Andrzej-Sapkowski-The-Witcher-5-Botezul-focului

ANDRZEJ SAPKOWSKI 
— SERIA WITCHER — 


5. BOTEZUL FOCULUI 


1 
Păsărelele ciripeau de zor prin tufişuri. 


Povârnişul râpei era năpădit de o puzderie stufoasă de 
mărăcinişuri şi buruieni încâlcite, un loc de vis pentru hrană 
şi cuibărit, nu e de mirare că roiau păsărelele. Florinţii 
lansau triluri cu înfrigurare, inariţele şi micuţele silvii 
ciripeau, iar din când în când răsunau pin-pinc-urile 
cintezelor. Cinteza face-a ploaie, se gândea Milva, 
contemplând cerul. Nu era niciun nor. Dar cinteza 
prevesteşte întotdeauna ploaia. La urma urmei, n-ar strica o 
ploicică. 


Punctul de observare de vizavi de buza râpei fusese ales 
bine, oferind mari şanse de vânătoare reuşită, mai ales aici, 
în codrul Brokilon, raiul animalelor. Driadele, stăpâne peste 
o bună parte a pădurii, vânau destul de rar, iar oamenii se 
încumetau şi mai rar prin locurile astea. Aici, orice vânător 
care râvnea la carne sau blănuri devenea el însuşi o pradă. 
Broaştele din Brokilon nu aveau pic de milă 


faţă de intruşi. Milva o simţise pe propria piele. 


Oricum, Brokilonul nu ducea lipsă de jivine. Milva însă stătea 
la pândă de mai bine de două ore, şi încă nu i se ivise nimic 
în faţa ochilor. Nici gând să vâneze din mers - seceta care 
clocotea de o lună 


aşternuse un covor de crengi şi frunze uscate, care trosneau 
la fiecare pas. In astfel de împrejurări, numai dacă stai 
ascuns şi nemişcat poţi avea parte de noroc şi de pradă. Un 


fluture amiral s-a aşezat pe vergeaua arcului. Milva nu l-a 
alungat. Observându-l cum îşi îndoaie şi- 


şi desface aripile, i-au căzut ochii pe arc, ultima sa achiziţie, 
de care nu mai contenea să se bucure. Era un arcaş iscusit şi 
era înnebunită după 


arme. lar cea pe care o ţinea în mână era cea mai bună 
dintre cele mai bune. 


Milva avusese multe arcuri la viaţa ei. Se deprinsese să tragă 
cu cele obişnuite, din frasin şi din tisă, dar renunţase repede 
la ele, în favoarea celor compozite şi reflexe, folosite de 
driade şi elfi. Arcurile elfilor erau mai scurte, mai uşoare şi 
mai simplu de mânuit datorită combinației de lemn şi 
tendoane de animale şi, de asemenea, mult mai rapide 
decât cele de tisă - săgeata lansată din ele ajungea la ţintă 
într-un timp mult mai scurt şi pe o cale mai dreaptă, care 
cam elimina posibilitatea de a fi deviată de vânt. Cele mai 
bune exemplare de astfel de arme, cu vergele 


SI. 8 


încovoiate de patru ori mai mult decât cele obişnuite, purtau 
numele de zefhar de la elfi, de la denumirea semnului runic 
format din braţele şi mânerul arcului. În atâţia ani trecuseră 
multe zefare prin mâna Milvei şi nu-şi închipuia că ar putea 
exista vreun arc care să le întreacă. 


Dar, într-o bună zi, a dat peste un asemenea arc. Unde 
altundeva decât în Bazarul Maritim din Cidaris, renumit 
pentru diversitatea mărfurilor rare şi bizare aduse de 
marinari din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, la bordul 
fregatelor şi galioanelor. Ori de câte ori avea ocazia, Milva 
vizita bazarul şi se uita la arcurile de peste mări. Chiar de 
acolo şi-a procurat arcul despre care credea că o va sluji 
mulţi ani de-acum înainte - un zefar provenit din Zerrikania, 


întărit cu corn lustruit de antilopă. Arcul a fost fără cusur. Un 
an. Pentru că un an mai târziu, pe aceeaşi tarabă şi la 
acelaşi negustor a pus ochii pe o adevărată 


minunăţie. Arcul provenea din Nordul îndepărtat. Avea 
anvergura de şaizeci şi doi de centimetri, era din mahon, cu 
mânerul perfect calibrat, vergeaua plată, laminată, din lemn 
nobil, intercalat cu oase şi tendoane de balenă. Se distingea 
de celelalte arcuri etalate lângă el nu doar prin structură, ci 
şi prin preţ - de fapt, acesta îi atrăsese atenţia Milvei. De 
cum a luat arcul în mână şi l-a încercat, i-a plătit 
negustorului fără 


şovăială şi fără tocmeală exact cât îi ceruse pe el. Patru sute 
de coroane novigradiene. Bineînţeles că nu avea o sumă 
atât de exorbitantă şi şi-a pus la bătaie în piaţă zefarul 
zerrikan, o blană de jder şi un minunat pandantiv de coral, 
meşterit de elfi, pe un şirag de perle de râu. 


Dar nu i-a părut rău. Niciodată. Arcul era incredibil de uşor şi 
de o precizie fantastică. Deşi nu prea mare, era prevăzut cu 
un distanţator al corzii pentru a o ţine mai departe de 
braţele arcului. Ca să tragă cu precizie, coarda era din 
mătase şi cânepă, lungă de douăzeci de centimetri, şi 
dezvolta o forţă de cincizeci de kilograme de putere. Ce-i 
drept, alte arcuri ajungeau şi la optzeci. Dar Milva era de 
părere că e o exagerare. Lansată din arcul de balenă cu o 
forţă de cincizeci, săgeata străbătea o distanţă de două sute 
de picioare între două bătăi de inimă, iar de la o sută de paşi 
avea destul impuls să spulbere efectiv o căprioară, iar 
fiinţele umane, dacă nu purtau armură, ar fi fost strâpunse 
dintr-o parte în alta. Însă Milva vâna rar animale mai mari 
decât căprioara sau bărbaţi blindaţi. 


Fluturele a zburat. Cintezele fâlfâiau în continuare prin 
tufişuri. Şi în continuare, nimic în raza ei de acţiune. Milva s- 


a sprijinit de un trunchi de pin şi s-a lăsat pradă amintirilor. 
Ca să-şi omoare timpul. 


SI - 058 


Prima ei întâlnire cu vrăjitorul a fost în iulie, la două 
săptămâni de la evenimentele de pe insula Thanedd şi de la 
izbucnirea războiului din Dol Angra. Milva se întorsese în 
Brokilon după câteva zile de absenţă, însoţind 
supraviețuitorii unui comando de Scoia'tael, înfrânt în 
Temeria pe când încerca să ajungă în zona Aedirnului 
cuprins deja de război. Veveriţele voiau să participe la 
revolta pe care elfii o provocau în Dol Blathanna. Norocul nu 
le surâsese; dacă n-ar fi fost Milva, comandoul lor şi-ar fi 
găsit sfârşitul. Dar le-a ieşit fata în cale şi au găsit adăpost în 
Brokilon. De cum au sosit, Milva a fost informată că e 
aşteptată cu nerăbdare de Aglais în Col Serrai, ceea cea 
uimit-o oarecum. Aglais era superioara tămăduitoarelor din 
Brokilon. Valea Col Serrai era un loc de vindecare, era 
adâncă, bogată în izvoare termale şi în peşteri. 


Dar Milva i-a răspuns la chemare, crezând că tratează vreun 
elf cu care voia să-i medieze ea comunicarea. Dar, când l-a 
văzut pe vrăjitorul rănit şi a înţeles ce se aştepta de la ea, a 
cuprins-o furia. A ieşit din peşteră cu părul în vânt, 
îndreptându-şi toată furia spre Aglais: 


— M-a văzut! Mi-a văzut faţa! Îţi dai seama ce mă aşteaptă? 


— Nu, nu-mi dau seama, i-a spus tămăduitoarea cu răceală. 
E 


Gwynbleidd, vrăjitorul, prieten al Brokilonului. E aici de 
paisprezece zile, de la luna nouă. Şi o să mai treacă ceva 
timp până o să se ridice şi o să meargă normal. Vrea să afle 
ce se mai petrece prin lume, vrea veşti despre rude. Numai 
de la tine le poate afla. 


— Ce se mai petrece prin lume? Cre' că ţi-ai pierdut minţile, 
driadă! 


Ai habar ce se petrece în lume chiar acum, dincolo de 
hotarele pădurii tale paşnice? În Aedimn e război! În Brugge, 
în Temeria şi în Redania domnesc iadu', haosu', persecuțiile! 
Sunt căutaţi şi în gaură de şarpe cei care au pornit revolta 
din Thanedd. Iscoadele sunt peste tot, te urmăresc! Uneori o 
vorbă scoasă pe gură la momentul nepotrivit e destul ca s- 
ajungi pe mâna unui călău care să te lumineze cu fieru-ncins 
într-o temniţă! Şi eu să spionez, să întreb, să adun 
informaţii? Să- 


mi pun pielea la saramură? Şi pentru cine, mă rog? Pentru 
un vrăjitor care-i pe ducă? Da' ce mi-e el, mă rog, frate sau 
cumnat? Nu te înţeleg, Aglais! 


— Dacă ai de gând să ţipi, a întrerupt-o calm driada, să 
mergem mai departe în pădure. Are nevoie de linişte şi pace. 


Fără să vrea, Milva s-a uitat spre peşteră, unde tocmai îl 
văzuse pe 


SUE jo stai 
rănit mai devreme. Fain flăcău, s-a gândit instinctiv, deşi 
subţire, e musculos... Capul alb, dar pântecele subţire, ca de 
tinerel. E clar că nu- 


şi vede capul de treabă, nu e îndopat cu slănină şi bere... 


— A fost pe Thanedd, a afirmat ea, nu a întrebat. E un 
răzvrătit. 


— Nu ştiu, Aglais a ridicat din umeri. E rănit. Are nevoie de 
ajutor. 


Restul nu mă priveşte. 


Milva s-a înfuriat. Se ştia că tămăduitoarea e ursuză. Dar 
Milva auzise deja povestirile entuziasmate ale driadelor de 
la hotarul răsăritean al Brokilonului, ştia tot despre 
întâmplările de acum două 


săptămâni. Despre magiciana şatenă, care apăruse în 
Brokilon printr-un fulger magic, târând cu ea un rănit, cu o 
mână şi un picior rupte. 


Infirmul s-a dovedit a fi un vrăjitor, cunoscut de driade sub 
numele de Gwynbleidd, Lupul Alb. 


— La început, povesteau driadele, nu ştiam ce să facem. 
Vrăjitorul, sângerând, ba plângea, ba leşina. Aglais i-a pus 
bandaje temporare, magiciana înjura întruna. Plângea şi ea. 


La aceste cuvinte din urmă Milva era cam sceptică: cine a 
mai văzut magiciană plângând? Pe urmă a venit o poruncă 
de la Duen Canell de la Eithne Ochi de Argint, doamna 
Brokilonului. Să plece magiciana! 


Puneţi-l pe picioare pe vrăjitor! Aşa suna porunca de la 
suverana pădurii driadelor. 


Şi vrăjitorul fusese pus pe picioare. Milva îl văzuse. Stătea în 
peşteră, într-un jgheab plin cu apă din izvoarele magice ale 
Brokilonului; cu membrele imobilizate în atele, suspendate 
pe elevatoare, acoperite cu un cojoc gros din conynhael, 
vrejuri medicinale folosite de driade, şi din lăstari de 
tâtâneasă purpurie. 


Părul lui era alb ca laptele. Era lucid, pe când, în general, 
oamenii trataţi cu conynhael îşi pierdeau cunoştinţa, în 
delirul lor vorbea doar magia... 


— Aşadar? a trezit-o din reverie pe Milva glasul monoton al 
tămăduitoarei. Ce-o să fie? Ce să-i spun? 


— Să se ducă naibii! a mormăit Milva, îndreptându-şi 
centura de care atârnau tolba şi cuțitul de vânătoare. Şi tu, 
Aglais, du-te naibii şi tu! 


— Facă-se voia ta! N-o să te forţez. 
— Că bine zici! Nu mă poţi forţa. 


A intrat în pădure, printre brazii rari, fără să se uite în jur. 
Era furioasă. 


= 10 


Milva aflase multe despre evenimentele care zguduiseră 
insula Thanedd la luna nouă din iulie. Scoia'tael numai 
despre ele vorbeau întruna. În timpul congresului 
magicienilor de pe insulă izbucnise o revoltă, cu vărsare de 
sânge, cu rostogoliri de capete. lar armatele din Nilfgaard, 
ca la un semn, atacaseră Aedirn şi Lyria; se declanşase 
războiul. În Temeria, în Redania şi în Kaedwen, toată lumea 
dădea vina pe Scoia'tael. Pe de o parte, pentru că un 
comando de Veveriţe venise cică să le dea o mână de ajutor 
magicienilor insurgenți de pe Thanedd; pe de altă parte, 
deoarece un elf sau un semielf l-ar fi înjunghiat cu un stilet 
pe Vizimir, regele Redaniei, lăsându-l fără suflare. Furioşi, 
oamenii s-au năpustit la Veveriţe. Totul clocotea ca într-un 
ceaun, sângele elfilor curgea râuri, râuri... 


Aha! se gândea Milva. Poate că nu de pomană trăncănesc 
preoţii că 


se apropie sfârşitu' lumii şi ziua judecății de apoi. Lumea 
arde în flăcări, oamenii parcă s-ar transforma în lupi, îi atacă 
nu doar pe elfi, ci şi pe alţi oameni, fratele sare cu cuţitu' la 


gâtu' fratelui său... Şi, colac peste pupăză, vrăjitoru' ăsta, 
care se amestecă în politică şi în revoltă. 


Vrăjitoru'! Menirea lui este să meargă în lume ca să ucidă 
monştrii dăunători lumii! De când e lumea, niciun vrăjitor nu 
şi-a băgat vreodată coada în politică sau în vreun război. De 
altfel, ce să mai vorbim, când te gândeşti că e şi un basm 
despre regele ăla tont, care voia să care apă cu ciuru, să ia 
un iepure mesager şi un vrăjitor voievod. Şi acum cu cine 
avem de-a face, cu vrăjitoru' ăsta care, făcut zob în 
răzvrătirea împotriva regilor, tre' să se-ascundă prin Brokilon 
ca să scape de prigoana lor. Ce mai la deal, la vale, e 
limpede că a venit sfârşitu' lumii! 


— Bună, Maria! 
A tresărit. Micuța driadă, sprijinită de un pin, avea părul şi 
ochii argintii. Soarele de la răsărit îi contura în jurul capului 


un nimb pe fundalul zidului pestriţ de copaci. Lăsându-se pe 
un genunchi, Milva s-a înclinat uşor: 


— Te salut, jupâneasă Eithne! 


Stăpâna Brokilonului s-a uitat la cuțitul de aur, în formă de 
seceră, de la centura Milvei. 


— Ridică-te! i-a spus. Să facem câţiva paşi. Vreau să stăm de 
vorbă. 


Au mers mult timp prin pădurea umbroasă, una lângă alta, 
micuța driadă cu părul argintiu, iar jupâneasa înaltă, cu 
părul brun. Niciuna nu a vrut să întrerupă tăcerea. 

ENE, | ME 


— De mult n-ai mai fost la Duen Canell, Maria. 


— N-am avut vreme, jupâneasă Eithne. Drumu' de la Curea 
până la Duen Canell e lung, iar eu... Da' de fapt ştii bine. 


— Ştiu. Eşti obosită? 


— Elfilor le tre' ajutor. Aşa că-i ajut, aşa cum mi-ai poruncit 
'mneata, la porunca matale. 


— La rugămintea mea. 

— Aşa-i. La rugămintea matale. 
— Mai am o rugăminte. 

— Mă gândeam eu. Vrăjitoru'? 
— Ajută-l! 


Milva s-a oprit şi s-a întors. Cu o mişcare a ruptiuteo 
crenguţă de caprifoi care le stătea în cale, a învâărtit-o între 
degete înainte de a o înfige în pământ. 


— Se face juma” de an de-acuma, a vorbit încet uitându-se 
în ochii argintii ai driadei, de când aduc în Brokilon, 
punându-mi viaţa în primejdie, elfi din comandourile 
masacrate de prin toate colţurile... 


După ce îşi revin şi li se vindecă rănile, îi duc acasă... E prea 
puţin? Nu-i destul? La fiecare lună nouă pornesc şi mă întorc 
la lună plină... Am ajuns să fug de soare, ca liliecii sau ca 
bufniţele. 


— Nimeni nu cunoaşte mai bine decât tine potecile codrului. 


— În codru n-am cum să aflu nimic. Pesemne că vrăjitoru' 
vrea s-adun informaţii, să mă duc printre oameni. E un 
răzvrătit, la auzul numelui său an'givarii îşi ciulesc de îndată 
urechile. N-am cum să m-arăt prin târg. Dacă mă recunoaşte 


careva? Încă-i vie amintirea ultimelor evenimente, nu s-a 
uscat bine sângele... Pentru că s-a vărsat mult sânge, 
jupâneasă Eithne. 


— Da. Aşa-i, s-a vărsat mult sânge. 

Ochii argintii ai bătrânei driade erau goi, reci, străini. 
— Dac-o să mă recunoască, o să mă jupoaie de vie. 
— Eşti înţeleaptă, prudentă şi vigilentă. 


— Ca s-adun informaţiile dorite de vrăjitor, nu prea am 
încotro, tre' 


să uit de prudenţă. Şi să pun întrebări. În zilele noastre nu-i 
prea prudent să fii curios. Dacă mă înhaţă... 


— Ai tu legăturile tale. 


— O să mă schingiuiască, o să mă omoare-n bătaie. Sau o să 
mă 


trimită să putrezesc în Drakenborg... 

— Da' ai o datorie faţă de mine. 

Milva şi-a întors capul, şi-a muşcat buza. 

— Da, am, a spus ea cu amărăciune. Aşa ceva nu se uită. 

A mijit ochii, faţa i s-a schimonosit brusc, buzele au început 
să-i tremure, dinţii i s-au încleştat cu forţă. Pe sub pleoape îi 
străluceau palid reflexiile lunii fantomatice din amintirea 


acelei nopţi. Dintr-odată, a simţit din nou durerea 
sfâşietoare: glezna îi era prinsă în capcana laţului din piele, 


iar articulațiile îi erau sfârtecate prin întindere. În urechi îi 
răsunau foşnetele frunzelor copacilor ce se îndreptau 

brusc... Un geamăt, un urlet sălbatic şi înnebunit de durere, 
amestecate cu sentimentul groaznic de teamă care a 
copleşit-o când şi-a dat seama că nu era posibil cu niciun 
chip să se elibereze... Un răcnet, din nou, şi spaimă, frânghia 
scârţâitoare, umbrele unduitoare, pământul legănat, 
nefiresc, răsturnat; cerul văzut dintr-un unghi ciudat, copacii 
cu coroanele în jos, durere, sângele îi pulsa în tâmple... 


lar în zori, driadele ca într-o coroniţă de flori în jurul ei... În 
depărtare, un râs cristalin. 


Păpuşă atârnată de sfoară! Leagănă-te, leagănă-te, 
păpuşică, leagănă-te cu căpuşorul în jos... Şi propriul răcnet, 
străin, de nerecunoscut. Apoi beznă totală... 


— Întocmai, am o datorie, a repetat ea printre dinţii 
încleştaţi. Da, de vreme ce atârn în funie. Cât oi trăi, n-oi 
putea să-mi plătesc datoria. 


— Fiecare dintre noi are o datorie, i-a răspuns Eithne. Aşa-i 
viaţa asta, Maria Barring. Datorii şi poliţe, obligaţii, 
jurăminte, legăminte... 


Să faci ceva pentru cineva. Sau poate pentru tine? Chiar aşa 
e, întotdeauna ne plătim nouă înşine şi nimănui altcuiva. 


Orice datorie avem, de fapt şi de drept nouă ne-o plătim. In 
fiecare dintre noi se află 


atât un creditor, cât şi un datornic. Problema este să fim de 
acord cu poliţa. Când venim în lume, avem doar o mică parte 
din viaţa noastră, iar din momentul acela nu facem nimic 
altceva decât să facem datorii şi să le răsplătim. Nouă 
înşine. Pentru noi înşine. 


— Omu' ăsta... vrăjitoru'... ţi-e apropiat, jupâneasă Eithne? 


— Da. Deşi el nu ştie. Întoarce-te la Col Serrai, Maria Barring! 
Du-te să-l vezi. Şi fă ce-ţi cere. 


În râpă, crengile trosneau, rămurelele scrâşneau. Cioc-cioc, 
făceau tare şi cu furie coţofenele, iar codroşii de munte se 
îndepărtau de ele cu fâlfâit de aripi. Milva şi-a ţinut 
respiraţia. În sfârşit! 


Cioc-cioc, au repetat coţofenele. Cioc-cioc-cioc. Din nou 
scrâşnetul surd al crenguţelor. 


ES, je a 


Milva şi-a îndreptat protecţia de piele uzată de pe antebraţul 
stâng - 


atât de roasă, încât devenise lucioasă -, a băgat mâna în 
tolba ataşată la cingătoare şi a scos o săgeată. Instinctiv, din 
obişnuinţă, a verificat capul săgeţii şi penele. Îşi cumpăra 
arborele de prin târguri - din zece care îi erau oferite, alegea 
în medie doar unul -, dar săgețile şi le împăna singură. Cele 
mai multe săgeți găsite gata de utilizare pe piaţă 


aveau vârfuri prea scurte, pur şi simplu ataşate de-a lungul 
arborelui, în timp ce ea folosea doar săgețile cu pene în 
spirală, pene care măsurau minimum cinci inchi. 


Şi-a pus o săgeată pe coardă şi apoi şi-a îndreptat privirea 
spre buza râpei, spre petele de culoare date de mărăcinişuri, 
de ciuperci şi de ciorchinii de scoruşe roşii pe care le vedea 
printre trunchiurile copacilor. 


Cintezele nu zburaseră prea departe, îşi reluaseră ciripitul. 
Hai, căpriorule! se gândea Milva, ridicându-şi arcul şi 
strângându-l. 


Apropie-te, sunt gata! 


Dar căpriorul s-a îndepărtat prin ravenă, către mlaştinile şi 
izvoarele ce alimentau pâraiele care se vărsau în Curea. Din 
râpă s-a ivit o căprioară. O jivină frumoasă. La prima vedere, 
avea mai mult de patruzeci de pfunzi. Şi-a înălţat capul, şi-a 
ciulit urechile, apoi s-a întors spre tufişuri şi a smuls nişte 
frunze dintr-o muşcătură. 


S-a prezentat avantajos, cu spatele. Dacă nu ar fi fost un 
trunchi care să ascundă ţinta, Milva ar fi tras fără să stea pe 
gânduri. Până să-i ajungă la burtă, vârful ar fi străpuns 
animalul şi i-ar fi atins inima, ficatul sau plămânii. Până să-i 
atingă crupa, i-ar fi distrus arterele şi ar fi culcat fiara la 
pământ imediat. A aşteptat fără să slăbească arcul. 


Căprioara şi-a ridicat din nou capul, a făcut un pas, 
îndepărtându-se de trunchi, dar s-a întors brusc şi a început 
să avanseze uşor. Milva, ţinându-şi coarda arcului întinsă, a 
înjurat în gând. O săgetare frontală 


n-ar fi fost sigură. În loc să-i străpungă plămânii, i s-ar fi 
înfipt în burtă. 


A aşteptat ţinându-şi respiraţia, simțind în colţul gurii gustul 
sărat al corzii. Şi acesta era unul dintre marile avantaje ale 
arcului său, nepreţuit însă, căci, dacă ar fi folosit o armă mai 
grea sau meşteşugită 


cu mai puţină grijă, nu ar fi putut s-o menţină tensionată 
atât de mult, fără a risca să-şi obosească braţul şi lovitura să 
aibă de suferit. Din fericire, căprioara şi-a coborât capul; a 
înşfăcat câteva fire de iarbă 


iţite din muşchi şi s-a întors. Milva a expirat calm, a ochit 
greabănul animalului şi a dat delicat drumul corzii dintre 
degete. 


=] Aiee. 


Dar nu a auzit scrâşnetul coastelor străpunse de săgeată. Pe 
de altă 


parte, a văzut căprioara făcând un salt, smucindu-se şi 
dispărând întrun concert de trosnete de crengi uscate şi 
foşnete de frunzişuri călcate în picioare. 


Preţ de câteva bătăi de inimă, Milva a rămas neclintită, 
împietrită ca o statuie de marmură a unei zeițe a pădurii. În 
cele din urmă, când toate ecourile au tăcut, şi-a luat mâna 
dreaptă de la obraz şi şi-a lăsat arcul în jos. Fixându-şi într- 
un colţ al memoriei drumul pe care fugise animalul, s-a 
aşezat liniştită, odihnindu-şi umerii pe un trunchi de copac. 
Era vânător cu experienţă, braconase prin pădurile seniorale 
încă din copilărie: avea unsprezece ani când a ucis prima 
căprioară, iar primul cerb l-a omorât la paisprezece ani - ca 
un semn incredibil de bun augur pentru un vânător, îl 
împuşcase chiar în ziua celei de-a paisprezecea aniversări. 
Experienţa o învățase că n-are rost să te grăbeşti să cauţi un 
animal săgetat. Dacă ar fi nimerit ţinta corect, căprioara ar fi 
trebuit să cadă la cel puţin două sute de paşi de buza râpei. 
În caz contrar - dar, în principiu, era exclusă o astfel de 
posibilitate -, graba ar fi stricat treaba. După fuga de panică, 
dacă nu mai simte nicio primejdie, o fiară grav rănită 
încetineşte ritmul şi începe să meargă. Pe de altă parte, un 
animal ameninţat şi speriat aleargă ca un iepure şi nu se 
opreşte până nu ajunge peste şapte munţi. 


Aşa că mai avea cel puţin o jumătate de oră. Şi-a pus între 
dinţi un fir de iarbă pe care l-a smuls şi a căzut pe gânduri. 
Işi aducea aminte. 


După douăsprezece zile, când s-a întors ea în Brokilon, 
vrăjitorul mergea deja. Se târa încet şi-l ţinea şoldul, dar 
mergea. Milva nu era surprinsă, cunoştea bine proprietăţile 
terapeutice miraculoase ale apelor pădurii şi ale plantei 


numite conynhael. De asemenea, cunoştea priceperea lui 
Aglais, de mai multe ori asistase la vindecarea rapidă a unor 
driade rănite. Cât despre poveştile despre rezistenţa şi 
răbdarea incredibile a vrăjitorilor, se pare că nu erau scoase 
din mânecă şi înflorite. 


Nu s-a dus direct la Col Serrai de îndată ce a sosit, deşi 
driadele i-au dat de înţeles că Gwynbleidd o aştepta cu 
nerăbdare. Tărăgăna cu bună-ştiinţă, nu era prea mulţumită 
de misiunea încredinţată şi nu se sfia să o arate. Condusese 
până în tabără elfii unui comando de Veveriţe. A raportat cu 
lux de amănunte vicisitudinile drumului, le-a avertizat pe 
driade despre blocada pregătită de oameni la hotarul de pe 
Curea. Numai după ce a fost atenţionată a treia oară, Milva a 
făcut o 


SE ie E 
baie, s-a schimbat şi s-a dus să-l vadă pe vrăjitor. 


O aştepta la marginea poienii, acolo unde creşteau cedrii. 
Făcea câţiva paşi, din când în când se aşeza, se îndrepta, se 
încovoia. Se vedea că Aglais îi recomandase exerciţiul. 


— Ce mai e nou? a întrebat-o imediat după ce s-au salutat. 
Răceala din vocea lui nu o înşela. 


— S-ar părea că războiu' se apropie de sfârşit, a spus ea, 
ridicând din umeri. Nilfgaardu' cică a nimicit serios Lyria şi 
Aedirnu'. Verdenu' 


s-a predat, iar regele Temeriei s-a aliat cu împăratu' 
Nilfgaardului. Elfii din Valea Florilor şi-au întemeiat propria 
împărăție. Dar Scoia'tael din Temeria şi Redania nu s-au dus 
acolo. Continuă să lupte... 


— Nu mă interesează asta. 


— Nu? s-a prefăcut ea surprinsă. Da, sigur. Am trecut prin 
Dorian, aşa cum mi-ai cerut, deşi a tre' să ocolesc o bună 
parte din drum. Ca să 


nu mai spun că nu sunt prea sigure căile pe-acolo... 
S-a oprit, s-a întins. De data asta n-a mai îmboldit-o. 


— Codringher, l-a întrebat ea în cele din urmă, cel la care m- 
ai trimis în vizită, a fost un prieten de-al tău? 


Pe chipul lui nu s-a clintit niciun muşchi, dar Milva şi-a dat 
seama că 


el a înţeles imediat. 
— Nu. N-a fost. 


— E bine, a continuat ea de îndată. Nu se mai numără 
printre cei vii. 


A ars, împreună cu sediul său, n-au mai rămas decât hornu' 
şi juma' din zidu' fațadei. Tot Dorianu' clocoteşte de diverse 
Zvonuri. Unii cică acest Codringher ar fi practicat magia 
neagră şi că ar fi preparat o otravă, că 


ar fi avut un pact cu diavolu', astfel încât focul diabolic l-ar fi 
devorat. 


Alţii spun că şi-ar fi băgat nasu' şi degetele unde nu i-a fiert 
oala, aşa cum îi era năravu'. lar unora nu le-a fost pe plac, 
aşa că l-ar fi lichidat şi ar fi aprins focul ca să acopere 
urmele. Tu ce crezi? 


Nu a aşteptat nici răspunsul, nici emoţiile de pe chipul lui 
cianotic. A continuat, fără să renunţe la tonul de mânie şi 


aroganță. 


— E interesant că focu' şi moartea acestui Codringher au 
avut loc la prima lună nouă din iulie, exact când s-au 
petrecut tulburările de pe insula Thanedd. Întocmai ca şi 
cum cineva şi-ar fi imaginat că 


Codringher ştia ceva despre răzvrătire şi l-ar fi luat la 
întrebări despre detalii. Ca şi cum cineva ar fi vrut să-i 
închidă botu” pentru totdeauna ca să-i tacă limba. Ce spui 
de asta? Ha, văd, nu spui nimic. Taci! Atunci, o să-ţi spun eu: 
primejdioase sunt treburile tale, spionaju' tău şi 


BE pa 


întrebările tale. Poate că cineva doreşte să închidă şi alte 
boturi şi urechi pe lângă cele ale lui Codringher. Asta cred 
eu. 


— lartă-mă, i-a zis el în cele din urmă. Ai dreptate. Te-am pus 
în primejdie. A fost o sarcină prea periculoasă pentru... 


— Pentru o femeie, nu? şi-a scuturat ea capul cu o mişcare 
violentă, aruncându-şi înapoi părul încă ud. Asta ai vrut să 
spui? Vai, ce galanton! Să-ţi intre bine-n cap că, deşi tre' să 
mă aplec când mă piş, capa mea e din blană de lup, şi nu de 
iepure! Tu să nu mă faci pe mine laşă, că nu mă cunoşti! 


— Te cunosc, i-a răspuns el calm şi încet, fără a reacţiona la 
mânia sau la vocea ei ridicată. Tu eşti Milva. Aduci Veveriţele 
în Brokilon, evitând bătăliile. Îţi cunosc curajul.. Dar eu, fără 
milă şi cu egoism, te-am pus în primejdie... 


— Tâmpenii! l-a întrerupt brusc. Fă-ţi griji pentru tine, nu 
pentru mine! Pentru copilă să-ţi faci griji! 


Ea a zâmbit. Pentru că atunci chipul lui se schimbase. A 
tăcut intenţionat, aşteptând alte întrebări. 


— Ce ştii? a întrebat-o în cele din urmă. Şi de la cine? 


— Ai avut tu Codringheru' tău, i-a spus ea, semeţindu-şi 
capul, şi eu am cunoştinţele mele. Care au ochii şi urechile 
foarte agere. 


— Vorbeşte! Te rog, Milva! 


— După răzvrătirile din Thanedd, a început ea, după o 
scurtă tăcere, a ars tot. A început vânătoarea trădătorilor. În 
special a magicienilor care erau în juru' Nilfgaardului, 
precum şi a altor mercenari. Pe unii i-au prins. Alţii au 
dispărut ca fumu'. Nu-ţi tre' prea multă isteţime ca să 


ghiceşti unde s-au dus, sub ce aripi s-au ascuns. Dar nu 
numai magicienii şi trădătorii au fost vânaţi. În revolta din 
Thanedd, magicienii răzvrătiți au fost ajutaţi de un comando 
de Veveriţe, condus de faimosul Faoiltiarna. Îl caută. S-a dat 
poruncă să fie schingiuiţi toţi elfii capturați şi să fie luaţi la 
întrebări despre comandoul lui Faoiltiarna. 


— Cine este Faoiltiarna? 


— Un elf, un Scoia'tael. Le-a dat multă bătaie de cap 
oamenilor. S-a pus mare răsplată pentru capu' lui. Da' nu 
numa' el e căutat. Umblă şi după nu ştiu ce cavaler 
nilfgaardian, care era în Thanedd. Şi... 


— Hai, spune! 


— An'givare întreabă în stânga şi-n dreapta de un vrăjitor 
cunoscut sub numele de Geralt de Rivia. Şi de o copilă, 
Cirilla. S-a poruncit ca ei 


doi să fie prinşi în viaţă. Fără şagă, s-a poruncit să nu i se 
atingă un fir de păr din cap şi să nu fie descheiat vreun 
nasture de la rochiţă. Ha! 


Tare drag tre' să le fii la inimă, de au atâta grijă de sănătatea 
ta... 


S-a oprit când i-a văzut privirea din care dispăruse orice 
urmă de seninătate inumană. A înţeles că, oricât ar încerca, 
nu l-ar putea speria. 


Cel puţin, nu pentru pielea lui. În mod neaşteptat, s-a simţit 
ruşinată. 


— Ei bine, n-au decât să se dea de ceasu' morţii, a spus ea, 
conciliator, dar cu un zâmbet uşor ironic pe buze. Aici, în 
Brokilon, eşti în siguranţă. Şi nici pe copilă n-au cum s-o 
prindă în viaţă. Când au săpat ruinele din Thanedd, 
rămăşiţele turnului magic care s-a prăbuşit... Ei! Ce-ai păţit? 


Vrăjitorul a mătăhăit, s-a sprijinit de un cedru şi s-a aşezat 
cu greu pe un trunchi de cedru. Ea a sărit, înspăimântată de 
paloarea ce-i acoperise brusc chipul. 


— Aglais! Sirssa! Fauve! La mine, mai iute! La naiba, poate 
moare! 


— Nu le mai chema... N-am nimic... Vorbeşte! Vreau să 
ştiu... 


Dintr-odată, Milva a înţeles. 


— Nimic nu s-a găsit printre dărâmături! a strigat, simțind că 
i se scurge sângele din cap şi ei. Nimic! Deşi au luat la mână 


piatră cu piatră, au făcut descântece şi vrăji, n-au găsit 
Nimic... 


Şi-a şters sudoarea din sprâncene, le-a oprit cu un gest pe 
driadele care se apropiau. L-a apucat de umeri pe vrăjitorul 
care stătea pe trunchi. S-a aplecat peste el în aşa fel încât 
părul ei lung şi deschis la culoare îi cădea pe chipul livid. 


— Ai înţeles greşit, i-a zis în grabă, încurcată, căutându-şi cu 
efort cuvintele în iureşul celor care îi veneau pe buze. Doar 
am vrut să spun că... M-ai înţeles greşit. Ei bine, eu... De un' 
să ştiu eu cum a fost... Nu asta am vrut. Eu doaramyvrut să 
spun, copila asta... Că n-o vor găsi pen' că se face nevăzută, 
ca vrăjitorii... lartă-mă! 


Nu i-a răspuns. S-a uitat într-o parte. Milva îşi muşca buzele, 
îşi încleşta pumnii. 


— Peste trei zile o să părăsesc Brokilonu', l-a anunţat ea 
încet, după 


o tăcere foarte lungă. Când se face lună nouă, ca să se 
întunece mai tare. Mă întorc după zece zile, poate mai 
înainte. Imediat după 


Lammas, în primele zile ale lunii august. Nu te îngrijora! Mut 
ceru” şi pământu', şi până la urmă aflu eu tot. Dacă cineva 
ştie ceva despre copila aia, o să ştii şi tu. 


— Mulţumesc, Milva. 
=1 8: 
— Peste zece zile... Gwynbleidd. 


— Mă cheamă Geralt, i-a întins el mâna. 


l-a strâns-o ferm, fără şovâială. Cu multă forță. 
— Mă cheamă Maria Barring. 


Cu un gest din cap şi cu umbra unui zâmbet pe chip, i-a 
mulţumit pentru sinceritate, ştia că Geralt o apreciază. 


— Să fii prudentă, te rog! Când stai de vorbă, fii atentă pe 
cine întrebi. 


— Nu tre' să-ţi faci griji pen' mine. 

— Informatorii tăi... Ai încredere în ei? 

— N-am încredere în nimeni. 

— Vrăjitorul se află în Brokilon. Printre driade. 


— Am bănuit eu, a zis Dijkstra şi şi-a încrucişat mâinile la 
piept. Dar bine că s-a confirmat. 


A tăcut un răstimp. Lennep şi-a trecut repede limba peste 
buze. 


Aştepta. 


— Bine că s-a confirmat, a repetat şeful serviciilor secrete 
ale regatului Redaniei îngândurat, ca şi cum şi-ar fi spus lui 
însuşi. 


Întotdeauna e mai bine să ai o siguranţă. Eh... dacă se 
adevereşte că 


Yennefer este cu el... Nu era magiciana cu el, Lennep? 
— Poftim? 


Spionul dârdâia. 


— Nu, conaşule, i-a răspuns. Nicio magiciană. Care sunt 
poruncile dumitale? Dacă îl vrei viu, o să-l scot din Brokilon. 
Dacă-ţi convine mort... 


— Lennep, l-a țintuit Dijkstra cu o privire rece şi sticloasă pe 
spion, nu fi prea zelos! In profesia noastră, excesul de zel nu 
e răsplătit niciodată. Şi întotdeauna trezeşte suspiciuni. 


— Dar, conaşule, a pălit uşor Lennep. Eu doar voiam... 


— Ştiu. Tocmai m-ai întrebat care mi-ar fi poruncile. Astea 
sunt: lăsaţi-l în pace pe vrăjitor! 


— Cum porunceşti, conaşule! Şi Milva? 

— Lăsaţi-o şi pe ea în pace! Până una-alta... 
— Cum porunceşti, conaşule. Pot să plec? 
— Poţi. 


Spionul a ieşit din cameră, închizând uşa de stejar încet, cu 
mare grijă. Dijkstra a rămas tăcut multă vreme, privind la 
hărţile, scrisorile, 


INS, Le 


denunţurile, rapoartele de interogatoriu şi sentinţele la 
moarte învălmăşite pe masă. 


— Ori! 
Secretarul şi-a ridicat privirea, şi-a dres vocea. Tăcea. 
— Vrăjitorul se află în Brokilon. 


Ori Reuven şi-a dres vocea din nou, instinctiv şi-a aţintit 
ochii asupra picioarelor şefului său. Dijkstra i-a urmărit 


privirea. 


— Ai dreptate. Nu l-am uitat, a mormăit el. Din cauza lui n- 
am putut să merg vreo două săptămâni. A trebuit să mă duc 
cu coada-ntre picioare la Filippa, să scheaun ca un câine şi 
să mă milogesc la ea ca să 


mă descânte, altfel aş fi şchiopătat şi în ziua de azi. Oricum, 
am şi eu vina mea, l-am subapreciat pe vrăjitorul ăsta. Şi cel 
mai rău este că nu pot să mă răzbun acum, să-l iau de 
fundul lui de vrăjitor! Nu am timp şi nu pot să-mi folosesc 
oamenii pentru chestiunile mele personale! Nu-i aşa, Ori, că 
nu pot? 


— Hmm, hmm! 


— Hai, nu te mai codi atât! Ştiu bine. Ah, al naibii! Că tare 
ispititoare mai e puterea asta! Cum te ademeneşte s-o 
foloseşti! Cât de uşor e să 


uiţi când o ai! Dar, de cum ai uitat o dată, nu mai ai ieşire... 
Filippa Eilhart mai e în Montecalvo? 


— Da. 


— la tocul şi tuşul! O să-ţi dictez o scrisoare pentru ea. 
Scrie... La naiba! Nu mă pot concentra. Ce-i cu ţipetele alea 
nenorocite, Ori? Ce se întâmplă acolo în piaţă? 


— Niscaiva huligani aruncă cu pietre în reşedinţa 
ambasadorului Nilfgaardului. l-am plătit pentru asta, hmm, 
hmm, dacă nu mă-nşel. 


— Ha, ha! Bine. Închide fereastra! Lasă-i, că mâine iau cu 
asalt banca piticanului Giancardi. A refuzat să-mi dezvăluie 
conturile. 


— Giancardi... a donat o sumă frumuşică pentru fondul de 
război. 


— Ha? Să arunce cu pietre în băncile care n-au dat nimic. 
— Toţi au dat câte ceva. 


— Vai, plictisitor mai eşti, Ori! Pune mâna şi scrie cum îţi 
spun eu! 


Draga mea Fii, soarele meu... La naiba, că zăpăcit mai sunt! 
la altă 


foaie. Eşti gata? 
— Te ascult... 


— Dragă Filippa, domniţa Triss Merigold sigur e îngrijorată de 
soarta vrăjitorului pe care l-a teleportat în mare secret din 
Thanedd în Brokilon, fără să-mi pomenească nimic, ceea ce 
nu mi-a picat deloc 


DO 


bine. O poţi linişti: vrăjitorul e bine acum. A început chiar să 
trimită din Brokilon tot felul de emisari cu misiunea de a da 
de urmele prinţesei Cirilla, o copilă de care, din câte ştiu, şi 
tu eşti interesată. Prietenul nostru Geralt nu ştie că Cirilla se 
află în Nilfgaard, unde se pregăteşte pentru nunta cu 
împăratul Emhyr. Ar fi bine ca vrăjitorul să rămână 


liniştit în Brokilon, aşa că mă voi strădui să-i trimit vestea. Ai 
terminat de scris? 


— Înt, să-i trimit vestea. 


— De la capăt. Mă întreb... Ori, şterge-ţi naibii tocul! i 
scriem Filippei, nu consiliului regal, ce naiba! Scrisoarea 


trebuie să fie impecabilă! De la capăt! Mă întreb de ce 
vrăjitorul nu încearcă să intre în contact cu Yennefer. Nu pot 
să cred că afecțiunea asta aproape obsesivă s-a stins dintr- 
odată, indiferent de opţiunile politice ale idealului său. Pe de 
altă parte, dacă, într-adevăr, Yennefer este cea care i-a dus-o 
pe Cirilla lui Emhyr şi dacă aş avea dovezi, m-aş asigura că 


ajung în braţele vrăjitorului. Problema s-ar rezolva de la sine, 
sigur, fără ca această scumpă frumuseţe parşivă, cu plete 
negre, să poată 


anticipa ziua sau ora. Vrăjitorului nu-i place să se atingă 
cineva de copilă, Artaud Terranova s-a convins personal în 
Thanedd. Aş vrea să 


cred, Fil, că nu ai nicio dovadă a trădării lui Yennefer şi că nu 
ştii unde se ascunde. M-ar durea foarte tare, dacă s-ar 
adeveri că e un alt secret de care sunt ţinut departe. Eu nu 
am niciun secret faţă de Tine... De ce râzi, Ori? 


— De nimic, hmm, hmm! 


— Scrie: Eu nu am niciun secret faţă de Tine, Fil, şi sper că e 
valabilă 


şi reciproca. Cu respectul meu profund etc. etc. Dă-mi să 
semnez. 


Ori Reuven a presărat scrisoarea cu nisip. Dijkstra s-a aşezat 
confortabil şi, cu palmele încrucişate pe burtă, a început să- 
şi învârtească degetele mari în morişcă. 


— Milva asta pe care a trimis-o vrăjitorul să spioneze, l-a 
întrebat Dijkstra, ce poţi să-mi spui despre ea? 


— Se ocupă, a mormăit secretarul, cu căratul în Brokilon a 
supravieţuitorilor din comandourile de Scoia'tael, decimate 


de războiul temerian. Ajută elfii să evadeze din bătălii şi din 
captivitate, mijlocindu-le odihna şi regruparea în 
comandouri de luptă. 


— Nu mă ducetu pe mine cu informaţii răsuflate! l-a 
întrerupt Dijkstra. Ştiu bine cu ce se ocupă Milva, chiar am 
de gând să mă 


folosesc de ea. Altminteri, aş fi aruncat-o de mult în ghearele 
== 


Temerienilor. Ce poţi să-mi spui despre ea însăşi? De Milva ca 
atare? 


— Vine, dacă nu mă înşel, dintr-un sat pierdut din Sodden de 
Sus. 


De fapt, numele ei este Maria Barring. Milva e porecla pusă 
de driade. 


În Graiul mai Vechi înseamnă... 
— Opintică, l-a întrerupt Dijkstra. Ştiu. 


— În familia ei, sunt vânători din tată-n fiu. Cunosc pădurea 
ca pe propriul buzunar. Când fiul cel mai mare a fost zdrobit 
de un elan, bătrânul Barring a hotărât să-şi iniţieze fiica în 
tainele artei silvice. 


Când a murit, mama s-a recăsătorit. Maria n-a avut trai bun 
cu tatăl ei vitreg şi a fugit de-acasă. Avea şaisprezece ani, 
dacă nu mă înşel. A rătăcit spre miazănoapte, trăind din 
vânătoare, dar pădurarii baronilor nu-i făceau viaţa prea 
uşoară, urmărind-o şi hăituind-o ca pe un animal. Aşa că a 
ajuns să braconeze prin Brokilon, iar acolo au înhăţat-o 
driadele. 


— Şi, în loc s-o linşeze, au primit-o printre ele, a murmurat 
Dijkstra. 


Au recunoscut-o ca una de-ale lor... Cât despre Milva, ea le-a 
rămas datoare pe viaţă. A făcut un pact cu Vrăjitoarea 
Brokilonului, bătrâna Eithne Ochi-de-argint. Maria Barring a 
murit, trăiască Milva... Câte expediţii a mijlocit înainte ca 
Verdenul şi Kerackul să se prindă? Trei? 


— Patru, dacă nu mă înşel... 


Cu toate că avea o memorie infailibilă, Ori Reuven se temea 
întotdeauna să nu se înşele. 


— Să tot fi fost vreo sută de oameni dintre cei mai 
înverşunaţi în scalparea ielelor, care au dat ortul popii. Multă 
vreme n-au înţeles cum stau lucrurile, căci uneori Milva îl 
salva pe câte unul din masacru, purtându-l pe umerii ei, iar 
supravieţuitorul o ridica în slăvi pentru curajul ei deosebit. 
Chiar la sfârşitul celei de-a patra, în Verden, dacă 


nu mă înşel, cineva a prins-o, în sfârşit, cu mâţa-n sac... Cum 
se întâmplă oare, a exclamat brusc, hmm, hmm, că de 
fiecare dată călăuza care asmute oamenii să atace ielele 
cade în picioare ca mâţa? Şi aşa a ieşit untdelemnul la 
suprafaţă: călăuza îi conducea într-adevăr, dar îi conducea 
direct într-o capcană, aruncându-i în faţa săgeţilor driadelor 
care aşteptau în ambuscadă... 


Dijkstra a împins spre marginea biroului procesul-verbal de 
interogatoriu: avea impresia că pergamentul exala miasme 
din camera de tortură. 


— Şi apoi, a ghicit el, Milva a dispărut fără urmă, găsindu-şi 
refugiu în Brokilon. Şi nici până în ziua de azi nu găseşti cu 
niciun chip 


voluntari în Verden pentru o expediţie la driade. Bătrâna 
Eithne şi tânăra Opintică au făcut o treabă bună. Să mai 
îndrăznească să 


pretindă că provocarea e o invenţie umană! Dar poate că... 


— Hmm, hmm? a mormăit Ori Reuven, nedumerit de 
întreruperea şi tăcerea prelungită a şefului. 


— Poate că până la urmă au tras câteva învăţăminte de la 
noi, a încheiat glacial spionul, cu ochii la denunţuri, la 
rapoartele de interogare şi la condamnările la moarte. 


Văzând că nu e nici urmă de sânge, Milva a băgat-o pe 
mânecă. Şi-a amintit dintr-odată cum căprioara a făcut un 
pas în momentul săgetării. L-a făcut sau a vrut să-l facă, era 
totuna. Se mişcase şi săgeata i-ar fi putut străpunge burta. 
Milva a tras o înjurătură. O săgeată înfiptă 


în burtă ar fi însemnat blestem şi ruşine pentru vânător! 
Ghinion! 


Piază rea! 


A alergat spre buza râpei, uitându-se cu atenţie printre muri, 
muşchi şi ferigi. Îşi căuta săgeata. Prevăzută cu un vârf cu 
patru muchii atât de ascuţite, încât rădea părul antebraţului 
şi lansată de la o distanţă de cincizeci de paşi, ar fi trebuit să 
străpungă căprioara dintr-o parte în alta. 


A observat-o, a pus mâna pe ea şi a răsuflat uşurată, a 
scuipat de trei ori, bucuroasă de noroc. Îşi făcuse griji 
degeaba, era chiar mai bine decât se aştepta. Săgeata nu 
era mânjită de conţinutul cleios şi sordid al stomacului. Nu 
avea nici urmele spumoase, de culoare roşu-aprins, 


caracteristice plămânilor. Săgeata era complet acoperită de 
o roşeaţă 


întunecată, vâscoasă. Vârful străpunsese inima. Milva nu 
trebuia să 


avanseze ca un lup, nici să se apropie, nici să piardă vremea 
în căutarea urmelor. Căprioara era, fără doar şi poate, 
moartă în tufişuri, nu mai departe de o sută de paşi de 
copac, într-un loc indicat de sânge. 


lar o căprioară săgetată în inimă ar fi trebuit să sângereze 
după câţiva paşi, aşa că ştia că îi va descoperi urmele uşor. 


După zece paşi a dat de traseu, l-a urmat, cufundată din nou 
în gânduri şi amintiri. 


Şi-a respectat promisiunea pe care i-o făcuse vrăjitorului. S-a 
întors în Brokilon chiar mai devreme decât făgăduise, la 
cinci zile după 


Sărbătoarea Recoltei, la cinci zile după luna nouă, care 
pentru oameni însemna începutul lui august, iar pentru elfi, 
Lammas, al şaptelea, adică 


i Dee: 
penultimul savaed al anului. 


Traversau Cureaua în zori, ea împreună cu cinci elfi. 
Comandoul pe care-l conducea avusese iniţial nouă elfi 
călare, dar soldaţii din Brugge i-au urmărit tot timpul şi la 
trei poşte înainte de a ajunge la râu au dat pinteni cailor, 
şicanându-i întruna. l-au lăsat în pace doar când au ajuns la 
Curea, când în aburii zorilor se profila Brokilonul, pe malul 
drept al râului. Soldaţii se temeau de Brokilon. Aceasta i-a 
salvat. Au trecut râul. Epuizaţi, răniţi. Însă nu toţi. 


Avea veşti pentru vrăjitor, dar era convinsă că Gwynbleidd 
se afla încă în Col Serrai. Intenţiona să se ducă să-l vadă la 
prânz, după ce ar fi tras un pui de somn. Mare i-a fost însă 
mirarea când i s-a ivit în faţa ochilor brusc, ca o fantomă din 
negură. Fără niciun cuvânt, s-a aşezat lângă ea, privind-o 
cum aranja patul, cum acoperea o sarcină de crengi cu o 
pătură. 


— Nu te mai grăbi ca mireasa la pat! i-a spus ea sarcastic. 


Vrăjitorule, eu sunt frântă de oboseală. Zi şi noapte în şa, 
mi-a amorţit curu” şi sunt leoarcă pân! la brâu, c-am trecut în 
zori ca lupii printre răchitele de pe mal... 


— Te rog! Ai aflat ceva? 


— Am aflat, i-a răspuns ea descheindu-şi ciubotele ude şi 
scoţându-le. Şi chiar fără prea multă bătaie de cap, că se 
ştie. Nu mi-ai spus că 


domniţa ta este un asemenea personaj! Mă gândeam: o fi 
fiica ta vitregă, vreo fătucă săracă, vreo orfană bătută de 
soartă. Şi, când colo ce să vezi? Prinţesa Cintrei! Ha! Doar n- 
oi fi şi tu vreun prinţ incognito? 


— Hai, spune-mi, te rog! 


— Niciun împărat n-o să pună mâna pe ea, căci Cirilla asta a 
ta, din câte am auzit, din Thanedd a fugit direct în Nilfgaard, 
bineînţeles cu acei magicieni care au trădat. lar în Nilfgaard 
împăratu' Emhyr a întâmpinat-o cu mare pompă. Şi ştii ce? 
După cum se vede, are de gând să facă nuntă cu ea. lar 
acum lasă-mă să mă odihnesc! Dacă vrei, mai vorbim când 
mă trezesc. 


Vrăjitorul tăcea. Ea şi-a înşirat hainele ude pe crengile în 
formă de furci, urmând a răsări soarele pe ele, şi-a desfăcut 


centura. 


— Vreau să mă dezbrac, a murmurat ea. Hai, ce mai cauţi 
aici? Te-ai fi aşteptat la veşti mai bune? Nimic nu te mai 
ameninţă, nimeni nu mai întreabă de tine, spionii te-au lăsat 
în pace. lar domniţa ta a scăpat de împărați, o să fie 
împărăteasă... 


— E o veste sigură? 
— 24 — 


— Nimic nu e niciodată sigur, a căscat ea şi s-a aşezat pe 
pat. Poate doar ce se petrece în fiecare zi cu soarele, că se 
duce de la răsărit la apus. Dar cele spuse despre împăratu' 
nilfgaardian şi prinţesa din Cintra trebuie să fie adevărate. 
S-a făcut mare tam-tam pe seama lor. 


— De unde şi până unde s-a ivit acest zvon? 


— De parcă n-ai şti! Dacă chiar nu ţi-ai dat seama cumva... 
Ea o să-i aducă lui Emhyro bucată bună de pământ, ca 
zestre. Nu numai Cintra, ci şi partea asta a Jarugăi! Mai mult, 
ea poate să-mi fie stăpână, deoarece vin din Soddenu' de 
Sus şi toţi cei din Sodden, se vede treaba, fac parte din 
moşia ei! Pfft! Dacă vreodată se întâmplă să mă prindă 


prin vreo pădure de-ale ei, poate să poruncească să fiu 
atârnată-n ştreang. Oh, mira-s-ar lumea! Mi se închid ochii... 


— Doar o întrebare. Dintre magicienele acelea... Adică dintre 
magicienii care au trădat, a fost prins careva? 


— Nu, dar umblă vorba că o magiciană şi-a pus capăt zilelor. 
La scurtă vreme după căderea Vengerbergului, când 
armatele Kaedwenului s-au apropiat de Aedirn. Poate de 
necaz sau de teamă de pedeapsă... 


— În trupa pe care ai adus-o astăzi sunt cai fără stăpân. Oare 
elfii nu mi-ar da unul? 


— Aha, n-ai astâmpăr, vrei s-o iei din loc, a murmurat ea, în 
timp ce se înfăşură în pătură. Cam bănuiesc eu după cine îţi 
ard călcâiele... 


A tăcut, uluită de privirea de pe chipul lui. Dintr-odată, şi-a 
dat seama că vestea pe care i-o adusese nu era deloc bună. 
Dintr-odată, şi-a dat seama că nu înţelege absolut nimic. 
Dintr-odată în mod neaşteptat, dintr-odată a simţit că vrea 
să stea lângă el, bombardându-l cu întrebări, ascultându-l, 
sfătuindu-l cu ceva, poate... S-a frecat insistent în colţul 
ochiului cu degetul îndoit. Sunt istovită, s-a gândit ea, 
moartea mi-a rânjit în faţă toată noaptea. Trebuie să mă 
odihnesc. La urma urmei, ce-mi pasă mie de necazurile şi de 
frământările lui? Ce-mi pasă mie de el? Şi de copilă? La 
naiba şi cu el, şi cu ea! Fir-ar să fie, mi s-a dus somnul... 


Vrăjitorul s-a ridicat. 
— Mi-or da un cal? 


