Christopher Paolini — Mostenirea — V3 Brisingr

Christopher Paolini 


Christopher Paolini 


MOȘTENIREA 


Vol. 3 - BRISINGER 


BRISINGER SAU CELE ŞAPTE FĂGĂDUINŢE ALE LUI 
ERAGON, BIRUITORUL UMBREI, ŞI ALE SAPHIREI 
BJARISKULAR. 


Rezumatul volumelor anterioare ale ciclului 
MOȘTENIREA. 

Eragon, un băiat de cincisprezece ani, crescut la o fermă, 
se află la vânătoare în lanţul muntos numit Şira, când o 
piatră albastră, şlefuită, îi apare în faţă, umplându-l de 
nelinişte. El duce piatra la ferma la care locuieşte împreună 
cu unchiul său, Garrow, şi cu vărul său, Roran. Garrow este 
cel care l-a crescut pe Eragon împreună cu soţia sa Marian, 
acum moartă. Despre tatăl său nu se ştie nimic; mama sa, 
Selena, fusese sora lui Garrow şi nu mai fusese văzută de la 
naşterea băiatului. 

Ceva mai târziu, piatra se crapă şi din ea iese un puişor de 
dragon, femelă. Când Eragon o atinge, în palmă îi apare un 
semn argintiu, iar minţile lor se unesc pe vecie; astfel, el 
devine unul dintre legendarii Cavaleri ai Dragonilor. 

Aceştia fuseseră creaţi cu mii de ani înainte, ca urmare a 
războiului necruţător dintre elfi şi dragoni, pentru ca între 
cele două neamuri să nu mai existe niciodată vreun conflict. 
Cavalerii deveniseră păstrătorii păcii, dascăli, vindecători, 
învăţaţi şi magicieni dintre cei mai pricepuţi căci unirea cu 
dragonii îi făcea pe toţi să dobândească această putere. Sub 
conducerea şi protecţia lor, ţinutul se bucurase de o vârstă 
de aur. 

După ce în Alagaesia sosiseră şi oamenii, fuseseră şi ei 
incluşi în acest ordin de elită. După mulţi ani de pace, 
monstruoşii urgali, făpturi războinice, uciseseră dragonul 


unui tânăr Cavaler din rândul oamenilor, numit Galbatorix. 
Înnebunit de această pierdere şi de refuzul mai-marilor săi 
de a-i hărăzi un alt dragon, acesta se ridicase împotriva 
Cavalerilor. 

Furând un alt dragon, pe care-l botezase Shruikan şi-l 
silise să-l slujească folosindu-se de vrăji malefice, îşi 
adunase împrejur un grup de treisprezece credincioşi: 
Trădătorii. Cu ajutorul acestor slujitori nemiloşi, Galbatorix 
îi răsturnase pe Cavaleri, îl ucisese pe Vrael, conducătorul 
lor, şi se proclamase rege în Alagaesia. Nu izbutise pe de-a- 
ntregul ceea ce-şi dorea, căci elfii şi piticii rămăseseră 
neatârnaţi în sălaşurile lor tainice, iar unii oameni se 
stabiliseră într-un regat independent, Surda, undeva la 
miazăzi. După optzeci de ani de lupte iscate de distrugerea 
Cavalerilor, veniseră douăzeci de ani de relativă linişte. 

Aceasta este, aşadar, situaţia delicată în mijlocul căreia 
este aruncat Eragon. El îşi dă seama, cu groază, că este în 
primejdie de moarte, căci toată lumea ştie că Galbatorix i-a 
omorât pe toţi Cavalerii care nu-i juraseră credinţă, aşa că 
se vede silit să-şi crească dragonul pe ascuns de familie. În 
acest timp, îi dă numele de Saphira, după un dragon 
pomenit de povestitorul satului, Brom. În curând, Roran 
părăseşte ferma pentru a-şi lua o slujbă care să-i îngăduie 
să strângă bani pentru a se căsători cu Katrina, fiica 
măcelarului. 

După ce Saphira creşte, ajungând mai înaltă ca Eragon, în 
Carvahall sosesc doi străini înfricoşători, cu înfăţişare de 
insecte, numiţi Ra'zac, care sunt în căutarea oului. 
Speriată, Saphira îl răpeşte pe Eragon şi fuge în munţi. El 
izbuteşte s-o convingă să se întoarcă, dar, până atunci, casa 
sa fusese deja rasă de pe faţa pământului de către cei doi. 
Eragon îl găseşte printre dărâmături pe Garrow, torturat şi 
grav rănit. 

Curând, acesta moare, iar Eragon jură să-i urmărească şi 
să-i omoare pe cei doi Ra'zac. Tocmai atunci îi iese în faţă 
Brom, care ştie de existenţa Saphirei şi-i cere să-l 


însoţească, fără să-i dezvăluie de ce. Eragon încuviinţează, 
iar Brom îi dăruieşte sabia Za'roc, care fusese odinioară a 
unui Cavaler, deşi refuză să-i spună cum o dobândise. 

În cursul călătoriei, Eragon află multe lucruri de la Brom, 
printre care meşteşugul luptei cu sabia şi cel al folosirii 
magiei. Până la urmă, pierzând urma duşmanilor, se abat 
înspre oraşul Teirm, unde locuieşte Jeod, un prieten de-al 
lui Brom, despre care acesta crede că-i poate ajuta să dea 
de urma bârlogului celor doi. 

În Teirm, o ciudată vânzătoare de ierburi pe nume Angela 
îi ghiceşte soarta lui Eragon, prevestindu-i că mai multe 
forţe se înfruntă pentru a-i controla viaţa, că va avea parte 
de o mare poveste de dragoste cu cineva de viţă nobilă, că 
va veni o vreme când va pleca din Alagaesia pentru a nu se 
mai întoarce niciodată şi că va fi trădat de cineva din familia 
sa. 

Solembum, motanul fermecat care o întovărăşeşte pe 
Angela, îi dă şi el câteva sfaturi. Apoi Eragon, Brom şi 
Saphira pleacă înspre Dras-Leona, în nădejdea de a-i găsi 
pe cei doi Ra'zac. 

Până la urmă, Brom dezvăluie că este un agent al 
vardenilor, un grup de răzvrătiți care şi-au închinat viaţa 
răsturnării lui Galbatorix, şi că trebuise să rămână ascuns 
în satul lui Eragon, în aşteptarea unui nou Cavaler. Cu 
douăzeci de ani înainte, împreună cu Jeod, el furase de la 
Galbatorix oul Saphirei, ucigându-l în acelaşi timp pe 
Morzan, primul şi ultimul dintre Trădători. Pe lume există 
încă două ouă de dragon, ambele în stăpânirea lui 
Galbatorix. 

În apropiere de Dras-Leona, cei doi Ra'zac îi surprind pe 
Eragon şi tovarăşii săi, iar Brom este rănit de moarte, 
încercând să-l apere. Duşmanii sunt puşi pe fugă de un 
tânăr misterios numit Murtagh, care le spune că se luase pe 
urmele lor. În noaptea următoare, Brom moare. Cu ultima 
suflare, mărturiseşte că fusese cândva Cavaler, iar dragonul 
său, care căzuse ucis, se numea tot Saphira. Eragon îl 


îngroapă într-un mormânt de granit, pe care Saphira îl 
preschimbă în diamant curat. 

Rămaşi fără Brom, Eragon şi Saphira hotărăsc să se 
alăture vardenilor. Din nenorocire, Eragon este luat 
prizonier în apropierea oraşului Gil'ead şi adus în faţa 
Umbrei numite Durza, omul de încredere al lui Galbatorix. 
Cu ajutorul lui Murtagh, el scapă din temniţă, luând-o cu 
sine şi pe Arya, o elfă, căzută şi ea prizonieră. Între Eragon 
şi Murtagh se leagă o strânsă prietenie. 

Fără să-şi recapete cunoştinţa, Arya îi spune lui Eragon cu 
ajutorul gândurilor că ea fusese cea însărcinată să 
transporte oul Saphirei de la elfi la vardeni, în speranţa că 
puiul ar putea ieşi la lumină pentru unul dintre copiii lor. În 
cursul ultimei călătorii, atacată prin surprindere de Durza, 
elfa se văzuse silită să trimită oul în altă parte cu ajutorul 
magiei; astfel, acesta ajunsese la Eragon. Acum, Arya este 
grav rănită şi are nevoie de ajutorul vardenilor. 
Proiectându-i imaginile în minte, ea îi arată lui Eragon cum 
să-i găsească pe răzvrătiți. Urmează o fugă îndârjită. 
Eragon şi prietenii săi străbat întreaga distanţă în opt zile, 
urmăriţi de o ceată de urgali, care-i ajung din urmă în 
uriaşii Munţi Beor. Murtagh, care nu dorise să ajungă la 
vardeni, se vede silit să-i dezvăluie lui Eragon că este chiar 
fiul lui Morzan, căruia însă nu i-a călcat pe urme, ci a fugit 
de sub protecţia lui Galbatorix pentru a-şi făuri singur 
soarta. Arătându-i o cicatrice mare ce-i brăzdează spinarea, 
îi dezvăluie lui Eragon că aceasta fusese provocată chiar de 
tatăl său, care aruncase în el cu sabia Za'roc pe când era 
doar un copil. Astfel, Eragon află că sabia aflată în posesia 
lui aparținuse cândva celui ce-i trădase pe Cavaleri lui 
Galbatorix şi-şi ucisese mulţi dintre foştii tovarăşi. 

Când sunt pe cale să fie copleşiţi de urgali, Eragon şi 
prietenii săi sunt salvaţi de vardeni, care par să iasă chiar 
din piatră. De fapt, sălaşul răzvrătiţilor se găseşte în 
Farthen Dur, un munte uriaş, scobit, unde se află şi 
Tronjheim, capitala piticilor. Ajuns înăuntru, Eragon este 


dus la Ajihad, conducătorul vardenilor, în timp ce Murtagh 
este întemnițat din pricina originii sale. Ajihad îi explică 
multe lucruri, printre care şi faptul că vardenii, elfii şi piticii 
căzuseră de acord ca, după apariţia unui nou Cavaler, 
acesta să fie la început instruit de Brom, apoi trimis să-şi 
desăvârşească învăţătura printre elfi. Acum, Eragon trebuie 
să hotărască dacă să urmeze sau nu această cale. 

El se întâlneşte pe rând cu Hrothgar, regele piticilor, şi cu 
Nasuada, fiica lui Ajihad. Este pus la încercare de către 
Gemeni, doi magicieni spâni şi destul de răuvoitori, care-l 
slujesc pe Ajihad, îşi măsoară forţele cu Arya, după ce 
aceasta îşi revine, şi se întâlneşte din nou cu Angela şi 
Solembum, care s-au alăturat vardenilor. De asemenea, 
Eragon şi Saphira binecuvântează o copilă orfană din 
rândul vardenilor. 

Şederea lui Eragon este întreruptă de veştile că o armată 
de urgali se apropie prin tunelurile săpate de pitici. 
Urmează o bătălie în cursul căreia Eragon este despărţit de 
Saphira şi silit să se lupte cu Durza de unul singur. Acesta 
din urmă este mult mai puternic decât un om şi-l învinge cu 
uşurinţă pe Eragon, despicându-i spinarea de la umăr la 
şold. În clipa aceea, Saphira şi Arya sfărâmă tavanul 
încăperii - o stea de safir de şaizeci de picioare - şi-i distrag 
atenţia lui Durza îndeajuns de mult pentru ca Eragon să-l 
străpungă în inimă. Scăpaţi de vrăjile acestuia, urgalii sunt 
respinşi şi alungaţi în tuneluri. 

Zăcând fără cunoştinţă de pe urma bătăliei, Eragon intră 
în legătură, cu ajutorul gândurilor, cu o fiinţă care se 
recomandă drept 'Togira Ikonoka - Schilodul Nevătămat. 
Acesta se oferă să-i răspundă la toate întrebările şi-l 
îndeamnă să-l caute în Ellesmera, sălaşul elfilor. 

Când se trezeşte, Eragon descoperă că, în ciuda 
eforturilor Angelei, a rămas cu o cicatrice uriaşă, precum 
cea a lui Murtagh. Descumpănit, el îşi dă seama şi că 
uciderea lui Durza a fost doar un noroc nesperat şi că are 
multă nevoie de învăţătură. 


La sfârşitul cărţii întâi, Eragon se hotărăşte să-l găsească 
pe Togira Ikonoka şi să înveţe de la el. Căci Soarta cea 
mohorâtă îl ajunge din urmă, peste pământuri răsună 
primele acorduri ale războiului şi se apropie momentul în 
care Eragon va trebui să iasă în faţă şi să-şi înfrunte 
adevăratul şi singurul duşman: Regele Galbatorix. 

Cartea primului născut începe la trei zile după ce Eragon 
l-a ucis pe Durza. Vardenii încearcă să se adune după 
bătălia din Farthen Dur. Ajihad, Murtagh şi Gemenii au 
plecat să vâneze urgalii care au scăpat în tunelurile de sub 
munte după bătălie. O ceată de urgali îi ia pe nepregătite, 
iar Ajihad este ucis. Murtagh şi Gemenii dispar în 
încăierare. Sfatul Fruntaşilor, conducătorii vardenilor, o 
aleg pe Nasuada să-i urmeze tatălui ei, iar Eragon îi jură 
credinţă ca vasal. 

Eragon şi Saphira hotărăsc să plece în Ellesmera pentru a 
începe să înveţe de la Schilodul Nevătămat. Înainte de asta 
însă, regele piticilor, Hrothgar, se oferă să-l adopte pe 
Eragon în clanul său, Durgrimst Ingeitum, iar Eragon se 
învoieşte. Astfel, dobândeşte toate drepturile legale ale unui 
pitic şi poate lua parte lua sfaturile acestora. 

În drumul lor către ţinutul elfilor, Eragon şi Saphira sunt 
însoţiţi atât de Arya, cât şi de Orik, fiul adoptiv al lui 
Hrothgar. La un moment dat, cu toţii se opresc în Tarnag, 
unul dintre oraşele piticilor. Unii pitici pe care-i întâlnesc 
sunt prietenoşi, dar Eragon află în scurtă vreme că există 
un clan care le poartă o duşmănie aparte lui şi Saphirei: e 
vorba de Az Sweldn rak Anhuin, un clan ce îi urăşte pe 
Cavaleri şi pe dragonii lor pentru că Trădătorii le-au ucis 
multe rude. 

Cei patru ajung, în cele din urmă, în Du Weldenvarden, 
pădurea elfilor. În Ellesmera, Eragon şi Saphira o întâlnesc 
pe Islanzadi, regina elfilor, despre care află că este mama 
Aryei. Îl întâlnesc, de asemenea, pe Schilodul Nevătămat - 
un elf bătrân, pe nume Oromis. Şi el este Cavaler. Împreună 
cu dragonul său, Glaedr, Oromis s-a ascuns de ochii lui 


Galbatorix vreme de o sută de ani, căutând fără încetare o 
cale de a-l înfrânge. 

Atât elful, cât şi dragonul suferă din cauza unor vechi răni, 
care-i împiedică să lupte - Glaedr nu mai are un picior, iar 
Oromis, care a fost cândva prins şi chinuit de Trădători, nu 
mai poate stăpâni cantităţi prea mari de magie şi cade 
adesea pradă unor crize ce-l storc de puteri. 

Eragon şi Saphira îşi încep învăţătura şi împreună, şi 
separat. Eragon află mai multe despre istoria neamurilor 
din Alagaesia, despre mânuirea sabiei şi despre limba 
străveche, pe care toţi magicienii o folosesc. Studiind-o, 
descoperă că el şi Saphira au făcut o greşeală groaznică 
atunci când au binecuvântat-o pe copila orfană din Farthen 
Dur. Dorind să spună: „Să fii apărată de nenorociri”, 
spusese de fapt: „Să aperi de nenorociri”. Aşadar, 
blestemase pruncul să-i ferească pe cei din jur de orice 
durere şi necaz. 

Saphira face progrese mari învățând de la Glaedr, însă 
cicatricea cu care Eragon s-a ales de pe urma luptei cu 
Durza acestuia îi încetineşte mult lecţiile. Nu numai că-i 
desfigurează trupul, dar îi mai şi provoacă, din când în 
când, dureri necruțătoare. Eragon se întreabă adesea cum 
să devină un magician şi un luptător mai bun, câtă vreme 
crizele nu îl părăsesc. 

În acelaşi timp, începe să-şi dea seama că ţine din ce în ce 
mai mult la Arya. Îi şi mărturiseşte aceasta, dar ea îl 
respinge şi pleacă, în scurtă vreme, din Du Weldenvarden, 
înapoindu-se la vardeni. 

Apoi, are loc o sărbătoare numită Agaeti Blodhren, 
Sărbătoarea Jurământului de Sânge, în cursul căreia 
Eragon suferă o transformare neaşteptată - se preschimbă 
într-un amestec de om şi elf, fără să fie niciuna, nici cealaltă 
pe de-a-ntregul. Drept rezultat, cicatricea i se vindecă, iar 
el dobândeşte toată puterea şi agerimea unui elf. Până şi 
trăsăturile i se schimbă, făcându-l să semene la chip cu un 
elf. 


Tocmai atunci, Eragon află că vardenii sunt pe cale să 
treacă la luptă împotriva Imperiului şi au mare nevoie de el 
şi de Saphira. În lipsa lor, Nasuada i-a dus pe vardeni din 
Farthen Dur în Surda, o ţară la sud de Imperiu, care nu a 
căzut încă în mâinile lui Galbatorix. 

Eragon şi Saphira pleacă din Ellesmera împreună cu Orik, 
făgăduindu-le lui Oromis şi Glaedr că se vor întoarce să-şi 
desăvârşească învăţătura de îndată ce vor putea. 

Între timp, Roran, vărul lui Eragon, are şi el parte de 
aventuri. Galbatorix i-a trimis pe cei doi Ra'zac, împreună 
cu o legiune de soldaţi imperiali, în Carvahall, căutând să-l 
ia prins pe Roran pentru a-l folosi împotriva vărului său. 
Roran reuşeşte să scape, fugind în munţi. Împreună cu 
ceilalţi săteni, încearcă să-i alunge pe soldaţi. Mulţi oameni 
nevinovaţi mor în luptă. Atunci când Sloan măcelarul care-l 
urăşte pe Roran şi se împotriveşte logodnei acestuia cu fiica 
sa, Katrina - îl trădează celor doi Ra'zac, aceştia îl găsesc şi 
îl atacă în miez de noapte în dormitorul său. Roran scapă 
prin luptă, dar Katrina cade în mâinile duşmanilor. 

Roran îi convinge pe oamenii din Carvahall să-şi 
părăsească satul şi să caute adăpost la vardeni în Surda. O 
apucă spre vest, către coastă, sperând ca de acolo să poată 
ajunge în Surda cu o corabie. Roran se dovedeşte un bun 
conducător, reuşind să-i aducă pe toţi, în siguranţă, peste 
munţi. În oraşul-port Teirm, se întâlnesc cu Jeod, care le 
povesteşte că Eragon este Cavaler şi le explică ce căutau 
cei doi Ra'zac în Carvahall când sosiseră pentru prima dată 
- o căutau pe Saphira. Jeod se oferă să-i ajute pe Roran şi 
pe săteni să ajungă în Surda, sfătuindu-l pe Roran ca, odată 
ce se vor afla cu toţii, în siguranţă, printre vardeni, să-i 
ceară ajutorul lui Eragon pentru a o salva pe Katrina. Cu 
toţii fură o corabie şi pornesc către Surda. 

Eragon şi Saphira ajung la vardeni, care se pregătesc de 
luptă, şi află ce s-a-ntâmplat cu copilul pe care Eragon l-a 
blestemat fără voia sa. Fata se numeşte Elva şi, cu toate că, 
la urma urmelor, este încă un bebeluş, are înfăţişarea unui 


copil de patru ani şi glasul şi purtările unui adult scârbit de 
lume. Vraja lui Eragon o sileşte să simtă durerea tuturor 
oamenilor din jur şi să încerce să-i apere. Dacă se 
împotriveşte, suferă ea însăşi. 

Eragon, Saphira şi vardenii pornesc împotriva soldaţilor 
Imperiului pe Câmpiile Pârjolite, o întindere mare de 
pământ care fumegă şi clocoteşte din pricina unor focuri de 
turbă din străfunduri. În clipa în care un alt Cavaler, călare 
pe un dragon roşu, apare în depărtări, cu toţii sunt cuprinşi 
de uimire. Noul Cavaler îl ucide pe Hrothgar, regele 
piticilor, apoi porneşte să se lupte cu Eragon şi Saphira. În 
clipa în care Eragon reuşeşte să-i dea jos coiful, îl vede în 
faţa ochilor pe Murtagh. 

Acesta îi povesteşte că nu murise în ambuscada din 
Farthen Dur. Totul fusese pus la cale de Gemeni, trădătorii 
care făcuseră în aşa fel încât Ajihad să-şi piardă viaţa, iar ei 
să pună mâna pe Murtagh, pe care să i-l ducă lui 
Galbatorix. Regele l-a silit pe Murtagh să-i jure credinţă în 
limba străveche, aşa că acum şi el, şi Thorn, dragonul său 
abia ieşit din ou, sunt sclavii lui Galbatorix. Murtagh declară 
că jurămintele rostite nu-i vor îngădui niciodată să iasă din 
cuvântul regelui, deşi Eragon se roagă de el să-l părăsească 
pe Galbatorix şi să li se alăture vardenilor. 

Arătându-se neaşteptat de puternic, Murtagh reuşeşte să-i 
înfrângă pe Eragon şi Saphira, însă hotărăşte să le dea 
drumul datorită prieteniei lor din trecut. Înainte să plece, o 
ia pe Za'roc din mâna lui Eragon, spunând că este 
moştenirea sa de drept, ca prim fiu al lui Morzan. Primul, 
dar nu singurul - căci, aşa cum îi dezvăluie lui Eragon, ei 
doi sunt fraţi. Amândoi sunt fiii Selenei, consoarta lui 
Morzan. Gemenii descoperiseră acest lucru în clipa în care 
cercetaseră amintirile lui Eragon, la sosirea sa în Farthen 
Dur. 

Năucit de vorbele lui Murtagh, Eragon se retrage 
împreună cu Saphira, pentru a se întâlni, în sfârşit, cu 
Roran şi cu sătenii din Carvahall, care au ajuns pe Câmpiile 


Pârjolite tocmai la timp pentru a-i ajuta pe vardeni în luptă. 
Roran s-a luptat ca un erou, reuşind să-i omoare pe 
Gemeni. 

Eragon şi Roran se împacă, în ciuda rolului jucat de cel 
dintâi în moartea lui Garrow. Eragon jură să-l ajute pe 
Roran s-o salveze pe Katrina din ghearele celor doi Ra'zac. 


Porţile morţii. 

Eragon stătea cu privirea aţintită asupra turnului de 
stâncă neagră în care se ascundeau monştrii care-l 
omorâseră pe Garrow, unchiul său. 

Era întins pe burtă, în spatele unei coline nisipoase, pe 
care se vedeau din loc în loc petice de iarbă, ciulini şi 
cactuşi mici, ca nişte boboci de trandafir. Tulpiniţele uscate 
ale ierburilor pălite îl gâdilau în palmă în timp ce se târa 
încet pentru a vedea mai bine piscul Helgrind, care se 
înălța deasupra împrejurimilor precum un pumnal negru, 
ce străpungea măruntaiele pământului. 

Soarele la asfinţit împânzea dealurile joase cu umbre lungi 
şi înguste, iar undeva departe, spre apus, lumina oglinda 
lacului Leona, astfel că linia orizontului devenise o dungă 
tremurândă de aur. 

La stânga sa, Eragon auzi răsuflarea regulată a vărului 
său, Roran, care era întins lângă el. Zgomotul era atât de 
uşor încât nici n-ar fi trebuit să-i pătrundă în urechi, însă 
pentru auzul său nefiresc de ascuţit era de-a dreptul 
răsunător, iar aceasta era doar una dintre multele 
schimbări pe care le suferise în timpul Sărbătorii 
jurământului de sânge, Agaeti Blodhren, printre elfi. 

Dar asta nu-l preocupa acum. În schimb, privea şirul de 
oameni care se apropiau încet de Helgrind. Păreau să fi 
venit pe jos din Dras-Leona, cale de mai multe mile. În 
frunte mergeau douăzeci şi patru de bărbaţi şi femei, 
îmbrăcaţi cu robe groase din lână. Aceştia se mişcau care 


mai de care mai stângaci - şchiopătau, umblau cocoşaţi, îşi 
răsuceau picioarele, se sprijineau în cârje sau de-a dreptul 
în braţe, săltându-şi trupul de colo-colo - şi asta pentru că, 
din câte îşi dădu seama Eragon, aveau cu toţii câte un braţ 
sau un picior lipsă, dacă nu amândouă. Conducătorul lor 
şedea cu spatele drept într-o litieră purtată de şase sclavi 
cu trupurile unse cu ulei. O asemenea postură trufaşă îl 
uimi pe Eragon, de vreme ce bărbatul - sau femeia, nu-şi 
dădea prea bine seama de la depărtare - nu mai avea decât 
trup şi cap. Pe frunte purta o podoabă maiestuoasă din 
piele, ca o creastă înaltă de vreo trei picioare. 

— Preoţii din Helgrind, îi şopti Eragon lui Roran. 

— Sunt vrăjitori? 

— Poate. Nu îndrăznesc să-mi îndrept gândurile într-acolo, 
să cercetez, până ce nu pleacă. Dacă sunt într-adevăr 
vrăjitori, au să-mi simtă atingerea, oricât ar fi de uşoară, şi 
au să afle că suntem aici. 

În urma preoţilor venea un şir alcătuit din perechi de 
tineri învăluiţi în veşminte din pânză aurie. Fiecare ducea 
cu sine un cadru dreptunghiular din metal, străbătut de 
douăsprezece bare orizontale, de care spânzurau clopoței 
destul de mari. Jumătate dintre tineri îşi scuturau 
instrumentele cu putere când păşeau pe piciorul drept, 
scoțând un sunet ca un bocet, în timp ce tinerii din cealaltă 
jumătate procedau întocmai, dar când păşeau pe piciorul 
stâng. Zgomotul limbilor de fier care se izbeau de 
gâtlejurile lor de fier răsuna peste dealuri. Lia acesta se 
adăugau şi strigătele acoliţilor, care gemeau şi urlau, 
cuprinşi de frenezie. 

La coada grotescului alai mergea o mulţime alcătuită din 
locuitori din Dras-Leona: nobili, negustori, prăvăliaşi, mai 
mulţi comandanţi militari de rang înalt şi o gloată pestriță 
dintre cei mai puţin căpătuiţi, precum muncitorii, cerşetorii 
sau soldaţii de rând. 

Eragon se întrebă dacă nu cumva era printre ei şi Marcus 
Tabor, guvernatorul oraşului. 


Oprindu-se în dreptul întinderii abrupte de bolovani care 
împrejmuia piscul, preoţii se adunară în jurul unuia de 
culoare ruginie, plat şi neted în partea de sus. După ce 
întregul alai se opri dinaintea altarului grosolan, făptura din 
litieră se mişcă şi începu să îngâne o incantaţie cu un glas la 
fel de supărător ca şi bătaia clopotelor. Rafalele de vânt 
înăbuşeau declamaţiile şamanului, însă Eragon izbuti să 
prindă cuvinte din limba străveche - rostite deformat - 
amestecate cu altele din limbile piticilor şi urgalilor, topite 
într-un dialect demult uitat al limbii sale materne. Înţelese, 
până la urmă, câte ceva şi se înfiora. Predica vorbea despre 
lucruri care ar fi trebuit să rămână ascunse, despre ura 
scârbavnică ce clocotise veacuri întregi în străfundurile 
întunecate ale sufletelor, până ce i se îngăduise să 
înflorească, în lipsa Cavalerilor, despre sânge şi sminteală şi 
despre sărbători spurcate, ce aveau loc sub lumina lunii 
negre. 

La sfârşitul acelei predici perverse, doi dintre preoţii de 
rang mai mic se repeziră şi-l ridicară pe conducătorul - sau 
conducătoarea - lor, luându-l din litieră şi aşezându-l pe 
altar. De îndată, Marele Preot dădu o poruncă scurtă. Două 
lame gemene din oţel se înălţară din piatră, apoi se 
cufundară la loc, sclipind ca nişte stele. Din umerii Marelui 
Preot ţâşniră două pârâiaşe de sânge, care se scurseră pe 
pieptul încins cu curele din piele şi apoi pe faţa pietrei, de 
unde începură să picure pe pietrişul de dedesubt. 

Alţi doi preoţi se grăbiră să adune pârâiaşul stacojiu în 
pocale. Umplându-le ochi, le împărţiră apoi oamenilor din 
alai, care băură cu sete. 

— Bleah! şopti Roran. Ai uitat să-mi povesteşti că samsarii 
ăştia de cărnuri, împuţiţii şi dobitocii ăştia care se închină la 
idoli mai sunt şi canibali. 

— Nu chiar. Carne de om nu mănâncă. 

După ce toţi cei de faţă îşi umeziseră gâtlejurile, acoliţii îl 
duseră pe Marele Preot îndărăt la litieră şi-i bandajară 


umerii cu fâşii albe de in. În scurtă vreme, pânza albă ca 
neaua se pătă de sânge. 

Marele Preot nu părea afectat de răni - dimpotrivă, 
schilodul se întoarse din nou către credincioşii cu buzele 
stacojii şi spuse: 

— De-acum, sunteţi cu adevărat fraţii şi surorile mele, 
după ce mi-aţi sorbit seva din vene aici, la umbra măreţului 
Helgrind. Sângele sânge cheamă, iar dacă familia voastră 
va avea cândva nevoie de ajutor, să faceţi atunci tot ce 
puteţi pentru Biserică şi pentru toţi ceilalţi care recunosc 
puterea temutului nostru Stăpân... Pentru a ne declara şi a 
ne întări credinţa în Triadă, rostiţi cele Nouă Jurăminte 
împreună cu mine... în numele lui Gorm, al Udei şi al lui Fell 
Angvara, jurăm să aducem omagiu de cel puţin trei ori pe 
lună, la ceasul dinaintea amurgului, apoi să ne jertfim noi 
înşine pentru a potoli foamea Marelui şi Temutului nostru 
Stăpân... Jurăm să respectăm cele sfinte, aşa cum sunt 
înfăţişate în cartea lui Tosk... Jurăm să purtăm mereu pe 
trup Bregnirul şi să ne ferim întotdeauna de al 
doisprezecelea din douăsprezece şi de atingerea funiei 
înnodate, ca să nu strice... 

O rafală de vânt neaşteptată înăbugşi vorbele Marelui 
Preot. După o vreme, Eragon îi văzu pe ascultători, unul 
după altul, scoțând la iveală cuțite mici, curbate, cu care se 
crestară la încheietura cotului, umezind altarul cu picături 
din sângele lor. Mai trecu un timp şi vântul se potoli, 
îngăduindu-i să audă din nou vorbele preotului: 

— ... iar cele după care poftiţi şi tânjiţi vă vor fi dăruite 
drept răsplată pentru supunerea voastră... De-acum, 
omagiul s-a desăvârşit, dar, dacă se află printre voi unii 
îndeajuns de curajoşi pentru a-şi pune la încercare credinţa 
şi devotamentul, să se arate! 

Ascultătorii se încordară şi se aplecară, cu sufletul la gură, 
ca şi cum sosise clipa pe care-o aşteptaseră de la bun 
început. Se aşternu o tăcere lungă. Tocmai când părea că 
aveau să fie dezamăgiţi, un acolit ieşi din rând şi strigă: 


— Am s-o fac eu! 

Zbierând de încântare, tovarăşii lui începură să-şi agite 
clopotele într-un ritm iute şi sălbatic. Mulțimea părea 
înnebunită - cu toţii săltau şi strigau, de parcă-şi pierduseră 
minţile. Melodia cea aspră aprinse o scânteie de încântare 
şi în sufletul lui Eragon, în ciuda scârbei pe care i-o 
provocase ceremonia, trezind în el un instinct primar, 
animalic. 

Dezbrăcându-şi roba aurie şi rămânând numai cu un 
veşmânt sumar, de piele, tânărul brunet sări pe altar, 
împroşcând împrejur stropi de sânge. Se întoarse cu faţa la 
Helgrind şi începu să tremure şi să se zbată, de parcă îl 
apucaseră frigurile, în ritmul dangătului ameţitor al 
clopotelor. Capul îi atârna moale, făcea spume la colţurile 
gurii, iar braţele i se zbăteau prin aer ca nişte şerpi. Trupul 
i se acoperi de sudoare, făcându-l să sclipească în lumina 
slabă, ca o statuie de bronz. 

În scurtă vreme, ritmul atinse un punct culminant - 
sunetele se izbeau unul de celălalt ca nişte lame de oţel. 
Tânărul întinse un braţ în spate, iar un preot îi puse în 
palmă mânerul unei unelte ciudate: era un soi de sabie, 
destul de lungă, ascuţită pe o singură parte, cu mânerul lat, 
îmbrăcat în piele, plasele înguste şi un tăiş lung şi plat, care 
se lăţea la capăt, terminându-se într-o parte zimţată. Pe 
undeva, amintea de o aripă de dragon. Era o unealtă făurită 
cu un singur scop: să pătrundă prin armură, oase şi muşchi 
cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi străpuns un burduf plin cu 
apă. 

Tânărul ridică arma, îndreptând-o pieziş către piscul cel 
mai înalt din Helgrind. Apoi se lăsă într-un genunchi şi, 
scoțând un strigăt nearticulat, îşi reteză mâna dreaptă din 
încheietură. 

Sângele împroşcă stâncile din spatele altarului. 

Eragon clipi iute şi-şi feri privirea, cu toate că strigătele 
pătrunzătoare ale tânărului nu-i dădeau pace. Mai văzuse 
astfel de lucruri şi în bătălie, dar i se părea cu totul greşit 


ca un om să se schilodească singur, când era atât de uşor s- 
o păţească, fără să vrea, în orice clipă. 

Auzi iarba foşnind - Roran îşi schimbase şi el poziţia. Auzi 
şi un blestem, înăbuşit de barba deasă a vărului său. Apoi, 
se lăsă iarăşi tăcerea. 

În timp ce un preot îngrijea rana tânărului - folosind o 
vrajă pentru a opri curgerea sângelui -, un alt acolit eliberă 
doi sclavi înhămaţi la litiera Marelui Preot, dar numai 
pentru a-i lega cu lanţuri la glezne de un cerc de fier înfipt 
în altar. Apoi, acoliţii scoaseră de sub robe felurite ofrande 
şi le îngrămădiră pe jos, într-un loc în care sclavii nu puteau 
ajunge. 

Sărbătoarea se terminase. Preoţii şi ajutoarele lor plecară 
către Dras-Leona, jelind şi sunând din clopote. Credinciosul 
rămas fără o mână mergea împleticit, chiar în spatele 
Marelui Preot. 

Pe chip i se aşternuse un zâmbet de extaz. 

— Ei, poftim, zise Eragon, răsuflând adânc, în timp ce 
alaiul dispărea în depărtare, în dosul unui deal. 

— Ce anume? 

— Am vieţuit printre pitici şi elfi, dar n-am văzut nici un 
lucru atât de ciudat precum ceea ce-au făcut aceştia, 
oameni ca şi noi. 

— Sunt nişte monştri de-aceeaşi teapă cu cei doi Ra'zac, 
zise Roran, arătând apoi spre Helgrind. De-acum poţi afla: 
Katrina e înăuntru? 

— Încerc. Dar fii gata s-o iei la fugă! 

Închizând ochii, Eragon îşi îndreptă încet, încet gândurile 
din ce în ce mai departe, trecând de la mintea unui făpturi 
la alta, precum firişoarele de apă care se scurgeau prin 
nisip. Atinse în treacăt neamuri întregi de insecte care se 
foiau de colo-colo, văzându-şi de treburi, şopârle şi şerpi 
ascunşi printre stâncile fierbinţi, felurite păsări cântătoare 
şi multe alte animale mici. loate erau foarte ocupate, 
pregătindu-se pentru noaptea ce se apropia cu iuţeală: fie 
se îndreptau către vizuini, fie, dacă erau din rândul celor 


obişnuite cu traiul de noapte, căscau, se întindeau şi se 
pregăteau s-o pornească la scurmat sau la vânătoare. 

La fel ca şi celelalte simţuri, uşurinţa lui Eragon de a 
atinge gândurile unei alte fiinţe se micşora cu cât era 
depărtarea mai mare. Până să ajungă la poalele muntelui, 
de-abia mai izbutea să simtă animalele, şi doar pe cele mai 
mari. 

Înainta cu grijă, gata să se tragă înapoi în orice clipă dacă 
dădea cumva peste cei pe care-i vânau - cei doi Ra'zac şi 
părinţii lor, care-i şi purtau în spate, uriaşii Lethrblaka. Se 
hotărâse să încerce asta numai pentru că duşmanii nu 
puteau folosi magia şi pesemne nu ştiau nici să străpungă 
pavăza gândurilor, aşa cum făceau oamenii special pregătiţi 
pentru luptă. Nici nu aveau nevoie de aşa ceva de vreme ce, 
printr-o simplă răsuflare, puteau să-i ameţească şi pe cei 
mai zdraveni dintre oameni. 

Şi, cu toate că Eragon era în primejdie de a fi descoperit, 
în cursul recunoaşterii pe care-o făcea cu ajutorul 
gândurilor, trebuia ca el, Roran şi Saphira să ştie dacă cei 
doi Ra'zac o întemniţaseră pe Katrina logodnica lui Roran - 
în Helgrind, căci numai aşa puteau hotări dacă misiunea lor 
era una de salvare sau dacă erau siliţi să-i prindă şi să-i 
tragă de limbă pe duşmani. 

Căută mult şi bine. Când se întoarse în sine, îl văzu pe 
Roran, care-l privea ca un lup hămesit. În ochii săi cenuşii 
ardea un amestec de furie, speranţă şi jale atât de puternic 
încât s-ar fi zis că stătea să ţâşnească în orice clipă, 
pârjolind totul în cale şi iscând un incendiu atotcuprinzător, 
care să topească şi stâncile. 

Dar Eragon îl înţelegea. 

Tatăl Katrinei, măcelarul Sloan, îl trădase pe Roran celor 
doi Ra'zac. Neizbutind să-l prindă, aceştia o smulseseră pe 
Katrina din dormitorul tânărului şi o răpiseră din Valea 
Palancar, lăsându-i pe locuitorii din Carvahall să fie ucişi sau 
luaţi ca sclavi de soldaţii Regelui Galbatorix. Roran nu 
fusese în stare să se ia pe urmele lor, aşa că-i convinsese pe 


săteni - chiar în ultima clipă - să-şi părăsească locuinţele şi 
să-l urmeze, străbătând munţii Şirei, apoi spre miazăzi, de- 
a lungul coastei Alagaesiei, unde se uniseră cu vardenii 
răzvrătiți. Avuseseră de îndurat multe greutăţi, aproape de 
netrecut, dar aşa, pe ocolite, Roran se reîntâlnise cu vărul 
său. Eragon ştia unde se afla sălaşul celor doi duşmani, şi-i 
făgăduise că o să-l ajute s-o salveze pe Katrina. 

Din câte-i spusese după aceea, Roran ajunsese la capătul 
drumului numai pentru că iubirea sa nestăvilită îl împingea 
către încercări de care alţii se temeau şi se fereau. Numai 
astfel izbutise să-şi înfrunte duşmanii. 

lar acum Eragon simţea acelaşi lucru. 

Era gata să sară în calea primejdiei fără măcar să-i pese 
de viaţa lui dacă vreunul dintre cei pe care-i iubea era la 
ananghie. Roran îi era ca un frate şi, de vreme ce acesta 
trebuia s-o ia de soaţă pe Katrina, şi ea făcea parte din 
familie. Acest lucru părea încă şi mai important, căci 
Eragon şi Roran erau ultimii din neamul lor. Eragon nu mai 
simţea nici o apropiere de Murtagh, fratele său de sânge. 
Roran şi el nu se mai aveau decât unul pe altul, iar acum pe 
Katrina. 

Dar nu numai legăturile de rudenie îi mânau din urmă, ci 
aveau încă un ţel care-i bântuia: răzbunarea! Punând la 
cale s-o smulgă pe Katrina din ghearele celor doi Ra'zac, 
războinicii - muritorul de rând şi Cavalerul Dragonilor - 
năzuiau să-i omoare pe monstruoşii slujitori ai Regelui 
Galbatorix, pentru că aceştia, la rândul lor, îl torturaseră şi-l 
uciseseră pe Garrow, tatăl lui Roran, care-i fusese şi lui 
Eragon ca un tată. 

Aşadar, tot ceea ce izbutise să afle era la fel de preţios şi 
pentru Roran, şi pentru el însuşi. 

— Cred că am simţit-o, spuse. Nu pot fi sigur, pentru că 
suntem departe de Helgrind şi nu i-am pătruns niciodată 
gândurile, dar cred că se află acolo, înăuntrul acelui pisc 
singuratic, ascunsă undeva, aproape de vârf. 


— E bine? A fost rănită? La naiba, Eragon, să nu-mi 
ascunzi nimic: i-au făcut vreun rău? 

— N-am simţit nici o durere. Mai mult nu pot spune, 
fiindcă simplul fapt că am izbutit să-i zăresc sclipirea minţii 
mi-a secat toate puterile. N-am putut vorbi cu ea. 

Dar Eragon se abţinu să-i pomenească şi de faptul că 
simţise - sau crezuse că simte - şi o a doua persoană. Dacă 
se afla într-adevăr acolo era un motiv de îngrijorare pentru 
el. 

— Însă pe Ra'zac şi pe Lethrblaka nu i-am simţit. Mă rog, 
primii puteau să-mi scape, însă părinţii lor sunt aşa de 
uriaşi încât scânteia lor de viaţă ar trebui să ardă ca o 
pălălaie, ca a Saphirei. În afară de Katrina şi de câteva 
fărâme luminoase, piscul este negru şi întunecat ca 
noaptea. 

Roran se încruntă, strânse pumnul stâng şi se uită pieziş 
către muntele de piatră, care se pierdea în amurg pe 
măsură ce umbrele stacojii îl învăluiau. Cu un glas scăzut, 
lipsit de expresie, ca şi cum vorbea cu sine însuşi, zise: 

— Nici n-are a face dacă te înşeli sau nu. 

— Cum aşa? 

— În noaptea asta nu putem ataca; cei doi Ra'zac sunt mai 
puternici după căderea nopţii şi, dacă sunt, într-adevăr, 
prin preajmă, ar fi o prostie să-i înfruntăm aşa. Eşti de 
acord? 

— Da. 

— Aşadar, aşteptăm zorii, continuă Roran, arătând către 
sclavii înlănţuiţi de altarul însângerat. Dacă amărâţii ăştia 
dispar de acolo, vom şti că duşmanii sunt aici şi vom face 
cum ne-am înţeles. Dacă nu, ne vom blestema ghinionul de 
a ne fi scăpat, vom elibera sclavii, pe Katrina şi vom zbura 
îndărăt la vardeni cu ea, până să apară Murtagh pe urmele 
noastre. Oricum, mă îndoiesc că o vor lăsa pe Katrina 
nepăzită mai multă vreme dacă, într-adevăr, Galbatorix o 
vrea vie, pentru a o folosi ca armă împotriva mea. 


Eragon încuviinţă. Şi-ar fi dorit să-i elibereze cât mai 
repede pe sclavi, însă aşa şi-ar fi putut preveni duşmanii că 
era ceva în neregulă. lar dacă cei doi Ra'zac apăreau ca să 
se ospăteze, nu i-ar fi putut înfrunta, împreună cu Saphira, 
înainte să fie prea târziu - o bătălie sub cerul liber între un 
dragon şi făpturi precum Lethrblaka ar fi atras atenţia 
fiecărui om din împrejurimi. lar dacă Galbatorix afla că 
Eragon, Saphira şi Roran erau singuri în Imperiul său, 
pesemne aceştia n-ar mai fi scăpat cu viaţă. 

Aşa că îşi luă ochii de la cei doi bărbaţi înlănţuiţi. „Sper, 
pentru ei, că cei doi Ra'zac sunt în altă parte a Alagaesiei 
sau măcar că în noaptea asta nu le va fi foame.” 

Înţelegându-se fără cuvinte, Eragon şi Roran coborâră 
târâş coasta colinei pe care se ascunseseră. La poale, se 
ridicară pe jumătate, se întoarseră şi o porniră aşa, 
gheboşaţi, alergând printre două şiruri de dealuri. Valea 
cea mică se adânci încet, încet, devenind un canion îngust, 
săpat, poate, de vreun râu de demult, presărat cu bucăţi de 
piatră sfărâmate. 

Strecurându-se printre tufişurile de ienupăr ce împânzeau 
valea, Eragon privi în sus şi, printre mănunchiuri de ciulini, 
văzu primele stele apărând pe cerul de catifea. Păreau reci 
şi aspre, ca nişte ţurţuri sclipitori. Apoi, lăsă ochii în jos, 
fiind atent să nu cadă, în timp ce păşea repede către locul 
în care îşi făcuseră tabăra împreună cu Roran. 

Împrejurul focului. 

Moviliţa de cărbuni sclipea ca inima unei fiare uriaşe. Din 
când în când, izbucneau scântei aurii, care împânzeau 
lemnul, dispărând, apoi, într-o scobitură încinsă. 

Rămăşiţele muribunde ale focului pe care Eragon şi Roran 
îl aprinseseră aruncau o lumină slabă, roşiatică în 
împrejurimi, scoțând la iveală o întindere de pământ 
pietros, câteva tufişuri cenuşii, silueta tulbure a unui copac 
pitic aflat undeva mai departe, iar în rest, nimic. 

Eragon şedea desculţ, cu picioarele întinse spre cuibul de 
cărbuni rubinii, bucurându-se de căldura lor, şi cu spatele 


sprijinit de coapsa dreaptă, solzoasă a Saphirei. În faţa lui 
se afla Roran, ghemuit pe un trunchi de copac tare ca 
fierul, albit de soare şi bătut de vânturi. De câte ori se 
mişca, scheletul străvechiului arbore scotea un scârţâit 
amar, iar Eragon strângea din dinţi, dorindu-şi să-şi astupe 
urechile. 

Văioaga era cufundată în tăcere. Până şi tăciunii mocneau 
fără zgomot. Roran adunase numai vreascuri demult căzute 
şi foarte uscate, care să nu scoată fum - acesta i-ar fi putut 
trăda duşmanilor. 

Eragon tocmai terminase să-i povestească Saphirei ce se 
întâmplase peste zi. În mod normal, nici n-ar fi trebuit s-o 
facă de vreme ce gândurile, senzațiile şi sentimentele 
treceau de la unul la celălalt la fel de uşor ca apa curgând 
dintr-un lac într-altul. De data aceasta însă, Eragon îşi 
apărase cu mare grijă mintea în timpul zilei, în afară de cele 
câteva clipe în care pătrunsese în bârlogul celor doi Ra'zac. 

După un lung moment de tăcere, Saphira căscă, arătându- 
şi şirurile de colţi fioroşi. 

„Or fi cei doi cruzi şi ticăloşi, dar sunt de-a dreptul 
impresionată că-şi pot vrăji prada să vrea să fie mâncată. 
Înseamnă că sunt vânători de temut... Poate încerc şi eu 
cândva.” „Dar nu pe oameni, se simţi Eragon obligat să 
adauge. Încearcă, în schimb, cu oile.” „Oameni, oi... Pentru 
un dragon nu e nici o diferenţă”, zise Saphira, râzând cu 
poftă din fundul gâtului - un muget înfundat, care amintea 
de un tunet. 

Aplecându-se pentru a nu se mai sprijini pe solzii ascuţiţi 
ai Saphirei, Eragon luă toiagul de păducel care se afla 
lângă el. Îl răsuci în mâini, admirând sclipirile ce se alergau 
printre rădăcinile bine curățate şi şlefuite de la vârf şi peste 
ţepuşa de metal, plină de zgârieturi, de la bază. Toiagul i-l 
dăduse Roran înainte de a pleca de la vardeni, de pe 
Câmpiile Pârjolite. 

— Poftim, îi spusese. Pe ăsta mi l-a făurit Fisk după ce un 
Ra'zac m-a muşcat de umăr. Ştiu că ţi-ai pierdut sabia şi m- 


am gândit că ai putea avea nevoie... Dacă vrei altă sabie, e 
bine şi aşa, dar eu am aflat pe propria-mi piele că multe 
lupte pot fi câştigate cu numai câteva lovituri de bâtă bine 
simţite. 

Amintindu-şi de toiagul pe care Brom îl avea mereu cu el, 
Eragon se hotărâse să renunţe la sabie, aşa că acceptase 
darul lui Roran. După ce o pierduse pe Za'roc, nu mai avea 
nici o dorinţă de a folosi o altă sabie, mai puţin măiastră. În 
noaptea aceea, întărise şi lemnul toiagului, şi mânerul 
ciocanului lui Roran cu câteva vrăji. Astfel, niciunul, nici 
celălalt nu aveau să se rupă decât în urma unor lovituri 
foarte puternice. 

Pe neaşteptate, amintirile îl potopiră pe Eragon: 
„Văzduhul mohorât, în tonuri de portocaliu şi stacojiu, se 
învârtejea în jurul său, în vreme ce Saphira plonja, 
urmărind dragonul cel roşu şi Cavalerul său. Vântul îi vâjâia 
pe la urechi... Degetele îi amorţiseră din pricina loviturilor 
de sabie schimbate cu Cavalerul acela, de astă dată jos, pe 
pământ... în focul luptei îi smulsese coiful dușmanului, 
scoțând la iveală chipul lui Murtagh, fostul său prieten şi 
tovarăş de călătorie, pe care-l crezuse mort... Murtagh 
rânjind, în clipa când i-o smulsese pe Za'roc, sabia roşie pe 
care pusese stăpânire, ca drept de moştenire. Era fratele 
mai mare al lui Eragon...” 

Dintr-odată, zgomotele şi nebunia luptei se stinseră în 
amintire, iar mirosul plăcut de ienupăr luă locul duhorii de 
sânge. Eragon clipi nedumerit, apoi îşi umezi buza de sus, 
încercând să scape de gustul amar din gură. 

„Murtagh.” 

Numele era îndeajuns pentru a-l umple de felurite emoţii 
tulburi. Pe de o parte, ţinea la Murtagh, chiar îl plăcea. 
Acesta îi salvase, pe el şi pe Saphira, de cei doi Ra'zac, după 
acea primă şi nefericită vizită în Dras-Leona; îşi riscase 
viaţa pentru a-l scoate pe Eragon din Gil'ead; luptase cu 
mult curaj în bătălia de la Farthen Dur; mai mult, cu toate 
că, fără îndoială, avusese parte de multe chinuri după 


aceea, în timpul bătăliei de pe Câmpiile Pârjolite se 
hotărâse să ia poruncile primite de la Galbatorix în aşa fel 
încât să-i poată elibera pe Eragon şi pe Saphira în loc să-i ia 
prizonieri. Nu era vina lui că fusese răpit de Gemeni, că 
dragonul cel roşu, Thorn, ieşise din ou după ce-l întâlnise 
sau că Galbatorix le descoperise adevăratele nume, ceea 
ce-i îngăduise să-i lege cu jurăminte rostite în limba 
străveche. 

Nu, nimic din toate acestea nu era din vina lui Murtagh. 
Acesta fusese o victimă a sorții încă din ziua în care se 
născuse... 

Şi totuşi... Murtagh părea să-l slujească pe Galbatorix 
împotriva voinţei sale, părea îngrozit de faptele cumplite pe 
care regele îl silea să le comită, dar o parte din el se desfăta 
cu puterea de care ajunsese să dispună. De curând, în 
timpul bătăliei dintre vardeni şi Imperiu, de pe Câmpiile 
Pârjolite, el îl urmărise pe Hrothgar, regele piticilor, şi-l 
ucisese, cu toate că Galbatorix nu-i poruncise aşa ceva. Era 
adevărat că-i lăsase pe Eragon şi pe Saphira să scape, dar 
numai după ce-i învinsese într-o luptă crâncenă, silindu-l pe 
Eragon să-l implore să le dea drumul. 

Unde mai pui că păruse de-a dreptul încântat să-l vadă pe 
Eragon suferind, după ce-i dezvăluise că erau amândoi fiii 
lui Morzan - primul şi ultimul din cei treisprezece Cavaleri, 
Trădătorii, care-şi părăsiseră tovarăşii, trecând de partea 
lui Galbatorix. 

Acum, la patru zile după luptă, lui Eragon îi trecu prin 
minte o altă explicaţie: „Poate că era încântat să vadă un alt 
om strivit sub povara pe care el o purtase întreaga viaţă”. 

Că era sau nu adevărat, Eragon bănuia că Murtagh îşi 
intrase atât de bine în noul rol din acelaşi motiv pentru care 
un câine bătut şi chinuit degeaba se răzvrăteşte, într-o 
bună zi, şi sare la stăpânul său. Murtagh fusese chinuit 
iarăşi şi iarăşi, iar acum prinsese clipa potrivită pentru a 
lovi în lumea care-i arătase atât de puţină înţelegere. 


Însă, oricâtă bunăvoință s-ar mai fi ascuns în sufletul lui 
Murtagh, el şi Eragon erau sortiţi de-acum să fie duşmani 
de moarte, căci jurămintele rostite în limba străveche îl 
legau de Galbatorix cu lanţuri de nesfărâmat şi aşa avea să 
fie mereu. 

„Măcar de nu s-ar fi dus la vânătoare de urgali, în Farthen 
Dur, împreună cu Ajihad. Sau, dacă aş fi fost puţin mai 
rapid, atunci Gemenii...” „Eragon”, zise Saphira. 

EI se trezi din reverie şi făcu un semn din cap. Era de-a 
dreptul recunoscător că-l întrerupsese. Se străduia cât 
putea să nu se mai gândească la Murtagh şi la legătura lor 
de rudenie, însă din când în când gândurile îl năpădeau, 
luându-l pe nepregătite. 

Trase aer în piept, apoi răsuflă prelung, pentru a-şi limpezi 
minţile, încercă să-şi silească mintea să revină în prezent, 
dar nu izbuti. 

A doua zi după crâncena luptă de pe Câmpiile Pârjolite - în 
vreme ce vardenii erau ocupați să se regrupeze şi să 
pornească pe urmele armatelor Imperiului, care se 
retrăseseră cale de câteva leghe în susul râului Jiet -, 
Eragon se dusese la Nasuada şi Arya, le explicase 
încurcătura în care se afla Roran şi le ceruse îngăduinţa de 
a-şi ajuta vărul. Nu izbutise. Ambele femei se împotriviseră 
din răsputeri ideii despre care Nasuada spusese că era „un 
plan cât se poate de nechibzuit, care va avea urmări 
cumplite pentru toţi cei din Alagaesia dacă iese prost”. 

Discuţia ţinuse mult. În cele din urmă, Saphira îi 
întrerupsese printr-un răget care făcuse pereţii cortului să 
se cutremure. „Sunt plină de vânătăi şi obosită, spusese ea, 
iar Eragon nu se prea pricepe să explice. Avem lucruri mai 
bune de făcut decât să stăm să ne certăm ca nişte coţofene, 
nu-i aşa? ... Bun, acum ascultaţi-mă!” 

Era greu să te pui cu un dragon, se gândise Eragon. 

Saphira le dăduse multe amănunte, dar ideea generală 
era clară. Îl sprijinea pe Eragon pentru că înţelegea cât de 
mult însemna pentru el salvarea Katrinei, iar Eragon îl 


sprijinea pe Roran mai întâi în virtutea legăturilor de 
rudenie şi a afecțiunii care-i unea, dar şi fiindcă ştia că 
acesta avea să plece oricum după Katrina, chiar având 
siguranţa că nu o să fie în stare să-i înfrângă de unul singur 
pe cei doi Ra'zac. Mai mult, câtă vreme Katrina era 
prizonieră în Imperiu, Roran şi, prin el, Eragon puteau fi 
jucaţi pe degete de către Galbatorix. Dacă uzurpatorul 
ameninţa s-o ucidă pe Katrina, Roran nu mai avea de ales. 
Trebuia să se supună. 

Una peste alta, era mai bine să astupe această breşă prin 
care puteau fi atacați înainte ca duşmanii să profite de ea. 

Momentul era cum nu se poate mai bun. Nici Galbatorix, 
nici cei doi Ra'zac nu aveau cum să se aştepte la un atac în 
miezul Imperiului, în vreme ce vardenii se luptau fără 
încetare cu oştile regelui lângă hotarul cu Surda. Murtagh 
şi Thorn fuseseră văzuţi zburând către Uru'baen - se 
duceau să-şi primească pedeapsa, fără îndoială -, iar în 
această privinţă Nasuada şi Arya erau de aceeaşi părere cu 
Eragon: pesemne, părăsind capitala, cei doi duşmani aveau 
să plece spre nord pentru a înfrunta oastea aflată la 
porunca Reginei Islanzadi, odată ce elfii aveau să dea prima 
lovitură şi să-şi dezvăluie prezenţa. Aşadar, dacă izbuteau 
să-i distrugă pe Ra'zac înainte ca aceştia să înceapă să-i 
chinuie şi să-i demoralizeze pe războinicii vardenilor, le-ar fi 
prins foarte bine tuturor. 

În continuare, Saphira le explicase cu multă grijă şi cu 
diplomaţie că, dacă Nasuada i-ar fi interzis lui Eragon, ca 
vasal al ei, să participe la salvarea Katrinei, aceasta ar fi dat 
naştere multor neînţelegeri şi ranchiuni între ei, ceea ce ar 
fi făcut mult rău cauzei vardenilor. „Dar tu hotărăşti, 
adăugase Saphira. Ţine-l pe Eragon aici dacă aşa vrei. Eu 
însă nu sunt supusă jurămintelor rostite de el şi m-am 
hotărât să-l însoțesc pe Roran. Pare o aventură minunată.” 

Amintindu-şi scena, pe buzele lui Eragon înflori un zâmbet 
uşor. 


Împreună, argumentele bine cântărite ale Saphirei şi 
hotărârea sa de neclintit le convinseseră pe Nasuada şi pe 
Arya să-şi dea îngăduinţa, cu toate că nu erau foarte 
mulţumite. 

— Avem încredere în judecata ta, Eragon, spusese după 
aceea Nasuada. De dragul tău şi-al nostru, sper ca totul să- 
ţi meargă bine. 

Din tonul ei nu se înţelegea foarte bine dacă era vorba de 
o dorinţă sinceră sau de o ameninţare ascunsă. 

Restul zilei Eragon şi-l petrecuse adunând provizii, 
cercetând împreună cu Saphira hărţile Imperiului şi ţesând 
vrăjile ce i se păruseră necesare, inclusiv una prin care-i 
împiedica pe Galbatorix şi pe slujitorii săi să-l vadă pe 
Roran de la depărtare cu ajutorul magiei. 

În dimineaţa următoare, se urcase, împreună cu Roran, pe 
spinarea Saphirei, iar ea îşi luase zborul, ridicându-se 
deasupra norilor portocalii, înăbugşitori care acopereau 
Câmpiile Pârjolite şi apucând-o către nord-est. Zburase fără 
oprire până ce soarele străbătuse bolta cerească, se 
pierduse după orizont, apoi izbucnise iarăşi într-o superbă 
revărsare de roşu şi galben. 

Mai întâi, se îndreptaseră spre o margine a Imperiului, 
unde nu locuiau prea mulţi oameni. Apoi o apucaseră spre 
vest, către Dras-Leona şi Helgrind, călătorind noaptea, 
pentru a nu fi observați de locuitorii multelor sătucuri 
răspândite pe câmpie, până în locul în care se afla ţinta lor. 

Eragon şi Roran se văzuseră nevoiţi să poarte mantii, 
blănuri, mânuşi de lână şi căciuli groase, căci Saphira se 
hotărâse să zboare sus, dincolo de vârfurile îngheţate ale 
munţilor, unde aerul era puţin şi uscat, umplându-le 
plămânii de ace, pentru ca, dacă vreun fermier care-şi 
îngrijea vitele bolnave pe poiană sau vreun străjer cu 
privire ageră, patrulând încoace şi încolo, s-ar fi întâmplat 
s-o zărească, să nu le apară mai mare decât un vultur. 

Pe unde treceau, Eragon văzuse urmele războiului care se 
pornise: tabere de soldaţi, căruţe pline de provizii 


înghesuite unele într-altele pe timpul nopţii, şiruri de 
oameni cu colane de fier la gât, adunaţi cu forţa de la casele 
lor pentru a lupta în slujba lui Galbatorix. Era, într-adevăr, 
uluitor cât de multe forţe fuseseră dezlănţuite împotriva lor. 

Către sfârşitul celei de-a doua nopţi, Helgrind apăruse în 
depărtare ca o aglomerare de coloane sfărâmate. În lumina 
cenuşie dinaintea zorilor, era o privelişte tulbure şi de rău 
augur. Saphira se lăsase pe pământ, în văioaga în care se 
aflau şi acum. Înainte să-şi înceapă recunoaşterea, 
dormiseră neîntorşi aproape o zi întreagă. 

Roran aruncă o creangă peste tăciunii aproape stinşi, 
stârnind un vârtej de scântei roşietice, apoi prinse privirea 
lui Eragon şi ridică din umeri: 

— E frig, spuse. 

Înainte ca Eragon să apuce să-i răspundă, se auzi un 
foşnet înfundat, ca şi cum cineva tocmai îşi scosese sabia 
din teacă. Eragon nici nu mai stătu pe gânduri - se aruncă 
în direcţia cealaltă, se rostogoli o dată, apoi se ridică pe 
jumătate, înălţând toiagul de păducel deasupra capului, 
pentru a para o lovitură ce ar fi putut să vină de oriunde. 
Roran se mişcă aproape la fel de repede. Îşi luă scutul de la 
pământ, se trase câţiva paşi înapoi de lângă buşteanul pe 
care şezuse şi-şi scoase de la cingătoare ciocanul în numai 
câteva clipe. 

Rămaseră împietriţi, aşteptând atacul. Inima lui Eragon 
bătea să-i spargă pieptul, iar muşchii îi tremurau în timp ce 
sfredelea bezna cu privirea, căutând o urmă de mişcare. 

„Nu simt nici un miros”, spuse Saphira. 

Trecură câteva minute. În cele din urmă, Eragon cercetă 
împrejurimile cu ajutorul gândurilor. 

— Nu-i nimeni, zise. 

Căutându-şi adânc în suflet, până în locul din care putea 
atinge curgerea magiei, îngână: 

— Brisingr raudhr! 

La câţiva paşi în faţa lui se aprinse o luminiţă fantomatică, 
de un roşu palid, care rămase în loc, plutind la nivelul 


ochilor săi şi scăldând văioaga într-o lucire apoasă. Eragon 
se mişcă uşor, iar luminiţa făcu la fel, ca şi cum ar fi fost 
legată de el printr-un lanţ nevăzut. 

Împreună cu Roran, se apropie de locul din care venise 
sunetul, în josul defileului îngust, care se pierdea spre est. 
Îşi ţineau armele pregătite şi se opreau după fiecare pas, 
gata să se apere de orice duşman. Nu apucaseră să se 
îndepărteze prea mult, când Roran ridică braţul, făcându-l 
pe Eragon să se oprească, apoi îi arătă o bucată de marnă 
ce zăcea pe iarbă. Sărea în ochi de la depărtare. Lăsându- 
se într-un genunchi, Roran rupse o bucăţică şi o frecă de 
restul. Se auzi un zgomot ca de oţel, asemănător celui care- 
i nedumerise puţin mai devreme. 

— Pesemne a căzut, spuse Eragon, cercetând defileul, apoi 
lăsă luminiţa vrăjită să se stingă. 

Roran încuviinţă şi se ridică, scuturându-şi murdăria de pe 
pantaloni, în timp ce se întorceau la Saphira, Eragon cugetă 
la iuţeala cu care se mişcaseră. Inima îi bubuia în 
continuare, iar braţele îi tremurau de parcă tocmai ar fi 
alergat mai multe mile printr-un ţinut sălbatic fără oprire. 
„Înainte n-am fi sărit aşa”, se gândi. Dar nu era câtuşi de 
puţin de mirare că erau atât de precauţi: fiecare luptă pe 
care-o purtaseră îi înăsprise, lăsându-i cu nervii întinşi şi 
făcându-i să tresară din orice. Se pare că Roran era, la 
rândul său, copleşit de gânduri asemănătoare: 

— Ţi s-a-ntâmplat vreodată să-i vezi? întrebă el. 

— Pe cine? 

— Pe oamenii pe care i-ai ucis. Să-i vezi în vise... 

— Câteodată da. 

Chipul lui Roran era luminat, de jos în sus, de tăciunii care 
scăpărau. Aceştia îi lăsau umbre adânci în jurul gurii şi pe 
frunte şi făceau ca ochii săi pătrunzători, pe jumătate 
închişi acum, să pară plini de durere. Vorbea încet, de parcă 
îi venea greu: 

— Nu mi-am dorit niciodată să devin războinic. Ca orice 
copil, am visat şi eu cândva sânge şi glorie, dar lucrul cel 


mai de preţ pentru mine a fost mereu pământul. Şi familia... 
lar acum am ucis... am ucis iarăşi şi iarăşi, iar tu ai ucis încă 
şi mai mulţi decât mine. Ţi-am povestit vreodată despre cei 
doi din Narda? continuă, cu privirea aţintită în depărtare, 
către un loc pe care numai el îl putea vedea. 

Îi povestise, însă Eragon clătină din cap şi rămase tăcut. 

— Erau de strajă la poarta mare... Erau doi, înţelegi, iar 
cel din dreapta avea părul alb, alb de tot. Îmi amintesc 
negreşit, pentru că nu putea avea mai mult de douăzeci şi 
patru de ani. Poate douăzeci şi cinci... Purtau însemnele lui 
Galbatorix, dar, după vorbă, erau localnici. Nu erau soldaţi 
din ţâţă-n fiu - probabil erau doar nişte oameni care se 
hotărâseră, alături de ceilalţi, să-şi apere locuinţele de 
urgali, de pirați, de tâlhari... Nu aveam de gând să ridicăm 
mâna împotriva lor, Eragon, îţi jur că nici prin cap nu ne 
trecea s-o facem. M-au recunoscut. Pe cel cu părul alb l-am 
străpuns sub bărbie... aşa cum făcea tata când tăia gâtul 
vreunui porc. lar celuilalt i-am sfărâmat capul. Încă mai 
simt în braţ cum i-am crăpat oasele. Îmi amintesc fiecare 
lovitură, începând de la soldaţii din Carvahall până la cei de 
pe Câmpiile Pârjolite... Ştii, când închid ochii, câteodată nu 
pot să dorm pentru că lumina de la focul pe care l-am 
aprins pe docurile din Teirm îmi arde în minte atât de 
puternică... în clipele acelea mi se pare că înnebunesc. 

Eragon se trezi strângând toiagul în mână cu atâta putere 
încât dosul palmelor i se albise şi venele începuseră să-i 
pulseze la încheietură. 

— Da, răspunse. La început au fost numai urgali, apoi 
oameni şi urgali, iar după ultima bătălie... Ştiu că facem 
ceea ce trebuie, dar asta nu înseamnă că-i uşor. Saphira şi 
cu mine suntem ceea ce suntem, aşa că vardenii se aşteaptă 
de la noi să ne punem în fruntea oştilor şi să măcelărim 
batalioane întregi de soldaţi. Asta facem. Asta am făcut 
demult. 

I se puse un nod în gât şi tăcu. 


„Fiecare schimbare este însoţită de mari zguduiri, le spuse 
Saphira amândurora. lar noi am avut parte de mai multe 
decât alţii, pentru că suntem uneltele acestei schimbări. Ca 
dragon, eu nu jelesc moartea celor care ne pun în 
primejdie. Poate că uciderea străjilor din Narda n-o fi o 
faptă demnă de poveste, dar nici nu trebuie să te simţi 
vinovat pentru asta. Ai fost nevoit. Gândeşte-te, Roran! 
Când trebuie să lupţi, nu-i aşa că sălbatica bucurie a 
încleştării îţi dă aripi? Nu cunoşti plăcerea de a înfrunta un 
duşman vrednic de tine şi de a-i vedea trupul îngrămădit la 
picioarele tale? Eragon, tu ai trecut prin asta. Ajută-mă să-i 
explic şi vărului tău.” 

Eragon rămase cu ochii aţintiţi la tăciunii ce mocneau. 
Saphira rostise un adevăr pe care îi venea greu să-l 
recunoască. Dacă ar fi acceptat gândul că un om se putea 
desfăta cu faptele sale de violenţă, însemna că el însuşi 
devenise demn de dispreţ. Aşa că rămase tăcut. Şi Roran, 
care şedea în faţa lui, părea la fel de afectat. Saphira 
continuă cu un glas ceva mai blând: „Nu fi supărat. Nu am 
vrut să te mâhnesc... Câteodată uit că nu eşti încă obişnuit 
cu aceste sentimente, în timp ce eu una m-am luptat din 
răsputeri pentru a-mi salva viaţa încă de când am ieşit din 
ou.” 

Ridicându-se în picioare, Eragon se duse către locul în 
care se aflau desagii de la şa şi scoase castronaşul de 
pământ pe care i-l dăduse Orik înainte de plecare, apoi 
dădu pe gât două înghiţituri de mied de fragi. Stomacul i se 
încălzi pe dată. Strâmbându-se, Eragon îi dădu castronaşul 
lui Roran, care bău şi el. După o vreme, când miedul 
izbutise deja să-i mai alunge proasta dispoziţie, Eragon 
spuse: 

— Mâine s-ar putea să avem o problemă. 

— Ce vrei să spui? 

Eragon le răspunse atât lui, cât şi Saphirei. 

— 'Ţi-aduci aminte ce ţi-am zis? Că Saphira şi cu mine 
putem să le ţinem piept celor doi Ra'zac fără mare 


greutate? 

— Da. 

„Aşa şi e”, spuse Saphira. 

— Ei bine, astăzi, în timp ce mă uitam către Helgrind, m- 
am gândit la asta şi n-am mai fost atât de sigur. Există 
nenumărate căi pentru a folosi magia. De pildă, dacă vreau 
să aprind focul, aş putea s-o fac cu ajutorul căldurii din 
văzduh sau din pământ, să folosesc energia pură, aş putea 
chema un trăsnet sau aş aduna într-un punct o rază de 
soare, aş folosi frecarea şi aşa mai departe. 

— Şi? 

— Problema e că, deşi eu unul mă pot gândi la numeroase 
vrăji pentru a duce la îndeplinire acest unic lucru, 
duşmanul care ar vrea să mă împiedice nu are nevoie decât 
de o singură incantaţie. Dacă faci în aşa fel încât țelul să nu 
poată fi atins, pur şi simplu nu mai trebuie să-ţi baţi capul 
cu proprietăţile fiecărei metode în parte. 

— Tot nu înţeleg ce are asta de-a face cu ziua de mâine. 

„Eu înţeleg, spuse Saphira, care pricepuse pe dată totul. E 
cu putinţă ca, de-a lungul ultimului secol, Galbatorix...” 

— ..„„ să fi ţesut farmece de apărare în jurul celor doi 
Ra'zac... „... care să-i apere de...” 

— ... o sumedenie de vrăji. Nu cred că voi... „... putea să-i 
omor cu vreunul dintre...” 

— ... cuvintele aducătoare de moarte pe care le-am 
învăţat, nici folosind... „... alte căi de atac la care ne putem 
gândi atunci pe loc. S-ar putea...” 

— ... să trebuiască să ne bazâăm pe... 

— Opriţi-vă! strigă Roran, apoi le aruncă un zâmbet 
îndurerat. Vă rog, opriţi-vă. Mă doare capul când faceţi aşa. 

Eragon se opri din vorbă şi rămase cu gura deschisă. Nu-şi 
dăduse seama că el şi Saphira începuseră să se completeze 
unul pe celălalt. Gândul îl umplu de mulţumire - însemna că 
atinseseră un nou prag al întovărăşirii lor, lucrând 
împreună ca şi cum ar fi fost o singură făptură, ceea ce-i 
făcea mult mai puternici decât ar fi fost fiecare pe cont 


propriu. Dar era şi ceva care-l tulbura: în felul acesta, 
individualitatea amândurora avea să slăbească prin însăşi 
natura legăturii lor. Închise gura şi chicoti: 

— Iertare! lată ce mă îngrijorează: dacă Galbatorix a avut 
înţelepciunea de a lua anumite măsuri de apărare, atunci 
singurul mijloc de a-i ucide pe Ra'zac rămâne forţa armelor. 
Şi dacă-i aşa... 

— Atunci eu am să vă fiu o piedică, mâine... 

— Nicidecum. Oi fi tu mai încet decât duşmanii, dar nu mă 
îndoiesc defel că le vei da pricină să se teamă de loviturile 
tale, Roran Stronghammer. 

Roran păru încântat să audă asta. 

— Cel mai mare pericol care te va pândi este ca nu cumva 
cei doi Ra'zac sau cei doi Lethrblaka să izbutească să te 
despartă de Saphira şi de mine. Cu cât ne ţinem mai 
aproape unii de alţii, cu atât vom fi mai în siguranţă. 
Saphira şi cu mine vom încerca să nu-i scăpăm din ochi pe 
duşmani, dar, dacă reuşesc să treacă de noi... Patru contra 
doi e cu totul altceva decât doi contra patru. 

Vorbind doar cu Saphira, Eragon adăugă: „Dacă aş fi avut 
o sabie, sunt convins că i-aş fi putut ucide pe cei doi de unul 
singur, dar numai cu toiagul ăsta cine ştie dacă voi izbuti să 
mă descurc cu doi duşmani la fel de iuți ca nişte elfi.” „Ai 
ţinut morţiş să foloseşti crenguţa asta uscată în locul unei 
arme adevărate, răspunse ea. Aminteşte-ţi că ţi-am spus că 
s-ar putea să nu fie îndeajuns împotriva unor duşmani atât 
de puternici.” 

Cam fără voia lui, Eragon încuviinţă. „Dacă vrăjile nu-şi 
ating ţinta, vom fi mult mai slabi decât mă aşteptam... Ziua 
de mâine ne-ar putea aduce mari, mari necazuri.” 

— Magia asta e o treabă păcătoasă, spuse Roran, 
continuând discuţia la care fusese şi el părtaş; îşi lăsă 
coatele pe genunchi, făcând ca buşteanul pe care şedea să 
scârţâie. 

— Aşa e, zise Eragon. Partea cea mai grea este încercarea 
de a fi pregătit pentru fiecare vrajă cu putinţă. Pierd, de 


fiecare dată, mult timp întrebându-mă ce-aş face ca să mă 
apăr dacă aş fi atacat într-un anume fel şi cum s-ar aştepta 
potrivnicul meu să-i răspund. 

— Ai putea să mă faci şi pe mine la fel de puternic şi de 
iute cum eşti tu? 

Înainte să-i răspundă, Eragon se gândi adânc. 

— Nu prea văd cum. Energia de care este nevoie pentru 
aşa ceva trebuie să vină şi ea de undeva. Poate că, 
împreună, Saphira şi cu mine ţi-am putea-o dărui, dar 
atunci am pierde tot ceea ce ai câştiga tu. 

Nu-i pomeni însă de faptul că energia putea fi adunată şi 
de la plantele şi animalele dimprejur, numai că preţul era 
îngrozitor: micile făpturi, rămase fără energie, mureau. 
Aceasta era o mare taină printre magicieni, aşa că Eragon 
se hotări să n-o dezvăluie nimănui, decât dacă era necesar. 
Oricum, lui Roran nu i-ar fi fost de nici un folos să afle, căci 
în împrejurimile piscului Helgrind nu creşteau prea multe 
făpturi care să poată hrăni trupul unui bărbat în toată firea. 

— Atunci, poate mă înveţi să folosesc magia! Nu acum pe 
loc, fireşte, spuse Roran văzându-l pe vărul său şovăind. Nu 
avem vreme şi, oricum, nu cred că poate cineva să devină 
magician peste noapte. Dar, una peste alta, de ce n-ar fi cu 
putinţă? Suntem veri. Avem aproape acelaşi sânge. Tare 
bine mi-ar prinde să am şi eu o asemenea înzestrare! 

— Nu ştiu cum poate cineva care nu este Cavaler să înveţe 
magia, mărturisi Eragon. Nu am auzit niciodată despre aşa 
ceva. Poftim, încearcă asta, continuă el, privind împrejur şi 
luând o piatră rotundă şi plată, pe care i-o aruncă lui Roran; 
acesta o prinse fără să şovăie. Concentrează-te să faci 
piatra să se ridice în văzduh, cât de puţin, şi spune: stenr 
risa. 

— Stenr risa? 

— Întocmai. 

Roran se încruntă la piatra care i se odihnea pe palmă. 
Momentul îi aminti lui Eragon de zilele propriei iniţieri, 
astfel încât nu se putu împiedica să nu simtă un fior de 


nostalgie pentru acea vreme, în care Brom îl instruia. Roran 
ridică din sprâncene, rânji şi apoi mârâi: 

— Stenr risa. 

Avea atâta hotărâre în glas încât Eragon aproape că se 
aştepta să vadă piatra zburând cât colo. Dar nu se întâmplă 
nimic. Şi mai încruntat, Roran repetă porunca: 

— Stenr risa! 

Piatra rămase profund nemişcată. 

— Ei, spuse Eragon, va trebui să mai încerci. Asta-i 
singurul sfat pe care ţi-l pot da. Dar, continuă el ridicându-şi 
un deget, daca se întâmplă să izbuteşti, vino imediat să-mi 
spui sau, dacă nu ai de unde să mă iei, caută alt magician. 
Dacă începi să te joci cu magia fără să-i cunoşti regulile, 
poţi să mori sau să le faci rău celor din jur. Şi ţine minte 
măcar un lucru: dacă faci o vrajă care cere prea multă 
energie, ai să mori cu siguranţă. Nu te apuca de ceva peste 
puterile tale, nu încerca să readuci morţii la viaţă şi nici să 
distrugi cine ştie ce. Cu ochii încă la piatră, Roran 
încuviinţă. 

— Dar, lăsând magia deoparte, mi-am dat seama că ai ceva 
mult mai important de învăţat. 

— Da? 

— Da, trebuie să înveţi cum să-ţi ascunzi gândurile de cei 
din Braţul întunericului, Du Vrangr Gata şi alţii ca ei. De- 
acum ştii o sumedenie de lucruri care le-ar putea face rău 
vardenilor. E foarte important deci să înveţi cum să te aperi 
de îndată ce ne întoarcem. Câtă vreme nu poţi s-o faci, nici 
Nasuada, nici eu, nimeni altcineva nu ţi-ar încredința vreo 
veste care i-ar putea ajuta pe duşmani. 

— Înţeleg. Dar de ce Du Vrangr Gata? Ei te slujesc pe tine 
şi pe Nasuada. 

— E drept. Dar până şi în rândul aliaţilor noştri există 
destui care şi-ar jertfi şi braţul drept, spuse Eragon, 
strâmbându-se la gândul că expresia se potrivea cum nu se 
poate mai bine, pentru a ne descoperi tainele şi ce punem 


la cale. Şi pe ale tale la fel. Ai ajuns cineva, Roran şi datorită 
faptelor tale, şi pentru că suntem rude. 

— Ştiu. E ciudat să fii recunoscut de oameni pe care nu i-ai 
întâlnit niciodată. 

— Ai dreptate, spuse Eragon; ar mai fi fost lucruri de spus 
despre asta, dar izbuti să-şi înăbuşe impulsul de a continua 
discuţia, căci nu era momentul potrivit. Acum, că ştii cum 
este când o minte o atinge pe alta, ai putea să înveţi, la 
rândul tău, să-ţi extinzi gândurile pentru a-i înţelege pe cei 
din jur. 

— Nu sunt convins că vreau aşa ceva. 

— N-are a face. S-ar putea să nu fii nici măcar în stare. 
Oricum, înainte să o afli, ar trebui să înveţi să te aperi. 

— Cum? zise vărul său, ridicând dintr-o sprânceană. 

— Alege un sunet, o imagine, un sentiment, ceva şi fă în 
aşa fel încât să-ţi umple mintea, alungând toate celelalte 
gânduri. 

— Atâta tot? 

— Nu-i aşa uşor cum crezi. Haide, încearcă, iar când eşti 
gata dă-mi de ştire. Am să încerc să văd cât de bine te-ai 
descurcat. 

Trecură câteva clipe, apoi, la un semn al lui Roran, Eragon 
îşi îndreptă gândurile spre el, arzând de nerăbdare să vadă 
ce izbutise să facă. 

Îl atacă din toate puterile, dar mintea sa se izbi de un zid 
alcătuit din amintirile lui Roran despre Katrina şi se opri. 
Nu putea înainta, nu găsea nici o slăbiciune şi nici o intrare, 
nu avea cum să distrugă piedica de netrecut pe care o 
întâlnise. În clipa aceea, întreaga fiinţă a lui Roran era 
alcătuită din sentimentele sale pentru Katrina. Era o 
apărare mai oţelită decât toate celelalte pe care le întâlnise 
până atunci, căci mintea lui se golise de toate lucrurile pe 
care Eragon le-ar fi putut folosi pentru a pune stăpânire pe 
el. 

Apoi, Roran îşi mişcă piciorul, iar lemnul pe care şedea 
scârţâi ascuţit. Cu asta, zidul se sfărâmă în bucăţi şi un 


potop de gânduri amestecate îl covârşi: „Ce era... La naiba! 
Nu mai da atenţie; o să pătrundă. Katrina, nu uita de 
Katrina. Lasă-l pe Eragon. Noaptea în care a primit să se 
mărite cu mine, mirosul ierbii şi al părului ei... El este? Nu! 
Atenţie! Nu...” 

Profitând de tulburarea lui Roran, Eragon dădu năvală şi, 
cu puterea voinţei sale, îl prinse înainte să apuce să ridice 
zidul la loc. „În linii mari, ai înţeles despre ce e vorba”, 
spuse el, apoi se trase înapoi şi continuă cu glas tare: dar 
trebuie să înveţi să rămâi concentrat chiar şi în vârtejul 
luptei. Să gândeşti fără să gândeşti... să dai la o parte toate 
grijile şi toate nădejdile, în afară de cea care te apără. Elfii 
m-au învăţat ceva ce poate fi de ajutor: recită-ţi în minte o 
ghicitoare, o poezie sau versurile unui cântec. Dacă repeţi 
asta, iarăşi şi iarăşi, e mult mai uşor să-ţi ţii gândurile 
laolaltă. 

— Am să încerc, promise Roran. 

— Chiar o iubeşti atât de mult? continuă Eragon cu glas 
scăzut. 

Nu era atât o întrebare - căci răspunsul era limpede - cât 
un adevăr şi o pricină de uimire. Nu-i venea uşor să 
deschidă discuţia. Nu mai vorbise niciodată cu vărul său 
despre dragoste, cu toate că-şi petrecuseră multă vreme, 
cândva, cântărind meritele feluritelor fete din Carvahall şi 
din împrejurimi. 

— Cum s-a întâmplat? 

— O plăceam. Ea mă plăcea. Ce contează amănuntele? 

— Ei, haide, zise Eragon. Am fost prea supărat ca să te- 
ntreb înainte să pleci în Therinsford, după care nu ne-am 
mai văzut până acum patru zile. Sunt curios. 

Roran se frecă la tâmple. Pielea din jurul ochilor i se 
încreţi. 

— Nu sunt multe de spus. Mi-a plăcut de când mă ştiu. 
Asta nu însemna mare lucru înainte să ajung bărbat în toată 
firea, dar după ce-am trecut prin ritualurile de iniţiere am 
început să mă întreb cu cine mă voi însura şi cine aş vrea să 


fie mama copiilor mei. Eram într-o vizită în Carvahall când 
am văzut-o pe Katrina oprindu-se pe lângă casa lui Loring, 
ca să culeagă un trandafir sălbatic crescut la umbra 
căpriorilor. Privea floarea şi zâmbea... Un zâmbet atât de 
blând, de fericit, încât m-a făcut să mă hotărăsc pe loc - am 
decis că voiam s-o fac să zâmbească aşa mereu şi mereu, iar 
eu să-i privesc zâmbetul în fiecare zi până mor. Mi-e teamă 
că aici nu am reuşit, sfârşi Roran; în colţul ochilor îi apăruse 
câte o lacrimă, dar el nu le îngădui să-i cadă pe obraji, ci 
clipi, făcându-le să dispară. 

— Deci i-ai făcut curte? zise Eragon după ce-i acordă 
câteva clipe să se liniştească. Prin ce mijloace, în afară de 
faptul că te foloseai de mine pentru a-i transmite tot felul de 
vorbe dulci? 

— Mi se pare mie sau vrei să înveţi şi tu cum se face? 

— Nici vorbă. [i se pare doar. 

— Haide, haide, zise Roran. Ştiu cum faci când minţi. 
Rânjeşti ca un ameţit şi ţi se înroşesc urechile. Ţi-or fi dăruit 
elfii un nou chip, dar în privinţa asta nu te-ai schimbat. Ce 
este între tine şi Arya? 

— Nimic! protestă Eragon, uimit în sinea sa de isteţimea 
celuilalt. Ai luat-o razna din cauza lunii? 

— Fii cinstit. Te-am văzut cum îi sorbi fiecare cuvânt şi 
cum o priveşti de parcă ai fi mort de foame, iar ea ar fiun 
ospăț întins undeva, îndeajuns de departe pentru a nu-l 
putea atinge. 

Saphira scoase un sunet care aducea cu un chicotit, 
făcând să-i izbucnească pe nări o pală de fum cenuşiu. 
Eragon n-o băgă în seamă şi spuse: 

— Arya este elfă. 

— Şi foarte frumoasă. Urechile ascuţite şi ochii migdalaţi 
nici nu contează. E fermecătoare. În plus, şi tu ai început să 
semeni cu o pisică. 

— Dar are peste o sută de ani. 

— Îmi vine greu să cred, spuse Roran, ridicând surprins 
din sprâncene. Pare în floarea tinereţii. 


— Aşa e. 

— Ei, fie cum o fi, dar toate astea sunt pretexte, Eragon, 
iar inima nu ascultă de ele. Îţi place sau nu-ţi place? 

„Dacă i-ar plăcea numai puţin mai mult decât acum, zise 
Saphira astfel încât s-o audă amândoi, aş încerca eu însămi 
s-o sărut.” „Saphira!” exclamă ruşinat Eragon, lovind-o uşor 
cu palma peste picior. 

Roran avu îndeajuns de multă înţelepciune pentru a nu-l 
mai chinui şi el: 

— Atunci răspunde-mi la ce te-am întrebat mai devreme. 
Cum stau lucrurile între voi? Ai vorbit cu ea sau cu familia 
ei despre asta? Aşa e cel mai bine, crede-mă. 

— Da, răspunse Eragon, fără să-şi ia ochii de la toiagul 
său, am vorbit cu ea. 

— Şi ce s-a-ntâmplat? 

Văzând că nu i se răspunde pe dată, Roran exclamă 
nerăbdător: 

— Era mai uşor s-o târâi pe Birka prin noroi decât să scot 
acum răspunsuri de la tine! 

Eragon chicoti, auzind numele uneia dintre iepele lor de 
povară. 

— Saphira, continuă Roran, lămureşte-mă tu, te rog. Altfel, 
mi-e teamă că n-am să aflu niciodată povestea întreagă. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic. N-am obţinut absolut nimic. Nu 
mă vrea, rosti Eragon nepăsător, ca şi cum vorbea despre 
nefericirile unui străin, cu toate că sufletul îi căzuse pradă 
unui vârtej de durere atât de puternică şi de sălbatică încât 
o simţi până şi pe Saphira îndepărtându-se un pic de el. 

— Îmi pare rău, zise Roran. 

Eragon se chinui să înghită în sec. Avea un nod în gât şi îşi 
simţea inima ca o rană deschisă, iar stomacul greu ca o 
piatră. 

— Se mai întâmplă. 

— Ştiu că acum ţi se poate părea cu neputinţă, zise Roran, 
dar sunt sigur că vei întâlni cândva o femeie care te va face 
să uiţi de Arya. Sunt nenumărate fete pe lume - ca să nu 


mai vorbim de femeile măritate - care ar fi încântate să-i 
cadă cu tronc unui Cavaler. Ai să-ţi găseşti cu uşurinţă o 
soţie, şi încă una dintre cele mai frumoase din Alagaesia. 

— Dar tu ce-ai fi făcut dacă şi Katrina ţi-ar fi dat răspunsul 
pe care l-am primit eu? 

Întrebarea îl lăsă mut pe Roran - era limpede că nici 
măcar nu-i trecea prin cap cum ar fi reacţionat. 

— În ciuda a ceea ce păreţi să credeţi voi, tu, Arya şi restul 
lumii, continuă Eragon, ştiu foarte bine că există şi alte 
femei în Alagaesia şi că s-a mai întâmplat ca oamenii să se 
îndrăgostească de mai multe ori. Nu mă îndoiesc că, dacă 
mi-aş petrece zilele printre domnişoarele de la curtea 
Regelui Orrin, s-ar prea putea ca una dintre ele să-mi 
stârnească interesul. Numai că nu este aşa de simplu. Chiar 
dacă aş putea să mă îndrept către altcineva - căci inima, 
după cum spuneai şi tu, este o fiară dintre cele mai 
capricioase -, rămâne o întrebare: oare s-ar cuveni? 

— Limba ta a devenit la fel de sucită ca rădăcinile unui 
brad, spuse Roran. Nu mai vorbi în cimilituri. 

— Fie. Ce femeie din neamul omenesc ar putea înţelege, 
fie şi într-o mică măsură, cine şi ce sunt eu, care-mi sunt 
puterile? Cu cine mi-aş putea împărţi viaţa? Nu sunt prea 
multe de soiul ăsta, numai cele care ştiu la rândul lor să 
folosească magia. Şi încă ceva: câte dintre cele câteva alese 
- şi câte femei din lume, că veni vorba - sunt nemuritoare? 

Roran izbucni în râs - un hohot aspru, din adâncul 
sufletului, care umplu văioaga. 

— Păi, dacă-i aşa, mai bine-ţi doreşti luna de pe cer sau... 

Apoi se opri şi se încorda, de parcă se pregătea să sară, 
după care împietri brusc. 

— Aşa ceva nu e cu putinţă. Vrei să spui că eşti...? 

— Da. 

— Asta s-a-ntâmplat, continuă Roran, de-abia găsindu-şi 
cuvintele, din pricina a ceea ce ţi s-a făcut în Ellesmera sau 
pentru că eşti Cavaler? 

— Pentru că sunt Cavaler. 


— Deci de-asta Galbatorix a avut o viaţă atât de lungă. 

— Da. 

Creanga pe care Roran o pusese pe foc ceva mai devreme 
trosni, scoțând un zgomot înfundat. Tăciunii de dedesubt 
făcuseră lemnul să se încingă, până ce ajunseseră la o 
punguţă de apă sau răşină, care, cine ştie cum, scăpase de 
razele soarelui vreme de atâtea zeci de ani, făcând-o să se 
preschimbe pe dată în abur. 

— Îmi vine foarte greu să mă gândesc la aşa ceva. Aproape 
cu neputinţă, spuse Roran. Moartea este o parte din noi. Ne 
călăuzeşte, ne face să ne schimbăm, uneori să ne pierdem 
minţile. Fără ea oare mai poţi fi om? 

— Nu sunt de neînvins, îi aminti Eragon. Pot cădea ucis de 
sabie sau săgeată. Şi pot, de asemenea, să fiu răpus de o 
boală fără leac. 

— Dar, dacă eviţi astfel de primejdii, vei trăi veşnic. 

— Da, atunci da. Saphira şi cu mine vom merge mereu mai 
departe. 

— Pare o binecuvântare, dar şi un blestem. 

— Aşa e. Cum aş putea să mă căsătoresc cu o femeie care 
va îmbătrâni şi va muri, în vreme ce pe mine timpul nu mă 
va atinge? Ar fi o cruzime pentru amândoi. lar gândul de a 
lua o soţie după alta, secole şi secole de-a rândul, e de-a 
dreptul întristător. 

— Nu poţi face pe cineva nemuritor cu ajutorul unei vrăji? 
întrebă Roran. 

— Poţi face părul cărunt să devină negru la loc, poţi netezi 
zbârciturile şi ochii să se limpezească, iar dacă accepţi să 
mergi atât de departe, până la urmă îi poţi reda unui om de 
şaizeci de ani trupul pe care l-a avut la nouăsprezece. 
Numai că elfii nu au descoperit nici o cale de a reface 
mintea cuiva fără a-i distruge amintirile. Şi gândeşte-te! 
Cine ar fi dispus să-şi piardă identitatea la câteva zeci de 
ani o dată în schimbul vieţii veşnice? Ar fi ca şi cum te-ai 
preschimba în altcineva. Nu e cu putinţă nici ca într-un trup 
tânăr să sălăşluiască o minte împovărată de ani, căci fiinţa 


noastră, a oamenilor, chiar şi a celor mai sănătoşi, este 
menită să dureze cel mult o sută de ani, poate unul, doi în 
plus. Şi nici nu poţi opri pe altcineva să îmbătrânească. Asta 
provoacă nenumărate necazuri... Ce mai! Şi elfii, şi oamenii 
s-au străduit în fel şi chip să înşele moartea, dar nimeni nu 
a izbutit. 

— Cu alte cuvinte, zise Roran, eşti mai în siguranţă dacă 
suferi după Arya decât dacă-ţi laşi inima pradă vreunei 
femei din neamul omenesc. 

— Cu cine altcineva m-aş putea însura vreodată, în afară 
de o elfă? Mai ales că arât aşa cum arăt, răspunse Eragon, 
înfrânându-şi dorinţa de a-şi pipăi vârfurile urechilor, aşa 
cum se obişnuise de ceva vreme. Când eram în Ellesmera, 
îmi venea uşor să mă împac cu ceea ce mi-au făcut dragonii 
- mai ales că mi-au dăruit atâtea alte lucruri în afară de 
acest nou chip. Şi elfii erau mai prietenoşi faţă de mine, 
după Agaeti Blodhren. Numai după ce m-am întors la 
vardeni mi-am dat seama ce... diferit sunt. Şi asta mă 
supără. Nu mai sunt om, dar nici elf cu adevărat. Sunt un 
fel de amestec, o... o corcitură. 

— Ei, hai, fruntea sus! făcu Roran. Îţi faci atâtea griji cu 
nemurirea, când, de fapt, ne putem pierde viaţa în orice 
clipă. Galbatorix, Murtagh, cei doi Ra'zac... Până şi ultimul 
amărât de soldat al Imperiului te poate străpunge cu o 
săgeată. Un om cu adevărat înţelept nu se frământă cu 
gândul la viitor, ci bea şi se veseleşte cât încă poate să se 
bucure de lume. 

— Ştiu eu ce-ar fi spus tata dacă te-ar fi auzit. 

— Şi ce mai papară ne-am fi luat amândoi... 

Izbucniră în râs, dar, în scurtă vreme, liniştea se aşternu 
din nou între ei, aşa cum se întâmplase de atâtea ori. Era, în 
parte, din pricina oboselii, dar şi a faptului că se cunoşteau 
atât de bine unul pe celălalt şi, de asemenea, pentru că 
două fiinţe care trăiau cândva acelaşi fel de viaţă avuseseră 
parte de o soartă atât de diferită. 


„Mai bine culcaţi-vă, îi sfătui Saphira. E târziu, iar mâine 
trebuie s-o pornim cât mai devreme.” 

Eragon privi bolta întunecată a cerului, încercând să vadă 
cât timp trecuse, luându-se după mişcarea stelelor, şi 
descoperi că era mai târziu decât crezuse. 

— Bun sfat, zise. Ce bine ar fi dacă am avea un răgaz, 
măcar câteva zile, înainte să atacăm Helgrindul! Bătălia de 
pe Câmpiile Pârjolite mi-a secat toată puterea, iar Saphirei 
la fel. Încă nu ne-am revenit, mai ales că a trebuit să 
zburăm până aici. În plus, toată energia pe care am adunat- 
o în centura lui Beloth cel înţelept în ultimele două seri m-a 
secat şi mai mult. Mă dor picioarele şi nici nu pot să-mi 
număr măcar vânătăile. Ia uite... 

Dezlegându-şi cureluşele de la mâneca stângă, trase la o 
parte pânza moale, numită lamarae - o țesătură a elfilor, 
din lână amestecată cu fire de urzică. Pe braţ avea o dungă 
lată, de un galben murdar, în locul în care scutul îi strivise 
antebraţul. 

— Ha, ha! făcu Roran. Asta numeşti tu vânătaie? Mai tare 
m-am lovit eu azi-dimineaţă dând cu piciorul într-o piatră. 
Uită-te la mine dacă vrei să vezi o vânătaie cu care se poate 
mândri un bărbat adevărat! 

Îşi desfăcu cizma stângă, o scoase şi-şi ridică manşeta 
pantalonilor, arătându-le o dungă neagră, lată cât degetul 
mare al lui Eragon, care i se întindea pe pulpă. 

— Asta mi-a făcut-o un soldat cu latul suliţei. 

— Mda, nimic de zis, dar eu am altele şi mai şi, zise 
Eragon, apoi îşi scoase tunica şi cămaşa din pantaloni şi se 
răsuci pe o parte pentru ca Roran să-i poată observa petele 
late de pe coaste şi de pe burtă. 

— De la săgeți, îi explică. 

Mai avea una pe braţul drept, ca şi cea de pe stângul, de la 
o lovitură de sabie pe care-o primise în mânuşa de zale. Cât 
despre Roran, el se făli cu o adunătură de pete albastre- 
verzui, de diferite forme, cam cât nişte monede de aur, care 
i se întindeau de la subraţ până la spate, dobândite după ce 


căzuse pe un morman de pietre şi bucăţi de armură. 
Eragon se uită cu atenţie, apoi chicoti şi zise: 

— Ei, nu zău, păi astea sunt ca nişte înţepături de ac! Ce-ai 
făcut, te-ai rătăcit printr-un tufiş de trandafiri? Uite una 
mai ceva decât toate ale tale la un loc! 

Îşi scoase încălţările, apoi se ridică şi-şi dezbrăcă 
pantalonii, rămânând doar în cămaşă şi în veşmântul de 
COrp. 

— Ce zici? făcu, arătându-şi coapsele; pielea îi era vărgată 
într-o mulţime de culori, ca şi cum ar fi fost un fruct exotic, 
pe alocuri încă verde şi necopt, prin alte părţi însă deja 
violet, putrezit. 

— Văleu! se înfioră Roran. Ce s-a-ntâmplat? 

— Am sărit din şa pe când ne luptam cu Murtagh şi cu 
Thorn în văzduh. Aşa l-am rănit pe Thorn. Saphira a izbutit 
să zboare pe sub mine şi să mă prindă înainte să mă 
zdrobesc de pământ. Numai că am căzut pe spinarea ei 
ceva mai rău decât aş fi vrut. 

Roran strânse din pleoape şi se înfiora. 

— Şi merge până sus? întrebă, făcând un gest vag. 

— Din păcate, da. 

— Trebuie să recunosc că e o vânătaie pe cinste. Ai cu ce 
să te mândreşti: e mare lucru să te răneşti aşa, cum ai păţit 
tu, mai ales în... locul ăla. 

— Mă bucur s-aud. 

— Ei, zise Roran, oi avea tu vânătaia cea mai mare, dar eu 
am o rană cu care nu te poţi măsura câtă vreme, din câte 
înţeleg, dragonii te-au vindecat de cicatricea de pe spinare. 
E amintire de la cei doi Ra'zac. 

În timp ce vorbea, îşi scoase cămaşa şi veni mai aproape 
de lumina focului. Eragon făcu ochii mari, înainte să 
izbutească să-şi recapete stăpânirea de sine. Se dojeni 
singur, gândindu-se că exagerase şi că nu putea fi atât de 
rău pe cât părea, dar cu cât se uita mai mult la Roran, cu 
atât se întrista mai tare. O cicatrice lungă, roşie şi umflată 
şerpuia împrejurul umărului acestuia, de la claviculă până 


la jumătatea braţului. Era limpede că ciocul duşmanului 
sfâşiase o parte din muşchi, iar cele două capete nu se 
uniseră bine, căci pielea de sub cicatrice era umflată şi 
deformată în locul în care fibrele se răsuciseră unele peste 
alte. Ceva mai sus, pe braţ, se vedea o adâncitură destul de 
lată. 

— Roran! Trebuia să-mi arăţi asta demult! Habar n-aveam 
că duşmanul te-a rănit atât de rău. Îţi vine greu să mişti 
braţul, nu-i aşa? 

— În lături şi în spate nu, răspunse Roran şi le şi arătă. 
Dar în faţă de-abia pot să-l ridic până... pe la jumătatea 
pieptului. Şi chiar şi aşa îmi e greu, se strâmbă el, coborând 
braţul. Trebuie să-mi ţin degetul mare întins, altfel îmi 
amorţeşte tot, până la umăr. Calea cea mai bună pe care am 
găsit-o este să-mi legăn braţul înainte şi înapoi şi să-l trimit 
apoi acolo unde vreau să lovesc. M-am şi rănit de vreo două 
ori până să mă obişnuiesc. 

Eragon îşi răsuci toiagul în palme. „Crezi că ar trebui s-o 
fac?” o întrebă pe Saphira. 

„Chiar trebuie.” „S-ar putea ca mâine să ne pară rău.” „Ne 
va părea şi mai rău dacă Roran moare pentru că n-a putut 
mânui ciocanul când a fost nevoie. Adună energie 
dimprejur. Aşa o să-ţi vină mai uşor.” „Ştii că nu-mi place să 
fac asta. Doar când pomenesc de aşa ceva mi se face 
scârbă.” „Vieţile noastre sunt mai importante decât viaţa 
unei furnici”, se opuse Saphira. 

„Nu şi pentru furnică.” „Dar tu ce eşti, furnică? Nu face pe 
prostul, Eragon, nu-ţi stă bine!” Oftând, Eragon lăsă toiagul 
şi-i făcu semn lui Roran. 

— Vino încoace să te vindec! 

— Poţi? 

— Fireşte. 

În ochii lui Roran se aprinse o scânteie de însufleţire. Apoi 
însă şovăi, părând tulburat. 

— Acum? Crezi că e înţelept? 


— După cum mi-a spus şi Saphira, e mai bine să te vindec 
când am prilejul, ca nu cumva rana să te coste viaţa şi să ne 
pună pe toţi în primejdie. 

Roran se apropie, iar Eragon îşi puse palma dreaptă peste 
cicatricea roşie, în acelaşi timp, cuprinzând cu gândurile 
copacii, plantele şi animalele din văioagă, în afară de cele 
care, se temea el, erau prea slabe pentru a ţine piept vrăjii. 

Apoi începu să recite în limba străveche. Incantaţia era 
lungă şi complicată. O asemenea rană cerea mult mai mult 
decât piele nouă. Vindecarea era foarte grea. Eragon se 
bizui pe formulele pe care le învățase în Ellesmera, cu atâta 
caznă, vreme de mai multe săptămâni. 

Semnul argintiu din palma sa, gedwey ignasia, sclipi alb în 
clipa în care slobozi magia. Pe dată, Eragon scoase, fără să 
vrea, un geamăt tocmai murise de trei ori, odată cu cele 
două păsărele care-şi făcuseră cuib într-un tufiş de ienupăr 
din apropiere şi cu şarpele ascuns printre stânci. În faţa lui, 
Roran îşi dădu capul pe spate şi-şi rânji dinţii într-un urlet 
înăbuşit, în vreme ce muşchiul de la umăr îi zvâcnea şi se 
răsucea pe sub piele. 

Apoi se termină. 

Eragon răsuflă, tremurând, şi-şi lăsă capul în palme. 
Profită de prilej pentru a-şi şterge lacrimile înainte să 
cerceteze rezultatul. Îl zări pe Roran ridicând de câteva ori 
din umăr, apoi întinzându-şi şi fluturându-şi braţele prin 
aer. Avea umerii laţi datorită mulţilor ani petrecuţi săpând, 
cărând bolovani şi adunând fânul în căpiţe. Fără să vrea, 
Eragon simţi un fior de invidie. Chiar dacă acum era mai 
puternic, nu avea să fie niciodată atât de musculos ca vărul 
său. Roran rânji: 

— E la fel de bine ca înainte. Poate şi mai bine! Îţi 
mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

— Ce ciudat a fost. M-am simţit de parcă îmi ieşeam din 
piele. Şi m-a mâncat... ceva de groază. Cu greu m-am 
abținut. Îmi venea să-mi smulg... 


— Vrei, te rog, să-mi aduci o bucată de pâine din desagi? 
Mi-e foame. 

— Dar abia am mâncat. 

— După o asemenea vrajă am nevoie de o îmbucătură, 
suspină Eragon, apoi îşi scoase batista şi-şi şterse nasul. 
Suspină iarăşi. Ceea ce spusese mai înainte nu era chiar 
adevărat. Ceea ce-l tulbura nu era magia însăşi, ci preţul pe 
care trebuise să-l plătească. Se temea să nu vomite dacă nu 
izbutea să-şi liniştească, în vreun fel, stomacul. 

— Doar nu eşti bolnav, nu? întrebă Roran. 

— Nu. 

Amintirea morţilor pe care le provocase încă îl apăsa. 
Întinse braţul către castronul cu mied, nădăjduind să ţină 
astfel la depărtare valul de gânduri mohorâte. 

În clipa aceea, ceva foarte mare, greu şi ascuţit îi lovi 
braţul şi-l pironi la pământ. Strânse pleoapele şi-şi lăsă 
privirea în jos, observând vârful unei gheare a Saphirei 
care i se înfipsese în carne. Îşi aţinti asupra lui un ochi uriaş 
şi sclipitor, apoi clipi, o singură dată, din pleoapa sa grea. 
Aşteptă o vreme, apoi ridică gheara, aşa cum un om ar fi 
ridicat cu un singur deget, iar Eragon îşi trase mâna, înghiţi 
în sec şi apucă din nou toiagul de păducel, chinuindu-se să 
uite de mied şi să-şi îndrepte atenţia către ceva simplu şi 
real în loc să se piardă în marea de gânduri triste. 

Roran scoase din desagii de la şa o jumătate de pâine 
nedospită, apoi se opri şi spuse, cu un surâs slab: 

— Nu vrei mai bine nişte vânat? Eu nu l-am terminat. 

Şi ridică o ţepuşă tăiată dintr-o creangă de ienupăr, 
acoperită de funingine, în care erau înfipte trei bucăţi de 
carne rumenită. Pentru nasul sensibil al lui Eragon mirosul 
care veni spre el era puternic şi pătrunzător, amintindu-i de 
nopţile petrecute în Şiră şi de mesele lungi, de iarnă, când 
Roran, Garrow şi el se adunau la gura sobei, ţinându-şi unul 
altuia tovărăşie, în timp ce afară urla viscolul. De poftă, 
începu să saliveze. 


— E caldă încă, zise Roran, şi-i flutură friptura prin faţa 
ochilor. Cu mare greutate, Eragon clătină din cap. 

— Dă-mi pâinea. Îmi ajunge. 

— Eşti sigur? E numai bună - nici prea tare, nici moale şi 
plină de arome. Aşa-i de zemoasă încât, când iei o 
îmbucătură, e ca şi cum ai gusta din cea mai bună tocană 
făcută de Elain. 

— Nu, nu pot. 

— Ştii că o să-ţi placă. 

— Roran, nu-mi mai face în ciudă şi dă-mi pâinea! 

— Ei, poftim, deja arăţi mai în puteri. Poate că nu de pâine 
ai nevoie, ci de cineva care să te aţâţe un pic. 

Eragon se uită urât la el, apoi, iute ca fulgerul, îi smulse 
pâinea. Roran părea şi mai amuzat de asta. În vreme ce 
Eragon muşca zdravăn din pâine, el spuse: 

— Nu înţeleg cum poţi să trăieşti numai cu fructe, pâine şi 
legume. Bărbaţii trebuie să mănânce carne dacă vor să-şi 
păstreze puterile. Nu-ţi pare rău după ea? 

— Mai mult decât poţi să-ţi închipui. 

— Atunci de ce ţii morţiş să te chinui aşa? Orice făptură 
din lumea asta e nevoită să mănânce alte făpturi vii - fie şi 
plante - pentru a se ţine în viaţă. Aşa suntem făcuţi. De ce 
încerci să încalci ordinea firească a lucrurilor? 

„L-am spus şi eu asta, în Ellesmera, zise Saphira, dar nu m- 
a ascultat.” 

Eragon ridică din umeri: 

— Am mai avut discuţia asta. Tu fă ce vrei. N-am să-ţi spun 
cum să trăieşti, nici ţie, nici altcuiva. Eu însă nu pot să 
mănânc carnea unui animal ale cărui gânduri şi senzaţii le- 
am împărtăşit. 

Saphira îşi flutură vârful cozii şi lovi uşor cu ghearele într- 
o piatră care ieşea din pământ. „Lasă-l, e fără speranţă”, 
zise, apoi, ridicându-şi capul, înşfacă bucăţile de vânat, cu 
tot cu ţepuşă, din mâna lui Roran. Muşcă zdravăn, iar 
lemnul îi trosni în coli, apoi carnea dispăru în adâncurile 
fierbinţi ale pântecului său. „Mmm, aveai dreptate, îi zise lui 


Roran. Ce bucată dulce şi zemoasă. Moale, sărată, atât de 
plăcută încât mă face să mă înfiorez de încântare. Ar trebui 
să-mi găteşti mai des, Roran Stronghammer. Însă data 
viitoare să-mi frigi mai mulţi cerbi deodată. Altfel nu mă 
satur.” 

Roran şovâi, de parcă nu-şi dădea seama dacă vorbise 
serios şi, dacă da, cum putea să facă pentru a scăpa deo 
asemenea obligaţie neprevăzută şi destul de 
împovărătoare. Îi aruncă o privire jalnică lui Eragon, care 
izbucni în râs văzându-i înfăţişarea şi înţelegându-i 
încurcătura. 

Saphira scoase şi ea un hohot răsunător, care se uni cu cel 
al lui Eragon, umplând văioaga. În lumina focului, colții săi 
sclipeau roşii ca tăciunii. 

La un ceas după ce se culcaseră toţi trei, Eragon şedea 
întins pe spate, alături de Saphira, învelit în mai multe 
pături care să-l apere de răcoarea nopţii. Împrejur era o 
linişte adâncă, de parcă un magician aruncase o vrajă 
asupra pământului, cufundând totul într-un somn veşnic, de 
gheaţă, vegheat la nesfârşit de lumina stelelor care sclipeau 
pe cer. Fără să se mişte, Eragon şopti cu ajutorul 
gândurilor. 

„Saphira?” „Da, micuţule.” „Dacă este aşa cum cred eu, iar 
el se află în Helgrind? Nu ştiu ce ar trebui să fac dacă-l 
întâlnesc. Spune-mi ce-mi rămâne de făcut.” „Nu pot, 
micuţule. Hotărârea asta trebuie s-o iei singur. Căile 
oamenilor nu sunt şi cele ale dragonilor. Eu una i-aş smulge 
capul de pe umeri şi m-aş ospăta cu trupul lui, dar cred că 
ţie asta nu ţi s-ar părea drept.” „Dar, orice-aş hotări, ai să 
mă sprijini?” „Întotdeauna, micuţule. Acum odihneşte-te. 
Totul va fi bine.” 

Mângâiat, Eragon îşi aţinti privirea în golul dintre stele şi i 
se domoli răsuflarea, intrând uşor în transa care, pentru el, 
înlocuise somnul, încă simţea tot ce se petrecea împrejur, 
însă, printre constelații, în faţa ochilor începură să-i joace 


imaginile tulburi şi pline de umbre ale visurilor sale de 
trezie, care se învârtejeau după cum le era felul. 

Atacul piscului. 

Mai era un sfert de ceas până la răsărit, când Eragon se 
trezi. Pocni de două ori din degete pentru a-l trezi şi pe 
Roran, apoi îşi adună păturile şi le legă într-o boccea bine 
strânsă. Ridicându-se, cam fără tragere de inimă, de la 
pământ, Roran făcu întocmai. Se priviră şi se înfiorară. 
Amândoi erau la fel de încordaţi. 

— Dacă mor, zise Roran, ai tu grijă de Katrina? 

— Fireşte. 

— Spune-i că am plecat la luptă cu bucurie în suflet şi cu 
numele ei pe buze. 

— Am să-i spun. 

Eragon îngână o frază scurtă în limba străveche, care-i 
răpi atât de puţină putere încât aproape că nu o băgă în 
seamă. 

— Gata. Cu ajutorul vrăjii, aerul din faţa noastră se va 
limpezi, apărându-ne de răsuflarea otrăvită a celor doi 
Ra'zac. 

Cu asta, îşi scoase cămaşa de zale din boccea şi desfăcu 
bucata de pânză de sac în care o legase. Cămaşa fusese 
cândva curată, dar acum era plină de pete de sânge 
închegat, urmele bătăliei de pe Câmpiile Pârjolite. Mizeria, 
sudoarea şi faptul că nimeni nu se mai ostenise s-o curețe 
făcuseră să-i apară şi pete de rugină. Era însă întreagă, căci 
Eragon găsise răgazul să repare locurile în care se rupsese 
înainte să plece spre Imperiu. 

Trăgându-şi pe el cămaşa, întărită cu piele la spate, 
strâmbă din nas din pricina mirosului de moarte şi 
deznădejde care se ridică pe dată în aer. Apoi, îşi îmbrăcă 
apărătorile de braţe şi pulparele. Pe cap îşi puse o 
apărătoare din zale, căptuşită cu pânză, şi un coif simplu, 
din oţel. Pe al său - cel pe care piticii îl încrustaseră cu 
însemnele clanului Durgrimst Ingeitum şi pe care-l purtase 
în Farthen Dur - îl pierduse împreună cu scutul, în timpul 


luptei din aer între Saphira şi Thorn. Pe mâini îşi trase 
mânuşile de oţel. 

Roran se îmbrăcă şi el la fel, luând în mână şi un scut mic, 
de lemn, cu marginea întărită cu o bandă de fier moale, 
pentru a putea prinde şi opri mai bine săbiile duşmanilor. 
Eragon nu avea scut, căci toiagul de păducel trebuia prins 
cu ambele mâini. 

Pe spinare, Eragon îşi luă tolba dăruită de regina 
Islanzadi. Pe lângă cele douăzeci de săgeți din lemn de 
stejar, cu pene cenuşii de gâscă la capete, avea acolo şi 
arcul întărit cu argint, pe care regina i-l descântase, dintr- 
un trunchi de tisă. Era deja încordat şi gata pentru a fi 
folosit. 

Saphira zgârie pământul cu ghearele. „Haideţi odată!” le 
spuse. 

Lăsându-şi boccelele şi proviziile atârnate de creanga unui 
ienupăr, Eragon şi Roran se căţărară pe spinarea ei. Nu mai 
era nevoie să piardă vremea cu şaua, căci Saphira nici 
măcar nu şi-o dăduse jos pe timpul nopţii. Eragon simţi sub 
el pielea cusută - era caldă, aproape fierbinte. Cu o mână 
apucă un ghimpe de pe gâtul ei, pentru a nu cădea dacă 
Saphira avea să fie nevoită să schimbe brusc direcţia, iar 
Roran îl prinse de talie cu un braţ gros, strângând în 
celălalt ciocanul. 

Saphira se ghemui la pământ, făcând bucăţile de marnă să 
trosnească sub greutatea ei, apoi, dintr-o singură săritură 
leneşă, ajunse pe marginea defileului, unde se opri o clipă 
înainte să-şi desfacă aripile uriaşe şi să le ridice către cer. 
Membranele subţiri fremătară. Aşa, verticale, arătau ca 
două pânze albastre de corabie. 

— Nu mă strânge aşa tare, mormăi Eragon. 

— Scuze, spuse Roran, şi-i dădu un pic drumul. 

După ce Saphira sări iarăşi în văzduh, le fu cu neputinţă să 
mai schimbe vreun cuvânt. Ajunsă în culmea avântului, ea 
flutură cu zgomot din aripi, înălțându-se şi mai mult. Cu 


fiecare bătaie, se apropiau din ce în ce mai mult de norii 
întinşi şi înguşti. 

În vreme ce Saphira se îndrepta către Helgrind, Eragon 
trase cu ochiul în stânga şi observă că putea zări o fâşie lată 
din lacul Leona, undeva la câteva mile depărtare. De pe apă 
se înălța un strat gros de ceaţă, cenuşiu şi fantomatic în 
lumina slabă dinaintea zorilor, ca şi cum un foc de vrajă 
ardea undeva, deasupra oglinzii lacului. Nici măcar Eragon, 
cu ochii săi de vultur, nu izbuti să zărească malul îndepărtat 
sau piscurile de la miazăzi ale Şirei, care se aflau dincolo. Îi 
păru rău trecuse multă vreme de când nu mai văzuse 
munţii în care îşi petrecuse copilăria. 

La nord se afla Dras-Leona - o adunătură de clădiri 
masive, ce se profilau pe zidul de ceaţă dinspre apus. 
Singura pe care Eragon izbuti să o recunoască era 
catedrala în care fusese cândva atacat de cei doi Ra'zac. 
Turla sa spiralată se înălța peste restul oraşului ca o suliță 
cu ghimpe la capăt. 

Undeva, dedesubtul lor, se afla şi locul pe care fusese focul 
de tabără împrejurul căruia duşmanii îl răniseră de moarte 
pe Brom. Eragon o ştia şi îşi lăsă mânia şi jalea provocate 
de acea zi - laolaltă cu ziua în care Garrow fusese ucis, iar 
ferma lor distrusă - să-l copleşească, dându-i curajul, ba 
chiar pofta nestăvilită de a-i înfrunta pe cei doi Ra'zac. 

„Eragon, făcu Saphira, astăzi nu e nevoie să ne separăm 
minţile şi să ne ascundem gândurile unul de altul, nu-i aşa?” 
„Nu. Poate doar dacă apare alt magician.” 

Când soarele trecu de orizont, în depărtare se aprinse o 
flacără aurie, într-o clipă, lumea mohorâtă se umplu de 
culori: ceața sclipea alb, apa căpătă o nuanţă intensă de 
albastru, zidul de pământ care înconjura centrul oraşului 
Dras-Leona îşi dezvălui întinderea de un galben murdar, 
copacii se înveşmântară în tot felul de tonuri de verde, iar 
pământul se făcu roşu şi, pe alocuri, portocaliu. Însă piscul 
Helgrind rămase, ca întotdeauna, negru. 


Pe măsură ce se apropiau, muntele de piatră devenea din 
ce în ce mai mare. Chiar şi din văzduh, vederea sa îi făcea 
să se îngrozească. 

Lăsându-se în jos, către poale, Saphira se înclină atât de 
mult spre stânga încât Eragon şi Roran ar fi căzut dacă nu 
ar fi avut picioarele petrecute prin inelele şeii. Apoi, ea pluti 
peste dâmbul de piatră şi altarul pe care preoţii din 
Helgrind îşi ţineau ceremoniile. Buza coifului lui Eragon 
prinse vârtejul stârnit de trecerea ei şi scoase un muget 
care aproape îl asurzi. 

— Ei, cum e? strigă Roran, care nu putea vedea ce se afla 
în faţa lor. 

— Sclavii au dispărut! 

În vreme ce Saphira se opri din picaj şi se înălţă în spirală, 
înconjurând piscul şi căutând intrarea în bârlogul 
duşmanilor, Eragon se simţi ca apăsat de o mare greutate 
care-l pironea în şa. „Nu e nici măcar o despicătură cât să 
intre un şoarece”, le spuse ea, apoi încetini şi se opri în aer, 
în faţa unei creste ce lega vârful al treilea ca mărime de 
dâmbul de deasupra sa. Peretele de piatră răsuna din 
pricina bătăilor de aripi, până ce ajunse să duruie ca un 
tunet din depărtare. Ochii lui Eragon se umplură de lacrimi. 
Adierile îi mângâiau pielea. 

Pereţii din piatră zimţată erau împodobiţi cu o reţea de 
vinişoare albe, acolo unde promoroaca pătrunsese în 
spărturile de stâncă. Terasele bătute de vânturi, negre ca 
cerneala, erau cufundate într-o nemişcare de moarte. 
Printre lespezi nu creşteau nici un copac, nici un arbust, 
nici un fir de iarbă sau de muşchi şi nici măcar vulturii nu 
îndrăzneau să se coboare la suprafaţa turnurilor sfărâmate. 
Aşa cum îi spunea şi numele, Helgrind era un loc al morţii, 
învăluit în mantia sa cu dinţi zimţaţi şi aspri, ca de 
fierăstrău, precum un schelet ridicat din adâncuri pentru a 
bântui prin lume. 

Cercetând cu gândurile împrejurimile, Eragon simţi 
aceleaşi două persoane pe care le descoperise şi în ziua 


precedentă, dar nu găsi nici o urmă a sclavilor şi nici, spre 
marea sa îngrijorare, a celor doi Ra'zac sau a părinţilor lor. 
„Dacă nu sunt aici, atunci unde?” se întrebă. Căutând încă o 
dată, descoperi ceva ce-i scăpase mai devreme. O floare, un 
singur fir de genţiană care înflorise la nici cincizeci de 
picioare în faţa lor, acolo unde, în mod firesc, ar fi trebuit să 
fie numai piatră. „De unde are îndeajuns de multă lumină 
ca să trăiască?” 

Saphira îi răspunse pe dată la întrebare, lăsându-se pe un 
pinten sfărâmat de piatră, câteva picioare la dreapta. 
Coborând, îşi pierdu pentru o clipă echilibrul şi flutură din 
aripi pentru a se îndrepta. În loc să se frece de peretele de 
stâncă, vârful aripii sale pătrunse uşor în piatră, apoi ieşi 
din nou la iveală. 

„Ai văzut asta, Saphira?” „Am văzut.” 

Aplecându-se, Saphira îşi îndreptă botul către perete, 
oprindu-se la mică depărtare - ca şi cum ar fi aşteptat 
plesnetul unei capcane din oţel -, apoi continuând să 
înainteze. Solz după solz, capul ei dispăru înăuntrul 
piscului, până când numai gâtul şi aripile îi mai rămaseră la 
vedere. 

„E o iluzie!” exclamă ea. 

Încordându-şi coapsele puternice, se înălţă de pe pinten şi 
se năpusti cu tot trupul înainte. Eragon avu nevoie de toată 
stăpânirea de sine pentru a nu-şi acoperi faţa cu braţele, 
într-o încercare deznădăjduită de a se apăra, în vreme ce 
peretele de stâncă venea în goană către el. 

O clipă mai târziu, se trezi privind în lungul unui tunel de 
piatră, destul de lat şi cu tavanul arcuit, scăldat în lumina 
caldă a dimineţii. Solzii Saphirei reflectau lumina, aruncând 
împrejur vârtejuri de scântei albastre. Întorcând capul, 
Eragon nu zări în spatele lor nici un fel de perete, ci doar 
gura peşterii şi pământul care se întindea, la mare 
depărtare, dedesubt. 

Făcu o grimasă. Nici prin cap nu-i trecuse că Galbatorix 
putea să fi ascuns bârlogul celor doi Ra'zac folosindu-se de 


V 


magie. „Nătângule! De-acum înainte fii mai cu grijă!” se 
dojeni. Calea cea mai sigură pentru a-şi pierde cu toţii 
vieţile era să creadă că aveau de-a face cu un duşman slab 
şi neajutorat. 

Roran blestemă şi spuse: 

— Dacă mai faci aşa ceva, măcar anunţă-mă dinainte. 

Aplecându-se, Eragon începu să-şi desfacă legăturile de la 
picioare, în acelaşi timp, cerceta împrejurimile, căutând 
orice semn care ar fi putut vesti primejdia. 

Peştera alcătuia un oval neregulat, având cam cincizeci de 
picioare în înălţime şi şaizeci în lăţime. Dincolo de tunel se 
deschidea o încăpere cam de două ori mai înaltă, care se 
termina, cam la o aruncătură de săgeată, într-o adunătură 
de lespezi de piatră, căzute unele peste altele, în felurite 
unghiuri. Pe jos se vedeau o mulţime de urme de gheare 
semn că uriaşii Lethrblaka se înălţaseră de multe ori în 
văzduh, se lăsaseră la loc pe pământ şi se plimbaseră de 
colo-colo. Cinci tunele joase, ca nişte guri tăinuite, 
străpungeau pereţii tunelului. Li se adăuga unul, drept şi 
întins, îndeajuns de mare pentru Saphira. Eragon le cercetă 
cu atenţie, însă erau cufundate în beznă şi păreau pustii -, 
lucru de care se convinse întinzându-şi pentru câteva clipe 
gândurile împrejur. Din măruntaiele muntelui se auzeau 
zgomote frânte, ciudate, ca şi cum nişte făpturi misterioase 
alergau de colo-colo prin întuneric, precum şi murmurul 
unui şuvoi de apă, ce picura fără încetare. Peste toate 
şoaptele răsuna răsuflarea Saphirei, din ce în ce mai 
zgomotoasă din pricina pereţilor goi de stâncă. 

Însă peştera se distingea prin amestecul de mirosuri. Cel 
de piatră rece se simţea cel mai puternic, însă dedesubt 
Eragon simţi şi altele: damfuri de mucegai şi umezeală, 
precum şi ceva mult mai rău - duhoarea dulce şi greţoasă a 
cărnii putrezite. 

Desfăcându-şi ultimele noduri, îşi trecu piciorul drept 
peste spinarea Saphirei, astfel că ajunse să şadă în şa pe 
lateral şi se pregăti să sară jos. Roran făcu la fel, pe cealaltă 


parte. Însă, înainte să apuce să o facă, Eragon auzi, printre 
foşnetele care-i gâdilau urechile, câteva trosnete înfundate, 
care răsunară în acelaşi timp, ca şi cum cineva ar fi lovit 
podeaua de piatră cu o adunătură de ciocane. Aproape 
imediat sunetul se repetă. Eragon şi Saphira întoarseră 
capul în direcţia din care venise. 

Din tunelul cel drept şi larg se năpusti către ei o făptură 
uriaşă şi diformă. Avea ochii negri, bulbucaţi, fără pleoape, 
un cioc lung de şapte picioare şi aripi ca de liliac, pieptul 
spân, umflat de muşchi şi gheare ca ţepuşele de fier. 

Saphira se împletici, încercând să se dea la o parte, dar 
degeaba. Uriaşul Lethrblaka se izbi de şoldul ei drept, cu 
puterea şi furia unei avalanşe - sau cel puţin aşa i se păru 
lui Eragon. Lovitura îl aruncă cât colo de pe spinarea 
Saphirei, împiedicându-l să-şi dea seama ce se mai 
întâmplase. Zborul se termină la fel de brusc cum începuse 
- se izbi cu spinarea de ceva tare şi plat şi căzu la podea, 
lovindu-se încă o dată la cap. 

Ultima izbitură îl lăsă cu totul fără aer. Ameţit, se rostogoli 
pe o parte, gemând şi încercând să-şi recapete măcar o 
fărâmă de control asupra trupului greoi, ca de piatră. 

„Eragon!” strigă Saphira. 

Îngrijorarea din glasul ei îi dădu mai multă putere decât 
orice alt ajutor pe care l-ar fi putut primi. Braţele şi 
picioarele i se mai dezmorţiră, îngăduindu-i să apuce 
toiagul care căzuse lângă el. Înfipse ţepuşa de fier într-o 
crăpătură din podea şi, sprijinindu-se, se ridică în picioare. 
Se clătină. În faţa ochilor îi jucau pete stacojii. 

Împrejur se întâmplau atât de multe lucruri încât nici nu 
ştia unde să privească mai întâi. 

Saphira şi duşmanul ei se rostogoleau pe podea, lovind, 
zgâriind şi muşcându-se rând pe rând, cu atâta forţă încât 
peste tot împrejur săreau sfărâmături de piatră. Pesemne 
zgomotul luptei era asurzitor, însă lui Eragon încă nu-i 
revenise auzul, aşa că îi privea bătându-se pe muteşte, în 
schimb, simţea în tălpi vibraţiile podelei de stâncă. Cele 


două uriaşe făpturi se rostogoleau dintr-o parte în alta a 
peşterii, amenințând să-i strivească pe toţi cei care le-ar fi 
putut sta în cale. 

Dintre fălcile Saphirei izbucni un vârtej de flăcări albastre, 
care învăluiră partea stângă a capului monstruosului 
Lethrblaka într-o pălălaie ce ar fi putut topi şi oţelul, însă nu 
izbutiră să-i facă nici un rău. Nestingherită, fiara dădu s-o 
muşte pe Saphira de gât, obligând-o să se oprească, pentru 
a se apăra. 

Iute ca o săgeată slobozită din arc, cel de-al doilea 
Lethrblaka se năpusti afară din tunel, sări pe coapsa 
Saphirei şi, căscându-şi ciocul îngust, scoase un urlet 
sinistru, care-ţi îngheţa sângele în vine. Lui Eragon i se 
ridică părul pe ceafă. Simţi în stomac un fior rece de teamă 
şi gemu. Măcar începea să-i revină auzul. 

Acum, că apăruseră ambii Lethrblaka, în peşteră se 
răspândise o duhoare, ca şi cum cineva ar fi aruncat o 
putină cu carne stricată într-un morman de gunoi, lăsând 
apoi amestecul să zacă la soare vreme de o săptămână. 
Eragon simţi că-i venea să vomite - îşi duse palma la gură şi 
se uită în altă parte, ca să nu i se întoarcă stomacul pe dos. 

La câţiva paşi de el, îl văzu pe Roran, care zăcea ghemuit 
lângă acelaşi perete de stâncă de care se izbise şi el. Chiar 
în clipa în care îşi întorsese ochii spre el, vărul său mişcă un 
braţ, apoi se ridică în patru labe şi, în cele din urmă, în 
picioare. Avea ochii sticloşi şi se clătina de parcă ar fi fost 
beat. 

În spatele său, dintr-un alt tunel, apărură cei doi Ra'zac. 
Aveau săbii lungi şi albicioase, care păreau foarte vechi în 
mâinile lor diforme. Spre deosebire de părinţii lor, erau cam 
la fel de mari ca un om şi, într-o oarecare măsură, semănau 
şi la siluetă. O carapace neagră ca abanosul îi învăluia din 
cap până în picioare, dar nu se vedea aproape deloc, căci 
până şi în bârlogul lor cei doi purtau robe şi mantii de 
culoare închisă. 


Înaintară cu o iuţeală uimitoare, cu mişcări tremurate şi 
precise, ca de insectă. 

Şi totuşi încă nu-i putea simţi - nici pe ei, nici pe 
Lethrblaka. „Oare sunt şi ei iluzii?” se întrebă Eragon, apoi 
îşi dădu seama că era o prostie - carnea pe care Saphira o 
sfâşia cu ghearele arăta cum nu se poate mai reală. Îi veni 
în minte o altă explicaţie: pesemne oamenilor le era cu 
neputinţă să le simtă prezenţa. Poate că duşmanii se puteau 
ascunde de minţile oamenilor, cei pe care-i vânau, aşa cum 
păianjenul se ascunde de muscă. Astfel, Eragon înţelese, în 
cele din urmă, cum de izbutiseră cei doi Ra'zac să ucidă 
atâţia magicieni şi Cavaleri pentru a-l sluji pe Galbatorix, cu 
toate că ei înşişi nu puteau folosi magia. 

— La naiba! mormăi şi ar fi găsit el şi alte blesteme mai 
colorate dacă ar fi avut răgaz, însă venise vremea de a 
trece la fapte, nu de a-şi plânge nenorocul. Brom îi spusese 
cândva că putea să-i înfrângă fără mare greutate pe 
duşmani afară, la lumina zilei. O fi fost adevărat, căci Brom 
avusese parte de zeci de ani în care să inventeze vrăji pe 
care să le folosească în luptă, dar Eragon îşi dădu seama că 
acum, pierzând prilejul de a-i lua pe Ra'zac pe nepregătite, 
Saphira, Roran şi el aveau să aibă mult de furcă pentru a 
scăpa cu viaţă, darămite pentru a o mai salva şi pe Katrina. 

Ridicând braţul drept deasupra capului, strigă: 

— Brisingr! 

Pe dată aruncă o minge tunătoare de foc în direcţia din 
care veneau duşmanii. Aceştia se feriră, iar mingea se izbi 
de podeaua de piatră, pâlpâi un pic, apoi se stinse. Vraja 
era copilărească, o neghiobie, nu avea cum să le facă nici 
un rău celor doi Ra'zac, mai ales dacă Galbatorix le ţesuse 
şi lor aceleaşi farmece de apărare de care se bucurau cei 
doi Lethrblaka. Şi totuşi atacul avu un succes neaşteptat - îi 
opri pe cei doi pentru câteva clipe, oferindu-i răgazul de a 
ajunge la Roran, de care se lipi spate în spate. 

— Ocupă-te tu de ei un pic, strigă Eragon, nădăjduind că 
vărul său avea să-l audă. 


Oricum, Roran îl înţelese - ridică scutul şi ciocanul, 
pregătindu-se de luptă. 

Puternicele lovituri şi muşcături ale celor doi Lethrblaka 
covârşiseră deja farmecele de apărare pe care Eragon le 
ţesuse pentru Saphira. Odată ce acestea se stinseseră, 
fiarele izbutiseră s-o zgârie de mai multe ori - rănile erau 
lungi, dar nu prea adânci - pe coapse şi s-o înţepe în trei 
locuri cu ciocurile. Acestea din urmă erau mici, dar îi 
străpunseseră adânc carnea, provocându-i multă durere. 

La rândul său, Saphira îi sfâşiase pieptul unui Lethrblaka 
şi, dintr-o muşcătură, îi retezase celuilalt o parte din coadă. 
Cu uimire, Eragon observă că sângele fiarelor nu era roşu, 
ci de un verde metalic, precum petele ce spuzesc faţa 
bronzului vechi. 

Pe moment, cei doi Lethrblaka se trăseseră înapoi din faţa 
Saphirei şi îi dădeau târcoale, întinzându-se din când în 
când, pentru a n-o lăsa să se odihnească, aşteptând să-şi 
piardă puterile sau să izbutească vreunul dintre ei s-o 
omoare cu ciocul. 

Saphira era mai bine pregătită pentru luptă decât ei: avea 
solzii mai tari şi mai aspri decât pielea monştrilor, iar colții, 
care erau mult mai primejdioşi de-aproape, mai duri decât 
ciocurile lor. Cu toate acestea, nu-i venea prea uşor să se 
ferească de amândoi în acelaşi timp, mai ales că din pricina 
tavanului de piatră nu putea să sară sau să zboare, ceea ce 
i-ar fi îngăduit să-i înfrângă mai repede. Oricum, Eragon 
simţi un fior de teamă - chiar dacă-i învingea de una 
singură, duşmanii o puteau schilodi. 

Trăgând repede aer în piept, Eragon rosti o vrajă în care 
folosi toate cele douăsprezece cuvinte de moarte pe care le 
învățase de la Oromis. Avu însă grijă să alcătuiască vraja în 
aşa fel încât s-o poată şi reteza dacă farmecele lui 
Galbatorix se dovedeau mai puternice. Altfel, aceasta ar fi 
putut să-i sece toate puterile, ucigându-l pe loc. 

Şi bine făcu - de îndată ce slobozi vraja, îşi dădu seama că 
aceasta nu le făcea nici un rău celor doi Lethrblaka, aşa că 


se lăsă păgubaş. Trebuia să încerce - poate că, atunci când 
ţesuse farmecele pentru cei doi monştri şi puii lor, din 
neştiinţă sau din grabă, lui Galbatorix îi scăpase ceva -, dar 
nu se aşteptase să izbutească din primul foc. 

În spatele său, Roran scoase un strigăt. O clipă mai târziu, 
o sabie se izbi de scutul său. Se auziră clincănitul zalelor, 
precum şi dangătul ca de clopot al altei săbii care i se izbise 
de coif. Eragon îşi dădu seama că auzul îi revenise aproape 
de tot. 

Cei doi Ra'zac loviră iarăşi şi iarăşi, dar de fiecare dată, 
oricât de iute s-ar fi mişcat, săbiile lor săriră în lături, 
izbindu-se de armura lui Roran, sau trecură la numai un fir 
de păr de chipul şi braţele sale. Roran se mişca prea încet 
pentru a putea răspunde loviturilor, dar nici duşmanii nu-i 
puteau face rău. Aceştia şuierau de furie neputincioasă şi 
bolboroseau fără încetare blesteme, cu atât mai spurcate 
din pricina fălcilor dure, care-i făceau să stâlcească vorbele. 

Eragon zâmbi. Farmecele pe care le ţesuse pentru Roran 
îşi îndeplineau menirea. Măcar dacă ar fi ţinut îndeajuns de 
mult pentru a-i da răgazul să-i oprească pe cei doi 
Lethrblaka... 

Monştri urlară în acelaşi timp. Eragon simţi cum văzduhul 
care-l înconjura tremura, colorându-se în cenuşiu. O clipă, 
toată puterea îi pieri, lăsându-l împietrit. Apoi însă îşi reveni 
şi se scutură ca un câine, ca să scape de amorţeala 
nefirească. Urletul semăna foarte bine cu strigătul de 
durere al unui copil. 

De îndată, începu să recite, cât putea de repede, fără să 
greşească pronunția cuvintelor din limba străveche. Rosti o 
mulţime de fraze. Fiecare dintre ele putea aduce moartea 
pe loc, iar fiecare moarte era unică în felul ei. În timp ce îşi 
depăna vrăjile, unul dintre monştri izbuti s-o lovească pe 
Saphira în şoldul stâng. Drept răspuns, ea îi frânse aripa, 
sfâşiind membrana cu ghearele şi făcând-o fărâme. Cei doi 
Ra'zac începură să lovească din ce în ce mai repede, iar 
Eragon simţea în spinare impactul fiecărui atac. Cel mai 


mare dintre ei încerca să se strecoare pe lângă Roran 
pentru a ajunge la el. 

Apoi, printre feluritele zgomote, răsună şi un altul — 
şuieratul unei săbii care se strecura printre zale, urmat de 
un trosnet înăbuşit. Roran strigă de durere, iar Eragon îşi 
simţi glezna dreaptă împroşcată de sânge. 

Cu colţul ochiului văzu o siluetă cocoşată care sărea spre 
el, întinzându-şi sabia curbată pentru a-l străpunge. Totul 
păru să se strângă împrejurul vârfului îngust, sclipitor - în 
lumina dimineţii, acesta era ca o fărâmă de cristal, iar 
fiecare zgârietură de pe tăişul săbiei lucea ca o dâră de 
mercur. 

Mai avea timp pentru o singură vrajă, apoi trebuia să se 
întoarcă pentru a-l împiedica pe Ra'zac să-i înfigă sabia 
între ficat şi rinichi. Nici măcar nu mai încercă să-i rănească 
direct pe monstruoşii Lethrblaka, ci strigă: 

— Garjzla, letta! 

Era o vrajă grosolană, grăbită şi neglijentă, dar îşi atinse 
menirea. Ochii bulbucaţi ai monstrului cu aripa frântă se 
preschimbară în două oglinzi identice - magia slobozită de 
Eragon îi făcea să reflecte lumina, în loc s-o lase să 
pătrundă în pupile. Orbit, monstrul se împiedică şi începu 
să-şi fluture ghearele încoace şi încolo, încercând în zadar 
s-o lovească pe Saphira. 

Eragon răsuci în mâini toiagul de păducel şi dădu la o 
parte sabia duşmanului, care aproape că-i atinsese 
coastele. Acesta se lăsă la pământ în faţa lui şi îşi întinse 
gâtul. Dintre faldurile glugii apăru un cioc scurt şi gros. 
Eragon se trase înapoi. Ciocul se închise la foarte mică 
distanţă de ochiul său drept. În miezul luptei, Eragon găsi 
răgazul să observe că limba făpturii era ţepoasă şi se 
răsucea ca un şarpe rămas fără cap. 

Apucând toiagul de mijloc, Eragon îşi aduse braţele în faţă, 
lovindu-l pe Ra'zac peste pieptul scobit şi aruncându-l cât 
colo. Acesta căzu în patru labe. Eragon se răsuci spre 
Roran, care era plin de sânge pe partea stângă a trupului, 


şi pară sabia celuilalt duşman. Făcu o fentă şi îndepărtă 
tăişul. Cel cu care se lupta dădu să-i străpungă beregata, 
dar Eragon îşi răsuci celălalt capăt al toiagului şi pară din 
nou, apoi, fără să şovăie, lovi tare cu capătul de lemn în 
stomacul duşmanului. 

Dacă ar mai fi avut-o pe Za'roc, creatura ar fi murit pe 
dată. Însă, chiar şi fără sabie, izbuti să-l vatăme destul de 
tare pe Ra'zac. Ceva îi trosni în trup, iar el se rostogoli pe 
podea de câteva ori, apoi se ridică, lăsând în urma sa o dâră 
albastră pe piatra zgrunţuroasă. 

„Chiar am nevoie de o sabie”, se gândi Eragon. 

Când cei doi se năpustiră din nou împreună asupra lui, nu 
avu de ales şi îşi mai lărgi garda - trebuia să le ţină piept, 
căci între cele două fiare de pradă şi Roran nu se mai afla 
nimic. Dădu să rostească aceeaşi vrajă cu care izbutise să-l 
orbească pe Lethrblaka, dar nu apucă să îngâne nimic, căci 
duşmanii loviră unul sus şi altul jos. 

Săbiile se izbiră de toiag cu un zgomot înfundat, dar nu 
lăsară nici o crestătură în lemnul fermecat. 

Stânga, dreapta, sus, jos. Eragon nici nu mai avea răgazul 
să gândească, ci doar să răspundă atacurilor din ce în ce 
mai furioase. Toiagul era foarte potrivit pentru lupta cu mai 
mulţi duşmani, căci îi îngăduia să lovească şi să pareze 
folosindu-se de ambele capete, adesea în acelaşi timp, ceea 
ce-l ajuta mult. Gâfâia, răsuflând repede şi scurt. Sudoarea 
îi picura pe frunte şi i se aduna la colţurile ochilor. Simţi şi 
pe spinare o pojghiţă, precum şi la subsuori. Apriga 
încleştare îi tulbura vederea totul pâlpâia împrejur, cu 
fiecare bătaie de inimă. 

Nu se simţea niciodată mai viu sau mai înfricoşat ca atunci 
când lupta. 

Pentru sine însuşi nu ţesuse prea multe farmece de 
apărare, căci îşi păstrase energia pentru Saphira şi Roran. 
Astfel, în scurtă vreme, vrăjile se istoviră, iar cel mai 
mărunt dintre duşmani îl răni la genunchiul stâng. Nu era 
în primejdie să-şi piardă viaţa din această pricină, însă nu-şi 


mai putea lăsa greutatea pe piciorul stâng, ceea ce ar fi 
putut să-i facă necazuri. 

Apucând ţepuşa de la capătul toiagului, Eragon îl flutură 
prin aer ca pe o măciucă şi-l lovi pe unul dintre duşmani în 
moalele capului. Acesta se prăbuşi, dar Eragon nu izbuti să- 
şi dea seama dacă era mort sau doar fără cunoştinţă. 
Înaintând către cel rămas în picioare, îl lovi de mai multe 
ori peste braţe şi umeri, apoi, răsucindu-şi brusc toiagul, îi 
smulse sabia din mână. 

Însă, înainte să apuce să-l termine, uriaşul Lethrblaka, 
rămas fără vedere şi cu aripa frântă, zbură cât colo prin 
peşteră şi se izbi de peretele din fund, făcând să cadă din 
tavan o ploaie de pietricele. Priveliştea era impresionantă - 
la fel şi zgomotul, încât Eragon, Roran şi duşmanul lor 
strânseră pleoapele, din instinct, şi-şi întoarseră ochii 
pentru a se feri. 

Năpustindu-se pe urmele fiarei, pe care tocmai o lovise cu 
picioarele, Saphira îşi înfipse colții în ceafa sa musculoasă. 
Monstrul se zvârcoli, într-o ultimă încercare de a se elibera, 
dar Saphira scutură scurt din cap de câteva ori şi-i rupse 
spinarea. Ridicându-se, plină de sânge, îşi trâmbiţă victoria 
printr-un muget care umplu peştera. 

Monstrul rămas nu şovăi nici măcar o clipă. Năpustindu-se 
la picioarele Saphirei, îşi înfipse ghearele pe sub solzii ei şi 
o trase la pământ. Se rostogoliră încleştaţi, ajunseră la buza 
peşterii, rămaseră o clipă în echilibru, apoi se prăbuşiră în 
văzduh, luptându-se fără încetare. Era o mişcare bună, căci 
astfel Eragon nu-l mai putea vedea pe duşman, aşadar nu 
mai avea cum să-l vatăme cu vrăjile. 

„Saphira!” strigă Eragon. 

„Vedeţi-vă de treabă liniştiţi. Nu-mi scapă mie ăsta.” 
Tresărind, Eragon se răsuci pe călcâie, tocmai la vreme 
pentru a-i vedea pe cei doi Ra'zac dispărând în adâncurile 
unui tunel din apropiere. 

Cel mai mărunt îl sprijinea pe celălalt. Închizând ochii, 
Eragon găsi locul în care se aflau prizonierii şi îngână ceva 


în limba străveche. Apoi, îi spuse lui Roran: 

— Am ferecat uşa temniţei în care se află Katrina, pentru 
ca ăia să n-o poată folosi drept ostatic. De-acum, numai tu şi 
cu mine putem deschide. 

— Foarte bine, răspunse celălalt, printre dinţi. Poţi să mă 
ajuţi cu asta? 

Şi îi arătă cu capul locul peste care îşi încleştase palma. 
Sângele îi curgea printre degete. Eragon atinse rana, 
făcându-l pe Roran să-şi strângă pleoapele, trăgându-se un 
pas înapoi. 

— Ai avut noroc, spuse Eragon. Sabia ţi-a lovit o coastă. 

Cu o mână pe rană şi cealaltă pe cele douăsprezece 
nestemate ascunse în cingătoarea strânsă la brâu, sorbi din 
puterea turnată în ele. 

— Wafse heilli. 

Un fior străbătu pieptul lui Roran, în vreme ce magia îi 
strângea la loc pielea şi muşchii. De îndată, Eragon îşi 
vindecă şi propria rană de la genunchiul stâng. După ce 
termină, se ridică şi privi în direcţia în care dispăruse 
Saphira. Legătura dintre ei devenea din ce în ce mai slabă, 
pe măsură ce ea se îndrepta spre lacul Leona, urmărindu-şi 
duşmanul. Eragon şi-ar fi dorit din răsputeri s-o ajute, dar 
ştia că, pentru moment, trebuia s-o lase să se descurce 
singură. 

— Grăbeşte-te, zise Roran. O să ne scape. 

— Aşa e. 

Luându-şi toiagul, Eragon se apropie de tunelul cufundat 
în beznă şi îşi plimbă privirea printre ieşiturile de piatră, 
aşteptându-se să-i vadă pe cei doi Ra'zac năpustindu-se din 
cine ştie ce cotlon. Se mişca încet, pentru ca zgomotul 
paşilor să nu răsune prin tunelul şerpuit. Atinse, din 
întâmplare, peretele pentru a se sprijini şi-l găsi lipicios şi 
plin de mâzgă. 

După un timp, trecură de primele coturi ale tunelului, 
astfel încât încăperea cea mare nici nu se mai zărea. Bezna 


devenise atât de adâncă încât nici măcar Eragon nu mai 
izbutea să vadă nimic. 

— Nu ştiu cum eşti tu, dar eu nu mă pot lupta pe întuneric, 
şopti Roran. 

— Dacă fac lumină, duşmanii nu se vor mai apropia, mai 
ales că acum ştiu o vrajă care mă poate ajuta împotriva lor. 
Au să se ascundă până plecăm. Trebuie să-i ucidem cât 
avem prilejul. 

— Şi eu ce să fac? Mai degrabă izbutesc să mă ciocnesc de 
un perete şi să-mi rup nasul decât să-i găsesc pe viermii ăia 
doi. S-ar putea strecura în spatele nostru, să ne-njunghie 
pe furiş. 

— $şş... ţine-te de cingătoarea mea, mergi după mine şi fii 
gata să te laşi în jos. 

De văzut Eragon nu vedea, dar celelalte simţuri nu-l 
părăsiseră şi erau îndeajuns de ascuţite, astfel că era destul 
de sigur de ce se afla împrejur. Primejdia cea mai mare era 
că duşmanii i-ar fi putut ataca de la depărtare, cu săgețile, 
dar el avea încredere în reflexele sale şi ştia că se poate 
salva, atât pe sine, cât şi pe Roran, de o asemenea 
încercare. 

O mică adiere îi înfiora pielea, apoi suflă în direcţie opusă, 
pe măsură ce presiunea din afară se mărea sau se micşora. 
Ciclul se repetă, mai repede sau mai încet, dând naştere 
unor vârtejuri nevăzute, care se frecau de trupul său 
precum nişte valuri. 

Răsuflarea sa, precum şi cea a lui Roran erau zgomotoase 
şi aspre pe lângă feluritele sunete ciudate care străbăteau 
tunelul. Eragon auzi o piatră care se prăbuşea pe undeva, 
într-un puț, izbindu-se de pereţi, dar şi sunetele înfundate 
ale picăturilor de apă ce cădeau pe oglinda nemişcată a 
unui lac subteran. Auzea şi pietrişul care se sfărâma sub 
tălpile sale. Undeva, înaintea lor, răsună şi un geamăt lung, 
straniu. 

Mirosurile erau aceleaşi ca şi mai înainte: sânge, sudoare, 
umezeală şi mucegai. 


Pas cu pas, Eragon îl conduse pe Roran, adâncindu-se 
împreună în măruntaiele muntelui. Tunelul cobora uşor şi 
adesea se despărţea în două sau se întorcea, astfel că s-ar fi 
rătăcit demult dacă Eragon nu s-ar fi folosit de locul în care 
simţea mintea Katrinei pentru a se orienta. Feluritele 
despărţituri erau mici şi înghesuite. La un moment dat, 
Eragon se lovi cu capul de tavan, simțindu-se brusc cuprins 
de un val de spaimă şi de dorinţa de a ieşi la lumină. 

„M-am întors”, îl anunţă Saphira, exact când se pregătea 
să coboare pe o treaptă tăiată în stâncă. Se opri şi-şi 
îndreptă gândurile către ea. Nu mai avea alte răni, ceea ce- 
| făcu să se simtă mai liniştit. 

„Dar fiara?” „Pluteşte cu burta în sus pe lacul Leona. Din 
păcate, nişte pescari ne-au observat lupta. Când i-am văzut 
ultima oară, vâsleau de mama focului către Dras-Leona.” 
„Mă rog, asta e. Vezi ce e de găsit în tunelul din care au 
ieşit cei doi Lethrblaka mai devreme. Şi fii atentă şi la 
Ra'zac! S-ar putea să încerce să treacă de noi şi să fugă din 
peşteră pe la intrarea unde eşti tu.” „Poate mai au o ieşire 
undeva jos.” „Probabil, dar nu cred să fugă încă.” 

După o vreme -i se păru că trecuse un ceas întreg de 
când erau prinşi în beznă, cu toate că ştia că nu puteau fi 
mai mult de zece, cincisprezece minute - şi după ce 
coborâseră mai mult de o mie de picioare prin străfundurile 
muntelui, Eragon se opri la o răspântie. Cu ajutorul 
gândurilor, îi spuse lui Roran: „lemniţa Katrinei este cam la 
cincizeci de picioare în faţă, pe partea dreaptă”. 

„Nu putem să-i dăm drumul acum, fără să ştim dacă 
duşmanii au murit sau au plecat.” „Şi dacă n-au să se arate 
decât după ce-o eliberăm? Nu ştiu ce se-ntâmplă, dar nu 
pot să-i simt. Aici, jos, se pot ascunde de mine o veşnicie. 
Deci să aşteptăm la nesfârşit sau s-o eliberăm pe Katrina 
cât încă mai avem prilejul? Aş putea să ţes farmece care s-o 
apere de atacurile lor.” „Atunci hai s-o eliberăm”, spuse 
Roran după ce se gândi puţin. 


Începură să înainteze iarăşi, croindu-şi drum, încet-încet, 
pe coridorul jos, cu podeaua sa din piatră aspră. Eragon se 
văzu nevoit să-şi îndrepte atenţia mai ales către locurile în 
care păşea, ca nu cumva să se prăbuşească. Aşa se întâmplă 
că era cât pe ce să fie luat pe nepregătite când undeva, la 
dreapta sa, se auziră foşnetul unei mantii şi apoi un zgomot 
metalic, uşor. 

Eragon se lipi de perete, îmbrâncindu-l pe Roran îndărăt. 
În aceeaşi clipă, ceva îi trecu în zbor pe lângă obraz, 
rănindu-l. Zgârietura îl ardea ca un drug de fier încins. 

— Kveykva! strigă. 

O lumină roşie, puternică, precum soarele la amiază se 
aprinse brusc. Nu venea de nicăieri, astfel încât lumina 
fiecare colţ la fel, fără să arunce umbre, făcând ca totul să 
arate altfel decât ar fi trebuit. Izbucnirea neaşteptată îl 
zăpăci pe Eragon, dar şi mai mult pe unul din cei doi 
Ra'zac, care se furişase în faţa lui. Acesta scăpă arcul, îşi 
trase gluga cât mai mult peste faţă şi scoase un urlet 
prelung şi ascuţit. Altul îi răspunse - aşadar, cel de-al doilea 
duşman era undeva în spate. „Roran!” 

Eragon se răsuci tocmai la vreme pentru a-l vedea pe 
vărul său năpustindu-se cu ciocanul sus. Năucit, monstrul 
dădu să se tragă înapoi, dar era prea târziu. Ciocanul se 
prăvăli. 

— Pentru tata! urlă Roran, apoi lovi din nou. Pentru casa 
noastră! Duşmanul era deja mort, însă Roran ridică din nou 
ciocanul. 

— Pentru Carvahall! 

Ultima lovitură sfărâmă carapacea monstrului ca pe o oală 
de lut. În lumina roşie, nemiloasă, balta de sânge care se 
întindea părea violetă. Răsucindu-şi toiagul în mână pentru 
a da la o parte săgețile sau loviturile de sabie despre care 
era convins că-l aşteaptă, Eragon se răsuci la loc pentru a-l 
înfrunta pe duşmanul rămas. Dar coridorul era pustiu. 

Blestemă, apoi se apropie cu paşi mari de locul în care 
zăcea trupul chircit pe podea. Ridică toiagul deasupra 


capului şi lovi cu sete pieptul fâăpturii ucise cu un zgomot 
înfundat. 

— Demult am aşteptat să fac asta, spuse el. 

— Şi eu, răspunse Roran, prinzându-i privirea. 

— Aaaa! strigă deodată Eragon, strângându-şi obrazul în 
palmă; durerea devenea din ce în ce mai mare. 

— A început să fiarbă, zise Roran. Fă-i ceva! 

„Pesemne săgeata era înmuiată în ulei de Seithr”, se gândi 
Eragon. Amintindu-şi ce învățase, rosti o vrajă pentru a 
curăța rana şi pielea dimprejur, apoi o vindecă de tot. 
Deschise şi închise gura de câteva ori pentru a se convinge 
că muşchii se prinseseră aşa cum trebuia. Cu un surâs 
mohorât, zise: 

— Ei, cum crezi că ne-am descurca dacă n-ar fi fost magia? 

— Dacă n-ar fi fost magia, n-ar mai fi trebuit să ne facem 
griji din pricina lui Galbatorix. 

„Lăsaţi vorbele, îi întrerupse Saphira. De îndată ce 
pescarii ăia ajung în Dras-Leona, se va găsi vreun magician 
prin oraş care să-i transmită veştile regelui. Doar nu vreţi 
ca Galbatorix să ţeasă o vrajă pentru a vedea ce se întâmplă 
aici, câtă vreme noi încă n-am plecat.” „Da, ai dreptate”, 
încuviinţă Eragon. Lăsând lumina cea puternică să se 
stingă, făcu o altă vrajă, pentru a isca un glob roşu, 
asemenea celui din noaptea trecută. Acesta însă nu-l mai 
însoțea la fiecare pas pe care-l făcea, ci rămăsese undeva 
aproape de tavan. 

Având acum prilejul de a cerceta ceva mai bine tunelul, 
Eragon văzu vreo douăzeci de uşi întărite cu drugi de fier, 
care împânzeau coridorul de ambele părţi. Arătă cu degetul 
şi spuse: 

— E a noua pe dreapta. Du-te după ea. Eu mă uit în 
celelalte temnițe. Cine ştie dacă nu găsim ceva interesant 
pe undeva. 

Roran încuviinţă. Aplecându-se, căută cheile în faldurile 
mantiei duşmanului ucis, dar nu găsi nimic. 

— Am s-o sparg atunci, spuse. 


Alergă la uşa potrivită, lăsă scutul jos şi se puse pe muncă, 
lovind balamalele cu ciocanul. Fiecare lovitură era însoţită 
de un zgomot puternic. 

Eragon nu se oferi să-l ajute. Era convins că în clipa aceea 
vărul său l-ar fi refuzat şi, mai mult, avea şi el ceva de făcut. 
Se duse până la prima temniţă, şopti trei vorbe, apoi, după 
ce lacătul sări în lături, împinse uşa. Încăperea de dincolo 
era micuță - acolo nu erau decât un lanţ negru şi un 
morman de oase putrezite. Asta se şi aşteptase să găsească 
- ştia deja unde se afla cel pe care-l căuta, dar se prefăcu a 
nu bănui nimic pentru a nu-i atrage atenţia lui Roran. 

Încă două uşi se deschiseră la atingerea sa. Apoi, ajuns la 
cea de-a patra, Eragon o dădu de perete. Lumina slabă a 
globului magic se strecură înăuntru, dezvăluindu-l tocmai 
pe omul pe care Eragon nădăjduia să nu-l mai vadă 
niciodată: Sloan. 

Despărțirea. 

Măcelarul şedea lipit de peretele din stânga. Avea ambele 
braţe ferecate cu un lanţ de un inel de fier fixat în stâncă. 

Veşmintele zdrenţuite de-abia mai izbuteau să-i acopere 
trupul alb, vlăguit. Pe sub pielea aproape transparentă i se 
vedeau capetele oaselor şi venele albastre. La încheieturi, 
acolo unde îl roseseră cătuşele, avea răni deschise din care 
curgeau sânge şi alte umori. Nu-i mai rămăseseră decât 
câteva fire de păr cărunt, care îi atârnau umede peste 
chipul plin de pete. 

Trezit de zgomotul ciocanului lui Roran, Sloan îşi ridică 
bărbia către locul din care venea lumina şi întrebă cu glasul 
tremurat: 

— Cine este? Cine-i acolo? 

Şuviţele de păr i se traseră într-o parte, dezvăluindu-i 
orbitele, care i se afundaseră adânc în obraji. În loc de 
pleoape, avea doar câteva fâşii de piele atârnându-i peste 
găvanele goale. Împrejur, chipul îi era brăzdat de vânătăi şi 
răni pe jumătate închise. 


Înfiorându-se, Eragon îşi dădu seama că cei doi Ra'zac îi 
scoseseră ochii. 

În acea clipă, nu izbuti să se hotărască ce-i rămânea de 
făcut. Măcelarul fusese cel care le povestise duşmanilor că 
Eragon găsise oul Saphirei. Mai mult, tot el îl ucisese pe 
Byrd, străjerul, şi-i trădase Imperiului pe locuitorii din 
Carvahall. Dacă ar fi fost adus în faţa consătenilor săi, nu 
încăpea nici o îndoială că aceştia l-ar fi găsit vinovat şi l-ar fi 
condamnat la moarte prin spânzurătoare. 

Până şi lui Eragon i se părea drept ca măcelarul să moară 
pentru crimele sale. Nu asta îl tulbura. Problema era că 
Roran o iubea pe Katrina, iar aceasta nu avea cum să nu 
păstreze în suflet o urmă de afecţiune pentru tatăl său, 
orice i-ar fi făcut. Nu avea să fie uşor pentru ea să-şi vadă 
părintele condamnat în public şi apoi spânzurat. Nici 
pentru Roran nu avea să fie uşor. Asemenea necazuri 
puteau da naştere unor neînţelegeri care să-i facă să rupă 
logodna. În orice caz, Eragon era convins că, dacă-l ducea 
pe Sloan îndărăt, aveau să se işte tot felul de dispute între 
el, Roran, Katrina şi ceilalţi săteni şi, poate, îndeajuns de 
multă supărare încât să-i facă să uite de lupta împotriva 
Imperiului. 

„Calea cea mai uşoară, se gândi Eragon, ar fi să-l omor şi 
apoi să spun că l-am găsit mort în temniţă...” Buzele 
începură să-i tremure. Unul dintre cuvintele de moarte 
stătea să-i scape de pe limbă. 

— Ce vrei? îl întrebă Sloan, sucindu-şi gâtul şi încercând 
să audă mai bine. V-am spus deja tot ce ştiu. 

Eragon se blestemă singur pentru că şovăise. Vina lui 
Sloan era dincolo de orice îndoială - era un ucigaş şi un 
trădător. Orice judecător l-ar fi condamnat la moarte. Cu 
toate acestea, sărmanul chircit în faţa ochilor săi era Sloan, 
un om pe care-l cunoscuse de când era copil. O fi fost el 
demn de dispreţ, dar bogăţia amintirilor care-l copleşiseră 
pe Eragon începuse să-i tulbure conştiinţa. Dacă-l lovea pe 


Sloan, era ca şi cum ar fi ridicat mâna asupra lui Horst, 
Loring sau a altor fruntaşi din Carvahall. 

Din nou, Eragon se pregăti să rostească vorba aducătoare 
de moarte. 

În minte îi apăru o imagine: „Iorkenbrand, neguţătorul de 
sclavi pe care Murtagh şi cu el îl întâlniseră în vreme ce 
fugeau către vardeni. Şedea îngenuncheat în praf, iar 
Murtagh se apropiase cu paşi mari şi-i tăiase capul”. 
Eragon îşi aminti cum se împotrivise hotărârii lui Murtagh 
şi cât de tulburat fusese vreme de mai multe zile. 

„Oare m-a schimbat într-atât de mult, se întrebă, încât 
sunt, la rândul meu, în stare de aşa ceva? După cum a spus 
şi Roran, am ucis... dar numai în vâltoarea luptei. N-a fost 
niciodată aşa.” 

Privi peste umăr şi-l văzu pe Roran, care tocmai spărgea 
ultima balama în care mai atârna uşa temniţei Katrinei. 
Lăsând ciocanul jos, el se pregăti să se năpustească spre 
uşă şi s-o dărâme. Apoi însă, se gândi mai bine şi încercă s-o 
scoată din ramă. Uşa se înălţă puţin, apoi se opri în loc şi 
începu să-i tremure în mână. 

— Ajută-mă! strigă Roran. Nu vreau să cadă peste ea. 

Eragon trase din nou cu ochiul către sărmanul măcelar. 
Nu mai avea vreme pentru astfel de gânduri zadarnice. 
Trebuia să aleagă. Trebuia să se hotărască ce avea să facă. 

— Eragon! 

„Nu mai ştiu ce este drept”, se gândi Eragon. Propria 
nesiguranţă îi spunea că era greşit să-l ucidă pe Sloan sau 
să-l ducă îndărăt la vardeni, dar asta nu însemna că ştia ce 
să facă. Trebuia să găsească o a treia cale, ceva mai puţin 
clară şi mai puţin violentă. 

Ridicându-şi braţul, ca într-un gest de binecuvântare, 
şopti: 

— Slytha. 

Cătuşele cu care era ferecat Sloan zornâiră. Măcelarul 
căzu moale la pământ, cufundat într-un somn adânc. De 
îndată ce se convinse că vraja îşi îndeplinise menirea, 


Eragon închise uşa şi puse lacătul la loc, laolaltă cu 
farmecele sale de apărare. 

„Ce-ai de gând, Eragon?” îl întrebă Saphira. 

„Aşteaptă să fim din nou împreună. Am să-ţi explic atunci.” 
„Ce să-mi explici? Parcă nu ştiai ce ai de făcut.” „Lasă-mă 
puţin şi am să ştiu.” 

— Ce era acolo? întrebă Roran când Eragon se apropie de 
el. 

— Sloan, îi răspunse, apucând uşa. E mort. 

— Cum? făcu Roran, cu ochii măriţi de uimire. 

— Pare-se că i-au rupt gâtul. 

O clipă, Eragon se temu că Roran nu avea să-i dea 
crezare. Apoi, vărul său gemu şi spuse: 

— Ce să zic, e mai bine aşa. Eşti gata? Unu, doi, trei... 

Împreună, scoaseră uşa masivă din ramă şi o aruncară de- 
a curmezişul coridorului. Zgomotul prăbuşirii răsună de-a 
lungul tunelului. Fără să pregete, Roran se năpusti în 
temniţa luminată de o singură lumânare. Eragon îl urmă, la 
un pas în spate. 

Katrina şedea ghemuită la capătul îndepărtat al unei 
banchete de fier. 

— Lăsaţi-mă în pace, fiare ştirbe! Nu vă... 

Dar, de îndată ce-l văzu pe Roran, se opri. Era albă la faţă, 
din pricină că nu mai văzuse de atâta vreme lumina 
soarelui, şi murdară, însă în clipa aceea îi înflorise pe chip o 
expresie de o asemenea uimire şi adâncă iubire în acelaşi 
timp, încât era uluitor de frumoasă. Fără să-şi ia ochii de la 
Roran, se ridică şi-i atinse obrazul cu o mână tremurătoare. 

— Ai venit. 

— Am venit, răspunse Roran, apoi izbucni într-un hohot de 
râs, amestecat cu suspine, o luă în braţe şi o lipi de pieptul 
său. O vreme rămaseră aşa, pierduţi în îmbrăţişare. Apoi, 
trăgându-se un pic înapoi, Roran o sărută de trei ori pe 
buze. 

— "Ţi-ai lăsat barbă! zise Katrina, strâmbând din nas; era 
ultimul lucru pe care Eragon s-ar fi aşteptat să-l audă de la 


y 


ea - mai ales că părea uimită, dacă nu de-a dreptul 
tulburată -, ceea ce-l făcu să izbucnească în râs. 

Katrina păru să-l observe, în cele din urmă. Îl cântări din 
priviri, din creştet până în tălpi, apoi începu să-i cerceteze 
mai cu atenţie chipul. Era, limpede, mirată. 

— Eragon? lu eşti? 

— Eu. 

— De-acum e Cavaler. Cavaler al Dragonilor, spuse Roran. 

— Cavaler? Adică... 

Vorbele i se stinseră de pe buze. Părea copleşită de ceea 
ce tocmai aflase. Trăgând cu ochiul la Roran, ca şi cum i-ar 
fi cerut să o apere, îl strânse şi mai tare în braţe şi se dădu 
un pic mai departe de Eragon. 

— Cum... cum ne-ai găsit? îl întrebă pe Roran. Cine mai e 
cu tine? 

— Am să-ţi spun mai târziu. Deocamdată trebuie să plecăm 
de-aici, până nu vine tot Imperiul pe urmele noastre. 

— Stai! Dar tata? L-ai găsit? 

— Am ajuns prea târziu, spuse Roran, după ce trase cu 
ochiul la Eragon, iar apoi îşi întoarse din nou privirile 
blânde către Katrina. 

Aceasta se înfiora. Închise ochii. O lacrimă i se scurse pe 
obraji. 

— Aşa a fost să fie, îngână. 

În tot acest timp, Eragon se chinuia să găsească o cale 
pentru a scăpa de Sloan. Îşi ascunse însă gândurile de 
Saphira, căci ştia că drumul pe care voia el s-o apuce nu i- 
ar fi fost pe plac. În minte începuse să-i prindă contur o cale 
de acţiune. Era neaşteptată, plină de primejdii şi de 
nesiguranţă, dar nu cu neputinţă de dus la îndeplinire, aşa 
cum erau altele la care se gândise. Lăsându-şi frământările 
la o parte, trecu la treabă. Avea multe de făcut, iar timpul 
trecea repede. 

— Jierda! strigă, întinzând braţul. 

Într-o izbucnire de scântei albastre şi bucăţi care zburau 
cât colo, cercurile de fier ce strângeau gleznele Katrinei se 


Tup seră. Aceasta tresări de mirare. 

— Magie... şopti. 

— O vrajă foarte simplă, răspunse Eragon, întinzând mâna 
spre ea; fata se feri. Katrina, te rog. Trebuie să fiu sigur că 
nici Galbatorix, nici vreunul dintre slujitorii lui nu ţi-au făcut 
cine ştie farmece şi nu te-au silit să rosteşti vreun jurământ 
în limba străveche. 

— Limba... 

— Eragon! îl întrerupse Roran. Fă asta mai târziu, când 
ajungem în tabără. Nu putem sta prea mult aici. 

— Nu, se împotrivi Eragon, fluturându-şi braţul prin aer. 
Am s-o fac acum. 

Încruntat, Roran se dădu la o parte şi-i îngădui să-şi pună 
mâinile pe umerii Katrinei. 

— Priveşte-mă în ochi, îi spuse fetei, iar ea încuviinţă din 
cap şi se supuse. 

Eragon nu mai avusese până acum nici un prilej pentru a 
folosi vraja învățată de la Oromis, menită să dezvăluie 
farmecele ţesute de un alt magician şi nici nu-şi mai 
amintea toate cuvintele pe care le întâlnise în pergamentele 
din Ellesmera. Uitase atât de multe încât de trei ori se văzu 
nevoit să folosească alte vorbe pentru a sfârşi incantaţia. 

Privi o lungă vreme în ochii sclipitori ai Katrinei, rostind 
tot felul de fraze în limba străveche şi, din când în când - cu 
îngăduinţa ei -, cercetându-i amintirile pentru a vedea dacă 
nu cumva cineva i le deformase. Se purtă cu multă 
blândeţe, nu aşa cum făcuseră cândva Gemenii, la sosirea 
sa în Farthen Dur, năvălindu-i în minte ca o furtună. Roran 
stătea de pază, plimbându-se în sus şi în jos pe lângă uşa 
deschisă. Cu fiecare clipă care trecea, devenea mai nervos. 
Îşi rotea ciocanul, lovind uşor cu el în partea de susa 
coapsei, de parcă bătea ritmul unei melodii, în cele din 
urmă, Eragon îi dădu drumul Katrinei: 

— Am terminat. 

— Ce-ai descoperit? întrebă ea, strângându-şi braţele pe 
lângă trup şi aşteptându-i dezvăluirile, cu fruntea încreţită 


de gânduri; Roran se opri şi el - în temniţă se făcu linişte. 

— Numai propriile tale gânduri. Nu ţi s-a făcut nici o vrajă. 

— Fireşte că nu, mârâi Roran, luând-o iarăşi în braţe. 
leşiră toţi trei din temniţă. 

— Brisingr, iet tauthr, spuse Eragon, arătând spre globul 
de lumină fermecată, care tot mai plutea undeva pe lângă 
tavan. La porunca lui, acesta se puse în mişcare şi veni 
exact deasupra creştetului său. Rămase acolo, plutind ca un 
vreasc purtat de valuri. 

Porniră grabnic prin tunele, către peştera prin care 
intraseră, cu Eragon în frunte. În timp ce păşea peste 
stânca umedă, se tot uita împrejur, după duşmanul care 
rămăsese în viaţă şi, în aceleaşi timp, ţesea farmece de 
apărare pentru Katrina. În urmă îi auzea pe tovarăşii săi 
schimbând vorbe grabnice: 

— 'Te iubesc... Horst şi cu ceilalţi sunt bine... Mereu... 
Pentru tine... Da... Da... Da... Da. 

Încrederea pe care o aveau unul în celălalt şi iubirea pe 
care şi-o purtau erau atât de limpezi încât Eragon simţi un 
fior slab de mâhnire pentru propria sa soartă. 

Nu mai aveau decât vreo câteva zeci de paşi până la 
peştera cea mare şi începuseră deja să vadă o licărire de 
lumină înaintea lor, când Eragon lăsă globul magic să se 
stingă. La numai câteva clipe, Katrina încetini pasul, se lipi 
de perete şi-şi acoperi faţa cu palmele. 

— Nu pot. E prea multă lumină. Mă dor ochii. 

Pe dată, Roran veni în faţa ei, apărând-o cu trupul. 

— De când n-ai mai fost afară? 

— Nici nu ştiu... începu ea, cu un tremur de spaimă în 
glas. Nu ştiu! De când m-au adus aici. Roran, oare orbesc? 

Suspină şi începu să plângă. Eragon se miră - din câte îşi 
amintea, ea era foarte puternică şi curajoasă. Pe de altă 
parte, petrecuse mai multe săptămâni închisă în întuneric, 
mereu în primejdie de moarte. „Dacă eram în locul ei, cine 
ştie cum m-aş fi schimbat şi eu?” 


— Stai liniştită, o să fie bine. Trebuie doar să te obişnuieşti 
din nou cu lumina soarelui, zise Roran, mângâind-o pe păr. 
Haide, nu mai plânge. Totul o să fie bine... De-acum eşti în 
siguranţă, Katrina, eşti cu mine. Mă asculţi? 

— Da. 

Cu toate că-i părea rău să strice tunica primită de la elfi, 
Eragon rupse o bucată de la poale, i-o dădu Katrinei şi-i 
spuse: 

— Leagă-te cu asta la ochi. Ai să poţi vedea destul de bine, 
ca să nu cazi şi să nu dai peste ceva. 

Ea îi mulţumi şi făcu întocmai. O porniră din nou la drum şi 
ieşiră în peştera însorită, plină de sânge, care duhnea şi mai 
rău decât înainte, din pricina aburilor înecăcioşi ce se 
ridicau din trupul monstrului ucis. Tocmai atunci apăru şi 
Saphira din adâncurile tunelului din faţa lor. Văzând-o, 
Katrina gemu şi se agăţă de Roran, strângându-l de braţ. 

— Katrina, începu Eragon, dă-mi voie să te prezint 
Saphirei. Eu sunt Cavalerul ei. Te va înţelege dacă-i 
vorbeşti. 

— E o mare cinste, mărite dragon, izbuti să îngâne fata, 
apoi făcu o plecăciune tremurătoare. 

Saphira îşi plecă, la rândul ei, fruntea, apoi se întoarse 
către Eragon. „Am scotocit prin cuibul celor doi Lethrblaka, 
dar nu am găsit decât oase, oase şi iar oase. Erau şi unele 
care încă miroseau a carne proaspătă, pesemne de la sclavii 
de astă-noapte.” „Îmi pare rău că nu i-am putut salva.” „Şi 
mie, dar ştii că nu-i putem apăra pe toţi cei din jur în 
războiul ăsta.” 

Arătând spre Saphira, Eragon spuse cu glas tare: 

— Haideţi, urcaţi-vă în şa! Vin şi eu într-o clipă. 

Katrina şovăi, apoi se uită la Roran, care o încuraja printr- 
un semn din cap şi şopti: 

— Nu te speria. Tot Saphira ne-a adus până aici. 

Împreună, cei doi dădură ocol leşului şi se apropiară de 
Saphira, care se lăsă pe burtă pentru a le îngădui să urce. 
Împletindu-şi palmele una de alta, Roran o ridică pe 


Katrina, până ce aceasta izbuti să se caţere pe coapsa 
Saphirei. De acolo, ea se prinse de ochiurile şeii ca de o 
scară, până ce ajunse sus pe umeri. lute ca o capră de 
stâncă, Roran o urmă. 

Străbătând peştera pe urmele lor, Eragon se uită cu 
atenţie la Saphira, cercetându-i rănile, tăieturile, vânătăile 
şi urmele de împunsături. Pentru asta se bizui şi pe ce 
simţea ea însăşi, nu doar pe ceea ce se vedea cu ochiul 
liber. 

„Of, micuţule, făcu Saphira, lasă asta acum. Aşteaptă până 
scăpăm de primejdie. Doar n-am să-mi pierd tot sângele.” 
„Ba nu e chiar aşa şi o ştii foarte bine. Sângerezi pe 
dinăuntru. Dacă nu fac ceva acum, pe loc, s-ar putea să nu 
izbutesc să te vindec mai târziu şi atunci n-o să mai 
ajungem niciodată la vardeni. Nu te mai împotrivi, sunt 
hotărât şi n-o să-mi ia cine ştie ce.” 

Până la urmă, avu nevoie de câteva minute pentru a o 
vindeca pe deplin. Rănile erau destul de adânci, aşa că, 
pentru a duce vrăjile la capăt, se văzu silit să golească 
nestematele din cingătoare, ba să mai soarbă puţin şi din 
uriaşa putere a Saphirei. De câte ori trecea de la o rană mai 
mare la una mai puţin adâncă, Saphira îl tot dojenea, 
spunându-i că era o mare prostie şi să facă bine să termine 
odată, dar el n-o luă deloc în seamă, ceea ce o irită nespus. 

În cele din urmă, se opri. Era stors de puteri atât din 
pricina vrăjilor făcute, cât şi a luptei. Arătând cu degetul 
către locurile în care cei doi Lethrblaka o împunseseră cu 
ciocurile, spuse: „Ar trebui s-o rogi pe Arya sau pe vreun alt 
elf să vadă cât de bine m-am descurcat cu astea. Am făcut 
tot ce-am putut, dar mă tem să nu-mi fi scăpat ceva”. 

„Mă bucur că ţii atât de mult la sănătatea mea, îi răspunse 
Saphira, dar ăsta nu e locul potrivit pentru asemenea 
dovezi de afecţiune. Haide odată, să plecăm!” „Da. E 
vremea.” 

Făcând un pas înapoi, Eragon se îndepărtă de Saphira, în 
direcţia tunelului din care veniseră. 


— Haide! îi strigă Roran. Grăbeşte-te! 

„Eragon!” exclamă şi Saphira, dar el clătină din cap. 

— Nu. Eu rămân. 

— Ia ascultă... începu Roran, însă Saphira îl întrerupse 
printr-un mârâit fioros. Începu să dea din coadă, lovind 
pereţii peşterii, şi să scormonească în podea cu ghearele. 
Oasele şi stânca scârţâiau ca nişte animale în pragul morţii. 

— Ascultă! strigă Eragon. Unul din cei doi Ra'zac e încă 
liber. Şi gândeşte-te ce ar mai putea fi pe aici - pergamente, 
poţiuni, veşti despre ce se mai întâmplă în Imperiu, lucruri 
care ne-ar putea fi de ajutor. Cine ştie dacă nu sunt şi ouă 
de Ra'zac ascunse pe undeva. Dacă e aşa, trebuie să le 
distrug înainte să pună Galbatorix mâna pe ele. 

„Nu pot să-l ucid pe Sloan, mai spuse el numai pentru 
urechile Saphirei. Nu pot nici să-i las pe Roran şi pe Katrina 
să-l vadă, nici să-l las să moară de foame acolo în temniţă 
sau să cadă iarăşi în mâinile oamenilor lui Galbatorix. Îmi 
pare rău, dar trebuie să fac altceva cu el.” 

— Şi cum ai să scapi din Imperiu? întrebă Roran. 

— Alergând. De-acum sunt la fel de iute ca un elf, doar ştii 
asta. Saphira îşi flutură vârful cozii apoi, pe neaşteptate, se 
repezi la el, întinzând o labă sclipitoare. Eragon fugi, 
năpustindu-se în tunel, numai cu o clipă înainte ca ghearele 
ei să-l ajungă. Saphira se opri cu greu din iureş, la gura 
tunelului, şi scoase un răget de furie neputincioasă - nu 
avea cum să se ţină după el în tunelul îngust. Trupul său 
masiv umbrea aproape totul. Începu să scormonească în 
stâncă cu ghearele şi cu colții, făcând peştera să se 
cutremure şi aruncând în jur o ploaie de sfărâmături. 
Mârâitul său fioros şi vederea botului căscat, plin de colţi 
lungi cât antebraţul lui, îl făcură pe Eragon să se înfioare. 
Înţelese atunci cum se simţea un iepure, ghemuit în vizuina 
lui, în vreme ce lupul săpa după el. 

— Ganga! strigă. 

„Nu!” Saphira îşi lăsă capul pe podea şi scoase un geamăt 
jalnic, cu ochii mari şi trişti. 


— Ganga,! Saphira, te iubesc, dar trebuie să pleci. 

Ea se trase câţiva paşi înapoi de la gura tunelului şi pufni 
către el, mieunând ca o pisică. „Micuţule...” 

Nefericirea ei îl copleşi pe Eragon; faptul că se vedea 
nevoit s-o trimită departe de el era odios. Se simţea sfâşiat 
în două. Datorită legăturii dintre ei, înţelese şi jalea 
Saphirei, care, amestecată cu a lui, îl lăsă aproape fără 
vlagă. Cumva însă izbuti să se adune şi să rostească: 

— Ganga! Nu veni după mine şi nu trimite pe nimeni 
altcineva! Am să mă descurc. Ganga! Ganga! 

Saphira scoase un muget de furie şi neputinţă, apoi, fără 
nici o tragere de inimă, se apropie de ieşire. De sus, din şa, 
Roran zise: 

— Eragon, haide, nu fi neghiob! Eşti prea important ca să- 
ţi pui viaţa în... 

Dar restul frazei se pierdu într-un iureş de mişcare şi 
zgomot. Saphira îşi luă zborul din peşteră. Pe cerul 
limpede, solzii ei sclipeau ca o grămadă de nestemate 
albastre, limpezi. Era uluitoare, se gândi Eragon: mândră, 
nobilă, mai frumoasă decât orice altă făptură. Nici un cerb 
şi nici un leu nu se puteau măsura cu măreţia unui dragon 
în zbor. 

„O săptămână, spuse ea. Atâta am să aştept. După care, 
Eragon, am să mă întorc să te găsesc, chiar dacă trebuie să 
mă lupt cu Thorn, cu Shruikan şi încă o mie de vrăjitori pe 
deasupra.” 

Eragon rămase în loc până ce ea dispăru în depărtare şi 
nu mai izbuti să-i atingă nici măcar gândurile. Apoi, cu 
inima grea ca plumbul, îşi îndreptă umerii şi se îndepărtă 
de soare şi de razele lui, coborând din nou în tunelul 
cufundat în beznă. 

Cavaler şi Ra'zac. 

Scăldat în lumina rece a globului magic, Eragon şedea pe 
coridorul plin de temnițe, în adâncurile muntelui, cu toiagul 
în poală, repetând, mereu şi mereu, o frază în limba 
străveche, care răsuna în tunel, lovindu-se de pereţi. Nu 


era o vrajă, ci o chemare pentru duşmanul rămas în viaţă, 
ce suna aşa: 

— Vino, devorator de oameni, să punem capăt luptei 
noastre! Eşti rănit, iar eu sunt stors de putere. Tovarăşii tăi 
au murit, iar eu sunt singur. Suntem vrednici unul de 
celălalt. Făgăduiesc că n-am să folosesc împotriva ta 
gramarye şi nici n-am să caut să te lovesc sau să te prind în 
vreo capcană deja ţesută. Vino, devorator de oameni, să 
punem capăt luptei noastre... 

I se părea că trecuse o veşnicie de când tot vorbea aşa. Un 
timp fără curgere, într-o încăpere scăldată în lumină 
fantomatică, ce rămânea neschimbată pentru eternitate, în 
vreme ce cuvintele răsunau unele după altele, rămase fără 
înţeles şi fără legătură în urechile lui. La un moment dat, 
gândurile care i se învârtejeau în minte se potoliseră, iar o 
linişte ciudată îl învăluise. 

Se opri cu gura deschisă, apoi o închise la loc, privind 
scrutător în faţă. Duşmanul apăruse, undeva la vreo treizeci 
de paşi de el. Din roba sa zdrenţuită picura sânge. 

— Sstăpânul meu nu vrea ssă te omor, şuieră. 

— Dar asta nu mai are nici o importanţă acum, nu-i aşa? 

— Nu. Dacă mă ucizi, fie ca Galbatorix să facă ce-o putea 
cu tine. Are mai multe inimi decât ai tu. 

— Inimi? râse Eragon. Eu sunt cel pe care poporul îl 
îndrăgeşte, nu el. 

— Băiat fără minte, spuse celălalt, lăsându-şi uşor capul pe 
o parte şi privind pe lângă el, la trupul celuilalt monstru 
prăbuşit undeva mai sus, în tunel. Ea mi-a fosst tovarâşşă 
încă de când am ieşşit din ou. Ai devenit mai puternic decât 
erai când ne-am întâlnit prima dată, Biruitor al Umbrei. 

— N-am avut de ales. Altfel mi-aş fi pierdut viaţa. 

— Ai primi ssă închei cu mine un legământ, Biruitor al 
Umbrei? 

— Ce soi de legământ? 

— Ssunt ultimul din neamul meu... Un neam sstrăvechi. N- 
aşş vrea ssă fie uitat. Iată ce-ţţi cer. În cântecele tale, în 


poveşşti, aminteşşte-le oamenilor tăi de groaza care-i 
copleşşea la vederea noastră. Fă din noi însemnul Terorii! 

— Şi de ce-aş face asta pentru tine? 

Lăsându-şi ciocul pe piept, duşmanul cloncăni şi ciripi ca 
pentru sine câteva clipe. 

— Pentru că, spuse, am ssă-ţţi dezvălui o taină, da, o taină. 

— S-aud. 

— Dă-ţţi întâi cuvântul, ca ssă nu mă poţţi înşşela. 

— Nu. Mai întâi spune-mi, apoi voi hotărî dacă mă leg sau 
nu să îndeplinesc ce mi-ai cerut. 

Trecu mai bine de un minut. Amândoi rămaseră nemişcaţi, 
cu toate că Eragon stătea încordat, pregătit pentru un atac 
neaşteptat. După ce mai ciripi o dată, pentru sine, creatura 
spuse: 

— Aproape că a desscoperit numele! 

— Cine? 

— Galbatorix. 

— Care nume? Celălalt şuieră mânios: 

— Nu-ţţi pot dezvălui! Numele! Numele adevărat! 

— Asta nu-mi e de nici un folos. Spune-mi mai multe! 

— Nu pot! 

— Atunci nu facem nici un legământ. 

— Fii blesstemat, Cavalere! Blesstem assupra ta! Fie ssă n- 
ai cuib şşi linişşte în acesst târâm al tău! Fie ssă pleci din 
Alagaessia şşi ssă nu te mai întorci niciodată! 

Eragon simţi în ceafă un fior de teama. În minte îi 
răsunară din nou vorbele Angelei, negustoreasa de ierburi. 
Aceasta îi citise soarta în oasele de dragon şi-i prezisese 
acelaşi lucru. 

Între el şi duşman nu mai erau decât câţiva paşi. Pe 
neaşteptate, creatura îşi dădu la o parte mantia udă de 
sânge, scoțând un arc, cu săgeata gata pregătită. 
Ridicându-l, îl încorda şi slobozi săgeata drept spre pieptul 
lui Eragon. 

Acesta o dădu la o parte cu toiagul. 


Ca şi cum încercarea nu ar fi fost nimic altceva decât un 
gest ritual, pe care tradiţia le cerea să-l facă, înainte de 
lupta cea adevărată, duşmanul se aplecă, lăsă arcul pe 
podea, apoi îşi îndreptă gluga şi, cu o mişcare înceată şi 
hotărâtă, îşi scoase sabia curbată de sub faldurile robei. În 
acest timp, Eragon se ridică şi se pregăti, strângând toiagul 
în mâini. 

Se năpustiră unul spre celălalt. Creatura încerca să-i 
despice carnea, de la claviculă până la şold, dar Eragon se 
răsuci şi se feri. Ridicând ţepuşa de la capătul toiagului, o 
înfipse pe sub ciocul duşmanului, străpungând plăcile care-i 
apărau beregata. 

Celălalt se cutremură, apoi căzu. 

Eragon rămase cu ochii aţintiţi asupra duşmanului pe 
care-l urâse atâta, la ochii săi negri, fără pleoape, apoi 
dintr-odată căzu în genunchi şi vomită pe perete. 
Ştergându-se la gură, smulse toiagul şi şopti: 

— Pentru tata. Pentru casa noastră. Pentru Carvahall. 
Pentru Brom... De-acum răzbunarea s-a desăvârşit. Fie să 
putreziţi aici în vecii vecilor, Ra'zac! 

Ducându-se în temniţa pe care o deschisese mai devreme, 
îl luă pe Sloan, care nu se trezise încă din somnul său 
fermecat, îl aruncă pe un umăr şi o apucă îndărăt, spre 
peştera cea mare. De câteva ori îl lăsă pe măcelar jos, 
pentru a cerceta o încăpere sau un tunel prin care nu 
trecuse mai înainte. Găsi multe unelte aducătoare de 
suferinţă, printre care patru flacoane cu ulei de Seithr, pe 
care le distruse pe dată, pentru ca nimeni să nu mai poată 
folosi licoarea ce ardea carnea în cine ştie ce scopuri 
păcătoase. 

Razele fierbinţi ale soarelui îi înţepară obrajii în clipa în 
care ieşi, împleticindu-se, din tunelul şerpuit. Ţinându-şi 
răsuflarea, trecu în grabă pe lângă leşul uriaşului 
Lethrblaka şi se apropie de gura peşterii. Ajuns acolo, privi 
în josul crestelor abrupte ale muntelui, către dealurile 
aflate undeva dedesubt. Spre vest, văzu un fuior de praf 


portocaliu, care se învârtejea deasupra drumului ce ducea 
în Dras-Leona. Probabil se apropia o ceată de călăreţi. 

Partea dreaptă a trupului îi ardea din pricina greutăţii lui 
Sloan. Îl trecu pe celălalt umăr. Clipi pentru a scăpa de 
picăturile de sudoare care-i umezeau genele, tot încercând 
să găsească o soluţie de a-l duce pe Sloan - şi pe sine însuşi 
- cale de vreo cincizeci de mii de picioare, până jos. 

— E aproape o milă, spuse pentru sine. Dacă ar exista o 
cărare, aş putea cobori cu uşurinţă, chiar şi cu Sloan după 
mine. Aşadar, înseamnă că am puterea de a ajunge jos cu 
ajutorul magiei. Da, dar un astfel de drum cere timp - dacă- 
l fac în numai câteva clipe, s-ar prea putea să pierd prea 
multă energie şi să mor. Din câte mi-a spus Oromis, trupul 
nu poate preschimba puterea pe care o deţine în energie, 
pentru a lega vrăjile, decât pentru câteva clipe. După ce-mi 
pier puterile, trebuie să aştept o vreme să-mi revin... Şi 
unde mai pui că nu mă ajută cu nimic să vorbesc singur. 

Apucându-l mai bine pe Sloan, Eragon îşi îndreptă privirea 
spre un prag îngust de piatră, aflat la vreo sută de picioare 
mai jos. „O să doară”, se gândi, pregătindu-se. Apoi rosti 
aspru: 

— Audr! 

Dintr-odată, simţi cum se ridică în aer, la mică depărtare 
de podeaua de stâncă. 

— Fram, spuse, iar vraja îl purtă afară din peşteră, în 
văzduh. Plutea fără nici un sprijin, ca un nor pe cer. 
Obişnuit cum era să zboare cu Saphira, se simţi cuprins de 
nelinişte, nevăzând sub el nimic altceva decât aer. 

Mânuind şuvoiul de magie, cobori iute din bârlogul celor 
doi Ra'zac - ascuns din nou în spatele prefăcutului perete 
de piatră - până pe prag. Când se lăsă jos, piciorul îi 
alunecă pe o bucată de piatră sfărâmată. Vreme de câteva 
clipe, se clătină, cu sufletul la gură, căutând un loc mai 
sigur, dar fără să poată privi în jos, căci orice mişcare putea 
să-l trimită grămadă pe coasta muntelui. Piciorul stâng îi 
alunecă de pe prag. Cu un strigăt slab, căzu. Înainte să 


apuce să atingă magia pentru a se salva, se opri brusc când 
piciorul stâng i se înfipse într-o crăpătură din stâncă. 
Marginile acesteia îi strângeau pulpa, pe sub apărătoare, 
dar nu-i păsa câtă vreme îl împiedicau să cadă mai departe. 

Se sprijini cu spatele de perete, proptindu-se cât mai bine, 
pentru a izbuti să ridice trupul lui Sloan. 

— Ei, hai, că m-am descurcat, spuse. 

Se chinuise destul, dar mai avea îndeajuns de multă 
putere pentru a continua. 

— Pot s-o fac, zise, apoi trase aer proaspăt în piept, 
aşteptând ca inima să-şi mai încetinească bătăile, simţindu- 
se de parcă alergase vreo câteva minute cu Sloan în 
spinare. Pot s-o fac... 

Observă din nou călăreţii care veneau spre munte. Se 
apropiaseră destul de mult şi galopau pe câmpia uscată cu 
o iuţeală care-l îngrijora. „Aşadar, ne luăm la întrecere, 
înţelese Eragon. Trebuie să scap de aici înainte ca ei să 
ajungă la munte. E limpede că sunt magicieni printre ei, iar 
eu nu sunt în stare să mă lupt acum cu vrăjitorii lui 
Galbatorix!” 

— Poate mă ajuţi şi tu un pic, ce-ar fi? spuse, privind chipul 
lui Sloan. Măcar atât ai putea să faci, dacă tot îmi pun viaţa 
în primejdie, şi chiar mai mult decât atât pentru tine. 

Capul măcelarului adormit, pierdut în lumea viselor, căzu 
într-o parte. Cu un geamăt, Eragon se îndepărtă de 
peretele pe care se sprijinise. Rosti din nou „Audr” şi, ca 
mai înainte, se înălţă de la pământ. De această dată, se 
bizui nu doar pe puterea sa, ci şi pe a lui Sloan - atâta cât 
mai era. Ca două păsări cu înfăţişare ciudată, coborâră de-a 
lungul crestelor aspre, către un alt prag ce le făgăduia 
câteva clipe de odihnă. 

Astfel îşi gândi Eragon coborârea. Nu se duse drept în jos, 
ci o apucă mai spre dreapta, pentru a da un mic ocol 
muntelui. Astfel, se folosea de Helgrind pentru a se 
ascunde, pe sine şi pe Sloan, de călăreţi. 


Cu cât se apropiau de pământ, cu atât încetineau. Eragon 
se simţi cuprins de o cumplită osteneală care-l împiedica să 
coboare prea mult dintr-o singură mişcare. Îi venea din ce 
în ce mai greu să-şi recapete puterile în scurtele răgazuri 
de odihnă. Orice mişcare, cât de simplă, i se părea grea, 
ceea ce-l umplea de furie. Amorţeala îl strângea cu braţe 
calde, înăbuşindu-i gândurile şi senzațiile, până ce stânca 
cea mai aspră începu să i se pară moale ca o pernă de puf 
pentru muşchii săi dureroşi. 

În cele din urmă, ajunse pe pământul ars de soare. Era 
atât de slăbit încât se prăvăli grămadă, cu Sloan cu tot, în 
praf şi rămase cu braţele sub el, în unghiuri ciudate, privind 
cu ochii aproape închişi pietrele pătate cu galben aflate 
undeva la nici o palmă de nasul lui. Trupul lui Sloan îl apăsa 
ca un sac plin de bucăţi de fier. Pieptul i se goli de aer, de 
parcă îi era cu neputinţă să mai răsufle. Privirea i se 
înceţoşa, ca şi cum un nor ar fi acoperit soarele. Inima îi 
bătea din ce în ce mai slab şi mai încet. 

Nu mai era în stare să gândească închegat, dar undeva, în 
străfundul minţii, îşi dădea seama că era aproape să moară. 
Nu se simţi cuprins de teamă, dimpotrivă, gândul îl atrăgea, 
căci era atât de obosit încât moartea avea să vină ca o 
eliberare de povara cărnii, îngăduindu-i să se odihnească 
pe vecie. 

Undeva, pe deasupra capului său, apăru un bondar mare 
cât degetul lui de la mână. Îi înconjură urechea, în zbor, 
apoi pluti peste pietricele, încercând cu antenele petele 
galbene, care semănau la culoare cu florile îmbobocite de 
pe dealuri. Perişorii săi sclipeau în lumina dimineţii - cu 
ochii săi pătrunzători, Eragon îi putea distinge pe toţi. 
Dădea repede din aripi, cu un zgomot uşor, ca o tobiţă 
minusculă. Picioruşele sale aspre erau pătate de polen. 

Bondarul era atât de viu, de plin de energie şi de frumos 
încât apariţia sa îi readuse lui Eragon voinţa de a rămâne în 
viaţă. Dacă existau pe lume făpturi atât de minunate 
precum bondarul acela, atunci nu mai voia s-o părăsească. 


Cu puterea voinţei, singura care-i mai rămăsese, îşi scoase 
braţul stâng de sub el şi apucă tulpina lemnoasă a unui tufiş 
din apropiere. Ca o căpuşă, o lipitoare sau vreo altă făptură 
de soiul acelora, sorbi viaţa din plantă, lăsând-o să atârne 
moale şi uscată. Vârtejul de putere care i se revărsă în vine 
îi ascuţi simţurile. De-acum, îl cuprinse teama căci, după ce- 
şi recăpătase voinţa de a trăi, bezna lumii de dincolo nu-l 
mai atrăgea, ci-l umplea de groază. 

Târându-se pe coate, apucă alt tufiş şi îl goli de energie, 
apoi altul şi altul, până ce-şi recapătă puterile pe deplin. Se 
ridică şi privi şirul de tufişuri uscate care se întindeau în 
urma lui, simțind un gust rău în gură la vederea distrugerii 
pe care o provocase. 

Ştia că folosise cu nechibzuinţă magia şi că moartea sa 
nesăbuită i-ar fi putut duce pe toţi vardenii la pieire. 
Amintindu-şi ce făcuse, se înfiora. „Brom mi-ar fi tras vreo 
două pentru încurcătura asta”, se gândi. 

Întorcându-se la Sloan, ridică de la pământ trupul vlăguit 
al măcelarului. Apoi se întoarse spre est şi se îndepărtă 
încet de Helgrind, pierzându-se într-un desiş. După zece 
minute, se opri să vadă unde ajunseseră urmăritorii. Zări 
un nor de praf care se învălătucea la poalele muntelui, 
semn că şirul de călăreţi se afla acolo. 

Zâmbi. Ciracii lui Galbatorix erau prea departe. Numai un 
vrăjitor foarte puternic ar fi putut simţi unde ajunseseră el 
şi Sloan. „Până să descopere ei leşurile celor doi Ra'zac, se 
gândi, am vreme să mai fac încă o leghe. Nu prea cred că 
vor mai fi în stare să mă găsească. Unde mai pui că vor 
căuta un dragon şi Cavalerul său, nu un om care merge pe 
jos.” 

Mulţumit că nu mai trebuia să se teamă de un atac, o porni 
din nou la drum, la fel ca mai înainte, într-un pas uşor, 
săltat. Aşa putea merge o zi întreagă fără să obosească. 

Sus, pe cer, soarele sclipea alb şi auriu. Înaintea ochilori 
se întindea o pustietate cale de mai multe leghe. Dincolo de 


ea, se întrezăreau casele de la marginea unui sat. lar 
sufletul îi era plin de speranţă şi de o nouă bucurie. 

În sfârşit, cei doi Ra'zac muriseră! 

În cele din urmă, răzbunarea sa îşi atinsese ţinta. Îşi 
îndeplinise datoria faţă de Garrow şi de Brom. Sfâşiase 
vălul de frică şi mânie ce-l apăsase încă din clipa în care cei 
doi duşmani veniseră pentru prima dată în Carvahall. 
Pedepsirea lor îi luase mai mult decât crezuse cândva, dar 
de-acum fapta era împlinită. Şi vrednică de cinste. Îşi 
îngădui un fior de mândrie. Înfăptuise ceva măreț - e drept, 
cu ajutorul lui Roran şi al Saphirei. 

Şi totuşi, spre mirarea sa, izbânda era pe cât de dulce, pe 
atât de amară. Câtă vreme îi vânase pe cei doi Ra'zac, se 
simţise încă legat de viaţa sa din Valea Palancar, o legătură 
la care-i venea greu să renunţe, oricât de triste ar fi fost 
amintirile. Cândva, viaţa i se păruse fără rost, iar 
răzbunarea rămăsese singurul lucru care mai avea 
importanţă. 'Tocmai din această pricină plecase de acasă. 
Fără ea, simţea un gol în suflet, acolo unde se adăpostise 
până atunci sâmburele de ură care-l stârnea împotriva 
celor doi Ra'zac. 

Gândul că putea jeli sfârşitul unei asemenea poveşti îl făcu 
să se înfioare. Nu avea să mai facă niciodată o asemenea 
greşeală. „N-am să-mi îngădui să mă leg atât de tare de 
lupta împotriva Imperiului, a lui Murtagh şi a lui Galbatorix, 
încât să nu fiu în stare să mă îndrept către altceva când 
vine vremea - dacă va veni vreodată - sau, mai rău, încât să 
caut să prelungesc înfruntarea, în loc să mă las în voia 
sorții.” Se hotări atunci să-şi alunge jalea zadarnică şi să-şi 
guste, în schimb, uşurarea: era liber. Fapta pe care se 
legase s-o îndeplinească era sfârşită. De-acum, avea alte 
țeluri. 

Până şi mersul i se părea mai uşor. Cei doi Ra'zac 
dispăruseră şi Eragon simţea că, în cele din urmă, putea să- 
şi făurească o viaţă nouă. Nu mai conta ce fusese cândva, ci 
numai faptul că ajunsese Cavaler al Dragonilor. 


Privi linia vălurită a orizontului. Zâmbi, apoi izbucni într- 
un hohot de râs în timp ce alerga. Nu-i păsa că putea fi 
auzit. Râsul său umplea desişul, iar totul împrejur părea 
nou, frumos şi plin de speranţă. 

Singur prin lume. 

Stomacul lui Eragon ghiorăi. 

Şedea întins pe spate, cu genunchii strânşi sub el, 
odihnindu-şi coapsele după ce alergase mai mult decât 
oricând şi cu o povară în spate pe deasupra, când un 
zgomot puternic şi ascuţit îi răsună din măruntaie. 

Era ceva atât de neaşteptat încât Eragon sări în picioare 
şi-şi luă toiagul. 

Vântul sufla peste ţinutul pustiu. Soarele apusese şi, în 
lipsa lui, totul se colorase în albastru şi violet. Nu se mişca 
nimic, în afară de firele de iarbă ce fluturau şi de Sloan, 
care-şi tot strângea şi desfăcea pumnul, pesemne din 
pricina vreunui vis care-i chinuia somnul fermecat. Frigul 
care-ţi intra în oase anunţa sosirea nopţii. 

Eragon se linişti şi-şi îngădui un surâs slab. 

Buna sa dispoziţie dispăru însă repede când se gândi în ce 
situaţie se găsea. După lupta cu cei doi Ra'zac, numeroasele 
vrăji pe care le făcuse şi după ce-l dusese şi pe Sloan în 
spate aproape o zi întreagă, devenise atât de hămesit încât 
se gândi că, dacă ar fi putut călători îndărăt în timp, ar fi 
devorat tot ospăţul pe care i-l oferiseră piticii când trecuse 
prin Tarnag. Îşi aminti cât de frumos mirosea uriaşul 
mistreţ, Nagra, pe care piticii îl puseseră la proţap - 
fierbinte, înţepător, uns cu miere şi cu mirodenii şi picurând 
grăsime încinsă - şi începu pe dată să saliveze. 

Necazul era că nu avea nici un fel de provizii. Apă putea 
găsi uşor, căci putea scoate la iveală umezeala din 
străfundurile pământului oricând dorea. În schimb, să 
găsească de mâncare prin pustietăţile acelea era nu doar 
mai greu, ci îi şi punea o problemă de conştiinţă pe care 
nădăjduise s-o ocolească. 


Oromis îi vorbise de multe ori despre ţinuturile din 
Alagaesia, astfel încât, când părăsi tabăra pentru a cerceta 
împrejurimile, Eragon izbuti să recunoască cele mai multe 
dintre plantele pe care le întâlni. Numai câteva se puteau 
mânca, acestea nu erau îndeajuns de multe pentru a-i 
îngădui să adune, într-un timp scurt, o masă pentru doi 
bărbaţi în toată firea. Pesemne animalele de pe acolo îşi 
făcuseră provizii de seminţe şi fructe pentru iarnă, dar 
habar nu avea unde să le caute, ca să nu mai vorbim de 
faptul că proviziile unui şoricel de deşert, de pildă, lui nu i- 
ar fi ajuns nici pe o măsea. 

Avea aşadar două soluţii, dar niciuna nu-i era pe plac. 
Putea - aşa cum făcuse şi mai înainte - să soarbă energie de 
la plantele şi insectele dimprejur. Dacă o făcea, ar fi 
însemnat să lase în urmă un petic de pământ mănat, 
înăuntrul căruia nu ar mai fi trăit nimic, nici măcar făpturile 
minuscule din adâncuri. Şi chiar dacă în felul acesta Sloan 
şi cu el şi-ar fi păstrat puterile, foamea tot ar fi continuat să- 
i chinuiască. 

Sau putea vâna. 

Se încruntă şi răsuci capătul toiagului, înfigându-l în 
pământ. După ce împărtăşise gândurile şi senzațiile multor 
animale, ideea de a le mânca îi făcea silă. Cu toate acestea, 
nu avea de gând să rămână neputincios şi, poate, să cadă în 
mâinile slujitorilor Imperiului, înfometându-se cu bună 
ştiinţă pentru a cruța viaţa vreunui iepure. Aşa cum îi 
spuseseră Saphira şi Roran, orice făptură vie se hrănea cu 
altele. „Ce lume crudă, se gândi Eragon. lar eu nu o pot 
schimba... Poate că elfii au dreptate să nu mănânce carne, 
dar, în clipa asta, nevoia mea e mare. Sunt silit să o fac şi n- 
am de ce să mă simt vinovat. Să mănânci o bucată de şuncă, 
un păstrăv sau mai ştiu eu ce nu eo crimă.” 

Se tot încuraja astfel, însă gândul tot îi făcea scârbă. 
Aproape jumătate de ceas rămase împietrit, neputând să 
facă ceea ce mintea îi spunea că este necesar. Apoi îşi dădu 
seama cât era de târziu şi se blestemă singur pentru că 


pierduse atâta vreme - avea nevoie de cât mai multă odihnă 
cu putinţă. 

Făcându-şi curaj, îşi întinse gândurile şi cercetă 
împrejurimile, până ce găsi două şopârle mari şi o ceată de 
rozătoare cuibărite într-o viziuină săpată în nisip, un fel de 
încrucişare între şobolani, şoareci şi veveriţe. 

— Deyja, rosti Eragon, şi ucise şopârlele şi un rozător; 
făpturile muriră pe dată şi fără durere, dar el tot scrâşni 
din dinţi în clipa în care făcu să se stingă slabele sclipiri ale 
vieților lor. 

Şopârlele le adună cu mâna sa, răsturnând pietrele sub 
care se cuibăriseră. Rozătorul însă îl scoase din vizuină cu o 
vrajă, având mare grijă să nu trezească celelalte animale - i 
se părea o mare cruzime să le dea de înţeles că un prădător 
nevăzut putea să-i ucidă chiar acolo, în locşorul lor tăinuit. 

Spintecă prada, o curăţă de piele şi de măruntaie şi 
îngropa resturile destul de adânc pentru ca nici un alt 
animal să nu le poată simţi mirosul. Adunând pietre subţiri 
şi plate, îşi construi un mic cuptor, aprinse focul şi puse 
carnea la fript. Fără sare, nu putea da mâncării gustul care 
i s-ar fi cuvenit, însă descoperi nişte plante care răspândeau 
un miros plăcut când le strângea între degete. Adunând 
câteva fire, le presără peste carne. 

Rozătorul se fripse primul - era mai mic decât şopărlele. 
Eragon îl scoase din cuptorul grosolan şi duse o bucată la 
gură. Se strâmbă şi poate că ar fi şovăit aşa încă multă 
vreme dacă nu ar fi trebuit să aibă grijă de foc şi de şopârle. 
Cu gândul la acestea, se supuse poruncilor pe care i le 
dădea stomacul şi mâncă. 

Prima îmbucătură se dovedi cea mai rea - îi rămase în gât, 
iar gustul de grăsime fierbinte îl îngreţoşă. Se înfiora, 
înghiţi în sec de vreo două ori şi se simţi ceva mai bine. 
După aceea, îi veni mai uşor. Era mai bine, la urma urmelor, 
că friptura nu avea cine ştie ce aromă. Aşa, putea să uite ce 
era de fapt. 


Mâncă tot rozătorul şi o bucată dintr-o şopârlă. Smulgând 
ultimul firişor de carne de pe un os subţire, de la picior, 
scoase un oftat de mulţumire, apoi şovăi, supărat pe sine 
însuşi pentru că, până la urmă, se ospătase cu atâta poftă. 
Fusese lihnit, astfel că mâncarea sărăcăcioasă i se păruse 
delicioasă odată ce-şi înfrânsese scârba. „Poate, se gândi, 
poate că... după ce mă întorc... dacă la masa Nasuadei sau 
a Regelui Orrin se serveşte carne... poate, dacă îmi vine 
cheful, şi se dovedeşte nepoliticos să nu primesc, iau câteva 
îmbucături. Nu voi mânca aşa cum făceam înainte, dar nici 
nu voi fi atât de neînduplecat ca elfii. Cumpătarea e mai 
bună decât încăpăţânarea.” 

La lumina tăciunilor din cuptor, cercetă mâinile lui Sloan, 
care zăcea acolo unde-l lăsase, la câţiva paşi depărtare. 
Degetele lungi şi osoase erau brăzdate de zeci de cicatrice 
albe şi subţiri. Oasele de pe dosul palmelor păreau nefiresc 
de mari, iar unghiile lungi, foarte îngrijite pe când 
măcelarul se afla în Carvahall, erau acum rupte, zdrenţuite 
şi murdare. Cicatricele erau urmele greşelilor - nu foarte 
multe - pe care le făcuse Sloan de-a lungul zecilor de ani în 
care mânuise satârele şi cuţitele. Pielea era zbârcită şi 
pătată. Din loc în loc, venele i se umflaseră, dar muşchii de 
dedesubt erau puternici şi netezi. 

Eragon se lăsă pe vine şi-şi încrucişa braţele pe genunchi. 

— Nu pot să-i dau drumul, îngână. Dacă o făcea, Sloan s-ar 
fi putut lua după Roran şi Katrina, ceea ce nu trebuia să se 
întâmple. Mai mult, chiar dacă nu voia să-l ucidă el însuşi, 
măcelarul tot trebuia să plătească într-un fel pentru faptele 
sale. 

Eragon nu fusese foarte apropiat de Byrd, însă îl 
cunoscuse - era un om bun, cinstit şi harnic. Şi-i amintea pe 
Felda, nevasta acestuia, şi pe copiii ei, cu oarecare 
afecţiune chiar, căci Roran, Garrow şi el mâncaseră şi 
dormiseră de câteva ori în casa lor. Astfel că uciderea lui 
Byrd i se părea o mare cruzime. Familia străjerului merita 
să i se facă dreptate, chiar dacă nu aveau să afle niciodată. 


Dar care să fie, oare, pedeapsa cuvenită pentru Sloan? „N- 
am vrut să fiu călău, se gândi Eragon, iar acum încerc să 
fac pe judecătorul? Ce ştiu eu despre legi?” Ridicându-se în 
picioare, se duse la Sloan, se aplecă la urechea acestuia şi 
spuse: 

— Vakna. 

Sloan se trezi, tresărind, şi începu să scormonească 
pământul cu mâinile sale aspre. Din instinct, încercă să-şi 
ridice rămăşiţele pleoapelor tremurătoare, pentru a privi 
împrejurimile, dar nu izbuti - era, pentru vecie, prizonier în 
beznă. 

— Poftim, mănâncă, spuse Eragon şi-i aruncă jumătatea de 
şopârlă rămasă de la el. Chiar dacă nu vedea, măcelarul 
simţise deja mirosul mâncării. 

— Unde sunt? întrebă Sloan; cu mâini tremurânde, începu 
să pipăie pietrele şi plantele dimprejur, apoi îşi atinse 
încheieturile şi gleznele pline de răni şi descoperi, cu 
uimire, că lanţurile în care fusese ferecat dispăruseră. 

— Elfii şi Cavalerii din vechime numeau acest loc 
Mirnathor. Piticii îi spun Werghadn, iar oamenii îl cunosc 
drept Pustiul Cenuşiu. Dacă asta tot nu te lămureşte, află că 
suntem la câteva leghe sud-est de Helgrind, locul în care ai 
fost întemnițat. 

— Helgrind? îngână Sloan. Tu m-ai salvat? 

— Da. 

— Dar...? 

— Lasă întrebările. Mai întâi mănâncă. 

Glasul său aspru era ca o lovitură de bici. Sloan se aplecă 
şi întinse o mână tremurătoare spre bucata de friptură. 
Dându-i drumul, Eragon se întoarse la locul său de lângă 
cuptor şi turnă câteva mâini de praf peste tăciuni, făcându-i 
să nu mai licărească. Altfel, dacă ar fi fost cineva prin 
împrejurimi - ceea ce, de fapt, era aproape cu neputinţă -, 
ar fi putut să-i zărească. 

După ce linse carnea, ca să-şi dea seama ce era, Sloan luă 
o îmbucătură zdravănă de şopârlă, apoi continuă să se 


îndoape, cât putea de mult, mestecând numai de câteva ori 
şi înghițind pe dată. Lăsă oasele curate, cum numai un om 
care cunoaşte bine alcătuirea animalelor poate s-o facă, şi 
le aruncă într-o grămăjoară ordonată, la stânga lui. După ce 
termină şi ultima îmbucătură, Eragon îi dădu a doua 
şopârlă, care era încă întreagă. Sloan îi mulţumi printr-un 
mormăit şi începu iarăşi să mănânce lacom, fără măcar să 
încerce să-şi şteargă buzele şi bărbia pline de grăsime. 

Nu izbuti însă să termine cea de-a doua şopârlă, ci, după 
ce se satură, lăsă resturile deasupra grămăjoarei de oase. 
Îşi îndreptă spinarea, îşi duse palma la gură, îşi dădu părul 
lung după urechi şi spuse: 

— Îţi mulţumesc, stimate necunoscut, pentru dărnicie. 
Demult n-am mai avut parte de o masă adevărată. Asta a 
însemnat pentru mine aproape mai mult decât libertatea. 
Dacă-mi îngădui să întreb, ce ştii de fiica mea, Katrina? Cei 
s-a întâmplat? Era întemniţată în... Helgrind, împreună cu 
mine. 

Glasul său era un vălmăşag de emoţii: respect, teamă şi 
supunere în faţa puterii necunoscutului salvator, nădejde şi 
îngrijorare pentru soarta fiicei sale, dar şi o hotărâre de 
neabătut, precum munţii şirei. Eragon s-ar fi aşteptat să 
audă şi altceva - unda de dispreţ şi de batjocură cu care-i 
vorbea Sloan când se întâlneau în Carvahall. Nu avu însă 
prilejul. 

— Katrina este cu Roran. 

— Roran! făcu Sloan, rămas o clipă cu gura căscată. Cum a 
ajuns aici? Oare l-au prins şi pe el cei doi Ra'zac? Sau... 

— Cei doi Ra'zac sunt morţi, laolaltă cu fiarele pe care 
călăreau. 

— Morți? Adică i-ai... ucis? Cum...? Cine...? 

Sloan rămase împietrit în loc vreme de câteva clipe, ca şi 
cum s-ar fi încordat din tot trupul, apoi colţurile gurii şi 
obrajii i se lăsară în jos, umerii i se înmuiară şi se apucă de 
un tufiş pentru a nu cădea grămadă la pământ. 


— Nu, nu, nu, îngână, clătinând din cap. Nu... Nu se poate. 
Mi-au vorbit despre asta. Mi-au tot cerut răspunsuri pe care 
nu le cunoşteam, dar m-am gândit că... Adică, cine poate 
crede...? 

Tremura atât de tare încât Eragon se întrebă dacă nu 
cumva avea să-şi facă singur vreun rău. Într-o şoaptă 
deznădăjduită, ca şi cum ar fi fost silit să vorbească după ce 
cineva i-ar fi tras un pumn în stomac, măcelarul spuse: 

— Nu e cu putinţă ca tu să fii... Eragon. 

În acea clipă, Eragon se simţi copleşit de o senzaţie nouă. 
Era acolo ca un slujitor, ca o unealtă a Sorţii şi a Osândei, 
cele două nemiloase judecătoare. Astfel, răspunse aşa cum 
se cuvenea, rostind fiecare cuvânt ca pe o lovitură de 
ciocan, dezvăluindu-şi întreaga demnitate pe care i-o dădea 
poziţia sa şi mânia pe care-o resimțea în suflet: 

— Sunt Eragon şi chiar mai mult decât atât. Sunt 
Argetlam, Biruitorul Umbrei şi Sabie de Foc. Dragonul meu 
este Saphira, cea căreia i se mai spune şi Bjartskular şi 
Limbă de Flăcări. Dascălul nostru a fost Brom, şi el Cavaler. 
Am învăţat şi de la pitici, şi de la elfi. Ne-am luptat cu 
urgalii, cu o Umbră şi cu Murtagh, fiul lui Morzan. Îi slujim 
pe vardeni şi popoarele din Alagaesia. lar pe tine, Sloan, fiu 
al lui Alden, te-am adus aici pentru a te judeca pentru 
uciderea lui Byrd şi pentru că i-ai trădat Imperiului pe cei 
din Carvahall. 

— Minţi! Nu e cu putinţă să fii... 

— Taci! tună Eragon. Eu nu mint! 

Cu toată puterea minţii sale, se îndreptă către Sloan şi-l 
înghiţi în străfundurile propriei conştiinţe, silindu-l să 
primească amintirile care-i dovedeau spusele. Voia, de 
asemenea, ca măcelarul să-i simtă întreaga putere pe care 
o dobândise şi să-şi dea seama că nu mai era pe de-a- 
ntregul om. Şi, cu toate că nu-i venea uşor să recunoască, 
Eragon descoperi şi că îi făcea plăcere să-l ia în stăpânirea 
sa pe bărbatul care-i făcuse adesea necazuri şi-l chinuise cu 


vorbe batjocoritoare, insultându-i pe el şi pe familia sa. 
După vreo jumătate de minut, se retrase. 

Sloan tremura în continuare, dar nu se prăbuşi la 
picioarele sale, aşa cum se aşteptase Eragon. Dimpotrivă, 
parcă se oţelise şi devenise mai rece. 

— La naiba cu tine! spuse. Nu văd de ce artrebui să-ţi dau 
socoteală pentru faptele mele, Eragon, Fiu al Nimănui. Dar 
înţelege un lucru: tot ce-am făcut am făcut numai şi numai 
pentru Katrina. 

— Ştiu. E singurul motiv pentru care mai eşti în viaţă. 

— Atunci, fă ce vrei cu mine. Nu-mi pasă câtă vreme ea 
este în siguranţă. Haide, spune, ce-ţi trece prin minte? Ai să 
pui să fiu bătut? Însemnat cu fierul roşu? Ochii mi i-au scos 
deja, poate vrei să-mi tai acum o mână? Sau ai să mă laşi 
aici, să cad din nou în puterea Imperiului ori să mor de 
foame? 

— Încă nu m-am hotărât. 

Sloan dădu scurt din cap şi îşi strânse mai bine pe lângă 
trup veşmintele zdrenţuite, ca să se apere de frigul nopţii. 
Se aşeză cu spatele foarte drept şi îşi aţinti orbitele goale 
către umbrele ce împrejmuiau tabăra. Nu cerşi îndurare. 
Nu ceru nimic. Nu încercă să nege ceea ce făcuse, nici să-l 
înduplece pe Eragon. Şedea şi aştepta, apărat numai de 
propria tărie sufletească. 

Eragon rămase impresionat de curajul său. 

Peisajul întunecat dimprejurul lor i se părea, dintr-odată, 
uriaş, aproape nesfârşit şi parcă totul se concentra numai şi 
numai asupra lui. Deveni şi mai tulburat gândindu-se la ce 
avea de făcut. „Hotărârea pe care o iau acum îi va schimba 
tot restul vieţii”, se gândi. 

Lăsând deoparte, pentru o vreme, gândul la pedeapsă, 
Eragon cântări lucrurile pe care le ştia despre Sloan: 
iubirea devastatoare pe care i-o purta Katrinei - o patimă 
smintită, egoistă şi de-a dreptul bolnavă, cu toate că la 
început fusese pură. Teama pe care i-o provocau munţii 
Şirei şi ura pe care le-o purta din pricină că acolo murise 


soţia lui, Ismira, care se prăbuşise într-o prăpastie fără 
fund. Faptul că se îndepărtase de toate rudele care-i mai 
rămăseseră. Mândria pentru meseria sa. 

Feluritele poveşti din copilărie, pe care Eragon le auzise 
de la alţii, precum şi ceea ce ştia el însuşi despre viaţa din 
Carvahall. 

Cântări toată acea adunătură de detalii şi frânturi de 
amintiri şi încercă să-şi dea seama ce însemnau, să le 
potrivească unele lângă celelalte, ca pentru a alcătui un 
tablou. Nu izbutea mare lucru, dar nu se lăsă şi încet, încet 
făcu o mulţime de legături între momentele din viaţa lui 
Sloan şi emoţiile sale. Astfel, ţesu o pânză încâlcită, care era 
însăşi imaginea celuilalt. La sfârşit, i se păru că ajunsese să 
înţeleagă motivele purtării măcelarului şi astfel să se 
apropie de acesta. 

Mai mult, i se păru că-l înţelegea, că izbutise să ajungă 
până în străfundurile fiinţei sale, la acele lucruri care nu 
puteau fi înlăturate, fără a-l schimba cu totul. Atunci îi 
veniră în minte trei vorbe în limba străveche, vorbe care 
păreau să-l descrie pe Sloan. Fără să-şi dea seama ce făcea, 
le rosti, aproape şoptit. 

Sloan nu avea cum să le fi auzit şi totuşi tresări, cu mâinile 
pe genunchi. Părea neliniştit. 

Eragon simţi un fior pe partea stângă a trupului. Pielea de 
pe braţe şi picioare începu să-l furnice. Prin minte îi trecură 
mai multe explicaţii pentru purtarea lui Sloan, care mai de 
care mai complicată, dar numai una părea, dacă nu 
probabilă, măcar posibilă. Rosti iarăşi, în şoaptă, cele trei 
cuvinte, iar Sloan se foi pe loc, la fel ca mai înainte, şi 
îngână: 

— ... parcă a venit clipa osândei... 

Eragon răsuflă tremurat. Îi venea greu să creadă, dar, în 
acelaşi timp, nu se mai putea îndoi. Fără să vrea, aflase 
adevăratul nume al lui Sloan. Descoperirea îl tulbură pe 
undeva. Era o mare povară să cunoşti adevăratul nume al 
cuiva, căci aceasta îţi dădea putere deplină asupra lui. Din 


pricină că era atât de primejdios, elfii nu îşi dezvăluiau 
decât rareori adevăratele nume, şi asta numai celor în care 
aveau încredere deplină. 

Eragon nu mai aflase niciodată adevăratul nume al altei 
persoane. Se aşteptase ca acest lucru să vină, dacă venea 
vreodată, ca un dar de la cineva care ţinea foarte mult la el. 
Nu era pregătit să afle numele lui Sloan, mai ales fără voia 
acestuia, şi nu ştia ce trebuia să facă mai departe, îi veni în 
minte că poate ajunsese să-l înţeleagă pe măcelar mai bine 
decât se înţelegea pe sine, căci habar nu avea care putea să 
fie propriul său nume adevărat. 

Asta îl tulbură - cu duşmanii pe care ajunsese să-i aibă, o 
asemenea scăpare putea să-l pună în mari primejdii. Îşi 
făgădui atunci să petreacă mai multă vreme meditând, 
pentru a-şi descoperi adevăratul nume. „Oromis sau Glaedr 
ar putea să mă ajute”, se gândi. 

Oricâte îndoieli şi tulburări i-ar fi adus descoperirea 
făcută, în mintea lui Eragon începu să se formeze şi un 
gând despre ce-i rămânea de făcut cu Sloan. Chiar şi aşa, 
mai avu nevoie de vreo zece minute pentru a cântări bine 
totul şi a se convinge că avea să meargă aşa cum trebuia. 
Apoi, se ridică şi plecă din tabără, pierzându-se în 
pustietăţile dimprejur luminate de lună. 

— Unde pleci? întrebă Sloan, ridicând capul spre el, dar 
Eragon nu-i răspunse. 

Rătăci prin jur până ce găsi o piatră mare, lată, plină de 
licheni şi cu o scobitură la mijloc, ca un castron. 

— Adurna risa, spuse, şi pe dată dimprejurul pietrei se 
ridicară mii de picături minuscule de apă, care se adunară 
în izvoare argintii, se arcuiră peste marginile ei şi se 
vărsară în scobitură. Când aceasta se umplu, iar apa începu 
să se scurgă pe jos, de unde era iarăşi prinsă de vrajă, 
Eragon o făcu să se oprească. 

Aşteptă apoi ca ochiul de apă să nu se mai mişte deloc, 
preschimbându-se într-un soi de oglindă, de parcă s-ar fi 
aflat dinaintea unui bazin plin de stele, şi spuse: 


— Draumr kopa. 

Adăugă însă multe alte vorbe, ţesând o vrajă care să-i 
îngăduie nu doar să vadă la distanţă, ci şi să le vorbească 
celor pe care-i căuta. Vraja o învățase de la Oromis, cu doar 
două zile înainte să plece în Surda împreună cu Saphira. 

Oglinda apei se înnegri de tot, de parcă cineva ar fi stins 
toate stelele, ca pe lumânări. O clipă sau două mai târziu, în 
mijlocul ei apăru un oval de lumină, iar Eragon văzu 
înăuntrul unui cort mare şi alb, luminat de un erisdar roşu - 
unul dintre felinarele vrăjite ale elfilor - care ardea fără 
flacără. 

În mod firesc, farmecul nu ar fi trebuit să-i îngăduie lui 
Eragon să observe un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată 
cu ochii săi, însă oglinda vrăjită a elfilor era astfel alcătuită 
încât să dezvăluie împrejurimile tuturor celor care căutau s- 
o atingă. De asemenea, vraja ţesută de Eragon îl ajuta să-şi 
trimită propria imagine, precum şi imaginea locului în care 
se afla. Astfel, doi străini puteau vorbi unul cu celălalt, 
oriunde în lume s-ar fi aflat, ceea ce era de mare ajutor în 
război. 

În faţa ochilor lui Eragon apăru un elf înalt, cu părul 
argintiu şi purtând o armură prăfuită. Îl recunoscu pe 
Lordul Dathedr, sfetnic al Reginei Islanzadi şi prieten al 
Aryei. Acesta nu dădu nici un semn de surprindere la 
vederea sa, ci îşi înclină capul şi-şi duse la buze două 
degete de la mâna dreaptă: 

— Atra esterni ono thelduin, Eragon Shur'tugal, spuse cu 
glasul său muzical. 

Vorbind în limba străveche, Eragon făcu şi el gestul cu cele 
două degete şi răspunse: 

— Atra du evarinya ono varda, Dathedr-vodhr. Continuând 
în limba sa maternă, elful spuse: 

— Mă bucur să aflu că eşti nevătămat, Biruitor al Umbrei. 
Arya Drottningu ne-a vestit, acum câteva zile, despre 
călătoria ta. Ne-am făcut multe griji pentru tine şi pentru 
Saphira. Sper că nu ai pâţit nimic. 


— Nu, dar am dat peste ceva neprevăzut şi aş dori, dacă- 
mi este îngăduit, să mă sfătuiesc cu Regina Islanzadi, a 
cărei înţelepciune să mă ajute să merg mai departe. 

Ochii de pisică ai lui Dathedr se închiseră aproape de tot, 
ca două despicături oblice care-i dădeau o înfăţişare aprigă 
şi de necitit. 

— Ştiu că n-ai cere asta dacă nu ar fi important, Eragon- 
vodhr, dar ai grijă: arcul încordat poate plesni, rănindu-l pe 
arcaşul care-l mânuieşte, la fel de uşor cum poate şi să 
trimită săgeata în zări. Acum te rog să aştepţi. Mă duc după 
regină. 

— Aştept, şi-ţi mulţumesc pentru ajutor, Dathedr-vodhr. 

După ce elful plecă din faţa oglinzii, Eragon se strâmbă. 
Politeţea desăvârşită a elfilor îl irita, dar cel mai greu îi 
venea să încerce să le desluşească vorbele misterioase. 
„Oare voia să mă prevină că e primejdios să o amestec pe 
regină în treburile mele sau că Islanzadi e ca un arc 
încordat, gata să plesnească? Sau voia să spună cu totul 
altceva? Oricum, măcar bine că am izbutit să dau de ei”, se 
gândi Eragon. Farmecele elfilor împiedicau pe oricine să 
pătrundă în Du Weldenvarden pe căile magiei, aşadar şi să 
vadă la distanţă. Câtă vreme nu ieşeau din oraşele lor, 
singura cale de a le vorbi era de a trimite un mesager în 
pădure. Acum însă se puseseră în mişcare şi plecaseră de la 
umbra pinilor lor cu ace negre, astfel încât nu mai erau 
apăraţi de farmece şi puteau folosi obiecte magice precum 
oglinda. 

Trecu un minut, apoi două. Eragon devenea din ce în ce 
mai nerăbdător: 

— Haide odată, murmură şi privi iute în jur, ca să fie sigur 
ca nu cumva vreun animal sau vreun om să se pregătească 
să-l atace câtă vreme şedea cu privirile aţintite la ochiul de 
apă. 

Pânza care acoperea intrarea în cort se dădu la o parte cu 
zgomot, ca şi cum s-ar fi sfâşiat, iar Regina Islanzadi năvăli 
înăuntru şi se apropie de oglindă, cu paşi mari. Purta o 


armură strălucitoare, aurie, întărită cu zale, pulparele şi un 
coif minunat, în care erau încrustate opale şi alte 
nestemate, ce-i strângea pletele lungi şi negre. O capă roşu 
cu alb i se înfoia pe umeri, amintindu-i lui Eragon de un 
vârtej de furtună. Avea în mâna stângă o sabie. În dreapta 
nu ducea nimic, dar mâna părea vopsită în stacojiu şi, după 
o clipă, Eragon îşi dădu seama că degetele şi încheietura 
reginei erau scăldate în sânge. 

Sprâncenele sale arcuite se ridicară la vederea lui. Aşa, 
semăna izbitor cu Arya, cu toate că statura şi silueta ei erau 
şi mai falnice decât ale fiicei sale. Era frumoasă şi 
înfricoşătoare, ca o trufaşă zeiţă a războiului. 

Eragon îşi duse degetele la buze, apoi îşi lipi palma 
dreaptă de piept, făcând gestul tradiţional al elfilor, care 
arăta respect şi devotament. Vorbind primul, aşa cum se 
cuvenea când se adresa unei persoane de rang mai înalt, 
rosti salutul obişnuit. Islanzadi îi răspunse. Încercând să-i 
câştige bunăvoința, dar şi să-i demonstreze că le cunoştea 
tradiţiile, Eragon încheie cu cea de-a treia frază, care nu 
era obligatorie: 

— Şi fie ca pacea să-şi facă sălaş în inima Maiestăţii 
Voastre. Islanzadi păru ceva mai împăcată şi zâmbi slab, de 
parcă ar fi înţeles ce încerca el să facă. 

— Şi în inima ta, Biruitor al Umbrei, spuse cu glas scăzut şi 
adânc, în care se regăseau foşnetul acelor de pin, susurul 
izvoarelor şi muzica flautelor de trestie; apoi îşi vâri sabia în 
teacă, se apropie de o masă şi se întoarse puţin, spălându-şi 
mâinile cu apa dintr-o carafă. Dar mi-e teamă că, în zilele 
pe care le trăim, pacea este greu de atins. 

— Se poartă lupte grele, Maiestate? 

— Încă nu, dar nu mai e mult până atunci. Oştile mele se 
adună la hotarul de vest al pădurii. Acolo, ne putem pregăti 
să ucidem şi să fim ucişi, fără să ne îndepărtăm prea mult 
de copacii pe care-i iubim atât. Suntem un neam care 
îndrăgeşte singurătatea şi nu mărşăluim în alai, aşa cum fac 


alţii, pentru a nu vătăma ţinuturile. Aşa că ne ia mai multă 
vreme până ne adunăm din toate colţurile pădurii. 

— Înţeleg. Dar... începu Eragon, căutând o cale pentru ca 
întrebarea sa să nu pară grosolană. Dacă luptele încă nu au 
început, mă uimeşte să văd că mâna Maiestăţii Voastre este 
pătată de sânge. 

Scuturându-şi apa de pe degete, Islanzadi îşi ridică braţul 
desăvârşit, cu pielea aurie, îngăduindu-i lui Eragon să-l 
cerceteze. El îşi dădu seama că sculptura care străjuia 
intrarea în casa sa din copac, în Ellesmera, fusese modelată 
întocmai după braţele reginei. 

— Iată că nu mai este pătată. Sângele nu lasă urme pe 
trupul de carne, ci numai în suflet. Am spus că luptele încă 
nu sunt prea aprige, dar nu că n-ar fi început. 

Îşi cobori din nou mâneca de la cămaşa de zale, până la 
încheietură, apoi scoase de la cingătoarea bătută cu 
nestemate o mânuşă cusută cu fir de argint şi şi-o trase pe 
mână. 

— De mai multă vreme stăm cu ochii pe oraşul Ceunon, 
căci acolo plănuim să dăm prima lovitură. Acum două zile, 
străjerii noştri au observat cete de oameni şi catâri plecând 
din oraş către Du Weldenvarden. Credeam că voiau să 
adune lemne de la hotarul pădurii, aşa cum fac mulţi. 
Asemenea lucru poate fi îngăduit, fiindcă ştim că oamenii au 
nevoie de lemne, iar copacii de la margine sunt tineri şi 
aproape ieşiţi de sub stăpânirea noastră, mai ales că până 
acum nu voiam să fim zăriţi de nimeni. Dar cetele acelea nu 
s-au oprit la margine. Au intrat adânc în Du Weldenvarden, 
pe nişte poteci pe care era limpede că le cunoşteau bine. 
Căutau copacii cei mai înalţi, cei mai groşi - copaci care 
trăiesc de când există Alagaesia şi erau deja foarte bătrâni 
şi falnici când piticii au descoperit piscul Farthen Dur. Când 
i-au găsit, au început să-i taie cu fierăstraiele. 

Glasul îi tremura de mânie. 

— Ascultând ceea ce vorbeau, am aflat de ce erau acolo. 
Galbatorix voia să pună mâna pe copacii cei mai mari pe 


care-i putea găsi, pentru a înlocui maşinile de război şi 
berbecii pe care i-a pierdut în lupta de pe Câmpiile 
Pârjolite. Dacă ar fi avut o altă pricină, o altă nevoie, poate 
că i-am fi iertat pentru pierderea unuia dintre fruntaşii 
pădurii. Poate chiar şi pentru doi. Dar nu douăzeci şi opt. 
Un fior rece îl străbătu pe Eragon. 

