 
încât între cele două neamuri să nu se mai işte vreodată 
vreun conflict. Regina Tarmunora a elfilor şi dragonul care 
fusese ales pentru a ne reprezenta, al cărui nume... - aici el 
se întrerupse şi-i transmise lui Eragon un şirag de senzaţii 
şi imagini: colţ lung, colţ alb, colţ ciobit; lupte câştigate, 
lupte pierdute; nenumărați shrrg şi narga devoraţi; părinte 
a douăzeci şi şapte de pui, dintre care nouăsprezece deja 
ieşiseră din ouă şi ajunseseră la maturitate -... nu poate fi 
exprimat în nici o limbă, au hotărât că un simplu tratat nu 
ar fi de ajuns. Pentru un dragon, hârtiile iscălite nu 
înseamnă nimic. Sângele nostru e fierbinte şi gros, aşa că, 
dacă era vărsat prea multă vreme, era limpede că ne-am fi 
ridicat din nou împotriva elfilor, aşa cum făcuserăm cu 
piticii, vreme de mai multe mii de ani. Dar, spre deosebire 
de pitici, nici noi, nici elfii nu ne puteam îngădui un alt 


război. Amândouă neamurile erau prea puternice, şi ne-am 
fi distrus unii pe ceilalţi. 

Singura cale pentru a evita asta şi pentru a pecetlui o 
înţelegere adevărată era să unim cele două neamuri cu 
ajutorul magiei.” 

Eragon se înfiora, iar Glaedr spuse, cu o urmă de ironie: 
„Saphira, ai fi înţeleaptă să încălzeşti una dintre stâncile 
astea cu focul din tine, ca să nu-ţi îngheţe Cavalerul de 
frig”. 

Pe dată, Saphira îşi arcui gâtul, iar dintre colții ei zimţaţi 
izbucni un şuvoi de flăcări, care lovi stâncile, pârlind lichenii 
care ardeau cu un miros puternic şi neplăcut. Văzduhul se 
înfierbântă într-atât, încât Eragon se văzu silit să-şi întoarcă 
faţa în altă parte. Simţi cum insectele de sub stânci erau 
pârjolite de incendiu. După o scurtă vreme, Saphira îşi 
încleşta fălcile la loc, lăsând în urmă un brâu de stânci, de 
cinci picioare în diametru, care sclipeau, roşii ca para. 

„Îţi mulţumesc”, îi spuse Eragon, ghemuindu-se lângă 
bolovanii pârjoliţi şi încălzindu-şi palmele deasupra lor. 

„Nu uita, Saphira, să-ţi foloseşti limba pentru a abate focul 
în direcţia dorită, o dojeni Glaedr. Acum, să continuăm... 
nouă ani le-au trebuit celor mai înţelepţi dintre magicienii 
elfilor pentru a alcătui vraja trebuincioasă. După aceea, ei şi 
dragonii s-au întâlnit la Ilirea. Elfii au adus cu ei structura 
vrăjii, iar dragonii puterea şi, împreună, au pecetluit 
legătura dintre sufletele lor. Asta ne-a schimbat pe toţi. Noi, 
dragonii, am învăţat să folosim limba, precum şi alte 
aspecte ale vieţii civilizate, în timp ce elfii au început să se 
bucure de o viaţă lungă, precum a noastră; până atunci, ei 
trăiau numai cât un om. Până la urmă, ei au fost cei mai 
afectaţi. Magia noastră, magia dragonilor, care ne umple 
până în străfundurile fiinţei noastre, s-a transmis elfilor şi, 
cu timpul, le-a dat puterea şi agilitatea cu care se fălesc 
atât. Oamenii nu au fost atât de puternic influenţaţi, de 
vreme ce ei au fost implicaţi mai târziu, după ce vraja 
fusese ţesută, astfel că ea nu a avut răgazul să-i preschimbe 


aşa cum se întâmplase cu elfii. Totuşi, spuse Glaedr cu o 
sclipire în ochi, până şi neamul vostru a evoluat, faţă de 
barbarii neciopliţi care au pus prima dată piciorul în 
Alagaesia, chiar dacă aţi început să daţi înapoi, odată cu 
Căderea.” 

— Piticii n-au făcut niciodată parte din această unire? 
întrebă Eragon. 

„Nu, şi de aceea nu a existat niciodată un Cavaler din 
rândurile lor. Dragonii nu le sunt pe plac, şi nici noi nu-i 
plăcem pe ei, aşa că gândul de a ne uni nu le-a convenit. Şi 
poate că au avut noroc să n-o facă, pentru că aşa au scăpat 
de declinul elfilor şi al oamenilor.” „Declin, maestre?” 
întrebă Saphira, pe un ton despre care Eragon ar fi băgat 
mâna în foc că era ironic. 

„Da, declin. Dacă unul dintre cele trei neamuri suferă, o 
resimt toate. Ucigând dragonii, Galbatorix a făcut rău şi 
neamului său, nu numai elfilor. Voi n-aţi apucat încă să 
vedeţi, pentru că nu sunteţi de mult în Ellesmera, dar elfii 
sunt pe ducă; puterea lor nu mai este ce era. Şi oamenii şi- 
au pierdut mult din cultura lor şi au căzut pradă haosului şi 
stricăciunii. Numai atunci când se va restabili echilibrul 
dintre cele trei neamuri, ordinea se va întoarce în lume. 
Bătrânul dragon sfărâmă pietrele cu ghearele, pentru a se 
putea aşeza mai comod pe ele. Undeva, în străfundurile 
vrăjii ţesute prin grija reginei larmunora, se afla şi 
procedeul prin care un pui de dragon se unea cu Cavalerul 
său. Când un dragon hotărăşte să dăruiască un ou 
Cavalerilor, asupra acestuia se rostesc anumite vorbe, pe 
care am să vi le spun mai târziu, care-l împiedică pe pui să 
iasă la lumină până ce nu intră în legătură cu persoana cu 
care se hotărăşte să se unească. Dragonii pot rămâne oricât 
de mult în ouăle lor, aşa că n-are importanţă cât timp se 
scurge, puiul nefiind vătămat în nici un fel. Tu eşti o dovadă 
vie, Saphira. Unirea dintre Cavaler şi dragon este o formă şi 
mai puternică a unirii care există deja între neamurile 
noastre. Omul, sau elful, devine mai puternic şi mai frumos, 


iar unele trăsături mai aprige ale firii dragonului se 
îmblânzesc, el devenind mai înţelegător şi mai raţional... 
Văd că te frământă un gând, Eragon. Ce este?” 

— Păi... şovăi el, nu prea văd cum tu sau Saphira aţi putea 
fi şi mai aprigi decât sunteţi deja. Nu că asta ar fi ceva rău, 
se grăbi să adauge. 

Pământul se cutremură ca de pe urma unei avalanşe, când 
Glaedr chicoti, dându-şi ochii peste cap. „N-ai mai spune 
asta, dacă ai fi văzut vreodată un dragon care a trăit în 
sălbăticie. Unul ca el nu răspunde în faţa nimănui, îşi ia tot 
ce pofteşte şi nu se gândeşte cu bunăvoință decât la 
prietenii şi la neamurile lui. Dragonii sălbatici erau falnici şi 
mândri, chiar trufaşi... Femelele erau atât de înfricoşătoare, 
încât, printre dragonii Cavalerilor, era socotită o mare 
ispravă să-şi găsească perechea printre ele. Lipsa acestei 
legături fermecate este pricina pentru care tovărăşia lui 
Galbatorix cu Shruikan, cel de-al doilea dragon al său, este 
aşa o stricăciune ticăloasă. Shruikan nu l-a ales pe 
Galbatorix să-i fie tovarăş - a fost silit prin magie neagră să 
slujească nebuniei sale. Galbatorix a făurit o imagine 
deformată a ceea ce aveţi voi doi, Eragon şi Saphira, căci pe 
aceasta a pierdut-o, când urgalii i-au măcelărit primul 
dragon.” 

Glaedr se opri din vorbă şi-şi plimbă privirea de la unul la 
celălalt, în afara ochiului său, în jur nu se mai mişca nimic. 
„Ceea ce vă uneşte, continuă el, nu este o simplă legătură 
dintre două minţi. Până şi sufletele, identitățile voastre, 
spuneţi-le cum vreţi, au fost legate laolaltă în străfundurile 
lor. Crezi că sufletul este separat de trup?” întrebă el, 
uitându-se spre Eragon. 

— Nu ştiu, răspunse acesta. Odată, Saphira m-a scos din 
trupul meu şi m-a lăsat să văd lumea prin ochii ei... Mi se 
părea că nu mai eram câtuşi de puţin legat de trup. lar 
dacă strigoii pe care-i cheamă în ajutor unii magicieni pot 
exista cu adevărat, atunci poate că şi sufletele noastre sunt 
într-adevăr separate de corp. 


Cu vârful ascuţit ca un ac al unei gheare, Glaedr dădu la o 
parte o stâncă, dând la iveală un şobolan ghemuit în fundul 
văgăunii sale. Limba sa roşie ieşi ca un fulger dintre colţi şi- 
| ucise. Eragon clipi de durere, simțind stingerea vieţii 
animalului. 

„Când trupul este distrus, piere şi sufletul”, spuse Glaedr. 

— Dar animalul nu este o persoană, obiectă Eragon. 

„După toate clipele de meditaţie, mai poţi să crezi că 
vreunii dintre noi sunt atât de deosebiți de un şobolan? Că 
suntem, cumva, dăruiţi cu vreo înzestrare miraculoasă de 
care alte făpturi nu se bucură şi care ne poate salva fiinţa, 
dincolo de moarte?” 

— Nu, şopti Eragon. 

„Fireşte că nu. Pentru că suntem atât de strâns uniţi, 
atunci când un dragon sau Cavalerul său sunt răniţi, ei 
trebuie să fie tari şi să reteze legăturile dintre ei, pentru a 
se apăra unul pe celălalt de o suferinţă zadarnică, şi chiar 
de nebunie. lar, pentru că sufletul nu poate fi rupt de trup, 
trebuie să încercaţi să ţineţi piept ispitei de a adăposti 
sufletul tovarăşului în trupul vostru, căci asta v-ar duce pe 
amândoi la moarte. Chiar dacă ar fi cu putinţă, ar fi ceva 
monstruos şi înfricoşător ca într-un singur trup să existe 
mai multe minţi.” 

— Ce groaznic, spuse Eragon, să mori singur, despărţit 
chiar şi de făptura cea mai apropiată. 

„Oricine moare singur, Eragon. Şi regele, pe câmpul de 
luptă, şi ţăranul de rând, zăcând în pat printre rudele sale. 
Nimeni nu te poate însoţi în neant... Hai, acum vreau să 
exersaţi modul în care să vă separați gândurile unul de 
altul. Începeţi prin a...” 

Eragon privi pieziş tava cu mâncarea de seară, care-i 
fusese lăsată în anticamera locuinţei sale din copac, 
trecându-i conţinutul în revistă: pâine şi unt de alune, 
fructe de pădure, fasole, un castron cu legume, două ouă 
fierte tari - care, din pricina credințelor elfilor, nu erau din 
cele deja fertilizate - şi o carafa cu apă proaspătă de izvor, 


acoperită la gură. Ştia că fiecare fel era pregătit cu cea mai 
mare grijă, că elfii îşi dădeau toată silinţa pentru a-i găti şi 
că nici măcar Islanzadi nu mânca mai bine ca el. 

Şi totuşi nici nu putea vedea tava în ochi. 

„Vreau carne”, mârâi el, întorcându-se cu paşi mari în 
dormitor. Saphira îl privi, încolăcită pe piedestalul ei. „M-aş 
mulţumi şi cu peşte sau pasăre, orice, numai nu potopul 
ăsta nesfârşit de legume. Nu mă satur cu ele. Nu sunt cal; 
de ce să mă hrănesc ca şi cum aş fi?” 

Saphira se ridică, se duse la fereastra care dădea înspre 
Ellesmera şi spuse: „Şi mie mi-e cam foame, de câteva zile 
încoace. Vrei să vii cu mine? Poţi să-ţi frigi câtă carne vrei, 
şi elfii nu vor afla niciodată”. 

„Zău c-aş vrea, zise el, înveselindu-se. Să aduc şaua?” „Nu- 
i nevoie, nu mergem departe.” 

Eragon îşi aduse proviziile de sare, ierburi şi alte 
condimente, pe care le purta în desagi, apoi, cu mare grijă 
ca să nu-şi provoace o criză, se urcă în scobitura dintre ţepii 
de pe spinarea Saphirei. 

Ridicându-se de la pământ, ea găsi un curent de aer cald 
care o duse mult deasupra oraşului; ajunsă acolo, pluti mai 
departe, coborând şi urmând cursul unui pârâu care 
străbătea Du Weldenvarden, până ce ajunse la un iaz situat 
la mică distanţă de oraş. Se lăsă la pământ şi se ghemui cât 
mai jos, pentru ca Eragon să poată cobori cu uşurinţă. 

„În iarbă, pe malul apei, sunt iepuri, îi spuse ea. Încearcă 
să-i prinzi. Între timp, eu mă duc să prind cerbi.” „Adică nu- 
mi dai şi mie din prada ta?” „Nu, răspunse ea morocănoasă. 
Nu-ţi dau, decât dacă şoarecii ăia umflaţi îţi scapă printre 
degete.” 

El rânji, văzând-o cum pleacă în zbor, apoi se întoarse spre 
peticele încâlcite de iarbă şi buruieni care înconjurau iazul 
şi porni în căutarea mesei de seară. 

Nu trecu mai mult de-un minut, şi se întoarse cu doi iepuri 
morţi, pe care-i luase din cuibul lor. Îi luase doar o clipă să-i 
găsească, folosindu-se de gânduri, şi apoi să-i omoare cu 


una din cele douăsprezece vrăji pe care le-nvăţase de la 
Oromis. Dar asta îi înlăturase toate dificultăţile vânătorii, 
răpindu-i astfel şi toată bucuria. „Nici măcar n-a trebuit să 
stau la pândă”, se gândi, amintindu-şi de anii pe care-i 
petrecuse desăvârşindu-şi iscusinţa de a descifra urmele 
animalelor. Se strâmbă, cu un zâmbet amar. „În sfârşit, pot 
să prind orice vânat, dar asta nu mai înseamnă nimic 
pentru mine. Măcar atunci când Brom mă învăţa să vânez 
cu o pietricică, mai era cât de cât o greutate, dar acum... e 
un măcel în toată puterea cuvântului.” 

Atunci îşi aminti de avertismentul lui Rhunon, făuritoarea 
de săbii: „Când poţi avea tot ce doreşti numai prin rostirea 
câtorva vorbe, nu mai contează țelul, ci calea pe care ajungi 
la el”. 

„Ar fi trebuit să fiu mai atent la ce-mi spunea”, îşi dădu 
Eragon seama. 

Cu mişcări abile, îşi scoase vechiul cuţit de vânătoare, 
jupui şi curăţă iepurii, apoi, punând la o parte inimile, 
plămânii, rinichii şi ficaţii, îngropa rămăşiţele, pentru ca 
mirosul să nu atragă animalele de pradă. Apoi săpă o 
groapă, o umplu cu lemne şi aprinse un foc mic, cu ajutorul 
magiei, de vreme ce uitase să-şi ia cremenea şi amnarul. Se 
ocupă de foc, până ce obţinu un strat de cărbuni, apoi, tăind 
o creangă de sânger, o curăţă de coajă şi o pârli puţin, ca să 
usuce răşina cea amară la gust, apoi înfipse pe ea cele două 
animale şi o atârnă pe două bețe despicate, pe care le 
înfipsese în pământ. Organele le aşeză pe o piatră plată, pe 
care o unsese cu grăsime, transformând-o într-o tigaie 
improvizată, deasupra unui colţ al stratului de cărbuni. 

Întorcându-se, Saphira îl găsi ghemuit lângă foc, răsucind 
uşor ţepuşa pentru a frige carnea pe toate părţile. Ea 
venise cu un cerb mort care-i atârna din fălci şi cu 
rămăşiţele altuia în gheare. Întinzându-se cât era de lungă 
în iarba proaspătă, începu să se înfrupte, mâncând tot, 
inclusiv pielea. Oasele trosneau sub colții ei ascuţiţi ca 
briciul, precum crengile bătute de furtună. 


După ce iepurii fură gata, Eragon îi flutură prin aer ca să-i 
răcească, apoi rămase cu privirea aţintită la carnea aurie, 
sclipitoare, al cărei miros i se părea aproape de nesuportat, 
la cât de aţâţător era. 

Deschizând gura să ia prima îmbucătură, îşi aminti fără să 
vrea de ceasurile de meditaţie şi de incursiunile sale prin 
minţile păsărilor, veveriţelor şi şoarecilor, care erau atât de 
plini de energie şi se luptau din toate puterile pentru 
dreptul lor de a scăpa cu viaţă din calea primejdiei. „Şi dacă 
viaţa asta e tot ce au...” 

Scârbit, aruncă iepurii cât colo, îngrozit de faptul că-i 
omorâse, ca şi cum ar fi ucis doi oameni. Stomacul i se 
întoarse pe dos, şi era mai-mai să-i vină rău. 

Saphira se opri din mestecat şi-l privi îngrijorată. 

Trăgând adânc aer în piept, Eragon îşi apăsă pumnii pe 
genunchi, încercând să-şi vină în fire şi să înţeleagă de ce 
fusese atât de tulburat. 'Toată viaţa mâncase carne, peşte şi 
pasăre. Îi plăcea. Acum însă, se simţea rău numai la gândul 
de a se hrăni cu cei doi iepuri. O privi pe Saphira. „Nu pot”, 
îi spuse. 

„E. în firea lucrurilor ca animalele să mănânce alte 
animale. De ce te împotriveşti?” 

El cântări întrebarea. Nu-i ţinea de rău pe cei care se 
înfruptau cu carne - ştia că, pentru mulţi fermieri săraci, 
era singura cale de a-şi duce traiul. Dar el însuşi nu mai era 
în stare s-o facă, decât dacă murea pur şi simplu de foame. 
După ce fusese în mintea unui iepure şi ştia ce gândeşte... 
a-l mânca i se părea acelaşi lucru cu a se mânca pe sine. 
„Pentru că putem deveni mai buni decât eram, îi răspunse 
Saphirei. Trebuie oare să cedăm imboldului de a lovi sau de 
a ucide pe cei care ne supără, de a lua tot ce dorim de la cei 
mai slabi şi, în general, de a nu da doi bani pe ceea ce simt 
ceilalţi? Nu suntem desăvârşiţi, aşa că trebuie să ne păzim 
de defectele noastre, ca să nu ne ducă la pieire. Aşa cum 
spunea Oromis, de ce să provocăm suferinţă fără rost?” 
conchise el, arătând spre iepuri. 


„Şi-atunci ai de gând să-ţi înăbuşi toate dorinţele?” 
„Numai pe cele care duc la distrugere.” „Eşti ferm 
hotărât?” „Da.” „Atunci, zise Saphira venind către el, ăştia o 
să fie numai buni de desert.” într-o clipă, ea hăpăi iepurii şi 
linse piatra pe care se aflau organele, curăţând-o şi 
scrijelind-o cu limba ei aspră. „Eu, una, nu pot trăi numai cu 
plante - asta-i hrană pentru pradă, nu pentru dragon. Şi n- 
am de gând să mă ruşinez de felul în care trebuie să-mi duc 
traiul. Totul are locul său în lume. Până şi iepurii ştiu asta.” 
„Nu încerc să te fac să te simţi vinovată, spuse el, 
mângâind-o pe picior. Asta-i numai hotărârea mea. N-am de 
gând să silesc pe nimeni să facă la fel.” „Foarte înţelept”, 
răspunse ea, cu o umbră de ironie. 

Ouă sfărâmate, cuiburi distruse 

— Concentrează-te, Eragon, îi spuse Oromis, fară asprime. 
Eragon clipi şi se şterse la ochi, încercând să se gândească 
numai la simbolurile care împodobeau pergamentul pe 
care-l avea în faţă. 

— lartă-mă, maestre. 

Oboseala îl împovăra, de parcă avea greutăţi de plumb 
legate la mâini şi la picioare. Se uită cu ochii mijiţi la 
simbolurile răsucite şi ascuţite, ridică pana de gâscă şi 
reîncepu să le copieze. 

Prin fereastra din spatele lui Oromis se vedea întinderea 
verde din vârful Crestelor din 'lel'naeir, împânzită de 
umbrele aruncate de soarele la asfinţit. Dincolo de ea, cerul 
era acoperit de nori pufoşi. 

Fără veste, mâna lui Eragon alunecă pe hârtie, atunci când 
el simţi o străfulgerare de durere în picior, făcându-l să 
rupă vârful penei şi să împroaşte hârtia cu cerneală, 
distrugând tot ce scrisese. În faţa lui, Oromis tresări şi el, 
apucându-şi braţul drept. 

„Saphira!” strigă Eragon, întinzându-şi gândurile spre ea; 
spre marea lui uimire, se lovi de obstacolele de netrecut pe 
care şi le ridicase împrejur, pentru a se apăra. De-abia mai 
putea s-o simtă, de parcă încerca să prindă între degete o 


bucată rotundă de granit, unsă cu ulei. Oricât ar fi încercat, 
ea îi scăpa întotdeauna. Îl privi pe Oromis şi întrebă: 

— S-a-ntâmplat ceva, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Glaedr se întoarce, dar nu vrea să-mi 
vorbească. Desprinzându-şi din perete sabia, pe nume 
Naegling, Oromis ieşi cu paşi mari din colibă şi rămase în 
picioare, la marginea stâncilor, cu capul ridicat, aşteptând 
ivirea dragonului auriu. Eragon veni lângă el; prin minte îi 
treceau tot felul de gânduri - posibile şi imposibile - cu 
privire la ceea ce i s-ar fi putut întâmpla Saphirei. Cei doi 
dragoni plecaseră la amiază, către un loc numit Stânca 
Ouălor Sfărâmate, unde dragonii din vechime îşi făcuseră 
cuibul. Era o călătorie lipsită de greutăţi. „Nu poate fi vorba 
de urgali; elfii nu le îngăduie să pătrundă în Du 
Weldenvarden.” 

În sfârşit, Glaedr apăru, undeva sus, pe cer, ca o pată 
slabă de culoare printre norii care se-ntunecau. Când 
dragonul se lăsă la pământ, Eragon observă că avea o rană 
la piciorul sănătos din faţă, care-i sfâşia solzii, lată cât 
palma sa. Şănţuleţele dintre solzii dimprejur erau pline de 
sânge stacojiu. 

În clipa în care Glaedr atinse pământul, Oromis se repezi 
spre el, oprindu-se însă, din pricina unui mârâit puternic 
scos de dragon. Ţopăind pe piciorul rănit, Glaedr se târi 
spre marginea pădurii şi se încolăci sub umbrarele întinse, 
cu spatele la Eragon, începând să-şi curețe rana cu limba. 

Oromis se duse spre el şi îngenunche în câmpul de trifoi, 
rămânând la distanţă, cu multă răbdare. Era limpede că 
avea de gând să aştepte cât trebuia de mult. Pe măsură ce 
clipele treceau, Eragon începu să se foiască. În cele din 
urmă, ca la un semnal neauzit, Glaedr îi permise lui Oromis 
să se apropie şi să-i cerceteze rana. Elful atinse uşor solzii 
sfâşiaţi; în palmă îi sclipea gedwey ignasia. 

— Cum îi este? întrebă Eragon, după ce Oromis se retrase. 

— Pare o rană adâncă, dar pentru unul atât de mare ca 
Glaedr este o simplă zgârietură. 


— Dar cum rămâne cu Saphira? Tot nu pot să dau de ea. 

— Trebuie să mergi acolo, răspunse Oromis. Suferă, în 
felurite moduri. Glaedr nu mi-a spus prea multe despre ce 
s-a-ntâmplat, dar, din câte am putut ghici, cred că ai face 
bine să te grăbeşti. 

Eragon aruncă o privire în jur, căutând o cale prin care să 
ajungă mai repede, şi gemu îngrijorat, văzând că nu avea 
cum. 

— Dar cum să fac să ajung acolo? E prea departe, nu pot 
alerga, nu există nici o cărare şi nu pot să... 

— Linişteşte-te, Eragon. Cum se numea armăsarul care te- 
a adus din Silthrim? 

— Folkvir, îşi aminti el, după un scurt răgaz de gândire. 

— Cheamă-l, cu toată iscusinţa pe care-ai dobândit-o când 
vine vorba de gramarye. Spune-i numele şi de ce ai 
trebuinţă de el, în această limbă care este cea mai 
puternică dintre toate, şi îţi va veni în ajutor. 

Lăsând magia să i se strecoare în glas, Eragon îl strigă pe 
Folkvir; rugămintea lui, rostită cu toată însufleţirea cu 
putinţă, răsună peste dealurile împădurite, până în 
Ellesmera. 

Oromis încuviinţă, mulţumit. 

— Bine. 

Douăsprezece minute mai târziu, Folkvir ieşi ca un spectru 
argintiu dintre umbrele întunecate ale copacilor, 
scuturându-şi coama şi nechezând vioi. Pieptul animalului 
se umfla în timp ce respira adânc, din pricina iuţelii cu care 
venise. 

Încălecând pe spinarea micuţului armăsar al elfilor, 
Eragon spuse: 

— Mă întorc de îndată ce pot. 

— Fă ce ai de făcut, răspunse Oromis. Eragon îmboldi calul 
cu călcâiele şi strigă: 

— Fugi, Folkvir, fugi! 

Calul se năpusti la galop şi dădu năvală în Du 
Weldenvarden, croindu-şi drum cu o agilitate de necrezut 


printre trunchiurile noduroase de pini. Cu ajutorul 
imaginilor din minte, Eragon îl conduse spre locul în care se 
afla Saphira. 

Fără vreo cărare croită printre ierburi şi tufişuri, unui cal 
precum Văpaia-Zăpezii i-ar fi trebuit trei sau patru ceasuri 
ca să ajungă la Stânca Ouălor Sfărâmate, dar Folkvir izbuti 
să facă drumul în puţin mai mult de-un ceas. Ajuns la 
poalele stâncii de bazalt - care se înălța din pădure precum 
o coloană verde şi împestriţată, la mai bine de o sută de 
picioare deasupra copacilorEragon şopti: 

— Opreşte-te. 

Şi sări la pământ, cu ochii aţintiţi spre vârful îndepărtat al 
stâncii. Tocmai acolo se afla Saphira. El dădu ocol locului, 
căutând o cale de-a ajunge sus, dar în zadar, căci stânca 
străveche era de necucerit. Nu avea şanţuri, spărturi sau 
alte porţiuni sfărâmate undeva aproape de pământ, aşa că 
el nu se putea căţăra pe nicăieri. 

„S-ar putea să fie cam dureros”, se gândi, apoi îi spuse lui 
Folkvir: 

— Stai aici. Paşte iarbă dacă vrei, adăugă, după ce calul îi 
aruncă o privire adâncă şi ştiutoare, dar nu te mişca din loc, 
bine? 

Folkvir necheză şi-l înghionti în braţ cu botul său moale. 

— Bravo, bravo. Te-ai descurcat bine. 

Aţintindu-şi privirile spre vârful stâncii, Eragon îşi adună 
toate puterile şi rosti în limba străveche: -Sus! 

Ceva mai târziu, îşi dădu seama că, dacă n-ar fi fost 
obişnuit să zboare împreună cu Saphira, senzaţia i s-ar fi 
putut părea cam tulburătoare şi, pesemne, l-ar fi făcut să 
piardă stăpânirea vrăjii şi să se prăbuşească în gol. 
Pământul i se afundă sub picioare cu repeziciune, în timp ce 
trunchiurile copacilor se îngustau, iar el plutea către 
crengile cele mai de sus şi către cerul întunecat al nopţii, 
aflat dincolo de ele. Crengile îl strângeau ca nişte degete 
încleştate pe chipul şi umerii săi, până ce izbuti să se 
elibereze. Spre deosebire de clipele în care se prăbuşea în 


gol împreună cu Saphira, îşi păstrase simţul greutăţii, de 
parcă se afla tot cu picioarele pe pământ. 

Înălţându-se deasupra Stâncii Ouălor Sfărâmate, Eragon 
înainta şi dădu drumul magiei, coborând pe un petic de 
muşchi. Era stors de puteri, şi rămase o clipă în aşteptare, 
ca să vadă dacă nu cumva i se declanşa o nouă criză din 
cauza efortului; nu se întâmplă aşa, iar el oftă uşurat. 

În vârf, stâncă era alcătuită din creste zimţate, despărțite 
de văi largi şi adânci, pe unde nu creşteau decât câteva 
buruieni rătăcite. Crestele erau împânzite de peşteri, unele 
săpate de natură, altele de gheare groase cât coapsa unui 
om. Ele erau pline de oase acoperite cu licheni, rămăşiţe ale 
străvechilor prăzi ale dragonilor. În locul lor, pe acolo îşi 
făcuseră cuib felurite păsări - şoimi, ulii şi vulturi, care-l 
priveau din înalt, gata să-l atace dacă le-ar fi primejduit 
ouăle. 

Îşi croi drum prin locul neprimitor, cu mare grijă pentru a 
nu-şi suci glezna, alunecând pe pietrele care se clătinau, şi 
pentru a nu se apropia de hăurile care apăreau din loc în 
loc. Dacă ar fi căzut în vreunul dintre acestea, nu mai avea 
unde să se oprească. De câteva ori trebui să se caţere peste 
nişte movile înalte, iar de alte două ori nu avu cum să 
treacă decât săltându-se din nou cu ajutorul magiei. 

Peste tot se vedeau urme ale prezenţei dragonilor, de la 
zgărieturile adânci din stâncile de bazalt până la blocurile 
de piatră topită, şi numeroşii solzi lipsiţi de culoare prinşi 
printre sfărâmături, împreună cu alte rămăşiţe. La un 
moment dat, calcă de-a dreptul peste ceva ascuţit care, 
după ce se aplecă să vadă, se dovedi a fi o bucată dintr-un 
ou verde de dragon. 

Pe partea de răsărit a stâncii se înălța creasta cea mai 
mare dintre toate, la mijlocul căreia, ca un puț întunecat, 
culcat pe o parte, se afla o peşteră foarte largă. Acolo o zări 
în cele din urmă pe Saphira, încolăcită într-o scobitură de 
lângă peretele din fund, cu spatele la intrare. Ea tremura 
din toate încheieturile. Pereţii peşterii aveau urme 


proaspete lăsate de flăcări, iar grămezile de oase sfărâmate 
se împrăştiaseră, ca în urma unei lupte. 

— Saphira, rosti Eragon cu voce tare, pentru că mintea ei 
rămânea închisă. 

Ea îşi înălţă capul cu o mişcare bruscă şi-l privi lung, ca şi 
cum ar fi fost un străin; pupilele i se îngustară, devenind 
nişte şanţuri întunecate şi subţiri, în timp ce ochii i se 
obişnuiau cu lumina soarelui care apunea în spatele lui. Ea 
mârâi ca un câine turbat, apoi se răsuci. Făcând-o, îşi ridică 
aripa stângă, lăsând să se vadă o rană lungă şi neregulată 
care îi şerpuia pe coapsă. Eragon simţi că inima i se opreşte 
în piept. 

Ştiind că n-avea de gând să-l lase să se apropie, făcu 
precum Oromis cu Glaedr; îngenunche printre oasele 
sfărâmate şi se puse pe aşteptat. Nu spuse nici un cuvânt şi 
nu se mişcă, până ce-i amorţiră picioarele, iar braţele îi 
îngheţară de frig. Dar nici nu-i păsa de toate acestea. Era 
gata să plătească oricât, cu bucurie, dacă putea să-i fie de 
folos Saphirei. 

După o vreme, ea spuse: „Ce proastă am fost”. 

„Ni se întâmplă tuturor.” „Dar asta nu ajută, când îţi vine 
vremea să te faci de râs.” „Aşa o fi.” „Întotdeauna am ştiut 
ce aveam de făcut. După ce-a murit Garrow, ştiam că 
trebuia să ne luăm pe urmele celor doi Ra'zac. După ce-a 
murit Brom, ştiam că trebuia să mergem în Gil'ead şi apoi la 
vardeni. Când a murit şi Ajihad, ştiam că trebuie să juri 
credinţă Nasuadei. Mi-a fost întotdeauna limpede pe ce cale 
s-o apuc. Acum însă, nu. Este singura privinţă în care mă 
simt rătăcită.” „Dar ce s-a-ntâmplat, Saphira?” 

În loc să răspundă, ea schimbă subiectul: „Ştii de ce se 
numeşte asta Stânca Ouălor Sfărâmate?” „Nu.” „Pentru că, 
în vremea războiului dintre dragoni şi elfi, ei ne-au urmărit 
până aici şi ne-au ucis în timp ce dormeam. Ne-au distrus 
cuiburile şi ne-au sfărâmat ouăle, prin vrăji. În acea zi, în 
pădurea de dedesubt a plouat cu sânge. De-atunci, aici n-a 
mai vieţuit nici un dragon.” 


Eragon rămase tăcut. Nu de-asta venise. Era dispus să 
aştepte până ce ea se hotăra să vorbească despre ceea ce 
se-ntâmplase. „Spune ceva!” îi ceru Saphira. „Mă laşi să-ţi 
vindec rana de la picior?” „Lasă-mă în pace, că n-am nimic.” 
„Atunci am să stau aici, mut ca o statuie, şi am să aştept să 
mă fac praf şi pulbere, căci am o răbdare de dragon, 
datorită ţie.” 

După un lung răstimp, ea vorbi cu obidă şi amărăciune, de 
parcă-şi bătea joc de sine însăşi: „Mi-e ruşine s-o recunosc. 
Când am ajuns aici şi l-am privit pe Glaedr, am fost atât de 
bucuroasă că mai era cineva în viaţă din neamul meu, în 
afara lui Shruikan. Nu mai văzusem niciodată un alt 
dragon, decât în amintirile lui Brom. Aşa că am crezut... am 
crezut că Glaedr e la fel de bucuros de existenţa mea, pe 
cât eram eu de a lui”. 

„Dar aşa şi e.” „Nu pricepi. Am crezut că elva fi perechea 
pe care nu mă aşteptam s-o mai găsesc, şi că împreună ne 
vom putea readuce neamul la viaţă. Ea pufni, suflând pe 
nări o pală de fum. M-am înşelat. Nu mă vrea.” 

Eragon îşi alese vorbele cu grijă, încercând să n-o 
rănească şi să-i ofere o cât de mică alinare. „Pentru că ştie 
că eşti hărăzită altcuiva: unuia dintre dragonii care vor ieşi 
din ouăle care au mai rămas. Şi nici nu se cuvine să devină 
perechea ta, câtă vreme îţi este dascăl.” „Sau poate că nu-i 
sunt pe plac.” „Saphira, nu există dragoni urâţi, iar tu eşti 
cea mai frumoasă dintre toţi.” „Sunt o proastă”, răspunse 
ea, dar îşi ridică aripa stângă şi o ţinu sus, ca şi cum i-ar fi 
dat voie s-o vindece. El veni lângă ea, cu paşi mici, şi 
cercetă rana împurpurată, mulţumit că Oromis îi dăduse să 
citească atâtea tratate de anatomie. Nu se vedea limpede 
dacă era urmă de gheară sau de colţ; muşchiul de sub 
pielea Saphirei era sfâşiat, dar nu până la os. Nu era de 
ajuns să închidă marginile rănii, aşa cum făcuse de-atâtea 
ori. Trebuia ca muşchiul să fie pus la loc pe de-a-ntregul. 

Eragon folosi o vrajă lungă şi complicată, pe care nici 
măcar el nu o înţelegea cu totul, căci o învățase pe dinafară 


dintr-un text străvechi, în care nu găsise alte explicaţii în 
afara faptului că, dacă nu erau oase rupte şi dacă organele 
interne erau nevătămate, „farmecul va vindeca orice 
suferinţă rămasă de pe urma unei lupte, în afară de 
moartea cea sumbră”. Odată rostite vorbele, el privi vrăjit 
cum muşchii Saphirei începură să tremure sub palma sa, în 
timp ce venele, nervii şi fibra se legau la loc şi se refăceau. 
Fiind o rană atât de adâncă, nu îndrăznise s-o vindece 
folosindu-şi numai propriile puteri, ci luase şi din cele ale 
Saphirei. 

„Mă gâdilă”, spuse ea, după ce totul se termină. 

Eragon oftă şi se sprijini cu spatele de stânca aspră de 
bazalt, privind printre gene apusul de soare. „Mi-e teamă 
că va trebui să mă duci tu până jos. Nici nu mă mai pot 
mişca de osteneală.” 

Cu un foşnet sec, ea se foi în loc şi-şi lăsă capul pe oasele 
dimprejurul său. „M-am purtat urât cu tine de când am 
sosit în Ellesmera. N-am ţinut seama de sfatul tău, deşi ar fi 
trebuit să te-ascult. M-ai prevenit în legătură cu Glaedr, dar 
eram prea trufaşă pentru a înţelege că aveai dreptate... Nu 
ţi-am fost o tovarăşă de nădejde, am trădat toate ţelurile 
dragonilor şi am pătat onoarea Cavalerilor.” „Nu, nu-i aşa, 
protestă el aprins. Saphira, nu ţi-ai încălcat îndatoririle. Ai 
făcut, e adevărat, o greşeală, dar a fost de bună-credinţă; în 
situaţia ta, oricine putea s-o facă.” „Asta nu-i o scuză pentru 
felul în care m-am purtat cu tine.” 

El încercă să-i prindă privirea, dar Saphira îl ocoli, până 
ce-o mângâie pe gât şi-i spuse: „Saphira, rudele se iartă 
între ele, chiar dacă nu înţeleg întotdeauna de ce unul sau 
altul se poartă într-un anume fel... Iar tu faci parte din 
familia mea, la fel ca Roran, şi chiar mai mult. Orice-ai face, 
asta nu se va schimba. Niciodată”. 

Văzând că nu-i răspunde, el întinse mâna şi îi scarpină 
peticul de piele uscată de sub o ureche. „Auzi ce-ţi spun? 
Niciodată.” 


Amuzată fără voie, Saphira mârâi din străfunduri, apoi îşi 
arcui gâtul şi-şi înălţă capul, ca să scape de insistența 
degetelor lui. „Dar cum să mai dau ochi cu Glaedr? S-a 
supărat groaznic... Stânca se clătina din temelii din pricina 
mâniei lui.” „Măcar i-ai ţinut piept când a sărit la tine.” „Nu, 
nu. A fost invers.” 

Luat prin surprindere, Eragon ridică dintr-o sprânceană. 
„Oricum ar fi, acum trebuie să-ţi ceri iertare.” „Să-mi cer 
iertare!” „Da. Du-te şi spune-i că-ţi pare rău, că n-ai să mai 
faci şi că vrei să-ţi continui învăţătura cu el. Sunt convins că 
se va arăta înţelegător, dacă-i dai prilejul.” „Bine, bine”, 
spuse ea cu voce joasă. 

„O să te simţi şi tu mai bine după ce-o faci, rânji el. Ţi-o 
spun din experienţă.” 

Saphira mormăi şi se duse la marginea peşterii, apoi se 
culcă la pământ, cu ochii aţintiţi asupra pădurii. „Mai bine 
plecăm. În curând se întunecă.” Scrâşnind din dinţi, el se 
sili să se ridice în picioare trupul îl durea la fiecare mişcare 
- şii se caţără în spinare, de două ori mai încet decât de 
obicei. 

„Eragon?... îţi mulţumesc că ai venit. Ştiu cât de mult ai 
riscat, din pricina spatelui.” 

El o mângâie pe umăr: „Deci suntem din nou unul şi- 
acelaşi?” „Suntem unul şi-acelaşi.” 

Darul dragonilor. 

Zilele care se scurseră până la Agaeti Blodhren se 
dovediră pentru Eragon cele mai frumoase, dar şi cele mai 
grele dintre toate. Spatele îl chinuia mai mult ca oricând, 
distrugându-i sănătatea, rezistenţa şi liniştea sufletească; 
trăia în permanenţă cu teama de a nu i se declanşa o nouă 
criză. Şi totuşi, el şi Saphira nu fuseseră niciodată mai 
apropiaţi, de parcă trăiau deopotrivă în ambele suflete. Iar, 
din când în când, Arya obişnuia să vină să-i caute, la casa 
din copac, şi să se plimbe împreună cu ei prin Ellesmera. 
Totuşi, nu venea singură, ci împreună cu Orik sau cu Maud, 
pisica fermecată. 


În timpul acestor plimbări, Arya le prezentă câţiva elfi de 
prim rang: războinici, poeţi şi artişti. Îi duse la concertele 
care aveau loc sub crengile răsfirate ale pinilor şi le arătă 
multe dintre minunile tăinuite ale oraşului. 

Eragon profita de fiecare prilej pentru a-i vorbi. Îi povesti 
despre copilăria sa din valea Palancar, despre Roran, 
Garrow şi mătuşa sa, Marian, despre Sloan, Ethibert şi 
ceilalţi săteni şi despre dragostea pe care le-o purta 
munţilor dimprejurul satului, şi razelor sclipitoare de 
lumină care luceau pe cer, noaptea, la vreme de iarnă. îi 
povesti despre vulpea care căzuse odată în cazanele de 
tabăcarie ale lui Gedric, pe care trebuiseră s-o scoată cu o 
plasă de pescuit. Îi povesti despre bucuria pe care-o simţea 
plantând ogoarele, plivindu-le şi îngrijindu-le şi văzând 
mlădiţele fragede şi verzi crescând sub ochii lui - o bucurie 
despre care ştia că ea trebuia s-o împărtăşească, mai mult 
decât oricine altcineva. 

La rândul său, ajunse să afle câte ceva despre viaţa ei. O 
auzi pomenind de copilărie, despre prietenii şi familia sa, 
despre ceea ce văzuse în rândul vardenilor, lucruri de care-i 
povestea cu însufleţire, descriindu-i expedițiile şi luptele la 
care luase parte, tratatele care se încheiaseră cu ajutorul 
ei, certurile cu piticii şi evenimentele importante la care 
fusese martoră, de-a lungul timpului petrecut printre ei. 

Cu ajutorul ei şi al Saphirei, în viaţa lui Eragon se strecură 
o umbră de linişte; era totuşi un echilibru fragil, pe care şi 
cel mai mic necaz îl putea rupe. Timpul însuşi îi era 
duşman, căci Arya trebuia să plece din Du Weldenvarden, 
după Agaeti Blodhren. Aşa că fiecare clipă petrecută 
împreună cu ea era o comoară, şi Eragon se gândea cu 
groază la momentul sărbătorii care stătea să vină. 

Întregul oraş fierbea de însufleţire, în timp ce elfii se 
pregăteau pentru Agaeti Blodhren. Eragon nu-i mai văzuse 
până atunci atât de încântați. Ei împodobeau pădurea cu 
ghirlande şi lămpi, mai ales împrejurul copacului Menoa; 
copacul însuşi fusese decorat cu lămpi care atârnau în 


vârful fiecărei crengi, ca nişte lacrimi sclipitoare. El observă 
că până şi plantele îşi luaseră o înfăţişare sărbătorească, 
dând la iveală flori proaspete şi strălucitoare. Adesea, îi 
auzea pe elfi descântându-le, până târziu în noapte. 

Cu fiecare zi, în Ellesmera soseau sute de elfi, veniţi din 
oraşele răspândite prin pădure, căci nimeni nu voia să 
piardă sărbătorirea încă unui veac scurs de la închierea 
pactului cu dragonii. Eragon îşi dădu seama că mulţi 
veneau şi pentru a o cunoaşte pe Saphira. „Cât despre 
mine, parcă n-aş fi bun decât să le răspund la salut”, se 
gândi el. Elfii care lipseau, din pricina îndatoririlor, se 
pregăteau să sărbătorească şi ei, în acelaşi timp, şi să 
participe la ceremoniile din Ellesmera privind de la 
depărtare, cu ajutorul magiei, prin oglinzile fermecate care 
înfăţişau portretul privitorului, astfel că nimeni nu se simţea 
urmărit fară voia lui. 

Mai era o săptămână până la Agaeti Blodhren, iar Eragon 
şi Saphira se pregăteau să plece de pe Crestele din 
Tel'naeir şi să se întoarcă acasă, când Oromis spuse: 

— Ar trebui să vă gândiţi amândoi ce puteţi aduce la 
Sărbătoarea Frăției de Sânge. Vă sugerez să nu recurgeţi 
la gramarye, decât dacă nu se poate altfel. Nimeni nu va 
pune preţ pe înfăptuirile voastre dacă ele sunt rezultatul 
unei vrăji, şi nu al propriilor eforturi. Vă sugerez, de 
asemenea, ca fiecare să făurească de unul singur câte ceva. 
Aşa e obiceiul. 

În văzduh, Eragon o întrebă pe Saphira: „Te-ai gândit la 
ceva?” „Da, cred că am ceva în minte. Dar, dacă nu te 
superi, aş prefera să văd dacă iese, înainte să-ţi spun.” EL 
izbuti să-i zărească în minte imaginea unei ridicături de 
piatră care ieşea la iveală din pământul de sub copaci, apoi 
însă ea îşi ascunse gândurile. 

„Haide, dă-mi măcar un indiciu”, rânji el. 

„Flăcări. Flăcări multe.” 

Ajuns îndărăt în locuinţa sa, Eragon îşi trecu în revistă 
talentele şi se gândi: „Despre munca la fermă ştiu mai 


multe decât despre orice altceva, dar nu văd la ce mi-ar 
folosi asta. Nici nu pot nădăjdui să mă întrec cu elfii în 
privita magiei sau să mă ridic la înălţimea lor în 
meşteşugurile pe care le cunosc. Sunt mai iscusiţi decât toţi 
cei din Imperiu la un loc.” „Dar ai ceva ce nu mai are 
nimeni”, spuse Saphira. 

„Zău?” „Propria fiinţă. Trecutul, faptele şi situaţia ta. 
Foloseşte-le pentru a-ţi făuri opera, şi vei izbuti să faci ceva 
fără asemănare. Şi, orice-ai face, bizuie-te pe lucrul care 
contează cel mai mult pentru tine. Numai atunci va avea 
rost şi preţ şi numai atunci va ajunge să însemne ceva şi 
pentru ceilalţi.” 

EI o privi surprins. „Habar n-aveam că ştii atâtea despre 
artă.” „Nici nu ştiu, răspunse ea. Dar ai uitat că am 
petrecut o după-amiază întreagă privindu-l pe Oromis 
pictând, în timp ce tu zburai cu Glaedr? A vorbit mult 
despre asta.” „A, da. Uitasem.” 

După ce Saphira plecă pentru a-şi vedea de treabă, 
Eragon începu să se plimbe încoace şi încolo pe lângă 
fereastra dormitorului, cântărind ceea ce-i spusese ea. „Şi 
ce contează pentru mine? se întrebă. Saphira şi Arya, 
fireşte, şi faptul de a fi un bun Cavaler, dar ce pot spune 
despre asta în afară de nişte lucruri foarte banale? Îmi 
place frumuseţea naturii, dar şi despre asta elfii au spus tot 
ce era cu putinţă. Ellesmera însăşi este un monument al 
devotamentului lor.” întorcându-şi privirea asupra 
propriului suflet, se strădui să afle ce-l tulbura cu adevărat, 
în străfundurile cele mai întunecate ale fiinţei sale. Exista 
oare vreun lucru pe care fie să-l îndrăgească, fie să-l urască 
îndeajuns pentru a se simţi ars de dorinţa de a-l împărtăşi 
cu ceilalţi? 

În minte îi apărură trei lucruri: rana pe care i-o făcuse 
Durza, teama că într-o zi trebuia să-l înfrunte pe Galbatorix 
şi epopeile elfilor, care-l absorbeau pe de-a-ntregul. 

Dintr-odată, se simţi cuprins de un fior de însufleţire, 
gândindu-se la o poveste care îmbina toate cele trei 


elemente. Cu paşi sprinteni, sări două câte două treptele 
care duceau la încăperea de studiu şi se aşeză la masa de 
scris, înmuie pana în cerneală şi, tremurând, o ridică 
deasupra unei foi albe de hârtie. 

Vârful scârţăi, în timp ce el aşternu primele versuri: 

În regatul dintre mări, Printre munţii azurii... 

Vorbele se revărsau pe hârtie din propria voinţă. Se simţea 
de parcă nu plăsmuia el însuşi povestea, ci era doar o albie 
prin care ea se revărsa în lume, gata închegată. Nu mai 
scrisese niciodată nimic, aşa că se simţea însufleţit de 
emoția descoperirii care însoţeşte isprăvile nebănuite până 
atunci - mai ales că nici nu-i trecuse prin cap că s-ar fi putut 
simţi bine ca bard. 

Trudi fără preget şi nu se opri nici măcar ca să mănânce 
sau să bea, cu mânecile cămăşii suflecate până la cot, 
pentru a nu se stropi cu cerneală, din pricina sălbăticiei cu 
care scria. Era atât de concentrat, încât nu mai auzea 
nimic, în afară de ritmul poemului, nu mai vedea în faţa 
ochilor decât hârtia albă şi nu se mai gândea decât la 
frazele întipărite cu litere de foc în spatele pleoapelor. 

După un ceas şi jumătate, lăsă pana din mâna care deja îi 
amorţise, îşi îndepărtă scaunul de masă şi se ridică. În faţa 
lui se aflau paisprezece pagini. Nu mai scrisese niciodată 
atât de mult dintr-o suflare. Ştia bine că poemul său nu se 
ridica la înălţimea celor ale marilor autori din neamul elfilor 
sau al piticilor, dar nădăjduia că era îndeajuns de sincer 
pentru ca elfii să nu râdă de munca lui. 

După ce Saphira se întoarse, îi citi şi ei versurile. „Vai, 
Eragon, răspunse ea, ce mult te-ai schimbat de când am 
plecat din valea Palancar. Cred că nici tu nu l-ai mai 
recunoaşte pe băiatul firav care a plecat să se răzbune. Acel 
Eragon nu ar fi izbutit să scrie o baladă în stilul elfilor. De- 
abia aştept să văd ce-ai s-ajungi în cincizeci sau o sută de 
ani.” „Dacă mai am atâta de trăit”, zâmbi el. 

— Cam stângaci, dar sincer, spuse Oromis, când Eragon îi 
citi poemul. 


— Deci îţi place? 

— Este o imagine bună a stării tale de spirit de-acum, şi 
totodată o lectură plăcută, dar nu o capodoperă. 
Nădăjduiesc că nu la asta te-aşteptai. 

— Cred că nu. 

— Ceea ce mă surprinde este că poţi să-l reciţi în această 
limbă. Când scrii ceva imaginat în limba străveche nu 
întâmpini nici un obstacol, dar problema e când încerci să 
rosteşti ceea ce-ai scris, pentru că asta ar însemna că 
trebuie să spui un neadevăr, ceea ce magia nu îngăduie. 

— Pot să rostesc versurile, răspunse Eragon, pentru că, 
pentru mine, sunt adevărate. 

— Iar asta dă mult mai multă putere scrierii tale... Eragon- 
finiarel, sunt impresionat. Poemul tău va fi la mare cinste la 
Sărbătoarea Frăției de Sânge. 

Ridicând un deget, Oromis băgă mâna într-un buzunar al 
robei şi-i dădu lui Eragon un sul de pergament, legat cu o 
panglică. 

— Ai aici nouă vrăji de apărare, pe care vreau să le ţeşi 
împrejurul tău şi al lui Orik, piticul. După cum ai văzut în 
Silthrim, sărbătorile noastre sunt profunde, şi nu sunt bune 
pentru cei mai slabi din fire. Fără apărare, rişti să te 
rătăceşti prin plasa vrăjilor noastre. Am mai văzut-o. Chiar 
şi cu aceste măsuri de prevedere, trebuie să ai grijă să nu 
te laşi tulburat de tot soiul de închipuiri, purtate pe aripile 
vântului. Fii cu băgare de seamă, căci în timpuri ca acestea, 
noi, elfii, ne putem pierde minţile - e o nebunie minunată şi 
fermecătoare, dar tot nebunie se cheamă. 

În seara în care sărbătoarea, care urma să dureze trei 
zile, trebuia să înceapă, Eragon, Saphira şi Orik se duseră, 
împreună cu Arya, la copacul Menoa, unde se adunaseră o 
mulţime de elfi, ale căror plete negre sau argintii sclipeau 
în lumina lămpilor. Islanzadi stătea în picioare pe una dintre 
rădăcinile înălțate ale copacului, înaltă, palidă la faţă şi 
frumoasă ca un mesteacăn. Blagden se aşezase pe umărul 
stâng al reginei, iar Maud, pisica fermecată, se ascundea în 


umbră în spatele ei. Erau acolo şi Glaedr împreună cu 
Oromis, îmbrăcat în roşu şi negru, precum şi alţi elfi pe care 
Eragon îi recunoscu, printre care Lifaen, Nări şi, spre 
marea sa neplăcere, Vanir. Deasupra, stelele străluceau pe 
cerul de catifea. 

— Aşteptaţi aici, spuse Arya; ea se strecură prin mulţime şi 
se întoarse împreună cu Rhunon. Fierăreasa clipea mărunt, 
ca o burniţă, uitându-se împrejur. Eragon o salută, iar ea le 
făcu un semn din cap şi lui, şi Saphirei. 

— Bine v-am găsit, Solzi-Sclipitori, Biruitorul-Umbrei. 

Apoi îl zări pe Orik şi i se adresă în graiul piticilor, iar elîi 
răspunse cu însufleţire, fiind limpede că era încântat să 
discute cu cineva în graiul aspru al ținutului său natal. 

— Ce-a spus? întrebă Eragon, aplecându-se. 

— M-a pofiit la ea să văd ce lucrează şi să discutăm despre 
meşteşugul prelucrării metalelor, răspunse Orik, cu o 
expresie de uimire şi respect pe chip. Eragon, îţi dai seama 
că ea a învăţat meşteşugul pentru prima dată de la Futhark 
însuşi, unul dintre şefii legendări ai clanului Durgrimst 
Ingeitum! Ce n-aş da să-l fi întâlnit şi eu! 

Aşteptară cu toţii până se făcu miezul nopţii, apoi Islanzadi 
ridică braţul stâng, gol, aţintindu-l spre discul lunii noi ca o 
suliță de marmură. Deasupra palmei ei se adună un glob 
moale şi alb, alcătuit din lumina lămpilor atârnate în 
copacul Menoa. Apoi regina păşi pe lângă rădăcină, către 
trunchiul masiv, şi aşeză globul într-o scorbură, unde acesta 
rămase plutind în aer şi pulsând. 

Eragon se întoarse spre Arya. 

— A început? 

— A început! râse ea. Şi se va termina când lumina 
fermecată se stinge. Elfii se împărţiră în cete vesele prin 
pădure şi prin luminişurile care împrejmuiau copacul 
Menoa. Ca din senin, aduseră mese încărcate până sus cu 
tot felul de mâncăruri uimitoare, care, judecind după 
aspectul lor nepământean, erau atât rodul muncii 
vrăjitorilor, cât şi al bucătarilor. 


Apoi, începură să cânte cu glasurile lor limpezi, ca de flaut. 
Cântară multe cântece, dar fiecare dintre acestea făcea 
parte dintr-o melodie mai lungă, care ţesea o vrajă peste 
noaptea de vis, ascuţind simţurile, dând la o parte orice 
reţinere şi arzând sufletele cu puterea sa sălbatică. 
Versurile erau despre fapte eroice şi călătorii cu corăbiile 
sau caii până în ţinuturi uitate, şi despre jalea pierderii 
frumuseţii. Ritmul muzicii îl învălui pe Eragon, care simţi 
cum punea stăpânire pe el o stare de abandon nestăvilit, o 
dorinţă de a alerga, scăpând din chingile propriei vieţi, şi de 
a dansa pentru vecie prin dumbrăvile elfilor. Alături de el, 
Saphira fredona şi ea melodia, din fundul gâtului, cu ochii 
pe jumătate închişi. 

Ce se întâmplă după aceea Eragon nu izbuti niciodată să-şi 
amintească limpede, de parcă ar fi avut febră şi şi-ar fi 
pierdut din când în când cunoştinţa. Anumite lucruri îi 
reveneau în minte foarte clar - imagini strălucitoare, vii, 
pline de voioşie. - dar îi era cu neputinţă să reconstituie 
ordinea în care se întâmplaseră. Pierdu şirul zilelor şi al 
nopţilor, căci, în orice clipă, pădurea părea cufundată în 
amurg. Nu-şi mai aminti nici măcar dacă, în cursul celor 
trei zile de sărbătoare, dormise vreun pic sau simţise nevoia 
să moţăie. 

Îşi amintea cum se învârtea în cerc, ţinând de mână o elfa 
cu buze roşii ca cireşele, simțind pe limbă gust de miere şi 
în aer mireasmă de ienupăr... 

Îşi amintea de elfii adunaţi pe crengile întinse ale 
copacului Menoa, ca un stol de grauri, strunindu-şi harpele 
de aur şi strigându-i ghicitori lui Glaedr aflat dedesubt; din 
vreme în vreme, ei arătau cu degetul spre cer şi, pe dată, în 
faţa lor apărea o explozie de scântei colorate, care luau 
felurite chipuri şi apoi dispăreau... 

Îşi amintea cum stătea pe o pajişte, sprijinit de Saphira, şi 
o privea pe aceeaşi elfa, plutind prin faţa ascultătorilor 
vrăjiţi şi cântând: 

Departe, departe, vei zbura departe. 


Peste munţi şi văi. 

Spre pământuri de-apoi. 

Departe, departe, vei zbura departe, Şi la mine n-ai să mai 
vii. 

Pierdut! Pierdut pentru mine vei fi. 

Şi n-am să te mai văd nicicând. 

Pierdut! Pierdut pentru mine vei fi. 

Deşi pe vecie am să te-aştept. 

Îşi amintea poeme nesfârşite, unele triste, altele vesele - 
cele mai multe. Ascultase tot poemul compus de Arya şi i se 
păruse într-adevăr reuşit, şi pe-al lui Islanzadi, care era mai 
lung, dar la fel de frumos. Pentru acestea două, toţi elfii se 
adunaseră să asculte... 

Îşi amintea minunăţiile pe care elfii le făuriseră pentru 
sărbătoare, dintre care multe i s-ar fi părut înainte cu 
neputinţă, chiar şi cu ajutorul magiei. Enigme şi jucării, 
opere de artă şi arme, precum şi alte obiecte pe care nu le 
cunoştea. Un elf ţesuse o vrajă asupra unui glob de sticlă 
astfel că, la câteva clipe, înăuntru înflorea mereu altă 
floare. Altul îşi petrecuse zeci de ani călătorind prin Du 
Weldenvarden şi adunând cele mai frumoase şoapte ale 
pădurii, cărora le dăduse acum glas cu ajutorul a o sută de 
crini albi. 

Rhunon adusese un scut care nu se putea sfărâma, o 
pereche de mănuşi din fir de oţel, care-i permiteau celui 
care le purta să mânuiască plumbul topit, şi alte obiecte de 
felul acesta, nevătămătoare, precum şi o sculptură mică, 
reprezentând o pitulice în zbor, tăiată dintr-un singur bloc 
de metal şi pictată cu atâta meşteşug încât pasărea părea 
vie. 

Darul lui Orik se dovedise a fi o piramidă micuță, cu opt 
trepte, făurită din cincizeci şi opt de piese care se 
petreceau una prin alta. Elfii se declaraseră încântați de 
aceasta, şi se apucaseră să o desfacă şi să o pună la loc, de 
câte ori le dădea el voie. 


— Jupân Barbă-Lungă, îi strigaseră ei, degetele iscusite 
arată o minte isteaţă... 

Îşi amintea cum Oromis îl trăsese la o parte, departe de 
muzică, iar el îl întrebase: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Trebuie să-ţi limpezeşti mintea, îi răspunsese elful, 
conducându-l spre un buştean prăbuşit şi silindu-l să se 
aşeze. Rămâi puţin aici. Ai să te simţi mai bine. 

— Dar n-am nimic. N-am nevoie de odihnă, protestase 
Eragon. 

— Nu gândeşti limpede şi n-ai de unde să-ţi dai seama. 
Rămâi aici până ce izbuteşti să-ţi aduci aminte vrăjile de 
transformare, şi cele mari, şi cele mici, iar apoi te poţi 
întoarce. Făgăduieşte-mi că aşa vei face... 

Îşi amintea făpturi întunecate şi stranii, care se apropiau 
pe nesimţite din adâncul pădurii. Cele mai multe erau 
animale care fuseseră atinse de vrăjile adunate în Du 
Weldenvarden, iar acum se simțeau atrase spre Agaeti 
Blodhren ca un om înfometat către locul în care se află 
mâncarea. S-ar fi zis că apropierea de magia elfilor le ajuta 
să-şi aline chinul. Multe nu îndrăzneau să se arate altfel 
decât sub chipul unei perechi de ochi strălucitori, care 
sclipeau undeva, dincolo de cercurile de lumină. Printre 
cele care ieşiseră cu totul la iveală se număra lupoaica pe 
care Eragon o mai văzuse cândva, sub chipul unei femei în 
veşminte albe. Ea se aţinea prin spatele unui tufiş de 
sânger, cu colții ca nişte pumnale dezveliţi într-un soi de 
rânjet amuzat, plimbându-şi privirile de jur împrejur. 

Totuşi, nu toate făpturile erau animale. Câteva erau elfi 
care-şi preschimbaseră chipurile pentru a dobândi noi 
puteri sau pentru a atinge un alt ideal de frumuseţe. Unul 
dintre ei, un elf acoperit cu blană dungată, făcuse un salt pe 
deasupra lui Eragon şi începuse să ţopăie primprejur, fie în 
picioare, fie în patru labe. Avea capul îngust şi alungit, cu 
urechi ca de pisică, braţele îi atârnau până la genunchi, iar 


mâinile sale cu degete lungi aveau palmele acoperite cu 
pernuţe aspre. 

Ceva mai târziu, două femei elfe, aidoma la chip, i se 
înfăţişaseră Saphirei. Mişcările lor erau leneşe şi elegante, 
iar când îşi duseseră degetele la buze, pentru a saluta aşa 
cum cerea tradiţia, Eragon observase că acestea erau unite 
printr-o membrană transparentă, ca o pânză. 

„Venim de departe”, şoptiseră ele. În timp ce vorbeau, pe 
gâturile frumos arcuite li se deschideau trei şiruri de 
branhii, care dădeau la iveală carnea trandafirie de 
dedesubt. Pielea le sclipea ca şi cum ar fi fost unsă cu ulei. 
Părul lung şi lins le cădea mai jos de umerii înguşti. 

Eragon întâlnise şi un elf înveşmântat în solzi care se 
încălecau, arătând precum un dragon, cu o creastă osoasă 
pe cap, un şir de ţepi care-i cobora pe spinare şi două 
flăcărui palide care sclipeau mereu în străfundurile nărilor 
sale căscate. 

Şi întâlnise şi alţii, care nu erau atât de uşor de 
recunoscut: elfi ale căror siluete tremurau, ca şi cum s-ar fi 
uitat la ei prin apă; elfii care, dacă nu se mişcau, nu puteau 
fi deosebiți de copaci; elfi înalţi cu ochii complet negri, fară 
pupile, de o frumuseţe aprigă şi sălbatică, de care Eragon 
se simţi înfricoşat şi care, dacă atingeau vreun obiect din 
jurul lor, treceau prin el ca nişte umbre. 

Exemplul cel mai grăitor al acestor preschimbări era 
copacul Menoa, cel care, cândva, fusese Linnea, femeia elfa. 
Copacul părea să se înfioare din rădăcini, din pricina 
agitaţiei din luminiş. Crengile îi tresăltau, deşi nu sufla nici 
un pic de vânt, iar, din când în când, trunchiul îi trosnea 
uşor, în ritmul muzicii, iar din el se răspândea o aură de 
blândeţe şi bunăvoință, care se aşternea asupra celor aflaţi 
în apropiere... 

Şi îşi mai amintea şi de două crize de durere, din pricina 
cărora ţipa şi gemea, întins printre umbre, în timp ce elfii 
cu minţile rătăcite benchetuiau fară încetare împrejurul lui, 
şi numai Saphira venise să-l vegheze... 


În cea de-a treia zi a sărbătorii, după cum i se spusese mai 
târziu, îi veni rândul să-şi recite poemul în faţa elfilor. Se 
ridică şi spuse: 

— Nu sunt nici meşter făurar, nici priceput la sculptură, 
ţesut, ceramică, pictură sau vreo altă artă. Nici nu pot 
nădăjdui să mă compar cu voi la mânuirea magiei. Aşa că 
nu mi-au rămas decât propriile experienţe, pe care am 
încercat să le potrivesc cu ajutorul unei poveşti, deşi nici 
bard nu sunt. 

Apoi, aşa cum făcea Brom când le depăna câte o poveste în 
Carvahall, Eragon declamă: 

În regatul dintre mări, Printre munţii cenuşii, În ziua cea 
din urm-a iernii, Veni pe lume un copil. 

Ce-n viaţ-avea un singur ţel: 

Să-l omoare pe duşmanul. 

Din ţinutul plin de umbre, Din ţinutul tainic Durza. 

Creşte-n pace şi în farmec, Sub stejari străvechi ca timpul, 
Printre cerbi şi urşi puternici, Şi de la strămoşi învaţă. 

Dobândindu-şi iscusinţa. 

Să-l omoare pe duşmanul. 

Din ţinutul plin de umbre, Din ţinutul tainic Durza. 

Să-i zărească urma neagră, Când el vine să răpească. 

Pe cei slabi, pe cei puternici; 

Şi cu orice fel de armă. 

Să se lupte, să-l înfrunte, Să-l omoare pe duşmanul. 

Din ţinutul plin de umbre, Din ţinutul tainic Durza. 

Anii au trecut ca vântul, Şi-a crescut măreț bărbatul, Plin 
de patimă arzândă; 

Sângele-i pulsa în vene. 

Tânăr, aprig şi năvalnic. 

Şi-a-ntâlnit apoi o fată, Bună, blândă şi-nţeleaptă, Ce purta 
pe frunte steaua. 

Geda, Rază Sclipitoare, Ce-o scălda cu-a ei lumină. 

Şi în ochii cei albaştri, În adâncuri tăinuite, El văzu o altă 
soartă, Liberă şi fericită, Şi ştiu că împreună. 

N-aveau teamă de duşmanul. 


Din ţinutul plin de umbre, Din ţinutul tainic Durza. 

Mai departe, istorisi cum bărbatul se dusese în ţinutul 
Durza, unde-şi găsise duşmanul şi se luptase cu el, în ciuda 
fiorilor de gheaţă din inimă. Şi, cu toate că la sfârşit 
dobândise izbânda, nu-i dăduse lovitura hotărâtoare, căci, 
odată înfrânt duşmanul, el nu se mai temea de soarta 
omenească. Nu mai simţea nevoia de a-l omori pe duşmanul 
întâlnit în Durza. Aşa că bărbatul îşi pusese sabia în teacă şi 
se întorsese acasă şi se căsătorise cu iubita lui, într-o 
noapte de vară. Trăise multă vreme fericit, alături de ea, 
până ce-i crescuse o barbă lungă şi albă. Numai că: 

Pân' să se reverse zorii, Pe când el dormea în pace, Lângă 
pat veni duşmanul, Printre umbre să-l privească, Pe măreţul 
său potrivnic, Cel acum slăbit de vârstă. 

EI, din somn, deschise ochii. 

Şi privi fară de teamă. 

Chipul gol şi rece-al Morţii, Rege-al nopţii nesfârşite. 

Împăcat cu sine însuşi, Dup-atâţia ani de zile, Nu se mai 
temea de Moarte. 

Şi de-mbrăţişarea rece, Cea din urmă-mbrăţişare. 

Ca o blândă adiere, Se-aplecă duşmanu-asupră-i. 

Sufletul să i-l adune, Ca scânteia unei flăcări. 

Şi plecară împreună. 

Să trăiască pe vecie, În ţinutul plin de umbre, În ţinutul 
tainic Durza. 

Eragon tăcu şi, simțind privirile tuturor aţintite asupra sa, 
lăsă capul în jos şi se întoarse iute la locul său. Se simţea 
stânjenit pentru că le dezvăluise atât de multe lucruri 
despre sine. Dathedr, un nobil elf, îi spuse: 

— Eşti prea modest, Biruitorul-Umbrei. S-ar zice că ţi-ai 
descoperit un nou talent. 

Islanzadi îşi ridică braţul alb. 

— Eragon-finiarel, poemul tău se va adăuga celor din 
marea bibliotecă din palatul Tialdari, pentru ca toată lumea 
care doreşte să se bucure de el, să-l poată citi. Cu toate că 
este o alegorie, cred că i-a ajutat pe mulţi dintre noi să 


înţeleagă mai bine greutăţile pe care le-ai avut de înfruntat, 
de când oul Saphirei a ajuns la tine, greutăţi pentru care 
suntem şi noi, în mare măsură, răspunzători. Îţi cer să-l mai 
reciţi o dată, ca să putem cugeta mai adânc la toate 
acestea. 

Mulţumit, Eragon îşi plecă fruntea, apoi făcu după cumi 
se ceruse. După aceea, veni momentul ca Saphira să-şi 
prezinte şi ea opera. Dispăru în noapte, apoi se întoarse, 
aducând în gheare o piatră întunecată la culoare, de trei ori 
cât un om. Ridicându-se pe picioarele din spate, ea aşeză 
piatra pe pajişte, drept în mijloc, de unde cu toţii puteau să 
o vadă. Stânca şlefuită fusese topită şi modelată într-un fel 
aparte, alcătuind o serie de linii curbe, care se încolăceau 
una peste alta, ca nişte valuri îngheţate. Limbile aspre de 
piatră ţeseau un model atât de complicat, încât privirea nu 
le putea urmări de la un capăt la celălalt, ci aluneca de la 
una la alta. 

Eragon privi sculptura cu ochii mari şi cu un interes la fel 
de mare ca al elfilor, pentru că era prima dată când o 
vedea. „Cum ai făcut asta?” o întrebă pe Saphira. 

„Am topit piatra şi i-am dat formă cu limba”, răspunse ea, 
amuzată, apoi se aplecă şi suflă o pălălaie de foc peste 
sculptură, scăldând-o într-o văpaie care se înălța spre cer, 
de parcă dădea să apuce stelele cu degetele sale 
sclipitoare. La urmă, sculptura se înroşise şi sclipea 
stacojiu, iar în scobiturile şi colţişoarele tăinuite ale pietrei 
ardeau flăcări mici. În lumina tremurătoare, întreaga 
alcătuire părea să se mişte. 