— la-l pe care-l vrei, i-a spus ea după un timp. Mai bine nu te 
arăţi în faţa elfilor. Am fost hăituiţi până să trecem vadu', a 
curs mult sânge... 


Doar de roib să nu te atingi, e-al meu... Hai, ce mai stai? 
— Mulţumesc pentru ajutor. Pentru tot. 
Nu i-a răspuns. 


— Am o datorie faţă de tine. Cum mi-o achit? 


— Cum? Plecând de-aici de îndată! a strigat ea, sprijinindu- 
se în cot şi trăgând cu putere pătura peste ea. Eu... tre' să 
dorm! la calu”... şi du-te! În Nilfgaard, în iad, la naiba, mi-e 
totuna! Du-te! Lasă-mă-n pace! 


— O să-mi achit datoria, i-a răspuns el încet. N-o să uit. 
Poate că 


într-o bună zi şi tu o să ai nevoie de ajutor. De sprijin. De un 
umăr. 


Atunci să mă strigi, chiar dac-o fi în toiul nopţii. O să vin. 


Privind cu ochiul sticlos spre cer, căprioara zăcea pe 
marginea râpei spongioase de la atâtea izvoare aflate în 
apropiere, năpădite de ferigi. 


Milva a văzut căpuşele imense prinse de burta de culoarea 
inului. 


— Va trebui să vă căutaţi alt sânge, blestematelor! a 
murmurat, scoţându-şi mănuşile şi luând cuțitul. Pentru că 
ăsta se răceşte de-acum. 


Cu o mişcare rapidă şi precisă a decupat pielea de la stern la 
anus, conducând cu dexteritate lama pe lângă organele 
genitale. A separat cu grijă stratul de grăsime, 
introducându-şi braţele până la coate, a incizat esofagul, a 
extras intestinele. A extirpat stomacul şi vezica, în căutarea 
bezoarelor. Nu credea în proprietăţile magice ale bezoarelor, 
dar erau destui idioţi care credeau şi erau dispuşi să 
plătească pentru ele. 


A ridicat căprioara şi a rezemat-o de un buştean culcat, cu 
burta deschisă în jos, astfel încât să se scurgă sângele. S-a 
şters pe mâini de un smoc de ferigi. 


S-a aşezat lângă trofeul său. 


— Vrăjitor diabolic şi dement! a spus încet, cu ochii pironiţi 
la coroanele pinilor din Brokilon, agăţate la o sută de 
picioare deasupra ei. Să porneşti tu până în Nilfgaard pentru 
copila aia ata! Te duci până 


la capătu' lumii, trecut prin sânge şi foc, şi nici măcar nu te 
gândeşti să- 


ţi iei cu tine de-ale gurii! Ştiu că ai pen' cine să trăieşti. Da' 
cu ce ai? 


Pinii, desigur, nici n-au comentat, nici n-au întrerupt 
monologul. 


— Uite ce cred eu, a continuat Milva scoţându-şi cu cuțitul 
sângele de sub unghii, că n-ai nicio şansă s-o salvezi pe 
domniţa matale. Din moment ce nu te poţi apropia de 
Nilfgaard, nici măcar de Jaruga. Nici măcar la Sodden nu 
ajungi. Cre' că moartea ţi-e scrisă. Ţi-e scrisă pe buzele alea 
încăpăţânate, în ochii ăia năprasnici se arată. Moartea te va 
prinde, vrăjitorule nebun, te va prinde cât de curând. Dar, 
datorită 


acestei căprioare, cel puţin n-o să mori de foame. Şi asta nu-i 
puţin 


— 26 — 
lucru. Eu aşa cre. 


Văzându-l pe ambasadorul Nilfgaardului că intră în sala de 
audienţă, Dijkstra a oftat discret. Shilard Fitz-Oesterlen, 
trimis al împăratului Emhyr var Emreis, obişnuia să 
vorbească pe limba diplomaților şi era înnebunit să 
introducă ciudăţenii lingvistice în fraze pompoase, care 


puteau fi înţelese doar de diplomaţi şi oameni de ştiinţă. 
Dijkstra studiase la Academia Oxenfurtiana şi, cu toate că nu 
obținuse titlul de maestru, cunoştea bazele jargonului 
universitar afectat. Dar îi displăcea să facă uz de ele, pentru 
că în adâncul sufletului său nu suporta fastul şi ceremoniile 
pompoase. 


— Bine aţi venit, excelenţă! 


— Jupâne conte... Shilard Fitz-Oesterlen s-a aplecat 
ceremonios. De fapt, vă rog să mă iertaţi! Poate că artrebui 
să mă adresez de-acum altfel. Nobilule şi ilustrule prinţ? 
Alteța Voastră Regală? Distinsule jupân secretar de stat? Pe 
onoarea mea, Înălţimea Voastră, demnităţile se revarsă 
asupra dumitale cu o asemenea cadență, încât, într-adevăr, 
nu mai ştiu cum să vă intitulez ca să nu încalc protocolul. 


— Cel mai bine ar fi „Maiestatea Voastră”, mi-a răspuns 
Dijkstra cu o voce modestă. Ştiţi, la urma urmei, Excelenţă, 
că palatul îl face pe rege. Şi nu vă e străin faptul că, dacă 
strig „Săriţi!”, curtea Palatului din Tretogor întreabă „Cât de 
sus?” 


Ambasadorul ştia că Dijkstra exagerează, dar fără a se 
îndepărta prea mult de realitate. Radowid, principele infant, 
era minor, regina Hedwig era devastată de moartea tragică a 
soţului ei, aristocrația era speriată, îndobitocită, dezbinată şi 
divizată în facţiuni. În Redania, guvernul era, de fapt, 
condus de Dijkstra. Dijkstra ar fi putut să obţină 


cu uşurinţă toate demnităţile pe care le-ar fi dorit. Dar nu 
dorea nimic. 


— Înălţimea Voastră a cerut să fiu chemat, a spus 
ambasadorul după o clipă. Fără prezenţa ministrului 
afacerilor externe. Cum de merit o asemenea onoare? 


— Ministrul, s-a uitat Dijkstra spre tavan, şi-a abandonat 
îndatoririle din motive de sănătate. 


Cu un aer grav, Shilard Fitz-Oesterlen a dat din cap. Ştia 
foarte bine că ministrul afacerilor externe se afla în temniţă 
şi cu siguranţă că 


simpla desfăşurare în faţa ochilor a instrumentelor de tortură 
era suficientă pentru a-l face să-şi mărturisească pactele cu 
serviciul secret nilfgaardian, întrucât era un laş şi un idiot. 
Ştia, de asemenea, că 


DI 


reţeaua organizată de ofiţerii lui Vattier de Rideaux, şeful 
spionajului imperial, fusese demontată, iar acum toate 
frâiele erau în mâinile lui Dijkstra. Era conştient şi că ele 
conduceau direct la propria persoană. 


Dar persoana lui se bucura de imunitate, iar obligaţiile îl 
forţau să ducă 


jocul până la capăt. Mai ales după instrucţiunile codificate 
ciudate transmisese recent ambasadei de Vattier şi de 
colonelul Stefan Skellen, agentul imperial pentru misiuni 
speciale. 


— Întrucât încă nu a fost numit un succesor, a continuat 
Dijkstra, îmi revine mie datoria neplăcută să vă informez, 
Excelenţă, că aţi devenit persona non grata în regatul 
Redaniei. 


Ambasadorul s-a înclinat. 


— Îmi pare rău, a spus el, că efectele ocazionate de 
expulzarea reciprocă a ambasadorilor provin din fapte fără 
legătură directă cu regatul Redaniei ori cu imperiul 


Nilfgaardului. Imperiul nu a întreprins nicio acţiune de 
agresiune împotriva Redaniei. 


— În afară de blocada ambarcaţiunilor şi a mărfurilor noastre 
la gura Jarugăi şi în insulele Skellige. In afară de sprijinirea şi 
furnizarea de arme către comandourile de Scoia'tael. 


— Acestea nu sunt decât insinuări sfruntate. 


— Şi cum rămâne cu concentrarea armatei imperiale în 
Verden şi Cintra? Dar cu raidurile trupelor armate din 
Sodden şi Brugge? Sodden şi Brugge sunt protectorate 
temeriene, iar noi, Excelenţă, suntem aliaţi ai Temeriei, 
atacurile asupra Temeriei sunt atacuri asupra noastră. Mai 
sunt, de asemenea, chestiunile legate direct de Redania: 
rebeliunea de pe insula Thanedd şi atacul criminal asupra 
regelui Vizimir. Şi rolul jucat de Imperiu în aceste 
evenimente. 


— Quod attinet incidentul din Thanedd, a zis ambasadorul, 
răsfirându-şi mâinile, nu sunt îndrituit să-mi exprim opinia. 
Maiestăţii Sale Imperiale Emhyr var Emreis îi sunt străine 
culisele afacerilor private ale magicienilor voştri. Deplângem 
faptul că protestele noastre au un impact atât de mic la 
adresa propagandei ce sugerează altceva. 


Propagandă ce se tot împânzeşte, îndrăznesc să subliniez, 
nu fără 


sprijinul celor mai înalte autorităţi ale regatului Redaniei. 


— Protestele voastre surprind şi uluiesc fără măsură, a spus 
Dijkstra cu un zâmbet uşor. Dar împăratul măcar nu ascunde 
prezenţa la Curtea sa a ducesei din Cintra, răpită chiar din 
Thanedd. 


— Cirilla, regina din Cintra, l-a corectat cu emfază Shilard 
Fitz Oesterlen, nu a fost răpită, ci a cerut azil în Imperiu. 
Asta nu are nimic 


ENI > < 
de-a face cu incidentul din Thanedd. 
— Într-adevăr? 


— Incidentul din Thanedd, a continuat ambasadorul, cu o 
faţă 


împietrită, l-a dezgustat profund pe împărat. lar atacul 
nelegiuit comis de nişte nebuni împotriva regelui Vizimir a 
trezit în el o sinceră şi adevărată repulsie. Însă apogeul 
repulsiei a fost atins pe urmă, când nişte bârfe groaznice s- 
au răspândit în rândul plebei, care îndrăznea să 


caute în inima Imperiului instigatorii acestei crime. 


— Întemniţarea adevăraţilor instigatori, a zis Dijkstra încet, 
va pune capăt acestor bârfe, nădăjduim. lar capturarea lor, 
care va permite să 


se facă dreptate, este doar o chestiune de timp. 


— Justitia fundamentum regnorum, a fost de acord pe un ton 
grav Shilard Fitz-Oesterlen. lar crimen horribilis non potest 
non esse punibile. vă asigur că şi Maiestatea Sa Imperială 
doreşte să fie aşa. 


— Stă în puterea împăratului să îndeplinească această 
dorinţă, a răspuns indolent Dijkstra, încrucişându-şi braţele 
pe piept. Unul dintre capii complotului, Enid an Gleanna, 
până nu demult cunoscută drept magiciana Francesca 
Findabair, prin voia împăratului Emhyr var Emreis, 


guvernează în prezent statul-marionetă al elfilor din Dol 
Blathanna. 


— Alteța Sa Imperială, a spus ambasadorul, plecându-se într- 
o reverență rigidă, nu se poate amesteca în chestiunile din 
Dol Blathanna, regat independent, recunoscut de toate 
puterile vecine. 


— Cu excepţia Redaniei, pentru care Dol Blathanna a fost şi 
va rămâne o parte a regatului Aedirn. Cu toate că aţi 
fărâmiţat în bucăţi Aedirnul, cu colaborarea elfilor şi a 
Kaedwenului, cu toate că în Lyria n-a mai rămas lapis super 
lapidem, prea v-aţi grăbit să ştergeţi acest regat de pe harta 
lumii. Prea v-aţi grăbit, Excelenţă! Însă nu e nici locul, nici 
timpul să discutăm aşa ceva. Francesca Findabair n-are 
decât să 


guverneze deocamdată, o să vină şi timpul dreptăţii. Dar 
cum rămâne cu ceilalţi rebeli şi organizatori ai atacului 
împotriva regelui Vizimir? 


Cu Vilgefortz din Roggeveen şi Yennefer din Vengerberg? 
Există toate motivele să presupunem că, după eşecul 
loviturii de stat, ambii s-au refugiat în Nilfgaard. 


— Pot să vă asigur, a declarat ambasadorul, ridicându-şi 
privirea, că 


nu e chiar aşa. lar, dacă lucrurile stau chiar aşa, îţi garantez 
că nu vor scăpa de pedeapsa pe care o merită. 


— Ei nu au încălcat nicio lege împotriva voastră, aşa că nu 
de voi 


Se Le o MR 


ţine să-i pedepsiţi. Împăratul Emhyr ar putea să-şi 
demonstreze dorinţa sinceră de dreptate, care reprezintă 
fundamentum regnorum, predându-ne criminalii. 


— Nu se poate nega îndreptăţirea cerinţelor dumneavoastră, 
a recunoscut Shilard Fitz-Oesterlen, simulând un zâmbet 
jenat. Insă 


aceşti oameni nu sunt pe teritoriul Imperiului, primo. 
Secundo, chiar dacă ar fi reuşit să ajungă acolo, ar exista un 
impediment. Extrădările au loc ca urmare a unei hotărâri 
judecătoreşti date, în acest caz, de către consiliul imperial. 
Luaţi în considerare, Înălţimea Voastră, că 


ruperea relaţiilor diplomatice ar însemna un act de ostilitate 
din partea Redaniei. Prin urmare, ar fi prea puţin probabil ca 
acel consiliu să acorde o cerere de extrădare dintr-o ţară 
ostilă. Ar fi fără 


precedent... Doar dacă... 

— Doar dacă... ce? 

— Doar dacă se creează un precedent. 

— Nu înţeleg. 

— Dacă împărăţia Redaniei ar fi dispusă să-i redea 
împăratului un criminal de drept comun prins pe teritoriul 


său, împăratul şi consiliul său ar avea un motiv pentru a 
recompensa gestul de bunăvoință. 


Dijkstra a tăcut un timp, dând impresia că murmură sau se 
gândeşte. 


— Despre cine este vorba? 


— Numele făptaşului... - ambasadorul s-a prefăcut că 
încearcă să-şi amintească şi, în cele din urmă, a scos un 
dosar cu documente din servieta de saftian. Îmi pare rău, 
memoria fragilis est... Aici. Un anumit Cahir Mawr Dyffryn 
aep Ceallach. Acuzaţiile care i se aduc nu sunt tocmai 
banale. E căutat pentru omor, dezertare, răpire, raptus 
puellae, viol, furt şi falsificare de documente. Fugind de 
mânia imperială, a trecut hotarul. 


— Până în Redania? Drum lung. 


— Înălţimea Voastră, a zâmbit uşor Shilard Fitz-Oesterlen, 
nu-şi limitează interesele la perimetrul Redaniei. Nu mă 
îndoiesc că, dacă 


acest criminal ar fi fost capturat într-unul dintre regatele 
aliate, Inălţimea Voastră ar afla din rapoartele numeroşilor 
săi... cunoscuţi. 


— Cum aţi spus că se numeşte criminalul? 
— Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach. 


Dijkstra a tăcut un timp, prefăcându-se că-şi caută în 
memorie. 


— Nu, a zis în cele din urmă, n-a fost capturat nimeni cu un 
astfel de 


nume. 
— Într-adevăr? 


— Memoria mea nu e fragilis în astfel de probleme. Îmi pare 
rău, Excelenţă. 


— Şi mie, i-a răspuns glacial Shilard Fitz-Oesterlen. Mai ales 
că nu este posibil să se efectueze extrădarea reciprocă a 
infractorilor în aceste circumstanţe. Nu vă mai plictisesc, 
Domnia Voastră. Vă doresc sănătate şi noroc! 


— La fel. La revedere, Excelenţă! 


Făcând câteva reverenţe ceremonioase elaborate, 
ambasadorul a plecat. 


— Sărută-mă în sempiternum meam, deşteptule! a 
murmurat Dijkstra, încrucişându-şi braţele pe piept. Ori! Fă- 
te-ncoace! 


Secretarul, roşu de la cât se abţinuse să nu tuşească şi de la 
cât îşi dresese glasul, a ieşit din spatele draperiilor. 


— Filippa se află încă în Montecalvo? 
— Da. Cu ea sunt domniţele Laux-Antille, Merigold şi Metz. 


— Ţara arde şi baba se piaptănă! Războiul stă să 
izbucnească dintr-un moment într-altul, hotarul de pe Jaruga 
stă să plesnească, iar ele s-au dus şi s-au încuiat în castel, la 
naiba-n praznic! la tocul şi scrie: 


„Preaiubita mea Fil...” La naiba! 
— Am scris „Dragă Filippa”. 


— Bine. Continuă! „S-ar putea să te intereseze că ciudatul 
cu pene la coif dispărut din Thanedd, la fel de misterios cum 
a apărut, se numeşte Cahir Mawr Dyffryn şi este fiul 
seneşalului Ceallach. Nu-l căutăm numai noi, ci şi serviciile 
lui Vattier de Rideaux şi oamenii acelui fiu de căţea...” 


— Domniței Filippa nu-i plac asemenea cuvinte. Am scris 
„acelui ticălos”. 


— Bine, fie! „Acelui ticălos de Stefan Skellen. Pe de altă 
parte, ştii tot atât de bine ca mine, dragă Fil, că serviciile 
secrete ale lui Emhyr nu-i slăbesc din ochi pe agenţii şi 
emisarii cărora Emhyr le-a promis că le pune pielea pe bâţ. 
Pe cei care, în loc să-şi îndeplinească porunca sau să moară, 
l-au trădat şi nu i-au respectat ordinele. Pare ciudat, pentru 
că eram siguri că acest Cahir a avut drept poruncă s-o 
captureze pe prinţesa Cirilla şi s-o ducă în Nilfgaard. Punct şi 
de la capăt. Aş dori să 


discutăm între patru ochi despre o suspiciune ciudată, dar 
întemeiată, pe care mi-a trezit-o această chestiune, precum 
şi despre unele teorii 


SIE SR 


oarecum surprinzătoare, însă nu lipsite de sens. Cu tot 
respectul meu cel mai profund etc. etc.” 


Milva a mers călare spre sud, mai întâi de-a lungul malului 
Curelei, trecând apoi prin Arsură, după care a traversat râul, 
a luat-o prin cheile umede, acoperite cu un covor moale de 
arbuşti de culoare verde-deschis. A presupus că vrăjitorul, 
care nu cunoştea terenul aşa bine ca ea, nu s-ar fi încumetat 
să treacă pe malul oamenilor. Tăind un meandru al râului 
foarte întors spre Brokilon, ar fi avut şansa să-l ajungă din 
urmă în apropiere de cascada Ceann Treise, însă, dac-ar fi 
ţinut-o într-un galop, fără opriri, ar fi putut chiar să i-o ia 
înainte. 


Cintezele nu se încurcau cu trilurile lor. Cerul se posomorâse 
spre miazăzi. Aerul devenise mai greu şi mai dens, muştele 
şi ţânţarii deveneau peste măsură de insistenţi şi de 
enervanţi. 


Când a intrat într-o mlaştină în care crescuseră aluni plini de 
fructe încă verzi şi cu spini goi, roşietici, a simţit o prezenţă. 
N-a auzit-o. A simţit-o. Ştia, aşadar, că sunt elfi. 


A oprit calul, astfel încât arcaşii ascunşi în desiş să o poată 
vedea bine. Şi-a oprit şi respiraţia. Cu speranţa că n-a dat 
peste nişte elfi prea impulsivi. 


O muscă bâzâia deasupra căprioarei atârnate la şaua calului. 


O şoaptă. Un fluier slab. Ea a răspuns cu un alt fluier. 
Scoia'tael au ieşit ca stafiile dintre tufişuri şi numai atunci 
Milva a început să respire liber. l-a recunoscut. Aparţineau 
trupei lui Coinneach Dă Reco. 


— Hael, i s-a adresat ea, descălecând. Que'ss va? 


— Ne'ss, i-a răspuns încet elful, al cărui nume nu şi-l mai 
amintea. 


Caemm. 


Nu departe, în poiană, poposiseră şi alţii. Erau cel puţin 
treizeci, mai mulţi decât avea trupa lui Coinneach. Ea s-a 
mirat. În ultima vreme, comandourile de Veveriţe mai mult 
se împuţinau decât se înmulţeau. 


În ultima vreme, comandourile pe care le întâlnea erau trupe 
de însângeraţi, febrili, care abia se mai ţineau pe picioarele 
zdrelite sau în şa. Acest comando era însă altfel. 


— Cead, Coinneach, a salutat-o comandantul care se 
apropia. 


— Ceadmil, sor'ca. 


Sor'ca. Surioară. Aşa îi spuneau cei care îi erau prieteni când 
voiau să-i arate respect şi simpatie. Şi asta, chiar dacă erau 
mult, mult mai în vârstă decât ea. La început, pentru elfi era 
doar Dh'oine, omul. Apoi, 


met RDI i 


după ce i-a ajutat în mod regulat, au botezat-o Aen 
Woedbeanna, „fata din pădure”. Abia mai târziu, când au 
cunoscut-o mai bine, s-au luat după driade, care o strigau 
Milva, Opintică. Numele ei real, pe care-l dezvăluia celor de 
care o unea o prietenie adevărată, cu condiţia să-i răspundă 
cu gesturi similare, nu le plăcea: se pronunţa „Mear'ya” cu o 
grimasă, ca în cazul în care ar fi spus ceva dezagreabil în 
limba lor. Şi imediat i-au zis „sor'ca”. 


— Încotro vă îndreptaţi? 


Milva s-a uitat atent în jur, dar tot nu vedea nici răniţi, nici 
bolnavi. 


— La a Opta Milă? În Brokilon? i-a întrebat. 
— Nu. 


A renunţat să mai pună întrebări, îi cunoştea prea bine. Era 
suficient să se uite puţin la feţele imobile şi tensionate, la 
calmul ieşit din comun şi demonstrativ cu care îşi puneau 
armele şi harnaşamentele în ordine. 


Era suficientă o privire atentă în ochii lor profunzi, fără fund. 
Ştia că se îndreaptă spre luptă. 


Cerul se întuneca spre miazăzi, era acoperit de nori. 


— Da' tu un' te duci, sor'ca? a întrebat-o Coinneach. 


Apoi a aruncat o privire la căprioara atârnată de şaua 
calului, a schiţat un zâmbet. 


— La miazăzi, i-a răspuns ea rece pentru a evita 
nelămuririle. Spre Drieschot. Elfului i-a pierit zâmbetul. 


— Pe malul oamenilor? 


— Cel puţin până la Ceann Treise, a ridicat ea din umeri. 
Sigur că pe la cascadă o să mă întorc pe malul Brokilonului, 
pentru că... 


S-a întors când a auzit fornăitul cailor. Mai mulţi Scoia'tael s- 
au alăturat trupei deja extraordinar de numeroase. Pe 
aceştia îi cunoştea şi mai bine. 


— Ciaran! a strigat ea nu foarte tare, fără să-şi ascundă 
uimirea. 


Toruviel! Ce căutaţi voi aici? Abia v-am dus în Brokilon, şi voi 
din nou... 


— Ess'creasa, sor'ca, i-a spus serios Ciaran aep Dearbh. 


Bandajul de la capul elfului era colorat cu sânge care curgea 
încet. 


— Aşa trebuie, a repetat Toruviel în spatele lui, aşezându-se 
cu grijă, ca să nu-şi lovească braţul ţinut într-o eşarfă. Au 
venit veşti. Nu puteam să stăm de pomană în Brokilon, când 
fiecare săgeată contează. 


— Dacă aş fi ştiut, a spus ea, nu mă mai chinuiam pentru 
voi. Nu-mi mai băgăâm pielea la saramură. 


— Veştile au venit noaptea trecută, a explicat încet Toruviel. 
Nu 


puteam... nu putem să ne abandonăm camarazii de arme 
într-un asemenea moment. Nu putem. Pricepe, sor'ca! 


Cerul s-a întunecat şi mai tare. De data asta, Milva a auzit 
clar tunetul îndepărtat. 


— Nu călări spre miazăzi, sor'ca, i-a zis Coinneach Dă Reo. 
Vine furtuna. 


— Şi ce poate furtuna să-mi... dar s-a oprit şi l-a privit cu 
atenţie. 


Ha! Deci astea sunt veştile care au ajuns la tine? Nilfgaardu', 
nu? Vrea să treacă Jaruga prin Sodden? Să atace Brugge? 
De-asta plecaţi? 


Nu i-a răspuns. 
— Da, ca în Dol Angra. 
S-a uitat la ochii lui întunecaţi. 


— Împăratul Nilfgaardului o să vă folosească şi de data asta, 
a continuat, să le asiguraţi spatele oamenilor, să vă treacă 
prin sânge şi foc. Apoi o să încheie pace cu regii, iarpevoio 
să vă zdrobească. În focu' pe care-l aprindeţi, voi înşivă o să 
ardeţi. 


— Focul curăţă. Şi întăreşte. Trebuie să treci prin el. 
Aenyell'hael, ell'ea, sor'ca? In limba voastră, botezul focului. 


— Mie îmi plac alte focuri. 


Milva a dezlegat căprioara şi a aruncat-o la pământ la 
picioarele elfilor. 


— Cele care crapă sub scuipat, a spus. Ţineţi, ca să nu muriţi 
de foame în timpul convoiului! Nu-mi mai e de trebuinţă. 


— Nu te mai duci spre miazăzi? 
— Ba mă duc. 


Mă duc, se gândea în sinea ei, zbor ca vântu. Tre' să-l 
avertizez pe ţicnitu' de vrăjitor, tre' să-l avertizez despre 
furtuna în care se bagă. 


Tre' să-l fac să se răzgândească. 
— Nu pleca, sor'ca! 
— Lasă-mă-n pace, Coinneach! 


— Vine furtuna dinspre miazăzi, a repetat elful. O furtună 
uriaşă. Şi un pârjol nemărginit. Salvează-te în Brokilon, 
surioară, nu te mai duce spre miazăzi! Ai făcut destul pentru 
noi, nu poţi face mai mult. Şi nici nu trebuie. Noi trebuie. 
Ess'tedd, esse creasa! De-acum, e timpul nostru. La 
revedere! 


Aerul era greu şi dens. 
Vrăjile teleproiecţiei erau complicate, trebuiau să le lanseze 
— 34 — 


împreună, să-şi unească mâinile şi gândurile. Şi totuşi, s-a 
dovedit a fi un efort colosal. Deoarece şi distanţa era destul 
de mare. Pleoapele închise ale Filippei Eilhart tremurau, Triss 
Merigold ofta, pe fruntea înaltă a Keirei Metz se înşiruiau 
broboane de sudoare. Numai pe chipul Margaritei Laux- 
Antille nu exista niciun semn de oboseală. 


În odaia slab luminată a pătruns dintr-odată lumina, un 
mozaic de reflexii dansând de-a lungul lambriurilor 
întunecate, din lemn, care căptuşeau pereţii. Pe masa 
rotundă plutea o sferă ce strălucea cu reflexii lăptoase. În 
timp ce Filippa Eilhart scanda incantaţiile de la sfârşitul 
magiei, sfera i-a căzut în faţă, pe unul dintre cele 
douăsprezece scaune din jurul mesei. În interiorul sferei era 
conturată 


o figură neclară. Imaginea tremura, proiecția nu era foarte 
stabilă. Apoi a devenit mai clară. 


— La naiba! a murmurat Keira, ştergându-şi fruntea. Cei din 
Nilfgaard n-au auzit de sulemeneli, nici de descântece de 
înfrumusețare? 


— S-ar părea că nu, i-a răspuns Triss din colţul gurii. Şi cred 
că nici de modă n-au auzit niciodată. 


— Nici de ceea ce se numeşte machiaj, a adăugat Filippa 
încet. Dar acum şşşt, fetelor! Şi nu vă mai holbaţi la ea! 
Trebuie să stabilizăm proiecția şi să-l salutăm pe oaspetele 
nostru. Întăreşte-mă, Rita! 


Margarita Laux-Antille a repetat formula magiei şi gestul 
Filippei. 


Imaginea a tremurat de câteva ori, şi-a pierdut instabilitatea 
tulbure şi strălucirea nenaturală, contururile şi culorile s-au 
înviorat. Acum magicienele puteau să observe mai atent 
figura din partea cealaltă a mesei. Triss şi-a muşcat buza şi i- 
a făcut cu ochiul Keirei. 


Femeia din proiecţie avea o faţă palidă, banală, un ten lipsit 
de strălucire, ochi vagi şi inexpresivi, buze înguste şi un nas 
uşor încreţit. 


Purta o pălărie ciudată, conică, oarecum fronsată. Pletele de 
o curăţenie îndoielnică îi ieşeau de sub borurile slinoase. 
Aspectul neîngrijit şi senzaţia de silă erau accentuate de o 
mantie neagră, largă 


şi fără formă, garnisită pe umeri cu fir de argint uzat. 
Broderia reprezenta o semilună înconjurată de stele. Era 
singura podoabă 


purtată de magiciana nilfgaardiană. 


Filippa Eilhart s-a ridicat, încercând din răsputeri să nu-şi 
etaleze bijuteriile, dantelele şi decolteul. 


— Venerabilă jupâneasă Assire, i s-a adresat, bine aţi venit la 
Montecalvo! Suntem foarte bucuroase că aţi acceptat 
invitaţia noastră. 


— 35 — 


— Am făcut-o din curiozitate, a spus magiciana din Nilfgaard 
cu 0 voce neaşteptat de plăcută şi melodioasă, aranjându-şi 
pălăria cu un gest involuntar. 


Avea o mână subţire, cu pete galbene, cu unghiile despicate 
şi neuniforme, evident cioplite. 


— Doar dintr-o simplă curiozitate, a repetat ea, ale cărei 
consecinţe, la urma urmei, îmi pot fi fatale. Aş dori nişte 
lămuriri. 


— i le vom oferi de îndată, a dat Filippa din cap, făcându-le 
semn celorlalte magiciene. Înainte de toate, îngăduiţi-mi să 
evoc proiecţiile celorlalte participante la întâlnire şi să fac 
prezentările. Puţintică 


răbdare, vă rog! 


Magicienele s-au prins din nou de mână, reînnoindu-şi 
incantaţiile. 


Atmosfera din încăpere suna ca un fir tensionat, de sub 
bârnele tavanului s-a lăsat din nou deasupra mesei o păclă 
lăptoasă, care a umplut odaia cu o umbră pâlpâitoare. Pe trei 
dintre scaunele goale au apărut sfere de lumină pulsatoare, 
iar în interiorul lor s-au profilat contururile unor siluete. 
Prima care a apărut a fost Sabrina Glevissig într-o rochie 
turcoaz, cu un decolteu adânc, provocator, cu un guler înalt, 
ajurat, care îi punea în valoare cârlionţii drăgălaşi, prinşi 
într-o diademă cu diamante. Alături de ea, din strălucirea 
tulbure a apărut Sheala din Tancarville, în catifea neagră, cu 
perle cusute, cu o blană de vulpe argintie încolăcită în jurul 
gâtului. Magiciana din Nilfgaard îşi trecea nervos limba 
peste buzele subţiri. Ei bine, acum s-o vedem pe Francesca, 
s-a gândit Triss. Când o apărea Francesca, şoricelul negru, îţi 
ies ochii din orbite. 


Francesca Findabair nu a dezamăgit-o. Nici prin rochia 
minunată, de culoarea sângelui de taur, nici prin coafura 
trufaşă, nici prin colierul de rubine, nici prin ochii de 
căprioară, înconjurați de un machiaj puternic, elfesc. 


— Bine aţi venit, domniţelor, a spus Filippa, la castelul din 
Montecalvo, unde mi-am îngăduit să vă invit ca să discutăm 
probleme destul de importante! Regret că ne întâlnim prin 
teleproiecţie. Însă nici timpul, nici distanţa care ne separă, 
nici situaţia în care ne aflăm nu ne-au îngăduit să ne 
întâlnim personal. Eu sunt Filippa Eilhart, jupâneasa 
castelului. Ca gazdă şi iniţiator al întâlnirii, îmi permit să fac 
prezentările. În dreapta mea se află Margarita Laux-Antille, 
rector al Academiei din Aretusa. În stânga mea, Triss 
Merigold din Maribor şi Keira Metz din Carreras. Mai departe, 
Sabrina Glevissig din Ard 


— 36 — 


Carraigh, Sheala din Tancarville, venită din Creyden, din 
Kovir, Francesca Findabair, cunoscută şi ca Enid an Gleanna, 
actuală 


suverană din Valea Florilor. Şi, în final, Assire var Anahid din 
Vicovaro, din imperiul Nilfgaard. lar acum... 


— lar acum eu vă părăsesc! a explodat Sabrina Glevissig, 
arătând spre Francesca cu o mână plină de inele. Te-ai 
întrecut cu şaga, Filippa! 


N-am de gând să stau la aceeaşi masă cu elfa asta 
nenorocită, nici măcar sub formă de iluzie! Încă nu s-a uscat 
sângele de pe zidurile şi podelele din Garstang! Şi chiar ea a 
făcut vărsare de sânge! Ea şi Vilgefortz! 


— Te implor să păstrezi formalităţile! 
Filippa a pus ambele mâini pe marginea mesei. 


— Şi sângele-rece! a adăugat. Ascultă ce am de spus. Nu-ţi 
cer nimic mai mult. După ce termin, fiecare dintre voi o să 
hotărască dacă 


rămâne sau pleacă. Proiecţia se face de bunăvoie, poate fi 
întreruptă în orice clipă. Singurul lucru pe care îl cer celor 
care se hotărăsc să plece este să păstreze taina acestei 
întâlniri. 


— Ştiam eu! s-a agitat Sabrina atât de tare, că a părăsit 
proiecția pentru scurt timp. Întâlniri secrete! Decizii 
misterioase! Ce mai tura-vura: conspirație! Şi cred că ştim 
împotriva cui. Îţi baţi joc de noi, Filippa? Ne ceri să păstrăm 
secretul faţă de regii şi colegii noştri, pe care nu ai 
considerat oportun să-i inviţi. Se află aici şi Enid Findabair, 


care guvernează prin bunăvoința lui Emhyr var Emreis în Dol 
Blathanna, stăpâna elfilor, care şi-au pus armele şi faptele în 
slujba Nilfgaardului. Şi, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, observ 
cu uimire că în această odaie se află şi o proiecţie a unei 
magiciene din Nilfgaard. De când şi până când au încetat 
magicienele din Nilfgaard să asculte orbeşte, ca nişte sclave 
slugarnice, de puterea imperială? Despre ce secrete vorbim? 
Dacă ea se află aici, este cu ştirea şi cu consimţământul lui 
Emhyr! Din porunca lui! E ochiul şi timpanul lui! 


— Tăgăduiesc, a spus Assire var Anahid liniştită. Nu ştie 
nimeni că 


particip la întâlnire. Mi s-a cerut să păstrez secretul, l-am 
păstrat şi-l voi păstra. Este şi în interesul meu. Pentru că, 
dacă ar ieşi la iveală, mi-ar sări capul de pe umeri. Căci pe 
aceasta se bazează slugărnicia magicienilor din imperiu. Ei 
au de ales între slugărnicie sau eşafod. Mi-am pus pielea la 
saramură ca să vin aici. Tăgăduiesc că am venit ca spion. Nu 
pot să dovedesc decât într-un singur fel: cu moartea mea. E 


de-ajuns să daţi în vileag taina întâlnirii noastre, pe care 
doamna 


3 fi 


Eilhart vă roagă s-o păstraţi. E de-ajuns ca vestea întâlnirii 
noastre să 


iasă din aceste ziduri, şi îmi pierd viaţa. 


— Şi pentru mine trădarea secretului ar avea consecinţe 
nefaste, a zâmbit Francesca fermecător. Ai la dispoziţie o 
cale minunată de răzbunare, Sabrina. 


— Mă voi răzbuna pe altă cale, elfo. Ochii negri ai Sabrinei 
străluceau cu flăcări sinistre. Dacă iese la iveală secretul, n-o 


să fie nici din vina, nici din neatenţia mea. Niciodată! 
— Faci vreo aluzie? 


— Bineînţeles, a intervenit Filippa Eilhart. Bineînţeles că 
Sabrina face aluzii. Vă aduce aminte delicat de colaborarea 
mea cu Sigismund Dijkstra. De parcă ea nu ar fi avut niciun 
contact cu serviciile secrete ale regelui Henselt! 


— E o diferenţă, a sărit arsă Sabrina. Eu n-am fost amanta 
regelui Henselt timp de trei ani! Şi nici spioana lui! 


— Destul! Taci! 


— Sunt de acord, a spus răspicat Sheala din Tancarville. Taci, 
Sabrina! Ajunge cu Thaneddul, ajunge cu spionajul şi 
intrigile extraconjugale! N-am venit aici să iau parte la 
dispute, să aud resentimente ori insulte reciproce. Nu mă 
interesează rolul de mediatoare, iar, dacă am fost invitată 
cumva aici cu această intenţie, vă 


asigur că a fost în van. Presupun că particip în zadar şi fără 
rost, că 


pierd timpul preţios pe care mi l-am luat cu efort din cel 
pentru munca mea ştiinţifică. Dar termin cu presupunerile. 
Propun, în sfârşit, să dau cuvântul Filippei Eilhart. În cele din 
urmă, vom afla scopul acestei întâlniri. Vom cunoaşte rolul 
pe care trebuie să-l jucăm aici. Apoi, fără 


emoţii ieşite din comun, vom decide dacă vom continua 
spectacolul sau vom lăsa cortina să cadă. Discreţia pe care 
ni s-a cerut s-o respectăm, desigur, ne angajează pe toate. 
Cu consecinţe de care eu, Sheala de Tancarville, voi avea 
grijă personal să aibă parte indiscreta. 


Niciuna dintre magiciene nu s-a clintit şi n-a scos vreo vorbă. 
Triss nu s-a îndoit nicio clipă de avertismentele Shealei. 
Singuratica din Kovir nu obişnuia să amenințe în van. 


— Îţi dăm cuvântul, Filippa! Le rog pe stimatele domniţe 
adunate aici să tacă până în momentul în care Filippa ne dă 
de înţeles că s-a încheiat. 


Filippa Eilhart s-a ridicat, foşnindu-şi rochia. 
— Dragi surori, a început ea, situaţia e gravă. Magia este 


ameninţată. Evenimentele tragice de pe insula Thanedd, la 
care mă 


întorc în gând cu tristeţe şi dezgust, au arătat că roadele a 
sute de ani de cooperare aparent fără conflicte s-au risipit 
cât ai clipi atunci când s-au manifestat exagerat interesele 
private şi ambițiile egoiste. Acum avem parte de tulburare, 
haos, neîncredere reciprocă şi vrăjmăşie. Ce se întâmplă 
acum începe să scape de sub orice control. Pentru a 
recâştiga controlul, pentru a împiedica un cataclism fără 
margini, trebuie să apucăm cu mâini puternice cârma navei 
biciuite de furtună. 


Domnița Laux-Antille, domniţa Merigold, domniţa Metz şi cu 
mine am discutat în prealabil şi am căzut de acord. Nu este 
suficient să 


reconstruim Capitulul şi Consiliul distruse în Thanedd. Chiar 
dacă am reconstrui ambele instituţii, nu există nicio garanţie 
că, odată 


reconstituite, nu vor fi cangrenate de la început de aceeaşi 
boală care le-a distrus pe cele anterioare. Trebuie creată o 


organizaţie secretă, complet diferită, care să servească 
exclusiv interesele magiei. Care să 


facă tot pentru a evita un cataclism. Căci, dacă dispare 
magia, dispare şi lumea. La fel ca acum câteva veacuri, 
lumea privată de magie şi de progresele pe care le implică 
se va scufunda în haos şi întuneric, se va îneca în sânge şi în 
barbarie. Le invităm pe toate domniţele prezente aici să se 
alăture iniţiativei noastre, să participe susţinut la activitatea 
organizaţiei secrete pe care ne-am propus-o. Ne-am permis 
să vă 


chemăm aici pentru a vă exprima părerea. Am terminat. 


— Mulţumim, a înclinat din cap Sheala de Tancarville. Dacă 
îmi îngăduiţi, încep eu. Prima mea întrebare, Filippa, este de 
ce eu. De ce am fost eu chemată aici? Am refuzat de multe 
ori să candidez pentru Capitul, am demisionat din funcţia de 
preşedinte al Consiliului. În primul rând, mă copleşeşte 
munca mea. În al doilea rând, am crezut şi încă mai cred că 
există şi alţii mai vrednici de astfel de onoruri în Kovir, Poviss 
şi Hengfors. Întreb, aşadar, de ce am fost invitată eu, şi nu 
Carduin. De ce nu Istredd din Aedd Gynvael, Tugdual sau 
Zangenis? 


— Pentru că sunt bărbaţi, i-a răspuns Filippa. Organizaţia 
despre care vorbeam trebuie să fie constituită exclusiv din 
femei. Domniţă 


Assire? 


— Îmi retrag întrebarea, a surâs magiciana nilfgaardiană. Era 
aceeaşi cu întrebarea domniţei Tancarville. Răspunsul mă 
satisface. 


— Sunt oripilată de acest şovinism băbesc! a explodat 
Sabrina Glevissig. Mai ales de pe buzele tale, Filippa, după 


ce ţi-ai schimbat... 


orientarea erotică. Nu am nimic împotriva bărbaţilor. Mai 
mult, îi ador 


— 39 — 


şi nu-mi pot închipui viaţa fără ei. Dar... după un moment de 
reflecţie... 


la urma urmei, e o idee înţeleaptă. Bărbaţii sunt instabili 
psihic, prea sensibili la emoţii, nu poţi conta pe ei în 
momentele de criză. 


— E adevărat, a recunoscut calm Margarita Laux-Antille. 


Întotdeauna comparăm rezultatele adeptelor din Aretusa cu 
efectele lucrărilor băieţilor din Ban Ard, şi de fiecare dată 
comparaţia este în favoarea fetelor. Magia presupune 
răbdare, delicateţe, inteligenţă, echilibru, perseverenţă şi 
tenacitate, precum şi îndurarea cu seninătate şi smerenie a 
înfrângerilor şi a eşecurilor. Bărbaţii pierd din cauza 
ambiţiei. Îşi doresc mereu ceea ce ştiu că este imposibil şi 
inaccesibil. Şi nu mai observă ce e posibil. 


— Destul, destul, destul! s-a înfuriat Sheala fără să-şi 
ascundă 


surâsul. Nimic nu poate fi mai rău decât şovinismul bazat pe 
ştiinţă. Să- 


ţi fie ruşine, Rita! Cu toate astea... Da, şi eu sunt de acord cu 
structura monosexuală propusă a... conventului sau, dacă 
preferaţi, a lojii. Din ce am auzit, e vorba despre viitorul 
magiei, iar magia este o chestiune prea importantă pentru a- 
i fi încredinţată soarta în mâinile bărbaţilor. 


— Dacă pot să vorbesc şi eu, a intervenit Francesca 
Findabair cu o voce melodioasă, daţi-mi voie să întrerup un 
moment divagaţiile despre superioritatea naturală şi 
indiscutabilă a sexului nostru şi să ne concentrăm pe 
problemele legate de iniţiativa propusă, al cărei obiectiv nu- 
mi e limpede deloc. Momentul ales nu este întâmplător şi 
trezeşte bănuieli. Suntem în război. Nilfgaardul a învins şi a 
pus la zid împărăţiile de la miazănoapte. Oare nu cumva 
sloganele generale pe care le-am auzit aici ascund o dorinţă, 
de înţeles la urma urmei, de a inversa situaţia? Astfel încât 
să fie învins şi pus la zid Nilfgaardul? 


Urmând să fie atacați elfii temerari? Dacă-i pe-aşa, dragă 
Filippa, atunci nu vom ajunge la nicio înţelegere. 


— Acesta este motivul pentru care am fost invitată? a 
întrebat Assire var Anahid. Nu acord prea multă atenţie 
politicii, dar ştiu că 


armatele imperiale au un anumit avantaj în războiul cu 
armatele voastre. În afară de domniţa Francesca şi de 
domniţa din Tancarville, care vin dintr-un regat neutru, toate 
domniţele reprezintă regatele ostile Imperiului Nilfgaardian. 
Cum ar trebui să tălmăcesc vorbele tale despre solidaritatea 
magiciană? Ca pe un îndemn la trădare? Îmi pare rău, dar nu 
mă văd în rolul ăsta. 


După ce a terminat, Assire s-a aplecat, ca şi cum ar fi atins 
ceva ce nu intra în proiecţie. Lui Triss i s-a părut că a auzit 
un mieunat. 


— 40 — 


— Are o pisică, a şoptit Keira Metz. Pun rămăşag că e 
neagră... 


— Mai încet! a şoptit Filippa. Dragă Francesca, dragă Assire, 
iniţiativa noastră trebuie să fie absolut apolitică, aceasta 
este baza ei fundamentală. Nu vom sluji interesele raselor, 
ale regatelor, ale regilor sau ale împăraţilor, ci doar binele 
magiei şi viitorul ei. 


— Slujind binele magiei, a zâmbit Sabrina Glevissig 
batjocoritor, oare n-o să uităm de bunăstarea magicienilor? 
Ei bine, ştim deja cum sunt trataţi magicienii în Nilfgaard. 
Ne tot scăldăm în discuţii apolitice şi apoi, dacă Nilfgaardul 
o să ne cucerească şi o să ajungem sub puterea imperială, o 
să arătăm cu toţii ca... 


Triss se agita întruna, Filipa ofta uşor. Keira îşi lăsa capul în 
jos, Sheala îşi făcea de lucru aranjându-şi blana la gât. 
Francesca îşi muşca buzele. Faţa lui Assire var Anahid nu 
tremura, dar se umplea de o roşeaţă uşoară. 


— Pe fiecare dintre noi o aşteaptă o soartă tristă, am vrut să 
spun, a încheiat în grabă Sabrina. Filippa, Triss şi cu mine am 
fost pe Muntele Sodden. Emhyro să ne ceară socoteală, cum 
ne-a cerut pentru Thanedd sau pentru întreaga noastră 
activitate. Dar aceasta este doar una dintre rezervele pe 
care mi le trezeşte declaraţia de apoliticism a acestui 
convent. Participarea noastră aici şi acum înseamnă 


renunţarea imediată la serviciul politic şi activ pe care îl 
îndeplinim în prezent pentru regii noştri? Trebuie să 
continuăm cu acest serviciu şi astfel să slujim celor doi 
stăpâni, magia şi conducătorii? 


— Eu, a zâmbit Francesca, când cineva îmi spune că este 
apolitic, îl întreb întotdeauna la ce fel de politică se 
gândeşte mai concret. 


— Şi ştiu că n-o are în vedere pe cea pe care o practică, a zis 
Assire var Anahid, uitându-se la Filippa. 


— Eu sunt apolitică, a vorbit Margarita Laux-Antille şi a 
ridicat capul. Şi şcoala mea e apolitică. Am în vedere toate 
modurile, tipurile şi genurile de politică existente! 


— Dragele mele domniţe, a intervenit Sheala, după ce 
tăcuse un lung răstimp. Să ţineţi minte că sunteţi sexul 
dominant! Aşa cănu vă 


comportaţi ca puştoaicele care se năpustesc la platoul cu 
tartă de pe masă. Filippa a propus un principium foarte 
limpede. Cel puţin pentru mine şi încă nu am motive să cred 
că vouă nu vă merge mintea. Dincolo de pereţii odăii, fiţi ce 
doriţi, slujiţi oricui vreţi şi ce vreţi, cât de loiali doriţi. Dar, 
când ne întâlnim la convent, tratăm exclusiv magia şi 
viitorul ei. 


ME, i pe 


— Exact aşa văd eu lucrurile, a confirmat Filippa Eilhart. Ştiu 
că 


există multe probleme, îndoieli şi nelămuriri. Le vom 
examina la următoarea întâlnire, la care vom participa toate 
în carne şi oase, nu sub formă de proiecţie sau de iluzie. 
Prezenţa nu va fi considerată act formal de aderare la 
convent, ci gest de bunăvoință. Dacă un asemenea convent 
trebuie sau nu să ia fiinţă, asta vom decide în comun. Noi 
toate. Cu drepturi egale. 


— Noi toate? a repetat Sheala. Văd scaune goale, bag mâna- 
n foccă 


n-au fost aduse de pomană. 


— Conventul trebuie să cuprindă douăsprezece magiciene. 
Aş dori ca pentru unul dintre aceste scaune libere să fie 
propusă şi prezentată 


o candidată la următoarea întâlnire de către domniţa Assire. 
Fără doar şi poate că în imperiul Nilfgaard se mai găseşte o 
magiciană destoinică. 


Am lăsat al doilea loc la latitudinea ta, Francesca, ca să nu te 
simţi singura elfă pursânge. Pe-al treilea... 


Enid an Gleanna a ridicat capul: 
— Cer două locuri. Am două candidate. 


— Are vreuna dintre voi ceva împotriva acestei cereri? Dacă 
nu, şi eu sunt de acord. Astăzi este a cincea zi a lunii august, 
a cincea zi după 


luna nouă. Ne vom întâlni din nou a doua zi după luna plină, 
dragi surori, peste paisprezece zile. 


— Un moment! a întrerupt-o Sheala de Tancarville. Mai este 
un loc gol, care ar trebui să fie a douăsprezecea magicianăâ? 


— lată prima problemă de care se va ocupa loja, a zâmbit 
enigmatic Filippa. Peste două săptămâni vă voi spune cine 
va sta pe al doisprezecelea scaun. Şi apoi vom reflecta 
împreună cum s-o facem pe acea persoană să se aşeze peel. 
Veţi fi uimite de candidatura mea şi de respectiva persoană. 
Pentru că nu eo persoană obişnuită, dragi surori. 


Ea este Moartea sau Viaţa, Distrugerea sau Renaşterea, 
Ordinea sau Haosul. Depinde cum o priveşti. 


Tot satul se bulucise în faţa palisadei să vadă ceata trecând. 
Tuzik ieşise împreună cu ceilalţi. Avea de lucru, dar nu putea 
să se abţină. În ultima vreme se vorbeau câte-n lună şi-n 
stele despre Şobolani. Umbla un zvon că fuseseră capturați 
toţi şi chiar spânzurați. Zvonul s-a dovedit a fi fals, din 
moment ce tocmai defilau cu afectare şi fără grabă 


prin faţa întregului sat. 


— Ticăloşi fără seamăn! a şoptit cineva în spatele lui Tuzik, 
dar era 


Ry, ip at 
o şoaptă plină de admiraţie. Prin mijlocul satului defi... 
— Şi gătiţi ca de nuntă... 

— Şi ce cai! N-o să vezi aşa ceva nici la nilfgaardieni! 


— Bah, furaţi. Şobolanii iau caii de peste tot. Acum caii se 
vând bine oriunde. Dar pe cei mai buni îi păstrează pentru 
ei... 


— Cel din faţă, ia uitaţi-vă, e Giselher... Şeful. 
Şi lângă el, călare pe roib... Scânteia o cheamă... 


De după palisadă a sărit un câine vagabond, a început să 
latre, strecurându-se printre copitele din faţă ale roibului 
Scânteii. Elfa şi-a fluturat pletele luxuriante, răsfirate în 
dezordine şi întunecate, şi-a întors calul, s-a aplecat în faţă 
şi a şfichiuit câinele cu biciul. Javra a schelălăit de durere şi 
s-a întors de trei ori pe loc, iar Scânteia l-a scuipat. Tuzik a 
strecurat o înjurătură printre dinţi. 


Cei adunaţi şuşoteau mai departe, arătând discret către 
următorii Şobolani care veneau agale prin sat. Tuzik îi 
asculta, nu avea încotro. 


Ştia toate zvonurile şi bârfele, precum ceilalţi, şi-a închipuit 
fără niciun efort că cel cu pletele până la umăr, de culoarea 
paiului, care ronţăia un măr, era Kayleigh, cel lat în umeri 
era Asse, iar cea cu cojocelul de oaie brodat era Reef. 


Parada era închisă de două fete care avansau una lângă alta, 
ţinându-se de mână. Cea mai mare, călare pe un murg, era 
rasă în cap, de parcă ar fi avut tifos, şi purta o bluză de 
dantelă de un alb fără 


cusur, strălucind sub jacheta descheiată; colierul, brăţările şi 
cerceii aruncau reflexii orbitoare. 


— Aia plină de giuvaieruri e Mistle... a auzit Tuzik. 
Impopoţonată cu atâtea zorzoane, arată ca un pom de 
Crăciun... 


— Cică a omorât mai mulţi oameni decât primăverile pe care 
le are... 


— Şi cealaltă? Sura? Aia cu spada-n spate? 


— Falka-i spune. De anu' ăsta s-a înhăitat şi ea cu Şobolanii. 
Tot o pramatie. 


Pramatia, după cum a estimat Tuzik, nu era mult mai mare 
decât fiica lui, Milenka. Pletele cenuşii ale micuţei puşlamale 
evadau în şuviţe de sub o beretă de catifea roşie, ornată 
arogant cu un mănunchi de pene de fazan. O eşarfă de 
mătase, de culoarea macului, îi era legată la gât într-o 
cocardă fistichie. 


Printre sătenii care se adunaseră în faţa cocioabelor s-a 
stârnit brusc o agitaţie. Cel care mergea în fruntea cetei, 
Giselher, şi-a oprit 


ME ie E 


calul şi a aruncat cu un gest nonşalant o tăşcuţă zornăitoare 
la picioarele bunicii Mykita. Femeia se sprijinea în baston. 


— Zeii să te aibă în pază, maică! a strigat bunica Mykitka. Să 
fii sănătos, binefăcătorul nostru, să... 


Râsul colorat al Scânteii a înecat spusele bătrânicii. Elfa, cu 
piciorul drept sprijinit arogant în scăriţă, a întins o punguţă 
şi a împrăştiat impetuos o mână de monede în mulţime. Reef 
şi Asse i-au urmat exemplul, o adevărată ploaie de argint a 
năvălit pe drumul nisipos. 


Kayleigh, chicotind, a aruncat cotorul de măr spre cei care 
se învârteau în căutarea banilor. 


— Binefăcătorilor! 
— Şoimuleţii noştri! 
— Noroc bun peste tot! 


Tuzik nu s-a repezit asemenea celorlalţi, nu a căzut în 
genunchi ca să caute monede prin nisip şi prin găinaţul de 
pui. Rămăsese lângă 


palisadă, uitându-se la fetele care treceau agale prin faţa lui. 
Cea mai tânără, cea cu părul cenuşiu, i-a surprins privirea şi 
expresia. Eliberând mâna fetei rase în cap, şi-a îndemnat 
calul, s-a năpustit pe el, izbindu-l de palisadă, şi aproape că 
I-a țintuit cu scăriţa. S-a uitat în ochii ei verzi şi s-a 
cutremurat. Atât de multă răutate şi ură rece erau în ei. 


— Lasă-l, Falka! i-a spus cea rasă în cap. Nu-i nevoie. 
Pramatia cu ochi verzi s-a mulţumit să-l împungă pe Tuzik cu 
o ultimă privire şi apoi i-a urmat pe Şobolani fără să se uite 
înapoi. 

— Binefăcătorii! 


— Şoimuleţii noştri! 


Tuzik a scuipat. 


Spre seară au tăbărât peste sat Negrii, cavalerii din fortul 
Fen Aspra, semănând groază pe unde treceau. Potcoavele 
răsunau, caii nechezau, armele zângăneau. Primarul şi 
ceilalţi ţărani pe care aceştia i-au chestionat au minţit de-au 
îngheţat apele, îndreptându-i spre o pistă 


falsă. Pe Tuzik nu l-a întrebat nimeni. Şi bine a făcut. 


Când s-a întors de la păşune şi s-a dus în grădină, a auzit 
nişte voci. 


A recunoscut bălmăjelile gemenilor lui Jiboso, rotarul, a 
recunoscut ţipetele ascuţite ale băieţilor vecinilor. Şi glasul 
Milenkăi. Se joacă, s-a gândit în sinea lui. A trecut dincolo de 
gard. Şi a îngheţat. 


— Milenka! 


Milenka, singura fiică rămasă în viaţă, lumina ochilor lui, 
ducea un baston atârnat de-o frânghie pe spate, de parcă ar 
fi fost o spadă. şi 


— 44 — 


lăsase părul liber, îşi prinsese de scufiţa de lână un smoc de 
pene de cocoş, îşi legase la gât eşarfa mamei sale... într-o 
cocardă ciudată, extravagantă. 


Avea ochii verzi. 


Tuzik nu ridicase niciodată mâna la fiica lui, niciodată nu 
folosise cureaua paternă. 