— Şi ce-aţi făcut? întrebă, cu toate că deja bănuia 
răspunsul. Islanzadi ridică bărbia şi se înăspri la faţă. 

— Eram şi eu acolo, împreună cu doi străjeri. Am... 
îndreptat greşeala oamenilor. În trecut, oamenii din Ceunon 
ştiau că nu este înţelept să pătrundă în ţinuturile noastre. 
Astăzi, le-am amintit de ce. 

Parcă fără să-şi dea seama ce făcea, îşi frecă mâna 
dreaptă, ca şi cum o durea, şi rămase cu ochii aţintiţi 
dincolo de oglindă, privind în gol. 

— De-acum ai învăţat, Eragon-finiarel, ce înseamnă să 
atingi sufletele plantelor şi animalelor dimprejur. Gândeşte- 
te cât ai fi de apropiat de ele dacă ai fi avut această 
înzestrare vreme de mai multe secole. Pădurea se hrăneşte 
cu puterea noastră şi ne slujeşte, la rândul ei, ca şi cum ar fi 
carne din carnea noastră. Când suferă ea, şi noi suntem 
răniţi... Neamul meu nu se înflăcărează uşor, dar când o 
face este precum neamul dragonilor: îşi pierde minţile de 
furie. Au trecut mai bine de o sută de ani de când eu sau 
vreun alt elf, că veni vorba, am vărsat sânge în luptă. Lumea 
a uitat de ce suntem în stare. E drept că puterea noastră a 
scăzut de la căderea Cavalerilor, dar asta nu înseamnă că 
duşmanii nu vor da socoteală. Li se va părea că stihiile 
însele s-au răzvrătit împotriva lor. Suntem un neam 
străvechi, iar cunoştinţele şi înzestrările noastre sunt mai 
presus decât ale muritorilor. Galbatorix şi slujitorii săi ar 
trebui să aibă grijă, căci elfii se pregătesc să-şi părăsească 
pădurea. Ne vom întoarce victorioşi sau nu ne vom mai 
întoarce niciodată. 

Eragon se cutremură. De la lupta cu Durza, nu mai 
întâlnise niciodată o asemenea dârzenie şi neînduplecare. 


„E. nefiresc pentru un om, se gândi, apoi se batjocori singur: 
De parcă ea ar fi om. Mai bine bagă la cap ce-ai auzit. 
Oricât de tare ne-am asemăna cu elfii - mai ales eu, dacă nu 
şi alţii -, nu suntem la fel.” 

— Şi, dacă veţi cuceri oraşul, spuse, cum o să faceţi pentru 
a-i ţine în frâu pe oamenii de acolo? Chiar dacă urăsc de 
moarte Imperiul, mă îndoiesc că vor avea încredere în voi - 
şi numai din pricină că sunteţi elfi, iar ei oameni. 

— Asta nu contează, răspunse Islanzadi fluturându-şi 
braţul. Odată ce pătrundem în Ceunon, ştim noi cum să ne 
convingem că toată lumea ne va da ascultare. Nu e prima 
dată când ne luptăm cu cei din neamul tău. 

Apoi îşi scoase coiful şi-şi lăsă parul negru ca pana 
corbului să-i cadă pe faţă. 

— Nu m-a bucurat deloc sa aud că ai plecat să ataci 
fortăreaţa celor doi Ra'zac, dar înţeleg că acum totul s-a 
terminat cu bine. 

— Da, Maiestate. 

— Atunci dojenile mele nu mai au rost. Şi totuşi te previn, 
Eragon Shur'tugal, nu-ţi mai pune viaţa în primejdie în 
astfel de aventuri nechibzuite. E o cruzime din partea mea 
să o spun, dar, cu toate acestea este un adevăr: viaţa ta e 
mai importantă decât fericirea vărului tău. 

— I-am jurat lui Roran că-l voi ajuta! 

— Atunci înseamnă că ai vorbit fără să cugeţi şi fără să 
cântăreşti bine urmările. 

— Adică ar fi trebuit să-i las baltă pe cei la care ţin? Dacă 
aş fi făcut-o, aş fi devenit un om demn de dispreţ, în care 
nimeni nu poate avea încredere, nevrednic de speranţele 
oamenilor de rând care cred că voi izbuti, cine ştie cum, să-l 
dau jos pe Galbatorix. Ca să nu mai vorbim că, atâta vreme 
cât Katrina se afla în mâinile regelui, acesta îl putea juca pe 
Roran pe degete. 

Regina ridică dintr-o sprânceană ascuţită ca un pumnal. 

— Ai fi putut împiedica asta dacă l-ai fi convins pe vărul tău 
să rostească jurăminte în această limbă a magiei străvechi. 


Nu voiam să spun că ar trebui să-ţi alungi prietenii şi 
familia. Ar fi o neghiobie. Dar nu uita nici o clipă ce este în 
joc: soarta Alagaesiei însăşi. Dacă noi nu reuşim, tirania lui 
Galbatorix se va întinde asupra tuturor neamurilor, iar 
domnia sa nu va mai cunoaşte sfârşit. Tu eşti vârful suliţei 
pe care noi toţi o mânuim, iar dacă vârful se rupe şi se 
pierde, sulița se va izbi fără folos de armura duşmanului şi 
vom fi şi noi, la rândul nostru, osândiţi. 

Eragon strânse în palme marginea pietrei scobite, făcând 
lichenii să-i trosnească sub apăsarea degetelor, şi se sili să 
nu răspundă, cu toate că ar fi vrut să-i spună - cam lipsit de 
politeţe, e drept - că un războinic bine pregătit ar trebui să 
aibă şi o sabie sau altă armă pe care să se poată bizui, pe 
lângă suliță. Discuţia o luase pe un drum care-l înfuria; era 
nerăbdător să-l schimbe cât mai iute. Nu o căutase pe 
regină pentru ca ea să-l dojenească de parcă era un copilaş. 
Cu toate acestea, recunoscând că nerăbdarea nu avea cum 
să-l ajute, răspunse netulburat: 

— Credeţi-mă, Maiestatea Voastră, că nu uit nici o clipă 
ceea ce este în joc. Spun doar că, dacă nu l-aş fi ajutat pe 
Roran, aş fi fost la fel de nefericit ca şi el. Mai mult, dacă şi- 
ar fi pierdut viaţa încercând să o salveze pe Katrina de unul 
singur, jalea mea ar fi fost şi mai mare şi, oricum, n-aş mai fi 
putut fi de nici un folos nimănui. Daţi-mi voie să vă rog 
măcar ca amândoi să ne resemnăm cu faptul că nu-l putem 
convinge pe celălalt şi să punem capăt acestei discuţii. 

— Foarte bine, răspunse Islanzadi. Deocamdată... o să 
lăsăm lucrurile aşa. Dar să nu crezi, Eragon, că ai scăpat 
basma curată. Cineva tot trebuie să stea să judece 
hotărârile pe care le-ai luat. După mine, te-ai arătat foarte 
nechibzuit cu obligaţiile pe care le ai, iar asta e un lucru 
foarte grav. Am să vorbesc cu Oromis. El trebuie să 
hotărască ce rămâne de făcut cu tine. Acum spune-mi, de ce 
m-ai căutat? 

Eragon strânse din dinţi de mai multe ori înainte să 
izbutească să găsească tonul potrivit şi politicos, pentru a-i 


povesti tot ce se întâmplase în ziua aceea, de ce se purtase 
astfel cu Sloan şi la ce pedeapsă se gândise pentru acesta. 
După ce sfârşi, Islanzadi se răsuci pe călcâie şi începu să se 
plimbe prin cort, cu mişcări graţioase, ca de pisică. Apoi se 
Opri şi zise: 

— Deci te-ai despărţit de ceilalţi şi ai rămas în Imperiu 
pentru a-i salva viaţa unui ucigaş şi trădător. Eşti singur cu 
el, pe jos, fără provizii şi arme - în afară de magie -, iar 
duşmanii sunt pe urmele tale. Observ că dojenile mele de 
mai înainte erau cu totul îndreptăţite. Ai... 

— Maiestatea Voastră, dacă este nevoie să vă mâniaţi, 
faceţi-o mai târziu. Aş vrea să termin repede ceea ce am de 
făcut pentru a mă putea odihni. Mâine, mă aşteaptă cale 
lungă. 

— Da, tot ceea ce contează este să rămâi în viaţă, 
încuviinţă regina. După ce terminăm discuţia, prevăd că am 
să fiu de-a dreptul furioasă... Dar să ne întoarcem la ceea 
ce mi-ai cerut. Aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată de când 
suntem. Dacă aş fi fost în locul tău, l-aş fi ucis pe acest 
Sloan şi aş fi scăpat pe dată de orice greutăţi. 

— Ştiu asta. Cândva, am văzut-o pe Arya ucigând un şoim 
rănit. Mi-a spus că moartea lui era de neocolit şi că, 
omorându-l, îl cruța de ceasuri întregi de suferinţă. Poate 
că aşa ar fi trebuit să fac şi eu cu Sloan, dar nu am putut. 
Cred că m-aş fi căit până la moarte. Sau, şi mai rău, poate 
că astfel mi-ar fi venit mai uşor să ucid în viitor. 

Islanzadi oftă. Dintr-odată, părea obosită. Eragon îşi 
aminti că şi ea îşi petrecuse ziua luptând. 

— Chiar dacă Oromis ţi-a fost adevăratul profesor, tocmai 
mi-ai dovedit că nu eşti moştenitorul lui, ci al lui Brom. 
Brom este singurul, în afară de tine, care ar fi putut să se 
vâre în astfel de încurcături. Eşti aidoma lui. Cauţi nisipurile 
mişcătoare şi te afunzi drept în ele. 

Încântat de ce auzea, Eragon îşi ascunse un zâmbet. 

— Dar cum rămâne cu Sloan? întrebă. De-acum, soarta lui 
depinde de Maiestatea Voastră. 


Cu mişcări încete, Islanzadi se aşeză pe un scăunel de 
lângă masă, îşi strânse braţele în poală şi îşi aţinti privirea 
pe o latură a oglinzii, apoi se cufundă în gânduri. Chipul ei 
se preschimbă într-o mască, minunat de frumoasă, care-i 
ascundea sentimentele şi cugetările. Oricât de tare s-ar fi 
străduit, Eragon n-o putea străpunge. În cele din urmă, 
regina spuse: 

— De vreme ce, cu atâtea chinuri şi necazuri, i-ai salvat 
viaţa acestui om, nu pot să refuz ceea ce mi-ai cerut, 
făcânduc-ţi jertfa lipsită de temei. Dacă Sloan scapă cu viaţă 
din ceea ce i-ai hărăzit, Gilderien cel înţelept îi va îngădui 
să treacă şi va găsi la noi un adăpost şi hrană. Mai mult de- 
atât nu-ţi pot făgădui, căci totul depinde de el. Dar, dacă se 
va îndeplini ceea ce ai spus mai devreme, atunci noi îi vom 
alunga bezna de pe ochi. 

— Vă mulţumesc, Maiestate, pentru atâta generozitate. 

— Nu-i vorba de asta. Războiul nu-mi îngăduie să fiu 
generoasă, ci doar să fac cum pot pentru ca totul să iasă 
bine. Du-te şi fă ceea ce trebuie şi fii chibzuit, Eragon 
Biruitor al Umbrei. 

— Maiestate, spuse el şi se înclină. O ultimă favoare, dacă- 
mi îngăduiţi: aş vrea ca Arya, Nasuada şi vardenii să nu afle 
încă de situaţia în care mă găsesc. Nu cred că e bine caei 
să se îngrijoreze prea mult de soarta mea. Oricum, vor afla 
totul de la Saphira. 

— Nu-ţi făgăduiesc decât că mă voi gândi. 

Eragon mai aşteptă un pic, dar ea rămase tăcută. Era 
limpede că nu avea de gând să-i spună ce hotărâse, aşa că 
el se mai înclină şi-i mulţumi încă o dată. Imaginea 
sclipitoare de pe oglinda apei licări, apoi dispăru în 
întuneric, de îndată ce reteză vraja pe care o folosise. Apoi, 
Eragon se lăsă pe călcâie şi privi în sus, la mulţimea de 
stele, pentru ca ochii să i se obişnuiască din nou cu slaba lor 
strălucire. Plecă de lângă piatra udă şi se întoarse în 
tabără, printre ierburi şi tufişuri. Îl găsi pe Sloan la fel de 
ţeapăn precum îl lăsase. 


Eragon lovi cu piciorul într-o pietricică. Zgomotul îi anunţă 
lui Sloan reîntoarcerea sa. Iute ca o pasăre, măcelarul 
întoarse capul. 

— Te-ai hotărât? întrebă. 

— Da, răspunse Eragon, apoi se opri şi se lăsă pe vine în 
faţa lui, sprijinindu-se cu o mână de pământ. Ascultă-mă 
bine, pentru că nu am de gând să mă repet. Din câte spui, 
tot ce-ai făcut a fost de dragul Katrinei. Eu cred însă că ai 
avut şi alte motive, fie că vrei sau nu să recunoşti, pentru a 
o despărţi de Roran: furie... ură... dorinţă de răzbunare... şi 
propriile tale nefericiri. 

— Nu eşti drept cu mine, spuse Sloan strângând din buze. 
— Ba dimpotrivă. De vreme ce conştiinţa nu-mi îngăduie 
să te omor, trebuie să-ţi găsesc cea mai cumplită pedeapsă 

cu putinţă. Sunt convins că mi-ai spus adevărul - pentru 
tine, nu există nimic mai important decât Katrina. Aşadar, 
asta îţi este pedeapsa: nu ai s-o mai vezi niciodată pe fiica 
ta, nu ai s-o mai atingi şi nu ai să-i mai vorbeşti până la 
moarte şi vei trăi mai departe, ştiind că este împreună cu 
Roran şi că sunt fericiţi amândoi fără tine. 

Sloan trase aer în piept, printre dinţii încleştaţi. 

— Ha! Asta ţi-e pedeapsa? Nici măcar n-ai cum să o duci la 
îndeplinire, decât dacă mă arunci iarăşi în vreo temniţă. 

— N-am terminat. Am să te silesc să rosteşti jurăminte în 
limba elfilor - limba adevărului şi magiei - pentru a nu-ţi 
încălca niciodată cuvântul. 

— Aşa ceva nu poţi face, mârâi Sloan. Nici măcar dacă mă 
torturezi. 

— Pot şi fără să te chinui. Încă ceva: printr-o vrajă, am să 
te silesc să călătoreşti spre nord, până ce ajungi în 
Ellesmera, oraşul elfilor, care se află undeva în inima 
pădurii Du Weldenvarden. Dacă pofteşti, poţi încerca să te 
împotriveşti, dar, oricât te-ai lupta, vraja te va necăji ca o 
mâncărime pe piele până ce te vei supune şi vei ajunge în 
regatul elfilor. 


— N-ai curaj să mă omori cu mâna ta, aşa-i? întrebă Sloan. 
Eşti prea laş ca să-mi tai beregata, aşa că vrei să mă faci să 
rătăcesc prin pustietăţi, orb şi singur, până ce am să mor 
bătut de vânturi sau sfâşiat de colții vreunui animal! Nu eşti 
decât plodul slab de înger al unui vagabond răpciugos, asta 
eşti, continuă el, scuipând undeva în stânga lui Eragon. Un 
bastard, un făt nedorit. Un târâie-brâu cu hainele murdare 
de bălegar şi dâre de noroi pe faţă. Un ticălos scârbavnic, o 
lepădătură. Un pui nevolnic de scroafă. Nici dacă te-aş 
vedea murind de foame în faţa mea nu ţi-aş da măcar o 
cojiţă de pâine, nici o picătură de apă şi nici un colţ în care 
să te oploşeşti ca un cerşetor. Prin vine-ţi curge noroi, nu 
sânge, iar în cap n-ai decât putregaiuri. Eşti un sărăntoc 
fără vreun rost pe lume. 

Ascultându-l, lui Eragon îi trecu prin minte că blestemele 
sale, în felul lor murdar, erau de-a dreptul impresionante. 
Nu că asta l-ar fi făcut să nu-şi mai dorească să-l strângă de 
gât sau măcar să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Se abţinu 
însă, mai ales pentru că bănuia că Sloan încerca, cu bună 
ştiinţă, să-l înfurie, pentru a-l face să-i curme viaţa - un 
sfârşit nemeritat de paşnic pentru el. 

— Oi fi eu bastard, zise Eragon, dar ucigaş nu sunt. 

Sloan răsuflă răguşit. Înainte însă ca el să apuce să 
deschidă iarăşi gura, Eragon adăugă: 

— Am să fac în aşa fel încât, oriunde te-ai duce, să nu duci 
lipsă de hrană şi să nu fii atacat de fiare. Am să ţes nişte 
farmece cu ajutorul cărora oamenii şi animalele nu-ţi vor 
face nici un rău, ba chiar îţi vor aduce de mâncare atunci 
când vei avea nevoie. 

— Nu poţi să faci aşa ceva, şopti Sloan; chiar şi în lumina 
slabă a lunii, Eragon îl văzu pălind - se făcuse alb ca laptele. 
Nu ai cum. Nu ai dreptul. 

— Sunt Cavaler al Dragonilor. Am aceleaşi drepturi ca un 
rege. Apoi, pentru că nu mai avea rost să-l dojenească, rosti 
adevăratul nume al măcelarului, îndeajuns de tare pentru 
ca acesta să-l audă. Pe chipul lui Sloan se aşternu o 


expresie de groază, de parca în sfârşit înţelesese totul. El 
ridică braţele şi urlă de parcă ar fi fost înjunghiat. Strigătul 
său era plin de jale şi deznădejde, precum al unui om pe 
care însăşi firea sa îl hărăzeşte unei sorţi neînduplecate. 
Căzu cu faţa în jos, pe palme, rămase aşa şi începu să 
suspine. Firele murdare de pâr îi ascundeau chipul. 

Eragon îl privea vrăjit. „Oare aşa face oricine când i se află 
adevăratul nume? Şi mie mi se va întâmpla la fel?” 

Adunându-şi toată tăria sufletească, se apucă să facă ceea 
ce făgăduise. Repetă adevăratul nume al lui Sloan şi îl 
învăţă pe măcelar să rostească, cuvânt cu cuvânt, în limba 
străveche, jurămintele care aveau să-l împiedice s-o mai 
caute vreodată pe Katrina. Sloan se împotrivi, plângând, 
jeluindu-se şi scrâşnind din dinţi, dar nu avea de ales, căci 
de câte ori Eragon îi rostea adevăratul nume trebuia să se 
supună. În cele din urmă, Eragon ţesu încă cinci farmece, 
care aveau să-l împingă pe măcelar către Ellesmera, să-l 
apere de orice duşman şi să convingă animalele, păsările şi 
peştii să-i aducă hrană. Vrăjile erau astfel alcătuite încât să 
soarbă nu din puterea sa proprie, ci din a lui Sloan. 

Când termină, văzu că miezul nopţii trecuse demult. 
Ameţit de oboseală, se sprijini în toiagul de păducel. Sloan 
zăcea încovrigat la picioarele lui. 

— Gata, zise Eragon. 

Celălalt gemu. Părea că încearcă să vorbească. 
Încruntându-se, Eragon îngenunche lângă el. Măcelarul 
avea obrajii roşii, însângeraţi acolo unde se zgâriase cu 
unghiile. Îi curgea nasul, iar lacrimile îi picurau din colţul 
ochiului stâng, care era mai puţin vătămat decât celălalt. 
Eragon se simţi potopit de milă şi remuşcare - nu-i făcea 
nici o plăcere să-l vadă astfel. Sloan era de-acum un om 
sfârşit, lipsit de toate lucrurile pe care le preţuise în viaţă şi 
de toate iluziile cu care se amăgise singur, iar cel care-l 
adusese în starea aceea era Eragon însuşi, ceea ce-l făcu să 
se simtă murdar, ca şi cum ar fi înfăptuit ceva ruşinos. 


„Trebuia, se gândi, însă n-aş vrea să mai fie cineva nevoit să 
facă aşa ceva vreodată.” 

Sloan gemu din nou, apoi spuse: 

— ... doar o bucată de funie. N-am vrut să... Ismira... Nu, 
nu, te rog, nu! 

Încet, încet, se opri din plâns. Se lăsă liniştea. Eragon îi 
puse o mână pe braţ. 

— Eragon, şopti Sloan, încordându-se. Eragon... sunt orb, 
iar tu mă trimiţi să rătăcesc singur... să rătăcesc singur 
prin lume. Sunt părăsit de toţi. Ştiu cine sunt şi ce-am făcut 
şi nu pot îndura. Ajută-mă! Omoară-mă! Eliberează-mă de 
chin! 

Dintr-un imbold neaşteptat, Eragon îi îndesă în palmă 
toiagul de păducel. 

— Uite, ia asta, îi spuse. Te va călăuzi în drumul pe care-l 
ai de făcut. 

— Omoară-mă! 

— Nu! 

Sloan gemu din străfundul sufletului, se răsuci pe o parte 
şi începu să lovească pământul cu pumnii. 

— Eşti crud, eşti neînduplecat, n-ai pic de milă! 

Apoi puterile îl părăsiră şi se ghemui şi mai strâns, 
gemând şi suspinând. Aplecându-se la urechea lui, Eragon îi 
şopti: 


— Nu sunt lipsit de milă, aşa că am să-ţi dau o speranţă. 
Dacă ajungi în Ellesmera, vei găsi acolo o casă. Elfii vor 
avea grijă de tine şi-ţi vor îngădui să faci ce vrei, tot restul 
vieţii. Un singur lucru îţi va fi cu neputinţă: odată ce 
pătrunzi în Du Weldenvarden, nu vei mai putea pleca... 
Ascultă-mă, Sloan. Cât am trăit printre elfi, am aflat că 
adevăratul nume al unui om se schimbă adesea, odată cu 
vârsta. Înţelegi ce înseamnă asta? Nu eşti condamnat să 
rămâi acelaşi pentru vecie. Dacă vrei, te poţi schimba. 

Sloan nu-i răspunse. 

Eragon lăsă toiagul lângă el, apoi se duse în cealaltă parte 
a taberei şi se întinse pe pământ, cât era de lung. Cu ochii 
deja închişi, îngână o vrajă care să-l trezească înainte de 
revărsatul zorilor şi se lăsă să alunece în îmbrăţişarea 
odihnitoare a visării sale obişnuite. 

Întinderea Pustiului Cenuşiu era rece, întunecată şi 
neprimitoare. Soarele încă nu răsărise, când în urechea lui 
Eragon răsună un bâzâit înfundat. 

— Letta, spuse el, şi zgomotul încetă. 

Se întinse şi gemu. Apoi se ridică în picioare şi-şi întinse 
braţele deasupra capului, scuturându-le pentru a-şi pune 
sângele în mişcare. Spinarea îl durea atât de tare încât 
nădăjduia că avea să mai treacă ceva timp până să fie silit 
să ia din nou o armă în mână. Îşi cobori braţele şi privi după 
Sloan. 

Acesta dispăruse. 

Văzând o urmă care se îndepărta de tabără, însoţită de 
adânciturile rotunde lăsate de toiag, Eragon zâmbi. Nu 
mergea în linie dreaptă, ci şerpuia, dar se ducea, fără greş, 
către nord, spre uriaşa pădure în care se adăposteau elfii. 

„Aş vrea să-l văd izbutind, se gândi Eragon cu ceva mirare. 
Aş vrea să-l văd izbutind, pentru că asta înseamnă că avem 
cu toţii o şansa de a ne-ndrepta greşelile. Dacă Sloan se 
poate schimba şi se poate împăca cu gândul la ceea cea 
făcut, va descoperi că soarta lui nu e atât de nemiloasă 
precum crezuse.” 


Şi asta pentru că Eragon nu-i dezvăluise măcelarului că, 
dacă el dovedea că se căieşte cu adevărat pentru faptele 
sale şi dacă devenea un om mai bun, Regina Islanzadi avea 
să le poruncească magicienilor săi să-i redea vederea. Dar 
Sloan trebuia să dobândească această răsplată fără să ştie 
de ea. Altfel, putea încerca să-i amăgească pe elfi pentru a-l 
vindeca mai curând. 

Eragon rămase multă vreme cu ochii la urmele de paşi, 
apoi îşi ridică privirea spre orizont şi spuse: 

— Să ai parte de noroc! 

Obosit, dar şi mulţumit, se întoarse cu spatele la direcţia în 
care plecase Sloan şi începu să alerge de-a lungul Pustiului 
Cenuşiu. Ştia că, undeva spre sud-vest, se afla locul în care 
Brom zăcea închis în mormântul său de diamant. Ar fi vrut 
să se abată din drum pentru a-l vedea, dar nu îndrăznea. 
Dacă Galbatorix descoperise locul, pesemne îşi trimisese 
deja ciracii să-l aştepte acolo. 

— Mă voi întoarce, Brom, spuse. Făgăduiesc. Mă voi 
întoarce cândva. Şi se grăbi mai departe. 

Judecata pumnalelor 

— Dar noi suntem poporul tău! 

Fadawar, un bărbat înalt, cu nasul lung şi cu pielea închisă 
la culoare, vorbea cu un accent puternic şi rotunjind 
vocalele, amintindu-i Nasuadei de acele zile din copilărie în 
care solii tatălui ei veneau să-i viziteze, iar ea şedea în 
braţele lui Ajihad şi moţăia, în vreme ce bărbaţii vorbeau şi 
fumau pipe umplute cu frunze de carduns. 

Ridică ochii spre Fadawar, dorindu-şi să fi fost ceva mai 
înaltă, pentru a-i putea privi în ochi pe războinic şi pe cei 
patru ciraci pe care-i adusese cu sine. Una peste alta însă, 
era destul de obişnuită să aibă de-a face cu bărbaţi mult 
mai înalţi decât ea. Ceea ce o făcea să nu fie în largul ei era 
vederea atâtor oameni cu pielea la fel de închisă ca a sa. De 
obicei, oamenii din jur o priveau curioşi şi şopăcăiau între 
ei. 


Acum stătea în faţa jilţului sculptat în care se aşeza pentru 
a-şi ţine audienţele - unul dintre puţinele scaune cu 
adevărat solide pe care vardenii le aduseseră cu ei la război 
- înăuntrul pavilionului roşu, de comandă. Soarele stătea să 
apună, iar razele sale pătrundeau printr-o latură a 
pavilionului ca printr-un vitraliu, colorând totul într-o 
strălucire roşiatică. O masă lungă şi joasă, plină de rapoarte 
împrăştiate şi de hărţi, ocupa jumătate din pavilion. 

După cum bine ştia Nasuada, la intrare se aflau cei şase 
membri ai gărzii sale personale - doi oameni, doi pitici şi doi 
urgali - cu armele pregătite, gata să atace la cel mai mic 
semn că ea ar fi fost în primejdie. Jormundur, cel mai vechi 
şi cel mai credincios dintre sfetnicii pe care-i avea, o 
înconjurase de gărzi încă din ziua în care murise Ajihad, dar 
nu fuseseră niciodată atât de mulţi oameni pentru aşa o 
perioadă lungă de timp. Însă după bătălia de pe Câmpiile 
Pârjolite Jormundur îi mărturisise că era atât de îngrijorat 
pentru viaţa ei încât adesea nu dormea nopţile şi-şi simţea 
stomacul arzând. Un asasin încercase deja s-o omoare, în 
Aberon, iar Murtagh izbutise să-l ucidă pe Regele Hrothgar, 
cu nici o săptămână în urmă, aşa că Jormundur fusese de 
părere că era nevoie de o astfel de gardă, devotată numai şi 
numai Nasuadei. Încercase ea să se împotrivească, spunând 
că i se părea mult prea mult, însă Jormundur nu se lăsase 
convins, ba chiar o ameninţase că avea să renunţe la a-i mai 
fi sfetnic dacă nu-şi lua aceste măsuri, după părerea lui, de 
neocolit. Până la urmă, Nasuada se dăduse bătută, dar tot 
îşi mai pierduse un ceas târguindu-se cu el despre numărul 
străjilor care aveau s-o însoţească pas cu pas, clipă de clipă. 
Jormundur ceruse cel puţin doisprezece oameni, ea - cel 
mult patru. Până la urmă, se înţeleseseră la şase, dar 
Nasuadei încă i se păreau prea mulţi. Nu voia să pară 
speriată sau, şi mai rău, să lase impresia că încerca să-i 
înfricoşeze pe cei cu care se întâlnea. Dar tot nu izbutise să- 
l facă pe Jormundur să dea înapoi. Chiar îl învinuise că era 
un bătrân încăpățânat şi închipuit, iar el îi răspunsese că 


era mai bine aşa decât să fie un tinerel nechibzuit, care să 
moară înainte de vreme. 

Străjerii se schimbau la fiecare şase ore, aşa că, până la 
urmă, erau treizeci şi patru, printre care cei zece care erau 
pregătiţi să-i înlocuiască pe tovarăşii lor dacă aceştia s-ar fi 
îmbolnăvit sau ar fi căzut în luptă. Nasuada ţinuse morţiş ca 
ei să fie aleşi din toate cele trei neamuri aliate împotriva lui 
Galbatorix. Astfel, nădăjduia să strângă legăturile dintre ei, 
dar şi să dea de înţeles că ea apăra interesele fiecărui neam 
de sub comanda sa, nu doar ale oamenilor. Ar fi luat şi elfi, 
însă deocamdată Arya era singura care lupta alături de 
vardeni, iar cei doisprezece magicieni trimişi de Regina 
Islanzadi pentru a-l apăra pe Eragon nu sosiseră încă. Spre 
dezamăgirea Nasuadei, oamenii şi piticii se arătaseră 
duşmănoşi faţă de urgalii alături de care slujeau. Se 
aşteptase la asta, dar nu avea ce face. Era nevoie de ceva 
mai mult decât o luptă pentru a face să dispară încordarea 
dintre neamurile care se războiseră şi se urâseră vreme de 
atâtea generaţii. Un lucru însă i se părea încurajator, şi 
anume că războinicii îşi aleseseră şi un nume, şoimii Nopţii, 
care trimitea atât la culoarea pielii sale, cât şi la felul în 
care i se adresau mereu urgalii: Domnița Noptatecă. 

Nu avea de gând s-o recunoască în faţa lui Jormundur, dar 
străjerii chiar o făceau să se simtă mai în siguranţă, ceea ce 
o mulțumea. Mulţi dintre ei nu erau doar foarte pricepuţi în 
lupta cu armele - săbii, pentru oameni, securi, pentru pitici 
şi tot felul de unelte, care mai de care mai ciudată, pentru 
urgali -, ci şi magicieni înzestrați ce îi juraseră credinţă de 
neabătut în limba străveche. Din clipa aceea, şoimii Nopţii 
n-o mai lăsaseră nici o clipă singură cu altcineva, decât cu 
Farica, femeia care-i slujea drept cameristă. 

Până în acel moment. 

Nasuada îşi trimise gărzile afară din pavilion pentru că 
ştia foarte bine că întâlnirea sa cu Fadawar putea duce la 
vărsare de sânge, iar şoimii s-ar fi simţit îndatoraţi să se 
împotrivească. Chiar şi aşa, nu era cu totul lipsită de 


apărare. Avea un pumnal ascuns printre faldurile rochiei, 
unul, mai micuţ, în corsaj, iar în spatele cortinei care drapa 
jilţul se afla ascunsă Elva, fata înzestrată cu puterea de a 
prevesti viitorul, gata să o ajute la nevoie. 

Fadawar lovi în pământ cu sceptrul său, lung de patru 
picioare, făurit din aur masiv - ca şi celelalte bijuterii, care 
mai de care mai neobişnuită, pe care le purta. Avea brățări 
de aur pe braţe, o platoşă de aur pe piept, lanţuri lungi şi 
groase la gât, discuri încrustate, din aur alb, la urechi şi o 
coroană atât de măreaţă pe creştet încât Nasuada se 
întrebase cum de mai putea ţine capul sus şi cum de uriaşa 
podoabă nu-i aluneca de la locul ei. Coroana era înaltă de 
cel puţin două picioare şi jumătate, astfel încât i se părea că 
nu putea rămâne dreaptă decât dacă ar fi fost bătută în 
ţinte. 

Oamenii lui Fadawar purtau veşminte asemănătoare, deşi 
ceva mai puţin bătătoare la ochi. Podoabele de aur erau nu 
numai o dovadă a avuţiei lor, ci şi a poziţiei şi înfăptuirilor 
fiecăruia şi a măiestriei faimoşilor făurari ai tribului lor. Fie 
că erau nomazi, fie că se stabiliseră în felurite oraşe, 
neamurile cu pielea neagră din Alagaesia erau renumite 
pentru bijuteriile lor, care se puteau dovedi câteodată mai 
reuşite decât cele ale piticilor. 

Nasuada avea şi ea câteva, dar se hotărâse să nu le 
poarte. Veşmintele sale păreau sărăcăcioase pe lângă cele 
ale lui Fadawar, mai ales că i se păruse înţelept să nu se 
arate părtinitoare cu vreunul dintre grupurile de sub 
comanda sa, oricât de bogat sau puternic ar fi fost acesta, 
atâta vreme cât trebuia să vorbească în numele tuturor 
vardenilor. Dacă ar fi făcut-o, nu i-ar mai fi putut stăpâni 
aşa cum se cuvenea. locmai de aceea se certa cu Fadawar. 

— Sângele este lucrul cel mai important! spuse acesta, 
bătând din nou cu sceptrul în pământ. Mai întâi trebuie să 
te supui familiei, apoi tribului, apoi căpeteniei, apoi zeilor 
de sus şi de jos şi numai după aceea regelui şi poporului, 
dacă există. Aceasta a fost dorinţa lui Unulukuna, şi aşa 


trebuie să trăiască toţi dacă vor să fie fericiţi. Ai tu curaj să 
scuipi pe încălţările Celui de Demult? Dacă un om nu-şi 
ajută familia, pe cine se poate bizui când are, la rândul său, 
nevoie de ajutor? Prietenii se schimbă repede, dar familia 
este veşnică. 

— Îmi ceri, răspunse Nasuada, să le dau putere rudelor 
tale pentru că eşti vărul mamei mele şi pentru că tata s-a 
născut printre voi. Aş face-o cu bucurie dacă aş şti că 
oamenii aceştia sunt mai potriviţi decât vardenii, dar nimic 
din ce mi-ai spus până acum nu m-a convins că ar fi aşa. 
Cruţă-ţi vorbele mari şi suflate cu pojghiţă de aur! Află că 
pentru mine faptul că avem acelaşi sânge nu înseamnă 
nimic. Dacă aţi fi făcut mai multe pentru a-l sprijini pe tata, 
în afară de a trimite tot felul de flecuşteţe şi făgăduieli 
zadarnice în Farthen Dur, m-aş mai fi gândit. Numai acum, 
după ce am câştigat o luptă şi putere, numai acum aţi venit 
să mă vedeţi. Părinţii mei sunt morţi, aşa că nu mai am 
familie. Avem acelaşi sânge, e drept, dar asta-i tot. 

Fadawar îşi strânse pleoapele, ridică bărbia şi spuse: 

— Trufia femeiască este întotdeauna nechibzuită. Fără 
ajutorul nostru, ai să pieri. 

Începuse să-i vorbească în limba sa maternă, ceea ce-o sili 
pe Nasuada să-i răspundă la fel, urlând de furie în sinea ei, 
vorbea stâlcit şi nesigură, dovedind astfel că nu-şi cunoştea 
foarte bine graiul strămoşesc, nu crescuse în trib, ci era o 
străină. Vicleşugul era menit să-i slăbească autoritatea. 

— Noii aliaţi sunt întotdeauna bine-veniţi, spuse. Cu toate 
acestea, nu pot fi părtinitoare şi nici voi n-ar trebui să mi-o 
cereţi. Triburile voastre sunt puternice şi bine înzestrate. 
N-ar trebui să le ia mult pentru a dobândi un rang fruntaş 
în rândul vardenilor, şi asta fără să se bizuie pe mila altora. 
Sunteţi, oare, nişte câini care cerşesc de mâncare de la 
masa mea sau bărbaţi în toată firea, care se pot hrăni 
singuri? Dacă sunteţi bărbaţi adevăraţi, va primesc cu 
bucurie printre vardeni, pentru a ne arăta şi mai puternici 
în lupta împotriva lui Galbatorix. 


— Puah! izbucni Fadawar. Vorbele tale sunt la fel de 
prefăcute cum îţi e şi sufletul. Noi suntem aleşii, doar n-o să 
facem treburi bune pentru nişte slujitori! Aşa ceva e o 
insultă pentru noi, ascultă ce-ţi spun! Ne zâmbeşti frumos, 
dar inima ţi-e plină de venin. 

Înăbuşindu-şi mânia, Nasuada încercă să-l liniştească. 

— N-am vrut să vă supăr. Încercam doar să vă explic cum 
stau lucrurile. Nu le port duşmănie neamurilor rătăcitoare, 
dar nici nu le îndrăgesc din cale afară. E chiar atât de rău? 

— Rău? E mai mult de-atât. E de-a dreptul o trădare! Tatăl 
tău ne-a cerut felurite lucruri, bizuindu-se pe legăturile 
dintre noi, iar acum tu nici nu ne bagi în seamă şi ne alungi 
ca pe nişte cerşetori. 

Nasuada se resemna. „Deci, Elva a avut dreptate - era de 
neocolit”, se gândi. Simţi un fior de teamă, dar şi de 
încântare. „Dacă e necesar, atunci prefăcătoria nu mai are 
nici un rost!” Ridicând glasul, zise: 

— Nu aţi înfăptuit nici jumătate din câte v-a cerut tatăl 
meu! 

— Ba da! 

— Nici vorbă. Şi, chiar dacă n-ar fi aşa, împrejurările în 
care se află vardenii tot nu mi-ar îngădui să vă ofer ce-mi 
cereţi fără să primesc nimic în schimb. Spune, ce ai de dat? 
Aur şi bijuterii, pentru a-i ajuta pe vardeni? 

— Nu, asta nu, dar... 

— Ai să-mi îngădui să mă folosesc de făurarii voştri fără 
vreo plată? 

— Nu e cu putinţă... 

— Şi-atunci cum crezi că aţi putea merita favorurile pe 
care mi le ceri? Nu încerca să-mi oferi războinici - oamenii 
tăi slujesc deja fie printre vardeni, fie în oastea Regelui 
Orrin. Mulţumeşte-te cu ceea ce ai, căpetenie, şi nu căuta 
să dobândeşti mai mult decât ţi se cuvine. 

— Răsuceşti vorbele în fel şi chip pentru a ascunde 
adevărul şi pentru a-ţi atinge propriile țeluri egoiste! Ţi-am 
cerut dreptul nostru, atât şi nimic mai mult! De-asta mă aflu 


aici! Vorbeşti şi vorbeşti, dar în zadar, căci prin faptele tale 
ne-ai trădat deja. 

Îşi flutură braţele, făcând brăţările să-i zornăie, ca şi cum 
ar fi vorbit în faţa mai multor mii de oameni. 

— Recunoşti că avem acelaşi sânge. Atunci, răspunde: 
păstrezi tradiţiile? îi venerezi încă pe zeii noştri? 

„A venit clipa hotărâtoare”, se gândi Nasuada. Putea minţi, 
putea spune că renunţase la vechile obiceiuri, dar, dacă o 
făcea, vardenii aveau să piardă sprijinul triburilor lui 
Fadawar şi al celorlalţi nomazi odată ce se ducea vestea. 
„Avem nevoie de ei. Avem nevoie de toţi oamenii cu putinţă, 
ca să avem o speranţă, cât de mică, de a-l înfrânge pe 
Galbatorix.” 

— Da, îi venerez, zise ea. 

— Atunci, te acuz că nu eşti vrednică pentru a-i conduce 
pe vardeni şi te chem la Judecata Pumnalelor, aşa cum este 
drept. Dacă învingi, ne vom pleca în faţa ta şi nu-ţi vom mai 
pune niciodată la îndoială puterea. Însă, dacă pierzi, te vei 
da la o parte, iar eu voi deveni căpetenia vardenilor. 

Nasuada îi observă sclipirea de bucurie din privire. „Asta 
şi-a dorit de la bun început. M-ar fi chemat la judecată şi 
dacă i-aş fi îndeplinit cererile.” 

— Poate greşesc, spuse cu glas tare, dar credeam că 
tradiţia cere ca învingătorul să dobândească şi conducerea 
tribului celuilalt, pe lângă al său. Nu e aşa? 

Aproape că-i veni să râdă la vederea tulburării de pe 
chipul lui Fadawar. „Nu te aşteptai să ştiu aşa ceva, nu?” 

— Aşa este. 

— Atunci primesc provocarea şi, dacă voi câştiga, atunci 
coroana şi sceptrul tău vor fi ale mele. Suntem înţeleşi? 

— Suntem, încuviinţă Fadawar încruntat, apoi îşi înfipse 
sceptrul în pământ, îndeajuns de mult pentru ca el să 
rămână drept, şi se apucă să-şi scoată brăţările de la mâna 
stângă. 

— Aşteaptă! spuse Nasuada, apoi se duse la masa din 
cealaltă parte a pavilionului, luă un clopoțel de alamă, sună 


din el de două ori, se opri, apoi mai sună de patru. După 
câteva clipe, Farica intră. Se uită uimită la musafirii 
Nasuadei, le făcu o plecăciune şi spuse: 

— Da, stăpână? 

— Putem începe, zise Nasuada, făcându-i un semn lui 
Fadawar, apoi i se adresă cameristei: Ajută-mă să-mi scot 
rochia. Nu vreau s-o stric. 

— Aici, Domniţă? făcu uimită femeia. În faţa unor... 
bărbaţi? 

— Da, aici. Şi mai iute! Am ajuns ca propria mea slujnică 
să-mi spună ce se cuvine să fac? 

Vorbise cu mai multă asprime decât ar fi dorit, dar inima 
începuse să-i bată mai tare şi pielea parcă o mânca. Pânza 
uşoară a cămăşii de corp i se părea aspră ca un sac. Gata cu 
răbdarea şi politeţea! Nu se mai putea gândi decât la 
încercarea care-o aştepta. 

Rămase împietrită, în vreme ce Farica începu să tragă de 
şireturile rochiei, care coborau de la umeri până la talie. 
După ce termină, îi scoase braţele din mâneci, iar rochia 
căzu grămadă la picioarele Nasuadei, care rămase aproape 
goală, în cămăşuţa subţire şi albă. Se luptă să nu se înfioare 
când cei patru războinici o cântăriră pofticioşi din priviri, 
făcând-o să se simtă slabă şi lipsită de apărare. Fără să ia 
seama la ei, păşi în lături, iar Farica adună imediat rochia 
din praf. 

Între timp, Fadawar îşi scosese brăţările, dezvăluindu-şi 
mânecile brodate ale robei. La urmă de tot, îşi scoase uriaşa 
coroană şi i-o dădu unui tovarăş. Când să treacă mai 
departe, afară se auzi o mare zarvă. Năvălind în pavilion, 
un paj tânăr - Nasuada îşi aminti că îl chema Jarsha - se 
proţăpi la intrare, cu privirile în tavan, şi anunţă: 

— Regele Orrin din Surda, Jormundur al vardenilor, 
Trianna, membră a Du Vrangr Gata, şi Naako şi Ramusewa, 
din tribul Inapashunna. 

Apoi plecă, iar alaiul pe care-l anunţase îi luă pe dată locul, 
cu Orrin în frunte. Regele îl zări întâi pe Fadawar, pe care-l 


salută spunând: 

— Căpetenie, ce plăcere neaşteptată! Pesemne că Domnia 
Ta şi... Apoi o zări pe Nasuada, iar chipul său băieţos se 
umplu de uimire. 

— Poftim? Ce înseamnă asta, Nasuada? 

— Mda, şi eu aş vrea să ştiu, tună Jormundur, apucând 
mânerul săbiei şi fulgerându-i din priviri pe toţi cei care 
îndrăzneau să se holbeze pe faţă la ea. 

— V-am chemat aici, zise Nasuada, pentru a fi de faţă la 
Judecata Pumnalelor dintre mine şi Fadawar şi să depuneţi 
apoi mărturie despre ce s-a-ntâmplat. 

Cei doi străini cărunţi, Naako şi Ramusewa, păreau 
înspăimântați de ce auziseră; îşi apropiară capetele şi 
începură să vorbească în şoaptă. Trianna îşi încrucişa 
braţele pe piept, arătându-şi brăţara în formă de şarpe 
încolăcită la încheietură, dar nu dădu nici un alt semn de 
tulburare. Jormundur blestemă şi spuse: 

— "Ţi-ai pierdut minţile, Domniţă? E o nebunie. Nu poţi 
să... 

— Ba pot şi vreau s-o fac. 

— Domniţă, dacă-i aşa, eu... 

— Îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi, dar m-am 
hotărât. Nimeni nu are îngăduinţa să intervină, spuse 
Nasuada; privindu-l, era limpede că tânjea să se poată 
împotrivi, însă, oricât şi-ar fi dorit să o apere de rele, 
loialitatea îl silea să-i dea ascultare. 

— Nasuada, spuse Regele Orrin, doar nu e vorba de 
Judecata în care...? 

— Ba da. 

— Atunci, la naiba, ce-ţi veni să iei parte la nebunia asta? 
Cred că nu mai eşti întreagă la minte nici tu. 

— l-am făgăduit deja lui Fadawar. 

Cei din pavilion se posomorâră şi mai tare. Dacă-şi dăduse 
cuvântul, însemna că nu putea să mai dea înapoi. Şi-ar fi 
pierdut orice urmă de onoare, iar oamenii de ispravă ar fi 


trebuit s-o alunge pe dată din rândurile lor. Orrin şovăi o 
clipă, apoi continuă cu întrebările: 

— Şi care-i scopul? Adică, dacă pierzi... 

— Dacă pierd, Fadawar va deveni conducătorul vardenilor. 

Se aşteptase ca toţi să înceapă să urle. În schimb, se lăsă 
liniştea. Furia care ardea pe chipul lui Orrin se mai răci, 
înăsprindu-se ca oţelul cufundat în apă. 

— Aşadar, hotărârea ta ne pune pe toţi în primejdie. 
Mulţumesc. Fii Domnia Ta om de înţeles, îi mai spuse el lui 
Fadawar, şi dezleag-o pe Nasuada de făgăduinţă. Te voi 
răsplăti împărăteşte dacă încuviinţezi să renunţi la această 
nesăâbuită dorinţă. 

— Sunt deja bogat, răspunse Fadawar. N-am nevoie de 
tinichelele voastre suflate cu aur. Numai Judecata 
Pumnalelor mă poate răzbuna pentru vorbele grele rostite 
de Nasuada despre mine şi neamul meu. 

— Fiţi martori, zise şi Nasuada. 

Orrin îşi strânse roba în pumni, dar apoi îşi înclină fruntea 
şi spuse: 

— Am să fiu martor atunci. 

De sub robele largi pe care le purtau, cei patru războinici 
ai lui Fadawar scoaseră nişte tobe mici, acoperite cu piele 
de capră. Lăsându-se pe vine, le strânseră între genunchi şi 
începură să bată atât de repede în ele încât mâinile nici nu 
li se mai vedeau. Sunetul tobelor înăbuşi orice alt zgomot, 
dar şi furtuna de gânduri care-o copleşise pe Nasuada, 
care-şi simţea inima bătând în acelaşi ritm nebunesc, 
asurzitor. 

Fără să piardă nici o bătaie, cel mai în vârstă dintre 
războinici băgă mâna la piept şi scoase două pumnale lungi 
şi curbate, pe care le aruncă în sus. Nasuada le privi 
răsucindu-se prin aer, vrăjită de frumuseţea lor. Apoi, ridică 
braţul şi prinse unul. Mânerul bătut în opale o zgârie în 
palmă. 

Fadawar izbuti şi el să-l prindă pe celălalt, apoi, pe dată, îşi 
apuca mâneca stângă şi o trase până dincolo de cot. 


Nasuada nu-şi lua ochii de la antebraţul lui. Era gros şi 
musculos, dar asta nu avea nici o importanţă. Muşchii nu 
aveau să-l ajute în acea înfruntare. În schimb, ceea ce căuta 
ea erau urmele cicatricelor, dacă existau. Şi văzu cinci. 

„Cinci!” se gândi. „Atât de multe!” încrederea pe care-o 
avea în sine slăbi în clipa în care văzu dovezile tăriei lui 
Fadawar. Singurul lucru care o împiedica să se prăbuşească 
era ceea ce-i prezisese Elva: avea să învingă. Nasuada se 
agăţă de amintirea acelei clipe, cu deznădejde, de parcă 
era lucrul cel mai preţios din viaţa ei. „Mi-a spus că o pot 
face, aşa că trebuie să rezist mai mult decât Fadawar... 
trebuie să izbutesc!” 

Fadawar era cel care provocase înfruntarea, aşa că tot el 
începu. Îşi întinse braţul stâng cu palma în sus, îşi lipi tăişul 
pumnalului de antebraţ, chiar sub cot, apoi tăie. Pielea i se 
spintecă precum un fruct prea copt. Sângele stacojiu 
începu să curgă. 

Privirea sa o întâlni pe a Nasuadei. 

Aceasta zâmbi şi-şi lipi, la rândul său, tăişul de braţ. Era 
rece ca gheaţa. Înfruntarea era o încercare a voinţei şi 
tăriei sufleteşti - trebuia văzut cine îndura mai multe 
crestături. Aşa era tradiţia: omul care dorea să devină şef 
de trib sau chiar căpetenie a unei cete de războinici trebuia 
să fie gata să îndure mai multă durere decât oricine 
altcineva, de dragul oamenilor săi. Altfel, cum puteau 
conducătorii să se bucure de încrederea poporului dacă nu 
erau în stare să pună nevoile celorlalţi înaintea propriilor 
dorinţe egoiste? Nasuada era de părere că obiceiul era 
nesăbuit şi primejdios, dar înţelegea, de asemenea, că astfel 
se putea câştiga uşor încrederea oamenilor de rând. Cu 
toate că Judecata Pumnalelor era ceva propriu triburilor cu 
pielea întunecată la culoare, dacă-l înfrângea pe Fadawar, 
avea să-şi întărească poziţia printre vardeni şi, din câte 
nădăjduia, printre oamenii lui Orrin. 

Înălţă, în grabă, o rugăciune către Gokukara, zeiţa cu chip 
de mantisă, apoi tăie. Oţelul ascuţit îi despică pielea atât de 


VW 


uşor, încât trebui să aibă grijă să nu taie prea adânc. 
Senzaţia o făcu să se cutremure. Îi venea să arunce 
pumnalul cât colo, să-şi prindă rana în palmă şi să urle. 

Dar nu o făcu. Nici nu-şi încorda muşchii - ştia că, altfel, 
durerea ar fi fost şi mai mare. Zâmbea fără încetare, în 
vreme ce tăişul îi schilodea corpul. Totul se termină în 
câteva clipe, dar era îndeajuns pentru ca trupul ei să geamă 
şi să bocească de mii de ori. Fiecare zbucium o îndemna să 
se oprească. Lăsând pumnalul jos, observă că, deşi 
războinicii băteau în continuare în tobe, nu mai auzea nimic 
altceva decât bătăile propriei inimi. 

Apoi, Fadawar se crestă a doua oară. Venele de la gât i se 
umflară, iar una începu să-i freamăte, de parcă era gata să 
plesnească, în vreme ce pumnalul îşi croia drum, lăsând 
sângele să curgă în urma lui. 

Nasuada văzu că-i venise din nou rândul. Ştiind ce avea să 
urmeze, se simţi şi mai înfricoşată. Instinctul care-i spunea 
să se ferească de durere şi care o ajutase mult cu alte 
prilejuri se lupta cu poruncile pe care le dăduse braţului şi 
mâinii ce ţinea pumnalul. Deznădăjduită, îşi aminti de 
dorinţa ei de a-i salva pe vardeni şi de a-l răsturna pe 
Galbatorix, cele două țeluri cărora îşi dedicase întreaga 
viaţă. În faţa ochilor, văzu chipul tatălui său, pe allui 
Jormundur şi pe al lui Eragon, îi văzu pe vardeni şi se 
gândi: „E pentru ei! Pentru ei fac asta. M-am născut pentru 
a sluji şi asta-mi este povara de purtat.” 

Şi tăie. 

O clipă mai târziu, Fadawar îşi deschise pe braţ o a treia 
crestătură. Nasuada făcu întocmai. Apoi a patra. Şi a 
cincea... 

Nasuada se simţi copleşită de o amorţeală ciudată. Era 
atât de obosită şi înfrigurată pe deasupra... îi veni în minte 
că poate nu avea importanţă cine rezistă mai bine la 
durere, ci cine avea să leşine primul din pricina pierderii de 
sânge. Încheietura şi degetele ei erau deja scăldate într-un 
şuvoi stacojiu, care-i picura la picioare, într-o baltă din ce în 


ce mai adâncă. Una la fel, dacă nu şi mai mare, scălda 
tălpile încălţărilor lui Fadawar. 

Şirul de crestături căscate pe antebraţul căpeteniei îi 
amintea Nasuadei de branhiile unui peşte. Cine ştie de ce, 
dar i se părea foarte caraghios. Trebui să-şi muşte limba ca 
să nu chicotească. 

Urlând, Fadawar izbuti să facă cea de-a şasea crestătură. 

— Să te văd, vrăjitoare prefăcută! urlă, înăbuşind 
zgomotul tobelor, apoi căzu într-un genunchi. 

lar ea se supuse. 

Fadawar se înfiora, în vreme ce-şi trecu pumnalul din 
dreapta în stânga; tradiţia cerea să nu fie mai mult de şase 
crestături pe braţ, ca nu cumva să fie atinse venele de la 
încheietură. Nasuada făcu întocmai, dar Regele Orrin se 
năpusti între ei şi strigă: 

— Opriţi-vă! Nu mai pot să îngădui aşa ceva! O să muriţi 
amândoi! Se întinse către Nasuada, dar ea sări înapoi şi 
dădu să-l străpungă cu pumnalul. 

— Nu te amesteca, îi şuieră printre dinţi. 

Fadawar îşi făcu prima crestătură pe antebraţul drept. Din 
muşchi îi ţâşni un şuvoi de sânge. „S-a încordat”, se gândi 
Nasuada, sperând că această greşeală avea să fie îndeajuns 
pentru a-l dovedi. 

Dar nici ea nu izbuti să se abţină: când tăişul îi crestă 
pielea, scoase un strigăt înfundat. Vârful ascuţit o ardea ca 
un drug de fier încins. Nu apucă să taie nici pe jumătate 
când braţul stâng, deja schilodit, începu să-i zvâcnească, 
făcând tăişul pumnalului să sară. Se alese astfel cu o 
crestătură ca de fierăstrău, de două ori mai adâncă decât 
celelalte. Covârşită de durere, uită să mai răsufle. „Nu mai 
pot, se gândi. Nu mai pot... Nu mai pot... E prea mult. Mai 
bine-ar fi să mor... Măcar dacă s-ar termina totul...” Astfel 
de jelanii îi dădură un pic de curaj, dar în străfundurile 
sufletului ştia că nu avea să renunţe niciodată. 

Pentru a opta oară, Fadawar îşi duse pumnalul deasupra 
antebraţului şi-l ţinu acolo, la câteva degete de pielea sa 


neagră ca abanosul. Sudoarea îi picura în ochi, iar din răni 
îi curgeau lacrimi de sânge. Părea că-l lăsase curajul, apoi 
însă mârâi şi, cu o mişcare iute, se crestă din nou. 

Şovăiala sa o ajută pe Nasuada. Ea se simţi cuprinsă de o 
nouă însufleţire, care-i preschimbă durerea într-o senzaţie 
aproape plăcută. 

Făcu, la rândul său, cea de-a opta tăietură, apoi, ca şi cum 
deja nu-i mai păsa de ea însăşi, se crestă din nou. 

— Acum ce-ai să mai faci? şopti. 

Fadawar trebuia să se cresteze de două ori la rând - o 
dată pentru a o ajunge pe Nasuada şi altă dată pentru a 
continua întrecerea. Gândul părea să-l tulbure. Clipi, îşi 
umezi buzele, apoi apucă mai bine pumnalul şi-l ridică din 
nou în văzduh. 

Îşi umezi buzele a doua oară. 

Mâna stângă îi zvâcni dureros, iar pumnalul îi scăpă dintre 
degetele chircite, înfigându-se în pământ. 

Îl luă iarăşi în palmă. Pe sub robă, pieptul i se umfla şi apoi 
cobora iute. Ridicând pumnalul, îl lipi de antebraţ. Sângele 
începu să curgă de îndată. Fadawar strânse din fălci şi se 
strâmbă, apoi se înfiora şi se îndoi de mijloc, ducându-şi 
braţul rănit la piept. 

— A învins, spuse el. Tobele se opriră. 

Se lăsă liniştea, dar numai pentru o clipă. Apoi, Regele 
Orrin, Jormundur şi toţi ceilalţi umplură pavilionul cu 
strigătele lor însufleţite. 

Nasuada nu-i băgă în seamă. Pipăind cu degetele, îşi găsi 
jilţul şi se prăbuşi în el. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi căzut din 
picioare. Se chinui să nu-şi piardă cunoştinţa, căci privirile 
începeau să i se întunece. Nu voia să leşine în faţa lui 
Fadawar şi a ciracilor săi. O apăsare uşoară pe umăr îi dădu 
de ştire că Farica se apropiase, aducând feşe. 

— Domniţă, îmi îngăduiţi să vă îngrijesc? întrebă ea, 
îngrijorată şi temătoare, de parcă nu ştia cum avea să-i 
răspundă Nasuada. 

Aceasta făcu un semn de încuviinţare. 


Farica începu să-i bandajeze braţul. Tocmai atunci, Naako 
şi Ramusewa se apropiară. Făcură o plecăciune, iar 
Ramusewa spuse: 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată ca cineva să îndure 
atâtea tăieturi la Judecata Pumnalelor. Şi Domnia a, şi 
Fadawar v-aţi dovedit curajul, dar nu încape îndoială cine a 
ieşit învingător. Vom duce vestea celor din neamul nostru 
despre ce s-a-ntâmplat şi nu mă îndoiesc că ei vă vor jura 
credinţă. 

— Vă mulţumesc, răspunse Nasuada, apoi închise ochii 
când braţele începură să-i zvâcnească şi mai tare. 

— Domniţă... 

Împrejur răsunau zgomote amestecate. Nici măcar nu se 
strădui să le înţeleagă, ci se retrase undeva, în 
străfundurile fiinţei sale, unde durerea nu se mai simţea 
atât de tare şi de amenințătoare. Plutea ca printr-un hău 
negru, presărat cu pete de lumină de felurite culori. Glasul 
înfundat al Triannei o trezi din visare: 

— Opreşte-te, femeie, dă bandajele la o parte ca să-ţi pot 
vindeca stăpâna! 

Nasuada deschise ochii şi-i văzu pe Jormundur, Regele 
Orrin şi Trianna adunaţi împrejurul ei. Fadawar şi oamenii 
săi plecaseră din pavilion. 

— Nu, spuse ea. 

Cei trei o priviră cu uimire, apoi Jormundur zise: 

— Nasuada, ţi s-au tulburat minţile. Înfruntarea s-a 
terminat. Nu mai ai de ce să rămâi cu rănile acelea. Oricum, 
trebuie să-ţi oprim sângerarea. 

— Farica se va descurca. Am să pun pe cineva să mi le 
coasă şi să-mi pregătească o prişniţă pentru a nu se umfla. 
Asta-i tot. 

— Dar de ce? 

— Tradiţia Judecăţii Pumnalelor cere ca rănile să se 
vindece aşa cum le este datul. Altfel, durerea nu este 
desăvârşită. Dacă încalc regulile, Fadawar va fi proclamat 
învingător. 


— Măcar lasă-mă să-ţi uşurez suferinţa, îi spuse Trianna. 
Cunosc câteva vrăji care o pot face. Dacă mi-ai fi cerut-o 
dinainte, puteam face astfel încât să-ţi îngădui să-ţi tai 
braţul de tot fără a simţi nimic. 

Nasuada râse şi-şi lăsă capul să cadă pe o parte. Era 
ameţită. 

— 'Ţi-aş fi răspuns la fel ca acum: astfel de prefăcătorii 
sunt demne de dispreţ. Trebuia să câştig fără vreo 
înşelătorie, pentru ca nimeni să nu se mai răzvrătească 
împotriva mea pe viitor. 

— Dar dacă pierdeai? întrebă Regele Orrin cu un glas 
înfundat şi rece. 

— Nu aveam cum. Nici moartă nu i-aş fi îngăduit lui 
Fadawar să-i ia în stăpânire pe vardeni. 

Orrin o sfredeli îndelung cu privirile. 

— 'Te cred. Dar oare credinţa acelor triburi merită o 
asemenea jertfă? Doar nu crezi că eşti atât de uşor de 
înlocuit. 

— Credinţa triburilor? Nu! Dar gândeşte-te: urmările vor 
fi mult mai mari. Aşa, oamenii noştri se vor uni. Pentru asta 
merita să înfrunt moartea. 

— Şi, rogu-te, spune-mi, ce-ar fi câştigat vardenii dacă 
astăzi îţi pierdeai viaţa? Ce foloase ar mai fi tras atunci? N- 
ai fi lăsat în urmă decât descurajare şi tulburări. Fără 
îndoială că asta i-ar fi dus la pieire. 

De câte ori Nasuada bea vin, mied şi alte licori mai tari, 
devenea foarte grijulie în ceea ce spunea şi în felul în care 
se mişca, pentru că, deşi nu o simţea de la bun început, ştia 
că licorile îi înceţoşau judecata şi-i îngreunau trupul şi nu 
dorea să le ofere celor din jur prilejul de a o privi de sus. 

Şi acum era ameţită de durere şi, aşa cum avea să-şi dea 
seama mai târziu, ar fi trebuit să aibă la fel de multă grijă 
cu ceea ce spunea, ca şi cum ar fi dat pe gât trei pocale cu 
miedul de fragi, îndulcit cu miere, al piticilor. Astfel, simţul 
înnăscut al politeţii ar fi împiedicat-o să răspundă aşa cum o 
făcu: 


— Eşti fricos ca un moş, Orrin. N-aveam de ales şi iată că 
am făcut-o. Nu mai are rost să te frămânţi acum... Am 
riscat, e drept. Dar nu-l putem înfrânge pe Galbatorix altfel, 
decât dacă dănţuim pe marginea prăpastiei. Eşti rege. Ar 
trebui să înţelegi că astfel de primejdii sunt de neocolit 
pentru cei care au aroganţa de a-şi lua asupra lor puterea 
de a hotărî soarta celor din jur. 

— Înţeleg prea bine, mârâi Orrin. Familia mea şi cu mine 
am apărat Surda de lăcomia Imperiului, cu fiecare zi, vreme 
de mai multe generaţii, în timp ce vardenii n-au făcut decât 
să se ascundă în Farthen Dur şi să trăiască din mila lui 
Hrothgar. 

Cu asta, se întoarse pe călcâie, făcându-şi roba să fluture 
şi plecă din pavilion cu paşi mari. 

— Aici ai cam greşit-o, Domniţă, făcu Jormundur. 

Nasuada strânse pleoapele, în vreme ce Farica îi lega 
bandajele. 

— Ştiu, izbuti să îngaime. Am să-i oblojesc mândria rănită. 
Dar va trebui să aştepte până mâine. 

Veşti purtate în zbor. 

Atunci, în mintea Nasuadei se făcu un gol - o prăpastie 
atât de adâncă încât nu-şi dădu seama de timpul ce se 
scursese decât în clipa în care Jormundur începu s-o 
scuture de umăr, spunându-i ceva cu glas tare şi aspru. Îi 
trebuiră câteva clipe pentru a înţelege, apoi auzi: 

— ... uită-te la mine, fir-ar a naibii de treabă! Uită-te la 
mine! Nu adormi! Dacă o faci, n-ai să te mai trezeşti. 

— Poţi să-mi dai drumul, Jormundur, spuse ea, şi izbuti să-i 
zâmbească slab. Acum mi-e bine. 

— Da, iar unchiu-meu Undset a fost elf. 

— Şi n-a fost? 

— Puah! Eşti la fel ca taică-tău! Nu te gândeşti niciodată la 
tine însăţi! Din partea mea, triburile alea n-au decât să se 
ducă învârtindu-se, cu obiceiurile lor cu tot. Cheamă un 
doctor. Nu eşti în stare să gândeşti aşa cum trebuie. 


— De-asta am aşteptat să vină seara. Vezi, soarele aproape 
a apus. La noapte mă pot odihni, iar mâine voi putea să fac 
faţă treburilor care mă vor aştepta. 

Farica apăru lângă ea şi începu să se agite: 

— Vai, Domniţă, mare sperietură ne-aţi tras. 

— Şi nici acum nu ne-a trecut, bombăni Jormundur. 

— Da, dar sunt bine, spuse Nasuada şi se ridică în jilţ, fără 
să bage în seamă durerea care-i fulgera prin antebraţ. 
Puteţi pleca amândoi. N-am să păţesc nimic. Jormundur, 
trimite-i vorbă lui Fadawar că poate rămâne căpetenia 
tribului său dacă-mi jură credinţă şi supunere. E un bărbat 
de ispravă - nu vreau să-l pierd. Iar tu, Farica, întoarce-te la 
tine în cort şi anunţ-o pe Angela, negustoreasa de ierburi, 
că am nevoie de ea. Ceva mai devreme, a primit să-mi 
pregătească nişte licori şi prişniţe. 

— Nu te las eu singură în starea asta, făcu Jormundur. 

— Iertare, Domniţă, zise şi Farica, dar şi eu cred la fel. Nu 
eşti în siguranţă. 

Nasuada trase cu ochiul către intrarea în pavilion, ca să fie 
sigură că nici un şoim al Nopţii n-o putea auzi, apoi şopti: 

— Dar nu am să fiu singură cu adevărat. 

Jormundur ridică din sprâncene, iar pe chipul Faricăi 
apăru o expresie de uimire. 

— Nu sunt niciodată singură. Înţelegeţi? 

— Aşadar... Domniţă... vrei să spui că ţi-ai luat anumite 
măsuri? întrebă Jormundur. 

— Da, întocmai. 

Amândoi păreau încă nesiguri. 

— Nasuada, datoria îmi cere să veghez asupra ta, spuse 
Jormundur. Trebuie să-mi spui ce-ai făcut şi cine are 
îngăduinţa de a rămâne aici, singur cu tine. 

— Nu pot, răspunse ea cu blândeţe, apoi, văzându-l cât era 
de supărat, continuă: Să nu crezi că-ţi pun la îndoială 
credinţa. Nici vorbă de aşa ceva. Dar lucrul ăsta trebuie să-l 
ştiu numai eu. Pentru liniştea mea, trebuie să am un pumnal 
pe care nimeni altcineva să nu-l poată observa - o armă 


ascunsă în mânecă, dacă vrei. Poate că asta îmi dovedeşte 
slăbiciunea, dar, te rog, nu te chinui singur. Nu te învinuiesc 
câtuşi de puţin pentru felul în care îţi îndeplineşti 
îndatoririle. 

— Domniţă, se înclină Jormundur cu o politeţe rece, care 
nu-i stătea deloc în fire când i se adresa. 

Nasuada ridică braţul, îngăduindu-le să plece, iar cei doi 
se grăbiră să-i dea ascultare. Trecu cu greu un minut. Poate 
două. Nasuada nu mai auzea nimic altceva decât strigătele 
corbilor care se roteau în zbor deasupra taberei vardenilor. 
Apoi, din spatele ei, veni un foşnet înfundat, precum un 
şoarece care adulmeca în jur după hrană. Întorcând capul, 
o văzu pe Elva furişându-se afară din ascunzătoarea sa 
printre două bucăţi de pânză. 

O cântări din priviri. 

Fata continuase să crească, într-un chip cu totul 
neobişnuit. Nasuada o întâlnise, cu puţină vreme în urmă, 
pe când arăta de trei sau patru ani. Acum, părea de şase. 
Purta o rochie simplă şi neagră, cu câteva falduri violete la 
guler şi la umeri. Pletele sale drepte erau încă şi mai 
întunecate la culoare, ca un hău căscat, care-i atârna pe 
spate. Chipul său ascuţit era alb ca laptele, căci fata nu 
ieşea decât rareori la lumină. Semnul de pe frunte, lăsat de 
Saphira, sclipea argintiu. lar ochii săi, ochii săi violeţi aveau 
o privire îndurerată şi aspră - urma lăsată de 
binecuvântarea lui Eragon, devenită pentru ea un blestem, 
căci o silea să simtă în propriul suflet durerea celor din jur 
şi să încerce să se împotrivească. Ultima luptă aproape că o 
omorâse din pricina miilor de oameni care sufereau în jurul 
ei, cu toate că un vrăjitor o cufundase într-un somn 
fermecat pentru a încerca s-o apere, îi luase multă vreme 
pentru a începe din nou să vorbească şi să-i pese de ceea ce 
întâmpla în jur. 

Văzând-o cum îşi ştergea buzele trandafirii cu dosul 
palmei, Nasuada o întrebă: 

— Nu ţi-e bine? 


— Sunt obişnuită cu durerea, răspunse Elva, ridicând din 
umeri, dar asta nu înseamnă că-mi vine uşor să mă 
împotrivesc vrăjii lui Eragon. Să ştii, Nasuada, că nu mi s-a- 
ntâmplat de multe ori să rămân atât de mişcată de tăria 
celor din jurul meu - pesemne eşti foarte puternică dacă ai 
putut îndura atâtea tăieturi. 

Chiar dacă Nasuada îi auzise de multe ori glasul, parcă tot 
se simţea, pe undeva, înfricoşată: era vocea amară şi plină 
de batjocură a unui adult împovărat de ani, nu cea a unui 
copil. Se strădui să nu o ia în seamă şi răspunse: 

— Tu eşti şi mai puternică. Ai fost nevoită să înduri şi 
chinul lui Fadawar. Îţi mulţumesc pentru că ai rămas cu 
mine. Ştiu cât te-a costat şi îţi sunt recunoscătoare. 

— Poftim? Asta nu înseamnă nimic pentru mine, Domniţă 
Noptatecă, spuse Elva, strâmbându-şi buzele într-un 
zâmbet batjocoritor. Ai ceva de mâncare? Sunt lihnită. 

— Farica a lăsat nişte pâine şi vin în spatele pergamentelor 
de-acolo, zise Nasuada arătându-i cu degetul, apoi o urmări 
pe fetiţă apropiindu-se şi începând să se îndoape cu 
înghiţituri mari. Măcar nu va mai trebui să trăieşti aşa 
multă vreme. De îndată ce se întoarce Eragon, o să desfacă 
vraja. 

— Poate că da, spuse Elva şi se opri puţin, după ce 
înghiţise jumătate de pâine. Să ştii că te-am minţit când am 
vorbit despre Judecata Pumnalelor. 

— Adică? 

— Ceea ce văzusem eu era că aveai să pierzi, nu să câştigi. 

— Poftim? 

— Dacă aş fi îngăduit lucrurilor să-şi urmeze calea, te-ai fi 
pierdut după cea de-a şasea tăietură, iar Fadawar ar fi fost 
acum în locul tău. Aşa că ţi-am spus ceea ce voiai să auzi ca 
să poţi ieşi învingătoare. 

Nasuada se înfiora. Dacă era aşa, însemna că-i era încă şi 
mai îndatorată copilei. Şi totuşi nu-i făcea plăcere să afle că 
fusese jucată pe degete, chiar şi pentru binele său. 

— Înţeleg. Pare-se că trebuie să-ţi mai mulţumesc o dată. 


— Iar asta te umple de furie, nu-i aşa? râse cu asprime 
Elva. N-are a face. Nu te teme că m-ai putea insulta, 
Nasuada. Ne suntem de folos una alteia şi asta e tot. 

Nasuada se simţi uşurată când unul dintre pitici, căpitanul 
străjii din tura aceea, îşi lovi scutul cu ciocanul şi rosti: 

— Angela, negustoreasa de ierburi, îţi cere îngăduinţa s-o 
primeşti, Domniţă Noptatecă. 

— O primesc, zise ea, ridicând vocea. 

Angela dădu buzna în pavilion, aducând pe braţe felurite 
coşuri şi saci. Ca de obicei, părul buclat i se revărsa peste 
faţa strâmbată din pricina îngrijorării. Pe urmele ei venea 
grațios Solembum, pisica fermecată, sub chipul său de 
animal. El se apropie de îndată de Elva şi începu să i se 
frece de picioare, arcuindu-şi spinarea. Lăsându-şi poverile 
jos, Angela îşi dezmorţi umerii şi spuse: 

— Ei, poftim! Din pricina ta şi a lui Eragon îmi petrec viaţa 
aici, printre vardeni, încercând să-i tămăduiesc pe unii 
oameni prea nătângi ca să-şi dea seama că, de fapt, ar 
trebui să se ferească de răni, nu să se lase ciopârţiţi! 

În timp ce vorbea „se apropie de Nasuada şi începu să-i 
desfacă bandajele de pe antebraţul drept. Apoi, mormăi 
nemulțumită. 

— În mod firesc, aici tămăduitorul întreabă: Cum te simţi? 
lar pacientul minte cu neruşinare şi zice: Ei, nu mi-e prea 
rău. Şi vindecătorul: Perfect, perfect. Atunci linişteşte-te, că 
ai să te faci bine cât ai clipi. Ţie însă cred că ţi-e limpede că 
n-ai să fii în stare să te ridici şi s-o porneşti prea curând la 
luptă împotriva Imperiului. Nici vorbă! 

— Dar am să-mi revin, nu? întrebă Nasuada. 

— Dacă aş fi putut folosi magia, n-ar fi fost nici o îndoială. 
De vreme ce nu pot, e mai greu de spus. Va trebui să te 
chinui, ca un om de rând, şi să te rogi ca nu cumva rănile să 
se infecteze. Îţi dai seama, mai spuse Angela, privind-o 
drept în ochi, că vei avea urme, nu? 

— Ce va fi va fi. 

— Adevărat. 


Nasuada îşi înăbuşi un geamăt şi ridică ochii în sus, în 
vreme ce Angela îi cusu rănile şi le unse cu o alifie groasă şi 
rece, din plante. Cu colţul ochiului îl văzu pe Solembum 
sărind pe masă şi aşezându-se alături de Elva. Întinzând o 
labă mare şi păroasă, pisica fermecată îşi înfipse gheara 
într-o bucată de pâine şi începu s-o molfăie cu colții săi albi, 
sclipitori. Smocurile de pâr din urechile uriaşe şi ciulite îi 
fluturau, în vreme ce asculta războinicii înveşmântaţi în 
armură cum se plimbau pe lângă pavilion. 

— Barzul, făcu Angela. Numai bărbaţii sunt în stare să se 
gândească la aşa ceva - să se taie în carne vie ca să vadă 
cine conduce turma. Ce prostie! 

Deşi o durea, Nasuada nu se putu abţine şi izbucni în râs. 

— Chiar aşa, spuse după ce se potoli. 

Tocmai când Angela îşi termina treaba, căpitanul 
străjerilor de afară strigă: 

— Opreşte! 

Apoi, răsună un dangăt ca de clopot. Soldaţii îşi 
încrucişaseră săbiile, tăindu-i drumul celui care căuta să 
pătrundă în pavilion. Fără să mai stea să cugete, Nasuada 
îşi scoase pumnalul din teaca prinsă de corsajul cămăşuţei. 
Îi venea greu să-l apuce, căci de-abia mai putea să-şi mişte 
degetele şi muşchii braţului. Parcă i-ar fi amorţit dacă nu ar 
fi fost crestăturile care o ardeau în carne. 

Şi Angela scoase, de cine ştie unde, un pumnal, se apropie 
de Nasuada şi îngână ceva în limba străveche. Sărind jos, 
Solembum veni şi se ghemui lângă ea. Blana i se zbârlise, 
făcându-l să arate mai mare decât un câine. Mârâi înfundat. 

Elva îşi văzu de mâncare, părând netulburată de zgomote. 
Cercetă din priviri bucata de pâine pe care o ţinea cu două 
degete, de parcă era vreo insectă ciudată, apoi o înmuie în 
pocalul cu vin şi o vâri în gură. 

— Domniţă! strigă cineva. Eragon şi Saphira se apropie 
iute dinspre nord-est. 

Nasuada băgă pumnalul la loc în teacă. Ridicându-se din 
jilţ, îi spuse Angelei: 


— Ajută-mă să mă îmbrac! 

Aceasta îi dădu ascultare şi ridică rochia, petrecându-i-o 
pe trup, apoi îi trase, cu blândeţe, mânecile şi începu să-i 
lege şireturile. Elva veni s-o ajute. În scurtă vreme, 
isprăviră. Nasuada îşi privi braţele şi nu văzu nici urmă din 
bandaje. 

— Oare să-mi ascund rănile sau să le las la vedere? 
întrebă. 

— Depinde, spuse Angela. Ce crezi? Dacă le arăţi, ai să-ţi 
întăreşti poziţia sau ai să-ţi îmbărbătezi duşmanii, care te 
vor crede slabă şi lipsită de apărare? E cam complicată 
problema. la să ne gândim: când vezi un om care şi-ar 
pierdut degetul mare de la picior, ce-ţi trece prin cap? „Of, 
săracul, s-a schilodit!” sau „Uite ce om deştept, şi puternic - 
a scăpat numai cu atâta!”? 

— Ce comparaţie ciudată! 

— Mulţumesc. 

— Judecata Pumnalelor este o încercare a puterii, zise 
Elva. E lucru bine-cunoscut printre vardeni şi oamenii din 
Surda. Nu eşti mândră de puterea ta, Nasuada? 

— Tăiaţi mânecile, le spuse ea, apoi, văzându-le şovăind, 
continuă: Haideţi! De la coate! Nu vă faceţi griji pentru 
rochie, am să pun s-o coasă la loc mai târziu. 

Din câteva mişcări agile, Angela desprinse mânecile şi le 
lăsă pe masă. Nasuada ridică bărbia: 

— Elva, dacă mă simţi că sunt pe cale să-mi pierd 
cunoştinţa, te rog să-i spui Angelei, ca să mă poată prinde. 
Haideţi, mergem? 

Plecară una după alta, cu Nasuada în frunte. Solembum le 
însoţi, dar la ceva distanţă. Când ieşiră din pavilionul cel 
roşu, căpitanul gărzii ordonă aspru: 

— La posturi! 

Iar cei şase Şoimi ai Nopţii le înconjurară. Oamenii şi 
piticii mergeau în faţă şi în spate, iar cei doi kulli uriaşi - 
urgali care aveau cel puţin opt picioare în înălţime - de-o 
parte şi de alta. 


Amurgul îşi întindea aripile aurii şi violete peste tabăra 
vardenilor, făcând ca şirurile de corturi care se pierdeau în 
depărtare să capete un aer de mister. Umbrele din ce în ce 
mai dese prevesteau apropierea nopţii, iar nenumăratele 
torţe şi focuri de veghe ardeau deja, limpezi şi puternice în 
amurgul cald. Spre est, cerul era senin. Spre sud însă, un 
nor lung şi jos de fum negru ascundea orizontul şi Câmpiile 
Pârjolite, aflate la o leghe şi jumătate depărtare. Spre vest, 
un şir de mesteceni şi brazi însemnau cursul râului Jiet, pe 
apele căruia plutea Aripa de Dragon, corabia capturată de 
Roran, Jeod şi ceilalţi locuitori din Carvahall. Dar Nasuada 
nu avea ochi decât pentru ceea ce se afla la nord - silueta 
sclipitoare a Saphirei care cobora dintr-acolo. Scăldată în 
ultimele raze de soare, părea împrejmuită de o aură 
albastră, ca un mănunchi de stele care cădeau din tării. 

Era o imagine atât de măreaţă încât Nasuada rămase 
câteva clipe împietrită, recunoscătoare puterilor care-i 
îngăduiseră să vadă aşa ceva cu ochii ei. „Sunt în siguranţă 
amândoi!” se gândi şi oftă uşurată. 

Războinicul care le vestise sosirea Saphirei - un bărbat 
subţiratic, cu barbă deasă, neîngrijită - se înclină şi arătă cu 
degetul: 

— Domniţă, după cum vezi, am spus adevărul. 

— Da. Te felicit - pesemne că ai ochii foarte ageri de vreme 
ce ai zărit-o aşa curând pe Saphira. Cum te numeşti? 

— Fletcher, fiul lui Harden, Domniţă. 

— Îţi mulţumesc, Fletcher. Acum te poţi întoarce la post. 

Cu o altă plecăciune, bărbatul o porni în pas săltat spre 
marginea taberei. Fără să-şi ia ochii de la Saphira, Nasuada 
îşi croi drum printre şirurile de corturi, către luminişul 
dinainte pregătit, în care aceasta se putea lăsa la pământ. 
Gărzile, Angela şi Elva o însoţiră, dar ea nu le acordă prea 
multă atenţie, nerăbdătoare cum era să-i întâlnească pe 
Eragon şi Saphira. În ultimele zile, îşi petrecuse multe 
ceasuri frământându-se pentru soarta lor, atât ca 


stăpânitoare a vardenilor, cât şi, ceea ce o mirase întru 
câtva, ca prietenă. 

Saphira zbura mai iute decât orice şoim sau uliu, dar era 
încă la câteva mile de tabără, aşa că îi luă aproape zece 
minute să ajungă. În timpul acesta, în luminiş se adunaseră 
o mulţime de războinici oameni, pitici şi chiar un grup de 
urgali cu pielea cenuşie, conduşi de Nar Garzhvog, care 
începuseră să-i scuipe pe oamenii dimprejurul lor. Erau 
acolo şi Regele Orrin cu alaiul său. Aceştia se opriseră 
undeva, în faţa Nasuadei, de cealaltă parte a luminişului. 
Venise şi Narheim, ambasadorul piticilor, cel care îşi luase 
asupra sa îndatoririle lui Orik, după ce acesta plecase în 
Farthen Dur, erau şi Jormundur şi ceilalţi membri ai Sfatului 
Fruntaşilor, şi Arya. 

Aceasta se strecură prin mulţime, spre Nasuada. Chiar 
dacă Saphira se apropia, bărbaţii şi femeile deopotrivă 
coborâră privirea pentru a o admira pe elfă. Era 
impresionantă. Îmbrăcată toată în negru, purta pantaloni, 
ca un bărbat, avea sabie la şold, un arc şi o tolbă în spate. 
Pielea ei era de culoarea mierii moi, chipul ascuţit ca al unei 
pisici şi păşea cu atâta forţă şi graţie încât oricine îşi putea 
da seama cât era de pricepută în mânuirea săbiei şi, de 
asemenea, că era mult mai puternică decât un om. 

De la bun început, Nasuadei i se păruseră cam indecente 
veşmintele sale neobişnuite. Prea strâmte şi strânse pe 
trup. Dar trebuia s-o recunoască: şi îmbrăcată în zdrenţe, 
Arya tot ar fi părut mai maiestuoasă şi mai demnă decât 
orice nobil din rândul muritorilor. Oprindu-se în faţa ei, elfa 
făcu un gest cu degetul său fin către rănile de pe 
antebraţele Nasuadei. 

— Aşa cum a spus poetul Earne, a înfrunta suferinţa de 
dragul neamului şi al ţării pe care-o iubeşti este lucrul cel 
mai nobil dintre toate. I-am cunoscut pe toţi conducătorii 
vardenilor. Au fost bărbaţi şi femei deosebite, iar Ajihad - 
cel mai vrednic dintre toţi. Dar cred că astăzi l-ai depăşit 
până şi pe el. 


— Vorbele tale mă onorează, Arya, dar mi-e teamă că, 
dacă-i aşa, prea puţini şi-l vor mai aminti pe tatăl meu după 
cum merită. 

— Faptele copiilor sunt o dovadă a felului în care au fost 
crescuţi de părinţi. Străluceşte ca soarele, Nasuada, căci, 
dacă o faci, din ce în ce mai mulţi vor respecta amintirea lui 
Ajihad, pentru că te-a învăţat să porţi povara unui adevărat 
stăpânitor de la o vârstă atât de fragedă. 

Nasuada înclină fruntea, lăsând să se înţeleagă că sfatul 
Aryei îi mersese drept la suflet, apoi zâmbi şi zise: 

— Vârstă fragedă? După socoteala noastră, de-acum sunt o 
femeie în toată firea. 

— E adevărat, spuse Arya, cu o sclipire veselă în privire. 
Dar, dacă socotim după ani şi nu după înţelepciune, printre 
cei din neamul meu nici un om nu ar fi privit ca un adult în 
toată puterea cuvântului. În afară de Galbatorix, fireşte. 

— Şi de mine, spuse Angela voioasă. 

— Haide, haide, făcu Nasuada, nu poţi fi mult mai în vârstă 
decât mine. 

— Ha! înfăţişarea poate fi înşelătoare. După ce ai stat atât 
de mult în preajma Aryei, ar trebui s-o ştii. 

Înainte ca Nasuada să apuce s-o întrebe câţi ani avea de 
fapt, simţi cum cineva o smucea tare de poala rochiei. 
Întorcând capul, văzu că era Elva, care-i făcea semn. 
Aplecându-se, îşi apropie urechea de aceasta, care şopti: 

— Eragon nu este cu Saphira. 

Nasuada simţi un nod în gât, care-o împiedica să răsufle. 
Trase cu ochiul în sus. Saphira plutea chiar deasupra 
taberei, la câteva mii de picioare în văzduh. Aripile sale ca 
de liliac se distingeau negre pe cer. Îi vedea stomacul şi 
ghearele albe, lipite de solzii încălecaţi, dar nu-i putea zări 
pe niciunul dintre cei pe care-i ducea în spinare. 

— De unde ştii? întrebă tot în şoaptă. 

— Nu simt nimic, nici o îngrijorare, nici o temere care să- 
mi amintească de el. Roran e acolo, împreună cu o femeie 
care trebuie să fie Katrina. Dar atât. 


Ridicându-se, Nasuada bătu din palme şi spuse tare: 

— Jormundur! 

Acesta, care era undeva prin apropiere, veni în fugă, 
îmbrâncindu-i pe cei care-i stăteau în cale. O cunoştea 
îndeajuns de bine pentru a înţelege că se întâmplase ceva 
neplăcut. 

— Domniţă? 

— Goleşte luminişul! Trimite-i pe toţi de-aici înainte să 
coboare Saphira. 

— Şi pe Orrin, Narheim şi Garzhvog? 

— Nu, se strâmbă ea, dar pe toţi ceilalţi în afară de ei. 
Iute! Jormundur începu să dea ordine cu glas tare, iar Arya 
şi Angela se apropiară de Nasuada. Păreau la fel de 
îngrijorate ca şi ea. 

— Saphira nu ar fi aşa liniştită, spuse Arya, dacă Eragon ar 
fi rănit sau mort. 

— Atunci unde e? făcu Nasuada. În ce încurcătură s-a mai 
băgat? Luminişul se umplu de zarvă în clipa în care 
Jormundur şi oamenii săi începură să-i alunge pe privitori 
îndărăt la corturile lor, lovindu-i cu beţele dacă zăboveau 
sau se împotriveau. Izbucniră câteva îmbrânceli, dar 
căpitanii lui Jormundur îi prinseră repede pe vinovaţi, 
pentru ca bătăile să nu se răspândească. Din fericire, 
urgalii plecaseră fără nici o greutate, la porunca şefului lor, 
Garzhvog. Acesta însă se apropie de Nasuada, împreună cu 
Regele Orrin şi Narheim, piticul. 

Nasuada simţi cum i se cutremura pământul sub picioare, 
în vreme ce urgalul, înalt de opt picioare şi jumătate, 
înainta către ea. Acesta îşi ridică bărbia osoasă, arătându-şi 
beregata, aşa cum cerea obiceiul neamului său, şi spuse: 

— Ce înseamnă asta, Domniţă Noptatecă? 

Din pricina alcătuirii fălcilor, a colţilor şi a accentului 
pronunţat, era greu de înţeles ce spunea. 

— Mda, şi eu aş vrea o explicaţie, fir-ar să fie de treabă! 
zise Orrin, roşu la faţă. 

— Şi eu, făcu Narheim. 


Privindu-i, Nasuadei îi trecu prin cap că era, pesemne, 
prima dată de mii de ani când membri ai atâtor neamuri 
diferite din Alagaesia se întâlniseră, paşnici, laolaltă. Nu 
lipseau decât cei doi Ra'zac sau părinţii lor, dar Nasuada 
ştia prea bine că nici un om zdravăn la minte nu le-ar fi 
poftit vreodată pe acele făpturi scârbavnice la sfaturile lor 
de taină. Arătă spre Saphira şi spuse: 

— Răspunsurile le veţi primi de la ea. 

Chiar în clipa în care ultimii rătăciţi părăseau luminişul, un 
vârtej de aer o învălui pe Nasuada. Saphira se lăsa pe 
pământ, fluturând din aripi pentru a încetini. Atinse 
pământul cu picioarele din spate, apoi şi cu cele din faţă. O 
bubuitură înfundată răsună în tabără. Dezlegându-şi 
curelele, Roran şi Katrina se grăbiră să coboare. 

Apropiindu-se cu paşi mari, Nasuada o cântări din priviri 
pe aceasta din urmă. Era curioasă să vadă ce soi de femeie 
putea să-l vrăjească atât de tare pe un bărbat, încât acesta 
să fie gata de orice pentru a o salva. Văzu o tânără bine 
făcută, dar cu tenul palid, ca şi cum ar fi fost bolnavă, cu o 
coamă de păr arămiu şi o rochie atât de ruptă şi murdară 
încât era cu neputinţă să-şi dea seama cum arătase la 
început. În ciuda chinului prin care trecuse, Nasuada văzu 
imediat că era o femeie destul de atrăgătoare, dar nu o 
„mare frumuseţe”, cum spuneau poeţii. Cu toate astea, avea 
în priviri şi în purtări o anumită hotărâre care îi spuse 
Nasuadei că, dacă Roran ar fi fost cel căzut prizonier, 
Katrina s-ar fi priceput la fel de bine ca şi el să-i trezească 
pe locuitorii din Carvahall, să-i ducă spre sud, în Surda, să 
lupte în bătălia de pe Câmpiile Pârjolite şi chiar să plece 
apoi în Helgrind de dragul lui. Nici măcar când îl văzu pe 
Garzhvog, Katrina nu tresări şi nu se înfiora, ci rămase pe 
loc, alături de Roran. Acesta îi făcu Nasuadei o plecăciune, 
apoi alta Regelui Orrin. 

— Domniţă, spuse, solemn. Maiestate. Îngăduiţi-mi să v-o 
prezint pe Katrina, logodnica mea. 

La rândul ei, aceasta îşi plecă fruntea. 


— Bine-ai venit la vardeni, Katrina, spuse Nasuada. Toţi cei 
de-aici îţi cunosc numele datorită uluitorului devotament pe 
care ţi-l poartă Roran. Cântecele despre dragostea voastră 
au început deja să se răspândească prin lume. 

— Eşti binevenită, adăugă Orrin. Eşti cu adevărat 
binevenită. Nasuada observă că regele nu avea ochi decât 
pentru Katrina, la fel ca toţi bărbaţii de acolo, printre care 
şi piticii. Era convinsă că, până să vină zorii, fiecare avea să 
le povestească tovarăşilor săi despre farmecele fetei. 
Faptele lui Roran o ridicaseră cu mult deasupra celorlalte 
femei, iar misterul ei îi fascina şi-i atrăgea pe războinici. 
Dacă cineva era gata să jertfească atât de mult pentru 
altcineva, însemna că era vorba de o persoană de-a dreptul 
nepreţuită. 

— Mulţumesc, spuse Katrina, roşind. 

Părea stânjenită de atâtea atenţii, dar şi mândră, ca şi cum 
ştia cât era Roran de deosebit şi se bucura că tocmai ea, 
dintre toate femeile din Alagaesia, izbutise să-i câştige 
inima. Era al ei, iar asta îi ajungea, nu mai avea ce să-şi 
dorească. 

Nasuada se simţi străbătută de un fior de singurătate. „Aş 
vrea să am şi eu aşa ceva”, se gândi. Din pricina poziţiei 
sale, nu-i mai era îngăduit să viseze, ca o fetişcană, la 
dragoste şi căsătorie şi nici la copii. Poate doar să fie vorba 
de o căsătorie aranjată, pentru binele vardenilor. Se 
gândise adesea să-l ia pe Orrin, dar nu găsise curajul să-i 
pomenească despre asta. Oricum, era mulţumită cu ce avea 
şi nu se simţea invidioasă pe fericirea Katrinei şi a lui 
Roran. Pentru ea un singur lucru conta: o căsătorie nu 
însemna nimic pe lângă visul de a-l înfrânge pe Galbatorix. 
Aproape toţi oamenii se căsătoreau, dar câţi dintre ei aveau 
prilejul să vegheze naşterea unei epoci noi? 

„Parcă nu sunt eu însămi în seara asta”, îşi dădu ea seama. 
„Poate că din cauza rănilor gândurile mi se învârtejesc în 
minte ca un roi de albine.” Trezindu-se din visare, privi 
dincolo de Roran şi Katrina, către Saphira, îşi lăsă mintea 


neprotejată - ceea ce nu i se întâmpla de prea multe ori - 
pentru a înţelege vorbele acesteia şi întrebă: 

— Unde este Eragon? 

Saphira se apropie, într-un foşnet de solzi, şi-şi cobori 
capul, pentru a le privi drept în ochi pe Nasuada, Arya şi 
Angela. În ochiul său stâng sclipea o flacără albastră. 
Adulmecă de două ori, apoi scoase limba stacojie. 
Răsuflarea fierbinte şi umedă făcu gulerul Nasuadei să 
fluture. 

Aceasta înghiţi în sec când mintea Saphirei o atinse pe a 
ei. Era altfel decât toate făpturile pe care le întâlnise 
vreodată: părea foarte, foarte bătrână, străină, pe cât de 
blândă, pe atât de aprigă. Şi asta, şi prezenţa sa 
impunătoare îi aminteau Nasuadei de fiecare dată că, dacă 
Saphira se hotăra să-i înghită pe toţi, putea să o facă. Era 
cu neputinţă, se gândi ea, să te simţi în largul tău în 
preajma unui dragon. 

„Simt miros de sânge, spuse Saphira. Cine ţi-a făcut rău, 
Nasuada? Spune-mi numele şi am să-l spintec de la gât 
până la mijloc şi am să-ţi aduc capul să-l atârni pe perete.” 

— Nu-i nevoie să spinteci pe nimeni, cel puţin deocamdată. 
Eu însămi am mânuit pumnalul. Dar nu e vremea acum să 
vorbim despre asta. Tot ce vreau să-mi spui este unde se 
află Eragon. 

„Eragon, spuse Saphira, s-a hotărât să rămână în 
Imperiu.” Vreme de câteva clipe, Nasuada rămase 
împietrită, cu mintea amorţită. Apoi, dându-şi seama că nu 
avea nici un rost să încerce să pretindă că nu era aşa cum 
auzise, se simţi cuprinsă de o senzaţie de sfârşeală. 
Auzindu-i şi pe cei din jur vociferând, îşi dădu seama că 
Saphira le vorbise tuturor în acelaşi timp. 

— Cum... de i-ai îngăduit să o facă? 

Saphira pufni, scoțând pe nări rotocoale de fum. 

„Asta a fost hotărârea lui. Nu l-am putut opri. ine să facă 
ceea ce crede el că-i bine, fără să-i pese de sine însuşi şi de 
urmări... Aş fi putut să-l scutur zdravăn, ca pe un puişor 


abia ieşit din ou, dar sunt mândră de el. Nu vă temeţi, este 
în stare să-şi poarte de grijă. Până acum n-a păţit nimic, 
altfel aş fi aflat pe dată.” 

— Şi cum de a luat această hotărâre, Saphira? întrebă 
Arya. 

„Ar merge mai repede să vă arăt în loc să vă explic în 
cuvinte. Îmi îngăduiţi?” 

Cu toţii făcură semn că da. 

Amintirile sale se revărsară asupra Nasuadei ca un potop. 
Privi piscul cel negru, Helgrind, de deasupra unui strat de 
nori. Îi auzi pe Eragon, Roran şi Saphira sfătuindu-se cum 
era mai bine să atace. Îi văzu descoperind bârlogul celor 
doi Ra'zac şi simţi, pe propria piele, lupta încleştată a 
Saphirei cu uriaşii Lethrblaka. Rămase vrâjită de ceea ce 
văzuse. Se născuse în Imperiu, dar nu-şi mai amintea nimic. 
Era prima dată, de când crescuse, când vedea altceva în 
afară de hotarele sălbatice ale stăpânirii lui Galbatorix. 

În cele din urmă, asistă şi la înfruntarea dintre Eragon şi 
Saphira. Aceasta părea că încearcă să-şi ascundă jalea care 
o cuprinsese când îşi părăsise Cavalerul, dar era o senzaţie 
mult prea vie, sfâşietoare. Nasuada se văzu nevoită să-şi 
şteargă lacrimile cu bandajele de pe braţ. Şi totuşi motivele 
pe care le invocase Eragon pentru a rămâne acolo - ca să-l 
ucidă pe ultimul Ra'zac şi să cerceteze mai bine muntele - 
nu i se păreau îndeajuns de puternice. 

Se încruntă. „O fi Eragon repezit, dar nu şi atât de 
nesăbuit încât să pună în primejdie tot ceea ce ne străduim 
să facem numai pentru a cerceta câteva peşteri şi a-şi duce 
răzbunarea la îndeplinire. Trebuie să mai fie ceva.” Se 
întrebă dacă să o piseze pe Saphira cu întrebări, dar ştia că 
aceasta nu i-ar fi ascuns nimic numai şi numai dintr-un 
capriciu. „Poate că vrea să-mi spună între patru ochi”, se 
gândi. 

— La naiba! exclamă Orrin. Nici că se putea un moment 
mai prost pentru aşa ceva. Ce-are a face un singur Ra'zac, 


când toată armata lui Galbatorix se află adunată la câteva 
mile de noi? Trebuie să-l aducem înapoi. 

Angela râse; se apucase să împletească un ciorap folosind 
cinci andrele de os care clincăneau şi se frecau unele de 
altele, într-un ritm susţinut, deşi neobişnuit. 

— Cum? O să călătorească ziua, iar Saphira nu are cum să 
zboare şi să-l caute, câtă vreme o poate vedea oricine care 
să-i povestească lui Galbatorix. 

— Da, dar este vorba de Cavalerul nostru! Nu putem sta 
cu braţele încrucişate când el este printre duşmani. 

— Sunt de aceeaşi părere, zise Narheim. Nu ştiu cum, dar 
trebuie să se întoarcă! Grimstnzborith Hrothgar l-a adoptat 
în familia şi clanul său - adică şi al meu, după cum ştiţi - şi îi 
datorăm credinţă după lege şi voia sângelui. 

Arya se lăsă într-un genunchi şi, spre mirarea Nasuadei, 
începu să-şi desfacă şi să-şi lege la loc partea de sus a 
încălţărilor. Strângând o curea între dinţi, zise: 

— Saphira, unde era Eragon când i-ai pătruns pentru 
ultima oară gândurile? 

„La intrarea în Helgrind.” 

— Şi nu ai deloc habar pe ce drum voia s-o apuce? „Nici el 
nu ştia încă.” 

— Atunci va trebui să caut peste tot, spuse elfa, sărind în 
picioare. Ca o căprioară, străbătu în fugă luminişul şi 
dispăru printre corturi, spre nord, iute şi uşoară ca vântul. 

— Nu, Arya! strigă Nasuada, dar era prea târziu. Nu mai 
avea ce face decât să o privească îndepărtându-se. Plecarea 
ei o umplu de deznădejde. „Lotul se prăbuşeşte”, se gândi. 

Strângându-şi în pumni marginile bucăţilor desperecheate 
de armură care-i apărau pieptul, ca şi cum voia să le 
smulgă, Garzhvog o întrebă: 

— Vrei să mă iau după ea, Domniţă Noptatecă? Nu pot să 
alerg la fel de iute ca elfii ăştia mărunţei, dar am puterea să 
fug mai mult. 

— Nu... nu, rămâi. De la depărtare, Arya poate trece drept 
om, dar pe tine soldaţii te-ar vâna de îndată ce te zăreşte 


vreun fermier. 

— Sunt obişnuit cu asta. 

— Bine, dar nu în mijlocul Imperiului, sub ochii a sute de 
oameni de-ai lui Galbatorix. Nu, Arya va trebui să se 
descurce singură. Măcar dacă l-ar putea găsi pe Eragon şi 
ar putea să ni-l aducă îndărăt nevătămat, căci fără el 
suntem pierduţi! 

Scăparea. 

Picioarele lui Eragon loveau ritmic pământul. 

Vibraţiile începeau din călcâie, urcau apoi pe pulpă, până 
la coapsă, pe şira spinării şi până la gât. Îl făceau să strângă 
din dinţi şi-i înăspreau durerea de cap, care părea mai rea 
cu fiecare milă străbătută. La început, bătaia monotonă îl 
irita, dar nu trecuse mult şi îl cufundase într-un soi de 
transă, în care nu se mai gândea la nimic, ci doar fugea mai 
departe. 

Auzea firele uscate de iarbă trosnindu-i sub tălpi ca nişte 
vreascuri şi, din când în când, vedea vârtejuri de praf 
ridicate din pământul uscat. Pesemne trecuse mai mult de o 
lună de când plouase ultima dată prin această parte a lumii. 
Aerul îi uscase răsuflarea, lăsându-i gâtul pârjolit. Oricât ar 
fi băut, soarele şi vântul îl toropeau şi mai mult. 

De-asta îl şi durea capul. 

Muntele Helgrind rămăsese departe în urma lui. Cu toate 
acestea, nu străbătuse atât de mult pe cât spera. Sute de 
patrule - de soldaţi şi vrăjitori - mărşăluiau încoace şi 
încolo, la poruncile lui Galbatorix. Adesea, pentru a se feri, 
fusese nevoit să se ascundă. Nu avea nici o îndoială că pe el 
îl căutau. În seara de dinainte, îl văzuse până şi pe Thorn 
zburând jos, pe deasupra orizontului, la apus. Îşi ascunsese 
pe dată gândurile, se aruncase într-un şanţ şi rămăsese 
acolo o jumătate de ceas, până ce dragonul dispăruse 
dincolo de marginea lumii. 

Se hotărâse ca, de câte ori era cu putinţă, să călătorească 
pe drumurile şi potecile cele mai bătute. Ultima săptămână 
îl silise să dea din el şi să îndure cât putea de mult, aşa că 


voia să-i lase trupului său răgazul de a se odihni şi de a-şi 
recăpăta puterile, nu să-l obosească şi mai tare alergând 
prin desişuri, pe dealuri şi trecând râuri cu apele pline de 
noroi. Avea să vină cândva vremea să se istovească din nou, 
dar mai avea ceva până atunci. 

Cu toate acestea, ţinându-se pe drumurile bătute, nu 
îndrăznea să alerge atât de iute pe cât putea; de fapt, ar fi 
fost mai bine să nu o facă deloc. Prin ţinutul acela erau 
răspândite mai multe sate şi cătune. Dacă locuitorii lor 
observau un bărbat singur alergând pe drum ca şi cum ar fi 
fost vânat de o ceată de lupi, aveau să intre, fără îndoială, la 
bănuieli şi cine ştie dacă vreunul mai slab de înger nu avea 
să dea raportul mai departe. Aşa ceva ar fi fost o nenorocire 
pentru Eragon, câtă vreme cea mai bună apărare a sa era 
faptul că nimeni nu ştia unde să-l caute. 

Acum alerga pentru că nu mai întâlnise nici o făptură vie - 
în afară de un şarpe mare, care se încălzea la soare - cale 
de mai bine de o leghe. 

Lucrul care-l preocupa mai întâi de toate era să ajungă 
îndărăt la vardeni şi tocmai de-asta îl înfuria că trebuia să 
se târâie ca ultimul cerşetor. Cu toate acestea, singurătatea 
îi pria. Nu mai fusese singur, singur cu adevărat din clipa în 
care găsise în Şiră oul Saphirei. De atunci, gândurile ei îi 
atinseseră fără încetare mintea şi, mai mult, fusese însoţit 
de Brom, Murtagh sau alţii. În afară de această povară, îşi 
petrecuse fiecare lună, de când plecase din Valea Palancar, 
străduindu-se să înveţe lucruri cât mai multe şi mai grele. 
Nu se oprea decât când avea de făcut vreo călătorie sau 
când trebuia să ia parte la luptă. De când se născuse, nui 
se mai întâmplase niciodată să aibă de ţinut piept unor 
astfel de îngrijorări şi temeri şi nici să fie nevoit să rămână 
atent şi cu simţurile treze atâta vreme. 

Aşadar, singurătatea era binevenită, odată cu liniştea 
sufletească pe care i-o aducea. Lipsa glasurilor - nici pe al 
său nu şi-l mai auzise de ceva timp - era ca un cântec 
liniştitor de leagăn, care, pentru scurtă vreme, îi alungă 


teama de viitor. Nici prin cap nu-i trecea să facă vreo vrajă 
pentru a o vedea pe Saphira - cu toate că erau departe 
unul de celălalt, legătura dintre ei avea să-i spună dacă ea 
păţea cine ştie ce - şi nici pe Nasuada sau Arya, care l-ar fi 
copleşit cu dojeni. Era mult mai plăcut, se gândi el, să 
asculte cântecul păsărelelor şi freamătul vântului prin iarbă 
şi printre crengile pline de frunze. 

Zgomotul clopoţeilor de la căpestre, al copitelor care 
loveau pământul şi glasurile unor bărbaţi îl treziră din 
visare. Neliniştit, se opri şi trase cu ochiul împrejur, 
încercând să-şi dea seama de unde veneau. Două coţofene 
fiecare se înălţară în spirală dintr-un defileu din apropiere. 

Singurul ascunziş pe care îl găsi era un mic desiş de 
ienuperi. Se grăbi într-acolo şi se strecură pe sub crengile 
care atârnau tocmai în clipa în care şase soldaţi ieşeau 
călare din defileu. Aceştia o apucară la trap pe o potecă 
îngustă, de pământ bătătorit, care trecea la nici zece 
picioare de el. În mod firesc, Eragon ar fi trebuit să-i simtă 
cu mult înainte de a se apropia, însă, de când cu apariţia 
neaşteptată a lui Thorn, îşi ţinuse mintea bine apărată şi nu 
mai cercetase împrejurimile cu ajutorul gândurilor. 

Soldaţii traseră de frâie şi se adunară în mijlocul potecii, 
certându-se între ei: 

— Vă spun că am văzut ceva! strigă unul dintre ei. 

Era un bărbat de înălţime mijlocie, cu obrajii roşii şi o 
barbă blondă. 

Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Eragon se chinui să 
răsufle uşor pentru a nu se da de gol. Îşi pipăi fruntea, 
convingându-se că bucata de pânză pe care şi-o legase la 
cap îi acoperea sprâncenele arcuite şi vârful ascuţit al 
urechilor. „Ce n-aş da să am încă armura pe mine”, se 
gândi. Pentru a nu atrage atenţia, îşi făcuse o boccea din 
crengi şi o bucată de pânză pe care o dobândise târguindu- 
se cu un spoitor şi-şi legase acolo armura. Acum nu 
îndrăznea s-o desfacă, de teamă să nu-l audă soldaţii. 


Bărbatul cu barba blondă cobori de pe armăsarul său 
murg şi se plimbă pe la marginea potecii, cercetând 
pământul şi tufişurile de ienupăr de alături. Ca orice ostaş 
din armata lui Galbatorix, purta o tunică roşie, brodată cu 
fir de aur, înfăţişând o pală tremurătoare de foc. Fireturile îi 
sclipeau la fiecare pas. Avea o armură simplă, doar un coif, 
un scut şi o apărătoare din piele, aşadar nu putea fi de rang 
prea înalt. Drept arme, purta o suliță în mâna dreaptă şi o 
sabie lungă la şold. 

În vreme ce el se apropia, clincănind din pinteni, Eragon 
începu să îngâne o vrajă complicată în limba străveche. 
Cuvintele i se revărsau nestăvilite de pe buze până ce, spre 
marea sa îngrijorare, greşi unul, foarte lung şi greu de 
pronunţat, şi se văzu nevoit s-o ia de la capăt. 

Soldatul mai făcu un pas către el. 

Şi încă unul. 

Chiar în clipa în care se postă în faţa lui, Eragon termină 
vraja şi simţi cum aceasta începuse să-i soarbă din putere. 
Cu toate acestea, nu scăpă cu totul neobservat, căci 
soldatul scoase un strigăt scurt şi dădu crengile la o parte 
din faţa lui. 

Eragon nu se mişcă. 

Soldatul se uită drept la el şi se încruntă: 

— Ce naiba... mormăi, apoi lovi cu sulița în desiş, trecând 
foarte aproape de faţa lui Eragon; acesta îşi înfipse unghiile 
în palmă, simţindu-şi trupul străbătut de un fior. Fir-ar să 
fie de treabă, zise soldatul şi dădu drumul crengilor, care se 
îndreptară, ascunzându-l din nou pe Eragon îndărătul lor. 

— Ce era? întrebă un alt bărbat. 

— Nimic, răspunse primul, întorcându-se la ceilalţi, apoi îşi 
scoase coiful şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Ochii îmi 
joacă feste. 

— Ce mai vrea de la noi ticălosul ăla de Braethan? De două 
zile aproape că n-am închis un ochi. 

— Mda... cred că regele e la capătul răbdării dacă trage 
aşa tare de noi... Sincer să fiu, mai bine nu l-am găsi pe ăla 


pe care-l caută. Nu zic că aş fi un nevolnic, dar unii ca noi 
ar face bine să se ferească de oricine este în stare să-i dea 
de furcă lui Galbatorix. Să se descurce Murtagh cu 
monstrul ăla de dragon al lui, nu? 

— Dacă nu cumva o fi chiar el ăsta pe care-l căutăm, zise 
un al treilea bărbat. Aţi auzit şi voi ce-a zis plodul lui 
Morzan, aşa cum am auzit şi eu. 

Soldaţii rămaseră tăcuţi - păreau neliniştiţi de ceva. Apoi, 
cel care descălecase urcă la loc în şa, luă hăţurile cu mâna 
stângă şi spuse: 

— Tacă-ţi fleanca, Derwood! Prea mult trâncăneşti. 

Şi, cu asta, cei şase îşi îmboldiră armăsarii cu pintenii şi o 
apucară pe drum, către nord. După ce zgomotul de copite 
se pierdu în depărtare, Eragon reteză vraja, apoi se frecă la 
ochi cu pumnii şi-şi lăsă palmele pe genunchi. Un hohot 
lung şi înfundat de râs îi scăpă de pe buze. Clătină din cap, 
gândindu-se cât erau de diferite necazurile în care se 
vârâse faţă de traiul său de demult, din Valea Palancar. „Nu 
mi-am închipuit niciodată că mi se vor întâmpla astfel de 
lucruri”, se gândi. 

Vraja pe care-o folosise avea două părţi: mai întâi, făcuse 
razele de lumină să se scurgă pe lângă trupul său, astfel 
încât nimeni nu-l mai putea vedea; apoi, avusese grijă ca 
nici un alt magician să nu poată observa urmele vrâjii. 
Singurul neajuns era că vraja nu putea ascunde şi urmele 
de paşi - astfel că trebuia să rămână nemişcat câtă vreme o 
folosea - şi se întâmpla adesea să nu poată ascunde pe 
deplin nici umbrele. 

Strecurându-se afară din desiş, Eragon îşi întinse braţele 
mult deasupra capului, apoi se îndreptă spre defileul din 
care ieşiseră soldaţii. Porni din nou la drum, dar o întrebare 
nu-i dădea pace: Oare ce spusese Murtagh? 

— Ahhh! 

Imaginile care pluteau, ca nişte văluri, în faţa ochilor lui 
Eragon se risipiră de îndată ce el începu să sfâşie văzduhul 
cu braţele. Zvârcolindu-se, se rostogoli din locul în care se 


întinsese. Cu mişcări iuți, se ridică în picioare şi întinse 
braţele în faţă ca să se apere de lovituri. 

Bezna nopţii îl învăluia. Pe deasupra, stelele netulburate 
se învârteau mai departe, în dansul lor celest, fără sfârşit. 
Pe jos nu se mişca nimic şi nu se auzea decât şoapta 
vântului care mângâia firele de iarbă. 

Eragon îşi întinse gândurile împrejur, convins că urma să 
fie atacat, înainta vreo mie de picioare, în toate direcţiile, 
dar nu dădu peste nimeni. 

În cele din urmă, lăsă braţele jos. Gâfâia, îl ardea pielea şi 
mirosea a transpiraţie. În minte i se iscaseră o furtună, un 
vârtej de săbii care sclipeau ucigătoare şi trupuri 
spintecate. O clipă, se crezu în Farthen Dur, luptându-se cu 
urgalii, apoi pe Câmpiile Pârjolite, încrucişându-şi sabia cu 
oameni ca el. De fiecare dată, senzaţia era atât de vie încât 
ar fi putut jura că o vrajă ciudată îl dusese înapoi în timp. Îi 
văzu pe oamenii şi pe urgalii pe care-i ucisese stând în 
picioare în faţa lui. Păreau aşa de reali încât se întrebă dacă 
aveau să-i vorbească. Şi, chiar dacă nu mai purta pe trup 
urmele rănilor, acestea îi rămăseseră în amintire. Se înfiora, 
simțind din nou săgețile şi săbiile pătrunzându-i în carne. 

Urlând ca o fiară, căzu în genunchi şi-şi cuprinse pântecul 
cu braţele cât putu de strâns. Se clătina înainte şi-napoi. 
„Gata, linişteşte-te... linişteşte-te...” Îşi lipi fruntea de 
pământ şi se ghemui, făcându-se cât putea de mic. Îşi 
simţea răsuflarea fierbinte pe burtă. 

— Ce-o fi cu mine? 

Niciuna dintre poveştile pe care le spunea Brom în 
Carvahall nu pomenea că astfel de închipuiri i-ar fi chinuit şi 
pe eroii din vechime. Niciunul dintre războinicii pe care-i 
întâlnise Eragon la vardeni nu părea tulburat de sângele pe 
care-l vărsase. lar Roran, chiar dacă recunoscuse că nu-i 
făcea plăcere să omoare, nu se trezea în miez de noapte 
urlând. 

„Sunt slab, se gândi Eragon. Un bărbat n-ar trebui să se 
simtă aşa. Un Cavaler, nici atâta. Garrow sau Brom n-ar fi 


avut niciodată asemenea necazuri, sunt sigur de asta. Ei au 
făcut ce trebuia făcut şi gata. N-au plâns, nu şi-au făcut 
atâtea griji, n-au scrâşnit din dinţi... E limpede, sunt slab.” 

Sărind în picioare, se plimbă încoace şi încolo prin cuibul 
său de iarbă, încercând să se liniştească. După o jumătate 
de ceas, când teama încă nu-i dăduse pace şi pielea îl 
mânca de parcă o mie de furnici s-ar fi strecurat pe sub ea, 
văzând că încă mai tresărea la fiecare zgomot, îşi ridică 
bocceaua şi o luă la fugă cât putu de iute. Nu-i păsa ce se 
afla înaintea lui, în bezna adâncă, nici că putea să-l observe 
cineva, alergând ca un zănatic. 

Nu dorea decât să scape de coşmaruri. Propriile gânduri îi 
deveniseră duşmani sau poate nu se mai putea bizui pe 
rațiune pentru a-şi alunga groaza. Aşadar, trebuia să se 
încreadă în înţelepciunea străveche a cărnii şi trupului său, 
care-i spuneau să plece cât mai departe. Dacă alerga 
îndeajuns de mult şi de repede, poate izbutea să se lege din 
nou de prezent. Poate că braţele care-i zvâcneau, picioarele 
care loveau cu zgomot pământul, umezeala rece a 
transpiraţiei la subsuori şi miile de alte senzaţii aveau să-l 
silească, prin puterea şi numărul lor, să uite. Poate. 

Un stol de păsări migratoare străbătu în zbor cerul de 
după-amiază ca un banc de peşti despicând întinderea 
oceanului. 

Eragon le privi cu ochii mijiţi. În Valea Palancar, când 
venea primăvara şi păsările se întorceau, se adunau, 
adesea, în stoluri atât de mari încât ziua se preschimba în 
noapte. Cel pe care-l privea nu era atât de numeros, însă 
tot îi amintea de serile petrecute împreună cu Garrow şi 
Roran, bând ceai de mentă pe prispa casei şi privind norul 
negru de pene răsucindu-se şi învârtejindu-se sus pe cer. 

Pierdut în amintiri, se opri şi se aşeză pe o piatră ca să-şi 
lege curelele încălţărilor. 

Vremea se schimbase - era mai răcoare, iar o pată 
cenuşie, dinspre vest, lăsa să se bănuiască apropierea unei 
furtuni. Vegetaţia era mai bogată - muşchi, tufişuri şi 


mănunchiuri dese de iarbă verde. La câteva mile depărtare, 
se vedeau cinci dealuri pierdute în mijlocul câmpiei. Pe 
deasupra crengilor frunzoase ale tufişurilor, Eragon zări 
zidurile prăbuşite ale unei clădiri demult părăsite, urmă a 
vreunui neam pierdut în negura vremurilor. 

Curios, se hotări să se oprească să mănânce printre ruine. 
Pesemne erau multe animale de prins pe acolo, iar asta 
avea să-i dea prilejul să cerceteze locul înainte să plece mai 
departe. 

Un ceas mai târziu, ajunse la poalele primului deal, unde 
găsi rămăşiţele unui vechi drum pavat cu lespezi pătrate de 
piatră. Îl urmă până ce ajunse la ruine. Ciudatele 
construcţii îl uimiră, căci nu semănau nici cu cele ale 
oamenilor, nici ale piticilor, nici ale elfilor, aşa cum le ştia el. 

Urcând dealul, trecu pe sub un şir de stejari care umbreau 
totul în jur, făcându-l să se înfioare. Aproape de vârf, ajunse 
într-un loc plat şi ieşi dintre copaci într-un luminiş întins. 
Acolo se afla un turn prăbuşit. La poale era gros şi vălurit, 
ca un trunchi de copac, apoi se îngusta şi se înălța spre cer, 
încă vreo treizeci de picioare, până ce se termina într-un 
colţ ascuţit, zimţat. Jumătatea de sus a turnului zăcea la 
pământ, sfărâmată în mii de bucăţi. 

Eragon se însufleţi la gândul că poate dăduse peste un 
turn de pază clădit de elfi cu mulţi ani înainte de căderea 
Cavalerilor. Nici un alt neam nu avea meşteşugul şi dorinţa 
de a ridica o asemenea construcţie. 

Apoi zări grădina de legume de la celălalt capăt al 
luminişului. Printre brazde şedea chircit un bărbat, singur, 
plivindu-şi mazărea. Chipul său, întors spre pământ, era 
învăluit în umbre. Avea o barbă căruntă şi atât de lungă 
încât îi cădea în poală, ca un morman de lână netoarsă. 
Fără să ridice ochii, spuse: 

— Ei, mă ajuţi să termin cu mazărea asta sau nu? Dacă pui 
osul, e rost de mâncare şi pentru tine. 

Eragon şovăi. Nu prea ştia ce să facă. Apoi se gândi: „De 
ce să-mi fie frică de un pustnic bătrân?” şi se apropie de 


grădină. 

— Mă cheamă Bergan... Bergan, fiul lui Garrow. 

— Tenga, mormăi bărbatul, fiul lui Ingvar. 

Eragon îşi lăsă bocceaua jos, iar aceasta zornăi. Un ceas 
încheiat, munci în linişte alături de Tenga. Ştia că n-ar fi 
trebuit să zăbovească prea mult, dar treaba îi plăcea. Îl 
împiedica să se mai lase pradă gândurilor triste. Tot plivind, 
îşi întinse mintea şi-şi îngădui să atingă gândurile 
numeroaselor făpturi vii din luminiş. Apropierea de acestea 
îi mângâie sufletul. 

După ce terminaseră cu toate buruienile care înăbuşeau 
mazărea, Eragon se luă după Tenga, pătrunzând printr-o 
uşă îngustă, tăiată în zidul turnului. Înăuntru se afla o 
bucătărie mare, care slujea şi drept sală de mese. În 
mijlocul ei, o scară circulară urca în spirală până la catul 
următor. Peste tot, chiar şi pe podea, se aflau cărţi, suluri 
de pergament şi grămezi de foi prinse unele de altele, dar 
nu prea strâns. 

Tenga întinse un deget către o grămăjoară de vreascuri 
din vatră. Cu un trosnet slab, lemnul izbucni în flăcări. 
Eragon se încorda, gata să se lupte cu celălalt cu trupul şi 
cu mintea. 

Bărbatul nu păru să bage de seamă, ci continuă să se 
plimbe de colo-colo prin bucătărie, scoțând căni, farfurii, 
cuțite şi felurite resturi de mâncare pentru prânz. În tot 
acest timp, bombănea ca pentru sine cu glas scăzut. 

Cu toate simţurile treze, Eragon se lăsă pe colţul unui 
scaun pe care-l găsi mai puţin încărcat. „N-a folosit limba 
străveche, se gândi. Chiar dacă a rostit vraja în minte, tot 
putea să moară, sau să i se întâmple ceva şi mai rău - şi 
asta numai şi numai pentru a aprinde focul în vatră!” Căci, 
aşa cum îl învățase Oromis, cuvintele erau uneltele prin 
care vrăjitorul stăpânea curgerea magiei. Dacă ţeseai un 
farmec fară vorbele care să conducă puterea în mişcarea ei, 
se putea întâmpla ca un gând sau o emoție rătăcită să strice 
totul. 


Eragon se uită în jur, căutând semne pentru a afla mai 
multe despre gazda sa. Zări un pergament desfăcut, pe 
care se puteau citi cuvinte din limba străveche, aşezate 
unele sub altele, în coloană, şi îşi aminti că folosise şi el 
unele asemănătoare în Ellesmera. Magicienii tânjeau după 
aşa ceva, căci astfel puteau să descopere cuvinte noi, pe 
care să le folosească în vrăjile lor, dar şi să le lase altora 
moştenire ceea ce învăţaseră. Dar nu mulţi erau în stare să 
dobândească un pergament de soiul acela, iar cei care 
aveau deja unul nu se despărţeau aproape niciodată de el 
de bunăvoie. 

Aşadar, era ceva neobişnuit ca un om ca lenga să aibă fie 
şi o singură asemenea comoară - unde mai pui că, spre 
marea sa mirare, Eragon văzu încă şase răspândite prin 
încăpere, pe lângă scrieri de istorie, matematică, 
astronomie sau botanică. 

Pe neaşteptate, Tenga îi vâri sub nas o cană cu bere, 
împreună cu o farfurie cu pâine, brânză şi o felie de 
plăcintă rece cu carne. Eragon îi mulţumi şi le luă. Celălalt 
nu-i răspunse, ci se aşeză cu picioarele încrucişate sub el, 
lângă vatră. Îşi hăpăi mâncarea, bombănind fără încetare în 
barbă. 

Eragon mâncă tot şi goli şi ultimele picături de bere din 
cană. 'Tlenga aproape că terminase şi el. Eragon nu se mai 
putu stăpâni şi-l întrebă: 

— Turnul ăsta a fost clădit de elfi? 

— Mda, făcu Tenga, sfredelindu-l cu privirea, de parcă îl 
credea cam nătâng. Viclenii de elfi au construit Edur 
Ithindra. 

— Ce faci dumneata aici? Eşti singur sau... 

— Caut un răspuns! exclamă Tenga. Cheia unei uşi 
ferecate, taina copacilor şi plantelor. Focul, căldura, 
trăsnetul, lumina... Cei mai mulţi oameni nu înţeleg 
întrebarea şi rătăcesc neştiutori prin lume. Alţii o înţeleg, 
dar se tem să afle răspunsul. Puah! De mii de ani trăim ca 
nişte sălbatici! Sălbatici! Dar eu am să-i pun capăt. Am să 


fac să ia naştere o vârstă a luminii şi cu toţiiau să mă 
cinstească. 

— Te rog, spune-mi mai limpede, ce cauţi? 

— Nu înţelegi întrebarea? făcu Tenga, încruntându-se. Te 
credeam totuşi în stare. Dar nu, m-am înşelat. Măcar 
înţelegi ce înseamnă căutarea. Şi tu cauţi ceva, chiar dacă e 
vorba de un alt răspuns decât al meu. Aceeaşi pecete se află 
înscrisă cu litere de foc în sufletul tău. Numai un alt pelerin 
e în stare să înţeleagă ce trebuie să jertfim pentru a afla 
răspunsul. 

— Ce răspuns? 

— La întrebarea pe care o alegem. 

„E nebun”, se gândi Eragon. Căutând împrejur ceva cu 
care să poată îndrepta atenţia lui Tenga în altă parte, dădu 
cu ochii de un şir de animăluţe de lemn aşezate pe pervaz, 
sub fereastra în formă de lacrimă. 

— Ce frumoase sunt, spuse, arătând către ele. Cine le-a 
făcut? 

— Ea... înainte să plece. Asta făcea mereu. Aici, zise Tenga, 
sărind în picioare şi ducându-se să mângâie statuetele, e 
veverița cu coada ei stufoasă, atât de veselă, de iute şi 
chicotind fără încetare. Aici mistrețul sălbatic, care-ţi aduce 
moartea cu colții săi fioroşi... Aici corbul, cu... 

Eragon se trase înapoi. Tenga nu-i dădea nici o atenţie, 
nici măcar când ridică zăvorul uşii şi se strecură afară din 
Edur Ithindra. Luându-şi bocceaua pe umăr, străbătu în pas 
săltat desişul de stejari şi se îndepărtă de cele cinci dealuri, 
înghesuite unele într-altele, şi de vrăjitorul cu minţile 
rătăcite care trăia printre ele. 

În ziua aceea şi în cea următoare, Eragon întâlni din ce în 
ce mai mulţi oameni. Abia trecea de un grup, că dădea cu 
ochii de altul. Cei mai mulţi erau refugiaţi, deşi mai văzu şi 
soldaţi, meseriaşi sau neguţători. De fiecare dată, încerca 
să-i ocolească, iar dacă nu izbutea, păşea pe lângă ei cu 
bărbia în piept şi ochii în jos. 


Aşa însă se văzu silit să-şi petreacă noaptea în Easterofit, 
un sat aflat la vreo treizeci de mile spre nord de Melian. Ar 
fi vrut să părăsească drumul bătut cu mult înainte să ajungă 
în sat şi să-şi găsească o peşteră sau o văioagă adăpostită, 
în care să rămână până dimineaţa, însă, din pricină că nu 
prea cunoştea ţinutul, judecă greşit distanţele şi zări satul 
tocmai când mergea alături de trei bărbaţi înarmaţi. Dacă i- 
ar fi părăsit atunci, când mai avea mai puţin de un ceas 
până să ajungă în siguranţă, îndărătul zidurilor şi porţilor 
din Easteroft, unde se putea bucura şi de un pat moale 
pentru noapte, până şi cel mai nătâng om din lume s-ar fi 
simţit îndreptăţit să-l întrebe de cine fugea. Aşa că strânse 
din dinţi şi încercă să-şi amintească poveştile pe care le 
plăsmuise pentru a nu da naştere la bănuieli. 

Soarele mai avea vreo două degete până la orizont, când 
văzu pentru prima dată de-aproape satul, nu prea mare, 
împrejmuit de o palisadă înaltă. Până să ajungă la poartă, se 
făcuse aproape noapte. În urma lui, auzi un străjer 
întrebându-i pe cei trei alături de care călătorise dacă mai 
văzuseră pe drum vreun călător rătăcit. 

— Din câte am observat eu, nu mai era nimeni în spatele 
nostru, îi răspunse unul. 

— Minunat, făcu străjerul. Dacă s-o mai găsi cineva, va 
trebui să aştepte până mâine. În noaptea asta nu mai intră. 
Închide-o! îi strigă altuia, aflat de cealaltă parte a porţii şi, 
împreună, se apucară să împingă uşile înalte şi ferecate în 
fier, zăvorându-le cu patru bârne de stejar, groase cât 
pieptul lui Eragon. 

„Probabil se tem de un asediu”, se gândi Eragon, apoi 
zâmbi, dojenindu-se pentru cât putea fi de orb. „Păi, în 
vremurile astea, cine nu se aşteaptă la necazuri?” Cu 
câteva luni în urmă, gândul de a rămâne prins în Easteroft 
l-ar fi îngrijorat, însă acum ştia că se putea căţăra pe 
palisadă cu mâinile goale, pierzându-se neobservat în 
noapte dacă făcea o vrajă care să-l ascundă. Se hotări totuşi 


să rămână în sat era obosit şi, dacă era vreun magician 
prim împrejurimi, orice vrajă îi putea atrage atenţia. 

Până să apuce să facă mai mult de câţiva paşi pe poteca 
noroioasă care ducea în piaţa satului, un străjer îl opri şi 
ridică un felinar să-l privească. 

— Ia stai aşa! N-ai mai fost până acum în Easteroft, aşa-i? 

— E prima dată, răspunse Eragon. 

— Şi ai pe cineva aici, familie sau prieteni, să te 
primească? făcu străjerul cel îndesat, lăsându-şi capul într-o 
parte. 

— Nu, nu am. 

— Şi-atunci ce cauţi în satul nostru? 

— Nimic. Călătoresc spre sud, ca s-o găsesc pe soră-mea şi 
copiii ei şi să-i aduc îndărăt în Dras-Leona. 

Străjerul nu dădu nici un semn. „Poate că nu mă crede, se 
gândi Eragon. Sau poate că a auzit atâtea poveşti ca asta 
încât nici nu-i mai pasă.” 

— Atunci caută sălaşul călătorilor. E lângă fântâna cea 
mare. Du-te acolo şi ai să găseşti de mâncare şi un colţ 
pentru odihnă. Dar, câtă vreme rămâi printre noi, ţine 
minte că aici nu e îngăduit să ucizi, să tâlhăreşti sau să 
necinsteşti vreo femeie. Avem lanţuri şi temnițe zdravene şi 
niciuna n-a rămas prea multă vreme pustie. Pricepi? 

— Da, să trăiţi. 

— Du-te atunci şi mult noroc! Sau ia mai stai o clipă, 
străine. Cum îţi zice? 

— Bergan. 

Cu asta, străjerul se îndepărtă cu paşi mari, întorcându-se 
la îndatoririle sale. Eragon aşteptă până ce lumina 
felinarului dispăru îndărătul mai multor case lipite una de 
alta, apoi se apropie de o scândură bătută în cuie pe un par, 
la stânga porţii, unde se aflau pergamentele care vesteau 
ce se mai întâmplase în Imperiu. Vreo şase dintre ele erau 
portrete ale unor criminali căutaţi pentru a fi judecaţi, dar 
pe deasupra lor erau prinse alte două - unul îl înfăţişa pe 
Eragon însuşi, celălalt pe Roran. Amândoi erau învinuiți de 


înaltă trădare. Eragon le privi cu multă curiozitate şi se 
minună de răsplata oferită. Cel care izbutea să-i prindă 
primea pe dată titlul de conte. Chipul lui Roran era destul 
de bine desenat - avea şi barba pe care vărul său şi-o lăsase 
după plecarea din Carvahall. Al lui însă nu: era înfăţişat aşa 
cum arătase înainte de Sărbătoarea Frăției de Sânge - om 
ca toţi oamenii. 

„Cum s-au mai schimbat lucrurile”, se gândi Eragon. 

Trecând mai departe, se strecură prin sat până ce găsi 
sălaşul călătorilor. Sala mare era o încăpere joasă, cu 
podeaua din scânduri călăfătuite. Lumânările galbene, de 
seu, dădeau o lumină slabă, pâlpâitoare, şi umpleau 
încăperea de fum. Podeaua era acoperită cu frunze şi nisip, 
care-i trosneau sub tălpi. La stânga erau mese, scaune şi o 
vatră mare, unde un băietan învârtea un porc la frigare. În 
partea cealaltă se afla o tejghea lungă, ca o fortăreață 
ferecată, îndărătul căreia butoiaşele de rachiu şi bere se 
adăposteau de hoardele de bărbaţi însetaţi care le asaltau 
din toate părţile. 

Erau vreo şaizeci de oameni înăuntru - cam înghesuială 
pentru cât era sala de mare. După ce-şi petrecuse atâta 
vreme pe drum, Eragon s-ar fi simţit asurzit de larma de 
glasuri, chiar dacă nu ar fi avut auzul ascuţit al elfilor. Aşa 
însă i se păru că păşise în şuvoiul unei cascade uriaşe. Îi 
venea greu să înţeleagă până şi un singur cuvânt. De îndată 
ce prindea o vorbă sau o frază, aceasta era înăbuşită de 
altele. Într-un colţ, trei menestreli cântau şi jucau o 
poveste, „Aethrid cea Dulce din Dauth”, căreia-i dăduseră o 
înfăţişare caraghioasă. Din pricina lor, hărmălaia era şi mai 
mare. 

Strângând din dinţi, Eragon se strecură prin mulţime până 
la tejghea. Voia să-i vorbească femeii care servea, dar ea 
era atât de ocupată încât trecură cinci minute până să-şi 
întoarcă ochii spre el. 

— Ce pofteşti? îl întrebă; avea chipul scăldat în sudoare, 
iar părul îi cădea peste ochi. 


— Este vreo cameră liberă sau vreun colţ în care-mi pot 
petrece noaptea pe aici? 

— Habar n-am. Vorbeşte cu stăpâna. Coboară şi ea de 
îndată, răspunse femeia şi arătă cu mâna spre o scară 
întunecoasă. 

Aşteptând, Eragon se sprijini de tejghea şi privi în jur. 
Erau acolo tot felul de oameni. Cam jumătate păreau a fi 
localnici, veniţi să bea şi ei câte ceva. Ceilalţi erau bărbaţi şi 
femei - adesea soţ şi soţie - care căutau locuri mai sigure 
pentru a-şi duce traiul. Se recunoşteau uşor, după cămăşile 
rupte, pantalonii murdari şi felul în care şedeau înghesuiți 
pe scaune, trăgând cu ochiul la cei care se apropiau, dar, în 
acelaşi timp, ferindu-se din răsputeri să-i privească pe 
ultimii clienţi, şi cei mai puţin numeroşi, dinăuntru: soldaţii 
lui Galbatorix. Bărbaţii cu tunici roşii erau însă mai 
zgomotoşi decât toţi. Râdeau, zbierau şi loveau cu pumnii în 
tăbliile meselor, dând berile pe gât şi pipăind orice 
slujnicuţă care avea nesăbuinţa să se apropie de ei. 

„Oare se poartă aşa fiindcă ştiu că nimeni nu îndrăzneşte 
să li se împotrivească şi le face plăcere să-şi arate puterea? 
se întrebă Eragon. Sau pentru că au fost siliţi să se alăture 
armatelor lui Galbatorix, iar acum încearcă să-şi bea minţile 
de ruşine şi teamă?” 

Menestrelii cântau: 

Dară, cu pletele-n vânt, Aethrid cea Dulce din Dauth fugi 
la Senior şi-i strigă: Ci lasă-mi iubitul să plece, că, dacă nu, 
vrăjitoarea te-o schimba într-o capră păroasă! 

Edel, Seniorul, a râs şi a spus: Vreau s-o văd şi pe asta! 

Unde-i acea vrăjitoare, să mă schimbe-ntr-o capră 
păroasă? 

Mulțimea se foi, îngăduindu-i, pentru o clipă, lui Eragon să 
observe o masă lipită de perete. Acolo se afla o femeie 
singură, cu chipul ascuns de gluga mantiei închise, de 
călătorie. Era înconjurată de patru bărbaţi, fermieri 
zdraveni, cu gâturi groase şi obrajii roşii de băutură. Doi 
dintre ei stăteau sprijiniți de perete, de o parte şi de alta, 


aplecându-se spre ea. Altul şedea pe un scaun, întors cu 
spătarul în faţă, iar al patrulea îşi urcase piciorul pe tăblia 
mesei şi se sprijinea cu braţele pe genunchi. Vorbeau şi 
făceau semne, fără nici un fel de grijă. Cu toate că Eragon 
nu izbuti să audă ce spunea femeia, era limpede că 
răspunsul ei îi mânie pe fermieri, căci aceştia se încruntară 
şi se sumeţiră ca nişte cocoşi înfuriaţi. Unul dintre ei începu 
s-o amenințe cu degetul. 

Privindu-i, lui Eragon i se părură nişte oameni cinstiţi şi 
harnici, care uitaseră să se poarte cuviincios din pricina 
cănilor pe care le dăduseră pe gât. Văzuse mulţi alţii făcând 
aceeaşi greşeală în zilele de sărbătoare din Carvahall. 
Garrow nu avusese o părere prea bună despre cei care nu 
ţineau la băutură şi se făceau de râs sub ochii celorlalţi. 
„Nu se cuvine, îi spusese cândva. Şi chiar dacă bei ca să uiţi 
de necazuri, şi nu de plăcere, tot ar trebui s-o faci undeva 
unde să nu deranjezi pe nimeni.” 

Dintr-odată, bărbatul din stânga se aplecă şi dădu să-i 
tragă femeii gluga la o parte cu un deget. Ea se mişcă 
fulgerător - îl prinse de încheietură cu mâna dreaptă, apoi 
îi dădu drumul şi se aşeză la loc, la fel ca mai înainte. 
Eragon se gândi că, pesemne, nimeni altcineva din 
încăpere, nici măcar bărbatul pe care-l atinsese, nu o 
observase. 

Gluga îi căzu pe spate, iar el rămase împietrit de uimire. 
Femeia semăna cu Arya, deşi era din neamul omenesc. 
Ochii arătau puţin altfel - erau rotunzi şi drepţi, nu 
migdalaţi ca ai unei pisici -, la fel şi urechile, care nu se 
ascuţeau către vârfuri. Era la fel de frumoasă ca Arya pe 
care şi-o amintea, dar ceva mai puţin misterioasă şi străină. 

Fără şovăială, îşi întinse gândurile către ea. Trebuia să afle 
cine era. De îndată, se trezi împins cât colo, ca de o lovitură. 
Se tulbură, apoi în străfundurile minţii auzi un glas tunător: 
„Eragon!” „Arya?” 

Privirile li se întâlniră pentru o clipă, apoi mulţimea se foi 
iarăşi, despărţindu-i. Eragon se grăbi să ajungă la masa ei, 


îmbrâncindu-i pe cei din jur pentru a-şi croi drum. Când îl 
văzură ieşind din mulţime, fermierii îl priviră pieziş, iar unul 
spuse: 

— Mare mârlănie să apari aşa, nepoftit, peste noi. Hai, 
binevoieşte şi cară-te! 

— Domnilor, începu Eragon, cu mare grijă şi politicos, 
pare-mi-se că domniţa ar vrea mai degrabă să fie lăsată în 
pace. Doar nu vreţi să necăjiţi o femeie cinstită, nu? 

— Cinstită? râse altul. Nici o femeie cinstită nu călătoreşte 
singură. 

— Atunci, dacă asta vă neliniştea, aflaţi că este sora mea. 
Călătorim împreună spre Dras-Leona, unde vom locui 
împreună cu unchiul nostru. 

Cei patru se priviră îngrijoraţi. Trei dintre ei se traseră 
mai la o parte, dar cel mai mare se opri la nici un pas de 
Eragon şi, suflându-i drept în nas, spuse: 

— Nu-mi prea vine s-o cred, amice. Încerci să ne dai la o 
parte, ca să fii tu cu ea. 

„Nu-i prea departe de adevăr”, se gândi Eragon. Vorbind 
foarte încet, pentru ca nimeni altcineva să nu-l poată auzi, îi 
răspunse: 

— Vă rog să mă credeţi, e într-adevăr sora mea. Nu am 
nimic cu Domnia Voastră. Vă rog doar să plecaţi. 

— Nu te cred. Eşti un mucos mincinos. 

— Domnule, fiţi înţelegător. N-are rost să ne certăm. Mai e 
mult până dimineaţă, băutură e din belşug şi avem şi 
muzică. O neînțelegere aşa măruntă nici nu merită luată în 
seamă. Nu ne face cinste. 

Spre uşurarea lui Eragon, după câteva clipe celălalt se 
linişti şi pufni cu dispreţ: 

— Oricum n-aveam chef să mă bat cu un tinerel ca tine, 
zise, apoi se întoarse pe călcâie şi plecă greoi spre tegjhea 
împreună cu tovarăşii săi. 

Plimbându-şi fără încetare privirile împrejur, Eragon se 
strecură pe lângă masă şi se aşeză alături de Arya. 

— Ce faci aici? o întrebă aproape fără să-şi mişte buzele. 


— Te căutam. 

Uimit, el o privi, iar ea ridică dintr-o sprânceană curbată. 
Eragon îşi întoarse iarăşi capul într-o parte, făcându-se că 
zâmbeşte, şi o întrebă: 

— Eşti singură? 

— De-acum nu mai sunt... Ai arvunit vreo cameră pentru 
noapte? El scutură din cap. 

— Bine. Eu am deja una. Putem vorbi acolo. 

Se ridicară amândoi şi se îndreptară către scara din 
fundul sălii. Treptele mâncate de vreme le scârţâiau sub 
tălpi. Urcară la catul de sus. Coridorul prăpădit, cu pereţi 
de lemn era luminat de flacăra unei singure lumânări. Arya 
îl conduse până la ultima uşă pe dreapta, apoi scoase o 
cheie de fier din mâneca largă a mantiei. Descuind uşa, 
intră, îl aşteptă şi pe el s-o facă, apoi închise şi trase din nou 
zăvorul. 

Prin fereastra cu ramă de plumb pătrundea o strălucire 
slabă, portocalie, venită de la un felinar atârnat de cealaltă 
parte a pieţei satului. Cu ajutorul ei, Eragon văzu conturul 
unei lămpi cu ulei aşezate pe o măsuţă joasă, la dreapta sa. 

— Brisingr, şopti, şi aprinse fitilul cu o scânteie care-i plecă 
din deget. 

Chiar şi aşa, încăperea rămase întunecoasă. Era 
împodobită cu lambriuri de lemn, la fel ca şi coridorul, iar 
plăcile castanii sorbeau cea mai mare parte din lumina care 
le atingea şi făceau camera să pară mică şi înghesuită, ca şi 
cum o greutate uriaşă o apăsa din afară spre înăuntru. Pe 
lângă masă, nu mai era decât un pat îngust, cu o singură 
pătură azvârlită peste aşternut. O boccea mică, plină de 
provizii, se odihnea pe saltea. 

Eragon şi Arya rămaseră în picioare, privindu-se. Apoi, el 
ridică braţul şi-şi scoase legătura de pânză de la frunte, iar 
Arya desprinse broşa care-i ţinea mantia pe umeri şi-şi lăsă 
veşmântul pe pat. Purta o rochie verde, de culoarea pădurii, 
aşa cum Eragon n-o mai văzuse niciodată îmbrăcată. Era 
ciudat să se privească aşa, acum că situaţia se răsturnase: 


el arăta ca un elf, iar Arya ca un om. Asta nu-l făcu să-şi 
piardă respectul şi admiraţia pentru ea, ci doar să se simtă 
ceva mai sigur pe sine, căci acum nu îi mai era aşa de 
străină. 

Arya rupse tăcerea: 

— Saphira ne-a spus că ai rămas în urmă ca să-l omori pe 
ultimul Ra'zac şi să cercetezi piscul. E adevărat? 

— În parte, da. 

— Dar care este adevărul întreg? 

Eragon ştia că ea nu avea să se mulţumească dacă nu i-l 
mărturisea. 

— Făgăduieşte-mi că nu-l vei dezvălui nimănui dacă nu-ţi 
îngădui eu. 

— Făgăduiesc, rosti ea în limba străveche. 

Apoi, el îi povesti despre Sloan, despre cum îl găsise şi 
hotărâse să nu-l aducă îndărăt la vardeni, despre osânda pe 
care i-o rostise şi despre cum îi oferise prilejul de a se 
mântui - măcar în parte - şi de a-şi recăpăta vederea. La 
sfârşit, spuse: 

— Orice s-ar întâmpla, Roran şi Katrina nu trebuie să afle 
niciodată dar niciodată - că el este încă în viaţă. Asta ar da 
naştere unor necazuri nesfârşite. 

Arya se aşeză pe marginea patului şi rămase multă vreme 
cu ochii aţintiţi la flacăra tremurătoare a lumânării. 

— Ar fi trebuit să-l omori, spuse în cele din urmă. 

— Poate, dar nu am fost în stare. 

— Numai pentru că asta ţi s-a părut ceva dezgustător, nu 
trebuia să dai înapoi. Ai fost laş. 

— Oare? se zbărli Eragon. Orice om înarmat cu un pumnal 
putea să-l ucidă. Ceea ce am făcut a fost mult mai greu. 

— Nu neapărat. 

— Nu l-am ucis pentru că mi s-a părut greşit, începu 
Eragon, încruntându-se şi căutând să găsească vorbele 
potrivite. Nu de teamă... nici vorbă. După atâtea lupte la 
care am luat parte... Dar era altceva. În război, nu mă dau 
îndărăt să omor. Dar n-am de gând să hotărăsc eu cine 


scapă cu viaţă şi cine nu. Nu am atâta înţelepciune sau 
experienţă de viaţă... Fiecare om are un hotar pe care nu-l 
poate trece, Arya, iar eu l-am găsit pe al meu când l-am 
văzut pe Sloan. Chiar dacă ar fi fost Galbatorix în locul lui, 
tot nu l-aş fi omorât. L-aş fi dus Nasuadei şi Regelui Orrin şi, 
dacă ei l-ar fi osândit, i-aş fi tăiat capul cu bucurie, dar 
numai atunci. Dacă vrei, spune-i slăbiciune, însă aşa sunt 
făcut şi n-am de gând să-mi cer iertare pentru asta. 

— Atunci ai de gând să fii doar o unealtă mânuită de alţii? 

— Am să-i slujesc pe cei din jur aşa cum pot mai bine. Nu 
mi-am dorit niciodată să stăpânesc şi să conduc. Alagaesia 
nu are nevoie de un alt rege tiran. 

— De ce totul e atât de complicat în ochii tăi, Eragon? se 
întrebă Arya frecându-şi tâmplele. Unde te duci, intri în tot 
felul de încurcături, de parcă de bunăvoie te afunzi în toate 
tufele de mărăcini din lume. 

— Cam aşa ceva a spus şi mama ta. 

— Nu mă miră... Mă rog, atunci aşa să fie. Niciunul dintre 
noi n-are de gând să-şi schimbe părerea şi avem treburi mai 
importante decât să ne certăm cu privire la dreptate şi la 
ceea ce este bine. Pe viitor însă ai face bine să nu mai uiţi 
cine eşti şi ce însemni pentru toate neamurile din Alagaesia. 

— N-am uitat nici o clipă, zise Eragon, apoi se opri, 
aşteptându-i răspunsul, însă Arya tăcu; aşezându-se pe 
marginea mesei, continuă: Nu era nevoie să vii după mine, 
să ştii. Mă descurcam de minune. 

— Ba sigur că era. 

— Cum m-ai găsit? 

— Am încercat să ghicesc pe ce drum aveai s-o apuci, 
plecând dinspre Helgrind. Din fericire, n-am ajuns decât la 
vreo patruzeci de mile la vest de acest loc, aşa că eram 
destul de aproape ca să te găsesc, ascultând şoaptele 
pământului. 

— Nu înţeleg. 

— Cavalerii nu trec neobservaţi pe faţa acestei lumi, 
Eragon. Cei care au urechi s-audă şi ochi să observe pot citi 


semnele fără prea mare greutate. Păsările îţi cântă venirea, 
fiarele pământului se ţin după mirosul tău şi până şi arborii, 
şi iarba îşi amintesc atingerile tale. Legătura dintre Cavaler 
şi dragon este atât de puternică încât cei care ştiu să 
înţeleagă natura pot să o simtă. 

— Va trebui să-mi arăţi şi mie cândva şmecheria asta. 

— Nu-i nici o şmecherie, ci doar meşteşugul de a-ţi 
îndrepta atenţia către ceea ce se-ntâmplă în jurul tău. 

— Dar de ce ai venit în Easteroft? Era mai uşor să mă 
aştepţi în afara satului. 

— Am fost nevoită - ca şi tine, bănuiesc. Că doar n-ai venit 
încoace de bunăvoie, nu? 

— Nu... 

Eragon îşi dezmorţi umerii; era ostenit de călătoria de 
peste zi. Luptându-se cu somnul, arătă spre rochia ei şi 
zise: 

— Deci, în sfârşit ai scăpat de cămaşă şi pantaloni? 

— Numai pentru această călătorie, răspunse Arya cu un 
zâmbet slab pe buze. Am trăit printre vardeni mulţi ani, nici 
nu ştii cât de mulţi, dar tot uitasem că oamenii ţin morţiş să 
despartă femeile de bărbaţi. Chiar dacă nu mă port ca un 
adevărat elf, tot n-am izbutit niciodată să fiu aidoma vouă. 
Cine să-mi fi spus ce să fac? Mama? Era de cealaltă parte a 
Alagaesiei. Oricum, continuă ea, parcă părând să-şi 
recapete stăpânirea de sine, ca şi cum ar fi spus mai multe 
decât voia, la scurtă vreme după ce am plecat de la vardeni, 
am avut o întâlnire cam neplăcută cu doi ciobani. De îndată 
după asta, am furat rochia. 

— Îţi vine bine. 

— Unul dintre lucrurile bune în viaţa unui vrăjitor este că 
n-are niciodată nevoie de croitor. 

Eragon râse, apoi întrebă: 

— Şi acum? 

— Acum ne odihnim. Mâine, până să răsară soarele, ne 
strecuram afară din Easteroft fără să ne observe nimeni. 


În noaptea aceea, Eragon se culcă în faţa uşii, în vreme ce 
Arya se întinse în pat. Nu era vorba neapărat de respect 
sau politeţe din partea lui - cu toate că, oricum, ar fi ţinut 
morţiş să-i lase ei patul -, ci mai degrabă de prudenţă. Dacă 
era să intre cineva peste ei, în cameră, i s-ar fi părut ciudat 
să vadă o femeie dormind pe podea. 

În vreme ce ceasurile pustii se ţârâiau pe lângă el, Eragon 
zăcea cu ochii în tavan, la căpriorii de deasupra capului său, 
urmărind cu privirea crăpăturile, fără să izbutească să-şi 
liniştească gândurile care i se învârtejeau în minte. 
Încercase în fel şi chip să se odihnească, însă se tot gândea 
la Arya, la cât de uimit fusese s-o întâlnească, la ce spusese 
ea despre povestea cu Sloan şi, mai ales, la sentimentele 
sale pentru ea. Nici nu mai ştia bine care erau acestea. 
Tânjea să fie împreună cu ea, însă fusese respins. 
Afecţiunea se amesteca acum cu jale şi mânie şi, de 
asemenea, cu o senzaţie de neputinţă, căci, deşi nu voia să 
recunoască, nici măcar o clipă, că se afla într-o situaţie 
deznădăjduită, habar nu avea ce să facă mai departe. 

Ascultând răsuflarea uşoară a Aryei, simţi o greutate în 
piept. Faptul că se aflau în aceeaşi încăpere şi totuşi nu se 
putea apropia de ea îl înnebunea. Îşi răsuci între degete 
poalele tunicii şi îşi dori să găsească o cale, în loc să-şi plece 
fruntea în faţa sorții care-l osândea la nefericire. 

Multă vreme, se luptă cu nestăpânitele sale dorinţe, apoi, 
în cele din urmă, căzu răpus de osteneală şi se cufundă în 
îmbrăţişarea caldă a viselor care-i ţineau loc de somn. Acolo 
rătăci câteva ceasuri, neputând să-şi afle liniştea, până ce 
stelele începură să pălească şi veni vremea ca Arya şi el să 
plece din Easteroft. 

Împreună, deschiseră fereastra şi săriră de pe pervaz, cale 
de douăsprezece picioare - asta nu însemna nimic pentru 
cineva care se bucura de înzestrările unui elf. Căzând, Arya 
îşi apucă poala rochiei, ca să nu i se înfoaie. Ajunseră, unul 
după altul, pe pământ şi o porniră în fugă printre case, spre 
palisadă. 


— Lumea se va întreba unde am dispărut, zise Eragon fără 
să se oprească. Poate trebuia să aşteptăm şi să plecăm 
odată cu călătorii obişnuiţi. 

— E mai primejdios aşa. Camera am plătit-o, iar hangiţei 
n-o să-i pese de altceva, chiar dacă nu ne mai vede. 

Se despărţiră pentru o clipă, dând ocol unei căruţe vechi şi 
prăpădite, apoi Arya spuse: 

— Mai presus de orice, nu trebuie să ne oprim. Dacă 
zăbovim, regele ne va găsi cu siguranţă. 

Ajungând la zidul de apărare, Arya se strecură pe lângă el 
până ce găsi un par care ieşea puţin în afară. Îl apucă şi 
trase, încercând să vadă dacă putea s-o ţină. Parul se 
clătină şi se lovi de cei dimprejur, dar nu se rupse. 

— Du-te tu primul, zise Arya. 

— Nu, te rog, treci tu. 

Oftând nerăbdătoare, ea îşi arătă corsajul. 

— Rochia asta lasă să se vadă mai multe decât o pereche 
de pantaloni, Eragon. 

El roşi, înțelegând ce voia să spună. Apucă parul cum 
putea mai bine, apoi începu să se caţere, sprijinindu-se în 
picioare şi în genunchi. Ajuns în vârf, se opri şi rămase în 
echilibru pe capetele ascuţite ale parilor. 

— Du-te, du-te, şopti Arya. 

— Te aştept aici. 

— Nu fi aşa de... 

— Străjer! zise Eragon şi arătă cu degetul. 

Un felinar venea plutind prin bezna dintre două case din 
apropiere. Pe măsură ce se apropia, silueta fantomatică a 
unui bărbat se desprindea din penumbră. Acesta avea în 
mână o sabie scoasă din teacă. 

Tăcută ca un strigoi, Arya apucă parul şi, sprijinindu-se 
numai în mâini, începu să se caţăre. Părea să plutească în 
sus, ca printr-o vrajă. 

Când se apropie îndeajuns de mult, Eragon o prinse de 
braţul drept şi o ridică până ce ajunse în vârf. Ca două 
păsări nemaivăzute, stăteau ghemuiţi pe palisadă, 


nemişcaţi şi aproape fără să răsufle, în vreme ce străjerul 
se plimba. Acesta îşi sucea felinarul încoace şi încolo, 
căutând oaspeţi nepoftiţi. 

„Nu te uita în jos, se ruga Eragon. Şi nici în sus.” 

O clipă mai târziu, bărbatul îşi vâri sabia la loc în teacă şi 
porni mai departe, îngânând un cântecel. 

Fără nici un cuvânt, Eragon şi Arya săriră de cealaltă 
parte a palisadei. Armura pe care Eragon o ducea în spate 
zornăi în clipa în care atinse malul de iarbă de dedesubt şi 
se rostogoli pe o parte, pentru a nu-şi rupe picioarele. 
Sărind în picioare, el se aplecă şi o luă repede la fugă prin 
câmpia cufundată în întuneric, cu Arya pe urme. Ocoliră 
fermele care împrejmuiau satul, apucând-o numai prin 
văioage şi albiile secate ale unor râuri de demult. De câteva 
ori, cete de câini înfuriaţi veniră să-i alunge de pe 
pământurile aflate în stăpânirea lor. Eragon încercă să-i 
liniştească folosindu-şi gândurile, dar nu găsi altă cale decât 
să-i lase să creadă că ghearele şi colții lor îi băgaseră şi pe 
el, şi pe Arya în toţi sperieţii. Mândri şi mulţumiţi de ei 
înşişi, dulăii se întoarseră, dând din coadă, îndărăt în 
hambarele, colibele şi coteţele în care stăteau să-şi vegheze 
moşiile. Eragon se înveseli văzându-i cât erau de făloşi. 

La cinci mile de Easteroft, după ce se convinseră că erau 
singuri şi că nimeni nu se ţinea după ei, Eragon şi Arya se 
opriră în dreptul unei buturugi negre de funingine. 
Lăsându-se într-un genunchi, elfa adună câţiva pumni de 
pământ din faţa ei. 

— Adurna risa, spuse şi, cu un susur înfundat, apa începu 
să ţâşnească dimprejur, vărsându-se în scobitura pe care-o 
săpase. Letta, mai zise Arya, după ce aceasta se umplu, 
făcând curgerea să înceteze. 

Apoi, rosti o vrajă pentru a vedea la distanţă, iar pe 
oglinda apei apăru chipul Nasuadei. Arya o salută. 

— Domniţă, spuse şi Eragon şi se înclină în faţa ei. 

— Eragon, i se răspunse. 


Nasuada părea obosită, trasă la faţă, ca şi cum suferise de 
o boală care-o ţinuse multă vreme la pat. O şuviţă îi scăpă 
din coc şi începu să-i fluture pe frunte. În clipa în care ea îşi 
duse mâna la cap, pentru a-şi aranja părul, Eragon observă 
că avea braţul bandajat. 

— Slavă Gokukarei, eşti bine, spuse Nasuada. Nici nu ştii 
ce griji ne-am făcut. 

— Îmi pare rău că v-am supărat, dar am avut motive. 

— Va trebui să-mi povesteşti totul de îndată ce ajungi 
încoace. 

— Cum doreşti, răspunse el. Spune-mi, cum de ai fost 
rănită? Te-a atacat cineva? De ce nu te-au vindecat oamenii 
din Du Vrangr Gata? 

— Pentru că le-am poruncit să nu o facă. lată că am şi eu 
ce să-ţi povestesc după ce vii. 

Uimit din cale afară, Eragon încuviinţă din cap şi nu-i mai 
puse nici o întrebare. 

— Ai izbutit să-l găseşti. E mare lucru, îi spuse Nasuada 
Aryei. Nu eram convinsă că vei putea. 

— Norocul mi-a surâs. 

— Poate, dar cred că şi înzestrările tale s-au dovedit la fel 
de preţioase ca şi generozitatea lui. Cât o să vă ia să 
ajungeţi încoace? 

— Două, trei zile, dacă nu întâlnim piedici neaşteptate. 

— Bine. Am să v-aştept. De-acum înainte, aş vrea să 
vorbim cel puţin o dată înainte de amiază şi altă dată 
înainte de căderea nopţii. Dacă nu primesc veşti de la voi, 
am să presupun că aţi fost prinşi şi am s-o trimit pe Saphira 
şi pe alţii să vă salveze. 

— S-ar putea să nu fim întotdeauna singuri şi să nu avem 
răgazul pentru farmece. 

— Găsiţi voi o cale. Am nevoie să ştiu unde sunteţi şi dacă 
totul e bine. 

— Dacă pot, răspunse Arya, după ce cugetă o clipă, am să 
fac ce-mi ceri, dar numai dacă nu-l pun pe Eragon în 
primejdie. 


— Aşa să fie. 

Folosindu-se de tăcerea care se lăsase, Eragon zise: 

— Nasuada, oare Saphira este pe undeva prin apropiere? 
Aş vrea să-i vorbesc... n-am mai făcut-o de când ne-am 
despărţit în Helgrind. 

— A plecat acum un ceas să cerceteze tabăra. Aveţi răgaz 
să aşteptaţi până mă duc să văd dacă s-a întors sau trebuie 
să daţi drumul vrăjii? 

— Du-te, zise Arya. 

Dintr-un pas, Nasuada dispăru din ochii lor. Nu mai 
vedeau decât masa şi scaunele dinăuntrul pavilionului roşu. 
O vreme, Eragon cântări din priviri imaginile nemişcate, 
apoi îl cuprinse neastâmpărul şi-l făcu să-şi întoarcă 
privirea pentru a admira ceafa Aryei. Pletele sale negre şi 
groase îi cădeau pe o parte, dezvăluind o piele netedă chiar 
deasupra gulerului. El rămase cu gura căscată aproape un 
minut, apoi se trezi şi se sprijini de buturuga pătată de 
funingine. 

În cele din urmă, se auzi zgomot de lemn sfărâmat, apoi în 
faţa ochilor le apăru o întindere de solzi albaştri. Saphira 
dăduse buzna în pavilion. Eragon nu izbutea să-şi dea 
seama ce parte a corpului ei se zărea în oglinda fermecată 
a apei. Apoi, Saphira se mişcă, iar el îi zări coapsa, un 
ghimpe din coadă, aripa strânsă pe lângă trup şi, în sfârşit, 
sclipirea unui colţ, în vreme ce ea se tot răsucea, încercând 
să se aşeze astfel încât să poată privi în oglinda pe care o 
folosea Nasuada. Îndărătul ei se auzeau tot felul de 
zgomote rău prevestitoare, iar Eragon înţelese că, 
pesemne, toată mobila se sfărâmase. În cele din urmă, 
Saphira se culcă la pământ, îşi apropie capul de oglindă, 
întorcând spre ei un ochi uriaş şi albastru şi-l pironi cu 
privirea. 

Se uitară aşa unul la altul mai bine de un minut. Niciunul 
nu se mişcă. Eragon rămase uimit de cât de uşurat se 
simţea văzând-o. Din clipa în care se despărţise de ea, nu se 
mai simţise cu adevărat în siguranţă. 


— Mi-a fost dor de tine, şopti. Ea clipi o dată din ochi. 

— Nasuada, mai eşti acolo? 

De undeva, de la dreapta Saphirei, se auzi un glas 
înfundat. 

— Da, m-am strecurat şi eu pe undeva. 

— Vrei, te rog, să-mi repeţi şi mie ce spune Saphira? 

— Cu mare plăcere, însă deocamdată sunt prinsă între o 
aripă şi un stâlp şi, din câte văd, nici n-am unde pune pasul. 
Nu ştiu dacă ai să m-auzi, dar, dacă vrei să încercăm, hai să- 
i dăm drumul. 

— Te rog, ajută-mă! 

Câteva clipe, Nasuada rămase tăcută, apoi vorbi cu un ton 
atât de asemănător cu al Saphirei încât lui Eragon aproape 
că-i veni să izbucnească în râs: 

— Eşti bine? 

— Zdravăn ca un bou. Dar tu? 

— Ar fi de-a dreptul caraghios şi insultător să mă compar 
cu un animal de soiul ăsta, dar sunt cât se poate de 
sănătoasă dacă asta întrebi. 

Mă bucur că Arya e cu tine. Îţi prinde bine să ai pe cineva 
cu capul pe umeri, care să-ţi apere spatele. 

— Aşa e. Ajutorul este mereu binevenit când te afli în 
primejdie. Deşi Eragon era de-a dreptul recunoscător că 
putea discuta cu Saphira, chiar şi aşa, folosindu-se de alţii, 
cuvintele rostite i se păreau sărace pe lângă schimbul liber 
de gânduri şi emoţii de care se bucurau când erau 
împreună. Mai mult, câtă vreme Arya şi Nasuada erau de 
faţă, parcă nu-i venea să pomenească de lucruri mai 
personale, ca de pildă s-o întrebe pe Saphira dacă-l iertase 
pentru că o silise să-l lase în Helgrind. Pesemne şi ea se 
simţea la fel de stânjenită, căci nu spuse nimic despre asta. 
Pălăvrăgiră o vreme despre lucruri lipsite de importanţă, 
apoi îşi luară rămas-bun. Până să se îndepărteze de ochiul 
de apă, Eragon îşi duse degetele la buze şi spuse pe şoptite: 
„imi cer iertare”. 


Saphira clipi încet, făcându-şi solzii din jurul ochiului să 
sclipească, iar el îşi dădu seama că înţelesese totul şi că nu-i 
purta pică. 

După ce o salutară şi pe Nasuada, Arya reteză vraja şi se 
ridică, scuturându-şi praful de pe rochie cu dosul palmei. 
Eragon se foia nerăbdător, aşa cum nu se arătase mai 
înainte. În clipa aceea, nu voia decât să alerge drept la 
Saphira şi să se ghemuiască alături de ea, în faţa focului. 

— La drum, spuse el, luând-o deja la fugă. 

O problemă delicată. 

Roran se aplecă şi ridică bolovanul de la pământ. Muşchii 
spatelui îi trosneau şi se vălureau. O clipă, îşi sprijini 
pietroiul de coapse, apoi, gemând, îl ridică deasupra 
capului şi îşi întinse braţele cât erau de lungi, îl ţinu aşa un 
minut întreg. Când umerii începură să-i tremure, gata-gata 
să scape povara, aruncă bolovanul la pământ în faţa lui, cu 
un bufnet înfundat. Acesta lăsă o urmă destul de adâncă în 
praf. 

De o parte şi de alta, douăzeci de războinici de-ai 
vardenilor se chinuiau şi ei, cu pietroaie cam de aceeaşi 
mărime. Numai doi izbutiră să le ridice deasupra capetelor 
- ceilalţi se întoarseră la pietrele mai mici, cu care erau 
obişnuiţi. Roran era destul de mulţumit de sine lunile 
petrecute în fierăria lui Horst şi anii în care muncise 
pământul îi îngăduiau să se ia la întrecere cu acei oameni 
care exersaseră meşteşugul armelor în fiecare zi, de când 
aveau doisprezece ani. 

Îşi scutură braţele, care se încălziseră de atâta trudă, şi 
răsuflă adânc de câteva ori. O adiere îi răcorea pieptul gol. 
Apoi se întinse ca să-şi frământe muşchiul drept, pipăindu-l 
cu atenţie cu degetele. Observă din nou că nu-i mai 
rămăsese nici o urmă a muşcăturii de Ra'zac. Rânji, fericit 
că era din nou întreg şi zdravăn, aşa cum nu se aşteptase să 
mai fie vreodată, cât avea de trăit. 

Un țipăt scurt, de durere, îl făcu să întoarcă ochii spre 
Albriech şi Baldor, care se luptau cu Lang, un veteran 


vânjos, plin de cicatrice, care îi instruia în meşteşugurile 
luptei. Chiar dacă erau doi contra unul, Lang se descurca 
de minune. Cu sabia sa de antrenament, făcută din lemn, îl 
dezarmase pe Baldor, lovindu-l în coaste, apoi îl împunsese 
pe Albriech în picior atât de tare încât acesta căzuse 
grămadă la pământ. Şi asta în numai câteva clipe. Roran 
înţelegea foarte bine prin ce treceau cei doi tocmai îşi 
terminase şi el lupta cu Lang, de pe urma căreia se alesese 
cu vreo două vânătăi noi, care să li se alăture celor 
dobândite în Helgrind, ce abia se vindecau. Cu toate că, de 
cele mai multe ori, se simţea mai bine luptând cu ciocanul 
decât cu sabia, se gândise că era de datoria sa să înveţe s-o 
mânuiască dacă se ivea prilejul. Dar săbiile cereau mult 
prea multă fineţe în luptă, după părerea lui - dacă-i 
zdrobeai încheietura unui săbier, fie el şi îmbrăcat în 
armură, avea să fie într-atât de preocupat de oasele frânte, 
încât să nu se mai poată apăra. 

După bătălia de pe Câmpiile Pârjolite, Nasuada le 
propusese sătenilor din Carvahall să li se alăture vardenilor. 
Cu toţii primiseră. Cei care ar fi putut refuza plecaseră deja 
dintre ei, rămânând în Dauth, un oraş din Surda, în care se 
opriseră înainte să ajungă pe Câmpii. Toţi bărbaţii în putere 
din Carvahall îşi luaseră arme adevărate, în locul suliţelor şi 
scuturilor grosolane pe care le aveau, şi trudeau din greu, 
pentru a deveni războinici la fel de buni ca oricare alţii din 
Alagaesia. Oamenii din Valea Palancar erau obişnuiţi cu 
greutăţile vieţii. Să mânuieşti o sabie nu era mai greu decât 
să tai lemne, ba chiar era mult mai uşor decât să sapi sau să 
ari o zi întreagă în arşiţa verii. Cei care cunoşteau un 
meşteşug folositor lucrau acum în slujba vardenilor, dar în 
timpul liber se străduiau să înveţe să se lupte cu armele 
care li se dăduseră, căci fiecare om trebuia să ia parte la 
bătălie când sosea clipa. 

De când se întorsese din Helgrind, Roran aproape că nu 
mai făcuse nimic altceva. Singurul lucru pe care-l putea 
face pentru a-i apăra pe săteni şi pe Katrina era să lupte 


pentru a înfrânge Imperiul şi, în cele din urmă, pe 
Galbatorix. Nu era atât de plin de sine încât să creadă că 
putea, de unul singur, să facă balanţa războiului să se 
încline de partea lor, însă era încrezător în puterea sa de a 
schimba lumea şi ştia că, dacă-şi dădea silinţa, putea să le 
ofere vardenilor mai multe şanse de a ieşi învingători. Dar 
trebuia să rămână în viaţă, iar asta însemna să-şi întărească 
trupul şi să stăpânească pe deplin meşteşugul luptelor, ca 
să nu să cadă înfrânt în faţa unui războinic mai încercat. 

Străbătând câmpul de antrenament, pe drumul de 
întoarcere spre cortul pe care-l împărțea cu Baldor, trecu 
de o fâşie ierboasă, lungă de vreo şaizeci de picioare, pe 
care zăcea un buştean cam de douăzeci. Acesta fusese 
curăţat de scoarță şi bine şlefuit de mâinile celor care-şi 
făceau de lucru cu el în fiecare zi. Fără să se oprească, 
Roran se întoarse, îşi strecură mâinile pe sub capătul cel 
mai gros, ridică buşteanul şi, gemând din pricina încordării, 
îl puse în picioare, apoi îl împinse, făcându-l să cadă din nou 
la pământ, pe cealaltă parte. Apoi îl răsturnă de încă două 
ori. 

Stors de puteri, plecă de pe câmp şi se strecură printre 
şirurile de corturi cenuşii, făcându-le cu mâna lui Loring, 
Fisk şi altora pe care-i cunoştea, dar şi unor străini care-l 
salutaseră. 

— Ziua bună, Stronghammer! îi spuseră ei cu căldură în 
glas. 

— Ziua bună, le răspunse. „Ce ciudat, se gândi, să le fii 
cunoscut unor oameni pe care nu i-ai mai întâlnit 
niciodată.” 

Un minut mai târziu, ajunse la cortul care-i devenise 
locuinţă şi, aplecându-se, puse bine arcul, tolba şi sabia 
scurtă pe care i le dăduseră vardenii. 

Îşi înşfacă burduful cu apă de lângă aşternut, apoi se grăbi 
îndărăt, sub razele calde ale soarelui. Desfăcând burduful, 
îşi turnă apa peste spinare şi umeri. Nu prea găsea prilejul 
să facă baie, dar ziua aceea era importantă, aşa că voia să 


fie proaspăt şi curat pentru ceea ce avea să urmeze. 
Folosind un băț ascuţit la un capăt, îşi curăţă braţele şi 
picioarele de murdărie, apoi unghiile, apoi se pieptănă şi-şi 
aranja barba. 

Mulţumit că arăta din nou a om, îşi trase pe el tunica 
proaspăt spălată, îşi luă ciocanul la cingătoare şi tocmai se 
pregătea să plece când îşi dădu seama că Birgit îl privea de 
după un colţ al cortului, strângând cu ambele mâini un 
pumnal vârât în teacă. 

Roran îngheţă, gata să-şi ia ciocanul la cel mai mic semn 
că ea ar fi dorit să-l atace. Ştia că era în primejdie de 
moarte şi, în ciuda îndemânării sale, nu era sigur că o poate 
învinge pe Birgit dacă aceasta sărea la el, fiindcă femeia era 
neînduplecată atunci când îşi vâna duşmanii - în această 
privinţă, semănau. 

— Cândva mi-ai cerut să te ajut, spuse Birgit, iar eu am 
făcut-o; voiam să-i găsesc pe cei doi Ra'zac şi să-i ucid 
pentru că mi-au mâncat bărbatul. Mi-am ţinut făgăduiala, 
aşa-i? 

— Aşa-i. 

— Îţi aminteşti ce am spus atunci: că, după ce duşmanii 
vor pieri, am să te pun să plăteşti pentru partea ta de vină 
în uciderea lui Quimby? 

— Da. 

Birgit răsucea pumnalul în mâini din ce în ce mai repede. 
Venele de pe dosul palmelor i se umflaseră. Pumnalul ieşi 
puţin din teacă, lăsând, pentru o clipă, să i se vadă tăişul din 
oţel sclipitor, apoi încet se ascunse la loc. 

— Bine, spuse ea. N-aş vrea să uiţi cine ştie cum. Am să te 
pun să plăteşti, fiu al lui Garrow. Să nu te îndoieşti 
niciodată. 

Cu paşi iuți şi hotărâți, plecă, ascunzându-şi pumnalul 
printre faldurile rochiei. Răsuflând adânc, Roran se aşeză 
pe un scăunel pe care-l găsi în apropiere şi îşi frecă 
beregata. Era convins că scăpase ca prin urechile acului. 
Întâlnirea cu Birgit îl neliniştise, dar nu-l mirase. Ştia ce 


gândea femeia încă dinainte să plece din Carvahall, cu 
multe luni în urmă, şi ştia, de asemenea, că într-o zi avea să 
fie nevoit să-şi plătească datoria. Pe deasupra capului său 
trecu, în zbor, un corb. Îl urmări cu privirea şi se mai 
însenină puţin. 

— Ei, ce să-i faci, îşi spuse în barbă. „Omul nu ştie 
niciodată când va muri. Aş putea fi ucis în orice clipă şi mai 
rău e că n-am ce face. Ce va fi va fi şi n-am să-mi pierd 
vremea frământându-mă pentru asta. Necazurile îi lovesc 
întotdeauna pe cei care le aşteaptă. Ceea ce contează este 
să-ţi găseşti fericirea în scurtele răgazuri dintre nenorociri. 
Birgit o să facă ce-i spune conştiinţa, iar eu am să-i răspund 
cum oi putea.” 

Lângă piciorul său stâng văzu o piatră galbenă. O ridică şi 
începu s-o învârtă printre degete. Apoi, concentrându-se 
din răsputeri asupra ei, spuse: 

— Stenr risa. 

Piatra nici nu-i băgă în seamă porunca şi rămase 
nemişcată între degetul său mare şi arătător. Pufnind, o 
aruncă într-o parte. Apoi se ridică şi o porni cu paşi mari 
spre nord, printre şirurile de corturi. Din mers, încercă să- 
şi desfacă un nod care-i strângea gulerul, dar nu izbuti şi se 
lăsă păgubaş când ajunse la cortul lui Horst, care era de 
două ori mai mare decât al celorlalţi. 

— Ziua bună tuturor, spuse şi ciocăni în stâlpul dintre cele 
două bucăţi de pânză ce acopereau intrarea. 

Katrina se năpusti afară din cort cu pletele în vânt şi-l luă 
în braţe. Râăzând, el o ridică de mijloc şi o învârti prin aer, 
nemaivăzând nimic în jur decât chipul ei, apoi o lăsă jos cu 
blândeţe. Ea îl sărută scurt pe buze o dată, de două ori, de 
trei ori. Oprindu-se din râs, Roran o privi adânc în ochi, mai 
fericit decât îşi amintea să fi fost vreodată. 

— Miroşi frumos, spuse Katrina. 

— Cum te simţi? 

Singurul lucru care-l supăra era să o vadă aşa slabă şi 
palidă după ce fusese atâta vreme întemniţată. Parcă şi-ar fi 


dorit să-i poată scula din morţi pe cei doi Ra'zac ca să-i 
silească să îndure aceleaşi chinuri pe care le suferiseră ea 
şi tatăl ei. 

— În fiecare zi mă întrebi şi în fiecare zi îţi spun acelaşi 
lucru. Mai bine. Ai răbdare. Am să-mi revin, dar asta cere 
timp... Lucrul care-mi face cel mai bine este să fiu aici cu 
tine la soare. Nici nu ştii cât m-ajută. 

— Nu numai asta întrebam. 

Obrajii Katrinei se împurpurară. Ea îşi lăsă capul pe o 
parte şi-i zâmbi viclean: 

— Vai, dragă domnule, că îndrăzneţ mai sunteţi. Tare, tare 
îndrăzneţ. Oare e înţelept să rămân aşa, singură, cu 
Domnia Voastră? Mă tem să nu vă permiteţi... cine ştie ce 
cu mine. 

Tonul cu care-i răspunsese îl linişti. 

— Cine ştie ce, da? Ei, dacă tot ai ajuns să mă crezi un 
ticălos, aş putea măcar să mă bucur şi eu un pic. 

Şi o sărută până ce ea îl opri, însă fără să i se desfacă din 
îmbrăţişare. 

— Of, spuse cu răsuflarea tăiată, e greu să se pună cineva 
cu tine, Roran Stronghammer. 

— Asta aşa-i, răspunse el, apoi, arătând cu capul spre 
cortul din spatele ei, cobori vocea şi întrebă: Elain ştie? 

— Dacă n-ar fi aşa îngrijorată cu sarcina ei, şi-ar da seama 
pe dată. Cred că greutăţile prin care a trecut de când a 
plecat din Carvahall ar putea-o face să piardă copilul. Zace 
mai mereu, bolnavă, şi are dureri care... mă rog, nişte 
dureri cu totul îngrijorătoare. Gertrude o îngrijeşte, dar nu 
prea are ce-i face ca s-o liniştească. Oricum, Eragon ar face 
bine să se întoarcă mai repede. Nu ştiu câtă vreme mai pot 
păstra taina. 

— Te descurci tu, n-am nici o grijă, spuse Roran, apoi îi 
dădu drumul din braţe şi-şi trase poalele tunicii ca s-o 
îndrepte. Cum arăt? 

Katrina îl cântări din priviri, apoi îşi umezi vârfurile 
degetelor şi i le trecu prin păr, dându-i-l la o parte de pe 


frunte. Observându-i nodul de la guler, începu să-l desfacă, 
spunându-i: 

— Ar trebui să ai mai multă grijă cu hainele. 

— De ce? Am altele mai importante pe cap. 

— Da, dar acum lucrurile s-au schimbat. Eşti vărul unui 
Cavaler, aşa că ar trebui să arăţi cum se cuvine. Asta se- 
aşteaptă de la tine. 

Îl mai smotoci o vreme, până ce înfăţişarea lui o mulţumi, 
iar Roran o lăsă bucuros să o facă. Apoi o sărută de rămas- 
bun şi mai merse cale de jumătate de milă, până în centrul 
taberei vardenilor, unde se înălța pavilionul roşu de 
comandă al Nasuadei. Flamura care se afla în vârful 
acestuia înfăţişa un scut negru şi, dedesubt, două săbii 
paralele, înclinate uşor. Vântul cald care sufla dinspre est o 
făcea să fâlfâie. 

Cei şase străjeri de la intrarea în pavilion - doi oameni, doi 
pitici şi doi urgali - îşi luară armele văzându-l pe Roran, iar 
un urgal, o fiară mătăhăloasă cu colţi galbeni, îl opri, 
întrebând cu un accent aproape cu neputinţă de înţeles: 

— Cine-i acolo? 

— Roran Stronghammer, fiul lui Garrow. Nasuada a trimis 
după mine. 

Lovindu-şi platoşa cu pumnul, cu un zgomot puternic, 
urgalul anunţă: 

— Roran Stronghammer vrea să vă vadă, Domniţă 
Noptatecă. 

— Puteţi să-l lăsaţi să treacă, se auzi răspunsul dinăuntru. 
Războinicii îşi ridicară armele, iar Roran se strecură cu 
mare grijă pe lângă ei. Se priviră liniştiţi, ca nişte oameni 
care ştiau bine că, din clipă în clipă, se puteau vedea nevoiţi 
să se lupte unul cu altul. 

Intrând în pavilion, observă cu surprindere că majoritatea 
mobilelor erau frânte şi răsturnate. Nu rămăseseră 
nevătămate decât oglinda fixată pe un stâlp şi jilţul măreț în 
care şedea Nasuada. Făcându-se că nu lua în seamă ce era 
în jur, Roran se lăsă într-un genunchi şi-şi plecă fruntea. 


Chipul şi obiceiurile Nasuadei erau cu totul altfel decât ale 
femeilor cu care crescuse, astfel încât nu ştia bine cum 
trebuia să se poarte cu ea. Cu rochia ei brodată, lanţurile 
de aur din păr şi pielea întunecată, care avea o nuanţă 
roşiatică din pricina pânzei din care era croit pavilionul, 
părea străină şi poruncitoare. Bandajele de în care-i 
încercuiau antebraţele săreau în ochi. Erau semnele 
uluitorului curaj de care dăduse dovadă la Judecata 
Pumnalelor. De când se întorsese împreună cu Katrina, 
Roran nu auzise decât de asta. În această privinţă, o 
înţelegea pe undeva, căci şi el era gata să jertfească orice 
pentru a-i apăra pe cei la care ţinea. Numai că se întâmpla 
ca ea să aibă în grijă mai multe mii de oameni, iar el numai 
familia şi pe locuitorii din sat. 

— Ridică-te, te rog, zise Nasuada; el se supuse şi rămase 
cu o mână pe capul ciocanului, aşteptând răbdător, în 
vreme ce ea îl sfredelea cu privirea. Roran, situaţia mea îmi 
cere adesea să vorbesc pe ocolite, cu două înţelesuri. Ţie 
însă am să-ţi spun totul pe faţă. Pari un bărbat care 
îndrăgeşte sinceritatea şi avem multe de vorbit într-un timp 
scurt. 

— Îţi mulţumesc, Domniţă. Niciodată nu mi-a plăcut să mă 
joc cu vorbele. 

— Minunat. Atunci, iată: mă frământă două probleme în 
legătură cu tine şi din pricina lor nu ştiu ce am de făcut. 

— Ce soi de probleme? se încruntă el. 

— Una ţine de firea ta, alta de politică. Faptele tale din 
Valea Palancar şi din cursul călătoriei încoace sunt aproape 
de necrezut. Mi s-a spus că eşti îndrăzneţ, priceput în luptă, 
chibzuit şi că ştii să-i faci pe oameni să te urmeze cu 
credinţă de nezdruncinat. 

— De urmat, m-au urmat, dar mi-au pus mereu hotărârile 
la îndoială. 

— Aşa o fi, făcu Nasuada, zâmbind uşor. Dar tot i-ai adus 
până la urma încoace, nu? Ai multe înzestrări, Roran, şi le- 
ai putea fi de folos vardenilor. Vrei asta, nu-i aşa? 


— Da. 

— După cum ştii, Galbatorix şi-a împărţit armatele şi a 
trimis trupe în sud, pentru a întări oraşul Aroughs, în vest 
spre Feinster şi în nord spre Belatona. Speră să 
prelungească lupta şi să ne distrugă încet, încet, lovindu-ne 
din toate părţile. Jormundur şi cu mine nu putem fi peste 
tot în acelaşi timp. Avem nevoie de căpitani în care să 
putem avea încredere, pentru a face faţă miilor de greutăţi 
ce apar împrejurul nostru. Aşa, ţi-ai putea dovedi şi tu 
valoarea şi folosul. Dar... începu ea, apoi tăcu. 

— Dar încă nu ştii daca te poţi bizui pe mine. 

— Chiar aşa. Când trebuie să-şi apere prietenii şi familia, 
omul se întăreşte, dar mă întreb cum are să-ţi meargă fără 
ei. Nu cumva o să-ţi piară curajul? Ştii să dai porunci, dar 
ştii, oare, să te şi supui? Nu vreau să te insult, Roran, dar în 
joc este însăşi soarta Alagaesiei şi nu pot să risc să-mi dau 
oamenii în grija unui nepriceput. Şi nici nu ar fi cinstit 
pentru cei care sunt mai de demult printre vardeni să te 
înalţ mai presus de ei fără un motiv bine întemeiat. Va 
trebui să-ţi dobândeşti onorurile prin merit. 

— Înţeleg. Ce trebuie să fac? 

— Păi, e greu de spus, pentru că eşti ca un frate pentru 
Eragon şi asta încurcă totul şi mai mult. După cum sunt 
convinsă că ţi-ai dat seama, Eragon este temelia tuturor 
nădejdilor noastre. Aşadar, este important să-l apăr de orice 
pricină de îngrijorare, pentru a putea să se ţină de treaba 
pe care numai el o poate îndeplini. Dacă te trimit în luptă şi 
mori, s-ar prea putea ca jalea şi mânia să-l dea peste cap. 
Am mai văzut asta. Mai mult, trebuie să am grijă ce tovarăşi 
să-ţi dau, căci se vor găsi unii care să caute să ajungă la 
Eragon folosindu-se de tine. Acum înţelegi, oarecum, ce mă 
îngrijorează. Ce ai de spus? 

— Dacă Alagaesia însăşi este în joc, iar războiul este aşa 
de aspru precum laşi să se înţeleagă, nu-ţi poţi îngădui să 
mă laşi să stau cu braţele încrucişate. Şi dacă mă trimiţi în 
luptă ca pe un războinic de rând, ar fi o pierdere la fel de 


mare. Dar cred că asta deja o ştii. Cât despre politică... Nu- 
mi pasă nici cât negru sub unghie alături de cine mă pui să 

lupt, zise Roran ridicând din umeri. Nimeni n-o să ajungă la 
Eragon prin mine. Singura mea preocupare este să înfrâng 
Imperiul, pentru ca semenii mei să se poată întoarce acasă 

şi să trăiască în pace. 

— Eşti hotărât. 

— Da, foarte. Nu-mi poţi îngădui să rămân în fruntea 
bărbaţilor din Carvahall? Suntem aproape o familie şi ne- 
am descurca bine împreună. Aşa, mă poţi pune la încercare, 
iar vardenii nu vor avea de suferit dacă nu izbutesc. 

— Nu, răspunse Nasuada, scuturând din cap. Poate în 
viitor, dar acum încă nu. Ei au nevoie de învăţătură 
temeinică. Unde mai pui că nu voi putea afla cât de bine te- 
ai descurcat cu adevărat dacă eşti înconjurat de oameni 
care-ţi sunt atât de credincioşi încât, la sfatul tău, şi-au 
părăsit casele şi au străbătut Alagaesia la pas. 

„Vede în mine o ameninţare, îşi dădu seama Roran. Fiindcă 
pot să-i aţâţ pe săteni, a ajuns să se teamă de mine.” 
încercând s-o liniştească, îi spuse: 

— N-au făcut-o numai pentru că aşa le-am cerut eu. Sunt 
în stare să gândească şi singuri. Ştiau că era o prostie să 
rămână în vale. 

— Nu încerca să mă înşeli, Roran. 

— Domniţă, până la urmă, ce doreşti de la mine? Mă laşi 
sau nu mă laşi să lupt? Şi, dacă da, cum? 

— Iată ce-ţi propun: în dimineaţa asta, magicienii mei au 
descoperit o patrulă, din douăzeci şi trei de soldaţi de-ai lui 
Galbatorix, îndreptându-se spre est. Am de gând să trimit 
un grup, la porunca lui Martland Barbă Roşie, Contele de 
Thun, pentru a-i distruge şi a cerceta împrejurimile. Dacă 
vrei, ai să pleci şi tu cu ei. Ai să-l asculţi şi ai să-l slujeşti cu 
credinţă pe Martland şi poate că vei şi învăţa de la el. La 
rândul său, contele te va urmări şi îmi va spune după aceea 
dacă te crede potrivit pentru un rang mai înalt. A trecut 


prin multe şi am încredere deplină în părerile lui. Ţi se pare 
cinstit, Roran Stronghammer? 

— Da. Spune-mi doar când urmează să plec şi cât voi lipsi? 

— Vei pleca azi şi te vei întoarce cam în două săptămâni. 

— Atunci trebuie să te rog să aştepţi puţin şi să mă trimiţi 
în altă parte, poate peste câteva zile. Aş vrea să fiu aici când 
se întoarce Eragon. 

— Grija pe care i-o porţi vărului tău este de admirat, 
Roran, dar totul e în mişcare şi nu putem zăbovi. De îndată 
ce ştiu de soarta lui Eragon, am să pun pe cineva din Du 
Vrangr Gata să-ţi dea veştile, fie că-s bune sau nu. 

Roran îşi pipăi marginea ascuţită a ciocanului şi încercă să 
găsească un răspuns care s-o facă pe Nasuada să-şi 
schimbe hotărârea, dar fără să dezvăluie taina care-l 
preocupa. Până la urmă, găsi că era cu neputinţă, aşa că se 
lăsă păgubaş şi se hotări să spună adevărul: 

— E drept că mă frământ pentru Eragon, dar ştiu că e în 
stare să-şi poarte şi singur de grijă. Vreau să mai rămân 
aici, nu însă ca să-l văd întorcându-se bine sănătos. 

— Atunci de ce? 

— Pentru că vreau să mă însor cu Katrina, iar amândoi am 
dori ca Eragon să ne celebreze căsătoria. 

Nasuada începu să bată cu unghiile în braţul jilţului de 
nerăbdare. 

— Dacă-ţi trece prin cap că am să-ţi îngădui să stai 
degeaba, când ai putea să-i ajuţi pe vardeni, numai pentru 
ca tu şi Katrina să vă puteţi bucura de noaptea nunţii cu 
câteva zile mai devreme, te înşeli amarnic. 

— Şi totuşi trebuie. Trebuie să ne căsătorim cât mai 
curând, Domniţă Noptatecă. 

Nasuada încetă să se mai foiască şi-l privi lung. 

— Cât de curând? 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru onoarea 
Katrinei. Dacă mă înţelegi cât de cât, atunci ştii că nu aş 
cere niciodată favoruri pentru mine însumi. 

Nasuada ridică fruntea şi se aşeză mai bine în jilţ. 


— Înţeleg... Dar de ce Eragon? De ce să celebreze el 
căsătoria? De ce nu vreun fruntaş din satul vostru sau 
altcineva? 

— Pentru că e vărul meu, ţin la el şi pentru că este Cavaler. 
Katrina a pierdut aproape totul din pricina mea - şi-a 
pierdut casa, tatăl şi zestrea. Astea nu le pot înlocui, dar 
măcar vreau să-i dăruiesc o nuntă de neuitat. Fără aur sau 
vite, nu pot plăti pentru cine ştie ce sărbătoare, aşa că 
trebuie să găsesc o altă cale pentru ca lumea să-şi 
amintească mereu de nunta noastră şi nimic nu poate fi mai 
măreț decât să ne unească un Cavaler al Dragonilor. 

Nasuada rămase tăcută atâta vreme încât Roran începu să 
se întrebe dacă nu cumva voia să-l vadă plecat. Apoi, zise: 

— Da, ar fi într-adevăr o onoare să vă unească un Cavaler, 
dar ar fi trist dacă logodnica ta ar trebui să te ia de soţ fără 
zestrea cuvenită. Pe când trăiam în Tronjheim, piticii mi-au 
dăruit multe podoabe din aur şi nestemate. Pe unele le-am 
vândut deja pentru a-i ajuta pe vardeni, dar încă am 
îndeajuns pentru ca o femeie să trăiască în puf mai mulţi 
ani de-acum încolo. Dacă izbutim să cădem la o învoială, 
acestea vor fi ale Katrinei. 

Uimit, Roran îşi plecă din nou fruntea în faţa ei. 

— Îţi mulţumesc. Dărnicia Domniei Tale mă copleşeşte. Nu 
ştiu cum am să te pot răsplăti vreodată. 

— Răsplăteşte-mă luptând pentru vardeni aşa cum ai 
luptat pentru Carvahall. 

— Am s-o fac, jur. Galbatorix o să blesteme ziua în care i-a 
trimis pe cei doi Ra'zac după mine. 

— O face deja, sunt convinsă. Acum, du-te. Poţi rămâne în 
tabără până ce Eragon se întoarce şi are loc căsătoria, dar 
în dimineaţa următoare ai să fii în şa - ţine minte asta! 

Un lup la vânătoare „Ce bărbat mândru!”, se gândi 
Nasuada, privindu-l pe Roran ieşind din pavilion. „E 
interesant: Eragon şi cu el se aseamănă în multe privinţe, 
dar există şi o mare deosebire. Eragon o fi unul dintre cei 
mai de temut războinici din Alagaesia, dar nu este crud şi 


nici aspru. Roran însă e alt soi. Sper să nu mi se pună 
niciodată împotrivă - ca să-l opresc, va trebui să-l sfărâm.” 

Îşi cercetă bandajele şi, observând, cu mulţumire, că nu 
era nevoie să le schimbe, sună după Farica şi-i porunci să-i 
aducă de mâncare. Camerista făcu întocmai, apoi pleca, iar 
Nasuada îi făcu semn Elvei, care ieşi din ascunzătoarea sa 
din spatele jilţului. Se ospătară împreună. 

În următoarele ceasuri, Nasuada cercetă ultimele 
rapoarte despre proviziile vardenilor, socoti de câte căruţe 
avea nevoie pentru a-i duce spre nord, adună şi scăzu şiruri 
întregi de numere pentru a vedea câţi bani le mai 
rămăseseră. De asemenea, le trimise veşti piticilor şi 
urgalilor, le porunci fierarilor să făurească mai multe 
capete de suliță, îi ameninţă pe cei din Sfatul Fruntaşilor că 
avea să-i schimbe - aşa cum făcea cam în fiecare săptămână 
- şi se ocupă de fel de fel de alte treburi pentru vardeni. 
Apoi, împreună cu Elva, plecă să călărească pe armăsarul ei 
Vârtej-de-Furtună şi se duse s-o vadă pe Trianna, care 
pusese mâna pe o iscoadă de-a lui Galbatorix, din ceata 
care-şi spunea Braţul întunericului, şi acum îl trăgea de 
limbă. 

Plecând din cortul Triannei, auzi o larmă venind dinspre 
nord. Strigăte, urale, apoi dintre corturi apăru un bărbat 
alergând către ea. Fără vreo vorbă, străjerii se strânseră 
într-un cerc îngust împrejurul ei, în afara unui urgal care se 
propti în calea alergătorului şi ridică ghioaga. Omul se opri 
în faţa acestuia şi strigă, gâfâind: 

— Domniţă Nasuada! Au sosit elfii! Au sosit elfii! 

Într-o clipă de bucurie nebunească, ea se gândi că era 
vorba de Regina Islanzadi şi de oştile ei, dar apoi îşi aminti 
că acelea se aflau în apropiere de Ceunon. Nici măcar elfii 
nu puteau străbate Alagaesia cu o asemenea oaste într-o 
săptămână. „Pesemne sunt cei doisprezece vrăjitori pe care 
Islanzadi i-a trimis să-l apere pe Eragon.” 

— Repede, aduceţi-mi calul, spuse şi pocni din degete. 
Antebraţele o fulgerară în clipa în care se urcă în şa. Nu 


aşteptă decât ca unul dintre urgali să i-o dea pe Elva, apoi 
îndemnă armăsarul cu călcâiele. Acesta o porni la galop, 
încordându-şi toţi muşchii. Aplecându-se pe grumazul lui, îl 
conduse pe o cărare grosolană dintre două şiruri de corturi, 
ocolind oamenii şi animalele şi sărind peste un butoi cu apă 
de ploaie ce-i stătea în drum. Oamenii nu păreau deranjaţi 
de trecerea ei - dimpotrivă, râdeau şi se luară cu toţii după 
ea să-i vadă cu ochii lor pe elfi. 

Când ajunseră la intrarea în tabără care dădea spre nord, 
Nasuada şi Elva descălecară şi începură să se uite în 
depărtare. 

— Acolo, zise Elva şi arătă cu degetul. 

La vreo două mile de tabără, douăsprezece siluete înalte şi 
zvelte ieşiră de după un şir de tufişuri de ienupăr. În arşiţa 
dimineţii se vedeau parcă tremurat. Elfii alergau în acelaşi 
ritm, atât de iute şi de uşor încât nici măcar nu ridicau 
praful în urma lor - păreau că zboară peste pământ. Pe 
Nasuada începu s-o mănânce pielea - iuţeala lor era şi 
frumoasă şi nefirească. Îi aminteau de o ceată de fiare de 
pradă ieşite la vânătoare. Simţi primejdia, aşa cum simţi 
când văzuse un shrrg, un lup uriaş, undeva în Munţii Beor. 

— Te umplu de mândrie şi de respect, nu-i aşa? 

Nasuada tresări, văzând-o pe Angela lângă ea. Era 
furioasă şi nedumerită că negustoreasa de ierburi fusese în 
stare să se strecoare neauzită, îşi dori ca Elva s-o fi prevenit 
de apropierea ei. 

— Cum se face că, atunci când e pe cale să se întâmple 
ceva interesant, tu eşti mereu acolo? 

— Păi, ce să spun, îmi place să ştiu ce se petrece şi e mult 
mai uşor să fii de faţă decât să aştepţi să-ţi povestească 
cineva. Ca să nu mai spun că, adesea, oamenii uită anumite 
amănunte importante, ca, de pildă, dacă inelarul unuia este 
mai lung decât arătătorul sau dacă are vreun scut vrăjit cu 
care să se apere ori dacă măgarul pe care călăreşte nu are 
cumva o pată de forma unui cap de cocoş. Nu crezi? 


— Nu-ţi dezvălui niciodată tainele, nu-i aşa? se încruntă 
Nasuada. 

— Păi, la ce mi-ar folosi? Toată lumea ar sări în sus, auzind 
de cine ştie ce vrajă, după care ar trebui să-mi pierd 
vremea încercând să dau explicaţii, iar, la urmă, Regele 
Orrin ar porunci să mi se taie capul şi aş fi nevoită să mă 
lupt cu jumătate dintre magicienii voştri ca să scap. După 
mine, nu merită atâta trudă. 

— Nu ştiu ce să înţeleg dintr-un aşa răspuns, dar... 

— Pentru că eşti prea serioasă, Domniţă Noptatecă. 

— Dar, spune-mi, nu se lăsă Nasuada, de ce vrei să afli 
dacă nu cumva cineva călăreşte pe un măgar care are o 
pată în formă de cap de cocoş? 

— A, asta. Păi, stăpânul acelui măgar m-a înşelat cândva la 
un joc de oase şi mi-a furat trei nasturi şi o bucată destul de 
interesantă de cristal fermecat. 

— Te-a înşelat? Pe tine? 

— Oasele erau măsluite, zise Angela, strângând din buze şi 
părând iritată. Întâi le-am schimbat eu, cu unele de-ale 
mele, apoi el le-a înlocuit iarăşi când nu eram atentă... tot 
nu înţeleg prea bine cum a izbutit. 

— Deci amândoi trişaţi. 

— Era un cristal foarte preţios! Şi apoi cum să înşeli un 
trişor? Până ca Nasuada să apuce să răspundă, cei şase 
Şoimi ai Nopţii veniră în pas săltat din tabără şi se postară 
în jurul ei. Se văzu silită să-şi ascundă scârba în clipa în 
care mirosul trupurilor lor şi valul de aburi fierbinţi o 
ajunseră. Cei doi urgali, mai ales, miroseau foarte puternic. 
Apoi, căpitanul din tura aceea, un bărbat masiv cu nasul 
coroiat şi cu numele de Garven, i se adresă, ceea ce o cam 
uimi: 

— Domniţă, o vorbă între patru ochi? 

Vorbea printre dinţii încleştaţi, de parcă să chinuia să-şi 
ţină în frâu o mare tulburare. Angela şi Elva se uitară la 
Nasuada, aşteptând să vadă dacă le cerea să plece. Ea dădu 
din cap, iar cele două o porniră spre vest, către râul Jiet. 


După ce le văzu îndepărtându-se îndeajuns de mult, 
Nasuada dădu să vorbească, dar Garven se dovedi mai iute 
şi exclamă: 

— La naiba cu toate, Domniţă Nasuada, n-ar fi trebuit să 
plecaţi aşa şi să ne lăsaţi de izbelişte! 

— Gata, căpitane, răspunse ea. Nu a fost un risc prea 
mare şi mi se părea important să ajung la timp ca să-i salut 
pe elfi. 

Garven îşi lovi coapsa cu pumnul, făcându-şi zalele să 
zornăie: 

— Nu a fost un risc prea mare? N-a trecut nici un ceas de 
când aţi primit dovezi că Galbatorix încă mai are iscoade 
printre noi. S-a mai întâmplat de atâtea ori şi totuşi domnia 
voastră găsiţi cu cale să vă părăsiţi garda şi să o luaţi la 
galop printr-o mare de oameni. Oricare dintre ei putea fi un 
ucigaş. Aţi uitat de atacul din Aberon sau de uciderea 
tatălui Domniei Voastre de către Gemeni? 

— Căpitane Garven, mergi prea departe. 

— Şi am să merg mai departe, pentru siguranţa Domniei 
Voastre. Nasuada observă că elfii străbătuseră cam 
jumătate din distanţă. 

Mânioasă şi dornică să pună capăt discuţiei, spuse: 

— Am şi eu armele mele, căpitane. Trăgând cu ochiul la 
Elva, Garven spuse: 

— Bânuiam noi, Domniţă. 

Urmă o clipă de tăcere, de parcă nădăjduia ca ea să le 
explice mai departe. Văzând-o însă că rămâne tăcută, 
bărbatul îi dădu înainte: 

— Dacă aţi fost, într-adevăr, în siguranţă, atunci am greşit 
să vă acuz de nechibzuinţă şi îmi cer iertare. Însă nu-i 
acelaşi lucru să pari apărat şi să fii cu adevărat. Pentru ca 
noi, şoimii Nopţii, să fim de folos, trebuie să fim cei mai 
pricepuţi, aspri şi neînduplecaţi luptători din lume, iar 
oamenii să şi creadă asta. Să creadă că, dacă încearcă să vă 
înjunghie, să tragă cu o arbaletă sau să facă o vrajă, noi cu 
siguranţă îi vom opri. Dacă li se pare că a încerca să vă 


ucidă este la fel de zadarnic ca şi cum un şoarece ar încerca 
să se pună cu un dragon, atunci, cine ştie, ar putea lăsa 
totul baltă şi iată că scăpăm de un atac fără să ridicâăm un 
deget. Nu ne putem lupta cu toţi duşmanii Domniei Voastre. 
Pentru aşa ceva ar fi nevoie de o oaste. Nici măcar Eragon 
nu v-ar putea salva dacă toţi cei care vă vor moartea ar 
avea curaj să şi ridice braţul. Poate că aţi scăpa de o suta 
astfel de încercări, poate de o mie, dar, până la urmă, 
cineva tot ar izbuti. Singura cale este să-i convingem pe cei 
mai mulţi dintre duşmani că n-au să treacă niciodată dar 
niciodată, de noi. Faima noastră vă poate apăra la fel de 
bine ca şi săbiile şi armurile. Aşadar, e cum nu se poate mai 
rău ca oamenii să vă vadă călărind fără noi. Pesemne am 
arătat ca nişte mari caraghioşi fugind din răsputeri să vă 
prindem din urmă. La urma urmei, Domniţă, dacă Domnia 
Voastră nu ne respectă, cine să o facă? 

Veni mai aproape şi cobori glasul: 

— Dacă trebuie, suntem bucuroşi să ne dăm vieţile pentru 
Domnia Voastră. Nu cerem în schimb decât să ne îngăduiţi 
să ne ducem la îndeplinire îndatoririle. Şi s-ar putea să vină 
o zi în care să vă simţiţi recunoscătoare pentru că suntem 
acolo. Fata aceea e din neamul omenesc, aşadar poate da 
greş, orice puteri de taină ar avea. Nu a rostit jurăminte în 
limba străveche, aşa cum am făcut noi, Şoimii Nopţii. S-ar 
putea ca părerile ei să se schimbe şi aţi face bine să vă 
gândiţi cum ar fi dacă v-ar deveni duşmancă? Şoimii însă nu 
vă vor trăda niciodată. Suntem ai Domniei Voastre, 
Domniţă, cu trup şi suflet. Aşadar, vă rugăm, lăsaţi-ne să 
facem ceea ce trebuie să facem... să vă apărăm. 

La început, Nasuada nu plecase urechea la vorbele sale, 
dar auzindu-l ce bine gândea şi ştia să vorbească, rămase 
impresionată. Se gândi că era un om de care putea fi nevoie 
în altă parte. 

— Văd că Jormundur mi-a ales nişte războinici care se 
pricep să mânuiască vorbele la fel de bine ca şi sabia, spuse 
ea cu un zâmbet. 


— Domniţă... 

— Ai dreptate. Nu trebuia să vă părăsesc şi îmi pare rău. 
Am fost nechibzuită şi repezită. Încă nu m-am obişnuit să 
am gărzi cu mine la orice ceas al zilei, iar uneori uit că nu 
mă mai pot mişca liber, aşa cum făceam odată. Căpitane 
Garven, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu se va mai 
întâmpla. Nu am nici o dorinţă de a-i umili pe şoimii Nopţii. 

— Mulţumesc, Domniţă. 

Nasuada se întoarse din nou către locul din care veneau 
elfii, dar văzu că aceştia dispăruseră undeva, sub malul 
unui pârâu secat, aflat la vreun sfert de milă. 

— Garven, ştii ce? Cred că tocmai ai găsit deviza potrivită 
pentru Şoimii Nopţii. 

— Da? Nu-mi mai amintesc care să fie. 

— Da. „Cei mai pricepuţi, aspri şi neînduplecaţi”, aşa ai 
spus. Ar putea fi o deviză minunată. Dacă li se pare potrivită 
şi celorlalţi, ai putea s-o rogi pe Trianna s-o traducă în limba 
străveche, iar eu am să pun să vă fie încrustată pe scuturi şi 
brodată pe stindarde. 

— Sunteţi foarte darnică, Domniţă. Când ne întoarcem la 
corturi, am să vorbesc cu Jormundur şi cu ceilalţi căpitani. 
Numai că... 

Şovăi. Ghicind ce-l frământa, Nasuada zise: 

— Numai că te temi că o asemenea deviză este prea 
vulgară pentru unii ca voi şi ai dori ceva mai nobil şi mai 
măreț, nu-i aşa? 

— Întocmai, Domniţă, spuse el, cu uşurare. 

— Cred că ai dreptate. La urma urmelor, Şoimii sunt 
însemnul vardenilor. Trebuie să aveţi de-a face cu tot felul 
de neamuri şi cu persoane de rang înalt. Ar fi păcat ca 
lumea să-şi facă o părere greşită despre voi. Foarte bine... 
vă las pe tine şi pe tovarăşii tăi să vă alegeţi o deviză 
potrivită. Sunt convinsă că vă veţi descurca de minune. 

În clipa aceea, cei doisprezece elfi ieşiră din albia uscată, 
iar Garven, după ce-i mai mulţumi încă o dată, se trase ceva 


mai în spate. Pregătindu-se pentru o clipă solemnă, 
Nasuada le făcu semn Angelei şi Elvei să se întoarcă. 

Elfii erau încă la vreo sută de picioare depărtare, iar 
conducătorul lor părea negru ca tăciunele, din cap până în 
picioare. La început, Nasuada crezu că avea pielea închisă 
la culoare, ca ea, şi că purta veşminte negre, dar, după ce 
se mai apropie, văzu că elful nu purta decât o legătură de 
pânză împrejurul şoldurilor şi o cingătoare împletită, de 
care era prinsă o punguţă. Tot restul trupului îi era acoperit 
cu blană deasă, neagră-albăstruie ca miezul de noapte, care 
sclipea frumos în bătaia razelor de soare. Nu era prea 
lungă - un soi de armură moale şi netedă, ce i se mula pe 
trupul musculos. La glezne însă şi la subsuoară firele erau 
mai lungi. Între omoplaţi avea un soi de coamă, care-i 
stătea ciulită pe spinare şi i se întindea până jos, la mijloc. 
Avea sprâncenele foarte dese şi destul de lungi, iar din 
urechile ascuţite la vârf îi ieşeau nişte smocuri de păr ca de 
pisică, dar, în afară de asta, blana de pe faţă era foarte 
scurtă şi netedă, încât numai culoarea te făcea să-ţi dai 
seama că este acolo. Ochii elfului erau galbeni, scânteietori. 
Nu avea unghii, ci gheare. Şi, când se opri în faţa Nasuadei, 
aceasta îi simţi mirosul sărat şi pătrunzător, care-i amintea 
de lemnul uscat de ienupăr, pielea unsă cu ulei şi de fum. 
Era atât de puternic şi atât de limpede că venea de la un 
mascul, încât Nasuadei i se făcu ba cald, ba rece. Pielea 
începu s-o furnice de încântare şi roşi, bucurându-se că nu 
se vedea. 

Restul elfilor erau, mai mult sau mai puţin, aşa cum se 
aşteptase, aducând cu Arya la statură şi la culoarea pielii. 
Purtau tunici scurte, în tonuri stinse de portocaliu sau verzi 
ca acele de pin. Şase erau femei, restul bărbaţi. Cu toţii 
aveau părul negru ca pana corbului, în afară de două femei, 
cu plete argintii ca lumina stelelor. Era cu neputinţă să-ţi 
dai seama ce vârstă aveau, căci nu aveau nici un fel de 
zbârcituri pe faţă. 


În afară de Arya, Nasuada nu mai văzuse nici un elfpână 
atunci şi era nerâbdătoare să-şi dea seama dacă semănau 
cu ea la fire şi purtări sau nu. 

Ducându-şi două degete la buze, conducătorul se înclină, 
la fel ca toţi ceilalţi, apoi îşi lipi palma dreaptă de piept şi 
spuse: 

— Salutări şi urări de bine, Nasuada, fiică a lui Ajihad. Atra 
esterni ono thelduin. 

Avea un accent mai puternic decât al Aryei. Vorbea în 
cadență, de parcă ar fi cântat. 

— Atra du evarinya ono varda, răspunse Nasuada, după 
cum o învățase Arya. 

Elful zâmbi dezvăluind nişte dinţi mai ascuţiţi decât ar fi 
fost firesc. 

— Eu sunt Blodhgarnm, fiul lui Ildrid cel Frumos. 

Apoi îi prezentă, pe rând, pe ceilalţi unsprezece tovarăşi şi 
continuă: 

— Vă aducem veşti bune de la Regina Islanzadi. Noaptea 
trecută, vrăjitorii noştri au izbutit să distrugă porţile 
oraşului Ceunon. Chiar în clipa asta, oştile noastre 
înaintează pe străzi, către turnul în care s-a închis Lordul 
Tarrant. Câţiva războinici încă ne mai ţin piept, însă oraşul 
a căzut şi, în scurtă vreme, va fi cu totul în mâinile noastre. 

Gărzile Nasuadei şi vardenii adunaţi în spatele ei izbucniră 
în urale auzind veştile. Şi ea se bucura de izbândă, dar un 
fior de teamă şi de nelinişte, izvorât de cine ştie unde, o 
cuprinse. Îi şi vedea cu ochii minţii pe elfi - mai ales pe unii 
atât de puternici ca acest Blodhgarm - dând năvală în 
casele oamenilor. „Ce puteri nepământene am slobozit în 
lume?” se întrebă. 

— Sunt într-adevăr veşti bune, zise, şi mă bucur să le aud. 
Odată ce a căzut Ceunon, suntem ceva mai aproape de 
Uru'baen şi deci de Galbatorix şi de țelul nostru. Sper, 
continuă ea cu un glas ceva mai jos, că Regina Islanzadi va 
fi blândă cu oamenii din Ceunon, cei care nu-l iubesc pe 


Galbatorix, dar n-au nici mijloacele, nici curajul pentru a se 
împotrivi Imperiului. 

— Regina Islanzadi este şi blândă, şi miloasă cu supuşii ei, 
chiar dacă sunt dintr-un alt neam decât al său. Dar, dacă 
vreunii îndrăznesc să ne înfrunte, o să-i zburăm din calea 
noastră ca frunzele dinaintea unei furtuni de toamnă. 

— E şi firesc pentru un neam atât de vechi şi puternic, 
răspunse Nasuada. 

După ce făcu ceea ce-i cerea politeţea şi mai schimbă 
câteva fraze fără importanţă cu el, i se păru că venise 
momentul potrivit pentru a vorbi despre motivul pentru 
care se aflau acolo. Porunci mulţimii să se răspândească, 
apoi spuse: 

— Din câte înţeleg, sunteţi aici pentru a-i apăra pe Eragon 
şi pe Saphira. E adevărat? 

— Da, Nasuada Svit-kona. Şi ştim că Eragon este încă în 
Imperiu, dar se va întoarce repede. 

— Ştiţi şi că Arya a plecat să-l caute şi acum călătoresc 
împreună? 

— Am aflat şi asta, spuse Blodhgarm fluturând din urechi. 
E păcat că se află amândoi într-o asemenea primejdie, dar 
să nădăjduim că nu li se va întâmpla nimic rău. 

— Şi-atunci ce veţi face? O să-i căutaţi ca să-i însoţiţi 
îndărăt la vardeni? Sau o să rămâneţi aici, cu credinţa că 
Arya şi Eragon se pot apăra de ciracii lui Galbatorix? 

— Vom rămâne aici, ca oaspeţii voştri, Nasuada, fiică a lui 
Ajihad. Eragon şi Arya n-au să păţească nimic câtă vreme 
scapă neobservaţi. Dacă ne întâlnim cu ei în Imperiu, am 
putea atrage priviri nedorite. Aşa că e mai bine să nu ne 
grăbim, de vreme ce tot nu putem fi de ajutor. Pe de altă 
parte, dacă Galbatorix va lovi, probabil o va face aici, la 
vardeni. Dacă se întâmplă cumva să apară din nou Thorn şi 
Murtagh, Saphira va avea nevoie de tot ajutorul nostru 
pentru a-i alunga. 

Nasuada rămase uimită: 


— Eragon mi-a spus că vă numărați printre cei mai 
puternici vrăjitori din neamul vostru, dar chiar credeţi că 
aveţi atâta putere încât să le ţineţi piept celor doi 
blestemaţi? La fel ca şi Galbatorix, ei au înzestrări care le 
depăşesc cu mult pe cele ale Cavalerilor obişnuiţi. 

— Dacă ne ajută Saphira, da, credem că putem să le ţinem 
piept şi chiar să-i înfrângem pe 'Thorn şi pe Murtagh. Ştim 
de ce erau în stare Trădătorii şi, chiar dacă Galbatorix i-a 
făcut pe cei doi mai puternici decât oricare dintre 
Trădători, nu e nici o îndoială că nu i-a făcut egalii săi. În 
această privinţă măcar, teama sa de trădare este 
binevenită. Nici măcar trei Trădători la un loc nu ne-ar 
putea înfrânge pe noi doisprezece, cu un dragon. Aşadar, 
suntem încrezători că putem face faţă oricui, în afară de 
Galbatorix însuşi. 

— E încurajator. De când Murtagh l-a înfrânt pe Eragon în 
luptă, m-am tot gândit dacă nu cumva să ne retragem şi să 
ne ascundem până ce puterile lui Eragon mai cresc. 
Spusele tale însă m-au convins că încă mai putem spera. 
Chiar dacă nu ştim cum să-l ucidem pe Galbatorix însuşi, n- 
o să ne oprească nimic până ce nu-i culcăm la pământ 
zidurile fortăreței din Uru'baen sau până ce el, în spinarea 
lui Shruikan, nu ne iese înainte pe câmpul de luptă. 
Blodhgarm, continuă Nasuada după o clipă de tăcere, nu 
mi-aţi dat nici o pricină de neîncredere, însă, înainte să 
pătrundeţi în tabără, trebuie să vă rog să îngăduiţi unuia 
dintre oamenii mei să vă atingă minţile, ca să vadă că 
sunteţi într-adevăr elfi şi nu oameni prefăcuţi trimişi de 
Galbatorix. Mă doare să vă cer aşa ceva, dar am găsit 
printre noi tot felul de iscoade şi trădători şi nu îndrăznim 
să credem pe nimeni pe cuvânt, nici măcar pe voi. Nu vreau 
să vă insult, dar războiul ne-a învăţat că fără asemenea 
măsuri nu se poate. Fără îndoială că voi, care aţi încercuit 
întreaga întindere frunzoasă din Du Weldenvarden cu 
farmece de apărare, îmi înţelegeţi motivele. Aşadar, vă cer 
să primiţi. 


Cu ochii sclipitori şi arătându-şi colții ascuţiţi, Blodhgarm 
răspunse: 

— Cei mai mulţi dintre copacii din Du Weldenvarden au 
ace, nu frunze. Dacă trebuie, puneţi-ne la încercare, dar îţi 
spun dinainte: cel care o face trebuie să aibă mare grijă să 
nu se adâncească prea mult în minţile noastre dacă nu vrea 
să şi le piardă pe ale lui. E primejdios pentru muritori să se 
vânture printre gândurile noastre. Se pot rătăci uşor, fără 
să mai izbutească să se întoarcă în trup. Şi nici tainele 
noastre nu pot fi aflate de oricine. 

Nasuada înţelese că elfii aveau să-l distrugă pe acela care 
îndrăznea să pătrundă în locurile neîngăduite. 

— Căpitane Garven, spuse. 

Apropiindu-se ca un om care-şi aşteaptă osânda, Garven 
se opri în faţa lui Blodhgarm, închise ochii şi se încruntă 
aprig, în timp ce scotocea prin mintea elfului. Privindu.-i, 
Nasuada îşi muşcă buza. Pe când era copilă, un bărbat 
ciung pe nume Hargrove o învățase cum să-şi ascundă 
gândurile de alţii şi cum să pareze şi să abată lăncile 
ascuţite ale minţii duşmanului. Era foarte pricepută la asta 
şi, chiar dacă nu izbutise niciodată să atingă ea însăşi 
mintea altcuiva, ştia cum se desfăşura totul. Aşadar, 
înţelegea foarte bine cât de greu şi cât de delicat era ceea 
ce-i ceruse lui Garven să facă. Chinul era şi mai mare din 
pricina firii străine a elfilor. Aplecându-se către ea, Angela 
şopti: 

— Trebuia să mă pui pe mine să-i cercetez pe elfi. Era mai 
sigur. 

— Poate, spuse Nasuada; în ciuda faptului că Angela îi 
ajutase de mai multe ori pe vardeni, încă nu se simţea în 
largul ei să-i dea vreo însărcinare publică. 

Garven se mai trudi vreo câteva clipe, apoi deschise ochii 
şi răsuflă tare. Era roşu la faţă din pricina chinului şi avea 
pupilele mărite, ca şi cum ar fi fost noapte. Dimpotrivă, 
Blodhgarm părea netulburat avea blana netedă, răsufla rar, 
iar în colţurile gurii îi înflorise un soi de zâmbet. 


— Ei? întrebă Nasuada. 

Garven păru să aibă nevoie de timp pentru a-i auzi 
întrebarea, apoi spuse: 

— Nu e om, Domniţă. N-am nici o îndoială. Niciuna. 
Mulțumită, dar şi neliniştită, căci răspunsul său o făcuse, în 
sinea ei, să se înfioare, Nasuada zise: 

— Bine, treci mai departe. 

De-atunci încolo, totul se termină din ce în ce mai repede. 
Cu ultimul elf, lui Garven nu-i trebuiră mai mult de câteva 
secunde. Nasuada se uitase atent la el de la început şi 
văzuse cum degetele i se albiseră, rămânând fără sânge, 
pielea de la tâmple i se adâncise, ca timpanele unei broaşte, 
şi căpătase înfăţişarea istovită a cuiva care înoată adânc 
sub apă. 

Isprăvind, Garven se întoarse la locul său din spatele 
Nasuadei. Era alt om, se gândi ea. Hotărârea şi mândria pe 
care le avusese mai înainte dispăruseră. Părea visător, ca şi 
cum mergea în somn, şi chiar dacă, atunci când îl întrebă 
dacă se simţea bine, el o privi şi îi şi răspunse cu un glas 
îndeajuns de sigur, era convinsă că spiritul său era undeva 
departe, rătăcind prin luminişuri pline de praf şi bătute de 
soare, prin cine ştie ce cotlon din misterioasa pădure a 
elfilor. Nasuada nădăjduia că avea să-şi revină repede. Dacă 
nu, avea să-l roage pe Eragon, sau pe Angela, sau poate pe 
amândoi să-l îngrijească pe căpitan. Până nu redevenea el 
însuşi, nu mai putea face parte din gardă. Jormundur avea 
să-i găsească ceva simplu de făcut, pentru ca ea să nu se 
simtă vinovată dacă-l trimitea într-o primejdie şi mai mare, 
iar Garven avea să se poată bucura măcar de vedeniile cu 
care se alesese de pe urma întâlnirii cu elfii. 

Supărată pentru ce pierduse şi furioasă pe sine însăşi, pe 
elfi şi pe Galbatorix cu tot Imperiul său, pentru că făcuseră 
să fie nevoie de asemenea jertfe, abia îşi mai putea păstra 
firea şi bunele maniere. 

— Ar fi fost bine, Blodhgarm, ca, atunci când ne-ai vorbit 
de primejdii, să ne pomeneşti că nici măcar cei care se 


întorc la trupurile lor nu scapă cu totul nevătămaţi. 

— Sunt bine, Domniţă, zise Garven, dar cu un glas atât de 
slab încât aproape nimeni nu-l băgă în seamă. 

Nasuada se înfurie şi mai tare, dar şi blana de pe ceafa lui 
Blodhgarm se văluri şi se zbârli. 

— Dacă nu m-am făcut pe deplin înţeles mai devreme, îmi 
cer iertare. Dar nu da vina pe noi pentru cele întâmplate, 
aşa ne e firea. Şi nici pe Domnia Ta nu te învinui - trăim 
într-o vreme a bănuielilor. Ar fi fost o greşeală să ne îngădui 
să trecem nestingheriţi. E trist că o astfel de întâmplare 
poate arunca o pată asupra acestei întâlniri atât de 
importante, dar măcar acum poţi fi liniştită şi încrezătoare 
că suntem ceea ce părem: elfi din Du Weldenvarden. 

Mirosul său o învălui din nou pe Nasuada şi, cu toate că 
era cuprinsă de mânie, ea îşi simţi încheieturile moi şi se 
cufundă în gânduri despre pavilioane îmbrăcate în mătase, 
pocale cu vin de cireşe şi cântecele triste ale piticilor pe 
care le auzise adesea răsunând prin sălile pustii din 
Tronjheim. Cu minţile aiurea, spuse: 

— Păcat că nu au fost aici Eragon sau Arya, căci ei ar fi 
putut să vă atingă minţile fără să se teamă de nimic. 

Din nou Nasuada se lăsă pradă farmecului pătimaş şi 
mirosului lui Blodhgarm, închipuindu-şi cum ar fi fost să-şi 
treacă mâinile prin coama lui. Îşi reveni numai după ce Elva 
o trase de braţul stâng, silind-o să se aplece şi să-şi apropie 
urechea de gura ei. Pe un ton jos şi aspru, fetiţa îi spuse: 

— Pelin. Gândeşte-te la gustul pelinului. 

Urmându-i sfatul, Nasuada îşi aminti cum, la un ospăț 
oferit de Regele Hrothgar cu vreun an înainte, mâncase 
bomboane cu pelin. Numai ce se gândi la gustul acru pe 
care-l simţise atunci, gura i se uscă şi astfel izbuti să se 
împotrivească mirosului care venea dinspre Blodhgarm. 
Încercă să-şi ascundă şovăiala, spunând: 

— Tânăra mea însoţitoare se întreabă de ce arăţi atât de 
deosebit de ceilalţi elfi. Trebuie să mărturisesc că şi eu aş 
vrea să aflu. Nu ne aşteptam la aşa ceva din partea unuia 


din neamul vostru. Vrei să ne spui de unde ţi se trage 
această înfăţişare... să zicem... de animal? 

Blodhgarm ridică din umeri; blana i se înfiora şi sclipi. 

— Acest chip îmi... place, spuse. Unii scriu poeme despre 
soare şi lună, alţii cresc flori, sau zidesc, sau compun 
cântece. Oricâtă mulţumire mi-ar da aceste arte, eu cred că 
adevărata frumuseţe se găseşte numai în colții lupilor, în 
blana pisicilor de pădure, în ochii vulturilor. Aşa că le-am 
împrumutat. Peste vreo sută de ani, e cu putinţă să nu mă 
mai atragă fiarele pământului, ci să ajung să cred că cele 
din apă sunt şi mai desăvârşite. Atunci am să mă acopăr cu 
solzi, am să-mi preschimb braţele în înotătoare şi picioarele 
într-o coadă şi am să dispar la fundul mării, părăsind 
Alagaesia. 

Nasuada se gândi că, pesemne, glumea. Dar, dacă era aşa, 
nu dădea nici un semn. Dimpotrivă, era foarte serios, 
făcând-o să se întrebe dacă nu îşi bătea cumva joc de ea. 

— Foarte interesant, răspunse. Nădăjduiesc însă ca pofta 
de a deveni peşte să nu te cuprindă prea curând, căci avem 
nevoie de tine aici, pe uscat. Fireşte, dacă Galbatorix se 
hotărăşte să pună stăpânire şi pe rechini, şi pe stelele de 
mare, ce să zic? Un vrăjitor care poate să răsufle sub apă 
ne-ar fi de mare folos. 

Fără veste, cei doisprezece elfi umplură văzduhul cu 
hohotele lor limpezi şi răsunătoare, iar toate păsările, pe o 
întindere de o milă, începură să cânte. Veselia lor era ca 
apa căzând pe o oglindă de cristal. Nasuada zâmbi fără voia 
ei şi-i văzu şi pe unii dintre străjeri făcând întocmai. Chiar şi 
cei doi urgali păreau încântați. lar după ce elfii tăcură şi 
lumea deveni din nou ca la început, Nasuada simţi tristeţea 
unui vis care se risipea. O clipă, lacrimile îi întunecară 
vederea, apoi dispărură şi ele. 

Zâmbind pentru prima dată şi arătându-le astfel un chip 
pe cât de frumos, pe atât de înspăimântător, Blodhgarm 
zise: 


— Va fi o mare cinste să lupt alături de o femeie atât de 
înţeleaptă, puternică şi pricepută la vorbe, Domniţă 
Nasuada. Cândva, când îndatoririle îţi vor da un răgaz, voi 
fi încântat să-ţi arăt jocul nostru, numit Rune. Sunt sigur că 
mi-ai fi un potrivnic pe măsură. 

Schimbarea neaşteptată în purtarea elfilor îi aminti 
Nasuadei de un cuvânt pe care-l auzise, din când în când, 
folosit de pitici pentru a-i descrie: capricioşi. Când era o 
fetişcană, i se păruse ceva cu totul nevinovat, de parcă elfii 
erau nişte făpturi care treceau de la o plăcere la alta, ca 
zânele dintr-o grădină de flori. Acum însă înţelese ce voiau 
să spună piticii. „Feriţi-vă! Feriţi-vă, pentru că nu veţi şti 
niciodată dinainte ce-are să facă un elf.” Oftă uşor. lată altă 
ceată care voia să se folosească de ea pentru a-şi atinge 
propriile țeluri. Avea să fie nevoită să le ţină piept. „Oare 
viaţa tuturor e la fel de încurcată ca a mea? se întrebă. Sau 
eu sunt cea care-şi caută necazurile cu lumânarea?” 

Îl văzu pe Regele Orrin în tabără îndreptându-se călare 
spre ei, în fruntea unui alai numeros de nobili, curteni, 
sfetnici de rang mai mare sau mai mic, miniştri, slujitori, 
ostaşi şi o mulţime de alte ranguri pe care nici nu se mai 
obosi să le recunoască. În vremea asta, dinspre vest se 
apropia Saphira, coborând iute cu aripile întinse. 
Pregătindu-se pentru plictiseala discursurilor care-i 
aşteptau, spuse: 

— S-ar putea să treacă mai multe luni până să am răgazul 
de care vorbeşti, Blodhgarm. Dar îţi mulţumesc, oricum. 
După truda de fiecare zi, m-ar bucura să am linişte pentru 
astfel de jocuri. Deocamdată însă nu e cu putinţă. Neamul 
omenesc este pe cale să cadă pe capul vostru, cu toată 
greutatea lui. Mai bine pregătiţi-vă pentru un potop de 
nume, întrebări şi rugăminţi. Noi, oamenii, suntem curioşi 
din fire şi niciunul dintre cei de aici nu a mai văzut vreodată 
atât de mulţi elfi. 

— Suntem pregătiţi, Domniţă Nasuada, răspunse 
Blodhgarm. 


În timp ce alaiul Regelui Orrin se apropia tunător, iar 
Saphira se pregătea să ajungă jos, culcând iarba la pământ 
cu vârtejul aripilor sale, un ultim gând îi trecu prin minte 
Nasuadei: „Vai de mine, va trebui să pun o mulţime de 
soldaţi să-l apere pe Blodhgarm ca să nu-l sfâşie femeile din 
tabără. Şi poate nici asta nu va fi îndeajuns!” 

Ai milă, cavalere! 

A doua zi după ce plecaseră din Easteroft, pe la mijlocul 
după-amiezii, Eragon simţi patrula - erau cincisprezece 
soldaţi undeva în faţa lor. Îi pomeni Aryei, iar ea încuviinţă 
din cap. 

— Am observat şi eu. 

Niciunul nu spuse nimic, dar în stomacul lui Eragon începu 
să încolţească un fior de teamă şi o văzu şi pe Arya 
încruntând aprig din sprâncene. 

Se aflau pe o câmpie largă şi foarte deschisă. Locuri în 
care să se poată ascunde nu se vedeau aproape deloc. Se 
mai întâlniseră şi înainte cu grupuri de soldaţi, dar fuseseră 
întotdeauna pierduţi printre alţi călători. Acum însă erau 
singuri pe un drumeag. 

— Am putea săpa o groapă cu ajutorul magiei, în care să 
ne ascundem până pleacă ei, acoperind-o cu ierburi câtă 
vreme suntem înăuntru, zise Eragon, dar Arya scutură din 
cap, fără să se oprească: 

— Şi ce-o să facem cu pământul rămas? Când o să vadă, 
soldaţii o să-şi închipuie că au dat peste vizuina unui 
viezure uriaş. Ca să nu mai spun că n-aş vrea să ne risipim 
puterile în felul ăsta. Ne trebuie pentru drum. 

Eragon gemu. „Nu ştiu cât o mai pot ţine aşa.” De răsuflat, 
răsufla bine, însă fuga neîncetată începuse să-şi spună 
cuvântul - îl dureau genunchii, gleznele, degetul cel mare 
de la piciorul stâng era roşu şi umflat, pe călcâie avea 
numai bătături ce i se tot spărgeau, oricât de strâns le-ar fi 
legat. În noaptea dinainte îşi vindecase felurite dureri şi 
răni care-l supărau din cale-afară. Era o uşurare, dar vraja 
îi storsese şi mai mult din puteri. 


Patrula apăru în depărtare, ascunsă într-un nor de praf. 
Mai trecu însă o jumătate de ceas până ca Eragon să poată 
desluşi siluetele oamenilor şi cailor ascunşi la baza 
vârtejului galben. De vreme ce Arya şi el aveau vederea mai 
ascuţită decât a oamenilor, nu prea era cu putinţă ca vreun 
soldat să-i zărească de la depărtarea aceea, aşa că mai 
alergară vreo zece minute. Apoi se opriră. Arya îşi scoase 
fusta din boccea şi şi-o legă peste pantalonii pe care-i purta 
de obicei, iar Eragon îşi îndesă inelul lui Brom la fundul 
boccelei şi îşi murdări palma dreaptă de praf pentru a 
ascunde pecetea sclipitoare, gedwey ignasia. O porniră 
iarăşi la drum, cu capetele plecate, cu umerii aduşi, 
târşâindu-şi paşii. Dacă totul mergea bine, soldaţii aveau să 
creadă că erau doi refugiaţi, atât şi nimic mai mult. 

Cu toate că Eragon simţea deja freamătul copitelor ce se 
apropiau şi auzea chiar şi strigătele bărbaţilor care-şi 
îndemnau bidiviii, tot le luă aproape un ceas pentru a se 
întâlni, undeva, pe întinderea câmpiei. În clipa aceea, 
Eragon şi Arya ieşiră de pe drumeag şi rămaseră la 
marginea lui, privind în jos. Când primii călăreţi începură să 
apară, Eragon zări, pe sub sprâncene, picioarele câtorva 
cai, dar apoi norul de praf îi învălui şi nu mai izbuti să vadă 
restul patrulei. Vârtejul era atât de des încât se văzu nevoit 
să închidă ochii. Ascultând cu atenţie, numără până ce se 
convinse că mai mult de jumătate dintre soldaţi trecuseră 
de ei. „N-au de gând să se mai obosească să ne ia la 
întrebări!” se gândi. Dar bucuria sa nu dură mult. Doar o 
clipă mai târziu, un bărbat pierdut în vârtejurile de praf 
strigă: 

— Companie, stai! 

I se răspunse printr-o zarvă de glasuri care-şi îndemnau 
caii să se oprească din galop. Cei cincisprezece soldaţi 
încercau să se aşeze în cerc, împrejurul lui Eragon şi al 
Aryei. Până să izbutească ei, iar norul de praf să se 
risipească, Eragon căută cu palma pe jos şi găsi o piatră 
destul de mare, apoi se aşeză din nou cum stătuse. 


— Nu te foi! îi şuieră Arya. 

Aşteptând ca soldaţii să le spună ce voiau de la ei, Eragon 
se chinui să-şi liniştească bătăile inimii, amintindu-şi 
povestea asupra căreia Arya şi el se înţeleseseră, pentru a 
nu da de bănuit, aflându-se atât de aproape de hotarul cu 
Surda. În ciuda puterii sale, a învățăturilor pe care le 
primise, a amintirii bătăilor din care ieşise învingător şi a 
farmecelor care-l apărau, trupul său rămânea convins că îl 
aşteaptă moartea sau măcar suferinţele. Stomacul i se 
strânse, gâtul i se uscă, iar mâinile şi picioarele începură să- 
i tremure. „Of, vino-ţi în fire, odată!” se gândi. Tânjea să 
frângă ceva cu mâinile goale, ca şi cum o asemenea fapta 
de violenţă i-ar mai fi uşurat încordarea, dar, în acelaşi 
timp, dorinţa nu făcea decât să-i sporească senzaţia de 
neputinţă, căci nu îndrăznea să se mişte. Singurul lucru 
care-l mai ajuta să se stăpânească era că se găsea alături 
de Arya. Mai degrabă şi-ar fi tăiat o mână decât să ajungă 
să pară un laş în ochii ei. Şi, cu toate că ea însăşi era o 
războinică de temut, Eragon încă simţea imboldul de a o 
apăra. 

Glasul care le ordonase soldaţilor să se oprească se auzi 
din nou: 

— la hai, capul sus! Să vă văd feţele. 

Ridicând fruntea, Eragon văzu un bărbat aşezat în şaua 
unui armăsar murg, cu braţele încrucişate pe oblânc. Purta 
mâănuşi de călărie, iar deasupra buzei de sus i se revărsase 
o mustață uriaşă şi cârlionţată, care-i cobora spre colţurile 
gurii, apoi se mai întindea puţin şi în stânga, şi în dreapta. 
Era cât se poate de neobişnuită faţă de pletele drepte ce-i 
cădeau pe umeri. Eragon nu izbutea să înţeleagă cum de 
mustaţa îi şedea aşa de ţanţoşă şi nu se pleoştea sub 
greutatea sa, mai ales că nu lucea deloc, aşadar nu fusese 
unsă cu ceară de albine fierbinte. 

Ceilalţi soldaţi şedeau cu suliţele întinse către ei. Erau atât 
de plini de praf încât nu li se mai vedeau flăcările cusute pe 
tunici. 