Elfii scoaseră strigăte de uimire şi admiraţie, bătând din 
palme şi dănţuind în jurul sculpturii. Unul dintre ei strigă: 

— Admirabil meşteşug, Solzi-Sclipitori! „E minunată”, 
spuse Eragon. 

Saphira îl atinse cu botul pe braţ. „Mulţumesc, micuţule.” 

Apoi veni rândul lui Glaedr să-şi arate opera: o bucată 
mare din lemn roşu de stejar, pe care, cu vârful unei 
gheare, încrustase o vedere de sus a oraşului. Oromis îşi 


aduse şi el contribuţia, sub forma pergamentului la care 
Eragon îl surprisese adesea lucrând, în timpul lecţiilor. De-a 
lungul jumătăţii de sus a sulului de pergament se afla un 
text - Balada lui Vestari marinarul - în timp ce partea de jos 
era împodobită cu un peisaj fantastic, înfăţişat cu mult 
meşteşug şi cu o amănunţime care-ţi tăia răsuflarea. 

Apoi, Arya îl luă pe Eragon de mână şi-l trase prin pădure 
până la copacul Menoa, unde spuse: 

— Priveşte cum scad luminile fermecate. Mai avem doar 
câteva ceasuri până în zori, când trebuie să ne întoarcem în 
lumea rece a raţiunii. 

În număr foarte mare, elfii se adunară în jurul copacului, 
cu chipurile arzând de nerăbdare. Islanzadi ieşi cu mare 
demnitate din rândurile lor şi păşi pe lângă o rădăcină lată 
ca o alee, care la un moment dat se răsucea în sus şi se 
întorcea pe unde venise. Regina se urcă pe braţul noduros, 
privindu-i pe toţi elfii aflaţi în aşteptare. 

— După cum ne e obiceiul, şi după cum s-a convenit la 
sfârşitul războiului cu dragonii de către regina Tarmunora, 
primul Eragon şi dragonul alb care vorbea în numele 
neamului său - cel al cărui nume nu poate fi rostit nici în 
această limbă, nici în vreo alta - când soarta elfilor a fost 
unită cu cea a dragonilor, ne-am întâlnit pentru a sărbători 
frăţia de sânge cu cântece şi dansuri şi cu roadele muncii 
noastre. La sărbătoarea precedentă, acum mulţi ani, 
situaţia noastră era cu adevărat deznădăjduită. De-atunci, 
s-a mai îmbunătăţit puţin, mulţumită trudei noastre, a 
piticilor şi a vardenilor, cu toate că Alagaesia este cufundată 
încă în umbra întunecată a Trădătorilor, iar noi trebuie să 
trăim în continuare cu ruşinea de a nu-i fi putut ajuta pe 
dragoni. Dintre Cavalerii din vechime au rămas numai 
Oromis şi Glaedr. Printre mulţi alţii, şi Brom a părăsit lumea 
în veacul care-a trecut. Cu toate acestea, ni s-a dat o nouă 
speranţă prin Eragon şi Saphira, drept pentru care este 
firesc să fie şi ei aici acum, când ne pecetluim din nou 
jurământul dintre cele trei neamuri. 


La un semn al reginei, elfii eliberară o porţiune largă la 
poalele copacului Menoa, pe care o împrejmuiră cu lămpi 
aşezate în vârful unor ţăruşi sculptați, în timp ce mai mulţi 
muzicieni cu flaute, harpe şi tobe se înşirară de-a lungul 
unei rădăcini. Arya îl conduse pe Eragon la marginea 
cercului, unde se trezi aşezat între ea şi Oromis, în timp ce 
Saphira şi Glaedr se ghemuiseră de-o parte şi de alta, ca 
nişte movile de pietre preţioase. Adresându-se lui Eragon şi 
Saphirei, Oromis spuse: 

— Priviţi cu atenţie, căci veţi vedea ceva foarte important 
pentru moştenirea voastră de Cavaleri. 

După ce toţi elfii se aşezară, două tinere păşiră în mijlocul 
împrejmuirii şi rămaseră în picioare, cu spatele una la alta. 
Erau răpitor de frumoase şi semănau leit, numai că una 
avea plete lungi şi negre, ca adâncul unui hău, în timp ce 
părul celeilalte sclipea precum o cascadă de argint poleit. 

— Iduna şi Neya, Păstrătoarele, şopti Oromis. 

— Wyrdal cârâi Blagden, de pe umărul lui Islanzadi. 
Mişcându-se la unison, cele două elfe îşi duseră mâinile la 
broşele de la gât pe care le desfăcură, lăsându-şi robele 
albe să cadă la o parte. Pe dedesubt nu mai purtau nimic, 
dar erau ca şi înveşmântate într-un tatuaj sclipitor care 
reprezenta un dragon. Coada acestuia începea pe glezna 
stingă a ldunei, apoi desenul se urca pe pulpa şi coapsa ei, 
pe piept, apoi pe spatele Neyei, şi se termina cu capul 
dragonului de pe pieptul acesteia din urmă. Fiecare solz al 
dragonului avea o altă culoare; nuanțele vii făceau ca 
tatuajul să semene cu un curcubeu. 

Păstrătoarele îşi uniră palmele şi braţele, astfel încât 
desenul părea un întreg, care aluneca fără veste de pe un 
trup pe celălalt. Apoi, amândouă ridicară câte un picior şi 
loviră pământul cu tălpile goale, cu un zgomot uşor şi 
înfundat. 

Şi din nou. 

La cel de-al treilea pas, muzicienii începură să bată tobele, 
ţinând ritmul. Îi urmară harpiştii, ciupind corzile 


instrumentelor lor poleite, apoi şi flautiştii, care se 
alăturară melodiei sacadate. 

La început mai încet, apoi din ce în ce mai iute, Iduna şi 
Neya începură să danseze, bătând ritmul cu picioarele pe 
pământ şi unduindu-se, astfel încât părea că nu ele se 
mişcau, ci dragonul de pe trupurile lor. Se răsuciră iar şi iar, 
în timp ce dragonul tremura pe pielea lor. 

Apoi, cele două gemene începură şi să cânte, punctând 
ritmul însufleţit cu strigăte sălbatice, rostind cuvintele unei 
vrăji atât de complicate încât Eragon nu izbuti s-o 
înţeleagă. Ca vântul care suflă, anunțând furtuna, elfii 
ţineau isonul vrăjii, cântând într-un glas, într-un gând şi cu 
un singur ţel. Eragon nu ştia cuvintele, dar se trezi că le 
rostea şi el împreună cu elfii, răpit în vârtejul neînduplecat. 
Îi auzi şi pe cei doi dragoni îngânând melodia, fără cuvinte, 
scoțând din fundul gâturilor un zgomot adânc şi intens, 
care-i pătrundea vibrând în oase, îi furnica pielea şi făcea 
văzduhul să tremure şi să sclipească. 

Iduna şi Neya se roteau din ce în ce maiiute, până ce 
mişcările lor de veniră o ceaţă tulbure, iar părul începu să 
le fluture împrejur; erau acoperite de o peliculă subţire de 
sudoare. Astfel ajunseră la momentul culminant, răsucindu- 
se cu o iuţeală nefirească, în ritmul delirant al muzicii şi al 
incantaţiei. Apoi, un fulger de lumină străbătu tatuajul, 
dinspre capul dragonului spre coadă, iar acesta tresări. La 
început, Eragon crezu că nu vedea bine, dar apoi făptura 
clipi din ochi, îşi desfăcu aripile şi-şi încleşta ghearele. 

Din botul dragonului izbucni o pală de foc, iar el se năpusti 
înainte şi se eliberă de pe trupurile elfelor, înălțându-se în 
aer şi rotindu-se pe deasupra, bătând din aripi. Vârful cozii 
îi rămăsese lipit de cele două gemene, ca un cordon 
ombilical sclipitor. Uriaşa fiară se îndreptă spre discul 
întunecat al lunii şi scoase un răget sălbatic, venit de 
dincolo de veacuri, apoi se întoarse şi-şi aruncă privirile 
asupra elfilor adunaţi. 


Când dragonul îşi aţinti asupra lui ochii întunecaţi şi 
înfricoşători, Eragon îşi dădu seama că nu era o simplă 
iluzie, ci o fiinţă conştientă, care trăia şi se hrănea cu 
ajutorul magiei. Torsul Saphirei şi cel al lui Glaedr deveniră 
din ce în ce mai puternice, până ce Eragon ajunse să nu mai 
audă nimic, în afara lui. Spiritul încarnat al neamului lor 
dădu târcoale pe deasupra, apoi pluti în jos, peste 
creştetele elfilor, mângâindu-i cu aripile sale imateriale. Se 
opri în faţa lui Eragon, învăluindu-l în vârtejul fără fund al 
privirii sale. Îmboldit de instinct, Eragon îşi ridică mâna 
dreaptă, simțind furnicături în palmă. 

În mintea sa răsună un glas de foc: „Iată darul nostru, ca 
să poţi face ceea ce trebuie”. 

Dragonul îşi aplecă botul şi atinse gedwey ignasia din 
palma lui Eragon. Izbucni o scânteie, iar Eragon împietri în 
loc, în timp ce prin trup îi curgea un şuvoi de foc mistuitor, 
care-l ardea pe dinăuntru. În faţa ochilor începură să-i 
joace pete negre şi roşii, iar cicatricea de pe spate îl fulgera 
de parcă ar fi fost însemnat cu fierul roşu. Înfricoşat, se 
retrase în siguranţă, undeva în străfundurile fiinţei sale, 
unde îl învălui o beznă căreia nu mai avea puterea să-i ţină 
piept. 

În cele din urmă, auzi din nou glasul de foc: „Iată darul 
nostru”. 

În dumbrava înstelată. 

Eragon se trezi singur. 

Deschise ochii şi rămase cu privirea aţintită la tavanul 
sculptat al casei din copac pe care o împărțea cu Saphira. 
Afară era încă noapte, iar zgomotele veseliei elfilor urcau 
spre el din oraşul plin de lumini aflat dedesubt. 

Înainte să apuce să observe mai mult, Saphira năvăli în 
mintea lui, plină de grijă şi de nelinişte. Prin faţa ochilor îi 
trecu o imagine, în care o văzu alături de Islanzadi, lângă 
copacul Menoa. „Cum te simţi?” îl întrebă ea. 

„Mă simt... bine. Cum nu mai m-am simţit de multă vreme 
încoace. Cât am...?” „Numai vreun ceas. Aş fi stat cu tine, 


dar de Oromis, de Glaedr şi de mine era nevoie pentru 
ultima parte a sărbătorii. Trebuia să vezi cum au reacţionat 
elfii când ai leşinat. Nu s-a mai întâmplat niciodată aşa 
ceva.” „Iu ai iscat asta, Saphira?” „Nu, nu a fost doar opera 
mea, şi nici a lui Glaedr. Amintirile neamului nostru, care au 
prins chip şi viaţă datorită magiei elfilor, ţi-au dăruit 
puterile pe care le avem noi, dragonii, căci în tine stă 
nădejdea noastră de a scăpa de la pieire.” „Nu înţeleg.” 
„Uită-te în oglindă, îi sugeră ea. Apoi odihneşte-te, 
recapătă-ţi puterile, şi ne întâlnim la revărsatul zorilor.” 

Saphira se retrase, iar Eragon se ridică în picioare şi se 
întinse, uimit de cât de bine se simţea. Ducându-se în 
încăperea pentru spălat, luă oglinda pe care o folosea 
pentru bărbierit şi o aduse la lumina unei lămpi din 
apropiere. 

Apoi rămase împietrit de uimire. 

S-ar fi zis că toate procesele care, de-a lungul timpului, îi 
schimbau înfăţişarea unui Cavaler provenit din neamul 
omenesc, şi pe care Eragon deja începuse să le observe de 
când se unise cu Saphira, se desăvârşiseră în timp ce zăcea 
fără cunoştinţă. Chipul lui era acum la fel de neted şi de 
ascuţit ca al unui elf, urechile ascuţite şi ochii migdalaţi, iar 
pielea îi era palidă ca alabastrul şi părea să strălucească 
uşor, ca şi cum ar fi fost acoperită cu o peliculă de vrajă. 
„Arăt ca un prinţişor.” Nu mai folosise niciodată acest 
termen în legătură cu un bărbat, mai ales cu el însuşi, dar 
acum nu se putea descrie altfel decât ca „frumos”. Totuşi, 
nu era pe de-a-ntregul elf. Avea bărbia mai puternică, 
fruntea mai lată, chipul la fel. Era mai frumos decât orice 
om, dar cu trăsăturile mai accentuate decât orice elf. 

Cu degetele tremurânde, îşi pipăi ceafa, căutându-şi 
cicatricea. 

Nu găsi nimic. 

Smulgându-şi tunica de pe el, se răsuci în faţa oglinzii 
pentru a-şi vedea spinarea. Era netedă la fel ca înaintea 
bătăliei din Farthen Dur. Ochii i se umplură de lacrimi în 


timp ce-şi trecea mâna peste locul în care îl lovise Durza. 
Ştia că de-acum se terminase cu crizele de durere. 

Nu numai acea cicatrice, de care el hotărâse cândva să nu 
se atingă, îi dispăruse de pe trup, ci la fel şi toate celalte 
vânătăi şi urme de lovituri; de-acum, trupul său era la fel de 
curat ca al unui nou-născut. Îşi pipăi încheietura, în locul în 
care se tăiase în timp ce ascuţea o coasă de-a lui Garrow. 
Rana dispăruse fără urmă. Porţiunile umflate şi vinete de pe 
interiorul coapselor, rămăşiţe ale primului zbor pe spinarea 
Saphirei, se topiseră şi ele. O clipă le simţi lipsa, ca unor 
amintiri despre viaţa sa de până atunci, dar asta nu dură 
mult, căci îşi dădu seama că toate neajunsurile de care 
suferise, oricât de mici ar fi fost, fuseseră vindecate. 

„Am ajuns ceea ce-mi era sortit”, se gândi el, şi trase 
adânc aer în piept, îmbătându-se de mireasma acestuia. 

Aruncând oglinda pe pat, se îmbrăcă în cele mai frumoase 
veşminte: o tunică stacojie, cu fireturi de aur; o cingătoare 
bătută cu bucăţi albe de jad; pantaloni lungi, căptuşiţi; o 
pereche de încălțări de pânză care le plăceau elfilor, iar, pe 
braţe, apărătorile de piele pe care i le dăruiseră piticii. 

Coborând din copac, rătăci printre umbrele din oraş şi-i 
urmări pe elfi sărbătorind, cuprinşi de însufleţirea nopţii. 
Niciunul nu-l recunoscu, deşi îl salutau ca pe unul de-al lor 
şi-l pofteau să ia parte la pătimaşele ritualuri. 

Se plimbă din loc în loc, cu toate simţurile ascuţite la 
maximum, îmbătându-se cu mulţimea de imagini, sunete, 
mirosuri şi senzaţii care-l copleşeau. Putea vedea prin 
bezna care, nu cu mult înainte, l-ar fi orbit complet. Dacă 
atingea o frunză, putea număra fiecare perişor care creştea 
pe suprafaţa ei. Recunoştea mirosurile care pluteau spre el 
la fel de bine ca un lup sau un dragon. Auzea zgomotele 
şoarecilor care se strecurau prin ierburile de sub tălpile lui, 
precum şi zgomotul unei bucăţi de scoarță căzute la 
pământ; bătăile inimii îi răsunau în urechi ca o tobă. 

Plimbarea sa fără ţel îl duse spre copacul Menoa, unde se 
opri o clipă s-o privească pe Saphira, aflată în mijlocul 


sărbătorii; totuşi, nu se înfăţişă şi celorlalţi din poiană. 

„Unde te duci, micuţule?” îl întrebă ea. 

O văzu pe Arya ridicându-se de la locul ei, de lângă regină, 
şi strecurându-se printre elfii adunaţi, apoi, ca un spirit al 
pădurii, pierzându-se pe sub copacii aflaţi dincolo de 
împrejmuire. „Păşesc între lumină şi întuneric”, îi răspunse 
Saphirei, apoi se luă pe urmele elfei. 

Reuşi s-o găsească luându-se după mirosul slab al acelor 
de pin pe care ea le strivea sub tălpi, după atingerea uşoară 
a piciorului ei pe pământ şi după tremurul pe care-l lăsa 
prin văzduh. O găsi la marginea unui luminiş, cu trupul 
încordat, ca un animal sălbatic al pădurii, privind stelele 
care se roteau pe cer, deasupra ei. 

Când Eragon ieşi la lumină, Arya îl privi, iar el se simţi de 
parcă era pentru prima dată când îl vedea. Făcu ochii mari 
şi şopti: 

— Eragon, tu eşti? 

— Da. 

— Ce ţi-au făcut? 

— Nu ştiu. 

Se apropie de ea şi plecară împreună să rătăcească prin 
desişurile care răsunau de frânturi de cântece şi glasuri, 
din pricina sărbătorii. 

Schimbat cum era, Eragon era foarte conştient de 
prezenţa Aryei, de foşnetul uşor al veşmintelor care i se 
frecau de piele, de gâtul său alb şi moale, de sprâncenele 
acoperite cu un strat de ulei care le făcea să sclipească şi să 
se curbeze ca nişte petale negre, ude de ploaie. 

Se opriră pe malul unui pârâiaş atât de limpede încât nici 
nu se vedea în lumina slabă. Singurul lucru care-i trăda 
prezenţa era susurul înfundat al apei care curgea peste 
pietre. În jurul lor, crengile groase de pin alcătuiau o 
peşteră, în care cei doi se ascundeau de lume, părăsind 
văzduhul răcoros şi nemişcat. Văgăuna părea veşnică, de 
parcă ar fi fost în afara lumii, apărată prin vreo vrajă de 
vitregiile timpului. 


În acel loc de taină, Eragon se simţi dintr-odată aproape 
de Arya, şi toată pasiunea pentru ea îi năvăli în minte. Era 
atât de îmbătat de puterea şi de vitalitatea care-i curgeau 
prin vine - ca şi de magia sălbatică de care era îmbibată 
pădurea - încât lăsă la o parte orice chibzuinţă şi spuse: 

— Cât sunt de înalţi copacii, cât sunt de strălucitoare 
stelele... şi cât eşti de frumoasă, o, Arya Svit-kona. 

În mod normal, una ca asta i s-ar fi părut culmea 
neghiobiei, dar în acea noapte dezlănţuită şi nebună părea 
un lucru cu totul firesc. 

— Eragon... murmură ea, încordându-se, dar el nu băgă în 
seamă dojana şi continuă. 

— Arya, aş face orice ca să te pot lua de soţie. Te-aş urma 
până la capătul pământului. Ţi-aş construi un palat cu 
mâinile goale. Aş... 

— Dar să mă laşi în pace? Asta ai putea să-mi făgăduieşti? 
Văzându-l şovăind, Arya veni mai aproape şi-i spuse, cu glas 
scăzut şi blând: Eragon, nu e cu putinţă. Tu eşti tânăr, iar 
eu sunt bătrână, şi asta nu se va schimba niciodată. 

— Nu simţi nimic pentru mine? 

— 'Te consider prieten, răspunse ea, şi nimic mai mult. Îţi 
sunt recunoscătoare pentru că m-ai salvat din Gil'ead şi-mi 
place să-ţi fiu alături. Atâta tot... Renunţă la ceea ce ţi-ai 
pus în gând, căci n-o să-ţi aducă decât suferinţă, şi găseşte- 
ţi pe cineva de vârsta ta care să te-nsoţească în anii lungi 
care vor urma. 

Ochii lui se umplură de lacrimi. 

— Cum poţi să fii atât de crudă? 

— Nu sunt crudă, ci-ţi vreau binele. Noi nu suntem făcuţi 
unul pentru celălalt. 

Disperat, el îi propuse: 

— Ai putea să-mi dai amintirile tale, iar apoi aş avea la fel 
de multă experienţă şi aş şti la fel de mult ca tine. 

— Ar fi ceva oribil, răspunse Arya, ridicând fruntea, cu 
chipul grav şi solemn, vârstat cu argintiu de la stelele 
sclipitoare de deasupra şi vorbindu-i cu glas oţelit. Ascultă- 


mă, Eragon. Asta nu e cu putinţă şi nu se va-ntâmpla. Iar 
până ce nu te stăpâneşti, prietenia noastră trebuie să 
înceteze, căci emoţiile tale nu fac altceva decât să ne abată 
de la datorie. La revedere, Eragon, Biruitorul-Umbrei, 
sfârşi ea, făcându-i o plecăciune, şi dispăru apoi în Du 
Weldenvarden. 

Obrajii lui Eragon se udară de lacrimi, care picurau în 
muşchiul de dedesubt şi zăceau neabsorbite, ca nişte perle 
răspândite pe o pătură de catifea verde. Amorţit, el se 
aşeză pe un buştean putrezit şi-şi îngropa faţa în palme, 
plângând pentru că iubirea pentru Arya era sortită să 
rămână neîmplinită, şi plângând pentru că nu făcuse decât 
s-o îndepărteze şi mai mult. 

În câteva clipe, Saphira veni lângă el. „Of, micuţule, îi 
spuse ea, înghiontindu-l cu botul. De ce nu te-ai abținut şi 
te-ai băgat de unul singur în asta? Ştiai ce se va-ntâmpla 
dacă încerci iarăşi s-o cucereşti pe Arya.” „N-am putut ţine 
piept dorinţei.” El îşi cuprinse stomacul cu braţele şi se 
legănă înainte şi înapoi pe bolovan, suspinând întretăiat din 
cauza jalei care-i potopea sufletul. Acoperindu-l cu una din 
aripile ei calde, Saphira îl trase mai aproape, ca pe un 
puişor de şoim. El se ghemui lângă ea şi rămase acolo în 
timp ce noaptea se topea în zi, iar Agaeti Blodhren lua 
sfârşit. 

Coborârea la țărm. 

Roran stătea pe puntea de la pupa a Mistreţului Roşu, cu 
braţele încrucişate pe piept şi cu picioarele depărtate 
pentru a-şi ţine echilibrul pe barja care se clătina. Vântul 
sărat îi răvăşea părul, îi umfla barba deasă şi-i gâdila părul 
de pe braţele dezvelite. 

Lângă el, Clovis stătea la cârmă. Marinarul bătut de vreme 
arătă spre mal, către o stâncă acoperită de pescăruşi care 
se vedea în vârful unui deluşor ce se întindea spre ocean. 

— Acolo e Teirm, chiar dincolo de vârfu' ăla. 

Roran îşi miji ochii, din pricina soarelui de după-amiază, 
care se reflecta în ocean ca o panglică de lumină orbitoare. 


— Atunci deocamdată ne oprim aici. 

— Nu vrei să intrăm încă în oraş? 

— Nu toţi deodată. Strigă-i pe Torşon şi pe Flint şi pune-i 
să tragă barjele acolo, pe țărm. Pare un loc bun pentru 
tabără. 

Clovis se strâmbă. 

— Fir-ar. Speram şi io să iau în seara asta o masă caldă. 

Roran îl înţelegea întru totul; mâncarea proaspătă luată 
din Narda se terminase de mult, lăsându-i numai cu carne 
sărată de porc şi de hering, varză murată, biscuiţi pe care-i 
copseseră sătenii din faina cumpărată şi, doar din când în 
când, câte o bucată de carne proaspătă, atunci când se tăia 
vreunul dintre puţinele animale rămase sau când izbuteau 
să vâneze câte ceva prin locurile de popas. 

Pe deasupra valurilor, răsună glasul aspru al lui Clovis 
care le striga căpitanilor de pe celelalte două barje. Când 
aceştia se apropiară, el le porunci să tragă la mal, iar ei 
începură pe dată să protesteze vehement. La fel ca toţi 
ceilalţi marinari, plănuiseră să ajungă în Teirm chiar în ziua 
aceea şi să-şi cheltuiască banii bucurându-se de plăcerile 
oraşului. 

După ce barjele fură aduse pe plajă, Roran începu să se 
plimbe printre săteni, dându-le câte o mână de ajutor pe ici, 
pe colo la ridicatul cortului, la descărcarea poverilor, la 
adusul apei de la un pârâu din apropiere şi pe unde mai era 
nevoie, până ce-i văzu pe toţi aşezaţi la locurile lor. Se opri 
puţin să schimbe câteva vorbe de îmbărbătare cu Morn şi 
cu Iara, care păreau deznădăjduiţi, şi primi de la ei un 
răspuns reţinut. Cârciumarul şi nevastă-sa se ţinuseră 
departe de el de când plecaseră din valea Palancar. Una 
peste alta, sătenii erau într-o stare mai bună decât la 
ajungerea în Narda, datorită odihnei de pe drum, dar grijile 
neîncetate şi vitregiile traiului îi împiedicaseră să se refacă 
pe cât ar fi dorit Roran. 

— Stronghammer, vii să cinezi în cortul nostru diseară? îl 
întrebă Thane, apropiindu-se. 


Roran refuză cât putu de politicos şi, întorcându-se, se 
găsi faţă în faţă cu Felda, cea al cărei soţ, Byrd, fusese ucis 
mişeleşte de Sloan. Ea îi făcu o plecăciune grabnică, apoi îi 
spuse: 

— Roran, fiu al lui Garrow, pot să-ţi vorbesc? 

— Desigur, Felda, îi răspunse el, zâmbind. Ştii bine. 

— Îţi mulţumesc. 

Cu o expresie stingherită, ea îşi pipăii franjurii şalului pe 
care-l purta pe umeri şi aruncă o privire furişă spre cortul 
în care stătea. 

— Aş vrea să-ţi cer un serviciu. E vorba de Mandel... 

Roran încuviinţă; fiul ei cel mare se numărase printre cei 
pe care el îi alesese să-l însoţească în Narda, în ziua fatală 
în care îi omorâse pe cei doi străjeri. Mandel se comportase 
foarte bine şi atunci, şi în săptămânile în care făcuse parte 
din echipajul de pe Edeline şi învățase tot ce se putea 
despre navigaţie. 

— S-a împrietenit la cataramă cu neisprăviţii de marinari 
de pe barja noastră şi a început să joace zaruri cu ei. Nu pe 
bani, căci nu mai avem deloc, ci pe obiecte mărunte, de 
care avem nevoie. 

— Nu i-ai cerut să înceteze? 

— Mi-e teamă, spuse Felda, răsucind franjurii între degete, 
că, de când a murit taică-său, nu mă mai respectă ca pe 
vremuri. S-a sălbăticit şi face numai ce vrea. 

„Cu toţii ne-am sălbăticit”, se gândi Roran. 

— Şi ce-ai vrea să fac eu? întrebă el cu blândeţe. 

— Te-ai purtat mereu foarte frumos cu el. le admiră. Dacă- 
i vorbeşti tu, o să te-asculte. 

Roran rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse: 

— Bine, am să fac tot ce pot. Felda răsuflă uşurată. 

— Spune-mi totuşi, ce-a pierdut la zaruri? 

— Mai ales de-ale gurii, şovăi femeia, apoi adăugă: Dar 
ştiu că o dată a pus ca gaj brăţara de la bunică-mea, pentru 
un iepure pe care-l prinseseră marinarii cu capcanele. 

Roran se încruntă. 


— Linişteşte-te, Felda. O să mă ocup de asta îndată ce-o să 
am răgaz. 

— Îţi mulţumesc. 

Felda îi făcu o nouă plecăciune şi se strecură spre 
corturile improvizate, lăsându-l să cântărească ceea ce-i 
spusese. 

În mers, Roran îşi scărpina distrat barba. Problema cu 
Mandel şi marinarii avea două feţe; băgase de seamă că, în 
cursul călătoriei, unul dintre oamenii lui Torşon, Frewin, se 
împrietenise cu Odele - o tânără, prietenă cu Katrina. Asta 
s-ar putea să işte ceva necazuri când ne despărţim de 
Clovis.” 

Având grijă să nu atragă prea multă atenţie, el străbătu 
tabăra şi-i adună pe sătenii în care avea cea mai mare 
încredere, pe care-i luă cu el în cortul lui Horst, unde le 
spuse: 

— Cei cinci pe care i-am ales trebuie să plece acum, 
înainte să se facă prea târziu. Horst o să-mi ţină locul cât 
lipsesc. Nu uitaţi că lucrul cel mai important este să aveţi 
grijă ca nu cumva Clovis să plece cu barjele sau să le strice 
în vreun fel. S-ar putea să fie singurele noastre mijloace de 
a ajunge în Surda. 

— Şi asta, dar şi să avem grijă să nu fim descoperiţi, 
completă Orval. 

— Fireşte. Dacă niciunul dintre noi nu se întoarce până 
poimâine, la căderea nopţii, înseamnă că am fost prinşi. 
Luaţi barjele şi porniţi spre Surda, dar nu vă opriţi în 
Kuasta după provizii; pesemne că Imperiul vă va aştepta 
acolo. Va trebui să găsiţi de-ale gurii în altă parte. 

În timp ce tovarăşii săi se pregăteau, Roran se duse în 
cabina lui Clovis, de pe puntea Mistreţului Roşu. 

— Numai voi cinci plecaţi? întrebă căpitanul, după ce află 
ce puseseră la cale. 

— Da, răspunse Roran, sfredelindu-l cu privirea, până 
când acesta începu să se foiască stingherit. lar când mă 


întorc, mă aştept să vă găsesc tot aici pe tine, pe oamenii tăi 
şi barjele. 

— Îndrăzneşti să-mi pui onoarea la-ndoială, după ce mi-am 
ţinut făgăduiala până acum? 

— Nu pun la îndoială nimic; ţi-am spus numai ce mă aştept 
să găsesc. E prea mult la mijloc. Dacă ne trădezi acum, ne 
condamni tot satul la pieire. 

— Ştiu asta, mormăi Clovis, ocolindu-i privirea. 

— Oamenii mei o să se apere singuri, cât lipsesc eu. N-o să 
se lase prinşi, înşelaţi sau părăsiţi, câtă vreme le mai 
rămâne un strop de putere. Iar dacă ar fi să li se întâmple 
într-adevăr vreo nenorocire, i-aş răzbuna, chiar dacă ar 
trebui să străbat o mie de leghe pe jos şi să mă lupt cu 
însuşi Galbatorix. Ascultă ce-ţi spun, jupâne Clovis, căci nu 
glumesc. 

— Nu suntem nici noi aşa de morţi după Imperiu, cum pari 
a crede, protestă Clovis. Nu m-aş prea îndemna să le dau 
vreo mână de ajutor. 

Roran zâmbi posomorât. 

— Oamenii ar face orice ca să-şi apere familiile şi casele. 

Pe când el trăgea zăvorul, pregătindu-se să iasă, Clovis îl 
întrebă: 

— Şi ce-o să fie când ajungi în Surda? 

— Vom... 

— Nu, nu voi toţi. Ci tu. le-am urmărit, Roran, şi te-am 
ascultat. Pari un om de ispravă, deşi nu-mi place cum te-ai 
purtat cu mine. Da' parcă nu-mi vine să cred că, odată ajuns 
în Surda, ai să laşi jos ciocanul şi-ai să te înhami iară la 
plug. 

Roran apucă zăvorul atât de strâns, încât dosul palmei i se 
albi. 

— După ce-i duc pe săteni în Surda, spuse el, cu o voce 
pustiită ca un deşert bătut de soare, eu am să plec la vânat. 
— Aha. Te duci după fătuca cea roşcată? Am auzit io câte 

ceva, dar n-am dat... 


Uşa se trânti în urma lui Roran, care părăsi cabina ca o 
furtună. O clipă se lăsă ars şi pârjolit de mânie, bucurându- 
se de emoţiile nestăvilite, apoi se chinui să-şi ţină din nou 
patimile în frâu. Se duse spre cortul Feldei şi-l găsi pe 
Mandel care arunca la ţintă cu un cuţit de vânătoare, într-o 
buturugă. 

„Are dreptate Felda; trebuie să-i bage cineva minţile-n 
cap.” 

— Nu-ţi mai pierde vremea, îi spuse Roran. 

— De ce spui asta? îl întrebă tânărul, răsucindu-se uimit 
pe călcâie. 

— Într-o luptă adevărată, ai mai multe şanse să-ţi scoţi 
ochiul decât să-ţi atingi duşmanul. Dacă nu ştii precis ce 
distanţă e între tine şi ţintă... continuă Roran, ridicând din 
umeri, mai bine arunci cu pietre. 

Cu un interes moderat, îl privi pe Mandel care se umfla în 
pene de mândrie. 

— Gunnar mi-a povestit de un om din Cithri pe care-l ştia 
el şi care lovea un corb în zbor cu cuțitul, de opt ori din 
zece. 

— Da, iar de celalte două ori, poţi să şi mori. Într-o luptă, 
nu-i o idee prea bună să-ţi arunci arma din mână. 

Mandel dădu să protesteze, dar Roran flutură din mână a 
nepăsare. 

— Hai, adună-ţi lucrurile şi vino într-un sfert de ceas pe 
deal, dincolo de pârâu. Am hotărât să vii şi tu cu noi în 
Teirm. 

— Da, de îndată! 

Rânjind însufleţit, Mandel se năpusti în cort şi începu să-şi 
strângă lucrurile. 

Plecând, Roran se întâlni cu Felda, care-şi ţinea în poală 
copila cea mai mică. Ea îşi plimbă privirea de la el la 
Mandel, care se agita în cort, şi pe chip îi apăru o expresie 
încordată. 

— Ai grijă de el, Stronghammer. 


Aşezând fata pe pământ, se grăbi şi ea să-i sară în ajutor 
tânărului, pentru a aduna cele trebuincioase. 

Roran ajunse cel dintâi la locul de întâlnire de pe deal. Se 
aşeză pe o stâncă albă şi rămase cu ochii la mare, 
pregătindu-se pentru ceea ce avea de făcut. După ce sosiră 
şi Loring, Gertrude, Birgit şi fiul acesteia, Nolfavrell, sări de 
pe stâncă şi spuse: 

— Trebuie să-l aşteptăm pe Mandel; vine şi el cu noi. 

— De ce? întrebă Loring. Birgit se încruntă şi ea. 

— Parcă ne înţeleseserăm că n-ar mai trebui să vină 
nimeni. Mai ales unul ca Mandel, care a fost văzut în Narda. 
Şi-aşa e primejdios să fiţi şi tu cu Gertrude cu noi, iar 
Mandel nu face decât să sporească şansele să fim 
recunoscuţi. 

— O să riscăm, spuse Roran, privindu-i pe fiecare în parte. 
Trebuie musai să vină şi el. 

Până la urmă, cu toţii îi dădură ascultare şi, după ce sosi şi 
Mandel, porniră tusşase spre miazăzi, îndreptându-se spre 
Teirm. 

Teirm. 

În acea regiune, coasta se alcătuia din dealuri joase, 
frumos arcuite, acoperite cu iarbă mănoasă şi verde şi, din 
când în când, cu tufe de măceş, sălcii şi plopi. Înaintau greu, 
căci tălpile li se afundau în pământul moale şi noroios. La 
dreapta lor se întindea oglinda sclipitoare a mării. La 
stânga se vedea conturul roşiatic al munţilor Şirei. Lanţul 
de piscuri acoperite de zăpadă era învăluit în nori şi în 
ceaţă. 

Când cei şase ajunseră la locuinţele care împrejmuiau 
oraşul - fie ferme mai mici, fie adevărate moşii întinse - 
făcură tot ce se putea pentru a nu fi descoperiţi. Când 
întâlniră drumul care lega Narda de 'Teirm, îl trecură în 
goană şi-şi continuară drumul spre răsărit, către munţi; 
numai după ceva vreme se întoarseră din nou spre miazăzi. 
Convinşi că dăduseră cu adevărat ocol oraşului, o apucară 


spre mal, până ce întâlniră drumul care venea din miazăzi 
pe lângă coastă. 

În timpul petrecut pe mare, Roran îşi dăduse seama că, 
pesemne, autorităţile din Narda ajunseseră la concluzia că 
ucigaşul celor doi străjeri se afla printre cei plecaţi pe 
barjele lui Clovis. În acest caz, soldaţii din Teirm fuseseră şi 
ei preveniţi să fie cu ochii în patru după unii care să semene 
cu sătenii. lar dacă prin Narda trecuseră şi cei doi Ra'zac 
însemna că soldaţii ştiau şi că nu căutau doar o ceată de 
ucigaşi, ci chiar pe Roran Stronghammer şi pe refugiații din 
Carvahall. În Teirm îi putea aştepta o uriaşă capcană. Pe de 
altă parte, nu puteau să nu intre în oraş, căci aveau nevoie 
de provizii şi de un mijloc cu care să-şi continue călătoria. 

Roran hotărâse că cea mai bună cale pentru a nu fi prinşi 
era să trimită în Teirm numai persoane care nu fuseseră 
zărite în Narda, în afară de Gertrude şi de el însuşi: 
Gertrude pentru că era singura care se pricepea la leacuri, 
şi numai ea ştia de ce avea nevoie, iar Roran pentru că, deşi 
era cel mai uşor de recunoscut, nu avea încredere în nimeni 
să facă ceea ce trebuia. Ştia că el avea tăria de a trece la 
fapte, atunci când ceilalţi şovăiau, ca atunci când ucisese 
străjerii. Restul fuseseră aleşi pentru a da cât mai puţin de 
bănuit. Loring era bătrân, dar un luptător aprig şi un 
mincinos nemaipomenit, Birgit se dovedise iscusită şi tare 
din fire, iar fiul ei, Nolfavrell, ucisese deja în luptă un soldat, 
în ciuda vârstei fragede. Cu puţin noroc, aveau să pară doar 
o familie ceva mai numeroasă, care pornise la drum. „Asta 
dacă Mandel nu ne strică planurile”, se gândi Roran. 

Tot lui îi trecuse prin minte să intre în Teirm pe la miazăzi, 
ca să pară încă şi mai greu de crezut că veneau din Narda. 

Se lăsa seara când ajunseră, în sfârşit, aproape de oraşul 
care se vedea, alb şi fantomatic, printre umbrele amurgului. 
Roran se opri să cerceteze ce se întindea în faţa lor. 
Împrejmuit de ziduri, oraşul singuratic se afla la marginea 
unui golf întins; era bine fortificat şi de necucerit, în faţa 
oricărei încercări de atac cu putinţă. Printre creneluri 


ardeau torţe care luminau totul în jur, în timp ce soldaţi 
înarmaţi cu arcuri patrulau peste tot. Deasupra zidurilor se 
înălța o fortăreață, iar apoi un far care-şi plimba leneş raza 
de lumină peste apele întunecate. 

— Ce mare e, spuse Nolfavrell. 

Loring dădu din cap, fără să-şi ia ochii de la Teirm. 

— Mda, de mare-i mare. 

O corabie ancorată la unul dintre docurile de piatră care 
se întindeau în mare ca nişte degete îi atrase atenţia lui 
Roran. Vasul cu trei catarge era mai mare decât cele văzute 
în Narda, cu o punte înaltă, două rânduri de vâsle şi 
douăsprezece baliste mari în fiecare bord, gata de tragere. 
Măreaţa corabie părea potrivită la fel de bine pentru negoţ, 
cât şi pentru luptă. Şi, ceea ce era încă şi mai important, 
părea - doar părea - cu putinţă ca la bordul ei să urce toţi 
sătenii. 

— De asta avem nevoie, spuse el, arătând-o cu degetul. 
Birgit murmură acru: 

— Ca să ne permitem să călătorim la bordul monstrului 
ăstuia, ar trebui să ne vindem cu toţii ca sclavi. 

Clovis îi prevenise că oraşul îşi închidea porţile la asfinţit, 
aşa că o luară la pas, ca să nu fie nevoiţi să-şi petreacă 
noaptea pe coclauri. 

Pe măsură ce se apropiară de zidurile palide, drumul se 
umplu de oameni înşiraţi pe două părţi, grăbindu-se fie să 
intre, fie să plece din Teirm. 

Roran nu se aşteptase la asemenea mulţime, dar îşi dădu 
curând seama că asta le putea fi de ajutor, ferindu-i de 
atenţiile nedorite. Făcându-i semn lui Mandel, îi spuse: 

— Rămâi puţin în urmă şi ia-te după altcineva când intri pe 
poartă, ca străjerii să nu creadă că eşti cu noi. le aşteptăm 
pe partea cealaltă. Dacă întreabă ceva, spune-le că ai venit 
încoace ca să te faci marinar. 

— Voi face întocmai. 

După ce Mandel rămase în urma lor, Roran îşi gheboşă 
spatele, începu să meargă şchiopătat şi se apucă să repete 


în minte povestea pe care o născocise Loring pentru a da 
seama de venirea lor în Teirm. Când un bărbat trecu pe 
lângă el, mânând din urmă o pereche de boi care păşeau 
agale, el se dădu la o parte de pe drum, recunoscător 
pentru umbrele care-i ascundeau chipul. 

Poarta se înălța în faţa lor, scăldată în lumina tremurândă 
şi portocalie a torţelor înfipte în suporturile lor din zid, de-o 
parte şi de alta. Dedesubt stăteau doi soldaţi, cu însemnele 
lui Galbatorix, flacăra răsucită, brodate pe pieptul tunicilor 
stacojii. Niciunul dintre ei nu catadicsi să le arunce măcar o 
privire, când Roran şi tovarăşii săi se înghesuiră pe 
dedesubtul dinţilor ascuţiţi ai porţii şi prin tunelul mic aflat 
dincolo de ea. 

Odată intrat, Roran îşi îndreptă spatele şi se simţi puţin 
mai liniştit. Cu toţii se adunară la colţul unei case, iar 
Loring murmură: 

— Pân-aici e bine. 

După ce veni şi Mandel, porniră în căutarea unui han ieftin 
unde să poată găsi o cameră. Pe măsură ce înaintau, Roran 
cercetă oraşul, cu casele sale bine apărate, care creşteau în 
înălţime odată cu apropierea de fortăreață, şi cu străzile 
frumos ordonate. Unele dintre ele porneau drept de la 
fortăreață, ca nişte raze, în timp ce altele, cu care se 
încrucişau, erau uşor curbate, alcătuind un model ca o 
pânză de păianjen, cu multe locuri în care se puteau ridica 
baricade şi puteau fi puşi străjeri. 

„Dacă ar fi fost aşa şi satul nostru, se gândi el, nu ne putea 
înfrânge decât regele însuşi.” 

Până la căderea nopţii, izbutiră să găsească nişte camere 
la Castana Verde, o cârciumă mizerabilă, unde se vindea 
bere îngrozitoare la gust, iar paturile erau pline de purici. 
Singurul lucru bun era că nu-i costa aproape nimic. Se 
duseră la culcare fără să mai mănânce, pentru a-şi 
economisi banii de care duceau mare lipsă, şi se înghesuiră 
laolaltă ca, nu cumva, vreunul dintre ceilalţi oaspeţi ai 
hanului să le fure pungile de la cingătoare. 


A doua zi, Roran şi tovarăşii săi plecară de la Castana 
Verde înainte de revărsatul zorilor, pentru a căuta provizii 
şi o cale de transport. 

— Am auzit de o negustoreasă faimoasă de leacuri, spuse 
Gertrude, pe nume Angela, care locuieşte aici şi face, din 
câte se zice, nişte lucruri cu totul ieşite din comun, poate 
chiar ajutându-se puţin şi de magie. Aş merge s-o caut, căci, 
dacă e să aibă cineva ce caut eu, ea e aceea. 

— N-ar trebui să mergi singură, spuse Roran, şi se uită la 
Mandel. Du-te cu Gertrude, ajut-o să cumpere ce-i trebuie 
şi fa tot ce poţi ca s-o aperi dacă sunteţi atacați. S-ar putea 
să tragi câte o sperietură din când în când, dar să nu faci 
nimic care să sară în ochi, dacă nu vrei să-ţi trădezi 
prietenii şi familia. 

Mandel îşi duse mâna la frunte şi încuviinţă ascultător, 
apoi plecă împreună cu Gertrude pe una dintre străzile 
drepte, în timp ce Roran şi ceilalţi o porniră iarăşi în 
recunoaştere. 

Roran avea o răbdare ca a unui animal de pradă, dar până 
şi el începu să tresalte de îngrijorare după ce şi dimineaţa şi 
după-amiaza se scurseră fară veste, fără ca ei să fi găsit o 
corabie care să-i poată duce în Surda. Despre corabia cu 
trei catarge, Aripa de Dragon, aflaseră că de-abia fusese 
construită şi se pregătea să plece în prima sa călătorie, şi că 
n-aveau nici o şansă s-o închirieze de la proprietarii ei, 
Compania de Navigaţie Blackmoor, fară o cantitate uriaşă 
de aur roşu de-al piticilor; mai mult decât atât, aflară că nu 
aveau bani nici pentru cea mai amărâtă bărcuţă. Nici dacă 
luau barjele lui Clovis nu scăpau de necazuri, căci le 
rămânea problema alimentelor de care aveau trebuinţă pe 
drum. 

— Ar fi greu, spuse Birgit, foarte greu să furăm ceva de 
pe-aici; sunt o groază de soldaţi, iar casele sunt foarte 
apropiate şi poarta păzită bine. Dacă am încerca să scoatem 
atâtea provizii din Teirm, cu toţii vor vrea să ştie ce facem. 

Roran încuviinţă. „Da, încă o problemă.” 


Cu ceva timp în urmă, el îi spusese lui Horst că, dacă s-ar fi 
văzut siliţi să plece din Teirm fară nimic în afară de 
proviziile care le mai rămăseseră, puteau să prade satele 
peste care dădeau în cursul călătoriei. Ştia însă că aşa ceva 
ar fi însemnat că ajunsese şi el la fel de nemilos ca aceia pe 
care-i ura, şi nu se putea împăca cu gândul ăsta. Una era să 
te lupţi şi să-i omori pe cei care-l slujeau pe Galbatorix sau 
chiar să furi barjele lui Clovis, pentru că acesta avea şi alte 
mijloace de a-şi câştiga traiul - şi cu totul alta să iei avutul 
unor fermieri nevinovaţi, care trudeau la fel de mult cum o 
făcuseră şi ei, în valea Palancar. Ar fi fost o adevărată crimă. 

Toate aceste gânduri îl apăsau pe Roran ca o povară. 
Încercarea lor fusese de la bun început primejdioasă; cu 
toţii se lăsaseră mânaţi pe rând de teamă, de disperare, de 
nădejdea înspre mai bine şi de inspiraţia de ultim moment. 
Acum, Roran se gândea cu groază că-i adusese pe săteni 
drept în bârlogul duşmanilor, legaţi fedeleş cu lanţurile 
propriei sărăcii. „Aş putea să fug singur şi să continui să o 
caut pe Katrina, dar ce mai izbândă ar fi asta, dacă mi-aş 
lăsa prietenii să cadă în robia Imperiului? Oricare ne-ar fi 
soarta în 'Teirm, o să rămân alături de cei care au avut 
îndeajuns de multă încredere în mine pentru a-şi părăsi 
casele la un simplu cuvânt de-al meu.” 

Pentru a-şi domoli foamea, se opriră la o brutărie şi 
cumpărară o pâine proaspătă de secară şi un borcănel de 
miere cu care s-o ungă. În timp ce plătea, Loring îi spuse 
ucenicului brutarului că erau în căutare de corăbii şi de alte 
provizii de tot felul. 

Roran se întoarse, simțind cum cineva îl bătea pe umăr, şi 
văzu un bărbat cu părul negru şi încâlcit, şi cu o burtă 
umflată, care-i spuse: 

— lertaţi-mă că am tras cu urechea la ce discutaţi cu 
domnişorul de colo, dar dacă umblaţi după corăbii şi altele 
asemenea, la un preţ onorabil, cred eu că aţi face bine să 
participaţi la licitaţie. 

— Ce licitaţie? întrebă Roran. 


— Ah, e o poveste tristă, dar foarte des întâlnită în zilele 
noastre. Un neguţător de pe aici, unul Jeod - Jeod Deşiratul, 
cum îi spunem noi pe la spate - a avut în ultima vreme un 
ghinion teribil. În mai puţin de un an, şi-a pierdut patru 
corăbii, iar când a încercat să trimită bunurile pe uscat, 
caravana a fost atacată şi spulberată de nişte nemernici de 
tâlhari. Cei care-l finanţaseră l-au silit să se declare 
scăpătat, iar acum o să-i vândă tot ce i-a mai rămas, ca să-şi 
scoată banii pierduţi. De provizii nu-ş' ce să zic, dar 
aproape tot ce mai căutaţi o să puteţi cumpăra la licitaţie. 

În sufletul lui Roran se aprinse o umbră de speranţă. 

— Şi când se ţine licitaţia? 

— Păi, scrie pe toate afişele puse prin oraş. Poimâine, 
fireşte. 

De fapt, tocmai ăsta era motivul pentru care nu aflaseră 
până atunci nimic despre licitaţie: făcuseră tot ce puteau 
pentru a ocoli panourile cu afişe, temându-se ca, nu cumva, 
cineva să-l recunoască pe Roran drept cel pentru prinderea 
căruia se oferea recompensă. 

— Mulţumesc frumos, îi spuse el bărbatului. S-ar putea să 
ne fi scutit de multă trudă. 

— Cu mare plăcere. 

După ce ieşiră din prăvălie, se adunară cu toţii pe 
marginea străzii. 

— Ce credeţi? Să aruncăm o privire? întrebă Roran. 

— Păi, altceva n-avem de făcut, mârâi Loring. 

— Birgit? 

— Mai întrebi? E limpede că da. Totuşi, nu putem aştepta 
până poimâine. 

— Nu. Eu aş zice să ne-ntâlnim cu acest Jeod şi să vedem 
dacă nu putem cădea la învoială, înainte să înceapă licitaţia. 
Sunteţi de acord? 

Cu toţii erau de acord, aşa că porniră spre casa lui Jeod, 
cerând indicaţii de la un trecător. Casa - sau, mai degrabă, 
conacul - era undeva în partea de apus a oraşului, aproape 
de fortăreață, printre multe altele la fel de măreţe, 


împodobite cu frize meşteşugite, porţi ferecate în fier, statui 
şi fântâni arteziene. Lui Roran asemenea bogății i se păreau 
de necrezut; era uimitor cât de diferită era viaţa oamenilor 
de pe-aici de viaţa celor din sat. 

Bătu în poarta conacului lui Jeod, care se afla alături de o 
prăvălie părăsită. După o clipă, un majordom îndesat, cu 
dinţi foarte albi şi strălucitori, le deschise uşa. El îi privi 
dezaprobator pe cei patru străini din prag, apoi le zâmbi 
larg şi întrebă: 

— Domnilor, doamnă, cu ce vă pot fi de ajutor? 

— Am vrea să vorbim cu neguţătorul Jeod, dacă se poate. 

— Sunteţi aşteptaţi? 

Roran se gândi că, pesemne, majordomul ştia foarte bine 
că nu erau. 

— Am venit de prea puţină vreme în Teirm, şi nu am avut 
răgazul să ne anunţăm vizita aşa cum se cuvine. 

— Ah, dacă-i pe aşa, îmi pare rău să vă spun, dar aţi face 
mai bine să nu vă pierdeţi vremea pe aici. Stăpânul meu are 
multe lucruri pe cap. Nu-şi poate îngădui să piardă timpul 
cu toate cetele de vagabonzi în zdrenţe care-i bat la uşă ca 
să-i ceară de pomană, spuse majordomul, zâmbindu-le încă 
şi mai larg şi dând să se retragă înăuntru. 

— Aşteaptă! strigă Roran. Nu vrem de pomană; avem de 
discutat o afacere. 

Majordomul ridică dintr-o sprânceană. 

— Aşa să fie? 

— Da, aşa-i. Te rog să-l întrebi dacă ne poate primi. Am 
venit de foarte, foarte departe, şi e musai să discutăm chiar 
astăzi cu el. 

— Pot să întreb despre ce fel de afacere e vorba? 

— Nu putem vorbi despre asta decât cu el. 

— Prea bine, domnule, spuse majordomul. O să-i transmit 
mesajul, dar vă previn că stăpânul meu este foarte ocupat 
acum, şi mă îndoiesc că va avea timp de pierdut. Cum vă 
cheamă, domnule, ca să vă pot anunţa? 

— Spune-mi Stronghammer. 


Buzele majordomului fluturară, ca şi cum numele i s-ar fi 
părut amuzant, apoi se strecură în spatele uşii şi o închise. 

— Să nu-i plesnească burţoiul, de-atâtea aere câte are în 
el, mormăi Loring din colţul gurii, făcându-l pe Nolfavrell să 
chicotească. 

— Să sperăm că nu-i şi stăpânul ca servitorul, spuse Birgit. 

Nu trecu mult timp, şi uşa se deschise din nou, iar 
majordomul le spuse, cu o înfăţişare puţin posomorâtă: 

— Stăpânul meu a fost de acord să vă primească în 
încăperea de lucru. El se dădu la o parte şi le făcu semn cu 
braţul să intre. 

— Pe aici. 

După ce intrară cu toţii în vestibulul elegant, majordomul 
se strecură pe lângă ei şi o apucă pe un coridor din lemn 
lăcuit, cu multe uşi. Alese una dintre ele, o deschise şi-i pofti 
înăuntru. 

Jeod Deşiratul. 

Dacă Roran ar fi ştiut să citească, pesemne că ar fi fost mai 
impresionat de uriaşul număr de cărţi care se întindeau de- 
a lungul pereţilor încăperii de lucru. Aşa însă, îşi păstră 
atenţia concentrată asupra bărbatului înalt, care începuse 
să încărunţească şi care stătea în picioare în spatele unei 
mese ovale de scris. Bărbatul - despre care Roran 
presupuse că era chiar Jeod - părea aproape la fel de obosit 
pe cât se simţea şi el. Avea chipul ridat, marcat de griji şi 
trist, iar când se întoarse spre ei, cu toţii văzură o cicatrice 
urâtă, albă, care-i sclipea pe frunte, înspre tâmpla stângă. 
Pentru Roran, asta însemna că bărbatul avea un miez de 
oţel, chiar dacă acesta era undeva în fundul sufletului, 
adânc îngropat. 

— Vă rog, aşezaţi-vă, spuse Jeod. În căminul meu nu ţin la 
politeţuri. 

Îi privi curios, în timp ce se aşezară cu toţii în jilţurile moi 
de piele. 

— Pot să vă ofer o mică gustare şi un păhărel de rachiu de 
caise? N-am prea multă vreme de stat la vorbă, dar văd că 


aţi făcut cale lungă şi-mi aduc bine aminte cum mi se mai 
usca şi mie gâtul după asemenea călătorii. 

— Mda, rânji Loring. O picăturică de rachiu ar fi cu 
adevărat bine-venită. Vă mulţumesc, domnule. 

— Pentru băiatul meu, doar un pahar cu lapte, spuse 
Birgit. 

— Fireşte, doamnă. 

Jeod sună după majordom, îi dădu poruncile cuvenite, apoi 
se lăsă pe spătarul jilţului. 

— Să facem totuşi prezentările. Domniile Voastre cred că 
ştiţi cine sunt, dar eu nu ştiu cine sunteţi. 

— Stronghammer, sluga dumneavoastră, spuse Roran. 

— Madra, sluga dumneavoastră, spuse Birgit. 

— Kell, sluga dumneavoastră, spuse Nolfavrell. 

— Iar eu mi-s Wally, sluga dumneavoastră, sfârşi Loring. 

— Şi eu, sluga dumneavoastră, le răspunse Jeod. Rolf mi-a 
pomenit ceva de un târg pe care-aţi dori să-l faceţi cu mine. 
Mi se pare cinstit să vă spun că nu pot cumpăra şi nu pot 
vinde nimic, nu am bani de investit, nu am corăbii falnice cu 
care să transport lână şi provizii, pietre preţioase şi 
mirodenii pe marea fără odihnă. În cazul ăsta, mai pot face 
ceva pentru Domniile Voastre? 

Roran îşi lăsă coatele pe genunchi, îşi încleşta palmele una 
de alta şi rămase cu privirea în jos, rânduindu-şi gândurile. 
„Orice scăpare ne poate costa viaţa”, îşi aminti sieşi. 

— Pe scurt, domnule, suntem aici în numele unui grup de 
oameni care, din felurite pricini, trebuie să cumpere o 
cantitate mare de provizii cu foarte puţini bani. Ştim că 
averea Domniei Voastre va fi scoasă la mezat poimâine, 
pentru a vă putea plăti datoriile, şi vrem de pe-acum să vă 
oferim un târg pentru ceea ce ne trebuie. Am fi aşteptat 
până la ziua hotărâtă, dar împrejurările ne zoresc şi nu mai 
putem zăbovi atâta. Dacă este să facem târgul, trebuie s-o 
facem azi sau mâine, nu mai târziu. 

— Şi ce soi de lucruri vă trebuie? întrebă Jeod. 


— Mâncare, şi toate cele de trebuinţă pe o corabie, sau 
pentru vreun alt vas, pentru o călătorie lungă pe mare. 

Pe chipul ostenit al lui Jeod se ivi o umbră de interes. 

— Vă gândiţi la vreo corabie anume? Să ştiţi că eu cunosc 
toate vasele care-au trecut prin aceste ape de douăzeci de 
ani încoace. 

— Nu ne-am hotărât încă. 

Jeod înghiţi răspunsul fară să clipească. 

— Acum înţeleg de ce-aţi venit la mine, dar mi-e teamă că 
e o mică neînțelegere la mijloc, continuă el, desfăcându-şi 
braţele slabe şi arătând în jur. Nimic din ce vedeţi aici nu 
mai este al meu, ci al celor cărora le sunt datornic. Nu mai 
am nici un drept să-mi vând lucrurile, iar dacă aş face-o 
fără voie, aş putea intra în închisoare pentru că mi-am tras 
pe sfoară creditorii şi nu le-am plătit suma pe care le-o 
datorez. 

Neguţătorul se opri o clipă, când Rolf intră cu spatele în 
încăperea de lucru, aducând o tavă mare, de argint, cu 
prăjituri, pocale de cristal, un pahar cu lapte şi o carafa de 
rachiu. Majordomul aşeză tava pe un scăunel jos, tapiţat, 
apoi trecu la servit gustarea. Roran îşi luă pocalul şi sorbi 
din rachiul dulceag, întrebându-se cât de repede le 
permiteau regulile de politeţe să-şi ia rămas-bun, ca să se 
poată apuca din nou de căutat. 

După ce plecă Rolf, Jeod îşi goli pocalul dintr-o sorbitură şi 
spuse: 

— Chiar dacă eu însumi nu vă pot fi de folos, cunosc o 
seamă de oameni, tot neguţători, care ar putea să vă ajute. 
Nu spun că-i sigur însă. Dacă mi-aţi putea da ceva mai 
multe amănunte despre ce vreţi să cumpăraţi, aş şti la cine 
să vă trimit. 

Roran nu văzu nimic rău în asta, aşa că începu să depene o 
listă de lucruri care erau cu adevărat de trebuinţă, altele 
care le-ar fi putut fi de folos în anumite situaţii şi altele pe 
care sătenii le doreau, dar nu aveau cum să şi le permită, 
decât dacă norocul le zâmbea cu adevărat. Din când în 


când, Birgit şi Loring pomeneau şi ei de ceva ce el uitase, 
precum uleiul de lampă, iar Jeod le arunca o privire, apoi îşi 
întorcea din nou ochii înfundaţi în orbite spre Roran, 
sfredelindu-l cu privirea. Era foarte interesat de el, de 
parcă ştia, sau bănuia, că i se tăinuieşte ceva. 

— Pare-mi-se, spuse el, după ce Roran îşi sfârşi de depănat 
lista, că proviziile astea ar fi de ajuns pentru a transporta 
mai multe sute de oameni până în Feinster sau în Aroughs... 
sau şi mai departe. E adevărat că în ultimele săptămâni am 
fost cam prins cu treburile, dar n-am auzit de o aşa mulţime 
prin ţinutul nostru, şi nici nu-mi trece prin cap de unde ar 
putea să fi apărut. 

Cu chipul lipsit de expresie, Roran prinse privirea 
neguţătorului, dar nu-i răspunse. În sinea lui, era sfâşiat de 
furie şi de dispreţ, pentru că fusese atât de neîndemânatic 
şi-i dăduse celuilalt prilejul să ajungă la acea concluzie. 

Jeod ridică din umeri. 

— Ei, oricum, asta nu mă priveşte. Vă propun să mergeţi 
să-l căutaţi pe Galton, care locuieşte pe Uliţa Târgoveţilor, 
în legătură cu mâncarea, şi pe bătrânul Hamill de la docuri, 
pentru toate celelalte. Sunt oameni cinstiţi şi o să se poarte 
bine cu Domniile Voastre. 

Întinzându-şi braţul, el luă o prăjitură de pe tavă, muşcă 
din ea, apoi, după ce termină de mestecat, îl întrebă pe 
Nolfavrell. 

— Şi ia spune, tinere Kell, ţi-a plăcut şederea în Teirm? 

— Da, domnule, spuse rânjind băiatul. N-am văzut 
niciodată ceva aşa de mare, domnule. 

— Aşa? 

— Da, domnule. Eu... 

Simţind că se aflau pe un tărâm primejdios, Roran îl 
întrerupse: 

— lertaţi-mă, domnule, dar aş fi curios să ştiu ce soi de 
prăvălie era aici, lângă Domnia Voastră. Pare ciudat să 
găseşti una aşa de amărâtă printre toate conacele. 


Pentru prima dată, pe chipul lui Jeod apăru un zâmbet, 
chiar dacă nu foarte larg, care-l făcu să pară cu mult mai 
tânăr decât până atunci. 

— Ei, şi femeia care ţinea prăvălia era cam ciudată: o 
anume Angela, meşteră în ierburi, una dintre cele mai 
pricepute vindecătoare pe care le cunosc. A ţinut prăvălia 
vreo douăzeci de ani, apoi, acum câteva luni, a strâns tot, a 
vândut-o şi a plecat cine ştie unde. Mare păcat, era o vecină 
interesantă, oftă el. 

— Pe ea voia s-o întâlnească Gertrude, nu-i aşa? spuse 
Nolfavrell, uitându-se la maică-sa. 

Roran îşi înăbuşi un mârâit şi-i aruncă o privire 
dojenitoare care se dovedi îndeajuns pentru a-l face pe 
băiat să se ghemuiască în jilţ. Numele nu putea însemna 
nimic pentru Jeod, dar dacă Nolfavrell nu-şi ţinea gura, 
putea să pomenească şi alte lucruri, cu mult mai 
primejdioase. „Gata, la drum”, se gândi Roran şi lăsă 
pocalul jos. 

Numai atunci observă că numele lui Gertrude chiar 
însemna ceva pentru neguţător. El îi privea cu ochi mari şi 
surprinşi şi-şi încleştase mâinile pe braţele jilţului. 

— Nu-i cu putinţă! şuieră Jeod, privindu-l fix pe Roran, de 
parcă încerca să şi-l imagineze fără barbă, apoi şopti: 
Roran... Roran, fiul lui Garrow. 

Un aliat neaşteptat. 

Roran îşi scosese deja ciocanul de la cingătoare şi aproape 
că se ridicase din jilţ, când auzi numele tatălui său. Acesta 
se dovedi singurul lucru care-l opri să se năpustească la 
Jeod pentru a-l lăsa lat pe podea. „De unde ştie cine a fost 
Garrow?” Alături de el, Loring şi Birgit săriră şi ei în 
picioare şi-şi scoaseră pumnalele din mâneci, şi până şi 
Nolfavrell se pregăti de luptă, apucându-şi cuțitul. 

— Roran te cheamă, nu-i aşa? întrebă liniştit Jeod, care nu 
părea deloc speriat de armele lor. 

— De unde-ai ghicit? 


— Am ghicit pentru că Brom l-a adus pe Eragon încoace, 
iar tu semeni mult cu vărul tău. Când ţi-am văzut portretul, 
alături de cel al lui Eragon, mi-am dat seama că, pesemne, 
Imperiul încearcă să te ia prizonier, iar tu ai scăpat. Cu 
toate că, sfârşi Jeod, uitându-se la ceilalţi trei, nici nu mi-a 
trecut prin cap că ai luat cu tine şi restul oamenilor din sat. 

Uluit, Roran se aşeză la loc în jilţ şi-şi puse ciocanul pe 
genunchi, la-ndemână. 

— Eragon a fost aici? 

— Da. Şi el, şi Saphira. 

— Saphira? 

Pe chipul lui Jeod apăru din nou o expresie de mirare. 

— Deci nu ştii povestea? 

— Ce să ştiu? Jeod îl privi lung. 

— Cred că a venit timpul să jucăm cu cărţile pe masă, 
Roran, fiu al lui Garrow; să vorbim deschis şi fără ocolişuri. 
Pot să-ţi dau multe răspunsuri la întrebările care pesemne 
te frământă - de exemplu, de ce te vrea Imperiul - dar, în 
schimb, trebuie să aflu şi eu de ce-aţi venit... cu adevărat... 
în Teirm. 

— Şi de ce, mă rog, s-avem încredere în tine, Deşiratule? 
întrebă Loring. Cine ne spune nouă că nu eşti în slujba lui 
Galbatorix? 

— Am fost prieten cu Brom vreme de mai bine de douăzeci 
de ani, înainte să se stabilească în Carvahall, ca povestitor, 
răspunse Jeod, şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-i 
ajut, pe el şi pe Eragon, cât au stat la mine în casă. Dar, 
fiindcă niciunul din ei nu se află acum aici, ca să depună 
mărturie pentru mine, îmi pun viaţa în mâinile voastre, şi 
puteţi face cu ea ce doriţi. Aş putea să strig după ajutor, dar 
n-am s-o fac. Nici n-am să mă lupt. Nu vă cer decât să-mi 
spuneţi povestea voastră şi s-o ascultați pe a mea. Apoi 
puteţi să hotărâți şi singuri ce se cuvine să faceţi. Nu 
sunteţi în nici o primejdie deocamdată, aşa că o discuţie n- 
are ce rău să vă facă. 

Birgit îi atrase atenţia lui Roran, printr-un semn din cap. 


— Poate că încearcă numai să-şi scape pielea. 

— Poate, răspunse Roran, dar trebuie musai să aflăm ce 
ştie. Apucând spătarul jilţului cu braţul, îl târâi prin 
încăpere şi-l sprijini de uşă, apoi se aşeză pe el, ca nimeni 
să nu poată da buzna, luându-i pe neaşteptate. Îi făcu şi lui 
Jeod un semn, cu ciocanul. 

— Bine. Vrei să vorbim? Atunci hai să vorbim, noi doi. 

— Ar fi bine să începi tu. 

— Dacă-i pe-aşa, iar apoi răspunsurile tale nu ne 
mulţumesc, o să fie nevoie să te omorâm, îl preveni Roran. 

— Aşa să fie, răspunse Jeod, încrucişându-şi braţele. 

Fără voia lui, Roran se simţi impresionat de curajul 
neguţătorului; lui Jeod părea să nu-i pese de soarta lui, cu 
toate că gura i se strânsese puţin, din cauza încordării. 

— Aşa să fie, îl îngână el. 

Cu toate că retrăise de multe ori întâmplările din 
Carvahall, de după sosirea celor doi Ra'zac, nu le povestise 
până atunci vreunei alte persoane. În timp ce o făcea, îşi 
dădu seama de cât de multe lucruri li se întâmplaseră lui şi 
sătenilor într-un timp atât de scurt, şi cât îi venise de uşor 
Imperiului să le distrugă traiul din valea Palancar. Era 
dureros pentru el să readucă la viaţă vechile spaime, dar 
avu parte măcar de plăcerea de a-l vedea pe Jeod dându-şi 
uimirea pe faţă, auzind de felul în care sătenii îi alungaseră 
pe soldaţi şi pe cei doi Ra'zac din tabăra lor, apoi de asediul 
satului, de trădarea lui Sloan şi de răpirea Katrinei, despre 
cum Roran îi convinsese pe toţi să fugă şi despre greutăţile 
îndurate în drumul spre Teirm. 

— Pe regii pierduţi! strigă neguţătorul. Ce poveste 
minunată. Minunată! Când te gândeşti că aţi izbutit să-i 
stricaţi planurile lui Galbatorix şi că toţi locuitorii din 
Carvahall sunt, acum chiar, ascunşi în împrejurimile unuia 
dintre cele mai mari oraşe din Imperiu, iar regele habar n- 
are... 

EI clătină din cap, plin de admiraţie. 


— Mda, asta-i situaţia, mârâi Loring, şi e cel puţin 
primejdioasă, aşa că ai face bine să te străduieşti să ne 
convingi că merită să riscăm să-ţi cruţăm viaţa. 

— Asta mă pune într-o... 

Dar Jeod se opri, când cineva începu să tragă de clanţa din 
spatele jilţului lui Roran, încercând să deschidă uşa; după 
aceea, se auziră bătăi puternice în uşa de stejar şi glasul 
unei femei care striga din coridor: 

— Jeod! Jeod, dă-mi drumul înăuntru! Nu te mai ascunde 
în văgăuna aia. 

— Îmi daţi voie? întrebă Jeod cu glas scăzut. 

Roran pocni din degete înspre Nolfavrell, iar băiatul îi 
aruncă pumnalul; cu el în mână, se strecură pe după masa 
de scris şi apăsă lama pe gâtul neguţătorului. 

— Fă-o să plece. Ridicând glasul, Jeod spuse: 

— Nu pot să stau de vorbă acum. Am o întâlnire. 

— Mincinosule! Nu mai ai nimic de muncă! Ai scăpătat! 
leşi afară şi vorbeşte cu mine, laşule! Mai zici că eşti 
bărbat, şi nici măcar nu eşti în stare să-ţi priveşti nevasta în 
ochi! Strigătele încetară o clipă, de parcă femeia aştepta un 
răspuns, apoi reîncepură şi mai puternice: Laşule! Eşti un 
şobolan jegos, cu burdihanul galben, care muşcă oile şi le 
otrăveşte, şi n-ai minte nici cât să ţii o prăvălie, darmite o 
întreagă flotă de negoţ! Fără tine, taică-meu n-ar fi pierdut 
atâţia bani! 

Roran strânse din dinţi, auzind insultele care se ţineau 
lanţ. „Dacă nu se potoleşte, nu-l mai pot stăpâni pe Jeod.” 

— Taci odată, femeie! se răsti acesta, făcând să se lase 
liniştea. S-ar putea ca soarta noastră să se schimbe în mai 
bine, dacă ai şi tu atâta minte să-ţi ţii gura şi să nu maiurli 
ca o zarzavagioaică. 

Cu multă răceală în glas, ea îi răspunse: 

— Atunci, dragă bărbate, am să te aştept în sala de mese, 
până binevoieşti să vii, dar dacă nu catadicseşti să mi te 
alături la cină şi să-mi explici totul, am să plec din casa asta 
blestemată şi n-am să mă mai întorc. 