Atunci a fost prima dată. 


Un fulger a brăzdat orizontul, un tunet a duduit. O rafală de 
vânt a arat suprafaţa Curelei. Se stârneşte furtuna, s-a 
gândit Milva, iar după 


furtună o să vină vremea rea. Cintezele nu s-au înşelat. 


l-a dat pinteni calului. Dacă voia să ajungă la vrăjitor înainte 
de furtună, trebuia să se grăbească. 


A 


Am cunoscut mulţi militari la viaţa mea. M-am întâlnit cu 
mareşali, generali, căpitani şi hatmani, biruitori în 
numeroase campanii şi bătălii. Am plecat urechea la 
poveştile şi la amintirile lor. l-am văzut aplecaţi asupra 
hărților, desenând linii de culori diferite, făcând planuri, 
punând la cale strategii. În aceste războaie pe hârtie totul se 
rostogolea, totul mergea uns, totul era limpede şi într-o 
ordine exemplară. Aşa trebuie să fie, explicau militarii. 
Armata înseamnă, mai presus de orice, ordine şi disciplină. 
Fără ordine sau disciplină, nu se poate vorbi de armată. 


Cu atât mai ciudat este că războiul real - şi am văzut câteva 
războaie reale la viaţa mea -, în ceea ce priveşte ordinea şi 
disciplina, te duce cu gândul mai degrabă la un bordel 
cuprins de flăcări. 


JASKIER, O jumătate de veac de poezie 
— 46 — 
2 


Apa Curelei, limpede precum cleştarul, se revărsa peste 
maluri întrun arc de cerc neted şi perfect, apoi curgea într-o 
cascadă zgomotoasă 


şi spumoasă ce se prelingea şoptit printre pietrele negre ca 
onixul, se spărgea de ele şi dispărea într-un vârtej alb, care 
se vărsa într-un bazin imens, atât de străveziu încât se 
putea distinge fiecare pietricică în mozaicul multicolor al 
fundului, fiecare cosiţă din alge verzi unduită de curent. 


Ambele maluri erau acoperite cu câte un covor de troscot, 
din care se înălţau mierle de pârâu, etalându-şi cu mândrie 
jabourile albe de la gât. Deasupra mierlelor de pârâu, 
tufişurile aveau reflexii verzulii, arămii şi ocru, pe fundalul 
brazilor ce păreau presăraţi cu praf argintiu. 


— Aşa-i, a oftat Jaskier, e minunat aici. 


Un păstrăv somonat uriaş încerca să sară peste marginea 
cascadei. 


O clipă a rămas în aer cu aripioarele încordate şi cu coada 
zbătându-i-se, apoi a plonjat în vârtejul de spumă. 


Panglica bifurcată a unui fulger a spintecat cerul întunecat 
spre miazăzi, un tunet îndepărtat a bubuit cu un ecou surd 
de-a lungul zidului pădurii. lapa murgă a vrăjitorului a 
început să danseze, şi-a smucit capul, şi-a arătat dinţii, 
încercând să scuipe zăbala. Geralt a strâns ferm frâiele, iapa 
s-a retras dansând, potcoavele zâăngăneau pe pietre. 


— Ho, ho! Ai văzut-o, Jaskier? Face balet blestemata! La 
naiba, las' 


că scap eu de mârţoagă cu prima ocazie! M-am săturat de ea 
până 


peste cap, sunt gata s-o schimb şi pe un măgar! 


— Şi iei în considerare această posibilitate în curând? - 
Poetul s-a scărpinat pe gât fiindcă îl pişcase un ţânţar. - La 


drept vorbind, farmecul sălbatic al văii e senzaţional, fără 
putinţă de tăgadă, dar, de dragul schimbării, aş renunţa cu 
bucurie la el pentru o cârciumă mai puţin bucolică. lată, s-a 
scurs aproape o săptămână de când admir natura romantică 
a peisajelor şi a orizonturilor îndepărtate. Tânjesc după 
interioare. Mai ales după cele care propun mâncare caldă şi 
bere rece. 


— Mai ai de tânjit mult după ele, s-a întors în şa vrăjitorul. 
Dacă vrei să-ţi alin niţel suferinţa, află că şi mie mi-e cam 
dor de civilizaţie. După 


ca ae: 


cum bine ştii, am fost în Brokilon exact treizeci şi şase de 
zile. Şi tot atâtea nopţi, în care natura romantică mi-a 
îngheţat fundul, m-a târât pe spate şi mi-a picurat rouă pe 
nas... Hooooo! La naiba! Da' n-ai de gând să termini odată 
cu mofturile, iapă nenorocită? 


— O înţeapă tăunii. Sunt furioşi şi însetaţi de sânge, ca de 
obicei când vine furtuna. Tună spre miazăzi şi fulgeră tot mai 
des. 


— Am observat, s-a uitat vrăjitorul la cer, strunindu-şi iapa 
nărăvaşă. Şi vântul parcă-i altfel. Bate dinspre mare. Se 
schimbă 


vremea, fără îndoială. Să pornim! Dă-i pinteni jugănitului, 
Jaskier! 


— Armăsarul meu se numeşte Pegaz. 


— Păi, cum? Se putea altfel? Ştii ce? Hai să-i dăm un nume 
şi iepei mele elfeşti! la să vedem... 


— Poate Babuşcă? l-a tachinat trubadurul. 


— Babuşcă, a fost de acord vrăjitorul. E frumos. 
— Geralt? 
— Spune! 
— Ai avut vreodată un cal cu numele Babuşcă? 


— Nu, i-a răspuns vrăjitorul după un moment de gândire. N- 
am avut. Dă-i pinteni jugănitului Pegaz, Jaskier. Avem drum 
lung. 


— Bineînţeles, a murmurat poetul. Nilfgaardul... Câte mile 
sunt, după părerea ta? 


— Multe. 
— Ajungem până la iarnă? 


— Mai întâi trecem prin Verden. Acolo discutăm... anumite 
chestiuni. 


— Ce chestiuni? Să ştii că nu mă las cu una, cu două şi nu 
scapi de mine. O să te însoțesc! Aşa am hotărât. 


— Mai vedem. Cum spuneam, mergem mai întâi în Verden. 
— Şi mai e mult? Cunogşti ţinuturile astea? 


— Le cunosc. Suntem lângă cascada Ceann Treise, în faţa 
noastră se află locul numit A Şaptea Milă. Munţişorii de pe 
celălalt mal al râului sunt Obcinele Buhii. 


— lar noi mergem spre sud, de-a lungul râului? Cureaua se 
varsă în Jaruga prin preajma fortăreței lui Bodrog... 


— Mergem spre sud, dar pe malul celălalt. Cureaua o ia spre 
apus, noi o luăm prin pădure. Vreau să ajungem într-un loc 


numit Drieschot, adică Triunghiul. Acolo se întâlnesc 
hotarele dintre Verden, Brugge şi Brokilon. 


— 48 — 
— Şi de acolo? 

— De-a lungul Jarugăi. Până la vărsare. Până în Cintra. 
— Şi apoi? 


— Şi mai vedem. Dacă ai cum, te rog forţează-l pe melcul 
Pegaz să 


meargă într-un ritm mai rapid. 


Ruperea de nori i-a prins la mijlocul râului, chiar când îl 
traversau. 


Mai întâi s-a dezlănţuit un vânt violent care, cu rafale ca de 
uragan, le ridica părul şi hainele şfichiuindu-le feţele cu 
frunze şi crenguţe rupte din pomii de pe mal. Îşi îndemnau 
caii cu strigăte şi lovituri de pumni, se îndreptau spre mal 
înspumegând apa. Apoi vântul a tăcut pe neaşteptate şi au 
văzut cum zidul cenuşiu al ploii se apropia de ei. 


Suprafaţa Curelei s-a albit şi a început să clocotească de 
parcă ar fi aruncat cineva din cer miliarde de bile de plumb. 


Când au ieşit din râu, erau uzi leoarcă. S-au ascuns în grabă 
în pădure. Coroanele copacilor alcătuiau un acoperiş dens, 
verde, deasupra capetelor lor, dar care nu reuşea să-i 
protejeze de ruperea de nori. Ploaia înmuia şi înclina 
frunzele rapid, trecând printre ele, iar curând după aceea, 
ploua în pădure la fel ca sub cerul liber. 


S-au înfăşurat în pelerine, şi-au pus capişoanele. Printre 
copaci domnea întunericul, luminat doar de fulgerele din ce 
în ce mai frecvente. Tuna întruna, asurzitor, furtuna nu 
contenea. Babuşcă se zbuciuma, lovea şi sărea. Pegaz îşi 
păstra calmul imperturbabil. 


— Geralt, a strigat Jaskier, încercând să se facă auzit peste 
un alt tunet care huruia în pădure ca un car gigantic, să ne 
oprim! Să găsim un adăpost undeva! 


— Unde? a strigat vrăjitorul. Mai mergem! 
Şi au mai mers. 


După un timp, ploaia s-a domolit mult, vântul şuiera iar 
printre copaci, dar bubuiturile tunetelor au încetat. Au ieşit 
la o potecă, prin arinişul dens. Apoi pe o pajişte. Pe pajişte 
crescuse un fag falnic, iar la adăpostul ramurilor sale 
generoase, pe un covor gros de jir şi frunze arămii, era un 
car cu doi catări. Pe capră şedea căruţaşul, ţintindu-i cu o 
arbaletă. Geralt a înjurat. Un tunet i-a înăbuşit blasfemia. 


— Jos arbaleta, Kolda! i-a spus un ins scund, cu o pălărie de 
paie, în timp ce se retrăgea de la trunchiul fagului, sărind pe 
un picior şi ridicându-şi pantalonii. Ăştia nu sunt cei pe care- 
i aşteptăm. Dar sunt clienţi. Nu speria clienţii! N-avem prea 
mult timp, da' avem 


= 40 
întotdeauna timp să vindem. 


— Ce naiba? a strecurat printre dinţi Jaskier în spatele lui 
Geralt. 


— Apropiaţi-vă, conaş' elfi! a strigat bărbatul cu pălărie. Făr' 
de frică, sunt de-al vost'. 


— N'ess a tearth! Va, Seidhe, Ceadmil! lo's de-al vost', 
pricepi, elf? 


Negoţ? Hai, aici, sub fag, aici nu curge atâta apă pe capu' 
nost'! 


Pe Geralt nu l-a surprins confuzia. Atât el, cât şi Jaskier 
aveau pelerine gri, elfeşti. El purta chiar o giubea de la 
driade, cu motive cu frunze, preferate de elfi, călărea un cal 
cu şa tipic elfească, iar harnaşamentele erau ornate în stilul 
caracteristic. Chipul îi era parţial acoperit de capişon. Cât 
despre binevoitorul Jaskier, era de mult luat drept elf sau 
semielf, mai cu seamă de când purta plete până la umăr şi le 
îndrepta cu fierul. 


— Ai grijă! i-a murmurat Geralt când descăleca. Eşti elf. Nu 
deschide gura fără rost! 


— De ce? 
— Sunt havecari. 
Jaskier a fluierat încet. Ştia despre ce este vorba. 


Banii guvernau totul, iar cererea determina oferta. 
Scoia'tael, care mişunau prin păduri, adunau o pradă inutilă 
pentru ei, dar bună de vândut. Pe de altă parte, sufereau din 
cauza lipsei de arme şi echipament. Astfel, a înflorit un 
negoţ forestier ambulant. Şi o categorie de oameni care se 
îndeletniceau cu acest negoţ. Pe marginea uliţelor, 
drumurilor, prin poieni se înfiinţau cotigile celor care se 
târguiau cu Veveriţele speculante. Elfii i-au numit 
hav'caaren, cuvânt intraductibil, care se referea la lăcomia 
fără seamăn. Printre oameni se încetăţenise termenul 
havecar, a cărui conotaţie, în gura lor, era chiar mai 
îngrozitoare. Căci havecarii erau personaje îngrozitoare. 


Crude şi fără scrupule, nu se dădeau în lături de la nimic, 
nici măcar de la crimă. 


Un havecar prins de armată nu se putea baza pe mila 
soldaţilor, atâta vreme cât nici lor nu le stătea în caracter s-o 
arate. Dacă întâlneau pe drum pe cineva pe care-l puteau 
lua drept soldat, îşi scoteau pumnalul sau cuțitul fără 
şovăială. 


Vrăjitorul şi poetul nu se aflau într-o poziţie prea comodă. 
Din fericire, havecarii îi luaseră drept elfi. Geralt şi-a mai tras 
un pic capişonul ca să-şi acopere faţa mai bine, întrebându- 
se între timp ce s-ar întâmpla, dacă l-ar descoperi. 


— Da' ce vreme rea! a oftat negustorul, frecându-şi mâinile. 
Curge 


atât de mult, că parcă s-a spart ceru'! Urât tedd ell'ea? Da' 
nu-i nimic, pentru negoţ nicio vreme nu-i rea. Numa' marfa e 
rea sau paralele sunt rele, hei, hei! Pricepi, elfu'? 


Geralt a dat din cap. Din spatele lui, Jaskier a bâiguit ceva 
neinteligibil. Din fericire pentru ei, antipatia dispreţuitoare a 
elfilor faţă de oameni şi de conversațiile lor o ştia toată 
lumea şi nimeni nu era surprins. Dar căruţaşul nu-şi 
coborâse arbaleta, ceea ce nu era semn bun. 


— De-ai cui sunteţi? Din comandoul cui? 


Havecarul, ca orice negustor care se respectă, nu a fost 
surprins de rezerva şi de taciturnitatea clienţilor săi. 


— De-ai lu' Coinneach Dă Reo? a continuat. Angus Bri-Cri? 
Poate de-ai lu' Riordain? Riordain, ştiu, săptămâna trecută 
le-a luat gâtu' 


comornicilor regali care mergeau cu şareta, iar în şaretă 
aveau toate birurile strânse. Parale, nu grâne. Eu nu iau 
grâne ca plată, nici păcură, nici boarfe murdare de sânge, 
iar, când e vorba despre blănuri, accept doar nurcă, zibelină 
sau hermină. Da' cel mai mult îmi plac paralele, nestematele 
şi giuvaierurile! Dac-aveţi aşa ceva, putem să ne târguim! 


Am mărfuri alese, de bună calitate! Evelienn vara en ard 
scedde, ell'ea, pricepi, elfu'? Am de toate. la te uită! 


Negustorul s-a apropiat de cotigă şi a tras de un capătal 
prelatei umede. Se puteau vedea spade, arcuri, pene pentru 
săgeți, şei. 


Havecarul cotrobăia prin grămada de mărfuri, trăgând o 
săgeată cu vârful zimţat şi cioplit. 


— Nu mai găseşti nicăieri aşa ceva, s-a lăudat el. Ceilalţi 
negustori au pietre şi coarne, nu spade şi arcuri, păi, cu 
mărunţişuri de-astea, dacă te prinde cineva, e vai ş-amar şi 
de tine, şi de cai. Da' eu ştiu bine ce le place Veveriţilor, 
muşteriu' nost', stăpânu' nost', şi n-ai cum să 


faci negoţ fără nişte riscuri, cât timp vrei pricopseală! La 
mine vârfurile sunt la nouă oreni duzina. Naev'de aen 
tvedeane, ell'ea, pricepi, Seidhe? Jur că nu înşel, nu-mi iese 
nimic la ele, jur pe căpuşoarele copiilor mei! Dacă luaţi trei 
duzini o dată, vă mai las şase procente la preţ. E o ocazie, 
jur, curată ocazie... Hei! Seidhe, ia mâna din cotiga mea! 


Jaskier a scos mâna din cotigă speriat şi a tras prelata la loc. 
Pentru a nu ştiu câta oară, Geralt a înjurat în gând 
curiozitatea irepresibilă a bardului. 


— Mir'me vara, a murmurat Jaskier, făcând un gest smerit cu 
mâna. 


=. == 
Squaess'me. 


— Nu-i cu supărare, a rânjit larg havecarul. Da' nu-i voie să 
te uiţi, pentru că în cotigă e altă marfă. Da' nu-i de vânzare, 
nu pentru Seidhe. 


E o comandă, hei, hei! Dar tura-vura, tura-vura... la să văd 
paralele! 


Gata, de-acum începe, s-a gândit Geralt, uitându-se la 
arbaleta tensionată a căruţaşului. Avea toate motivele să se 
presupună că vârful săgeţii din mâna havecarului avea o 
curată ocazie să-i ajungă în burtă, să-i iasă prin spate în trei 
sau patru locuri, să-i transforme măruntaiele într-un gulaş 
nemaipomenit. 


— N'ess tedd, a declarat vrăjitorul simulând un accent 
melodios. 


Tearde Mireann vara, va'en vort. Când ne-ntoarcem de la 
trupă, cumpărăm. Ell'ea? Pricepi, Dh'oine? 


— Pricep, a scuipat havecarul. Pricep că voi doi sunteţi 
lefteri; aţi vrea să luaţi marfă, numa' că n-aveţi destule 
parale. Ştergeţi-o de-aici! 


Şi să nu vă mai prind pe-aici, pentru că tre' să mă văd cu 
oameni importanţi şi ar fi primejdios să vă vadă la ochi 
aceşti oameni. Duceţi-vă la... 

S-a oprit, pentru că a auzit nechezat de cai. 


— La naiba! a mărâit el. Prea târziu! Sunt deja aici! 
Ascundeţi-vă 


mutrele sub capişoane, elfilor! Şi nu clipiţi, nu respiraţi! 
Kolda, nu sta gură-cască, aruncă arbaleta, mai iute! 


Foşnetul ploii, bubuiturile tunetelor şi covorul de frunze care 
înăbuşea duduitul copitelor au permis călăreţilor să ajungă 
tiptil şi să 


încercuiască fagul cât ai zice peşte. Nu erau Scoia'tael. 
Veveriţele nu purtau armuri; cei opt călăreţi care au 
înconjurat copacul au răsărit cu metalul spălat de ploaie al 
coifurilor, pieptarelor şi protecţiilor pentru umeri. 


Unul s-a apropiat şi s-a postat în faţa havecarului ca un 
munte. După 


ce că era de statură înaltă, încălecase şi pe un armăsar 
puternic de război. Umerii blindaţi îi erau acoperiţi cu o 
blană de lup, faţa fiindu-i mascată de un coif cu vizieră lată, 
care îi ajungea până la buza superioară. Străinul avea un 
ciocan ameninţător în mână. 


— Rideaux! a strigat cu o voce răguşită. 

— Faoiltiarna! i-a răspuns negustorul, un pic sugrumat. 
Călărețul s-a apropiat şi s-a aplecat peste şa. Ploaia i s-a 
scurs de pe vizieră, apoi i s-a prelins pe oţelul umerilor şi 
apoi pe capul ciocanului care strălucea în mod ameninţător. 
— Faoiltiarna! a repetat havecarul, înclinându-se de la brâu. 
=== 


Şi-a scos pălăria şi imediat ploaia i-a spălat tigva şi rarele 
şuviţe pe care le mai avea. 


— Faoiltiarna! Sunt de-al vost', ştiu semnalu' şi parola... Eu 
vin de la Faoiltiarna, Excelenţa Voastră... Am venit la locu' 
de întâlnire, sub fag, aşa cum s-a convenit... 


— Cine sunt ei? 


— Escorta mea, a zis havecarul şi s-a aplecat şi mai mult. 
Sunt... sunt elfi... 


— Prizonierul? 
— În cotigă. Într-un coşciug. 


— Într-un coşciug? Un tunet a înecat în parte ţipătul furios al 
călăreţului cu vizieră la coif. O să mi-o plăteşti! Domnul de 
Rideaux a poruncit limpede ca prizonierul să fie eliberat în 
viaţă! 


— E în viaţă, e în viaţă, s-a grăbit să mormăie negustorul. 
Aşa cum s-a poruncit... Băgat în coşciug, da' e-n viaţă... N-a 
fost ideea mea cu coşciugu', Excelenţa Voastră. Faoiltiarna a 
fost... 


Călărețul a lovit cu ciocanul în pinteni, a dat semnalul. Trei 
bărbaţi au sărit de pe şeile lor şi au tras prelata la o parte de 
pe cotigă. După ce au fost aruncate jos valtrapuri, şei şi 
harnaşamente, Geralt a putut distinge în lumina fulgerului 
un coşciug de pin proaspăt tăiat. Dar nu s-a uitat prea atent. 
A simţit o furnicătură rece în vârful degetelor. Ştia ce se va 
întâmpla în câteva momente. 


— Păi, cum vine asta, Excelenţa Voast'? a intervenit 
havecarul, uitându-se la marfa care zăcea pe frunzele 
umede. Imi aruncaţi toată 


marfa din cotigă? 


— Cumpăr tot. Cu tot cu cotigă. 
— Aaaaah! 
Un zâmbet larg a înflorit pe maxilarul păros al negustorului. 


— Asta-i altceva, a răspuns el. Asta face... Să ne gândim... 
Cinci sute, cu voia Excelenței Voast', dacă-i în valută 
temeriană. În schimb, dacă-i în florini, de-ai voşt', atunci, 
patruşcinci. 


— Atât de ieftin? l-a înfruntat călăreţul, zâmbind diabolic din 
spatele vizierei. Vino mai aproape! 


— Ai grijă, Jaskier! i-a şoptit vrăjitorul, desfăcând discret 
cataramele pelerinei. 


A tunat. Havecarul s-a apropiat de călăreț, jubilând naiv la 
gândul că 


e tranzacţia vieţii lui. Şi a fost tranzacţia vieţii lui, poate nu 
cea mai bună, dar cu siguranţă ultima. Călărețul s-a ridicat 
în scări şi, luându-şi 


= 5 = 


avânt, şi-a împlântat ciocanul în scăfârlia aproape cheală. 
Negustorul s-a prăbuşit fără să icnească, s-a scuturat, şi-a 
fluturat braţele şi a arat covorul umed cu călcâiele. Unul 
dintre bărbaţii care scotoceau în cotigă i-a înfăşurat hăţurile 
la gât căruţaşului şi le-a strâns, apoi altul s-a repezit în 
direcţia nefericitului şi i-a înfipt un stilet. 


Unul dintre călăreţi a ridicat rapid arbaleta la înălţimea 

umerilor, îndreptând-o spre Jaskier. Geralt avea deja o spadă 
în mână, căzută din cotiga havecarului. Prinzând arma de la 
mijlocul lamei, a aruncat-o ca pe o suliță. Străpuns, călăreţul 


s-a clătinat şi a căzut de pe cal, cu o încrâncenare 
nemaipomenită pe chip. 


— Fugi, Jaskier! 


Poetul s-a aruncat pe Pegaz şi a sărit sălbatic în şa. Saltul a 
fost însă 


prea năprasnic, iar poetului îi lipsea antrenamentul. Nu a 
putut să 


prindă hamul şi a căzut pe cealaltă parte a calului. Ceea ce 
i-a salvat viaţa: lama de la spada călăreţului care-l atacase a 
tăiat aerul deasupra urechilor lui Pegaz cu un şuierat, iar 
jugănitul a intrat în panică, s-a agitat, s-a izbit de calul 
atacatorului. 


— Nu sunt elfi! răcnea călăreţul cu vizieră la coif, luându-şi 
spada în mână. Prindeţi-i vii! Vii! 


Unul dintre bărbaţii care au sărit din cotigă, tulburat de 
acest ordin, a ezitat. Geralt, care a avut timp să-şi ia spada, 
nu a comis aceeaşi greşeală. Entuziasmul celorlalţi doi le-a 
pierit brusc văzând fântâna de sânge care se revărsa peste 
ei. Geralt a profitat de ocazie pentru a-l mai pune la pământ 
pe unul dintre ei. Dar călăreţii erau deja în spatele lui. 


S-a strecurat printre spadele lor, a parat o lovitură, a 
efectuat o eschivă 


şi brusc a simţit o durere acută în genunchiul drept. Simţea 
că se prăbuşeşte. Totuşi, nu era rănit. Fără niciun 
avertisment, piciorul care fusese tratat în Brokilon refuza să-l 
asculte. 


Pedestraşul, care era pe cale să-l lovească cu lama unui 
topor, a scos un răcnet răsunător şi s-a oprit ca şi cum l-ar fi 


îmbrâncit cineva. 


Înainte de a se prăbuşi, vrăjitorul a observat o săgeată cu 
pene lungi împlântată în coasta atacatorului. Jaskier a urlat, 
un urlet acoperit de tunet. 


Prinzându-se de roata cotigii, la lumina unui fulger, Geralt a 
văzut o fată blondă care a sărit dintr-un arin, cu un arc 
tensionat în mână. Şi călăreţii au văzut-o. Nu se putea să n-o 
vadă, pentru că unul dintre ei tocmai aluneca peste crupa 
calului său, cu gâtul transformat de o săgeată într-un terci 
de carmin. Din locul lor, ceilalţi trei călăreţi, 


235 Ai 


dintre care şeful avea coiful cu vizieră, au evaluat pericolul, 
apoi au urlat şi au galopat spre săgetătoare, ascunzându-se 
după grebenelor cailor lor. Au crezut că sunt protejaţi de 
săgeți. S-au înşelat. 


Maria Barring, poreclită Milva, şi-a încordat arcul. A ţintit 
liniştită, cu coarda sprijinită de faţă. 


Primul atacator a ţipat şi a alunecat de pe cal; piciorul 
fiindu-i blocat în scăriţă, a fost călcat de potcoavele calului 
său. Pe cel de-al doilea călăreț săgeata pur şi simplu l-a 
zburat din şa. Al treilea, şeful, era deja aproape; s-a ridicat în 
scăriţe şi a înălţat spada deasupra capului ca să 


lovească. Fără să clipească, Milva, neînfricată, s-a uitat la 
atacator, şi-a ridicat arcul şi, la o distanţă de cinci paşi, i-a 
înfipt săgeata în faţă, chiar lângă vizieră. Săgeata i-a zburat 
coiful. Calul nu a încetinit galopul; lipsit de coif şi de o parte 
din craniu, călăreţul a rămas în şa câteva clipe, apoi s-a 
prăbuşit încet şi a nimerit, pleosc! într-o baltă. Calul a 
nechezat şi şi-a văzut de drum. 


Geralt s-a ridicat, strângând din dinţi de durere, şi-a masat 
piciorul dureros care, culmea, părea nevătămat şi putea să 
se sprijine pe el fără 


dificultate. Alături, Jaskier se chinuia să se elibereze de sub 
cadavrul cu gâtul sfârtecat. Faţa poetului avea culoarea 
varului nestins. 


Milva s-a apropiat, recuperându-şi în drum săgeata înfiptă în 
cadavru. 


— Îţi mulţumesc, i-a spus vrăjitorul. Jaskier, mulţumeşte-i! 
Ea este Milva Barring. Datorită ei suntem în viaţă. 


Milva a smuls altă săgeată dintr-un al doilea trup şi a 
aruncat o privire vârfului sângeros. Jaskier a bălmăjit ceva, s- 
a înclinat într-o reverență curtenitoare, deşi un pic cam 
şubredă, după care a căzut în genunchi şi a vomat. 


— Cine-i puişoru'? 


Săgetătoarea şi-a şters săgeata de frunzele ude şi apoi a 
pus-o în tolbă. 


— E prietenu' tău, vrăjitorule? l-a întrebat. 
— Da. Îl cheamă Jaskier. Este poet. 


— Poet... s-a uitat Milva la voma deja răcită a trubadurului, 
apoi a ridicat privirea. Atunci, înţeleg. Ceea ce nu prea 
înţeleg este motivu' 


pentru care-i el aici, dând la rațe, în loc să compună versete 
undeva, în linişte şi pace. În tot cazu”, nu-i treaba mea. 


— Într-un fel, e treaba ta. l-ai salvat viaţa. Ca şi pe-a mea. 


Milva şi-a şters faţa umedă de la ploaie, pe care se mai putea 
vedea 


amprenta corzii. Deşi lansase săgeți de mai multe ori, doar o 
urmă era vizibilă - coarda fusese mereu exact în acelaşi loc. 


— Eram cocoţată în arin când ai început să pălăvrăgeşti cu 
havecaru', a explicat ea. N-am vrut să mă vadă jigodiile 
astea şi nici nu ardea. Ş-apoi au apărut ceilalţi ş-a-nceput 
panarama. Ai cam încasat-o. 


Ştii să mânuieşti spada, tre' să recunoaştem. Totuşi, eşti 
şchiop. 


Trebuia să rămăi în Brokilon o vreme, să-ţi oblojeşti piciorul. 
Dacă nu te îngrijeşti, se înrăutăţeşte treaba, poţi să 
şchiopătezi pe viaţă. Cre' că- 


ţi dai seama, nu-i aşa? 
— O să supraviețuiesc. 


— Aşa cre' şi eu, într-adevăr. Pentru că am luat-o pe urmele 
tale ca să te avertizez. Să te întorc din drum. N-are niciun 
rost să te aventurezi. La miazăzi este război. Armatele 
nilfgaardiene au pornit din Drieschot către Brugge. 


— De unde ştii? 


— Cum de unde? a arătat fata cu un gest larg spre cadavre 
şi cai. Ei sunt nilfgaardieni! Nu vezi soarele pe coifurile lor? 
Broderiile din piepturile lor? Adunaţi-vă lucrurile şi ne luăm 
tălpăşiţa, dintr-un moment în altu' pot ajunge şi alţii aici. 
Ăştia au fost doar în recunoaştere. 


— Nu cred, a clătinat din cap vrăjitorul, că au fost trimişi în 
recunoaştere sau că sunt vreo trupă de avangardă. Au venit 
aici pentru altceva. 


— Pentru ce, mă rog? 


— Pentru asta, i-a răspuns Geralt, arătând spre coşciugul de 
pin întunecat la culoare de la ploaie. 


Ploua mai slab şi tunetele s-au oprit. Furtuna se îndrepta 
spre miazănoapte. Vrăjitorul a ridicat o spadă dintre frunze, 
a sărit în cotigă, a suduit uşor - genunchiul i-a amintit că 
totuşi suferă. 


— Ajută-mă să deschid asta! 
— Ce-i cu tine, ce vrei de la un mort? 
Milva s-a oprit când a văzut orificiile din capac. 


— La naiba! Au cărat un havecar viu în lada asta? a 
exclamat. 


— E un prizonier. 
Geralt a desfăcut capacul. 


— Negustorul îi aştepta pe nilfgaardieni aici ca să li-l predea, 
i-a zis. 


l-am auzit schimbând un semnal şi o parolă... 


Capacul s-a ridicat cu un scârţâit şi au descoperit un bărbat 
cu căluş 


— 56 — 


la gură, cu curele din piele în jurul mâinilor şi picioarelor, 
care-l ţineau legat de coşciug. Vrăjitorul s-a aplecat. S-a 
uitat cu atenţie. Apoi, din nou, cu şi mai multă atenţie. Şi a 
suduit. 


— Ca să vezi! a spus încet. Ce surpriză! Cine ar fi crezut? 
— Îl cunoşti, vrăjitorule? 


— Din vedere, i-a răspuns Geralt cu un rânjet sinistru. Lasă 
cuțitul, Milva! Nu-i tăia legăturile! Din câte văd, este o 
răfuială internă între nilfgaardieni. Nu trebuie să ne băgăm. 
Lasă-l aşa cume! 


— Zău? Am auzit bine? a intervenit Jaskier peste umăr. 


A. A 


Încă era palid, dar curiozitatea, ca întotdeauna, îi 
orice emoție. 


nvingea 


— Vrei să laşi un om legat în pădure? a comentat. Îmi 
închipui că l-ai recunoscut ca fiind vreun duşman cu care ai 
avut necazuri cândva, dar este un prizonier, la naiba! Era în 
mâinile oamenilor care ne-au atacat şi nu mai lipsea mult să 
ne ucidă. Vrăjmaşul vrăjmaşilor noştri... 


S-a oprit când a văzut că vrăjitorul scoate un cuţit din teacă. 
Milva şi-a dres uşor glasul. Ochii de culoare albastră, pe care 
picăturile de ploaie cădeau întruna, s-au deschis larg. Geralt 
s-a aplecat şi a tăiat legătura care îi strângea mâna dreaptă 
a prizonierului. 


— Uite, Jaskier, i-a spus el, apucându-l pe prizonier de 
încheietura mâinii eliberate şi ridicându-i-o. Vezi cicatricea 
de pe mâna lui? Ciri i-a făcut-o. Pe insula Thanedd, acum o 
lună. E un nilfgaardian. Venise la Thanedd ca s-o răpească 
pe Ciri. Ea i-a făcut asta luptându-se ca să nu fie răpită. 


— Pân' la urmă, n-a prea ajutat-o, a murmurat Milva. Oricum, 
ceva nu se leagă. Dacă ţi-a răpit-o pe Ciri de pe insulă 
pentru Nilfgaard, prin ce minune a ajuns în coşciugu' ăsta? 
Şi de ce a vrut havecaru' să-l dea pe mâna nilfgaardienilor? 
Scoate-i căluşu', vrăjitorule! Poate-o să ne spună ceva? 


— Nu vreau să-l aud deloc, a spus Geralt răspicat. Şi-aşa-mi 
vine să-i trag una când îl văd culcat acolo, uitându-se la noi. 
Abia mă abţin. Dacă 


va începe să vorbească, nu mă voi putea stăpâni. Încă nu ţi- 
am spus tot despre el. 


— Atunci, nu te mai abţine! a ridicat din umeri Milva. Trage.-i 
o mamă de bătaie, dacă-i un nemernic. Da' zoreşte-te, 
pentru că vremea trece. Am spus că nilfgaardienii nu sunt 
departe. O să-mi iau calu”. 


Geralt s-a îndreptat lăsând mâna omului. Acesta şi-a smuls 
imediat căluşul de la gură şi a scuipat. Dar n-a vorbit cu ei. 
Vrăjitorul i-a 


ES yes 

aruncat cuțitul pe piept. 

— Nu ştiu de ce te-au înghesuit în lada asta, nilfgaardianule, 
i-a spus el. Şi nici nu mă priveşte. lţi las cuțitul, n-ai decât să 


te eliberezi singur. 


Aşteaptă-i pe-ai tăi aici sau du-te în pădure, după cum 
doreşti. 


Prizonierul tăcea. Încovoiat şi înţepenit în cutia de lemn, 
părea chiar mai amăraât şi mai inofensiv decât în Thanedd 
atunci când Geralt l-a văzut în genunchi, tremurând de frică 


într-o baltă de sânge. Şi arăta mult mai tânăr. Vrăjitorul nu i- 
a dat mai mult de douăzeci şi cinci de ani. 


— Te-am cruțat atunci pe insulă, a adăugat el. Te iert şi 
astăzi. Dar este ultima dată. Dacă mai dau de tine, te omor 
ca pe un câine. Să-ţi intre bine în cap! Dacă-ţi trece prin 
minte să-ţi pui camarazii să ne urmărească, ia-ţi şi coşciugul 
cu tine! Căci o să ai nevoie de el. Să 


mergem, Jaskier! 


— Hai! Fir-ar să fie! a strigat Milva, întorcându-se în galop 
dinspre apus. Dar nu pe-acolo! Prin pădure, fir-ar să fie, prin 
pădure! 


— Ce s-a întâmplat? 


— Vin puzderie dinspre Curea! Nilfgaardul! La ce naiba vă 
mai holbaţi? Pe cai, până nu ne prind! 


Bătălia de la marginea satului se ducea de mult timp şi nu 
dădea semne că se apropie de final. Infanteriştii care se 
apărau dincolo de zidurile de piatră, de palisadă şi de 
căruțele răsturnate pe o parte respinseseră deja trei atacuri 
ale cavaleriei purtate deasupra barajelor. 


Lăţimea acestora nu le permitea călăreţilor să-şi ia avânt 
frontal, iar infanteria îşi putea concentra mai uşor apărarea. 
Drept urmare, valurile de călăreţi se ciocneau de fiecare 
dată de baricade, dincolo de care bărbaţii, disperaţi, dar 
înverşunaţi, lansau neîncetat săgeți, topoare şi sulițe. 
Cavaleria slăbită se târa, gesticulând, în timp ce apărătorii 
se năpusteau repede într-un contraatac, lovind neobosit cu 
ghizarmele, bardele şi alte arme de război contondente. 
Călăreţii se retrăgeau spre iazuri, lăsând în urmă oameni şi 
cai morţi; infanteriştii se ascundeau în spatele baricadelor 


lor şi bombardau inamicul cu insulte oribile. După un timp, 
cavaleria şi-a adunat rândurile şi a atacat din nou. 


Şi tot aşa. 


— Cine cu cine se luptă? a întrebat din nou Jaskier, cu gura 
plină de pesmetul pe care i-l dăduse Milva şi pe care încerca 
să-l înmoaie. 


EA i-a 


Stăteau la marginea unei coaste, bine ascunşi printre 
ienuperi. 


Puteau urmări bătălia fără teama de a fi văzuţi. Mai exact, 
trebuiau s-o urmărească. Nu aveau de ales: în faţa lor se 
derula bătălia, iar în spatele lor, pădurea ardea. 


— Nu este greu de ghicit, a răspuns în cele din urmă Geralt, 
fără 


niciun chef, la întrebarea lui Jaskier. Cei călare sunt 
nilfgaardieni. 


— Şi cei pe jos? 
— Ei nu sunt nilfgaardieni. 


— Cei călare sunt din cavaleria simplă din Verden, a explicat 
Milva, până atunci posomorătă şi surprinzător de tăcută. Au 
tabla de şah brodată pe mundire. lar cei din sat sunt 
mercenari din Brugge. După 


steaguri. 


Într-adevăr, înflăcăraţi de noua lor izbândă, infanteriştii 
arboraseră 


peste tranşee drapelul verde cu o cruce ancorată de culoare 
albă. 


Geralt se uitase cu atenţie, însă mai devreme nu observase 
drapelul pe care apărătorii tocmai îl înălţaseră. Se vede 
treaba că erau buimaci la începutul bătăliei. 


— Mai stăm mult aici? a întrebat Jaskier. 


— Eşti culmea! a murmurat Milva. Vorbeşti şi tu ca să te afli- 
n treabă! Uită-te şi tu în spate, în jur, ce te mănâncă-n fund? 


Jaskier nu avea nevoie să se uite nici în spate şi nici în jur. 
Întregul orizont era brăzdat de coloane de fum. Fumul era 
mai gros spre nord şi spre vest, unde una dintre armate 
dăduse foc la pădure. Spre sud, unde se îndreptau când 
bătălia le-a curmat drumul, cerul era la fel de negru de la 
fum. lar într-o oră, cât trecuse de când stăteau la marginea 
coastei, fumul se răspândise şi în est. 


— În tot cazu', a spus săgetătoarea după un moment, 
privindu-l pe Geralt, chiar sunt curioasă să ştiu şi eu ce ai de 
gând să faci, viteazule. 


În spatele nostru avem Nilfgaardu' şi pădurea în flăcări, iar 
în faţă vezi şi tu ce se petrece. Prin urmare, ce planuri ai? 


— Nu mi-am schimbat planurile. Aştept până la sfârşitul 
bătăliei şi mă îndrept spre miazăzi. Spre Jaruga. 


— Cred că ţi-ai pierdut minţile, s-a încruntat Milva. Doar vezi 
bine ce se petrece. Se vede cu ochiu' liber că nu-i o simplă 
răfuială între câţiva neisprăviţi, ci un război în toată regula. 
Nilfgaardu'-i mână-n mână cu Verdenu'. Pesemne c-au trecut 
deja Jaruga, tot Brugge-u' şi poate chiar Soddenu' sigur au 
căzut deja pradă flăcărilor... 


— Trebuie să ajung la Jaruga. 
== DO ee 
— Minunat! Şi apoi? 


— Voi căuta o barcă, voi pluti cu curentul, voi încerca să 
ajung la gura de vărsare... Acolo, la naiba, trebuie să fie vreo 
ambarcaţiune... 


— Pentru Nilfgaard? a pufnit. Nu ţi-ai schimbat planurile? 
— Nu trebuie să mă însoţeşti. 


— Bine, nu. ŞI slavă zeilor, pentru că nu-mi caut moartea. De 
temut, nu mă tem, da' tre' să-ţi spun ceva: să fii ucis nu-i 
mare scofală. 


— Ştiu, i-a răspuns el liniştit. Am practică. Nu m-aş fi 
aventurat în această direcţie, dacă n-aş fi fost obligat s-o fac. 
Dar sunt, aşa că mă duc acolo. Nimic nu mă va opri. 


— Ha! l-a măsurat din priviri. Ce glas ai! De parc-ar răzui 
cineva cu cuţitu' fundul unui ceaun vechi. Dacă te-ar auzi 
împăratu' Emhyr, s-ar căca pe el de frică: Apăraţi-mă! La 
mine, cohorta imperială! Vai, aoleu! 


Un vrăjitor vine la mine într-o barcă, ajunge la mine în 
curând, îmi va lua viaţa şi coroana! Sunt pierdut! 


— Încetează, Milva! 


— Gata! E timpu' ca cineva să-ţi spună adevăru' verde-n 
faţă. Să nu mă mişc de-aici, dacă am văzut om mai prost în 
viaţa mea! Chiar ai de gând să-ţi smulgi copila din ghearele 
lu' Emhyr? Care a pus ochii pe ea ca s-o facă împărăteasă? 
Care s-a trudit atâta ca s-o aibă? Emhyr are nişte gheare 


puternice, ceea ce-a apucat nu mai dă-napoi. Nici regii nu s- 
au încumetat să-l înfrunte şi îndrăzneşti tu? 


Nu i-a răspuns. 


— Eşti gata să porneşti spre Nilfgaard, a repetat Milva, 
scuturând din cap cu resemnare, să te lupţi cu împăratu', să- 
i iei logodnica. Te-ai gândit vreo clipă la ce s-ar putea 
întâmpla? Când o să ajungi acolo, când o să dai de Ciri în 
sălile palatului, toată îmbrăcată în aur şi în mătase, ce-o să-i 
spui? Vino, draga mea, urmează-mă, dă-l naibii de tron 
imperial, c-o să trăim într-o colibă amândoi şi-o să mâncăm 
scoarță de copac în aşteptarea recoltei? Uită-te şi tu la tine, 
în ce hal eşti, numa” zdrenţe! Până şi ciubotele şi pelerina le- 
ai primit de pomană de la driade şi înainte au aparţinut 
vreunui elf care şi-a dat duhu' în Brokilon de la rănile grele. 
Ştii ce-o să se întâmple când o să 


dai nas în nas cu domniţa ta? O să te scuipe-n faţă, o să-ţi 
râdă-n nas, o să le poruncească slugilor din palat să te 
scoată şi să te arunce la câini! 


Milva vorbea din ce în ce mai tare şi, în cele din urmă, 
aproape că 


ajunsese să ţipe. Nu numai de mânie, ci şi ca să acopere 
ecourile bătăliei, care se înteţeau. De jos veneau ţipete 
slobozite din zeci, poate 


chiar sute de gâtlejuri. Un nou atac fusese lansat asupra 
infanteriştilor din Brugge. Dar, de data asta, din două direcţii 
în acelaşi timp. 


Îmbrăcaţi în mundire albastre, cu eşichierul în piept, cei din 
Verden galopau pe dig, în timp ce din spatele iazului un 


escadron mare de călăreţi cu pelerine negre a năvălit asupra 
apărătorilor flancului. 


— Nilfgaardu'! a strigat Milva sec. 


Acum infanteria din Brugge n-a mai avut nici cea mai mică 
şansă. 


Călăreţii şi-au croit drum prin baricadă şi, cât ai clipi i-au 
secerat pe apărători cu spadele lor. Steagul cu crucea 
ancorată s-a înclinat. Unii infanterişti şi-au aruncat armele şi 
s-au predat, alţii au încercat să se salveze fugind în direcţia 
pădurii. Însă un al treilea escadron a ieşit din pădure şi s-a 
năpustit pe ei, o hoardă de cavalerie uşoară, în uniforme 
pestriţe. 


— Scoia'tael, a spus Milva, ridicându-se în picioare. Acum 
pricepi ce se întâmplă, vrăjitorule? Te-ai prins şi tu în ultimu” 
ceas? Nilfgaardu', Verdenu' şi Veveriţele-s mână-n mână. E 
război. Ca în Aedirn acum o lună. 


— E un raid, a replicat Geralt, întorcând capul. O expediţie 
rapidă. 
Doar călare, fără infanterie... 


— Infanteria a cucerit deja forturile şi fortărețele. De unde 
crezi că 


vine fumu' ăla? De la vreo afumătoare? 


Din vale, dinspre sat răsunau răcnetele sălbatice şi 
sfâşietoare ale fugarilor vânaţi şi masacrați de Veveriţe. Prin 
acoperişurile colibelor izbucneau vâlvătăi şi fum. Vântul 
puternic uscase paiele udate de ploaia de dimineaţă şi focul 
se răspândea cu repeziciune. 


— Oh, vai de capu' lor, a murmurat Milva, cu fumu' li se duce 
şi fânu'. Când te gândeşti că abia au avut timp să se pună 
pe picioare după cel'lalt război! Doi ani au trudit cu 
sudoarea frunţii şi în câteva minute totul s-a prefăcut în 
scrum. Ar trebui să înveţe lecţia! 


— Ce lecţie? a întrebat-o aspru Geralt. 


Nu i-a răspuns. Fumul satului în flăcări a tot urcat, a ajuns pe 
coastă, i-a orbit, i-a făcut să lăcrimeze. Dinspre incendiu 
veneau strigăte. 


Jaskier s-a albit brusc la faţă. 


l-au adunat pe prizonieri şi apoi i-au înconjurat. La ordinul 
cavalerului, care purta un coif cu pene negre, călăreţii au 
început să-i căsăpească cu suliţele pe prizonierii dezarmaţi. 
Cei care cădeau erau călcaţi în picioare de cai. Cercul se 
strângea. Urletele care ajungeau până la coastă nu mai 
aveau nimic uman. 


— 61 — 


— Şi trebuie să mergem spre miazăzi? a întrebat poetul, 
privindu-l demonstrativ. Prin foc? Până acolo, în locurile de 
unde vin măcelarii? 


— Am impresia, a replicat Geralt, că nu prea avem de ales. 
— Ba da, l-a contrazis Milva. Vă pot conduce prin pădure 
până la Obcinele Buhii şi apoi o luăm înapoi spre Ceann 
Treise. In Brokilon. 


— Prin pădurile în flăcări? Şi să riscăm să ne ciocnim din nou 
de trupele de care tocmai am scăpat? 


— Este mai sigur decât drumu' spre miazăzi. Până la Ceann 
Treise sunt cel mult paişpe mile şi cunosc potecile ca pe 
propriile mele buzunare. 


Vrăjitorul privea în jos, la satul care pierea în flăcări. 


Nilfgaardienii îi lichidaseră deja pe prizonieri, cavaleria se 
adunase într-o coloană de marş. Hoarda pestriță de 
Scoia'tael se îndrepta spre drumul către est. 


— Eu nu mă întorc, a spus Geralt aspru. Dar condu-l pe 
Jaskier până 


în Brokilon. 


— Nu! a protestat poetul, deşi nu-şi revenise la culoarea 
normală. 


Merg cu tine. 


Milva şi-a fluturat mâna, şi-a ridicat arcul şi tolba cu săgeți, a 
făcut un pas spre cal şi apoi s-a întors brusc. 


— Duceţi-vă naibii! a mărâit. Prea multă vreme şi prea des.i- 
am ferit pe elfi de la pieire. Nu mai vreau să văd pe nimeni 
murind. Vă duc până 


la Jaruga, tâmpiţilor bezmetici. Dar nu pe drumu' către 
miazănoapte, ci pe cel de la răsărit. 


— Şi pe-acolo pădurile sunt în flăcări. 
— Vă duc prin flăcări. Sunt obişnuită. 
— Nu trebuie să faci asta, Milva. 


— Sigur, nu tre'. Hai, pe cai! Mişcaţi-vă odată! 


N-au ajuns prea departe. Caii înaintau cu greu prin desişuri 
şi poteci năpădite de vegetaţie, dar nu se încumetau să 
folosească drumurile, de peste tot răsunau copite de cai şi 
zăngănit de arme, care trădau o armată în marş. Amurgul i-a 
surprins printre ravene pline de tufişuri, s-au oprit să 
înnopteze. Nu ploua, cerul era luminos din cauza vâlvătăilor. 


Au găsit un loc oarecum uscat, s-au instalat, s-au înfăşurat în 
valtrapuri şi cuverturi. Milva explora împrejurimile. De 
îndată ce a plecat, Jaskier şi-a dat frâu liber curiozităţii pe 
care i-o trezise 


SEEY e DS 
săgetătoarea brokiloneză, după ce se abţinuse multă vreme. 


— O fată ca o căprioară, a murmurat el. Ai noroc cu 
asemenea cunoştinţe, să ştii, Geralt. Inaltă şi subţire, merge 
de parcă ar dansa. 


Şoldurile sunt niţel cam înguste pentru gustul meu şi e cam 
lată în umeri, dar, ca femeie, e o femeie... Cât despre cele 
două merişoare din faţă, ho, ho... Abia mai stă cămaşa să nu- 
i plesnească... 


— Ţine-ţi gura, Jaskier! 


— Pe drum, a continuat poetul, mi-a fost dat s-o ating din 
întâmplare. Coapsele, îţi spun, ca marmura. Oho, nu te-ai 
plictisit o lună întreagă, cât ai petrecut în Brokilon... 


Milva, care tocmai se întorcea de la patrulare în acel 
moment, i-a auzit şoapta teatrală şi i-a observat privirea. 


— Mă băârfeşti, poetule? De ce te uiţi aşa la mine, doar când 
mă 


întorc? Mi s-a găinăţat vreo pasăre pe spate? 


— Nu putem să nu fim uluiţi de măiestria ta de a mânui 
arcul, i-a zâmbit Jaskier cu toată gura. In întrecerile de tir cu 
arcul ai găsi prea puţini concurenţi. 


— Palavre, palavre... 


— Am citit, s-a holbat Jaskier cu subînţeles către Geralt, că 
cei mai buni arcaşi sunt Zerrikanele, din clanurile din stepă. 
Se pare că unele şi-au retezat sânul drept ca să nu le jeneze 
când întind arcurile. Bustul, spun ele, le-ar sta în calea 
corzii. 


— Numai un poet putea să inventeze asta! a scuipat Milva. 
Şade el aşa şi înşiră verzi şi uscate pe hârtie, înmuindu-şi 
tocul în oliţa de noapte, şi oamenii care nu-s zdraveni la cap 
chiar îl cred. Păi, cum adică, trag cu sânii sau ce? Tre' să stai 
într-o parte, prinzi coarda cu botu' şi tragi, uite-aşa! Nimic 
nu jenează coarda. Ce tâmpenie, să-ţi tai ţăâţele, numai un 
cap bolnav, care se gândeşte doar la ţâţe, poate născoci aşa 
ceva. 


— Îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte atât de pline de 
recunoştinţă 


pentru poeţi şi poezie. Şi pentru învăţăturile tale despre 
tehnica arcului. Bună armă, arcul ăsta! Ştiţi ce? Cred că 
tocmai în această 


direcţie se va dezvolta arta războiului. În războaiele viitoare, 
se vor lupta de la distanţă. Se vor inventa arme cu bătaie 
atât de lungă, încât inamicii se pot ucide unul pe altul fără 
să se vadă unul pe celălalt. 


— Tâmpenii! a apreciat Milva într-un singur cuvânt. Arcu' e 
un lucru bun, dar războiu' e, într-adevăr, doar vrăjmaş 


împotriva vrăjmaşului, la o lungime de spadă, cel mai 
puternic îl biruie pe cel mai slab. 


Întotdeauna a fost aşa şi aşa va rămâne. Şi, dacă n-o să mai 
fie aşa, războaiele o să se sfârşească. Până una-alta, ai văzut 
cum se luptă în război. În satu' ăla, chiar lângă drum. Eh... 
Ce să mai pălăvrăgim în zadar? Mă duc să-mi arunc ochii. 
Caii nechează de parcă le-ar da lupu' 


târcoale... 


— Ca o căprioară... - Jaskier o sorbea din ochi. - Hmm... 
Revenind totuşi la satul pomenit de lângă dig şi la ce ne-a 
spus ea când eram... 


Nu crezi că avea puţin dreptate? 
— Cu privire la ce? 


— Cu privire la... Ciri, a înghiţit în sec poetul. Don'şoara 
noastră 


drăguță, artistă la mânuirea arcului, nu pare să înţeleagă 
prea bine relaţia dintre tine şi Ciri, din câte se vede, crede că 
ai de gând să te baţi cu împăratul nilfgaardian pentru mâna 
ei. Că acesta este de fapt motivul pentru expediţia ta în 
Nilfgaard. 


— Aşadar aici n-ar avea deloc dreptate. Atunci unde ar 
avea? 


— Aşteaptă, nu te supăra! Priveşte adevărul în faţă. Ţii la Ciri 
şi te consideri protectorul ei. Dar ea nu este o fată obişnuită. 
Are sânge albastru, e fată de rege, Geralt. Ce să mai lungim 
vorba, îi este destinat tronul. Palatul. Coroana. Nu ştiu dacă 


e chiar cea nilfgaardiană. Nu ştiu dacă Emhyr e cel mai bun 
soţ pentru ea... 


— Asta-i. Vezi? Nu ştii. 
— Dar tu ştii? 
Vrăjitorul s-a înfăşurat în valtrap. 


— Tu ai în cap, este clar, concluzia ta, i-a spus el. Darnu te 
obosi, ştiu care e această concluzie. N-are niciun rost să o 
salvăm pe Ciri de la soarta care i-a fost scrisă de la naştere. 
Odată salvată, Ciri poate avea chef să le poruncească 
slugilor să ne arunce pe scări. Hai s-o lăsăm în pace, nu vrei? 


Jaskier a dat să deschidă gura, dar Geralt nu l-a lăsat să 
vorbească. 


— Fata, a spus el, vocea schimbându-i-se din ce în ce mai 
mult, n-a fost luată de vreun balaur sau de vreun magician 
rău ori de pirați pentru răscumpărare. Nu e închisă în vreun 
turn, în vreo temniţă sau în vreo cuşcă, nu o torturează şi 
nici nu o lasă să moară de foame. 


Dimpotrivă. Ea doarme în damascuri, mănâncă din 
argintărie, poartă 


catifea şi coroană, este împodobită cu giuvaieruri, este 
venerată. La drept vorbind, e fericită. Şi un oarecare vrăjitor 
de rea-credinţă, pe care cândva soarta i l-a scos în cale, se 
înverşunează să-i distrugă 


această fericire, s-o ruineze, s-o calce în picioare cu 
ciubotele ponosite, 


— 64 — 


moştenite de la un elf. Nu-i aşa? 
— Nu asta am vrut să spun, i-a replicat Jaskier. 


— Nu cu tine a vorbit, s-a ivit brusc din întuneric Milva şi, 
după o scurtă ezitare, s-a aşezat lângă vrăjitor. Ci cu mine. 
Cuvintele mele l-au scos din sărite în asemenea hal. Am 
vorbit la mânie, nu m-am gândit... 


lartă-mă, Geralt! Ştiu cum e când vine cineva şi-ţi 
zgândăreşte rănile cu unghiile... Vino, nu te supăra! Nu mai 
fac. Mă ierţi? Sau ar trebui să te sărut ca să mă poţi ierta? 


Fără să mai aştepte vreun răspuns sau vreo permisiune, l-a 
îmbrăţişat de după gât şi l-a sărutat pe obraz. A strâns-o în 
braţe cu forţă. 


— Hai mai aproape! şi-a dres glasul Geralt. Şi tu, Jaskier. 
Impreună... 


ne va fi mai cald. 


Au rămas tăcuţi mult timp. Pe cer treceau nori, ascunzând 
stelele strălucitoare. 


— Vreau să vă mărturisesc ceva, a zis în cele din urmă 
Geralt. Dar juraţi că n-o să râdeţi de mine! 


— Vorbeşte! 


— Am avut nişte vise ciudate... În Brokilon... La început am 
crezut că delirez. Că ceva nu era în regulă cu capul meu. 
Ştiţi, am primit multe lovituri când eram pe Thanedd. Dar de 
câteva zile am acelaşi vis. Exact acelaşi. 


Jaskier şi Milva tăceau. 


— Ciri, a vorbit vrăjitorul după un moment, nu doarme într- 
un palat, sub un baldachin de brocart. Trece călare printr-un 
sat colbăit... 


Sătenii o arată cu degetul. O strigă pe un nume pe care eu 
nu-l cunosc. 