— Aşa, zise bărbatul, şi mustaţa îi tremură ca o balanţă 
şubredă, cine sunteţi, unde mergeţi şi ce treabă aveţi aici, 
pe pământurile regelui? Nu, nu vă mai obosiţi să 
răspundeţi, continuă el pe dată, fluturându-şi un braţ. N- 
are rost. Nimic nu mai are rost. Lumea se sfârşeşte, iar noi 
ne pierdem vremea luându-i la întrebări pe ţărani. Puah! 
Nişte şobolani superstiţioşi care fug de colo-colo, rozând 
totul în calea lor şi înmulţindu-se pe deasupra. La moşia 
familiei mele, de lângă Uru'baen, dacă doi prăpădiţi aşa ca 
voi ar fi prinşi rătăcind pe cine ştie unde fără îngăduinţă, ar 
fi biciuiţi. lar dacă am afla, pe deasupra, că au furat ceva de 
la stăpân, ar fi spânzurați. Ştiu bine că tot ce mi-aţi putea 
spune voi ar fi o minciună. Aşa-i mereu... Şi ce aveţi în 
boccele, ei? Mâncare şi pături, da, dar poate şi vreo două 
sfeşnice de aur, nu? Argintărie din cufărul stăpânului? 
Scrisori de taină pentru vardeni? Ei, care-i treaba? Ce staţi 
aşa muţi? Lasă, că ne lămurim noi pe dată! Langward, ia 
du-te să vezi ce comori găseşti în bocceluţele acelea, te rog! 

Eragon se împletici pe picioare în clipa în care unul dintre 
soldaţi îl lovi peste spinare cu latul suliţei. Îşi înfăşurase 
armura în cârpe pentru ca bucăţile să nu se zgârie una de 
alta, dar cârpele nu erau prea groase, asfel încât nu puteau 
să oprească forţa loviturii sau să înăbuşe clincănitul 
metalului. 

— Oho! făcu bărbatul cu mustață. 

Apucându-l pe Eragon din spate, soldatul îi desfăcu 
bocceaua şi scoase cămaşa de zale, spunând: 

— Ia uitaţi-vă, să trăiţi! 

— Armură! rânji bărbatul cu mustață, din cale-afară de 
fericit. Şi încă una foarte frumos lucrată. Foarte frumos. 
Măi, măi, măi, dar ce mai surpriză! Vă duceaţi la vardeni, să 
înţeleg? Puşi pe trădare şi răzvrătire, da? Sau, continuă el, 
posomorându-se, oi fi şi mătăluţă vreunul dintre ăia care ne 
fac pe noi, soldaţii de ispravă, să avem parte numai de 
faimă proastă? Dacă-i aşa, eşti un mercenar tare 


nepriceput. Nici măcar armă n-ai. Era prea greu să-ţi faci 
un toiag sau o ghioagă? Ei, ce zici? Răspunde! 

— Nu, să trăiţi! 

— Nu, să trăiţi? Dar poate nu ţi-a venit în minte. Păcat că 
trebuie să luăm şi asemenea prăpădiţi şi prostovani ca tine, 
dar din pricina războiului ăstuia mizerabil am ajuns să 
adunăm toate resturile, ca nişte cerşetori morţi de foame. 

— Să mă luaţi unde, să trăiţi? 

— Taci din gură, javră! Nu ţi s-a dat îngăduinţa să vorbeşti. 

Cu mustaţa tremurătoare, bărbatul făcu un semn. Dintr- 
odată, Eragon începu să vadă pete colorate - soldatul din 
spatele său îl lovise la cap. 

— Fie că eşti hoţ, trădător, mercenar sau doar un 
prostovan, soarta ta va fi aceeaşi. După ce rosteşti 
jurămintele, nu vei mai avea de ales, te vei supune lui 
Galbatorix şi celor care vorbesc în numele lui. Suntem 
prima oaste din lume în care nu există cârteli. Nimeni nu 
stă să-şi dea cu presupusul despre ce avem de făcut. 
Primim poruncile şi le îndeplinim. Scurt. Ai să ni te alături şi 
tu şi ai să pui osul să clădeşti viitorul glorios pe care l-a 
prezis marele nostru rege! Cât despre tovarăşa ta cea 
frumuşică, ea poate sluji Imperiului în alte feluri, nu? Hai, 
legaţi-i! 

Eragon ştia ce avea de făcut. Trase cu ochiul la Arya şi-i 
întâlni privirea aspră şi înflăcărată. Îi făcu un semn, iar ea îi 
răspunse. Strânse pietricica în pumn. 

Cei mai mulţi dintre soldaţii cu care se luptase pe Câmpiile 
Pârjolite fuseseră apăraţi şi de câteva farmece grosolane, 
care să-i ferească de atacurile magice. Pesemne şi aceştia le 
aveau. Eragon era convins că putea găsi o cale de a frânge 
sau ocoli orice vrajă ţesută de magicienii lui Galbatorix, dar 
acum nu avea vreme. În loc de asta, îşi încorda braţul şi, din 
încheietură, aruncă piatra spre bărbatul cu mustață. 
Aceasta îi străpunse coiful într-o parte. 

Înainte ca soldaţii să apuce să răspundă, Eragon se răsuci, 
smulse sulița din mâinile celui care-l lovise şi o folosi pentru 


a-l da jos de pe cal. Când acela se prăbuşi, Eragon îl 
străpunse în inimă. Vârful suliţei se izbi de platoşa 
soldatului şi se rupse. Aruncând-o din mână, Eragon se lăsă 
pe spate şi trecu uşor pe sub cele şapte sulițe care zburau 
prin aer către locul în care fusese o clipă mai înainte. 
Armele plutiră pe deasupra lui, fără să-i facă vreun rău. 

În clipa în care el aruncase piatra, Arya sărise pe şoldul 
calului aflat lângă ea. Se sprijini în scară, apoi ajunse în şa 
şi-l lovi cu piciorul în cap pe sărmanul soldat care şedea 
buimăcit acolo. Acesta zbură prin aer vreo treizeci de 
picioare. Apoi, elfa sări în şaua altui cal, apoi a altuia, 
ucigându-i pe soldaţi cu genunchii, picioarele şi palmele. 
Era uluitor de graţioasă şi de pricepută - nu se împletici 
nici măcar cu un pas. 

Eragon se rostogoli, se izbi cu stomacul de câteva pietre 
ascuţite şi se opri. Strâmbându-se de durere, sări în 
picioare. Patru soldaţi, care apucaseră să descalece, îl 
înfruntau cu săbiile scoase din teacă. Porniră spre el. 
Aplecându-se spre dreapta, prinse încheietura primului 
soldat în clipa în care acesta îşi ridica sabia şi-l lovi cu 
pumnul la subsuoară. Bărbatul se prăbuşi şi rămase 
grămadă la pământ. Următorilor doi Eragon le rupse gâtul, 
dar, până să o facă, cel de-a patrulea se apropiase cu sabia 
ridicată şi nu se mai putea feri de el. 

Prins în capcană, făcu singurul lucru care-i mai rămăsese: 
îl lovi cu pumnul în piept cu toată puterea. Lovitura făcu să 
ţâşnească un şuvoi de sânge amestecat cu sudoare. 
Coastele bărbatului se frânseră, iar el zbură vreo 
douăsprezece picioare, apoi se prăbuşi lângă un alt leş. 
Eragon gemu şi se ghemui la pământ. Mâna îi zvâcnea. 
Patru oase de pe dosul palmei îi săriseră de la locul lor şi 
prin pielea sfâşiată se vedeau cartilagiile albe. „La naiba!”, 
se gândi, în vreme ce sângele fierbinte îi ţâşnea din răni. 
Degetele îi înţepeniseră. Îşi dădu seama că nu mai putea 
face nimic cu mâna până ce n-o vindeca. Temându-se de un 
alt atac, se uită în jur după Arya şi ceilalţi soldaţi. 


Caii se împrăştiaseră. Doar trei soldaţi mai erau în viaţă. 
Arya se lupta cu doi dintre ei ceva mai departe, în vreme ce 
ultimul o luase la fugă spre sud, pe lângă drumeag. 
Adunându-şi toate puterile, Eragon fugi după el. 
Apropiindu-se, îl auzi cerşind îndurare, făgăduind că nu 
avea să povestească nimănui despre masacru şi arătându-şi 
mâinile, ca să dea de înţeles că nu mai avea nici o armă. 
Eragon mai avea puţin să-l atingă, când soldatul schimbă 
direcţia, apoi, la câţiva paşi, o făcu din nou, năpustindu-se 
încoace şi încolo pe câmpie, ca un iepure speriat. În tot 
acest timp, se ruga fără încetare, cu obrajii scăldaţi în 
lacrimi, spunând că era prea tânăr ca să moară, că încă nu 
se însurase şi nu avea copii, că părinţii aveau să-l jelească şi 
că fusese luat cu sila la oaste, că era de-abia a cincea 
misiune. 

— Lasă-mă în pace! îi strigă lui Eragon, suspinând. Ce ai 
cu mine? N-am făcut decât ce mi s-a poruncit. Sunt un om 
bun! 

Eragon se opri şi se chinui să spună: 

— Nu te putem lua cu noi, căci n-ai avea cum să ţii pasul. 
Nu te putem lăsa aici pentru că ai găsi un cal să te ducă şi- 
apoi ne-ai trăda. 

— Nu, n-am s-o fac! 

— Vei fi întrebat ce s-a-ntâmplat, iar jurămintele lui 
Galbatorix nu-ţi vor îngădui să minţi. Îmi pare rău, dar nu 
ştiu cum să te eliberez din aceste lanţuri, decât... 

— De ce faci asta? Eşti un monstru! zbieră bărbatul. 

Cu o privire îngrozită, încercă să se strecoare pe lângă 
Eragon şi să ajungă la drum. Dar Eragon îl prinse imediat. 
Soldatul plângea şi cerea îndurare, dar el îl luă de gât cu 
mâna stângă şi strânse. Când îi dădu drumul, bărbatul îi 
căzu mort la picioare. 

Privindu-i chipul neînsufleţit, Eragon simţi un gust amar în 
gură. „De câte ori ucidem, moare şi o parte din noi”, se 
gândi. Tremurând din pricina durerii, a tulburării, dar şi de 
scârbă faţă de sine însuşi, se întoarse în locul în care 


începuse încăierarea. Arya era acolo, îngenuncheată lângă 
un leş, spălându-şi mâinile şi braţele cu apa dintr-o ploscă 
de tinichea pe care o găsise la unul dintre soldaţi. 

— Cum se face, îl întrebă, că ai putut să-l ucizi pe omul 
acela, dar n-ai putut ridica nici un deget împotriva lui 
Sloan? 

Se ridică şi-l privi drept în ochi. El ridică din umeri, stors 
de orice emoție. 

— Soldatul era un pericol pentru noi. Sloan nu. Nu e 
limpede? O vreme, Arya rămase tăcută. 

— Ar trebui să fie, dar nu e... Mi-e ruşine că trebuie să 
primesc lecţii despre ce e drept şi ce nu de la unul care a 
trăit atât de puţin. Poate că am fost prea sigură pe mine, 
prea încrezătoare în hotărârile mele. 

Eragon o auzea vorbind, dar nu înţelegea nimic. În 
schimb, privea leşurile răspândite de jur împrejur. „Oare 
atât a ajuns să însemne viaţa mea? Un şir nesfârşit de 
lupte?” se întrebă. 

— Mă simt ca un ucigaş, spuse. 

— Înţeleg cât îţi e de greu, zise Arya. Nu uita, Eragon, că 
nu ai învăţat decât o mică parte din ceea ce înseamnă să fii 
Cavaler. Până la urmă, războiul se va termina şi vei vedea 
că îndatoririle tale înseamnă mult mai mult de atât. 
Cavalerii nu erau doar războinici, ci şi învăţători, 
vindecători şi înţelepţi. 

— De ce ne luptăm cu oamenii ăştia, Arya? întrebă el după 
ce cugetase vreme de câteva clipe. 

— Pentru că numai prin ei putem ajunge la Galbatorix. 

— Atunci ar trebui să găsim o altă cale, pentru a-l lovi 
numai pe el. 

— Nu există aşa ceva. Nu putem mărşălui spre Uru'baen 
până ce nu-i înfrângem oştile. Şi nu putem pătrunde în 
castel până ce nu trecem de toate capcanele, magice sau 
nu, întinse de mai bine de un veac. 

— Trebuie să fie o cale, îngână el; rămase nemişcat, în 
vreme ce Arya păşi înainte şi luă o suliță; însă, când o văzu 


apropiindu-se de un soldat căzut şi înfigându-i vârful armei 
prin gât, până în creier, sări la ea şi o îmbrânci cât colo. Ce 
faci? urlă. 

Pe chipul ei se citea mânia. 

— Am să te iert de astă dată, dar numai pentru că eşti 
tulburat şi cu minţile rătăcite. Gândeşte, Eragon, că doar 
nu mai ai nevoie de nimeni care să te înveţe ca pe un copil. 
De ce e nevoie să facem asta? 

El găsi răspunsul şi recunoscu, fără nici o tragere de 
inimă: 

— Dacă n-o facem, duşmanii vor observa că oamenii ăştia 
au fost ucişi cu mâinile goale. 

— Întocmai! Singurii în stare de aşa ceva sunt elfii, 
Cavalerii şi kullii. Până şi un prost îşi poate da seama că aici 
n-a fost vorba de un kull, aşa că în curând vor şti cu toţii că 
ne aflăm primprejur. În mai puţin de o zi, Murtagh şi Thorn 
vor veni în zbor să ne caute. 

Smulse sulița din trupul soldatului, cu un pleoscăit, şi i-o 
întinse. După o vreme, el o primi. 

— Şi pe mine mă scârbeşte să fac aşa ceva, continuă elfa. 
Aşa că ai putea să pui mâna şi să mă ajuţi. 

Eragon încuviinţă. Arya găsi o sabie şi, împreună, se 
puseră pe lucru, pentru a face să pară că trupa de soldaţi 
fusese ucisă de nişte războinici obişnuiţi. Era o treabă 
foarte neplăcută, dar mergea repede, căci amândoi ştiau ce 
fel de răni ar trebui să aibă soldaţii pentru ca înşelăciunea 
să izbutească şi nici nu voiau să zăbovească prea mult. 
Ajunşi la bărbatul căruia Eragon îi sfărâmase pieptul, Arya 
spuse: 

— Aici nu prea avem ce face. O asemenea rană e greu de 
ascuns. S-o lăsăm şi să nădăjduim că se va crede că a fost 
călcat în picioare de un cal. 

Trecură mai departe. Ultimul de care se ocupară era şeful, 
a cărui mustață atârna acum moale şi sfâşiată. Îşi pierduse 
toată fala. 


După ce lărgi gaura lăsată de piatră, ca să arate mai 
degrabă a urmă lăsată de ţepuşa unui ciocan de luptă, 
Eragon se opri o clipă, cu ochii la mustaţa celuilalt, apoi 
spuse: 

— Avea dreptate, să ştii. 

— Adică? 

— Am nevoie de o sabie, de o sabie adevărată. Ei, asta e, 
am terminat, nu? Putem pleca, mai spuse, ştergându-şi 
palmele pe poala tunicii şi cercetând împrejurimile pentru a 
număra leşurile; apoi se duse şi-şi adună bucăţile de 
armură, le înveli la loc în cârpele lor şi le vâri în boccea, 
alăturându-i-se Aryei, care se căţărase în vârful unui 
deluşor rătăcit. 

— De-acum înainte, mai bine ne ferim de drumurile 
bătute, zise ea. Nu ne mai îngăduim nici o întâlnire cu 
oamenii lui Galbatorix. Vezi de asta, adăugă, arătându-i 
mâna dreaptă, diformă, care-i păta tunica de sânge, şi apoi 
să mergem. 

Dar apoi, fără măcar să-i lase vreun răgaz, îi apucă 
degetele amorţite şi rosti: 

— Waase heill. 

Fără să vrea, lui Eragon îi scapă un geamăt; degetele se 
prinseră din nou, cu un trosnet, la locurile lor, tendoanele şi 
cartilagiile se refăcură, iar pielea se întinse peste ele, 
netedă şi nevătămată. După ce vraja se isprăvi, strânse şi 
desfăcu pumnul de vreo câteva ori, ca să fie sigur că era 
vindecat. Îi mulţumi Aryei pentru ce făcuse. Faptul că ea se 
grăbise să-l ajute, cu toate că era în stare să se descurce şi 
singur, îl uimea. Arya părea stânjenită. Cu ochii în zare, fără 
să-l privească, spuse: 

— Mă bucur că ai fost cu mine azi, Eragon. 

— Şi eu la fel. 

Ea îi dărui un surâs slab, grăbit. Rămaseră încă o vreme 
pe creasta deluşorului, de parcă niciunul dintre ei nu se 
grăbea să plece iarăşi la drum. Apoi, Arya oftă şi spuse: 


— Mai bine mergem. Umbrele se întind. Nu va mai trece 
mult şi corbii vor începe să se ospăteze, iar cineva îi va zări 
şi va da alarma. 

Coborând dealul, îşi aleseră o cale spre sud-vest, 
îndepărtându-se de drumeagul bătut, şi se afundară în 
marea de iarbă. În urma lor, pasările care se hrăneau cu 
leşuri începură să coboare din cer. 

Umbrele trecutului. 

În noaptea aceea, Eragon şedea cu ochii aţintiţi la micul 
foc pe care-l aprinseseră, mestecând o frunză de păpădie. 
Pentru seară, mâncaseră felurite rădăcini, seminţe şi alte 
ierburi pe care Arya le adunase din împrejurimi. Necoapte 
şi fără nici o aromă, nu erau cine ştie ce, dar el se abţinuse 
să vâneze vreo pasăre sau vreun iepure, cu toate că în jurul 
lor era plin de vietăţi, căci nu voia să scadă în ochii elfei. 
Mai mult, după lupta cu soldaţii, gândul de a lua o altă 
viaţă, fie şi a unui animal, îl umplea de scârbă. 

Era târziu, iar a doua zi voiau s-o pornească devreme, însă 
nici el, nici Arya nu schiţaseră vreun gest de a se duce să se 
odihnească. Elfa şedea dincolo de foc, cu picioarele îndoite, 
cu braţele împrejurul lor şi cu bărbia pe genunchi. Fusta i 
se răspândise împrejur, ca petalele unei flori bătute de vânt. 

Cu bărbia în piept, Eragon îşi freca palma dreaptă cu cea 
stângă, încercând să alunge o durere care-l străbătea 
undeva, adânc, în carne. „Am nevoie de o sabie, se gândi. În 
afară de asta, aş putea încerca să-mi apăr cumva mâinile, 
ca să nu mă schilodesc dacă lovesc cu pumnii. Necazul e că 
acum sunt aşa de puternic încât ar trebui să port mănuşi 
căptuşite, ceea ce-i caraghios. Ar fi prea groase, mâinile mi 
s-ar încinge şi oricum nu le pot purta în orice clipă, fie zi, fie 
noapte.” Se încrunta, jucându-se cu oasele mâinii, le 
împinse încoace şi încolo şi le cercetă, gândindu-se fascinat 
că trupul său era în stare de atât de multe schimbări. „Dar 
ce se întâmplă daca sunt nevoit să lupt cu inelul lui Brom pe 
deget? E făurit de elfi, aşa că pesemne nu trebuie să mă 
îngrijorez că s-ar putea sparge safirul. Dar, dacă nu lovesc 


cum nu trebuie, nu doar că o să-mi sucesc încheietura, ci o 
să-mi rup toate oasele mâinii. Cine ştie dacă voi mai fi în 
stare să le pun pe toate la loc aşa cum se cuvine?” Strânse 
pumnul, şi-l întoarse încet, de pe o parte pe alta, urmărind 
umbrele care i se întindeau între oasele de pe dosul palmei. 
„Aş putea ţese o vrajă, pentru ca nici un lucru care se mişcă 
îndeajuns de repede pentru a fi primejdios să nu-mi poată 
atinge mâinile. Dar, stai, ar fi o prostie! Dacă e o stâncă? Un 
munte care se prăbuşeşte? Aş muri pe dată încercând să-l 
opresc. Atunci, dacă nu mă descurc nici cu mănuşile, nici cu 
magia, mi-ar trebui nişte pumni de oţel, ascudgamin, cum îi 
numesc piticii.” Zâmbind, îşi aminti de Shrrgnien, tovarăşul 
său de călătorie, care avea câte o ţepuşă de oţel prinsă într- 
o ramă şi înfiptă în fiecare dintre oasele de pe dosul 
palmelor. Astfel, putea lovi orice poftea, fără să se teamă de 
durere. Mai mult, ţepuşele puteau fi scoase oricând din 
ramele lor. Aşa ceva i-ar fi prins bine lui Eragon, însă nu 
avea de gând să-şi scobească oasele. „Ca să nu mai spun, se 
gândi, că oasele mele sunt mai subţiri decât ale piticilor, 
poate prea subţiri pentru ca aşa ceva să fie cu putinţă. Deci 
nici cu asta nu mă pot descurca. Dar poate...” 

Aplecându-şi fruntea, şopti: 

— Thaefathan. 

Dosurile palmelor începură să-l furnice şi să-l înţepe, ca şi 
cum ar fi căzut într-un desiş de urzici. Era o senzaţie atât 
de puternică şi de neplăcută încât îi venea să sară în 
picioare şi să se scarpine cât putea de tare. Se chinui însă 
să rămână nemişcat, privind cum pielea i se umfla, 
alcătuind câte o creastă plată, albicioasă, ca o bătătură, 
deasupra fiecărui os şi fiecărei încheieturi. Erau ca 
umflăturile cornoase de pe picioarele cailor. După ce 
acestea ajunseră la o mărime potrivită, reteză şuvoiul de 
magie şi începu să cerceteze, cu ochii şi cu degetele, noua 
formă pe care-o dobândiseră mâinile sale. 

Erau mai greoaie decât înainte, ca şi cum erau amorţite, 
dar încă îşi putea mişca degetele pe deplin. „Or fi ele urâte, 


se gândi, frecându-şi dosul palmei drepte cu cea stângă, şi 
poate că oamenii au să râdă şi au să strâmbe din nas dacă 
le observă, dar nu-mi pasă, căci au să-şi facă treaba şi au să 
mă ţină în viaţă.” 

Arzând de nerăbdare, lovi partea de sus a unei pietre 
rotunjite, care ieşea din pământ, undeva la picioarele lui. 
Simţi lovitura în susul braţului. Se auzi şi o bufnitură 
înfundată, însă altminteri nu avu parte de nici un fel de 
neplăcere, ca şi cum ar fi lovit o scândură acoperită de mai 
multe cârpe. Încurajat, scoase din boccea inelul rămas de la 
Brom şi-l strecură pe deget, având grijă ca umflătura care-l 
apăra să fie îndeajuns de mare pentru a acoperi piatra. Se 
puse la încercare, lovind din nou cu pumnul în piatră. Nu se 
auzi decât zgomotul scos de pielea uscată şi aspră, 
frecându-se de stânca tare. 

— Ce faci? îl întrebă Arya, privindu-l din spatele perdelei 
de păr negru. 

— Nimic, răspunse, apoi îi arătă mâinile. Mi-a trecut prin 
cap că e mai bine aşa, de vreme ce e cu putinţă să fiu iarăşi 
nevoit să lovesc. 

— O să-ţi vină greu să porţi mânuşi, spuse ea, cercetându-i 
oasele de pe dosul palmelor. 

— Pot să le tai ca să intre mai bine. 

Elfa încuviinţă din cap şi-şi întoarse iarăşi privirea spre 
foc. Eragon se lăsă pe coate şi întinse picioarele, mulţumit 
de sine pentru că se pregătea de luptele ce aveau să vină, şi 
încă repede. Nici nu îndrăznea să se gândească mult prea 
departe în viitor, căci, dacă o făcea, ar fi început să se 
întrebe cum să izbutească Saphira şi cu el să-i înfrângă pe 
Murtagh şi pe Galbatorix, ceea ce l-ar fi umplut de groază. 

Îşi aţinti privirile asupra flăcărilor tremurătoare. Acolo, în 
adâncul pălălaiei, căută să-şi uite grijile şi îndatoririle. 
Numai că mişcarea lentă a flăcărilor îl cufundă repede într- 
o stare de amorţeală, în care frânturi de gânduri, zgomote, 
imagini şi emoţii îi pluteau prin minte ca fulgii care cad din 
cerul senin de iarnă. În mijlocul vârtejului, îi apăru chipul 


soldatului care-l rugase să-i cruţe viaţa. Îl văzu din nou 
plângând şi îi auzi rugăminţile deznădăjduite. Simţi iarăşi 
cum gâtul omului se rupea ca o creangă udă. 

Chinuit de amintiri, strânse din dinţi şi răsuflă adânc pe 
nările umflate, îşi simţea tot trupul scăldat într-o sudoare 
rece. Se foi în loc şi se strădui să alunge fantoma 
duşmănoasă, dar în zadar. „Pleacă! îi strigă. Nu e vina mea. 
Pe Galbatorix ar trebui să dai vina, nu pe mine. N-am vrut 
să te ucid!” 

Undeva, în bezna care-i înconjura, urlă un lup. îi 
răspunseră şi alţii, împrăştiaţi pe câmpie, înălţându-şi 
glasurile într-un cor asurzitor. Cântecul tremurat îl făcu pe 
Eragon să se înfioare. Îşi simţi pielea de găină. 

Apoi, pentru o singură clipă, urletele tuturor se uniră într- 
un sunet care se asemăna bine cu strigătele de luptă ale 
războinicilor kulli. Eragon se foi neliniştit. 

— Ce e? întrebă Arya. Lupii? N-au să ne supere, să ştii. Nu 
fac decât să-şi înveţe puii cum să vâneze. N-au să le 
îngăduie să se apropie de nişte făpturi care miros aşa de 
ciudat ca noi. 

— Nu-i vorba de lupii de acolo, zise Eragon strângându-şi 
braţele pe lângă trup, ci de cei de aici. 

Şi îşi arătă fruntea cu un deget. Arya încuviinţă cu o 
mişcare scurtă, ca de pasăre, care dovedea că nu era om pe 
de-a-ntregul, deşi îşi preschimbase înfăţişarea. 

— Aşa e mereu. Monştrii din închipuire sunt mult mai 
fioroşi decât cei care există cu adevărat. Frica, îndoiala şi 
ura au schilodit mult mai multe făpturi decât au făcut-o 
fiarele pădurii. 

— Şi iubirea, adăugă el. 

— Şi iubirea, recunoscu elfa. Şi lăcomia, invidia şi toate 
celelalte patimi cărora le pot cădea pradă neamurile 
înzestrate cu inteligenţă. 

Eragon se gândi la Tenga, singur, în turnul prăbuşit numit 
Edur Ithindra, ghemuit peste nepreţuitele sale tomuri, 
căutându-şi fără încetare tainicul „răspuns”. Nu-i pomeni 


însă nimic Aryei, căci nu se simţea în stare în clipa aceea să 
cugete prea mult la ciudata întâlnire. În loc de asta, o 
întrebă: 

— Nu te tulbură când ucizi? 

— Nici eu, nici semenii mei, începu Arya, privindu-l cu 
ochii îngustaţi de mânie, nu mâncăm din carnea animalelor, 
pentru că nu putem îndura gândul de a face rău vreunei 
alte făpturi ca să ne astâmpărăm foamea, iar tu îndrăzneşti 
să mă întrebi aşa ceva? Chiar nu ne înţelegi şi nu ne cunoşti 
deloc? Ţi se pare că am fi nişte ucigaşi cu sânge rece? 

— Nu, nu, fireşte că nu, se grăbi să răspundă Eragon. Nu 
asta voiam să spun. 

— Atunci vorbeşte mai limpede şi ai grijă să nu ne insulţi 
din nepricepere. 

Alegându-şi cuvintele cu mai multă atenţie, el spuse: 

— L-am întrebat asta şi pe Roran înainte să pornim la 
luptă în Helgrind. Ceea ce vreau să ştiu este ce simţi când 
eşti nevoită să ucizi. 

Oare ce s-ar cuveni să simţim în astfel de clipe? Nu ţi se- 
ntâmplă să-i vezi în faţa ochilor pe războinicii pe care i-ai 
înfrânt şi să ţi se pară aievea, aşa cum mă vezi pe mine 
acum? sfârşi încruntându-se la foc. 

Arya căzu pe gânduri, strângându-şi şi mai tare genunchii 
cu braţele. O scânteie ţâşnită din foc pârjoli aripile unui 
fluture de noapte, care dădea ocol taberei. 

— Ganga, spuse elfa şi făcu un semn cu degetul, iar ceilalţi 
fluturi plecară într-un vârtej de aripi cenuşii. La nouă luni 
după ce am devenit sol, singurul sol - dacă trebuie să 
recunosc adevărul - cu ajutorul căruia mama mea mai 
păstra legătură cu lumea, am plecat de la vardeni, din 
Farthen Dur, ca să ajung în capitala Surdei, care era pe 
atunci un regat abia născut. Nu mult după ce tovarăşii mei 
şi cu mine am părăsit Munţii Beor, am dat peste o ceată de 
urgali care rătăceau din loc în loc. Dinspre partea noastră, 
ne-am fi mulţumit să-şi vadă fiecare de drumul său. Urgalii 
însă, aşa cum le este obiceiul, căutau să se acopere de 


faimă pentru a fi mai bine văzuţi de cei din tribul lor, aşa că 
ne-au atacat. Eram mai mulţi decât ei - era cu noi şi 
Weldon, bărbatul care a devenit conducătorul vardenilor 
după Brom - şi nu ne-a venit greu să-i înfrângem... în acea 
zi, am ucis prima dată. Mai multe săptămâni în şir, asta m-a 
tulburat, până ce mi-am dat seama că aveam să-mi pierd 
minţile dacă nu încetam să mă gândesc. Mulţi o fac şi, când 
jalea şi durerea îi copleşesc, fie se prăbuşesc sub povara 
acestora, fie devin de piatră şi nu mai pot deosebi răul de 
bine. 

— Şi cum de te-ai împăcat cu ceea ce făcuseşi? 

— M-am întrebat dacă motivele pentru care ucisesem erau 
corecte. Odată ce am hotărât că da, m-am întrebat şi dacă 
țelul pe care-l aveam de atins era îndeajuns de important 
pentru a continua ceea ce începusem, chiar dacă aveam să 
fiu, pesemne, nevoită să ucid din nou. În cele din urmă, m- 
am hotărât ca, de câte ori începeam să mă gândesc la 
moarte, să-mi închipui că mă aflu în grădinile din Palatul 
Tialdari. 

— Şi a mers? 

Arya îşi dădu părul pe după urechea care arăta întocmai 
precum cea a unui om. 

— Da, a mers. Singurul leac pentru veninul acesta este să- 
ţi găseşti pacea în propriul suflet. E greu, dar merită toată 
truda. Şi respiraţia ajută, adăugă după câteva clipe de 
tăcere. 

— Respirația? 

— Răsuflă adânc şi încet, ca şi cum ai medita. E una dintre 
cele mai simple şi mai bune căi pentru a te linişti. 

Urmându-i sfatul, Eragon începu ascultător să răsufle cu 
mare grijă pentru a păstra ritmul şi pentru a da afară tot 
aerul, înainte să-l tragă la loc pe nări. Într-un minut, 
stomacul i se mai linişti, sufletul îi deveni mai împăcat, iar 
chipurile duşmanilor căzuţi i se şterseră din faţa ochilor. 
Lupii urlară iarăşi, dar, după o primă clipă de tulburare, îi 


ascultă fără teamă, căci parcă nu mai aveau nici o putere 
asupra lui. 

— Îţi mulţumesc, spuse, iar Arya îi răspunse dând grațios 
din cap. Trecu un sfert de ceas de linişte, apoi Eragon vorbi 
din nou: 

— Urgalii. 

O vreme, nu mai adăugă nimic, de parcă ar fi spus totul 
printr-o singură vorbă ce putea avea mii de înţelesuri. 

— Ce crezi despre hotărârea Nasuadei de a-i lăsa să se 
alăture vardenilor? 

Arya apucă o crenguţă care îi căzuse pe poala rochiei şi o 
învârti între degetele sale fine, ca şi cum în bucăţica scobită 
de lemn s-ar fi ascuns o taină. 

— A fost un semn de mare curaj. O admir pentru asta. Nu 
face decât ceea ce e bine pentru vardeni, oricât de mult ar 
costa-o. 

— Dar când a primit ajutorul lui Nar Garzhvog i-a înfuriat 
pe mulţi dintre oamenii săi. 

— Şi le-a câştigat din nou devotamentul după Judecata 
Pumnalelor. Ştie foarte bine ce are de făcut pentru a-şi 
păstra rangul, zise Arya, aruncând crenguţa în foc. Eu una 
nu-i îndrăgesc pe urgali, dar nici nu-i urăsc. Spre deosebire 
de cei doi Ra'zac, ei nu sunt stricaţi până în măduva oaselor, 
numai că pun prea mare preţ pe război. E un lucru 
important, chiar dacă asta nu-i poate alina pe cei care au 
căzut ucişi şi nici pe familiile lor. Noi, elfii, am mai avut de-a 
face cu urgalii şi vom mai avea dacă este nevoie. Dar e 
zadarnic. 

Nici măcar nu mai era nevoie să-i explice de ce. Multe 
dintre pergamentele pe care Oromis i le dăduse să le 
citească vorbeau despre urgali. Unul, mai ales, numit 
„Călătoriile lui Gnaevaldrskald”, îl învățase pe Eragon că 
lucrul cel mai preţios pentru ei erau lupta şi faptele de 
arme. Urgalii masculi nu puteau dobândi preţuire decât 
pustiind alte aşezări - de oameni, de elfi, de pitici sau chiar 
de-ale lor - sau înfruntându-şi potrivnicii, unul după altul, 


adesea până la moarte. Când venea vorba să-şi găsească 
perechea, femelele lor nici nu se uitau la cei care nu 
câştigaseră măcar trei lupte. Din această pricină, tinerii 
urgali nu aveau de ales - îşi chemau la luptă semenii, 
fruntaşii chiar, şi bântuiau peste tot, căutând prilejuri de a- 
şi dovedi curajul. Era o tradiţie atât de bine înrădăcinată 
încât orice încercare de a o face uitată dăduse greş. „Măcar 
sunt cinstiţi cu ei înşişi, se gândi Eragon. Puţini oameni se 
pot făli cu asta.” 

— Cum se face, întrebă, că Durza şi urgalii săi au fost în 
stare să vă ia pe nepregătite pe tine, pe Glenwing şi pe 
Faolin? Nu aveaţi farmece care să vă apere de asemenea 
atacuri? 

— Săgeţile lor erau vrăjite. 

— Aşadar, urgalii erau magicieni? închizând ochii, Arya 
oftă şi clătină din cap. 

— Nu. Era magie neagră - găselniţa lui Durza, fireşte. S-a 
fălit cu asta pe când eram în Gil'ead. 

— Nu îmi dau seama cum ai izbutit să-i ţii piept atâta 
vreme. Am văzut ce ţi-a făcut. 

— Nu... nu a fost uşor. Am privit toate chinurile la care m-a 
supus ca un soi de încercare, un prilej de a arăta că nu 
făcusem nici o greşeală şi că eram, într-adevăr, demnă de a 
purta semnul yawe. Aşa, totul părea să aibă un rost. 

— Şi totuşi ştiu că până şi elfii simt durerea. E uluitor că ai 
fost în stare să nu-i dezvălui nimic despre Ellesmera atâtea 
luni de-a rândul. 

— Nu doar despre Ellesmera, zise ea cu o urmă de 
mândrie în glas, dar nici despre locul în care trimisesem oul 
Saphirei, nici cuvintele din limba străveche pe care le 
cunoşteam şi nimic din ceea ce-i putea fi de folos lui 
Galbatorix. 

După alte câteva momente de tăcere, Eragon întrebă: 

— 'Ţi se întâmplă să te gândeşti la ceea ce s-a petrecut în 
Gil'ead? Văzând că nu i se răspunde, continuă: 


— Nu te-am auzit niciodată vorbind despre asta. Da, ştiu 
că le-ai spus mai multora povestea, dar numai faptele şi 
nimic altceva. Nu şi ce a însemnat pentru tine sau ce părere 
ai acum, după atâta vreme. 

— Durerea e durere, zise Arya. Nu are nevoie de explicaţii. 

— E drept, dar, dacă nu o iei în seamă, poţi păţi lucruri 
mult mai rele... Nimeni nu poate scăpa cu totul nevătămat 
din aşa ceva. Vorbesc, fireşte, de rănile din suflet. 

— Şi ce te face să crezi că nu am mărturisit nimănui 
adevărul? 

— Ai făcut-o? Cui? 

— Are vreo importanţă? Lui Ajihad, mamei mele, unui 
prieten din Ellesmera... 

— Poate că greşesc, mai spuse Eragon, dar nu mi se pare 
că ai fi apropiată de cineva. Eşti mereu singură, chiar şi 
printre cei din neamul tău. 

Chipul Aryei rămase netulburat. Părea atât de distantă 
încât îl făcu să se întrebe dacă avea să-i răspundă. Aproape 
că se convinsese că nu, când o auzi şoptind: 

— Dar nu a fost mereu aşa. 

Eragon se încorda, dar aşteptă în tăcere, temându-se că 
altfel ea nu avea să-i mai dezvăluie nimic. 

— Cândva, a fost cineva cu care puteam vorbi, cineva care 
înţelegea şi cine sunt şi de unde vin... Cândva. Era mai în 
vârstă ca mine, dar ne asemănam - amândoi ardeam de 
dorinţa de a vedea lumea de dincolo de hotarele pădurii, de 
a cunoaşte totul şi de a lupta împotriva lui Galbatorix. Nu 
puteam îndura să rămânem ascunşi în Du Weldenvarden 
studiind, învățând meşteşugurile magiei, văzându-ne 
fiecare de viaţa lui câtă vreme ştiam că Ucigaşul Dragonilor, 
Piaza Cavalerilor, căuta mereu o cale pentru a ne distruge 
neamul. E]... ela înţeles asta mai târziu decât mine, la zeci 
de ani după ce plecasem în călătoriile mele, cu numai câţiva 
ani înainte ca Hefring să fure oul Saphirei. Însă în clipa în 
care şi-a dat seama s-a oferit să mă însoţească oriunde m-ar 
fi trimis poruncile lui Islanzadi. N-aveam de gând să-l las, 


continuă Arya clipind şi înghițind în sec, dar regina a 
încuviinţat, iar el era atât de convingător... 

Îşi subţie buzele şi înghiţi din nou în sec; ochii îi sclipeau 
ceva mai tare decât de obicei. Cu toată blândeţea de care 
era în stare, Eragon întrebă: 

— Vorbeşti de Faolin? 

— Da, răspunse ea, parcă oftând. 

— L-ai iubit? 

Dându-şi capul pe spate, Arya privi cerul care sclipea. 
Gâtul său lung licărea în lumina focului. Era albă la faţă din 
pricina razelor căzute din tării. 

— Mă întrebi ca un prieten, îngrijorat pentru binele meu, 
sau ai şi alte pricini? 

Apoi râse scurt, înfundat, ca apa care cade peste pietre. 

— Oare ce mi-a venit? Adierile nopţii m-au tulburat. Mi-am 
pierdut simţul politeţii şi am început să spun tot felul de 
răutăţi care-mi trec prin minte. 

— N-are a face. 

— Ba are, pentru că-mi pare rău şi n-am să-mi mai îngădui 
aşa ceva. Mă întrebi dacă l-am iubit pe Faolin? Dar, oare, ce 
înseamnă iubirea? Mai bine de douăzeci de ani am călătorit 
împreună, singurele făpturi fără moarte care păşeau 
printre neamurile de muritori. Eram apropiaţi... şi prieteni. 

Eragon simţi un fior de gelozie, dar îl înăbuşi şi încercă să- 
l alunge. Nu izbuti însă pe de-a-ntregul. O rămăşiţă ascunsă 
în străfundul sufletului îl supăra în continuare, ca o aşchie 
strecurată pe sub piele. 

— Mai bine de douăzeci de ani, repetă Arya; fără să-şi ia 
ochii de la stele, se legăna înainte şi-napoi, părând să fi 
uitat că era şi el acolo. Apoi, într-o singură clipă, Durza mi l- 
a luat. Faolin şi Glenwing au fost primii elfi care au murit în 
luptă, după mai bine de un veac. Când l-am văzut căzând, 
mi-am dat seama că adevăratul chin al războiului nu este să 
suferi tu însuţi, ci să-i vezi suferind pe cei la care ţii. 
Credeam că învăţasem deja această lecţie pe vremea când 
eram împreună cu vardenii şi când, rând pe rând, bărbaţii 


şi femeile pe care ajunsesem să-i respect mureau de săbii, 
săgeți, otrăvuri, din întâmplare sau de bătrâneţe. Cu toate 
astea, niciodată nu pierdusem ceva atât de preţios. M-am 
gândit atunci: „Acum va trebui să mor şi eu, fără îndoială”. 
Căci Faolin şi cu mine trecuserăm împreună prin toate 
primejdiile care ne ieşiseră în cale, iar dacă atunci el nu 
izbutise să scape, eu de ce aş fi scăpat? 

Eragon îşi dădu seama că ea începuse să plângă; lacrimi 
mari îi curgeau din colţul ochilor pe tâmple, printre firele 
de păr. La lumina stelelor, păreau nişte şuvoaie de sticlă 
argintie. Jalea şi chinul ei îl luară pe nepregătite. Nu credea 
că vorbele sale puteau să-i facă atâta rău şi nici o clipa nu 
îşi dorise s-o rănească. 


— Şi apoi Gil'ead, continuă Arya. Acele zile au fost cele mai 
lungi din viaţa mea. Faolin pierise, nu ştiam daca oul 
Saphirei era în siguranţa sau dacă nu cumva, fără să vreau, 
i-l trimisesem îndărăt lui Galbatorix, iar Durza... Durza îşi 
potolea setea de sânge, patima spiritelor care-l stăpâneau, 
supunându-mă celor mai îngrozitoare chinuri la care se 
putea gândi. Câteodată, dacă mergea prea departe, era 
nevoit să mă vindece, pentru ca în dimineaţa următoare s-o 
poată lua de la capăt. Dacă mi-ar fi lăsat vreun prilej de a- 
mi limpezi minţile, poate că aş fi izbuti să-mi înşel 
temnicerul, aşa cum ai făcut-o tu, şi nu aş fi înghiţit licoarea 
care mă împiedica să folosesc magia, dar nu m-a lăsat 
niciodată singură mai mult de două ceasuri. El nu avea 
nevoie de somn, aşa cum nici noi nu avem, aşa că era lângă 
mine de câte ori eram trează şi când nu avea alte îndatoriri. 
Atunci, fiecare clipă mi se părea un ceas, fiecare ceas o 
săptămână şi fiecare zi o veşnicie. Avea mare grijă să nu-mi 
pierd minţile - lui Galbatorix nu i-ar fi fost pe plac, dar am 
fost aproape. Foarte, foarte aproape. Am început să aud 
cântec de păsări acolo unde nici o vietate nu putea 
pătrunde şi să văd lucruri ce nu puteau fi aievea. Odată, pe 
când eram în temniţă, o lumină aurie a scăldat totul şi am 
simţit cum trupul mi se încălzea la soare. Ridicând ochii, m- 
am văzut întinsă pe o creangă, undeva sus, într-un copac, în 
mijlocul Ellesmerei. Soarele stătea să apună, iar tot oraşul 
ardea de parcă ar fi fost în flăcări. De jos se auzea un 
cântec şi totul era atât de liniştit, de paşnic, de frumos... 
încât aş fi putut rămâne aşa o veşnicie. Apoi, lumina s-a 
stins şi iată-mă din nou în patul meu de scânduri. Uitasem, 
dar acum mi-am amintit că s-a găsit un soldat care mi-a 
lăsat în temniţă un trandafir alb. A fost singura mângâiere 
de care m-am bucurat în Gil'ead. În noaptea aceea, floarea 
a prins rădăcini şi a crescut, preschimbându-se într-un tufiş 
uriaş, care s-a urcat pe ziduri, şi-a croit drum printre 
lespezile de piatră ale tavanului, sfărâmându-le, şi a ieşit 
afară. Şi s-a înălţat, s-a tot înălţat până a ajuns la lună şi a 


rămas prins acolo, ca un turn uriaş, răsucit, de care mă 
puteam folosi ca să scap numai dacă izbuteam să mă ridic 
de pe podea. Am încercat, din toate puterile care-mi mai 
rămăseseră, dar zadarnic. Când mi-am întors privirea, 
tufişul dispăruse... Aşa eram când m-ai visat şi ţi-am simţit 
gândurile atingându-le pe ale mele. Nu-i de mirare că mi s- 
a părut o închipuire, îi aruncă un zâmbet slab şi continuă: 

— Şi-atunci ai apărut tu, Eragon. Tu şi Saphira. După ce 
îmi pierdusem orice speranţă, ştiind că urma să fiu dusă în 
Uru'baen, la Galbatorix, un Cavaler a venit să mă salveze, 
împreună cu dragonul său. 

— Şi cu fiul lui Morzan, zise el. De fapt, amândoi fiii lui 
Morzan. 

— Spune-i cum vrei, dar a fost o salvare atât de 
neaşteptată încât mi se mai întâmplă să mă gândesc că, 
poate, mi-am pierdut cu adevărat minţile şi tot ce s-a- 
ntâmplat de atunci încoace n-a fost decât o plăsmuire. 

— Dacă n-aş fi decât o închipuire a minţii tale, crezi că aş 
mai fi făcut neghiobia de a rămâne singur în Helgrind? 

— Nu, pesemne că nu, spuse Arya, apoi se şterse la ochi cu 
manşeta stângă. Când m-am trezit, în Farthen Dur, erau 
prea multe lucruri de făcut, încât n-am mai avut răgazul să 
mă gândesc la trecut. Dar ultimele luni au fost sângeroase 
şi întunecate. Din pricina asta, mi s-a întâmplat din ce în ce 
mai des să-mi aduc aminte de ceea ce ar fi trebuit demult să 
uit. Devin mohorâtă, aşa cum nu-mi stă în fire, şi nu mai am 
răbdare să las viaţa să curgă aşa cum îi este dat. 

Se ridică în genunchi şi se sprijini în palme, ca şi cum se 
temea să nu cadă. 

— Mi-ai spus că sunt mereu singură. Elfilor nu le stă în fire 
să-şi arate sentimentele, aşa cum fac piticii şi oamenii, iar 
eu am fost retrasă de când mă ştiu. Dar, dacă m-ai fi 
cunoscut înainte de Gil'ead, dacă m-ai fi văzut cum eram 
cândva, ţi-ai schimba părerea despre mine. Pe atunci 
puteam să cânt şi să dansez fără să mă simt mereu 
ameninţată şi osândită. 


Aplecându-se spre ea, Eragon îi acoperi mâna dreaptă cu 
stânga lui. 

— Poveştile despre eroii de demult nu pomenesc niciodată 
ce preţ trebuie plătit când înfrunţi bestiile întunecimii şi 
fiarele minţii. Gândeşte-te la grădinile din Palatul Tialdari şi 
totul va fi bine, sunt convins. 

Arya nu-i dădu mâna la o parte, ci rămase aşa, aproape un 
minut. Dar pentru Eragon nu era o clipă de pasiune, ci, mai 
degrabă, semnul adâncii apropieri care se crease între ei. 
Nici măcar nu încercă să meargă mai departe sau să-i 
reamintească de sentimentele lui, căci ajunsese să-i 
preţuiască încrederea mai mult decât orice altceva, în afara 
de legătura lui cu Saphira, şi ar fi fost gata de orice pentru 
a nu o pierde. Apoi, ridicându-şi uşor braţul, Arya îi dădu de 
înţeles că venise timpul să-i dea drumul, iar el se supuse, 
fără să se plângă. Dornic să-i uşureze povara cum putea 
mai bine, privi în jur, apoi îngână atât de încet încât nu se 
auzi decât un susur: 

— Loivissa. 

Călăuzit de puterea numelui adevărat, pipăi pământul 
până ce găsi ceea ce căuta: un rotocol subţire, ca de hârtie, 
cam cât jumătate din unghia sa de la degetul mic. Ţinându- 
şi răsuflarea, îl luă în palma dreaptă, potrivindu-l peste 
gedwey ignasia cu foarte multă grijă. Îşi aminti ce-i spusese 
Oromis despre vraja pe care avea de gând să o facă, pentru 
a fi sigur că nu greşea, apoi începu să cânte, aşa cum 
făceau elfii, o melodie lentă şi dulce: 

Eldhrimner O Loivissa nuanen, dautr abr deloi, 
Eldhrimner nen ono weohnatai medh solus un thringa, 
Eldhrimner un fortha onr feon vara, Wiol alir sjon. 

Eldhrimner O Loivissa nuanen... 

Rosti cele patru versuri, iarăşi şi iarăşi, cu gândurile 
îndreptate către fulgul brun pe care-l avea în palmă. Acesta 
se scutură, apoi se umflă şi crescu, preschimbându-se într-o 
sferă. În partea de jos apărură nişte fire micuţe şi albe, 
care-l gâdilau, iar din vârf se înălţă o tulpiniţă verde, care, 


la îndemnul lui, crescu aproape de un picior în înălţime. Din 
ea se desfăcu o singură frunză, lată şi subţire. Apoi, vârful 
tulpinii se îngroşă, se lăsă în jos şi, în scurtă vreme, se 
desfăcu în cinci şi dădu la iveală petalele ca de ceară ale 
unui crin lung. Floarea era colorată în albastru deschis şi 
arăta ca un clopot. După ce ea ajunse la mărimea cuvenită, 
Eragon dădu drumul vrăjii şi o cercetă din priviri. Aproape 
toţi elfii învățau să descânte plantele încă de la vârste 
fragede, dar el însuşi nu încercase decât de vreo două ori şi 
nu fusese sigur că avea să izbutească. Vraja îi răpise multă 
putere, căci crinul crescuse cam cât ar fi făcut-o într-un an 
şi jumătate, sorbindu-i energia de care avea nevoie. 
Mulţumit de ceea ce obținuse, i-l dărui Aryei. 

— Nu e un trandafir alb, dar... spuse el zâmbind şi ridică 
din umeri. 

— Nu trebuia, răspunse elfa, dar îţi mulţumesc. 

Mângâie petalele, apoi ridică floarea s-o miroasă. 
Încordarea îi pieri de pe chip. Admiră crinul vreme de 
câteva minute, apoi săpă o gropiţă în pământ, lângă ea, şi-l 
plantă acolo, adunând pământul cu palma. Atinse din nou 
petalele, apoi, fără să-şi ia ochii de la crin, îi spuse: 

— E încântător. Şi oamenii, şi elfii obişnuiesc să-şi 
dăruiască unii altora flori dar pentru noi înseamnă mai mult 
decât pentru voi. Floarea este un semn pentru tot ce e bun: 
viaţa, frumuseţea, renaşterea, prietenia şi multe altele. i- 
am spus asta ca să înţelegi că gestul tău e foarte preţios 
pentru mine. N-ai ştiut, dar... 

— Ba am ştiut. 

Arya îl privi serioasă, de parcă încerca să înţeleagă ce 
avea de gând. 

— Iartă-mă, îi zise. E deja a doua oară când uit cât de 
multe ai învăţat. De-acum, n-am să mai greşesc aşa. 

Îi mulţumi din nou, în limba străveche, iar Eragon îi 
răspunse, în acelaşi grai, că fusese pentru el o plăcere şi că 
era fericit că darul îi mersese la suflet. Se înfiora - cu toate 


că abia mâncaseră, parcă i se făcuse foame din nou. 
Observându-l, Arya spuse: 

— Ţi-ai folosit prea multă putere. Dacă mai ai ceva energie 
tăinuită în Aren, te poţi ajuta cu ea. 

După ce cugetă o vreme, Eragon îşi aminti că Aren era 
numele inelului lui Brom: îl mai auzise cândva rostit de 
Islanzadi, în ziua în care sosise în Ellesmera. „Dar nu mai e 
al lui Brom se gândi. Acum e al meu.” Cântări din ochi 
safirul cel mare care-i sclipea pe deget, prins în rama sa de 
aur. 

— Habar n-am dacă este ceva aici. Eu n-am turnat 
niciodată energie în el şi nici n-am încercat să văd dacă 
Brom a făcut-o. 

Şi pe dată îşi îndreptă gândurile către nestemată. În clipa 
în care o atinse, se simţi prins ca într-un vârtej de energie. 
Cu ochii minţii văzu safirul pulsând de putere. Se întrebă 
cum de nu se sfărâma. Energia pe care o sorbi pentru a-şi 
alina durerile şi a scăpa de oboseală nu însemna nimic pe 
lângă ceea ce mai rămăsese ascuns în inel. Simţind 
furnicături în piele, încetă să mai mângâie nestemata cu 
gândurile. Încântat de descoperirea neaşteptată şi de 
starea de bine care-l copleşise, izbucni în râs şi îi povesti 
Aryei despre ceea ce găsise: 

— Pesemne Brom a pus deoparte câta energie a putut în 
vremea cât a stat ascuns în Carvahall. Toţi anii aceia... 
continuă şi râse iarăşi. Cu puterea din inel aş putea dărâma 
un castel întreg dintr-o singură vrajă. 

— Ştia că avea să fie nevoie de putere pentru a-l apăra pe 
noul Cavaler, după ce Saphira ieşea din ou, spuse Arya. De 
asemenea, cred că s-a gândit că, având inelul, se putea 
salva dacă trebuia să se lupte cu vreo Umbră sau cu alt 
duşman la fel de primejdios. N-a fost o întâmplare că a 
izbutit să se ferească de duşmanii săi zeci de ani de-a 
rândul. Te-aş sfătui să păstrezi energia pentru ceasul în 
care vei avea cea mai mare nevoie şi să pui şi tu deoparte 
cât de mult poţi. E o adevărată comoară. Ai grijă de ea. 


„Fireşte, se gândi Eragon, voi avea grijă.” Răsuci inelul 
între degete, privindu-l cum sclipea în lumina focului. „De 
când Murtagh mi-a furat-o pe Za'roc, inelul acesta, şaua 
Saphirei şi Văpaia Zăpezii sunt singurele lucruri pe care le 
mai am de la Brom. Piticii mi-au adus calul din Farthen Dur, 
dar nu cred să am prea multe prilejuri să-l încalec. Aşa că 
Aren este singura amintire pe care-o mai am. Singura 
moştenire... singura urmă. Ce mi-aş dori ca Brom să fie încă 
în viaţă! N-am avut niciodată prilejul să vorbesc cu el 
despre Oromis, Murtagh, tatăl meu... Şi încă atâtea alte 
lucruri. Ce-ar fi spus despre sentimentele mele pentru 
Arya? Oh, asta nu-i greu!” făcu Eragon în sinea sa şi pufni. 
„M-ar fi dojenit pentru prostie şi pentru că-mi pierd vremea 
cu aşa un vis zadarnic... Şi pesemne ar fi avut dreptate să 
mă dojenească, dar ce să fac? Ea e singura femeie alături 
de care vreau să fiu!” 

Focul trosni, aruncând un vârtej de scântei. Eragon îl 
privea cu ochii pe jumătate închişi, gândindu-se la 
mărturisirile Aryei. Apoi îşi aminti de o nedumerire care-l 
frământase încă de la bătălia de pe Câmpiile Pârjolite. 

— Arya, oare dragonii masculi cresc mai repede decât 
femelele? 

— Nu. De ce întrebi? 

— Din pricina lui Thorn. N-are decât câteva luni, dar e 
aproape la fel de mare ca Saphira. Nu înţeleg cum se poate. 

Luând un fir uscat de iarbă, Arya începu să deseneze în 
praf literele rotunjite ale scrierii elfilor, numită Liduen 
Kvaedhi. 

— Probabil Galbatorix i-a făcut vrăji ca să crească mai 
repede pentru a-i putea ţine piept Saphirei. 

— Da... dar nu e primejdios, totuşi? Oromis mi-a spus că, 
dacă ar fi folosit magia pentru a-mi dărui putere, iuţeală în 
mişcări, rezistenţă şi alte înzestrări de care aveam nevoie, 
nu mi-aş fi înţeles noile puteri la fel de bine ca atunci când 
le-aş fi dobândit aşa cum e firesc: prin muncă şi exerciţiu. Şi 
avea dreptate. Chiar şi acum mi se mai întâmplă să rămân 


uimit de trupul pe care mi l-au dăruit dragonii la Agaeti 
Blodhern. 

Arya încuviinţă şi îşi văzu mai departe de desenele din 
praf. 

— Urmările supărătoare pot fi îndepărtate cu ajutorul 
unor vrăji, dar asta cere timp şi multă trudă. Dacă vrei să 
înveţi să-ţi stăpâneşti trupul pe deplin, cel mai bine e să 
urmezi calea firească. Probabil că Thorn este foarte 
tulburat de ceea ce i-a făcut Galbatorix. De-acum, la trup 
este aproape cât un dragon matur, dar gândurile sale sunt 
încă cele ale unui pui. 

Eragon îşi pipăi pielea aspră de pe dosul mâinii. 

— Ştii cumva şi de ce Murtagh este atât de puternic... mai 
puternic decât mine? 

— Dacă aş şti, aş înţelege fără îndoială şi ce-a făcut 
Galbatorix pentru a dobândi atâtea puteri, dar, din păcate, 
nu ştiu. 

„Dar Oromis ştie”, se gândi Eragon. Sau cel puţin aşa-i 
dăduse de înţeles. Şi totuşi lor nu le dezvăluise nimic. De 
îndată ce găsea răgazul să se întoarcă în Du Weldenvarden, 
Eragon avea de gând să-i ceară să-i spună adevărul. „Acum 
trebuie să ne spună! Din pricina neştiinţei, Murtagh ne-a 
înfrânt şi era cât pe ce să ne ducă la Galbatorix.” îi veni să-i 
spună Aryei despre vorbele cu două înţelesuri ale lui 
Oromis, dar se răzgândi, dându-şi seama că bătrânul 
Cavaler nu le-ar fi ascuns elfilor adevărul mai bine de o sută 
de ani dacă nu ar fi fost o taină dintre cele mai importante. 

Arya puse punct frazei pe care-o scrisese în praf. 
Aplecându-se, Eragon citi: „Plutind pe valurile timpului, 
zeul singuratic rătăceşte departe din mal în mal, fără 
încetare, după legea stelelor de sus.” 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu, răspunse ea şi şterse literele cu palma. 

— Cum se face, întrebă Eragon, vorbind încet, pentru a-şi 
pune ordine în gânduri, că nimeni nu le spune pe nume 
dragonilor Trădătorilor? Dragonul lui Morzan... dragonul 


lui Kialandi... aşa spunem, dar numele nu le rostim 
niciodată. Şi doar erau la fel de importanţi ca şi Cavalerii 
lor! Nu-mi amintesc nici măcar să le fi găsit numele în 
pergamentele lui Oromis. Deşi trebuie să fi apărut ele pe 
undeva... Da, sigur erau, dar, cine ştie de ce, nu mile 
amintesc. Nu e ciudat? 

Arya dădu să-i răspundă, dar înainte să apuce să rostească 
vreun cuvânt, el continuă: 

— O dată în viaţă mă bucur că Saphira nu-i aici. Mi-e şi 
ruşine că n-am observat asta mai devreme. Nici măcar tu, 
Arya, nici Oromis, ca să nu mai vorbesc de ceilalţi elfi pe 
care i-am întâlnit, nu le spuneţi pe nume, de parcă ar fi 
nişte animale proaste, care nu merită cinstea. O faceţi cu 
bună ştiinţă, pentru că erau duşmani? 

— N-ai învăţat niciodată despre asta? întrebă Arya, care 
părea de-a dreptul uimită. 

— Cred, zise el, că Glaedr i-a pomenit ceva Saphirei, dar 
nu sunt sigur. Mă îndeletniceam cu Dansul şarpelui şi al 
Cocorului şi tocmai făceam exerciţiile pentru spate, aşa că 
nu prea eram atent la Saphira. 

Râse slab, ruşinat de o asemenea scăpare şi simțindu-se 
nevoit să-şi găsească scuze. 

— Câteodată, era de-a dreptul ameţitor. Oromis îmi vorbea 
în vreme ce ascultam gândurile Saphirei, care discuta cu 
Glaedr. Şi mai e ceva: Glaedr nu prea foloseşte cuvinte când 
se înţelege cu Saphira, ci imagini, mirosuri, senzaţii. În loc 
de nume, sunt nişte însemne ale persoanelor sau obiectelor 
la care se gândeşte. 

— Şi nu-ţi mai aminteşti nimic din ce a spus, fie cuvinte, fie 
imagini? 

— Nu, şovăi Eragon, doar ceva despre un nume care nu e 
nume sau cam aşa ceva... N-am înţeles nimic. 

— Era vorba, zise Arya, despre ştergerea Numelor sau Du 
Namar Aurboda. 

— Ştergerea Numelor? 

Elfa reîncepu să scrie în praf cu firul uscat de iarbă. 


— E una dintre cele mai importante fapte din timpul luptei 
dintre Cavaleri şi Trădători. Când dragonii şi-au dat seama 
că treisprezece dintre ai lor i-au trădat, ajutându-l pe 
Galbatorix să le şteargă neamul de pe faţa pământului, şi că 
era aproape cu neputinţă să se salveze, s-au mâniat atât de 
tare încât şi-au unit puterile şi au făcut o vrajă de neînțeles, 
aşa cum sunt toate vrăjile lor. Împreună le-au răpit celor 
treisprezece numele. 

— Cum se poate aşa ceva? întrebă Eragon cu teamă şi 
admiraţie în glas. 

— E de neînțeles, nu ţi-am spus? Nu ştim decât că, după 
ţeserea vrăjii, nimeni n-a mai fost în stare să rostească 
numele celor treisprezece. Cei care le ştiau le-au uitat în 
scurtă vreme. Poţi să le vezi încă în pergamentele şi 
scrisorile în care au fost pomenite şi poţi chiar să le copiezi, 
o literă după alta, dar, dacă încerci să le citeşti, sunt numai 
nişte înşiruiri fără înţeles. Singurii cruţaţi au fost 
Jarnunvosk, primul dragon al lui Galbatorix, căci el a căzut 
nevinovat, ucis de urgali, şi Shruikan, căci nici el nu a ales 
de bunăvoie să-l slujească pe Galbatorix, ci a fost silit de 
acesta din urmă şi de Morzan. 

„Ce soartă cumplită să-ţi pierzi numele, se gândi Eragon 
înfiorat. Măcar atât am învăţat de când am devenit Cavaler: 
e groaznic să ai drept duşman un dragon.” 

— Dar adevăratele lor nume? întrebă. Şi acestea s-au 
şters? Arya încuviinţă. 

— Numele adevărate, numele dobândite la naştere, 
poreclele, numele părinţilor, rangurile, totul. Drept urmare, 
cei treisprezece nu mai erau decât nişte animale. Nu mai 
puteau spune „eu vreau asta”, „eu mă împotrivesc” sau „eu 
am solzii verzi”, căci asta ar fi însemnat să-şi rostească 
numele în minte. Nici măcar nu-şi mai puteau spune 
dragoni. Vorbă după vorbă, vraja a distrus tot ceea ce-i 
deosebea ca făpturi gânditoare, iar Trădătorii au fost 
nevoiţi să privească, neputincioşi şi îndureraţi, cum 
dragonii lor îşi pierdeau toate cunoştinţele. A fost atât de 


groaznic încât cel puţin cinci din cei treisprezece şi câţiva 
Trădători au înnebunit. 

Arya se opri, privi litera pe care-o scrisese, apoi o şterse şi 
se apucă s-o facă la loc. 

— Ştergerea Numelor este şi motivul pentru care atât de 
mulţi oameni din vremea noastră cred că dragonii nu erau 
decât nişte fiare cu ajutorul cărora Cavalerii zburau dintr- 
un loc într-altul. 

— Dacă ar întâlni-o pe Saphira, şi-ar schimba pe dată 
părerile, zise Eragon. 

— Fireşte, zâmbi Arya. 

Răsucindu-şi încheietura, sfârşi fraza. Eragon îşi lăsă capul 
pe o parte şi veni mai aproape ca să poată citi. „Pungaşul, 
poznaşul, cel care ţine balanţa, cel cu multe chipuri care 
prinde viaţă în moarte şi nu se teme de rău; cel care 
pătrunde prin uşile închise.” 

— Ce te-a făcut să scrii asta? 

— Gândul că multe lucruri nu sunt ceea ce par, răspunse 
elfa, apoi şterse totul cu palma, făcând să se ridice un 
norişor de praf. 

— A încercat vreodată cineva să găsească adevăratul 
nume al lui Galbatorix? întrebă el. Pare calea cea mai 
uşoară pentru a pune capăt războiului. Sincer să fiu, s-ar 
putea să fie singura noastră speranţă de a-l învinge în luptă. 

— Vrei să spui că până acum n-ai fost cinstit sincer? 
întrebă Arya, cu o sclipire în ochi, făcându-l să chicotească. 

— Fireşte că nu. Era doar un fel de-a spune. 

— Şi încă unul nu foarte izbutit, zise ea. Asta dacă nu-ţi stă 
în fire să minţi. 

Zăpăcit de vorbele ei, Eragon avu nevoie de câteva clipe 
pentru a-şi aminti de unde plecaseră. 

— Ştiu că adevăratul nume al lui Galbatorix trebuie să fie 
greu de descoperit, dar dacă noi, toţi elfii şi toţi vardenii 
care cunosc limba străveche, ne-am apuca să-l căutăm, 
poate că am izbuti până la urmă. 


Firul uscat de iarbă atârna printre degetele Aryei ca un 
stindard spălăcit, albit de razele soarelui. Fremăta cu 
fiecare pulsaţie a sângelui prin vinele ei. Apucându-l de vârf 
cu cealaltă mână, ea îl rupse în două, pe lungime, apoi 
rupse şi jumătăţile, le împleti într-un mănunchi aspru, apoi 
spuse: 

— Adevăratul nume al lui Galbatorix nu este aşa o mare 
taină. Trei elfi - unul Cavaler, ceilalţi doi magicieni obişnuiţi 
- l-au descoperit, de unii singuri, la mulţi ani unul de 
celălalt. 

— Chiar aşa? exclamă Eragon. 

Netulburată, Arya luă alt fir de iarbă, îl rupse în fâşii pe 
care le petrecu prin ochiurile primului şi împleti mai 
departe, într-o altă direcţie. 

— Nu putem decât să ne-ntrebăm dacă şi Galbatorix însuşi 
îl cunoaşte. Eu cred că nu, pentru că adevăratul său nume, 
care-o fi acela, e atât de înfricoşător încât şi-ar pierde viaţa 
pe loc dacă l-ar auzi. 

— Dacă nu cumva este aşa de ticălos sau de nebun încât 
adevărul despre faptele sale nu mai are puterea să-l 
distrugă. 

— Da, aşa e. 

Degetele sale agile fremătau şi împleteau cu iuţeala 
fulgerului firele de iarbă, răsucind şi ţesând. Arya se aplecă 
şi luă încă două fire. 

— Fără îndoială că Galbatorix ştie că are un nume 
adevărat, aşa cum au toate cele din lume, şi că asta se 
poate dovedi o slăbiciune. Aşa că s-a apărat: cu ceva vreme 
înainte să pornească la luptă împotriva Cavalerilor, a ţesut o 
vrajă care-l ucide pe loc pe cel care-i foloseşte adevăratul 
nume. Nu ştim precis cum, aşa că nu ne putem feri. Aşadar 
înţelegi de ce aproape nimeni nu se mai preocupă de asta. 
Oromis este printre puţinii curajoşi care caută în continuare 
numele, deşi pe o cale ocolită. 

Încântată de ce făcuse, ridică mâinile, cu palmele în sus, 
şi-i arătă o corabie, uluitor de frumoasă, împletită din fire 


verzi şi albe. Era micuță, dar foarte meşteşugită. Eragon 
zări banchetele vâslaşilor, balustradele care mărgineau 
punţile şi ferestruicile mici, cât un sâmbure de mură. Prova 
curbată arăta precum capul şi gâtul unui dragon ridicat în 
două picioare. Corabia avea un singur catarg. 

— E frumoasă, spuse. 

— Flauga, şopti Arya aplecându-se, apoi suflă uşor asupra 
corăbiei care i se înălţă de pe palme, zbură împrejurul 
focului, apoi, mişcându-se din ce în ce mai repede, ridică 
prova în văzduh şi pluti, pierzându-se în adâncurile 
sclipitoare ale cerului de noapte. 

— Până când va zbura? 

— Veşnic, zise ea. Plantele pe deasupra cărora pluteşte îi 
vor da putere. Poate zbura oriunde există ierburi. 

Eragon se simţi nedumerit, dar şi oarecum întristat la 
gândul frumoasei corăbii de iarbă rătăcind pentru vecie 
printre nori, întovărăşită numai de păsări. 

— Gândeşte-te ce de poveşti se vor spune despre ea în anii 
care vor veni. 

Arya îşi împleti degetele lungi, ca şi cum voia să le 
împiedice să mai făurească ceva. 

— Pe lume există multe ciudăţenii. Cu cât trăieşti mai mult 
şi călătoreşti mai departe, cu atât ai să întâlneşti şi altele. 

O vreme, Eragon privi focul licărind, apoi zise: 

— Dacă e aşa de important să-ţi aperi adevăratul nume, 
oare ar trebui să ţes şi eu o vrajă pentru a-l împiedica pe 
Galbatorix să-l folosească împotriva mea? 

— Dacă vrei, poţi s-o faci, zise Arya, dar nu cred să fie 
nevoie. Adevăratele nume nu sunt aşa uşor de găsit cum 
crezi tu. Galbatorix nu te cunoaşte îndeajuns de bine pentru 
a-l afla pe al tău, iar dacă ar putea să-ţi pătrundă în minte şi 
să-ţi cerceteze gândurile şi amintirile, atunci ai fi deja în 
puterea lui, fie că-l descoperă sau nu. Dacă te ajută cu ceva, 
nici măcar eu nu cred să te cunosc destul de bine pentru a- 
ţi ghici adevăratul nume. 


— Chiar aşa? făcu el; se simţea şi mulţumit, dar şi uşor 
îndurerat să audă că ea nu ajunsese încă să-i ştie toate 
tainele. 

Arya îl privi, apoi lăsă privirea în jos. 

— Da, aşa cred. Tu l-ai putea ghici pe al meu? 

— Nu. 

Tabăra se cufundă în linişte. Deasupra lor stelele sclipeau, 
albe şi reci. O adiere de vânt izbucni dinspre est şi se 
năpusti peste câmpie, culcând iarba la pământ şi bocind, cu 
un glas subţire şi îngânat, ca şi cum ar fi jelit pierderea unei 
făpturi pe care-o iubise. Atinse tăciunii, iar ei izbucniră 
iarăşi în flăcări şi un vârtej de scântei se întinse spre vest. 
Eragon lăsă umerii în jos şi-şi ridică gulerul tunicii pe gât. 
Vântul părea, cumva, duşmănos. Sufla cu o sălbăticie 
neobişnuită şi părea să-i despartă, pe Arya şi pe el, de 
restul lumii. Şedeau nemişcaţi, azvârliţi pe acea mică insulă 
de lumină şi căldură, în vreme ce şuvoiul de aer sufla pe 
lângă ei, mugind, mânios şi îndurerat, printre pustietăţi. 

Când vântul deveni şi mai puternic şi începu să ducă 
scânteile dincolo de bucata de pământ pe care Eragon o 
curăţase de iarbă pentru a face focul, Arya turnă peste 
flăcări o mână de praf. Târându-se de-a buşilea, Eragon 
veni lângă ea şi începu, la rândul său, să adune praful cu 
pumnii pentru a termina mai iute. După ce stinseră focul, 
parcă nu mai vedea atât de bine; totul în jur căpătase o 
înfăţişare fantomatică, era plin de umbre, siluete cu 
neputinţă de recunoscut şi frunze argintii. 

Arya dădu să se ridice, apoi se opri, cu braţele întinse 
pentru a nu cădea, parcă aşteptând. Eragon simţi şi el ceva: 
aerul îl pişcă şi vibra, de parcă se pregătea să cadă un 
trăsnet. Părul de pe dosul palmelor i se zbârli şi începu să 
fluture liber în bătaia vântului. 

— Ce-o fi? întrebă el. 

— Suntem urmăriţi. Orice s-ar întâmpla, nu folosi magia. 
Dacă o faci, putem muri. 

— Cine...? 


= OSSu 

Uitându-se împrejur, Eragon găsi o piatră cât pumnul său. 
O scoase din pământ şi o jucă în palmă, cântărind-o. În 
depărtare, apăru un mănunchi de luminiţe de mai multe 
culori, care pâlpâiau. Se năpustiră spre ei, zburând la mică 
înălţime peste firele de iarbă. Pe măsură ce se apropiau, 
văzu că se preschimbau fără încetare, devenind ba mai 
mici, ba mai mari, ba erau nişte rotocoale mici ca o perlă, 
ba creşteau şi se umflau ca nişte mingi. Îşi schimbau şi 
culorile, îmbrăţişând, pe rând, toate nuanțele curcubeului. 
Fiecare luminiţă era înconjurată de o aură, ca nişte 
tentacule plutitoare, care se întindeau iute împrejur, de 
parcă dădeau să prindă ceva. Luminiţele se mişcau atât de 
repede încât nu putea să vadă câte erau - pesemne vreo 
două duzini. 

Se năpustiră în tabără şi alcătuiră un soi de perete 
tremurător împrejurul său şi al Aryei. Se răsuceau şi îşi 
schimbau culorile atât de iute încât îl făcură să ameţească. 
Puse o mână în pământ ca să nu cadă. Vibraţiile deveniseră 
şi mai puternice, făcându-l să-i clănţăne dinţii. Simţi un gust 
de metal, iar părul i se zbărli. La fel şi pletele Aryei, în ciuda 
lungimii lor. O privi şi i se păru totul atât de caraghios încât 
se văzu nevoit să-şi înăbuşe un hohot de râs. 

— Ce vor? strigă el, dar elfa nu-i răspunse. 

O sferă se desprinse din zid şi rămase spânzurată în 
dreptul ochilor Aryei. Se micşora, apoi se umfla ca o inimă 
care bătea, trecând de la un albastru puternic la verde 
smarald, cu sclipiri de roşu, din vreme în vreme. Aura care- 
o împrejmuia prinse un fir de păr de-al elfei. Se auzi un 
zgomot puternic, apoi firul străluci ca o rază de soare şi 
dispăru. Eragon simţi miros de pâr ars. 

Arya nici nu se clinti şi nu dădu nici un semn de teamă. 
Netulburată, ridică braţul şi, până ca Eragon să se poată 
năpusti s-o oprească, îşi lăsă palma pe sfera sclipitoare. 
Aceasta se făcu aurie şi albă şi se umflă şi mai tare. Arya 
închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate. Părea cuprinsă de o 


bucurie nebunească. Buzele i se mişcau, dar Eragon nu 
izbuti să audă ce spuneau. După ce termina, sfera se făcu 
roşie ca sângele, apoi, foarte repede, deveni verde, violetă, 
portocalie şi, în cele din urmă, de un albastru atât de 
strălucitor încât îl sili să-şi întoarcă ochii. În sfârşit, se făcu 
neagră, ca o fereastră spre nimic, înconjurată de o aură 
albă ce pâlpâia, ca soarele în timpul unei eclipse. Atunci 
încetă să se mai schimbe, de parcă numai lipsa culorilor 
putea să-i redea adevărata stare. 

Îndepărtându-se de Arya, veni către Eragon. Părea o 
spărtură în țesătura lumii, împrejmuită de o coroană de 
flăcări. Rămase în faţa lui, plutind şi vibrând atât de tare 
încât îl făcu să-i dea lacrimile. I se părea că are limba de 
aramă, pielea îl mânca, iar din degete îi săreau scântei. 
Uşor înspăimântat, se întrebă dacă trebuia s-o atingă, aşa 
cum făcuse Arya. O privi pe elfă, pentru a-i cere sfatul, iar 
ea încuviinţa din cap şi-i făcu semn să nu se teamă. 

Îşi întinse braţul drept spre sfera de întuneric. Spre 
mirarea sa, întâlni ceva acolo. Nu solid, ci mai degrabă ceva 
ca un şuvoi de apă curgătoare. Cu cât se apropia, cu atât îi 
venea mai greu să pătrundă. Cu trudă, întinse braţul până 
la capăt şi atinse miezul acelei misterioase făpturi. 

Din locul dintre palma sa şi sferă izbucniră raze albăstrii, 
ca un evantai orbitor, mai puternic decât sclipirea celorlalte 
sfere, care scăldau totul într-o lumină albastră şi albă. 
Eragon strigă de durere când razele îi intrară în ochi şi-şi 
lăsă capul în jos, închizând ochii pe jumătate. Apoi, ceva se 
mişcă înăuntrul sferei, ca un dragon încolăcit care se 
întindea, şi o... făptură îi intră în minte, dând toate piedicile 
la o parte ca pe nişte frunze uscate prinse într-o furtună de 
toamnă. Eragon căscă gura. Se lăsă pradă unei bucurii 
nepământene; sfera misterioasă părea alcătuită din picături 
topite de fericire pură. O încânta să se simtă vie, iar tot ce 
se afla împrejur îi făcea plăcere. Eragon ar fi izbucnit în 
lacrimi de mulţumire, numai că nu-şi mai stăpânea trupul. 
Făptura îl ţintuise în loc. Razele încă îi sclipeau sub palmă, 


în vreme ce ea îi rătăcea prin oase şi muşchi, zăbovind în 
locurile în care fusese rănit, apoi i se întoarse în minte. Cât 
era de vrăjit, apropierea făpturii era atât de ciudată şi de 
nepământeană încât îi veni s-o ia la fugă, însă înăuntrul 
minţii sale nu era nici un loc în care să se poată ascunde. Se 
văzu nevoit să rămână aşa, simțind, de jur împrejur, sufletul 
aprig al făpturii care-i scotocea prin amintiri, trecând de la 
una la alta cu iuţeala unei săgeți slobozite de un elf. Se 
întrebă cum făcea pentru a sorbi atâtea cunoştinţe într-un 
timp scurt. În timp ce făptura căuta mai departe, el încercă 
să-i pătrundă, la rândul său, în gânduri, pentru a afla ce era 
şi de unde venea. Însă nu izbuti să înţeleagă nimic. 
Singurele impresii pe care le dobândi erau atât de străine 
de ceea ce găsise în mintea altor făpturi încât nu le putea 
pricepe. 

După ce-i trecu iarăşi prin corp, într-o străfulgerare de o 
clipă, făptura se retrase. Legătura dintre ei se rupse ca o 
frânghie mult prea întinsă. Evantaiul de raze se stinse, 
lăsând în urma sa pete de un roşu palid şi nesănătos, care-i 
jucau în faţa ochilor. 

Reîncepând să-şi schimbe culorile, sfera din faţa lui 
Eragon se micşoră cât un măr şi se întoarse la celelalte, 
afundându-se în peretele sclipitor care-i împrejmuia pe el şi 
pe Arya. Vibraţiile se înteţiră, devenind aproape 
asurzitoare, apoi vârtejul se risipi în afară, iar sferele 
sclipitoare se împrăştiară în toate direcţiile. Se adunară 
iarăşi, la vreo sută de picioare de tabăra scăldată în lumină 
slabă, sărind unele pe altele ca nişte pisoi care se luptau, 
apoi plecară iute spre sud şi dispărură, de parcă nici n-ar fi 
fost. Vântul se potoli, devenind o adiere blândă. 

Eragon căzu în genunchi, cu braţele întinse spre locul în 
care plecaseră, simțindu-se pustiit fără bucuria pe care i-o 
dăruiseră. 

— Ce...? întrebă, apoi se văzu nevoit să tuşească şi să 
înceapă din nou, căci îşi simţea gâtul foarte uscat. Ce erau? 

— Spirite, răspunse Arya şi se aşeză. 


— Dar nu arătau precum cele care au ieşit din trupul lui 
Durza când l-am ucis. 

— Spiritele pot avea multe înfăţişări. Asta depinde numai 
de bunul lor plac. 

Eragon clipi de câteva ori şi se şterse la colţul ochilor cu 
un deget. 

— Cum pot oamenii să rabde să le înrobească prin vrăji? 
Mi-ar fi ruşine să mă fălesc cu aşa ceva. Puah! Şi Trianna se 
laudă că o poate face. Am s-o silesc să înceteze să se mai 
folosească de spirite sau am s-o alung din Du Vrangr Gata şi 
am să-i cer Nasuadei să n-o mai primească îndărăt printre 
vardeni. 

— Mi se pare că te cam grăbeşti. 

— Nu cumva şi tu crezi că e drept ca magicienii să silească 
spiritele să le dea ascultare? Sunt atât de frumoase încât... 
începu Eragon, apoi se întrerupse şi clătină din cap, 
copleşit de emoție. Cine le face rău ar trebui să fie bătut cu 
pumnii şi cu picioarele. 

Zâmbind slab, Arya îi zise: 

— Să înţeleg deci că Oromis nu ţi-a vorbit încă despre ele 
până să pleci cu Saphira din Ellesmera. 

— Ba da, a pomenit de câteva ori despre spirite. 

— Dar nu pe larg, pesemne. 

— Nu, asta nu. 

Ea se mişcă prin întuneric, culcându-se pe o parte. 

— Când hotărăsc să se apropie de noi, făpturile de carne, 
spiritele ne fac să ne lăsăm pradă unei bucurii nestăvilite, 
dar nu te lăsa înşelat. Nu sunt atât de binevoitoare, 
mulţumite sau vesele cum ar vrea să te facă să crezi. Aşa 
înţeleg ele să se apere - făcându-le plăcere celor în minţile 
cărora pătrund. Nu le place să fie întemniţate într-un 
singur loc şi au înţeles, cu multă vreme în urmă, că, dacă 
făptura cu care au de-a face este fericită, nu se va gândi să 
le oprească şi să le silească să-i dea ascultare. 

— Nu ştiu ce să zic, spuse Eragon. Ie fac să te simţi atât 
de bine încât aproape că înţeleg de ce cineva ar vrea să le 


ţină aproape în loc să le dea drumul. 

Elfa ridică din umeri. 

— Spiritelor nu le vine uşor să ghicească ce vom face noi, 
aşa cum nici noi nu le putem înţelege cu uşurinţă. Se 
aseamănă atât de puţin cu alte neamuri din Alagaesia, încât 
e foarte greu să discuţi cu ele, chiar şi cu vorbe dintre cele 
mai simple, iar orice întâlnire este primejdioasă. Nu ştii 
niciodată ce au de gând. 

— Chiar şi aşa, de ce să nu-i poruncesc Triannei să nu mai 
aibă de-a face cu ele? 

— Ai văzut-o vreodată chemând spiritele să-i facă pe voie? 

— Nu. 

— Mda, aşa credeam şi eu. Trianna a venit la vardeni de 
aproape şase ani şi în tot acest timp, nu a chemat spiritele 
decât o singură dată, pentru a-şi dovedi măiestria, după 
multe rugăminţi ale lui Ajihad şi după ce ea însăşi se agitase 
şi se pregătise îndelung. E înzestrată - nu minte când spune 
că o poate face -, dar spiritele sunt foarte primejdioase şi 
nimeni nu se grăbeşte să le cheme numai aşa, dintr-un 
capriciu. 

Eragon îşi frecă palma care sclipea cu degetul mare de la 
mâna stângă. Sângele îi năvăli în piele, făcând-o să-şi 
schimbe culoarea, dar lumina ce-i pornea din palmă nu se 
şterse câtuşi de puţin. Îşi scărpina gedwey ignasia cu 
unghiile. „Sper că n-o să ţină mai mult de câteva ceasuri. 
Cum ar fi să mă plimb prin lume sclipind ca un felinar? Asta 
m-ar putea trăda în faţa duşmanilor. Şi e şi foarte 
caraghios. Cine a mai auzit vreodată de un Cavaler cu 
trupul sclipitor?” Gândindu-se la ce-i povestise Brom, 
spuse: 

— Nu sunt spirite ale oamenilor, nu-i aşa? Nici ale elfilor, 
nici ale piticilor, nici ale vreunei alte făpturi. Adică nu sunt 
fantome. Nimeni nu se preschimbă în aşa ceva după ce 
moare. 

— Nu. Dar, te rog, nu mă întreba ce sunt - aşa cum ştiu că 
te pregăteşti să faci - căci la această întrebare nu eu, ci 


Oromis trebuie să-ţi răspundă. Magia spiritelor trebuie 
cercetată îndelung şi cu multă grijă, e ceva foarte greu şi 
primejdios. Nu vreau să spun nimic nepotrivit cu lecţiile pe 
care ţi le-a pregătit Oromis şi fireşte că nu vreau să-ţi faci 
vreun rău, încercând ceva despre care ai auzit de la mine, 
fără să ai îndeajuns de multe cunoştinţe. 

— Şi când crezi tu că voi avea răgaz să mă întorc în 
Ellesmera? întrebă Eragon. Nu pot să-i părăsesc încă o dată 
pe vardeni, mai ales aşa, câtă vreme Thorn şi Murtagh sunt 
încă în viaţă. Până ce nu înfrângem Imperiul sau Imperiul 
nu ne înfrânge pe noi, Saphira şi cu mine trebuie s-o 
sprijinim pe Nasuada. Dacă Oromis şi Glaedr vor cu 
adevărat să ne desăvârşească învăţătura, ar trebui vină 
încoace şi la naiba cu Galbatorix! 

— Eragon, te rog, spuse Arya. Războiul n-o să se termine 
aşa iute cum crezi. Imperiul e mare, iar până acum nu am 
izbutit decât să-l gâdilăm un pic. Ne prinde foarte bine că 
Galbatorix nu ştie nimic despre Oromis şi Glaedr. 

— Chiar dacă ei nu ajută aşa cum ar putea? mârâi el, dar 
nu i se răspunse şi, după câteva clipe, îşi dădu seama că se 
plânsese ca un copil mic. 

Oromis şi Glaedr ardeau de dorinţa de a-l distruge pe 
Galbatorix, dar aveau motive foarte întemeiate pentru a 
rămâne ascunşi în Ellesmera, unele erau foarte limpezi, 
chiar şi pentru Eragon. De pildă, Oromis nu putea face nici 
un fel de vrajă care-i cerea multă putere. 

Înfrigurat, el îşi trase mânecile peste palme şi-şi încrucişa 
braţele. 

— Ce i-ai spus spiritului aceluia? întrebă. 

— Se întreba de ce am folosit magia - asta le-a atras 
atenţia asupra noastră. l-am explicat, dar i-am spus şi că tu 
eşti cel care a eliberat spiritele întemniţate în trupul lui 
Durza. Asta părea să-i fi făcut mare plăcere. 

Între ei se lăsă din nou tăcerea. Apoi, Arya întinse mâna 
spre crinul descântat şi-l mângâie iarăşi. 


— Oh! exclamă. Se vede că ne-au fost într-adevăr 
recunoscătoare. Naina! 

La porunca ei, un val de lumină blândă se revărsă peste 
tabără. Cu ajutorul ei, Eragon văzu că frunza şi tulpina 
crinului erau acum din aur masiv, petalele - dintr-un metal 
albicios pe care nu-l recunoscu, iar miezul florii, aşa cum 
observă când Arya o ridică, părea tăiat din rubine şi 
diamante. Uimit, Eragon mângâie cu un deget frunza 
rotunjită. Perişorii ei îl gâdilau. Aplecându-se, văzu aceleaşi 
umflături, şănţuleţe şi vinişoare cu care împodobise floarea 
când o descântase. Numai că acum totul era din aur. 

— E aidoma! spuse. 

— Şi este încă vie. 

— Nu se poate! 

Concentrându-se, el căută slabele semne de căldură şi 
mişcare ce făceau ca floarea să nu fie doar un obiect 
neînsufleţit şi le găsi. Crinul trăia, la fel ca orice plantă la 
vreme de noapte. Pipăind iarăşi frunza, spuse: 

— Aşa ceva este mai presus decât orice vrajă pe care-o 
cunosc. Crinul ar trebui să fie mort şi, în loc de asta, 
pulsează de viaţă. Nici nu pot să-mi închipui ce ar trebui 
făcut pentru a preschimba o plantă într-o bucată de metal 
însufleţit. Poate că Saphira ar izbuti, dar n-ar fi în stare să 
înveţe pe nimeni altcineva să facă o asemenea vrajă. 

— Adevărata întrebare, zise Arya, este dacă această floare 
va face seminţe din care să poată creşte şi altele. 

— Crezi că e cu putinţă? 

— Nu m-ar mira. În Alagaesia există numeroase locuri în 
care magia s-a răspândit singură, precum cristalul plutitor 
de pe insula Eoam şi fântâna viselor din Peşterile lui Mani. 
Dacă acolo s-a putut, de ce nu s-ar putea şi aici? 

— Din păcate, dacă cineva descoperă floarea sau pe 
celelalte care pot răsări din seminţele ei, o s-o smulgă pe 
dată. Toţi căutătorii de comori din lume au să vină încoace 
să culeagă crini auriţi. 


— Nu cred să fie atât de uşor de distrus, dar asta n-o s-o 
ştim decât cu timpul. 

Eragon se simţi cuprins de veselie. De-abia putând să se 
abţină, zise: 

— Ştii, când un om împodobegşte un obiect mai mult decât 
este nevoie, făcându-l să pară prea încărcat şi prea fălos, se 
spune că a suflat crinul cu aur. Şi spiritele chiar asta au 
făcut! L-au suflat cu aur! 

Şi se prăbuşi la pământ, râzând în hohote ce răsunau 
peste câmpie. Arya strâmbă din buze. 

— Dar n-au vrut decât să ne încânte. Nu e vina lor că nu 
cunosc zicalele folosite de oameni. 

— Nu, dar... izbuti să îngaime Eragon, apoi hohoti din nou. 
Arya pocni din degete, iar valul de lumină se stinse. 

— Am vorbit atâta, încât mai e puţin şi vin zorii. E vremea 
să ne odihnim. Nu mai e mult din noapte şi trebuie să 
plecăm cât mai repede. 

Eragon se întinse într-un loc curăţat de pietre şi se 
cufundă în visare, chicotind din când în când. 

În freamătul mulţimii. 

După-amiaza era pe sfârşite, când zăriră, în cele din urmă, 
tabăra vardenilor. 

Eragon şi Arya se opriră pe creasta unui deluşor şi priviră 
întinderea de corturi cenuşii de sub ochii lor. Fremăta de 
viaţă - mii de oameni, cai şi focuri de tabără. La vest 
şerpuia râul Jiet, mărginit de copaci. La est, cam la 
jumătate de milă depărtare, era o tabără ceva mai mică - 
precum o insulă ce pluteşte în apropierea continentului din 
care s-a desfăcut -, unde sălăşluiau urgalii conduşi de Nar 
Garzhvog. La vreo câteva mile împrejur, în toate direcţiile, 
erau împrăştiate cete de călăreţi. Unele patrulau, altele 
purtau veşti, iar altele plecau sau se întorceau din cine ştie 
ce misiuni care le fuseseră încredințate. Două patrule îi 
zăriră pe Eragon şi Arya şi, sunând din corn, veniră spre ei 
în galop, cât puteau de iute. Eragon zâmbi larg, apoi râse 
de-a dreptul, uşurat: 


— Am făcut-o! exclamă. Nici Murtagh, nici Thorn, nici 
sutele de soldaţi, nici prăpădiţii de magicieni ai lui 
Galbatorix, nici cei doi Ra'zac... nimeni nu ne-a putut opri! 
Ha! Ce-o să creadă regele despre asta? O să-şi iasă din 
sărite când va auzi, n-am nici o îndoială. 

— Şi o să fie şi mai de temut, îl preveni Arya. 

— Ştiu, zise el, rânjind şi mai larg. Poate că o să se înfurie 
într-atâta încât va uita să-şi plătească trupele, iar ei au să-şi 
arunce uniformele cât colo şi au să vină la vardeni. 

— Tare voios eşti azi. 

— Şi de ce n-aş fi? o întrebă. 

Apoi, săltându-se pe vârfuri, îşi deschise mintea cât putea 
de mult şi, adunându-şi toate puterile, strigă: „Saphira!”, 
trimițând gândul în zbor peste pământuri, ca o suliță. Nu 
trecu mult şi veni răspunsul. 

„Eragon!” 

Se îmbrăţişară în minte, înecându-se unul pe celălalt în 
valuri de iubire, bucurie şi îngrijorare. Făcură schimb de 
amintiri din răstimpul în care fuseseră despărțiți, iar 
Saphira îl consolă pe Eragon pentru soldaţii ucişi, 
împrăştiind durerea şi mânia care se adunaseră de-atunci 
în sufletul său. El zâmbi. Când era aproape de Saphira, 
totul pe lume părea să fie bine. 

„Mi-a fost dor de tine”. 

„Şi mie, micuţule.” Apoi, îi trimise în minte o imagine a 
soldaţilor pe care Arya şi cu el îi înfruntaseră şi-i spuse: „De 
câte ori nu sunt cu tine, fără greş, dai de necazuri. Fără 
greş! Nici măcar nu-mi vine să mă întorc cu spatele la tine 
de teamă că în clipa următoare ai să te năpusteşti cu capul 
înainte în vreo primejdie.” „Fii cinstită: am avut parte de 
multe primejdii şi când eram cu tine. Nu mi se întâmplă 
numai când sunt singur. Nu ştiu ce să zic, parcă aşa suntem 
făcuţi, să dăm numai peste încurcături neprevăzute.” 
„Poate tu, pufni Saphira. Mie nu mi se întâmplă nimic 
neaşteptat când sunt de capul meu. Tu însă... dueluri, 
ambuscade, duşmani fără moarte, făpturi misterioase 


precum cei doi Ra'zac, rude demult pierdute şi vrăji care 
mai de care mai încâlcite. Nu ştiu ce să zic, parcă toate 
astea sunt nişte nevăstuici ieşite la vânătoare, iar tu eşti un 
iepuraş care s-a rătăcit pe lângă bârlogul lor.” „Dar câtă 
vreme ai stat întemniţată la Galbatorix? Asta a fost ceva 
obişnuit, vrei să spui?” „Pe-atunci încă nu ieşisem din ou, 
veni răspunsul. Asta nu se pune. Deosebirea dintre mine şi 
tine este că ţie lucrurile ţi se întâmplă fără voia ta, în vreme 
ce eu le fac să se întâmple.” „O fi, dar asta pentru că încă n- 
am învăţat totul. Dă-mi un răgaz de câţiva ani şi am să fac şi 
eu lucrurile să se-ntâmple, la fel ca Brom. Uite, de pildă, 
povestea cu Sloan - nu poţi să spui că nu m-am descurcat.” 
„Hm... despre asta mai vorbim. Dacă mă mai iei vreodată 
aşa, pe nepregătite, am să te trântesc la pământ şi am să te 
ling din cap până-n picioare.” 

Eragon se înfiora. Limba ei era plină de ţepi ascuţiţi, care 
erau în stare să jupoaie părul, pielea şi carnea de pe oasele 
unui căprior dintr-o singura mişcare. 

„Mda, dar nici eu nu eram sigur dacă să-l omor pe Sloan 
sau să-l las să plece. Numai când l-am văzut m-am hotărât. 
În afară de asta, dacă ţi-aş fi spus că aveam de gând să 
rămân, ai fi ţinut morţiş să mă opreşti.” 

O simţi mârâind din străfundul pieptului. 

„Ar trebui să ai mai multă încredere în mine, îi spuse ea. 
Ştiu şi eu ce e bine. Dacă nu putem vorbi deschis, ce soi de 
Cavaler şi de dragon mai suntem?” „Şi nu cumva ai fi 
hotărât că era mai bine să mă iei cu de-a sila din Helgrind, 
în ciuda voinţei mele?” „Păi, nu ştiu. Poate nu”, răspunse 
Saphira, cam strânsă cu uşa. 

„Totuşi, ai dreptate, zâmbi el. Trebuia să-ţi spun ce aveam 
de gând. Îmi pare rău. De-acum înainte, făgăduiesc să mă 
sfătuiesc cu tine şi să nu te mai iau pe nepregătite. E bine 
aşa?” „Da, e bine, dar numai dacă e vorba de arme, vrăji, 
regi sau rude”, spuse ea. 

„Sau flori.” „Sau flori, că bine zici. Dacă-ţi vine chef să 
mănânci brânză şi pâine în miez de noapte, însă nu ţin să- 


mi spui şi mie.” „Dacă nu cumva la intrarea în cort mă 
aşteaptă unul cu un pumnal în mână.” „Dacă nu eşti în stare 
să te descurci cu un singur duşman, fie el şi cu pumnalul în 
mână, chiar că nu te mai poţi numi Cavaler.” „Mai ales după 
ce mor.” „Păi...” „Judecând după ce mi-ai spus, ar trebui să 
nu te mai îngrijorezi: da, e drept că am parte de mai multe 
necazuri decât alţii, dar, în acelaşi timp, sunt în stare să 
scap nevătămat din primejdii care pe alţii i-ar ucide fără 
greş.” „Până şi războinicii cei mai încercaţi pot avea 
ghinion, îi spuse ea. Ţi-aduci aminte de Kaga, regele 
piticilor, care a fost ucis de un săbier învățăcel când a 
alunecat pe o piatră? Fii mereu chibzuit, căci, oricâte 
înzestrări ai avea, nu poţi ştii dinainte ce nenorociri îţi sunt 
sortite.” „Ai dreptate. Nu ai vrea totuşi să terminăm cu 
discuţia asta solemnă? De câteva zile încoace, nu mă 
gândesc decât la soartă, osândă, dreptate şi alte treburi de- 
astea mohorâte. Am obosit. După capul meu, dacă stai să 
cugeţi adânc şi să-ţi tot pui întrebări, uneori îţi face bine, 
dar alteori, la fel de des, nu izbuteşti decât să te năuceşti.” 

Ridicând privirea, Eragon cercetă câmpia şi cerul, căutând 
sclipirea albastră a solzilor Saphirei. 

„Îmi spui şi mie unde eşti? Simt că eşti pe-aproape, dar nu 
te văd.” „Chiar deasupra ta.” 

Trâmbiţând de bucurie, ea se prăvăli din burta unui nor 
aflat la câteva mii de picioare înălţime, venind în spirală 
spre pământ, cu aripile strânse pe lângă trup. Deschizându- 
şi fălcile uriaşe, slobozi o pală de foc, care-i învălui capul şi 
gâtul, ca o coamă de pălălaie. Eragon râse şi-şi desfăcu 
braţele spre ea. Caii soldaţilor care veneau în galop către el 
şi Arya se speriară, văzând-o şi auzind-o pe Saphira, şi 
dădură să o ia la fugă în altă direcţie, în vreme ce călăreţii 
încercau, din toate puterile, să-i oprească. 

— Nădăjduisem să pătrundem în tabără fără să atragem 
atenţia, zise Arya, dar pesemne ar fi trebuit să-mi dau 
seama că asta e cu neputinţă având-o alături pe Saphira. 
Un dragon e greu să treacă neobservat. 


„Să ştii c-am auzit ce-ai spus”, făcu Saphira, desfăcându-şi 
aripile şi lăsându-se pe pământ cu un trosnet puternic. 
Coapsele şi umerii săi masivi se încordară pentru a-şi păstra 
echilibrul. Un vârtej de aer îl lovi pe Eragon drept în faţă, 
iar pământul se cutremură sub picioarele lui, silindu-l să-şi 
îndoaie genunchii ca să nu cadă. Strângându-şi aripile pe 
spinare, Saphira spuse: „Dacă vreau, pot să mă şi furişez”. 
Apoi, lăsă capul pe o parte şi clipi din ochi, fluturându-şi 
vârful cozii. „Astăzi însă nu am chef de furişat. Astăzi sunt 
dragon, nu un amărât de porumbel speriat, încercând să 
treacă neobservat de şoimul care-l vânează.” „Şi când, mă 
rog, eşti tu altceva decât dragon?” o întrebă Eragon, 
alergând spre ea. Uşor ca o pană, sări pe pulpa ei stângă, 
de acolo pe umăr şi, în sfârşit, în scobitura de la gât, care 
era locul său obişnuit. Cuibărindu-se, îşi lăsă mâinile pe 
după gâtul ei fierbinte, simțind cum muşchii i se ridicau şi 
coborau în ritmul răsuflării. Zâmbi din nou, copleşit de o 
senzaţie de mulţumire. „Aici e locul meu, aici, cu tine.” 
Picioarele începură să-i vibreze când Saphira se puse să 
toarcă de plăcere, pe înfundate, îngânând parcă o melodie 
ciudată, de nerecunoscut. 

— Salutări, Saphira, zise Arya, şi-şi duse mâna la piept, 
făcând gestul tradiţional al elfilor. 

Ghemuindu-se la pământ şi aplecându-şi gâtul lung, 
Saphira o atinse pe frunte cu vârful botului, aşa cum făcuse 
când o binecuvântase pe Elva, în Farthen Dur, şi spuse: 
„Salutări, alfa-kona! Bine ai venit şi fie ca vântul să-ţi umfle 
aripile!” Îi vorbea cu acelaşi glas plin de afecţiune pe care 
până atunci îl păstrase numai pentru Eragon, de parcă 
ajunsese s-o vadă ca pe un membru al micii lor familii, 
demnă de aceeaşi preţuire şi de aceeaşi apropiere ca şi el. 
Gestul îl luă pe Eragon pe nepregătite, dar, după o clipă de 
gelozie, îşi dădu seama că era întocmai ce-şi dorise. „Îţi 
sunt recunoscătoare, continuă Saphira, pentru că l-ai ajutat 
pe Eragon să se întoarcă nevătămat. Nu ştiu ce-aş fi făcut 
dacă ar fi căzut prins.” 


— Vorbele tale înseamnă mult pentru mine, răspunse Arya 
şi înclină fruntea. Cât despre ce-ai fi făcut dacă Galbatorix l- 
ar fi prins pe Eragon, eu ştiu mult prea bine. Ai fi plecat să-l 
salvezi, iar eu te-aş fi însoţit, chiar dacă trebuia să mergem 
până în Uru'baen. 

„Da, mi-ar plăcea să cred asta, Eragon, zise Saphira, 
întorcându-se să-l privească, dar mi-e teamă că m-aş fi dat 
şi eu prinsă ca să te salvez, oricât de mult ar fi însemnat 
asta pentru Alagaesia.” Apoi clătină din cap şi brăzdă 
pământul cu ghearele. „Dar n-are nici un rost să ne gândim 
la asta. Eşti aici, eşti teafăr şi totul este aşa cum trebuie să 
fie. Dacă ne pierdem vremea cu gândul la nenorocirile care 
s-ar fi putut întâmpla, o să ne irosim fericirea care ne este 
dată.” 

În clipa aceea, o patrulă veni spre ei, dar se opri la ceva 
depărtare din cauza cailor care nu mai îndrăzneau să facă 
nici măcar un pas. Soldaţii le cerură îngăduinţa să-i ducă la 
Nasuada. Unul descăleca şi-i oferi Aryei bidiviul său, apoi 
porniră împreună către marea de corturi de la sud-vest. 
Mergeau în ritmul impus de Saphira - un pas uşor, care-i 
îngăduia să se bucure, împreună cu Eragon, de faptul că 
erau din nou împreună, înainte să fie nevoiţi să se piardă în 
hărmălaia ce avea să-i aştepte, fără nici o îndoială, în 
tabără. 

Eragon o întrebă de Roran şi Katrina, apoi spuse: „Ai 
mâncat îndeajuns de multă rădăcină de flăcări? Nu ştiu, 
parcă răsuflarea ta miroase mai puternic decât de obicei.” 
„Fireşte, numai că ai lipsit atâtea zile încât nu mai eşti 
obişnuit. Miros întocmai aşa cum trebuie să miroasă un 
dragon şi te-aş ruga să nu mă mai dojeneşti dacă nu vrei să 
te trezeşti aruncat cu capul înainte. Oricum, voi, oamenii, 
numai de asta n-ar trebui să vă legaţi - aşa transpiraţi, 
unsuroşi şi mirositori cum sunteţi. Singurele făpturi de pe 
lume care miros la fel de tare ca voi sunt ţapii şi urşii atunci 
când hibernează. Mirosul dragonilor este ca un parfum pe 
lângă al vostru. Te încântă ca o pajişte plină de flori de 


munte.” „E cam mult spus. Cu toate că, zise Eragon 
strâmbând din nas, de când cu Agaeti Blodhren, am 
observat şi eu că oamenii cam duhnesc. Dar pe mine n-ai 
cum să mă bagi în rând cu ceilalţi, căci nu mai sunt pe de-a- 
ntregul om.” „N-oi mai fi, dar tot ai nevoie de o baie.” 

În vreme ce străbăteau câmpia, din ce în ce mai mulţi 
oameni se adunară în jurul lor, ca o gardă de onoare, cu 
totul neaşteptată, dar de-a dreptul măreaţă. Eragon se 
simţi copleşit de înghesuială, de glasurile însufleţite ce 
răsunau împrejur, de vârtejul de gânduri şi emoţii 
nestăpânite şi de agitația braţelor şi foiala cailor, mai ales 
după atâta vreme petrecută prin pustietăţile Alagaesiei. 

Aşa că se cufundă adânc în sine, până într-un loc din care 
hărmălaia de gânduri străine nu se mai auzea decât ca 
zgomotul valurilor spărgându-se de un mal îndepărtat. 
Chiar şi aşa, apărat, simţi apropierea a doisprezece elfi 
alergând împreună din celălalt capăt al taberei, iuți şi ageri 
ca nişte pisici de munte, cu ochii galbeni. Dorind să lase o 
impresie bună, Eragon îşi pieptănă părul cu degetele şi-şi 
îndreptă umerii, dar, în acelaşi timp, îşi întări pavezele ce-i 
ascundeau gândurile, astfel încât numai Saphira să le poată 
asculta. 

Elfii veniseră pentru a-i ajuta şi apăra, însă, la urma 
urmelor, erau supuşii credincioşi ai Reginei Islanzadi. Le 
era recunoscător pentru că sosiseră şi bănuia că politeţea 
lor înnăscută avea să-i împiedice să-i asculte gândurile care 
nu erau pentru ei. Chiar şi aşa, să-i dea reginei prilejul de a 
afla tainele vardenilor sau vreun alt lucru de care s-ar fi 
putut folosi împotriva lui. Ştia că, dacă Islanzadi ar fi găsit 
vreo cale de a-l îndepărta de Nasuada, ar fi făcut-o 
bucuroasă. Una peste alta, elfii nu mai aveau încredere în 
oameni după trădarea lui Galbatorix. Din această pricină, 
dar şi din altele era limpede că regina s-ar fi simţit mai bine 
cu el şi Saphira la ordinele ei. Dintre toţi stăpânitorii pe 
care-i întâlnise, în ea avea cea mai puţină încredere. Era 
prea poruncitoare şi nu ştiai niciodată la ce să te-aştepţi. 


Cei doisprezece elfi se opriră dinaintea Saphirei. Se 
înclinară şi făcură semn cu palmele, la fel ca Arya ceva mai 
devreme, apoi, unul câte unul, i se prezentară lui Eragon şi 
rostiră prima frază a salutului tradiţional, iar el le răspunse 
aşa cum se cuvenea. În sfârşit, conducătorul lor, un mascul 
înalt şi chipeş, cu trupul acoperit în întregime de blană 
deasă, neagră-albăstruie, explică, în auzul tuturor, scopul 
pentru care veniseră şi le ceru, în chip solemn, lui Eragon şi 
Saphirei să le îngăduie să-şi înceapă misiunea. 

— Vă este îngăduit, zise el, iar Saphira îi repetă vorbele. 

— Blodhgarm-vodhr, întrebă apoi Eragon, nu cumva ne-am 
întâlnit la Agaeti Blodhren? 

Îşi amintea că zărise un elf cu o blană asemănătoare, 
dănţuind printre copaci în timpul sărbătorii. Blodhgarm îi 
zâmbi, dezvelindu-şi colții ca de animal. 

— Cred că era vara mea Liotha. Semănăm foarte bine, din 
familie, deşi blana ei este brună şi vărgată, în vreme ce a 
mea este albastru-închis. 

— Puteam să jur că erai chiar tu. 

— Din păcate, la vremea aceea aveam alte treburi şi n-am 
izbutit să fiu de faţă. Poate data viitoare, peste o sută de 
ani. 

„Nu eşti de părere, îi zise Saphira lui Eragon, că miroase 
tare plăcut?” „Nu simt nimic, răspunse el, adulmecând 
aerul. Şi ştii bine că sunt în stare să prind până şi cel mai 
slab miros.” „E ciudat”, se miră ea, apoi îi împărtăşi 
propriile senzaţii, iar Eragon înţelese pe dată despre ce era 
vorba. Blodhgarm răspândea un miros puternic, aspru şi 
îmbătător, ca o pală de fum fierbinte, ce amintea pe undeva 
de fructele de ienupăr strivite, gâdilându-i nările Saphirei. 
„Pare-se că toate femeile vardenilor şi-au pierdut minţile 
după el, spuse Saphira. Se ţin după el peste tot, tânjind să-i 
vorbească, dar mult prea speriate pentru a rosti vreo vorbă 
când ajung să-i prindă privirea.” „Poate că numai femeile 
pot simţi mirosul. Uite, Arya nu pare tulburată”, zise 
Eragon, aruncându-i elfei o privire îngrijorată. „Ştie cum să 


se apere de asemenea farmece.” „Sper... Crezi că ar trebui 
să-l oprim, într-un fel sau altul, pe Blodhgarm? Nu face 
decât să fure inima femeilor printr-o viclenie care nu-i face 
cinste.” „Vrei să spui că, dacă te împopoţonezi în veşminte 
scumpe, ca să-i prinzi privirea celei pe care o iubeşti, e 
altceva? Blodhgarm nu a necinstit nici o femeie dintre cele 
pe care le-a vrăjit şi nu cred că şi-a ales acest miros, cu 
bună ştiinţă, pentru a le tulbura pe femeile muritoare. 
Pesemne are cu totul alt scop. Câtă vreme se poartă aşa 
cum se cuvine, nu cred că ar trebui să ne vârâm nasul în 
treburile lui.” „Dar Nasuada? Nu crezi că e în primejdie să- 
şi piardă şi ea minţile după el?” „Nasuada e înţeleaptă şi 
chibzuită. A pus-o pe Trianna să-i ţeasă un farmec care s-o 
apere.” „Foarte bine.” 

Odată ajunşi la corturi, mulţimea se îndesi, până ce 
împrejurul Saphirei păreau adunaţi mai mult de jumătate 
dintre vardeni. Eragon ridică un braţ pentru a-i saluta pe 
oamenii care strigau „Argetlam!” şi „Biruitor al Umbrei!”. îi 
auzi şi pe alţii întrebându-l unde fusese şi cerându-i să le 
povestească prin ce trecuse. Mulţi îl numeau Piaza celor doi 
Ra'zac, nume care-l încântă atât de tare încât îl repetă de 
patru ori, cu glas scăzut, ca pentru sine. Mulțimea îi 
copleşea cu binecuvântări şi urări de bine pe el şi pe 
Saphira, îl poftea la ospeţe, îi oferea aur şi bijuterii. Pe de 
altă parte, dădu şi peste unii care-i cereau, cu umilinţă, 
ajutorul. Putea, oare, să vindece un copil născut orb, să 
îndepărteze o umflătură ce punea în primejdie pe soţia 
cuiva, să pună la loc piciorul frânt al unui armăsar sau să 
îndrepte o sabie ce se îndoise, şi care, după cum îi striga 
omul care-i cerea ajutorul, fusese a bunicului său? auzi şi 
două femei cerându-i să le ia de nevastă, dar, cu toate că se 
uită după ele în stânga şi-n dreapta, nu izbuti să le 
zărească. 

Prin toată nebunia, cei doisprezece elfi veniră mai 
aproape. Ştiind că ei îl vegheau fără încetare, ascultând 
toate gândurile care lui îi rămâneau ascunse, Eragon se 


simţi mai liniştit, astfel că izbuti să se poarte mult mai firesc 
şi binevoitor cu vardenii adunaţi decât în trecut. 

Apoi, din spatele şirurilor de corturi, începură să apară 
sătenii din Carvahall. Coborând de pe spatele Saphirei, 
Eragon se apropie de prietenii şi cunoştinţele sale din 
copilărie, strângându-le mâinile, lovindu-i pe spate şi 
râzând la auzul unor glume pe care nimeni altcineva, în 
afară de cei născuţi şi crescuţi prin împrejurimile satului, 
nu le-ar fi putut pricepe. Era şi Horst acolo, iar Eragon îi 
strânse braţul vânjos. 

— Bine-ai venit înapoi, Eragon! Te-ai descurcat de minune. 
Îți suntem îndatoraţi pentru că ne-ai răzbunat pe monştrii 
care ne-au alungat din casele noastre. Mă bucur să te văd 
întreg! 

— Duşmanii ar fi trebuit să se mişte mult mai iute dacă 
voiau să-mi smulgă vreo bucăţică! râse Eragon, apoi îi 
salută pe fiii lui Horst, Albriech şi Baldor, pe Loring 
pantofarul şi pe cei trei băieţi ai lui, pe Tara şi pe Morn, 
care ţinuseră hanul din Carvahall, pe Fisk, Felda, Calitha, 
Delwin şi Lenna şi, în cele din urmă, pe Birgit cea aprigă, 
care-i spuse: 

— Îţi mulţumesc, Eragon, Fiu al Nimănui. Îţi mulţumesc 
pentru că i-ai pedepsit aşa cum se cuvenea pe cei care mi- 
au mâncat soţul. Vatra mea este a ta, acum şi pentru 
totdeauna. 

Până ca Eragon să apuce să răspundă, mulţimea îi 
despărţi. „Fiu al Nimănui? Ha! se gândi el. Am şi eu un tată, 
iar toată lumea îi urăşte numele.” 

Apoi, spre încântarea, sa, îl văzu pe Roran croindu-şi drum 
prin mulţime împreună cu Katrina. Se îmbrăţişară, iar 
Roran mârâi: 

— Ce prostie să rămâi singur acolo! Ar trebui să-ţi dau 
două după ceafă pentru că ne-ai lăsat aşa. Data viitoare, 
spune-mi înainte să pleci cine ştie unde de unul singur. Văd 
că ai început s-o faci din ce în ce mai des. Trebuia să vezi ce 
supărată a fost Saphira tot drumul înapoi. 


Eragon mângâie pulpa Saphirei şi-i răspunse: 

— Îmi pare rău că nu v-am putut spune dinainte, dar nu 
mi-am dat seama că era nevoie decât în ultima clipă. 

— Şi ce-ai mai căutat acolo, în peşterile alea puturoase? 

— Era ceva ce trebuia cercetat. 

Auzindu-i răspunsul în doi peri, Roran se încruntă. O clipă, 
Eragon se temu că avea să-l piseze să-i spună mai multe. 
Apoi însă Roran zise: 

— Mă rog, un bărbat de rând ca mine n-are nici o nădejde 
să înţeleagă vreodată motivele şi gândurile unui Cavaler, fie 
el şi vărul meu! M-ai ajutat s-o eliberez pe Katrina şi te-ai 
întors teafăr şi nevătămat. Restul nu mai are importanţă! 

Apoi îşi înălţă gâtul, încercând să vadă ce se mai afla pe 
spinarea Saphirei, şi se uită la Arya, care rămăsese câţiva 
paşi în spate. 

— Mi-ai pierdut toiagul! spuse. Cu el am străbătut toată 
Alagaesia. Nu puteai să te mai ţii de el vreo câteva zile? 

— I l-am dat cuiva care avea mult mai multă nevoie de el, 
zise Eragon. 

— Of, nu-l mai sâcâi atâta, îi zise Katrina lui Roran; după 
ce şovăi o clipă, îl îmbrăţişa, la rândul său, pe Eragon, şi-i 
spuse: Să ştii că de fapt nu mai poate de bucurie să te vadă. 
Numai că nu-şi găseşte cuvintele potrivite. 

— Mda, are dreptate, ca întotdeauna, făcu Roran, cu un 
rânjet stânjenit, iar cei doi se priviră drăgăstos. 

Eragon se uită mai îndeaproape la Katrina. Părul său 
roşcat îşi recăpătase strălucirea şi aproape toate semnele 
chinului prin care trecuse dispăruseră, numai că era ceva 
mai slabă şi mai palidă decât de obicei. Apropiindu-se de el, 
pentru ca vardenii înghesuiți împrejur să n-o poată auzi, 
fata îi şopti: 

— Nu mi-am închipuit niciodată că am s-ajung să-ţi fiu atât 
de îndatorată, Eragon. Şi eu, şi Roran, de fapt. De când 
Saphira ne-a adus încoace, am aflat câte primejdii ai 
înfruntat ca să mă salvezi şi îţi sunt recunoscătoare din 
adâncul sufletului. Dacă aş mai fi stat, fie şi o săptămână, în 


Helgrind, aş fi murit cu zile sau mi-aş fi pierdut minţile, 
ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Iţi mulţumesc pentru că m- 
ai scăpat de soarta asta şi pentru că i-ai vindecat umărul lui 
Roran, dar, mai presus de orice, pentru că ne-ai ajutat să ne 
regăsim. Fără tine, asta n-ar fi fost cu putinţă. 

— Nu ştiu... eu zic că Roran ar fi găsit o cale să te scoată 
din Helgrind, chiar şi fără mine, spuse Eragon. Când se 
simte încolţit, are o limbă tare dulce. Ar fi găsit el vreun 
magician să-l ajute - poate pe Angela, negustoreasa de 
ierburi - şi tot ar fi izbândit în cele din urmă. 

— Angela, negustoreasa de ierburi? pufni Roran. Flecara 
aia nu s-ar fi putut pune niciodată cu cei doi Ra'zac. 

— Nu fi atât de sigur. E mai mult decât pare... mai ales 
dacă stai s-o asculţi! 

Apoi, Eragon prinse curaj şi îndrăzni un lucru la care nici 
măcar nu s-ar fi gândit pe când erau cu toţii în Valea 
Palancar, dar care i se părea cuvenit acum că era Cavaler: o 
sărută pe Katrina pe frunte. Apoi, îl sărută şi pe Roran la fel 
şi le zise: 

— Roran, îmi eşti ca un frate, iar tu, Katrina, ca o soră. 
Dacă vreodată sunteţi la ananghie, trimiteţi după mine şi 
am să vin, fie că vă trebuie Eragon fermierul sau Eragon 
Cavalerul Dragonilor. 

— Şi tu la fel, zise Roran, dacă dai de necazuri, trimite-ne 
veste şi îţi vom veni în ajutor. 

Eragon încuviinţă, în semn de mulţumire, dar nu le mai 
spuse că necazurile de care avea el să dea nu erau dintre 
cele cu care vreunul dintre ei doi putea să-l ajute. Îi apucă 
pe amândoi de umăr şi rosti: 

— Fie să aveţi parte de viaţă lungă, să fiţi mereu 
împreună, fericiţi şi să aveţi mulţi copii. 

Zâmbetul Katrinei se şterse pentru o clipă, nedumerindu-l. 

La îndemnul Saphirei, o apucară din nou la drum, către 
pavilionul roşu al Nasuadei, aflat în mijlocul taberei. În 
scurtă vreme, ajunseră împreună cu mulţimea de vardeni 
care-i aclamau. Nasuada îi aştepta la intrare, în picioare, cu 


Regele Orrin în stânga şi cu o sumedenie de nobili mai mici 
sau mai mari, adunaţi în spatele celor două şiruri de 
străjeri, de-o parte şi de alta. 

Nasuada era înveşmântată cu o rochie verde de mătase, 
care sclipea în soare ca penele de pe pieptul unei păsări. 
Culoarea sărea în ochi, mai ales pe trupul său cu pielea 
întunecată. Mânecile rochiei i se terminau la coate, cu 
manşete. Antebraţele însă erau acoperite cu bandaje de în 
până la încheietură. Dintre toţi cei adunaţi acolo, bărbaţi şi 
femei, ea era cea mai deosebită, ca un smarald care se 
odihnea pe un pat de frunze moarte, de toamnă. Numai 
Saphira era mai strălucitoare. 

Eragon şi Arya i se înfăţişară mai întâi ei, apoi Regelui 
Orrin. Nasuada le răspunse, în numele vardenilor, că erau 
bine-veniţi şi-i lăudă pentru curajul de care dăduseră 
dovadă. La sfârşit, zise: 

— E drept, Galbatorix are un Cavaler şi un dragon care 
luptă pentru el aşa cum Eragon şi Saphira luptă pentru noi. 
Are o oaste atât de numeroasă încât întunecă pământul. 
Cunoaşte vrăji ciudate şi înfricoşătoare, de care orice 
magician se fereşte cu scârbă. Dar, cu toată puterea sa 
spurcată, nu a izbutit să-i împiedice pe Eragon şi pe 
Saphira să pătrundă în Imperiu, să-i ucidă patru dintre 
slujitorii cei mai de încredere, pentru ca apoi Eragon să 
străbată atâta cale nevătămat. Braţul uzurpatorului a slăbit, 
nu mai e în stare să-şi apere hotarele, aşa cum nu i-a putut 
salva pe ciracii monstruoşi în fortăreaţa lor tăinuită. 

În vreme ce vardenii izbucniră în urale însufleţite, Eragon 
îşi îngădui un mic zâmbet, văzând cât de bine ştia Nasuada 
să-i joace pe degete, insuflându-le încredere, devotament şi 
curaj, în ciuda faptului că situaţia era mult mai tristă decât 
le-o înfăţişase. Nu-i minţise - după ştirea lui, nu minţea nici 
măcar când avea de-a face cu Sfatul Fruntaşilor sau cu alţi 
potrivnici din rândul vardenilor, ci le pomenise numai de 
acele adevăruri care o ajutau cel mai bine să ajungă acolo 


unde dorea. În această privinţă, se gândi Eragon, era 
aidoma elfilor. 

După ce uralele vardenilor se mai potoliră, Regele Orrin îi 
salută şi el pe Eragon şi pe Arya, aşa cum o făcuse 
Nasuada. Pe lângă vorbele ei, ale lui erau mult mai reci. 
Mulțimea îl ascultă cu supunere şi aplaudă la sfârşit, dar 
Eragon înţelese pe dată că, oricât de mult l-ar fi respectat 
pe Orrin, nu îl iubeau aşa cum o iubeau pe Nasuada. Şi, pe 
de altă parte, nici el nu era în stare să-i însufleţească aşa 
cum o făcuse ea. Regele cel senin la chip era un om foarte 
inteligent, însă avea o fire prea retrasă, prea deosebită şi 
prea blajină pentru ca oamenii deznădăjduiţi care i se 
împotriveau lui Galbatorix să se poată bizui şi aduna în jurul 
lui. 

„Dacă-l dăm jos pe Galbatorix, îi spuse Saphirei, nu Orrin 
trebuie să-l înlocuiască în Uru'baen. N-ar fi în stare să 
unească ţinuturile aşa cum i-a unit Nasuada pe vardeni.” 
„Aşa cred şi eu.” 

În cele din urmă, Orrin isprăvi, iar Nasuada îi şopti lui 
Eragon cu o sclipire veselă în privire: 

— Acum e rândul tău să le vorbeşti celor care s-au adunat 
să-l vadă pe faimosul Cavaler al Dragonilor. 

— Cine, eu? 

— Aşa se cuvine. 

Eragon se întoarse şi se uită la mulţime, cu gâtul uscat ca 
iasca. Mintea i se golise şi, vreme de câteva clipe 
înfricoşătoare, se gândi că uitase să vorbească şi că avea să 
se facă de râs în faţa tuturor vardenilor. 

Peste tabără se aşternuse o tăcere adâncă - numai de 
undeva răsună nechezatul unui cal. Doar Saphira izbuti să-l 
trezească din amorţeală, înghiontindu-l cu botul în cot şi 
spunându-i: „Zi-le că eşti onorat să te bucuri de sprijinul lor 
şi că eşti fericit că te-ai întors”. Îmboldit de ea, Eragon 
izbuti să îngâne câteva vorbe, apoi, cât putu de repede, 
puse punct, făcu o plecăciune şi se dădu un pas înapoi. 


Vardenii începură să aplaude, să strige şi să-şi lovească 
scuturile cu săbiile. Zâmbindu-le chinuit, Eragon exclamă în 
gând: „A fost groaznic! mai bine mă lupt cu o Umbră decât 
să mai fac asta vreodată!” „Serios? Haide, Eragon, că nu-i 
ceva chiar atât de greu.” „Ba da, e.” 

Saphira pufni veselă, scoțând pe nări o pală de fum. 

„Halal Cavaler mai eşti! Ţi-e frică să vorbeşti mulţimii. 
Dac-ar şti Galbatorix, ai fi la mila lui. N-ar avea decât să-şi 
adune oştile şi să te pună să le ţii un discurs. Ha!” „Nu văd 
nimic de râs în asta”, mormăi el, însă Saphira continuă să 
chicotească. 

Cum să-i răspunzi unui rege. 

După ce Eragon le vorbi vardenilor, Nasuada făcu un 
semn, iar Jormundur se apropie în grabă de ea. 

— Toată lumea să se întoarcă la posturi! Dacă duşmanii ne- 
ar ataca acum, ne-ar distruge. 

— Da, Domniţă. 

Făcându-le semn lui Eragon şi Aryei, Nasuada îşi lăsă 
mâna stângă pe braţul lui Orrin şi intră în pavilion 
împreună cu el. 

„Dar tu?” o întrebă Eragon pe Saphira în timp ce se 
pregătea să intre. Apoi însă păşi înăuntru şi observă că o 
bucată de pânză din spatele pavilionului fusese strânsă şi 
legată de rama de lemn de deasupra, pentru ca Saphira să- 
şi poată vâri capul pe acolo ca să ia parte la discuţie. Nu 
trecu decât o clipă şi botul ei sclipitor apăru prin 
deschizătură. Totul se întunecă, în vreme ce căuta să-şi 
găsească un loc cât mai bun. Solzii ei albaştri făceau ca pe 
pânza roşie a pavilionului să dănţuiască pete de lumină 
violete. 

Eragon se uită împrejur. Erau mult mai puţine mobile 
decât ultima dată când intrase acolo - pe celelalte le 
sfărâmase Saphira când năvălise înăuntru pentru a-l vedea 
în oglinda Nasuadei. Nu mai rămăseseră decât jilţul în care 
şedea aceasta din urmă - Regele Orrin rămăsese în 
picioare, la dreapta ei -, oglinda, fixată la înălţimea ochilor, 


pe un stâlp de alamă, cu tot felul de încrustaţii, un scăunel 
ce se strângea şi o masă joasă, plină de hărţi şi rapoarte. Pe 
podea era întins un covor cu noduri, împletit de pitici. Era 
un loc foarte sobru, chiar şi pentru comandantul unei 
armate. Pe lângă el şi Arya, în faţa Nasuadei se adunaseră 
deja mai multe persoane care îl priveau. Printre acestea îl 
recunoscu pe Narheim, şeful oştilor de pitici, pe Trianna şi 
alţi vrăjitori din Du Vrangr Gata, pe Sabrae, Umerth şi pe 
ceilalţi Fruntaşi, în afară de Jormundur, precum şi numeroşi 
nobili şi miniştri de la curtea Regelui Orrin. Probabil şi cei 
pe care nu-i cunoştea erau Fruntaşii vreunuia dintre 
multele grupuri care alcătuiau oastea vardenilor. Erau de 
faţă şi şase dintre gărzile Nasuadei - doi la intrare, alţi 
patru în spatele ei -, iar Eragon simţi şi gândurile şerpuite 
şi tăinuite ale Elvei, care era ascunsă undeva, în fundul 
pavilionului. 

— Eragon, spuse Nasuada, dă-mi voie să ţi-l prezint pe 
Sagabato-no Inapashunna Fadawar, căpetenia tribului 
Inapashunna, pe care nu l-ai mai întâlnit până acum. E un 
om curajos. 

Şi aşa trecu un ceas în care Eragon se văzu silit să îndure 
un şir nesfârşit de prezentări, felicitări şi întrebări la care 
nu putea răspunde deschis fără să dezvăluie taine despre 
care mai bine nici nu pomenea. După ce toţi oaspeţii 
avuseseră prilejul să-i vorbească, Nasuada îi pofti să plece. 
Pe când ei se înşiruiau la ieşirea din pavilion, bătu din 
palme, iar gărzile de-afară trimiseră înăuntru un al doilea 
grup. Şi acesta avu parte de aşa-zisa plăcere de a schimba 
câteva vorbe cu el, apoi apăru al treilea. Eragon zâmbea 
fără încetare. Strângea mână după mână. Rostea diferite 
fraze, care mai de care mai neghioabă, şi se chinuia să ţină 
minte mulţimea de nume şi de titluri care-l copleşea. Una 
peste alta, îşi jucă rolul cum nu se putea mai bine. Ştia că 
oamenii aceia îl cinsteau nu pentru că le era prieten, ci 
fiindcă era singura nădejde de izbândă pentru neamurile 
libere din Alagaesia, din pricina puterii sale şi a ceea ce 


sperau să câştige de pe urma lui. În sine, urla de mânie şi 
de neputinţă şi tânjea să scape odată de cătuşele 
împovărătoare ale politeţii, să se caţăre pe spinarea 
Saphirei şi să zboare într-un loc liniştit. 

Singura parte care-i făcea cu adevărat plăcere era să-i 
vadă pe oaspeţi dând cu ochii de cei doi urgali postați în 
spatele jilţului Nasuadei. Unii se prefăceau că nici nu-i bagă 
în seamă pe războinicii cu coarne cu toate că, văzându-i cât 
de repede se îndepărtau şi auzindu-le glasurile ascuţite şi 
nervoase, Eragon îşi dădea bine seama că erau tulburaţi -, 
alţii se uitau urât, cu fulgere în priviri şi cu pumnii încleştaţi 
pe mânerul săbiei sau al pumnalului de la cingătoare şi, în 
sfârşit, ceilalţi se prefăceau curajoşi, se făleau cu tăria lor şi 
încercau să se convingă între ei că urgalii nu erau aşa de 
puternici pe cât se spunea. Numai câţiva oameni păreau cu 
adevărat netulburaţi la vederea urgalilor. În primul rând, 
fireşte, Nasuada, dar şi Regele Orrin, Trianna şi un conte 
care povestea că-l văzuse cândva, pe când era copil, pe 
Morzan cu dragonul său, pustiind un oraş întreg. 

Când Eragon simţi că nu mai putea îndura nici măcar o 
clipă, Saphira îşi umflă pieptul şi scoase un mârâit înfundat 
şi aspru, atât de jos încât până şi oglinda din ramă începu 
să vibreze. În pavilion se lăsă o tăcere ca de mormânt. Nu 
că mârâitul ei ar fi fost cu adevărat ameninţător, însă el 
izbuti să le atragă tuturor atenţia şi să le dea de înţeles că 
îşi pierduse răbdarea. Niciunul dintre oaspeţi nu erau aşa 
de nătâng încât să aştepte să o pună la încercare. 
Grăbindu-se să-şi găsească scuze, îşi adunară lucrurile şi 
plecară din pavilion, iuţind pasul în clipa în care Saphira 
începu să bată cu ghearele în pământ. Când perdeaua 
cortului se lăsă în urma ultimului oaspete, Nasuada oftă: 

— Îţi mulţumesc, Saphira, şi îmi pare rău, Eragon, că a 
trebuit să te supun la chinul ăsta, dar sunt sigură că ai 
înţeles că ai un rang înalt printre vardeni şi că nu te mai pot 
ţine numai pentru mine însămi. De-acum eşti al mulțimilor. 
Vor să te vadă, să-i bagi pe toţi în seamă şi să le dai o parte 


din timpul tău, la care se consideră îndreptăţiţi. Nici tu, nici 
Orrin şi nici eu nu ne putem pune împotriva dorințelor 
poporului. Până şi Galbatorix, în jilţul său negru din 
Uru'baen, se teme de capriciile mulţimii, chiar dacă nu vrea 
s-o recunoască, nici măcar în sinea sa. 

Odată plecaţi oaspeţii, Regele Orrin îşi pierduse 
înfăţişarea solemnă şi aspră. Acum părea uşurat, dar şi 
furios şi înnebunit de curiozitate. Dezmorţindu-şi umerii pe 
sub roba grea, o privi pe Nasuada şi spuse: 

— De-acum, nu cred să mai fie nevoie de Şoimii Nopţii. 

— Aşa e, răspunse Nasuada, apoi bătu din palme, iar cei 
şase străjeri ieşiră pe dată. 

Trăgând al doilea scăunel în dreptul jilţului Nasuadei, 
Regele Orrin se aşeză, încercând să-şi potrivească mantia 
înfoiată şi să-şi întindă picioarele lungi cât mai comod. 

— Aşa, zise el, rotindu-şi privirile de la Eragon la Arya şi 
îndărăt, acum ia să auzim întreaga poveste a peripeţiilor 
tale, Eragon, Biruitor al Umbrei. Nimeni nu s-a priceput să- 
mi explice limpede de ce te-ai hotărât să rămâi singur în 
Helgrind şi m-am săturat de pretexte şi răspunsuri în doi 
peri. Sunt hotărât să aflu adevărul, aşa că ai grijă: nu 
încerca să-mi ascunzi prin ce-ai trecut cât ai fost dincolo de 
hotarele Imperiului. Până ce nu mă declar mulţumit de ceea 
ce aflu, nimeni nu va ieşi din cortul ăsta, nici măcar cu un 
picior. 

— Maiestate... începu Nasuada cu răceală în glas, aşa ceva 
e prea mult. Nu aveţi dreptul de a ne porunci să rămânem, 
nici mie, nici lui Eragon, vasalul meu, nici Saphirei, nici 
Aryei, care nu dă socoteală în faţa vreunui muritor, ci a unui 
stăpânitor mult mai puternic decât Maiestatea Voastră şi cu 
mine la un loc. Nici noi, fireşte, nu avem dreptul să vă dăm 
porunci. Printre toate neamurile Alagaesiei, noi cinci 
suntem egali într-o oarecare măsură. Vă sfătuiesc să nu 
uitaţi. 

Orrin îi răspunse cu la fel de multă asprime: 


— Vrei să spui că rangul nu mă îndreptăţeşte să merg atât 
de departe? Poate că ai dreptate: nu am nici o putere 
asupra voastră. Şi totuşi vă purtaţi cu mine într-un chip 
care nu dovedeşte nici pe departe că am fi egali. Eragon 
răspunde numai şi numai în faţa ta, Domniţă. Prin Judecata 
Pumnalelor, ai dobândit stăpânirea asupra triburilor 
rătăcitoare; pe mulţi dintre acei oameni obişnuiam să-i cred 
supuşii mei. Vardenii ascultă orbeşte de porunca ta, dar la 
fel fac şi oamenii din Surda, care i-au slujit multă vreme pe 
strămoşii mei cu destul curaj şi cu mai multă hotărâre decât 
alţii. 

— Însăşi Maiestatea Voastră mi-a cerut să mă pun în 
fruntea acestei oşti, zise Nasuada. Nu eu v-am datlao 
parte. 

— Da, e adevărat, a fost dorinţa mea. le pricepi mai bine 
la război şi ai avut mai multe izbânzi decât mine. Nu mi-e 
ruşine să recunosc, situaţia e mult prea grea pentru ca 
vreunul dintre noi să-şi mai îngăduie să se umfle în pene 
degeaba. Şi totuşi, de când ţi-ai dobândit rangul, parcă ai 
uitat că eu sunt încă rege în Surda şi că noi, cei din Casa 
Langfeld, ne tragem din însuşi Thanebrand al Inelelor, 
urmaşul bătrânului Palancar, cel cu minţile rătăcite, primul 
din neamul omenesc care s-a aşezat pe tron în oraşul care 
acum este Uru'baen. Faptul că, în ciuda strămoşilor şi 
moştenirii mele şi a sprijinului pe care Casa Langfeld ţi l-a 
dăruit în acest război, te faci că nu-mi recunoşti drepturile 
e o insultă pentru mine. Te porţi de parcă totul este în 
puterea ta, iar părerile altora nu au importanţă - le poţi 
călca în picioare, urmărind un scop despre care ai hotărât 
deja că este cel mai nimerit pentru acei oameni care au 
fericirea de a-ţi fi supuşi. Închei tratate şi alianţe, precum 
cea cu urgalii, numai după bunul tău plac, apoi te aştepţi ca 
eu şi alţii să ne supunem fără crâcnire, ca şi cum vorbeşti 
pentru toţi. Când au sosit Blodhgarm-vodhr împreună cu 
ceilalţi le-ai ieşit în cale fără să binevoieşti să mă anunţi sau 
să mă aştepţi pentru a-i întâmpina împreună, ca doi egali. 


lar când am îndrăzneala de a întreba de ce Eragon, omul a 
cărui apariţie este singurul temei pentru care mi-am pus 
ţara în joc în acest război... când am îndrăzneala de a 
întreba de ce acest Cavaler, atât de important pentru noi 
toţi, a luat hotărârea de a pune în primejdie vieţile 
oamenilor din Surda şi ale tuturor celor care i se 
împotrivesc lui Galbatorix, zăbovind într-un ţinut 
împrejmuit de duşmani, cum îmi răspunzi? Te porţi de 
parcă nu aş fi decât un tinerel mult prea curios şi mult prea 
zelos, ale cărui îngrijorări copilăreşti ţi-au abătut atenţia de 
la lucruri mult mai importante. Puah! Ţi-am mai spus şi ţi-o 
repet: n-am să îndur aşa ceva! Dacă nu eşti în stare să-mi 
respecţi rangul şi să primeşti să ne împărţim puterea aşa 
cum se cuvine pentru doi aliaţi, atunci în ochii mei 
înseamnă că nu eşti vrednică să conduci o oaste ca a 
noastră şi am să te înfrunt cum voi putea mai bine. 

„Ce mai vorbă-lungă şi ăsta”, făcu Saphira. 

Îngrijorat de direcţia în care se îndrepta discuţia, Eragon 
spuse: „Oare ce să fac? Nu voiam să spun nimănui altcuiva, 
în afară de Nasuada, despre povestea cu Sloan. Bine ar fi să 
ştie cât mai puţină lume că el este încă în viaţă.” 

Saphira se zbărli uşor - vârful solzilor săi în formă de 
diamant de la baza gâtului se ridică puţin, foarte puţin din 
piele, făcând ca un val de sclipiri albastre ca marea să i se 
reverse de la ceafă până la umeri. Părea fioroasă şi iritată. 

„Eragon, nu pot să-ţi spun cum este mai bine. Acum 
trebuie să te bizui pe propria judecată. Ascultă cu atenţie 
ce-ţi spune inima şi poate că-ţi vei da seama cum să scapi 
de aceste hăuri viclene, care caută să te tragă în jos.” 

Drept răspuns la tirada Regelui Orrin, Nasuada îşi încleşta 
mâinile în poală - bandajele albe ca laptele săreau în ochi 
pe fondul verde al rochiei - şi răspunse cu un glas liniştit şi 
răsunător: 

— Sire, dacă într-adevăr m-am purtat aşa cum spuneţi, a 
fost din pricina nechibzuinţei şi grabei şi nu dintr-o dorinţă 
de a vă da la o parte sau pentru că nu aş recunoaşte 


valoarea casei din care descindeţi. O rog pe Maiestatea 
Voastră să mă ierte. Nu se va mai întâmpla. Făgăduiesc! 
După cum aţi spus, n-a trecut multă vreme de când mi-am 
dobândit rangul şi încă n-am ajuns să-l stăpânesc pe deplin. 

Orrin îşi înclină fruntea, semn că era dispus să-i primească 
scuzele. 

— Cât despre Eragon şi peripeţiile sale în Imperiu, nu v- 
am putut oferi nici un fel de explicaţie pentru că nici eu nu 
ştiam nimic. După cum sunt sigură că înţelegeţi, nu doream 
ca lumea să afle în ce situaţie delicată ne găseam. 

— Nu, fireşte că nu. 

— Aşadar, mi se pare că există o cale foarte uşoară de a ne 
împăca, şi anume să-i îngăduim lui Eragon să ne 
povestească ce s-a-ntâmplat în călătoria sa, pentru a putea 
înţelege şi cântări aşa cum se cuvine întreaga poveste. 

— Prin sine însuşi, acesta nu este un leac pentru 
neînțelegerile noastre, zise Orrin. Dar este un început, aşa 
că am s-ascult cu bucurie. 

— Atunci, să nu mai zăbovim, spuse şi Nasuada. Să dam 
drumul acestui... început, ca să aflăm, odată pentru 
totdeauna, adevărul. Eragon, a venit vremea să ne 
povesteşti. 

Cu toţii se uitau la el cu priviri întrebătoare. Eragon se 
hotări ridicând fruntea, le zise: 

— Tot ce am să vă spun trebuie să rămână între noi. Ştiu 
că nu am dreptul să vă cer, nici Maiestăţii Voastre, nici 
Domniei 'Tale, Nasuada, să-mi juraţi că veţi păstra taina de- 
acum până în ceasul morţii, dar vă rog din tot sufletul să 
faceţi ca şi cum aţi fi rostit aceste legăminte. Dacă povestea 
mea ajunge la anumite urechi, se vor isca mari necazuri. 

— Un rege adevărat ştie să recunoască valoarea tăcerii, 
zise Orrin. Fără zăbavă, Eragon le povesti tot ce i se 
întâmplase în Helgrind şi în zilele care urmaseră. La rândul 
său, Arya le dezvălui cum făcuse pentru a-l întâlni şi apoi 
întări tot ceea ce istorisise el, cu observaţii proprii. După ce 
isprăviră, în pavilion se lăsă liniştea - Orrin şi Nasuada 


şedeau nemişcaţi în jilţurile lor. Eragon se simţi de parcă 
era iarăşi copil şi aştepta ca Garrow să-l pedepsească 
pentru că făcuse cine ştie ce prostie la fermă. 

Orrin şi Nasuada rămaseră cufundaţi în gânduri, minute în 
şir, apoi Nasuada îşi netezi rochia şi spuse: 

— Se prea poate ca Maiestatea Sa şi cu mine să avem 
păreri diferite; dacă-i aşa, aştept cu nerăbdare să-i aud 
argumentele. Dinspre partea mea, Eragon, cred că ai făcut 
ceea ce trebuia. 

— Şi eu zic la fel, spuse Orrin, luându-i pe toţi pe 
nepregătite. 

— Chiar aşa? exclamă Eragon, apoi şovăi. Nu aş vrea să 
par lipsit de respect. Mă bucur că sunteţi de aceeaşi părere 
şi totuşi nu mă aşteptam să înţelegeţi de ce m-am hotărât 
să-i cruţ viaţa lui Sloan. Ba chiar aş vrea să ştiu cum de... 

— Cum de te-am înţeles? îl întrerupse Orrin. E simplu. 
Legile trebuie respectate. Eragon, dacă ai fi luat asupra ta 
povara de a-l ucide pe Sloan, ar fi fost ca şi cum ai fi 
uzurpat puterea de care dispunem noi, Nasuada şi cu mine. 
Cel care îndrăzneşte să hotărască cine merită să trăiască şi 
cine nu nu mai slujeşte legea, ci o impune. Şi, oricât ai fi tu 
de binevoitor, aşa ceva nu e bine pentru omenire. În ceea ce 
ne priveşte, Nasuada şi cu mine dăm socoteală în faţa acelui 
stăpân la picioarele căruia până şi regii trebuie să 
îngenuncheze - lui Angvard, în regatul veşnicului amurg. Îi 
dăm socoteală Celui Negru, pe armăsarul lui de catran. 
Suntem supuşi morţii. Chiar dacă am fi tiranii cei mai de 
temut din toate timpurile, până la urmă Angvard ne va 
supune. Însă pe tine nu. Oamenilor nu le este dat să 
trăiască mult şi nu s-ar cuveni să fie în puterea unui 
nemuritor. Nu avem nevoie de un alt Galbatorix. 

Atunci, de pe buzele lui Orrin scăpă un hohot de râs amar, 
iar buzele i se strâmbară într-un zâmbet aspru. 

— Înţelegi, Eragon? Eşti atât de primejdios pentru noi 
încât suntem nevoiţi s-o recunoaştem aici, în prezenţa ta, şi 


să nădăjduim că te numeri printre puţinii oameni care sunt 
în stare să ţină piept ispitei puterii. 

Apoi, regele îşi lăsă bărbia în palme şi ochii în jos, 
privindu-şi faldurile robei. 

— Am spus prea multe... mai multe decât voiam. Din toate 
aceste pricini şi altele pe deasupra, sunt de aceeaşi părere 
cu Nasuada. Ai avut dreptate să nu-l ucizi pe acest Sloan 
atunci când l-ai găsit în Helgrind. Oricât ne-ar fi îngrijorat 
această poveste, ar fi fost mult mai rău, atât pentru noi, cât 
şi pentru tine însuţi, dacă ai fi ucis pentru că aşa ai fi 
hotărât că e bine şi nu pentru a-ţi apăra viaţa sau pentru a-i 
sluji pe cei din jur. 

— Bine spus, încuviinţă Nasuada. 

Arya ascultase întreaga discuţie, fără să lase să i se 
citească nimic pe chip şi păstrându-şi părerile numai pentru 
ea. Apoi, Nasuada şi Orrin îi cerură lui Eragon să le spună 
cu ce soi de jurăminte se legase Sloan şi îl întrebară şi alte 
lucruri despre călătorie. Văzând cât de mult le ia, Nasuada 
porunci să li se aducă o tavă cu cidru rece, fructe şi plăcinte 
cu carne, precum şi o pulpă de cerb pentru Saphira. Şi ea, 
şi Orrin găsiră răgazul să mănânce pe săturate. Eragon 
însă trebuia să le răspundă la întrebări, aşa că nu izbuti 
decât să muşte de două ori dintr-un fruct şi să-şi umezească 
gâtlejul sorbind un pic de cidru. În cele din urmă, regele îşi 
luă rămas-bun de la ei şi plecă să vadă ce mai făceau 
călăreţii săi. Câteva clipe mai târziu, îi părăsi şi Arya - 
trebuia, pe de o parte, să-i dea veştile despre sosirea lor şi 
Reginei Islanzadi, iar pe de alta, voia, aşa cum le spuse ea 
însăşi, să încălzească apa, să se curețe de nisip şi să-şi 
recapete înfăţişarea de zi cu zi: cu urechile rotunjite, ochi 
drepţi şi toate oasele feţei aşezate altfel decât se obişnuise 
de-atâta vreme nu se simţea ea însăşi. 

Rămasă singură cu Eragon şi cu Saphira, Nasuada oftă şi- 
şi lăsă capul pe spătarul jilţului. Eragon rămase uimit să 
vadă cât părea de obosită. Dintr-odată, îşi pierduse toată 
energia şi însufleţirea, laolaltă cu focul din privire. Din câte 


îşi dădu el seama, nu făcuse decât să se prefacă mai tare 
decât era pentru a nu-şi ispiti duşmanii şi a nu-i întrista pe 
vardeni cu imaginea slăbiciunii sale. 

— Eşti bolnavă? o întrebă el. 

— Nu chiar, răspunse Nasuada, arătându-şi braţele. 
Numai că îmi ia mai multă vreme să-mi revin decât m-aş fi 
aşteptat... Câteodată îmi e chiar foarte rău. 

— Dacă vrei, pot să... 

— Nu. Îţi mulţumesc, dar nu e cu putinţă. Nu mă ispiti. 
Tradiţia Judecăţii Pumnalelor spune că rănile trebuie lăsate 
să se vindece aşa cum le este dat, fără magie. Altfel, 
potrivnicii nu vor simţi adevărata măsură a durerii. 

— Dar aşa ceva e o cruzime! 

— Poate, zise Nasuada, zâmbind slab, dar legile nu pot fi 
schimbate, iar eu nu am de gând să pierd acum numai 
pentru că n-am putut ţine piept durerii. 

— Şi dacă rănile putrezesc? 

— Atunci au să putrezească şi am să plătesc pentru 
greşelile mele. Dar nu cred să fie aşa câtă vreme mă 
îngrijeşte Angela. Ştie uluitor de multe lucruri despre 
ierburile de leac. Mai că-mi vine să cred că ar fi în stare să- 
ţi recite numele fiecărui fel de iarbă de pe câmpiile de la 
răsărit, pipăindu-le frunzele cu ochii închişi. 

Saphira, care stătuse atât de liniştită încât părea să fi 
adormit, căsca dintr-odată, aproape atingând podeaua şi 
tavanul cu fălcile, şi-şi scutură capul şi gâtul. Petele 
luminoase reflectate din solzii ei începură să se învârtă prin 
pavilion ca într-un vârtej. 

Ridicându-se în jilţ, Nasuada spuse: 

— Îmi pare rău. Ştiu că a fost greu, iar voi v-aţi arătat cum 
nu se poate mai râbdători. Vă mulţumesc. 

Eragon îngenunche şi-şi lăsă mâna dreaptă peste a ei: 

— Nu te mai îngrijora pentru mine, Nasuada. Îmi cunosc 
datoria. Nu mi-am dorit niciodată să domnesc, căci nu asta 
mi-e soarta. Şi, dacă mi se oferă vreodată prilejul să mă 
aşez pe un tron, n-am să primesc, ci am să am grijă să 


ajungă pe mâna unuia mai potrivit pentru a sta în fruntea 
neamului nostru. 

— Eşti un om bun, Eragon, şopti Nasuada şi-i luă mâna 
într-ale sale, apoi chicoti. Când te gândeşti că o singură 
familie - tu, Roran şi Murtagh - îmi dă atâtea bătăi de cap... 

— Murtagh nu este din familie, se împotrivi Eragon 
supărat. 

— Sigur că nu. lartă-mă! Iotuşi, trebuie să recunoşti că e 
uluitor cât de multe necazuri le-aţi făcut voi trei nu doar 
celor din Imperiu, ci şi vardenilor. 

— Aşa suntem noi, înzestrați, glumi Eragon. 

„O au în sânge, zise Saphira. Pe unde se duc, nenorocirile 
îi pândesc la tot pasul. Mai ales pe ăsta, continuă ea, 
înghiontindu-l pe Eragon în braţ. Dar la ce te poţi aştepta 
de la oamenii din Valea Palancar? Urmaşii unui rege 
nebun...” 

— Dar ei nu sunt nebuni, spuse Nasuada. Cel puţin, eu nu 
cred să fie. Câteodată însă e greu de judecat. Dacă aţi fi 
închişi toţi trei într-o temniţă, mai râse ea, nu ştiu care ar 
scăpa cu viaţă. 

— Roran, râse şi Eragon, la rândul sau. Că doar n-o să 
îngăduie ca un flecuşteţ cum e moartea să-l ţină departe de 
Katrina. 

— Mda, poate că aşa o fi, zise Nasuada, iar zâmbetul îi 
îngheţă pe chip; tăcu vreo câteva clipe, apoi continua: Vai, 
parcă numai la mine mi-e gândul! S-a făcut aproape noapte 
şi uite cum vă ţin aici ca să mai flecărim puţin. 

— Dar îmi face plăcere. 

— Da, dar există şi locuri mai potrivite pentru a vorbi ca 
între prieteni. După toate peripeţiile prin care ai trecut, 
pesemne vrei să te speli, să te schimbi şi să te ospătezi pe 
săturate, nu? Cred că eşti lihnit. 

Eragon trase cu ochiul la mărul pe care-l ţinea în mână şi 
se gândi, cu regret, că ar fi fost nepoliticos să mai mănânce 
din el acum, când întrevederea cu Nasuada se apropia de 
sfârşit. Ea îi prinse privirea şi zise: 


— Chipul tău spune tot, Biruitor al Umbrei. Arâţi ca un lup 
costeliv, ieşit la vânătoare după sfârşitul iernii. N-am să te 
mai chinui. Du-te, spală-te şi pune-ţi tunica cea mai 
frumoasă. După aceea, am să te rog să binevoieşti să-mi stai 
alături la masa de seară. Din păcate, nu vei fi singurul 
oaspete, căci trebuie să veghez fără încetare asupra 
treburilor vardenilor, dar, dacă primeşti să vii, o să fie o 
încântare pentru mine. 

Eragon se chinui să nu se strâmbe la gândul altor ceasuri 
petrecute schimbând vorbe în doi peri cu cei care căutau 
să-l joace pe degete sau să afle cât mai multe despre 
Cavaleri şi dragoni. Cu toate astea, nu avea cum s-o refuze 
pe Nasuada, aşa că-i făcu o plecăciune şi-i făgădui că avea 
să se întoarcă. 

Ospăţ printre prieteni. 

Eragon şi Saphira plecară din pavilionul Nasuadei însoţiţi 
de ceata de elfi şi se duseră spre cortul micuţ în care 
dormise el, după ce li se alăturase vardenilor în lupta de pe 
Câmpiile Pârjolite. Acolo, Eragon găsi un cazan cu apă 
clocotită - aburii care se ridicau în văzduh sclipeau în 
lumina soarelui ce apunea. Însă, înainte de a se spăla, el 
intră în cort. 

După ce se convinse că niciuna dintre puţinele sale avuţii 
nu păţise nimic în lipsa lui, îşi lăsă bocceaua jos şi-şi scoase 
cu grijă armura, îndesând-o sub patul de lemn. Trebuia 
curățată şi unsă, dar asta putea să mai aştepte. Aplecându- 
se să scormonească mai departe, pe sub pat, după mai 
multe încercări dădu peste un obiect lung şi greu, îndesat 
pe lângă pânza cortului. Apucându-l, îl scoase şi-l aşeză pe 
genunchi. Obiectul era legat într-o pânză groasă, ca de sac. 
Desfăcu nodurile, apoi se apucă să o dea la o parte, 
începând cu capătul mai gros. 

Puțin câte puţin, sabia cea lungă a lui Murtagh ieşi la 
iveală. După ce desfăcuse mânerul, plăselele şi o bună parte 
din tăişul sclipitor, plin de crestături - urme ale luptelor 
dintre ei doi -, Eragon se opri. Rămase împietrit în locul în 


care şedea, cu ochii aţintiţi asupra sabiei, simţindu-şi 
sufletul sfâşiat în două. Fără să înţeleagă ce-i venise, a doua 
zi după bătălie se întorsese pe platou şi scosese sabia din 
mormanul de noroi în care o aruncase Murtagh. Chiar dacă 
nu stătuse decât o singură noapte acolo, oţelul se pătase de 
rugină. Cu un singur cuvânt, o curăţase. Se simţea obligat 
să o ia de acolo, poate pentru că şi Murtagh, la rândul său, 
îl lăsase fără sabie - ca şi cum schimbul, păgubos şi nedorit 
cum era, îl mai ajuta să uite ce pierduse. Pe de altă parte, 
poate că îşi dorea să păstreze o amintire a acelei 
sângeroase întâlniri. Şi poate că încă mai ţinea la Murtagh, 
cu toate că soarta potrivnică îi asmuţise unul împotriva 
celuilalt. Oricât ar fi fost de îngrozit şi scârbit de ceea ce 
devenise Murtagh şi oricâtă milă ar fi simţit pentru el, 
trebuia să recunoască: între ei încă exista o legătură. Aveau 
aceeaşi soartă. O simplă întâmplare făcuse ca el să se nască 
al doilea şi astfel să crească în Valea Palancar şi nu în 
Uru'baen. Vieţile lor erau legate una de alta cu lanţuri cu 
neputinţă de sfărâmat. 

Privind oţelul argintiu, Eragon făcu o vrajă pentru a netezi 
lama, a-i repara crestăturile şi a-i reda tăria. Nu era însă 
convins că aşa era bine. Cicatricea cu care se alesese din 
lupta cu Durza o păstrase drept amintire a întâlnirii lor, 
până ce dragonii îl scăpaseră de ea, odată cu Sărbătoarea 
Frăției de Sânge. Nu cumva trebuia să păstreze şi aceste 
alte cicatrice? Oare era bine să poarte la şold o asemenea 
armă, care-i trezea amintiri atât de dureroase? Ce aveau să 
creadă vardenii despre el dacă se hotăra să poarte cu sine 
sabia unui trădător? Za'roc fusese primită în dar de la 
Brom. N-ar fi avut cum să n-o primească şi nici nu-i părea 
rău că o făcuse. Însă cu sabia fără nume pe care o ţinea pe 
genunchi era altceva - nu era câtuşi de puţin nevoit s-o 
poarte cu el. 

„Da, am nevoie de o sabie, se gândi. Dar nu de asta.” 

O înveli la loc în bucata de pânză groasă şi o strecură sub 
pat. Apoi, luându-şi pe braţ o cămaşă curată şi o tunică, ieşi 


din cort şi se duse să se spele. 

După ce se curăţă şi se îmbrăcă în cămaşa fină, de 
lamarae, plecă s-o întâlnească pe Nasuada lângă cortul 
vindecătorilor, aşa cum îi făgăduise. Saphira îl însoţi, însă în 
zbor. „E prea mare înghesuială pe jos, îi spusese ea. 
Oriunde mă învârt, dau peste un cort. Şi încă ceva. Dacă 
mergem împreună, o să se-adune atâta lume împrejurul 
nostru că n-o să mai putem face nici un pas.” 

Nasuada îl aştepta lângă un şir de trei stâlpi, pe care 
spânzurau vreo şase stindarde frumos colorate, atârnând 
moi în văzduhul răcoros. După ce se despărţiseră, se 
schimbase şi ea, iar acum purta o rochie uşoară, de vară, de 
culoare galben pal. Părul des, ca un muşchi, şi-l ridicase în 
creştet, în mai multe noduri şi cosiţe legate cu o singură 
panglică albă. 

Îi zâmbi, iar Eragon îi răspunse şi grăbi pasul. Apropiindu- 
se, gărzile sale se amestecară printre gărzile ei. Şoimii 
Nopţii îi urmăreau pe elfi cu priviri neîncrezătoare, iar cei 
din urmă se prefăceau a fi cu totul nepăsători. 

Nasuada îl luă de braţ şi, vorbindu-i veselă, îl conduse prin 
marea de corturi. Pe deasupra lor, Saphira dădea ocol 
taberei; nu se grăbea să coboare - ceea ce nu-i venea 
niciodată prea uşor -, ci-i aştepta să ajungă unde trebuia. 
Eragon şi Nasuada vorbiră despre multe lucruri - nu erau 
prea importante, însă isteţimea, voioşia şi chibzuinţă ei îl 
fermecară. Îi venea uşor să-i vorbească, dar şi mai uşor s-o 
asculte şi tocmai de aceea îşi dădu seama cât de mult 
ajunsese să ţină la ea. Nu erau doar vasal şi senior, ci mult 
mai mult. O astfel de legătură era nouă pentru el. În afară 
de mătuşa Marian, de care nu prea îşi amintea, crescuse 
într-o lume în care erau numai bărbaţi şi băieţi şi nu 
avusese niciodată prilejul de a se împrieteni cu o femeie. 
Lipsa obişnuinţei îl făcea nesigur pe sine, iar nesiguranța îl 
făcea stângaci, dar Nasuada nu părea să fi observat. 

Se opriră în faţa unui cort din care se revărsa strălucirea 
multor lumânări şi o larmă de glasuri întretăiate. 


— Şi acum trebuie să ne cufundăm iarăşi în mlaştina 
politicii, spuse Nasuada. Pregăteşte-te. 

Dădu la o parte pânza care acoperea intrarea, iar Eragon 
tresări în clipa în care o mulţime de oameni strigară: 

— Surpriză! 

În mijlocul cortului era întinsă o masă lungă, din scânduri, 
încărcată cu bunătăţi. Alături şedeau Roran, Katrina şi încă 
vreo douăzeci de săteni din Carvahall, printre care Horst şi 
familia sa, Angela, Jeod şi soţia sa, Helen, precum şi alţi 
câţiva pe care Eragon nu-i recunoscu, dar care arătau a 
marinari. Pe jos, lângă masă, se jucau vreo câţiva copii 
aceştia se opriră şi se holbară cu gurile căscate la el şi la 
Nasuada, de parcă încercau să-şi dea seama care dintre cei 
doi merită mai multă atenţie, dar nu izbuteau. 

Copleşit, Eragon rânji larg. Până să-i vină în minte ce să 
spună, Angela ridică o cană şi-i strigă cu glas subţire: 

— Haide, omule, nu mai sta acolo lemn-tănase! Vino şi 
aşază-te! Mi-e foame! 

Cu toţii izbucniră în râs. Nasuada îl trase pe Eragon către 
cele două scaune goale de lângă Roran. Elo ajută să se 
aşeze, apoi o întrebă: 

— Tu ai pus asta la cale? 

— Roran mi-a şoptit cam pe cine ai vrea să vezi, însă da, de 
la mine a pornit totul. Şi, după cum vezi, mi-am îngăduit să 
poftesc şi eu pe cineva. 

— Îţi mulţumesc, spuse el. Îţi mulţumesc din suflet. 

O văzu şi pe Elva şezând cu picioarele încrucişate într-un 
colţ al cortului, cu o farfurie cu mâncare în poală. Ceilalţi 
copii se fereau de ea - erau şi foarte deosebiți, de altfel - şi 
niciunul dintre adulţi, în afară de Angela, nu părea în largul 
său cu ea alături. Fetiţa cu umeri aduşi îl privi pe sub 
pletele negre, cu ochii săi înfricoşători, violeţi şi-i vorbi din 
vârful buzelor. 

— Te salut, Biruitor al Umbrei. 

— Te salut, Prorocită, îi răspunse la rândul său. 


Buzele ei roşietice se strâmbară într-un zâmbet, care ar fi 
putut fi fermecător dacă nu i s-ar fi văzut privirea 
înflăcărată. 

Masa se clătină, farfuriile se ciocniră cu zgomot şi pereţii 
cortului fremătară. Eragon apucă strâns braţele scaunului 
în care şedea. Însă nu era decât Saphira, care-şi îndesă 
capul printre două bucăţi de pânză din spate. „Carne! 
spuse ea. Simt miros de carne!” 

În următoarele ceasuri, Eragon uită de sine într-un vârtej 
de mâncare, băutură şi veselie. Parcă se întorsese acasă. 
Vinul curgea ca apa, iar după ce goliră vreo două, trei 
pocale, sătenii uitară de tot şi începură să se poarte cu el ca 
şi cum era de-al lor, ceea ce era cel mai frumos dar pe care 
i-l puteau face. Şi cu Nasuada se arâtară la fel de darnici, 
cu toate că nu făceau nici un fel de glume pe seama ei, aşa 
cum li se mai întâmpla cu Eragon. Lumânările ardeau în 
voie, umplând cortul de fum. Eragon îl auzi pe Roran, 
aşezat lângă el, hohotind de râs, iar de dincolo de masă veni 
hohotul şi mai tunător al lui Horst. Angela scobi un omuleţ 
dintr-o coajă de pâine nedospită, apoi, îngânând o vrajă, îl 
făcu să danseze pe masă, spre veselia tuturor. Încet, încet, 
copiii îşi înfrânseră teama de Saphira şi se apropiară s-o 
mângâie pe bot. În scurtă vreme, începură să i se caţere pe 
gât, să i se legene pe ţepii de pe umeri şi să o tragă de 
crestele de deasupra ochilor. Uitându-se la ei, Eragon se 
prăpădi de râs. Jeod le cântă un cântec pe care-l învățase 
dintr-o carte de demult, iar Tara le dansă o gigă. Nasuada 
îşi dădea capul pe spate şi râdea, arătându-şi dinţii albi. În 
cele din urmă, la cererea tuturor, Eragon le povesti câteva 
dintre aventurile sale, mai ales fuga din Carvahall împreună 
cu Brom, care-i interesa nespus pe ascultători. 

— Când te gândeşti, zise Gertrude, vindecătoarea cea 
bucălată, jucându-se cu şalul, că aveam un dragon în vale şi 
nici prin cap nu ne trecea! 

Scoţând din mâneci o pereche de andrele, le aţinti spre 
Eragon. 


— Când te gândeşti că ţi-am îngrijit picioarele după ce te 
răniseşi zburând cu Saphira şi habar n-am avut de la ce ţi s- 
a tras! 

Clătinând din cap şi ţâţâind, scoase un ghem de lână 
maronie şi se puse pe împletit cu o iuţeală născută din 
zecile de ani de obişnuinţă. 

Elain plecă prima de la ospăț, spunându-le că era obosită 
din pricina copilului care mai avea puţin până să se nască. 
Unul dintre fiii ei, Baldor, o însoţi. După o jumătate de ceas, 
Nasuada se ridică şi ea, explicându-le că îndatoririle o 
împiedicau să rămână atâta cât şi-ar fi dorit, dar că le dorea 
sănătate şi fericire şi nădăjduia că aveau s-o sprijine şi pe 
mai departe în lupta împotriva Imperiului. Îndepărtându-se 
de masă, îi făcu semn lui Eragon, iar eli se alătură la 
intrare. Întorcându-se cu spatele la cort, Nasuada îi spuse: 

— Eragon, ştiu că ai nevoie de timp ca să-ţi recapeţi 
puterile de pe urma călătoriei şi că te aşteaptă şi alte 
treburi, aşa că îţi dau un răgaz de două zile în care să faci 
numai ce vrei. Răspoimâine însă vino la mine în pavilion ca 
să vorbim despre viitor. Am să-ţi dau de îndeplinit un lucru 
foarte important. 

— Cum porunceşti, Domniţă, răspunse el supus, apoi o 
întrebă: Elva te însoţeşte peste tot, nu-i aşa? 

— Da, şi mă ajută să mă păzesc de orice primejdie care le- 
ar putea scăpa şoimilor Nopţii. Faptul că e în stare să 
ghicească ce-i supără pe oameni m-a ajutat mult. E foarte 
uşor să supui pe cineva dacă îi cunoşti toate supărările din 
străfundul sufletului. 

— Şi crezi că poţi să te descurci şi fără ea? 

— Ai de gând să rupi blestemul? îl întrebă Nasuada, 
sfredelindu-l cu privirea pătrunzătoare. 

— Da sau măcar să încerc. Nu uita că aşa i-am făgăduit. 

— Da, ştiu, eram de faţă. 

Zgomotul unui scaun căzut pe jos o făcu să tresară, însă 
apoi continuă: 


— Făgăduielile astea ale tale au să ne ducă pe toţi la 
pieire... Elva este de neînlocuit; nimeni nu mai are o 
asemenea înzestrare. Ajutorul ei, aşa cum ţi-am spus, e 
nepreţuit. M-am gândit chiar că, dintre noi toţi, ea singură 
ar putea să-l înfrângă pe Galbatorix, căci ar şti tot ce vrea el 
să facă, iar vraja ta i-ar arăta cum să i se împotrivească. 
Atâta vreme cât nu trebuie să-şi jertfească viaţa, ar ieşi 
învingătoare. Eragon, spre binele vardenilor, spre binele 
întregii Alagaesii, nu ai putea să te prefaci numai că încerci 
s-o vindeci? 

— Nu, răspunse el, scuipând cuvintele de parcă îl 
scârbeau. N-aş face aşa ceva nici măcar dac-aş putea. Nu ar 
fi drept. Dacă o silim pe Elva să rămână aşa cum este, se va 
întoarce împotriva noastră, iar eu nu vreau s-o am 
duşmancă. 

Se opri, apoi, văzând chipul Nasuadei, vorbi din nou: 

— Unde mai pui că nu este deloc limpede dacă voi izbuti 
ceva. E greu, dacă nu chiar cu neputinţă să rupi o vrajă aşa 
de neclară. Pot să-ţi fac o propunere? 

— Care? 

— Fii sinceră cu Elva. Explică-i ce înseamnă pentru 
vardeni şi întreab-o dacă n-ar vrea să-şi poarte şi mai 
departe povara, spre binele neamurilor libere. Poate că va 
refuza - are tot dreptul. Dacă o face însă, înseamnă că 
oricum nu ne puteam bizui pe ea. Dacă primeşte, atunci o 
va face din propria ei voinţă. 

Încruntându-se uşor, Nasuada încuviinţă. 

— Am să-i vorbesc mâine. Ar trebui să fii şi tu acolo, să mă 
ajuţi s-o conving şi, dacă nu izbutesc, să rupi blestemul. 
Vino în pavilionul meu, la trei ceasuri după revărsatul 
zorilor. 

Şi, cu asta, ieşi afară la lumina torţelor. 

Mult mai târziu, pe când lumânările sfârâiau în sfeşnice, 
iar sătenii începuseră să plece, câte doi, câte trei, Roran îl 
apucă pe Eragon de cot şi-l duse în fundul cortului, lângă 
Saphira, unde nu mai puteau fi auziţi. 


— Mai devreme, când ai vorbit despre Helgrind, ai spus tot 
adevărul? îl întrebă, strângându-l de braţ ca într-un cleşte 
şi privindu-l cu ochi aspri şi scrutători, dar în care se citea 
parcă şi o undă de tristeţe şi de nesiguranţă. 

— Roran, dacă ai vreun pic de încredere în mine, să nu mă 
mai întrebi niciodată asta, răspunse Eragon, înfruntându-i 
privirea. Nu vrei să ştii, crede-mă! 

Chiar în timp ce rostea cuvintele, se simţi şi el tulburat la 
gândul că le ascunsese şi vărului său, şi Katrinei adevărul 
despre Sloan. Ştia că aşa trebuia, dar tot îi venea greu să-şi 
mintă familia. O clipă, se gândi chiar să-i povestească totul 
lui Roran, însă apoi îşi aminti toate motivele pentru care 
hotărâse să nu o facă şi-şi ţinu gura. Roran şovăi puţin, 
părând neliniştit, apoi se strâmbă şi-i dădu drumul. 

— Am încredere. La urma urmelor, asta înseamnă să fim o 
familie, nu? Să avem încredere. 

— Mda, şi asta, şi să ne luptăm între noi. Roran râse şi-şi 
frecă nasul cu degetul mare. 

— Ai şi tu dreptate. 

Apoi îşi dezmorţi umerii laţi şi rotunzi şi ridică braţul 
pentru a se pipăi la dreptul - un obicei pe care-l dobândise 
de când fusese muşcat de Ra'zac. 

— Mai am o întrebare să-ţi pun. 

— Da? 

— De fapt... vreau să-ţi cer ceva. O favoare, zise Roran cu 
un zâmbet viclean pe buze, apoi ridică din umeri. Nu mi-am 
închipuit niciodată că am s-ajung să-ţi vorbesc despre asta. 
Eşti mai tânăr ca mine, abia ce-ai devenit bărbat şi-mi mai 
eşti şi văr. 

— Despre ce să-mi vorbeşti? Haide, lasă ocolişurile! 

— Despre căsătorie, răspunse celălalt, ridicând fruntea. Aş 
vrea ca tu să ne uneşti pe Katrina şi pe mine. Mi-ar face 
plăcere. Katrinei n-am vrut să-i pomenesc nimic până nu 
aveam răspunsul tău, dar ştiu sigur că ar fi şi pentru ea o 
cinste şi o plăcere ca tu să ne căsătoreşti. 


Năucit, Eragon nu-şi mai găsea cuvintele. În cele din 
urmă, izbuti să îngâne: 

— Eu? Aş face-o cu bucurie, se grăbi să adauge, dar... eu? 
Eşti sigur că asta vrei? Sunt convins că Nasuada ar accepta 
să vă unească... Sau Regele Orrin, un rege adevărat! Ar 
sări în sus de bucurie să celebreze căsătoria dacă asta l-ar 
ajuta să-mi obţină bunăvoința. 

— Dar eu te vreau pe tine, Eragon, zise Roran şi-l bătu pe 
umăr. Eşti Cavaler şi singurul om pe lume de acelaşi sânge 
cu mine. Pe Murtagh nici nu-l pun la socoteală. Nici prin 
cap nu-mi trece cine ar putea fi mai potrivit să mă lege de 
iubita mea. 

— Atunci primesc, răspunse Eragon. 

Roran îl îmbrăţişa şi-l strânse din toate puterile, 
înăbuşindu-l. După ce-i dădu drumul, Eragon răsuflă adânc 
şi spuse: 

— Când? Ştiu că Nasuada vrea să mă trimită undeva, 
habar nu am unde, dar cred că o să-mi ia ceva vreme. 
Poate... la începutul lunii viitoare, dacă avem răgaz? 

Roran lăsă umerii în jos şi scutură din cap ca un taur 
înfuriat. 

— Ce zici de poimâine? 

— Aşa de repede? Nu cumva vă pripiţi? Nu e vreme 
pentru nici un fel de pregătiri. Lumea o să spună că nu se 
cuvine. 

Roran se încorda şi începu să strângă din pumni; venele 
de pe dosul palmei i se umflară. 

— Trebuie. Dacă nu ne căsătorim, şi încă repede, babele 
au să aibă ce bârfi şi va fi mult mai rău decât dacă se va 
spune că am fost eu pripit. Pricepi? 

Eragon avu nevoie de un răgaz ca să înţeleagă, dar apoi 
rânji larg, fără să se mai poată abţine. „Roran o să fie tată 
se gândi. Zâmbind în continuare, zise: 

— Da, cred că da. Atunci rămâne pe poimâine. 

Roran îl îmbrăţişa din nou, făcându-l să geamă de durere, 
şi-l lovi iarăşi cu palma pe spate. După câteva clipe de chin, 


VW 


îi dădu drumul. 

— Îţi rămân îndatorat, îi zâmbi vărul său. Mulţumesc. 
Acum trebuie să mă duc să-i spun Katrinei şi să facem tot ce 
putem pentru a pregăti ospăţul de nuntă. După ce ne 
hotărâm, am să-ţi spun şi când o să fie. 

— E foarte bine aşa. 

Roran se îndepărtă puţin, apoi se întoarse şi-şi desfăcu 
braţele, de parcă voia să îmbrăţişeze întreaga lume. 

— Eragon, mă însor! 

— Du-te odată, cap sec, spuse Eragon râzând şi făcându-i 
semn cu palma. le aşteaptă. 

După ce plecă Roran, se caţără pe spinarea Saphirei şi 
strigă uşor: 

— Blodhgarm? 

Tăcut ca o umbră, elful apăru în lumină. Ochii săi galbeni 
sclipeau ca tăciunii. 

— Saphira şi cu mine o să zburăm puţin. Ne întâlnim la 
cortul meu. 

— Cum vrei, Biruitor al Umbrei, se înclină Blodhgarm. 

De îndată, Saphira îşi ridică aripile uriaşe, făcu trei paşi în 
fugă şi se înălţă peste şirurile de corturi, făcându-le să 
fluture încoace şi încolo în timp ce dădea din aripi. Eragon 
se clătină şi se prinse cu mâna de ghimpele din faţa lui ca să 
nu cadă. Saphira se ridică în spirală pe deasupra taberei 
pline de lumini, până ce aceasta se făcu mică şi se pierdu în 
întunecimea dimprejur, apoi rămase acolo sus, plutind între 
cer şi pământ, într-o tăcere deplină. 

Eragon îşi lăsă capul pe gâtul ei şi îşi aţinti privirea asupra 
unei întinderi de praf care brăzda cerul. 

„Odihneşte-te, micuţule, dacă asta vrei, zise Saphira. N-am 
să te scap.” 

Iar el se odihni şi văzu înaintea ochilor un oraş rotund, din 
piatră, pierdut în mijlocul unei câmpii nesfârşite şi o fetiţă 
care se strecura pe aleile înguste şi şerpuite dinăuntru, 
cântând o melodie tulburătoare. 

Şi noaptea se scurse către zori. 


Poveşti care se întrepătrund. 

Tocmai veniseră zorii, iar Eragon şedea pe patul său de 
lemn, ungându-şi platoşa cu ulei, când un arcaş de-al 
vardenilor veni să-l roage în genunchi să-i vindece soţia, 
care suferea din pricina unei umflături în partea stângă a 
trupului. Chiar dacă trebuia să fie la Nasuada în mai puţin 
de un ceas, el încuviinţă şi-l însoţi pe bărbat până la cortul 
său. Femeia era foarte slăbită şi nu mai avea mult de trăit, 
aşa că îi trebui multă trudă pentru a-i distruge umflătura ce 
mergea până în străfundurile trupului. Se simţea obosit, 
dar mulţumit că o salvase pe femeie de la o moarte lungă şi 
chinuitoare. 

După aceea, se reîntâlni cu Saphira lângă cortul arcaşului 
şi rămase cu ea preţ de câteva minute, masându-i muşchii 
de la ceafă. Torcând, Saphira îşi flutura coada lungă şi 
şerpuită şi-şi răsucea umerii şi capul, pentru ca el să poată 
ajunge mai bine la muşchii încordaţi. „Cât ai stat tu acolo, îi 
spuse, au mai venit şi alţii să te caute, cu felurite rugăminţi, 
dar Blodhgarm şi ai lui i-au trimis îndărăt, căci nu era nimic 
care să nu poată aştepta.” „Serios?” făcu el, vârându-şi 
degetele pe sub unul dintre solzii mari de la gât, ca s-o 
scarpine şi mai tare. „Poate că ar trebui să fac şi eu ca 
Nasuada.” „Adică?” „În a şasea zi a fiecărei săptămâni, din 
zori până la amiază, ea îi primeşte pe toţi cei care vor să-i 
ceară ceva sau să-şi spună păsurile. Aş putea face şi eu 
aşa.” „Mda, cred că ar fi bine. Totuşi, să ai grijă să nu-ţi 
risipeşti prea multă energie cu astfel de lucruri. Trebuie să 
fim gata de luptă în orice clipă”, zise Saphira, torcând şi 
mai puternic şi frecându-şi gâtul de palma lui. 

„Am nevoie de o sabie”, zise Eragon. 

„Păi, găseşte-ţi una.” „Hm...” 

O tot scărpina aşa, până când ea se trase la o parte şi-i 
spuse: „Mai bine grăbeşte-te, ca să nu întârzii la Nasuada.” 
Porniră împreună spre pavilionul din mijlocul taberei. Nu 
era mai mult de un sfert de milă până acolo, aşa că Saphira 
nu se mai înălţă pe cer cum făcuse înainte. La vreo sută de 


picioare de pavilion, dădură peste Angela, îngenuncheată 
între două corturi, cu ochii aţintiţi la un petic de piele întins 
peste o piatră joasă şi plată, pe care se aflau împrăştiate, 
unele peste altele, oase împodobite cu felurite semne pe 
fiecare faţă. Erau oasele de dragon cu ajutorul cărora îi 
citise şi lui Eragon viitorul, în Teirm. 

În faţa ei şedea o femeie înaltă, cu umeri laţi, cu pielea 
bronzată şi bătută de vreme, cu părul negru împletit într-o 
cosiţă groasă, care-i atârna pe spate. Era încă frumoasă, în 
ciuda zbârciturilor ce-i încercuiau gura. Purta o rochie 
roşiatică, mult prea mică pentru ea - mânecile nu-i 
ajungeau nici pe departe până la încheietură. Îşi legase 
împrejurul fiecărei încheieturi câte o bucată de pânză 
neagră, însă cea din stânga se desfăcuse şi-i alunecase spre 
cot, lăsând să se vadă mai multe cicatrice îngroşate. După 
cum arătau, Eragon îşi dădu seama că femeia fusese cândva 
prinsă de duşmani, încătuşată şi că se frecase şi se zbătuse 
fără încetare pentru a se elibera, sfâşiindu-şi încheieturile 
până la os. Se întrebă dacă era o răufăcătoare sau o sclavă 
şi se încruntă la gândul că existau oameni atât de cruzi 
încât să îngăduie ca o prizonieră aflată în puterea lor să 
păţească aşa ceva, chiar dacă şi-o făcuse cu bună ştiinţă. 

Alături de femeia mai în vârstă şedea o copilă foarte 
serioasă. După cum arăta, nu avea decât vreo şaisprezece 
ani. Pe chip abia începuse să-i înflorească frumuseţea unei 
femei mature. Avea muşchii de la braţe foarte puternici, de 
parcă fusese ucenica unui fierar sau a unui săbier, ceea ce 
nu prea părea cu putinţă pentru o fată, oricât ar fi fost de 
voinică. 

În clipa în care Eragon şi Saphira se opriră în spatele 
Angelei, aceasta tocmai terminase să le spună ceva celor 
două femei. Dintr-o singură mişcare, ea strânse oasele de 
dragon în peticul de piele şi le îndesă în punga de la 
cingătoare. Ridicându-se, le zâmbi larg celor doi. 

— Vai de mine şi de mine, cum se face ca picaţi mereu 
tocmai la ţanc? De câte ori titirezul sorții începe să se 


învârtă, hop şi voi! 

— Titirezul sorții? întrebă Eragon, ridicând dintr-o 
sprânceană. 

— Ei, şi? zise ea ridicând din umeri. Nici măcar eu nu am 
mereu inspiraţie. 

Arăta spre cele două străine, care se ridicaseră şi ele, şi 
spuse: 

— Eragon, te-aş ruga să le dai binecuvântarea ta. Au 
înfruntat multe primejdii şi încă mai au de făcut un drum 
lung şi greu. Sunt convinsă că se vor bucura să poarte cu 
ele binecuvântarea unui Cavaler care să le apere. 

Eragon şovăi. Ştia că Angela nu le citea în oasele de 
dragon tuturor celor care veneau s-o caute. De obicei, nu le 
citea decât puţinilor cu care Solembum catadicsea să 
vorbească. Şi asta pentru că nu era vorba de o înşelătorie 
ieftină. Negustoreasa de ierburi era cu adevărat în stare să 
desluşească ceţurile viitorului. De vreme ce se hotărâse să 
le citească celor două, însemna că femeia cu încheieturile 
rănite şi fata cu braţe de săbier erau oameni de soi, cărora 
soarta le păstrase un loc de seamă în ceea ce avea să vină. 
Parcă pentru a-şi întări bănuiala, îl văzu pe Solembum, sub 
chipul său obişnuit de motan cu urechi mari şi păroase, 
aţinându-se pe după colţul unui cort din apropiere şi 
privind ce se întâmpla cu ochii săi galbeni, misterioşi. Şi, cu 
toate astea, Eragon şovăia încă, bântuit de amintirea primei 
şi singurei binecuvântări pe care o mai rostise vreodată - 
din pricină că nu cunoştea prea bine limba străveche, îi 
distrusese viaţa unei copile nevinovate. 

„Saphira?” întrebă. 

„Nu te mai codi atâta”, răspunse ea, fluturând din coadă. 
„Ai învăţat din greşeala făcută şi n-ai să mai cazi încă o dată 
în capcană. Şi-atunci de ce să nu-i ajuţi pe cei care ar putea 
avea nevoie de binecuvântarea ta? Haide, la treabă şi, de 
data asta, fă-o cum trebuie!” 

— Cum vă cheamă? întrebă Eragon. 


— Iertare, Biruitor al Umbrei, spuse femeia înaltă şi cu 
părul negru, cu un accent pe care el nu izbuti să-l 
recunoască, numele au putere, aşa că am vrea ca ale 
noastre să rămână tăinuite. 

Îşi ţinea privirea aplecată, dar vorbea cu hotărâre şi fără 
să şovăie. Fata scoase un oftat uşor, de parcă era uimită de 
îndrăzneala celeilalte. 

Eragon făcu un semn din cap. Nu era nici supărat, nici 
mirat, cu toate că reținerea femeii îi stârnise şi mai tare 
curiozitatea. l-ar fi plăcut să le ştie numele, dar nu era 
nevoie pentru ce avea de gând să facă. Scoţându-şi mânuşa 
de la mâna dreaptă, atinse cu palma fruntea caldă a femeii. 
Ea clipi, simţindu-i atingerea, dar nu se trase înapoi. Îşi 
umfla nările şi strânse din buze, iar între sprâncene îi apăru 
o adâncitură. O simţi tremurând, ca şi cum atingerea lui o 
durea şi se lupta cu sine însăşi, ca să nu-i dea palma la o 
parte dintr-o lovitură. Undeva, în spatele ei, Eragon îl zări 
pe Blodhgarm apropiindu-se cu paşi uşori, gata să sară 
dacă femeia se dovedea duşmancă. 

Nedumerit de purtarea ei, Eragon îşi străpunse piedicile 
din minte, sorbi din şuvoiul de magie şi, cu toată puterea 
limbii străvechi, spuse: 

— Atra gulia un ilian tauthr ono un atra ono waise skoliro 
fra rauthr. Fiecare cuvânt era încărcat de putere, ca şi cum 
ar fi fost o vrajă. 

Astfel, fraza avea să dea o altă formă viitorului, ajutând-o 
pe femeie să aibă parte de o soartă mai bună. Eragon avu 
însă grijă să pună stavilă puterii revărsate în binecuvântare 
- altfel, aceasta avea să se hrănească din energia trupului 
său, până ce îl istovea de tot, lăsându-l uscat ca o frunză 
moartă. Cu toate acestea, se simţi mai obosit decât se 
aşteptase. Pe ochi i se lăsă o ceaţă, picioarele începură să-i 
tremure şi era cât pe ce să cadă grămadă la pământ. 

O clipă mai târziu, îşi reveni. 

Când îşi luă palma de pe fruntea femeii, se simţi uşurat - şi 
ea părea la fel, căci făcu pe dată un pas înapoi şi-şi frecă 


braţele. Îl privi urât, ca şi cum atingerea lui ar fi murdărit-o. 

Trecând mai departe, Eragon o binecuvânta şi pe fată. 
Aceasta făcu ochii mari când el dădu drumul puterii, ca şi 
cum o simţea pătrunzându-i în trup. La sfârşit, îşi înclină 
fruntea. 

— Îţi mulţumesc, Biruitor al Umbrei. Îţi suntem îndatorate. 
Sper să izbuteşti să-i înfrângi pe Galbatorix şi Imperiul său. 

Dădu să plece, dar se opri în clipa în care Saphira pufni şi- 
şi vâri capul printre Eragon şi Angela, peste creştetele celor 
două necunoscute. Aplecându-se, suflă uşor, mai întâi pe 
chipul femeii mai în vârstă, apoi pe cel al fetei, şi 
întinzându-şi gândurile cu atâta forţă încât să străpungă 
paveze dintre cele mai puternice - căci şi ea, şi Eragon 
observaseră că femeia cu părul negru ştia să-şi apere 
mintea cum nu se putea mai bine - spuse: „Noroc la 
vânătoare, Sălbaticelor! Fie ca vântul să vă umfle aripile, să 
aveţi soarele mereu în spate şi să vă luaţi prada pe 
nepregătite. Şi, Ochi-de-Lup, nădăjduiesc ca, atunci când îl 
vei găsi pe cel care te-a prins în capcanele lui, să nu-l ucizi 
prea repede.” 

Ambele femei se încordară la auzul glasului Saphirei. Apoi, 
cea mai în vârstă îşi duse pumnul la piept şi spuse: 

— N-am s-o fac, Frumoasă Vânătoriţă. Apoi îi făcu o 
plecăciune Angelei, zicând: 

— Aleargă iute şi loveşte prima, Văzătoareo! 

— Drum bun, Sabie-Cântătoare! 

Într-un foşnet de fuste, cele două plecară cu paşi mari şi, 
în scurtă vreme, se pierdură prin marea de corturi cenuşii. 

„Nu le-ai mai făcut semne pe frunte?” o întrebă Eragon pe 
Saphira. 

„Cu Elva a fost altceva. N-am să mai las asemenea pecete 
nimănui. Ce s-a întâmplat în Farthen Dur... s-a întâmplat şi 
gata. Am făcut-o dintr-un imbold. Mai mult de atât nu ştiu 
ce să spun.” 

Mergând spre pavilionul Nasuadei, Eragon trase cu ochiul 
la Angela: 


— Cine erau femeile astea? 

— Călătoare în căutarea propriului destin, răspunse ea 
strâmbând din buze. 

— Ce răspuns mai e şi ăsta? se plânse Eragon. 

— Nu obişnuiesc să ofer secrete pe tavă, ca nucile coapte 
la vremea solstițiului de iarnă. Mai ales dacă nu sunt ale 
mele. 

Mai făcură câţiva paşi în tăcere, apoi Eragon nu se mai 
putu abţine: 

— Când cineva îmi ascunde ceea ce ştie, asta nu face decât 
să-mi întărească hotărârea de a şti adevărul. Vreau să aflu 
totul. Pentru mine, o întrebare fără răspuns este ca un 
ghimpe înfipt în trup, care mă fulgeră la fiecare mişcare, 
până ce izbutesc să-l scot. 

— Atunci te compătimesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, pesemne, te chinui de dimineaţă până seara. 
Viaţa e plină de întrebări fără răspuns. 

La şaizeci de picioare de pavilion, un grup de suliţaşi care 
mărşăluiau prin tabără le tăiară calea. Aşteptând ca 
războinicii să treacă, Eragon se înfiora şi-şi suflă în palme. 

— Păcat că n-avem vreme pentru masă. Isteaţă ca 
întotdeauna, Angela zise: 

— E din pricina vrăjii, nu? Te-a stors de puteri. 

El încuviinţă. Scotocind printr-o pungă atârnată la 
cingătoare, vrăjitoarea scoase un coltuc tare, de culoare 
închisă, presărat cu seminţe albe. 

— Poftim. O să-ţi ajungă până la prânz. 

— Ce-i asta? 

— Mănâncă, stărui ea. O să-ţi placă. Ai încredere în mine. 

Când Eragon îi luă din mână bucata uleioasă, ea îi apucă 
încheietura cu mâna cealaltă şi o ţinu aşa, cercetându-i 
umflăturile aspre de pe dosul palmei. 

— Deşteaptă treabă, zise. Sunt urâte ca bubele de pe 
trupul broaştei, dar n-are a face câtă vreme te ajută să nu 


te răneşti, nu? Îmi place. Îmi place mult. Te-ai luat după 
ţepuşele piticilor? După Ascudgamin? 

— Nu-ţi scapă nimic, nu-i aşa? întrebă Eragon. 

— Nimicul poate să-mi scape, că nu mă interesează. Îmi 
pasă numai de ceea ce este. 

Eragon clipi, luat prin nepregătite de vorbele ei în doi 
peri, aşa cum i se întâmpla adesea. Angela pipăi o umflătură 
cu vârful unghiei. 

— Mi-aş face şi eu aşa ceva, numai că mi s-ar agăța lâna 
când torc sau împletesc. 

— Faci tu aşa ceva cu mâna ta? întrebă el, uimit să audă că 
vrăjitoarea se îndeletnicea cu treburi atât de banale. 

— Fireşte! Mă ajută să mă liniştesc! Dacă n-aş face-o, ia 
spune: unde aş mai găsi eu vestă care să aibă pe piept 
farmecul împotriva iepurilor turbaţi al lui Dvalar, şi încă 
scris în Liduen Kvaedhi? Sau o căciuliţă colorată în galben, 
verde şi roz aprins? 

— Iepuri turbaţi? 

— Nici prin cap nu-ţi trece, zise Angela, scuturându-şi 
capul plin de bucle, cât de mulţi magicieni au murit muşcaţi 
de iepuri turbaţi. Se întâmplă mult mai des decât îţi 
închipui. 

Eragon o privi lung. „Crezi că glumeşte?” o întrebă pe 
Saphira. 

„Întreab-o şi ai să afli.” „Oare? O să-mi răspundă cu altă 
cimilitura.” 

După trecerea suliţaşilor, porniră din nou spre pavilion, 
însoţiţi de Solembum, care apăruse lângă ei fără ca Eragon 
să bage de seamă. Strecurându-se cu grijă printre 
grămezile de bălegar rămase de la caii ostaşilor Regelui 
Orrin, Angela zise: 

— Ia s-aud: în afară de lupta cu cei doi Ra'zac, oare nu ţi s- 
a mai întâmplat nimic interesant în timpul călătoriei? Ştii ce 
plăcere îmi face să aud poveşti... palpitante. 

Eragon zâmbi, gândindu-se la spiritele cu care Arya şi cu 
el se întâlniseră, însă nu avea chef să pomenească de ele, 


aşa că, în loc de asta, răspunse: 

— Dacă tot m-ai întrebat, află că au fost nişte lucruri 
interesante. De pildă, am întâlnit un pustnic pe nume 
Tenga, care trăieşte în ruinele unui turn de-al elfilor. Are o 
bibliotecă de-a dreptul uluitoare. Erau şapte... 

Angela se opri atât de brusc încât Eragon mai făcu trei 
paşi până s-o observe şi să se întoarcă. Vrăjitoarea părea 
năucită, de parcă cineva o lovise tare după ceafă. 
Apropiindu-se cu paşi uşori, Solembum se lipi de picioarele 
ei şi ridică botul. Angela îşi umezi buzele, apoi îngăimă, 
înecându-se: 

— Eşti... Eşti convins că se numea lenga? 

— Îl cunoşti? 

Solembum scuipa, cu blana de pe spate zbârlită toată. 
Eragon se trase înapoi, ca nu cumva pisica fermecată să-i 
scape vreo gheară. 

— Dacă-l cunosc? Dacă-l cunosc? făcu Angela cu un râs 
amar, punându-şi mâinile în şolduri. Şi-ncă cum! Am fost 
ucenica lui vreme de... vreme de mulţi ani, din păcate. 

Eragon nu s-ar fi aşteptat niciodată s-o audă povestindu-i, 
de bunăvoie, despre trecutul ei. Dornic să afle mai multe, 
întrebă: 

— Când l-ai întâlnit? Şi unde? 

— Demult de tot şi departe, foarte departe. Dar ne-am 
despărţit certându-ne şi nu l-am mai văzut de mulţi, foarte 
mulţi ani. Că veni vorba, se încruntă Angela, credeam c-a şi 
murit. 

Atunci vorbi şi Saphira: „De vreme ce ai fost ucenica lui, 
nu ştii la ce întrebare încearcă să găsească răspuns?” 

— Habar n-am. De când îl ştiu, asta face mereu. De îndată 
ce izbuteşte să descâlcească o taină, găseşte o altă 
întrebare care să-l frământe. De când nu l-am mai văzut, 
poate că a găsit răspuns la vreo sută sau poate încă se 
chinuie tot cu cea veche. 

„Şi care era cea veche?” 


— Dacă numărul şi limpezimea opalelor care se găsesc în 
străfundurile Munţilor Beor are vreo legătură cu fazele 
lunii, aşa cum par să creadă piticii. 

— Dar cum să dovedeşti aşa ceva? se miră Eragon. 

— Dacă e cu putinţă, atunci numai Tenga ar fi în stare, zise 
Angela ridicând din umeri. O fi nebun, dar asta nu 
înseamnă că-i prost. 

„E un om care loveşte pisicile cu piciorul”, făcu Solembum, 
ca şi cum asta ar fi spus totul. 

— Ei, gata! exclamă Angela bătând din palme. Mănâncă ce 
ţi-am dat, Eragon, şi hai la Nasuada. 

Îndreptarea greşelilor 

— Aţi întârziat, spuse Nasuada în clipa în care Eragon şi 
Angela se aşezară pe două dintre scaunele aşezate în 
semicerc în faţa jilţului ei. Mai erau acolo Elva şi Greta, 
femeia care avea grijă de ea, şi care-l rugase cândva pe 
Eragon, în Farthen Dur, să binecuvânteze pruncul. Ca mai 
înainte, Saphira se întinsese în afara pavilionului şi-şi 
vârâse capul printr-o deschizătură, pentru a putea lua 
parte la întâlnire. Solembum se făcuse ghem lângă botul ei. 
Părea că doarme buştean, numai că, din când în când, mai 
flutura din coadă. 

Şi Eragon, şi Angela îşi cerură iertare pentru întârziere, 
apoi o ascultară pe Nasuada explicându-i Elvei cât de 
preţioase erau pentru vardeni înzestrările ei - „Ca şi cum n- 
ar şti”, îi spuse Eragon Saphirei şi rugând-o să-l dezlege pe 
Eragon de făgăduinţa de a încerca să rupă blestemul. Îi zise 
că înţelegea foarte bine că-i cerea o mare jertfă, dar că în 
joc era soarta întregii lumi şi că liniştea sufletească a unei 
singure persoane nu însemna nimic pe lângă visul de a 
scăpa Alagaesia din ghearele lui Galbatorix. Era un discurs 
foarte meşteşugit - bine chibzuit, pătimaş şi menit să o 
atingă pe Elva în adâncul sufletului. Aceasta însă, care 
şezuse până atunci cu bărbia în palme, ridică ochii şi spuse: 

— Nu. 


Toţi cei din pavilion se tulburară şi rămaseră tăcuţi. 
Uitându-se de la unul la altul, fără să clipească, Elva 
continuă: 

— Eragon, Angela, voi doi ştiţi foarte bine cum e să 
împărtăşeşti gândurile şi emoţiile unei făpturi care moare. 
Ştiţi cât e de groaznic, de sfâşietor, de parcă o parte din 
tine însuţi se stinge pentru totdeauna. Şi e vorba de 
moartea unei singure persoane. Niciunul dintre voi nu este 
nevoit să îndure aşa ceva, decât dacă vrea, pe când eu... eu 
n-am de ales şi trebuie să le îndur pe toate la un loc. Simt 
orice suferinţă din jurul meu. În clipa asta, Nasuada, simt 
cum Sefton, un săbier care a fost rănit în lupta de pe 
Câmpiile Pârjolite, e pe cale să închidă ochii pentru 
totdeauna. Şi ştiu ce vorbe aş putea să-i spun ca sa nu se 
mai teama de necunoscutul de dincolo. E atât de îngrozit, 
vai, mă face şi pe mine să tremur! 

Scoţând un strigăt fără cuvinte, îşi apăra chipul cu braţele, 
de parcă se ferea de o lovitură. Apoi spuse: 

— Ah, s-a dus. S-a terminat. Dar mai sunt şi alţii. Mereu şi 
mereu alţii. Dansul morţii nu se mai sfârşeşte. 

Glasul îi deveni şi mai amar, şi mai batjocoritor, cum nu se 
putea mai nepotrivit cu înfăţişarea ei copilăroasă. 

— Înţelegi ce înseamnă asta? Înţelegi cu adevărat, 
Nasuada, Domniţă Noptatecă, tu, care vrei să devii regina 
lumii? Înţelegi? Sunt părtaşă la toată durerea din trupurile 
şi din sufletele care mă înconjoară. O simt ca şi cum ar fi a 
mea, iar vrăjile lui Eragon ma silesc să îndulcesc suferinţa 
celorlalţi, oricât m-ar costa. Dacă mă împotrivesc, aşa cum 
fac şi acum, trupul se răzvrăteşte împotriva mea: mi se face 
greață, capul îmi zvâcneşte ca şi cum un pitic m-ar lovi cu 
ciocanul, şi-mi vine greu să mă mişc, darmite să mai şi 
gândesc. Asta-mi doreşti şi pe mai departe, Nasuada? Zi şi 
noapte, durerea lumii mă apasă. De când Eragon m-a... 
binecuvântat, n-am cunoscut decât suferinţă şi teamă, nici 
un pic de fericire sau mulţumire. Partea mai luminoasă a 
vieţii, tot ceea ce ne ajută să mergem mai departe, îmi este 


necunoscută. Nu o simt. Nu o pot gusta. Numai bezna este 
a mea. Numai jalea îngemănată a tuturor bărbaţilor, 
femeilor şi copiilor, cale de o milă, care mă frământă ca o 
furtună în miez de noapte. Blestemul ascuns sub chip de 
binecuvântare m-a împiedicat să fiu asemenea altor copii. 
Trupul meu a crescut mai repede decât era firesc, iar 
mintea şi mai mult. Chiar dacă Eragon izbuteşte să-mi ia 
această înspăimântătoare înzestrare şi nevoie, nu mă poate 
face la loc cum eram, nici cum ar trebui să fiu fără să mă 
distrugă. Sunt un monstru, nici femeie, nici copil, sortită 
veşnic să fiu altfel decât ceilalţi. Nu sunt oarbă, să ştiţi. Vă 
văd cum vă înfioraţi când îmi auziţi glasul. Nu, îmi cereţi 
prea mult, mai spuse ea, clătinând din cap. Nu pot să mai 
îndur asta, Nasuada, nici de dragul tău, nici al vardenilor, 
nici al întregii Alagaesii, nici măcar al scumpei mele mame, 
dacă ar mai fi trăit. Nu merită, nu există preţ îndeajuns de 
mare pentru aşa ceva. Aş putea să mă duc să trăiesc 
singură, departe de suferinţele altora, dar nu vreau. Nu 
vreau să-mi duc viaţa în felul ăsta. Singurul lucru de făcut 
este ca Eragon să încerce să-şi repare greşeala. Buzele i se 
strâmbară într-un zâmbet viclean. 

— Iar dacă nu mă înţelegeţi, dacă vi se pare că sunt slabă 
de minte şi nu mă gândesc decât la mine însămi, binevoiţi 
să v-amintiţi că nu sunt decât un prunc, care n-a făcut nici 
doi ani. Numai un prost aşteaptă de la un copil de ţâţă să se 
jertfească pentru binele altora. Dar, copil sau nu, m-am 
hotărât. Puteţi să-mi spuneţi orice, dar n-o să mă 
convingeţi. Sunt de neclintit. 

Nasuada nu se dădu bătută, ci încercă în continuare să 
discute cu ea, dar în zadar - aşa cum Elva le făgăduise deja 
că avea să fie. În cele din urmă, le ceru Angelei, lui Eragon 
şi Saphirei să încerce şi ei. Angela refuză pe dată, pe motiv 
că nu putea spune mai multe decât o făcuse Nasuada însăşi 
şi că Elva trebuia să ia o hotărâre care o privea numai pe 
ea, aşa că nu era drept să fie pisată, bătută la cap şi năucită 


cu vorbe mari. Eragon credea şi el cam acelaşi lucru, însă 
până la urmă spuse: 

— Elva, nu pot să hotărăsc eu pentru cine ce ai de făcut — 
asta numai tu trebuie s-o faci -, însă ar fi bine s-o asculţi pe 
Nasuada înainte să judeci. Tot ce încearcă ea este să ne 
apere de Galbatorix şi are nevoie de ajutorul nostru. Altfel, 
nu mai rămâne nici o nădejde. Nu ştiu să citesc viitorul, dar 
cred că înzestrările tale se pot dovedi o armă cum nu se 
poate mai bună împotriva regelui. Prin tine, îi putem 
cunoaşte dinainte orice mişcare, putem afla cum să ne 
împotrivim farmecelor ţesute de el şi, mai presus de orice, îi 
putem ghici slăbiciunile şi ce avem de făcut ca să-l 
înfrângem. 

— Dacă vrei să mă convingi, Cavalere, va trebui să te 
străduieşti mai tare. 

— Nu caut să te conving de nimic, îi răspunse el. Vreau 
numai să fiu sigur că ai cântărit bine urmările hotărârii tale 
şi că nu te pripeşti. 

Fata se înfiora, dar nu răspunse. 

„Inima ce-ţi spune, Frunte Sclipitoare?” o întrebă Saphira. 

— Asta o ştii deja, Saphira, răspunse Elva, cu un glas în 
care nu se mai citea nici urmă de răutate. Nu are rost săo 
mai spun o dată. 

Chiar dacă încăpăţânarea fetei o înfuria, Nasuada nu lăsă 
să-i scape nici un semn. Severă şi solemnă, aşa cum se 
cuvenea să se arate, zise: 

— Elva, hotărârea ta nu mă mulţumeşte, dar vom face 
ceea ce ne ceri, căci este limpede că nu te putem convinge. 
Atâta vreme cât nu am trecut niciodată prin chinurile cu 
care tu te lupţi în fiecare zi, nu te pot învinovăţi. Poate că, în 
locul tău, şi eu aş face întocmai. Eragon, te rog. 

Supus, Eragon îngenunche în faţa Elvei. Ochii săi violeţi, 
pătrunzători îl sfredeliră. Îi luă mâna între ale sale - ardea, 
de parcă fata ar fi avut febră. 

— O să doară, Biruitor al Umbrei? întrebă bătrâna Greta 
cu un tremur în glas. 


— N-ar trebui, dar nu sunt sigur. Când ţeşi un farmec, ştii 
întotdeauna ce se va-ntâmpla. Când este să îl rupi, e altfel. 
Pot apărea felurite greutăţi şi tocmai de-asta magicienii nu 
o fac aproape niciodată de bunăvoie. 

Îngrijorată, Greta o mângâie pe Elva pe creştet. 

— Of, să fii curajoasă, bobocel! Să fii curajoasă, îi zise, fără 
să bage de seamă privirea mâniată pe care i-o aruncă fata. 

Eragon nu se lăsă întrerupt. 

— Elva, ascultă-mă. Există două căi pentru a îndepărta o 
vrajă. Una cere ca magicianul care a ţesut-o să-şi deschidă 
sufletul în faţa puterii care pune magia în mişcare... 

— Ceea ce mie mi se pare foarte greu şi neplăcut, zise 
Angela. Tocmai de-asta m-am bizuit mai degrabă pe licori, 
plante şi obiecte care sunt ele însele fermecate, şi nu pe 
incantaţii. 

— Îmi dai voie? 

— Iertare, făcu Angela, cu gropiţe în obraji. Dă-i bătaie. 

— Aşa, mârâi Eragon. Una cere ca vrăjitorul... 

— Sau vrăjitoarea, se băgă iarăşi în vorbă Angela. 

— Vrei să mă laşi odată să termin? 

— Iertare. 

Eragon o văzu pe Nasuada luptându-se să-şi înăbuşe un 
zâmbet. 

— Una cere ca vrăjitorul sau vrăjitoarea să-şi deschidă 
sufletul în faţa puterii care-i curge prin trup şi, vorbind în 
limba străveche, să-şi ia înapoi nu doar vorbele prin care a 
fost ţesută vraja, ci şi ceea ce a dorit atunci să facă. După 
cum îţi dai şi singură seama, aşa ceva e foarte greu. Dacă 
vrăjitorul nu gândeşte bine, va sfârşi prin a ţese o altă vrajă, 
dar fără s-o rupă pe prima, iar atunci va avea de luptat cu 
două farmece îngemănate. Cealaltă cale este de a găsi 
cuvintele potrivite pentru o vrajă care să facă întocmai pe 
dos faţă de cea de la început. Nu o rupe de tot pe aceasta 
din urmă, dar, dacă e ţesută cum trebuie, o împiedică să 
mai facă rău. Cu voia ta, asta-i calea pe care am de gând s-o 
apuc. 


— Foarte frumos, zise Angela, dar, dacă nu ţi-e cu 
supărare, de unde va veni energia de care e nevoie pentru 
aşa o vrajă? Şi, că veni vorba, spune-ne şi ce-ar putea ieşi 
prost. 

Eragon nu-şi luă ochii de la Elva. 

— Energia va trebui să vină de la tine, îi spuse, 
strângându-i mâna. Nu va fi cine ştie ce, însă tot o vei simţi. 
Dacă o fac, nu vei mai fi niciodată în stare să alergi la fel de 
iute sau să ridici la fel de multe poveri ca un om obişnuit. 

— Şi de ce nu-mi dai tu energie? întrebă Elva, ridicând 
dintr-o sprânceană. La urma urmelor, din pricina ta s-au 
întâmplat toate astea. 

— Aş face-o cu drag, numai că, dacă suntem departe unul 
de altul, îmi va veni foarte greu. Iar dacă am fi, să spunem, 
la o milă depărtare sau, poate, un pic mai mult -, încercarea 
m-ar ucide. Cât despre ce-ar putea ieşi prost... singura 
primejdie este că nu voi ţese farmecul aşa cum trebuie, 
pentru a se împotrivi pe deplin binecuvântării. Dacă se 
întâmplă, am s-o mai fac o dată. Atât şi nimic mai mult. 

— Şi dacă nici a doua oară nu izbuteşti? 

— Atunci, zise el, după ce se gândi un pic, am s-o apuc pe 
prima cale despre care ţi-am vorbit, cu toate că, sincer să 
fiu, nu prea vreau. E drept, este singura cale pentru a 
îndepărta cu totul o vrajă, dar dacă iese prost şi s-ar prea 
putea să fie aşa - vei suferi şi mai mult decât acum. 

— Înţeleg, încuviinţă Elva. 

— Deci îmi dai voie să încep? 

Fata îi făcu din nou semn că da, iar el răsuflă adânc, 
pregătindu-se. Concentrându-se, cu ochii pe jumătate 
închişi, începu să vorbească în limba străveche. Fiecare 
cuvânt răsuna ca o lovitură de ciocan. Avea mare grijă să 
rostească fiecare silabă, fiecare sunet care era altfel decât 
în limba sa maternă, pentru a nu da naştere vreunei noi 
nenorociri. Vraja îi era înscrisă, cu litere de foc, în minte. În 
timpul călătoriei de întoarcere, petrecuse multe ceasuri 
trudind la ea, cântărind-o, silindu-se să o facă mai bună, în 


aşteptarea clipei în care avea să încerce să pună capăt 
răului pe care i-l făcuse Elvei. În timp ce el vorbea, Saphira 
îi dădu putere din trupul său. O simţi sprijinindu-l şi 
urmărindu-l cu atenţie, gata să-l ajute dacă observa că era 
pe cale să greşească. Era o vrajă lungă şi foarte încâlcită, 
căci se străduise să prevadă toate urmările binecuvântării 
de la început, aşa că trecură mai mult de cinci minute până 
ce rosti ultima frază, ultimul cuvânt, ultima silabă. 

Se lăsă liniştea. Dezamăgita, Elva se întunecă la faţă şi 
spuse: 

— Încă mai simt. 

— Ce? întrebă Nasuada aplecându-se către ea. 

— "Totul. Pe tine, pe el, pe toţi cei care suferă. N-au 
dispărut. Nimic nu mă mai sileşte să-i ajut, însă chinul lor 
îmi răvăşeşte sufletul ca la început. 

— Eragon...? zise Nasuada, iar el se încruntă. 

— Pesemne mi-a scăpat ceva. Daţi-mi un răgaz să cuget şi 
am să găsesc o altă vrajă care ne poate ajuta. M-am mai 
gândit la câteva lucruri, dar... 

Se întrerupse, tulburat pentru că nu se descurcase aşa de 
bine pe cât crezuse. Unde mai pui că acum avea să fie mult 
mai greu să găsească farmecul potrivit pentru ca Elva să nu 
mai simtă durerea. Dacă greşea un cuvânt, o frază, avea să- 
i facă şi mai mult rău - de pildă, era cu putinţă ca ea să nu 
mai simtă nici măcar durerea din propriul trup sau să nu 
mai fie în stare să înţeleagă unde era şi ce se afla în jur. 
Tocmai se sfătuia cu Saphira, când Elva spuse: 

— Nu! 

Uimit, o privi. Fetiţa părea să strălucească. Le zâmbi, cu 
dinţii ei rotunzi, ca nişte perle şi cu o privire bucuroasă şi 
triumfătoare. 

— Nu, nu mai încerca nimic. 

— Dar Elva, de ce... 

— Pentru că nu mai vreau alte vrăji care să-mi soarbă 
puterile. Şi pentru că tocmai mi-am dat seama că nu sunt 
nevoită să-i iau în seamă! 


Strânse braţele scaunului în pumni, tremurând de 
încântare. 

— Câtă vreme nu mai sunt silită să-i ajut pe cei care 
suferă, nu e nevoie să le împărtăşesc chinul şi asta nu mă 
mai îmbolnăveşte! Uite: un bărbat rămas fără un picior... o 
femeie care s-a ars la mână... dar mie nu-mi pasă! Nu-mi 
pasă de ei şi asta nu-mi mai face rău. E drept că încă nu ştiu 
să-i ţin pe deplin la distanţa, dar ce uşurare! S-a făcut 
linişte. Linişte şi pace. Gata cu tăieturile, vânătăile şi oasele 
sfărâmate. Gata cu temerile zadarnice ale flăcăilor fără 
minte. Gata cu jalea femeilor părăsite sau a bărbaţilor 
înşelaţi şi încornoraţi. Gata cu miile de răni de nevindecat 
ale războiului. Gata cu groaza chinuitoare ce însoţeşte 
trecerea în neființă. 

Cu lacrimile curgându-i pe obraji, ea scoase un hohot de 
râs răguşit, care-l înfiora pe Eragon. 

„Ce-i nebunia asta? întrebă Saphira. Chiar dacă eşti în 
stare să-i ţii la distanţă, de ce să rămâi încătuşată de 
suferinţa altora, când Eragon te poate elibera şi de asta?” 

Ochii Elvei sclipeau de bucurie crudă: 

— N-am să fiu niciodată la fel ca un om obişnuit. Dacă-i 
aşa, atunci vreau să păstrez ceea ce mă deosebeşte. Câtă 
vreme îmi pot stăpâni puterile, şi pare-se că pot, primesc cu 
bucurie această povară, căci este alegerea mea, iar vraja ta, 
Eragon, nu mă mai sileşte. Ha! De-acum încolo, n-am să mai 
dau socoteală în faţa nimănui. Dacă ajut pe cineva, va fi 
pentru că aşa poftesc. Dacă-i slujesc pe vardeni, Nasuada, 
va fi pentru că aşa îmi spune conştiinţa, şi nu pentru că mi-o 
ceri tu sau pentru că altfel mă voi îmbolnăvi. Voi face numai 
ce vreau, iar cei care au de gând să mi se împotrivească să 
aibă grijă, căci le cunosc toate temerile şi n-am să şovâăi să 
le folosesc pentru a-mi îndeplini dorinţele! 

— Elva! exclamă Greta. Nu spune asemenea grozăvii! Nu 
pot să cred că eşti în stare să gândeşti aşa! 

Fata se întoarse către ea, iute ca fulgerul, fluturând din 
plete. 


— Ah, da, uitasem de tine, doică. Mereu credincioasă. 
Mereu preocupată şi agitată ca o cloşcă! Îţi sunt 
recunoscătoare pentru că m-ai luat la tine după ce a murit 
mama şi pentru că m-ai îngrijit din Farthen Dur până aici, 
dar nu mai am nevoie de ajutorul tău. Am să trăiesc 
singură, am să-mi port de grijă şi n-am să depind de nimeni. 

Umilită şi înspăimântată, bătrâna îşi acoperi gura cu o 
mână şi se prăbuşi în scaun. Cuvintele Elvei îl scârbiră pe 
Eragon. Se hotări pe dată că nu-i putea îngădui să-şi 
păstreze puterile dacă avea de gând să le facă rău celor din 
jur. Cu ajutorul Saphirei, care îi împărtăşea gândul, alese o 
vrajă ce părea să aibă mai mulţi sorţi de izbândă decât 
altele care-i veniseră în minte şi deschise gura pentru a o 
rosti. lute ca un şarpe, Elva îi puse o mână pe gură, 
împiedicându-l să vorbească. Pavilionul se clătină din 
temelii în clipa în care Saphira mârâi, mai-mai să-l 
asurzească pe Eragon cu auzul său atât de ascuţit. Cu toţii 
se înspăimântară, în afară de Elva, care nici nu se clinti. 
„Dă-i drumul, pui de om!” strigă Saphira. 

Atraşi de zgomot, cei şase străjeri ai Nasuadei năvăliră 
înăuntru, cu armele pregătite, în vreme ce Blodhgarm şi 
ceilalţi elfi alergară spre Saphira şi se postară de o parte şi 
de alta, dând pânza cortului la o parte pentru a vedea ce se 
întâmpla. Nasuada făcu un gest, iar şoimii Nopţii lăsară 
armele jos, însă elfii rămaseră gata de luptă. Săbiile lor 
sclipeau ca nişte ţurţuri de gheaţă. 

Nimic însă, nici măcar armele îndreptate către ea, nu 
părea s-o tulbure pe Elva, care-şi lăsă capul pe o parte şi îl 
privi lung pe Eragon, ca şi cum era un gândac mai 
neobişnuit pe care-l găsise târându-se pe marginea 
scaunului. În cele din urmă, îi zâmbi cu atâta nevinovăție 
încât el se întrebă ce-l făcuse să o bănuiască de gânduri 
rele. Cu un glas dulce ca mierea, îi spuse: 

— Opreşte-te, Eragon. Dacă rosteşti vraja, ai să mă chinui 
aşa cum ai mai făcut-o şi altădată. Nu asta îţi doreşti. În 
fiecare noapte, înainte să adormi, ai să te gândeşti la mine, 


iar amintirea răului pe care mi l-ai făcut o să te chinuie. 
Ceea ce-ţi trecuse prin minte era o ticăloşie, crede-mă. Eşti 
tu, cumva, judecătorul semenilor tăi? Ai de gând să mă 
condamni, aşa, nevinovată, numai pentru că vorbele mele 
nu ţi-au fost pe plac? Ce plăcere spurcată să-i sileşti pe cei 
din jur să se poarte numai aşa cum vrei tu! Galbatorix ar fi 
mândru de tine. 

Îi dădu drumul, dar Eragon nici nu se putea mişca de 
tulburare, îl lovise drept în suflet şi nu găsea cuvintele 
potrivite pentru a se împotrivi, căci întrebările şi dojenile ei 
erau întocmai cele care-l chinuiau adesea şi pe el. Dându-şi 
seama cât de bine îl înţelegea, simţi un fior rece pe şira 
spinării. 

— Să ştii, Eragon, continuă Elva, că-ţi sunt recunoscătoare 
pentru că ai venit astăzi încoace să-ţi îndrepţi greşeala. Nu 
sunt mulţi oameni pe lume dispuşi să-şi recunoască vina şi 
să încerce s-o ispăşească. Şi totuşi să nu crezi că am ajuns 
să te îndrăgesc mai mult decât înainte. 

Ai îndreptat balanţa cum ai putut mai bine, dar asta ar fi 
făcut orice om de bună-credinţă. Nu mi-ai plătit pentru ce- 
am îndurat şi nici nu ai cum. Aşa că, Eragon, Biruitor al 
Umbrei, data viitoare când ne vom întâlni nu mă privi nici 
ca prietenă, nici ca duşmancă. Nu ştiu ce cred despre tine, 
Cavalere - sunt gata să te urăsc sau să te iubesc, 
deopotrivă. Asta numai de tine ţine. Saphira, datorită ţie am 
steaua din frunte. Te-ai purtat bine cu mine de la bun 
început. Sunt sluga ta supusă şi aşa voi rămâne şi pe mai 
departe. 

Ridicând fruntea, de parcă încerca să pară mai înaltă, 
copila îi privi pe toţi, rând pe rând. 

— Eragon, Saphira, Nasuada, Angela... rămâneţi cu bine. 

Cu asta, se îndreptă spre ieşire. Şoimii Nopţii se traseră la 
o parte, făcându-i loc să treacă. Eragon se ridică 
posomorât. 

— Am dat naştere unui monstru, zise. 


Cei doi urgali din rândul Şoimilor îşi pipăiră vârfurile 
coarnelor era semnul pe care-l făceau pentru a se feri de 
rele. 

— Îmi cer iertare, i se adresă Eragon Nasuadei. Pare-se că 
n-am izbutit decât să-ţi fac şi mai mult rău, ţie şi tuturor. 

Liniştită ca un lac de munte, Nasuada îşi netezi fustele, 
apoi răspunse: 

— N-are a face. Lucrurile s-au mai încâlcit puţin, dar asta 
e de aşteptat pe măsură ce ne apropiem de Uru'baen şi de 
Galbatorix. 

O clipă mai târziu, Eragon auzi ceva ce venea spre el, 
vâjâind prin aer. Tresări, dar, oricât ar fi fost de iute, nu 
izbuti să se ferească de o palmă straşnică. Aceasta îi învineţi 
obrazul şi-l trânti grămadă peste un scaun. Se rostogoli pe 
el şi sări în picioare, cu braţul stâng ridicat pentru a se feri 
de lovituri şi cu dreptul la spate, strângând în pumn cuțitul 
pe care şi-l scosese de la cingătoare, în timpul căzăturii. 
Spre mirarea sa, văzu că lovitura venise de la Angela. Elfii 
se adunaseră la nici un pas în spatele ei, gata s-o oprească 
dacă-l mai lovea sau s-o scoată afară din pavilion, la 
porunca lui. Solembum venise la picioarele vrăjitoarei, cu 
ghearele scoase din teacă, zbârlit tot şi scuipând. În clipa 
aceea, Eragon se simţi de-a dreptul furios văzând câtă grijă 
i se purta. 

— Ce ţi-a venit? o întrebă pe Angela, apoi strânse din 
pleoape, când buza de jos, deja spartă, se rupse şi mai mult, 
iar sângele cald, cu gust metalic, îi picură pe limbă. 

Vrăjitoarea dădu supărată din cap. 

— Acum va trebui să-mi pierd zece ani din viaţa învăţând-o 
pe Elva cum să se poarte! Află că nu asta aveam de gând 
pentru viitor. 

— S-o înveţi? făcu Eragon. N-o sa te lase. O sa te oprească, 
aşa cum m-a oprit şi pe mine, fără nici o greutate. 

— Hm, nu prea cred. Despre mine nu ştie nimic - nici ce 
ma tulbură, nici ce mi-ar putea face rău. Am avut eu grijă 
de asta, de când am întâlnit-o. 


— N-ai vrea să ne înveţi şi pe noi aceasta vrajă? întrebă 
Nasuada. După ce s-a-ntâmplat, poate că ar fi bine să avem 
un mijloc de a ne apăra de Elva. 

— Să mă gândesc, zise Angela. Nu, mai bine nu. 

Apoi plecă şi ea, ţâfnoasă, din pavilion. Solembum porni 
după ea, fluturând foarte grațios din coadă. Elfii îşi vârâră 
săbiile în teaca şi se îndepărtară câţiva paşi. Nasuada 
începu să se frece la tâmple. 

— Of, magia, îngână ea, de parcă era un blestem. 

— Magia, încuviinţă şi Eragon. 

Amândoi tresăriră în clipa în care Greta se arunca pe jos şi 
începu să plângă şi să geamă, smulgându-şi părul firav, 
bătându-se cu pumnii pe faţă şi trăgând de rochia pe care-o 
purta. 

— Vai, scumpa mea, biata de tine! Mi-am pierdut 
mieluşica! Am pierdut-o! Ce-o să fie cu ea, aşa, singurică? 
Vai şi-amar de mine, floricica mea m-a alungat. Ce ruşine 
după cât m-am chinuit şi cât am trudit ca o roabă! Ce lume 
crudă, aspră, care nu te lasă niciodată să fii fericită. 
Bobocica mea, gemu femeia. Trandafiraşul meu. 
Pruncuşorul meu. A plecat! Şi fără nimeni care s-o 
vegheze... Biruitor al Umbrei! Spune, ai să veghezi tu 
asupra ei? 

Eragon o apuca de braţ şi o ajută să se ridice, 
îmbărbătând-o şi făgăduindu-i că Saphira şi el n-aveau s-o 
scape din ochi pe copilă. 

„Şi asta dintr-un singur motiv: ar putea încerca oricând să- 
ţi înfigă un cuţit în coaste”, spuse Saphira numai pentru 
urechile lui. 

Aur în dar. 

leşind din pavilionul Nasuadei, Eragon se apropie de 
Saphira, mulţumit să scape de toată agitația iscată de Elva. 
Trase cu ochiul la cerul senin şi-şi dezmorţi umerii - era 
deja ostenit de toate câte se întâmplaseră. Saphira dorea să 
zboare până la râul Jiet şi să se cufunde în apele sale adânci 
şi greoaie. El însă nu prea ştia ce voia. Trebuia să termine 


de uns platoşa, să se pregătească pentru nunta lui Roran şi 
a Katrinei, să treacă pe la Jeod, să-şi găsească o sabie 
cumsecade, dar şi să... 

Cufundat în gânduri, se scarpină pe bărbie. 

„Cât ai să lipseşti?” o întrebă pe Saphira. 

Ea îşi desfăcu aripile, pregătindu-se să-şi ia zborul. 

„Câteva ceasuri. Mi-e foame. După ce mă îmbăiez, am să 
vânez vreo doi sau trei dintre cerbii ăia durdulii pe care i- 
am văzut păscând pe malul celălalt al râului. Numai că 
vardenii au omorât atâţia încât s-ar prea putea să fiu 
nevoită să zbor mai multe leghe spre Şiră până să găsesc 
vreo pradă demnă de mine.” „Nu te duce prea departe, o 
preveni Eragon. Nu cumva să te întâlneşti cu duşmanii.” 
„Nu... dar, dacă nimeresc peste vreo ceată rătăcită de 
soldaţi... începu ea, şi-şi linse fălcile de poftă. Ce mi-ar 
plăcea o luptă scurtă! Unde mai pui că oamenii au gust la 
fel de bun ca şi cerbii.” „Saphira, n-ai fi în stare de aşa 
ceva!” 

În ochii ei se aprinse o sclipire. 

„Poate că nu, poate că da. Depinde dacă poartă armuri. 
Nu-mi place să muşc metal şi n-am răbdare să-mi scot 
mâncarea cu ghearele dintre tinichele.” „Înţeleg.” Eragon 
trase cu ochiul la gărzile sale; chiar lângă el se afla o elfă 
înaltă, cu părul argintiu. „Elfii n-au să vrea să te lase 
singură. Ce zic, le-ai îngădui să se urce în spinarea ta măcar 
unul sau doi? Altfel, n-au să poată ţine pasul.” „Astăzi, nu. 
Astăzi vânez singură!” 

Şi, fluturând din aripi, ea se înălţă hăt departe, în văzduh. 
Întorcându-se spre vest, către râu, îi vorbi, însă glasul îi 
răsuna mai slab în mintea lui Eragon din pricina depărtării. 
„Când mă întorc te iau şi pe tine să zburăm, bine, 
micuţule?” „Da, când vii o să zburăm împreună, numai noi 
doi.” Simţind-o cât era de mulţumită de răspuns, zâmbi şi 
el, privind-o cum zbura ca o săgeată spre vest. Apoi, lăsă 
ochii în jos în clipa în care Blodhgarm alergă spre el, 
sprinten ca o pisică. Elful îl întrebă unde plecase Saphira şi 


păru nemulţumit de răspunsul pe care-l primi, însă nu 
spuse nimic. 

— Aşa, zise Eragon, ca pentru sine, pe când Blodhgarm se 
întorcea la tovarăşii săi. Să le luăm pe rând. 

Se plimbă prin tabără până ce găsi un loc gol, ca un 
pătrat, în care vreo treizeci de vardeni făceau exerciţii cu 
felurite arme. Spre uşurarea sa, erau prea ocupați ca să-l 
observe. Ghemuindu-se, îşi lăsă palma dreaptă pe pământul 
bătătorit, alese din limba străveche cuvintele care-i 
trebuiau şi spuse: 

— Kuldr, risa lam iet un malthinae unin bolir. 

O vreme, nu păru să se întâmple nimic, cu toate că el 
simţea cum vraja străpungea pământul, din ce în ce mai 
adânc, în toate direcţiile. Nu trecură însă mai mult de 
câteva clipe şi praful începu să fiarbă ca un cazan lăsat prea 
mult pe foc, colorându-se în galben. Eragon învățase de la 
Oromis că, peste tot în lume, în adâncul pământului se aflau 
grăunţe de metale şi că acestea, deşi erau prea mici pentru 
a fi scoase la lumină cu mijloacele obişnuite ale oamenilor, 
puteau fi adunate de către magicienii pricepuţi - cu ceva 
trudă, era drept. 

Din mijlocul frământării gălbui izbucni un vârtej de praf 
sclipitor, care se vărsă drept în palma sa. Acolo, 
grăuncioarele se lipiră una de alta, alcătuind trei bulgări de 
aur curat, fiecare cât o castană mare. 

— Letta, zise Eragon şi reteză vraja. Se lăsă pe călcâie şi 
se sprijini de pământ, căci se simţea, dintr-odată, stors de 
puteri. Capul îi căzu în piept şi pleoapele i se închiseră pe 
jumătate. Împrejur, vedea numai pete şi ceţuri. Răsuflând 
adânc, se uită la bulgăraşii strălucitori pe care-i avea în 
mână, aşteptând să-şi revină. „Ce frumos, se gândi. Dacă aş 
fi ştiut sa fac asta pe când locuiam în Valea Palancar... Deşi, 
la drept vorbind, pare mai simplu să sapi după aur decât să- 
| aduni aşa. Nu m-am mai simţi atât de obosit de când am 
coborât din Helgrind cu Sloan în spate.” 


Băgă aurul în buzunar şi plecă din nou prin tabără. Trecu 
pe lângă un foc la care se gătea şi se opri să se ospăteze 
pentru prânz - avea mare nevoie, după atâtea vrăji. Apoi, se 
îndreptă spre corturile în care se aflau sătenii din 
Carvahall. Apropiindu-se, auzi zăngănit de metale şi se 
îndreptă, plin de curiozitate, în direcţia aceea. 

Ocoli un şir de trei căruţe, oprite la gura unei poteci, şi-l 
văzu pe Horst, între două corturi, ţinând în mână capătul 
unei bare lungi de oţel. La celălalt capăt, aceasta era roşie 
ca focul şi se odihnea pe o nicovală uriaşă, proptită, la 
rândul său, pe o buturugă lată şi joasă. De ambele părţi ale 
nicovalei, Albriech şi Baldor, fiii cei zdraveni ai lui Horst, 
loveau pe rând oţelul cu baroasele, pe care le răsuceau 
deasupra capetelor cu mişcări lente. La câţiva paşi în spate 
se vedea un cuptor grosolan, în care ardea focul. Era atât 
de mult zgomot încât Eragon se ţinu departe până ce se 
termină cu întinsul oţelului, iar Horst vâri bara la loc în 
cuptor. Fluturându-şi braţul liber, fierarul îl salută, apoi, 
văzându-l că dădea să-i răspundă, ridică un deget să-l 
oprească. Îşi scoase din urechea stângă un şomoiog de lână 
netoarsă, apoi continuă: 

— A, acum te-aud. Ce te-aduce pe aici, Eragon? 

În timp ce ei vorbeau, fiii lui Horst aruncară în foc cărbune 
dintr-o găleată şi se apucară să strângă cleştii, ciocanele, 
dălţile şi celelalte unelte ce zăceau împrăştiate. Cei trei 
bărbaţi erau scăldaţi de sudoare. 

— Voiam să ştiu ce-i cu hărmălaia asta, răspunse Eragon. 
Trebuia să-mi dau seama. Nimeni nu poate face atâta larmă 
ca un bărbat din Carvahall. 

Horst râse, ridicându-şi barba ascuţită către cer. 

— Ce-mi place să aud aşa ceva. Iar tu eşti o dovadă vie, 
nu? 

— Nu doar eu, noi toţi, zise Eragon. Tu, eu, Roran, toţi cei 
din Carvahall. Alagaesia nu va mai fi niciodată la fel după ce 
terminăm cu ea. 


Dar de ce sunteţi aici? continuă, rotindu-şi încă o dată 
privirile împrejur. Credeam că toţi fierarii se află... 

— Da, aşa este, Eragon. Sunt cu toţii la un loc. Numai că 
eu l-am convins pe căpitanul care are în grijă partea asta de 
tabără să-mi îngăduie să lucrez mai aproape de cort. E 
vorba de Elain, înţelegi, continuă Horst, trăgându-se de 
barbă. Se chinuie cu copilul şi nici nu e de mirare după 
toate greutăţile prin care am trecut venind încoace. A fost 
slăbuţă de când o ştiu şi acum mi-e teamă că... mă rog, 
înţelegi. 

Se scutură ca un urs care se apără de muşte şi cobori 
puţin glasul. 

— Dacă ai răgaz, te rog să treci pe la ea. Cine ştie, poate o 
ajuţi într-un fel. 

— N-ai grijă, am s-o fac, făgădui Eragon. 

Cu un oftat de mulţumire, Horst scoase bara de oţel dintre 
cărbuni, ca să-i vadă culoarea, apoi o vâri la loc şi-i făcu un 
semn lui Albriech. 

— Haide, fă-i un pic de aer. E aproape gata. 

În vreme ce Albriech sufla din foale, Horst îi zâmbi lui 
Eragon: 

— Când le-am spus vardenilor că sunt fierar, au fost din 
cale-afară de fericiţi, de parcă eram şi eu Cavaler. Sunt 
prea puţini făurari pe aici, înţelegi? Mi-au dat toate uneltele 
ce-mi lipseau, printre care şi nicovala asta. Când am plecat 
din Carvahall, îmi venea să plâng la gândul că nu-mi voi mai 
face niciodată meseria. Nu mă prea descurc eu cu săbiile, 
însă aici este îndeajuns de muncă pentru a ne ţine pe toţi 
trei ocupați vreme de cincizeci de ani de-acum încolo. Nu 
ne ies prea mulţi bani, dar măcar nu putrezim în temniţele 
lui Galbatorix. 

— Şi nici în ciocul vreunui Ra'zac, spuse Baldor. 

— Mda, aşa e. 

Horst le făcu semn băieţilor să ia din nou baroasele, apoi, 
ridicându-şi şomoiogul de vată la ureche, îl întrebă pe 
Eragon: 


— Voiai ceva de la noi? Oţelul e gata şi nu pot să-l mai las 
în foc, ca să nu-l slăbesc. 

— Ştiţi cumva unde e Gedric? 

— Gedric? repetă Horst, cugetând. Ar trebui să fie la 
instrucţie, cu sabia şi cu sulița, împreună cu ceilalţi. Într- 
acolo, cam la vreun sfert de milă. 

Şi-i arătă cu degetul. Eragon îi mulţumi şi plecă în direcţia 
pe care i-o arătase. Zgomotul metalului izbit cu baroasele 
izbucni din nou, limpede ca dangătul unui clopot şi 
pătrunzător, ca un ac de sticlă ce străpungea văzduhul. 
Eragon îşi acoperi urechile cu palmele şi zâmbi. Văzând că 
Horst nu-şi pierduse tăria şi că, deşi rămăsese fără casă şi 
avere, era acelaşi om care fusese în Carvahall, se simţea 
îmbărbătat. Pe undeva, încăpăţânarea şi puterea fierarului 
îi reînnoiseră credinţa că, dacă izbuteau să-l dea jos pe 
Galbatorix, totul avea să se sfârşească bine, iar viaţa lui, 
precum şi a sătenilor, avea fie din nou ca la început. 

În scurtă vreme, ajunse în locul unde bărbaţii din 
Carvahall făceau exerciţii cu armele pe care le primiseră. 
Aşa cum îi spusese Horst, Gedric se afla acolo, luptându-se 
cu Fisk, Darmmen şi Morn. Eragon nu avu nevoie decât să 
schimbe câteva cuvinte cu veteranul fără un braţ care-i 
instruia, iar acesta îi dădu pe dată lui Gedric un răgaz de 
odihnă. 

Tăbăcarul veni în fugă spre Eragon şi rămase în picioare, 
în faţa lui, cu ochii în jos. Era micuţ şi îndesat, cu fălci 
puternice, ca de dulău, sprâncene dese şi braţe groase şi 
pătate, după ce amestecase atâta vreme în cazanele urât 
mirositoare în care îşi curăța pieile. Nu era prea arătos, dar 
Eragon îl ştia drept om bun şi cinstit. 

— Cu ce te pot ajuta, Biruitor al Umbrei? întrebă Gedric. 

— M-ai ajutat deja şi am venit să-ţi mulţumesc şi să-mi 
plătesc datoria. 

— Eu? Cum adică te-am ajutat, Biruitor al Umbrei? zise 
tăbăcarul, vorbind cu mare grijă, de parcă se temea că 
Eragon îi întindea o capcană. 


— La scurtă vreme după ce am plecat din Carvahall, ai 
descoperit că ţi se furaseră trei piei de bou, puse la uscat în 
coliba de lângă cazane, nu-i aşa? 