Zgomotul paşilor ei se pierdu în depărtare. 

După ce se asigură că ea se îndepărtase, Roran ridică 
pumnalul de la gâtul lui Jeod şi-i dădu arma înapoi lui 
Nolfavrell, apoi se aşeză la loc în jilţul împins în faţa uşii. 

Jeod îşi frecă gâtul cu palmele, apoi spuse, cu o privire 
puţin rătăcită: 

— Dacă nu facem nici un târg, mai bine omorâţi-mă; ar fi 
mai uşor aşa, decât să-i explic lui Helen că m-am răstit la ea 
degeaba. 

— Te compătimesc, Deşiratule, spuse Loring. 

— De fapt... nu e chiar vina ei. Numai că nu pricepe de ce 
ne-a lovit atâta ghinion, oftă Jeod. Poate că-i vina mea că n- 
am îndrăznit să-i spun. 

— Ce să-i spui? ciripi Nolfavrell. 

— Că lucrez pentru vardeni, rosti Jeod, apoi se opri puţin, 
văzându-le chipurile uluite. Mai bine să încep cu începutul. 
Roran, ai auzit cumva în ultimele luni zvonuri că a apărut 
un nou Cavaler care îl înfruntă pe Galbatorix? 

— Da, nişte şoapte pe ici, pe colo, dar nimic vrednic de 
crezare. Jeod şovăi: 

— Păi... nu ştiu cum să-ţi spun, Roran, dar chiar există în 
Alagaesia un nou Cavaler, care e chiar Eragon, vărul tău. 
Piatra pe care o găsise el în Şiră era un ou de dragon, care 
i-a fost furat lui Galbatorix acum mulţi ani de zile. Am dat şi 
eu o mână de ajutor. Dragonul a ieşit din ou, la întâlnirea cu 
Eragon, iar el i-a spus Saphira. De-asta au venit cei doi 
Ra'zac în valea Palancar, prima dată. lar de întors, s-au 
întors pentru că Eragon a ajuns un duşman de temut al 
Imperiului, iar Galbatorix nădăjduia că, dacă te prinde pe 
tine, ar putea să-l facă şi pe Eragon să-i dea ascultare. 

Roran îşi dădu capul pe spate şi izbucni în hohote de râs, 
până ce ochii i se umplură de lacrimi şi începu să-l doară şi 
stomacul. Loring, Birgit şi Nolfavrell îl priveau aproape cu 
teamă, dar nu-i păsa de ce credeau ei. Râdea de 
absurditatea spuselor lui Jeod. Râdea de îngrozitoarea 
posibilitate ca totul să fie adevărat. Răsuflând adânc, se 


calmă încet, încet, cu toate că încă mai chicotea posomorât. 
Îşi şterse lacrimile cu mâneca şi-l privi pe neguţător, 
zâmbindu-i amar. 

— Mda, pare că s-ar potrivi; recunosc. Dar mi-au mai 
trecut prin minte şi multe alte explicaţii la fel de bune. 

— Dar dacă piatra lui Eragon era un ou de dragon, 
interveni Birgit, de unde a apărut? 

— A, răspunse Jeod, aici vă pot lămuri, pentru că ştiu totul 
foarte bine... 

Aşezat confortabil în jilţ, Roran ascultă cu neîncredere 
cum Jeod îi depănă o poveste de necrezut, despre Brom - 
mohorâtul moş Brom! - care fusese cândva Cavaler şi care, 
chipurile, pusese umărul la apariţia vardenilor, şi despre 
Jeod, care descoperise o intrare tăinuită în Uru'baen, 
despre vardeni care puseseră la cale să sustragă ultimele 
trei ouă de dragon de sub nasul lui Galbatorix şi despre 
cum un singur ou fusese salvat, după ce Brom se luptase cu 
Trădătorul Morzan şi-l omorâse. Şi, ca şi cum toate astea nu 
ar fi fost îndeajuns de caraghioase, Jeod se apucă să le 
povestească despre o înţelegere încheiată între vardeni, elfi 
şi pitici, după care oul să fie plimbat între Du Weldenvarden 
şi munţii Beor, asta fiind pricina pentru care oul şi 
purtătorii săi se aflau la marginea uriaşei păduri, când 
fuseseră atacați de o Umbră. 

„O Umbră, nu zău!” se gândi Roran. 

Cu toate că nu-i venea să creadă, ascultă cu şi mai mare 
interes când Jeod aduse vorba despre Eragon care găsise 
oul şi crescuse dragonul, pe nume Saphira, în pădurea de 
lângă ferma lui Garrow. Pe atunci, el fusese prins cu treburi 
- se pregătea să plece în Therinsford, la moara lui Dempton 
- dar tot îşi amintea că Eragon era mereu cu minţile aiurea, 
mai mereu se plimba pe afară şi făcea cine ştie ce... 

După ce Jeod le explică de ce şi cum murise Garrow, 
sufletul lui Roran se umplu de mânie, la gândul că Eragon 
îndrăznise să păstreze taina despre dragon, deşi era atât de 


limpede că-i punea pe toţi în primejdie. „Din vina lui a murit 
tata!” 

— Ce i-o fi trecut prin minte? izbucni el. 

Îl scotea din sărite modul în care îl privea Jeod, calm şi 
înţelegător. 

— Nici Eragon însuşi nu cred că ştia prea bine. Cavalerii şi 
dragonii lor sunt atât de strâns uniţi, încă adesea e greu să- 
i deosebeşti. Mai degrabă decât să-i facă rău Saphirei, el şi- 
ar fi putut tăia singur piciorul. 

— Mai bine-o făcea, mormăi Roran. Din pricina lui, a 
trebuit să fac şi eu lucruri la fel de dureroase şi ştiu... că 
putea să le facă şi el. 

— Nu zic că nu eşti îndreptăţit să crezi asta, spuse Jeod, 
dar nu uita că Eragon a plecat din valea Palancar tocmai 
pentru a vă apăra pe tine şi pe toţi ceilalţi. Cred că i-a venit 
foarte greu să ia hotărârea asta. Din punctul lui de vedere, 
s-a jertfit pe sine pentru a te pune pe tine în siguranţă şi 
pentru a-ţi răzbuna tatăl. Şi chiar dacă plecarea lui nu a 
dus tocmai la ce trebuia, dacă ar fi rămas, ar fi fost cu 
siguranţă şi mai rău. 

Roran nu mai zise nimic, până ce Jeod pomeni de pricina 
pentru care Brom şi Eragon trecuseră prin Teirm: încercau 
să folosească registrele de negoţ ale oraşului pentru a da 
de bârlogul celor doi Ra'zac. 

— Au izbutit? întrebă Roran, ţâşnind în picioare. 

— Da, i-am ajutat şi eu, şi am izbutit. 

— Păi, spune, unde sunt? Zi-mi odată, omule, te implor; ştii 
cât de mult contează asta pentru mine! 

— Din registre părea limpede că bârlogul în care se 
ascund cei doi este muntele numit Helgrind, de lângă Dras- 
Leona; după o vreme, am primit chiar o veste de la vardeni, 
conform căreia Eragon izbutise să se convingă cu ochii lui 
de asta. 

Roran apucă ciocanul de coadă, plin de însufleţire. „Până 
în Dras-Leona e cale lungă, dar din Teirm se poate ajunge în 
singura trecătoare liberă dintre ţinutul de aici şi cel de la 


capătul de miazăzi al Şirei. După ce-i trimit pe toţi în 
siguranţă în josul coastei, pot să plec să găsesc muntele 
ăsta, Helgrind, să o salvez pe Katrina, dacă-i acolo, şi să 
urmez apoi cursul râului Jiet până în Surda.” 

Pesemne că gândurile i se citeau pe chip, căci Jeod îi 
spuse: 

— Nu, Roran, nu e cu putinţă. 

— Ce anume? 


— Nimeni nu poate cuceri piscul Helgrind. E înalt, pustiu, 
e doar un vârf de stânca întunecată pe care nimeni nu se 
poate urca. Gândeşte-te la făpturile scârboase pe care 
călăresc cei doi Ra'zac; pare probabil ca ele să-şi fi făcut un 
cuib undeva aproape de vârf, nu de pământ, unde să fie 
uşor de ajuns. Ia zi, cum ai de gând să faci? Şi chiar dacă ai 
izbuti să urci, chiar crezi că i-ai putea înfrânge pe amândoi 
duşmanii, şi cele două fiare, dacă nu cumva or fi mai multe? 
Nu pun la îndoială că eşti un războinic de temut, că doar 
eşti din acelaşi sânge cu Eragon, dar asemenea duşmani 
sunt mai presus de un simplu om. 

Roran clătină din cap. 

— Nu pot s-o părăsesc pe Katrina. O fi zadarnic, dar 
trebuie să încerc s-o eliberez, chiar dacă plătesc cu viaţa. 

— Dacă mori şi tu, pe Katrina n-o s-o ajute cu nimic, îl 
dojeni Jeod. Ia ascultă puţin: încearcă să ajungi în Surda, 
după cum plănuiseşi, iar apoi ai să poţi cu siguranţă să 
dobândeşti ajutorul lui Eragon. Nici măcar cei doi Ra'zac nu 
pot ţine piept unui Cavaler cu un dragon, în luptă dreaptă. 

Cu ochii minţii, Roran văzu uriaşele fiare cu pielea cenuşie 
pe care călăreau cei doi. Nu-i venea să recunoască, dar ştia 
că nu are puterea de a ucide asemenea făpturi, oricât de 
hotărât ar fi fost. În clipa în care se simţi împăcat cu acest 
gând, Roran se convinse şi că Jeod le spusese adevărul - 
altfel, ar fi însemnat că o pierduse pe vecie pe Katrina. 

„Eragon, se gândi el, of, Eragon! Pe sângele pe care l-am 
vărsat şi pe mâinile mele pătate, şi pe mormântul tatălui 
meu, îţi jur că am să te pun să plăteşti pentru ce-ai făcut, 
cucerind alături de mine muntele Helgrind. Tu ai iscat totul, 
tu să mă scoţi din necaz.” 

Făcându-i semn lui Jeod, îi spuse: 

— Hai, continuă povestea. Să auzim şi sfârşitul poveştii 
ăsteia, până nu se face prea târziu. 

Atunci, neguţătorul le vorbi despre moartea lui Brom, 
despre Murtagh, fiul lui Morzan, despre prinderea şi 
evadarea din Gil'ead, despre fuga disperată pentru a salva 


viaţa unei elfe, despre urgali, pitici şi o luptă aprigă dintr- 
un loc pe nume Farthen Dur, în care Eragon învinsese o 
Umbră. Apoi le mai spuse şi cum vardenii plecaseră din 
munţii Beor în Surda, iar Eragon se dusese în Du 
Weldenvarden, unde se afla chiar atunci, învățând de la elfi 
tainele magiei şi ale războiului, dar pregătit să se întoarcă 
dintr-o clipă într-alta. 

După ce Jeod tăcu, Roran se duse într-un colţ al încăperii 
de lucru, împreună cu Loring, Birgit şi Nolfavrell, şi-i 
întrebă ce părere aveau. Cu glas scăzut, Loring îi răspunse: 

— Nu-mi dau seama dacă minte sau nu, dar orice om care 
poate născoci aşa ceva, cu cuțitul la gât, merită să trăiască. 
Auzi... un nou Cavaler! Eragon, nici mai mult, nici mai 
puţin! sfârşi el, clătinând din cap. 

— Birgit? întrebă Roran. 

— Nu ştiu ce să zic. Pare totul atât de straniu... şovăi ea. 
Totuşi, trebuie să fie adevărat. Apariţia unui nou Cavaler 
este singurul lucru care putea îmboldi Imperiul să se ţină 
cu atâta îndârjire pe urmele noastre. 

— Aşa-i, încuviinţă Loring, cu multă însufleţire în priviri. 
Fără să ştim, eram implicaţi într-o poveste mult mai 
încâlcită şi mai importantă. la gândiţi-vă... un nou Cavaler! 
Vechea noastră lume e pe punctul să se prăbuşească, 
ascultaţi-mă pe mine. Ai avut dreptate de la bun început, 
Roran. 

— Nolfavrell? 

Băiatul părea foarte serios la gândul că i se ceruse 
părerea. Îşi muşcă buzele, apoi spuse: 

— Jeod pare îndeajuns de cinstit. Eu zic că... putem avea 
încredere în el. 

— Bine, atunci, spuse Roran, ducându-se cu paşi mari 
înapoi spre Jeod şi aplecându-se peste masă, către el. Mai 
am doar două întrebări, Deşiratule. Cum arată Brom şi 
Eragon? Şi de unde ai recunoscut numele de Gertrude? 

— Ştiam de Gertrude pentru că Brom a pomenit ceva 
despre o scrisoare pentru tine, lăsată în grija ei. Cât despre 


înfăţişarea lor... Brom era puţin mai scund ca mine, avea o 
barbă deasă şi nasul încovoiat şi purta cu el un toiag. Ca să 
nu mai spun că deseori se arăta supărăcios şi posomorât. 

Roran încuviinţă; aşa fusese Brom. 

— Eragon este... tânăr, cu părul castaniu, ochii căprui, are 
o cicatrice la încheietura mâinii şi mereu pune câte-o 
întrebare. 

Roran încuviinţă din nou; era leit vărul său. El îşi puse 
ciocanul la loc la cingătoare, iar Birgit, Loring şi Nolfavrell 
îşi băgară pumnalele în teacă. Apoi trase jilţul de lângă uşă 
şi se aşezară toţi patru la locurile lor, ca nişte oameni foarte 
Cuviincioşi. 

— Ia zi, Jeod, continuă Roran, poţi să ne ajuţi? Ştiu că şi 
situaţia ta e grea, dar noi... suntem deznădăjduiţi şi nu 
avem încotro să ne îndreptăm. Dacă spui că eşti în slujba 
vardenilor, poţi să ne asiguri de sprijinul lor? Suntem gata 
să le dăm ascultare, dacă ne apără de mânia lui Galbatorix. 

— Vardenii, spuse Jeod, ar fi mai mult decât mulţumiţi să 
vă primească. Ascultaţi ce vă spun! De fapt, cred că vă 
dăduserăţi şi singuri seama de asta. Cât despre ajutor... 

EI îşi trecu palma peste faţă, şi rămase cu ochii aţintiţi 
undeva dincolo de Loring, către rafturile pline cu cărţi. 

— De mai bine de un an, ştiu că adevărata mea identitate, 
precum şi a multor altor neguţători de-aici şi de-aiurea care 
i-au ajutat pe vardeni le-au fost dezvăluite Imperiului. Din 
pricina asta nici nu am încercat să fug în Surda. Dacă o 
făceam, aş fi fost arestat, iar atunci cine ştie ce chinuri m-ar 
fi aşteptat! A trebuit să stau cu braţele încrucişate şi să văd 
cum negoţul meu se prăbuşeşte, fară să pot face nimic 
pentru a mă împotrivi sau a scăpa de asta. Mai rău, acum că 
nu le mai pot trimite vardenilor nimic, iar ei nu îndrăznesc 
să ia legătura cu mine, mă tem că Seniorul Risthart mă va 
arunca în lanţuri şi mă va închide în fortăreață, de vreme ce 
Imperiului nu-i mai pasă câtuşi de puţin de mine. De când 
am scăpătat, mă aştept în fiecare zi la aşa ceva. 


— Poate că aşteaptă să încerci să fugi, sugeră Birgit, ca să 
pună mâna şi pe cei pe care vrei să-i iei cu tine. 

— Poate, zâmbi Jeod. Dar acum că aţi venit voi, am o cale 
de scăpare la care nu se aşteaptă nimeni. 

— Asta înseamnă că te-ai gândit la ceva? întrebă Loring. 

— Oh, da, chiar m-am gândit, răspunse neguţătorul, cu o 
sclipire de bucurie pe chip. Mă întreb dacă aţi văzut o 
corabie ancorată în port, zisă Aripa de Dragon? 

— Da, spuse Roran, cu gândul la vasul pe care-l urmărise. 

— Corabia aparţine Companiei de Navigaţie Blackmoor, 
care lucrează în taină în slujba Imperiului. Transportă 
provizii pentru armată, care în ultima vreme s-a mobilizat 
îngrijorător; ţăranii au început să fie luaţi cu arcanul, şi caii, 
măgarii şi boii să fie confiscaţi. Nu ştiu sigur ce înseamnă 
asta, continuă Jeod, ridicând dintr-o sprânceană, dar e cu 
putinţă ca Galbatorix să plănuiască să dea năvală în Surda. 
Oricum ar fi, Aripa de Dragon trebuie să ridice ancora 
săptămâna viitoare, ca să plece în Feinster. E o corabie 
minunată, construită după cele mai noi idei ale meşterului 
constructor Kinnell. 

— Şi vrei să pui mâna pe ea, conchise Roran. 

— Chiar aşa. Nu numai pentru a face în ciudă Imperiului, 
sau pentru că se spune că e cea mai iute corabie cu pânze 
pătrate, dintre cele mari, ci pentru că e deja încărcată ca 
pentru o călătorie lungă. Şi, de vreme ce e încărcată cu de- 
ale gurii, asta înseamnă că vom avea destul pentru toţi 
sătenii. 

Lui Loring îi scăpă un hohot înăbuşit. 

— Apăi, Deşiratule, nădăjduiesc să poţi tu însuţi s-o 
conduci, fiindcă niciunul dintre noi nu se pricepe la un vas 
mai mare decât o barjă. 

— Încă mai sunt prin Teirm câţiva băieţi din echipajele de 
pe corăbiile mele, care o duc la fel ca mine, adică nu pot 
nici să se lupte, nici să fugă. Sunt sigur că o să sară în sus 
de bucurie, dacă li se oferă un prilej să ajungă în Surda. Pot 


să vă înveţe şi pe voi cum să vă descurcaţi la bord. N-o să 
fie uşor, dar nu prea văd să aveţi de ales. 

Roran rânji; planul îi era pe plac - rapid, hotărâtor şi 
neaşteptat. 

— Parcă ziceai, spuse Birgit, că de vreun an încoace 
niciuna dintre corăbiile tale, nici cele ale altor neguţători 
aflaţi în slujba vardenilor nu au ajuns la capătul călătoriei. 
Ce te face să crezi că vom izbuti acum, după ce tu ai eşuat 
de atâtea ori? 

Răspunsul lui Jeod veni pe dată: 

— Pentru că, acum, surpriza este de partea noastră. Legea 
obligă corăbiile care fac negoţ să-şi declare itinerarul în 
faţa mai-marilor peste port, cu cel puţin două săptămâni 
înainte de plecare. Pregătirea unei corăbii cere foarte 
multă vreme, aşa că, dacă plecăm fară veste, ar putea să 
treacă mai bine de o săptămână până ca Galbatorix să 
poată trimite vase care să ne iasă înainte. Dacă avem puţin 
noroc, n-o să zărim din urmăritori nici vârful catargelor. Aşa 
că, mai spuse el, dacă sunteţi dispuşi să încercăm, iată ce 
trebuie făcut... 

Fuga. 

După ce răsuciră pe toate feţele propunerea lui Jeod şi se 
puseră de acord să se ţină de ea, cu doar câteva modificări, 
Roran îl trimise pe Nolfavrell să-i aducă pe Gertrude şi pe 
Mandel de la Castana Verde, căci neguţătorul le oferise 
găzduire tuturor. 

— Acum, iertaţi-mă, vă rog, spuse Jeod, ridicându-se, dar 
trebuie să mă duc să-i dezvălui soţiei mele nişte lucruri pe 
care n-ar fi trebuit să i le tăinuiesc şi să o întreb dacă vrea 
să vină cu mine în Surda. Alegeţi-vă ce încăperi doriţi la 
catul al doilea. Când e gata masă, Rolfo să vă cheme. 

Şi cu asta, el ieşi din încăpere cu paşi mari şi măsuraţi. 

— Credeţi că e bine să-l lăsăm să-i spună zgripţuroaicei? 
întrebă Loring. 

— Că e sau că nu e, tot nu-l putem opri, răspunse Roran, 
ridicând din umeri. Şi nu cred că-şi poate găsi liniştea, până 


ce n-o face. 

În loc să-şi caute o încăpere de dormit, el prinse să 
rătăcească prin conac, ocolindu-i din instinct pe servitori şi 
cântărind ce-i spusese Jeod. Se opri la o firidă în peretele 
căreia se afla o fereastră deschisă spre grajdurile din 
spatele casei şi trase în piept aerul înţepător şi plin de fum, 
în care se simţea mirosul bine cunoscut al bălegarului. 

— Simţi că-l urâşti? 

Roran tresări şi se întoarse pe călcâie, zărind într-o arcadă 
silueta lui Birgit. Ea se apropie, trăgându-şi şalul pe umeri. 

— Pe cine? întrebă el, deşi ştia foarte bine. 

— Pe Eragon. Simţi că-l urăşti? 

Roran se uită în sus, către cerul care se întuneca. 

— Nu ştiu. Îl urăsc pentru că din pricina lui a murit tata, 
dar îmi e totuşi rudă, şi pentru asta îl iubesc... Dar cred că, 
dacă n-aş avea nevoie de el ca s-o salvez pe Katrina, n-aş 
vrea să-l văd încă multă vreme de-acum înainte. 

— Aşa am şi eu nevoie de tine, Stronghammer, şi-n acelaşi 
timp te urăsc. 

— Aşa e, pufni el, cu un zâmbet mohorât. Suntem în 
aceeaşi situaţie, nu? Şi tu trebuie să-mi dai ajutor ca să-l 
găsesc pe Eragon, pentru a te putea răzbuna pe cei doi 
Ra'zac pentru moartea lui Quimby. 

— Şi apoi şi pe tine. 

— Da, şi pe mine. 

O clipă, Roran privi drept în ochii ei neabătuţi, pecetluind 
legătura care-i unea. Într-un fel ciudat, i se părea 
încurajator să ştie că aveau amândoi acelaşi imbold, aceeaşi 
mânie pârjolitoare care-i făcea să grăbească pasul, când 
ceilalţi şovăiau. Privind-o, îşi dădea seama că erau făcuţi din 
aceeaşi plămadă. 

În drumul său prin conac, se opri şi lângă uşa sălii de 
mese, auzind glasul lui Jeod. Mort de curiozitate, îşi lipi 
ochiul de o crăpătură de la balamaua din mijloc şi-l zări pe 
neguţător, faţă în faţă cu o femeie mărunţică şi blondă, 
despre care presupunea că era Helen. 


— Dacă-i adevărat ce-mi spui, cum să mai pot avea 
încredere în tine? 

— Nu mai poţi, răspunse Jeod. 

— Şi totuşi îmi ceri să fug alături de tine? 

— Cândva mi-ai propus să-ţi părăseşti familia şi să 
rătăceşti împreună cu mine prin lume. M-ai rugat să te duc 
departe de Teirm. 

— Cândva. Pe-atunci îmi păreai de-a dreptul răpitor, cu 
sabia şi cu cicatricea ta. 

— Pe astea încă le mai am, răspunse el slab. Ţi-am greşit 
mult, Helen; acum pricep. Dar încă te iubesc şi vreau să fii 
în siguranţă. Aici eu nu am nici un viitor. Dacă rămân, 
familia ta va avea parte numai de necazuri. Poţi să te întorci 
la taică-tău sau să vii cu mine. Fă cum crezi, numai să fii 
fericită. Cu toate astea, te implor să-mi mai dai o şansă, să-ţi 
găseşti curajul de a pleca de aici şi de a lăsa în urmă 
amintirile despre traiul chinuit de care am avut parte. În 
Surda, o putem lua de la capăt. 

Ea rămase multă vreme pe gânduri. 

— Şi spui că tânărul care a trecut pe aici era cu adevărat 
Cavaler? 

— Da. Bate vântul schimbării, Helen. Vardenii se pregătesc 
să atace, piticii se adună, până şi elfii s-au pus în mişcare, în 
tainiţele lor străvechi. Războiul e aproape, şi, dacă avem 
noroc, Galbatorix se va prăbuşi. 

— Deţii un loc de frunte printre vardeni? 

— Mă bucur de ceva respect, după rolul pe care l-am jucat 
în obţinerea oului. 

— Asta înseamnă că vei avea parte de cinstire, după ce 
ajungi în Surda? 

— Cred că da. 

Bărbatul îşi puse mâinile pe umerii ei, iar ea nu se trase la 
o parte, ci şopti: 

— Jeod, Jeod, nu mă forţa. Încă nu pot să mă hotărăsc. 

— Dar îmi făgăduieşti să te gândeşti bine? 


— Fireşte, răspunse ea, cutremurată de un fior. Osă mă 
gândesc. În timp ce se îndepărta, Roran simţi că-l durea 
sufletul. „Katrina.” 

În seara aceea, la cină, el observă că Helen îl sfredelea 
adesea cu privirea, cercetându-l şi cântărindu-l; era convins 
că femeia îl compara cu Eragon. După masă, îi făcu semn lui 
Mandel şi se duse cu el în curtea din spatele casei. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă tânărul. 

— Voiam să-ţi vorbesc între patru ochi. 

— Despre ce? 

Roran îşi pipăi ciocanul zgrunţuros şi se gândi că se simţea 
aidoma lui Garrow, atunci când acesta îi ţinea câte o 
predică despre responsabilităţile sale; parcă îi veneau în 
minte şi aceleaşi fraze. „Aşa se schimbă o generaţie cu 
alta”, se gândi el. 

— În ultima vreme, te-ai cam împrietenit cu marinarii. 

— Dar nu ne sunt duşmani, protestă Mandel. 

— Deocamdată, cu toţii ne sunt duşmani. Clovis şi oamenii 
lui s-ar putea întoarce într-o clipă împotriva noastră. Mă 
TOg, asta nici n-ar fi o problemă dacă apropierea de ei nu 
te-ar fi făcut să-ţi uiţi îndatoririle. 

Mandel se încorda şi roşi în obraji, dar nu încercă să nege 
nimic. Mulţumit pentru că tânărul nu scăzuse în ochii lui, 
Roran îl întrebă: 

— Care-i lucrul cel mai important pe care-l avem de făcut 
acum, Mandel? 

— Să ne apărăm familiile. 

— Aşa-i. Şi mai ce? 

Mandel şovăi, încurcat, şi mărturisi: 

— Nu ştiu. 

— Să ne ajutăm unul pe celălalt. Numai aşa putem scăpa 
cu viaţă. Am fost foarte trist să aflu că ai pus rămăşag cu 
marinarii pe mâncare, pentru că asta pune tot satul în 
primejdie. Mai bine ţi-ai fi petrecut timpul la vânătoare, 
decât jucând zaruri sau învățând să arunci cu pumnalul la 
ţintă. Acum că tatăl tău s-a dus, e treaba ta să ai grijă de 


mama şi de fraţii tăi mai mici. Cu toţii se bizuie pe tine. M-ai 
priceput? 

— Am priceput totul, răspunse Mandel, cu glasul 
întretăiat. 

— Şi o să se mai repete? 

— Nici vorbă. 

— Bun. Dar să ştii că nu te-am adus aici numai ca să te 
dojenesc. Pari un om de viitor, aşa că am să-ţi dau de făcut 
ceva foarte important. 

— Prea bine! 

— Mâine-dimineaţă, trebuie să te întorci în tabără şi să-i 
duci un mesaj lui Horst. Jeod crede că Imperiul a pus 
oameni care să-i ţină casa sub observaţie, aşa că e musai să 
te asiguri că nu eşti urmărit. Aşteaptă să ieşi din oraş, apoi 
fa în aşa fel încât să-i abaţi pe căi greşite, prin pustietăţi, pe 
cei care te urmăresc. Dacă trebuie, omoară-i. După ce-l 
găseşti pe Horst, spune-i... 

Pe măsură ce Roran îi depăna poruncile, pe chipul lui 
Mandel se oglindea o expresie din ce în ce mai uluită. 

— Dar dacă Clovis se opune? întrebă el. 

— Atunci, noaptea, sfărâmaţi cârmele barjelor, ca să nu 
mai poată fi stăpânite. Nu-i prea frumos, dar ar fi o 
nenorocire ca Clovis, sau vreunul dintre oamenii lui, să 
ajungă în Teirm înaintea voastră. 

— N-o să se întâmple aşa ceva, făgădui Mandel. 

— Bine, zâmbi Roran, mulţumit pentru că rezolvase 
problema purtărilor tânărului şi pentru că era convins că 
acesta era gata să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i 
da de veste lui Horst. Aşa că se întoarse înăuntru şi-şi luă 
noapte bună de la gazdă, apoi se duse la culcare. 

În cursul zilei următoare, Roran şi tovarăşii săi, cu 
excepţia lui Mandel, nu părăsiră conacul, ci profitară de 
răgaz pentru a se odihni, pentru a-şi îngriji armele şi a 
trece din nou în revistă ce puseseră la cale. Din zori şi până 
în seară o văzură de câteva ori pe Helen care se agita pe ici 
şi pe colo prin casă, ceva mai des pe Rolf, cu dinţii săi ca 


nişte perle şlefuite, dar deloc pe Jeod, căci neguţătorul 
încărunţit plecase să se plimbe prin oraş şi să se 
întâlnească, chipurile din întâmplare, cu câţiva lupi de mare 
în care putea avea încredere pentru a le dezvălui intenţiile 
lor. 

La întoarcere, îi spuse lui Roran: 

— Mai avem încă cinci oameni pe care ne putem baza. Să 
sperăm că e de ajuns. 

Apoi rămase încuiat în încăperea de lucru tot restul serii, 
întocmind diverse înscrisuri şi văzându-şi de treburile lui. 

Cu trei ceasuri înainte de revărsatul zorilor, Roran, Loring, 
Birgit, Gertrude şi Nolfavrell se treziră şi, căscând de-i 
dureau fălcile, se adunară în vestibulul conacului, 
învăluindu-se în mantii lungi pentru a-şi ascunde chipurile. 
Jeod li se alătură, având la şold o sabie subţire; lui Roran îi 
trecu prin minte că arma cea zveltă se potrivea de minune 
cu silueta deşirată a bărbatului, de parcă acesta ar fi fost 
din nou întreg. 

Jeod luă o lampă cu ulei şi o ridică pentru a-i putea vedea. 

— Suntem gata cu toţii? întrebă el. 

Ceilalţi încuviinţară, aşa că neguţătorul trase zăvorul uşii. 
leşiră pe rând şi se înşirară de-a lungul străzii pietruite. În 
urma lor, Jeod zăbovi o clipă în prag, aruncând o privire 
plină de dor spre scările din dreapta, dar Helen nu apăru. 
Străbătut de un fior, neguţătorul ieşi şi închise uşa. 

Roran îi puse o mână pe braţ. 

— Ce-i făcut e bun făcut. 

— Ştiu. 

Se strecurară împreună prin oraşul cufundat în întuneric, 
luând-o la pas de câte ori întâlneau vreun străjer sau vreo 
altă făptură a nopţii; cei mai mulţi dintre aceştia se trăgeau 
în umbră la vederea lor. La un moment dat, auziră zgomot 
de paşi de pe acoperişul unei clădiri din apropiere. 

— Aşa cum e făcut oraşul, le explică Jeod, tâlharilor le vine 
uşor să se caţere de pe un acoperiş pe altul. 


Ajunşi la poarta de răsărit, îşi încetiniră din nou mersul. 
Din pricină că poarta dădea înspre port, ea nu rămânea 
închisă decât patru ceasuri pe noapte, pentru ca negoţul să 
nu fie încetinit. De fapt, în ciuda orei timpurii, erau deja 
câţiva oameni care tocmai ieşeau. 

Cu toate că Jeod îi prevenise că se putea întâmpla aşa 
ceva, Roran simţi un fior de teamă când străjerii îşi 
încrucişară halebardele şi-i întrebară ce treburi aveau prin 
acele locuri. El îşi umezi buzele şi încercă să nu se foiască, 
în timp ce soldatul mai în vârstă cerceta un pergament pe 
care i-l dăduse Jeod. După un lung răstimp, străjerul 
încuviinţă şi le dădu documentul înapoi. 

— Puteţi să treceţi. 

Odată ajunşi pe chei, de unde nu mai puteau fi auziţi de pe 
ziduri, Jeod spuse: 

— Bine că nu ştia să citească. 

Toţi se puseră să aştepte pe scândurile umede, până ce 
bărbaţii tocmiţi de neguţător începură să apară, unul câte 
unul, din ceața ce învăluia ţărmul. Erau posomorâţi şi 
tăcuţi, cu părul împletit care le atârna până la şolduri, cu 
mâini pătate de smoală şi tot felul de cicatrice de care până 
şi Roran se simţi impresionat. Îi plăcea ce vedea, şi îşi 
dădea seama că şi el le era pe plac. Numai că nu şi Birgit. 

Unul dintre marinari, un ditamai muntele de om, arătă cu 
degetul spre ea şi strigă la Jeod: 

— Da' n-ai spus că o să ia şi o muiere parte la luptă. Cum 
să fiu atent la ce am de făcut, când mi se-ncurcă printre 
picioare o vagaboandă? 

— Ai grijă cum vorbeşti, şuieră Nolfavrell printre dinţii 
încleştaţi. 

— Şi şi-a adus şi plodu'? 

Cu mult calm, Jeod le răspunse: 

— Birgit s-a luptat împotriva celor doi Ra'zac. Iar băiatul ei 
a ucis deja unul dintre cei mai buni soldaţi ai lui Galbatorix. 
Ia zi, Uthar, poţi să te masori cu ea? 


— Nu se cuvine, spuse un alt bărbat. Nu m-aş putea simţi 
în siguranţă alături de o femeie; femeile aduc numai 
ghinioane. O doamnă n-ar trebui să... 

Dar nu mai izbuti să-şi ducă vorba până la capăt, căci 
Brigit făcu ceva destul de nefiresc pentru o doamnă. Înainta 
şi-i dădu lui Uthar un şut între picioare, apoi îl apucă pe 
celălalt bărbat şi-i lipi cuțitul de beregată. Îl ţinu aşa o clipă, 
pentru ca fiecare să vadă ce făcuse, apoi îi dădu drumul. 
Uthar se rostogolea pe scânduri la picioarele ei, ghemuit şi 
blestemând neîncetat. 

— Mai protestează cineva? întrebă Birgit. 

Nolfavrell, aflat în apropierea mamei sale, se holba la ea 
cu gura căscată. 

Roran îşi trase gluga peste faţă ca să-şi ascundă rânjetul. 
„Bine că n-au observat-o şi pe Gertrude”, se gândi el. 

După ce văzu că nimeni nu mai avea de gând s-o provoace 
pe Birgit, Jeod întrebă: 

— Aţi adus ce v-am cerut? 

Toţi marinarii îşi desfăcură surtucele şi-i arătară câte o 
bâtă scurtă, ţintuită şi un colac de funie. Astfel înarmaţi, se 
strecurară prin port către Aripa de Dragon, dându-şi silinţa 
să nu fie descoperiţi. Tot drumul, Jeod ţinu lampa acoperită. 
Ajunşi lângă docuri, se ascunseră în spatele unui depozit şi 
se uitară la cei doi străjeri care se plimbau pe puntea 
corăbiei, pe care-i puteau vedea mulţumită lămpilor pe care 
le purtau cu ei. Pasarela fusese trasă pe chei, pentru 
noapte. 

— Nu uitaţi, şopti Jeod, lucrul cel mai important este să nu 
se dea alarma până ce nu suntem gata de plecare. 

— Sunt doi sus şi doi jos, da? întrebă Roran. 

— Aşa-i obiceiul, răspunse Uthar. 

Roran şi Uthar se dezbrăcară până la brâu, se legară cu 
frânghiile de mijloc, luându-şi bâtele - Roran îşi lăsă însă 
ciocanul - apoi o luară la fugă în jos, pe chei, până într-un 
loc din care nu puteau fi zăriţi de străjeri, unde intrară în 
apa rece ca gheaţa. 


— Văleleu, ce nu-mi place să fac asta, spuse Uthar. 

— Ai mai făcut-o vreodată? 

— De patru ori până acum. Mişcă-te fară încetare, ca să nu 
îngheţi. Ţinându-se de stâlpii alunecoşi ai pontonului, 
înotară înapoi pe unde veniseră, până ce ajunseră la cheiul 
de piatră care ducea la Aripa de Dragon, apoi o luară spre 
dreapta. Uthar îşi apropie buzele de urechea lui Roran şi-i 
şopti: 

— lau eu ancora de la babord. 

Roran încuviinţă, şi amândoi se scufundară în apa 
întunecată, apoi se despărţiră. Uthar înota ca o broască, 
strecurându-se pe sub chila corăbiei, în timp ce Roran se 
duse drept la ancora de la tribord şi se agăţă de lanţul ei 
gros. Îşi desfăcu bâta de la brâu şi o luă în dinţi - şi ca să se 
oprească din tremurat, dar şi ca să aibă mâinile libere - şi 
se puse pe aşteptat. Metalul aspru era rece ca gheaţa. 

Nu trecură mai mult de trei minute, şi Roran auzi pe 
deasupra lui zgomotul paşilor lui Birgit, care veni până la 
capătul pontonului de piatră, ajungând până la mijlocul 
corăbiei, şi începu să-i ţină de vorbă pe străjeri. Căzuseră 
de acord ca ea să încerce, cu puţin noroc, să le distragă 
atenţia. 

„Acum!” 

Roran începu să se caţere în mâini pe lanţul ancorei. 
Umărul drept îl ardea, acolo unde fusese muşcat de Ra'zac, 
dar nu se lăsă. Ajuns la hubloul prin care lanţul ancorei 
pătrundea înăuntru, se căţără pe stinghiile care susțineau 
prova sculptată, apoi pe balustradă, şi sări pe punte. Uthar 
era deja acolo, ud până la piele şi gâfâind. Cu bâtele în 
mână, se strecurară spre pupa, ascunzându-se pe unde 
puteau. Se opriră la mai puţin de zece picioare de străjeri. 
Cei doi bărbaţi stăteau aplecaţi peste balustradă, 
schimbând vorbe cu Birgit. 

Într-o clipă, Roran şi Uthar ieşiră la iveală şi le traseră una 
în cap, înainte ca ei să-şi poată scoate săbiile. Dedesubt, 
Birgit îi făcu semn lui Jeod, care veni cu restul grupului şi, 


cu toţii laolaltă, apucară pasarela şi o ridicară până la 
punte, unde Uthar o legă de parapet. 

Când Nolfavrell veni în fugă la bord, Roran îi aruncă 
frânghia şi-i spuse: 

— Leagă-i pe ăştia doi şi pune-le căluş. 

Apoi, cu toţii în afară de Gertrude coborâră sub punte 
pentru a-i găsi pe ceilalţi marinari. Erau încă patru - 
intendentul, şeful echipajului, bucătarul şi ajutorul acestuia. 
Cu toţii fură daţi jos din pat, loviți în cap, dacă opuneau 
rezistenţă, apoi legaţi fedeleş. Şi aici Birgit îşi dovedi 
curajul, capturând ea însăşi doi dintre bărbaţi. 

Jeod porunci ca nefericiţii prizonieri să fie înşiruiţi pe 
punte, ca să poată fi supravegheați permanent, apoi spuse: 
— Roran, sunt multe de făcut şi vreme puţină. Uthar este 
căpitan pe Aripa de Dragon. Tu şi ceilalţi veţi asculta de 

poruncile lui. 

În următoarele două ceasuri, trudiră fară încetare. 
Marinarii se ocupau de pânze şi de frânghii, în timp ce 
Roran şi cei din Carvahall goleau cala de toate proviziile 
care nu le erau de trebuinţă, precum baloturile de lână 
neprelucrată. Pe toate acestea le coborau peste bord, astfel 
încât nimeni de pe uscat să nu audă vreun zgomot. Dacă 
era să încapă toţi sătenii pe Aripa de Dragon, aveau nevoie 
de cât mai mult loc cu putinţă. 

Roran tocmai lega un butoiaş cu o frânghie, când auzi un 
strigăt răguşit. 

— Vine cineva. 

Cu toţii, în afară de Jeod şi Uthar, se trântiră pe burtă şi-şi 
traseră armele la îndemână. Cei doi care rămăseseră în 
picioare se plimbau de colo-colo, ca şi cum ar fi stat de 
strajă. Roran stătea nemişcat, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul, întrebându-se ce urma să se petreacă, îşi ţinu 
răsuflarea auzindu-l pe Jeod adresându-se celui care se 
apropia, apoi zgomotul paşilor pe pasarelă... 

Era Helen. 


Purta o rochie foarte simplă, avea părul legat cu o basma 
şi un sac de pânză groasă pe un umăr. Nu spuse niciun 
cuvânt, ci doar îşi duse bagajul în cabina principală şi se 
întoarse lângă Jeod, care părea peste măsură de fericit. 

Cerul tocmai începuse să se lumineze, pe deasupra 
munţilor Şirei, aflaţi în depărtare, când unul dintre 
marinarii căţăraţi pe parâmele groase arătă spre 
miazănoapte şi fluieră, ca să le dea de ştire că-i zărise pe 
săteni. 

Roran îşi iuți mişcările. De-acum, nu mai aveau pic de 
răgaz. Dădu buzna pe punte şi îşi miji ochii, privind şirul 
întunecat de oameni care înainta în josul coastei. Acea 
parte a planului lor se baza pe faptul că, spre deosebire de 
alte oraşe de coasă, leirm nu avea zidul de incintă deschis 
spre mare; acesta înconjura oraşul de la un capăt la altul, 
ca să-l apere de piraţii care atacau deseori. Asta însemna că 
acele clădiri care înconjurau portul erau descoperite şi că 
sătenii puteau veni pe jos chiar până la Aripa de Dragon. 

— Hai, iute, iute! spuse Jeod. 

La porunca lui Uthar, marinarii pregătiră mai multe 
mănunchiuri de săgeți groase, pentru marile baliste de pe 
punte, şi butoiaşe pline cu smoală urât mirositoare, pe care 
le deschiseră şi le folosiră pentru a unge vârfurile săgeţilor. 
Apoi încordară şi încărcară balistele de pe latura dinspre 
port; era nevoie de doi bărbaţi care să tragă de coarda 
groasă, până s-o prindă la loc în cârligul ei. 

Sătenii mai aveau cam o treime din drum, când soldaţii 
care patrulau pe zidurile oraşului îi văzură şi începură să 
sune goarnele, în semn de alarmă. Nici nu se stinsese în 
văzduh primul sunet, când Uthar tună: 

— Daţi-le foc şi trageţi! 

Trăgând oblonul lămpii lui Jeod, Nolfavrell trecu în goană 
de la o balistă la alta, ridicând flacăra până la vârful săgeţii, 
până ce smoala se aprindea. De îndată ce fiecare balistă era 
pregătită, bărbatul care o mânuia trăgea piedica, iar 
săgețile îşi luau zborul cu un zgomot înfundat. Cu totul, de 


la bordul Aripii de Dragon porniră douăsprezece săgeți, 
care străpunseră corăbiile şi clădirile de pe mal ca o ploaie 
de foc, căzută din adâncul cerurilor. 

— Încărcaţi la loc! strigă Uthar. 

Peste tot răsună scârţâitul lemnului, pe măsură ce bărbaţii 
trăgeau de corzile răsucite. Se aduse un alt transport de 
săgeți. Nolfavrell trecu din nou în fugă cu lampa. Roran 
simţea puntea tremurându-i sub picioare, când balistă din 
faţa lui îşi trimise încărcătura aducătoare de moarte, 
vâjâind prin văzduh. 

Focul se răspândi cu iuţeală pe mal, alcătuind un obstacol 
de netrecut care-i împiedica pe soldaţi să ajungă la corabie 
pe poarta de răsărit a oraşului. Roran nădăjduise şi ca 
perdeaua de fum să-i ascundă de arcaşii de pe ziduri, dar 
nu scăpară chiar aşa uşor; înainte ca focul să se întindă 
peste tot, un val de săgeți se abătu asupra lor, iar una 
dintre ele se înfipse chiar în lemnul punţii, în faţa lui 
Gertrude. 

Uthar strigă de la cârmă: 

— Foc de voie! 

De-acum, sătenii fugeau în dezordine pe plajă. Ajunseră la 
capătul de miazănoapte al pontonului, iar câţiva dintre ei se 
împiedicară şi căzură, când soldaţii din 'Teirm îşi schimbară 
ţinta şi începură să tragă. Se auziră strigătele îngrozite ale 
copiilor. Apoi, sătenii îşi recăpătară energia, năvălind pe 
ponton, trecând de un depozit cuprins de flăcări şi 
ajungând la corabie, înghesuindu-se care mai de care să 
urce pe punte. 

Birgit şi Gertrude conduseră şuvoiul de oameni către 
bocaporturile de la prova şi de la pupa. Nu trecu mult timp 
şi toate nivelurile corăbiei se umplură până la refuz, de la 
cală şi până la cabina căpitanului. Cei care nu mai încăpură 
dedesubt rămaseră ghemuiţi pe punte, apărându-şi 
capetele cu scuturile făurite de Fisk. 

Aşa cum le trimisese vorbă Roran, toţi bărbaţii în putere 
din Carvahall se adunară în jurul catargului mare, 


aşteptând poruncile. Roran îl văzu printre ei pe Mandel şi-l 
salută cu mândrie. 

Apoi Uthar îi făcu semn unui marinar şi tună: 

— Hei, Bonden! Du-i pe amărâţii ăştia la cabestane şi la 
ancore, apoi jos la vâsle. Cart dublu! 

Celorlalţi bărbaţi care mânuiau balistele le porunci: 

— Jumate' dintre voi treceţi la bordul celălalt şi aveţi grijă 
să nu încerce careva să ne abordeze. 

Roran se numără printre cei care-şi schimbară postul. În 
timp ce pregătea balistele, câţiva întârziaţi veniră 
împleticindu-se prin perdeaua groasă de fum şi urcară pe 
punte. Alături de el, Jeod şi Helen îi împinseră pe cei şase 
prizonieri, unul câte unul, rostogolindu-i pe ponton. 

Înainte să apuce să se dezmeticească, ancorele fuseseră 
deja ridicate, pasarela înlăturată şi, de undeva, începu să 
răsune bătaia unei tobe, care dădea tonul pentru vâslaşi. 
Încet, foarte încet, Aripa de Dragon se întoarse spre larg, 
apoi, căpătând viteză, se îndepărtă de docuri. 

Roran se duse împreună cu Jeod pe puntea de la pupa, 
privind potopul de foc care înghiţea totul, între ocean şi 
zidurile oraşului. Printre vârtejurile de fum, soarele care se 
înălța pe cer părea un disc plat, pătat şi sângeriu. 

„De-acum, câţi am ucis oare?” se întrebă Roran. 

Jeod remarcă, de parcă îi ghicise gândurile: 

— Mulţi oameni nevinovaţi vor avea de suferit din asta. 
Vinovăţia îl făcu pe Roran să răspundă cu mai multă 
asprime decât şi-ar fi dorit: 

— Şi ce preferai, să putrezeşti în închisorile lordului 
Risthart? Nu prea cred să fie mulţi vătămaţi din cauza 
focului, iar pe cei care scapă nu-i aşteaptă moartea, ca pe 
noi, dacă ne prinde Imperiul. 

— Nu-mi mai ţine predici, Roran, ştiu şi eu foarte bine 
pricinile. Am făcut ce-a trebuit. Numai nu-mi cere să mă 
bucur de suferinţa pe care-am provocat-o, ca să scăpăm noi 
cu bine. 


Până la amiază, vâslele fuseseră ridicate, iar corabia 
naviga numai cu ajutorul pânzelor, împinsă de vânturile 
prielnice de la miazănoapte. Rafalele făceau frânghiile de 
deasupra să zbârnâie înfundat. 

Corabia era plină până la refuz, dar Roran era încrezător 
că, dacă aveau puţină grijă, puteau ajunge în Surda fară 
multe neajunsuri. Necazul cel mai mare era mâncarea care 
trebuia împărţită şi economisită; dacă era să nu ajungă să 
moară de foame, trebuia ca toţi să se mulţumească cu 
puţin. Fiind atât de înghesuiți, era, de asemenea, cu putinţă 
să apară boli. 

După ce Uthar le ţinu o scurtă cuvântare despre 
importanţa disciplinei pe o corabie, sătenii se apucară de 
treburile care nu mai sufereau amânare, adică să se ocupe 
de răniţi, să-şi despacheteze cele câteva lucruri pe care le 
mai aveau şi să se hotărască asupra celui mai economic 
mod de dormit pentru fiecare punte. Mai aveau de ales şi 
oamenii care să îndeplinească feluritele slujbe de la bord - 
cine să gătească şi cine să-şi facă ucenicia de marinar cu 
oamenii lui Uthar, şi aşa mai departe. 

Roran tocmai o ajuta pe Elain să întindă un hamac, când 
se trezi amestecat într-o dispută aprigă între Odele, familia 
ei şi Ferwin, care, din câte se părea, părăsise echipajul lui 
Torşon pentru a rămâne cu fata. Cei doi voiau să se 
căsătorească, dar părinţii lui Odele se opuneau cu îndârjire, 
pe motivul că tânărul marinar nu avea familie, o slujbă 
respectabilă şi mijloacele de a-i asigura fetei lor o viaţă cât 
de cât bună. Lui Roran i se părea mai bine ca îndrăgostiţii 
să rămână împreună - părea cu neputinţă să încerci să-i 
separi câtă vreme se aflau cu toţii înghesuiți la bord - dar 
părinţii lui Odele nici nu voiau să audă. 

În cele din urmă, nervos şi încurcat, Roran spuse: 

— Şi atunci ce e de făcut? N-o puteţi încuia pe nicăieri, iar 
eu zic că Ferwin şi-a dovedit devotamentul mai mult decât... 

— Ra'zac! se auzi un strigăt venind de la omul din vârful 
catargului. Fără să pregete nici măcar o clipă, Roran îşi 


smulse ciocanul de la cingătoare, se răsuci şi se caţără pe 
scăriţa care ducea la bocaport, lovindu-se la gleznă. Veni în 
fugă spre ceata de oameni de pe puntea din faţă şi se opri 
lângă Horst. 

Fierarul îi arătă cu degetul în depărtare. 

Una dintre bestiile zburătoare plutea ca o umbră 
zdrenţuită peste coastă, cu un Ra'zac în spinare. Chiar 
dacă-i vedea în plină zi, Roran se simţi cuprins de aceiaşi 
fiori de groază. Se cutremură, auzind zbieretul înfricoşător 
al monstrului înaripat, şi apoi glasul şuierat al duşmanului, 
care răsună peste apă, slab, dar pătrunzător: 

— N-aveţi cum ssă sscăpaţi! 

Roran se uită spre baliste, şi observă că nu se puteau 
răsuci de aşa natură încât să ţintească înspre cei doi. 

— Are cineva un arc? 

— Da, am eu, răspunse Baldor, care se şi lăsă într-un 
genunchi şi începu să-l încordeze. Aveţi grijă să nu mă vadă. 

Toţi cei de pe punte se strânseră în jurul lui, apărându-l cu 
trupurile lor de privirea rea şi pătrunzătoare a duşmanilor. 

— De ce nu ne atacă? mârâi Horst. 

Uimit şi el, Roran căută o explicaţie, dar nu găsi niciuna. 
Până la urmă, Jeod sugeră: 

— Poate că e prea senin pentru ei. Cei doi Ra'zac vânează 
noaptea şi, din câte ştiu, nu prea le convine să iasă din 
bârlog până nu apune soarele. 

— Nu-i numai asta, spuse încet Gertrude. Cred că le e 
teamă şi de ocean. 

— Teamă de ocean? pufni Horst. 

— Uită-te la ei; nu se îndepărtează aproape deloc de țărm. 

— Aşa e, are dreptate, spuse Roran. „În sfârşit, o 
slăbiciune de care mă pot folosi împotriva lor.” 

Câteva clipe mai târziu, Baldor spuse: 

— Sunt gata! 

Pe dată, şirul de oameni care stăteau în faţa lui se dădu la 
o parte, făcându-i loc. Baldor sări în picioare şi, dintr-o 


singură mişcare, trase săgeata până lângă obraz şi apoi îi 
dădu drumul. 

Lovitura se dovedi măiastră. Monştrii se aflau la o distanţă 
până la care de-abia putea ajunge un arc din cele lungi, de 
luptă - Roran nu văzuse niciodată pe cineva care să 
nimerească ţinta atât de departe - şi totuşi săgeata lui 
Baldor îşi atinse țelul. Bestia zburătoare, lovită în şoldul 
drept, zbieră de durere, atât de tare încât toată sticlăria de 
pe punte se sparse şi bolovanii de pe țărm se fărâmară în 
bucățele. Roran îşi acoperi urechile cu palmele, ca să se 
apere. Zbierând neîncetat, monstrul se îndepărtă de coastă 
şi dispăru în spatele unor dealuri acoperite de ceaţă. 

— L-ai ucis? întrebă Jeod, palid la faţă. 

— Mi-e teamă că nu, răspunse Baldor. De-abia de l-am 
zgâriat puţin. Loring, care se apropiase şi el, observă cu 
mulţumire: 

— Mda. Dar măcar l-ai rănit, aşa că acum pun rămăşag că 
o să se gândească de două ori până să vină peste noi. 

Roran se posomori. 

— Loring, nu cred că e momentul să ne bucurăm. N-a fost 
nici o izbândă asta. 

— Şi de ce nu? întrebă Horst. 

— Pentru că acum Imperiul ştie precis unde ne aflăm. 

Pe punte se lăsă liniştea, pe măsură ce cu toţii îşi dădură 
seama de însemnătatea vorbelor sale. 

Joacă de copil 

— lar ăsta, spuse Trianna, este ultimul model pe care l-am 
născocit. Nasuada luă din mâinile vrăjitoarei bucata neagră 
de voal şi o pipăi, minunându-se de fineţea ei. Nici un om nu 
putea ţese dantelă atât de fină. Plină de mulţumire, privi 
şirul de cutii de pe masa ei de lucru, în care se aflau mostre 
din multele modele pe care începuse să le fabrice Du 
Vrangr Gata. 

— V-aţi descurcat bine, spuse ea. Cu mult mai bine decât 
nădăjduiam. Spune-le oamenilor tăi că sunt foarte 


mulţumită de munca lor şi că înseamnă mult pentru 
vardeni. 

Auzindu-şi laudele, Trianna lăsă fruntea în jos: 

— Am să le transmit, domniţă Nasuada. 

— Ştii cumva dacă... 

Auzind zgomote la uşă, Nasuada se întrerupse. Răsunară 
blestemele şi vorbele răstite ale străjerilor, apoi ţipete de 
durere. Se auzi zăngănit de metal pe metal. Speriată, 
Nasuada se îndepărtă de uşă, scoţându-şi pumnalul din 
teacă. 

— Fugi, domniţă! strigă Trianna, aşezându-se în faţa ei şi 
suflecându-şi mânecile, pregătindu-se să rostească o vrajă. 
Pe la uşa servitorilor. 

Înainte ca Nasuada să apuce să facă vreo mişcare, uşa se 
dădu de perete, iar o siluetă mică năvăli înăuntru şi se 
aruncă la picioarele ei, făcând-o să cadă la podea. Pe dată, 
un obiect mic şi argintiu pluti prin văzduh, exact prin locul 
în care se aflase ea cu puţin mai înainte, şi se înfipse cu un 
zgomot înfundat în peretele din fund. 

Apoi intrară cei patru străjeri, şi urmă un moment de 
tulburare în care aceştia se chinuiră să-l prindă pe agresor. 
Când izbuti să se ridice în picioare, Nasuada o văzu pe Elva, 
zbătându-se în braţele lor. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Nasuada. 

Fetiţa cu părul negru zâmbi, apoi se îndoi de şale şi vomită 
pe preşul împletit, după care se uită la Nasuada cu ochii ei 
violeţi şi spuse, cu glasul său înfricoşător şi atotştiutor: 

— Pune-ţi vrăjitoarea să cerceteze peretele, o, fiică a lui 
Ajihad, şi vezi dacă mi-am ţinut sau nu făgăduiala faţă de 
tine. 

Nasuada îi făcu semn Triannei, care se duse cu paşi uşori 
până la gaura din perete şi murmură o vrajă. Când se 
întoarse, avea în mână o săgeată mică, de metal. 

— Am găsit asta îngropată în lemn. 

— Dar de unde a venit? întrebă Nasuada, uluită. 


Trianna făcu un semn spre fereastra deschisă care dădea 
în Aberon. 

— Cred că de-acolo, de pe undeva. 

— Ce ştii despre asta, Elva? întrebă Nasuada, întorcându- 
se spre copila care aştepta, răbdătoare. 

Zâmbetul ei înfricoşător se lărgi. 

— A fost un asasin. 

— Cine l-a trimis? 

— A fost un asasin, instruit de însuşi Galbatorix, care ştie 
căile întunecate de a folosi magia, răspunse fata, cu ochii 
arzători pe jumătate închişi, de parcă se afla în transă. E 
cineva care te urăşte şi vrea să te omoare. Şi ar fi făcut-o, 
dacă nu-l împiedicam eu. 

Se împletici înainte şi vomită din nou, umplând podeaua de 
mâncare pe jumătate digerată. Nasuada înghiţi în sec de 
scârbă. 

— Şi e pe cale de a îndura o mare durere. 

— De ce? 

— Pentru că eu vă voi spune că locuieşte într-un han de pe 
strada Fane, în ultima încăpere de la catul cel mai de sus. 
Grăbiţi-vă, sau o să scape... o să scape, continuă Elva, 
strângându-şi stomacul cu braţele şi gemând ca o fiară 
rănită de moarte. Grăbiţi-vă, înainte ca vraja lui Eragon să 
mă silească să vă împiedic să-l vătămaţi. Atunci o să vă pară 
rău! 

Trianna pornise deja, când Nasuada îi spuse: 

— Povesteşte-i lui Jormundur ce s-a-ntâmplat, apoi luaţi cu 
voi cei mai puternici vrăjitori şi duceţi-vă după omul ăsta. 
Dacă puteţi, prindeţi-l viu, dacă nu, omorâţi-l. 

După ce plecă vrăjitoarea, ea îşi privi oamenii şi văzu că 
picioarele lor erau pline de tăieturi mici, din care le curgea 
sânge. Îşi dădu seama cât de mult se chinuise Elva, pentru 
a le face rău. 

— Duceţi-vă, le spuse ea, şi căutaţi un vindecător să se 
ocupe de voi. Războinicii clătinară din cap, iar căpitanul lor 
îi răspunse: 


— Nu, domniţă. O să rărnânem aici până ce ne asigurăm 
că totul e bine. 

— Cum crezi, căpitane. 

Oamenii ferecară ferestrele - făcând ca atmosfera 
dinăuntrul castelului să devină şi mai înăbuşitoare decât 
până atunci - apoi se retraseră cu toţii într-o încăpere mai 
ferită. Nasuada începu să se plimbe de colo-colo, cu inima 
bătând să-i spargă pieptul, din pricina şocului întârziat, 
gândindu-se cât de aproape fusese de moarte. „Ce s-ar fi 
întâmplat cu vardenii dacă muream eu?” se întrebă. „Cine 
ar fi venit după mine?” O cuprinse o tulburare adâncă; nu 
luase nici o măsură pentru eventualitatea dispariţiei ei, o 
scăpare care părea acum o greşeală monumentală. „N-am 
de gând să permit ca vardenii să cadă pradă haosului 
pentru că eu m-am comportat cu nechibzuinţă!” 

Se opri în loc, şi-i spuse copilei: 

— Elva, îţi sunt îndatorată. 

— Acum şi pentru totdeauna. 

Nasuada şovăi, descumpănită, aşa cum se întâmpla adesea 
când auzea răspunsurile fetei, apoi continuă: 

— Îmi cer iertare pentru că nu le-am spus străjerilor să te 
lase să treci, zi şi noapte. Trebuia să mă gândesc la ceva de 
felul ăsta. 

— Trebuia, încuviinţă Elva, pe un ton batjocoritor. 
Netezindu-şi pieptarul rochiei, Nasuada începu din nou să 
se plimbe, atât pentru a scăpa de imaginea chipului alb ca 
marmura şi însemnat cu pecetea dragonului, cât şi pentru 
a-şi consuma energia izvorâtă din spaimă. 

— Cum de-ai scăpat neînsoţită din încăperile tale? 

— l-am spus Greţei, cea care are grijă de mine, ceea ce 
voia să audă. 

— Asta-i tot? 

— Am făcut-o foarte fericită, clipi Elva. 

— Dar Angela? 

— A plecat azi-dimineaţă, cu o treabă. 


— Ei, oricum ar fi, îţi rămân recunoscătoare pentru că mi- 
ai salvat viaţa. Cere-mi orice vrei, şi, dacă e cu putinţă, ai să 
dobândeşti. 

Elva aruncă o privire prin încăperea de dormit, frumos 
împodobită, apoi spuse: 

— Aveţi ceva de mâncare? Sunt lihnită. 

Amenințarea războiului. 

Două ceasuri mai târziu, 'Trianna se întoarse, aducând cu 
ea doi războinici care cărau un leş. La porunca vrâjitoarei, 
bărbaţii trântiră cadavrul pe podea. 

— Am găsit asasinul exact acolo unde ne-a trimis Elva, 
spuse Trianna. Îl chema Drail. 

Împinsă de o curiozitate bolnăvicioasă, Nasuada privi 
chipul bărbatului care încercase s-o omoare. Era mic de 
statură, bărbos şi avea un chip foarte banal, care nu se 
deosebea prin nimic de mii de alţi bărbaţi din oraş. Se 
simţea cumva legată de el, de parcă încercarea de asasinat 
şi faptul că ea, la rândul ei, poruncise uciderea lui îi unea 
strâns. 

— Cum a murit? întrebă ea. Nu văd să aibă nici un semn 
pe trup. 

— S-a omorât cu ajutorul magiei, când am reuşit să-i 
înlăturăm obstacolele din minte şi să-i pătrundem în 
gânduri, înainte însă de a-i putea stăpâni mişcările. 

— Aţi izbutit totuşi să aflaţi ceva folositor înainte să 
moară? 

— Da. Drail făcea parte dintr-o reţea de spioni aflaţi aici, în 
Surda, care-i sunt credincioşi lui Galbatorix. Se numesc 
Braţul-întunecat. Ne spionează, sabotează pregătirile de 
război şi - din câte ne-am putut da seama dintr-o singură 
privire aruncată în gândurile lui Drail - sunt răspunzători 
pentru o mulţime de crime petrecute în rândul vardenilor. 
După toate aparențele, au aşteptat un prilej bun să te 
omoare încă de când am sosit din Farthen Dur. 

— Şi de ce Braţul-întunecat nu l-a lovit încă pe regele 
Orrin? 


— N-am de unde să ştiu, răspunse Trianna, ridicând din 
umeri. S-ar putea ca Galbatorix să te considere o 
ameninţare mai mare decât pe Orrin. Dacă-i aşa, de îndată 
ce oamenii din Braţul-întunecat îşi dau seama că eşti la 
adăpost de atacurile lor... continuă ea, aruncând o privire 
spre Elva... Orrin n-o să mai aibă nici o lună de trăit, dacă 
nu va fi apărat zi şi noapte de magicieni. Sau poate că 
Galbatorix s-a abținut de la măsuri prea directe pentru că 
dorea ca Braţul-întunecat să rămână o taină. Surda a rămas 
în picioare numai datorită nepăsării lui. Acum, dacă regatul 
devine o ameninţare... 

— Poţi să-l aperi şi pe Orrin? întrebă Nasuada, întorcându- 
se spre Elva. 

— Poate, răspunse copila, cu o sclipire în ochii violeţi, dacă 
mă roagă frumos. 

Tot felul de gânduri se adunară în mintea Nasuadei, care 
căuta să găsească o soluţie pentru noua problemă. 

— Oare toţi cei din slujba lui Galbatorix pot folosi magia? 
— Gândurile lui Drail erau tulburi, aşa că e greu de spus, 
răspunse Trianna. Totuşi, aş înclina să cred că mulţi pot s-o 

facă. 

„Magia”, îşi spuse Nasuada, blestemând în sinea ei. Cea 
mai mare primejdie pentru vardeni, care venea din partea 
vrăjitorilor, sau a celor care ştiau să-şi folosească minţile 
aşa cum trebuia, nu era moartea, ci spionajul. Magicienii 
puteau citi gândurile altora, adunând informaţii care 
puteau duce la distrugerea vardenilor. Tocmai din această 
pricină, Nasuada şi toţi ceilalţi fruntaşi ai lor învăţaseră să- 
şi dea seama când cineva le atingea minţile şi să se apere 
de asemenea încercări. De altfel, ea bănuia că şi Orrin, şi 
Hrothgar luaseră astfel de măsuri, împreună cu sfetnicii lor. 

Cu toate acestea, având în vedere că nu era cu putinţă ca 
oricine era părtaş la sfaturile tainice să dobândească 
meşteşugul, una dintre multele sarcini ale celor din Du 
Vrangr Gata era să fie cu ochii în patru după oricine care 
părea să culeagă veşti din minţile celorlalţi. Asemenea grijă 


se plătea scump, căci, până la urmă, vrăjitorii ajungeau să-i 
spioneze pe vardeni la fel de mult ca pe duşmani - un fapt 
pe care Nasuada îl ascunsese cu multă grijă faţă de oamenii 
ei, căci n-ar fi făcut decât să semene ură, neîncredere şi 
revoltă în rândurile lor. Nici ei nu-i era pe plac, dar nu 
vedea nici o alternativă. 

Ceea ce tocmai aflase despre Braţul-întunecat îi întări 
convingerea că era absolut necesar ca vrăjitorii să fie 
cumva stăpâniţi. 

— Cum se face, întrebă ea, că nu aţi descoperit asta până 
acum? înţeleg să vă scape un asasin singuratic, dar chiar şi 
o întreagă reţea de vrăjitori, care pun la cale pieirea 
noastră? Ce poţi să-mi spui, Trianna? 

În ochii vrăjitoarei se aprinse un fulger de mânie, la auzul 
acestor acuzaţii. 

— Aici nu e ca în Farthen Dur; nu putem cerceta minţile 
tuturor, căutând semnele trădării. Sunt pur şi simplu prea 
mulţi oameni pentru ca noi, vrăjitorii, să-i putem urmări. 
De-asta n-am ştiut până acum de Braţul-întunecat, domniţă. 

Nasuada rămase tăcută, apoi încuviinţă din cap. 

— Am priceput. Aţi mai descoperit pe cineva care să facă 
parte din Braţul întunecat? 

— Da, câţiva. 

— Bun. Folosiţi-vă de ei pentru a-i scoate şi pe ceilalţi din 
bârlog. Trianna, vreau să vă ocupați de distrugerea acestui 
grup. Stârpiţi-i fără milă, ca pe nişte şobolani. Îţi dau toţi 
oamenii de care aveţi nevoie. 

— Mă supun, domniţă, răspunse Trianna, cu o plecăciune. 
Auzind bătăi în uşă, străjerii îşi scoaseră săbiile şi se 
aşezară de o parte şi de alta a uşii, pe care căpitanul o 
deschise fără veste. Afară se afla un paj tânăr, cu braţul 
ridicat, pregătindu-se să bată din nou. El privi uimit 
cadavrul de pe podea, apoi tresări, auzind întrebarea 
căpitanului: 

— Ce s-a-ntâmplat, băiete? 

— Am o veste pentru domniţa Nasuada, de la regele Orrin. 


— Spune mai repede, porunci Nasuada. Pajul zăbovi o 
clipă, pentru a-şi veni în fire. 

— Maiestatea Sa vă roagă să veniţi pe dată în sala sfatului, 
pentru că a primit veşti despre Imperiu care trebuie să 
ajungă cât mai repede la cunoştinţa Domniei Voastre. 

— Atâta tot? 

— Atât, domniţă. 

— Trebuie să mă ocup de asta. Irianna, ai auzit ce ţi-am 
poruncit. Căpitane, te rog să pui un om să se ocupe de 
Drail. 

— Desigur, domniţă. 

— De asemenea, pune.-l, te rog, s-o găsească pe camerista 
mea, Farica, şi să-i ceară sa curețe încăperea de lucru. 

— Dar cu mine cum rămâne? întrebă Elva, lăsându-şi 
capul pe o parte. 

— Tu vii cu mine, răspunse Nasuada. Dacă te simţi în 
putere, fireşte. Copila îşi dădu capul pe spate şi slobozi un 
hohot de râs îngheţat. 

— Eu, una, da, Nasuada. Dar tu? 

Fără să bage în seamă întrebarea, Nasuada o porni iute pe 
coridor, cu toţi străjerii adunaţi în jurul ei. Din pricina 
căldurii, piatra castelului emana un miros reavăn, ca de 
pământ. În urma ei auzi paşii grabnici ai Elvei şi se simţi 
mulţumită, într-un fel crud, că fioroasa fetiţă trebuia să fugă 
pentru a ţine pasul cu adulţii. 

Ajunşi în anticamera sălii sfatului, străjerii rămaseră în 
urmă, iar Nasuada intră, împreună cu Elva. Încăperea era 
aproape lipsită de mobilier, ceea ce arăta menirea 
războinică a regatului. Regii din Surda se preocupaseră 
numai să-şi apere poporul şi să-l răstoarne pe Galbatorix, 
nu să adune bogății zadarnice cu care să împodobească 
pereţii castelului Borromeo, aşa cum făcuseră piticii în 
Tronjheim. 

În încăperea principală se afla o masă grosolană, lungă de 
douăsprezece picioare, pe care era întinsă o hartă a 
Alagaesiei, fixată, la cele patru colţuri, cu nişte pumnale. 


După cum era obiceiul, Orrin şedea în capul mesei, în timp 
ce feluriţi sfetnici - dintre care mulţi erau foarte porniţi 
împotriva Nasuadei, aşa cum ea ştia bine - şedeau pe 
scaunele de pe laturi. Erau acolo şi cei din Sfatul 
Fruntaşilor. Nasuada observă îngrijorarea de pe chipul lui 
Jormundur, atunci când acesta o privi, şi-şi dădu seama că 
Trianna îi povestise, într-adevăr, despre Drail. 

— Sire, aţi trimis după mine? 

— Da, am făcut-o, spuse Orrin, ridicându-se. Avem... Dar, 
observând-o pe Elva, el se întrerupse şi i se adresă: 

— Aha, Frunte-Sclipitoare. N-am găsit până acum prilejul 
de a-ţi acorda o audienţă, deşi mi-au ajuns la urechi veşti 
despre isprăvile tale şi trebuie să mărturisesc că am fost 
foarte curios să te întâlnesc. Locuinţa pe care ţi-am oferit-o 
îţi este pe plac? 