Câinii o latră. Nu este singură. E cu unii. Printre ei, o fată cu 
părul scurt, care o ţine de mână... Ciri îi zâmbeşte. Nu-mi 
prea place zâmbetul acela. Nu-mi place nici machiajul 
strident... Şi nu-mi place deloc că 


moartea se află pe urmele ei. 


— Şi oare unde-i copila, atunci? şi-a înmuiat glasul Milva, 
pitulânduse la pieptul lui Geralt ca o pisică. Nu-i în 
Nilfgaard? 


— Nu ştiu, i-a răspunse el cu voce tare. Dar am avut acelaşi 
vis de mai multe ori. Problema este că eu nu cred în vise. 


— Prost mai eşti! Eu cred. 


— Nu ştiu, a repetat el. Dar simt că se întâmplă ceva. În faţa 
ei e focul, iar în spatele ei, moartea. Trebuie să mă grăbesc. 


— 65 — 


În zori a început să plouă. Dar nu ca în ziua dinainte, când 
aversele puternice însoţiseră furtuna. De data asta, din cerul 
întunecat, acoperit de o perdea de plumb, venea neîncetat o 
burmniţă obişnuită, fină. 


Se îndreptau spre est. Milva mergea în faţă. Când Geralt i-a 
atras atenţia că Jaruga e mai la sud, ea s-a burzuluit, 
amintindu-i că ea e călăuza şi ştie ce făcea. Vrăjitorul n-a 


mai intervenit. La urma urmei, important era că mergeau. 
Incotro, nu mai avea importanţă. 


Mergeau în tăcere, uzi, înfriguraţi, încovoiaţi în şeile lor. O 
ţineau înainte pe poteci forestiere, o scurtau peste câmpuri. 
Se cufundau în tufişuri când auzeau ropotul copitelor 
cavaleriei care mergea pe drum. 


Făceau ocoluri largi ca să evite urletele şi tumultul 
războiului. Treceau pe lângă satele devorate de foc, pe lângă 
dărâmăturile fumegânde şi înroşite; în drum vedeau 
târgurile şi cătunele din care rămăseseră 


doar pătrate negre de pământ ars şi duhoarea de cenuşă 
înmuiată de ploaie. Speriau norii de corbi ce le dădeau 
târcoale cadavrelor. 


Depăşeau grupuri şi şiruri de săteni bezmetici, care fugeau 
de război şi de flăcări, îndoiţi sub greutatea boccelelor şi 
reacţionând la întrebări printr-un gest fără cuvinte, de frică 
şi neîncredere, din ochii teorizaţi, goliţi de nenorocire. 


Se îndreptau călare spre est, prin foc şi fum, prin burniţă şi 
păclă, în timp ce li se desfăşura dinaintea ochilor goblenul 
războiului. Tablouri. 


Un tablou era cu o spânzurătoare, imensă şi neagră, între 
ruinele unui sat ars. In ştreang atârna un cadavru dezbrăcat, 
cu capul în jos. 


Sângele i se scursese din burtă şi din perineul sfărâmat pe 
piept şi pe faţă, i se coagulase în păr şi i se mai scurgeau 
picături. Pe spatele cadavrului se vedea runa Ard. Scrijelită 
cu cuțitul. 


— An'givare, a spus Milva, dându-şi la o parte părul ud de pe 
gât. 


Veveriţele au fost. 
— Ce înseamnă an'givare? 
— Pârâtor. 


Într-un alt tablou era un cal sur, înşeuat, acoperit cu un 
valtrap negru. Se bălăngănea la pas de-a lungul câmpului 
de luptă, tropăia poticnindu-se de grămezi de leşuri şi 
capete de sulițe înfipte în pământ, necheza încet şi sfâşietor, 
îşi târa după el măruntaiele ieşite din burta deschisă. Nui- 
au putut curma suferinţa - maruderii mişunau prin zonă, 
jefuind cadavrele. 


Alt tablou. O tânără răstignită, culcată la pământ în 
apropierea unei ferme arse, goală şi plină de sânge, cu ochii 
sticloşi fixaţi spre cer. 


— 66 — 


— Se spune că războiu'-i o treabă de bărbaţi, a murmurat 
Milva. Da' 


cum să aibă ei milă de o femeie? Tre' să se distreze şi ei 
niţel. Eroi... 


golani scârboşi... 
— Ai dreptate. Dar n-ai cum să schimbi nimic. 


— Cum să nu! Am schimbat deja! Fugind de-acasă. N-am 
vrut să 


mătur coliba şi să spăl duşumeaua. Şi nici atât să-i aştept să 
vină, să 


dea foc la colibă, să mă trântească pe podea şi... 


Nu şi-a terminat vorba, şi-a îndemnat calul. 


Mai târziu, tabloul cu groapa cu smoală. Acolo, Jaskier a 
vărsat tot ce mâncase în acea zi: pesmetul şi o jumătate de 
sardină afumată. 


În groapa cu smoală nilfgaardienii sau poate şi Scoia'tael şi- 
au reglat conturile cu un anumit număr de prizonieri. Cu 
câţi, imposibil de spus, chiar şi cu aproximaţie, pentru că 
torţionarii se serviseră nu numai de săgeți, spade şi sulițe, ci 
şi de uneltele pădurarului, găsite la faţa locului: drujbe, 
fierăstraie şi gatere. 


Mai erau şi alte tablouri, însă Geralt, Jaskier şi Milva nu şi le 
mai aminteau. Le-au izgonit din memorie. 


S-au imunizat. 


În următoarele două zile n-au parcurs nici măcar douăzeci 
de mile. 


Ploua încă. Însetat după seceta din vară, acum pământul 
mustea de apă, drumurile forestiere se transformaseră în 
patinoare mocirloase. 


Din cauza negurii nu se putea desluşi fumul de la foc, dar 
duhoarea greţoasă de ars şi de fum sugera că soldaţii erau 
prin apropiere şi continuau să aprindă tot ce puteau hrăni 
flăcările. 


N-au întâlnit niciun fugar. Hălăduiau singuri prin pădure. Cel 
puţin, aşa credeau. 


Geralt a auzit primul fornăitul calului care mergea în spatele 
lor. Cu faţa împietrită, a întors-o pe Babuşcă. Jaskier a dat să 
deschidă gura, dar, cu un gest, Milva i-a ordonat să tacă şi 
şi-a scos arcul din desaga de la şa. 


Cel care îi urmărea a ieşit din tufişuri. Văzând că e aşteptat, 
şi-a strunit calul, un roib. 


Toţi rămăseseră încremeniţi, cufundaţi într-o tăcere 
întreruptă doar de sunetul ploii. 


— Doar ţi-am interzis să te ţii după noi, i-a spus în cele din 
urmă 


vrăjitorul. 


Nilfgaardianul, pe care Jaskier îl văzuse ultima oară în sicriu 
cu 


— 67 — 


câteva zile în urmă, se uita în jos. Poetul abia l-a recunoscut, 
purta o jachetă, un caftan din piele şi o mantie, fără îndoială, 
luată de la unul dintre defuncţii aflaţi lângă cotiga 
havecarului. Îşi amintea totuşi chipul lui tânăr, pe care l-a 
recunoscut, în pofida bărbii care îi crescuse în timpul scurs 
de la aventura lor lângă fag. 


— Ţi-am interzis, a repetat vrăjitorul. 


— Mi-ai interzis, a recunoscut în cele din urmă tânărul, care 
vorbea fără accent nilfgaardian. Dar trebuie. 


Geralt a sărit de pe cal, i-a întins frâiele poetului. lar el şi-a 
tras spada. 


— Descalecă! i-a spus calm. Din câte văd, ţi-ai făcut rost de o 
bucată 


de fier. E bine. Nu puteam să te împung când erai 
neînarmat. Acum e altceva. Descalecă! 


— N-o să mă lupt cu tine. Nu vreau. 


— Păi, cred şi eu. Ca toţi compatrioţii tăi, preferi un alt tip de 
luptă. 


Ca la groapa cu smoală, pe lângă care ai trecut, bineînţeles, 
dacă te-ai ţinut după noi. Descalecă, ţi-am spus. 


— Numele meu este Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach. 
— Nu ţi-am cerut să te prezinţi. Ţi-am poruncit să descaleci. 
— Nu descalec. Nu vreau să mă lupt cu tine. 


— Milva, s-a întors vrăjitorul spre săgetătoare, fă-mi o 
favoare. 


Ucide-i roibul! 


— Nu! a ridicat nilfgaardianul mâna înainte ca ea să-şi fixeze 
săgeata pe coardă. Nu, vă rog! Descalec. 


— Mai bine. Şi acum scoate-ţi spada, băieţel. 
Băiatul şi-a încrucişat mâinile pe piept. 


— Omoară-mă dacă vrei! Sau, dacă preferi, spune-i elfei să 
mă 


ţintească cu arcul. Nu mă lupt cu tine. Sunt Cahir Mawr 
Dyffryn... fiul lui Ceallach. Vreau... Vreau să vin cu voi. 


— Cred că n-am auzit bine. Repetă! 


— Vreau să vin cu voi. Te duci în căutarea fetei. Vreau să te 
ajut. 


Trebuie să te ajut. 


— E nebun, s-a întors Geralt spre Milva şi Jaskier. Şi-a pierdut 
minţile. Avem de-a face cu un nebun. 


— N-ar face notă discordantă în compania noastră, a 
murmurat Milva. Dimpotrivă. 


— Mai gândeşte-te la propunerea lui, Geralt, a intervenit 
Jaskier. La urma urmei, e un domn nilfgaardian. Poate cu 
ajutorul lui putem să ne 


— 68 — 
strecurăm mai uşor... 


— Ţine-ţi limba-n spatele dinţilor! l-a întrerupt aspru 
vrăjitorul. 


Hai, scoate-ţi spada, nilfgaardianule! 


— Nu mă lupt. Şi nu sunt nilfgaardian. Sunt de la Vicovaro şi 
mă 


cheamă... 
— Nu-mi pasă cum te cheamă. la-ţi arma! 
— Nu. 


— Vrăjitorule! s-a aplecat Milva în şa şi a scuipat în pământ. 
Timpu' 


trece şi suntem uzi leoarcă. Nilfgaardianu' nu doreşte să se 
pună cu tine şi, chiar dacă ţi-ai luat moaca aia dură, eu aş fi 
surprinsă dacă l-ai împunge cu spada ta... Păi, ce facem, 
stăm aici şi aşteptăm să ne vină 


sfârşitu'? Îi înfig o săgeată în burtă roibului şi ne vedem de 
drum. Pe jos n-are cum să ne-ajungă. 


Cahir, fiul lui Ceallach, s-a apropiat de roib, a sărit în şa şi a 
pornit în galop, biciuind calul şi urlând să alerge mai repede. 
Vrăjitorul s-a uitat la el o clipă, apoi a încălecat pe Babuşcă. 
În tăcere. Şi fără să privească 


înapoi. 


— Îmbătrânesc, a murmurat în cele din urmă, când Babuşcă 
a ajuns în dreptul iepei Milvei. Incep să am scrupule. 


— Da, se întâmplă cu bătrânii, l-a privit săgetătoarea cu 
compasiune. Un decoct cu miere ţi-ar prinde bine. Până una- 
alta, pune- 


ţi o pernă pe şa. 


— Scrupulele, a explicat serios Jaskier, nu sunt acelaşi lucru 
cu hemoroizii, Milva. Confunzi termenii. 


— Da' cine să-ţi mai înţeleagă pălăvrăgeala savantă! 
Pălăvrăgeşti întruna, altceva nu ştii! Hai, la drum! 


— Milva, a întrebat-o vrăjitorul după o clipă, ferindu-se de 
ploaia care îl plesnea peste faţă în timp ce galopa, chiari-ai 
fi ucis calul de sub el? 


— Nu, a recunoscut cu reticenţă. Calul n-are nicio vină. ŞI 
nici nilfgaardianul ăla... De ce naiba se ţine după noi? De ce 
a spus că tre'? 


— Naiba să mă ia dacă ştiu! 


Ploua în continuare când pădurea s-a terminat brusc şi au 
dat de un drum ce se strecura prin munţi, de la sud la nord. 
Sau invers, în funcţie de unghiul din care te uitai. 


Nu erau surprinşi de ce descopereau. Erau deja familiarizați 
cu spectacolul. Căruţe răsturnate şi dezmembrate, leşuri de 
cai, desagi 


— 69 — 


împrăştiaţi, săgeți, arcuri. Şi forme învălmăşite şi înţepenite 
în poziţii ciudate, care până recent fuseseră fiinţe umane. 


S-au apropiat fără teamă, căci, din ce se vedea, era evident 
că 


masacrul nu avusese loc în aceeaşi zi, ci cu o zi înainte, 
poate chiar cu două zile mai devreme. Se deprinseseră deja 
să recunoască aceste lucruri sau poate că le simțeau, 
călăuziţi de un instinct atavic, pe care imaginile din zilele 
trecute i-l trezise şi li-l ascuţise. Se deprinseseră, de 
asemenea, să exploreze câmpurile de luptă, căci uneori - rar 
- mai găseau printre lucrurile împrăştiate câte ceva de-ale 
gurii sau vreun sac de furaje pentru cai. 


S-au oprit lângă ultimul car din coloana zdrobită, împins într- 
un şanţ, răsturnat pe butucul unei roţi sparte. O femeie 
grasă, cu gâtul răsucit nefiresc, se afla sub car. Gulerul 
hainei îi era brăzdat de serpentine de sânge coagulat, 
dizolvat de ploaie. Sângele îi cursese din lobul urechii, care 
fusese rupt când i se smulsese cercelul. 


Pe coviltirul carului era inscripţia Vera Loewenhaupt şi Fiii, 
dar nici urmă de fiii în cauză prin apropiere. 


— Nu erau ţărani, a murmurat Milva cu jumătate de gură, ci 
negustori. Au venit dinspre miazăzi, de la Dillingen la 
Brugge, şi au fost atacați aici. Nu-i a bună, vrăjitorule. Mă 
gândeam că de-aici putem s-o luăm spre miazăzi, dar acum 
nu prea mai ştiu ce să facem, pe unde s-o luăm... Dillingen şi 
Brugge au căzut în mâinile nilfgaardienilor, fără 


îndoială. N-avem cum s-ajungem pe aici la Jaruga. Tre' s-o 
luăm spre răsărit, prin Turlough. Acolo sunt codri şi pustiuri, 
armata nu ajunge. 


— Nu mai merg spre răsărit, a protestat Geralt. Trebuie să 
ajung la Jaruga. 

— O s-ajungi, i-a răspuns ea incredibil de senină. Da' pe un 
drum mai sigur. Dacă te îndrepţi spre miazăzi de aici, te 
arunci direct în gura nilfgaardianilor. Nu câştigi nimic. 


— Câştig timp, a mormăit el. Mergând spre răsărit, îl irosesc. 
Ţi-am spus că nu-mi permit... 


— Linişte! a spus dintr-odată Jaskier, întorcându-şi calul. 
Tăceţi puţin! 


— Ce se petrece? 

— Am auzit... cântând. 

Vrăjitorul a dat din cap. 

— Ai halucinaţii, poetule! a chicotit Milva. 

— Tăceţi! Linişte! Vă spun eu, cineva cântă! N-auziţi? 
Geralt şi-a dat jos capişonul, Milva şi-a făcut urechea pâlnie, 
iar în cele din urmă s-a uitat la vrăjitor şi a dat din cap 
tăcută, 


Urechea muzicală nu-l înşelase pe poet. Deşi părea 
imposibil, era adevărat. Ei se aflau în mijlocul unei păduri, în 
ploaie, pe un drum presărat cu stârvuri, şi dintr-odată 
cântecul le-a ajuns la urechi. Cineva venea dinspre miazăzi, 
cântând vesel şi plin de viaţă. 


Milva a tras frâiele calului, gata să fugă, dar vrăjitorul a 
oprit-o cu un gest. Era curios. Deoarece cântecul pe care îl 
ascultau nu era un cor ameninţător, cadenţat, pe mai multe 
voci în marş, de infanterie şi niciun cântec de cavalerie care 
defilează cu fruntea sus. Cântecul din ce în ce mai apropiat 
nu provoca teamă. Dimpotrivă. 


Ploaia şuşotea prin frunziş. Începeau să se distingă versurile 
cântecului. Un cântec vesel, care în acel peisaj devastat de 
război şi de moarte părea ceva străin, nefiresc şi complet 
nelalocul lui. 


Sus, la munte, joacă lupu' şi hăuleşte 
Sare, colții ş-arată şi coada-şi învârteşte. 
De ce şade jivina aşa de bucuroasă? 
Deocamdată lupu' n-are nevastă acasă. 
Um-ta. Um-ta, uhu-ha! 


Lui Jaskier i-a înflorit un zâmbet larg, şi-a scos de sub 
pelerina udă 


lăuta şi, neluând în seamă ţintuirea vrăjitorului şi a Milvei, a 
acordat-o şi a început să acompanieze cu voce puternică. 


Abia se târăşte lupul pe izlaz. 

Are coada pleoştită şi lacrimi pe-obraz. 
Oare de ce e el atât de trist şi supărat? 
Dacă nu ieri, azi sigur s-a însurat! 


— Hu-hu-ha!!! i-au ţinut hangul mai multe glasuri din 
apropiere. 


Un râs răguşit a răsunat, cineva a fluierat, apoi după curba 
drumului a apărut o trupă ciudată şi pitorească, mergând în 
şir indian, în cadență, stropind cu noroi în ritmul cizmelor 
grele. 


— Piticani, a avertizat Milva încet. Da' nu-s Scoia'tael. N-au 
barba împletită. 


Cei care se apropiau erau şase la număr. Erau îmbrăcaţi în 
ţinutele obişnuite pe care le purtau piticanii pe vreme 
ploioasă, haine scurte, cu 


capişon, colorate în nenumărate nuanţe lucioase de gri şi 
bronz. Astfel de veşminte, la fel de bine cunoscute de Geralt, 
erau absolut impermeabile, proprietate dobândită pe 
drumuri graţie impregnării de-a lungul anilor cu catran, praf 
şi resturi de grăsime din alimente. 


Această îmbrăcăminte practică trecea de la părinţi la întâiul 
născut, astfel încât numai piticanii maturi o purtau. Piticanii 
ajungeau la maturitate când le creştea barba până la brâu, 
lucru care se întâmpla cel mai des când aveau vreo cincizeci 
şi cinci de ani. 


Niciunul dintre cei care s-au apropiat nu părea foarte tânăr. 
Dar nici prea bătrân. 


— Călăuzesc oameni, a murmurat Milva, arătând din cap 
spre un pâlc care ieşea din pădure pe urmele celor şase 
piticani. Fugari, fără 


îndoială, pentru că sunt încărcaţi cu desagi. 


— Şi ei sunt foarte încărcaţi, a spus Jaskier. 


Într-adevăr, fiecare pitican căra câte un bagaj sub care mai 
mulţi oameni şi chiar mai mulţi cai ar fi cedat într-un timp 
foarte scurt. În afară de desagii şi paporniţele obişnuite, 
Geralt vedea cufere ferecate, o puzderie de ceaune de 
aramă şi ceva ce părea o mică toaletă. Unul căra în spate o 
roată de căruţă. 


Cel care era în frunte nu avea bagaje. La brâu avea o 
toporişcă, iar pe spate, o spadă lungă, într-o teacă învelită 
cu blană de pisică vârgată 


şi pe umăr un papagal verde, murat şi cu penele zburlite. El 
era piticanul care i-a salutat. 


— Ziua bună! a strigat, oprindu-se în mijlocul drumului şi 
punându- 


şi mâinile în şold. Vremurile sunt de aşa natură, că mai bine 
dai nas în nas în pădure cu lupul decât cu omul, iar, dacă n- 
ai încotro şi dai peste unul, mai bine să-l întâmpini cu o 
săgeată în arc decât cu vorbe bune! 


Dar cine ne întâmpină cu cântece, care se prezintă cu 
muzică, atunci e omul nostru! Sau femeia noastră, cu 
iertarea bunei jupânese! Ziua bună! Pe mine mă cheamă 
Zoltan Chivay. 


— Pe mine mă cheamă Geralt, s-a prezentat vrăjitorul după 
o ezitare. Cel care a cântat se numeşte Jaskier. Şi ea e Milva. 


— Uuuulvaaa! a cârtit papagalul. 


— Ciocu' mic! i-a strigat Zoltan Chivay păsării. lertare! 
Zburătoarea asta de peste mări este foarte deşteaptă, dar 
nepoliticoasă. Zece taleri am plătit pentru aşa o raritate. Î| 
cheamă Feldmareşalul Duda. Şi iată 


restul trupei mele: Munro Bruys, Yazon Varda, Caleb 
Stratton, Figgis Merluzzo şi Percival Schuttenbach. 


se Dica. 


Percival Schuttenbach nu era pitican. De sub capişonul lui 
jilav, în loc de o barbă împletită, ieşea un nas lung şi ascuţit, 
care nu lăsa nicio umbră de îndoială asupra apartenenţei 
proprietarului său la vechea şi nobila rasă a gnomilor. lar 
aceştia - Zoltan Chivay a arătat către droaia oprită în 
apropiere - sunt fugari din Kern. După cum puteţi vedea, 
numai femei cu copii. Au fost mai mulţi, dar Nilfgaardul i-a 
atacat acum trei zile şi i-a căsăpit. Am dat peste ei în pădure 
şi acum mergem împreună. 


— Cu multă îndrăzneală mergeţi, a remarcat vrăjitorul. Şi pe 
drumul regal, şi cântând. 


— Nu mi se pare, şi-a mângâiat barba piticanul, că marşul cu 
bocete ar fi o soluţie mai bună. De la Dillingen am venit prin 
pădure, tiptil-tiptil, iar când a trecut armata, am ieşit la 
drum să economisim timp. 


S-a întrerupt şi s-a uitat la câmpul de luptă. 


— O să vă obişnuiţi cu aşa ceva, a arătat spre cadavre. De la 
Dillingen, de la Jaruga, drumurile sunt presărate cu moarte... 
Eraţi cu ei? 


— Nu. Negustori. Nilfgaardienii i-au ucis. 


— N-a fost mâna Nilfgaardului, a întors capul piticanul, 
privind impasibil cadavrele. Scoia'tael. Soldaţii obişnuiţi nu 
se obosesc să 


scoată săgețile din morţi. Şi o săgeată bună costă o 
jumătate de coroană. 


— Le are, a murmurat Milva. 

— Încotro vă duceţi? 

— Spre miazăzi, a răspuns Geralt fără să stea pe gânduri. 
— Nu vă sfătuiesc. Zoltan Chivay şi-a întors din nou capul. 


— Acelaşi iad, flăcări şi măcel. Dillingenul e cucerit şi el 
sigur, călăreţii negri se îmbulzesc tot mai mult să traverseze 
Jaruga, din clipă 


în clipă o să ocupe toată valea de pe malul drept. Cum 
vedeţi, ei sunt deja înaintea noastră, la miazănoapte, se 
îndreaptă spre Brugge. Prin urmare, singura cale de scăpare 
rămâne răsăritul. 


Milva i-a aruncat o privire grăitoare vrăjitorului, care s-a 
abținut să 


facă vreun comentariu. 


— Exact spre răsărit mergem şi noi, a continuat Zoltan 
Chivay. 


Singura posibilitate e să ne ascundem în spatele frontului, 
iar de la răsărit, de la râul Ina, armata temeriană o să plece 
în cele din urmă. 


Aşadar, vrem s-o luăm pe potecile din pădure până la vârful 
Turlough, apoi de-a lungul Drumului Vechi, spre Sodden, 
până la râul Chotla, care 


ME e E 


se varsă în Ina. Dacă doriţi, putem merge împreună. Dacă nu 
vă 


deranjează că mergem prea încet. Voi aveţi cai, iar pe noi ne 
întârzie şi fugarii. 


— Ciudat, totuşi, l-a țintuit Milva cu privirea, cânu vă 
deranjează pe voi. Un pitican, chiar şi cu bagaje grele, poate 
parcurge pe jos şi până la treizeci de kilometri pe zi, aproape 
la fel ca un bărbat călare. Ştiu Calea Veche. Fără fugari, aţi 
ajunge la Chotla în trei zile, chiar mai puţin. 


— Sunt femei cu copii, a vorbit Zoltan Chivay şi şi-a 
mângâiat barba şi burta. Doar n-o să-i lăsăm la voia 
întâmplării prin pădure. Ne-aţi sfătui altfel? 


— Nu, i-a spus vrăjitorul. Nu v-am sfătui. 


— Sunt mulţumit să aud aşa ceva. Înseamnă că nu m-am 
înşelat la prima impresie. Aşa că mergem împreună? 


Geralt s-a uitat la Milva, săgetătoarea a clătinat din cap. 


— Bine, a interpretat clătinatul Zoltan Chivay. Aşadar, la 
drum, până 


nu dă de noi vreo patrulă! Dar, înainte de toate... Yazon, 
Munro, aruncaţi un ochi la căruţe! Dacă mai găsiţi ceva 
folositor, hocus-pocus. 


Figgis, să vedem dacă roata noastră se potriveşte la carul 
asta, ar fi mană cerească. 


— Se potriveşte! a exclamat după o clipă cel care cărase 
roata. 


Mănugşă! Parc-ar fi de la ea. 


— Vezi, căpăţână de catăr! leri, când te-am rugat să iei 
roata, te-ai codit! Monteaz-o! Ajută-l, Caleb! 


Într-un timp record, carul răposatei Vera Loewenhaupt, 
echipat cu o roată nouă, curăţat de toate elementele inutile, 
a fost scos din şanţ şi pus pe drum. Într-o clipită toate 
bagajele erau îngrămădite în el. După 


un moment de reflecţie, Zoltan Chivay a ordonat şi 
instalarea copiilor. 


Ordinul a fost îndeplinit fără prea mult chef; Geralt a băgat 
de seamă că 


fugarele îi priveau cu asprime pe piticani şi a încercat să se 
ţină la distanţă. 


Cu dezgust nedisimulat, Jaskier a observat că doi piticani 
probau hainele pe care tocmai le luaseră de la cadavre. 
Ceilalţi mişunau printre căruţe, dar evident că nu mai era 
nimic bun de luat. Zoltan Chivay a şuierat printre degete, 
dând semnalul că era timpul ca jaful să 


înceteze, după care i-a măsurat cu un ochi profesionist calul 
Milvei, pe Babuşcă, şi pe Pegaz. 


— Caii voştri, a spus el, strâmbând din nas dispreţuitor, sunt 
praf. 


Figgis, Caleb, la cârmă! Noi vă urmăm. Înainte! 
= STA 


Geralt ar fi pus rămăşag pe orice că, dacă noul lor car s-ar fi 
împotmolit pe drumurile mocirloase, piticanii l-ar fi 
abandonat fără 


şovăială, dar se înşela. Micuţii bărbaţi erau puternici ca 
taurii, iar drumurile forestiere spre care se îndreptau spre est 
erau ierboase şi nu atât de noroioase cât îşi imaginase. 


Ploaia continua fără niciun răgaz. Milva era supărată şi 
indispusă; dacă vorbea, era doar ca să-şi exprime 
convingerea că în orice clipă copitele înmuiate ale cailor 
puteau să se sfărâme. În replică, Zoltan Chivay, cu limba 
între buze, se apleca să se uite la copite, spunând că e 
maestru la gătit carne de cal, ceea ce pe Milva o scotea din 
sărite. 


Au mărşăluit mai departe în aceeaşi formaţie de la plecare: 
cărat de toată lumea pe rând, carul se afla în mijlocul 
defilării; în faţa lui mergea Zoltan; Jaskier i s-a alăturat pe 
Pegaz şi se hârjonea cu papagalul; Geralt şi Milva îi urmau, 
iar în spatele lor se tăârau cele şase femei din Kern. 


Călăuza era de obicei Percival Schuttenbach, gnomul cu 
nasul lung. 


Deşi mai mic decăt piticanii la trup şi ca forţă, îi egala la 
rezistenţă şi îi depăşea mult în agilitate. Făcea câte un ocol 
de la traseu, scotocea prin tufişuri, lua distanţă şi dispărea 
pentru a reapărea brusc ca să indice convoiului prin gesturi 
nervoase de maimutţă că totul e în ordine, că 


puteau continua. 


Din când în când, se întorcea şi-şi informa în grabă tovarăşii 
despre obstacolele întâmpinate pe drum. De fiecare dată le 
aducea celor patru copii care stăteau în car ba o mână de 
merişoare sălbatice, ba alune sau rizomi ciudaţi, dar, fără 
îndoială, gustoşi. 


Avansau într-un ritm enervant de încet, mărşăluind pe poteci 
trei zile. Nu au întâlnit niciun soldat, nu au văzut niciun fum 
şi niciun foc. 


Totuşi, nu erau singuri. În mai multe rânduri, călăuza 
Percival îi informase că o ceată de fugari se ascunde în 


pădure. Au trecut pe lângă 


mai multe astfel de cete, însă fără zăbavă, pentru că mutrele 
ţăranilor înarmaţi cu furci şi ciomege nu prea îi îmbiau să 
stabilească contacte cu ei. Se lansase o propunere să 
negocieze cu fugarii şi să abandoneze unele femei din 
grupul din Kern, dar Zoltan s-a împotrivit, iar Milva l-a 
susţinut. Nici femeile nu păreau dornice să iasă din convoi. 
Era cu atât mai ciudat, cu cât faţă de piticani aveau o 
anumită rezervă şi antipatie, dar se şi temeau de ei; nu 
vorbeau prea mult şi, în timpul popasurilor, stăteau separat. 


275 


Geralt punea comportamentul femeilor pe seama tragediei 
prin care tocmai trecuseră, însă bănuia că motivul antipatiei 
faţă de ei ar putea fi îndrăzneala piticanilor. Zoltan şi ai lui 
înjurau des şi murdar ca papagalul numit Feldmareşalul 
Duda, dar aveau un repertoriu mai bogat. Fredonau cântece 
porcoase, iar Jaskier nu se dădea în lături să 


le ţină hangul. Scuipau, se scobeau în nas şi trăgeau pârţuri 
zgomotoase, care de obicei stârneau râsete, glume şi 
întreceri. 


Catadicseau să se ducă în tufişuri numai pentru marile 
nevoi, fără să se deranjeze şi pentru cele mici. Într-o 
dimineaţă, în cele din urmă, Milva s-a înfuriat şi l-a făcut cu 
ou şi cu oţet pe Zoltan, după ce s-a uşurat pe cenuşa 
fierbinte a focului de tabără, fără să-i pese de cei prezenţi. 


Piticanul mustrat nu s-a tulburat deloc şi a declarat că numai 
şarlatanii, trădătorii şi nesăbuiţii se ascund pentru treaba 
asta, după 


care erau în general identificaţi. Explicaţia însă n-a avut 
niciun efect asupra săgetătoarei. l-a bombardat pe piticani 


cu o rafală de insulte şi le-a trimis ameninţări foarte 
concrete, care au avut efect, pentru că 


după aceea s-au dus cu toţii, ascultători, în tufişuri. Dar, ca 
să nu rişte să fie trataţi ca trădători şarlatani şi nesăbuiţi, se 
duceau acolo în grupuri. 


Noua companie l-a metamorfozat complet pe Jaskier. El s-a 
lipit de piticani ca marca de scrisoare, mai ales când a 
descoperit că unii auziseră de el şi chiar ştiau câteva 
fragmente din baladele lui. Poetul nu slăbea trupa lui Zoltan 
nici măcar cu un pas. Purta un sacou matlasat, pe care îl 
târguise de la piticani şi înlocuise pălărioara ponosită, cu 
pene, cu o căciulă de jder cu care arăta mai ticălos. Îşi 
încinsese mijlocul cu un chimir lat, de aramă, în care îşi 
strecurase un cuţit de bandit, primit în dar. Dar, cum încerca 
să se aplece, cum îl înţepa arma, de obicei, în stinghie. Din 
fericire, a pierdut imediat pumnalul ucigaş şi nu l-a mai 
înlocuit. 


Înaintau prin pădurile dese ce înverzeau culmea Turlough. 
Pădurile păreau părăsite, nici urmă de sălbăticiune în ele şi 
era clar că soldaţii şi fugarii le puseseră pe fugă. Nu aveau 
ce vâna, dar deocamdată nu-i ameninţa foamea. Piticanii 
procuraseră destule provizii. Dar, în cele din urmă, când s-au 
isprăvit - ceea ce s-a întâmplat destul de repede, deoarece 
erau multe guri de hrănit -, Yazon Varda şi Munro Bruys au 
dispărut la amurg, luând cu ei un sac gol. Când s-au întors în 
Zori, cărau doi saci, ambii plini. Unul conţinea nutreţ pentru 
cai, iar celălalt păsat, făină, pastramă de vită, un caş 
aproape întreg şi chiar o tobă imensă - 


— 76 — 


o delicatesă obţinută dintr-o burtă de porc umplută cu 
bucăţi mici de carne, legată la ambele capete ca un burduf, 


pentru a fi atârnată la afumat în horn. 


Geralt şi-a dat seama de unde venea prada. În momentul 
acela n-a făcut niciun comentariu, ci a aşteptat momentul 
potrivit. Când a rămas între patru ochi cu Zoltan, l-a întrebat 
politicos dacă i s-ar părea o ruşine să jefuiască alţi fugari, la 
fel de înfometați ca ei, care luptau, ca şi ei, pentru 
supravieţuire. Piticanul i-a răspuns serios că bineînţeles că i- 
ar fi foarte ruşine, dar n-are ce face, acesta îi era caracterul. 


— Marele meu defect, a explicat, e bunătatea fără limită. 
Sunt pur şi simplu obligat să fac bine. Totuşi, sunt un pitican 
cu capul pe umeri, ştiu că nu voi reuşi să fiu amabil cu toată 
lumea. Dacă aş încerca să 


mulţumesc pe toată lumea, pe toţi locuitorii, ar fi ca o 
picătură de apă 


dulce în oceanul cu apă sărată, cu alte cuvinte, chin 
zadarnic. Aşa că am hotărât să acţionez concret, astfel încât 
bunătatea asta să nu fie irosită. 


Sunt bun pentru mine şi pentru anturajul meu. 
Geralt nu a mai pus alte întrebări. 


La un popas, el şi Milva au discutat mult cu Zoltan Chivay, 
altruistul nedrept şi neobosit. Când era vorba despre cursul 
acţiunilor de război, piticanul era bine orientat. Cel puţin, 
aşa lăsa impresia. 


— Atacul, a spus el, încercând să-l domolească pe 
Feldmareşalul Duda, care profera înjurături, a pornit de la 
Drieschot. A început în zorii celei de-a şaptea zile după 
Lammas. Armata Nilfgaardului mărşăluia împreună cu ceaa 
aliatului, Verdenul, deoarece Verdenul, după cum ştiţi, este 
acum un protectorat imperial. Mergeau în marş 


forţat, făcând scrum toate satele din calea lor, luând alături 
şi soldaţii din Brugge care erau staţionaţi acolo. lar la 
cetatea Dillingen s-a pus în mişcare şi Infanteria Neagră 
nilfgaardiană, care se afla pe celălalt mal al Jarugăi. Negrii 
au trecut râul prin cel mai neaşteptat loc. Au construit un 
ponton din bărci în jumătate de zi, vă vine să credeţi? 


— Ajungem să credem tot, a murmurat Milva. Eraţi în 
Dillingen când a pornit? 


— Prin preajmă, a răspuns evaziv piticanul. Când ne-a ajuns 
la urechi vestea despre invazie, eram deja în drum spre 
târgul Brugge. Pe drumul regal era nenorocire, era puzderie 
de oameni, unii veneau dinspre miazăzi spre miazănoapte, 
alţii mergeau în direcţia opusă. Au blocat drumul, ne-am 
oprit. lar Nilfgaardul, după cum s-a dovedit, era 


atât în spatele nostru, cât şi în faţă. Cei care au venit de la 
Drieschot trebuiau să se despartă. Un batalion mare de 
călăreţi pare-mi-se că a mers spre nord-est, spre târgul 
Brugge. 


— Atunci, Negrii sunt deja la nord de Turlough. Înseamnă că 
suntem la mijloc, între două detaşamente. Pe teren neutru. 


— La mijloc, a fost de acord piticanul, dar nu pe teren 
neutru. 


Trupele imperiale sunt flancate de Veveriţe, de voluntarii din 
Verden şi de alţii care umblă în cete izolate, fiind chiar mai 
răi decât nilfgaardienii. Sunt cei care au dat foc Kernului şi 
mai târziu era să ne prindă, am izbutit să fugim în pădure. 
Mai bine nu ne arătăm vârful nasului din pădure. Şi suntem 
cu băgare de seamă. O să ajungem la Calea Veche, de-acolo 


o luăm de-a lungul Chotlei până la Ina, iar dincolo de Ina ar 
trebui să dăm, în sfârşit, de armatele Temeriei. 


Ostaşii regelui Foltest, fără îndoială, s-au dezmeticit din 
buimăceală şi le-au arătat ei război nilfgaardienilor. 


— Aşa o fi, a oftat Milva, uitându-se la vrăjitor. Numai că 
anumite chestiuni importante ne mână spre miazăzi. Ne 
gândeam ca de la Turlough să ne îndreptăm spre miazăzi, 
spre Jaruga. 


— Nu ştiu ce chestiuni vă mână în partea aia, i-a privit 
bănuitor Zoltan, dar trebuie să fie urgente şi importante, 
dacă sunteţi gata să vă 


băgaţi pielea la saramură pentru ele. 


Piticanul s-a oprit, a aşteptat puţin, dar nimeni nu s-a grăbit 
să-i dea explicaţii. S-a scărpinat pe spate, şi-a dres vocea, a 
scuipat. 


— Nu m-aş mira, a spus el în cele din urmă, ca Nilfgaardul să 
fi pus deja mâna pe ambele maluri ale Jarugăi, chiar până la 
gura lInei. Unde ar trebui să vă duceţi, mai exact? 


— Nicăieri în mod special, a vorbit Geralt în cele din urmă. 
Să fie la râu. Vreau să ajung la gura de vărsare cu o barcă. 


Zoltan s-a uitat la el şi a râs. A tăcut imediat, înțelegând că 
nu glumea. 


— Trebuie să recunoaştem, a zis el după un moment, cănue 
lesne de ajuns acolo unde visaţi. Dar lăsaţi visele! Tot sudul 
zonei Brugge e în flăcări, nici măcar nu apucaţi să ajungeţi 
la jJaruga, că vă agaţă în par sau vă tărâie legaţi de funie 
până în Nilfgaard. Şi, chiar dacă, printr-o minune, ajungeţi la 
râu, n-aveţi cum să navigaţi până la gura de vărsare. Ţi-am 


pomenit despre pontonul din bărci, care duce de la Cintra pe 
malul Brugge-ului. Pontonul ăla e păzit zi şi noapte, ştiu 
bine, nimeni şi nimic nu poate traversa râul în acel loc, 
poate doar de 


zii 2 


somon. Chestiunile voastre importante şi urgente trebuie să- 
şi mai piardă din importanţă şi urgenţă. Nu căraţi mai mult 
decât puteţi duce. 


Acesta este sfatul meu. 


Expresia de pe faţa şi din privirea Milvei arăta că 
împărtăşeşte părerea piticanului. Geralt nu a comentat. Se 
simţea foarte rău. Oasele antebraţului stâng şi ale 
genunchiului drept îl tot muşcau cu colţi invizibili, 
provocându-i o durere sâcâitoare şi devastatoare, 
accentuată 


pe fondul oboselii şi al umidității din jur. 


Era chinuit de sentimente puternice, deprimante, profunde, 
neplăcute, pe care nu le mai simţise niciodată înainte şi cu 
care nu reuşea să o scoată la capăt. 


Neputinţă şi resemnare. 


După două zile ploaia s-a oprit şi a ieşit soarele. Eliberată de 
ceața care s-a risipit rapid, pădurea a răsuflat uşurată, 
păsările au ciripit iar de zor, compensând tăcerea impusă de 
vremea rea. Zoltan s-a ridicat şi a ordonat un popas mai 
lung, promițând că vor merge apoi într-un marş mai alert şi 
vor ajunge la Calea Veche într-o singură zi. 


Femeile din Kern împodobeau toate crengile din jur cu 
hainele lor negre şi cenuşii puse la uscat, apoi, doar în 


lenjerii, se ascundeau ruşinate în tufişuri şi pregăteau 
mâncarea. Copiii dezbrăcaţi se jucau tulburând calmul 
pădurii învăluite în abur. Jaskier a aţipit, zdrobit de oboseală. 
Milva a dispărut. 


Piticanii se odihneau activ. Figgis Merluzzo şi Munro Bruys 
au pornit să caute ciuperci. Zoltan, Yazon Varda, Caleb 
Stratton şi Percival Schuttenbach s-au instalat aproape de 
car şi jucau neobosit gvint, jocul lor de cărţi preferat, căruia 
îi dedicau fiecare clipă liberă, ceea ce făcuseră chiar şi în 
nopţile ploioase de dinainte. 


Vrăjitorul li se alătura şi chibiţa uneori, ca şi acum. Încă nu 
putea să 


înţeleagă regulile complicate ale jocului piticănesc, dar era 
pasionat de cărţile de joc în sine, de manopera migăloasă în 
elaborarea micuţelor figuri. În comparaţie cu cărţile folosite 
de oameni, cele piticăneşti erau adevărate capodopere de 
poligrafie. Încă o dată, Geralt s-a convins că 


tehnica bărboşilor era foarte avansată şi nu numai în 
industria minieră, industria metalurgică şi cea siderurgică. 
Dacă piticanii, în ciuda abilităţilor lor, nu deţineau monopol 
pe piaţa de cărţi de joc era pentru că oamenii preferau să 
joace zaruri, jocul cu cărţi fiind mai puţin popular în rândul 
lor, şi, în plus, entuziaştii cărţilor de joc 


So NE 


aparţineau acelei categorii de fiinţe umane care nu acordă 
mare importanţă esteticii. Cartoforii, pe care vrăjitorul 
avusese ocazia să-i observe în mai multe rânduri, foloseau 
întotdeauna cărţi mici, îndoite şi atât de slinoase, încât 
înainte de a le pune pe masă trebuiau dezlipite de degete. 
Cifrele erau pictate atât de neglijent, că dama se deosebea 


de valet doar prin faptul că el stătea pe un cal. Cal care, 
apropo, arăta mai mult ca o nevăstuică leşinată. 


Desenele de pe cărţile piticanilor nu puteau provoca o 
asemenea confuzie. Regele cu coroana lui era cu adevărat 
regal, doamna era frumoasă şi seducătoare, iar valetul 
înarmat cu o halebardă avea mustăţi arogante. În limba 
piticanilor, aceste figuri erau numite hraval, vaina şi ballet, 
dar, când jucau, Zoltan şi tovarăşii lui foloseau limba 
comună şi denumirile oamenilor. 


Soarele strălucea, umiditatea pădurii se evapora, Geralt 
chibiţa. 


Regula de bază a gvintului piticănesc amintea oarecum de 
licitaţiile de la târgurile de cai - aceeaşi intensitate şi 
aceeaşi tensiune din vocile ofertanţilor. Perechea care 
anunţa cel mai mare „preţ” încerca să 


obţină cât mai multe puncte, în timp ce cealaltă pereche 
făcea tot posibilul să nu se întâmple asta. Jucătorii erau 
zgomotoşi şi uneori agresivi şi fiecare avea alături o bâtă 
mare. O foloseau rar, dar o fluturau des. 


— Cum ai jucat, ca o căpiţă de fân? Vrei o bâtă pe spinare? 
De ce-ai pustrifoi, şi nu inimă? Ah, te mănâncă cocoaşa şi 
vrei să te scarpin. 


— Am avut patru de pică şi un valet, am crezut că am cel 
mai bun joc! 


— Patru de pică, mă? Nu mai spune! Poate c-ai numărat cu 
scula aia a ta bleagă când ţi-ai pus cărţile în poală! 
Gândeşte-te puţin, Stratton, aici nu suntem la universitate! 
Aici jucăm cărţi! La troaca plină, orice scroafă-i gospodină, 
dacă ai cărţi bune, cum naiba să nu câştigi? 


Împarte, Varda! 

— Doiar de caro. 

— Cupă mică! 

— M-am lipit ca cocoşatu' de gard. Dublă de pică. 
— Gvint! 


— Nu dormi-n papuci, Caleb! A fost dublă cu gvint! Ce 
licitezi? 


— Cupă mare de floare! 


— Pas. Ha! Şi apoi? Nimeni nu gvintează? Ouă sparte, 
băieţi? 


Deschide, Varda. Percival, dacă mai clipeşti o dată la el, îţi 
dau un dos 


i (0) i 

de mână de nu mai clipeşti până la iarnă. 

— Valet. 

— Damă! 

— Popă după ea! Al dracu', damă! Am tăiat şi încă mai am 
inima roşie, pe care am ţinut-o pentru zile negre! Valet, 


treflă, popă... 


— Şi atu după el! Cel care trage pică nu şi-o mai ridică! Şi 
caro la fel. 


Să te văd, Zoltan! Ţi-ai luat-o! 


— Aţi văzut, gnomul naibii? Ah, că pun eu mâna pe bâtă... 


Zoltan nici n-a apucat să pună mâna pe bâtă, că s-a auzit un 
urlet groaznic din pădure. 


Geralt s-a ridicat primul. A luat-o la sănătoasa blestemând, 
pentru că genunchiul i-a fost străpuns din nou de durere. 
Zoltan Chivay, scoțând din car spada înfăşurată în blană de 
pisică vărgată, s-a grăbit să-l urmeze. Percival Schuttenbach 
şi ceilalţi piticani au alergat după 


ei, înarmaţi cu bâte. Jaskier, trezit de strigăt, i-a urmat la 
distanţă. 


Dintr-o parte, din pădure, au apărut Figgis şi Munro. 
Aruncând coşurile cu ciuperci, cei doi piticani au prins copiii 
care fugeau în jur şi i-au ţinut pe loc. Nu se ştie de undea 
apărut Milva, şi-a scos o săgeată din tolbă în timp ce alerga 
şi îi arăta vrăjitorului de unde venise urletul. 


Dar degeaba. Geralt auzise, văzuse şi înţelesese deja despre 
ce era vorba. 


Una dintre fetiţe ţipase. Cea pistruiată, de vreo opt sau nouă 
ani, şi parcă avea părul împletit. Era acolo, la câţiva paşi de 
o grămadă de trunchiuri mâncate de viermi. Geralt a sărit 
fulgerător, a apucat-o de braţ, întrerupându-i răcnetul 
sălbatic, trăgând cu coada ochiului la mişcarea abia 
perceptibilă dintre trunchiuri. S-a retras iute şi s-a izbit de 
Zoltan şi ai lui. Milva, care a simţit mişcarea, şi-a tensionat 
arcul. 


— Nu trage! i-a şoptit vrăjitorul. la fata de-aici, repede! lar 
voi, înapoi! Dar încet. Fără mişcări bruşte. 


La început au avut impresia că se mişcase unul dintre 
trunchiurile putrede de parcă ar fi vrut să se ducă sub 


buştenii expuşi la soare, în căutarea umbrei printre copaci. 
Dar, la o privire mai atentă, s-au observat chestii neobişnuite 
pentru o grămadă de lemne - în special, patru perechi de 
labe subţiri, cu articulaţii butucănoase, care se ridicau 
deasupra unei carapace slinoase, pătate şi divizate în mai 
multe segmente. 


— Încet! a repetat Geralt calm. Nu-l provocaţi! Nu vă lăsaţi 
păcăliţi de imobilizarea lui aparentă. Nu e agresiv, dar poate 
să se mişte foarte 


— 81 — 


repede. Dacă se simte ameninţat, poate ataca şi nu există 
un antidot pentru veninul lui. 


Monstrul s-a târât pe trunchiurile copacilor. S-a uitat la 
oameni şi la piticani rostogolindu-şi încet ochii plini de 
umflături. Aproape că nu se mişca. Îşi curăța capetele 
labelor, ridicându-le pe rând şi zgâriindu-le bine cu ajutorul 
fălcilor sale ascuţite şi impunătoare. 


— La cum a urlat, a intervenit Zoltan fără emoție, stând 
aproape de vrăjitor, mă aşteptam la ceva cu adevărat 
îngrozitor. Bunăoară, un călăreț în fruntea unei formaţiuni 
voluntare din Verden. Sau un procuror. Şi când colo, ce să 
vezi? Un păianjen mai dezvoltat, cu carapace! Trebuie să 
recunoaştem că natura plăsmuieşte forme ciudate. 


— Nu prea mai izbuteşte, a replicat Geralt. Ce se vede acolo 
e un capochi. O creaţie a Haosului. O relicvă 
postconjuncţională pe cale de dispariţie, dacă ştii despre ce 
este vorba. 


— Bineînţeles că ştiu, a zis Piticanul şi s-a uitat drept în ochii 
lui. Cu toate că nu sunt vrăjitor, specialist în Haos şi în astfel 


de creaturi. Dar sunt extrem de curios să văd ce face un 
vrăjitor cu o relicvă 


postconjuncţională. Mai exact, mă întreb cum o s-o facă. Vrei 
să-ţi foloseşti spada sau o preferi pe a mea? 


— Frumoasă armă! a exclamat Geralt, cu ochii la spada pe 
care Zoltan o scosese din teaca de lac, înfăşurată cu blană 
de pisică vărgată. 


Dar n-am nevoie de ea. 


— Interesant! a zis Zoltan. Atunci, ce facem? Stăm şi ne 
uităm unul la altul? Aşteptăm ca relicva să se simtă 
ameninţată? Sau ne întoarcem şi-i chemăm în ajutor pe 
nilfgaardieni? Ce propui, ucigaşule de monştri? 


— Du-te şi adu-mi un polonic şi un capac din car. 
— Ce? 
— Nu te pune cu specialistul, Zoltan! a intervenit Jaskier. 


Percival Schuttenbach s-a îndreptat spre car şi s-a întors cu 
obiectele cerute. Vrăjitorul s-a uitat la toţi cei prezenţi, 
înmărmuriţi, după care a lovit cu toată puterea capacul cu 
polonicul. 


— Destul! Destul! a strigat Zoltan Chivay după un moment, 
acoperindu-şi urechile cu mâinile. Rupi polonicul, la naiba! 
Păianjenul a fugit! Gata, a fugit, dracu' gol! 


— Şi încă cum! s-a minunat Percival. A ridicat praful chiar! 


Pământul e reavăn şi în spatele lui era praf, măi să fie! 
— 82 — 


— Capochiul are simţuri speciale şi auzul foarte sensibil, a 

explicat sec Geralt, înmânându-le piticanilor ustensilele de 
bucătărie uşor deformate. Nu are urechi, dar aude, cum să 

vă spun, cu întreaga fiinţă. 


Şi nu suportă mai ales zgomotele metalice. Simte o durere... 


— Chiar şi în cur, l-a întrerupt Zoltan. Ştiu, pentru că şi eu 
am simţit-o când ai început să baţi în capac. Dacă monstrul 
are auzul mai dezvoltat decât al meu, mi-e milă de el. Nu se 
mai întoarce? Nu-şi aduce ortacii? 


— Nu cred că au mai rămas mulţi ortaci de-ai lui în această 
lume. 


Cât despre el, nu se mai întoarce prea curând, negreşit. N- 
aveţi de ce să 


vă faceţi griji. 


— În ceea ce priveşte monştrii, fără îndoială, a adoptat 
piticanul un ton sumbru. Dar concertul tău cu instrumente 
de aluminiu sigur a fost auzit chiar şi pe Insulele Skellige şi e 
posibil ca iubitorii de muzică să 


vină aici, mai bine să nu ne găsească aici când sosesc. Sus, 
băieţi, strângem tabăra! Hei, voi, femeile, îmbrăcaţi şi 
numărați copiii! La drum, fuga! 


Când s-au oprit să înnopteze, Geralt a hotărât să-şi 
lămurească 


nelămuririle. De data asta, Zoltan Chivay nu s-a apucat să 
joace gvint, aşa că au avut o discuţie sinceră, ca între 
bărbaţi. Fără niciun ocoliş, l-a atacat imediat: 


— la spune-mi, de unde ai aflat că sunt vrăjitor? 
Piticanul l-a privit şi i-a rânjit. 


— M-aş putea lăuda cu perspicacitatea mea în faţa ta. Aş 
putea spune că am observat cum ţi se schimbă ochii la 
culoare la asfinţit şi în plin soare. Aş putea demonstra, de 
asemenea, că sunt un pitican care a umblat mult şi a auzit 
multe despre Geralt din Rivia. Dar adevărul este destul de 
banal. Nu te uita la mine cu ochii ăştia de lup! Eşti discret, 
dar prietenul tău bard cântă şi trăncăneşte, nu-şi poate ţine 
pliscul. Aşa am aflat care ţi-e profesia. 


Geralt s-a abținut să pună următoarea întrebare. Şi pe bună 
dreptate. 


— Ei bine, a reluat Zoltan, Jaskier a dezvăluit tot. Trebuie să 
fi simţit că apreciem sinceritatea, că avem o atitudine 
prietenoasă faţă de voi, că nu ne ascundem natura. Pe scurt, 
ştiu de ce eşti atât de dornic să 


mergi spre miazăzi. Ştiu ce chestiune importantă şi urgentă 
te mână 


spre Nilfgaard. Ştiu pe cine ai de gând să cauţi. Şi nu numai 
din bârfa 


— 83 — 
poetului. Am trăit în Cintra înainte de război, am auzit 


poveştile despre Copilul Surpriză şi vrăjitorul cu păr alb, 
căruia i-a fost predestinată 


Surpriza. 
Geralt nu a comentat nici acum. 


— Restul, a reluat piticanul, e doar o chestiune de 
observaţie. Eşti un vrăjitor, un ucigaş de monştri, şi totuşi ai 
lăsat păianjenul scârbos să fugă. Nu ţi-ai folosit spada, doar 
ai gonit creatura, bătând ca nebunul în capac. De ce? Pentru 
că bestia nu i-a făcut niciun râu Surprizei tale. 


Pentru că acum nu mai eşti un vrăjitor, ci un cavaler nobil, 
care se grăbeşte să zboare în ajutorul unei fete răpite şi 
asuprite. 


— Tot mă sfredeleşti cu ochii, a adăugat piticanul, văzând că 
nu primeşte niciun răspuns şi nu face niciun comentariu, te 
temi de trădare, te întrebi neliniştit cum s-ar putea întoarce 
împotriva ta secretul dat în vileag... Nu te mai chinui! 
Mergem împreună la Ina, o să 


ne ajutăm unii pe alţii, o să ne sprijinim. Avem acelaşi ţel, să 


supravieţuim şi să mergem mai departe. Ca să ne îndeplinim 
o misiune nobilă. Sau să trăim obişnuit, dar în aşa fel încât 
să nu ne fie ruşine în ceasul morţii. Crezi că totul s-a 
schimbat. Că lumea s-a schimbat. Şi totuşi, aşa e lumea şi 
aşa a fost dintotdeauna. ŞI tu eşti la fel cum ai fost. Nu te 
mai chinui! 


— Renunţă la gândul de a ne despărţi, şi-a continuat 
monologul Zoltan, nestingherit, datorită tăcerii vrăjitorului, 
şi de a porni de unul singur spre miazăzi, la Jaruga, prin 
Brugge şi Sodden. Trebuie să 


găseşti alt drum până în Nilfgaard. Dacă vrei, te sfătuiesc... 


— Nu-i nevoie, a răspuns Geralt, care şi-a masat genunchiul 
în care se cuibărise durerea de câteva zile şi nu se mai 
dădea plecată. 


Păstrează-ţi sfatul, Zoltan! 


Geralt l-a găsit pe Jaskier chibiţându-i pe piticani la gvint. 
Fără un cuvânt, l-a apucat pe poet de mânecă şi l-a dus în 
pădure. Jaskier a înţeles imediat despre ce este vorba, îi era 
de-ajuns să-i privească o singură dată chipul vrăjitorului. 


— Gură-spartă, i-a spus Geralt în şoaptă. Trăncănilă. Moară 


hodorogită. Limbă lungă. Meriţi un arici în gura aia mare, 
murătură! 


Ţine-ţi naibii limba în spatele dinţilor! 
Trubadurul tăcea, dar avea o mină îndrăzneață. 


— Când am început să umblu cu tine, a continuat vrăjitorul, 
unii oameni rezonabili au fost nedumeriţi. Au fost surprinşi 
că ţi-am îngăduit să călătoreşti cu mine. M-au sfătuit să te 
duc într-un loc 


— 84 — 


pustiu, să te sugrum, să-ţi ascund cadavrul într-o groapă şi 
să te acopăr cu paie şi frunze. Ce-i drept, regret că nu i-am 
ascultat. 