Gedric se întunecă la faţă, de ruşine, şi se foi în loc: 

— Ei da, dar ştii, coliba nu era niciodată încuiată. Oricine 
putea intra să le ia. Unde mai pui că, după tot ce s-a- 
ntâmplat de atunci, nu mi se mai pare cine ştie ce. Înainte 
să urcăm în munţi, am distrus aproape tot ce mai aveam, 
pentru ca nemernicii de Ra'zac şi soldaţii Imperiului să nu 
pună mâna pe nimic care le-ar fi putut folosi. Cine mi-a luat 
pieile m-a scutit să mai distrug încă trei. Deci, ce-a fost a 
fost. 

— Poate că ai dreptate, zise Eragon, dar mă simt nevoit să- 
ţi spun că eu ţi-am furat pieile. 

Atunci, Gedric ridică fruntea şi-l privi drept în ochi, de 
parcă era un om obişnuit, fără teamă, fără reţinere şi fără 
umilinţă, de parcă îşi schimbase părerea despre el. 

— Le-am furat şi nu mă mândresc cu asta, dar aveam 
nevoie de ele. Dacă nu le-aş fi avut, mă îndoiesc că aş fi 
scăpat cu viaţă pentru a ajunge în Du Weldenvarden, la elfi. 
În mintea mea, îmi spuneam că n-am făcut decât să le 
împrumut, dar adevărul e că le-am furat, pentru că nici prin 
cap nu-mi trecea să ţi le mai înapoiez. Aşa că, îmi cer 
iertare şi, dat fiind că încă sunt la mine - sau, cel puţin, cea 
mai rămas din ele -, mi se pare cinstit să-ţi plătesc. 

Şi scoase de la cingătoare un bulgăre de aur - aspru, 
rotund şi fierbinte - pe care i-l dădu tăbăcarului. Acesta se 
holbă la metalul strălucitor, strângând din fălci, încruntat şi 
neînduplecat. Nu cântări bulgărele în palmă - aşa ceva ar fi 
fost o insultă pentru Eragon -, nici nu-l muşcă, ci spuse: 

— Nu pot să primesc, Eragon. Am fost tăbăcar priceput, e 
drept, dar pieile alea nu făceau nici pe departe atât de 
mult. Dărnicia îţi face cinste, însă m-aş simţi prost să 
primesc atâta aur pe nemuncite. 

— Fiecare om are dreptul să se târguiască pentru un preţ 
cât mai bun, nu-i aşa? întrebă Eragon, câtuşi de puţin 


surprins. 

— Da. 

— Bun. Atunci nu te mai împotrivi. Cei mai mulţi se 
târguiesc ca să scadă preţul. Eu însă vreau să-l cresc, dar 
tot am să mă târguiesc cu îndârjire, ca şi cum m-aş chinui 
să cheltuiesc cât mai puţin. Dinspre partea mea, pieile alea 
mi-au fost de mare ajutor şi nu ţi-aş da mai puţin pe ele nici 
măcar dacă mi-ai ţine cuțitul la beregată. 

Gedric strânse bulgărele de aur între degetele sale 
groase. 

— Dacă-i aşa, doar nu-s nătâng. Primesc. Nimeni n-are să 
spună vreodată că Gedric, fiul lui Ostven, a lăsat norocul să- 
i scape printre degete pentru că se credea nedemn de el. Îţi 
mulţumesc, Biruitor al Umbrei. 

Şi puse aurul într-o punguţă atârnată la cingătoare, 
înfăşurându-l într-un petic de lână, ca să-l ferească de 
zgârieturi. 

— Garrow te-a crescut frumos, Eragon. Şi pe tine, şi pe 
Roran. O fi fost el acru ca oţetul şi aspru şi uscat ca 
morcovii la vreme de iarnă, dar v-a crescut frumos şi cred 
că acum ar fi mândru de voi. 

Eragon se simţi copleşit de emoţii neaşteptate. Gedric 
dădu să se întoarcă la ceilalţi, dar se opri: 

— Dă-mi voie să te-ntreb însă, de ce pieile alea ţi-au fost de 
aşa mare ajutor? Ce-ai făcut din ele? 

— Ce-am făcut? râse Eragon. Păi, cu ajutorul lui Brom, am 
făcut o şa pentru Saphira. În ultima vreme, n-am mai 
folosit-o la fel de des ca înainte - de când elfii ne-au dăruit 
una adevărată -, însă ne-a slujit cum nu se poate mai bine în 
multe lupte, chiar şi în Bătălia din Farthen Dur. 

Năucit, Gedric ridică din sprâncene. Un rânjet i se întinse 
pe chip, ca o spărtură într-o stâncă de granit cenuşiu, 
dându-i cu totul altă înfăţişare. 

— O şa! făcu el. Ca să vezi - pieile folosite pentru şaua 
unui Cavaler au venit din tăbăcăria mea. Unde mai pui că 
habar n-aveam de asta când le pregăteam. Şi nu e vorba de 


un Cavaler oarecare, ci de cel mai bun dintre toţi, cel care o 
să-l dea jos pe tiranul ucigaş! Dacă m-ar vedea taică-meu! 

Şi Gedric bătu din călcâie şi începu, niciuna, nici două, să 
ţopăie. Rânjind fără încetare, îi făcu lui Eragon o plecăciune 
şi se întoarse printre săteni, începând să le povestească 
tuturor, în gura mare, ce i se întâmplase. Grăbindu-se să 
scape, până ca alţii să apuce să sară pe el, Eragon se 
strecură printre corturi, mulţumit de ce făcuse. „Chiar dacă 
îmi ia ceva timp uneori, se gândi, până la urmă tot îmi 
plătesc datoriile.” 

Nu după multă vreme, ajunse la alt cort, undeva în 
apropierea hotarului de est al taberei. Bătu în stâlpul de la 
intrare. Cu o mişcare bruscă, o fâşie de pânză se trase la o 
parte, iar dinăuntru apăru Helen, soţia lui Jeod, care-l privi 
cu răceală. 

— Pesemne ai venit să vorbeşti cu el. 

— Dacă este aici, spuse Eragon, cu toate că ştia foarte 
bine că aşa era, căci simţea gândurile lui Jeod la fel de 
limpede ca şi pe cele ale femeii. 

O clipă, avu impresia că aceasta nu era prea dornică să-l 
primească. Apoi însă ea ridică din umeri şi se trase la o 
parte. 

— Atunci, pofteşte. 

Îl găsi pe Jeod aşezat pe un scăunel şi cercetând de zor 
felurite pergamente, cărţi şi foi îngrămădite pe un pat de 
lemn, fără pături. 

O şuviţă subţire de pâr îi căzuse pe frunte - semăna cu 
cicatricea ce i se întindea până la tâmpla stângă. 

— Eragon! strigă Jeod, văzându-l şi luminându-se la faţă. 
Bine ai venit, bine ai venit! 

Îi strânse mâna, apoi îi oferi scăunelul. 

— Poftim. Eu pot să şed pe colţul patului. Nu, nu, te rog, 
eşti oaspetele nostru. Vrei ceva de mâncare sau de băut? 
Cu ajutorul Nasuadei, avem ceva mai mult decât alţii, aşa că 
nu te abţine. N-o să rămânem flămânzi din pricina ta. Pe 


lângă ce dădeam la masă în Teirm, asta nu e mare lucru, 
dar nimeni nu se îndestulează la război, nici măcar un rege. 

— Aş vrea 0 ceaşcă de ceai, dacă se poate, zise Eragon. 

— Atunci ceai şi biscuiţi să fie, zise Jeod şi trase cu ochiul 
la Helen. Aceasta smulse ceainicul de pe jos şi-l sprijini de 
şold, luă un burduf cu apă pe care-l destupă şi vâri 
muştiucul în ceainic. Un şuvoi de apă lovi cu zgomot fundul 
de metal. Degetele lui Helen strânseră burduful, ca să 
curgă mai încet. Rămase aşa, nemişcată, întocmai ca o 
persoană care are de făcut o treabă neplăcută, în vreme ce 
apa curgea înainte, clipocind. 

Jeod zâmbi slab, de parcă îşi cerea iertare pentru ea şi se 
holbă la o hârtie pe care o avea în mână, aşteptând-o să 
termine. Eragon se apucă să cerceteze din priviri cortul. 

Totul ţinu vreo trei minute. În cele din urmă, ceainicul se 
umplu, iar Helen dădu la o parte burduful dezumflat, îl 
atârnă într-un cui înfipt într-unui dintre stâlpii cortului şi 
ieşi cu paşi apăsaţi. Eragon se uită la Jeod, ridicând dintr-o 
sprânceană. 

— Nu am cine ştie ce rang printre vardeni, aşa cum spera 
ea, aşa că acum e supărată şi mă învinovăţeşte. S-a învoit să 
plece împreună cu mine din Teirm, aşteptându-se, cred, ca 
Nasuada să mă ia drept sfetnic sau să-mi ofere pământuri şi 
averi vrednice de un mare senior ori mai ştiu eu ce, pentru 
că am ajutat la dobândirea oului Saphirei acum mulţi ani. 
Nici că s-a aşteptat la aşa ceva: să dormim în cort, să ne 
facem singuri de mâncare, să ne spălăm singuri hainele şi 
aşa mai departe. Să nu mă înţelegi greşit. Nu vreau să spun 
că singurele ei preocupări sunt rangul şi averea, însă se 
trage dintr-o familie de neguţători, dintre cele mai bogate 
din 'Teirm, şi eu însumi o duceam foarte bine pe când ne-am 
căsătorit. Nu e obişnuită cu lipsurile. Mai trebuie să treacă 
ceva timp. Ridică uşor din umeri şi vorbi mai departe: 

— Cât despre mine, nădăjduiam că această aventură - să-i 
zicem aşa, deşi poate e prea mult - să ne ajute să ne 
împăcăm. Dar nimic nu e aşa de simplu precum pare. 


— Dar tu nu crezi că vardenii ar trebui să-ţi arate ceva mai 
multă preţuire? întrebă Eragon. 

— Pentru mine, nu. Dar pentru Helen... şovăi Jeod. Aş vrea 
s-o văd fericită. Răsplata pentru ce am făcut atunci am 
dobândit-o deja: am scăpat cu viaţă din Gil'ead, după ce 
Brom şi cu mine am fost atacați de Morzan, cu dragonul şi 
oamenii săi; am avut plăcerea de a şti că-i dădusem o 
lovitură cruntă lui Galbatorix; m-am întors la viaţa mea de 
zi cu zi şi am putut să-i ajut şi mai departe pe vardeni; unde 
mai pui că m-am şi însurat cu Helen. Asta mi-a fost răsplata 
şi sunt foarte mulţumit. Chiar dacă aveam îndoieli, au 
dispărut toate în clipa în care am văzut-o pe Saphira 
zburând printr-un nor de fum pe Câmpiile Pârjolite. Dar cu 
Helen nu ştiu ce e de făcut. Mă rog, una peste alta, 
necazurile astea sunt numai ale noastre şi n-ar fi trebuit să 
te bat la cap cu ele. Nu m-am arătat o gazdă prea bună. 

Eragon pipăi un pergament. 

— Spune-mi, atunci, ce-i cu atâtea hârtii? Te-ai făcut 
copist? 

— Nicidecum, se înveseli Jeod, cu toate că munca mea este 
adesea la fel de plicticoasă. De vreme ce eu am fost cel care 
a descoperit tunelul tăinuit ce dădea în castelul lui 
Galbatorix, din Uru'baen, şi am izbutit ca, venind încoace, 
să iau cu mine câteva cărţi rare din biblioteca mea din 
Teirm, Nasuada m-a pus să caut alte slăbiciuni de soiul ăsta 
prin oraşele din Imperiu. De pildă, dacă aş găsi pe undeva 
pomenit vreun tunel care trece pe sub zidurile din Dras- 
Leona, aş cruța multă vărsare de sânge. 

— Şi unde cauţi? 

— Pe unde pot, răspunse Jeod, dându-şi părul la o parte 
din ochi. În istorii, în mituri, în legende, poeme şi cântece, 
în cărţile religioase, în scrierile Cavalerilor, magicienilor, 
călătorilor, nebunilor, miniştrilor, feluriţilor generali, ale 
tuturor celor care ar fi putut şti despre vreo uşă secretă, o 
trapă sau ceva de soiul ăsta, care ne-ar putea folosi. Dar 
asta cere foarte, foarte mult timp, căci oraşele din Imperiu 


sunt vechi de sute de ani, ba chiar şi mai mult. Unele au fost 
ridicate înainte ca oamenii să sosească în Alagaesia. 

— Şi crezi că vei găsi ceva? 

— Nu, nu prea am speranţe. Tainele trecutului nu se lasă 
cu uşurinţă scoase la lumină. Iotuşi, cine ştie? Aş putea 
izbândi dacă am timp. Sunt convins că în fiecare oraş există 
astfel de căi ascunse. locmai pentru că sunt vechi, e cu 
neputinţă să nu le aibă. Cu toate astea, s-ar putea ca ele să 
nu fie pomenite nicăieri sau ca noi să nu avem 
pergamentele şi cărţile ce ne trebuie. Oamenii care cunosc 
astfel de taine nu prea obişnuiesc să le încredinţeze şi 
altora. Ce mai, făcu Jeod, apucând un vraf de hârtii de pe 
patul de lemn şi uitându-se cu atenţie la ele, apoi 
aruncându-le cât colo şi pufnind, încerc să dezleg ghicitori 
pe care nici oamenii care le-au inventat nu le doreau 
vreodată dezlegate. 

Vorbiră aşa o vreme, despre lucruri nu prea importante, 
până ce Helen se întoarse, aducând cu ea trei căni aburinde 
cu ceai. Îi oferi una lui Eragon, care observă că părea ceva 
mai puţin mânioasă decât înainte, făcându-l să se întrebe 
dacă nu cumva ascultase de-afară ce spusese Jeod despre 
ea. Îi oferi şi bărbatului său o cană şi apoi scoase de 
undeva, din spatele lui Eragon, o tăviţă de tinichea cu 
biscuiţi şi un castronel cu miere. Se trase câţiva paşi înapoi 
şi rămase sprijinită de un stâlp al cortului, suflând în cana 
sa. 

Aşa cum cerea politeţea, Jeod aşteptă ca Eragon să ia un 
biscuit şi să-l mănânce, înainte să întrebe: 

— Şi cărui fapt datorăm plăcerea de a te vedea? Pare-mi- 
se că ai venit cu un scop. 

Eragon sorbi din ceai. 

— După bătălia de pe Câmpiile Pârjolite, am făgăduit că-ţi 
voi povesti cum a murit Brom. De-asta am venit. 

— Oh! făcu Jeod, pălind. 

— Dacă nu vrei, nu ţin morţiş, se grăbi Eragon să adauge. 


— Ba da, ba da, vreau, răspunse celălalt cu trudă, 
clătinând din cap. Numai că m-ai luat pe nepregătite. 

Nu-i ceru lui Helen să plece, iar Eragon se întrebă dacă se 
cuvenea să-şi spună povestea ori să aştepte. Apoi, hotărî că 
nu avea importanţă dacă o mai auzea şi altcineva. Cu un 
glas aspru şi solemn, istorisi tot ce se întâmplase de când 
Brom şi cu el plecaseră de la Jeod, din Teirm. Le descrise 
întâlnirea cu ceata de urgali, cum îi căutaseră pe cei doi 
Ra'zac în Dras-Leona, cum fuseseră atacați afară din oraş şi 
cum duşmanii îl înjunghiaseră pe Brom, înainte să fugă de 
săgețile lui Murtagh. 

Cu un nod în gât, le vorbi despre ultimele ceasuri ale lui 
Brom, despre peştera răcoroasă în care zăcuse, despre cât 
de neajutorat se simţise el însuşi privindu-l pe bătrân, 
despre mirosul morţii care se răspândise împrejur, despre 
ultimele cuvinte ale lui Brom, despre mormântul de piatră 
pe care i-l pregătise el cu ajutorul unei vrăji şi pe care 
Saphira îl preschimbase în diamant. 

— Dacă aş fi ştiut la fel de multe pe cât ştiu acum, se 
plânse Eragon, l-aş fi putut salva. În loc de asta... 

Dar nu mai izbuti să rostească nici un cuvânt. Se şterse la 
ochi şi sorbi din ceai, dorindu-şi să fi fost ceva mai tare. 
Jeod oftă. 

— Deci, aşa a sfârşit Brom. Păcat, căci ne-ar fi prins bine 
să-l avem printre noi. Iotuşi, cred că, dacă şi-ar fi putut 
alege moartea, aşa şi-ar fi dorit să fie - să moară în slujba 
vardenilor, apărându-l pe ultimul Cavaler neatârnat. 

— Ştiai că a fost şi el Cavaler? 

— Da, vardenii mi-au spus înainte să-l întâlnesc. 

— Mi se pare că era un om care nu spunea prea multe 
despre el însuşi, interveni Helen. 

Jeod şi Eragon râseră. 

— Asta cam aşa e, spuse Jeod. Ţin minte şi acum ce uimit 
am fost când aţi apărut amândoi la mine în prag. Brom a 
fost mereu un om ascuns, însă, pe când călătoream 
împreună, am devenit prieteni destul de apropiaţi şi nu pot 


să înţeleg de ce m-a lăsat să cred că murise vreme de... cât, 
şaisprezece, şaptesprezece ani? Mult prea mult. Şi încă 
ceva. De vreme ce tot Brom a fost cel care le-a dus 
vardenilor oul Saphirei după ce l-a ucis pe Morzan în 
Gil'ead, nimeni nu putea să-mi spună că oul este acolo fără 
să dezvăluie şi faptul că el era în viaţă. Aşa că mi-am 
petrecut aproape douăzeci de ani din viaţă convins că 
singura mare aventură din viaţa mea a dat greş şi că, din 
pricina asta, ne-am pierdut şi ultima nădejde de a mai avea 
un Cavaler care să-i ţină piept lui Galbatorix. Nu mi-a fost 
uşor, credeţi-mă... Când am deschis uşa, continuă el 
ştergându-şi fruntea cu braţul, şi mi-am dat seama cine era, 
m-am gândit că fantomele trecutului s-au întors să mă 
bântuie. Brom mi-a spus că s-a ascuns ca să nu păţească 
nimic până ce nu apărea noul Cavaler ca să-l poată învăţa, 
dar povestea asta nu mi s-a părut defel mulţumitoare. De ce 
s-a crezut nevoit să se rupă de aproape toţi cei pe care-i 
cunoştea şi la care ţinea? De ce se temea? Pe cine voia să 
apere? Jucându-se cu toarta cănii, Jeod tăcu o clipă, apoi 
vorbi mai departe: 

— N-am nici o dovadă, însă cred că Brom a găsit ceva în 
Gil'ead, după ce s-a luptat cu Morzan şi cu dragonul său, 
ceva atât de important încât asta l-a făcut să-şi lase baltă 
toată viaţa de până atunci. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că 
aşa trebuie să fi fost. E la mijloc o taină pe care nu mi-a 
dezvăluit-o nici mie, nici nimănui altcuiva. 

Oftă din nou şi-şi frecă faţa prelungă. 

— După atâţia ani în care nu l-am văzut, nădăjduiam să 
mai am prilejul de a călători cu el, dar se pare că soarta 
avea alte gânduri. Iar faptul că l-am pierdut pentru 
totdeauna, la numai câteva săptămâni după ce am aflat că 
era încă în viaţă, este o glumă foarte crudă. 

Helen se strecură pe lângă Eragon şi veni lângă soţul ei, 
lăsându-i o mână pe umăr. Jeod îi zâmbi slab şi-şi petrecu 
braţul pe după talia ei îngustă. 


— Mă bucur că tu şi cu Saphira i-aţi săpat un mormânt de 
care şi un rege al piticilor ar fi mândru. Merita asta. Merita 
mult mai mult, pentru tot ce a făcut pentru Alagaesia. Cu 
toate că, după ce oamenii o să-i descopere mormântul, un 
mormânt de diamant, mi-e tare teamă că nu vor şovăi nici o 
clipă să-l sfărâme. 

— Dacă o fac, o să le pară rău, bombăni Eragon; se hotărî, 
pe dată, să se întoarcă acolo cât putea de repede şi să ţeasă 
farmece pentru a apăra mormântul de jefuitori. Oricum, nu 
cred să-l deranjeze pe Brom. Au să fie mult prea ocupați să 
caute crinii de aur. 

— Poftim? 

— Nimic, n-are a face. 

Sorbiră toţi trei din ceai. Helen ronţăi un biscuit. După o 
vreme, Eragon întrebă: 

— L-ai întâlnit pe Morzan, nu-i aşa? 

— Da. Nu au fost nişte clipe prea plăcute, însă da. 

— Şi cum era? 

— Ca fire? N-aş putea să-ţi spun, cu toate că ştiu foarte 
bine ce poveşti se spun despre grozăviile pe care le-a făcut. 
De câte ori Brom şi cu mine am dat peste el, a încercat să 
ne omoare. Sau, mai degrabă, să ne prindă, să ne pună la 
tortură şi abia după asta să ne omoare. ţi dai seama că nu 
ne-am putut apropia unul de altul în situaţia asta. 

Eragon era însă prea încordat ca să mai poată gusta 
gluma. Jeod se foi în loc. 

— Ca războinic, Morzan era înfricoşător. Ne-am petrecut 
multă vreme, din câte îmi amintesc, fugind de el. De el şi de 
dragonul lui de fapt. Puţine lucruri pe lumea asta sunt mai 
îngrozitoare decât să te vâneze un dragon furios. 

— Şi cum arăta? 

— Dar de ce te interesează atât de mult? Eragon clipi. 

— De curiozitate. A fost ultimul dintre Trădători şi a căzut 
ucis de mâna lui Brom. lar acum fiul lui îmi este duşman de 
moarte. 


— Păi, să vedem atunci, zise Jeod. Era înalt, cu umeri laţi, 
cu părul negru ca pana corbului şi avea ochii de culori 
diferite. Unul albastru şi altul negru. Nu purta barbă şi-i 
lipsea vârful unui deget - nu mai ştiu care. Era chipeş, în 
felul lui, trufaş şi falnic şi avea mult farmec când vorbea. 
Dacă purta armură, era lustruită până strălucea, ca şi cum 
nici nu-i păsa dacă se dădea de gol în faţa duşmanilor - şi, 
poate aşa şi era. Când râdea, părea cuprins de durere. 

— Dar însoţitoarea lui, femeia numită Selena? Pe ea ai 
întâlnit-o vreodată? 

— Dacă aş fi întâlnit-o, râse Jeod, n-aş mai fi fost acum aici. 
E drept că Morzan era un săbier priceput, un magician de 
temut şi un trădător ucigaş, dar femeia asta a lui a fost cea 
care a băgat cu adevărat groaza în oameni. Morzan nu o 
folosea decât pentru acele misiuni prea grele, prea crude 
sau prea tainice pentru a le putea încredința altcuiva. 
Braţul întunericului, aşa i se spunea. Pe unde se ducea, 
moartea, chinul, trădarea şi altele asemenea o însoțeau. 

Eragon se simţi scârbit să audă astfel de lucruri despre 
mama sa. 

— Era neînduplecată, lipsită de milă şi de înţelegere. Se 
spune că, atunci când i-a cerut lui Morzan s-o ia în slujba 
lui, el a pus-o la încercare. I-a dezvăluit care era cuvântul 
pentru vindecare în limba străveche 

— Selena ştia să folosească şi ea magia - şi apoi a asmuţit- 
o împotriva a doisprezece dintre cei mai pricepuţi săbieri 
pe care-i avea. 

— Şi cum i-a învins? 

— I-a vindecat de frică, de ură şi de toate cele care-l 
îmboldesc pe om să ucidă. Apoi, în vreme ce ei rămăseseră 
împietriţi, rânjind unul la altul ca nişte berbeci, s-a apropiat 
şi le-a tăiat beregatele. Te simţi bine, Eragon? Eşti alb ca un 
mort. 

— Da, sunt bine. Altceva ce-ţi mai aminteşti? Jeod bătu cu 
degetele în cană. 


— Despre Selena, nu mare lucru. Nimeni n-a ştiut prea 
multe despre ea niciodată. Numai Morzan îi cunoştea 
numele adevărat şi acesta nu s-a aflat decât cu câteva luni 
înainte să moară el. Oamenii de rând îi spuneau numai 
Braţul întunericului. Cei pe care-i avem acum - iscoadele, 
asasinii şi vrăjitorii care îndeplinesc poruncile lui Galbatorix 
- se numesc aşa tocmai pentru că regele vrea să facă din ei 
ceea ce era Selena pentru Morzan. Chiar şi printre vardeni 
numai câţiva îi cunoşteau numele. De-acum, cei mai mulţi 
dintre ei au murit. Din câte-mi amintesc, Brom a fost cel 
care a aflat cine era de fapt. Înainte ca eu să ajung la 
vardeni cu veştile despre intrarea în Castelul Ilirea - clădit 
de elfi, acum mii de ani, din care Galbatorix a făcut acum 
fortăreaţa întunecată ce se înalţă peste Uru'baen -, până să 
ajung eu deci, Brom îşi petrecuse multă vreme iscodind pe 
la moşiile lui Morzan, cu nădejdea de a-i descoperi vreo 
slăbiciune până atunci necunoscută... Cred că a izbutit să 
intre în palat, schimbându-şi înfăţişarea şi dându-se drept 
un slujitor. Atunci a aflat felurite lucruri despre Selena. 
Totuşi, un lucru a rămas tăinuit - ce o lega atât de tare de 
Morzan. Poate că îl iubea. Oricum, i-a fost credincioasă 
până la moarte. Nu mult după ce Brom l-a ucis pe Morzan, 
vardenii au aflat că ea s-a îmbolnăvit. Ca o şoimiţă de 
vânătoare, care nu poate trăi fără stăpânul său. 

„N-a fost chiar aşa, se gândi Eragon. În ciuda lui Morzan, 
m-a ascuns pe mine în Carvahall, deşi asta i-a adus 
moartea. Păcat că nu l-a putut salva şi pe Murtagh.” Cât 
despre ceea ce-i povestise Jeod, Eragon alese să creadă că 
Morzan o stricase pe mama sa, silind-o să-i îndeplinească 
poruncile. Nu putea să îndure gândul că ambii săi părinţi 
fuseseră nişte ticăloşi - ar fi înnebunit. 

— L-a iubit, spuse, aţintindu-şi privirile în fundul cănii. La 
început, cel puţin, l-a iubit; poate nu şi mai târziu. E mama 
lui Murtagh. 

— Da? făcu Jeod mirat. Pesemne el însuşi ţi-a spus, nu? 
Eragon încuviinţă. 


— Ei, asta îmi răspunde la nişte întrebări care m-au 
frământat demult. Mama lui Murtagh... Mă mir că Brom n-a 
aflat şi taina asta. 

— Morzan a făcut tot ce a putut ca nimeni să nu ştie 
despre Murtagh, nici măcar alţi Trădători. 

— Nu mă miră. După câte ştiu despre ceata aia de ticăloşi, 
avizi de putere şi vicleni, probabil i-a salvat viaţa. Mai bine 
n-ar fi făcut-o. 

Între ei se lăsă tăcerea, ca un animal înfricoşat, gata s-o ia 
la fugă la orice mişcare. Eragon nu ridică privirea din cană. 
Era năucit de un vârtej de întrebări, însă ştia că Jeod nu-i 
putea răspunde. Poate nimeni nu putea. De ce se ascunsese 
Brom în Carvahall? Ca să vegheze asupra lui Eragon, fiul 
duşmanului său de moarte? De ce i-o dăduse pe Za'roc, 
sabia tatălui său - fusese, oare, un soi de glumă crudă? Şi 
de ce nu-i spusese adevărul despre familia sa? Strânse cana 
în pumn până ce, fără să vrea, o sfărâmă. 

Toţi trei tresăriră din pricina zgomotului neaşteptat. 

— Lasă, te ajut eu, spuse Helen, agitându-se şi ştergându-i 
cu o cârpă tunica. Încurcat, Eragon îşi ceru iertare de mai 
multe ori, însă şi Jeod, şi soţia sa îi răspunseră că nu era nici 
o nenorocire şi că nu trebuia să-şi facă griji. 

În vreme ce Helen culegea cioburile de lut, Jeod începu să 
scotocească prin teancurile de cărţi, pergamente şi hârtii 
de pe pat, spunând: 

— Ah, aproape c-am uitat. Am ceva pentru tine, Eragon, 
ceva ce te-ar putea ajuta. Numai s-o găsesc... 

În cele din urmă, cu un strigăt de mulţumire, se ridică, 
fluturând o carte pe care i-o întinse. 

Era „Domia abr Wyrda”, „Stăpânirea Sorţii”, o istorie a 
Alagaesiei de la începuturi până în vremea lor, scrisă de 
Călugărul Heslant. Eragon o văzuse prima dată în 
biblioteca lui Jeod din Teirm. Nu crezuse să mai aibă 
vreodată prilejul de a o cerceta. Gustând fiecare senzaţie, 
mângâie pielea încrustată de pe copertă, care strălucea din 
pricina vechimii, apoi o deschise şi admiră şirurile de rune, 


frumos desenate, în cerneală roşie, sclipitoare. Năucit de 
un asemenea tezaur de înţelepciune, spuse: 

— Îmi dăruieşti mie aşa ceva? 

— Da, zise Jeod, trăgându-se puţin la o parte pentru ca 
Helen să culeagă un ciob de sub pat. Cred că-ţi va folosi. lei 
parte la o luptă dintre cele mai crâncene, Eragon, iar 
greutăţile pe care le întâmpini se trag din lucruri care s-au 
întâmplat cu zeci, sute şi mii de ani în urmă. le-aş sfătui să 
înveţi ce ne spune istoria, de câte ori ai răgaz, căci asta te- 
ar putea ajuta. Uite, de pildă, eu am găsit adesea curajul şi 
înţelepciunea de a alege calea cea bună, ajutându-mă cu 
ceea ce-am citit în însemnările despre trecut. 

Eragon tânjea de dorinţa de a primi darul, dar încă şovăia: 
— Brom a spus că „Domia abr Wyrda” era lucrul cel mai 
preţios pe care-l aveai în casă. Şi rar... Şi mai e şi munca ta. 

Chiar nu ai nevoie de asta? 

— Da, e o carte prețioasă şi rară, zise Jeod, dar numai 
între hotarele Imperiului, unde Galbatorix a poruncit ca 
fiecare copie să fie arsă şi oamenii spânzurați dacă pun 
mâna pe ea. Aici, în tabără, am întâlnit deja şase oameni de 
la curtea Regelui Orrin care mi-au oferit-o şi gândeşte-te că 
nu suntem în cine ştie ce lăcaş de învăţătură. E drept, nu 
mă despart cu uşurinţă de ea, însă ţie îţi va fi mai de folos. 
Cărţile trebuie să meargă la cei care se pot bucura cel mai 
mult de ele, nu să stea să adune praful, uitate pe vreun raft, 
nu crezi? 

— Ba da. 

Eragon închise cartea şi pipăi din nou modelele încrustate 
pe copertă, vrăjit de desenele meşteşugite. 

— Îţi mulţumesc. Am s-o păstrez ca pe o comoară câtă 
vreme îmi este dat. 

Jeod lăsă ochii în jos şi se sprijini de peretele cortului, 
părând mulţumit de sine. Întorcând cartea pe o parte, 
Eragon citi ce scria pe cotor. 

— Din ce ordin făcea parte Heslant? 


— Dintr-o sectă mică şi ascunsă, numită Arcaena, care a 
luat naştere undeva pe lângă Kuasta. Ordinul, care dăinuie 
de mai bine de cinci sute de ani, vede în cunoaştere ceva 
sacru, răspunse Jeod cu un zâmbet tainic pe buze. Aşa că 
țelul lor este să adune toată învăţătura din lume şi să o 
păstreze pentru vremea în care, aşa cum cred ei, o 
nenorocire abătută din senin va distruge toată civilizaţia din 
Alagaesia. 

— Ce religie ciudată, spuse Eragon. 

— Toate sunt aşa în ochii celor dinafară, nu? ripostă Jeod. 

— Am şi eu să vă fac un dar. Mai mult ţie, Helen, zise 
Eragon, iar ea îşi lăsă capul într-o parte, încruntându-se 
mirată. Te tragi dintr-o familie de neguţători, da? 

Ea făcu un semn de încuviinţare. 

— Să înţeleg că te pricepi şi tu la negoţ? 

— Dacă nu m-aş fi măritat cu el, răspunse femeia, cu o 
scânteie în privire, arătând cu umărul către Jeod, la 
moartea tatălui meu i-aş fi moştenit negoţul. N-am fraţi, iar 
tata m-a învăţat tot ce se putea. 

Asta şi nădăjduise Eragon să audă. 

— Spuneai mai devreme, îi zise lui Jeod, că eşti mulţumit 
cu viaţa ta de-aici, de la vardeni. 

— Aşa şi sunt. Nu chiar pe de-a-ntregul, dar... 

— Înţeleg. Şi totuşi ai înfruntat mari primejdii pentru a ne 
salva pe Brom şi pe mine şi ai făcut chiar mai multe pentru 
Roran şi cei din Carvahall. 

— Piraţii din Palancar, zâmbi Jeod. Eragon chicoti şi el, 
apoi continuă: 

— Fără ajutorul tău, ar fi fost fără îndoială prinşi. Iar din 
pricina răzvrătirii, amândoi aţi pierdut tot ce-aveaţi mai de 
preţ în Teirm. 

— Am fi pierdut oricum. Eram scăpătat, iar Gemenii mă 
trădaseră deja Imperiului. Pesemne Lordul Risthart avea de 
gând să mă aresteze în scurtă vreme. 

— Poate, dar asta nu schimbă faptul că l-ai ajutat pe 
Roran. Şi, dacă-ţi făceai şi ţie un bine, cine te poate ţine de 


râu? Una peste alta, v-aţi părăsit traiul şi casa pentru a fura 
Aripa de Dragon împreună cu Roran şi sătenii. Pentru 
această jertfă, vă voi fi mereu recunoscător. lată şi o 
răsplată... 

Strecurându-şi un deget la cingătoare, scoase cel de-al 
doilea bulgăre de aur şi i-l oferi lui Helen. Aceasta îl luă cu 
gingăşie, de parcă ar fi fost o vrăbiuţă. Rămase cu ochii 
aţintiţi la el, fermecată, iar Jeod întinse gâtul să vadă ce 
avea în palme. 

— Nu-i o avere, spuse Eragon, dar, dacă ştiţi să vă 
descurcaţi, cred că puteţi să-l faceţi să rodească. Ce a făcut 
Nasuada cu dantela m-a învăţat că un om deştept găseşte 
oricând prilejul de a se-mbogăţi în vreme de război. 

— Oh, da, şopti Helen. Războaiele sunt placerea 
neguţătorului. 

— De pildă, aseară, la cină, Nasuada mi-a spus că piticii 
cam duc lipsă de mied şi, după cum puteţi bănui, sunt în 
stare să cumpere câte butoiaşe vor, chiar dacă preţurile 
sunt mult mai mari acum decât înainte de război. Mă rog, 
fireşte că mai sunt şi alte căi. Puteţi găsi oameni şi mai 
dornici să-şi cheltuie averile dacă ştiţi unde să vă uitaţi. 

Eragon se împletici pe picioare în clipa în care Helen se 
năpusti la el şi-l îmbrăţişa. Părul ei îi gâdila bărbia. 
Ruşinată, îi dădu drumul, apoi însă se însufleţi din nou. 
Ridică bulgărele în faţa ochilor şi zise: 

— Îţi mulţumesc, Eragon! îţi mulţumesc din suflet! Cu aşa 
ceva - şi arătă aurul - pot face multe. Ştiu că pot. Am să-mi 
clădesc un adevărat regat, încă şi mai întins decât al tatălui 
meu. 

Metalul strălucitor dispăru în pumnul ei încleştat. 

— Crezi că nu-i aşa? Ai să vezi că n-ai dreptate. Am să 
izbutesc! 

— Sper să o faci, zise Eragon cu o plecăciune, şi sper ca 
izbânzile tale să ne folosească tuturor. 

— Eşti mult prea darnic, Biruitor al Umbrei, răspunse 
Helen, plecându-şi, la rândul său, fruntea; Eragon observă 


că venele de la gât i se umflaseră. Îţi mulţumesc încă o dată. 

— Da, şi eu, zise Jeod, ridicându-se în picioare. Nu sunt 
convins că o merităm - Helen îi aruncă o privire furioasă, 
însă el n-o luă în seamă -, dar oricum ne-ai fost de mare 
ajutor. 

Lui Eragon îi mai trecu ceva prin minte: 

— Cât despre darul tău, Jeod, el vine din partea Saphirei, 
nu din a mea. A primit să-ţi îngăduie să zbori cu ea când 
aveţi amândoi un ceas, două de răgaz. 

Gândul de a o împărţi pe Saphira cu altcineva îl îndurera, 
mai ales ştiind că ea avea să fie furioasă că nu-i spusese 
dinainte. Numai că, după ce-i dăruise aurul lui Helen, s-ar fi 
simţit vinovat dacă nu avea ceva la fel de preţios şi pentru 
Jeod. Acestuia îi dădură lacrimile, îl apucă pe Eragon de 
mână şi i-o scutură. 

— E cea mai mare cinste cu putinţă, spuse fără să-i dea 
drumul. Îţi mulţumesc. Nici nu ştii cât ai făcut pentru noi. 

Desfăcându-şi mâna din strânsoare, Eragon se strădui să 
se apropie de ieşire, în vreme ce îşi lua rămas-bun, 
explicându-le că nu avea cum să mai rămână. În cele din 
urmă, după încă un val de mulţumiri, cărora le răspunsese 
cum ştia mai bine şi mai umil, izbuti să scape. 

Cântări în mâini „Domia abr Wyrda” şi trase cu ochiul la 
soare. Nu avea să mai treacă mult până la întoarcerea 
Saphirei, însă tot mai avea vreme pentru un lucru. Numai 
că, înainte, trebuia să treacă pe la cort. Nu voia să vatăme 
cartea cărând-o după el prin tabără. 

„Am o carte numai a mea”, se gândi, încântat. 

Porni în pas iute, strângând tomul la piept, urmat 
îndeaproape de Blodhgarm şi de ceilalţi elfi. 

Am nevoie de o sabie! 

După ce duse „Domia abr Wyrda” în siguranţă, în cort, 
Eragon se îndreptă spre armureria vardenilor, un pavilion 
mare, deschis, plin de sulițe, săbii, halebarde, arcuri şi 
arbalete. Erau acolo rânduri, rânduri de cufere pline cu 
scuturi şi platoşe de piele. Cămăşile de zale mai preţioase, 


tunicile, apărătorile pentru cap şi pulparele erau atârnate 
pe stâlpi de lemn. Sutele de coifuri conice sclipeau ca 
argintul şlefuit. Peste tot erau baloturi cu săgeți, iar printre 
ele erau aşezaţi meşterii care se îndeletniceau cu înlocuirea 
penelor celor care fuseseră rupte în timpul bătăliei de pe 
Câmpiile Pârjolite. Oamenii intrau şi ieşeau fără încetare 
din pavilion. Unii aduceau săbii, sulițe şi armuri pentru a fi 
drese, alţii conduceau noi recruți care aveau nevoie de 
arme, iar ceilalţi cărau lăzi şi baloturi în felurite colţuri ale 
taberei. Cu toţii păreau a simţi nevoia de a striga din toţi 
rărunchii cine erau şi ce treburi aveau. Iar în mijlocul 
pavilionului se afla bărbatul pe care Eragon îl căuta: 
Fredric, şeful armurierilor vardenilor. 

Însoţit de Blodhgarm, Eragon pătrunse în pavilion şi se 
apropie cu paşi mari de Fredric. De îndată, toţi cei 
dinăuntru tăcură şi îşi îndreptară privirile către ei, apoi se 
întoarseră la treburi, numai că se mişcau ceva mai iute şi nu 
mai strigau chiar aşa de tare. 

Ridicând braţul în semn de bun-venit, Fredric se grăbi să 
le iasă întâmpinare; ca de obicei, purta armura sa păroasă 
din piele de bou, care mirosea la fel de urât precum 
dunhise, pesemne, animalul cât fusese în viaţă, şi avea pe 
spate o sabie lată, pentru două mâini, al cărei mâner i se 
iţea peste umărul drept. 

— Biruitor al Umbrei! tună el. Cu ce-ţi pot fi de folos în 
această frumoasă după-amiază? 

— Am nevoie de o sabie. Fredric zâmbi în barbă. 

— Aha, chiar mă întrebam când aveai de gând să treci pe 
la mine. Când ai plecat spre Helgrind fără nici o armă m-am 
gândit, ei, poate că de-acum nu mai ai nevoie. Poate că eşti 
în stare să lupţi numai cu ajutorul magiei. 

— Nu, încă nu. 

— Ce să zic, nu-mi pare rău. O sabie zdravănă este de 
ajutor oricui, chiar şi celor mai pricepuţi la farmece. Până la 
urmă, tot la asta se ajunge într-o luptă. Ascultă ce-ţi spun, 
aşa se va termina şi bătălia împotriva Imperiului când vârful 


unei săbii se va înfige în inima spurcată a lui Galbatorix. Aş 
pune rămăşag solda mea pe un an că şi ăla are o sabie şi o 
şi foloseşte, cu toate că e în stare să te spintece ca pe un 
peşte numai dacă-şi flutură un deget prin aer. Eu unul nu 
sunt niciodată mai fericit decât atunci când strâng în pumni 
mânerul sabiei mele. 

În timp ce vorbea, Fredric îi conduse către un rastel de 
lemn, în care erau înfipte săbii şi care stătea mai la o parte 
de celelalte. 

— Ce fel de sabie îţi trebuie? întrebă. Za'roc aia pe care-o 
aveai era pentru o singură mână, din câte-mi amintesc. 
Avea tăişul lat cam de două degete - două degete de-ale 
mele, mari - şi ca formă era numai bună şi pentru străpuns, 
şi pentru tăieturi de-a curmezişul, da? 

Eragon încuviinţă, iar celălalt mormăi şi începu să scoată 
felurite săbii, fluturându-le prin aer, apoi punându-le la loc 
nemulţumit. 

— Săbiile elfilor sunt, de cele mai multe ori, mai subţiri şi 
mai uşoare decât ale noastre sau ale piticilor, pentru că ei 
folosesc vrăji când le făuresc. Dacă ar fi şi ale noastre la fel, 
din câteva lovituri s-ar rupe, s-ar îndoi sau s-ar ciobi şi n-ar 
mai fi bune nici de tăiat brânza. Nu-i aşa, jupan elf? întrebă 
privindu-l pe Blodhgarm. 

— Întocmai cum spui, jupan om, răspunse acesta 
netulburat. Fredric dădu din cap, apoi cercetă tăişul altei 
săbii, pufni şi o trânti la loc în rastel. 

— Asta înseamnă că sabia pe care-o vei alege va fi oricum 
mai grea decât cea cu care te-ai obişnuit. Asta n-ar trebui 
să însemne cine ştie ce pentru tine, Biruitor al Umbrei, dar 
nu uita că s-ar putea să-ţi stânjenească puţin ritmul 
loviturilor. 

— Îţi mulţumesc pentru sfat, zise Eragon. 

— N-ai de ce, spuse Fredric. De asta sunt aici - ca să-i 
învăţ pe vardeni să facă tot ce pot ca să rămână în viaţă şi 
să ucidă cât mai mulţi dintre nemernicii de soldaţi ai lui 
Galbatorix. E o slujbă numai bună pentru mine. 


Lăsând baltă rastelul, se apropie cu paşi legănaţi de altul, 
ascuns în spatele unei grămezi de scuturi dreptunghiulare. 

— Să găseşti sabia potrivită pentru cineva este un 
adevărat meşteşug. Sabia trebuie să se potrivească foarte 
bine cu braţul, să o simţi ca şi cum ar fi carne din carnea ta. 
Nu trebuie să pierzi nici o clipă întrebându-te cum are să se 
mişte - o faci din instinct, aşa cum egreta îşi mişcă ciocul şi 
dragonul ghearele. Sabia desăvârşită face întocmai ce-ţi 
doreşti şi nu te lasă niciodată la greu. 

— Vorbeşti ca un poet. 

Modest, Fredric ridică uşor din umeri. 

— De douăzeci şi şase de ani mă îndeletnicesc cu asta - să 
aleg arme pentru cei care se pregătesc să meargă la luptă. 
După o vreme, parcă mi-a pătruns în oase şi m-a făcut să 
mă tot gândesc la soartă şi la puterea ei, să mă întreb dacă 
cine ştie ce flăcău ar mai fi murit dacă i-aş fi dat un 
buzdugan şi nu o suliță lungă. 

Se opri din vorbă, cu braţul ridicat de parcă stătea să 
apuce mânerul unei săbii din rastel, şi-l întrebă pe Eragon: 

— Cum îţi vine mai bine să lupţi, cu sau fără scut? 

— Cu, răspunse Eragon. Dar n-am cum să-mi port scutul 
cu mine tot timpul şi parcă mă trezesc atacat numai când 
nu-l am. 

Fredric pipăi gânditor mânerul sabiei la care se oprise şi-şi 
molfăi barba. 

— Hm... Deci ai nevoie de o sabie pe care s-o poţi folosi de 
una singură, dar nu prea lungă, ca să te poţi lupta şi cu 
orice fel de scut, de la cel rotund până la cel mare, de 
asediu. Adică să fie mijlocie, uşor de mânuit cu un singur 
braţ. Şi mai trebuie s-o poţi purta cu tine mereu, şi când 
eşti de faţă la vreo încoronare, şi când înfrunţi o ceată de 
kulli. Nu-i bine ce a făcut Nasuada, se strâmbă el, deodată. 
Cum să ne aliem cu monştrii ăia? N-are cum să ţină. Nu 
suntem noi făcuţi să ne amestecăm cu unii ca ei. 

Dar îşi luă seama pe dată şi se întoarse la treaba pe care-o 
avea de făcut. 


— Păcat că vrei o singură sabie. Nu cumva ţi-ar prinde 
bine mai multe? 

— Nu, Saphira şi cu mine călătorim mult prea mult ca să 
ne-ncurcăm cu cine ştie câte după noi. 

— Mda, aşa o fi. Oricum, un războinic ca tine nici n-ar 
trebui să aibă mai multe arme. E blestemul săbiilor cu 
nume, eu aşa îi spun. 

— Cum adică? 

— Un războinic de seamă, începu Fredric, are o sabie - 
sau alte arme, dar de cele mai multe ori e vorba de săbii - 
care are nume. Fie un nume pe care l-a ales el, fie unul dat 
de barzi, după ce războinicul cu pricina îndeplineşte vreo 
faptă demnă de pomenire. De-atunci încolo, nu mai are de 
ales, este nevoit să lupte numai cu ea. Asta se-aşteaptă de la 
el. Dacă pleacă la luptă fără ea, tovarăşii săi îl vor întreba 
unde este şi se vor mira de ce n-o are cu el: oare îi e ruşine 
cu izbânzile sale, nu-şi dă seama că e o insultă pentru ei să-l 
vadă refuzând faima ce i-a fost dăruită? Până şi duşmanii îl 
vor îndemna să se ducă după faimoasa-i sabie şi nu se vor 
lupta cu el decât după aceea. Aşteaptă tu numai un pic - de 
îndată ce te lupţi cu Murtagh sau faci cine ştie ce ispravă cu 
noua ta sabie, vardenii au să-i găsească un nume. Şi de- 
atunci încolo cu toţii vor vrea să te vadă numai cu ea la şold. 

Trecu la un alt rastel, fără să se oprească din vorbă: 

— Nu m-am gândit niciodată că voi avea norocul să ajut un 
Cavaler să-şi aleagă arma. Ce prilej! Mi se pare clipa cea 
mai nepreţuită a vieţii mele de când am intrat în slujba 
vardenilor. 

Scoţând o sabie din rastel, i-o întinse lui Eragon. Acesta o 
flutură de câteva ori prin aer, apoi scutură din cap şi i-o 
înapoie: mânerul nu avea forma potrivită. Armurierul nu 
părea dezamăgit, dimpotrivă, se însufleţi, ca şi cum era 
întocmai ce aşteptase. Îi oferi altă sabie, dar Eragon 
scutură din nou din cap - tăişul se apleca prea mult pentru 
felul în care se obişnuise el să lupte. 


— Ce mă îngrijorează, zise Fredric, întorcându-se către 
rastel, este că sabia pe care ţi-o vei alege trebuie să fie mai 
tare decât una obişnuită. 

Ţi-ar fi de folos una făurită de pitici - meşterii lor sunt cei 
mai pricepuţi, după elfi, ba uneori chiar îi depăşesc. Ia stai 
o clipă! spuse dintr-odată, trăgând cu ochiul la Eragon. Mi-e 
teamă că nu ţi-am pus întrebările cuvenite. Cum ai fost 
învăţat să parezi? Tăiş pe tăiş? Parcă-mi amintesc ceva de 
felul ăsta, de când te-ai luptat cu Arya în Farthen Dur. 

— Şi ce dacă? se încruntă Eragon. 

— Şi ce dacă? tună Fredric. Nu vreau să mă arăt lipsit de 
respect, Biruitor al Umbrei, dar, dacă loveşti cu tăişul unei 
săbii tăişul alteia, ai să le faci mult rău ambelor. Cu o sabie 
fermecată, ca Za'roc, asta nu însemna nimic, însă cu săbiile 
pe care le am eu aici n-ai cum să încerci aşa ceva. Ţi-ar 
trebui una nouă după fiecare luptă. 

Eragon îşi aminti dintr-odată de tăişul plin de crestături al 
sabiei lui Murtagh şi se dojeni singur pentru că uitase ceva 
atât de banal. Se obişnuise cu Za'roc, care nu trebuia 
ascuţită, nu păţea niciodată nimic şi, din câte ştia, nici nu 
putea fi atinsă de vrăjile obişnuite. Pesemne săbiile 
Cavalerilor erau cu neputinţă de sfărâmat, oricum. 

— Nu-ţi face griji; am să-mi apăr sabia prin farmece. Dar, 
te rog, nu mă mai face să zăbovesc atât de mult. 

— Mai am o singură întrebare, Biruitor al Umbrei. Vrăjile 
tale au să ţină veşnic? 

— Nu, acum că mă întrebi, trebuie să recunosc că nu, zise 
Eragon, încruntându-se şi mai tare. O singură elfă din câţi 
am cunoscut ştie cum trebuie făurite săbiile Cavalerilor şi 
nu mi-a împărtăşit niciuna dintre tainele ei. Tot ce pot să fac 
este să ţes împrejurul sabiei mele anumite farmece. Puterea 
lor o va apăra de lovituri, până ce se adună îndeajuns de 
multe pentru a rupe vraja. Atunci, tăişul va fi din nou ca la 
început şi, pesemne, mi se va sfărâma în pumn de îndată ce 
întâlneşte sabia duşmanului. 


— Am să te cred pe cuvânt, Biruitor al Umbrei, zise 
Fredric, scărpinându-se în barbă. Din câte am înţeles, dacă 
tot loveşti şi loveşti, ai să faci vrăjile să se rupă şi, cu cât 
loveşti mai tare, cu atât se va întâmpla mai repede. Da? 

— Întocmai. 

— Atunci te sfătuiesc să încerci să nu loveşti tăiş de tăiş, 
căci asta va slăbi puterea farmecelor mai mult decât orice 
altceva. 

— Dar nu am vreme, se răsti Eragon, ajuns la capătul 
răbdării. Nu am vreme să învăţ să mă lupt altfel. Imperiul 
ne poate ataca din clipă în clipă. Dacă încerc să stăpânesc 
acum alt soi de mişcări, am să irosesc şi răgazul pe care-l 
mai am pentru a mă pregăti. 

— Atunci ştiu ce-ţi trebuie! spuse Fredric, bătând din 
palme; apropiindu-se de o ladă plină de arme, începu să 
scotocească prin ea, mormăind ca pentru sine. Mai întâi 
asta, pe urmă astălaltă, pe urmă vedem ce-o mai fi. 

Scoase de la fundul lăzii o ghioagă mare, cu ţepi la capete 
şi bătu cu dosul palmei în ea. 

— Cu asta poţi frânge orice sabie. Poţi rupe platoşe şi 
sfărâma coifuri şi n-ai să-i faci nici un rău, oricât de tare ai 
lovi. 

— Dar e o măciucă, se împotrivi Eragon. O măciucă de 
metal. 

— Şi ce dacă? La puterea ta, o poţi mânui ca şi cum ar fi 
uşoară ca o pană. Cu asta ai să bagi spaima în toţi duşmanii, 
ascultă-mă! 

— Nu, făcu Eragon, scuturând din cap. Nu-mi place să mă 
lupt aşa. Oricum, dacă aş fi avut cu mine ghioaga, şi nu o 
sabie, nu aş fi izbutit să-l străpung în inimă pe Durza. 

— Atunci, mai am o singură armă să-ţi ofer, dacă nu ţii 
neapărat la o sabie ca toate celelalte. 

Dintr-un alt cotlon al pavilionului, Fredric îi aduse o armă 
pe care Eragon o recunoscu drept un iataganl. Era o sabie, 
dar nu dintre cele cu care era el obişnuit, cu toate că mai 
văzuse aşa ceva la vardeni şi înainte. Avea la capăt o gardă 


rotundă, ce sclipea ca un bănuţ de argint, mânerul scurt, 
făcut din lemn legat în piele neagră, plăsele rotunjite pe 
care era încrustat un şir de rune şi o lamă cu un singur tăiş, 
lungă cât braţul său, având de o parte şi de alta, aproape de 
capătul mai gros, câte o ridicătură. Era dreaptă până 
aproape de capăt, dar acolo lama se umfla uşor, până să se 
îngusteze la loc, terminându-se într-un vârf ascuţit ca un ac 
- datorită acestei umflături, vârful nu se putea rupe cu 
uşurinţă când străpungea armurile. lataganul semăna bine 
cu colţul unui animal. Spre deosebire de săbiile cu două 
tăişuri, era făcut pentru a fi ţinut cu lama şi plăselele în jos, 
nu paralel cu pământul. Partea cea mai curioasă însă era o 
fâşie aflată pe latură rotunjită, de culoare cenuşie, dar mult 
mai întunecată decât oţelul strălucitor al tăişului. Acolo 
unde bucata mai întunecată o întâlnea pe cea mai deschisă 
se ghicea, parcă, o linie şerpuită, ca o eşarfă de mătase 
fluturând în vânt. Eragon arătă cu degetul fâşia cenuşie. 

— Ce-i asta? N-am mai văzut nimic de soiul ăsta până 
acum. 

— Se numeşte thriknzdal, zise Fredric. E născoceala 
piticilor. Vezi tu, tăişul şi restul lamei sunt făurite fiecare în 
legea sa. Tăişul este tare, mai tare decât cele ale săbiilor 
noastre. În schimb, miezul şi dosul sunt mult mai moi - se 
îndoaie, se curbează, astfel încât pot face faţă într-o luptă 
fără să se rupă ca o pilă îngheţată pe dinăuntru. 

— Şi aşa sunt toate săbiile piticilor? 

— Nicidecum, numai cele cu un singur tăiş şi cele mai 
meşteşugite dintre cele care au două. Înţelegi de ce ţi-am 
oferit-o pe asta, nu, Biruitor al Umbrei? mai zise Frederic, 
şovăind şi părând dintr-odată nesigur pe sine. 

Eragon înţelese. Dacă ţinea sabia sus şi încheietura 
dreaptă, putea para orice lovitură cu partea moale. Tăişul 
era numai pentru atac. Fireşte, tot avea să-i trebuiască ceva 
timp pentru a se obişnui, dar nu foarte mult. 

leşind din pavilion, se postă în loc, de parcă s-ar fi pregătit 
de luptă. Răsuci sabia deasupra capului, o prăvăli pe 


creştetul unui duşman închipuit, apoi se răsuci şi întinse 
braţul, dădu la o parte o suliță pe care numai el o vedea, 
sări câţiva paşi la stânga şi, cu o mişcare foarte graţioasă, 
dar nu prea folositoare, răsuci sabia la spate şi o trecu 
dintr-o mână într-alta. Liniştit ca întotdeauna, fără să gâfâie 
şi fără să-şi simtă inima bătând mai tare, se întoarse în locul 
în care-l aşteptau Fredric şi Blodhgarm. lataganul îi plăcuse 
pentru iuţeala şi siguranţa lui. Nu era la fel de bun ca 
Za'roc, dar rămânea o sabie dintre cele mai desăvârşite pe 
care le văzuse vreodată. 

— Ai ales bine, spuse. 

Şi, cu toate astea, Fredric simţi că nu era încă pe deplin 
mulţumit: 

— Atunci ce te mai supără, Biruitor al Umbrei? Eragon 
răsuci iataganul în mână, apoi se strâmbă. 

— Mi-aş dori să nu semene aşa de bine cu un cuţit de 
jupuit. Mă simt cam caraghios. 

— Zău, te îngrijorează că duşmanii au să râdă de tine? 
După ce le tai capetele, n-au să mai fie în stare. 

— Bine, o iau, încuviinţă Eragon, simțindu-se mai bine. 

— Atunci, o clipă, zise Fredric şi dispăru în pavilion, 
întorcându-se cu o teacă din piele neagră, împodobită cu 
rotocoale de argint, pe care i-o oferi. Ai învăţat vreodată 
cum să-ţi ascuţi sabia, Biruitor al Umbrei? Cu Za'roc nu 
aveai nevoie de aşa ceva, nu? 

— Nu, recunoscu Eragon, dar ştiu să folosesc o tocilă. Pot 
ascuţi un cuţit aşa de bine încât să taie şi pânza în care este 
învelit. Unde mai pui că, dacă e nevoie, pot folosi magia. 

Fredric gemu şi-şi lovi coapsele cu palmele, împrăştiind în 
jur peri de bou. 

— Nu, nu, tăişul unei săbii nu trebuie niciodată să fie 
ascuţit ca un brici, mai degrabă drept, drept şi tare. Orice 
războinic trebuie să fie în stare să poarte de grijă armelor şi 
armurii sale, aşadar să ştie cum să-şi ascută sabia! 

După care ţinu morţiş să-i facă rost de o tocilă nouă şi, 
aşezându-se cu toţii în praful de pe jos, să-i arate întocmai 


ce trebuia să facă, pentru a-şi pregăti sabia de luptă. După 
ce se convinse că Eragon era în stare să o facă, îi spuse: 

— Poţi să lupţi cu armura ruginită. Poţi să lupţi cu coiful 
ciobit. Dar, dacă vrei să mai vezi vreodată soarele răsărind, 
nu te duce niciodată în bătălie cu sabia tocită. Chiar dacă 
tocmai s-a terminat lupta şi eşti stors de puteri, de parcă te- 
ai fi suit până în vârful Munţilor Beor, dar sabia ta nu este 
ascuţită ca acum, n-are a face cum te simţi. De îndată ce ai 
răgaz, te aşezi frumuşel şi scoţi tocila şi cureaua. Întocmai 
cum te-ai îngriji mai întâi de cal sau de Saphira, nu de tine 
însuţi, aşa trebuie să faci şi cu sabia, pentru că fără ea eşti 
neajutorat în faţa duşmanilor. 

După-amiaza se apropia de sfârşit. Stătuseră mai mult de 
un ceas în soare, până ca armurierul să-şi isprăvească 
lecţia. Tocmai atunci o umbră răcoroasă pluti pe deasupra 
lor, iar Saphira se lăsă pe pământ la câţiva paşi. 

„Ai aşteptat! îi zise Eragon. Ai făcut-o cu bună ştiinţă! 
Puteai să mă salvezi mai demult, dar m-ai lăsat aici să-l 
ascult pe Fredric despre tot felul de pietre de tocilă, uleiuri 
de în şi grăsimea topită şi care e mai bună pentru a apăra 
metalul de apă.” „Şi e mai bun uleiul?” „Înţeleg că nu. Doar 
că nu miroase aşa urât. Dar n-are a face! Cum ai putut să 
mă osândeşti aşa?” 

Saphira clipi leneşă dintr-un ochi uriaş. 

„L-auzi la tine. Asta-i osândă? O soartă mult mai crâncenă 
ne aşteaptă dacă nu ştim să ne pregătim aşa cum se cuvine. 
Din câte am înţeles, omul cu haine puturoase avea ceva 
important să-ţi spună.” „Mă rog, poate că da”, recunoscu 
Eragon, iar ea îşi arcui gâtul şi începu să-şi lingă ghearele 
de la piciorul drept din faţă. 

După ce-i mulţumi lui Fredric şi-şi luă rămas-bun, 
înţelegându-se şi cu Blodhgarm asupra unui loc de 
întâlnire, Eragon îşi potrivi iataganul la cingătoarea lui 
Beloth cel înţelept şi se sui pe spinarea Saphirei. Chiui, iar 
ea scoase un răget, îşi ridică aripile şi se înălţă în văzduh. 


Ameţit, Eragon se prinse de ghimpele din faţa lui şi privi 
oamenii şi corturile care se făceau din ce în ce mai mici. 
Văzută de deasupra, tabăra arăta ca o mulţime de movilite 
triunghiulare, cenugşii. Pe partea dinspre est, acestea erau 
cufundate în umbră, astfel încât toată întinderea părea 
pestriță. Fortificațiile care înconjurau tabăra stăteau 
zbârlite ca ţepii unui arici. Vârfurile albe ale parilor ascuţiţi 
sclipeau în lumina razelor piezişe. Călărimea Regelui Orrin 
arăta ca un muşuroi de furnici agitat, undeva în partea de 
nord-vest a taberei, iar spre est era locul în care şedeau 
urgalii, o adâncitură întunecată pe câmpiile domoale. 

Se înălţară şi mai sus. 

Aerul limpede şi rece îi înţepa lui Eragon obrajii şi-i ardea 
pieptul, făcându-l să răsufle mai iute şi mai puţin adânc. Pe 
lângă ei plutea o coloană groasă de nori, care părea deasă 
ca frişca. Saphira îi dădu ocol umbra ei zimţată se prelingea 
peste faţa fiecărui nor. Un fuior rătăcitor şi umed îl lovi pe 
Eragon, orbindu-l pentru câteva clipe şi umplându-i nasul şi 
gura cu picături îngheţate. El căscă gura şi începu să se 
şteargă pe faţă. 

Se înălţară deasupra norilor. 

Un vultur roşu, zburând pe lângă ei, ţipă ascuţit. 

Saphira începu să dea mai încet din aripi, iar Eragon se 
simţi, dintr-odată, ameţit. Oprindu-se cu aripile desfăcute, 
Saphira alunecă de la un vârtej de aer cald la altul, fără să 
coboare, dar şi fără să urce mai departe. 

Eragon privi în jos. Erau atât de sus încât înălţimea nu mai 
avea nici o importanţă, iar cele aflate jos, pe pământ nu mai 
păreau să fie reale. Tabăra vardenilor era ca o tablă de joc, 
de formă ciudată, plină de pătrăţele cenuşii şi negre. Râul 
Jiet era ca o panglică argintie, înconjurată de franjuri verzi. 
Spre sud, norii urât mirositori ce se înălţau de pe Câmpiile 
Pârjolite alcătuiau un şir de munţi portocalii, în care locuiau 
monştri ai umbrelor care apăreau şi dispăreau. Eragon se 
grăbi să-şi întoarcă privirea. 


Cam jumătate de ceas, Saphira şi Eragon plutiră în bătaia 
vântului, odihnindu-se fiecare în tovărăşia celuilalt. O vrajă 
pe care o rosti pe şoptite îl ajută pe Eragon să se păzească 
de frig. În sfârşit, erau singuri, aşa cum fuseseră în Valea 
Palancar, înainte ca Imperiul să le strice vieţile. 

Saphira vorbi prima: „Suntem stăpânii cerului.” „Aici, în 
vârful lumii”, zise şi Eragon şi întinse braţul de parcă din 
locul în care şedea putea atinge stelele. 

Aplecându-se spre stânga, Saphira prinse un vârtej de aer 
cald care se înălța, apoi cobori din nou. „Mâine ai să-i uneşti 
pe Roran şi Katrina.” „Ce mai ciudăţenie. Roran se însoară 
şi, pe deasupra, m-a ales pe mine pentru a-l căsători... 
Roran însurat. Numai gândul la asta mă face să mă cred 
mai în vârstă. Nici măcar noi, care eram nişte băieţandri cu 
aşa puţină vreme în urmă, nu putem scăpa de curgerea 
nemiloasă a timpului. Aşa trec generaţiile, iar în curând va 
veni şi rândul nostru să ne trimitem copiii în lume pentru a 
face ceea ce trebuie făcut.” „Dar numai dacă scăpăm cu 
viaţă de ceea ce ne-aşteaptă în lunile următoare.” „Da, aşa 
e.” 

Un vârtej îi lovi în plin, făcând-o pe Saphira să freamăte. 
Ea îl privi şi întrebă: „Eşti gata?” „Dă-i drumul!” 

Aplecându-se, ea îşi strânse aripile pe lângă corp şi porni 
în picaj spre pământ, mai iute ca săgeata. Eragon râse, 
simțindu-se dintr-odată uşor ca o pană. Strânse din coapse 
ca să nu cadă, apoi, într-o clipă de nebunie, ridică braţele şi 
le încrucişa la ceafă. Pământul de sub ei se învârtea ca o 
roată de căruţă, în vreme ce Saphira se răsucea prin aer. 
Încetinind, apoi oprindu-se de tot, se lăsă spre dreapta, 
până ce ajunse să cadă cu faţa în sus. 

„Saphira!” strigă Eragon şi o înghionti în umăr. 

Ea scoase pe nări o pală de fum şi se îndreptă iarăşi cu 
botul către pământul care se apropia cu repeziciune. 
Urechile lui Eragon începură să pocnească, silindu-l să 
deschidă şi să închidă gura de mai multe ori ca să-i revină 
auzul. La mai puţin de o mie de picioare deasupra taberei, 


pe când nu mai aveau decât câteva clipe până să se 
prăbuşească grămadă peste corturi, într-o baie de sânge, 
Saphira îşi desfăcu aripile. Vântul i le umflă. Eragon se simţi 
luat pe sus şi aruncat înainte, iar ghimpele de care se ţinea 
era cât pe ce să-l înţepe în ochi. 

Din trei bătăi puternice, Saphira se opri de tot. Cu aripile 
întinse, începu să coboare încet. 

„Ei, asta chiar a fost frumos!” exclamă Eragon. 


„Zborul e jocul cel mai minunat din toate, fiindcă, dacă 
pierzi, mori.” „Mda, numai că eu am încredere deplină în 
tine. N-ai să te prăbuşeşti niciodată.” 

Ea se arătă din cale-afară de mulţumită auzindu-i 
complimentul, îndreptându-se către cortul său, clătină din 
cap, făcându-l să tresară, şi spuse: „De-acum, ar fi trebuit 
să mă obişnuiesc, numai că, de câte ori mă prăvălesc aşa 
prin aer, pieptul şi oasele aripilor mă dor atât de tare încât 
a doua zi de-abia mai pot să mă mişc.” „Ei, mâine n-ai de ce 
să mai zbori, o mângâie el. Nu trebuie decât să ne ducem la 
nuntă, iar acolo poţi să mergi şi pe jos.” 

Ea mormăi şi se lăsă la pământ într-un nor de praf, 
dărâmând şi un cort pustiu cu coada. 

Descălecând, Eragon o lăsă să se curețe, vegheată de şase 
elfi. Împreună cu ceilalţi şase, o porni prin tabără, până ce 
dădu de cortul lui Gertrude. Află de la ea ce trebuia să facă 
a doua zi la nuntă şi repetă de mai multe ori cuvintele pe 
care trebuia să le spună, ca să nu se facă de râs când venea 
clipa. 

Apoi se întoarse la cort, se spălă pe faţă şi-şi schimbă 
hainele, înainte să plece, împreună cu Saphira, să ia masa 
de seară cu Regele Orrin şi cu oamenii lui, aşa cum 
făgăduise. 

Ceva mai târziu, după ce în sfârşit ospăţul se termină, se 
întoarseră amândoi pe jos, cu ochii la stele, vorbind despre 
ceea ce erau şi despre ceea ce încă mai puteau ajunge. Se 
simțeau fericiţi. Odată ajunşi, Eragon se opri şi ridică ochii 
la Saphira, simţindu-şi inima atât de plină de dragoste încât 
putea să plesnească din clipă în clipă. 

„Noapte bună, Saphira!” „Noapte bună, micuţule!” 

Oaspeți neaşteptaţi. 

În dimineaţa următoare, Eragon se duse în spatele 
cortului, îşi dădu jos veşmintele cele mai groase şi începu 
cel de-al doilea ciclu din Rimgar, exerciţiile inventate de elfi. 
În scurtă vreme, se încălzi. Începu să gâfâie şi să transpire, 
ceea ce făcea să-i fie mai greu să-şi prindă braţele sau 


picioarele cu mâinile, răsucindu-se în felurite poziţii şi 
simţindu-şi muşchii cum stăteau să-i ţâşnească de sub piele. 

Un ceas mai târziu, isprăvi. Uscându-şi palmele pe pânza 
cortului, scoase iataganul din teacă şi începu să se 
antreneze cu el. Asta-i mai luă încă o jumătate de ceas. Şi- 
ar fi dorit să-şi petreacă ziua întreagă obişnuindu-se cu 
noua sabie, căci ştia că de asta depindea însăşi viaţa lui, dar 
nunta lui Roran se apropia cu paşi iuți şi sătenii aveau 
nevoie de ajutor, dacă era să termine la vreme cu toate 
pregătirile. 

Înviorat, Eragon se spălă cu apă rece şi se îmbrăcă, apoi 
se duse, împreună cu Saphira, către locul în care se gătea 
ospăţul de nuntă. Elain supraveghea totul. Blodhgarm şi 
elfii îi urmară la câţiva paşi mai în urmă, strecurându-se 
sprinteni printre corturi. 

— Ah, Eragon, ce bine, zise Elain. Chiar speram să vii. 

Ea se ridică, apăsându-şi mijlocul cu ambele mâini ca să-şi 
uşureze greutatea sarcinii, şi-i făcu un semn cu capul - 
dincolo de un şir de frigări şi cazane spânzurate deasupra 
unui pat de tăciuni, de un grup de bărbaţi care măcelăreau 
o scroafă, de trei cuptoare grosolane clădite din piatră şi 
noroi şi de un rând de butoaie - către nişte scânduri 
aşezate pe buturugi, pe care şase femei le foloseau drept 
masă. 

— Mai trebuie frământate încă douăzeci de pâini, zise ea. 
Vrei să o faci tu, te rog? Dar ai grijă, îi mai spuse, văzându-i 
pielea îngroşată de pe dosul palmelor, să nu-ţi bagi alea în 
cocă, da? 

Cele şase femei care frământau, printre care Felda şi 
Birgit, tăcură în clipa în care Eragon li se alătură. El 
încercă de câteva ori să reînvie discuţia, însă fără să 
izbutească. În cele din urmă, tocmai când se hotărâse să le 
lase în pace şi îşi îndreptase întreaga atenţie către aluat, 
ele reîncepură de la sine să vorbească - despre Roran şi 
Katrina şi despre cât erau de norocoşi, despre viaţa pe care 
o duceau în tabără, despre drumul pe care-l străbătuseră 


pentru a ajunge acolo. Pe neaşteptate, Felda se uită la ce 
făcea FEragon şi zise: 

— Coca aia pare cam lipicioasă. N-ar trebui să-i mai pui 
făină? 

— Ba da, ai dreptate. Mulţumesc, răspunse el, uitându-se 
mai bine. Felda zâmbi, după care femeile începură să 
vorbească şi cu el. 

În vreme ce Eragon frământa de zor coca caldă, Saphira 
zăcea întinsă la soare pe un petic de iarbă din apropiere. 
Copiii din Carvahall se jucau împrejur, ba se mai şi căţărau, 
din când în când, pe ea. Hohotele lor ascuţite înăbuşeau 
vorbele adulţilor. În clipa în care doi câini slăbănogi 
începură să latre la ea, Saphira ridică botul şi mârâi 
înfundat, făcându-i s-o ia la fugă scheunând. 

Toţi cei de-acolo erau oameni pe care Eragon îi cunoscuse 
de când era copil. Horst şi Fisk se aflau dincolo de frigări, 
făcând mese din scânduri pentru ospăț. Kiselt tocmai îşi 
ştergea sângele de scroafă de pe braţe. Albriech, Baldor, 
Mandel şi alţi câţiva tineri cărau pari împodobiţi cu panglici 
pe dealul ales de Roran şi Katrina pentru sărbătoare. Morn, 
hangiul, pregătea băuturile pentru nuntă împreună cu soţia 
sa, Tara, care ţinea pregătite trei burdutfuri şi un butoiaş. 
Ceva mai departe, Roran îi striga ceva unui căruţaş care 
tocmai dădea să treacă prin luminiş cu catării săi. Loring, 
Delwin şi tânărul Nolfavrell stăteau adunaţi alături, privind. 
Blestemând cu glas tare, Roran luă catârul din frunte de 
căpăstru şi începu să se chinuie să-l întoarcă. Văzându-l, 
Eragon se înveseli - nu ţinea minte ca Roran să se fi înfuriat 
vreodată aşa, nici să-şi fi pierdut cumpătul atât de repede. 

— Marele războinic e îngrozit înainte de luptă, zise Isold, 
una din cele şase femei din grup, iar celelalte râseră. 

— Poate că, făcu Birgit, turnând apă peste făină, se teme 
să nu i se îndoaie sabia în bătălie. 

Tusşase începură să hohotească din toţi rărunchii. Eragon 
se înroşi. Nu-şi mai ridică privirea din cocă, ba chiar începu 
să frământe mai tare. Era ceva firesc ca la o nuntă să se 


rostească glume fără perdea, ba chiar se veselise şi el 
astfel, de mai multe ori, dar faptul că erau îndreptate către 
vărul său îl tulbura. 

Se gândi la toţi oamenii care aveau să ia parte la nuntă, 
dar şi la cei care nu mai puteau să o facă: Byrd, Quimby, 
Pair, Hida, tânărul Elmund, Kelby şi alţii care muriseră din 
pricina Imperiului. Dar, mai mult şi mai mult, se gândi la 
Garrow şi-şi dori ca unchiul său să mai fi putut fi în viaţă, 
pentru a-şi vedea singurul fiu aclamat ca erou printre 
săteni şi vardeni, luând mâna Katrinei şi devenind, în cele 
din urmă, un bărbat împlinit. 

Închizând ochii, Eragon îşi întoarse faţa către soarele de 
amiază şi zâmbi spre cer, mulţumit. Vremea era frumoasă. 
Mirosul de drojdie, carne friptă, vin proaspăt, supe în 
clocot, prăjituri şi bomboane umplea luminişul. Prietenii şi 
familia sa se adunaseră împrejur, pentru a sărbători şi nu 
pentru a jeli. Iar în clipa aceea el era în siguranţă, şi la fel şi 
Saphira. „Aşa ar trebui să fie viaţa.” 

Din depărtare răsună un corn, mai tare decât ar fi trebuit. 

Apoi iarăşi. 

Apoi încă o dată. 

Cu toţii îngheţară, nedumeriţi de ce putea însemna. 

O clipă, întreaga tabără rămase tăcută, în afară de 
animale, apoi tobele de luptă ale vardenilor începură să 
bată. Izbucni o hărmălaie. Mamele alergau să-şi ia copiii, iar 
bucătarii stingeau focurile, în vreme ce restul bărbaţilor şi 
femeilor se grăbeau să-şi ia armele. 

Eragon alergă spre Saphira tocmai când ea se ridica în 
picioare, întinzându-şi gândurile, dădu de Blodhgarm şi, 
după ce elful îşi cobori puţin pavezele, îi spuse: „Veniţi la 
intrarea de nord”. 

„Ascultăm şi ne supunem, Biruitor al Umbrei.” 

Eragon se caţără iute în spinarea Saphirei. În clipa în care 
se aşeză, ea sări peste patru şiruri de corturi, se lăsă pe 
pământ, apoi sări iarăşi, cu aripile pe jumătate desfăcute. 
Nu zbura, ci mai degrabă străbătea tabăra ca o pisică de 


munte care trecea un râu. De câte ori se lăsau jos, Eragon 
scrâşnea din dinţi. Fiecare izbitură era cât pe ce să-i rupă 
spinarea sau să-l arunce grămadă. În vreme ce se tot 
înălţau şi coborau, iar războinicii înspăimântați se dădeau la 
o parte din calea lor, Eragon îi găsi pe Trianna şi pe ceilalţi 
vrăjitori din Du Vrangr Gata, văzând unde se afla fiecare şi 
pregătindu-i pentru luptă. 

Apoi, cineva care nu făcea parte din Du Vrangr Gata îi 
atinse mintea. El se trase înapoi, ridicându-şi pavezele 
pentru a se apăra, până să-şi dea seama că era Angela şi să- 
i îngăduie să-i vorbească. „Sunt cu Nasuada şi Elva, zise ea. 
Nasuada vă cheamă, pe tine şi pe Saphira, la poarta de 
nord...” „Cât mai repede. Da, da, suntem deja pe drum. Ce 
spune Elva? Simte ceva?” „Chin. Chin mare. Al tău. Al 
vardenilor. Al altora. Îmi pare rău, dar acum nu prea poate 
să vorbească. E prea mult pentru ea. Am s-o adorm până ce 
se termină totul.” 

Şi, cu asta, Angela tăcu. 

Precum un tâmplar care-şi aranjează uneltele înainte să se 
apuce de o nouă treabă, Eragon cercetă farmecele pe care 
le ţesuse pentru el însuşi, Saphira, Nasuada, Arya şi Roran. 
Toate păreau la locul lor. 

Saphira se opri în faţa cortului său, brăzdând cu ghearele 
pământul bătătorit. El sări de îndată şi se rostogoli când 
atinse pământul. Ridicându-se, dintr-o mişcare se năpusti 
înăuntru, desfăcându-şi cingătoarea din mers. O lăsă jos, 
apoi, târându-se sub pat, îşi scoase armura. Inelele reci şi 
grele ale cămăşii de zale i se prelinseră peste cap şi i se 
aşezară pe umeri, clincănind ca nişte monede. Îşi luă şi 
apărătoarea pentru cap, apoi îşi îndesă coiful. Înşfăcând 
cingătoarea, şi-o legă la loc. Cu pulparele şi apărătorile 
pentru braţe în mâna stângă, prinse cu degetul mic 
cureaua scutului, cu dreapta şaua cea mare a Saphirei şi 
ieşi în goană. 

Trântindu-şi armura la pământ, cu zgomot, aruncă şaua 
peste umerii Saphirei, apoi se caţără după ea. De grabă, de 


teamă şi de însufleţire, de-abia izbutea să lege curelele. 

„Grăbeşte-te, se foi Saphira. Prea mult îţi ia.” „Zău? Mă 
mişc cât pot de repede. Ce să fac dacă eşti aşa de mare, la 
naiba?” 

Ea mârâi înfundat. 

Tabăra gemea de oameni şi pitici care se foiau de colo- 
colo, îndreptându-se în şiruri lungi spre nord, drept 
răspuns la chemarea tobelor. 

Eragon îşi adună armura de la pământ, se urcă la loc pe 
spinarea Saphirei, apoi se aşeză în şa. Dintr-o bătaie de 
aripi, un avânt, un vârtej de aer şi scârţâitul amar al 
apărătorilor pentru braţe care se frecau de scut, ea se 
ridică în văzduh. În vreme ce zburau spre hotarul de nord 
al taberei, Eragon îşi legă pulparele, ţinându-se în şa numai 
cu braţele. Apărătorile pentru braţe şi le îndesase între 
stomac şi oblâncul şeii, iar scutul îl atârnase de un ghimpe 
de pe gâtul Saphirei. După ce termina cu pulparele, îşi 
trecu picioarele printre ochiurile de pe ambele părţi ale şeii 
şi le strânse bine. 

Fără să vrea, atinse cingătoarea lui Beloth cel înţelept şi 
gemu, amintindu-şi că nu mai avea nici un pic de energie 
acolo, de când o vindecase pe Saphira în Helgrind. „Of! 
Trebuia să mai pun deoparte câte ceva.” „Lasă, o să fie totul 
bine”, zise Saphira. 

Eragon tocmai îşi lega apărătorile pentru braţe, când 
Saphira îşi desfăcu aripile, care se umflară pe dată, şi ridică 
picioarele din faţă, lăsându-se uşor în vârful unui şanţ de 
apărare care mărginea tabăra. Nasuada era deja acolo, în 
şaua armăsarului său masiv, de luptă. Erau şi Jormundur, 
tot călare, Arya, pe jos, şi Şoimii Nopţii, conduşi în clipa 
aceea de Khagra, unul dintre urgalii pe care Eragon îi 
întâlnise pe Câmpiile Pârjolite. Blodhgarm şi ceilalţi elfi 
ieşiră din pădurea de corturi şi se opriră în apropiere de 
Eragon şi Saphira. Din altă parte a taberei apărură în galop 
Regele Orrin împreună cu alaiul său. El trase de căpăstrul 
armăsarului, care se foia, şi se opri lângă Nasuada. La 


numai câţiva paşi, veneau Narheim, căpetenia piticilor, 
împreună cu trei dintre războinicii săi, călare pe nişte ponei 
îmbrăcaţi în armură. Pe câmpiile dinspre est se apropia Nar 
Garzhvog. Paşii săi îndesaţi răsunau deja, înainte ca el să 
apară. Nasuada strigă o poruncă, iar străjerii de la intrarea 
de nord deschiseră poarta grosolană, din lemn, cu toate că, 
pesemne, uriaşul kull ar fi dărâmat-o dintr-o lovitură dacă 
ar fi dorit. 

— Cine atacă? mârâi Garzhvog, urcându-se în vârful 
şanţului de apărare din patru paşi nefiresc de mari. Caii se 
traseră înapoi din faţa lui. 

— Priviţi, le arătă Nasuada. 

Eragon era deja cu ochii la duşmani. La vreo două mile, 
cinci bărci lungi, negre ca smoala trăseseră la malul 
apropiat al râului Jiet. Din ele se revărsa o ceată de 
duşmani, în veşmintele obişnuite ale soldaţilor lui 
Galbatorix. Oastea sclipea ca apa bătută de vânt sub un cer 
de vară, căci săbiile, suliţele, scuturile, coifurile şi cămăşile 
de zale prindeau şi reflectau lumina. 

Arya îşi duse palma la ochi şi privi soldaţii cu ochii mijiţi. 

— Sunt cam două sute şaptezeci, poate trei sute. 

— De ce aşa puţini? se întrebă Jormundur. Regele Orrin se 
încruntă: 

— Nici măcar Galbatorix nu e atât de nebun încât să 
creadă că ne va spulbera cu o asemenea ceată prăpădită. 

Îşi scoase coiful în formă de coroană şi-şi şterse fruntea cu 
poala tunicii. 

— Putem să-i ucidem pe toţi fără să pierdem nici un om, 
zise. 

— Poate că da, făcu Nasuada, poate că nu. Scuipând 
vorbele, Garzhvog adăugă: 

— Regele Dragon este un trădător prefăcut, un ticălos 
murdar, însă nu slab de minte. E viclean ca nevăstuica 
însetată de sânge. 

Soldaţii se aşezară în şiruri ordonate şi începură să 
mărşăluiască spre ei. Un băiat veni în fugă spre Nasuada, 


aducând veşti. Ea se aplecă în şa să-l asculte, apoi îi dădu 
drumul să plece. 

— Nar Garzhvog, urgalii tăi au ajuns în siguranţă în 
tabără. S-au adunat la intrarea de est şi te aşteaptă să te 
pui în fruntea lor. 

Garzhvog răspunse printr-un mârâit, dar rămase unde 
era. Uitându-se iarăşi la soldaţii care se apropiau, Nasuada 
zise: 

— Nu văd de ce să ieşim în câmp deschis. Odată ce ajung 
mai aproape, putem să-i ucidem cu ajutorul arcaşilor. lar 
după ce dau de fortificaţii, o să-şi rupă gâturile prin şanţuri 
sau o să se-nfigă în pari. N-o să scape niciunul, sfârşi cu 
mulţumire în glas. 

— După ce ajung, zise Orrin, călăreţii mei şi cu mine 
putem ieşi să-i atacăm din spate. O să fie aşa de uimiţi încât 
nici n-o să se mai poată apăra. 

— S-ar putea ca, în focul luptei... dădu să-i răspundă 
Nasuada, când cornul de aramă ce vestise sosirea soldaţilor 
răsună încă o dată, atât de puternic încât Eragon, Arya şi 
ceilalţi elfi îşi acoperiră urechile. 

„De unde vine sunetul ăsta?” o întrebă Eragon pe Saphira, 
clipind de durere. 

„Eu aş zice că e mai important să aflăm de ce soldaţii au 
binevoit să ne anunţe de sosirea lor. Dacă, într-adevăr, de la 
ei vine schelălăitul.” „Poate că vor să ne abată atenţia 
sau...” 

Dar Eragon uită ce voia să spună în clipa în care văzu o 
mişcare pe malul îndepărtat al râului Jiet, în spatele unui şir 
de sălcii plângătoare. Roşu ca un rubin scăldat în sânge, ca 
fierul încins în cuptor, ca un tăciune de ură şi mânie, Thorn 
apăru deasupra ramurilor împovărate. lar pe spinarea 
dragonului sclipitor era Murtagh, înveşmântat în armura 
strălucitoare de oţel, ţinând-o pe Za'roc sus, deasupra 
capului. 

„Au venit după noi”, zise Saphira. Eragon simţi un nod în 
stomac. Fiorul de teamă care o scutura pe Saphira i se 


revărsa prin minte ca un şuvoi de apă îngheţată. 

Pârjol în ceruri. 

În vreme ce Eragon îi privea pe Thorn şi pe Murtagh 
înălțându-se pe cer, către nord, îl auzi pe Narheim şoptind: 

— Barzul. 

Şi apoi blestemându-l pe Murtagh pentru că-l ucisese pe 
Hrothgar, regele piticilor. Arya se întoarse cu spatele către 
locul din care apăruseră cei doi. 

— Nasuada, Maiestatea Voastră, spuse ea privind când la 
Nasuada, când la Orrin, trebuie să-i opriţi pe soldaţi până 
ce ajung în tabără. Dacă izbutesc, au să treacă fortificațiile 
astea prin foc şi sabie şi au să ne măcelărească aici, printre 
corturi, unde nu ne putem mişca aşa cum trebuie. 

— Au să ne măcelărească? zise Orrin. Aşa puţină încredere 
ai în curajul nostru, Prinţesă? Bun, poate că oamenii şi 
piticii nu sunt atât de înzestrați ca elfii, însă nu te îndoi că o 
să-i împrăştiem pe prăpădiţii ăştia cât ai zice peşte. 

Chipul Aryei se înăspri. 

— Curajul vostru este fără egal, Maiestate. Nu-l pun la 
îndoială. Dar ascultaţi-mă: aceasta este o capcană întinsă 
pentru Eragon şi Saphira. Ei, zise şi arătă cu o mână înspre 
Thorn şi Murtagh, au venit să-i prindă şi să-i ducă în 
Uru'baen. Galbatorix nu avea cum să trimită atât de puţini 
oameni dacă nu era sigur că ei sunt în stare să le dea de 
furcă vardenilor până ce Murtagh izbuteşte să-l prindă pe 
Eragon. Pesemne a ţesut felurite farmece care să-i ajute. 
Nu ştiu ce ar putea fi, dar sunt convinsă de un lucru: 
soldaţii aceştia sunt mai mult decât ceea ce par şi trebuie 
să-i împiedicăm să pătrundă în tabără. 

Revenindu-şi din tulburarea ce-l cuprinsese, Eragon spuse 
la rândul său: 

— Să nu care cumva să-l lăsaţi pe Thorn să zboare peste 
tabăra! Poate să-i pună foc dintr-o singură mişcare. 

Nasuada îşi încleşta braţele pe oblâncul şeii, părând să nu- 
i ia în seamă nici pe Thorn, nici pe Murtagh, nici pe soldaţii 
care ajunseseră la mai puţin de o milă. 


— Dar de ce nu ne-au luat pe nepregătite? întrebă ea. De 
ce să ne dezvăluie că sunt aici? 

— Pentru că nu doreau ca Eragon şi Saphira să fie prinşi 
în luptele de pe pământ, îi răspunse Narheim. Dacă nu mă 
înşel, au pus la cale ca ei să-i întâmpine pe Thorn şi pe 
Murtagh în văzduh, în vreme ce soldaţii ne asediază aici. 

— Şi atunci credeţi că e bine să le facem pe voie? Să-i 
trimitem pe Eragon şi pe Saphira în capcană cu bună 
ştiinţă? spuse Nasuada, ridicând dintr-o sprânceană. 

— Da, spuse Arya, arătând către Blodhgarm, pentru că de 
aceasta dată există ceva ce ei nu ştiu. Eragon nu-l va mai 
înfrunta pe Murtagh de unul singur, ci cu sprijinul a 
treisprezece elfi. Pesemne duşmanul nu se aşteaptă la asta. 
Opriţi-i pe soldaţi până să ajungă la noi, trimiteţi-i pe 
Saphira şi pe Eragon la luptă cu ajutorul celor mai puternici 
magicieni ai neamului meu şi, cu asta, îi veţi da lui 
Galbatorix toate planurile peste cap. 

— M-ai convins, răspunse Nasuada. Totuşi, văd că soldaţii 
sunt prea aproape pentru ca pedestraşii noştri să le poată 
ieşi înainte până să ajungă la tabără. Orrin... 

Până să apuce să-şi termine vorba, regele îşi şi îndemnase 
calul la galop, iar acum se grăbea spre intrarea de nord. 
Unul dintre aghiotanţii săi sună din trompetă, ca semn 
pentru restul călăreţilor să se adune şi să se pregătească de 
atac. 

— Regele Orrin va avea nevoie de ajutor, îi spuse Nasuada 
lui Garzhvog. Trimite-ţi oştile după el! 

— Mă supun, Domniţă Noptatecă, zise urgalul, apoi, 
lăsându-şi pe spate capul uriaş, cu coarne, slobozi un urlet 
tremurat; ascultându-l, Eragon simţi furnicături pe braţe şi 
pe ceafa. Scrâşnind din fălci, Garzhvog încetă, apoi mormăi: 
Au pornit. 

Pe dată începu şi el să alerge, făcând pământul să se 
cutremure, către poarta la care se adunaseră Regele Orrin 
şi călăreţii lui. Patru vardeni deschiseră poarta. Regele îşi 
ridică sabia în aer, strigă ceva, apoi o porni la galop, spre 


soldaţii duşmani, cu tunicile lor cusute cu fir de aur. De sub 
copitele cailor se înălţă un nor de praf maroniu, care-i 
învălui pe călăreţi. 

— Jormundur, zise Nasuada. 

— Da, Domniţă? 

— "Trimite doua sute de săbieri şi o sută de suliţaşi după ei. 
Şi rânduieşte vreo cincizeci de arcaşi la o depărtare 
îndeajuns de mare pentru a putea lovi. Vreau ca soldaţii 
ăştia să dispară, Jormundur, să fie împrăştiaţi şi culcaţi la 
pământ cât se poate de iute. Fă-i pe oamenii noştri să 
înţeleagă că nu trebuie să aibă milă. 

Jormundur făcu o plecăciune. 

— Şi mai spune-le că, deşi nu pot fi alături de ei în luptă 
din pricina rănilor de la braţe, sufletul meu îi însoţeşte 
peste tot. 

— Domniţă. 

În vreme ce Jormundur se grăbea să-i dea ascultare, 
Narheim îşi îmboldi poneiul şi veni mai aproape. 

— Dar oştile mele, Nasuada? Ce-au să facă? 

Încruntându-se în direcţia din care venea norul de praf, 
care plutea peste întinderea de ierburi, ea îi răspunse: 

— Au să păzească tabăra. Dacă soldaţii duşmani izbutesc, 
cine ştie cum, să scape de... 

Dar se văzu silită să tacă în clipa în care patru sute de 
urgali de-acum se adunaseră mai mulţi decât erau în 
vremea bătăliei de pe Câmpiile Pârjolite - se revărsară din 
tabără pe poartă, în câmp deschis, urlându-şi strigătele de 
luptă, de neînțeles pentru urechile omeneşti. După ce ei 
dispărură în norul de praf, Nasuada vorbi din nou: 

— Dacă soldaţii au să treacă de ai noştri, securile voastre 
se vor dovedi de mare ajutor. 

Vântul începu să sufle în direcţia lor, aducând cu sine 
urletele oamenilor şi cailor aflaţi pe pragul morţii, sunetele 
tremurate ale săbiilor ce se izbeau de scuturi şi de coifuri 
şi, mai presus de orice, un soi de hohot înspăimântător şi 
crud, izbucnit din gâtlejurile celor care se luptau, ce se 


răspândi peste tot pe câmpul de luptă. Era, se gândi 
Eragon, râsul unor oameni cu minţile rătăcite. Narheim se 
bătu cu pumnul în şold: 

— Pe Morgothal, adică să stăm deoparte când alţii se 
luptă? Dă-ne drumul, Nasuada, şi lasă-ne să-ţi aducem 
câteva capete retezate! 

— Nu! se împotrivi ea. Nu, nu şi nu! V-am spus ce trebuie 
să faceţi şi vă poftesc să vă supuneţi. Lupta asta se dă între 
cai, oameni, urgali şi, poate, dragoni. Nu e loc pentru pitici. 
Aţi fi călcaţi în picioare ca nişte copii. Ştiu foarte bine, 
continuă, auzindu-l pe Narheim blestemând pe înfundate, 
că sunteţi războinici de temut. Doar am luptat alături de voi 
în Farthen Dur. Cu toate astea, nădăjduiesc să mă înţelegi 
aşa cum trebuie: sunteţi prea scunzi pentru o asemenea 
luptă şi nu aş vrea să vă arunc într-o primejdie căreia nu-i 
puteţi ţine piept. Mai bine aşteptaţi aici, pe creste, de unde- 
i puteţi dovedi pe toţi cei care încearcă să urce. Lăsaţi-i pe 
soldaţi să încerce să se apropie. Daca ajung, înseamnă că 
avem de-a face cu luptători atât de pricepuţi încât vreau ca 
tu şi neamul tău să le ieşiţi în cale şi să nu le îngăduiţi să 
mai facă vreun pas. Ştiu că mai bine încerci să scoţi un 
munte din rădăcini decât să dai la o parte un pitic. 

Narheim era încă nemulţumit. Mormăi ceva, dar nu se 
auzi nimic, căci în clipa aceea vardenii se revărsară prin 
locul în care fusese poarta. Zgomotul de paşi şi zângănitul 
armelor se stinseră pe măsură ce oamenii se îndepărtau. 
Apoi, vântul se înteţi şi dinspre locul bătăliei răsună din nou 
hohotul de râs amarnic şi înfricoşător. 

O clipă mai târziu, un strigăt deznădăjduit străpunse 
pavezele minţii lui Eragon. Copleşit de durere, auzi: „Vai, 
nu, ajutor! Nu pot fi ucişi! Blestemaţi să fie, nu vor să 
moară!” Apoi, gândul se pierdu, iar Eragon înghiţi în sec, 
dându-şi seama că omul tocmai fusese omorât. Nasuada se 
foi în şa, încordată: 

— Cine a fost? 

— Ai auzit şi tu? 


— Cred că l-am auzit cu toţii, spuse Arya. 

— Mi se pare că era Barden, unul dintre magicienii care-l 
însoțesc pe Regele Orrin, dar... 

— Eragon! 

În vreme ce Orrin şi călăreţii săi ieşiseră să-i înfrunte pe 
soldaţi, Thorn se înălţase din ce în ce mai sus pe cer, însă 
acum se oprise, plutind în văzduh, cam la jumătatea 
drumului spre tabără. Glasul lui Murtagh le ajunse la 
urechi. Probabil făcuse o vrajă pentru a putea fi auzit la aşa 
depărtare: 

— Eragon! Te văd. Te ascunzi după fustele Nasuadei. Vino 
să te lupţi cu mine, Eragon! Asta ţi-e soarta! Sau eşti cumva 
un laş, Biruitor al Umbrei? 

Saphira răspunse pe dată, ridicând capul şi scoțând un 
răget şi mai puternic decât glasul tunător al lui Murtagh, 
apoi slobozind un şuvoi de flăcări albastre, pârjolitoare. Caii 
aflaţi în apropierea ei, printre care şi armăsarul Nasuadei, 
săriră într-o parte. Astfel, Eragon şi Saphira rămaseră 
singuri împreună cu elfii. Apropiindu-se de Saphira, Arya îl 
atinse pe Eragon pe piciorul stâng şi-l privi cu ochii săi verzi 
migdalaţi: 

— Primeşte ce-ţi dau, Biruitor al Umbrei, spuse, iar 
Eragon simţi o undă de putere pătrunzându-i în trup. 

— Eka elrun ono, îi şopti drept răspuns. 

— Ai grijă, Eragon, zise şi ea, tot în limba străveche. N-aş 
vrea să te văd înfrânt de Murtagh. Aş vrea... începu, apoi 
şovăi, îşi luă mâna de pe piciorul lui şi se întoarse lângă 
Blodhgarm. 

— Zboară iute, Bjartskular! strigară elfii în clipa în care 
Saphira se înălţă de la pământ. 

În vreme ce se îndreptau spre cei doi duşmani, Eragon îşi 
uni mintea mai întâi cu ea, apoi cu Arya şi, prin aceasta din 
urmă, cu Blodhgarm şi ceilalţi unsprezece elfi. Îi venea mai 
uşor aşa, pentru că pe Arya şi pe Saphira le cunoştea atât 
de bine încât gândurile şi mişcările lor nu aveau să-l tulbure 
în timpul luptei. Apucă scutul cu mâna stângă şi-şi scoase 


iataganul din teacă, ţinându-l sus, pentru ca nu cumva să-i 
străpungă aripile Saphirei sau s-o rănească la umeri şi la 
gât. „Mă bucur că am avut astă-noapte răgaz să-i întăresc 
tăişul cu farmece”, spuse. 

„Să sperăm că au să ţină”, răspunse Saphira. 

„Nu uita, zise şi Arya, rămâi cât mai aproape de noi. Cu cât 
te îndepărtezi mai mult, cu atât ne vine mai greu să-ţi 
atingem gândurile.” 

Thorn nu se năpusti la Saphira şi nu făcu nici o mişcare în 
vreme ce ea se apropia. În loc de asta, plutea netulburat, 
îngăduindu-i să se înalțe. Cei doi dragoni zburau deasupra 
curenților de aer cald, nu foarte departe unul de celălalt, 
fluturând din coadă şi mârâind înfundat din gâtlejuri. 

„A mai crescut, observă Saphira. N-au trecut nici două 
săptămâni de când ne-am luptat şi e cu vreo patru picioare 
mai lung, daca nu şi mai mult.” 

Avea dreptate. Thorn părea mai mare şi mai zdravăn decât 
fusese atunci când se întâlniseră prima oară, deasupra 
Câmpiilor Pârjolite. Nu trecuse mult de când ieşise din ou, 
dar era aproape la fel de mare ca Saphira. 

Fără nici o tragere de inimă, Eragon îl privi şi pe Cavaler. 
Murtagh nu purta coif, iar părul sau lung şi negru flutura 
în vânt ca o coamă învolburată. Era încruntat, mai aspru la 
faţa decât îl văzuse vreodată, aşa că Eragon îşi dădu seama 

că de această dată nu avea să-l mai cruţe. Îi era cu 
neputinţă. Cu un glas ceva mai slab decât mai înainte, 
duşmanul îi spuse: 

— Din pricina Saphirei şi a ta, Eragon, am îndurat multa 
durere. Galbatorix s-a mâniat cumplit pentru că v-am lăsat 
să scăpaţi. lar după ce i-aţi ucis pe cei doi Ra'zac, de furie 
şi-a omorât cinci slujitori, apoi s-a răzbunat pe Thorn şi pe 
mine. Am suferit îngrozitor din pricina voastră. Nu se va 
mai întâmpla a doua oară. 

Şi-şi trase braţul înapoi, ca şi cum Thorn se pregătea să se 
năpustească, iar el avea de gând să-i spintece cu sabia pe 
Eragon şi pe Saphira dintr-o mişcare. 


— Aşteaptă! strigă Eragon. Ştiu o cale prin care vă puteţi 
elibera de jurămintele pe care Galbatorix v-a silit să le 
rostiţi. 

Dintr-o dată, pe chipul lui Murtagh apăru o expresie de 
dor şi deznădejde. Lăsă sabia ceva mai jos, apoi se încruntă 
şi scuipă spre pământ, strigând: 

— Nu te cred! Nu e cu putinţă! 

— Ba este. Te rog, dă-mi voie să-ţi spun. 

Murtagh părea că se luptă cu sine însuşi. O vreme, Eragon 
se gândi că nu avea să-i îngăduie să vorbească. Apoi însă 
Thorn îşi răsuci gâtul şi se uită la Cavalerul său. Între ei se 
petrecu ceva. 

— La naiba cu tine, Eragon, zise Murtagh, şi o lăsă pe 
Za'roc pe oblâncul şeii. Fii blestemat pentru că ne-ai ispitit! 
De-abia ne împăcaserăm cu soarta, iar acum ai apărut tu, 
să ne momeşti cu umbra unei speranţe de la care ne 
luaserăm demult gândul. Dar ascultă-mă bine, frate: dacă 
ne înşeli, jur că-ţi voi tăia mâna dreaptă înainte să te duc la 
Galbatorix... că doar n-o să ai nevoie de ea pentru ceea ce 
vei face în Uru'baen. 

Eragon se simţi îndemnat să-l amenințe, la rândul său, dar 
se abţinu. Coborând iataganul, spuse: 

— Sunt convins ca Galbatorix nu v-a spus, însă, pe când 
eram printre elfi... „Eragon, să nu cumva să dezvălui ceva 
despre noi!” îl dojeni Arya. Am învăţat că, dacă firea ţi se 
schimba, la fel se întâmpla şi cu numele adevărat din limba 
străveche. Murtagh, nu trebuie să fii mereu aşa cum eşti 
acum! Dacă tu şi cu Thorn izbutiţi să vă schimbaţi, nu veţi 
mai fi încătuşaţi de jurăminte şi nu va mai trebui să vă 
supuneţi lui Galbatorix! 

Thorn veni ceva mai aproape de Saphira. 

— Şi de ce nu mi-ai pomenit de asta mai înainte? întrebă 
Murtagh. 

— Pentru că eram prea tulburat atunci. 

În clipa aceea, între cei doi dragoni nu mai erau nici 
cincizeci de picioare. Thorn nu mai mârâia, aşa cum o 


făcuse mai înainte. În schimb, în ochii săi stacojii, sclipitori 
apăruse o privire rătăcită şi plină de tristeţe adâncă, de 
parcă nădăjduia ca Saphira sau Eragon să-i spună de ce 
fusese adus pe lume numai pentru a cădea în robia lui 
Galbatorix, care să-l folosească şi să-l silească să ucidă. Îşi 
încreţi vârful nasului, adulmecând-o pe Saphira, care făcu 
la fel, scoţându-şi uşor limba, pentru a-i gusta mirosul în 
văzduh. Şi ea, şi Eragon erau copleşiţi de milă pentru 
dragonul cel roşu. Şi-ar fi dorit să-i vorbească, însă nu 
îndrăzneau să-şi deschidă minţile. 

Fiind atât de aproape de Murtagh, Eragon observă venele 
care se umflaseră pe gâtul celuilalt şi pe cea care-i pulsa în 
mijlocul frunţii. 

— Nu am un suflet schilodit! zise acesta. Am făcut tot ce 
am putut mai bine de fiecare dată. Mă îndoiesc că tu te-ai fi 
descurcat aşa de bine dacă mama ar fi găsit cu cale să te 
lase în Uru'baen şi să mă ascundă pe mine în Carvahall. 

— Poate că nu. 

Murtagh se lovi cu pumnul în piept. 

— Aha! Şi atunci cum să-ţi urmez sfatul? Dacă sunt deja un 
om bun, dacă n-am greşit cu nimic, cum să mă schimb? 
Oare să devin mai rău decât acum? Să mă las pradă 
ticăloşiei lui Galbatorix ca să mă eliberez? 

Nu mi se pare o cale prea buna. Şi, daca aş izbuti să devin 
alt om, poate că ţie nu ţi-ar plăcea şi m-ai duşmăni la fel de 
aprig cum îl duşmăneşti acum pe el! 

Furios, Eragon îi răspunse: 

— Da, numai ca nu trebuie sa devii mai bun sau mai rău, ci 
doar sa te schimbi! Sunt multe feluri de oameni în lume şi 
multe căi de a dobândi preţuire. Ia-te după cineva la care 
ţii, dar care a ales alt drum în viaţa decât al tău. S-ar putea 
să-ţi ia ceva timp, însă, dacă poţi să te schimbi îndeajuns de 
mult, atunci ai să fii în stare să-l părăseşti pe Galbatorix şi 
Imperiul şi să vii la vardeni împreună cu Thorn. Aici vei fi 
liber să faci tot ce doreşti. 


„Nu uita că ai jurat să răzbuni moartea lui Hrothgar. Cu 
asta cum rămâne?” întrebă Saphira, dar el nu o luă în 
seamă. Murtagh rânji batjocoritor: 

— Deci îmi ceri să fiu ceea ce nu sunt. Daca este ca Thorn 
şi cu mine să scăpăm cu viaţa, trebuie să ne călcăm în 
picioare adevărata fire. O asemenea vindecare este mai 
tristă decât orice boala. 

— Îţi cer să ai răbdare şi să te lupţi pentru a deveni altfel 
decât eşti acum. E greu, ştiu, dar oamenii se schimba 
mereu. De pilda, dă drumul mâniei care ţi s-a adunat în 
suflet vreme de atâţia ani şi vei izbuti să scapi de Galbatorix 
o dată pentru totdeauna! 

— Să dau drumul mâniei? râse Murtagh. Am s-o fac atunci 
când o faci şi tu. Când ai să izbuteşti să uiţi că Imperiul este 
de vină pentru distrugerea fermei şi moartea unchiului tău! 
Pentru noi, Eragon, mânia este mai presus decât orice 
altceva. Fără ea, n-am fi decât hrana pentru viermi. Şi 
totuşi... 

Cu ochii pe jumătate închişi, pipăi plăselele sabiei. Părea 
ceva mai puţin încordat, cu toate că vena de pe frunte era 
la fel de umflată ca la început. 

— Recunosc că mi-ai dat de gândit. Poate ca vom cugeta 
împreună în Uru'baen. Dacă regele ne îngăduie sa 
rămânem singuri, între patru ochi fireşte. E cu putinţă să 
ne poruncească să nu ne întâlnim niciodată. Daca aş fi în 
locul lui, eu aşa aş face. 

Eragon strânse în pumn mânerul iataganului. 

— Să înţeleg că ţi-a intrat în cap că am să merg cu tine? 

— Păi, chiar ai s-o faci, frăţioare, zise Murtagh cu un 
zâmbet strâmb. Chiar daca am vrea sa ne schimbăm, nici 
Thorn, nici eu n-o putem face pe loc. Până găsim prilejul, 
vom rămâne supuşii lui Galbatorix. Iar el ne-a poruncit să 
va aducem în Uru'baen. Nu mai avem de ales - niciunul 
dintre noi nu vrea să-i mai înfrunte mânia. V-am învins o 
data şi o s-o facem iarăşi, fără mare greutate. 


Dintre colții Saphirei izbucni o pala de foc, iar Eragon se 
lupta cu sine însuşi ca să nu răspundă la fel, dar în cuvinte. 
Ştia însă că, dacă-şi pierdea stăpânirea de sine, sângele 
avea sa înceapă sa curgă. 

— Murtagh, Thorn, vă rog! încercaţi măcar să faceţi ce v- 
am spus! Chiar nu vreţi să-l înfruntaţi pe Galbatorix? N-o să 
scăpaţi niciodată de lanţurile lui dacă nu aveţi curajul să va 
împotriviţi! 

— Nu ştii despre cine vorbeşti, Eragon, mârâi Murtagh. De 
mai bine de o suta de ani, de când s-a întovărăşit cu tata, 
Galbatorix îi înrobeşte pe cei din jur folosindu-se de 
adevăratele lor nume. Chiar crezi că nu ştie că acestea se 
mai pot şi schimba? Sunt convins ca s-a pregătit pentru asta 
şi că, daca numele meu sau al lui Thorn se schimba, fie şi 
acum, pe loc, regele va afla printr-o vraja dinainte pregătita 
şi ne va chema îndărăt, în Uru'baen, pentru a ne încătuşa 
din nou. 

— Dar numai dacă izbuteşte să vă afle noile nume. 

— E foarte priceput la asta, zise Murtagh şi îşi luă iarăşi 
sabia în mână. Poate în viitor o să-ţi urmăm sfatul, dar 
numai după ce cântărim bine totul şi ne pregătim. Altfel, 
Galbatorix ne va înrobi la loc, de îndată ce apucăm să ne 
eliberam. Aşadar, continua cântărind-o pe Za'roc în palmă 
şi făcând-o să sclipească în razele soarelui, nu avem de ales. 
Trebuie să vă ducem în Uru'baen. Spuneţi, mergeţi de 
bunăvoie? 

Eragon nu mai era în stare să se abţină: 

— Mai degrabă îmi smulg singur inima din piept! strigă. 

— Mai bine pe-ale mele, îi răspunse Murtagh, apoi flutură 
sabia pe deasupra capului şi scoase un strigăt de luptă 
sălbatic. 

Mugind la rândul său, Thorn bătu de două ori cu putere 
din aripi, pentru a se înalţă mai sus decât Saphira. 
Zburând, îi dădu ocol, ca să-i poată sări în spate şi s-o muşte 
de gât, imediat sub fălci. Aşa, ar fi învins-o pe dată. 


Numai că Saphira nu aşteptă. Se aplecă, răsucindu-şi 
aripile din umeri, astfel încât, preţ de o clipă, rămase cu 
capul în jos, dar fără să se prăbuşească. Apoi, îşi strânse 
aripa dreaptă, îşi înclină capul spre stânga şi flutură din 
coadă în direcţia opusă, răsucindu-se ca acele 
ceasornicului. Coada sa puternică îl lovi pe Thorn în şoldul 
stâng tocmai când el zbura deasupra, frângându-i aripa în 
cinci locuri. Oasele rupte îi ieşiră prin piele, străpungându-i 
solzii roşii ca focul. O ploaie de picături aburinde de sânge 
se revărsă peste Eragon şi Saphira. Una se strecură printre 
două ochiuri ale cămăşii de zale şi-i atinse pielea lui Eragon, 
arzându-l ca uleiul încins. El se frecă pe gât, încercând să 
se curețe. 

Mugetul lui Thorn se preschimbă într-un scâncet de 
durere. El se prăbuşi pe lângă Saphira, nemaifiind în stare 
să rămână în zbor. 

— Superb! strigă Eragon, în vreme ce Saphira se îndrepta. 

Apoi, privind în jos, îl văzu pe Murtagh scoțând de la 
cingătoare un lucruşor rotund, cu care-l atinse pe Thorn pe 
umăr. Nu se simţea curgerea magiei, însă lucruşorul sclipi, 
iar dragonul cel roşu tresări - oasele se lipiră la loc şi, într-o 
clipă, aripa lui era la fel ca la început. Nu se mai vedea nici 
măcar o zgârietură. 

„Cum o fi făcut asta?” se întrebă Eragon. 

„Pesemne avea o vrajă de vindecare dinainte pregătită”, îi 
răspunse Arya în gând. 

„Trebuia să ne fi gândit şi noi la asta.” 

Odată vindecat, Thorn nu se mai prăbuşi, ci începu să urce 
din nou către Saphira, uluitor de repede, străpungând 
văzduhul cu o pală de foc roşu închis. Saphira se năpusti 
spre el, dând ocol flăcărilor. Dădu să-l muşte de gât, 
făcându-l să se ferească, apoi îi scrijeli umerii şi pieptul cu 
ghearele din faţă, lovindu-l cu aripile sale uriaşe. Vârful 
aripii sale drepte îl atinse pe Murtagh, făcându-l să se 
prăbuşească într-o parte, pe şa, numai că el se îndreptă pe 


dată şi o lovi cu sabia, lăsându-i o tăietură lungă de-a 
curmezişul aripii. 

Şuierând, Saphira îl lovi pe 'Thorn cu picioarele din spate 
şi slobozi un şuvoi de flăcări drept peste el, numai că 
dragonul cel roşu scăpă nevătămat. Focul se despărţi în 
două şi se scurse fără să-l atingă. 

Citindu-i gândurile Saphirei, Eragon simţi rana pulsând, 
ca şi cum ar fi fost vorba de propriul său trup. Se uită lung 
la tăietura însângerată, neştiind ce să facă. Dacă s-ar fi 
luptat şi cu alt vrăjitor în afară de Murtagh, n-ar fi îndrăznit 
să facă nici o vrajă de teamă ca duşmanul, deznădăjduit, 
crezându-se în primejdie de moarte, să nu-l atace pe data, 
hotărât să-l ucidă. Cu Murtagh însă era altceva. Eragon ştia 
că Galbatorix îi poruncise să-i prindă pe el şi pe Saphira, nu 
să-i omoare. „Orice aş face, se gândi, nu va încerca să ma 
distrugă.” Aşadar, putea s-o vindece pe Saphira fără să se 
teama. Şi putea, după cum îşi dădu seama dintr-odată, să-l 
atace pe Murtagh cu orice fel de vrăji - acesta nu avea să-i 
răspundă. Se întrebă însă de ce duşmanul se folosise de un 
obiect fermecat pentru a-l vindeca pe Thorn şi nu făcuse el 
însuşi vraja. 

„Poate că nu vrea să-şi irosească puterile, spuse Saphira. 
Sau poate se teme să nu te sperie. Galbatorix n-ar fi deloc 
mulţumit dacă, folosind magia, Murtagh te-ar face să-ţi 
pierzi stăpânirea de sine şi să mori sau să-l ucizi pe vreunul 
dintre ei. Nu uita, regele visează să ne aibă pe toţi patru în 
mâinile sale, nu să ne vadă morţi aici, unde nu ne poate 
atinge.” „Aşa trebuie să fie”, zise Eragon. 

În vreme ce se pregătea să vindece aripa Saphirei, o auzi 
pe Arya: „Stai! Nu o face.” „Poftim? De ce? Nu simţi cât de 
mult suferă?” „O să avem noi grijă de ea. Asta o să-l tulbure 
pe Murtagh şi o să-ţi cruţe şi ţie puterile.” „Nu sunteţi prea 
departe pentru aşa ceva?” „Nu. Adu-ţi aminte că ne-am unit 
puterile. Şi încă un lucru, Eragon. Te-am sfătui să nu-l 
loveşti pe Murtagh cu vrăjile decât în clipa în care o face şi 
el. Nu ştim încă dacă nu cumva este mai puternic, chiar 


dacă te sprijinim şi noi treisprezece. Mai bine aşteaptă şi fă- 
o doar când nu mai ai de ales.” „Şi dacă nu pot să-i ţin 
piept?” „Atunci toată Alagaesia va cădea în mâinile lui 
Galbatorix.” 

Eragon o simţi adunându-şi toate puterile şi, pe dată, 
tăietura din aripa Saphirei încetă să mai sângereze, iar 
marginile căscate ale rănii se lipiră fără să lase nici o urmă. 
Cu asta, Saphira părea mult mai uşurată. „Păzeşte-te mai 
bine dacă poţi, îi spuse Arya oarecum ostenită. N-a fost 
deloc uşor.” 

Lovit de Saphira, Thorn se clătină şi se lăsă ceva mai jos. 
Pesemne se temea ca nu cumva ea să-l silească să coboare, 
ceea ce l-ar fi împiedicat să-i mai ţină piept, aşa că se 
îndepărtă cam la un sfert de milă spre vest. Observând, în 
cele din urmă, că Saphira nu se ţinea după el, făcu un ocol 
mare şi se înălţă până ce ajunse la vreo mie de picioare 
deasupra. Apoi, strângându-şi aripile, porni în picaj spre ea, 
cu ghearele întinse; în botul său căscat pâlpâiau flăcări, iar 
Murtagh, în şa, îşi ţinea sabia pregătită. 

Eragon era cât pe ce să scape iataganul din mână în clipa 
în care Saphira îşi strânse o aripă şi se răsuci în spirală cu 
capul în jos, apoi o întinse la loc pentru a încetini. Dacă-şi 
lăsa capul pe spate, putea zări pământul sub ei. Sau era 
cumva deasupra? Strânse din dinţi şi-şi adună toate 
puterile ca să nu cadă din şa. 

Thorn şi Saphira se izbiră unul de celălalt; pentru Eragon 
era ca şi cum ar fi intrat drept într-un munte. Ciocnirea îl 
aruncă înainte şi se izbi cu coiful de ghimpele pe care-l avea 
în faţă atât de tare încât până şi oţelul cel gros se ciobi. 
Ameţit, se lăsă moale în şa. Împrejurul său, cerul şi 
pământul se roteau într-un dans fără început şi fără sfârşit. 
O simţi pe Saphira înfiorându-se în clipa în care Thorn o lovi 
în stomac şi îşi dori să fi avut răgazul de a o îmbrăca în 
armura dăruită de pitici. 

Un picior roşu, sclipitor apăru peste umărul Saphirei şi o 
străpunse cu ghearele sale însângerate. Fără să mai stea pe 


gânduri, Eragon îl lovi cu tăişul sabiei, crestându-i solzii şi 
retezându-i câteva tendoane. Piciorul părea amorţit. 
Eragon lovi din nou. 

Mârâind, Thorn se îndepărtă de Saphira, îşi arcui gâtul şi 
trase aer în piept, cu zgomot. Eragon se ghemui în şa, 
apărându-şi faţa cu braţul. O pală de foc o învălui pe 
Saphira. Nu îi arse, căci farmecele de apărare ţesute de 
Eragon o împiedicau, însă tot îi orbi pentru câteva clipe cu 
scânteierea sa. 

Saphira se roti spre stânga ca să scape de foc. Între timp, 
Murtagh apucase să vindece piciorul lui Thorn, iar acesta se 
năpusti din nou la ea, apucând-o cu ghearele. Se 
prăbuşeau, îmbrăţişaţi, spre corturile cenuşii ale vardenilor. 
Saphira izbuti să prindă cu colții creasta zimţată de pe 
ceafa lui Thorn, cu toate că oasele ascuţite îi răneau limba. 
Thorn mugi şi începu să se zbată ca un peşte în cârlig, 
încercând să scape, dar fălcile ei erau mult prea puternice. 
Cei doi dragoni cădeau unul lângă altul, ca două frunze 
împletite. 

Eragon se aplecă şi dădu să-l lovească pe Murtagh în 
umărul drept nu voia să-l omoare, ci doar să-l rănească 
îndeajuns de rău pentru a pune capăt luptei. Acum era 
odihnit şi puternic, nu ca atunci când se întâlniseră pe 
Câmpiile Pârjolite. Era sigur că Murtagh nu putea ţine piept 
mişcărilor sale iuți, ca de elf. 

Cu toate astea, celălalt ridică scutul şi opri lovitura. 

Luat pe nepregătite, Eragon şovăi, apoi se văzu silit să se 
apere, la rândul său, căci Murtagh răspunse pe dată. Za'roc 
despica aerul cu zgomot, venind drept spre el. Îl lovi în 
umăr. Fără întârziere, Murtagh atacă din nou. Dădu să-l 
atingă la încheietură, apoi, în clipa în care Eragon pară, îşi 
strecură tăişul sabiei pe sub scutul său şi-l străpunse în 
şoldul stâng prin poalele cămăşii de zale şi ale tunicii. Vârful 
ascuţit al lui Za'roc i se înfipse în os. 

Durerea îl copleşi pe Eragon de parcă cineva ar fi aruncat 
pe el o găleată cu apă îngheţată. În acelaşi timp însă, îl făcu 


să gândească mult mai limpede şi-i dădu o putere 
neaşteptată. În clipa în care Murtagh îşi trase sabia, Eragon 
ţipă scurt şi se întinse spre el. Dintr-o mişcare din 
încheietură, Murtagh prinse iataganul cu tăişul şi-i aruncă 
un zâmbet înfricoşător. Fără întârziere, Eragon se smulse, 
flutură sabia de parcă avea de gând să-l lovească în 
genunchiul drept, apoi schimbă direcţia şi-l crestă pe 
celălalt pe obraz. 

— Trebuia să porţi coif, îi spuse. 

Acum ajunseseră foarte aproape de pământ - la vreo 
câteva sute de picioare -, astfel încât Saphira se văzu 
nevoită să-i dea drumul lui Thorn, iar cei doi dragoni se 
îndepărtară unul de altul înainte ca Eragon şi Murtagh să 
mai apuce să se lupte. În vreme ce urcau cu toţii, în spirală, 
spre un nor alb ca laptele care se întinsese peste tabără, 
Eragon îşi ridică zalele şi tunica pentru a-şi cerceta rana. 
Avea o vânătaie cât pumnul în locul în care armura i se 
frecase de piele şi, la mijloc, o tăietură subţire, roşie, nu 
prea lungă. Sângele îi ţâşnea din rană, umezindu-i 
pantalonii. 

Gândul că fusese rănit de Za'roc, o sabie care nu-l lăsase 
niciodată la greu şi pe care încă o credea a lui de drept, îl 
tulbură. Nu era drept ca acea armă să fie folosită împotriva 
lui. Era o lume întoarsă pe dos şi care lui nu îi plăcea defel. 

Saphira se clătină în clipa în care dădu de un vârtej de aer, 
iar Eragon clipi scurt - un nou fior de durere îi străbătuse 
trupul. Mare noroc, se gândi, că nu luptau pe jos, altfel ar fi 
căzut grămadă, fără să se mai poată sprijini pe picior. 

„Arya, zise, vreţi să mă vindecaţi voi sau s-o fac singur şi să 
vedem daca Murtagh încearcă să mă oprească?” „O facem 
noi, veni răspunsul. Cine ştie, poate îl iei pe nepregătite 
dacă încă te crede rănit.” „A, stai puţin.” „Ce e?” „Trebuie 
să-ţi dau îngăduinţa. Altfel, farmecele mele de apărare vor 
opri vraja.” 

La început, fraza pe care trebuia s-o rostească îi scapă, 
dar, în cele din urmă, îşi aminti şi şopti în limba străveche: 


— Îi dau îngăduinţa Aryei, fiica lui Islanzadi, să mă atingă 
cu magia sa. 

„Când o să ai răgaz, va trebui să vorbim despre farmecele 
astea. Dacă-ţi pierdeai cunoştinţa? Cum mai puteam noi să 
te ajutăm?” „După lupta de pe Câmpiile Pârjolite, mi s-a 
părut nimerit să fac aşa ceva. Murtagh ne-a prins şi pe 
mine, şi pe Saphira cu ajutorul unei vrăji. Nu mai vreau ca 
el sau altcineva să-mi facă farmece fără voia mea.” „le 
înţeleg foarte bine, numai că există şi alte căi, ceva mai 
simple, pentru asta.” 

Eragon se foi în şa, în clipa în care magia elfilor se 
închegă, iar şoldul începu să-l mănânce şi să-l înţepe, de 
parcă era plin de muşcături de purici. După ce trecu totul, 
îşi strecură palma pe sub tunică - spre mulţumirea sa, nu 
dădu decât de piele netedă şi sănătoasă. 

„Aşa, zise, dezmorţindu-şi umerii. Acum să-i învăţăm să se 
teamă de numele noastre!” 

Norul cel alb ca laptele se înălța drept în faţa ochilor lor. 
Saphira se răsuci spre stânga, apoi, în vreme ce Thorn se 
străduia să se întoarcă şi el, pătrunse drept în inima 
norului. Totul în jur deveni rece, umed şi alb, apoi Saphira 
ieşi prin partea cealaltă, la numai câteva picioare deasupra 
şi în spatele lui Thorn. Mugind victorioasă, se lăsă asupra 
lui şi-l apucă de şolduri, înfigându-şi ghearele adânc în 
coapse. Întinse gâtul, îi prinse aripa stângă în gură şi 
strânse din fălci. Colţii ascuţiţi ca briciul pătrunseră în 
carne cu un zgomot sec. Thorn se zbătu şi urla ascuţit - lui 
Eragon nici nu-i trecuse vreodată prin minte că dragonii 
puteau scoate asemenea strigăte. 

„Al meu e, zise Saphira. Pot să-i sfâşii aripa, dar n-aş prea 
vrea s-o fac. Fă ce ai de făcut, dar repede, până nu cădem 
prea jos.” 

Alb la faţă şi pătat de sânge, Murtagh întinse braţul spre 
Eragon. Za'roc tremura în aer. În clipa aceea, o undă 
nefiresc de puternică se strecură în gândurile lui. 
Înverşunată şi străină, căuta să puna stăpânire pe mintea 


lui şi să-l înrobească pe de-a-ntregul. Observă din nou - ca 
şi pe Câmpiile Pârjolite - că în făptura lui Murtagh păreau 
să-şi fi făcut loc alte persoane, ca şi cum pe sub vârtejul 
gândurilor sale răsuna un murmur de glasuri amestecate şi 
se întrebă dacă nu cumva celălalt era şi el ajutat de alţi 
magicieni. 

Oricât i-ar fi venit de greu, Eragon îşi alungă din minte 
orice altceva, în afară de Za'roc. Adunându-şi toate puterile, 
se gândi numai la sabie, chinuindu-se să se liniştească, de 
parcă era singur pe o pajişte, cugetând, pentru ca Murtagh 
să nu izbutească să-i străpungă pavezele pe nicăieri. Iar în 
clipa în care Thorn se cutremură de durere, iar Murtagh se 
tulbură la rândul său, Eragon atacă îndârjit, dând să-i 
pătrundă în minte. 

În vreme ce se prăbuşeau prin aer, se luptară pe tăcute. 
Niciunul nu dădea înapoi. Din când în când, Eragon părea 
mai puternic, apoi Murtagh, însă numai pentru câteva clipe. 
Eragon trase cu ochiul la pământul care se apropia cu 
repeziciune şi îşi dădu seama că lupta trebuia sfârşită altfel. 
Coborând iataganul şi îndreptându-l spre duşmanul său, 
strigă: 

— Letta! 

Era o vrajă simplă, aceeaşi pe care Murtagh o folosise 
împotriva sa pe Câmpiile Pârjolite. Nu avea să facă altceva 
decât să-i ţină pieptul şi braţele nemişcate, doar că urma să 
le îngăduie să-şi măsoare puterile pentru a vedea care 
dintre ei avea mai multă energie. 

Murtagh îngână şi el o vrajă de apărare, dar mugetul lui 
Thorn şi vâjâitul vântului îi înăbuşiră cuvintele. 

Eragon îşi simţea inima bătând mai repede şi puterile 
scurgându-i-se din trup. Se istovise aproape de tot şi nu mai 
avea mult până să-şi piardă cunoştinţa, când Saphira şi elfii 
îi veniră în ajutor, oferindu-i puterile lor pentru a nu rupe 
vraja. Murtagh, care la început păruse foarte plin de sine şi 
încrezător, se încrunta din ce în ce mai tare, văzând că nu 
se poate elibera, şi îşi arătă dinţii într-un rânjet sfidător. În 


tot acest timp, niciunul dintre ei nu înceta să-l atace pe 
celălalt cu ajutorul gândurilor. 

Eragon simţi cum şuvoiul de energie pe care i-l trimitea 
Arya se micşorează o dată, apoi de două ori. Probabil doi 
dintre elfii lui Blodhgarm îşi pierduseră cunoştinţa. „Nu mai 
poate îndura mult”, se gândi, apoi se văzu nevoit să se lupte 
şi mai aprig, căci Murtagh aproape izbutise să-i pătrundă în 
minte. 

Puterea venită dinspre Arya şi ceilalţi elfi se înjumătăţi. 
Până şi Saphira începuse să tremure de oboseală. Tocmai 
când Eragon era sigur că Murtagh avea să învingă, acesta 
scoase un strigăt înfundat şi nu se mai împotrivi. Eragon se 
simţi ca şi cum o uriaşă greutate i s-ar fi ridicat de pe 
umeri, iar Murtagh părea năucit de izbânda sa. 

„Şi acum? le întrebă Eragon pe Arya şi Saphira. Îi luăm 
prinşi? Oare putem?” „Acum, răspunse Saphira, trebuie să 
zbor.” îi dădu drumul lui 'Thorn şi-l împinse cât colo, 
ridicându-şi aripile şi fluturându-le din greu, luptându-se să 
nu se prăbuşească. Eragon privi peste umărul ei şi i se păru 
că vede, pentru o clipă, nişte cai şi un petic de iarbă bătută 
de soare venind în goană spre ei. Apoi, ca şi cum un uriaş i- 
ar fi lovit de dedesubt, vederea i se întunecă. 

În clipa în care îşi reveni, se trezi lipit de solzii de pe gâtul 
Saphirei, care sclipeau ca nişte ţurţuri. De undeva, din 
depărtare, simţi parcă un glas care încerca să-i vorbească, 
nerăbdător şi îngrijorat. Se mai dezmetici puţin şi îl 
recunoscu - era glasul Aryei. „Retează vraja, Eragon, îi 
spuse ea. Dacă nu o faci, o să ne ucidă pe toţi. Reteaz-o! 
Murtagh e mult prea departe! Trezeşte-te, Eragon, sau ai 
să te pierzi în hău.” 

Tresărind, Eragon se ridică în şa. Cu gândurile aiurea, 
observă în treacăt că Saphira era împrejmuită de călăreţii 
Regelui Orrin. Arya nu se vedea nicăieri. Acum, că se 
trezise, simţi că vraja cu care-l prinsese pe Murtagh încă îi 
sorbea din putere, din ce în ce mai tare. Dacă n-ar fi fost 


ajutat de Saphira, Arya şi ceilalţi elfi, ar fi murit deja. Dădu 
drumul magiei, apoi se uită în zare după Thorn şi Murtagh. 

„Acolo”, zise Saphira şi-i făcu semn cu botul. Jos, către 
nord-vest, se zărea silueta sclipitoare a lui Thorn, care se 
îndrepta în zbor spre râul Jiet şi oastea lui Galbatorix, aflată 
la câteva mile depărtare. 

„Cum?” „Murtagh l-a vindecat încă o dată, iar Thorn a avut 
noroc şi a căzut pe panta unui deal. S-a rostogolit şi s-a 
înălţat înainte să-ţi revii tu.” 

Glasul lui Murtagh, nefiresc de puternic, tună peste 
dealurile mici şi ierboase: 

— Eragon, Saphira, să nu credeţi că aţi învins! Ne vom mai 
întâlni noi, făgăduiesc, iar atunci Thorn şi cu mine vă vom 
dovedi, căci vom fi şi mai puternici decât acum. 

Eragon strânse atât de puternic iataganul şi scutul încât 
de sub unghii începu să-i curgă sânge. „Crezi că-l poţi 
ajunge?” întrebă. 

„Aş putea, însă elfii nu vor fi în stare să te ajute la aşa 
depărtare şi nu prea cred să izbutim ceva fără sprijinul lor.” 
„Cine ştie dacă... începu Eragon, apoi se opri şi-şi trase un 
pumn în coapsă de furie. La naiba, ce prost sunt! Am uitat 
de Aren! Puteam folosi energia din inelul lui Brom ca să-i 
înfrângem.” „Aveai altele pe cap. Oricine putea face o 
asemenea greşeală.” „Poate, dar tot îmi pare rău că nu m- 
am gândit. Dar nu-i nimic. Mai avem vreme să-i prindem pe 
Murtagh şi pe Thorn.” „Şi apoi ce facem? întrebă Saphira. 
Cum să-i ţinem prizonieri? Vrei să-i ameţim cu leacuri, aşa 
cum ţi-a făcut Durza în Gil'ead? Sau vrei doar să-i omori?” 
„Nu ştiu! Putem să-i ajutăm să-şi schimbe adevăratele 
nume, să rupă jurămintele care-i leagă de Galbatorix. E 
prea primejdios să-i lăsăm liberi, să rătăcească pe unde 
poftesc.” „Nu zic că n-ai dreptate, Eragon, se auzi glasul 
Aryei, dar eşti obosit, Saphira la fel şi cred că e mai bine ca 
Thorn şi Murtagh să scape decât să vă pierdem pe voi 
pentru că n-am ştiut să avem răbdare.” „Dar...” „Dar... dar 
nu avem cum să ţinem prinşi un dragon şi un Cavaler 


pentru multă vreme şi nici nu cred că e atât de uşor să-i 
ucidem precum crezi tu. Fii mulţumit că i-am alungat şi nu 
uita că o putem face şi altă dată, dacă ne mai înfruntă”, 
sfârşi Arya, apoi se retrase din mintea lui. 

Eragon rămase cu ochii în zare, până ce Thorn şi Murtagh 
dispărură, apoi oftă şi o mângâie pe Saphira pe gât. 

„Aş putea să dorm două săptămâni încheiate.” „Şi eu la 
fel.” „Sunt mândru de tine. În zbor, te-ai arătat mult mai 
pricepută decât Thorn.” „Mda, asta cam aşa e, se făli ea. 
Dar nu a fost o înfruntare cinstită. Thorn nu a trecut prin 
câte am trecut eu.” „Şi nici nu e la fel de înzestrat, pare-mi- 
se.” 

Răsucindu-şi gâtul, ea îl linse pe braţul drept, făcându-i 
zalele să clincăne, apoi îl privi de sus, cu ochii albaştri, 
sclipitori. Eragon izbuti să-i zâmbească slab. 

„Nu ştiu, poate că trebuia să m-aştept, dar tot m-a uimit să 
văd că Murtagh e la fel de iute ca mine. Fără îndoială, e tot 
din pricina vrăjilor lui Galbatorix.” „Eu mă întreb cum de 
farmecele tale nu i-au putut ţine piept lui Za'roc. le-au 
salvat de lovituri mai crâncene pe când te luptai cu cei doi 
Ra'zac.” „Nu ştiu ce să zic. Poate că Murtagh sau Galbatorix 
au ţesut o vrajă la care eu nu mă gândisem. Sau poate că, 
de vreme ce Za'roc e o sabie de Cavaler, după cum ne-a 


spus Glaedr...” „... săbiile făurite de Rhunon sunt în 
stare...” „... să străpungă orice farmec. lar magia...” „...nu 
le opreşte...” „... decât rareori. Chiar aşa.” 


Eragon privi dârele de sânge de dragon de pe lama 
iataganului. Se simţea istovit. 

„Când o să fim oare în stare să ne înfrângem duşmanii de 
unii singuri? Dacă Arya n-ar fi spart steaua de safir, nu l-aş 
fi putut înfrânge pe Durza. Iar pe Murtagh şi Thorn i-am 
dovedit numai ajutaţi de ea şi de încă doisprezece elfi.” 
„Irebuie să devenim mai puternici.” „Da, dar cum? De unde 
a adunat Galbatorix atâta putere? Oare a găsit o cale să o 
soarbă din trupurile sclavilor săi, chiar şi de la sute de mile 
depărtare? Puaaah! Nu înţeleg câtuşi de puţin.” 


Un firişor de sudoare i se prelinse pe frunte, până în colţul 
ochiului drept. Se şterse cu palma, apoi clipi. Observă din 
nou călăreţii adunaţi împrejurul său şi al Saphirei. „Ce fac 
aici?” Uitându-se ceva mai departe, îşi dădu seama că 
Saphira coborâse în apropierea locului în care Regele Orrin 
le ieşise înainte soldaţilor din bărci. La stânga ei, la câteva 
zeci de paşi, sute de oameni, urgali şi cai alergau de colo- 
colo, cuprinşi de spaimă. Din când în când, răsunau 
zgomote de săbii sau strigăte de durere, însoţite de hohote 
de râs nebunesc. 

„Cred că s-au strâns să ne apere”, zise Saphira. 

„Pe noi? De ce? De ce nu i-au ucis încă pe soldaţi? Unde...” 

Dar Eragon uită de orice întrebare în clipa în care Arya, 
Blodhgarm şi alţi patru elfi, părând cu toţii storşi de puteri, 
veniră în fugă dinspre tabără. Ridicând braţul în semn de 
salut, el strigă: 

— Arya! Ce s-a-ntâmplat? S-ar zice că aici nu mai comandă 
nimeni. Spre groaza lui, elfa răsufla atât de greu încât avu 
nevoie de câteva clipe până să poată vorbi. 

— Soldaţii s-au dovedit mai primejdioşi decât ne aşteptam, 
răspunse în cele din urmă. Nu ştiu însă cum. Cei din Du 
Vrangr Gata n-au priceput nimic din ce bălmăjeau 
magicienii regelui. 

După ce-şi recapătă suflul, ea începu să cerceteze rănile şi 
vânătăile Saphirei. Înainte ca Eragon să apuce să mai pună 
vreo întrebare, din vârtejul luptei izbucniră strigăte ce le 
înăbuşiră pe toate celelalte. Apoi, se auzi glasul Regelui 
Orrin. 

— Înapoi, înapoi cu toţii! Arcaşi, rămâneţi pe loc! Să nu 
mişte nimeni, la naiba! L-am prins! 

Eragon şi Saphira se priviră. Amândoi aveau acelaşi gând. 
Adunându-şi picioarele sub ea, Saphira sări peste călăreţii 
care o înconjurau băgând toţi caii în sperieţi şi făcându-i să 
ţâşnească în lături - şi-şi croi drum prin câmpul plin de 
leşuri, spre locul din care răsunase porunca lui Orrin, 
dându-i la o parte şi pe oameni, şi pe urgali, ca şi cum ar fi 


fost nişte firicele de iarbă. Elfii se grăbiră s-o urmeze cu 
săbiile şi arcurile în mâini. 

Îl găsiră pe Orrin, călare pe bidiviul său de luptă, în 
fruntea unui grup de soldaţi în rânduri strânse. Cu toţii se 
uitau la un bărbat singur, aflat la vreo patruzeci de picioare 
depărtare. Regele era roşu la faţă şi tulburat, cu armura 
pătată de mizeria luptei. Fusese rănit sub braţul stâng, iar 
din coapsa dreaptă îi ieşea coada unei sulițe. Când o 
observă pe Saphira apropiindu-se, păru dintr-odată uşurat. 

— Ce bine, ce bine c-aţi ajuns, mormăi. Aveam nevoie de 
voi amândoi, Saphira, Eragon! 

Unul dintre arcaşi făcu un pas înainte. Orrin îşi flutură 
sabia şi strigă: 

— Înapoi! Cine nu rămâne pe loc îşi pierde capul, pe 
coroana lui Angvard! 

Apoi întoarse din nou capul către bărbatul necunoscut. 
Eragon îl privi şi el. Era un soldat de înălţime mijlocie, cu un 
semn roşu pe gât, din născare pesemne, şi părul castaniu, 
năclăit din pricina coifului pe care-l purtase. Scutul i se 
sfărâmase. Sabia era frântă, îndoită şi ciobită şi rămăsese 
fără vârf. Cămaşa de zale era plină de noroi. Avea o rană la 
coaste, din care ţâşnea sânge, iar în piciorul drept i se 
înfipsese o săgeată cu pene albe de lebădă la capăt, care-l 
pironise de pământ, îngropându-se aproape toată. Din 
gâtlejul bărbatului ieşea un hohot aspru, înspăimântător. Se 
înălța şi cobora precum râsul unui om beat. Părea că avea 
să înceapă să urle dintr-o clipă într-alta. 

— Ce eşti? strigă Regele Orrin; soldatul nu-i răspunse pe 
dată, aşa că el blestemă şi continuă: Răspunde-mi sau îmi 
asmut vrăjitorii pe tine! Ce eşti - om, fiară sau vreun demon 
ieşit din iad? în ce hău spurcat v-a găsit Galbatorix pe tine şi 
pe fraţii tâi? Sunteţi neam cu cei doi Ra'zac? 

Ultimele cuvinte îl făcură pe Eragon să tresară. Se 
îndreptă în şa, gata să se năpustească. O clipă, hohotul 
amar încetă. 

— Om. Sunt om. 


— Dar eşti altfel decât toţi cei pe care i-am văzut vreodată. 

— Voiam să-mi ajut familia. Îţi vine atât de greu să înţelegi, 
om din Surda? 

— Nu-mi vorbi în cimilituri, spurcatule! Spune-mi cum de 
ai ajuns aşa cum eşti şi spune-o drept, ca nu cumva să mă 
faci să-ţi torn pe gâtlej plumb topit. Să vedem dacă nici 
atunci nu simţi durerea. 

Soldatul începu să râdă şi mai tare, apoi se potoli: 

— Nu-mi poţi face rău, om din Surda. Nimeni nu poate. 
Regele însuşi ne-a făcut să nu mai simţim nici o durere. 
Drept răsplată, familiile noastre vor trăi bine tot restul vieţii 
lor. Vă puteţi ascunde, dar noi o să vă vânăm fără preget, în 
vreme ce oamenii obişnuiţi ar cădea din picioare de 
oboseală. Ne puteţi înfrunta, dar o să vă ucidem fără 
încetare, câtă vreme ne mai rămâne fie şi un singur braţ. 
Nici măcar nu vă puteţi preda, căci noi nu luăm prizonieri. 
Nu puteţi decât să muriţi pentru ca acest ţinut să aibă, în 
sfârşit, parte de pace. 

Strâmbându-se înfricoşător, soldatul apucă săgeata cu 
braţul în care ţinuse scutul şi şi-o scoase din picior cu 
zgomot. De vârful ei se agăţaseră bucăţi de carne sfâşiată. 
Omul le arătă săgeata, apoi o aruncă spre un arcaş, 
rănindu-l la mână. Hohotind şi mai tare, înainta, trăgându-şi 
după el piciorul rănit, şi ridică sabia de parcă se pregătea 
să atace. 

— Trageţi! zbieră Orrin. 

Corzile arcurilor începură să răsune ca nişte lăute mânuite 
de un nepriceput, apoi zeci de săgeți se îndreptară în zbor 
către soldat şi, în clipa următoare, îl loviră în piept. Două 
dintre ele se loviră de platoşă şi căzură într-o parte, dar 
restul izbutiră să-l străpungă. Numai că el nu se opri. Nu 
mai putea să râdă, căci plămânii începuseră să i se umple 
de sânge, dar tot mai scotea un soi de chicotit înfundat şi 
spart şi venea spre ei, lăsând în urmă o dâră stacojie. Un alt 
val de săgeți îşi luă zborul pe urma primului. Soldatul se 
împletici şi căzu în clipa în care o săgeată îi străpunse 


apărătoarea de la genunchiul stâng, altele îl loviră în 
coapse, iar una îi trecu drept prin gât, în locul în care avea 
semnul, şi zbură mai departe, împroşcând în jur cu sânge. 
Şi totuşi omul nu voia să moară. Începu să se târâie, 
ajutându-se de braţe, rânjind şi chicotind de parcă lumea 
întreagă era o glumă scârbavnică pe care numai el putea s- 
o-nţeleagă. 

Privindu-l, Eragon se simţi cutremurat de un fior rece. 

Regele Orrin blestemă aspru. După glas, se înţelegea că 
nu mai avea mult până să-şi piardă stăpânirea de sine. 
Sărind jos de pe cal, îşi aruncă sabia şi scutul în noroi şi-i 
făcu semn unui urgal. 

— Dă-mi securea! 

Uimit, urgalul cu piele cenuşie şovăi, apoi însă îi dădu 
arma. Şchiopătând, regele se apropie de soldat, ridică 
securea cea grea cu ambele mâini şi, dintr-o singura 
lovitură, îi tăie capul. 

Râsul încetă. 

Soldatul îşi dădu ochii peste cap. Gura i se deschise şi i se 
închise de câteva ori, apoi rămase căscată. Orrin apucă 
ţeasta retezată de pâr şi o ridică, să fie văzuta de toţi: 

— Deci pot să fie omorâţi până la urmă, spuse. Daţi-le de 
veste tuturor că, pentru a scăpa de grozăviile astea, calea 
cea mai bună este să li se taie gâtul. Sau să li se spargă 
ţeasta cu ghioagele ori să primească o săgeată în ochi, de la 
depărtare. Graytooth, unde eşti? 

Un călăreț îndesat, de vârstă mijlocie, îşi îndemnă calul să 
facă un pas în faţă. Orrin îi aruncă ţeasta, iar el o prinse. 

— Înfige-o într-un par, la intrarea de nord a taberei, 
porunci regele. Să priceapă şi Galbatorix că nu ne temem 
de vicleniile sale şi că, în ciuda lor, vom învinge. 

Întorcându-se cu paşi mari la armăsarul său, Orrin îi dădu 
securea urgalului de la care o luase, apoi îşi adună armele. 
La câţiva paşi mai încolo, Eragon îl văzu pe Nar Garzhvog 
în mijlocul unei cete de kulli. Schimbă o vorbă cu Saphira, 
iar ea se duse mai aproape de aceştia. După ce se salutară 


printr-un semn din cap, Eragon îl întrebă pe Garzhvog 
arătând spre trupul ciuruit de săgeți: 

— Aşa erau toţi soldaţii? 

— Oameni fără durere. Îi loveşti, crezi că i-ai omorât, le 
întorci spatele, iar ei îţi taie vinele de la picior, se încruntă 
Garzhvog. Am pierdut mulţi tovarăşi azi. La viaţa noastră, 
Sabie de Foc, ne-am luptat cu fel de fel de oameni, dar 
niciodată cu strigoi ca ăştia. Nu e firesc. Ne fac să ne 
întrebăm dacă nu cumva sunt stăpâniţi de spiritele rele fără 
coarne. Parcă zeii înşişi s-au întors împotriva noastră. 

— Ce neghiobie, se încruntă Eragon. E doar o vraja ţesută 
de Galbatorix şi o să găsim curând o cale să ne apărăm. 

În ciuda încrederii pe care o arăta, gândul de a înfrunta 
duşmani care nu simțeau durerea îl înspăimânta la fel de 
tare ca şi pe Garzhvog. Mai mult, din ce îi spusese urgalul, 
îşi dădu seama că Nasuadei avea să-i vină încă şi mai greu 
să-i împiedice pe vardeni să-şi piardă moralul, după ce 
aceştia aveau să afle despre soldaţi. 

În vreme ce vardenii şi urgalii se apucară să-şi adune 
tovarăşii căzuţi, luându-le armele şi săgețile, şi să le taie 
capetele duşmanilor, ale căror leşuri le adunau grămada 
pentru a fi arse, Eragon, Saphira şi Regele Orrin se 
întoarseră în tabără, împreună cu Arya şi ceilalţi elfi. 

Pe drum, Eragon se oferi să-i vindece piciorul regelui, însă 
acesta refuză, spunând: 

— Am şi eu vindecătorii mei, Biruitor al Umbrei. 

Nasuada şi Jormundur îi aşteptau la intrarea de nord. 
Văzându-i, Nasuada întreba: 

— Ce n-a funcţionat? 

Eragon închise ochii, ascultându-l pe rege povestind. La 
început, totul păruse să meargă bine. Călăreţii dăduseră 
năvală peste duşmani, împărțind în stânga şi în dreapta 
lovituri pe care le credeau hotărâtoare. Pierduseră un 
singur om. Totuşi, când dăduseră să se întoarcă împotriva 
soldaţilor rămaşi, mulţi dintre cei căzuţi mai devreme se 
ridicaseră şi reîncepuseră lupta. Orrin se înfiora. 


— Atunci ne-am pierdut curajul. Oricine ar fi păţit la fel. 
Nu ştiam dacă putem să-i înfrângem, dacă erau oameni sau 
nu. Când vezi un duşman apropiindu-se cu oasele ieşindu-i 
pe la gleznă, o suliță în burtă şi jumătate de faţă jupuită şi 
râzând pe deasupra, trebuie să fii un om foarte tare din fire 
ca să nu o iei la fugă. Războinicii mei s-au lăsat copleşiţi. Au 
rupt rândurile. Era dezordine peste tot. Un măcel. Când 
urgalii şi războinicii tăi, Nasuada, au ajuns şi ei, au fost 
prinşi de val. N-am mai văzut niciodată aşa ceva, nici măcar 
pe Câmpiile Pârjolite, încheie scuturând din cap. 

Nasuada părea palidă, în ciuda pielii întunecate. Se uită la 
Eragon, apoi la Arya. 

— Dar cum a izbutit Galbatorix să facă aşa ceva? 

— I-a făcut pe soldaţi să nu mai simtă aproape nimic, îi 
răspunse elfa. Dacă îi lăsa fără nici un fel de senzaţie, n-ar 
mai fi ştiut cine sunt şi ce fac, însă aşa nici o durere nu-i mai 
putea scoate din luptă. Nu e prea greu - vraja nu cere cine 
ştie ce putere. 

Nasuada îşi umezi buzele, apoi îl întrebă din nou pe Orrin: 

— Ştii câţi am pierdut? 

Regele se cutremură. Se îndoi de mijloc, îşi apăsă palma 
pe picior, strânse din dinţi şi mârâi: 

— Trei sute de soldaţi, împotriva a... Câţi ai trimis tu? 

— Două sute de săbieri, o sută de suliţaşi şi cincizeci de 
arcaşi. 

— Pe lângă care mai erau şi urgalii, şi călăreţii mei... să 
zicem vreo mie. Împotriva a trei sute de soldaţi în câmp 
deschis. I-am măcelărit pe toţi. Dar cât ne-a costat... 

Regele scutura din cap. 

— N-o să ştim până nu numărăm morţii, dar, după cum mi 
se pare, trei sferturi dintre săbieri au pierit. Dintre suliţaşi, 
încă şi mai mulţi. Câţiva arcași. Dintre călăreţii mei, nu au 
mai rămas decât vreo cincizeci, poate şaizeci. Mulţi dintre 
cei care şi-au pierdut vieţile îmi erau prieteni. La urgali, au 
murit vreo sută, poate o sută cincizeci. Una peste alta, vreo 


cinci sau şase sute s-au dus, iar cei mai mulţi dintre cei în 
viaţă sunt răniţi. Nu ştiu... nu ştiu... nu... 

Îşi pierdu cunoştinţa şi s-ar fi prăbuşit grămadă la pământ 
dacă Arya nu ar fi sărit să-l prindă. Nasuada pocni din 
degete, chemând doi vardeni dintre corturi şi le porunci să-l 
ducă pe Orrin în pavilionul său şi să-i aducă vindecătorii. 

— Chiar dacă am stârpit toţi duşmanii, am suferit o 
înfrângere grea, şopti Nasuada, apoi strânse din dinţi, 
părând îndurerată şi deznădăjduită; în colţul ochilor îi 
apărură lacrimi. Apoi, îndreptându-şi spatele, îi sfredeli pe 
Eragon şi pe Saphira cu o privire oţelită. Vouă cum v-a 
mers? 

Ascultă nemişcată, în vreme ce Eragon îi povesti lupta cu 
Murtagh şi cu Thorn, apoi încuviinţă. 

— Mai mult decât să le scăpaţi din gheare nici nu 
îndrăzneam să sperăm. Cu toate astea, aţi mai izbutit ceva. 
Aţi arătat că Galbatorix nu l-a făcut pe Murtagh într-atât de 
puternic încât să fie de neînfrânt. Dacă mai aveai câţiva 
magicieni să te ajute, puteai să faci ce pofteai cu el. De-asta 
nu cred că va fi îndeajuns de încrezător pentru a ataca de 
unul singur oastea Reginei Islanzadi. Dacă putem să-ţi 
găsim mai mulţi vrăjitori, Eragon, pesemne vom izbuti să-i 
ucidem pe Murtagh şi pe Thorn, data următoare când mai 
vin să vă prindă. 

— Adică nu vrei să-i iei prizonieri? întrebă Eragon. 

— Vreau multe lucruri, dar mă îndoiesc că le voi şi primi. 
Chiar dacă Murtagh şi Thorn nu încearcă să vă omoare, 
dacă aveţi prilejul, voi trebuie să o faceţi fără să şovâiţi. Vezi 
cumva altă cale? 

— Nu. 

Întorcându-se spre Arya, Nasuada întrebă: 

— Dintre magicienii tăi, a murit vreunul în timpul luptei? 

— Unii şi-au pierdut cunoştinţa, dar apoi şi-au revenit cu 
toţii. Mulţumesc. 

Nasuada răsuflă adânc şi privi către nord, cu ochii aţintiţi 
în gol. 


— Eragon, te rog spune-i Triannei că vreau ca Du Vrangr 
Gata sa găsească o cale pentru a imita vraja lui Galbatorix. 
Oricât ar fi de înjositor, trebuie s-o facem. Nu avem de ales. 
Nu mi se pare de dorit ca niciunul dintre ai noştri să nu 
simtă durerea - atunci ar deveni cu toţii mult mai 
nechibzuiţi, însă ar trebui să avem câteva sute de săbieri, 
numai cei care vor, care să nu cunoască suferinţa. 

— Am înţeles. 

— Aşa de mulţi morţi, mai spuse Nasuada, jucându-se cu 
hăţurile. Am rămas prea mult pe loc. E vremea să atacăm 
iarăşi şi să silim Imperiul să se apere. 

Îşi îmboldi armăsarul să se îndepărteze de măcelul din faţa 
taberei. Acesta scutură din cap şi muşcă zăbala. 

— Vărul tău, Eragon, m-a implorat să-l las să ia parte la 
luptă, dar am refuzat din pricina apropiatei sale nunţi, ceea 
ce nu i-a fost pe plac, cu toate că logodnica lui, sunt sigură, 
a simţit altceva. Te rog, dacă vrei, să mă anunţi dacă mai au 
de gând să continue cu sărbătoarea astăzi. După atâta 
vărsare de sânge, cred că vardenii s-ar simţi mai uşuraţi să 
ia parte la o nuntă. 

— Am să-ţi spun de îndată ce aflu. 

— Mulţumesc, Eragon. Acum poţi pleca. 

De îndată ce se îndepărtară de Nasuada, Eragon şi 
Saphira se duseră să-i vadă pe elfii care-şi pierduseră 
cunoştinţa în timpul luptei cu Murtagh şi Thorn şi le 
mulţumiră tuturor pentru ajutor. Apoi, Eragon, Arya şi 
Blodhgarm se îngrijiră de rănile Saphirei, vindecându-le 
aproape pe toate. După aceea, Eragon o găsi pe Trianna cu 
ajutorul gândurilor şi-i povesti ce poruncise Nasuada. 

În sfârşit, găsiră şi răgazul să-l caute pe Roran. Blodhgarm 
şi elfii îi însoțeau, însă Arya plecase la treburile ei. 

Când Eragon îi zări pe Roran şi Katrina în colţul cortului 
lui Horst, aceştia tocmai se certau, fără să ridice glasurile, 
dar cu multă însufleţire. La apropierea lor, tăcură. Katrina 
îşi încrucişa braţele şi-şi luă ochii de la Roran, iar acesta 
strânse în palmă capul ciocanului de la cingătoare şi începu 


să lovească uşor cu călcâiul într-o piatră. Oprindu-se în faţa 
lor, Eragon aşteptă câteva clipe, nădăjduind ca ei să-i 
explice de ce se certau. În loc de asta, Katrina spuse, 
uitându-se când la el, când la Saphira: 

— A păţit vreunul dintre voi ceva? 

— Nu. Am fost răniţi, dar ne-am vindecat. 

— E atât de... ciudat. În Carvahall, am auzit felurite 
poveşti despre magie, însă nu le-am crezut. Părea cu 
neputinţă. Aici însă sunt magicieni peste tot. I-aţi rănit rău 
pe Murtagh şi pe Thorn? De-asta au fugit? 

— l-am înfrânt, dar nu le-am făcut nimic de nevindecat, 
începu Eragon, apoi tăcu din nou, aşteptându-i pe ei să 
vorbească; n-o făcură nici acum, aşa că îi întrebă dacă mai 
aveau de gând să se căsătorească în ziua aceea. Nasuada a 
zis că ar fi bine, însă poate vreţi să mai aşteptaţi. Trebuie 
îngropaţi morţii şi mai sunt şi altele, multe, de făcut. Cred 
că s-ar cuveni s-o lăsaţi pe mâine. Ar fi mai uşor aşa. 

— Nu, zise Roran, şi lovi iarăşi piatra. Imperiul poate să ne 
atace din nou în orice clipă. Mâine ar putea fi prea târziu. 
Dacă... dacă aş muri înainte de nuntă, ce s-ar întâmpla cu 
Katrina sau cu... 

Dar, ajuns aici, se fâstăci şi se înroşi la faţă. Ceva mai 
împăcată, Katrina se întoarse spre el şi-l luă de mână. 

— Şi mai e ceva, spuse. Mâncarea e gata, toate podoabele 
sunt la locul lor, iar prietenii noştri s-au adunat cu toţii. Ar fi 
păcat ca toate pregătirile astea să fie degeaba. 

Ridicând mâna, mângâie barba lui Roran, iar acesta îi 
zâmbi şi o luă cu braţul pe după mijloc. 

„Câteodată, nu-i înţeleg câtuşi de puţin pe ăştia doi”, i se 
plânse Eragon Saphirei. 

— Deci, când să fie sărbătoarea? 

— Într-un ceas, zise Roran. 

Soţ şi soţie. 

La vreo patru ceasuri după aceea, Eragon stătea pe 
creasta unui deluşor presărat cu flori galbene de câmp. De 
jur împrejur era o pajişte bogată, la malul râului Jiet, care 


curgea cu vuiet la vreo sută de picioare, în dreapta lui 
Eragon. Cerul era senin şi albastru. Soarele revărsa peste 
tot o strălucire blândă. Aerul era rece, fără nici un pic de 
vânt şi mirosea a proaspăt, ca după ploaie. 

La poalele dealului erau adunaţi sătenii din Carvahall - 
care scăpaseră nevătămaţi din luptă - şi aproape o jumătate 
dintre vardeni. Mulţi războinici aveau în mâini sulițe lungi, 
împodobite cu flamuri brodate în felurite culori. La capătul 
îndepărtat al pajiştii erau priponiţi caii, printre care şi 
Văpaia Zăpezii. Cu toate că Nasuada se străduise din 
răsputeri, pregătirile îi luaseră mai mult timp decât ar fi 
crezut. 

Eragon simţi un vârtej care-i zburli părul, încă ud după ce 
se spălase. Saphira pluti în zbor peste mulţime, apoi cobori 
lângă el, fluturând din aripi. Eragon zâmbi şi o atinse pe 
umăr. 

„Micuţule.” 

Altă dată, Eragon s-ar fi simţit înfricoşat de gândul de a 
vorbi în faţa atâtor persoane şi de a celebra un ritual aşa 
solemn şi important, însă după lupta îndârjită de mai 
devreme totul parcă părea ireal, ca un vis foarte viu. 

Nasuada, Arya, Narheim, Jormundur, Angela, Elva şi alţi 
oameni de seamă se aflau şi ei, în picioare, la poalele 
dealului. Regele Orrin lipsea, căci rănile sale se dovediseră 
mai grave decât păreau la început. Era tot în pavilionul său, 
sub îngrijirea vindecătorilor. În schimb, era de faţă Irwin, 
ministrul cel mai de seamă. 

Nu erau decât doi urgali - străjerii Nasuadei. Ceva mai 
devreme, aceasta îl poftise şi pe Nar Garzhvog la 
sărbătoare, dar, spre uşurarea lui Eragon, care era de faţă, 
el refuzase. Sătenii n-ar fi acceptat în veci ca o ceată 
numeroasă de urgali să ia parte la nuntă. Nasuadei îi venise 
greu să-i convingă până şi să-i primească pe cei doi care 
făceau parte din garda sa. 

Cu un foşnet puternic, sătenii şi vardenii se împărţiră în 
două, deschizând o cărare lungă, de pe deal până la 


marginea pajiştii. Apoi, într-un glas, cei din Carvahall 
începură să cânte străvechile imnuri de nuntă din Valea 
Palancar. Versurile, pe care Eragon le auzise de atâtea ori, 
vorbeau despre curgerea anotimpurilor, despre pământul 
cald care dădea naştere în fiecare an unei noi recolte, 
despre mieii care zburdau primăvara, puişorii care ieşeau 
din ou şi peştii ce împânzeau apele râurilor. Era voia sorții 
ca tinerii să le ia locul celor bătrâni. 

O elfă cu părul argintiu, care se număra printre magicienii 
aduşi de Blodhgarm, scoase dintr-o pungă de catifea o 
harpă mică din aur şi începu să cânte şi ea, făcând ca 
imnurile să pară şi mai frumoase, în simplitatea lor, iar 
melodiile să capete o undă de tristeţe şi dor. 

Cu paşi mici şi solemni, Roran şi Katrina apărură, dintr-o 
parte şi din cealaltă a mulţimii, la capătul potecii, se 
întoarseră cu faţa spre deal şi, fără să se atingă, o porniră 
spre Eragon. Roran purta o tunică nouă, împrumutată de la 
vardeni. Era frumos pieptănat, îşi tunsese barba şi îşi 
curăţase încălţările. Pe chip i se citea o bucurie nespusă. 
Una peste alta, Eragon îl găsi foarte chipeş şi elegant. Insă 
cea care atrăgea privirile tuturor era Katrina. Purta o 
rochie de un albastru-deschis, aşa cum se cuvenea pentru o 
mireasă care nu mai fusese niciodată căsătorită, cu o 
croială simplă, dar împodobită cu o trenă de dantelă, lungă 
de douăzeci de picioare, pe care i-o duceau două fetiţe. 
Pletele sale, răsfirate pe umeri şi pe pânza palid colorată 
sclipeau ca bronzul poleit. Avea în mâini un buchet de flori 
de câmp. Era mândră, liniştită şi frumoasă. 

Eragon auzi mai multe femei oftând în clipa în care îi 
văzură trena. Pesemne Nasuada le poruncise celor din Du 
Vrangr Gata să o coasă. Eragon îşi puse în minte să nu uite 
să-i mulţumească. 

La trei paşi în urma lui Roran venea Horst. Alături de el, în 
urma Katrinei, păşea, cu mare grijă să nu calce pe trenă, 
Birgit. 


În clipa în care mirii ajunseră la jumătatea drumului, 
dintre sălciile care mărgineau râul ieşiră în zbor doi 
porumbei albi. Aceştiau strângeau în gheare o coroniţă din 
narcise galbene. Văzându-i apropiindu-se, Katrina încetini, 
apoi se opri de tot. Păsările îi dădură ocol de trei ori, de la 
nord către est, apoi coborâră şi-i aşezară coroana pe cap, 
după care plecară în zbor îndărăt de unde veniseră. 

— Tu ai făcut asta? o întrebă Eragon pe Arya în şoaptă, iar 
ea îi răspunse printr-un zâmbet. 

La poalele dealului, Roran şi Katrina se opriră în faţa lui 
Eragon, aşteptând ca sătenii să-şi termine cântecul. După 
ce se stinseră şi ultimele note, Eragon ridică braţele şi zise: 

— Fiţi bineveniţi cu toţii. Ne-am adunat astăzi aici pentru a 
sărbători unirea familiei lui Roran, fiul lui Garrow, cu cea a 
Katrinei, fiica Ismirei. Sunt doi oameni preţuiţi şi bine- 
văzuţi şi, din câte ştiu, nimeni nu are vreun drept să-i 
împiedice să se lege unul de celălalt. Totuşi, dacă nu este 
aşa, dacă exista vreo pricină cunoscută pentru ca ei să nu 
poată deveni soţ şi soţie, atunci aceasta să fie înfăţişată aici, 
în faţa acestor martori, pentru a fi judecată. 

Se opri puţin, aşa cum cerea tradiţia, apoi continuă: 

— Cine vorbeşte aici pentru Roran, fiul lui Garrow? 

— Roran nu mai are tată, nici unchi, zise Horst, înaintând 
cu un pas, aşa că eu, Horst, fiul lui Ostrec, vorbesc pentru 
el, ca şi cum ar fi din sângele meu. 

— Şi cine vorbeşte aici pentru Katrina, fiica Ismirei? Birgit 
făcu şi ea un pas înainte. 

— Katrina nu mai are mamă, nici mătuşă, aşa că eu, Birgit, 
fiica Mardrei, vorbesc pentru ea ca şi cum ar fi din sângele 
meu. 

În ciuda faptului că nu-l privea cu ochi buni pe Roran, 
Birgit avea dreptul, ba chiar datoria de a fi alături de 
Katrina, căci fusese prietenă apropiată cu mama ei. 

— Totul e aşa cum se cuvine. Atunci, întreb: ce aduce cu 
sine Roran, fiul lui Garrow, pentru ca şi lui şi soţiei sale să le 
meargă bine în această căsătorie? 


— Numele, zise Horst. Ciocanul. Puterea braţelor şi 
făgăduinţa că vor trăi în pace la o fermă din Carvahall. 

Un val de uimire se răspândi prin mulţime, pe măsura ce 
lumea îşi dădu seama ce însemna asta: Roran spunea 
răspicat, în auzul tuturor, că Imperiul n-avea să-l oprească 
să se întoarcă acasă cu Katrina şi să-i dăruiască viaţa pe 
care ar fi avut-o fără Galbatorix şi ticăloşiile sale. Onoarea 
sa de bărbat însurat depindea acum de căderea Imperiului. 

— Primeşti ceea ce ţi se aduce, Birgit, fiica a Mardrei? 
întreba Eragon. 

— Primesc, veni răspunsul. 

— Şi ce aduce cu sine Katrina, fiica Ismirei, pentru ca şi ei 
şi soţului său să le meargă bine în aceasta căsătorie? 

— Iubirea şi credinţa cu care-l va sluji pe Roran, fiul lui 
Garrow. Priceperea în treburile gospodăriei. Şi zestrea. 

Uimit, Eragon o văzu pe Birgit făcând semn către doi 
bărbaţi aflaţi lângă Nasuada, care înaintară, aducând cu ei 
o lădiţa de metal. Birgit îi desfăcu încuietoarea, apoi 
deschise capacul şi-i arăta ce era înăuntru. Văzând 
mormanul de bijuterii, el rămase cu gura căscata. 

— Aduce cu ea un colier de aur, bătut cu diamante. Aduce 
o broşa cu piatră roşie de coral, din Marea Sudului, şi o 
plasă de perle pentru păr. Aduce cinci inele de aur şi 
electrum. Primul... 

Şi Birgit începu să descrie fiecare obiect, ridicându-l în 
mână pentru ca toţi să vadă că spunea adevărul. Uluit, 
Eragon trase cu ochiul la Nasuada şi o văzu zâmbind 
mulţumită. După ce Birgit termină şi închise lădiţa la loc, 
Eragon întrebă: 

— Primeşti ceea ce ţi se aduce, Horst, fiu al lui Ostrec? 

— Primesc. 

— Aşa, familiile voastre s-au unit, după legea pământului. 
Apoi, le vorbi pentru prima oară lui Roran şi Katrinei: 

— Cei care vorbesc pentru voi s-au înţeles asupra 
căsătoriei. Roran, eşti mulţumit de cum te-a slujit Horst, fiul 
lui Ostrec? 


— Da. 

— Şi tu, Katrina, eşti mulţumită de cum te-a slujit Birgit, 
fiica Mardrei? 

— Da. 

— Roran Stronghammer, fiu al lui Garrow, juri atunci, pe 
numele şi pe neamul tău, ca o vei apăra pe Katrina, fiica 
Ismirei, şi-i vei aduce toate cele de trebuinţă câta vreme vă 
este dat sa trăiţi? 

— Eu, Roran Stronghammer, fiu al lui Garrow, jur, pe 
numele şi pe neamul meu, ca o voi apăra pe Katrina, fiica 
Ismirei, şi că-i voi aduce toate cele de trebuinţă câtă vreme 
ne este dat să trăim. 

— Juri să veghezi la onoarea ei, să-i rămâi drept sprijin 
credincios în anii care vin şi să te arăţi blând, cuviincios şi 
demn cu ea? 

— Jur să veghez la onoarea ei, să-i rămân drept sprijin 
credincios în anii care vin şi să mă arăt blând, cuviincios şi 
demn cu ea. 

— Şi juri să-i dai pe mână cheile casei, oricare-ar fi aceea, 
şi ale sipetului în care-ţi ţii averea, până mâine la asfinţit, ca 
să poată avea grijă de treburile tale aşa cum se cuvine să 
facă o femeie? 

Roran jură pentru a trei oară. 

— Katrina, fiica a Ismirei, juri, pe numele şi pe neamul tău, 
că-l vei sluji şi-l vei îngriji pe Roran, fiul lui Garrow, câtă 
vreme vă este dat să trăiţi? 

— Eu, Katrina, fiică a Ismirei, jur, pe numele şi pe neamul 
meu, că-l voi sluji şi-l voi îngriji pe Roran, fiul lui Garrow, 
câta vreme ne este dat să trăim. 

— Juri să veghezi la onoarea lui, să-i rămâi drept sprijin 
credincios în anii care vin, să-i porţi copiii în pântec şi să le 
fii mamă iubitoare? 

— Jur să veghez la onoarea lui, să-i rămân drept sprijin 
credincios în anii care vin, să-i port copiii în pântec şi să le 
fiu mamă iubitoare. 


— Şi juri că-i vei păzi averea şi casa şi că te vei îngriji de 
ele aşa cum se cuvine, pentru ca el să-şi poată vedea de 
acele îndatoriri care sunt numai ale sale? 

Katrina jură. 

Zâmbind, Eragon scoase din mânecă o panglică roşie şi 
spuse: 

— Încrucişaţi-vă mâinile. 

Roran întinse mâna dreaptă, Katrina stânga şi făcură 
întocmai. Eragon răsuci panglica de trei ori împrejurul 
încheieturilor lor împreunate, apoi legă capetele cu o fundă. 

— Cu dreptul meu de Cavaler al Dragonilor, va declar soţ 
şi soţie! Mulțimea izbucni în urale. Aplecându-se unul spre 
celălalt, Roran şi Katrina se sărutară, făcându-i pe cei din 
jur să strige şi mai tare. Saphira lasă capul în jos şi, în clipa 
în care se despărţiră, îi atinse pe amândoi pe frunte cu 
vârful nasului. „Sa aveţi parte de viaţă lunga şi fie ca 
iubirea voastră să devină şi mai puternica an după an”, 
spuse. Roran şi Katrina se întoarseră spre mulţimea 
adunată şi ridicară braţele legate laolaltă. 

— Să înceapă ospăţul! spuse Roran, cu glas tare. 

Eragon se ţinu după ei, în vreme ce coborau dealul şi 
păşeau printre oamenii care-i aclamau, până ajunseră la 
două jilţuri aflate la loc de cinste, înaintea meselor. Erau 
regele şi regina ospăţului şi se aşezară cu demnitatea 
cuvenită. Oaspeţii se înşirară pentru a-i felicita şi a le oferi 
daruri. Eragon era primul. Zâmbind la fel de larg ca şi ei, 
scutură mâna liberă a lui Roran şi îşi plecă fruntea în faţa 
Katrinei. 

— Îţi mulţumim, Eragon, zise ea. 

— Da, îţi mulţumim, spuse şi Roran. 

— A fost o mare cinste pentru mine, răspunse Eragon 
privindu-i, apoi izbucni în râs. 

— Ce-i? întrebă Roran. 

— Când mă uit la voi şi vă văd aşa de fericiţi... parcă 
sunteţi nişte copii. 

Cu lacrimi în ochi, Katrina râse şi-l îmbrăţişa pe Roran. 


— Asta cam aşa e. 

— Sunt sigur că vă daţi seama, continuă Eragon, 
recăpătându-şi seriozitatea, cât de norocoşi sunteţi să vă 
aflaţi astăzi aici împreună. Roran, dacă n-ai fi fost în stare 
să-i aduni pe toţi şi să vii până pe Câmpiile Pârjolite sau 
dacă tu, Katrina, ai fi ajuns în Uru'baen, niciunul n-ar fi... 

— Aşa e, dar am fost în stare, iar ea n-a păţit nimic, îl 
întrerupse Roran. Hai să nu stricăm această zi cu gânduri 
negre despre ce-ar fi putut să fie. 

— Nici nu voiam asta, spuse Eragon trăgând cu ochiul la 
oamenii care aşteptau înşiruiţi în urma lui, ca să fie sigur că 
nimeni nu putea să-i audă. Toţi trei suntem duşmanii 
Imperiului. După cum am văzut azi, nu suntem în siguranţă 
nici măcar aici. Printre vardeni. Galbatorix te va lovi, dacă 
poate să o facă, şi pe tine, Katrina, pentru a ajunge la noi. 
Aşa că iată ce v-am făurit. 

Şi scoase din punguţa de la cingătoare două inele simple, 
din aur, care străluceau puternic. Le făcuse noaptea 
trecută, folosindu-se de cel de-al treilea bulgăre scos din 
pământ. Pe cel mai mare i-l dădu lui Roran, pe celălalt - 
Katrinei. Roran pipăi inelul, cercetându-l, apoi îl ridică spre 
cer, uitându-se, cu ochii mijiţi, la cuvintele din limba 
străveche încrustate pe dinăuntru. 

— Sunt foarte frumoase, dar cum ne pot ajuta? 

— Sunt fermecate, zise Eragon. lată ce pot să facă: mai 
întâi, dacă aveţi vreodată nevoie de ajutorul meu sau al 
Saphirei, nu trebuie decât să le răsuciţi o dată pe deget şi 
să spuneţi: „Ajută-mă, Biruitor al Umbrei! Ajută-mă, Solzi 
Sclipitori!”, iar noi vom veni cât putem de repede. De 
asemenea, dacă vreunul dintre voi este pe cale să-şi piardă 
viaţa, inelul îi va da de ştire celuilalt. Şi încă ceva: câtă 
vreme le purtaţi, veţi şti mereu cum să vă regăsiţi, oricât aţi 
fi de departe unul de celălalt. Nădăjduiesc să le primiţi, 
sfârşi el, fâstâcindu-se puţin. 

— Fireşte, zise Katrina. 

Roran răsuflă adânc şi vorbi cu glas tremurat: 


— Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc din suflet. Ce n-aş da să fi 
avut astea şi înainte să fim despărțiți în Carvahall. 

De vreme ce nu aveau decât câte un braţ liber, Katrina îl 
ajută pe Roran, strecurându-i inelul pe degetul mijlociu al 
mâinii drepte, iar el pe ea, pe acelaşi deget, însă de la mâna 
strângă. 

— Şi mai am un dar pentru voi, zise Eragon, apoi se 
întoarse, fluieră şi făcu semn cu braţul; pe dată, un grăjdar 
îşi croi drum printre oaspeţi, aducându-l de căpăstru pe 
Văpaia Zăpezii, îi dădu hăţurile lui Eragon, se înclină şi 
plecă. Roran, o să ai nevoie de un armăsar bun. lată-l! Se 
numeşte Văpaia Zăpezii. A fost al lui Brom, apoi al meu, iar 
acum ţi-l dăruiesc. 

— E minunat, zise Roran, privind calul. 

— Ca nici un altul. Îl primeşti? 

— Cu bucurie. 

Eragon chemă grăjdarul înapoi şi îi dădu armăsarul la loc 
în grijă, spunându-i că de-acum Roran îi era stăpânul. Omul 
plecă. Uitându-se la şirul lung de bărbaţi şi femei care 
aşteptau cu darurile în mână, Eragon râse şi zise: 

— Oţi fi fost voi săraci azi-dimineaţă, dar până diseară o să 
vă îmbogăţiţi. Dacă Saphirei şi mie ne va fi dat vreodată să 
trăim liniştiţi, va trebui să venim să locuim cu voi în conacul 
pe care o să-l clădiţi ca să aveţi loc împreună cu toţi copiii 
pe care-i veţi avea. 

— Nu ştiu ce-o să apucăm noi să clădim, dar cu siguranţa 
nu va fi îndeajuns de mare pentru Saphira, zise Roran. 

— Dar o să fiţi mereu bineveniţi, spuse Katrina. Amândoi. 

După ce-i mai felicită odată, Eragon se aşeză la capătul 
mesei şi se distra o vreme, aruncându-i Saphirei bucăţi de 
pui fript şi privind-o cum le înghiţea din aer. Rămase acolo, 
până ce Nasuada termină şi ea de vorbit cu cei doi miri, 
oferindu-le un lucruşor pe care nu izbuti să-l vadă, apoi îi 
ieşi în cale, când ea tocmai se pregătea să plece. 

— Ce-i, Eragon? lartă-mă, nu pot zăbovi. 

— Rochia şi zestrea Katrinei sunt de la tine? 


— Da. De ce mă întrebi? [i se pare nepotrivit? 

— Îţi sunt recunoscător pentru că te-ai arătat aşa bună cu 
familia mea, dar mă întreb... 

— Da? 

— Din câte ştiu, vardenii au nevoie deznădăjduită de bani. 

— Aşa e, zise Nasuada, însă lucrurile nu mai stau aşa prost 
ca înainte. Mai întâi a fost povestea cu dantela, apoi, după 
Judecata Pumnalelor, triburile rătăcitoare mi-au jurat 
credinţă veşnică şi mi-au îngăduit să mă folosesc de avuţiile 
lor. Aşa că acum nu mai suntem în primejdie să murim de 
foame, ci, mai degrabă, pentru că nu avem scuturi sau 
sulițe. Ce i-am dăruit Katrinei, continuă, zâmbind slab, nici 
nu se poate măsura cu ceea ce cheltuiesc pentru treburile 
oştirii. Şi nu cred că mi-am risipit averea. Dimpotrivă, am 
dobândit ceva mult mai preţios - faimă şi cinstire pentru 
Katrina şi, cu asta, bunăvoința lui Roran. Poate greşesc, 
însă cred că devotamentul lui se va dovedi mai presus chiar 
decât o sută de sulițe şi scuturi. 

— Din câte văd, te gândeşti mereu la vardeni şi la 
bunăstarea lor, zise Eragon. 

— Aşa e. Şi aşa ar trebui să faci şi tu. 

Nasuada dădu să plece, apoi se întoarse şi-i spuse: 

— Vino în pavilionul meu cam înainte de asfinţit. O să 
mergem să-i vedem pe oamenii care au fost răniţi azi. Mulţi 
nu se vor putea vindeca, înţelegi, şi le va prinde bine să 
vadă că ne pasă de ei şi că jertfa lor a fost înţeleasă. 

— Negreşit, încuviinţă Eragon. Am să vin. 

— Bine. 

Câteva ceasuri, Eragon se veseli, mânca, bău şi vorbi vrute 
şi nevrute cu vechii săi prieteni. Miedul curgea ca apa, iar 
ospăţul devenea din ce în ce mai zgomotos. Făcând loc 
printre mese, bărbaţii îşi puseră puterile la încercare unul 
împotriva altuia, trăgând cu arcul şi luptându-se cu braţele 
sau cu bâtele. Doi elfi, un bărbat şi o femeie, îşi arătară 
măiestria în lupta cu sabia, umplându-i de uimire pe 


privitori cu iuţeala şi eleganța mişcărilor. Arya însăşi cântă 
un cântec care-l umplu pe Eragon de fiori. 

Cât despre Roran şi Katrina, ei nu prea vorbeau, ci şedeau 
şi se priveau, uitând de tot ce era în jur. 

Când soarele portocaliu atinse orizontul îndepărtat, 
Eragon plecă, cerându-şi iertare de la ceilalţi, cam fără 
chef. Cu Saphira alături, se îndepărtă de ospăț şi se duse 
spre pavilionul Nasuadei, trăgând adânc în piept aerul 
răcoros al serii pentru a-şi limpezi minţile. Nasuada îl 
aştepta în faţa pavilionului, străjuită îndeaproape de şoimii 
Nopţii. Fără nici un cuvânt, toţi trei străbătură tabăra şi 
pătrunseră în corturile vindecătorilor, unde se aflau răniții. 

Mai mult de un ceas, Nasuada şi Eragon se plimbară 
printre bărbaţii care-şi pierduseră picioarele, ochii sau 
căzuseră răpuşi de boli fără leac în vreme ce se luptau cu 
soldaţii Imperiului. Unii sufereau de pe urma luptei din 
dimineaţa aceea, iar alţii erau acolo încă de pe vremea 
bătăliei de pe Câmpiile Pârjolite şi încă nu-şi recăpătaseră 
puterile, în ciuda ierburilor şi vrăjilor cu care erau îngrijiţi. 
Înainte să o apuce printre şirurile de oameni înveliţi cu 
pături, Nasuada îi poruncise lui Eragon să nu se ostenească 
mai mult decât era încercând să-i vindece pe toţi. Totuşi, el 
nu izbuti să se abţină pe de-a-ntregul. Din când în când, 
murmura câte o vrajă, uşurând dureri, vindecând abcese, 
punând la loc oasele frânte sau îndepărtând cicatrice. 

În sfârşit, dădu peste un bărbat care-şi pierduse piciorul 
stâng de la genunchi în jos, dar şi două degete de la mâna 
dreaptă. Avea o barbă scurtă şi căruntă şi o bucată de 
pânză neagră peste ochi. Eragon îl salută şi-l întrebă cum îi 
mergea, iar celălalt întinse braţul şi-l apucă de cot cu cele 
trei degete pe care le mai avea la dreapta. 

— Ah, Biruitor al Umbrei, spuse cu un glas răguşit. Ştiam 
că ai să vii. le-am aşteptat de când cu lumina. 

— Ce vrei să spui? 

— Lumina care a scăldat trupul lumii. Într-o singură clipă, 
am văzut toate făpturile din jurul meu, de la cea mai 


măruntă până la cea mai mare. Mi-am văzut oasele 
strălucind prin braţe, am văzut viermii în pământ şi păsările 
de prada în înaltul cerului, iar gâzele ascunse printre 
penele lor. Zeii m-au atins, Biruitor al Umbrei, şi mi-au 
dăruit acest simţ pentru vreo pricină numai de ei ştiută. V- 
am văzut pe câmpul de luptă pe tine şi dragonul tău. V-am 
văzut arzând ca soarele în mijlocul unei mulţimi de 
lumânări de seu. Şi l-am văzut pe fratele tău cu dragonul 
lui. Şi ei doi ardeau la fel de tare. Eragon simţi un fior pe 
ceafă. 

— N-am nici un frate, spuse. 

— Nu mă poţi înşela, Biruitor al Umbrei, râse spart 
schilodul. Ştiu eu mai bine. Lumea arde împrejurul meu, iar 
din foc aud şoaptele gândurilor şi aflu tot felul de veşti. 
Acum te-ascunzi de mine, dar eu te văd totuşi - un bărbat 
de flăcări, cu douăsprezece stele plutind la cingătoare şi cu 
încă una, şi mai puternică, la mâna dreaptă. 

Eragon atinse cingătoarea lui Beloth cel înţelept, ca să 
vadă daca cele douăsprezece nestemate încă erau ascunse. 
Erau. 

— Ascultă-mă, Biruitor al Umbrei, şopti omul, trăgându-l 
mai aproape de chipul său zbârcit. 'Ţi-am văzut fratele şi 
ardea. Dar nu ardea aşa ca tine. Oh, nu! Lumina din sufletul 
său strălucea prin el, ca şi cum venea de altundeva. lar el, 
el era hăul, era gol pe dinăuntru, ca o ramă prin care 
strălucea flacăra. Înţelegi? De la alţii venea lumina. 

— Şi unde erau aceştia? I-ai văzut şi pe ei? Războinicul 
şovăi. 

— I-am simţit aproape, urlând la lume ca şi când ardeau 
de ură împotriva tuturor, însă trupurile lor nu mi s-au 
arătat. Erau acolo, dar nu erau. Altfel nu ştiu cum să spun... 
N-aş vrea să mă apropii niciodată de asemenea făpturi, 
Biruitor al Umbrei. Nu sunt oameni, asta o ştiu, iar ura lor 
era ca furtuna cea mai aprigă pe care ai văzut-o vreodată, 
întemniţată într-o sticluţă. 

— Iar când sticla se va sparge... îngână Eragon. 


— Chiar aşa, Biruitor al Umbrei. Câteodată mă întreb dacă 
nu cumva Galbatorix a izbutit să-i întemniţeze chiar pe zei 
şi să-i facă sclavii lui... dar apoi îmi vine să râd de neghiobia 
mea. 

— Dar ce zei? Pe cei ai piticilor? Pe cei ai triburilor 
rătăcitoare? 

— N-are a face, Biruitor al Umbrei. Zeii sunt zei de 
oriunde ar veni. 

— Poate că ai dreptate, mormăi Eragon. 

Pe când se îndepărta de rănit, o vindecătoare îl trase 
deoparte şi-i spuse: 

— lartă-l, Seniore! Din pricina rănilor şi-a pierdut minţile 
cu totul. Nu vorbeşte decât de sori şi stele şi despre 
luminile pe care, chipurile, le vede. Uneori, pare că ar şti 
lucruri nebănuite, dar sa nu te laşi înşelat. Le află de la 
ceilalţi. Vorbesc mereu între ei. Sărmanii! Altceva ce le mai 
rămâne de făcut? 

— Nu sunt senior, zise Eragon, iar el nu e nebun. Nu ştiu 
cum, dar e neobişnuit de înzestrat. Dacă se face mai bine... 
sau dacă i se întâmplă ceva, te rog să-i vesteşti pe cei din 
Du Vrangr Gata. 

— Cum doreşti, Biruitor al Umbrei, răspunse ea cu o 
plecăciune. Şi îmi cer iertare dacă am greşit. 

— Cum a fost rănit? 

— A încercat să se apere de un soldat care-l ataca, iar 
acela i-a retezat degetele cu sabia. După aceea, un pietroi 
azvârlit dintr-o catapultă i-a strivit piciorul. Nu l-am mai 
putut salva, am fost nevoiţi să-l tăiem. Oamenii care erau cu 
el ne-au povestit că, de îndată ce a fost lovit, a început să 
urle despre lumina pe care a văzut-o. Când l-au ridicat, au 
observat că ochii lui erau albi ca laptele. Nici pupilele nu i- 
au mai rămas. 

— Înţeleg. Iţi mulţumesc pentru ajutor. 

Întunericul se lăsase deja în clipa în care Nasuada şi 
Eragon părăsiră pavilionul vindecătorilor. 

— Tare bine mi-ar prinde o cană cu mied, oftă ea. 


Eragon încuviinţă, cu ochii în jos. O apucară îndărăt către 
pavilionul de comandă. 

— La ce te gândeşti, Eragon? îl întrebă ea după o vreme. 

— Mă gândesc că trăim într-o lume ciudată şi că aş fi 
norocos să ajung vreodată să înţeleg mai mult de o părticică 
din ea. 

Apoi îi povesti ce vorbise cu rănitul, iar Nasuada se arătă 
la fel de interesată ca şi el. 

— Ar trebui să-i spui Aryei, îi zise. Poate ştie ea cine sunt 
aceia despre care vorbea omul. 

În faţa pavilionului se despărţiră - Nasuada intră să 
citească ultimele veşti care sosiseră, în vreme ce Eragon şi 
Saphira se duseră mai departe spre cortul lui. Acolo, 
Saphira se încolăci pe jos şi se pregăti de culcare, iar 
Eragon se aşeză lângă ea şi privi la stele. Prin faţa ochilor i 
se perinda un şir de răniţi, iar în minte îi răsuna fără 
încetare o frază pe care o auzise de la mulţi dintre ei: 
„Pentru tine am luptat, Biruitor al Umbrei. Pentru tine.” 

Şoapte în întuneric. 

Roran deschise ochii şi privi pânza cortului, care atârna 
deasupra lui. 

În cort pătrunsese o lumină slabă, cenuşie, ce lăsa totul 
fără culoare, ca o umbră palidă a lumii de peste zi. Păturile 
îi alunecaseră până la brâu, lăsându-i pieptul gol în aerul 
rece al nopţii. Trăgându-le înapoi, observă că era singur: 
Katrina nu mai era lângă el. 

O văzu şezând la intrarea cortului, cu ochii spre cer. Peste 
cămaşa de noapte subţire îşi luase o mantie. Părul îi cădea 
pe spate, într-o cosiţă întunecată şi deasă. 

Privind-o, Roran simţi un nod în gât. 

Trăgând păturile după el, se aşeză alături. Îi puse un braţ 
pe după umeri, iar ea se lipi de el. Îi simţea obrajii şi gâtul 
pe pieptul gol - erau fierbinţi. O sărută pe frunte. O vreme, 
rămaseră amândoi cu ochii la stelele sclipitoare; doar 
răsuflările lor se mai auzeau în lumea cufundată în somn. În 
cele din urmă, Katrina şopti: 


— Aici stelele arată altfel decât acasă. Ai observat? 

— Da, încuviinţă Roran, apoi îi cuprinse mijlocul cu braţul, 
pipăind mica umflătură din pântecele ei. Ce te-a trezit? 

— Mă gândeam, spuse ea înfiorându-se. 

— Aha. 

Se răsuci în braţele lui şi-l privi lung. 

— Mă gândeam la tine, la noi... şi la viitorul nostru 
împreună. 

— Gânduri prea grele pentru ceasul ăsta din noapte. 

— Acum, că ne-am căsătorit, cum ai de gând să ne porţi de 
grijă mie şi copilului nostru? 

— Asta te nelinişteşte? îi zâmbi Roran. N-o să muriţi de 
foame. Avem îndeajuns de mult aur pentru a fi siguri de 
asta. Oricum, vardenii vor avea mereu grijă ca verii lui 
Eragon să aibă un adăpost şi de mâncare. Chiar dacă mi s- 
ar întâmpla ceva, ei vor veghea asupra ta şi a copilului. 

— Da, dar tu, tu însuţi, ce-ai de gând să faci? 

Uimit, Roran îi privi chipul, căutând să vadă ce o 
tulburase. 

— Am de gând să-l ajut pe Eragon să pună capăt acestui 
război ca să ne putem întoarce în Valea Palancar şi să 
locuim acolo fără să ne temem de soldaţii care-ar putea 
apărea să ne ducă în Uru'baen. Altceva ce-aş putea face? 

— Deci ai să lupţi alături de vardeni? 

— Ştii bine că da. 

— Aşa cum ai fi făcut-o şi azi daca Nasuada ţi-ar fi 
îngăduit. 

— Da. 

— Dar copilul nostru? O asemenea tabără nu e locul cel 
mai potrivit pentru a creşte un prunc. 

— Nu putem fugi din calea Imperiului, Katrina. Dacă 
vardenii nu câştigă războiul, Galbatorix ne va găsi şi ne va 
ucide pe noi, pe copiii noştri sau pe copiii copiilor lor. Şi nu 
cred că vardenii vor izbândi decât dacă fiecare face tot ce 
poate ca să-i ajute. 


— Eşti singura mea dragoste, îi spuse ea, ducându-i un 
deget la buze. Nici un alt bărbat nu-mi va cuceri vreodată 
inima. Am să fac tot ce pot pentru a-ţi uşura povara. Am să- 
ţi gătesc, am să-ţi cos hainele şi am să-ţi curăţ armele... Dar 
după ce nasc am să plec. 

— Să pleci? făcu Roran, încordându-se. Asta-i o prostie! 
Unde? 

— În Dauth, poate. Aminteşte-ţi că Lady Alarice ne-a oferit 
adăpost. Câţiva dintre oamenii noştri sunt deja acolo. N-aş fi 
singură. 

— Şi tu crezi că am să-ţi îngădui să te vânturi prin 
Alagaesia singură cu copilul nostru? 

— Nu ţipa! 

— Nu ţip... 

— Ba da, chiar asta faci. Aici nu suntem în siguranţă, 
continuă ea, apucându-i mâna între ale sale şi ridicând-o în 
dreptul inimii. Dacă am fi numai noi doi, aş putea trăi cu 
gândul ăsta, dar nu şi când e vorba de copil. Te iubesc, 
Roran, te iubesc din suflet, dar pruncul trebuie să fie mai 
presus de tot ce ne dorim pentru noi înşine. Altfel, nu avem 
dreptul să ne numim părinţi. 

În colţurile ochilor îi luceau lacrimi; Roran îşi simţi, la 
rândul său, ochii umezi. 

— La urma urmelor, tu ai fost cel care m-a convins să plec 
din Carvahall şi să mă ascund în munţi când ne-au atacat 
soldaţii. Şi acum e la fel. 

Privirea lui Roran se înceţoşa; stelele parcă se topeau sub 
ochii lui. 

— Mai degrabă mi-aş pierde un braţ decât să rămân iarăşi 
fără tine. Atunci, Katrina începu să plângă încet, suspinând 
din tot trupul. 

— Nici eu nu vreau să fiu departe de tine. 

El o strânse mai tare în braţe şi începu să o legene înainte 
şi înapoi, ca pe un prunc. După ce o văzu mai liniştită, îi 
şopti la ureche: 


— Mai curând mi-aş pierde un braţ decât să rămân fără 
tine, însă mai degrabă aş muri decât să îngădui ca vreun 
om să-ţi facă rău ţie sau copilului. Dacă este să pleci, n-ar 
trebui s-o faci acum, cât încă poţi călători uşor? 

— Nu, răspunse ea, scuturând din cap. Când nasc, vreau 
să mă moşească Gertrude. E singura în care am încredere. 
Unde mai pui că, dacă vor fi greutăţi, ar fi mai bine să mă 
aflu aici, unde sunt atâţia vrăjitori pricepuţi la vindecări. 

— N-o să fie nici o greutate, îi zise el. De îndată ce se naşte 
copilul, ai să pleci în Aberon, nu în Dauth. E mai sigur acolo. 
Şi dacă totuşi Aberonul devine prea primejdios, ai să mergi 
în Munţii Beor să locuieşti printre pitici. Şi, dacă vor fi şi ei 
atacați de Galbatorix, ai să mergi în Du Weldenvarden, la 
elfi. 

— Şi, dacă regele loveşte şi acolo, am să zbor până la lună 
şi am să-mi cresc copilul printre spiritele care locuiesc în 
ceruri. 

— Şi ele se vor pleca în faţa ta şi te vor face regina lor, aşa 
cum se cuvine. 

Ea se lipi şi mai strâns de trupul sau. Împreună priviră 
stelele ce dispăreau, una după alta de pe cer, învinse de 
strălucirea care se răspândea la răsărit. După ce rămase 
numai luceafărul de dimineaţă, Roran spuse: 

— Îţi dai seama ce-nseamnă asta, nu? 

— Ce? 

— Va trebui să fac în aşa fel încât să-i ucidem pe toţi 
soldaţii lui Galbatorix, să cucerim toate oraşele din Imperiu, 
să-i înfrângem pe Murtagh şi Thorn şi să le tăiem capul 
regelui şi dragonului său trădător înainte să-ţi vină sorocul 
să naşti. Aşa nu va mai fi nevoie să pleci. 

Ea tăcu o clipa, apoi zise: 

— Dacă ai putea s-o faci, aş fi foarte fericită. 

Tocmai se pregăteau să se întoarcă în cort, când din cerul 
plin de lumini veni în zbor o corabie minusculă, făcută din 
fire uscate de iarbă. Aceasta se opri puţin în faţa cortului 


lor, legănându-se pe valurile nevăzute de aer şi parcă 
privindu-i cu prora sa în formă de cap de dragon. 

Roran şi Katrina îngheţară. 

Ca o făptură vie, corabia pluti de la un cort la altul, 
ridicându-se şi coborând, urmărind o musculiţă rătăcită. 
Aceasta izbuti să-i scape, iar corabia se întoarse şi veni 
iarăşi spre ei, oprindu-se la numai câteva degete de chipul 
Katrinei. 

Până ca Roran să se hotărască să o prindă în pumn, se 
întoarse şi plecă în zbor spre luceafărul de dimineaţă, 
pierzându-se din nou în apele nesfârşite ale cerului, 
lăsându-i să privească uimiţi în urma ei. 

Porunci. 

Târziu, în noapte, în visele lui Eragon îşi croiră drum 
imagini de moarte şi suferinţă, care stăteau să-l 
copleşească. Se foi neliniştit, dorindu-şi să scape, dar se 
simţea neputincios. Prin faţa ochilor îi fulgerau săbii, 
oameni care gemeau şi chipul mânios al lui Murtagh. 

Apoi, simţi în minte atingerea Saphirei. Ea îşi croi drum 
prin visele sale ca un vânt aprig, alungând dintr-o suflare 
coşmarurile amenințătoare. Se lăsă liniştea, apoi Eragon îi 
auzi şoapta: „E totul bine, micuţule. Odihneşte-te; eşti în 
siguranţă, iar eu sunt cu tine... Odihneşte-te.” 

În suflet i se aşternu o pace adâncă. Se răsuci pe o parte şi 
se cufundă în amintiri mai plăcute; ştiind că Saphira era 
aproape, se simţea uşurat. 

Mai era un ceas până la răsărit, când Eragon deschise 
ochii şi se trezi întins sub una dintre aripile pline de 
vinişoare ale Saphirei. Ea îşi înfăşurase coada în jurul 
trupului său şi îi sprijinise capul de şoldul ei cald. Zâmbi, 
apoi se târi afară, chiar în clipa în care ea îşi ridică fruntea 
şi căscă. 

„Bună dimineaţa”, îi spuse Eragon. Ea căscă din nou şi se 
întinse ca o pisică, să se dezmorţească. 

El se îmbăie, îşi dădu barba jos cu ajutorul magiei, curăţă 
petele de sânge închegat rămase din ziua trecută pe teaca 


sabiei, apoi îşi luă una dintre tunicile primite de la elfi. 

După ce termină cu pregătirile, iar Saphira sfârşi şi ea să 
se spele cu limba, plecară spre pavilionul Nasuadei. Toţi cei 
şase străjeri care o păzeau se aflau la intrare, cu chipuri 
aspre şi hotărâte, ca de obicei. 

Eragon aşteptă ca un pitic îndesat să-i anunţe, apoi intră 
în cort, iar Saphira se târi până în dreptul deschizăturii prin 
care-şi putea strecura capul ca să audă ce se vorbea. 

Nasuada şedea în jilţul său cu spătar înalt, încrustat cu 
flori. Eragon făcu o plecăciune şi spuse: 

— Domnița, mi-ai cerut să vin să vorbim despre viitorul 
meu - ai zis că ai pentru mine o însărcinare dintre cele mai 
importante. 

— Aşa am zis şi aşa este, spuse Nasuada. Te rog, aşază-te. 

Îi arătă un scăunel, iar el îşi potrivi sabia, ca să nu-l 
stânjenească, şi se aşeză. 

— După cum ştii, Galbatorix a trimis soldaţi în Aroughs, 
Feinster şi Belatona, încercând să ne împiedice să le 
asediem şi să le cucerim sau măcar să ne întârzie şi să ne 
silească să ne împărţim oştile, pentru ca soldaţii aflaţi aici, 
la nord de noi, să ne poată distruge mai uşor. După lupta de 
ieri, cercetaşii mi-au dat de ştire că şi ultimii oameni ai 
regelui au plecat, nu se ştie unde. Aveam de gând să-i atac, 
cu ceva vreme în urmă, dar am fost nevoită să aştept căci tu 
erai plecat. Fără voi doi, Murtagh şi Thorn ne puteau ucide 
nestingheriţi războinicii şi nu aveam nici o cale să aflăm 
dacă ei erau acolo sau nu. Acum, că vă avem din nou 
alături, stăm ceva mai bine, deşi nu atât cât nădăjduiam, 
având în vedere că trebuie să ne descurcăm şi cu ultima 
găselniţă a lui Galbatorix, soldaţii aceia care nu simt 
durerea. Singurul lucru ce ne îmbărbătează este că voi doi 
împreună cu magicienii elfi ne-aţi arătat că-i puteţi înfrunta 
pe 'Thorn şi pe Murtagh. De asta atârnă izbânda noastră. 

„Fărâma aia roşie nu-mi poate ţine piept mie, zise Saphira. 
Dacă nu l-ar avea pe Murtagh să-l apere, l-aş pironi la 


pământ şi l-aş scutura de gât, până ce ar recunoaşte că eu 
conduc vânătoarea.” 

— Fireşte, zâmbi Nasuada. 

— Şi atunci, întrebă Eragon, ce te-ai hotărât să faci? 

— Sunt mai multe lucruri şi trebuie să ne apucăm de toate 
în acelaşi timp, dacă este să izbutim. Mai întâi, nu putem să 
pătrundem mai adânc în Imperiu dacă lăsăm în urmă oraşe 
aflate încă în stăpânirea lui Galbatorix. Dacă am face-o, am 
putea oricând să fim atacați şi din faţă, şi din spate, iar 
Galbatorix ar fi liber să pătrundă în Surda şi să o 
cucerească, fără ca noi să-l putem împiedica. Aşa că le-am 
poruncit deja vardenilor să mărşăluiască spre nord, către 
locul cel mai apropiat în care putem trece râul Jiet în 
siguranţă. După ce ajungem dincolo, am să trimit oşti spre 
sud, să cucerească Aroughs, în vreme ce Regele Orrin şi cu 
mine vom merge mai departe, spre Feinster. Cu ajutorul tău 
şi al Saphirei oraşul va cădea fără prea mare greutate. 
Numai că, Eragon, pentru tine am altă însărcinare, în 
vreme ce noi înaintăm încet, încet în Imperiu. Se aplecă în 
jilţ. 

— Avem nevoie de ajutorul piticilor. De tot ajutorul pe care 
ni-l pot da. Elfii luptă pentru noi în nordul Alagaesiei, 
oamenii din Surda ni s-au alăturat cu trup şi suflet, până şi 
urgalii au făcut la fel. Dar fără pitici nu putem izbândi. 
Avem nevoie de ei, mai ales acum, când trebuie să ne 
luptăm cu soldaţii care nu simt durerea. 

— Au terminat să-şi aleagă regele sau regina? 

— Narheim pare mulţumit, se strâmbă Nasuada. Mi-a spus 
că totul merge binişor înainte. Numai că, din păcate, timpul 
curge altfel pentru pitici decât pentru noi - aşa cum e şi cu 
elfii. Ar putea să le mai ia încă multe luni să se hotărască. 

— Dar nu-şi dau seama că trebuie să se grăbească? 

— Unii da, însă mulţi nu vor să ne ajute în acest război, aşa 
că încearcă să întârzie totul cât se poate de mult şi să 
aleagă unul dintre ei care să şadă pe tronul de marmură 
din Tronjheim. Au trăit atâta vreme ascunşi încât au devenit 


foarte bănuitori cu străinii. Dacă tronul este câştigat de 
cineva care este împotriva noastră, o să-i pierdem. Şi asta 
nu trebuie să se întâmple. Nici nu-i mai putem aştepta să 
cântărească lucrurile cu încetineala lor obişnuită. Dar... 
continuă Nasuada cu un deget ridicat, de la depărtarea 
asta nu mă pot amesteca în nici un fel. Nici măcar dacă aş fi 
în Tronjheim n-aş putea face mare lucru, căci piticilor nu le 
convine ca o persoană care nu face parte din clanurile lor 
să-şi bage nasul în asemenea treburi. Aşa că vreau ca tu, 
Eragon, să pleci în Tronjheim în locul meu şi să faci tot ce 
poţi pentru ca ei să-şi aleagă un nou rege, cât mai grabnic 
cu putinţă - şi încă unul care să ne sprijine. 

— Eu? Dar... 

— Regele Hrothgar te-a adoptat în clanul Durgrimst 
Ingeitum. După legile şi obiceiurile lor, acum eşti şi tu pitic. 
Ai îngăduinţa să iei parte la adunările celor din Ingeitum. 
Orik urmează să devină şeful lor de clan. Iţi este frate vitreg 
şi îi sprijină pe vardeni. Sunt convinsă că te va lăsa să-l 
însoţeşti la întâlnirea de taina a celor treisprezece clanuri la 
care va fi ales regele. 

Eragon era de-a dreptul năucit de ce auzea. 

— Şi cu Murtagh şi Thorn cum rămâne? Se vor întoarce cu 
siguranţa, iar Saphira şi cu mine suntem singurii care le pot 
ţine piept, chiar dacă avem nevoie de ajutor. Dacă nu 
suntem aici, nimeni nu va putea să-i împiedice să vă ucidă 
pe tine, pe Arya, Orrin sau pe ceilalţi vardeni. 

Nasuada se încruntă. 

— Ieri, Murtagh a suferit o înfrângere usturătoare. 
Pesemne el şi Thorn sunt chiar acum în drum spre 
Uru'baen, unde Galbatorix îi va lua la întrebări cu privire la 
luptă şi îi va pedepsi pentru că au fost înfrânți. N-o să-i mai 
trimită împotriva noastră până când n-o să fie sigur că vă 
pot dovedi. Pentru că Murtagh nu ştie cât eşti de puternic, 
s-ar prea putea să mai treacă ceva timp până să se întoarcă. 
Cred că vei avea vreme destulă să te duci în Farthen Dur şi 
să te întorci. 


— Poate că da, poate că nu, se împotrivi Eragon. Şi cum ai 
să-l împiedici pe Galbatorix să afle că nu suntem aici? Mă 
îndoiesc că ai găsit toate iscoadele strecurate printre noi. 

Nasuada începu să bată cu unghiile în braţul jilţului: 

— Eragon, ţie ţi-am cerut să pleci în Farthen Dur. Ţie, nu şi 
Saphirei. Întorcând capul, Saphira slobozi o pală de fum ce 
pluti spre tavanul cortului. 

— Să ştii că n-am de gând să... 

— Te rog, Eragon, lasă-mă să termin. 

EI strânse din dinţi şi o privi pieziş, cu mâna pe mânerul 
iataganului. 

— Saphira, tu nu eşti în nici un fel legată de mine, însă 
nădăjduiesc că vei primi să rămâi aici în vreme ce Eragon 
se duce la pitici. În felul acesta, nici vardenii, nici duşmanii 
nu vor şti sigur unde se află el. Dacă putem face în aşa fel 
încât oamenii să nu te vadă plecând, continuă Nasuada, 
întorcându-se spre Eragon, nimeni n-o să bănuiască faptul 
că nu eşti aici. Nu va trebui decât să găsim un pretext bun 
pentru ca tu, chipurile, să rămâi toată ziua în cort. Putem 
spune că trebuie să te odihneşti, pentru că nopţile pleci la 
atac împotriva duşmanilor împreună cu Saphira. Totuşi, 
pentru ca înşelătoria să iasă, va trebui ca şi Blodhgarm şi 
ceilalţi elfi să rămână aici, atât pentru a nu da naştere la 
bănuieli, cât şi pentru a ne apăra. Dacă totuşi Murtagh şi 
Thorn se întorc înaintea ta, Arya îţi poate lua locul şi poate 
zbura cu Saphira. Cu ea, cu magicienii lui Blodhgarm şi cu 
cei din Du Vrangr Gata, cred că-l putem opri. 

— Dar, începu Eragon cu asprime în glas, dacă Saphira nu 
zboară cu mine în Farthen Dur, cum am să fac să ajung 
acolo la vreme? 

— Alergând. Tu singur mi-ai spus că atunci când te-ai 
întors din Helgrind ai alergat aproape tot drumul. Bănuiesc 
că acum, când nu mai trebuie să te ascunzi de soldaţi sau 
de ţărani, ai să străbaţi şi mai multe leghe în fiecare zi 
decât pe vremea când erai în Imperiu. Fireşte, mai zise 
Nasuada bătând din nou cu unghiile în braţul jilţului, ar fi o 


nechibzuinţă să pleci de unul singur. Chiar şi un magician 
puternic poate să moară, dintr-o prostie, prin pustietăţi 
dacă nu are pe nimeni să-l ajute. Numai că nu merită s-o 
trimitem pe Arya să te însoţească prin Munţii Beor. Ar fi o 
adevărată risipă. Dacă dispare unul dintre magicienii lui 
Blodhgarm, oamenii vor observa. Aşa că am hotărât că te va 
însoţi un kull - numai ei sunt în stare să ţină pasul cu tine. 

— Un kull? izbucni Eragon la capătul răbdării. Vrei să mă 
trimiţi printre pitici, alături de cineva din neamul pe care ei 
îl urăsc mai presus de orice? Ai uitat că piticii îşi fac arcuri 
din coarne de urgal? Dacă aş apărea aşa în Farthen Dur, 
nimeni nu m-ar mai lua în seamă, orice-aş spune. 

— Ştiu foarte bine asta, zise Nasuada. De aceea nu te vei 
duce drept în Farthen Dur. Le vei opri mai întâi în 
Fortăreaţa Bregan de pe muntele Thardur, străvechiul sălaş 
al celor din Ingeitum. Acolo îl vei găsi pe Orik, după care vei 
pleca împreună cu el în Farthen Dur, în vreme ce urgalul 
care te-a condus se poate întoarce. 

Ferindu-se să o privească în ochi, Eragon spuse: 

— Şi dacă planul tău nu mi se pare bun? Dacă există şi alte 
căi, mai sigure, pentru a dobândi ceea ce doreşti? 

— Şi care ar fi acelea, mă rog frumos? întrebă Nasuada, 
oprindu-se cu degetul în aer. 

— Păi... trebuie să mă gândesc un pic, dar sunt convins că 
există. 

— Eu una m-am gândit deja, Eragon, şi încă mult. Numai 
dacă te trimit pe tine ca sol pot nădăjdui că pe tronul 
piticilor se va urca un prieten, nu un duşman. Nu uita că am 
crescut printre ei şi că-i înţeleg mai bine decât alţi oameni. 

— Mie tot mi se pare că greşeşti, mârâi el printre dinţi. 
Mai bine trimite-l pe Jormundur sau vreun alt comandant. 
Eu nu plec câta vreme... 

— Nu pleci? făcu Nasuada, ridicând glasul. Vasalul care nu 
se arată credincios seniorului său este la fel de rău ca un 
soldat care nu dă ascultare căpitanului pe câmpul de luptă 
şi poate fi pedepsit cu asprime. Aşadar, Eragon, ca senior al 


tău, îţi poruncesc să pleci în Farthen Dur pe jos, că vrei sau 
că nu vrei, şi să fii de faţă la alegerea noului rege al piticilor. 

Mânios, Eragon începu să răsufle tare, pe nas, strângând 
în pumn mânerul iataganului. Cu un glas ceva mai blând, 
deşi tot rece, Nasuada continuă: 

— Cum rămâne, Eragon? Faci ce-ţi cer sau mă dai la o 
parte şi te înscăunezi tu conducător al vardenilor? Astea 
sunt singurele două lucruri cu putinţă. 

— Nu, îi răspunse el, tulburat până în străfundul sufletului. 
Să mai vorbim. Sunt sigur că te pot convinge. 

— Nu poţi, pentru că nu poţi să-mi găseşti un plan mai bun 
decât al meu. 

— Atunci aş putea să mă împotrivesc poruncii şi să te las 
să mă pedepseşti cum crezi de cuviinţă, zise el, prinzându-i 
privirea. 

Nasuada păru, la rândul ei, năucită: 

— Dacă vardenii te-ar vedea legat la stâlp şi biciuit, ar fi o 
nenorocire. Ca să nu mai spun că aş rămâne fără nici un fel 
de autoritate, odată ce oamenii ar înţelege că mi te poţi 
împotrivi oricând. Nu te putem trimite la moarte, aşa cum 
am face cu războinicii care nu se supun poruncilor, aşa că 
nu te-ai alege decât cu câteva urme de bici, pe care ţi le-ai 
vindeca într-o clipă. Decât să îngădui aşa ceva, mai degrabă 
ți-aş lăsa ţie locul meu printre vardeni. Dacă te crezi mai 
potrivit decât mine, atunci spune-o răspicat, ia-mi locul şi 
fă-te stăpân peste această armată. Câtă vreme însă eu 
vorbesc în numele vardenilor, am dreptul să iau aceste 
hotărâri. Dacă sunt greşite, şi asta e tot povara mea. 

— Chiar nu vrei să asculţi de sfaturi? întrebă Eragon 
tulburat. Crezi că numai tu eşti în stare să hotărăşti pe ce 
cale trebuie s-o apuce vardenii? 

— Ba ascult de sfaturi, răspunse ea, bătând din nou 
darabana în lemnul bine lustruit. Asta fac de când mă 
trezesc până adorm - ascult tot felul de sfaturi. Numai că, 
din când în când, hotărârile pe care le iau nu sunt cele pe 
care le doresc sfetnicii mei. Acum, e rândul tău. Alege, îţi 


respecţi jurământul şi te supui, chiar dacă porunca mea ţi 
se pare greşită, sau te preschimbi într-un al doilea 
Galbatorix? 

— Nu vreau decât ce e bine pentru vardeni, spuse Eragon. 

— Şi eu la fel. 

— Nu-mi laşi de făcut decât lucruri care nu-mi sunt pe 
plac. 

— Câteodată e mai greu să te supui decât să porunceşti. 

— Pot să mă gândesc o clipă? 

— Da, poţi. 

„Saphira?” întrebă el, în minte. 

Pavilionul se umplu de scânteieri violete în clipa în care ea 
întoarse capul şi-şi aţinti privirea asupra lui. „Da, 
micuţule?” „Să mă duc?” „Cred că n-ai de ales.” „Şi cu tine 
cum rămâne?” o întrebă strângând din buze. 

„Ştii că nu-mi place să fiu departe de tine, însă Nasuada 
nu s-a gândit rău. Dacă pot să-i ajut pe vardeni, astfel încât 
Murtagh şi Thorn să nu se întoarcă, atunci poate că e mai 
bine să rămân.” 

Emoţiile lor se amestecară ca nişte valuri umflate, 
revărsate în aceeaşi albie, valuri de mânie, îngrijorare, 
îndârjire şi afecţiune. Mânia şi îndârjirea erau ale lui; 
dinspre ea veneau alte senzaţii, mai blânde, dar la fel de 
puternice, care îl ajutară să se mai liniştească şi să vadă 
altfel lucrurile. Cu toate astea, încă se mai împotrivea cu 
încăpățânare poruncii Nasuadei. 

„Dacă mă duci în zbor până în Farthen Dur, o să ne ia mai 
puţin timp, aşadar Galbatorix nu va avea prilejul să pună la 
cale încă un atac.” „Dar iscoadele îi vor da de ştire că 
vardenii au rămas fără apărare în clipa în care vom pleca.” 
„Nu vreau să mă despart de tine aşa curând după 
Helgrind.” „Ştiu, nici eu, însă nevoile vardenilor sunt mai 
presus de dorinţele noastre. Totuşi, aminteşte-ţi ce ne-a 
spus Oromis, că un dragon şi un Cavaler sunt mai puternici 
dacă sunt în stare să lupte şi unul fără celalalt, nu doar 
împreună. De-acum am crescut, Eragon, şi putem să ne 


vedem fiecare de treburile sale, chiar dacă asta nu ne este 
pe plac. Tu singur ai dovedit-o când ai rămas în Helgrind.” 
„Şi crezi că ai putea să lupţi împreună cu Arya, aşa cum a 
spus Nasuada?” „Cu ea, da. Nu m-ar supăra deloc. Am mai 
luptat împreună şi înainte şi tot cu ea am străbătut 
Alagaesia vreme de aproape douăzeci de ani înainte să ies 
din ou. Doar ştii asta, micuţule. De ce mă mai întrebi? Nu 
cumva eşti gelos?” „Şi dacă sunt?” 

În ochiul ei de safir se aprinse o scânteie jucăuşă. Scoase 
limba spre el şi spuse: „E foarte frumos din partea ta... 
Aşadar, rămân aici sau vin cu tine?” „Iu trebuie să alegi, nu 
eu.” „Numai că asta ne priveşte pe amândoi.” 

Săpând în pământ cu vârful încălţării, Eragon zise: „Dacă 
este ca planul ăsta nebunesc să izbutească, atunci trebuie 
să facem tot ce putem. Rămâi şi ai grijă de Nasuada; mi-e 
teamă să nu păţească ceva rău din pricina hotărârii ăsteia 
de trei ori blestemate.” „Nu te întrista, micuţule. Fugi ca 
vântul şi aşa vom fi din nou împreună în scurtă vreme.” 

Eragon ridică ochii spre Nasuada. 

— Bine, zise, o să fac ce-mi ceri. Mă duc. 

— Îţi mulţumesc, răspunse ea, părând ceva mai uşurată. 
Dar tu, Saphira? Pleci şi tu sau rămâi? 

Saphira răspunse astfel încât s-o audă amândoi: „Rămân, 
Noptatecă” 

— Îţi mulţumesc, spuse Nasuada, plecându-şi fruntea în 
faţa ei. Îţi rămân recunoscătoare pentru ajutor. 

— Blodhgarm ştie despre treaba asta? întrebă Eragon. Nu 
s-a împotrivit? 

— Nu ştie nimic. Mi s-a părut mai bine s-o afle de la tine. 

Eragon se îndoia că elfii aveau să se împace cu gândul că 
el era în drum spre Farthen Dur, având drept tovarăş doar 
un urgal. 

— Pot să-ţi fac şi eu o propunere? zise. 

— Ştii că propunerile tale sunt întotdeauna binevenite. 

— O propunere... şi mai am o rugăminte, continuă Eragon 
după ce se mai gândi o clipă; Nasuada îi făcu semn să 


vorbească. Cred că, după ce noul rege al piticilor sau noua 
regină se urcă pe tron, Saphira ar trebui să vină şi ea în 
Farthen Dur, atât pentru a-i aduce cinstirea cuvenita noului 
conducător, cât şi pentru a-şi îndeplini făgăduiala făcută 
Regelui Hrothgar după lupta pentru Tronjheim. 

— Ce făgăduială? făcu Nasuada, ascuţindu-se la faţă ca o 
pisică la vânătoare. De asta nu mi-aţi pomenit niciodată 
până acum. 

— Saphira a făgăduit să facă la loc Isidar Mithrim, steaua 
de safir, ca răsplată pentru faptul că Arya a fost nevoită s-o 
sfărâme. 

Nasuada o privi pe Saphira cu ochii măriţi de uimire şi 
întrebă: 

— Şi eşti în stare de o asemenea faptă? 

„Da, numai că nu ştiu dacă voi putea invoca toată magia de 
care am nevoie în clipa în care voi vedea steaua de safir în 
faţa ochilor. Nu pot face vrăji după bunul meu plac. Din 
când în când, parcă dobândesc un al şaselea simţ, al puterii 
care-mi pulsează în trup şi pe care sunt în stare s-o îndrept 
încotro vreau, pentru a da lumii un nou chip. Alteori însă 
sunt ca un peşte pe uscat când vine vorba de magie. Numai 
că, dacă aş putea face la loc Isidar Mithrim, asta ne-ar ajuta 
mult. Am dobândi bunăvoința tuturor piticilor, nu doar a 
celor câţiva îndeajuns de ştiutori pentru a pricepe 
importanţa alianţei noastre.” 

— Nici măcar nu-ţi închipui ce ar însemna, zise Nasuada. 
Steaua de safir e un lucru nespus de preţios în ochii 
piticilor. Cu toţii iubesc nestematele, însă Isidar Mithrim 
este mai presus de celelalte datorită frumuseţii şi, mai ales, 
mărimii sale. Dacă o faci la loc, le vei înapoia toată fala 
neamului lor. 

— Dar, chiar dacă nu e în stare s-o facă, spuse Eragon, 
Saphira tot ar trebui să fie de faţă la încoronare. Dacă 
răspândeşti printre vardeni zvonul că am plecat amândoi 
într-o călătorie scurtă, până în Aberon, de pildă, plecarea ei 
ar putea rămâne învăluită în taină. Până să apuce iscoadele 


lui Galbatorix să-şi dea seama că au fost înşelaţi, va fi prea 
târziu - Imperiul nu va mai apuca să pună la cale un nou 
atac înainte să ne întoarcem. 

Nasuada încuviinţă: 

— Da, aşa e. Dă-mi de ştire de îndată ce piticii hotărăsc 
când va fi încoronarea. 

— Fireşte. 

— Asta ţi-a fost propunerea. Acum să auzim rugămintea. 
Ce doreşti de la mine? 

— Pentru că ţii morţiş să plec în această călătorie, aş vrea, 
cu îngăduinţa ta, să zbor împreună cu Saphira în Ellesmera 
după încoronare. 

— Pentru ce? 

— Pentru a mă sfătui cu cei care ne-au fost dascăli când 
am fost prima dată în Du Weldenvarden. Le-am făgăduit că, 
de îndată ce vom avea răgazul, ne vom întoarce pentru a ne 
desăvârşi învăţătura. 

Nasuada se încruntă şi mai tare. 

— Nu e vreme pentru a vă petrece mai multe săptămâni 
sau chiar luni în Ellesmera la învăţătură. 

— Nu, dar măcar câteva zile putem rămâne acolo. 
Nasuada se lăsă pe spătarul jilţului şi-l privi scrutătoare. 

— Şi cine vă sunt dascălii? Am observat că vă feriţi mereu 
să pomeniţi de ei. Cine sunt cei de la care aţi învăţat în 
Ellesmera, Eragon? 

Pipăindu-şi inelul, el răspunse: 

— I-am jurat Reginei Islanzadi că nu vom dezvălui nimic 
despre asta, decât cu îngăduinţa ei, a Aryei sau a celui care- 
i va urma la tron. 

— Pe toţi demonii din cer şi din iad, alt jurământ? întrebă 
Nasuada. De câtă lume v-aţi mai legat în felul ăsta? 

Destul de stânjenit, Eragon ridică din umeri şi tocmai 
deschisese gura să-i răspundă în clipa în care Saphira zise: 
„Fireşte că nu ne bucură, dar cum altfel să-l dăm jos pe 
Galbatorix, dacă nu cu ajutorul fiecărui neam din 


Alagaesia? Acesta-i preţul care trebuie plătit pentru a 
dobândi bunăvoința stăpânitorilor.” 

— Hm, făcu Nasuada. Deci trebuie să-i cer Aryei să-mi 
spună care-i adevărul? 

— Da, dar mă îndoiesc că o va face. Aceasta este una 
dintre cele mai preţioase taine ale elfilor. N-au să ţi-o 
dezvăluie decât dacă nu au de ales - altfel, există primejdia 
ca ea să ajungă la urechile lui Galbatorix. 

Eragon căzu pe gânduri, cu ochii aţintiţi la piatra albastră 
ca cerul a inelului, întrebându-se dacă onoarea sa şi 
jurământul făcut îi îngăduiau să dezvăluie măcar câte ceva. 

— Să ştii totuşi un lucru, zise el după o vreme. Nu suntem 
chiar atât de singuri pe cât credeam cândva. 

În privirea Nasuadei se aprinse o scânteie. 

— Înţeleg. E bine de ştiut, Eragon... numai că mi-aş dori ca 
elfii să fie ceva mai deschişi cu mine. Dar de ce trebuie sa 
faceţi atâta drum până în Ellesmera? continuă ea după ce 
se gândi o clipă. Nu există nici o cale pentru a vorbi cu 
dascălii voştri fără să mergeţi acolo? 

— Măcar dacă am putea, zise Eragon desfăcându-şi 
braţele în semn de neputinţă. Din păcate, nu există nici o 
vrajă care poate străpunge farmecele de apărare ce 
împrejmuiesc Du Weldenvarden. 

— Adică elfii nu au lăsat nici o cale, nici măcar pentru unii 
de-ai lor? 

— Dacă ar fi făcut-o, Arya ar fi vorbit cu Regina Islanzadi 
de îndată ce şi-a recăpătat cunoştinţa, în Farthen Dur, şi nu 
ar mai fi fost nevoită să meargă împreună cu mine în Du 
Weldenvarden. 

— Mda, pesemne aşa e. Dar tu cum de ai fost în stare să-i 
ceri sfatul când i l-ai trimis pe Sloan? Mi-ai dat de înţeles că 
aţi vorbit pe când oastea elfilor se afla încă în Du 
Weldenvarden. 

— Aşa e, zise el, dar erau la hotar, dincolo de farmecele de 
apărare ţesute. 


Nasuada căzu pe gânduri. Eragon îi auzi pe Şoimii Nopţii, 
la intrarea în cort, certându-se între ei pentru că nu se 
hotărau ce soi de halebardă era mai bună pentru a te lupta 
cu cete mari de pedestraşi. Dincolo de ei, se auzeau 
scârţâitul unui car tras de boi, zornăitul armurilor unor 
bărbaţi care treceau în fugă şi sute de alte zgomote 
nedesluşite, ce răsunau ici şi colo prin tabără. În cele din 
urmă, Nasuada zise: 

— Şi ce nădăjduieşti să obţii de pe urma acestei călătorii? 
Spune-mi limpede. 

— Nu ştiu! mârâi Eragon, lovind cu pumnul în mânerul 
iataganului. Ilocmai asta e: sunt prea multe lucruri pe care 
nu le ştiu. S-ar putea să nu iasă nimic, dar, pe de altă parte, 
s-ar putea să aflam ceva care să ne ajute să-i înfrângem pe 
Murtagh şi pe Galbatorix odată pentru totdeauna! 
Nasuada, ieri ne-a venit foarte greu. Foarte! Mi-e teamă că, 
atunci când Murtagh se va întoarce, va fi şi mai puternic. 
Iar când mă gândesc la Galbatorix îmi îngheaţă sângele în 
vine... E limpede că este mult mai înzestrat decât... fratele 
meu, în ciuda puterii pe care deja i-a dăruit-o. Elful care m- 
a învăţat... 

Ajuns aici, şovăi, căzând pe gânduri. Nu era convins că era 
bine să pomenească despre aşa ceva. Până la urmă, se 
hotări: 

— Elful care m-a învăţat mi-a dat de înţeles că ştie din ce 
pricină puterea lui Galbatorix a crescut în fiecare an, dar nu 
ne-a mai dezvăluit nimic atunci, pentru că nu învăţasem 
încă îndeajuns de mult. Acum, după ce ne-am luptat de 
două ori cu Murtagh şi cu Thorn, cred că o să ne 
împărtăşească ce ştie. Unde mai pui că mai sunt multe 
ramuri ale magiei de care încă nici n-am aflat... poate că 
una dintre ele ne va dezvălui mijlocul de a-l înfrânge pe 
Galbatorix. Nasuada, dacă este să ne asumăm un asemenea 
risc, haide s-o facem măcar cu nădejdea de a ne îmbunătăţi 
situaţia şi, în cele din urmă, de a câştiga jocul. 


Mai mult de un minut, Nasuada rămase cufundată în 
gânduri. 

— Nu pot să iau această hotărâre înainte să ştiu când va fi 
încoronarea, zise. Plecarea ta în Du Weldenvarden depinde 
de mişcările de atunci ale Imperiului şi de ce ne spun 
iscoadele despre Murtagh şi Thorn. 

În următoarele două ceasuri, Nasuada îi povesti tot ce ştia 
despre cele treisprezece clanuri ale piticilor, despre istoria 
şi obiceiurile lor, meşteşugurile pe care se bizuia fiecare, 
numele, familiile şi firea şefilor de clan, tunelele săpate şi 
străjuite de ei. În cele din urmă, îi împărtăşi şi părerile ei 
despre cum era mai bine să-i ia pe şefii de clan pentru a-i 
convinge să aleagă un rege sau o regină care să fie de 
partea vardenilor. 

— Cel mai bine ar fi ca tronul să-l ia Orik, zise ea. Regele 
Hrothgar a fost bine privit de către cei mai mulţi dintre 
supuşii săi, iar Durgrimst Ingeinim rămâne un clan dintre 
cele mai bogate şi puternice. Toate astea sunt spre folosul 
lui Orik, iar el ne este credincios nouă, tuturor. A slujit 
printre vardeni, iar tu şi eu îl privim ca pe un prieten, unde 
mai pui că ţie îţi este şi frate de cruce. Cred că ar putea fi 
un rege nemaipomenit. Dar mai sunt şi alte lucruri. În ochii 
celorlalţi pitici, el este încă prea tânăr. Faptul că a avut 
asemenea legături cu noi poate fi o piedică de netrecut 
pentru alţi şefi de clan. Şi mai e ceva: celelalte clanuri mari 
-Durgrimst Feldunost, de pildă, sau Durgrimst 
Knuricarathn - sunt foarte dornice ca, după mai bine de o 
sută de ani în care s-au supus unuia din Ingeitum, coroana 
să treacă în stăpânirea altcuiva. Fireşte că trebuie să-l 
sprijini pe Orik, dacă poţi să-l ajuţi, însă, dacă devine 
limpede ca nu are cum să fie ales, iar sprijinul tău ar putea 
fi îndeajuns pentru un alt şef de clan care este de partea 
vardenilor, atunci schimbă-ţi părerea, chiar dacă aşa îl vei 
supăra pe Orik. În această clipa, politica este mai presus 
decât prietenia. 


După ce terminară de vorbit despre clanurile piticilor, mai 
cugetară câteva minute împreună, căutând cea mai bună 
cale pentru ca Eragon să se strecoare neobservat din 
tabără. Odată hotărât totul, Eragon şi Saphira se întoarseră 
în cort şi-i spuseră lui Blodhgarm ce hotărâseră. Spre 
uimirea lui Eragon, elful nu se împotrivi. 

— Nu spui nimic? îl întrebă plin de curiozitate. 

— Nu e locul meu să-mi spun părerile, răspunse 
Blodhgarm cu glas scăzut şi muzical. Planul Nasuadei nu 
pare să te pună în cine ştie ce primejdie. Dacă astfel vei mai 
avea şi prilejul de a-ţi desăvârşi învăţătura în Ellesmera, 
nici eu, nici cei din neamul meu nu ne vom împotrivi. Acum, 
cu voia voastră, Bjartskular, Argetlam, sfârşi el, îşi plecă 
fruntea în faţa lor, se strecură pe lângă Saphira şi ieşi; în 
clipa în care dădu la o parte pânza ce acoperea intrarea, o 
rază strălucitoare pătrunse înăuntru. 

O vreme, Eragon şi Saphira rămaseră tăcuţi, apoi Eragon 
îşi lăsă bărbia pe creştetul ei şi zise: „Orice-ai spune, o să- 
mi fie dor de tine...” „Şi mie, micuţule.” „Ai grijă. Dacă ţi se 
întâmplă ceva, nu ştiu...” „Şi tu la fel.” „Am stat numai 
câteva zile împreună, oftă el, şi deja trebuie să ne 
despărţim. Îmi vine tare greu s-o iert pe Nasuada pentru 
asta.” „N-o învinovăţi. Face numai ce trebuie.” „Oricum, 
asta îmi lasă un gust amar.” „Atunci fugi ca vântul, ca să pot 
veni şi eu cât mai repede în Farthen Dur.” „Nu mi-ar 
displăcea aşa de mult să fiu departe de tine dacă aş mai 
putea să-ţi ating mintea. Asta-i partea cea mai rea: senzaţia 
de gol, de pustietate... Nici măcar nu vom putea să vorbim 
cu ajutorul oglinzii Nasuadei, căci oamenii se vor întreba ce 
cauţi tu acolo fără mine.” 

Saphira clipi şi scoase o clipă limba. Eragon simţi o 
schimbare ciudată în emoţiile ei. 

„Ce e?” întrebă. 

„Şi eu... şi eu zic la fel, spuse ea, clipind din nou. Ar fi tare 
bine să ne putem atinge minţile, chiar dacă suntem departe 


unul de altul. Nu am mai fi atât de îngrijoraţi şi tulburaţi şi 
am putea să înfruntăm Imperiul cu şi mai multă hotărâre.” 

El se aşeză şi începu s-o scarpine pe falcă, făcând-o să 
toarcă mulţumită. 

Paşi pierduţi în umbră. 

Străbătând tabăra din mai multe salturi, Saphira îl duse 
pe Eragon până la cortul lui Roran şi al Katrinei. Aceasta 
din urmă era afară, spălând o cămaşă într-o găleată cu apă 
şi săpun şi frecând-o apoi de o scândură noduroasă. 
Saphira se lăsă la pământ într-un nor de praf ce se răspândi 
în jur, făcând-o pe Katrina să-şi ducă mâna la ochi. Roran 
ieşi şi el din cort, strângându-şi cingătoarea, tuşind şi 
mijindu-şi ochii din pricina prafului. 

— Ce te-aduce încoace? îl întrebă pe Eragon, care tocmai 
cobora. Fără întârziere, el le povesti despre faptul că urma 
să plece în curând şi despre cât era de important ca sătenii 
să nu afle nimic despre asta. 

— Oricât ar fi de supăraţi deoarece, chipurile, nu-i voi mai 
primi la mine, să nu le dezvăluiţi adevărul. Nici măcar lui 
Horst sau lui Elain. Mai bine să creadă că am ajuns un 
bădăran nerecunoscător decât să afle vreun zvon despre ce 
a pus Nasuada la cale. Vă cer asta de dragul tuturor celor 
care s-au ridicat împotriva Imperiului. Făgăduiţi? 

— Nu te vom trăda niciodată, Eragon, zise Katrina. Ai 
încredere în noi. 

Apoi, Roran îi spuse că urma să plece şi el. 

— Unde? făcu Eragon. 

— Am aflat acum câteva clipe: trebuie să mă alătur unui 
grup trimis să prade proviziile Imperiului, undeva mai la 
nord de noi, destul de departe, în spatele oştilor duşmane. 

Eragon îi privi, pe rând, pe cei trei: mai întâi pe Roran, 
serios şi hotărât şi deja încordat la gândul că urma să intre 
în luptă; apoi pe Katrina, care încerca să-şi ascundă 
îngrijorarea; în sfârşit, pe Saphira, care scotea flăcări mici 
pe nări de fiecare dată când răsufla. 

— Deci, iată că pleacă fiecare pe calea sa. 


„Şi s-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată în viaţă.” Nu 
o spuse cu glas tare, dar gândul pluti peste ei ca un linţoliu. 

Apucându-l de braţ, Roran îl trase mai aproape şi-l 
îmbrăţişa, apoi îi dădu drumul şi-l privi drept în ochi. 

— Păzeşte-ţi spatele, frate. Mai sunt şi alţii, în afară de 
Galbatorix, care şi-ar dori să-ţi înfigă un pumnal în coaste 
dacă nu eşti atent. 

— Şi tu la fel. Şi, dacă dai peste vreun magician, fugi cât te 
ţin picioarele. Farmecele de apărare pe care ţi le-am ţesut 
n-au să ţină veşnic. 

Katrina îl îmbrăţişa şi ea pe Eragon şi-i şopti: 

— Întoarce-te repede. 

— Aşa am să fac. 

Mână în mână, Roran şi Katrina se apropiară de Saphira 
şi-i atinseră botul lung şi osos cu frunţile. Ea scoase un 
muget înfundat, tremurător, din rărunchi. „Nu uita, Roran, 
îi zise, să nu care cumva să-ţi laşi duşmanii în viaţă. lar tu, 
Katrina, nu te mai frământa din pricina lucrurilor pe care 
nu le poţi schimba. O să-ţi facă şi mai râu.” 

Cu un foşnet de piele şi solzi, îşi desfăcu aripile şi-i strânse 
pe toţi trei într-o îmbrăţişare caldă, ascunzându-i de lume. 
După ce le dădu drumul, Roran şi Katrina se traseră câţiva 
paşi înapoi, în vreme ce Eragon se urcă în şa. De-acolo, de 
sus, le făcu cu mâna, simțind un nod în gât şi nu se opri nici 
măcar când Saphira se ridică în văzduh. Clipind des pentru 
a-şi limpezi ochii, se lăsă pe spate, sprijinindu-se de un 
ghimpe şi privi în sus la cerul sclipitor. 

„Şi-acum la corturile bucătarilor?” întrebă Saphira. 

„Da.” 