— Da, Maiestate. E foarte potrivită. Mulţumesc. 

La auzul glasului său atât de nefiresc şi de matur, toţi cei 
din jurul mesei tresăriră. 

Prim-ministrul, Irwin, sări în picioare şi întinse spre Elva 
un deget tremurător. 

— De ce a fost adusă aici această... blestemăţie? 

— Domnule, unde vă sunt manierele? răspunse Nasuada, 
cu toate că-i înţelegea foarte bine sentimentele. 

— Da, mai abţine-te, Irwin, se încruntă şi regele. Şi totuşi, 
Nasuada, să ştii că are dreptate; copilei nu-i este îngăduit 
să fie de faţă la sfatul nostru. 

— Imperiul, răspunse Nasuada, tocmai a încercat să mă 
asasineze. Prin toată încăperea răsunară exclamaţii de 
uimire. 

— Dacă Elva nu ar fi acţionat cu iuţeală, acum aş fi fost 
moartă. Drept pentru care, i-am încredinţat viaţa mea. 
Unde merg eu, vine şi ea. „E foarte bine aşa. Să se întrebe 
în sinea lor oare ce poate face Elva, mai precis.” 

— Ce veşti! exclamă regele. Sunt cu adevărat 
tulburătoare. Aţi izbutit să-l prindeţi pe ticălos? 


Observând chipurile nerăbdătoare ale sfetnicilor, Nasuada 
şovăi. 

— Cred că ar fi mai bine să vorbim despre asta între patru 
ochi, Sire. Orrin păru descumpănit de răspunsul ei, dar nu 
insistă. 

— Cum doreşti. Dar staţi jos odată! Tocmai am primit un 
raport foarte neliniştitor. După ce Nasuada îşi ocupă locul 
obişnuit, în faţa lui, cu Elva ghemuită undeva în fundul sălii, 
Orrin continuă: Se pare că spionii noştri din Gil'ead au fost 
înşelaţi cu privire la situaţia armatei lui Galbatorix. 

— Cum aşa? 

— Ei credeau că armata se află chiar în oraş, dar tocmai 
am primit o veste de la unul dintre oamenii noştri din 
Uru'baen, care spune că a văzut cu ochii lui un număr uriaş 
de soldaţi mărşăluind spre miazăzi, undeva pe lângă 
capitală, acum vreo zece zile. Era noapte, aşa că nu putea fi 
sigur câţi erau, dar era convins că numărul lor trecea de 
cele şaisprezece mii care alcătuiesc nucleul armatei lui 
Galbatorix. Puteau fi şi o sută de mii, dacă nu chiar mai 
bine. 

„O sută de mii!” Stomacul Nasuadei se strânse dureros. 

— Sursa este demnă de crezare? 

— Veştile primite de la el s-au dovedit mereu adevărate. 

— Nu înţeleg, spuse Nasuada. Cum de-a izbutit Galbatorix 
să pună în mişcare atâţia oameni, fară ca noi s-o ştim 
dinainte? Numai şirul de căruţe cu provizii s-ar întinde pe o 
distanţă uriaşă. Era limpede că Imperiul îşi aduna oştile, 
dar nu părea nici pe departe gata să pornească la atac. 

Atunci interveni Falberd, care lovi puternic cu pumnul în 
masă pentru a-şi sublinia spusele. 

— Am fost traşi pe sfoară. Pesemne că spionii noştri au fost 
înşelaţi, cu ajutorul vreunei vrăji, şi făcuţi să creadă că 
armata era încă în barăcile din Gil'ead. 

Nasuada simţi că ameţeşte. 

— Singura persoană în stare să menţină o iluzie de o 
asemenea intensitate şi durată... 


LLA 


— Este chiar Galbatorix, completă Orrin. Asta a fost şi 
concluzia noastră. Înseamnă că el şi-a părăsit în cele din 
urmă bârlogul şi a trecut la luptă pe faţă. Chiar în clipa 
asta, înspăimântătorul duşman se apropie. 

Irwin se aplecă înainte. 

— Acum, întrebarea este ce avem noi de făcut. Fireşte că 
trebuie să ne pregătim pentru a ţine piept acestei 
ameninţări, dar cum? Unde, când şi cum? Oamenii noştri nu 
sunt pregătiţi pentru o campanie de asemenea dimensiuni 
în timp ce ai Domniei Voastre, domniţă Nasuada, adică 
vardenii, sunt deja obişnuiţi cu sălbăticia războiului. 

— Şi ce vreţi să spuneţi cu asta? „Că ar trebui să ne dăm 
vieţile pentru voi?” 

— Nimic. Era doar o observaţie. Luaţi-o cum vreţi. 

— Singurii, interveni Orrin, o să fim striviţi de o armată 
atât de numeroasă. Ne trebuie aliaţi şi, cu siguranţă, ne 
trebuie Eragon, mai ales dacă este să-l înfruntăm pe însuşi 
Galbatorix. Nasuada, ce-ar fi să trimiţi după el? 

— Aş face-o dacă aş putea, dar, până nu se întoarce Arya, 
nu am cum să iau legătura cu elfii sau să-l chem pe Eragon. 

— Atunci, spuse Orrin cu multă gravitate, să nădăjduim că 
se va întoarce până nu e prea târziu. Cât despre elfi, din 
partea lor nu cred că ne putem aştepta la vreun ajutor. Un 
dragon poate străbate distanţa dintre Aberon şi Ellesmera 
cu iuţeala unui şoim, dar elfii nu se pot pregăti şi ajunge 
încoace înaintea Imperiului. Rămân, aşadar, numai piticii. 
Ştiu că voi sunteţi de mulţi ani prieteni cu Hrothgar. Ce-ar fi 
să-i trimiţi din partea noastră o rugăminte de ajutor? Piticii 
au făgăduit întotdeauna că vor lupta, atunci când vine 
vremea. Nasuada încuviinţă. 

— Du Vrangr Gata are o înţelegere cu anumiţi magicieni 
de-ai piticilor, care ne permite să le trimitem veşti într-o 
clipă. O să le transmit solicitarea voastră... mă rog, a 
noastră. Şi am să-i cer lui Hrothgar să trimită un sol la 
Ceris, pentru a le comunica elfilor situaţia, ca măcar să fie 
preveniţi. 


— Bine. Până în Farthen Dur e cale lungă, dar, dacă putem 
ţine piept Imperiului măcar o săptămână, piticii ar putea să 
ajungă la timp. 

Discuţia care urmă fu una foarte sumbră. Existau mai 
multe căi pentru a înfrânge o armată mai numeroasă, deşi 
nu neapărat mai bine pregătită, dar nimănui dintre cei de la 
masă nu-i trecea prin cap cum putea fi înfrânt Galbatorix, 
mai ales că Eragon era încă atât de neputincios pe lângă 
bătrânul rege. Singurul plan care putea avea sorţi de 
izbândă era să-l înconjoare pe Eragon cu cât mai mulţi 
magicieni cu putinţă, oameni şi pitici, apoi să încerce să-l 
silească pe Galbatorix să le ţină piept de unul singur. 
„Singura problemă, se gândi Nasuada, este că Galbatorix a 
ieşit deja învingător din luptele cu nişte duşmani mult mai 
de temut, în vremea distrugerii Cavalerilor, iar de-atunci 
încoace, puterea lui a crescut fară încetare.” Era convinsă 
că şi ceilalţi se gândiseră la asta. „Măcar dacă am avea 
printre noi vrăjitorii elfilor, poate că atunci am avea la ce să 
nădăjduim. Dar fară ei... Dacă nu-l putem răsturna pe 
Galbatorix, singura cale rămasă ar fi să fugim din Alagaesia, 
traversând mările, şi să găsim un nou tărâm pe care să ne 
putem duce traiul. Acolo putem aştepta până ce el nu va 
mai fi. N-are cum să trăiască o veşnicie. Singurul lucru 
sigur din viaţa noastră este că, până la urmă, totul se 
sfârşeşte.” 

De la chestiunile legate de tactică trecură la unele mai 
concrete, iar aici discuţia deveni cu mult mai aprinsă, căci 
Sfatul Fruntaşilor începu să se certe cu sfetnicii lui Orrin cu 
privire la împărţirea sarcinilor între vardeni şi oamenii din 
Surda: cine să plătească pentru una sau alta, cine să 
asigure mâncarea pentru lucrătorii care trudeau în folosul 
ambelor părţi, cine să aibă grijă de proviziile pentru 
războinici şi cum să rezolve alte nenumărate probleme. 

În mijlocul disputei, Orrin îşi scoase de la cingătoare un sul 
de pergament şi-i spuse Nasuadei: 


— Că veni vorba de bani... te-aş ruga să-mi explici o 
problemă destul de ciudată care mi-a fost adusă la 
cunoştinţă. 

— Am să încerc, Sire. 

— Am aici o plângere de la breasla ţesătorilor, care 
pretinde că ţesătorii din întregul regat au pierdut o bună 
parte din profituri din pricina faptului că piaţa a fost 
invadată cu dantelă extrem de ieftină dantelă care, se jură 
ei, provine de la vardeni. Pare o prostie, continuă regele, cu 
o expresie îndurerată, să te întreb, dar oare plângerea lor 
este întemeiată şi, dacă da, de ce să facă vardenii aşa ceva? 

Nasuada nici măcar nu încercă să-şi ascundă zâmbetul. 

— Vă aduceţi aminte, Sire, când v-am cerut să ne mai 
împrumutaţi bani şi aţi refuzat, sfătuindu-mă să ne găsim o 
altă cale pentru a ne asigura traiul? 

— Da. Şi ce-i cu asta? întrebă Orrin, privind-o cu ochii 
mijiţi. 

— Atunci mi-a trecut prin cap o idee: dantela fabricată de 
mână ia foarte mult timp, şi de aceea este şi aşa de scumpă, 
dar este foarte uşor de ţesut cu ajutorul magiei, pentru că 
nu cere prea multă putere. Ca naturalist, ar trebui ca 
Maiestatea Voastră să fie primul care să înţeleagă asta. Prin 
vânzarea dantelei, aici şi în Imperiu, am izbutit să facem 
faţă tuturor cheltuielilor. De-acum, vardenii nu mai duc 
lipsă de mâncare sau de adăpost. 

Puţine lucruri în viaţă o făcuseră pe Nasuada mai fericită 
decât expresia de neîncredere care se aşternu în acel 
moment pe chipul lui Orrin. El încremenise cu sulul de 
pergament la jumătatea distanţei dintre bărbie şi masă, cu 
gura întredeschisă şi cu fruntea încruntată; toate acestea îi 
dădeau înfăţişarea uluită a unui om care tocmai a auzit ceva 
ce nu izbuteşte să priceapă. Era o privelişte minunată. 

— Dantelă? izbucni el. 

— Da, Sire. 

— Păi, doar nu putem să-l înfruntăm pe Galbatorix cu 
dantelă! 


— Şi de ce nu, Sire? 

Orrin şovăi o clipă, încurcat, apoi mârâi: 

— Pentru că... pentru că nu se cuvine, iată de ce. Ce bard 
s-ar găsi să compună o epopee despre faptele noastre, dacă 
trebuie să pomenească despre dantelă? 

— Dar nu luptăm pentru a ni se închina poeme de laudă. 

— Atunci la naiba cu poemele! Dar cum să răspund 
plângerii ţesătorilor? Dacă dantela voastră se vinde atât de 
ieftin, puneţi în primejdie veniturile oamenilor şi ne 
subminaţi economia. Nu-i bine. Nu-i bine deloc. 

Zâmbind dulce şi cald, cum se pricepea mai bine, Nasuada 
răspunse cu tonul cel mai prietenos cu putinţă: 

— Vai de mine şi de mine. Dacă asta e o povară prea mare 
pentru visteria voastră, vardenii sunt oricând dispuşi să vă 
ofere un împrumut, drept răsplată pentru bunătatea pe 
care ne-aţi arătat-o... cu dobânda cuvenită, fireşte. 

Membrii Sfatului Fruntaşilor izbutiră să-şi ţină firea şi să 
rămână demni, dar Elva, din spatele Nasuadei, scoase un 
hohot scurt de râs. 

Tăişul roşu, tăişul alb. 

În clipa în care soarele apăru la orizont, printre copaci, 
Eragon îşi iuți răsuflarea, îi porunci inimii să-şi înteţească 
bătăile şi deschise ochii, trezindu-se pe deplin. Nu dormise, 
căci din momentul transformării nu mai simţise nevoia. 
Când se simţea ostenit şi se întindea să se odihnească, intra 
într-o stare care era ca un vis cu ochii deschişi, în care avea 
parte de viziuni uluitoare, se plimba printre umbrele 
cenuşii ale amintirilor, dar rămânea mereu conştient de 
ceea ce se afla împrejurul său. 

Privi răsăritul, şi imaginea Aryei îi veni în minte, aşa cum 
se întâmplase mereu în cele două zile care trecuseră de la 
Agaeti Blodhren. În dimineaţa de după sărbătoare se 
dusese s-o caute în palatul Tialdari, cu gândul de a-şi cere 
iertare pentru purtarea sa, dar aflase că ea plecase deja 
înspre Surda. „Oare când o s-o mai văd?” se întrebă. În 
lumina limpede a zilei, îşi dăduse seama în ce măsură magia 


elfilor şi a dragonilor îl tulburase, în timpul sărbătorii. „M-oi 
fi purtat eu ca un prost, dar nu a fost pe de-a-ntregul vina 
mea. Nu ştiam ce fac, de parcă aş fi fost beat.” 

Şi totuşi, fiecare vorbă pe care i-o spusese Aryei venea din 
suflet, chiar dacă, în mod firesc, nu i-ar fi trecut prin cap să 
dezvăluie atâtea lucruri despre sine. Însă refuzul ei îl 
trezise la realitate. Scăpat de vrâjile care-i tulburaseră 
minţile, se văzuse silit să recunoască faptul că ea avea 
pesemne dreptate şi că diferenţa de vârstă dintre ei era cu 
neputinţă de depăşit. Nu-i venise uşor să se împace cu 
gândul, iar, după ce-o făcuse, tristeţea lui se adâncise. 

Mai auzise şi altă dată expresia „cu inima frântă”, dar, 
până atunci, o considerase pur şi simplu o metaforă, nu o 
senzaţie reală. Acum însă, simţea o durere în adâncul 
pieptului - ca şi cum l-ar fi durut un muşchi - şi fiecare 
bătaie a inimii îl chinuia. 

Singura sa consolare era Saphira. În cele două zile care 
trecuseră, nu-l dojenise câtuşi de puţin pentru purtarea sa, 
şi nu plecase de lângă el mai mult de câteva minute, 
sprijinindu-l cu prezenţa ei şi vorbindu-i mult, ca şi cum s-ar 
fi străduit să-l scoată din carapacea de tăcere cu care se 
învăluise. 

Ca să-şi ia mintea de la Arya, Eragon căută inelul dăruit de 
Orik şi începu să-l joace printre degete, minunându-se de 
ascuţimea simţurilor sale. Numai prin pipăit ajunsese să 
descopere fiecare adâncitură, cât de mică. Cercetând 
inelul, descoperi că zalele aurite erau împodobite cu un 
anumit model, care-i scăpase până atunci, încrezându-se în 
instinct, le mişcă în ordinea pe care i-o sugera ceea ce 
observase şi, spre marea sa încântare, cele opt piese se 
aliniară perfect, alcătuind un întreg. Îşi strecură inelul pe 
un deget de la mâna dreaptă, bucurându-se de felul în care 
reflecta lumina. 

„Înainte n-ai izbutit asta”, remarcă Saphira din adâncitură 
de pe podea în care dormea. 

„Acum văd multe lucruri care-mi erau odinioară tăinuite.” 


Ducându-se în cămăruţa pentru spălat, Eragon se pregăti, 
ca în fiecare dimineaţă, făcând şi o vrajă pentru a-şi înlătura 
tuleiele de pe obraz. În ciuda faptului că semăna de-acum 
foarte bine cu un elf, barba continua să-i crească. 

Când ajunse împreună cu Saphira pe terenul de 
antrenament, îl găsi pe Orik care-i aştepta. Ochii piticului se 
luminară, când Eragon îşi ridică mâna şi-i arătă inelul 
refăcut. 

— Aşadar, i-ai dat de cap? 

— Mi-a luat cam mult, recunoscu Eragon, dar am izbutit. 
Ai venit şi tu să te antrenezi? 

— Păi... m-am luptat puţin cu toporul împotriva unui elf 
căruia i-a cam plăcut să mă trosnească peste cap. Dar nu 
pentru asta am venit, ci ca să te văd luptând. 

— Dar m-ai mai văzut până acum, observă Eragon. 

— A trecut ceva vreme de atunci. 

— Adică vrei să spui că eşti curios cât de tare m-am 
schimbat. Drept răspuns, Orik ridică din umeri. Chiar 
atunci, Vanir veni spre ei, străbătând terenul, şi strigă: 

— Eşti gata, Biruitorul-Umbrei? 

Purtarea trufaşă a elfului se mai îmblânzise puţin de la 
ultima luptă de dinaintea sărbătorii, dar nu prea mult. 

— Sunt gata. 

Eragon şi Vanir se postară faţă în faţă într-un colţ 
neocupat al terenului. Golindu-şi mintea de gânduri, 
Eragon apucă mânerul săbiei şi o scoase din teacă cât putu 
de iute. Spre marea sa uimire, ea îi părea la fel de uşoară 
ca o crenguţă de salcie. Nemaiîntâlnind rezistenţa 
obişnuită, braţul lui Eragon tresaltă dureros, iar sabia îi 
scăpă din mână şi se duse învârtindu-se prin aer, mai bine 
de douăzeci de iarzi, înfigându-se în truchiul unui pin. 

— Nici sabia nu ţi-o poţi ţine în mână, Cavalere? îl întrebă 
Vanir. 

— Îmi cer iertare, Vanir-vodhr, spuse Eragon printre dinţi, 
frecându-şi încheietura cu degetele celeilalte mâini, pentru 
a-şi uşura durerea. Mi-am judecat greşit puterile. 


— Ai grijă să nu se mai întâmple. 

Apropiindu-se de copac, Vanir apucă mânerul săbiei şi 
încercă s-o scoată la lumină. Za'roc nici nu se clinti. Vanir îşi 
încruntă sprâncenele, privind tăişul stacojiu care se 
încăpăţâna să rămână înfipt, ca şi cum ar fi bănuit că era la 
mijloc o înşelătorie. Proptindu-se bine, elful se aplecă în 
spate şi smulse sabia din trunchi, făcând lemnul să 
trosnească. 

Eragon primi sabia pe care Vanir i-o oferi şi o ridică în 
văzduh, uimit de cât era de uşoară. „E ceva în neregulă”, se 
gândi el. 

— "Treci la loc! 

De data aceasta, Vanir porni primul la luptă. Dintr-o 
singură săritură, parcurse distanţa dintre ei şi-şi îndreptă 
sabia spre umărul drept al lui Eragon. Acestuia i se părea 
că elful se mişca mai lent decât de obicei, ca şi cum 
reflexele lui Vanir ar fi devenit aidoma celor ale unui om. Îi 
veni foarte uşor să pareze lovitura. Săbiile se întâlniră în 
aer, făcând să izbucnească o ploaie de scântei. 

Vanir ateriza cu o expresie de uimire. Atacă iarăşi, iar 
Eragon se feri, aplecându-se în spate, ca un copac în bătaia 
vântului. Cu repeziciune, Vanir revărsă asupra lui o ploaie 
de lovituri aprige, dar Eragon se feri sau le pară, folosind 
adesea nu doar tăişul, ci şi teaca săbiei. În scurtă vreme, el 
îşi dădu seama că dragonul fantomatic apărut la sărbătoare 
nu-i schimbase numai înfăţişarea, ci îi dăduse şi puterile 
unui elf. De-acum se putea măsura chiar şi cu cel mai atletic 
dintre ei, în privinţa puterii şi a iuţelii. 

Însufleţit de această descoperire, şi dornic să-şi pună la 
încercare puterile, el sări în sus cât putu de mult. Za'roc 
sclipea stacojiu în lumina soarelui, în timp ce el zbura spre 
cer, înălțându-se la mai bine de zece picioare deasupra 
pământului, înainte să se răsucească precum un acrobat şi 
să se prăvălească spre Vanir, cu faţa înspre locul din care 
plecase. 


De pe buze îi scăpă un hohot sălbatic. Nu mai era de-acum 
neajutorat în faţa elfilor, a Umbrelor şi a altor făpturi 
magice. Nu mai avea de ce să îndure disprețul elfilor. Nu 
mai trebuia să se bizuie pe Saphira sau pe Arya pentru a-l 
salva de duşmani asemenea lui Durza. 

Se năpusti spre Vanir, şi întregul luminiş se umplu de 
zgomot, pe măsură ce se ei se duelau, sărind înainte şi 
înapoi pe iarba călcată în picioare. Forţa loviturilor isca 
vârtejuri de vânt care le făcea părul să zboare în toate 
direcţiile. Copacii de deasupra se cutremurau şi-şi pierdeau 
acele. Lupta dură multă vreme, căci, în ciuda noilor puteri 
ale lui Eragon, Vanir rămăsese un adversar de temut. 
Totuşi, până la urmă, Eragon se dovedi de neoprit. 
Răsucindu-şi sabia, el izbuti să-l surprindă pe elf şi-l lovi în 
braţ, mai jos de umăr, rupându-i osul. 

Vanir scăpă sabia din mână, palid din pricina tulburării. 

— Ce iute ţi-e sabia, spuse el, iar Eragon recunoscu un 
vers celebru din Balada lui Umhodan. 

— Pe zei! exclamă Orik. N-am mai văzut niciodată 
asemenea măiestrie, şi doar eram acolo când te-ai luptat cu 
Arya în Farthen Dur. 

Apoi Vanir făcu un lucru la care Eragon nu s-ar fi aşteptat 
niciodată; răsucindu-şi palma în semn de supunere, îşi 
atinse pieptul şi făcu o plecăciune. 

— Îmi cer iertare pentru purtarea mea de mai înainte, 
Eragon-elda. Credeam că, din pricina ta, neamul meu este 
sortit să piară, aşa că, de teamă, m-am purtat într-un chip 
ruşinos. Se pare totuşi că originea ta nu mai pune în 
primejdie cauza noastră. De-acum eşti vrednic să te 
numeşti Cavaler, adăugă el, cam fară tragere de inimă. La 
rândul său, Eragon făcu o plecăciune. 

— E o mare cinste să aud asta. Îmi pare rău că te-am rănit 
atât de grav. Vrei să-mi permiţi să-ţi vindec braţul? 

— Nu. Am să las natura să-şi urmeze cursul, ca o amintire 
a faptului că odată am încrucişat săbiile cu Eragon 
Biruitorul-Umbrei. Să nu te temi însă că asta ne-ar putea 


împiedica să ne duelăm şi mâine; sunt la fel de priceput şi 
cu stânga. 

După ce îşi mai făcură fiecare o plecăciune, Vanir plecă. 
Orik îşi lovi coapsele cu palma şi spuse: 

— Acum chiar avem o şansă să ieşim învingători, pe 
cinstea mea! O simt în oase. Oasele-s ca piatra, aşa se zice. 
Mamă, mamă, ce-o să le mai placă asta Nasuadei şi lui 
Hrothgar. 

Eragon rămase tăcut, preocupându-se de îndepărtarea 
vrăjii de pe tăişul săbiei, dar îi spuse Saphirei: „Dacă numai 
de putere ar fi fost nevoie pentru a-l da jos pe Galbatorix, 
elfii ar fi făcut-o de mult”. Cu toate acestea, noile puteri pe 
care le dobândise îi făceau plăcere, la fel ca faptul că 
scăpase de chinul durerilor de spate. S-ar fi zis că, odată 
izbăvit de durerile neîncetate, ceața care-i acoperise mintea 
se risipise, permițându-i din nou să gândească limpede. 

Rămăseseră câteva minute până când trebuia să ajungă la 
întâlnirea cu Oromis şi cu Glaedr, aşa că Eragon îşi luă 
arcul şi tolba, pe care le atârnase pe spinarea Saphirei, şi 
se duse în locul în care elfii se antrenau pentru tragerea la 
ţintă. De vreme ce arcurile elfilor erau cu mult mai 
puternice decât al său, sacii care le slujeau drept ţintă erau 
şi mai mici şi plasați la mai mare distanţă. El trebuia să 
tragă de la jumătatea distanţei. 

Luându-şi locul, puse o săgeată în arc şi trase încet 
coarda, bucuros de cât de uşoară devenise. Ţinti, dădu 
drumul săgeţii şi rămase pe loc, aşteptând să vadă dacă 
lovea sau nu ţinta. Ca o viespe sălbăticită, săgeata zbârnâi 
prin văzduh şi se înfipse drept în mijloc. Eragon rânji. Trase 
iar şi iar, din ce în ce mai iute, pe măsură ce devenea mai 
sigur pe sine, ajungând la treizeci de săgeți pe minut. 

La cea de-a treizeci şi una, trase de coardă ceva mai tare 
decât o făcuse vreodată - de fapt, decât fusese în stare s-o 
facă până atunci. 

Cu un trosnet puternic, arcul de tisă se rupse în două în 
mâna lui stângă, jupuindu-i degetele şi făcând să se 


risipească în jur un nor de aşchii. Mâna îi amorţi pe dată, 
din cauza loviturii. 

Eragon rămase cu ochii aţintiţi la rămăşiţele arcului, 
întristat de pierderea lui. Era un cadou de la Garrow, care i- 
| dăruise cu mai bine de trei ani în urmă. De-atunci, nu 
trecuseră prea multe săptămâni în care să nu-l fi folosit 
deloc. Îl ajutase să găsească de-ale gurii pentru ai săi, cu 
multe prilejuri, în care altfel ar fi rămas flămânzi. Cu 
ajutorul lui, ucisese primul cerb. Cu ajutorul lui, ucisese 
primul urgal. Şi tot prin el ajunsese să folosească prima 
dată magia. Pierderea arcului era ca pierderea unui vechi 
prieten pe care se putea baza chiar şi în situaţia cea mai 
grea. 

Saphira adulmecă cele două bucăţi de lemn care-i atârnau 
din mână şi spuse: „Pare-mi-se că-ţi trebuie alt aruncător de 
bețe”. El mormăi - n-avea nici un chef să vorbească - şi se 
duse cu paşi apăsaţi să-şi adune săgețile. 

Plecând din luminiş, el şi Saphira zburară spre Crestele 
Albe din 'Tel'naeir şi se înfăţişară înaintea lui Oromis, care 
şedea pe un scăunel în faţa colibei, privind dincolo de stânci 
cu ochii săi pătrunzători. 

— Te-ai refăcut pe de-a-ntregul, Eragon, de pe urma 
puternicelor vrăji ale Sărbătorii Frăției de Sânge? întrebă 
el. 

— Da, maestre. 

Urmă un lung moment de tăcere, în care Oromis bău 
dintr-o cană cu ceai de mure şi se puse din nou să 
contemple pădurea străveche. Eragon aşteptă fară să se 
plângă; era obişnuit cu asemenea pauze, de când îl 
cunoscuse pe bătrânul Cavaler. În cele din urmă, Oromis 
spuse: 

— Glaedr mi-a explicat cât a putut de bine ce ţi s-a făcut în 
timpul sărbătorii. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în 
toată istoria Cavalerilor... încă o dată, dragonii s-au dovedit 
capabili de mult mai mult decât ne imaginam noi. Sorbi din 
ceai şi continuă: Glaedr nu ştia precis ce schimbări vei avea 


de suferit, aşa că aş vrea să-mi descrii chiar tu, în amănunt, 
cum te-ai transformat, inclusiv la chip. 

Pe dată, Eragon îi povesti pe scurt amănuntele pe care le 
observase, insistând asupra faptului că toate simţurile i se 
ascuţiseră, apoi sfârşi cu povestea luptei sale cu Vanir. 

— Şi ce crezi despre asta? îl întrebă Oromis. Eşti supărat 
pentru că trupul ţi-a fost preschimbat fară voia ta? 

— Nu, nu, câtuşi de puţin. Poate că înainte de bătălia din 
Farthen Dur m-ar fi supărat, acum sunt doar recunoscător 
pentru că nu mă mai doare spatele. M-aş fi supus de 
bunăvoie şi unor schimbări mai profunde, numai să scap de 
blestemul lui Durza. Nu, singurul meu răspuns este 
recunoştinţa. 

Oromis încuviinţă. 

— Mă bucur că eşti îndeajuns de înţelept pentru a gândi 
aşa, căci darul pe care l-ai primit valorează mai mult decât 
tot aurul din lume. Acum, cred că în sfârşit am pornit-o pe 
drumul cel bun, adăugă el sorbind din ceai. Să începem. 
Saphira, Glaedr te aşteaptă la Stâncă Ouălor Sfărâmate. 
Eragon, astăzi vei începe cea de-a treia etapă din Rimgar, 
dacă poţi. Vreau să aflu tot ce eşti în stare să faci. 

Eragon porni spre peticul de pământ bătătorit pe care îl 
foloseau de obicei pentru Dansul Şarpelui şi al Cocorului, 
apoi şovăi, văzând că elful cu păr argintiu nu-l urma. 

— Maestre, nu mi te alături? 

Pe chipul lui Oromis trecu un zâmbet trist. 

— Astăzi nu, Eragon. Vrăjile pe care a trebuit să le fac în 
cursul Sărbătorii Frăției de Sânge m-au costat mult. Asta, 
dar şi... starea mea. De-abia am mai avut putere să ies din 
casă. 

— Îmi pare rău, maestre. 

„Oare e supărat că dragonii n-au hotărât să-l vindece şi pe 
el?” se întrebă Eragon, dar alungă pe dată gândul; Oromis 
nu putea fi atât de meschin. 

— Să nu-ţi fie. Nu e vina ta că sunt schilod. 


Pe măsură ce Eragon se chinuia să ducă la bun sfârşit cea 
de-a treia etapă din Rimgar, deveni limpede că încă îi 
lipseau echilibrul şi agilitatea elfilor, două calităţi pe care 
până şi aceştia trebuiau să se chinuiască pentru a le 
dobândi. Într-un fel, aceste lipsuri îi făceau plăcere, căci, 
dacă ar fi fost desăvârşit, ce i-ar mai fi rămas de făcut? 

Săptămânile care urmară se dovediră grele. Pe de o parte 
făcu progrese uriaşe în privinţa învăţăturii, izbutind să 
stăpânească, unul după altul, tot felul de lucruri care se 
dovediseră până atunci peste puterile lui. Lecţiile lui Oromis 
i se păreau încă dificile, dar nu se mai simţea de parcă s-ar 
fi înecat în oceanul propriilor lipsuri. Îi venea mai uşor să 
citească şi să scrie, iar cu ajutorul puterilor sale sporite 
izbutea să facă vrăji foarte dificile, specifice elfilor, care pe 
un om l-ar fi omorât. Puterea lui îl făcuse să-şi dea seama şi 
cât era Oromis de slab, faţă de ceilalţi elfi. 

Cu toate acestea, în ciuda tuturor realizărilor, Eragon se 
simţea din ce în ce mai nemulţumit. Oricât de mult se 
străduia s-o uite pe Arya, fiecare zi care trecea făcea dorul 
să-i crească; chinul era şi mai mare pentru că ştia că ea nu 
voia să-l vadă sau să-i vorbească. Mai mult decât atât, i se 
părea că dincolo de orizont se pregătea o furtună aprigă, 
care ameninţa să se dezlănţuie în fiecare moment şi să se 
abată asupra pământului, distrugând totul în cale. 

Saphira îi împărtăşea neliniştea. „Lumea e din ce în ce mai 
încordată, Eragon, spuse ea. În curând va plesni, iar atunci 
se va dezlănţui nebunia. Acum simţi şi tu ceea ce simt 
dragonii şi elfii apropierea neînduplecată a sorții crude şi a 
sfârşitului epocii noastre. Plânge pentru cei care vor muri în 
haosul care va cuprinde Alagaesia. Şi speră că vom putea 
câştiga un viitor mai senin, prin puterea săbiei şi a scutului 
tău şi prin colții şi ghearele mele.” 

Viziuni de peste tot. 

Veni şi ziua când Eragon se duse în dumbrava de lângă 
coliba lui Oromis, se aşeză pe buturuga albă şi netedă din 
mijlocul văioagei pline de muşchi şi, deschizându-şi mintea 


pentru a urmări făpturile din jurul său, izbuti să simtă nu 
numai păsările, fiarele şi insectele, dar şi plantele. 

Gândurile acestora erau diferite de cele ale animalelor: 
erau lente, profunde şi descentralizate, dar, în felul lor, ele 
erau la fel de conştiente în privinţa a ceea ce le înconjura ca 
Eragon însuşi. Luminiţele slabe şi intermitente care 
reprezentau gândurile plantelor scăldau galaxia de stele 
care se răsuceau în faţa ochilor săi închişi, din care fiecare 
scânteie reprezenta o viaţă, într-o strălucire slabă, dar 
omniprezentă. Până şi peticul cel mai sterp de pământ 
gemea de organisme vii; pământul însuşi era viu şi înzestrat 
cu rațiune. 

Eragon ajunse la concluzia că viaţa inteligentă exista peste 
tot. 

Pe măsură ce se cufundă în gândurile şi în simţămintele 
făpturilor din jurul său, izbuti să atingă o stare de pace 
interioară atât de adâncă, încât, în acel moment, încetă să 
mai existe ca individ. Ajunse astfel să devină opusul unei 
fiinţe, un vid, un receptacul pentru toate glasurile lumii. 
Nimic nu-i mai scăpa atenţiei, căci atenţia lui nu era 
concentrată pe nimic. 

Devenise una cu pădurea şi cu locuitorii săi. 

„Oare aşa se simte un zeu?” se întrebă Eragon, 
întorcându-se în sine. 

Părăsi dumbrava, îl căută pe Oromis în coliba sa şi 
îngenunche în faţa lui, spunându-i: 

— Maestre, am făcut după cum mi-ai spus. Am ascultat, 
până ce n-am mai auzit nimic. 

Oromis se opri din scris şi, cu o expresie gânditoare, îl 
privi. 

— Spune-mi. 

Un ceas şi jumătate, Eragon vorbi pe larg despre toate 
amănuntele din viaţa plantelor şi a animalelor care locuiau 
în dumbravă, până când Oromis ridică mâna şi-l întrebă: 

— M-ai convins; ai auzit tot ce era de auzit. Dar oare ai 
înţeles totul? 


— Nu, maestre. 

— Aşa şi trebuie. Înțelegerea vine odată cu vârsta... Te-ai 
descurcat bine, Eragon-finiarel. Cu adevărat bine. Dacă ai fi 
fost elevul meu în Ilirea, înainte ca Galbatorix să urce pe 
tron, tocmai ţi-ai fi terminat ucenicia, urmând a fi 
considerat un membru cu drepturi depline al ordinului 
nostru, cu aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi cel mai în 
vârstă Cavaler. 

Oromis se ridică din jilţ cu greutate şi rămase în picioare, 
clătinându-se. 

— Eragon, împrumută-mi umărul tău şi ajută-mă să ies. 
Trupul mi se împotriveşte voinţei. 

Grăbindu-se să vină lângă maestrul său, Eragon îl ajută să 
se sprijine; era foarte uşor. Împreună, ei se duseră încet 
până la malul pârâului care se prăvălea din înaltul Crestelor 
din Tefnaeir. 

— Acum că ai atins acest stadiu al învăţăturii tale, pot să-ţi 
dezvălui una dintre cele mai mari taine ale magiei, pe care 
s-ar putea ca nici măcar Galbatorix să n-o ştie. Cu ajutorul 
ei, putem nădăjdui să ne măsurăm cu el. 

Elful îl privi şi mai pătrunzător decât până atunci. 

— Eragon, care este preţul magiei? 

— Energia. O vrajă îţi răpeşte tot atâta energie câtă ţi-ar 
cere şi îndeplinirea misiunii respective prin alte mijloace. 

Oromis încuviinţă. 

— Şi de unde vine energia? 

— Din trupul celui care face vraja. 

— E obligatoriu? 

Cântărind implicaţiile întrebării lui Oromis, prin mintea lui 
Eragon trecu un vârtej de gânduri. 

— Vrei să spui că poate veni şi din altă parte? 

— Asta se şi întâmpla de câte ori Saphira te ajută să faci o 
vrajă. 

— Da, numai că noi împărtăşim o relaţie unică, protestă 
Eragon. Unirea noastră este pricina pentru care mă pot 


ajuta de puterea ei. Pentru a face asta şi cu altcineva, ar 
trebui să intru... 

Dându-şi seama la ce făcea aluzie Oromis, el se întrerupse 
în mijlocul frazei. 

— Da, ar trebui să intri în mintea acelei făpturi, sau a mai 
multor făpturi, care să-ţi dea energie, completă elful. Astăzi 
ai demonstrat că poţi face asta, până şi în cazul celei mai 
mărunte forme de viaţă. Acum... începu el, apoi se opri şi 
începu să tuşească, ducându-şi mâna la piept, după care 
continuă: Acum te rog să scoţi un glob de apă din pârâu, 
folosind numai energia pe care o poţi aduna din pădurea 
care te-nconjoară. 

— Da, maestre. 

Când Eragon se întinse în căutarea plantelor şi animalelor 
din jurul său, simţi mintea lui Oromis atingându-se de a lui; 
elful îl urmărea şi-i cântărea mişcările. Încruntându-se 
concentrat, Eragon încercă să stoarcă forţa necesară din 
ceea ce se afla împrejurul său şi să o adune în propriul trup, 
pregătindu-se să-i dea drumul... 

— Eragon! Nu lua şi de la mine. Sunt şi aşa destul de slab. 
Uimit, Eragon îşi dădu seama că, fară să vrea, îl indusese şi 
pe Oromis în căutarea sa. 

— Îmi cer iertare, maestre, spuse el spăşit, apoi reluă 
încercarea, cu grijă să ocolească fiinţa elfului, iar când se 
consideră pregătit, porunci: Sus! 

Tăcut ca noaptea, un glob de apă, destul de mare, se înălţă 
din pârâu, până ce ajunse să plutească în faţa ochilor săi. 
Cu toate că simţea încordarea firească, urmare a efortului 
intens pe care-l făcuse, vraja însăşi nu-l costase nici o 
fărâmă de putere. 

Nu trecuse mai mult de o clipă de când globul se afla în 
aer, când un val de moarte se abătu asupra făpturilor mai 
mici cu care Eragon se afla în legătură. Un şir de furnici 
căzură nemişcate pe o parte. Un pui de şoarece inspiră 
adânc şi pieri, pierzându-şi puterea necesară pentru a-şi 


face inima să bată. Nenumărate plante se uscară şi se 
fărâmiţară, preschimbându-se în praf. 

Eragon clipi speriat şi îngrozit de ceea ce făcuse. Din 
pricina respectului pe care ajunsese să-l nutrească pentru 
fiecare formă de viaţă, se consideră vinovat de o crimă 
oribilă. Şi mai rău era că se afla într-o legătură foarte 
strânsă cu fiecare făptură care înceta să mai existe, şi astfel 
se simţea ca şi cum murea chiar el, de mai multe ori la 
rând. Reteză curgerea magiei, lăsând globul de apă să se 
împrăştie pe pământ, apoi se întoarse spre Oromis şi mârâi: 

— Ştiai că aşa se va întâmplă! 

Pe chipul bătrânului Cavaler se aşternu o expresie de 
profund regret. 

— Era de neocolit, răspunse el. 

— Moartea atâtor făpturi era de neocolit? 

— Trebuia ca tu să înţelegi preţul îngrozitor pe care-l cere 
acest fel de a folosi magia. Cuvintele în sine nu pot reda 
senzaţia morţii celor cu care eşti în legătură mentală. 
Trebuia s-o trăieşti chiar tu. 

— N-o să mai fac asta niciodată, făgădui Eragon. 

— Nici nu va mai trebui. Dacă eşti chibzuit, poţi alege să 
iei putere numai de la acele plante sau animale care o pot 
îndura. În luptă nu e prea uşor, dar în cuprinsul lecţiilor tale 
e cu putinţă. 

Oromis îi făcu semn, iar Eragon, încă fierbând de mânie, îi 
îngădui să se sprijine de el pentru a se întoarce în colibă. 

— Înţelegi acum de ce Cavalerii tineri nu învățau acest 
meşteşug. Dacă el ar fi devenit cunoscut unui magician 
înclinat spre rău, acesta ar fi putut distruge totul în jurul 
său, pentru că o persoană care are la dispoziţie atâta 
putere este foarte greu de oprit. 

Odată ajunşi înăuntru, elful oftă, se aşeză cu greu într-un 
jilţ şi-şi încleşta palmele una de alta. Eragon se aşeză la 
rândul său. 

— De vreme ce e cu putinţă să absorbi energie de la... 
începu el, fluturând din mână... de la formele de viaţă, este 


oare cu putinţă şi să o iei direct din lumină, foc, sau din 
altele asemenea? 

— Ah, Eragon, dacă ar fi aşa, l-am putea distruge pe 
Galbatorix într-o clipă. Putem face schimb de energie cu 
alte făpturi vii, putem folosi acea energie pentru a ne mişca 
sau pentru a alimenta o vrajă, putem chiar s-o depozităm 
într-un anumit obiect, pentru a o folosi mai târziu, dar nu 
putem recurge pentru asta la forţele primordiale ale 
naturii. Mintea ne spune că este cu putinţă, dar nimeni nu a 
izbutit să creeze o vrajă care să-i permită. 

Nouă zile mai târziu, Eragon i se înfăţişă lui Oromis şi-i 
spuse: 

— Maestre, tocmai mi-am dat seama astă-noapte că nici tu, 
nici sutele de opere ale elfilor pe care le-am citit nu 
pomenesc nimic despre religia voastră. În ce cred elfii? 

Primul răspuns al lui Oromis fu un oftat. Apoi: 

— Noi credem că lumea se mişcă după nişte legi care nu 
pot fi încălcate şi că, prin trudă şi stăruinţă, putem 
descoperi aceste legi şi le putem folosi pentru a prezice 
anumite întâmplări, atunci când situaţiile se repetă. 

Eragon clipi mirat. Nu aflase ceea ce voia. 

— Dar pe cine sau ce veneraţi? 

— Nimic. 

— Adică veneraţi „nimicul”? 

— Nu, Eragon. Pur şi simplu nu avem un cult. 
Descoperirea îi era atât de străină, încât îi luă câteva 
minute până să înţeleagă ce voia Oromis să spună. Sătenii 
din Carvahall nu aveau o singură doctrină care să le domine 
pe toate celelalte, dar împărtăşeau o varietate de superstiții 
şi ritualuri, cele mai multe menite a ţine la distanţă 
ghinionul. În timpul învăţăturii, Eragon îşi dăduse seama că 
multe dintre fenomenele pe care sătenii le atribuiau unor 
cauze supranaturale erau de fapt procese fireşti în natură - 
de exemplu, în cursul meditaţiilor sale, aflase că anumiţi 
viermi ieşeau din ouă şi nu apăreau de la sine în praf, aşa 
cum crezuse mai înainte. De asemenea, pentru el nu mai 


avea nici un sens ideea de a lăsa câte ceva de mâncare 
pentru spiriduşi, pentru ca aceştia să nu acrească laptele, 
atâta vreme cât ştia că acrirea se datora unor organisme 
extrem de mici care se înmulţeau în lichid. Cu toate 
acestea, rămăsese convins că puteri din lumea de dincolo 
influenţau lumea pe căile lor nebănuite, o credinţă întărită 
de faptul că ajunsese să cunoască religia piticilor. 

— Şi atunci, spuse el, dacă lumea nu a fost creată de zei, 
de unde credeţi că a apărut? 

— Ce zei, Eragon? 

— Zeii voştri, sau ai piticilor, sau ai noştri... trebuie s-o fi 
făurit cineva. 

Oromis ridică dintr-o sprânceană. 

— N-aş fi neapărat de acord cu tine. Oricum ar fi însă, n- 
am cum să dovedesc că zeii nu există. Nici că lumea, şi tot 
ce e în ea, nu au fost create de vreo făptură sau mai multe 
din trecutul îndepărtat. Pot să-ţi spun totuşi că în miile de 
ani în care noi, elfii, am cercetat natura, nu am întâlnit 
niciodată vreo situaţie în care legile care stăpânesc lumea 
să fie încălcate. Adică nu am văzut niciodată o minune. 
Multe întâmplări s-au dovedit peste putinţa noastră de 
înţelegere, dar suntem convinşi că nu am izbutit s-o facem 
pentru că suntem încă nespus de neştiutori în privinţa 
universului, şi nu pentru că vreo zeitate a schimbat 
lucrările firii. 

— Un zeu nu trebuie să schimbe natura pentru a-şi 
îndeplini voinţa, declară Eragon. Ar putea să o facă folosind 
sistemul care deja există... De exemplu, ar putea folosi 
magia, pentru a schimba desfăşurarea evenimentelor. 

Oromis zâmbi. 

— Foarte adevărat. Dar, Eragon, întreabă-te aşa: Dacă zeii 
există, crezi oare că au fost nişte buni străjeri ai Alagaesiei? 
Pământul este cotropit de moarte, boală, sărăcie, tiranie şi 
nenumărate alte nenorociri. Dacă aceasta este opera unor 
făpturi divine, atunci trebuie să ne răzvrătim împotriva lor 


şi să le răsturnăm, nu să le dăm ascultare, să le facem 
plecăciuni şi să le închinăm respectul nostru. 

— Piticii cred... 

— Tocmai! Piticii cred. Când vine vorba de anumite lucruri, 
ei se bazează mai ales pe credinţă, nu pe rațiune. Se cunosc 
cazuri în care ei au trecut cu vederea anumite fapte 
dovedite, care le contrazic dogmele. 

— De exemplu? întrebă Eragon. 

— Preoţii piticilor folosesc coralul drept exemplu că piatra 
este vie şi creşte, ceea ce sprijină şi povestea că Helzvog a 
dat naştere neamului lor din granit. Dar noi, elfii, am 
descoperit că, de fapt, coralul este un înveliş pe care îl 
dezvoltă nişte făpturi foarte, foarte mici, care trăiesc 
înăuntrul lui. Orice vrăjitor le poate simţi, dacă-şi deschide 
minţile. Le-am explicat asta şi piticilor, dar ei nu au vrut să 
asculte, spunându-ne că viaţa pe care am simţit-o există în 
fiecare tip de piatră, deşi numai preoţii lor sunt, zice-se, în 
stare să o descopere înăuntrul pietrelor întâlnite pe uscat. 

O lungă vreme, Eragon rămase cu privirile pierdute pe 
fereastră, cântărind în minte vorbele lui Oromis. 

— Atunci înseamnă că nu credeţi nici în viaţa de apoi. 

— Din ce mi-a spus Glaedr, ştiai asta deja. 

— Şi nu daţi doi bani pe zei. 

— Avem încredere numai în ceea ce putem dovedi că 
există. De vreme ce nu avem dovezi că zeii, miracolele şi 
alte lucruri supranaturale există cu adevărat, nu ne batem 
capul cu ele. Dacă ar fi ca situaţia să se schimbe şi Helzvog 
să ni se arate în faţa ochilor, atunci am accepta noutatea şi 
ne-am modifica poziţia. 

— Lumea pare rece fără ceva... mai mult. 

— Dimpotrivă, răspunse Oromis, este mai bună aşa. Este 
un loc în care suntem răspunzători pentru faptele noastre, 
în care putem fi buni unii cu alţii pentru că aşa vrem şi 
pentru că aşa e corect, în loc să o facem din pricina fricii de 
pedeapsa divină. N-am să-ţi spun ce să crezi, Eragon. E 
mult mai bine să fii învăţat să gândeşti logic şi apoi să ţi se 


permită să hotărăşti singur, decât să ţi se bage în cap cu 
forţa ideile altuia. M-ai întrebat despre religia noastră şi ţi- 
am răspuns sincer. De-acum, fa cum vrei. 

Discuţia lor - împreună cu grijile de mai înainte - îl tulbură 
atât de tare pe Eragon, încât el nu mai izbuti să se 
concentreze asupra studiilor, în zilele următoare, nici chiar 
când Oromis începu să-i arate cum să descânte plantele, un 
lucru pe care dorise de mult să-l afle. 

Îşi dădea seama că propriile experienţe îl conduseseră 
deja către o atitudine mai puţin încrezătoare şi, în principiu, 
era de acord cu multe din ce-i spusese Oromis. Cu toate 
acestea, problema care-l chinuia era că, dacă elfii aveau 
dreptate, asta însemna că aproape toţi oamenii şi piticii se 
amăgeau, şi îi venea greu să creadă aşa ceva. „Nu se poate 
să greşească atât de mulţi oameni”, insistă el în sinea lui. 

Când o întrebă pe Saphira, ea îi răspunse: „Pentru mine, 
n-are prea mare importanţă asta, Eragon. Dragonii nu au 
crezut niciodată în puterile superioare. Şi de ce-am face-o, 
când cerbii şi alte animale pe care le vânăm ne cred chiar 
pe noi o putere superioară?” Auzind asta, el râse. „Ai grijă 
numai, continuă ea, să nu treci cu vederea realitatea, numai 
pentru a-ţi fi ţie bine, căci, odată ce-ai apucat-o pe calea 
asta, te laşi cu atât mai uşor amăgit de ceilalţi.” 

În noaptea aceea, toată nesiguranța lui Eragon izbucni în 
visele sale cu ochii deschişi, care-i răvăşeau gândurile ca un 
urs lovit de moarte, smulgând imagini disparate din 
amintirile sale şi amestecându-le într-un asemenea vârtej 
încât se simţea de parcă fusese transportat înapoi în 
mijlocul bătăliei din Farthen Dur. Îl văzu pe Garrow zăcând 
mort în casa lui Horst, apoi pe Brom, mort şi el, în peştera 
singuratică de gresie, apoi chipul Angelei, negustoreasa de 
ierburi, care-i şoptea: „Ai grijă, Argetlam, e limpede că vei fi 
trădat. Şi încă de cineva din neamul tău. Ai grijă, Biruitorul- 
Umbrei!” Apoi, cerul stacojiu se frânse în două, şi Eragon 
văzu din nou cele două armate care-i apăruseră în viziunea 
avută în munţii Beor. Rândurile de războinici se înfruntau 


pe un câmp portocaliu şi galben, însoţite de strigătele 
ascuţite ale corbilor care se hrăneau cu cadavre şi de 
şuieratul săgeţilor negre. Pământul însuşi părea să ardă: 
flăcări verzi erupeau din gropile pârjolite presărate peste 
tot, incendiind trupurile mutilate rămase în urma celor 
două armate. Auzi şi răgetul unei fiare uriaşe care se 
apropia cu iuţeală pe deas... 

Eragon se ridică dintr-o mişcare în capul oaselor şi pipăi 
colierul piticilor, care-i ardea la gât. Învelindu-şi mâna în 
tunică, îşi îndepărtă ciocanul de argint de pe piele, apoi 
rămase în aşteptare, în întuneric, cu inima bătând să-i 
spargă pieptul din pricina uimirii. Simţi cum puterile 
începeau să-i scadă, pe măsură ce vraja lui Gannel îl 
împiedica pe duşmanul necunoscut să-i vadă de la distanţă 
pe el şi pe Saphira. Şi de această dată se întrebă dacă vraja 
o făcuse Galbatorix însuşi sau careva dintre magicienii aflaţi 
în slujba lui. 

După ce ciocanul se răci din nou, Eragon îi dădu drumul şi 
se încruntă. „Ceva nu e în ordine. Măcar atâta ştiu, şi am 
ştiut-o de ceva vreme, la fel ca Saphira.” Mult prea neliniştit 
pentru a intra din nou în starea de transă cu care îşi 
înlocuise somnul, se strecură afară din încăperea de dormit, 
fără s-o trezească pe Saphira, şi se urcă pe scara în spirală, 
până în camera de lucru. Acolo trase oblonul unei lămpi cu 
lumină albă şi rămase până în zori să citească o epopee de- 
a lui Analisia, încercând să se liniştească. 

Tocmai când strângea sulul de pergament, Blagden veni în 
zbor prin deschizătura din peretele de răsărit şi, fluturând 
din aripi, se aşeză pe colţul mesei sculptate de scris. Corbul 
cel alb îşi îndreptă ochii sticloşi asupra lui Eragon şi 
croncăni: 

— Wyrdal. 

Eragon înclină din cap. 

— Şi fie ca stelele să vegheze asupra ta, jupân Blagden. 

Corbul se apropie ţopăind, îşi lăsă capul pe o parte şi tuşi 
aspru, de parcă-şi dregea glasul, apoi recită, cu vocea sa 


răguşită: 

Pe cioc şi oase, Bolovanul Negru de anii cu toptanul, Vede 
ciori şi luptători. 

Şi sânge-n apa de izvor! 

— Ce înseamnă asta? întrebă Eragon. 

Blagden făcu un semn, de parcă ar fi ridicat din umeri, şi 
repetă strofa. Văzându-l pe Eragon care-l tot bătea la cap 
să-i explice, pasărea îşi scutură penele, părând nemulțumită 
de ceva şi chicoti spart: 

— Tată şi fiu aidoma, amândoi nişte orbeţi. 

— Ia stai! exclamă Eragon, sărind în picioare. Îl cunoşti pe 
tatăl meu. Cine e? 

Blagden chicoti din nou. De data asta părea de-a dreptul 
că râde. 

Doi pot avea tot doi, lar unul din doi este limpede unul, Şi- 
atunci unul poate fi şi doi. 

— Un nume, Blagden. Spune-mi un nume! 

Corbul rămase tăcut, iar Eragon se întinse spre el cu 
ajutorul gândurilor, vrând să smulgă informaţia din 
amintirile sale. Dar Blagden era prea iscusit. Ducându-l pe 
o cale greşită, izbuti să se ferească din calea sa, apoi, 
strigând ascuţit „Wyrdal”, îşi luă zborul, culese un dop 
sclipitor de sticlă de pe o călimară şi dispăru în zare, cu 
prada strânsă în cioc, înainte ca Eragon să apuce să facă o 
vrajă pentru a-l aduce înapoi. 

Încercând să descâlcească cele două ghicitori, Eragon 
simţi un nod în stomac. Ultimul lucru la care se aştepta era 
să audă pomenindu-se în Ellesmera de tatăl său. În cele din 
urmă, murmură: 

— Gata. „O să-l găsesc eu pe Blagden mai târziu, ca să scot 
adevărul de la el. Acuma, însă... ar trebui să fiu nătâng să 
nu bag în seamă toate semnele astea.” 

Sări în picioare şi o luă la fugă pe scări, trezind-o şi pe 
Saphira cu ajutorul gândurilor şi povestindu-i ce se- 
ntâmplase în cursul nopţii. Luându-şi oglinda pe care o 


folosea la bărbierit de la locul ei, se aşeză între labele din 
faţă ale Saphirei, pentru ca ea să poată privi peste capul lui. 

„Aryei n-o să-i placă dacă-i încălcăm intimitatea”, îl preveni 
Saphira. 

„Trebuie să aflu dacă e în siguranţă.” 

Saphira nu mai protestă. „Şi cum ai de gând s-o găseşti? 
Spuneai că, după ce-a fost luată prizonieră, şi-a ţesut vrăji 
de apărare, precum colierul tău, care să împiedice pe 
oricine s-o vadă de la distanţă.” „Dacă pot să-i văd pe 
oamenii lângă care se află, poate izbutesc să-mi dau seama 
cum îi merge.” Concentrându-se asupra chipului Nasuadei, 
Eragon îşi trecu palma pe deasupra oglinzii şi murmură 
cuvintele bine-cunoscute: 

— Privire de vis. 

Oglinda sclipi şi se făcu albă ca laptele, în afara imaginii a 
nouă persoane aşezate în jurul unei mese nevăzute. Printre 
ei, Eragon o recunoscu pe Nasuada şi pe cei din Sfatul 
Fruntaşilor, dar nu izbuti să-şi dea seama cine era copila cu 
mantie şi glugă neagră care se aţinea în spatele Nasuadei. 
Rămase foarte mirat, căci un vrăjitor nu putea vedea cu 
ajutorul magiei decât ceea ce mai văzuse deja, măcar o dată 
în viaţă, iar el era convins că pe copilă nu o mai zărise 
niciodată. Uită însă de ea când observă că şi bărbaţii, şi 
chiar şi Nasuada, erau înarmaţi ca pentru luptă. 

„Să auzim ce spun”, propuse Saphira. 

În clipa în care Eragon modifică vraja, aşa cum se 
cuvenea, din oglindă răsună glasul Nasuadei: 

— Şi neorânduiala ne va distruge. Războinicii noştri 
trebuie să aibă un singur comandant în luptă. Orrin, trebuie 
să te hotărăşti, şi încă repede. 

Eragon auzi un oftat care venea de nicăieri. 

— Cum doreşti; misiunea îţi revine. 

— Dar, Sire, ea n-are pic de experienţă! 

— Gata, Irwin, porunci regele. Are mai multă experienţă în 
luptă decât oricine din Surda. Iar vardenii sunt singurii 
care au înfrânt vreuna dintre armatele lui Galbatorix. Dacă 


Nasuada ar fi un general din regatul nostru - ceea ce-ar fi 
cam ciudat, recunosc - n-ai şovăi nici o clipă să o propui 
pentru această funcţie. După aceea, dacă se iveşte vreo 
problemă de autoritate, voi fi foarte fericit să mă ocup de 
ea, pentru că asta va însemna că voi fi încă pe picioarele 
mele şi nu întins în mormânt. Oricum, suntem atât de 
depăşiţi ca număr, încât mi-e teamă că suntem pierduţi 
dacă Hrothgar nu vine până la sfârşitul săptămânii. Acuma, 
unde este nenorocitul de pergament cu veştile despre 
convoiul cu provizii?... A, mulţumesc, Arya. Încă trei zile 
fară... 

Văzând că discuţia se îndreptase către lipsa corzilor de 
arc, şi nu mai avea ce informaţie folositoare să 
dobândească, Eragon puse capăt vrăjii. Oglinda se limpezi 
şi-i arătă din nou propriul chip. „[răieşte”, îşi spuse el. 
Uşurarea pe care o simţea era, totuşi, umbrită de celelalte 
veşti pe care le primise. 

Saphira îl privi. „E nevoie de noi.” „Aşa-i. De ce oare 
Oromis nu ne-a spus? Pesemne că ştie despre asta.” „Poate 
că nu a dorit să ne întrerupem învăţătura.” 

Tulburat, Eragon se întrebă dacă nu cumva, prin 
Alagaesia, se mai întâmplau şi alte lucruri importante de 
care el habar nu avea. „Roran.” Cu o tresărire de vinovăţie, 
îşi dădu seama că trecuseră săptămâni întregi de când nu 
se mai gândise la vărul său, şi încă şi mai mult de când îl 
privise cu ajutorul magiei, pe drumul spre Ellesmera. 

La porunca lui, oglinda îi dezvălui două persoane care 
stăteau în picioare, pe un fond complet alb. Îi luă destul de 
mult până să-l recunoască pe Roran, în bărbatul aflat în 
dreapta imaginii. Acesta purta veşminte ponosite, avea la 
cingătoare un ciocan şi chipul ascuns de o barbă deasă. Pe 
chip avea o expresie hăituită, care sugera deznădejdea. La 
stânga se afla Jeod. Cei doi bărbaţi se legănau în sus şi în 
jos, însoţiţi de mugetul asurzitor al valurilor, care nu lăsa să 
se audă nimic din ce vorbeau. După puţin timp, Roran se 
întoarse şi păşi, după cum presupuse Eragon, pe puntea 


unei corăbii; pe lângă el apărură mulţi alţi săteni pe care-i 
cunoştea. 

„Unde-or fi, şi ce caută Jeod cu ei?” se întrebă Eragon, 
nedumerit. 

Schimbând vraja, privi pe rând în Teirm, observând cu 
uimire că docurile fuseseră distruse, în Therinsford, la 
vechea fermă a lui Garrow, şi apoi în Carvahall; ajuns aici, 
scoase un strigăt de durere. 

Satul dispăruse. 

Fiecare clădire, inclusiv minunata casă locuită de Horst, 
fusese arsă din temelii. Carvahall nu mai exista decât ca o 
pată acoperită de funingine, pe malul râului Anora. Singurii 
locuitori rămaşi erau patru lupi cenuşii care se furişau 
printre dărâmături. 

Oglinda îi scăpă din mâini şi se sparse de podea. El se 
sprijini de Saphira, cu ochii plini de lacrimi fierbinţi, jelind 
din nou casa pe care o pierduse. Saphira începu să toarcă 
adânc şi-i mângâie braţul cu botul, acoperindu-l cu pavăza 
călduroasă a solidarităţii ei. „Linişteşte-te, micuţule. Măcar 
prietenii tăi au scăpat cu viaţă.” 

El se cutremură şi simţi un sâmbure tare de siguranţă 
care i se adunase în stomac. „Am rămas prea mult timp 
izolaţi de lume. A venit vremea să plecăm din Ellesmera şi 
să ne înfruntăm destinul, oricare ar fi el. Deocamdată, 
Roran trebuie să se descurce singur, dar pe vardeni... pe 
vardeni îi putem ajuta.” „A venit vremea să luptăm, 
Eragon?” întrebă Saphira, în glasul căreia se strecurase o 
undă stranie de solemnitate. 

EI înţelese la ce se referea întrebarea: Venise oare vremea 
să înfrunte Imperiul faţă în faţă, să ucidă şi să pustiască din 
toate puterile de care dispuneau, destul de multe de-acum, 
să-şi dea frâu liber mâniei până ce ajungeau să-l vadă pe 
Galbatorix zăcând mort în faţa lor? Venise oare vremea să 
se dedice unei campanii care le putea lua zeci şi zeci de 
ani? 

„A venit vremea.” 


Daruri. 

Eragon îşi strânse lucrurile în mai puţin de cinci minute. 
Luă şaua pe care le-o dăruise Oromis şi o fixă pe spinarea 
Saphirei, apoi îşi agăţă desagii şi prinse totul bine. Saphira 
scutură din cap, îşi umflă nările şi spuse: „Am să te aştept 
pe pajişte”. Scoţând un răget, ea sări în văzduh, îşi desfăcu 
aripile la jumătatea mişcării şi îşi luă zborul, peste vârfurile 
copacilor. 

Iute ca un elf, Eragon alergă la palatul Tialdari, unde-l găsi 
pe Orik în colţul său obişnuit, jucând rune. Piticul îl salută 
cu o palmă zdravănă pe braţ. 

— Eragon! Ce te-aduce aici aşa dimineaţă? Credeam că te 
trosneşti în săbii cu Vanir. 

— Eu şi Saphira plecăm, spuse Eragon. 

Orik se opri cu gura deschisă, apoi deveni serios şi întrebă, 
îngustându-şi ochii: 

— Aţi primit vreo veste? 

— Îţi spun mai târziu. Vrei să vii? 

— În Surda? 

— Da. 

Pe faţa păroasă a lui Orik se lăţi un zâmbet. 

— Ar trebui să fiu pus în fiare ca să nu vin. În Ellesmera n- 
am făcut nimic altceva decât să mă îngraş şi să lenevesc. O 
să-mi facă bine puţină agitaţie. Când plecăm? 

— Cât se poate de repede. Adună-ţi lucrurile şi vino la 
terenul de antrenament. Poţi să faci rost de provizii pentru 
noi doi, cam pentru o săptămână? 

— O săptămână? Dar n-o să... 

— Zburăm cu Saphira. 

Chipul lui Orik păli, acolo unde nu era acoperit de păr sau 
barbă. 

— Eragon, noi, piticii, n-o ducem prea bine cu înălțimile. 
Chiar deloc. Ar fi mai bine să plecăm călare, cum am venit. 

Eragon clătină din cap. 

— Ne-ar lua prea mult. În plus, e mai uşor să mergem cu 
Saphira. Dacă pici, te prinde ea. 


Orik mormăi, părând nu prea convins şi cam scârbit. 
Părăsind palatul, Eragon iuți pasul prin oraşul plin de 
copaci până ce se întâlni din nou cu Saphira, apoi zburară 
împreună spre Crestele din 'Tel'naeir. 

Când coborâră în luminiş, îl găsiră pe Oromis şezând pe 
piciorul drept, din faţă, al lui Glaedr. Solzii dragonului 
sclipeau, azvârlind în jur nenumărate scântei de lumină 
aurie. Niciunul nu se mişcă. Dându-se jos de pe spinarea 
Saphirei, Eragon făcu o plecăciune. 

— Maestre Glaedr, maestre Oromis. 

Glaedr spuse: „V-aţi hotărât să vă reîntoarceţi la vardeni, 
aşa-i?” „Aşa e”, răspunse Saphira. 

Senzaţia că fusese trădat îl cuprinse din nou, şi Eragon nu 
se mai putu stăpâni. 

— De ce ne-aţi ascuns adevărul? Sunteţi atât de hotărâți 
să ne ţineţi aici încât trebuie să recurgeţi la asemenea 
înşelătorii josnice? Vardenii sunt pe cale să fie atacați, iar 
voi nici nu ne-aţi pomenit! 

Liniştit ca întodeauna, Oromis întrebă: 

— Vrei să afli de ce? 

„Te rugăm, maestre”, spuse Saphira, înainte ca Eragon să 
apuce să răspundă. Fără să audă ceilalţi, ea îl dojeni, 
mârâind: „Fii politicos!” 

— V-am ascuns veştile din două pricini. Cea mai 
importantă era că nici noi nu am ştiut până acum nouă zile 
că vardenii erau ameninţaţi, iar adevărata mărime, aşezare, 
precum şi mişcările trupelor Imperiului ne-au rămas 
ascunse încă trei zile după aceea, până ce Lordul Dathedr a 
izbutit să străpungă vrăjile ţesute de Galbatorix pentru a ne 
înşela. 

— Asta tot nu justifică faptul că n-aţi pomenit nimic, se 
încruntă Eragon. Nu doar atât, dar, odată ce aţi descoperit 
că vardenii sunt în primejdie, de ce regina Islanzadi nu i-a 
ridicat pe elfi la luptă? Nu suntem aliaţi? 

— Chiar asta a făcut, Eragon. Pădurea răsună de 
zăngănitul ciocanelor, de tropăitul încălţărilor de luptă şi de 


jalea celor care vor fi în curând despărțiți. Pentru prima 
dată, de un veac încoace, neamul nostru e hotărât să iasă 
din Du Weldenvarden şi să-l înfrunte pe cel mai aprig 
duşman. A venit vremea ca elfii să iasă iarăşi la lumină, în 
Alagaesia. Cu multă blândeţe, Oromis adăugă: în ultima 
vreme, Eragon, ai fost tulburat, şi înţeleg şi de ce. Acum 
trebuie să priveşti dincolo de persoana ta. Lumea are 
nevoie de tine. 

Ruşinat, Eragon nu izbuti să spună decât: 

— Îmi pare rău, maestre. Aducându-şi aminte de vorbele 
lui Blagden, îşi îngădui un zâmbet amar. Sunt un orbete. 

— Nici vorbă, Eragon. Te-ai descurcat bine, dacă ţinem 
seama de răspunderile uriaşe pe care ţi-am cerut să ţi le 
asumi, răspunse Oromis, privindu-l grav. Aşteptăm ca, în 
câteva zile, să primim o veste de la Nasuada, care cere 
ajutor de la Islanzadi şi întoarcerea ta printre vardeni. 
Plănuiam să-ţi vorbesc atunci despre greutăţile vardenilor 
ai mai fi avut încă timp pentru a ajunge în Surda înainte ca 
lupta să înceapă. Dacă ţi-aş fi spus mai devreme, te-ai fi 
simţit obligat să-ţi părăseşti învăţătura şi să te grăbeşti să-ţi 
aperi seniorul, pe Nasuada. De-asta eu şi Islanzadi am 
păstrat tăcerea. 

— Dacă vardenii pier, învăţătura mea nu mai contează. 

— Aşa-i. Dar s-ar putea ca tu să fii singurul care-i poate 
salva, căci există o şansă - mică, dar îngrozitoare - ca 
Galbatorix să fie de faţă la această luptă. E mult prea târziu 
pentru ca războinicii noştri să-i ajute pe vardeni, ceea ce 
înseamnă că, dacă Galbatorix este într-adevăr acolo, o să-l 
înfrunţi de unul singur, fără ajutorul magicienilor noştri. 
Aşa stând lucrurile, părea foarte important ca învăţătura ta 
să continue cât mai mult posibil. 

Într-o clipă, mânia lui Eragon se topi; înțelegând că 
Oromis nu avusese de ales, începu să gândească la rece, 
concentrându-se numai asupra aspectelor practice. Într-o 
situaţie atât de primejdioasă, sentimentele personale nu 
mai aveau nici o importanţă. Cu glasul foarte calm, el spuse: 


— Ai avut dreptate. Jurământul de credinţă mă sileşte să-i 
apăr pe Nasuada şi pe vardeni. Totuşi, nu sunt pregătit să-l 
înfrunt pe Galbatorix. Cel puţin, nu încă. 

— Îţi propun, zise Oromis, ca, dacă Galbatorix apare, să 
faci tot ce poţi pentru a-i distrage atenţia de la vardeni, 
până ce soarta bătăliei, oricare-ar fi ea, se decide, dar să 
nu-l înfrunţi direct. Înainte să plecaţi, vă cer un singur 
lucru: ca tu şi Saphira să-mi juraţi că, dacă situaţia vă 
îngăduie, vă veţi întoarce aici pentru a vă desăvârşi 
învăţătura, căci mai aveţi încă multe de aflat. 

„Ne vom întoarce”, făgădui Saphira, legându-se cu 
jurământ în limba străveche. 

— Ne vom întoarce, o îngână şi Eragon, pecetluindu-le 
soarta amândurora. 

Părând mulţumit, Oromis duse o mână la spate şi scoase o 
pungă roşie, brodată, pe care o desfăcu. 

— Pregătindu-mă pentru plecarea voastră, am adunat 
pentru tine, Eragon, trei daruri. Mai întâi, continuă el, 
scoțând o sticluţă argintie, un pic de faelnirv căruia i-am 
adăugat câteva farmece de-ale mele. Licoarea asta îţi poate 
da puteri când nu mai ai la ce apela, şi s-ar putea să-ţi 
folosească şi în alte situaţii. Bea cu măsură, căci n-am avut 
timp să pregătesc decât câteva înghiţituri. 