— Ce e aşa de mare secret cine eşti şi ce intenţionezi să 
faci? s-a înfuriat brusc Jaskier. Chiar trebuie să ne ascundem 
de toată lumea şi să ne prefacem mereu? Piticani... sunt ca 
şi cum ar fi compania noastră... 


— Eu nu am nicio companie! a explodat Geralt. Nu am şi nici 
nu vreau să am! Nu am nevoie de ea. Inţelegi? 


— Bineînţeles că înţelege, a vorbit Milva, care a păşit în 
spatele lor. 


Şi eu înţeleg. N-ai nevoie de nimeni, vrăjitorule. O arăţi 
destul de des. 


— Nu conduc un război personal, i-a răspuns el, întorcându- 
se dintr-odată. N-am nevoie de însoțitori curajoşi, căci nu 
merg în Nilfgaard să salvez lumea, să răstorn imperiul răului. 
Mă duc la Ciri. De aceea pot să merg singur. Îmi pare rău 
dacă sună neplăcut pentru urechile voastre, dar de restul 
nu-mi pasă. Acum duceţi-vă! Vreau să 


fiu singur. 


Când s-a întors după un moment, a văzut că dispăruse doar 
Jaskier. 


— Am visat-o din nou, i-a zis el. Milva, trece timpul. Pierd 
vremea. 


Are nevoie de mine. Are nevoie de ajutor. 


— Vorbeşte! i-a spus ea încet. Scapă de povara asta! 
Povesteşte-mi visu', chiar dacă-i groaznic. 


— Iniţial, nu era deloc groaznic. În visul meu... ea dansa. 
Dansa întro colibă plină de fum. Şi era fericită, la naiba! 
Cânta muzica, cineva ţipa. 


Toată coliba era zdruncinată de ţipete şi de muzică... Şi ea 
dansa, dansa, bătea din călcâie... Şi pe acoperişul colibei 
nenorocite, în noaptea rece de iarnă... dansa moartea. 
Milva... Maria... Are nevoie de mine. 


Săgetătoarea şi-a întors privirea. 
— Nu numai ea, a murmurat ea. 
Cât să nu o audă vrăjitorul... 


La următorul popas, vrăjitorul şi-a arătat interesul pentru 
sihill, spada lui Zoltan, la care aruncase o privire în timpul 
aventurii cu capochiul. Fără ezitare, piticanul a luat blana de 
pisică vărgată de pe armă şi a scos-o din teaca de lac. 


Spada avea o lungime de cam patruzeci de țoli şi nu 
cântărea mai mult de treizeci şi cinci de uncii. Plină în mare 
parte de semnele misterioase ale runelor, lama avea o 
nuanţă albăstruie şi era ascuţită 


— 85 — 


ca un brici; un bărbat îndemânatic putea s-o folosească la 
bărbierit. 


Mânerul, de doisprezece țoli lungime, era acoperit cu fâşii 
din piele de şopârlă dispuse încrucişat, un capac cilindric 
din aramă ţinea locul pommelului, gripul, deşi foarte scurt, 
era foarte elaborat. 


— Faină! a comentat Geralt, care a ţinut-o în poziţie de sixtă, 
a efectuat o morişcă, a marcat o lovitură fulgerătoare din 
stânga şi cu un pas rapid a parat. Într-adevăr, frumoasă 
bucată de fier! 


— He! a exclamat Percival Schuttenbach. Bucată de fier! 
Uită-te mai îndeaproape, pentru că nu durează mult şi-o să 
spui că e o bucată de hrean! 


— Cândva am avut o spadă mai bună. 


— Nu mă îndoiesc, i-a răspuns Zoltan, ridicând din umeri. 
Fără doar şi poate că provenea din forjele noastre. Vrăjitorii 
ştiu să mânuiască 


spadele, dar nu şi să le facă. Doar la noi, în Mahakam, la 
poalele Muntelui Carbon, se forjează spadele de acest tip. 


— Piticanii topesc oţel şi forjează lame, a adăugat Percival. 
Dar noi, gnomii, ne ocupăm cu şlefuirea şi ascuţirea lor. In 
atelierele noastre. 


După tehnologia noastră, a gnomilor, datorită căreia făceam 
odinioară 


cele mai bune spade din lume. 


— Spada pe care o port acum, a explicat Geralt, luându-şi 
lama, e din Brokilon, din catacombele de la Craag An. Am 
primit-o de la driade. O 


armă de primă clasă, dar nu este nici rodul muncii 
piticanilor, nici al gnomilor. E o lamă de-ale elfilor, are o sută 
de ani, poate chiar două 


sute. 


— Habar n-are! a strigat gnomul, luând spada în mână şi 
fluturându-şi degetele de-a lungul lamei. Finisajul a fost 
făcut de elfi, asta e sigur. Mânerul, garda şi pommelul... 
Decaparea şi gravura, sculptura şi ornamentarea. Dar lama a 
fost forjată şi ascuţită în Mahakam. Şi e drept că a fost 
falsificată cu veacuri în urmă, se vede de la o poştă că e din 
oţel inferior şi a fost lucrată primitiv. Pune-o lângă 


sihillul lui Zoltan. Vezi diferenţa? 


— Văd. Totuşi, spada mea nu pare mai prost făcută. 


Gnomul a chicotit, şi-a fluturat mâna. Zoltan a zâmbit... 
condescendent. 


— Lămuţa, a explicat el pe un ton de maestru, trebuie să 
taie, nu să 


impresioneze şi nu după impresie este preţuită. Adevărul e 
că spada ta este doar un aliaj de fier şi oţel, în timp ce 
sihillul meu e forjat dintr-un aliaj preţios de grafit şi borax. 


— 86 — 


— Tehnica contemporană, nu s-a lăsat mai prejos ţanţoşul 
Percival, întrucât discuţia se referea la chestiuni 
binecunoscute de el. Fabricarea şi compoziţia lamei, multe 
straturi de miez moale, forjate cu un oţel tare şi nu aşa de 
moale... 


— Uşurel, uşurel! l-a temperat piticanul. Că doar nu-l faci 
metalurgist acum, Schuttenbach, nu-l plictisi cu amănunte! 
Îl lămuresc eu îndată cu vorbe simple. Oţelul bun, oţelul dur, 
magnetitul, vrăjitorule, e incredibil de greu de ascuţit. De 
ce? Ei bine, pentru că e greu! Când nu ai tehnologia 
potrivită - aşa cum a fost cazul nostru în trecut şi al vostru 
până în ziua de astăzi şi vrem să obţinem o spadă cu tăişul 
ascuţit -, călcăm miezul tare al lamei cu fierul moale, mai 
puţin rezistent la modelare. Tocmai prin această metodă 
simplificată a fost făcută spada dumitale brokiloniană. 
Lamele moderne sunt făurite după 


metoda opusă: miezul moale şi învelişul tare. Lucrarea se 
face pe termen lung şi, cum am spus, necesită o tehnologie 
avansată. Dar, în cele din urmă, fierul astfel obţinut poate să 
taie o eşarfă de batist aruncată în aer. 


— Sihillul tău poate? 


— Nu, i-a răspuns piticanul zâmbind. Fiarele făcute după 
această 


metodă se pot număra pe degetele de la o mână şi puţine 
dintre ele au părăsit Mahakamul. Dar carapacea crabului 
stâncos pe care l-am întâlnit ieri nu i-ar fi supravieţuit, îţi 
garantez. Mulțumită lui l-ai fi putut tăia în bucăţi şi fără să 
simţi nicio oboseală. 


Discuţia despre spade şi metalurgie a continuat o vreme. 
Geralt a ascultat cu atenţie, şi-a împărtăşit propriile 
experienţe, a folosit ocazia de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, a 
pus întrebări, a examinat în amănunt sihillul lui Zoltan, l-a 
testat. Încă nu ştia că în ziua următoare avea să 


aplice teoria în practică. 


Primul semn că locuiau oameni în preajmă era un morman 
de lemne de foc pe care Percival Schuttenbach, care mergea 
în avangardă, îl observase de pe marginea drumului, 
înconjurat de aşchii şi surcele. 


Zoltan a oprit convoiul şi l-a trimis pe gnom în recunoaştere. 
Percival a dispărut şi s-a întors după o jumătate de oră, 
alergând exaltat, fără 


respiraţie, gesticulând larg de departe. După alăturarea la 
restul convoiului, în loc să spună ceea ce aflase, el şi-a 
apucat nasul lung între degete şi a suflat cu toată puterea 
lui, producând un vuiet similar cu cel al unui corn de păstor. 


EI ARE 


— Nu speria animalele! l-a admonestat Zoltan Chivay. 
Vorbeşte! Ce avem în faţa noastră? 


— O gospodărie, a şoptit gnomul, ştergându-şi degetele de 
poalele hainei cu multe buzunare. În poiană. Trei colibe, un 
hambar, câteva coteţe. În curte un câine, iar din coş iese 

fum. Cineva face ceva de mâncare. Păsat de ovăz cu lapte. 


— Ai fost în bucătărie sau cum? l-a întrebat Jaskier râzând. 
Te-ai uitat în oale? De unde ştii că e păsat de ovăz? 


Gnomul l-a privit de sus, iar Zoltan a mărâit. 


— Nu-l jigni, poetule! Ştie să adulmece mâncarea de la o 
milă. Dacă 


îţi spune că e păsat de ovăz, atunci e păsat de ovăz. La 
naiba, nu-mi place asta! 


— Şi de ce? Mie îmi place terciul de ovăz. Aş mânca cu multă 
poftă. 


— Zoltan are dreptate, a confirmat Milva. lar tu, Jaskier, taci, 
că nu-i vorba despre poezie! Dacă terciul de ovăz e cu lapte, 
atunci există o vacă. Orice fermier care vede fumul îşi ia 
vaca şi pleacă în pădure. 


Ciudat că acela nu a plecat, acela... Să mergem prin pădure, 
să facem un ocol. Nu-mi miroase-a bine. 


— Uşurel, uşurel! a mormăit piticanul. Întotdeauna izbutim 
să fugim la timp. Poate că s-a terminat războiul? Poate că 
armata din Temeria a ajuns în cele din urmă? Ce ştim noi din 
groapa asta? Poate o fi fost vreo bătălie mare pe undeva, 
poate că i-au venit de hac Nilfgaardului? Dacă 


aşa stă treaba, frontul e deja în spatele nostru şi ţăranii se 
întorc acasă 


cu vacile... Trebuie să verificăm, să vedem cum stau 
lucrurile. Figgis, Munro, voi doi rămâneţi aici şi fiţi cu ochii-n 
patru! În ceea ce ne priveşte, plecăm în recunoaştere. Dacă 
nu există nicio primejdie, vă voi anunţa imitând cântecul 
şoimului. 


— Cântecul şoimului? a întrebat Munro Bruys îngrijorat, 
netezindu- 


şi barba. Dar habar n-am cum cântă păsările, Zoltan! 


— Tocmai despre asta e vorba. Când o s-auzi un cântec de 
păsări ciudat, care nu seamănă cu nimic, o să ştii că sunt eu. 
Percival, arată-ne drumul! Geralt, vii cu noi? 


— Mergem cu toţii, a zis Jaskier şi a descălecat. Dacă e vreo 
ambuscadă, cu cât vom fi mai numeroşi, cu atât mai multe 
şanse vom avea să ieşim din ea. 


— Vă las Feldmareşalul. 


Zoltan şi-a dat jos de pe umăr papagalul şi l-a încredinţat lui 
Figgis şi Merluzzo. 


— Păsărica e pregătită să lanseze fără să curețe oul de coajă 
tot soiul de înjurături cu voce tare şi cine ştie cât poate dura, 
la naiba! Să 


mergem acolo! 


Percival i-a condus repede spre marginea pădurii, unde s-au 
ascuns după un desiş cu tufe şi arbuşti de liliac sălbatic. În 
faţa lor terenul era uşor alunecat şi plin de trunchiuri de 
copaci rămase fără coajă. Mai departe se întindea o poiană 
imensă. S-au uitat cu atenţie. 


Descrierea gnomului era perfect conformă cu realitatea. În 
mijlocul câmpiei erau, de fapt, trei colibe, un hambar şi nişte 
coteţe acoperite de muşchi. O baltă mare cu gunoaie 
strălucea în curte. Un gard nu foarte înalt, parţial distrus, 
înconjura clădirile şi un mic dreptunghi de pământ răscolit, 
în spatele gardului era un câine sur. De pe acoperişul unei 
colibe se înălţau agale volute de fum. 


— Într-adevăr, a şoptit Zoltan adulmecând, fumul miroase 
bine. Mai ales că nările mele s-au obişnuit cu duhoarea 
pădurilor arse. Nu se văd ostaşi, nici cai, este bine... Mi-era 
teamă că cine ştie ce bandă de dezertori s-a aciuat pe-aici. 
Din câte se pare, nu prea avem de ce să ne temem. 


— Mă duc să văd, a declarat Milva. 


— Nu! a protestat piticanul. Prea arăţi ca o Veveriţă. Dacă te 
văd, pot să se sperie, iar când sunt speriaţi, oamenii sunt 
imprevizibili. Să se ducă Yazon şi Caleb, iar tu ţine-ţi arcul 
gata să tragi ca să-i acoperi, în caz de ceva. Percival, 
alătură-te celorlalţi! Fiţi pe fază, în caz că trebuie să vă 
retrageţi. 


Yazon Varda şi Caleb Stratton au ieşit precauţi din desiş şi s- 
au îndreptat spre clădire. Mergeau încet, atenţi la laturi. 


Câinele i-a reperat imediat, a început să latre furios, 
alergând în curte în toate direcţiile, n-a reacţionat la 
fluieratul şi ţocăitul blând cu care piticanii au încercat să-l 
liniştească. Uşa colibei s-a deschis. Milva şi-a ridicat imediat 
arcul, a întins cu îndemânare coarda, dar a slăbit-o imediat. 


O fată scundă, destul de voinică, a apărut în pragul colibei. 
Nu era foarte înaltă şi purta cosiţe lungi. Le-a strigat ceva 
piticanilor, fluturând mâinile. Yazon Varda şi-a întins braţele 
şi a strigat ceva. Fata a strigat, au auzit-o, dar nu i-au putut 
desluşi vorbele. 


Însă Yazon şi Caleb sigur le înţeleseseră, deoarece cei doi 
piticani au făcut stânga-mprejur imediat şi au fugit spre 
desişul de liliac sălbatic. 


Milva şi-a tensionat din nou arcul, şi-a îndreptat săgeata în 
căutarea 


— 89 — 
unei ţinte. 


— Ce este, la naiba? a mormăit Zoltan. Ce se petrece? De ce 
fug ca naiba de tămâie? Vezi ceva, Milva? 


— Ciocu' mic! i-a şoptit săgetătoarea, ţinându-şi îndreptată 
săgeata, trecând de la o colibă la alta, de la o cuşcă la alta, 
fără a găsi o ţintă. 

Fata cu cosiţe se refugiase în colibă, trântind uşa în spatele 
ei. Piticanii se agitau de parcă toţi demonii Haosului i-ar fi 
gâdilat pe călcâie. Yazon a bălmăjit ceva, poate că a înjurat. 
Jaskier a început să tremure brusc. 

— Strigă... O, mamă! 


— Ce... Zoltan s-a oprit, pentru că Yazon şi Caleb ajunseseră, 
roşii de la efort. Ce se petrece? Spuneţi! 


— A dat molima peste ei... a expirat adânc Caleb. Variola 
neagră... 


— Aţi atins ceva? s-a retras brusc Zoltan Chivay şi aproape 
că s-a izbit în Jaskier. Aţi atins ceva prin ogradă? 


— Nu... Câinii nu ne-au lăsat să ne apropiem... 


— Îi mulţumesc potăii, a zis Zoltan şi şi-a ridicat privirea spre 
cer. 


Să-i dea zeii o viaţă lungă şi un purcoi de oase mai înalt 
decât Muntele Carbon! Fătuca aia avea bube? 


— Nu. Ea e sănătoasă. Bolnavii sunt în ultima colibă, în 
legea lor. Şi mulţi au murit deja, a spus ea. Oh, oh, Zoltan, 
vântul suflă spre noi! 


— Nu mai dârdâiţi, nu mai clănţăniţi din dinţi! le-a zis Milva, 
lăsând arcul jos. Dacă n-aţi atins nimic infectat, nu păţiţi 
nimic, nu vă fie nicio teamă! Dacă o fi, într-adevăr, variolă, 
bineînţeles. Da' poate că fătuca a vrut doar să vă sperie. 


— Ba nu, a contrazis-o Yazon încă tremurând. După colibă 
era un şanţ... Şi în el zăceau leşuri. Fata n-are putere să-i 
îngroape, aşa că-i aruncă în şanţ... 


— Na-cţi-o bună! a strâmbat din nas Zoltan. Acolo ţi-e terciul, 
Jaskier. 


Nu ştiu, dar simt că-mi vine duhoarea. Să plecăm de aici, 
gata. 


Dinspre colibe a venit lătratul furios al câinelui. 


— Ascundeţi-vă! le-a şoptit vrăjitorul în timp ce 
îngenunchea. 


Pe drumul dinspre partea opusă a poienii a apărut un grup 
de călăreţi, fluierând şi râgâind, au galopat în jurul 
gospodăriei, apoi au intrat în curte. Erau înarmaţi, dar nu 
purtau o uniformă cu anumite culori. Dimpotrivă, erau 
îmbrăcaţi pestriţ şi fără noimă, iar armele lor dădeau 
impresia că s-au adunat la întâmplare. Şi nu într-o licitaţie, ci 
de pe câmpul de luptă. 


— Treisprezece, a numărat repede Percival Schuttenbach. 


— 90 — 
— Cine sunt? 


— Nu sunt nici ai Nilfgaardului, nici ai celorlalţi obişnuiţi, a 
apreciat Zoltan. Nici Scoia'tael. Pare-mi-se că sunt voluntari. 
O ceată rătăcită. 


— Sau maruderi. 


Caii cadrau, se agitau prin curte. Câinele a fost lovit cu un 
ştiuc şi a fugit. Fata cu cosiţe a ieşit în uşă şi a strigat. Dar 
de data asta avertizarea nu a funcţionat sau nu a fost luată 
în serios. Unul dintre călăreţi a galopat, a apucat-o pe fată 
de cosiţe, a tras-o din prag şi a târât-o prin baltă. Ceilalţi au 
sărit de pe cai, au ridicat-o, au condus-o în spatele curţii, i- 
au smuls hainele şi au aruncat-o pe o căpiţă de fân putred. 
Ea se apăra cu înverşunare, dar nu avea nicio şansă. Doar 
unul dintre maruderi nu s-a alăturat distracţiei, păzea caii 
legaţi de gard. 


Fata striga spasmodic, disperat. Apoi scurt, sfâşietor. Şi apoi 
nu au mai auzit-o. 


— Războinici! s-a ridicat Milva. Eroi, mama lor de eroi! 
— Nu se tem de variolă, a clătinat din cap Yazon Varda. 


— Frica, a murmurat Jaskier, este o chestie omenească. Dar 
în ei nu a mai rămas nimic omenesc. 


— Doar burţile, a spus Milva, plasând cu grijă o săgeată în 
arc. Pe care le voi străpunge acum, nenorociţii! 


— Sunt treisprezece, a zis Zoltan Chivay cu subiînţeles. Şi au 
cai. 


Dobori unul sau doi, dar ceilalţi se vor strecura până la noi. 
In plus, aceasta poate fi o trupă în recunoaştere. Naiba ştie 
câţi îi urmează. 


— Şi cum aşa, să stau cu mâinile-n sân şi să mă uit? 


— Ba nu, şi-a aşezat Geralt spada pe spate şi bandana pe 
păr. M-am săturat să stau cu mâinile în sân. M-am săturat să 
nu fac nimic. Dar nu trebuie să-i lăsăm să se împrăştie. Îl 
vezi pe cel care ţine caii? Când ajung acolo, aruncă-l din şa! 
Dacă ai cum, aruncă şi pe altul. Dar numai când ajung acolo. 


— Rămân unsprezece, s-a întors săgetătoarea. 
— Ştiu să număr. 


— Şi variola, a murmurat Zoltan Chivay. Dacă te duci acolo, 
iei boala... La naiba, vrăjitorule! Ne molipsim toţi... La naiba, 
doar n-o fi chiar fata pe care o cauţi! 


— Tacă-ţi gura, Zoltan! Întoarceţi-vă la car, ascundeţi-vă în 
pădure! 


— Vin cu tine, l-a anunţat răguşit Milva. 

— Nu. Acoperă-mă de la distanţă, aşa mă ajuţi mai mult. 
— Şi eu? a întrebat Jaskier. Ce trebuie să fac? 

— Ca de obicei. Nimic. 


— Ai înnebunit... a izbucnit Zoltan. Te pui singur cu aşa o 
trupă... 


Ce-ai păţit? Vrei s-o faci pe eroul, pe apărătorul fecioarelor? 


— Taci! 


— Du-te naibii! Aşteaptă! Lasă-ţi spada. Sunt mulţi, ar fi mai 
bine să 


nu fii nevoit să repeţi loviturile. la sihillul meu! E destul să 
dai o singură dată cu el. 


Vrăjitorul a luat arma piticanului fără şovăială şi fără vorbă. | 
l-a arătat din nou Milvei pe maruderul care păzea caii. Apoi a 
sărit peste un trunchi şi s-a dus iute spre colibe. 


Soarele strălucea. Greierii săreau la picioarele lui. 


Paznicul cailor l-a observat, a scos o suliță dintr-o teacă de 
lângă şa. 


Avea părul foarte lung şi încâlcit, căzut într-un capişon 
zdrenţuit şi prins cu o sârmă ruginită. Purta cizme noi, se 
vedea că nu trecuse mult de când le furase, cu catarame 
strălucitoare. 


Paznicul a strigat, un alt maruder a apărut din spatele 
gardului. 


Purta centura cu spada în jurul gâtului şi tocmai se încheia 
la prohab. 


Geralt era deja foarte aproape. Dinspre căpiţa de fân se 
auzeau râsetele celor care se distrau cu fata. Respira adânc 
şi, cu fiecare respiraţie, creştea în el setea de a ucide. Ar fi 
putut să se liniştească, dar nu voia. 


Voia să-şi facă plăcerea. 


— Hei, cine eşti? Stai aşa! a strigat pletosul, cântărind sulița 
în palmă. Ce vrei? 


— M-am săturat să mă uit. 

— Ce? 

— Numele Ciri îţi spune ceva? 
— Eu îţi... 


Maruderul n-a apucat să spună mai mult. O săgeată cu pene 
cenuşii l-a lovit în mijlocul pieptului şi l-a aruncat din şa. Nici 
n-a ajuns bine la pământ, că Geralt a auzit şuieratul celei 
de-a doua săgeți. Celălalt soldat a fost străpuns în burtă, jos, 
între degetele care îi acopereau prohabul. A urlat ca o fiară, 
s-a îndoit de la brâu şi s-a prăbuşit pe spate, zbătându-se şi 
rupând scândurile din gard. Până să fie avertizaţi ceilalţi şi 
să aibă timp să-şi ia armele, vrăjitorul era deja printre ei. 


Spada piticană dansa mai uşoară ca o pană şi mai ascuţită 
decât briciul şi cânta, cerându-şi tributul de sânge. Corpurile 
tăiate nu opuneau aproape nicio rezistenţă. Sângele îl 
stropea pe faţă, nu avea timp să-l şteargă. 


— 92 — 


Chiar dacă maruderii ar fi avut intenţii de luptă, vederea 
cadavrelor prăbuşindu-se şi a râurilor de sânge curgând le 
tăia tot cheful. Unul avea pantalonii în vine, nici măcar nu 
apucase să şi-i ridice. S-a trezit cu vena jugulară tăiată, a 
căzut cu faţa în sus, zvâcnindu-i grațios şi ridicol 
masculinitatea încă nesatisfăcută. Altul, fără mustăţi deloc, 
şi-a acoperit capul cu ambele mâini, iar sihillul i le-a tăiat pe 
ambele, din încheieturi. Ceilalţi au dat bir cu fugiţii, 
împrăştiindu-se în toate direcţiile. Vrăjitorul îi urmărea, 
înjurând în gând durerea de genunchi care îl sâcâia din nou. 
Sperase ca piciorul să nu refuze să-l asculte. 


Doi maruderi au reuşit să ajungă la gard şi au încercat să se 
protejeze cu spadele. Însă, paralizaţi de frică, nu au reuşit. 
Sângele bărbaţilor tăiaţi de spada piticănească i-a stropit 
din nou faţa vrăjitorului. Dar ceilalţi au profitat de timp ca să 
fugă, deja erau pe cai. 


Unul a căzut imediat, lovit de o săgeată, zbătându-se şi 
zvârcolindu-se ca un peşte aruncat din plasă. Doi dintre ei 
au alergat caii la galop. Dar numai unul a scăpat, pentru că 
Zoltan Chivay a apărut brusc pe câmpul de luptă. Piticanul 
şi-a învârtit toporul şi l-a aruncat, lovind unul dintre călăreţi 
în mijlocul spatelui. Maruderul a strigat, a căzut din şa, a 
făcut o morişcă cu picioarele. Ultimul s-a agăţat de gâtul 
calului, a traversat şanţul plin de cadavre şi s-a îndreptat 
spre drum. 


— Milva! au strigat în acelaşi timp vrăjitorul şi piticanul. 


Săgetătoarea fugea deja spre ei şi, auzindu-i, s-a oprit brusc, 
a încremenit cu picioarele încrucişate. Şi-a ridicat arcul 
tensionat puţin câte puţin, mai sus şi mai sus. N-au auzit 
zbârnâitul corzii, Milva nu şi-a schimbat poziţia, nici măcar 
nu a clipit. Au văzut săgeata abia când era în zbor şi a căzut. 
Călărețul s-a prăbuşit pe cal, cu săgeata împănată 


ieşindu-i din umăr. Dar n-a căzut. S-a îndreptat şi, cu un 
strigăt, şi-a îndemnat armăsarul la galop. 


— Ce arc! a exclamat admirativ Zoltan Chivay. Ce săgeată! 
— La naiba cu asemenea săgeată! a răspuns vrăjitorul şi şi-a 
şters sângele de pe faţă. Golanul a fugit şi o să ni-i aducă pe 
cap şi pe ortacii lui. 


— L-a atins! Da' au fost pe puţin două sute de paşi! 


— Puteai să tragi spre cal. 


— Calu' nu-i vinovat, l-a înfruntat Milva, apropiindu-se, şi a 
scuipat mânioasă în timp ce-l privea pe călăreț dispărând în 
pădure. Tare-aş fi vrut să-l văd pe nenorocit cum se 
zvârcoleşte... Pfui, şopârlă, pleacă de la mine! la-mi şi 
ghinionul! 


03 


Dinspre drum s-au auzit un nechezat şi imediat urletul 
înspăimântător al unui om care tocmai fusese ucis. 


— Ho, ho! a exclamat Zoltan, care se uita la arc cu admiraţie. 
N-a ajuns prea departe! Bună treabă a făcut săgeata! Era 
otrăvită? Sau poate vrăjită? Chiar dacă s-a molipsit de 
variolă, boala naibii nu l-a dovedit aşa de repede! 


— N-am fost eu, s-a uitat Milva la vrăjitor cu subiînţeles. Nici 
variola. 


Da' cred că ştiu cine-a fost. 


— Şi eu ştiu, şi-a muşcat Piticanul mustaţa, zâmbind 
mucalit. Am băgat eu de seamă că vă uitaţi mereu în urmă, 
ştiu că ne pândeşte cineva. Pe un roib. Nu ştiu cine e, dar, 
dacă nu vă deranjează... Nu-i treaba mea. 


— Mai ales că un străjer nu ne strică, a spus Milva, uitându- 
se la Geralt cu subînţeles. Eşti sigur că Cahir ăla ţi-e 
duşman? 


Vrăjitorul nu i-a răspuns. l-a dat înapoi sihillul lui Zoltan. 
— Mulţumesc. Nu taie rău. 
— Dacă e pe mâini bune, a spus piticanul, zâmbind cu toţi 


dinţii. Am auzit multe poveşti despre vrăjitori, dar să răpui 
opt inşi în doar două 


minute... 
— N-am de ce să fiu mândru. Nu ştiau să se apere. 


Fata cu cosiţe s-a ridicat pe coate şi pe genunchi, a mers de- 
a buşilea, apoi s-a ridicat. Cu mâinile tremurânde încerca 
fără succes să 


se acopere cu ce mai rămăsese din hainele sfâşiate. 
Vrăjitorul a fost surprins să constate că nu seamănă deloc cu 
Ciri, în timp ce cu o clipă 


în urmă ar fi jurat că arată ca sora ei geamănă. Cu gesturi 
ciudate, fata şi-a şters faţa şi s-a strecurat spre colibă. Fără 
să ocolească balta. 


— Hei, aşteaptă! a strigat-o Milva. Hei, tu! Putem să te 
ajutăm cu ceva? Hei! 


Fata nici nu s-a uitat în direcţia ei. În prag s-a poticnit, era să 
se prăbuşească, s-a aşezat în tocul uşii. Şi a trântit uşa în 
urma ei. 

— Recunoştinţa umană n-are limite, a spus piticanul. 

Milva s-a întors transfigurată, faţa îi încremenise. 

— Şi de ce artrebui să fie recunoscătoare? 


— Da, chiar, a adăugat vrăjitorul. Pentru ce? 


— Pentru caii maruderilor, a zis Zoltan şi nu şi-a coborât 
privirea. O 


să-i taie pentru carne. Aşa că n-o să trebuiască să-şi omoare 
vaca pentru mâncare. Se vede că este rezistentă la variolă, 
iar de-acum nu va trebui să se teamă că n-are ce mânca. Va 
supravieţui. Şi asta pentru 


— 94 — 


că, datorită ţie, chinul i-a fost scurtat şi nu i-au dat foc la 
colibă, abia peste câteva zile, când îşi va recăpăta 
cunoştinţa, va înţelege că ţi-e recunoscătoare. Să plecăm 
de-aici, până nu vine peste noi aerul contagios... Hei, 
vrăjitorule, unde te duci? După recunoştinţă? 


— Nu, după ciubote, a zis Geralt sec, aplecându-se peste 
maruderul cu părul lung, ai cărui ochi înţepeniţi păreau să 
privească cerul. S-ar părea că-mi vin ca o mănuşă. 


În zilele următoare au mâncat carne de cal. Cizmele cu 
catarame strălucitoare erau destul de confortabile. 
Nilfgaardianul pe nume Cahir îl urmărea încă pe roibul lui, 
dar vrăjitorul nu se mai uita înapoi. 


În cele din urmă, a pătruns tainele gvintului şi chiar a făcut 
un joc cu piticanii. Dara pierdut. 


N-au mai adus vorba despre tărăşenia din pădure. N-avea 
rost. 


— 95 — 


Mandragora s. Ciudăţica, specie de plante din familia 
Solanaceae, care cuprinde plante erbacee, fără tulpină, cu 
rădăcinile sub formă de tuberculi, ce pot prezenta anumite 
asemănări cu fiinţa umană; frunzele sale sunt dispuse în 
rozetă. M. autumnalis s. officinalis se cultivă pe suprafeţe 
mici în Vicovaro, Rowan şi Ymlac şi este rar întâlnită în 
sălbăticie. Fructele verzi, care mai târziu devin galbene, se 
consumă 


condimentate cu oţet şi piper; frunzele se folosesc uscate. 
Rădăcinile m., apreciate astăzi în medicină şi farmacie, 
odinioară au jucat un rol important în superstiții, în special 


la popoarele Nordului, erau sculptate în acestea mici 
figurine umane (alrune sau alraune), care se păstrau cu 
sfinţenie în case ca nişte talismane puternice. Protejau 
împotriva bolilor, aduceau izbândă la procese, asigurau 
fertilitatea femeilor şi naşteri uşoare. Erau îmbrăcate cu 
rochiţe pe care le schimbau la fiecare lună nouă. Rădăcinile 
m. al căror preţ putea ajunge la şaptezeci de florini erau, de 
asemenea, folosite pentru tranzacţionare. La acelaşi lucru 
serveau şi rădăcinile de mutătoare (reg.). Potrivit 
superstiţiilor, rădăcina m. se întrebuința pentru farmece şi 
filtre magice, precum şi pentru otrăvuri. Această credinţă a 
revenit în vremea persecuției vrăjitorilor. Utilizarea m. în 
scopuri criminale a fost invocată în special în timpul 
procesului Lukreziei Vigo (reg.). Legendara Filippa Alhard 
(reg.) a folosit m. ca otravă. 


EFFENBERG ŞI TALBOT, Encyclopaedia Maxima Mundi, Tomul 
IX 


— 96 — 
3 


Calea Veche se mai schimbase de pe vremea când vrăjitorul 
o parcursese ultima dată. Fusese construită de elfi şi piticani 
cu sute de ani în urmă. Acoperită cu blocuri de bazalt plat, 
odinioară perfect netedă, calea era acum o ruină plină de 
gropi. Unele erau atât de adânci, că păreau mici cratere. 
Ritmul marşului se domolise, carul piticanilor ocolea cu mare 
chin crevasele, poticnindu-se din când în când. 


Zoltan Chivay ştia de ce se degradase drumul. După ultimul 
război cu Nilfgaardul, a explicat el, nevoia de materiale de 
construcţie a crescut considerabil. Oamenii şi-au amintit de 
Calea Veche, o sursă 


inepuizabilă de piatră prelucrată. Părăsită, aflată într-o zonă 


nepopulată, venind de nicăieri şi ducând niciunde, artera îşi 
pierduse importanţa pentru transport de amar de vreme şi 
nu mai era folosită 


de multă lume, fusese devastată fără milă şi fără măsură. 


— Oraşele voastre mari, se plângea piticanul printre 
înjurăturile papagalului său, le-aţi construit pe fundaţiile 
noastre şi ale elfilor. 


Pentru castelele sau oraşele mai modeste, v-aţi pus 
fundaţiile, dar la înălţarea zidurilor folosiţi tot pietrele 
noastre. Mai mult, trâmbiţaţi întruna că, datorită vouă, 
oamenilor, lucrurile fac progrese. 


Geralt nu a comentat. 


— Dar nici măcar devastarea nu o faceţi cu cap, a suduit 
Zoltan, conducând din nou o operaţiune de deblocare a unei 
roţi dintr-o groapă. De ce nu scoateţi pietrele de pe 
marginea drumului? Sunteţi ca nişte copii! În loc să mâncaţi 
gogoaşa dintr-un capăt, vă băgaţi degetele în mijloc ca să 
scobiţi marmelada şi apoi o aruncaţi, că nu mai are gust 
bun! 


Geralt a explicat că pentru toate e de vină geopolitica. 
Capătul vestic al Căii Vechi era în Brugge, iar cel estic în 
Temeria, pe când mijlocul său era la Sodden, ca atare fiecare 
împărăție îşi devastează bucata de drum după bunul plac. 
Drept răspuns, Zoltan a zis ceva deocheat pentru a preciza 
unde îi doare pe împărați şi nu s-a dat în lături de la 
obscenităţi mai elaborate la adresa politicii împăraţilor, 
susţinut de Feldmareşalul Duda, care şi-a exprimat şi el 
părerea despre mamele împăraţilor. 


10 Pe 


Cu cât mergeau mai departe, cu atât era mai rău. Gogoaşa 
cu marmeladă, metafora lui Zoltan, se dovedea din ce în ce 
mai puţin relevantă: drumul era mai degrabă ca o tartă din 
care toate fructele şi stafidele ar fi fost extrase laborios. 
Momentul în care carul urma să se spulbere sau să 
înţepenească pe loc părea că se apropie inevitabil. În cele 
din urmă, salvarea le-a venit tot de la cei care distruseseră 
calea. 


Au ajuns la un drum spre sud-est, deschis şi bătătorit de 
carele grele care cărau prada. Zoltan zburda de bucurie, 
convins că drumul ducea la unul dintre forturile de pe Ina, 
de-a lungul căreia spera să se întâlnească în cele din urmă 
cu armata temeriană. El credea cu tărie că, la fel ca în timpul 
războiului precedent, contraatacul devastator al regatelor 
nordice urma să vină din Sodden, dincolo de Ina, după care 
supraviețuitorii Nilfgaardului s-ar refugia în mod ruşinos 
dincolo de Jaruga. 


Într-adevăr, prin schimbarea direcţiei marşului lor, s-au 
apropiat din nou de miezul războiului. Noaptea cerul din faţa 
lor era puternic luminat de o strălucire imensă, iar în timpul 
zilei distingeau coloane de fum care marcau orizontul spre 
sud şi spre est. Însă, din moment ce nu aveau încă nicio 
certitudine cu privire la autorii incendiilor sau la victimele 
acestora, avansau prudent, mai întâi trimiţându-l pe Percival 
Schuttenach în recunoaştere. 


Într-o bună dimineaţă îi aştepta o mare surpriză: un cal fără 
călăreț, un armăsar roib. Caparasonul verde, în culorile 
Nilfgaardului, era pătat de sânge întunecat. Nu se putea şti 
dacă sângele era al călăreţului ucis în apropierea cotigii 
havecarului sau dacă fusese vărsat mai târziu, când calul îşi 
găsise deja un nou proprietar. 


— Ei bine! Gata cu necazul! a strigat Milva, uitându-se la 
Geralt. 


Dacă cumva a fost un necaz. 


— Adevăratul necaz e că nu ştim cine l-a zburat pe călăreț 
din şa, a murmurat Zoltan. Sau dacă nu cumva se află în 
urma noastră ori pe urmele noastre şi pe ale celui de după 
noi. 


— Era un nilfgaardian. 


Geralt şi-a încleştat dinţii. Vorbea aproape fără accent, dar 
fugarii îl puteau recunoaşte... 


— Trebuia să-l lichidezi, atunci, vrăjitorule, a spus Milva 
încet. Ar fi avut parte de o moarte mai blândă. 


— A ieşit din coşciug, a clătinat din cap Jaskier, privindu-l 
grăitor pe Geralt, ca să putrezească într-un şanţ. 


— 98 — 


Astfel s-a încheiat epitaful lui Cahir, fiul lui Ceallach, 
nilfgaardianul eliberat din sicriu, care pretindea câ nu e 
nilfgaardian. N-au mai adus vorba despre el. Cum Geralt, în 
ciuda amenințărilor frecvente, nu părea dispus să se 
despartă de Babuşca nărăvaşă, roibul era călărit de Zoltan 
Chivay. Piticanul nu ajungea cu picioarele la scăriţe, dar 
micul armăsar era docil şi avea răbdare cu el. 


Noaptea orizontul era luminat de incendii, iar ziua cerul era 
vărgat de dârele de fum, care îi întinau seninul. În scurt timp 
au ajuns la casele arse, în care focul încă se târâia de-a 
lungul grinzilor şi treptelor carbonizate. Chiar lângă ruine îşi 
duceau veacul opt bărbaţi şi cinci câini, ocupați cu 
devorarea solidară a rămăşiţelor unei carcase de cal parţial 


carbonizate. Văzându-i pe piticani, au intrat în panică, şi-au 
pus călcâiele la spinare şi au fugit. Au rămas numai un om şi 
un câine, pe care nicio ameninţare n-ar fi putut să-i smulgă 
din ciugulirea coastelor hoitului înţepenit. Zoltan şi Percival 
au încercat să scoată ceva de la om, dar nimic. Omul mărâia 
doar şi se scutura, şi-a pus capul între umeri, înecându-se cu 
bucăţi de os zdrobit. Câinele a lătrat, şi-a arătat colții şi 
gingiile. Hoitul calului exala o duhoare greţoasă. S-au 
hazardat să continue pe aceeaşi cale, care i-a dus imediat la 
altă grămadă de ruine arse. Din perdeaua de fum se putea 
desluşi un sat destul de mare, în apropierea căruia probabil 
se dăduse o bătălie, deoarece, chiar în spatele ruinelor 
afumate, au văzut o movilă, evident, recentă. 


lar la o anumită distanţă dincolo de movilă, la o răspântie de 
drumuri, era un stejar uriaş, îndoit sub greutatea ghindelor. 


Şi a oamenilor fără viaţă. 

— Trebuie să aruncăm o privire, a hotărât Zoltan Chivay, 
punând capăt discuţiei despre riscuri şi ameninţări. Să 
mergem mai aproape. 

— De ce naiba, s-a dezlănţuit Jaskier, vrei să-i vezi pe 
spânzurați, Zoltan? Ca să-i buzunăreşti? Se observă de-aici 
că n-au nici măcar ciubote în picioare. 


— Idiotule! Nu e vorba despre încălțări, ci despre situaţia 
militară. 


Evenimentele recente de pe scena confruntărilor militare. De 
ce rânjeşti? Tu eşti poet, nu ştii ce-i aia o strategie. 


— O să te surprindă, dar ştiu. 


— lar eu sunt sigur că n-o să recunoşti strategia nici măcar 
atunci când iese din tufişuri şi-ţi dă un şut în fund. 


— 99 — 


— Să fiu sincer, în cazul ăsta, n-aş recunoaşte-o. Strategiile 
care sar din tufişuri le las piticanilor. Şi pe alea care atârnă 
în stejari. 


Zoltan şi-a fluturat mâna şi a mers spre copac. Jaskier, care 
niciodată nu era în stare să-şi ţină curiozitatea în frâu, l-a 
îmboldit pe Pegaz şi l-a urmat. După câteva clipe de 
reflecţie, Geralt s-a luat după 


ei. A văzut că Milva făcea acelaşi lucru. 


Ciorile care se ospătau din cadavre s-au desprins când i-au 
văzut, au zburat alene croncănind şi fâlfâindu-şi aripile. 
Unele au zburat în pădure, altele au urcat pe crengile mai 
înalte din copacul uriaş, privindu-l cu interes pe 
Feldmareşalul Duda, care, de pe umărul piticanului le 
denigra cu sârg mamele. 


Primul dintre cei şapte spânzurați avea o tăbliță pe piept, 
care purta inscripţia „lrădător de neam”. Al doilea spânzurat 
era „Colaborator”, al treilea era „Elf”, al patrulea era 
„Dezertor”. A cincea era o femeie cu lenjeria sfâşiată şi 
pătată de sânge, desemnată drept „curvă 


nilfgaardiană”. Doi dintre cei spânzurați nu aveau tăblițe, 
aşa că se putea deduce că au fost spânzurați întâmplător. 


— Semn bun, a concluzionat Zoltan Chivay, arătând 
tăbliţele. Vezi tu? Armata noastră a trecut pe-aici. Oamenii 
noştri au fost în ofensivă, au respins agresorul. Şi, din câte 
văd, au avut chiar şi timp de odihnă şi de distracţie de 
război. 


— Şi pentru noi ce înseamnă? 


— Că frontul s-a mutat şi suntem separați de nilfgaardieni 
prin armata temeriană. Suntem în siguranţă. 


— Şi fumul din faţa noastră? 


— Sunt ai noştri, a răspuns sigur piticanul. Ard satele în care 
li s-a oferit adăpost şi provizii Veveriţelor. De-acum suntem 
în spatele frontului, vă spun. Din răspântie pleacă drumul 
spre miazăzi, spre Armeria, o cetate de la confluenţa Chotlei 
cu Ina. Drumul arată bine, putem să mergem pe el. N-avem 
de ce să ne mai temem de nilfgaardieni. 


— Nu există fum fără foc, a spus Milva. Şi unde-i foc poţi să 
te arzi. 


Aşa mă gândesc, că-i o tâmpenie să te duci spre foc.E o 
tâmpenie s-o luăm pe o cale unde cavaleria ne poate 
înconjura cât ai clipi. Hai să 


intrăm în pădure! 


— Pe acolo o iau Temerienii sau armata din Sodden, a 
intervenit piticanul. Suntem în spatele frontului. Putem 
merge liniştiţi pe acest drum regal; dacă ne întâlnim cu 
soldaţii, ei vor fi de-ai noştri. 


— 100 — 


— Primejdios, a spus săgetătoarea clătinând din cap. Dacă te 
pricepi la războaie, Zoltan, ştii că Nilfgaardul are obiceiul de 
a-şi trimite trupele de cavalerie departe în faţă. Temerienii 
au trecut pe-aici, aşa o fi. Dar nu ştim ce e în faţa noastră. 
Spre miazăzi, cerul e negru de la fum, sigur e faimoasa ta 
cetate din Armeria în flăcări. Înseamnă că nu suntem în 
spatele frontului, ci chiar pe front. Putem încăpea pe mâinile 
armatei, a maruderilor, a mercenarilor, a Veveriţelor. Hai să 
mergem la Chotla, dar s-o luăm pe potecile din pădure. 


— Are dreptate, a vorbit Jaskier. Nici mie nu-mi plac 
fumurile. Chiar dacă Temeria a preluat ofensiva, putem 
totuşi să dăm peste escadroanele nilfgaardiene din 
avangardă. Negrii împing raidurile lor departe. Vin din spate, 
se alătură Scoia'tael, fac ravagii şi se întorc. Îmi amintesc ce 
s-a întâmplat în Sodenul de Sus în războiul precedent. Şi eu 
sunt de părere că e mai sigur s-o luăm prin pădure. Acolo nu 
ne ameninţă nimic. 


— N-aş băga mâna-n foc, a arătat Geralt spre ultimul 
spânzurat care, deşi era atârnat la înălţime, în loc de 
picioare avea doar nişte cioturi însângerate cu oase 
proeminente. lată opera ghulilor! 


— Strigoi? a întrebat Zoltan Chivay scuipând şi s-a retras. 
Mâncător de cadavre? 


— Cum vreţi să-i spuneţi. Noaptea trebuie să fim în gardă în 
pădure. 


— Zzz-zzda mă-sii! a strigat Feldmareşalul Duda. 


— Mi-ai luat vorba din gură, pasăre! Zoltan Chivay a ridicat 
din sprâncene. Ei bine! Suntem în rahat. Aşadar, ce facem? 
Prin pădure, cu strigoii şi ghulii, sau pe drum, cu armata şi 
maruderii? 


— Prin pădure, a răspuns ferm Milva. Pe unde e mai deasă. 
Mai bine ghuli decât oameni. 


Au luat-o prin pădure, la început prudent, rămânând bine 
grupaţi, tensionaţi, atenţi la cel mai mic foşnet din desişuri. 
În curând însă şi-au recăpătat încrederea, umorul şi ritmul 
obişnuit. N-au văzut nici ghuli la orizont şi nici cele mai mici 
urme ale prezenţei lor. Zoltan a glumit că 


strigoii şi alţi demoni trebuie să fi aflat că armatele se 
apropie, iar în cazul în care monştrii au avut ocazia să-i vadă 
în acţiune pe maruderi şi pe voluntarii din Verden, atunci, 
cuprinşi de teroare, s-au ascuns în cele mai adânci şi mai 
sălbatice văgăuni, în care stau şi dârdâie de frică 


şi le clănţănesc colții. 


— Şi se uită la strigoi, la soțiile şi la fiicele lor, a mormăit 
Milva. 


— 101 — 


Mongştrii ştiu că nicio oaie nu scapă pe unde mărşăluiesc 
războinicii. 


Aşadar, dacă femeile îşi atârnă cămăşile la uscat pe vreo 
salcie, o să se găsească mulţi eroi şi multe scorburi în 
copaci! 


Jaskier, care de ceva timp îşi pierduse verva şi umorul, şi-a 
luat lăuta şi a început să compună un cuplet despre sălcii, 
scorburi şi războinici desfrânaţi, iar piticanii şi papagalul 
dădeau o mână de ajutor, sugerându-i rime. 

— O, a repetat Zoltan. 


— Ce? Unde? a întrebat Jaskier, stând în scăriţe şi privind 
spre râpă, în direcţia indicată de pitican. Nu văd nimic! 


— O! 
— Nu mai trăncăni ca papagalul! Ce-i asta, 0? 


— Pârâul, a explicat Zoltan calm. Afluent de pe dreapta al 
Chotlei. Se numeşte O. 


=> Au 


— Ce spui! a râs Percival Schuttenbach. Pârâul A se varsă în 
Chotla mai în amonte, mănânci o mămăligă până acolo. Asta 
nu-i A,e0O. 


Viroaga, pe fundul căreia curgea pârâul cu nume deloc 
complicat, era năpădită de buruieni care treceau de capul 
unui pitican, mirosea tare a mentă şi a lemn putred şi răsuna 
orăcăitul neîncetat al broaştelor. Avea versanţi abrupți, ceea 
ce s-a dovedit fatal. Carul Verei Loewenhaupt, care de la 
începutul călătoriei îndurase cu stoicism capriciile sorții şi 
depăşise toate obstacolele, n-a mai făcut faţă la întâlnirea cu 
pârâul O. S-a smuls din mâinile piticanilor care îl conduceau 
la coborâre, s-a zgâlţâit până la fundul viroagei, unde s-a 
destrămat ca într-o explozie. 


— Zzz-zzda mă-sii... a strigat Feldmareşalul Duda, 
contrapunctând mirarea în cor a lui Zoltan şi a trupei sale. 


— La drept vorbind, a comentat Jaskier, privind epava 
vehiculului şi bagajele împrăştiate, poate că aşa a fost mai 
bine. Blestemăţia asta de car doar ne încetinea marşul, 
veşnic aveam necazuri din cauza lui. Să 


fim serioşi, Zoltan! Şi aşa am avut mare noroc că putea să ne 
ja cineva la întrebări sau să ne atace. Dacă eram nevoiţi să 
ne salvăm rapid, n-aveam încotro şi renunţam la car cu tot 
cu lucrurile din el, pe care, uite, acum le putem salva. 


Piticanul pufnea şi se scărpina furios în barbă, dar, 
surprinzător, 


— 102 — 


Percival Schuttenbach îl susţinea pe trubadur. Susținerea, 
după cum a observat vrăjitorul, a fost însoţită de clipiri 
semnificative. Acestea trebuiau să fie discrete, dar mimica 


expresivă a feţei mărunte a gnomului nu putea trece 
neobservată. 


— Poetul are dreptate, a repetat Percival, strâmbându-se şi 
făcând cu ochiul. Suntem la o azvârlitură de băț de Chotla şi 
Ina. În faţă e Fen Carn... Cu drumuri desfundate. Ne-ar fi fost 
greu pe-acolo cu carul. 


Dacă ne întâlnim cumva cu armatele temeriene pe malul 
Inei, cu încărcătura noastră... putem să dăm de bucluc. 


— Ei bine, a spus în cele din urmă Zoltan, răsucindu-se şi 
uitându-se la rămăşiţele carului cărate de curentul leneş al 
pârâului O, ne despărţim. Munro, Figgis, Yazon şi Caleb 
rămân. Ceilalţi continuă 


drumul. Vom fi nevoiţi să încărcăm caii cu desagi de provizii 
şi mici unelte. Munro, ştiţi ce aveţi de făcut? Aveţi lopeţi? 


— Avem. 


— Să nu cumva să lăsaţi vreo urmă de-a mea la vedere! Să 
puneţi un semn pe loc şi să ţineţi bine minte unde le-aţi pus! 


— Stai fără grijă! 


— O să ne ajungeţi voi îndată, a zis Zoltan şi şi-a aruncat pe 
umăr rucsacul şi sihillul, apoi şi-a aranjat toporul la brâu. O 

luăm de-a lungul O, pe urmă continuăm de-a lungul Chotlei 
până la Ina. Rămâneţi cu bine! 


— Ciudat! i-a murmurat Milva lui Geralt când convoiul 
micşorat se urnea, făcându-le cu mâna celor patru piticani 
lăsaţi în urmă. Mă întreb ce cărau atât de preţios în 
sipeţelele alea, de-a trebuit să le îngroape şi să pună un 
semn în locul acela... Şi asta, aşa încât să nu vadă niciunu' 


dintre noi. 
— Nu-i treaba noastră. 


— Nu cred, a răspuns încet Jaskier, mânându-l cu grijă pe 
Pegaz printre trunchiurile căzute, că în acele cuferaşe sunt 
chiloţi de schimb. 


Ei îşi puseseră toată nădejdea în ele. l-am tot tras de limbă 
ca să-mi dau seama ce anume se poate ascunde în sipete. 


— Şi ce crezi tu că se poate ascunde? 


— Viitorul lor, s-a uitat poetul în jur ca să se asigure că nu-l 
aude nimeni. Percival este cioplitor în piatră, vrea să-şi pună 
pe picioare propriul atelier. Figgis şi Yazon sunt făurari, au 
vorbit despre forjă. 


Caleb Stratton vrea să se însoare, iar părinţii alesei inimii 
sale l-au respins când s-a dus în peţit, pe motiv că era prea 
sărac. Cât despre 


— 103 — 
Zoltan... 


— Opreşte-te, Jaskier! Trăncăneşti ca o moară stricată. 
lertare, Milva! 


— Nu-i nimic. 


Dincolo de pârâu, după o lizieră întunecoasă şi umedă de 
copaci bătrâni, pădurea s-a rărit, au trecut printr-o poiană, 
printr-un pâlc de mesteceni şi prin pajişti uscate. Dar 
înaintau lent. Urmând exemplul Milvei, care, imediat ce au 
pornit, a urcat-o pe calul lui pe fetiţa cu pistrui şi codițe 
împletite, Jaskier a luat un alt copil pe Pegaz, iar Zoltan a 


urcat alţi doi pe armăsarul său roib, mergând alături cu 
frâiele în mână. Ritmul însă tot nu s-a întețit, femeile din 
Kern nu erau în stare să meargă mai repede. 


Pe înserat, după aproape o oră de hoinărit prin râpe şi 
defileuri, Zoltan Chivay s-a oprit, a schimbat câteva cuvinte 
cu Percival Schuttenbach, după care s-a întors spre restul 
companiei. 


— Nu-mi săriţi în cap şi nu râdeţi de mine! a spus el. Dar 
cred că ne-am rătăcit. Nu ştiu, la naiba, unde suntem şi 
încotro trebuie să 


mergem. 


— Nu vorbi prostii! s-a aprins Jaskier. Ce înseamnă asta, cum 
nu ştii? Doar am luat-o de-a lungul pârâului, uite! lar acolo, 
în defileu, e pârâul vostru O. Am dreptate? 


— Ai. Dar vezi în ce direcţie curge... 
— La naiba! Imposibil! 


— E posibil, a replicat Milva pe un ton posac, îndepărtând cu 
răbdare frunzele uscate şi scaieţii din părul copilei pistruiate 
pe care o ducea pe cal. Ne-am rătăcit prin văgăunile astea. 
Râul urmează o cale în formă de potcoavă. Suntem în 
curbură. 


— Dar până la urmă tot pârâul O este, a continuat Jaskier. 
Dacă 


urmăm pârâul, n-avem cum să ne rătăcim. Păraiele mai fac 
câteodată 


meandre, recunosc, dar în cele din urmă toate sfârşesc prin 
vărsarea într-un râu. Este în ordinea firească a lucrurilor. 


— N-o mai face pe deşteptul, cântăreţule, îi zise Zoltan, 
ridicându-şi nasul. Tacă-ţi fleanca! Nu vezi că mă gândesc? 


— Nu. Nimic nu arată că gândeşti. Repet, ne ţinem de pârâu 
şi apoi... 


— Taci din gură! a mărâit Milva. Eşti doar un târgoveţ. 
Trăieşti întro lume înconjurată de ziduri, poate că în 
interiorul ei vorbele tale înțelepte valorează ceva, dar nu 
aici. Uită-te şi tu în jur! Valea e 


204 


străbătută de chei cu versanţi abrupți şi înalţi. Cum vrei să 
mergi de-a lungul pârâului? Să cobori în defileu, prin 
mlaştină, prin sălcii şi stufăriş, când în sus, când în jos, o să 
tragem caii de căpăstru sau cum? 


După două viroage o să fii atât de vlăguit, că o să cazi în cur 
la mijlocul pantei. Avem femei şi copii cu noi, Jaskier. Şi 
soarele apune îndată. 


— Am băgat de seamă. Ei bine, am tăcut. Sunt gata să 
ascult propunerile de traseu din partea cunoscătorilor 
pădurii. 


Zoltan Chivay l-a plesnit peste cioc pe papagalul mitocan, 
şi-a înfăşurat în jurul degetului o şuviţă de barbă şi a tras cu 
furie. 


— Percival? 


— În mare, ştiu direcţia, privea gnomul la soare, care era 
chiar deasupra coroanelor copacilor. Deci primul plan este 
următorul: ne ducem la pârâu, ne întoarcem şi ieşim din 
viroagă pe teren uscat, trecem prin Fen Carn, de-a lungul 
cumpenei apelor, până la Chotla. 