Ea se ridică vreo câteva sute de picioare, apoi se îndreptă 
spre partea de sud-vest a taberei, unde pale de fum se 
ridicau în aer dintre şirurile de cuptoare şi focuri aprinse în 
vetre mari şi late. Folosindu-se de o adiere slabă, pluti în 
jos, către un petic de pământ pustiu, aflat între două corturi 
deschise lungi de cincizeci de picioare fiecare, apoi se lăsă 
jos cu un bufnet răsunător. 


Masa de dimineaţă luase sfârşit, aşa că în cele două 
corturi nu se afla nimeni. Eragon se îndreptă în grabă spre 
focurile din spatele meselor de scânduri, iar Saphira îl 
urmă. Văzură mai multe sute de oameni care se foiau de 
colo-colo, înteţind focurile, tăind carnea, spărgând ouă, 
frământând aluat, amestecând în ceaune de fontă pline cu 
cine ştie ce licori, spălând castroanele şi tigăile adunate în 
mormane uriaşe sau făcând felurite alte treburi. Aceştia nu 
se opriră nici măcar o clipă pentru a trage cu ochiul la 
Eragon şi Saphira. Munca lor nu lua niciodată sfârşit şi, 
într-adevăr, un dragon şi Cavalerul său nu însemnau nimic 
pe lângă nevoile neostoite ale oştirii pe care încercau să o 
mulţumească şi care cerea mereu mai mult, ca un balaur cu 
multe capete. 

Un bărbat îndesat şi atât de scund încât aproape putea fi 
luat drept pitic, cu o barbă încărunţită tăiată scurt, se 
apropie în grabă şi le făcu o plecăciune scurtă: 

— Sunt Quoth, fiul lui Merrin. Cu ce vă pot fi de folos? 
Avem nişte pâine abia scoasă din cuptor, Biruitor al Umbrei, 
dacă asta vrei. 

Şi le arătă două şiruri de pâini nedospite, întinse pe o 
masă din apropiere. 

— Dacă-mi îngădui, am să iau şi eu o bucată, răspunse 
Eragon. Numai că n-am venit pentru asta. Saphirei îi este 
foame şi nu are vreme să vâneze, aşa cum face de obicei. 

Quoth se uită peste umărul lui, la trupul uriaş al Saphirei, 
şi păli. 

— Dar cât de mult mănâncă de obicei...? Adică, iertare, 
Saphira, cât de mult mănânci de obicei? Am şase spinări de 
vită, pe care ţi le pot aduce pe dată şi vor mai fi gata încă 
şase, cam într-un sfert de ceas. E îndeajuns sau...? 

Şi înghiţi în sec, aproape înfricoşat. Saphira scoase un 
mârâit uşor şi tremurat, făcându-l să sară un pas înapoi, de- 
a dreptul speriat. 

— Dacă se poate, ar vrea mai degrabă un animal viu, 
spuse Eragon. 


— Dacă se poate? îngână Quoth, ascuţindu-şi glasul. Oh, 
fireşte, fireşte că se poate... E chiar foarte bine, Biruitor al 
Umbrei, continuă el, dând din cap şi frământându-şi şorţul 
în mâinile pătate de grăsime. Saphira, e foarte bine aşa. 
Asta înseamnă că Regele Orrin nu va duce lipsă de bucate 
la amiază, da, da. 

„Cere-i şi un butoiaş cu mied”, îi spuse Saphira lui Eragon. 
EI făcu întocmai. Quoth îi privi cu ochii mari şi îngrijoraţi. 

— Dad... ddin păcate, piticii au cumpărat aproape tot m-m- 
miedul. Mai avem numai câteva butoiaşe, care sunt păstrate 
pentru Maiestatea Sa. 

Saphira scoase pe nări o pală de foc, pârjolind iarba de la 
picioarele bucătarului. Acesta clipi. Din brazda arsă se 
înălţau firişoare subţiri de fum. 

— Am... am... am să pun să vi se aducă pe dată un butoiaş. 
Acum, vă rog să mă urmaţi. Am să vă duc la ţarcuri, ca să vă 
alegeţi ce animal doriţi. 

Ocolind vetrele, mesele şi grupurile de oameni ocupați, îi 
conduse către mai multe ţarcuri din lemn, lipite unul de 
altul, în care se aflau porci, vite, gâşte, capre, oi, iepuri, 
precum şi câţiva căpriori sălbatici, pe care vardenii îi 
prinseseră prin pustietăţile înconjurătoare. Tot acolo erau 
coteţele de găini, rațe, porumbei, prepeliţe şi alte păsări. 
Toate animalele grohăiau, behăiau, cotcodăceau şi scoteau 
felurite zgomote pe limba lor. Larma îl făcu pe Eragon să 
strângă din dinţi. Ca să nu fie copleşit de gândurile şi 
senzațiile atâtor făpturi, îşi proteja cu grijă mintea, 
îngăduindu-i numai Saphirei s-o atingă. 

Conduşi de Quoth, se opriră la vreo sută de picioare de 
ţarcuri, pentru ca animalele închise acolo să nu se sperie 
din pricina Saphirei. 

— Vezi ceva ce-ţi place? întrebă bucătarul, ridicând ochii 
spre ea şi frecându-şi palmele înfrigurat. 

Saphira cercetă ţarcurile, apoi pufni şi-i spuse lui Eragon: 
„Ce pradă prăpădită... Ştii, la urma urmelor nu mi-e aşa de 
foame. Am fost la vânătoare alaltăieri şi încă mai simt în 


stomac oasele căpriorului pe care l-am prins.” „Nu-i nimic, 
mâncarea o să-ţi priască. Tot mai creşti, şi încă repede.” 
„Oricum, nu-mi foloseşte la nimic să mă îndop. Dacă mi se 
face rău?” „Atunci, alege ceva mic. Poate un porc.” „Asta nu 
te-ar ajuta cine ştie ce. Nu, o s-o iau pe aia”, spuse, iar 
Eragon văzu, prin ochii ei, o vacă nici prea mare, nici prea 
mică, bălţată cu alb pe partea stângă a trupului. I-o arătă 
lui Quoth, iar acesta strigă la bărbaţii care vedeau de 
ţarcuri. Doi dintre ei scoaseră vaca, despărţind-o de restul 
cirezii, o legară cu o funie de gât şi o traseră spre Saphira. 
Ajunsă la vreo treizeci de picioare, vita începu sa se zbată, 
mugind îngrozită şi încercând să-şi scoată capul din laţ şi sa 
fugă. Iute ca vântul, Saphira sari pe ea. Cei doi bărbaţi care 
ţineau vaca se aruncară la pământ în clipa în care Saphira 
veni spre ei cu fălcile căscate. Vaca se întoarse să fugă, dar 
Saphira o lovi într-o parte, o culca la pământ şi o pironi cu 
ghearele. Se auzi un muget înfricoşat, apoi Saphira îşi 
înfipse colții în grumazul vitei şi, scuturând o singură dată 
din cap, îi frânse spinarea. Apoi se opri, ghemuita deasupra 
prăzii, şi-l privi pe Eragon nerăbdătoare. 

Închizând ochii, el îşi întinse gândurile către vacă. Trupul 
acesteia nu apucase încă să moară, ci, dimpotrivă, pulsa de 
energie, încă şi mai vie din pricina groazei ce cuprinsese 
animalul cu câteva clipe în urmă. Cu toate că se simţea 
scârbit de ceea ce se pregătea să facă, Eragon nu se lăsă şi, 
atingând cingătoarea lui Beloth cel înţelept, umplu cele 
douăsprezece nestemate cu puterea din trupul vitei. Totul 
dură numai câteva clipe. Apoi, îi spuse Saphirei: „Am 
terminat”. Le mulţumi şi celor care-i ajutaseră, iar aceştia 
se îndepărtară pe dată. 

În vreme ce Saphira se ospăta, Eragon se sprijini de 
butoiul cu mied şi-i privi pe bucătari la treabă. De câte ori 
cineva sucea gâtul unei găini sau tăia beregata unui porc, a 
unei capre sau a altui animal, el sorbea puterea animalului 
ucis şi o turna în nestematele de la cingătoare. Era nevoit s- 
o facă, dar se simţea din ce în ce mai rău, căci, în clipa în 


care le atingea gândurile, animalele erau încă în viaţă, iar 
vârtejurile de spaimă, zăpăceală şi durere din minţile lor îl 
copleşeau. Inima începu să-i bată mai tare. Fruntea i se 
îmbroboni de sudoare. Şi-ar fi dorit din tot sufletul să 
vindece toate animalele care sufereau, însă ştia că acestea 
erau osândite. Fără ele, vardenii ar fi murit de foame. Cât 
despre el, trebuia să-şi reîntregească proviziile de putere, 
înainte să pornească într-o călătorie lungă şi, poate, 
primejdioasă. Ultimele lupte pe care le purtase îl lăsaseră 
fără nimic, în afară de energia ascunsă în inelul Aren. Dacă 
Nasuada i-ar fi îngăduit să mai rămână o săptămână la 
vardeni, şi-ar fi putut umple nestematele cu propria putere 
şi ar mai fi avut şi răgazul de a se odihni înainte să plece 
spre Farthen Dur. Aşa însă nu mai avea decât câteva 
ceasuri şi, chiar dacă n-ar fi făcut nimic altceva decât să 
stea întins în pat şi să strângă puterea ce i se revărsa în 
trup, n-ar fi avut cum să adune atât cât îi dăruiau mulțimile 
de animale măcelărite. 

Nestematele din cingătoarea lui Beloth cel înţelept păreau 
aproape fără fund, aşa că, în clipa în care simţi că nu mai 
îndura gândul de a împărtăşi freamătul de moarte al altei 
făpturi, se opri. Tremurând, scăldat în sudoare din creştet 
până în tălpi, se aplecă şi, cu palmele pe genunchi, îşi aţinti 
privirea în pământ, chinuindu-se să nu vomite, în clipa 
aceea însă în minte îi pătrunseră amintiri care nu erau ale 
sale - amintiri despre Saphira care plutea peste apele 
lacului Leona cu el în spate, despre clipa în care ea se 
cufunda în apa limpede şi rece, despre norii albi de spumă 
ce clocoteau împrejurul lor, despre cât de bine se simțeau 
zburând, înotând şi jucându-se împreună. Asta îl mai linişti. 
Începu să răsufle mai uşor. O privi pe Saphira, care şedea 
printre rămăşiţele animalului cu care se ospătase, ronţăind 
craniul, îi zâmbi şi îi arăta, în minte, cât era de 
recunoscător pentru ajutorul pe care i-l oferise. 

„Acum putem pleca”, spuse. 


„la putere şi de la mine, zise Saphira, înghițind. S-ar putea 
să-ţi trebuiască.” „Nu.” „De data asta să ştii că nu mă mai 
las bătută. Sunt de neclintit.” „Şi eu la fel. N-am de gând să 
te las vlăguită şi nepregătita pentru luptă. Dacă Murtagh şi 
Thorn se întorc chiar azi? Şi tu, şi eu trebuie să fim gata în 
orice clipa. Unde mai pui că tu vei fi într-o primejdie mai 
mare decât a mea, căci Galbatorix şi slujitorii săi au să 
creadă că sunt încă aici împreună cu tine.” „Da, numai că 
vei fi singur cu un kull, în pustietate.” „Sunt obişnuit. 
Gândul de a fi departe de oameni nu mă sperie. Cât despre 
însoţitorul meu, nu ştiu daca aş fi în stare să-l înfrâng într-o 
luptă corp la corp, însă vrăjile au să mă apere de orice 
trădare. Saphira, am îndeajuns de multă putere. Nu-mi mai 
trebuie şi de la tine.” 

Ea îl cântări din priviri, gândindu-se la ce-i spusese, apoi 
ridica o labă şi începu s-o curețe de sânge cu limba. „Aşa să 
fie, zise, părând de-a dreptul amuzată. Am să mă păstrez... 
pentru mine. Acum, vrei, te rog, să aduci încoace butoiaşul 
ăla?” Şi îşi cobori laba pe pământ. 

Pufnind, Eragon se ridică şi făcu ce-i ceruse, iar ea întinse 
o gheară şi făcu două găuri în partea de sus a butoiului. 
Mirosul dulce de mere şi miere se răspândi în jur. Saphira 
îşi arcui gâtul, aducându-şi botul chiar deasupra butoiului, 
apoi îl apucă între fălcile sale uriaşe, îl ridică şi-şi turnă 
licoarea pe gât, gâlgâind. La sfârşit, îl aruncă în lături, iar 
butoiul gol se sfărâmă. Unul dintre cercurile de fier cu care 
fusese prins se rostogoli câţiva paşi mai departe. Buza de 
sus a Saphirei se încreţise. Ea scutură din cap, apoi sughiţă 
şi strănută atât de tare încât lovi pământul cu nasul, iar pe 
nări şi pe bot îi izbucniră pale de foc. 

Luat pe nepregătite, Eragon scoase un strigăt de uimire şi 
sări în lături, lovindu-şi cu palmele poalele tunicii care luase 
foc. Obrazul drept, pârlit de pala de foc, îl înţepa de parcă 
ar fi fost jupuit de piele. „Saphira, ai grijă!” îi spuse. 

„Hait!”, făcu ea, spăşită, apoi lăsă capul în jos şi-şi frecă de 
pulpă botul plin de noroi, scărpinându-şi nările. „Miedul 


ăsta mă gâdilă.” „Zău aşa, că doar nu-i prima oară...”, mârâi 
Eragon urcându-se în şa. Saphira se mai frecă puţin la bot, 
apoi se înălţă departe, în văzduh şi, plutind peste tabăra 
vardenilor, îl duse îndărăt la cort. După ce cobori, Eragon 
rămase cu ochii la ea. O vreme, nu-şi spuseră nimic, 
lăsându-şi emoţiile să vorbească în locul lor. În cele din 
urmă, Saphira clipi - ochii ei străluceau parcă mai tare 
decât de obicei. 

„Va fi o încercare pentru noi, spuse. Dacă trecem cu bine 
de ea, o să fim şi mai puternici, ca dragon şi Cavaler.” 
„Trebuie să fim în stare să ne facem datoria şi fără sprijinul 
celuilalt dacă e nevoie, altfel vom fi mereu mai prejos decât 
potrivnicii noştri.” „Da”, răspunse ea, brăzdând pământul 
cu ghearele. „Dar gândul ăsta nu mă ajută. Durerea e 
aceeaşi.” 

Apoi se înfiora din tot trupul şi-şi flutură aripile. 

„Fie ca vântul să te poarte uşor şi să ai mereu soarele în 
spate. Să ajungi cu bine şi repede, micuţule.” „La 
revedere”, îi răspunse el. Simţind că, dacă mai rămânea 
alături de ea, nu avea să mai fie în stare să plece niciodată, 
se răsuci pe călcâie şi, fără s-o mai privească, intră în cortul 
întunecat, retezând cu totul şi legătura dintre minţile lor, 
care ajunsese să facă parte din el, ca şi cum ar fi avut două 
trupuri. O făcu pentru că, în scurtă vreme, aveau să fie prea 
departe unul de celălalt pentru a-şi mai putea atinge 
gândurile şi nu voia să prelungească durerea despărțirii. O 
clipă, rămase pe loc, strângând în pumn mânerul 
iataganului şi clătinându-se ca ameţit. Durerea înfundată a 
singurătăţii îl cuprinsese deja. Fără prezenţa mângâietoare 
a Saphirei, se simţea mic şi rupt de lume. „Dar am mai 
făcut-o şi pot s-o mai fac o dată”, se gândi şi se sili să ridice 
fruntea şi să-şi îndrepte trupul. 

Scoase de sub pat bocceaua cu care venise din Helgrind şi 
vâri în ea tubul de lemn încrustat şi legat în pânză, 
înăuntrul căruia se afla pergamentul cu versurile pe care le 
scrisese pentru Agaeti Blodhren şi pe care Oromis le 


copiase, cu scrisul său frumos, apoi sticluţa cu faelnirv 
fermecat şi cutiuţa cu nalgask pe care le primise tot de la 
maestrul său, cartea groasă, „Domia abr Wyrda”, de la 
Jeod, tocila şi, în cele din urmă, după ce şovăise o vreme, 
bucăţile de armură. „Dacă voi avea cândva nevoie de ea, se 
gândi, fericirea de a şti că o am la mine va fi mai mare decât 
chinul pe care-l voi fi îndurat cărând-o în spate până în 
Farthen Dur.” Sau, cel puţin, aşa nădăjduia. Cartea şi 
pergamentul le luase pentru că, după ce călătorise atâta, 
ajunsese să creadă că, dacă nu voia să piardă lucrurile la 
care ţinea, calea cea mai bună era să le poarte mereu la el. 

Veşminte nu-şi mai luă, în afară de o pereche de mănuşi, 
pe care le îndesă în coif, şi mantia groasă, de lână, bună 
pentru nopţile friguroase. Restul hainelor pe care le avea le 
făcu sul şi le puse bine, în desagii de la şa. „Fac parte din 
Durgrimst Ingeitum, se gândi. Asta înseamnă că, după ce 
ajung, au să aibă ei grijă să mă înveşmânteze aşa cum se 
cuvine.” 

Strângându-şi bocceaua, puse deasupra arcul şi tolba cu 
săgeți şi le legă şi pe ele bine. Tocmai dădea să facă la fel şi 
cu iataganul, când îşi dădu seama că, dacă se apleca într-o 
parte, acesta putea aluneca din teacă, aşa că îl legă mai 
strâns pe spatele boccelei, în aşa fel încât mânerul să-i 
ajungă între gât şi umărul drept, pentru a-l putea trage 
afară dacă era nevoie. 

Luă bocceaua în spate şi străpunse piedica din minte, 
simțind puterile ce i se învârtejeau în trup şi înăuntrul celor 
douăsprezece nestemate de la cingătoare. Sorbind din ele, 
rosti o vrajă de care se mai folosise şi altă dată, cu ajutorul 
căreia razele de lumină se scurgeau pe lângă el, făcându-l 
nevăzut. Dându-i drumul, simţi un mic fior de oboseală. 

Lăsă ochii în jos şi o clipă fu tulburat văzându-şi urmele 
lăsate de încălțări, în praf, în locul în care ar fi trebuit să-şi 
zărească pieptul şi picioarele. „Acum vine partea grea”, se 
gândi. Ducându-se în spatele cortului, străpunse pânza bine 
întinsă cu cuțitul de vânătoare şi se strecură prin 


deschizătură. Blodhgarm, cu blana sa lucioasă ca a unei 
pisici bine hrănite, îl aştepta afară. Fără să-l vadă, dar 
ghicind cam pe unde se afla, elful îi făcu un semn din cap, îl 
salută în şoaptă, apoi rosti câteva vorbe în limba străveche, 
cu ajutorul cărora făcu pânza la loc, la fel ca înainte. 

Eragon se strecură pe cărarea dintre două şiruri de 
corturi, încercând să nu facă zgomot. Înzestrările sale de 
vânător îl ajutau. De câte ori zărea pe cineva, se trăgea 
deoparte şi rămânea nemișcat, nădăjduind că nimeni n-avea 
să observe urmele apărute ca de nicăieri în praf sau pe 
iarbă. Blestemă pământul atât de uscat - din pricina lui, 
oricât de uşor ar fi păşit, peste tot se ridicau trâmbe mici de 
praf. Spre mirarea sa, observă că vraja îl stânjenea în 
mişcări. Nemaiputând să vadă unde-i erau mâinile şi 
picioarele, socotea greşit distanţele şi se tot lovea de 
lucrurile din jur, de parcă s-ar fi clătinat din pricină că 
băuse prea multă bere. 

Chinuindu-se aşa, ajunse, până la urmă, la marginea 
taberei - nu-i luase prea mult şi nu dăduse nimănui de 
bănuit. Se opri îndărătul unui butoi cu apă de ploaie, 
ascunzându-şi urmele la umbra deasă a acestuia, şi cercetă 
din priviri movilele de pământ bătătorit şi şanţurile pline de 
pari ascuţiţi la capăt, care apărau hotarul de răsărit al 
vardenilor. Dacă ar fi încercat să pătrundă în tabără, i-ar fi 
venit foarte greu să treacă neobservat de strâjile care se 
plimbau încoace şi încolo, în ciuda vrăjii făcute. Numai că 
movilele şi şanţurile erau menite să-i ţină afară pe duşmani, 
nu să-i întemniţeze pe cei din tabără, aşa că era destul de 
uşor să le străbată din cealaltă direcţie. 

Aşteptă până ce străjile aflate cel mai aproape se 
întoarseră cu spatele la el, apoi o luă la fugă, cât putea de 
iute. În numai câteva clipe, străbătu cele aproape o sută de 
picioare ce despărţeau butoiul de prima movilă şi se caţără 
pe ea atât de repede de parcă era o piatră sărind pieziş 
peste oglinda apei. Ajuns în vârf, se opinti zdravăn şi, 
fluturându-şi braţele, sări peste liniile de apărare ale 


vardenilor. Inima apucă să-i bată de trei ori în zbor, apoi 
trupul i se lovi de pământ atât de tare încât oasele unui om 
obişnuit s-ar fi sfărâmat. 

De îndată ce-şi recapătă echilibrul, se întinse la pământ, 
ţinându-şi răsuflarea. Un străjer se opri în loc, dar păru să 
nu bage de seamă că se întâmplase ceva neobişnuit. După o 
clipă, plecă din nou. Eragon răsuflă, apoi şopti: 

— Du deloi lunaea. 

Pe dată, simţi cum vraja ştergea toate urmele pe care le 
lăsase în urma sa pe movilă. 

Tot nevăzut, se ridică şi se îndepărtă în pas iute de tabără, 
având grijă să calce numai pe iarbă pentru a nu se mai 
ridica praful. Alerga din ce în ce mai repede, până ce, odată 
ce se convinsese că străjerii nu-l mai puteau vedea, ajunse 
să fugă mai iute decât un cal la galop. 

Aproape un ceas mai târziu, cobori în goană într-un şanţ 
îngust, pe care vântul şi ploile îl săpaseră în câmpie. La 
fund se afla un pârâiaş mărginit de ierburi. Se luă după el, 
având grijă să nu calce în pământul moale de lângă apă, 
pentru a nu lăsa nici o urmă a trecerii sale, până ce 
pârâiaşul se vărsă într-un mic lac. Acolo, pe mal, văzu 
silueta unui kull care şedea pe un bolovan, gol până la brâu. 

În clipa în care Eragon se strecură printre ierburi, 
foşnetul frunzelor îi dezvălui celuilalt apropierea sa. Urgalul 
îşi întoarse către el capul mare, împodobit cu coarne, 
adulmecând aerul. Era Nar Garzhvog, căpetenia celor din 
neamul său, care se alăturase vardenilor. 

— Tu! făcu Eragon, retezând vraja. 

— Salutări, Sabie de Foc, tună Garzhvog şi se ridică în 
picioare; avea vreo doi metri şi jumătate, iar muşchii îi 
sclipeau în soare pe sub pielea cenuşie. 

— Salutări, Nar Garzhvog, zise Eragon, apoi uimit îl 
întrebă: Dar războinicii tăi? Cine-o să-i conducă dacă tu vii 
cu mine? 

— Fratele meu de sânge, Skgahgrezh, va fi căpetenie. El 
nu este kull, dar are coarne lungi şi gâtul gros. E numai bun 


pentru aşa ceva. 

— Înţeleg... Totuşi, ce te-a făcut să vrei să mă însoţeşti? 
Urgalul îşi ridică bărbia, arătându-şi beregata. 

— Eşti Sabia de Foc. Dacă tu mori, Urgralgra - urgalii, 
după cum îi numiţi voi - nu se vor mai putea răzbuna pe 
Galbatorix, iar neamul nostru va muri în aceste ţinuturi. Aşa 
că am să alerg cu tine. Sunt cel mai bun dintre războinicii 
noştri. Am înfrânt alţi patruzeci şi doi în luptă dreaptă. 

Eragon încuviinţă. Era mulţumit de cum ieşiseră lucrurile. 
Dintre toţi urgalii, în Garzhvog avea cea mai mare 
încredere, căci, înaintea bătăliei de pe Câmpiile Pârjolite, îi 
cercetase gândurile şi aflase că, în ochii neamului său, era 
un războinic cinstit şi de ispravă. „Câtă vreme nu-i trece 
prin cap că onoarea îi cere să mă provoace la luptă, n-avem 
de ce să nu ne înţelegem.” 

— Foarte bine, Nar Garzhvog, spuse el, strângându-şi la 
brâu legătura care-i ţinea bocceaua. Atunci să alergăm 
împreună, tu şi cu mine, aşa cum nu s-a mai întâmplat 
niciodată în istoria acestei lumi. 

— Să alergăm, Sabie de Foc, mugi urgalul înfundat, din 
adâncul pieptului. 

Împreună, se întoarseră spre est şi o apucară spre Munţii 
Beor. Eragon alerga uşor şi sprinten, iar Garzhvog călca 
apăsat alături de el. Un pas de-al lui făcea cât doi de-ai lui 
Eragon, iar pământul se cutremura sub greutatea sa. 
Deasupra lor, nori umflaţi şi negri se adunau la orizont. i 
ameninţa o furtună aprigă. Ulii dădeau târcoale, scoțând 
strigăte ascuţite, urmărindu-şi prada. 

Peste dealuri şi munţi. 

Eragon şi Nar Garzhvog alergară umăr la umăr tot restul 
zilei, peste noapte, apoi şi ziua următoare, oprindu-se 
numai ca să bea şi să se uşureze. La sfârşitul celei de-a 
doua zile, Garzhvog spuse: 

— Sabie de Foc, trebuie să mănânc şi să dorm. 

Eragon se sprijini de o buturugă, gâfâind, şi dădu din cap 
a încuviinţare. Cu toate că nu dorise să fie el primul care s-o 


spună, era la fel de înfometat şi de istovit ca şi celălalt. Nu 
mult după ce plecaseră de la vardeni, descoperise că, deşi 
putea să-l întreacă pe Garzhvog, dacă nu avea de alergat 
mai mult de cinci mile, după aceea urgalul era la fel de 
rezistent ca şi el, dacă nu mai mult. 

— 'Te-ajut să vânezi, spuse Eragon. 

— Nu e nevoie. Fă un foc mare, iar mâncarea o aduc eu. 

— Bine. 

Garzhvog se îndreptă către un desiş de mesteceni, aflat 
mai la nord de ei, iar Eragon îşi desfăcu legătura de la 
cingătoare şi, oftând uşurat, lăsă bocceaua jos lângă 
buturugă. 

— Lua-o-ar naiba de armură, îngână. 

Nici măcar când era în Imperiu nu alergase atât de mult 
cu poverile în spate. Nu se aşteptase să fie atât de greu. Îl 
dureau tălpile, picioarele, spatele, iar când încercă să-şi 
încrucişeze picioarele, genunchii nu îl ascultară aşa cum se 
cuvenea. 

Încercând să nu se mai gândească la cât era de ostenit, se 
apucă să strângă iarbă şi crengi uscate pentru foc, 
îngrămădindu-le pe un petic de pământ uscat şi plin de 
pietre. Se aflau undeva foarte aproape de hotarul de sud al 
lacului Tudosten, care era la apus faţă de ei. Pământul era 
roditor şi moale. Iarba avea mai mult de un metru în 
înălţime, iar peste tot hălăduiau turme de cerbi, gazele şi 
boi sălbatici, cu pielea neagră şi coarne late, răsucite spre 
spate. Din câte ştia Eragon, rodnicia locurilor se datora 
Munţilor Beor, din pricina cărora fuioarele de nori ce 
plutiseră nestingherite peste câmpiile din depărtare se 
adunau şi se îndesau unele într-altele, aducând ploaia într- 
un ţinut care altfel ar fi fost la fel de uscat ca deşertul 
Hadarac. 

Cu toate că alergaseră deja multe, multe leghe, Eragon 
era destul de dezamăgit. În drumul dintre râul Jiet şi lacul 
Tudosten, pierduseră mai multe ceasuri ascunzându-se şi 
ocolind pentru a nu fi văzuţi. Acum, că trecuseră de lac, 


nădăjduia să poată înainta mai bine. „Nasuadei nici nu i-a 
trecut prin cap că avem să întârziem aşa, nu? Nici vorbă! 
Credea că putem alerga drept de-aici până în Farthen Dur. 
Ha!” Lovind cu piciorul într-o creangă ce-i stătea în cale, 
adună mai departe vreascuri, bombănind fără încetare în 
sinea lui. 

Un ceas mai târziu, Garzhvog se întoarse. Eragon apucase 
să facă un foc destul de mare, iar acum şedea în faţa lui, cu 
ochii aţintiţi la flăcări, luptându-se din greu să nu alunece 
pradă visării ce-i ţinea loc de somn. Ridicând ochii să vadă 
ce era, îşi auzi gâtul trosnind. 

Garzhvog se apropie cu paşi mari, ducând sub braţul 
stâng leşul unei căprioare destul de grase. O ridică de 
parcă ar fi fost un sac plin de cârpe şi-i înfipse capul între 
ramurile unui copac aflat la ceva depărtare de foc, apoi 
scoase un cuţit şi începu s-o jupoaie. Eragon se ridică, 
simţindu-şi încheieturile ca de piatră, şi veni împleticit spre 
el. 

— Cum ai omorât-o? întrebă. 

— Cu praştia, răspunse Garzhvog. 

— Şi ce-ai de gând? S-o înfigi într-o frigare? Sau poate că 
voi, urgalii, mâncaţi carnea crudă? 

Garzhvog întoarse capul şi trase cu ochiul la Eragon prin 
rotocolul cornului său stâng. Avea ochii galbeni, afundaţi în 
orbite, iar în ei sclipea o emoție tăinuită. 

— Nu suntem fiare, Sabie de Foc. 

— Nici n-am spus aşa ceva. 

Cu un mormăit, urgalul se întoarse la treabă. 

— O să ne ia prea mult s-o frigem într-o ţepuşă, zise 
Eragon. 

— M-am gândit să facem o fiertură, iar ce rămâne poate fi 
copt pe o piatră. 

— Fiertură? Cum? Nu avem nici un ceaun. 

Garzhvog lăsă braţul drept în jos şi-şi curăţă palma, 
ştergând-o de pământ, apoi scoase dintr-o pungă de la 
cingătoare o bucată ca de pânză împăturită şi i-o aruncă. 


Eragon încercă s-o prindă, dar era prea obosit, aşa că o lăsă 
să cadă la pământ. Arăta ca un pergament, însă era mult 
mai mare. Când o ridică, bucata se desfăcu. Eragon văzu că 
era croită ca o desagă foarte cuprinzătoare, întărită la gură 
cu o fâşie groasă de piele de care erau cusute mai multe 
inele din metal. O răsuci în mâini, uimit de cât era de moale 
şi de faptul că nu se vedea nici o cusătură. 

— Ce este asta? întrebă. 

— Stomacul ursului de peşteră pe care l-am ucis în anul în 
care mi-au crescut prima dată coarnele. Dacă-l atârni de 
ceva sau îl îndesi într-o groapă, poţi să-l umpli cu apă şi să 
pui înăuntru pietre încinse. Pietrele încălzesc apa şi, uite 
aşa, fiertura are gust foarte bun. 

— Dar nu se rupe din cauza pietrelor? 

— Până acum nu a păţit nimic. 

— E vrăjit? 

— Nu-i nici o vrajă. Urşii au stomac puternic, zise 
Garzhvog, apoi răsuflă adânc, apucă în ambele mâini 
pulpele căprioarei şi, dintr-o singură mişcare, îi rupse 
spinarea în două. Coasele le desprinse cu cuțitul. 

— Pesemne a fost mare ursul ăsta, zise Eragon, iar celălalt 
scoase un sunet înfundat, din fundul gâtlejului, ca un 
chicotit: 

— Mai mare decât sunt eu acum, Biruitor al Umbrei. 

— Tot cu praştia l-ai ucis? 

— Nu, l-am strâns de gât cu mâinile goale. Când pleci la 
vânătoare pentru a-ţi dovedi curajul, ca să fii primit în 
rândul războinicilor, nu ai îngăduinţa să-ţi iei arme. 

Înfigându-şi cuțitul până în plăsele în trupul căprioarei, 
Garzhvog tăcu o clipă, apoi adăugă: 

— Nu sunt mulţi cei care încearcă să vâneze urşi de 
peşteră. Majoritatea caută lupi sau capre de munte. De-asta 
eu am ajuns căpetenie, iar alţii nu. 

Eragon îl lăsă să vadă de carne şi se duse la foc. Săpă 
alături o groapă în care îndesă stomacul de urs, proptindu-l 
cu beţişoare petrecute prin inelele de fier, ca să stea bine în 


loc. Adună vreo zece pietre, mari cât nişte mere, dintre 
ierburile dimprejur şi le aruncă în flăcări. Aşteptând să se 
încingă, umplu stomacul de urs cam pe trei sferturi cu apă, 
folosindu-se de magie, apoi îşi făuri un soi de cleşti, dintr-o 
creangă de salcie şi o bucăţică de piele înnodată. Văzând că 
pietrele se făcuseră roşii ca nişte cireşe, strigă: 

— Sunt gata! 

— Aruncă-le înăuntru, răspunse Garzhvog. 

Ajutându-se cu cleştii, Eragon scoase din flăcări piatra cea 
mai apropiată de el şi o cobori în groapă. De îndată ce 
piatra atinse apa, aceasta începu să scoată aburi. După încă 
două pietre, dădu în clocot. Garzhvog se apropie încet şi 
aruncă în apă doi pumni de carne, apoi adăugă sare din 
belşug din punga pe care-o avea la cingătoare, precum şi 
un pic de rozmarin, cimbru şi alte ierburi sălbatice pe care 
le găsise în timp ce vâna. Apoi aşeză pe o latură a vetrei o 
piatră lungă şi lată. După ce aceasta se încinse, o folosi 
pentru a frige alte felii de carne. 

În vreme ce aşteptau să fie gata, amândoi îşi pregătiră 
linguri, tăiate din buturuga lângă care Eragon îşi lăsase 
bocceaua. 

Nu trecură decât câteva minute - cu toate că lui Eragoni 
se păru mai mult din pricina foamei ce-l rodea - şi 
observară că fiertura era gata. Şi omul, şi urgalul se 
ospătară pe săturate. Eragon mâncă de două ori mai mult 
decât de obicei, însă Garzhvog îl depăşi - hăpăi tot restul de 
carne, îndeajuns de multă pentru şase bărbaţi în toată firea. 

După ce termină, Eragon se întinse pe spate, sprijinindu- 
se în coate, cu ochii aţintiţi la licuricii sclipitori ce apăruseră 
la marginea desişului de mesteceni, fugărindu-se în cercuri 
întretăiate. De undeva se auzi glasul înfundat şi melodios al 
unei bufniţe. Pe cerul violet începură să apară stelele. 

Eragon le privea, fără să le vadă, gândindu-se la Saphira, 
apoi la Arya, apoi la amândouă. În cele din urmă, închise 
ochii. Tâmplele începuseră să-i zvâcnească dureros. Auzi un 
trosnet şi, deschizând iarăşi ochii, îl văzu pe Garzhvog care 


tocmai îşi curăța dinţii cu capătul ascuţit al unui os pe care-l 
rupsese în două. Din întâmplare, Eragon îşi cobori privirea 
spre tălpile goale ale celuilalt - căci Garzhvog îşi scosese 
sandalele înainte să se aşeze la masă - şi observă, uimit, că 
urgalul avea câte şapte degete la fiecare picior. 

— Ştiai că piticii au tot atâtea degete ca şi voi? întrebă. 
Garzhvog scuipă în flăcări o bucată de carne care-i 
rămăsese între dinţi. 

— Nu ştiam. Nu m-am uitat niciodată la picioarele vreunui 
pitic. 

— Nu ţi se pare ciudat? Urgalii şi piticii au paisprezece 
degete, elfii şi oamenii câte zece. 

Garzhvog rânji ca un lup cu buzele sale groase. 

— Sabie de Foc, doar nu crezi că am fi de-acelaşi sânge cu 
şobolanii ăia de munte fără coarne? Ei au paisprezece 
degete la picioare, noi la fel. Aşa li s-a părut cu cale zeilor 
care au făurit lumea. Atâta tot. 

Drept răspuns, Eragon mormăi şi îşi îndreptă din nou 
privirea către licurici. Însă după o vreme zise: 

— Spune-mi o poveste pe care neamul tău o îndrăgeşte, 
Nar Garzhvog. Celălalt se gândi puţin, apoi îşi scoase osul 
din gură şi începu: 

— Cândva, demult, trăia pe lume o tânără Urgralgra, pe 
nume Maghara. Coarnele ei sclipeau ca piatra şlefuită, 
părul i se revărsa pe umeri până mai jos de mijloc, iar râsul 
ei putea fermeca şi păsărelele din copaci. Dar nu era 
frumoasă. Era urâtă la chip. În satul ei trăia, de asemenea, 
un războinic foarte puternic, care omorâse alţi patru 
masculi în luptă dreaptă şi înfrânsese încă douăzeci şi trei 
pe deasupra. Cu toate că isprăvile sale îi aduseseră multă 
faimă, nu îşi alesese încă o pereche alături de care să-şi 
ducă traiul. Maghara şi-ar fi dorit să fie aleasa, însă 
războinicul nici măcar nu se uita la ea, căci era urâtă, iar 
din cauza urâţeniei nu-i vedea nici coarnele sclipitoare, nici 
pletele lungi şi nu-i auzea nici râsul cristalin. Cu inima 
sfărâmată din pricina asta, Maghara se urcă pe vârful cel 


mai înalt al Munţilor Şirei şi-i ceru ajutorul Rahnei. Rahnă 
este mama tuturor, cea care i-a învăţat pe Urgralgra să 
ţeasă şi să muncească pământul, şi tot ea a înălţat Munţii 
Beor când fugea din calea marelui dragon. Şi aşa Rahnă, 
Cea cu Coarne de Aur, i-a răspuns Magharei şi a întrebat-o 
de ce o chemase. „Fă-mă frumoasă, Preacinstită Maică, 
pentru a putea să-i fiu pe plac celui pe care-l vreau”, 
răspunse Maghara. Dar Rahnă îi spuse: „Nu de asta ai 
nevoie. Ai coarne sclipitoare, plete lungi şi un râs 
încântător. Cu astea poţi dobândi drept pereche un 
războinic care nu este atât de neghiob încât să privească 
numai chipul celei pe care-o alege”. Dar Maghara se aruncă 
pe jos şi zise: „Dacă nu-l pot avea pe el, Preacinstită Maică, 
nu voi fi niciodată fericită. Te rog, fă-mă frumoasă!” lar 
Rahnă surâse şi spuse: „Şi dacă o fac, cum aisă mă 
răsplăteşti, copilă?” „Am să-ţi dau orice-mi ceri”, făgădui 
Maghara. Aceste vorbe o mulţumiră pe Rahnă, care făcu pe 
dată ce i se ceruse. Maghara se întoarse în sat, uimindu-i pe 
toţi cu frumuseţea sa. Ajunse perechea celui pe care-l 
dorea, avură împreună mulţi copii şi trăiră fericiţi şapte ani. 
Apoi însă Rahnă veni la Maghara şi-i spuse: „Ai avut parte 
de şapte ani alături de cel pe care-l voiai. Te-ai bucurat de 
ei?” „M-am bucurat”, răspunse Maghara. „Atunci, am venit 
să-mi iau răsplata”, zise Rahnă. Se uită în jur, prin căsuţa de 
piatră, puse mâna pe fiul cel mare al Magharei şi continuă: 
„Pe el îl cer”. Maghara o imploră pe Cea cu Coarne de Aur 
să nu-i ia puiul, însă Rahnă nu se lăsă înduplecată. În cele 
din urmă, Maghara luă ghioaga perechii sale şi dădu s-o 
lovească pe Rahnă, însă ghioaga i se sfărâmă în mână. 
Drept pedeapsă, Rahnă îi luă frumuseţea şi apoi plecă, 
împreună cu fiul Magharei, în palatul său unde se întâlnesc 
cele patru vânturi. Îi dădu micuţului numele de Hegraz şi îl 
crescu, făcând din el unul dintre cei mai puternici războinici 
care au trăit vreodată. Şi aşa ar trebui să învăţăm de la 
Maghara să nu ne luptăm cu soarta, căci vom pierde ceea 
ce avem mai de preţ. 


Eragon privi colţul sclipitor al cornului de lună apărând 
deasupra orizontului, către est. 

— Spune-mi ceva despre satele voastre. 

— Ce? 

— Orice. Când v-am atins gândurile ţie, lui Khagra şi lui 
Otvek, am împărtăşit cu voi sute de amintiri, însă numai 
câteva mi-au rămas în minte, iar acelea aproape şterse. 
Încerc să înţeleg ce am văzut atunci. 

— 'Ţi-aş putea spune multe, tună Garzhvog; căzând pe 
gânduri, se scobi între colţi cu osul pe care-l frânsese, apoi 
continuă: Avem obiceiul să luăm din pădure buşteni în care 
sculptăm chipurile animalelor din munţi şi să-i îngropăm, în 
picioare, lângă casele noastre, ca să bage spaima în 
spiritele sălbatice. Când pătrunzi într-un sat de-al nostru, 
simţi parcă ochii tuturor animalelor sculptate în lemn 
aţintiţi asupra ta. 

Se opri puţin, apoi reîncepu să-şi scobească dinţii. 

— La uşa fiecărei colibe este atârnată namna - o fâşie de 
pânză, lată cât palma mea, vopsită în culori vii, ce 
înfăţişează istoria familiei care locuieşte înăuntru. Numai 
ţesătoarele cele mai în vârstă şi cele mai iscusite au 
îngăduinţa să se atingă de namna, să o ţeasă din nou dacă 
se învecheşte. În lunile de iarnă, continuă Garzhvog, 
aruncând osul, cei care au pereche muncesc împreună la 
preşul ce trebuie aşternut peste vatră. Asemenea muncă îţi 
cere cel puţin cinci ani, aşa că, până să termini, îţi dai 
seama dacă ţi-ai ales bine perechea. 

— N-am văzut niciodată un sat de-al vostru, zise Eragon. 
Pesemne sunt bine ascunse. 

— Bine ascunse şi bine păzite. Puţini oameni scapă cu 
viaţă după ce ne-au văzut casele. 

Sfredelindu-l cu privirea şi ridicând puţin glasul, Eragon 
întrebă: 

— Şi cum de ai învăţat limba asta, Garzhvog? Au trăit 
vreodată oameni printre voi? Nu cumva i-aţi luat ca sclavi? 

Garzhvog îi întoarse privirea fără să clipească. 


— Noi nu avem sclavi, Sabie de Foc. Am smuls învăţăturile 
de care aveam nevoie din minţile oamenilor cu care m-am 
luptat şi le-am împărtăşit şi celorlalţi din tribul meu. 

— Ai ucis mulţi oameni, nu? 

— Şi tu ai ucis mulţi Urgralgra, Sabie de Foc. De-asta e 
musai să luptăm împreună. Altfel, din neamul meu nu va 
mai rămâne nimic. 

— Pe când Brom şi cu mine îi urmăream pe cei doi Ra'zac, 
zise Eragon încrucişându-şi braţele pe piept, am trecut prin 
Yazuac, un sat aflat lângă râul Ninor. I-am găsit pe toţi 
locuitorii morţi, iar leşurile lor îngrămădite în mijlocul 
satului. În vârful grămezii era un prunc înfipt într-o suliță. 
Fuseseră ucişi de urgali. 

— Înainte să-mi crească coarnele, zise Garzhvog, tatăl 
meu m-a luat cu el să mergem până într-un sat aflat la 
hotarele de vest ale Şirei. I-am găsit pe ai noştri torturați, 
arşi şi măcelăriți. Oamenii din Narda aflaseră că erau acolo 
şi trimiseseră mai mulţi soldaţi peste ei, luându-i pe 
nepregătite. Niciunul n-a scăpat. E drept că îndrăgim 
războiul mai mult decât alte neamuri, Sabie de Foc, şi asta 
ne-a adus multe nenorociri. La noi, o femelă nu-şi alege 
pereche decât dintre războinicii încercaţi în lupte, care au 
ucis cel puţin trei duşmani cu mâinile lor. lar bucuria luptei 
este mai presus decât oricare alta. Dar, cu toate că 
îndrăgim isprăvile războinice, nu înseamnă că nu ştim să 
recunoaştem unde greşim. Dacă neamul meu nu se poate 
schimba, atunci din două una: Galbatorix ne va ucide pe 
toţi, dacă-i înfrânge pe vardeni, sau Nasuada şi cu tine ne 
veţi ucide pe toţi, dacă-l daţi jos pe trădătorul cu limbă de 
şarpe. Nu-i aşa, Sabie de Foc? 

— Aşa e, făcu Eragon, încuviinţând din cap. 

— Atunci n-are nici un rost să mai cugetăm la păcatele din 
trecut. Dacă nu putem trece cu vederea ceea ce şi-au făcut 
neamurile noastre unul altuia, între oameni şi Urgralgra nu 
va fi niciodată pace. 


— Şi atunci, Garzhvog, ce să facem cu voi dacă-l înfrângem 
pe Galbatorix: Nasuada vă dăruieşte pământurile pe care i 
le-aţi cerut şi apoi, douăzeci de ani de-acum încolo, copiii 
voştri încep să ucidă şi să jefuiască pentru a-şi câştiga 
perechea? Dacă-ţi cunoşti istoria, ştii că aşa a fost de 
fiecare dată când urgalii au încheiat pace. 

Oftând din greu, celălalt îi răspunse: 

— Atunci să nădăjduim că există încă Urgralgra dincolo de 
mare şi că ei sunt mai înţelepţi, căci din noi nu va mai 
rămâne nici urmă pe acest tărâm. 

În noaptea aceea, niciunul dintre ei nu mai vorbi. 
Garzhvog se ghemui pe o parte şi adormi cu capul pe 
pământ, iar Eragon se înveli cu mantia şi se aşeză cu 
spatele sprijinit de buturugă, privind stelele ce se roteau 
încet, visând cu ochii deschişi şi tresărind din când în când. 

La sfârşitul zilei următoare, zăriră Munţii Beor - la 
început, erau doar nişte siluete fantomatice la orizont, pete 
ascuţite în alb şi violet, însă, pe măsură ce se lăsa seara, 
începură să se vadă mai bine. Eragon observă până şi şirul 
întunecat de copaci care se întindea la poale, deasupra lor o 
fâşie şi mai lată de zăpadă şi gheaţă sclipitoare, iar sus de 
tot, crestele însele. Erau cenuşii, din piatră goală, căci erau 
atât de înalte încât pe ele nu creştea nimic. Nici măcar 
zăpada nu le putea ajunge. Măreţia lor îl copleşi, aşa cum 
se întâmplase şi prima dată când îi văzuse. Sufletul îi 
spunea că pe lume nu putea exista nici un munte atât de 
uriaş, însă ştia că ochii nu îl înşelau. Aveau cam zece mile în 
înălţime, iar multe creste erau chiar mai mari. 

În noaptea aceea nu se opriră, ci alergară neîncetat. La fel 
şi în ziua următoare. La venirea dimineţii, cerul se limpezi, 
însă din pricina munţilor soarele nu izbuti să pătrundă 
printre două creste decât după-amiaza. Razele late, cam cât 
munţii înşişi, se revărsară peste ţinutul cufundat în umbre 
ciudate, ca la amurg. Atunci Eragon se opri pe malul unui 
pârâu şi admiră împrejurimile în tăcere, vreme de câteva 
minute. 


Începură să dea ocol munţilor pe la poale, iar Eragon se 
gândi că drumul semăna îngrijorător de mult cu fuga sa din 
Gil'ead în Farthen Dur împreună cu Murtagh, Saphira şi 
Arya. I se păru chiar că recunoscuse locul în care-şi 
făcuseră tabăra după ce străbătuseră deşertul Hadarac. 

Lungile zile şi nopţile încă şi mai lungi trecură, pe de-o 
parte, cu o încetineală chinuitoare, pe de alta, cu o 
repeziciune neaşteptată. Fiecare ceas era aidoma celui de 
dinainte. Din când în când, Eragon se gândea că nu avea să 
se termine niciodată. Alteori, i se părea că timpul nici măcar 
nu trecuse. 

Odată ajunşi la gura largii văi ce spinteca munţii, cale de 
mai multe leghe, de la nord la sud, o apucară spre dreapta 
şi trecură printre crestele reci şi neînduplecate. Dădură de 
râul Baertooth, care se scurgea din defileul îngust ce ducea 
în Farthen Dur. 'Trecură printr-un vad şi îşi continuară 
drumul spre sud. 

În noaptea aceea, înainte s-o apuce spre est, pătrunzând 
de-a dreptul în munţi, se opriră lângă un lac micuţ ca să se 
odihnească. Garzhvog ucise cu praştia un alt cerb, de astă 
dată mascul, şi se ospătară amândoi după pofta inimii. 

Sătul, Eragon tocmai se ghemuise, încercând să-şi dreagă 
încălţările găurite, când auzi un urlet nepământean, care-i 
făcu inima să bată mai tare. Privi de jur împrejur, prin 
întuneric, şi, spre neliniştea sa, văzu silueta unei fiare 
uriaşe ce venea în salturi de-a lungul malului presărat cu 
pietre al lacului. 

— Garzhvog, zise Eragon, cu glas scăzut, apoi se întinse 
spre boccea şi-şi scoase iataganul. 

Luând de pe jos o piatră cât pumnul său, urgalul o puse în 
praştie. Apoi, ridicându-se cât era de lung, căsca gura şi 
scoase un muget tunător, în noapte, făcând împrejurimile să 
răsune. Era o chemare la lupta sfidătoare şi neînduplecată. 

Fiara se opri, apoi reîncepu să alerge, dar mai încet, 
adulmecând ici şi colo pământul. După ce pătrunse în cercul 
de lumină, Eragon o privi mai bine, rămânând cu răsuflarea 


tăiată. În faţa lui era un lup cu spinarea cenuşie, mare cât 
un cal, cu colții ca nişte săbii şi ochii galbeni, pârjolitori, 
care-i urmăreau fiecare mişcare. Avea picioarele cât nişte 
araci. 

„Un Shrrg!” se gândi Eragon. 

În vreme ce lupul cel uriaş dădea târcoale taberei, 
mişcându-se aproape neauzit, în ciuda mărimii sale, Eragon 
se gândi ce ar fi făcut elfii dacă s-ar fi întâlnit cu un 
asemenea animal, apoi zise în limba străveche: 

— Frate Lup, nu-ţi vrem răul. În noaptea asta ne odihnim 
şi nu vânăm. Eşti binevenit să te ospătezi din mâncarea 
noastră şi să te adăposteşti la căldura bârlogului nostru 
până la revărsatul zorilor. 

Fiara se opri, ascultându-l şi ciulind din când în când 
urechile. 

— Ce faci, Sabie de Foc? mârâi Garzhvog. 

— Să nu-l ataci, decât dacă o face el primul. 

Lupul cel masiv intră cu paşi mici în tabără. Vârful nasului 
uriaş şi umed îi zvâcnea fără încetare. Îşi îndreptă capul 
lăţos către foc, părând atras de flăcările tremurătoare, apoi 
trecu la bucăţile de carne şi măruntaiele împrăştiate pe jos, 
în locul în care Garzhvog tăiase cerbul. Ghemuindu-se 
alături, le adună în bot, apoi se ridică şi, fără să le mai 
arunce nici măcar o privire, se pierdu în noapte, cu paşi 
uşori. 

Eragon se linişti şi puse iataganul la loc în teacă. Garzhvog 
însă rămase în picioare, nemişcat, cu buzele răsfrânte într- 
un rânjet, privind în jur şi ascultând cu urechile ciulite, 
doar-doar vreun alt zgomot neobişnuit avea să răsune din 
bezna ce-i împrejmuia. 

La revărsatul zorilor, Eragon şi Garzhvog îşi părăsiră 
tabăra şi, alergând spre est, pătrunseră în valea ce avea să- 
i ducă spre Muntele Thardur. 

În clipa în care intrară în pădurea deasă, care străjuia 
lanţul de munţi pe dinăuntru, în jurul lor se făcu mai rece. 
Covorul moale de ace căzute pe pământ le înăbuşea 


zgomotul paşilor. Copacii înalţi, întunecaţi şi mohorâţi care 
se înălţau ameninţători deasupra lor păreau să-i privească, 
în vreme ce-şi croiau drum printre trunchiurile lor groase, 
ocolind rădăcinile răsucite ce se iţeau, ici şi colo, din 
pământul umed - adesea, aveau chiar şi patru picioare în 
înălţime. Printre crengi se alergau veveriţe mari şi negre, 
care chiţăiau tare. Trunchiurile copacilor prăbuşiţi erau 
acoperite cu straturi groase de muşchi. Ferigi, tufişuri de 
fragi şi alte plante verzi şi frunzoase creşteau alături de 
ciupercile de toate mărimile, formele şi culorile. 

După ce pătrunseră mai adânc în valea cea lungă, lumea 
se îngustă. Uriaşii munţi îi apăsau din ambele părţi, 
ameninţători şi primejdioşi, iar din cer nu mai rămăsese 
decât o fâşie îndepărtată, albastră, de neatins. Eragon nu 
mai văzuse niciodată bolta atât de înaltă. Câţiva nori subţiri 
păreau să pască pe umerii munţilor. 

La vreun ceas după amiază, Eragon şi Garzhvog încetiniră 
pasul. Printre copaci răsunau răgete înfricoşătoare. Eragon 
îşi scoase sabia din teacă, iar urgalul apucă de jos o piatră 
frumos şlefuită şi îşi pregăti praştia. 

— E un urs de peşteră, spuse el; în clipa aceea, răsună alt 
zgomot un guiţat ascuţit, înfuriat, ca scârţâitul unei 
balamale ruginite. Şi un Narga, continuă Garzhvog. Trebuie 
să avem grijă, Sabie de Foc. 

Înaintară încet şi, în scurtă vreme, dădură cu ochii de fiare 
- erau la vreo câteva sute de picioare, pe o creastă. O ceată 
de mistreți roşiatici, cu colţi groşi şi ascuţiţi, alergau 
încoace şi încolo în faţa unei movile uriaşe de blană brună, 
cu pete argintii, cu gheare încovoiate şi dinţi necruţători, 
care se mişca înfricoşător de repede. La început, din pricină 
că erau departe, Eragon nu-şi dădu bine seama cât erau de 
mari, apoi însă îi compară cu copacii lângă care se aflau şi 
îşi dădu seama că fiecare mistreţ era cu mult mai masiv 
decât un Shrrg, iar ursul era cât casa lui din Valea Palancar. 
Mistreţii izbutiseră să străpungă cu colții coapsele ursului, 
dar acesta părea înfuriat, nu speriat. Ridicându-se pe 


picioarele din spate, mugi, apoi lovi un mistreţ cu laba sa 
uriaşă, culcându-l pe o parte şi sfâşiindu-i pielea. Mistreţul 
încercă de trei ori să se ridice, iar ursul îl lovi de fiecare 
dată, până ce îl făcu să se dea bătut, rămânând întins la 
pământ. Ursul se aplecă spre el pentru a se hrăni, iar în 
clipa aceea ceilalţi mistreți o luară la fugă guiţând printre 
copaci, urcând panta cât mai departe de el. 

Năucit de puterea ursului, Eragon îl urmă pe Garzhvog, 
care trecu încet pe sub ochii fiarei. Aceasta îşi ridică botul 
pătat de sânge stacojiu şi-i urmări cu ochii săi mici ca 
mărgelele. Apoi însă se întoarse la ospăţul său - pesemne 
nu-i credea primejdioşi. 

— Mă întreb dacă Saphira ar putea să-i ţină piept unui 
asemenea monstru, şopti Eragon. 

— Ea scuipă foc, făcu Garzhvog, pufnind uşor. Ursul nu. 

Nu-şi luară ochii de la fiară până ce nu se îndepărtară 
îndeajuns de mult printre copaci. Chiar şi după ce trecură, 
îşi păstrară armele la-ndemână, căci nu ştiau ce primejdii 
mai puteau apărea. 

Se făcuse după-amiază târziu, când auziră un alt zgomot, 
cu totul neaşteptat: hohote de râs. Se opriră amândoi, apoi 
Garzhvog ridică un deget şi, cu mişcări uimitor de uşoare, 
se strecură printr-un tufiş către locul din care venea râsul. 
Eragon îl urmă, cu mare grijă, ţinându-şi răsuflarea, de 
teamă să nu se dea de gol. 

Trăgând cu ochiul printre crengile unui arbust, văzu că pe 
fundul văii apăruse o potecă bine bătută. Alături de ea erau 
trei copii de-ai piticilor, care se jucau aruncând cu bețe unii 
în alţii şi prăpădindu-se de râs. Nu se vedea nici un adult. 
Eragon se trase înapoi, răsuflă adânc, apoi cercetă cerul, 
văzând mai multe pale de fum alb ce se înălţau dintr-un loc 
aflat la vreo milă în susul văii. 

O crenguţă trosni sub piciorul lui Garzhvog, care se lăsă 
pe vine lângă el. Aşa, erau cam de-o seamă. 

— Sabie de Foc, aici ne despărţim, îi spuse urgalul. 

— Nu vii cu mine la pitici? 


— Nu. Însărcinarea mea era să veghez să nu ţi se întâmple 
nimic. Dacă merg cu tine, piticii te vor privi cu ochi răi şi nu 
se vor încrede în ceea ce le spui şi faci. Muntele 'Thardur e 
aproape şi sunt sigur că nimeni nu va îndrăzni să-ţi facă 
vreun rău până să ajungi acolo. 

Eragon se frecă la ceafă, plimbându-şi privirea de la 
Garzhvog la locul din care se înălța fum. 

— Ai de gând să te întorci pe dată la vardeni? 

— Da, răspunse celălalt chicotind înfundat, dar poate nu 
aşa de iute cum am venit. 

Neştiind ce să mai spună, Eragon dădu la o parte cu vârful 
piciorului un buştean putrezit, dedesubtul căruia apăru un 
ghem de râme albe, care se pierdură prin văgăunile săpate 
în pământ. 

— Ai grijă să nu te mănânce vreun Shrrg sau vreun urs, 
da? Altfel, va trebui să vânez fiara şi s-o omor şi n-am vreme 
pentru asta. 

Garzhvog îşi duse pumnii la fruntea osoasă. 

— Fie ca duşmanii să se plece în faţa ta, Sabie de Foc. 

Apoi, ridicându-se, se întoarse şi se îndepărtă în fugă. În 
scurtă vreme, se pierdu printre copaci. 

Eragon trase adânc în piept aerul proaspăt de munte, apoi 
se strecură din nou printre tufişuri. În clipa în care îl văzură 
ieşind din desiş, micuţii încremeniră, privindu-l îngrijoraţi. 
Ţinându-şi braţele pe lângă trup, el le spuse: 

— Sunt Eragon Biruitorul Umbrei, Fiul Nimănui. Îl caut pe 
Orik, fiul lui Thrifk, în fortăreaţa Bregan. Mă puteţi duce la 
el? 

Copiii nu-i răspunseră. În cele din urmă, îşi dădu seama că 
nu înțelegeau nimic din limba pe care-o vorbea. 

— Sunt Cavaler al Dragonilor, continuă, rostind încet şi 
clar fiecare cuvânt. Eka eddyr ai Shur'tugal... Shur'tugal... 
Argetlam. 

Auzind asta, copiii se înseninară la faţă, dar făcură ochii 
mari de uimire şi încântare. 

— Argetlam! strigară ei. Argetlam! 


O luară la fugă, se aruncară pe el, îmbrăţişându-i 
picioarele cu braţele lor scurte şi trăgându-l de haine, 
sporovăind fără încetare. Eragon privi în jos, spre ei, 
simțind cum pe chip i se lăţea un rânjet prostesc. Copiii îl 
luară de mâini, iar el le îngădui să-l tragă după ei pe cărare. 
Chiar dacă nu-i înţelegea, cei trei îi vorbeau întruna pe 
limba piticilor, povestindu-i cine ştie ce. Sunetul glasurilor 
lor îi făcea plăcere. 

Unul dintre copii - o fată, din câte i se păru - întinse 
braţele spre el, iar Eragon o ridică şi şi-o aşeză pe umeri, 
clipind de durere în clipa în care ea îl înşfacă de păr, 
scoțând un hohot de râs cristalin şi dulce, care-l făcu şi pe 
el să zâmbească din nou. Cu acest alai pe urme, îşi croi 
drum spre Muntele Thardur şi Fortăreaţa Bregan, să-l 
găsească pe Orik, fratele său de cruce. 

Pentru iubita mea. 

Roran se uita fix, cu sprâncenele încruntate, la piatra 
rotundă şi plată pe care o ţinea în mâinile făcute căuş. 

— Stenr risa! mârâi cu glas scăzut. Piatra nu se clinti. Nici 
măcar nu tresări. 

— Ce faci acolo, Stronghammer? întrebă Cârn, lăsându-se 
să cadă pe buşteanul pe care şedea şi Roran. 

Strecurându-şi piatra la cingătoare, acesta luă pâinea şi 
brânza pe care i le adusese Cârn şi răspunse: 

— Nimic important. Mă prostesc şi eu. 

— Mulţi fac asta înainte de luptă, încuviinţă celălalt. 

În timp ce mânca, Roran îşi plimbă privirea peste bărbaţii 
cu care se întovărăşise. Erau treizeci, cu tot cu el, şi numai 
războinici încercaţi. Cu toţii aveau arcuri, iar cei mai mulţi 
îşi aduseseră şi săbiile - numai câţiva aleseseră să lupte cu 
sulița, buzduganul sau ciocanul. Din câte îşi dădea seama, 
vreo şapte sau opt erau de vârsta lui, ceilalţi fiind mai mari 
cu câţiva ani. Cel mai bătrân era căpitanul, Martland 
Barbăroşie, fostul conte de Thun, care văzuse îndeajuns de 
multe ierni pentru ca faimoasa lui barbă să se umple de fire 
argintii, ca de promoroacă. 


De îndată ce se alăturase grupului, Roran i se înfăţişase lui 
Martland în cortul său. Contele era mic de înălţime, 
zdravăn la trup, ca unul care-şi petrecuse o viaţă în şa sau 
mânuind sabia. Barba care-i adusese porecla era groasă şi 
bine îngrijită. Îi ajungea cam până la mijlocul pieptului. 
După ce-l cântărise din cap până în picioare, contele 
spusese: 

— Domnița Nasuada mi-a spus lucruri frumoase despre 
tine, băiete, şi am mai auzit şi eu câte ceva din poveştile 
oamenilor mei, din bârfe, zvonuri şi alte cele. Ştii cum e. Ai 
făcut fapte mari, nu zic. I-ai înfrânt pe cei doi Ra'zac în 
propriul lor bârlog... asta e ceva. Fireşte, atunci l-ai avut pe 
văru-tău să te ajute, nu? Hm... Pesemne eşti obişnuit ca 
oamenii din satul tău să-ţi dea ascultare, însă acum faci 
parte dintre vardeni, flăcău! Eşti unul dintre războinicii 
mei, ai înţeles? Nu suntem rude. Nu suntem vecini. Nici 
măcar nu e neapărat nevoie să fim prieteni. Datoria noastră 
este să îndeplinim poruncile Nasuadei şi asta o să şi facem, 
orice gânduri ar avea unul sau altul. Câtă vreme eşti sub 
comanda mea, ai să faci ce-ţi cer, când îţi cer şi cum îţi cer 
sau jur pe oasele binecuvântatei mele măicuţe - fie-i ţărâna 
uşoară! - că am să iau biciul cu mâna mea şi am să-ţi jupoi 
spinarea, oricine ţi-ar fi rudele! Pricepi? 

— Da, să trăiţi! 

— Foarte bine. Dacă te porţi cum se cuvine şi îmi arăţi că 
ai şi ceva minte în cap şi dacă izbuteşti să rămâi în viaţă, 
poţi ajunge departe printre vardeni. Aşa-i la noi. Dar asta 
ţine numai de mine - dacă eu te socotesc potrivit pentru a 
avea şi tu soldaţi sub comanda ta. Să nu-ţi treacă prin cap, 
nici măcar o clipă, fir-ar a naibii de treabă, că am să mă las 
linguşit pentru a avea o părere bună despre tine. Nu-mi 
pasă nici cât negru sub unghie dacă mă placi sau mă urăşti. 
Singura mea grijă este să te văd făcând ceea ce trebuie. 

— Am priceput totul, să trăiţi! 

— Mda, mda, asta rămâne de văzut, Stronghammer. Şi o 
să aflăm în scurtă vreme. Acum du-te şi înfăţişează-i-te lui 


Ulhart, mâna mea dreaptă. 

Roran înghiţi ultimul dumicat de pâine şi trase o duşcă de 
vin din plosca pe care-o avea cu el. Tânjea după o mâncare 
caldă pentru seară, însă ştia că pătrunseseră adânc în 
Imperiu şi un foc i-ar fi putut da de gol. Oftând, îşi întinse 
picioarele. De trei zile încoace, călărise fără încetare, din 
zori până la apus, aşa că acum îl dureau genunchii. 

În străfundurile minţii sale simţea o apăsare slabă, dar 
neîncetată, ca o vânătaie dureroasă ce-l făcea să se 
gândească mereu la un singur lucru: la Katrina. Ştiind că 
era din pricina inelului pe care i-l dăruise Eragon, se simţea 
mângâiat la gândul că astfel Katrina şi cu el se puteau 
regăsi oriunde în Alagaesia, chiar dacă erau amândoi orbi şi 
surzi. 

Aşezat pe buştean, lângă el, Cârn începu să îngâne tot 
felul de vorbe în limba străveche. Roran îl auzi şi zâmbi. 
Cârn era magician şi fusese trimis împreună cu ei pentru a-i 
apăra dacă dădeau de vreun duşman care putea face vrăji. 
Din ce auzise de la ceilalţi, Roran aflase că bărbatul nu era 
un vrăjitor prea puternic - se chinuia din greu până şi cu 
vrăji dintre cele mai simple -, însă avea o înzestrare: era 
foarte iscusit şi isteţ, aşa că prin minte îi treceau mereu fel 
de fel de vrăji la care nu se mai gândise nimeni până atunci 
şi se pricepea de minune să pătrundă în minţile duşmanilor. 
Era tras la faţă şi slab, îşi ţinea ochii pe jumătate închişi şi 
părea mereu încordat şi nervos. Roran îl plăcuse de la bun 
început. 

Dincolo de foc se aflau doi bărbaţi, Halmar şi Ferth, 
aşezaţi în faţa cortului lor. 

— ... aşa că, spunea Halmar, când soldaţii au venit după el, 
i-a chemat pe toţi oamenii săi înăuntru şi a pus să se dea foc 
la tot ţiţeiul pe care-l turnaseră ceva mai devreme slujitorii 
lui. Astfel, i-a prins în capcană pe soldaţi, făcând să pară, în 
ochii celor care au venit după aceea, că şi ei, şi duşmanii 
arseseră de vii. Îţi vine să crezi aşa ceva? A ucis cinci sute 
de soldaţi dintr-un foc, fără să scoată măcar sabia din teacă. 


— Şi cum a scăpat? întrebă Ferth. 

— Bunicu-său - deştept om şi ăsta! - pusese să ise sape un 
tunel ce ducea drept din sala cea mare a palatului până la 
malul unui râu din apropiere. Aşa, Barbăroşie a izbutit să-şi 
salveze familia şi oamenii fără nici o greutate. După asta, i-a 
dus în Surda, iar Regele Larkin le-a oferit adăpost. Au 
trecut destui ani până ca Galbatorix să afle că erau încă în 
viaţă. Să ştii că avem mare noroc să fim sub comanda lui. A 
pierdut numai două bătălii până acum, iar asta din pricina 
magiei. 

Halmar tăcu în clipa în care Ulhart apăru în mijlocul 
şirului de şaisprezece corturi. Veteranul cu chip posomorât 
se opri cu picioarele depărtate, nemişcat ca o rădăcină de 
stejar adânc înfiptă în pământ şi privi corturile ca să vadă 
dacă erau cu toţii acolo. 

— A apus soarele, zise. La culcare. Cu două ceasuri înainte 
de revărsatul zorilor, plecăm. Convoiul ar trebui să fie la 
vreo şapte mile spre nord-vest. Dacă ne mişcăm repede, 
ajungem la ei tocmai când sunt pe cale să se trezească. Ştiţi 
cum merge treaba. Stronghammer, tu vii cu mine. Dacă faci 
vreo prostie, îţi scot maţele cu un cârlig de pescuit bont. 

Ceilalţi chicotiră. 

— Aşa. Şi-acum la culcare, încheie Ulhart. 

Vântul îi bătea drept în faţă. Bătăile inimii îi răsunau în 
urechi, înăbuşind orice alt sunet. La îndemnul său, Văpaia 
Zăpezii o pornise la galop. În faţa ochilor, Roran nu-i mai 
vedea decât pe cei doi soldaţi, călare pe două iepe brune, 
care stăteau de strajă lângă penultima căruţă din convoiul 
de provizii. 

Ridicându-şi ciocanul deasupra capului, urlă din toţi 
rărunchii. 

Cei doi soldaţi tresăriră şi dădură să-şi ia armele şi 
scuturile. Unul îşi scăpă sulița pe jos şi se aplecă s-o ridice. 
Trăgând de frâie pentru a-şi face armăsarul să încetinească, 
Roran se ridică în scări şi, apropiindu-se de primul soldat, îl 


lovi în umăr, sfărâmându-i platoşa. Bărbatul urlă. Braţul îi 
atârna moale. Roran îl mai lovi o dată, culcându-l la pământ. 

Celălalt apucase să-şi ia sulița. Dădu să-l străpungă pe 
Roran în gât. El se adăposti în spatele scutului rotund pe 
care-l avea. Suliţa se înfipse în lemn de câteva ori, făcându-l 
să se cutremure din creştet până-n tălpi. Strângând din 
coapse, îl făcu pe Văpaia Zăpezii să se ridice în două 
picioare, nechezând şi lovind aerul cu copitele sale 
potcovite. În clipa în care armăsarul se lăsă la loc, Roran 
lovi cu ciocanul într-o parte, sfărâmându-i duşmanului 
beregata. 

Lăsându-l pe soldat să se zvârcolească la pământ, îl 
îmboldi pe Văpaia Zăpezii cu călcâiele către următoarea 
căruţă din convoi, unde Ulhart se lupta şi el cu trei 
duşmani. La fiecare căruţă erau înhămaţi patru boi. În clipa 
în care Roran trecu de cea pe care tocmai o capturase, 
ajungând în dreptul boului înhămat în fruntea atelajului, 
acesta scutură din cap, iar vârful cornului său stâng se 
înfipse în pulpa lui Roran, ca un fier roşu care tocmai i se 
lipise de piele. Uitându-se în jos, Roran văzu că o fâşie din 
încălţarea sa de piele atârna ruptă, laolaltă cu zdrenţe de 
piele şi muşchi. 

Scoţând din nou un urlet înspăimântător, se apropie de 
primul dintre soldaţii cu care se lupta Ulhart şi-l culcă la 
pământ dintr-o singură lovitură de ciocan. Apoi, se îndreptă 
spre al doilea, însă acesta se feri, trase de frâie şi o porni la 
galop. 

— Prinde-l! strigă Ulhart, însă nici nu mai era nevoie; 
Roran pornise deja. 

Cuprins de spaimă, soldatul îşi înfipsese atât de adânc 
pintenii în burta calului său încât acesta începuse să 
sângereze. Şi totuşi Văpaia Zăpezii se dovedi mai iute decât 
armăsarul duşmanului. Încordându-se, galopa mâncând 
pământul. Roran se ghemui în şa ca să nu cadă. Dându-şi 
seama că nu avea cum să scape cu fuga, soldatul trase de 
frâie, se întoarse cu cal cu tot şi dădu să-l străpungă pe 


Roran cu sabia. El ridică ciocanul şi izbuti cu greu să dea la 
o parte tăişul ascuţit ca briciul. Pe dată, lovi la rândul său, 
însă soldatul pară şi îl atinse de două ori cu sabia, la braţ şi 
la picior. Roran blestemă în gând. Era limpede că duşmanul 
era mai priceput la lupta cu sabia. Dacă nu găsea o cale să-l 
dovedească, în câteva clipe avea să-şi piardă viaţa. 

Pesemne soldatul înţelesese şi el asta, căci se năpusti şi 
mai aprig la atac, silindu-l pe Văpaia Zăpezii să se tragă în 
spate. De trei ori lui Roran i se păru că avea să fie rănit, 
însă de fiecare dată sabia duşmanului se răsuci în ultima 
clipă, trecând pe lângă el, de parcă s-ar fi lovit de o piedică 
nevăzută. Roran îi mulţumi în gând lui Eragon pentru 
farmecele de apărare pe care i le ţesuse. 

Nemaiavând ce să facă, se hotări să încerce ceva 
neaşteptat îşi întinse capul şi gâtul înainte şi urlă, ca şi cum 
ar fi încercat să bage în sperieţi pe cineva, ieşind dintr-o 
alee întunecoasă. Soldatul tresări, iar în clipa aceea Roran 
se aplecă şi-l lovi cu ciocanul în genunchiul stâng. De 
durere, bărbatul se albi la faţă. Fără să-i dea răgazul să-şi 
revină, Roran îl lovi în spate, apoi, în clipa în care soldatul 
urlă şi-şi arcui spinarea, îi curmă suferinţa printr-o lovitură 
iute în cap. 

Câteva clipe, rămase nemişcat în şa, gâfâind. Apoi, trase 
de frâie şi-şi îndemnă armăsarul la trap, întorcându-se la 
convoi. Privind încoace şi încolo, atras de fiecare mişcare, 
observă cum stăteau lucrurile. Aproape toţi soldaţii erau 
morţi, laolaltă cu căruţaşii. Lângă prima căruţă din şir, Cârn 
stătea faţă în faţă cu un bărbat înalt şi îmbrăcat în robă. 
Amândoi păreau încremeniţi - nu făceau decât să tresară 
din când în când, singurul semn că, în tăcere, erau 
încleştaţi în luptă. Tocmai când Roran se uită la ei, 
duşmanul lui Cârn se prăbuşi, rămânând nemişcat la 
pământ. 

Şi totuşi, pe la mijlocul convoiului, cinci soldaţi ceva mai 
descurcăreţi deshămaseră boii de la trei căruţe pe care le 
răsturnaseră, lipindu-le una de alta. Dindărătul acelui 


triunghi, izbutiseră să-i ţină la distanţă pe Martland 
Barbăroşie şi pe cei zece vardeni care-l însoțeau. Patru 
dintre ei împungeau cu suliţele printre căruţe, în vreme ce 
al cincilea trăgea cu săgeți, silindu-i pe vardeni să se 
adăpostească, la rândul lor, îndărătul unor căruţe. Izbutise 
deja să-i rănească pe câţiva. Unii vardeni căzuseră din şa. 
Alţii însă apucaseră să se îndepărteze în siguranţă. 

Roran se încruntă. Nu aveau vreme să rămână acolo, în 
câmp deschis, în dreptul unuia dintre drumurile cele mai 
bătute din Imperiu, până izbuteau să-i dovedească pe cei 
cinci. Timpul le era duşman. 

Toţi soldaţii erau cu faţa spre vest, în direcţia din care 
fuseseră atacați. Nici un varden, în afară de Roran, nu 
trecuse de cealaltă parte a convoiului. Astfel, duşmanii nu 
aveau habar că Roran venea spre ei, dinspre est. Asta îl 
făcu să se gândească la ceva. În orice altă împrejurare, 
planul i s-ar fi părut caraghios şi lipsit de speranţă. Acum 
însă i se părea singura cale pentru a pune capăt luptei fără 
întârziere. De primejdiile ce-l amenințau nici nu-i păsa. Îşi 
alungase din minte teama de moarte şi de durere încă din 
clipa în care începuse atacul. 

Iarăşi îl îmboldi cu călcâiele pe Văpaia Zăpezii, care porni 
la galop. Sprijinindu-se cu mâna stângă de şa, Roran îşi 
scoase picioarele din scări aproape de tot, încordându-şi 
trupul în aşteptarea clipei potrivite. Când armăsarul ajunse 
la vreo cincizeci de picioare de căruţe, el se sprijini în 
palme şi-şi ridică tălpile, ghemuindu-se apoi pe şa şi 
adunându-şi toate puterile ca să nu cadă. Pe măsură ce se 
apropia de căruţe, Văpaia Zăpezii încetini şi începu s-o ia 
mai într-o parte. Roran tocmai asta aştepta. În clipa în care 
armăsarul se întoarse, el sări din şa, cât putea de sus, peste 
căruţa îndreptată spre est. Stomacul îi tresaltă dureros. 
Zări faţa arcaşului, întoarsă în sus - soldatul făcu ochii mari. 
În clipa următoare, Roran se izbi de el şi amândoi se 
prăbuşiră la pământ. Roran era deasupra. Căzu pe moale şi 
nu se lovi prea rău. Ridicându-se în genunchi, ridică scutul 


şi lovi cu marginea acestuia în locul dintre coiful şi platoşa 
soldatului, frângându-i gâtul. Apoi se ridică. 

Cei patru duşmani rămaşi fuseseră prinşi pe picior greşit. 
Cel din stânga lui Roran făcu greşeala să încerce să-şi tragă 
sulița, aducând-o înăuntrul triunghiului de căruţe. Din 
grabă însă, o făcu să se prindă undeva între partea din 
spate a unei căruţe şi roata alteia. Mânerul de lemn i se 
rupse în mâini. Roran se întinse spre el. Soldatul dădu să se 
tragă înapoi, însă căruțele îi stăteau în drum. Luându-şi 
avânt, Roran îl lovi cu ciocanul sub bărbie. 

Cel de-al doilea se dovedi mai deştept. Lăsă sulița şi dădu 
să-şi scoată sabia de la cingătoare, dar nu izbuti. Roran îi 
sfărâmă pieptul, pe când tăişul nu ieşise decât pe jumătate 
din teacă. 

De-acum însă, cei doi rămaşi erau pregătiţi. Se năpustiră 
spre Roran cu săbiile scoase, rânjind. Roran încercă să se 
ferească trăgându-se în lături, însă piciorul său sfâşiat îl 
împiedică. Se împiedică şi căzu într-un genunchi. Soldatul 
cel mai apropiat lovi în jos. Roran pară cu scutul, apoi se 
rostogoli şi-i sfărâmă piciorul cu capătul plat al ciocanului. 
Blestemând, duşmanul se prăbuşi, iar Roran nu pierdu nici 
o clipă, ci-l lovi drept în faţă, apoi se răsuci pe spate, ştiind 
că ultimul soldat se afla chiar în spatele său. 

Cu braţele şi picioarele în lături, îngheţă. 

Soldatul era în picioare, deasupra lui, cu sabia pregătită. 
Vârful sclipitor se afla la numai câteva degete de beregata 
lui Roran. „Deci aşa se termină totul”, se gândi el. 

În ultima clipă, împrejurul gâtului soldatului apăru un braţ 
gros care-l trase în spate. Duşmanul scoase un strigăt 
înfundat, apoi din piept îi apăru vârful unei săbii. Sângele 
ţâşni ca dintr-o fântână. Soldatul se lăsă moale la pământ, 
iar în locul său apăru Martland Barbăroşie. Contele răsufla 
greu. Barba şi pieptul îi erau murdare de mizerie. Îşi înfipse 
sabia în pământ, se sprijini în ea şi cercetă dintr-o privire 
măcelul dintre căruţe. Apoi încuviinţă. 

— Mda. Ai să te descurci, cred. 


Roran şedea în spatele unei căruţe, muşcându-şi limba, în 
vreme ce Cârn îi sfâşia încălţarea. Încercând să-şi ia gândul 
de la fiorii de durere ce-l străbăteau, ridică ochii spre 
vulturii care se roteau pe deasupra lor şi îşi închipui casa în 
care locuise, în Valea Palancar. 

În clipa în care-l simţi pe Cârn pătrunzându-i mai adânc în 
rana, strânse din dinţi şi gemu. 

— Îmi pare rău, zise celălalt. Trebuie să cercetez rana. 

Cu ochii aţintiţi asupra vulturilor, Roran nu-i răspunse. 
După o vreme, îl auzi pe Cârn rostind o seamă de cuvinte în 
limba străveche. Durerea i se mai domoli, preschimbându- 
se într-o apăsare surda. Lăsând ochii în jos, îşi văzu piciorul 
din nou întreg. 

Înaintea lui, Cârn vindecase încă doi bărbaţi. Acum era alb 
la faţă şi tremura din pricina efortului. Se sprijini de căruţă 
şi-şi încrucişa braţele pe burtă. Părea gata să vomite. 

— Eşti bine? întrebă Roran. Cârn ridică uşor din umeri. 

— Am nevoie de câteva clipe să-mi vin în fire, atât. Boul ţi- 
a zgâriat osul pulpei. Am vindecat zgârietura, însă n-am 
avut putere să fac rana să se închidă de tot. Ţi-am lipit 
pielea şi muşchiul, ca să nu sângereze şi să nu te chinuie 
prea tare, dar ai grijă. De-abia ai să te poţi sprijini pe picior 
şi n-ai să fii în stare să duci greutăţi până nu se vindecă de 
la sine. 

— Şi cam cât o să-mi ia? 

— O săptămână, poate două. 

Roran îşi scoase ce mai rămăsese din încălţare. 

— Eragon mi-a ţesut farmece care să mă apere de răni. 
Astea mi-au salvat viaţa de mai multe ori astăzi. Totuşi, cum 
se face că nu m-au ferit şi de cornul boului? 

— Nu ştiu, Roran, oftă Cârn. Nimeni nu poate prevedea 
orice întâmplare. De-asta magia este aşa primejdioasă. 
Dacă treci cu vederea fie şi cel mai mic amănunt, s-ar putea 
ca vraja să nu facă altceva decât să te slăbească sau, şi mai 
rău, să aibă urmări groaznice, la care nu te-ai fi aşteptat. Li 
se întâmplă tuturor magicienilor, chiar şi celor mai 


pricepuţi. Pesemne farmecele ţesute de vărul tău au o 
scăpare - un cuvânt prost pus sau o frază fără noimă -, care 
i-a îngăduit boului să te străpungă. 

Lăsându-se cu grijă la pământ, Roran se duse şchiopătând 
spre capul convoiului, privind urmările luptei. Cinci vardeni, 
printre care şi el, fuseseră răniţi. Alţi doi muriseră - unul 
era un bărbat pe care nu-l cunoştea aproape deloc, celălalt 
- Ferth, cu care vorbise de mai multe ori. Soldaţii şi 
căruţaşii fuseseră ucişi cu toţii. 

Se opri în dreptul primilor doi soldaţi pe care-i omorâse şi 
le privi leşurile. Simţi un gust amar, iar stomacul îi tresaltă 
de scârbă. „Până acum, am ucis... nici nu mai ştiu câţi.” îşi 
dădu seama că, în focul luptei de pe Câmpiile Pârjolite, 
pierduse numărul oamenilor cărora le luase vieţile. 
Fuseseră atâţia încât nu şi-i mai putea aminti. Gândul îl 
cutremură. „Aşadar, trebuie oare să măcelăresc oşti întregi 
ca să recâştig ceea ce mi-a furat Imperiul?” Apoi, îi veni un 
gând şi mai tulburător: „Şi, dacă o fac, cum să mă mai 
întorc în Valea Palancar şi să trăiesc în pace câtă vreme 
sufletul îmi e pătat cu sângele a sute de oameni?” 

Închizând ochii, îşi lăsă toţi muşchii moi, cu bună ştiinţă, 
încercând să se liniştească. „Ucid în numele iubirii mele. 
Ucid în numele iubirii pe care i-o port Katrinei, şi lui 
Eragon, şi tuturor celor din Carvahall, şi vardenilor, şi 
acestui tărâm al nostru. Pentru iubirea mea, sunt gata să 
păşesc şi într-un ocean de sânge, chiar dacă asta mă va 
distruge.” 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, Stronghammer, zise 
Ulhart. Roran deschise ochii şi-l zări pe bătrânul războinic 
în picioare în faţa lui, ţinându-l pe Văpaia Zăpezii de 
căpăstru. 

— Nimeni n-a mai fost atât de nebun încât să încerce aşa 
ceva. Să sară peste căruţe? Or mai fi fost şi alţii vreodată, 
dar n-au scăpat cu viaţă ca să apuce să povestească. 
Frumoasă treabă. Totuşi, altă dată mai păzeşte-te. Dacă vrei 
să prinzi vara viitoare, mai bine nu mai sări din şa ca să te 


năpusteşti împotriva a cinci duşmani. Chibzuinţă e mama 
înţelepciunii. 

— Am să ţin minte, zise Roran luând frâiele din mâna 
celuilalt. 

În timpul ce trecuse de când el îi ucisese pe ultimii soldaţi, 
războinici nevătămaţi cercetaseră fiecare căruţă din convoi, 
desfăcând toate baloturile cu încărcătură şi dându-i de ştire 
lui Martland ce se afla în ele. Acesta le ţinea socoteala 
tuturor, urmând să-i povestească Nasuadei ce găsise. Aşa 
căutau să înţeleagă ce punea la cale Galbatorix. Roran îi 
privi pe bărbaţii care cercetau ultima căruţă, unde se aflau 
saci de grâu şi mai multe baloturi cu uniforme. După ce 
terminară, le tăiară gâtul boilor care mai rămăseseră, 
scăldând drumul în sânge. Asemenea faptă îl scârbi pe 
Roran, deşi înţelegea că era necesar ca vitele să nu ajungă 
îndărăt în mâinile Imperiului şi ar fi fost gata să mânuiască 
el însuşi cuţitele dacă i s-ar fi cerut. Dacă n-ar fi fost vorba 
de animale aşa de încete şi greoaie, le-ar fi dus înapoi la 
vardeni. Pe de altă parte, caii soldaţilor puteau ţine pasul, în 
fuga lor, aşa că vardenii adunaseră cât puteau de mulţi, 
legându-i de armăsarii lor. 

În cele din urmă, un bărbat luă din desagii de la şa o torţă 
scăldată în răşină şi, după ce se chinui puţin cu amnarul şi 
cremenea, o aprinse. Călărind pe lângă convoi, o lipi, pe 
rând, de fiecare căruţă, până ce aceasta lua foc. Ajuns la 
capătul şirului, o aruncă pe coviltirul ultimei. 

— Toţi călare! strigă Martland. 

Roran se urcă în şa, simţindu-şi piciorul zvâcnind dureros. 
Îşi îmboldi armăsarul cu călcâiele şi se duse lângă Cârn, în 
vreme ce războinicii rămaşi în viaţă se adunau în două 
şiruri în spatele lui Barbăroşie. Caii pufneau şi loveau 
pământul cu copitele, nerăbdători să se îndepărteze cât mai 
repede de foc. 

Martland porni în frunte, la trap, iar restul grupului îl 
urmă, lăsând în urmă un şir de căruţe în flăcări, ca nişte 
mărgele întinse de-a lungul drumului pustiu. 


Pădurea de piatră. 

Mulțimea izbucni în urale. 

Eragon şedea pe una dintre gradenele de lemn pe care 
piticii le întinseseră la poalele zidului de apărare al 
Fortăreţei Bregan. Aceasta se afla pe un pisc rotunjit al 
Muntelui Thardur, la mai mult de o milă deasupra văii 
învăluite în ceţuri. De sus, se putea vedea cale de câteva 
leghe în toate direcţiile, în afara celei în care se aflau 
ceilalţi munţi, mai înalţi. La fel ca Tronjheim şi ca alte oraşe 
ale piticilor pe care le văzuse Eragon, Fortăreaţa Bregan 
era zidită numai din piatră de carieră - aici, era un soi de 
granit roşiatic, care făcea ca încăperile şi coridoarele 
dinăuntru să pară calde şi primitoare. Avea zidurile groase 
şi cinci caturi. Deasupra ultimului cat era un soi de 
clopotniţă deschisă, în vârful căreia se găsea o uriaşă 
lacrimă de sticlă, de două ori mai mare decât un pitic, 
susţinută de patru braţe arcuite de granit, ce se uneau într- 
un vârf ascuţit. Eragon aflase de la Orik că era vorba de 
ceva asemănător cu lămpile fără flacără folosite de pitici, 
însă că mult mai mare. Dacă fortăreaţa era ameninţată de 
vreo primejdie, lacrima putea folosi pentru a scălda 
întreaga vale într-o lumină aurie. Piticii îi spuneau Az 
Sindriznarrvel - Nestemata lui Sindri. La poalele fortăreței 
erau îngrămădite multe acareturi - locuinţele slujitorilor şi 
războinicilor din clanul Durgrimst Ingeitum, grajdurile, 
fierăriile şi un templu închinat lui Morgothal, zeul focului şi 
apărătorul breslei fierarilor. Mai jos pe coastă se aflau zeci 
de ferme răspândite prin luminişurile pădurii. Pe deasupra 
căsuţelor de piatră se învălătuceau pale de fum. 

Toate acestea - şi multe altele pe deasupra - Eragon le 
aflase de la Orik, în timpul scurs din clipa în care cei trei 
copilaşi care-l însoţiseră dăduseră buzna în curtea 
fortăreței strigând cât îi ţinea gura: 

— Argetlam! 

Orik îl primise ca pe un frate, îl dusese de îndată la baie, 
apoi, după ce Eragon se spălase, dăduse porunci să fie 


înveşmântat într-o robă violet închis, cu o coroniţă de aur 
pe frunte. 

După aceea, îl luase pe nepregătite pe Eragon 
prezentându-i-o pe Hvedra, o fată cu ochi sclipitori, păr 
lung şi faţa rumenă ca mărul. Cu mare mândrie, îi 
mărturisise că nu trecuseră nici două zile încheiate de când 
se căsătoriseră. Uimit din cale-afară, Eragon îi felicitase, iar 
Orik, foindu-se de pe un picior pe altul, îi răspunsese: 

— M-a durut, Eragon, că n-ai putut fi şi tu la sărbătoare. L- 
am pus pe unul dintre magicienii noştri s-o caute pe 
Nasuada şi am rugat-o să vă spună ţie şi Saphirei să 
încercaţi să ajungeţi, însă ea s-a împotrivit. Se temea că 
asta ţi-ar putea abate atenţia de la ceea ce ai de făcut. Nu 
pot să-i port pică, dar mi-aş fi dorit ca treburile războiului 
să-ţi fi îngăduit totuşi să vii la nunta noastră, iar nouă să 
luăm parte la căsătoria vărului tău. De-acum, suntem cu 
toţii rude - dacă nu de sânge, măcar în faţa legii. 

— Biruitor al Umbrei, spusese Hvedra cu un accent 
puternic, te rog ca de-acum înainte să mă priveşti ca pe un 
neam. Câtă vreme stă în puterea mea, ai să fii întotdeauna 
bine primit în Bregan. Ne poţi cere adăpost oricând ai 
nevoie, chiar dacă pe urmele tale se află Galbatorix însuşi. 

Mişcat de vorbele ei, Eragon făcuse o plecăciune. 

— Eşti prea bună. Dar, dacă nu vă supără întrebarea, ce v- 
a făcut să grăbiţi căsătoria? 

— Vorbiserăm să ne unim sorţile la primăvară, dar... 


— Dar, o întrerupsese Orik, aşa cum îi stătea în obicei, apoi 
urgalii au atacat Farthen Dur, după care Hrothgar m-a 
trimis pe urmele tale în Ellesmera. Când m-am întors aici, 
iar familiile din clan m-au acceptat ca grimstborith, ni s-a 
părut un prilej numai bun pentru a pune capăt logodnei şi a 
deveni soţ şi soţie. Câtă vreme se prea poate ca niciunul 
dintre noi să nu mai prindă anul care vine, la ce să mai 
zăbovim? 

— Aşadar, chiar ai fost ales şef de clan, zisese Eragon. 

— Da. A fost treabă grea şi îndelungată pentru cei din 
Durgrimst Ingeitum până să-şi aleagă şeful. A ţinut mai bine 
de o săptămână, dar, în cele din urmă, cele mai multe familii 
au căzut la învoială ca eu să fiu cel care să-i urmeze lui 
Hrothgar, de vreme ce sunt singurul său moştenitor 
proclamat. 

Acum Eragon şedea, alături de Orik şi Hvedra, înfulecând 
pâinea şi bucata de carne de berbec pe care i le aduseseră 
piticii şi privind înfruntarea ce avea loc în faţa gradenelor. 
Orik îi explicase că familiile piticilor - cel puţin cele mai 
bogate - aveau obiceiul ca la nunţi să-şi distreze oaspeţii 
înfăţişându-le felurite întreceri. Neamul lui Hrothgar era 
atât de bogat încât jocurile durau deja de trei zile şi urma 
să mai ţină încă patru. Erau fel de fel: întreceri de tras cu 
arcul, lupte cu sabia sau corp la corp, încercarea puterilor, 
precum şi cea care tocmai se desfăşura, numită Ghastgar. 

La cele două capete ale unei pajişti se aflau doi pitici 
călare pe Feldunost - caprele albe de munte. Îndemnate cu 
călcâiele de călăreţii lor, caprele o porniră una spre 
cealaltă, în salturi mari, de mai bine de şaptezeci de 
picioare. Piticul din dreapta avea un scut mic şi rotund, 
prins de braţul stâng, dar nu purta nici o armă. Cel din 
stânga nu avea scut, dar ţinea în mâna dreaptă o suliță 
lungă, gata s-o arunce. 

Văzând cum cele două Feldunost se apropiau din ce în ce 
mai mult una de cealaltă, Eragon îşi ţinu răsuflarea. Nu le 
mai despărţeau decât vreo treizeci de picioare, când piticul 


cu sulița îşi flutură braţul prin aer şi o azvârli spre 
potrivnicul său. Celălalt nici măcar nu încercă să se apere 
cu scutul, ci se întinse şi, cu multă măiestrie, prinse sulița 
de mâner. O ridică deasupra capului. Mulțimea izbucni în 
urale aurzitoare, iar Eragon se alătură şi el, aplaudând de 
mama focului. 

— Foarte frumos, foarte frumos! tună Orik, apoi râse şi-şi 
goli cana cu mied. 

Cămaşa lui Orik poleită de zale sclipea în lumina palidă a 
amurgului. Purta un coif împodobit cu aur, argint şi rubine, 
iar pe degete avea cinci inele mari. La cingătoare îi atârna 
securea de care era nedespărţit. Hvedra era şi mai bogat 
înveşmântată. Rochia sa, foarte frumos croită, era plină de 
broderii, la gât avea şiraguri de perle şi lanţuri răsucite de 
aur, iar în păr purta un pieptene de fildeş, încrustat cu un 
smarald mare cât degetul lui Eragon de la mână. 

Un şir de pitici se ridicară în picioare şi suflară în cornii 
răsuciţi. Sunetele grele, metalice răsunară peste munţi. 
Apoi, un pitic îndesat, cu pieptul lat, înainta şi proclamă, pe 
limba sa, numele câştigătorului ultimei întreceri, precum şi 
numele celor doi care aveau să se înfrunte în continuare, în 
Ghastgar. După ce acesta isprăvi, Eragon se aplecă spre 
Hvedra şi o întrebă: 

— Ai să ne însoţeşti şi tu în Farthen Dur? 

— Nu pot, făcu ea, scuturând din cap şi zâmbindu-i larg. 
Trebuie sa rămân aici şi să văd de treburile celor din 
Durgrimst Ingeitum câtă vreme Orik lipseşte, pentru ca la 
întoarcere să nu-şi găsească războinicii linniţi de foame şi 
tot aurul lipsă. 

Chicotind, Orik îşi întinse cana spre unul dintre slujitorii 
care stăteau în picioare, la câţiva paşi în spate. Acesta se 
grăbi să vină să i-o umple, turnând dintr-o carafă. Cu un 
glas în care se citea limpede mândria, Orik îi spuse lui 
Eragon: 

— Să nu crezi că se făleşte degeaba. Hvedra nu e numai 
soţia mea, este şi... Ach, dar voi nu aveţi un cuvânt pentru 


asta. În clanul Durgrimst Ingeitum, ea este grimstcarvlorss, 
adică... „păstrătoarea casei”, „cea care vede de casă”. 
Datoria ei este să aibă grijă ca familiile din clan să-şi 
plătească dările, aşa cum s-au învoit, ca turmele şi cirezile 
să fie scoase la păscut acolo unde trebuie, ca proviziile de 
hrană şi grâne să nu se isprăvească, femeile să ţeasă 
îndeajuns de multă pânză, războinicii să aibă arme, fierarii 
să nu ducă lipsă de metal. Una peste alta, datoria ei este să 
facă în aşa fel încât clanul nostru să fie bine îngrijit şi să 
înflorească mereu. Este şi o vorbă: un grimstcarvlorss bun 
îşi poate duce clanul la izbândă... 

— ... iar unul rău - la pieire, zise Hvedra. Orik zâmbi şi-i 
luă mâna într-ale sale. 

— lar Hvedra este cea mai bună dintre toţi. Titlul ăsta nu 
se moşteneşte. Dacă vrei să-l dobândeşti, trebuie să te arăţi 
vrednic. Nu se întâmplă des ca soţia unui grimstborith să 
devină grimstcarvlorss. Ce pot să spun? Sunt un bărbat 
Norocos... 

Aplecându-şi capetele unul spre celălalt, el şi Hvedra îşi 
frecară nasurile unul de altul. Eragon îşi întoarse privirea, 
simțindu-se însingurat şi lăsat pe dinafară. Lăsându-se din 
nou pe spate, Orik luă o gură de mied şi zise: 

— În istoria neamului nostru au fost mulţi grimstcarvlorssn 
faimoşi. Se spune adesea că noi, şefii de clan, nu suntem 
buni decât pentru a ne declara război unii altora şi că asta e 
numai bine pentru grimstcarvlorssn. Câtă vreme ne 
ciondănim între noi, nu avem răgazul să ne vârâm nasurile 
în treburile clanurilor. 

— Haide, haide, Skilfz Delva, îl dojeni Hvedra. Ştii că nu-i 
adevărat. Sau, cel puţin, nu va fi aşa şi cu noi. 

— Hm, făcu Orik, şi-şi lipi fruntea de a ei; apoi, cei doi îşi 
frecară din nou nasurile. 

Eragon îşi îndreptă din nou atenţia către mulţimea de jos, 
care începuse, pe neaşteptate, să fluiere şi să scuipe. 
Observă că unul dintre piticii care se înfruntau în Ghastgar 
îşi pierduse cumpătul şi, în ultima clipă, smucise căpăstrul, 


îndreptându-şi capra într-o parte, încercând din răsputeri 
să fugă de potrivnicul său. Piticul cu sulița îl fugărea de jur 
împrejurul pajiştii. După ce-l ajunse, se înălţă în scări şi 
aruncă arma, lovindu-l pe laşul celălalt în umărul stâng, din 
spate. Urlând, acesta căzu din şa şi rămase întins pe o 
parte, cu mâna încleştată pe mânerul de lemn ce i se 
înfipsese în carne. Un vindecător se repezi spre el. După 
câteva clipe, cu toţii îşi întoarseră ochii de la neplăcuta 
privelişte. Orik se strâmbă scârbit: 

— Puah! O să treacă mulţi ani până ca familia lui să 
izbutească să-şi spele onoarea. Îmi pare tare rău că a 
trebuit să fii de faţă la această faptă vrednică de dispreţ, 
Eragon. 

— Nu e niciodată plăcut să vezi cum cineva se face de 
ruşine. 

În tăcere, priviră încă două lupte, apoi Orik îl înşfacă pe 
Eragon de umăr, făcându-l să tresară: 

— 'Ţi-ar plăcea să vezi o pădure de piatră? îl întrebă. 

— Cioplita în piatră, vrei să spui. 

— Nu e cioplită, răspunse Orik, scuturând din cap şi cu o 
sclipire în priviri. 

— Dar aşa ceva nu poate exista. 

— Ba exista. Te mai întreb o dată: ţi-ar plăcea s-o vezi? 

— Sigur că da... dacă nu cumva glumeşti. 

— Îmi pare bine că vrei. Nu glumesc şi îţi făgăduiesc că 
mâine ne vom plimba amândoi printre copacii de granit. 
Este una dintre minunile din Munţii Beor. Toţi oaspeţii celor 
din Durgrimst Ingeitum ar trebui sa aibă prilejul de a o 
privi. 

În dimineaţa următoare, Eragon se trezi într-un pat prea 
mic pentru el, într-o încăpere de piatră cu tavanul jos şi 
mobila ca de copii. Se ridică, se spălă pe faţă într-un lighean 
cu apă rece şi, din obişnuinţă, îşi întinse gândurile către 
Saphira, dar nu simţi decât minţile piticilor şi animalelor din 
fortăreață şi dimprejur. Se cutremură şi se aplecă, 
strângând în pumni marginea ligheanului, copleşit de 


singurătate. Rămase aşa, fără să fie în stare să se mişte sau 
să gândească, până ce în faţa ochilor începură să-i joace 
pete stacojii, sclipitoare. Cu un geamăt, răsuflă adânc. 

„Mi-a fost dor de ea şi pe când mă întorceam din Helgrind, 
se gândi, dar măcar atunci ştiam că mă apropiam de ea cât 
puteam de iute. Acum însă sunt din ce în ce mai departe şi 
nu ştiu când vom fi din nou împreună.” 

Scuturându-se, se îmbrăcă şi-şi croi drum pe coridoarele 
şerpuite din fortăreață, aplecându-şi fruntea spre piticii cu 
care se întâlnea şi care-l întâmpinau strigându-i cu 
însufleţire: 

— Argetlam! 

Îl găsi pe Orik, însoţit de alţi doisprezece pitici, în curtea 
fortăreței tocmai punând şeile pe un şir de ponei zdraveni, 
care scoteau aburi pe nări în aerul rece. În clipa în care 
bărbaţii scunzi şi îndesaţi începură să se foiască împrejurul 
său, Eragon se simţi ca un uriaş. Orik îl văzu şi-l salută. 

— Dacă vrei să călăreşti, să ştii că avem în grajd şi un 
măgăruş. 

— Nu, dacă îmi dai voie, am să merg pe jos. 

— Cum doreşti, zise Orik, ridicând din umeri. 

Tocmai când erau gata de plecare, Hvedra cobori scările 
late, din piatră, ce duceau la intrarea cea mare din 
fortăreață, îmbrăcată cu o rochie care-i atârna până la 
călcâie. Îi arătă lui Orik un corn de fildeş încrustat la capete 
cu aur şi spuse: 

— A fost al tatălui meu. L-a purtat cu el, atunci când a 
plecat să i se alăture lui Grimstborith Aldhrim. Ţi-l dăruiesc 
ca să mă ţii minte în zilele ce vor veni. 

Adăugă şi alte cuvinte în graiul piticilor, cu un glas atât de 
jos încât Eragon nu izbuti să le audă, apoi îşi atinse fruntea 
de cea a lui Orik. Îndreptându-se în şa, acesta duse cornul 
la buze şi suflă. Se auzi un sunet adânc şi pătrunzător, care 
deveni din ce în ce mai puternic, până ce aerul dimprejur 
părea să vibreze ca o funie întinsă, bătută de vânt. Din 
turnul de deasupra lor se înălţară doi corbi croncănind. 


Ascultând cornul, Eragon îşi simţi sângele clocotind şi se foi 
pe loc, nerăbdător să plece. 

Ridicând cornul deasupra capului şi uitându-se, pentru 
ultima data, la Hvedra, Orik îşi îndemnă poneiul cu călcâiele 
şi ieşi la trap pe porţile mari ale fortăreței, apucând-o spre 
est, către capătul văii. Eragon şi ceilalţi doisprezece pitici îl 
urmau îndeaproape. 

Vreme de trei ceasuri, urmară o potecă bine bătută, care 
dădea ocol Muntelui Thardur, urcând din ce în ce mai sus 
deasupra văii. Piticii îşi grăbeau poneii cât puteau de mult, 
însă fără să le facă rău. Chiar şi aşa, când avea răgazul să 
fugă nestingherit, Eragon era mult mai iute decât ei. Deşi 
simţea că-şi pierde răbdarea, nu se plânse, căci îşi dădu 
seama că nu avea cum să călătorească la fel de iute ca 
atunci când era însoţit de elfi sau de kulli. 

Înfiorându-se, îşi strânse mantia pe lângă trup. Soarele nu 
apăruse încă deasupra Munţilor Beor, iar valea era plină de 
o umezeală rece, cu toate că mai era puţin până la amiază. 

Nu trecu mult şi ajunseră pe un platou de granit, lat de 
mai bine de o mie de picioare, mărginit în partea dreaptă 
de un pisc înclinat, alcătuit din stâlpi de piatră, cu opt 
laturi, săpaţi de natură. Capătul îndepărtat al întinderii 
stâncoase era ascuns de perdele de ceaţă. Orik ridică un 
braţ şi spuse: 

— lată Az Knuridrathn! 

Eragon se încruntă. Oricât de bine s-ar fi uitat, nu găsea 
nimic interesant în locul acela pustiu. 

— Nu văd nici o pădure de piatră. 

Descălecând, Orik îi dădu frâiele războinicului care 
călărea în urma lui şi zise: 

— Te rog, vino cu mine, Eragon. 

Împreună se îndreptară spre vălătucul de ceaţă. Eragon 
se sili să-şi potrivească pasul după cel al piticului. În scurtă 
vreme, simţi pe obraz sărutul umed şi răcoros al ceţii. 
Fuioarele de aburi se îndesiră într-atât încât le ascunseră 
vederii tot restul văii, învăluindu-i într-o perdea cenuşie, 


tulbure, încât nu mai era limpede nici măcar ce era sus şi ce 
era jos. Orik însă înainta nestingherit. Dinspre partea sa, 
Eragon se simţea năucit şi rătăcit şi mergea cu braţul 
ridicat în faţă ca să nu se izbească de cine ştie ce. Orik se 
opri la marginea unei spărturi înguste, ce străpungea 
podeaua de granit şi zise: 

— Acum ce vezi? 

Mijindu-şi ochii, Eragon privi înainte şi înapoi, însă 
întinderea de ceaţă părea neschimbată. Deschise gura s-o 
spună, apoi observă spre dreapta un soi de pată, un contur 
de lumină şi întuneric care-şi păstra forma chiar şi când 
ceața plutea peste el. După câteva clipe, zări şi alte locuri 
asemenea primului, însă nu izbuti să-şi dea seama ce erau. 

— Nu înţeleg... dădu să spună, însă în clipa aceea o adiere 
de vânt îi ciufuli părul. Îmboldită uşor de briza abia născută, 
ceața se subţie, iar petele tuburi de umbră se preschimbară 
în trunchiurile unor copaci uriaşi, cenuşii, cu crengi 
desfrunzite şi rupte. Scoarța lor era rece şi aspră ca un 
bolovan. Ici şi colo atârnau mănunchiuri de licheni albicioşi. 
Eragon simţi o mâncărime la ceafă. Cu toate că nu se 
credea superstiţios, ceţurile fantomatice, lumina 
nepământeană şi priveliştea copacilor înşişi, aşa mohorâţi şi 
tainici, îi aprinseseră în suflet o scânteie de teamă. 
Umezindu-şi buzele, întrebă: 

— Cum e cu putinţă aşa ceva? Orik ridică din umeri. 

— Unii spun că aceşti copaci au fost aduşi încoace de 
Guntera în clipa în care a creat Alagaesia din nimic. Alţii - 
că i-a făurit Helzvog, căci el iubeşte piatra. Oare nu zeul 
stâncilor este cel mai potrivit pentru a-şi împodobi grădina 
cu copaci din piatră? Mai sunt şi alţii care spun că nici 
vorbă de aşa ceva şi că, odinioară, copacii au fost aidoma 
altora, iar un prăpăd abătut asupra lor, cu mii şi mii de ani 
în urmă, i-a îngropat în pământ, care, cu timpul, a devenit 
noroi, apoi piatră. 

— E cu putinţă? 


— Asta numai zeii o ştiu. În afară de ei, cine poate 
nădăjdui să înţeleagă ce se întâmplă în lume şi din ce 
pricină? Strămoşii noştri, continuă Orik foindu-se, au 
descoperit acest loc în vreme ce scoteau piatră din cariere, 
acum mai bine de-o mie de ani. Hvalmar Ciungul, cel care 
era grimstborith pe atunci, a închis cariera şi le-a poruncit 
zidarilor săi să scoată la lumină copacii îngropaţi în stâncă 
folosindu-se de dălţi. După ce au terminat vreo cincizeci, 
Hvalmar şi-a dat seama că e cu putinţă să mai fie vreo 
câteva sute sau poate mii de copaci de piatră pe coasta 
Muntelui Ihardur, aşa că le-a poruncit oamenilor săi să lase 
totul baltă. Numai că locul acesta i-a vrâjit pe cei din 
neamul meu. De-atunci, knurlan din toate clanurile au venit 
încoace şi s-au chinuit să scoată la lumina copacii din 
îmbrăţişarea lor de granit. Există şi knurlan care şi-au 
închinat întreaga viaţă acestui ţel. De asemenea, a luat 
naştere obiceiul de a-i trimite încoace pe copiii 
neascultători, care să cioplească vreo doi copaci cu dălţi le 
sub ochii unui meşter zidar. 

— Pare plictisitor. 

— Le dă răgazul să se căiască pentru ce au făcut. Am 
petrecut şi eu câteva luni pe aici, mai spuse Orik 
mângâindu-şi barba, pe când eram un flăcău neastâmpărat, 
de treizeci şi patru de ani. 

— Şi te-ai căit pentru ceea ce făcuseşi? 

— Eta. Nu. Era prea... plictisitor. După toate săptămânile 
alea, nu izbutisem să scot din granit decât o cracă, aşa că 
am fugit şi am dat peste o ceata de Vrenshrrgn... 

— Adică pitici din clanul Vrenshrrgn? 

— Da, knurlan din clanul Vrenshrrgn, Lupi Războinici, 
Lupi ai Războiului sau cum s-o mai fi spunând pe limba asta. 
Am dat peste ei, m-am îmbătat cu bere şi, fiindcă ei erau la 
vânătoare de Nargan, m-am hotărât să ucid şi eu un mistreţ 
şi să i-l aduc lui Hrothgar ca să-i treacă supărarea pe mine. 
Prostie mai mare nici că puteam face. Până şi războinicii cei 
mai încercaţi se tem să vâneze Nagran, iar pe atunci eu 


eram mai mult flăcăiandru decât bărbat adevărat. După ce 
mi s-au limpezit minţile, mi-am blestemat zilele, numai că 
mă legasem cu jurământ, aşa că nu mai aveam de ales. 

— Şi ce s-a-ntâmplat? întrebă Eragon văzându-l că şovăia. 

— Ah, păi am ucis un Nagra cu ajutorul celor din clanul 
Vrenshrrgn, dar mistrețul m-a împuns în umăr şi m-a 
aruncat într-un copac din apropiere. Aşa că ăilalţi au fost 
nevoiţi să ne care pe braţe, şi fiara, şi pe mine, îndărăt în 
fortăreață. Hrothgar a fost încântat de mistreţ iar eu... eu... 
în ciuda faptului că eram îngrijit de cei mai pricepuţi 
vindecători ai clanului nostru, am fost silit să stau o lună la 
pat. Hrothgar a spus că era o pedeapsa numai buna pentru 
că-i încălcasem poruncile. O vreme, Eragon îl cântări din 
priviri, apoi spuse: 

— Văd că-ţi pare rău după el... 

Orik rămase câteva clipe cu bărbia în piept, apoi, ridicând 
securea, lovi granitul cu mânerul. Se auzi un zgomot sec, ce 
răsuna printre copaci. 

— Au trecut aproape doua sute de ani de la ultimul 
durgrimstvren, ultimul război între clanuri, care a răvăşit 
neamul nostru. Dar, pe barba neagră a lui Morgothal, 
Eragon, acum stă să izbucnească altul. 

— Tocmai acum? făcu Eragon îngrozit. E chiar aşa de rău? 

— Mai rău decât crezi, se strâmbă Orik. Duşmăniile dintre 
clanuri sunt mai aprige decât oricând. Moartea lui 
Hrothgar şi faptul că Nasuada a năvălit în Imperiu au 
stârnit tot felul de patimi, au reînviat străvechile 
neînţelegeri şi le-au dat noi puteri celor care cred că eo 
neghiobie să ne alăturăm vardenilor. 

— Dar cum pot crede asta odată ce Galbatorix a atacat 
deja Tronjheim cu ajutorul urgalilor? 

— Din pricină că sunt convinşi că e cu neputinţă să-l 
înfrângem pe Galbatorix, spuse Orik. Iar piticii de rând 
pleacă urechea la asemenea vorbe. Eragon, spune-mi 
sincer: dacă Galbatorix s-ar lupta în clipa asta cu tine şi cu 
Saphira, crezi că aţi putea să ieşiţi învingători? 


— Nu, răspunse Eragon cu un nod în gât. 

— Mda, aşa mă gândeam şi eu. Cei care se împotrivesc 
vardenilor s-au orbit pe ei înşişi, ca să nu vadă ce primejdie 
îi ameninţă. Spun că, dacă nu i-am fi primit în Tronjheim pe 
vardeni şi apoi pe tine şi pe Saphira Galbatorix n-ar fi avut 
nici o pricină să treacă la război împotriva noastră. Dacă nu 
ne amestecăm cu alte neamuri şi rămânem ascunşi în 
peşteri şi tuneluri, n-o să avem a ne teme de el. Dar nu-şi 
dau seama că setea de putere a lui Galbatorix este 
neostoită şi că el nu se va opri până ce nu va vedea întreaga 
Alagaesie la picioarele sale. 

Orik scutură din cap. Muşchii braţelor i se umflară în clipa 
în care strânse tăişul securii între degetele sale late. 

— N-am să îngădui ca neamul meu să se ascundă prin 
tuneluri ca nişte iepuri înfricoşaţi, în vreme ce afară este 
lupul care sapă nestingherit, să-i prindă şi să-i mănânce. 
Trebuie să luptăm mai departe, în nădejdea că vom găsi o 
cale de a-l ucide pe Galbatorix. Şi n-am să îngădui nici ca un 
alt război al clanurilor să ne despartă şi să ne învrăjbească, 
în aceste împrejurări, aşa ceva ar însemna sfârşitul 
neamului nostru şi, cine ştie, poate al vardenilor. 

Cu chipul ca de piatră, se întoarse spre Eragon. 

— Spre binele alor mei, am de gând să caut să mă urc eu 
însumi pe tron. Durgrimstn Gedthrall, Ledwonnu şi Nagra 
mi-au făgăduit deja sprijinul. Totuşi, există mulţi alţii care 
stau între mine şi coroană. Nu va fi uşor să adun îndeajuns 
de multe voturi pentru a deveni rege. Eragon, trebuie să 
ştiu. Ai să mă sprijini? 

Încrucişându-şi braţele, Eragon se plimbă de la un copac 
la altul şi înapoi. 

— Dacă o fac, răspunse, e cu putinţă ca sprijinul meu să 
facă alte clanuri să se întoarcă împotriva ta. Vrei să le ceri 
alor tăi nu doar să se dea de partea vardenilor, dar şi să 
primească un Cavaler al Dragonilor ca unul de-al lor, ceea 
ce n-au făcut niciodată şi mă îndoiesc că vor dori să o facă 
acum. 


— Da, se prea poate ca unii să se întoarcă împotriva mea, 
zise Orik, dar, pe de altă parte, asta îmi va aduce voturile 
altora. Crede-mă, ştiu mai bine decât tine. Tot ce vreau să 
aflu este dacă ai să mă sprijini. Eragon, de ce şovăi? 

Eragon rămase cu privirile aţintite la rădăcina noduroasă 
ce ieşea din piatră la picioarele sale, ferindu-se de ochii 
celuilalt. 

— Pe tine te preocupă binele neamului tău şi e firesc să fie 
aşa. Dar grijile mele sunt mai mari de-atât - mă gândesc la 
soarta vardenilor, a elfilor şi a tuturor celor care i se 
împotrivesc lui Galbatorix. Dacă... dacă mi se va părea că 
nu ai cum să câştigi coroana şi că există alt şef de clan care 
ar putea şi care nu le este duşman vardenilor... 

— Nu există grimstnzborith mai apropiat de ei decât mine! 

— Nu-ţi pun prietenia la îndoială, zise Eragon. Dar, dacă 
se întâmplă ce am spus mai devreme şi dacă sprijinul meu 
poate face în aşa fel încât un asemenea şef de clan să 
câştige tronul, nu ar trebui, oare, ca, pentru binele 
neamului tău şi al întregii Alagaesii, să trec de partea lui? 

Cu un glas liniştit, dar foarte rece, Orik spuse: 

— Te-ai legat cu jurământ de sânge de Knurlnien, Eragon. 
După toate legile regatului nostru, faci parte din clanul 
Durgrimst Ingeitum chiar dacă altora nu le este pe plac 
acest lucru. Nu s-a mai întâmplat niciodată ca un om să fie 
adoptat într-unui dintre clanurile noastre. Hrothgar însă a 
făcut-o şi acum aşa va rămâne, dacă nu cumva eu, ca 
grimstborith, te alung din clanul meu. Eragon, dacă te 
întorci împotriva mea, ai să mă faci de ruşine în faţa tuturor 
şi nimeni nu va mai avea vreodată încredere în mine şi nu 
mi se va supune. Unde mai pui că ai să le dovedeşti celor 
rău voitori că nu se poate avea încredere într-un Cavaler. 
Cei care fac parte din acelaşi clan nu se trădează niciodată, 
dar niciodată, dacă nu cumva vrei să te trezeşti într-o 
noapte cu un pumnal înfipt în piept. 

— Mă ameninţi? întrebă Eragon cu un glas la fel de liniştit. 
Orik blestemă şi lovi din nou cu securea în stâncă. 


— Nu! N-am să ridic niciodată braţul împotriva ta, Eragon! 
Îmi eşti frate de cruce, eşti singurul Cavaler care nu se 
supune lui Galbatorix şi, lua-m-ar naiba, să ştii că am ajuns 
să ţin mult la tine după cât am călătorit împreună. Dar, 
chiar dacă eu unul nu sunt în stare să-ţi fac rău, asta nu 
înseamnă că şi ceilalţi pitici din clan au să fie la fel de 
îngăduitori. "i-o spun nu ca pe o ameninţare, ci ca pe un 
adevăr. Ascultă-mă cu atenţie, Eragon, şi înţelege-mă! Dacă 
se răspândeşte vestea că ai sprijinit pe altcineva, nu ştiu 
dacă am să fiu în stare să-i ţin în frâu pe cei din clanul meu. 
Chiar dacă eşti oaspetele nostru, iar legile tovărăşiei te 
apără, dacă ridici glasul împotriva celor din Ingeitum, 
clanul o să înţeleagă că ne-ai trădat. Şi să ştii că nu avem 
obiceiul să primim trădători printre noi. Mă înţelegi, 
Eragon? 

— Şi ce-aştepţi de la mine? strigă Eragon, ridicând braţele 
şi plimbându-se de colo-colo prin faţa celuilalt. Şi de 
Nasuada sunt legat cu jurământ, iar astea sunt poruncile pe 
care mi le-a dat. 

— Ai făgăduit credinţă clanului Durgrimst Ingeitum! tună 
Orik. Eragon se opri din mers şi-l privi lung: 

— Şi ai vrea să osândesc la pieire întreaga Alagaesie 
numai ca să poţi tu să-ţi păstrezi puterea printre clanuri? 

— Asta-i o insultă! 

— Dacă nu-ţi e pe plac ce auzi, nu-mi cere să fac ceva ce 
nu e cu putinţă! Dacă văd că ai cum să câştigi, am să te 
sprijin, dacă nu, nu! Tu îţi faci griji pentru Durgrimst 
Ingeitum şi pentru neamul tău, dar mie datoria îmi cere să 
mă gândesc şi la ei, şi la întreaga lume. Şi nu pot să-mi 
îngădui, sfârşi Eragon, sprijinindu-se de trunchiul rece al 
unui copac, să te supăr nici pe tine, nici clanul tău - al 
nostru adică - şi nici restul neamului piticilor. 

Pe un ton ceva mai blând, Orik spuse: 

— Mai exista o cale, Eragon. O cale ceva mai grea pentru 
tine, dar care te va ajuta să ieşi din încurcătură. 

— Serios? la s-aud, ce minunăţie mai e şi asta? 


Strecurându-şi îndărăt securea la cingătoare, piticul se 
apropie, îl prinse de braţe şi-l privi lung pe sub sprâncenele 
sale stufoase. 

— Ai încredere în mine, Eragon Biruitor al Umbrei. Ai 
încredere că voi face ce trebuie. Dăruieşte-mi credinţa ta, 
ca şi cum te-ai fi născut într-adevăr în clanul Durgrimst 
Ingeitum. Supuşii mei nu ar îndrăzni niciodată să ridice 
glasul împotriva propriului grimstborith şi în sprijinul altui 
clan. Dacă un grimstborith face un pas greşit, trebuie să se 
descurce singur, dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă de 
grijile tale. 

O clipă, lăsă ochii în jos, apoi îşi ridică privirea şi continuă: 

— Dacă nu pot fi rege, ai încredere în mine că nu mă voi 
lăsa orbit de pofta de putere într-atât încât să nu-mi dau 
seama că am pierdut. Dacă se va întâmpla aşa ceva - cu 
toate că eu unul nu cred -, atunci, de bunăvoie, am să 
sprijin pe altcineva, căci nu vreau nici eu, aşa cum nici tu nu 
vrei, să fie ales un grimstnzborith potrivnic vardenilor. Şi, 
daca este să dau o mână de ajutor altcuiva să dobândească 
tronul, faima şi puterea pe care le voi pune în slujba acelui 
şef de clan vor fi, prin firea lucrurilor, şi ale tale, căci şi tu 
eşti Ingeitum. Ai s-o faci, Eragon? Ai să-mi dăruieşti 
încrederea ta? Ai să mi te supui, ca grimstborith, aşa cum 
fac ceilalţi care s-au legat cu jurământ în faţa clanului? 

Eragon gemu şi-şi lăsă capul pe spate, sprijinindu-l de 
scoarţa aspră a copacului. Trase cu ochiul la crengile 
strâmbe, albe ca nişte oase. „Ai încredere.” Orik nici că ar fi 
putut să-i ceară ceva mai greu. Desigur, ţinea la pitic, dar, 
dacă i se supunea acum, când erau atâtea lucruri în joc, 
însemna să-şi piardă şi mai mult libertatea, un gând care-i 
făcea rău. Şi nu doar libertatea - în felul acesta, nu şi-ar 
mai fi putut face datoria de a veghea la soarta Alagaesiei. 
Se simţea de parcă atârna de buza unei prăpăstii, iar Orik 
încerca să-l convingă că undeva, la câteva picioare sub el, 
se afla un prag, însă nu-l putea face să-şi dea drumul, de 
teama de a nu se prăbuşi în gol. 


— N-am să-ţi fiu slujitor. N-am să mă supun orbeşte 
poruncilor tale, spuse. Când vine vorba de ceva ce priveşte 
clanul, am să te ascult. Dincolo de asta, n-ai să ai nici o 
putere asupra mea. 

Cu o faţă grava, Orik încuviinţă. 

— Să ştii că nu-mi pasa câtuşi de puţin ce porunci îţi dă 
Nasuada sau pe cine ai să omori luptând împotriva 
Imperiului. Nu, ceea ce mă face să mă zvârcolesc în pat, 
când ar trebui să dorm buştean ca Arghen în peştera sa, 
este gândul la cum ai putea încerca să te amesteci în 
alegerea noastră. Ai gânduri bune, ştiu, dar, chiar şi aşa, nu 
cunoşti mare lucru despre politica noastră, oricât de bine 
te-ar fi şcolit Nasuada. Eu însă mă pricep la asta, Eragon. 
Lasă-mă să fac ceea ce mi se pare cuvenit. Pentru asta m-a 
pregătit Hrothgar de când m-am născut. 

Eragon oftă şi, simțindu-se ca şi cum se prăbuşea în hău, 
spuse: 

— Foarte bine. În ceea ce priveşte alegerea, am să fac 
ceea ce crezi tu că e bine, Grimstborith Orik. 

Pe chipul piticului se aşternu un zâmbet larg. Îl strânse 
mai tare de braţe, apoi îi dădu drumul, zicând: 

— Ah, Eragon, îţi mulţumesc! Nici nu ştii ce înseamnă asta 
pentru mine. Faci un lucru mare, minunat chiar, şi n-am să 
uit, nici chiar daca ajung la doua sute de ani, cu barba aşa 
de lungă încât să mi se târâie prin praf. 

Fără să vrea, Eragon chicoti: 

— Nădăjduiesc totuşi să nu crească aşa de mult. Te-ai 
împiedica de ea la fiecare pas. 

— Mda, poate că da, zise Orik râzând. Unde mai pui că, 
pesemne, Hvedra mi-ar reteza-o de îndată ce mi-ar ajunge 
la genunchi. Când vine vorba de lungimea bărbii, e foarte 
sigură pe ea. 

Pe urmele lui Orik, Eragon părăsi pădurea de piatră, 
străbătând din câţiva paşi valul de ceaţă albicioasă ce se 
învârtejea printre trunchiurile uscate. Ajunseră îndărăt în 
locul în care se aflau cei doisprezece războinici şi, 


împreună, începură să coboare coasta Muntelui Thardur. 
Ajunşi pe fundul văii, trecură pe cealaltă parte, fără 
ocolişuri. Apoi, piticii îl conduseră pe Eragon la un tunel 
atât de bine ascuns în stâncă încât nu l-ar fi găsit niciodată 
de unul singur. 

Cu tristeţe în suflet, el întoarse spatele luminii slabe a 
soarelui şi aerului proaspăt de munte, pătrunzând în bezna 
tunelului care avea cam opt picioare în lăţime şi şase în 
înălţime - pentru Eragon era de-a dreptul mic - şi care, la 
fel ca toate tunelurile piticilor prin care avusese prilejul să 
treacă, era drept ca o săgeată, cât vedea cu ochii. Se uită o 
singură dată peste umăr, văzându-l pe un pitic pe nume 
Farr, care tocmai închidea lespedea de granit ce slujea 
drept uşă, cufundându-i pe toţi în beznă. O clipă mai târziu, 
paisprezece globuri de felurite culori se aprinseră deodată, 
când piticii scoaseră lămpile fără flacără din desagii de la 
şa. Orik îi dădu şi lui Eragon una. 

Şi apoi o porniră la drum prin străfundurile muntelui. 
Copitele poneilor umpleau tunelul de ecouri ce se ciocneau 
unul de altul şi păreau să strige la ei ca nişte strigoi 
înfuriaţi. Eragon se strâmbă, ştiind că avea să fie urmărit de 
vacarmul acela până în Farthen Dur, cale de multe leghe, 
căci tocmai acolo se termina tunelul. Lăsă umerii în jos, 
strânse în pumn curelele cu care-şi legase bocceaua şi-şi 
dori să fie împreuna cu Saphira, zburând sus, peste 
pământ. 

Morţii care râd. 

Roran se lăsă pe vine şi trase cu ochiul prin perdeaua de 
crengi de salcie. 

Nu foarte departe, în faţa lui, cincizeci şi trei de soldaţi şi 
căruţaşi şedeau în jurul a trei focuri, mâncând de zor, în 
vreme ce amurgul învăluia din ce în ce mai iute 
împrejurimile. Se opriseră peste noapte pe malul lat şi 
ierbos al unui râu fără nume. Căruţele, pline de provizii 
pentru oştile lui Galbatorix, erau priponite într-un soi de 
semicerc împrejurul focurilor. Zeci de boi, cu piedici la 


picioare, păşteau în spatele taberei, mugind din când în 
când, pe înfundate, unul la altul. Şi totuşi, puţin mai în josul 
râului, se vedea o ridicătură de pământ moale, destul de 
înaltă, din pricina căreia nu puteau fi nici atacați din partea 
aceea, dar nici nu se puteau retrage. 

„Ce-o fi fost în mintea lor?” se miră Roran. Când cineva se 
afla în asemenea locuri sălbatice şi pline de duşmani, era 
mai chibzuit să-şi facă tabăra într-un colţ ce putea fi apărat 
- aşadar, să-şi apere spatele, folosindu-se de ceea ce găsea 
prin jur. Chiar şi aşa, trebuia găsit un loc din care să poţi 
fugi dacă duşmanul te lua pe nepregătite. Aşa cum era pusă 
tabăra, era o joacă de copil pentru Roran şi ceilalţi 
războinici de sub comanda lui Martland să se năpustească 
din desişul în care se ascundeau şi să-i împingă pe oamenii 
imperiului în vârful V-ului alcătuit din ridicătură de pământ 
şi albia râului, unde-i puteau măcelări fără nici o greutate. 
Roran era uimit să vadă că nişte soldaţi instruiți făcuseră o 
asemenea greşeală copilărească. „Poate că sunt oameni de 
oraş, se gândi. Sau, cine ştie, poate că nu au văzut multe 
lupte până acum. 

Dar atunci de ce li s-a încredinţat o asemenea misiune 
importantă?” Se încruntă. 

— Ai găsit vreo capcană? întrebă fără să-şi întoarcă 
privirea, fiindcă ştia că Halmar, Cârn şi alţi doi bărbaţi se 
aflau foarte aproape, în spatele lui. 

Luptase alături de toţi ceilalţi din grup, în afară de cei 
patru săbieri care veniseră să-i înlocuiască pe cei ucişi sau 
grav răniţi în ultima înfruntare. Nu-i plăcea chiar pe toţi, 
dar avea o încredere neţărmurită în ei şi ştia că şi ei, la 
rândul lor, simțeau acelaşi lucru. O asemenea legătură era 
dincolo de vârstă şi de origine. După prima bătălie, 
rămăsese uimit să-şi dea seama cât de apropiat se simţea 
de tovarăşii săi şi cu câtă căldură se purtaseră aceştia faţă 
de el. 

— Nu, până acum nu, răspunse Cârn pe şoptite. Dar, pe de 
altă parte... 


— Ştiu, ştiu, poate că au ţesut vreo vrajă noua, pe care tu 
nu eşti în stare s-o recunoşti. Spune-mi însă, au cu ei vreun 
magician? 

— Nu pot fi sigur, dar nu cred să aibă. 

Roran dădu la o parte un mănunchi de frunze de salcie ca 
să vadă mai bine cum erau aşezate căruțele. 

— Nu-mi place, mormăi. Data trecuta era şi un vrăjitor. 
Acum de ce nu este? 

— Să ştii că nu suntem chiar aşa de mulţi pe lume precum 
ai crede. 

— Hm, făcu Roran, scărpinându-se în barbă. 

Era încă preocupat de faptul că soldaţii păreau atât de 
nechibzuiţi. „Oare încearcă să ne păcălească să-i atacăm? 
Nu par pregătiţi, dar asta nu înseamnă mare lucru. Ce soi 
de capcană ne-ar fi putut întinde? Cale de treizeci de leghe 
nu este nimeni altcineva, iar Murtagh şi Thorn au fost 
văzuţi ultima oară zburând spre Feinster.” 

— Dă semnalul, spuse. Dar zi-i lui Martland că mă 
îngrijorează că şi-au făcut tabăra aici. Ori sunt proşti din 
cale-afară, ori au vreun mijloc de apărare de care nu ne 
dăm seama - vrăji sau vreo altă şmecherie de-a regelui. 

După o clipa de linişte, veni şi răspunsul: 

— Am dat de ştire. Martland spune că nici lui nu-i place ce 
vede, dar că, daca nu vrei să te-ntorci la Nasuada cu coada- 
ntre picioare, trebuie să ne încercam norocul. 

Roran mormăi şi întoarse capul spre ceilalţi. Le făcu un 
semn din bărbie şi se târâră cu toţii, pe coate şi genunchi, 
până în locul în care-şi lăsaseră caii. Ridicându-se, Roran se 
urcă în şa. 

— Hopa, uşurel, băiete, şopti, mângâindu-l pe Văpaia 
Zăpezii pe grumaz, căci armăsarul începuse să se foiască. 
În lumina slabă, pielea şi coama sa sclipeau ca argintul. Nu 
pentru prima oară, Roran îşi dori să fi avut un cal de o 
culoare ceva mai închisă - un murg sau un roib, de pilda. 

Luându-şi scutul ce atârna lângă şa, îşi petrecu braţul 
stâng prin curele, apoi îşi trase ciocanul de la cingătoare. 


Înghiţi în sec. Aşa cum i se întâmpla de fiecare dată, îşi 
simţea umerii încordaţi. Apucă mai bine coada ciocanului. 

Văzând că erau cu toţii gata, Cârn ridică un deget, 
închizând ochii aproape de tot şi fremătând din buze, ca şi 
cum vorbea cu sine însuşi. În apropiere, cânta un greiere. 
Cârn deschise brusc ochii. 

— Nu uitaţi, ţineţi-vă ochii în jos până ce vă obişnuiţi şi, 
orice s-ar întâmpla, nu vă uitaţi la cer. 

Apoi începu să descânte în limba străveche, rostind vorbe 
de înţeles, care musteau de putere. Roran se acoperi cu 
scutul şi îşi miji ochii, privind în jos. O lumină albă, limpede 
şi puternică precum soarele la amiază se revărsă peste tot, 
plecând dintr-un loc aflat undeva deasupra taberei 
duşmanilor. Roran se simţi ispitit să vadă mai bine de unde 
venea, dar se abţinu. 

Cu un strigăt, îşi îmboldi armăsarul în coaste şi se aplecă 
peste grumazul lui în clipa în care acesta se năpusti înainte. 
De-o parte şi de alta, Cârn şi ceilalţi războinici făcură 
întocmai, pregătindu-şi armele. Crengile îl zgâriau pe 
Roran pe ceafă şi pe umeri, apoi, pe neaşteptate, Vâpaia 
Zăpezii ieşi din desiş, năpustindu-se la galop spre tabără. 
Apărură încă doua cete de călăreţi - una condusă de 
Martland, a treia de Ulhart. 

Soldaţii şi căruţaşii urlară de spaimă şi-şi acoperiră ochii. 
Clătinându-se ca nişte oameni beţi, începură să-şi caute 
armele, încercând să se aşeze astfel încât sa poată ţine 
piept atacului. 

Roran nici măcar nu încercă să-şi facă armăsarul să 
încetinească. Dimpotrivă, îmboldindu-l încă o dată, se ridică 
în scări cât putea de mult şi se încordă din toate puterile în 
clipa în care Văpaia Zăpezii sări prin deschizătura îngustă 
dintre două căruţe. Atinseră pământul. Roran îşi simţi dinţii 
clănţănind. Văpaia Zăpezii aruncă noroi în foc cu copitele, 
făcând să izbucnească un vârtej de scântei. 

Ceilalţi războinici din grupul lui Roran săriră, la rândul lor, 
peste căruţe. Ştiind că ei aveau să se ocupe de soldaţii din 


spatele său, Roran îşi îndreptă atenţia spre cei din faţă. 
Îndemnându-şi armăsarul spre unul dintre ei, îl lovi cu 
capătul ciocanului şi-i frânse nasul, împroşcându-i chipul cu 
sânge. Cu o lovitură la cap, îl termină, apoi pară sabia 
altuia. 

Ceva mai în josul şirului de căruţe, Martland, Ulhart şi 
oamenii lor pătrunseră şi ei în tabără, atingând pământul 
într-un ropot de copite şi un freamăt de arme şi armuri. Un 
cal urlă şi căzu în clipa în care un soldat îl străpunse cu 
sulița. 

Roran pară încă o dată atacul duşmanului său, apoi îl lovi 
în braţul cu care ţinea sabia, frângându-i oasele şi silindu-l 
s-o scape din mână. Fără preget, îl lovi drept în tunica roşie 
pe care o purta, rupându-i osul pieptului şi culcându-l la 
pământ. Soldatul gemea şi se zvârcolea, rănit de moarte. 

Roran se răsuci în şa, căutând din ochi un alt potrivnic. Tot 
trupul îi vibra de încordare - vedea atât de limpede 
împrejur, de parcă ar fi privit o sculptură de sticlă. Se 
simţea de neînvins, de neoprit. Timpul însuşi părea să se 
întindă şi să încetinească, încât un fluture de noapte, care 
zbura pe lângă el, părea să zboare prin miere, nu prin aer. 

Apoi însă două mâini se încleştară pe poalele tunicii sale 
de zale şi-l traseră jos din şa. Căzu grămadă la pământ, 
rămânând fără aer. O clipă, ochii i se împăienjeniră şi se 
întunecară. După ce-şi veni în simţiri, văzu că primul soldat 
pe care-l atacase şedea pe pieptul său, înăbuşindu-l. Trupul 
său acoperea locul din care venea lumina pe care Cârn o 
făcuse să se reverse din cer. Avea, de jur împrejur, un soi de 
aureolă albă, astfel încât chipul îi rămăsese ascuns printre 
umbre dese. Roran nu izbutea să-i zărească decât dinţii 
încleştaţi, sclipitori. 

Soldatul îl strânse şi mai tare de beregată, iar Roran 
deschise larg gura, încercând să răsufle. Pipăi în jur, 
căutându-şi ciocanul pe care-l scăpase, dar nu-l găsi. 
Încordându-şi gâtul pentru ca soldatul să nu-l poată ucide, 
îşi scoase pumnalul de la cingătoare şi străpunse platoşa 


duşmanului, înfigându-i tăişul între coaste pe partea stângă 
a trupului. 

Soldatul nici măcar nu clipi şi nu slăbi strânsoarea. 

În loc de asta, începu să hohotească gâlgâit. Era un sunet 
atât de înficoşător şi neomenesc încât Roran simţi un fior 
rece în stomac. Îşi aminti că mai auzise cândva aşa ceva, în 
vreme ce-i privea pe vardeni luptându-se cu oamenii care 
nu simţea durerea, pe câmpia ierboasă de la malul râului 
Jiet. Îl fulgeră un gând. Înţelesese acum de ce duşmanii îşi 
aleseseră un loc atât de prost pentru tabără. „Nu le pasă 
dacă-i prindem sau nu în capcană, căci nu le putem face 
râu.” 

În faţa ochilor îi jucau pete roşii şi galbene. Era pe cale să- 
şi piardă cunoştinţa. Dintr-o sforţare, trase pumnalul afară 
şi lovi în sus, în subsuoara soldatului, răsucind tăişul în 
rană. Picături de sânge fierbinte îi împroşcară mâna, dar 
soldatului nu păru să-i pese câtuşi de puţin. Dimpotrivă, îl 
lovi cu capul de pământ - o dată, de două ori, de trei ori -, 
făcându-l să vadă un vârtej de culori în faţa ochilor. Roran 
îşi încorda coapsele, încercând în zadar să-l arunce la o 
parte. Orbit şi deznădăjduit, lovi cu pumnalul în locul în 
care, pesemne, se afla chipul soldatului şi simţi tăişul 
înfigându-se în carnea moale. Îl trase puţin în spate, apoi îl 
înfipse mai tare, simţindu-l cum atingea osul. 

Strânsoarea care-l înăbuşea dispăru. 

Roran rămase întins pe spate, gâfâind, apoi se rostogoli pe 
o parte şi vomită. Gâtul îl ardea. Răsuflând cu zgomot şi 
tuşind, se ridică, împleticit, şi-l văzu pe duşman nemişcat, 
întins la pământ în spatele lui, cu pumnalul ieşindu-i din 
nara stângă. 

— La cap! strigă Roran, în ciuda gâtului care-l înţepa. 
Loviţi-i la cap! 

Lăsă pumnalul acolo unde era şi-şi luă ciocanul care 
căzuse pe pământul bătătorit, oprindu-se numai o clipă 
pentru a înşfăca şi o suliță rămasă fără stăpân. O luă cu 
braţul pe care avea şi scutul. Sărind peste soldatul căzut, 


fugi spre Halmar, care descălecase şi el şi se lupta cu trei 
duşmani deodată. Înainte ca aceştia să-l observe, Roran îi 
lovi pe doi dintre ei în cap cu atât putere încât le sfărâmă 
coifurile. Pe cel de-al treilea i-l lăsă lui Halmar şi se apropie, 
în schimb, de cel căruia îi sfărâmase osul pieptului şi pe 
care-l crezuse mort. Îl găsi cu spatele sprijinit de roata unei 
căruţe, scuipând sânge şi chinuindu-se să încordeze un arc. 
Îi străpunse un ochi cu sulița. În clipa în care o trase afară, 
văzu tăişul împroşcat cu bucăţi de carne cenuşie. 

În clipa aceea, îl fulgeră un gând. Aruncă sulița către un 
bărbat cu tunică roşie aflat de cealaltă parte a celui mai 
apropiat foc străpungându-l în piept -, apoi îşi petrecu 
ciocanul la cingătoare şi încorda arcul luat de la duşman. 
Lipindu-se cu spatele de o căruţă, începu să tragă în soldaţii 
care se grăbeau de colo-colo, încercând fie să-i ucidă, dacă 
avea norocul să-i lovească în faţă, în gât sau în inimă, fie să-i 
schilodească, pentru ca tovarăşii săi să-i poată termina mai 
uşor. Chiar dacă nu simțeau durerea, nu aveau cum să 
scape de moarte dacă-şi pierdeau tot sângele din trup. 

Deşi încrezători la început, vardenii începuseră să se 
tulbure. Erau răspândiţi peste tot şi înfricoşaţi - unii în şa, 
alţii pe jos, aproape toţi plini de sânge. Cel puţin cinci - din 
câte văzu Roran - muriseră, ucişi de duşmanii pe care-i 
crezuseră terminaţi. Era cu neputinţă de observat însă câţi 
soldaţi de-ai Imperiului mai rămăseseră în viaţă printre 
mormanele de trupuri care se zvârcoleau. Era limpede 
totuşi că încă erau mai mulţi decât vardenii, care 
rămăseseră numai vreo douăzeci şi cinci. „Ar putea să ne 
sfâşie cu mâinile goale, în vreme ce noi încercăm în fel şi 
chip să-i omoram”, îşi dădu seama Roran. Îl căută din 
priviri, prin toată zăpăceala, pe Văpaia Zăpezii şi-l văzu 
undeva, în josul râului, lângă o salcie, cu nările căscate şi cu 
urechile lipite de cap. 

Folosindu-se de arc, ucise încă patru soldaţi şi răni mai 
mult de douăzeci. Apoi, tocmai când rămăsese numai cu 
două săgeți, îl văzu pe Cârn în picioare de cealaltă parte a 


taberei, luptându-se cu un soldat la colţul unui cort în 
flăcări. Trăgând coarda arcului până ce penele săgeţii îl 
gâdilară la ureche, Roran îl străpunse pe duşman în piept. 
Acesta se împiedică şi căzu într-un genunchi, iar Cârn îi tăie 
capul. Roran aruncă arcul şi, cu ciocanul în mână, se 
apropie în fugă şi strigă: 

— Nu poţi să-i ucizi cu ajutorul magiei? 

Câteva clipe, Cârn gâfâi, neputând să vorbească, apoi 
clătină din cap şi spuse: 

— 'Toate vrăjile pe care le-am încercat au fost oprite. 

Lumina flăcărilor îi colora jumătate de faţă în roşu. Roran 
blestemă. 

— Atunci, hai împreună! strigă şi ridică scutul. 

Umăr la umăr, se apropiară de primul grup de soldaţi: opt 
bărbaţi care încercuiseră trei vardeni. În următoarele 
câteva minute, Roran nu mai văzu şi nu mai auzi în jur 
decât freamătul armelor şi sunetul înfundat al tăişurilor 
înfipte în carne. Din când în când, era străbătut de fiori de 
durere. Soldaţii oboseau mai greu decât oamenii obişnuiţi şi 
nu se dădeau niciodată înapoi de la un atac. Nu încetineau 
nici măcar după ce avuseseră parte de răni dintre cele mai 
crâncene. Chinul luptei era atât de mare încât Roran se 
simţi din nou ameţit şi, odată ce-l văzu şi pe al optulea 
duşman prăbuşit la pământ, se înclină într-o parte şi vomită 
iarăşi, apoi scuipă pentru a-şi curăța gura. 

Unul dintre vardenii pe care încercaseră să-i salveze 
murise în încleştare, cu rinichii străpunşi de un pumnal, 
însă cei doi care rămăseseră în picioare li se alăturară. Toţi 
patru se năpustiră la următorul grup de soldaţi. 

— Împingeţi-i spre râu! strigă Roran. 

Apa şi noroiul avea să-i îngreuneze pe duşmani, 
îngăduindu-le, poate, vardenilor să încline balanţa în 
favoarea lor. 

Nu departe, îl văzură pe Martland, care izbutise să-i 
adune pe cei doisprezece vardeni rămaşi călare, 
poruncindu-le să facă tocmai ce spusese şi Roran - să-i 


împingă pe duşmani îndărăt, spre apa care sclipea în 
noapte. 

Soldaţii şi cei câţiva căruţaşi rămaşi se împotriveau cât 
puteau, împingeau cu scuturile în cei care-i atacau pe jos. 
Dădeau să străpungă armăsarii cu suliţele. Şi totuşi, în 
ciuda încăpăţânării lor, vardenii îi siliră să se tragă înapoi, 
pas cu pas, până ce ajunseră în apă până la genunchi, pe 
jumătate orbi din pricina luminii nepământene care se 
revărsa peste ei. 

— Să nu vă retrageţi! strigă Martland, descălecând şi 
proptindu-se, cu picioarele depărtate, la malul râului. Să nu 
care cumva să-i lăsaţi să ajungă pe mal! 

Roran lăsă umerii în jos, înfingându-şi bine călcâiele în 
pământul moale, până ce se simţi sigur pe el, şi aşteptă ca 
soldatul cel masiv, care stătea în picioare în apa rece, la 
câţiva paşi în faţa lui, să-l atace. Cu un muget, acesta se 
apropie, împroşcând în jur şi fluturându-şi sabia, pe care 
Roran o prinse cu scutul, ripostând la rândul său cu o 
lovitură de ciocan. Soldatul însă se apără şi el, după care 
dădu să-l lovească la picioare. Câteva clipe rămaseră aşa, 
schimbând lovituri, însă niciunul nu izbuti să-l rănească pe 
celălalt. Apoi, Roran îi sfărâmă dușmanului antebraţul 
stâng, dându-l câţiva paşi înapoi. Soldatul nu făcu decât să 
zâmbească şi să scoată un hohot amar, care-ţi îngheţa 
sângele în vine. 

Roran se întrebă dacă el sau vreunul dintre tovarăşii săi 
avea să mai vadă zorii. „Sunt mai greu de ucis ca şerpii. 
Putem să-i facem fărâme şi tot au să ne-atace până ce nu-i 
lovim de moarte.” Dar toate gândurile îi fugiră din minte în 
clipa în care soldatul îl atacă iarăşi cu sabia sa ciobită, care 
sclipea în lumină ca o limbă de foc. 

După aceea, întreaga bătălie se preschimbă parcă într-un 
coşmar. Lumina ciudată, rău-prevestitoare dădea 
împrejurimilor şi soldaţilor o înfăţişare nepământeană, 
răpindu-le orice culoare şi aruncând umbre lungi, subţiri, 
ascuţite ca nişte lame de brici peste oglinda vălurită a 


râului, în vreme ce dincolo de ei totul era cufundat în 
beznă. Iarăşi şi iarăşi îi împinse înapoi pe soldaţii care 
ieşeau din apă împleticindu-se ca să-l omoare, lovindu-i cu 
ciocanul până ce nici nu mai semănau a oameni şi totuşi 
neizbutind să-i ucidă. Cu fiecare lovitură, şuvoaie de sânge 
negru împroşcau apa ca nişte pete ce cerneală, plutind în 
jos. Fiecare clipă era ca şi cea de dinainte. Roran se simţea 
amorţit şi îngrozit. Oricât de tare se străduia, tot mai 
apărea un alt soldat schilodit care să încerce să-l străpungă 
sau să-l taie cu sabia. Şi peste tot răsunau hohotele smintite 
ale oamenilor care se ştiau morţi şi totuşi se agăţau cu 
deznădejde de iluzia vieţii, chiar şi când vardenii le hăcuiau 
trupurile. 

Şi apoi, linişte. 

Roran rămase ghemuit în spatele scutului, cu ciocanul pe 
jumătate ridicat, răsuflând greu, scăldat în sudoare şi 
sânge. Trecu un minut până să-şi dea seama că în apă, în 
faţa lui, nu se mai afla nimeni. Privi de trei ori în stânga şi-n 
dreapta, de parcă nu era în stare să înţeleagă că duşmanii 
fuseseră în sfârşit ucişi pe de-a-ntregul, spre uşurarea 
tuturor. Printre undele sclipitoare, un leş pluti în jos, pe 
lângă el. 

În clipa în care simţi o mână prinzându-l de braţul drept, 
scoase un muget fără cuvinte şi se răsuci, mârâind şi dând 
să scape. Nu era însă decât Cârn, tras la faţă, murdar din 
cap până-n picioare, care-i spunea: 

— Am învins, Roran! Ce zici? Au pierit! I-am dovedit! 

Roran îşi cobori braţul şi-şi dădu capul pe spate. Era prea 
obosit. Nu putea nici măcar să se aşeze. Se simţea... se 
simţea nefiresc de treaz şi totuşi lipsit de orice emoție, de 
orice sentiment care se ascunseseră undeva în străfundul 
sufletului său. Şi era mai bine aşa - altfel, se gândi că şi-ar fi 
pierdut minţile. 

— Adunaţi-vă şi cercetaţi căruțele! strigă Martland. Cu cât 
vă reveniţi mai iute, cu atât putem să părăsim mai repede 


locul ăsta blestemat. Cârn, vezi de Welmar! Nu-mi place 
cum arată tăietura aia. 

Cu un mare efort de voinţă, Roran se întoarse şi se 
apropie, târşâit, de o căruţă. Clipind pentru a scăpa de 
sudoarea ce-i curgea în ochi, văzu că din tot grupul lor nu 
mai rămăseseră în picioare decât nouă. Dar alungă gândul 
pentru mai târziu. „Acum nu e vreme de jelit.” 

În vreme ce Martland Barbăroşie se plimba prin tabăra 
plină de leşuri, un soldat pe care Roran îl crezuse mort se 
răsuci şi, culcat la pământ, îi reteză contelui mâna dreaptă. 
Dintr-o mişcare atât de elegantă încât părea pregătită 
dinainte, Martland îi smulse sabia din mână, cu o lovitură 
de picior, apoi se lăsă în genunchi, apăsându-i beregata, 
scoase un pumnal de la cingătoare cu mâna stângă şi-l 
străpunse într-o ureche, ucigându-l. Roşu la faţă şi încordat, 
îşi îndesă ciotul mâinii drepte la subsuoara cealaltă şi le 
făcu semn celor care se grăbeau să-l ajute. 

— Lăsaţi-mă în pace! Nu e cine ştie ce rană! La căruţe! 
Dacă nu vă grăbiţi, îngălaţilor, barba o să-mi încărunţească 
de tot până terminaţi voi. Haideţi! 

Cu toate acestea, Cârn nu se mişcă din loc. Martland se 
încruntă şi zbieră: 

— Pleacă imediat sau am să pun să te biciuiască pentru 
nesupunere, zău aşa! 

Cârn ridică de la pământ mâna retezată şi spuse: 

— Cred că o pot face să se prindă la loc, dar îmi trebuie 
câteva minute. 

— Ah, fir-ar să fie, dă aia încoace! făcu Martland şi-i 
smulse bucata de carne, pe care o vâri la adăpost, în tunică. 
Nu te mai ocupa de mine şi salvează-i pe Welmar şi pe 
Lindel dacă poţi. Odată ce ne îndepărtăm cale de câteva 
leghe de monştrii ăştia, poţi să încerci să mă faci la loc. 

— Atunci s-ar putea să fie prea târziu, zise Cârn. 

— Ţi-am dat o poruncă, vrăjitorule, nu te-am rugat! tună 
Barbăroşie; văzându-l pe Cârn plecat, îşi rupse cu dinţii 
mâneca tunicii şi-şi înfăşură ciotul drept, îndesându-l apoi, 


din nou, la subsuoară, cu chipul scăldat în sudoare. Aşa! Ce- 
aţi găsit în căruțele alea nenorocite, la naiba cu ele? 

— Frânghie! strigă cineva. 

— Rachiu! se auzi un alt glas. 

— Ulhart, mormăi contele, ţine-le tu socoteala. 

Roran îi ajută şi el pe cei care scotoceau prin căruțe, 
strigându-i lui Ulhart ce găsiseră. După aceea, uciseră boii 
şi dădură foc rămăşiţelor, ca şi prima dată, apoi îşi adunară 
caii şi se urcară în şei, legându-i pe răniţi ca să nu cadă. 

În clipa în care erau gata de plecare, Cârn îşi flutură 
braţul spre lumina ce se revărsa din cer şi îngână un cuvânt 
lung şi greu de înţeles. Lumea se cufundă în beznă. 
Ridicând ochii, Roran văzu o imagine tulbure a chipului lui 
Cârn, aşternută peste întinderea de stele pâlpâinde. Apoi, 
când privirile i se obişnuiră cu întunericul, zări siluetele 
mici şi cenuşii ale miilor de fluturi de noapte, năuciţi, care 
se împrăştiau pe cer ca umbrele sufletelor celor morţi. 

Simţindu-şi inima grea, îşi îmboldi armăsarul şi se 
îndepărtă de rămăşiţele convoiului. 

Sânge pe stânci. 

Cuprins de mânie neputincioasă, Eragon ieşi în goană din 
încăperea rotundă aflată undeva, sub Tronjheim, în 
adâncurile muntelui. În urma lui, uşa de stejar se închise cu 
un zgomot sec. 

Cu mâinile în şolduri, el rămase în mijlocul coridorului 
arcuit aflat dincolo de uşă şi se uită urât la podeaua 
presărată cu bucăţi dreptunghiulare de agată şi jad. 
Trecuseră trei zile de când Orik şi el ajunseseră în 
Tronjheim, iar cei treisprezece şefi de clan nu făcuseră 
decât să se certe în legătură cu nişte lucruri pe care 
Eragon le credea lipsite de importanţă, cum ar fi clanurile 
ce aveau dreptul de a-şi trimite turmele la păşunat pe o 
pajişte sau alta. Ascultându-i cum discutau legi, una mai 
încâlcită decât alta, din codul lor, Eragon simţea adesea că-i 
venea să urle la ei că erau nişte orbi şi nişte neghiobi şi că, 
din pricina lor, întreaga Alagaesie avea să cadă în robia lui 


Galbatorix dacă nu-şi lăsau certurile la o parte, pentru a 
alege, fără întârziere, un nou stăpânitor. 

Pierdut în gânduri, străbătu încet coridorul, aproape fără 
să-i observe pe cei patru străjeri care-l urmau oriunde se 
ducea, nici pe piticii pe care-i întâlni în cale şi care-l 
salutau, rostindu-i numele pe felurite tonuri. „lorunn e cea 
mai rea dintre toţi”, se hotări în sinea lui. Era vorba de şefa 
clanului Durgrimst Vrenshrrgn, un clan puternic şi bătăios, 
care lăsase să se înţeleagă, de la bun început, că avea de 
gând să urce ea însăşi pe tron. Un singur clan, Urzhad, 
trecuse pe faţă de partea ei - numai că, aşa cum o dovedise 
de mai multe ori în cursul întâlnirilor dintre şefii de clan, 
lorunn era isteaţă, vicleană şi putea răsuci orice 
împrejurare spre folosul ei. „Ar putea fi o regină minunată, 
recunoscu Eragon în sinea sa, numai că-i atât de ascunsă 
încât e cu neputinţă să ştii dacă are de gând să-i sprijine pe 
vardeni odată ce obţine tronul.” Îşi îngădui un zâmbet 
strâmb. De câte ori vorbea cu lorunn, se simţea stânjenit. 
Printre pitici, ea trecea drept o mare frumuseţe şi chiar şi 
pentru ochii unui om era impresionantă. Unde mai pui că 
părea vrăjită de Eragon, ceea ce el nu izbutea defel să 
înţeleagă. De câte ori vorbiseră, lorunn pomenise fără 
încetare felurite amănunte din istoria şi mitologia piticilor, 
pe care Eragon nu le înţelegea, dar de care, în schimb, Orik 
şi ceilalţi pitici păreau, de fiecare dată, amuzaţi nevoie 
mare. 

Pe lângă Ilorunn, apăruseră alţi doi şefi de clan care şi-ar fi 
dorit să urce pe tron: Gannel, şeful clanului Quan, şi Nado, 
grimstborith în Durgrimst Knuricarathn. Piticii din Quan 
aveau în grijă tot ceea ce ţinea de religie, aşa că se bucurau 
de multă putere în rândul celorlalţi. Cu toate astea, Gannel 
nu izbutise până acum să obţină decât sprijinul altor două 
clanuri, Durgrimst Ragni Hefthyn şi Durgrimst Ebardac - 
un clan ce se îndeletnicea, mai presus de orice, cu 
învăţătura. Nado, în schimb, atrăsese de partea sa alte trei 
clanuri - Feldunost, Fanghur şi Az Sweldn rak Anhuin. 


lorunn părea să-şi dorească tronul numai pentru puterea 
pe care avea s-o dobândească. Dinspre partea sa, Gannel 
nu părea întru totul potrivnic vardenilor - cu toate că nu se 
arăta nici din cale-afară de prietenos când venea vorba de 
ei. Nado însă se împotrivea deschis şi din toate puterile 
oricăror legături cu Eragon, Nasuada, Imperiul, Galbatorix, 
Regina Islanzadi şi, din câte i se păruse lui Eragon, cu orice 
făptură din afara Munţilor Beor. Clanul Knurlacarathn se 
îndeletnicea cu cioplitul în piatră. Era cel mai numeros şi 
mai bogat dintre clanuri, căci toţi ceilalţi depindeau de ei 
când venea vorba de săpat tuneluri sau de clădit locuinţe - 
până şi cei din Ingeitum aveau nevoie de ei pentru a scoate 
la lumină metalele pe care să le lucreze fierarii lor. Şi, chiar 
dacă Nado nu avea să izbutească să obţină coroana, Eragon 
ştia că mulţi alţi şefi de clan, ceva mai mărunți, care-i 
împărtăşeau părerile, aveau să sară să-i ia locul. Piticii din 
Az Sweldn rak Anhuin, de pildă - un clan pe care Galbatorix 
şi Trădătorii săi aproape că-l şterseseră de pe faţa 
pământului cu prilejul unei răzvrătiri -, se proclamaseră 
duşmanii de moarte ai lui Eragon, în timp ce el se afla în 
oraşul Tarnag, şi prin tot ceea ce făcuseră la întâlnirea 
şefilor de clan îşi dovediseră ura neîmpăcată faţă de el, de 
Saphira şi de tot ce avea de-a face cu dragonii şi Cavalerii 
lor. Se împotriviseră până şi dorinţei lui Eragon de a fi de 
faţă la discuţii, cu toate că aşa ceva era cum nu se poate 
mai firesc după legile lor. Ba chiar îi siliseră pe ceilalţi să-şi 
spună părerea prin vot, lungind astfel pelteaua cu încă şase 
ceasuri, fără nici un rost. 

„În curând, se gândi Eragon, va trebui să găsesc o cale să 
fac pace cu ei. Ori asta, ori să termin ceea ce a început 
Galbatorix. N-am de gând să-mi petrec viaţa temându-mă 
de Az Sweldn rak Anhuin.” Se opri, aşa cum făcuse de 
multe ori în ultimele zile, şi aşteptă răspunsul Saphirei 
amintindu-şi că acesta nu avea să vină, simţi un fior de jale, 
cu care deja se obişnuise, străpungându-i pieptul. 


Nu era însă deloc limpede cât de sigure erau înțelegerile 
dintre feluritele clanuri. Niciunul din cei patru - Orik, 
Iorunn, Gannel şi Nado - nu avea îndeajuns de mult sprijin 
pentru a câştiga votul, aşa că toţi se străduiau din răsputeri 
să nu piardă clanurile care le făgăduiseră deja ajutorul şi, în 
acelaşi timp, să le fure celorlalţi voturile. Cu toate că ştia 
cât era de important, Eragon se simţea din ce în ce mai 
plictisit şi mânios din pricina întârzierilor cu care nu avea 
cum să se lupte. 

Din câte îi spusese Orik, înţelesese că, înainte ca şefii de 
clan să-şi poată alege stăpânitorul, trebuia să hotărască 
prin vot dacă erau cu adevărat pregătiţi să o facă - pentru 
asta, era nevoie de cel puţin nouă voturi. Până în clipa 
aceea, nici un şef de clan, nici măcar Orik, nu se simţea 
îndeajuns de sigur pe sine pentru a duce lucrurile la bun 
sfârşit şi a trece la alegerea ultimă. Era hopul cel mai greu 
de trecut - spusese Orik - şi nu o dată se întâmplase să 
dureze foarte mult până ca lucrurile să meargă mai 
departe. 

Cântărind totul în minte, Eragon se plimbă aiurea prin 
multele încăperi de sub Tronjheim, până ce se trezi într-o 
cameră uscată şi plină de praf. De o parte se aflau cinci 
arcade negre, iar de cealaltă un basorelief ce înfăţişa un urs 
înalt de douăzeci de picioare, cu colții rânjiţi, făcuţi din aur 
şi cu ochii mici, rotunzi, din rubine şlefuite. 

— Kvastor, unde suntem? întrebă Eragon privindu-şi 
străjile. Glasul său răsună de jur împrejurul încăperii. Cu 
toate că simţea minţile multor pitici aflaţi la caturile de 
deasupra lor, nu avea habar cum să ajungă la ei. 

Căpitanul gărzii, un pitic tinerel - la numai vreo şaizeci de 
ani -, făcu un pas în faţă. 

— Încăperile astea au fost săpate cu mii de ani în urmă de 
către Grimstnzborith Korgan, pe când oraşul încă nu fusese 
terminat. De-atunci nu le-am prea folosit, numai când tot 
poporul nostru se adună în Farthen Dur. 

Eragon încuviinţă. 


— Şi poţi să mă conduci îndărăt sus? 

— Fireşte, Argetlam. 

Mergând la pas, ajunseră în câteva minute la o scară lată, 
cu trepte mici, ca pentru pitici, care-i scoase într-un coridor 
din partea de sud-vest a oraşului. De acolo, Kvastor îl 
conduse pe Eragon la unul dintre cele patru coridoare, 
lungi de o milă, care împărțeau oraşul după punctele 
cardinale. 

Era acelaşi prin care Eragon şi Saphira pătrunseseră 
pentru prima oară în Tronjheim, cu mai multe luni în urmă. 
Străbătându-l, el se simţi cuprins de dor în vreme ce se 
apropia de mijlocul oraşului-munte. Se simţea mult mai 
bătrân decât atunci când îl văzuse pentru prima dată. 

De-a lungul coridorului se deschideau patru caturi ale 
oraşului şi toate erau pline de pitici din fiecare clan. Cu toţii 
îl observară pe Eragon - era convins de asta -, dar numai 
câţiva catadicsiră să-l bage în seamă. Era mult mai bine aşa, 
căci nu mai era nevoit să răspundă la toate saluturile. 

În clipa în care văzu un şir de pitici din Az Sweldn rak 
Anhuin care traversau coridorul, Eragon înţepeni. Aceştia 
întoarseră capetele şi-l priviră, cu chipurile ascunse de 
vălurile violete pe care cei din clanul lor le purtau de câte 
ori ieşeau în lume. Ultimul din şir scuipă pe podea, la 
picioarele lui Eragon, înainte să se piardă printr-o arcadă, 
părăsind coridorul împreună cu tovarăşii săi. 

„Dacă ar fi Saphira aici, n-ar fi îndrăznit să fie aşa de 
grosolani”, se gândi Eragon. 

O jumătate de ceas mai târziu, ajunse la capătul măreţului 
coridor şi, cu toate că mai trecuse de multe ori pe acolo, în 
clipa în care păşi printre stâlpii negri, de onix, în vârful 
cărora se aflau pietre de zirconiu de trei ori mai mari decât 
un om, pătrunzând astfel în inima oraşului, se simţi copleşit 
de uimire şi admiraţie. 

Încăperea avea cam o mie de picioare dintr-un capăt într- 
altul. Podeaua era din cornalină şlefuită, încrustată cu 
imaginea unui ciocan înconjurat de douăsprezece stele cu 


cinci colţuri - blazonul clanului Durgrimst Ingeitum şi al 
primului rege al piticilor, Korgan, care descoperise muntele 
scobit, în vreme ce săpa după aur. În faţa lui Eragon, la fel 
ca şi în părţi, se deschideau celelalte trei coridoare care 
străbăteau oraşul-munte. Încăperea nu avea tavan, ci se 
înălța până în vârful muntelui, aflat la vreo milă deasupra. 
Acolo se deschidea sălaşul dragonilor în care locuiseră 
Eragon şi Saphira înainte ca Arya să sfărâme steaua de 
safir, apoi se vedea cerul - un rotocol albastru închis, ce 
părea de neatins, apărat de gura Muntelui Farthen Dur, 
scobit pe dinăuntru, care ascundea oraşul Tronjheim de 
restul lumii. 

Jos de tot, la poale, nu ajungea decât o lumină foarte slabă. 
Se afla în Oraşul Veşnicului Amurg, aşa cum îl numiseră 
elfii. De vreme ce razele soarelui aproape că nu izbuteau să 
pătrundă în adâncuri - în afara unei jumătăţi de ceas, 
înainte de amiază, în miezul verii, când scânteiau orbitor -, 
piticii aşezaseră de jur împrejur nenumărate lămpi fără 
flacără. Erau mii şi mii. În vârful fiecărui stâlp al arcadelor 
rotunjite ce mărgineau fiecare cat se afla câte o lampă 
dintre cele mai puternice, iar pe sub arcade se vedeau şi 
mai multe, care însemnau intrările în felurite încăperi 
necunoscute şi ciudate, dar şi calea pe care urca Voi Turin, 
Scara Nesfârşită, ce dădea ocol încăperii de jos până sus. 
Lămpile aveau multe culori, făcând ca încăperea să pară 
împânzită de giuvaieruri sclipitoare. 

Frumuseţea lor însă pălea în faţa măreției unei nestemate 
adevărate, cea mai minunată dintre toate: Isidar Mithrim. 
Pe podeaua încăperii, piticii ridicaseră o schelă de lemn, 
rotundă, întinsă pe vreo şaizeci de picioare. Acolo, în 
împrejmuirea de bârne de stejar, petrecute unele printre 
altele, steaua de safir era pusă la loc, bucată cu bucată, cu 
cea mai mare grijă şi blândeţe. Sfărâmăturile care nu-şi 
găsiseră încă locul se aflau în lăzi fără capac, căptuşite cu 
straturi de lână moale. Fiecare ladă era însemnată cu un şir 
de rune subţiri şi răsucite. Lăzile erau răspândite pe 


aproape toată întinderea peretelui de vest al măreţei 
încăperi. Vreo trei sute de pitici stăteau aplecaţi peste ele, 
chinuindu-se din răsputeri să unească bucăţile într-un 
întreg. 

Alţii se foiau de colo-colo printre schele, îngrijindu-se de 
nestemată pe dinăuntru sau proptind-o cu bârne. 

Eragon îi privi, vreme de câteva minute, la lucru, apoi se 
apropie de locul în care Durza sfărâmase podeaua când el 
şi urgalii săi pătrunseseră în Tronjheim prin tunelurile de 
dedesubt. Cu vârful încălţării, lovi piatra şlefuită de la 
picioarele sale şi observă că nu mai rămăsese nici urmă din 
stricăciunile Umbrei. Piticii se pricepuseră de minune să 
îndepărteze urmele lăsate de bătălia din Farthen Dur. Cu 
toate astea, Eragon nădăjduia că se gândiseră să păstreze 
vie amintirea luptei. 1 se părea important ca urmaşii lor să 
nu uite cât sânge vărsaseră piticii şi vardenii în timpul 
războiului lor cu Galbatorix. 

Apropiindu-se de schele, îi făcu un semn cu capul lui Skeg, 
care stătea cocoţat pe o platformă deasupra stelei de safir. 
Era un pitic subţirel, cu degete iuți. Eragon îl cunoştea 
demult. Skeg făcea parte din Durgrimst Gedthrall şi era cel 
căruia Regele Hrothgar îi încredinţase misiunea de a reface 
cea mai prețioasă comoară a neamului său. 

Skeg îi făcu semn să urce pe platformă. În clipa în care se 
săltă în mâini şi ajunse pe scândurile grosolane, Eragon 
dădu cu ochii de o întindere de creste sparte, unele subţiri 
ca un ac, de margini înguste şi sclipitoare şi adâncituri 
vălurite. Partea de sus a stelei de safir îi amintea de pustiul 
de gheaţă de pe râul Anora, în Valea Palancar, la sfârşitul 
iernii, după ce gheaţa apucase să se topească şi să îngheţe 
la loc de mai multe ori. Din pricina şanţurilor şi ridicăturilor 
care se aflau peste tot, trebuia să ai mare grijă unde pui 
pasul. Numai că rămăşiţele stelei de safir nu erau albastre, 
albe sau transparente, ci străluceau slab, într-o culoare roz- 
deschis, cu urme de portocaliu, ca soarele la amurg. 

— Cum merge? întrebă Eragon. 


Skeg ridică din umeri şi-şi flutură palmele prin aer ca doi 
fluturi. 

— Merge cum merge, Argetlam. Desăvârşirea nu poate fi 
zorită. 

— Dar mi se pare că înaintați de minune. 

Skeg îşi atinse nasul lat şi drept cu un deget ciolănos. 

— Uite cum e... Când Arya a spart Isidar Mithrim, partea 
de sus care-i acum jos - s-a sfărâmat în bucăţi mari, ce sunt 
uşor de pus laolaltă. Partea de jos, însă - care-i acum sus... 

Ajuns aici, Skeg scutură din cap posomorât. 

— Din pricina puterii cu care a fost lovită şi a tuturor 
bucăţilor ce apăsau în jos, pe faţa nestematei, 
îndepărtându-se de Arya şi dragonul Saphira, căzând spre 
tine şi Umbra cu suflet negru... petalele trandafirului s-au 
sfărâmat în bucăţi din ce în ce mai mici. lar trandafirul, 
Argetlam, trandafirul este partea cea mai prețioasă a 
nestematei. Trandafirul este mai presus de orice. lar acum, 
el se află în aproape toate bucăţelele. Dacă nu-l putem face 
la loc, astfel încât fiecare sfărâmătură, cât de mică, să se 
afle acolo unde trebuie, nu ne rămâne decât să dăm 
nestemata pe mâna giuvaergiilor, care să taie din ea inele 
pentru femeile noastre. 

Skeg începu să turuie ca o moară neferecată. Strigă, pe 
limba sa, la un pitic care tocmai muta o ladă dintr-o parte 
într-alta a încăperii, apoi se trase de barba căruntă şi 
întrebă: 

— Ţi s-a povestit vreodată, Argetlam, cum a fost tăiată 
Isidar Mithrim în vremea lui Herran? 

Eragon şovăi, gândindu-se la lecţiile sale de istorie din 
Ellesmera. 

— Ştiu că Durok a fost cel care-a sculptat-o. 

— Da, zise Skeg, Durok Omthrond - Ochi-de-Vultur, cum îi 
spuneţi voi în limba asta. A fost descoperită de altcineva, 
însă el a tăiat-o şi a desprins-o din piatra care o împrejmuia, 
a sculptat-o şi a şlefuit-o. Şi-a petrecut cincizeci şi şapte de 
ani trudind la Trandafirul de Stea. Nestemata l-a vrăjit. În 


fiecare noapte stătea ghemuit deasupra ei, până la 
revărsatul zorilor, şi asta pentru că era hotărât să facă din 
ea nu doar o frumuseţe, ci ceva care să atingă sufletele 
tuturor celor care o priveau şi care să-i aducă un loc de 
cinste la masa zeilor. Era atât de credincios acestui gând 
încât, în cel de-al treizeci şi doilea an al trudei sale, nevasta 
i-a spus că, dacă nu împarte greul lucrului cu ucenicii, are 
să plece din locuinţa lui. Durok nu i-a răspuns, ci i-a întors 
spatele pentru a trudi mai departe la petala pe care o 
începuse în anul acela. Şi a lucrat la Isidar Mithrim până 
când fiecare pată de culoare şi fiecare rotunjime i s-au 
părut desăvârşite. Apoi a lăsat să-i cadă din mână bucata de 
pânză, a făcut un pas în spate şi a spus: „Guntera să mă 
apere, am terminat!”. Cu asta, a căzut mort la pământ. 

Cu un zgomot sec, Skeg se lovi cu pumnul în piept. 

— L-a lăsat inima, căci nu mai avea nimic pentru care să 
trăiască... Asta încercăm noi să facem aici, Argetlam - să 
cinstim acei cincizeci şi şapte de ani de trudă neîntreruptă 
a unuia dintre cei mai mari artişti ai neamului nostru. Dacă 
nu putem alcătui la loc Isidar Mithrim, întocmai cum a fost, 
măiestria lui Durok nu li se va mai înfăţişa aşa cum se 
cuvine celor care privesc Trandafirul de Stea. 

Şi, strângând pumnul drept, Skeg se lovi în coapsă pentru 
a-şi întări spusele. 

Eragon se sprijini de balustrada de lemn care-i ajungea 
până la şold şi se uită la cei cinci pitici aflaţi de cealaltă 
parte a nestematei, care tocmai îl coborau pe al şaselea, 
legat cu frânghii de jur împrejur, până ce ajunse la câteva 
palme deasupra uneia dintre crestele zimţate ale safirului 
sfărâmat. Piticul scoase din tunică o bucăţică din Isidar 
Mithrim adăpostită într-o fâşie de piele şi, apucând-o cu un 
cleştişor, o potrivi într-un cotlon al nestematei. 

— Şi dacă încoronarea ar fi peste trei zile, spuse Eragon, 
oare crezi că aţi putea fi gata? 

Skeg bătu cu degetele în balustradă o melodie pe care 
Eragon nu izbuti s-o recunoască, apoi spuse: 


— Fără făgăduiala dragonului tău, Argetlam, nu ne-am zori 
atât. Graba ne este străină. Nu ne stă în fire să dăm năvală 
de colo-colo, ca nişte furnici ameţite, aşa cum fac oamenii. 
Totuşi, vom face tot ce putem pentru ca Isidar Mithrim să 
fie gata la încoronare. Şi, dacă asta ar peste trei zile... ce să 
zic, parcă n-aş pune rămăşag că izbutim. Într-o săptămână 
însă, cred că da. 

Eragon îi mulţumi pentru răspuns, apoi plecă. Cu străjile 
după el, se duse până la una dintre multele săli de mese, 
deschise tuturor, din oraşul-munte, o încăpere lungă şi 
joasă, care avea pe o parte un şir de mese de piatră, pe de 
alta mai multe cuptoare, împrejurul cărora se foiau feluriţi 
pitici. Acolo mâncă pâine nedospită, peşte cu carnea albă, 
pescuit de pitici din lacurile de sub pământ, ciuperci şi un 
soi de tuberculi pisaţi, de care mai avusese parte pe când se 
afla în Tronjheim, fără să afle însă de unde veneau. Înainte 
să se pună pe mâncat, avu grijă să cerceteze dacă nu 
cumva i se strecuraseră otrăvuri, folosind vrăjile pe care le 
învățase de la Oromis. 

Tocmai când înghiţea ultima coajă de pâine ajutându-se cu 
o duşcă de bere slabă, îndoită cu apă ca pentru dimineaţă, 
în încăpere pătrunseră Orik şi cei zece războinici care-l 
însoțeau. Aceştia din urmă se aşezară la o altă masă, de 
unde puteau vedea ambele intrări, însă Orik veni lângă el, 
lăsându-se să cadă pe bancheta de piatră din faţă cu un 
oftat de oboseală. Îşi lăsă coatele pe masă şi-şi frecă faţa cu 
palmele. Eragon ţesu câteva vrăji pentru ca nimeni să nu 
poată trage cu urechea, apoi întrebă: 

— Iar am fost daţi înapoi? 

— Nu, nicidecum. Numai că discuţiile astea sunt tare 
obositoare. 

— Am observat. 

— După cum toată lumea din jur a observat cât erai de 
plictisit şi furios, zise Orik. Eragon, ar trebui să te 
stăpâneşti mai bine de-acum încolo. Dacă dai dovadă de 


slăbiciune în faţa potrivnicilor noştri, nu poţi decât să-i ajuţi. 
Te-aş... 

Dar tăcu pe dată, în clipa în care un pitic rotofei se apropie 
legănat şi-i aşeză în faţă o farfurie cu mâncare aburindă. 
Eragon se încruntă, lăsând ochii în jos către marginea 
mesei. 

— Bine, bine, dar spune-mi: ai mai făcut vreun pas înainte, 
spre tron? Am câştigat ceva cu toate trăncănelile astea 
nesfârşite? 

Orik, care tocmai mesteca o bucată de pâine, ridică un 
deget ca să-l oprească. 

— Am câştigat, şi încă mult. Nu mai fi aşa de posomorât! 
După ce ai plecat, Havard a fost de acord să micşoreze 
taxele pentru sarea pe care Durgrimst Fanghur o vinde 
celor din Ingeitum, în schimbul îngăduinţei de a folosi, pe 
timpul verii, tunelul nostru care merge în Nalsvrid-merna, 
unde să poată vâna căpriorii roşii care se adună împrejurul 
lacului în lunile călduroase ale anului. Trebuia să vezi ce a 
mai scrâşnit Nado din dinţi în clipa în care Havard a primit 
oferta mea. 

— Puah! scuipă Eragon. Taxe, căpriori... Ce au astea de-a 
face cu urmaşul lui Hrothgar? Fii cinstit cu mine, Orik. Cum 
stai faţă de ceilalţi şefi de clan? Şi cât crezi că va mai ţine 
toată treaba asta? Cu fiecare zi care trece, primejdia ca 
Imperiul să descopere înşelătoria noastră şi să-i atace pe 
vardeni cât timp eu nu sunt acolo, să-i înfrunt pe Murtagh şi 
pe 'Thorn e din ce în ce mai mare. 

Orik se şterse la gură cu un colţ al feţei de masă. 

— Stau foarte bine, aş zice. Niciunul dintre grimstborithn 
nu are îndeajuns de mult sprijin pentru a cere să trecem la 
vot, însă Nado şi cu mine avem cei mai mulţi aliaţi. Dacă 
vreunul dintre noi ar fi în stare să mai dobândească încă, să 
spunem, două sau trei clanuri, balanţa s-ar înclina în scurtă 
vreme de partea sa. Havard a început să se lase. Nu cred că 
o să-i trebuiască prea multă încurajare pentru a trece în 
tabăra noastră. La noapte o să mâncăm împreună cu el şi 


cu ai lui şi am să văd ce e de făcut pentru a-l câştiga. Cât 
despre cât o să mai dureze, continuă Orik, mestecând o 
ciupercă friptă, cred că nu mai e mult - dacă avem noroc, 
vreo săptămână. Dacă nu, atunci vreo două. 

Eragon blestemă cu glas scăzut. Era atât de încordat încât 
stomacul îi clocotea şi ghiorăia, de parcă era pe cale să dea 
afară tot ce tocmai mâncase. Întinzându-se peste masă, 
Orik îl prinse de încheietură. 

— Nici tu, nici eu nu putem face nimic pentru a grăbi 
lucrurile, aşa că nu te mai preocupa de asta. Fă-ţi griji 
pentru ceea ce poţi schimba şi lasă restul în voia sorții, ce 
zici? 

Şi, cu asta, îi dădu drumul. Eragon răsuflă încet şi-şi lăsă 
braţele pe masă. 

— Ştiu. Numai că avem atât de puţin timp şi, dacă nu 
izbutim... 

— Ce va fi va fi, zise Orik zâmbind, cu toate că avea o 
privire tristă şi goală. Nimeni nu poate scăpa de ce-i 
urzeşte soarta. 

— N-ar fi cu putinţă să pui mâna pe tron cu de-a sila? Ştiu 
că nu ai mulţi războinici în Tronjheim, însă, având cu 
ajutorul meu, cine să ţi se împotrivească? 

Orik, care tocmai ducea cuțitul la gură, se opri cu ella 
jumătatea drumului, apoi clătină din cap şi se puse iarăşi pe 
mâncat. Printre înghiţituri, spuse: 

— Asemenea încercare ar fi o nenorocire. 

— De ce? 

— Chiar trebuie să întrebi? întregul neam s-ar întoarce 
împotriva noastră şi, în loc să devin stăpânul lor, aş moşteni 
un titlu fără nici un fel de importanţă. Dacă am face aşa 
ceva, n-aş pune rămăşag nici măcar o sabie frântă că vom 
mai apuca anul ce vine. 

— Aha. 

Orik nu mai spuse nimic până ce nu termină tot ce avea în 
farfurie. Apoi trase o duşcă de bere, râgâi şi continuă 
discuţia: 


— Ne aflăm pe o cărăruie în vârf de munte. Şi de-o parte, 
şi de alta se află prăpăstii adânci de mai bine de-o milă. 
Mulţi dintre cei din neamul meu îi urăsc pe Cavaleri şi se 
tem de ei din pricina relelor de care Galbatorix, Trădătorii 
şi, iată, acum Murtagh se fac vinovaţi faţă de noi. Şi mai 
sunt mulţi care se tem de lumea de dincolo de munţii, 
tunelurile şi peşterile în care ne ascundem. 

Începu să se joace cu cana de bere, răsucind-o în stânga şi 
în dreapta pe masă. 

— Nado şi cei din Az Sweldn rak Anhuin nu fac decât să 
înrăutăţească lucrurile. Se folosesc de temerile celorlalţi şi 
le otrăvesc minţile împotriva ta, a vardenilor şi a Regelui 
Orrin... Clanul Az Sweldn rak Anhuin este întocmai 
duşmanul pe care trebuie să-l înving dacă este să fiu rege. 
Trebuie cumva să găsim o cale pentru a domoli temerile lor 
şi ale altora ca ei, căci, chiar dacă mă urc pe tron, voi fi silit 
să-i ascult fără părtinire. Altfel, voi pierde sprijinul 
celorlalte clanuri. Regele sau regina piticilor se află mereu 
la mila celor treisprezece clanuri, oricât de puternici ar fi, 
precum şi grimstborithn sunt la mila familiilor din clanul lor. 

Şi, lăsându-şi capul pe spate, Orik bău ultimele guri de 
bere din cană, apoi o lăsă cu zgomot la loc. 

— N-aş putea face nimic, nu există nici o ceremonie şi nici 
un obicei care să-i împace pe Vermund şi pe ai lui? întrebă 
Eragon - era vorba despre şeful de clan al celor din Az 
Sweldn rak Anhuin. Trebuie să existe vreo cale de a le 
înlătura bănuielile şi de a face această duşmănie să ia 
sfârşit. 

— Există, zise Orik râzând şi ridicându-se de la masă. Ai 
putea să mori. 

În dimineaţa următoare, devreme, Eragon şedea sprijinit 
de peretele rotunjit al încăperii aflate undeva în 
străfunduri, dedesubtul oraşului, împreună cu un grup ales 
de războinici, sfetnici şi rude ale şefilor de clan, care se 
bucurau de cinstea de a fi de faţă la discuţiile acestora. Cât 
despre şefii înşişi, aceştia şedeau în jilţuri mari, frumos 


sculptate, aşezate împrejurul unei mese rotunde, care, la fel 
ca multe alte obiecte din caturile de jos ale oraşului-munte, 
purta blazonul lui Korgan şi al clanului Ingeitum. 

Galdhiem, grimstborith în clanul Durgrimst Feldunost, 
tocmai vorbea. Era scund chiar şi pentru un pitic - nu avea 
mai mult de două picioare în înălţime - şi purta robe în 
dungi aurii, roşii şi albastre ca cerul în miez de noapte. 
Spre deosebire de piticii din Ingeitum, el nu avea obiceiul 
de a-şi tunde sau împleti barba, care îi cădea pe piept ca un 
tufiş de mărăcini. Ridicându-se pe marginea jilţului, lovi cu 
pumnul înmănuşat în tăblia mesei şi tună: 

Etal Narho udim etal os isu vondi Narho udim etal os 
fromvn mendunost brakn, az Varden, hrestvog 
durgrimstnzhadn! Azjurgenvren gathrid ne domar ocen 
etal... 

— Nu, îi şopti la ureche lui Eragon piticul care-i traducea, 
pe nume Hundfast. N-am să îngădui să se întâmple aşa 
ceva. N-am să-i las pe neghiobii ăştia fără barbă, pe nume 
vardeni, să ne distrugă regatul. Războiul cu Dragonii ne-a 
slăbit puterile şi nu... 

Plictisit, Eragon îşi înăbuşi un căscat. Îşi lăsă privirile să se 
plimbe împrejurul mesei de granit, de la Galdhiem la Nado, 
un pitic cu chipul rotund şi părul blond, care încuviinţa cu 
însufleţire în vreme ce asculta discursul tunător al celuilalt, 
apoi la Havard, care-şi curăța unghiile de la cele două 
degete care-i mai rămăseseră la mâna dreaptă, folosindu-se 
de un pumnal, de acolo la Vermund, cu înfăţişarea sa 
încruntată, de necitit, la adăpostul vălului violet, la Gannel 
şi Undin, care şuşoteau, aplecaţi unul spre altul, în vreme 
ce Hadfala, o femeie mai în vârstă, şefa clanului Durgrimst 
Ebardac, cel de-al treilea care-l sprijinea pe Gannel, se 
încrunta la pergamentul acoperit de rune pe care-l aducea 
cu ea în fiecare dimineaţă. De acolo, la Manndrath, şeful 
celor din Durgrimst Ledwonnu, care şedea cu capul întors, 
arătându-şi nasul lung şi coroiat, la Thordris, grimstborith 
în Durgrimst Nagra, căreia nu-i vedea decât părul castaniu, 


ondulat, ce-i cădea de pe umeri până la podea, încolăcindu- 
se într-o cosiţă de două ori mai lungă decât ea, la ceafa lui 
Orik, care şedea tolănit pe o parte, în jilţul său, la Freowin, 
şeful celor din Durgrimst Gedthrall, un pitic grozav de gras, 
care şedea cu privirile aţintite asupra bucății de lemn pe 
care o sculpta după asemănarea unui corb ghemuit pe o 
cracă, apoi la Hreidamar, grimstborith în Durgrimst 
Urzhad, care, spre deosebire de Freowin, era zdravăn şi 
puternic, cu braţe musculoase şi venea la fiecare întâlnire 
în cămaşă de zale şi cu coif şi, în cele din urmă, la Iorunn, 
cea cu pielea brună ca o alună, al cărei singur defect era 
cicatricea subţire, în forma unui corn de lună, aflată undeva 
sus pe obrazul stâng, cea cu părul sclipitor ca satinul, 
strâns sub coiful de argint care semăna cu un cap de lup cu 
colții rânjiţi, cea cu rochia verzuie şi cu colierul din 
smaralde sclipitoare, aşezate în rame pătrate de aur, 
încrustate cu şiruri de rune tainice. 

Iorunn îl observă pe Eragon uitându-se la ea. Pe buze i se 
întinse un zâmbet leneş. Cu mişcări lente şi graţioase, îi 
făcu cu ochiul, ascunzându-şi pentru câteva clipe vederii 
unul dintre ochii migdalaţi. 

Eragon simţi furnicături în obraji. Vârfurile urechilor îi 
ardeau. Îşi feri ochii şi se întoarse din nou către Galdhiem, 
care nu terminase de vorbit şi îşi umfla pieptul ca un 
porumbel care se plimbă ţanţoş de colo-colo. 

Aşa cum îi ceruse Orik, cât ţinu discuţia rămase de piatră, 
ascunzându-şi gândurile de cei care-l priveau. După ce se 
întrerupseră pentru a-şi lua masa de prânz, se grăbi către 
Orik şi, aplecându-se pentru ca nimeni să nu-l poată auzi, 
spuse: 

— Nu vin să iau masa cu tine. M-am săturat să stau 
nemişcat şi să ascult ce vorbesc alţii. Mă duc să cercetez un 
pic tunelurile. 

Orik părea preocupat de altceva. Încuviinţă şi răspunse: 

— Fă cum vrei, numai ai grijă să fii aici când începem din 
nou! Nu se cuvine să tragi chiulul, chiar dacă te plictiseşte 


ceea ce auzi. 

— Cum vrei. 

Eragon se strecură afară din încăpere împreună cu 
mulţimea de pitici nerăbdători să-şi ia prânzul şi se alătură 
celor patru străjeri, în coridor, unde ei îşi petrecuseră 
vremea jucând zaruri cu războinicii fără treabă din alte 
clanuri. Cu străjile după el, o apucă la întâmplare prin 
Tronjheim, lăsându-şi picioarele să-l poarte unde voiau, în 
vreme ce se frământa să găsească o cale pentru ca 
grupurile învrăjbite de pitici să se poată uni împotriva lui 
Galbatorix. Spre furia sa, nu-i veneau în minte decât 
gânduri care nu aveau cum să poată fi duse la îndeplinire, 
de-a dreptul caraghioase. 

Nu le dădu prea multă atenţie piticilor pe care-i întâlni 
prin tuneluri - nu făcu altceva decât să mormăie câte un 
salut, aşa cum cerea politeţea - şi nici măcar locurilor prin 
care rătăcea, bizuindu-se pe Kvastor, care trebuia să ştie 
să-l ducă înapoi la încăperea în care aveau loc discuţiile. Cu 
toate că nu se uita prea atent la încăperile prin care trecea, 
ţinu socoteala minţilor fiecărei făpturi însufleţite pe care o 
simţea, cale de câteva sute de picioare împrejur, până la 
ultimul păianjen ghemuit în spatele pânzei sale, într-un 
cotlon, căci nu avea de gând să se lase luat pe nepregătite 
de cineva care ar fi vrut să-i facă vreun rău. 

În cele din urmă, se opri şi văzu cu uimire că se afla în 
aceeaşi încăpere prăfuită peste care dăduse şi cu o zi 
înainte, pe când se plimba. La stânga erau cele cinci arcade 
negre, ce dădeau spre peşteri necunoscute, iar la dreapta 
se afla basorelieful cu capul şi umerii unui urs cu colții 
rânjiţi. Năucit de asemenea întâmplare, Eragon se apropie 
de sculptura de bronz şi cercetă din priviri colții sclipitori ai 
ursului, întrebându-se ce-l atrăsese îndărăt în locul acela. 

După o clipă, se apropie de cea de-a treia arcadă şi privi 
dincolo de ea. Văzu un coridor îngust, fără vreo lampă, care 
se pierdea în umbre nepătrunse la numai câţiva paşi. 
Întinzându-şi gândurile, îl cercetă pe toată lungimea, 


pătrunzând şi în câteva dintre încăperile părăsite spre care 
dădea. Găsi vreo şase păianjeni şi alţi câţiva fluturi de 
noapte, miriapozi şi greieri orbi. Altceva, nimic. 

— Hei! strigă, apoi îşi ascultă glasul răsfrânt, din ce în ce 
mai slab, de pereţii coridorului. Kvastor, continuă, 
întorcându-şi privirile către pitic, oare prin locurile astea 
străvechi nu locuieşte chiar nimeni? 

— Ba mai sunt câţiva, răspunse celalalt. Câţiva knural 
dintre cei mai ciudaţi, pentru care singurătatea este mai 
plăcută decât atingerea nevestei sau sunetul glasurilor 
prietenilor lor. Un asemenea knurlag ne-a dat de ştire de 
apropierea urgalilor, Argetlam, dacă-ţi aminteşti. De 
asemenea, cu toate că noi nu prea vorbim de ei, tot pe aici 
sunt şi cei care au încălcat legile pământului şi pe care şefii 
de clan i-au alungat, sub ameninţarea morţii, vreme de un 
an sau, dacă vina lor este mai mare, până la sfârşitul vieţii. 
Pentru noi, aceştia sunt ca nişte morţi care umblă - dacă-i 
întâlnim dincolo de hotarele noastre, îi ocolim, iar dacă-i 
prindem pe pământurile pe care le stăpânim, îi spânzurăm. 

După ce Kvastor termină de vorbit, Eragon îi dădu de 
înţeles că era gata de plecare. Kvastor trecu în frunte, iar 
Eragon îl urmă - ceilalţi trei pitici se ţineau la câţiva paşi 
mai în spate. leşiră pe uşa pe care veniseră şi nu apucaseră 
să facă mai mult de douăzeci şi cinci de paşi, când Eragon 
auzi în spate un zgomot foarte slab, atât de slab încât 
Kvastor nu păru să bage de seamă. 

Trase cu ochiul îndărăt. În lumina gălbuie a lămpilor fără 
flacără aflate de o parte şi de alta a coridorului, văzu şapte 
pitici, înveşmântaţi numai în negru, cu chipurile ascunse 
îndărătul unor bucăţi de pânză din aceeaşi culoare şi 
picioarele învelite în cârpe, alergând către grupul său cu o 
repeziciune de care Eragon crezuse că numai elfii, Umbrele 
şi alte făpturi al căror sânge clocotea de magie erau în 
stare. În mâinile lor drepte, piticii aveau pumnale lungi şi 
ascuţite, cu tăişuri albicioase, ce sclipeau în mai multe 
culori, în timp ce, în stânga, fiecare dintre ei ducea câte un 


scut rotund de metal, cu o ţepuşă bine ascuţită în mijloc. 
Gândurile lor îi rămâneau ascunse, aşa cum i se întâmplase 
şi cu cei doi Ra'zac. 

„Saphira!” se gândi în prima clipă Eragon. Apoi îşi aminti 
că era singur. 

Răsucindu-se cu faţa la piticii în negru, se întinse să-şi 
scoată iataganul, deschizând gura pentru a le striga 
celorlalţi să se păzească. Dar prea târziu. 

Chiar în clipa în care dădea să rostească primul cuvânt, 
trei dintre piticii necunoscuţi îl apucară pe ultimul dintre 
străjerii lui Eragon şi ridicară tăişurile sclipitoare pentru a-l 
înjunghia. Mai repede ca orice vorbă şi ca orice gând, 
Eragon se cufundă cu toată fiinţa în şuvoiul magiei şi, fără 
să mai folosească limba străveche pentru a-şi alcătui vraja, 
desfăcu pânza lumii şi o ţesu la loc, într-un chip care-l 
mulțumea. Cei trei străjeri aflaţi între el şi duşmani se 
înălţară în zbor, ca şi cum ar fi fost traşi de nişte fire 
nevăzute, şi apoi căzură în picioare, îndărătul lui, 
nevătămaţi, dar năuciţi. 

Eragon clipi uşor, simţindu-şi puterile slăbite. 

Doi dintre piticii în negru se năpustiră spre el, dând să-l 
străpungă în stomac cu tăişurile lor însetate de sânge. Cu 
sabia în mână, Eragon pară ambele lovituri, uimit de iuţeala 
şi sălbăticia duşmanilor. Unul dintre străjeri sări înainte, 
urlând şi fluturându-şi securea către ucigaşi. Înainte ca 
Eragon să-l poată apuca de platoşă, pentru a-l trage la 
adăpost, o lamă albicioasă, ce clocotea de parcă fusese 
cufundată în flăcări nepământene, se înfipse în gâtul vânos 
al piticului. În clipa în care acesta căzu, Eragon îi văzu 
chipul strâmbat de durere şi se tulbură - era Kvastor, al 
cărui gât începuse să sclipească roşu, ca plumbul topit, şi se 
topea de jur împrejurul rănii. 

„Nu trebuie să-i las nici măcar să mă zgârie”, se gândi 
Eragon. 

Mâniat de moartea lui Kvastor, îl lovi pe ucigaşul acestuia 
cu atâta iuţeală încât piticul în negru nu mai avu cum să 


scape şi căzu fără viaţă la picioarele lui. Din toate puterile, 
Eragon strigă: 

— Rămâneţi în spatele meu! 

Pe măsură ce glasul său răsuna pe coridor, în podea şi în 
pereţi apărură crăpături fine, iar din tavan căzură 
sfărâmături de piatră. Duşmanii se clătinară din pricina 
puterii dezlănţuite din vocea lui, apoi trecură din nou la 
atac. Eragon se trase puţin înapoi, pentru a se putea mişca 
nestingherit, şi se aplecă uşor, fluturându-şi iataganul 
încoace şi încolo, ca un şarpe pregătit să lovească. Inima îi 
bătea de două ori mai repede decât de obicei şi, cu toate că 
lupta tocmai începuse, îşi dădu seama că de-abia îşi trăgea 
răsuflarea. 

Coridorul era lat de opt picioare, îndeajuns de mult pentru 
ca trei din cei şase duşmani rămaşi să-l atace în acelaşi 
timp. Se răspândiră, doi încercând să-l ocolească prin 
stânga şi prin dreapta, în timp ce al treilea venea drept 
spre el, fluturându-şi din ce în ce mai repede pumnalul. 

Temându-se să lupte cu ei aşa cum ar fi făcut-o dacă ar fi 
avut săbii, Eragon se împinse cu picioarele în podea şi sări 
în sus, apoi înainte. La jumătatea drumului, se răsuci şi lovi 
tavanul cu tălpile. Îşi luă avânt, se mai răsuci o dată şi căzu 
în picioare, la câţiva paşi în spatele celor trei pitici. Tocmai 
când aceştia se întorceau spre el, păşi înainte şi le reteză 
capetele dintr-o singură lovitură de sabie. 

Pumnalele se izbiră cu zgomot de podea, numai cu o clipă 
înainte de a cădea ţestele retezate. 

Sărind peste leşurile schilodite, Eragon se răsuci în aer şi 
ajunse în locul din care plecase. 

Tocmai la vreme. 

O pală de vânt îi gâdilă grumazul în clipa în care vârful 
unui pumnal îi zbură pe lângă beregată. Un alt tăiş îi smuci 
manşeta pantalonilor, despicând-o. Se feri şi răsuci 
iataganul, încercând să-şi facă loc să se lupte. „Nici n-ar fi 
trebuit să mă atingă din pricina farmecelor!” se gândi 
năucit. 


Tocmai atunci, piciorul îi alunecă într-o baltă de sânge. Se 
clătină şi căzu pe spate, ţipând fără să vrea. Capul i se izbi 
de podeaua de piatră cu un trosnet puternic. În faţa ochilor 
începură să-i joace pete albastre. Gemu. 

Cei trei străjeri care mai rămăseseră săriră peste el şi-şi 
coborâră securile laolaltă, măturând aerul pe deasupra lui 
şi ferindu-l de muşcăturile pumnalelor sclipitoare. 

Cele câteva clipe de răgaz se dovediră de ajuns. Eragon 
sari în picioare şi, dojenindu-se în sine pentru că nu 
încercase asta şi mai devreme, rosti cu glas tare o vrajă în 
care ţesu nouă din cele douăsprezece vorbe de moarte 
învăţate de la Oromis. Totuşi, nu trecu mult şi lasa baltă 
magia pe care încercase s-o slobozească, fiindcă piticii în 
negru erau apăraţi de numeroase farmece. Dacă ar fi avut 
câteva minute, ar fi putut găsi o cale de a le ocoli sau de a le 
rupe, însă într-o asemenea luptă minutele erau lungi cât o 
zi întreagă, iar fiecare secundă parcă dura un ceas. 
Neizbutind nimic cu magia, Eragon îşi întări gândurile, 
preschimbându-le într-un soi de suliță tare ca fierul, şi le 
aruncă în direcţia în care trebuia să se afle mintea unuia 
dintre duşmanii înveşmântaţi în haine cernite. Dar sulița se 
izbi de o platoşă nevăzută, aşa cum nu mai întâlnise 
niciodată până atunci - netedă şi fără vreo crăpătură, de 
parcă nici un gând dintre cele care tulbură mintea unei 
făpturi muritoare prinse într-o asemenea luptă nu putea s-o 
clintească. 

„Mai este cineva care-i apără, îşi dădu Eragon seama. Nu 
sunt numai ăştia şapte.” 

Răsucindu-se pe un picior, se întinse înainte şi-l lovi pe 
duşmanul din stânga în genunchi. Acestuia începu să-i 
curgă sânge. Se împiedică, iar străjile lui Eragon se 
năpustiră asupra lui, pironindu-i braţele pentru a nu putea 
să-şi folosească înspăimântătorul pumnal, şi-l hăcuiră cu 
securile lor rotunjite. 

Cel mai apropiat dintre duşmanii rămaşi ridică scutul, 
pregătindu-se pentru lovitura pe care i-o pregătea Eragon. 


Adunându-şi toate puterile, acesta din urmă dădu să reteze 
în două atât scutul, cât şi braţul care-l ţinea, aşa cum făcuse 
adesea, pe când o avea pe Za'roc. Cu toate acestea, în focul 
luptei uită că avea de-a face cu un pitic înzestrat cu o 
iuţeală nemaivăzută. În vreme ce iataganul se apropia de 
ţintă, duşmanul îşi răsuci scutul pentru a azvârli tăişul 
sabiei în lături. 

lataganul se izbi mai întâi de partea de sus a scutului, apoi 
de ţepuşa lungă de metal, din mijloc, scoțând scântei. Din 
pricina puterii loviturii, ajunse mai departe decât dorea 
Eragon şi zbură aşa prin aer până ce se lovi cu tăişul de 
perete. Eragon îşi simţi braţul tremurând. 

Cu un sunet ca de cristal, lama iataganului se sfărâmă în 
douăsprezece bucăţi, lăsându-l înarmat cu un soi de ţepuşă 
nu prea lungă, din metal, prinsă de mâner. 

Luat pe nepregătite, Eragon aruncă sabia ruptă şi apucă 
marginea scutului piticului, luptându-se cu acesta şi 
chinuindu-se să ţină scutul între el şi pumnalul împrejmuit 
de o aureolă în culori vii. Piticul era nemaipomenit de 
puternic - îi ţinu piept şi izbuti chiar să-l împingă un pas 
îndărăt. Dându-şi drumul la mâna dreaptă, dar ţinând în 
continuare scutul cu stânga, Eragon îşi trase braţul înapoi 
şi lovi scutul cât putu de tare, sfărâmând oţelul călit de 
parcă ar fi fost o bucată de lemn putred. Datorită pielii 
îngroşate de pe dosul palmei, nu simţi nici un pic de durere 
în clipa izbiturii. 

Lovitura îl dădu îndărăt pe duşman, lipindu-l de perete. Cu 
capul atârnându-i moale pe gât, cu toate oasele rupte, 
piticul se prăbuşi ca o marionetă cu legăturile retezate. 

Eragon îşi trase pumnul îndărăt prin gaura din scut, 
zgâriindu-se în metalul zdrenţuit, şi-şi scoase cuțitul de 
vânătoare. 

În clipa următoare, ultimul duşman se năpusti. Eragon 
pară loviturile de pumnal... o dată... de două ori... de trei 
ori... apoi îi despică mâneca groasă şi-i zgârie braţul în care 
ţinea arma, de la cot la încheietură. Piticul şuieră de 


durere, privindu-l mânios cu ochii săi albaştri, peste masca 
de pânză. Începu un şir de lovituri din ce în ce mai repezi. 
Pumnalul despica aerul cu iuţeala vântului. Eragon se văzu 
silit să sară înapoi, pentru a se feri de tăişul care aducea 
moartea cu fiecare zgârietură şi izbuti să se apere până ce 
lovi cu călcâiul un leş şi, încercând să-l ocolească, se 
împiedică şi se lovi cu umărul de perete. 

Cu un hohot aspru de râs, piticul se năpusti, dând să 
lovească în jos, spre pieptul neapărat al lui Eragon. 
Ridicând braţul, într-o încercare zadarnică de a se păzi, 
acesta din urmă se rostogoli mai departe pe coridor, ştiind 
că de astă dată norocul îl părăsise şi nu mai avea cum 
scăpa. 

În clipa în care ajunse cu faţa în sus, spre duşman, Eragon 
zări pumnalul albicios venind către el ca un fulger prăbuşit 
din tării. Apoi, spre mirarea sa, vârful pumnalului se lovi de 
una dintre lămpile fără flacără de pe perete. Eragon se 
răsuci mai departe, înainte să apuce să mai vadă ceva, însă 
o clipă mai târziu ceva ca un pumn uriaş şi fierbinte păru 
să-l lovească din spate, aruncându-l vreo douăzeci de 
picioare prin aer, până ce se lovi de marginea unei arcade 
deschise, alegându-se pe dată cu alte câteva vânătăi şi răni. 
Un tunet năucitor îl asurzi. Părea că cineva i-ar fi străpuns 
timpanele cu aşchii de lemn. Eragon îşi duse palmele la 
urechi şi se ghemui la pământ urlând. 

După ce zgomotul şi durerea trecură, îşi cobori braţele şi 
se ridică în picioare împleticindu-se şi strângând din dinţi 
când noile răni îşi anunţară prezenţa printr-o mulţime de 
senzaţii, care mai de care mai neplăcută. Ameţit şi rătăcit, 
se uită spre locul în care avusese loc explozia. 

Din pricina ei, o bucată de vreo zece picioare din coridor 
era neagră de funingine. Grăunţe moi de cenuşă pluteau 
prin aerul fierbinte, precum cel dintr-o fierărie. Ultimul 
duşman rămas zăcea pe podea, zvârcolindu-se, cu trupul 
acoperit de arsuri. După numai câteva clipe, rămase 
nemişcat. Cei trei străjeri care scăpaseră cu viaţă zăceau 


dincolo de bucata pârjolită, acolo unde fuseseră aruncaţi de 
explozie. Tocmai când se uita la ei, se ridicară în picioare cu 
chiu, cu vai. Din urechi şi din gurile căscate le curgea 
sânge. Aveau bărbile pârlite şi zbârlite. Marginile platoşelor 
păreau să sclipească roşu, însă apărătorile din piele pe care 
le purtau pe sub armură îi feriseră, pesemne, de ceea ce 
era mai rău. 

Eragon făcu un pas în faţă, apoi se opri şi gemu, simțind o 
durere cumplită între omoplaţi. Încercă să-şi răsucească 
braţul în spate, pentru a vedea cât se întindea rana, însă în 
clipa în care pielea i se întinse durerea deveni de neîndurat. 
Gata să-şi piardă cunoştinţa, se sprijini de un perete şi trase 
cu ochiul la piticul care zăcea fără suflare. „Probabil 
spinarea mea arată la fel ca a lui.” 

Chinuindu-se să se adune, rosti două dintre vrăjile menite 
să vindece arsuri, pe care le învățase de la Brom în vreme 
ce călătoreau împreună. Când acestea îşi făcură efectul, i se 
păru că un val răcoros şi blând de apă i se revărsase pe 
spinare. Oftă uşurat şi se îndreptă. 

— Sunteţi răniţi? îşi întrebă străjerii care se apropiau 
şchiopătând. 

Piticul din frunte se încruntă, îşi atinse urechea dreaptă şi 
scutură din cap. 

Eragon bombăni un blestem şi abia atunci îşi dădu seama 
că nu-şi putea auzi vocea. Sorbind din nou din puterea 
trupului său, ţesu o vrajă pentru a-şi vindeca urechile, 
precum şi pe cele ale străjerilor. Când o isprăvi, simţi în 
urechi o mâncărime neplăcută, care dispăru însă în scurtă 
vreme. 

— Sunteţi răniţi? 

Piticul din dreapta, îndesat şi cu barba despicată în două, 
tuşi şi scuipă un cheag de sânge, apoi mormăi: 

— Ne vindecăm noi cu timpul. Dar tu, Biruitor al Umbrei? 

— N-am cine ştie ce. 

Încercând podeaua la fiecare pas, Eragon pătrunse în 
bucata de coridor neagră de funingine şi îngenunche lângă 


Kvastor, nădăjduind să-l mai poată salva din ghearele 
morţii. Numai că, de îndată ce-i mai văzu o dată rana, îşi 
dădu seama că era cu neputinţă. Lăsă capul în jos, copleşit 
de amărăciunea amintirilor despre cei care muriseră de 
mâna sa atunci şi mai înainte. Se ridică. 

— De ce a explodat lampa? 

— Era plină de lumină şi căldură, Argetlam, răspunse un 
străjer. Aşa sunt toate. Dacă se sparge vreuna, totul 
ţâşneşte afară şi atunci e mai bine să te ţii cât mai departe 
cu putinţă. 

Arătând spre leşurile chircite ale duşmanilor, Eragon 
întrebă: 

— Ştiţi cumva din ce clan erau? 

Piticul cu barba despicată scotoci prin hainele câtorva 
dintre cei în negru, apoi zise: 

— Barzul! N-au nici un semn după care să poată fi 
recunoscuţi, Argetlam, dar uite ce-am găsit. 

Şi-i arătă o brățară din păr de cal împletit, împodobită cu 
bucăţi şlefuite de ametist. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ametiste de-astea... începu piticul, pipăind brăţara cu 
degetele sale pătate de funingine, ametiste de soiul ăsta nu 
se găsesc decât în patru locuri din Munţii Beor, iar trei 
dintre acestea sunt în stăpânirea celor din Az Sweldn rak 
Anhuin. 

— Aşadar, se încruntă Eragon, grimstborith Vermund a 
poruncit acest atac? 

— Nu putem fi siguri, Argetlam. Poate că vreun alt clan a 
încercat să dea vina pe ei folosindu-se de brățară. Poate că 
vor să ne facă să credem că a fost Az Sweldn rak Anhuin, ca 
să nu ne dăm seama cine sunt adevărații duşmani. Dar... 
Argetlam, dacă ar fi să pun rămăşag, fie şi pe o căruţă 
întreagă de aur, aş zice că ei sunt de vină. 

— Blestemaţi să fie, şopti Eragon. Blestem asupra lor, 
oricine-ar fi! Îşi încleşta pumnii pentru a se opri din 


tremurat şi lovi uşor cu piciorul pumnalele de care se 
folosiseră duşmanii. 

— Farmecele ţesute împrejurul acestor arme şi al... al 
oamenilor... oamenilor, piticilor, cum vreţi să le spuneţi, se 
fâstâci el, arătând cu bărbia spre cei căzuţi, au avut nevoie 
de foarte multă putere. Nici nu pot să-mi dau seama cât au 
fost de încâlcite. Asemenea vrăji sunt primejdioase şi 
grele... 

Îşi plimbă privirea de la un străjer la altul şi continuă: 

— Fiţi martori! Jur aici, în faţa voastră, că n-am să las 
nepedepsit acest atac şi moartea lui Kvastor. Nu ştiu ce clan 
sau clanuri i-au trimis pe aceşti ucigaşi netrebnici, dar după 
ce aflu am să-i fac să-şi dorească să nu se fi gândit niciodată 
să mă lovească şi, prin mine, să lovească în Durgrimst 
Ingeitum. Fac legământ, ca membru al clanului vostru şi 
Cavaler al Dragonilor, iar dacă vă întreabă cineva, puteţi să- 
i dezvăluiţi întocmai ce am jurat. 

Piticii se înclinară în faţa lui, iar cel cu barba despicată 
spuse: 

— Cum porunceşti aşa va fi, Argetlam. Cuvintele tale fac 
cinste amintirii lui Hrothgar. 

— Clanul care a poruncit aşa ceva, zise un alt străjer, a 
încălcat legile ospeţiei. A ridicat mâna asupra unui străin. 
Asemenea pitici sunt mai vrednici de dispreţ decât nişte 
şobolani. Ei sunt menknurlan. 

Şi scuipă pe podea, la fel ca şi ceilalţi doi. 

Eragon se duse până în locul în care zăceau rămăşiţele 
iataganului, îngenunche în funingine şi, cu vârful unui 
deget, pipăi marginea zimţată a unei bucăţi de metal. 
„Pesemne am lovit scutul şi peretele cu atâta putere încât 
am făcut să se rupă toate vrăjile cu care întărisem tăişul”, 
se gândi. 

Apoi îi mai veni un gând: „Am nevoie de o sabie”. 

„Am nevoie de o sabie de Cavaler.” 

Mai sus, mereu mai sus. 


Vântul-arşiţă-de-dimineaţă-peste-câmpie, deosebit de 
vântul-arşiţă-de-dimineaţă-peste-dealuri, îşi schimbă 
direcţia. 

Saphira îşi potrivi aripile, pentru a se folosi de fiecare 
schimbare pe care o simţea în vârtejul de aer pe care 
plutea, la câteva mii de picioare deasupra câmpiei scăldate 
în razele soarelui. Îşi închise, pentru câteva clipe, cele două 
rânduri de pleoape, răsfăţându-se în cuibul moale al 
vântului, mângâiată de razele blânde ale dimineţii care-i 
scăldau corpul puternic de la bot până la vârful cozii. Îşi 
închipui cât de tare sclipeau solzii ei în lumină şi cum cei 
care o vedeau dând târcoale pe cer se minunau, pesemne, 
de o asemenea privelişte şi începu să toarcă de plăcere, 
ştiind că era cea mai frumoasă făptură din toată Alagaesia, 
căci cine putea nădăjdui să se pună cu splendoarea solzilor 
ei, a cozii lungi, care se îngusta din ce în ce spre vârf, a 
aripilor atât de frumoase şi puternice, a ghearelor rotunjite 
şi a colţilor lungi şi albi, cu ajutorul cărora putea reteza 
gâtul unui bou sălbatic dintr-o singură muşcătură? Nu 
Glaedr-cel-cu-solzi-aurii, fireşte, căci el îşi pierduse un 
picior în vremea căderii Cavalerilor. Nici Thorn şi nici 
Shruikan, căci ei erau sclavii lui Galbatorix, şi nu de 
bunăvoie, ceea ce-i făcuse să-şi piardă minţile. Dragonii 
care nu erau liberi să facă ce voiau nici nu se mai puteau 
numi dragoni. Unde mai pui că erau masculi, iar masculii, 
cu toate că puteau părea măreţi, nu erau cu adevărat 
frumoşi, aşa ca ea. Nu, una peste alta, ea era cea mai 
uluitoare făptură din Alagaesia, şi aşa şi trebuia să fie. 

Saphira se înfiora de plăcere de la ceafă până în vârful 
cozii. Era o zi minunată. Arşiţa soarelui o făcea să se simtă 
ca şi cum s-ar fi întins într-un cuib de cărbuni. Avea burta 
plină, cerul era senin şi nu avea nici o treabă de făcut, în 
afară de a fi atentă să nu cumva să se apropie un duşman, 
ceea ce se obişnuise să facă în fiecare clipă şi fără să i-o 
ceară cineva. 


Fericirea ei avea o singură pată, dar era o pată ce se tot 
întindea şi, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât 
devenea mai nemulțumită, până ce-şi dădu seama că toată 
plăcerea de mai înainte pierise: şi-ar fi dorit ca Eragon să 
fie acolo, pentru a se bucura de ziua aceea minunată 
împreună cu ea. Mârâi şi slobozi o pală subţire de flăcări 
albastre printre fălci, pârjolind văzduhul înaintea ei, apoi îşi 
strânse gâtlejul la loc, retezându-le. Limba o gâdila din 
pricina focului care se revărsase peste ea. Când avea de 
gând Eragon, tovarăşul-minţii-şi-inimii-ei-Eragon, să-i 
trimită Nasuadei vorbă din Tronjheim şi s-o cheme pe 
Saphira lângă el? Îl îndemnase ea, era drept, să i se supună 
Nasuadei şi să plece în munţii-mai-înalţi-decât-putea-zbura, 
dar de-acum trecuse prea multă vreme, iar Saphira se 
simţea singură şi neîmplinită. 

„O umbră s-a aşternut peste lume, se gândi. Asta m-a 
întristat. S-a întâmplat ceva cu Eragon. Este în primejdie 
sau a fost. lar eu nu-l pot ajuta.” Nu era un dragon crescut 
în sălbăticie. De când ieşise din ou, îşi împărtăşise fiecare 
clipă de viaţă cu Eragon, iar fără el nu era decât pe 
jumătate ea însăşi. Dacă Eragon murea pentru că ea nu 
fusese de faţă să-l apere, nu mai avea altă pricină să 
rămână în viaţă, decât pentru a se răzbuna. Avea să-i sfâşie 
în colţi pe ucigaşi, iar apoi avea să zboare îndărăt în oraşul 
negru al trădătorului-ucigaşului-sălbaticului care o ţinuse 
întemniţată vreme de atâtea zeci de ani şi avea să facă tot 
ce putea pentru a-l omori, chiar dacă aşa ar fi însemnat să- 
şi piardă viaţa, la rândul său. 

Saphira mârâi iarăşi şi dădu să înghită o rândunică micuță 
care fusese îndeajuns de neghioabă să zboare pe lângă ea. 
Nu izbuti însă, iar pasărea fugi într-o parte, apoi îşi 
continuă nestingherită drumul, ceea ce o făcu pe Saphira să 
se posomorască şi mai mult. O clipă, se gândi s-o 
urmărească, dar apoi hotări că nu merita să se obosească 
pentru asemenea fărâmă de oase şi pene din care nici n- 
avea ce alege. 


Înclinându-se în bătaia vântului şi fluturându-şi coada în 
cealaltă direcţie pentru a se întoarce mai uşor, se răsuci în 
aer, privind pământul aflat undeva jos de tot şi toate 
făpturile micuţe şi înfricoşate care încercau să se ascundă 
de ochii ei pătrunzători. Chiar dacă se afla la mii de picioare 
în văzduh, putea observa fiecare fulg de pe trupul uliului 
care plutea peste ogoarele cu grâu aflate la vest de râul 
Jiet. Zări şi o pată cafenie, tulbure - un iepure care gonea 
peste câmpie, căutând să ajungă la adăpostul vizuinii. Văzu 
şi micuța turmă de cerbi care se ascundeau pe sub crengile 
tufişurilor îngrămădite de-a lungul unui râu mic, ce se vărsa 
în Jiet. Şi auzi strigătele ascuţite ale animalelor 
înspăimântate, care-şi vesteau unele altora apropierea ei. 
Bocetele tremurate o umplură de mulţumire - era firesc ca 
mâncarea să se teamă de ea. Daca apuca vreodată ziua în 
care ea, Saphira, să simtă aşa ceva, însemna că îi venise 
sorocul morţii. 

Cam la o leghe în susul râului se aflau vardenii, înghesuiți 
pe mal ca o turmă de cerbi roşii, adunaţi la poalele unei 
creste. Cu o zi înainte, ajunseseră la o răspântie, iar de 
atunci cam a treia parte din oamenii-care-le-erau-prieteni, 
urgalii-care-le-erau-prieteni şi caii-pe-care-nu-trebuia-să-i- 
mănânce trecuseră râul, printr-un vad. Oastea se mişca atât 
de încet încât uneori o făcea să se întrebe cum de oamenii 
mai aveau răgaz şi pentru altceva decât să călătorească, 
mai ales că vieţile lor erau atât de scurte. „Le-ar veni mult 
mai uşor dacă ar putea zbura”, se gândi şi se întrebă de ce 
nu se hotărau odată s-o facă. Era ceva atât de uşor încât nu 
izbutea cu nici un chip să înţeleagă cum de mai existau 
făpturi care să se mulţumească doar să calce pământul. 
Până şi Eragon era mult prea legat de ţărâna-moale-sau- 
tare, cu toate că ea, Saphira, ştia prea bine că putea să i se 
alăture în văzduh, rostind numai câteva vorbe în limba 
străveche. Una peste alta, nici măcar o făptură ca ea nu 
putea înţelege de fiecare dată rosturile celor care se 
bălăbâneau de colo-colo pe două picioare, fie că aveau 


urechi rotunde, urechi ascuţite, coarne, fie erau atât de 
mici încât putea să le strivească sub talpă. 

O umbră de mişcare, undeva spre nord-est, îi atrase 
atenţia. Curioasă, se îndreptă într-acolo. Văzu un şir de 
patruzeci şi cinci de cai osteniţi, care veneau la pas către 
vardeni. Cei mai mulţi nu aveau călăreţi. lată de ce mai 
trecu o jumătate de ceas până să-şi dea seama, după ce zări 
chipurile bărbaţilor care-i conduceau, că putea fi grupul lui 
Roran, care se întorcea din misiune. Se întrebă ce li se 
întâmplase de rămăseseră atât de puţini şi simţi pentru o 
clipă înţepătura neliniştii. Nu era legată de Roran în nici un 
fel, însă Eragon ţinea la el, iar asta era îndeajuns pentru ca 
şi ea să vegheze asupra vieţii lui. 

Întinzându-şi gândurile îndărăt, către dezordonaţii de 
vardeni, căută în sus şi în jos până ce dădu peste armonia 
din care era ţesută mintea Aryei. După ce elfa o observa şi-i 
îngădui să-i pătrundă în gânduri, Saphira spuse: „Roran va 
ajunge îndărăt cam pe la sfârşitul după-amiezii. Numai că 
are mult mai puţini războinici cu el decât la plecare. 
Pesemne în aceasta călătorie li s-a-ntâmplat o nenorocire.” 
„Îţi mulţumesc, Saphira, spuse Arya. Am să-i trimit vorbă 
Nasuadei.” 

În clipa în care părăsi mintea elfei, Saphira simţi atingerea 
întrebătoarea a lui blană-neagră-albastră-de-lup- 
Blodhgarm. „Nu sunt un puişor, se răsti ea. N-ai de ce să-mi 
porţi de grijă la fiecare câteva minute.” „Îmi cer cu umilinţă 
iertare, Bjartskular, numai că lipseşti deja de multă vreme 
şi, dacă te urmăreşte cineva, are să-nceapă să se întrebe de 
ce tu şi...” „Da, ştiu”, mârâi ea. Strângându-şi puţin aripile, 
se răsuci în jos, simțindu-se din ce în ce mai uşoară, şi 
cobori în spirală către apele umflate ale râului. „Ajung pe 
dată.” 

La vreo mie de picioare deasupra apei, îşi flutură aripile şi 
simţi apăsarea membranelor care o ajutau în zbor, în clipa 
în care vântul le atinse, suflând cu putere. Se opri aproape 
de tot, apoi împinse aerul cu aripile şi începu să plutească 


din ce în ce mai repede, până ce ajunse cam la o sută de 
picioare de apa-cafenie-care-nu-era-bună-de-băut. 
Fluturând din când în când din aripi ca să nu se 
prăbuşească, zbură în susul râului, atentă la fiecare 
schimbare în aerul-rece-de-peste-curgerea-apei, căci pe 
acolo existau vârtejuri ce o puteau duce într-o altă direcţie 
decât cea aleasă sau, mai rău, puteau s-o împingă spre 
copacii-cu-vârfuri-ascuţite sau către pământul-care- 
sfarămă-oase. 

Trecu mult pe deasupra vardenilor adunaţi pe mal, pentru 
ca sosirea ei să nu-i înfricoşeze pe caii lor cei fără minte. 
Apoi, plutind cu aripile nemişcate, se lăsă la pământ într-un 
luminiş dintre corturi, pregătit anume pentru ea la 
poruncile Nasuadei, şi se strecură prin tabără către cortul 
gol al lui Eragon, unde o aşteptau Blodhgarm şi cei 
unsprezece elfi aflaţi la porunca lui. Îi salută clipind din ochi 
şi scoțând uşor limba, apoi se încolăci în faţa cortului, 
împăcată cu gândul că avea să moţăie şi să aştepte căderea 
serii, aşa cum ar fi făcut dacă Eragon ar fi fost într-adevăr 
înăuntru şi dacă ei amândoi ar fi avut de îndeplinit felurite 
misiuni la vreme de noapte. Era o mare plictiseală să zacă 
aşa la pământ, zi după zi, dar ştia că era nevoie s-o facă, 
pentru ca oamenii să creadă şi mai departe că Eragon se 
afla încă printre vardeni. Aşa că nu se plângea, nici măcar 
după ce-şi petrecea douăsprezece ceasuri şi mai bine pe 
pământul-tare-aspru-care-i-murdărea-solzii, cu toate că, în 
sinea ei, era cuprinsă de pofta de a se lupta cu mii de 
soldaţi, de a culca o pădure la pământ folosindu-se numai 
de colţi, gheare şi foc sau de a se înălța şi de a zbura până 
nu mai putea ori până ajungea în locul în care nu mai erau 
nici pământ, nici apă, nici aer. 

Mârâind pentru sine, brăzdă pământul cu ghearele ca să-l 
înmoaie, apoi îşi culcă botul pe labele din faţă şi închise 
primul rând de pleoape pentru a se putea odihni, însă fără 
să-i piardă cu totul din vedere pe cei din jur. O libelulă 
2zbură peste capul ei, iar Saphira se întrebă, aşa cum o mai 


făcuse şi altă dată, cum de era cu putinţă ca, într-una dintre 
limbile vorbite prin feluritele părţi ale lumii, insecta aceea 
slăbânoagă să poarte un nume ce se trăgea din numele 
neamului său. „Nici măcar nu seamănă cu un dragon”, 
mormăi în sinea ei, apoi se cufundă într-un somn uşor. 

Focul-mare-rotund-din-cer se apropiase de linia 
orizontului în clipa în care Saphira auzi strigătele de bun- 
venit care însemnau că Roran şi tovarăşii săi de luptă 
ajunseseră în tabără. Se ridică. Aşa cum mai făcuse şi 
înainte, Blodhgarm rosti o vrajă, pe jumătate murmur, pe 
jumătate şoaptă, care făcu să se închege din nimic o 
imagine tremurătoare a lui Eragon. La porunca elfului, 
aceasta ieşi din cort şi se urcă pe spinarea Saphirei. De- 
acolo, de sus, părea vie. Ca înfăţişare, era desăvârşită - nu 
avea însă nici un pic de minte, iar dacă iscoadele lui 
Galbatorix ar fi încercat să-i citească gândurile, ar fi 
descoperit pe dată înşelătoria. Aşadar, pentru a nu se 
întâmpla nimic rău, era nevoie ca Saphira să-şi poarte 
povara dintr-o parte a taberei în alta cât putea de repede. 
Se mai bizuiau şi pe nădejdea că Eragon era un războinic 
atât de înfricoşător încât nimeni nu avea să încerce să-i 
soarbă din minte veştile despre vardeni de teama 
răzbunării sale. 

Saphira se ridică brusc şi se năpusti prin tabără. Cei 
doisprezece elfi alergau pe lângă ea. Oamenii săreau la o 
parte din calea lor, strigând: 

— Cinste ţie, Biruitor al Umbrei! Sau: 

— Cinste ţie, Saphira! 

Şi asta o făcu să simtă o licărire caldă în stomac. 

Ajunsă la cortul-ca-o-pupă-de-fluture-roşu-cu-aripile- 
strânse al Nasuadei, se aplecă şi-şi vâri capul prin 
deschizătura întunecată dintr-un perete, în locul în care 
străjile Nasuadei dăduseră la o parte o bucată de pânză 
pentru a-i îngădui să treacă. Blodhgarm începu din nou să- 
şi îngâne descântecul, iar Eragon-strigoiul descăleca, intră 


în cortul stacojiu şi se topi în văzduh de îndată ce scăpă de 
privirile curioşilor. 

— Crezi că înşelătoria noastră a fost descoperită? întrebă 
Nasuada, din jilţul ei cu spătar înalt. 

Blodhgarm făcu o plecăciune graţioasă. 

— Din nou, Domniţă Nasuada, nu am cum să fiu sigur. Va 
trebui să aşteptăm să vedem dacă Imperiul face vreo 
mişcare împotriva noastră ca pentru a se folosi de lipsa lui 
Eragon şi numai atunci vom şti răspunsul. 

— Mulţumesc, Blodhgarm. Poţi pleca. 

Făcând o ultimă plecăciune, elful ieşi din cort şi se opri 
undeva la câţiva paşi în spatele Saphirei, apărând-o. Cât 
despre ea, se întinse pe burtă şi începu să-şi curețe cu 
limba cea de-a treia gheară de la piciorul stâng. Acolo se 
adunaseră firişoare de lut alb, care o făceau să arate urât. 
Îşi aminti: era lutul în care se aşezase când se ospătase 
ultima dată. 

Nu trecu nici un minut şi Martland Barbăroşie, Roran, 
precum şi un bărbat-cu-urechi-rotunjite pe care nu-l 
cunoştea intrară în cortul cel roşu şi se înclinară în faţa 
Nasuadei. Saphira se opri puţin din ceea ce făcea şi gustă 
aerul cu limba, simțind înţepătura sângelui uscat, mirosul 
acru al transpiraţiei, duhoarea de cal amestecată cu cea de 
piele tăbăcită şi unda slabă, dar uşor de recunoscut a fricii- 
de-om. Se uită din nou la cei trei şi observă că bărbatul-cu- 
barbă-lungă-roşie îşi pierduse mâna dreaptă, apoi îşi 
îndreptă din nou atenţia către firişoarele de noroi dintre 
gheare. 

Îşi linse fără încetare piciorul, făcându-şi fiecare solz să 
strălucească la fel de puternic ca de obicei, în vreme ce mai 
întâi Martland, apoi bărbatul-cu-urechi-rotunjite-pe-nume- 
Ulhart şi în cele din urmă Roran îşi spuseră povestea 
despre sânge şi foc şi despre bărbaţii care râdeau şi se 
încăpăţânau să nu moară când le bătea ceasul şi să lupte 
mult după ce Angvard le rostise numele, chemându-i la el. 
Aşa cum îi era felul, Saphira rămase tăcută, în timp ce alţii - 


Nasuada şi sfetnicul ei, bărbat-înalt-faţă-trasă-Jormundur - 
le puneau războinicilor o sumedenie de întrebări despre 
nefericita lor misiune. Saphira ştia prea bine ca uneori până 
şi Eragon era nedumerit că ea nu lua parte la discuţie, dar 
de fapt era uşor de înţeles: nu se simţea în largul ei 
discutând cu alte făpturi, în afară de Glaedr, Arya şi Eragon 
însuşi, mai ales că, după părerea ei, discuţiile erau de cele 
mai multe ori vorbe goale, fără rost. Cei-cu-două-picioare 
păreau mereu puşi pe trăncănit - fie că aveau urechi- 
rotunjite, urechi-ascuţite, coarne, fie că erau dintre cei 
micuţi-de-tot. Brom nu fusese aşa - el nu trăncănise. Era 
una dintre pricinile pentru care Saphira îl plăcuse. Dinspre 
partea ei, totul era cum nu se poate mai simplu: fie avea ce 
să facă pentru a fi de ajutor, şi atunci o făcea, fie nu avea, şi 
atunci nu avea nici un rost să mai piardă vremea cu 
vorbele. Unde mai pui că ea nu-şi făcea griji pentru viitor 
decât când venea vorba de Eragon. Din pricina lui se 
frământa mereu. 

După ce termină cu întrebările, Nasuada îi spuse lui 
Martland cât îi părea de rău că-şi pierduse mâna, apoi le 
dădu drumul acestuia şi lui Ulhart, dar nu şi lui Roran. 

— Ţi-ai dovedit încă o dată curajul, Stronghammer, îi zise 
acestuia. Sunt mulţumită de faptele tale. 

— Îţi mulţumesc, Domniţă. 

— Am să-i trimit pe cei mai buni vindecători ai mei să vadă 
de Martland. Chiar şi aşa, el va avea nevoie de timp ca să se 
înzdrăvenească. Unde mai pui că nu mai poate comanda 
astfel de misiuni cu o singură mână. De-acum înainte va 
trebui să rămână aici, cu noi, nu în fruntea oştilor. Mi se 
pare nimerit să-l ridic printre sfetnicii mei de luptă. Ce 
crezi, Jormundur, oare s-o fac? 

— Cred că ar fi cum nu se poate mai bine, Domnița. 
Nasuada încuviinţă, părând mulţumită. 

— Numai că, Roran, asta înseamnă că trebuie să-ţi găsesc 
alt căpitan. 


— Dar, Domniţă, n-ar fi cu putinţă să-mi dăruieşti mie 
rangul? întrebă Roran. Oare nu mi-am dovedit îndeajuns de 
bine curajul odată cu aceste două misiuni, ca să nu mai 
vorbesc de faptele mele din trecut? 

— Stronghammer, dacă te vei distinge şi pe mai departe la 
fel ca până acum, nu va mai trece mult până să te înalţ în 
rang. Dar trebuie să mai ai răbdare încă puţin. Două 
misiuni, oricât ar fi de primejdioase, nu sunt îndeajuns 
pentru a înţelege firea unui om. Când vine vorba de a 
încredința altcuiva vieţile oamenilor mei, sunt foarte 
chibzuită, Stronghammer, şi mă tem că va trebui să-mi faci 
pe plac. 

Roran strânse în pumn capul ciocanului petrecut pe la 
cingătoare. Avea venele şi tendoanele umflate, însă nu 
ridică glasul. 

— Fireşte, Domniţă Nasuada. 

— Atunci e bine. Ceva mai târziu, am să-ţi trimit un paj cu 
veştile despre următoarele tale misiuni. Ah, şi ai grijă ca, 
după ce-ţi sărbătoreşti întoarcerea împreună cu Katrina, să 
te ospătezi aşa cum se cuvine. Îţi poruncesc s-o faci, 
Stronghammer! Arăţi de parcă ai să cazi din picioare din 
clipă în clipă. 

— Domniţă. 

Roran dădu să plece, dar Nasuada ridică braţul şi-i rosti 
numele, făcându-l să se oprească în loc. 

— Acum, că te-ai luptat cu aceşti bărbaţi care nu simt 
durerea, crezi că, dacă am avea şi noi asemenea farmece 
care să ne apere de chinurile cărnii, ne-ar veni mai uşor să-i 
înfrângem? 

Roran şovâi, apoi clătină din cap: 

— Puterea aceasta este marea lor slăbiciune. Nu se apără 
aşa cum s-ar cuveni dacă s-ar teme de muşcătura sabiei şi 
de înţepătura săgeţii, aşa că nu-şi mai poartă de grijă. E 
adevărat că pot lupta mult după ce un om obişnuit ar cădea 
mort la pământ, iar asta e de mare preţ în bătălie, numai că 
şi ei mor pe capete, câtă vreme nu-şi apără trupurile aşa 


cum ar trebui. Din pricina încrederii în sine care-i orbeşte, 
cad în capcane şi înfruntă primejdii pe care noi ne-am 
strădui din răsputeri să le ocolim. Câtă vreme vardenii nu 
se pierd cu firea, cred că, dacă avem o tactică bună, putem 
să-i dovedim, cu râsul lor cu tot. Dacă însă am fi ca ei, 
atunci ne-am hăcui unii pe alţii până ne-am pierde minţile şi 
nu ne-ar păsa de vieţile noastre şi de nimic altceva. Eu aşa 
ZIC. 

— Îţi mulţumesc, Roran. 

După plecarea lui, Saphira spuse: „Nici o vorbă de la 
Eragon?” Nasuada clătină din cap. 

— Nu, încă nu, iar asta începe să mă îngrijoreze. Dacă nu 
primim nici o veste până poimâine, am s-o rog pe Arya să le 
dea de ştire magicienilor lui Orik că dorim să aflăm ce se 
întâmplă. Daca Eragon nu izbuteşte să grăbească alegerea 
noului rege, mi-e teamă că nu ne vom mai putea bizui pe 
ajutorul piticilor în bătăliile ce vor veni. Singurul lucru bun 
ar fi că atunci Eragon s-ar putea întoarce fără întârziere. 

De-acum, Saphira era gata de plecare din cortul-roşu- 
pupă. Blodhgarm chemă din nou la lumină strigoiul lui 
Eragon, făcându-l să se urce în spinarea ei. Saphira îşi 
scoase capul din cort şi, aşa cum făcuse şi mai devreme, 
străbătu în grabă tabăra. Elfii, cât erau ei de micuţi, ţinură 
pasul. 