Îi dădu sticluţa, apoi scoase din pungă o cingătoare lungă, 
negru cu albastru. Eragon o luă şi o pipăi, părându-i-se 
neobişnuit de groasă şi de grea. Era făurită din fâşii de 
pânză, ţesute laolaltă, sub forma unei corzi răsucite de liani. 
La îndemnul lui Oromis, trase de un franjure de la capătul 
ei şi rămase cu gura căscată când o bucată aflată la mijloc 
se dădu la o parte, dând la iveală douăsprezece diamante 
măricele. Patru erau albe, patru negre, iar celelalte roşu, 
albastru, galben şi brun. Aruncau sclipiri reci, ca bucăţile 
de gheaţă în lumina zorilor, revărsând un curcubeu de 
scântei multicolore pe mâinile lui Eragon. 

— Maestre... spuse el, clătinând din cap, rămas câteva 
clipe fară cuvinte. Crezi că e bine să-mi dăruieşti asta? 


— Păzeşte-o bine, ca să nu fie nimeni ispitit să ţi-o fure. 
Este cingătoarea lui Beloth cel înţelept - despre care ai citit 
în istoria Anului întunecimii - şi este una dintre cele mai 
scumpe comori ale Cavalerilor. Astea sunt pietrele cele mai 
desăvârşite pe care le-au găsit vreodată. Unele le-am 
obţinut de la pitici, şi ne-am tocmit pentru ele. Pe altele le- 
am câştigat în lupte sau le-am scos noi înşine din pământ. 
Pietrele nu posedă nici un farmec propriu, dar le poţi folosi 
pentru a-ţi depozita puterea şi pentru a apela la ele la 
nevoie. Împreună cu rubinul încrustat în plăselele săbiei 
Za'roc, astea îţi vor îngădui să aduni o rezervă de energie, 
ca să nu-ţi iroseşti puterile făcând vrăji într-o luptă şi nici 
măcar înfruntând adversari magicieni. 

În cele din urmă, Oromis scoase la iveală un sul subţire de 
pergament, închis într-un tub de lemn, împodobit cu un 
desen care reprezenta copacul Menoa. Desfăcându-l, 
Eragon văzu poemul pe care-l recitase la Agaeti Blodhren. 
Era scris chiar de mâna lui Oromis, cu o caligrafie 
minunată, şi împodobit cu desene foarte amănunțite pictate 
cu cerneală. În interiorul primului semn al fiecărei strofe se 
vedeau imagini de animale şi de plante răsucite; versurile, 
ca şi aceste imagini, erau încadrate de margini foarte fine. 

— M-am gândit că ţi-ar face plăcere să ai şi tu o copie, 
spuse Oromis. Eragon rămase în picioare, cu douăsprezece 
diamante nepreţuite într-o mână şi cu pergamentul în 
cealaltă, şi ştiu că tocmai pe acesta din urmă îl socotea mai 
de preţ. Făcu o plecăciune şi, pentru că recunoştinţa îl 
făcea să nu-şi mai găsească decât cele mai simple cuvinte, 
spuse doar: 

— Îţi mulţumesc, maestre. 

Atunci Oromis îl luă prin surprindere, rostind prima 
formulă din salutul tradiţional al elfilor, şi arătând astfel 
respectul pe care i-l purta: 

— Fie să ai parte de soartă bună. 

— Iar stelele să vegheze asupră-ţi. 


— Şi pacea să-şi facă sălaş în inima ta, sfârşi elful cu plete 
argintii, apoi repetă salutul împreună cu Saphira. Duceţi-vă, 
acum, şi zburaţi iute ca vântul de miazănoapte, ştiind că 
amândoi - Saphira, Solzi-Sclipitori şi Eragon, Biruitorul 
Umbrei - purtaţi cu voi binecuvântarea lui Oromis, ultimul 
vlăstar al casei Thrandurin, cel care este şi Înţeleptul- 
Îndurerat, şi Schilodul-Nevătămat. 

„Şi binecuvântarea mea, de asemenea”, adăugă Glaedr, 
întinzându-şi gâtul şi atingându-şi vârful nasului de al 
Saphirei; ochii săi aurii sclipeau ca nişte vârtejuri de tăciuni 
aprinşi. „Saphira, nu uita să-ţi aperi inima.” Drept răspuns, 
ea scoase un muget înfundat. 

După aceste cuvinte solemne de rămas-bun, plecară. 
Saphira se înălţă deasupra crengilor încâlcite ale pădurii, 
iar Oromis şi Glaedr, rămaşi în urma lor, singuri pe stânci, 
se făcură din ce în ce mai mici. În ciuda greutăților din 
timpul şederii sale în Ellesmera, Eragon simţea că o să-i 
lipsească traiul printre elfi, căci aici se simţise aproape ca 
acasă, ceea ce nu i se mai întâmplase de la plecarea din 
valea Palancar. 

„Plec altfel decât am venit”, se gândi el, şi închise ochii, 
ţinându-se strâns de Saphira. 

Înainte să meargă la întâlnirea cu Orik, se mai opriră încă 
o dată în palatul Tialdari. Saphira se lăsă la pământ în 
grădinile împrejmuite, cu mare grijă să nu lovească plantele 
cu coada sau cu ghearele. Fără s-o mai aştepte să se 
ghemuiască, Eragon sări direct la pământ - ceea ce, mai 
înainte, i-ar fi fost cu neputinţă fară să se rănească. 

Din palat ieşi un elf care-şi atinse buzele cu două degete şi 
întrebă dacă le putea fi de folos cu ceva. Eragon răspunse 
că dorea s-o vadă pe regină, iar elful îi spuse: 

— Te rog să aştepţi aici, Palmă-Argintie. 

Nu trecură mai mult de cinci minute şi Islanzadi ieşi chiar 
ea din adâncurile verzi ale palatului Tialdari; tunica ei 
stacojie era ca o picătură de sânge printre lorzii elfi, 


îmbrăcaţi numai în alb, care o însoțeau. După ce schimbară 
saluturile cuvenite, ea îi spuse: 

— Oromis mi-a spus că doreşti să ne părăseşti. Asta nu-mi 
place, dar nimeni nu se poate împotrivi voinţei sorții. 

— Nu, Maiestate... Am venit să ne luăm rămas-bun. V-aţi 
purtat cu multă bunăvoință faţă de noi, şi vă mulţumim, atât 
Maiestăţii Voastre, cât şi Casei din care faceţi parte pentru 
veşmintele, locuinţa şi hrana primite. Vă suntem îndatoraţi. 

— Nu, Cavalere, nu-i vorba de datorie. N-am făcut decât 
să plătim o mică parte din ceea ce noi vă datorăm vouă şi 
dragonilor, pentru că nu ne-am putut împotrivi Căderii. Cu 
toate acestea, sunt mulţumită să văd că ospitalitatea 
noastră v-a fost pe plac. Când ajungeţi în Surda, continuă 
ea după o scurtă pauză, transmiteţi salutul meu regal 
domniţei Nasuada şi regelui Orrin şi spuneţi-le că 
războinicii noştri vor ataca în scurtă vreme jumătatea de 
miazănoapte a Imperiului. Dacă norocul ne zâmbeşte, o să-l 
luăm pe Galbatorix pe nepregătite şi, cu timpul, o să-l silim 
să-şi dezbine trupele. 

— Cum doriţi. 

— De asemenea, să ştii că am trimis doisprezece dintre cei 
mai buni magicieni ai noştri în Surda. Dacă mai sunteţi în 
viaţă când sosesc, se vor pune la dispoziţia ta şi vor face tot 
ce pot pentru a te apăra de orice primejdie, zi şi noapte. 

— Vă mulţumesc, Maiestate. 

Islanzadi întinse o mână, iar unul dintre lorzii elfi îi dădu o 
cutie de lemn, groasă, fără nici un însemn. 

— Oromis ţi-a dăruit câte ceva, şi la fel vreau să fac şi eu. 
Fie ca aceste daruri să-ţi amintească despre vremea 
petrecută printre noi, pe sub coroanele întunecate ale 
pinilor. 

Ea deschise cutia şi dădu la iveală un arc lung şi închis la 
culoare, foarte meşteşugit, răsucit la capete, culcat pe o 
bucată de catifea. Era împodobit cu fir de argint şi cu 
frunze de sânger. Alături, se afla o tolbă cu săgeți nou- 
nouţe, cu pene de lebădă la capăt. 


— Acum că eşti la fel de puternic ca noi, pare firesc să ai şi 
un arc de-al nostru. Eu însămi l-am descântat dintr-un 
trunchi de tisă. Coarda nu se va rupe niciodată. Iar, atâta 
vreme cât foloseşti aceste săgeți, nu vei putea greşi ţinta, 
nici măcar dacă se porneşte vijelia în timp ce tragi. 

Încă o dată, Eragon se simţi copleşit de generozitatea 
elfilor. Făcu o plecăciune şi zise: 

— Ce pot să spun, doamnă? Mă onorează faptul că aţi 
binevoit să-mi dăruiţi ceva ieşit chiar din mâinile Maiestăţii 
Voastre. 

Islanzadi încuviinţă, de parcă se arăta de acord cu el, apoi 
trecu mai departe şi spuse: 

— Saphira, pentru tine nu am nici un dar, căci nu mi-a 
trecut prin minte vreun lucru pe care să-l doreşti sau de 
care să ai nevoie, dar dacă totuşi vrei ceva de la noi, spune- 
ne şi-l vei primi. 

„Dragonii, răspunse Saphira, nu au nevoie de averi pentru 
a fi fericiţi. Ce nevoie avem noi de comori, când pielea 
noastră e mai frumoasă decât orice tezaur de pe lume? Nu, 
mă mulţumesc cu bunătatea pe care i-aţi arătat-o lui 
Eragon.” 

Apoi, Islanzadi le dori o călătorie lipsită de primejdii şi, 
întorcându-se pe călcâie, cu mantia roşie care-i flutura pe 
umeri, dădu să plece din grădină, dar se opri la marginea 
unei alei şi spuse: 

— Încă ceva, Eragon. 

— Da, Maiestatea Voastră? 

— Când o vezi pe Arya, te rog să-i transmiţi urările mele 
de bine şi să-i spui că în Ellesmera i se duce dorul. 

Exprimarea era greoaie şi formală. Fără să mai aştepte 
răspuns, regina plecă şi dispăru printre ramurile umbroase 
care străjuiau interiorul palatului Tialdari, urmată de suită. 

Saphirei nu-i trebui mai mult de un minut pentru a ajunge 
la terenul de antrenament, unde-l găsiră pe Orik aşezat pe 
bagajul său voluminos, aruncându-şi toporul de război 
dintr-o mână în alta şi încruntându-se groaznic. 


— Era şi timpul să apăreţi, mormăi el, apoi se ridică şi-şi 
petrecu coada toporului la cingătoare. 

Eragon îşi ceru iertare pentru întârziere, apoi legă bagajul 
lui Orik în spatele şeii. Piticul trase cu ochiul la umerii 
Saphirei, care se înălţau mult deasupra lui. 

— Pe barba neagră a lui Morgothal, cum să fac să ajung 
acolo? Saphira, până şi pe o stânca te poţi căţăra mai uşor 
decât pe trupul tău. 

„la stai”, zise ea, şi se culcă pe burtă, întinzându-şi piciorul 
drept din spate cât putea de mult, ca o rampă noduroasă. 
Oftând din toţi rărunchii, Orik se caţără pe glezna ei, 
folosindu-se de mâini şi de picioare. Saphira pufni, scoțând 
pe nas o pală subţire de fum. „Hai mai repede... mă gâdili!” 

Orik se opri puţin pe coapsă, apoi, proptindu-se bine pe 
picioare, merse cu grijă pe spinarea ei până la şa. Pipăind 
unul din ţepii lucioşi dintre picioarele lui, spuse: 

— Numai buni ca să te trezeşti că nu mai eşti bărbat când 
te dai jos. Eragon rânji. 

— Păi, vezi atunci să nu aluneci. 

După ce piticul se aşeză pe partea din faţă a şeii, Eragon 
se urcă şi el şi se aşeză în spate. Pentru a-l ţine pe Orik pe 
loc atunci când Saphira se întorcea sau se răsucea, el 
desfăcu toate curelele care ar fi trebuit să-i ţină braţele şi-l 
puse pe Orik să-şi petreacă picioarele prin ele. 

Saphira se ridică în picioare, iar Orik se clătină, apucă 
strâns unul din ţepii din faţa lui şi spuse: 

— Văleleu! Eragon, nu mă lăsa să deschid ochii până nu 
ajungem în văzduh, altfel mi-e frică să nu mi se facă rău. 
Nu-ia bună asta, zău aşa. Piticii nu-s făcuţi să călărească pe 
spinarea dragonilor. Nu s-a mai întâmplat niciodată. 

— Niciodată? 

Orik scutură din cap fară să răspundă. 

Mai multe grupuri de elfi ieşiră din Du Weldenvarden, se 
adunară la marginea terenului şi, cu chipuri solemne, o 
priviră pe Saphira care-şi ridica aripile translucide, 
pregătindu-se să se înalțe. 


Eragon se încorda, simţindu-i muşchii puternici care 
fremătau sub picioarele lui. Luându-şi avânt, Saphira se 
ridică spre cerul albastru, bătând puternic şi iute din aripi 
pentru a trece de copacii uriaşi. Se roti pe deasupra 
măreţei păduri, înălțându-se în spirală din ce în ce mai 
mult, apoi se întoarse spre miazăzi, către deşertul Hadarac. 

Cu toate că vântul bătea cu putere în urechile lui Eragon, 
el auzi o elfa din Ellesmera care începuse să cânte cu glasul 
limpede, la fel ca atunci când sosiseră: 

Departe, departe, vei zbura departe. 

Peste munţi şi văi. 

Spre pământuri de-apoi. 

Departe, departe, vei zbura departe, Şi la mine n-ai să mai 
vii... 

Burta oceanului. 

Apele întunecate se umflau sub Aripa de Dragon, ridicând 
corabia mult în văzduh. Acolo, ea se clătină pe creasta 
abruptă a unui val încununat de spumă, înainte să plonjeze 
şi să se năpustească pe suprafaţa lui în hăul negru de 
dedesubt. Prin văzduhul îngheţat pluteau nori înţepători de 
ceaţă, în timp ce vântul gemea şi urla ca un spirit 
monstruos. 

Roran se agăţă de cordajul de la tribord, undeva pe la 
mijlocul corăbiei, şi se aplecă peste bord, gemând şi 
scuipând ca şi cum i s-ar fi făcut rău, dar nu vomită. Cât 
timp se aflaseră la bordul barjelor lui Clovis, se mândrise că 
stomacul nu-l supărase niciodată, dar furtuna care-i 
împingea era atât de puternică, încât până şi oamenii lui 
Uthar - cu toţii nişte adevăraţi lupi de mare - de-abia 
izbuteau să-şi ţină rachiul în stomac. 

Când un val lovi corabia dintr-o parte, inundând puntea şi 
scurgându-se apoi prin parapetul din bordul opus, în 
oceanul înspumat şi mânios din care venise, lui Roran i se 
păru că un bolovan de gheaţă îl lovise drept între umeri. El 
îşi şterse apa sărată din ochi, cu degete neîndemânatice, ca 
nişte bucăţi de lemn îngheţat, şi-şi miji ochii, încercând să 


zărească totuşi ceva la orizontul de culoarea cernelii, din 
spatele lor. 

„Poate că asta îi va face să ne piardă urma”, se gândi el. 
Trei corăbii mai mici, cu pânze negre, îi urmăriseră încă de 
când trecuseră de Piscurile de Fier şi ocoliseră ceea ce Jeod 
numea Edur Carthungave, iar Uthar - Pintenul lui Rathbar. 

— Ăsta-i osul din coada Şirei, să ştii, îi spusese Uthar, 
rânjind. 

Corăbiile duşmane erau mai iuți decât Aripa de Dragon, 
încărcată cu pasageri cum era, şi o ajunseseră din urmă în 
scurtă vreme, venind în bătaia săgeţilor. Mai rău de-atât, se 
părea că la bordul celei din frunte se afla un magician, căci 
săgețile erau nefiresc de precise: rupeau funiile, distrugeau 
balistele şi înfundau scripeţii. De pe urma acestor atacuri, 
Roran ajunse la concluzia că Imperiul nu mai dorea să-l 
prindă viu, ci numai să-l împiedice să-şi găsească adăpost 
printre vardeni. Pe când tocmai îi instruia pe săteni, 
pregătindu-i pentru abordaj, norii de deasupra lor se 
coloraseră într-un roşu-vânăt, împovăraţi de ploaie, iar 
dinspre miazănoapte şi apus izbucnise o furtună aprigă. 
Uthar întorsese corabia pe jumătate în bătaia vântului, 
îndreptându-se spre Insulele de la Miazăzi, unde nădăjduia 
să scape de duşmani printre golfuleţele şi plajele insulei 
Beirland. 

Printre doi nori umflaţi, de furtună, se strecură un fulger, 
iar totul în jur se lumină o clipă, scăldat într-o lumină 
marmoreeană, înainte ca bezna să se înstăpânească din 
nou. Fiecare din aceste fulgere orbitoare imprima pe retina 
lui Roran un tablou nemişcat care pâlpâia încă multă vreme 
după ce fulgerul se stinsese. 

Trăsni din nou, iar Roran văzu - ca într-un şir de picturi 
într-o singură culoare - cum catargul de la prova se 
răsuceşte, crapă şi se prăbuşeşte înspre marea agitată, cu 
vârful înclinat. Apucând o secure, Roran se târi pe punte şi, 
împreună cu Bonden, începu să taie parâmele care încă mai 
legau catargul de Aripa de Dragon, făcându-l să se piardă 


printre valuri. Parâmele tăiate se încolăceau prin aer ca 
nişte şerpi. 

După aceea, Roran se prăbuşi pe punte, cu braţul drept 
agăţat de balustradă, pentru a nu cădea în mare, în timp ce 
corabia se prăbuşea douăzeci... chiar treizeci de picioare, 
între două valuri. Unul dintre acestea se revărsă peste el, 
făcând frigul să-i pătrundă în oase. Începu să tremure din 
tot trupul. 

„Nu mă lăsaţi să mor aici, se rugă el, deşi nu ştia cui se 
adresează. Nu vreau să mor în valurile astea sălbatice. Nu 
mi-am terminat încă treaba.” 

În cursul acelei lungi nopţi se refugie în amintirile despre 
Katrina, consolându-se cu ele atunci când puterile îl 
părăsiră, şi deznădejdea ameninţa să-l cuprindă. 

Furtuna dură două zile întregi şi se potoli noaptea, în 
ceasurile de dinaintea zorilor. Dimineaţa următoare aduse 
cu ea un cer limpede şi colorat în nuanţe de verde la 
revărsatul zorilor şi trei pânze negre la miazănoapte, 
aproape de linia orizontului. Spre miazăzi şi apus, conturul 
tulbure al insulei Beirland zăcea dedesubtul unui prag de 
nori adunaţi în jurul piscului abrupt care domina întreaga 
insulă. 

Roran, Jeod şi Uthar se întâlniră într-o cabină mică de la 
prova - pentru că aceea în care stătea căpitanul fusese 
cedată răniților - iar Uthar desfăcu pe masă o hartă a 
apelor şi arătă cu degetul un loc de deasupra insulei. 

— Pe-aici am fi noi acum, spuse el. 

Luă apoi o hartă mai mare, care înfăţişa coastele 
Alagaesiei, şi arătă spre gurile râului Jiet. 

— Iar aici trebuie s-ajungem, fiindcă mâncarea nu e 
suficientă până la Reavstone. Dar cum să facem să răzbim, 
fară să fim copleşiţi de duşmani, habar n-am. Fără catargul 
de la prova, corăbiile alea blestemate o să ne ajungă până 
mâine la amiază, hai să zicem seara, dacă mânuim cu 
pricepere pânzele. 


— Nu putem înlocui catargul? întrebă Jeod. Pe corăbiile 
mari, cum e asta, se află rezerve pentru asemenea cazuri. 

Uthar ridică din umeri. 

— Am putea, dac-am avea cu noi un dulgher iscusit, care 
să ştie cum e alcătuită o corabie. Dar, cum nu avem, aş 
prefera să nu lăsăm treaba pe mâinile unui nepriceput, care 
să ridice un catarg care să se prăbuşească de îndată pe 
punte, poate şi rănind pe cineva. 

— Dacă n-ar fi magicianul... sau magicienii, spuse Roran, 
aş zice să-i aşteptăm şi să trecem la luptă, pentru că suntem 
cu mult mai numeroşi decât ei. Aşa însă, mi-e teamă de o 
bătălie. Nu pare cu putinţă să izbândim, de vreme ce atâtea 
corăbii trimise în ajutorul vardenilor au dispărut. 

Mormăind, Uthar trasă un cerc cu degetul împrejurul 
locului în care se aflau. 

— Cam atât putem înainta până mâine-seară, dacă vântul 
rămâne de partea noastră. Am putea să tragem la mal 
undeva pe Beirland sau pe Nia, dacă vrem, dar nu văd la ce 
ne-ar servi asta. Am fi prinşi în capcană. Soldaţii de pe 
corăbiile alea, sau cei doi Ra'zac, sau Galbatorix însuşi ne- 
ar putea vâna după bunul lor plac. 

Gândindu-se la ce le rămânea de făcut, Roran se încruntă; 
lupta cu corăbiile duşmane părea de neocolit. În cabină 
domni pentru multă vreme tăcerea, întreruptă doar de 
zgomotul uşor scos de valurile care se loveau de bord. Apoi 
Jeod îşi puse degetul pe hartă, undeva între Beirland şi Nia, 
se uită la Uthar şi-l întrebă: 

— Ce zici de Ochiul Mistreţului? 

Spre uimirea lui Roran, chipul brăzdat de cicatrice al 
marinarului se albi de-a dreptul. 

— N-aş risca aşa ceva, jupâne Jeod, pe viaţa mea că nu. 
Mai degrabă aş înfrunta duşmanii, ca să mor în larg, decât 
să ajung în locul ăla blestemat. Acolo au pierit de două ori 
mai multe corăbii decât are întreaga flotă a lui Galbatorix. 

— Mi-aduc aminte c-am citit undeva, spuse Jeod, lăsându- 
se pe spate în scaun, că nu-i nici o primejdie când apele 


ajung în punctul cel mai de sus sau cel mai de jos. Nu-i aşa? 

Fără nici o tragere de inimă, Uthar recunoscu: 

— Aşa-i. Dar Ochiul e atât de mare, încât e nevoie de un 
calcul foarte precis ca să treci nevătămat. Cu duşmanii pe 
urmele noastre, n-o să ne vină uşor să ne mişcăm în voie. 

— Dar dacă am izbuti, insistă Jeod, dacă am putea calcula 
totul cum se cuvine, duşmanii ar fi aruncaţi pe țărm sau, 
dacă-i părăseşte curajul, ar fi siliţi să ocolească Nia. Aşa am 
avea răgaz să găsim un ascunziş pe coastele insulei 
Beirland. 

— Dacă şi dacă... Ne trimiţi la moarte în adâncuri, să ştii. 

— Ei, haide, Uthar, gata cu teama şi gândeşte la rece. 
Recunosc că propunerea mea este primejdioasă, dar la fel a 
fost şi când am fugit din 'Teirm. Oare n-ai încredere în 
propria iscusinţă de cârmaci? Sau nu eşti îndeajuns de 
bărbat ca s-o faci? 

Uthar îşi încrucişa braţele goale la piept. 

— N-ai văzut niciodată Ochiul, aşa-i, jupâne? 

— Nu pot zice că l-aş fi văzut. 

— Nu-i vorba că eu n-aş fi bărbat, numai că Ochiul este 
peste puterile unui om; face de ruşine şi corăbiile cele mai 
mari, clădirile cele mai înalte, orice v-ar putea trece prin 
cap. Fapta asta ar fi ca şi cum am încerca să fugim din calea 
unei avalanşe; poţi să izbândeşti, sau, dacă nu, te faci praf 

— Ce-i Ochiul ăsta al Mistreţului? întrebă Roran. 

— Burta fară fund a oceanului, declară Uthar. Pe un ton 
mai blând, Jeod spuse: 

— E un vârtej, Roran. Ochiul se formează din pricina 
curenților de coastă care se lovesc unul de altul între 
Beirland şi Nia. La reflux, se roteşte de la miazănoapte spre 
apus, iar când vine fluxul, de la miazănoapte spre răsărit. 

— Nu pare aşa primejdios. 

Uthar scutură din cap, râzând şi făcând să-i fluture codiţa 
împletită de la ceafa. 

— Nu pare primejdios! auzi la el! 


— Ceea ce nu pricepi, continuă Jeod, este că-i vorba de un 
vârtej uriaş. În medie, în centrul Ochiului, diametrul său 
este cam de o leghe, dar curentul te poate prinde oriunde 
împrejur, pe o rază de zece sau cincisprezece mile. 
Corăbiile care au ghinionul să fie prinse în Ochi sunt târâte 
pe fundul oceanului şi izbite de stâncile ascuţite din 
adâncuri. Adesea, rămăşiţele lor ajung, duse de valuri, pe 
plajele celor două insule. 

— Şi credeţi că s-ar aştepta cineva să o luăm pe calea 
asta? întrebă Roran. 

— Nu, şi pe bună dreptate, mârâi Uthar, iar Jeod clătină 
din cap în acelaşi timp. 

— Dar este cu putinţă să trecem pe acolo? 

— Ar fi o prostie, şi nimic mai mult. Roran încuviinţă. 

— Înţeleg că nu vrei să rişti, Uthar, dar nu prea avem de 
ales. Eu nu-s marinar, aşa că trebuie să mă bizui pe 
judecata ta: este cu putinţă sau nu? 

Căpitanul şovăi. 

— O fi, n-o fi. Oricum, ar trebui să fii nebun de legat ca să 
te-apropii la mai puţin de cinci mile de monstrul ăla. 

Scoţându-şi ciocanul, Roran lovi tăblia mesei, lăsând o 
urmă adâncă. 

— Atunci sunt nebun de legat! rosti el, prinzând privirea 
marinarului, până ce acesta începu să se foiască stingher. 
Oare ai uitat că am ajuns până aici numai făcând ceea ce 
alţii, cărora le ţâţâia fundul de frică, spuneau că nu trebuie 
făcut sau nu e cu putinţă? Noi, cei din Carvahall, am avut 
îndrăzneala de a ne părăsi casele şi de a străbate Şira. Jeod 
a îndrăznit să pună la cale furtul corăbiei. Tu, Uthar, 
îndrăzneşti? Dacă izbutim să trecem de Ochi şi să scăpăm 
cu viaţă, o să ţi se ducă vestea ca unul dintre cei mai iscusiţi 
marinari din toate timpurile. Acuma, răspunde-mi, şi spune 
drept: este cu putinţă sau nu? 

Uthar îşi trecu palma peste faţă şi răspunse în cele din 
urmă, cu glas stins, de parcă izbucnirea lui Roran l-ar fi 
făcut să nu se mai codească. 


— Nu ştiu, Stronghammer... Dacă aşteptăm ca Ochiul să 
dea înapoi, corăbiile duşmane s-ar putea apropia într-atât 
încât să scape şi ele odată cu noi. Iar dacă scade vântul, 
rămânem prinşi la mijloc, şi nu mai putem trece. 

— Dar, ca un căpitan ce te afli, eşti dispus să încerci? Nici 
Jeod şi nici eu nu putem lua comanda în locul tău. 

Multă vreme, Uthar rămase cu ochii aţintiţi la hărţi şi cu 
mâinile încleştate. Apoi trase vreo două linii din locul în 
care se aflau şi începu nişte calcule din care Roran nu 
pricepea nimic. În cele din urmă, zise: 

— Teamă mi-e că mergem la pieire, dar fie, am să fac tot 
ce pot ca să trecem. 

Mulţumit, Roran îşi puse ciocanul deoparte. 

— Aşa să fie. 

Străbătând Ochiul Mistreţului. 

În tot cursul zilei, corăbiile duşmane se apropiară din ce în 
ce mai mult de Aripa de Dragon. Roran le privea de câte ori 
avea răgaz, îngrijorat la gândul că puteau să ajungă 
îndeajuns de aproape pentru a-i ataca înainte că ei să fi 
intrat în Ochi. Totuşi, Uthar părea în stare să menţină 
distanţa, măcar pentru o vreme. 

La poruncile căpitanului, Roran şi ceilalţi săteni se 
apucară să curețe nava după furtună şi să o pregătească 
pentru chinul care-o aştepta. Truda lor luă sfârşit numai la 
căderea nopţii, când stinseră toate luminile de la bord, 
încercând să-i înşele pe urmăritori cu privire la locul către 
care se îndreptau de fapt. Vicleşugul se dovedi, într-o 
oarecare măsură, reuşit, căci la răsăritul soarelui Roran 
văzu că duşmanii rămăseseră ceva mai în urmă spre 
miazănoapte şi apus, cu toate că, în scurtă vreme, izbutiră 
să recupereze. 

Ceva mai târziu, el se caţără pe catargul mare până în 
vârf, la o sută treizeci de picioare deasupra punţii, atât de 
sus încât oamenii de dedesubt păreau înalţi numai cât 
degetul său mic de la mână. Apa şi cerul se clătinau 


primejdios în jurul lui, pe măsură ce corabia se lăsa de pe o 
parte pe alta. 

Scoţând ocheanul pe care-l adusese cu el, Roran îl duse la 
ochi şi-l potrivi, până ce izbuti să-i zărească pe duşmani. 
Corăbiile lor erau numai la vreo patru mile în urmă, şi se 
apropiau mai iute decât şi-ar fi dorit. „Pesemne că şi-au dat 
seama ce avem de gând”, îşi spuse el. Rotind ocheanul, 
căută pe întinderea oceanului vreun semn că se apropiau 
de Ochiul Mistreţului, şi se opri, văzând un cerc mare de 
spumă, cam cât o insulă, care se rotea dinspre miazănoapte 
spre răsărit. „Am întârziat”, îşi dădu el seama, simțind un 
gol în stomac. Punctul cel mai înalt al fluxului trecuse deja, 
iar iuţeala şi puterea Ochiului creşteau, pe măsură ce 
oceanul se trăgea înapoi de pe uscat. Mută din nou 
ocheanul şi văzu că frânghia înnodată pe care Uthar o 
legase la tribord, alături de cârmă, pentru a observa când 
intrau în zona vârtejului, plutea de-acum pe lângă corabie, 
în loc să rămână în urma ei, aşa cum ar fi fost firesc. 
Singurul lucru bun era că navigau în direcţia curentului 
Ochiului, şi nu împotriva lui. Dacă ar fi fost invers, n-ar fi 
avut de ales, şi ar fi trebuit să aştepte până se schimba 
fluxul. 

Dedesubtul lui, Roran îl auzi pe Uthar care le striga 
sătenilor să treacă la vâsle. O clipă mai târziu, de-o parte şi 
de alta a corăbiei apărură cele două şiruri de pari, care o 
făceau să arate întocmai ca un uriaş care păşea pe mare. În 
ritmul tobei acoperite cu piele de bou, însoţit de cântecul 
sacadat al lui Bogden, care conducea totul, vâselele se 
arcuiră înainte, se cufundară în adâncurile verzi ale mării şi 
reapărură apoi la suprafaţa apei, lăsând în urma lor şiruri 
de bule albe. Aripa de Dragon pluti mai iute, întrecând de- 
acum corăbiile duşmane, care erau încă în afara Ochiului. 

Roran privea vrăjit şi îngrozit în acelaşi timp piesa care se 
desfăşura împrejurul său. Elementul esenţial, cel de care 
depindeau toate celelalte, era timpul. Oare Aripa de 
Dragon, cu toate că sosise prea târziu, era în stare să 


traverseze Ochiul, folosindu-se în acelaşi timp de pânze şi 
de vâsle? Şi oare duşmanii, care de-acum îşi scoseseră şi ei 
vâslele la iveală, puteau să reducă îndeajuns de mult 
distanţa pentru a fi siguri că erau, la rândul lor, în afara 
primejdiei? El, unul, nu-şi putea da seama. Bătaia tobei 
măsura curgerea minutelor, iar Roran simţea fiecare clipă 
care trecea. 

Tresări uimit atunci când văzu un braţ care se înălța peste 
marginea coşului din vârful catargului, şi apăru Baldor, 
care-l privea ţintă. 

— Ce-ar fi să-mi dai o mână de ajutor? Mă simt de parc-aş 
fi pe punctul să cad. 

Încordându-se, Roran îl ajută să se urce alături de el. 
Baldor îi dădu un biscuit şi un măr uscat, apoi îi spuse: 

— Mă gândeam că ţi-ar prinde bine ceva de mâncare la 
amiază. Făcându-i cu capul un semn de mulţumire, Roran 
înghiţi biscuitul dintr-o îmbucătură şi se reîntoarse la 
ocheanul prin care privea. 

— Se vede Ochiul Mistreţului? întrebă Baldor, iar Roran îi 
dădu ocheanul şi-şi îndreptă atenţia asupra mâncării. 

În următoarea jumătate de ceas, cercul de spumă începu 
să se rotească din ce în ce maiiute, până ce ajunse ca un 
titirez. Împrejurul său, apa se umfla şi începu şi ea să se 
ridice, în timp ce spuma dispăru din vedere, căzând pe 
fundul unui puț uriaş, care se tot lărgea şi se adâncea. 
Văzduhul se umplu de fuioare de ceaţă care se roteau şi ele, 
iar din gâtlejul de abanos al hăului se înălţă un geamăt 
chinuit, precum cel al unui lup rănit de moarte. 

Iuţeala cu care se forma Ochiul Mistreţului îl tulbura pe 
Roran. 

— Mai bine du-te şi spune-i lui Uthar, zise el. Baldor se 
pregăti să coboare de pe catarg. 

— Leagă-te cu ceva, ca să nu cazi. 

— Aşa am să fac. 

Legându-se de mijloc, Roran îşi lăsă braţele libere, 
asigurându-se că, dacă era nevoie, putea să-şi scoată cuțitul 


pentru a tăia funiile. Pe măsură ce cerceta situaţia, se 
simţea din ce în ce mai îngrijorat. Aripa de Dragon nu 
trecuse mult de punctul central al vârtejului, duşmanii erau 
numai la vreo două mile în urmă, iar Ochiul se rotea din ce 
în ce mai iute, pregătindu-se să atingă punctul culminant. Şi 
mai rău, vântul, tulburat de vârtej un le de apă, sufla ba 
dintr-o parte, ba din cealaltă, împrăştiind apa în toate 
părţile. O clipă, marea se învolbura, apoi se liniştea, apoi se 
umfla la loc, pe măsură ce vântul ameţit se răsucea 
împrejurul corăbiei. 

„Poate că avea dreptate Uthar, se gândi Roran. Poate că 
am mers prea departe şi m-am pus cu un duşman care nu 
poate fi înfrânt numai prin hotărâre. Poate că acum i-am 
trimis pe săteni la moarte.” Forţele naturii nu se lăsau 
intimidate. 

Centrul căscat al Ochiului avea acum mai mult de nouă 
mile, şi nimeni nu putea ghici cât era de adânc, în afară de 
cei care fuseseră prinşi înăuntru. Vârtejul se înclina la 
patruzeci şi cinci de grade, iar pereţii lui erau presăraţi cu 
adâncituri, ca lutul moale căruia i se dă formă pe roata 
olarului. Mugetul înfundat deveni din ce în ce mai puternic, 
până ce lui Roran i se păru că lumea întreagă trebuie să se 
prăbuşească din pricina vibraţiilor puternice. Din ceaţă 
apăru un curcubeu superb, care se întinse peste hăul 
rotitor. 

Curentul era din ce în ce mai iute, împingând corabia într- 
un ritm ameţitor, pe măsură ce se apropia de marginea 
vârtejului. Părea de-acum cu neputinţă ca Aripa de Dragon 
să scape prin marginea de miazăzi; ea se mişca atât de 
repede, încât se apleca mult pe o parte, înspre tribord, 
făcându-l pe Roran să spânzure undeva deasupra apelor 
tunătoare. 

Cu toate acestea, corăbiile duşmane câştigau în 
continuare distanţă; ele pluteau una lângă alta, la o 
depărtare mai mică de o milă; vâslele li se mişcau într-o 
armonie deplină, făcând ca apa să se înalțe ca o pânză, de-o 


parte şi de alta a provei, pe măsură ce brăzdau întinderea 
oceanului. În pofida primejdiei, Roran se simţi plin de 
admiraţie la vederea lor. 

Nemaiavând nevoie de ochean, îl strânse şi-l vâri în sân. 
De-acum, duşmanii se vedeau cu ochiul liber, în timp ce 
vârtejul era din ce în ce mai bine ascuns de norii albi 
azvârliţi peste buza pâlniei. Atras în adâncuri, aburul 
alcătuia o lentilă spiralată care acoperea hăul, imitând 
chipul vârtejului. 

Apoi, corabia se răsuci, abătându-se de la direcţia 
curentului, la porunca lui Uthar, care încerca să scape în 
largul mării. Chila trosni din pricina valurilor nemiloase, iar 
viteza cu care se mişcau scăzu cam la jumătate. Aripa de 
Dragon începu să se lupte cu îmbrăţişarea mortală a 
Ochiului Mistreţului. Catargul se cutremură, făcându-l pe 
Roran să-i clănţăne dinţii, iar coşul în care se afla se răsuci 
în direcţia cea nouă, făcându-l să ameţească. 

Văzând că se mişcau tot mai încet, el se înfricoşa. Îşi tăie 
legăturile şi, fară să ţină cont de primejdia care-l ameninţa, 
sări din coş, apucă frânghiile de dedesubt şi se cobori pe ele 
atât de iute încât, la un moment dat, îşi pierdu echilibrul şi 
căzu o bună bucată, înainte să izbutească să se prindă la 
loc. Sări pe punte, fugi la bocaport şi cobori în primul rând 
de vâslaşi, unde li se alătură lui Baldor şi lui Albriech care 
mânuiau o vâslă de stejar. 

Nimeni nu vorbea, căci trudeau cu toţii în ritmul 
deznădăjduit al propriei răsuflări, al bătăii însufleţite a 
tobei, al strigătelor răguşite ale lui Bonden şi în ritmul 
mugetului care se înălța din vârtej. Roran simţea Ochiul 
Mistreţului care i se împotrivea fiecărei mişcări a vâslei. 

În ciuda tuturor eforturilor, Aripa de Dragon ajunsese, 
practic, să se oprească în loc. „N-o să scăpăm”, se gândi 
Roran. Spatele şi picioarele îl ardeau din pricina încordării. 
Plămânii îl înjunghiau. Printre bătăile tobei, îl auzi pe Uthar, 
care le poruncea celor de pe punte să ridice pânzele, ca să 
profite cât puteau de mult de vântul înşelător. 


La două bănci în faţa lui Roran, Darmmen şi Hamund 
lăsară locul lui Thane şi lui Ridley, apoi se întinseră între 
cele două şiruri de vâsle, tremurând din tot trupul. Nu 
trecu mai mult de un minut şi altcineva, aflat mai în fund, se 
prăbuşi; pe dată, Birgit, împreună cu o altă femeie, îi luară 
locul. 

„Dacă scăpăm cu viaţă, se gândi Roran, o să fie numai 
pentru că avem oameni îndeajuns pentru a menţine ritmul 
cât e nevoie.” 

Părea o veşnicie de când mânuia vâsla în încăperea 
mohorâtă şi plină de fum, împingând şi trăgând de ea, 
încercând din răsputeri să nu bage în seamă durerea care-i 
cuprindea trupul. Gâtul îl durea pentru că se ghemuise sub 
tavanul jos. Lemnul întunecat al vâslei era pătat cu sânge, 
în locurile în care pielea îi crăpase. Îşi smulse cămaşa de pe 
el, făcând ocheanul să cadă pe jos, apoi o înfăşură în jurul 
vâslei şi continuă să tragă. 

În cele din urmă, puterile îl părăsiră. Picioarele îi 
alunecară, iar el căzu pe o parte, rostogolindu-se pe podea, 
pentru că era leoarcă de sudoare. Orval îi luă locul. Roran 
zăcu, întins pe spate, până ce-şi recapătă suflul, apoi se 
ridică în patru labe şi se târî până la bocaport. 

Ca un beţiv cuprins de delir, se târi pe scară, clătinându-se 
din pricina mişcărilor corăbiei şi sprijinindu-se adesea de 
perete, pentru a se odihni. Ajuns pe punte, se opri puţin 
pentru a se bucura de aerul proaspăt, apoi se împletici 
până la cârmă, temându-se la fiecare pas să nu se 
prăbuşească. 

— Cum merge? îl întrebă gâfâind pe Uthar, care stătea la 
cârmă. 

Acesta clătină din cap. 

Uitându-se în jos, Roran văzu cele trei corăbii urmăritoare, 
aflate cam la jumătate de milă în urma lor şi ceva mai spre 
apus, mai aproape de mijlocul Ochiului. Păreau nemişcate 
faţă de Aripa de Dragon. 


Sub privirile lui, situaţia rămase o vreme neschimbată. 
Apoi simţi cum Aripa de Dragon începe să se mişte puţin 
mai iute, de parcă ar fi trecut de un prag hotărâtor, iar 
puterile care-o strângeau în gheare s-ar fi domolit. Era o 
diferenţă foarte mică - nu mai mult de câteva picioare pe 
minut - dar era îndeajuns pentru ca distanţa dintre ei şi 
urmăritori să crească. Aripa de Dragon îşi lua avânt cu 
fiecare bătaie de vâsle. 

În schimb, duşmanii nu puteau înfrânge puterea 
înfricoşătoare a vârtejului. Vâslele lor încetiniră treptat, 
până ce, una câte una, corăbiile rămaseră în urmă, atrase 
către vălul de ceaţă, dincolo de care le aşteptau pereţii 
rotitori de apă întunecată şi stâncile necruțătoare de pe 
fundul oceanului. 

„Nu mai pot vâsli, îşi dădu seama Roran. Echipajele sunt 
prea mici şi prea ostenite.” în ciuda voinţei lui, simţi un fior 
de milă pentru soarta celor aflaţi la bordul celor trei 
corăbii. 

Chiar în acea clipă, de pe corabia cea mai apropiată ţâşni 
o săgeată care izbucni în flăcări verzui pe măsură ce se 
apropia de Aripa de Dragon. Pesemne că numai cu ajutorul 
magiei izbutise să zboare atât de mult. Ea lovi pânza de la 
prova şi făcu să izbucnească o ploaie de foc lichid, care se 
lipea de tot ce atingea. În câteva clipe, de-a lungul 
catargelor, al pânzelor şi al punţii se întinseră vreo 
douăzeci de focuri mici. 

— Nu putem să le stingem, strigă un marinar, cu spaimă în 
glas. 

— Tăiaţi tot ce arde şi aruncaţi în ocean! tună Uthar, drept 
răspuns. Scoţându-şi pumnalul din teacă, Roran trecu la 
treabă, scoțând un glob de foc verde din scândurile de sub 
tălpile lui. Trecură câteva minute de încordare, până când 
terminară cu toate flăcările acelea nefireşti şi se convinseră 
că nu mai era nici o primejdie pentru corabie. 

După ce răsună un strigăt care anunţa că totul era în 
ordine, Uthar lăsă cârma pe care o ţinuse încleştată în 


pumn. 

— Dacă vrăjitorul lor nu s-a priceput la mai mult de-atât, 
aş zice că nu mai avem de ce să ne temem. 

— O să scăpăm din Ochi, aşa-i? întrebă Roran, nerăbdător 
să-şi audă speranţele confirmate. 

Uthar îşi îndreptă umerii şi-i aruncă un rânjet scurt, 
mândru şi neîncrezător în acelaşi timp. 

— Nu chiar pe dată, dar suntem aproape. N-o să ne 
îndepărtăm de monstrul ăsta căscat până ce nu scade 
fluxul. Du-te şi spune-i lui Bonden să mai încetinească puţin 
ritmul; nu vreau să-mi leşine oamenii pe la vâsle, dacă am 
de ales. 

Şi aşa se termină. Roran trecu iarăşi la vâsle, o tură, iar 
până să se întoarcă pe punte, vârtejul începuse să se 
domolească. Mugetul său înfricoşător se topi, lăsând loc 
zgomotelor obişnuite ale vântului; apa se linişti, nelăsând la 
vedere nici măcar un semn al dezlănţuirii de mai înainte, iar 
ceața răsucită care se învârtise pe deasupra hăului se topi 
sub razele calde ale soarelui, lăsând văzduhul limpede ca o 
sticlă unsă cu ulei. Din Ochiul Mistreţului nu mai rămase 
decât cercul de spumă galbenă care se rotea pe ape - aşa 
cum observă Roran, după ce-şi recuperase ocheanul. 

O clipă numai, i se păru că în mijlocul spumei se 
întrezăreau trei catarge sfărâmate şi o pânză neagră care 
pluteau în cerc, fară încetare. Dar putea să fi fost numai o 
părere. 

Sau, cel puţin, aşa îşi spuse. 

Elain veni lângă el, cu o mână pe pântecele său umflat. Cu 
glasul stins, ea îi spuse: 

— Am avut mare noroc, Roran, mai mare decât eram 
îndreptăţiţi să nădăjduim. 

— Aşa-i, încuviinţă el. 

Drumul spre Aberon. 

Dedesubtul Saphirei, pădurea nepătrunsă se întindea cât 
vedeau cu ochii; verdele-intens pălea şi se prechimba într- 
un roşu-tulbure şi pal. Peste vârfurile pinilor noduroşi 


pluteau lăstuni, ciori şi alte păsări de pădure, care scoteau 
strigăte de spaimă la vederea Saphirei. Ea zbura jos pe 
deasupra crengilor, pentru a-şi apăra cei doi pasageri de 
temperaturile scăzute din înaltul cerului. 

În afară de momentul în care se ascunseseră în Şiră, 
fugind de cei doi Ra'zac, era prima oară când Eragon şi 
Saphira aveau prilejul să zboare atât de mult împreună, 
fără să trebuiască să se oprească pentru a-i aştepta pe 
tovarăşii care mergeau pe jos. Saphira, mai ales, era foarte 
mulţumită de călătorie şi încântată că-i putea arăta lui 
Eragon cât de puternică şi de rezistentă devenise, sub 
îndrumarea lui Glaedr. 

După ce-i trecuse stânjeneala, Orik îi spuse lui Eragon: 

— Mă îndoiesc că mă voi simţi vreodată în largul meu în 
văzduh, dar pot să înţeleg de ce vă place asta aşa tare, ţie şi 
Saphirei. Zborul te face să te simţi liber şi neîngrădit, ca un 
şoim cu ochi ageri care-şi vânează prada! Parcă şi inima îmi 
bate mai tare, să ştii. 

Ca să nu se plictisească, Orik şi Saphira începură să-şi 
spună unul celuilalt cimilituri. Eragon nu se prinse în joc, 
pentru că nu fusese niciodată prea iscusit la asta; pentru a 
le dezlega, avea nevoie de un alt mod de a gândi, care 
părea să-i scape mereu. Saphira era cu mult mai bună în 
această privinţă. Ca mulţi alţi dragoni, era înnebunită după 
mistere, iar cimiliturile i se păreau foarte uşor de dezlegat. 

— Singurele cimilituri pe care le ştiu, spuse Orik, sunt în 
limba piticilor. Am să mă străduiesc să le traduc, dar s-ar 
prea putea să-mi iasă unele grosolane şi greu de priceput. 

Apoi rosti următoarele: 

Înaltă, mi-s tânără, Scundă-s bătrână, Când strălucesc de 
viaţă, Suflarea lui Urur mă-ngheaţă. 

„Nu-i cinstit, mârâi Saphira. Nu ştiu mare lucru despre 
zeii voştri.” Nu mai era nevoie ca Eragon să-i repete 
spusele, căci Orik îi dăduse voie să intre direct în gândurile 
lui. 

— Te dai bătută? râse piticul. 


„Nici vorbă.” Trecu o vreme, în care nu se mai auzi altceva 
decât fâlfâitul aripilor ei, apoi veni şi răspunsul: „Să fie 
lumânarea?” 

— Că bine zici. 

Ea pufni, scoțând o pală de fum care pluti în bătaia 
vântului, drept în nasul lui Eragon şi al lui Orik. „Nu mă 
descurc prea bine cu cimilituri dintr-astea. N-am mai intrat 
într-o casă de când am ieşit din ou, iar cele care se referă la 
obiecte din gospodărie mi se par grele.” Apoi, la rândul ei, 
întrebă: 

Ce iarbă-i bună la orice stricăciune? 

Cimilitura se dovedi mult prea încâlcită pentru Orik, care 
mormăi, gemu şi scrâşni neputincios din dinţi. Eragon, aflat 
în spatele lui, rânjea fără să se poată abţine, căci vedea 
limpede din mintea Saphirei care era răspunsul. În cele din 
urmă, piticul spuse: 

— Ei, care e? Mă declar învins. 

Piele de bou şi corn de zimbru, Răspunsul e cimbru. 

Acum veni rândul lui Orik să strige: 

— Nu-i cinstit! Limba asta nu-i limba mea maternă. De 
unde să fiu eu în stare să înţeleg asemenea jocuri de 
cuvinte? 

„Ba-i foarte cinstit. Asta da, cimilitură.” 

Când piticul îşi dădu capul pe spate, Eragon văzu cum 
muşchii de la ceafa i se încordează puternic. 

— Dacă-i pe-aşa, stimată Colţ-de-Fier, atunci dezleag-o 
rogu-te pe asta, pe care o ştie orice copil din neamul 
piticilor. 

Mi-s cuptorul lui Morgothal şi pântecele lui Helzvog. 

Înăbuş fiica lui Nordvig şi aduc cu mine moarte cenuşie. 

Cu sângele lui Helzvog, fac lumea să renască. 

Ce-oi fi? 

Şi aşa merseră mai departe, schimbând între ei cimilituri 
din ce în ce mai greu de dezlegat, în timp ce Du 
Weldenvarden aluneca pe dedesubtul lor. Adesea, prin 
spaţiile goale dintre ramuri zăreau petice argintii, bucăţi 


din numeroasele râuri care brăzdau pădurea. În jurul 
Saphirei, norii se umflau, ca nişte palate măreţe, cu arcade 
avântate, cupole şi coloane, balustrade crenelate şi turnuri 
înalte cât un munte, şanţuri şi văi scăldate într-o lumină 
aurie, care-l făceau pe Eragon să se simtă de parcă zburau 
printr-un vis. 

Zborul Saphirei era atât de iute încât, la căderea serii, 
trecuseră deja de marginea codrului şi pătrunseseră în 
câmpiile arămii care îl despărţeau de deşertul Hadarac. Îşi 
făcură tabăra în iarbă şi se ghemuiră în jurul focului mic, 
singuri-singurei în acel loc întins şi plat. Erau posomorâţi şi 
nu spuneau prea multe, căci orice vorbă n-ar fi făcut decât 
să le reamintească de cât erau de mici, în acel ţinut pustiu 
şi fară viaţă. 

Eragon profită de popas pentru a aduna ceva energie, pe 
care o vărsă în rubinul care împodobea plăselele săbiei sale. 
Nestemata sorbi totul, atât energia lui, cât şi pe cea a 
Saphirei, care-i dădu o mână de ajutor. Eragon ajunse la 
concluzia că puteau trece mai multe zile până să umple şi 
rubinul, şi cele douăsprezece nestemate din cingătoarea lui 
Beloth cel înţelept. 

Obosit, el se înfăşură în pături, se întinse lângă Saphira şi 
se cufundă în somnul său uşor, lăsând iluziile nopţii să 
plutească peste marea de stele de deasupra. 

Nu mult după ce porniseră din nou la drum, în dimineaţa 
următoare, iarba verde şi mănoasă dispăru, lăsând în loc 
tufişuri brune, care se răreau şi ele până ce, la rândul lor, 
dispărură lăsând locul pământului ars de soare, în care nu 
creşteau decât plantele cele mai zdravene. În depărtare 
apărură dune roşietice. De sus, de pe spinarea Saphirei, ele 
păreau nişte valuri care pluteau către un țărm îndepărtat, 
fară să-l ajungă vreodată. 

Când soarele începu să coboare la orizont, Eragon observă 
un mănunchi de piscuri aflate undeva, în depărtare, spre 
răsărit, şi-şi dădu seama că acolo se afla Du Fells 
Nangoroth, locul în care dragonii sălbatici se duseseră 


pentru a-şi găsi perechea, pentru a-şi creşte puii şi, în cele 
din urmă, pentru a muri. „lrebuie să mergem cândva pe- 
acolo”, spuse Saphira, urmărindu-i privirea. 

„Da.” 

În noaptea aceea, Eragon se simţi şi mai conştient de 
singurătatea lor, căci îşi făcuseră tabăra în cea mai pustie 
parte a deşertului Hadarac, unde în văzduh exista atât de 
puţină umezeală, încât buzele îi crăpară aproape imediat, 
cu toate că şi le ungea foarte des cu nalgask. În pământ 
simţea puţină viaţă - erau numai nişte plante amărâte, 
printre care se strecurau câteva insecte şi câteva şopârle. 

Aşa cum făcuse atunci când fugiseră din Gil'ead, apucând- 
o prin deşert, Eragon scoase apă din pământ, pentru a-şi 
umple burdufurile, iar înainte ca apa să se scurgă la loc, 
făcu o vrajă pentru a o privi de la distanţă pe Nasuada, ca 
să afle dacă vardenii fuseseră deja atacați. Spre uşurarea 
lui, nu se întâmplase aşa. 

În a treia zi de când plecaseră din Ellesmera, în urma lor 
se iscă un vânt care o purtă pe Saphira mult mai departe 
decât ar fi putut zbura de una singură; astfel, trecură şi de 
deşert. 

Chiar în apropierea hotarului acestuia, pe dedesubtul lor 
apăru un şir de nomazi călare, purtând veşminte largi, care 
să-i apere de arşiţă. Bărbaţii începură să strige în limba lor 
aspră, scuturându-şi săbiile şi suliţele înspre Saphira, deşi 
niciunul nu îndrăzni să tragă în ea cu săgețile. 

Cei trei se opriră pentru noapte la capătul de miazăzi al 
Pădurii de Argint, aflată la malul lacului Tudosten, numită 
aşa pentru că era alcătuită numai din fagi, sălcii şi plopi. 
Spre deosebire de amurgul nesfârşit care se întindea pe 
dedesubtul pinilor străvechi din Du Weldenvarden, Pădurea 
de Argint era scăldată într-o lumină puternică, era plină de 
ciocârlii, iar frunzele verzi foşneau uşor în bătaia vântului. 
Lui Eragon, copacii i se părură tineri şi fericiţi; se simţi 
mulţumit că se afla acolo. Şi, cu toate că deşertul se 
pierduse undeva, în urma lor, vremea era în continuare 


mult mai călduroasă decât cea cu care era obişnuit, în acea 
perioadă a anului. Părea mai degrabă vară decât 
primăvară. 

De-acolo, zburară drept spre Aberon, capitala regatului 
Surda, călăuziţi de indicaţiile pe care Eragon le aflase din 
minţile păsărilor întâlnite în drum. Saphira nu încercă nici o 
clipă să se ascundă, aşa că adesea le fu dat să audă 
strigătele de uimire şi de teamă ale sătenilor peste care 
treceau în zbor. 

Când ajunseră la Aberon era după-amiază târziu; era un 
oraş nu foarte înalt, cu ziduri de jur împrejur şi întins pe un 
deal singuratic, înconjurat de câmpie. În vârful dealului se 
afla castelul Borromeo. Fortăreaţa era apărată de trei 
rânduri de ziduri, de o mulţime de turnuri şi, după cum 
observă Eragon, de sute de baliste făcute special pentru a 
lovi un dragon. Lumina bogată şi arămie a soarelui care se 
apropia de asfinţit scotea puternic în evidenţă clădirile din 
Aberon şi o coloană de praf care se înălța de la poarta de 
apus a oraşului, unde se afla un şir de soldaţi care doreau 
să pătrundă. 

Pe măsură ce Saphira cobora înspre curtea interioară a 
castelului, Eragon începu să simtă gândurile locuitorilor din 
oraş. La început, zgomotul îl asurzi - cum era să ciulească 
urechile după duşmani, dar să-şi şi vadă de treabă în acelaşi 
timp? - până ce îşi dădu seama că, aşa cum făcea de obicei, 
se concentra prea mult asupra amănuntelor. Nu trebuia 
decât să simtă în mare intenţiile celorlalţi. Se relaxa puţin, 
iar zgomotele care îi răsunau în minte, cerându-i să le dea 
atenţie, se topiră într-un fundal de emoţii care-l împrejmuia. 
Era ca o perdea de apă care acoperea peisajul înconjurător, 
unduindu-se odată cu emoţiile oamenilor, care se 
însufleţeau sau se linişteau, şi ţâşnind în sus de câte ori 
cineva cădea pradă unor sentimente foarte intense. 

Astfel că Eragon îşi dădu seama cât de neliniştiţi erau cei 
de jos, pe măsură ce veştile despre Saphira se răspândeau. 
„Ai grijă, îi spuse. Doar nu vrei să ne atace.” 


Cu fiecare bătaie a puternicelor aripi ale Saphirei, în jurul 
lor se înălța praful, până când ea se lăsă în mijlocul curţii, 
înfigându-şi ghearele în pământul pustiu pentru a-şi 
menţine echilibrul. Caii priponiţi acolo începură să necheze 
de spaimă, făcând un asemenea zgomot încât Eragon 
trebui, în cele din urmă, să intre în gândurile lor şi să-i 
liniştească, folosindu-se de cuvintele din limba străveche. 

El cobori în urma lui Orik, trăgând cu ochiul la numeroşii 
soldaţi care se înşirau pe ziduri şi la balistele gata pregătite 
pe care le aveau în grijă. Nu se temea de arme, dar nici nu 
voia să se ia la harţă cu aliaţii lui. 

Doisprezece bărbaţi, printre care şi nişte soldaţi, se 
grăbiră să iasă din fortăreață, îndreptându-se spre Saphira. 
Erau conduşi de un om înalt, cu pielea la fel de întunecată 
precum a Nasuadei; era numai a treia persoană pe care o 
cunoscuse până acum cu aşa o culoare. Oprindu-se la zece 
paşi de ei, bărbatul făcu o plecăciune, la fel ca toţi cei care-l 
urmau, şi spuse: 

— Bine ai venit, Cavalere! Eu sunt Dahwar, fiul lui Kedar, 
seneşalul regelui Orrin. 

Eragon îşi înclină fruntea. 

— Iar eu sunt Eragon, Biruitorul-Umbrei, fiul nimănui. 

— Eu, Orik, fiul lui Thrifk. 

„lar eu, Saphira, fiica Vervadei”, spuse Saphira, cu 
ajutorul lui Eragon. 

Dahwar se înclină din nou. 

— Îmi cer iertare pentru că nu e nimeni aici de rang mai 
mare decât al meu pentru a întâmpina asemenea oaspeţi 
nobili, dar regele Orrin, domniţa Nasuada şi toţi vardenii au 
plecat de mult pentru a ieşi în calea armatelor lui 
Galbatorix. 

Eragon încuviinţă din cap. Se aşteptase să audă aşa ceva. 

— Au lăsat porunci ca, dacă vii în căutarea lor, să te duci 
pe dată după ei, căci izbânda nu e cu putinţă fară tine. 

— Poţi să ne arăţi pe o hartă unde-i găsim? întrebă 
Eragon. 


— Desigur, seniore. Până se aduce harta, n-aţi vrea să 
veniţi mai la umbră şi să luaţi ceva răcoritor? 

Eragon clătină din cap. 

— Nu avem vreme de pierdut. Mai mult, nu eu trebuie să 
văd harta, ci Saphira, şi mă îndoiesc că ea ar încăpea în 
palat. 

Seneşalul păru luat prin surprindere. El clipi şi o măsură 
pe Saphira cu privirea, apoi spuse: 

— Ai dreptate, seniore. Oricum, suntem în slujba Domniilor 
Voastre. Dacă doriţi ceva, nu trebuie decât să cereţi. 

Prima dată în viaţă, Eragon îşi dădu seama că putea da 
porunci, care să fie şi îndeplinite. 

— Avem nevoie de provizii pentru o săptămână. Pentru 
mine numai fructe, legume, faină, brânză, pâine - şi altele 
asemenea. Şi burdufurile trebuie umplute cu apă. 

Observă cu mulţumire că Dahwar nu-i pusese nici o 
întrebare cu privire la lipsa cărnii. În schimb, Orik ceru, la 
rândul său, carne uscată, şuncă şi felurite altele. 

Pocnind din degete, Dahwar trimise doi servitori care o 
luară la fugă înspre fortăreață pentru a aduce proviziile. În 
timp ce cu toţii aşteptau ca aceştia să se întoarcă, întrebă: 

— Acum că te afli aici, Biruitorul-Umbrei, să înţeleg că ţi-ai 
desăvârşit învăţătura printre elfi? 

— Voi avea mereu ceva de învăţat, cât trăiesc. 

— Aşa... îngână Dahwar, apoi continuă, după câteva clipe 
de tăcere: Te rog să-mi ierţi neobrăzarea; nu cunosc mare 
lucru despre Cavaleri, dar... nu eşti din neamul omenesc? 
Aşa mi se spusese că ai fi. 

— Aşa şi e, mârâi Orik. A fost... preschimbat. Şi ar trebui 
să fii fericit că s-a-ntâmplat aşa, altfel situaţia noastră ar fi 
mult mai rea. 

Dahwar se dovedi a avea îndeajuns tact pentru a nu 
insista, dar, din gândurile lui, Eragon înţelese că seneşalul 
ar fi plătit bani frumoşi pentru a obţine mai multe 
amănunte - veştile despre Eragon sau Saphira erau la mare 
preţ printre sfetnicii lui Orrin. 


În scurtă vreme, doi paji cu ochii holbaţi de uimire aduseră 
mâncarea, apa şi o hartă. La porunca lui Eragon, lăsară 
totul lângă Saphira, părând foarte speriaţi, apoi se 
retraseră în spatele lui Dahwar. Îngenunchind pe jos, acesta 
desfăcu harta, care înfăţişa Surda şi ţinuturile învecinate, şi 
trase o linie cu degetul dinspre Aberon spre Cithri. 

— Ultimele veşti pe care le-am primit, spuse el, arătau că 
regele Orrin şi domniţa Nasuada s-au oprit aici pentru 
aprovizionare. Totuşi, nu aveau de gând să rămână prea 
multă vreme, căci Imperiul înaintează de-a lungul râului 
Jiet, iar ei doreau să ajungă într-un loc anume, pentru a 
întâmpina armatele lui Galbatorix. Acum ar putea fi oriunde 
între Cithri şi râul Jiet. Dacă-mi îngăduiţi să-mi dau cu 
părerea, aş spune că locul cel mai potrivit în care să-i 
căutaţi ar fi Câmpiile înflăcărate. 

— Câmpiile înflăcărate? Dahwar zâmbi. 

— S-ar putea să le ştiţi după vechiul nume, atunci, numele 
pe care-l folosesc elfii: Du Vollar Eldrvarya. 

— Aşa e, spuse Eragon, amintindu-şi că citise depre ele 
într-una dintre istoriile pe care i le dăduse Oromis. 

Câmpiile - care conţineau zăcăminte uriaşe de turbă - se 
întindeau pe malul de răsărit al râului Jiet, acolo unde 
acesta trecea hotarul regatului, şi fuseseră locul unei lupte 
între Cavaleri şi Trădători, în cursul căreia dragonii, fără să 
vrea, aprinseseră turba cu focul pe care-l scoteau pe nări. 
Flăcările se îngropaseră în pământ şi arseseră mocnit de- 
atunci încoace. Regiunea devenise de nelocuit din pricina 
fumului înăbugşitor care ieşea din găurile căscate în 
pământul pârjolit. 

Eragon se simţi străbătut de un fior, amintindu-şi viziunea: 
rânduri întregi de războinici care se luptau pe o câmpie 
portocalie şi galbenă, croncănitul răguşit al corbilor care se 
hrăneau cu cadavre şi şuieratul săgeţilor întunecate. Se 
cutremură din nou. „Soarta ne ajunge din urmă, îi spuse 
Saphirei şi adăugă, arătându-i harta: Te-ai lămurit?” „Da.” 


Fără să pregete, Eragon şi Orik strânseră proviziile, se 
urcară din nou în şa şi-i mulţumiră lui Dahwar pentru că 
fusese de ajutor. Tocmai când Saphira se pregătea să-şi ia 
din nou zborul, Eragon se încruntă, simțind o undă de 
nemulţumire care se strecurase în minţile pe care le 
urmărea. 

— Dahwar, doi grăjdari s-au luat la ceartă, iar unul dintre 
ei, Tathal, are de gând să-l ucidă pe celălalt. Dacă-ţi trimiţi 
oamenii chiar acum, poţi să-l opreşti. 

Dahwar îl privi cu ochii mari de uimire, şi chiar şi Orik se 
răsuci, ca să se uite la el. 

— Cum de ştii asta, Biruitorul-Umbrei? întrebă seneşalul. 

— Pentru că sunt Cavaler, răspunse simplu Eragon. 

Apoi Saphira îşi desfăcu aripile şi toţi cei rămaşi pe 
pământ se traseră înapoi, pentru ca vârtejurile de aer să 
nu-i răstoarne. Ea flutură uşor din aripi şi se înălţă în 
văzduh. După ce castelul rămase în urma lor, Orik întrebă: 

— Eragon, mie poţi să-mi citeşti gândurile? 

— Vrei să încerc? Să ştii că n-am făcut-o până acum. 

— Încearcă. 

Încruntându-se, Eragon îşi îndreptă atenţia spre mintea 
piticului, şi observă cu surprindere că gândurile lui Orik 
erau bine apărate şi ferecate. Simţea prezenţa lui, dar 
nimic altceva. 

— Nu izbutesc. 

— Buun, rânji Orik. Voiam doar să fiu sigur că n-am uitat 
lecţiile pe care le-am învăţat demult. 

Înţelegându-se fară să-şi vorbească, nu se mai opriră 
pentru noapte, ci zburară mai departe prin cerul întunecat. 
Nu se vedea nici un semn de lună sau de stele, nici un 
fulger şi nici o strălucire palidă care să străpungă bezna 
apăsătoare. Ceasurile moarte se prelungeau şi se umflau, 
de parcă se ţineau cu dinţii de fiecare clipă şi nu voiau să se 
plece şi să se piardă în trecut. 

În cele din urmă, când soarele apăru din nou, aducând cu 
el bine-venitele raze de lumină, Saphira se lăsă pe 


marginea unui lac mic, pentru ca Eragon şi Orik să-şi poată 
dezmorţi picioarele, să se uşureze şi să-şi ia masa de 
dimineaţă fară să mai aibă parte de mişcările neîncetate de 
pe spinarea ei. 

De-abia porniseră din nou la drum, când la orizont apăru 
un nor lung şi jos, de culoare brună, ca o pată de cerneală 
pe o foaie albă. Norul se lărgi din ce în ce, pe măsură ce 
Saphira se apropia; pe la mijlocul dimineţii, ajunse să 
umbrească tot ce se afla dedesubt, cu fuioarele sale de 
aburi înecăcioşi. 

Ajunseseră la Câmpiile înflăcărate. 

Câmpiile înflăcărate. 

Eragon începu să tuşească pe măsură ce Saphira cobora 
printre mioarele de fum, îndreptându-se către râul Jiet, 
ascuns undeva, în negură. Clipi şi-şi şterse lacrimile de la 
ochi. Fumul era înţepător. 

Mai aproape de pământ, aerul se limpezi, îngăduindu-i lui 
Eragon să vadă unde trebuia să ajungă. Perdeaua 
tremurătoare de fum negru şi stacojiu preschimba razele 
soarelui astfel încât totul dedesubt era scăldat într-un 
portocaliu sumbru. Când şi când, peticele de cer care 
rămăseseră neacoperite de fum îngăduiau trecerea unor 
raze de lumină care cădeau pe pământ, ca nişte stâlpi de 
sticlă translucidă, până ce erau retezate de norii plutitori. 

În faţa lor se întindea râul Jiet, umflat şi gros ca un şarpe 
bine îndopat; suprafaţa sa vărgată reflecta aceeaşi nuanţă 
spectrală care scălda Câmpiile înflăcărate. Chiar când se 
întâmpla ca o rază de lumină să cadă direct pe apă, aceasta 
părea de un alb-mat, opac şi sticlos, ca laptele unei bestii 
îngrozitoare, de parcă în străfundurile ei se ascundea ceva 
care răspândea o lumină palidă şi stranie. 

Pe malul de răsărit al râului care curgea leneş se aflau 
rânduite două armate. Spre miazăzi erau vardenii şi 
oamenii din Surda, apăraţi de mai multe rânduri de 
tranşee; se vedea un şir impresionant de stindarde 
meşteşugit ţesute, rânduri întregi de corturi falnice şi caii 


soldaţilor din cavaleria lui Orrin, priponiţi alături. Oricât de 
puternici păreau, numărul lor nu însemna nimic pe lângă 
forţele uriaşe adunate la miazănoapte. Armata lui 
Galbatorix era atât de numeroasă, încât şirul din faţă avea 
cam trei mile în lăţime, iar întinderea ei era cu neputinţă de 
judecat, căci, în depărtare, nu se mai vedeau siluete 
distincte, ci doar o masă întunecată. 

La mijloc se afla un loc gol care avea cam două mile. 
Pământul, atât cel rămas liber, cât şi cel pe care se aflau 
taberele, era presărat cu nenumărate gropi neregulate în 
străfundurile cărora dănţuiau limbi verzi de flăcări. Din 
aceste sumbre torţe se înălţau fuioare de fum care 
întunecau soarele. Nu se vedea nici urmă de vegetaţie, în 
afara peticelor de licheni negri, portocalii şi verzi care, 
privite din văzduh, păreau crustele unor răni infectate şi 
pline de puroi. 

Era peisajul cel mai respingător pe care Eragon îl văzuse 
în viaţa lui. 

Saphira apăru deasupra spaţiului liber dintre cele două 
armate şi apoi se răsuci şi cobori către vardeni cât putea de 
iute, căci, atâta vreme cât rămâneau descoperiţi în faţa 
celor din tabăra Imperiului, puteau fi atacați de vrăjitorii 
duşmani. Eragon îşi întinse gândurile cât mai mult cu 
putinţă în toate direcţiile, căutând minţile răuvoitoare care-i 
puteau simţi atingerea şi puteau răspunde la rândul lor, 
adică minţile vrăjitorilor şi ale celor instruiți să-i înfrunte. 