— Şi celălalt plan? 


— O nu este prea adâncă. Deşi după ultimele ploi transportă 
mai multă apă decât de obicei, poate fi trecută cu piciorul. 
Tăiem meandrele şi trecem prin vad, forțând curentul când 
putem scurta drumul. Dacă ne ducem în direcţia soarelui, 
ajungem la confluenţa dintre Chotla şi Ina. 


— Nu, a intervenit brusc vrăjitorul. Propun să renunţăm din 
capul locului la al doilea plan. Nici să nu vă gândiţi! Pe malul 
celălalt, mai devreme sau mai tărziu, ajungem la dolmenele 
Miechunow. Acestea sunt locuri primejdioase. Vă sfătuiesc 
cu tărie să vă ţineţi departe. 


— Cunoşti zona? Ai mai fost pe-aici? Ştii cum putem ieşi? 
Vrăjitorul a tăcut o clipă. 


— Am fost o dată, a spus după aceea, frecându-şi fruntea. 
Acum trei ani. Dar am venit din partea opusă, dinspre est. 
Mă îndreptam spre Brugge şi am vrut să fac o scurtătură. 
Însă cum am ieşit, nu mai ţin minte. Ştiu doar că mă cărau 
într-o căruţă pe jumătate mort. 


Piticanul l-a privit un moment, dar n-a mai pus întrebări. 


S-au întors în tăcere. Femeile din Kern avansau cu greu, 
poticnindu-se şi sprijinindu-se în bastoane, dar niciuna nu se 
văita. Milva călărea chiar lângă vrăjitor, ţinând în braţe fetiţa 
cu cosiţe, adormită. 


— Mă gândesc că ţi-au făcut felul la dolmenele astea acum 
trei ani, i-a spus ea din senin. Vreun monstru, oare? 
Primejdioasă meserie mai ai, vrăjitorule! 


— Nu tăgăduiesc. 


— 105 — 


— Ştiu cum s-au petrecut lucrurile, s-a lăudat Jaskier. Ai fost 
rănit, un negustor te-a scos afară, apoi ai găsit-o pe Ciri la 
Pesterâuri. Ştiu de la Yennefer. 


Auzind numele magicienei, Milva a zâmbit uşor, ceea nu i-a 
scăpat lui Geralt. Şi-a propus ca la următorul popas să-l 
tragă de urechi pe Jaskier pentru limba pe care nu şi-o cruța 
deloc. Dar, cunoscându-l pe poet, se îndoia că o predică ar 
mai putea avea vreun efect asupra lui, mai ales că Jaskier 
probabil că deja scuipase tot ce ştia. 


— Poate că am greşit, a vorbit săgetătoarea după o clipă, că 
nu am luat-o pe malul celălalt al râului, pe la dolmene. Dacă 
atunci ai găsit-o pe copilă... Elfii cică, dacă te duci a doua 
oară acolo unde s-a întâmplat ceva, timpul se poate repeta... 
Ei îi spun... la naiba, am uitat! Coarda destinului? 


— Bucila, a corectat-o Geralt. Bucla destinului. 


— Pfui! s-a încruntat Jaskier. N-aţi putea să nu mai pomeniţi 
despre buclă şi laţ? O elfă mi-a prezis într-o zi că-mi voi lua 
rămas-bun în lacrimi de la valea din ştreang. De fapt, nu 
prea cred eu în preziceri din astea ieftine, dar acum câteva 
zile am visat că mă spânzură. M-am trezit asudat leoarcă, nu 
puteam să înghit şi mă sufocam. Aşa că nu sunt bucuros să 
ascult pe cineva vorbind despre ştreang. 


— Vorbesc cu vrăjitorul, nu cu tine, l-a repezit Milva. la nu 
mai ciuli tu urechile şi-ai să vezi că n-o să mai auzi nimic 
îngrozitor! Nu-i aşa, Geralt? Ce crezi despre bucla 
destinului? Dacă am merge la dolmene, oare nu cumva s-ar 
repeta timpul? 


— De-asta ne-am şi întors, a spus vrăjitorul cu amărăciune. 
Nu am nici cea mai mică dorinţă să văd un coşmar care se 


repetă. 


— N-are cum, a clătinat din cap Zoltan, privind în jur. În 
frumos loc ne-ai mai adus, Percival! 


— Fen Carn... a mormăit gnomul, scărpinându-se în vârful 
nasului său lung. Câmpul Tumulilor... Intotdeauna m-am 
întrebat de unde vine numele ăsta. 


— Acum ştii. 


Peste valea întinsă în faţa lor se aşternuse deja negura 
amurgului, din care se iveau ca dintr-o mare mii de gorgane 
şi monoliţi acoperiţi de muşchi. Unele erau simple stânci, 
fără un model special. Altele fuseseră sculptate minuţios 
până căpătaseră forma unor obeliscuri sau menhire. Aproape 
de mijlocul acestei păduri de pietre mai erau altele, 


— 106 — 


grupate în dolmene, tumuli şi cromlehuri, dispuse într-un 
cerc într-o manieră care excludea forţele întâmplătoare ale 
naturii. 


— Zău! a repetat piticanul. Este un loc minunat pentru a 
petrece noaptea. Un cimitir elfesc. Dacă memoria nu-mi 
joacă feste, vrăjitorule, ai pomenit ceva despre ghuli? Ştii ce, 
le simt prezenţa printre aceste gorgane! Trebuie să fie de 
toate aici, ghuli, graveiri, stafii, spirite de elfi, fantome de 
toate neamurile! Sunt cu toţii acolo şi ştiţi ce-şi spun? 


Nici măcar nu mai trebuie să pornim în căutarea cinei, căci a 
venit ea la noi din proprie iniţiativă! 


— Poate că n-ar fi rău să ne întoarcem, a propus Jaskier în 
şoaptă. 


Să plecăm până nu ne băgăm degetele în ochi. 
— Sunt de aceeaşi părere. 


— Femeile nu mai fac niciun pas, a spus Milva furioasă. 
Copiii dorm pe ei. Caii sunt obosiţi. Ne-ai forţat să ne grăbim, 
Zoltan, hai să 


mergem, hai încă o jumătate de milă, ne-ai tot bătut la cap, 
încă niţel, hai rezistaţi! Şi acum? Vrei să ne întoarcem două 
poşte? La naiba! 


Cimitir, în cimitir, aici înnoptăm. 
— Nu încape vorbă! a răspuns vrăjitorul, descălecând. Nu vă 


panicaţi! Nu toate necropolele sunt bântuite de monştri sau 
fantome. 


N-am mai fost niciodată la Fen Carn, dar, dacă ar fi cu 
adevărat primejdios, aş fi auzit. 


Nimeni, nici măcar Feldmareşalul Duda, n-a intervenit şi n-a 
făcut niciun comentariu. Femeile din Kern şi-au luat copiii şi 
s-au aşezat în grup strâns, tăcute şi speriate. Percival şi 
Jaskier şi-au priponit caii într-un loc cu iarbă fragedă. Geralt, 
Zoltan şi Milva s-au apropiat de marginea luncii, observând 
micul cimitir cufundat în păclă şi amurg. 


— Şi, ca să fie nenorocirea deplină, e lună plină! a murmurat 
piticanul. Vai, o să fie festivalul fantomelor în seara asta, vai, 
parcă văd că o să ne dea de lucru demonii... Oare ce 
luminează dinspre miazăzi? 


Nu-s cumva focuri? 


— Într-adevăr, sunt focuri, a confirmat vrăjitorul. lar i-au 
aprins cuiva acoperişul de deasupra capului. Ştii ce, Zoltan? 
Mă simt mai bine aici, la Fen Carn. 


— Şi eu o să mă simt mai bine, dar numai când o să răsară 
soarele. 


Dacă ghulii o să ne lase să vedem din nou lumina zilei. 
Milva a scotocit prin desagă şi a scos ceva strălucitor. 


— O săgeată de argint, i-a lămurit ea. Am pus-o bine pentru 
o astfel de ocazie. Cinci coroane am dat pe ea la bazar. E 
bună ca să ucizi 


— 107 — 
ghulul, vrăjitorule? 
— Nu cred că sunt ghuli pe-aici. 


— Tu cu gura ta ai spus că cei atârnaţi în stejar erau muşcaţi 
de ghul, a izbucnit Zoltan. Şi acolo unde e un cimitir, sunt şi 
ghuli. 


— Nu întotdeauna. 

— Te cred pe cuvânt. Eşti vrăjitor, specialist, aşa că o să ne 
aperi, sper. l-ai pus la pământ pe maruderi... Ce, ghulii se 
luptă mai bine decât maruderii? 

— Nu se compară. V-am rugat, terminaţi cu panica! 

— Da' pentru vampiri e bună? Ori pentru strigoi? a întrebat 
Milva, a înşurubat piramida în săgeată şi a verificat 
ascuţimea vârfului cu degetul mare. 


— Poate funcţiona. 


— Pe sihillul meu! a răcnit Zoltan, agitându-şi spada. Sunt 
gravate cu rune farmece piticăneşti din negura vremurilor. 
Numai să încerce ghulul să-mi vadă lama de mai aproape, şi 
o să mă ţină minte! la uitaţi-vă! 


— Ha! s-a arătat interesat Jaskier, apropiindu-se. Deci astea 
sunt vestitele rune misterioase ale piticanilor? Ce zice 
inscripţia? 


— „În ştreang cu ticăloşii!” 


— S-a mişcat ceva printre pietre! a strigat brusc Percival 
Schuttenbach. Ghulul, ghulul! 


— Unde? 

— Acolo, acolo! S-a pitit sub pietre! 
— Unul? 

— Unul am văzut! 


— Trebuie să-i fie o foame de lup, încearcă să se dea la noi 
înainte să 


se lase întunericul. 


Piticanul a scuipat în palme şi a apucat cu putere mânerul 
sihillului cu ambele mâini. 


— Ha! Îţi arăt eu că lăcomia strică omenia! Milva, trage-i o 
săgeată 


în fund, iar eu îl golesc de maţe! 


— Nu văd nimic acolo, a şoptit Milva, cu vârful săgeţii lângă 
bărbie. 


Nici măcar un fir de iarbă nu tremură printre pietre. Sigur n- 
ai vedenii, gnomule? 


— În niciun caz! a protestat Percival. Vedeţi stânca aia ca o 
masă 


răsturnată? Acolo s-a ascuns ghulul, chiar în spatele ei. 
— Staţi aici! 
— 108 — 


Dintr-o mişcare rapidă, Geralt şi-a scos spada din teaca de la 
spate. 


— Vedeţi de femei şi grijă la cai! le-a zis. Dacă ghulii atacă, 
animalele se smintesc. Mă duc să văd care-i treaba. 


— Nu te duci singur, s-a împotrivit vehement Zoltan. Atunci, 
în poiană, te-am lăsat singur pentru că mi-era frică de 
variolă. Şi, de ruşine, n-am putut dormi două nopţi la rând. 
Niciodată nu mai vreau aşa ceva! Percival, unde te duci aşa? 
Înapoi? Tu ai văzut strigoiul, aşa că acum mergi în linia-ntâi. 
Nu te teme, sunt în urmata. 


Au înaintat prudent printre gorgane, străduindu-se să nu 
foşnească 


buruienile care îi ajungeau lui Geralt deasupra genunchiului, 
iar piticanilor şi gnomilor până la brâu. Pe măsură ce se 
apropiau de dolmenul indicat de Percival, se răsfirau astfel 
încât să-i blocheze ghulului toate căile posibile prin care ar fi 
putut scăpa. Dar strategia a fost în zadar. Geralt ştia 
dinainte - medalionul vrăjit nici nu-i vibrase, nici nu-i 
trimisese vreun semnal. 


— Nu-i nimeni aici, a constatat Zoltan, privind în jur. Niciun 
suflet viu. Ţi s-a năzărit, Percival. Alarmă falsă. Ne-ai speriat 
degeaba, meriţi un şut în cur. 


— L-am văzut! a stăruit îndărjit gnomul. L-am văzut cum 
sărea printre pietre. Era slab, tuciuriu ca un perceptor... 


— Taci, gnom prost ce eşti, că-ţi... 


— Ce-o fi cu mirosul ăsta ciudat? a întrebat brusc Geralt. Nu- 
| simţiţi? 


— Ba da, a răspuns piticanul, adulmecând ca un ogar. 
Miroase ciudat. 


— A ierburi, a vorbit Percival, care şi-a întins nasul sensibil, 
lung de doi țoli. Pelin, busuioc, salvie, anason... Scorţişoară? 
Ce naiba? 


— Cum miroase ghulul, Geralt? 

— Ahoit. 

Vrăjitorul s-a uitat repede în jur, căutând urme printre 
ierburi, apoi, din câţiva paşi scurţi, s-a întors la dolmenul 


căzut şi a bătut uşor în piatră cu muchia spadei. 


— leşi de-acolo! i-a spus el, strângând din dinţi. Ştiu că eşti 
acolo. 


Mai iute, că-mi vâr fierul în crăpătură! 


Dintr-o cavitate perfect ascunsă sub pietre, s-a auzit un 
scrâşnet uşor. 


— leşi! a repetat Geralt. Nu-ţi facem nimic. 


— Nu ne-atingem de niciun fir de păr din capul tău, a 
completat 


— 109 — 


blând Zoltan zâmbind liniştit, punându-şi sihillul peste 
crăpătură şi răsucindu-şi ochii ameninţător. leşi fără frică! 


Geralt a întors capul şi, cu un gest hotărât, i-a poruncit să se 
oprească. Din crăpătura de sub dolmen s-a auzit un nou 
scrâşnet şi un parfum puternic de plante şi rădăcini s-a 
răspândit în aer. Peste o clipă 


au văzut o căpăţână cenuşie, apoi o faţă cu un nas 
aristocratic, coroiat, care nu aparţinea deloc unui ghul, ci 
unui bărbat subţire, între două 


vârste. Percival nu se înşelase. Bărbatul amintea într-o 
oarecare măsură de un perceptor. 


— Pot să ies fără frică? a întrebat el, ridicându-şi spre Geralt 
ochii negri, sub sprâncenele de un cenuşiu-deschis. 


— Poţi. 


Bărbatul a ieşit din crăpătură, şi-a scuturat haina neagră, 
protejată 


de un fel de şorţ legat la brâu, şi-a aranjat traista de pânză, 
eliberând un nou val de mirosuri de plante. 


— Propun să lăsaţi armele, conaşilor, a spus el liniştit, 
privindu-i în felul său. N-aveţi nevoie de ele. După cum 
vedeţi, eu n-am niciuna. N-am purtat niciodată armă. N-am 
nimic la mine care ar putea fi vrednic de pradă. Numele meu 
este Emiel Regis. Sunt din Dillingen. Sunt bărbier. 


— De fapt, l-a privit Zoltan Chivay cu o vagă strâmbătură, 
bărbier, alchimist sau fitoterapeut. Fără supărare, dar 
mirosiţi puternic a drogherie. 


Emiel Regis a zâmbit ciudat - cu buzele strânse -, apoi şi-a 
împreunat mâinile în semn de iertare. 


— Mirosul v-a dat de gol, conaşule bărbier, i-a zis Geralt, 
introducându-şi spada în teacă. Aveţi motive speciale să vă 
ascundeţi de noi? 


— Speciale? s-a uitat bărbatul cu ochii lui negri spre vrăjitor. 
Nu, mai degrabă generale. Pur şi simplu m-am temut de voi. 
Aşa sunt vremurile. 


— Da, într-adevăr, a fost de acord piticanul, arătând cu 
degetul mare strălucirea care lumina cerul. Aşa sunt 
vremurile. Bag de seamă 


că sunteţi fugar, ca noi. Dar e curios că, după ce aţi fugit 
atât de departe de Dillingenul de baştină, vă îngropaţi 
singur în mijlocul acestor gorgane. La urma urmei însă 
fiecare are destinul lui, mai ales în vremuri grele. V-a fost 
frică de noi, nouă ne-a fost frică de dumneata. 


Frica are ochii mari. 
— 110 — 


— Din partea mea - cel care s-a prezentat ca Emiel Regis nu 
şi-a luat privirea de la ei - nu aveţi de ce să vă temeţi. 
Nădăjduiesc că pot conta pe reciprocitate. 


— Păi, cum! şi-a arătat Zoltan dinţii într-un zâmbet foarte 
larg. Ne credeţi bandiți sau ce? Şi noi suntem fugari, 
domnule bărbier. Ne îndreptăm spre graniţa Temeriei. Dacă 
doriţi, vă puteţi alătura. Într-un grup vă simţiţi mai puternic 


şi mai sigur decât singur, iar un vraci ne poate fi de ajutor. 
Avem femei şi copii cu noi. Printre toate ierburile pe care le 
porţi cu tine, ai vreun leac pentru picioarele jupuite? 


— Ceva o să găsesc eu, a răspuns încet bărbierul. Vă ajut 
bucuros. 


Cât despre călătoria împreună... Mulţumesc pentru 
propunere, dar nu sunt fugar, conaşilor. N-am fugit din 
Dillingen din cauza războiului. Eu aici locuiesc. 


— Cum? a ridicat din sprâncene piticanul şi a făcut un pas 
înapoi. 


Aici? În cimitir? 


— În cimitir? Nu. Am o colibă nu departe de aici. Pe lângă 
casa şi prăvălia din Dillingen, se înţelege. Dar în fiecare an 
îmi petrec aici vara, din aprilie până în septembrie, de la 
Sânziene până la echinocţiu. 


Recoltez rădăcini şi ierburi de leac, o parte le distilez pe loc, 
pentru poţiuni şi elixire... 


— Dar ştii de război, a afirmat Geralt, în ciuda singurătăţii 
dumitale de pustnic, departe de lume şi de oameni. De la 
cine? 


— De la fugarii care au trecut pe-aici. La nici două mile de 
aici, lângă 

râul Chotla, e o tabără uriaşă. S-au adunat acolo câteva sute 
de fugari, săteni din Brugge şi Sodden. 


— Şi armatele temeriene s-au mişcat? a întrebat Zoltan 
curios. 


— Despre asta habar n-am. 
Piticanul a suduit şi a aruncat o privire spre bărbier. 


— Deci locuiţi aici, coane Regis, a spus el, tărăgănându-şi 
vocea. Şi noaptea umblaţi printre morminte. Nu vă e frică? 


— De ce să-mi fie frică? 


— Conaşul, a spus Zoltan, arătând către Geralt, este vrăjitor. 
Nu cu multă vreme în urmă a văzut urme de ghul. Un 
mâncător de cadavre, înţelegi? Şi nu trebuie neapărat să fii 
vrăjitor ca să ştii că ghulii îşi fac veacul prin cimitire. 


— Vrăjitor, a zis bărbierul şi s-a uitat la Geralt vizibil 
interesat. 


Ucigaş de monştri. Ei bine, bine! Interesant... Nu le-aţi 
explicat tovarăşilor dumitale, coane vrăjitorule, că necropola 
asta are mai mult 


— 111 — 


de cinci sute de ani? Ghulii nu sunt prea mofturoşi, dar nici 
nu rod oase vechi de cinci veacuri. Nu, nu sunt pe-aici. 


— Nu-mi pasă deloc, a zis Zoltan Chivay, privind în jur. 
Conaşule vraci, îngăduiţi-mi să vă invit la tabăra noastră. 
Avem carne de cal, doar n-o să ne refuzaţi, nu-i aşa? 


Regis I-a privit mult timp. 


— Mulţumesc, a spus în cele din urmă. Însă am o idee mai 
bună. Vă 


invit la mine acasă. Locuinţa mea de vară e mai mult un 
sălaş decât o colibă şi e cam mică pentru înnoptat, în orice 


caz, o să dormiţi sub cerul liber. Dar lângă colibă este un 
izvor. Şi un cuptor unde puteţi încălzi carnea de cal. 


— Acceptăm cu plăcere, s-a înclinat piticanul. S-ar putea să 
nu fie ghuli pe-aici, dar gândul de a petrece o noapte în 
cimitirul ăsta nu mă 


prea încântă. Haide, să faci cunoştinţă cu restul companiei 
noastre. 


Când se apropiau de tabără, caii se zbuciumau şi băteau cu 
copitele în pământ. 


— Staţi cam împotriva vântului, conaşule Regis, l-a privit 
Zoltan Chivay cu subînţeles pe vraci. Mirosul de salvie 
înspăimântă caii, iar mie mi-e ruşine să recunosc, dar îmi 
aminteşte de chinul prin care treci când ţi se scoate un 
dinte. 


— Geralt, a murmurat Zoltan când Emiel Regis a dispărut în 
spatele prelatei care închidea intrarea în colibă, să fim cu 
ochii în patru! Nu prea-mi place planta asta parfumată. 


— Ai vreun motiv anume? 


— Nu-mi plac oamenii care stau vara lângă un cimitir, mai 
ales un cimitir departe de locul în care trăiesc. Ce, nu cresc 
buruieni şi în locuri mai frumoase? Acest Regis mi se pare 
mai mult un hoţ de morminte. 


Bărbierii, alchimiştii şi alţii de teapa lor sapă după cadavre 
prin cimitire şi fac diferite excremente cu ele. 


— Experimente. Dar la aşa ceva se folosesc resturi de corp 
proaspete. Cimitirul ăsta e foarte vechi. 


— Da, a răspuns piticanul şi şi-a scărpinat barba în timp ce 
se uita la femeile din Kern, care se pregăteau să-şi petreacă 
noaptea sub mălinii crescuţi lângă coliba bărbierului. Oare 
nu cumva fură obiecte de valoare ascunse în morminte? 


— Întreabă-l, a ridicat din umeri Geralt. l-ai acceptat 
invitaţia fără 


nicio şovăială, iar acum, dintr-odată, ai devenit bănuitor ca o 
fată 


— 112 — 
bătrână când i se face un compliment. 


— Hmmm... l-a aprobat Zoltan fără să se supere. Cam ai 
dreptate. 


Dar aş arunca bucuros un ochi în coliba lui. Doar aşa, pentru 
siguranţă... 


— Du-te după el! Zi-i că vrei să-ţi împrumute o furculiţă. 
— De ce o furculiţă? 
— De ce nu? 


Piticanul l-a scrutat pe vrăjitor, iar în cele din urmă s-a 
hotărât, s-a îndreptat brusc spre colibă, a bătut politicos în 
tocul uşii şi a intrat. 


Câteva minute a rămas înăuntru, după care a apărut brusc 
în uşă. 


— Geralt, Percival, Jaskier, vă rog! Veniţi să vedeţi ceva 
foarte interesant! Hai, nu vă mai codiţi atât! Conaşul Regis 
ne invită. 


Interiorul colibei era întunecat şi populat cu un miros cald, 
pătrunzător, venind mai ales de la ierburile şi rădăcinile 
atârnate peste tot pe pereţi. Tot mobilierul era compus dintr- 
un prici, de asemenea, înecat printre ierburi, şi o masă 
strâmbă, plină de recipiente de sticlă, argilă şi porțelan. 
Lumina timidă care permitea să se vadă toate acestea venea 
de la jarul dintr-o sobă ciudată, semănând cu o clepsidră. 
Soba era înconjurată de un păienjeniş de tuburi strălucitoare 
de diferite diametre, curbate în arcuri şi spirale. Sub unul 
dintre tuburi era un ciubăr de lemn, în care cădeau picături. 


Văzând soba, lui Percival Schuttenbach i-au ieşit ochii din 
orbite, a căscat gura, a oftat şi apoi s-a apropiat. 


— Ho, ho, ho! a strigat cu un entuziasm imposibil de 
disimulat. Ce văd înaintea ochilor? Un alambic în toată 
regula! Echipat cu un cazan de aramă şi un răcitor! Bună 
treabă! Ai construit-o singur, conaşule bărbier? 


— Ei bine, da, a recunoscut modest Emiel Regis. Mă ocup cu 

elixire, aşa că trebuie să distilez, să extrag chintesenţa şi de 

asemenea... 

S-a întrerupt când l-a văzut pe Zoltan Chivay cum vânează o 
picătură căzută din tub şi-şi suge degetul. Piticanul a oftat şi 
o fericire de nedescris i s-a zugrăvit pe faţa îmbujorată. 


Jaskier nu a mai rezistat, a gustat şi el. Şi a strigat încet, 
plescăind: 


— A cincea esenţă. Şi poate a şasea sau chiar a şaptea. 


— Chiar aşa... a zâmbit vag bărbierul. Ţi-am spus, 
distilatul... 


— Sămăhoancă, l-a corectat Zoltan. E tare. Gustă, Percival! 


— Dar nu mă pricep la chimia organică, a răspuns gnomul, 
care, îngenuncheat, contempla detaliile asamblării 
cazanului alchimic. Mă 


— 113 — 

îndoiesc că aş recunoaşte ingredientele... 

— Este un distilat din alraun, a explicat Regis şi i-a alungat 
îndoielile. Imbogăţit cu mătrăgună. Şi cu plămădeală 
fermentată cu amidon. 

— Adică, drojdie. 

— Se poate spune şi aşa. 

— Şi n-ai un pahar pe-aici? 

— Zoltan, Jaskier, i-a repezit vrăjitorul, care şi-a încrucişat 
mâinile la piept, sunteţi bătuţi în cap? E mandragoră. 
Sămăhoanca asta e făcută 

din mandragoră. Lăsaţi cazanul în pace! 


— Dar, dragă conaşule Geralt... 


Alchimistul a căutat printre retorturi şi sticle prăfuite o 
eprubetă şi a şters-o bine cu o cârpă. 


— „.„.„n-ai de ce să te temi, a continuat. Mandragora e 
asezonată 


corespunzător, iar proporţiile au fost stabilite cu grijă şi 
măsurate cu precizie. La o jumătate de kilogram de amidon, 
am pus doar cinci uncii de alraun şi numai o jumătate de 
drahmă de mătrăgună... 


— Nu despre asta-i vorba, a intervenit Zoltan, care s-a uitat 
la vrăjitor, apoi a înţeles, a devenit serios şi s-a retras cu 
grijă de lângă 


cuptor. Nu contează, conaşule Regis, câte drahme ai pus, ci 
cât costă 


drahma de alraun. E o băutură prea scumpă pentru noi. 


— Mandragora, a şoptit Jaskier uimit, arătând spre o movilă 
de bulbi care semănau cu sfecla-de-zahăr, îngrămădită într- 
un colţ al colibei. Asta-i mandragora? Mandragoră 
adevărată? 


— Femelă, a clătinat din cap alchimistul. Creşte din belşug 
tocmai în cimitirul unde ne-a fost dat să ne cunoaştem. Şi de 
aceea îmi petrec vara aici. 


Vrăjitorul s-a uitat cu subînţeles la Zoltan. Piticanul a 
murmurat ceva. Regis a zâmbit cu jumătate de gură. 


— Vă rog, conaşilor, dacă vă face plăcere, vă invit la o 
degustare. Vă 


apreciez tactul, dar în situaţia actuală sunt mici şanse să 
duc elixirile la Dillingen, care e implicat în război. Oricum, 
toate astea s-ar pierde, aşa că nu mai vorbim despre preţuri. 
Îmi pare rău, dar am doar un singur recipient de băut. 


— Ne-ajunge, a murmurat Zoltan, luând eprubeta şi 
umplând-o cu grijă din ciubăr. In sănătatea dumitale, 
conaşule Regis! Uuuuuuch... 


— Îmi cer iertare, a zâmbit iar bărbierul. Calitatea distilatului 
lasă 


foarte mult de dorit... Pe scurt, e ceva semipreparat. 


=114= 


— E cel mai bun semipreparat pe care l-am băut vreodată, a 
zis Zoltan şi a expirat din adânc. la, poetule! 


— Aaaaah... Oh, mamă, mamă! Bun, tare bun! Gustă, Geralt! 


— Pentru gazda noastră! a închinat vrăjitorul, care s-a 
înclinat uşor către Emiel Regis. Unde-ţi sunt bunele maniere, 
Jaskier? 


— Vă rog să mă scuzaţi, conaşilor, s-a înclinat alchimistul, 
dar nu-mi permit niciun stimulent. Sănătatea mea nu mai e 
ce a fost, a trebuit să 


renunţ... la multe plăceri. 
— Nici măcar o picătură? 


— E o chestiune de principiu, a explicat calm Regis. Nu-mi 
încalc niciodată principiile pe care mi le-am impus. 


— Vă admir şi vă invidiez principialitatea. 


Geralt a băut puţin din eprubetă, a ezitat un moment şi, în 
cele din urmă, a băut-o până la fund. Lacrimile care l-au 
podidit, l-au împiedicat să se bucure de acest moment. O 
căldură revigorantă i s-a răspândit prin stomac. 


— Mă duc după Milva, s-a oferit el, dându-i eprubeta 
piticanului. Să 


nu daţi pe gât tot până ne întoarcem! 


Milva stătea pe lângă cai, tachinând-o pe micuța pistruiată 
pe care o purtase toată ziua în şa. Când i s-a adus la 
cunoştinţă ospitalitatea lui Regis, a ridicat din umeri, dar nu 
s-a lăsat rugată prea mult. 


Au intrat în colibă şi i-au găsit pe camarazii lor examinând 
stocul de rădăcini de mandragoră. 


— E prima dată când văd aşa ceva, a spus Jaskier, învârtind 
între degete o rădăcină. Chiar că aduce cu o fiinţă umană. 


— Încovoiat de lumbago, a adăugat Zoltan. Şi cealaltă, o, nu 
se poate, o femeie însărcinată! Asta, pe de altă parte, să-mi 
fie cu iertare, parcă-s doi oameni ocupați cu ciocăneala. 


— Numai la asta vă stă capul! a comentat Milva, a turnat pe 
gât cu curaj o eprubetă plină şi imediat a tuşit în pumn. Vai 
de mine... Foarte tare! Ăsta-i chiar din blajinătatea târfei? 
Ha, atunci, luaţi, să bem din poţiunea magică! Nu se ştie 
când mai pupaţi aşa ceva. Mulţumesc, conaşule bărbier. 


— Plăcerea e de partea mea. 


Eprubeta, umplută corespunzător, circula din mână-n mână, 
încingând starea de spirit, vigoarea şi locvacitatea. 


— Mandragora asta, din câte am auzit, e o legumă cu mare 
putere magică, a spus Percival Schuttenbach cu convingere. 


= 115= 


— Şi încă cum! a confirmat Jaskier, iar pe urmă a înghiţit, s-a 
scuturat şi a început să vorbească. Multe balade s-au mai 
plăsmuit despre asta. Magicienii folosesc mandragora pentru 
elixire, datorită 


cărora îşi păstrează tinereţea veşnică. Magicienele îşi 
prepară o alifie din alraun, pe care o numesc glamarye. O 
magiciană unsă cu ea se face atât de frumoasă şi 
fermecătoare, încât îţi ies ochii din orbite. De asemenea, 
trebuie să ştiţi că mandragora este un afrodiziac puternic şi 
se foloseşte în magia erotică, în special pentru a slăbi 


rezistenţa fetelor. Prin urmare, de aici vine şi numele popular 
al mandragorei: blajinătatea târfei. Adică iarba care 
îmblânzeşte târfele. 


— Ce tâmpenie! a exclamat Milva. 


— lar eu am auzit, a spus gnomul, ridicând eprubeta plină, 
că atunci când rădăcina alraunului e scoasă din pământ, 
planta plânge şi suspină 


de parcă ar fi vie. 


— Ba, a intervenit Zoltan, servindu-se din ciubăr, n-ar fi 
nimic dacă 


doar ar plânge! Cică mandragorele urlă atât de groaznic, că 
poţi să-ţi pierzi minţile şi îi face farmece şi blesteme aceluia 
care-o smulge din pământ. E foarte riscant şi poţi plăti cu 
viaţa. 


— Eu, una, cred că astea-s doar poveşti de adormit copiii, a 
răspuns Milva, care i-a luat eprubeta din mână, a băut 
energic şi s-a zbătut. Nu se poate ca o legumă să aibă atât 
de multă putere. 


— Dar ăsta e adevărul adevărat! a înfruntat-o piticanul. 
Înţelepţii însă au găsit o cale de a se apăra de ea. Când 
găsesc un alraun, trebuie să-l lege cu o funie la rădăcină, iar 
celălalt capăt trebuie legat de un câine... 


— Sau de un porc, a spus gnomul. 
— Sau de un mistreţ, a adăugat grav Jaskier. 


— Îţi lipseşte o doagă, poetule. Care-i ideea cu porcul sau 
câinele care scoate mandragora din pământ, că blestemele 
şi farmecele se abat asupra animalului care o scoate, iar 


vindecătorul şade departe şi în siguranţă ascuns printre 
tufişuri, vede tot şi răsare ca din senin. Nu, conaşule Regis? 
Spun bine? 


— Metoda e interesantă, a recunoscut alchimistul, cu un 
zâmbet enigmatic. Mai ales pentru ingeniozitate. 
Dezavantajul este, totuşi, complexitatea excesivă. Adevărul 
e că, în teorie, funia ar fi suficientă, fără niciun animal de 
tracţiune. Nu judec mandragora dacă are sau nare 
capacitatea de a recunoaşte pe cel care trage funia. Vrăjile 
şi blestemele ar trebui să cadă pe funie, ceea ce ar fi mai 
ieftin şi mai 


— 116 — 


puţin problematic decât câinele, ca să nu mai vorbim de 
porc. 


— Îţi baţi joc de noi? 


— Nicidecum. Am spus deja că admir ingeniozitatea. Pentru 
că, deşi mandragora, în ciuda oricărei opinii generale, nu e 
în măsură să 


rostească vrăji şi blesteme, în stare proaspătă este totuşi 
atât de otrăvitoare, încât până şi solul din jurul rădăcinilor 
sale e extrem de toxic. Câteva picături de suc proaspăt pe 
faţă sau pe o mână rănită, ba, până şi inhalarea vaporilor de 
abur pot avea consecinţe fatale. Eu folosesc o mască şi 
mănuşi, ceea ce nu înseamnă că am ceva împotriva metodei 
funiei. 


— Hmmm... a căzut pe gânduri piticanul. Şi urletul 
îngrozitor pe care-l scoate alraunul când e smuls e adevărat? 


— Mandragora nu are coarde vocale, a explicat calm 
alchimistul. 


Tipic pentru plante, nu? Totuşi, toxina eliberată de rizomi are 
o mare forţă halucinogenă. Vocile, urletele, şoaptele şi alte 
zgomote nu sunt decât halucinaţiile emise de sistemul 
nervos central afectat. 


— Ha, am uitat de la mână până la gură, a scos Jaskier un 
behăit din buzele în care se înfiletase din nou eprubeta. 
Mandragora e foarte otrăvitoare! Şi eu am pus mâna pe ea! 
Şi acum sugem din ţuica asta în neştire... 


— Doar rădăcina proaspătă a alraunului e toxică, l-a liniştit 
Regis. A mea este asezonată şi preparată corespunzător, iar 
distilatul e filtrat. 


Nu sunt motive de îngrijorare. 


— Bineînţeles că nu, a fost de acord Zoltan. Votca va fi 
întotdeauna votcă, poate fi ea distilată din hârtie, urzici, 
năvod de peşte sau pufoaică. Dă păhărelul mai departe, 
Jaskier, că aşteptăm la coadă. 


Eprubeta umplută consecvent trecea pe la fiecare. Toţi 
stăteau comod pe podeaua de lut. Vrăjitorul a şuierat şi a 
suduit, şi-a corectat poziţia, căci, stând mai mult jos, durerea 
i-a străpuns genunchiul din nou. L-a văzut pe Regis că-l 
priveşte cu atenţie. 


— O rană recentă? 


— Nu prea. Dar săcâitoare. Ai aici ceva ierburi care pot alina 
durerea? 


— Depinde de tipul de durere, a surâs vag bărbierul. Şi de 
cauzele sale. În sudoarea ta, vrăjitorule, simt un miros 
ciudat. Te-ai vindecat prin magie? Ţi-au dat enzime şi 
hormoni magici? 


— Mi-au dat felurite leacuri. N-am avut habar că mi-ar putea 
influenţa mirosul transpiraţiei. 


— 117 — 
— Ai un nas foarte fin, Regis. 


— Fiecare cu calităţile lui. Pentru a contrabalansa defectele. 
Ce vătămare ţi-a fost oblojită prin magie? 


— Am avut o mână ruptă şi fractură de femur. 
— Demult? 
— Acum mai bine de o lună. 


— Şi eşti deja pe picioare? Incredibil! Driadele din Brokilon, 
nu-i aşa? 


— Cum ai ghicit? 


— Numai driadele cunosc leacurile capabile să 
reconstruiască 


țesuturile osoase atât de repede. Pe mâinile dumitale văd 
puncte negre, locuri în care au fost introduse vrejuri de 
conynhael şi lăstari de tătăneasă purpurie. Numai driadele 
ştiu să folosească conynhaelul, iar tătâăneasa purpurie nu 
creşte decât în Brokilon. 


— Bravo! O ipoteză perfectă. Pe mine, totuşi, altceva mă 


interesează. Mi-au rupt femurul şi antebraţul. Dar eu simt o 
durere intensă în genunchi şi în cot. 


— Tipic, a clătinat din cap bărbierul. Driadele ţi-au 
reconstruit oasele afectate cu ajutorul magiei, care în acelaşi 
timp ţi-a provocat o mică revoluţie în terminaţiile nervoase. 


Un efect secundar, resimţit mai puternic la nivelul 
articulaţiilor. 


— Mă poţi ajuta cu ceva? 


— Nu, din păcate. Mult timp vei putea anticipa fără greş 
când vine vreme rea. larna intensifică durerile. Nu ţi-aş 
recomanda însă 


administrarea anestezicelor puternice. Mai ales narcotice. 
Eşti vrăjitor, în cazul tău e absolut contraindicat. 


— Deci îmi recomanzi mandragora ta, a conchis vrăjitorul şi 

a ridicat eprubeta pe care Milva tocmai i-o dăduse, a băut-o 

până la fund şi a tuşit până când i-au dat lacrimile. La naiba, 
mă simt mai bine. 


— N-aş fi atât de sigur, a zâmbit Regis, că vindeci boala care 
trebuie. 


Îţi amintesc că trebuie să tratăm cauzele, nu simptomele. 


— Nu în cazul acestui vrăjitor, a intervenit Jaskier, care 
ascultase conversaţia, deja roşu la faţă. Pentru el tocmai, 
pentru grijile lui, ginarsul este foarte bun. 


— Şi ţie ţi-ar face foarte bine, i-a răspuns Geralt şi l-a țintuit 
pe poet cu privirea. Mai ales dacă ţi-ar amorţi limba. 


— Nu m-aş prea baza pe asta, a zâmbit din nou bărbierul. 


Preparatul conţine mătrăgună. Mulţi alcaloizi, inclusiv 
scopolamina. 


— 118 — 


Înainte ca mandragora să-şi facă efectul, toţi o să-mi oferiţi, 
în mod inevitabil, un spectacol de elocinţă. 


— Spectacol de ce? a întrebat Percival. 


— De vorbărie. Să-mi fie cu iertare! Ca să folosim cuvinte 
mai simple. 


Geralt şi-a strâmbat buzele într-un zâmbet fals. 


— Corect! a spus el. E simplu să cazi în manierism şi să 
folosim astfel de cuvinte zilnic. Atunci, oamenii te-ar lua de 
un clovn arogant. 


— Sau de un alchimist, a completat Zoltan Chivay, 
umplându-şi eprubeta. 


— Sau de un vrăjitor, a adăugat Jaskier, care citise cât se 
poate de mult pentru a putea impresiona o anumită 
magiciană. Pe magiciene, conaşii mei, nimic nu le atrage 
mai mult decât o poveste meşteşugită. 


N-am dreptate, Geralt? Hai, spune-ne ceva... 


— Nu mai sta la coadă, Jaskier! l-a întrerupt Geralt cu o voce 
de gheaţă. Alcaloizii din votcă acţionează prea repede 
asupra ta. 


Trăncăneşti cam mult. 


— Hai mai termină cu secretele tale, Geralt! s-a încruntat 
Zoltan. 


Jaskier nu ne-a spus mai nimic nou. N-ai ce face dacă eşti o 
legendă vie. 


Poveştile aventurilor tale se joacă în teatrele de păpuşi. 
Printre ele şi povestea despre tine şi magiciana numită 
Guinevere. 


— Yennefer, l-a corectat Regis cu jumătate de gură. Am 
văzut un spectacol şi eu. Povestea cu vânarea unui djinn, 
dacă nu mă înşală 


memoria. 


— Am luat parte la ea, s-a lăudat Jaskier. Ce-am mai râs, vă 
spun... 


— Spune-le tuturor! l-a invitat Geralt şi s-a ridicat. Cu un 
strop de votcă şi frumos colorat. Eu ies puţin. 


— Hai, zău aşa! a vorbit indignat piticanul. N-ai de ce să te 
superi. 


— Nu m-ai înţeles, Zoltan. Mă duc să-mi eliberez vezica. Ce 
să-i faci? 


Li se întâmplă chiar şi legendelor vii. 


Noaptea era rece ca-n iad. Caii fornăiau şi tropăiau, scoteau 
abur pe nări. Coliba bărbierului, scăldată în lumina lunii, 
părea ivită dintr-un basm. Leită-poleită cu căsuţa vrăjitoarei 
din pădure. Geralt se încheia la pantaloni. 


Milva, care ieşise la scurt timp după el, şi-a dres vocea. 
Umbra ei lungă ajungea până la alui. 


— De ce nu te mai întorci o dată? l-a întrebat. Chiar aşa de 
tare te-au înfuriat? 


— 119 — 
— Nu, a răspunsel. 


— Şi-atunci, de ce mama naibii stai aici singur, sub clar de 
lună? 


— Socotesc. 
— Ce? 


— De când am plecat din Brokilon, au trecut douăsprezece 
zile, timp în care am călătorit cam şaizeci de mile. Ciri, 
chipurile, e în Nilfgaard, capitala Imperiului, aflată, potrivit 
unor socoteli destul de prudente, la cam două mii cinci sute 
de mile. La un calcul simplu rezultă că, în ritmul ăsta, am 
ajunge acolo într-un an şi patru luni. Ce zici? 


— Nimic, a ridicat din umeri Milva şi şi-a dres glasul din nou. 
Nu ştiu să socotesc la fel de bine ca dumneata. Nici să citesc 
şi să scriu nu ştiu. Sunt o fată proastă şi simplă de la ţară. N- 
ai cu cine vorbi. Nu te poţi bizui pe mine. 


— Nu vorbi aşa! 

— Ăsta-i adevăru', i-a răspuns şi s-a întors brusc. De ce-mi 
spui mie câte zile şi câte mile? Ca să te sfătuiesc? Ca să te 
îmbărbătez? Ca să te liniştesc, să-ţi alung temerile, să-ţi alin 
jalea din suflet, care e mai amară decât durerea din 


genunchi? Nu mă pricep! Ai nevoie de altcineva. De cea 
despre care vorbea Jaskier. Deşteaptă, învățată. 


lubită. 
— Jaskier e un palavragiu. 


— E drept. Dar uneori vorbeşte cu capul. Să ne întoarcem, 
vreau să 


mai beau. 
— Milva? 


— Ce? 


— Nu mi-ai spus niciodată de ce ai vrut să vii cu mine. 
— Nu m-ai întrebat niciodată. 

— Te întreb acum. 

— Acum e prea târziu. Acum nici eu nu mai ştiu. 


— Ei bine, în sfârşit v-aţi întors! a exclamat pe altă voce 
Zoltan, bucuros să-i vadă. lar noi am pus ţara la cale şi am 
hotărât că Regis vine cu noi la drum. 


— Ei, nu zău! Chiar aşa? s-a uitat atent vrăjitorul la bărbier. 
Dar de ce din senin? 


— Conaşul Zoltan, a replicat Regis fără să clipească, m-a 
convins că 


dezastrul războiului pe meleagurile mele natale e mult mai 
mare decât mi-au povestit fugarii care au trecut pe-aici. 
Intoarcerea acolo nu e 


— 120 — 


posibilă, iar a rămâne în această zonă pustie nu pare să aibă 
niciun rost. Şi nici plecarea de unul singur. 


— lar noi, deşi nu ne cunoşti deloc, părem nişte indivizi cu 
care se poate călători în siguranţă. Ţi-ai dat seama dintr-o 
privire? 


— Din două, a răspuns bărbierul cu un zâmbet uşor. Una la 
femeile pe care le protejezi, cealaltă la copiii lor. 


Zoltan a răzuit zgomotos ciubărul cu eprubeta. 


— Aparenţele pot fi înşelătoare, a spus el zeflemitor. Am 
putea avea intenţia de a le vinde pe femeile astea ca sclave. 


Percival, la naiba, fă 


ceva cu dispozitivul! Mai deschide robinetul sau fă ceva! 
Vrem să bem şi curge ca sângele din nas. 


— Răcitorul nu face faţă. Ginarsul va ieşi cald. 
— Nu contează. Noaptea-i rece. 


Votca călduţă a înflăcărat discuţiile în forţă. Jaskier, Zoltan şi 
Percival au prins culoare în obraji, tonul li s-a schimbat şi 
mai mult, în cazul poetului şi al gnomului, era doar de un 
băzâit anemic din gâtlej. 


Înfometaţi, camarazii molfăiau carnea rece de cal şi rodeau 
nişte rădăcini de hrean găsite în colibă, lăcrimând, întrucât 
hreanul era la fel de tare ca votca. Dar discutau de zor. 


Brusc, Regis s-a arătat surprins când s-a dovedit că 
obiectivul final al pelerinajului nu era enclava din masivul 
Mahakam, cetatea eternă şi sigură a piticanilor. Zoltan, care 
devenise mai vorbăreţ chiar decât Jaskier, a declarat că nu 
se va mai întoarce în niciun caz în Mahakam şi a dat frâu 
liber nemulțumirii sale faţă de trecut, exprimându-şi 
aversiunea faţă de guvernarea actuală, mai ales faţă de 
politica şi puterea absolută a lui Brouver Hoog, starostele 
Mahakamului şi al tuturor clanurilor de piticani. 


— lască bătrână! a strigat şi a scuipat în vatra cuptorului. Te 
uiţi la el şi nu ştii dacă e viu sau îmbălsămat. Aproape că nu 
se mişcă şi bine face, pentru că ori de câte ori se mişcă se 
pârţâie. Nu-i chip să înţelegi ce spune, pentru că barba şi 
mustaţa îi sunt încleiate de la ciorbele pe care le-a leorbăit. 
Dar guvernează peste toţi şi toate, toată lumea trebuie să 
danseze cum cântă el... 


— Şi totuşi, greu de spus că politica lui Hoog e rea, l-a 
întrerupt Regis. Graţie acţiunilor sale decisive, piticanii s-au 
despărţit de elfi şi nu mai luptă cot la cot cu Scoia'tael. 
Drept urmare, pogromurile au încetat, iar expedițiile de 
pedeapsă de la Mahakam n-au mai avut loc. 


Prudenţa în contactul cu oamenii începe să dea roade. 
— 121 — 


— Adevăr împuţit! a exclamat Zoltan şi a golit eprubeta. În 
privinţa Veveriţelor, nu le-a mers bătrânilor bureţi, n-au 
ajuns la nicio înţelegere, întrucât prea mulţi bărbaţi tineri au 
lăsat baltă lucrul la mină şi la forje şi s-au alăturat elfilor, în 
comandourile lor, experimentând aventura şi libertatea. 
Când acest fenomen a luat proporţii problematice, Brouver 
Hoog a pus degetul pe rană. Nu putea să nu-i pese de 
oamenii omorâţi de Veveriţe, a făcut lumină în campaniile de 
represiune, inclusiv în vestitele voastre măceluri ale 
piticanilor. De celor din urmă nu le păsa nici cât negru sub 
unghie sau îi dădeau naibii, considerându-i renegaţi pe 
piticanii stabiliţi în oraşe. 


Cât despre ameninţarea cu expedițiile punitive de la 
Mahakam, nu mă 


faceţi să râd, dragilor! Nu există nicio ameninţare şi nici nu a 
existat, pentru că niciunul dintre regi nu ar îndrăzni să se 
atingă nici măcar de un purice din Mahakam. Şi să vă mai 
spun ceva: nici măcar nilfgaardienii, chiar dacă ar izbuti să 
pună mâna pe văile care înconjoară masivul, n-ar mai 
îndrăzni să se atingă de Mahakam. Şi ştiţi de ce? Vă zic eu: 
Mahakamul înseamnă oţel. Şi nu doar atât. Acolo există 
cărbuni, există zăcăminte de magnetit, există depozite 
inepuizabile. Pretutindeni şi totul gratuit. 


— Şi cu tehnica stă bine Mahakamul, a pus sare pe rană 
Percival Schuttenbach. Turnătorie şi metalurgie! Cuptoare 
uriaşe, nu coşuri de fum. Ciocane de apă şi cu aburi... 


— Poftim, Percival, până la fund! i-a dat Zoltan gnomului 
altă 


eprubetă. Că ne-ai plictisit cu tehnica ta. Toată lumea este la 
curent. 


Dar nu toată lumea ştie că Mahakamul îşi exportă oţelul, în 
regate, dar şi în Nilfgaard. Şi, dacă se atinge de noi cineva, 
fie şi doar cu un deget, distrugem atelierele şi inundăm 
minele. Şi atunci n-aveţi decât să 


luptaţi, oameni buni, dar cu bâte de stejar, pietre şi fălci de 
măgar. 


— Eşti atât de pornit împotriva lui Brouver Hoog şi a 
orânduirii din Mahakam, a remarcat vrăjitorul, şi deodată ai 
început să spui „noi”. 


— Păi, cum să nu? a răspuns piticanul cu înflăcărare. Există 
aşa-numita solidaritate, nu? Recunosc că sunt niţel mândru 
că suntem mai deştepţi decât fanfaronii de elfi. Doar n-o să 
mă contraziceţi? Elfii susţin de câteva sute de ani că voi, 
oamenii, nu aţi existat pe faţa pământului. La cer se uitau, 
florile le miroseau, dar în faţa unei fiinţe umane îşi întorceau 
ochii vopsiți. Dar, când şi-au dat seama că nu-i ajută, s-au 
dezmeticit şi au ridicat armele. Ei au decis să ucidă şi să se 
lase ucişi. Şi noi, piticanii? Ce era să facem? Ne-am adaptat. 
Nu, nu ne- 


— 122 — 


am lăsat subjugaţi de voi, nu cumva să vă treacă prin cap 
aşa ceva. Noi am fost cei care s-au supus. Din punct de 


vedere economic. 


— La drept vorbind, a spus Regis, vouă v-a fost mai uşor să 
vă 


adaptaţi decăt elfilor. Pământul îi integrează pe elfi, 
teritoriul. Pe voi vă 


integrează clanul. Unde e clanul, acolo vă e patria. Chiar 
dacă vreun rege cu viziune limitată ar ataca vreodată 
Mahakamul, inundaţi minele şi fără niciun dor o luaţi din loc. 
Până la alţi munţi mai îndepărtați. Sau chiar până în 
târgurile oamenilor. 


— Chiar aşa! În târgurile voastre se poate trăi o viaţă 
minunată. 


— Chiar şi în ghetouri? a întrebat Jaskier şi a expirat aburii 
după o eprubetă de votcă. 


— Şi de ce nu? Îmi place să trăiesc printre ai mei. Altfel, cum 
să mă 
integrez? 


— Să ne lase să intrăm la bresle, a vorbit Percival, care şi-a 
şters nasul cu mâneca. 


— Până la urmă, o să ne lase odată şi-odată, a spus piticanul 
cu convingere. Dacă nu, facem sabotaj sau ne formăm noi 
propriile bresle, concurenţa sănătoasă să facă diferenţa. 


— Şi totuşi, în Mahakam e mai sigur decât în târguri, a 
subliniat Regis. Târgurile se pot face scrum în orice moment. 
Mai înţelept ar fi să 


aştepţi sfârşitul războiului în munţi. 


— Cine vrea n-are decât să se ducă! a zis Zoltan, luând cu 
eprubeta din cadă. Mie îmi place mai mult libertatea decât 
siguranţa, iar în Mahakam n-am cum s-o găsesc. Habar n- 
aveţi cum arată puterea bătrânului. În ultimul timp a început 
să organizeze problemele pe care le numeşte sociale. De 
pildă: dacă eşti liber, să porţi jartiere sau nu. Să 


mănânci crapul imediat sau să aştepţi să se închege piftia 
care îl acoperă. Să cânţi la ocarină în concordanţă cu tradiţia 
seculară a piticanilor sau sub influenţa dăunătoare a culturii 
umane putrede şi decadente. După câţi ani de muncă se 
poate trage concluzia dacă o femeie este stabilă. Cu ce 
mână trebuie să te ştergi la fund. Cât de departe de mină 
este îngăduit fluieratul. Şi chestiuni similare de interes vital. 
Nu, flăcăi, eu nu mă întorc sub Muntele Carbon. N-am niciun 
chef să-mi petrec viaţa în mină. Patruzeci de ani în fundul 
pământului, dacă nu te dă gata metanul mai devreme. Dar 
noi avem alte planuri, nu-i aşa, Percival? Avem viitorul 
asigurat deja... 


— Viitorul, viitorul... 


Gnomul a dat pe gât eprubeta, s-a smiorcăit, s-a uitat la 
pitican cu 


— 123 — 
ochi oarecum tulburi. 


— Să nu spunem hop înainte să sărim pârleazul, Zoltan, i-a 
răspuns. 


Pentru că încă ne pot prinde, iar viitorul nostru o să fie 
ştreangul... Sau Drakenborgul. 


— Ciocu' mic! s-a răstit piticanul ameninţător. Ai vorbit prea 
mult! 


— Scopolamina, a murmurat Regis. 


Gnomul vorbea în dodii. Milva era tristă. Uitând că deja 
spusese tot, Zoltan repeta despre Hoog, iasca bătrână, 
starostele Mahakamului. 


Uitând că îl mai auzise, Geralt deja îl asculta. Şi Regis îl 
asculta şi chiar adăuga comentarii, complet nestingherit de 
faptul că el era singurul treaz într-un anturaj în care toţi erau 
beţi-criţă. Jaskier cânta la lăută şi din gură: 


Nu-i niciun mister, noi toţi am aflat: 
Fete mândre sunt şi la noi în sat, 
Dar, cu cât copacul este mai sus, 
Cu atât e mai greu în el de ajuns. 
— Idiotule! i-a spus Milva. 

Dar Jaskier nu s-a mâniat. 


Cu fata şi cu copacul poţi să ieşi la hat, Trebuie doar să iei 
toporul şi ai rezolvat. 


— Potirul... a îngăimat Percival Schuttenbach. Paharul, vreau 
să 


spun... Dintr-o singură bucată de opal alb lăptos... Oh, atât 
de mare! L-am găsit în vârful muntelui Montsalvat. Pe 
margini era placat cu jasp, iar baza era de aur. O adevărată 
minune... 


— Nu-i mai da votcă! i-a zis Zoltan Chivay. 


— Stai aşa, stai aşa! l-a oprit Jaskier, devenind interesat. Ce 
s-a întâmplat cu legendara cupă? 


— Am dat-o la schimb pentru un catâr. Aveam nevoie de un 
catâr ca să cărâăm încărcătura... Corindon şi carbon cristalin. 
Am avut de asta... 


Eeeeh... Multe... Eeeep... Încărcătura, destul de grea, fără un 
catâăr, niciun pas. La ce naiba să am nevoie de potir? 


— Corindon? Carbon de cristal? 


— Ei bine, pe limba voastră, rubine şi diamante. Foarte... 
eeep... 


— 124 — 
bune. 
— Cred. 


— Pentru burghie şi pânze de beşchii. Pentru rulmenţi. Am 
avut o mulţime... 


— Ai auzit, Geralt? 


Zoltan a fluturat mâna şi, deşi şedea, aproape că s-a 
dezechilibrat. 


— E mic, a continuat el, şi nu-i trebuie mult să i se suie la 
cap. 


Visează numai diamante. Ai grijă, Percival, să nu ţi se 
îndeplinească 


visul! Pe jumătate. Cel care nu are nimic de-a face cu 
diamantele! 