După ce ajunse la cort şi după ce Eragon-umbră-colorată 
dispăru înăuntru, Saphira se întinse pe jos şi se pregăti 
pentru încă o seară de plictiseală nesfârşită. Totuşi, înainte 
să se cufunde din nou în somnul nedorit, îşi întinse 
gândurile câte cortul lui Roran şi al Katrinei şi înghionti 
mintea lui Roran, până ce acesta îi îngădui să pătrundă. 

„Saphira?” întrebă el. 

„Mai ştii vreo făptură asemenea mie?” „Fireşte că nu. 
Numai că... m-ai luat pe nepregătite. Sunt... sunt cam 
ocupat, acum.” 

Saphira cercetă culorile emoţiilor sale, apoi pe cele ale 
Katrinei, şi descoperi ceva care o făcu să se înveselească. 


„Voiam doar să-ţi spun bun-venit înapoi. Mă bucur că n-ai 
păţit nimic.” 

Prin mintea lui Roran trecu o sclipire-iute-caldă-tulbure- 
rece. Părea să-i vină greu să găsească un răspuns potrivit. 
În cele din urmă, spuse: „Eşti mult prea bună, Saphira”. 

„Dacă poţi, treci mâine să mă vezi. Atunci putem vorbi mai 
pe îndelete. Singură aici, zi după zi, am început să-mi pierd 
răbdarea. Poate vrei să-mi mai povesteşti despre cum era 
Eragon înainte să ies eu din ou.” „Ar fi... ar fi o mare cinste 
pentru mine.” 

Mulțumită pentru că-şi îndeplinise datoria pe care i-o 
cerea politeţea celor-cu-două-picioare-şi urechi-rotunjite 
urându-i bun-venit lui Roran şi însufleţită la gândul că ziua 
următoare avea să fie ceva mai puţin plictisitoare - căci era 
cu neputinţă ca cineva să nu-i facă pe voie după ce-i ceruse 
să treacă s-o vadă - Saphira se aşeză cum putea mai bine 
pe pământul gol, tânjind, aşa cum i se întâmpla de multe 
ori, după cuibul moale de care se bucurase în casa-copac- 
bătută-de-vânturi în care locuise Eragon în Ellesmera. Oftă, 
scoțând o pală de fum pe nări, apoi adormi şi visă că zbura 
sus, din ce în ce mai sus, mai sus decât ajunsese vreodată. 

„Bătea fără încetare din aripi, până ce se înălţă deasupra 
culmilor neajunse ale Munţilor Beor. Acolo îşi petrecu o 
vreme dând târcoale prin văzduh, privind întreaga 
Alagaesie care i se întindea la picioare. Apoi se simţi 
cuprinsă de o dorinţă aprigă de a se urca şi mai sus, ca să 
vadă ce era de văzut, aşa că începu din nou să bată din aripi 
şi într-o clipă, sau cel puţin aşa i se păru, trecu în zbor de 
luna sclipitoare, până ce numai ea şi stelele argintii mai 
pluteau pe cerul cufundat în beznă. Pluti prin tării vreme 
îndelungată. Era regina lumii strălucitoare-ca-o-nestemată 
ce se vedea dedesubt. Apoi însă neliniştea îi pătrunse în 
suflet, făcând-o să strige în gând: Eragon, unde eşti?” 

Sărută-mă dulce! 

Trezindu-se, Roran se desfăcu din braţele moi ale Katrinei 
şi se aşeză pe marginea patului de lemn pe care-l 


împărțeau. Era gol până la brâu. Căscă şi se frecă la ochi, 
apoi privi dunga subţire de lumină ce se strecura printre 
cele două bucăţi de pânză de la intrare venind dinspre focul 
de afară. Se simţea stors de puteri şi, din această pricină, 
năuc şi amorţit. Îl luă frigul, însă nu se mişcă din loc. 

— Roran? îngână Katrina pe jumătate adormită, apoi se 
ridică într-un cot şi întinse celălalt braţ spre el. Îl atinse, 
mângâindu-l pe umeri şi pe ceafă, dar el nu-i răspunse. 
Culcă-te la loc, îi mai spuse ea. Ai nevoie de odihnă. Nu 
peste multă vreme ai să pleci din nou. 

Dar Roran clătină din cap fără s-o privească. 

— Ce este? întrebă Katrina; ridicându-se, se înveli cu o 
pătură şi îşi sprijini obrazul cald de braţul lui. Te frământă 
cine-ţi va fi noul căpitan sau unde te va trimite după aceea 
Nasuada? 

— Nu. 

O vreme, ea rămase tăcută. 

— De câte ori pleci, îi zise în cele din urmă, simt că parcă 
te întorci împuţinat. Ai ajuns aşa de mohorât şi de tăcut... 
Dacă vrei să-mi spui ce te frământă, să ştii că poţi s-o faci, 
oricât ar fi de groaznic. Sunt fată de măcelar, ca să nu mai 
spun că am văzut îndeajuns de mulţi bărbaţi căzând în 
luptă. 

— Dacă vreau? făcu Roran înecându-se. Nici măcar nu 
vreau să mă gândesc. Un războinic adevărat... începu el 
încleştându-şi pumnii şi răsuflând greu. Ceea ce simt eu nu 
sunt lucruri vrednice de un războinic adevărat. 

— Un războinic adevărat, răspunse Katrina, nu luptă 
pentru că aşa vrea, ci pentru că este nevoit. Un bărbat care 
tânjeşte după război, căruia îi face plăcere să omoare este o 
fiara, un monstru. Oricâtă faima ar câştiga pe câmpul de 
luptă, nu poate face uitat faptul că este la fel de rău ca un 
lup turbat, gata să se întoarcă împotriva prietenilor şi 
familiei, nu doar a duşmanilor. 

Dându-i părul de pe frunte la o parte şi mângâindu-l încet 
şi uşor pe creştet, continuă: 


— Mi-ai spus cândva că povestea care-ţi plăcea cel mai 
mult dintre toate pe care le spunea Brom este „Cântecul lui 
Gerând”, şi că de-asta lupţi cu ciocanul în loc de sabie. Adu- 
ţi aminte că lui Gerând nu-i plăcea să omoare şi că nu-l 
trăgea inima deloc să plece iarăşi la război. 

— Îmi amintesc. 

— Şi totuşi era privit drept cel mai mare războinic al 
vremii sale, spuse Katrina, luându-i obrazul în palmă şi 
întorcându-i faţa către ea, silindu-l astfel s-o privească în 
ochi; avea o privire serioasă şi pătrunzătoare. lar tu, Roran, 
eşti cel mai mare războinic pe care-l cunosc, de-aici sau de- 
aiurea. 

— Dar Eragon? Dar... începu el cu gura uscată. 

— Nu preţuiesc nici pe jumătate cât tine. Eragon, 
Murtagh, Galbatorix, elfii... cu toţii pleacă la luptă cu fel de 
fel de vrăji pe buze şi cu puteri mult mai mari decât ale tale. 
Dar tu, zâmbi Katrina, sărutându-l pe nas, tu eşti doar un 
om. Îţi înfrunţi duşmanii pe propriile picioare. Nu eşti 
magician şi totuşi i-ai ucis pe Gemeni. Nu eşti mai iute sau 
mai puternic decât alţi bărbaţi şi totuşi n-ai şovăit să-i 
înfrunţi pe cei doi Ra'zac în bârlogul lor ca să mă scapi din 
temniţă. 

— Dar am avut farmecele ţesute de Eragon care să mă 
apere, se împotrivi el înghițind în sec. 

— Şi acum nu le mai ai. Unde mai pui că nici în Carvahall 
nu le aveai şi tot n-ai fugit de duşmani, nu? 

Văzându-l tăcut, Katrina vorbi mai departe: 

— Eşti doar un om, dar ai făcut lucruri de care Eragon şi 
Murtagh nu ar fi niciodată în stare. În ochii mei, asta te face 
cel mai mare războinic din Alagaesia... Nimeni din 
Carvahall nu s-ar fi zbătut atâta ca să mă salveze, eu aşa 
cred. 

— Ba da. Tatăl tău, îi spuse el, simţind-o înfiorându-se. 

— Da, el ar fi făcut-o, şopti Katrina. Dar n-ar fi fost 
niciodată în stare să-i convingă pe ceilalţi să-l urmeze aşa 
cum ai izbutit tu. Nu uita, îi mai spuse, strângându-l mai 


tare cu braţul, orice-ai vedea şi orice-ai face, eu voi fi mereu 
lângă tine. 

— De altceva nici nu voi avea nevoie vreodată, zise Roran, 
luând-o în braţe şi ţinând-o o vreme aşa, apoi oftă. Totuşi, aş 
vrea ca războiul ăsta să se isprăvească. Aş vrea să pot să ar 
din nou ogoarele, să-mi semăn grânele şi să le recoltez când 
se coc. Munca la fermă e grea, dar, la urma urmelor, e 
cinstită. Războiul însă e altfel. E o tâlhărie... îi lipsesc pe 
alţii de vieţile lor, ceva la care nici un om cu mintea întreagă 
n-ar trebui să viseze. 

— Şi eu ziceam la fel. 

— Aşa e. 

Oricât i-ar fi venit de greu, Roran se chinui să-i 
zâmbească. 

— M-am pierdut cu firea. Îţi arunc poverile mele pe umeri, 
când ai şi tu îndeajuns de multe pricini de îngrijorare. 

Şi îi mângâie pântecele, care începea să se rotunjească. 

— Necazurile tale vor fi şi ale mele câtă vreme suntem 
căsătoriţi, şopti ea mângâindu-i braţul. 

— Există necazuri, zise Roran, pe care nimeni n-ar trebui 
să fie nevoit să le îndure, mai ales cei la care ţii. 

Ea se trase puţin mai în spate. Roran îi văzu ochii mohorâţi 
şi neliniştiţi şi-şi dădu seama că se gândea din nou la timpul 
pe care-l petrecuse întemniţată în Helgrind. 

— Nu, şopti ea. Există necazuri pe care nimeni, dar 
absolut nimeni pe lume, nu ar trebui să le îndure. 

— Haide, nu fi tristă, zise el, trăgând-o mai aproape, 
cuprinzând-o cu braţele şi legănând-o; în clipa aceea, ar fi 
dat orice ca Eragon să nu fi găsit niciodată în Şiră oul 
Saphirei. După o vreme, când o simţi lăsându-i-se din nou 
moale în braţe şi când se mai liniştise şi el un pic, o mângâie 
pe gât şi-i spuse: Haide, sărută-mă dulce şi apoi să ne 
întoarcem în pat, căci sunt obosit şi vreau să dorm. 

Asta o făcu să râdă. Îl sărută nespus de dulce, apoi se 
întinseră la loc în patul de lemn, ca mai înainte. Afară, totul 
era nemişcat şi tăcut, mai puţin apele râului Jiet, care 


curgeau pe lângă tabără fără să se oprească, fără vreun 
răgaz şi se revărsau în visele lui Roran, care se vedea pe 
sine la prora unei corăbii, cu Katrina alături, privind în 
adâncul uriaşului vârtej numit Ochiul Mistreţului. 

„Ce nădejde avem să scăpăm de-aici?” se gândea el. 

Glumra. 

În străfundurile muntelui, la sute de picioare sub 
Tronjheim, era săpată o peşteră lungă de mai multe mii de 
picioare. Pe o latură a sa se afla un lac cu ape negre, 
nemişcate, iar pe cealaltă - un prag de marmură. Stalactite 
brune şi de culoarea fildeşului coborau din tavan, în timp ce 
stalagmitele urcau din podea către ele. În câteva locuri se 
uneau, alcătuind stâlpi de piatră. Unii dintre aceştia erau 
mai groşi chiar decât măreţii copaci din Du Weldenvarden. 
Răspândite printre coloane se aflau grămezi de bălegar 
spuzite cu ciuperci, precum şi douăzeci şi trei de căsuțe 
mici, din piatră. Lângă fiecare uşă ardea câte o lampă fără 
flacără, de culoare roşu aprins. Dincolo de cercurile de 
lumină, umbrele stăpâneau netulburate. 

Eragon se afla înăuntrul unei căsuțe. Era aşezat pe un 
scaun prea mic pentru el, la o masă de granit, ce nu-i venea 
mai sus de genunchi, împrejurul său se simţea miros de 
brânză moale de capră, de ciuperci tăiate felii, drojdie, 
tocană, ouă de porumbel şi de praf de cărbune. Aşezată în 
faţa lui, Glumra, o femeie din Neamul lui Mord, mama lui 
Kvastor, străjerul care pierise pentru a-l apăra pe Eragon, 
se jeluia, îşi smulgea părul din cap şi se bătea cu pumnii în 
piept. Lacrimile îi lăsaseră urme lucioase pe chipul rotund. 

Erau singuri în căsuţă. Cei patru străjeri ai lui Eragon - 
căci celor trei rămaşi în viaţă li se alăturase Thrand, un 
războinic din alaiul lui Orik - aşteptau afară, alături de 
Hundfast, piticul care-i traducea şi pe care Eragon îl rugase 
să iasă după ce aflase că Glumra îi înţelegea limba. 

După mişelescul atac, Eragon îi dăduse de veste lui Orik 
cu ajutorul gândurilor, iar piticul îl îndemnase să se ducă pe 
dată în încăperile celor din Durgrimst Ingeitum, unde avea 


să fie la adăpost de orice ucigaşi. Eragon îi dăduse 
ascultare şi rămăsese acolo, în vreme ce Orik îi silise pe 
ceilalţi şefi de clan să-şi amâne discuţiile până a doua zi 
dimineaţă, din pricină că în clanul său se întâmplase ceva 
neprevăzut, de care trebuia să se îngrijească pe dată. Apoi, 
Orik se dusese în locul unde avusese loc atacul împreună cu 
cei mai dârji războinici şi cu cei mai buni magicieni pe care- 
i avea pentru a cerceta împrejurimile, folosindu-se nu doar 
de simţurile omeneşti, ci şi de magie. După ce aflaseră tot 
ce era de aflat, Orik se întorsese iute în încăperile sale, 
spunându-i lui Eragon: 

— Avem multe de făcut, iar timpul e scurt. Discuţiile între 
şefii de clan vor începe din nou mâine, la al treilea ceas al 
dimineţii. Până atunci, trebuie să aflăm, fără urmă de 
îndoială, cine a poruncit atacul. Dacă izbutim, vom avea o 
armă împotriva duşmanilor. Dacă nu, vom bâjbâi şi mai 
departe prin întuneric fără să-i cunoaştem. După întâlnirea 
cu ceilalţi şefi de clan, nu vom mai putea păstra taina 
despre cele întâmplate. Pesemne există pe undeva knurlan 
care au auzit zgomotele luptei prin tunelurile din 
Tronjheim. Sunt sigur că au şi început să caute urme de 
teamă ca nu cumva să se fi surpat vreun tunel sau să se fi 
întâmplat vreo nenorocire asemănătoare, care să pună în 
primejdie oraşul. 

Apoi, Orik bătuse din picioare, blestemându-i pe cei care 
trimisese ucigaşii, până la ultima spiţă a neamului lor, şi, 
punându-şi mâinile în şolduri, zisese: 

— 'Ţi-am spus demult că ne ameninţă un alt război între 
clanuri. De-acum, primejdia poate lovi în orice clipă. Dacă 
vrem să scăpăm de acea cumplită osândă, trebuie să ne 
mişcăm repede. Vinovaţii trebuie găsiţi. Avem întrebări de 
pus şi ameninţări de rostit. Dacă nu izbutim aşa, vom fi 
nevoiţi să-i cumpărăm sau să-i înşelăm pe cei care ne pot da 
ajutor. Şi totul până mâine dimineaţă. 

— Şi cu mine cum rămâne? întrebase Eragon. 


— Ar trebui să rămâi aici până ce aflăm dacă nu cumva Az 
Sweldn rak Anhuin sau vreun alt clan nu are încă o ceată de 
ucigaşi ascunsă pe undeva, gata să-ţi sară în spate. Unde 
mai pui că, atâta vreme cât vom putea să-i împiedicăm pe 
duşmani să afle dacă eşti în viaţă, mort sau rănit, stânca 
însăşi are să le tremure sub picioare. 

La început, Eragon încuviinţase, însă, văzându-l pe celălalt 
alergând de colo-colo şi împărțind porunci în stânga şi-n 
dreapta, începuse să se simtă din ce în ce mai stingher şi 
mai neajutorat. În cele din urmă, îl prinsese pe Orik de braţ 
şi-i spusese: 

— Dacă mă sileşti să stau aici, cu ochii pe pereţi, în vreme 
ce tu-i urmăreşti pe nemernicii care au făcut asta, am să-mi 
pierd minţile. Trebuie să pot face şi eu ceva ca să v-ajut. De 
pildă, ce ştii de Kvastor? Oare familia lui locuieşte în 
Tronjheim? Le-a dat cineva de veste despre moartea lui? 
Dacă nu, aş vrea s-o fac eu, căci din pricina mea şi-a pierdut 
viaţa. 

Orik îşi întrebase străjerii şi aflase de la ei că familia 
piticului se afla într-adevăr în Tronjheim sau, mai bine zis, 
dedesubtul oraşului. Auzind asta, Orik se încruntase şi 
îngânase un cuvânt ciudat pe limba sa. 

— Sunt din neamul adâncurilor, îi spusese apoi, knurlan 
care au părăsit faţa pământului şi nu mai ies decât rareori 
din tunelurile lor. Aici, sub Tronjheim şi Farthen Dur, s-au 
adunat mai mulţi decât oriunde altundeva, pentru că pot 
urca în Farthen Dur când sunt nevoiţi, fără să simtă că ar fi 
ieşit cu adevărat la lumină - ceea ce nu mulţi pot îndura 
odată ce s-au obişnuit cu străfundurile. Nu ştiam că şi 
Kvastor era unul dintre ei. 

— Îmi dai voie să merg să-i cunosc familia? întrebase 
Eragon. Pe aici, prin încăperile voastre, se află scări ce duc 
în adâncuri, nu-i aşa? Putem pleca fără să afle nimeni. 

Orik cugetase o vreme, apoi încuviinţase: 

— Ai dreptate. Drumul e sigur şi nimănui nu-i va da prin 
minte să te caute printre cei din neamul adâncurilor. 


Dimpotrivă, dacă rămâi aici, te vor găsi fără nici o greutate. 
Du-te şi nu te întoarce până ce nu-ţi dau de veste, nici 
măcar dacă Familia lui Mord te alungă şi trebuie să stai 
până mâine dimineaţă cocoţat pe o stalagmită. Dar, Eragon, 
ai grijă! Cei din neamul adâncurilor nu au prea mult de-a 
face cu ceilalţi knurlan. Când vine vorba de onoare, sunt 
foarte aprigi şi au obiceiuri dintre cele mai ciudate. Ai grijă 
unde pui pasul, să nu care cumva să cazi în vreo prăpastie. 

Şi, astfel, însoţit de cei trei străjeri cărora li se alăturase 
Thrand, şi de Hundfast, având la cingătoare o sabie scurtă 
de-a piticilor, Eragon se îndreptase spre scările cele mai 
apropiate ce coborau în pântecele muntelui şi, ţinându-se 
după ele, ajunsese mai departe decât până atunci. După 
mai multe peregrinări, o găsise pe Glumra şi-i dăduse de 
veste despre moartea fiului său, iar acum şedea privind-o 
cum îl jelea pe Kvastor, trecând de la urletele fără cuvinte la 
frânturi de fraze în limba piticească, îngânate cu un glas 
sfredelitor şi ascuţit. 

Descumpănit de durerea ei, Eragon îşi întoarse ochii. Privi, 
pe rând, soba din piatră verde, lipită de un perete, şi 
desenele aproape şterse cu care era împodobită, covorul 
verde cu brun ce se afla întins în faţa vetrei, putina pentru 
unt dintr-un colţ al încăperii şi feluritele provizii atârnate de 
bârnele din tavan. Trase cu ochiul şi la războiul mare de 
ţesut, aflat sub o fereastră rotundă, cu geamuri de culoarea 
levănţicii. 

În culmea durerii, Glumra îi prinse deodată privirea. Se 
ridică, se apropie de o tejghea şi-şi lăsă mâna stângă pe 
scândura de tăiat. Până ca Eragon să apuce s-o oprească, 
luă un satâr şi-şi reteză vârful degetului mic, apoi gemu şi 
se îndoi de mijloc. 

Eragon sări în picioare. De pe buze îi scăpă un strigăt de 
uimire. Se întrebă dacă nu cumva femeia îşi pierduse 
minţile şi dacă trebuia să încerce s-o prindă ca să nu-şi mai 
facă rău. Deschise gura s-o întrebe dacă nu voia să-i 
vindece rana, apoi se gândi mai bine, amintindu-şi de 


poveţele lui Orik despre obiceiurile ciudate ale celor din 
neamul adâncurilor şi despre preţul pe care-l puneau pe 
onoare. „S-ar putea ca întrebarea mea s-o insulte”, îşi dădu 
el seama. Închizând gura, se prăvăli din nou în scaunul mult 
prea mic. 

După un minut, Glumra se îndreptă de spate, răsuflă 
adânc, apoi, liniştită şi tăcută, îşi spălă degetul însângerat 
cu rachiu, îl unse cu un ir galben şi-şi legă rana. Faţa ei ca o 
lună plină era încă albă din pricina durerii. Se aşeză la loc 
în faţa lui Eragon şi spuse: 

— Îţi mulţumesc, Biruitor al Umbrei, pentru că mi-ai adus 
tu însuţi veştile despre soarta fiului meu. Mă bucur să ştiu 
că a murit aşa cum i se cuvine unui războinic. 

— A fost foarte curajos, zise Eragon. Cu toate că observase 
că duşmanii noştri erau iuți ca nişte elfi, tot s-a năpustit să 
mă apere. Jertfa lui mi-a dat răgaz să mă feresc de armele 
lor şi mi-a dezvăluit primejdia farmecelor pe care le 
ţesuseră. Dacă nu era el, nu cred că aş mai fi scăpat cu 
viaţă. 

Glumra încuviinţă încet, cu ochii în jos, apoi îşi netezi 
fusta: 

— Ştii cumva cine se face vinovat de acest atac împotriva 
clanului nostru, Biruitor al Umbrei? 

— N-am decât bănuieli. Grimstborith Orik tocmai încearcă 
să afle adevărul. 

— Nu cumva au fost cei din Az Sweldn rak Anhuin? întrebă 
Glumra, uimindu-l pe Eragon cu ascuţimea minţii ei. 
Văzându-l că nu-i dădea nici un răspuns - căci încerca din 
răsputeri să-şi ascundă mirarea -, femeia continuă: ştim cu 
toţii despre duşmănia dintre voi, Argetlam. Fiecare knurla 
din pântecele acestui munte o ştie. Unii dintre noi au privit 
cu ochi buni împotrivirea lor, însă, chiar şi aşa, dacă într- 
adevăr le-a trecut prin minte să te ucidă, să ştii că şi-au 
judecat greşit grosimea pietrei de sub picioare şi astfel s-au 
osândit singuri. 

Curios, Eragon ridică dintr-o sprânceană: 


— S-au osândit? Cum aşa? 

— Tu, Biruitor al Umbrei, ai fost cel care l-a ucis pe Durza 
şi care ne-a îngăduit astfel să salvăm oraşul şi sălaşurile din 
străfunduri din ghearele lui Galbatorix. Neamul nostru nu 
va uita acest lucru câtă vreme Tronjheim va mai dăinui pe 
lume. Unde mai pui că prin tuneluri umblă vorba că 
dragonul tău va face Isidar Mithrim la loc. E adevărat? 

Eragon făcu semn că da. 

— E minunat, Biruitor al Umbrei. Ai făcut multe pentru 
neamul nostru şi te vom răsplăti: ne vom ridica împotriva 
celor care te-au atacat şi te vom răzbuna. 

— Am jurat în faţa unor martori, începu Eragon, şi am să-ţi 
jur acum şi dumitale că am să-i pedepsesc pe cei care i-au 
trimis pe ucigaşii aceia ticăloşi şi am să-i fac să-şi dorească 
să nu le fi trecut niciodată prin minte un asemenea gând 
spurcat. Şi totuşi... 

— Îţi mulţumesc, Biruitor al Umbrei. Eragon şovăi, apoi îşi 
plecă fruntea. 

— Şi totuşi nu trebuie făcut nimic care să ducă la 
izbucnirea unui nou război între clanuri. Cel puţin, nu 
acum. Dacă trebuie să luăm armele, atunci Grimstborith 
Orik este cel care va hotări când şi unde s-o facem. Nu crezi 
că aşa se cuvine? 

— Am să mă gândesc la ce mi-ai spus, Biruitor al Umbrei, 
răspunse Glumra. Orik este... 

Însă în clipa aceea durerea îi înăbuşi vorbele. Pleoapele 
groase i se lăsară în jos. Se îndoi de mijloc, strângându-şi 
mâna rănită pe lângă trup. După ce-şi reveni, se sili să-şi 
îndrepte umerii, ducându-şi dosul palmei la obrazul celălalt 
şi legănându-se într-o parte şi în alta, gemând: 

— Vai, fiul meu... frumosul meu fiu... 

Apoi, ridicându-se, ocoli masa cu paşi şovăitori, 
îndreptându-se către cele câteva săbii şi securi prinse pe un 
perete în spatele lui Eragon, alături de un alcov ascuns 
după o perdea de catifea roşie. Eragon sări în picioare, 
temându-se că avea să încerce iarăşi să-şi facă rău, culcând 


şi scaunul la pământ în graba sa. Dădu s-o prindă, apoi văzu 
că femeia se îndrepta spre alcov, nu către arme, aşa că-şi 
lăsă braţul în jos fără s-o atingă. 

Glumra dădu perdeaua la o parte, făcând inelele de alamă 
cu care era prinsă să se ciocnească unele de altele cu 
zgomot. De după ea, apăru un raft lat, întunecos, încrustat 
cu rune şi imagini atât de măiastre încât Eragon se gândi 
că-şi putea petrece ceasuri întregi holbându-se la ele fără 
să le poată admira pe de-a-ntregul. Pe raftul de jos se afla 
statuetele celor şase zei mai importanţi ai piticilor, precum 
şi alte nouă chipuri pe care Eragon nu le cunoştea. Grija cu 
care erau sculptate trăsăturile, dar şi felul în care erau 
aşezate personajele erau menite să dezvăluie cât mai multe 
despre firea lor. 

Glumra îşi scoase de la piept o amuletă din aur şi argint, 
pe care o sărută şi apoi şi-o lipi de scobitura gâtului, 
îngenunchind în faţa alcovului. Ridicând şi coborând glasul, 
aşa cum o cereau legile ciudatei muzici a neamului său, 
începu să îngâne un bocet pe limba ei. Ascultând-o, Eragon 
îşi simţi ochii plini de lacrimi. Glumra cântă vreme de 
câteva minute, apoi tăcu, însă fără să-şi ia ochii de la 
statuete. Privindu-le, jalea care-i brăzda chipul se mai 
înmuie. În locul mâniei, deznădejdii şi singurătăţii care-o 
copleşiseră, Eragon zări împăcare, linişte şi chiar un soi de 
fericire nepământeană. Glumra era atât de schimbată încât 
ajunsese aproape de nerecunoscut. 

— La noapte, spuse ea, sărutând iarăşi amuleta, Kvastor se 
va ospăta în palatele lui Morgothal. O ştiu. Mi-aş dori să pot 
împărţi pâinea cu el şi cu soţul meu, Bauden, dar nu mi-a 
venit încă timpul să dorm în mormintele de sub munte, iar 
Morgothal nu-i primeşte la el pe cei care-şi grăbesc 
sfârşitul. Cândva însă familia noastră se va reîntregi, şi vom 
fi alături de toţi strămoşii noştri care au trăit pe acest 
pământ, de când Guntera a făurit lumea din întuneric. O 
ştiu. 

Eragon îngenunche lângă ea şi o întrebă cu glas răguşit: 


— De unde o ştii? 

— O ştiu pentru că aşa este, spuse Glumra, apoi, cu 
mişcări încete şi pline de respect, atinse cu vârful degetelor 
picioarele sculptate ale fiecărui zeu. Cum ar putea fi altfel? 
La fel ca o sabie sau un coif, lumea nu se putea făuri 
singură şi, de vreme ce singurele făpturi care sunt în stare 
să schimbe chipul cerului sau al pământurilor sunt cele 
înzestrate cu puteri zeieşti, de la zei trebuie să ne aflăm 
răspunsurile la întrebările ce ne frământă. Mă încred în ei 
că vor păstra ordinea firii şi, prin credinţă, mă eliberez de 
poverile cărnii. 

Vorbea cu atâta convingere încât Eragon îşi dori dintr-o 
dată să-i poată împărtăşi credinţa. Tânjea să se poată 
lepăda de îndoieli şi temeri şi să ştie că, oricât de 
înspăimântătoare i s-ar fi părut câteodată lumea, viaţa nu 
era numai tulburare. Îşi dorea să poată fi sigur că esenţa sa 
nu avea să ia sfârşit în clipa în care o sabie i-ar fi retezat 
capul de pe umeri, şi că într-o bună zi avea să-i întâlnească 
din nou pe Brom, pe Garrow şi pe toţi cei la care ţinuse şi 
pe care-i pierduse. Se simţi copleşit de un dor nestăvilit 
după nădejde şi mângâiere, tulburat şi plin de fiori, de 
parcă pământul i se clătina sub picioare. 

Şi totuşi... 

O parte din el se ţinea tare şi nu-i îngăduia să se lase cu 
totul în puterea zeilor piticilor, încredinţându-şi sufletul şi 
fericirea unui lucru pe care nu-l înţelegea. Îi venea, de 
asemenea, greu să creadă că, dacă zeii existau cu adevărat, 
cei ai piticilor erau singurii. Era convins că, dacă l-ar fi 
întrebat pe Nar Garzhvog sau pe vreun războinic din 
triburile rătăcitoare ori chiar pe preoţii cei negri din 
Helgrind dacă poveştile despre zeii lor erau adevărate, 
aceştia aveau să şi-i apere cu la fel de multă îndârjire ca şi 
Glumra. „De unde să ştiu ce religie este cea adevărată? 
Chiar dacă cineva se supune unei anumite credinţe, asta nu 
înseamnă că este într-adevăr pe calea cea bună... Poate că 
nici nu există o religie care să conţină toate adevărurile 


lumii. Poate că fiecare stăpâneşte numai o fărâmă de 
adevăr şi este de datoria noastră să le recunoaştem pe 
fiecare şi să le îmbinăm. Sau poate că elfii au dreptate şi nu 
există zei. Dar cum să fiu sigur?” 

Oftând din greu, Glumra îngână câteva cuvinte pe limba 
piticilor, apoi se ridică şi trase la loc perdeaua ce acoperea 
alcovul. Eragon se ridică şi el, clipind de durere în clipa în 
care muşchii i se încordară şi se întoarse la masă împreună 
cu ea, aşezându-se la fel ca înainte. Glumra scoase dintr-un 
dulăpior de piatră două căni, apoi dădu jos din cuiul său un 
burduf cu vin şi-şi turnă şi ei, şi lui Eragon. Ridicând cana, 
rosti o urare în limba sa, pe care Eragon se strădui s-o 
repete întocmai, apoi băură amândoi. 

— Mă ajută să ştiu, spuse Glumra, că fiul meu trăieşte mai 
departe, înveşmântat în robe vrednice de un rege, 
bucurându-se de ospăţul din palatul lui Morgothal. Fie să 
dobândească multă cinstire în slujba zeilor! 

Şi bău din nou. După ce-şi termină vinul, Eragon dădu să- 
şi iar rămas-bun, dar ea îl opri dintr-un semn. 

— Spune-mi, Biruitor al Umbrei, ai un loc în care să stai la 
adăpost de cei care te vor mort? 

Aşa că Eragon se văzu silit să-i spună că trebuia să rămână 
ascuns în străfunduri până ce Orik îi trimitea veşti. Glumra 
încuviinţă dintr-o mişcare hotărâtă şi zise: 

— Atunci tu şi tovarăşii tăi trebuie să rămâneţi aici până ce 
soseşte vestea, Biruitor al Umbrei. Nu vă las să plecaţi. 

Eragon dădu să se împotrivească, dar ea scutură din cap. 

— Câtă vreme mai am o scânteie de viaţă în trup, nu pot 
îngădui ca războinicii care au luptat alături de fiul meu să 
tremure în frigul şi umezeala peşterilor. Cheamă-ţi 
însoțitorii, ca să mâncăm şi să ne veselim în această noapte 
de jale. 

Eragon îşi dădu seama că, dacă ar fi plecat, ar fi supărat-o, 
aşa că îşi chemă străjerii şi pe Hundfast. Cu toţii o ajutară 
pe Glumra să pregătească un ospăț cu pâine, carne şi 
plăcinte. După ce terminară, mâncară şi băură cu toţii, 


tăifăsuind până în miez de noapte. Glumra era cea mai 
însufleţită dintre toţi: bău zdravăn, râse şi făcu fel de fel de 
glume. La început, Eragon se simţi tulburat de purtarea ei, 
apoi însă observă că, deşi zâmbea, ochii îi rămâneau la fel 
de trişti şi că, în clipele în care se credea neobservată, 
veselia i se scurgea de pe chip, preschimbându-se într-o 
resemnare mohorâtă. Pesemne ospătându-i pe ei cinstea 
amintirea lui Kvastor şi încerca să-şi aline jalea provocată 
de moartea lui. 

„N-am mai întâlnit niciodată pe cineva aşa ca dumneata”, 
se gândi privind-o. 

Mult după miezul nopţii, cineva bătu la uşa căsuţei. 
Hundfast o deschise, primind înăuntru un pitic îmbrăcat de 
sus până jos în armură, care părea tulburat şi stânjenit, căci 
trăgea mereu cu ochiul împrejur, la uşi, ferestre şi la 
cotloanele întunecate. Rostind câteva cuvinte în limba 
străveche, îi dovedi lui Eragon că fusese trimis de Orik, apoi 
zise: 

— Sunt Farn, fiul lui Flosi... Argetlam, Orik te pofteşte să 
te întorci cât poţi de repede. Are veşti dintre cele mai 
importante despre ceea ce s-a-ntâmplat azi. 

La uşă, Glumra îl apucă pe Eragon de braţul stâng cu 
degete ca de oţel şi, în clipa în care el îi prinse privirea 
dârză, îi spuse: 

— Nu uita ce-ai jurat, Biruitor al Umbrei. Fie ca ucigaşii 
fiului meu să nu scape nepedepsiţi. 

— N-am să uit, făgădui el. 

Şefii de clan. 

Văzându-l pe Eragon apropiindu-se, cu paşi mari, piticii 
care şedeau de strajă la intrarea în încăperile lui Orik 
deschiseră uşile duble. Dincolo de acestea era o anticameră 
lungă şi frumos împodobită, în mijlocul căreia se aflau trei 
banchete rotunde, tapisate cu pânză roşie, aşezate în şir. Pe 
pereţi atârnau tapiserii brodate, laolaltă cu lămpile fără 
flacără, aflate la tot pasul în locuinţele piticilor, în vreme ce 
pe tavan era pictată o faimoasă bătălie din istoria lor. 


Orik era acolo, sfătuindu-se cu mai mulţi războinici din 
clanul său, precum şi cu câţiva pitici bătrâni, cu bărbile 
cărunte. La apropierea lui Eragon, se întoarse către el, 
negru la faţă: 

— Bine că ai venit, fără întârziere! Hundfast, poţi să te 
întorci în încăperile tale. Trebuie să vorbim între patru ochi. 

Piticul care traducea pentru Eragon se înclină şi se pierdu 
printr-o arcadă ce se deschidea la stânga. Zgomotul paşilor 
săi răsună o vreme pe podeaua şlefuită, din agată. După ce 
nu-l mai auzi, Eragon întrebă: 

— Vrei să spui că nu ai încredere în el? 

— În clipa asta, nici nu ştiu în cine pot avea încredere, zise 
Orik ridicând din umeri. Cel mai bine este să nu existe prea 
multă lume care să ştie ce-am aflat. Dacă veştile ajung la cei 
din alte clanuri înaintea de ziua de mâine, ne ameninţă o 
mare primejdie - războiul va izbucni cu siguranţă. 

Piticii din spatele lui începură să şopocăie între ei, părând 
tulburaţi. 

— Deci, care sunt veştile? întrebă Eragon, neliniştit şi el. 
Războinicii adunaţi îndărătul lui Orik se dădură la o parte în 
clipa în care acesta le făcu un semn, lăsându-i la vedere pe 
cei trei pitici, legaţi fedeleş şi plini de sânge, care erau 
îngrămădiţi unul peste altul într-un colţ. Cel mai de jos 
gemu şi dădu din picioare în aer, dar nu izbuti să se târâie 
de sub ceilalţi doi, care-l apăsau cu trupurile lor. 

— Cine sunt? întrebă Eragon. 

— l-am pus pe câţiva meşteri făurari de-ai noştri să 
cerceteze pumnalele pe care le aveau cei care te-au atacat, 
răspunse Orik. Ei mi-au spus că păreau făcute de unul 
Kiefna Nas-lung, meşter din clanul nostru, care a dobândit 
mare faimă în ochii tuturor. 

— Aşadar, crezi că el ne poate dezvălui cine a cumpărat 
pumnalele şi, prin urmare, care ne sunt duşmanii? 

— Nici vorbă, făcu Orik înveselindu-se dintr-dată, însă 
ceea ce am izbutit a fost să luăm urma pumnalelor, de la 


Kiefna până la un armurier din Dalgon, un loc aflat la multe 
leghe de aici, care i le-a vândut unei knurlaf cu... 

— Knurlaf? zise Eragon. Ce-i aia? 

— O femeie, se încruntă Orik. I le-a vândut unei femei cu 
câte şapte degete la fiecare mână acum două luni. 

— Şi aţi găsit-o? Nu pot exista prea multe femei pe lume 
cu un asemenea număr de degete. 

— Dimpotrivă, asta se întâmplă destul de des printre noi, 
spuse Orik. Dar, chiar şi aşa, după ceva chin, am izbutit să o 
găsim pe femeia din Dalgon. Războinicii mei de-acolo au 
luat-o la întrebări. Face parte din Durgrimst Nagra, însă, 
din câte ne-am putut da seama, a lucrat de una singură, şi 
nu la porunca şefilor clanului său. Am aflat de la ea că 
fusese năimită de un alt pitic să cumpere pumnalele şi apoi 
să le ducă unui negustor de vinuri, care urma să le ia cuel 
când pleca din oraş. Nu i se spusese însă la ce aveau să fie 
folosite armele. Întrebând din gură în gură printre 
negustorii din oraş, am aflat că piticul care luase pumnalele 
a plecat din Dalgon drept într-un oraş stăpânit de 
Durgrimst Az Sweldn rak Anhuin. 

— Deci ei au fost până la urmă! strigă Eragon. 

— Poate că da sau poate a fost cineva care voia să ne facă 
să credem că au fost ei. Aveam nevoie de mai multe dovezi 
până să putem fi siguri de vinovăția lor. Aşa că, făcu Orik cu 
o sclipire în ochi şi ridicând un deget, printr-o vrajă foarte 
foarte iscusită am luat urma asasinilor, îndărăt prin tuneluri 
şi peşteri, până într-un loc pustiu aflat la al doisprezecelea 
cat al oraşului, la care se ajunge prin coridorul secund de 
rangul doi al spiţei de sud din partea de vest, pe lângă... mă 
TOg, n-are a face acum. Cândva însă va trebui să te învăţ 
cum sunt aşezate încăperile din Tronjheim, pentru ca, dacă 
ai vreodată nevoie să ajungi într-un loc anume, să nu te 
rătăceşti. Una peste alta, urma ne-a condus la o cămară 
părăsită, în care i-am găsit pe ăştia trei... 

Şi făcu un semn către piticii legaţi şi îngrămădiţi în colţ. 


— Nu se aşteptau să ne vadă, aşa că am putut să-i prindem 
vii, cu toate că au încercat să-şi ia singuri vieţile. Apoi, am 
fost nevoiţi să le citim gândurile cu de-a sila. Cu doi dintre 
ei am izbutit deja, iar pe-al treilea l-am lăsat celorlalţi 
grimstborithn, să-l ia la întrebări după voia lor. Am aflat 
astfel, tot ce ştiau despre povestea asta. Ei, zise Orik 
arătând din nou către piticii prinşi, sunt cei care le-au dat 
ucigaşilor armele, precum şi veşmintele negre şi tot ei i-au 
hrănit şi i-au adăpostit astă-noapte. 

— Dar cine erau ucigaşii? întrebă Eragon. 

— Puah! făcu Orik şi scuipă pe podea. Erau Vargrimstn, 
războinici care s-au făcut de ruşine şi au rămas în afara 
oricărui clan. Nimeni nu vrea să aibă de-a face cu asemenea 
nemernici, decât dacă nu cumva se pune la cale vreo 
ticăloşie pe care doresc să o ţină ascunsă. Şi aşa a fost şi cu 
ăştia trei. Poruncile lor au venit de-a dreptul de la 
Grimstborith Vermund din Az Sweldn rak Anhuin. 

— Nu e nici o îndoială la mijloc? 

— Niciuna, răspunse Orik scuturând din cap. Az Sweldn 
rak Anhuin este clanul care a încercat să te omoare, 
Eragon. Probabil nu vom şti niciodată dacă nu li s-au 
alăturat cumva şi altele, însă, dacă dăm pe faţă trădarea 
celor din Az Sweldn rak Anhuin, toţi ceilalţi care ar mai 
putea fi amestecați vor fi siliţi să se rupă de foştii lor 
tovarăşi şi să lase baltă sau măcar să amâne gândul de a-i 
mai ataca pe cei din Durgrimst Ingeitum. Dacă treaba iese 
bine, până la urmă tot ei vor fi aceia care mă vor alege să 
mă urc pe tron. 

În faţa ochilor lui Eragon apărură dintr-odată tăişul 
albicios înfipt în gâtul lui Kvastor şi chinul de pe faţa 
piticului prăbuşit la podea, gata să-şi dea duhul. 

— Şi cum o să-i pedepsim pe cei din Az Sweldn rak Anhuin 
pentru nelegiuirea lor? Să-l ucidem pe Vermund? 

— Asta, las-o în seama mea, zise Orik şi-şi atinse nasul cu 
degetele. M-am gândit la o cale. Dar trebuie să avem mare 
grijă, căci împrejurările sunt cum nu se poate mai delicate. 


O asemenea trădare nu s-a mai văzut de mulţi, mulţi ani. Tu 
eşti străin şi n-ai de unde să ştii cât de groaznic este pentru 
noi gândul că un pitic poate ridica braţul împotriva unui 
oaspete. Iar faptul că eşti singurul Cavaler liber, care îl 
înfruntă pe Galbatorix face totul şi mai rău. S-ar prea putea 
să fie nevoie să mai curgă sânge, dar deocamdată asta n-ar 
face decât să işte un alt război între clanuri. 

— Şi dacă un asemenea război e singura cale pentru a-i 
pedepsi pe Az Sweldn rak Anhuin? întrebă Eragon. 

— Nu cred să fie aşa, dar, dacă greşesc şi războiul este de 
neocolit, trebuie să facem în aşa fel încât toate celelalte 
clanuri să fie unite împotriva aceluia. Atunci, n-ar mai fi atât 
de rău. Împreună îi putem dovedi într-o săptămână. Dacă 
însă clanurile se împart în trei sau patru grupuri, asta ne-ar 
distruge regatul. Aşadar, trebuie ca, înainte să scoatem 
săbiile, să convingem celelalte clanuri de vinovăția celor din 
Az Sweldn rak Anhuin. Pentru asta o să le îngăduim 
magicienilor din mai multe clanuri să cerceteze amintirile 
tale despre ceea ce s-a-ntâmplat, ca să vadă că totul a fost 
aşa cum spunem şi să nu cumva să-i cuprindă bănuiala că 
am pus asta la cale spre folosul nostru. Ce zici, primeşti? 

Eragon şovăi. Nu prea voia să-şi deschidă mintea în faţa 
unor străini. Făcu un semn din cap spre cei trei pitici 
prizonieri. 

— Dar ei? Oare amintirile lor nu vor fi îndeajuns pentru a 
convinge celelalte clanuri de vinovăția celor din Az Sweldn 
rak Anhuin? 

— Ar trebui să fie, se strâmbă Orik, însă, pentru mai multă 
siguranţă, şefii de clan vor ţine morţiş să îţi cerceteze şi ţie 
amintirile. lar dacă refuzi, cei din Az Sweldn rak Anhuin vor 
spune că avem lucruri de ascuns în faţa şefilor adunaţi şi că 
învinuirile noastre nu sunt decât nişte închipuiri ticăloase. 

— Bine atunci, zise Eragon. Dacă trebuie, trebuie. Dar 
dacă vreun magician se abate de la ceea ce are de făcut, fie 
şi din greşeală, n-o să-mi mai rămână decât să îi şterg din 


minte tot ce a văzut. Există lucruri pe care nu pot îngădui 
să le afle nimeni altcineva. 

Orik încuviinţă. 

— Fireşte. Îmi dau seama ce uimire i-ar cuprinde pe toţi 
dacă s-ar afla, de pildă, de o anume făptură cu trei picioare 
şi despre tovarăşul său. Sunt convins că şefii de clan se vor 
învoi cu ceea ce ai spus căci fiecare dintre ei are taine pe 
care nu le doreşte scoase la lumină şi sunt sigur, de 
asemenea, că le vor porunci magicienilor să-şi vadă de 
treabă, oricât ar fi primejdia de mare. Acest atac poate isca 
asemenea tulburări în rândul neamului nostru încât orice 
grimstborith se va simţi nevoit să afle adevărul, chiar dacă 
asta-i poate costa viaţa unui vrăjitor iscusit. 

Înălţându-se apoi cât era de lung - din păcate pentru el, 
asta nu însemna mare lucru -, Orik porunci ca prizonierii să 
fie duşi la adăpost şi ca toţi ceilalţi să plece, în afară de 
Eragon şi de un grup de douăzeci şi şase dintre războinicii 
săi cei mai încercaţi. Cu o mişcare graţioasă, îl apucă pe 
Eragon de cotul stâng şi îl duse către iatacurile sale. 

— În noaptea asta trebuie să rămâi cu mine aici, unde cei 
din Az Sweldn rak Anhuin nu vor îndrăzni să lovească. 

— Totuşi, zise Eragon, dacă ai de gând să dormi, te previn 
că eu unul acum nu mă pot odihni. Sângele încă îmi 
clocoteşte de pe urma luptei, ca să nu mai spun că am 
mintea plină de frământări. 

— N-ai decât să faci cum vrei, răspunse Orik. Dacă-mi trag 
pe ochi o căciulă groasă de lână, nici n-am să te mai bag în 
seamă. Totuşi, ar fi mai bine să încerci să te linişteşti - sunt 
sigur că ai învăţat tu ceva de la elfi care să te-ajute - şi să-ţi 
recapeţi puterile. A început deja o nouă zi şi nu mai sunt 
decât câteva ceasuri până când soseşte clipa cea mare. Ar 
trebui să fim amândoi gata pentru ceea ce se va-ntâmpla. 
Vorbele rostite azi şi urmările lor vor hotări soarta neamului 
meu, a regatului şi a întregii Alagaesii... Haide, nu mai fi aşa 
mohorât! mai bine gândeşte-te aşa: fie că vom ieşi 
învingători sau nu - iar eu unul nădăjduiesc că izbânda va fi 


de partea noastră -, isprăvile de astăzi vor face ca numele 
să ne fie pomenite de-acum şi în vecii vecilor. Spune: nu ţi 
se umflă pieptul de mândrie la acest gând? Zeii sunt 
schimbători şi capricioşi, aşa că singurul fel de nemurire pe 
care ne putem bizui este cel pe care-l câştigăm prin faptele 
noastre. La urma urmelor, odată ce părăseşti acest tărâm, 
atât faima bună, cât şi cea proastă sunt mai de dorit decât 
să te pierzi în uitare. 

Ceva mai târziu, la ceasurile moarte dinainte de revărsatul 
zorilor, Eragon şedea tolănit în îmbrăţişarea braţelor 
tapisate ale unui jilţ de-al piticilor. Gândurile îi rătăceau, iar 
conştiinţa i se risipise printre închipuirile tulburi ale viselor 
de trezie. Cu toate că vedea în faţa ochilor mozaicul din 
pietre colorate atârnat pe peretele dinaintea sa, retrăia în 
acelaşi timp clipe din viaţa lui din Valea Palancar, înainte ca 
soarta sângeroasă şi neînduplecată să dea totul peste cap. 
Nu erau însă pe de-a-ntregul adevărate, ci se amestecau cu 
închipuiri izvorâte din frânturi de gânduri şi imagini. Chiar 
înainte să se trezească din visare, ochii i se împăienjeniră şi 
totul în jur păru, dintr-odată, mai real. 

„Se găsea în fierăria lui Horst. Uşile acesteia atârnau 
deschise, în ţâţânile lor, ca rânjetul lăţit pe faţa unui om 
puţin la minte. Afară era noapte, fără stele, iar bezna ce 
învăluia totul părea să se adune împrejurul tăciunilor care 
licăreau cu scânteieri de un roşu aprins, ca şi cum tânjea să 
înghită orice urmă de lumină. Lângă vatră se înălța silueta 
uriaşă a lui Horst. Din pricina umbrelor care-i jucau pe chip 
şi în barbă, era de-a dreptul înfricoşător. Braţul său 
puternic se ridica şi cobora, iar un dangăt ca de clopot 
făcea aerul să tremure când ciocanul pe care-l mânuia 
lovea capătul unui drug de oţel, ce sclipea galben. Un vârtej 
de scântei lovi pământul şi se stinse. Fierarul lovi de încă 
patru ori, apoi ridică drugul de pe nicovală şi-l cufundă într- 
un butoi cu ulei. Flăcări fantomatice, albastre şi liliachii 
dănţuiră pe oglinda uleiului, apoi se stinseră cu strigăte 


înfundate de mânie. Scoţând drugul din butoi, Horst se 
întoarse spre Eragon şi se încruntă la el. 

— Ce cauţi aici, Eragon? îl întrebă. 

— Am nevoie de o sabie. O sabie adevărată, de Cavaler. 

— Pleacă. N-am vreme pentru asta. Nu vezi că făuresc un 
cârlig pentru Elain? îi trebuie pentru luptă. Eşti singur? 

— Nu ştiu. 

— Unde ţi-e tatăl? Unde ţi-e mama? 

— Nu ştiu. 

Atunci răsună un alt glas - un glas în care se citea puterea 
şi autoritatea. 

— Bunule făurar, spuse acesta, nu e singur. A venit cu 
mine. 

— Şi tu cine-mi eşti? întrebă Horst. 

— Sunt tatăl lui. 

Între cele două uşi căscate, apăru o siluetă uriaşă, 
împrejmuită de lumină slabă, ce ieşi din bezna nepătrunsă 
şi se opri în pragul fierăriei. O mantie roşie se învolbura pe 
umerii mai laţi decât ai unui kull. În mâna stângă a 
bărbatului sclipea Za'roc, cu tăişul ascuţit ca muşcătura 
durerii. Prin deschizăturile înguste din coiful bine lustruit, 
ochii albaştri ai necunoscutului îl sfredeleau pe Eragon, 
pironindu-l în loc, ca o săgeată ce străpunge trupul unui 
iepure. Bărbatul ridică braţul liber şi-l întinse spre Eragon. 

— Fiule, hai cu mine! Împreună putem să-i înfrângem pe 
vardeni, să-l ucidem pe Galbatorix şi să cucerim întreaga 
Alagaesie. Dă-mi inima ta. Numai de atâta este nevoie 
pentru a fi amândoi de neînvins. Fiule, dă-mi inima ta...” 

Cu un strigăt înfundat, Eragon sări din jilţ şi rămase cu 
ochii în jos, cu pumnii strânşi, gâfâind. Străjerii lui Orik îl 
priviră întrebători, dar el nu-i băgă în seamă. Era prea 
tulburat pentru a încerca să le explice. 

Era încă devreme, aşa că, după un timp, se aşeză la loc în 
jilţ. Rămase însă treaz şi nu-şi mai îngădui să alunece pe 
tărâmul viselor, de teama închipuirilor ce puteau apărea să- 
l chinuie. 


Eragon stătea cu spatele lipit de perete şi cu mâna pe 
mânerul sabiei dăruite de pitici, privindu-i pe şefii de clan 
intrând în încăperea rotundă de sub Tronjheim unul câte 
unul. În primul rând, îl urmărea pe Vermund, şeful clanului 
Az Sweldn rak Anhuin, însă acesta nu dădu nici un semn că 
ar fi fost uimit să-l vadă bine sănătos. 

Eragon simţi cum Orik îl înghiontea cu vârful încălţării. 
Fără să-şi ia privirea de la Vermund, se aplecă spre pitic şi-l 
auzi şoptind: 

— Nu uita, pe coridor la stânga, la numai trei uşi de noi. 

Era vorba de locul în care se aflau ascunşi o sută de 
războinici, fără ştirea celorlalţi şefi de clan. Eragon îi 
răspunse tot în şoaptă. 

— Dacă se ajunge la vărsare de sânge, crezi că ar trebui 
să mă folosesc de prilej pentru a-l ucide pe şarpele de 
Vermund? 

— Te rog să n-o faci decât dacă încearcă el mai întâi aşa 
ceva, chicoti Orik pe înfundate. Nu cred că asta e calea 
potrivită pentru a dobândi... bunăvoința celorlalţi 
grimstborithn. Aha, acum trebuie să plec şi eu. Mai bine 
roagă-te lui Sindri să avem parte de noroc. Suntem pe cale 
să păşim într-un câmp de lavă pe unde nimeni n-a mai 
îndrăznit vreodată să treacă. 

Şi Eragon făcu întocmai. 

După ce toţi şefii de clan se aşezară în jurul mesei din 
mijlocul încăperii, cei care priveau de pe margini, printre 
care şi el însuşi, îşi găsiră la rândul lor loc pe scaunele 
rânduite în cerc, pe lângă pereţi. Mulţi pitici se tolăniră 
cum puteau mai bine. Eragon însă se aşeză pe margine, 
gata să sară în picioare, să se lupte, la cel mai mic semn de 
primejdie. 

În clipa în care Gannel, piticul cu ochi negri care stăpânea 
clanul de preoţi şi războinici pe nume Quan, se ridică de la 
masă şi începu să vorbească pe limba sa, Hundfast se 
strecura în dreapta lui Eragon pentru a-i traduce. 


— Mă închin din nou în faţa voastră, fraţii mei şefi de clan. 
Dar nu ştiu încă să vă spun dacă această întâlnire a noastră 
este sau nu bine-venită, căci la urechile mele au ajuns 
felurite zvonuri, purtate din gură în gură - prin multe guri, 
dacă este să vorbim drept -, care m-au tulburat. Nu ştiu 
nimic altceva, în afara acestor şoapte firave şi 
îngrijorătoare şi nu am nici o dovadă că s-ar fi înfăptuit vreo 
ticăloşie. Cu toate acestea, fiindcă astăzi îmi este dat să 
conduc această întâlnire a noastră, v-aş ruga să ne amânăm 
discuţiile mai importante şi, dacă binevoiţi, să-mi îngăduiţi 
să le pun câteva întrebări celor adunaţi aici. 

Şefii de clan şuşotiră unii cu ceilalţi, apoi lorunn, lorunn 
cea senină şi cu gropiţe în obraji, răspunse: 

— Eu una nu mă împotrivesc, Grimstborith Gannel. Cu 
vorbele tale de neînțeles mi-ai stârnit curiozitatea. Să-ţi 
auzim întrebările. 

— Da, să le auzim, spuse şi Nado. 

— Să le auzim, încuviinţă Manndrath, împreună cu toţi 
ceilalţi şefi de clan, printre care şi Vermund. 

Dobândind îngăduinţa pe care o ceruse, Gannel îşi lăsă 
dosul palmelor pe masă şi rămase, o vreme tăcut, atrăgând 
astfel atenţia tuturor celor dinăuntru. Apoi zise: 

— Ieri, pe când ne ospătam la amiază, fiecare pe unde 
poftea, câţiva knurlan răspândiţi prin tunelurile de sub 
partea de sud a oraşului au auzit zgomote. Mai slabe, mai 
puternice - aici poveştile se deosebesc una de alta, însă 
faptul că zgomotele au fost auzite de atâta lume şi încă la o 
asemenea depărtare arată că nu a fost ceva neînsemnat. Mi 
s-a dat de ştire, la fel ca şi vouă, că ar fi putut fi vorba de o 
surpare în tuneluri. Totuşi, s-ar putea să nu ştiţi că acum 
două ceasuri... 

Ajuns aici, Hundfast şovăi, apoi se grăbi să-i şoptească lui 
Eragon: 

— A folosit un cuvânt greu de tradus în limba aceasta. N- 
am cum să-i spun altfel decât „cei-care-aleargă-prin 
tuneluri”. 


Şi, cu asta, reîncepu să traducă: 

Cei-care-aleargă-prin-tuneluri au dat peste urmele unei 
lupte crâncene înăuntrul unui tunel străvechi, săpat de 
faimosul nostru strămoş Korgan Barbădeasă. Podeaua era 
pătată de sânge, pereţii murdari de funingine de la o lampă 
sfărâmată de un războinic lipsit de iscusinţă, stânca însăşi 
era brăzdată de crăpături, iar de jur împrejur se găseau 
şapte trupuri arse şi schilodite. Ba se mai vedeau şi semne 
că alte leşuri ar fi fost deja luate de acolo de cine ştie cine. 
Şi nu erau rămăşiţele vreunei încăierări de pe vremea 
Bătăliei din Farthen Dur. Nu! Căci sângele nu se uscase 
încă, funinginea era moale şi nu aspră, crăpăturile 
proaspete şi, din câte mi s-a spus, de jur împrejur se 
simțeau încă urmele unor vrăji dintre cele mai puternice. 
Chiar în clipa asta, câţiva dintre cei mai pricepuţi magicieni 
ai noştri încearcă să-şi dea seama ce s-a petrecut acolo, însă 
nu au prea mari nădejdi să izbândească, întrucât făptaşii 
erau înconjurați de farmece spurcate. lată, dară, prima mea 
întrebare: ştie vreunul dintre voi mai multe despre această 
tainică întâmplare? 

În clipa în care Gannel sfârşi, Eragon se încorda, gata să 
sară dacă vreunul dintre piticii cu văluri violete din Az 
Sweldn rak Anhuin ar fi încercat să-şi scoată săbiile. Orik îşi 
drese vocea şi spuse: 

— Pare-mi-se că aş putea eu să te lămuresc într-o oarecare 
măsură, Gannel. Cu toate astea, dat fiind că răspunsul pe 
care ţi-l voi da îmi va răpi mult timp, cred că ar fi mai bine 
să rosteşti şi celelalte întrebări înainte să încep. 

Gannel se încruntă şi, lovind cu dosul palmei în masă, zise: 

— Prea bine. Am mai auzit... şi asta e limpede că este 
urmarea încăierării din tunelul săpat de Korgan, că mulţi 
knurlan, rătăcind de colo-colo prin Tronjheim, s-au adunat 
laolaltă, în cete numeroase de bărbaţi înarmaţi, nutrind, 
fără îndoială, gânduri ascunse. Iscoadele mele nu au izbutit 
să afle din ce clanuri făceau parte aceşti războinici, însă 
dacă unul dintre noi, cei adunaţi aici pentru a hotărî cine 


să-i urmeze Regelui Hrothgar, îşi adună pe ascuns 
războinicii, înseamnă, fără doar şi poate, că se pune la cale 
o ticăloşie. Aşa că iată cea de-a doua întrebare: cine este de 
vină pentru toate acestea? Dacă nimeni nu recunoaşte că ar 
fi făcut-o, vă sfătuiesc ca, fără cea mai mică întârziere, să 
poruncim ca toţi războinicii, din orice clan ar face parte, să 
fie alungaţi din Tronjheim câtă vreme va mai ţine această 
întâlnire, iar noi să alegem un vestitor-de-lege care să 
cerceteze aceste fapte şi să hotărască cine trebuie 
învinovăţit. 

Dezvăluirile, întrebările şi sfaturile lui Gannel făcură ca 
printre şefii de clan să se işte discuţii aprinse. Piticii îşi 
aruncau unii altora învinuiri sau se dezvinovăţeau în gura 
mare, din ce în ce mai porniţi, până ce, tocmai când 
Thordris, înfuriat, începuse să strige la Galdhiem, care se 
înroşise şi el la faţă, Orik îşi drese din nou glasul, făcându-i 
pe toţi să se oprească, holbându-se la el. 

— Şi asta cred că o pot lămuri eu, Gannel, cel puţin în 
parte, zise Orik cu un glas liniştit. Despre ceea ce se 
întâmplă în sânul altor clanuri nu ştiu nimic, însă 
mărturisesc, de bunăvoie, că mai multe sute dintre 
războinicii care s-au perindat prin sala slujitorilor din 
Tronjheim sunt din Durgrimst Ingeitum. 

După câteva clipe de tăcere, Iorunn zise: 

— Şi care ţi-e pricina pentru asta, Orik, fiu al lui Thrifk? 
Vrei, poate, să stârneşti un război? 

— Aşa cum am spus şi înainte, frumoasă lorunn, răspunsul 
îmi va răpi mult timp. Aşa că, Gannel, dacă mai ai şi alte 
întrebări, ar fi bine să le rosteşti fără întârziere. 

Gannel se încruntă şi mai tare, până ce sprâncenele sale 
groase aproape că se atinseră. 

— N-am să mai rostesc nici o întrebare deocamdată, zise, 
căci toate se leagă de cele două dinainte şi se pare că nu 
avem de ales, ci trebuie să te-aşteptăm să binevoieşti a ne 
lumina. Cu toate astea, de vreme ce înţeleg că eşti vârât 
până-n gât în aceste treburi de neînțeles, Grimstborith 


Orik, mi-a mai venit în gând o întrebare care este numai şi 
numai pentru Domnia Ta. Din ce pricină ai părăsit întâlnirea 
de ieri? Şi, de astă dată, te poftesc să vorbeşti pe şleau. Ai 
dat deja de înţeles că ştii multe despre toate aceste 
întâmplări. Ei, bine, cred că e vremea să dai socoteală, 
Grimstborith Orik. 

Orik se ridică în picioare tocmai când celălalt se aşeza şi 
răspunse: 

— Mă voi supune cu plăcere. 

Lăsându-şi barba în piept, tăcu o vreme, apoi începu să 
vorbească cu glas răsunător, dar nu aşa cum se aşteptaseră 
Eragon şi, pesemne, ceilalţi. În loc să le povestească despre 
ucigaşi, lămurindu-i astfel şi de ce pusese capăt mai 
devreme întâlnirii din ziua precedentă, Orik se apucă să le 
spună cum, în vremurile de demult apuse, neamul piticilor 
părăsise întinderile, roditoare pe atunci, ale deşertului 
Hadarac pentru a veni în Munţii Beor, acolo unde îşi 
săpaseră tunelurile, în sus şi în jos, îşi clădiseră măreţe 
oraşe, atât pe faţa pământului, cât şi în străfunduri, şi se 
războiseră aprig între ei, dar şi cu dragonii, pe care vreme 
de mai multe mii de ani îi priviseră cu ură, teamă şi, fără 
voia lor, cu respect şi admiraţie. 

Apoi, Orik le vorbi despre sosirea elfilor în Alagaesia şi 
despre cum aceştia din urmă se luptaseră, la rândul lor, cu 
dragonii, până ce aproape că se uciseseră între ei şi cum, 
drept urmare, cele două neamuri se înţelesesem să le dea 
naştere Cavalerilor, care să vegheze asupra păcii în vecii 
vecilor. 

— Dar noi ce am răspuns când am aflat ce puneau la cale? 
tună piticul. Am cerut, oare, să luăm parte la înţelegerea 
lor? Am năzuit la vreun pic din puterea de care aveau să se 
bucure Cavalerii? Nu! Am rămas la vechile noastre 
obiceiuri şi uri şi nici măcar nu ne-a trecut prin cap să ne 
lăsăm legaţi de dragoni sau să le îngăduim altora să vină să 
facă dreptate în regatele noastre. Ca să rămânem stăpâni 
pe ceea ce aveam, ne-am jertfit viitorul, căci sunt sigur că, 


dacă vreun Cavaler al Dragonilor ar fi fost knurlan, 
Galbatorix nu ar fi izbândit niciodată să pună mâna pe 
putere. Şi, chiar dacă nu-i aşa, gândiţi-vă la un lucru pe 
care-l spun fără vreun gând de a-l face de ruşine pe 
Eragon, care s-a dovedit un Cavaler de toată isprava: ar fi 
fost cu putinţă ca dragonul numit Saphira să iasă din ou la 
chemarea unuia din neamul nostru şi nu a unui om. Şi ce 
mai faimă am fi dobândit atunci! În loc de asta, de când 
Regina 'Tarmunora şi primul Eragon au căzut la pace cu 
dragonii, onoarea şi puterea neamului nostru s-au micşorat. 
La început, asta n-a părut o amărăciune atât de mare, mai 
ales că, adesea, ne venea mai uşor să spunem că nu era 
nicidecum aşa. Dar apoi au apărut urgalii şi oamenii, iar 
elfii au ţesut noi vrăji, pentru ca şi aceştia din urmă să 
poată deveni Cavaleri. Dar noi? Am căutat, oare, să luăm 
parte la înţelegerea lor... aşa cum ar fi trebuit... aşa cum 
era dreptul nostru? Nu, făcu Orik, clătinând din cap. 
Mândria nu ne-a îngăduit. De ce să fim noi, cel mai vechi 
neam de pe lume, siliţi să le cerşim elfilor bunăvoința şi 
ajutorul? Nu aveam nevoie să ne legăm soarta de cea a 
dragonilor, precum elfii şi oamenii, pentru a ne salva 
neamul de la pieire. Fireşte, la luptele dintre noi nici nu ne- 
am gândit. Acestea, din câte credeam atunci, erau numai şi 
numai treburile noastre. 

Câţiva dintre şefii de clan tresăriră. Mulţi păreau 
nemulţumiţi de dojenile lui Orik; restul însă căzuseră pe 
gânduri de parcă vorbele sale le merseseră la suflet. Orik 
continuă: 

— Câtă vreme Cavalerii au vegheat asupra Alagaesiei, au 
fost anii cei mai rodnici şi mai paşnici din întreaga noastră 
istorie. Neamul nostru a înflorit, cu toate că din rândul său 
nu s-a ridicat niciodată vreun Cavaler. Când aceştia s-au 
prăbuşit, nici nouă nu ne-a mai mers atât de bine, cu toate 
că, din nou, era vorba de lucruri ce nu ne priveau 
nemijlocit. Or, din câte cred eu, o astfel de însingurare este 
nevrednică de un neam măreț ca al nostru. Nu suntem o 


ţară de vasali supuşi voinţei unor stăpâni din afara 
hotarelor. Şi nu se cuvine ca unii, care nu sunt urmaşii lui 
Odgar sau Hlodris, să ne hotărască soarta. 

Asemenea cuvinte se dovediră mai pe placul şefilor de 
clan, care încuviinţară şi zâmbiră. Ba chiar unul dintre ei, 
Havard, bătu de câteva ori din palme auzind ultima frază. 

— Şi-acum gândiţi-vă la timpurile pe care le trăim, spuse 
Orik. Galbatorix este din ce în ce mai puternic şi fiecare 
neam se luptă pentru a nu cădea în mâinile lui. Singura 
pricină pentru care nu suntem încă sclavii săi este cănua 
catadicsit să-şi încalece dragonul cel negru şi să vină în 
zbor până aici, ca să se lupte cu noi faţă în faţă. Dacă ar 
face-o, am cădea la pământ în faţa lui ca arborii tineri în 
calea unei avalanşe. Din fericire, deocamdată pare 
mulţumit să aştepte să ne croim drum cu săbiile până la 
porţile fortăreței lui din Uru'baen. Vă aduc aminte şi 
altceva: înainte ca Eragon şi Saphira să apară, uzi şi storşi 
de puteri, la uşa noastră, urmăriţi de o sută de kulli turbaţi, 
singura nădejde că îl vom înfrânge vreodată pe Galbatorix 
era ca, undeva, cândva, Saphira să iasă din ou pentru 
Cavalerul pe care şi-l va fi ales şi ca acest necunoscut să 
izbutească, cine ştie cum, printr-un noroc chior să-l 
răstoarne pe rege. Nădejde? Ha! Era doar umbra unei 
nădejdi. Când Eragon a apărut pentru prima oară printre 
noi, mulţi knurlan, printre care şi eu, au fost dezamăgiţi de 
înfăţişarea lui. „E doar un băieţandru”, am spus. „Mai bine 
era elf.” Dar, ce să vezi, iată că s-a dovedit că în el toate 
nădejdile noastre s-au întrupat. L-a ucis pe Durza şi astfel 
ne-a îngăduit să ne salvăm iubitul oraş, Tronjheim. 
Dragonul său, Saphira, ne-a făgăduit să facă la loc 
Trandafirul de Stea. În timpul luptei de pe Câmpiile 
Pârjolite, ei doi i-au alungat pe Murtagh şi pe Thorn şi ne-au 
îngăduit să câştigăm bătălia. Şi priviţi! lată-l că acum a 
dobândit înfăţişarea unui elf şi că, prin cine ştie ce taină, a 
devenit la fel de iute şi de puternic ca ei. 


Orik ridică un deget pentru-şi întări spusele, apoi merse 
mai departe: 

— Cât despre Regele Hrothgar... în înţelepciunea sa, ela 
făcut ceva ce nici un rege şi nici un grimstborith nu au mai 
cutezat vreodată: i-a făgăduit lui Eragon să-l adopte în 
clanul său, Durgrimst Ingeitum, şi să-l facă parte din 
propria sa familie. Eragon nu era silit să primească. La 
drept vorbind, ştia foarte bine că multe familii din Ingeitum 
se împotriveau şi că mulţi knurlan din alte clanuri aveau să 
privească o asemenea faptă cu ochi răi. Cu toate acestea şi 
cu toate că deja îi jurase credinţă Nasuadei, Eragon a 
primit darul lui Hrothgar, ştiind foarte bine că acesta avea 
să-i facă viaţa şi mai grea. După cum mi-a spus-o el însuşi, a 
rostit jurământul de credinţă din pricina că se simte 
îndatorat faţă de fiecare neam din Alagaesia şi mai ales faţă 
de noi, cei care, prin Hrothgar, i-am arătat atâta blândeţe şi 
bunăvoință. Datorită înţelepciunii regelui nostru, ultimul 
Cavaler liber al Alagaesiei, singura noastră nădejde de a-l 
înfrânge pe Galbatorix, a ales, de bunăvoie, să devină 
knurla după lege, chiar dacă prin vine îi curge un alt sânge 
decât al nostru. De atunci, Eragon ne-a respectat legile şi 
obiceiurile cum s-a priceput mai bine şi a căutat să afle cât 
mai multe despre ele pentru a-şi putea onora cu adevărat 
legământul rostit. Când Hrothgar a căzut, lovit de 
trădătorul Murtagh, Eragon mi-a jurat, pe toate pietrele din 
Alagaesia, ca membru al clanului Durgrimst Ingeitum, că se 
va strădui să-i răzbune moartea. Mie mi-a dăruit respectul 
şi credinţa cuvenite unui grimstborith şi sunt mândru să-l 
numesc frate de cruce. 

Eragon lăsă ochii în jos. Vârful urechilor şi obrajii îl 
ardeau. Îşi dori ca Orik să nu-l fi lăudat atât: aşa, avea să-i 
vină şi mai greu să se ridice la înălţimea aşteptărilor pe 
viitor. Desfăcându-şi braţele, ca pentru a le arăta celorlalţi 
că vorbea şi în numele lor, Orik zise mai departe: 

— Eragon ne-a dăruit tot ce ne puteam dori de la un 
Cavaler. Iată-l aici, în faţa noastră! Este puternic! Şi s-a 


ataşat de noi ca nimeni altul până acum. 

Apoi, piticul cobori braţele la loc, şi, odată cu ele, vocea, 
până ce Eragon se văzu nevoit să ciulească urechile ca să-l 
poată auzi. 

— Dar noi cum i-am răsplătit prietenia? De cele mai multe 
ori cu batjocuri, insulte şi duşmănie surdă. Vă spun că 
suntem un neam de făpturi nerecunoscătoare şi că lucrurile 
pe care nu izbutim să le uităm ne fac mai mult rău decât 
bine... Există printre noi şi unii care s-au lăsat atât de 
copleşiţi de ura lor neîmpăcată încât au luat armele pentru 
a-şi potoli setea de sânge. Poate că aceştia cred că fac ceea 
ce este mai bine pentru întregul neam, dar, dacă-i aşa, 
înseamnă că minţile lor sunt mucegăite ca o bucată de 
brânză veche de un an. Altfel, de ce ar fi încercat să-l ucidă 
pe Eragon? 

Şefii de clan împietriră, fără să-şi poată lua ochii de la 
chipul lui Orik. Până şi Freowin cel gras era atât de atent 
încât lăsase deoparte corbul pe care-l sculpta în lemn şi-şi 
încrucişase braţele pe burtă, părând de-a dreptul o statuie. 
În vreme ce ei îl priveau neclintiţi, fără să clipească, Orik le 
povesti cum cei şapte pitici în negru săriseră asupra lui 
Eragon şi a străjilor lui în vreme ce rătăceau prin tunelurile 
de sub Tronjheim, apoi le pomeni de brăţara împletită din 
păr de cal, împodobită cu ametiste, pe care un străjer o 
găsise la unul dintre leşuri. 

— Nici prin cap să nu-ţi treacă să dai vina pe clanul meu 
pentru acest atac folosindu-te de astfel de dovezi 
caraghioase! strigă Vermund sărind în picioare. Asemenea 
podoabe se pot cumpăra din aproape orice târg din regatul 
nostru! 

— Chiar aşa, zise Orik, înclinându-şi fruntea către el; apoi, 
cu un glas netulburat, vorbind din ce în ce mai repede, le 
povesti tuturor, aşa cum îi spusese şi lui Eragon cu câteva 
ceasuri în urmă, cum supuşii săi din Dalgon aflaseră, fără 
putinţă de tăgadă, că pumnalele ciudate, albicioase 
fuseseră făurite de meşterul Kiefna şi că piticul care le 


cumpărase făcuse în aşa fel încât ele să ajungă din Dalgon 
într-un oraş stăpânit de Az Sweldn rak Anhuin. Scuipând 
printre dinţi un blestem înfundat, Vermund sări iarăşi în 
picioare. 

— Nici măcar n-ai de unde să ştii că pumnalele alea au 
ajuns vreodată în oraşul nostru şi, chiar dacă ar fi ajuns, 
asta nu înseamnă nimic! Intre zidurile noastre sălăşluiesc 
knurlan din multe clanuri - la fel ca şi în Fortăreaţa Bregan, 
de pildă. Asta nu-i o dovadă, Grimstborith Orik, şi te-aş 
sfătui să ai grijă ce mai spui, căci n-ai pe ce te bizui pentru 
a arunca vina pe clanul meu. 

— Aşa credeam şi eu, Grimstborith Vermund, răspunse 
Orik. Aşa că, astă-noapte, magicienii mei şi cu mine am 
apucat-o pe calea străbătută de ucigaşi, până când am 
ajuns la locul din care plecaseră. La al doisprezecelea cat 
din Tronjheim, am pus mâna pe trei knurlan care se 
ascundeau într-o cămară prăfuită. Am pătruns în minţile a 
doi dintre ei şi astfel am aflat că ei sunt cei care le-au oferit 
ucigaşilor cele trebuincioase. Şi, mai spuse Orik, cu un glas 
din ce în ce mai aspru şi ameninţător, tot de la ei am aflat 
cine le-a dat poruncile. Tu eşti acela, Grimstborith 
Vermund! În faţa tuturor, te numesc ucigaş şi te învinuiesc 
că ţi-ai călcat jurămintele. Eşti duşmanul celor din 
Durgrimst Ingeitum şi trădătorul întregului tău neam, căci 
tu şi clanul tău sunteţi cei care aţi încercat să-l ucideţi pe 
Eragon! 

În acea clipă, se dezlănţui nebunia. Fiecare şef de clan, în 
afară de Orik şi Vermund, începu să ţipe şi să-şi fluture 
braţele, încercând să se facă auzit cu orice preţ. Eragon se 
ridică şi-şi scoase sabia împrumutată din teacă numai vreo 
două degete, ca să poată fi gata de îndată dacă Vermund 
sau vreunul dintre supuşii săi se hotăra să-l atace. Dar 
Vermund nu se mişcă. Nici Orik. Se uitau unul la altul ca doi 
lupi învrăjbiţi, fără să dea nici cea mai mică atenţie 
hărmălaiei din jurul lor. În cele din urmă, Gannel, care 
izbutise să facă linişte, spuse: 


— Grimstborith Vermund, te poţi împotrivi acestor 
învinuiri? Cu un glas fără expresie, acesta răspunse: 

— Mă împotrivesc din toate puterile şi cer să fie dovedite, 
fără putinţă de tăgadă, în faţa unui vestitor-de-lege. 

Gannel se întoarse către Orik: 

— Atunci să vedem dovezile, Grimstborith Orik, şi să le 
cântărim pentru a vedea dacă sunt îndeajuns sau nu. Avem 
aici cinci vestitori-de-lege dacă nu mă înşel. 

Şi arătă spre un perete lângă care se aflau cinci pitici cu 
bărbi cărunte, care se ridicară de pe scaune şi se înclinară. 

— Ei au să vegheze să nu ne îndepărtăm, în cercetarea 
noastră, de la ceea ce stă scris în lege. Suntem înţeleşi? 

— Suntem, făcu Undin. 

— Suntem, ziseră şi Hadfala şi toţi ceilalţi şefi de clan, în 
afară de Vermund. 

La început, Orik scoase brăţara cu ametiste şi o puse pe 
masă. Fiecare şef de clan îşi puse vrăjitorii s-o cerceteze şi 
cu toţii căzură la învoială că aşa ceva nu era o dovadă 
îndeajuns de bună. Apoi, Orik porunci să i se aducă o 
oglindă urcată pe un trepied de bronz. Un vrăjitor din alaiul 
său ţesu un farmec, iar în oglinda sclipitoare apăru 
imaginea unei încăperi mici, pline de cărţi. Trecu o clipă, 
apoi în încăpere intră în goană cu pitic care se înclină în 
faţa celor întruniţi în Tronjheim. Cu sufletul la gură, le 
spuse că se numea Rimmar şi, după ce rosti mai multe 
jurăminte în limba străveche pentru a dovedi că nu minţea, 
le povesti tuturor ce aflaseră el şi ajutoarele sale despre 
pumnalele pe care le avuseseră cu ei cei care-l atacaseră pe 
Eragon. 

După ce şefii de clan îi puseră mai multe întrebări lui 
Rimmar, Orik le spuse războinicilor să-i aducă pe cei trei 
pitici prinşi de Ingeitum. Gannel le porunci acestora să se 
lege cu jurămintele adevărului în limba străveche, însă ei îl 
blestemară şi scuipară pe podea în semn de împotrivire. 
Vrăjitorii tuturor clanurilor îşi uniră gândurile, apoi 
pătrunseră în minţile prizonierilor şi, luptându-se cu ei, 


obţinură ceea ce doreau să ştie cei din jur. Unul după altul, 
vrăjitorii întăriră ceea ce spusese mai devreme Orik. 

În cele din urmă, acesta îl chemă şi pe Eragon să 
mărturisească ce ştia. Destul de tulburat, el se apropie de 
masa la care şedeau cei treisprezece şefi de clan, care-l 
priveau neclintiţi. Trase cu ochiul împrejur, observând o 
pată mică de culoare pe o coloană de marmură, încercând 
să nu-şi piardă cumpătul. Repetă cuvând cu cuvânt 
jurămintele adevărului, aşa cum le rostise unul dintre 
magicieni, apoi, fără alte amănunte, le povesti tuturor cum 
fusese atacat împreună cu străjerii săi. Cum era şi firesc, 
trebui să răspundă la câteva întrebări, apoi le îngădui celor 
doi vrăjitori pe care Gannel îi alesese la întâmplare dintre 
cei adunaţi să-i cerceteze amintirile. În clipa în care îşi 
cobori piedicile din minte, observă că cei doi păreau 
neliniştiţi, ceea ce îl mai încuraja puţin. „E bine, se gândi. 
Aşa, dacă se tem de mine, poate n-au să mai rătăcească 
prin locurile în care n-au ce căuta.” 

Spre uşurarea sa, totul se petrecu cu bine, iar magicienii îi 
întăriră spusele, în faţa şefilor de clan. Atunci, Gannel se 
ridică din jilţ şi îi întrebă pe vestitorii-de-lege: 

— Sunteţi mulţumiţi de dovezile pe care ni le-au înfăţişat 
Grimstborith Orik şi Eragon, Biruitorul Umbrei? 

Cei cinci pitici cu bărbi cărunte se înclinară, iar cel din 
mijloc spuse: 

— Suntem, Grimstborith Gannel. Acesta mormăi ceva, fără 
să pară uimit. 

— Grimstborith Vermund, eşti vinovat de moartea lui 
Kvastor, fiul lui Bauden şi de încercarea de a ucide un 
oaspete. Prin ceea ce-ai făcut ne-ai umplut tot neamul de 
ruşine. Ce ai de zis? 

Şeful clanului Az Sweldn rak Anhuin se sprijini cu palmele 
de masă. Vinele i se umflau pe sub pielea închisă la culoare. 

— Dacă acest Cavaler al Dragonilor este, după lege, 
knurla, înseamnă că nu este oaspete şi că putem să ne 
purtăm cu el la fel ca şi cu oricare duşman dintr-un alt clan. 


— Poftim? E caraghios! făcu Orik, aproape înecându-se de 
furie. Doar n-ai să spui acum că... 

— Orik, fii bun şi taci, zise Gannel. Ţipetele nu ne ajută 
câtuşi de puţin. Orik, Nado, Iorunn, vă rog să veniţi cu 
mine. 

Văzându-i pe cei patru pitici apropiindu-se de vestitorii-de- 
lege, cu care discutară în şoaptă vreme de câteva minute, 
Eragon se simţi cuprins de îngrijorare. „Doar n-o să-l lase 
pe Vermund să scape de pedeapsă numai din pricina unor 
vorbe în doi peri!” se gândi. Întorcându-se la masă, Iorunn 
spuse: 

— Vestitorii-de-lege s-au învoit. Chiar dacă Eragon a rostit 
legămintele care fac din el un fiu al clanului Durgrimst 
Ingeitum, el este, în acelaşi timp, un om de seamă în afara 
hotarelor noastre: Cavaler al Dragonilor, dar şi sol al 
vardenilor, trimis de Nasuada pentru a fi de faţă la 
încoronarea viitorului nostru stăpânitor şi bun prieten cu 
Regina Islanzadi şi întregul ei neam. Din toate aceste 
pricini, Eragon trebuie tratat la fel ca orice ambasador, 
prinţ, rege sau alt om de seamă care poposeşte printre noi. 
Pe scurt, spuse femeia privindu-l pe Eragon şi cântărindu-l 
cu îndrăzneală în ochii săi întunecaţi şi sclipitori, trebuie să 
ne purtăm cu el la fel ca şi cu orice oaspete de rang înalt... 
ceea ce nimeni, în afară de un knurla care şi-a pierdut 
minţile din pricina întunericului din peşteră, n-are cum să 
nu ştie. 

— Da, este oaspetele nostru, încuviinţă şi Nado, strângând 
din buze, cu obrajii căzuţi, de parcă tocmai muşcase dintr- 
un măr şi descoperise că era încă verde şi acru. 

— Acum ce mai spui, Vermund? întrebă Gannel. 

Ridicându-se din jilţ, piticul cu văl violet privi împrejurul 
mesei, pe rând, către fiecare şef de clan. 

— lată ce spun, şi ascultaţi-mă bine, grimstborithn: dacă 
vreun clan ridică securea împotriva celor din Az Sweldn rak 
Anhuin din pricina acestor învinuiri prefăcute, o să privim 


asta ca pe o pricină de război şi o să răspundem aşa cum se 
cuvine. Şi, dacă mă aruncaţi în temniţă, va fi la fel. 

În clipa aceea, Eragon îi văzu vălul tresăltând şi se gândi 
că, pesemne, piticul zâmbea dispreţuitor. 

— Dacă ne loviți în orice fel, cu armele sau cu vorbele, 
oricât de blânde ar fi dojenile, o să privim asta ca pe o 
pricină de război şi o să răspundem după cum se cuvine. 
Aşa că, dacă nu aveţi de gând să vedeţi regatul sfărâmat 
într-o mie de bucăţi însângerate, cred că ar fi mai bine să 
uităm discuţia din această dimineaţă şi să ne preocupăm 
mai degrabă de cine va urca pe tronul de granit pentru a ne 
conduce. 

O vreme, şefii de clan rămaseră tăcuţi. Eragon se văzu 
nevoit să-şi muşte limba ca să nu sară pe masă pentru a 
vorbi împotriva lui Vermund, până ce piticii se învoiau să-l 
trimită la spânzurătoare pentru crimele făptuite. Trebui să- 
şi aducă aminte că-i făgăduise lui Orik că avea să i se 
supună când se afla la întrunire. 

În cele din urmă, Freowin îşi descleştă braţele şi lovi masa 
cu o palmă cărnoasă. Cu glasul său gros şi răguşit, care 
ajunse până în colţurile cele mai îndepărtate ale încăperii, 
cu toate că nu părea mai tare de o şoaptă, piticul cel gras 
zise: 

— Ne-ai făcut neamul de ruşine, Vermund. Dacă te lăsăm 
să scapi nepedepsit, unde mai este onoarea noastră de 
knurlan? 

Hadfala, femeia mai în vârstă, îşi vântură teancul de foi 
acoperite cu rune şi spuse: 

— Mă întreb ce-ai crezut că vei dobândi, ucigându-l pe 
Eragon? Ne-ai fi osândit pe toţi la moarte, atât şi nimic mai 
mult. Chiar dacă vardenii ar fi izbutit să-l dea jos pe 
Galbatorix şi fără ajutorul lui, gândeşte-te ce nenorociri ar 
fi slobozit dragonul numit Saphira asupra noastră, cei care 
i-am măcelărit Cavalerul. Întregul Farthen Dur s-ar fi pătat 
de sângele nostru. 


Vermund nu scoase nici o vorbă. În schimb, un hohot de 
râs sparse tăcerea. Era ceva atât de neaşteptat încât la 
început Eragon nici nu-şi dădu seama că venea dinspre 
Orik. După ce se veseli după pofta inimii, acesta spuse: 

— Aşadar, Vermund, dacă facem ceva împotriva ta sau a 
celor din Az Sweldn rak Anhuin, o s-o luaţi ca pe o pricină 
de război? Foarte bine, atunci n-o să facem nimic. 

— Şi ce te face să te veseleşti atâta? întrebă Vermund 
încruntat şi nedumerit. 

Orik chicoti iarăşi. 

— Mă veselesc pentru că mi-a trecut prin cap ceva la care 
tu nu te-ai gândit, Vermund. Vrei ca noi să vă lăsăm în pace 
pe tine şi clanul tău? Atunci, fraţi şefi de clan, haideţi să 
facem întocmai. Daca Vermund ar fi pus totul la cale de unul 
singur, şi nu ca grimstborith, ar fi fost alungat dintre noi şi 
pedepsit cu moartea dacă s-ar mai fi întors vreodată. 
Aşadar, haideţi să facem întocmai cu clanul său. Să-i 
alungăm pe cei din Az Sweldn rak Anhuin din inimile şi 
gândurile noastre, până când vor avea înţelepciunea de a-l 
înlocui pe Vermund cu un grimstborith ceva mai cumpătat 
şi până când îşi vor recunoaşte ticăloşia şi se vor căi în faţa 
adunării celorlalţi şefi, chiar dacă va trebui să aşteptăm o 
mie de ani. 

Pielea încreţită din jurul ochilor lui Vermund păli. 

— N-ai să îndrăzneşti să faci aşa ceva. 

— Ah, zâmbi Orik, dar asta n-are să însemne că vom ridica 
mâna asupra ta sau a altora. Nu... numai că nu vă vom băga 
în seamă şi nu vom mai face nici un fel de negoţ cu cei din 
Az Sweldn rak Anhuin. Ai de gând să ne declari război 
pentru că nu facem nimic, Vermund? Căci, dacă şi ceilalţi se 
vor învoi, chiar asta o să şi facem: ni-mic! Ai de gând să ne 
sileşti să-ţi cumpăram mierea, pânzeturile şi ametistele prin 
ameninţări? Crede-mă, nu ai îndeajuns de mulţi războinici 
pentru asta. Ei, ce spuneţi? sfârşi Orik, întorcându-se către 
ceilalţi de la masă. 


Şefii de clan se hotărâră repede. Unul câte unul, se 
ridicară şi votară alungarea clanului Az Sweldn rak Anhuin. 
Până şi Nado, Galdhiem şi Havard - foştii aliaţi ai lui 
Vermund - făcură întocmai. Cu fiecare vot, pielea de pe 
chipul lui Vermund, atât cât se vedea, deveni din ce în ce 
mai palidă, până ce ajunse să pară un strigoi înveşmântat în 
hainele pe care le purtase pe timpul vieţii. După ce votul luă 
sfârşit, Gannel arătă spre uşă şi spuse: 

— Pleacă, Vermund Vargrimstn! Pleacă din Tronjheim 
chiar astăzi şi fie ca nici un fiu al clanului Az Sweldn rak 
Anhuin să nu ne mai tulbure, înainte de a duce la 
îndeplinire ceea ce-am hotărât acum. Până atunci, cu toţii 
vor rămâne nebăgaţi în seamă. Dar tu să nu uiţi că, deşi 
clanul tău se poate spăla de această ruşine, tu, Vermund, 
vei rămâne pe vecie Vargrimstn, de-acum până în ziua 
morţii tale. Aşa hotărăsc şefii de clan. 

Şi, cu asta, se aşeză la loc. Vermund însă rămase nemişcat, 
tremurând de mânie sau poate de teamă. 

— Voi sunteţi cei care ne-aţi făcut neamul de ruşine şi l-aţi 
trădat, mârâi. Cavalerii Dragonului ne-au ucis toţi fiii 
clanului, în afară de Anhuin şi străjile ei. Vreţi să ne facem 
că am uitat? Că am iertat? Puah! Scuip pe mormintele 
strămoşilor voştri. Măcar noi nu ne-am pierdut bărbile şi n- 
avem de gând să dănţuim după cum ne cântă păpuşa asta a 
elfilor, câtă vreme rudele noastre moarte încă ne cer să-i 
răzbunăm. 

Niciunul dintre ceilalţi şefi de clan nu răspunse. Eragon se 
simţi cuprins de furie şi era cât pe ce să-i răspundă lui 
Vermund cu vorbe la fel de aspre, când Orik trase cu ochiul 
la el şi clătină foarte uşor din cap. Oricât îi venea de greu, 
Eragon se stăpâni, cu toate că se întreba cum de putea 
îngădui Orik ca astfel de insulte năprasnice să treacă 
nepedepsite. 

„Parcă nici nu-l... Oh!” 

Îndepărtându-se de masă, Vermund se ridică. Avea pumnii 
strânşi şi umerii încordaţi. Începu din nou să vorbească, 


dojenindu-i şi insultându-i pe şefii de clan din ce în ce mai 
aspru, până ce ajunse să urle din toţi rărunchii. Numai că, 
oricât de grele ar fi fost cuvintele sale, ceilalţi nu 
răspunseră. Şedeau cu privirile pierdute în gol, ca şi cum s- 
ar fi gândit la cine ştie ce întrebări fără răspuns. Când 
dădeau cu ochii de Vermund, întorceau capul ca şi când nici 
nu-l vedeau. În clipa în care acesta, pradă furiei, se repezi 
să-l apuce pe Hreidamar de pieptul cămăşii de zale, trei 
dintre străjerii celui din urmă săriră în picioare ca să-l 
îndepărteze, dar Eragon observa că o făceau fără să se 
schimbe la faţă, netulburaţi, ca şi cum l-ar fi ajutat pe 
Hreidamar să-şi netezească o cută. lar după ce-i dădură 
drumul lui Vermund, nici măcar nu-l mai priviră. 

Eragon simţi un fior rece pe spinare. Piticii se purtau de 
parcă Vermund nici nu mai exista. „Deci asta înseamnă la ei 
să fii alungat.” Îi trecu prin minte că moartea era mai bună 
decât o asemenea soartă şi, pentru o clipă, simţi un fior de 
milă pentru Vermund, dar îşi reveni repede în simţiri când 
îşi aduse aminte de chipul lui Kvastor, aflat în pragul morţii. 

Cu un ultim blestem, Vermund plecă din încăpere cu paşi 
mari, urmat de cei care-l însoţiseră la întrunire. De îndată 
ce uşile se închiseră în urma lui, şefii de clan îşi schimbară 
purtarea, reîncepând să vorbească tare şi să-şi plimbe 
privirile peste tot, discutând ce le mai rămânea de făcut cu 
Az Sweldn rak Anhuin. Apoi însă Orik bătu în masă cu 
mânerul pumnalului şi toţi întoarseră capetele să-l asculte. 

— Acum, că l-am pedepsit pe Vermund aşa cum se cuvine, 
cred că ne mai rămâne încă ceva de hotărât. Ne-am adunat 
aici pentru a-l alege pe urmaşul lui Hrothgar. Am spus cu 
toţii multe despre asta, dar acum cred că a venit vremea să 
lăsăm cuvintele deoparte şi să trecem la fapte. Aşa că vă 
îndemn să hotărâți dacă suntem gata - şi eu zic că da - să 
trecem la ultimul vot, care să aibă loc peste trei zile, aşa 
cum spune legea. Am să mă pronunţ eu primul - votul meu 
este da. 


Freowin trase cu ochiul la Hadfala, care-l privi pe Gannel, 
care se uită la Manndrath, care se trase de nasul coroiat şi 
se întoarse către Nado, care se făcu mic în jilţ, muşcându-şi 
buzele. 

— Da, spuse lorunn. 

— Da, spuse Undin. 

Da, spuse Nado, şi, rând pe rând, toţi ceilalţi opt şefi de 
clan. 

Câteva ceasuri mai târziu, când întrunirea se întrerupse 
pentru prânz, Eragon se întoarse împreună cu Orik în 
încăperile acestuia, ca să ia masa. Niciunul nu spuse nimic 
până ce nu ajunseră înăuntru - acele camere erau apărate 
de cei care ar fi putut trage cu urechea. În cele din urmă, 
Eragon îşi îngădui un zâmbet: 

— Asta ai pus la cale de la bun început, nu-i aşa? Să-i 
alungi pe cei din Az Sweldn rak Anhuin. 

Încântat de sine, Orik zâmbi şi el şi se bătu cu palma pe 
burtă. 

— Chiar aşa. Era singurul lucru pe care-l puteam face ca 
să nu izbucnească un război între clanuri. Că veni vorba, să 
ştii că încă n-am scăpat de tot. Dar, dacă războiul 
izbucneşte acum, nu va fi din pricina noastră. Totuşi, mă 
cam îndoiesc să se întâmple. Oricât de tare te-ar uri, cei mai 
mulţi knurlan din Az Sweldn rak Anhuin vor fi îngroziţi să 
afle ce a făcut Vermund în numele lor. N-o să mai rămână 
multă vreme grimstborith, din câte cred. 

— lar acum ai făcut în aşa fel încât să se treacă la votul 
pentru noul rege... 

— Sau regină. 

— Sau regină, da, zise Eragon, apoi şovăi - nu voia câtuşi 
de puţin să-i răpească lui Orik bucuria izbânzii, dar tot era 
nevoit să-l întrebe: Şi chiar crezi că ai dobândit tot sprijinul 
trebuincios pentru a ajunge rege? 

Orik ridică din umeri. 

— Ieri, nimeni nu avea încă îndeajuns de mulţi aliaţi. 
Acum, totul s-a schimbat şi deocamdată cred că cei mai 


mulţi sunt de partea noastră. Aşa e cel mai bine - să batem 
fierul cât e cald. Prilej mai bun ca ăsta n-o să găsim. Ca să 
nu mai spun că nu mai puteam îngădui ca discuţiile să 
dureze prea mult. Dacă nu te întorci la vardeni în scurtă 
vreme, putem pierde totul. 

— Şi ce ne rămâne de făcut câtă vreme aşteptăm votul? 

— Mai întâi, o să sărbătorim izbânda printr-un ospăț, 
spuse Orik. Apoi, după ce ne punem burţile la cale, o să 
facem ca şi mai înainte - o să încercăm să strângem alte 
voturi, apărându-le pe cele pe care deja le-avem. Dar, 
continuă piticul, zâmbindu-i din nou cu dinţii săi albi care 
sclipeau în barba deasă, înainte să bem fie şi un singur 
strop de mied, ai de îndeplinit o treabă de care ai uitat. 

— Ce? întrebă Eragon, neînţelegând ce îl încânta într-o 
aşa măsură pe celălalt. 

— Ce? Cum ce? Trebuie s-o chemi pe Saphira în 
Tronjheim! Noul stăpânitor - eu sau altul - va fi încoronat 
peste trei zile. Dacă Saphira vrea să fie de faţă, va trebui să 
zboare repede ca să ajungă până atunci. 

Scoţând un strigăt fără cuvinte, Eragon se năpusti să 
găsească o oglindă. 

Nesupunere. 

Roran pipăi ţărâna neagră, mănoasă şi rece. 

Luă un bulgăre în pumn şi-l fărâmă, observând bucuros că 
era umed şi plin de frunze putrede, tulpini, muşchi şi altele 
asemenea, aşadar putea oferi o recoltă bogată. Îl duse la 
buze şi-l atinse uşor cu limba. Avea un gust de viaţă pură, în 
care se ghiceau sute de nuanţe - piatra fărâmată a 
munţilor, urme de gândaci, lemn demult putrezit şi 
rădăcinile subţiri ale firelor de iarbă. 

„Aici e un loc numai bun pentru o fermă”, se gândi Roran. 
Gândul îi zbură îndărăt la Valea Palancar. Văzu în faţa 
ochilor soarele de toamnă scăldând câmpul de ovăz de 
lângă casa sa părintească - şiruri-şiruri de tulpini aurii, 
care se legănau în bătaia vântului uşor -, cu râul Anora 
către vest şi munţii încoronați cu zăpadă care se înălţau de 


ambele părţi ale văii. „Acolo ar trebui să mă aflu acum, 
arând pământul şi crescându-mi copiii împreună cu Katrina, 
nu udând pământul cu sânge omenesc.” 

— Hei, tu! strigă căpitanul Edric din şa, făcând un semn 
spre el. Stronghammer, nu mai visa atâta dacă nu vrei să 
mă faci să mă răzgândesc şi să te las aici să stai de pază cu 
arcaşii! 

Scuturându-şi palmele pe pantaloni, Roran se ridică în 
picioare. 

— Da, să trăiţi! Am înţeles, să trăiţi! spuse, încercând să-şi 
înfrângă antipatia faţă de Edric. 

De când se alăturase companiei, încercase să afle tot ce se 
putea despre noul său căpitan. Din ce auzise, înţelesese că 
era un războinic iscusit - altfel, Nasuada nu i-ar fi 
încredinţat niciodată comanda unei misiuni atât de 
importante -, dar avea o fire aprigă şi îşi pedepsea soldaţii 
pentru cele mai mici încălcări are regulilor pe care el însuşi 
le impusese. Spre necazul său, Roran aflase acest lucru pe 
pielea lui, de trei ori în timpul primei zile petrecute 
împreună cu compania lui Edric. După părerea sa, un 
asemenea comandant nu făcea decât să-şi descurajeze 
soldaţii, împiedicându-i să gândească liber şi să judece de 
unii singuri ce aveau de făcut. „Poate că tocmai de-asta m-a 
trimis aici, se gândi Roran. Sau poate că doreşte să mă 
pună iarăşi la încercare, să vadă daca pot să-mi calc pe 
suflet şi să mă supun unui om ca Edric.” 

Încălecând la loc, se duse în fruntea alaiului de două sute 
cincizeci de soldaţi. Misiunea pe care o aveau era simplă: 
de când Nasuada şi Regele Orrin plecaseră cu grosul 
trupelor din Surda, Galbatorix părea să încerce să se 
folosească de lipsa lor, pentru a pustii ţinuturile rămase fără 
apărare, trecând oraşele şi satele prin foc şi sabie şi 
pârjolind ogoarele de care era nevoie pentru a hrăni 
soldaţii plecaţi la lupta împotriva Imperiului. Calea cea mai 
uşoară pentru a scăpa de duşmani ar fi fost ca Saphira să-i 
prindă, zburând peste ei, şi să-i facă bucățele, însă toată 


lumea se învoise că, până când venea clipa să plece spre 
Eragon, era prea primejdios pentru vardeni să rămână fără 
ajutorul ei. Aşa că Nasuada îl trimisese pe Edric, cu oştenii 
săi, să-i alunge pe duşmanii care, din câte aflase de la 
iscoadele trimise, erau cam vreo trei sute la număr. Din 
păcate pentru ei însă, Roran şi tovarăşii săi dăduseră, cu 
două zile înainte, peste nişte urme ce arătau că oastea lui 
Galbatorix număra de fapt spre şapte sute de oameni. 

Roran trase frâiele şi i se alătură, la pas, lui Cârn pe iapa 
sa pestriță. Privind împrejur, se scărpină în barbă. Înaintea 
lor se întindea o câmpie ierboasă şi bogată, presărată ici şi 
colo cu desişuri de sălcii şi alţi copaci. Pe deasupra lor se 
învârteau ulii, iar pe la picioare li se foiau şoareci, iepuri, 
viezuri şi alte animale sălbatice la fel de mici. Singurul 
semn că oamenii mai trecuseră cândva pe acolo era fâşia de 
iarbă călcată în picioare ce se îndrepta spre est, arătându- 
le drumul ales de duşmani. 

Cârn trase cu ochiul la soarele de amiază, mijindu-şi ochii. 

— Ar trebui să-i ajungem din urmă înainte ca umbrele 
noastre să apuce să se lungească prea tare. 

— După care o să vedem dacă suntem îndeajuns de mulţi 
ca să-i alungăm, bombăni Roran, sau dacă nu cumva au să 
ne măcelărească ei. O dată în viaţă, mi-aş dori să fim şi noi 
mai numeroşi decât duşmanii. 

Pe chipul lui Cârn se lăţi un zâmbet mohorât. 

— Ăsta-i obiceiul la vardeni, ce să-i faci. 

— În şir! strigă Edric şi-şi îndemnă armăsarul în josul 
fâşiei de iarbă culcată la pământ. Roran tăcu pe dată şi-l 
îmboldi pe Văpaia Zăpezii. Toată compania îşi urmă fără 
crâcnire căpitanul. 

Şase ceasuri mai târziu, Roran se afla în şa, ascuns 
îndărătul unui grup de mesteceni care creşteau pe malul 
unui pârâu mic şi îngust, aproape pierdut printre trestii şi 
petice de alge plutitoare. Prin perdeaua de crengi care îi 
atârna dinainte, Roran privea sătucul alcătuit din nu mai 
mult de douăzeci de case sărăcăcioase cu ziduri cenugşii. Din 


ce în ce mai furios, îi urmărise pe sătenii care, odată ce 
zăriseră duşmanii apropiindu-se dinspre vest, îşi adunaseră 
cele câteva lucruşoare şi fugiseră spre sud, către inima 
regatului Surda. Dacă ar fi fost după el, Roran le-ar fi dat 
de ştire sătenilor că erau şi prieteni prin jur care aveau să 
încerce să-i împiedice pe duşmani să le prade casele, căci îşi 
amintea foarte bine durerea şi deznădejdea ce-l 
cuprinseseră când fusese nevoit să plece din Carvahall, şi ar 
fi vrut să-i cruţe pe cei din jur de un asemenea chin. Ba 
chiar le-ar fi cerut bărbaţilor din sat să lupte alături de ei. 
Le-ar fi prins tare bine să mai aibă încă vreo zece sau 
douăzeci de oameni înarmaţi, mai ales că Roran ştia mai 
bine decât oricine cu câtă însufleţire luptau cei care-şi 
apărau casele părinteşti. Cu toate acestea, Edric se 
împotrivise şi ţinuse morţiş ca vardenii să rămână ascunşi 
printre dealurile aflate la sud-est de sat. 

— Norocul nostru că n-au cai, şopti Cârn, arătând spre 
şirul de soldaţi în roşu care mărşăluiau către sat. Altfel n- 
am fi izbutit să-i întrecem. 

Roran privi îndărăt către oamenii adunaţi în spatele lor. 
Edric îl pusese în fruntea unui grup de optzeci şi unu de 
războinici - săbieri, suliţaşi şi vreo şase arcaşi. Unul dintre 
apropiații căpitanului, pe nume Sand, comanda cel de-al 
doilea grup, la fel de numeros, în vreme ce Edric însuşi îl 
comanda pe al treilea. Toate cele trei grupuri se aflau 
înghesuite unul lângă altul, printre mesteceni. Dar lui 
Roran i se părea o greşeală. După ce ieşeau din 
ascunzătoare, aveau nevoie de timp pentru a se despărţi - 
răgaz de care aveau să se folosească şi duşmanii pentru a-şi 
pregăti apărarea. Aplecându-se spre Cârn, Roran spuse: 

— Nu văd nici un schilod printre ei, dar nu ştiu dacă asta 
înseamnă ceva. Poţi să-mi spui dacă există pe acolo soldaţi 
care nu simt durerea? 

— Ce n-aş da să pot, oftă Cârn. Poate că vărul tau ar fi în 
stare, căci numai Murtagh şi Galbatorix sunt îndeajuns de 
puternici pentru a se pune cu el, însă eu sunt slab şi nu 


îndrăznesc să-mi trimit gândurile către duşmani. Dacă 
există pe acolo vrăjitori ascunşi, au să afle pe dată de 
încercarea mea de a-i iscodi şi nu cred să apuc să le 
pătrund în minte înainte ca ei să le dea de veste celorlalţi că 
ne aflăm aici. 

— Nu-i prima dată când avem discuţia asta în clipele în 
care ne pregătim de luptă, spuse Roran, cercetând armele 
duşmanilor şi încercând să-şi dea seama unde era cel mai 
bine să-şi trimită oamenii. 

— Ba chiar se întâmplă de fiecare dată, râse Cârn. 
Nădăjduiesc s-o mai avem şi în viitor. Dacă nu, înseamnă... 

— Că unul dintre noi sau poate amândoi îşi vor fi pierdut 
vieţile... 

— Sau că Nasuada ne va fi despărţit şi trimis pe fiecare 
sub comanda altui căpitan... 

— Ceea ce ar fi la fel de rău, căci nimeni altcineva nu ne va 
apăra spatele atât de bine aşa cum o facem unul pentru 
celălalt, sfârşi Roran. 

Pe buze îi înflori un surâs. De la o vreme încoace, se 
obişnuiseră amândoi să glumească aşa înainte de luptă. Îşi 
scoase ciocanul de la cingătoare, apoi clipi de durere. 
Piciorul drept îl fulgeră în locul în care fusese străpuns de 
cornul boului. Încruntându-se, se aplecă şi-şi frecă rana. 
Cârn îl observă şi întrebă: 

— Nu ţi-e bine? 

— Ei, n-o să mor din asta, răspunse Roran, apoi se gândi 
mai bine. Sau poate că da, dar naiba să mă ia dacă am 
vreun gând să aştept aici în vreme ce tu te duci să-i faci 
fărâmiţe pe ticăloşii ăia împleticiţi. 

Soldaţii duşmani ajunseră în sat şi-şi continuară 
netulburaţi drumul, oprindu-se numai câteva clipe pentru a 
sfărâma uşile caselor şi a trece în goană prin fiecare 
încăpere, pentru a vedea dacă nu cumva rămăsese cineva 
ascuns înăuntru. Dindărătul unui butoi cu apă de ploaie 
apăru un câine cu blana zbârlită la gât, care începu să latre 
la ei. Un bărbat se apropie şi-l ucise cu o suliță. 


În clipa în care primii soldaţi ajunseră la capătul satului, 
Roran strânse coada ciocanului în pumn, pregătindu-se să 
atace. Apoi însă auzi ţipete ascuţite şi îşi simţi trupul 
scuturat de un fior de groază. Din penultima casă ieşi un 
grup de soldaţi care târau după ei trei oameni ce se 
zbăteau: un bătrân ciolănos, o femeie tânără cu bluza ruptă 
şi un băietan care nu putea avea mai mult de unsprezece 
ani. 

Roran îşi simţi fruntea scăldată în sudoare. Începu să 
blesteme cu voce înceată - pe cei trei pentru că nu fugiseră 
împreună cu vecinii lor, pe duşmani pentru ceea ce făcuseră 
şi puteau să facă şi mai departe, pe Galbatorix şi însăşi 
soarta capricioasă care îl împinsese într-o asemenea 
strâmtoare. Îi auzi pe războinicii din spatele său foindu-se şi 
bombănind mânioşi, nerăbdători să-şi pedepsească 
duşmanii pentru cruzimea lor. 

Terminând de cercetat casele, aceştia se întoarseră în 
mijlocul satului şi se adunară într-un soi de semicerc 
împrejurul prizonierilor. „Da!” se gândi Roran în sinea sa în 
clipa în care soldaţii le întoarseră spatele. Asta pusese Edric 
la cale de la bun început. Aşteptând porunca să treacă la 
atac, Roran se ridică uşor în şa, încordându-şi tot trupul. 
Încercă să înghită, însă avea gâtul prea uscat. 

Ofiţerul aflat la comandă, singurul călare dintre duşmani, 
descăleca şi schimbă câteva cuvinte cu săteanul cel cărunt. 
Roran nu izbuti să audă nimic. Apoi, fără veste, ofiţerul 
scoase sabia şi-i reteză bătrânului capul, apoi sări înapoi 
pentru a nu se păta de sânge. Femeia începu să urle şi mai 
tare decât înainte. 

— La atac, zise Edric. 

Roran avu nevoie de ceva timp să înţeleagă că vorbele 
rostite cu atâta linişte în glas de căpitanul său erau chiar 
porunca pe care o aşteptase. 

— La atac! strigă Sand din cealaltă parte a lui Edric şi ieşi 
în galop dintre mesteceni împreună cu oamenii săi. 


— La atac! strigă şi Roran şi-şi înfipse călcâiele în coastele 
armăsarului, apoi se lăsă jos, în spatele scutului, în vreme 
ce Văpaia Zăpezii îl purta prin perdeaua de crengi. Ajuns 
din nou în câmp deschis, lăsă scutul jos şi zbură în josul 
dealului, înconjurat de un ropot de copite. Voia cu disperare 
să-i salveze pe femeie şi pe băiat, aşa că îl îmboldi pe Văpaia 
Zăpezii din toate puterile. Privind în urmă, observă 
mulţumit că oamenii lui se despărţiseră de ceilalţi vardeni 
fără prea mare greutate. Numai câţiva rămăseseră în urmă, 
dar cei mai mulţi se aflau la nici treizeci de picioare în 
spatele său. Îl văzu şi pe Cârn galopând în fruntea şirului de 
călăreţi ai lui Edric, cu mantia sa cenuşie fluturând în vânt, 
şi îşi dori încă o dată ca Edric să le fi îngăduit să rămână 
împreună. 

După cum i se poruncise, nu pătrunse drept în sat, ci o 
apucă spre stânga şi dădu ocol caselor, pentru a-i prinde pe 
soldaţi din altă direcţie. Sand o luă prin dreapta, în vreme 
ce Edric galopa înainte. 

Tocmai când se afla îndărătul unui şir de case, auzi un 
vălmăşag de strigăte deznădăjduite, apoi plesnete ciudate, 
metalice şi urlete de oameni şi cai. Pesemne bătălia 
începuse. Îşi simţi stomacul strângându-se de nelinişte. „Ce- 
a fost asta? Nu cumva au arcuri de metal? Dar este cu 
putinţă aşa ceva?” Orice-ar fi fost, ştia că n-ar fi trebuit ca 
atâţia cai să urle de durere. Străbătut de un fior de gheaţă, 
îşi dădu seama că se întâmplase ceva rău şi că bătălia putea 
să fie deja pierdută. 

În clipa în care trecu de ultima casă, trase cu putere de 
frâie şi se îndreptă în galop spre mijlocul satului, urmat de 
războinicii sai. La câteva zeci de picioare în faţă, văzu trei 
şiruri de soldaţi, rânduiţi între două case, gata să le taie 
calea. Nu păreau înfricoşaţi de caii care se năpusteau către 
ei. 

Roran şovăi. Poruncile pe care le primise erau limpezi - 
trebuia să dea năvală pe la vest şi, împreună cu oamenii săi, 
să-şi croiască drum până ce se întâlnea cu Sand şi Edric. Cu 


toate acestea, căpitanul nu-i spusese ce avea de făcut daca, 
odată ajunşi la faţa locului, dădeau peste necazuri 
neprevăzute. lar Roran ştia prea bine că, dacă nu făcea 
ceea ce i se poruncise, chiar dacă astfel îşi salva oamenii de 
le pieire, se făcea vinovat de nesupunere, iar Edric putea 
să-l pedepsească după bunul său plac. 

Apoi însă duşmanii îşi dădură pe spate mantiile grele şi 
scoaseră arbalete pe care şi le urcară pe umeri. În clipa 
aceea Roran se hotări să facă tot ce putea pentru ca 
vardenii să câştige bătălia. Nu avea de gând să-i lase pe 
soldaţii lui Galbatorix să-i măcelărească războinicii dintr-o 
singură mişcare numai pentru că se temea să încalce 
poruncile căpitanului. 

— La adăpost! strigă el şi smuci de frâie la dreapta, 
silindu-l pe Văpaia Zăpezii să sară îndărătul unei case. 

O clipă mai târziu, în zidul cenuşiu se înfipseră vreo 
douăsprezece săgeți de metal. Întorcându-se, Roran 
observă că un singur om de-al său nu apucase să se 
adăpostească înainte ca duşmanii să tragă. Nefericitul 
zăcea prăbuşit în noroi, plin de sânge, cu două săgeți înfipte 
în piept. Acestea îi străpunseseră cămaşa de zale de parcă 
era subţire ca pânza de in. Speriat de mirosul sângelui, 
calul său se ridică în două picioare, apoi fugi din sat, lăsând 
în urmă un vârtej de praf. 

Roran se întinse şi apucă marginea unei bârne aflate pe o 
latură a casei, împiedicându-l pe Văpaia Zăpezii să fugă mai 
departe şi chinuindu-se să-şi dea seama ce avea de făcut. El 
şi oamenii săi erau prinşi în capcană. Nu puteau să iasă la 
loc, în câmp deschis, căci aveau să fie ciuruiţi fără 
întârziere. 

Câţiva dintre războinicii săi se apropiară dindărătul unei 
case aflate ceva mai în spate decât cea lângă care se 
adăpostise el. 

— Ce să facem, Stronghammer? îl întrebară. 

Nu păreau tulburaţi de faptul că încălcaseră poruncile 
primite. Dimpotrivă, îl priveau de parcă abia atunci 


începuseră să aibă cu adevărat încredere în el. 

Chinuindu-se să găsească o cale de scăpare, şi încă 
repede, Roran privi în jur. Din întâmplare, ochii îi căzură pe 
arcul şi tolba legate la spatele şeii unuia dintre ai lui. 
Zâmbi. Numai câţiva războinici erau obişnuiţi să intre în 
luptă ca arcaşi, însă arcuri şi săgeți aveau cu toţii, ca să 
poată vâna şi să ajute la strângerea hranei câtă vreme erau 
singuri prin pustietăţi, fără sprijinul celorlalţi vardeni. Le 
arătă casa de care se sprijinea şi le spuse: 

— Luaţi-vă arcurile şi urcaţi-vă pe acoperiş cât puteţi de 
mulţi, dar, dacă vă pasă de vieţile voastre, nu vă arătaţi 
până ce nu vă dau eu de veste. Când vă spun, începeţi să 
trageţi şi nu vă opriţi până când nu rămâneţi fără săgeți sau 
nu ucideţi toţi duşmanii. Înţeles? 

— Da, să trăiţi! 

— Atunci, la treabă! Voi, ceilalţi, găsiţi-vă şi voi câte o casă 
unde să vă puteţi strecura. Harald, dă-le de veste şi 
celorlalţi şi trimite-mi încoace, cât poţi de iute, zece dintre 
cei mai buni săbieri şi zece suliţaşi. 

— Da, să trăiţi! 

Fără să pregete, războinicii făcură ce li se poruncise. Cei 
care se aflau mai aproape de Roran îşi scoaseră arcurile şi 
tolbele de la şa, apoi, ridicându-se în scări, se căţărară pe 
acoperişul de trestie. Nu trecuseră decât vreo patru minute 
şi aproape toţi oamenii lui Roran erau la locurile lor, pe 
acoperişurile a şapte case - vreo opt războinici pe fiecare 
acoperiş -, iar Harald se întorsese deja, aducându-i cu el pe 
săbierii şi suliţaşii ceruţi. 

— Aşa, acum ascultaţi-mă bine, le spuse Roran celor 
adunaţi împrejurul său. La porunca mea, cei de sus vor 
începe să tragă. De îndată ce pier primii duşmani, o să 
ieşim în galop şi o să încercăm să-l salvăm pe căpitanul 
Edric. Dacă nu izbutim, măcar să le arătăm tunicilor ăstora 
roşii ce înseamnă un războinic adevărat. Cu ajutorul 
arcaşilor, o să ne putem apropia înainte ca ăia să-şi poată 
folosi arbaletele. Aţi priceput? 


— Da, să trăiţi! 

— Atunci, trageţi! strigă Roran. 

Urlând cât îi ţinea pieptul, bărbaţii aflaţi pe acoperişuri se 
înălţară şi, ca unul, sloboziră săgețile către soldaţii de 
dedesubt. Vârtejul de săgeți şuieră prin aer ca nişte păsări 
însetate de sânge, coborând în picaj spre pradă. O clipă mai 
târziu, când duşmanii începură să ţipe de durere, Roran 
zise: 

— Şi-acum la galop! 

Şi-şi înfipse călcâiele în coastele armăsarului. Împreună cu 
oamenii săi, trecu în goană de colţul casei, atât de aproape 
încât era cât pe ce să cadă. Bizuindu-se pe iureş şi pe 
ajutorul arcaşilor care-i apărau, Roran dădu ocol primelor 
şiruri de duşmani care se întorceau încoace şi încolo 
năuciţi, până ce ajunse la locul în care luase sfârşit 
nefericitul asalt al lui Edric. Acolo, pământul era umed de 
sânge, iar leşurile multor oameni de ispravă şi ale multor 
cai dintre cei mai frumoşi se aflau îngrămădite printre case. 
Cei care mai rămăseseră dintre războinicii lui Edric se 
luptau cot la cot cu duşmanii. Spre mirarea sa, Roran văzu 
că însuşi căpitanul era încă în viaţă, luptându-se spate în 
spate cu cinci dintre oamenii săi. 

— Nu vă îndepărtați! le strigă Roran însoţitorilor săi, în 
vreme ce se năpusteau în bătălie. 

Lovind cu copitele, Văpaia Zăpezii culcă la pământ doi 
duşmani, sfărâmându-le braţele în care ţineau săbiile şi 
câteva coaste. Mulţumit de armăsarul său, Roran lovi şi el 
cu ciocanul, scuturat de fiorii sălbatici ai plăcerii luptei, 
făcându-i pe soldaţi, care nu puteau ţine piept sălbăticiei 
iureşului său, să se prăvălească unul după altul. 

— La mine! strigă în clipa în care ajunse lângă Edric şi 
lângă ceilalţi războinici rămaşi în viaţă. La mine! 

În faţa lui, săgețile continuau să cadă în ploaie peste 
duşmani, silindu-i să se apere cu scuturile, încercând în 
acelaşi timp să ţină piept săbiilor şi suliţelor vardenilor. 


După ce, împreună cu oamenii săi, izbutise să-i 
încercuiască pe cei rămaşi fără cai pentru a-i apăra, Roran 
strigă: 

— Îndărăt! îndărăt! Către case! 

Pas cu pas, se dădură înapoi cu toţii, până ce duşmanii nu-i 
mai puteau ajunge, apoi se întoarseră şi o luară la fugă spre 
casa cea mai apropiată. Pe drum, încă trei vardeni căzură 
răpuşi de arbalete, însă ceilalţi ajunseră nevătămaţi la 
adăpost. Edric se sprijini de zid, gâfâind, la capătul 
puterilor. După ce izbuti să-şi tragă răsuflarea, arătă cu 
braţul spre Roran şi oamenii săi şi spuse: 

— Îţi mulţumesc pentru ce ai făcut, Stronghammer, ai 
apărut tocmai când trebuia. Dar de ce te văd aici şi nu 
apropiindu-te călare dinspre vest, aşa cum am poruncit? 

Atunci, Roran îi povesti ce făcuse şi-i arătă războinicii de 
pe acoperişuri. Edric se încruntă ascultându-l, dar nu îl 
dojeni pentru nesupunere, ci îi spuse doar atât: 

— Porunceşte-le oamenilor să coboare pe dată. Au izbutit 
să-i facă pe duşmani să rupă rândurile. Acum trebuie să 
scăpăm de ei în luptă dreaptă, cu săbiile. 

— Suntem prea puţini ca să-i atacăm de-a dreptul! se 
împotrivi Roran. Unul de-al nostru la trei de-ai lor. 

— Atunci va trebui să ne arătăm de trei ori mai hotărâți! 
tună Edric. Mi se spusese că eşti un bărbat curajos, 
Stronghammer, dar văd că zvonurile sunt neadevărate. Eşti 
spăimos şi nevolnic ca un iepure. Fă ce-ţi spun şi să nu mite 
mai împotriveşti vreodată! Hei, tu de-acolo, dă-mi calul tău! 
porunci căpitanul, arătând către unul dintre războinicii lui 
Roran; acesta se supuse şi descăleca. Jumătate dintre voi 
urmaţi-mă călare, continuă Edric după ce se urcase în şa. 
Mă duc să-l ajut pe Sand. Restul rămâneţi cu Roran. 

Îmboldindu-şi armăsarul, Edric o porni la galop împreună 
cu cei care se hotărâseră să-l urmeze, trecând de la casă la 
casă, în vreme ce-şi croiau drum împrejurul soldaţilor 
adunaţi în mijlocul satului. Privindu-i cum se îndepărtau, 
Roran tremura de furie. Până atunci, nu îngăduise nimănui 


să-i pună curajul la îndoială fără să-i răspundă cu vorbe sau 
lovituri. Totuşi, cât mai ţinea lupta, nu se cuvenea să-l 
înfrunte pe Edric. „Prea bine, se gândi. Am să-i dovedesc că 
nu duc lipsă de curaj. Dar atât şi nimic mai mult. N-am să- 
mi trimit arcaşii să lupte faţă-n faţă câtă vreme sunt mai în 
siguranţă şi mai de ajutor acolo unde se află.” 

Se întoarse şi-i privi pe cei pe care i-i lăsase Edric. Printre 
cei salvaţi, îl observă, cu bucurie, pe Cârn, plin de 
zgârieturi şi de răni, din fericire toate uşoare. Îşi făcură 
unul altuia câte un semn din cap, apoi Roran le spuse 
tuturor: 

— Aţi auzit ce-a poruncit Edric. Eu însă am altă părere. 
Dacă facem cum ne-a spus el, o să murim cu toţii înainte de 
apusul soarelui. Putem încă să câştigăm bătălia, însă nu 
mărşăluind în întâmpinarea morţii. Nu de curaj avem 
nevoie, cât de iscusinţă. Ştiţi cu toţii cum am ajuns la 
vardeni. Ştiţi că m-am luptat şi mai înainte cu soldaţii 
Imperiului şi i-am înfrânt într-un sat aidoma ăstuia. Pot s-o 
fac din nou, vă jur! Dar nu singur. Mă veţi urma? Gândiţi-vă 
bine! Voi răspunde numai eu pentru încălcarea poruncilor 
lui Edric, dar nu ştiu dacă nu cumva el şi Nasuada vă vor 
pedepsi pe toţi. 

— Asta ar fi o prostie, mârâi Cârn. Ar fi mai bine să murim 
aici sau cum? Nici nu mă gândesc. Le poţi bizui pe mine, 
Roran. 

La auzul vorbelor sale, ceilalţi se încordară, cu ochi 
scânteietori şi hotărâți. Roran îi observă şi îşi dădu seama 
că trecuseră de partea sa, fie şi numai pentru a nu fi 
despărțiți de singurul magician din grup. Mulţi războinici 
de-ai vardenilor le datorau vieţile celor din Du Vrangr Gata, 
iar cei cu care avusese prilejul să stea de vorbă îi spuseseră 
că mai degrabă şi-ar fi străpuns singuri picioarele cu sulița 
decât să plece la luptă fără vreun vrăjitor prin apropiere. 

— Aşa e, zise Harald. Şi pe mine te poţi bizui, 
Stronghammer. 

— Atunci, urmaţi-mă! spuse Roran. 


Aplecându-se, îl ridică pe Cârn în şa în spatele său, apoi se 
strecură în grabă prin sat, cu ceilalţi pe urme, până în locul 
din care arcaşii de pe acoperişuri trăgeau fără încetare în 
duşmani. În timp ce se strecurau de la casă la casă, săgețile 
de fier slobozite din arbalete piuiau pe lângă ei ca nişte 
insecte uriaşe, mâniate. Una ajunse chiar să se înfigă pe 
jumătate în scutul lui Harald. 

Ajunşi cu toţii la adăpost, Roran le porunci celor care încă 
mai aveau cai să le dea arcurile şi săgețile celor rămaşi pe 
jos, pe care-i trimise sus, pe acoperişuri, împreună cu 
ceilalţi. În vreme ce ei se grăbeau să-i dea ascultare, îi făcu 
semn lui Cârn, care sărise din şa de îndată ce se opriseră şi 
spuse: 

— Am nevoie să-mi ţeşi o vrajă. Poţi să ne fereşti pe mine şi 
încă zece tovarăşi de arbaletele alea? 

— Pentru cât timp? şovăi Cârn. 

— Un minut? Un ceas? Cine ştie? 

— E vorba de mulţi oameni şi multe săgeți... Puterile au să 
mi se istovească repede. Pe de altă parte, dacă tu crezi că e 
mai bine, aş putea să fac săgețile să zboare fără să-şi atingă 
ținta, ceea ce... 

— Ar fi minunat. 

— Spune-mi cine sunt cei pe care vrei să-i apăr. 

Roran arătă spre oamenii pe care-i alesese, iar Cârn le 
ceru tuturor să-i spună numele, apoi, cu umerii lăsaţi, 
începu să îngâne ceva în limba străveche. Era palid şi tras 
la faţă. De trei ori la rând încercă să strângă vraja, dar nu 
izbuti. 

— Îmi pare rău, spuse, răsuflând din greu. Nu ştiu ce am... 
nu mă pot aduna. 

— La naiba, nu-ţi mai cere iertare, mârâi Roran. Fă-o 
odată! Sărind din şa, îl apucă pe Cârn de obraji, ţinându-i 
capul strâns. 

— Uită-te la mine! Uită-te drept în ochii mei! Asta e... Nu-ţi 
întoarce ochii... Bun. Acum ţese vraja! 


Cârn se mai limpezi la faţă şi-şi îndreptă umerii, apoi, cu 
un glas sigur, rosti cuvintele. După ce termină, se înfiora o 
clipă în strânsoarea lui Roran până să-şi revină. 

— S-a făcut, spuse. 

Roran îl bătu pe umăr, apoi se urcă din nou în şa. 
Plimbându-şi privirile peste cei zece călăreţi, zise: 

— Apăraţi-mă din părţi şi dindărăt, dar altfel ţineţi-vă în 
spatele meu câtă vreme încă sunt în stare să ţin ciocanul în 
mână. 

— Da, să trăiţi! 

— Nu uitaţi că săgețile nu vă mai pot face nici un rău. 
Cârn, tu rămâi aici. Nu te mişca prea mult, păstrează-ţi 
puterile. Dacă simţi că nu mai poţi ţine vraja, dă-ne de veste 
înainte s-o laşi să se rupă, ne-am înţeles? 

Cârn se aşeză pe prispa unei case şi încuviinţă: 

— Ne-am înţeles. 

Strângând mai bine în pumni scutul şi ciocanul, Roran 
răsuflă adânc, încercând să-şi limpezească minţile. 

— "Ţineţi-vă bine! le spuse celorlalţi, apoi îşi îndemnă 
armăsarul. Urmat de cei zece călăreţi, ieşi în uliţa prăfuită 
ce se întindea printre case şi se întoarse iarăşi cu faţa la 
duşmani. În mijlocul satului rămăseseră încă vreo cinci sute 
de soldaţi de-ai lui Galbatorix. Cei mai mulţi stăteau în 
genunchi sau ghemuiţi îndărătul scuturilor, încercând să-şi 
încarce la loc arbaletele. Din când în când, câte unul se 
ridica şi slobozea o săgeată în direcţia arcaşilor de pe 
acoperişuri, apoi se ghemuia la loc la adăpostul scutului, 
când un vârtej de săgeți străpungea văzduhul în locul în 
care se aflase mai înainte. Peste tot, printre leşurile 
îngrămădite, se aflau mănunchiuri de săgeți ca nişte 
buruieni răsărind din pământul udat de sânge. La câteva 
sute de picioare, dincolo de soldaţi, Roran văzu un grup de 
oameni încleştaţi în luptă - pesemne erau Sand, Edric şi ce 
mai rămăsese din grupurile lor, încercând să-i dovedească 
pe duşmani. Femeia şi băiatul nu se zăreau nicăieri. 


O săgeată de fier veni în zbor spre Roran. Când mai avea 
doar câteva palme până să i se înfigă în piept, îşi schimbă 
pe neaşteptate direcţia şi se pierdu în depărtare, fără să-i 
atingă nici pe el, nici pe vreunul dintre ceilalţi. Roran clipi 
înfiorat, însă totul trecu într-o clipă. Simţi un nod în gât, iar 
inima începu să-i bată mai tare. Privind în jur, văzu o căruţă 
spartă, sprijinită de o casă din stânga. Arătă spre ea şi 
spuse: 

— Trageţi-o încoace şi răsturnaţi-o cum puteţi mai bine 
pentru a închide drumul. Să nu cumva să-i lăsaţi pe 
duşmani să se strecoare şi să ne atace dintr-o parte! le 
strigă şi arcaşilor. În clipa în care-i vedeţi atacându-ne, 
ucideţi cât puteţi de mulţi şi, de îndată ce rămâneţi fără 
săgeți, veniţi aici şi voi! 

— Da, să trăiţi! 

— Aveţi grijă la un singur lucru: să nu care cumva să 
trageţi din greşeală în noi, altfel am să vă bântui casele de- 
acum şi-n vecii vecilor! 

— Da, să trăiţi! 

Alte câteva săgeți de fier veniră în zbor către Roran şi 
ceilalţi călăreţi de pe uliţă, însă cu ajutorul farmecelor lui 
Cârn toate zburară în lături, izbindu-se de zidurile caselor 
sau dispărând în cer. Roran îşi privi oamenii trăgând căruţa 
în uliţă. Când mai aveau puţin până să isprăvească, îşi ridică 
bărbia, trase aer adânc în piept şi tună către duşmani: 

— Hei, voi de acolo, câini turbaţi şi laşi! Ia uitaţi-vă 
încoace! Suntem unsprezece care vă tăiem calea. Dacă 
treceţi de noi, sunteţi liberi. Încercaţi-vă puterile dacă aveţi 
curaj! Ce? Şovăiţi? Unde vă e bărbăţia, viermi spurcaţi, 
ucigaşi scârboşi cu râturi de porci pătate de noroi? Taţii 
voştri erau nişte nătângi care ar fi trebuit înecaţi de la 
naştere. lar mamele voastre erau nişte târfe buboase care 
se împerecheau cu urgalii! 

Văzând câţiva soldaţi urlând de furie şi începând să-l 
blesteme la rândul lor, Roran zâmbi mulţumit. Văzu însă şi 
un duşman care păru să-şi piardă cumpătul şi curajul de a 


mai continua lupta şi sări în picioare, luând-o la fugă spre 
nord, acoperindu-se cu scutul şi alergând dintr-o parte într- 
alta, încercând deznădăjduit să se ferească de arcaşi. Cu 
toate acestea, vardenii îl uciseră înainte să fi apucat să 
străbată o sută de picioare. 

— Ha! făcu Roran. Sunteţi nişte laşi cu toţii, şobolani 
veninoşi şi spurcaţi! Dar aflaţi un lucru şi poate vă veţi mai 
recăpăta curajul. Eu sunt Roran Stronghammer, iar Eragon 
Biruitorul Umbrei este vărul meu. Dacă mă ucideţi, regele 
vostru cel mârşav vă va răsplăti cu un titlu de conte sau mai 
mult. Dar va trebui s-o faceţi cu sabia - arbaletele nu vă 
sunt de nici un folos împotriva mea. Haideţi, râmelor, 
lipitorilor ce sunteţi, păduchi nemernici! Veniţi să mă 
înfruntaţi dacă sunteţi în stare! 

Scoţând strigăte de luptă care mai de care mai aprig, vreo 
treizeci de soldaţi îşi aruncară arbaletele la pământ, îşi 
scoaseră săbiile ce sclipeau în lumină şi, ridicând scuturile, 
se năpustiră către el şi ai lui. Peste umărul drept, Roran 
auzi glasul lui Harald: 

— Să trăiţi, sunt mai mulţi ca noi. 

— Da, spuse Roran fără să-şi ia ochii de la duşmanii care 
se apropiau. Patru dintre aceştia se împiedicară şi căzură 
grămadă la pământ, străpunşi de numeroase săgeți. 

— Dacă ne atacă toţi deodată, n-avem cum să le ţinem 
piept. 

— Aşa e, dar n-au s-o facă. Uită-te la ei! Sunt tulburaţi şi 
năuci. Pesemne ofiţerul care-i comanda a pierit. Câtă vreme 
nu dăm înapoi, n-au să poată să treacă. 

— Dar, Stronghammer, nu avem cum să ucidem atâţia 
duşmani de unii singuri. 

— Ba fireşte că da! răspunse Roran, uitându-se la el peste 
umăr. Pentru că noi luptăm ca să ne putem lua îndărăt 
familiile, casele şi pământurile. Ei luptă pentru că aşa-i 
sileşte Galbatorix. Nu au îndeajuns de multă tragere de 
inimă pentru această luptă. Aşa că gândiţi-vă la familiile şi 
casele voastre şi nu uitaţi că numai voi vi le puteţi apăra. Un 


om care luptă pentru ceva de preţ poate ucide cu uşurinţă o 
sută de duşmani! 

În timp ce vorbea, o văzu în gând pe Katrina în rochia 
albastră de mireasă, îi simţi mirosul pielii şi-i auzi glasul 
înfundat, ca atunci când stăteau de vorbă în miez de 
noapte. 

„Katrina.” 

Apoi, soldaţii ajunseră la ei şi o vreme Roran nu mai auzi 
decât zgomotul săbiilor care i se izbeau de scut, trosnetele 
ciocanului cu care sfărâma coifurile duşmanilor şi strigătele 
celor care cădeau sub loviturile sale. Soldaţii se aruncau 
spre el cu o putere deznădăjduită, dar nu puteau să le ţină 
piept celor unsprezece neînfricaţi. În clipa în care-l culcă la 
pământ pe ultimul atacator, Roran începu să râdă cuprins 
de o bucurie nestăvilită. Ce fericire era să-i sfărâme în 
bucăţi pe cei care voiau să-i facă râu soţiei sale şi copilului 
lor nenăscut! 

Observă, mulţumit, că niciunul dintre războinicii săi nu 
avea răni prea adânci, dar şi că, în timp ce ei luptau, câţiva 
arcaşi coborâseră de pe acoperişuri pentru a li se alătura 
călare. Le zâmbi acestora şi le spuse: 

— Bine aţi venit în luptă! 

— Un salut cu adevărat călduros! răspunse unul. 

Făcând semn cu ciocanul său pătat de sânge către partea 
dreaptă a uliţei, Roran porunci: 

— Voi trei, îngrămădiţi leşurile acolo şi apropiaţi-le de 
căruţă, astfel încât să nu poată să ne atace mai mult de trei 
duşmani odată. 

— Da, să trăiţi! răspunseră războinicii, sărind jos de pe cai. 

O săgeată veni şuierând spre Roran, dar el nu o băgă în 
seamă şi-şi îndreptă atenţia către soldaţi. Văzu un grup de 
vreo o sută care se adunau, pregătindu-se pentru un alt 
iureş. 

— Grăbiţi-vă! le strigă celor care îngrămădeau leşurile. Nu 
mai avem vreme. Harald, du-te să-i ajuţi! 


Apoi îşi umezi buzele încordat, privindu-şi oamenii care 
trudeau în timp ce duşmanul se apropia. Spre uşurarea sa, 
cei patru vardeni izbutiră să aducă leşul la locul său şi să 
urce îndărăt în şa, înainte ca primul val de soldaţi să-i 
ajungă. 

Casele de pe ambele părţi ale uliţei, precum şi căruţa 
răsturnată şi mormanul înspăimântător de rămăşiţe 
omeneşti îi împiedicau şi-i încetineau pe soldaţii lui 
Galbatorix. Ajunşi în dreptul lui Roran, aproape că nu mai 
aveau unde pune pasul. Erau aşa de înghesuiți încât nu se 
puteau apăra de săgețile ce curgeau din cer peste ei. 

Primele două şiruri de duşmani aveau sulițe cu care îi 
amenințau pe Roran şi ceilalţi vardeni. Roran pară trei 
lovituri la rând, blestemând fără încetare, căci îşi dăduse 
seama că nu putea ajunge cu ciocanul la cei care le 
mânuiau. Apoi, un soldat îi străpunse umărul armăsarului, 
silindu-l să se aplece pentru a rămâne în şa, căci Văpaia 
Zăpezii necheză şi se ridică în două picioare. 

În clipa în care calul se lăsă la loc, Roran se dădu jos din şa 
de cealaltă parte a desişului de sulițe. Rănit încă o dată, 
Văpaia Zăpezii dădu înspăimântat din copite. Înainte ca 
soldaţii să-l mai poată ajunge, Roran trase de frâie şi-l sili să 
se dea înapoi, pas cu pas, până ce avu loc să se întoarcă, 
apoi îl lovi cu putere cu palma pe crupă, scoțând un strigăt, 
şi-l trimise la galop afară din sat. 

— Faceţi loc! tună el, fluturându-şi braţul către vardeni. 

Aceştia îşi traseră caii deoparte, iar el se năpusti din nou 
în faţă, petrecându-şi ciocanul la cingătoare. Un duşman 
dădu să-l străpungă cu sulița în piept. Roran o dădu la o 
parte cu mâna goală, rănindu-şi încheietura din pricina 
cozii groase de lemn, apoi i-o smulse din pumni. Bărbatul 
căzu cu faţa în jos. Răsucind sulița, Roran îl înjunghie, apoi 
se aplecă înainte şi străpunse încă doi. Se înfipse bine pe 
picioare în acele locuri în care cândva ar fi putut semăna 
grâne şi scutură sulița către duşmanii săi, strigând: 


— Haideţi, lepădături ticăloase! Ucideţi-mă dacă puteţi! 
Sunt Roran Stronghammer şi nu mi-e teamă de nici un om 
în viaţă! 

Soldaţii se înghesuiră înainte. Trei dintre ei păşiră peste 
trupurile tovarăşilor căzuţi şi începură să se lupte cu el. 
Sărind într-o parte, Roran străpunse falca celui din dreapta, 
sfărâmându-i dinţii. În clipa în care o scoase afară, un şuvoi 
de sânge îşi croi drum. Lăsându-se într-un genunchi, Roran 
îl străpunse pe soldatul din mijloc la subsuoară. 

Însă în clipa aceea simţi un fior în umărul stâng. Scutul i se 
păru dintr-odată de două ori mai greu. Ridicându-se, văzu o 
suliță înfiptă între scândurile acestuia şi pe soldatul rămas 
care se repezea spre el cu sabia scoasă. Ridicând sulița 
mult deasupra capului, pe parcă se pregătea s-o arunce, îl 
lovi pe duşman între picioare în clipa în care acesta se 
împiedică uşor, apoi îl culcă la pământ dintr-o singură 
lovitură. Urmară câteva clipe de răgaz în care Roran îşi 
dezlegă scutul, de-acum nefolositor, de pe braţ şi-l aruncă 
sub picioarele duşmanilor, cu tot cu sulița înfiptă în el, 
nădăjduind să-i facă să se împiedice. 

Alţi câţiva soldaţi înaintară, tremurând la vederea 
rânjetului său ca de fiară şi a suliţei pe care le-o flutura pe 
dinainte. La picioarele sale începu să crească un morman 
de leşuri. În clipa în care acesta îi ajunse până la brâu, 
Roran sări în vârful movilei însângerate şi rămase acolo, în 
ciuda faptului că trebuia să fie foarte atent unde punea 
piciorul, căci înălţimea la care se afla îl ajuta. Duşmanii erau 
nevoiţi să urce peste leşuri pentru a ajunge la el şi astfel 
putea să ucidă mulţi dintre cei care se împiedicau de 
picioarele sau braţele morţilor, păşeau pe gâturile moi sau 
dădeau peste un scut prăvălit într-o parte. 

De sus, din vârful mormanului, Roran văzu că şi restul 
soldaţilor trecuseră la atac, în afară de vreo douăzeci, 
răspândiţi prin sat, care încă se mai luptau cu războinicii lui 
Sand şi Edric, şi îşi dădu seama că nu avea să mai aibă 
parte de linişte până ce nu se termina bătălia. 


În ceasurile care treceau, unul după altul, se alese cu mai 
multe răni, multe dintre ele fără importanţă - precum o 
tăietură pe partea dinăuntru a antebraţului, un deget rupt, 
o zgârietură peste coaste în locul în care un pumnal îi 
pătrunsese printre zale -, altele însă, ceva mai adânci. Un 
soldat prăvălit peste mormanul de leşuri izbuti să-l 
străpungă în pulpa dreaptă, făcându-l să şchiopăteze. Nu 
mult după aceea, un bărbat zdravăn, care mirosea a brânză 
şi ceapă, se sprijini de el şi, cu ultima suflare, îi înfipse în 
umărul stâng o săgeată de fier din pricina căreia nu mai 
izbuti după aceea să ridice braţul deasupra capului. Nu 
încercă să şi-o scoată, căci ştia că asta l-ar fi putut duce la 
moarte dacă pierdea prea mult sânge. Durerea era singura 
senzaţie de care mai era conştient - fiecare mişcare îl 
chinuia, dar ştia că dacă rămânea pe loc avea să moară, aşa 
că nu se lăsa şi împărțea în stânga şi în dreapta lovituri 
crâncene, în ciuda rănilor şi a oboselii. 

Din când în când, vardenii aflaţi în spatele lui şi de ambele 
părţi îl mai ajutau, aruncând cu suliţele sau lovind cu săbiile 
peste umărul său pentru a-i culca la pământ pe cei care 
dădeau să-i sfărâme capul, însă în restul timpului era singur 
din pricina locului strâmt, a mormanului de leşuri şi a 
căruţei înghesuite între case. De sus, arcaşii care încă mai 
aveau săgeți se luptau în continuare, ucigându-i sau 
schilodindu-i pe duşmanii care nu aveau unde să se 
ferească. 

Ceva mai târziu, Roran dădu să lovească un soldat cu 
vârful suliţei, dar aceasta se izbi de armura de oţel, iar 
coada de lemn se crăpă şi se rupse pe toată lungimea. 
Duşmanul părea năucit că încă mai era în viaţă. Şovăi puţin, 
cu sabia în mână, înainte să lovească, ceea ce-i dădu lui 
Roran răgazul de a se apleca pe sub tăişul de oţel ce 
zbârnâia, pentru a ridica de jos o altă suliță cu care îl ucise. 
Numai că, spre necazul şi scârba sa, şi cea ce-a doua i se 
sfărâmă în pumni în mai puţin de un minut. Aruncând 
aşchiile ascuţite către duşmani, luă un scut de la un leş şi-şi 


scoase iarăşi de la cingătoare ciocanul, care măcar nu-l 
lăsase niciodată la greu. 

Soldaţii începuseră să se rărească binişor. Ultimii se 
apropiau, pas cu pas, aşteptându-şi rândul pentru a-l 
înfrunta. Însă Roran avea între timp de-a face cu un 
duşman mai neînduplecat decât ei - sfârşeala. Îşi simţea 
trupul greu şi parcă lipsit de viaţă. Ochii i se 
împăienjeniseră şi nu putea să răsufle şi totuşi, cine ştie 
cum, găsea mereu puterea de a-şi dobori potrivnicii care 
apăreau unul după altul. Începuse să se mişte mai greoi, 
aşa că soldaţii izbutiseră să-l rănească de mai multe ori 
decât la început. 

În clipa în care zări câteva goluri în şirul de duşmani, 
dincolo de care se vedea satul, îşi dădu seama că nu mai 
avea mult de îndurat. Nici măcar ultimilor doisprezece 
soldaţi nu le arătă vreun pic de milă şi nici ei nu-i cerură 
nimic, cu toate că nu mai puteau nădăjdui să treacă şi de el 
şi de vardenii care-i aşteptau mai încolo. Nici măcar nu 
încercară să fugă, ci se năpustiră la el, mârâind, 
blestemând şi tânjind numai să-l ucidă pe bărbatul care le 
măcelărise atâţia tovarăşi, înainte să se prăvălească, la 
rândul lor, în neființă. 

Roran se simţi cuprins de un soi de admiraţie pentru 
curajul lor. 

Prin aer zburau săgeți ce zbârnâiau. Patru duşmani se 
prăbuşiră cu piepturile ciuruite. O suliță aruncată de 
undeva, din spatele lui Roran, îl izbi pe cel de-al cincilea sub 
claviculă, făcându-l să se prăbuşească, la rândul său, peste 
grămada de leşuri. Încă două sulițe îşi atinseră ţinta până 
ce, în sfârşit, soldaţii rămaşi ajunseră la el. Cel din faţă dădu 
să-l taie în două cu o secure cu ţepuşă la vârf. Roran simţea 
vârful săgeţii din umăr, care i se freca de os. Totuşi, izbuti 
să ridice braţul stâng, parând lovitura cu scutul. Urlând de 
durere şi mânie, dar şi de pofta aprigă de a pune capăt 
bătăliei, îşi flutură ciocanul de jur împrejur şi-l ucise pe 
soldat, sfărâmându-i capul. Fără nici o întârziere, săltă pe 


piciorul nevătămat şi-l lovi pe următorul duşman în piept de 
două ori, crăpându-i coastele înainte ca acela să apuce să se 
apere. Cel de-al treilea pară două lovituri, apoi Roran îl 
păcăli cu o fentă şi-l ucise la rândul său. Ultimii doi se 
năpustiră de ambele părţi, dând să-i străpungă gleznele 
când se căţărau peste leşuri. Din ce în ce mai istovit, Roran 
se luptă cu ei o lungă vreme, alegându-se şi cu alte răni, 
până ce, în sfârşit, îi omori - unuia îi sfărâmă coiful, iar 
celuilalt îi rupse gâtul cu o lovitură iscusită. 

Apoi se clătină pe picioare şi se prăbuşi. 

Se simţi luat pe sus şi deschise ochii, zărindu-l pe Harald, 
care-i ducea la buze un burduf cu vin. 

— Bea, îi spuse acesta. Ai să te simţi mai bine. 

Gâfâind, Roran izbuti să înghită de câteva ori. Vinul 
încălzit de soare îi ardea gura plină de răni. Îşi simţi 
picioarele ceva mai zdravene şi zise: 

— Gata. Acum puteţi să-mi daţi drumul. 

Apoi se sprijini în ciocan şi cercetă din ochi câmpul de 
luptă. Pentru prima dată îşi dădu seama cât de tare se 
înălţase mormanul de leşuri, împreună cu tovarăşii săi, se 
afla la cel puţin douăzeci de picioare înălţime, mai-mai să 
ajungă la acoperişurile caselor de alături. Observă că cei 
mai mulţi soldaţi muriseră din pricina săgeţilor, dar, chiar şi 
aşa, ştia că ucisese şi el destui. 

— Câţi... câţi au fost? îl întreba pe Harald. Războinicul 
murdar de sânge clătină din cap: 

— După al treizeci şi doilea, le-am pierdut socoteala. Poate 
ştie altul să-ţi spună. Stronghammer, o asemenea ispravă... 
N-am mai văzut niciodată aşa ceva, mai ales din partea unui 
om. Pesemne Saphira s-a priceput să aleagă - oamenii din 
familia voastră sunt luptători neîntrecuţi. Eşti mai viteaz 
decât orice alt muritor, Stronghammer. Nu ştiu câţi ai 
omorât azi, dar... 

— O sută nouăzeci şi trei, strigă Cârn, căţărându-se către 
ei. 


— Eşti sigur? întrebă Roran, nevenindu-i să creadă. 
Ajungând în vârf, Cârn încuviinţă. 

— Da! Am văzut totul şi am ţinut cu grijă socoteala. Au fost 
o sută nouăzeci şi trei - şi patru dacă-l numărăm şi pe cel 
pe care l-ai străpuns în stomac înainte să-l termine arcaşii. 

Roran se simţi năucit. Nu se aşteptase să fie chiar atât de 
mulţi. Un hohot aspru îi scăpă din gâtlej. 

— Păcat că s-au terminat. Încă şapte şi aş fi avut două sute 
în cap. Ceilalţi râseră şi ei. 

Alb la faţă din pricina îngrijorării, Cârn întinse mâna spre 
săgeata înfiptă în umărul lui Roran, spunând: 

— Hai, e vremea să-ţi văd de răni. 

— Nu! răspunse Roran, dându-i mâna la o parte. S-ar 
putea ca alţii să fie mai rău decât mine. Vezi mai întâi de ei. 

— Roran, poţi să şi mori din tăieturile astea dacă nu 
opresc sângele. N-o să-mi ia decât... 

— Sunt bine, mârâi Roran. Lasă-mă în pace. 

— Dar uită-te la tine! strigă magicianul; Roran îl asculta şi 
se înfiora. 

— Bine, atunci fă-o, dar repede. 

Apoi ridică ochii spre cerul senin şi-şi goli mintea de 
gânduri, în vreme ce Cârn îi scoase săgeata din umăr şi 
îngână fel de fel de vrăji. Pe măsură ce acestea îşi 
îndeplineau menirea, simţi mâncărimi şi furnicături în piele, 
însă durerea care-l chinuia se mai domoli. La sfârşit, era 
vânăt tot, dar nu mai suferea atât de tare şi avea mintea 
mai limpede. 

Cârn însă era tras la faţă şi tremura, sprijinindu-se de 
genunchii lui până ce-şi mai reveni. 

— Acum... îngăimă el, oprindu-se să răsufle. Acum mă duc 
să văd de ceilalţi. 

Se ridică şi-şi croi drum în josul mormanului de leşuri, 
clătinându-se pe picioare ca un om beat. Îngrijorat, Roran îl 
privi şi abia atunci îi veni în gând sa vadă ce se întâmplase 
cu restul tovarăşilor. Privind câtre capătul satului, nu văzu 
nimic în afară de trupurile întinse peste tot, unele cu tunici 


roşii - soldaţii Imperiului -, altele în hainele brune ale 
vardenilor. 

— Ce ştii de Edric şi Sand? îl întrebă pe Harald. 

— Îmi pare rău, Stronghammer, dar n-am putut observa 
nimic dincolo de lungimea sabiei. 

Strigându-i pe cei câţiva bărbaţi care mai rămăseseră pe 
acoperişuri, Roran întrebă: 

— Edric şi Sand? 

— Nu ştim, Stronghammer, veni răspunsul. 

Sprijinindu-se în ciocan, Roran cobori încet de pe morman 
şi, împreună cu Harald şi alţi trei, străbătu satul, ucigându-i 
pe toţi duşmanii pe care-i mai găseau în viaţă. Ajunşi la 
margine, unde numărul vardenilor căzuţi era mai mare 
decât al soldaţilor lui Galbatorix, Harald îşi lovi scutul cu 
sabia şi strigă: 

— Mai este cineva în viaţă? 

După o vreme, îi răspunse un glas care venea dintre două 
case: 

— Cine eşti? 

— Harald. Cu mine se află Roran Stronghammer şi alţi 
câţiva vardeni. Dacă sunteţi în slujba Imperiului, aruncaţi 
armele, căci tovarăşii voştri sunt morţi şi nu ne mai puteţi 
înfrânge! 

De undeva dintre case se auzi zgomotul armelor lovindu- 
se de pământ, apoi, câte unul, câte doi, mai mulţi războinici 
de-ai vardenilor ieşiră din ascunzătoare şi veniră 
şchiopătând către ei. Mulţi se sprijineau unul de altul. 
Păreau năuciţi, iar unii erau atât de murdari de sânge încât 
la început Roran îi luă drept soldaţi duşmani. Numără 
douăzeci şi patru. Printre ultimii se afla Edric, ajutându-l pe 
un bărbat care-şi pierduse braţul drept în luptă. 

Roran făcu un semn şi doi dintre ai săi se grăbiră să-l 
elibereze pe căpitan de povară. Acesta se îndreptă şi se 
apropie de el cu paşi mici. Îl privi drept în ochi, fără a lăsa 
să i se citească ceva pe chip. Rămase neclintit, la fel ca şi 


Roran, care-şi dădu seama că toţi cei din jurul lor tăcuseră. 
Edric vorbi primul: 

— Câţi oameni de-ai tăi au scăpat cu viaţă? 

— Cei mai mulţi. Nu chiar toţi, dar aproape. Edric 
încuviinţă. 

— Dar Cârn? 

— Trăieşte... Sand? 

— A murit acum câteva minute. Un soldat l-a străpuns cu 
săgeata în timpul primului iureş. Mi-ai nesocotit poruncile, 
Stronghammer, continuă Edric, privind dincolo de el, către 
mormanul de leşuri. 

— Într-adevăr. 

Căpitanul întinse braţul către el şi desfăcu palma. 

— Nu, căpitane! strigă Harald, făcând un pas în faţă. Dacă 
nu era Roran, am fi pierit cu toţii. Ar trebui să-l fi văzut - a 
ucis de unul singur aproape două sute. 

Edric însă rămase netulburat şi nu cobori braţul. Nici 
Roran nu se mişcă din loc. Întorcându-se spre el, Harald îi 
spuse: 

— Roran, ştii că oamenii îţi sunt credincioşi. Doar o vorbă 
să spui şi... 

— Nu fi neghiob, răspunse el, fulgerându-l cu privirea şi 
făcându-l să tacă. 

— Aşa, deci nu eşti pe de-a-ntregul fără minte, şuieră 
Edric, printre buze. Harald, ţine-ţi gura dacă nu vrei să te 
trimit să ai grijă de caii de povară până acasă! 

Ridicând ciocanul, Roran i-l dădu căpitanului, apoi îşi 
desfăcu cingătoarea, unde avea sabia şi pumnalul, şi i le 
întinse şi pe acestea. 

— Alte arme nu mai am, spuse. 

Mohorât, Edric dădu din cap, apoi îşi petrecu cureaua 
sabiei peste umăr. 

— Roran Stronghammer, din clipa asta îţi iau comanda. 
Îmi dai cuvântul de onoare că n-ai să încerci să fugi? 

— Da. 


— Atunci ai să fii de ajutor pe unde vei putea, dar, 
altminteri, să-ţi intre bine în cap că eşti prizonier. Fuller, 
continuă Edric, plimbându-şi privirea împrejur şi arătând 
spre un alt războinic, ai să-i iei locul lui Roran până ce 
ajungem îndărăt la vardeni, iar Nasuada hotărăşte ce este 
de făcut cu el. 

— Da, să trăiţi, răspunse acela. 

Mai multe ceasuri la rând, Roran trudi cot la cot cu ceilalţi 
războinici, adunându-şi morţii şi îngropându-i la marginea 
satului. Între timp, află că numai nouă din cei optzeci şi unu 
de oameni ai săi pieriseră în luptă, în vreme ce Edric şi 
Sand, împreună, pierduseră aproape o sută cincizeci. Edric 
ar fi pierdut şi mai mulţi dacă unii dintre ai săi nu ar fi 
rămas cu Roran după ce acesta le sărise în ajutor. 

După ce terminară cu morţii, vardenii îşi adunară săgețile, 
apoi făcură un foc în mijlocul satului, îi dezbrăcară pe 
duşmani şi-i aruncară în flăcări. Trupurile arse umplură 
cerul cu o pală de fum negru, uleios, ce se întinse cale de 
mai multe mile - sau cel puţin aşa li se părea. Prin norul de 
fum, soarele se vedea ca un rotund roşu, mai. 

Femeia şi băiatul pe care soldaţii îi prinseseră nu erau de 
găsit nicăieri, nici în viaţă, dar nici printre trupurile fără 
suflare. Roran se gândi că, pesemne, fugiseră din sat de 
îndată ce începuse lupta, ceea ce era lucrul cel mai bun 
pentru ei. Le dori noroc şi o soartă mai bună. 

Spre uimirea şi mulţumirea sa, Văpaia Zăpezii se întoarse, 
la trap, cu numai câteva minute înainte ca vardenii să plece. 
La început, armăsarul se arătă speriat şi sălbatic şi nu 
îngădui nimănui să se apropie de el. Apoi însă Roran izbuti 
să-l liniştească, vorbindu-i cu glas scăzut, şi să-i curețe rana 
de la umăr, pe care o legă bine. Ştiind că nu era înţelept să-l 
călărească până ce nu se vindeca pe de-a-ntregul, îl legă la 
un loc cu caii de povară care, pesemne, nu-i erau deloc pe 
plac unui armăsar ca el, căci Văpaia Zăpezii începu pe dată 
să se împotrivească, lăsând urechile în jos, fluturând din 
coadă şi rânjindu-şi buzele. 


— Poartă-te frumos, spuse Roran, mângâindu-l pe gât, iar 
calul îşi dădu ochii peste cap şi necheză, părând ceva mai 
liniştit. 

Apoi, Roran alese un jugan care fusese al unuia dintre 
războinicii căzuţi în luptă şi-şi luă locul la coada alaiului de 
bărbaţi înşiraţi printre case, încercând să nu ia în seamă 
privirile pe care i le aruncau ceilalţi, cu toate că se simţi 
foarte mulţumit când unii dintre ei îl felicitară pentru ceea 
ce făcuse. 

Şezând în şa şi aşteptând ca Edric să dea porunca să 
pornească la drum, se gândea la Nasuada, Katrina şi 
Eragon. Un nor de groază îi întunecă minţile, în vreme ce 
se întreba ce aveau să facă aceştia trei auzind despre 
răzvrătirea lui. O clipă mai târziu însă îşi alungă orice 
îngrijorare. „Am făcut ceea ce trebuia şi ceea ce se 
cuvenea, îşi spuse. N-am să mă căiesc, oricare-ar fi 
urmările.” 

— La drum! strigă Edric din fruntea şirului de călăreţi. 

Roran îşi îndemnă bidiviul la pas. Ca unul, el şi tovarăşii săi 
se îndreptară spre vest, îndepărtându-se de sat şi lăsând 
mormanul de leşuri de soldaţi de-ai lui Galbatorix să ardă 
mocnit. 

Veşti în oglindă. 

Soarele de dimineaţă o scălda pe Saphira într-o 
fierbinţeală plăcută. 

Şedea întinsă, în bătaia razelor calde, pe un prag neted de 
stâncă aflat la câteva picioare deasupra cortului-colivie-de- 
pânză-goală al lui Eragon. După noaptea trecută, în care 
zburase de colo-colo, cercetând locurile în care se 
refugiaseră soldaţii Imperiului - aşa cum făcuse în fiecare 
noapte de când Nasuada îl trimisese pe Eragon în muntele- 
mare-scobit-Farthen-Dur -, se simţea cam adormită. Trebuia 
să o facă pentru a păstra ascunsă lipsa lui Eragon, însă asta 
o obosea, căci, deşi nu-i era câtuşi de puţin teamă de 
întuneric, nu se putea spune că l-ar fi îndrăgit din cale afară 
şi nu-i plăcea să-şi piardă mereu vremea cu aceeaşi 


îndeletnicire. De asemenea, dat fiind că vardenilor le lua 
atât de mult timp să se mute din loc în loc, ţinuturile peste 
care zbura, noapte de noapte, erau aproape întotdeauna 
aceleaşi. Singurul lucru care o mai trezise din amorţeală 
fusese că în dimineaţa trecută îl zărise pe minte-schiloadă- 
solzi-roşii-Thorn zburând jos, deasupra orizontului, către 
nord-est. Numai că el nu se întorsese s-o înfrunte, ci-şi 
văzuse de drum, pierzându-se în inima Imperiului. După ce 
le povestise Aryei, Nasuadei şi elfilor care o păzeau ceea ce 
văzuse, aceştia se purtaseră ca un stol de coţofene 
înfricoşate, urlând unii la alţii cât îi ţinea gura şi 
năpustindu-se în sus şi în jos. Îndrăzniseră chiar să-i ceară 
ca blană-neagră-albastră-de lup-Blodhgarm să zboare 
împreună cu ea, sub chipul lui Eragon, lucru cu care, 
fireşte, nu se învoise. Una era să-i îngăduie elfului să-i urce 
în spinare strigoiul-umbră-palidă-Eragon de câte ori se 
înălța în văzduh sau cobora pe pământ printre vardeni şi cu 
totul altceva să-i îngăduie unui străin s-o facă, atâta vreme 
cât nu-i ameninţa nici o primejdie. Şi, poate, nici măcar 
atunci. 

Saphira căscă şi îşi întinse piciorul drept, depărtându-şi 
degetele terminate cu gheare. Apoi se aşeză la loc, 
răsucindu-şi coada pe lângă trup şi culcându-şi capul pe 
picioarele din faţă, visând la cerbi şi la alte făpturi bune de 
mâncat. 

Nu trecu mult şi auzi zgomot de paşi. Cineva alerga prin 
tabără, îndreptându-se spre cortul-ca o pupă-de-fluture- 
roşu-cu-aripile-strânse al Nasuadei. Saphira nu-i dădu prea 
mare atenţie. Peste tot era plin de soli care alergau de colo- 
colo purtând veştile. 

Tocmai când era gata să adoarmă, auzi un alt om care 
trecea în fugă, pe dedesubt, apoi, la scurtă vreme, încă doi. 
Fără să-şi deschidă ochii, scoase limba şi gustă aerul. Nu 
simţi nimic neobişnuit. Pesemne nu merita să se ridice ca să 
vadă despre ce era vorba, aşa că rămase întinsă şi adormi, 


visând că se cufunda în apele verzi şi reci ale unui lac, în 
căutarea peştilor graşi de pe fund. 

Strigăte mânioase o treziră. 

Fără să se mişte din loc, ascultă cum multe făpturi-cu- 
două-picioare-şi-urechi-rotunjite se certau între ele. Erau 
prea departe ca să le poată înţelege cuvintele, însă din ton 
îşi dădu seama că erau scoase din fire de mânie. Se mai 
întâmpla ca printre vardeni să se işte neînţelegeri, la fel ca 
într-o turmă cu multe animale, însă ea una nu mai auzise 
niciodată ca atât de multe făpturi-cu-două-picioare să se 
certe cu atâta îndârjire, şi încă mult şi bine. 

Pe măsură ce strigătele făpturilor-cu-două-picioare 
deveneau mai puternice, Saphira începu să simtă o durere 
surdă în ceafă. Brăzdă cu ghearele stânca pe care şedea. 
Trosnind puternic, sfărâmături de granit şi cuarţ începură 
să zboare de sub labele ei. 

„Am să număr până la treizeci şi trei, se gândi, şi dacă 
până atunci nu încetează, am să mă duc să văd despre ce e 
vorba. Nădăjduiesc, pentru ei, să fie ceva îndeajuns de 
important pentru a strica somnul unei fiice-a-vântului!” 

Tocmai când ajunsese la douăzeci şi şapte, făpturile-cu- 
două-picioa-re tăcură. „În sfârşit!” Aşezându-se mai bine, 
Saphira se pregăti să se cufunde iarăşi în somnul pe-deplin- 
meritat. 

Se auziră un zornăit metalic, foşnetul blănurilor-din- 
pânză-de-plante, zgomotul înfundat al acoperămintelor-din- 
piele-pentru-labe care loveau pământul, apoi împrejur se 
răspândi mirosul uşor de recunoscut al războinicei-piele- 
întunecată-Nasuada. „Ce-o mai fi?” se întrebă Saphira şi, 
vreme de o clipă, îi trecu prin minte să se ridice şi să ragă la 
cei din jur, până ce-i făcea s-o ia la fugă de groază şi s-o lase 
singură. 

Deschise un ochi şi o văzu pe Nasuada, însoţită de cei şase 
străjeri, apropiindu-se cu paşi mari de locul în care era ea 
întinsă. La capătul de jos al pragului de stâncă, Nasuada le 
porunci străjerilor să rămână cu Blodhgarm şi cu ceilalţi elfi 


- care se duelau cu săbii de lemn, pe o pajişte îngustă -, 
apoi se căţăra de una singură până la ea. 

— Salutări, Saphira, spuse Nasuada. 

Purta o rochie roşie a cărei culoare părea nefiresc de vie 
pe fundalul frunzelor verzi ale merilor dimprejur. 
Scânteierile răsfrânte din solzii Saphirei îi scăldau chipul în 
pete de lumină tremurândă. 

Saphira clipi o dată. Nu avea chef să-i răspundă în cuvinte. 
După ce trase cu ochiul în jur, Nasuada veni mai aproape de 
capul ei şi şopti: 

— Saphira, trebuie să-ţi vorbesc între patru ochi. Tu poţi 
să-mi pătrunzi în minte, eu într-a ta - nu. Vrei, te rog, să 
rămâi înăuntru, pentru a putea auzi ceea ce gândesc? 

Întinzându-se către mintea încordată-aspră-ostenită a 
celeilalte, Saphira îi îngădui să înţeleagă cât era de furioasă 
pentru că fusese trezită din somn, apoi spuse: „Pot să fac 
ce-mi ceri, dacă aşa mi-e voia, însă numai cu îngăduinţa ta.” 
„Fireşte, răspunse Nasuada. Înţeleg.” La început, Saphira 
nu înţelese mai nimic din gândurile ei. Erau numai imagini 
şi emoţii fără legătură unele cu altele: o spânzurătoare al 
cărei laţ atârna gol, pământul pătat de sânge, chipuri 
rânjite, groază, oboseală şi, peste toate, încăpățânare şi 
dârzenie. „lartă-mă, spuse în cele din urmă Nasuada. Am 
avut o dimineaţă grea. Dacă gândurile mi-o iau razna, te 
rog să ai răbdare.” 

Saphira clipi din nou. „Spune-mi... ce i-a tulburat atât de 
tare pe vardeni? O ceată de oameni m-au trezit din somn cu 
strigătele lor de mânie, iar înainte de asta am auzit o 
groază de soli care alergau prin tabără.” 

Strângând din buze, Nasuada întoarse capul şi-şi încrucişa 
braţele pe piept, prinzându-şi antebraţele bandajate cu 
palmele făcute căuş. Mintea i se făcu neagră ca un nor de 
furtună, plină de gânduri despre moarte şi violenţă. După o 
tăcere nefiresc de lungă, zise: „Un varden, un bărbat pe 
nume Othmund, s-a strecurat astă-noapte în tabăra 
urgalilor şi a ucis trei dintre ei, care dormeau împrejurul 


focului. Urgalii n-au izbutit să-l prindă pe loc, însă în 
această dimineaţă a început să se laude cu ceea ce a făcut 
în auzul tuturor.” „Dar de ce? întrebă Saphira. Nu cumva 
urgalii i-au ucis familia?” 

Nasuada scutură din cap. „Aproape că mi-aş dori să fi fost 
aşa. Atunci, urgalii nu s-ar fi mâniat atât de tare, căci 
înţeleg totul când vine vorba de răzbunare. Nu, ciudăţenia 
e asta: Othmund îi urăşte pe urgali numai pentru că sunt 
ceea ce sunt. Nu i-au greşit cu nimic, nici lui, nici vreunui 
om din neamul său, şi totuşi îi duşmăneşte din adâncul 
sufletului. Cel puţin aşa am înţeles după ce am vorbit cu el.” 
„Şi ce ai de gând să faci?” 

Nasuada o privi iarăşi. În ochii se citea o adâncă tristeţe. 
„Am să-l trimit la spânzurătoare. Când i-am primit pe urgali 
în rândul vardenilor, am hotărât că aceia care-i vor ataca 
vor fi pedepsiţi ca şi cum ar fi sărit la un semen de-al lor. 
Nu-mi pot lua cuvântul îndărăt.” „Vrei să spui că te căieşti 
pentru ceea ce ai spus atunci?” „Nu. Era nevoie ca oamenii 
să ştie că nu voi lăsa niciodată nepedepsită o asemenea 
faptă. Altfel, ar fi sărit la gâtul urgalilor încă din ziua în care 
Nar Garzhvog şi cu mine am căzut la înţelegere. Iar acum 
trebuie să le dovedesc că n-au fost vorbe goale. Dacă nu o 
fac, vor mai fi şi alte crime, apoi urgalii îşi vor face dreptate 
de unii singuri, iar vrajba dintre cele două neamuri va 
izbucni din nou. Othmund trebuie să moară pentru că i-a 
ucis pe urgali şi mi-a nesocotit poruncile, însă, vai, Saphira, 
vardenii nu se vor împăca niciodată cu asta. Mi-am jertfit 
trupul ca să le câştig credinţa, dar acum mă vor uri pentru 
că l-am trimis pe Othmund la spânzurătoare... Mă voruri 
pentru că am pus vieţile urgalilor la acelaşi preţ cu ale lor.” 

Coborând braţele, Nasuada începu să se joace cu 
manşetele rochiei. 

„Unde mai pui că nici mie nu-mi place ceea ce fac mai mult 
decât lor. Oricât aş încerca să mă port bine şi cu cinste faţă 
de urgali, aşa cum o fac cu semenii mei şi aşa cum ar fi 
făcut-o tata, nu pot să uit că tocmai ei l-au ucis. Nu pot să 


uit priveliştea acelor urgali care-i măcelăreau pe vardeni în 
timpul bătăliei din Farthen Dur. Nu pot să uit poveştile pe 
care le-am auzit în copilărie, despre urgalii care dădeau 
năvală din munţi şi omorau oameni nevinovaţi în paturile 
lor. Dintotdeauna i-am privit ca pe nişte monştri 
înfricoşători, iar acum mi-am legat soarta de a lor. Nu pot 
să uit asta, Saphira, şi mă tot întreb dacă am luat hotărârea 
care trebuie.” „Aşa sunt toţi oamenii, încercă Saphira s-o 
liniştească. N-ai ce-i face. Totuşi, nu trebuie să te laşi 
încătuşată de ceea ce cred cei din jurul tău. Dacă eşti tare, 
poţi să-ţi depăşeşti limitele. Faptele din trecut ne învaţă, 
mai presus de orice, un lucru: anume că regii, reginele şi 
ceilalţi conducători care au silit feluritele neamuri să se 
apropie unele de altele au făcut cel mai mare bine 
Alagaesiei. De ură şi de mânie trebuie să ne ferim, nu de a 
strânge legăturile cu cei care ne-au fost cândva duşmani. 
Nu-ţi cere nimeni să uiţi că în trecut ţi-a fost teamă de 
urgali şi că nici acum nu poţi avea încredere deplină în ei. 
Au meritat-o. Aminteşte-ţi totuşi că piticii şi dragonii au fost 
cândva la fel de învrăjbiţi cum sunt oamenii şi urgalii acum. 
Până şi elfii s-au luptat cu dragonii şi ar fi vrut să-i şteargă 
de pe faţa pământului dacă ar fi avut cum. Toate astea s-au 
întâmplat odinioară, însă acum totul s-a schimbat, căci unii 
ca tine au avut curajul să lase deoparte urile străvechi şi să 
făurească legături de prietenie ce nu mai existaseră până 
atunci.” 

Nasuada îşi lipi fruntea de falca ei şi spuse: „Eşti foarte 
înţeleaptă, Saphira.” 

Amuzată, aceasta din urmă îşi ridică botul de pe labe şi o 
atinse pe Nasuada pe frunte cu vârful nasului. „Nu fac 
decât să rostesc adevărul, aşa cum îl înţeleg. Dacă asta 
înseamnă să fii înţelept, mă bucur că te-am putut ajuta. 
Totuşi, cred că eşti şi tu îndeajuns de înţeleaptă pentru a nu 
mai avea nevoie de sfaturile altora. Fireşte că moartea lui 
Othmund nu le va fi vardenilor pe plac, însă e nevoie de mai 
mult pentru a-i face să nu-ţi mai fie credincioşi. Unde mai 


pui că sunt sigură că vei găsi tu o cale să-i împaci.” „Da, 
făcu Nasuada, ştergându-se cu degetele la ochi, pare-mi-se 
că voi fi nevoită să găsesc.” Apoi zâmbi şi se însenină la faţă. 
„Dar nu din pricina lui Othmund am venit să te văd. locmai 
am vorbit cu Eragon, care mi-a cerut să te trimit să i te 
alături în Farthen Dur. Piticii...” 

Arcuindu-şi gâtul, Saphira slobozi un răget către cer. Focul 
care-i ardea în pântece i se revărsă dintre fălci într-o 
perdea sclipitoare de flăcări. Nasuada se trase câţiva paşi 
înapoi, iar toţi cei din jur îngheţară şi o priviră lung. 
Ridicându-se în picioare, Saphira se scutură din tot trupul, 
uitând de oboseală, şi-şi întinse aripile, pregătindu-se de 
zbor. 

Străjile Nasuadei să năpustiră să o apere, dar ea le făcu 
semn să nu se apropie. O pală de fum o învălui, făcând-o să- 
şi acopere nasul cu mâneca rochiei, tuşind. „Mă bucur să te 
văd atât de însufleţită, Saphira, numai că...” „Eragon a păţit 
ceva rău?” întrebă pe dată Saphira; era din ce în ce mai 
îngrijorată văzând-o pe Nasuada şovăind să-i răspundă. 

„Nu, e bine sănătos, spuse aceasta în cele din urmă. 
Numai că... ieri... s-a întâmplat ceva.” „Ce anume?” „A fost 
atacat împreună cu străjile sale.” 

Saphira rămase încremenită în loc, în vreme ce Nasuada îi 
povesti tot ceea ce aflase de la Eragon. Apoi îşi arătă colții. 
„Cei din Durgrimst Az Sweldn rak Anhuin ar trebui să-ţi fie 
recunoscători că nu eram şi eu acolo împreună cu el. Nui- 
aş fi lăsat să scape aşa de uşor după ce au încercat să-l 
omoare.” 

Zâmbind uşor, Nasuada spuse: „Dacă-i aşa, poate că-i mai 
bine că n-ai fost.” „Poate”, recunoscu Saphira, apoi slobozi 
pe nări o pală de fum fierbinte şi-şi flutură coada încoace şi 
încolo. „Iotuşi, ce mi-ai spus nu mă miră deloc. Se întâmplă 
mereu. De câte ori Eragon şi cu mine ne despărţim, se 
găseşte cineva să-l atace. Au ajuns să mă mănânce solzii 
dacă-l las de capul lui mai mult de câteva ceasuri.” „Dar 
este în stare să se apere foarte bine.” „Adevărat, însă nici 


duşmanii noştri nu sunt nişte nevolnici.” Nerăbdătoare, 
Saphira se foi, ridicându-şi aripile încă şi mai sus. 
„Nasuada, vreau să plec cât mai repede cu putinţă. Mai ai 
ceva să-mi spui?” „Nu, răspunse Nasuada. Zboară repede şi 
drept la ţintă, Saphira, dar să nu zăboviţi prea mult în 
Farthen Dur. N-o să mai treacă decât vreo câteva zile după 
ce pleci din tabără şi Imperiul va afla că de această dată e 
vorba de o călătorie mai lungă decât cele din nopţile 
trecute. Nu sunt sigură dacă Galbatorix se va hotări să 
lovească înainte să vă întoarceţi voi, însă cu fiecare ceas 
primejdia este din ce în ce mai mare. 

De asemenea, aş vrea să ne fiţi alături când vom ataca 
oraşul Feinster. Putem să-l cucerim şi fară voi, dar ne va 
costa mult mai multe vieţi. Una peste alta, soarta tuturor 
vardenilor depinde de iuţeala voastră.” „Vom zbura ca 
vântul care aduce furtuna”, făgădui Saphira. 

Apoi, Nasuada îşi luă rămas bun şi pleca de pe pragul de 
piatră. Pe dată, Blodhgarm şi ceilalţi elfi se năpustiră către 
Saphira şi-i legară în spinare peticul-de-pânza-care-o- 
stingherea-şaua-lui-Eragon, umplându-i desagii cu mâncare 
şi alte provizii pe care le-ar fi luat cu ea dacă ar fi plecat 
într-adevăr într-o călătorie împreună cu Eragon. Nu avea 
nevoie de aşa ceva - nici măcar nu putea ajunge la hrana 
din desagi -, însă trebuia să ducă totul cu ea pentru a nu se 
da de gol. În cele din urma, Blodhgarm îşi duse palma la 
piept, în semn de respect, şi spuse în limba străveche: 

— Mergi cu bine, Saphira Solzi Sclipitori. Fie ca tu şi 
Eragon să vă întoarceţi nevătămaţi. 

„Rămâi cu bine, Blodhgarm.” 

Saphira aşteptă până ce elful-blană-neagră-albastră-de- 
lup chemă la lumină strigoiul-umbră-palidă-Eragon, care 
ieşi din cort şi i se urcă în spinare. Fantoma păşi pe piciorul 
ei stâng, din faţa, apoi pe coapsă şi apoi i se urcă pe umăr, 
dar ea nu simţi nimic. Văzând semnul lui Blodhgarm care-i 
dădea de ştire că zisul-Eragon se aşezase la locul său, îşi 


ridică aripile sus, deasupra capului, până ce se atinseră, 
apoi sări înainte de pe pragul de stâncă. 

În timp ce se prăbuşea către corturile cenuşii de dedesubt, 
îşi cobori aripile, îndepărtându-se de pământul-frânge-oase. 
Se întoarse către Farthen Dur şi începu să se urce către 
stratul de aer-rece-subţire de deasupra, nădăjduind să 
întâlnească un vânt puternic, care s-o ajute în călătoria sa. 

Dădu ocol malului plin de copaci pe care vardenii 
poposiseră peste noapte, cutremurându-se de bucurie 
nestăvilita. Nu mai era nevoită să aştepte în vreme ce 
Eragon pleca fără ea în cine ştie ce aventura. Nici să-şi 
petreacă o noapte întreagă dând târcoale, mereu şi mereu, 
aceluiaşi petic de pământ. De-acum, cei care voiau să-i facă 
rău tovarăşului-minţii-şi-inimii-ei nu mai avea cum să scape 
de pedeapsă. Căscându-şi fălcile, Saphira îşi trâmbiţa 
bucuria şi încrederea către tot restul lumii, provocându-i pe 
zei, oricare şi oriunde ar fi fost, să încerce s-o oprească pe 
ea, care era fiica lui lormungr şi a Vervadei, doi dintre cei 
mai faimoşi dragoni ai vremii lor. 

Ajunsă la mai mult de o milă deasupra capetelor 
vardenilor, întâlni un vânt puternic dinspre sud-vest. Se lăsă 
în voia lui, îngăduindu-i s-o poarte, plutind peste 
pământurile scăldate în soare de dedesubt. Întinzându-şi 
gândurile în toate părţile, strigă: „Sunt pe drum, micuţule 

Patru bătăi de tobă. 

Eragon se aplecă, având trupul încordat. Hadfala, femeia 
cu părul alb, şefa clanului Durgrimst Ebardac, tocmai se 
ridica de la locul său pentru a rosti câteva cuvinte în limba 
piticilor. Hundfast îi traduse pe dată, şoptindu-i la urechea 
stângă: 

— În numele clanului meu, îl aleg pe Grimstborith Orik să 
ne fie rege. 

Eragon răsuflă uşurat. „Unu.” Ca să obţină tronul, un şef 
de clan trebuia să aibă cele mai multe voturi din partea 
celorlalţi. Dacă niciunul nu izbutea să le adune, legea cerea 
ca pretendentul cu cele mai puţine voturi să fie înlăturat, 


VW 


iar întrunirea putea să se amâne cu încă trei zile, până la un 
nou vot, şi tot aşa până când unul dintre şefii de clan aduna 
voturile de care avea nevoie, iar ceilalţi îi jurau credinţă şi-l 
proclamau rege. Cu gândul la vardeni, pentru care fiecare 
zi era prețioasă, Eragon îşi dorea din tot sufletul ca totul să 
se termine din prima sau, dacă nu, măcar ca piticii să nu 
ceară un răgaz mai mare de câteva ceasuri. Altfel, de furie, 
era în stare să sfărâme masa rotundă din mijlocul încăperii. 

Faptul că Hadfala, prima care-şi rostise cuvântul, trecuse 
de partea lui Orik era un semn bun. Din câte ştia Eragon, 
înainte de mişelescul atac al celor din Az Sweldn rak 
Anhuin, aceasta îl sprijinise pe Gannel, şeful clanului Quan. 
Dacă ea îşi schimbase părerea, era cu putinţă ca şi celălalt 
fost aliat al lui Gannel, adică Grimstborith Undin, să facă la 
fel. 

Veni rândul lui Galdhiem, şeful clanului Durgrimst 
Feldunost, să se ridice de la locul său. La cât era de scund, 
părea mai impunător aşezat decât stând în picioare. 

— În numele clanului meu, rosti el solemn, îl aleg pe 
Grimstborith Nado să ne fie rege. 

Întorcând capul într-o parte, Orik îl privi pe Eragon şi-i 
spuse cu glas scăzut: 

— Ei, asta era de aşteptat. 

Eragon încuviinţă şi trase cu ochiul la Nado. Piticul cu faţă 
rotundă îşi mângâia barba blondă, părând foarte mulţumit 
de sine însuşi. Apoi, se auzi glasul lui Manndrath, şeful 
clanului Durgrimst Ledwonnu: 

— În numele clanului meu, îl aleg pe Grimstborith Orik să 
ne fie rege. 

Orik îi mulţumi cu un semn din cap, iar Manndrath îi 
răspunse cu un gest solemn. În clipa în care el se aşeză la 
loc, toţi cei dinăuntru, printre care şi Eragon, îşi întoarseră 
ochii spre Gannel, iar în încăpere se lăsă o linişte atât de 
adâncă de parcă toţi îşi ţineau răsuflarea. Ca şef al clanului 
Quan, însărcinat cu treburile religioase, şi ca mare preot al 
lui Guntera, regele zeilor, Gannel avea multă putere asupra 


celorlalţi. Pretendentul pe care-l alegea el avea cele mai 
mari şanse de a obţine coroana. 

— În numele clanului meu, spuse Gannel, îl aleg pe 
Grimstborith Nado să ne fie rege. 

Piticii care urmăreau votul de pe scaunele aşezate de jur 
împrejurul încăperii începură să şuşotească, iar rânjetul de 
mulţumire al lui Nado se lăţi şi mai mult. Încleştându-şi 
mâinile una de alta, Eragon blestemă pe tăcute. 

— Nu deznădăjdui, băiete, îi şopti Orik. Încă mai putem 
câştiga. S-a mai întâmplat şi altădată ca şeful clanului Quan 
să fie înfrânt. 

— Da, dar cât de des? îi răspunse Eragon tot în şoaptă. 

— Destul, destul... 

— Şi când a fost ultima dată? 

Orik se foi stânjenit şi întoarse capul. 

— Acum opt sute treizeci şi patru de ani, când regina... 

Se opri însă în clipa în care Undin, şeful clanului 
Durgrimst Ragni Hefthyn, rosti: 

— În numele clanului meu, îl aleg pe Grimstborith Nado să 
ne fie rege. 

Orik îşi încrucişa braţele pe piept. Aşezat mai la o parte, 
Eragon nu putea să-i vadă chipul, dar era limpede că piticul 
se încruntase. Muşcându-şi buzele, Eragon îşi fixă privirea 
în podeaua colorată, numărând voturile celor care-şi 
spuseseră deja cuvântul, precum şi pe cele care mai 
rămăseseră, încercând să-şi dea seama dacă Orik mai avea 
sau nu cum să câştige. Oricum, lupta era foarte strânsă. 
Eragon îşi încleşta şi mai tare palmele, înfigându-şi unghiile 
în carne. 

Thordris, grimstborith în Durgrimst Nagra, se ridică şi-şi 
petrecu cosiţa lungă şi groasă peste un braţ. 

— În numele clanului meu, îl aleg pe Grimstborith Orik să 
ne fie rege. 

— Asta face trei la trei, spuse pe înfundate Eragon, iar 
Orik încuviinţă. 


Venise rândul lui Nado. Mângâindu-şi barba cu o mână, 
şeful clanului Durgrimst Knuricarathn le zâmbi celor 
adunaţi cu o sclipire pofticioasă în ochi. 

— În numele clanului meu, mă aleg pe mine să vă fiu rege. 
Dacă va fi aşa, vă făgăduiesc să curâţ regatul de toţi străinii 
care l-au spurcat şi să folosesc averile şi puterile noastre 
pentru a-mi apăra neamul, şi nu vieţile elfilor, oamenilor şi 
urgalilor. Jur pe onoarea familiei mele! 

— Patru la trei, spuse Eragon. 

— Mda, zise Orik. Că doar nu te aşteptai ca Nado să 
aleagă pe altcineva, şi nu pe sine însuşi. 

Lăsându-şi din mână cuțitul şi bucata de lemn, Freowin, 
şeful celor din Durgrimst Gedthrall, se ridică greoi din jilţ 
şi, ţinând ochii în jos, spuse cu glasul său încet, dar 
răsunător: 

— În numele clanului meu, îl aleg pe Grimstborith Nado să 
ne fie rege. 

Apoi se aşeză la loc şi îşi îndreptă din nou atenţia spre 
corbul pe care-l sculpta, fără să ia în seamă freamătul de 
uimire ce se răspândi prin încăpere. Nado se umflă şi mai 
tare în pene de mulţumire. 

— Barzul, mârâi Orik din ce în ce mai încruntat, strângând 
din toate puterile braţele jilţului, care scârţâi ameninţător. 
Trădător nemernic! îmi făgăduise votul mie! 

— Dar de ce să facă aşa ceva? întrebă Eragon, simțind un 
gol în stomac. 

— Se duce să se roage în templul lui Sindri de două ori pe 
zi. Trebuia să-mi dau seama că n-o să iasă din cuvântul lui 
Gannel. Puah! Gannel m-a jucat pe degete de la bun 
început... O să... bombăni Orik, numai că nu apucă să 
sfârşească; în clipa aceea, ochii tuturor se îndreptară spre 
el. Ascunzându-şi furia, se ridică în picioare şi privi de jur 
împrejur la ceilalţi şefi de clan, apoi vorbi pe limba sa: în 
numele clanului meu, mă aleg pe mine să vă fiu rege. Dacă 
va fi aşa, vă făgăduiesc că voi aduce bogății şi faimă 
neamului nostru şi că-i voi dărui libertatea de a trăi afară, la 


lumina soarelui, fără teamă de Galbatorix sau de oştile sale. 
Jur pe onoarea familiei mele! 

— Cinci la patru, spuse Eragon când Orik se aşeză la loc. 
Şi nu noi suntem în frunte. 

— Ştiu şi eu să număr, Eragon, mormăi piticul. 

Eragon îşi lăsă coatele pe genunchi, privind de la un pitic 
la altul. Ardea de dorinţa de a fi şi el de ajutor. Nu ştia cum, 
însă era atât de mult în joc încât i se părea că trebuia să 
găsească o cale pentru ca Orik să dobândească tronul. 
Numai aşa piticii aveau să-i ajute mai departe pe vardeni în 
lupta împotriva Imperiului. Însă, oricât de mult se străduia, 
nu-i venea nimic în minte decât să aştepte. 

Următorul care se ridică era Havard, şeful clanului 
Durgrimst Fanghur. Cu bărbia în piept, acesta îşi umflă 
buzele şi bătu în masă cu cele două degete de la mâna 
dreaptă care-i mai rămăseseră, părând cufundat în gânduri. 
Eragon se foi în scaun, simţindu-şi inima bătând să-i spargă 
pieptul. „Oare o să-şi ţină făgăduinţa faţă de Orik?” se 
întrebă el. Havard mai bătu o dată în masă, apoi o lovi cu 
putere cu palma. Ridicând ochii, spuse: 

— În numele clanului meu, îl aleg pe Grimstborith Orik să 
ne fie rege. 

Eragon se simţi de-a dreptul încântat, privindu-l pe Nado, 
care făcu ochii mari, apoi scrâşni din dinţi. Obrazul îi 
zvâcnea. 

— Ha! făcu Orik. Ce-a mai înghiţit găluşca! 

Singurii şefi de clan rămaşi erau Hreidamar şi lorunn. 
Hreidamar, un pitic zdravăn şi puternic, şeful clanului 
Urzhad, părea tulburat, în vreme ce lorunn - cea care 
stăpânea Durgrimst Vrenshrrgn, Lupii Războiului - îşi 
pipăia cicatricea ca un corn de lună de pe obrazul stâng cu 
vârful ascuţit al unei unghii şi zâmbea ca o pisică sătulă şi 
fericită. 

Aşteptând să audă ce aveau de spus, Eragon îşi ţinu 
răsuflarea. „Dacă Iorunn votează pentru ea însăşi, se gândi, 
iar Hreidamar încă îi este credincios, va trebui să mai aibă 


loc o întrunire. Numai că n-are de ce să facă asta - ar fi o 
întârziere fără rost, care, din câte ştiu despre ea, nu i-ar 
folosi la nimic. De-acum, nu mai poate avea nici o nădejde 
să devină regină - ar fi dată la o parte înainte de întrunirea 
următoare şi mă îndoiesc că este atât de neghioabă încât să 
risipească puterea pe care o are în această clipă numai 
pentru a le putea spune nepoților că a fost cândva 
pretendentă la tron. Pe de altă parte, dacă ea şi Hreidamar 
nu mai sunt de aceeaşi părere, atunci votul va fi egal şi 
iarăşi va fi nevoie de încă o întrunire... Ah! De ce nu pot să 
văd viitorul? Dacă Orik pierde? Oare am cum să-l ajut? Aş 
putea să ferec încăperea, ca nimeni să nu mai intre şi să nu 
mai iasă, apoi să pun mâna pe şefii de clan şi... Dar nu, asta 
ar fi...” 

Însă nu mai apucă să-şi ducă gândurile până la capăt, căci 
Iorunn îi făcu lui Hreidamar un semn cu capul, apoi îşi 
întoarse privirea pătrunzătoare spre Eragon însuşi, de 
parcă era un bou pe care tocmai se pregătea să-l cumpere. 
Zalele lui Hreidamar zornăiră în clipa în care el se ridică şi 
spuse: 

— În numele clanului meu, îl aleg pe Grimstborith Orik să 
ne fie rege. 

Lui Eragon i se puse un nod în gât. 

Zâmbind uşor, cu buzele sale de un roşu aprins, lorunn se 
ridică, la rândul său, cu o mişcare ca de şarpe şi spuse cu 
un glas înfundat şi uşor răguşit: 

— Pare-se că depinde numai de mine să hotărăsc ce se va- 
ntâmpla mai departe. Am ascultat cu mare grijă ce-aţi avut 
de spus, Nado şi Orik. Unele lucruri mi-au plăcut, altele nu, 
însă cea mai importantă hotărâre pe care trebuie s-o luăm 
este dacă să ne alăturăâm războiului dintre vardeni şi 
Imperiu sau nu. Dacă ar fi vorba numai de o înfruntare 
între clanuri duşmane, nici că mi-ar păsa cine iese 
învingător şi nici prin cap nu mi-ar trece să-mi jertfesc 
războinicii spre folosul unor străini. Totuşi, nu e aşa. Nici pe 
departe. Dacă Galbatorix câştigă războiul, nici măcar 


Munţii Beor nu ne vor apăra de mânia lui. Dacă vrem ca 
regatul nostru să nu piară de pe faţa pământului, trebuie să 
facem tot ce putem pentru a-l răsturna pe duşman. Şi încă 
ceva: mi se pare nedemn pentru un neam atât de vechi şi 
de puternic ca al nostru să se ascundă prin peşteri şi 
tuneluri, în vreme ce alţii hotărăsc soarta Alagaesiei. Când 
se vor scrie cronicile acestor vremi, despre noi ce se va 
spune? Că am luptat alături de elfi şi de oameni, ca eroii de 
demult, sau că ne-am ascuns înfricoşaţi în spatele zidurilor, 
ca nişte ţărani, în vreme ce dincolo de ele se dezlănţuia 
furtuna? Eu una ştiu răspunsul, sfârşi lorunn, apoi îşi dădu 
părul pe spate şi zise: în numele clanului meu, îl aleg pe 
Grimstborith Orik să ne fie rege. 

Cel mai în vârstă din cei cinci vestitori-de-lege care 
stăteau în picioare, pe lângă pereţii rotunjiţi, înainta şi lovi 
în podeaua de piatră cu capătul toiagului său frumos şlefuit, 
apoi anunţă: 

— Să trăiască Regele Orik, cel de-al patruzeci şi treilea 
rege al celor din Tronjheim, din Farthen Dur şi al tuturor 
knurla din Munţii Beor! 

— Să trăiască Regele Orik! strigară toţi cei dinăuntru, 
ridicându-se în picioare în foşnet de haine şi de armuri. 
Năucit, Eragon făcu şi el la fel, gândindu-se că de-acum era 
printre ei un cap încoronat. Trase cu ochiul la Nado, însă 
chipul piticului era amorţit şi de necitit. Vestitorul-de-lege 
lovi din nou cu toiagul în podea. 

— Le poruncesc scribilor să consemneze fără întârziere 
această hotărâre în cronicile lor şi fie ca veştile să ajungă la 
urechile fiecărui knurla din regat! Soli! Daţi-le de ştire 
vrăjitorilor care au în grijă oglinzile de ceea ce s-a-ntâmplat 
astăzi aici, apoi căutaţi-i pe cei care străjuiesc muntele şi 
spuneţi-le aşa: „Patru bătăi din tobă. Patru bătăi şi loviți aşa 
cum n-aţi mai lovit niciodată, căci, iată, avem un nou rege. 
Patru bătăi pentru ca muntele întreg să se zguduie şi să 
vuiască”. Aşa vă poruncesc să le spuneţi! Plecaţi! 


După ce ieşiră solii, Orik se ridică din jilţ şi rămase în 
picioare, cu ochii la cei adunaţi împrejurul său. Privindu-l, 
lui Eragon i se păru că era oarecum năuc, de parcă nu s-ar 
fi aşteptat să obţină cu adevărat coroana: 

— Vă mulţumesc pentru ceea ce mi-aţi dăruit astăzi, 
începu piticul, apoi se opri puţin şi continuă: Singurul meu 
gând şi singurul meu ţel este binele neamului nostru şi am 
să fac tot ce pot pentru asta până în ziua în care mă voi 
întoarce în piatră. 

Apoi, şefii de clan ieşiră în faţă, unul câte unul, 
îngenuncheară la picioarele sale şi-i jurară credinţă şi 
supunere. Când veni rândul lui Nado, acesta nu lăsă să se 
vadă ce simţea şi rosti jurământul cu un glas lipsit de 
expresie, scuipând cuvintele ca pe nişte bucățele de plumb. 
După ce termină, un val de uşurare îi străbătu pe toţi 
privitorii. 

Când se termină şi cu jurămintele, Orik porunci ca 
încoronarea să aibă loc în dimineaţa următoare, apoi se 
retrase într-o încăpere alăturată împreună cu sfetnicii săi. 
Ajunşi acolo, Eragon şi Orik se priviră ochi în ochi, fără să 
vorbească, până ce piticul începu să zâmbească, din ce în ce 
mai larg, apoi izbucni într-un hohot de râs, înroşindu-se în 
obraji. Eragon râse şi el, apoi îl apuca de braţ şi-l îmbrăţişa. 
Străjile şi sfetnicii lui Orik se apropiară şi ei, bătându-l pe 
umăr şi felicitându-l cu însufleţire. Eragon îi dădu drumul 
din braţe şi zise: 

— Nu credeam că lorunn avea să fie de partea noastră. 

— Mda, nici eu... mă bucur că a fost, dar aşa totul se 
încâlceşte, se strâmbă Orik. Cred că va trebui s-o răsplătesc 
pentru ajutor, şi să-i ofer un loc în sfat, dacă nu şi mai mult. 

— Şi ce, nu e bine? întrebă Eragon, încercând din 
răsputeri să se facă auzit în toată hărmălaia. Dacă cei din 
clanul Vrenshrrgn îşi merită numele, vom avea mare nevoie 
de ei înainte să ajungem la porţile din Uru'baen. 

Orik dădu să-i răspundă, dar în clipa aceea un sunet 
înfundat, însă foarte răsunător, care părea să vină de peste 


tot, îi făcu să se înfioare din cap până în picioare. 

— Ascultaţi! strigă Orik ridicând braţul, iar toţi ceilalţi 
tăcură. Zgomotul se repetă de trei ori, făcând încăperea să 
tremure, de parcă un uriaş lovea din toate puterile zidurile 
oraşului. La sfârşit, Orik spuse: 

— Nu credeam să aud vreodată tobele lui Derva vestindu- 
mi încoronarea. 

— Dar cât sunt de mari? întrebă Eragon plin de uimire. 

— Cam de cincizeci de picioare, de-a curmezişul, dacă ţin 
minte bine. 

Eragon se gândi că era de-a dreptul ciudat că piticii, 
neamul cel mai scund din întreaga Alagaesie, făureau 
lucrurile cele mai măreţe din lume. „Poate că, se gândi, 
înconjurați de asemenea obiecte uriaşe, nu se mai simt atât 
de mici.” Era cât pe ce să-i pomenească şi lui Orik de asta, 
însă în ultima clipă îi trecu prin minte că putea să-l supere, 
aşa că îşi ţinu gura. 

Adunându-se în jurul noului rege, sfetnicii săi începură să-i 
vorbească în limba lor, luându-şi adesea vorba din gură. 
Eragon, care tocmai voia să pună şi el o întrebare, se trezi 
alungat într-un colţ. Încercă să aibă răbdare şi să aştepte ca 
discuţia să se termine, însă după câteva minute se lămuri că 
piticii nu aveau de gând să termine prea curând cu sfaturile 
şi rugăminţile - căci, pesemne despre asta se vorbea. 
Aşadar, ridică glasul şi spuse: 

— Orik Konungr. 

Folosise cuvântul din limba străveche care însemna „rege” 
şi îl rostise cu atâta putere încât să le atragă atenţia tuturor 
celor din încăpere. Se lăsă liniştea, iar Orik îl privi şi ridică 
dintr-o sprânceană. 

— Maiestatea Voastră, vă cer îngăduinţa să mă retrag. Am 
0... treabă de care aş vrea să mă ocup, dacă nu e cumva 
prea târziu. 

În ochii căprui ai lui Orik se aprinse o scânteie de 
înţelegere. 


— Fireşte, fireşte, du-te repede! Dar, Eragon, să nu crezi 
că ai fi nevoit să-mi spui maiestate sau sire, ori să foloseşti 
vreun alt titlu. La urma urmelor, suntem prieteni şi fraţi de 
cruce. 

— E adevărat, Maiestatea Voastră, răspunse Eragon, dar, 
deocamdată, cred că se cuvine să fac şi eu la fel ca toţi 
ceilalţi. De-acum, sunteţi regele întregului neam, deci şi al 
meu de vreme ce mă număr printre fiii clanului Durgrimst 
Ingeitum, şi nu am voie să uit de asta nicio clipă. 

Orik îl privi o vreme, ca de la mare depărtare, apoi 
încuviinţă şi spuse: 

— Cum doreşti, Biruitor al Umbrei. 

Eragon făcu o plecăciune şi ieşi. Însoţit de cei patru 
străjeri, străbătu în grabă tunelurile şi urcă treptele care-l 
aduseră la primul cat din Tronjheim. Odată ce ajunseră la 
coridorul care străbătea oraşul spre sud, Eragon se 
întoarse către Thrand, căpitanul străjilor, şi zise: 

— De-aici încolo, aş vrea să alerg. N-o să puteţi ţine pasul 
cu mine, aşa că ar fi mai bine să vă opriţi la poarta de sud şi 
să m-aşteptaţi acolo. 

— Argetlam, gândeşte-te, spuse Thrand, n-ar trebui să 
pleci de unul singur. Nu te pot convinge să mergi la pas, ca 
să avem cum să te însoţim? Chiar dacă nu suntem aşa iuți 
ca elfii, putem mărşălui din zori până-n asfinţit, chiar şi cu 
armura pe noi. 

— Îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o purtaţi, zise 
Eragon, dar n-aş vrea să pierd nici o clipă, nici măcar dac- 
aş şti că în spatele fiecărei coloane se ascunde câte un 
ucigaş. Rămâneţi cu bine! 

Şi, cu asta, se năpusti pe coridorul lat, strecurându-se pe 
lângă piticii care-i ieşeau în cale. 

Din nou împreună. 

Până la poarta de sud a oraşului, Eragon avea de făcut 
cam o milă. Ajunse în numai câteva minute, alergând cât îl 
ţineau picioarele pe podeaua de piatră. Din loc în loc, zări 
tapiseriile bogate ce atârnau deasupra intrărilor arcuite ale 


coridoarelor din stânga şi din dreapta sa şi statuile groteşti 
care înfăţişau fiare şi monştri, ascunse printre coloanele de 
jasp, roşii ca sângele, ce mărgineau strada boltită şi atât de 
lată încât Eragon izbuti, fără nici o greutate, să-i ocolească 
pe piticii care se plimbau în sus şi în jos. O singură dată, un 
şir de Knuricarathn îi tăie calea, aşa că nu mai avu de ales 
şi trebui să sară peste ei. Piticii lăsară capetele în jos, 
scoțând strigăte înfundate. Vesel nevoie mare, Eragon le 
privi chipurile năucite în vreme ce plutea pe deasupra lor. 

Cu paşi uşori şi iuți, ieşi în fugă prin poarta uriaşă, de 
lemn, care apăra intrarea de sud a oraşului. În clipa în care 
trecu pe lângă ei, îi auzi pe străjeri salutându-l. Mai făcu 
câţiva paşi pe sub o arcadă, apoi se strecură printre cei doi 
grifoni de aur care priveau neclintiţi spre orizont. 

Dincolo de poartă, aerul era răcoros şi umed, mirosind a 
ploaie. Deşi era dimineaţă, întinderea pustie din jurul 
oraşului era cufundată într-un amurg cenuşiu. Pe acolo nu 
creştea nici un fir de iarbă, ci găseai numai muşchi şi licheni 
printre care, din loc în loc, se vedeau mănunchiuri de 
ciuperci ce răspândeau un miros puternic. Deasupra lui, 
Farthen Dur se înălța, cale de zece mile, către deschizătura 
îngustă din vârf, prin care cele câteva raze de lumină 
pătrundeau în crater. Ridicând ochii spre cer, Eragon se 
simţi tulburat de măreţia muntelui. 

Alergând, îşi asculta răsuflarea ritmică şi zgomotul uşor al 
paşilor. Era singur. Numai deasupra capului i se învârtea un 
liliac curios, scoțând strigăte ascuţite. Liniştea ce cuprinse 
muntele scobit îl umplu de mulţumire şi-l făcu să mai uite 
de griji. 

Urmă cărarea pietruită ce se întindea de la poarta de sud 
a oraşului până la cele două uşi negre, înalte de treizeci de 
picioare, tăiate în stânca de la poalele muntelui. În clipa în 
care se opri, doi pitici ieşiră din ascunzişurile lor şi se 
grăbiră să deschidă uşile care dădeau într-un tunel ce 
părea fără capăt. 


Eragon merse mai departe. Cale de cincizeci de picioare, 
tunelul era presărat cu coloane de marmură, încrustate cu 
rubine şi ametiste, apoi era pustiu şi mohorât. Pe pereţii 
netezi nu se vedeau decât lămpi fără flacără, aşezate cam 
din douăzeci în douăzeci de paşi, şi vreo câteva uşi sau porţi 
ferecate. „Mă întreb unde duc”, îşi zise Eragon, apoi îşi 
aminti de uriaşa întindere de piatră de deasupra creştetului 
său şi, pentru câteva clipe, tunelul i se păru o temniţă 
înfricoşătoare. Se grăbi să alunge acest gând. 

Nu ajunsese decât pe la jumătatea tunelului, când o simţi. 

„Saphira!” strigă şi în gând, şi cu glas tare. Numele ei 
răsună printre pereţii de piatră, ca şi cum ar fi izvorât din 
douăzeci de piepturi laolaltă. 

„Eragon!” O clipă mai târziu, un răget slab veni către el 
din celălalt capăt al tunelului. 

Iuţind pasul, el îşi deschise mintea către Saphira, 
înlăturând orice obstacol din jurul fiinţei sale pentru a se 
putea face una cu ea. Ca un şuvoi fierbinte, gândurile 
Saphirei ieşiră în întâmpinarea gândurilor lui. Se atinseră. 
Eragon gemu şi se împiedică, gata să cadă. Se îmbrăţişară 
cu gândurile, simțindu-se mai aproape decât ar fi putut fi 
vreodată, faţă în faţă, ca şi cum erau o singură făptură. Cea 
mai mare mulţumire era că singurătatea care-i chinuise 
luase sfârşit. A şti că eşti împreună cu cineva care te 
iubeşte, te înţelege pe deplin şi nu te va părăsi nici în cele 
mai dureroase împrejurări este lucrul cel mai de preţ din 
lume. Şi Eragon, şi Saphira o ştiau. 

Nu trecu mult şi Eragon o văzu venind în grabă spre el, 
cât putea de repede, fără să se lovească de tavan sau să-şi 
zgârie aripile de pereţi. Ghearele ei scârţâiră pe podeaua 
de piatră în clipa în care se opri în faţa lui mândră, 
sclipitoare, uluitor de frumoasă. 

Strigând de bucurie, Eragon sări în sus şi, fără să se 
ferească de solzii ei ascuţiţi, îi îmbrăţişa gâtul cu braţele şi 
o strânse cât putu de tare. 


Picioarele i se bălăngăneau în aer. „Micuţule”, răsună 
şoapta caldă a Saphirei. Îl lăsă jos, pufni şi continuă: 
„Micuţule, desfă-ţi braţele. Mă strângi de gât.” „Îmi pare 
rău.” Rânjind, el făcu un pas înapoi, apoi râse şi-şi lipi 
fruntea de botul ei, scărpinând-o pe falcă. Saphira începu 
să toarcă, făcând tunelul să vibreze. 

„Eşti obosită”, spuse el. 

„N-am mai zburat niciodată aşa de repede. După ce am 
plecat de la vardeni, nu m-am oprit decât o singură dată şi 
numai pentru că mi-era mult prea sete pentru a mai putea 
merge mai departe.” „Adică n-ai dormit şi n-ai mâncat de 
trei zile?” 

Ea încuviinţă din priviri, clipind o singură dată din ochii săi 
strălucitor de albaştri. 

„Cred că eşti moartă de foame!” spuse Eragon îngrijorat, 
apoi îi privi trupul, căutând să vadă dacă nu era cumva 
rănită. Spre uşurarea lui, nu observă nimic. 

„Sunt ostenită, recunoscut Saphira, dar foame nu-mi e. 
Încă nu. După ce mă odihnesc, o să vreau să şi mănânc. 
Acum însă nu cred că aş putea să înghit nici măcar un 
iepure... Mi se clatină pământul sub picioare, de parcă încă 
nu m-am oprit din zbor.” 

Dacă nu ar fi fost despărțiți atâta vreme, poate că Eragon 
ar fi dojenit-o pentru nechibzuinţă. Acum însă se simţi 
mişcat şi recunoscător pentru truda ei. „Îţi mulţumesc, 
spuse. Şi o zi dacă mai aşteptam până să fim din nou 
împreună, ar fi fost prea mult.” „Şi eu cred la fel”, răspunse 
Saphira, apoi închise ochii şi îşi îndesă capul în palmele lui, 
semn că dorea să mai fie scărpinată. „Unde mai pui că nu se 
făcea să întârzii la încoronare, nu-i aşa? Pe cine au ales şefii 
de clan?” 

De îndată ce-şi termină întrebarea, Eragon îi trimise, în 
gând, imaginea lui Orik. 

„Aha”, făcu ea, mulţumită. „O să fie un rege bun.” 
„Nădăjduiesc că da.” „Dar steaua de safir? E gata? Pot s-o 
fac la loc?” „Nu ştiu dacă au terminat-o încă, dar sigur va fi 


gata până mâine.” „E bine aşa.” Ridicându-şi o pleoapă, îl 
sfredeli cu privirea pătrunzătoare. „Nasuada mi-a spus ce 
au încercat cei din Az Sweldn rak Anhuin. Nu ştiu cum faci 
şi dai de necaz de câte ori rămâi singur.” „Dar când sunt cu 
tine?” întrebă Eragon, zâmbind şi mai larg. 

„Înainte să te înghită necazurile, le înghit eu pe ele.” 
„Chiar aşa? Dar lângă Gil'ead, când ne-au atacat urgalii şi 
m-au luat prizonier?” 

Dintre colții Saphirei ieşi o pală de fum. „Asta nu se pune. 
Eram mai tânără, mai mică şi mai neştiutoare. Acum nu s-ar 
mai putea întâmpla aşa ceva. Şi nici tu nu mai eşti chiar aşa 
de neajutorat.” „N-am fost niciodată neajutorat, se împotrivi 
el. Numai că am duşmani puternici.” 

Din cine ştie ce pricină, cuvintele lui i se părură Saphirei 
nemaipomenit de caraghioase. Ea începu să râdă din 
străfundul pieptului. Eragon izbucni şi el în hohote. 
Niciunul dintre ei nu se putea stăpâni. Eragon se întinse pe 
spate, gâfâind, în vreme ce Saphira se chinuia să înăbuşe 
flăcările care-i tot scâpau pe nări. Apoi, ea scoase un sunet 
pe care Eragon nu-l mai auzise niciodată, ca un soi de 
mârâit ciudat, tremurător. Cu ajutorul legăturii ce-i unea, el 
simţi ceva cu totul de neînțeles. 

Sunetul scos de Saphira se repetă. Ea scutură din cap, ca 
şi cum încerca să scape de un roi de muşte care-o necăjeau. 
„Vai de mine şi de mine, spuse. Pare-mi-se că m-a luat 
sughiţul.” 

Eragon rămase cu gura căscată, încremenit, apoi se îndoi 
de mijloc, râzând atât de tare încât ochii i se umplură de 
lacrimi. De câte ori simţea că era pe cale să-şi revină, 
Saphira sughiţa iarăşi, scuturând din cap ca o barză, iar el 
se prăbuşea la loc, hohotind. În cele din urmă, îşi astupă 
urechile cu degetele, rămase cu ochii în tavan şi încercă să- 
şi amintească toate numele de pietre şi metale pe care le 
ştia. 

După ce termină, răsuflă adânc şi se ridică. 


„Ţi-ai revenit?” întrebă Saphira, apoi umerii i se scuturară 
din pricina altui sughiţ. 

Eragon îşi muşcă limba. „Da, oarecum... Hai să mergem în 
Tronjheim! Îţi trebuie puţină apă. O să te-ajute. Apoi, 
trebuie să dormi.” „Nu există nici o vrajă pentru a vindeca 
sughiţul?” „O fi existând. Poate că da. Însă nici Brom, nici 
Oromis nu m-au învăţat nimic despre asta.” 

Printr-un mormăit urmat imediat de un sughiţ, Saphira îi 
dădu de ştire că înţelesese. Muşcându-şi şi mai tare limba, 
Eragon îşi privi lung vârfurile încălţărilor. 

„Mergem?” 

Drept răspuns, ea întinse piciorul drept. Fără întârziere, 
Eragon i se urcă în spinare şi se aşeză în şa pe umerii ei. 

Din nou împreună, străbătură tunelul care-i ducea în 
Tronjheim. Amândoi erau la fel de fericiţi şi îşi împărtăşeau 
unul altuia bucuria. 

Încoronarea. 

Tobele lui Derva răsunară, chemându-i pe piticii din 
Tronjheim să fie martori la încoronarea noului lor rege. 

— În mod firesc, îi spusese Orik lui Eragon noaptea 
trecută, după ce şefii de clan aleg, regele sau regina începe 
pe dată să domnească, însă încoronarea nu are loc mai 
devreme de trei luni, pentru ca toţi cei care doresc să fie de 
faţă să-şi poată termina treburile şi să vină în Farthen Dur 
din toate colţurile regatului. Nu ni se întâmplă prea des să 
ne schimbăm conducătorul, aşa că obiceiul cere să ne 
bucurăm din plin de acest prilej şi să ne petrecem mai 
multe săptămâni în ospeţe, cântece, să ne măsurăm unii cu 
alţii în iscusinţă şi putere, să ne întrecem la lucrul cu 
metalele sau cu lemnul şi să făurim fel de fel de frumuseți... 
însă vremurile pe care le trăim nu ne îngăduie. 

Eragon şi Saphira se aflau la intrarea în sala cea mare din 
Tronjheim, ascultând bătăile uriaşelor tobe. De o parte şi de 
cealaltă a coridorului lung de o milă, sute de pitici se 
înghesuiau printre arcade, la fiecare cat, privindu-i cu ochii 
lor întunecaţi şi sclipitori. 


De dimineaţă, când se ospătase cu cinci oi grase, pe care 
le înghiţise cât ai clipi, Saphira îşi lingea fără încetare 
fălcile cu limba sa crestată, ca de şarpe. Din când în când, 
ridica piciorul stâng şi-şi freca botul de el. Mirosea puternic 
a lână arsă. 

„Nu te mai foi atâta, îi spuse Eragon. Toată lumea e cu 
ochii pe noi.” 

Saphira scoase un mârâit înfundat. „N-am ce face. Mi-a 
rămas lână între dinţi. Acum îmi amintesc de ce mă feresc 
cât pot să mănânc oi. Sunt înfiorătoare. Smocurile alea moi 
mi se adună în stomac şi-mi fac greață.” „După ce terminăm 
aici, te ajut eu să-ţi cureţi dinţii. Până atunci însă stai 
potolită.” „Pfu...” „Oare Blodhgarm s-o fi gândit să-ţi dea la 
tine ceva rădăcină de flăcări? Asta te-ar ajuta cu durerea de 
stomac.” „Habar n-am.” „Hm, făcu Eragon, gânditor. Dacă 
nu, am să-l întreb pe Orik dacă există aşa ceva în 
Tronjheim. Ar trebui să...” 

Dar se întrerupse în clipa în care tăcură şi tobele. 
Mulțimea începu să se agite, într-un foşnet de haine. De 
peste tot se auzeau frânturi de vorbe în limba piticilor. 

Dintr-odată, zeci de trompete începură să sune, umplând 
oraşul-munte cu glasul lor răsunător. De undeva se auziră 
glasurile unor pitici cântând în cor. Melodia îi dădu fiori lui 
Eragon, iar inima începu să-i bată mai tare, ca şi cum se 
pregătea să plece la vânătoare. Saphira flutura din coadă în 
stânga şi-n dreapta - pesemne şi ea simţea acelaşi lucru. 

„E rândul nostru”, se gândi Eragon. 

El şi Saphira pătrunseră în sala cea mare şi-şi ocupară 
locurile printre şefii de clan, căpeteniile breslelor şi alţi 
pitici de seamă care erau rânduiţi în cerc, pe lângă pereţii 
încăperii uriaşe. În mijloc se afla steaua de safir, pusă 
laolaltă şi strânsă într-o ramă de lemn. Cu un ceas înainte 
de încoronare, Skeg le dăduse de veste că, împreună cu 
meşterii săi, tocmai terminase să facă la loc nestemata şi că 
Isidar Mithrim o aştepta pe Saphira să-şi îndeplinească 
făgăduinţa. 


Tronul din granit negru pe care şedeau regii piticilor 
fusese adus din locul său obişnuit, din adâncurile muntelui, 
şi aşezat pe o platformă înălţată, alături de steaua de safir, 
cu faţa către coridorul ce ducea spre est, căci din partea 
aceasta răsărea soarele, care aducea cu sine zorii unei noi 
epoci. Mii de războinici pitici îmbrăcaţi în armuri bine 
lustruite stăteau nemişcaţi în faţa tronului, în două grupuri 
sau rânduiţi în două şiruri, până la poarta de est a oraşului, 
aflată la o milă depărtare. Mulţi dintre ei aveau sulițe 
împodobite cu flamuri, una mai frumoasă ca alta. Hvedra, 
soţia lui Orik, stătea în rândul din faţă - după ce şefii de 
clan îl alungaseră dintre ei pe Vermund, Orik trimisese 
după ea, să-i fie alături dacă avea să fie ales, iar ea sosise în 
Tronjheim chiar în dimineaţa aceea. 

Trompetele şi corurile răsunară fără încetare timp de o 
jumătate de ceas, în vreme ce Orik, cu paşi măsuraţi, se 
apropia de Tronjheim, venind dinspre poarta de est. Avea 
barba periată şi aranjată şi purta încălțări din cea mai fină 
piele, cu pinteni de argint, pantaloni cenuşii din lână, o 
cămaşă de mătase violet ce sclipea în lumina lămpilor, iar 
pe deasupra o platoşă de zale, făurită din inele micuţe din 
aur alb. Pe umeri îi flutura o mantie lungă, brodată cu 
hermină, cu însemnele clanului Durgrimst Ingeitum, care 
atârna pe podea în urma sa. La cingătoarea bătută cu 
rubine îşi atârnase ciocanul numit Volund, făurit de Korgan, 
primul rege al piticilor. Datorită veşmintelor şi armurii 
părea să strălucească pe dinăuntru atât de puternic încât 
Eragon nici nu-l putea privi. 

Pe urmele sale veneau doisprezece copii de-ai piticilor. 
Văzându-i cum erau tunşi, Eragon ghici că erau şase băieţi 
şi şase fete. Cu toţii purtau tunici roşii, cu fireturi brune şi 
aurii şi duceau în mâinile făcute căuş câte un bulgăre 
şlefuit, destul de mare, cioplit dintr-un alt soi de piatră. 

În clipa în care Orik pătrunse în sală, luminile se micşorară 
şi, de jur împrejur, apărură umbre vărgate. Neizbutind să 
înţeleagă ce se întâmplă, Eragon ridică ochii şi văzu cu 


uimire o ploaie de petale roz de trandafir plutind din tavan. 
Ca nişte fulgi moi şi groşi, petalele catifelate se aşternură 
peste creştetele şi umerii celor adunaţi acolo, dar şi pe 
podea, umplând aerul cu mirosul lor pătrunzător. 

Trompetele şi corul tăcură. Orik se lăsă într-un genunchi 
în faţa tronului de piatră neagră şi-şi plecă fruntea. Copiii 
din spatele lui se opriră şi rămaseră nemişcaţi. 

Eragon îşi lăsă palma pe şoldul cald al Saphirei, 
împărtăşindu-i nerăbdarea şi curiozitatea. Nu avea habar 
ce urma să se întâmple, căci Orik nu se lăsase convins să-i 
povestească nimic. 

În clipa aceea, Gannel, şeful clanului Durgrimst Quan, 
înainta printre rândurile de privitori şi rămase în picioare 
de-a dreapta tronului. Piticul cu umeri laţi era înveşmântat 
în robe roşii, măreţe, brodate pe la poale cu fireturi de 
metal, ce închipuiau rune. Într-o mână avea un toiag lung, 
în vârful căruia se afla o bucată sclipitoare de cristal. 

Ridicând toiagul deasupra capului cu ambele mâini, 
Gannel lovi podeaua cu un zgomot puternic. 

— Hwatum il skilfz gerdumni rosti el cu glas tare, apoi mai 
vorbi câteva minute pe limba sa. Eragon îl ascultă fără să 
înţeleagă, căci nu mai avea pe nimeni să-i traducă. 

Deodată însă, simţi o schimbare în glasul piticului şi 
înţelese vorbele pe care le rostea - erau din limba 
străveche. Îşi dădu seama că Gannel ţesea o vrajă, dar una 
cu totul neobişnuită pentru el. În loc să-şi îndrepte puterile 
către un lucru sau către o persoana folosindu-se de acea 
limbă de taină şi putere, piticul rosti: 

— Guntera, tu, cel care ai făurit cerurile, pământurile şi 
marea nesfârşită, ascultă acum chemarea credinciosului tău 
slujitor! Pentru dărnicia ta, îţi mulţumim! Neamul nostru e 
din ce în ce mai puternic. Şi în acest an, ca şi în toţi cei care 
s-au scurs până acum, ţi-am dăruit cei mai frumoşi berbeci 
din turme, butoaie cu mied şi mirodenii şi o parte din 
recoltele noastre. Templele tale sunt cele mai bogate din 
regat şi nimeni nu poate nădăjdui să aibă parte de cinstire 


aşa ca tine. O, puternicule Guntera, rege al zeilor, ascultă 
acum rugăciunea mea şi dăruieşte-mi ce-ţi cer! E vremea să 
urcăm pe tron un muritor care să ne stăpânească în numele 
tău. În mărinimia ta, binecuvântează-l pe Orik, fiul lui 
Thrifk, şi încoronează-l aşa cum ai făcut cu strămoşii săi! 

La început, Eragon crezu că rugăciunea lui Gannel avea să 
rămână fără răspuns, căci nu simţise freamătul magiei în 
clipa în care piticul tăcuse. Dar Saphira îl înghionti şi-i zise: 
„Priveşte”. 

Eragon îi urmă privirea şi, la treizeci de picioare deasupra 
lor, zări un vârtej ce-şi făcea loc prin ploaia de petale. Era 
un gol prin care petalele nu puteau cădea, de parcă un trup 
nevăzut le împiedica. Golul se întinse, ajungând până la 
podea. Mărginit de petale, dădu la iveală o siluetă cu braţe 
şi picioare ca de pitic, de om, de elf sau de urgal, dar cu 
totul altfel alcătuită: capul era aproape la fel de lat ca şi 
umerii, braţele groase îi atârnau mai jos de genunchi, 
pieptul era masiv, însă picioarele scurte şi strâmbe. 

Din trupul îndesat izbucniră raze subţiri de lumină ca nişte 
ace. Apoi, printre petale apăru un chip ca de bărbat, uriaş 
şi păros. Zeul, dacă asta era, nu purta decât o fâşie de 
pânză legată la brâu. Era negru şi aspru la faţă şi părea, în 
egală măsură, neînduplecat şi blând, de parcă putea trece 
de la o stare la alta fără veste. 

Observând toate aceste amănunte, Eragon simţi şi o minte 
ciudată, atotcuprinzătoare, care se întinse prin încăpere. 
Înzestrată cu gânduri şi taine de nepătruns pentru 
muritori, mintea cea străină sclipea, vuia şi fierbea ca o 
furtună de vară. Eragon se grăbi să-şi ferească propriile 
gânduri de atingerea nepământeană. Pielea îl mânca, iar pe 
spinare simţi un fior rece. Nu ştia ce era, însă se înfricoşa şi 
se uită spre Saphira, căutând să se liniştească, numai că ea 
privea nemişcată făptura necunoscută, iar ochii săi albaştri, 
de pisică, sclipeau mai puternic decât de obicei. 

Ca unul, toţi piticii căzură în genunchi. 


Atunci, zeul vorbi, iar glasul său răsună ca bolovanii care 
se prăbuşesc pe coasta muntelui, ca vuietul vântului peste 
crestele pustii de piatră şi ca plesnetul valurilor ce se sparg 
de ţărmul stâncos. Vorbea în limba piticilor, iar Eragon, cu 
toate că nu înţelese ce spunea, se plecă în faţa puterii sale. 
Trei întrebări îi puse zeul lui Orik, iar acesta răspunse de 
fiecare dată, cu un glas care părea subţiratic, ca al unui 
copil. Părând mulţumită de ceea ce auzise, năluca îşi întinse 
braţele strălucitoare şi prinse fruntea lui Orik cu degetele. 

Aerul dintre degetele sale se văluri, iar pe creştetul lui 
Orik apăru coiful de aur, încrustat cu nestemate, pe care-l 
avusese Hrothgar. Zeul se bătu cu palma pe burtă şi scoase 
un hohot de râs tunător, apoi dispăru ca şi cum n-ar fi fost, 
iar petalele de trandafir reîncepură să cadă, nestingherite. 

— Un qroth Guntera! strigă Gannel, iar trompetele 
răsunară trufaşe. Ridicându-se în picioare, Orik se urcă pe 
podium, se întoarse cu faţa către privitori, apoi se aşeză pe 
tronul aspru de piatră neagră. 

— Nai, Grimstnzborith Orik! strigară piticii, lovindu-şi 
scuturile cu securile şi suliţele şi bătând cu picioarele în 
podea. Nai, Grimstnzborith Orik! Nai, Grimstnzborith Orik! 

— Să trăiască Regele Orik! strigă şi Eragon, iar Saphira îşi 
arcui gâtul şi mugi, în semn de salut, slobozind o pală de 
flăcări peste capetele piticilor, care făcu scrum petalele ce 
cădeau în ploaie. În clipa în care un val de fierbinţeală se 
revărsă peste el, ochii lui Eragon se umplură de lacrimi. 

Apoi, Gannel îngenunche în faţa lui Orik şi mai rosti câteva 
fraze în limba piticilor. După ce termină, Orik îl atinse pe 
creştet, iar Gannel se întoarse la locul său lângă perete. 
Nado se apropie de tron şi spuse şi el cam acelaşi lucru. Îl 
urmară Manndrath, Hadfala şi toţi ceilalţi şefi de clan, în 
afară de Vermund, căruia nu i se îngăduise să fie de faţă la 
încoronare. 

„Probabil îi jură credinţă”, îi spuse Eragon Saphirei. 

„Dar n-au mai făcut-o o dată?” „Ba da, dar nu în faţa 
tuturor.” Eragon îl privi pe Thordris apropiindu-se de tron, 


apoi zise: „Saphira, ce crezi că a fost făptura aia? Oare era 
chiar Guntera sau vreo prefăcătorie? Mintea sa părea 
întocmai cu cea a unei făpturii vii şi nu ştiu cum ar putea 
cineva să o imite, dar...” „Se poate să fi fost o închipuire, îi 
răspunse Saphira. Zeii piticilor nu i-au ajutat niciodată pe 
câmpul de luptă şi, din câte ştiu, nici în vreo altă încercare. 
Unde mai puică nu cred că un zeu adevărat ar veni supus 
la chemarea lui Gannel ca un câine. Eu una n-aş face-o... iar 
zeii ar trebui să fie chiar mai măreţi decât un dragon, nu? 
Pe de altă parte, sunt multe lucruri de neînțeles pe lume. 
Cine ştie dacă nu am văzut în faţa ochilor o umbră de 
demult, dintr-o epocă străveche, o rămăşiţă tulbure a unei 
făpturi care a existat cândva, iar acum bântuie lumea, 
tânjind să-şi recapete puterile?! N-avem cum să ne dăm 
seama.” 

După ce şi ultimul şef de clan îngenunchease în faţa lui 
Orik, veni rândul căpeteniilor breslelor. Apoi, noul rege îi 
făcu semn lui Eragon, care, cu un pas măsurat şi solemn 
înaintă printre rândurile de războinici până ce ajunse la 
tron, îngenunche şi, ca fiu al clanului Durgrimst Ingeitum, îl 
recunoscu pe Orik drept regele său şi jură să-l slujească şi 
să-l apere. Ca sol al Nasuadei însă, îl felicită în numele 
acesteia şi al vardenilor şi îi făgădui prietenie veşnică. 

După ce Eragon se retrase, apărură alţii care doreau să-i 
vorbească lui Orik, un şir nesfârşit de pitici dornici să-şi 
arate devotamentul faţă de noul rege. 

Totul ţinu ceasuri în şir. Apoi, începură să apară darurile. 
Fiecare pitic îi aduse lui Orik o ofrandă din partea clanului 
sau a breslei lor - un pocal de aur plin ochi cu rubine şi 
diamante, o cămaşă de zale fermecată, care nu putea fi 
străpunsă de nici o lamă, o tapiserie lungă de douăzeci de 
picioare, din lâna moale pe care piticii o adunau pieptănând 
bărbile caprelor Feldunost, o tăbliță de agată pe care 
fuseseră încrustate numele tuturor strămoşilor lui Orik, un 
pumnal răsucit, făurit dintr-un colţ de dragon şi multe alte 


comori. Drept răsplată şi dovadă a recunoştinţei sale, Orik 
le dărui tuturor inele. 

Eragon şi Saphira se înfăţişară ultimii. Îngenunchind încă 
o dată în faţa tronului, Eragon scoase din tunică brăţara de 
aur pe care, la rugăminţile sale, piticii i-o aduseseră cu o 
seară înainte. Oferindu-i-o lui Orik, spuse: 

— lată darul meu, Rege Orik. N-am făurit eu brăţara, dar 
i-am ţesut farmece de jur împrejur. Câtă vreme o vei purta, 
nu trebuie să te mai temi de otrăvuri. Dacă un ucigaş 
încearcă să te înjunghie sau să te lovească de la depărtare, 
nu-şi va atinge ţinta. Brăţara te va apăra până şi de vrăjile 
duşmane. Şi mai are alte însuşiri care-ţi vor fi de folos dacă 
te afli vreodată în primejdie de moarte. 

Plecându-şi fruntea, Orik primi brăţara şi spuse: 

— Darul tău este foarte bine-venit, Eragon, Biruitor al 
Umbrei. Apoi, în văzul tuturor, îşi strecură brăţara pe mâna 
stângă. Următoarea vorbi Saphira. Ea îşi deschise 
gândurile în faţa tuturor celor care erau de faţă. „Orik, iată 
şi darul meu.” Apoi, trecu pe lângă tron, lovind cu ghearele 
în podeaua de piatră, se ridică în două picioare şi se sprijini 
de rama de lemn ce ţinea laolaltă steaua de safir. Bârnele 
trosniră sub greutatea ei, dar nu se frânseră. Trecură mai 
multe minute fără să se întâmple nimic, însă Saphira 
rămase pe loc, cu ochii la uriaşa nestemată. 

Piticii o priveau fără să clipească, aproape fără să răsufle. 

„Eşti sigură că poţi s-o faci?” întrebă Eragon, nedorind s-o 
tulbure. 

„Nu ştiu. N-am folosit magia până acum decât de câteva 
ori şi de fiecare dată nici măcar n-am stat să cuget la ceea 
ce făceam. N-am făcut decât să-mi doresc ca lumea să se 
schimbe şi aşa a şi fost. Nu ţine de voinţă. Pesemne va 
trebui să aştept să vină clipa potrivită pentru a face la loc 
Isidar Mithrim.” „Dă-mi voie să te-ajut. Pot ţese eu vraja 
pentru tine.” „Nu, micuţule. Asta e de datoria mea, nu ata.” 

Un glas blând şi limpede răsună înăuntru, cântând o 
melodie lentă şi plină de dor. Unul câte unul, toţi piticii din 


corul nevăzut i se alăturară, umplând oraşul cu trista 
frumuseţe a muzicii lor. Eragon dădu să le ceară să tacă, 
dar Saphira spuse: „Lasă-i în pace. Nu mă tulbură”. 

Cu toate că nu înţelegea ce se cânta, Eragon îşi dădea 
seama, din melodie, că era un bocet pentru cele care 
fuseseră şi acum nu mai erau, precum steaua de safir. În 
vreme ce cântecul se apropia de sfârşit, el se duse cu 
gândul la viaţa sa pierdută din Valea Palancar şi ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Spre mirarea sa, o simţi pe Saphira la fel de gânditoare şi 
îndurerată. Nici jalea, nici părerile de rău nu erau ceva 
obişnuit pentru ea. Rămase uimit şi avea de gând s-o 
întrebe ce se-ntâmplase, numai că atunci simţi un fior care 
o scutura din străfunduri, ca şi cum o parte străveche a 
fiinţei ei tocmai se trezea la viaţă. 

Cântecul se termină cu o notă prelungă şi tremurată. În 
clipa în care aceasta se stinse, un şuvoi de energie se 
revărsă peste Saphira - atât de multă încât Eragon rămase 
năuc. Ea se aplecă şi atinse steaua de safir cu vârful 
nasului. Crăpăturile răsfirate de-a curmezişul uriaşei 
nestemate străluciră ca nişte fulgere, apoi rama se sfărâmă 
şi căzu la podea. În locul ei apăru Isidar Mithrim, întreagă 
şi nevătămată. 

Dar nu era întocmai ca la început. Era scăldată într-un 
roşu mai aprins şi mai strălucitor decât înainte, iar petalele 
ce alcătuiau miezul trandafirului erau presărate cu sclipiri 
de un auriu închis. 

Toţi piticii se uitau pierduţi la Isidar Mithrim. Apoi, săriră 
în picioare şi începură să aplaude şi s-o aclame pe Saphira 
cu atâta însufleţire încât încăperea se umplu de un zgomot 
asemănător vuietului unei uriaşe cascade. Saphira îşi 
înclină fruntea către mulţime, apoi se întoarse la Eragon, 
strivind sub picioare petalele de trandafir. „Îţi mulţumesc”, 
îi spuse. 

„Pentru ce?” „Pentru ajutor. Emoţiile tale au fost cele care 
mi-au arătat calea. Fără ele, aş fi putut rămâne acolo 


săptămâni întregi înainte să mă simt în stare să fac la loc 
nestemata.” 

Orik ridică braţele pentru a face mulţimea să tacă, apoi 
zise: 

— În numele întregului meu neam, Saphira, îţi mulţumesc 
pentru acest dar. Ai redat mândria regatului nostru şi n-o s- 
o uităm niciodată. Şi, pentru ca nimeni să nu poată spune 
că nu ştim să ne arătăm recunoştinţa, poruncesc ca, de- 
acum şi pururea, numele tău să fie rostit printre cele ale 
Marilor Meşteri Făurari. De asemenea, poruncesc ca, după 
ce Isidar Mithrim va fi aşezată din nou la locul său, în vârful 
oraşului, numele tău să fie încrustat în rama care o va 
înconjura, împreună cu cel al lui Durok Omthrond, cel care 
i-a dat viaţă pentru prima dată. Eragon şi Saphira, continuă 
piticul, v-aţi dovedit din nou prietenia pe care ne-o purtaţi şi 
îmi face mare plăcere să văd că, prin faptele voastre, le-aţi 
arătat tuturor ce înţelept a fost tatăl meu adoptiv, Hrothgar, 
atunci când v-a primit în clanul Durgrimst Ingeitum. 