Totuşi, primul lucru pe care-l simţi se dovedi a fi panica de 
care se lăsaseră cuprinşi străjerii vardenilor, pentru că 
mulţi dintre ei, din câte îşi dădu el seama, n-o mai văzuseră 
până atunci pe Saphira. Frica îi făcu să uite ce-i învățase 
bunul-simţ, aşa că sloboziră un val de săgeți ghimpate care 
se înălţară spre ei. 

Ridicând mâna dreaptă, Eragon strigă: 

— Letta orya thornal Săgeţile împietriră în aer. 

— Ganga, mai rosti el şi, cu un semn din încheietură, le 
abătu şi le trimise către locul liber, lăsându-le să se 


îngroape în pământul sterp fară să facă vreun rău. 

Totuşi, o săgeată căreia i se dăduse drumul din arc la 
câteva clipe după primul val, îi scăpă. Atunci, el se aplecă 
spre dreapta cât putea de mult şi, mai iute decât un om 
obişnuit, o prinse din aer când Saphira zbură pe lângă ea. 

Ajunsă la numai o sută de picioare deasupra pământului, 
Saphira îşi flutură aripile pentru a-şi încetini coborârea 
abruptă şi se lăsă jos, atingând pământul mai întâi cu 
picioarele din spate, apoi şi cu cele din faţă şi oprindu-se, 
după ce alergase puţin, printre corturile vardenilor. 

— Werg, mormăi Orik, dezlegând curelele care-i ţineau 
picioarele în loc. Aş prefera să mă lupt cu o duzină de kulli 
decât să mai am parte încă o dată de o asemenea cădere. 

Se lăsă să atârne pe o parte a şeii, apoi sări pe piciorul din 
faţă al Saphirei şi direct pe pământ. Eragon nici nu apucase 
bine să coboare, când în jurul Saphirei se şi adunară mai 
mulţi războinici, profund impresionați. Din mijlocul lor 
apăru un bărbat mătăhălos pe care Eragon îl recunoscu: 
Fredric, responsabilul cu armele vardenilor din Farthen 
Dur, înveşmântat tot în armura sa păroasă, din piele de bou. 

— la mişcaţi-vă, păduchioşilor! tună el. Nu mai staţi acolo 
cu gura căscată; treceţi la posturi, sau o să faceţi de strajă 
încă de două ori pe-atât! 

La porunca lui, bărbaţii începură să se risipească, 
mormăind în surdină şi aruncându-i peste umăr priviri 
duşmănoase. Fredric se apropie şi Eragon îşi dădu seama 
că era uimit peste măsură, văzându-l atât de schimbat. 
Bărbosul se strădui să-şi ascundă reacţia, atingându-şi 
fruntea şi spunând: 

— Bine ai venit, Biruitorul-Umbrei. Ai picat la ţanc... Nici 
nu pot să-ţi spun cât mi-e de ruşine că ai fost atacat. Toţi cei 
de-aici şi-au pierdut onoarea din pricina acestei greşeli. A 
fost vreunul dintre voi rănit? 

— Nu. 

Pe chipul lui Fredric se aşternu o expresie de uşurare. 


— Ei, măcar atât. Am poruncit ca vinovaţii să fie reţinuţi. O 
să pun să-i biciuiască şi o să-i trec la munca de jos... le 
mulţumeşte pedeapsa, Cavalere? 

— Vreau să-i văd, răspunse Eragon. 

Fredric păru dintr-odată foarte îngrijorat; era limpede că 
se temea că Eragon voia să se răzbune pe străjeri într-un 
chip groaznic şi nefiresc. Totuşi, nu-şi exprimă temerile, ci 
zise: 

— Atunci haideţi după mine. 

Îi conduse prin tabără către un cort vopsit în dungi, unde 
în jur de douăzeci de bărbaţi, cu feţe triste, tocmai îşi 
dădeau jos armele şi armurile, sub privirile vigilente ale 
celor puşi să-i păzească. Văzându-i pe Eragon şi pe Saphira, 
prizonierii se lăsară într-un genunchi şi rămaseră aşa, cu 
privirile în pământ. 

— Te salutăm, Biruitorul-Umbrei! strigară ei. 

Eragon nu spuse nimic, ci păşi de-a lungul şirului şi le 
cercetă minţile; la fiecare pas, încălţările i se scufundau în 
pământul pârjolit, cu un zgomot sec. În cele din urmă, zise: 

— Puteţi fi mândri pentru că aţi reacţionat atât de iute la 
vederea noastră. Dacă vă atacă Galbatorix, tocmai asta 
trebuie să faceţi, deşi nu prea cred să aveţi mai mulţi sorţi 
de izbândă împotriva lui decât împotriva Saphirei şi a mea. 

Străjerii îl priviră cu neîncredere, ridicându-şi spre el 
feţele colorate în arămiu din pricina luminii roşietice. 

— Pe viitor, tot ce vă cer este să vă luaţi un răgaz de o 
clipă pentru a vedea în cine trageţi. Poate că data viitoare 
am să fiu prea prins pentru a mai putea să vă opresc 
săgețile. Aţi înţeles? 

— Da, Biruitorul-Umbrei! strigară ei. 

Oprindu-se în faţa penultimului bărbat din şir, Eragon îi 
arătă săgeata pe care o prinsese din aer. 

— Cred că asta îţi aparţine, Harwin. Foarte uimit, acesta 
luă săgeata. 

— Aşa e! Iată dunga albă cu care îmi însemn toate săgețile 
ca să le pot găsi după aceea. Îţi mulţumesc, Biruitorul- 


Umbrei. 

Eragon încuviinţă şi-i spuse lui Fredric cu voce tare, ca să-l 
audă cu toţii. 

— Sunt oameni buni şi de ispravă, şi nu vreau să li se 
întâmple nimic din cauza a ceea ce au făcut. 

— Am să veghez eu însumi să fie aşa, zâmbi Fredric. 

— Acum te rog să ne duci la domniţa Nasuada. 

— Desigur, pe dată. 

Plecând de lângă străjeri, Eragon îşi dădu seama că 
bunătatea de care dăduse dovadă îi câştigase pe vecie de 
partea lui şi că veştile despre ceea ce făcuse aveau să se 
răspândească printre vardeni cu iuţeala vântului. 

Drumul ales de Fredric, printre corturi, îl aduse în 
legătură cu mai multe minţi decât atinsese vreodată. În 
minte îi apărură sute de gânduri, de imagini şi de senzaţii. 
În ciuda efortului său de a le ţine la distanţă, nu izbuti să nu 
absoarbă câteva amănunte disparate din vieţile oamenilor. 
Unele i se părură tulburătoare, altele lipsite de importanţă, 
altele mişcătoare sau, dimpotrivă, dezgustătoare, şi multe 
dintre ele stânjenitoare. Câţiva oameni priveau lumea într- 
un chip atât de special, încât minţile lor ieşeau în evidenţă 
tocmai din pricina aceasta. 

„Ce uşor e să-i vezi pe toţi ca pe nişte obiecte, pe care eu 
şi alţi câţiva le putem mânui după cum dorim. Şi totuşi, 
fiecare are vise şi speranţe, posibilitatea de a realiza ceva în 
viaţă şi amintirile despre ceea ce au făcut. Şi cu toţii simt 
durerea.” 

Câteva dintre minţile pe care le atinse erau conştiente de 
asta şi se traseră înapoi, ascunzându-şi gândurile în spatele 
unor obstacole mai tari sau mai slabe. La început, Eragon 
se îngrijoră - crezând că descoperise o sumedenie de 
duşmani care se strecuraseră printre vardeni - apoi însă îşi 
dădu seama dintr-o ochire că erau cei care făceau parte din 
Du Vrangr Gata. 

Saphira spuse: „Pesemne că sunt speriaţi de moarte, 
crezând că sunt pe cale de-a fi atacați de cine ştie ce 


vrăjitor străin”. 

„Dacă mă ţin la distanţă în felul ăsta, nu pot să-i conving că 
nu-i aşa.” „Ar trebui să te duci să-i vezi, şi-ncă repede, 
înainte să se hotărască să se strângă laolaltă şi să atace.” 
„Aşa-i, deşi nu cred că sunt cine ştie ce ameninţare pentru 
noi... Du Vrangr Gata - până şi numele le trădează 
neştiinţa. În limba străveche, corect ar fi Du Gata Vrangr.” 

Drumul lor luă sfârşit undeva în spatele taberei, la un 
pavilion mare şi roşu, pe care flutura un stindard, brodat cu 
un scut negru şi două săbii paralele, care arătau în jos. 
Fredric dădu pânza la o parte, iar Eragon şi Orik 
pătrunseră înăuntru. Saphira îşi vâri şi ea capul prin 
deschizătură şi se uită peste umerii lor. 

În mijlocul cortului se afla o masă mare. La un capăt şedea 
Nasuada, sprijinită în mâini, studiind un vraf de hărţi şi 
pergamente. Eragon simţi că i se strânge stomacul, văzând- 
O şi pe Arya în faţa ei. Ambele femei erau în armură de 
luptă, la fel ca bărbaţii. 

Nasuada îşi întoarse spre el chipul oval. 

— Eragon? şopii ea. 

Nu se aştepta să fie atât de bucuros s-o vadă. Cu un rânjet 
larg, îşi răsuci palma şi şi-o aşeză pe piept, imitând semnul 
de supunere al elfilor, şi făcu o plecăciune. 

— La ordin. 

— Eragon! repetă Nasuada, părând încântată şi uşurată în 
acelaşi timp; până şi Arya părea mulţumită. Cum de-ai 
primit vestea aşa de repede? 

— N-am primit-o; am aflat despre armata lui Galbatorix 
când am privit în depărtare cu ajutorul magiei, şi am plecat 
din Ellesmera chiar în aceeaşi zi, răspunse el, zâmbindu-i 
din nou. Mă bucur să fiu iar printre vardeni. 

În timp ce vorbea, Nasuada îl cerceta cu o expresie uluită. 

— Eragon, ce ţi s-a-ntâmplat? 

„Pesemne că Arya nu i-a povestit”, spuse Saphira. 

Aşa că Eragon trebui să-i povestească pe larg tot ce i se 
întâmplase lui şi Saphirei din ziua în care plecaseră din 


Farthen Dur, cu atât de mult timp în urmă. Pe măsură ce 
vorbea, avu impresia că Nasuada ştia multe din ceea ce-i 
povestea, fie de la pitici, fie de la Arya, şi totuşi ea nu-l 
întrerupse. În privinţa învăţăturii, îşi alese cuvintele cu 
grijă, căci făgăduise să nu dezvăluie existenţa lui Oromis, 
fară să i se fi dat voie, iar cele mai multe dintre lecţii nu 
puteau fi împărtăşite străinilor, dar se strădui din răsputeri 
să-i facă Nasuadei o imagine cât mai completă a puterilor 
pe care le dobândise şi a primejdiilor care izvorau de aici. 
Despre Agaeti Blodhren spuse numai: 

— Iar, în timpul sărbătorii, dragonii m-au preschimbat aşa 
cum vezi, dăruindu-mi înzestrările fizice ale unui elf şi 
vindecându-mi rana de la spate. 

— Cicatricea ta a dispărut? întrebă Nasuada. 

EI încuviinţă. Îşi termină povestirea din câteva fraze, 
pomenindu-i pe scurt pricina pentru care plecaseră din Du 
Weldenvarden şi apoi chipul în care decursese călătoria. 

— Ce mai poveste! clătină ea din cap. Tu şi Saphira aţi 
trecut prin multe de când aţi plecat din Farthen Dur. 

— La fel ca tine, răspunse el, arătând spre cort. E uimitor 
ce-ai izbutit să faci. Pesemne că ţi-a luat foarte mult efort 
să-i duci pe vardeni în Surda... Spune-mi, Sfatul Fruntaşilor 
ţi-a mai făcut necazuri? 

— Câteva, dar nimic ieşit din comun. Par să se fi împăcat 
cu ideea că eu conduc, şi nu ei. 

Cu un clinchet de zale, Nasuada se aşeză într-un jilţ mare, 
cu spătar înalt, şi se întoarse spre Orik, care nu scosese 
încă nici o vorbă, îl salută, apoi întrebă dacă avea ceva de 
adăugat la povestea lui Eragon. Orik ridică din umeri şi le 
povesti câteva anecdote despre şederea în Ellesmera, dar 
Eragon bănui că piticul îşi păstra adevăratele gânduri 
pentru a i le împărtăşi regelui său. 

După ce el termină, Nasuada spuse: 

— Mă bucur să aflu că, dacă putem ţine piept acestui atac, 
o să-i avem pe elfi de partea noastră. Se întâmplă cumva ca 


vreunul dintre voi să-i fi văzut pe războinicii lui Hrothgar, în 
timpul zborului din Aberon încoace? Ne bizuim pe ei. 

„Nu, răspunse Saphira prin intermediul lui Eragon. Numai 
că era întuneric şi adesea eram deasupra sau printre nori, 
aşa că puteam cu uşurinţă să trec cu vederea o tabără de 
războinici. Oricum, mă îndoiesc că am fi avut cum să ne 
întâlnim, de vreme ce am zburat drept din Aberon, în timp 
ce piticii pesemne că vor alege o altă cale - poate pe 
drumurile mari şi bătute - şi n-o vor lua prin pustietăţi.” 

— Şi care e situaţia aici? întrebă Eragon. 

Nasuada oftă şi le povesti cum ea şi Orrin aflaseră despre 
armata lui Galbatorix, şi măsurile disperate la care 
recurseseră de-atunci, pentru a ajunge la Câmpiile 
înflăcărate înaintea soldaţilor regelui. La sfârşit, spuse: 

— Imperiul a sosit acum trei zile. De atunci, am primit o 
singură veste de la ei. Ne-au cerut să ne predăm, ceea ce 
noi am refuzat, iar acum aşteptăm răspunsul. 

— Cât de mulţi sunt? mârâi Orik. Păreau destui, de pe 
spinarea Saphirei. 

— Aşa-i. Din câte credem, Galbatorix a adunat cam o sută 
de mii. Eragon nu se putu stăpâni. 

— O sută de mii? De unde atâţia? Pare cu neputinţă ca el 
să fi găsit mai mult de o mână de oameni gata să-l slujească. 

— Au fost luaţi cu arcanul. Putem doar să nădăjduim că 
bărbaţii luaţi cu de-a sila de-acasă n-o să fie prea dornici să 
lupte. Dacă-i speriem îndeajuns de tare, pot să rupă 
rândurile şi s-o ia la fugă. Iar noi suntem mai mulţi decât în 
Farthen Dur, pentru că regele Orrin ni s-a alăturat, şi am 
primit un adevărat potop de voluntari de când am început 
să răspândim vorba despre tine, Eragon. Totuşi, încă 
suntem mai slabi decât Imperiul. 

Apoi Saphira puse o întrebare îngrozitoare, pe care 
Eragon se văzu silit s-o repete cu glas tare: 

— Ce şanse avem să ieşim învingători? 

— Asta, spuse Nasuada răspicat, depinde în mare măsură 
de tine şi de Eragon, şi de numărul de vrăjitori răspândiţi 


printre trupele lor. Dacă puteţi să-i găsiţi şi să-i distrugeţi 
pe aceştia, duşmanii vor rămâne fără apărare şi îi veţi putea 
măcelări în voie. Nu prea cred că, aşa cum stau lucrurile, 
putem dobândi o adevărată izbândă, dar pesemne că i-am 
putea ţine în frâu până ce rămân fară provizii sau până ce 
Islanzadi ne vine în ajutor. Asta... dacă nu intră şi 
Galbatorix în luptă, căci atunci mi-e teamă că singura 
soluţie rămâne retragerea. 

Tocmai atunci, Eragon simţi apropierea unei făpturi 
necunoscute, care ştia că mintea îi este supravegheată, dar 
nu căuta să evite contactul. O minte rece şi aspră, foarte 
calculată. Atent la orice primejdie, Eragon îşi întoarse 
privirea spre fundul pavilionului, văzând-o acolo pe fetiţa cu 
părul negru care-i apăruse în faţa ochilor atunci când o 
privise de la distanţă pe Nasuada, în Ellesmera. Fata îl 
privea fix, cu ochii săi violeţi, şi-i spuse: 

— Fii bine-venit, Biruitorul-Umbrei! Fii bine-venită, 
Saphira! Auzindu-i glasul, un glas de adult, Eragon se 
cutremură. Umezindu-şi buzele care i se uscaseră, întrebă: 

— Cine eşti? 

Fără să-i răspundă, fata îşi dădu pletele lucioase pe spate 
şi-i arătă fruntea însemnată cu o pecete albă, care sclipea 
uşor, precum o gedwey ignasia. Atunci el îşi dădu seama pe 
cine avea în faţă. 

Nimeni nu se mişcă, atunci când Eragon se apropie de 
fată, însoţit de Saphira, care-şi vâri capul şi mai adânc în 
pavilion. Lăsându-se într-un genunchi, el îi luă mâna 
dreaptă în a lui; pielea fetei ardea de parcă ar fi avut febră. 
Nu i se opuse, ci-şi lăsă mâna moale, în strânsoarea lui. 
Folosind limba străveche, dar şi gândurile, pentru ca ea să-l 
poată înţelege, Eragon spuse: 

— Îmi pare rău. Mă poţi ierta pentru ceea ce ţi-am făcut? 
Privirea fetei se îmblânzi, iar ea se aplecă înainte şi-l sărută 
pe frunte. 

— 'Te iert, îi şopti, cu un glas care, pentru prima dată, 
părea potrivit pentru vârsta ei. Cum aş putea să nu te iert? 


Tu şi Saphira m-aţi făcut ceea ce sunt, şi ştiu că nu aveaţi 
intenţii rele. Te iert, dar nu uita ce-ţi voi spune acum, şi fie 
ca asta să-ţi chinuie conştiinţa: M-ai blestemat să cunosc 
toată suferinţa din jurul meu. Chiar şi acum, vraja ta mă 
împinge să fug în ajutorul bărbatului care tocmai s-a tăiat la 
mână, şi se află la nici trei corturi depărtare, al tânărului 
stegar care şi-a rupt arătătorul prinzându-l în spiţele de la 
roata unei căruţe, şi pentru a-i ajuta pe nenumărați alţii 
care suferă sau sunt pe cale să sufere. Mă costă foarte mult 
să ţin piept acestor imbolduri, şi chiar şi mai mult să fac rău 
cuiva în mod intenţionat, aşa cum fac acum, povestindu-ţi 
toate astea... Nici noaptea nu pot dormi din pricina puterii 
imboldului. Asta ţi-e moştenirea pe care mi-ai lăsat-o, 
Cavalere! 

Spre sfârşit, glasul ei îşi recăpătase amărăciunea şi 
batjocura. 

Saphira veni între ei şi o atinse cu botul pe fetiţă, drept în 
mijlocul semnului de pe frunte. „Linişteşte-te, 
Preschimbato. Multă mânie mai ai în suflet.” 

— Nu trebuie să trăieşti aşa pe vecie, spuse Eragon. Elfii 
m-au învăţat să rup o vrajă, şi cred că te pot elibera de 
acest blestem. Nu va fi uşor, dar e cu putinţă. 

O clipă, fata păru să-şi piardă îngrozitoarea stăpânire de 
sine. De pe buze îi scăpă un oftat uşor, mâna îi tremură în 
mâna lui Eragon, iar ochii i se umeziră de lacrimi. Apoi, la 
fel de iute, îşi ascunse adevăratele emoţii în spatele unei 
măşti amuzate şi cinice. 

— O să mai vedem. Oricum, n-ar trebui să încerci până 
după luptă. 

— 'Te-aş putea scăpa de un mare chin. 

— N-ar fi bine să rămâi fară puteri, când vieţile noastre 
depind de iscusinţa ta. Nu vreau să mă păcălesc singură; tu 
eşti mai important ca mine. Pe chip îi apăru un rânjet 
viclean. În plus, dacă rupi vraja acum, nu voi mai putea să-i 
ajut pe vardeni dacă sunt ameninţaţi. Doar nu vrei ca 
Nasuada să moară din pricina asta, nu-i aşa? 


— Nu, recunoscu Eragon, apoi căzu îndelung pe gânduri, 
cântărind problema, şi spuse: Bine, am să mai aştept. Dar, 
îţi jur, dacă ieşim învingători, am să-mi repar greşeala. 

Fata îşi lăsă capul pe-o parte. 

— Am să-ţi amintesc de făgăduiala, Cavalere. 

Ridicându-se din jilţ, Nasuada zise: 

— Elva a fost cea care m-a salvat de un asasin din Aberon. 

— Chiar aşa? Atunci... Elva, îţi rămân îndatorat pentru că 
mi-ai salvat seniorul. 

— Acum haideţi, spuse Nasuada. Trebuie să vă prezint lui 
Orrin şi sfetnicilor lui. L-ai mai întâlnit vreodată pe rege, 
Orik? 

— Nu, răspunse piticul clătinând din cap. N-am mai fost 
niciodată atât de departe înspre apus. 

Când plecară din pavilion, cu Nasuada în frunte şi cu Elva 
alături de ea, Eragon încercă să se apropie de Arya, pentru 
a-i putea vorbi, dar ea iuți pasul, până ce ajunse alături de 
Nasuada. În timpul drumului nu-l privi deloc, ceea ce-i 
provocă mai multă durere decât orice rană trupească pe 
care o avusese vreodată. Elva îi aruncă o privire, şi el îşi 
dădu seama că fata îi simţea chinul. 

Ajunseră curând la un alt pavilion mare, de data aceasta 
alb cu galben - cu toate că adevăratele nuanţe erau greu de 
observat, din pricina sclipirilor portocalii care înecau totul, 
pe Câmpiile înflăcărate. După ce li se dădu voie să intre, 
Eragon observă cu uimire că în cort erau înghesuite tot 
felul de flacoane, alambice, retorte şi alte unelte bune 
pentru un naturalist. „Cine s-ar chinui să târâie toate astea 
pe un câmp de bătălie?” se întrebă el, uluit. 

— Eragon, spuse Nasuada, iată-l pe Orrin, fiul lui Larkin, 
regele din Surda. 

Din spatele mormanelor de sticlă ieşi un bărbat îndeajuns 
de înalt, chipeş, cu părul până la umeri, dat pe spate cu 
ajutorul coroanei pe care o avea pe cap. Mintea lui, la fel cu 
a Nasuadei, era apărată ca de nişte pereţi de fier; era 
limpede că fusese bine instruit în acel meşteşug. Din 


discuţia lor, Orrin se dovedi un om plăcut, deşi puţin cam 
nepriceput şi neîncercat când venea vorba de conducerea 
unei lupte şi cu nişte idei mai mult decât ciudate. Una peste 
alta, Eragon avea mai multă încredere în Nasuada. 

După ce trebui să răspundă, cât mai scurt cu putinţă, 
nenumăratelor întrebări puse de Orrin despre şederea sa la 
elfi, se trezi zâmbind şi dând politicos din cap, pe măsură ce 
pe lângă el treceau un conte după altul, fiecare ţinând 
neapărat să-i strângă mâna şi să-i spună ce mare onoare 
era pentru ei să întâlnească un Cavaler şi să-l invite pe 
moşia fiecăruia. Supus, Eragon ţinu minte multele lor nume 
şi titluri, după cum ştia că ar fi vrut Oromis, şi făcu tot 
posibilul pentru a rămâne cât mai calm, în ciuda senzaţiilor 
de mânie şi de neputinţă. 

„Suntem pe punctul de a înfrunta una dintre cele mai mari 
armate din istorie, şi uită-te la noi, am rămas aici să 
schimbăm politeţuri.” „Răbdare, îl sfătui Saphira. Nu mai 
sunt chiar aşa de mulţi... în plus, gândeşte-te aşa; dacă 
ieşim învingători, după toate făgăduielile pe care le-au 
făcut, o să ne datoreze câte un ospăț pe zi, vreme de un 
an.” 

El pufni în râs, apoi se stăpâni. „Cred că s-ar speria să afle 
de câtă hrană ai tu nevoie. Ca să nu mai spunem că ai fi în 
stare să le goleşti pivniţa de bere şi de vin într-o singură 
noapte.” „Nici pomeneală, pufni ea, mândră, apoi dădu 
înapoi. Ei, poate în două.” 

După ce scăpară, în cele din urmă, din cortul lui Orrin, 
Eragon o întrebă pe Nasuada: 

— Şi-acum eu ce să fac? Cum să te slujesc? Nasuada îl 
privi cu o expresie ciudată pe chip. 

— Tu cum crezi că mă poţi sluji mai bine, Eragon? Doar îţi 
cunoşti puterile mult mai bine decât mine. 

Acum, până şi Arya îşi întoarse privirile spre el, 
aşteptându-i răspunsul. Cântărind întrebarea, Eragon îşi 
ridică ochii spre cerul însângerat. 


— Am să preiau şefia celor din Du Vrangr Gata, aşa cum 
mi-au cerut-o cândva, şi am să-i organizez de aşa natură 
încât să-i pot conduce în bătălie. Dacă lucrăm împreună, 
avem cele mai bune şanse să-i înfrângem pe vrăjitorii lui 
Galbatorix. 

— Pare o idee foarte bună. 

„Există vreun loc în care Eragon să-şi poată lăsa bagajele? 
întrebă Saphira. Nu vreau să le mai târâi după mine mai 
mult decât e nevoie. Şi nici şaua.” 

După ce Eragon repetă întrebarea, Nasuada spuse: 

— Fireşte. Le poţi lăsa în pavilionul meu, iar eu am să pun 
să ţi se ridice un cort, Eragon, unde să le duci după aceea. 
Totuşi, te sfătuiesc să-ţi pui armura înainte să-ţi laşi 
bagajele deoparte. S-ar putea să ai nevoie de ea în orice 
clipă... Şi, că veni vorba, Saphira, armura ta este cu noi. Am 
să pun să fie desfăcută şi să-ţi fie adusă. 

— Şi cu mine cum rămâne, domniţă? întrebă Orik. 

— Avem cu noi câţiva knurlan din Durgrimst Ingeitum care 
ne-au dat o mână de ajutor la construirea valurilor de 
apărare. Dacă vrei, poţi să te pui în fruntea lor. 

Orik păru să se însufleţească la gândul de a vedea pe 
cineva din neamul lui, mai ales din acelaşi clan. Se bătu cu 
pumnul în piept şi spuse: 

— Cred că-i numai bine. Dacă-mi permiteţi, mă duc pe 
dată la ei. Fără să mai arunce măcar o privire înapoi, el 
străbătu tabăra cu paşi hotărâți, îndreptându-se spre 
miazănoapte, către marginea ei. Întorcându-se în dreptul 
pavilionului cu cei patru care rămăseseră, Nasuada îi spuse 
lui Eragon: 

— După ce te înţelegi cu Du Vrangr Gata, întoarce-te şi dă- 
mi de ştire. 

Apoi ea dădu la o parte pânza de la intrare şi dispăru în 
întunericul dinăuntru, împreună cu Elva. Arya dădu să le 
urmeze, dar Eragon o apucă de braţ şi-i spuse în limba 
străveche: 

— Aşteaptă. 


Elfa se opri şi-l privi, cu chipul ca de piatră. El îi susţinu 
privirea fară să şovăie, uitându-se adânc în ochii ei care 
reflectau lumina stranie dimprejur. 

— Arya, n-am de gând să-mi cer iertare pentru ceea ce 
simt pentru tine. lotuşi, aş vrea să ştii că regret cu adevărat 
purtarea mea din timpul Sărbătorii Frăției de Sânge. În 
noapte aceea, n-am fost eu însumi, altfel nu mi-aş fi îngăduit 
să-ţi vorbesc atât de deschis. 

— Şi n-ai s-o mai faci? 

EI îşi înăbuşi un hohot de râs mohorât. 

— Păi, dac-aş face-o, nu mi-ar fi de nici un folos, aşa-i? o 
întrebă şi, văzând-o că nu răspunde, continuă. N-are a face. 
Nu vreau să te supăr, chiar dacă tu... 

Dar lăsă fraza neterminată, preferind să nu facă vreo 
remarcă de care ştia că va ajunge să-i pară rău. Chipul 
Aryei se îmblânzi. 

— Nu încerc să te fac să suferi, Eragon. Trebuie să 
înţelegi. 

— Înţeleg, răspunse el, dar fără convingere. 

O tăcere stânjenită se lăsă între ei. În cele din urmă, Arya 
întrebă: 

— Să înţeleg că zborul a decurs bine? 

— Destul de bine. 

— N-aţi avut necazuri în deşert? 

— De ce să avem? Trebuia? 

— Nu. Întrebam doar, spuse Arya, apoi cu un glas încă şi 
mai blând continuă: Şi cu tine ce e, Eragon? Cum ţi-a mers, 
de la sărbătoare încoace? Am auzit ce i-ai spus Nasuadei, 
dar n-ai pomenit decât de rana de la spate. 

— Păi... 

Încercă să mintă, căci nu voia ca ea să afle cât de mult îi 
dusese dorul, dar limba străveche îi opri vorbele şi-l lăsă 
mut. În cele din urmă, recurse la un meşteşug de-al elfilor, 
acela de a spune numai o parte din adevăr, pentru a crea o 
impresie cu totul opusă celei adevărate. 


— Mi-e mai bine ca înainte, spuse el, gândindu-se, în sinea 
lui, la rana de la spate. 

În ciuda şiretlicului, Arya nu părea convinsă, dar nu insistă 
asupra subiectului, ci zise: 

— Îmi pare bine. 

Din pavilion se auzi glasul Nasuadei, iar Arya aruncă o 
privire într-acolo, apoi se întoarse din nou spre el. 

— Eragon, e nevoie de mine în altă parte... Şi de tine e 
nevoie undeva. Lupta e pe cale să înceapă, continuă ea, 
ridicând pânza şi păşind pe jumătate în cortul întunecat, 
apoi şovăi şi adăugă. Ai grijă de tine, Eragon, Biruitorul- 
Umbrei. 

Şi dispăru. 

Eragon rămase împietrit în loc, din cauza deznădejdii. 
Izbutise ceea ce dorea, dar parcă între el şi Arya nu se 
schimbase nimic. Îşi strânse pumnii şi-şi lăsă umerii în jos şi 
privi urât spre pământ fară să-l vadă, fierbând neputincios. 

Când Saphira îl înghionti în umăr, tresări. „Haide, 
micuţule, îi spuse ea blând. Nu poţi să stai aici pe vecie, iar 
pe mine şaua asta începe să mă mănânce.” 

Apropiindu-se de ea, Eragon îi scoase curelele de la gât, 
mormăind ceva cu glas scăzut când acestea se prinseră 
într-o cataramă. Aproape că nădăjduia ca bucata de piele să 
se rupă. Desfăcând şi celelalte curele, lăsă şaua şi toate cele 
legate de ea să cadă grămadă la pământ. „Ce bine-i fară 
ea”, spuse Saphira, dezmorţindu-şi umerii uriaşi. 

Scoţându-şi armura din desagi, Eragon se înveşmântă în 
haina sclipitoare a războiului. Mai întâi îşi trase cămaşa de 
zale peste tunica de la elfi, apoi îşi strânse pulparele şi 
apărătorile pentru braţe. Pe cap îşi puse gluga de piele 
căptuşită, apoi pe cea de zale, din oţel călit, şi la urmă coiful 
împodobit cu aur şi argint. Ca un ultim detaliu, îşi înlocui 
mâănuşile pe care le purta de obicei cu cele din fier. 

Folosindu-se de cingătoarea lui Beloth cel înţelept, îşi 
atârnă sabia pe şoldul stâng. Pe spate îşi luă tolba cu săgeți 
cu pene albe de lebădă pe care i-o dăruise Islanzadi şi în 


care, după cum descoperi cu mulţumire, încăpea şi arcul pe 
care i-l descântase regina elfilor, chiar şi încordat. 

După ce lăsă în pavilion bagajele lui şi ale lui Orik, se duse, 
împreună cu Saphira, în căutarea Triannei, conducătoarea 
celor din Du Vrangr Gata. Nu făcuseră decât câţiva paşi, 
când Eragon simţi în apropiere pe cineva care-şi ferea 
mintea de iscoade. Presupunând că era vreun vrăjitor de-al 
vardenilor, se duseră într-acolo. 

Nu prea departe, dădură peste un cort mic şi verde, în 
faţa căruia era priponit un măgar. La stânga cortului, un 
ceaun vechi de fier atârna de un tripod de metal aşezat 
deasupra uneia dintre flăcările puturoase care ieşeau din 
pământ. În jurul ceaunului erau întinse corzi pe care 
atârnau flori de zârnă, cucută, smârdar, sabină, coajă de 
tisă şi felurite ciuperci, precum pălăria-morţii sau cap- 
pătat; toate acestea îi erau cunoscute lui Eragon din lecţiile 
despre otrăvuri ale lui Oromis. În picioare, lângă ceaun, 
înarmată cu o lingură lungă de lemn cu care amesteca 
fiertura, era Angela. La picioarele ei şedea întins 
Solembum. 

Pisica fermecată scoase un miorlăit îndurerat, iar Angela 
ridică ochii. Părul său des şi cârlionţat îi înconjura faţa 
sclipitoare ca un nor de furtună. Ea se încruntă, arătând de- 
a dreptul ca o fantomă, luminată cum era de dedesubt, de 
flăcările verzi şi tremurătoare. 

— Aşa, deci v-aţi întors. 

— Da, răspunse Eragon. 

— Numai atâta ai de spus? Ai văzut-o pe Elva? Ai văzut ce 
i-ai făcut sărmanei fete? 

— Da. 

— Da! zbieră Angela. Că mut te-ai mai făcut. Atâta timp 
petrecut în Ellesmera, sub îndrumarea elfilor, şi altceva nu 
poţi să scoţi pe gură decât „da”? Ia ascultă, cap sec, toţi cei 
care sunt atât de proşti încât să facă ce-ai făcut tu merită... 

Eragon îşi duse mâinile la spate şi aşteptă, în timp ce 
Angela îl informă cu nişte vorbe limpezi, amănunțite şi 


foarte inspirate cam cât era de dobitoc, precum şi ce mai 
strămoşi pesemne că avea, de ajunsese un dobitoc atât de 
mare - merse până acolo încât să dea de înţeles că una 
dintre bunicile sale se încurcase cu vreun urgal - şi ce 
pedepse absolut oribile ar fi trebuit să primească pentru o 
aşa prostie. Dacă l-ar fi insultat altcineva aşa cum o făcuse 
ea, Eragon l-ar fi provocat la duel, dar ei îi îndură dojenile 
ştiind că nu-i putea judeca purtarea la fel cu a altora şi că 
supărarea ei era de înţeles; făcuse cu adevărat o greşeală 
îngrozitoare. 

În cele din urmă, când Angela se opri să-şi tragă sufletul, îi 
spuse: 

— Ai dreptate întru totul, şi am de gând să încerc să rup 
vraja, după ce se termină lupta. 

Angela clipi de trei ori, foarte iute, rămânând o clipă cu 
gura deschisă de uimire, apoi îşi luă seama şi o închise. 
Privindu-l bănuitoare, îl întrebă: 

— Nu spui numai ca să-mi faci pe plac, nu? 

— N-aş face asta niciodată. 

— Şi chiar ai de gând să rupi blestemul? Credeam că asta-i 
cu neputinţă. 

— Elfii au descoperit multe căi de a folosi magia. 

— Aha... bine, păi atunci aşa rămâne, da? continuă ea, 
zâmbindu-i larg şi trecând pe lângă el ca s-o mângâie pe 
Saphira pe bot. Mă bucur să te revăd, Saphira. Ai crescut. 

„Şi eu mă bucur, Angela.” 

După ce vrăjitoarea se apucă din nou să-şi amestece 
fiertura, Eragon îi spuse. 

— Ce mai discurs mi-ai ţinut! 

— Mulţumesc. Mi-a luat câteva săptămâni să-l alcătuiesc. 
Păcat că n-ai ajuns să auzi sfârşitul. E de neuitat. Aş putea 
să ţi-l spun, dacă vrei. 

— Nu, mulţumesc, pot să-mi închipui, răspunse repede 
Eragon, apoi, privind-o cu coada ochiului, adăugă: Nu pari 
prea surprinsă de cum m-am schimbat. 

Vrăjitoarea ridică din umeri. 


— Am şi eu sursele mele de informaţii. După părerea mea, 
e mai bine aşa. Înainte erai cam... of, cum să zic?... 
Neterminat. 

— Asta aşa-i. Dar cu toate astea, ce-ai de gând? întrebă el, 
arătând spre plantele atârnate. 

— A, am eu o mică idee... un experiment, dacă vrei. 

— Hmmm. 

Cercetând culorile unei ciuperci uscate care atârna în faţa 
lui, Eragon întrebă: 

— Până la urmă, ţi-ai dat seama dacă există sau nu broaşte 
râioase? 

— Ca să vezi, da! Se pare că toate broaştele râioase sunt 
broaşte, dar nu toate broaştele sunt râioase. Aşa că, dacă o 
luăm aşa, broaştele râioase chiar nu există, ceea ce 
înseamnă că am avut dreptate de la bun început. 

Brusc, ea se opri din vorbă, se aplecă într-o parte, luă o 
cană de pe o băncuţă aflată alături şi i-o dădu lui Eragon. 

— Poftim, ia nişte ceai. 

Eragon aruncă o privire spre plantele otrăvitoare atârnate 
împrejur, apoi la chipul binevoitor al Angelei, înainte să 
primească băutura. Cu glasul foarte scăzut, pentru ca ea să 
nu-l audă, murmură trei vrăji pentru descoperirea 
otrăvurilor. Nu îndrăzni să bea decât după ce se asigură că 
nu era nimic cu ceaiul, care, de altfel, se dovedi delicios, cu 
toate că nu-i putea recunoaşte ingredientele. 

În acea clipă, Solembum se duse uşor lângă Saphira şi 
începu să-şi arcuiască spatele şi să se frece de piciorul ei, la 
fel ca o pisică obişnuită. Răsucindu-şi gâtul, Saphira se 
aplecă şi-l mângâie pe spinare, până în vârful cozii, cu 
botul. „Am întâlnit în Ellesmera pe cineva care te cunoaşte”, 
spuse ea. 

Solembum se opri în loc şi-şi înălţă botul spre ea. „Nu, 
zău?” „Ba da. O cheamă Labă-lute şi Dănţuitoarea-Printre- 
Nori şi, de asemenea, Maud.” 

Ochii aurii ai lui Solembum se măriră. El începu să toarcă 
adânc şi răguşit şi să se frece şi mai tare de Saphira. 


— Aşa, zise Angela, deci presupun că aţi vorbit deja cu 
Nasuada, cu Arya şi cu regele Orrin. 

EI încuviinţă. 

— Şi ce zici de drăguţul de Orrin? 

Eragon îşi alese cu grijă cuvintele, căci îşi dădea seama că 
vorbeau despre un rege. 

— Păi... pare să aibă multe interese. 

— Da, e cu totul lunatic, nebun de legat. Dar toată lumea e 
aşa, într-un fel sau altul. 

Amuzat de sinceritatea ei, Eragon spuse: 

— Pesemne că-i nebun, dacă a adus cu el atâta sticlărie 
tocmai din Aberon. 

— Cum adică? întrebă Angela, ridicând dintr-o 
sprânceană. 

— Păi, nu ai fost în cortul lui, să vezi? 

— Spre deosebire de alţii, pufni ea, eu nu sunt în legături 
strânse cu regii pe care-i întâlnesc în cale. 

Aşa că el trebui să-i descrie numeroasele instrumente pe 
care Orrin le adusese pe Câmpiile înflăcărate. În timp ce 
vorbea, Angela încetă să mai amestece în ceaun şi-l ascultă 
cu mare interes. De cum se opri, ea începu să se agite 
împrejurul ceaunului, adunând plantele atârnate peste tot - 
adesea folosindu-se de cleşti, ca să nu le atingă cu mâna 
goală - şi spuse: 

— Cred că ar fi bine să-i fac o vizită lui Orrin. Voi doi va 
trebui să-mi povestiţi altă dată despre călătoria în 
Ellesmera... Ei hai, la drum. Dispăreţi de-aici! 

Eragon clătină din cap, văzând-o pe micuța femeie care-i 
alunga pe el şi pe Saphira de lângă cort, fară măcar să-i ia 
din mână cana cu ceai. „Discuţiile cu ea sunt de fiecare 
dată...” „Speciale?” completă Saphira. 

„Chiar aşa.” 

Norii războiului. 

De unde se aflau, le luă aproape jumătate de ceas să 
ajungă la cortul Triannei, care, după toate aparențele, 
slujea drept cartier general pentru Du Vrangr Gata. Nu-l 


găsiră prea uşor, pentru că nu mulţi ştiau de existenţa lui şi 
încă şi mai puţini aveau habar unde se afla - era ascuns 
după un pinten de stânca, pentru a se apăra de privirea 
vrăjitorilor duşmani, din armata lui Galbatorix. 

Când Eragon şi Saphira se apropiară de cortul cel negru, 
pânza de la intrare se dădu brusc la o parte şi apăru 
Trianna, cu braţele goale până la cot, pregătindu-se să facă 
o vrajă. În spatele ei se adunaseră mai mulţi magicieni 
hotărâți, deşi înfricoşaţi, iar pe mulţi dintre ei Eragon îi 
văzuse în timpul bătăliei din Farthen Dur, fie luptând, fie 
vindecându-i pe răniţi. 

Eragon se uită amuzat cum Trianna şi ceilalţi rămaseră 
surprinşi de schimbarea neaşteptată a înfăţişării sale. 
Coborându-şi braţele, vrăjitoarea spuse: 

— Biruitorul-Umbrei, Saphira. Trebuia să ne spuneţi mai 
din timp că aţi venit. Tocmai ne pregăteam să înfruntăm şi 
să ne luptăm cu un duşman de temut - sau, cel puţin, aşa 
credeam. 

— N-am vrut să vă supăr, răspunse Eragon, dar a trebuit 
să mergem mai întâi la Nasuada şi la regele Orrin, de cum 
am ajuns. 

— Şi-acum, de ce ne onoraţi cu prezenţa? N-ai binevoit s-o 
faci niciodată, deşi noi îţi suntem mai apropiaţi decât 
oricare alţii dintre vardeni. 

— Am venit să preiau conducerea grupului vostru. 

Vrăjitorii adunaţi împrejur scoaseră murmure de uimire, la 
auzul acestui anunţ, iar Trianna împietri. Eragon simţi cum 
câţiva dintre ei încercau să-i intre în gânduri, pentru a-i afla 
adevăratele intenţii. În loc să încerce să se ferească, 
rămânând astfel orb în faţa oricărui atac, el ripostă atacând 
la rândul său minţile adversarilor, îndeajuns de tare pentru 
a-i face să se retragă în spatele propriilor bariere. După ce 
o făcu, observă cu mulţumire că doi bărbaţi şi o femeie 
clipiră speriaţi şi-şi întoarseră privirea în altă parte. 

— Din a cui poruncă? întrebă Trianna. 

— A Nasuadei. 


— Aha, spuse vrăjitoarea cu un zâmbet victorios, dar 
Nasuada nu are putere directă asupra noastră. Îi ajutăm pe 
vardeni din proprie voinţă. 

Opoziția ei îl uimi pe Eragon. 

— Sunt sigur că Nasuada ar fi mirată să afle asta, după tot 
ce-au făcut pentru Du Vrangr Gata, ea şi tatăl ei. S-ar putea 
să aibă impresia că nu mai doriţi sprijinul şi protecţia 
vardenilor. 

Tăcu o clipă, lăsându-i să cugete la ameninţarea implicită. 

— În plus, parcă-mi amintesc că eraţi dornici să-mi oferiţi 
asta acum ceva timp. De ce nu şi acum? 

Trianna ridică dintr-o sprânceană. 

— Atunci m-ai refuzat, Biruitorul-Umbrei... sau ai uitat? 

Cu toate că era foarte stăpână pe ea, în glasul ei se 
strecură o undă de neîncredere, ceea ce-l făcu pe Eragon 
să bănuiască faptul că nu putea rămâne mult pe poziţii. Îi 
părea mult mai matură decât atunci când se întâlniseră 
prima dată şi-l făcu să se gândească la toate greutăţile pe 
care le avusese de înfruntat: plecarea în Surda, 
supravegherea vrăjitorilor din Du Vrangr Gata şi pregătirile 
de război. 

— Atunci nu puteam primi. Nu era momentul potrivit. 
Schimbând brusc subiectul, ea întrebă: 

— Şi, la urma urmei, ce-o face pe Nasuada să creadă că tu 
ar trebui să ne conduci? Nu-i aşa că tu şi Saphira aţi fi mai 
de folos în altă parte? 

— Nasuada vrea ca eu să conduc Du Vrangr Gata în lupta 
care urmează, şi aşa voi face, răspunse Eragon, 
considerând că era mai bine să nu menţioneze că fusese 
ideea lui. 

Trianna se încruntă, luându-şi o înfăţişare sălbatică, şi 
arătă spre grupul de vrăjitori din spatele ei: 

— Noi ne-am închinat vieţile acestui meşteşug, iar tu 
foloseşti magia de mai puţin de doi ani. Ce te face să crezi 
că eşti mai potrivit pentru a ne conduce decât oricare 


dintre noi?... Dar, fie. Spune-mi ce planuri ai. Cum vrei să te 
foloseşti de noi? 

— E simplu, spuse el. Voi toţi vă veţi împreuna minţile şi 
veţi căuta vrăjitorii duşmani. Când găsiţi pe cineva, o să-mi 
unesc şi eu puterile cu voi, pentru ca, împreună, să izbutim 
să-i distrugem mijloacele de apărare. Apoi putem ucide 
soldaţii pe care încerca să-i protejeze. 

— Şi în restul timpului ce-ai să faci? 

— Am să lupt împreună cu Saphira. 

După un moment stânjenitor de tăcere, unul dintre 
bărbaţii din spatele Triannei zise: 

— Planul e bun. 

Dar el se înfiora pe dată, când Trianna îi aruncă o privire 
mânioasă. Cu mişcări lente, vrăjitoarea se întoarse din nou 
spre Eragon. 

— De când au murit Gemenii, eu am condus Du Vrangr 
Gata. Călăuziţi de mine, ei au făcut rost de bani pentru a 
plăti proviziile vardenilor, au scos la lumină Braţul- 
întunecat, reţeaua de iscoade a lui Galbatorix care încerca 
s-o ucidă pe Nasuada, şi au făcut şi nenumărate alte 
servicii. Sunt sigură că pot obţine aceleaşi rezultate şi în 
continuare... Şi-atunci, de ce vrea Nasuada să mă dea jos? 
Cu ce-am supărat-o? 

În acel moment, totul se limpezi în mintea lui Eragon. „S-a 
obişnuit cu puterea, şi nu mai vrea să renunţe la ea. Nu 
numai atât, dar crede şi că faptul că o înlocuiesc este o 
critică la adresa ei.” „Irebuie să rezolvi problema, şi încă 
repede, spuse Saphira. Nu mai avem vreme.” 

Eragon îşi scormoni mintea pentru a găsi o cale dea 
dobândi autoritate asupra celor din Du Vrangr Gata, fără s- 
o îndepărteze încă şi mai mult pe Trianna. În cele din urmă, 
adresându-se tuturor, dar privind-o numai pe ea, spuse: 

— N-am venit aici să vă fac necazuri. Am venit să vă cer 
ajutorul. Sunt puternic, e adevărat, iar eu şi Saphira am 
putea, pesemne, înfrânge oricâţi dintre vrăjitorii din slujba 
lui Galbatorix. Dar nu-i putem apăra pe toţi vardenii. Nu 


putem fi peste tot. lar dacă magicienii Imperiului îşi unesc 
forţele împotriva noastră, până şi noi va trebui să ne luptăm 
ca să scăpăm cu viaţă... Nu putem câştiga bătălia asta de 
unii singuri. Trianna, ai dreptate întru totul: te-ai descurcat 
bine cu Du Vrangr Gata, iar eu n-am venit încoace ca să-ţi 
iau puterea cu forţa. Numai că, în calitate de vrăjitor, 
trebuie să mă alătur vouă, iar în calitate de Cavaler s-ar 
putea să trebuiască să vă dau şi porunci, despre care e 
musai să ştiu că vor fi îndeplinite fară discuţie. Trebuie să 
stabilim o ierarhie. După aceea, vă puteţi menţine multă 
libertate de mişcare. De cele mai multe ori, voi fi mult prea 
ocupat pentru a-mi îndrepta atenţia spre voi. N-am de gând 
nici să nu vă iau în seamă sfaturile, căci îmi dau seama că 
aveţi mult mai multă experienţă decât mine... Aşa că vă 
întreb din nou, vreţi să ne ajutaţi, spre binele vardenilor? 

Trianna şovăi, apoi făcu o plecăciune. 

— Fireşte, Biruitorul-Umbrei, pentru binele vardenilor. O 
să fim onoraţi ca tu să conduci Du Vrangr Gata. 

— Atunci să începem. 

În următoarele ceasuri, Eragon vorbi cu fiecare dintre 
vrăjitorii adunaţi - deşi mulţi dintre ei lipseau, fiind ocupați 
cu felurite treburi printre vardeni. Făcu tot ce-i stătea în 
putere ca să îşi dea seama de cât de multe ştiau despre 
magie. Află că majoritatea dobândiseră primele noţiuni de 
la vreo rudă şi, adesea, în mare taină, ca să nu atragă 
atenţia celor care se temeau de magie şi, fireşte, a lui 
Galbatorix. Doar câţiva îşi făcuseră ucenicia aşa cum 
trebuia. Drept urmare, cei mai mulţi nu ştiau mai nimic 
despre limba străveche, şi nimeni n-o putea vorbi fluent, iar 
credinţele lor despre magie erau adesea împletite cu tot 
felul de superstiții religioase; cât despre numeroasele căi 
de a folosi gramarye - habar n-aveau. 

„Nu-i de mirare că Gemenii erau aşa dornici să afle ce 
cuvinte din limba străveche ştiai, când te-au pus la 
încercare în Farthen Dur, remarcă Saphira. Cu ajutorul lor, 
puteau să-i înfrângă uşor pe vrăjitorii ăştia de doi bani.” 


„Numai că alţii nu avem.” „Aşa-i. Nădăjduiesc că acum vezi 
că aveam dreptate cu Trianna. Pune dorinţele ei înaintea 
binelui celorlalţi.” 

Aveai dreptate, încuviinţă el. Dar n-o ţin de rău. Trianna îl 
înfruntă cum poate mai bine, la fel ca noi toţi. Înţeleg asta, 
chiar dacă nu sunt de acord, iar înţelegerea, după cum 
spunea Oromis, duce la milă şi la solidaritate.” 


Ceva mai mult de o treime dintre vrăjitori se ocupau cu 
vindecarea. Pe aceştia, Eragon îi trimise la treburile lor, 
după ce le dădu de învăţat vreo cinci vrăji noi care să le 
permită să se ocupe de mult mai multe feluri de răni. 
Împreună cu restul însă, el puse la punct o strategie foarte 
limpede, numind-o pe Trianna aghiotanta lui, urmând ca ea 
să aibă grijă ca poruncile să fie duse la îndeplinire. Se 
strădui mult pentru a-i face să se unească, transformându-şi 
feluritele personalităţi într-o forţă unitară. După cum îşi 
dădu seama repede, încercarea de a-i convinge pe 
magicieni să colaboreze era ca şi cum s-ar fi străduit să facă 
o haită de câini să-şi împartă un os. Nici faptul că erau pe 
deplin impresionați de el nu era de vreun folos, căci nu 
găsea nici o cale de a-şi folosi influenţa pentru a-i face să se 
împace între ei. 

Pentru a-şi face o idee clară despre puterile lor, îi puse să 
facă mai multe vrăji. Privindu-i cum se chinuiau cu unele 
care lui i se păreau de-acum simple, îşi dădu seama de cât 
de mult îi crescuse puterea şi-i spuse Saphirei, minunându- 
se: „Când te gândeşti că odinioară de-abia puteam să ridic o 
pietricică în aer”. 

„Şi când te gândeşti, răspunse ea, că Galbatorix a avut mai 
mult de un veac la dispoziţie pentru a-şi desăvârşi 
înzestrările.” 

Soarele coborâse înspre apus, scăldând totul în jur într-un 
portocaliu şi mai aprins, până când tabăra vardenilor, apele 
palide ale râului Jiet şi întreaga întindere a Câmpiilor 
înflăcărate începură să sclipească ciudat, marmorat, ca o 
scenă din visul unui lunatic. Aproape că asfinţise de tot, 
când la cort sosi un mesager, care-i spuse lui Eragon că 
Nasuada îi poruncise să vină pe dată. 

— Şi cred c-ai face bine să te grăbeşti, Biruitorul-Umbrei, 
te rog să nu te superi că-ţi spun. 

Obţinând făgăduiala celor din Du Vrangr Gata că vor fi 
gata şi dornici de luptă atunci când va avea nevoie de 
ajutorul lor, Eragon o luă la fugă, alături de Saphira, printre 


şirurile de corturi cenuşii, către pavilionul Nasuadei. Un 
zgomot puternic de deasupra lor îl făcu să-şi ridice ochii din 
pământul plin de gropi, pentru a arunca o privire. 

Văzu un stol uriaş de păsări care dădeau târcoale celor 
două armate. Erau acolo vulturi, şoimi şi ulii, precum şi 
nenumărate ciori lacome şi verii lor mai mari, cu ciocurile 
ca nişte pumnale, negri ca noaptea şi cruzi - corbii. Fiecare 
pasăre ţipa după sângele cu care să-şi ude gâtlejul, şi după 
carnea aburindă cu care să-şi umple stomacul şi să-şi 
ostoiască foamea. Din experienţă şi din instinct, ştiau că, de 
câte ori apărea în Alagaesia o armată, se puteau aştepta la 
un ospăț bogat de cadavre. 

„Se adună norii războiului”, remarcă Eragon. 

Nar Garzhvog. 

Eragon intră în pavilion, iar Saphira îşi băgă şi ea capul 
după el, fiind întâmpinați cu un scrâşnet de oţel, când 
Jormundur şi alţi şase dintre comandanții Nasuadei îşi 
scoaseră săbiile din teacă, pentru a-i întâmpina pe intruşi. 
Bărbaţii lăsară armele în jos, auzind-o pe Nasuada 
spunând: 

— Vino încoace, Eragon. 

— Care-ţi este porunca? întrebă el. 

— Străjerii noştri mi-au dat de ştire că dinspre 
miazănoapte şi răsărit se apropie o ceată de vreo sută de 
kulli. 

Eragon se încruntă. Nu se aşteptase să întâlnească urgali 
în această luptă, pentru că ei nu se mai aflau sub stăpânirea 
lui Durza, iar în Farthen Dur fuseseră ucişi foarte mulţi. 
Dar, dacă veniseră, foarte bine. Se simţi dintr-odată însetat 
de sânge şi-şi îngădui un rânjet sălbatic, gândindu-se cum 
avea să-i ucidă cu noua sa putere. Încleştându-şi pumnul pe 
mânerul săbiei, spuse: 

— Va fi o plăcere pentru mine să vă scap de ei. Eu şi 
Saphira ne putem ocupa singuri de asta, dacă vrei. 

Nasuada îl privi cu atenţie, spunându-i: 


— Nu, Eragon, nu putem face asta. Au cu ei steagul alb, şi 
au cerut să-mi vorbească. 

Eragon rămase cu gura căscată la ea: 

— Şi doar n-ai de gând să le acorzi o întâlnire. 

— Am să mă port cu ei la fel cum m-aş purta cu orice 
duşman care vine sub acest steag. 

— Dar ei sunt fiare. Monştri! E o nebunie să le îngădui să 
intre în tabără... Nasuada, eu am văzut cruzimile pe care le 
comit urgalii. Ei se bucură să provoace durere şi suferinţă 
şi nu merită mai multă milă decât un câine turbat. Nu-ţi mai 
pierde timpul cu asta - precis e o capcană. Spune doar o 
vorbă, iar eu, împreună cu toţi războinicii tăi, vom fi mai 
mult decât fericiţi să omorâm făpturile astea scârboase. 

— Aici, spuse Jormundur, sunt de acord cu Eragon. Dacă 
pe noi nu vrei să ne asculţi, Nasuada, atunci măcar pe el. 

Mai întâi, Nasuada îi spuse lui Eragon într-o şoaptă pe 
care nimeni altcineva n-o putea auzi: 

— Dacă eşti atât de orb, înseamnă că într-adevăr mai ai de 
învăţat. Apoi ridică glasul, folosind acelaşi ton poruncitor şi 
neînduplecat pe care-l avusese şi tatăl ei: 

— Uitaţi cu toţii că eu am luptat în Farthen Dur, la fel ca 
voi, şi că am văzut sălbăticia urgalilor... Cu toate astea, i-am 
văzut şi pe oamenii noştri comiţând fapte la fel de crude. N- 
am să neg ce-am suferit din pricina urgalilor, dar nici n-am 
de gând să trec cu vederea nişte posibili aliaţi, când suntem 
atât de puţini faţă de soldaţii Imperiului. 

— Domniţă, e prea primejdios să te întâlneşti cu un kull. 

— Prea primejdios? întrebă Nasuada, ridicând dintr-o 
sprânceană. Atunci când îi am în jurul meu, ca să mă apere, 
pe Eragon, Saphira, Elva şi toţi ceilalţi războinici? N-aş 
prea crede. 

Eragon scrâşni din dinţi, mânios, simțind că n-are ce face. 
„Spune ceva, Saphira. Tu poţi s-o convingi să renunţe la 
ideea asta proastă.” „Nu, nici vorbă. În privinţa asta, nu 
gândeşti cum trebuie.” „Doar nu eşti de acord cu ea! 
exclamă Eragon, îngheţat de uimire. Ai fost cu mine în 


Yazuac, ştii ce le-au făcut urgalii celor de-acolo. Şi ce mai 
zici despre plecarea din 'Teirm, despre prinderea mea în 
Gil'ead şi despre Farthen Dur? De câte ori ne ies în cale, 
urgalii încearcă să ne ucidă, sau şi mai rău. Nu sunt decât 
nişte fiare scârboase.” „Elfii credeau acelaşi lucru despre 
dragoni, în timpul lui Du Fyrn Skulblaka.” 

La porunca Nasuadei, străjerii dădură la o parte pereţii 
pavilionului, lăsându-l deschis şi permițându-i Saphirei să se 
ghemuiască lângă Eragon. Apoi, Nasuada se aşeză în jilţul 
cu spătar înalt, iar Jormundur şi ceilalţi comandanţi se 
înşiruiră pe două rânduri, pentru ca oricine ar fi dorit să-i 
vorbească să fie silit să păşească printre ei. Eragon stătea 
în dreapta, Elva în stânga. 

Nu trecură cinci minute şi, la marginea de răsărit a 
taberei, izbucniră strigăte mânioase. Furtuna de insulte şi 
huiduieli deveni din ce în ce mai puternică, până ce în faţa 
lor apăru un kull, singur, îndreptându-se spre Nasuada, în 
timp ce o mulţime de vardeni îl blestemau în toate felurile. 
Urgalul - sau „berbecul”, după cum îşi aminti Eragon că-şi 
spuneau între ei - ţinea capul sus şi-şi arăta colții galbeni, 
dar nu reacţiona în nici un fel la insultele care i se aruncau. 
Arăta impresionant - era înalt de opt picioare şi jumătate, 
cu trăsături puternice şi semeţe, deşi groteşti, coarne 
groase care i se încolăceau pe ambele părţi ale capului şi o 
musculatură extraordinară, care-l făcea să pară în stare să 
omoare un urs dintr-o singură lovitură. Purta doar o pânză 
înnodată în jurul şalelor, câteva bucăţi de armură grosolană 
de fier, ţinute laolaltă cu petice de zale, şi un cerc scobit de 
metal, aşezat între cele două coarne, pentru a-şi apăra 
creştetul. Pletele lungi şi negre erau strânse într-o coadă. 

Eragon simţi buzele strâmbându-i-se în semn de ură. 
Trebui să-şi stăpânească impulsul de a scoate sabia din 
teacă şi de a sări la atac. Totuşi, fară voia lui, nu putu să nu 
admire curajul urgalului, care înfrunta singur şi neînarmat 
întreaga armată duşmană. Spre mirarea lui, descoperi că 
mintea urgalului era foarte bine apărată. 


Când urgalul se opri în faţa intrării în pavilion, 
neîndrăznind să se mai apropie, Nasuada le porunci 
străjilor să ceară mulţimii să facă linişte. Cu toţii se uitară la 
nou-venit, întrebându-se ce avea de gând să facă. 

Urgalul îşi ridică braţele puternice spre cer, trase adânc 
aer în piept, apoi deschise botul şi urlă înspre Nasuada. 
Într-o clipă, un desiş de săbii se îndreptară spre el, dar nu 
le dădu nici o atenţie, ci îşi continuă urletul tremurător, 
până când rămase fară suflu. Apoi o privi pe Nasuada, fară 
să-i pese de sutele de oameni care, era limpede, îşi doreau 
să-l omoare, şi mârâi, cu un accent puternic şi gutural: 

— Ce trădare e asta, Domniţă-Noptatică? Mi se făgăduise 
liberă trecere. Aşa uşor îşi încalcă oamenii cuvântul? 

Unul dintre sfetnicii Nasuadei, aplecându-se spre ea, îi 
spuse: 

— Stăpână, să-l pedepsim pentru neobrăzare. După ce-l 
vom fi învăţat ce înseamnă respectul, de-abia atunci să-i 
dăm ascultare. 

Eragon ar fi vrut să nu spună nimic, dar îşi cunoştea 
datoria faţă de Nasuada şi de vardeni, aşa că se aplecă şi-i 
spuse la ureche: 

— Nu te simţi insultată. Aşa îşi salută ei căpeteniile de 
război. Răspunsul cuvenit ar fi să-ţi loveşti fruntea de a lui, 
dar nu cred că-i bine să încerci. 

— Asta ai aflat-o de la elfi? şopti ea, fără să-şi ia ochii de la 
urgalul care aştepta. 

— Da. 

— Şi ce-ai mai aflat despre kulli? 

— Multe, recunoscu el, fară tragere de inimă. 

Apoi Nasuada îi spuse şi solului, dar şi bărbaţilor adunaţi 
împrejur: 

— Vardenii nu sunt mincinoşi ca Galbatorix şi Imperiul. 
Spune ce ai de spus; nu te teme de vreo primejdie, câtă 
vreme ţinem sfat sub steagul alb al păcii. 

Urgalul mormăi şi-şi ridică bărbia osoasă, dezvelindu-şi 
beregata, un gest pe care Eragon îl recunoscu a fi unul de 


prietenie. În neamul lor, aplecarea capului era o 
ameninţare, pentru că însemna că urgalul respectiv avea de 
gând să împungă cu coarnele. 

— Eu sunt Nar Garzhvog din tribul Bolvek, şi vorbesc în 
numele poporului meu, spuse el, părând că mestecă fiecare 
cuvânt, înainte să-l scuipe afară. Urgalii sunt priviţi cu ură, 
mai mult decât oricare alt neam. Elfii, piticii, oamenii, cu 
toţii ne urmăresc, ne dau foc şi ne alungă din sălaşurile 
noastre. 

— Şi pe bună dreptate, îi răspunse Nasuada. 

— Cu dreptate, încuviinţă Garzhvog. Ai noştri iubesc 
războiul. Dar, spune-mi, nu se întâmpla ca şi voi să ne 
atacați numai pentru că ne consideraţi la fel de pociţi cum 
vă considerăm şi noi? De la căderea Cavalerilor, ne-am 
înmulţit. Acum, triburile noastre sunt aşa de numeroase, 
încât ţinutul aspru în care trăim nu ne mai poate hrăni pe 
toţi. 

— Aşa că aţi încheiat un pact cu Galbatorix. 

— Da, Domniţă-Noptatică. El ne-a făgăduit pământ mai 
bun, dacă-i omorâm duşmanii. Dar ne-a înşelat. Şamanul lui 
cu păr de foc, Durza, le-a luat minţile căpeteniilor noastre 
de război şi ne-a silit triburile să trudească împreună, aşa 
cum nu ne stă în obicei. După ce am aflat asta, în muntele 
scobit al piticilor, femelele care ne conduc, şi pe care noi le 
numim Hemdall, au trimis-o chiar pe perechea mea la 
Galbatorix să-l întrebe de ce a făcut asta cu noi, spuse 
Garzhvog, clătinându-şi capul uriaş. Ea nu s-a mai întors. 
Cei mai buni dintre ai noştri au murit pentru Galbatorix, 
apoi el ne-a aruncat ca pe-o sabie frântă. Este un drajl cu 
limbă de şarpe şi un trădător fară coarne. Domniţă- 
Noptatică, acum suntem mai puţini, dar o să luptăm alături 
de voi, dacă ne îngădui. 

— Şi cu ce preţ? întrebă Nasuada. Pesemne că vreţi şi 
ceva în schimb. 

— Sânge. Sângele lui Galbatorix. Iar, dacă Imperiul cade, 
vă cerem să ne daţi pământ ca să creştem şi să ne-nmulţim 


şi să nu mai trebuiască să ne luptăm, pe viitor. 

Eragon ghici intenţiile Nasuadei numai din expresia care i 
se aşternuse pe chip, înainte ca ea să rostească vreo vorbă. 
Pesemne că şi Jormundur la fel, căci se aplecă spre ea şi-i 
spuse cu glas scăzut: 

— Nasuada, nu poţi face asta. E împotriva firii. 

— Firea nu ne poate ajuta să înfrângem Imperiul. Avem 
nevoie de aliaţi. 

— Oamenii n-o să vrea să lupte alături de urgali. O să 
dezerteze. 

— Asta o putem rezolva. Eragon, crezi că o să-şi ţină 
cuvântul? 

— Doar atâta vreme cât avem un duşman comun. 

Dând hotărâtă din cap, Nasuada vorbi din nou cu glas 
tare: 

— Prea bine, Nar Garzhvog. Tu şi războinicii tăi puteţi să 
vă aşezaţi pe flancul de răsărit al armatei noastre, la ceva 
distanţă, iar apoi vom discuta condiţiile pactului nostru. 

— Ahgrat ukmar, mormăi urgalul, ducându-şi pumnul la 
frunte. Eşti înţeleaptă ca o adevărată Hemdall, Domniţă- 
Noptatică. 

— De ce-mi spui aşa? 

— Hemdall? 

— Nu, Noptatică. 

Garzhvog scoase un sunet înăbuşit, din fundul gâtului, pe 
care Eragon îl înţelese ca un hohot de râs. 

— Aşa i-am spus părintelui tău, Noptaticul, pentru că ne-a 
urmărit prin tunelele întunecate din muntele piticilor şi din 
pricina culorii pielii sale. Ca pui al lui, eşti vrednică să 
primeşti acelaşi nume. 

Şi, cu asta, se întoarse pe călcâie şi plecă din tabără cu 
paşi mari. Ridicându-se în picioare, Nasuada spuse 
răspicat: 

— Oricine-i atacă pe urgali va fi pedepsit ca şi cum ar fi 
atacat un om. Aveţi grijă să răspândiţi această veste în toate 
companiile. 


De-abia terminase de vorbit, când Eragon îl observă pe 
regele Orrin care se apropia grăbit, cu mantia fluturându-i 
pe lângă trup. Ajuns în apropiere, el strigă: 

— Nasuada! E adevărat că te-ai întâlnit cu un urgal? Ce 
înseamnă asta şi de ce nu mi s-a dat de ştire mai devreme? 
Nu vreau să... 

Un străjer care ieşi dintre şirurile de corturi cenuşii îl 
întrerupse: 

— Se apropie un călăreț din tabăra Imperiului! 

Pe dată, regele uită de orice pricină şi i se alătură 
Nasuadei, care se grăbea spre primele rânduri ale armatei, 
urmată de cel puţin o sută de persoane. Eragon nu se 
pierdu în mulţime, ci preferă să ajungă la destinaţie pe 
spinarea Saphirei. 

Când ea se opri lângă şanţurile, movilele şi rândurile de 
pari ascuţiţi care apărau tabăra vardenilor, Eragon zări un 
soldat singuratic, care venea călare, într-un galop furios, 
străbătând locul gol şi sumbru dintre cele două tabere. 
Păsările de pradă zburau jos, pe deasupra lui, ca să vadă 
dacă nu cumva ospăţul lor începuse deja. 

Soldatul trase de frâie şi se opri la ceva distanţă de 
şanţuri, încercând să nu se apropie prea mult de vardeni, 
apoi strigă: 

— Regele Galbatorix v-a propus cu generozitate să vă 
predaţi, în condiţii bune, dar l-aţi refuzat, alegând moartea 
în loc. De-acum nu mai avem ce negocia. Mâna întinsă în 
semn de prietenie s-a preschimbat în pumnul care loveşte! 
Dacă vreunii dintre voi încă îi mai poartă respect 
suveranului de drept, atotştiutorul şi atotputernicul rege 
Galbatorix, atunci fugiţi! Nimeni nu ne poate ţine piept, 
odată ce ne-am hotărât să curăţăm Alagaesia de toţi 
necredincioşii, trădătorii şi răzvrătiţii. Şi, cu toate că asta îl 
îndurerează pe stăpânul nostru, care ştie că această 
răzvrătire este iscată de conducători invidioşi şi cu minţile 
rătăcite, vom pedepsi cu blândeţe şi milă ţinutul nelegiuit 
numit Surda, şi-l vom aduce iarăşi sub stăpânirea luminată 


a regelui Galbatorix, cel care se jertfeşte zi şi noapte pentru 
binele poporului său. Aşa că, vă mai spun o dată: fugiţi, sau 
veţi avea soarta solului vostru. 

Cu asta, soldatul desfăcu un sac de pânză, din care scoase 
un cap retezat, pe care-l aruncă în sus, îl privi căzând 
printre vardeni şi, îmboldindu-şi calul cu pintenii, o luă la 
galop înspre armata lui Galbatorix, care se vedea în 
depărtare ca o pată întunecată. 

— Să-l omor? întrebă Eragon. Nasuada clătină din cap. 

— O să ne răzbunăm în curând. 

Eu n-am de gând să iau viaţa trimişilor, chiar dacă 
Imperiul a făcut-o. 

— Cum vrei... începu el, apoi scoase un strigăt scurt de 
uimire şi se agăţă de gâtul Saphirei ca să nu cadă, când ea 
se ridică pe deasupra meterezelor, lăsându-se cu picioarele 
din faţă pe valul de culoare gălbuie. Desfăcându-şi fălcile, 
Saphira scoase un răget lung şi înfundat, aşa cum făcuse 
Garzvhog, dar o făcu în semn de sfidare la adresa 
duşmanilor, amintindu-le de mânia pe care o iscaseră şi 
dând un semnal tuturor celor care-l urau pe Galbatorix. 