— Vise, vise! a îndrugat Jaskier din nou. Dar tu, Geralt? Ai 
mai visat-o pe Ciri? Să ştii, Regis, că Geralt are visuri 
profetice! Ciri e Copilul Surpriză, Geralt e unit cu ea prin 


legături de soartă, de aceea îi apare în vis. Trebuie să ştii şi 
că mergem în Nilfgaard s-o luăm pe Ciri de la împăratul 
Emhyr, care a răpit-o. Dar când se aşteaptă el mai puţin, 
ticălosul naibii, o să i-o suflăm înainte să-şi dea seama! V-aş 
spune mai mult, flăcăi, dar e secret. Un secret teribil, 
tenebros şi crud... Nimeni nu trebuie să afle, mă-înţelegeţi? 
Nimeni! 


— Eu n-am auzit nimic, l-a asigurat Zoltan, cu ochii la 
vrăjitor. Mi-a intrat o urechelniţă în ureche. 


— E nenorocire cu urechelnițele astea, i-a ţinut hangul 
Regis, prefăcându-se că-şi bagă degetul în ureche. 


— Mergem în Nilfgaard... 

Jaskier s-a sprijinit de pitican ca să-şi păstreze echilibrul, 
ceea ce s-a cam dovedit însă o greşeală. Aşa cum v-am spus, 
e secret. Un obiectiv secret! 


— Şi, într-adevăr, e foarte bine ascuns, a dat din cap 
bărbierul, uitându-se la Geralt, care era alb de furie. 
Analizând direcţia călătoriei, nici cea mai bănuitoare 
persoană nu şi-ar imagina niciodată destinaţia voastră. 


— Milva, ce-ai păâţit? 

— Nu vorbi cu mine, idiot beţiv! 

— He! Plânge! Hei, uite-o... 

— Du-te naibii, îţi spun! l-a repezit săgetătoarea şi şi-a şters 
lacrimile. Altfel, te ţintesc între sprâncene, muzicant de 


rahat... Dă-mi eprubeta, Zoltan... 


— Nu ştiu pe unde a ajuns... a bâiguit piticanul. O, aici. 
Mulţumesc, bărbierule... Dar unde naiba e Schuttenbach? 


= 125:.= 


— A ieşit. Jaskier, îţi aduc aminte că acum ceva timp mi-ai 
promis că-mi spui povestea Copilului Surpriză. 


— Acuş, acuş, Regis. Să mai trag o duşcă... Şi-ţi spun tot... 
Despre Ciri, despre vrăjitor... Cu amănunte... 


— La naiba! 


— Mai încet, piticanilor, să n-o treziţi pe copila care doarme 
în faţa colibei! 


— Nu te mânia, săgetătoareo! la d-aci, bea o duşcă! 


— Eeee... s-a uitat Jaskier prin colibă. Dacă m-ar vedea acum 
contesa Lettenhove... 


— Cine? 


— Nu contează. La naiba, ginarsul ăsta dezleagă limba... 
Geralt, ţi-e dor? Geralt! 


— Lasă-l în pace! i-a zis Milva. Lasă-l să viseze! 


Hambarul din capătul satului duduia de muzică, muzică ce 
ajungea la ei înainte de a se apropia şi îi entuziasma. 
Involuntar, au început să 


se legene în şeile de pe caii care mergeau la pas, mai întâi în 
ritmul înăbuşit al tobei şi al basului, iar când au ajuns mai 
aproape, în tactul melodiei venite de la flaşnetă şi vioară. 
Noaptea era rece, luna se afla în faza ei plină, în strălucirea 
ei, hardughia aureolată de lumina filtrată 


prin crăpăturile dintre scânduri părea un castel vrăjit din 
poveşti. 


Prin uşa hambarului, zgomotul şi lumina pulsau din cauza 
umbrelor perechilor de dansatori. 


Când au trecut pragul, muzica s-a oprit imediat, dizolvată 
într-un acord ascuţit şi fals. Transpiraţi şi obosiţi de dans, 
sătenii s-au îndepărtat de scenă şi s-au înghesuit pe lângă 
pereţi şi stâlpi. Ciri, care mergea alături de Mistle, vedea 
ochii fetelor, dilataţi de spaimă, observa privirile dure şi 
înverşunate ale bărbaţilor şi băieţilor dispuşi să facă orice. 
Auzea murmurul şi şoaptele tot mai puternice decât 
geamătul temperat de cimpoi, zumzetul viorii. Şoapte. 
Şobolanii... 


Şobolanii... Bandiţii... 

— Fără frică, a spus tare Giselher, aruncându-le muzicanţilor 
uluiţi o tăşcuţă burduşită şi zăngănitoare. Am venit să ne 
distrâăm. Balul e pentru toată lumea, nu? 


— Unde-i berea? a fluturat Kayleigh altă tăşcuţă. Şi unde-i 
ospitalitatea? 


— Şi de ce e atâta linişte aici? Scânteia s-a uitat în jur. Am 
coborât 


— 126 — 
din munţi pentru distracţie, nu la priveghi! 


Unul dintre săteni şi-a învins în cele din urmă şovăiala şi s-a 
apropiat de Giselher cu o ulcică de lut, din care se vărsa 
spuma. 


Giselher a acceptat-o cu o plecăciune, a băut, i-a mulţumit 
politicos. 


Câţiva flăcăi au strigat cu însufleţire, dar ceilalţi au tăcut. 


— Hei, cumetre! a strigat din nou Scânteia. Vreau şi eu să 
dansez, dar văd că mai întâi trebuie să vă scutur de purici! 


Lângă peretele hambarului era o masă greoaie, încărcată cu 
carafe de lut. Elfa a bătut din palme şi a sărit cu agilitate pe 
masa de stejar. 


Flăcăii au luat carafele în grabă, iar pe cei care nu au fost 
destul de prompţi i-a lovit Scânteia. 


— Hai, conaşi muzicanți - şi-a pus mâinile în şold, şi-a 
fluturat părul 


-, arătaţi-mi de ce sunteţi în stare. Muzica! 


A bătut darabana rapid cu tocurile. Toba a repetat, la fel 
basul şi oboiul. Naiul şi cobza au complicat repede melodia, 
obligând-o pe Scânteia să schimbe şi să iuţească ritmul. 
Elfa, colorată şi uşoară ca un fluture, se adapta uşor, se 
descurca de minune. Sătenii au început să 


bată din palme. 


— Falka! a strigat-o Scânteia, mijindu-şi ochii lungi, îngustaţi 
de la machiajul greu. Eşti iute cu spada! Dar la dans? Poţi să 
ţii pasul cu mine? 


Ciri s-a desprins din braţele lui Mistle, şi-a desfăcut baticul 
de la găt, şi-a scos bereta şi mantaua. Dintr-un pas a ajuns 
pe masă, lângă elfă. 


Flăcăii strigau cu chef, băteau toba şi basul, cimpoiul cânta 
cu jale. 


— Cântaţi, muzicanţilor! le-a strigat Scânteia. După ureche! 
Şi mai cu viaţă! 


Sprijinindu-se pe o parte şi aruncându-şi capul pe spate, elfa 
îşi ridica picioarele până la umeri, se răsucea, bătea cu 
călcâiele un staccato ritmic şi rapid. Ciri, subjugată de ritm, 
repeta paşii. Elfa a zâmbit, a sărit, a schimbat ritmul. Cu o 
mişcare bruscă a capului, Ciri şi-a îndepărtat părul de pe 
frunte şi a urmat-o cu perfecţiune. Amândouă 


se sincronizau în dans, fiecare ca o reflexie în oglindă a 
celeilalte. 


Băieţii urlau, le strigau încurajări. Flaşneta şi vioara s-au unit 
dominând ritmurile profunde ale cobzei şi jalea cimpoiului. 


Au dansat amândouă, unduitoare ca trestiile, atingându-şi 
coatele, cu mâinile în şolduri. Băteau darabana cu călcâiele, 
masa scârţâia şi se zgâlţăia, în lumina torţelor şi lumânărilor 
de seu se agita praful. 


— Mai iute! îi îndemna Scânteia pe muzicanți. Mai cu viaţă! 
— 127 — 

Nu mai era muzică, era o nebunie. 

— Joacă, Falka! Uită de tine! 


Călcâiul, vârful ciubotei, călcâiul, vârful ciubotei, călcâiul, un 
pas înainte, un pas înapoi, o mişcare din umeri, mâinile în 
şolduri, călcâi, călcâi. Masa se clatină, lumina fâlfâie, 
mulţimea fâlfâie, totul fâlfâie în jur, întregul hambar 
dansează, dansează, dansează... Gloata urlă, Giselher urlă, 
Asse urlă, Mistle râde, bate din palme, toţi bat din palme şi 
din picioare, hambarul se cutremură, pământul se 
cutremură, lumea se cutremură din temelii. Lumea? Care 
lume? Nu mai există nicio lume, nu mai există nimic, în afară 
de dans, dans... Călcâiul, vârful ciubotei, călcâiul... Coatele 
Scânteii... febră, febră... Mai guiţă doar vioara, basul şi 


cimpoiul, toboşarul doar ridică şi coboară beţele, nu mai 
este nevoie, au stabilit ele ritmul, Scânteia şi Ciri, călcâiele 
lor fac masa să scârţăie şi să se legene, hambarul scârţăie şi 
se leagănă... Ritmul, ritmul e în ele, muzica e în ele, ele sunt 
muzica. Părul întunecat al Scânteii îi dansează 


pe frunte şi pe umeri. Coardele cobzei susţin o melodie 
febrilă, înflăcărată, care atinge cele mai înalte registre. 
Sângele năvăleşte în tâmple. 


Uitare. Abandon. 


Eu sunt Falka. Întotdeauna am fost Falka! Joacă, Scânteie! 
Bate din palme, Mistle! Vioara şi naiul încheie melodia cu un 
acord ascuţit, înalt, Scânteia şi Ciri punctează sfârşitul 
dansului cu o furtună de bătăi din călcâie, fără să piardă 
contactul coatelor. Gâfâie amândouă, istovite, asudate, se 
lipesc într-o îmbrăţişare dintr-odată, unindu-şi sudoarea, 
căldura şi fericirea. Hambarul explodează într-un urlet 
asurzitor, în aplauzele a zeci de mâini. 


— Falka, diavoliţo! gâfâie Scânteia. Dacă ne plictisim de 
haiducie, ne luăm lumea-n cap şi putem câştiga ca 
dansatoare... 


Şi Ciri găfâie. Nu e în stare să articuleze niciun cuvânt. Doar 
zâmbeşte spasmodic. Lacrimile i se topesc pe obraji. 


În mulţime, brusc, un țipăt, agitaţie. Kayleigh îl împinge 
violent pe un sătean voinic, ţăranul îl împinge pe Kayleigh, 
ambii sunt încleştaţi într-o îmbrăţişare, îşi agită pumnii 
ridicaţi. Reef se apropie, în lumina torţelor străluceşte un 
pumnal. 


— Nu! Staţi aşa! a strigat pătrunzător Scânteia. Fără lupte! 


— E o noapte de dans! 


Elfa o ia pe Ciri de mână, ambele răsucindu-se într-un salt de 
pe masă pe scenă. 


— 128 — 


— Muzicanţi, cântaţi! Cine vrea să ne arate cum ştie să sară, 
să vină 


cu noi! Hai! Cine îndrăzneşte? 


Cobza începe monoton, se adaugă tânguitul cimpoiului, 
urmat de cântecul ascuţit, înalt din flaşnetă. Sătenii 
zâmbesc, se înghiontesc, îşi depăşesc şovăiala. Unul, voinic 
şi blond, o ia pe Scânteie. Altul, tânăr şi subţire, se înclină 
nehotărât în faţa lui Ciri. Ciri îşi aruncă înapoi capul cu 
dispreţ, dar zâmbeşte imediat, aprobator. Flăcăul pune 
mâinile pe talia ei, iar Ciri şi le pune pe-ale ei pe umerii lui. 
Contactul o cuprinde ca o vâlvătaie de foc, o inundă cu o 
dorinţă arzătoare. 


— Cu viaţă, muzicanţilor! 


Hambarul se cutremură din toate încheieturile, vibrează cu 
ritmul şi melodia. 


Ciri dansează. 
— 129 — 


Vampir s. Strigoi, mort înviat de Haos. După ce şi-a pierdut 
prima viaţă, v. foloseşte o a doua pe timp de noapte. lese din 
mormânt la lumina lunii şi numai sub razele ei poate să 
acţioneze. Atacă fetele sau tinerii fermieri care dorm, 
sugându-le sângele dulce fără să-i trezească, băuturile dulci 
din sânge. 


Physiologus 


Sătenii mâncau mult usturoi şi, pentru o siguranţă sporită, 
purtau cununi de usturoi la gât. Unii, în special femeile, îşi 
băgau căpăţâni întregi de usturoi pe oriunde puteau. 
Întreaga aşezare mirosea a usturoi, răufăcătorii credeau că 
sunt în siguranţă şi că strigoiul nu le-ar putea face nimic. 
Aşa că mare le-a fost mirarea când, la miezul nopţii, nu s-a 
înspăimântat în faţa protecţiei, ci a râs ca nebunul, dinţii 
scânteindu-i de bucurie şi cu batjocură. „Ce bine”, a spus, 
„Că te-ai asezonat, pentru că o să te mănânc, iar carnea bine 
condimentată îmi place şi mai mult. Şi cu sare şi piper şi să 
nu uiţi de muştar!” 


SILVESTER BUGIARDO, Liber Tenebrarum sau Cartea 
Păţaniilor Nemaipomenite, precum şi a celor Adevărate, 
niciodată explicate de Ştiinţă 


Luna străluceşte, uite mortul zboară, 

Volănaşe multe rochiţa-nconjoară... 

Ţie nu ţi-e frică, mândră domnişoară? 

Cântec popular 

— 130 — 

4 

Ca de obicei, păsările simțeau că se apropie răsăritul 
soarelui, umplând tăcerea cenuşie şi neguroasă a zorilor cu o 


adevărată 


explozie de triluri. Ca de obicei, primele pregătite de drum 
erau femeile tăcute din Kern şi copiii lor. La fel de rapid şi 
energic a fost şi bărbierul Emiel Regis, care li s-a alăturat cu 
un geamantan şi o traistă 


de piele pe umăr. Restul companiei, cei care se bucuraseră 
de distilerie noaptea, nu era atât de vioaie. Frigul dimineţii i- 
a trezit şi i-a înviorat pe ţuicari, dar nu a reuşit să elimine 
complet efectele sămăhoancei de mandragoră. Geralt s-a 
trezit într-un colţ al colibei, cu capul în braţele Milvei. Zoltan 
şi Jaskier, îmbrăţişaţi, zăceau pe mormanul de rădăcini de 
alraun, sforăind atât de tare, încât până şi mănuncthiurile de 
ierburi care atârnau pe pereţi tremurau. Percival se afla în 
spatele colibei, în leagănul de pe creanga unui cireş, 
acoperit cu un covor de paie care îi servea lui Regis să-şi 
curețe ciubotele. Cei cinci prezentau simptome vizibile, dar 
diferite de oboseală, precum şi o dorinţă intensă de a-şi 
potoli setea de la sursă. 


Totuşi, atunci când ceața s-a risipit şi sfera roşie a soarelui 
ardea deasupra coroanelor pinilor şi lariţelor din Fen Carn, 
compania era deja pe drum, defilând sprinten printre 
gorgane. Conducea Regis, după 


care urmau Percival şi Jaskier, încurajându-se, cântând pe 
două voci o baladă despre trei surori şi un lup. În spatele lor 
era Zoltan Chivay călare pe armăsarul său roib. Piticanul 
găsise lângă coliba bărbierului un băț cioturos, din lemn de 
frasin, şi lovea cu el toate menhirele pe lângă care trecea şi 
le ura odihnă veşnică elfilor răposaţi de mult. La rândul său, 
Feldmareşalul Duda, care şedea pe umărul lui, striga din 
când în când, dar fără chef, neclar şi fără convingere. 


Cea mai nerezistentă la distilatul de alraun s-a dovedit a fi 
Milva. 


Mărşăluia cu un efort evident, era transpirată, palidă şi 
foarte furioasă, nu răspundea nici măcar la bâlbăielile 

copilei cu pistrui şi codițe împletite din şaua calului ei 

negru. Aşadar, Geralt nu a încercat să 


încropească o conversaţie, că nici nu avea o stare prea bună. 


Negura şi vicisitudinile lupului brun cântate cu voce înaltă, 
dar oarecum voioasă îi făcuse să ajungă la un grup de săteni 
brusc şi fără 


avertisment. Ţăranii, între timp, i-au auzit din depărtare şi îi 
aşteptau 


—131— 


încă în picioare, camuflaţi în mantalele cenuşii, printre 
monoliţii răsăriţi ca din pământ. Nu a lipsit mult ca Zoltan 
Chivay să-l lovească 


pe unul dintre ei cu băţul, luându-l drept o piatră funerară. 


— Ohohoooo! a strigat. lertaţi-mă, oameni buni! Nu v-am 
văzut. 


Ziua bună! Bun găsit! 


Zece ţărani au bălmăjit un răspuns la salut în cor, scrutând 
pieziş 


compania. În mâini, sătenii aveau lopeţi, cuțite şi pari 
ascuţiţi de trei țoli. 


— Ziua bună! a repetat piticanul. Cred că sunteţi din tabăra 
de pe Chotla. Am zis bine? 


În loc să răspundă, unul dintre bărbaţi a indicat calul Milvei. 
— Negru, a spus el. Vedeţi? 


— Negru, a repetat altul, lingându-se pe buze. Adevărat, 
negru. 


Îndat' o să fie. 


— Zău? Zoltan a observat privirile şi gesturile. Ei bine, e 
negru. Şi ce-i cu asta? Doare un cal, nu-i o girafă, ce-i de 
mirare? Ce căutaţi aici, în cimitir, cumetrilor? 


— Da' voi, s-a uitat răutăcios săteanul la companie, ce 
căutaţi aici? 


— Am cumpărat terenul ăsta, i-a răspuns Piticanul, l-a privit 
direct în ochi şi a lovit cu băţul într-un menhir. Şi-l măsurăm 
cu pasul, să nu ne încurcăm cu acri. 


— laca, noi urmărim un vampir! 
— Un ce? 


— Un vampir, a repetat apăsat cel mai bătrân dintre bărbaţi, 
scărpinându-se la frunte, sub o pălărie slinoasă. Las' c-avem 
noi ac de cojocu' lui, blestematu' naibii! Am strâns o 
grămadă de pari de plop tremurător, pe care i-am ascuţit, îl 
găsim şi-l străpungem atât de adânc, că nu se mai mişcă în 
veci! 


— Avem şi apă sfinţită în urcioare, pe care ne-a 
binecuvântat-o preotu'! a strigat mândru un al doilea 
sătean, arătând recipientele. O 


să-l stropim pe băutoru' de sânge şi o să putrezească în vecii 
vecilor! 


— Ha, ha! a zâmbit Zoltan Chivay. Vânătoare în toată regula, 
din ce văd eu, bine gândită şi pregătită în detaliu. Un 
vampir, spuneţi? Ei bine, aveţi noroc, oameni buni! Avem un 
specialist în strigoi în companie, un vră... 


S-a oprit şi a înjurat în şoaptă, pentru că vrăjitorul l-a lovit în 
picior. 


— Cine a văzut vampirul? a întrebat Geralt, poruncindu-le 
tovarăşilor din priviri să tacă. De unde ştiţi că trebuie să-l 
căutaţi aici? 


— 132 — 
Ţăranii au şoptit între ei. 


— De văzt, nu l-a văzt nimeni, a recunoscut cel cu pălăria 
slinoasă 


în cele din urmă. Nici nu l-a auz't. Păi, cum să-l vezi, dacă 
zboară 


noaptea, în întuneric? Şi cum să-l auzi, când îşi fâlfâie aripile 
de liliac, fără niciun zgomot? 


— N-am văz't vampiru', a adăugat altul. Da' am văzt mai 
multe urme ale faptelor lui mârşave. De când e luna plină, în 
fiecare noapte strigoiu' omoară pe câte unu' dintre noi. A 
mâncat deja doi, i-a făcut bucăţi. O femeie şi un plod. 
Seamănă groază şi teroare printre noi. 


Nenorocitu” de vampir le-a băut tot sângele din vene! Şi ce 
tre' să 


facem, să aşteptăm cu mâinile-n sân să vină a treia noapte? 


— Cine v-a spus că e devină un vampir, şi nu o altă fiinţă? 
Cine a venit cu ideea de a-l căuta prin cimitire? 


— Sfântu' nost' preot. El îi om pios şi învăţat, datorită zeilor 
a ajuns în tabăra noastră. Şi-a dat seama foarte repede că un 
vampir ne atacă. 


Ca pedeapsă pen' că am neglijat rugăciunile şi jertfele din 
temple. 


Acum el se roagă în tabără şi face exorcizări. lar nouă ne-a 
poruncit să 


căutăm mormântu' în care îşi duce veacu' vampiru'. 
— Şi tocmai aici? 


— Păi, unde să cauţi mormântu' unui vampir, dacă nu într-un 
cimitir? lar ăsta e un cimitir elfesc, chiar şi un puştan ştie că 
elfu' e o rasă păcătoasă şi răutăcioasă, că unu' din doi elfi e 

condamnat să 


moară! Tot răul e din cauza elfilor! 


— Şi a bărbierilor, a dat din cap serios Zoltan. Adevărat, şi 
un puştan ştie. Tabăra asta e departe? 


— O, nu-i departe... 


— Să nu cumva să le spui prea multe, părinte Owsiwuju! a 
strigat pletosul cu părul peste sprâncenele stufoase, cel 
care-şi arătase nemulţumirea. Naiba ştie cine sunt, e cam 
dubioasă trupa. Hai la treabă! Să ne dea calu' şi apoi n-au 
decât să se ducă-n treaba lor. 


— Că bine grăieşti! a fost de acord săteanul cel bătrân. Tre' 
să 


terminăm treaba, că trece vremea. Daţi-ne calu'! Negru'. 
Avem nevoie de el ca să găsim vampiru'. Moşu', ia copila din 
şa! 


Milva, care în tot acest timp contemplase nepăsătoare cerul, 
se uita la flăcău şi trăsăturile i s-au asprit periculos. 


— Vorbeşti cu mine, bitangule? 
— Du-te naibii! Dă-ne negru', c-avem nevoie de el. 


Milva şi-a şters gâtul transpirat, a strâns din dinţi, iar 
expresia din 


— 133 — 
ochii obosiţi a devenit ca de lup. 


— Ce e, oameni buni? a încercat vrăjitorul să detensioneze 
situaţia. 


De ce vă trebuie calul pe care îl cereţi cu atâta amabilitate? 


— Păi, altfel, cum să găsim vampiru'? Cică tre' să mergi 
călare pe un cal negru şi când ajunge în dreptu” unui 
mormânt se opreşte şi nu se mai urneşte din loc, acolo-i 
vampiru'. Atunci tre' să-l dezgropi şi să-l strâăpungi cu paru' 
ascuţit din lemn de plop tremurător. Nu vă puneţi de-a 
curmezişu', că noi ştim una şi bună. Ne tre' calu' negru şi cu 
asta, basta! 


— Altă culoare, a întrebat Jaskier împăciuitor, oferindu-i 
săteanului frâiele lui Pegaz, nu-i bună? 


— Nu, nici vorbă. 


— Atunci, aţi încurcat-o, le-a spus Milva printre dinţi, că eu 
nu vă 


dau calul. 


— Cum vine asta, nu ni-l dai? N-ai auzit, drăguță, ce-am 
spus? Avem nevoie. 


— Asta-i treaba voastră, nu a mea. 


— Putem găsi o soluţie amiabilă, a intervenit calm Regis. Din 
câte înţeleg, coniţa Milva nu prea vrea să-şi dea calul pe 
mâini străine... 


— Păi, cum! a scuipat săgetătoarea zgomotos. Numai când 
mă 


gândesc, şi mi se face silă. 


— Aşa că, pentru a împăca şi capra, şi varza, a continuat 
bărbierul senin, coniţa Milva ar putea să-şi mâne singură 
calul până dă de mormântul cu pricina. 


— Doar n-o să alerg ca descreierata prin cimitir! 


— Nu-ţi cere nimeni, drăguță, s-a răstit pletosul. Pentru asta 
tre' 


cineva curajos şi puternic, cine-i slab şi fraier stă printre 
oale, face focu-n sobă şi găteşte de mâncare. Desigur, o 
mândruţă poate fi de folos, pentru că lacrimile unei tinere 
sunt foarte folositoare împotriva unui vampir, dacă e stropit 
cu ele, se aprinde ca o torţă. Da' tre' să fie lacrimi de femeie 
curată şi neprihănită. Or, după cum te văz eu, nu mi se pare 
că eşti aşa, drăguță. Aşadar, nu eşti bună de nimic. 


Milva a făcut imediat un pas şi, cu o mişcare imperceptibilă, 
i-a tras una cu pumnul drept. A trosnit, capul lui s-a dat pe 
spate, dezvăluindu-i gâtul păros - o ţintă perfectă. Fata a 
mai făcut un pas şi a lovit drept înainte, luându-şi elan 
printr-o răsucire a şoldurilor şi a umerilor. 


Bărbatul a făcut câţiva paşi înapoi, i s-au împleticit 
picioarele şi s-a prăbuşit, lovind zgomotos cu occipitul un 
menhir. 


Sici 


— Ei, acum ai văzut la ce sunt bună! a spus săgetătoarea, cu 
vocea tremurându-i de mânie, în timp ce îşi freca pumnul. 
Aşadar care dintre noi e mai curajos şi care tre' să stea la 
sobă, între oale? Eu spun că 


nimic nu-i ca lupta cu mâinile goale, după aceea se lămuresc 
toate. 


Cine-i curajos şi puternic rămâne în picioare, cine-i fraier şi 
slab zace la pământ. N-am dreptate, flăcăi? 


Ţăranii nu s-au grăbit s-o aprobe, se uitau la ea cu gura 
căscată. Cel cu pălăria slinoasă stătea aplecat asupra celui 
prăbuşit şi-l bătea delicat pe obraz. Degeaba. 


— Mort, a icnit, ridicându-i capul. Fără suflare. Cum ai putut, 
drăguță? Cum aşa, să prinzi şi să omori omu'? 


— N-am vrut, a îngăimat Milva, lăsându-şi braţul în jos şi 
albindu-se ca varul. 


Apoi a făcut ceva la care nu se aştepta nimeni. S-a întors, s-a 
răsucit, şi şi-a aplecat fruntea pe menhir şi a vomitat violent. 


— Ce-a păţit? 

— O uşoară traumă a creierului, a spus Regis, ridicându-se şi 
legându-şi traista. Craniul este intact. Şi-a recăpătat deja 
cunoştinţa. lşi aminteşte ce s-a întâmplat şi cum îl cheamă. 
Este de bun augur. 

Emoţiile coniţei Milva nu au, din fericire, niciun sens. 


Vrăjitorul a aruncat o privire spre săgetătoarea care stătea 
sub o stâncă, cu ochii pierduţi în depărtare. 


— Dar nu eo fată delicată, capabilă de asemenea emoţii, a 
murmurat el. Eu mai degrabă aş da vina pe ginarsul cu 
mătrăgună pe care l-am băutiieri. 


— A mai vărsat şi mai înainte, a şoptit Zoltan. Alaltăieri, în 
Zori. 


Toată lumea dormea încă. Cred că de la ciupercile pe care le- 
am mâncat la Turlough. Şi eu am avut dureri de stomac vreo 
două zile. 


Regis i-a aruncat o privire ciudată vrăjitorului pe sub 
sprâncenele stufoase şi a zâmbit enigmatic, în timp ce se 
înfăşură în mantia de lână 


neagră. Geralt s-a apropiat de Milva, dregându-şi glasul. 
— Cum te simţi? 
— Naşpa! Da' flăcău'? 


— N-are nimic. Şi-a revenit. Totuşi, Regis i-a interzis să se 
ridice. 


Ţăranii fac o targă, îl ducem înapoi în tabără între doi cai. 
— Luaţi-l pe-al meu. 


— Am înhămat iapa şi pe Pegaz. Sunt mai paşnici. Ridică-te, 
e timpul 


— 135 — 
să pornim. 


Compania, acum mult mai mare, aducea cu un cortegiu 
funerar şi avansa în ritm de înmormântare. 


— Ce zici de povestea lor cu vampiri? l-a întrebat Zoltan 
Chivay pe vrăjitor. Tu chiar crezi? 


— N-am văzut victimele. Nu zic nimic. 


— E limpede ca bună ziua, a spus Jaskier cu convingere. 
Sătenii au spus că cei ucişi au fost făcuţi bucăţi. Un vampir 
nu face aşa ceva. El îşi plantează caninii în arterele lor şi le 
suge sângele, lăsându-le două 


urme de colţi. De cele mai multe ori, victima supravieţuieşte. 
Am citit într-o carte de specialitate. Am văzut şi o gravură cu 
semnele de muşcătură lăsate de un vampir pe gâtul lung al 
fecioarelor tinere. Nu-i aşa, Geralt? 


— Ce să spun? Nu le-am văzut. Şi nici despre fecioare nu 
ştiu prea multe. 


— Nu-ţi bate joc de noi! Trebuie să fi văzut de mai multe ori 
urme de muşcătură de vampir. Ai avut de-a face vreodată, 
din întâmplare, cu un vampir care şi-a tăiat victimele în 
bucăţi? 


— Nu. Asta nu se poate. 


— Cel puţin, nu la vampirii superiori, a completat Emiel 
Regis blajin. 


Din câte ştiu, nici alpii, nici catacanii, nici mulele, nici 
bruxele şi nici nosferaţii nu-şi atacă atât de atroce victimele. 
Pe de altă parte, flederele şi ekimmele se străduiesc destul 
cu rămăşiţele lor. 


— Bravo! l-a privit Geralt uluit. N-ai omis niciun tip de 
vampir. Şi n-ai pomenit niciunul dintre cei mitici, existenţi 
doar în legende. 


Cunoştinţele tale din domeniu sunt impresionante, într- 
adevăr. Nu se poate, aşadar, să nu ştii că în climatul nostru 
nu întâlnim fledere şi nici ekimme. 


— Păi, cum vine asta? a izbucnit Zoltan, fluturându-şi parul 
din lemn de plop tremurător în toate direcţiile. Ş-atunci, cine 
a despicat în climatul nostru femeia şi plodul? S-au tăiat 
singuri în bucăţi, de disperare? 


— Lista monştrilor cărora li se poate atribui această cruzime 
e destul de lungă. Începe cu o serie de câini sălbatici, o 
pacoste destul de obişnuită în vremuri de război. Nu vă 
puteţi închipui de ce sunt capabili astfel de câini. Jumătate 
dintre victimele care sunt puse pe seama presupuşilor 
monştri sunt, de fapt, ale porcilor sălbatici. 


— Deci exclus să fie un monstru? 

— 136 — 

— Exclus. Poate fi un strigoi, un harp, un graveir, un ghul... 
— Nu vampir? 

— Nu prea. 


— Ţăranii spuneau de nu ştiu ce preot, a amintit Percival 
Schuttenbach. Preoţii se pricep la vampiri? 


— Unii se pricep la multe şi chiar bine, de regulă sfatul lor 
merită 


ascultat. Dar nu putem să-i punem în aceeaşi oală pe toţi. 


— În niciun caz nu pe cei care cutreieră pădurile în 
compania fugarilor, a punctat piticanul. In această situaţie, 
este vorba, fără 


îndoială, despre un pustnic singuratic, care a luat-o razna. A 
condus o expediţie până în cimitirul tău, Regis. Când îţi 
adunai rădăcinile de mandragoră pe lună plină, n-ai 
observat niciodată un vampir? Nici măcar unul micuţ? Nici 
măcar atâtica? 


— Nu, niciodată, a răspuns bărbierul zâmbind cu jumătate 
de gură. 


Dar nici n-ar fi de mirare. După cum tocmai aţi auzit din 
gurile sătenilor, vampirul are aripi de liliac şi zboară pe 
întuneric, fără niciun foşnet sau fâlfâit. Puteam să-l ratez cu 
uşurinţă. 


— Sau să-l vezi cu aceeaşi uşurinţă acolo unde nu este, a 
confirmat Geralt. Când eram mai tânăr, mi-am pierdut 
timpul şi energia luândumă după halucinaţiile şi superstiţiile 
descrise foarte pitoresc de un sat întreg, în frunte cu 
primarul. Cândva am locuit două luni într-un castel despre 
care se presupunea că era bântuit de un vampir. Bineînţeles 
că 


n-a fost niciun vampir... Dar eu mi-am pus burta la cale. 


— Dar fără doar şi poate că v-aţi confruntat şi cu situaţii în 
care zvonurile s-au adeverit, a spus Regis fără să se uite la 
vrăjitor. Atunci, bănuiesc, nu ţi-ai irosit timpul şi energia. 
Monstrul a murit pur şi simplu de spada ta, nu? 


— S-a întâmplat. 


— Într-un fel sau altul, a comentat Zoltan, ţăranii au noroc. 
Mă 


gândesc să-i aşteptăm pe Munro Bruys şi pe-ai lui în tabără, 
că un mic popas nu strică niciodată. Ucigaşului femeii şi al 
copilului n-o să-i fie prea bine cu un vrăjitor în tabără. 


— Dacă tot ai adus vorba, le-a cerut Geralt, vă rog frumos să 
nu strigaţi în gura mare cu ce mă ocup şi cum mă cheamă. 
Te rog mai ales pe tine, Jaskier. 


— Cum doreşti, a fost de acord piticanul, dând din cap. Ai tu 
motivele tale. Bine că ne-ai avertizat, pentru că deja se vede 
tabăra. 


— Şi se aude, a confirmat Milva, ieşind în cele din urmă din 
tăcerea 


— 137 — 
ei prelungită. Ce tărăboi fac, te îngrozesc! 


— Ce ajunge la urechile noastre, a perorat Jaskier, este 
simfonia tipică a taberelor fugare. Ca de obicei, e emisă din 
câteva sute de gâturi umane, precum şi de o mulţime de 
vaci, gâşte şi oi. Partea solo e interpretată de femei 
cicălitoare, copii zumzăitori, un cocoş cântător şi, dacă nu 
mă înşel, un măgar căruia i se agăţase un ciulin sub coadă. 


Titlul simfoniei: Gloată umană luptând pentru supravieţuire. 


— Simfonia, a intervenit Regis, umflându-şi nările nasului 
său aristocratic, este, ca de obicei, acustico-olfactivă. 
Dinspre gloata care luptă pentru supravieţuire exală 
mirosuri caracteristice: aroma dulce de varză gătită, legumă, 
fără de care, aparent, nu-i chip să 


supravieţuieşti. Un accent specific e dat de mirosul nevoilor 
fiziologice, satisfăcute oriunde, cel mai adesea în jurul 
taberei... N-am reuşit niciodată să înţeleg de ce lupta pentru 
supravieţuire a fost însoţită 


mereu de o reticenţă în săparea latrinelor. 


— Lua-te-ar naiba să te ia cu toată logica ta! s-a înfuriat 
Milva. La ce bun toate aceste cuvinte sofisticate, când e 
suficient să rezumăm cazul spunând că pute a căcat şi a 
varză! 


— Căcatul şi varza merg mereu mână-n mână, a adăugat 
sentenţios Percival Schuttenbach. Unul îl urmează pe 
celălalt. Perpetuum mobile. 


De cum au trecut pragul taberei gălăgioase şi puturoase, 
printre focuri, căruţe şi barăci, nou-veniţii au devenit 
atracţia tuturor fugarilor îmbulziţi acolo. Să tot fi fost vreo 
două sute, poate chiar mai mult. 


Rapid şi imprevizibil, interesul provocat de apariţia lor a 
crescut: dintr-odată cineva a strigat, altcineva a ţipat, cineva 
a sărit în gâtul altcuiva, cineva a râs sălbatic, iar altcineva a 
răcnit la fel de sălbatic. A urmat un vacarm de nedescris. 
După haosul de glasuri amestecate de bărbaţi, femei şi 
copii, a fost greu să se tragă o concluzie, însă în cele din 
urmă s-a clarificat despre ce era vorba. Două dintre femeile 
din Kern, care călătoreau cu nou-veniţii, şi-au găsit în tabără 
soţul, respectiv fratele, pe care îi crezuseră morţi sau 
dispăruţi în turbulenţele războiului. Bucuria şi lacrimile nu 
se mai terminau. 


— Doar în viaţa reală poţi avea parte de ceva atât de banal 
şi melodramatic, a filosofat Jaskier cu convingere, indicând 
cu degetul scena patetică. Dacă aş încerca să închei aşa una 
dintre baladele mele, aş fi ridiculizat fără scrupule. 


— Fără doar şi poate, a confirmat Zoltan. Totuşi, ceva atât de 
banal 


— 138 — 


bucură inima. Parcă-ţi cântă sufletul când îi surâde soarta 
cuiva chinuit. Ei bine, cel puţin nu trebuie să ne mai facem 
griji pentru aceste femei. Au mers cu noi mult timp, pentru a 
ajunge în sfârşit la destinaţie. Hai, nu mai avem de ce să 
rămânem aici. 


Vrăjitorul s-a gândit o clipă să le propună să amâne 
plecarea, în ideea că poate una sau cealaltă dintre femei ar 
dori să-şi arate recunoştinţa faţă de piticani şi să le 
mulţumească pentru ajutor. A renunţat, totuşi, pentru că nu 
exista nimic care să sugereze că s-ar întâmpla aşa ceva. 
Entuziasmate de reîntâlnire, femeile nu le mai acordau nicio 
atenţie. 


— La ce te aştepţi? i-a aruncat iute o privire Zoltan. Să te 
acopere cu flori în semn de recunoştinţă? Să te ungă cu 
miere? S-o ştergem de-aici, că nu-i de noi. 


— Ai o înţelepciune nemaipomenită. 

N-au mers prea departe. l-a oprit un strigăt de copil. Fetiţa 
cu codițe împletite şi pistrui i-a ajuns. Gâfâia, ţinând în 
mână un buchet enorm de flori de câmp. 


— Mulţumesc că aţi avut grijă de mine, de frăţiorul meu şi 
de mama! 


a strigat ea. Că aţi fost buni cu noi... şi pentru tot. Am cules 
flori pentru voi. 


— Mulţumim, a spus Zoltan Chivay. 


— Sunteţi buni, a adăugat fata, cu vârful codiţei împletite 
între buze. 


Nu cred deloc ce mi-a spus mătuşa. Nu sunteţi nişte gnomi 
scârboşi de sub pământ. Tu nu eşti un mutant cu păr 


cenuşiu, apărut din iad, iar tu, unchiule Jaskier, nu eşti deloc 
un curcan scandalagiu. Mătuşa mea nare dreptate. lar tu, 
mătuşă Maria, nu eşti o panaramă cu arc şi săgeată, eşti 
doar mătuşa Maria şi te iubesc. Pentru tine am cules cele 
mai frumoase flori. 


— Mulţumesc, a spus Milva, pe un ton uşor modificat. 


— Îţi mulţumim cu toţii, a repetat Zoltan. Hei, Percival, 
gnomule scârbos de sub pământ! Dă-i copilei un dar de 
rămas-bun! Ceva de amintire. N-ai nicio piatră prin 
buzunare? 


— Am. Ţine, domniţă! Acesta e un silicat de beriliu, numit în 
mod popular... 


— .„.„„smarald, a terminat piticanul. Nu zăpăci copila cu 
cuvinte pompoase, oricum nu le ţine minte. 


— Cât de frumoasă e! Verzuie! Vă mulţumesc, vă mulţumesc 
foarte mult! 


— 139 — 
— S-o porţi sănătoasă! 


— Şi să n-o pierzi! a murmurat Jaskier. Pietricica asta 
valorează cât o mică fermă. 


— Ei, na! 

Zoltan a legat la pălărie florile de câmp de la fetiţă. 

— O piatră-i o simplă piatră, ce atâta pălăvrăgeală. S-o porţi 
sănătoasă, fetiţă! lar noi, hai într-un colţ, la margine, să-i 


aşteptăm pe Bruys, pe Yazon Varda şi pe ceilalţi. Ar trebui să 
apară dintr-un moment în altul. Ciudat că le ia atât să 


ajungă! Am uitat, la naiba, să le iau cărţile. Pun rămăşag că 
s-au oprit pe undeva şi joacă gvint! 


— Tre' să hrănim caii, a spus Milva. Şi să-i adăpăm. Să 
mergem la râu. 


— Poate ne adăpăm şi noi cu ceva cald, a adăugat Jaskier. 
Percival, ia dă tu o raită în jurul taberei şi pune-ţi nasul la 
treabă! Să halim şi noi unde se găteşte mai bine. 


Spre uimirea lor, accesul la râu era împrejmuit şi păzit. 
Sătenii blocaseră jgheabul şi cereau câte un groş pe cal. 
Milva şi Zoltan s-au înfuriat, dar Geralt, care evita scandalul 
şi publicitatea aferentă, i-a calmat, iar Jaskier a scotocit 
după monedele din fundul buzunarului. 


Nu după mult timp a apărut Percival, mânios şi posomorât. 
— Ai găsit ceva de-ale gurii? 


Gnomul şi-a suflat nasul, şi-a şters degetele de lâna unei oi 
care trecea. 


— Am găsit. Dar nu ştiu dacă o să ne săturăm. Trebuie să 
plătim pentru toate alea aici şi au nişte preţuri de te doare 
capul. Făină de grâu şi păsat, o coroană litra. Două nobile un 
blid de supă. Un castronel de hamsii prinse în Chotla costă 
cât un lighean de somon afumat în Dillingen... 


— Dar nutreţul pentru cai? 
— Un taler măsura de ovăz. 
— Cât? a sărit piticanul. 


— Cât, cât! s-a înfuriat Milva. Întreabă caii cât! O să cadă din 
picioare dacă mai rămân doar cu iarba păscută. Şi, colac 


peste pupăză, aici nici iarbă nu-i. 


Nu era chip să mai discuţi, când era evident. Nici negocierea 
acerbă 


cu sătenii care aveau ovăz n-a avut rost. Omul s-a ales cu 
ultimii bani de la Jaskier şi cu câteva vorbe de ocară de la 
Zoltan, cărora nu le-a acordat atenţie şi de care nu s-a lăsat 
tulburat. Caii, pe de altă parte, şi- 


=140;= 
au băgat pofticioşi botul în sacii cu ovăz. 


— A naibii potlogărie! a strigat piticanul, vărsându-şi oful pe 
roţile căruţelor care treceau. Te miri că ne dau voie să 
respirăm aerul fără să 


ne ceară o jumătate de groş pe inspiraţie! Sau o cincană 
pentru a ne face nevoile! 


— lar treaba mare, a declarat Regis extrem de serios, are 
preţul ei. 


Vedeţi prelata întinsă pe bețe? Şi omul de alături? Vinde 
nurii fiicei sale. Preţul e negociabil. L-am văzut acceptând o 
găină acum o clipă. 


— Nu prezic nimic bun pentru rasa voastră, oameni buni, a 
spus Zoltan Chivay posomorât. Orice creatură rezonabilă de 
pe pământ se întoarce la semenii ei când se scufundă în 
sărăcie, mizerie şi nenorocire, pentru că e mai uşor să 
depăşească vremurile grele printre ai săi, ajutându-se unii 
pe alţii. Dar oamenii, uitaţi-vă şi voi, încearcă să 


profite unul de mizeria celuilalt. Când e foamete, în loc să-şi 
împartă 


frăţeşte alimentele, ei mănâncă departe de cei slabi. Un 
astfel de proces se observă la lupi, permite supraviețuirea 
celui mai puternic şi mai sănătos animal. Dar, în cadrul 
raselor rezonabile, o astfel de selecţie de obicei face posibilă 
supraviețuirea şi dominarea celor mai mari ticăloşi. Trageţi 
singuri concluziile şi faceţi predicțiile. 


Jaskier s-a opus violent, exemplificând cu şarlatanii şi mai 
mari comise de piticani şi cu felurile lor diverse de a-şi face 
interesele, dar Zoltan şi Percival l-au redus la tăcere, 
lansându-se în imitarea la unison şi cu vervă a animalelor de 
companie deosebit de zgomotoase, metodă comună tuturor 
raselor de a-şi exprima disprețul faţă de argumentele 
adversarului. Sfadei i-a pus capăt brusc apariţia unui mic 
grup de ţărani, condus de vânătorul de vampiri pe care îl 
cunoşteau deja, cu pălăria slinoasă. 


— În legătură cu ChodaKk... A spus unul dintre săteni. 
— Nu cumpărăm, au murmurat piticanul şi gnomul la unison. 


— E vorba despre omul căruia i-aţi spart capu', a zis repede 
al doilea sătean. Vrem să-l însurăm. 


— N-am nimic împotrivă, a replicat brusc Zoltan. Îi urez 
toată 


fericirea din lume în noua viaţă. Sănătate, noroc şi 
bunăstare! 


— Şi cât mai mulţi Chodăkei! a adăugat Jaskier. 


— Păi, cum vine asta? le-a atras atenţia săteanul. Vouă vă 
arde de glume. Cum o să se mai însoare acum? Când el, 
după lovitura de la creier, nu mai poate să deosebească ziua 
de noapte. 


— Ei bine, nu-i chiar atât de rău, a îngăimat Milva, cu ochii 
în 


TA 


pământ. Mi se pare că deja îi e mai bine. Mult mai bine decât 
i-a fost în zori. 


— Nu ştiu cum i-a fost lui Chodak în zori, a spus bărbatul. 
Da' ce-am văzut eu cu ochii mei era că el stătea în faţa oiştii 
de la căruţă şi îi spunea că e fată drăguță. Ah, da' ce mai 
tura-vura? Pe scurt, plătiţi amendă! 


— Ce? 


— Când ucide un ţăran, un cavaler trebuie să plătească 
amendă. 


Asta-i legea. 
— Nu sunt un cavaler! a exclamat Milva. 


— Asta, în primul rând, a intervenit Jaskier. În al doilea rând, 
a fost un accident. În al treilea rând, Chodak e în viaţă, aşa 
că nu poate fi vorba despre amendă, ci despre o răsplată, 
adică despăgubire. lar, în al patrulea rând, nu avem bani. 


— Atunci, ne daţi caii. 


— Zău? a răspuns Milva şi ochii i s-au îngustat ameninţător. 
V-aţi pierdut minţile cu toţii? la vedeţi că întreceţi măsura! 


— Zzz-zzda mă-sii! a strigat Feldmareşalul Duda. 


— Oh, pasărea a pus punctul pe „i”, a comentat Zoltan 
Chivay, accentuând fiecare silabă în timp ce bătea tactul pe 
toporul de la brâu. 


Ştiţi, conaşilor plugari, că nici eu nu am cea mai bună părere 
despre mamele indivizilor care se gândesc doar la profit, 
chiar dacă trebuie să 


se îmbogăţească pe spinarea unui prieten care s-a ales cu 
capul spart. 


Spălaţi putina, oameni buni! Dacă plecaţi imediat, vă 
făgăduiesc că nu vă urmăresc. 


— Dacă nu vreţi să plătiţi, atunci staboru' nost' osăvă 
judece. 


Piticanul a scrâşnit din dinţi şi era pe cale să pună mâna pe 
coada toporului când Geralt i-a dat un cot. 


— Uşurel! Aşa vreţi să rezolvaţi problema? Omorându-i? 
— Cum să-i omorâm? E de-ajuns dacă-i stâlcim. 


— Pân-aici, la naiba! a şuierat vrăjitorul, după care s-a întors 
spre ţăran. Cine conduce staborul despre care pomeneaţi? 


— Hector Laabs, starostele taberei, primarul târgului Breza, 
care a ars din temelii. 


— Duceţi-vă la el, atunci! O să ajungem noi la o învoială. 

— Acuşa-i ocupat, a răspuns ţăranul. judecă o vrăjitoare. loti, 
vedeţi lumea de lângă arţaru' ăla? Au prins-o pe vrăjitoare 
cu vampiru'. 


— lar o ia de la capăt cu vampirii! Jaskier şi-a încrucişat 
mâinile. Aţi 


= A Dia 


auzit? O ţine tot pe-a lui. Când nu sapă prin cimitire, 
vânează 


vrăjitoare, aliatele vampirilor. Oameni buni, mai degrabă 
decât să araţi, să însămânţaţi şi să recoltaţi, n-ar fi mai bine 
să vă faceţi vrăjitori? 


— N-aveţi decât să ne luaţi în râs cât vreţi. Avem un preot 
aici, iar un preot este mai sigur decât un vrăjitor. Preotu' a 
spus că vampiru' şi-a făcut întotdeauna lucrarea împreună 
cu o vrăjitoare. Vrăjitoarea cheamă victimele şi i le arată, 

apoi le leagă la ochi, astfel încât să nu poată vedea nimic. 


— Şi am aflat că tocmai aşa şi e, a adăugat al doilea. Am 
descoperit o vrăjitoare trădătoare printre noi. Da' preotu' a 
prins-o cu vrăji şi o s-o ardem de îndată. 


— Păi, altfel cum? a fost de acord vrăjitorul. Hai să vedem 
care-i treaba cu staborul vostru. Discutăm cu jupânul 
staroste despre accidentul căruia i-a căzut victimă 
nefericitul de Chodak. Luăm în considerare o compensație 
adecvată. Nu-i aşa, Percival? Pun rămăşag că mai găsim o 
pietricică prin buzunarele tale. Arătaţi-ne drumul, oameni 
buni! 


Cortegiul a pornit-o spre arțarul cu coroană bogată, sub care 
se adunase o gloată uriaşă. Vrăjitorul, rămas puţin în urmă, a 
încercat să 


se angajeze într-o conversaţie cu unul dintre prietenii cu 
aspect rece. 


— Cine este vrăjitoarea pe care au prins-o? Chiar se pricepea 
la magie? 


— Hei, conaşule, a bombănit săteanul, ce ştiu eu? E o 
vagaboandă 


fata asta, o străină. Din câte mi-am dat seama, nu e întreagă 
la minte. E 


foarte dezvoltată, dar tot cu copiii îşi petrece timpu”... şi 
apoi, e ca un copil, când i se pune o întrebare, se uită la tine 
fără să priceapă nimic, nu zice nici laie, nici bălaie. Da' mai 
mult nu ştiu. Toată lumea cică se dedă la destrăbălări cu 
vampirul şi face vrăji. 


— Toată lumea, mai puţin ea, a precizat Regis cu o voce 
joasă, trecând pe lângă vrăjitor. Când a fost interogată, nu a 
priceput nimic din ce au întrebat-o, n-a zis nici pâs. Eu aşa 
presupun. 


Timpul se scurgea, erau deja sub coroana arţarului, aşa că n- 
a mai fost vreme de cules informaţii. Au fost lăsaţi să treacă 
prin mulţime, ce-i drept cu ajutorul lui Zoltan şi a parului său 
impunător. 


De scara căruţei încărcate cu desagi era legată o fată de 
vreo şaisprezece ani, cu braţele întinse. Abia atingea 
pământul cu vârfurile picioarelor. În momentul când au sosit 
ei, i-au sfâşiat cămaşa de pe umerii subţiri, la care fata 
atârnată a reacţionat rotindu-şi ochii 


=143 = 


înspăimântați, chicotind şi plângând într-un amestec 
prostesc. 


Alături era aprins un rug. Cineva sufla cu sârg în jar, în timp 
ce altul, cu ajutorul unor cleşti, lua potcoave pe care le 
punea cu un gest religios în foc. Vocea preotului, plină de 
emoție, s-a ridicat deasupra mulţimii. 


— Vrăjitoare netrebnică! Femeie nefericită! Recunoaşte 
adevărul! 


Ah! Uitaţi-vă la ea, oameni buni, a băut o fiertură satanică! 
Uitaţi-vă la ea! | se citea vrăjitori pe faţă! 


Preotul era subţire, uscat la chip şi întunecat ca un peşte 
afumat. 


Purta o sutană neagră, care flutura pe el ca pe un par.Un 
simbol sacru îi strălucea la gât. Geralt nu vedea ce divinitate 
e, nici nu ştia nimic despre simboluri. Panteonul, care în 
ultima vreme se înălța rapid, nu-l interesa prea mult. Dar 
preotul aparţinea, fără îndoială, uneia dintre noile secte 
religioase. Femeile mai în vârstă aveau treburi mai 
importante decât să urmărească fete, să le lege de căruţe şi 
să le amenințe cu bâta superstiţioasă. 


— De când lumea, femeia este izvorul răului, unealta 
Haosului, aliat în complotul împotriva lumii şi a rasei umane! 
Femeia e condusă 


numai de poftele trupeşti! 


De aceea îi slujeşte cu bucurie pe demoni, pentru a le 
satisface dorinţele şi poftele lor împotriva naturii! 


— În curând vom afla mai mult despre femei, a bombănit 
Regis. 


Aceasta este o adevărată fobie, într-o formă pur clinică. 
Sigur că 


bărbaţii sfinţi trebuie să viseze adesea la vagina dentata. 

— Pun rămăşag că e mai râu, a îngăimat Jaskier. Bag mâna-n 
foc că, şi când e treaz, visează întruna la una normală, fără 
dinţi. Şi sămânţa îi urcă la creier. 


— Şi biata fată plăteşte pentru asta! 


— Dacă nu se găseşte nimenea, a spus Milva printre dinţi, 
care să-l oprească pe idiotul ăsta negru. 


Jaskier s-a întors ostentativ şi cu speranţă spre vrăjitor, dar 
Geralt i-a evitat privirea. 


— Şi de la cine, mă rog, dacă nu de la femeile magiciene, vin 
neplăcerile şi nenorocirile noastre curente? a continuat 
preotul. Nu magicienele de la Curtea împăraţilor au trădat 
pe insula Thanedd şi au urzit atacul asupra regelui 
Redaniei? Cine altcineva a asmuţit Veveriţele pe noi, dacă 
nu magiciana elfă din Dol Blathanna? lată unde-am ajuns, 
dacă am avut încredere oarbă în magiciene! Dacă le-am 


=144;= 


tolerat practicile scârboase! Dacă am închis ochii la 
samavolnicia, la aroganţa, la huzurul lor! Şi cine e de vină? 
Regii! Năuciţi de puterea lor, i-au renegat pe zei, i-au 
alungat pe preoţi, i-au scos de prin consilii şi le-au umplut 
de onoruri şi aur pe magiciene! Şi acum suportă 


consecinţele! 


— Aha! Aici zace îngropat vampirul, a spus Jaskier. Te-ai 
înşelat, Regis. Este vorba despre politică, nu despre vagin. 


— Şi despre bani, a adăugat Zoltan Chivay. 


— Chiar aşa, a strigat preotul. Eu vă spun, înainte de a intra 
în luptă 


cu Nilfgaardul, să ne curăţăm noi ograda de spurcăciunile 
astea! Să le ardem cu fierul încins! Să le trecem prin botezul 
focului! Pe cei care se ocupă de vrăji să nu-i lăsăm să 
trăiască! 


— Nu-i lăsăm! Pe rug cu ea! 
Fata, legată de căruţă, râdea isteric şi dădea ochii peste cap. 


— Uşurel, uşurel, lăsaţi-o mai moale! a intervenit un sătean 
imens, până atunci tăcut, în jurul căruia se adunase un mic 
grup de bărbaţi la fel de tăcuţi şi de femei posomorâte. Până 
acum n-am auzit decât ţipete. Să ţipe poate oricine, până şi 
ciorile. De la dumneata, sfinţia ta, ne aşteptăm la mai mult 
respect decât de la o cioară. 


— Îmi tăgăduieşti vorbele, staroste Laabs? Vorbele unui 
preot? 


— Nu tăgăduiesc nimic, a scuipat uriaşul pe pământ, 
trăgându-şi pantalonii de lână. Fătuca asta-i o orfană fără 
căpătâi, n-am nimic cu ea. Dacă se demonstrează că trăieşte 
cu vampiru', luaţi-o şi omorâţi-o! 


Dar, cât timp oblăduiesc tabăra asta, n-o să îngădui să fie 
asupriţi cei nevinovaţi. Dacă vreţi să pedepsiţi, aduceţi 
dovezi ale vinovâăţiei. 


— O să-ţi aduc! a strigat preotul, făcându-le semn gealaţilor 
săi, cei care puseseră potcoavele în foc cu puţin timp 
înainte. O să vă aduc înaintea ochilor dovada de netăgăduit! 
Ţie, Laabs, şi tuturor celor de faţă! 


Gealaţii au adus din spatele căruţei un ceaun înnegrit de 
funingine şi l-au pus pe pământ. 


— lată dovada! a strigat preotul, răsturnând cu un şut 
ceaunul. 


O zeamă limpede s-a vărsat pe pământ, împrăştiind pe nisip 
bucăţi de morcov, frunzele unor buruieni greu de recunoscut 
şi câteva oscioare. 