După terminarea multelor ceremonii care urmaseră 
încoronării şi după ce Eragon o ajutase pe Saphira să-şi 
scoată lâna rămasă între dinţi - o treabă grea, murdară şi 
urât mirositoare, de pe urma căreia avu mare nevoie de o 
baie -, cei doi se duseră împreună la ospăţul pregătit în 
cinstea lui Orik, care ţinu până târziu în noapte. Cu toţii 
vorbeau şi râdeau în gura mare, distrându-se copios la 
vederea jonglerilor şi acrobaţilor, care mai de care mai 
iscusit. Era acolo şi o trupă de actori, care jucă o piesă 
numită „Az Sartosvrenhi rak Balmung, Grimstnzborith rak 
Kvisagur”, adică - după cum îl lămuri Hundfast pe Eragon - 
„Istoria Regelui Balmung din Kvisagur”. 

Văzând că veselia se mai domolise oarecum, iar cei mai 
mulţi dintre pitici se ameţiseră binişor, Eragon se aplecă 
spre Orik, care şedea în capul mesei de piatră, şi spuse: 

— Maiestatea Voastră... 

— Haide, Eragon, doar n-ai să-mi spui tot timpul aşa, zise 
piticul, fluturându-şi braţul. Nici să, nu te gândeşti! În 


împrejurări precum cele de-acum poţi să-mi spui pe nume, 
aşa cum ai făcut-o dintotdeauna. Îţi poruncesc! 

Apoi se întinse să-şi ia pocalul, dar nu izbuti şi aproape că-l 
răsturnă, izbucnind în hohote de râs. Eragon zâmbi şi el şi 
zise: 

— Orik, am o întrebare care mă frământă. Cel care te-a 
încoronat a fost Guntera însuşi? 

Orik îşi lăsă bărbia în piept şi-şi pipăi buza pocalului cu o 
faţă gânditoare: 

— Un Guntera mai adevărat n-ai să vezi nicăieri altundeva 
pe această lume, Eragon. Te mulţumeşte răspunsul ăsta? 

— Păi... da, într-un fel, da. Şi vrei să spui că apare de câte 
ori este chemat? S-a întâmplat vreodată să nu primească să 
încoroneze vreun rege sau vreo regină? 

Orik îşi încruntă şi mai tare sprâncenele. 

— N-ai auzit niciodată de Reginele şi Regii Nelegiuiţi? 
Eragon clătină din cap. 

— Sunt cei care n-au putut dobândi binecuvântarea lui 
Guntera şi, cu toate astea, au ţinut neapărat să urce pe 
tron. Domniile lor, continuă Orik strâmbându-se, au fost 
toate scurte şi nefericite. 

Eragon simţi un fior rece în piept. 

— Deci, chiar dacă şefii de clan te aleseseră deja, dacă 
Guntera nu te-ar fi încoronat, acum n-ai fi putut fi rege. 

— Ori aşa, ori aş fi fost regele unui popor învrăjbit cu el 
însuşi, răspunse piticul, ridicând din umeri. Dar să ştii că nu 
m-am frământat cine ştie ce cu gândul la asta. Acum, când 
vardenii au năvălit în Imperiu, numai un nebun s-ar fi 
gândit să-mi ia tronul, ceea ce ne-ar fi sfâşiat regatul în 
două. lar Guntera, oricum ai lua-o, nu e nebun. 

— Totuşi, nu erai sigur de ce avea să se-ntâmple. 

— Nu, recunoscu Orik. Până ce nu mi-a pus coiful pe cap, 
nu eram sigur de nimic. 

Vorbe înțelepte 

— Iertare, zise Eragon după ce lovise ligheanul. 


Nasuada se încruntă. Chipul său se făcea când mai mic, 
când mai mare din pricina undelor care brăzdau oglinda 
apei din lighean. 

— Pentru ce? întrebă ea. Credeam că meriţi mai degrabă 
felicitări. Ai îndeplinit tot ce ţi-am cerut, şi chiar mai mult 
decât atât. 

— A, nu, vorbeam de... începu Eragon, apoi se întrerupse, 
dându-şi seama că Nasuada nu avea cum să observe că apa 
se tulburase; vraja care le îngăduia să-şi vorbească era 
ţesută astfel, încât în oglinda Nasuadei apăreau numai 
chipul lui Eragon şi cel al Saphirei, nu şi lucrurile de care se 
foloseau. Am lovit ligheanul cu mâna, asta-i tot. 

— Pricep. Ei, atunci, Eragon, dă-mi voie să te felicit încă o 
dată. Acum, că l-ai urcat pe Orik pe tron... 

— Chiar dacă a fost nevoie ca cineva să-mi sară în spate? 

— Da, zâmbi Nasuada, chiar şi cu toate primejdiile prin 
care ai trecut, prietenia dintre noi şi pitici se va păstra şi 
mai departe, iar asta ne-ar putea aduce izbânda. Întrebarea 
care se pune acum este cât va mai trece până ce restul 
oştilor piticilor vor putea să ni se alăture? 

— Orik le-a poruncit deja războinicilor să se pregătească 
de plecare, spuse Eragon. Se pare că va mai fi nevoie de 
câteva zile pentru ca toate clanurile să se adune, dar după 
aceea vor porni la drum fără nici o zăbavă. 

— E bine atunci. Avem nevoie de ajutorul lor cât mai 
repede. Că veni vorba, voi când vă întoarceţi? în trei, patru 
zile? 

Saphira îşi aranja aripile, iar Eragon îi simţi în ceafă 
răsuflarea fierbinte. Trase cu ochiul la ea, apoi, alegându-şi 
cu grija cuvintele, spuse: 

— Nu ştiu... îţi aminteşti ce am vorbit înainte să plec? 
Nasuada strânse din buze. 

— Fireşte, Eragon, dar... 

Apoi întoarse capul într-o parte şi ascultă ce-i spunea un 
bărbat al cărui glas răsună ca o şoaptă de neînțeles în 


urechile lui Eragon şi ale Saphirei. Întorcându-se din nou 
spre ei, Nasuada le zise: 

— Compania căpitanului Edric tocmai s-a întors. Din câte 
am aflat, au pierdut mulţi războinici, însă străjerii mi-au 
spus că Roran e în viaţă. 

— A fost cumva rănit? întrebă Eragon. 

— O să-ţi dau de veste de îndată ce aflu. În locul tău însă 
nu m-aş îngrijora prea tare. Roran are un noroc... 

Din nou, glasul unui om nevăzut îi abătu atenţia de la ei, 
făcând-o să se îndepărteze de oglindă. Trecură câteva clipe 
în care Eragon se foi nerăbdător, apoi chipul Nasuadei 
apăru la loc. 

— Iertare, spuse ea. Ne apropiem de Feinster şi trebuie să 
ne luptăm cu cetele de soldaţi pe care Lady Lorana le 
trimite să ne hărţuiască. Eragon, Saphira, pentru această 
bătălie avem nevoie de voi. Dacă oamenii din Feinster nu 
văd împrejurul zidurilor lor decât oameni, pitici şi urgali, s- 
ar prea putea să creadă că încă îşi pot apăra oraşul, ceea 
ce-i va face să se lupte cu îndârjire. Nu pot scăpa, fireşte, 
dar o să le ia ceva vreme ca să-şi dea seama. Pe de altă 
parte, dacă văd un dragon şi un Cavaler în fruntea oştilor 
care-i atacă, o să le piară tot curajul. 

— Dar... 

Nasuada ridică un braţ şi-l întrerupse: 

— Nu numai din pricina asta îţi cer să te întorci. Rănile pe 
care le-am dobândit în Judecata Pumnalelor mă împiedică 
să pornesc la luptă împreună cu vardenii, aşa cum am făcut- 
o altădată. Tu, Eragon, trebuie să-mi iei locul şi să veghezi 
ca poruncile mele să fie duse la îndeplinire întocmai. Asta îi 
va îmbărbăta pe războinici. Unde mai pui că zvonurile 
despre plecarea voastră zboară de colo-colo prin tabără, în 
ciuda încercărilor noastre de a le pune capăt. Dacă 
Murtagh şi 'Thorn ne atacă sau daca Galbatorix îi trimite să 
apere oraşul... chiar şi cu ajutorul elfilor, mă îndoiesc că le 
vom putea ţine piept. Îmi pare rău, Eragon, dar nu-ţi pot 


îngădui să te întorci acum în Ellesmera. Primejdia e prea 
mare. 

Sprijinindu-se cu palmele de marginea rece a mesei de 
piatră pe care era aşezat ligheanul, Eragon spuse: 

— Nasuada, te rog, gândeşte-te bine. Dacă nu acum, 
atunci când? 

— În curând. Trebuie să ai răbdare. 

— În curând, repetă el, răsuflând adânc şi strângând şi 
mai tare marginea mesei. Când adică? 

Nasuada se încruntă. 

— Asta n-am de unde să ştiu. Mai întâi trebuie să cucerim 
oraşul Feinster, pe urmă să curăţăm împrejurimile de 
duşmani, apoi... 

— Apoi ai să porunceşti să pornim spre Belatona sau Dras- 
Leona şi de acolo câtre Uru'baen, zise Eragon; Nasuada 
încercă să-i răspundă, dar el nu-i îngădui. Şi cu cât ne vom 
apropia de Galbatorix, primejdiile vor fi din ce în ce mai 
mari. Murtagh şi Thorn ne vor putea ataca în orice clipă, 
dacă nu şi regele însuşi, iar atunci îţi va veni şi mai greu să 
ne dai voie să plecăm. Nasuada, Saphira şi cu mine nu avem 
cunoştinţele, înzestrările şi puterea de a-l ucide pe 
Galbatorix! Ştii asta! Dacă el ar catadicsi să iasă la lumină şi 
să-i înfrunte pe vardeni faţă în faţă, războiul s-ar termina pe 
dată. Trebuie să vorbim din nou cu cei care ne-au instruit. 
Ei ne pot spune de unde se trage puterea lui Galbatorix şi 
cine ştie dacă nu ne pot învăţa şi vreo şmecherie care să ne 
îngăduie să-l înfrângem. 

Nasuada lăsă ochii în jos, privindu-şi mâinile. 

— În lipsa voastră, Thorn şi Murtagh ne pot distruge. 

— Dar, dacă nu ne laşi să plecăm, asta o s-o facă 
Galbatorix însuşi când ajungem în Uru'baen... Nu mai poţi 
aştepta câteva zile înainte să treci la atac? 

— Ba da, numai că fiecare zi o să ne coste alte vieţi 
omeneşti, răspunse Nasuada, frecându-şi tâmplele cu podul 
palmelor. Ceri prea mult, Eragon, pentru un câştig nesigur. 


— O fi nesigur, stărui el, însă, dacă nu încercăm, o să ne 
osândim singuri la pieire. 

— Chiar aşa? Nu sunt sigură. Totuşi... începu Nasuada, 
apoi tăcu şi rămase cu privirile pierdute în depărtare. 

Trecură multe clipe apăsătoare până când, în sfârşit, ea 
încuviinţă o dată din cap, ca pentru sine, şi spuse: 

— Pot să fac în aşa fel încât să ajungem în Feinster cu vreo 
două sau trei zile întârziere. Mai sunt câteva oraşe mici în 
împrejurimi, pe care le putem cuceri mai întâi. După ce 
ajungem, o să mai am câteva zile de răgaz până ce vardenii 
termină de făurit maşinile de luptă şi de săpat fortificaţii. 
Nimeni n-o să intre la bănuieli din pricina asta. După aceea 
însă trebuie să pornim la atac, dacă nu din altă pricină 
măcar pentru că vom avea mare nevoie de proviziile celor 
din oraş. Armata care stă pe loc, pe pământul duşmanilor, 
moare de foame. Pot să-ţi dau cel mult şase zile... dacă nu 
patru. 

Ascultând-o, Eragon făcu şi el câteva socoteli. 

— Patru zile n-au să ne ajungă, spuse, şi poate că nici şase. 
Saphirei i-a luat trei zile să ajungă în zbor în Farthen Dur, şi 
asta fără să se oprească să doarmă şi fără să fie nevoită să 
mă ducă în spate. Dacă hărţile pe care le-am văzut sunt 
bine alcătuite, drumul până în Ellesmera este cel puţin la fel 
de lung, dacă nu şi mai şi, iar la întoarcere, până în 
Feinster, o să facem cam tot pe-atâta. Iar Saphira va zbura 
mai încet din pricina greutăţii mele. 

„Fără îndoială”, îi zise Saphira. 

— Chiar şi în cele mai prielnice împrejurări, continuă 
Eragon, o să ne ia o săptămână să ajungem îndărăt în 
Feinster, şi asta dacă nu stăm în Ellesmera decât vreun 
minut. 

Pe chipul Nasuadei se citea sfârşeala. 

— Şi chiar trebuie să zburaţi tocmai până în Ellesmera? 
Nu v-ar ajunge să treceţi de farmecele care apără Du 
Weldenvarden şi apoi să folosiţi magia pentru a vă sfătui cu 
învățătorii voştri? Aţi câştiga un timp preţios. 


— Nu ştiu, putem încerca. 

Nasuada rămase câteva clipe cu ochii închişi, apoi spuse 
cu un glas răguşit: 

— Cred că am să pot întârzia sosirea în Feinster cu vreo 
patru zile... Duceţi-vă în Ellesmera... sau nu vă duceţi, după 
cum hotărâți. lar dacă vă duceţi, rămâneţi cât trebuie. Ai 
dreptate, Eragon, dacă nu găseşti o cale de a-l înfrânge pe 
Galbatorix, nu avem nici o nădejde să ieşim învingători. 
Chiar şi aşa, nu uitaţi primejdia care ne înconjoară, nu uitaţi 
că mulţi vardeni îşi vor jertfi vieţile pentru a vă da vouă 
timpul de care aveţi nevoie, iar alţii, încă şi mai mulţi, vor 
pieri în luptă dacă atacăm oraşul fără voi. 

— Nu vom uita, făgădui Eragon mohorât. 

— Sper din tot sufletul. Şi-acum la drum! Nu mai zăboviţi! 
Zburaţi! Zburaţi! Saphira, zboară mai repede ca vântul şi 
fie ca nici un obstacol să nu-ţi iasă în cale. 

Apoi Nasuada îşi duse degetele la buze şi atinse oglinda 
nevăzută cu ajutorul cărora le privea chipurile. 

— Vă doresc noroc în călătorie, Eragon şi Saphira. Dacă 
ne vom mai întâlni, mi-e teamă că va fi pe câmpul de luptă. 

Apoi se îndepărtă în grabă, iar Eragon dădu drumul vrăjii 
şi imaginea dispăru. 

Biciuit la stâlp. 

Roran stătea cu spatele foarte drept şi cu privirea aţintită, 
undeva în spatele Nasuadei, asupra unei cute din pânza 
stacojie a pavilionului. Simţea ochii Nasuadei care-l 
sfredeleau, dar nu-i prinse privirea. O tăcere lungă, 
apăsătoare îi învălui. Mintea lui Roran era copleşită de un 
vârtej de gânduri negre, iar tâmplele îi zvâcneau puternic. 
Ar fi dat orice să poată ieşi din pavilion. Tânjea după aerul 
curat şi proaspăt de afară. 

— Ce mă fac eu cu tine, Roran? spuse în cele din urmă 
Nasuada. 

— Ce doreşti, Domniţă, răspunse el, încordându-se şi mai 
tare. 


— Frumoase cuvinte, Stronghammer, dar astea nu mă 
ajută cu nimic, zise Nasuada, sorbind apoi dintr-un pocal cu 
vin. Ai nesocotit poruncile căpitanului Edric, şi încă de două 
ori, dar, dacă nu ai fi făcut-o, poate că nici el, nici tu, nimeni 
altcineva nu ar fi scăpat cu viaţă pentru a povesti. Cu toate 
astea, izbânda nu-ţi şterge nesupunerea. Tu însuţi ai 
mărturisit că ai făcut totul cu bună ştiinţă. Acum sunt 
nevoită să te pedepsesc pentru a nu strica disciplina 
vardenilor. 

— Da, Domniţă. 

— La naiba, Stronghammer, continuă ea, întunecându-se 
la faţă. Dacă ai fi altcineva, şi nu vărul lui Eragon, şi dacă 
şmecheriile tale n-ar fi ţinut, te-aş fi spânzurat pe dată 
pentru o asemenea nesupunere. 

Roran înghiţi în sec, închipuindu-şi laţul care i se strângea 
în jurul gâtului. Nasuada începu să bată în braţul jilţului cu 
spătar înalt cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă, din ce 
în ce mai repede, apoi se opri şi-l întrebă: 

— Ai de gând să lupţi mai departe alături de vardeni, 
Roran? 

— Da, Domniţă, spuse el fără să şovăie. 

— Şi câte crezi că poţi îndura ca să rămâi alături de 
soldaţii mei? Roran nu-şi îngădui nici măcar o clipă de 
răgaz în care să cugete la ce se putea înţelege din vorbele 
ei. 

— Cât este nevoie, Domniţă. 

Nasuada îşi descreţi puţin fruntea şi încuviinţă, părând 
mulţumită. 

— Îmi doream să te-aud spunând asta. Tradițiile şi 
obiceiurile de demult îmi pun în faţa numai trei căi de 
urmat: mai întâi, pot să te trimit la spânzurătoare, însă n- 
am s-o fac... din multe pricini. Apoi, pot să te pedepsesc cu 
treizeci de lovituri de bici şi să te alung din rândurile 
vardenilor. În sfârşit, pot să-ţi hărăzesc cincizeci de lovituri 
şi să te păstrez la porunca mea. 


„Cincizeci nu sunt cu mult mai multe decât treizeci”, se 
gândi Roran, încercând să se îmbărbăteze. Îşi umezi buzele 
şi grăi: 

— Şi ar urma să fiu biciuit de faţă cu toată lumea? 
Nasuada ridică uşor din sprâncene. 

— Mândria ta n-are nimic de-a face cu asta, 
Stronghammer. Pedeapsa trebuie să fie aspră pentru ca 
nimeni altcineva să nu-ţi mai calce pe urme şi trebuie să se 
ţină sub ochii tuturor pentru ca toţi vardenii să înţeleagă 
lecţia. Dacă eşti măcar pe jumătate atât de deştept pe cât 
pari, înseamnă că atunci când l-ai înfruntat pe Edric ştiai 
foarte bine că hotărârea ta avea să aibă urmări, şi încă 
neplăcute. Alegerea pe care o ai de făcut acum e simplă: 
rămâi alături de vardeni sau îţi părăseşti prietenii şi familia 
şi pleci pe drumul tău? 

Mânios pentru că îşi vedea cuvântul pus la îndoială, Roran 
ridică bărbia: 

— N-am să plec, Domniţă Nasuada. Oricâte lovituri mă 
aşteaptă, durerea nu poate fi la fel de mare precum aceea 
de a-mi fi pierdut casa şi tatăl. 

— Nu, zise încet Nasuada. Nu, nu poate... Unul dintre 
vrăjitorii din Du Vrangr Gata va fi de faţă la biciuirea ta şi 
apoi se va îngriji de tine, pentru ca biciul să nu-ţi lase urme 
de neşters. Totuşi, nu te va vindeca pe deplin şi nici ţie nu-ţi 
va fi îngăduit să ceri după aceea unui magician să o facă. 

— Înţeleg. 

— Vei fi biciuit de îndată ce Jormundur adună soldaţii. 
Până atunci, vei rămâne sub pază într-un cort de lângă 
stâlpul pedepsei. 

Roran se simţi uşurat la gândul că nu avea să mai aştepte 
mult. Nu voia să se chinuie zile întregi cu gândul la ceea ce 
îl aştepta. 

— Domniţă, spuse, iar ea îi făcu semn cu un deget să 
plece. Răsucindu-se pe călcâie, ieşi solemn din pavilion. Pe 
dată, doi străjeri se puseră de-a stânga şi de-a dreapta lui. 
Fără să-l privească şi fără să-i vorbească, îl conduseră prin 


tabără, până ce ajunseră la un cort mic şi gol, nu departe 
de stâlpul pedepsei, înnegrit de vreme, care se afla pe o 
mică movilă, dincolo de marginea taberei. Avea şase 
picioare şi jumătate în înălţime, iar în partea de sus se afla o 
bârnă groasă, pusă de-a curmezişul, de care erau legate 
încheieturile celor pedepsiţi. Bârna era plină de zgârieturi 
lăsate de unghiile celor care trecuseră pe acolo. Roran se 
sili să întoarcă privirea, apoi aplecă fruntea şi intră în cort. 
Înăuntru nu era decât un scăunel mic, de lemn, pe care se 
aşeză, răsuflând cu grijă, hotărât să nu dea nici un semn de 
tulburare. 

Pe măsură ce timpul trecea, începu să audă zgomot de 
paşi şi zăngănit de zale - vardenii se adunau împrejurul 
stâlpului. Roran îşi închipui miile de bărbaţi şi femei, printre 
care şi sătenii din Carvahall, cu ochii la el. Inima începu să-i 
bată mai tare, iar fruntea i se umplu de sudoare. 

După vreo jumătate de ceas, vrăjitoarea numită Trianna 
intră în cort şi-l puse să rămână gol până la brâu. Roran se 
ruşina, dar ea nu păru să bage de seamă. Îl cercetă cu 
privirea pe tot corpul şi chiar îi mai vindecă o dată umărul 
stâng, unde un soldat îl străpunsese cu arbaleta. Apoi îi 
spuse că era gata să meargă mai departe şi-i dădu o 
cămaşă din pânză de sac în locul celei pe care-o avusese. 

Tocmai când şi-o petrecea peste cap, Katrina se strecură 
în cort. Văzând-o, Roran se simţi pe jumătate fericit, pe 
jumătate îngrozit. Katrina îşi plimbă privirea de la el la 
Trianna şi înapoi, apoi se plecă uşor în faţa vrăjitoarei. 

— Aş vrea să vorbesc între patru ochi cu soţul meu, dacă 
se poate. 

— Fireşte. Am să aştept afară. 

După plecarea Triannei, Katrina se repezi la Roran şi-l 
îmbrăţişa. El îi răspunse la fel de pătimaş, căci nu apucase 
să o vadă de când se întorsese. 

— Vai, cât de mult mi-ai lipsit, îi şopti Katrina la ureche. 

— Şi tu mie, răspunse el. 


Se despărţiră, numai cât să se poată privi unul pe celălalt 
în ochi, apoi Katrina se încruntă. 

— E nedrept ce ţi se face! Am fost la Nasuada şi am 
implorat-o să te ierte sau măcar să micşoreze numărul 
loviturilor, dar nici nu m-a ascultat! 

Mângâind-o pe spate, Roran spuse: 

— Mai bine n-o făceai. 

— De ce? 

— Pentru că am spus deja că vreau să rămân la vardeni şi 
n-am să-mi încalc cuvântul. 

— Dar e nedrept! zise ea, apucându-l de umăr. Roran, 
Cârn mi-a povestit ce ai făcut - ai ucis aproape două sute de 
soldaţi de unul singur. Fără curajul tău, niciunul dintre ai 
voştri n-ar fi scăpat. Nasuada ar trebui să te acopere cu aur 
şi cu laude, nu să pună să fii biciuit ca un răufăcător de 
rând. 

— N-are a face dacă e sau nu drept, îi spuse el. Trebuie. 
Dacă aş fi fost în locul Nasuadei, aş fi dat şi eu aceeaşi 
poruncă. 

— Totuşi, cincizeci de lovituri... se înfiora Katrina. De ce 
atât de multe? Am auzit de oameni care au murit din 
pricina unui asemenea chin. 

— Numai dacă aveau inima slabă. Nu te mai frământa 
atâta! Nu-mi pierd eu viaţa aşa de uşor. 

Pe buzele ei flutură un surâs slab; apoi însă din pieptîi 
scăpă un suspin. Îşi lipi chipul de pieptul lui, iar Roran o luă 
în braţe ca pe un copil, mângâind-o pe păr şi încercând s-o 
liniştească, deşi se simţea şi el la fel de rău. După câteva 
minute, auzi sunetul unui corn şi-şi dădu seama că nu mai 
aveau răgaz. Desfăcându-se din îmbrăţişare, spuse: 

— Vreau să faci ceva pentru mine. 

— Ce? întrebă ea, ştergându-se la ochi. 

— Du-te îndărăt în cortul nostru şi nu ieşi până nu se 
termină totul. Katrina părea năucită de vorbele lui. 

— Nu! Nu te părăsesc tocmai acum! 

— Te rog, zise el, nu vreau să vezi aşa ceva cu ochii tăi. 


— Nici eu n-aş vrea ca tu să trebuiască să înduri chinul, îi 
răspunse Katrina. 

— Lasă asta. Ştiu că vrei să-mi fii alături, dar cred că aş 
ţine piept mai bine durerii dacă aş şti că nu eşti acolo să 
vezi... Mi-am făcut-o cu mâna mea, Katrina, şi nu vreau să 
suferi şi tu. 

— Ştiind ce ţi se întâmplă, spuse ea, încordată, am să sufăr 
oriunde aş fi. Totuşi... am să fac ce-mi ceri, dar numai 
pentru că asta te va ajuta. Ştii bine că, dacă ar fi cu putinţă, 
m-aş lăsa biciuită în locul tău. 

— Şi tu ştii bine, îi răspunse Roran, sărutând-o pe ambii 
obraji, că nu ţi-aş îngădui niciodată. 

Ochii ei se umplură din nou de lacrimi. Îl trase mai 
aproape şi-l strânse atât de tare în braţe încât Roran de- 
abia mai putea răsufla. Pe când erau încă îmbrăţişaţi, 
Jormundur intră în cort împreună cu doi şoimi ai Nopţii. 
Katrina se desprinse de el, îi făcu lui Jormundur o 
plecăciune, apoi, fără nici un cuvânt, se strecură afară. 
Jormundur întinse braţul spre Roran. 

— E timpul. 

Făcând un semn de încuviinţare din cap, Roran se ridică şi- 
i lăsă pe ceilalţi să-l ducă până la stâlpul de afară, în jurul 
căruia se înghesuiau, rânduri, rânduri, vardenii. Fiecare 
bărbat, fiecare femeie, pitic şi urgal stăteau cu spatele 
foarte drept şi cu umerii încordaţi. După ce aruncă o 
singură privire către oastea adunată, Roran îşi pironi ochii 
spre orizont şi încercă din răsputeri să uite că mai erau şi 
alţii acolo. 

Cei doi străjeri îi ridicară braţele deasupra capului, şi-i 
legară încheieturile de bârna pusă de-a curmezişul 
stâlpului. În acest răstimp, Jormundur veni în faţa lui Roran 
şi-i arătă un căluş de piele. 

— Poftim, muşcă tare din ăsta, îi spuse cu glas scăzut. O să 
te-ajute să nu-ţi înghiţi limba. 

Recunoscător, Roran deschise gura şi-i îngădui să-i îndese 
căluşul între dinţi. Pielea tăbăcită avea un gust amar, ca de 


ghinde verzi. 

Apoi, tobele începură să ropotească. Răsună şi un corn. 
Jormundur dădu citire învinuirilor aduse lui Roran, iar 
străjerii îi despicară cămaşa din pânză de sac. În clipa în 
care aerul rece îi învălui pieptul gol, el se înfiora. 

Auzi biciul şuierând prin aer, cu o clipă înainte să-l 
lovească. 

Se simţi pe parcă i-ar fi fost lipit de piele un drug de metal 
încins, îşi arcui spatele şi muşcă din căluş. Fără să vrea, îi 
scăpă un geamăt, însă căluşul îl înăbuşi, astfel încât să nu 
ajungă la urechile nimănui. 

— Unu, spuse bărbatul cu biciul. 

Cea de-a doua lovitură îi smulse din nou un geamăt, însă 
apoi rămase tăcut, hotărât să nu pară slab în ochii 
vardenilor. Chinul se dovedi la fel de mare ca şi în 
numeroasele daţi din ultimele luni în care fusese rănit, însă 
după vreo douăsprezece lovituri Roran nu se mai împotrivi, 
ci, lăsându-se pradă durerii, se cufundă într-un soi de leşin 
mohorât. Privirile i se tulburară din ce în ce, până ce ajunse 
să nu mai zărească decât lemnul de care-şi lipise obrazul. 
De mai multe ori îşi pierdu cunoştinţa preţ de câteva clipe. 

După un răstimp care i se păruse fără sfârşit, auzi un glas 
depărtat şi înfundat: 

— Treizeci. 

Simţindu-se cuprins de deznădejde, se întrebă: „Cum să 
mai îndur încă douăzeci de lovituri?” Apoi însă se gândi la 
Katrina şi la copilul nenăscut, iar asta îi dădu putere. 

Când se trezi, era întins pe burtă, pe patul de lemn din 
cortul pe care-l împărțea cu Katrina. Aceasta stătea în 
genunchi lângă el, mângâindu-i părul şi şoptindu-i la 
ureche, în vreme ce altcineva îi ungea rănile de pe spate cu 
un ir rece şi lipicios. Clipi de durere, apoi se încorda în clipa 
în care necunoscutul atinse un loc mai dureros. 

— Nu aşa mi-aş îngriji eu oamenii, auzi glasul trufaş al 
Triannei. 


— Dacă ai făcut cu toţi cum făceai cu Roran, răspunse altă 
femeie, mă şi mir că a scăpat vreunul cu viaţă. 

După câteva clipe, Roran recunoscu vocea - era ciudata 
negustoreasă de ierburi, Angela, cea cu ochi veseli şi 
sclipitori. 

— Poftim? făcu Trianna. Crezi că am de gând să stau cu 
braţele încrucişate şi să mă las insultată de o... ghicitoare 
de doi bani, care se chinuie până şi cu vrăji dintre cele mai 
simple? 

— Dacă pofteşti, n-ai decât să laşi braţele jos. Orice-ai face 
însă, am să te insult în continuare, până când ai să 
recunoşti că muşchii ăştia de la spate se prind aici, şi nu 
dincoace. 

Şi Roran îi simţi degetul care-l atinse în două locuri, destul 
de depărtate unul de celălalt. 

— Oh! rosti Trianna şi plecă din cort. 

Katrina îi zâmbi lui Roran, care observă abia acum că ea 
avea ochii plini de lacrimi. 

— Înţelegi ce-ţi spun, Roran? îl întrebă. Te-ai trezit? 

— Cred... cred că da, răspunse el răguşit. 

Din pricină că muşcase căluşul atâta vreme şi cu atâta 
putere, îl dureau şi fălcile. 'Tuşi, apoi făcu o strâmbătură, 
căci toate cele cincizeci de răni de pe spatele său zvâcniră 
laolaltă. 

— Aşa, făcu Angela. Am terminat. 

— E uluitor. Nu credeam să-l ajutaţi atât de mult 
dumneata şi Trianna. 

— Aşa a poruncit Nasuada. 

— Nasuada...? Dar de ce... 

— Va trebui s-o întrebi tu singură. Lui spune-i să nu se 
culce pe spate dacă e cu putinţă. Şi să aibă grijă când se 
răsuceşte, ca să nu-şi rupă iar cojile. 

— Mulţumesc, îngăimă Roran şi o auzi râzând în spatele 
său. 

— N-ai pentru ce, băiete. Mă rog, sau poate că ai, darnua 
fost mare lucru. Unde mai pui că mă distrează că acum se 


cheamă că v-am îngrijit spinările şi ţie şi lui Eragon. Aşa, 
acum mă duc. Grijă mare la dihori! 

După ce plecă Angela, Roran închise ochii la loc. Degetele 
moi ale Katrinei îi mângâiară fruntea. 

— Ai fost foarte curajos, zise ea. 

— Chiar aşa? 

— Da. Jormundur şi toţi ceilalţi cu care am vorbit au spus 
că n-ai strigat nici măcar o dată şi n-ai cerut milă. 

— Foarte bine. 

Ar fi vrut să afle cât de cumplite îi erau rănile, însă şovăia 
să-i ceară Katrinei să-i povestească asemenea lucruri. Ea 
însă păru să-i înţeleagă dorinţa, căci spuse: 

— Cu puţin noroc, din câte mi-a zis Angela, n-ai să rămâi 
cu cicatrice prea urâte. Oricum, după ce te vindeci de tot, 
Eragon sau vreun alt magician le poate îndepărta şi nici n-o 
să se mai vadă că ai fi fost vreodată biciuit. 

— Mm... 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă ea. Am un ceaun cu ceai de 
ierburi care tocmai clocoteşte. 

— Da, te-aş ruga... 

Katrina se ridică. În clipa aceea, Roran auzi pe altcineva 
intrând în cort. Deschise un ochi şi o văzu, cu uimire, pe 
Nasuada, care stătea lângă stâlpul de la intrare. 

— Domniţă, zise Katrina, cu glasul tăios ca un brici. 

În ciuda fiorilor de durere de pe spinare, Roran se înălţă 
pe jumătate şi, cu ajutorul Katrinei, se aşeză pe patul de 
lemn, apoi, sprijinindu-se de umărul ei, dădu să se ridice în 
picioare, însă Nasuada îl opri, ridicând braţul. 

— Te rog, nu. Nu vreau să te chinui mai mult decât am 
făcut-o până acum. 

— Domniţă Nasuada, ce vă aduce încoace? întrebă 
Katrina. Roran are nevoie de odihnă ca să-şi vină în fire, nu 
să-şi piardă vremea flecărind. 

Roran îşi lăsă palma pe umărul ei stâng. 

— Dacă trebuie, pot să vorbesc, spuse. 


Intrând până în fundul cortului, Nasuada îşi ridică poala 
rochiei verzi şi se aşeză pe cufăraşul cu lucruri pe care 
Katrina îl adusese cu ea din Carvahall. După ce-şi netezi 
fustele, spuse: 

— Mai am o însărcinare pentru tine, Roran, o misiune 
scurtă, precum cele la care deja ai luat parte. 

— Şi când trebuie să plec? întrebă el, uimit să afle că 
venise ea însăşi să-i dea de ştire despre o asemenea treabă 
măruntă. 

— Mâine. 

Katrina făcu ochii mari. 

— Eşti nebună, femeie? strigă. 

— Katrina... şopti Roran, încercând s-o împace, însă ea îi 
dădu mâna la o parte şi zise: 

— Ultima dată când l-ai trimis cine ştie unde era să-l 
omori, iar acum tocmai ai pus să-l biciuiască până şi-a 
pierdut cunoştinţa! Doar n-ai să-i porunceşti să se întoarcă 
atât de repede la luptă; n-ar putea să ţină piept soldaţilor 
lui Galbatorix nici un minut. 

— Ba tocmai asta am să fac! E dreptul meu! spuse 
Nasuada cu atâta tărie în glas încât Katrina tăcu şi aşteptă 
să audă veştile până la sfârşit, cu toate că, din câte îşi dădu 
Roran seama, era la fel de furioasă; sfredelindu-l cu 
privirea, Nasuada continuă: Roran, nu ştiu dacă ai aflat, dar 
alianţa noastră cu urgalii este pe cale să se prăbuşească. 
Unul dintre ai noştri a ucis trei urgali în vreme ce tu erai 
plecat cu căpitanul Edric, care, s-ar putea să te bucuri să 
auzi, nu mai este căpitan. Fireşte, am pus ca nenorocitul să 
fie spânzurat pentru uciderea urgalilor, însă de atunci 
legăturile dintre noi şi războinicii lui Garzhvog sunt din ce 
în ce mai încordate. 

— Şi ce-are asta de-a face cu Roran? întrebă Katrina. 
Nasuada se încruntă, apoi spuse: 

— Trebuie să-i conving pe vardeni să îndure apropierea 
urgalilor fără altă vărsare de sânge, iar cea mai bună cale 
pentru asta este să le arăt că neamurile noastre se pot ajuta 


unul pe celălalt pentru a-şi atinge un ţel comun. Drept 
pentru care grupul din care vei face parte va avea tot atâţia 
oameni cât urgalii. 

— Dar asta tot nu... dădu să o întrerupă Katrina. 

— Şi cu toţii vor fi la porunca ta, Stronghammer. 

— A mea? făcu uimit Roran. De ce? Zâmbindu-i viclean, 
Nasuada zise: 

— Fiindcă ştiu că tu ai să faci tot ce e necesar pentru a-ţi 
apăra familia şi prietenii. În această privinţă ne asemănăm, 
cu toate că familia mea este mai numeroasă decât a ta, căci 
pentru mine toţi vardenii sunt rude apropiate. De 
asemenea, pentru că eşti vărul lui Eragon şi deci nu-ţi mai 
pot îngădui să te faci vinovat de nesupunere, căci atunci nu 
aş mai avea de ales şi aş fi nevoită să te trimit la moarte sau 
să te alung dintre vardeni. Or, nu vreau să fac niciuna, nici 
alta. Aşadar, te-am înălţat în rang. De-acum, nu mai trebuie 
să te supui nimănui altcuiva în afară de mine. Dacă-mi 
încalci poruncile, ai face bine să ajungi să-l ucizi pe 
Galbatorix! Numai asta are să te salveze de o soartă mult 
mai crâncenă decât biciuirea de astăzi. Iar pricina pentru 
care te însărcinez cu o asemenea misiune este că mi-ai 
dovedit că eşti în stare să-i faci pe alţii să te urmeze chiar şi 
în cele mai grele împrejurări. Dacă nici tu nu izbândeşti să 
ţii în frâu un grup de urgali şi de oameni, nimeni nu va fi în 
stare. Dacă aş putea, l-aş trimite pe Eragon, însă câtă 
vreme el nu-i aici, greutatea apasă pe umerii tăi. Când 
vardenii au s-audă că însuşi vărul lui Eragon, Roran 
Stronghammer - cel care a ucis aproape două sute de 
soldaţi de unul singur -, a plecat în misiune cu urgalii şi că 
s-a întors triumfător, legăturile dintre noi şi urgali se vor 
strânge la loc. 

De-asta le-am îngăduit Angelei şi Triannei să te vindece 
mai bine decât se obişnuieşte - nu ca să te cruţ de 
pedeapsă, ci pentru că vreau să te văd în puteri. Ce spui, 
Stronghammer? Mă pot bizui pe tine? 


Roran o privi pe Katrina. Ştia că ea şi-ar fi dorit din tot 
sufletul să-l audă spunând că nu era în stare să facă ce i se 
cerea. Lăsând ochii în jos pentru a nu-i observa 
dezamăgirea, se gândi la uriaşa armată care li se 
împotrivea vardenilor şi răspunse într-o şoaptă răguşită: 

— 'Te poţi bizui pe mine, Domniţă Nasuada. 

Printre nori. 

Din Tronjheim, Saphira zbură cale de cinci mile până la 
ieşirea din Farthen Dur, apoi ea şi Eragon intrară în tunelul 
ce se pierdea spre est, cale de mai multe mile, străbătând 
muntele. Eragon ar fi putut ieşi la lumină în cinci minute 
alergând, însă tavanul jos o împiedica pe Saphira să zboară 
sau să sară, aşadar ea nu avea cum să ţină pasul. Prin 
urmare, nici el nu se grăbi. 

Un ceas mai târziu, ieşiră în Valea Odred, care se întindea 
de la nord la sud. Cuibărit printre dealurile de la capătul 
văii pline de ferigi se afla Fernoth-merna, un lac destul de 
mare, ca o pată de cerneală neagră printre crestele uriaşe 
ale Munţilor Beor. Din partea sa de nord lua naştere Ragni 
Darmn, un râu care şerpuia în susul văii, până ce se unea 
cu Az Ragni, la poalele lui Moldun cel Falnic, piscul aflat cel 
mai la nord din şirul Munţilor Beor. 

Plecaseră din Tronjheim înainte de revărsatul zorilor şi, cu 
toate că tunelul îi încetinise, era încă dimineaţă devreme. 
Fâşia de cer zdrenţuită de deasupra capetelor lor era 
vârstată cu raze de un galben palid în locurile prin care 
soarele se revărsa printre crestele uriaşe. În vale, praguri 
de nori groşi atârnau de pantele munţilor ca nişte şerpi 
mari, cenuşii. Fuioare de ceaţă albă se înălţau de pe oglinda 
sticloasă a lacului. 

Eragon şi Saphira se opriră la mal ca să bea şi să-şi umple 
burdufurile cu apă pentru următoarea bucată de drum. 
Lacul se umpluse în urma topirii zăpezilor şi gheţurilor din 
vârful munţilor. Era atât de rece încât pe Eragon începură 
să-l doară dinţii. El strânse pleoapele şi tropăi, gemând, în 


clipa în care un fior de durere i se înfipse în craniu, ca o 
ţepuşă. 

Începând să-şi revină, privi lacul. Printre perdelele de 
ceaţă tremurătoare, zări ruinele unui castel mare, clădit pe 
un pinten de piatră goală, care ieşea dintr-un munte. 
Zidurile prăbuşite erau strânse în chingi groase de iederă. 
În afară de ele însă totul părea lipsit de viaţă. Eragon se 
înfiora. Locul în paragină i se păru mohorât, rău- 
prevestitor, ca leşul putrezit al unei fiare înfricoşătoare. 

„Eşti gata?” întrebă Saphira. 

„Gata”, spuse el şi se urcă în şa. 

Îndepărtându-se de Fernoth-merna, Saphira zbură spre 
nord, urmând Valea Odred, care-i călăuzea afară din munţi. 
Nu ducea drept spre Ellesmera, care se afla mai departe, 
spre vest, însă nu aveau de ales şi erau nevoiţi să se ţină 
după ea, căci trecătorile dintre munţi erau la mai bine de 
cinci mile înălţime. 

Saphira zbura sus, cât de sus putea Eragon să îndure, căci 
îi venea mai uşor să străbată distanţe mari acolo unde aerul 
era mai subţire decât dacă ar fi coborât în vârtejurile 
groase şi umede. Eragon se ferea de ger cu ajutorul mai 
multor rânduri de veşminte şi se adăpostise din calea 
vântului, rostind o vrajă ce făcea ca palele de aer îngheţat 
să se despice, scurgându-se pe lângă ei fără să le facă rău. 

Zborul cu Saphira nu era nici pe departe tihnit, însă, câtă 
vreme ea flutura din aripi încet şi liniştit, Eragon nu trebuia 
să se chinuie să nu cadă, aşa cum făcea când ea se răsucea, 
cobora sau îşi schimba fără veste direcţia în luptă. Cea mai 
mare parte a timpului el şi-o petrecu vorbind cu Saphira, 
gândindu-se la tot ce se întâmplase în ultimele săptămâni 
sau cercetând priveliştea mereu schimbătoare de dedesubt. 

„Când te-ai luptat cu piticii, ai folosit magia fără cuvinte, 
spuse odată Saphira. Ştii că e primejdios.” „Ştiu, numai că 
n-am avut răgaz să găsesc vorbele potrivite. Unde mai pui 
că tu nu te foloseşti niciodată de limba străveche atunci 
când faci vrăji.” „Asta-i altceva. Noi, dragonii, nu avem 


nevoie de limba străveche pentru a ne face cunoscută 
voinţa. Ştim ce vrem şi nu ne răzgândim aşa de uşor ca elfii 
sau oamenii.” 

Soarele portocaliu se înălţase cam vreo palmă deasupra 
orizontului în clipa în care Saphira ieşi din vale şi zbură 
peste întinderile pustii de iarbă ce mărgineau lanţul de 
munţi. Îndreptându-se în şa, Eragon privi în jur şi clătină 
din cap, uimit de cât de departe ajunseseră. „Dacă am fi 
putut zbura în Ellesmera şi prima dată, spuse, am fi avut 
mult mai mult timp de petrecut cu Oromis şi Glaedr.” 
Saphira încuviinţă pe tăcute. 

Zburară până ce soarele asfinţi, iar cerul se umplu de 
stele. Munţii rămăseseră mult în urmă, ca o pată violet- 
închis. Saphira ar fi vrut să nu se oprească până dimineaţă, 
dar Eragon se împotrivi. „Eşti încă obosită după călătoria 
spre Farthen Dur. Mâine şi poimâine putem zbura şi 
noaptea dacă e nevoie, dar acum trebuie să dormi.” 

Saphira nu era foarte mulţumită, dar până la urmă se 
învoi. Se lăsară la pământ, lângă un desiş de sălcii care 
creşteau pe malul unui pârâu. În clipa în care cobori din şa, 
Eragon îşi dădu seama că picioarele îi erau atât de amorţite 
încât de-abia se ţinea să nu cadă. Îi scoase şaua Saphirei, 
apoi îşi întinse aşternuturile pe pământ lângă ea şi se 
ghemui cu spatele lipit de trupul ei cald. Nu avea nevoie de 
cort, căci ea îşi întinsese o aripă ca să-l apere, ca o şoimiţă 
care-şi adăpostea puii. Se cufundară amândoi în visele ce se 
amestecară, umplându-i de uimire şi plăcere, căci minţile 
lor rămâneau legate, chiar şi în somn. 

De îndată ce la răsărit apăru prima geană de lumină, 
Eragon şi Saphira îşi continuară drumul, zburând sus, 
deasupra câmpiilor înverzite. 

Pe la mijlocul dimineţii, se stârni un vânt puternic din 
pricina căruia Saphira se văzu silită să încetinească. Oricât 
ar fi încercat, nu izbutea să se ridice deasupra lui. Se luptă 
cu rafalele o zi întreagă, chinuindu-se din răsputeri, aşa că, 
în ciuda faptului că Eragon îi dăduse şi din energia sa, la 


sosirea după-amiezii era frântă. Pluti în jos şi se lăsă pe o 
movilă mică în mijlocul unei câmpii şi rămase pe loc cu 
aripile întinse pe pământ, gâfâind şi tremurând. 

„Cred că ar fi mai bine să rămânem aici peste noapte”, 
spuse Eragon. 

„Nu.” „Saphira, nu mai eşti în stare să zbori mai departe. 
Haide să ne facem tabăra aici, până-ţi revii. Cine ştie, poate 
până seara vântul o să se potolească.” 

O auzi lingându-şi fălcile cu un zgomot aspru, ca de pilă, 
apoi reîncepând să gâfâie. 

„Nu, îi răspunse ea. Pe câmpiile astea, vântul poate sufla 
săptămâni sau chiar luni în şir. Nu putem aştepta atâta.” 
„Dar...” „N-am să mă dau bătută numai pentru că-mi vine 
greu, Eragon. Sunt în joc prea multe lucruri...” „Atunci dă- 
mi voie să-ţi dăruiesc energia din Aren. Cu ea n-o să mai fie 
nici o greutate să ajungi în Du Weldenvarden.” „Nu, repetă 
Saphira. Păstreaz-o pentru clipa când, într-adevăr, nu vom 
mai avea ce face. Mă pot odihni ca să-mi recapăt forţele 
când ajungem în pădure. De Aren, pe de altă parte, putem 
avea nevoie în orice clipă. Nu merită să risipeşti energia 
numai pentru a-mi fi mie mai uşor.” „Dar sufăr când văd 
cum te chinuieşti.” 

Saphira scoase un mârâit înfundat. „Strămogşii mei, 
dragonii sălbatici, nu s-ar fi lăsat bătuţi de o adiere amărâtă 
ca asta şi nici eu n-am de gând.” 

Şi, cu asta, se înălţă din nou cu el în spinare şi se afundă în 
vârtej. 

Când ziua se apropia de sfârşit, iar vântul sufla fără 
încetare împrejurul lor, împotrivindu-i-se Saphirei de parcă 
soarta era hotărâtă să-i împiedice să ajungă în Du 
Weldenvarden, Eragon se gândi la Glumra şi la credinţa ei 
în zeii piticilor şi, pentru prima dată în viaţă, simţi nevoia să 
se roage. Despărţindu-şi gândurile de cele ale Saphirei, 
care era prea obosită şi preocupată ca să mai observe, 
şopti: 


— Guntera, rege al zeilor, dacă exişti şi mă poţi auzi şi 
dacă ai putere, te rog, fă ca vântul să se potolească. Ştiu că 
nu sunt pitic, dar Regele Hrothgar m-a adoptat în clanul 
său şi cred că asta mă îndreptăţeşte să-ţi înalţ această 
rugăciune. Guntera, te implor, trebuie să ajungem cât mai 
iute în Du Weldenvarden, nu doar pentru binele vardenilor, 
ci şi pentru binele poporului tău de knurlan. le rog, te 
implor, domoleşte vântul! Saphira nu mai poate îndura 
mult. 

Apoi, simțindu-se cam stânjenit, atinse din nou mintea 
Saphirei, clipind şi el de durere când îi simţi muşchii 
încordaţi, care o ardeau. 

Ceva mai târziu, după căderea nopţii, când totul în jur era 
cufundat într-o beznă îngheţată, vântul se potoli. Nu se mai 
simțeau decât rafale slabe, care-i mai loveau din când în 
când. 

La sosirea dimineţii, Eragon privi în jos şi văzu pământul 
aspru şi uscat al deşertului Hadarac. Blestemă, căci nu 
ajunseseră atât de departe pe cât nădăjduise, şi întrebă: 
„N-o să ajungem astăzi în Ellesmera, nu-i aşa?” „Doar dacă 
nu cumva vântul se hotărăşte să sufle în cealaltă direcţie, ca 
să ne împingă de la spate, altfel nu.” Saphira mai zbură în 
linişte vreo câteva minute, apoi vorbi iarăşi: „Cu toate 
astea, dacă nu avem parte de vreo surpriză neplăcută, ar 
trebui să ajungem în Du Weldenvarden până la căderea 
serii.” 

Eragon mormăi. 

În ziua aceea, coborâră de două ori pe pământ, când 
Saphira hăpăi câteva rațe pe care le prinsese şi le omorâse 
cu o pală de foc. Însă în afară de asta nu mai mâncă nimic, 
iar Eragon se mulţumi să îmbuce câte ceva fără să coboare 
din şa, ca să nu mai piardă timpul. 

După cum prevăzuse Saphira, Du Weldenvarden le apăru 
în faţă tocmai când soarele se apropia de asfinţit, ca o 
întindere uriaşă şi verde. La hotarele pădurii se găseau 
mulţi stejari, fagi şi arţari desfrunziţi. Ceva mai departe 


însă, din câte ştia Eragon, începea stăpânirea pinilor uriaşi 
şi impunători, care alcătuiau cea mai mare parte a codrului. 

Până să ajungă ei la primii copaci, amurgul se lăsase peste 
lume. Saphira pluti lin până la un loc cu pământ moale, la 
adăpostul crengilor întinse ale unui stejar măreț. Îşi strânse 
aripile şi rămase o vreme nemişcată, prea obosită pentru a 
zbura mai departe. Limba stacojie îi atârna moale dintre 
fălci. În timp ce ea se odihnea, Eragon asculta foşnetul 
frunzelor pe deasupra capetelor lor, hohotele bufniţelor şi 
ţiuitul insectelor de noapte. 

După ce-şi mai reveni un pic, Saphira plecă mai departe 
pe jos, trecând printre doi copaci uriaşi, cu trunchiurile 
acoperite de muşchi, intrând astfel în Du Weldenvarden. 
Elfii făcuseră în aşa fel încât nu era cu putinţă ca cineva să 
pătrundă în pădure folosindu-se de magie, aşa că, de vreme 
ce dragonii nu se bizuiau numai pe trupurile lor atunci când 
zburau, Saphira nu putea intra prin văzduh, căci aripile n- 
ar mai fi ajutat-o şi ar fi căzut grămadă la pământ. 

„Cred că suntem îndeajuns de departe”, spuse Saphira, 
oprindu-se în mijlocul unei pajişti mici, la vreo câteva sute 
de picioare de primii copaci de care trecuseră. Eragon îşi 
dezlegă curelele care-i ţineau picioarele şi se lăsă să 
alunece pe şoldul ei. Căută împrejur, până ce găsi un petic 
de pământ fără iarbă. Cu mâinile goale, săpă o groapă nu 
prea mare, apoi chemă apa s-o umple şi rosti vraja care-i 
îngăduia să vadă la depărtare. 

Apa sclipi şi se umplu de o lumină blândă, aurie, iar 
Eragon privi înăuntrul colibei lui Oromis. Elful cu plete 
argintii şedea la masa din bucătărie, citind un pergament 
zdrenţuit. Oromis ridică ochii spre Eragon şi-l salută printr- 
o înclinare a capului, fără să pară surprins de apariţia lui. 

— Maestre, spuse Eragon, ducându-şi palma la piept. 

— Te salut, Eragon. Te aşteptam. Unde sunteţi? 

— Saphira şi cu mine tocmai am ajuns în Du 
Weldenvarden... Maestre, ştiu că am făgăduit să ne 
întoarcem în Ellesmera, dar vardenii sunt la numai câteva 


zile de oraşul numit Feinster, iar fără noi primejdia e mare. 
Nu avem vreme să zburăm până în Ellesmera. Nu mi-ai 
putea răspunde la câteva întrebări aici, pe loc? 

Oromis se lăsă pe spate în scaunul său. Chipul său ascuţit 
era îngândurat şi solemn. 

— Nu, Eragon, îi răspunse, nu putem discuta aşa. Cred că 
ştiu cam ce vrei să mă întrebi. Sunt lucruri despre care 
trebuie să vorbim faţă în faţă. 

— Maestre, te rog. Dacă Murtagh şi Ihorn... 

— Eragon, am spus nu. Înţeleg foarte bine de ce trebuie să 
vă grăbiţi, însă învăţătura este la fel de importantă pentru 
voi ca şi ajutorul dat vardenilor, poate chiar mai mult. Ori o 
facem cum trebuie, ori deloc. 

Eragon oftă şi lăsă umerii în jos. 

— Am înţeles, Maestre. Oromis încuviinţă din cap. 

— Glaedr şi cu mine vă aşteptăm. Zburaţi repede şi bine! 
Avem multe de vorbit. 

— Da, Maestre. 

Simţindu-se amorţit şi stors de puteri, Eragon puse capăt 
vrăjii, iar apa se cufundă la loc în pământ. Apoi, îşi luă capul 
în palme, privind lung la peticul de pământ umed de la 
picioarele sale. Alături, Saphira răsufla cu zgomot. „Nu ne 
mai rămâne decât s-o pornim la drum, spuse el. Îmi pare 
rău.” 

Ea îşi linse fălcile. „Nu-i nimic. Doar nu crezi că am să-mi 
pierd cunoştinţa.” „Eşti sigură?” o întrebă, ridicând ochii 
spre ea. 

„Da.” 

Fără nici o tragere de inimă, Eragon se ridică şi se urcă în 
şa. „Dacă tot mergem în Ellesmera, spuse, legându-şi 
curelele la picioare, poate că ar trebui să trecem iarăşi pe 
la copacul Menoa, să încercăm să ne dăm seama ce voia să 
spună Solembum. Mi-ar prinde grozav de bine o sabie 
nouă.” 

Atunci când Eragon îl întâlnise prima oară pe Solembum, 
în Teirm, acesta îi spusese: „Când vine vremea să ai nevoie 


de o armă, caută sub rădăcinile copacului Menoa. Apoi, 
când totul pare pierdut şi puterile nu-ţi mai ajung, du-te la 
Stânca lui Kuthian şi spune-ţi numele ca să deschizi Bolta 
Sufletelor.” Eragon încă nu aflase nimic despre Stânca lui 
Kuthian, însă, la prima lor şedere în Ellesmera, el şi Saphira 
avuseseră prilejul de a vedea copacul Menoa. Nu 
descoperiseră nimic despre locul în care s-ar fi aflat arma 
făgăduită, căci printre rădăcinile măreţului copac nu erau 
decât muşchi, praf, bucăţi de scoarță şi furnici şi niciuna 
dintre acestea nu îi ajutase să înţeleagă unde să sape. 

„Nu ştiu dacă Solembum vorbea chiar de o sabie, spuse 
Saphira. Pisicile fermecate îndrăgesc cimiliturile aproape la 
fel de mult ca şi dragonii. Dacă există cu adevărat, arma 
asta ar putea fi numai o bucată de pergament pe care se 
află o vrajă, sau o carte, sau un tablou, sau o bucată de 
piatră ascuţită, sau mai ştiu eu ce.” „Oricum, sper s-o 
găsim. Cine ştie când vom mai avea prilejul să ne întoarcem 
în Ellesmera?” 

Saphira îşi ascuţi ghearele pe un trunchi prăbuşit care 
zăcea în faţa ei, apoi se ghemui, îşi desfăcu aripile catifelate 
şi-şi încorda muşchii de la umeri. În clipa în care se înălţă în 
zbor, cu o putere nebănuită, ridicându-se peste vârfurile 
copacilor dintr-un singur salt, Eragon scoase un țipăt de 
uimire şi apucă în pumni oblâncul şeii. 

Plutind în cerc peste marea de crengi bătute de vânt, 
Saphira o apucă spre nord-est, către oraşul cel dintâi al 
elfilor, bătând încet şi cu putere din aripi. 

Cap în cap. 

Atacul alaiului de căruţe se petrecu întocmai după cum se 
gândise Roran de la bun început: la trei zile după ce 
plecaseră de la vardeni, el şi călăreţii săi coborâră în galop 
pe buza unei văioage şi se năpustiră asupra şirului şerpuit 
de căruţe dintr-o parte. În acelaşi timp, urgalii săriră 
dindărătul unor bolovani răspândiţi pe fundul văii şi atacară 
alaiul din faţă, făcându-i pe duşmani să se oprească în loc. 
Soldaţii şi căruţaşii se luptară cu bărbăţie, însă fuseseră 


luaţi pe nepregătite, când se pregăteau să adoarmă, aşa că 
războinicii lui Roran izbutiră, în scurtă vreme, să-i 
dovedească. Niciunul dintre ai lui nu-şi pierdu viaţa şi 
numai doi oameni şi un urgal se aleseră cu răni. 

Roran ucise cu mâna sa câţiva soldaţi, însă, în cea mai 
mare parte a timpului, se ţinu departe, pentru a putea 
conduce lupta, după cum îi era datoria acum. Era încă 
amorţit şi plin de urme de bice şi nu voia să trudească mai 
mult decât trebuia, de teamă să nu-şi rupă cojile care-i 
brăzdau spinarea. 

Până atunci, nu întâmpinase nici o greutate în a-i stăpâni 
pe cei douăzeci de oameni şi pe cei douăzeci de urgali. Deşi 
era limpede că nici unii, nici ceilalţi nu se priveau cu ochi 
prea buni - la urma urmelor, până şi el, ca orice alt bărbat 
crescut în împrejurimile Şirei, era bănuitor şi reţinut când 
venea vorba de urgali -, izbutiseră să facă ce aveau de făcut 
împreună, aproape fără să crâcnească. Roran ştia prea bine 
că aceasta nu ţinea de calităţile sale de comandant. 
Nasuada şi Nar Garzhvog avuseseră mare grijă cu alegerea 
războinicilor pe care-i trimiseseră cu el. Cu toţii erau 
renumiţi pentru meşteşugul armelor, mintea sănătoasă şi, 
mai ales, pentru firea lor liniştită şi supusă. 

Şi totuşi, după atacul convoiului de căruţe, în vreme ce 
oamenii săi se îndeletniceau cu strângerea leşurilor 
soldaţilor şi căruţaşilor duşmani într-un morman, iar el 
însuşi se plimba călare, în sus şi în jos, pentru a 
supraveghea totul, Roran auzi un strigăt de durere venind 
de undeva de la capătul şirului. Temându-se ca nu cumva să 
fi fost atacați de o altă ceată de soldaţi ieşită din întâmplare 
în calea lor, le strigă lui Cârn şi altor câtorva bărbaţi să-l 
însoţească, apoi îşi îmboldi calul cu pintenii şi se duse în 
galop până în locul cu pricina. 

Acolo văzu patru urgali care legaseră un soldat duşman de 
trunchiul noduros al unei sălcii şi se veseleau înghiontindu-l 
şi înţepându-l cu săbiile. Mormăind un şir de blesteme, 


Roran sări de pe cal şi, dintr-o singură lovitură de ciocan, 
curmă suferinţa prizonierului. 

În acea clipă, cu toţii se treziră învăluiţi de un nor de praf, 
căci Cârn şi alţi patru războinici veniră în galop până în 
dreptul sălciei. Îşi struniră armăsarii şi se împrăştiară în 
stânga şi în dreapta lui Roran, ţinându-şi armele la 
îndemână. Cel mai mare dintre urgali, un mascul pe nume 
Yarbog, înainta: 

— De ce ne-ai stricat plăcerea, Stronghammer? Putea să 
mai dâănţuiască pentru noi. 

— Câtă vreme sunteţi la porunca mea, şuieră Roran 
printre dinţii încleştaţi, nu vă voi îngădui să-i chinuiţi fără 
rost pe cei căzuţi prizonieri. S-a-nţeles? Mulţi dintre aceşti 
soldaţi au fost siliţi să-l slujească pe Galbatorix fără voia lor. 
Mulţi ne sunt prieteni, rude sau vecini şi, cu toate că nu 
avem de ales şi trebuie să-i înfruntăm, n-am să îngădui să 
vă purtaţi cu ei cu o cruzime care nu-şi are rostul. Numai 
întâmplarea a făcut ca ei să trebuiască să se lupte împotriva 
noastră. Adevăratul duşman al meu şi al vostru este însă 
altul: Galbatorix. 

Urgalul îşi încreţi fruntea lată. Ochii galbeni aproape că nu 
i se mai vedeau. 

— Şi totuşi ai să continui să-i ucizi, da? Atunci cum se face 
că noi n-avem voie să-i privim dănţuind şi scălâmbăindu-se? 

Roran se întrebă dacă avea îndeajuns de multă putere 
pentru a-i sfărâma ţeasta cu ciocanul. Chinuindu-se să-şi 
ţină mânia în frâu, spuse: 

— Mai întâi şi mai întâi pentru că nu este drept! Dacă 
acela, continuă el arătând spre soldatul ucis, ar fi fost unul 
dintre ai voştri, pradă vrăjilor ţesute de Durza? L-aţi mai fi 
chinuit şi atunci? 

— Fireşte, zise Yarbog. Şi asta şi-ar fi dorit - să-l gâdilăm 
cu săbiile, ca să aibă prilejul să-şi arate curajul înainte să 
piară. Voi, omuleţii fără coarne, nu faceţi la fel? Sau poate 
că nu aveţi puterea de a ţine piept durerii? 


Chiar dacă nu era sigur, Roran bănuia că pentru urgali a 
spune despre cineva că era „fără coarne” însemna o mare 
insultă. Pe de altă parte, să te îndoieşti de curajul altuia era 
la fel de grav pentru oameni, dacă nu şi mai şi. 

— Oricare dintre noi poate să îndure mai multă durere 
decât voi, Yarbog, şi asta fără să se plângă, răspunse el, 
strângând şi mai tare în pumni scutul şi ciocanul. Aşa că, 
dacă nu vrei să ai parte de chinuri nemaivăzute, dă-mi sabia 
ta, apoi dezleagă-l pe amărâtul ăla şi du-l lângă celelalte 
leşuri. După asta, du-te şi vezi de caii de povară. Sunt în 
grija ta până ce ne întoarcem la vardeni. 

Fără să mai aştepte încuviințarea celuilalt, se întoarse pe 
călcâie, apucă frâiele armăsarului şi dădu să se urce la loc 
în şa. 

— Nu, mârâi Yarbog. 

Roran îngheţă, cu un picior în scări, şi blestemă în gând. 
Nădăjduise să nu aibă parte de aşa ceva în misiunea asta. 
Întorcând capul, zise: 

— Nu? Adică te împotriveşti poruncilor mele? 

Rânjind şi arătându-şi colții scurţi, urgalul spuse: 

— Nicidecum. Te chem la luptă, Stronghammer. Să ne 
luptăm pentru dreptul de a fi căpetenia acestui trib. 

După care îşi dădu capul pe spate şi mugi atât de tare 
încât toţi ceilalţi oameni şi urgali se opriră din treabă şi se 
apropiară în fugă de salcie. În scurtă vreme, toţi patruzeci 
erau adunaţi de jur împrejur. 

— Vrei să te scăpăm noi de fiara asta? întrebă Cârn în 
auzul tuturor. Dorindu-şi să nu fi fost atâţia privitori 
împrejur, Roran clătină din cap. 

— Nu, am s-o fac eu însumi. 

În ciuda a ceea ce spusese, era fericit să-i aibă în jur pe 
oamenii săi, care stăteau acum faţă în faţă cu urgalii cu 
piele cenuşie. Erau ei mai mici decât ceilalţi, însă cu toţii, în 
afara lui, erau călare, ceea ce avea să-i ajute puţin dacă se 
ajungea la o luptă între cele două grupuri. Din păcate, 
vrăjile lui Cârn nu le puteau fi de mare folos, căci urgalii 


aveau şi ei un magician, pe nume Dazhgra, care, din câte 
observase Roran, era mai puternic, deşi nu atât de priceput 
şi viclean. 

— Printre vardeni nu se obişnuieşte ca şefia să se obţină 
prin luptă, îi spuse Roran lui Yarbog. Dacă doreşti să ne 
batem, foarte bine, dar n-ai să câştigi nimic. Daca eu pierd, 
Cârn îmi va lua locul şi ai să răspunzi în faţa lui pentru 
faptele tale. 

— Puah! făcu Yarbog. Nu te chem la luptă pentru dreptul 
de a-i conduce pe cei din neamul tău, ci pentru cel de a fi 
căpetenia noastră, războinicii din tribul lui Bolvek. Câtă 
vreme nu ne-ai arătat ce poţi, Stronghammer, nu-ţi este 
îngăduit să te numeşti căpetenie! Dacă pierzi, eu voi fi şeful 
şi nu ne vom ridica bărbiile nici în faţa ta, nici a lui Cârn, 
nici a vreunei alte făpturi prea slabe pentru a ne câştiga 
respectul. 

Roran cântări împrejurările în minte, dar îşi dădu seama 
că nu avea de ales. Chiar dacă îşi pierdea viaţa, trebuia să 
încerce să-şi păstreze autoritatea peste urgali. Altfel, 
vardenii nu s-ar mai fi putut bizui pe ajutorul acestora. 
Trăgând aer în piept, spuse: 

— La noi se obişnuieşte ca acela care a fost provocat să 
aleagă timpul şi locul pentru luptă, precum şi armele care 
vor fi folosite. 

— Timpul a sosit deja, zise Yarbog cu un hohot de râs 
înfundat. Locul este acesta. lar neamul meu are obiceiul de 
a se lupta cu mâinile goale, numai cu o pânză în jurul 
mijlocului. 

— Nu mi se pare cinstit câtă vreme eu nu am coarne, se 
împotrivi Roran. În schimb, cred că s-ar cuveni să mă laşi 
să-mi folosesc ciocanul. 

Yarbog se gândi puţin, apoi răspunse: 

— Poţi să-ţi păstrezi coiful şi scutul, dar ciocanul nu. Într-o 
asemenea luptă, armele nu sunt îngăduite. 

— Aşa...? Atunci n-am nevoie nici de coif, nici de scut. Care 
sunt regulile şi cum vom hotări cine iese învingător? 


— O singură regulă, Stronghammer. Dacă dai înapoi, ai 
pierdut şi vei fi alungat din trib. De câştigat câştigă cel 
care-şi face potrivnicul să se dea bătut, dar, fiindcă eu nu 
mă voi lăsa niciodată, ne vom lupta până la moarte. 

Roran încuviinţă. „Nu ştiu ce are el de gând, dar eu unul 
n-am să-l ucid decât dacă nu am de ales.” 

— Să începem! strigă şi-şi lovi scutul cu ciocanul. 

La îndrumarea sa, oamenii şi urgalii făcură loc în mijlocul 
văii şi măsurară un pătrat de doisprezece pe doisprezece 
paşi. Roran şi Yarbog se dezbrăcară. Doi urgali îl unseră pe 
Yarbog cu grăsime de urs din cap până în picioare, în vreme 
ce Cârn şi un alt războinic, pe nume Loften, făcură la fel cu 
Roran. 

— Pe spate daţi cât puteţi de mult, şopti el, dorindu-şi ca 
rănile închise să fie cât se poate de moi, pentru a nu crăpa 
în prea multe locuri. 

Aplecându-se spre el, Cârn întrebă: 

— De ce n-ai vrut să te foloseşti de scut şi coif? 

— N-ar fi făcut decât să mă încetinească. Dacă este să 
scap fără să mă strivească, trebuie să mă mişc la fel de iute 
ca un iepure speriat. 

În vreme ce Cârn şi Loften îi ungeau braţele şi picioarele, 
îşi cântări potrivnicul din ochi, căutând să observe vreo 
slăbiciune care să-i îngăduie să-l învingă. Yarbog avea mai 
bine de şase picioare în înălţime, spinarea lată, pieptul gros 
şi braţele şi picioarele pline de muşchi. Gâtul său era gros 
ca al unui taur, altfel nu i-ar fi putut duce greutatea capului 
şi a coarnelor răsucite. Pe şoldul stâng avea trei cicatrice 
piezişe, urmele ghearelor vreunui animal. Tot trupul îi era 
acoperit cu peri negri şi rari. 

„Măcar nu e kull”, se gândi Roran. Cu toate că avea 
încredere în propriile puteri, nu credea să fie în stare să 
învingă numai prin forţă. Puţini erau oamenii care să se 
poată pune cu un urgal zdravăn şi sănătos. Roran ştia, de 
asemenea, că unghiile mari şi negre ale celuilalt, precum şi 
colții, coarnele şi pielea groasă aveau să-l ajute mult în 


lupta corp la corp. „Am să fac tot ce pot”, se hotărî el, 
gândindu-se la şmecheriile pe care le-ar fi putut folosi 
împotriva urgalului, căci ştia că nu avea să fie la fel ca 
trântele cu Eragon, cu Baldor sau cu vreun alt bărbat din 
Carvahall, ci mai degrabă o încăierare fioroasă şi aprigă 
între două fiare sălbatice. 

Iarăşi şi iarăşi, privirile i se opreau asupra uriaşelor 
coarne ale lui Yarbog, căci ele erau cele mai primejdioase 
arme ale urgalului - o ştia prea bine. Cu ele, Yarbog îl putea 
lovi şi străpunge fără nici o greutate. De asemenea, îi 
apărau tâmplele de orice lovitură, cu toate că îl împiedicau 
să vadă foarte bine în părţi. Apoi, Roran îşi dădu seama că, 
aşa cum coarnele erau cea mai prețioasă înzestrare a 
potrivnicului său, tot ele îl puteau duce la pieire. 

Îşi dezmorţi umerii şi se legănă pe vârful picioarelor. Voia 
să se termine cât mai repede. 

În clipa în care ambii luptători erau unşi din creştet până 
în tălpi cu grăsime, ajutoarele lor se traseră înapoi, iar ei 
păşiră în pătratul scrijelit pe pământ. Roran stătea cu 
genunchii pe jumătate îndoiţi, gata să sară în orice direcţie, 
la cel mai mic semn din partea lui Yarbog. Pământul stâncos 
era rece, tare şi aspru sub tălpile sale. 

Crengile sălciei lângă care se aflau fluturau în bătaia unui 
vânt uşor. Unul dintre boii înhămaţi la căruţe lovi cu copita 
un petic de iarbă, făcându-şi jugul să scârţâie. 

Cu un muget tremurător, Yarbog se repezi la Roran, 
ajungându-l din numai trei paşi hotărâți. Roran aşteptă 
aproape până-n ultima clipă, apoi sări la dreapta. Urgalul se 
dovedi însă mai iute decât îl crezuse. Lăsându-şi capul în 
jos, acesta îl lovi cu coarnele în umărul stâng şi-l aruncă 
grămadă la pământ. 

În clipa în care căzu, Roran simţi mai multe pietre ascuţite 
care-i zgâriară şoldul. Rănile de pe spinare pe jumătate 
vindecate îl fulgerară. Mormăi, se rostogoli şi se ridică, 
simțind cum mai multe coji i se rupseră. Carnea îl ustura la 
adierea aerului rece. Praful şi pietricelele i se lipiseră de 


trupul uns cu grăsime. Sprijinindu-se pe ambele picioare, se 
apropie încet de Yarbog, fără să-şi ia ochii de la el. 

Urgalul se năpusti din nou, iar Roran încercă iarăşi să sară 
într-o parte. De astă dată izbuti şi se feri fără nici o 
greutate. Răsucindu-se pe călcâie, Yarbog năvăli a treia 
oară spre el şi din nou Roran izbuti să scape cu bine. 

Apoi, Yarbog îşi schimbă planul. Apropiindu-se dintr-o 
parte ca un crab, întinse braţele lungi, cu unghii ascuţite, 
încercând să-l prindă pe Roran şi să-l atragă într-o 
îmbrăţişare aducătoare de moarte. El clipi din ochi şi se 
trase îndărăt. Orice s-ar fi întâmplat, trebuia să se ferească 
să-i cadă în gheare lui Yarbog, care-l putea ucide repede cu 
forţa sa năprasnică. 

Oamenii şi urgalii adunaţi împrejur îi priveau tăcuţi şi 
netulburaţi cum se alergau de colo-colo prin praf, încercând 
să se ia unul pe altul pe nepregătite. 

Vreme de câteva minute, Roran şi Yarbog schimbară 
lovituri fulgerătoare. Roran se feri cât putea de mult să se 
apropie. Voia să aştepte ca celălalt să-şi piardă puterile, 
însă, văzând că timpul trecea şi Yarbog părea la fel de 
proaspăt ca la început, îşi dădu seama că nu se putea bizui 
pe asta. Dacă voia să câştige, trebuia să pună capăt luptei 
fără întârziere. 

Nădăjduind să-l facă pe urgal să se năpustească iarăşi 
spre el - căci de asta depindea tot ceea ce-i trecuse prin 
cap să facă -, se trase până într-un colţ al pătratului şi 
începu să-l batjocorească, spunând: 

— Ha! Eşti gras şi greoi ca o vacă înainte de muls! Ce e, 
Yarbog, cum de nu mă poţi prinde? Ţi s-au înmuiat 
picioarele? Ar trebui să-ţi tai coarnele de ruşine că i-ai 
îngăduit unui om să te facă de râs. Ce-or să creadă tovarăşii 
tăi când au s-audă? Să le spui că... 

Dar Yarbog îi înăbuşi vorbele cu un răget, apoi o porni în 
fugă spre el, răsucindu-se puţin ca să-l lovească din toate 
puterile. Trăgându-se la o parte, Roran se întinse către 
vârful cornului din dreapta, dar nu izbuti să-l prindă şi căzu, 


împleticindu-se la pământ şi jupuindu-şi ambii genunchi. 
Blestemă în gând şi se ridică. 

Oprindu-se tocmai când năvala oarbă era cât pe ce să-l 
poarte dincolo de pătratul măsurat pentru luptă, Yarbog se 
întoarse. Ochii săi galbeni şi mici îl căutau pe Roran. 

— Hei! strigă acesta, scoțând limba şi făcând tot felul de 
gesturi care mai de care mai grosolan. N-ai putea să 
nimereşti nici măcar un copac aflat la trei paşi în faţă! 

— Mori, gânganie! mârâi urgalul şi sări la el cu braţele 
întinse. Roran sări la stânga. Yarbog izbuti să-l zgârie cu 
unghiile şi lăsându-i două urme însângerate de-a 
curmezişul coastelor, însă Roran îl prinse de un corn şi-l 
strânse din toate puterile, apoi îl apucă şi de celălalt, 
înainte ca Yarbog să apuce să-l dea la o parte, îl sili să-şi 
lase capul într-o parte, după care, încordându-se, îl făcu să 
se întindă la pământ. Spinarea îl fulgeră dureros. 

De îndată ce Yarbog atinse pământul cu pieptul, Roran îşi 
lăsă genunchiul pe umărul lui drept, pironindu-l în loc. 
Urgalul pufni şi se foi, încercând să scape, însă Roran nu-i 
dădu drumul. Se propti cu picioarele într-o piatră şi-i răsuci 
capul cât putea de mult. Dacă ar fi avut de-a face cu un om, 
i-ar fi rupt fără îndoială gâtul. Din pricina palmelor unse cu 
grăsime, trebuia să se chinuie să nu scape coarnele din 
mână. 

Yarbog ramase o clipă nemişcat, apoi se ridică un pic de la 
pământ, proptindu-se în braţul stâng, ridicându-l şi pe 
Roran cu el şi dădu din picioare, încercând să şi le strângă 
sub el. Roran se strâmbă şi se lăsă mai tare pe gâtul şi 
umărul celuilalt. După câteva clipe, braţul stâng al urgalului 
începu să tremure, iar acesta căzu din nou pe burtă. 

Amândoi potrivnicii gâfâiau de parcă ar fi alergat. În 
locurile în care se atingeau, perii lui Yarbog îl înţepau pe 
Roran ca nişte ace. Erau plini de praf, iar Roran avea 
spinarea şi şoldul brăzdate de răni însângerate. 

După ce-şi trase sufletul, Yarbog începu din nou să dea din 
picioare şi să se zvârcolească în praf ca un peşte prins în 


cârlig. Roran se ţinu tare, din toate puterile, încercând să 
nu ia seama la pietrele care-l înţepau în picioare. Văzând că 
nu izbuteşte să se elibereze, Yarbog îşi lăsă trupul moale, 
apoi începu să-şi răsucească gâtul încoace şi încolo, 
încercând să-l facă să-i dea drumul din braţe. 

Rămaseră o vreme aşa, fără să se mişte, luptându-se cu 
îndârjire. 

O muscă veni în zbor pe deasupra lor şi se aşeză pe glezna 
lui Roran. 

Boii mugeau. 

După aproape zece minute, chipul lui Roran era scăldat în 
sudoare. I se părea că nu mai poate răsufla, iar braţele îl 
chinuiau de durere. Rănile de pe spate stăteau să-i 
plesnească, iar cele de la coaste îl fulgerau. Ştia că nu mai 
poate îndura mult. „La naiba! se gândi. Nu se mai dă odată 
bătut?” 

Tocmai atunci, capul lui Yarbog tremură - pesemne 
muşchii gâtului îi amorţiseră. Urgalul mormăi - primul 
sunet pe care-l scosese de mai bine de un minut -, apoi 
şopti: 

— Ucide-mă, Stronghammer! Nu pot să te înfrâng. 
Prinzându-l mai bine de coarne, Roran îi răspunse la fel de 
încet: 

— Nu. Dacă vrei să mori, găseşte-ţi pe altcineva s-o facă. 
Am luptat după regulile tale, iar acum îţi vei recunoaşte 
înfrângerea aşa cum vreau eu. Spune-le tuturor că te dai 
bătut. Spune-le că a fost o greşeală să mă provoci. Fă-o şi 
am să-ţi dau drumul! Daca nu, te ţin aici până te 
răzgândeşti, oricât de mult ar dura. 

Capul lui Yarbog zvâcni din nou în mâinile lui Roran în 
clipa în care urgalul încercă, pentru ultima dată, să scape, 
apoi gâfâi, împroşcând împrejur un mic nor de praf şi mugi 
înfundat: 

— Ruşinea ar fi mult prea mare, Stronghammer. Ucide- 
mă! 


— Nu sunt din acelaşi neam cu tine şi n-am să mă supun 
obiceiurilor voastre, zise Roran. Dacă îţi faci atâtea griji 
pentru onoarea ta, spune-le celor care te întreabă că ai fost 
învins de vărul lui Eragon, Biruitorul Umbrei. Nu cred să fie 
vreo ruşine într-asta. 

După încă vreo câteva minute, când Yarbog tot nu 
răspunsese, Roran îl smuci de coarne şi mârâi: 

— Ei? 

Ridicând glasul pentru a putea fi auzit de toţi, oameni şi 
urgali, acesta spuse: 

— Puah! Svarvok să mă blesteme! Mă las bătut! 
Stronghammer, n-ar fi trebuit să te provoc. Eşti vrednic să 
fii căpetenie, iar eu nu. 

Într-un glas, oamenii izbucniră în urale, lovindu-şi 
scuturile cu mânerele săbiilor. Urgalii se foiră pe loc, fără 
vreo vorbă. Mulţumit, Roran dădu drumul coarnelor lui 
Yarbog şi se rostogoli într-o parte. Simţindu-se ca şi cum ar 
fi fost iarăşi biciuit, se ridică încet şi se împletici până în 
locul în care-l aştepta Cârn. Acesta îi aruncă o pătură pe 
umeri, în clipa în care pânza aspră i se frecă de pielea 
sfâşiată, Roran tresări de durere. Rânjind, Cârn îi dădu un 
burduf cu vin. 

— După ce te-a pus la pământ, am crezut că sigur are să te 
omoare. Trebuia să învăţ până acum că tu nu te dai 
niciodată bătut, nu-i aşa, Roran? N-am văzut până acum o 
luptă mai frumoasă. Cred că eşti singurul om din lumea asta 
care s-a luat vreodată, la trântă cu un urgal. 

— Nu ştiu ce să zic, făcu Roran, sorbind din vin. S-ar prea 
putea să fiu singurul care a scăpat cu viaţă din aşa ceva. 

Zâmbi, iar Cârn scoase un hohot de râs, apoi se uită la 
urgalii care erau adunaţi împrejurul lui Yarbog, mârâind 
înfundat, în vreme ce doi dintre ei îi ştergeau grăsimea şi 
praful de pe trup. Păreau posomorâţi, dar nu mânioşi sau 
răzbunători, din câte îşi dădea el seama, aşa că nu credea 
să mai aibă necazuri din pricina lor. 


În ciuda rănilor şi a durerii, era mulţumit de ceea ce se 
întâmplase. „N-o să fie asta ultima luptă dintre neamurile 
noastre, se gândi, însă, dacă izbutim să ne întoarcem cu 
bine la vardeni, urgalii n-au să rupă înţelegerea, cel puţin 
nu din pricina mea.” 

Luând o ultimă înghiţitură de vin, astupă burduful şi i-l 
dădu îndărăt lui Cârn, apoi strigă: 

— Aşa, acum nu mai staţi degeaba ca nişte oi şi puneţi 
mâna să faceţi o listă cu ce se află în căruțele alea! Loften, 
adună caii duşmanilor dacă deja n-au ajuns prea departe! 
Dazghra, vezi de boi! Hai, repejor! Cine ştie dacă Murtagh 
şi Thorn n-au şi pornit-o cumva încoace? Hai, hai, la treabă! 
Şi... Cârn, unde naiba mi-ai pus hainele? 

Despre părinţi. 

În cea de-a patra zi după plecarea din Farthen Dur, 
Eragon şi Saphira ajunseră în Ellesmera. 

Soarele ardea limpede şi puternic deasupra lor în clipa în 
care prima clădire din oraş - un turnuleţ subţire şi răsucit, 
cu ferestre sclipitoare, care se ridica printre trei pini înalţi 
şi creştea din crengile lor împreunate - le apăru în faţă. 
Dincolo de turnuleţul înfăşurat în scoarță, Eragon văzu 
mulţimea de luminişuri ce păreau răspândite la întâmplare 
prin pădure, acela fiind, de fapt, locul în care se afla oraşul. 

În vreme ce Saphira plutea peste întinderea vălurită a 
pădurii, Eragon îşi întinse gândurile către cele ale lui 
Gilderien cel înţelept, care, ca stăpân al Flăcării Albe a lui 
Vandil, apărase Ellesmera de duşmanii elfilor vreme de mai 
bine de două mii cinci sute de ani. Îndreptându-şi gândurile 
spre oraş, Eragon spuse în limba străveche: „Gilderien- 
elda, ne dai voie să trecem?” 

Un glas adânc şi liniştit îi răsună în minte: „Puteţi să 
treceţi, Eragon Biruitor al Umbrei şi Saphira Solzi 
Sclipitori! Câtă vreme aveţi gânduri paşnice, sunteţi bine- 
veniţi în Ellesmera.” „Îţi mulţumim, Gilderien-elda”, spuse 
Saphira. 


Atingând cu ghearele coroanele copacilor cu ace de 
culoare închisă, ce se ridicau la mai bine de trei sute de 
picioare deasupra pământului, ea pluti peste oraşul dintre 
pini şi se îndreptă spre o colină înclinată, aflată dincolo de 
Ellesmera. Printre crengile împreunate, Eragon zări, ici şi 
colo, clădirile zvelte, ridicate din lemn descântat, straturile 
de flori de felurite culori, pârâiaşele, strălucirile roşietice 
ale lămpilor fără flacără şi câteva chipuri de elfi, cu pielea 
lor albă, întoarse către cer. 

Fluturând din aripi, Saphira urcă deasupra pantei până ce 
ajunse la Crestele din Tel'naeir, care se aflau la peste o mie 
de picioare deasupra pădurii de la poalele stâncilor albe şi 
goale şi se întindeau cale de o leghe în toate direcţiile. Apoi 
se întoarse spre dreapta şi zbură către nord, de-a lungul 
pragului de piatră, dând de două ori din aripi pentru a nu 
cădea. 

La marginea crestei apăru un luminiş acoperit cu iarbă, 
dincolo de care se vedea o căsuţă modestă, cu un singur 
cat, crescută din patru pini. Un pârâiaş ieşea clipocind din 
pădurea plină de muşchi şi trecea pe sub rădăcinile unui 
pin înainte de a se pierde din nou în Du Weldenvarden. Iar 
lângă colibă şedea încolăcit uriaşul dragon Glaedr, cu 
trupul său sclipitor, colții de fildeş groşi cât pieptul lui 
Eragon, ghearele ascuţite ca nişte seceri, aripile moi şi 
catifelate şi coada musculoasă, lungă aproape cât Saphira. 
Irizaţiile din singurul ochi pe care-l ţinea deschis sclipeau 
ca razele dinăuntrul unei stele de safir. Ciotul piciorului 
retezat îi era ascuns de cealaltă parte a trupului. În faţa lui 
se aflau o masă mică şi rotundă şi două scaune. Pe unul 
dintre ele era aşezat Oromis, ale cărui plete argintii 
sclipeau în razele soarelui ca nişte fire de metal. 

Eragon se aplecă în şa, iar Saphira se îndreptă în aer, 
încetinind. Cu o bufnitură, atinse întinderea de iarbă, apoi 
alergă câţiva paşi, fluturând din aripi, înainte să se 
oprească. 


Cu degetele amorţite de oboseală, Eragon slăbi legăturile 
din jurul picioarelor şi încercă să coboare pe partea 
dreaptă a Saphirei. În clipa aceea însă genunchii i se 
înmuiară şi căzu. Ridică braţele ca să-şi apere faţa şi se 
prăbuşi grămadă, zgâriindu-şi glezna de o piatră ascunsă 
printre firele de iarbă. Gemu de durere şi, simțindu-se greoi 
ca un bătrân, dădu să se ridice. 

În faţa ochilor îi apăru o mână. 

Ridică fruntea şi-l văzu pe Oromis deasupra lui, cu un 
zâmbet aşternut pe chipul fără vârstă. 

— Bine-ai venit îndărăt în Ellesmera, Eragon-finiarel! îi 
spuse elful în limba străveche. Şi tu la fel, Saphira Solzi 
Sclipitori, fii bine-venită! Mă bucur să vă văd pe amândoi. 

Eragon îi prinse mâna, iar Oromis îl ridică fără nici o 
greutate. La început, lui Eragon îi veni greu să-şi găsească 
vorbele potrivite, căci nu mai rostise aproape nimic cu voce 
tare de la plecarea din Farthen Dur, iar oboseala îi întuneca 
minţile. Îşi duse două degete de la mâna dreaptă la buze şi, 
tot în limba străveche, răspunse: 

— Fie ca soarta bună să vegheze asupra ta, Oromis-elda. 

Apoi îşi lipi palma de piept, făcând gestul prin care elfii îşi 
arătau respectul şi admiraţia. 

— Fie ca stelele să vegheze asupra ta, Eragon, răspunse 
Oromis. Apoi, Eragon repetă vorbele în faţa lui Glaedr. Ca 
întotdeauna, se simţi mărunt şi plin de teamă şi venerație în 
clipa în care primi atingerea înflăcărată a minţii dragonului 
mai în vârstă. 

Saphira nu-i salută nici pe Glaedr şi nici pe Oromis, ci 
rămase unde era, cu gâtul în jos, cu nasul lipit de pământ şi 
cu umerii şi coapsele tremurând de parcă-i era frig. La 
colţurile gurii căscate avea dâre uscate şi întărite de spumă 
galbenă. Limba ca de şarpe îi atârna moale dintre colţi. 

— După ce am plecat din Farthen Dur, încercă Eragon să 
explice, am dat peste un vârtej de vânt şi... 

Dar tăcu, văzându-l pe Glaedr ridicându-şi capul uriaş şi 
răsucindu-l, până ce ajunse să se uite în jos, spre Saphira, 


care nu dădu nici un semn că l-ar fi simţit. Apoi, Glaedr 
suflă asupra ei, făcând să i se aprindă pale mici de flăcări în 
adâncurile nărilor. Uşurat, Eragon simţi un val de energie 
revărsându-se peste Saphira. Aceasta se opri din tremurat 
şi se îndreptă. 

Flăcările din nările lui Glaedr dispărură într-un fuior de 
fum. „Azi-dimineaţă am fost la vânătoare, spuse cu glasul 
gândurilor, ce răsună puternic în sufletul lui Eragon. Ai să 
găseşti ce a mai rămas din pradă lângă copacul cu o 
creangă albă, dincolo de pajişte. Ia cât vrei şi mănâncă.” 

Saphira îi mulţumi fără cuvinte, apoi, trăgându-şi coada 
moale după ea pe iarbă, se târi până la copacul de care-i 
vorbise Glaedr, se aşeză şi începu să înfulece dintr-un cerb. 

— Vino, spuse Oromis şi-i arătă lui Eragon masa şi 
scaunele. 

Pe masă se aflau o tipsie cu mai multe castronaşe cu fructe 
şi nuci, o jumătate de roată de brânză, o pâine, o carafă cu 
vin şi două pocale de cristal. Când Eragon se aşeză, Oromis 
îi arătă carafa şi-l întrebă: 

— Vrei o înghiţitură ca să-ţi cureţi gâtul de praf? 

— Da, mulţumesc, răspunse el. 

Cu mişcări graţioase, Oromis destupă carafa şi umplu 
ambele pocale. Unul i-l dădu lui Eragon, apoi se lăsă pe 
spătarul scaunului, netezindu-şi tunica albă cu degetele 
sale lungi şi subţiri. Eragon sorbi din vin. Era călduţ şi avea 
gust de cireşe şi prune. 

— Maestre, am venit... 

Însă Oromis îl opri, ridicând un deget. 

— Dacă e cu putinţă, te-aş ruga să aşteptăm până ce vine 
şi Saphira înainte de a vorbi despre ceea ce te-a adus 
încoace. Bine? 

După ce şovăi o clipă, Eragon încuviinţă şi se puse pe 
mâncat, bucurându-se de gustul fructelor proaspete. 
Oromis părea mulţumit să şadă tăcut alături de el, sorbind 
din vin şi privind dincolo de marginea Crestelor din 


Tel'naeir. În spatele lui, Glaedr urmărea totul ca o statuie 
din aur însufleţită. 

Trecu aproape un ceas până ce Saphira termină ospăţul, 
se duse până la pârâu, unde îşi petrecu alte zece minute 
bând, şi se întoarse cu botul încă plin de picături de apă, 
culcându-se cu un oftat alături de Eragon. De-abia îşi mai 
putea ţine ochii deschişi. Căscă, făcându-şi colții să 
sclipească, apoi îi salută pe Oromis şi pe Glaedr. „Vorbiţi 
după pofta inimii, le spuse. Dar mie să nu-mi cereţi să spun 
mare lucru. Pot să adorm din clipă în clipă.” „Dacă adormi, 
vom aştepta să te trezeşti şi vom continua după aceea”, 
spuse Glaedr. 

„Foarte... mulţumesc”, răspunse Saphira, lăsându-şi 
pleoapele şi mai jos. 

— Mai vrei vin? întrebă Oromis ridicând carafa de pe 
masă. 

Eragon scutură din cap, iar elful puse carafa la loc, apoi îşi 
lipi vârfurile degetelor de la cele două mâini, cu unghiile lor 
rotunde, ca nişte opale şlefuite. 

— Nu-i nevoie să-mi povesteşti ce s-a-ntâmplat în aceste 
ultime săptămâni, Eragon, spuse. De când Islanzadi a 
părăsit pădurea, Arya i-a dat de veste despre toate. Din trei 
în trei zile, Islanzadi trimite, la rândul său, mesageri în Du 
Weldenvarden. Aşadar, ştiu despre lupta cu Murtagh şi 
Thorn de pe Câmpiile Pârjolite, despre drumul tău în 
Helgrind şi despre cum l-ai pedepsit pe măcelarul din satul 
tău natal. Ştiu că ai fost în Farthen Dur, la sfatul piticilor, şi 
ştiu cum s-a terminat totul. Poţi deci să spui ce doreşti, fără 
să te mai oboseşti să-mi povesteşti ce-ai mai făcut de când 
nu ne-am văzut. 

Jucându-se cu o mură mare, Eragon întrebă: 

— Ştii şi de Elva şi ce s-a întâmplat când am încercat să 
rup blestemul? 

— Da, până şi asta. Chiar dacă nu ai izbutit să îndepărtezi 
cu totul vraja, ţi-ai plătit datoria faţă de ea, şi asta trebuie 


să facă un Cavaler: să-şi ţină făgăduielile, oricât ar fi de mici 
sau de greu de dus la îndeplinire. 

— Şi totuşi ea încă simte durerea celor dimprejur. 

— Dar o face din propria voinţă, zise Oromis. Nu mai este 
silită de vraja ţesută de tine... Dar n-ai venit încoace să mă 
întrebi de Elva. Ce te frământă, Eragon? Întreabă-mă ce 
vrei şi-ţi făgăduiesc să-ţi răspund cât pot de limpede la 
orice întrebare. 

— Şi dacă, spuse Eragon, nu ştiu care sunt întrebările 
potrivite? În ochii cenuşii ai lui Oromis apăru o sclipire. 

— Aha, ai început să gândeşti ca un elf. Mai întâi de toate, 
tu şi Saphira trebuie să aveţi încredere în noi că vă vom 
învăţa tot ceea ce trebuie să ştiţi. Asta înseamnă că trebuie 
să ne lăsaţi tot pe noi să hotărâm când să aducem vorba 
despre asemenea lucruri, căci există multe învățături 
despre care nu se cuvine să pomenim până ce nu vine 
vremea potrivită. 

Eragon aşeză mura drept în mijlocul tipsiei, apoi, cu un 
glas liniştit, dar foarte hotărât, spuse: 

— Pare-mi-se că sunt multe lucruri despre care nu mi-aţi 
pomenit niciodată. 

O vreme, nu se mai auziră decât foşnetul crengilor bătute 
de vânt, susurul apei şi ciorovăiala veveriţelor în depărtare. 

„Dacă ai să ne învinuieşti de ceva, Eragon, zise Glaedr, 
atunci spune-o şi nu-ţi mai roade mânia ca pe un os vechi şi 
uscat.” 

Saphira se foi, iar lui Eragon i se păru că o auzise mârâind 
înfundat. Trase cu ochiul la ea, apoi, luptându-se să-şi 
stăpânească emoţiile ce-l copleşeau, întrebă: 

— Când am venit ultima dată încoace, ştiaţi cine a fost 
tatăl meu? 

— Da, ştiam, răspunse Oromis, încuviinţând din cap. 

— Şi ştiaţi că Murtagh îmi este frate de sânge? Oromis 
încuviinţă din nou. 

— Da, numai că... 


— Atunci de ce nu mi-aţi spus? izbucni Eragon şi sări în 
picioare, dărâmându-şi scaunul; se lovi cu pumnul în şold, 
se îndepărtă puţin cu paşi mari şi îşi aţinti privirile către 
umbrele dintre copaci, apoi se răsuci pe călcâie şi se mânie 
şi mai tare văzându-l pe Oromis la fel de liniştit ca la 
început. Aveaţi de gând să-mi spuneţi vreodată? Mi-aţi 
ascuns adevărul despre familia mea pentru că vă era teamă 
sa nu-mi abată gândurile de la învăţătură? Sau vă temeaţi 
cumva să nu ajung ca tatăl meu? 

Apoi, îl străfulgera un gând şi mai trist. 

— Sau poate că nici nu vi se părea ceva prea important. 
Dar Brom? Ştia? A ales să se ascundă în Carvahall din 
pricina mea pentru că eram fiul duşmanului său? Doar n-o 
să-mi cereţi să cred că a fost o întâmplare că el şi cu mine 
locuiam la numai câteva mile depărtare sau că Arya mi-a 
trimis tocmai mie, în Şiră, oul Saphirei! 

— Ceea ce a făcut Arya a fost într-adevăr o întâmplare, 
spuse cu tărie Oromis. Atunci ea nu ştia nimic despre tine. 

Eragon strânse în pumn mânerul sabiei primite de la pitici, 
încordându-se din tot trupul. 

— Când Brom a văzut-o pentru prima dată pe Saphira, îmi 
amintesc că a bombănit ceva, ca pentru sine, spunând că 
asta putea fi o farsă sau o tragedie în egală măsură. Atunci 
mi-am închipuit că vorbea despre faptul că un om de rând 
ca mine devenise primul nou Cavaler după mai bine de o 
sută de ani. Dar nu era asta, nu? Se întreba dacă este o 
farsă sau o tragedie faptul că fiul cel mai mic al lui Morzan 
era cel care urma să îmbrace mantia Cavalerilor! Pentru 
asta m-aţi pregătit tu şi Brom? Ca să fiu o armă împotriva 
lui Galbatorix, atât şi nimic mai mult, şi ca să ispăşesc vina 
tatălui meu? Numai atât vezi în mine, un mijloc de a 
îndrepta balanţa? 

Înainte ca Oromis să apuce să-i răspundă, Eragon 
blestemă cu glas tare şi continuă: 

— Toată viaţa mea a fost o minciună! De când m-am 
născut, numai Saphira a ţinut cu adevărat la mine. În rest, 


nimeni nu m-a vrut: nici maică-mea, nici Garrow, nici 
mătuşa Marian, nici măcar Brom. Brom mi-a dat atenţie 
numai din pricina lui Morzan şi a Saphirei. Am fost 
dintotdeauna o povară. Numai că, orice aţi crede despre 
mine, aflaţi că nu sunt ca tatăl sau ca fratele meu şi că nu 
vreau să le calc pe urme. N-am de gând, mai spuse el, 
sprijinindu-se în palme şi aplecându-se peste masă, să-i 
trădez pe elfi, pe pitici sau pe vardeni lui Galbatorix, dacă 
de asta vă temeţi. Am să fac ceea ce trebuie, numai că de- 
acum înainte nu vă mai bucuraţi nici de încrederea, nici de 
credinţa mea. N-am să... 

Pământul se cutremură, iar văzduhul se învolbură în clipa 
în care Glaedr scoase un mârâit, rânjindu-şi buza de sus şi 
dezvelindu-şi colții până la vârf. „În noi ar trebui să ai mai 
multă încredere decât în oricine altcineva, mititelule, spuse 
el cu un glas care răsună tunător în mintea lui Eragon. Fără 
noi, ai fi mort demult.” 

Apoi, spre uimirea sa, Eragon o auzi pe Saphira zicându-le 
lui Oromis şi Glaedr: „Spuneţi-i adevărul.” Simţindu-i 
neliniştea şi jalea, el se înfioră. 

„Saphira? întrebă mirat. Despre ce vorbeşti?” Ea însă nu-l 
băgă în seamă. „Cearta asta este fără rost. Nu-i mai lungiţi 
chinul.” 

— Ştiai? făcu Oromis, ridicând dintr-o sprânceană arcuită. 

„Ştiam”, răspunse Saphira. 

— Ştiai? Ce ştiai? tună Eragon, gata să-şi scoată sabia din 
teacă şi să-i amenințe pe toţi până ce primea răspunsuri. 

— Şezi, spuse Oromis arătându-i scaunul răsturnat cu un 
deget subţire şi fin; văzându-l că rămâne în picioare, prea 
mânios şi posomorât pentru a-i da ascultare, elful oftă. 
Eragon, înţeleg că-ţi vine greu, dar, dacă vei continua să pui 
întrebări fără să catadicseşti să asculţi răspunsurile, asta-i 
singura răsplată pe care o vei primi. Acum, te rog, şezi, ca 
să putem vorbi aşa cum se cuvine. 

Aruncând fulgere din priviri, Eragon ridică scaunul şi se 
lăsă să cadă în el. 


— De ce? întrebă. De ce nu mi-aţi spus că tatăl meu a fost 
Morzan, primul dintre Trădători? 

— Mai întâi de toate, zise Oromis, află că am fi fericiţi să-i 
semeni tatălui tău, măcar în parte. Şi, că veni vorba, cred că 
aşa şi e. După cum voiam să-ţi spun înainte să mă întrerupi, 
Murtagh nu-ţi este frate bun după ambii părinţi. 

Eragon se simţi de parcă lumea întreagă se clătina 
împrejurul său. Îl copleşi o ameţeală atât de puternică încât 
se văzu nevoit să se prindă de marginea mesei ca să nu 
cadă. 

— Nu-mi e frate bun... Dar atunci cine...? 

Oromis luă o mură dintr-un castron, o cântări câteva clipe 
din priviri, apoi o mâncă. 

— Glaedr şi cu mine nu ţi-am ascuns acest lucru din 
propria voinţă, ci pentru că n-am avut de ales. Am făgăduit 
amândoi, legându-ne cu jurăminte dintre cele mai 
puternice, că nu-ţi vom dezvălui niciodată cine îţi este tată 
şi nici că ai un frate de mamă, că nu-ţi vom vorbi despre 
strămoşii tăi înainte ca tu să afli adevărul de unul singur, 
decât dacă neştiinţa ta te-ar pune în calea cine ştie cărei 
primejdii. Ceea ce s-a-ntâmplat între tine şi Murtagh în 
lupta de pe Câmpiile Pârjolite este, cred, îndeajuns ca să 
putem vorbi nestingheriţi despre toate acestea. 

Tremurând de emoție şi de-abia izbutind să se 
stăpânească, Eragon spuse: 

— Oromis-elda, dacă Murtagh nu-mi este frate bun, atunci 
cine mi-a fost tată? 

„Priveşte-ţi în suflet, Eragon, zise Glaedr. Ştii deja 
răspunsul şi ai ştiut-o de mai multă vreme.” Eragon clătină 
din cap. 

— Nu ştiu! Nu ştiu! Vă rog... 

Glaedr pufni, scoțând pe nări o pală de flăcări şi fum. „Dar 
nu e limpede? Tatăl tău a fost Brom.” 

O iubire fără noroc. 

Eragon rămase cu gura căscată, holbându-se la dragonul 
auriu. 


— Dar cum se poate aşa ceva? strigă; înainte însă ca 
Oromis sau Glaedr să apuce să-i răspundă, el se întoarse 
spre Saphira şi, folosindu-şi atât gândurile, cât şi glasul, 
spuse: Şi tu ştiai? Ştiai şi totuşi m-ai lăsat să cred că tatăl 
meu a fost Morzan, cu toate că... cu toate că am...am... 

Gâfâind năucit, începu să se bâlbâie, apoi tăcu, nemaifiind 
în stare să vorbească legat. Fără să vrea, îşi aminti fel de fel 
de lucruri despre Brom, care-i alungară din minte orice 
altceva. Cântări din nou înţelesul vorbelor pe care le auzise 
de la acesta şi al faptelor sale şi în clipa aceea îşi dădu 
seama că lucrurile erau aşa cum trebuiau să fie. Încă avea 
nevoie de explicaţii, însă nu pentru că ar fi pus la îndoială 
vorbele lui Glaedr, căci în adâncul sufletului ştia că erau 
adevărate. Tresări, simțind pe umăr atingerea lui Oromis. 

— Eragon, te rog, linişteşte-te, îi spuse elful cu un glas 
blând. Aminteşte-ţi ce te-am învăţat despre meditaţie. 
Stăpâneşte-ţi răsuflarea şi încearcă să faci în aşa fel încât 
încordarea din trup să ţi se scurgă în pământul pe care 
calci... Da, aşa. Acum, din nou. Răsuflă adânc. 

Eragon se supuse. Încet, încet, se opri din tremurat, iar 
inima îşi încetini bătăile. După ce-şi limpezise gândurile, o 
privi din nou pe Saphira şi, cu voce slabă, o întrebă: 

— Ştiai? 

Ea ridică ochii din pământ. „Of, Eragon, crede-mă, aş fi 
vrut să-ţi spun adevărul. Când te vedeam cum te chinui din 
pricina vorbelor lui Murtagh, sufeream şi eu odată cu tine. 
Dar n-am putut să te ajut. Am încercat, am încercat de 
atâtea ori, însă, la fel ca Oromis şi Glaedr, şi eu am rostit 
jurăminte în limba străveche pe care nu le puteam încălca. 
Eram silită să păstrez taina despre Brom.” 

— D-dar... dar când ţi-a spus adevărul? întrebă Eragon, 
atât de năuc încât vorbea în continuare cu glas tare. 

„A doua zi după ce ne-au atacat urgalii, lângă Teirm, în 
vreme ce tu încă nu-ţi recăpătaseşi cunoştinţa.” 

— Tot atunci când ţi-a dezvăluit şi cum să faci pentru a le 
da de veste vardenilor în Gil'ead? 


„Da. Înainte să aflu ce voia să-mi spună, m-a pus să jur că 
nu-ţi voi dezvălui nimic decât dacă vei afla tu singur. Din 
păcate pentru noi amândoi, m-am învoit.” 

— Şi nu ţi-a mai spus şi altceva? întrebă Eragon, începând 
din nou să se mânie. Alte taine pe care ar trebui să le 
cunosc, ca, de pildă, că Murtagh nu este singurul meu frate 
sau calea de a-l învinge pe Galbatorix? 

„În cele două zile în care Brom şi cu mine i-am vânat pe 
urgali, el mi-a povestit adevărul despre viaţa lui pentru ca, 
dacă îşi pierdea viaţa şi dacă tu aflai vreodată ce a fost 
pentru tine, să poţi să înţelegi ce soi de om a fost tatăl tău şi 
de ce a făcut tot ce a făcut. Şi mi-a lăsat un dar pentru 
tine.” „Un dar?” „O amintire în care el îţi vorbeşte ca un 
tată, şi nu ca Brom, bătrânul povestitor.” 

— Totuşi, înainte ca Saphira să-ţi împărtăşească această 
amintire, spuse Oromis - iar Eragon îşi dădu seama că ea îi 
îngăduise elfului să-i asculte gândurile -, cred că ar fi mai 
bine să afli cum s-a întâmplat torul. Vrei să mă asculţi puţin, 
Eragon? 

EI şovăi, nemaiştiind ce voia mai întâi, apoi încuviinţă. 
Ridicând pocalul de cristal, elful sorbi din vin, apoi îl puse la 
loc pe masă şi începu: 

— După cum ştii, şi Brom, şi Morzan au fost învăţăceii mei. 
Brom era mai tânăr cu trei ani şi avea o părere atât de 
bună despre Morzan încât îi îngăduia să-l umilească, să-i 
spună ce să facă şi, una peste alta, să se poarte cu el într-un 
chip de-a dreptul ruşinos. 

— Îmi vine greu să mi-l închipui pe Brom lăsându-l pe altul 
să-i spună ce să facă, spuse Eragon cu un glas răguşit. 

Oromis îşi înclină fruntea cu o mişcare uşoară, ca de 
pasăre. 

— Şi totuşi aşa a fost. În ciuda purtării lui Morzan, Brom îl 
iubea ca pe un frate. Numai după ce Morzan i-a trădat pe 
Cavaleri lui Galbatorix şi Trădătorii au ucis-o pe Saphira, 
dragonul lui Brom, el şi-a dat seama de adevărata fire a lui 
Morzan. Ura care a pus atunci stăpânire pe el era de sute 


de ori mai puternică decât dragostea pe care i-o purtase 
cândva. Brom a jurat să-l înfrunte pe Morzan de câte ori 
putea şi pe orice cale, să nu-i îngăduie să ducă la bun sfârşit 
nimic din ceea ce punea la cale şi să-l facă să se câiască 
amarnic pentru ce făcuse. Eu unul l-am prevenit să n-o 
apuce pe o cale atât de plină de ură şi de cruzime, însă era 
cuprins de jale din pricina morţii Saphirei şi nu m-a 
ascultat. Zeci de ani de-atunci încolo, ura lui nu s-a domolit. 
Brom nu a şovăit niciodată în încercările sale de a-l da jos 
pe Galbatorix, de a-i ucide pe Trădători şi, mai presus de 
toate, de a se răzbuna pe Morzan pentru toate suferinţele 
îndurate din pricina sa. Era neobosit. Numele său ajunsese 
un coşmar pentru Trădători şi un licăr de speranţă pentru 
cei care încă aveau tăria de a ţine piept Imperiului. 

Ajuns aici, Oromis ridică ochii spre dunga albă a 
orizontului şi mai sorbi o dată din vin. 

— Când mă gândesc la tot ceea ce a izbutit să facă, de 
unul singur şi fără ajutorul dragonului său, mă simt de-a 
dreptul mândru. E o mare împlinire pentru un dascăl să-şi 
vadă învăţăcelul descurcându-se atât de bine, chiar şi în 
asemenea împrejurări... Dar să ne întoarcem la poveste. S- 
a întâmplat aşadar ca, acum vreo douăzeci de ani, vardenii 
să înceapă să primească veşti de la iscoadele lor din 
Imperiu despre faptele unei femei misterioase, cunoscută 
doar ca Braţul întunericului. 

— Mama mea, spuse Eragon. 

— Mama ta şi a lui Murtagh, completă Oromis. La început, 
vardenii nu ştiau despre ea decât că era foarte 
primejdioasă şi credincioasă Imperiului. Cu timpul, după 
multă vărsare de sânge, a devenit limpede că era în slujba 
lui Morzan, şi numai a lui, iar acesta ajunsese să se bizuie 
pe ea pentru a-şi face poftele oriunde în Imperiu. Aflând 
asta, Brom şi-a pus în minte s-o ucidă pentru a lovi în 
Morzan. De vreme ce vardenii nu erau în stare să ghicească 
unde avea să lovească ea, Brom s-a dus la castelul lui 


Morzan şi a iscodit mai multă vreme până ce a găsit o cale 
pentru a pătrunde în fortăreață. 

— Dar unde era acest castel? 

— Este încă în picioare, să ştii, iar acum se află în mâinile 
lui Galbatorix. Se găseşte printre dealurile de la poalele 
munţilor şirei, lângă malurile de nord-vest ale lacului 
Leona, bine ascuns de ochii curioşilor. 

— Jeod mi-a spus, zise Eragon, că Brom s-a strecurat în 
castel, prefăcându-se a fi un slujitor. 

— Întocmai, şi nu a fost deloc uşor. Morzan ţesuse sute de 
vrăji împrejurul fortăreței sale menite să-l apere de 
duşmani. De asemenea, îi silea pe toţi cei care-l slujeau să 
se lege cu jurăminte de credinţă şi, adesea, să-i dezvăluie 
adevăratele lor nume. Totuşi, după multă trudă, Brom a 
izbutit să găsească o slăbiciune în farmecele lui Morzan, 
care i-a îngăduit să-şi găsească un loc la castel ca grădinar. 
Sub acest chip a întâlnit-o, pentru prima oară, pe mama ta. 

Privindu-şi mâinile, Eragon spuse: 

— Şi i-a furat inima pentru a-l răni pe Morzan, pesemne. 
— Nicidecum, răspunse Oromis. Poate că la început asta 
şi-a dorit, însă apoi s-a întâmplat ceva ce nici el, nici mama 

ta nu prevăzuseră: s-au îndrăgostit unul de celălalt. Pe 
atunci, iubirea pe care mama ta i-o purtase lui Morzan se 
stinsese deja din pricina cruzimii cu care se purta cu ea şi 
cu pruncul abia născut, Murtagh. Nu ştiu precis cum s-au 
întâmplat lucrurile, însă ştiu că, după o vreme, Brom i-a 
mărturisit mamei tale cine era de fapt. Ea nu doar că nu l-a 
trădat, dar a început să-i ajute pe vardeni, dându-le veşti 
despre Galbatorix, Morzan şi ceilalţi duşmani din Imperiu. 

— Dar, spuse Eragon, oare Morzan nu o silise să-i jure 
credinţă în limba străveche? Cum de s-a putut întoarce 
împotriva lui? 

Pe buzele subţiri ale elfului se aşternu un zâmbet. 

— A izbutit s-o facă pentru că Morzan îi îngăduise ceva 
mai multă libertate decât celorlalţi slujitori, pentru ca ea să- 
şi poată folosi iscusinţa şi puterea, ducându-i poruncile la 


îndeplinire. Trufaş cum era, Morzan a crezut că iubirea pe 
care ea i-o purta avea s-o păstreze mai credincioasă decât 
orice alt jurământ. De asemenea, Selena se schimbase. 
După ce devenise mamă şi-l întâlnise pe Brom, nu mai era 
aceeaşi femeie care se pusese cu trup şi suflet în slujba lui 
Morzan, aşa că numele său adevărat se schimbase. Asta a 
eliberat-o de orice jurământ rostit. Dacă Morzan ar fi avut 
mai multă grijă - de pildă, dacă i-ar fi făcut vrăji pentru a 
afla dacă îi încălca vreodată poruncile -, ar fi ştiut de îndată 
că ea nu îi mai era supusă. Dar ăsta a fost unul dintre 
marile defecte ale lui de la bun început: era în stare să 
ţeasă vrăji dintre cele mai iscusite, care însă nu-şi atingeau 
ţinta din pricină că, în graba lui, trecuse cu vederea cine 
ştie ce amănunt important. Eragon se încruntă. 

— Dar cum se face că mama nu l-a părăsit pe Morzan 
odată ce-i stătea în putere? 

— După tot ce făcuse în numele lui, se simţea datoare să-i 
ajute pe vardeni. Şi mai era ceva, încă şi mai important - nu 
se putea hotări să-l lase pe Murtagh în mâinile tatălui său. 

— Şi nu-l putea lua cu ea? 

— Dacă ar fi avut cum, sunt convins că ar fi făcut-o. 
Morzan însă îşi dăduse seama că naşterea copilului îi dădea 
mare putere asupra mamei tale, aşa că a silit-o să-l lase pe 
Murtagh în grija unei doici şi nu i-a îngăduit să-l vadă decât 
din când în când. Însă ceea ce el nu ştia era că în acele zile 
ea se întâlnea şi cu Brom. 

Oromis se întoarse pentru a urmări cu privirea două 
rândunele care se zbenguiau în albastrul cerului. Din profil, 
trăsăturile sale delicate şi ascuţite îi aminteau lui Eragon de 
un uliu sau de o pisică zveltă şi puternică. Cu ochii la păsări, 
elful zise: 

— Nici măcar mama ta nu era în stare să prevadă unde 
avea s-o trimită Morzan şi nici când avea să i se îngăduie să 
se întoarcă la castel. Aşadar, Brom a fost nevoit să rămână 
acolo multă vreme ca s-o poată vedea. Aproape trei ani a 
slujit ca grădinar. Din când în când, pleca pe furiş pentru a 


le trimite veşti vardenilor sau pentru a vorbi cu iscoadele 
sale aflate peste tot în Imperiu, dar altminteri nu făcea nici 
un pas dincolo de hotarele moşiilor lui Morzan. 

— Trei ani? Şi nu s-a temut că Morzan avea să dea cu ochii 
de el şi să-l recunoască? 

Oromis îşi cobori ochii din cer şi se uită din nou la Eragon. 

— Brom era foarte priceput în a-şi schimba înfăţişarea. 
Unde mai pui că trecuseră mulţi ani de când nu mai stătuse 
faţă în faţă cu duşmanul său. 

— Înţeleg, zise Eragon, jucându-se cu pocalul de cristal şi 
privindu-l cum reflecta lumina. Şi apoi? 

— Apoi, grăi Oromis, una dintre iscoadele lui Brom, din 
Teirm, a cunoscut un tânăr foarte învăţat, pe nume Jeod, 
care-şi dorea să li se alăture vardenilor şi care pretindea că 
descoperise dovezi despre un tunel, până atunci 
necunoscut, ce ducea până în acea parte din Uru'baen care 
fusese ridicată de elfi. Brom s-a gândit, pe bună dreptate, 
că era un lucru prea important pentru a fi trecut cu 
vederea, aşa că şi-a strâns toate lucrurile, şi-a luat rămas- 
bun de la ceilalţi slujitori şi a plecat în mare grabă în Teirm. 

— Dar mama? 

— Plecase cu o lună înainte, la poruncile lui Morzan. 

Încercând să pună cap la cap frânturile pe care le aflase 
de la feluriţi oameni, Eragon spuse: 

— Aşadar... Brom s-a întâlnit cu Jeod şi, după ce s-a 
convins că tunelul exista, a făcut în aşa fel încât unul dintre 
vardeni să încerce să fure cele trei ouă de dragon pe care 
Galbatorix le ţinea cu el în Uru'baen. 

Oromis se întunecă la faţă: 

— Din nefericire, dintr-o pricină care nu ni s-a dezvăluit 
niciodată pe deplin, bărbatul ales pentru asta, un anume 
Hefring din Furnost, n-a izbutit să fure decât un singur ou, 
cel al Saphirei, din vistieria lui Galbatorix. După aceea, a 
fugit şi de vardeni, şi de slujitorii regelui. Din pricina 
trădării sale, Brom a trebuit să-şi piardă şapte luni din viaţă 


alergând după el încoace şi încolo, încercând cu disperare 
s-o ia îndărăt pe Saphira. 

— Şi, în vremea asta, mama mea s-a dus în taină în 
Carvahall, unde, cinci luni mai târziu, m-am născut eu. 

Oromis încuviinţă. 

— Tu ai fost conceput chiar înainte ca mama ta să plece în 
ultima sa călătorie, aşa că Brom, care se ţinea fără încetare 
pe urmele lui Hefrind şi ale oului, nu ştia nimic despre 
starea ei. În cele din urmă, când Brom şi Morzan s-au 
întâlnit faţă în faţă în Gil'ead, Morzan l-a întrebat dacă el 
era vinovat de dispariţia femeii sale, Braţul întunericului. 
Era uşor de înţeles că îl bănuia, căci tot Brom pusese la cale 
moartea mai multor Trădători. Fireşte, Brom s-a gândit 
imediat că mamei tale i se întâmplase o nenorocire. Mai 
târziu, mi-a spus că asta i-a dat puterea şi curajul de care 
avea nevoie pentru a-i ucide pe Morzan şi pe dragonul său. 
După aceea, a luat oul Saphirei din mâinile fără viaţă ale lui 
Morzan care-l găsise pe Hefring şi luase din nou oul în 
stăpânire - şi a plecat din oraş, oprindu-se numai pentru a o 
ascunde pe Saphira într-un loc în care ştia că vardenii 
aveau până la urmă s-o găsească. 

— Deci de-asta Jeod credea că Brom murise în Gil'ead, zise 
Eragon. Oromis încuviinţă din nou. 

— Cuprins de teamă, Brom nu a îndrăznit să mai piardă 
nici o clipă aşteptându-şi tovarăşii. Chiar dacă mama ta era 
bine sănătoasă, Brom se temea ca nu cumva Galbatorix să 
hotărască s-o ia în slujba lui. Aşa, n-ar mai fi avut niciodată 
prilejul de a scăpa din ghearele Imperiului. 

Eragon îşi simţi ochii în lacrimi. „Înseamnă că a iubit-o 
nespus dacă a lăsat totul baltă de îndată ce a aflat că ea era 
în primejdie.” 

— Din Gil'ead, Brom s-a dus drept câtre moşiile lui 
Morzan, oprindu-se numai ca să doarmă. Însă, cu toată 
graba, a ajuns prea târziu. Când a pătruns în castel, a aflat 
că mama ta se întorsese cu două săptămâni în urmă, 
bolnavă şi ostenită de tainica ei călătorie. Vindecătorii lui 


Morzan încercaseră s-o ajute, dar, cu toată truda lor, îşi 
dăduse sufletul cu numai câteva ceasuri înainte de sosirea 
lui Brom. 

— Şi n-a mai văzut-o niciodată? întrebă Eragon cu un nod 
în gât. 

— Niciodată, spuse Oromis, apoi tăcu şi-l privi cu ochi 
blânzi. Cred că pierderea ei a fost aproape la fel de grea 
pentru Brom ca şi clipa în care-şi pierduse dragonul. Asta 1- 
a slăbit mult. Totuşi, nu s-a dat bătut şi nu şi-a pierdut 
minţile, aşa cum păţise, pentru o vreme, după ce Trădătorii 
i-o uciseseră pe Saphira lui. În loc de asta, s-a hotărât să 
afle din ce pricină murise mama ta şi să-i pedepsească, dacă 
putea, pe vinovaţi. I-a luat la întrebări pe vindecătorii lui 
Morzan şi i-a silit să-i povestească ce suferinţe o chinuiseră 
pe Selena. Din ceea ce i-au spus aceia şi din zvonurile care 
treceau din gură în gură printre slujitorii din castel, a ghicit 
adevărul: mama ta dăduse naştere unui copil. Ceva mai 
îmbărbătat, a plecat către primul loc care-i venise în minte: 
casa părintească a mamei tale din Carvahall. Acolo te-a 
găsit în grija unchiului şi a mătuşii tale. 

Totuşi, nu a rămas în sat. De îndată ce s-a convins că 
nimeni din Carvahall nu ştia că mama ta fusese Braţul 
întunericului şi că nu te ameninţa nici o primejdie, s-a întors 
în taină în Farthen Dur, unde i s-a înfăţişat lui Deynor, cel 
care-i conducea pe atunci pe vardeni. Acesta a rămas uimit 
să-l vadă, căci până atunci cu toţii credeau că Brom pierise 
în Gil'ead. Brom l-a convins să păstreze taina. Numai câţiva 
au aflat adevărul. Apoi... 

Eragon ridică un deget şi întrebă: 

— Dar de ce? De ce să facă pe mortul? 

— Brom voia să apuce ziua în care să-l instruiască pe noul 
Cavaler şi ştia că singura cale pentru a se feri din calea 
mâniei lui Galbatorix, după ce-l ucisese pe Morzan, era să 
fie crezut deja mort şi îngropat. De asemenea, nădăjduia să 
nu atragă atenţia asupra sătenilor din Carvahall. Dorea să 
se stabilească acolo pentru a fi aproape de tine, ceea cea şi 


făcut, dar era hotărât să nu dezvăluie Imperiului existenţa 
ta. Câtă vreme a rămas în Farthen Dur, i-a ajutat pe vardeni 
să cadă la învoială cu Regina Islanzadi cu privire la felul în 
care elfii şi oamenii aveau să-şi împartă stăpânirea oului şi 
cum avea să fie instruit noul Cavaler când şi dacă dragonul 
avea să iasă la lumină. Apoi a plecat împreună cu Arya, care 
ducea oul din Farthen Dur în Ellesmera. Odată ajuns, ne-a 
povestit lui Glaedr şi mie tot ceea ce ţi-am dezvăluit şi ţie 
acum, pentru ca adevărul despre părinţii tăi să nu fie uitat 
dacă el îşi pierdea viaţa. Atunci l-am văzut pentru ultima 
oară. De aici, Brom s-a întors în Carvahall, unde s-a înfăţişat 
sub chipul unui bard şi povestitor. Ce s-a întâmplat după 
aceea ştii mai bine ca mine. 

Oromis tăcu. O vreme, se aşternu liniştea. Cu ochii în 
pământ, Eragon se gândi la tot ce aflase şi încercă să-şi facă 
ordine în suflet. În cele din urmă, spuse: 

— Şi deci Brom este adevăratul meu tată, nu Morzan? 
Adică, dacă mama era consoarta lui, atunci... 

Se întrerupse, prea stânjenit pentru a-şi duce fraza la bun 
sfârşit. 

— Eşti fiul tatălui tău, zise Oromis, iar acesta este Brom. 
Nu încape nici o îndoială. 

— Nici un fel de îndoială? Oromis scutură din cap. 

— Niciuna. 

Eragon se simţi cuprins de un soi de ameţeală şi îşi dădu 
seama că-şi ţinuse răsuflarea. Dând aerul afară din piept, 
începu: 

— Cred că înţeleg... 

Apoi se opri să tragă aer în piept şi continuă: 

— De ce Brom nu mi-a spus nimic despre asta înainte să 
găsesc oul Saphirei, dar după aceea de ce a mai păstrat 
taina? Şi de ce v-a pus pe voi şi pe Saphira să vă legaţi cu 
jurământ? Oare nu voia să fiu cunoscut drept fiul lui? Îi era 
ruşine cu mine? 

— Eragon, nu pot să spun că ştiu de ce a făcut toate 
acestea. Totuşi, de un lucru sunt sigur: Brom şi-ar fi dorit 


din tot sufletul să te numească fiul său şi să te crească, dar 
nu îndrăznea să dezvăluie asta nimănui, ca nu cumva 
Imperiul să afle şi să încerce să-l lovească prin tine. Şi a fost 
îndreptăţit: gândeşte-te cum s-a străduit Galbatorix să-l 
prindă pe vărul tău pentru a se folosi de el ca să te silească 
să te dai pe mâinile lui. 

— Dar putea să-i spună adevărul unchiului meu, se 
împotrivi Eragon. Garrow nu l-ar fi trădat niciodată 
Imperiului. 

— Eragon, gândeşte. Dacă tu ai fi locuit împreună cu Brom 
şi dacă veştile despre el ar fi ajuns la urechile lui Galbatorix, 
amândoi aţi fi fost nevoiţi să fugiţi din Carvahall ca să 
scăpaţi cu viaţă. Ascunzându-ţi adevărul, Brom nădăjduia să 
te ţină la adăpost de asemenea primejdii. 

— Dar n-a izbutit. Tot a trebuit să fugim din sat. 

— Da, zise Oromis. Cred că greşeala lui Brom, dacă se 
poate numi aşa - cu toate că prin asta a făcut mai mult bine 
decât rău -, a fost că nu a putut îndura gândul de a se rupe 
cu totul de tine. Dacă ar fi avut puterea de a nu se întoarce 
în Carvahall, tu n-ai fi găsit niciodată oul Saphirei, cei doi 
Ra'zac nu ţi-ar fi ucis unchiul şi multe lucruri nu s-ar mai fi 
întâmplat, iar multe care s-au întâmplat nu ar mai fi fost 
aşa. Dar el n-a putut să-şi scoată din suflet iubirea pe care 
ţi-o purta. 

Eragon se înfiora şi strânse din dinţi: 

— Şi după ce Saphira a ieşit din ou...? 

Oromis şovăi, iar chipul său senin se tulbură puţin. 

— Aici nu ştiu ce să-ţi răspund, Eragon. Poate că Brom 
încerca în continuare să te apere de duşmani şi nu ţi-a spus 
adevărul din aceeaşi pricină pentru care nu te-a adus de 
îndată la vardeni: pentru că nu erai încă pregătit. Poate că 
voia să-ţi spună chiar înainte să ajungeţi. Totuşi, dacă ar fi 
să ghicesc, aş spune că a păstrat tăcerea nu pentru că-i era 
ruşine cu tine, ci pentru că se obişnuise să trăiască 
împovărat de taine şi nu-i venea să renunţe la ele. Şi pentru 
că - dar aici nu fac decât să-mi dau cu părerea - nu era 


sigur cum aveai să primeşti o asemenea dezvăluire. Tu 
însuţi mi-ai spus că nu-l cunoşteai prea bine, înainte să pleci 
împreună cu el din Carvahall. Cine ştie dacă nu se temea că 
aveai să-l urăşti dacă-ţi dezvăluia că era tatăl tău?! 

— Să-l urăsc? făcu Eragon. N-aş fi putut niciodată să-l 
urăsc. Cu toate că... poate nu l-aş fi crezut. 

— Şi ai mai fi avut încredere în el după aşa o dezvăluire? 

Eragon îşi muşcă buzele. „Nu, nu aş mai fi avut”, 
recunoscu în sinea sa. 

Oromis vorbi mai departe: 

— Brom a făcut tot ce a putut mai bine, în nişte 
împrejurări neobişnuite şi cum nu se poate mai grele. 
Înainte de toate, trebuia să vă ţină în viaţă pe amândoi, să 
te instruiască şi să te sfătuiască, Eragon, pentru ca tu să 
nu-ţi foloseşti puterile numai spre folosul tău, aşa cum a 
făcut Galbatorix. Şi asta i-a ieşit cum nu se poate mai bine. 
Fiindcă nu a fost pentru tine un tată aşa cum ţi l-ai fi dorit, 
însă ţi-a lăsat o moştenire de care orice fiu s-ar bucura. 

— Dar asta ar fi făcut pentru orice nou Cavaler. 

— Şi ţi se pare că din această pricină ajutorul său este mai 
puţin preţios? întrebă elful. Să ştii că greşeşti! Brom a făcut 
mai multe pentru tine decât ar fi făcut pentru altcineva. 
Gândeşte-te cum s-a jertfit pentru a-ţi salva viaţa şi-ţi vei da 
seama că-i adevărat. 

Eragon începu să râcâie tăblia mesei cu arătătorul de la 
mâna dreaptă, urmând un şănţuleţ mic, săpat de-a lungul 
unuia dintre inelele din lemn. 

— Şi faptul că Arya mi-a trimis mie oul Saphirei a fost 
chiar o întâmplare? 

— Da, spuse ferm Oromis. Dar... poate că a mai fost ceva 
la mijloc, în loc ca oul să ajungă la tată, iată că a ajuns la fiu. 

— Dar cum e cu putinţă câtă vreme ea nu ştia nimic 
despre mine? Oromis ridică din umerii săi zvelţi. 

— Chiar şi după atâtea mii de ani, încă nu suntem în stare 
să prevedem sau să înţelegem toate urmările folosirii 
magiei. 


Eragon râcâia în continuare lemnul mesei. „Am un tată, se 
gândi. L-am privit murind, fără măcar să am habar ce 
însemna el pentru mine...” 

— Dar părinţii mei, spuse cu glas tare, nu au fost niciodată 
căsătoriţi, nu-i aşa? 

— Ştiu de ce întrebi asta, Eragon, şi poate că răspunsul 
meu nu-ţi va fi pe plac. Elfii nu au obiceiul căsătoriei, iar 
dedesubturile sale îmi scapă adesea. Nu, nimeni nu a unit 
mâna lui Brom de cea a Selenei, însă ştiu sigur că ei se 
vedeau drept soţ şi soţie. Dacă eşti înţelept, n-ai să te chinui 
cu gândul că unii dintre ai tăi te pot numi copil din flori. Mai 
degrabă fii mulţumit să ştii că eşti fiul părinţilor tăi şi că 
amândoi şi-au dat vieţile pentru tine. 

Uimit, Eragon îşi dădu seama că era foarte liniştit. De 
când se ştia, se frământase cu gândul la tatăl său. 
Dezvăluirea lui Murtagh, cum că amândoi erau fiii lui 
Morzan, îl năucise la fel de tare ca şi moartea lui Garrow. La 
fel se întâmplase şi când Glaedr îi spusese adevărul despre 
Brom, însă, după cum i se părea, îi luase mult mai puţin 
timp să-şi revină, pentru că de astă dată veştile nu mai erau 
întristătoare. Cu mintea limpede, Eragon se gândi că, 
pesemne, aveau să treacă mulţi ani până să fie sigur de 
ceea ce simţea pentru mama şi pentru tatăl său. „Iatăl meu 
- Cavalerul - şi mama - consoarta şi Braţul întunecat al lui 
Morzan.” 

— Pot să-i spun adevărul Nasuadei? întrebă. Oromis îşi 
desfăcu braţele. 

— Poţi să spui cui vrei. De-acum, taina este a ta şi poţi face 
tot ce pofteşti cu ea. Primejdiile care te ameninţă sunt deja 
cumplite. N-are ce rău să-ţi facă dacă lumea întreagă află 
că eşti moştenitorul lui Brom. 

— Dar Murtagh? întrebă Eragon. El crede că suntem fraţi 
buni. Mi-a spus-o în limba străveche. 

— Şi sunt convins că şi Galbatorix crede la fel. Gemenii au 
fost cei care şi-au dat seama că mama ta era una şi aceeaşi 
cu mama lui Murtagh şi asta i-au spus şi regelui. Dar nu 


aveau cum să-i fi dezvăluit că era şi Brom amestecat în 
această poveste, căci nimeni dintre vardeni nu ştia. 

Eragon privi în sus la perechea de rândunele care le 
dădea târcoale şi îşi îngădui un zâmbet amar. 

— De ce zâmbeşti? îl întrebă Oromis. 

— Nu ştiu dacă ai înţelege, Maestre. 

— Poate că nu, e adevărat, spuse elful, încrucişându-şi 
mâinile în poală. Dar nu ai de unde să ştii sigur până nu 
încerci să-mi explici. 

Eragon avu nevoie de ceva timp până să găsească vorbele 
potrivite. 


— Când eram mai tânăr, înainte să se întâmple... toate 
astea - şi arătă către Saphira, Glaedr şi lumea largă care-i 
înconjura -, aveam obiceiul ca, atunci când mă copleşeau 
gândurile triste, să-mi închipui că, datorită frumuseţii şi 
spiritului ei, mama ajunsese la curte, în rând cu nobilii lui 
Galbatorix. Îmi închipuiam că ea călătorea din oraş în oraş 
şi lua masa cu conți şi contese în palatele lor şi că... mă rog, 
se îndrăgostise nebuneşte de un bărbat bogat şi puternic, 
dar, cine ştie de ce, fusese nevoită să mă ascundă de el, aşa 
că mă dăduse în grija lui Garrow şi a lui Marian, dar că într- 
o bună zi avea să se întoarcă şi să-mi dezvăluie cine sunt şi 
să-mi spună că n-ar fi vrut să se despartă niciodată de mine. 

— Cam aşa a şi fost, zise Oromis. 

— Da, cam aşa, dar... îmi închipuiam că mama şi tatăl meu 
erau oameni de vază şi deci eu eram la fel. Soarta mi-a 
dăruit ce am vrut, dar adevărul nu este atât de măreț şi de 
fericit precum credeam... Aş zice că zâmbeam la gândul la 
cât eram de neştiutor şi cât de ciudate sunt toate cele pe 
care le-am aflat astăzi. 

O adiere uşoară trecu peste luminiş, făcând iarba să le 
fluture la picioare şi clătinând crengile copacilor care-i 
înconjurau. Eragon privi preţ de câteva minute firele de 
iarbă, apoi întrebă încet: 

— Mama a fost un om bun? 

— N-aş şti să-ţi spun, Eragon. A avut o viaţă grea. Ar fi o 
prostie şi o dovadă de trufie din partea mea să îndrăznesc 
să judec pe cineva despre care ştiu atât de puţine. 

— Dar trebuie să ştiu! făcu Eragon, încleştându-şi mâinile 
una de alta şi îndesându-şi degetele printre ridicăturile de 
piele întărită de pe dosul palmelor. Când l-am întrebat pe 
Brom dacă a cunoscut-o, mi-a spus că a fost o femeie 
mândră şi demnă şi că îi ajuta întotdeauna pe cei săraci şi 
pe cei mai puţin norocoşi decât ea. Dar totuşi cum e cu 
putinţă? Cum se poate să fi fost aşa şi, în acelaşi timp, să fi 
fost Braţul întunericului? Jeod mi-a povestit despre lucrurile 
îngrozitoare, cumplite pe care le-a făcut câtă vreme a fost 


în slujba lui Morzan... Ce să cred, deci? Că a fost o 
ticăloasă? Că nu-i păsa că întreaga Alagaesie se afla în robia 
lui Galbatorix? De ce, oare, s-o fi dus la Morzan la început? 

Oromis cugetă puţin înainte să-i răspundă. 

— Iubirea poate fi un blestem cumplit, Eragon. Te poate 
face să nu bagi în seamă nici cele mai mari defecte ale 
altuia. Nu prea cred că, atunci când a plecat din Carvahall 
împreună cu Morzan, mama ta îi cunoştea adevărata fire. 
Iar, după ce a aflat-o, elnu i-a mai îngăduit să-i iasă din 
cuvânt. A ajuns roaba lui, chiar dacă nimeni nu-i spunea 
aşa, şi numai când s-a schimbat cu totul a izbutit să scape 
din puterea lui. 

— Dar Jeod mi-a spus că se desfăta cu tot ceea ce făcea ca 
Braţ al întunericului. 

Oromis păru dintr-odată uşor scârbit: 

— Adesea, poveştile despre grozăviile din trecut sunt 
numai nişte închipuiri, foarte departe de adevăr. Să nu uiţi 
niciodată asta. Numai mama ta ştia tot ce făcuse, de ce şi 
cum, iar ea nu mai este printre noi, ca să dea explicaţii. 

— Atunci pe cine să cred? se rugă Eragon. Pe Brom sau pe 
Jeod? 

— Când l-ai întrebat pe Brom despre mama ta, ţi-a spus 
care erau, după părerea lui, cele mai mari calităţi ale sale. 
Sfatul meu ar fi să ai încredere în cunoştinţele sale despre 
ea. Dacă asta nu te ajută şi încă mai ai îndoieli, adu-ţi 
aminte că, de oricâte grozăvii s-ar fi făcut vinovată, câtă 
vreme a fost Braţul lui Morzan, până la urmă Selena s-a dat 
de partea vardenilor şi s-a străduit din răsputeri să te pună 
la adăpost. Ştiind asta, n-ar trebui să te mai chinuieşti 
întrebându-te care-i era adevărata fire. 

Împins de vânt, un păianjen atârnat de un fir foarte 
subţire, ca de mătase pluti prin faţa ochilor lui Eragon, 
ridicându-se şi coborând pe vârtejurile nevăzute de aer. 
După ce acesta dispăru, Eragon spuse: 

— Prima dată când am fost în Tronjheim, o femeie pe 
nume Angela, o ghicitoare, mi-a spus că soarta lui Brom a 


fost să nu izbutească să ducă la îndeplinire nimic din ceea 
ce-şi punea în gând, în afară de uciderea lui Morzan. 

Oromis îşi lăsă fruntea în jos. 

— Se poate gândi şi aşa. Alţii ar putea spune că Brom a 
înfăptuit multe lucruri mari şi grele. Asta ţine de cum alegi 
să vezi lumea. Cuvintele ghicitorilor sunt adesea greu de 
înţeles. După părerea mea, prorocirile lor nu te ajută 
niciodată să-ţi găseşti liniştea. Eragon, dacă vrei să fii 
fericit, nu te gândi la ce va să vină, nici la lucrurile care nu 
stau în puterea ta, ci mai degrabă la clipa de faţă şi la ceea 
ce poţi cu adevărat schimba. 

Atunci în mintea lui Eragon se strecură un gând: 

— Blagden, zise, vorbind despre corbul alb care o 
întovărăşea pe Regina Islanzadi. Ştie şi el adevărul despre 
Brom, nu-i aşa? 

Oromis ridică dintr-o sprânceană ascuţită. 

— Crezi? Eu nu i-am vorbit niciodată despre asta. E o 
făptură schimbătoare şi capricioasă şi nu te poţi bizui 
niciodată pe el. 

— În ziua în care Saphira şi cu mine am plecat spre 
Câmpiile Pârjolite, mi-a spus o cimilitură... Nu-mi aduc 
aminte fiecare vers, dar era ceva despre doi care sunt unul, 
iar unul este doi. Cred că putea fi vorba de Murtagh şi de 
mine, de Selena, Brom şi Morzan. 

— E cu putinţă, zise Oromis. Blagden era şi el în Ellesmera 
când Brom mi-a povestit despre tine. Nu m-ar mira dacă 
tâlharul acela cu cioc ascuţit să fi fost, din întâmplare, 
cuibărit între crengile vreunui copac din apropiere când am 
vorbit despre asta. Din păcate, cam are obiceiul să tragă cu 
urechea. Pe de altă parte, poate că ghicitoarea pe care ai 
auzit-o de la el este urmarea uneia dintre rarele clipe în 
care e în stare să vadă viitorul. 

O clipă mai târziu, Glaedr se foi, iar Oromis se întoarse să-l 
privească. Apoi, elful se ridică din scaun cu mişcări pline de 
graţie, spunând: 


— Fructele, alunele şi pâinea sunt bune, în felul lor, dar, 
după o călătorie atât de lungă, ţi-ar prinde bine ceva mai 
copios de-atât. Am înăuntru o supă care stă să dea în clocot, 
dar, te rog, nu te ridica. Am să ţi-o aduc eu când este gata. 

Păşind uşor pe iarbă, elful se apropie de căsuţa învelită în 
scoarță şi dispăru înăuntru. În clipa în care uşa de lemn se 
închise, Glaedr pufni pe nări şi închise ochii, părând să 
adoarmă. 

Şi totul împrejur se cufundă în tăcere. Nu se mai auzea 
decât foşnetul ramurilor bătute de vânt. 

Moştenirea. 

Eragon rămase la masă încă vreo câteva minute, apoi se 
ridică şi se apropie de marginea Crestelor din Tel'naeir, 
aţintindu-şi privirea asupra pădurii ce se întindea la câteva 
sute de picioare dedesubt. Cu vârful piciorului stâng 
împinse o pietricică peste pragul de piatră şi o privi sărind 
din stâncă în stâncă, până ce dispăru în frunziş. 

O creangă trosni sub paşii Saphirei, care se apropia din 
spate. Ea se ghemui alături, privind în aceeaşi direcţie ca şi 
el. Solzii ei îl scăldau într-o ploaie de scântei albastre. 

„Eşti supărat pe mine?” îl întrebă. 

„Nu, fireşte că nu. Înţeleg că nu-ţi puteai încălca 
jurământul rostit în limba străveche... îmi doresc doar ca 
Brom să-mi fi putut spune el însuşi adevărul şi să nu fi 
crezut că era nevoie să se ascundă de mine.” „Şi cum te 
simţi, Eragon?” făcu ea, întorcându-şi capul să-l privească. 

„Ştii şi tu la fel de bine ca mine.” „Acum câteva minute 
ştiam, acum însă nu. Te-ai cufundat în tăcere. Când îţi 
privesc în minte, e ca şi cum m-aş oglindi într-un lac atât de 
adânc încât nu i se vede fundul. Ce ai în suflet, micuţule? 
Mânie? Fericire? Sau nu-mi poţi împărtăşi nici o emoție?” 
„Aş spune mai degrabă resemnare, zise el şi se întoarse să-i 
prindă privirea. Nu pot să-mi schimb părinţii. După 
Câmpiile Pârjolite, m-am împăcat cu acest gând. Lucrurile 
sunt aşa cum sunt şi, oricât aş scrâşni din dinţi, nu mă ajută 
cu nimic. La urma urmelor, aş putea spune că sunt... 


bucuros să ştiu că Brom mi-a fost tată. Dar nu sunt sigur... 
E prea mult. Am nevoie de timp.” „Poate ce am eu să-ţi 
dăruiesc o să te ajute. Vrei să-ţi împărtăşesc amintirea pe 
care mi-a lăsat-o Brom sau mai aştepţi?” „Nu, nu mai am de 
ce, răspunse el. Dacă mai zăbovim, s-ar putea ca prilejul să 
nu se mai ivească niciodată.” „Atunci închide ochii şi dă-mi 
voie să-ţi arăt ce a fost cândva.” 

Eragon se supuse şi simţi un vârtej de senzaţii care se 
scurgeau dinspre Saphira către el: privelişti, zgomote, 
mirosuri şi altele, tot ce simţise ea în clipa în care îi fusese 
dăruită amintirea. 

Văzu în faţa ochilor un luminiş dintr-o pădure undeva 
printre dealurile îngrămădite la hotarul de vest al munţilor 
şirei. Iarba era mare şi lucioasă, iar din copacii înalţi, 
cocârjaţi şi acoperiţi cu muşchi atârnau mănunchiuri de 
licheni. Datorită ploilor care veneau dinspre ocean, pădurile 
erau mult mai verzi şi mai umede decât cele din Valea 
Palancar. Prin ochii Saphirei, nuanțele de verde şi roşu erau 
mai palide decât ar fi fost pentru Eragon însuşi, în vreme ce 
toate sclipirile albastre erau mai puternice. Peste tot 
mirosea tare a pământ reavăn şi a lemn ud. 

Iar în mijlocul luminişului, pe trunchiul unui copac 
prăbuşit, şedea Brom. 

Bătrânul îşi trăsese gluga pe spate, lăsându-şi la vedere 
capul neacoperit. Avea sabia în poală. Toiagul răsucit, 
încrustat cu felurite rune stătea proptit de un buştean. Pe 
mâna dreaptă îi sclipea inelul numit Aren. 

O vreme, Brom nu se mişcă, apoi privi, cu ochii mijiţi, către 
cer. Nasul său coroiat îi arunca pe chip o umbră lunguiaţă. 
Auzindu-i dintr-odată glasul răguşit, Eragon se clătină pe 
picioare, simțindu-se rătăcit în timp. 

— Soarele îşi străbate fără încetare drumul de la un 
orizont la altul, spuse Brom, şi luna îl urmează mereu, iar 
zilele se scurg fără să le pese de vieţile pe care le rod şi le 
înghit, una câte una. 


Coborându-şi privirile, el se uită drept la Saphira şi, prin 
ochii ei, la Eragon. 

— Oricât ar încerca, nici o făptură nu scapă la nesfârşit de 
moarte, nici măcar elfii şi spiritele. Pentru toate există un 
sfârşit. Dacă eşti aici, Eragon, înseamnă că sfârşitul meu a 
şi sosit. Sunt mort, iar tu ştii că ţi-am fost tată. 

Din punguţa de piele pe care o purta la brâu, Brom îşi 
scoase pipa, o umplu cu rădăcină de cardus, apoi o aprinse, 
şoptind pe înfundate: 

— Brisingr. 

Trase de câteva ori din pipă, pentru a o face să se aprindă 
mai temeinic, apoi reîncepu să vorbească. 

— Eragon, dacă eşti aici, sper că eşti bine şi fericit şi că 
Galbatorix şi-a văzut sfârşitul cu ochii. Cu toate că îmi dau 
seama că aşa ceva nu prea se poate întâmpla, şi asta numai 
pentru că eşti Cavaler, iar Cavalerii nu se pot odihni 
niciodată câtă vreme pe pământ mai există nedreptate. 

Bătrânul chicoti slab, apoi clătină din cap. Barba îi lucea 
ca apa. 

— Ah, din păcate nu am vreme să spun nici pe jumătate 
din câte mi-aş fi dorit. Ar însemna să fiu de două ori mai 
bătrân înainte să isprăvesc. Ca să nu ne lungim, am să plec 
de la gândul că Saphira ţi-a povestit deja cum m-am întâlnit 
cu mama ta, cum a murit Selena şi cum am ajuns eu în 
Carvahall. Ce mi-aş dori ca tu şi cu mine să purtăm această 
discuţie faţă în faţă, Eragon... dar, cine ştie? Poate că vom 
mai avea prilejul, iar atunci Saphira nu va mai fi nevoită să- 
ţi împărtăşească această amintire... dar mă îndoiesc. Trista 
mea viaţă mă apasă, Eragon, şi simt în trup un fior de 
gheaţă care mă chinuie mai rău ca oricând. Pesemne este 
din pricină că ştiu că acum este rândul tău să ţii flamura 
sus. Nădăjduiesc să mai înfăptuiesc încă multe altele, însă 
nimic pentru mine, numai pentru tine... iar tu vei fi, în cele 
din urmă, mai măreț decât am fost eu vreodată. De asta 
sunt convins. Totuşi, înainte să mă cufund în temniţa 
mormântului, voiam să pot măcar o dată, măcar acum să te 


numesc fiul meu... Fiul meu... De când te-ai născut, Eragon, 
dorinţa de a-ţi dezvălui adevărul m-a chinuit. Văzându-te 
crescând, am fost fericit cum nu-mi închipuiam să fiu 
vreodată, dar şi îndurerat şi împovărat de taina pe care o 
purtam în suflet. 

Ajuns aici, Brom slobozi un hohot de râs amar şi aspru: 

— Ce să spun? Până la urmă, nu prea am izbutit să te 
feresc din calea Imperiului, nu-i aşa? Dacă încă te întrebi 
cine este vinovat pentru moartea lui Garrow, uite răspunsul: 
e aici, în faţa ta. Totul s-a întâmplat din pricina prostiei 
mele. N-ar fi trebuit să mă întorc în Carvahall. Uită-te unde 
s-a ajuns - Garrow a murit, iar tu eşti Cavaler al Dragonilor. 

Ascultă-mă, Eragon: ai grijă de cine te îndrăgosteşti, căci 
soarta pare să se preocupe îndeaproape de noi şi de familia 
noastră. 

Luându-şi pipa în gură, Brom pufăi de câteva ori din ea, 
apoi suflă pe nări o pală de fum alb ca laptele. Mirosul 
puternic gâdilă nările Saphirei. 

— Îmi pare rău pentru multe lucruri, Eragon, spuse 
bătrânul, dar nu şi pentru că ţi-am dat viaţă. E drept că 
uneori te porţi de parcă n-ai fi în toate minţile - ca, de pildă, 
atunci când i-ai lăsat pe ticăloşii de urgali să scape -, dar eu 
la vârsta ta eram la fel de nătâng. Da, da, continuă el, 
încuviinţând din cap, poate chiar şi mai şi. Sunt mândru că 
eşti fiul meu, Eragon. N-ai să ştii niciodată cât sunt de 
mândru. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ai să fii 
Cavaler, ca mine, şi nici nu ţi-am dorit vreodată o asemenea 
soartă, însă, după ce te-am văzut împreună cu Saphira, îmi 
vine să-mi trâmbiţez bucuria ca un cocoş. 

Şi trase iarăşi din pipă. 

— Îmi dau foarte bine seama că e cu putinţă să fii supărat 
pe mine pentru că ţi-am ascuns adevărul. Nici eu nu aş fi 
fost prea fericit să descopăr numele tatălui meu în 
asemenea împrejurări. Numai că, fie că-ţi place sau nu, prin 
vinele noastre curge acelaşi sânge. De vreme ce nu ţi-am 
putut purta de grijă ca un tată adevărat, am să-ţi dăruiesc 


în schimb ceea ce pot, adică nişte sfaturi. Eragon, dacă nu 
se poate altfel, urăşte-mă, dar ascultă cu atenţie, căci ştiu 
despre ce vorbesc. 

Brom strânse cu mâna liberă mânerul sabiei. Venele de pe 
dosul palmei i se umflară. Îndesându-şi pipa în celălalt colţ 
al gurii, rosti: 

— Aşa. Am două sfaturi să-ţi dau. Mai întâi, fă tot ce poţi ca 
să-i aperi de necazuri pe cei la care ţii. Fără ei, viaţa este 
mai tristă decât poţi să-ţi închipui. Nu e cine ştie ce dovadă 
de înţelepciune, o ştiu prea bine, dar este un adevăr. Ăsta a 
fost primul meu sfat. Apoi... Dacă norocul a fost de partea 
ta şi ai izbutit deja să-l ucizi pe Galbatorix - tu sau altcineva, 
asta nu are importanţă -, atunci felicitări! Dacă nu, atunci 
trebuie să înţelegi că Galbatorix este cel mai aprig şi cel 
mai de temut duşman al tău. Câtă vreme el este în viaţă, 
nici tu, nici Saphira nu veţi avea niciodată parte de linişte. 
Chiar dacă te ascunzi în gaură de şarpe, câtă vreme nu te 
alături Imperiului, într-o bună zi va trebui să-l înfrunţi, îmi 
pare rău, Eragon, dar acesta este adevărul. La viaţa mea, 
m-am luptat cu mulţi magicieni şi cu câţiva dintre Trădători 
şi până acum i-am învins pe toţi. Sau, zise Brom 
încruntându-se, aproape pe toţi. Cândva, am fost şi eu 
înfrânt, dar asta pentru că nu eram încă un bărbat în toată 
puterea cuvântului. Dar n-are a face. Pricina pentru care 
am izbutit să ies de fiecare dată învingător este una 
singură: spre deosebire de mulţi alţii, m-am folosit de 
puterea minţii. Nu sunt un vrăjitor din cale afară de 
puternic. Pe lângă Galbatorix, nici tu nu eşti. Însă când vine 
vorba de o luptă între magicieni, inteligenţa este şi mai 
importantă decât puterea. Calea cea bună pentru a învinge 
un alt vrăjitor nu este să încerci, orbeşte, să-i iei mintea în 
stăpânire. Nu! Pentru a câştiga, trebuie să-ţi dai seama cum 
înţelege potrivnicul tău lumea şi cum răspunde la ceea cei 
se întâmplă. Atunci îi vei cunoaşte slăbiciunile şi vei putea 
să-l loveşti. Nu căuta să găseşti o vrajă la care nimeni, până 
la tine, nu s-a mai gândit. Caută una pe care duşmanul tău a 


trecut-o cu vederea şi foloseşte-o împotriva lui. Nu căuta să 
dărâmi obstacolele îndărătul cărora se ascunde celălalt, 
caută să treci pe dedesubtul lor sau să le ocoleşti. Nici un 
om pe lumea asta nu ştie totul, Eragon. Ţine minte! Oricât 
ar fi Galbatorix de puternic, nici măcar el nu poate 
prevedea totul. Fă ce-oi face, dar nu-ţi pierde agerimea. Nu 
te lăsa pradă prejudecăţilor şi caută mereu să descoperi o 
nouă cale. Galbatorix e nebun, ceea ce înseamnă că nu poţi 
să ştii dinainte ce are de gând să facă, însă, pe de altă 
parte, nu uita că el va şovăi acolo unde un om de rând nu ar 
mai sta pe gânduri. Dacă îi poţi descoperi slăbiciunile, 
Eragon, atunci poate că tu şi cu Saphira veţi izbuti să-l 
înfrângeţi. 

Schimbându-se la faţă, Brom îşi scoase pipa din gură. 

— Şi nădăjduiesc s-o faceţi. Cea mai mare dorinţă a mea, 
Eragon, este ca tu şi Saphira să aveţi parte de viaţă lungă şi 
fericită, să nu vă mai temeţi de Galbatorix sau de Imperiu. 
Mi-aş dori să vă pot apăra de toate primejdiile care vă 
ameninţă, dar, vai, nu sunt în stare... Nu pot decât să vă 
îndrum şi să vă învăţ tot ce ştiu câtă vreme mai sunt prin 
preajmă... Fiul meu! Orice ţi s-ar întâmpla, nu uita că te 
iubesc şi că maică-ta te-a iubit la rândul ei. Fie ca stelele să 
vegheze asupra ta, Eragon, fiu al lui Brom. 

În vreme ce ultimele cuvinte ale bătrânului Cavaler 
răsunau în mintea lui Eragon, amintirea se stinse, lăsând în 
urma ei beznă pustie. Eragon deschise ochii şi observă, 
ruşinat, că avea obrajii plini de lacrimi. Scoase un hohot de 
râs înfundat, apoi îşi şterse ochii cu poalele tunicii. 
„Înseamnă că Brom se temea cu adevărat că aveam să-i 
port pică”, spuse suspinând. 

„Ai să-ţi revii?” îl întrebă Saphira. 

„Da, zise el şi ridică fruntea. Cred că până la urmă am să- 
mi revin. Nu pot să spun că toate lucrurile pe care le-a făcut 
Brom la viaţa lui îmi sunt pe plac, însă sunt mândru să ştiu 
că a fost tatăl meu şi să-i port numele. A fost un om mare... 
Şi totuşi mă întristează gândul că n-am avut niciodată 


prilejul să-mi cunosc părinţii şi să le vorbesc faţă în faţă.” 
„Măcar ai putut să-ţi petreci ceva timp alături de Brom. Eu 
una n-am avut nici măcar atâta noroc: şi tata, şi mama au 
murit înainte să ies din ou. Nu mi-au rămas de la ei decât 
câteva amintiri tulburi pe care mi le-a împărtăşit Glaedr.” 

Eragon îi puse un braţ pe gât. Se îmbărbătară unul pe 
celălalt cum ştiau mai bine, acolo, la marginea Crestelor din 
Tel'naeir, plimbându-şi privirile peste întinderea pădurii 
elfilor. 

Nu trecu mult şi Oromis ieşi din colibă, aducând cu el două 
castroane cu supă. Eragon şi Saphira se îndepărtară de 
pragul de piatră şi se duseră cu paşi mici către masa cea 
mică aşezată în faţa siluetei uriaşe a lui Glaedr. 

Suflete în piatră. 

După ce Eragon termină de mâncat, Oromis îl întrebă: 

— Vrei să vezi o fairth cu chipul mamei tale? 

Eragon rămase câteva clipe mut de uimire, apoi răspunse: 

— Da, Maestre, te rog, arată-mi! 

Elful scoase din tunică o placă de argilă subţire şi cenuşie 
şi i-o întinse. Era rece şi netedă. Eragon o privi gânditor 
ştiind că, dacă o întorcea, avea să vadă o imagine aidoma 
chipului mamei sale, făurită prin mijlocirea unei vrăji, cu 
culori întinse pe placă de un elf de demult. Simţi în suflet un 
fior de nelinişte. Dintotdeauna îşi dorise s-o vadă pe maică- 
sa, însă acum, că avea prilejul, se temea să nu fie 
dezamăgit. 

Încordându-se, întoarse placa şi văzu un tablou ce părea 
aievea, de parcă l-ar fi privit printr-o fereastră. Era o 
grădină de trandafiri roşii şi albi, luminată de razele palide 
ale soarelui în zori. Printre tufe se întindea o potecă 
aşternută cu pietre, iar în mijlocul potecii se afla o femeie în 
genunchi, ţinând în mâna făcută căuş un trandafir alb şi 
mirosindu-l. Avea ochii închişi şi un surâs slab pe buze. Era 
foarte frumoasă, din câte i se păru lui Eragon. Avea chipul 
blând şi bun, dar purta veşminte din piele căptuşită, pe 
braţe avea apărători înnegrite de fum, pulpare, iar la 


cingătoare îi atârnau o sabie şi un pumnal. În trăsăturile 
chipului ei Eragon observă o oarecare asemănare cu el 
însuşi precum şi cu Garrow, fratele mamei sale. 

Era vrăjit de ceea ce vedea. Atinse placa, dorindu-şi să 
poată pătrunde în ea şi s-o atingă pe femeie pe braţ. 

„Mamă.” 

— Brom mi-a încredinţat această fairth, când a plecat în 
Carvahall ca s-o păstrez într-un loc sigur. Acum ţi-o 
dăruiesc. 

Fără să ridice ochii, Eragon spuse: 

— Te-aş ruga să o păstrezi aici şi pe mai departe. Mi-e 
teamă să nu se spargă în drumurile şi luptele mele. 

Nu primi nici un răspuns şi, după câteva clipe, se sili să 
ridice ochii, pentru a vedea ce se întâmplase. Oromis părea 
trist şi preocupat. 

— Nu, Eragon, îmi pare rău, nu pot. Va trebui să găseşti o 
altă cale pentru a o păstra în siguranţă. 

„De ce?” ar fi vrut Eragon să întrebe, însă jalea din 
privirile elfului îl împiedică. 

— Nu poţi rămâne multă vreme aici, continuă acesta, şi 
mai avem încă multe de vorbit. Să încerc să ghicesc ce 
întrebare îmi vei pune acum sau îmi spui tu cu gura ta? 

Fără nici o tragere de inimă, Eragon aşeză placa pe masă, 
întorcând-o pentru ca imaginea să nu se mai vadă. 

— Ne-am luptat deja de două ori cu Murtagh şi cu Thorn şi 
de fiecare dată Murtagh s-a dovedit mai puternic decât ar 
trebui să fie un om. Pe Câmpiile Pârjolite ne-a înfrânt tocmai 
pentru că nu ne-am dat seama de asta. Dacă nu s-ar fi 
înduplecat, amândoi am fi acum prizonieri în Uru'baen. 
Cândva, mi-ai spus că ştii cum de Galbatorix a devenit atât 
de puternic. Maestre, te rog să ne dezvălui şi nouă taina. 
Pentru propria noastră siguranţa, trebuie să ştim. 

— Nu eu sunt cel care are dreptul să-ţi răspundă, zise 
Oromis. 

— Atunci cine? întrebă Eragon. Nu poţi să... 


În spatele elfului, Glaedr deschise un ochi de culoarea 
aurului topit, mare şi rotund ca un scut, apoi spuse: „Eu 
sunt acela... Puterea lui Galbatorix se datorează inimilor de 
dragoni. Este puterea noastră, pe care el ne-a furat-o. Fără 
ajutorul nostru, ar fi fost demult înfrânt de elfi şi de 
vardeni”. 

— Nu înţeleg, se încruntă Eragon. De ce să-l ajutaţi pe 
Galbatorix? Şi cum? în Alagaesia nu au mai rămas decât 
patru dragoni şi un ou... nu-i aşa? 

„Mulţi dintre dragonii ale căror trupuri au fost sfâşiate de 
Galbatorix şi Trădătorii săi sunt încă în viaţă.” 

— Încă în viaţă...? 

Năucit, Eragon trase cu ochiul la Oromis, însă elful rămase 
tăcut. Pe chipul său nu se putea citi nimic. Şi mai ciudat era 
că Saphira nu părea la fel de nedumerită pe cât se simţea 
el. 

Dragonul auriu îşi răsuci capul pe labe ca să-l poată vedea 
mai bine pe Eragon. Solzii săi se frecară unii de alţii. „Spre 
deosebire de sufletele altor făpturi, spuse el, esenţa unui 
dragon nu se află numai în cap. În pieptul său se ascunde 
un soi de nestemata foarte tare, alcătuita dintr-o materie 
precum cea a solzilor care îi acoperă trupul. Se numeşte 
Eldunari, adică „miezul inimii”. Când dragonul iese din ou, 
Eldunari nu are culoare şi strălucire. De cele mai multe ori, 
aşa rămâne până la moarte, apoi se pierde odată cu trupul 
dragonului. Cine doreşte însă poate să-şi verse sufletul 
înăuntrul ei. Atunci va căpăta aceeaşi culoare cu solzii şi va 
începe să sclipească precum un tăciune, dăinuind chiar şi 
după moartea cărnii, astfel încât esenţa dragonului va 
rămâne veşnică. De asemenea, dragonii îşi pot scoate din 
trup aceste inimi tăinuite câtă vreme sunt încă în viaţă, 
astfel încât trupul şi sufletul lor să fie separate, dar încă 
legate unul de celălalt, ceea ce poate fi de mare ajutor în 
anumite împrejurări. Numai că aşa ceva ne pune într-o 
mare primejdie, căci cel care posedă o Eldunari are în 


stăpânirea sa însuşi sufletul unui dragon. Folosindu-se de 
ea, îl poate sili să-i facă pe voie, oricât ar fi de ticălos.” 

Gândindu-se la ce însemna asta, Eragon rămase năuc. 
Aţintindu-şi privirea asupra Saphirei, întrebă: „Şi tu ştiai 
deja despre asta?” 

Ea îi răspunse printr-o mişcare ciudată, ca de şarpe, a 
capului, făcându-şi solzii să se vălurească. „Mi-am simţit 
miezul inimii în piept de când am ieşit din ou. Numai că nu 
mi-a trecut niciodată prin cap să-ţi vorbesc de el.” „Nu pot 
să înţeleg de ce câtă vreme este un lucru atât de important 
şi de preţios.” „Eragon, ţie ţi s-ar părea firesc să-i povesteşti 
altuia de stomacul tău? Sau de inimă, ficat şi mai ştiu eu ce? 
Eldunari face parte din mine. Nu m-am gândit niciodată că 
merită prea multă atenţie... cel puţin până ce am ajuns 
prima dată în Ellesmera.” „Deci totuşi ştiai!” „Da, dar nu 
prea multe. Glaedr mi-a dat de înţeles că miezul inimii este 
ceva mai preţios decât crezusem şi m-a prevenit să-l apăr 
ca să nu cad în mâinile duşmanilor fără să-mi dau seama. 
Mai multe nu mi-a spus, dar de atunci, cugetând, am înţeles 
destule din ceea ce tocmai ai auzit.” „Şitotnu ţi-a trecut 
prin cap că merită să-mi pomeneşti şi mie despre asta?” 
întrebă Eragon. 

„Ba aş fi vrut, răspunse ea printr-un mârâit, numai că, aşa 
cum s-a întâmplat şi cu Brom, i-am făgăduit lui Glaedr că nu 
voi vorbi despre asta cu nimeni, nici măcar cu tine.” „Cum 
de te-ai învoit la aşa ceva?” „Am încredere în Glaedr şi în 
Oromis. Tu nu ai?” 

Eragon se încruntă şi se întoarse din nou către elf şi 
dragonul auriu. 

— De ce nu ne-aţi dezvăluit mai demult această taină? 
Destupând carafa, Oromis îşi umplu la loc pocalul cu vin şi 
zise: 

— Ca s-o apărăm pe Saphira. 

— S-o apăraţi? De ce? 

„De tine”, zise Glaedr. Eragon se simţi atât de uimit şi 
furios de vorbele lui încât nici măcar nu izbuti să se adune 


şi să se împotrivească înainte ca dragonul să continue. „În 
sălbăticie, dragonii aflau despre Eldunari de la vârstnicii 
lor, când erau îndeajuns de mari pentru a înţelege. Aşa, nu 
erau în primejdie să-şi verse sufletul în miezul inimii fără să 
ştie la ce avea să ducă asta. Printre Cavaleri a apărut un alt 
obicei. Primii ani de tovărăşie între un dragon şi un Cavaler 
sunt foarte importanţi pentru ca între ei să se înfiripe o 
legătură trainică. Cavalerii au înţeles, până la urmă, că era 
mai bine să aştepte până ce tinerii ucenici şi dragonii lor 
ajungeau să se cunoască temeinic şi abia atunci să le 
dezvăluie adevărul despre Eldunari. Altfel, un dragon tânăr 
şi neprevăzător ar fi putut hotări să-şi scoată miezul inimii 
din trup numai pentru a-l împăca sau uimi pe Cavalerul său. 
Când ne lăsăm miezul inimii în stăpânirea altcuiva, îi 
dăruim de fapt întreaga noastră fiinţă. Şi nici nu-l mai 
putem pune la loc odată ce l-am scos la lumină. Cu aşa ceva 
nu trebuie să te pripeşti, căci este un lucru care-ţi va 
schimba tot restul vieţii, chiar dacă aceasta mai ţine încă 
mii şi mii de ani.” 

— Aşadar, tu ai încă miezul inimii în trup? întrebă Eragon. 
Glaedr scoase pe nări un vârtej de aer fierbinte, care făcu 
iarba din jurul mesei să freamăte. „Nu se cuvine să întrebi 
aşa ceva un dragon în afară de Saphira. Să nu mai 
îndrăzneşti s-o faci vreodată, mititelule!” 

Cu toate că dojana lui Glaedr îl făcu să roşească, Eragon 
avu puterea să-i răspundă aşa cum trebuia. 

— Am înţeles, Maestre, spuse el, înclinându-şi fruntea. 
Dar... dar ce se întâmplă dacă Eldunari se frânge? 

„Dacă dragonul şi-a vărsat deja sufletul înăuntrul ei, atunci 
va muri cu adevărat.” Glaedr clipi cu zgomot, închizându-şi 
şi apoi deschizându-şi la loc ambele pleoape. „Înainte să 
facem legământ cu elfii, miezurile inimilor noastre erau 
ascunse în Du Fells Nangoroth, munţii din mijlocul 
deşertului Hadarac. Mai târziu, după ce Cavalerii şi-au 
făcut sălaş în insula Vroengard şi au clădit acolo un lăcaş 
pentru Eldunari, atât dragonii sălbatici, cât şi cei legaţi le- 


au încredinţat miezurile inimilor pentru a le ţine în 
siguranţă.” 

— Asta înseamnă, făcu Eragon, că Galbatorix a izbutit să 
pună mâna pe ele? 

Se aştepta ca tot Glaedr să-i răspundă, însă în loc de asta 
auzi glasul lui Oromis: 

— Da, dar nu pe toate deodată. Trecuse atât de multă 
vreme de când vreun duşman îi ameninţase cu adevărat pe 
Cavaleri încât mulţi fraţi ai ordinului nostru nu mai dădeau 
importanţă misiunii de a apăra Eldunari. Când Galbatorix s- 
a întors împotriva noastră, devenise aproape o obişnuinţă 
ca un dragon să-şi scoată miezul inimii din piept. 

— Dar de ce? Cum se poate aşa ceva? 

„Cel care stăpâneşte miezul inimii unui dragon, zise 
Glaedr, îi poate vorbi, oricât ar fi de departe de acesta. 
Dacă un Cavaler are cu el Eldunari, îi poate împărtăşi 
dragonului său orice gând, chiar dacă se află în celălalt 
capăt al lumii, la fel de uşor cum faceţi acum tu şi Saphira.” 

— Şi mai e ceva, spuse Oromis. Un vrăjitor care are în 
stăpânire o Eldunari se poate folosi de puterea dragonului 
pentru farmecele sale şi iarăşi depărtarea dintre ei nu are 
nici o importanţă. Când... 

O pasăre viu colorată se năpusti peste masă şi-i 
întrerupse. Bătând nebunegşte din aripi, ea pluti peste 
castronaşele cu fructe şi sorbi zeama unei mure strivite, 
apoi se înălţă şi plecă, dispărând în pădure. Oromis 
reîncepu sa vorbească: 

— Când Galbatorix a ucis pentru prima dată un Cavaler, a 
furat şi miezul inimii dragonului aceluia. Apoi, în anii pe 
care i-a petrecut ascuns în pustietăţi, a izbutit să frângă 
mintea dragonului întemnițat şi să-l supună, ajutat, 
pesemne, de Durza. Aşa se face ca, atunci când s-a răzvrătit 
pe faţă şi a pornit la luptă alături de Morzan, era deja mai 
puternic decât aproape toţi ceilalţi Cavaleri. Şi nu doar de 
puterea vrăjilor este vorba, ci şi de cea a minţii, căci esenţa 
ascunsă în Eldunari se împreuna cu a sa. Drept urmare, 


ceea ce a încercat el să facă a fost nu doar să-i ucidă pe 
Cavaleri şi pe dragoni, ci să adune cât putea de multe 
Eldunari fie furându-le de la Cavaleri, fie supunându-i pe 
aceştia la chinuri până ce dragonii erau siliţi să şi le scoată 
din piept. Până să ne dăm noi seama ce făcea, era deja prea 
puternic. A fost ajutat şi de faptul că mulţi Cavaleri 
călătoreau nu doar cu miezul inimii propriului dragon, ci şi 
cu ale altora, care nu mai aveau trup, căci aceştia sufereau 
adesea de plictiseală, nevoiţi să rămână mereu într-un 
alcov, şi tânjeau după lucruri noi. Şi, fireşte, după ce 
Galbatorix şi Trădătorii au prădat oraşul Doru Araeba de pe 
insula Vroengard, au pus mâna pe toate inimile adunate 
acolo. Galbatorix a câştigat lupta folosindu-se de puterea şi 
înţelepciunea dragonilor împotriva întregii Alagaesii. La 
început, nu putea stăpâni decât câteva Eldunari. Nu e uşor 
să sileşti un dragon să ţi se supună, oricât ai fi de puternic. 
De îndată ce i-a învins pe Cavaleri şi s-a făcut rege în 
Uru'baen, şi-a petrecut tot timpul încercând să supună 
inimile pe care pusese mâna, una după alta. Din câte 
credem noi, asta l-a ţinut ocupat vreme de aproape 
patruzeci de ani, în care n-a dat prea mare atenţie 
lucrurilor care se întâmplau în Alagaesia - de asta, oamenii 
din Surda au izbutit să se rupă de Imperiu. După cea 
terminat, Galbatorix a ieşit la lumină şi a început să-şi ia din 
nou în stăpânire Imperiul şi să cucerească ţinuturile 
dimprejur. Nu ştim de ce, însă după doi ani şi jumătate de 
foc şi pârjol s-a retras din nou în Uru'baen şi n-a mai ieşit 
niciodată. Nu mai este rupt de ceilalţi, ca înainte, însă e 
limpede că pune la cale ceva numai de el ştiut. Cu toată 
firea lui spurcată, nu s-a lăsat pradă desfrânării, din câte au 
izbutit să afle iscoadele vardenilor. Mai multe însă nu am 
putut descoperi. 

Cufundat în gânduri, Eragon rămase cu ochii în gol. 
Pentru prima dată, poveştile pe care le auzise despre 
puterile nefiresc de mari ale lui Galbatorix căpătau înţeles. 
Se simţi parcă mai îmbărbătat şi-şi spuse: „Nu ştiu cum să 


facem, dar trebuie să izbutim să eliberăm dragonii din 
mâinile lui Galbatorix. Atunci, el nu va fi mai puternic decât 
un Cavaler obişnuit”. Chiar dacă un asemenea ţel părea 
foarte greu de atins, era bine de ştiut că regele avea şi elo 
slăbiciune, oricât de mică. Tot gândindu-se aşa, îi veni în 
minte o altă întrebare: 

— Cum se face că n-am întâlnit nici o vorbă despre 
Eldunari în poveştile de demult? Mi s-ar fi părut firesc ca 
barzii şi învățații să le pomenească. 

Oromis îşi lăsă palma pe masă şi spuse: 

— Această taină se numără printre cele păstrate cu 
străşnicie chiar şi în rândul elfilor. De-a lungul istoriei, 
dragonii au încercat din răsputeri să ascundă adevărul de 
ceilalţi. Cavalerilor nu le-au dezvăluit nimic decât după 
încheierea legământului fermecat, iar atunci nu au aflat 
decât câţiva. 

— Dar de ce? 

„Vai, răspunse Glaedr, adesea ne-am ruşinat la gândul că 
trebuie să ne ascundem, însă, dacă toată lumea ar fi aflat 
despre Eldunari, fiecare tâlhar mărunt ar fi încercat să fure 
una şi, până la urmă, cineva ar fi şi izbutit. Ne-am străduit 
din răsputeri să nu se întâmple aşa ceva.” 

— Dar un dragon închis în Eldunari nu se poate apăra în 
nici un fel? făcu Eragon. 

Ochiul lui Glaedr păru să sclipească mai tare ca niciodată. 
„O întrebare foarte potrivită. Un dragon care şi-a scos 
miezul inimii din trup, dar care încă este în viaţă poate, 
fireşte, să se apere cu ghearele, colții, coada şi aripile. În 
schimb, unul al cărui trup a murit nu mai are cum. Singura 
sa armă este mintea şi, poate, dacă întâlneşte prilejul 
potrivit, magia, pe care noi n-o putem folosi oricând dorim. 
lată de ce mulţi dragoni nu au dorit să-şi prelungească viaţa 
dincolo de moartea cărnii, închişi în Eldunari, nu se mai 
puteau mişca după pofta inimii, nu mai puteau simţi lumea 
dimprejur decât prin mijlocirea minţilor altora şi nu mai 
puteau înfăptui nimic decât prin puterea gândului şi a 


rarelor clipe în care stăpâneau magia. E o viaţă grea pentru 
orice făptură, dar mai ales pentru dragoni, care sunt cei 
mai liberi dintre toţi.” 

— Şi atunci cum se face că unii o apucau totuşi pe această 
cale? întrebă Eragon. 

„Uneori, se întâmpla fără voia lor. În vreme ce trupurile lor 
îşi pierdeau puterile, unii dragoni se speriau şi se 
adăposteau în Eldunari. De asemenea, dacă îşi scoseseră 
miezul inimii din trup înainte să moară, nu mai aveau de 
ales şi erau nevoiţi să meargă mai departe. De cele mai 
multe ori însă, dragonii care alegeau să-şi verse sufletul în 
Eldunari erau neînchipuit de bătrâni, mai bătrâni decât 
suntem acum Oromis şi cu mine, astfel încât frământările 
cărnii încetaseră să-i mai tulbure, se închiseseră în sine şi-şi 
doreau să-şi petreacă veşnicia căutând răspunsul la 
întrebări pe care nici o făptură mai tânără nu le putea 
înţelege. Miezurile inimilor unor astfel de dragoni erau 
păstrate cu sfinţenie şi venerație datorită înţelepciunii lor. 
Atât dragonii sălbatici, cât şi cei legaţi, dar şi Cavalerii, 
fireşte, aveau obiceiul să le ceară sfatul când venea vorba 
de lucruri importante. Faptul că Galbatorix i-a înrobit este o 
ticăloşie spurcată, precum şi o cruzime nemaivăzută.” 
„Acum vreau şi eu să întreb ceva”, spuse Saphira, iar 
murmurul răsunător al gândurilor ei se învârteji prin 
mintea lui Eragon. „Odată ce un dragon îşi varsă sufletul în 
Eldunari, este nevoit să trăiască mai departe sau este cu 
putinţă ca, dacă nu mai are puterea să îndure, să se 
desprindă de lume şi să se piardă în întunericul de 
dincolo?” 

— De unul singur nu poate, zise Oromis, decât dacă prinde 
prilejul potrivit pentru a folosi magia şi astfel izbuteşte să 
sfărâme Eldunari dinăuntru. Din câte ştiu, aşa ceva nu s-a 
întâmplat decât rareori. Singura cale este să convingă pe 
altcineva să-i distrugă miezul inimii. lată o altă pricină 
pentru care dragonii şovăiau să-şi verse sufletul în Eldunari 


- ca nu cumva să rămână ferecaţi într-o temniţă din care nu 
mai aveau scăpare. 

Eragon simţea în minte scârba care o cuprinsese pe 
Saphira la gândul unei asemenea sorţi. Ea însă nu pomeni 
nimic despre asta, ci întrebă: „Şi câte Eldunari are 
Galbatorix în mâinile sale?” 

— Nu ştim cu siguranţă, răspunse Oromis, dar, după 
socoteala noastră, trebuie să fie câteva sute. 

Saphira se înfiora din tot trupul. „Aşadar, neamul nostru 
nu este ameninţat de pieire?” 

Oromis şovâăi, dar răspunsul veni de la Glaedr: „Micuţo, 
începu el, iar Eragon se miră nespus să-l audă folosind 
acest cuvânt, chiar dacă totul împrejur ar fi plin de 
Eldunari, neamul nostru tot osândit ar rămâne, închis în 
miezul inimii sale, un dragon tot dragon rămâne, însă nici 
nu mai simte nevoile cărnii şi nici nu şi le mai poate 
îndeplini. Aşadar, nu se poate înmulţi.” 

Eragon simţi o durere la ceafă. Oboseala celor patru zile 
de călătorie devenea din ce în ce mai apăsătoare. Nu-şi mai 
putea stăpâni gândurile mai mult de câteva clipe, apoi 
atenţia îi slăbea, iar totul i se învârtejea în minte. Saphira îşi 
flutură vârful cozii. 

„Nu sunt atât de neştiutoare încât să cred că dragonii din 
Eldunari pot avea urmaşi. Totuşi, gândul că nu sunt atât de 
singură pe cât credeam mă ajută să-mi port mai uşor 
povara... Chiar dacă neamul nostru e osândit, măcar sunt 
mai mult de patru dragoni în viaţă pe lume, chiar dacă nu 
mai au trup.” 

— E adevărat, zise Oromis. Dar, precum Murtagh şi Thorn, 
şi ei sunt prizonierii lui Galbatorix. 

„Atunci înseamnă că am pentru ce să lupt, spuse Saphira. 
Pentru a-i elibera şi pentru a salva ultimul ou.” 

— Amândoi trebuie să luptăm. Suntem singura lor 
speranţă, rosti şi Eragon, frecându-şi fruntea cu degetul 
mare de la mâna dreaptă. Mai este ceva ce nu înţeleg 
totuşi. 


— Aşa? făcu Oromis. Ce anume? 

— Dacă Galbatorix soarbe putere din aceste inimi, ele de 
unde au atâta energie? începu Eragon, apoi se opri, 
căutând vorbe mai potrivite pentru a se face înţeles; arătă 
cu braţul către rândunelele care zburau pe cer. Fiecare 
făptură vie mănâncă şi bea pentru a avea putere; până şi 
plantele o fac. Hrana ne dă energia de care au nevoie 
trupurile noastre în fiecare zi, dar şi pentru a face vrăji, fie 
că ne bizuim pe propriile puteri, fie că sorbim dintr-ale 
altora. Dar cu aceste Eldunari cum o fi oare? Nu au oase, 
muşchi şi piele, nu-i aşa? Nu mănâncă. Atunci cum de mai 
trăiesc? De unde vine energia? 

Oromis zâmbi cu dinţii săi alungiţi ca de porțelan. 

— De la magie. 

— Magie? 

— Da, de la magie, care trebuie înţeleasă ca o cale pentru 
a folosi şi mânui energia. Nici dragonii, nici noi nu am aflat 
niciodată un răspuns limpede la întrebarea ta. Poate că 
Eldunari sorb lumina soarelui, ca plantele, sau se hrănesc 
din puterile făpturilor aflate în apropierea lor. Oricare ar fi 
răspunsul, s-a dovedit că în clipa în care un dragon moare, 
iar esenţa sa se închide în miezul inimii, el ia cu sine toată 
energia pe care o avea când trupul a încetat din viaţă. După 
aceea, puterea sa creşte. 

Încet, încet în următorii cinci până la şapte ani, după care 
atinge pragul cel mai ridicat. Şi, crede-mă, este vorba de 
foarte multă energie. Cu cât miezul inimii este mai mare, cu 
atât poate absorbi mai mult. Aşadar, dragonii bătrâni sunt şi 
cei mai puternici. 

Gândindu-se la ultima luptă cu Murtagh şi cu Thorn, 
Eragon spuse: 

— Pesemne Galbatorix i-a dăruit lui Murtagh câteva 
Eldunari. Numai aşa îmi pot explica faptul că s-a dovedit 
atât de puternic în luptele cu noi. 

Oromis încuviinţă. 


— Nu cred că i le-a dăruit, ci doar i le-a împrumutat. 
Norocul vostru că nu au fost mai multe, altfel Murtagh ar fi 
izbutit cu uşurinţă să vă înfrângă pe voi, pe Arya şi pe toţi 
magicienii vardenilor! 

Eragon îşi aminti că, în ambele daţi în care se întâlnise cu 
Murtagh pe câmpul de luptă, în mintea acestuia păreau să- 
şi fi făcut sălaş mai multe făpturi. Îi împărtăşi această 
amintire şi Saphirei şi spuse: „Poate că am simţit puterea 
inimilor pe care le avea cu el... mă întreb unde le pusese. 
Şaua lui Thorn nu avea desagi, iar în veşmintele lui 
Murtagh n-am observat nici o umflătură care să mă facă să 
intru la bănuieli.” „Nu ştiu, zise Saphira. Dar acum îmi dau 
seama ce a vrut să spună Murtagh când te-a îndemnat ca, 
în loc să-ţi smulgi inima din piept, mai bine să le smulgi pe 
ale lui. A vorbit ca şi când avea mai multe.” „Aşa e! Poate că 
încerca să mă prevină.” Trăgând aer în piept, Eragon îşi 
dezmorţi umerii şi se lăsă pe spătarul scaunului. 

— În afară de inima Saphirei şi de cea a lui Glaedr, mai 
există Eldunari pe care Galbatorix să nu fi pus mâna? 

Oromis se întunecă la faţă, posomorându-se. 

— Din câte ştim noi, nu. După căderea Cavalerilor, Brom a 
plecat să vadă dacă nu mai existau unele pe care Galbatorix 
să le fi trecut cu vederea, dar n-a găsit nimic. Nici eu, în toţi 
anii în care am brăzdat Alagaesia cu mintea, nu am prins 
nici măcar o şoaptă, o umbră de gând venind de la vreun 
dragon închis în miezul inimii sale. Când Galbatorix şi 
Morzan au pornit la atac împotriva noastră, fiecare 
Eldunari se afla în locuri bine-cunoscute şi niciuna nu a 
dispărut fără urmă. Nu cred să mai existe vreo speranţă să 
găsim, pe cine ştie unde, Eldunari de care să ne putem 
folosi în lupta noastră. 

Cu toate că nu se aşteptase la vreun alt răspuns, Eragon 
se simţi dezamăgit să audă aşa ceva. 

— O ultimă întrebare. Atunci când un Cavaler rămâne fără 
dragonul său sau un dragon fără Cavaler, se întâmplă 
adesea ca el să piară, la rândul său, ori să-şi ia singur viaţa. 


Cei care nu mor îşi pierd, de cele mai multe ori, minţile. Nu 
e aşa? 

„Ba da, aşa e”, răspunse Glaedr. 

— Totuşi, ce s-ar întâmpla dacă un dragon şi-ar vărsa mai 
întâi sufletul în miezul inimii sale şi apoi ar muri? 

Glaedr se foi, iar Eragon simţi pământul cutremurându-i- 
se uşor sub tălpi. Apoi dragonul auriu îi răspunse: „Există şi 
un nume pentru acei Cavaleri care au rămas în stăpânirea 
miezului inimii dragonilor lor după moartea acestora: 
Indivarn. Pentru dragon aşa ceva nu e prea plăcut, dar 
mulţi s-au împăcat cu gândul şi, împreună cu Cavalerii lor, 
au continuat să înfăptuiască lucruri mari. Dacă însă un 
Cavaler îşi pierdea viaţa, se întâmpla adesea ca dragonul 
să-şi fărâme miezul inimii sau să pună pe cineva s-o facă în 
locul său, dacă era deja închis înăuntru, pentru a-şi urma 
Cavalerul în lumea de dincolo. Dar nu întotdeauna. Unii 
dragoni şi unii Cavaleri, precum Brom - au fost în stare să 
ţină piept unei asemenea pierderi şi au rămas în slujba 
ordinului nostru încă mulţi ani fie în trup, fie în miezul 
inimii.” „Oromis-elda, ne-aţi dat multe lucruri de gândit 
azi”, spuse Saphira. Eragon încuviinţă, dar rămase tăcut, 
prea ocupat să răsucească pe toate părţile ceea ce aflase. 

Mâini de războinic. 

Eragon mânca o căpşună caldă şi dulce, cu privirea 
aţintită în adâncurile nepătrunse ale cerului. După ce 
termină, aşeză codiţa pe tipsia din faţa lui, împingând-o cu 
vârful degetului până în locul care i se păru cel mai potrivit 
şi deschise gura să vorbească. Oromis i-o luă înainte: 

— Şi acum, Eragon? îl întrebă elful. 

— Şi acum? 

— Am vorbit multe despre lucrurile pe care doreai să le 
afli. Acum, spune-mi: ce doriţi să faceţi tu şi Saphira? Nu 
puteţi zăbovi prea mult în Ellesmera, aşa că aş vrea să ştiu 
ce nădăjduiţi să obţineţi cu această călătorie. Sau vreţi 
cumva să plecaţi înapoi chiar mâine dimineaţă? 


— Nădăjduiam, zise Eragon, ca la întoarcere să ne putem 
continua învăţătura la fel ca la început. Fireşte că acum nu 
avem vreme, dar mai este ceva ce aş vrea să fac. 

— Ce anume? 

Maestre, nu ţi-am povestit niciodată tot ce mi s-a întâmplat 
când am fost în Teirm împreună cu Brom. 

Apoi, Eragon îi povesti elfului cum intrase, de curiozitate, 
în prăvălia Angelei şi cum ea îi citise soarta, precum şi 
despre sfaturile pe care le primise după aceea de la 
Solembum. Gânditor, Oromis îşi mângâia cu un deget buza 
de sus. 

— De un an încoace, aud din ce în ce mai des vorbindu-se 
despre ghicitoarea aceasta şi de la tine, şi din veştile trimise 
de Arya de la vardeni. Înţeleg că Angela se pricepe de 
minune să apară acolo unde sunt pe cale să se petreacă 
lucruri care merită atenţie. 

„Asta aşa-i”, încuviinţă Saphira. 

— Purtarea ei, continuă Oromis, îmi aminteşte foarte bine 
de o vrăjitoare din neamul omenesc, care a trecut cândva 
prin Ellesmera, cu toate că aceea nu-şi spunea Angela. E 
vorba de o femeie micuță, cu bucle groase, castanii, cu ochi 
sclipitori şi căreia îi place să spună vorbe pe cât de ciudate, 
pe atât de pătrunzătoare? 

— Întocmai, răspunse Eragon. Deci, este una şi aceeaşi cu 
cea pe care-ai cunoscut-o atunci? 

Oromis îşi flutură uşor mâna stângă. 

— Dacă este, înseamnă că avem de-a face cu o fiinţă cu 
adevărat ieşită din comun... Cât despre profeţiile ei, eu în 
locul tău nu m-aş frământa prea tare din pricina lor. Se vor 
îndeplini sau nu se vor îndeplini şi, câtă vreme nu ştim mai 
multe, niciunul dintre noi nu poate face nimic în privinţa 
aceasta. În schimb, merită să cugeţi mai adânc la ce ţi-a 
spus pisica fermecată. Eu n-am auzit niciodată de un loc 
numit Bolta Sufletelor. Stânca lui Kuthian îmi spune ceva, 
dar nu-mi amintesc unde am auzit acest nume. Am să caut 


în pergamentele pe care le am, dar ceva mă face să cred că 
nu e vorba de o scriere a elfilor... 

— Dar arma de la rădăcinile copacului Menoa? 

— Eragon, nu ştiu nimic despre o asemenea armă şi, 
crede-mă, tainele acestei păduri îmi sunt aproape toate 
cunoscute. Nu cred să existe mai mult de doi elfi, în toată 
Du Weldenvarden, care să ştie mai mult decât mine despre 
poveştile şi tradiţiile sale. Am să-i întreb pe cei doi pe care-i 
cunosc, dar mi-e teamă că va fi în zadar. 

Văzându-l dezamăgit, Oromis adăugă: 

— Eragon, înţeleg că ai nevoie de o sabie pentru a o 
înlocui pe Za'roc şi în privinţa asta te pot ajuta. În afară de 
sabia mea, Naegling, în regatul elfilor există încă două care 
au rămas de la Cavaleri - Arvindr şi Tamerlein. Arvindr se 
află acum în oraşul Nadindel, unde nu ai vreme să ajungi. 
Tamerlein însă este aici, în Ellesmera, în stăpânirea Casei 
Valtharos. Mai-marele acestei familii, Lordul Fiolr, nu se va 
despărţi de ea cu mare uşurinţă, fireşte, însă cred că ţie ţi-o 
va dărui dacă ştii cum să i-o ceri. Am să fac în aşa fel încât 
mâine dimineaţă să-i poţi vorbi. 

— Şi dacă nu mi se potriveşte? întrebă Eragon. 

— Să sperăm că ţi se va potrivi. Totuşi, am să-i trimit vorbă 
şi făurăresei Rhunon că ai să treci pe la ea ceva mai târziu. 

— Dar ea s-a legat cu jurământ că nu va mai fauri 
niciodată o sabie. Oromis oftă. 

— Aşa este, însă oricum merită să-i vorbeşti. Ea este cea 
care te poate sfătui cel mai bine când vine vorba să-ţi 
găseşti o armă potrivită. Şi, chiar dacă o primeşti pe 
Tamerlein, sunt sigur că Rhunon va dori s-o cerceteze cu 
ochii ei înainte să pleci din Du Weldenvarden. Au trecut mai 
bine de o sută de ani de când a fost ultima dată folosită în 
luptă, aşa că s-ar putea să aibă nevoie de ceva îngrijiri. 

— Şi nu există nici un alt elf care să-mi poată făuri o sabie? 
întrebă Eragon. 

— Nu, zise Oromis. Niciunul nu poate făuri o armă la fel de 
bună ca Za'roc sau ca sabia de care se foloseşte acum 


Galbatorix, oricare-ar fi aceea. Rhunon este printre cei mai 
bătrâni elfi care sunt încă în viaţă, iar ea a făurit toate 
săbiile fraţilor din ordinul nostru. 

— A apucat vremea când au apărut primii Cavaleri? făcu 
Eragon uimit. 

— Era deja bătrână pe atunci. După câteva clipe, Eragon 
întrebă: 

— Şi până mâine dimineaţa ce să facem, Maestre? Oromis 
îi privi pe el şi pe Saphira şi spuse: 

— Duceţi-vă la copacul Menoa. Ştiu că nu te vei simţi 
împăcat până nu o faci. Vezi dacă poţi găsi vreo urmă a 
armei cu care te-a ispitit pisica fermecată. După ce te 
lămureşti, duceţi-vă la locuinţa pe care v-a dăruit-o 
Islanzadi. Slujitorii reginei se îngrijesc mereu de ea -vă 
poate primi în orice clipă. Mâine vom face ce vom putea. 

— Dar, Maestre, avem atât de puţin timp... 

— Numai că astăzi sunteţi amândoi mult prea obosiţi. 
Crede-mă, Eragon, odihna o să vă prindă bine. Aşa o săai 
răgazul să cugeţi la tot ceea ce ai aflat acum. Cu asemenea 
lucruri nu-i uşor să te împaci, nici măcar dacă eşti rege... 
sau dragon. 

În ciuda vorbelor elfului, lui Eragon nu prea îi venea să-şi 
petreacă restul zilei fără să facă nimic. Era atât de 
frământat de ce-l aştepta încât voia să înveţe cât mai multe, 
chiar dacă ştia că avea nevoie de odihnă. Se foi în scaun. 
Privindu-l, Oromis înţelese, pesemne, ce-l tulbura. Îi zâmbi 
şi-i spuse: 

— Îţi făgăduiesc un lucru, Eragon, care sper să te facă să 
te simţi mai bine. Gândeşte-te la o vrajă sau la un lucru 
legat de magie pe care vrei să-l afli, iar eu am să te învăţ tot 
ce ştiu despre asta, chiar dacă nu avem foarte mult timp. 

Eragon începu să se joace cu inelul pe care-l avea pe 
deget, răsucindu-l încoace şi încolo cu degetul mare de la 
cealaltă mână. Gândindu-se la vorbele lui Oromis, încercă 
să se hotărască ce să aleagă. În cele din urmă, zise: 


— Aş vrea să învăţ cum să chem spiritele. Oromis se 
înnegura. 

— Ţi-am făgăduit un lucru şi n-am să-mi iau vorba înapoi. 
Însă magia spiritelor este întunecată şi primejdioasă. Nu se 
cuvine să cauţi să stăpâneşti alte fiinţe care să-ţi 
îndeplinească dorinţele. Şi, chiar dacă nu-ţi pasă că e un 
lucru nedrept şi greşit, nu uita că este, de asemenea, foarte 
greu şi primejdios. Un magician are nevoie de cel puţin trei 
ani de învăţătură înainte să poată măcar încerca să cheme 
spiritele fără să fie în primejdie de a cădea el însuşi în 
puterea lor. Magia spiritelor nu este ca altele, Eragon. De 
fapt şi de drept, ceea ce încerci este să sileşti nişte fiinţe 
foarte puternice şi duşmănoase să-ţi dea ascultare. La 
rândul lor, acestea vor căuta, fără încetare, o cale de 
scăpare din robia lor, o slăbiciune a vrăjii care-i supune, de 
care să se poată folosi. Odată ce o vor găsi, vor pune ele 
stăpânire pe tine. Niciodată, dar niciodată nu a existat o 
Umbră care să fie şi Cavaler. Aşa ceva ar fi o grozăvie mai 
mare decât oricare altele care au bântuit de-a lungul anilor 
prin lume, o făptură mai spurcată decât Galbatorix însuşi. 
Te rog, Eragon, alege altceva, ceva care să nu fie atât de 
primejdios pentru tine şi pentru cauza noastră. 

— Atunci, răspunse Eragon, aş vrea, dacă poţi, să-mi 
dezvălui care îmi este numele adevărat. 

— Eragon-finiarel, zise Oromis, dorinţele tale sunt din ce 
în ce mai greu de îndeplinit. Dacă m-aş strădui un pic, cred 
că aş putea să-ţi aflu numele adevărat. Da, cred că aş putea, 
repetă elful cu plete argintii, sfredelindu-l cu ochii săi 
pătrunzători. Dar n-am s-o fac. Numele adevărat e foarte 
important în magie, dar nu ţine, la urma urmelor, de ea, aşa 
că vorbele pe care le-am rostit mai devreme nu mă silesc să 
fac ce-mi ceri. Dacă vrei să te înţelegi mai bine pe tine 
însuţi, Eragon, atunci caută să ţi-l afli singur. E mult mai 
folositor aşa. Pe această cale, vei dobândi mai multă 
înţelepciune decât dacă ţi l-aş dezvălui eu. Iar înţelepciunea 


trebuie câştigată pe merit. Nimeni, oricât de mult l-ai 
respecta, nu ţi-o poate dărui. 

Eragon se mai jucă o vreme cu inelul, apoi îşi drese glasul 
şi scutură din cap. 

— Atunci nu ştiu... nu-mi mai vine în minte nici o altă 
întrebare al cărei răspuns vreau să-l aflu. 

— Mă îndoiesc profund, răspunse Oromis. 

Lui Eragon îi venea din ce în ce mai greu să se gândească 
la alegerea pe care trebuia s-o facă. În loc de asta, îşi tot 
amintea de Eldunari şi de Brom. Se minună din nou de 
ciudatul lanţ al întâmplărilor care-l făcuseră pe Brom să se 
adăpostească în Carvahall şi, în cele din urmă, pe el însuşi 
să devină Cavaler al Dragonilor. „Dacă Arya nu ar fi...”, 
începu Eragon să-şi spună, apoi se opri şi zâmbi. Îi venise 
ceva în minte. 

— Atunci aş vrea să învăţ cum să fac un lucru să dispară 
dintr-un loc şi s-apară pe dată în altul, aşa cum a făcut Arya 
cu oul Saphirei. 

Oromis încuviinţă din cap. 

— Da, e o alegere foarte bună. Vraja e grea, dar are multe 
foloase. Sunt sigur că te va ajuta în lupta împotriva lui 
Galbatorix şi a Imperiului. Arya ştie cel mai bine asta. 

Luându-şi pocalul de pe masă, Oromis îl ridică în razele 
soarelui. Strălucirea lor făcea ca vinul să-şi piardă culoarea. 
O lungă vreme rămase aşa, cu ochii aţintiţi la pocal, apoi îl 
lăsă la loc şi spuse: 

— Înainte să ajungi în oraş, cred că e bine să ştii că acela 
pe care l-ai trimis să locuiască printre noi a ajuns încoace 
acum ceva timp. 

Eragon avu nevoie de câteva clipe pentru a-şi da seama 
despre cine era vorba. 

— Adică Sloan este în Ellesmera? spuse el uimit. 

— Locuieşte singur, într-o căsuţă mică de pe malul unui 
pârâu, aproape de hotarul de vest al oraşului. Când a ieşit 
împleticindu-se dintre copaci, era aproape mort, însă rănile 
de pe trup i-au fost îngrijite, aşa că acum e sănătos. Elfii din 


oraş îi duc hrană şi veşminte şi îi poartă de grijă mereu. 
Dacă doreşte să meargă undeva, îl conduc, iar uneori vin 
să-i citească. Numai că, de cele mai multe ori, el nu vrea să 
vadă pe nimeni şi nu le vorbeşte celor care trec să-l vadă. A 
încercat de două ori să plece, dar vrăjile tale l-au oprit. 

„Mă uimeşte să aflu că a ajuns aici atât de repede”, îi zise 
Eragon Saphirei. 

„Pesemne poruncile tale au fost mai puternice decât ţi-ai 
dat atunci seama.” „Da.” 

— Şi deci nu aţi găsit cu cale să-i redaţi vederea, spuse 
încet Eragon. 

— Nu. 

„Bărbatul cel mohorât are inima frântă, zise Glaedr. Ochii 
nu i-ar folosi la nimic. Oricum nu poate vedea limpede.” 

— Să mă duc să-l văd? întrebă Eragon, neştiind ce 
aşteptau cei doi de la el. 

— Asta trebuie s-o hotărăşti tu, spuse Oromis. S-ar putea 
ca o nouă întâlnire cu tine să-l tulbure. Totuşi, tu eşti 
răspunzător pentru pedeapsa lui, Eragon, şi nu se cuvine să 
uiţi de el. 

— Nu, Maestre, n-am să uit. 

Cu o mişcare bruscă, Oromis puse pocalul pe masă şi-şi 
aduse scaunul mai aproape de cel al lui Eragon. 

— Vremea trece şi nu vreau să vă mai ţin aici degeaba. 
Trebuie să vă odihniţi. Totuşi, mai este ceva de făcut înainte 
să plecaţi. Te rog să-mi dai voie să-ţi privesc mâinile. Aş 
vrea să aflu ce spun ele despre tine acum. 

Şi Oromis îşi întinse palmele către el. Eragon se supuse - 
îşi lipi mâinile, cu palmele în jos, de cele ale elfului, 
înfiorându-se la atingerea degetelor subţiri care-i pipăiau 
încheieturile. Oromis îi răsuci mâinile în sus şi în jos, făcând 
ca ridicăturile de piele îngroşată de pe dosul palmelor să 
arunce umbre tremurătoare împrejur, apoi i le întoarse cu 
palmele în sus, apăsându-l uşor, dar ferm pentru a-i privi 
degetele şi podul palmelor. 

— Ce vezi? întrebă Eragon. 


Oromis îi întoarse din nou mâinile şi arătă spre ridicăturile 
de piele. 

— De-acum ai mâini de războinic, Eragon. Ai grijă să nu 
devină mâinile unuia care se desfată cu sângele vărsat în 
război. 

Copacul vieţii. 

Părăsind Crestele din Tel'naeir, Saphira zbură jos, peste 
pădurea care-şi clătina crengile, până ce ajunse în luminişul 
în care se afla copacul Menoa. Acesta era mai gros decât o 
sută dintre pinii uriaşi care-l înconjurau şi se înălța spre cer 
ca o coloană măreaţă. Crengile sale se întindeau în toate 
părţile cale de vreo mie de picioare. Rădăcinile groase şi 
noduroase plecau dinspre trunchiul acoperit de muşchi şi 
acopereau o bucată foarte mare din pământul pădurii 
înainte să se afunde şi să se piardă sub cele ale copacilor 
mai mici. Împrejurul copacului Menoa, aerul era umed şi 
rece. Din mulţimea de ace de deasupra se scurgeau fuioare 
slabe de ceaţă, care nu se risipeau niciodată pe deplin, 
adăpând ferigile cu frunze late, care se adăposteau la 
picioarele trunchiului. Printre crengi se alergau veveriţe 
roşii. Din frunziş izbucneau, când şi când, chemările şi 
ciripiturile a sute de păsări. În tot luminişul părea să se 
simtă prezenţa unui suflet mereu treaz şi atent, căci 
înăuntrul copacului se ascundeau rămăşiţele unei elfe pe 
nume Linnea, ale cărei gânduri vegheau acum asupra 
pământului şi asupra pădurii întregi. 

Eragon căută prin întinderea de rădăcini, încercând să 
dea de urmele vreunei arme, oricare ar fi fost aceea, dar nu 
găsi nici acum, aşa cum nu găsise nici înainte, vreun lucru 
care să-i fi putut folosi în bătălie. Desprinse dintr-un petic 
de muşchi o bucată mare de scoarţa căzută la pământ şi i-o 
arată Saphirei. „Ce crezi? o întrebă. Daca ţes îndeajuns de 
multe vrăji, oare pot să omor un soldat lovindu-l cu asta?” 
„Dacă ai vrea, ai putea s-o faci şi cu un fir de iarbă, veni 
răspunsul. Totuşi, scoarţa asta n-are să-ţi folosească nici cât 
un fir de lână udă împotriva lui Murtagh şi a lui Thorn sau a 


regelui, cu dragonul său cel negru.” „Ai dreptate”, zise el şi 
aruncă scoarţa cât colo. 

„După mine, făcu Saphira, nu merită să te faci de râs 
numai ca să dovedeşti că sfaturile lui Solembum au fost 
bune.” „Nu, dar poate că, dacă este să găsesc arma asta, 
trebuie s-o iau pe altă cale. După cum mi-ai spus chiar tu, ar 
putea să fie la fel de bine o piatră, o carte sau o sabie. Cine 
ştie dacă un toiag tăiat dintr-o creangă a copacului Menoa 
nu ar fi o armă cum nu se poate mai potrivită?” „Dar tot mai 
de temut este o sabie.” „Mda... Unde maipuică nu 
îndrăznesc să retez o creangă fără îngăduinţa copacului 
însuşi şi habar n-am cum să-l fac să se învoiască.” 

Saphira îşi arcui gâtul ca de şarpe şi privi în sus către 
coroana uriaşă, apoi îşi scutură capul şi umerii ca să scape 
de picăturile de apă ce se adunaseră pe marginile solzilor ei 
bine şlefuiţi. În clipa în care picăturile reci îi atinseră 
trupul, Eragon ţipă scurt şi sări în spate, apărându-şi chipul 
cu braţul. 

„Mă cam îndoiesc, spuse Saphira, că aceia care încearcă 
să-i facă vreun rău copacului Menoa scapă nevătămaţi din 
asta.” 

Trecură mai multe ceasuri în care cei doi scotociră prin 
luminiş. Eragon nădăjduia în continuare că aveau să dea 
peste vreo scorbură sau o văgăună printre rădăcini în care 
să vadă colţul dezvelit al unui cufăr îngropat, iar în cufăr să 
găsească o sabie. „De vreme ce Murtagh o are pe Za'roc, 
care este sabia tatălui său, se gândi Eragon, mi s-ar părea 
drept să am şi eu parte de sabia pe care Rhunon a făurit-o 
pentru Brom.” „Şi ar avea şi culoarea potrivită, adăugă 
Saphira. Cea al cărei nume îl port, prima Saphira, era şi ea 
albastră.” 

În cele din urmă, pierzându-şi orice speranţă, Eragon îşi 
întinse gândurile către copacul Menoa şi încercă să-i atragă 
atenţia acelei minţi uriaşe şi greoaie pentru a-i explica ce 
căuta şi a-i cere ajutorul. Dar în zadar. Parcă ar fi încercat 
să-i vorbească vântului sau ploii, căci copacul nu-l băga în 


seamă deloc, aşa cum el n-ar fi băgat în seamă o furnică ce i 
se căţăra pe vârful încălţării. 

Dezamăgiţi, plecară amândoi din luminiş chiar în clipa în 
care soarele atingea orizontul. De acolo, Saphira zbură 
drept în mijlocul oraşului şi pătrunse în locuinţa din copac 
pe care le-o dăruiseră elfii. 

Aceasta era alcătuită din mai multe încăperi rotunde şi era 
aşezată în vârful unui copac zdravăn, la mai multe sute de 
picioare de pământ. 

Eragon găsi înăuntru mai multe castroane cu fructe, 
legume, fasole şi pâine care-l aşteptau. După ce mâncă 
puţin, se cuibări alături de Saphira în adâncitura din podea 
acoperită cu pături - cu toate că avea şi un pat moale care-l 
aştepta, voia să fie mai aproape de Saphira - şi rămase 
acolo, treaz şi atent la tot ce se întâmpla în jur, în vreme ce 
ea căzu într-un somn adânc. De acolo, de jos, privi stelele 
care se înălţau şi apuneau apoi pe deasupra pădurii 
luminate de lună şi se gândi la Brom şi la mama sa, cu toate 
tainele lor. Târziu, în noapte, alunecă în îmbrăţişarea viselor 
sale obişnuite, în care vorbi cu părinţii săi. Nu înţelese ce 
spuneau, căci toate glasurile erau înfundate şi tulburi, dar 
izbuti cumva să simtă ce mândri erau de el şi cât îl iubeau. 
Amintirea aceasta îi rămase pe vecie în suflet, chiar dacă 
ştia că erau numai nişte năluciri ale minţii sale care nu-şi 
putea găsi odihna. 

În zori, o elfă zveltă îi conduse pe Eragon şi pe Saphira pe 
potecile din Ellesmera până la locuinţa familiei Valtharos. 
Trecând printre coroanele întunecate ale pinilor mohorâţi, 
Eragon îşi dădu seama dintr-odată că oraşul era mult mai 
tăcut faţă de cum îl văzuse în prima sa călătorie. În tot 
drumul său nu văzu decât trei elfi - siluete înalte, graţioase, 
care pluteau printre copaci cu paşi neauziţi. 

„Nu-i de mirare, făcu Saphira. Înseamnă că au plecat 
aproape toţi la război.” „Da.” 

Lordul Fiolr îi aştepta într-o sală boltită, luminată de 
câteva globuri fermecate, care pluteau prin aer. Avea chipul 


lunguieţ, aspru şi ceva mai ascuţit decât al altor elfi - 
trăsăturile sale îi aminteau lui Eragon de o suliță subţire. 
Purta o robă verde cu auriu, al cărei guler se ridica mult, la 
ceafă, precum penele de pe gâtul unei păsări. Ducea în 
mâna stângă o baghetă dintr-un lemn alb, pe care erau 
încrustate litere din Liduen Kvaedhi şi care avea la capăt o 
perlă mare, sclipitoare. 

Lordul le făcu o plecăciune adâncă, iar Eragon îi răspunse 
la fel. Apoi, rostiră vorbele de salut obişnuite şi Eragon îi 
mulţumi pentru că le îngăduise să privească sabia numită 
Tamerlein. 

— De multă vreme, răspunse Lordul Fiolr, această 
comoară a aparţinut familiei mele. Pentru mine este un 
lucru nespus de preţios. Cunoşti povestea ei, Biruitor al 
Umbrei? 

— Nu, zise Eragon. 

— Tovarăşa mea de viaţă a fost înţeleaptă şi frumoasa 
Naudra, al cărei frate, Arva, era Cavaler al Dragonilor în 
vremea Căderii. Naudra se afla în Ilirea să-l vadă când 
Galbatorix şi Trădătorii s-au năpustit asupra oraşului ca o 
furtună coborâtă din nord. Arva s-a luptat alături de ceilalţi 
Cavaleri pentru a apăra llirea, dar Trădătorul Kialandi l-a 
lovit de moarte în bătălie. Înainte să-şi dea viaţa pe zidurile 
din lIlirea, Arva i-a dăruit-o pe Tamerlein Naudrei pentru a 
se putea apăra. Cu ajutorul acestei săbii, Naudra s-a luptat 
cu Trădătorii şi a scăpat, întorcându-se aici împreună cu un 
alt Cavaler şi cu dragonul său, dar a murit la scurtă vreme 
după aceea din pricina rănilor. 

Ridicând un deget, Lordul Fiolr mângâie bagheta pe care 
o ţinea în mână, iar perla cea mare începu să strălucească 
slab. 

— Tamerlein este pentru mine un lucru la fel de preţios ca 
aerul şi apa. Mai degrabă mi-aş da viaţa decât să mă 
despart de ea. Din păcate, nici eu, nici neamurile mele nu 
suntem vrednici de ea. Tamerlein a fost făurită pentru un 
Cavaler, iar noi nu am avut cinstea de a fi aleşi pentru a 


face parte din Ordin. Primesc să ţi-o împrumut, Biruitor al 
Umbrei, ca să te ajut în lupta împotriva lui Galbatorix. 
Totuşi, Tamerlein va rămâne comoara Casei Valtharos şi 
trebuie să-mi făgăduieşti să ne-o înapoiezi dacă eu sau 
moştenitorii mei ţi-o cerem. 

Eragon făgădui, apoi lordul Fiolr îi conduse pe el şi pe 
Saphira până la o masă lungă şi bine lustruită, care creştea 
din lemnul viu al podelei. La un capăt se afla un rastel 
frumos împodobit, pe care se odihnea sabia 'Tamerlein în 
teaca sa. 

Tăişul era colorat într-un verde închis şi puternic, la fel ca 
şi teaca. Mânerul avea la capăt un smarald mare. Fusese 
făurită dintr-un oţel cu sclipiri albăstrui, iar pe plăsele scria 
în limba elfilor: „Sunt Tamerlein, cea care aduce somnul de 
veci”. Era la fel de lungă ca Za'roc, dar ceva mai lată şi cu 
mânerul mai greu. Era o armă frumoasă şi năprasnică, dar, 
dintr-o singură privire, Eragon îşi dădu seama că Rhunon o 
făurise pentru cineva care se lupta altfel decât se obişnuise 
el, cu mai multă putere, dar mai puţină graţie decât 
mişcările pe care le învățase de la Brom. 

De îndată ce strânse mânerul în pumn, văzu că era prea 
gros pentru el şi înţelese că sabia nu i se potrivea. Cu 
Za'roc se obişnuise foarte repede şi ajunsese s-o vadă drept 
o prelungire firească a braţului său. Cu toate astea, şovăi, 
spunându-şi că nu mai avea nici o nădejde să găsească o 
armă la fel de bună precum Tamerlein. Arvindr, cealaltă 
sabie de care-i vorbise Oromis, se găsea într-un oraş aflat la 
sute de mile depărtare. 

Atunci, Saphira îi spuse: „Nu o lua. Dacă este să te lupţi cu 
o sabie de care vor atârna vieţile noastre, atunci trebuie să 
fie cea potrivită. Altfel nu se poate. Unde mai pui că nu-mi 
place făgăduinţa pe care ţi-a cerut Lordul Fiolr s-o rosteşti 
în schimbul acestui dar”. 

Aşa că Eragon o puse pe 'Tamerlein la loc în rastelul său şi- 
şi ceru iertare de la Lordul Fiolr, explicându-i de ce nu o 
putea primi. Elful uscăţiv nu păru din cale afară de 


dezamăgit. Dimpotrivă, lui Eragon i se păru că vede o 
sclipire de bucurie în ochii săi pătrunzători. 

Plecând de la locuinţa familiei Valtharos, Eragon şi Saphira 
străbătură, fără însoțitori, pădurea întunecoasă, până ce 
ajunseră la tunelul mărginit de păducei, care ducea la 
curtea neacoperită a casei lui Rhunon. leşind din tunel, 
Eragon auzi zgomotul unui ciocan izbit de o daltă şi o văzu 
pe Rhunon aşezată la o masă de lucru, lângă cuptorul din 
mijlocul curţii, sculptând o bucată mare de oţel poleit. Nu 
izbuti însă să ghicească ce sculpta bătrâna, căci lucrul 
părea a fi încă la început 

— Aşa, Biruitor al Umbrei, deci încă eşti în viaţă, zise 
Rhunon, fără să ridice ochii, cu un glas aspru ca zgomotul 
scos de două pietre de moară frecate una de alta. Oromis 
mi-a spus că ai pierdut-o pe Za'roc şi că acum ea se află în 
stăpânirea fiului lui Morzan. 

Chiar dacă bătrâna nu se uita la el, Eragon încuviinţă, 
simțind un fior de regret. 

— Da, Rhunon-elda. Mi-a luat-o după bătălia de pe 
Câmpiile Pârjolite. 

— Pfu, făcu Rhunon, lovind din ce în ce mai repede cu 
ciocanul capătul dălţii; după câteva clipe de muncă 
îndârjită, se opri şi spuse: Atunci înseamnă că sabia şi-a 
găsit stăpânul de drept. Nu-mi place să aud cum se 
foloseşte de ea acest... oare cum îl cheamă? A, da... acest 
Murtagh, însă fiecare Cavaler merită o sabie adevărată şi 
cred că sabia lui Morzan este cea mai potrivită pentru fiul 
lui. 

Apoi, bătrâna elfă ridică ochii şi fruntea încreţită de vreme 
către Eragon: 

— Să nu mă înţelegi greşit, Biruitor al Umbrei. Fireşte că 
mi-ar fi plăcut să aud că încă o ai pe Za'roc, dar ar fi şi mai 
bine să ai o sabie care a fost făurită cu adevărat pentru 
tine. Poate că Za'roc te-a slujit cu credinţă, dar nu avea 
forma potrivită pentru trupul tău. lar de Tamerlein nici să 
nu-mi pomeneşti. Prost ai fi să crezi că o poţi mânui. 


— După cum vezi, spuse Eragon, nici măcar n-am luat-o de 
la Lordul Fiolr. 

Rhunon dădu din cap şi se întoarse la treaba ei. 

— Foarte bine atunci. 

— Dar, dacă Za'roc este sabia potrivită pentru Murtagh, 
spuse Eragon, oare sabia lui Brom nu ar fi potrivită pentru 
mine? 

Fierăreasa îşi încruntă sprâncenele. 

— Undbitr? Ce te-a făcut să te gândeşti la sabia lui Brom? 

— Pentru că el mi-a fost tată, zise Eragon, simțind un fior 
de plăcere la gândul că era îndreptăţit să rostească aceste 
vorbe. 

— Nu mai spune! Chiar aşa? făcu Rhunon, lăsând jos 
ciocanul şi dalta şi ridicându-se pentru a se apropia de el; 
din pricina sutelor de ani în care stătuse aplecată deasupra 
muncii sale, avea umerii uşor aduşi, ceea ce o făcea să pară 
cu unul sau două degete mai scundă decât el. Mda, da, se 
vede asemănarea. Brom a fost un om tare, tare grosolan 
spunea mereu ce avea în gând şi nu risipea vorbele. Mi-a 
plăcut... mi-a plăcut mult. Mă înfurie la culme să văd cum 
au ajuns cei din neamul meu. Sunt prea politicoşi, eleganţi 
şi preţioşi. Ha! A fost o vreme când elfii obişnuiau să râdă şi 
să se lupte ca orice alte făpturi. Acum au ajuns atât de 
închişi în ei încât unii par să nu aibă nici o emoție, ca nişte 
statui de marmură. 

„Vorbeşti despre cum erau elfii înainte ca neamurile 
noastre să se lege unul de celălalt?” întrebă Saphira. 

Rhunon se întoarse să o privească, la fel de încruntată. 

— Solzi Sclipitori. Bine-ai venit! Da, vorbeam de o vreme 
dinainte de încheierea legământului dintre elfi şi dragoni. 
Nici nu v-ar veni să credeţi dacă v-aş spune câte schimbări 
am observat la cei din neamul meu de atunci încoace. 
Totuşi, e adevărat, iar eu sunt una dintre puţinii elfi încă în 
viaţă care îşi mai amintesc cum eram înainte. 

Pe dată, fierăreasa îşi întoarse din nou privirile către 
Eragon: 


— Undbitr nu este răspunsul, Biruitor al Umbrei. Brom şi- 
a pierdut sabia în vremea Căderii Cavalerilor. Dacă nu se 
află acum în stăpânirea lui Galbatorix, înseamnă că a fost 
distrusă sau îngropată în pământ, cine ştie pe unde, 
dedesubtul sfărâmăturilor de oase dintr-o bătălie demult 
uitată. Chiar dacă ai pleca în căutarea ei, n-ai izbuti s-o 
găseşti înainte să vină din nou vremea să-ţi înfrunţi 
duşmanii. 

— Şi atunci, ce-mi rămâne de făcut, Rhunon-elda? întrebă 
Eragon, apoi îi povesti despre iataganul pe care-l luase cu 
el, pe când se afla printre vardeni, de vrăjile cu care-l 
întărise şi de clipa în care rămăsese fără el în tunelurile din 
Farthen Dur. Fierăreasa pufni: 

— Nu, aşa ceva nu merge. Odată ce sabia a fost făurită şi 
călită, oricâte vrăji i-ai face, metalul rămâne la fel de slab. 
Un Cavaler are nevoie de altceva, de o armă care să nu se 
sfărâme nici după cele mai aprige lovituri şi care să poată 
ţine piept aproape tuturor vrăjilor. Ceea ce trebuie făcut 
este să rosteşti farmecele împrejurul metalului încins, când 
îl topeşti şi-i dai formă, pentru a-l schimba şi a-l întări în 
străfundurile sale. 

— Dar cum să dobândesc o asemenea sabie? întrebă 
Eragon. Rhunon-elda, nu mi-ai putea-o făuri dumneata? 

Zbârciturile de pe chipul bătrânei se adânciră. Ea întinse 
braţul şi-şi mângâie cotul stâng. Pe sub piele îi jucau 
muşchii încordaţi. 

— Ştii bine că am jurat să nu mai făuresc nici o armă câtă 
vreme mai am de trăit. 

— Ştiu. 

— Un asemenea legământ, odată rostit, nu mai poate fi 
încălcat, oricât de mult mi-aş dori. 

Ţinându-şi corul în palma făcută căuş, Rhunon se înapoie 
la masa de lucru şi se aşeză în faţa bucății de oţel pe care-o 
sculpta. 

— Şi de ce mi-aş dori aşa ceva, preabunule Cavaler? 
Spune-mi. De ce să slobozesc în lume o altă osândă a 


sufletelor? 

Alegându-şi vorbele cu grijă, Eragon spuse: 

— Pentru că aşa ai putea pune capăt domniei lui 
Galbatorix. Câtă vreme el şi Trădătorii săi au ucis atâţia 
dragoni şi Cavaleri folosindu-se de săbiile făurite de 
dumneata, nu crezi că s-ar cuveni ca eu să-l înfrâng tot cu o 
asemenea armă? Făurind tăişul care-l va pedepsi pe 
Galbatorix aşa cum merită, ai o cale de a îndrepta balanţa. 

Rhunon îşi încrucişa braţele pe piept şi privi cerul. 

— O sabie... o sabie nouă. După atâta vreme, să-mi încerc 
din nou puterile... 

Coborând ochii şi scoţându-şi bărbia înainte, ea îl privi pe 
Eragon şi spuse: 

— Ar fi o cale... ar fi o cale să te pot ajuta. E foarte greu, 
dar se poate. Însă e zadarnic să ne gândim la asta căci nici 
măcar nu pot să încerc. 

„Dar de ce?” întrebă Saphira. 

— Pentru că nu am metalul care-mi trebuie! mârâi bătrâna 
elfă. Doar nu credeţi că săbiile Cavalerilor au fost făurite 
din metal obişnuit, nu? Nici vorbă! Demult de tot, pe când 
rătăceam prin Du Weldenvarden, am găsit rămăşiţele unei 
stele căzătoare care se prăbuşise pe pământ. Bucăţile 
aveau înăuntrul lor un metal aşa cum nu mai văzusem 
niciodată, aşa că m-am întors în fierăria mea, l-am topit şi 
am văzut că amestecul de oţel care se alesese era mai tare, 
mai aspru, dar şi mai uşor de mânuit decât oricare altul de 
pe pământ. I-am dat numele de „cristal oţelit” datorită 
strălucirii sale neobişnuite. Atunci când Regina Tarmunora 
mi-a cerut să făuresc prima sabie pentru un Cavaler, de un 
asemenea oţel m-am folosit. Apoi, de câte ori am avut 
prilejul, am căutat prin pădure alte bucăţi de metal de stele. 
Nu am izbutit să găsesc prea multe, dar pe toate cele pe 
care le-am dobândit le-am păstrat pentru Cavaleri. De-a 
lungul vremii, bucăţile au devenit din ce în ce mai rare, 
până când, în cele din urmă, am început să cred că nu mai 
erau. Mi-a luat douăzeci şi patru de ani să le găsesc pe 


ultimele. Din ele am făurit şapte săbii, printre care Undbitr 
şi Za'roc. De când cu căderea Cavalerilor, n-am mai plecat 
în căutare de cristal oţelit decât într-o singură noapte, 
noaptea trecută, după ce Oromis mi-a povestit despre 
pierderea ta. Am răscolit pădurea până departe, continuă 
Rhunon, privindu-l pe Eragon cu ochii săi uşor tulburi, şi am 
ţesut multe vrăji care să m-ajute să găsesc ceea ce-mi 
trebuia, dar în zadar. Nici o fărâmă de cristal oţelit... Dacă 
ai avea de unde să iei nişte bucăţi de stea, Biruitor al 
Umbrei, atunci am putea începe să căutăm o cale de a-ţi 
făuri o sabie. Dacă nu, n-are nici un rost să mai vorbim 
despre asta. 

Eragon îi făcu o plecăciune, îi mulţumi pentru că-i primise, 
apoi plecă împreună cu Saphira prin tunelul verde şi 
frunzos de păducel, îndreptându-se, umăr la umăr, către un 
luminiş din care ea să-şi poată lua zborul. „Cristal oţelit, 
spuse dintr-odată Eragon. Pesemne despre asta vorbea 
Solembum. Sub rădăcinile copacului Menoa se găsesc 
bucăţi de stea.” „Dar de unde să fi ştiut Solembum asta?” 
„Poate că însuşi copacul i-a dezvăluit-o... Are vreo 
importanţă?” „Nu ştiu ce să zic, răspunse Saphira. Cum 
crezi tu că vom izbuti să scoatem la iveală ceva ascuns sub 
rădăcinile copacului? Nu le putem tăia. Nici măcar nu ştim 
unde să căutăm.” „lrebuie să mai cuget puţin. O să găsim 
noi o cale.” 

Plecând de la Rhunon, Saphira şi Eragon zburară peste 
Ellesmera, înapoindu-se la Crestele din Tel'naeir, unde-i 
aşteptau Oromis şi Glaedr. De îndată ce Saphira atinse 
pământul şi Eragon se dădu jos din şa, cei doi dragoni 
săriră de pe stânci şi se ridicară în spirală până sus de tot. 
Nu căutau să ajungă neapărat undeva, ci doar se bucurau 
fiecare de tovărăşia celuilalt. 

În vreme ce ei dănţuiau printre nori, Oromis îl învăţă pe 
Eragon cum putea un magician să mute un obiect dintr-un 
loc într-altul într-o singură clipă. 


— Multe vrăji, spuse elful, cer din ce în ce mai multă 
energie, pe măsură ce depărtarea dintre tine şi ţintă este 
mai mare. Cu asta însă nu este aşa. Puterea este aceeaşi 
dacă vrei să muţi piatra asta din mâna mea pe celălalt mal 
al pârâiaşului sau vrei s-o duci până în Insulele de Miazăzi. 
lată de ce această vrajă este foarte de folos când trebuie să 
muţi un obiect cu ajutorul magiei până într-un loc în care n- 
ai putea ajunge înainte să-ţi istoveşti toate puterile. Chiar şi 
aşa, este grea, deci să te foloseşti de ea doar când nu mai ai 
de ales. Dacă ar trebui, de pildă, să muţi un lucru atât de 
mare precum oul Saphirei, după aceea n-ai mai putea nici 
să te mişti. 

Apoi, Oromis îl învăţă ce cuvinte trebuia să rostească şi 
cum putea să le schimbe între ele. După ce Eragon învăţă 
totul pe de rost, spre mulţumirea maestrului său, acesta îl 
puse să încerce să mute piatra cea mică pe care i-o arătase. 
De îndată ce Eragon rosti vraja până la capăt, piatra 
dispăru din palma lui Oromis şi, o clipă mai târziu, reapăru 
în mijlocul luminişului, într-un fulger de lumină albastră. Se 
auzi un zgomot puternic, iar împrejur se iscă o pală de vânt 
fierbinte. Eragon clipi din ochi din pricina zgomotului, apoi 
se prinse de creanga unui copac lângă care stătea ca să nu 
cadă, căci genunchii i se înmuiaseră şi simţea în tot trupul 
un fior rece. Uitându-se la piatră, care se afla în mijlocul 
unui petic de iarbă pârjolită şi rară, şi amintindu-şi de clipa 
în care văzuse pentru prima dată oul Saphirei, i se ridică 
părul pe ceafă. 

— Foarte bine, zise Oromis. Acum spune-mi, dacă poţi, de 
ce s-a auzit zgomotul acela când piatra a reapărut pe iarbă? 
Eragon ascultă cu atenţie tot ce i se explică, dar, cât dură 

lecţia, nu încetă să se frământe, cu gândul la copacul 
Menoa. Sus, în cer, şi Saphira făcea acelaşi lucru. Însă, 
oricât s-ar fi gândit, nu găseau nici o cale de a dobândi ceea 
ce voiau. După ce termină ce avea de spus, Oromis îl 
întrebă: 


— Acum, de vreme ce înţeleg că n-aţi primit darul Lordului 
Fiolr, aveţi de gând să mai rămâneţi mult în Ellesmera? 

— Nu ştiu, Maestre, răspunse Eragon. Mai vreau să încerc 
ceva cu copacul Menoa, dar, dacă nu izbutesc, cred că nu 
vom avea de ales şi va trebui să plecăm la vardeni cu 
mâinile goale. 

Oromis încuviinţă din cap. 

— Înainte să pleci, întoarce-te aici cu Saphira pentru 
ultima dată. 

— Desigur, Maestre. 

În timp ce zbura cu Eragon în spinare către copacul 
Menoa, Saphira întrebă: „Înainte n-a mers. Ce te face să 
crezi că ai să izbuteşti acum?” „Am să izbutesc pentru că nu 
am de ales. Ce, ştii tu vreo cale mai bună?” „Nu, dar nu-mi 
place ce vrei tu să faci. Nu ştim cum o să răspundă. Nu uita 
că, înainte să se unească printr-un descântec cu copacul, 
Linnea l-a ucis pe tânărul care o trădase. Dacă încearcă să- 
ţi facă şi ţie vreun rău?” „N-o să îndrăznească atâta vreme 
cât eşti şi tu acolo să mă aperi.” „Hm”, pufni ea fără să pară 
convinsă. 

Cu un foşnet slab, se lăsă pe o rădăcină noduroasă, la vreo 
câteva sute de picioare de trunchiul copacului. Simţindu-i 
prezenţa, veveriţele care alergau printre crengile uriaşului 
pin începură să chiţăie una la alta, vestind apropierea 
primejdiei. Coborând pe rădăcină, Eragon îşi frecă palmele 
de coapse, apoi îngână: 

— Hai, să nu pierdem timpul! 

Cu paşi uşori, alergă de-a lungul rădăcinii până la trunchi, 
întinzând braţele în lături ca să nu cadă. Saphira îl urmă 
ceva mai încet. Ghearele sale despicau şi sfărâmau scoarţa 
pe care călca. 

Eragon se lăsă pe vine pe o bucată alunecoasă de lemn şi- 
şi vâri degetele într-o scorbură ca să nu se prăvălească 
grămadă. Aşteptă până ce se apropie şi Saphira, apoi 
închise ochii, trase adânc în piept aerul rece şi umed şi-şi 
întinse gândurile către copac. 


Acesta nici măcar nu încercă să-l împiedice să-i atingă 
mintea, care era atât de uriaşă şi de străină şi atât de 
strâns împletită cu vieţile celorlalte plante din pădure încât 
nu avea nevoie să se apere. Dacă cineva încerca să ia voinţa 
copacului în stăpânire, trebuia de fapt să înfrunte o bună 
parte din Du Weldenvarden, ceea ce era cu neputinţă. 

Eragon simţi cum copacul se bucura de lumina şi căldura 
soarelui, precum şi apăsarea pământului care-i încătuşa 
rădăcinile şi-l împrejmuia. Simţi mângâierea unei adieri ce 
se strecura printre crengile împletite şi curgerea răşinii 
lipicioase ce picura dintr-o mică tăietură din scoarță. Şi 
ceilalţi copaci, mulţi la număr, pe care-i veghea Menoa 
aveau aceleaşi senzaţii. Faţă de cum se arătase în timpul 
Sărbătorii Jurământului de Sânge, acum copacul părea 
aproape adormit - în cercetarea sa, Eragon nu întâlni decât 
un singur gând, dar atât de amorţit şi de greoi încât îi era 
cu neputinţă să-l înţeleagă. Adunându-şi toate puterile, el 
strigă în minte: „O, copac măreț, te rog dă-mi ascultare! Am 
nevoie de ajutorul tău! Războiul s-a întins în toată lumea, 
iar elfii au ieşit de la adăpostul pădurii tale şi eu nu am o 
sabie cu care să mă lupt! O pisică fermecată, pe nume 
Solembum, m-a sfătuit să caut sub rădăcinile tale dacă am 
vreodată nevoie de o armă. A venit clipa! Te rog, ascultă- 
mă, maică a pădurii! Ajută-mă în încercările mele!” 

Vorbind aşa, trimise către mintea copacului imaginile lui 
Thorn şi Murtagh şi ale oştilor Imperiului. Saphira îl sprijini 
şi ea, oferindu-i câteva amintiri şi puterea minţii sale. 

Dar Eragon nu se bizui numai pe vorbe şi pe imagini, ci 
dinăuntrul său şi al Saphirei revărsă către copac un şuvoi 
de energie, ca un semn de bunăvoință care, nădâjduia el, 
avea să trezească uriaşa făptură din somnul ei şi să-i atragă 
atenţia. Trecură câteva minute fără să se întâmple nimic, 
însă Eragon nici nu se gândea să renunţe. Pesemne, se 
gândi el, un asemenea copac avea o minte mai greoaie şi 
mai înceată decât a oamenilor sau elfilor. Era de aşteptat să 
nu-i răspundă chiar pe dată. 


„Nu ne mai putem îngădui să risipim multă energie, zise 
Saphira, dacă vrem să ne înapoiem cât mai repede la 
vardeni.” 

Fără nici o tragere de inimă, Eragon recunoscu că aşa era 
şi reteză şuvoiul de putere. 

Cât rămaseră ei aşa, tot rugându-se de copacul Menoa, 
soarele ajunse sus de tot, pe cer, apoi începu să coboare. 
Norii se umflau, apoi se micşorau, plutind de colo-colo peste 
bolta. Păsările zburau în goană peste copac, veveriţele 
chiţăiau mânioase, fluturii rătăceau din loc în loc şi un şir de 
furnici roşii mărşăluia peste încălţările lui Eragon, ducând 
în cleştii lor minusculi larvele albe, ca nişte fire de argilă. 

În cele din urmă, Saphira mârâi şi toate păsările din 
luminiş îşi luară îngrozite zborul. „M-am săturat să mă 
smiorcăi aşa! spuse cu hotărâre. Sunt dragon şi n-am să mă 
las umilită, nici măcar de un copac!” 

— Nu, aşteaptă, strigă Eragon, înțelegând ce voia să facă, 
însă ea nu-l luă în seamă. 

Făcând un pas înapoi de lângă trunchi, Saphira se ghemui, 
îşi înfipse ghearele adânc în rădăcina de dedesubtul ei şi, 
încordându-se din toate puterile, smulse trei bucăţi mari de 
lemn. „leşi la iveală şi vorbeşte cu noi, copac cu suflet de 
elf!” tună ea, apoi îşi dădu capul înapoi, ca un şarpe care 
stă să sară, iar dintre fălci i se revărsă o pală de flăcări care 
scaldă trunchiul într-un vârtej de foc albastru şi alb. 
Acoperindu-şi chipul cu palmele, Eragon sări înapoi ca să se 
ferească de pârjol. 

— Saphira, opreşte-te! striga el înspăimântat. 

„Am să mă opresc când o să catadicsească să răspundă.” 

O ploaie deasă de picături de apă începu să cadă peste ei 
ca din senin. Ridicând ochii, Eragon văzu crengile pinului 
tremurând şi clătinându-se din ce în ce mai tare. Zgomotul 
lemnului frecat de lemn răsuna peste tot. În acelaşi timp, o 
adiere rece ca gheaţa îl izbi pe Eragon în piept şi parcă şi 
pământul de sub tălpi i se clătina uşor. Privind împrejur, 
observă copacii care înconjurau luminişul - aceştia păreau 


mai înalţi şi mai subţiri decât înainte, de parcă se aplecau în 
faţă. Crengile lor strâmbe se întindeau către el ca nişte 
gheare. 

Şi Eragon se înfricoşa. 

„Saphira...”, făcu el, apoi se ghemui pe jumătate, gata să 
se lupte sau s-o ia la fugă. 

Închizându-şi fălcile şi retezând astfel pala de flăcări, 
Saphira întoarse capul de la copacul Menoa. Când observă 
cercul de copaci ameninţători, solzii i se văluriră, iar 
vârfurile acestora i se ridicară ca blana zbârlită a unei pisici 
mânioase. Ea mârâi către pădure, scuturându-şi capul 
dintr-o parte într-alta, apoi desfăcu aripile şi începu să se 
tragă înapoi. „Repede, urcă în şa”, îi spuse lui Eragon. 