Răsunetul chemării ei îl sperie atât de tare pe armăsarul 
trimisului, încât acesta se aplecă spre dreapta, alunecă pe 
pământul încins şi căzu pe o parte. Soldatul, aruncat din şa, 
căzu într-o groapă de foc, care se înălţă chiar în acea clipă. 
Scoase un strigăt scurt, atât de îngrozitor încât lui Eragoni 
se ridică părul în cap, apoi amuţi pe vecie. 

Păsările începură să coboare. 

Vardenii izbucniră în urale, văzând isprava Saphirei. Până 
şi Nasuada îşi îngădui un zâmbet fugar, apoi bătu din palme 
şi spuse: 

— Cred că vor ataca odată cu zorii. Eragon, adună-i pe cei 
din Du Vrangr Gata şi pregăteşte-te de luptă. Am să-ţi dau 
poruncile de îndeplinit, în mai puţin de un ceas. 

Luându-l pe Orrin de umăr, ea îl conduse îndărăt spre 
mijlocul taberei, spunându-i: 


— Sire, trebuie să luăm nişte hotărâri. Eu am un plan, dar 
va fi nevoie de... „Să vină, spuse Saphira; vârful cozii îi 
zvâcnea, precum cel al unei pisici care urmăreşte un 
şoarece. O să ardă cu toţii.” 

Licoarea vrăjitorească. 

Pe Câmpiile înflăcărate se lăsase noaptea. Perdeaua 
groasă de fum acoperea luna şi stelele, cufundând 
pământul într-o beznă adâncă, pe care o risipeau numai 
sclipirile posomorâte şi rare ale flăcărilor de turbă şi miile 
de torţe aprinse de fiecare armată. Din locul în care şedea 
Eragon, aproape de primul rând al vardenilor, tabăra 
Imperiului părea o plasă deasă de lumini portocalii şi 
tremurătoare, mare cât un oraş. 

După ce Eragon termină de prins armura Saphirei, închise 
ochii, pentru a ţine mai bine legătura cu vrăjitorii din Du 
Vrangr Gata. Trebuia să înveţe să dea de ei într-o clipă; 
viaţa lui depindea de putinţa de a-i contacta iute, fară nici o 
întârziere. La rândul lor, ceilalţi trebuiau să înveţe să 
recunoască atingerea minţii lui, ca să nu-l respingă tocmai 
când ar fi avut nevoie de ajutorul lor. 

Eragon zâmbi şi spuse: 

— Salutări, Orik. 

Deschise ochii şi-l văzu pe pitic căţărându-se pe pintenul 
jos de stânca pe care se aşezaseră el şi Saphira. Orik era 
îmbrăcat în armură şi avea în mâna stângă arcul său din 
corn de urgal. Ghemuindu-se lângă Eragon, el îşi şterse 
fruntea şi clătină din cap. 

— De unde ştiai că sunt chiar eu? îmi apăram mintea. 
„Gândurile fiecărei persoane sunt diferite, explică Saphira, 
aşa cum şi glasurile sună mereu altfel.” 

— Aşa... 

— Ce te-aduce pe aici? întrebă Eragon. Orik ridică din 
umeri. 

— M-am gândit că ţi-ar prinde bine puţină tovărăşie în 
noaptea asta sumbră. Mai ales că Arya e ocupată în altă 
parte, şi nu-l mai ai pe Murtagh cu tine înainte de bătălie. 


„Şi ce mi-aş dori să-l am”, se gândi Eragon. Din toţi 
oamenii pe care-i cunoscuse, numai Murtagh ştia să 
mânuiască sabia la fel de bine ca el, cel puţin înainte de 
Agaeti Blodhren. Întrecerile cu el se numărasem printre 
puţinele plăceri ale lui Eragon, din timpul petrecut 
împreună. „Mi-ar fi plăcut să mă lupt iarăşi cu tine, vechi 
prieten.” 

Amintindu-şi cum pierise Murtagh - târât sub pământ de 
urgali, în Farthen Dur - Eragon fu silit să înfrunte un 
adevăr trist: chiar şi în cazul războinicilor înzestrați, de 
multe ori numai soarta hotărăşte cine scapă cu viaţă şi cine 
moare într-un război. 

Pesemne că Orik îi simţise starea de spirit, căci îl bătu pe 
umăr şi spuse: 

— Lasă, c-o să fie bine. Gândeşte-te ce simt soldaţii de- 
acolo, ştiind că peste puţină vreme trebuie să aibă de-a face 
cu tine. 

Recunoştinţa îl făcu pe Eragon să zâmbească din nou. 

— Mă bucur că ai venit. 

Vârful nasului lui Orik se înroşi, iar el lăsă ochii în jos, 
jucându-se cu arcul în mâinile sale noduroase. 

— Păi, da, mormăi el, lui Hrothgar nu i-ar prea plăcea dacă 
aş îngădui să ţi se întâmple ceva. În plus, acum suntem fraţi 
de cruce, nu? 

Cu ajutorul lui Eragon, Saphira întrebă: „Şi cum rămâne 
cu ceilalţi pitici? Nu eşti tu comandantul lor?” 

— Ba da, chiar aşa, răspunse Orik, cu o sclipire poznaşă în 
ochi. Şi o să vină şi ei încoace în scurtă vreme. Acum că 
Eragon face parte din Durgrimst Ingeitum, se cuvine să ne 
luptăm împreună împotriva Imperiului. Aşa, voi doi n-o să 
fiţi atât de vulnerabili; puteţi să vă concentrați pe găsirea 
vrăjitorilor lui Galbatorix, în loc să vă apăraţi mereu de 
vreun atac. 

— E o idee bună. Mulţumim. 

Orik mormăi câteva vorbe de încuviinţare. 


— Ce crezi despre Nasuada şi despre urgali? întrebă apoi 
Eragon. 

— A făcut ce trebuia. 

— Adică eşti de acord cu ea? 

— Da. Nu-mi place, aşa cum nu-ţi place nici ţie, dar sunt 
de acord. După aceea se lăsă tăcerea. Eragon se sprijini de 
Saphira şi rămase cu ochii aţintiţi asupra taberei 
Imperiului, încercând să nu se lase cuprins de neliniştea 
care creştea fară încetare înăuntrul lui. Trecu vremea. 
Aşteptarea nesfârşită de dinaintea unei bătălii i se părea la 
fel de tulburătoare ca bătălia în sine. Dădu şaua Saphirei cu 
ulei, îşi lustrui cămaşa de zale, apoi reîncepu să treacă prin 
minţile celor din Du Vrangr Gata, orice, numai să treacă 
timpul. 

Mai mult de un ceas mai târziu, se opri, simțind două 
făpturi care se apropiau de ei, străbătând locul gol dintre 
armate. „Angela? Solembum?” Uimit şi neliniştit, îl trezi pe 
Orik, care aţipise, şi-i spuse ce descoperise. 

Piticul se încruntă şi-şi scoase toporul de la cingătoare. 

— Am întâlnit-o numai de vreo câteva ori, dar nu părea 
trădătoare. A fost bine-venită printre vardeni vreme de zeci 
de ani. 

— Totuşi, ar trebui să aflăm ce făcea, spuse Eragon. 
Împreună, îşi croiră drum prin tabără pentru a-i întâlni pe 
cei doi, care se apropiau de fortificaţii. În curând, Angela îşi 
făcu apariţia, cu Solembum pe urme. Vrăjitoarea era 
învăluită într-o mantie lungă şi neagră, cu ajutorul căreia se 
topea în peisajul slab luminat. Spre surprinderea lor, ea să 
caţără cu mult zel, putere şi agilitate peste rândurile de 
şanţuri săpate de pitici, sărind de pe o prâăjină pe alta, 
căţărându-se şi, în cele din urmă, coborând în fugă ultima 
pantă, pentru a se opri, gâfâind, în faţa Saphirei. Dându-şi 
gluga pe spate, ea le zâmbi larg. 

— Vai, ce drăguţ. Mi-aţi ieşit în întâmpinare! 

În timp ce Angela vorbea, pisica fermecată tremură din tot 
corpul, scuturându-şi blana. Apoi silueta ei se tulbură, de 


parcă ar fi fost văzută printr-o apă agitată, preschimbându- 
se într-un băiat gol-goluţ, cu părul vâlvoi. Angela căută într- 
o pungă de piele şi-i dădu o tunică de copil şi o pereche de 
pantaloni, precum şi pumnalul mic şi negru pe care-l 
folosea în luptă. 

— Ce făceaţi pe aici? întrebă Orik, privindu-i bănuitor. 

— Ei, una şi alta. 

— Mai bine spune-ne, zise Eragon. 

— Măi să fie, răspunse ea, cu o faţă foarte serioasă. N-ai 
încredere în Solembum şi în mine? 

Pisica fermecată îşi arătă dinţii ascuţiţi. 

— Nu prea, recunoscu Eragon, zâmbind slab. 

— Bravo, zise Angela, şi-l bătu pe obraz. Aşa o să ai o viaţă 
mai lungă. Mă rog, dacă insistaţi, aflaţi că făceam tot 
posibilul ca să înfrângem Imperiul, numai că metodele alese 
de mine nu se bazează pe ţipete şi pe alergatul de colo-colo 
cu o sabie în mână. 

— Şi care-ar fi, mă rog, metodele astea? mârâi Orik. 

Angela se opri pentru a-şi strânge mantia, pe care o 
înghesui în pungă. 

— Prefer să nu vă spun; vreau să fie surpriză. Dar nu va 
trebui să aşteptaţi prea mult. O să înceapă în câteva 
ceasuri. 

Orik se trase de barbă. 

— Ce o să înceapă? Dacă nu ne spui cinstit, va trebui să te 
ducem la Nasuada. Poate că va izbuti ea să-ţi bage minţile 
în cap. 

— N-are nici un rost, spuse Angela. Nasuada mi-a dat voie 
să trec în tabăra cealaltă. 

— Zici tu, ripostă Orik, din ce în ce mai pus pe harţă. 

— Şi zic şi eu, declară Nasuada însăşi, apropiindu-se de ei, 
prin spate, aşa cum Eragon aflase deja de câtva timp, 
simțind şi că era însoţită de patru kulli, printre care şi 
Garzhvog. Încruntându-se, el se întoarse cu faţa spre ei, 
fară să încerce să-şi ascundă mânia care-l cuprinsese din 
pricina urgalilor. 


— Domniţă, murmură Eragon. 

Orik nu se arătă la fel de liniştit; el sări înapoi, trăgând un 
blestem bine simţit şi înşfăcându-şi toporul. După ce-şi dădu 
seama că nu erau atacați, o salută şi el în treacăt pe 
Nasuada, fară să-şi ia însă mâna de pe coada toporului şi 
nici ochii de la mătăhăloşii urgali. Angela nu părea să aibă 
vreo reţinere, ci o salută aşa cum se cuvenea pe Nasuada, 
apoi se adresă urgalilor în limba lor aspră, iar ei îi 
răspunseră cu evidentă plăcere. 

Nasuada îl trase pe Eragon la o parte, unde puteau vorbi 
mai puţin stingheriţi, şi-i spuse: 

— Vreau să-ţi laşi sentimentele deoparte, câteva clipe, şi 
să judeci logic şi limpede ce-am să-ţi spun. Poţi s-o faci? 

Cu chipul ca de piatră, el încuviinţă. 

— Bine. Eu fac tot ce pot ca să mă asigur că n-o să 
pierdem bătălia de mâine. Dar nu contează cât de bine 
luptăm, sau cât de bine îi conduc eu pe vardeni, şi nici 
măcar dacă punem Imperiul pe fugă, dacă tu ai fi omorât. 
Înţelegi? continuă ea, împungându-l cu un deget în piept; el 
încuviinţă din nou. Dacă apare Galbatorix, nu pot face nimic 
ca să te apăr - ai să-l înfrunţi de unul singur. Nici pentru el 
Du Vrangr Gata nu este o ameninţare mai mare decât 
pentru tine, şi n-am de gând să-i las să piară fără pricină. 

— Am ştiut mereu, răspunse Eragon, că pe Galbatorix îl 
voi înfrunta numai împreună cu Saphira. 

Pe buzele Nasuadei trecu un surâs trist; în lumina 
tremurată a torţelor, părea foarte obosită. 

— Bine, dar nu avem de ce să inventăm necazuri, dacă ele 
nu există. Poate că Galbatorix nici măcar nu-i aici, mai zise 
ea, deşi parcă nu credea ce spune. Oricum, măcar pot să 
fac în aşa fel încât să fiu sigură că nu mori cu o sabie înfiptă 
în stomac. Am auzit ce au de gând piticii, şi mi-a trecut prin 
cap că se poate face şi mai mult. L-am rugat pe Garzhvog, 
cu încă trei masculi de-ai lui, să te păzească, numai cu 
condiţia, pe care au acceptat-o, să te lase să le citeşti 
minţile. 


Eragon rămase împietrit. 

— Doar nu crezi că am să lupt alături de bestiile astea. Ca 
să nu mai spun că deja am primit propunerea să ne apere 
piticii. Nu s-ar simţi foarte bine dacă i-aş prefera pe urgali. 

— Atunci pot să participe cu toţii, răspunse Nasuada; o 
lungă vreme ea îl sfredeli cu privirea, căutând să înţeleagă 
ceea ce el nu putea spune cu voce tare. Of, Eragon, 
nădăjduiam să poţi să uiţi de ura pe care le-o porţi. În locul 
meu, tu ce-ai fi făcut? El nu avu ce să-i răspundă, iar ea 
oftă. Eu sunt cea mai îndreptăţită să-i detest pe urgali. Ei 
mi-au ucis tatăl. Dar nu pot să îngădui ca asta să mă 
împiedice să iau hotărârile cele mai bune pentru vardeni... 
înainte să spui da sau nu, măcar cere părerea Saphirei. Pot 
şi să-ţi poruncesc să primeşti ajutorul urgalilor, dar aş 
prefera să n-o fac. 

„Te porţi ca un nătâng”, comentă Saphira, fără să o fi 
întrebat cineva. 

„De ce? Pentru că nu vreau să-mi apere spatele nişte 
kulli?” „Nu de asta, ci pentru că refuzi ajutorul care ţi se 
oferă, deşi, în situaţia în care ne aflăm, nu mai are 
importanţă de unde vine. Gândeşte-te. Ştii ce-ar face 
Oromis şi ştii şi ce-ar zice. N-ai încredere în judecata lui?” 
„Dar nici măcar el nu poate avea dreptate în toate 
privinţele”, spuse Eragon. 

„Ăsta nu-i un argument... Cântăreşte bine, Eragon, şi 
spune-mi dacă am dreptate sau nu. Ştii care este drumul 
cel bun. Aş fi foarte dezamăgită dacă n-ai izbuti să te 
hotărăşti să-l urmezi.” 

Dojenile Saphirei şi ale Nasuadei îl făcură pe Eragon încă 
şi mai puţin dispus să accepte, numai că ştia că nu avea de 
ales. 

— Bine, am să-i primesc să mă apere, dar numai dacă nu 
găsesc nimic în minţile lor care să-mi dea de bănuit. Vrei să- 
mi făgăduieşti că, după bătălia asta, n-ai să mă mai sileşti să 
mă alătur vreodată urgalilor? 


— Nu pot să fac asta, răspunse Nasuada, clătinând din 
cap. Ar putea să fie rău pentru vardeni. A, Eragon, şi mai e 
ceva, adăugă ea după o scurtă pauză. 

— Da, domniţă? 

— În caz că eu mor, te-am ales să-mi urmezi. Şi, dacă o fi 
să fie aşa, te-aş sfătui să te bizui pe sfaturile lui Jormundur - 
e cel mai experimentat din Sfatul Fruntaşilor - şi îţi cer să 
pui binele celor mulţi deasupra oricărui alt lucru. M-ai 
înţeles, Eragon? 

Vestea îl luă pe nepregătite. Pentru ea nimic nu era mai 
important decât vardenii. Faptul că-i oferise lui conducerea 
era cea mai mare dovadă de încredere pe care i-o putea da. 
Asta îl impresiona şi-l făcea să se simtă ruşinat. 

— Dacă o fi să fie, spuse el cu capul plecat, am să mă 
străduiesc să fiu un conducător la fel de bun ca tine şi ca 
Ajihad. Îmi faci o mare cinste, Nasuada. 

— Aşa e, răspunse ea şi se întoarse lângă ceilalţi. 

Copleşit încă de dezvăluirea Nasuadei şi simțind că 
supărarea începea să-i treacă, Eragon se întoarse cu paşi 
mici la Saphira. Se uită lung la Garzhvog şi la ceilalţi urgali, 
încercând să ghicească ce simțeau, dar trăsăturile lor erau 
atât de diferite de cele cu care era obişnuit, încât nu putea 
citi aproape nimic pe chipurile lor. De asemenea, nu izbutea 
să simtă nici un pic de solidaritate cu urgalii; pentru el, 
erau nişte fiare sălbatice, mereu gata să-l omoare, şi nu 
erau în stare de iubire, de bunătate şi nici măcar nu puteau 
gândi cum trebuia. Pe scurt, erau nişte făpturi inferioare. 

Undeva, în străfundurile minţii sale, Saphira şopti: „Precis 
că şi Galbatorix crede la fel”. 

„Şi pe bună dreptate”, mârâi el, dorindu-şi s-o tulbure. 
Apoi, stăpânindu-şi dezgustul, spuse cu voce tare: 

— Nar Garzhvog, mi s-a spus că voi patru aţi fost de acord 
să mă lăsaţi să vă citesc în minte. 

— Aşa e, Sabie-de-Foc. Domniţă-Noptatică ne-a spus că 
trebuia. Suntem onoraţi să avem prilejul de a ne lupta 


alături de un războinic aşa de măreț şi care a făcut atât de 
multe pentru noi. 

— Ce vrei să spui? Am ucis nenumărați din neamul vostru. 
Fără veste, Eragon îşi aminti de ceea ce-i dăduse Oromis să 
citească: urgalii, atât masculii, cât şi femelele, îşi 
dobândeau poziţia în societatea lor prin luptă, şi tocmai din 
această pricină se iscaseră atât de multe conflicte între ei şi 
celelalte neamuri. Îşi dădu seama că, de vreme ce îl 
admirau pentru ceea ce făcuse în luptă, pesemne că-l 
priveau ca pe o căpetenie de război. 

— Ucigându-l pe Durza, ne-ai eliberat de el. Îţi suntem 
îndatoraţi, Sabie-de-Foc. Niciunul dintre noi nu te va 
provoca vreodată la luptă, iar dacă treci cândva pe la noi, şi 
tu, şi dragonul Limbă-de-Foc veţi fi primiţi mai bine decât 
orice străin. 

Recunoştinţa lor era răspunsul cel mai neaşteptat din 
toate câte îi trecuseră prin minte, şi nu era câtuşi de puţin 
pregătit să-i facă faţă. Nemaigăsind altceva de spus, Eragon 
rosti numai: 

— N-am să uit. 

Îi privi şi pe ceilalţi urgali, apoi se întoarse din nou spre 
Garzhvog, cu ochii săi galbeni. 

— Eşti gata? 

— Da, Cavalere. 

Când dădu să intre în mintea lui Garzhvog, Eragon îşi 
aminti de clipa în care Gemenii îi făcuseră şi lui acelaşi 
lucru, la sosirea în Farthen Dur, dar amintirea pieri de 
îndată ce se cufundă în fiinţa urgalului. Având în vedere ce 
căuta, adică să descopere dacă nu cumva în trecutul lui 
Garzhvog se ascundea vreo intenţie rea, trebuia să-i 
cerceteze în amănunt amintirile de ani întregi. Spre 
deosebire de Gemeni, el se feri să provoace durere, dar nici 
nu se arătă nefiresc de blând. Din când în când, simţi cum 
Garzhvog tresărea din pricina fiorilor de durere. La fel ca în 
cazul elfilor sau al piticilor, mintea unui urgal era altfel 
decât cea a oamenilor. Se punea mare preţ pe un sistem 


ierarhic rigid, din cauza organizării în triburi, dar gândurile 
erau aspre şi crude, brutale şi viclene: era mintea unui 
animal sălbatic. 

Deşi nu se strădui să afle prea multe despre Garzhvog ca 
persoană, nu avu cum să nu dea peste anumite amănunte 
din viaţa acestuia. Urgalul nu se opuse, părând chiar dornic 
să-şi împărtăşească experienţele, pentru a-l convinge pe 
Eragon că el şi cei din neamul lui nu-i erau duşmani pe 
viaţă. „Nu putem îngădui să apară un alt Cavaler care să 
încerce să ne şteargă de pe faţa pământului, îi spuse 
Garzhvog. Priveşte cu atenţie, Sabie-de-Foc, şi află dacă 
suntem într-adevăr nişte bestii, aşa cum ne spui tu...” 

Cufundat într-un adevărat potop de imagini şi de senzaţii, 
Eragon aproape că se rătăci. Văzu copilăria lui Garzhvog, 
petrecută alături de alţi membri ai familiei sale, într-un sat 
dărăpănat aflat undeva departe, în inima munţilor Şirei; o 
văzu pe mama sa, care-l pieptăna cu un pieptene din coarne 
de cerb, cântându-i cu voce joasă; îl văzu învățând să 
vâneze cerbi şi alte animale, cu mâinile goale, apoi 
crescând din ce în ce mai mare, până ce devenise limpede 
că în venele lui curgea încă sângele străvechi şi că avea să 
ajungă un adevărat kull, mult mai înalt decât cei din jurul 
lui; îl văzu trecând prin zeci de lupte, unele iscate de el, 
altele de alţii, toate câştigate, apoi plecând din sat pentru a- 
şi câştiga faimă şi a-şi putea găsi perechea şi începând să 
privească lumea, care-i condamnase neamul la pieire, cu 
ură, neîncredere şi teamă - da, teamă; îl văzu luptând în 
Farthen Dur, apoi descoperind că fuseseră cu toţii înşelaţi 
de Durza şi că singura nădejde pentru o viaţă mai bună era 
să lase la o parte vechile neînţelegeri, să se alăture 
vardenilor şi să-l vadă pe Galbatorix dat jos de pe tron. 
Nicăieri nu se afla vreun semn că Garzhvog ar fi minţit. 

Eragon nu mai înţelegea nimic din ceea ce vedea. 
Smulgându-se din mintea lui Garzhvog, trecu rând pe rând 
la ceilalţi trei urgali. Amintirile lor se potriveau cu cele deja 
aflate. Nu făcură nici o încercare de a ascunde faptul că 


uciseseră oameni, dar o făcuseră la porunca lui Durza, 
atunci când se aflau în stăpânirea vrăjitorului sau când se 
luptau cu oamenii pentru hrană sau pământuri. „Am făcut 
ce-a trebuit pentru familiile noastre”, spuseră ei. 

După ce isprăvi, Eragon rămase în picioare în faţa lui 
Garzhvog, ştiind de-acum că sângele urgalului era la fel de 
nobil ca al unui prinţ şi că, deşi needucat, el era un foarte 
bun comandant şi un gânditor şi un filosof la fel de profund 
ca Oromis însuşi. „Oricum e mai deştept ca mine”, 
recunoscu Eragon, în faţa Saphirei. Ridicându-şi bărbia şi 
arătându-şi beregata în semn de respect, el începu: 

— Nar Garzhvog... 

Era pentru prima dată când îşi dădea seama că „nar” era 
un titlu foarte important în lumea urgalilor. 

— Nar Garzhvog, sunt mândru să vă am alături. Puteţi să 
le spuneţi conducătoarelor voastre că atâta vreme cât 
urgalii îşi ţin cuvântul şi nu se întorc împotriva vardenilor, 
eu, unul, n-am să vă fac nici un rău. 

Ştia că, probabil, nu avea cum să ajungă să-i placă pe 
urgali cu adevărat, dar prejudecățile în care crezuse cu 
tărie numai cu câteva clipe în urmă păreau o prostie, şi 
renunţă la ele cu conştiinţa împăcată. Saphira îl atinse pe 
braţ cu limba ei despicată, făcându-i zalele să clincăne. „E 
nevoie de curaj pentru a recunoaşte că ai greşit.” „Numai 
dacă ţi-e frică să nu pari prost, iar eu aş fi părut mult mai 
nătâng dacă m-aş fi încăpățânat în părerile mele greşite.” 
„Vai, micuţule, tocmai ai spus ceva înţelept.” în ciuda tonului 
glumeţ, Eragon simţi că ea era cu adevărat mândră de ceea 
ce făcuse. 

— Din nou îţi suntem îndatoraţi, Sabie-de-Foc, spuse 
Garzhvog, ducându-şi pumnul la fruntea proeminentă, 
imitat şi de ceilalţi urgali. 

Eragon îşi dădu seama că Nasuada ar fi vrut să afle 
amănunte despre ceea ce se întâmplase, dar se abţinu să 
întrebe. 


— Bine. Acum, că am rezolvat cu asta, trebuie să plec. 
Eragon, o să primeşti o veste de la mine, prin Trianna, când 
vine vremea. 

Şi, cu asta, ea plecă prin întuneric, cu paşi mari. Eragon se 
aşeză lângă Saphira, iar Orik se apropie de el. 

— Ce noroc că suntem aici şi noi, piticii. O să-i 
supraveghem pe kulli cu ochi de vultur, să ştii. N-o să-i 
lăsăm să te ia pe nepregătite. Dacă te atacă, le tăiem 
picioarele pe dată. 

— Credeam că erai de părerea Nasuadei, că trebuia să 
primesc propunerea lor. 

— Asta nu înseamnă că aş avea încredere în ei sau că mi- 
aş dori să fiu prin preajma lor, nu? 

Eragon zâmbi. Era cu neputinţă să-l convingă pe Orik că 
urgalii nu erau nişte ucigaşi nemiloşi, când el însuşi crezuse 
la fel, până să dobândească amintirile lor. 

Noaptea grea zăcea de jur împrejurul lor, în timp ce toţi 
aşteptau venirea zorilor. Orik îşi scoase o bucată de gresie 
din buzunar şi începu să-şi ascută tăişul toporului. De 
îndată ce sosiră, şi ceilalţi şase pitici făcură la fel, iar 
zgomotul metalului frecat de piatră umplu văzduhul. Kullii 
şedeau spate în spate, cântând în surdină cântece de 
moarte. Eragon îşi petrecu timpul ţesând vrăji de apărare 
pentru el, Saphira, Nasuada, Orik şi chiar Arya. Ştia că e 
primejdios să încerce să apere atâta lume, dar n-ar fi putut 
îndura să-i vadă răniţi. După ce termină, umplu cu energie 
nestematele din cingătoarea lui Beloth cel înţelept, atât cât 
îndrăzni. 

O urmări cu mare interes şi pe Angela, care se îmbrăcă în 
armură verde cu negru, apoi, scoțând la iveală o cutie din 
lemn sculptat, îşi pregăti toiagul-sabie, din două bucăţi de 
lemn care se uneau la mijloc şi două lame de oţel călit, care 
se înfipseră în capetele lor. După ce termină, roti arma de 
câteva ori pe deasupra capului, ca să se convingă că nu se 
va rupe. 


Piticii o priveau duşmănos, iar Eragon îl auzi pe unul din ei 
mormăind: 

— Ce blasfemie să vezi pe cineva care nu-i din Durgrimst 
Quan înarmat cu huthvir. 

După aceea, nu se mai auzi decât melodia scârţâăită a 
gresiei cu care piticii îşi ascuţeau topoarele. 

Zorii deja se apropiau, când începură strigătele. Eragon şi 
Saphira le auziră primii, datorită simţurilor foarte fine, dar 
în scurtă vreme ele se înteţiră, devenind îndeajuns de 
puternice pentru a fi auzite de toţi. Ridicându-se în 
picioare, Orik se uită spre tabăra duşmanilor, de unde 
începuseră să răsune. 

— Ce făpturi o fi chinuind, ca să le facă să scoate 
asemenea urlete? Zău că parcă îmi îngheaţă şi sângele în 
vine. 

— V-am spus că nu vom avea prea mult de aşteptat, spuse 
Angela; veselia îi dispăruse cu totul - era palidă şi trasă la 
faţă, ca şi cum ar fi fost bolnavă. 

Din locul lui de lângă Saphira, Eragon întrebă: 

— Adică vrei să spui că asta-i din pricina ta? 

— Da. Le-am otrăvit fierturile, pâinea, băutura - toate 
lucrurile pe care-am putut pune mâna. Unii o să moară 
acum, alţii mai târziu, pe măsură ce feluritele otrăvuri îşi 
fac efectul. Comandanţilor le-am dat zârnă şi altele 
asemenea, ca să aibă năluciri în timpul luptei, adăugă ea, 
încercând să zâmbească, dar fară nici un spor. N-o fi ceva 
foarte onorabil, dar prefer să fac asta, decât să mă las 
omorâtă. Să ne zăpăcim duşmanii, şi alte alea... 

— Numai laşii şi hoţii folosesc otravă! strigă Orik. Dacă 
înfrângi un duşman bolnav, nu capeţi nici un pic de glorie! 

Strigătele otrăvirilor deveniră încă şi mai puternice, în 
timp ce el vorbea. 

Angela scoase un hohot de râs aspru. 

— Glorie? Dacă vrei glorie, mai sunt mii de soldaţi pe care 
nu i-am otrăvit. Precis că până diseară o să te umpli de 
gloria asta... 


— De-asta aveai nevoie de toate instrumentele din cortul 
lui Orrin? întrebă Eragon. 

Fapta ei i se părea oribilă, dar nu pretindea că ar şti dacă 
era bună sau rea. Era necesară. Angela otrăvise soldaţii din 
acelaşi motiv pentru care Nasuada primise propunerea 
urgalilor - pentru că asta putea fi singura lor nădejde de a 
scăpa cu viaţă. 

— Exact. 

Urletele deveniră şi mai numeroase, până ce Eragon 
ajunse să-şi dorească să-şi bage degetele în urechi, ca să nu 
le mai audă. Îl făceau să tresară, să se foiască în loc şi să-i 
clănţăne dinţii. Cu toate acestea, se sili să asculte. Acesta 
era preţul luptei împotriva Imperiului. Ar fi fost o greşeală 
să nu-l bage de seamă. Aşa că rămase pe loc, cu pumnii şi 
fălcile încleştate dureros, în timp ce Câmpiile înflăcărate 
răsunau de urletele celor care mureau, undeva, în 
depărtare. 

Izbucneşte furtuna. 

Deja, primele raze ale zorilor străbăteau pământul, când 
Trianna îi spuse lui Eragon: „E vremea”. El se trezi din 
visare, simțindu-se plin de energie. Sărind în picioare, le 
strigă vestea tuturor celor din jurul său, chiar în timp ce se 
căţăra în şaua Saphirei, scoţându-şi din tolbă arcul cel nou. 
Kullii şi piticii o înconjurară pe Saphira şi împreună se 
grăbiră către metereze, până ce ajunseră la deschizătura 
care fusese făcută în timpul nopţii. 

Vardenii se scurgeau pe acolo, cât puteau de liniştiţi. Şir 
după şir, războinicii treceau, cu armura şi armele căptuşite 
cu cârpe pentru ca nici un sunet să nu vestească Imperiului 
apropierea lor. Saphira se alătură şi ea şirului, când 
Nasuada apăru, călare pe un armăsar murg de luptă, în 
mijlocul oamenilor ei, cu Arya şi Trianna alături. Toţi cinci se 
salutară cu câte o privire furişată, nimic mai mult. 

În cursul nopţii, aburul înălţat din pământ se adunase jos, 
iar acum, lumina tulbure a zilei care se năştea bătea în norii 
umflaţi, făcându-i opaci. Astfel, vardenii izbutiră să străbată 


trei sferturi din distanţă, înainte să fie surprinşi de străjerii 
duşmanilor. Când în faţa lor răsunară cornurile de alarmă, 
Nasuada strigă: 

— Acum, Eragon! Spune-i lui Orrin să lovească. Oameni ai 
vardenilor, la mine! Luptaţi ca să vă câştigaţi înapoi casele. 
Luptaţi ca să vegheaţi asupra nevestelor şi a copiilor! 
Luptaţi să-l daţi jos pe Galbatorix! Atacaţi şi scăldaţi-vă 
tăişul săbiei în sângele duşmanilor, înainte! 

Ea îşi îmboldi calul cu călcăiele şi, cu un strigăt asurzitor, 
ceilalţi o urmară, agitându-şi armele deasupra capului. 

Eragon transmise porunca Nasuadei câtre Barden, 
vrăjitorul care călărea alături de Orrin. O clipă mai târziu, 
auzi zgomot de copite, când regele şi cavalerii săi, însoţiţi 
de kullii rămaşi, care alergau la fel de iute ca un cal, veniră 
în galop dinspre răsărit. Ei se aruncară drept în coasta 
armatei Imperiului, împingându-i pe soldaţi către râul Jiet şi 
distrăgându-le atenţia îndeajuns de mult, pentru ca 
vardenii să poată străbate restul distanţei, fără vreo 
împotrivire. 

Cele două armate se ciocniră cu un zgomot asurzitor. 
Suliţele se loviră de sulițe, ciocanele de scuturi, săbiile de 
coifuri, iar pe deasupra tuturor se roteau corbii înfometați, 
scoţându-şi croncănitul aspru, îmbătaţi de mirosul cărnii 
proaspete de jos. 

Inima lui Eragon începu să bată mai tare. „Acum trebuie 
să ucid sau să cad ucis.” Pe dată, simţi vrăjile de apărare 
care-i sorbeau puterea, respingând atacurile asupra Aryei, 
a lui Orik, a Nasuadei şi a Saphirei. 

Saphira se ţinu la distanţă de primul rând de războinici, 
căci acolo ar fi fost prea expuşi vrăjitorilor lui Galbatorix. 
Inspirând adânc, Eragon începu să-i caute pe aceştia cu 
mintea, trăgând în acelaşi timp, fară încetare, cu arcul. 

Du Vrangr Gata îl găsi pe primul magician duşman. În 
clipa în care i se dădu de ştire, Eragon se întinse spre 
femeia care făcuse descoperirea, iar apoi spre duşmanul cu 
care ea se înfrunta. Adunându-şi toate puterile, el înfrânse 


rezistenţa celuilalt, îi intră în minte şi o luă în stăpânire, 
făcând tot ce putea ca să nu se lase impresionat de groaza 
lui, descoperi soldaţii pe care îi apăra cu vrăjile sale şi apoi 
îl ucise cu una dintre cele douăsprezece vorbe de moarte. 
Fără preget, găsi şi minţile fiecăruia dintre soldaţii rămaşi 
acum fară apărare şi-i ucise şi pe ei. Vardenii izbucniră în 
urale, când un întreg grup de bărbaţi căzu la pământ. 

Uşurinţa cu care îi ucisese îl ameţi pe Eragon. Soldaţii nu 
avuseseră nici o şansă să scape sau să lupte. „Ce diferenţă 
faţă de Farthen Dur”, se gândi el. Cu toate că se minuna de 
iscusinţa lui, moartea îl îmbolnăvea, dar nu avea vreme să 
se gândească la asta. 

Revenindu-şi de pe urma primului atac al vardenilor, 
soldaţii Imperiului începură să mânuiască maşinile de 
război: catapultele care aruncau în jur proiectile de 
ceramică întărită în foc, altele înarmate cu butoiaşe de foc 
lichid şi balistele care-i potopeau pe atacatori cu o grindină 
de săgeți, lungi de şase picioare. Mingile de ceramică şi 
focul lichid făceau prăpăd acolo unde cădeau. Una lovi 
pământul foarte aproape de Saphira. Când Eragon se apără 
cu scutul, o bucată ascuţită se roti prin aer către capul său, 
oprindu-se însă în văzduh, datorită vrăjilor de apărare. 
Pierderea bruscă de energie îl făcu să tresară. 

În scurtă vreme, maşinile opriră înaintarea vardenilor, 
semănând prăpăd acolo unde ţinteau. „Trebuie să le 
distrugem, ca să putem rezista îndeajuns pentru a seca 
puterile Imperiului”, îşi dădu Eragon seama. Saphirei i-ar fi 
venit uşor să le sfărâme, dar nu îndrăznea să zboare în 
mijlocul soldaţilor, de teama unui atac cu ajutorul magiei. 

Trecând printre şirurile de vardeni, opt soldaţi se 
năpustiră spre Saphira, încercând s-o străpungă cu suliţele. 
Înainte ca Eragon să apuce să-şi tragă sabia din teacă, 
piticii şi kullii culcară întreaga ceată la pământ. 

— O luptă pe cinste! tună Garzhvog. 

— O luptă pe cinste! încuviinţă Orik, cu un rânjet 
sângeros. Eragon nici nu se gândi să folosească vrăjile 


împotriva maşinilor, ştiind că erau, pesemne, apărate 
împotriva oricăror farmece imaginabile. „Doar dacă nu...” 
întinzându-şi mintea, el dădu peste cea a unui soldat care 
mânuia o catapultă. Cu toate că era convins că acesta era 
apărat de vreun magician, Eragon izbuti să se 
înstăpânească pe gândurile lui şi să-i conducă acţiunile de 
la distanţă. Îl duse în apropierea catapultei, care tocmai era 
încărcată la loc, şi-l puse să-şi folosească sabia pentru a tăia 
frânghia răsucită care o punea în mişcare. Aceasta era prea 
groasă pentru a izbuti s-o reteze înainte ca soldatul să fie 
târât de-acolo de tovarăşii săi, dar răul fusese deja făcut. Cu 
un trosnet puternic, frânghia subţiată se rupse, iar braţul 
catapultei zbură în spate, rănind mai mulţi bărbaţi. Cu un 
zâmbet amar pe buze, Eragon trecu la cea de-a doua şi, în 
scurtă vreme, distruse toate maşinile care mai rămăseseră. 

Întorcându-se în sine, observă dintr-odată zeci de vardeni 
căzând, în jurul Saphirei; unul dintre cei din Du Vrangr 
Gata fusese înfrânt. Blestemă îngrozitor şi se aruncă 
imediat pe urma vrăjii mortale, căutându-l pe cel care o 
făcuse, lăsându-şi trupul în grija Saphirei şi a străjilor sale. 

Mai bine de un ceas el urmări vrăjitorii lui Galbatorix, dar 
nu cu prea mult folos, căci erau vicleni şi pricepuţi şi nu-l 
atacau direct. Reţinerea lor îl miră pe Eragon, până când 
izbuti să smulgă din mintea unuia, cu câteva clipe înainte ca 
omul să se sinucidă, un gând: „... poruncă să nu te ucidem 
nici pe tine, nici dragonul... nici pe tine, nici dragonul”. 

„Acum m-am lămurit, îi spuse Saphirei, dar cum se face că 
Galbatorix încă mai vrea să ne lase în viaţă? Doar i-am 
arătat limpede că-i sprijinim pe vardeni.” 

Înainte ca ea să-i poată răspunde, Nasuada le ieşi în faţă, 
cu chipul murdar şi însângerat, cu scutul plin de urme de 
lovituri şi cu o rană la coapsă din care îi curgea sânge pe tot 
piciorul stâng. 

— Eragon, gâfâi ea, am nevoie de voi amândoi să luptaţi, 
să vă arătaţi şi să-i încurajați pe ai noştri... băgaţi spaima în 
duşmani. 


Starea ei îl tulbură pe Eragon. 

— Stai întâi să te vindec, îi strigă el, temându-se să nu 
leşine. „Trebuia să-i fac mai multe vrăji de apărare.” 

— Nu! Eu mai pot s-aştept, dar dacă nu stăvileşti potopul 
de duşmani, suntem pierduţi, continuă ea, privindu-l cu ochi 
încercănaţi şi goi, ca două găuri negre pe chip. Avem 
nevoie... de un Cavaler, sfârşi Nasuada, clătinându-se în şa. 

— La dispoziţia Domniei Voastre, o salută Eragon cu sabia 
scoasă. 

— Duceţi-vă, spuse ea, şi fie ca zeii, dac-or fi existând, să 
vegheze asupra voastră. 

Aşezat în şaua Saphirei, Eragon era prea sus pentru a-şi 
lovi duşmanii, aşa că se dădu jos şi se duse lângă laba ei 
dreaptă. Lui Orik şi lui Garzhvog le spuse: 

— Apăraţi-o pe Saphira pe partea stângă. Orice-aţi face, 
nu ne staţi în cale. 

— Ai să fii copleşit, Sabie-de-Foc. 

— Nu, răspunse Eragon, n-am să fiu. Acum treceţi la 
locurile voastre! După ce se supuseră, el mângâie piciorul 
Saphirei şi privi în adâncurile unui ochi limpede şi albastru. 

„Să dănţuim, prietenă dragă?” „Să dănţuim, micuţule.” 

Atunci, ei îşi uniră sufletele mai profund decât de obicei, 
uitând de toate deosebirile dintre ei şi devenind o singură 
făptură. Scoţând un urlet sălbatic, se năpustiră înainte şi-şi 
croiră drum prin primul şir de soldaţi. Odată ajuns acolo, 
Eragon nici nu-şi mai dădu seama a cui gură se căscă şi 
scoase o pală de foc mistuitor, care ucise o duzină de 
soldaţi, prinşi ca într-o capcană în armurile încinse, nici al 
cui braţ o răsuci pe Za'roc prin aer, sfărâmând coiful unui 
duşman. 

În văzduh se înălţă mirosul înecăcios al sângelui, iar peste 
Câmpiile înflăcărate începură să plutească perdele de fum, 
care ba ascundeau, ba dădeau la iveală trupurile care se 
zvârcoleau la pământ, din ce în ce mai multe. Pe deasupra, 
păsările de pradă îşi aşteptau ospăţul, iar soarele se târa pe 
cer către amiază. 


Din minţile celor din jurul lor, Eragon şi Saphira aflară 
cum îi vedeau ceilalţi. Prima era observată Saphira: o 
făptură uriaşă, înfricoşătoare, cu gheare şi colţi roşii de 
sânge, care ucidea totul în cale lovind cu labele, cu coada şi 
cu valuri de flăcări puternice care prindeau soldaţii cu 
zecile. Solzii ei strălucitori sclipeau ca nişte stele şi aproape 
că-şi orbeau duşmanii, reflectând lumina. Apoi, apărea şi 
Eragon, alergând pe lângă ea. Se mişca mai iute decât 
puteau reacţiona duşmanii şi, cu o putere supraomenească, 
sfărâma scuturile dintr-o singură lovitură, îndoia armurile şi 
rupea în două săbiile celor care-i stăteau în cale. Orice 
săgeată îndreptată spre el cădea la pământ, fară să-l poată 
atinge, oprită de vrăjile de apărare. 

Pentru Eragon şi, din pricina lui, şi pentru Saphira, era 
mult mai greu să se lupte împotriva propriului neam decât 
fusese să ucidă urgalii din Farthen Dur. De câte ori zărea un 
chip speriat sau intra în mintea vreunui duşman, se gândea: 
„Puteam să fiu eu”. Dar nu-şi îngăduiau nici un pic de milă, 
nici el, nici Saphira; dacă un soldat le ieşea în cale, trebuia 
să moară. 

De trei ori se năpustiră înainte, ucigându-i pe toţi cei din 
primele rânduri ale Imperiului, apoi întorcându-se la 
vardeni pentru a nu fi înconjurați. După aceea, Eragon se 
văzu nevoit să rupă câteva dintre vrăjile de apărare din 
jurul Aryei, al Nasuadei, al lui Orik, al Saphirei şi al lui 
însuşi, pentru a nu-i seca puterile prea repede. Deşi avea 
multă energie, bătălia era prea aprigă. 

„Gata?” o întrebă pe Saphira după un scurt moment de 
linişte. Ea încuviinţă printr-un mârâit. 

În clipa în care Eragon se năpusti din nou în luptă, în jurul 
lui şuieră un nor de săgeți. lute ca un elf, el se feri de cele 
mai multe dintre ele, căci vrăjile nu-l mai apărau, prinse o 
duzină în scut, apoi se împiedică, atunci când una îl lovi în 
stomac şi alta în şold. Nu-i străpunseră armura, dar îl lăsară 
fără suflu şi îi făcură nişte vânătăi uriaşe. „Nu te opri! Ai 
avut de-a face cu dureri şi mai mari, la viaţa ta”, îşi spuse. 


Năvălind peste un grup de opt soldaţi, el sări de la unul la 
altul, dându-le suliţele la o parte şi mânuind sabia ca pe un 
fulger de lumină. Numai că lupta îi amorţise reflexele, iar 
unul dintre duşmani izbuti să-i străpungă cămaşa de zale, 
rănindu-l la braţul stâng. 

În acea clipă, Saphira scoase un răget, iar soldaţii se 
cutremurară. 

Eragon profită de zăpăceala lor pentru a mai absorbi din 
energia depozitată în rubinul din plăselele săbiei şi a-i ucide 
pe cei trei duşmani care mai rămăseseră. 

Fluturându-şi coada peste creştetul lui, Saphira culcă la 
pământ încă vreo douăzeci. Urmă o clipă de linişte, în care 
Eragon îşi privi braţul care pulsa dureros şi spuse: 

— Waise heill. 

Îşi vindecă, de asemenea, şi vânătăile, bizuindu-se pe 
rubinul săbiei şi pe nestematele de la cingătoare. Apoi, 
amândoi porniră mai departe. 

Împreună, ei ridicară munţi de trupuri pe Câmpiile 
înflăcărate, şi totuşi Imperiul nu şovăi şi nu dădu înapoi. În 
locul fiecărui soldat pe care-l omorau, apărea altul să-i ia 
locul. Pe Eragon îl cuprinse deznădejdea, pe măsură ce 
valurile de duşmani îi siliră pe vardeni să se retragă pas cu 
pas înspre tabăra lor. Văzu acelaşi lucru şi pe chipul 
Nasuadei, al Aryei, al regelui Orrin şi chiar al Angelei, 
atunci când trecu pe lângă ei, în focul luptei. 

„Am învăţat atâtea lucruri şi tot nu putem opri armata 
Imperiului, urlă Eragon. Sunt prea mulţi, pur şi simplu. N-o 
putem ţine aşa la nesfârşit. lar nestematele mele sunt 
aproape goale.” „Dacă n-ai de ales, poţi lua energie din 
ceea ce te-nconjoară.” „N-am s-o fac, decât dacă ucid alt 
vrăjitor duşman şi o pot lua de la soldaţii lui. Altfel, n-aş face 
decât să-i rănesc pe ceilalţi vardeni, de vreme ce pe-aici nu 
sunt plante şi animale de care să mă pot folosi.” 

Pe măsură ce ceasurile nesfârşite se scurgeau, Eragon 
începu să obosească şi, lipsit de-acum de multe dintre 
vrăjile care-l apărau, adună zeci de răni uşoare. Braţul 


stâng îi amorţi din pricina nenumăratelor lovituri care i se 
abăteau asupra scutului. O zgărietură de pe frunte îl tot 
orbea cu pârâiaşe de sânge cald, amestecat cu sudoare. 1 se 
păru şi că avea un deget rupt. 

Nici Saphira n-o ducea mai bine. Armura soldaţilor îi făcea 
răni în gură, zeci de săgeți şi săbii îi străpunseseră aripile, 
lipsite de apărare, iar o suliță mare îi străpunsese una din 
plăcile care-o acopereau, rănind-o la umăr. Eragon o văzuse 
venind, şi încercase s-o abată cu o vrajă, dar se mişcase 
prea încet. La fiecare mişcare, Saphira împroşca în jur o 
ploaie de picături de sânge. 

Lângă ei, trei dintre războinicii lui Orik şi doi kulli 
muriseră. 

Iar soarele începu să coboare spre asfinţit. 

Când Eragon şi Saphira se pregăteau pentru a şaptea 
năvală, ultima, înspre răsărit răsună o trompetă, limpede şi 
puternică, iar regele Orrin strigă: 

— Au venit piticii! Au venit piticii! 

„Piticii?” Eragon clipi şi privi năuc în jurul lui. Nu văzu 
decât soldaţi. Apoi înţelese, şi îl străbătu un fior de bucurie. 
„Piticii!” Se caţără pe spinarea Saphirei, iar ea îşi luă avânt 
în văzduh, lăsându-se să plutească o clipă pe aripile 
zdrenţuite, în timp ce se uitau peste câmpul de luptă. 

Era adevărat - dinspre răsărit apăru o armată numeroasă 
care se îndrepta spre Câmpiile înflăcărate. În fruntea ei 
mergea regele Hrothgar, înveşmântat în armură aurie, cu 
coiful său plin de nestemate şi cu străvechiul ciocan Volund 
încleştat în pumnul său de fier. Regele îşi ridică arma în 
semn de salut, văzându-i pe cei doi. 

Eragon strigă din toţi rărunchii şi făcu la fel, ridicându-şi 
sabia în sus. O revărsare de energie îl făcu să uite de răni şi 
să se simtă iarăşi hotărât şi plin de avânt. Saphira mugi şi 
ea, iar vardenii se uitară la ei plini de speranţă, în timp ce 
soldaţii Imperiului şovăiau, cuprinşi de teamă. 

— Ce-ai văzut? întrebă Orik, când Saphira se lăsă din nou 
la pământ. E Hrothgar? Câţi războinici a adus? 


Îmbătat de uşurare, Eragon se ridică în şa şi strigă: 

— Curaj, a sosit regele Horthgar! Şi pare-se că şi-a adus 
cu el toţi piticii! O să rupem Imperiul în bucăţi! 

După ce uralele se potoliră, el adăugă: 

— Acum luaţi-vă din nou săbiile şi amintiţi-le laşilor ăstora 
nenorociţi de ce trebuie să le fie frică de noi. Înainte! 

Tocmai când Saphira se năpustea spre soldaţi, Eragon auzi 
un al doilea strigăt, de data aceasta dinspre apus: 

— O corabie! Pe râu urcă o corabie! 

— Arde-o-ar focul, mârâi el. „Nu putem s-o lăsăm să tragă 
la mal, dacă aduce întăriri pentru Imperiu.” Căutând-o pe 
Trianna cu mintea, îi spuse: „Zi-i Nasuadei că eu şi Saphira 
ne vom ocupa de asta. O să scufundăm corabia, dacă vine 
de la Galbatorix”. 

„Fireşte, Argetlam”, veni răspunsul. 

Fără să şovăie, Saphira îşi luă zborul, rotindu-se sus, 
deasupra câmpiei călcate în picioare şi pârjolite. Pe măsură 
ce zgomotul neîncetat al luptei se pierdu în depărtare, 
Eragon începu să respire mai adânc, simţindu-şi mintea mai 
limpede. Privind de sus, rămase surprins să vadă cât se 
împuţinaseră cele două armate. Imperiul şi vardenii se 
dizolvaseră în mai multe grupuri mici, care se luptau unele 
cu altele pe întreaga întindere a Câmpiilor înflăcărate. 
Piticii intrară şi ei în această luptă încâlcită, luându-i pe 
soldaţii Imperiului dintr-o parte, aşa cum făcuse mai 
devreme Orrin, cu cavaleria sa. 

Când Saphira se întoarse spre stânga şi se înălţă printre 
nori, în-dreptându-se spre râu, Eragon nu mai izbuti să 
zărească lupta. O pală de vânt risipi fumul de turbă care le 
stătea în cale şi dădu la iveală o corabie mare, cu trei 
catarge, care plutea pe apa portocalie, vâslind împotriva 
curentului cu două rânduri de vâsle. Corabia era prăpădită 
şi nu avea nici un stindard după care să fie recunoscută. 
Totuşi, Eragon se pregăti să o distrugă. În timp ce Saphira 
venea în picaj spre ea, el îşi ridică sabia deasupra capului şi 
îşi slobozi strigătul sălbatic de luptă. 


Întâlnirea. 

Roran stătea în picioare, la prova Aripii de Dragon, şi 
asculta vâslele care spărgeau valurile foşnitoare. Tocmai se 
ridicase de la vâslit, şi, ca urmare, în umărul drept îi 
pătrunsese un fior rece şi tăios de durere. „Oare n-o să scap 
niciodată de amintirea pe care mi-au lăsat-o cei doi 
Ra'zac?” îşi şterse sudoarea de pe faţă şi încercă să nu bage 
de seamă senzaţia neplăcută, concentrându-se în schimb 
asupra râului care i se întindea în faţă, ascuns de o pătură 
de norii cenuşii. 

Elain veni alături de el, lângă parapet, mângâindu-şi 
pântecele umflat. 

— Apa asta pare amenințătoare, spuse ea. Poate c-ar fi 
trebuit să rămânem în Dauth, în loc să ne târâim în 
căutarea altor necazuri. 

Roran se gândi cu teamă că era posibil ca ea să aibă 
dreptate. După ce scăpaseră din Ochiul Mistreţului, 
navigaseră spre răsărit, dinspre Insulele de Miazăzi înapoi 
spre coastă, apoi intraseră pe gura râului Jiet până la 
Dauth, oraşul port din Surda. Până să tragă la mal, 
proviziile li se terminaseră, şi mulţi săteni erau bolnavi. 

Roran era gata să rămână în Dauth, mai ales după 
primirea călduroasă pe care le-o făcuse guvernatoarea, 
domniţa Alarice. Dar asta numai până ce aflase de armata 
lui Galbatorix. Dacă vardenii ieşeau înfrânți însemna să n-o 
mai vadă niciodată pe Katrina. Astfel, cu ajutorul lui Jeod, îi 
convinsese pe Horst şi pe mulţi alţi săteni că, dacă voiau să 
trăiască în Surda, la adăpost de Imperiu, trebuia musai să 
navigheze în susul râului şi să-i ajute pe vardeni. Misiunea 
se dovedise grea, dar în cele din urmă izbutise. Iar după ce- 
i spuseseră şi domniţei Alarice ce aveau de gând, ea le 
dăduse toate proviziile de care aveau nevoie. 

De arunci, Roran se întrebase adesea dacă făcuse 
alegerea corectă. De-acum, cu toţii se saturaseră de viaţa 
de la bordul corăbiei. Oamenii erau încordaţi şi ţâfnoşi, iar 
apropierea de locul bătăliei făcea situaţia încă şi mai grea. 


„Oare n-a fost decât o dovadă de egoism din partea mea? se 
întreba Roran. Am făcut-o într-adevăr spre folosul sătenilor 
sau pentru că asta mă va aduce cu un pas mai departe spre 
a o găsi pe Katrina?” 

— Poate aşa ar fi trebuit, îi răspunse el lui Elain. 

Priviră împreună cum deasupra lor se adună o pătură 
groasă de fum care întuneca cerul, ascundea soarele şi 
filtra razele de lumină, astfel încât tot ceea ce se afla 
dedesubt era scăldat într-o nuanţă bolnăvicioasă de 
portocaliu. Aceasta dădea naştere unui soi de amurg 
straniu, aşa cum Roran nu şi-l imaginase niciodată. 
Marinarii de pe punte priveau cu teamă împrejurul lor şi 
murmurau descântece de apărare, dând la iveală amulete 
de piatră cu ajutorul cărora să scape de ghinion. 

— Ascultă, spuse Elain, lăsându-şi capul pe o parte. Ce-i 
asta? Roran îşi încorda auzul şi prinse un zgomot slab de 
metal lovit de metal. 

— Asta, spuse el, e vocea sorții noastre. Răsucindu-se, 
strigă peste umăr: Căpitane, puţin mai în faţă se dă o luptă. 

— La baliste, tună Uthar. Mai vioi cu vâslele, Bonden. Şi 
toţi bărbaţii în puteri să fie gata, dacă nu vreţi să vă spintec 
maţele. 

Roran rămase pe loc, în timp ce pe punte începu 
vânzoleala. În ciuda zgomotului, izbutea încă să audă săbiile 
şi scuturile care se loveau unele de altele, undeva, în 
depărtare. Începuseră să se audă şi strigătele oamenilor, 
precum şi mugetele unei fiare uriaşe. 

Îl privi pe Jeod, care venise la prova, alături de ei. 
Neguţătorul era alb la faţă. 

— Ai mai fost vreodată într-o luptă? întrebă Roran. Jeod 
înghiţi în sec şi clătină din cap. 

— Împreună cu Brom am avut parte de multe confruntări, 
dar niciuna atât de mare. 

— Atunci şi pentru tine e prima dată. 

Pe dreapta, perdeaua de fum se rărea, permițându-le să 
zărească un tărâm întunecat, unde focul şi aburul 


portocaliu şi puturos ţâşneau din pământ, acoperit de 
grupuri de bărbaţi încleştaţi în luptă. Era cu neputinţă de 
văzut care erau vardenii şi care soldaţii Imperiului, dar 
pentru Roran era limpede că bătălia putea fi câştigată de 
ambele părţi. „Putem să ieşim noi învingători.” 

Apoi, peste râu răsună glasul unui bărbat care striga: 

— O corabie! Pe râu urcă o corabie! 

— Ar trebui să cobori sub punte, îi spuse Roran lui Elain. 
Aici nu eşti în siguranţă. 

Ea încuviinţă şi se grăbi spre bocaportul deschis, cobori 
scara şi-l închise în urma ei. O clipă mai târziu, Horst veni 
grăbit la prova şi-i dădu lui Roran unul dintre scuturile 
făurite de Fisk. 

— Cred că o să-ţi prindă bine, zise Horst. 

— Mulţumesc. Eu... 

Dar Roran se opri, când văzduhul începu să tremure 
împrejurul lor, de parcă cineva îl lovea cu putere. Se auzi 
un zgomot înfundat, care-i făcu dinţii să clănţăne. Zgomotul 
se auzi din nou, iar urechile începură să-l doară din cauza 
presiunii. Pe dată, zgomotul se auzi a treia oară, iar odată 
cu el veni un strigăt sălbatic pe care Roran îl recunoscu, 
fiindcă îl auzise de multe ori în copilărie. El ridică privirea şi 
văzu un dragon uriaş şi albastru care venea în picaj printre 
norii plutitori. Iar pe spinarea dragonului, în locul în care 
gâtul se întâlnea cu umerii, stătea vărul său, Eragon. 

Nu era cel pe care şi-l amintea; s-ar fi zis că un artist 
schiţase trăsăturile vărului său, iar apoi le accentuase şi le 
scosese în evidenţă, făcându-i chipul mai nobil, dar şi mai 
sălbatic şi mai straniu. Eragon cel nou era îmbrăcat ca un 
prinţ, în veşminte frumoase şi cu o armură de preţ, deşi 
pătată de mizeria luptei, iar în mâna dreaptă avea o sabie 
de un roşu-strălucitor. Eragon cel nou putea ucide fară să 
şovăie - era limpede. Eragon cel nou era puternic şi 
neînduplecat... Eragon cel nou putea să-i omoare pe cei doi 
Ra'zac şi bestiile lor şi să-l ajute s-o salveze pe Katrina. 


Fluturându-şi aripile transparente, dragonul se apropie 
iute şi rămase în văzduh, dinaintea corăbiei. Apoi Eragon 
întâlni privirea lui Roran. 

Până atunci, Roran nu crezuse pe deplin povestea lui Jeod, 
despre Eragon şi Brom. Acum, privindu-şi vărul, se simţi 
străbătut de un potop de emoţii tulburi. „Eragon e 
Cavaler!” Părea de necrezut că băiatul firav, închis în el şi 
cu mintea avântată împreună cu care crescuse să fi devenit 
acest războinic măreț. Sufletul lui Roran se umplu de o 
bucurie neaşteptată, când îl văzu din nou în viaţă. În acelaşi 
timp însă, o mânie puternică şi cu care ajunsese să se 
obişnuiască îl cuprinse în gheare, din pricina rolului pe 
care-l jucase Eragon în moartea lui Garrow şi în asediul 
satului. În acele câteva clipe, Roran nu-şi dădu seama dacă-l 
ura sau îl iubea. 

Când o făptură uriaşă şi străină îi pătrunse în minte, el 
îngheţă de spaimă. Apoi, în cap îi răsună vocea lui Eragon: 
„Roran?” 

— Da. 

„Nu-i nevoie să vorbeşti. Gândeşte numai, şi am să te 
înţeleg. 'Toţi cei din Carvahall sunt împreună cu tine?” „Cam 
aşa.” „Dar cum... Nu, n-avem timp de asta acum. Rămâneţi 
pe loc până ce se hotărăşte soarta bătăliei. Sau, şi mai bine, 
coborâţi din nou pe râu şi puneţi-vă la adăpost de Imperiu.” 
„Eragon, avem de vorbit. Ai multe de dat socoteală.” 

Tulburat, Eragon şovăi, apoi spuse: „Ştiu. Dar mai târziu, 
nu acum”. Fără să fi fost îmboldit prin vreun gest, dragonul 
dădu ocol corăbiei şi zbură spre răsărit, dispărând în ceața 
care acoperea Câmpiile înflăcărate. 

Cu uimire şi admiraţie în glas, Horst spuse: 

— Un Cavaler! Un Cavaler adevărat! N-am crezut 
niciodată să apuc ziua asta, şi cu atât mai puţin să fie chiar 
Eragon. S-ar zice că nu ne-ai minţit, nu, Deşiratule? sfârşi 
el, clătinând din cap. 

Drept răspuns, Jeod zâmbi, ca un copil fericit. 


Vorbele lor ajunseră cu greu până la Roran, care privea 
ţintă puntea, simțind că e pe cale să plesnească din cauza 
încordării. Un potop de întrebări la care nu se putea 
răspunde îi dădeau târcoale, dar se sili să nu le bage în 
seamă. „Acum nu mă pot gândi la Eragon. Trebuie să 
luptăm. Vardenii trebuie musai să înfrângă Imperiul.” 

Îl cuprinse un val de furie. Mai trecuse şi altă dată prin 
asta: era o mânie sălbatică şi oarbă, care-i dădea puterea 
de a trece peste aproape orice obstacol, de a mişca obiecte 
pe care în mod firesc nici nu le putea clinti, de a înfrunta în 
luptă un duşman, fară pic de teamă. 

Acum îl cuprinse din nou, ca o febră care-i curgea prin 
vene, lăsându-l fără suflare şi făcându-i inima să bată mai 
tare. 

Se desprinse de parapet, fugi pe corabie până ce ajunse la 
puntea de la pupa, unde-l găsi pe Uthar la cârmă, şi spuse: 

— Trage la mal. 

— Poftim? 

— Trage la mal, am spus! Rămâi aici cu restul soldaţilor şi 
foloseşte-ţi balistele pentru a distruge ce poţi, ai grijă să nu 
fiţi abordaţi şi păzeşte-ne familiile cu preţul vieţii. Pricepi? 

Uthar îl privi cu ochii goi, iar Roran se temu că nu va primi 
porunca. Apoi, marinarul cel plin de cicatrice mormăi şi 
spuse: 

— Mă supun, Stronghammer. 

Horst ajunse şi el pe punte, cu paşii săi apăsaţi. 

— Ce ai de gând, Roran? 

— Ce am de gând? răspunse el, râzând şi răsucindu-se pe 
călcâie, ca să ajungă faţă în faţă cu fierarul. Ce am de gând? 
Păi... să schimb soarta Alagaesiei! 

Primul născut. 

Eragon de-abia băgă de seamă când Saphira îl duse înapoi 
în încleştarea tulbure a bătăliei. Ştiuse că Roran era pe 
mare, dar nici nu-i trecuse prin cap că s-ar fi putut îndrepta 
spre Surda sau că urma să se reîntâlnească în acest fel. lar 
ochii lui! Ochii lui păreau să-l sfredelească pe Eragon, 


întrebători, uşuraţi, mâniaţi... acuzatori. În ei, Eragon 
văzuse că vărul său aflase adevărul despre moartea lui 
Garrow şi nu-l iertase încă. 

Numai când o sabie se izbi de pulparele sale şi sări cât 
colo, Eragon se trezi din visare. Scoase un strigăt răguşit şi 
lovi cu sabia în jos, tăindu-l în două pe soldatul care-l lovise. 
Blestemându-se pentru neatenţie, Eragon o căută cu 
mintea pe Trianna şi-i spuse: „Nimeni de pe corabie nu ne 
este duşman. Răspândeşte vestea că nu trebuie atacați. Şi 
cere-i Nasuadei, ca o favoare, să trimită un herald acolo 
pentru a le explica situaţia şi a se asigura că ei rămân 
departe de luptă”. 

„Desigur, Argetlam.” 

Din marginea de apus a câmpului de luptă, acolo unde se 
lăsase la pământ, Saphira străbătu Câmpiile înflăcărate din 
câteva salturi uriaşe, oprindu-se în faţa lui Horthgar şi a 
piticilor. Coborând din şa, Eragon se duse la rege, care-i 
spuse: 

— Salutări, Argetlam! Salutări, Saphira! S-ar zice că elfii 
au făcut pentru voi mai mult decât făgăduiseră. 

Orik se afla alături de el. 

— Nu elfii, Maiestate, dragonii. 

— Aşa? Trebuie să-mi povesteşti aventurile voastre, după 
ce terminăm aici ce avem de făcut. Mă bucur că ai primit 
propunerea mea de a deveni Durgrimst Ingeitum. E o mare 
cinste să ştiu că suntem rude. 

— Şi pentru mine la fel. 

Hrothgar râse, apoi se întoarse către Saphira şi spuse: 

— Tot n-am uitat de făgăduinţa ta de-a vindeca Isidar 
Mithrim, Skulblaka. Chiar acum, meşterii noştri fac la loc 
Steaua de Safir, în mijlocul oraşului. De-abia aştept s-o văd 
iar întreagă. 

Ea îşi plecă fruntea. „Cum am făgăduit, aşa va fi.” 

După ce Eragon îi repetă vorbele cu glas tare, Hrothgar 
întinse un deget noduros şi ciocăni într-una dintre bucăţile 
de metal de pe trupul ei. 


— Văd că porţi armura de la noi. Nădăjduiesc că ţi-a fost 
de folos. „M-a ajutat foarte mult, Maiestate, spuse Saphira 
cu ajutorul lui Eragon. M-a scutit de multe răni.” 

Hrothgar se îndreptă de spate şi ridică ciocanul Volund; în 
priviri îi licărea o sclipire. 

— Atunci, ce-ar fi să pornim şi s-o punem din nou la 
încercare în cuptorul războiului? Akh sartos oen durgrimst! 
strigă el, privindu-şi războinicii. 

— Vor Hrothgarz hor dai Vor Hrothgarz korda! Eragon îl 
privi pe Orik, care traduse cu glas răsunător: 

— Pe ciocanul lui Hrothgar! 

Alăturându-se strigătelor, Eragon alergă împreună cu 
regele către rândurile stacojii de soldaţi, cu Saphira alături. 

În cele din urmă, cu ajutorul piticilor, victoria se înclină 
înspre partea vardenilor. Împreună, ei izbutiră să împingă 
îndărăt soldaţii Imperiului, despărţindu-i şi culcându-i la 
pământ, silind uriaşa armată a lui Galbatorix să-şi 
părăsească poziţiile pe care se aflaseră încă de dimineaţă. 
Se dovedi de folos şi faptul că otrăvurile Angelei începuseră 
iar să-şi facă efectul. Mulţi dintre ofiţerii Imperiului se 
purtau ciudat, dând porunci care-i ajutau pe vardeni să 
pătrundă mai adânc în rândurile lor, lăsând prăpăd pe unde 
treceau. Soldaţii păreau să-şi fi dat seama că soarta nu le 
mai zâmbea, căci se predau cu sutele sau dezertau de-a 
dreptul şi îşi atacau foştii tovarăşi, sau îşi aruncau armele la 
pământ şi o luau la fugă. 

Şi astfel se făcu după-amiază târziu. 

Eragon tocmai se lupta cu doi soldaţi, când pe deasupra 
capului îi trecu zbârnâind o suliță aprinsă, care se înfipse 
într-unul din corturile în care se aflau comandanții 
Imperiului, ceva mai în faţă, făcându-l să ia foc. Scăpând de 
adversarii săi, Eragon privi îndărăt şi văzu zeci de proiectile 
care se înălţau de pe corabia ancorată pe apele râului. „De- 
a ce te joci, Roran?” se întrebă el, înainte să dea năvală în 
următorul grup de soldaţi. 


Nu mult după aceea, din ultimele rânduri ale armatei 
Imperiului răsună un sunet de corn, apoi încă unul şi încă 
unul. Cineva începu să bată într-o tobă mare; zgomotele 
aduseră tăcerea pe câmpul de luptă, căci toţi începură să-şi 
rotească privirile împrejur, căutând să vadă de unde venea. 
Chiar sub ochii lui Eragon, dinspre miazănoapte, dinspre 
linia orizontului se desprinse o siluetă amenințătoare, care 
se înălţă pe cerul fantomatic, deasupra Câmpiilor 
înflăcărate. Păsările de pradă se risipiră dinaintea umbrei 
negre şi ţepoase, care plutea nemişcată pe curenţii de aer 
cald. La început, Eragon crezu că era un lethrblaka, bestia 
zburătoare a celor doi Ra'zac. Apoi, o rază de lumină 
străbătu norii şi căzu de-a curmezişul pe ea, dinspre apus. 

Pe deasupra lor plutea un dragon roşu, care sclipea şi 
strălucea în bătaia razei de soare ca un strat de tăciuni de 
culoarea sângelui. Membranele aripilor sale erau de 
culoarea vinului ţinut în faţa unei lămpi. Colţii, ghearele şi 
ţepii de pe spinare erau albi ca zăpada. În ochii săi de un 
roşu-aprins ardea o bucurie sălbatică. Pe spinare avea o şa, 
iar în şa se afla un bărbat înveşmântat în armură de oţel, 
bine lustruită, înarmat cu o sabie lungă. 

Eragon se îngrozi. „Galbatorix a izbutit să facă un alt 
dragon să iasă din ou!” 

Apoi, omul în armură ridică mâna stângă şi un fulger 
rubiniu de energie îi ţâşni din palmă şi-l lovi pe Hrothgar în 
piept. Vrăjitorii pitici scoaseră un geamăt de durere, 
încercând să respingă atacul care le secătuia puterile. Apoi 
ei se prăbuşiră la pământ, morţi, iar Hrothgar duse mâna la 
inimă şi căzu şi el. Piticii scoaseră un geamăt deznădăjduit 
văzându-şi regele doborât. 

— Nu! strigă Eragon, iar Saphira scoase un muget de ură; 
privindu-l cu duşmănie pe celălalt Cavaler, el gândi: „Pentru 
asta am să te omor”. 

Ştiind că, pe moment, el şi Saphira erau prea osteniţi 
pentru a înfrunta un duşman atât de puternic, privi în jur, 
până ce dădu cu ochii de un cal care zăcea în noroi, cu o 


suliță înfiptă în trup. Armăsarul era încă viu. Eragon îl 
mângâie pe gât şi-i şopti: „Dormi, frate”. Apoi transferă 
ceea ce mai rămăsese din energia animalului în trupul său 
şi în cel al Saphirei. Nu era îndeajuns pentru a le reface 
întreaga putere, dar le mai dezmorţi muşchii dureroşi şi-i 
făcu să nu mai tremure din tot trupul. 