Înainte însă ca acesta să apuce să facă vreun pas, o 
rădăcină groasă cât braţul lui se înălţă de la pământ şi i se 
răsuci împrejurul gleznei stângi, împiedicându-l să se mai 
mişte. Altele, şi mai groase, apărură de o parte şi de alta a 
Saphirei şi i se încolăciră împrejurul picioarelor şi cozii, 
pironind-o în loc. Saphira mugi furioasă şi-şi arcui gâtul, 
gata să slobozească alt vârtej de foc. Flăcările însă se 
stinseră pe dată, căci în mintea ei şi a lui Eragon răsună un 
glas încet, şoptit, care amintea de foşnetul frunzelor bătute 
de vânt. 

„Cine îndrăzneşte să-mi tulbure liniştea? Cine îndrăzneşte 
să mă muşte şi să mă pârjolească? Spuneţi-vă numele, ca să 
ştiu pe cine am ucis!” 

Eragon se strâmbă de durere, căci rădăcina i se strânse şi 
mai tare în jurul gleznei. Mai avea puţin şi-i rupea osul. 
„Sunt Eragon, Biruitorul Umbrei, iar acesta este dragonul 
de care sunt legat, Saphira Solzi Sclipitori.” „Vă doresc o 
moarte demnă, Eragon, Biruitor al Umbrei, şi Saphira Solzi 
Sclipitori!” „Aşteaptă! strigă el. N-am terminat.” 

Se lăsă o tăcere prelungită, apoi glasul zise: „Să aud ce 
mai ai de spus”. 

„Sunt ultimul Cavaler neatârnat din Alagaesia, iar Saphira 
este singura femelă de dragon care mai există pe lume. 


Poate că suntem singurii care-l pot înfrânge pe Galbatorix, 
trădătorul ce i-a distrus pe Cavaleri şi a cucerit jumătate 
din Alagaesia.” „De ce mi-ai făcut rău, dragonule, cu 
flăcările tale?” oftă glasul. 

Saphira îşi dezgoli colții şi răspunse: „Pentru că nu voiai să 
vorbeşti cu noi, copac cu suflet de elf, şi pentru că Eragon 
şi-a pierdut sabia, iar o pisică fermecată i-a spus să caute 
sub rădăcinile tale când va avea nevoie de o armă. Am 
căutat şi am tot căutat, dar singuri n-o putem găsi”. 

„Atunci veţi muri degeaba, dragonule, căci nu există nici o 
armă sub rădăcinile mele.” 

Încercând din răsputeri să nu lase copacul să se cufunde 
din nou în somn, Eragon zise: „Din câte credem noi, pisica 
fermecată putea vorbi despre cristalul oţelit, metalul din 
stele pe care Rhunon îl foloseşte pentru a făuri săbiile 
Cavalerilor. Fără el, nu mă poate ajuta”. 

Pământul se văluri în clipa în care plasa de rădăcini ce 
acoperea luminişul se mişcă uşor, făcând sute de şoareci, 
cârtiţe, viezuri şi alte făpturi mici să ţâşnească, speriate, din 
vizuinile şi scorburile lor şi s-o ia la fugă spre pădure. Din 
colţul ochiului, Eragon văzu mai multe zeci de elfi 
apropiindu-se în fugă de luminiş. Pletele le fluturau ca nişte 
flamuri de mătase. Tăcuţi ca nişte umbre, elfii se opriră sub 
copacii din împrejurimi şi rămaseră cu ochii aţintiţi la el şi 
la Saphira, însă fără să facă vreo mişcare sau să se apropie 
să-i ajute. Eragon se pregătea să strige cu ajutorul 
gândurilor după Oromis şi Glaedr, când glasul răsună din 
nou: „Pisica fermecată ştia ce spune. Sub rădăcinile mele, 
în străfunduri, se află o bucată de metal căzut din stele, însă 
n-am să v-o dau. M-aţi muşcat şi m-aţi pârjolit şi nu vă iert!” 

Auzind că metalul exista cu adevărat, Eragon se însufleţi, 
însă fără să poată scăpa de groaza ce pusese stăpânire pe 
el. „Dar Saphira este ultima femelă de dragon din lume! 
strigă el. Cum ai putea s-o omori?” „Dragonii scuipă foc”, 
şopti glasul, iar printre copacii de la marginea luminişului 
trecu un fior. „Flăcările trebuie stinse.” 


Saphira mârâi din nou şi spuse: „Dacă nu-l putem opri pe 
bărbatul care i-a înfrânt pe Cavalerii Dragonilor, el va veni 
încoace şi va arde pădurea dimprejurul tău, apoi şi pe tine, 
copac cu suflet de elf. În schimb, dacă ne ajuţi, poate că 
vom putea să-l învingem”. 

Doua crengi se frecară una de cealaltă, cu un scrâşnet 
ascuţit ce răsună împrejur ca un vaiet. „Dacă încearcă să-mi 
ucidă pruncii, va pieri, spuse glasul. Nimeni nu se poate 
măsura cu pădurea întreagă! Nimeni nu poate nădăjdui s-o 
învingă, iar eu vorbesc în numele său!” „Ţi-am dăruit 
energie. Nu este îndeajuns pentru a-ţi vindeca rănile? 
întrebă Eragon. Vrei o răsplată şi mai mare?” 

Copacul Menoa nu-i răspunse, ci îi pătrunse uşor în minte, 
răvăşindu-i gândurile ca o pală de vânt. „Ce eşti tu, 
Cavalere? zise. Cunosc fiecare făptură care trăieşte în 
adâncurile acestei păduri, dar n-am mai întâlnit niciodată 
pe altul aşa ca tine.” „Nu sunt nici elf, nici om, zise Eragon. 
Sunt la mijloc. Dragonii m-au preschimbat în timpul 
Sărbătorii Jurământului de Sânge.” „Şi de ce au făcut-o, 
Cavalere?” „Ca să mă pot lupta mai bine cu Galbatorix şi cu 
Imperiul său.” „Îmi amintesc. În timpul Sărbătorii am simţit 
un fior care cuprinsese lumea, dar nu mi s-a părut că ar 
merita să-i dau atenţie... Numai soarele şi ploaia contează 
pentru mine acum...” „Îţi vom tămădui trunchiul şi 
rădăcina, spuse Eragon, dacă asta vrei, dar dă-ne, te rog, 
cristalul oţelit.” 

Ceilalţi copaci gemură şi se jeluiră ca nişte suflete 
pierdute, apoi glasul răsună din nou, mieros şi dulce: „Şi ai 
să-mi făgăduieşti, drept răsplată, ceea ce-mi doresc, 
Cavaler al Dragonilor?” „Făgăduiesc”, spuse Eragon fără să 
şovăie, gândindu-se că nici un preţ nu era prea mare 
pentru o sabie adevărată, de Cavaler. 

Coroana copacului Menoa rămase nemişcată. Vreme de 
câteva minute, tăcerea cuprinse luminişul. Apoi, pământul 
începu să se cutremure, iar rădăcinile din faţa lui Eragon 
prinseră să se răsucească şi să geamă, împroşcând în jur 


bucăţi de scoarță. Se traseră înapoi, dezvăluind un petic de 
pământ gol, din care apăru ceva ca o bucată mare de fier 
ruginit, de vreo două picioare în lungime şi lată de încă unul 
şi jumătate. În clipa în care aceasta ajunse sus, Eragon 
simţi un fior în partea de jos a stomacului. Strânse din 
pleoape şi îşi pipăi trupul, dar tremurul neplăcut se stinse 
pe dată. Apoi, rădăcina care-i strângea gleznele se desfăcu 
şi se afundă la loc în pământ, la fel ca şi cele care o ţineau 
pe Saphira. 

„lată ceea ce voiai, şopti copacul Menoa. Acum ia-l şi 
pleacă...” „Dar...”, dădu să întrebe Eragon. 

„Duceţi-vă...”, spuse copacul cu un glas din ce în ce mai 
slab. 

„Duceţi-vă...” Apoi, mintea cea uriaşă se dezlipi de minţile 
lor, închizându-se în sine din ce în ce mai adânc, până ce 
Eragon ajunse să nu o mai simtă aproape deloc. Pinii uriaşi 
dimprejural lor se liniştiră şi se întoarseră la locurile lor 
obişnuite. 

— Dar... repetă Eragon cu glas tare, fără să înţeleagă de 
ce copacul Menoa nu-i spusese ce voia de la el. 

Năucit, se apropie de bucata de piatră amestecată cu 
metal şi o ridică în braţe, gemând din pricina greutăţii 
acesteia. Strângând-o la piept, întoarse spatele copacului 
Menoa şi o apucă pe jos pe drumul lung către casa lui 
Rhunon. Saphira veni lângă el şi adulmecă metalul. „Ai avut 
dreptate, îi spuse. Nu trebuia să-i fac rău.” „Măcar am găsit 
cristalul oţelit, zise Eragon, iar copacul... copacul nu ştiu ce 
a dobândit, însă noi avem ceea ce căutam şi numai asta 
contează.” 

Elfii adunaţi de o parte şi de alta a drumului pe care-l 
alesese Eragon îi priveau pe el şi pe Saphira atât de atenţi 
încât el făcu pasul mai mare, simțind furnicături la ceafă. 
Nu le vorbiră, ci doar îi sfredeliră cu ochii lor migdalaţi, 
privindu-i ca pe cine ştie ce fiare primejdioase, care li se 
vânturau prin casă. 


Saphira suflă pe nări o pală de fum. „Dacă nu pierim de 
mâna lui Galbatorix, zise, cred că va veni o zi în care o să ne 
pară rău pentru ce am făcut astăzi.” 

Mintea şi metalul 

— Unde l-aţi găsit? întrebă Rhunon când Eragon intră, 
clătinându-se pe picioare, în curtea casei sale şi lăsă povara 
pe care o purta să cadă la picioarele fierăresei. 

În numai câteva cuvinte, el îi explică totul despre 
Solembum şi copacul Menoa. Lăsându-se pe vine, Rhunon 
mângâie cu palma bolovanul aspru, cercetând vinele de 
metal care-l brăzdau. 

— A fost o mare prostie... sau o dovadă de mare curaj să 
vă-ncercaţi astfel puterile cu cele ale copacului. E o făptură 
foarte primejdioasă. 

„Oare o fi îndeajuns metal aici pentru o sabie?” întrebă 
Saphira. 

— Chiar mai multe, după socoteala mea, zise Rhunon 
ridicându-se în picioare. 

Apoi, bătrâna elfă privi împrejur, căutându-şi uneltele, şi 
bătu tare din palme. În priviri i se aprinseseră scântei - 
părea nerăbdătoare şi pusă pe treabă. 

— Aşadar, să începem! Biruitor al Umbrei, spui că ai 
nevoie de o sabie? Foarte bine, am să-ţi făuresc una cum nu 
s-a mai văzut nicicând în Alagaesia. 

— Dar cu jurământul pe care l-ai rostit cum rămâne? 
întrebă Eragon. 

— Deocamdată nu te mai gândi la el. Când trebuie să vă 
întoarceţi la vardeni? 

— Ar fi trebuit să plecăm de îndată ce am sosit, îi răspunse 
el. Rhunon se gândi puţin, apoi zise: 

— Atunci înseamnă că va trebui să mă grăbesc, ceea ce nu 
obişnuiam să fac, şi să folosesc magia. Altfel, îmi va lua mai 
multe săptămâni. Tu şi Solzi Sclipitori mă veţi ajuta. 

Nu era o întrebare, dar Eragon se simţi dator să facă un 
semn de încuviinţare din cap. 


— În noaptea asta nu ne vom odihni, dar îţi făgăduiesc, 
Biruitor al Umbrei, că sabia ta va fi gata până mâine 
dimineaţă. 

Îndoindu-şi genunchii, Rhunon ridică pietroiul de la 
pământ fără nici o greutate şi-l duse până la masa ei de 
lucru. 

Eragon îşi scoase tunica şi cămaşa ca să nu le 
murdărească. Rhunon îi dădu în loc o vestă de piele strânsă 
pe trup şi un şorţ ţesut astfel încât nu putea să ia foc. Şi ea 
purta veşminte asemănătoare. Când Eragon o întrebă de 
mănuşi, bătrâna râse şi scutură din cap: 

— Numai fierarii neîndemânatici poartă mănuşi. 

Apoi îl duse într-o încăpere joasă, ca o peşteră, săpată în 
trunchiul unuia dintre copacii din care era alcătuită 
locuinţa ei. Înăuntru se aflau saci cu cărbuni şi grămezi de 
cărămizi albicioase. Cu ajutorul unei vrăji, amândoi ridicară 
mai multe sute de cărămizi pe care le duseră afară, lângă 
fierărie, apoi făcură la fel cu sacii de cărbune, care erau, 
fiecare, mari cât un stat de om. 

După ce Rhunon văzu că totul era aşa cum trebuia, ea şi 
Eragon se apucară să clădească o topitoare. Nu era uşor, 
iar fierăreasa nu voia să folosească prea multă magie, aşa 
că avură nevoie de aproape întreaga după-amiază. Mai întâi 
săpară un puț pătrat, adânc de cinci picioare, pe care-l 
umplură cu mai multe straturi de nisip, pietriş, cărbune şi 
cenuşă, lăsând printre ele mai multe deschizături şi şanţuri 
pentru a îngădui umezelii să se scurgă. Altfel, focul care 
trebuia să topească metalul n-ar mai fi dat căldura de care 
era nevoie. Terminând de umplut puţul, ridicară deasupra 
lui un soi de cuptor din cărămizi, pe care le lipiră cu apă şi 
lut moale. Rhunon intră, pentru câteva clipe, în casă şi 
aduse câteva rânduri de foale, pe care le înfipseră în 
găurile din partea de jos a cuptorului. 

Se opriră puţin ca să bea apă şi să ia câteva îmbucături de 
pâine şi brânză. 


După aceea, Rhunon vâri în cuptorul de cărămizi câteva 
crengi mici, le aprinse cu un singur cuvânt şi, după ce 
începură să ardă cu flacără, aşternu lângă ele bucăţi 
măricele din lemn vechi de stejar. Vreme de aproape un 
ceas se îngriji de foc cu multă atenţie, ca un grădinar de 
tufişurile sale de trandafiri, până ce lemnul se preschimbă 
într-un strat de tăciuni care ardeau mocnit. Apoi îi făcu 
semn lui Eragon şi-i spuse: 

— Acum! 

Cu mare grijă, el luă bucata de stea şi o cobori în cuptor. 
Când simţi că nu mai putea îndura fierbinţeala, o lăsă să 
cadă şi sări îndărăt în clipa în care un vârtej de scântei se 
înălţă spre cer, ca un roi de licurici. Peste piatră şi tăciuni 
aşternu, cu o lopată, un strat gros de cărbune care să 
hrănească focul. 

Îşi scutură praful de cărbune de pe mâini, apoi apucă 
mânerul unei perechi de foale şi începu să tragă la ele din 
toate puterile. Rhunon făcea la fel de cealaltă parte a 
topitorii. Astfel, şuvoaie de aer proaspăt se revărsau fără 
încetare în cuptorul de cărămizi, care se încingea şi mai 
tare. 

Solzii de pe pieptul Saphirei, ca şi cei de pe gât şi fălci 
sclipeau orbitor în lumina flăcărilor ce dănţuiau în cuptor. 
Ea şedea culcată la câţiva paşi de fierărie, cu ochii aţintiţi 
asupra pălălăii. „Vă daţi seama că vă pot ajuta, spuse. Nu 
mi-ar lua decât vreo câteva minute să topesc bolovanul.” 

— Aşa e, răspunse Rhunon, dar, dacă o facem prea repede, 
metalul nu se va amesteca bine cu cărbunele pentru a 
deveni îndeajuns de tare, dar şi uşor de mânuit pentru o 
sabie. Dar nu te teme, mai târziu vom avea mare nevoie de 
focul din pântecele tău. 

Din pricina căldurii şi a îndârjirii cu care dădea la foale, tot 
trupul lui Eragon era scăldat în sudoare. Braţele goale îi 
sclipeau în lumina flăcărilor. Din vreme în vreme, el sau 
Rhunon se opreau pentru a aşterne încă un strat de 
cărbune peste foc. 


Trudind aşa, Eragon ajunse să piardă măsura timpului. 
Simţurile îi amorţiseră - auzea trosnetul focului, simţea 
apăsarea foalelor şi vârtejul de aer ce le umfla la loc şi pe 
Saphira veghind asupra lui, dar altceva nimic, aşa că 
tresări, luat pe nepregătite, în clipa în care auzi glasul 
bătrânei fierărese: 

— Cred că e îndeajuns. Lasă foalele. 

Ştergându-şi sudoarea de pe frunte, el o ajută să scoată cu 
lopata tăciunii aprinşi din cuptor şi să-i arunce într-un butoi 
umplut cu apă. În clipa în care atingeau apa, tăciunii 
şuierau, răspândind în jur un miros acru. 

În cele din urmă, ajunseră la stratul alb şi sclipitor de 
metal topit, ce se aşternuse pe fundul cuptorului, pe care 
Rhunon îl acoperi cu unul subţire de cenuşă albă. Apoi, 
fierăreasa îşi sprijini lopata de peretele topitorii şi se duse 
să se aşeze pe băncuţa de lângă masa de lucru. 

— Şi acum? întrebă Eragon, venind lângă ea. 

— Acum aşteptăm. 

— Ce? 

Rhunon arătă spre cerul acoperit de nori pe care lumina 
soarelui la asfinţit îi colora în roşu, auriu şi violet. 

— Nu ne putem apuca de lucru până ce nu se face 
întuneric. Trebuie să vedem bine culorile. Şi mai e ceva. 
Cristalul oţelit are nevoie de timp să se răcească pentru a fi 
moale. Altfel nu-i putem da formă. 

Bătrâna îşi duse braţele la ceafă şi-şi dezlegă cureluşa 
care-i ţinea părul pentru a şi-l strânge mai bine. 

— Între timp, să vorbim despre sabie. Cum obişnuieşti să 
te lupţi, cu o singură mână sau cu două? 

Eragon se gândi puţin, apoi răspunse: 

— Depinde. Dacă am de ales, atunci mă simt mai bine cu 
sabia într-o mână şi scutul în cealaltă. Cu toate astea, 
adesea împrejurările m-au împiedicat şi a trebuit să lupt 
fără scut. Atunci îmi plăcea să apuc mânerul sabiei cu 
ambele mâini ca să pot lovi mai bine. Za'roc avea mânerul 
îndeajuns de lung pentru a-l apuca şi cu stânga dacă eram 


nevoit, însă şanţurile din jurul rubinului mă împiedicau să-l 
strâng în pumn aşa cum aş fi vrut. Cred că m-aş descurca 
mai bine cu un mâner ceva mai lung. 

— Totuşi, înţeleg că vrei să poţi mânui sabia şi cu o singură 
mână câteodată, zise Rhunon. 

— Da, altfel ar fi prea mare şi grea şi nu m-aş putea 
descurca bine luptând între patru pereţi. 

— Nu-i neapărat aşa. Unele săbii pentru două mâini sunt 
mai uşoare - aici e vorba şi de tăiş, nu doar de mâner. 
Totuşi, înţeleg ce spui. Ţi-ar trebui o sabie cu un mâner... 
cam aşa. 

Şi fierăreasa îi arătă mărimea la care se gândise, 
depărtându-şi palmele. Eragon îşi aminti că Murtagh 
avusese şi el o sabie asemănătoare când îl întâlnise prima 
dată. Cugetă puţin, apoi spuse: 

— Da, cred că e numai bine. 

— Bun. Dar tăişul cât să fie de lung? 

— Cam cât al lui Za'roc. 

— Hm... Şi îl vrei drept sau curbat? 

— Drept. 

— Dar plăselele? Vrei să fie neapărat într-un anume fel? 

— Nu m-am gândit la asta. Fă-le cum crezi dumneata că-i 
mai bine. Încrucişându-şi braţele, Rhunon îşi lăsă bărbia în 
piept, închizând ochii pe jumătate. 

— Şi cât să fie tăişul de lat? îl întrebă. Nu uita că, dacă vrei 
unul mai îngust, tot nu se va fărâma. 

— Poate că în partea de jos ar trebui să fie ceva mai lat 
decât al lui Za'roc. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Cred că aşa ar arăta mai bine. 

Rhunon scoase un hohot de râs aspru şi spart. 

— Şi cu ce te-ar ajuta asta în mânuirea sabiei? 

Ruşinat, Eragon se foi pe băncuţă, nemaiştiind ce să-i 
răspundă. 

— Să nu-mi ceri niciodată să dau o altă formă unei arme 
numai de dragul înfăţişării sale, îl dojeni fierăreasa. Arma 


este o unealtă. Cu cât e mai folositoare, cu atât e mai 
frumoasă. O sabie care nu şi-ar putea face treaba aşa cum 
se cuvine mi s-ar părea urâtă oricum ar arăta, chiar dacă ar 
fi împodobită cu cele mai preţioase nestemate şi incrustaţii. 

Bătrâna căzu pe gânduri, muşcându-şi uşor buzele. 

— Deci vrei o sabie potrivită pentru un câmp de luptă 
deschis în toate direcţiile, dar şi pentru tunelurile înguste 
de sub Farthen Dur. O sabie bună în orice împrejurare, nu 
foarte lungă, dar cu mânerul ceva mai mare decât altele. 

— O sabie bună pentru a-l ucide pe Galbatorix, zise 
Eragon. Rhunon încuviinţă. 

— Aşadar, trebuie să fie bine apărată împotriva vrăjilor... 
făcu ea, lăsându-şi din nou bărbia în piept. În ultimii o sută 
de ani, armurile au devenit din ce în ce mai meşteşugite, 
aşa că vârful va trebui să fie mai îngust decât al celor pe 
care le-am făurit în trecut, ca să străpungă mai uşor 
platoşele şi cămăşile de zale şi să se poată strecura prin 
deschizăturile dintre bucăţi. Hm... 

Şi, cu asta, scoase dintr-o pungă pe care oaveacueao 
bucată de frânghie subţire, cu noduri şi începu să-i măsoare 
lui Eragon palmele şi braţele. După aceea luă din fierărie 
un vătrai de fier şi i-l aruncă. Eragon îl prinse cu o mână şi 
o privi întrebător. Bătrâna îi făcu semn cu un deget: 

— Hai, hai, nu zăbovi! Ridică-te, să văd cum te mişti cu 
sabia în mână! 

Eragon se supuse. Îndepărtându-se câţiva paşi de ea, îi 
arătă câteva dintre loviturile pe care le învățase de la Brom. 
După o vreme, auzi zgomotul metalului lovit de piatră, apoi 
Rhunon tuşi şi zise: 

— Of, degeaba... 

Şi veni în faţa lui, având în mână un alt vătrai. 
Încruntându-se aprig, îl salută, ridicând vătraiul în dreptul 
ochilor, şi strigă: 

— La luptă, Biruitor al Umbrei! 

Vătraiul cel gros şuieră prin aer în clipa în care ea lovi 
puternic de-a curmezişul. Sărind în lături, Eragon pară. 


Când cele două bucăţi de fier se întâlniră, simţi o smucitură 
de-a lungul braţului. Se luptară aşa o vreme, iar Eragon îşi 
dădu seama că, deşi Rhunon nu o mai făcuse de mult, încă 
era un potrivnic de temut. În cele din urmă, fură nevoiţi să 
se oprească din pricină că vătraiele din fler moale se 
îndoiseră, ajungând să se strâmbe ca nişte crengi de tisă. 

Rhunon îi luă vătraiul din mână şi le aruncă pe amândouă 
peste o grămadă de unelte sparte. Întorcându-se, ridică 
bărbia şi spuse: 

— Acum ştiu cum trebuie să arate sabia de care ai nevoie. 

— Dar cum ai s-o făureşti? 

În ochii fierăresei se ivi o sclipire veselă. 

— Eu? Nu, tu. Tu ai s-o făureşti în locul meu, Biruitor al 
Umbrei! Eragon rămase câteva clipe cu gura căscată, apoi 
bâigui: 

— Eu? Dar n-am fost niciodată ucenic la un fierar sau la un 
armurier. Nu sunt în stare să făuresc nici măcar un amărât 
de cuţit de tăiat lemnul. 

Rhunon părea şi mai amuzată. 

— Cu toate astea, tu ai să-ţi făureşti sabia. 

— Dar cum? Ai să stai lângă mine să-mi spui cum trebuie 
să lovesc cu ciocanul în metal? 

— Nici vorbă, făcu bătrâna. Nu, am să te călăuzesc 
dinăuntrul minţii tale, pentru ca mâinile tale să poată face 
ceea ce ale mele nu sunt în stare. Nu e cea mai bună cale, 
dar n-am găsit altceva care să m-ajute să-mi folosesc 
meşteşugul, în ciuda legămintelor pe care le-am rostit. 
Eragon se încruntă. 

— Vrei să spui că e altceva dacă îmi mişti tu braţele decât 
dacă ai făuri sabia de una singură? 

Rhunon se întunecă la faţă şi, cu un glas răstit, îi răspunse: 

— Vrei sabia asta, Biruitor al Umbrei, sau nu? 

— Vreau. 

— Atunci nu mă mai bate la cap cu întrebările. E altceva 
dacă făuresc sabia folosindu-mă de braţele tale pentru că 
aşa mi se pare mie. Dacă n-aş crede asta, jurământul m-ar 


împiedica să te ajut. Aşa că, dacă nu vrei să te întorci la 
vardeni cu mâna goală, mai bine ţine-ţi gura! 

— Aşa am să fac, Rhunon-elda. 

Se duseră apoi la topitoare, iar Rhunon îi ceru Saphirei să 
dea la o parte resturile de cenuşă de pe bucata de metal 
aproape întărit de la fundul cuptorului. 

— Sparge-l în bucăţi cât pumnul, spuse fierăreasa, apoi se 
dădu la o parte. 

Ridicându-şi un picior din faţă, Saphira calcă din toate 
puterile pe cristalul oţelit. Pământul se cutremură, iar 
metalul se frânse în câteva locuri. Saphira se văzu nevoită 
să-l lovească de încă trei ori până ca Rhunon să fie 
mulţumită. 

Bătrâna adună în şorţ bucăţile ascuţite de metal şi le puse 
pe o masă joasă, alături de cuptorul din fierărie. Apoi le 
împărţi după culoare şi după cum arătau marginile 
sfărâmate. Asta, din câte îi spuse lui Eragon, o ajuta să-şi 
dea seama cât erau de tari. 

— Unele sunt prea moi şi se vor frânge, altora nu le pot da 
formă cu ciocanul, zise ea. Fireşte că aş putea să le mai 
topesc o dată, dar asta ne-ar lua prea mult timp, aşa că le- 
am ales numai pe cele potrivite pentru o sabie. Marginile 
vor fi dintr-un metal ceva mai tare - şi îi arătă o grămăjoară 
de bucăţi care sclipeau puternic - ca să poţi lovi mai bine. 
La mijloc însă oţelul trebuie să fie moale - şi-i făcu semn 
spre o a doua grămăjoară, în care erau adunate 
sfărâmăturile mai cenugşii şi mai puţin sclipitoare - ca să se 
poată îndoi fără să se rupă. Numai că, înainte să-i dăm 
formă, metalul trebuie curăţat de toate murdăriile care au 
mai rămas. 

„Şi cum se face asta?” întrebă Saphira. 

— Ai să vezi de îndată, zise fierăreasa, apoi se sprijini cu 
spatele de unul dintre stâlpii ce ţineau acoperişul, îşi 
încrucişa picioarele şi închise ochii. Părea foarte liniştită şi 
sigură pe ea. Eşti gata, Biruitor al Umbrei? întrebă. 


— Da, spuse Eragon, cu toate că simţea un fior de teamă 
în stomac, în clipa în care minţile li se întâlniră, simţi în 
mintea bătrânei vibrații înfundate ce răsunau peste tot, prin 
desişul întunecat al gândurilor ei, ca o melodie lentă şi 
tulburătoare, care-l umplea şi pe el de fiori. Nu-şi dădea 
prea bine seama ce-i putea spune asta despre adevărata 
fire a lui Rhunon. Se întrebă, în schimb, dacă făcuse bine 
să-i îngăduie să-i ia trupul în stăpânire. Apoi însă îşi aminti 
de Saphira, care stătea lângă fierărie, să-l vegheze, şi se 
mai linişti, coborându-şi ultimele paveze din minte. 

În clipa în care gândurile lui Rhunon le îmbrăţişară pe ale 
sale, strecurându-i-se până în străfundurile sufletului, simţi 
un fior, ca şi cum cineva l-ar fi gâdilat cu un fuior de lână 
netoarsă. Tresaltă şi aproape că se trase înapoi, însă glasul 
aspru al fierăresei îi răsună în minte: „Stai liniştit, Biruitor 
al Umbrei, şi totul va fi bine.” „Am înţeles, Rhunon-elda.” 

Apoi, bătrâna începu să-i mişte mâinile, picioarele şi capul 
şi să facă tot felul de încercări cu trupul său. Era nespus de 
ciudat pentru Eragon să-şi simtă corpul mişcându-se fără 
voia lui şi încă şi mai ciudat când ochii începură să i se 
plimbe de colo-colo, ca din senin. Era atât de neajutorat, 
încât i se făcu frică. Când Rhunon îl puse să facă un pas 
înainte, iar piciorul i se izbi de un colţ al fierăriei, îşi 
închipui că avea să se prăbuşească, aşa că îşi luă pe dată 
trupul îndărăt şi se prinse de marginea nicovalei. 

„Nu te mai amesteca, se răsti bătrâna elfă. Dacă îţi pierzi 
cumpătul când nu trebuie, după ce ne apucăm de treabă 
poţi să-ţi faci singur rău.” „Şi dumneata îmi poţi face rău 
dacă nu eşti atentă”, îi răspunse el. „Răbdare, Biruitor al 
Umbrei. Până se întunecă, am să mă obişnuiesc.” 

În vreme ce aşteptau ca şi ultima rază de lumină să 
dispară de pe cerul catifelat, Rhunon îşi pregăti fierăria şi 
încercă să mânuiască felurite unelte. Nu trecu mult şi 
începu să mişte trupul lui Eragon cu foarte multă 
îndemânare, cu toate că, o dată, întinzându-se după un 
ciocan, se lovi cu vârfurile degetelor de la o mână de tăblia 


mesei. De durere, Eragon începu să lăcrimeze. Rhunon îşi 
ceru iertare, spunându-i: „Ai braţele mai lungi ca ale mele”. 
După încă vreo câteva minute, când se pregăteau să treacă 
la treabă, ea zise: „Norocul nostru că eşti iute şi puternic ca 
un elf, Biruitor al Umbrei, altfel n-am fi avut nici o nădejde 
să terminăm în noaptea asta”. 

Luând bucăţile mai moi şi mai tari pe care le alesese, 
Rhunon le puse în cuptor. La rugămintea ei, Saphira le 
încinse, deschizându-şi foarte puţin fălcile, pentru ca 
flăcările albe şi albastre care i se revărsară din gâtlej să se 
adune într-un şuvoi subţire şi să nu se răspândească în 
restul fierăriei. Râul de foc tunător scaldă toată curtea într- 
o lumină albastră, strălucitoare, făcând solzii Saphirei să 
sclipească puternic. 

După ce metalul se încinse la roşu, Rhunon îl făcu pe 
Eragon să scoată bucăţile din şuvoiul de flăcări folosindu-se 
de un cleşte. Apoi, le puse pe nicovală şi, lovind de câteva 
ori cu barosul, le turti şi le întinse. Cristalul oţelit sclipea şi 
licărea fierbinte. După ce termină cu o bucată, Rhunon îi 
dădea drumul să cadă într-o cădiţă de lemn cu apă sărată, 
pe care o avea alături. 

La sfârşit, le scoase pe toate - Eragon simţi pe braţ 
mângâierea apei calde şi sărate - şi le frecă bine cu o piatră 
aspră, ca să îndepărteze petele negre ce se închegaseră la 
suprafaţă. Apoi le mai privi o dată, cu şi mai mare atenţie, 
pentru a judeca tăria fiecărei bucăţi, şi le împărţi din nou. 

Datorită apropierii dintre ei, Eragon îi înţelegea fiecare 
gând şi fiecare senzaţie. Îşi dădu seama cât era de 
pricepută şi rămase uimit -Rhunon era în stare să observe 
felurite amănunte în fiecare bucată de metal pe care el nici 
nu le-ar fi bănuit. Cât priveşte socotelile pe care le făcea 
fierăreasa, el nici măcar nu se strădui să le înţeleagă. Simţi 
însă că era nemulțumită de cum mânuise el barosul ceva 
mai înainte. 

Nemulțumirea ei crescu tot mai mult, până ce o auzi 
spunând: „Puah! Uită-te ce de adâncituri. Aşa n-am să pot 


făuri nimic. Nu-ţi stăpânesc îndeajuns de bine braţele şi 
mâinile. N-o să-mi iasă o sabie bună!” 

Înainte ca Eragon să poată spune şi el ceva, auzi gândurile 
Saphirei: „Nu unealta face meşterul, Rhunon-elda. Sunt 
sigură că poţi găsi o cale pentru a scăpa de acest neajuns”. 

„Neajuns? pufni dispreţuitoare Rhunon. Am mâini moi şi 
stângace ca un ucenic. Sunt ca un străin în casa altuia.” 
Bombănind în continuare, se cufundă în nişte socoteli de 
neînțeles pentru Eragon, apoi zise: „Bine, s-ar putea să fi 
găsit o cale, dar vă previn că n-am să merg mai departe 
dacă nu-mi va ieşi ceva la fel de măiastru ca de obicei”. 

Nu se obosi să le explice ce avea de gând, ci luă bucăţile 
de metal, una câte una, le puse pe nicovală şi le sfărâmă, 
până ce ajunseră cam cât nişte petale de trandafir. 
Adunând jumătate din cele mai tari, le îngrămădi laolaltă, le 
îmbrăcă în lut şi scoarță de mesteacăn, ca să nu se 
risipească, şi aşeză totul pe o lopată groasă, de oţel, cu un 
mâner lung de şapte picioare, asemănător cu cele folosite 
de brutari pentru a vâri şi a scoate pâinile din cuptorul 
încins. 

Aşeză lopata în cuptor, apoi îl făcu pe Eragon să se tragă 
înapoi cât putea de mult, fără să lase coada din mână, şi-i 
ceru Saphirei să sufle iarăşi. Curtea se umplu încă o dată de 
străluciri albastre. Era atât de cald încât Eragon îşi simţi 
pielea începând să se crape. Văzu că până şi pereţii de 
granit ai cuptorului căpătaseră o sclipire de un galben 
aprins. 

Dacă metalul ar fi fost topit într-un foc obişnuit, pesemne 
ar fi fost nevoie de peste o jumătate de ceas. Cu ajutorul 
Saphirei însă totul se termină în câteva minute. În clipa în 
care-l văzu încins la alb, Rhunon îi spuse Saphirei să se 
oprească. Ea se supuse şi totul se cufundă din nou în 
întuneric. 

Poruncindu-i lui Eragon să se grăbească, Rhunon îl puse 
să ducă bucăţile de oţel învelite în lut pe nicovală, apoi să ia 
un ciocan şi să le lovească până ce le făcu să se lipească 


între ele. Lovind în continuare, făcu din ele un drug 
lunguieţ, apoi îl despică şi-i îndoi marginile, lipindu-le cu 
ciocanul. Zgomotul ca de clopot răsună printre copacii 
bătrâni ce împrejmuiau curtea. 

După ce metalul se mai răci, făcându-se galben, Eragon îl 
duse la loc în cuptor, la porunca lui Rhunon. Saphira îl 
scaldă din nou în focul din trupul său. De încă şase ori, 
Rhunon topi şi apoi frământă cristalul oţelit, făcându-l de 
fiecare dată mai moale, până când se putea îndoi fără să se 
rupă. 

În vreme ce Eragon lovea cu ciocanul, supunându-se 
gândurilor bătrânei fierărese, acesta începu să cânte, 
folosindu-se şi de glasul ei, şi de al lui. Cele două voci se 
uniră într-o melodie ciudată, dar nu neplăcută, care se 
ridica şi cobora în ritmul loviturilor de ciocan. Eragon simţi 
un fior pe şira spinării - Rhunon începuse să conducă un 
şuvoi subţire de energie, cu care îmbiba vorbele pe care le 
rostea. Cântecul devenise o vrajă care făurea, dădea formă 
şi putere. Cu vocile lor îngemănate, Rhunon cânta despre 
metalul de pe nicovală şi despre calităţile lui, 
preschimbându-l într-un fel pe care Eragon nu-l înţelegea, 
făcându-l mai tare şi mai rezistent decât altele cu ajutorul 
mai multor farmece împletite. Cântând, ea îi mişca braţul în 
care ţinea ciocanul, şi astfel, sub blândul imbold al glasului 
ce-i răsuna neîncetat în minte, fiecare lovitură cădea acolo 
unde trebuia. 

După cea de-a şasea şi ultima dată când îl despică şi-l îndoi 
la loc, Rhunon puse drugul de oţel la răcit, apoi făcu 
întocmai cu cealaltă jumătate a grămezii de bucăţi tari, din 
care scoase un drug aidoma primului. În cele din urmă, 
adună bucăţile mai moi, pe care le îndoi şi le despică de 
zece ori, făcând din ele o fâşie de metal ceva mai scurtă şi 
mai grea. 

În continuare, îi ceru Saphirei să încingă din nou drugii 
tari, pe care-i aşeză, unul lângă altul, pe nicovală, îi apucă 
de capete cu câte un cleşte în fiecare mână şi-i împleti de 


şapte ori între ei. Lovi împletiturile cu ciocanul, aruncând 
vârtejuri de scântei împrejur, ca să le lipească bine, apoi 
îndoi, despică şi întinse de încă şase ori bucata pe care o 
alcătuise. Mulțumită, în sfârşit, de tăria metalului, îl întinse 
bine, îl tăie în două cu o daltă ascuţită şi îndoi fiecare 
bucată, obţinând două fâşii lungi şi înguste în formă de V. 

Şi toate acestea, după socoteala lui Eragon, nu-i luară mai 
mult de un ceas şi jumătate. El se minună de agerimea 
fierăresei, chiar dacă ştia că aceasta se folosea de trupul 
lui. Nu mai văzuse niciodată un făurar să se mişte atât de 
repede - ceea ce făcea ea în câteva minute lui Horst i-ar fi 
luat mai multe ceasuri. Şi, oricât de mare ar fi fost truda, nu 
înceta niciodată să cânte, ţesând înăuntrul cristalului oţelit 
un năvod de farmece şi călăuzind fără greş braţul lui 
Eragon. 

Prin toată vâltoarea de zgomot şi flacără care nu se 
domolea nici o clipă, lui Eragon i se păru că zăreşte - în 
clipa în care Rhunon îşi întoarse capul, privind în fierărie - 
trei siluete zvelte care stăteau la marginea curţii. O clipă 
mai târziu, Saphira îi spuse şi ea: „Eragon, nu suntem 
singuri”. 

„Dar cine sunt?” întrebă el, iar Saphira îi răspunse 
trimiţându-i în gând imaginea lui Maud, pisica fermecată, 
sub chipul ei de om, însoţită de doi elfi cu chipuri palide, 
care erau cam cât ea de înalţi. Erau un băiat şi o fată, 
amândoi uluitor de frumoşi, chiar şi după socoteala elfilor. 
Feţele lor uşor alungite şi solemne arătau şi înţelepciune, şi 
nevinovăție, aşa că lui Eragon îi era cu neputinţă să le afle 
vârsta. Pielea lor avea o strălucire slabă, argintie, ca şi cum 
erau atât de plini de putere încât aceasta li se revărsa din 
trup. 

Când Rhunon îi îngădui un mic răgaz de odihnă, Eragon o 
întrebă cine erau cei doi. Rhunon îşi întoarse ochii - aşa 
izbuti şi el să-i vadă mai bine -, apoi, fără să se oprească din 
cântat, îi răspunse cu ajutorul gândurilor. „Sunt Alanna şi 
Dusan, singurii copii de elfi din Ellesmera. Acum 


doisprezece ani, când s-au născut ei, a fost mare bucurie pe 
aici.” „Dar nu seamănă cu alţi elfi pe care i-am întâlnit”, 
spuse Eragon. 

„Biruitor al Umbrei, copiii noştri sunt ca nimeni alţii. Sunt 
binecuvântaţi cu anumite înzestrări - graţie şi putere - la 
care un elf adult nu poate nădăjdui niciodată. Pe măsură ce 
vor îmbătrâni, strălucirea li se va mai micşora, cu toate că 
farmecul primilor ani nu-i va părăsi nicicând cu totul.” 

Dar Rhunon nu-şi mai pierdu timpul cu vorbele. Îl puse pe 
Eragon să aşeze fâşia mai scurtă de oţel moale între 
celelalte două, în formă de V, apoi să le bată cu ciocanul, 
până ce marginile acoperiră miezul aproape în întregime, 
unindu-se cu el cu ajutorul frecării. Apoi, făcu din ele un 
întreg şi, cât metalul era încă fierbinte, începu să-l 
modeleze, dându-i forma unei săbii grosolane. Fâşia moale 
era acum înăuntru, iar celelalte două, mai tari, alcătuiau 
marginile, tăişurile şi vârful. După ce modelul grosolan 
ajunse aproape la fel de lung ca o sabie adevărată, Rhunon 
începu să lovească mai lent, luând-o de la un capăt la 
celălalt, ca să găsească unghiurile şi proporţiile potrivite. 

La porunca ei, Saphira încinse lama pe bucățele mici - 
pentru asta, Rhunon o puse să sufle foc numai printr-o 
nară. De câte ori izbucneau flăcările, curtea se umplea de 
umbre tremurătoare. 

Eragon privi cu uimire cum mâinile sale preschimbau 
bucata grosolană de metal într-o unealtă numai buna 
pentru luptă. Cu fiecare lovitură, tăişul se vedea din ce în ce 
mai bine, ca şi cum cristalul oţelit îşi dorea să devină sabie 
şi era nerăbdător să-şi îmbrace chipul pe care i-l hărăzise 
Rhunon. 

În cele din urmă, se termină - acum, pe nicovală se afla o 
lamă lungă şi neagră, care, chiar dacă nu era încă pe deplin 
terminată, părea deja în stare să aducă moartea dintr-o 
singură lovitură. 

Rhunon îi îngădui lui Eragon să-şi odihnească braţele 
amorţite, în vreme ce lama se răcea, apoi îl puse să o ducă 


în alt colţ al fierăriei, unde se aflau şase roţi de tocilă, de 
mărimi diferite, precum şi mai multe pile, mai mici sau mai 
mari, şi pietre aspre. Propti lama între două bucăţi de lemn 
şi îşi mai petrecu încă un ceas ascuţindu-i marginile cu un 
cuţit, ajutându-se şi de o pilă. Aşa cum se întâmplase şi când 
lovise cu ciocanul, totul păru să se întâmple de două ori mai 
repede şi de două ori mai bine decât dacă făurarul ar fi fost 
un om, de parcă uneltele ştiau dinainte cât oţel să taie şi nu 
puteau greşi. 

Terminând de pilit, Rhunon aprinse un foc de cărbune şi, 
aşteptând ca acesta să prindă putere, făcu un amestec din 
lut moale şi închis la culoare, cenuşă, sfărâmături de piatră 
şi răşină de ienupăr închegată. Cu acesta vopsi lama cu un 
strat de două ori mai gros pe mijloc decât pe margini şi la 
vârf. Cu cât stratul care acoperea oţelul era mai gros, cu 
atât acesta avea să se răcească mai încet când era călit. 
Prin urmare, miezul avea să fie mai moale decât tăişurile. 

Rhunon făcu lutul să se întărească, rostind o vrajă scurtă. 
La îndrumarea ei, Eragon se apropie de cuptor, culcă lama 
pe patul de tăciuni care ardeau mocnit şi, dând la foale cu 
mâna liberă, o trase încet afară. După ce ieşi vârful din foc, 
Rhunon îl puse să-l întoarcă şi să facă din nou aceleaşi 
mişcări. O ţinu aşa până ce marginile se coloraseră în 
portocaliu de la un capăt la altul, iar miezul într-un roşu 
aprins. Apoi, dintr-o singură mişcare agilă, o ridică din 
cuptor, o flutură prin aer şi o cufundă într-o cădiţă cu apă 
aflată alături. 

Pe dată, apa începu să clocotească şi să bolborosească, 
împroşcând un vârtej de aburi de jur împrejur. După o 
vreme, se domoli, iar Rhunon scoase sabia, care avea acum 
o culoare cenuşie şi o sclipire slabă, ca o perlă. O puse la loc 
în foc, o încălzi din nou ca mai înainte ca să-i facă marginile 
mai moi, apoi o cufundă iarăşi în apă. 

De-acum, lama fusese făurită, întărită şi călită. Eragon se 
aştepta ca Rhunon să-i dea trupul înapoi, însă, spre mirarea 


sa, bătrâna fierăreasă nu o făcu, ci continuă să-i 
călăuzească mişcările. 

Îl puse să înăbuşe focul din cuptor, apoi îl împinse iarăşi 
către băncuţa unde se aflau pilele şi pietrele de tocilă. După 
ce îl făcu să se aşeze, începură împreună să şlefuiască lama. 
Din amintirile ei, Eragon află că, de cele mai multe ori, 
avusese nevoie de o săptămână şi mai bine pentru a 
termina o sabie, însă datorită vrăjii pe care o rostiseră era 
în stare să o facă în numai patru ceasuri, săpând şi câte un 
şănţuleţ îngust pe fiecare parte a lamei. Pe măsură ce 
cristalul oţelit devenea mai curat, adevărata frumuseţe a 
metalului ieşea la iveală. Înăuntrul său, Eragon zări o 
întindere de vinişoare subţiri, ca o pânză de păianjen, acolo 
unde se întâlneau cele două straturi de metal catifelat. De-a 
lungul fiecărui tăiş se vedea o strălucire, o fâşie argintie, 
groasă cam cât degetul lui mare de la mână, ca o urmă de 
flăcări îngheţate. 

Rhunon tocmai începuse să împodobească lama, când 
braţul drept al lui Eragon amorţi şi pila pe care o ţinea îi 
scăpă din mână. Rămase uimit când îşi dădu seama cât era 
de obosit, căci până atunci nu se gândise decât la sabie. 

„De ajuns”, spuse Rhunon, apoi îşi desprinse mintea de a 
lui fără întârziere. 

Năucit de despărţirea bruscă, Eragon se clătină. Mai avea 
puţin şi se prăbuşea grămadă. 

— Dar n-am terminat! se împotrivi el întorcându-se către 
bătrâna elfă; dintr-odată, noaptea i se părea nefiresc de 
tăcută. 

Rhunon, care şezuse cu spatele sprijinit de stâlp şi cu 
picioarele încrucişate sub ea, se ridică şi clătină din cap. 

— De-acum nu mai am nevoie de tine, Biruitor al Umbrei. 
Du-te şi visează până vin zorii. 

— Dar... 

— Eşti obosit şi, chiar şi cu ajutorul magiei, poţi strica 
sabia dacă mai lucrezi la ea. Acum, că am terminat lama, 
pot să văd eu de ce mai rămâne de făcut fără să-mi încalce 


jurământul. Aşa că du-te! La catul al doilea al casei mele ai 
să găseşti un pat. Dacă ţi-e foame, ai mâncare în cămară. 

Eragon şovăi. Nu-i prea venea să plece, însă în cele din 
urmă încuviinţă şi se ridică, stângaci, de pe băncuţă, 
târşâindu-şi picioarele prin praf. Trecând pe lângă Saphira, 
o mângâie pe aripă şi-i ură noapte bună, prea obosit să 
spună mai multe. Drept răspuns, ea îi ciufuli părul suflând o 
pală de aer cald pe nări şi zise: „Am să privesc eu totul, 
micuţule, şi am să păstrez fiecare amintire”. 

Eragon se opri pe pragul casei lui Rhunon şi privi de-a 
curmezişul curţii cufundate în întuneric către locul în care 
se aflau Maud şi cei doi copiii de elfi. Ridică braţul, în semn 
de salut, iar Maud îi zâmbi, dezgolindu-şi colții mici şi 
ascuţiţi. În clipa în care cei doi copii îl priviră, Eragon simţi 
un fior pe şira spinării: ochii lor migdalaţi sclipeau uşor 
printre umbre. Văzând că nu mai făceau nici o mişcare, el 
lăsă capul în jos şi se grăbi să intre. Abia aştepta să se 
întindă pe o saltea moale. 

Cavaler adevărat „lrezeşte-te, micuţule, spuse Saphira. 
Soarele e sus, iar Rhunon şi-a pierdut răbdarea.” 

Eragon sări în capul oaselor, aruncându-şi păturile de pe 
el, dimpreună cu visele în care se cufundase. După toată 
truda, braţele şi umerii îl dureau. Îşi trase încălţările, 
nerăbdător, încurcându-se în cureluşe, îşi luă şorţul murdar 
de pe podea şi se năpusti voios pe treptele frumos 
încrustate, până la intrarea în locuinţa rotunjită a lui 
Rhunon. 

Afară, cerul sclipea în lumina zorilor, cu toate că umbrele 
încă se mai alergau prin curte. Eragon le zări pe Rhunon şi 
pe Saphira împreună lângă fierărie şi veni în grabă spre 
ele, pieptănându-şi părul cu degetele. 

Rhunon se ridică, sprijinindu-se de marginea mesei. Avea 
cearcăne negre împrejurul ochilor, iar chipul îi era mai 
ridat decât de obicei. 

Sabia stătea culcată pe masă, în faţa ei, acoperită cu o 
bucată de pânză albă. 


— Am făcut ceea ce era cu neputinţă, zise bătrâna 
fierăreasa cu un glas răguşit şi aspru. Am făurit o sabie 
după ce mă legasem cu jurământ să n-o mai fac niciodată. 
Mai mult, am terminat în mai puţin de o zi, folosindu-mă de 
alte mâini decât ale mele. Şi totuşi nu este ceva grosolan 
sau stângaci. Nu! Este cea mai măiastră sabie pe care am 
văzut-o vreodată. Dacă ar fi fost după mine, aş fi folosit ceva 
mai puţină magie, dar este singurul lucru de care-mi pare 
rău şi nici nu mai contează. E desăvârşită. Priveşte! 

Apucând un colţ al pânzei, Rhunon o trase la o parte, 
dezvelind sabia. 

Eragon rămase cu gura căscată. 

Nu trecuseră decât câteva ceasuri de când se culcase, aşa 
că îşi închipuise că Rhunon nu avusese timp să făurească 
decât un mâner şi nişte plăsele cum nu se poate mai banale 
şi, poate, o teacă de lemn. Nici vorbă! Sabia pe care o văzu 
era la fel de măreaţa ca Za'roc, Naegling sau Tamerlein şi 
chiar, după părerea sa, mai frumoasă decât ele. 

Lama era vârâtă într-o teacă lucioasă, albastru-închis, ca 
solzii de pe spatele Saphirei. Culoarea tremura uşor, ca 
razele de lumină ce ajung pe fundul unui iaz limpede de 
pădure. În vârful tecii se afla o bucată de cristal oţelit, 
vopsită în albastru, în formă de frunză, în timp ce gura era 
împodobită cu un model de frunze de viţă. Şi plăselele 
curbate erau făurite tot din cristal oţelit, ca şi cele patru 
gheare care strângeau între ele safirul uriaş de la capătul 
mânerului din lemn de culoare închisă. 

Cuprins de uimire şi admiraţie, Eragon întinse braţul către 
sabie, apoi se opri şi se uită la Rhunon. 

— Îmi dai voie? întrebă. Ea îşi plecă fruntea. 

— Îţi dau. Această sabie e de-acum a ta, Biruitor al 
Umbrei. 'Ţi-o dăruiesc. 

Eragon ridică sabia de pe masă. Teaca şi lemnul mânerului 
erau reci la pipăit. Vreme de câteva minute, privi cu 
admiraţie desenele care împodobeau teaca, plăselele şi 
mânerul. Apoi, îl prinse în pumn şi scoase lama la iveală. 


Aceasta era şi ea albastră, dar de o culoare ceva mai 
deschisă albastrul solzilor din scobitura gâtului Saphirei, nu 
al celor de pe spinare. La fel ca Za'roc, tăişul sclipea uşor. 
Când Eragon flutura sabia prin aer, culoarea se tulbura şi 
tremura, dezvăluind, pe rând, fel de fel de nuanţe de 
albastru. Vinişoarele dinăuntrul bucății de cristal oţelit, 
precum şi fâşiile albe de pe margini se puteau vedea prin 
vârtejul de culoare. 

Cu o singură mână, Eragon răsuci sabia prin aer, râzând 
de bucurie că era atât de uşoară şi iute. Parcă părea 
însufleţită. Apoi, o apucă în ambele mâini şi observă cu 
încântare că mânerul era întocmai cât trebuia de lung. 
Aplecându-se, se prefăcu a lovi un duşman închipuit, 
încrezător că acesta nu ar fi avut cum scăpa cu viaţă. 

— Poftim, zise Rhunon şi-i arătă un mâănunchi din trei 
ţepuşe de fier înfipte în pământ lângă fierărie. Încearcă-ţi 
puterile cu alea. 

Eragon îşi îngădui un răgaz de o clipă pentru a-şi aduna 
gândurile, apoi făcu un pas către ţepuşe. Cu un strigăt 
scurt, lovi în jos şi le reteză pe toate trei. Lama scoase un 
sunet limpede şi răsunător, care se pierdu încet în văzduh. 
Când Eragon îi privi tăişul, văzu că acesta nu păţise absolut 
nimic în urma loviturii. 

— Eşti mulţumit, preacinstite Cavaler al Dragonilor? 
întrebă Rhunon. 

— Mai mult decât mulţumit, Rhunon-elda, răspunse el şi-i 
făcu o plecăciune. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru un 
asemenea dar. 

— Poţi s-o faci ucigându-l pe Galbatorix. Dacă există pe 
lume vreo sabie menită să-i ia viaţa acelui om cu minţile 
rătăcite, asta e. 

— Am să mă străduiesc din toate puterile, Rhunon-elda. 
Bătrâna elfă încuviinţă; părea şi ea mulţumită de ce vedea. 

— Ei, acum ai în sfârşit o sabie numai a ta. Şi aşa şi trebuie 
să fie. Abia acum eşti cu adevărat Cavaler. 


— Da, recunoscu Eragon, ridicând sabia spre cer şi 
privind-o cu admiraţie. Abia acum sunt Cavaler. 

— Înainte să pleci, mai ai un lucru de făcut, spuse Rhunon. 

— Ce anume? 

Bătrâna arătă cu un deget spre sabie. 

— Trebuie să-i dai nume ca să pot însemna teaca şi lama 
aşa cum se cuvine. 

Eragon se apropie de Saphira şi zise: „Dă-mi şi tu un sfat”. 
„Păi, nu eu trebuie să mă lupt cu sabia asta. Dă-i un nume 
care ţi se pare potrivit.” „Haide, haide, trebuie să-ţi fi trecut 
şi ţie ceva prin minte.” 

Ea îşi aplecă botul spre el şi adulmecă sabia, apoi spuse: 
„Pe limba mea, eu i-aş spune Colţ-nestemată-albastră sau 
Gheară-albastră-roşie”. 

„Pentru oameni, asemenea nume sunt caraghioase.” 
„Atunci ce zici de Sfarmă-oase sau Moarte-n-zbor? Sau 
poate Vârf-de-gheară, Ghimpe-aprins ori Muşcă-aprig. Poţi 
să-i spui Groază, sau Durere, sau Iaie-trupuri, sau 
Neînduplecata, sau Solz-scânteietor datorită vinişoarelor 
dinăuntru. De asemenea, Limba-Morţii, sau Oţel-de-elf, sau 
Metal-de-stele... şi mai sunt o sumedenie de nume cum nu 
se poate mai potrivite.” 

Vorbele sale îl luară pe nepregătite pe Eragon. „Văd că te 
pricepi la asta”, spuse el. 

„Nu-i greu să găseşti un nume aşa la întâmplare. Pe de 
altă parte, până şi un elf şi-ar simţi răbdarea pusă la 
încercare dacă este să-l găsească pe cel mai bun.” „Ce zici 
de Ucigaşa-de-regi?” întrebă Eragon. 

„Şi dacă izbutim până la urmă să-l ucidem pe Galbatorix? 
Vrei sa spui că după aceea nu vei mai înfăptui nimic cu ea?” 
„Mda, aşa e.” Lipind sabia de piciorul din faţă al Saphirei, 
Eragon spuse: „La culoare, e aidoma cu tine. Aş putea să-i 
dau numele tău”. 

Saphira mârâi înfundat. „Nu.” 

El se luptă să-şi înăbuşe un zâmbet. „Eşti sigură? Ia 
gândeşte-te, dacă am fi pe câmpul de luptă şi...” 


Ea îşi înfipse ghearele în pământ. „Nu. Pe mine nu mă poţi 
vântura prin aer veselindu-te şi zbierând cât te ţine gura.” 
„Da, ai dreptate. lartă-mă... Şi dacă i-aş spune „Speranţă” 
în limba străveche? Za'roc înseamnă „Jale „. Nu crezi că e 
cum nu se poate mai bine să am în stăpânire o armă al cărei 
nume să însemne tocmai opusul?” „Nu gândeşti rău, zise 
Saphira. Dar chiar vrei să le dai speranţe duşmanilor tăi? 
Să-l ucizi pe Galbatorix cu... speranţa?” „E ca un joc de 
cuvinte. E amuzant”, spuse el chicotind. 

„Da, poate, dar numai când îl auzi prima dată.” 

Pus la respect, Eragon se strâmbă şi-şi mângâie bărbia, 
uitându-se cum se alergau razele de lumină de-a lungul 
tăişului sclipitor. Privind în adâncurile oţelului, ochii i se 
opriră pe modelul ca de flăcări care însemna locul unde 
miezul de oţel moale se împreuna cu marginile mai tari. Îi 
veni în minte că, în amintirea pe care i-o împărtăşise 
Saphira, Brom folosise un anume cuvânt pentru a-şi 
aprinde pipa. Apoi, se gândi la Yazuac, locul în care folosise 
pentru prima dată magia, precum şi la înfruntarea cu Durza 
din Farthen Dur şi în clipa aceea îşi dădu seama că găsise 
numele cel mai bun pentru noua lui sabie. 

Se sfătui şi cu Saphira, după care, văzând că şi ei i se 
părea o alegere bună, ridică sabia la înălţimea umărului şi 
spuse: 

— M-am hotărât. Sabie, îţi dau numele Brisingr! 

De îndată, cu un vuiet ca al vântului, tăişul izbucni în 
flăcări. Un nimb de foc, albastru ca solzii Saphirei, îl învălui 
din vârf până-n plăsele. 

Cu un strigăt înfundat, de mirare, Eragon scăpă sabia şi 
sari în spate, temându-se să nu se pârlească. Sabia continua 
să ardă pe pământ, pârjolind un mănunchi de fire de iarbă. 
Atunci Eragon îşi dădu seama că puterea care hrănea focul 
fermecat venea chiar de la el. Fără să şovăie, reteză vraja, 
iar flăcările se stinseră. Uimit că fusese în stare să facă o 
vrajă fără să vrea, luă din nou sabia în mână şi o pipăi cu 
vârful unui deget. Era la fel de rece ca la început. 


Încruntată şi furioasă, Rhunon se apropie, îi smulse sabia 
şi o cercetă cu de-amănuntul de la un capăt la altul. 

— Norocul tău că i-am ţesut deja farmece care s-o apere 
de foc şi pârjol, altfel ai fi stricat-o deja. Să n-o mai scapi din 
mână, Biruitor al Umbrei - chiar dacă se preschimbă într- 
un şarpe -, dacă nu vrei să ţi-o iau înapoi şi să-ţi dau în loc 
un ciocan vechi şi prăpădit. 

Eragon îşi ceru iertare. Ceva mai împăcată, Rhunon îi 
întinse sabia. 

— De ce a luat foc? îl întrebă. Aşa ai vrut tu? 

— Nu, zise Eragon, care nu era în stare să-şi explice ce se- 
ntâmplase. 

— Mai spune o dată, porunci Rhunon. 

— Ce? 

— Numele, numele, mai spune-l o dată. 

Ţinând sabia cât mai departe de trup cu putinţă, Eragon 
rosti cu glas tare: 

— Brisingr! 

Pe dată, un vârtej de flăcări învălui tăişul. Eragon simţea 
căldura pe obraji. De data asta, observă de la bun început 
că vraja îi sorbea încet, încet puterile. După câteva clipe, 
stinse focul care ardea fără să scoată nici un pic de fum. 

Mai spuse o dată „Brisingr!” şi, ascultătoare, sabia începu 
iarăşi să ardă cu flăcări albastre, fantomatice. 

„Ei, asta mai zic şi eu armă. Vrednică de un Cavaler şi de 
dragonul său! spuse încântată Saphira. Scuipă foc la fel de 
uşor ca şi mine.” 

— Dar nici măcar nu încercam să fac vreo vrajă! zise 
Eragon. N-am făcut decât să spun Brisingr şi... 

În clipa aceea, sabia începu să ardă pentru a patra oară, 
făcându-l să scoată un țipăt urmat de un blestem, grăbindu- 
se să pună capăt vrăjii. 

— Dă-mi şi mie voie, spuse Rhunon întinzând braţul către 
el. 

Eragon îi dădu sabia, iar fierăreasa spuse şi ea „Brisingr!”. 
Tăişul păru străbătut de un fior, dar în afară de asta nu se 


întâmplă nimic. Gânditoare, bătrâna îi înapoie arma şi zise: 

— M-am gândit la două lucruri care ar putea să explice 
această ciudăţenie. Mai întâi, e cu putinţa ca, de vreme ce 
ai luat parte la făurirea ei, să-ţi fi lăsat o părticică din fiinţa 
ta în adâncul acestei săbii, care astfel a ajuns să-ţi poată 
îndeplini dorinţele. Daca nu e asta, înseamnă că i-ai 
descoperit numele adevărat. Sau, cine ştie, poate că ambele 
explicaţii sunt bune. Oricum, ai ales un nume potrivit, 
Biruitor al Umbrei. Brisingr! Da, îmi place. E un nume 
minunat pentru o sabie. 

„Aşa zic şi eu”, încuviinţă Saphira. 

Apoi, Rhunon atinse lama cu palma la mijloc şi şopti o vrajă 
în surdină. Pe ambele părţi ale lamei apăru un şir de litere - 
numele pentru foc în limba elfilor. După aceea, veni rândul 
tecii să fie însemnată. 

Eragon îi făcu o plecăciune elfei şi-i spuse din nou cât era 
de recunoscător. Saphira îi repetă vorbele. Pe chipul 
îmbătrânit al lui Rhunon apăru un zâmbet. Ea îi atinse pe 
amândoi pe frunte cu degetul său mare cu pielea îngroşată. 

— Mă bucur că am fost în stare să-i ajut încă o dată pe 
Cavaleri. De-acum, Biruitor al Umbrei, du-te! Solzi 
Sclipitori, du-te cu el! Întoarceţi-vă la vardeni şi fie ca 
duşmanii să fugă înfricoşaţi din faţa voastră de îndată ce 
dau cu ochii de sabia cea nouă! 

Aşa că Eragon şi Saphira îşi luară rămas-bun şi plecară 
împreună. Eragon o ducea în braţe pe Brisingr ca pe un 
prunc abia născut. 

Gata de luptă. 

În cortul de lână cenuşie ardea o singură lumânare, care 
nu se putea măsura nici pe departe cu lumina soarelui de- 
afară. 

Roran stătea cu braţele întinse în lături, în vreme ce 
Katrina îi lega cureluşele pieptarului de piele căptuşită pe 
care i-l pregătise. După ce termină, trase de poale ca să i-l 
potrivească mai bine şi-i netezi cutele. 

— Aşa, spuse. E prea strâmt? El scutură din cap. 


— Nu, nici vorbă. 

Katrina luă pulparele de pe patul de lemn în care dormeau 
şi îngenunche în faţa lui, la lumina tremurătoare a 
lumânării. Roran o privi legându-i-le pe picioare. În timp ce 
o făcea, ea îi mângâie pulpa cu mâna făcută căuş. Căldura 
trupului său se simţea chiar şi prin pânza pantalonului. 

Ridicându-se, se apropie din nou de pat şi luă apărătorile 
pentru braţe. Roran întinse braţele spre ea şi o privi în ochi. 
Ea îi întoarse privirea. Cu mişcări lente şi hotărâte, Katrina 
îi legă apărătorile, apoi îl mângâie de la cot până la 
încheietură. El îi apucă mâinile într-ale lui. 

Ea zâmbi şi se eliberă din strânsoarea uşoară. 

Venise rândul cămăşii de zale. Katrina se ridică pe vârful 
picioarelor şi i-o petrecu peste cap, ţinând-o până ce el îşi 
vâri braţele pe mâneci, apoi îi dădu drumul, iar zalele 
clincăniră ca nişte ţurţuri de gheaţă, căzând pe umerii lui 
Roran. Poalele cămăşii îi ajungeau până la genunchi. 

Pe cap, Katrina îi aşeză gluga de piele, legându-i-o strâns 
sub bărbie cu un nod. Îi luă o clipă faţa în palme şi-l sărută 
o singură dată pe buze, apoi îi aduse coiful ascuţit, pe care-l 
strecură cu grijă peste glugă. 

Când ea dădu să se îndepărteze, Roran o prinse cu braţul 
de mijlocul care începuse să se îngroaşe şi o opri. 

— Ascultă-mă, îi spuse. N-am să păţesc nimic. 

Încercă s-o facă să înţeleagă din tonul vocii şi din priviri 
cât de mult o iubea. 

— Te rog, nu sta aici singură. Făgăduieşte-mi! Du-te la 
Elain. l-ar prinde bine ajutorul tău. Nu se simte bine, iar 
copilul trebuia să se nască deja de ceva timp. 

Katrina ridică bărbia. În ochi îi sclipeau lacrimile pe care 
el ştia că nu avea să le verse până ce nu-l vedea plecat. 

— Chiar trebuie să fii în prima linie de luptă? şopti. 

— Dacă nu eu, atunci cine? Pe cine ai trimite în locul meu? 

— Pe oricine... pe oricine, răspunse Katrina; după câteva 
clipe de tăcere, scoase o batistă roşie din pieptarul rochiei 


pe care o purta şi zise: Poftim, ia cu tine acest dar, pentru 
ca toată lumea să ştie cât sunt de mândră de tine. 

Şi îi legă batista de cureaua sabiei. 

Roran o sărută de două ori, apoi îi dădu drumul, iar ea îi 
aduse scutul şi sulița de pe pat. Luându-i-le din mâini, o mai 
sărută o dată, apoi îşi petrecu braţul prin cureaua scutului. 

— Dacă mi se întâmplă ceva... începu să spună, dar 
Katrina îi duse un deget la buze. 

— Şşş. Nu vorbi de asta, să nu se adeverească. 

— Foarte bine, încuviinţă el, şi o mai îmbrăţişa pentru 
ultima oară. Ai grijă de tine. 

— Şi tu la fel. 

Cu toate că nu-i venea să plece şi să o părăsească, Roran 
îşi ridică scutul şi ieşi cu paşi mari din cort în lumina slabă a 
zorilor. Oameni, pitici şi urgali se revărsau spre vest prin 
tabără, îndreptându-se către câmpul bătătorit unde 
fuseseră chemaţi să se adune. 

Roran îşi umplu pieptul cu aerul rece al dimineţii, apoi se 
luă după ceilalţi, ştiind că grupul său de războinici îl 
aştepta. Ajuns la locul de întâlnire, căută detaşamentul lui 
Jormundur, îl anunţă pe acesta din urmă că venise şi îşi croi 
drum până în faţă, unde se postă alături de Yarbog. Urgalul 
trase cu ochiul la el, apoi mormăi: 

— O zi numai bună pentru luptă. 

— Da, aşa e. 

De îndată ce soarele se înălţă peste orizont, răsună un 
sunet de corn. Roran îşi luă sulița şi începu să alerge 
înainte, la fel ca toţi cei din jur, urlând cât îl ţinea gura, în 
vreme ce săgețile cădeau în ploaie peste ei, iar bolovanii le 
treceau şuierând pe deasupra capetelor, zburând în ambele 
direcţii. Drept în faţă se înălța ameninţător un zid de piatră 
înalt de optzeci de picioare. 

Începuse asediul oraşului Feinster. 

Rămas-bun. 

Plecând de la Rhunon, Eragon şi Saphira se duseră în zbor 
până la locuinţa lor din copac. Eragon îşi adună lucrurile 


din încăperea pentru dormit, puse şaua pe spinarea 
Saphirei şi se urcă în locul său obişnuit dintre umerii ei. 

„Înainte să urcăm pe Crestele din Tel'naeâr, spuse, mai am 
ceva de făcut în Ellesmera.” „Chiar trebuie?” întrebă 
Saphira. „Dacă nu o fac, n-am să pot sta liniştit.” 

Saphira îşi luă zborul din casa din copac şi pluti spre vest, 
până când clădirile peste care zbura începură să se 
împuţineze, apoi cobori şi atinse uşor pământul, pe o potecă 
îngustă, acoperită cu muşchi. Dând peste un elf care se 
cuibărise între crengile unui copac din apropiere, Eragon îl 
întrebă cum să ajungă la cel pe care dorea să-l vadă. După 
ce primiră răspunsul, Saphira şi el îşi continuară drumul 
prin pădure, până ce dădură peste o locuinţă mică, având o 
singură încăpere, crescută din trunchiul unui brad înclinat, 
ca şi cum ar fi fost bătut fără încetare de un vânt puternic. 

În stânga căsuţei se afla o movilă de pământ moale, ceva 
mai înaltă decât Eragon. Peste marginea ei curgea un 
pârâiaş ce se aduna într-un ochi de apă limpede, după care 
pleca mai departe, şerpuind, şi se pierdea în adâncurile 
pădurii. Lângă ochiul de apă creşteau orhidee albe, care 
înconjurau o rădăcină groasă, ce ieşea din pământ. Acolo, 
aşezat pe rădăcină, cu picioarele încrucişate sub el, era 
Sloan. 

Eragon îşi ţinu răsuflarea. Nu voia să-i dea de ştire 
măcelarului de apropierea sa. 

Sloan purta o robă maronie cu dungii portocalii, 
asemănătoare cu cele ale elfilor. Găvanele goale ale ochilor 
îi erau acoperite cu o bucată subţire de pânză neagră, 
legată la spate. Ţinea în poală un toiag din lemn vechi şi 
uscat, pe care-l netezea cu un cuţitaş cu lamă curbată. Avea 
mai multe riduri decât îşi amintea Eragon, iar pe mâini şi pe 
braţe i se vedeau cicatrice noi, albe. 

„Aşteaptă-mă aici”, îi spuse Eragon Saphirei, apoi 
descăleca. 

Auzindu-l apropiindu-se, Sloan se opri din ce făcea şi îşi 
lăsă capul într-o parte. 


— Pleacă, îi spuse cu voce răguşită. 

Neştiind ce să răspundă, Eragon se opri în loc şi rămase 
tăcut. 

Strângând din fălci, Sloan mai plimbă de câteva ori 
cuţitaşul de-a lungul bucății de lemn, apoi îl curăţă, 
frecându-l de rădăcina pe care stătea, şi zise: 

— Blestemaţi să fiţi! Chiar nu mă puteţi lăsa în pace, cu 
jalea din sufletul meu, nici măcar câteva ceasuri? Nu vreau 
să ascult nici un bard, nici un menestrel şi, oricât m-aţi bate 
la cap, n-am să mă răzgândesc. Hai, plecaţi! Plecaţi cu toţii! 

Eragon se simţi scuturat de un fior de milă, dar şi de 
mânie. Mai mult chiar, era năucit să vadă că un om pe care-l 
cunoscuse din copilărie, de care se temuse şi pe care-l 
urase atâta ajunsese într-o asemenea stare. 

— Îţi lipseşte ceva? îl întrebă pe măcelar în limba 
străveche, schimbându-şi vocea pentru a nu fi recunoscut. 

Sloan mârâi scârbit. 

— Ştiţi bine că nu vă pot înţelege limba şi nici nu-mi 
doresc să o învăţ. Cuvintele îmi răsună degeaba în urechi. 
Dacă nu catadicsiţi să-mi vorbiţi în limba neamului meu, 
atunci mai bine ţineţi-vă gura! 

Numai că Eragon nici nu repetă în graiul omenesc ceea ce 
spusese, nici nu plecă. Blestemând, Sloan lua din nou 
cuţitaşul în mână. După fiecare tăietură, pipăia lemnul. 
Până la urmă, Eragon înţelese că măcelarul încerca să 
sculpteze ceva. Trecură câteva minute, apoi Sloan spuse cu 
un glas ceva mai blând: 

— Aţi avut dreptate: mă simt mai liniştit dacă am ceva de 
făcut cu mâinile. Câteodată... câteodată uit ce am pierdut, 
însă amintirile se întorc mereu şi parcă mă îneacă... Vă 
mulţumesc pentru că mi-aţi ascuţit cuțitul. Un bărbat nu 
trebuie să ducă niciodată lipsă de un cuţit ascuţit. 

Eragon îl mai privi o vreme, apoi se întoarse pe călcâie şi 
se duse la Saphira, care-l aştepta. Urcându-se în şa, zise: 
„Nu mi se pare că Sloan s-ar fi schimbat cine ştie ce”. 


„Doar nu te aşteptai să devină cu totul alt om într-un timp 
atât de scurt”, răspunse Saphira. 

„Nu, dar nădăjduiam să înveţe câte ceva aici, în Ellesmera, 
şi, poate, să se căiască pentru faptele sale.” „Eragon, dacă 
el nu vrea să-şi înţeleagă greşelile, nimic nu-l poate sili. Una 
peste alta, tu ai făcut tot ce puteai pentru el. Acum, trebuie 
să găsească singur o cale să se-mpace cu soarta. Dacă nu 
poate, nu-i mai rămâne decât să caute pacea veşnică a 
mormântului.” 

Din luminişul de lângă locuinţa lui Sloan, Saphira se înălţă 
în văzduh, zbură peste copacii dimprejur şi o luă spre nord, 
către Crestele din Tel'naeâr, bătând cât putea de tare din 
aripi. Soarele de dimineaţă se săltase binişor peste linia 
orizontului, iar razele de lumină ce se revărsau peste 
vârfurile copacilor aruncau umbre lungi şi dense, care 
arătau ca nişte stindarde violete. 

Saphira cobori în luminişul de lângă casa dintre pini. 
Oromis şi Glaedr îi aşteptau. Eragon observă cu mirare că 
Glaedr avea în spate o şa, proptită între doi ţepi uriaşi, iar 
Oromis purta robe groase, de călătorie, în albastru şi verde, 
peste care-şi pusese o cămaşă din zale aurii. Avea şi 
apărători pe braţe, iar pe spate ducea un scut înalt, în 
formă de diamant. În scobitura braţului stâng i se vedea un 
coif ce părea foarte vechi, iar la cingătoare avea sabia sa de 
culoarea bronzului, pe nume Naegling. 

Fluturând din aripi, Saphira atinse pământul pe un petic 
de iarbă şi trifoi. În vreme ce Eragon descăleca, ea îşi 
scoase limba şi gustă aerul. „Zburaţi cu noi la vardeni?” îi 
întrebă pe cei doi maeştri, dând încântată din coadă. 

— O să zburăm împreună până ce ieşim din Du 
Weldenvarden, însă de acolo drumurile noastre se vor 
despărţi, răspunse Oromis. 

— Vă veţi întoarce aşadar în Ellesmera? zise Eragon cam 
dezamăgit. 

— Nu, Eragon, făcu Oromis, clătinând din cap. O să ne 
continuăm drumul câtre oraşul Gil'ead. 


Saphira şuieră de uimire. Eragon era la fel de mirat ca şi 
ea. 

— Dar de ce tocmai acolo? întrebă. 

„Pentru că Regina Islanzadi şi oştile sale s-au îndreptat 
către Gil'ead, plecând din Ceunon, şi se pregătesc să 
asedieze oraşul”, zise Glaedr. Eragon tresări, ca de obicei, 
când vârtejul ameţitor al gândurilor dragonului auriu îi 
atinse mintea. 

„Numai că aşa Imperiul va afla că încă sunteţi în viaţă”, 
zise Saphira. 

Oromis stătu o vreme cu ochii închişi. Lui Eragon îi era cu 
neputinţă să-şi dea seama ce gândea. 

— Vremea tainelor a trecut, Saphira, vorbi în cele din 
urmă elful. Glaedr şi cu mine v-am învăţat tot ce am putut în 
cele câteva luni în care aţi avut răgazul să fiţi învăţăceii 
noştri. E doar o spoială faţă ce învăţătura pe care aţi fi 
primit-o în vremurile vechi, dar, dacă ne gândim cât de 
grele sunt împrejurările, putem spune că am avut noroc să 
izbutim chiar şi atât. De-acum, şi eu, şi Glaedr credem că 
ştiţi tot ce vă poate ajuta să-l înfrângeţi pe Galbatorix. 
Aşadar, de vreme ce nu pare cu putinţă ca voi doi să mai 
aveţi vreun prilej de a vă întoarce aici înainte de sfârşitul 
războiului şi nici ca vreun alt Cavaler cu dragonul său să 
mai aibă nevoie de noi, câtă vreme Galbatorix este încă în 
viaţă, am hotărât că nu mai avem de ce să rămânem închişi 
în Du Weldenvarden. E mai important acum să-i ajutăm pe 
Islanzadi şi pe vardeni să-l dea jos pe Galbatorix decât să ne 
ţinem la adăpost, aşteptând ca un nou Cavaler să ne caute. 
Odată ce Galbatorix va afla că încă suntem în viaţă, nu va 
mai fi atât de încrezător în sine. Pesemne se va întreba dacă 
nu cumva mai sunt şi alţi Cavaleri care au scăpat de furia 
lui ucigătoare. Pe de altă parte, apariţia noastră le va 
prinde bine piticilor şi vardenilor. Ştii bine cât au fost de 
descurajaţi după ce Murtagh şi Thorn s-au arătat pe 
Câmpiile Pârjolite. Se prea poate ca astfel numărul 


oamenilor din Imperiu care se hotărăsc să treacă de partea 
vardenilor şi a Nasuadei să crească. 

Eragon aruncă o privire spre sabia ce atârna la 
cingătoarea lui Oromis, apoi spuse: 

— Dar, Maestre, nădăjduiesc că vă veţi ţine departe de 
luptă. 

— Şi de ce am face-o? întrebă elful, lăsându-şi capul într-o 
parte. Eragon nu prea ştia cum să răspundă, nedorind să-i 
jignească nici pe el, nici pe Glaedr. În cele din urmă, spuse: 

— Maestre, iartă-mă pentru o asemenea întrebare, dar 
cum vrei să lupţi dacă nu poţi face decât vrăji dintre cele 
mai simple? Şi cum rămâne cu suferinţele care te bântuie 
din când în când? Dacă-ţi pierzi puterile în mijocul unei 
lupte, poţi să şi mori. 

— Ar trebui să ştii de pe-acum, răspunse Oromis, că atunci 
când se înfruntă doi magicieni învingătorul nu este 
întotdeauna cel mai puternic. Pe lângă asta, am foarte 
multă putere ascunsă aici, în nestemata de pe mânerul 
sabiei. 

Şi, întinzând braţul, atinse diamantul galben încrustat în 
mânerul lui Naegling. 

— De mai bine de o sută de ani, Glaedr şi cu mine am 
vărsat înăuntrul diamantului fiecare picătură de putere de 
care ne puteam lipsi. Ne-au ajutat şi alţii - de două ori pe 
săptămână, câţiva elfi din Ellesmera treceau să mă vadă şi 
îmi dăruiau cât puteau de mult din energia lor. Eragon, nici 
măcar nu-ţi poţi închipui cât de multă putere se ascunde 
aici. Cu ajutorul ei, sunt în stare să mut din loc şi un munte. 
Deci îţi dai seama că nu va fi nici o greutate să mă apăr, pe 
mine şi pe Glaedr, de săbii, sulițe şi săgeți şi chiar de 
bolovanii azvârliţi din catapulte. Cât despre suferinţele 
mele, află că am ţesut câteva farmece, folosindu-mă tot de 
acest diamant, care să mă apere de primejdii dacă mi se 
întâmplă ceva pe câmpul de luptă. Vezi, dară, că Glaedr şi 
cu mine nu suntem nici pe departe neajutoraţi. 

Ruşinat, Eragon îşi plecă fruntea şi şopti: 


— Înţeleg, Maestre. 

Oromis se mai îmblânzi puţin. 

— Îţi mulţumesc pentru grija pe care ne-o porţi! Ai toată 
dreptatea să te frămânţi, căci războiul este plin de primejdii 
şi până şi cel mai încercat războinic îşi poate pierde viaţa în 
încleştarea luptei. Cauza noastră însă merită orice jertfă. 
Dacă Glaedr şi cu mine ne găsim sfârşitul, să ştii că îl vom 
întâmpina cu bucurie, căci astfel putem ajuta Alagaesia să 
se elibereze din robia lui Galbatorix. 

— Dar, dacă muriţi, zise Eragon cu sufletul îngheţat, şi 
totuşi noi izbutim să-l ucidem pe Galbatorix şi să 
redobândim ultimul ou, cine-i va instrui pe Cavaler şi pe 
dragonul său? 

Spre mirarea sa, Oromis întinse braţul şi-l apucă strâns de 
umăr. 

— Dacă se va întâmpla aşa, spuse solemn elful, atunci va fi 
de datoria voastră, Eragon, a ta şi a Saphirei, să le fiţi 
maeştri. Haide, Eragon, n-ai de ce să te temi! N-ai să fii 
singur. Nu mă îndoiesc nici o clipă că Islanzadi şi Nasuada 
vor face în aşa fel încât să fii ajutat de cei mai înţelepţi şi 
pricepuţi oameni şi elfi. 

Eragon se simţi cuprins de o nelinişte ciudată. De multă 
vreme tânjise ca toţi cei din jur să-l vadă ca pe un bărbat în 
toată firea, însă nu se simţea pregătit să-i ia locul lui 
Oromis. Până şi gândul i se părea necuviincios. Pentru 
prima dată, el înţelese că avea, în cele din urmă, să 
îmbătrânească, fără să se mai poată bizui pe sfaturile altuia. 
I se puse un nod în gât. 

Dându-i drumul la umăr, Oromis arătă cu mâna către 
Brisingr, pe care Eragon încă o ţinea în braţe, şi zise: 

— Întreaga pădure s-a cutremurat când tu, Saphira, ai 
trezit la viaţă copacul Menoa. Jumătate dintre elfii din 
Ellesmera ne-au căutat pe Glaedr şi pe mine şi ne-au rugat 
fierbinte să sărim în ajutorul său. Unde mai pui că am fost 
nevoit să-l împac pe Gilderien cel înţelept ca să nu vă 
pedepsească pentru suferinţa pe care aţi provocat-o. 


„N-am de gând să-mi cer iertare, zise Saphira. Nu aveam 
vreme să stăm la discuţii ca să convingem copacul să ne 
ajute.” 

— Înţeleg, încuviinţă Oromis, şi să ştii, Saphira, că vorbele 
mele nu au fost o dojana. Voiam doar să ştiţi ce urmări au 
avut isprăvile voastre. 

La cererea lui, Eragon îi întinse noua sa sabie, luându-i în 
schimb coiful pentru ca elful să o poată cerceta mai bine. 

— Rhunon s-a întrecut pe ea însăşi, spuse Oromis. Puţine 
arme, săbii sau nu, se pot măsura cu asta. Eragon, eşti 
norocos să ai parte de o asemenea sabie minunată. 

Apoi citi însemnul de pe tăiş şi ridică puţin din sprâncenele 
sale arcuite. 

— Brisingr... un nume foarte potrivit pentru sabia unui 
Cavaler al Dragonilor. 

— Da, spuse Eragon. Numai că, nu ştiu de ce, de câte ori îi 
rostesc numele, sabia ia... 

Şovăi, şi, în loc să spună foc - adică „Brisingr” în limba 
străveche, spuse: 

— Sabia izbucneşte în flăcări. 

Sprâncenele lui Oromis se înălţară şi mai mult. 

— Chiar aşa? Şi Rhunon n-a ştiut să-ţi dea nici o explicaţie 
pentru o asemenea ciudăţenie? 

În timp ce vorbea, îi dădu sabia îndărăt lui Eragon şi-şi luă 
coiful. 

— Ba da, Maestre, răspunse Eragon, apoi îi povesti la ce se 
gândise bătrâna elfă. 

— Mă întreb... făcu Oromis după ce Eragon termină, 
plimbându-şi privirea de la el către linia orizontului; apoi, 
clătină uşor din cap şi-şi întoarse din nou ochii cenuşii către 
Eragon şi Saphira, părând şi mai serios decât la început. 
Mi-e teamă totuşi că mândria m-a făcut să mă arăt mai 
încrezător decât trebuia. E drept că Glaedr şi cu mine nu 
suntem neajutoraţi, dar nici nu suntem în deplinătatea 
forţelor, aşa cum bine-ai spus, Eragon. Glaedr e rănit, iar 
eu... am şi eu slăbiciunea mea. Nu degeaba mi s-a spus 


Schilodul Nevătămat. Dacă duşmanii noştri ar fi oameni de 
rând, asta n-ar fi mare lucru. Chiar şi aşa, putem să ucidem 
oameni cu sutele şi chiar cu miile. Numai că potrivnicul 
nostru este cel mai cumplit vrăjmaş care a trăit vreodată pe 
această lume. Nu-mi face nici o plăcere să recunosc, dar 
Glaedr şi cu mine suntem mai slabi şi este cu putinţă să nu 
scăpăm cu viaţă din luptele ce ne aşteaptă. Am avut parte 
de vieţi lungi şi împlinite, iar jalea secolelor ne apasă, însă 
voi doi sunteţi tineri, proaspeţi şi plini de speranţe. Dacă 
poate cineva să-l înfrângă pe Galbatorix, voi sunteţi aceia. 

Oromis îl privi pe Glaedr, părând tulburat. 

— De aceea, pentru a vă ajuta în lupta voastră şi ca o 
prevedere pentru cazul în care nouă ni s-ar întâmpla ceva, 
Glaedr, cu încuviințarea mea, a hotărât... „Am hotărât, zise 
Glaedr, să vă dăruiesc miezul inimii mele, Saphira Solzi 
Sclipitori şi Eragon, Biruitor al Umbrei.” 

Eragon o simţi pe Saphira la fel de uimită pe cât era şi el. 
Se uitară amândoi la măreţul dragon auriu, mult mai înalt şi 
masiv decât ei la un loc. „Maestre, spuse Saphira, 
asemenea cinste este mai presus de cuvinte, dar... eşti 
sigur că ai încredere în noi?” „Da, am”, răspunse Glaedr şi 
îşi aplecă botul până ce aproape că-i atinse creştetul lui 
Eragon. „Multe pricini m-au făcut să mă hotărăsc. Mai întâi, 
dacă aveţi miezul inimii mele cu voi, veţi putea vorbi cu 
mine şi cu Oromis oricât de mare ar fi depărtarea dintre 
noi, iar eu vă voi ajuta cu puterile mele de câte ori veţi fi la 
ananghie. Iar dacă Oromis şi cu mine vom cădea în luptă, 
cunoştinţele şi înţelepciunea noastră, a amândurora, 
precum şi puterile mele vă vor aparţine pentru totdeauna. 
M-am gândit mult la toate astea şi sunt sigur că am făcut 
alegerea cuvenită.” 

— Dar, dacă Oromis moare, spuse încet Eragon, chiar vrei 
să trăieşti fără el; închis în Eldunari? 

Glaedr întoarse capul şi-şi aţinti asupra lui unul dintre 
ochii săi uriaşi. „Nu vreau să fiu despărţit de Oromis, dar, 
orice-ar fi, am să fac şi în continuare tot ce pot pentru a-l da 


pe Galbatorix jos de pe tronul său. Este singurul nostru ţel 
şi nici măcar moartea nu ne va abate de la el. Eragon, 
gândul de a o pierde pe Saphira te îngrozeşte, şi pe bună 
dreptate, însă Oromis şi cu mine am avut nevoie de secole 
de-a rândul pentru a înţelege că această pierdere este de 
neocolit. Oricât am fi de grijulii, cu trecerea timpului, unul 
dintre noi va muri. Nu e un gând prea plăcut, dar acesta 
este adevărul. Acesta este mersul lumii.” 

Foindu-se în loc, Oromis zise: 

— Ar fi o prefăcătorie din partea mea să spun că un 
asemenea gând îmi este pe plac, dar scopul vieţii nu este să 
faci ce vrei, ci ce trebuie. Asta ne cere soarta. 

„Vă întreb deci, Saphira Solzi Sclipitori şi Eragon Biruitor 
al Umbrei, zise Glaedr, îmi primiţi darul odată cu tot ce 
înseamnă el?” „Primesc”, spuse Saphira. 

„Primesc”, răspunse şi Eragon după ce şovăi puţin. 

Atunci, Glaedr îşi dădu capul pe spate. Muşchii stomacului 
i se încordară de câteva ori, iar gâtul începu să-i pulseze, de 
parcă îi rămăsese ceva înfipt înăuntru. Proptindu-se mai 
bine pe picioare, dragonul auriu întinse gâtul în faţă. Pe sub 
armura sa de solzi strălucitori, fiecare tendon i se întinsese. 
Înghiţi de mai multe ori, din ce în ce mai repede, până ce în 
sfârşit îşi cobori capul către Eragon şi deschise fălcile. Din 
gâtlej îi ieşea aer fierbinte, puternic mirositor, aşa că 
Eragon închise ochii pe jumătate, luptându-se să nu se 
sufoce. Privind în adâncurile fălcilor lui Glaedr, îi văzu gâtul 
strângându-se o ultimă dată. De îndată, printre pliurile roşii 
de carne apăru o sclipire aurie. O clipă mai târziu, un soi de 
glob, destul de mare, alunecă pe limba stacojie a dragonului 
şi-i căzu din gură atât de iute încât Eragon era cât pe ce să 
nu-l poată prinde. 

Când atinse miezul inimii, alunecos şi acoperit cu salivă, 
Eragon făcu ochii mari şi se împletici pe picioare, căci într-o 
clipa ajunsese să simtă toate gândurile, emoţiile şi senzațiile 
lui Glaedr. Erau atât de strâns legaţi încât se simţi copleşit. 


Pe undeva, se aşteptase la ceva asemănător, însă gândul că 
ţinea în mâini chiar sufletul dragonului îl tulbura. 

Glaedr clipi, scuturând din cap de parcă fusese împuns cu 
o lance, şi se grăbi să-şi ascundă mintea de Eragon, cu 
toate că acesta din urmă încă îi simţea licărul gândurilor şi 
putea să-i ghicească emoţiile. 

Miezul inimii arăta ca o nestemată uriaşă, aurie. Era cald 
la pipăit şi avea sute de feţe ascuţite, unele mai mari, altele 
mai mici, care făceau unghiuri ciudate între ele. Înăuntrul 
său se vedea o sclipire tulbure, precum flacăra unei lămpi 
acoperite. Lumina slabă pâlpâia într-un ritm lent, dar 
constant. La prima vedere, părea să fie la fel peste tot, însă, 
pe măsură ce se uita mai bine, Eragon văzu din ce în ce mai 
multe amănunte - vârtejuri mici ce se răsuceau şi se mişcau 
la voia întâmplării, pete întunecate care nu se mişcau 
aproape deloc şi izbucniri de fulgere puternice, cât un vârf 
de ac, ce se aprindeau o clipă, apoi se pierdeau la loc în 
marea de lumină. Era o făptură vie. 

— Poftim, zise Oromis şi îi dădu un sac zdravăn de pânză. 

Spre uşurarea lui Eragon, legătura dintre el şi Glaedr se 
rupse de îndată ce ascunse Eldunari în sac, astfel că n-o mai 
atingea cu mâinile goale. Fără să-şi fi recăpătat pe deplin 
cumpătul, strânse sacul la piept, plin de venerație la gândul 
că ţinea în braţe sufletul lui Glaedr şi temându-se de ceea 
ce se putea întâmpla dacă scăpa miezul inimii din ochi. 

— Mulţumesc, Maestre, izbuti el să îngaime, plecându-şi 
fruntea către dragonul auriu. 

„O să-ţi păzim miezul inimii cu preţul vieţii”, adăugă 
Saphira. 

— Nu! făcu Oromis, cu glas puternic. Nu cu preţul vieţii! 
Nici să nu spuneţi asta! Fireşte, nu trebuie ca, din 
neglijenţă, să lăsaţi să i se întâmple cine ştie ce lui Glaedr, 
dar nici nu trebuie să vă jertfiți pentru a-l apăra pe el, pe 
mine sau pe oricine altcineva. Trebuie să rămâneţi în viaţă 
cu orice preţ, altfel toate speranţele noastre se vor nărui şi 
lumea se va cufunda în întuneric. 


— Da, Maestre, spuseră în acelaşi timp Eragon şi Saphira, 
el cu glas tare, ea cu ajutorul gândurilor. 

Glaedr rosti: „Dat fiind că i-aţi jurat credinţă şi supunere 
Nasuadei, puteţi să-i povestiţi despre miezul inimii mele 
dacă v-o cere, dar numai dacă nu aveţi de ales. De dragul 
puţinilor dragoni care mai sunt în viaţă, adevărul despre 
Eldunari trebuie să rămână ascuns.” „Dar Aryei ne 
îngăduiţi să-i spunem?” întrebă Saphira. 

— Dar lui Blodhgarm şi celorlalţi elfi pe care regina i-a 
trimis să ne apere? spuse şi Eragon. Când ne-am luptat 
ultima dată cu Murtagh, le-am îngăduit să-mi pătrundă în 
minte. Dacă ne vei sări în ajutor în mijlocul unei bătălii, 
Maestre, au să te observe. 

„Lui Blodhgarm şi vrăjitorilor săi le puteţi vorbi despre 
Eldunari, răspunse Glaedr, dar numai după ce se leagă cu 
jurământ că vor păstra taina.” 

Oromis îşi puse coiful pe cap. 

— Arya este fiica lui Islanzadi, aşa că mi se pare că s-ar 
cuveni să ştie. Cu toate astea, nu le povesti nici ei, nici 
Nasuadei decât dacă trebuie neapărat. O taină pe care mai 
mulţi o împărtăşesc nu mai este taină. Dacă vă puteţi 
stăpâni, încercaţi ca nici măcar să nu vă gândiţi la Eldunari, 
pentru ca nimeni să nu vă poată fura adevărul din minte. 

— Am înţeles, Maestre. 

— lar acum trebuie să plec, zise Oromis şi-şi trase o 
pereche de mănuşi groase pe mâini. Am auzit de la 
Islanzadi că Nasuada a început asediul oraşului Feinster şi 
că vardenii au mare nevoie de tine. 

„Am rămas prea mult în Ellesmera”, zise Saphira. 

„Poate că da, încuviinţă Glaedr, dar a fost timp petrecut cu 
folos.” 

Alergând câţiva paşi, Oromis sări pe singurul picior din 
faţă al dragonului auriu şi se urcă pe spinarea înaltă şi 
zimţată, se aşeză în şa şi începu să-şi lege curelele care-i 
ţineau picioarele. 


— În zbor, îi strigă elful lui Eragon, putem să repetăm 
numele adevărate pe care le-ai învăţat cât ai stat aici ultima 
dată. 

Eragon se duse la Saphira şi i se urcă în spinare cu grijă, 
apoi înveli miezul inimii lui Glaedr într-o pătură pe care o 
vâri în desagi. Îşi legă picioarele, aşa cum făcuse Oromis, 
simțind în spate revărsarea nesfârşită de energie dinspre 
Eldunari. 

Glaedr se apropie la pas de marginea Crestelor din 
Tel'naeir şi-şi desfăcu aripile uriaşe. În clipa în care el sări 
către cerul vârstat de nori, pământul se cutremură, iar 
văzduhul răsună şi se înfiora. Glaedr îşi cobori aripile, 
îndepărtându-se de marea de copaci de dedesubt. Saphira 
îl urmă, aruncându-se în gol şi lăsându-se să cadă câteva 
sute de picioare înainte să urce la loc alături de el. Eragon 
se prinse mai bine de un ghimpe de pe spinarea ei. 

Glaedr trecu în frunte, iar cei doi dragoni se îndreptară 
către sud-vest. Bătând din aripi mai repede sau mai încet, 
plutiră peste pădurea deasă. 

Saphira îşi dădu capul pe spate şi scoase un muget 
răsunător. Din faţă, Glaedr îi răspunse. Strigătele lor 
trufaşe răsunau de-a curmezişul boltei, înspăimântând 
păsările şi fiarele de dedesubt. 

În zbor. 

Plecând din Ellesmera, Saphira şi Glaedr zburară, fără să 
se oprească, peste străvechea pădure a elfilor, înălțându-se 
mult deasupra pinilor uriaşi, cu ace de culoare închisă. Din 
când în când, pădurea se rărea, făcând loc unui lac sau unui 
râu ce şerpuia încoace şi încolo. Adesea, la malul apei erau 
adunate turme întregi de cerbi mici, care se opreau din 
băut şi ridicau ochii, urmărindu-i pe dragoni zburând pe 
cer. Numai că Eragon nu avea prea mult răgaz să admire 
peisajul, căci trudea din greu repetând în minte fiecare 
cuvânt din limba străveche pe care-l învățase de la Oromis. 
Dacă uita ceva sau greşea pronunția, elful îl punea să 
repete cuvântul până ce-l reţinea. 


În prima zi de călătorie, pe la sfârşitul după-amiezii, 
ajunseră la hotarele pădurii. Acolo, deasupra făgaşului 
umbrit dintre copaci şi pajiştile de dincolo de ei, Saphira şi 
Glaedr îşi dădură târcoale în zbor. „Ai grijă de miezul inimii 
tale, Saphira, dar şi de al meu”, spuse dragonul auriu. 

„Aşa am să fac, Maestre”, răspunse ea. 

De pe spinarea lui Glaedr, Oromis strigă: 

— Eragon, Saphira, fie să aveţi parte de vânturi prielnice! 
Şi fie ca în clipa în care ne vom reîntâlni să avem în faţa 
ochilor zidurile din Uru'baen! 

— Vânturi prielnice şi vouă! le răspunse Eragon. 

Apoi, Glaedr se întoarse şi urmă hotarele pădurii către 
vest. Aşa avea să ajungă la capătul din nord al lacului 
Isenstar, iar de acolo în Gil'ead. În vremea aceasta, Saphira 
o ţinu mai departe către sud-vest, ca şi la început. 

Zbură toată noaptea, oprindu-se numai ca să bea apă şi 
pentru ca Eragon să-şi poată dezmorţi picioarele şi să se 
uşureze. De data aceasta, nu mai întâlniră vârtejuri de aer 
care să li se împotrivească, aşa cum li se întâmplase la 
venire. Aerul era limpede şi curat, ca şi cum natura însăşi 
era nerăbdătoare să-i vadă întorşi la vardeni. La răsăritul 
celei de-a doua zilei, văzură că deja pătrunseseră destul de 
adânc în deşertul Hadarac. De acolo se îndreptară spre sud, 
pentru a trece dincolo de hotarul de est al Imperiului. Până 
ca bezna să învăluie din nou pământul şi cerul şi să-i 
îmbrăţişeze cu braţele sale reci, Saphira şi Eragon 
trecuseră deja de pustiul nisipos şi pluteau iarăşi peste 
câmpiile mănoase ale Imperiului. Puseseră la cale să treacă 
printre Uru'baen şi lacul Tudosten, pe drumul către 
Feinster. 

După ce zburase două zile şi două nopţi fără să doarmă, 
Saphira era istovită. Coborând peste un mic desiş de fagi 
aflat pe malul unui iaz, se cuibări la umbra lor şi dormi vreo 
câteva ceasuri. În vremea asta, Eragon stătea de veghe şi 
se antrena pentru a se obişnui cu Brisingr. 


De când se despărţiseră de Oromis şi Glaedr, el se simţise 
cuprins de o îngrijorare care nu-l slăbea nici o clipă, tot 
întrebându-se peste ce aveau să dea când aveau să ajungă 
în Feinster. Ştia că şi el, şi Saphira erau mai bine apăraţi 
decât alţii, astfel încât nu trebuia să se teamă de moarte 
sau de răni, însă, când îşi amintea de bătălia din Farthen 
Dur şi de Câmpiile Pârjolite, de sângele care ţâşnea din 
braţele şi picioarele retezate şi de urletele răniților, precum 
şi de sabia ce-l străpunsese, arzându-l ca un fier înroşit, îşi 
simţea stomacul greu şi începea să tremure de încordare. 
Pe de o parte, parcă-i venea să treacă la luptă şi să-şi 
măsoare puterile cu toţi soldaţii laolaltă. Pe de alta, parcă 
nu voia decât să dea bir cu fugiţii şi să se ascundă într-o 
scorbură adâncă şi întunecoasă. 

După ce porniră din nou la drum şi începură să zărească 
şirurile de bărbaţi înarmaţi care mărşăluiau pe dedesubt, 
se simţi şi mai îngrozit. Ici şi colo, din satele pârjolite se 
înălţau vălătuci de fum. La vederea atâtor ruine, se simţi 
scârbit. Întorcând privirea, strânse în pumn ghimpele de 
care se ţinea şi îşi miji ochii până ce nu-şi mai văzu decât 
dosul palmelor cu pielea îngroşată. 

„Micuţule, spuse Saphira, care părea greoaie şi obosită, 
am mai făcut asta şi înainte. Nu lăsa să te tulbure aşa.” 

Părându-i rău că-i abătuse atenţia de la zbor, Eragon îi 
răspunse: „Îmi pare rău... Când ajungem am să fiu bine. 
Numai că vreau să se termine odată totul.” „Stiu.” 

El pufni şi-şi şterse nasul îngheţat de mâneca tunicii. 
„Câteodată, îmi doresc să-mi fi plăcut lupta aşa de mult cum 
îţi place ţie. Atunci mi-ar veni mult mai uşor.” „Dacă ţi-ar 
plăcea, zise ea, lumea întreagă s-ar închina la picioarele 
noastre, cu Galbatorix în frunte. Nu, să ştii că e mai bine că 
nu îndrăgeşti vărsarea de sânge aşa ca mine. Asta ne 
îngăduie să îndreptăm balanţa. Unul fără altul suntem ca 
nişte schilozi. Numai împreună suntem întregi. Acum, fă 
bine şi limpezeşte-ţi mintea de toate gândurile astea 
otrăvite şi spune-mi o ghicitoare care să mă ţină trează.” 


„Prea bine, spuse el, după ce se gândi puţin. Ascultă: sunt 
colorat în roşu, în albastru, în galben şi-n toate culorile 
curcubeului, sunt lung sau scurt, gros sau subţire şi adesea 
mă odihnesc încovrigat. Pot să înghit o sută de oi la rând 
fără să mă satur. Ce sunt?” „Un dragon, fireşte”, răspunse 
ea fără şovăială. 

„Nu, un covor de lână.” „Puah!” 

Cea de-a treia zi de călătorie se scurse îngrozitor de încet. 
Nu se auzeau decât bătăile aripilor Saphirei, răsuflarea sa 
greoaie şi aspră şi mugetul înfundat al aerului ce zbura pe 
la urechile lui Eragon. Din pricină că stătuse atâta în şa, pe 
el începuseră să-l doară picioarele şi mijlocul, dar oboseala 
sa nu era nimic pe lângă cea a Saphirei, căreia îi ardea 
fiecare muşchi. Chiar şi aşa, mergea înainte fără să se 
plângă. Nu-i îngădui nici măcar să-i aline suferinţa cu o 
vrajă, spunându-i: „Când ajungem, ai să ai nevoie de orice 
fărâmă de putere”. 

La câteva ceasuri după căderea nopţii, Saphira se 
împletici şi se prăbuşi puţin prin aer. Eragon îşi simţi 
stomacul urcându-i-se în gât. Neliniştit, se îndreptă în şa şi 
se uită în jur, căutând să vadă ce se întâmplase, însă nu 
văzu decât bezna de dedesubt şi stelele ce sclipeau pe 
boltă. 

„Cred că am ajuns la râul Jiet, zise Saphira. Aici aerul este 
mai rece şi umed, aşa cum e firesc deasupra apei. Înseamnă 
că nu mai avem mult şi ajungem în Feinster.” „Eşti sigură că 
poţi găsi oraşul pe întuneric? Să nu care cumva să ajungem 
la vreo sută de mile mai la nord sau mai la sud!” „Nu te 
teme. Mi se poate întâmpla şi mie să mă rătăcesc, dar 
oricum mă descurc mai bine ca tine şi ca orice altă făptură 
care nu se poate desprinde de la pământ. Dacă hărţile pe 
care le-am văzut la elfi sunt bune, nu putem fi decât la vreo 
cincizeci de mile de Feinster. De la înălţimea asta, oraşul se 
va vedea de la depărtare. Cine ştie dacă nu o să ne ajungă 
la nas şi mirosul fumului care se înalţă pe coşuri.” 


Şi chiar aşa era. Ceva mai târziu, când nu mai rămăseseră 
decât vreo câteva ceasuri până la răsărit, la vest de ei 
apăru o strălucire roşie, slabă. Văzând-o, Eragon se răsuci 
şi-şi scoase armura din desagi, apoi îşi luă pe el cămaşa de 
zale, apărătoarea pentru cap, coiful, pulparele şi 
apărătorile pentru braţe. Şi-ar fi dorit să aibă şi scutul, însă 
îl lăsase la vardeni, înainte să plece împreună cu Nar 
Garzhvog către pitici. 

Apoi, scotoci cu un braţ prin boccele până ce găsi sticluţa 
argintie cu faelnirv pe care i-o dăduse Oromis. Era rece la 
pipăit. Sorbi o singură dată din sucul fermecat, care-i 
pârjoli cerul gurii. Avea gust de mure, mied şi cidru cu 
mirodenii. Îşi simţi obrajii încinşi. În câteva clipe, începu să- 
şi recapete puterile. Scuturând sticluţa, observă, spre 
îngrijorarea lui, că aproape a treia parte din faelnirv se 
terminase, cu toate că nu băuse din el decât de două ori. 
„Pe viitor, trebuie să fiu mai chibzuit”, se gândi. 

Pe măsură ce se apropiau, strălucirea de la orizont se topi 
în mii de sclipiri disparate, de la cele ale felinarelor mici, 
ţinute cu o singură mână, până la focurile de gătit sau 
cazanele uriaşe cu smoală aprinsă, din care se înălţau pale 
de fum negru, urât mirositor. Lia lumina roşie a focurilor, 
Eragon zări o mare de sulițe şi coifuri lucitoare, care se 
îndreptau către poalele zidurilor dimprejurul unui oraş 
mare şi bine apărat. Sus, pe parapet, siluete minuscule 
alergau de colo-colo, slobozind săgeți asupra asediatorilor, 
turnând peste ei cazane cu ulei încins, tăind frânghiile 
aruncate de jos şi răsturnând scările grosolane de lemn, pe 
care vardenii tot încercau să urce. De pe pământ se înălţau 
țipete slabe. Se mai auzea şi mugetul unui berbec de lemn 
care se tot izbea de porţile de fier ale oraşului. 

Privind câmpul de luptă şi observând aşezarea trupelor, a 
clădirilor şi a maşinilor de război, Eragon se simţi de-a 
dreptul înviorat. Dincolo de ziduri se întindeau sute de 
bordeie prăpădite, înghesuite unele în altele, printre care 
nici un cal nu putea să treacă fără greutate - erau 


locuinţele celor prea săraci pentru a putea sta în oraş. Cele 
mai multe păreau părăsite, iar unele fuseseră rase de pe 
faţa pământului pentru ca vardenii să se poată apropia 
nestingheriţi de ziduri. Vreo douăzeci dintre căsuțe ardeau. 
Sub ochii lui, focul se răspândi, sărind de la un acoperiş de 
stuf la altul. La est, mai multe dungi negre şi răsucite 
arătau locul în care vardenii săpaseră şanţuri pentru a-şi 
apăra tabăra. De cealaltă parte a oraşului se aflau docuri de 
piatră, aidoma celor pe care Eragon şi le amintea din Teirm, 
apoi oceanul întunecat şi neliniştit, care părea să se întindă 
la nesfârşit. 

Eragon se simţi străbătut de un fior sălbatic, asemănător 
celui care o scutura pe Saphira. Apucă strâns în pumn 
mânerul sabiei. „Pare-mi-se că încă nu ne-au observat. Să le 
dăm de ştire despre sosirea noastră?” 

Saphira îi răspunse slobozind un răget care-i făcu dinţii să 
clănţăne şi colorând văzduhul în faţa lor cu o pală groasă de 
flăcări albastre. 

Dedesubt, vardenii şi apărătorii oraşului se opriră. O clipă, 
câmpul de luptă se cufundă în tăcere. Apoi, vardenii 
izbucniră în urale şi începură să lovească în scuturi cu 
suliţele şi săbiile, în vreme ce oamenii din oraş gemeau 
deznădăjduiţi. 

„Ah! făcu Eragon, clipind des. Mai bine nu făceai asta. 
Acum nu mai văd nimic.” „Îmi pare rău.” „Primul lucru pe 
care trebuie să-l facem, spuse el clipind în continuare, este 
să găsim un cal sau vreun alt animal care tocmai a murit ca 
să-ţi poţi recăpăta puterile.” „Nu e nevoie să...” 

Dar Saphira se opri, căci în clipa aceea simţi o altă minte 
întinzându-se către ei. După o clipă de spaimă, Eragon o 
recunoscu pe Trianna. 

„Eragon! Saphira! strigă vrăjitoarea. Aţi ajuns la ţanc! 
Arya şi un alt elf s-au urcat pe ziduri, dar au nimerit peste o 
ceată mare de soldaţi. Dacă nu-i ajută nimeni, pot să-şi 
piardă vieţile din clipă în clipă. Grăbiţi-vă!” 

Brisingr! 


Saphira îşi strânse aripile pe lângă corp şi începu să 
coboare iute, năpustindu-se către clădirile întunecate din 
oraş. Eragon lăsă capul în jos, ferindu-se de vântul ce-i sufla 
drept în faţă. Împrejurul lor, lumea se învârti dintr-odată 
când Saphira se aplecă spre dreapta pentru ca arcaşii să n- 
o poată atinge. 

Ea îşi încetini coborârea. Eragon îşi simţea tot trupul greu, 
apoi însă apăsarea dispăru, căci Saphira reîncepuse să 
zboare drept. Săgeţile şuierau pe lângă ei ca nişte ulii care 
scoteau strigăte ciudate - unele zburau departe, altele 
izbuteau să-i lovească, însă vrăjile ţesute de Eragon îi 
fereau de primejdie. 

Plutind jos, peste zidurile din afară ale oraşului, Saphira 
scoase din nou un răget şi-şi întinse ghearele şi coada, 
dărâmând mai mulţi oameni de pe creastă şi azvârlindu-i la 
pământ, cale de optzeci de picioare. 

La capătul îndepărtat al zidului de sud se afla un turn înalt 
şi pătrat, în care erau patru baliste. Uriaşele maşinării 
aruncau ţepuşe de fier, de douăsprezece picioare în 
lungime, către vardenii adunaţi în faţa porţilor. Dincolo de 
zid, Eragon şi Saphira zăriră vreo sută şi mai bine de 
soldaţi care săriseră asupra a doi războinici. Aceştia din 
urmă stăteau cu spatele lipit de turn, încercând din toate 
puterile să pareze loviturile ce cădeau ca ploaia. 

În ciuda întunericului şi a faptului că se afla sus, în văzduh, 
Eragon văzu că unul din cei doi războinici era Arya. 

Saphira sări de pe parapet şi se lăsă în mijlocul soldaţilor, 
strivind câţiva sub picioare. Restul se împrăştiară, urlând 
de spaimă şi luaţi pe nepregătite. Saphira mugi, supărată 
că prada îi scăpa din gheare, şi-şi flutură coada de jur 
împrejur, culcând la pământ încă vreo duzină de duşmani. 
Unul încercă să fugă pe lângă ea, dar, iute ca un şarpe, 
Saphira îl prinse în fălci şi-l scutură, rupându-i spinarea. 
Încă patru avură aceeaşi soartă. 

Între timp, cei care rămăseseră în viaţă dispăruseră 
printre clădirile dimprejur. 


În graba mare, Eragon îşi desfăcu picioarele din curele, 
apoi sări jos. În clipa în care atinse pământul, greutatea 
armurii îl făcu să cadă într-un genunchi. Mârâi, şi se ridică. 

— Eragon! strigă Arya fugind către el. 

Elfa gâfâia şi era scăldată în sudoare din creştet până în 
tălpi. Nu avea armură, ci doar un surtuc de piele şi un coif 
uşor, pictat într-un negru adânc, ca să nu o dea de gol în 
întuneric. 

— Bine-ai venit, Bjartskular. Bine-ai venit, Biruitor al 
Umbrei, toarse Blodhgarm, care venise lângă ea. 

Colţii săi mici sclipeau portocaliu în lumina torţelor, iar 
ochii îi scânteiau. Coama de pe ceafă şi spinare i se ridicase, 
ceea ce-l făcea să pară şi mai sălbatic decât de obicei. Şi el 
şi Arya erau murdari de sânge, însă Eragon nu-şi putea da 
seama dacă era sau nu al lor. 

— Sunteţi răniţi? întrebă. 

Arya clătină din cap, iar Blodhgarm spuse: 

— Am câteva zgârieturi, dar nimic serios. 

„Ce faceţi aici, fără nimeni care să v-ajute?” întrebă 
Saphira. 

— Porţile, zise Arya de-abia trăgându-şi răsuflarea. De trei 
zile încercăm să le spargem, însă nu le putem face nimic cu 
ajutorul magiei, iar berbecul de luptă cu greu le-a sfărâmat 
un pic. Aşa că am convins-o pe Nasuada... 

Dar se opri pentru a-şi trage sufletul. Blodhgarm continuă 
în locul ei: 

— Arya a convins-o pe Nasuada să pună la cale atacul din 
noaptea asta, pentru ca, la adăpostul luptelor, noi să ne 
putem strecura în Feinster fără să fim văzuţi şi să 
deschidem porţile dinăuntru. Din păcate, ne-am întâlnit cu 
trei magicieni care ne-au atacat cu gândurile şi ne-au 
împiedicat să folosim magia, în vreme ce ei chemau soldaţii, 
care ne-au copleşit cu numărul lor. 

Ascultându-l pe elf, Eragon îşi lăsă palma pe pieptul unuia 
dintre soldaţii morţi şi-i sorbi energia care-i mai rămăsese, 
pe care apoi i-o dărui Saphirei. 


— Şi unde sunt acum vrăjitorii? întrebă, trecând la un alt 
leş. Blodhgarm ridică din umerii săi acoperiţi cu blană. 

— Pare-se că s-au înfricoşat de sosirea voastră, Shur'tugal. 

„Şi pe bună dreptate”, mârâi Saphira. 

Eragon sorbi energia altor trei soldaţi. Ultimului îi luă şi 
scutul mic şi rotund, de lemn. 

— Ei, atunci, spuse ridicându-se, haideţi să le deschidem 
vardenilor porţile, ce ziceţi? 

— Da, fără întârziere, zise Arya; făcu un pas înainte, apoi îl 
privi dintr-o parte pe Eragon. Ai o sabie nouă, spuse. 

— Da, încuviinţă el. Rhunon m-a ajutat s-o făuresc. 

— Şi ce nume i-ai dat, Biruitor al Umbrei? întrebă 
Blodhgarm. Eragon se pregătea să răspundă, când patru 
soldaţi ieşiră în fugă de pe o alee întunecată cu suliţele 
coborâte. Dintr-o singură mişcare graţioasă, o scoase pe 
Brisingr din teacă şi-i reteză primului duşman sulița, apoi, 
din aceeaşi lovitură, îi reteză capul. Sabia părea să 
strălucească de bucurie sălbatică. Arya se întinse şi ucise 
încă doi bărbaţi înainte ca ei să poată face vreo mişcare, în 
vreme ce Blodhgarm sări în lături şi-l culcă la pământ pe 
ultimul, ucigându-l cu propriul pumnal. 

— Grăbiţi-vă! strigă Arya şi o luă la fugă spre porţile 
oraşului. Eragon şi Blodhgarm se luară după ea, în vreme 
ce Saphira venea şi ea, la câţiva paşi, călcând cu zgomot pe 
lespezile de piatră. De sus, de pe creasta zidului, arcaşii 
trăgeau în ei cu săgeți. De trei ori, câte o ceată de soldaţi se 
apropie în fugă, din mijlocul oraşului, şi se năpusti la ei. 
Fără să încetinească, Eragon, Arya şi Blodhgarm îi culcară 
la pământ. Dacă le scăpau câţiva, se ocupa Saphira, care-i 
învăluia pe toţi cu pale de foc. 

Zgomotul înfundat al berbecului care se izbea de porţile 
înalte de patruzeci de picioare deveni mai puternic pe 
măsură ce ei se apropiau. Eragon văzu doi bărbaţi şi o 
femeie, în robe închise la culoare, care şedeau în faţa 
porţilor ferecate în fier, cântând în limba străveche şi 


legănându-se dintr-o parte într-alta cu braţele ridicate 
deasupra capetelor. 

Observându-i, cei trei tăcură şi, cu robele fluturându-le în 
urmă, o luară la fugă în susul străzii mari ce străbătea 
oraşul, ducând spre fortăreaţa din capătul îndepărtat al 
acestuia. 

Eragon ar fi vrut să-i urmărească, dar era mai important 
să le dea drumul vardenilor în oraş, unde nu aveau sa mai 
fie la cheremul oamenilor de pe ziduri. „Mă întreb ce 
ticăloşie au mai pus la cale ăia”, îşi zise în vreme ce-i privea 
pe magicieni îndepărtându-se. 

Înainte ca ei patru să ajungă la porţi, cincizeci de soldaţi 
înveşmântaţi în armuri sclipitoare se revărsară din 
turnurile de strajă şi se proţăpiră în faţa uriaşelor uşi de 
lemn. Unul dintre ei lovi cu mânerul sabiei în scut şi striga: 

— N-o să treceţi niciodată, demoni spurcaţi! Asta-i casa 
noastră şi n-o să le îngăduim urgalilor, elfilor şi altor 
monştri sălbatici să intre aici. Plecaţi, căci în Feinster nu 
veţi găsi decât sânge şi jale! 

Arya arătă spre turnuri şi şopti la urechea lui Eragon: 

— Scripeţii care deschid porţile sunt ascunşi acolo. 

— Du-te, răspunse el. Tu şi Blodhgarm strecuraţi-vă pe 
lângă ei şi furişaţi-vă înăuntru. Între timp, eu şi Saphira o 
să-i ţinem ocupați. 

Arya făcu un semn de încuviinţare, apoi dispăru împreună 
cu Blodhgarm printre umbrele negre ca cerneala ce 
împrejmuiau casele din spatele lui Eragon şi al Saphirei. În 
minte, Eragon simţi că Saphira se pregătea să sară asupra 
grupului de soldaţi. Atingând-o pe piciorul din faţă, îi spuse: 
„Aşteaptă. Mai întâi, lasă-mă să încerc ceva”. 

„Dar, dacă nu iese, atunci îmi dai voie să-i fac bucăţi?” 
întrebă ea lingându-şi colții. 

„Da, atunci poţi să faci tot ce vrei cu ei.” 

Încet, Eragon se îndreptă spre soldaţi ţinându-şi sabia şi 
scutul pe lângă corp. De sus, o săgeată zbură către el, însă 
se opri brusc, în aer, când nu mai avea decât vreo două 


clipe până să-l atingă, şi căzu la pământ. Eragon privi 
chipurile înspăimântate ale soldaţilor, ridica glasul şi spuse: 

— Mă cheamă Eragon şi mi se spune Biruitorul Umbrei! 
Poate c-aţi auzit de mine, poate nu. Oricum, aflaţi că sunt 
Cavaler al Dragonilor şi că am jurat să-i ajut pe vardeni să-l 
dea jos pe Galbatorix de pe tron. Spuneţi-mi, le-aţi jurat 
vreunii dintre voi credinţă lui Galbatorix şi Imperiului în 
limba străveche? Haideţi... răspundeţi! 

Bărbatul care vorbise mai înainte şi care părea a fi 
căpitanul zise: 

— Noi nu i-am jura credinţă regelui nici dacă ne-ar pune 
sabia la gât. O slujim pe Lady Lorana. Ea şi familia sa ne-au 
fost stăpâni de patru generaţii încoace şi ne-a mers foarte 
bine cu ei. 

Ceilalţi soldaţi îi răspunseră printr-un mormăit de 
încuviinţare. 

— Atunci veniţi alături de noi! strigă Eragon. Lăsaţi armele 
jos şi vă făgăduiesc că nu veţi păţi nimic nici voi, nici 
familiile voastre. Nu aveţi cum să apăraţi oraşul de vardeni, 
de oamenii din Surda, de pitici şi de elfi. 

— Aşa zici tu, strigă un soldat. Dar dacă Murtagh şi 
dragonul ăla roşu al lui vor apărea iarăşi pe aici? 

Eragon şovăi un pic, apoi spuse cu un glas foarte 
încrezător: 

— Nu se poate pune cu mine şi cu elfii care luptă pentru 
vardeni. L-am alungat deja o dată. 

În stânga soldaţilor, îi văzu pe Arya şi pe Blodhgarm, care 
ieşeau pe furiş dindărătul uneia dintre scările de piatră ce 
duceau sus şi, cu paşi uşori, se strecurau către turnul de 
strajă de acolo. Căpitanul soldaţilor zise: 

— Chiar dacă noi n-am jurat credinţă regelui, Lady Lorana 
a făcut-o. Cu ea ce-ai să faci, dară? S-o omori? S-o arunci în 
temniţă? Nu, noi nu vom trăda şi nu vă vom îngădui să 
treceţi nici vouă, nici fiarelor care vor să ne dărâme 
zidurile. Nici tu, nici vardenii nu le veţi aduce decât moarte 
celor care au fost siliţi să slujească Imperiul. De ce n-ai 


putut să rămâi ascuns, Cavalere? De ce n-ai ţinut capul jos, 
pentru ca noi, ceilalţi, să putem trăi în pace? Ştiu... ispita 
faimei şi a bogățiilor a fost prea puternică. Pentru a-ţi face 
pofta, ne-ai distrus casele. Ei bine, Cavalere, te blestem! Te 
blestem din tot sufletul! Vină o zi în care să părăseşti 
Alagaesia pentru totdeauna! 

Eragon se înfiora - blestemul era aproape aidoma cu cel 
pe care-l rostise ultimul Ra'zac în Helgrind. Îşi aminti că şi 
Angela îi prezisese acelaşi viitor. Cu ceva greutate, îşi 
alungă gândurile şi zise: 

— Nu vreau să vă ucid, dar am s-o fac dacă sunt nevoit. 
Lăsaţi armele! 

Pe tăcute, Arya deschise uşa turnului de strajă din stânga 
şi se strecură înăuntru. Sprinten ca o pisică sălbatică la 
vânătoare, Blodhgarm trecu prin spatele soldaţilor către cel 
de-al doilea turn. Dacă vreun soldat se nimerea să se 
întoarcă, nu avea cum să nu-l vadă. Căpitanul scuipă pe jos, 
la picioarele lui Eragon. 

— Unde mai pui că tu unul nici măcar nu arăţi a om! Ne-ai 
trădat neamul, spurcăciune! 

Cu asta, el îşi ridică scutul şi sabia şi începu să se apropie 
încet: 

— Biruitor al Umbrei, mârâi. Ha! Mi-ar veni mai uşor să 
cred că băiatul de doişpe' ani al lui frate-meu a ucis o 
Umbră decât că ai fi izbutit tu! 

Eragon aşteptă până când celălalt se apropiase binişor, 
apoi făcu un singur pas înainte şi lovi cu sabia, străpungând 
scutul frumos împodobit al dușmanului, retezându-i braţul 
cu care-l ţinea, apoi înfigându-i-o în piept, până ce-i ieşi prin 
spate. Omul se zvârcoli o dată, apoi rămase nemişcat. În 
clipa în care Eragon scoase sabia din pieptul său, 
dinăuntrul turnurilor se auzi o larmă - roţile dinţate şi 
lanţurile începuseră să se mişte, trăgând în lături bârnele 
uriaşe care ţineau porţile ferecate. 

— Puneţi armele jos sau muriţi! strigă Eragon. 


Urlând într-un glas, douăzeci de soldaţi veniră în fugă spre 
el, fluturându-şi săbiile. Ceilalţi se risipiră şi alergară către 
oraş sau îi urmară sfatul şi-şi lăsară săbiile, suliţele şi 
scuturile pe lespezile de piatră cenugşie, îngenunchind apoi 
alături, cu mâinile pe genunchi. 

Un nor de picături mici de sânge se adună împrejurul lui 
Eragon, în vreme ce el îşi croia drum printre soldaţi, sărind 
de la unul la altul înainte ca ei să apuce să facă vreo 
mişcare. Saphira culcă vreo doi la pământ, apoi suflă foc pe 
nări peste alţi doi, care se prăbuşiră pe dată din pricina 
armurilor încinse. Eragon se opri la câţiva paşi de soldatul 
din spate şi rămase nemişcat, cu braţul întins după ultima 
lovitură de sabie. Aşteptă câteva clipe, apoi auzi cele două 
bucăţi retezate ale trupului bărbatului căzând la pământ 
una după alta. 

Arya şi Blodhgarm ieşiră din turnurile de strajă tocmai 
când porţile gemură şi se deschiseră, scoțând la iveală 
capătul gros şi plin de aşchii al berbecului de luptă al 
vardenilor. Arcaşii de pe creastă de deasupra lor începură 
să strige deznădăjduiţi şi se traseră înapoi, căutându-şi 
locuri din care să se poată apăra mai uşor. Printre porţi 
apărură zeci de braţe ce le deschiseră mai larg, iar Eragon 
văzu o mulţime de vardeni cu chipuri mohorâte, oameni şi 
pitici îngrămădiţi în tunelul de la intrare. 

— Biruitor al Umbrei! strigară unii, alţii: Argetlam! sau: 
Bine-ai venit înapoi! E o zi minunată pentru vânătoare! 

— Aceştia sunt prizonierii mei, zise Eragon şi arata cu 
sabia către soldaţii îngenuncheaţi în apropiere. Legaţi-i, dar 
aveţi grijă ca toţi să se poarte bine cu ei. Le-am dat 
cuvântul ca nu vor păţi nimic. 

Şase războinici se grăbiră să-i îndeplinească porunca. 

Vardenii dădură buzna, revărsându-se în oraş. Armurile 
care clincăneau şi încălţările ce loveau pământul se 
împleteau într-un tunet neîncetat. Spre bucuria sa, Eragon 
îi văzu pe Roran şi pe Horst şi pe alţi câţiva bărbaţi din 


Carvahall în cel de-al patrulea şir de războinici, îi strigă, iar 
Roran ridică ciocanul, în semn de salut, şi fugi către el. 

Eragon îl apucă de braţul drept şi-l trase într-o 
îmbrăţişare aspră. Făcând un pas înapoi, observa că vărul 
său părea mai bătrân şi mai mohorât decât înainte. 

— Era şi timpul să ajungi, mârâi Roran. Muream cu sutele 
aici încercând să cucerim zidurile. 

— Eu şi Saphira am venit cât am putut de repede. Katrina 
ce face? 

— E bine. 

— După ce terminăm aici, trebuie să-mi povesteşti tot ce s- 
a-ntâmplat de când am plecat. 

Roran strânse din buze şi încuviinţă. Apoi arătă către 
Brisingr, spunând: 

— De unde ai sabia? 

— De la elfi. 

— Şi cum se cheamă? 

— Bris... dădu să răspundă Eragon, numai că tocmai 
atunci ceilalţi unsprezece elfi pe care Islanzadi îi trimisese 
să-i apere pe el şi pe Saphira ieşiră în fugă din şirul de 
soldaţi şi-i înconjurară. Se întoarseră şi Blodhgarm şi Arya, 
care îşi curăța de sânge tăişul sabiei înguste, înainte ca 
Eragon să apuce să-şi ducă vorba până la capăt, pe poarta 
oraşului intră Jormundur care-l salută: 

— Biruitor al Umbrei! Zău ca mă bucur să te văd! Eragon 
îl salută şi el şi-l întrebă: 

— Şi acum ce facem? 

— Ce crezi tu că-i mai bine, zise Jormundur, trăgând de 
frâiele armăsarului său castaniu. Trebuie să ne croim drum 
până la fortăreață. 

Din câte văd, nu cred că Saphira va încăpea să treacă 
printre case, aşa ca ar trebui sa zburaţi şi să-i distrugeţi pe 
toţi duşmanii pe care-i întâlniți. Daca aţi putea să deschideţi 
o cale de intrare în fortăreaţa sau s-o prindeţi pe Lady 
Lorana, aţi fi de mare ajutor. 

— Nasuada unde-i? 


Jormundur arata cu braţul peste umăr. 

— În spatele oştilor, împreuna cu Regele Orrin, urmărind 
bătălia. Privi câteva clipe şirul de războinici care continuau 
sa între pe poartă, apoi se întoarse din nou către Eragon şi 
Roran. 

— Stronghammer, locul tău este în fruntea războinicilor pe 
care-i ai în grijă, nu aici, la taclale cu văru-tău. 

Şi, cu asta, aprigul comandant îşi îmboldi calul cu călcâiele 
şi o apucă pe strada întunecoasă, dându-le tot felul de 
porunci vardenilor cu voce răstită. Roran şi Arya dădură să- 
l urmeze, însă Eragon îl apucă pe Roran de umăr şi atinse 
sabia Aryei cu a sa. 

— Aşteptaţi, le spuse. 

— Ce-i? făcură amândoi scoşi din răbdări. 

„Da, ce-i? întreba şi Saphira. Noi stăm aici şi vorbim şi 
uită-te câtă pradă se iroseşte.” 

— Tatăl meu! zise Eragon cu glas tare. Nu e Morzan, e 
Brom! 

— Brom? se miră Roran. 

— Da, Brom. 

Până şi Arya părea surprinsă. 

— Eşti sigur, Eragon? De unde ştii? 

— Dacă nu eram sigur, nu aduceam vorba. Am să vă explic 
mai târziu, dar trebuia să vă dezvălui adevărul cât mai 
repede. 

Roran clătina din cap: 

— Brom... n-aş fi bănuit niciodată, dar acum că-mi spui, 
parca mi se pare că totul se leagă mai bine. Pesemne eşti 
fericit sa scapi de numele lui Morzan. 

— Nici nu-ţi dai seama cât, zise Eragon rânjind. Roran îl 
bătu pe spate, apoi spuse: 

— Ai grijă de tine, da? 

Şi o luă la fugă împreună cu Horst şi cu ceilalţi săteni. Arya 
dădu să plece şi ea în aceeaşi direcţie, însă, înainte să 
apuce sa facă mai mult de câţiva paşi, Eragon o strigă pe 
nume şi rosti: 


— Schilodul Nevătămat a plecat din Du Weldenvarden şii 
s-a alăturat lui Islanzadi la Gil'ead. 

Ochii verzi ai elfei se măriră. Ea mişcă din buze de parcă 
voia să întrebe ceva, dar, înainte să aibă răgazul s-o facă, 
şirul de războinici o învălui, aşa că se văzu nevoită să o ia la 
fugă alături de ei. Blodhgarm veni mai aproape de Eragon: 

— Biruitor al Umbrei, de ce a părăsit înțeleptul îndurerat 
pădurea? 

— EL şi tovarăşul său au hotărât că a venit clipa să înfrunte 
Imperiul şi să i se arate lui Galbatorix. 

Blana elfului se văluri. 

— Asta-i o veste mare, într-adevăr. 

Eragon se urcă la loc în şa, spunându-le celor doisprezece 
care-l străjuiau: 

— Croiţi-vă drum până la fortăreață! Ne întâlnim acolo. 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, Saphira sări pe 
treptele ce duceau sus pe ziduri. Acestea se crăpau sub 
greutatea ei. Ajunse pe parapetul lat şi de acolo îşi luă 
zborul peste bordeiele care ardeau, împrejurul oraşului, 
bătând iute din aripi pentru a se înălța. 

„Înainte să le mai vorbim şi altora despre Oromis şi Glaedr, 
ne va trebui îngăduinţa Aryei”, zise Eragon, amintindu-şi că 
el, Orik şi Saphira îi juraseră Reginei Islanzadi că aveau să 
păstreze taina când fuseseră pentru prima oară în 
Ellesmera. 

„Sunt convinsă că ne va îngădui după ce aude povestea”, 
zise Saphira. 

„Da.” 

Zburară din loc în loc prin Feinster, coborând de câte ori 
vedeau mai mulţi duşmani laolaltă sau acolo unde vardenii 
păreau să întâmpine greutăţi. Dacă nu erau atacați de 
îndată, Eragon încerca să-i convingă pe toţi soldaţii să se 
predea. Nu izbutea de fiecare dată, dar se simţea mulţumit 
că încercase, căci mulţi dintre cei care se înghesuiau pe 
străzi nu erau soldaţi adevăraţi, ci oameni obişnuiţi din 
Feinster. Tuturor el le spunea: 


— Nu voi, ci Imperiul este duşmanul nostru. Dacă nu 
ridicaţi armele, nu aveţi de ce vă teme. 

De câteva ori văzu şi femei sau copii alergând prin oraşul 
cufundat în beznă. Acestora le porunci să se ascundă prin 
casele dimprejur şi cu toţii îi dădură ascultare. În tot acest 
timp, cerceta minţile celor din jur, căutând magicieni care 
ar fi putut încerca să le facă vreun rău, dar nu găsi niciunul, 
în afară de cei trei pe care-i văzuse deja şi care avuseseră 
grijă să-şi ţină gândurile ascunse de el. Văzând că nu dă de 
ei nicăieri unde se purtau lupte, se îngrijoră puţin. 

„Poate că au de gând să fugă din oraş”, îi spuse Saphirei. 

„Crezi că Galbatorix le-ar îngădui să plece în mijlocul unei 
bătălii?” „Mă îndoiesc că îi convine să-şi piardă vrăjitorii.” 
„Poate că ai dreptate, dar tot trebuie s-avem grijă. Cine ştie 
ce pun la cale?” 

Eragon ridică din umeri. „Deocamdată, cel mai bun lucru 
pe care-l putem face este să-i ajutăm pe vardeni să ia oraşul 
în stăpânire cât mai repede.” 

Ea încuviinţă şi începu să coboare către o piaţă din 
apropiere în care izbucnise o bătălie îndârjită. 

Lupta în oraş era altfel decât cea în câmp deschis, cu care 
erau deja obişnuiţi. Străzile înguste şi clădirile înghesuite 
una lângă alta o împiedicau pe Saphira să se mişte după 
cum voia, aşa că îi venea greu să le răspundă celor care-i 
atacau, deşi Eragon îi simţea apropiindu-se cu mult înainte 
să-i vadă. Întâlnirile cu soldaţii deveneau astfel nişte 
încăierări aprige şi deznădăjduite, întrerupte numai de câte 
o izbucnire de foc sau de magie. De mai multe ori, Saphirei 
i se întâmplă să sfărâme pereţii câte unei case cu coada. 
Datorită norocului, agilităţii şi farmecelor lui Eragon, 
amândoi izbutiră să se ferească de răni prea serioase, dar 
atacurile dese îi făceau să fie şi mai chibzuiţi şi încordaţi 
decât erau de obicei într-o bătălie. 

După cel de-al cincilea atac, Eragon era atât de furios 
încât, când duşmanii începură să dea înapoi, aşa cum 
făceau de fiecare dată, până la urmă se luă după ei, hotărât 


să-i ucidă pe toţi. Spre mirarea sa, îi văzu plecând de pe 
stradă şi năpustindu-se prin uşa zăvorâtă a unei croitorii. 

Eragon îi urmări, sărind peste sfărâmăturile de lemn. În 
prăvălie era întuneric beznă şi mirosea a pene de găină şi 
parfum vechi. Ar fi putut face lumină cu ajutorul unei vrăji, 
însă, ştiind că pentru soldaţi era şi mai greu decât pentru 
el, se abţinu. Le simţea minţile undeva aproape şi le auzea 
răsuflările gâfâite, dar nu era sigur ce se afla între ei şi el. 
Înainta încetişor, în prăvălia întunecoasă, pipăind podeaua 
cu tălpile la fiecare pas. Îşi ţinea scutul ridicat, iar sabia 
deasupra capului, gata să lovească. 

Auzi ceva venind în zbor către el, cu un zgomot foarte 
slab, ca un fir de aţă căzând la podea. 

Se trase înapoi şi se clătină pe picioare în clipa în care un 
buzdugan sau un ciocan de luptă îi lovi scutul, făcându-l 
bucățele. Izbucniră strigăte. Un om dărâma un scaun sau o 
masă şi ceva se lovi cu zgomot de zid. Eragon se năpusti şi 
simţi cum Brisingr se înfunda în carne, până ce dădu de os. 
Simţi în vârful sabiei o greutate, o trase afară, iar omul pe 
care-l lovise căzu grămadă. 

Îşi îngădui să tragă cu ochiul îndărăt la Saphira, care-l 
aştepta afară pe aleea îngustă. Abia atunci văzu că în vârful 
unui stâlp de fier de lângă uşă se afla un felinar aprins, a 
cărui lumină îl dădea de gol soldaţilor duşmani. Se 
îndepărtă repejor de uşa deschisă şi aruncă într-o parte 
rămăşiţele scutului. 

Auzi din nou ceva prăbuşindu-se, precum şi un zgomot de 
paşi amestecați - soldaţii ieşiseră în goană prin spate, 
urcându-se pe nişte trepte. Eragon se luă după ei. La catul 
al doilea se afla locuinţa oamenilor care aveau în stăpânire 
prăvălia. Se auziră strigăte şi plânsetul unui copil. Eragon 
străbătu în grabă mai multe odăiţe, dar nu luă seama la 
nimeni, atent numai la cei pe care-i urmărea. În cele din 
urmă, îi încolţi într-o cameră de zi, foarte înghesuită, 
luminată de flacăra tremurătoare a unei singure lumânări. 


Îi ucise pe cei patru duşmani din patru lovituri agile, 
înfiorându-se când sângele lor îl stropi. Găsi un scut nou, pe 
care-l luă de la unul dintre ei, apoi se opri să privească 
leşurile. I se părea urât să le lase să zacă într-o cameră, aşa 
că le aruncă pe fereastră. 

Când se întorcea la scări, o siluetă apăru după un colţ şi 
dădu să-l lovească în coaste cu un pumnal. Vârful acestuia 
se opri, chiar înainte de a-l atinge, datorită farmecelor. Luat 
pe nepregătite, Eragon o ridică pe Brisingr deasupra 
capului şi tocmai se pregătea să-i reteze duşmanului capul, 
când îşi dădu seama că acela nu era decât un băiat care nu 
putea avea mai mult de treisprezece ani. Îngheţă. „Aş fi 
putut fi eu, se gândi. În locul lui, aş fi făcut la fel.” Privind 
dincolo de băiat, văzu un bărbat şi o femeie în cămăşi de 
noapte şi cu tichii împletite, înghesuiți unul în altul şi 
uitându-se îngroziţi la el. 

Se înfiora. Lăsă sabia jos şi, cu mâna liberă, luă pumnalul 
de la băiatul care-şi pierduse tot curajul. 

— V-aş sfătui, spuse Eragon şi se tulbură el însuşi auzindu- 
şi glasul puternic, să nu ieşiţi până ce lupta nu ia sfârşit. Îmi 
pare rau, mai zise după câteva clipe de şovăială. 

Ruşinat, se grăbi să iasă din prăvălie şi să se întoarcă la 
Saphira. O apucară în josul străzii. 

Nu departe de croitorie, dădură peste mai mulţi oameni 
de-ai Regelui Orrin care duceau cu ei sfeşnice de aur, tipsii 
şi alte obiecte de argint, giuvaiere şi tot felul de mobile, pe 
care le scoteau dintr-un conac foarte arătos în care tocmai 
pătrunseseră. Eragon smulse din braţele unuia un morman 
de covoare. 

— Duceţi-le înapoi! strigă către întreaga ceată. Am venit 
să-i ajutăm pe oamenii ăştia, nu să-i tâlhărim! Sunt fraţii şi 
surorile, mamele şi taţii noştri! Acum n-am să vă fac nimic, 
dar daţi de veste tuturor că, dacă mai prind pe cineva 
prădând oraşul, am să pun să fie legat şi biciuit ca un hoţ de 
rând ce este! 


Saphira mârâi, arătându-şi încuviințarea. Sub ochii lor 
aprigi, războinicii dojeniţi duseră prada îndărăt în conac. 
„Şi-acum, îi spuse Eragon Saphirei, poate izbutim să...” 

— Biruitor al Umbrei! Biruitor al Umbrei! strigă un 
bărbat, venind în goană către ei. După armură, era unul 
dintre vardeni. 

— Ce-i? întrebă Eragon, strângând mai tare sabia în 
pumn. 

— Avem nevoie de ajutorul tău. Şi al tău, Saphira. 

Se luară după el, până ce ajunseră la o clădire mare din 
piatră. Mai multe zeci de vardeni şedeau ghemuiţi îndărătul 
unui zid mic din faţa ei. Păreau uşuraţi să-i vadă venind. 

— Nu vă apropiaţi! zise unul dintre ei arătând cu braţul. 
Înăuntru e o ceată mare de soldaţi cu arcurile îndreptate 
spre noi. 

Eragon şi Saphira se opriră. Cel care-i călăuzise spuse: 

— Nu putem ajunge la ei. Uşile şi ferestrele sunt ferecate 
şi, dacă încercam să le spargem, trag în noi cu săgețile. 

Eragon se uită la Saphira şi întrebă: „O faci tu sau mă laşi 
pe mine?” „O fac eu”, veni răspunsul, iar ea sări în sus, 
fluturând aprig din aripi şi apoi se lăsă pe acoperiş. 
Clădirea se cutremură. Ferestrele se sparseră. Eragon şi 
ceilalţi războinici o priviră cu teamă şi respect, în vreme ce 
ea îşi înfipse vârfurile ghearelor în mortarul ce ţinea 
pietrele laolaltă şi, mârâind din pricina greutăţii, sfărâmă 
clădirea, până ce dădu de soldaţii îngroziţi, pe care-i ucise 
ca un şorecar ce a nimerit în cuibul şobolanilor. Când se 
întoarse la Eragon, vardenii se traseră înapoi. Se vedea că 
erau înfricoşaţi de sălbăticia sa. Numai că Saphira nici nu-i 
băgă în seamă, ci începu să-şi lingă labele ca să-şi curețe 
solzii de mizerie. 

„Ţi-am spus vreodată că-mi pare din ce în ce mai bine că 
nu suntem duşmani?” întrebă Eragon. 

„Nu, dar îţi mulţumesc. Eşti tare drăguţ.” 

Peste tot prin oraş soldaţii se luptau cu o înflăcărare ce-l 
uimi pe Eragon - nu se trăgeau înapoi decât în clipa în care 


nu mai aveau de ales şi făceau tot ce puteau pentru a-i 
încetini pe vardeni. Din pricina acestei împotriviri îndârijite, 
nu ajunseră în partea de vest a oraşului, unde se afla 
fortăreaţa, decât după ce pe cer începuseră să apară 
primele semne ale răsăritului. 

Fortăreaţa îşi merita numele - era înaltă, pătrată şi avea 
mai multe turnuri de felurite înălţimi. Acoperişul era din 
ardezie, aşa că nu i se putea da foc. În faţă era o curte 
largă, în care se aflau mai multe acareturi şi un şir de patru 
catapulte, iar de jur împrejur era un zid gros, de piatră, cu 
mai multe turnulețe mici. Pe creasta acestuia erau sute de 
soldaţi, iar jos, în curte, cam tot pe-atâţia. Singura cale de a 
intra era o arcadă lată şi arcuită, tăiată în zid, ferecată de 
un grilaj gros din fier şi de două uşi la fel de masive din 
lemn de stejar. 

Mai multe mii de vardeni se înghesuiau lângă zid, 
încercând să sfărâme grilajul cu berbecul pe care-l 
aduseseră de la poarta mare sau să urce pe zid folosindu-se 
de gheare de fier şi scări pe care apărătorii le tot culcau la 
pământ. Roiuri de săgeți şuierau încoace şi încolo peste zid. 
Balanța nu părea să se încline în favoarea nimănui. 

„Poarta”, zise Eragon arătând cu braţul. 

Saphira cobori prin aer şi curăţă creasta zidului, deasupra 
porţii, cu o pală de foc. Apoi se lăsă acolo, scoțând fum pe 
nări. Eragon simţi o zguduitură în trup. 

„Du-te, îi spuse ea. Eu am să văd de catapulte până să 
apuce să arunce cu pietroaie în vardeni.” „Ai grijă”, zise 
Eragon în vreme ce cobora pe zid. 

„Ei să aibă grijă!” veni răspunsul. Saphira îşi arătă colții 
către suliţaşii adunaţi împrejurul catapultelor. Jumătate 
dintre aceştia fugiră înăuntru. 

Zidul era prea înalt pentru ca Eragon să poată ajunge jos 
dintr-o săritură, aşa că Saphira îşi cobori coada şi o înfipse 
într-o despicătură. Eragon vâri sabia în teacă, apoi cobori 
folosindu-se de ţepii ei ca de nişte trepte. Ajuns la capăt, îşi 
dădu drumul şi mai căzu cale de douazeci de picioare. Se 


rostogoli într-o parte, ca să nu-şi frângă vreun os, şi se trezi 
în mijlocul vardenilor. 

— Salutări, Biruitor al Umbrei, zise Blodhgarm, ieşind din 
mulţime împreună cu ceilalţi unsprezece elfi. 

— Salutări, spuse Eragon, scoţând-o din nou pe Brisingr 
din teacă. De ce n-aţi deschis încă poarta? 

— E apărată de multe vrăji, Biruitor al Umbrei, şi ar fi 
nevoie de multă putere pentru a o sfărâma. Iovarăşii mei şi 
cu mine suntem aici pentru a vă apăra pe voi doi şi nu ne 
putem îndeplini datoria dacă ne irosim puterile. 

Înăbuşindu-şi un blestem, Eragon răspunse: 

— Deci ar fi mai bine să ni le irosim Saphira şi cu mine, 
Blodhgarm? Crezi că aşa vom fi mai bine apăraţi? 

Elful îl privi lung cu ochii săi galbeni, nepătrunşi, apoi 
înclină uşor din cap. 

— O să deschidem porţile cât ai clipi, Biruitor al Umbrei. 

— Nu, opriţi-vă, mârâi Eragon. Aşteptaţi aici. 

Îşi croi drum până în faţa vardenilor şi se apropie cu paşi 
mari de grilaj. 

— Faceţi-mi loc! strigă către războinicii înghesuiți. 

Aceştia se traseră înapoi ascultători. În clipa aceea, o 
ţepuşă de fier dintr-o balistă se lovi de farmecele care-l 
apărau pe Eragon şi zbură în lături răsucindu-se prin aer. 
Din curte, Saphira scoase un răget, apoi se auzi zgomot de 
lemne sfărâmate şi de frânghii întinse care se rupeau. 
Apucându-şi sabia în ambele mâini, Eragon o ridică 
deasupra capului şi strigă: 

— Brisingr! 

Tăişul izbucni în flăcări albastre, iar războinicii din spatele 
lui scoaseră strigăte de uimire. Eragon păşi în faţă şi lovi 
grilajul. Într-un fulger orbitor, sabia reteză cu uşurinţă bara 
groasă de fier. În acelaşi timp, Eragon simţi cum puterile i 
se istoveau parcă mai repede, căci Brisingr rupsese şi 
vrăjile ce apărau grilajul. Zâmbi. După cum nădăjduise, 
farmecele ţesute de Rhunon erau mult mai tari decât cele 
ale duşmanilor. 


Fără să se grăbească, dar şi fără să zăbovească mai mult 
decât era nevoie, făcu o gaură cât mai mare în grilaj, apoi 
se trase la o parte când bucata de fier retezată căzu pe 
pietre cu un zgomot ca de tunet. Trecu de grilaj şi se 
apropie de uşile de stejar. Îşi lipi sabia de locul în care se 
împreunau, se încorda şi o împinse prin deschizătura 
îngustă, până în partea cealaltă. Apoi făcu flăcările să ardă 
mai tare, până ce izbuti să sfărâme lemnul cu uşurinţă, ca şi 
cum ar fi tăiat o bucată de pâine proaspătă. De jur împrejur, 
se învârtejiră pale de fum gros, făcându-l să lăcrimeze şi să- 
şi simtă gâtlejul uscat. 

Mişcă sabia în sus pentru a reteza zăvorul uriaş ce fereca 
uşile dinăuntru. De îndată ce simţi că greutatea care-o 
apăsa pe Brisingr se micşora, o scoase şi lăsă flăcările să se 
stingă. Purta mănuşi groase, aşa că nu şovăi să apuce 
marginea încinsă a unei uşi şi s-o tragă spre el din toate 
puterile. Cealaltă uşă se deschise şi ea, parcă de la sine, cu 
toate că, într-o clipă, Eragon văzu că Saphira era cea care-o 
împinsese. Ea se afla în dreapta intrării, privindu-l cu ochii 
săi albaştri, sclipitori. Îndărătul ei, văzu şi rămăşiţele celor 
patru catapulte. 

Se duse lângă ea, lăsându-i pe vardeni să se reverse în 
curte, urlându-şi strigătele de luptă. Istovit, atinse 
cingătoarea lui Beloth cel înţelept şi mai sorbi nişte putere 
dinăuntrul celor douăsprezece nestemate. O întrebă pe 
Saphira, care era la fel de sfârşită, dacă nu voia restul, însă 
ea îl refuză. „Păstreaz-o pentru tine, îi spuse. Nu maie 
decât puţină, iar mie îmi trebuie o masă şi o noapte de 
odihnă.” 

Eragon se sprijini de ea şi îşi îngădui câteva clipe în care 
să stea cu ochii pe jumătate închişi. „Nu mai e mult, zise. 
Totul se va termina în curând.” „Sper şi eu”, răspunse 
Saphira. 

Din şirul de războinici care treceau pe lângă ei apăru 
Angela, înveşmântată în armura ei ciudată, verde şi neagră 
şi având în mâini arma cu două tăişuri folosită de preoţii 


piticilor, numită huthvir. Ea se opri lângă Eragon şi-i spuse 
cu un rânjet răutăcios pe faţă: 

— O privelişte pe cinste, dar nu crezi că a fost puţin cam 
mult? 

— Ce vrei să spui? se încruntă el. Angela ridică dintr-o 
sprânceană. 

— Haide, haide, chiar era nevoie să-ţi dai foc la sabie? 
înțelegând despre ce vorbea, Eragon se linişti şi râse. 

— Nu, nu era nevoie. Dar mi-a plăcut. Unde maipuică n- 
am ce face - mi-am botezat sabia „Foc”, în limba străveche, 
şi de câte ori rostesc cuvântul tăişul se aprinde ca o 
crenguţă uscată printre tăciuni. 

— Ţi-ai botezat sabia „Foc”? făcu Angela, de parca nu-i 
venea să creadă. „Foc?” Ce nume-i ăsta? E de-a dreptul 
banal. Puteai să-i spui „Iăiş înflăcărat” dacă voiai neapărat. 
Auzi, „Foc!” Hm... Nu era mai bine să-i spui „Piaza Oilor”, 
„Prăpădul Crizantemelor” sau ceva un pic mai deosebit? 

— Am deja o „Piază a Oilor”, uite-o aici, zise Eragon 
mângâind-o pe Saphira. Ce nevoie mai am de încă una? 

Angela îi zâmbi larg. 

— Deci nu eşti încuiat chiar de tot! Cine ştie, poate mai am 
o nădejde cu tine... 

Şi cu asta plecă voioasă către fortăreață, răsucindu-şi 
arma cu doua tăişuri şi mormâind: 

— Foc? Bleah... 

Saphira mârâi înfundat şi zise: „Ai grijă cui îi spui Piaza 
Oilor, Eragon, să nu care cumva s-o păţeşti chiar tu pe 
pielea ta.” „Da, Saphira.” 

Clipa osândei. 

Între timp, Blodhgarm şi ceilalţi elfi li se alăturaseră în 
curte, dar Eragon nu-i luă în seamă, ci se uită după Arya. 
Când o zări alergând pe lângă armăsarul lui Jormundur, o 
strigă şi-şi flutură sabia ca să-i atragă atenţia. 

Arya îl auzi şi se apropie, graţioasă ca o gazelă. Eragon 
văzu că izbutise să-şi găsească un scut, un coif mai mare şi 


o platoşă de metal. Armura sclipea în lumina cenuşie care 
scălda oraşul. Când ea se opri lângă ei, Eragon zise: 

— Saphira şi cu mine o să intrăm în fortăreață pe sus şi o 
să încercăm să o prindem pe Lady Lorana. Vrei să vii cu 
noi? 

Arya încuviinţă. 

Sărind pe unul dintre picioarele Saphirei, Eragon se urcă 
în şa. O clipă mai târziu, Arya veni şi ea şi se aşeză. Platoşa 
ei era lipită de spatele lui Eragon. Saphira îşi desfăcu 
aripile catifelate şi-şi luă zborul, lăsându-i pe Blodhgarm şi 
pe ceilalţi elfi holbându-se după ea mânioşi, dar 
neputincioşi. 

— N-ar trebui să-ţi părăseşti străjile cu atâta uşurinţă, 
şopti Arya în urechea stângă a lui Eragon, apoi îl cuprinse 
cu braţul drept pe după mijloc şi-l strânse tare, în vreme ce 
Saphira plutea peste curte. 

Înainte ca el să apuce să-i răspundă, simţi atingerea 
uriaşei minţi a lui Glaedr. O clipă, oraşul de dedesubt 
dispăru, iar el nu mai văzu şi nu mai simţi decât ceea ce 
vedea şi simţea dragonul. 

„Viespile-mici-înţepătoare-săgeţi i se loveau de stomac şi 
săreau la o parte, în vreme ce el se înălța peste peşterile- 
de-lemn, răspândite pe ici, pe colo, ale celor-cu-două- 
picioare-şi-urechi-rotunjite. Sub aripi simţea aerul limpede 
şi tare, numai bun pentru zbor. Pe spinare, şaua i se frecă 
de solzi în clipa în care Oromis se aşeză mai bine. 

Glaedr scoase limba şi gustă aerul, simțind mirosul 
aţâţător de lemn-ars-carne-friptă-sânge-vărsat. Fusese de 
multe ori în acest loc. În tinereţea sa, nu se numea Gil'ead, 
iar singurii săi locuitori erau elfii-râs-mohorât-limbă- 
sprintenă şi prietenii lor. De câte ori trecuse pe acolo, se 
simţise bine, cu toate că îl durea să-şi amintească de cei doi 
tovarăşi-de-cuib care muriseră în acel oraş, ucişi de 
Trădătorii-minţi-rătăcite. 

Soarele-leneş-un-ochi plutea chiar deasupra orizontului. 
Spre nord, apa-mare-lsenstar sclipea ca o foaie de argint 


bine şlefuit. Dedesubt, turma de urechi-ascuţite pe care o 
conducea Islanzadi era răspândită împrejurul oraşului- 
muşuroi-sfărâmat. Armurile lor străluceau ca nişte bucăţi 
de gheaţă. Peste tot se întinsese o pală de fum albăstrui, 
gros ca ceţurile de dimineaţă. 


lar dinspre sud se apropia de oraş micuţul-gheară- 
mânioasă-ascuţită-Thorn, care mugea în auzul tuturor, 
chemându-l pe el, Glaedr, la luptă. Pe spinarea lui era 
Murtagh-fiu-Morzan, care o ducea în mâna dreaptă pe 
Za'Toc, ce sclipea puternic, precum un cui bine ascuţit. 

Privindu-i pe cei doi sărmani puişori, Glaedr îşi simţi 
sufletul greu. Şi-ar fi dorit ca el şi Oromis să nu fie nevoiţi 
să-i omoare. „larăşi, se gândi el, dragonii şi Cavalerii 
trebuie să se lupte între ei, şi asta numai din cauza lui 
Galbatorix-ucigaşul-trădător.” Posomorât, începu să bată 
mai tare din aripi şi-şi întinse ghearele, pregătindu-se să-i 
sfâşie pe duşmanii care se apropiau.” 

Saphira se aplecă pe o parte şi se prăbuşi preţ de o clipă 
înainte să se îndrepte la loc. Capul lui Eragon îi căzu pe un 
umăr. „Ai văzut şi tu?” îl întrebă ea. 

„Da.” Neliniştit, Eragon trase cu ochiul la desagi, unde era 
ascuns miezul inimii lui Glaedr, şi se întrebă dacă nu cumva 
el şi Saphira ar fi trebuit să încerce să-şi ajute Maeştrii. 
Apoi însă îşi făcu singur curaj, spunându-şi că printre elfi 
erau numeroşi magicieni, aşa că Oromis şi Glaedr n-aveau 
să ducă lipsă de ajutor. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Arya, al cărei glas răsună 
puternic în urechea lui. 

„Oromis şi Glaedr sunt pe cale să se lupte cu Murtagh şi 
Thorn”, zise Saphira. 

Eragon o simţi pe Arya încordându-se. 

— De unde ştiţi? întrebă. 

— Am să-ţi spun mai târziu. Sper numai sa nu păţească 
NIMIC. 

— Şi eu la fel, zise Arya. 

Saphira zbură sus, deasupra fortăreței, apoi cobori în 
linişte şi se lăsă pe vârful celui mai înalt dintre turnuri. 
Când Eragon şi Arya coborâră pe acoperişul înclinat, ea le 
spuse: „Ne întâlnim în încăperea cea mare de dedesubt. 
Ferestrele de aici sunt prea mici pentru mine”. Şi plecă, 


făcându-i să se clatine din pricina vârtejurilor stârnite de 
aripile sale. 

Eragon şi Arya se lăsară peste marginea acoperişului şi 
ajunseră pe un pervaz îngust de piatră, aflat la opt picioare 
mai jos. Fără să se tulbure din pricina înălţimii şi fără să se 
gândească la soarta ce-l aştepta dacă ar fi căzut, Eragon se 
strecură, pas cu pas, pe pervaz, până ce dădu deo 
fereastră în formă de cruce. Deschizând-o, pătrunse într-o 
încăpere pătrată, plină de rafturi cu tolbe şi rastele cu 
arbalete mari. Nu era nimeni acolo - pesemne fugiseră toţi 
când o auziseră pe Saphira coborând pe acoperiş. 

Arya intră şi ea pe fereastră. Cercetă camera, apoi făcu un 
semn spre scările aflate într-un colţ şi se apropie de ele, cu 
încălţările sale de piele ce nu făceau nici un zgomot pe 
podeaua de piatră. Luându-se după ea, Eragon simţi 
dedesubtul lor un vârtej ciudat de energie şi minţile a cinci 
oameni care se aflau nu departe de ei. Temându-se de un 
atac cu ajutorul gândurilor, se retrase în sine şi începu să-şi 
recite în minte câteva versuri dintr-un poem compus de elfi. 
O atinse pe Arya pe umăr şi şopti: 

— Simţi? 

— Da, făcu ea. Ar fi trebuit să-l aducem şi pe Blodhgarm 
cu noi. 

Coborâră scările împreună, încercând din răsputeri să nu 
facă zgomot, încăperea în care pătrunseră era mult mai 
mare decât prima. Avea cel puţin treizeci de picioare în 
înălţime, iar în tavan atârna un felinar cu pereţi netezi de 
sticlă, arzând cu o flacără galbenă. Pereţii erau acoperiţi cu 
sute de tablouri - bărbaţi cu barbă purtând robe frumos 
împodobite şi femei cu chipul şters, aşezate printre copii cu 
dinţi mari şi laţi. Peisaje marine, mohorâte, bătute de 
vânturi, în care oamenii ucideau cete de urgali cu trupuri 
strâmbe şi fioroase. Un şir de obloane înalte, de lemn, în 
peretele de nord dădea către un balcon cu balustrade de 
piatră. În faţa ferestrei, aproape de peretele din fund, se 
aflau mai multe mese mici, rotunde, pline de pergamente, 


trei scaune tapisate şi două urne mari, de alamă, în care se 
vedeau buchete de flori uscate. Pe un scaun stătea o femeie 
destul de masivă, într-o rochie de culoarea liliacului, care 
semăna bine cu unii dintre bărbaţii din portrete. Purta pe 
cap o diademă împodobită cu jad şi topaze. 

În mijlocul încăperii erau cei trei magicieni pe care Eragon 
îi zărise ceva mai devreme în oraş - doi bărbaţi şi o femeie. 
Aceştia stăteau în cerc, cu glugile robelor date pe spate şi 
braţele întinse în lături, astfel încât degetele li se atingeau. 
Se legănau în acelaşi ritm, îngânând o vrajă în limba 
străveche pe care Eragon n-o recunoscu. În mijlocul lor 
stătea un alt bărbat, îmbrăcat la fel, dar care nu spunea 
nimic, ci se încrunta de parcă era chinuit de dureri. 

Eragon se năpusti cu ajutorul gândurilor către unul dintre 
vrăjitorii bărbaţi, însă acesta era atât de atent la ce făcea 
încât nu i se putea intra în minte. Aşadar, Eragon nu izbuti 
să-l supună, iar bărbatul nici nu păru să bage de seamă că 
fusese atacat. Pesemne şi Arya încercase acelaşi lucru, căci 
se încruntă şi şopti: 

— Sunt pricepuţi. 

— Ştii ce fac? o întrebă Eragon în şoaptă, dar ea clătină 
din cap. Apoi, femeia cu rochia de culoarea liliacului ridică 
ochii şi-i văzu pe amândoi, ghemuiţi pe scări. Spre uimirea 
lui Eragon, ea nu strigă după ajutor, ci îşi duse un deget la 
buze şi le făcu semn să se apropie. Eragon şi Arya se priviră 
miraţi din cale-afară. 

— Poate e o capcană, şopti el. 

— Probabil, zise elfa. 

— Şi ce să facem? 

— Saphira e departe? 

— Nu. 

— Atunci să mergem să o salutăm pe gazda noastră. 

Încet, încet, se furişară pe trepte şi străbătură camera 
fără să-şi ia ochii de la magicienii cufundaţi în treaba lor. 

— Sunteţi Lady Lorana? întrebă Arya încet, oprindu-se în 
faţa femeii; aceasta înclină din cap. 


— Întocmai, frumoasă domniţă a elfilor. lar dumneata, 
continuă ea întorcându-se spre Eragon, eşti Cavalerul 
Dragonilor de care am auzit atâtea în ultima vreme? 
Eragon, Biruitorul Umbrei? 

— Da, zise Eragon. 

Pe chipul nobil al femeii apăru o expresie de uşurare. 

— Ah. Nădăjduiam să vii. Biruitor al Umbrei, trebuie să-i 
opreşti. 

— De ce nu le porunciţi să se predea? şopti Eragon. 

— Nu pot, răspunse Lorana. Nu răspund decât în faţa 
regelui şi a noului său Cavaler. l-am jurat credinţă lui 
Galbatorix - n-am avut de ales -, aşa că nu pot să ridic 
braţul împotriva lui sau a celor care-l slujesc. Altfel, aş fi pus 
eu însămi pe cineva să-i ucidă. 

— De ce? spuse Arya. De ce vă temeţi? Lorana strâmbă din 
buze. 

— Ştiind că nu au nici o nădejde să-i alunge pe vardeni de 
unii singuri şi că Galbatorix nu ne va trimite ajutoare, s-au 
hotărât să încerce, nu ştiu cum, să dea naştere unei Umbre 
pentru ca aceasta să se întoarcă împotriva vardenilor şi să 
răspândească jale şi tulburare printre ai voştri. 

Eragon se îngrozi la gândul că poate avea să fie nevoit să 
lupte cu un alt Durza. 

— Dar este cu putinţă ca Umbra să se năpustească şi 
asupra lor, şi asupra oamenilor din Feinster, nu neapărat 
împotriva vardenilor. 

Lorana încuviinţă din cap. 

— Nu le pasă, rosti. Nu vor decât să ucidă cât mai mulţi 
înainte să-şi piardă ei înşişi vieţile. Sunt nebuni, Biruitor al 
Umbrei. Te rog, trebuie să-i opreşti de dragul oamenilor 
mei. 

Tocmai atunci Saphira se lăsă pe balustrada balconului, pe 
care o făcu să se crape lovind-o cu coada. Dădu obloanele la 
o parte cu laba, făcându-le bucăţi, apoi îşi vâri capul şi 
umerii înăuntru şi mârâi. Magicienii însă îşi văzură de 
treabă, de parcă nici n-o simţiseră. 


— Vai de mine, făcu Lady Lorana, strângând în pumni 
braţele jilţului. 

— Chiar aşa, zise Eragon, apoi scoase sabia din teacă şi o 
porni spre cei trei. Saphira venea şi ea din partea cealaltă. 
În clipa aceea însă lumea se clătină împrejurul lor, iar 
Eragon se trezi din nou privind prin ochii lui Glaedr. 

„Roşu. Negru. Fulgere galbene, tremurătoare. Durere... 
durere-frânge-oase în stomac şi în umăr, sub aripa stângă. 
Durere aşa cum nu mai simţise de sute de ani. Apoi 
uşurare. Tovarăşul-inimii-sale-Oromis îi vindecase rănile. 

Glaedr se îndreptă şi se uită după Thorn. Micuţul-dragon- 
roşu-năpârcă era mai puternic şi mai iute decât se 
aşteptase, din pricina grozăviilor pe care i le făcuse 
Galbatorix. 

Thorn îl izbi în partea stângă a trupului, partea cea slabă, 
acolo unde îi lipsea piciorul. Se răsuciră unul împrejurul 
altuia, prăbuşindu-se către pământul-tare-plat-frânge-aripă. 
Glaedr scrâşni din dinţi şi-şi sfâşie potrivnicul cu picioarele 
din spate, încercând să-l supună. 

„N-ai să mă înfrângi tu pe mine, năpârstocule! îşi jură în 
gând. Eram deja bătrân înainte să apari tu pe lumea asta.” 

Gheare-pumnale-albe îl zgâriară pe Glaedr pe coaste şi pe 
şold. Îşi flutură coada şi-l lovi pe Thorn-colţ-lung-ascuţit 
într-un picior, străpungându-i coapsa cu unul dintre ţepii de 
pe spate. Lupta dura deja de multă vreme, aşa că scuturile- 
nevăzute-de-vrajă îşi pierduseră puterea. De-acum, simțeau 
durerea fiecărei răni. 

Când ajunseră la numai câteva mii de picioare de 
pământul care se răsucea sub ei, Glaedr răsuflă adânc şi-şi 
dădu capul pe spate. Îşi încordă muşchii gâtului şi 
stomacului şi sorbi din străfundurile fiinţei sale unda- 
groasă-de-foc. Îşi căscă fălcile şi-l învălui pe dragonul cel 
roşu într-un nimb de flăcări năprasnice. Revărsarea 
flăcărilor-nesătule-tulburi-clocotite îi gâdila obrajii pe 
dinăuntru. 


Închise gura, punând capăt pârjolului. Dragonul-gheară- 
ascuţită-falcă-subţire se desprinse de el. Glaedr auzi vocea 
lui Oromis: 

— Îşi pierd puterile, se vede cu ochiul liber. În câteva 
minute, Murtagh nu se va mai putea apăra, iar eu am să 
pun stăpânire pe mintea lui. Ori aşa, ori îi vom ucide cu 
sabia şi colții. 

Glaedr mârâi, încuviinţând, furios pentru că el şi Oromis 
nu îndrăzneau să vorbească folosindu-şi gândurile, aşa cum 
făceau de obicei, înălțându-se pe o pală de vânt-cald- 
dinspre-pământul-arat, se întoarse spre Thorn, care era 
stropit cu sânge stacojiu pe picioare, mugi şi se pregăti să-l 
prindă din nou în gheare.” 

Năucit, Eragon se holba în tavan. Zăcea întins pe spate în 
turnul din fortăreaţa. Arya era îngenuncheată alături, 
părând îngrijorată. Îl apuca de un braţ şi-l ajută să se ridice, 
sprijinindu-l. De cealaltă parte a încăperii, Eragon o văzu pe 
Saphira scuturând din cap. Era şi ea la fel de tulburată. 

Cei trei magicieni stăteau acolo unde-i lăsaseră, cu braţele 
întinse, legănându-se şi cântând în limba străveche. Vorbele 
care ţeseau vraja răsunau neobişnuit de tare. Ecourile 
umpleau încăperea. Bărbatul din mijlocul lor şedea pe 
podea, cu pumnii încleştaţi pe genunchi, tremurând din tot 
corpul şi scuturând din cap. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Arya cu încordare în glas, apoi 
îl trase pe Eragon mai aproape şi-şi cobori glasul şi mai 
mult. De unde ştii ce gândeşte Glaedr, care se află atât de 
departe, mai ales acum când nici măcar Oromis nu-i poate 
atinge mintea? Te rog să mă ierţi, Eragon, dar mi-am 
îngăduit să-ţi citesc gândurile fără ca tu să-mi fi dat 
încuviințarea. Eram îngrijorată. Ce soi de legătură este 
între tine şi Saphira şi Glaedr? 

— O să-ţi spun mai târziu, răspunse el, îndreptându-şi 
spatele. 

— Oare aţi primit de la Oromis vreo amuletă sau alt 
lucruşor fermecat care vă îngăduie să-i vorbiţi lui Glaedr? 


— Mi-ar lua prea mult să-ţi explic. O voi face mai târziu, 
făgăduiesc. 

— N-am să mă las până nu aflu, făcu Arya, încuviinţând din 
cap, după ce şovăise un pic. 

Eragon, Saphira şi Arya înaintară către magicieni. Fiecare 
dintre ei îşi alese un duşman şi lovi. Răsună un zgomot ca 
de gong, iar Brisingr sări în lături înainte să-şi atingă ţinta, 
mai-mai să-i scoată lui Eragon braţul din umăr. Şi sabia 
Aryei se lovi de un scut nevăzut, ca şi laba dreaptă din faţă 
a Saphirei, ale cărei gheare scârţâiră pe podeaua de piatră. 

— Să-l lovim toţi pe ăsta! strigă Eragon şi arătă către 
magicianul cel mai înalt, un bărbat alb la faţă, cu o barbă 
cârlionţată. Haideţi repede, înainte să apuce să cheme 
vreun spirit! 

Fireşte, el şi Arya puteau încerca să străpungă sau să facă 
să se istovească farmecele de apărare ale duşmanilor 
folosindu-se de magie la rândul lor, numai că aşa ceva era 
primejdios câtă vreme nu luai în stăpânire mintea 
potrivnicului. Şi Eragon, şi Arya ştiau că puteau fi în 
primejdie de a-şi pierde viaţa din pricina vreunei vrăji pe 
care nu o cunoşteau. 

Pe rând, Eragon, Saphira şi Arya îl hăcuiră, îl străpunseră 
şi-l loviră pe magicianul cel bărbos vreme de aproape un 
minut, dar în zadar. Apoi, în cele din urmă, Eragon simţi că 
tăişul sabiei sale izbuteşte să pătrundă un pic. Îşi încorda 
braţul, iar Brisingr lovi năprasnic, retezându-i bărbosului 
capul. În clipa aceea, văzduhul din faţa ochilor lui Eragon se 
văluri, iar el simţi o oboseală bruscă - farmecele sale îl 
apăraseră de cine ştie ce vrajă. Totul se termină în câteva 
clipe. Eragon se simţi ameţit, de parcă plutea. Stomacul îi 
ghiorăi. Se strâmbă şi sorbi un pic de putere din 
cingătoarea lui Beloth cel înţelept. 

Chiar dacă simţiseră moartea tovarăşului lor, ceilalţi doi 
magicieni nu se mişcară din loc, ci începură să cânte şi mai 
repede. Aveau colţurile gurilor murdare de pete de spumă 
galbenă, uscată, ochii daţi peste cap, iar de pe buze le 


zburau picături de salivă. Totuşi, nu încercau nici să fugă, 
nici să-i atace. 

Trecând la următorul - un bărbat gras, cu inele pe 
degetele mari de la mână -, Eragon, Saphira şi Arya făcură 
întocmai ca şi cu primul: îl loviră de mai multe ori, până ce 
izbutiră să-i rupă farmecele de apărare. Până la urmă, 
Saphira îl ucise, culcându-l la pământ cu ghearele. Bărbatul 
se lovi de colţul unei trepte şi-şi sfărâmă ţeasta, murind de 
data aceasta fără vreo vrajă care să-i atace. 

În vreme ce Eragon se îndrepta către femeia rămasă, 
lumini de felurite culori pătrunseră în încăpere prin 
obloanele sfărâmate şi se adunaseră împrejurul bărbatului 
aşezat pe podea. Spiritele înflăcărate pâlpâiau mânioase, 
învârtindu-se în loc şi alcătuind un zid de nepătruns. 
Bărbatul ridică braţele ca pentru a se apăra şi urlă. 
Văzduhul răsuna şi pârâia din pricina energiei globurilor 
care se roteau neîncetat. Eragon simţi un gust amar, ca de 
fier. Pielea începu să-l furnice. Privind-o pe femeia care mai 
rămăsese, văzu că i se ridicase părul în cap. Dincolo de ea, 
Saphira şuiera şi-şi arcuia spatele, încordându-şi tot trupul. 

Eragon simţi un fior de teamă. „Nu!” se gândi el, scârbit. 
„Nu acum! După ce am trecut prin atâtea...” Era mai 
puternic decât în clipa în care îl înfruntase pe Durza, în 
Tronjheim, însă asta nu-l ajuta. Cu trecerea timpului, 
ajunsese să înţeleagă mai bine cât putea fi de primejdioasă 
o Umbră. Numai trei războinici scăpaseră cu viaţă după ce 
uciseseră un astfel de duşman: elful Laetri, Cavalerul 
Imstad şi el însuşi, care nu era câtuşi de puţin sigur că 
putea să mai izbândească o dată. „Unde eşti, Blodhgarm?” 
strigă Eragon cu ajutorul gândurilor. „Avem nevoie de 
tine!” 

Apoi totul de jur împrejur dispăru, iar Eragon văzu în faţa 
ochilor... „Albeaţă. Ceaţă albicioasă. Apa-rece-dulce-a- 
cerului îi mângâia trupul încins de luptă. Scoase limba şi 
sorbi aerul, bucurându-se de picăturile fine ce-i umezeau 
limba-uscată-lipicioasă. 


Bătu încă o dată din aripi, iar apa-cerului se despărţi 
înaintea sa, dând la iveală soarele-sclipitor-părjolitor şi 
pământul-ceţos-verde-brun. „Unde o fi?” se întrebă Glaedr, 
răsucindu-şi capul încoace şi încolo, căutându-l pe Thorn. 
Micul-dragon-roşu-năpârcă zburase sus deasupra oraşului, 
mult mai sus decât îndrăzneau păsările, acolo unde aerul 
era puţin şi scoteai aburi pe gură. 

— Glaedr, fii atent în spate! strigă Oromis. 

Glaedr se răsuci, dar prea târziu. Dragonul cel roşu se izbi 
de umărul său drept, dându-l de-a rostogolul în aer. 
Mârâind, Glaedr îl strânse pe puişorul-furios-colţ-ascuţit- 
gheară-aprigă cu singurul picior din faţă care-i mai 
rămăsese, încercând să-l sufoce. Dragonul roşu trâmbiţă şi 
se zvârcoli, aproape să scape din îmbrăţişarea ucigătoare, 
înfigându-şi ghearele în pieptul lui Glaedr. Acesta îşi dădu 
capul pe spate şi-şi înfipse colții în piciorul stâng din spate 
al lui Thorn, pironindu-l în loc, cu toate că dragonul roşu se 
zvârcolea şi lovea cu picioarele ca o pisică sălbatică prinsă 
în capcană. Gura lui Glaedr se umplu de sânge- 
fierbintesărat. 

În vreme ce se prăvăleau prin aer, Glaedr auzi zgomotul 
săbiilor ce loveau în scuturi. Oromis şi Murtagh se luptau cu 
îndârjire. Thorn se cutremură, iar Glaedr îl văzu pe 
Murtagh-fiu-Morzan. 1 se păru că omul părea speriat, cu 
toate că nu era convins. Chiar dacă fusese legat de atâta 
vreme de Oromis, tot îi venea greu să înţeleagă ce simțeau 
făpturile-cu-două-picioare-fără-coarne, cu chipurile lor moi 
şi rotunde, mai ales că nu aveau nici măcar coadă. 

Zgomotul săbiilor încetă, iar Murtagh strigă: 

— Blestemat să fii că nu te-ai arătat mai devreme! 
Blestemat! Puteai să ne ajuţi! Puteai să... 

Apoi, păru să se înece. Glaedr mârâi în clipa în care o 
putere nevăzută îi opri din cădere, aproape făcându-l să-i 
dea drumul lui Thorn, apoi îi ridică în văzduh, din ce în ce 
mai sus, până ce oraşul-muşuroi-sfărâmat rămase doar ca o 


pată tulbure sub ei şi până şi lui Glaedr îi venea greu să 
răsufle în aerul subţiat. 

„Ce face tinerelul? se întrebă el îngrijorat. Încearcă să-şi ia 
singur viaţa?” 

Apoi, Murtagh reîncepu să vorbească, dar cu un glas mai 
pătrunzător şi mai gros decât înainte, care răsuna de parcă 
se afla într-o sală mare şi pustie. Glaedr simţi un fior în 
solzii de la umeri, recunoscând vocea străvechiului lor 
duşman. 

— Aşadar, Oromis, Glaedr, aţi scăpat cu viaţă, spuse 
Galbatorix pe un ton blând şi binevoitor, ca un bărbat 
iscusit la vorbă, cu prietenie prefăcută. De multă vreme am 
bănuit că elfii ascundeau printre ei un Cavaler sau un 
dragon. Mă bucur să văd că am avut dreptate. 

— Pleacă, ticălos trădător şi spurcat! strigă Oromis. N-ai 
să ai parte de nici o bucurie de la noi! 

Galbatorix chicoti. 

— Ce vorbe grele în loc de salut! Zău aşa, Oromis-elda. 
Oare elfii şi-au pierdut toată faimoasa lor politeţe în aceşti 
ultimi o sută de ani? 

— Tu nu meriţi mai multă politeţe decât un lup turbat. 

— Hai, hai, Oromis! Aminteşte-ţi ce mi-ai spus când 
stăteam în faţa ta şi a celorlalţi Seniori: „Mânia este otravă. 
Trebuie să-ţi cureţi mintea sau ai să-ţi spurci sufletul de 
tot”. Pot să-ţi dau şi eu acum acelaşi sfat. 

— Nu ne poţi tulbura cu vorbele tale veninoase, 
Galbatorix. Eşti o fiară şi vom avea noi grijă să dispari de pe 
faţa pământului, chiar dacă trebuie să plătim cu vieţile. 

— Dar de ce, Oromis? De ce vă îndârjiţi împotriva mea? 
Mă întristează să văd că din pricina urii ţi-ai pierdut toată 
înţelepciunea... Căci ai fost cândva înţelept, Oromis, poate 
cel mai înţelept dintre fraţii ordinului nostru. Ai fost primul 
care a observat nebunia ce-mi mânca sufletul şi i-ai convins 
şi pe ceilalţi Seniori să nu-mi îngăduie să am un al doilea ou 
de dragon. Foarte înţelept din partea ta, Oromis. N-a folosit 
la nimic, dar a fost un lucru înţelept. Unde mai pui că ai 


izbutit, cine ştie cum, să scapi de Kialandi şi Formora, cu 
toate chinurile la care te-au supus, şi apoi te-ai ascuns până 
ce toţi duşmanii tăi au pierit, în afară de unul. Şi asta a fost 
o dovadă de înţelepciune, elfule! Aici, Galbatorix tăcu o 
clipă, apoi continuă: 

— N-ai de ce să mi te mai împotriveşti. Mărturisesc 
deschis că am înfăptuit mari grozăvii în tinereţe, dar zilele 
acelea au trecut demult şi, când mă gândesc la sângele pe 
care l-am vărsat, remuşcarea mă chinuie. Dar, la urma 
urmelor, ce vrei de la mine? Nu pot lua înapoi ce am făcut. 
De-acum, cea mai mare grijă a mea este să dăruiesc pace şi 
bunăstare Imperiului al cărui stăpân sunt. Nu înţelegi că 
mi-am pierdut setea de răzbunare? Mânia care m-a călăuzit 
vreme de atâţia ani s-a stins, s-a făcut cenuşă. Întreabă-te 
un lucru, Oromis: cine este de vină pentru războiul ce a 
cuprins Alagaesia? Nu eu. Vardenii sunt cei care l-au iscat. 
Eu m-aş fi mulţumit să le port de grijă oamenilor mei, 
lăsându-i pe elfi, pe pitici şi pe cei din Surda să-şi vadă de 
ale lor. Dar vardenilor nu le-a fost de ajuns. Ei au furat oul 
din care a ieşit Saphira şi ei sunt cei care lasă în urmă 
mormane de leşuri. Nu eu. Ai fost cândva înţelept, Oromis, 
şi poţi fi din nou. Lasă ura deoparte şi vino la mine, în Ilirea. 
Cu tine alături, putem pune capăt acestei lupte şi da 
naştere unei ere de pace, care va ţine mai bine de o mie de 
ani. 

Glaedr nu se lăsă convins. Strânse mai tare din fălcile- 
ascuţite-ne-înduplecate, făcându-l pe 'Thorn să urle de 
durere. Zgomotul părea nefiresc de puternic faţă de glasul 
blând al lui Galbatorix. Cu multă hotărâre, Oromis spuse: 

— Nu. Nu ne poţi face să uităm de ticăloşiile tale, lăsându- 
ne amăgiţi de astfel de minciuni mieroase. Dă-ne drumul! 
Nu mai ai cum să ne ţii aici multă vreme, iar eu n-am să mai 
schimb nici măcar o vorbă fără rost cu un trădător ca tine! 

— Puah! Eşti un bătrân smintit, zise Galbatorix cu un glas 
mai aspru şi mânios. Trebuia să primeşti propunerea mea. 
Ai fi devenit cel mai de seamă dintre sclavii mei. Am să te 


fac să te căieşti pentru încăpăţânarea de a crede în aşa-zisa 
dreptate de care eşti atât de îndrăgostit. Află că te înşeli - 
vă pot ţine acolo cât poftesc de mult, căci am ajuns la fel de 
puternic ca un zeu şi nimeni nu mă poate opri! 

— N-ai să învingi, zise Oromis. Nici măcar zeii nu sunt 
veşnici, în clipa aceea, Galbatorix rosti un blestem spurcat. 

— Credinţele tale nu mă pot împiedica, elfule! Sunt cel mai 
mare magician din lume şi în scurtă vreme voi fi şi mai 
mare. Moartea nu mă va lua niciodată. Tu însă ai să mori. 
Dar mai întâi ai să suferi. O să suferiţi amândoi chinuri de 
neînchipuit, apoi, Oromis, am să te omor, iar Glaedr, ţie am 
să-ţi iau miezul inimii ca să mă poţi sluji veşnic. 

— Nu! făcu Oromis hotărât. 

Şi Glaedr auzi din nou zgomotul săbiilor lovite de armuri. 
Cu toate că, de la începerea luptei, îşi despărţise gândurile 
de cele ale lui Oromis, legătura dintre ei era mai adâncă. 
Astfel, în clipa în care Oromis se încorda, pradă durerii 
copleşitoare a răului-mană-din-oase care-l chinuia din când 
în când, Glaedr simţi totul. Neliniştit, îi dădu drumul lui 
Thorn şi încercă să-l alunge lovindu-l cu picioarele. 
Duşmanul urlă, dar rămase pe loc. Vraja lui Galbatorix îi 
ţinea acolo, fără să le îngăduie să se mişte prea mult. 

De sus, răsună alt zgomot metalic, apoi Glaedr o văzu pe 
Naegling căzând pe lângă el. Sabia aurie sclipea şi licărea, 
prăbuşindu-se la pământ. Pentru prima dată, gheara rece a 
fricii i se înfipse în suflet. Puterea-vrajă-a-vorbelor de care 
se folosea Oromis era acolo, în tăişul sabiei, cu ajutorul 
căreia îşi ţesuse şi farmecele de apărare. Fără ea, era 
neajutorat. 

Glaedr se aruncă în lături, încercând din toate puterile să 
sfărâme vraja lui Galbatorix, să se elibereze. Însă, cu toată 
truda nu izbuti. Tocmai când Oromis începea să-şi revină, 
Glaedr o simţi pe Za'roc spintecându-l de la umăr până la 
şold. 

Urlă. 

Urlă cum urlase şi Oromis când el îşi pierduse piciorul. 


În stomacul său se adună o putere nestăvilită. Fără să mai 
stea pe gânduri, întrebându-se dacă era cu putinţă, îi 
împinse pe Thorn şi pe Murtagh cât colo cu o izbucnire de 
magie. Cei doi pluteau prin aer ca frunzele bătute de vânt. 
Apoi, Glaedr îşi adună aripile pe lângă corp şi se lăsă să 
cadă înspre Gil'ead. Dacă ajungea îndeajuns de iute, 
Islanzadi şi magicienii ei puteau să-l salveze pe Oromis. 

Dar oraşul era prea departe. Sufletul lui Oromis pâlpâia... 
din ce în ce mai slab... gata să se stingă. 

Glaedr îl ajută cu puterea sa, încercând să-l ţină în viaţă 
până ce ajungeau. Totuşi, nu izbutea să oprească sângele să 
curgă, neînduplecat. 

„Glaedr... dă-mi drumul”, şopti Oromis în gând. O clipă 
mai târziu, cu un glas şi mai slab, spuse: „Să nu mă jeleşti”. 

Şi apoi tovarăşul inimii sale trecu în neființă. 

Pierdut. 

Pierdut. 

PIERDUT! 

Beznă. Pustiu. 

Era singur. 

Lumea se cufundă într-o strălucire stacojie, care pulsa în 
ritmul inimii sale. Glaedr bătu din aripi şi urcă îndărăt de 
unde venise, căutându-i pe Thorn şi pe Cavalerul său. Nu 
voia să-i lase să scape avea să-i prindă, să-i sfâşie şi să-i 
ardă până ce-i ştergea de pe faţa pământului. 

Îl văzu pe dragonul-năpârcă-roşie venind în zbor către el 
şi mugi de jale, bătând din ce în ce mai repede din aripi. În 
ultima clipă, Thorn se trase într-o parte, încercând să-l 
ocolească, dar nu îndeajuns de iute. Glaedr se întinse şi-i 
reteză o bucată mare din coadă. Din ciotul rămas ţâşni un 
râu de sânge. Urlând, dragonul roşu se îndepărtă puţin, 
apoi se năpusti în spatele lui Glaedr. Acesta dădu să se 
întoarcă pentru a nu-l scăpa din ochi, dar celălalt era mai 
mic şi mai sprinten... prea sprinten. Glaedr simţi o durere 
ascuţită la ceafă, apoi ochii i se împăienjeniră şi totul se 
întunecă. 


Unde era? 

Era singur. 

Era singur în beznă. 

Era singur în beznă şi nu putea să se mişte sau să vadă. 

Simţea în apropiere minţile altor făpturi, dar nu erau 
Thorn şi Murtagh, ci Arya, Eragon şi Saphira. 

Apoi, Glaedr îşi dădu seama unde era şi înţelese adevărata 
grozăvie a sorții pe care şi-o alesese. Urlă, cufundat în 
beznă. Urlă şi urlă, lăsându-se pradă jalei, fără să-i pese de 
viitor, căci Oromis murise, iar el era singur. 

Singur!” 

Tresărind, Eragon se întoarse în sine. 

Zăcea pe podea încovrigat. Gâfâind, se ridică şi privi în jur 
după Saphira şi Arya. 

Avu nevoie de timp pentru a înţelege ce vedea. 

Vrăjitoarea duşmană pe care el se pregătea s-o atace 
zăcea la podea, ucisă de o singură lovitură de sabie. 
Spiritele pe care ea şi tovarăşii ei le chemaseră nu se 
vedeau nicăieri. Lady Lorana şedea în jilţul ei, iar Saphira 
era în celălalt capăt al încăperii, chinuindu-se să se ridice. 
Iar bărbatul care şezuse pe podea, între cei trei magicieni, 
era acum în picioare, lângă el, ridicând-o pe Arya în aer, 
ţinând-o de gât. 

Pielea sa îşi pierduse toate culorile, devenind albă ca 
varul. Părul, înainte castaniu, era acum de un roşu sclipitor. 
Când îl privi pe Eragon şi zâmbi, acesta din urmă văzu că 
ochii făpturii căpătaseră o culoare maronie. Acum semăna 
foarte bine cu Durza. 

— Numele nostru este Varaug, zise Umbra. Temeţi-vă de 
noi! 

Arya îl lovi cu picioarele, dar degeaba. Mintea fierbinte a 
Umbrei îl apăsa pe Eragon, încercând să-l învingă. Atacul 
era atât de înverşunat încât Eragon nu se mai putea mişca 
din loc. De-abia izbutea să ţină la depărtare tentaculele ca 
de şarpe ale minţii duşmanului, darămite să meargă sau să 
scoată sabia. Nu-şi dădea seama de ce, însă Varaug era mai 


puternic chiar decât fusese Durza, aşa că el nu era câtuşi 
de puţin sigur că avea să fie în stare să-i mai ţină piept 
multă vreme. O privi pe Saphira şi văzu că Umbra o atacase 
şi pe ea - stătea încordată şi nemişcată lângă balcon cu 
colții rânjiţi. 

Venele de pe fruntea Aryei se umflară. Ea se făcu roşie şi 
vânătă la faţă. Avea gura deschisă, dar nu răsufla. Lovi cotul 
încordat al Umbrei cu palma dreaptă şi-i frânse încheietura 
cu un trosnet puternic. Varaug lăsă braţul în jos şi, preţ de o 
clipă, vârfurile degetelor Aryei atinseră podeaua, apoi însă 
oasele Umbrei se legară la loc, iar el o ridica şi mai sus 
decât la început. 

— O să muriţi, mârâi Varaug. O să muriţi cu toţii pentru că 
ne-aţi întemnițat în lutul ăsta rece şi aspru. 

Ştiind că Arya şi Saphira erau în primejdie, Eragon se 
eliberă de orice emoție. O hotărâre neînduplecată puse 
stăpânire pe el. Cu gânduri limpezi ca nişte cioburi de 
sticlă, se năpusti spre mintea Umbrei, care clocotea. Varaug 
era prea puternic, iar spiritele închise în el prea 
înverşunate pentru ca Eragon să le poată stăpâni, aşa că 
încercă mai degrabă să-l ţină pe duşman ferecat în el însuşi. 
Împrejmui mintea lui Varaug cu a sa - de câte ori acesta 
încerca să se întindă către Saphira sau Arya, Eragon îl 
împiedica şi, de fiecare dată când Umbra încerca să-şi mişte 
trupul, el i se împotrivea, poruncindu-i să rămână pe loc. 

Se luptau cu iuţeala gândului de-a lungul hotarelor minţii 
Umbrei. Aceasta era atât de tulbure şi confuză încât Eragon 
se temea că avea să înnebunească dacă mai rămânea mult 
în legătură cu ea. Îşi adună toate puterile, încercând să 
ghicească dinainte ce avea să facă Varaug, cu toate că ştia 
că, în cele din urmă, avea să fie înfrânt. Oricât era de agil, 
nu se putea măsura cu multele făpturi întemniţate în trupul 
Umbrei. 

Până la urmă, îşi pierdu concentrarea, iar Varaug se folosi 
de prilej pentru a se înfige mai adânc în mintea lui, 
pironindu-l în loc... vrăjindu-l... sufocându-i gândurile, până 


ce Eragon nu mai era în stare decât să-l privească lung, cu 
o ură mută în ochi. Spiritele începură să-i dănţuiască prin 
trup, scotocindu-i fiecare colţişor, umplându-l de furnicături 
chinuitoare. 

— Inelul tău e plin de lumină! făcu Varaug cu ochii măriţi 
de plăcere. Lumină dulce! O să ne putem hrăni vreme 
îndelungată cu ea. 

Apoi însă mârâi de furie când Arya îi apucă încheietura 
mâinii şi i-o frânse în trei locuri. Ea izbuti să scape din 
strânsoare până ca duşmanul să apuce să se vindece şi căzu 
la pământ, gâfâind şi încercând să-şi tragă sufletul. Varaug 
o lovi cu piciorul, dar ea se rostogoli mai departe. Elfa se 
întinse spre sabia ce căzuse la podea. 

Eragon se înfiora, încercând să scape de apăsarea minţii 
Umbrei. 

Pumnul Aryei se încleşta pe mânerul sabiei. Umbra scoase 
un muget fără cuvinte, sări pe ea şi începură amândoi să se 
rostogolească pe podea, luptându-se pentru armă. Arya 
strigă şi-l lovi pe Varaug în tâmplă cu mânerul sabiei. O 
clipă, Umbra se lăsă moale la pământ, iar elfa se trase mai 
în spate şi se ridică. 

Într-o clipă, Eragon se eliberă şi el. Fără să se mai 
gândească la primejdia ce-l pândea, îşi reîncepu atacul 
asupra minţii lui Varaug. Acesta se ridică într-un genunchi, 
apoi se clătină în clipa în care Eragon îşi înteţi atacul. 

— Ucide-l! strigă Eragon. 

Cu pletele învolburate, Arya se aplecă spre el... 

Şi-l străpunse pe Varaug cu sabia drept în inimă. 

În vreme ce Umbra se trase înapoi încercând să-şi scoată 
sabia din piept, Eragon clipi mărunt şi aruncă la o parte 
mintea duşmanului. Varaug deschise gura şi scoase un 
strigăt pătrunzător şi ascuţit, ca un bocet, care făcu 
felinarul de sticlă din tavan să se sfărâme. Se întinse către 
Arya şi făcu un pas şovăielnic spre ea, apoi se opri. Pielea i 
se subţia şi se rupea, dezvăluind zecile de spirite sclipitoare 
întemniţate în trupul său. Acestea pâlpâiau, devenind din ce 


în ce mai mari. Trupul lui Varaug se despica pe liniile 
fiecărui muşchi. În cele din urmă, într-o izbucnire de 
lumină, spiritele îl făcură bucăţi şi fugiră din turn, trecând 
prin pereţi ca şi cum nici nu erau acolo. 

Încet, încet, inima lui Eragon îşi încetini bătăile. Simţindu- 
se bătrân şi obosit, el se apropie de Arya, care stătea în 
picioare, sprijinită de un scaun, pipăindu-şi gâtul cu palma. 
Ea tuşi, scuipând sânge. Părea să nu fie în stare să 
vorbească, aşa că Eragon îşi puse mâna peste a ei şi zise: 

— Waase heill. 

Simţind cum vraja îi sorbea puterile, picioarele i se 
înmuiară, aşa că se văzu nevoit să se sprijine şi el de scaun. 

— E mai bine? întrebă el când totul se termină. 

— Da, şopti Arya şi îi dărui un zâmbet slab, arătând spre 
locul în care fusese Varaug. L-am ucis... l-am ucis, dar n-am 
murit, spuse, părând uimită. Atât de puţini oameni au 
scăpat cu viaţă după ce au omorât o Umbră... 

— Asta pentru că au fost singuri, în vreme ce noi am luptat 
împreună. 

— Da, aşa e. 

— Tu m-ai ajutat în Farthen Dur, iar eu pe tine aici. 

— Da. 

— De-acum, va trebui să ţi se spună şi ţie Biruitoarea 
Umbrei. 

— Să avem amândoi aceeaşi poreclă? 

Saphira îi luă pe nepregătite, slobozind un muget lung şi 
jalnic. Bocind astfel, ea brăzdă podeaua cu ghearele, făcând 
pietrele să se crape. Îşi flutura coada încoace şi încolo, 
sfărâmând mobila şi tablourile posomorâte de pe pereţi. „S- 
au dus! zicea. S-au dus! S-au dus pentru totdeauna!” 

— Saphira, ce s-a-ntâmplat? întrebă Arya, dar nu primi 
nici un răspuns, aşa că se întoarse către Eragon. 

Sfâşiat de tristeţe, acesta spuse: 

— Oromis şi Glaedr sunt morţi. Galbatorix i-a ucis. 

Arya se împletici de parcă primise o lovitură. Gemu şi 
strânse atât de tare în pumni spătarul scaunului încât dosul 


palmelor i se albi. Ochii săi migdalaţi se umplură de lacrimi 
ce i se scurseră pe obraji. 

— Eragon, îngână ea, apoi întinse mâna şi-l apucă de 
umăr. 

Ca din întâmplare, el o strânse în braţe, simţindu-şi, la 
rândul său, ochii umeziţi. Îşi încleşta fălcile, încercând să nu 
se piardă cu firea. Ştia că, dacă începea să plângă, nu avea 
să se mai poată opri. Rămaseră aşa, îmbrăţişaţi, o lungă 
vreme, oferindu-şi mângâiere unul altuia, până ce Arya se 
trase înapoi şi spuse: 

— Cum s-a-ntâmplat? 

— Oromis a avut o criză şi, în timp ce el nu se putea mişca, 
Galbatorix s-a folosit de Murtagh pentru a-l... Am să-ţi spun 
totul când ne întâlnim cu Nasuada, continuă Eragon, 
înecându-se şi clătinând din cap. Trebuie să afle şi ea şi nu 
vreau să povestesc de două ori. 

Arya încuviinţă. 

— Atunci să mergem s-o căutăm. 

Răsărit de soare. 

Conducând-o pe Lady Lorana în josul scărilor, Eragon şi 
Arya se întâlniră cu Blodhgarm şi cu ceilalţi elfi, care urcau 
sărind câte patru trepte deodată. 

— Biruitor al Umbrei! Arya! făcu o elfă cu părul lung şi 
negru. Aţi păţit ceva? Am auzit bocetul Saphirei şi am 
crezut că unul dintre voi a murit! 

Eragon trase cu ochiul la Arya. Jurământul pe care-l 
rostise în faţa Reginei Islanzadi nu-i îngăduia să vorbească 
de Oromis sau de Glaedr în auzul unora care nu erau din 
Du Weldenvarden - precum Lady Lorana - fără ca regina, 
Arya, sau vreun urmaş al lor să-i dea voie. Arya făcu un 
semn din cap şi zise: 

— Te dezleg de jurământ, Eragon. Şi pe tine, şi pe Saphira. 
Spune ce vrei cui vrei. 

— Nu, nu am păţit nimic, răspunse el. Însă Oromis şi 
Glaedr şi-au pierdut viaţa. Au căzut în luptă lângă Gil'ead. 


Ca unul, elfii începură să geamă şi să-i pună zeci de 
întrebări. Arya ridică braţul şi spuse: 

— 'Ţineţi-vă firea. Nu e vremea şi nici locul potrivit pentru 
a afla tot ce vă frământă. Mai sunt încă soldaţi împrejur şi 
nu ştim dacă nu cumva trage cineva cu urechea. Ţineţi-vă 
jalea ascunsă în suflete până ce vom fi cu toţii la adăpost. 

Se opri, se uită la Eragon, apoi continuă: 

— Am să vă povestesc cum au murit după ce aflu eu 
însămi. 

— Nen ono weohnata, Arya Drottningu, făcură ei. 

— Mi-ai auzit chemarea? îl întrebă Eragon pe Blodhgarm. 

— Da, spuse elful cu trupul acoperit cu blana. Am venit cât 
am putut de repede, dar a trebuit să trecem de mulţi 
soldaţi. 

Eragon îşi lipi palma de piept, făcând gestul obişnuit de 
respect al elfilor. 

— Îmi cer iertare pentru ca nu v-am luat cu noi, 
Blodhgarm-elda. În focul luptei mi-am pierdut chibzuinţă şi 
am devenit mult prea încrezător în puterile mele şi din 
pricina acestei greşeli era cât pe-aci să murim toţi trei. 

— Nu-i nevoie să-ţi ceri iertare, Biruitor al Umbrei. Şi noi 
am greşit astăzi, dar pot să-ţi făgăduiesc ca n-o s-o mai 
facem altădată. De-acum înainte vom lupta alături de tine şi 
de vardeni fără să şovâim. 

Coborâră cu toţii în curte. Vardenii izbutiseră să ucidă sau 
să-i prindă pe cei mai mulţi dintre soldaţii din fortăreață, iar 
puţinii care încă se luptau se predară odată ce o văzură pe 
Lady Lorana în puterea vardenilor. Scara era mult prea 
îngustă pentru Saphira, aşa că aceasta fusese nevoită să 
coboare în zbor şi să-i aştepte jos. 

Eragon aşteptă împreună cu Saphira, Arya şi Lady Lorana 
până ce unul dintre vardeni îl aduse pe Jormundur. Când 
acesta li se alătură, îi povestiră ce se-ntâmplase în turn - 
ceea ce-l uimi din cale-afară, apoi i-o dădură în grijă pe 
Lady Lorana. Jormundur îi făcu o plecăciune. 


— Doamnă, puteţi fi fără grija. Vă vom trata cu tot 
respectul şi demnitatea cuvenite rangului Domniei Voastre. 
Chiar dacă suntem duşmani, nu suntem nişte sălbatici. 

— Mulţumesc, răspunse ea. E o mare uşurare. Numai că 
grija mea cea mare este viaţa supuşilor mei. Dacă mi se 
îngăduie, aş vrea să vorbesc cu Nasuada, stăpânitoarea 
voastră, ca să aflu ce are de gând cu ei. 

— Din câte ştiu, şi ea vrea să vă vorbească. La despărţire, 
Lady Lorana spuse: 

— Îţi rămân îndatorată, domniţă a elfilor, şi ţie, Cavalere, 
pentru că aţi ucis fiara înainte să apuce să răspândească 
jalea şi prăpădul în tot oraşul. Soarta ne-a hărăzit să fim 
potrivnici în acest război, dar asta nu înseamnă că nu vă 
admir curajul şi măiestria. S-ar putea să nu ne mai întâlnim 
niciodată, aşa că vă doresc să aveţi parte de fericire 
amândoi. 

Eragon se înclină şi spuse: 

— Şi Domnia Voastră, Lady Lorana. 

— Fie ca stelele să vegheze asupra Domniei Voastre, zise 
Arya. Apoi, Eragon, Saphira şi Arya plecară s-o caute pe 
Nasuada prin Feinster, însoţiţi de Blodhgarm şi de elfi. În 
cele din urmă, o găsiră. Era călare pe armăsarul său de 
luptă, plimbându-se pe străzile cenuşii şi cercetând urmele 
luptei. Încântată şi uşurată să-i vadă pe Eragon şi pe 
Saphira, ea îi salută. 

— Mă bucur că v-aţi întors în cele din urmă. De câteva zile 
încoace, v-am simţit din plin lipsa. Eragon, văd că ai o sabie 
nouă, o sabie de Cavaler. Ţi-au dăruit-o elfii? 

— Pe undeva, da, răspunse el, apoi trase cu ochiul la 
mulţimea de oameni dimprejur şi cobori glasul. Nasuada, 
trebuie să vorbim numai între noi. E foarte important. 

— Prea bine. Să intrăm acolo, spuse Nasuada, cercetând 
clădirile ce mărgineau strada şi arătând spre o casă care 
părea părăsită. 

Doi dintre străjerii ei le-o luară înainte, în fugă, pentru a 
cerceta casa. Câteva minute mai târziu, ieşiră şi-i făcură 


Nasuadei o plecăciune, spunându-i: 

— E pustie, Domniţă. 

— Foarte bine. Mulţumesc. 

Apoi, ea descălecă, îi dădu frâiele armăsarului unuia dintre 
bărbaţii din alai şi intră cu paşi mari. Eragon şi Arya o 
urmară. Rătăciră toţi trei prin casa pustiită până ce 
ajunseră într-o bucătărie care avea o fereastră îndeajuns de 
mare pentru ca Saphira să-şi poată vâri capul înăuntru. 
Eragon deschise obloanele, iar Saphira îşi lăsă capul pe o 
masă de lemn. Răsuflarea ei umplea încăperea cu miros de 
carne friptă. 

— Putem vorbi fără teamă, spuse Arya după ce ţesuse 
farmece care aveau să-i împiedice pe curioşi să tragă cu 
urechea la discuţia lor. 

Nasuada îşi frecă braţele şi se înfiora. 

— Despre ce e vorba, Eragon? întrebă. 

El înghiţi în sec, copleşit de păreri de rău. Şi-ar fi dorit să 
nu fie nevoit să vorbească despre soarta lui Oromis şi a lui 
Glaedr. 

— Nasuada... spuse în cele din urmă. Eu şi Saphira nu am 
fost singuri... Mai existau un Cavaler şi un dragon care 
luptau împotriva lui Galbatorix. 

— Ştiam eu, făcu Nasuada cu ochii sclipitori. Numai aşa se 
puteau lega toate. Ei v-au fost dascăli în Ellesmera, nu? 

„Au fost, spuse Saphira, dar nu mai sunt.” 

— Nu mai sunt? 

Eragon strânse din buze şi clatină din cap cu ochii în 
lacrimi. 

— Au murit în Gil'ead chiar în dimineaţa asta. Galbatorix s- 
a folosit de Thorn şi de Murtagh pentru a-i ucide. L-am 
auzit vorbindu-le prin gura lui Murtagh. 

Nasuada se întunecă la faţă, pierzându-şi orice urmă de 
însufleţire. Părea răvăşită. Se aşeză într-un scaun din 
apropiere şi rămase cu ochii aţintiţi la cenuşa din vatra 
rece. Bucătăria se cufundă în tăcere. În cele din urmă, ea se 
mişcă şi zise: 


— Eşti sigur că sunt morţi? 

— Da. 

Nasuada îşi şterse ochii cu mâneca. 

— Povesteşte-mi despre ei, Eragon, te rog... 

Aşa că, vreme de o jumătate de ceas, Eragon îi vorbi 
despre Oromis şi Glaedr, despre cum scăpaseră cu viaţă 
după căderea Cavalerilor şi despre hotărârea lor de a 
rămâne ascunşi. Îi explică Nasuadei adevărul despre 
piciorul lipsă al lui Glaedr şi crizele lui Oromis, apoi le făcu 
un portret amănunţit, amintind şi de învăţătura de care el şi 
Saphira avuseseră parte. Jalea sa creştea din ce în ce când 
îşi amintea de lungile zile petrecute împreună cu Oromis pe 
Crestele din Tel'naeir şi despre multele clipe în care elful îi 
ajutase pe el şi pe Saphira. Când ajunse la lupta cu Thorn şi 
Murtagh din Gil'ead, Saphira îşi ridică botul de pe masă şi 
începu iarăşi să scâncească înfundat. La urmă, Nasuada 
oftă şi zise: 

— Aş fi vrut să-i întâlnesc, dar, vai, n-a fost să fie... Dar 
încă nu izbutesc să pricep un lucru, Eragon. Mi-ai spus că l- 
ai auzit cu urechile tale, pe Galbatorix, atunci când le 
vorbea. Cum aşa? 

— Da, şi eu aş vrea să ştiu, zise Arya. 

Eragon căută ceva de băut, dar în bucătărie nu erau nici 
apă, nici vin, aşa că-şi drese vocea şi începu să le 
povestească despre ultima călătorie în Ellesmera. Saphira îl 
lăsă să vorbească netulburat, întrerupându-l numai de 
câteva ori. Eragon începu cu adevărul despre părinţii săi, 
apoi trecu repede peste tot ce se-ntâmplase în timpul 
şederii lor în Du Weldenvarden, de la cristalul oţelit pe 
care-l găsiseră sub rădăcinile copacului Menoa până la 
Brisingr şi ziua în care trecuse să-l vadă pe Sloan. În cele 
din urma, le povesti Aryei şi Nasuadei despre miezurile 
inimilor dragonilor. 

— Ce de lucruri, spuse Nasuada, ridicându-se şi începând 
să se plimbe încoace şi încolo prin bucătărie. Tu eşti fiul lui 
Brom... Galbatorix soarbe putere din sufletele dragonilor 


ale căror trupuri au murit. E prea mult dintr-odată... Măcar, 
continuă ea, frecându-şi iar braţele, acum ştim adevărul 
despre Galbatorix şi puterile lui. 

Arya stătea nemişcată ca o statuie, părând năucită. 

— Dragonii n-au murit, şopti ea, ducându-şi mâinile la 
piept, ca şi cum se ruga. N-au murit încă, după atâţia ani... 
Vai, de ce nu putem să le spunem adevărul semenilor mei? 
Ce s-ar mai bucura! Şi cât de aprigă ar fi mânia lor dacă ar 
auzi despre sufletele căzute în robie. Ar porni pe dată către 
Uru'baen şi nu s-ar opri până când nu ar elibera toţii 
dragonii, oricât de mulţi şi-ar pierde vieţile. 

„Dar nu le putem spune”, zise Saphira. 

— Nu, nu putem, recunoscu Arya şi lăsă ochii în jos. Dar ce 
n-aş da să fie cu putinţă! 

Nasuada se uită lung la ea. 

— Te rog să mă crezi că nu vreau să te insult, îi spuse, dar 
mi-aş fi dorit ca mama ta, Regina Islanzadi, să fi găsit cu 
cale să ne împărtăşească acest lucru. Ne-ar fi putut fi de 
folos încă de acum mulţi ani. 

— Aşa este, zise Arya încruntându-se. Pe Câmpiile 
Pârjolite, Murtagh a reuşit să-i învingă pe Eragon şi pe 
Saphira pentru că ei n-au ştiut că era cu putinţă ca 
Galbatorix să le fi dat la ei câteva Eldunari şi deci nu s-au 
apărat aşa cum se cuvenea. Dacă Murtagh nu s-ar fi 
înduplecat, voi amândoi, continuă ea, întorcându-se spre 
Eragon şi Saphira, aţi fi acum întemnițați în slujba regelui. 
Oromis şi Glaedr, ca şi mama, aveau motive întemeiate 
pentru a ţine tăinuit adevărul despre Eldunari, însă noi am 
fost foarte aproape de pieire din pricina reţinerii lor. Am să- 
i vorbesc despre asta mamei de îndată ce voi avea prilejul. 

Nasuada se plimba înainte şi înapoi, între masă şi vatră. 

— Mi-ai dat multe de gândit, Eragon... făcu ea, bătând cu 
piciorul în podea. Pentru prima dată de când exista 
vardenii, ştim o cale de a-l ucide pe Galbatorix. Avem o 
speranţă să învingem... Dacă putem să-l îndepărtam de 


Eldunari, îşi va pierde mult din putere, apoi tu şi alţi 
magicieni îl veţi putea dovedi. 

— Da, dar cum s-o facem? întrebă Eragon. 

— Nu ştiu să-ţi răspund acum, zise Nasuada ridicând din 
umeri, dar sunt sigură că e cu putinţă. De-acum înainte, va 
trebui să ne chinuim să găsim o cale. E lucrul cel mai 
important dintre toate. 

Eragon simţi privirea Aryei, care-l sfredelea. Neliniştit, 
ridică din sprâncene, ca o întrebare fără cuvinte. 

— N-am înţeles niciodată, zise elfa, de ce oul Saphirei a 
apărut acolo unde erai tu şi nu altundeva, în cine ştie ce 
câmpie părăsită. Nu putea să fie doar o întâmplare şi totuşi 
nu găseam nici o explicaţie. Acum înţeleg. Trebuia să 
ghicesc că eşti fiul lui Brom. L-am cunoscut, chiar dacă nu 
foarte bine. Pe undeva, semănaţi. 

— Chiar aşa? 

— Poţi să fii mândru că te numeşti fiul lui Brom, spuse 
Nasuada. A fost, fără putinţă de tăgada, un om mare. Dacă 
nu era el, vardenii nu ar exista, iar tu eşti cel mai potrivit 
pentru a-i duce mai departe munca. 

După o vreme, Arya spuse: 

— Eragon, ne dai voie să vedem miezul inimii lui Glaedr? 

El şovăi puţin, apoi ieşi şi luă sacul din desagii de la şa. Cu 
mare grijă, pentru a nu atinge Eldunari cu mâinile goale, 
desfăcu legăturile şi trase sacul în jos, dezvăluind 
nestemata aurie. Când o văzuse prima dată, aceasta sclipea 
puternic - acum, vârtejurile scânteietoare erau slabe şi 
tulburi, de parcă mintea lui Glaedr de-abia mai pâlpâia. 
Nasuada se aplecă şi privi în adâncurile învolburate, a căror 
lumină i se reflecta în ochi. 

— Şi vrei să spui că Glaedr este într-adevăr acolo, 
înăuntru? 

„Da”, răspunse Saphira. 

— Pot să-i vorbesc? 

— Poţi încerca, însă nu cred că-ţi va răspunde. Tocmai şi-a 
pierdut Cavalerul. O să-i ia multa vreme să-şi revină. Nici 


nu putem fi siguri că va izbuti. Te rog, Nasuada, lasă-l în 
pace! Dacă ar fi dorit să-ţi vorbească, ar fi făcut-o el însuşi. 

— Fireşte. Nu voiam să-l tulbur, mai ales acum, când 
suferă atât de tare. Am să aştept să se liniştească şi apoi am 
să-i vorbesc. 

Arya se apropie de Eragon şi-şi puse palmele de o parte şi 
de alta a nestematei, foarte aproape, dar fară s-o atingă. 
Privi piatra, cu mult respect şi venerație, părând cufundată 
în gânduri, apoi şopti ceva în limba străveche, iar sufletul 
lui Glaedr pâlpâi ceva mai tare, ca şi cum i-ar fi răspuns. 
Elfa lăsă mâinile în jos. 

— Eragon, Saphira, spuse ea, de-acum aveţi o datorie 
sacră: să purtaţi de grijă altei vieţi. Orice s-ar întâmpla, 
trebuie să-l apăraţi pe Glaedr. Acum, că Oromis a plecat 
dintre noi, avem nevoie mai mult ca oricând de puterea şi 
înţelepciunea lui. 

„Nu te teme, Arya. Nu vom îngădui să i se întâmple nici o 
nenorocire”, făgădui Saphira. 

Eragon vâri din nou Eldunari în sac şi dădu să-i lege 
curelele, însă din pricina oboselii mâinile parcă nu-l 
ascultau. Vardenii câştigaseră o luptă importantă, iar elfii 
cuceriseră Gil'ead, însă asta nu-i aducea prea multă 
bucurie. O privi pe Nasuada şi întrebă: 

— Şi acum? 

— Acum, spuse Nasuada, ridicând fruntea, o să mărşăluim 
spre nord, către Belatona. După ce cucerim oraşul, o să 
plecăm spre Dras-Leona, iar de acolo către Uru'baen 
pentru a-l da jos pe Galbatorix sau pentru a muri încercând. 
Asta vom face acum, Eragon. 

Despărţindu-se de Nasuada, Eragon şi Saphira se învoiră 
să plece din oraş şi să se întoarcă în tabăra vardenilor 
pentru a se putea odihni mai bine. Însoţiţi de Blodhgarm şi 
de ceilalţi elfi, plecară pe jos, către poarta oraşului. Eragon 
ducea în braţe sacul cu miezul inimii lui Glaedr. Niciunul 
dintre ei nu vorbea. 


Eragon stătea cu privirile aţintite la pământul pe care 
călca, fără să-i ia în seamă pe oamenii care treceau pe 
lângă ei în fugă. Pentru el lupta se terminase şi nu voia 
decât să închidă ochii şi să uite de jalea de peste zi. Nu-şi 
putea scoate din minte ultimele senzaţii ale lui Glaedr: „Era 
singur. Era singur în beznă... Singur!” Eragon înghiţi un 
sec, simțindu-se copleşit de un val de greață. „Deci asta 
înseamnă să-ţi pierzi Cavalerul sau dragonul. Nu mă mir că 
Galbatorix şi-a pierdut minţile.” „Suntem ultimii”, spuse 
Saphira. 

Eragon se încruntă, neînţelegând. 

„Ultimul Cavaler şi ultimul dragon care nu sunt în robia 
regelui, adaugă ea. Suntem ultimii rămaşi... suntem...” 
„Singuri.” „Da.” 

Eragon se împiedică de o piatra pe care n-o observase. 
Întristat, închise o clipa ochii. „Nu putem izbândi singuri, se 
gândi. Nu avem cum! Nu suntem pregătiţi!” Saphira 
încuviinţă, iar jalea şi neliniştea ei, amestecate cu ale lui, îl 
lăsară aproape neputincios. 

Când ajunseră la poarta cea mare, Eragon se opri. Nu-i 
venea să-şi croiască drum prin mulţimea care se adunase 
acolo, încercând să fugă din Feinster cât mai repede. Privi 
în jur, căutând alt drum. Văzând zidurile, îi veni dintr-odată 
dorinţa de a vedea oraşul în lumina zilei. 

Îndepărtându-se de Saphira, alergă pe o scara ce ducea 
pe creasta zidului. Saphira scoase un mârâit supărat şi-l 
urmă, deschizându-şi aripile pe jumătate şi ajungând pe 
creastă dintr-un singur salt. 

Rămaseră sus, unul lângă altul, aproape un ceas, privind 
soarele care se înălța. Una câte una, razele palide, aurii se 
întindeau peste câmpiile mănoase dinspre est, făcând ca 
nenumăratele firişoare de praf ce pluteau prin aer să 
lucească. Atunci când atinseră o pală de fum, acesta începu 
să lucească portocaliu şi roşu şi să se învârtejească parcă şi 
mai tare. Focurile care arseseră printre bordeiele 
dimprejurul oraşului se stinseseră aproape toate, însă, după 


ce Eragon şi Saphira se alăturaseră luptei, izbucniseră 
altele, de această dată înăuntrul zidurilor, iar stâlpii de fum 
ce se înălţau din casele prăbuşite dădeau priveliştii o 
frumuseţe ciudată. Dincolo de Feinster, marea sclipitoare se 
întindea către orizontul plat şi îndepărtat. Printre valuri, 
pânzele unei corăbii care se îndrepta spre nord de-abia se 
mai zărea. 

Mângâiat de razele calde, Eragon începu să se liniştească. 
Tristeţea i se risipi, ca fuioarele de ceaţă ce se înălţau din 
apele unui râu. El răsuflă adânc, dezmorţindu-şi muşchii. 

„Nu, spuse, în cele din urmă, nu suntem singuri. Te am pe 
tine, iar tu mă ai pe mine. Şi mai sunt şi Arya, şi Nasuada, şi 
Orik, şi mulţi alţii care ne vor ajuta să izbândim.” „Şi 
Glaedr”, adaugă Saphira. 

„Da.” 

Eragon lăsă ochii în jos, privind sacul pe care-l purta în 
braţe, şi simţi un fior de milă şi de iubire pentru dragonul 
întemnițat în Eldunari. Strânse sacul la piept şi o mângâie 
uşor pe Saphira, bucurându-se de apropierea ei. 

„Putem s-o facem, se gândi. Galbatorix nu este 
atotputernic. Are o slăbiciune pe care o putem folosi 
împotriva sa... Putem izbândi.” „Putem şi trebuie să 
izbândim”, zise Saphira. „De dragul prietenilor şi al 
neamurilor noastre...” „... şi pentru restul Alagaesiei...” ,... 
trebuie s-o facem.” 

Eragon ridica miezul inimii lui Glaedr deasupra capului, 
către soare şi ziua care abia începea, şi zâmbi cu gândul la 
luptele care-i aşteptau, înainte ca el şi Saphira să poată, în 
cele din urmă, să-l înfrunte şi să-l ucidă pe Galbatorix, 
duşmanul lor cel neînduplecat. 

Aici se încheie cea de-a treia carte din ciclul Moştenirea. 

Povestea se va continua şi încheia în volumul al IV-lea. 

Glosar. 

LIMBA STRĂVECHE: 

Adurna risa! 

— Apă, ridică-te! 


Agaeti Blodhren - Sărbătoarea Frăției de Sânge, ţinută o 
dată la o sută de ani, pentru a celebra legământul străvechi 
dintre elfi şi dragoni alfa-kona - femeie elfă. 

Athalvard - frăţie a elfilor, care are ca scop păstrarea 
cântecelor şi poemelor lor. 

Atra du evarinya ono varda, Dathedr-vodhr - Fie ca stelele 
să vegheze asupra ta, nobile Dathedr! 

Atra esterni ono thelduin, Eragon Shur'tugal! 

— Fie ca soarta cea bună să-ţi zâmbească, Eragon, 
Cavaler al Dragonilor! 

Atra gulia un ilian tauthr ono un atra ono waise skoliro fra 
rauthr! 

— Fie ca norocul şi fericirea să te însoţească şi să fii 
apărată de necazuri! 

Audr - sus. 

BjartskularSolzi Sclipitori. 

Blodhgarm - Lup Sângeros brisingr - foc. 

Brisingr, iet tauthr! 

— Focule, urmează-mă! 

Brisingr raudhr! 

— Foc roşu! 

Deyja! 

— Mori! 

Draumr kopa - privire de vis drottningu - prinţesă. 

Du deloi lunaea - Netezeşte pământul/noroiul. 

Du Namar Aurboda - Ştergerea numelor. 

Du Vrangr Gata - Cărarea Şerpuită edur - o înălţime sau 
movilă. 

Eka eddyr ai Shur'tugal... Shur'tugal... Argetlam - Sunt 
Cavaler al. 

Dragonilor... Cavaler al Dragonilor... Palmă Argintie. 

Eka elrun ono - Iţi mulţumesc elda - un titlu care poate fi 
folosit atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei şi care arată 
un mare respect. 

Eldhrimner O Loivissa nuanen, dautr abr deloi/Eldhrimner 
nen ono weohnatai medh solus un thringa/Eldhrimner un 


fortha onr feon vara/Wiol alir sjon - Creşti, frumoasă 
Loivissa, fiică a pământului/ Creşti aşa cum ai face-o sub 
razele soarelui şi picăturile de ploaie/Creşti şi scoate la 
iveală floarea primăverii/Sub ochii tuturor. 

Eldunari - miezul inimii. 

Erisdar - lămpile fără flacără, folosite de elfi şi pitici 
(numele provine de la elful care le-a inventat) faelnirv - 
rachiu distilat de elfi fairth - imagine creată cu ajutorul 
magiei pe o bucată de argilă fell - munte finiarel - titlu 
folosit pentru un tânăr foarte promiţător. 

Flauga! 

— Zboară! 

Fram - înainte. 

Fricai onr eka eddyr - Vă sunt prieten. 

Ganga! 

— Du-te! 

Garjzla, letta! 

— Lumină, stinge-te! 

Gedwey ignasia - palmă sclipitoare. 

Helgrind - Porţile Morţii. 

Indivarn - un anume fel de legătură între Cavaler şi 
dragonul său. 

Jierda! 

— Sparge, loveşte! 

Konungr - rege. 

Kuldr, risa lam iet un malthinae unin bolir! 

— Aur, vino în palma mea şi fă-te bulgăre! 

Kveykva - trăsnet. 

Lamarae - pânză ţesută din lână şi urzici împletite laolaltă. 

Letia! 

— Opreşte! 

Liduen Kvaedhi - Scriere Poetică loivissa - un crin 
albastru, cu floarea lungă, care creşte în Imperiu maela - 
linişte. 

Naina! 

— Fă să strălucească! 


Nalgask - amestec de ceară de albine şi ulei de alună, 
folosit pentru a umezi pielea. 

Nen ono weohnata, Arya Drottningu! 

— Cum doreşti, prinţesă Arya! 

Seithr - vrăjitoare. 

Shur'tugal - Cavaler al Dragonilor. 

Slytha! 

— Dormi! 

Stenr risa! 

— Piatră, ridică-te! 

Svit-kona - titlu care denotă respect, folosit pentru o 
femeie elfă foarte înţeleaptă. 

Talos - cactus întâlnit în apropiere de Helgrind. 

Thaefathan! - îngroaşă-te! 

Thorta du ilumeo! 

— Spune adevărul! 

Vakna! 

— Trezeşte-te! 

Vodhr - titlu folosit numai pentru un bărbat; denotă un 
respect moderat. Waise heill! 

— Fii vindecat! 

Yawe - legământ de credinţă. 

LIMBA PITICILOR. 

Ascudgamin - pumni de oţel. 

Az Knuridrathn - Arborii de Piatră. 

Az Ragni - Râul. 

Az Sartosvrenht rak Balmung, Grimstnzborith rak 
Kvisagur - Povestea. 

Regelui Balmung din Kvisagur. 

Az Sindriznarrvel - Nestemata lui Sindri barzul - blestem 
prin care i se doreşte altuia să aibă parte de o soartă rea 
delva - vorbă de alint printre pitici; denumeşte şi un soi de 
bulgări de aur, care se găsesc numai în Munţii Beor şi pe 
care piticii îi preţuiesc, dur - al nostru durgrimst - clan (mai 
precis, „palatul nostru” sau „casa noastră”) durgrimstvren - 
război între clanuri eta - nu. 


Eta! Narho udim etal os isu vond! Narho udim etal os 
formvn mendunost brakn, az Varden, hrestvog dur 
grimstnzhadn! Az Jurgenvren gathrid ne domar oen etal - 
Nu. N-am să îngădui să se întâmple aşa ceva. N-am să-i las 
pe neghiobii ăştia fără barbă, pe nume vardeni, să ne 
distrugă regatul. Războiul cu Dragonii ne-a slăbit puterile şi 
TĂI sa 

Fanghur - făpturi asemănătoare cu dragonii, dar ceva mai 
mici şi mai puţin inteligente decât verii lor (originare din 
Munţii Beor) 

Farthen Dur - Tatăl Nostru. 

Feldunost - barbă de promoroacă (specie de capre care 
trăiesc în. 

Munţii Beor) 

Galdhiem - cap sclipitor/strălucitor. 

Ghastgar - întrecere de aruncare a suliţelor, 
asemănătoare unui turnir; potrivnicii călăresc pe Feldunost 
grimstborith - şef de clan (mai precis, „stăpânul palatului”; 
la plural, grimstborithn) grimstcarvlorss - cea care vede de 
casă grimstnzborith - conducătorul piticilor, fie el rege sau 
regină (mai precis, „stăpânul palatelor”) huthvir - toiag cu 
două lame la capete, folosit de cei din Durgrimst Quan. 

Hwatum il skilfz gerdumn! 

— Ascultaţi-mi vorbele! 

Ingeitum - meşterii focului; fierari. 

Isidar Mithrim - Trandafirul de Stea (steaua de safir) 
knurla - pitic (mai precis, „făptură de piatră”; la plural, 
knurlan) knurlaf - femeie/ea/pe ea knurlag - bărbat/el/pe el 
knurlagn - bărbaţi. 

Knuricarathn - lucrători în piatră; zidari knurlnien - Inimă 
de Piatră. 

Ledwonnu - Colierul lui Kalf. Cuvântul se foloseşte şi ca 
termen generic pentru „colier” menknurlan - „cei care nu 
sunt de piatră” (cea mai cruntă insultă din limba piticilor; 
nu se poate traduce perfect în altă limbă) merna - lac/iaz. 

Nagra - mistreţ uriaş, originar din Munţii Beor. 


Nal, Grimstnzborith Orik! 

— Cinste ţie, Rege Orik! 

Omthrond - ochi de vultur. 

Ragni Darmn - Râul cu Peştişori Roşii. 

Ragni Hefthyn - Straja Râului. 

Shrrg - lup uriaş, originar din Munţii Beor. 

Skilfz Delva - delva mea (vezi traducerea pentru „delva”) 
thriknzdal - linia care desparte cele două părţi ale unei 
lame, partea ascuţită de cea groasă şi moale. 

Tronjheim - Coiful Uriaşilor. 

Un qroth Guntera! 

— Aşa a grăit Guntera! 

Urzhad - urs uriaş de peşteră, originar din Munţii Beor. 

Vargrimst - fără clan/alungat. 

Vrenshrrgn - Lupii Războiului werg - exclamaţie de scârbă 
(folosită cu umor în toponimul Werghadn, care se traduce 
fie ca „tărâmul de puah!” sau, ceva mai liber, „tărâmul cel 
urât”) 

LIMBA TRIBURILOR RĂTĂCITOARE no - sufix ataşat la 
numele unei persoane pe care o respecţi şi vrei s-o onorezi. 

LIMBA URGALILOR. 

Hemdall - femelele care conduc diferite triburi namna - 
fâşii de pânză împletite, care conţin istoria unei familii de 
urgali şi sunt atârnate la intrarea în coliba acesteia nar - 
titlu care denotă un mare respect. 

Urgralgra - numele folosit de urgali pentru ei înşişi (mai 
precis, „cei cu coarne”) 

Mulţumiri. 

Kvetha Fricaya! Prieteni, vă salut! 

Brisingr a fost o carte de care m-am bucurat, care m-a 
captivat şi pe care uneori mi-a venit greu s-o scriu. Când m- 
am apucat, mă simţeam de parcă era vorba de un puzzle 
uriaş, în trei dimensiuni, pe care trebuia să-l fac fără vreun 
indiciu sau vreo instrucţiune. Experienţa mi s-a părut foarte 
satisfăcătoare, în ciuda greutăților care au apărut 
câteodată. 


Din pricina complexităţii sale, Brisingr a ieşit mult mai 
mare decât crezusem - atât de mare încât am fost nevoit să 
extind seria de la trei la patru cărţi. Astfel, trilogia 
Mogştenirea a devenit un ciclu de romane. Şi această 
schimbare mă mulţumeşte. Adăugarea unui nou volum mi-a 
permis să-mi cercetez mai în profunzime personajele şi să 
las ca legăturile dintre ele să se dezvolte într-un ritm mai 
firesc. 

Aşa cum mi s-a întâmplat şi cu Eragon, şi cu Cartea 
primului născut, nu aş fi putut nicidecum să termin această 
carte fără sprijinul multor oameni talentaţi, cărora le sunt 
veşnic recunoscător. Le mulţumesc: 

Acasă. 

Mamei, pentru mâncarea, ceaiurile, sfaturile, înţelegerea, 
răbdarea nesfârşită şi optimismul ei; 

Tatălui meu, pentru părerile sale cu totul speciale, 
observaţiile extrem de pertinente cu privire la poveste şi 
scriitură, pentru că m-a ajutat să dau nume cărţii şi pentru 
că el mi-a dat ideea ca sabia lui Eragon să izbucnească în 
flăcări de câte ori i se rosteşte numele (foarte tare!); 

Precum şi minunatei mele surori, Angela, care a fost de 
acord să mai intre o dată în pielea personajului său şi care 
mi-a dat multe informaţii despre nume, plante şi tot ce are 
de-a face cu lâna. 

La Writers House. 

Lui Simon Lipskar, agentul meu, pentru prietenia pe care 
mi-a arătat-o, pentru munca sa şi pentru că mi-a dat un 
impuls de care aveam mare nevoie, pe la începutul lucrului 
la Brisingr (fără de care mi-ar fi trebuit, poate, încă vreo doi 
ani să termin cartea); 

Şi asistentului său, Josh Getzler, pentru tot ceea ce face 
pentru Simon, dar şi pentru ciclul de romane Moştenirea. 

La Knopf. 

Lui Michelle Frey, editoarea mea, care m-a ajutat cum nu 
se poate mai bine să-mi periez şi să-mi mai scurtez 
manuscrisul (prima versiune era mult, mult mai lungă); 


Lui Michele Burke, editor adjunct, care s-a chinuit şi ea cu 
redactarea şi care a alcătuit rezumatele la Eragon şi Cartea 
primului născut; 

Lui Judith Haut, şefa departamentului de comunicaţii şi 
marketing, care a răspândit de la bun început, peste tot, 
vestea despre această serie; 

Lui Christine Labov, director de publicitate; 

Lui Isabel Warren-Lynch, director artistic, care, împreună 
cu echipa sa, a creat, şi de această dată, o carte atât de 
frumoasă; 

Lui John Jude Palencar pentru imaginea minunată de pe 
copertă (nu ştiu ce o să mai facă pentru volumul patru!); 

Lui Artie Bennett, redactor, pentru că a verificat fiecare 
cuvânt, real sau fictiv, din Brisingr cu atâta grijă; 

Lui Chip Gibson, şeful departamentului de cărţi pentru 
copii de la Random House; 

Lui Nancy Hinkel, director editorial la Knopf, pentru 
sprijinul ei necondiţionat; 

Lui Joan Demayo, director de vânzări, şi echipei sale 
(multe mulţumiri şi huzzah!); 

Lui John Adamo, a cărui echipă a creat atâtea materiale 
impresionante; Lindei Leonard, de la new media, pentru cât 
s-a chinuit cu marketingul online; 

Lindei Palladino, lui Milton Wackerow şi lui Carol 
Naughton de la producţie; 

Lui Pam White, lui Jocelyn Lange şi restului echipei de la 
departamentul drepturi conexe, care au făcut o treabă într- 
adevăr minunată, vânzând ciclul Moştenirea prin diverse 
țari ale lumii; 

Lui Janet Renard, corector; 

Şi tuturor celorlalţi de la Knopf care m-au sprijinit. La 
Listening Library: 

Lui Gerard Doyle care aduce Alagaesia la viaţă cu glasul 
său; Lui [aro Meyer, pentru că a prins cum nu se poate mai 
bine pronunția limbilor mele; 


Lui Orii Moscowitz, pentru că a pus totul laolaltă; Şi 
Amandei D'Acierno, redactor la Listening Library. Vă 
mulţumesc tuturor! 

Cartea numită The Craft of the Japanese Sword a lui Leon 
şi Hiroko Kapp şi Yoshindo Yoshihara mi-a furnizat multe 
informaţii de care aveam nevoie pentru a descrie aşa cum 
se cuvine făurirea unei săbii, în capitolul „Mintea şi 
metalul”. O recomand cu căldură tuturor celor interesaţi să 
afle mai multe despre tehnica făuririi săbiilor (în special a 
celor japoneze). Ştiaţi că meşterii japonezi obişnuiau să 
aprindă focul lovind cu ciocanul capătul unui drug de fier 
până ce se încingea la roşu şi apoi lipindu-l de o torţă de 
cedru înmuiată în sulf? 

De asemenea, pentru cei care au înţeles la ce se referă 
scena în care Arya şi Eragon stau lângă foc şi vorbesc 
despre „zeul singuratic”, singura scuză pe care o pot invoca 
este că Doctorul poate călători oriunde, chiar şi în 
realităţile alternative. 

Hei, şi eu sunt fan! 

În cele din urmă, cele mai importante mulţumiri. Pentru 
voi. Pentru că citiţi Brisingr şi pentru că aţi rămas atâţia ani 
alături de romanele ciclului Moştenirea. Fără ajutorul 
vostru, n-aş fi putut scrie niciodată această serie. Însă ce aş 
fi făcut în loc de asta nu ştiu! 

Din nou, aventurile lui Eragon şi ale Saphirei s-au încheiat 
şi iarăşi am ajuns la capătul acestei cărări şerpuite... Dar 
numai pentru moment. Mai avem multe mile de parcurs. 
Volumul patru va apărea de îndată ce-l voi putea termina şi 
vă promit că va fi cel mai incitant de până acum. Abia aştept 
să-l citiţi! 


SFÂRŞIT 


1 în original, falchion, numele unui tip de sabie din Europa 
Evului Mediu, care pare să fi fost gândită plecându-se de la 
caracteristicile unui cuţit de măcelărie. Era mai mare decât 
cele obişnuite şi putea fi folosită pentru lovituri de topor sau 
satâr, (n.tr.) 

2 în engleză, dragonfly (n.tr.)