Prinzând puteri, Eragon sări pe spinarea Saphirei, 
strigând: 

— Orik, ia comanda piticilor! 

Undeva, în apropiere, o văzu pe Arya care-l privea 
îngrijorată, dar nu se mai gândi la ea, ci îşi legă picioarele 
în curele. Apoi, Saphira se înălţă spre dragonul cel roşu, 
bătând furioasă din aripi pentru a prinde viteza 
trebuincioasă. 

„Sper că-ţi aduci aminte ce-ai învăţat de la Glaedr”, spuse 
el, apucându-şi mai strâns scutul. 

Saphira nu-i răspunse, ci începu să strige la celălalt 
dragon, cu ajutorul gândurilor: „Trădătorule! Sfărâmător 
de ouă, necredinciosule, ucigaşule!” Apoi, împreună, ea şi 
Eragon atacară minţile adversarilor, încercând să-i 
înfrângă. Gândurile Cavalerului îi dădeau lui Eragon o 
senzaţie ciudată, de parcă în ele erau închise o mulţime de 
glasuri care şopteau din străfunduri, ca nişte spirite 
prizoniere care se rugau în genunchi să fie eliberate. 

În clipa în care se atinseră, Cavalerul ripostă cu o explozie 
de energie pură, mai intensă chiar decât cele ale lui 
Oromis. Eragon se retrase în spatele propriilor obstacole de 
apărare, recitându-şi în gând, fară încetare, o poezie pe 
care Oromis îl învățase s-o folosească în asemenea 
momente: 

Sub cerul rece şi pustiu de iarnă. 

Stătea un om mărunt şi prăpădit. 

În mână cu o sabie-argintie. 

Sărea pe loc şi împungea cu ură, Luptând cu umbrele- 
adunate în faţa-i... 


Atacul asupra minţii lui Eragon încetă, când Saphira şi 
dragonul cel roşu se loviră unul de celălalt, ca doi meteori 
incandescenţi care se izbeau în văzduh. Ei se încleştară în 
luptă, lovindu-se în stomac cu picioarele din spate. Ghearele 
le scârţâiau înfricoşător, zgâriind armura Saphirei şi solzii 
dragonului roşu. Acesta era mai mic decât ea, dar cu 
picioare şi umeri mai groşi. O clipă, el izbuti s-o dea la o 
parte, apoi se încleştară din nou, încercând fiecare să-l 
apuce pe celălalt de gât. 

Eragon de-abia izbuti să nu scape sabia din mână, când cei 
doi dragoni se prăvăliră spre pământ, lovindu-se aprig cu 
picioarele şi cozile. Erau gata să lovească pământul când se 
despărţiră, străduindu-se să se înalțe din nou. Ajunsă la 
înălţime, Saphira îşi dădu capul pe spate, ca un şarpe 
pregătindu-se să lovească, şi slobozi un potop de foc. 

Acesta însă nu ajunse la destinaţie; undeva, în faţa 
dragonului roşu, flăcările se despărţiră în două şi se 
scurseră pe-o parte şi pe alta, fără să-i facă vreun rău. „La 
naiba”, se gândi Eragon. Chiar când dragonul cel roşu îşi 
căscă fălcile ca să riposteze, el strigă: 

— Skolir nosu fra brisingr! 

O făcu tocmai la vreme. Şuvoiul de flăcări se răsuci 
împrejurul lor, dar nici măcar nu atinse solzii Saphirei. 

Apoi, ea şi adversarul ei începură să se urmărească prin 
vârtejurile de fum, înspre cerul limpede şi rece de 
deasupra, năpustindu-se înainte şi înapoi, încercând să se 
ridice mai sus decât celălalt. Dragonul cel roşu prinse coada 
Saphirei cu colții, iar ea şi Eragon scoaseră un strigăt scurt, 
simțind amândoi durerea. Gâfâind din pricina efortului, 
Saphira se răsuci pe spate, într-un cerc strâns, ajungând în 
spatele celuilalt, care, la rândul său, se răsuci spre stânga şi 
încercă să se înalțe în spirală. 

În timp ce dragonii se luptau, cu mişcări din ce în ce mai 
complicate, Eragon îşi dădu seama că jos, pe Câmpiile 
înflăcărate, se întâmplă ceva: vrăjitorii din Du Vrangr Gata 
erau asediați de doi vrăjitori ai Imperiului, care nu mai 


luptaseră până atunci. Aceştia erau cu mult mai puternici 
decât cei de dinaintea lor. Îl omorâseră deja pe unul dintre 
magicienii vardenilor, şi tocmai încercau să distrugă 
obstacolele celui de-al doilea. În mintea lui Eragon răsună 
strigătul Triannei: „Biruitorul-Umbrei! Trebuie să ne ajuţi! 
Nu-i putem opri. O să-i omoare pe toţi vardenii. Ajută-ne, 
sunt...” 

Glasul ei se pierdu în depărtare, când celălalt Cavaler 
dădu să-i pătrundă în minte. 

— Trebuie să pun capăt luptei, scuipă Eragon printre dinţi, 
chinuindu-se să ţină piept asaltului. Peste gâtul Saphirei, 
văzu dragonul cel roşu venind în jos spre ei, îndreptându-se 
undeva dedesubt. Nu îndrăzni să-şi deschidă mintea pentru 
a vorbi cu Saphira, aşa că spuse tare: 

— Prinde-mă! 

Şi, răsucindu-şi sabia, tăie curelele cu care-şi legase 
picioarele şi sări de pe spinarea ei. 

„Ce nebunie”, se gândi el, râzând ameţit, când îl cuprinse 
senzaţia lipsei de greutate. Vârtejul de aer îi smulse coiful 
şi-i făcu ochii să se umple de lacrimi înţepătoare. Dând 
drumul scutului, îşi desfăcu braţele şi picioarele, aşa cum îl 
învățase Oromis, pentru a se echilibra. Dedesubtul lui, 
Cavalerul în armură îl observă. Dragonul cel roşu se trase 
spre stânga, dar nu izbuti să-l ocolească. Plutind pe lângă 
trupul acestuia, Eragon lovi cu sabia, simțind cum aceasta 
intră adânc în coapsa dragonului, înainte ca greutatea să-l 
tragă în jos. 

Dragonul scoase un răget de durere. 

Impactul loviturii îl făcu pe Eragon să se răsucească prin 
aer, în sus, în jos şi de pe o parte pe alta. Când izbuti în cele 
din urmă să se oprească, văzu că străbătuse deja pătura de 
nori şi se îndrepta spre Câmpiile înflăcărate; la o asemenea 
viteză, căzătura l-ar fi ucis. Dacă era musai, putea să facă o 
vrajă care să-l oprească de tot, dar asta i-ar fi secătuit toate 
puterile. Privind peste un umăr, apoi peste celălalt, se 
întrebă: „Hai, Saphira, unde eşti?” 


Ca la comandă, ea veni în picaj prin fumul urât mirositor, 
cu aripile strânse pe lângă trup. Trecu pe lângă el şi-şi 
deschise puţin aripile, pentru a-şi opri căderea. Cu mare 
grijă, pentru a nu se înfinge într-unui din ţepii ei, Eragon se 
strecură înapoi în şa, bucurându-se când ea se înălţă din 
nou, iar senzaţia de plutire dispăru. 

„Să nu-mi mai faci asta vreodată”, se răsti ea. 

Privindu-şi tăişul săbiei pătate de sânge, el îi răspunse: 
„Dar a mers, nu-i aşa?” 

Mulţumirea de sine îi dispăru, când îşi dădu seama că 
isprava lui o adusese pe Saphira la mila celuilalt dragon, 
care se năpusti spre ea de deasupra, atacând-o când pe o 
parte când pe alta şi silind-o să coboare. Saphira încercă să 
scape de sub el, dar de câte ori dădea să se înalțe, el se 
năpustea, muşcând-o şi bătând-o cu aripile, ca s-o facă să 
schimbe direcţia. 

Atâta se răsuciră şi se întinseră unul spre celălalt, încât 
amândoi dragonii se istoviră: limbile le atârnau pe afară, îşi 
lăsaseră cozile în jos şi nu mai fluturau din aripi, ci pluteau 
pur şi simplu unul deasupra celuilalt. 

Ferecându-şi din nou mintea, astfel încât nici prietenii, nici 
duşmanii nu-l mai puteau atinge, Eragon spuse cu glas tare: 

— Saphira, coboară. N-are rost. Am să mă lupt cu elpe 
pământ. 

Mormăind obosită şi resemnată, Saphira cobori în 
apropiere, pe un platou mic de piatră care se întindea pe 
malul de apus al râului Jiet. Apa se înroşise din pricina 
sângelui care se scurgea de pe câmpie. Eragon sări jos de 
îndată ce Saphira atinse pământul şi pipăi cu piciorul în jur. 
Platoul era tare şi neted şi nu avea nici o denivelare. 
Mulţumit, el dădu aprobator din cap. 

Câteva clipe mai târziu, dragonul cel roşu veni în zbor pe 
deasupra şi se lăsă şi el, în capătul celălalt al platoului. Îşi 
ţinea un picior din spate ridicat, ca să nu-şi adâncească 
rana: o tăietură lungă, care aproape că-i retezase muşchiul. 


Dragonul tremura din tot trupul, ca un câine rănit. Încercă 
să ţopăie, apoi se opri şi îşi arătă colții înspre Eragon. 

Cavalerul duşman se desprinse din şa şi cobori pe piciorul 
nevătămat al dragonului. Apoi se apropie de el şi-i cercetă 
rana. Eragon îl lăsă s-o facă; ştia câtă durere îi provoca 
celuilalt vederea tovarăşului său rănit. Numai că îi îngădui 
un răgaz prea mare, căci, pe dată, Cavalerul murmură 
câteva vorbe de neînțeles şi, în numai trei secunde, rana 
dragonului se închise. 

Eragon se cutremură de teamă. „Cum o fi făcut-o aşa de 
iute, şi cu o vrajă aşa de scurtă?” Oricum, oricine-ar fi fost, 
noul Cavaler nu era, cu siguranţă, Galbatorix, al cărui 
dragon era negru. 

Eragon se agăţă cu disperare de acest gând, înaintând 
pentru a-l înfrunta. Se întâlniră în mijlocul platoului, în timp 
ce Saphira şi dragonul cel roşu dădeau târcoale în spate. 

Cavalerul îşi apucă sabia cu ambele mâini şi o flutură pe 
deasupra capului, înspre Eragon, care o ridică pe Za'roc 
pentru a se apăra. Cele două săbii se ciocniră într-o 
izbucnire de scântei stacojii. Apoi Eragon îşi împinse 
adversarul şi începu o înşiruire complicată de lovituri, 
împungea şi para, mişcându-se cu agilitate şi silindu-l pe 
Cavalerul în armură să dea înapoi spre marginea platoului. 

Ajuns chiar pe muchie, celălalt rămase pe loc, respingând 
atacurile lui Eragon, oricât de iscusite ar fi fost. „S-ar zice 
că-mi ghiceşte fiecare mişcare”, se gândi acesta, 
descumpănit. Dacă ar fi fost odihnit, i-ar fi venit uşor să-l 
înfrângă, dar aşa nu izbutea să o facă. Celălalt nu avea 
iuţeala şi puterea unui elf, dar era mai iscusit decât Vanir şi 
la fel de bun ca Eragon. 

Eragon se cam îngrijoră, când simţi că puterile încep să-i 
scadă iarăşi, fară să fi izbutit altceva decât să zgârie puţin 
platoşa strălucitoare a adversarului. Puterea care mai 
rămăsese în rubinul din plăselele săbiei şi în nestematele de 
la cingătoare era îndeajuns pentru încă un minut de trudă. 
Apoi, Cavalerul făcu un pas înainte şi încă unul, până ce, 


aproape fară ştirea lui Eragon, ajunseseră din nou în 
centrul platoului, unde rămaseră faţă în faţă, încleştaţi în 
luptă. 

Sabia îi atârna atât de greu în mâini, încât de-abia mai 
putea s-o ridice. Umărul îl ardea, răsufla întretăiat şi era 
scăldat în sudoare. Nici măcar dorinţa de a-l răzbuna pe 
Hrothgar nu-l mai putea ajuta să-şi înfrângă osteneala. 

În cele din urmă, alunecă şi căzu la pământ. Hotărât să nu 
moară aşa, se ridică iarăşi în picioare şi îşi flutură sabia 
spre celălalt Cavaler, care o dădu la o parte cu o mişcare 
leneşă din încheietură. 

Apoi, felul în care celălalt îşi roti sabia, într-un cerc îngust, 
pe lângă corp, îi păru dintr-odată cunoscut lui Eragon - la 
fel ca toate mişcările de până atunci. Rămase cu ochii 
aţintiţi la sabia lungă din mâna adversarului, din ce în ce 
mai îngrozit, apoi privi spre fantele pentru ochi din coiful 
sclipitor şi strigă: 

— Ştiu cine eşti! 

Cu asta, se aruncă spre celălalt, prinzând săbiile la mijloc, 
între cele două trupuri, îşi strecură degetele pe sub coif şi-l 
smulse. Iar acolo, în mijlocul platoului, la marginea 
Câmpiilor înflăcărate din Alagaesia, îl văzu pe Murtagh. 

Moştenirea. 

Murtagh rânji, apoi spuse: 

— Thrysta vindr. 

Pe dată, o minge tare de aer se strânse între ei şi-l lovi pe 
Eragon în piept, aruncându-l mai departe, pe platou. 

Când căzu la pământ, lungit pe spate, Eragon o auzi pe 
Saphira mârâind. Prin faţa ochilor îi jucau pete roşii şi albe; 
se ghemui pe jos şi aşteptă să-i treacă durerea. Bucuria pe 
care o simţise văzându-l iarăşi pe Murtagh era înăbuşită de 
împrejurările îngrozitoare ale întâlnirii. În suflet îi clocotea 
un amestec confuz de durere, derută şi mânie. 

Lăsându-şi sabia în jos, Murtagh arătă spre el cu mănuşa 
de fier, strângând pumnul, dar lăsându-şi întins degetul 
arătător. 


— Niciodată n-ai ştiut să renunţi. 

Eragon simţi un fior rece pe şira spinării, recunoscând 
scena din viziunea pe care o avusese, în timp ce urcau cu 
plutele pe Az Ragni, către Hedarth: În noroiul întărit zăcea 
un bărbat, purtând un coif ciobit şi armură însângerată, cu 
chipul ascuns de braţul ridicat. În faţa ochilor îi apăru un 
braţ acoperit de zale, care se îndrepta spre omul prăbuşit, 
într-un gest imperios, ca şi cum soarta însăşi l-ar fi silit să 
privească. Trecutul şi viitorul se întâlniseră. Soarta lui era 
pe cale să fie pecetluită. 

Ridicându-se cu greu în picioare, el tuşi şi spuse: 

— Murtagh... cum de eşti în viaţă? I-am văzut pe urgali 
târându-te sub pământ. Am încercat să te găsesc cu 
ajutorul magiei, dar n-am văzut decât bezna. 

— N-ai văzut nimic, răspunse Murtagh cu un râs amar, aşa 
cum nici eu n-am văzut nimic, de câte ori am încercat s-o 
fac, în timp ce mă aflam în Uru'baen. 

— Dar ai murit! strigă Eragon, aproape incoerent. Ai murit 
în Farthen Dur. Arya ţi-a găsit hainele pline de sânge în 
tunele. 

Pe chipul lui Murtagh trecu o umbră. 

— Nu, n-am murit. A fost lucrătura Gemenilor, Eragon. Au 
pus mâna pe un grup de urgali şi au plănuit ambuscada, 
pentru a-l ucide pe Ajihad şi a mă lua pe mine prizonier. 
Apoi m-au vrăjit, ca să nu pot scăpa, şi m-au dus pe sus în 
Uru'baen. 

Eragon clătină din cap, neputând să priceapă ce se 
întâmplase. 

— Dar de ce ai primit să-l slujeşti pe Galbatorix? Mi-ai spus 
că-l urăşti. Mi-ai spus... 

— Să primesc?! râse iarăşi Murtagh, iar de data aceasta 
izbucnirea lui ascundea o undă de nebunie. N-am primit. 
Mai întâi, Galbatorix m-a pedepsit pentru că-mi bătusem joc 
de anii în care crescusem în Uru'baen, iar el mă ţinuse la 
adăpost de primejdii, pentru că-l sfidasem şi fugisem. Apoi a 


scos de la mine tot ce ştiam despre tine, despre Saphira şi 
despre vardeni. 

— Ne-ai trădat! Eu te jeleam, iar tu ne-ai trădat! 

— N-am avut de ales. 

— Ajihad avea dreptate să te ţină închis. Ar fi trebuit să te 
lase să putrezeşti în temniţă, şi-atunci nimic nu... 

— N-am avut de ales! se răsti Murtagh. lar după ce 
Thorn5 a ieşit din ou, pentru a-mi fi tovarăş, Galbatorix ne-a 
silit pe amândoi să-i jurăm credinţă în limba străveche. De- 
acum nu-i mai putem ieşi din cuvânt. 

În sufletul lui Eragon, mila se lupta cu dezgustul. 

— Ai ajuns ca tatăl tău. 

În ochii lui Murtagh apăru o sclipire stranie. 

— Nu, nu ca tatăl meu. Sunt mult mai puternic decât a fost 
Morzan vreodată. Galbatorix m-a învăţat nişte lucruri 
despre magie la care nici n-ai visat... Vrăji atât de 
puternice, încât elfii, ca nişte laşi ce sunt, nici nu îndrăznesc 
să le rostească. Cuvinte din limba străveche care se 
pierduseră, până ce Galbatorix le-a scos la lumină. Căi de a 
mânui energia... Taine, taine înfricoşătoare, care-ţi pot 
distruge duşmanii şi-ţi pot îndeplini orice dorinţă. 

Eragon îşi aminti de lecţiile lui Oromis şi replică: 

— Lucruri care ar trebui să rămână ascunse. 

— Dacă le-ai cunoaşte, n-ai mai vorbi aşa. Brom era un 
lăutar care cânta după ureche, atât şi nimic mai mult. lar 
elfii... să fim serioşi! Tot ce ştiu să facă este să se ascundă în 
pădurea lor şi să aştepte să fie cuceriţi. Şi tu arăţi acum ca 
un elf. Asta ţi-a făcut-o Islanzadi? întrebă Murtagh, 
plimbându-şi privirea peste trupul lui Eragon, apoi, văzând 
că el nu răspundea nimic, zâmbi şi ridică din umeri. N-are a 
face. O să aflu curând adevărul. 

Ajuns aici, se opri şi privi încruntat spre răsărit. 
Urmărindu-i privirea, Eragon îi văzu pe Gemeni care 
ieşiseră în primele rânduri ale soldaţilor Imperiului, 
aruncând mingi de energie în mijlocul vardenilor şi al 
piticilor. Era greu de spus, din pricina perdelei de fum, dar 


Eragon era convins că vrăjitorii spâni rânjeau şi hohoteau, 
măcelărindu-i pe oamenii cu care, odinioară, se legaseră 
prin jurăminte solemne de prietenie. Ceea ce Gemenii nu 
observaseră - dar Eragon şi Murtagh, de la locul lor, puteau 
zări fară greş - era că Roran se târa spre ei dintr-o parte. 

Recunoscându-şi vărul, inima lui Eragon îşi încetă o clipă 
bătăile. „Prostule! Pleacă de-acolo! Ai să mori.” 

Tocmai când el deschidea gura pentru a face o vrajă care 
să-l ia pe Roran din mijlocul primejdiei, oricât l-ar fi costat, 
Murtagh îi spuse: 

— Aşteaptă. Vreau să văd ce are de gând. 

— De ce? 

Pe chipul lui Murtagh trecu un zâmbet amar. 

— Cât am fost în puterea lor, Gemenilor le-a făcut mare 
plăcere să mă chinuiască. 

Eragon îl privi bănuitor. 

— N-ai să-i faci rău? N-ai să-i previi pe Gemeni? 

— Vel einradhin iet ai Shur 'tugal. Pe cuvântul meu de 
Cavaler. Priviră împreună la Roran, care se ascundea în 
spatele unei movile de cadavre. Eragon împietri, când 
Gemenii se uitară înspre movilă. 

O clipă, păru că l-ar fi zărit, apoi se întoarseră iarăşi cu 
spatele, iar Roran sări la ei. Învârtindu-şi ciocanul, el îl lovi 
pe unul din Gemeni în moalele capului, sfărâmându-i 
craniul. Cel de-al doilea căzu pe jos, tremurând, şi scoase 
un strigăt nearticulat, până ce îşi găsi şi el sfârşitul în 
acelaşi chip. Apoi Roran îşi puse piciorul pe trupurile 
duşmanilor săi, ridică ciocanul deasupra capului şi-şi 
trâmbiţă izbânda. 

— Şi-acum? întrebă Eragon, întorcându-şi faţa de ia 
câmpul de luptă. Ai venit să mă ucizi? 

— Fireşte că nu. Galbatorix te vrea viu. 

— De ce? 

Buzele lui Murtagh se strâmbară. 

— Nu ştii? Ha! Ce glumă bună. Nu-i din pricina ta, cia ei, 
continuă el, arătând-o cu degetul pe Saphira. Dragonul din 


ultimul ou rămas, ultimul ou de dragon din lume, este 
mascul. Saphira este singura femelă care mai există. Dacă 
îşi găseşte perechea, va deveni mama întregului său neam. 
Acum înţelegi? Galbatorix nu vrea să şteargă dragonii de pe 
faţa pământului. Vrea s-o folosească pe Saphira pentru a-i 
reface pe Cavaleri. Pentru a-şi îndeplini visul, nu vă poate 
ucide pe niciunul din voi... Şi ce vis, Eragon. Ar trebui să-l 
auzi cum vorbeşte despre asta, poate că atunci n-ai mai 
avea aşa o părere proastă despre el. E aşa de rău că vrea să 
unească Alagaesia sub un singur steag, să facă uitat 
războiul şi să-i aducă din nou la lumină pe Cavaleri? 

— Dar el e cel care i-a distrus, atunci! 

— Şi pe bună dreptate, declară Murtagh. Erau bătrâni, 
leneşi şi corupți. Elfii îi stăpâneau şi-i foloseau pentru a-i 
subjuga pe oameni. Trebuia să fie îndepărtați, pentru a o 
putea lua de la început. 

Chipul lui Eragon se schimonosi fioros. El începu să se 
plimbe de colo-colo pe platou, respirând greu, apoi arătă 
spre câmpul de luptă şi spuse: 

— Cum poţi să justifici faptul că s-a provocat atâta 
suferinţă, numai din pricina închipuirilor unui nebun? 
Galbatorix n-a făcut nimic altceva decât să ardă şi să 
măcelărească, pentru a-şi aduna cât mai multă putere. 
Minte. Ucide. Înşală. Ştii că-i aşa! De-asta ai refuzat să-l 
slujeşti şi prima oară. Făcu o pauză, apoi continuă pe un ton 
mai blând: înţeleg că ai fost silit să acţionezi împotriva 
voinţei tale şi că nu eşti răspunzător pentru uciderea lui 
Hrothgar. Dar poţi să încerci să scapi. Sunt convins că eu şi 
Arya putem găsi o cale pentru a rupe lanţurile cu care te-a 
legat Galbatorix... Vino cu mine, Murtagh. Ai putea face 
atâtea pentru vardeni. Cu noi ai fi slăvit şi admirat, nu 
blestemat, temut şi privit cu ură. 

O clipă, cât Murtagh rămase cu ochii plecaţi, privindu-şi 
sabia ciobită, Eragon nădăjdui să-l audă încuviinţând. Apoi, 
el spuse cu glas scăzut: 


— Nu mă poţi ajuta, Eragon. Numai Galbatorix ne poate 
elibera de jurământ, iar el n-o va face niciodată... Eragon, 
ne cunoaşte adevăratele nume... Suntem sclavii lui pentru 
totdeauna. 

Împotriva voinţei sale, Eragon se simţi înduioşat de 
situaţia în care se afla celălalt. Cu cea mai mare seriozitate, 
îi spuse: 

— Atunci lăsaţi-ne să vă ucidem pe-amândoi. 

— Să ne ucideţi? Şi de ce, mă rog? Eragon îşi alese cu 
grijă cuvintele: 

— Aşa aţi putea scăpa de Galbatorix. Şi aţi cruța vieţile a 
sute, dacă nu mii de oameni. Nu-i o cauză îndeajuns de 
nobilă pentru a te jertfi? 

— Poate pentru tine, răspunse Murtagh clătinând din cap, 
dar pentru mine viaţa este încă prea dulce ca să mă despart 
de ea aşa uşor. Viaţa nici unui străin nu este mai importantă 
decât a lui Thorn sau a mea. 

Oricât de rău i-ar fi părut, în legătură cu tot ce se 
întâmplase, Eragon ştia ce avea de făcut. Atacându-l din 
nou pe Murtagh, cu gândurile, se năpusti înainte, 
desprinzându-şi tălpile de pământ, şi se întinse spre 
celălalt, dând să-l străpungă în inimă. 

— Letta! latră Murtagh. 

Eragon căzu din nou la pământ, când nişte legături 
invizibile îi prinseră braţele şi picioarele, imobilizându-l. La 
dreapta lui, Saphira slobozi un şuvoi de foc şi sări la 
Murtagh, ca o pisică la un şoarece. 

— Ri'sa! porunci Murtagh, ridicând o mână ca o gheară, ca 
şi cum ar fi vrut s-o prindă. 

Saphira scoase un strigăt de uimire, când vraja o opri în 
văzduh şi o ţintui acolo, făcând-o să plutească la câţiva paşi 
deasupra platoului. Oricât s-ar fi zbătut, nu izbutea să 
atingă pământul şi nici să zboare mai sus. 

„Cum de are asemenea puteri, fiind încă om? se întrebă 
Eragon. Până şi cu noile mele înzestrări, asemenea efort m- 


ar lăsa fără suflu şi neputincios.” Bizuindu-se pe experienţa 
pe care o dobândise combătând vrăjile lui Oromis, el spuse: 

— Brakka du vanyali sem huildar Saphira un eka! 

Murtagh nu făcu nici o încercare să-l oprească, 
aruncându-i numai o privire rece, ca şi cum eforturile lui 
Eragon i s-ar fi părut o bătaie inutilă de cap. Desfăcându-şi 
buzele, Eragon se strădui şi mai tare. Mâinile îi îngheţară, 
oasele începură să-l doară, iar pulsul îi încetini, pe măsură 
ce magia îi sorbea puterile. Fără să i-o ceară, Saphira îşi uni 
puterile cu el, oferindu-i rezervele de temut ale trupului 
său. 

Trecură cinci secunde... 

Douăzeci de secunde... Pe gâtul lui Murtagh pulsa o venă 
groasă. Un minut... 

Un minut şi jumătate... Pe Eragon începură să-l străbată 
fiori. Muşchii braţelor şi ai coapselor îi tremurau; dacă s-ar 
fi putut mişca, picioarele i s-ar fi desprins de trup. 

Trecură două minute... 

În cele din urmă, Eragon se văzu silit să dea drumul 
magiei, altfel era în primejdie de a-şi pierde cunoştinţa şi de 
a se risipi în neant. Stors de puteri, el rămase întins pe jos. 

Şi înainte îi fusese frică, dar numai pentru că se gândea că 
putea eşua. Acum, se temea pentru că nu ştia de ce era în 
stare Murtagh. 

— Nu poţi să te masori cu mine, spuse Murtagh. Nimeni 
nu-mi poate ţine piept, în afară de Galbatorix. 

Apropiindu-se de Eragon, îi lipi sabia de gât, înţepându-i 
pielea; lui Eragon îi veni să închidă ochii, dar se abţinu. 

— Ar fi aşa de uşor să te duc în Uru'baen. Eragon îl privi 
adânc în ochi. 

— N-o face. Dă-mi drumul. 

— Tocmai ai încercat să mă omori. 

— Şi tu ai fi făcut la fel, în situaţia mea. Văzându-l pe 
celălalt rămas pe gânduri, cu chipul împietrit, adăugă: Am 
fost prieteni cândva. Am luptat împreună. Nu e cu putinţă 


ca Galbatorix să te fi preschimbat într-atât încât să fi uitat... 
Dacă o faci, Murtagh, vei fi pierdut pe vecie. 

Trecu o lungă vreme, în care nu se mai auzi decât 
zgomotul armatelor care se înfruntau. Lui Eragon îi curgea 
sânge pe gât, din locul în care vârful săbiei îi pătrunsese în 
piele. Saphira dădea din coadă, plină de mânie 
neputincioasă. 

În cele din urmă, Murtagh spuse: 

— Mi s-a poruncit să încerc să vă iau prizonieri. Am 
încercat... continuă el, după o scurtă pauză. Ai grijă să nu- 
mi mai ieşi altă dată în cale. Sunt sigur că Galbatorix mă va 
pune să rostesc alte jurăminte în limba străveche, care să 
mă împiedice să mă arăt la fel de milos, când va fi să ne 
întâlnim din nou. 

Cu aceste cuvinte, el lăsă sabia în jos. 

— Ai făcut un lucru bun, spuse Eragon, încercând să se 
îndepărteze, dar era încă țintuit în loc. 

— Poate. Totuşi, înainte să-ţi dau drumul... 

Întinzând mâna, Murtagh o smulse pe Za'roc din pumnul 
lui Eragon şi-i desfăcu teaca roşie, de pe cingătoarea lui 
Beloth cel înţelept. 

— Dacă tot am ajuns ca taică-meu, atunci vreau şi sabia 
lui. Dragonul meu este Thorn, şi va fi ca un ghimpe pentru 
toţi duşmanii mei. Ce poate fi mai potrivit, atunci, decât o 
sabie numită „Jale”? Jalea şi ghimpele, ce potriveală. Ca să 
nu mai spun că Za'roc ar fi trebuit oricum să ajungă la fiul 
cel mare al lui Morzan, nu la cel mic. Este a mea de drept. 

Eragon simţi cum i se strânge stomacul de durere. „Nu e 
cu putinţă.” Pe chipul lui Murtagh apăru un zâmbet crud. 

— Nu ţi-am spus până acum numele mamei mele, nu-i aşa? 
Şi nici tu. O să-l rostesc acum: Selena. Selena a fost mama 
ta şi a mea. Suntem fiii lui Morzan. Gemenii şi-au dat seama 
de legătura asta, pe când îţi scormoneau prin minte. 
Galbatorix a primit vestea cu mult interes. 

— Minţi! strigă Eragon. 


Gândul că ar fi putut fi fiul lui Morzan era de nesuportat. 
„Oare Brom ştia? Oare Oromis ştie?... De ce nu mi-au 
spus?” îşi aminti, atunci, că Angela îi prezisese că va fi 
trădat de cineva din familie. „Avea dreptate.” 

Murtagh se mulţumi să clatine din cap, apoi îşi repetă 
vorbele în limba străveche şi, apropiindu-şi buzele de 
urechea lui Eragon, şopti: 

— Noi suntem la fel, Eragon. Fiecare este oglinda celuilalt. 
Nu ai cum să negi. 

— Greşeşti, mârâi Eragon, zbătându-se să scape de vrajă. 
Nu suntem câtuşi de puţin la fel. Eu nu mai am nici o 
cicatrice pe spate. 

Murtagh se trase înapoi, de parcă l-ar fi muşcat ceva, cu 
chipul aspru şi rece. Ridică Za'roc şi o ţinu dreaptă pe lângă 
trup. 

— Aşa să fie. Mi-am luat moştenirea de la tine, frate. Adio. 

Apoi îşi luă şi coiful de pe jos şi se urcă pe spinarea lui 
Thorn. Nu-i mai aruncă nici măcar o privire lui Eragon, pe 
când dragonul se ghemui, îşi desfăcu aripile şi plecă în zbor 
de pe platou, înspre miazănoapte. Numai după ce Thorn 
dispăru dincolo de linia orizontului, plasa vrăjită care-i ţinea 
pe Eragon şi pe Saphira se risipi. 

Ghearele Saphirei atinseră cu zgomot pământul. Ea se târî 
spre Eragon şi-l atinse pe braţ cu botul. „Eşti bine, 
micuţule?” „Sunt bine.” Dar nu era, iar ea o ştia. 

Apropiindu-se de marginea platoului, Eragon privi 
Câmpiile înflăcărate şi urmările luptei. Căci aceasta se 
terminase cu adevărat. La moartea Gemenilor, vardenii şi 
piticii recuperaseră terenul pierdut şi izbutiseră să pună pe 
fugă cetele de soldaţi ameţiţi, aruncându-i în râu sau 
alungându-i îndărăt de unde veniseră. 

Deşi grosul armatei scăpase nevătămat, Imperiul dăduse 
semnul de retragere, fară îndoială pentru a se regrupa şi a 
se pregăti pentru o nouă încercare de a invada Surda. În 
urma lor, rămaseră mormane de trupuri mutilate, din 
ambele tabere, oameni şi pitici îndeajuns de mulţi pentru a 


umple un întreg oraş. De la trupurile care căzuseră în 
gropile de flăcări se înălța un fum gros şi negru. 

Acum că lupta se terminase, şoimii şi vulturii, ciorile şi 
corbii se lăsară la pământ, ca un giulgiu. 

Eragon închise ochii, simțind lacrimile care-i udau 
pleoapele. 

Câştigaseră lupta, dar el pierduse totul. 

Din nou alături. 

Eragon şi Saphira îşi croiră drum printre cadavrele care 
umpleau Câmpiile înflăcărate, mişcându-se încet din pricina 
rănilor şi a oboselii, întâlniră şi alţi supraviețuitori care 
şontâcăiau peste câmpul pârjolit, bărbaţi cu ochi goi care 
priveau fără să vadă nimic, cu privirile aţintite undeva în 
depărtare. 

Acum că setea de sânge i se domolise, Eragon simţea doar 
jale. Lupta i se părea fără nici un sens. „Ce tragedie că 
trebuie să moară atâţia pentru a pune capăt nebuniei unuia 
singur.” Se opri ca să ocolească un desiş de săgeți înfipte în 
noroi şi observă rana de pe coada Saphirei, acolo unde o 
muşcase Thorn, precum şi celelalte tăieturi mai puţin 
adânci. „Hai, dă-mi din puterea ta, să te vindec.” „Ocupă-te 
mai întâi de cei care sunt în primejdie de moarte.” „Eşti 
sigură?” „Foarte sigură, micuţule.” 

Încuviinţând, el se aplecă şi vindecă un soldat al 
Imperiului, care avea gâtul sucit, apoi trecu la un varden. 
Nu făcu nici o deosebire între prieten şi duşman, ci-i trată 
pe toţi cât putea de bine. 

Era atât de preocupat de gândurile sale, încât aproape că 
nu era atent la ce făcea. Îşi dorea să fi putut uita de veştile 
lui Murtagh, numai că tot ce-i spusese acesta despre mama 
sa - mama lor, mai bine zis - se potrivea cu puţinele lucruri 
pe care le ştia şi Eragon: Selena plecase din Carvahall cu 
vreo douăzeci de ani în urmă, se întorsese o singură dată, 
pentru a-i da naştere, şi nu mai fusese văzută de atunci. Îşi 
aminti de momentul în care el şi Murtagh ajunseseră 
pentru prima dată în Farthen Dur. Atunci, Murtagh îi 


povestise cum mama sa dispăruse din castelul lui Morzan, 
în timp ce acesta din urmă îi urmărea pe Brom şi pe Jeod, 
care fugiseră cu oul Saphirei. „După ce Morzan a aruncat 
cu sabia în Murtagh şi aproape că l-a ucis, pesemne că 
mama şi-a tăinuit sarcina şi a plecat în Carvahall, ca să mă 
apere de Morzan şi de Galbatorix.” 

Eragon se simţi încurajat să ştie că Selena ţinuse atât de 
mult la el. Pe de altă parte, îl îndurera să ştie că murise şi 
că nu se mai puteau întâlni niciodată, căci trăise cu 
nădejdea, chiar firavă, că părinţii săi ar fi putut fi încă în 
viaţă. Cu tatăl său nu mai avea nici o dorinţă să se 
cunoască, dar îl durea că fusese lipsit de prilejul de a trăi 
împreună cu mama sa. 

De când ajunsese îndeajuns de mare să priceapă că era 
orfan, se întrebase cine-i era tatăl şi de ce maică-sa îl lăsase 
în grija fratelui ei, Garrow, şi a soţiei acestuia, Marian. 
Aflase răspunsurile brusc, într-un chip atât de neaşteptat şi 
într-un loc atât de puţin prielnic, încât pe moment nici nu-şi 
putea da bine seama de ele. Numai după mai multe luni, 
dacă nu ani, putea să se împace cu gândul descoperirii 
făcute. 

Îşi imaginase întotdeauna că s-ar fi bucurat să afle cine-i 
era tatăl. Acum că aflase, era numai revoltat. Când era mai 
tânăr, se jucase adesea cu gândul că era fiul unui personaj 
măreț şi important, cu toate că ştia că era mai probabil să 
fie exact pe dos. Cu toate acestea, nu-i trecuse prin cap, nici 
măcar în visurile cele mai nebuneşti, că ar fi putut fi fiul 
unui Cavaler, cu atât mai puţin al unuia dintre Trădători. 

Visul se transformase în coşmar. 

„Tatăl meu a fost un monstru... latăl meu a fost cel care i-a 
trădat pe Cavaleri lui Galbatorix.” Gândul îl făcea să se 
simtă murdar. 

„Dar, nu...” în timp ce vindeca un om care-şi frânsese şira 
spinării, începu să vadă situaţia cu alţi ochi, regăsindu-şi 
într-o oarecare măsură încrederea în sine: „Oi fi din sângele 
lui Morzan, dar el nu e tatăl meu. Garrow mi-a fost tată. El 


m-a crescut. El m-a învăţat cum să trăiesc bine şi cu cinste 
şi să nu mă abat de la calea pe care trebuie s-o urmez. 
Datorită lui sunt ceea ce sunt. Până şi Brom mi-a fost tată 
mai mult ca Morzan. Şi Oromis la fel. lar fratele meu este 
Roran, nu Murtagh”. 

Eragon încuviinţă din cap, hotărât să nu mai privească 
altfel lucrurile. Până atunci, nu putuse să-l accepte pe 
deplin pe Garrow ca tată. Şi chiar dacă el era mort, faptul 
că o făcuse acum îi uşura sufletul lui Eragon, îi dădu o 
senzaţie de desăvârşire şi-l ajută să-şi aline jalea în legătură 
cu Morzan. 

„Ai devenit un înţelept”, remarcă Saphira. 

„Înţelept? răspunse el clătinând din cap. Nu, doar am 
învăţat să gândesc. Măcar atât mi-a dăruit Oromis.” 

Ştergând praful de pe chipul unui stegar căzut la pământ, 
Eragon se asigură că murise, apoi se ridică, strângând din 
dinţi din pricina muşchilor care-l dureau la fiecare mişcare. 
„Cred că-ţi dai seama că e cu neputinţă ca Brom să nu fi 
ştiut. Altfel, de ce-ar fi venit să se ascundă în Carvahall, 
aşteptând ca tu să ieşi din ou?... Voia să-l aibă sub ochi pe 
fiul duşmanului său.” Gândul că Brom l-ar fi putut considera 
o ameninţare îl neliniştea. „Dar avea dreptate. Uită-te unde- 
am ajuns până la urmă!” 

Saphira îi dădu părul pe spate, suflând pe nări aer 
fierbinte. „Nu uita că Brom, oricare i-ar fi fost motivele, a 
încercat întotdeauna să ne apere de primejdii. A murit 
salvându-te de cei doi Ra'zac.” „Ştiu... Crezi că nu mi-a spus 
nimic pentru că se temea să nu-i calc pe urme lui Morzan, 
cum a făcut Murtagh?” „Fireşte că nu.” 

EI o privi curios. „De unde eşti aşa sigură?” Ea îşi înălţă 
capul mult deasupra lui şi refuză să-i întâlnească privirea 
sau să-i răspundă. 

„Fie cum vrei tu, atunci.” îngenunchind lângă unul dintre 
oamenii regelui Orrin, care avea o săgeată în stomac, 
Eragon îl apucă de braţe ca să-l facă să nu se mai zbată. 

— la-o încetişor. 


— Apă, gemu rănitul. Apă, vă implor. Gâtul mi-e uscat ca 
nisipul. Te rog, Biruitorul-Umbrei. 

Avea faţa scăldată de sudoare. Eragon zâmbi, încercând 
să-l liniştească. 

— Pot să-ţi dau ceva de băut, dar ar fi mai bine să aştepţi 
să te vindec. Poţi s-o faci? Dacă poţi, îţi promit că vei primi 
toată apa de care ai nevoie. 

— Făgăduieşti, Biruitorul-Umbrei? 

— Îţi dau cu vântul. 

Bărbatul se chinui în mod vizibil, din pricina unui alt val de 
durere, apoi spuse: 

— Fie, dacă trebuie. 

Cu ajutorul magiei, Eragon scoase săgeata, apoi el şi 
Saphira se străduiră să facă la loc maăruntaiele omului, 
folosind câte ceva şi din puterea acestuia pentru a ţese 
vraja. Le luă câteva minute. După ce terminară, bărbatul îşi 
privi trupul, pipăindu-şi stomacul pe care nu se mai vedea 
nici o rană, apoi se uită la Eragon cu ochii plini de lacrimi. 

— Eu... Biruitorul-Umbrei, tu... 

Eragon îi dădu burduful cu apă. 

— Ia şi păstrează-l. Ai mai mare nevoie decât mine. 

Ceva mai încolo, Eragon şi Saphira străbătură o perdea de 
fum acru. Apoi dădură peste Orik şi peste alţi zece pitici, 
printre care şi femei, rânduiţi în jurul trupului lui Hrothgar, 
care zăcea pe patru scuturi, strălucind în armura sa aurie. 
Piticii îşi smulgeau părul din cap, se băteau cu pumnii în 
piept şi boceau, strigându-şi jalea către cer. Eragon lăsă 
capul în jos şi murmură: 

— Stydja unin mor 'ranr, Hrothgar Konungr. 

După o vreme, Orik îi observă şi se ridică; era roşu la faţă 
de plâns şi avea barba desfăcută, nu împletită ca de obicei. 
Se împletici până la Eragon şi-l întrebă direct: 

— L-ai omorât pe laşul care-a făcut asta? 

— Mi-a scăpat. 

Nu avea tăria să-i spună că străinul era tocmai Murtagh. 
Orik îşi lovi palma cu pumnul de la cealaltă mână. 


— Barzuln! 

— Dar îţi jur pe fiecare piatră din Alagaesia că, aşa cum se 
cuvine să facă un membru al clanului Durgrimst, o să fac tot 
ce pot ca să răzbun moartea lui Hrothgar. 

— Da, tu eşti singurul, în afară de elfi, care are puterea de 
a face dreptate împotriva acestui ucigaş mârşav. lar când îl 
găseşti, Eragon... fă-l una cu pământul! Scoate-i dinţii şi 
umple-i venele cu plumb topit; fă-l să sufere pentru fiecare 
minut din viaţa lui Hrothgar pe care i l-a furat! 

— Dar n-a fost o moarte onorabilă? Oare Hrothgar n-ar fi 
vrut să moară în luptă, cu Volund în mână? 

— În luptă, da, faţă în faţă cu un duşman onest, care să 
aibă curajul să stea drept şi să lupte ca un bărbat. Nu 
culcat la pământ de vicleşugul unui vrăjitor... Clătinând din 
cap, Orik se uită iarăşi la Hrothgar, apoi îşi încrucişa braţele 
şi-şi lăsă bărbia în piept, răsuflând întretăiat de câteva ori. 
Când părinţii mei au murit de ciumă, Hrothgar mi-a dăruit 
din nou o viaţă. M-a luat în casa lui şi m-a făcut moştenitor. 
Pierderea lui... continuă piticul, ciupindu-se de nas cu 
degetul mare şi cel mijlociu şi ascunzându-şi faţa... 
pierderea lui mă doare ca şi cum mi-aş fi pierdut iarăşi 
tatăl. 

Jalea din glasul lui era atât de limpede încât Eragon simţi 
că o împărtăşeşte. 

— Înţeleg, spuse el. 

— Ştiu că înţelegi, Eragon... ştiu. 

După câteva clipe, Orik îşi şterse ochii şi făcu un semn 
spre cei zece pitici. 

— Înainte de orice, trebuie să-l ducem pe Hrothgar 
îndărăt în Farthen Dur, ca să poată fi înmormântat alături 
de predecesorii săi. Durgrimst Ingeitum trebuie să aleagă 
un nou grimstborith, apoi cei treisprezece şefi de clan, 
printre care cei pe care-i vezi aici, vor alege dintre ei noul 
rege. Mai departe nu ştiu ce se va întâmplă. Această 
tragedie va da îndrăzneală anumitor clanuri şi-i va face pe 


alţii să se întoarcă împotriva cauzei noastre... sfârşi el, 
clătinând iarăşi din cap. 

Eragon îi puse mâna pe umăr. 

— Nu te mai îngrijora acum pentru asta. Nu trebuie decât 
să ceri, şi braţul şi voinţa mea îţi stau la dispoziţie... Dacă 
vrei, vino în cortul meu, şi vom împărţi un butoiaş cu mied 
în amintirea lui Hrothgar. 

— Mi-ar plăcea. Dar nu încă. Întâi trebuie să obţinem de la 
zei favoarea de a-i dărui lui Hrothgar o călătorie lipsită de 
primejdii în lumea de dincolo. 

Lăsându-l pe Eragon, Orik se întoarse în cercul de pitici şi 
începu să bocească alături de ei. 

Mergând mai departe prin Câmpiile înflăcărate, Saphira 
spuse: „Hrothgar a fost un rege mare”. 

„Da, şi un om bun, oftă Eragon. Hai să le găsim pe Arya şi 
pe Nasuada. Acum nu mai pot vindeca nici o zgârietură, iar 
ele trebuie să afle despre Murtagh.” „De acord.” 

O luară spre miazăzi, către tabăra vardenilor, dar nu 
apucară să facă mai mult de câţiva paşi, când Eragon îl 
văzu pe Roran apropiindu-se dinspre râu, ceea ce-l umplu 
de nelinişte. Roran se opri drept în faţa lor, cu picioarele 
crăcănate şi bine înfipte în pământ, şi rămase cu ochii 
aţintiţi la Eragon, mişcând din fălci de parcă ar fi vrut să 
spună ceva, dar nu izbutea să deschidă gura. 

Apoi îi trase lui Eragon un pumn în bărbie. 

Acestuia din urmă i-ar fi venit uşor să se ferească de 
lovitură, dar n-o făcu, mişcându-şi doar puţin capul pentru 
ca Roran să nu-şi rupă încheietura. 

Şi tot îl duru. 

Strângând din dinţi, Eragon îşi privi vărul. 

— Cred că meritam asta. 

— Aşa e. Avem de vorbit. 

— Acum? 

— Nu mai poate aştepta. Cei doi Ra'zac au prins-o pe 
Katrina, iar eu am nevoie de ajutorul tău ca s-o salvez. O ţin 
cu ei de când au plecat din Carvahall. 


„Deci asta e.” într-o clipă, Eragon îşi dădu seama de ce 
Roran părea atât de mohorât şi de hăituit şi de ce adusese 
tot satul în Surda. „Brom a avut dreptate. Galbatorix i-a 
trimis pe cei doi Ra'zac îndărăt în valea Palancar.” Se 
încruntă, sfâşiat între responsabilităţile pe care le avea faţă 
de Roran şi datoria de a se înfăţişa Nasuadei. 

— Trebuie să fac ceva mai întâi, iar apoi putem vorbi. 
Bine? Dacă vrei, poţi veni cu mine... 

— Vin. 

Pe măsură ce străbăteau terenul plin de gropi, Eragon tot 
trăgea cu coada ochiului la Roran. În cele din urmă, îi spuse 
cu glas scăzut: 

— Mi-a fost dor de tine. 

Roran şovăi, apoi răspunse printr-o scurtă încuviinţare din 
cap. După câţiva paşi, întrebă: 

— Asta-i Saphira, nu? Jeod mi-a spus că aşa o cheamă. 

— Da. 

Saphira îl privi pe Roran cu unul din ochii săi sclipitori. El 
nu-şi întoarse faţa de la ea, îndurându-i privirea mai bine 
decât mulţi alţii. 

„Mi-am dorit dintotdeauna să-l cunosc pe cel cu care 
Eragon a împărţit cuibul.” 

— Vorbeşte! exclamă Roran, când Eragon îi repetă ce 
spusese ea. De data asta, Saphira i se adresă direct: „Păi, 
ce credeai, că sunt mută ca o şopârlă de stânca?” Roran 
clipi. 

— Îmi cer iertare. Nu ştiam că dragonii sunt atât de 
inteligenţi. Mai întâi cei doi Ra'zac şi vrăjitorii, acum pitici, 
Cavaleri şi dragorii vorbitori. Parcă a înnebunit toată lumea, 
sfârşi el cu un zâmbet posomorât pe buze. 

— Aşa s-ar zice. 

— Te-am văzut luptânduc-te cu celălalt Cavaler. L-ai rănit? 
De-asta a fugit? 

— Aşteaptă. O să afli. 

Când ajunseră la pavilionul pe care-l căuta Eragon, el 
dădu pânza la o parte şi se strecură înăuntru, urmat de 


Roran şi de Saphira, care-şi vâri capul şi gâtul înăuntru. În 
mijlocul cortului, Nasuada şedea la marginea mesei, în timp 
ce o cameristă îi scotea armura strâmbată, şi purta o 
discuţie încinsă cu Arya. Cineva îi vindecase tăietura de pe 
coapsă. 

Văzându-i, ea se opri în mijlocul frazei. Fugi către ei, îl 
îmbrăţişa pe Eragon şi strigă: 

— Unde-ai fost? Am crezut că ai murit, sau chiar mai rău. 

— Nu, n-am murit. 

— Lumânarea arde încă, murmură Arya. Făcând un pas 
înapoi, Nasuada spuse: 

— După ce aţi coborât pe platou, nu te mai puteam vedea 
nici pe tine, nici pe Saphira. lar când dragonul cel roşu a 
plecat şi voi n-aţi apărut, Arya a încercat să ia legătura cu 
tine şi n-a simţit nimic, aşa că am presupus... continuă ea, 
apoi se întrerupse. Tocmai ne sfătuiam cum să-i ducem pe 
cei din Du Vrangr Gata şi o companie întreagă de războinici 
peste râu. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să vă îngrijorez. Numai că după 
luptă eram atât de obosit, încât am uitat să-mi deschid 
mintea, răspunse Eragon, apoi îl prezentă pe Roran. 
Nasuada, iată-l pe vărul meu, Roran. Poate că Ajihad ţi-a 
vorbit de el. Roran, domniţa Nasuada, conducătoarea 
vardenilor şi stăpână mea. Iar aici este Arya Svit-kona, 
trimisa elfilor. 

Roran făcu fiecăreia câte o plecăciune. 

— E o mare cinste să-l întâlnesc pe vărul lui Eragon, spuse 
Nasuada. 

— Aşa e, adăugă Arya. 

După ce se salutară, Eragon le explică faptul că toţi sătenii 
din Carvahall sosiseră la bordul Aripii de Dragon şi că 
Roran fusese cel care-i omorâse pe Gemeni. Nasuada ridică 
una din sprâncenele ei negre. 

— Vardenii îţi sunt îndatoraţi, Roran, pentru că ai pus 
capăt prăpădului. Cine ştie cât rău ar mai fi făcut, înainte ca 
Eragon sau Arya să-i poată înfrunta. Ne-ai ajutat să 


câştigăm lupta. N-am să uit. Deşi proviziile noastre sunt 
limitate, voi avea grijă ca toţi cei de pe corabie să fie bine 
hrăniţi şi îmbrăcaţi şi ca bolnavii să fie vindecaţi. 

Roran făcu o plecăciune şi mai adâncă. 

— Îţi mulţumesc, domniţă Nasuada. 

— Dacă n-aş fi aşa grăbită, aş insista să aflu cum şi de ce 
tu şi toţi cei din satul tău au scăpat de oamenii lui 
Galbatorix, au venit în Surda şi ne-au găsit. Până şi simpla 
poveste a călătoriei voastre este extraordinară. Am de gând 
oricum să aflu amănunte, mai ales pentru că bănuiesc că e 
implicat şi Eragon, dar deocamdată am alte treburi mai 
urgente. 

— Desigur, domniţă. 

— Atunci poţi pleca. 

— 'Te rog, spuse Eragon, dă-i voie să rămână. Trebuie să 
audă ce am de spus. 

Nasuada îl privi bănuitor. 

— Foarte bine, dacă aşa vrei tu. Dar gata cu flecăreala. 
Treci direct la ce ne interesează - Cavalerul. 

Eragon începu cu o scurtă poveste despre cele trei ouă de 
dragon rămase - din care ieşiseră deja doi pui, apoi despre 
Morzan şi Murtagh, pentru ca Roran să înţeleagă 
importanţa veştilor. Apoi începu să descrie lupta lui şi a 
Saphirei cu 'Thorn şi cu Cavalerul cel misterios, insistând 
asupra puterilor ieşite din comun ale acestuia. 

— De îndată ce a început să-şi răsucească sabia, mi-am dat 
seama că mă mai luptasem cândva cu el, aşa că m-am 
aruncat asupra lui şi i-am smuls coiful. 

Ajuns aici, Eragon se opri. 

— Era Murtagh, nu-i aşa? întrebă încet Nasuada. 

Cum...? 

— De vreme ce Gemenii scăpaseră cu viaţă, oftă ea, pare 
firesc să fi scăpat şi Murtagh. Ţi-a povestit ce s-a-ntâmplat, 
de fapt, în Farthen Dur, în ziua aceea? 

Astfel că Eragon le povesti cum Gemenii îi trădaseră pe 
vardeni, găsiseră urgalii şi-l răpiseră pe Murtagh. Pe 


obrazul Nasuadei curse o lacrimă. 

— Ce păcat că i s-a-ntâmplat asta tocmai lui Murtagh, 
după ce trecuse deja prin atâtea greutăţi. În Tronjheim, îmi 
făcea plăcere să discut cu el, şi credeam că este aliatul 
nostru, în ciuda originii sale. Îmi vine greu să-l privesc ca pe 
un duşman. Se pare, continuă ea, întorcându-se către 
Roran, că şi eu însămi îţi sunt îndatorată pentru că i-ai ucis 
pe trădătorii care mi-au ucis tatăl. 

„Taţi, mame, fraţi, veri, se gândi Eragon. Mereu este vorba 
despre familie.” Adunându-şi tot curajul, sfârşi povestea, 
spunându-le cum Murtagh furase sabia Za'roc şi, în cele din 
urmă, taina îngrozitoare pe care i-o dezvăluise. 

— Nu se poate, şopti Nasuada. 

Eragon văzu pe chipul lui Roran o expresie de tulburare şi 
de scârbă, înainte ca el să-şi poată stăpâni emoţiile, lucru 
care îl răni mai mult decât orice altceva. 

— E cu putinţă ca Murtagh să te fi minţit? întrebă Arya. 

— Nu văd cum. Când i-am pus întrebări, mi-a spus acelaşi 
lucru în limba străveche. 

În pavilion se lăsă o tăcere lungă şi stânjenită. Apoi Arya 
spuse: 

— Nimeni nu are voie să afle despre asta. Vardenii sunt şi- 
aşa demoralizaţi de apariţia unui nou Cavaler. O să fie şi 
mai supăraţi să afle că e vorba de Murtagh, alături de care 
au luptat şi în care au ajuns să aibă încredere, în Farthen 
Dur. Dacă se răspândeşte vestea că Eragon Biruitorul- 
Umbrei este fiul lui Morzan, oamenii îşi vor pierde nădejdea 
şi nu vor mai vrea prea mulţi să ni se alăture. Nici măcar 
regelui Orrin nu ar trebui să i se spună. 

Nasuada îşi frecă tâmplele cu degetele. 

— Mi-e teamă că ai dreptate. Un alt Cavaler... rosti ea, 
clătinând din cap. Ştiam că era cu putinţă să se întâmple 
aşa ceva, dar n-am crezut-o cu adevărat, de vreme ce puii 
lui Galbatorix n-au ieşit de atâta vreme la lumină. 

— Se potriveşte, oarecum, spuse FEragon. 


— De-acum, misiunea noastră este de două ori mai grea. I- 
am fi ţinut noi piept astăzi, dar Imperiul are încă mult mai 
mulţi soldaţi decât noi, iar acum avem de înfruntat nu unul, 
ci doi Cavaleri, amândoi mai puternici decât tine, Eragon. 
Crezi că l-ai putea învinge pe Murtagh cu ajutorul 
magicienilor elfi? 

— Poate. Dar mă îndoiesc să fie aşa de neghiob încât să se 
lupte şi cu ei, şi cu mine. 

Încă vreo câteva minute discutară despre urmările pe care 
apariţia lui Murtagh le putea avea asupra campaniei lor şi 
despre strategiile prin care să micşoreze sau să înlăture 
efectele negative. În cele din urmă, Nasuada spuse: 

— Gata. N-avem cum să luăm vreo decizie, câtă vreme 
suntem plini de sânge, obosiţi şi cu mintea tulbure din 
cauza luptei. Duceţi-vă şi odihniţi-vă, şi o să mai vorbim 
iarăşi despre asta mâine. 

Când Eragon dădu să plece, Arya se apropie şi-l privi 
drept în ochi. 

— Nu lăsa ca asta să te tulbure prea tare, Eragon-elda. Tu 
nu eşti nici tatăl, nici fratele tău. Ruşinea lor nu este şia ta. 

— Aşa e, încuviinţă Nasuada. Să nu crezi că asta ne-a făcut 
să ne schimbăm părerea despre tine, completă ea, 
întinzând mâna şi mângâindu-l pe obraz. Te cunosc, 
Eragon. Ai inima bună. Numele tatălui tău nu poate 
schimba asta. 

Eragon se simţi însufleţit. Îşi mută privirile de la o femeie 
la alta, apoi îşi duse mâna răsucită la piept, copleşit de 
dovezile de prietenie. 

— Vă mulţumesc. 

După ce ieşiră, Eragon îşi puse mâinile în şolduri şi trase 
adânc în piept aerul plin de fum. Era târziu, iar portocaliul 
aprins al amiezii se transformase într-o lumină aurie şi 
tulbure care umplea câmpia şi teatrul bătăliei, dându-le o 
frumuseţe ciudată. 

— Deci acum ştii, spuse el. 


— Sângele apă nu se face, răspunse Roran, ridicând din 
umeri. 

— Nu spune asta, mârâi Eragon. Să n-o mai spui niciodată. 

Roran îl privi lung. 

— Aşa e; a fost urât din partea mea. N-am vrut. 

Se scarpină în barbă şi îşi miji ochii, uitându-se către 
soarele umflat care se odihnea la orizont. 

— Nasuada nu e aşa cum mă aşteptam. Auzindu-l, Eragon 
scoase un hohot de râs ostenit. 

— Te aşteptai să vezi pe cineva ca tatăl ei, Ajihad. Totuşi, e 
o conducătoare la fel de bună ca el, dacă nu şi mai şi. 

— Pielea ei... e vopsită? 

— Nu, aşa s-a născut. 

Chiar atunci, Eragon îi simţi pe Jeod, pe Horst şi mai mulţi 
bărbaţi din Carvahall care se grăbeau spre ei. Sătenii 
încetiniră când ocoliră un cort şi dădură cu ochii de 
Saphira. 

— Horst! strigă Eragon, apropiindu-se de el şi strângându- 
Il puternic în braţe. Mă bucur să te revăd. 

Horst se holbă la el, apoi pe chip i se întinse un rânjet de 
încântare. 

— Arde-m-ar focul dacă nu mă bucur şi eu, Eragon. Te-ai 
mai împlinit de când ai plecat. 

— Adică de când am fugit. 

Întâlnirea cu sătenii se dovedi o experienţă ciudată. 
Greutățile îi schimbaseră într-atât pe unii dintre ei încât de- 
abia de-i mai recunoştea. lar ei se purtau altfel decât 
înainte, cu un amestec de teamă, admiraţie şi respect. îi 
amintea de un vis pe care-l avusese, în care toate lucrurile 
obişnuite deveniseră străine. Era tulburat să constate că nu 
se simţea deloc în largul lui printre ei. 

Când ajunse la Jeod, Eragon se opri. 

— Ai aflat de Brom? 

— Ajihad mi-a dat de veste, dar aş vrea să aflu ce s-a- 
ntâmplat direct de la tine. 

Eragon încuviinţă, îngândurat. 


— De îndată ce am răgaz, o să stăm undeva împreună şi o 
să vorbim pe îndelete. 

Apoi Jeod se apropie de Saphira şi-i făcu o plecăciune. 

— Toată viaţa am aşteptat să văd un dragon, iar acum am 
văzut doi în aceeaşi zi. Sunt de-a dreptul norocos. Cu toate 
astea, tu eşti dragonul pe care doream cu adevărat să-l 
întâlnesc, nu celălalt. 

Îndoindu-şi gâtul, Saphira îl atinse pe frunte, iar Jeod se 
cutremură. „Mulţumeşte-i pentru că a ajutat la salvarea 
mea din ghearele lui Galbatorix. Fără el, aş fi încă închisă în 
vistieria regelui. A fost prietenul lui Brom, aşa că acum este 
şi al nostru.” 

După ce Eragon îi repetă spusele, Jeod zise, luându-i pe 
toţi prin surprindere cu cunoştinţele sale de limbă 
străveche: 

— Atra esterni ono thelduin, Saphira Bjartskular. 

— Şi tu unde-ai fost? îl întrebă Horst pe Roran. Te-am tot 
căutat, după ce-ai luat-o pe urmele celor doi vrăjitori. 

— Nu contează asta acum. Întoarceţi-vă pe corabie şi 
spuneţi-le tuturor să coboare. Vardenii o să ne trimită de 
mâncare şi o să ne ofere adăpost. În noaptea asta, dormim 
pe uscat! 

Bărbaţii izbucniră în urale. Eragon îl urmări cu interes pe 
Roran care-şi împărțea poruncile, iar după ce Jeod şi sătenii 
plecară, îi spuse: 

— Au încredere în tine. Până şi Horst îţi dă ascultare fără 
preget. De-acum tu vorbeşti în numele tuturor celor din 
Carvahall? 

— Da. 

Până ce ajunseră la cortul micuţ, de două persoane, pe 
care vardenii i-l hărăziseră lui Eragon, Câmpiile înflăcărate 
se cufundaseră în beznă. Saphira nu-şi putea vâri capul 
prin deschizătură, aşa că se încolăci pe pământ, alături, şi 
se pregăti să stea de strajă. 

„De îndată ce-mi recapăt puterile, am să mă ocup de rănile 
tale”, făgădui Eragon. 


„Ştiu. Nu sta prea mult la discuţii.” 

În cort, Eragon găsi o lampă cu ulei, pe care o aprinse 
folosindu-se de cremene şi de amnar. El, unul, vedea foarte 
bine şi fără ea, dar Roran avea nevoie de lumină. 

Se aşezară faţă în faţă: Eragon pe păturile aşternute pe o 
latură a cortului, iar Roran pe un scăunel pe care-l găsise 
într-un colţ. Eragon nu ştia cum să înceapă, aşa că rămase 
tăcut, cu privirile aţintite asupra flăcării tremurătoare a 
lămpii. 

Niciunul nu făcu vreo mişcare. 

După o tăcere prelungită, Roran spuse: 

— Povesteşte-mi cum a murit tata. 

— Tatăl nostru, completă Eragon, rămânând foarte liniştit, 
când chipul lui Roran se înăspri; cu un glas mai blând, el 
adăugă: Am la fel de multe drepturi ca tine să-i spun aşa. 
Priveşte-ţi în suflet; ştii că-i adevărat. 

— Bine. Tatăl nostru... cum a murit? 

Eragon mai povestise asta de câteva ori, dar de această 
dată nu ascunse nimic. În loc să înşiruie pur şi simplu 
faptele, descrise în amănunt tot ce gândise şi simţise de la 
găsirea oului Saphirei, încercând să-l facă pe Roran să 
înţeleagă pricinile pentru care acţionase aşa. Nu mai fusese 
niciodată atât de îngrijorat. 

— Am greşit, ascunzând-o pe Saphira de voi, sfârşi el, dar 
mi-era teamă că mi-aţi putea cere s-o omor, şi nu mi-am dat 
seama în ce primejdie eram din pricina ei. Dacă aş fi făcut- 
0... După ce-a murit Garrow, m-am hotărât să plec ca să-i 
urmăresc pe cei doi Ra'zac, dar şi ca să nu mai fac alte 
necazuri celor din sat. Scoase un hohot trist de râs şi 
continuă: N-a mers, dar, dacă aş fi rămas, soldaţii ar fi venit 
mult mai devreme. Şi-apoi, cine ştie? Poate că Galbatorix ar 
fi venit chiar el în valea Palancar. Poate că într-adevăr 
Garrow tata - a murit din pricina mea, dar nu asta mi-am 
dorit şi nici ca tu şi toţi ceilalţi din Carvahall să suferiţi de 
pe urma hotărârilor mele... Am făcut ce-am crezut că era 
mai bine, Roran, sfârşi el, cu un gest neajutorat. 


— Dar restul - faptul că Brom era Cavaler, salvarea Aryei 
din Gil'ead, uciderea Umbrei în capitala regatului piticilor - 
toate astea s-au întâmplat cu adevărat? 

— Da. 

Cât putu de repede, Eragon povesti ce se-ntâmplase de 
când el şi Saphira plecaseră cu Brom, mergând până la 
şederea în Ellesmera şi preschimbarea lui din timpul 
sărbătorii. 

Aplecându-se înainte, Roran îşi puse coatele pe genunchi, 
îşi încleşta palmele şi rămase cu ochii aţintiţi la pământul 
dintre ei. Eragon nu izbuti să înţeleagă emoţiile prin care 
trecea fară să-i citească în minte, dar nici prin cap nu-i 
trecu să o facă, ştiind că ar fi fost o mare greşeală să-i 
invadeze intimitatea. Roran tăcu atât de mult încât Eragon 
începu să se întrebe dacă mai avea de gând să-i vorbească 
vreodată, apoi spuse: 

— Ai făcut greşeli, dar nu mai mari ca ale mele. Garrow a 
murit pentru că nu ne-ai vorbit despre Saphira. Şi mai mulţi 
au murit pentru că eu n-am vrut să mă predau Imperiului... 
Suntem la fel de vinovaţi, continuă el, ridicând ochii, apoi 
întinzându-i încet mâna dreaptă. Fraţi? 

— Fraţi, zise şi Eragon. 

Apucă antebraţul lui Roran şi-l strânse într-o îmbrăţişare 
puternică, legănându-se într-o parte şi în alta, aşa cum 
obişnuiau să facă acasă. După ce se despărţiră, trebui să se 
şteargă la ochi cu dosul mâinii. 

— Acum că ne-am întâlnit din nou, Galbatorix ar trebui să 
se predea, glumi el. Cine ni se poate împotrivi amândurora? 
Acum, spune-mi, cum au prins-o cei doi Ra'zac pe Katrina? 
întrebă el, aşezându-se iarăşi pe pături. 

De pe chipul lui Roran dispăru orice urmă de bucurie. El 
începu să vorbească, cu glasul scăzut şi monoton, iar 
Eragon ascultă din ce în ce mai uimit toată povestea despre 
atacuri, asedii, trădare, despre plecarea din Carvahall, 
despre traversarea Şirei şi despre distrugerea docurilor din 
Teirm, apoi despre străbaterea uriaşului vârtej marin. 


După ce termină, Eragon îi spuse: 

— Eşti mai grozav ca mine. Eu n-aş fi putut face nici 
jumătate din toate astea. Să lupt, da, dar nu să-i şi conving 
pe toţi să mă urmeze. 

— N-am avut de ales. Când au luat-o pe Katrina... începu 
Roran, cu un tremur în glas, puteam fie să renunţ şi să mor, 
fie să încerc să scap din capcana lui Galbatorix, oricât m-ar 
fi costat. Aţintindu-şi ochii arzători asupra lui Eragon, 
continuă: Am minţit, am ars şi-am ucis ca să ajung aici. Nu 
mai trebuie să-mi fac griji cum să-i apăr pe săteni; de asta o 
să se ocupe vardenii. Acum mai am un singur ţel în viaţă, s- 
o găsesc şi s-o salvez pe Katrina, dacă nu cumva a murit 
deja. Eragon, vrei să mă ajuţi? 

Întinzându-se, Eragon îşi luă desagii din colţul cortului, 
unde-i lăsaseră vardenii, şi scoase de acolo o strachină de 
lemn şi sticluţa argintie care conţinea faelnirv vrăjt, pe care 
i-o dăduse Oromis. Luă o înghiţitură mică, pentru a mai 
prinde puteri, şi gemu când lichidul i se scurse pe gâtlej, 
făcându-l să se cutremure de fiori de gheaţă. Apoi turnă 
faelnirv în strachină, cam cât putea să-i încapă în căuşul 
palmei. 

— Priveşte. 

Adunându-şi puterile reînnoite, Eragon spuse: 

— Draumr kopa. 

Lichidul sclipi, apoi se întunecă. După câteva clipe, în 
mijloc apăru o geană de lumină, dând-o la iveală pe Katrina. 
Ea zăcea lângă un perete nevăzut, cu mâinile atârnate 
deasupra capului cu cătuşe nevăzute şi cu părul arămiu 
răsfirat pe spate, ca un evantai. 

— Trăieşte! 

Roran se aplecă asupra străchinii, strângând-o tare, de 
parcă i-ar fi trecut prin cap să se cufunde în faelnirv şi să i 
se alăture Katrinei. Speranţa şi hotărârea se împleteau cu o 
expresie atât de caldă şi de iubitoare, încât Eragon îşi dădu 
seama că numai moartea îl putea împiedica să încerce s-o 
elibereze. 


Nemaiputând să menţină vraja, o lăsă să se topească şi se 
sprijini de peretele cortului. 

— Da, spuse el cu trudă, e în viaţă. Şi pesemne că e 
întemniţată în Helgrind, bârlogul celor doi Ra'zac. 
Răspunsul la întrebarea ta, frate, continuă el, apucându-l pe 
Roran de braţ, este da. Am să merg cu tine în Dras-Leona, 
am să te ajut s-o salvezi pe Katrina, iar apoi, împreună, îi 
vom ucide pe cei doi şi ne vom răzbuna tatăl. 


SFÂRŞIT