— Vrăjitoarea prepara un decoct magic! Un elixir datorită 
căruia putea să zboare prin aer! Până la drăguţul său 
vampir, ca să se dedea la desfrânare şi să pună la cale alte 
crime! Ştiu căile şi mijloacele 


— 145 — 


vrăjitorilor, ştiu şi din ce e decoctul! Vrăjitoarea a gătit un 
motan viu! 


Mulțimea a oftat oripilată. 


— Ce macabru! dârdâia Jaskier. Să găteşti o fiinţă vie? Îmi 
era milă 


de fată, dar a mers prea departe... 
— Ţine-ţi gura! l-a admonestat Milva. 


— lată dovada! a continuat preotul emfatic, ridicând un 
oscior din balta aburindă. lată dovada incontestabilă! Un os 
de motan! 


— Ăsta-i un os de pasăre, l-a contrazis calm Zoltan Chivay, 
mijind ochii. De gaiţă, din câte văd eu, sau de porumbel. 
Fătuca îşi gătea o supică şi atâta tot! 


— Taci, pitican păgân! a pufnit preotul. Nu huli, c-o să te 
asuprească 


zeii prin mâinile oamenilor evlavioşi! E o fiertură din motan, 
ştiu eu ce spun! 


— Din motan! Bineînţeles că din motan! au urlat sătenii, 
care-l înconjurau pe preot. Fătuca avea un motan! Un motan 
negru! Toată 


lumea l-a văzut! Era întotdeauna în urma ei! Şi unde-i 
motanu' acu'? 


Nu-i! Înseamnă că l-a gătit! 

— L-a gătit! L-a făcut rasol! 

— Chiar aşa! Vrăjitoarea a făcut rasolel de motănel! 

— Nu mai tre' altă dovadă! Pe rug cu vrăjitoarea! Dar mai 
întâi schingiuiala! Să spună tot, şi laptele pe care l-a supt de 
la mă-sa! 


— Zzz-zzda mă-sii... a strigat Feldmareşalul Duda. 


— Păcat de motan! a spus brusc Percival Schuttenbach cu 
voce tare. 


Tare drăgălaş! Blăniţă strălucitoare ca antracitul, ochii ca 
două 


crisoberile, mustăţi lungi şi coadă grasă ca un baston de 
jandarm! Ca dintr-o carte. Bun de vânat şoareci cu 
nemiluita! 


Sătenii au înlemnit. 


— Şi de unde ştii dumneata, conaşule gnom? l-a întrebat 
unul. De unde ştii dumneata cum arăta motanu'? 


Percival Schuttenbach şi-a suflat nasul şi şi-a şters degetele 
pe cracul pantalonilor. 


— Pentru că stă acolo, în căruţă. În spatele vostru. 


Sătenii s-au întors ca la un ordin, murmurând în timp ce 
priveau motanul cocoţat pe desagi. Fără să se sinchisească 


de interesul stârnit, motanul şi-a pus lăbuţa din spate 
vertical şi se concentra să-şi lingă 


fundul. 


— După cum vedeţi, a răsunat vocea lui Zoltan Chivay în 
tăcerea absolută, dovada de netăgăduit vrea să fie pupată 
sub coadă, omul 


146 


zeilor. Oare care o să fie a doua dovadă? Poate o mâţă? Ar fi 
frumos, îi împerechem, o să se înmulțească de niciun 
şoarece n-o să se mai apropie de hambarul de grâne mai 
mult de jumătate de milă. 


Unii săteni mustăceau, alţii, printre care şi Hector Laabs, 
chicoteau făţiş. Preotul se înroşea. 


— O să te ţin minte, hulitorule! a strigat, arătându-i degetul 
arătător piticanului. Neruşinatule! Creatură a întunericului! 
De unde ai ieşit? 


Poate că şi tu te-ai înhăitat cu vampirul? Aşteaptă, o 
pedepsim pe vrăjitoare şi apoi ne ocupăm şi de tine! Dar mai 
întâi s-o judecăm pe ea! Potcoavele sunt aruncate deja 
printre cărbuni, să vedem ce-o să ne mărturisească 
păcătoasa când pielea ei împuţită o să înceapă să 


sfârâie! Vă garantez că o să recunoască singură că e 
vinovată de crimele vrăjitoreşti, oare mai trebuie alte dovezi, 
în afară de recunoaşterea vinovăţiei? 


— Tre', tre', a spus Hector Laabs. Păi, sfinţia ta, dacă ţi s-ar 
pune sub tălpi potcoavele încinse, ai recunoaşte şi că te-ai 
regulat cu o iapă. Pfui, la naiba! Omul zeilor, da' vorbeşte ca 
un măcelar! 


— Da, sunt omul zeilor! a strigat preotul peste rumoarea 
crescândă 


a sătenilor. Cred în dreptatea divină, în pedeapsa şi în 
răzbunarea zeilor! Şi în judecata zeilor! Fie ca vrăjitoarea să 
fie supusă judecății divine! 


— Bună idee! a tunat vrăjitorul, ieşind din mulţime. 


Preotul l-a măsurat cu o privire maliţioasă, iar sătenii rămaşi 
cu gura căscată n-au scos o vorbă. 


— Judecata lui Dumnezeu, a continuat Geralt în tăcerea 
absolută, este fără părtinire şi nu poate fi pusă la îndoială. Şi 
ordaliile sunt acceptate de tribunalele civile şi au regulile 
lor. Aceste reguli spun că, în cazul în care acuzaţia e 
îndreptată împotriva unei femei, unui copil, unui vârstnic 
sau unei persoane lipsite de rațiune, poate avea un apărător. 
Nu-i aşa, staroste Laabs? Prin urmare, eu mă ofer ca 
apărător. Să delimităm terenul. Cine e sigur de vina fetei şi 
nu se teme de judecata divină să vină să se lupte cu mine! 


— Ha! a exclamat preotul, măsurându-l cu aceeaşi privire. 
Nu eşti prea viclean, străine nobil? Provoci la duel? Se vede 
de la o poştă că 


eşti un bătăuş, un spadasin! Cu spada ta de bandit vrei să 
aduci judecata divină? 


— Dacă nu-ţi place spada, Sfinţia Ta, a vorbit Zoltan Chivay 
tărăgănat, stând alături de Geralt, şi dacă nu-ţi convine 
jupânul, poate 


4 = 


mă preferi pe mine. Să poftească cel care o acuză pe fată să 
ne batem cu topoarele! 


— Sau cu mine cu arcu', a ieşit din mulţime şi Milva, cu ochii 
mijiţi. 


Dintr-o săgetătură, de la o sută de paşi. 


— Vedeţi, oameni buni, cum se înmulţesc apărătorii 
vrăjitoarei? a strigat preotul, după care s-a întors 
schimonosindu-şi faţa cu un zâmbet complice. Bine, 
ticăloşilor, vă accept pentru ordalii pe tustrei. 


Să facem judecata divină, să stabilim vina vrăjitoarei şi, în 
acelaşi timp, să vă punem la încercare virtuțile! Dar nu prin 
spadă, topor, suliță sau săgeată! Spuneţi că ştiţi regulile 
judecății divine? Le ştiu şi eu! Aici sunt potcoavele din jar, 
gata înroşite! Botezul focului! Haide, apărătorii vrăjitoarei! 
Cine îmi aduce o potcoavă din jar fără să aibă nici cea mai 
mică urmă de arsură, acela va dovedi că vrăjitoarea nu e 
vinovată. 


Dacă judecata divină o să arate altceva, atunci o să muriţi şi 
voi, şi ea. 


Am spus! 


Rumoarea stârnită de nemulţumirea starostelui Laabs şi a 
grupului său a fost înăbuşită de strigătele entuziaste ale 
majorităţii zdrobitoare a sătenilor adunaţi în spatele 
preotului, bucuroşi şi dornici să participe la marele 
spectacol. Milva s-a uitat la Zoltan, Zoltan, la vrăjitor, iar 
vrăjitorul, la cer şi apoi la Milva. 


— Crezi în zei? a întrebat-o în şoaptă. 


— Cred, a îngăimat săgetătoarea cu ochii la jar. Dar nu cred 
că vor să ne spargem capetele cu potcoave încinse. 


— De la rug până la nenorocitul ăla nu sunt mai mult de trei 
paşi, a şoptit printre dinţi Zoltan. O să suport într-un fel, am 
lucrat în turnătorie... În orice caz, rugaţi-vă la zeii ăia ai 
voştri... 


— Un moment! a pus mâna Emiel Regis pe umărul 
piticanului. 


Lăsaţi rugăciunile, până una-alta! 


Bărbierul s-a apropiat de foc, s-a înclinat în faţa preotului şi 
a publicului, după care s-a aplecat fără ezitare şi a băgat 
mâna în cărbunii încinşi. Mulțimea a strigat în cor, Zoltan a 
înjurat, Milva şi-a înfipt unghiile în braţul lui Geralt. Regis s-a 
ridicat şi s-a uitat liniştit la potcoava roşie din mână şi, fără 
să se grăbească, s-a apropiat de preot. 


Acesta s-a dat îndărăt, dar s-a ciocnit de sătenii din spatele 
lui. 


— Asta ai vrut, dacă nu mă înşel, sfinţia ta? l-a întrebat 
Regis, ridicând potcoava. Botezul focului? Dacă-i aşa, cred 
că judecata divină 


e limpede. Fata e nevinovată. Apărătorii ei sunt nevinovaţi. 
Şi eu, imaginaţi-vă, şi eu sunt nevinovat. 


— 148 — 


— Ara... ara... arată-ţi mâna... s-a bâlbâit preotul. Să vedem 
dacă nu-i arsă... 


Bărbierul a zâmbit ca pentru sine, după care şi-a trecut 
potcoava în mâna stângă, iar pe dreapta, complet 
sănătoasă, a arătat-o preotului în primul rând, apoi tuturor, 
ridicând-o cât mai sus. Mulțimea a ţipat. 


— A cui e potcoava? a întrebat Regis. Să vină proprietarul să 
şi-o ia! 


Nu i-a răspuns nimeni. 


— E treabă diabolică! a strigat preotul. Ori eşti vrăjitor, ori 
eşti diavol încarnat! 


Regis a aruncat potcoava pe pământ şi s-a întors. 


— Atunci, aruncaţi-mi un exorcism! a zis el tare. Vă dau voie. 
Dar judecata divină s-a arătat deja. Am auzit că ignorarea 
ordaliilor e o erezie. 


— Dispari, pleacă! a strigat preotul, fluturând o amuletă prin 
faţa bărbierului şi făcând gesturi cabalistice cu cealaltă 
mână. Du-te-n fundul iadului! Să se crape pământul sub 
picioarele tale...! 


— Pân-aici! a strigat Zoltan furios. Hei, oameni buni! 
Staroste Laabs! 


Cât mai aveţi de gând să asistați la mascaradă? Credeţi că... 
Un țipăt pătrunzător a întrerupt vocea piticanului. 
— Niiiilfgaaaaaard! 


— Vin călăreţi dinspre apus! Cavaleria! Vin nilfgaardienii! 
Salvaţi-vă 


cum puteţi! 


Într-o clipă, tabăra a devenit un adevărat talmeş-balmeş. 
Sătenii s-au repezit spre căruțele şi colibele lor, 
împiedicându-se şi împingânduse. Un răcnet puternic s-a 
înălţat la cer. 


— Caii noştri! a strigat Milva, făcându-şi loc prin mulţime cu 
pumnii şi palmele. Caii noştri, Vrăjitorule! După mine, iute! 


— Geralt! a strigat Jaskier. Ajutor! 


Mulțimea i-a împrăştiat ca un val de inundație şi, cât ai clipi 
din ochi, Milva a fost purtată de ea. Geralt, care îl ţinea pe 
Jaskier de guler, nu s-a lăsat tras de gloată, întrucât se 
prinsese la timp de căruţa de care era legată fata acuzată de 
vrăjitorie. Dar căruţa s-a zgâlţâit brusc şi s-a pus în mişcare, 
iar vrăjitorul şi poetul s-au trezit la pământ. Fata a dat din 
cap şi a râs isteric. În timp ce căruţa se îndepărta, râsul ei s- 
a stins treptat în vacarmul gloatei. 


— Ne zdrobesc! a strigat Jaskier, care zăcea la pământ. Ne 
strivesc! 


Ajutooooor! 


— Zzzda mă-sii! a şoptit încet şi invizibil Feldmareşalul 
Duda. 


— 149 — 


Geralt s-a uitat în sus, a scuipat nisipul din gură şi a asistat 
la o scenă comică. 


Doar patru persoane nu s-au alăturat panicii generale, dintre 
care una împotriva voinţei sale. Respectiv preotul, cu gâtul 
imobilizat ferm de mâna de fier a starostelui Hector Laabs. 
Ceilalţi doi erau Zoltan şi Percival. Cu o mişcare iute, gnomul 
a smuls o bucată din sutana preotului, în timp ce piticanul, 
înarmat cu un cleşte, a scos din foc o potcoavă încinsă ca să 
i-o bage în pantalonii omului sfinţit. Eliberat de strânsoarea 
lui Laabs, preotul a ţâşnit drept înainte ca o cometă cu 
coada fumegândă, răcnetele fiindu-i acoperite de hărmălaia 
mulţimii. 


Geralt a văzut cum starostele, piticanul şi gnomul au dat să 
se felicite pentru reuşita ordaliei, când direct pe ei s-a 
năpustit un nou val de ţărani panicaţi. Totul a dispărut apoi 
într-un nor de praf, vrăjitorul n-a mai văzut nimic, de fapt n- 
a mai avut timp să se uite în jur, fiind ocupat cu salvarea lui 
Jaskier, trântit din nou la pământ de un porc care orbecăia. 
Când s-a aplecat să-l ridice pe poet, lui Geralt i s-a aruncat o 
scară în spate, dintr-un car care trecea pe lângă ei. 
Greutatea l-a trântit la pământ şi, înainte să scape de ea, 
cincisprezece indivizi au trecut în fugă pe scară. Când a 
reuşit să se elibereze în cele din urmă, s-a răsturnat lângă el 
cu scrâşnete şi trosnituri un alt car, din care au căzut trei 
saci de făină de grâu - care, în aceste locuri, costa câte o 
coroană 


funtul. Sacii s-au desfăcut, iar peisajul s-a scufundat într-un 
nor alb. 


— Ridică-te, Geralt! a strigat trubadurul. Ridică-te, la naiba! 
— Nu pot, a gemut vrăjitorul, care, orbit de făina prețioasă, 
şi-a apucat cu ambele mâini genunchiul paralizat din nou de 
durere. 

Salvează-te, Jaskier... 


— Nu te părăsesc! 


Dinspre partea de vest a taberei ajungeau strigăte macabre 
amestecate cu ropote de copite şi nechezaturi de cai. 
Strigătele şi tropăielile suprapuse peste scrâşnetele şi 
zăngăniturile de lame ciocnite între ele s-au întețit dintr- 
odată. 


— O bătălie, a strigat poetul. Se luptă! 


— Cine? Cu cine? 


Geralt şi-a frecat ochii viguros ca să îndepărteze făina şi 
praful. Nu departe ceva ardea, le tăiau respiraţia căldura şi 
duhoarea de fum înecăcios. Ropotul se intensifica, pământul 
se cutremura. Primul lucru pe care l-a distins Geralt în norul 
de praf au fost zecile de cai galopând... peste tot în jur. A 
uitat de durere. 


— 150 — 


— Sub căruţă! Ascunde-te sub căruţă, Jaskier, că ne calcă în 
picioare! 


— Să nu ne mişcăm... a gâfâit poetul trântit la pământ. Să 
rămânem culcaţi... Am auzit că niciodată caii nu calcă în 
picioare un om culcat... 


— Nu sunt sigur, a oftat Geralt, că au auzit toţi caii. Sub 
căruţă! 


Repede! 


În momentul acela unul dintre cai, care nu părea informat 
despre ce spun oamenii, l-a lovit cu toată forţa într-o parte a 
craniului. În faţa ochilor vrăjitorului au strălucit dintr-odată 
toate constelaţiile cerului, iar peste o clipă o beznă de 
nepătruns a acoperit cerul şi pământul. 


Şobolanii au sărit în sus, treziţi din somn de un țipăt 
strident, repetat de-a lungul pereţilor peşterii într-un ecou 
multiplicat. Asse şi Reef şi-au luat spadele în mână, Scânteia 
a înjurat cu năduf, pentru că a dat cu capul deo 
proeminenţă stâncoasă. 


— Ce este? a strigat Kayleigh. Ce se întâmplă? 


În peşteră domnea întunericul, deşi afară strălucea soarele. 


Şobolanii se odihneau după o noapte de urmărire la galop. 
Giselher a aplecat torţa în foc, a aprins-o, apoi s-a ridicat şi 
s-a dus la locul unde dormeau Ciri şi Mistle, situat, ca de 
obicei, un pic mai departe de restul trupei. Ciri stătea cu 
capul în jos, iar Mistle o ţinea în braţe. 


Giselher a ridicat torţa. S-au apropiat şi ceilalţi. Mistle îi 
acoperea umerii lui Ciri cu o blană. 


— Ascultă, Mistle! a vorbit serios căpetenia Şobolanilor. Nu 
m-am amestecat în ce faceţi voi în acelaşi aşternut. Nu ţi-am 
spus niciodată 


un singur cuvânt de batjocură sau de ocară. Întotdeauna m- 
am străduit să mă uit în altă parte ca să nu vă văd. E treaba 
voastră, sunt preferinţele voastre, nu am nimic împotrivă 
dacă o faceţi în linişte şi discret. Dar de data asta aţi cam 
exagerat. 


— Nu fi prost! a izbucnit Mistle. Ce-ţi închipui, că... Fata a 
gemut în vis! A avut un coşmar! 


— N-ai ţipat, Falka? 

Ciri a clătinat din cap. 

— Chiar aşa de groaznic a fost visul? Ce-ai visat? 
— Las-o în pace! 

— Taci, Mistle! Falka? 


— Cineva pe care-l ştiam cândva, se îneca Ciri, a fost călcat 
de cal. 


Copitele... Am simţit cum m-au strivit... Am simţit durerea... 
Capul şi 


— 151 — 
genunchiul... Încă mă dor... lertaţi-mă! V-am trezit. 


— Nu-ţi cere iertare - Giselher a observat gura strânsă a lui 
Mistle. 


Noi trebuie să vă cerem iertare. Cât despre vis... Ei bine, se 
întâmplă 


oricui. Oricui. 
Ciri a închis ochii. Nu era sigură că Giselher avea dreptate. 


Un şut l-a făcut să-şi recapete cunoştinţa. Zăcea cu capul 
sprijinit de roata căruţei răsturnate, Jaskier era chircit lângă 
el. Omul care îl lovise s-a dovedit a fi un cavaler cu dublet şi 
coif rotunjit. Lângă el era altul. 


Amândoi îşi ţineau caii în frâu, iar lăncile şi scuturile erau 
atârnate de şa. 


— Morari sau ce naiba? 


Celălalt cavaler a ridicat din umeri. Geralt a observat că 
Jaskier nu-şi lua ochii de la scuturi. lşi dăduse seama şi el de 
mult că au crini pe ele. 


Armata împărăției Temeriei. Aceleaşi simboluri purtau şi 
ceilalţi arcaşi călare, care roiau în jur. Cei mai mulţi erau 
ocupați cu vânatul cailor şi jefuirea cadavrelor. Majoritatea 
purtând mantalele negre ale Nilfgaardului. 


Tabăra era încă o ruină fumegândă după furtună şi n-a durat 
mult până au apărut ţăranii care au apreciat că nu trebuie să 
fugă prea departe. Arcaşii călare, cu crinii temerieni îi 
împingeau să formeze grupuri, strigau la ei. 


Milva, Zoltan, Percival şi Regis nu se vedeau nicăieri. 


Alături trona eroul recentului proces de vrăjitorie, motanul 
negru, privindu-l obraznic cu ochii verzi, aurii pe Geralt. 
Vrăjitorul s-a mirat oarecum, pentru că de obicei pisicile nu 
puteau să stea lângă el. Dar n-a avut timp să reflecteze la 
acest fenomen nemaipomenit, că unul dintre cavaleri l-a 
împuns cu sulița. 


— Ridicaţi-vă, amândoi! Conaşule, cel cu părul sur are o 
spadă! 


— Aruncă arma! a strigat celălalt, chemându-şi însoțitorii. 
Spada la pământ sau îţi înfig sulița! 


Geralt s-a supus. Îi suna apa în cap. 
— Ce-i cu voi? 
— Drumeţi, a răspuns Jaskier. 


— Ei, nu mai spune! a izbucnit soldatul. Mergeţi acasă? 
Fugind de stemă şi renunțând la culorile uniformei? Mulţi 
drumeţi din ăştia se află în tabără, unii speriaţi de Nilfgaard 
şi cărora nu le-a mai plăcut pâinea din armată. Unii ne sunt 
cunoştinţe vechi. Din echipa noastră! 


— 152 — 


— Pe drumeţii ăştia îi aşteaptă alt drum acum, a râs celălalt. 
Unul foarte scurt! Până sus, în copac, în ştreang! 


— Nu suntem dezertori! a strigat poetul. 
— O să arătaţi cine sunteţi. O să le raportați ofiţerilor. 


Un detaşament de cavalerie uşoară, condus de nişte bărbaţi 
în armuri grele şi cu pene stufoase la coifuri, a ieşit din 


cercul călăreţilor. 


Jaskier s-a uitat la cavaleri, s-a scuturat de făină, şi-a aranjat 
hainele, după care a scuipat în mâini şi şi-a pieptănat părul 
răvăşit. 


— Tu, Geralt, abţine-te! a spus el. Mă înţeleg eu cu ei. Fac 
parte din cavaleria temeriană. l-au bătut pe nilfgaardieni. N- 
o să ne facă nimic. 


Ştiu eu cum să vorbesc cu nobilii. Trebuie să le arătăm că au 
de-a face cu oameni de acelaşi rang cu ei, nu cu plebea. 


— Jaskier, ai grijă... 


— Nu-ţi bate capul, o să fie bine. Mi-am dat limba vorbind cu 
jupânii şi nobilii, jumătate din Temeria mă cunoaşte. Hei, 
daţi-vă din calea mea, ostaşilor, la o parte! Trebuie să stăm 
de vorbă cu superiorii voştri! 


Străjerii i-au privit cu ezitare, dar au ridicat suliţele şi s-au 
retras, făcându-le loc. 


Jaskier şi Geralt se îndreptau în direcţia ofiţerilor. Poetul se 
apropia mândru şi cu o atitudine aristocratică, nu prea 
compatibilă cu caftanul şifonat şi prăfuit. 


— Stai! a strigat la el un ostaş în armură. Niciun pas! Cine 
naiba eşti tu? 


— Şi cui naiba trebuie să-i răspund? a întrebat Jaskier, 
punându-şi mâinile în şold. Şi de ce? Cine sunt aleşii domni 
care îi necăjesc pe drumeţii nevinovaţi? 


— Nu tu eşti cel care întreabă, ticălosule! Tu răspunzi! 


Trubadurul şi-a plecat capul, s-a uitat la însemnele de pe 
scuturile şi uniformele cavalerilor. 


— Trei inimi roşii pe un fundal auriu, a observat el. Prin 
urmare, sunteţi un Aubry. În vârful scutului o stemă cu trei 
dinţi şi, deci, trebuie să fiţi primul născut al lui Anzelm 
Aubry. Îl cunosc bine pe tatăl dumitale, ofiţerule. Şi 
dumneata, conaşule curajos, ce ai pe scutul argintiu? Un 
stâlp negru, între capetele grifonilor? Stema Papebrockilor, 
dacă nu mă înşel, iar eu în asemenea chestiuni rar mă 


înşel. Stâlpul, din ce am auzit, reflectă isteţimea 
caracteristică unui adevărat membru al acestei familii. 


— 153 — 
— Încetează, la naiba! a icnit Geralt. 


— Eu sunt faimosul poet Jaskier! a continuat bardul, fără să-i 
dea vreo atenţie. Aţi auzit de mine, nu? Atunci, duceţi-mă la 
şeful vostru, căci am obiceiul să mă adresez numai domnilor 
de acelaşi rang cu mine! 


Războinicii în armură n-au reacţionat, dar expresiile de pe 
feţele lor erau din ce în ce mai antipatice, iar mănuşile de 
fier li se lipeau tot mai mult de mânerele ornate. Jaskier, 
evident, nu şi-a dat seama. 


— Ce-aveţi? a întrebat furios. La ce vă holbaţi aşa, ostaşilor? 
Da, cu dumneata vorbesc, jupâne stâlp negru! Ce-i cu mutra 
aia? Cine ţi-a spus că, dacă-ţi zgâieşti ochii ăia bulbucaţi şi- 
ţi împingi înainte falca de jos, arăţi mai bărbat, mai curajos, 
mai impunător şi mai ameninţător? 


Şi-a bătut joc de dumneata. Arăâţi ca un constipat, de parcă 
n-ai mai avut scaun de o săptămână! 


— Luaţi-i! a strigat la ostaşi primul născut al lui Anzelm 
Aubry, purtătorul scutului cu trei inimi. Stâlpul negru din 
neamul Paperbrockilor şi-a îndemnat calul cu pintenii. 


— Luaţi-i! În ştreang cu nenorociţii! 


Mergeau în urma cailor, traşi de chingi care le ţineau 
încheieturile de la mâini legate de arcurile şeilor. Mergeau şi 
uneori chiar alergau, căci călăreţii nu aveau milă nici de cai, 
nici de prizonieri. Jaskier a căzut de două ori şi a fost târât 
un timp pe burtă, ţipând cât îl ţinea gura. Apoi a fost pus pe 
picioare şi, îndemnat cu vârful suliţei, a fost forţat să se 
urnească. Praful îl făcea să lăcrimeze, îl orbea, îl sufoca şi îi 
intra în nas. Setea îi ardea gâtul. 


Aveau o singură mângâiere: drumul pe care mergeau se 
îndrepta spre sud. Geralt în sfârşit se ducea în direcţia bună 
şi repede. Dar nu se bucura. Pentru că îşi imaginase cu totul 
altfel călătoria. 


Când au ajuns la destinaţie, Jaskier era foarte iritat de la atât 
înjurat şi de la cât ceruse clemenţă, iar durerea de genunchi 
şi de cot a lui Geralt devenise o adevărată tortură, era atât 
de atroce, încât vrăjitorul începuse să se gândească la 
măsuri radicale, dacă nu chiar disperate. 


Au ajuns într-o tabără de război amenajată în jurul unei 
cetăţi năruite şi pe jumătate arse. Dincolo de inelul de 
santinele, de ieslele cailor şi de focurile mocnite de bivuac 
au descoperit corturile cavalerilor împodobite cu fanioanele 
lor încadrând o poiană largă şi animată în spatele palisadei 
ruinate şi afumate. Poiana s-a dovedit a fi 


— 154 — 
capătul călătoriei forţate. 


Observând jgheabul pentru adăparea cailor, Geralt şi Jaskier 
au tras corzile. Călăreţii, la început, nu prea au fost de acord 
să-i lase să 


meargă la jgheab, dar fiul lui Anzelm Aubry a trebuit totuşi 
să-şi amintească faptul că Jaskier era o presupusă cunoştinţă 
a tatălui său şi a vrut să fie amabil. Vrăjitorul şi poetul şi-au 
croit drum printre cai, şi-au stins setea, s-au spălat pe faţă 
cu mâinile legate. Tremuratul chingilor i-a readus repede la 
realitate. 


— Ce mi-aţi mai adus de data asta? a întrebat un cavaler 
înalt şi subțire în armură aurie, frumos lucrată, care lovea 
ritmic cu buzduganul într-o platoşă bogat ornamentată. Să 
nu-mi spuneţi că sunt tot spioni! 


— Spioni sau dezertori, i-a răspuns fiul lui Anzelm Aubry. Am 
pus mâna pe ei în tabăra de pe Chotla când am lichidat 
detaşamentul nilfgaardian. Sunt, fără îndoială, elemente 
suspecte! 


Cavalerul în armură aurie a chicotit, apoi l-a privit mai atent 
pe Jaskier, iar chipul lui tânăr, dar sever s-a luminat brusc. 


— Tâmpenii! Dezlegaţi-i imediat! 


— Sunt spioni în slujba Nilfgaardului! s-a inflamat stâlpul 
negru din neamul Papebrock. Mai ales ăla, cățelul, care nu-şi 
poate ţine limba-n gură. Cică-i poet, ticălosul! 


— Nu te-a minţit, a spus cavalerul în armură aurie, zâmbind. 
E 


bardul Jaskier. Îl cunosc. Scoateţi-i chingile. Şi celuilalt. 
— Eşti sigur, jupâne conte? 
— A fost o poruncă, cavalere Papebrock. 


— Vezi? Nu ştiai cu ce ţi-aş putea fi de folos, i s-a adresat 
Jaskier lui Geralt, mângâindu-şi încheieturile roase de chingi. 
Acum ştii! Faima mea mă precede, pretutindeni mă cunosc şi 
mă respectă. 


Geralt n-a comentat, ocupat să maseze încheieturile, cotul şi 
genunchiul dureros. 


— Vă rog să iertaţi zelul acestor tineri, a declarat ofiţerul cu 
titlul de conte. Văd spioni nilfgaardieni peste tot. La fiecare 
expediţie, aduc aici câţiva care li se par dubioşi. Adică pe cei 
care, într-un fel sau altul, ies în evidenţă în mijlocul 
populaţiei care fuge. lar tu, nobile Jaskier, ieşi în evidenţă 
oriunde. Cum aţi ajuns la tabăra Chotila, printre fugari? 


— Eram pe drum de la Dillingen spre Maribor, a spus mândru 
poetul, când am căzut în iad eu şi... colegul meu de condei. 
II cunoaşteţi sigur. Numele lui e... Giraldus. 


== 459 — 


— Bineînţeles că îl cunosc, bineînţeles, l-am citit, s-a 
înclinat. Sunt onorat, jupâne Giraldus! Eu sunt Daniel 
Etcheverry, conte de Garramone. Pe onoarea mea, maestre 


Jaskier, s-au schimbat multe de când ai cântat la curtea 
regelui Foltest! 


— Fără doar şi poate. 


— Cine-ar fi crezut, s-a întunecat contele, că se va ajunge 
până 


acolo? Verdenul s-a predat lui Emhyr, Brugge a fost învins, 
Sodden e în flăcări... iar noi ne retragem, ne retragem fără 
oprire... Pardon, facem o manevră tactică. Nilfgaardul 
pârjoleşte şi pustieşte tot ce-i iese în cale, îndată se apropie 
de Ina, mai are puţin să înconjoare fortărețele Mayena şi 
Razwan, iar în ceea ce priveşte armata temeriană, o ţine 
întruna cu manevra asta... 


— Când am văzut crinii pe malul Chotlei, a spus Jaskier, am 
crezut că e deja vorba despre ofensivă. 


— Un contraatac, l-a corectat Daniel Etcheverry. Şi o bătălie 
de recunoaştere. Am traversat Ina, am masacrat mai multe 
detaşamente nilfgaardiene, precum şi un comando de 
Scoia'tael care provoca incendiile. Vedeţi ce-a rămas din 
garnizoana din Armory, pe care am reuşit s-o recuperăm. În 
ceea ce priveşte forturile din Carcano şi Vidort, sunt praf şi 
pulbere... Tot sudul e numai foc, sânge şi fum... Darvă 
plictisim, conaşii mei. Ştiţi foarte bine ce se întâmplă în 
Brugge şi Sodden, deoarece aţi avut de-a face cu fugarii de 
pe-acolo. Să nu mai vorbim despre oamenii mei care v-au 
luat drept spioni! Încă o dată, îmi cer iertare. Şi vă invit să 
luăm prânzul. Unii dintre ofiţeri şi nobili se vor bucura să vă 
întâlnească, jupânilor poeţi. 


— E o adevărată onoare pentru noi, jupâne conte! a spus 
Geralt, plecându-se rigid. Dar trece timpul. Trebuie să 
pornim la drum. 


— Nu, vă rog! a zâmbit Daniel Etcheverry. E doar o masă 
simplă, modestă, de campanie. Carne de cerb, fructe, 
fripturi, trufe... 


— Dacă-i refuzăm, a vorbit Jaskier, înghițind în sec şi 
măsurându-l pe vrăjitor cu o privire grăitoare, ar fi o mare 
jignire. Să mergem fără 


întârziere, jupâne conte. Este cortul dumitale cel decorat cu 
auriu şi azuriu? 


— Nu. Este al comandantului-şef. Azuriul şi auriul sunt 
culorile ţării sale. 


— Cum aşa? Eram sigur că e armata Temeriei. Că tu comanzi 
aici. 


— Este o fracțiune izolată a armatei din Temeria. Eu sunt 
ofiţerul de legătură al regelui Foltest, asemenea multor 
nobili temerieni cu 


— 156 — 


însoțitorii lor, care poartă crini pe platoşele lor pentru a 
păstra ordinea. Dar cea mai mare parte a acestui corp este 
formată din indivizi din alt regat. Vezi steagul din faţa 
cortului? 


— Lei. 
Geralt s-a abținut. 


— Leii de aur, pe un fond azuriu, a continuat. Este... este 
stema... 


— Cintrei, a confirmat contele. Sunt emigranţi din regatul 
Cintra, în prezent ocupat de Nilfgaard. Căpetenia lor e 


mareşalul Vissegerd. 


Geralt s-a întors să-l informeze pe conte că treburi care nu 
suferă 


amânare îi obligă să renunţe la cerbi, fripturi şi trufe, dar n-a 
apucat. A văzut că se apropie de ei un grup de bărbaţi, în 
fruntea cărora se afla un cavaler voinic, pântecos şi cu părul 
sur, care purta o haină azurie şi un lanţ de aur pe armură. 


— lată, jupânilor poeţi, Mareşalul Vissegerd în persoană! a 
anunţat Daniel Etcheverry. Ingăduiţi-mi, Măria Voastră, să vă 
prezint... 


— Nu-i nevoie, l-a întrerupt mareşalul Vissegerd cu o voce 
răguşită, ţintuindu-l cu privirea pe Geralt. Am făcut deja 
cunoştinţă. În Cintra, la curtea reginei calanthe. În ziua 
peţirii prinţesei Pavetta. Acum cincisprezece ani, dacă ţin 
bine minte. Dar tu, vrăjitorule nenorocit, îţi mai aduci aminte 
de mine? 


— Îmi aduc, a răspuns Geralt, dând din cap şi întinzând uşor 
mâinile către soldaţi ca să i le lege. 


Contele de Garramone, Daniel Etcheverry, s-a străduit să 
obţină 


eliberarea lor încă din momentul în care ostaşii îi instalaseră 
pe Geralt şi Jaskier pe scaunele din cort. Acum, când ostaşii 
din subordinea căpeteniei plecaseră, contele şi-a reînnoit 
cererile. 


— Acesta este poetul şi trubadurul Jaskier, jupâne mareşal, a 
repetat el. Îl cunosc. Toată lumea îl cunoaşte. Nu consider că 
e potrivit să-l tratăm aşa. Îţi dau cuvântul meu de cavaler că 
nu e un spion nilfgaardian. 


— Nu-ţi da cuvântul în zadar! a mârâit Vissegerd, fără să-şi 
ia ochii de la prizonieri. O fi el şi poet, dar, din moment ce a 
fost prins în compania acestui vrăjitor blestemat, n-aş putea 
să garantez. S-ar părea că încă nu vă închipuiţi ce pasăre 
ne-a căzut în plasă. 


— Un vrăjitor? 


— Şi încă cum! Geralt, poreclit Lupul Alb. Ticălosul care şi-a 
revendicat dreptul asupra Cirillei, fiica Pavettei, nepoata lui 
Calanthe, 


= 157 — 


aceeaşi Ciri despre care se vorbeşte atât în prezent. Eşti 
prea tânăr, conte, ca să-ţi aminteşti vremurile în care multe 
curţi regale au fost zdruncinate de scandal, dar eu, aşa s-a 
întâmplat, am fost martor ocular. 


— Şi ce legătură are cu prinţesa Cirilla? 


— Câinele ăsta, a arătat Vissegerd cu degetul spre Geralt, a 
intermediat căsătoria Pavettei, fiica lui Calanthe, cu Duny, 
un vagabond necunoscut, care venea din sud. Din infama 
uniune s-a născut Cirilla, rodul urzelii lui scârboase. Pentru 
că trebuie să adăugăm că, în avans, bitangul de Dunyiîi 
făgăduise vrăjitorului copila drept răsplată pentru mijlocirea 
căsniciei. Dreptul la surpriză, înţelegeţi? 


— Nu prea. Dar continuaţi, mareşale! 


— Vrăjitorul, a arătat Vissegerd din nou cu degetul spre 
Geralt, a vrut după moartea Pavettei s-o ia pe fată, dar 
Calanthe nu i-a permis şi l-a alungat fără milă. Dar el a 
aşteptat momentul oportun. Când a izbucnit războiul cu 
Nilfgaardul şi Cintra a căzut, a profitat de tulburările 
războiului şi a răpit-o pe Ciri. A ţinut fata ascunsă, ştiind că 


o căutăm. Şi, în cele din urmă, s-a plictisit de ea şi i-a 
vândut-o lui Emhyr! 


— E o minciună şi o calomnie! a strigat Jaskier. Nimic din 
toate astea nu e adevărat! 


— Taci, cântăreţule! De nu, poruncesc să te cotonogească. 
Puneţi cap la cap evenimentele, conte. Vrăjitorul a avut-o pe 
Cirilla, astăzi o are Emhyr var Emreis. lar vrăjitorul e prins 
printre trupele avangardei Nilfgaardului. Ce înseamnă asta? 


Daniel Etcheverry a ridicat din umeri. 


— Ce înseamnă asta? a repetat Vissegerd, sprijinindu-se pe 
Geralt. 


Oare ce, ticălosule? Vorbeşte! De când spionezi pentru 
Nilfgaard, câine? 


— Nu spionez pentru nimeni. 
— Poruncesc să te schingiuiască! 
— Porunciţi! 


— Conaşule Jaskier! s-a răstit brusc contele de Garramone. 
Ar fi mai bine să ne daţi nişte lămuriri! Cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 


— Aş fi făcut-o de mult, a izbucnit poetul, dar jupânul 
mareşal m-a ameninţat că porunceşte să fiu bătut! Suntem 
nevinovaţi, toate cele ce tocmai s-au spus sunt minciuni 
sfruntate, defăimări grosolane. Cirilla a fost răpită de pe 
insula Thanedd, iar Geralt, care a vrut s-o apere, a fost 


— 158 — 


grav rănit. Toată lumea poate confirma. Orice magician care 
se afla pe Thanedd la momentul faptelor, precum şi 
secretarul de stat al Redaniei, jupânul Sigismund Dijkstra... 


Jaskier s-a oprit dintr-odată, gândindu-se că în povestea asta 
Dijkstra n-ar servi în niciun caz ca martor al apărării şi că 
nici referirea la magicienii de pe Thanedd nu ar îmbunătăţi 
situaţia. 


— Ce tâmpenie! E strigător la cer, a reluat el repede şi cu 
voce sonoră, să-l acuze pe Geralt că a răpit-o pe Ciri din 
Cintra! El a găsit-o pe fată când rătăcea prin Zarzecz, după 
masacru, şi nu a ascuns-o de voi, ci de agenţii Nilfgaardului, 
care o căutau. Eu însumi am fost arestat de aceşti agenţi, 
care m-au torturat pentru a dezvălui locul în care se 
ascundea Ciri! Dar n-am scos nicio vorbuliţă, iar agenţii 
aceia acum putrezesc în pământ. Nu ştiau cu cine aveau de- 
a face. 


— Vitejia ta, a conchis contele, a fost în zadar. În cele din 
urmă 


Emhyr o are pe Ciri. După cum ştie toată lumea, 
intenţionează să se însoare cu ea şi să o facă împărăteasa 
Nilfgaardului. Până una-alta, a fost proclamată regina Cintrei 
şi a împrejurimilor ei, ceea ce ne-ar putea aduce necazuri. 


— Emhyr, a zis poetul, ar putea să pună pe oricine pe tronul 
Cintrei. 


Din orice parte am privi, Ciri are dreptul la acest tron. 


— Dreptul? a vociferat Vissegerd, stropindu-l pe Geralt cu 
salivă. Un rahat, ce drept! Emhyr se poate însura cu ea, n- 
are decât. Poate să-i dea şi ei, şi copiilor pe care o să i-i facă 
toate titlurile pe care are el chef, în funcţie de imaginaţie şi 
fantezie. Regina Cintrei şi a Insulelor Skellige? De ce nu! Sau 


Prinţesa de Brugge? Contesa Palatinatului Sodden? Poftim, 
ne înclinăm! Şi, de ce nu, întreb şi eu cu umilinţă, Regina 
Soarelui şi Suzerana Lunii? Acest sânge spurcat, scârbos n- 
are niciun drept la tron! Sânge spurcat, toate femeile din 
neamul ăsta, fiinţe blestemate, începând cu Riannon! Ca 
străbunica Cirillei, Adalia, care a trăit cu vărul ei, ca stră- 
străbunica ei, Muriel Secătura, care a trăit cu toţi bărbaţii! 
Toate, nişte pramatii, nişte căţele neruşinate, una după alta! 


— Vorbiţi mai încet, jupâne mareşal! l-a atenţionat Jaskier 
obraznic. 


În faţa cortului dumitale flutură steagul cu leii de aur şi 
dumneata urmează să o tratezi ca pe o bastardă pe bunica 
lui Ciri, Calanthe, Leoaica de Cintra, pentru care majoritatea 
ostaşilor tăi şi-au vărsat sângele în Marnadal şi sub Sodden? 
Ar trebui să vă măsuraţi cuvintele, altfel n-aş prea fi sigur de 
loialitate armatei dumitale. 


— 159 — 


Vissegerd a parcurs din doi paşi distanţa care-l despărţea de 
Jaskier, l-a apucat pe poet de jabou şi l-a ridicat de pe scaun. 
Faţa mareşalului, care până atunci avea doar câteva pete 
roz, se făcuse de un roşu heraldic. Geralt s-a îngrijorat de-a 
binelea pentru soarta prietenului său, din fericire însă, un 
adjutant a intrat intempestiv în cort să 


raporteze înfierbântat informaţiile importante şi urgente pe 
care tocmai le primise de la detaşamentul de recunoaştere. 
Vissegerd l-a îndesat pe Jaskier în scaun dintr-un pumn şi a 
ieşit. 


— Uff...! s-a văitat poetul, bălângănindu-şi capul. Nu mai 
avea mult şi mă sugruma... Poţi să-mi slăbeşti puţin 
legăturile, jupâne conte? 


— Nu. Nu pot. 
— Daţi crezare acestor acuzaţii? Cum că suntem spioni? 
— Nu contează cui dau crezare. Rămâneţi legaţi! 


— Nasol! s-a resemnat Jaskier. Ce naiba i s-a năzărit 
mareşalului? 


De ce s-a năpustit la mine ca un vultur la pradă? 
Daniel Etcheverry a rânjit. 


— Pomenind de loialitatea ostaşilor săi, aţi pus sare pe o 
rană care nu s-a vindecat de-a binelea, jupâne poet. 


— Cum? Ce rană? 


— Aceşti ostaşi au fost sincer afectaţi de dispariţia Cirillei 
când au aflat despre moartea sa. Apoi s-a zvonit altceva. Că 
nepoata lui Calanthe e în viaţă. Se află în Nilfgaard şi se 
bucură de grațiile împăratului Emhyr. Atunci foarte mulţi 
ostaşi au părăsit teritoriul. Mai precis, oamenii şi-au 
abandonat casele şi familiile, s-au grăbit către Sodden şi 
Brugge, până în Temeria, întrucât voiau să lupte pentru 
Cintra, pentru sângele lui Calanthe. Voiau să lupte pentru 
eliberarea ţării, să-i alunge pe cotropitorii din Cintra, să se 
asigure că 


moştenitoarea lui Calanthe îşi recuperează tronul. Şi ce s-a 
întâmplat? 


Sângele lui Calanthe s-a întors la tronul Cintrei în slavă şi 
onoruri... 


— Ca marionetă în mâinile lui Emhyr, care a răpit-o. 


— Emhyr se căsătoreşte cu ea. Vrea s-o aşeze lângă el, pe 
tronul imperial, pentru a-şi confirma titlurile şi vasalitatea. 
Aşa se întâmplă 


cu păpuşile? Ambasadorii din Kovir au văzut-o pe Cirilla la 
curtea imperială. Ei spun că nu dădea impresia că fusese 
adusă prin forţă. 


Cirilla, singura moştenitoare a tronului Cintrei, îşi recâştigă 
tronul ca aliat al Nilfgaardului. Astfel de veşti s-au răspândit 
printre ostaşi. 


— Răspândite de spionii nilfgaardieni. 


— Eu ştiu, a clătinat din cap contele. Dar soldaţii nu ştiu. 
Când 


— 160 — 


punem mâna pe câte un dezertor, îl condamnăm la 
spânzurătoare, totuşi îi înţeleg şi pe ei. Sunt Cintreni. Ei vor 
să lupte pentru propriile case, nu pentru cele ale 
temerienilor. Sub comanda lor, nu a Temeriei. 


Sub steagul lor, nu al Temeriei. Ei văd că aici, în această 
armată, leii lor de aur se înclină în faţa crinilor temerieni. 
Vissegerd avea opt mii de ostaşi, dintre care cinci mii erau 
născuţi în Cintra, ceilalţi erau oameni ai trupelor auxiliare 
temeriene sau cavaleri voluntari din Brugge şi Sodden. La 
ora actuală corpul are şase mii de ostaşi, iar dezertorii sunt 
în principal bărbaţii din Cintra. Armata lui Vissegerd a fost 
decimată 


chiar înainte de luptă, înţelegeţi ce înseamnă asta pentru 
el? 


— Pierderea prestigiului şi a poziţiei. 


— Întocmai. Încă vreo câteva sute să mai dezerteze, că 
regele Foltest îi ia înapoi sceptrul. Deja acum e greu să-i 
dăm acestui corp titlul de armată cintreană. Vissegerd se 
luptă, vrea să limiteze dezertările şi răspândeşte zvonuri 
despre originea incertă, dar sigur nelegitimă a Cirillei şi a 
strămoşilor săi. 


— Ceea ce, nu s-a putut abţine Geralt, te cam zgârie la 
ureche. 


— Ai observat? a răspuns Daniel Etcheverry cu un zâmbet 
uşor. Da, da! Vissegerd nu-mi cunoaşte originea... Ca să nu 
lungim vorba, am legături de sânge cu Cirilla. Muriel, 
contesa de Garramone, poreclită 


Magnifica Secătură, stră-străbunica Cirillei, a fost, de 
asemenea, stră- 


străbunica mea. Circulă în familia mea tot felul de legende 
despre cuceririle sale amoroase, dar pentru mine nu e prea 
plăcut să aud cum Vissegerd îi atribuie strămoaşei mele 
tendinţele incestuoase şi de a se arunca în braţele unuia şi 
altuia. Dar nu reacţionez. Pentru că sunt un ostaş. Mă 
înţelegeţi bine? 


— Da, a răspuns Geralt. 
— Nu, a zis Jaskier. 


— Vissegerd este căpetenia acestui corp de armată, parte 
din oastea temeriană. lar Cirilla în mâinile lui Emhyr 
reprezintă o ameninţare pentru acest corp, deci pentru 
armată şi, astfel, pentru regele meu şi ţara mea. N-am de 
gând să contrazic zvonurile răspândite de Vissegerd despre 
Ciri şi nici să-i subminez autoritatea. Dimpotrivă, chiar am 
de gând să-l susţin în strădania lui de a demonstra că Cirilla 
este o ticăloasă şi că nu are dreptul la tron. Nu numai că nu 


mă opun mareşalului, nu numai că nu-i pun la îndoială 
deciziile şi ordinele, dar i le şi susţin. Şi i le execut dacă e 
nevoie. 


Vrăjitorul şi-a arcuit buzele într-un zâmbet. 
— 161 — 


— Acum poate înţelegi, Jaskier. jJupânul conte nu ne-a luat 
drept spioni nici măcar o clipă. Altfel, nu ne-ar fi dat lămuriri 
atât de detaliate. Contele ştie că suntem nevinovaţi. Dar nu 
va mişca niciun deget când Vissegerd o să ne dea sentinţa. 


— Asta înseamnă... Asta înseamnă că... 
Contele a privit în zare. 


— Vissegerd e furios, a spus încet. Aţi avut ghinion să picaţi 
în mâinile lui. Mai ales tu, coane vrăjitorule. Pentru conaşul 
Jaskier, mă 


voi strădui să... 


A fost întrerupt de intrarea lui Vissegerd, încă roşu de mânie 
şi fornăâind ca un taur. Mareşalul s-a apropiat de masă, şi-a 
aruncat buzduganul pe harta întinsă pe masă, apoi s-a întors 
spre Geralt şi l-a țintuit cu privirea. Nici vrăjitorul nu l-a 
slăbit din ochi. 


— Nilfgaardianul rănit, pe care l-a capturat detaşamentul de 
recunoaştere, a vorbit răspicat Vissegerd, a reuşit să-şi 
scoată 


bandajele pe drum şi a pierdut mult sânge, nu şi-a mai 
recăpătat cunoştinţa. A preferat să moară decât să-şi 
trădeze camarazii, să-i trimită în temniţă sau la moarte. Am 
vrut să-l folosim şi a murit, ne-a alunecat printre degete, nu 


ne-a rămas nimic altceva pe degete decât sângele lui. Bună 
şcoală! Păcat că vrăjitorii nu le insuflă astfel de principii 
odraslelor regale, de a căror educaţie se ocupă! 


Geralt tăcea, dar tot nu-l slăbea din ochi. 


— Ei cum, nenorocitule? Greşeală a naturii? Creatură 
blestemată? 


Ce ai învăţat-o pe Cirilla, cea care a fost răpită? Cum ai 
educat-o? Toată 


lumea ştie şi vede cum! Lepădătura aia trăieşte, se lăfăie în 
tronul nilfgaardian ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Şi 
când Emhyr o ia în aşternutul lui, ea îşi desface de bunăvoie 
cracii, curva naibii! 


— Mânia vă întunecă mintea! a îngăimat Jaskier. Oare e 
cavaleresc, jupâne mareşal, să dai vina pe copilă pentru 
toate? O copilă pe care Emhyra răpit-o cu forţa? 


— Şi împotriva forţei există mijloace! Atât mijloace 
cavalereşti, cât şi mijloace regale! Dacă ar fi avut cu 
adevărat sânge regal în vene, ar fi acţionat în consecinţă! Ar 
fi găsit un cuţit! Sau o foarfecă, un ciob de sticlă, chiar şi o 
sulă de cizmărie! Ar fi putut, târfa, să-şi muşte încheieturile 
până la sânge! Să se stranguleze cu ciorapii! 


— Nu vreau să vă mai ascult, jupâne Vissegerd! a ridicat 
glasul Geralt. Nu vreau! 


Mareşalului îi clănţăneau dinţii, s-a aplecat. 
— 162 — 


— Nu vrei? i-a spus cu vocea tremurând de furie. Atunci, 
foarte bine, pentru că oricum nu mai am ce să-ţi spun. Doar 


un singur lucru. În acea zi, în Cintra, acum cincisprezece ani, 
s-a vorbit mult despre destin. 


Mă gândeam la vremea aceea că era o prostie. Şi totuşi, a 
fost destinul tău, vrăjitorule. Din noaptea aceea soarta ţi-a 
fost scrisă cu rune negre printre stele. Ciri, fiica Pavettei, ţi-a 
fost scrisă. Şi moartea ta. Căci pentru Ciri, fiica Pavettei, o să 
ajungi în ştreang. 


— 163 — 


Pentru operaţiunea „Centaurul”, brigada a acţionat ca 
detaşament separat al Armatei a IV-a Cavalerie. Am primit 
întăriri trei plutoane de cavalerie uşoară din Verden, pe care 
le-am atribuit Grupului Războinic Vreemde. Urmând 
exemplul campaniei Aedim, am împărţit restul brigăzii în 
două Grupuri Războinice - Sievers şi Morteisen -, fiecare 
compus din câte patru escadroane. 


Am părăsit regiunea de concentrare de lângă Drieschot în 
noaptea de 4 spre 5 august. Grupurile au primit următorul 
ordin: se ajunge la hotarul Vidort -Carcano-Armeria, se 
foloseşte trecerea peste Ina, se distruge inamicul, dacă e să 
se întâmple, dar evitând principalele puncte de rezistenţă. 
Se provoacă incendii, mai ales pe timp de noapte, pentru a 
lumina calea către diviziile Armatei a IV-a, se stârneşte 
panică 


în rândul populaţiei civile şi se astupă arterele de 
comunicaţie din spatele duşmanului pentru a preveni 
evadarea fugarilor. Se purcede la încercuire spre a împinge 
detaşamentele inamice aflate în retragere către adevăratele 
capcane. Se trece la eliminarea grupurilor selectate din 
populaţia civilă şi a prizonierilor de război pentru a provoca 
teroare, pentru a semăna panică şi a scădea moralul 
duşmanului. 


Brigada şi-a îndeplinit sarcinile cu mare abnegaţie militară. 


ELAN TRAHE, Pentru împărat şi patrie. Gloriosul traseu 
războinic al Brigăzii a VIl-a Cavalerie din Daerland 


— 164 — 
5 


Milva n-a reuşit să salveze caii. A fost martoră la capturarea 
lor, dar o martoră neputincioasă. Iniţial, a fost târâtă de 
mulţimea bezmetică, panicată, apoi calea i-a fost blocată de 
căruţe greoaie, după aceea s-a trezit în mijlocul unei turme 
de oi lânoase şi behăitoare, prin care trebuia să răzbată ca 
printr-un troian. Mai târziu, ajunsă la malul Chotlei, doar un 
salt în mlaştina năpădită de hrişcă tătărască a salvat-o de 
spadele nilfgaardienilor care retezau fără milă toţi fugarii 
înghesuiți lângă râu, neiertând nici femeile, nici copiii. S-a 
aruncat în râu şi a ajuns pe malul celălalt ba înotând, ba 
plutind printre cadavrele cărate de curent. 


Acum, că era în siguranţă, şi-a reluat căutarea. Reţinuse 
direcţia în care se îndreptaseră sătenii care îi furaseră pe 
Babuşcă, pe Pegaz, pe armăsar şi pe roibul ei. lar lângă şaua 
roibului se afla arcul ei preţios. 


Ce să-i faci? se gândea ea în timp ce alerga şi apa îi ţâşnea 
din cizme. 


Ceilalţi trebuie să aibă grijă doar de ei înşişi, până una-alta. 
Eu, fir-ar să 


fie, trebuie să-mi recuperez arcul şi roibul. 


Mai întâi l-a găsit pe Pegaz. Jugănitul poetului nu lua în 
seamă 


vrejurile de cânepă care îl şfichiuiau dintr-o parte, nu-i păsa 
de strigătele insistente ale călăreţului său lipsit de 
experienţă şi nici nu se sinchisea să meargă la galop, ci 
păşea agale prin mestecâăniş, somnoros şi leneş. Călărețul 
necunoscut era cu mult în urma celorlalţi hoţi de cai. 


Când a auzit-o pe Milva şi a văzut-o în spatele lui, a sărit de 
pe cal fără 


şovăire şi s-a repezit în pădure, ţinându-şi pantalonii cu 
ambele mâini. 


Milva nu l-a urmărit, şi-a înăbuşit dorinţa aprigă de crimă pe 
care i-o trezise. A sărit în şaua lui Pegaz din mers, atât de 
ager, că au răsunat coardele lăutei legate de desagi de 
lângă şa. Fiind familiarizată cu caii, a reuşit să-l forţeze pe 
jugănit la galop. Sau mai degrabă la ritmul rapid pe care el îl 
lua drept galop. 


Dar chiar şi pseudogalopul a fost suficient, întrucât un alt cal 
atipic a izbutit să-i frâneze pe tâlhari. Nărăvaşa Babuşcă a 
vrăjitorului, iapa murgă pe care Geralt, sătul până peste cap 
de mofturile ei, promisese de mai multe ori că o schimbă cu 
altă mârţoagă, cu un măgar, catâr sau chiar cu o capră. 
Milva i-a prins pe hoţi în momentul în care, iritată de o 
smucire a hăţurilor, Babuşcă şi-a aruncat călăreţul la 
pământ. Ceilalţi 


— 165 — 


au descălecat şi încercau să imobilizeze iapa care lovea 
întruna. Erau atât de preocupaţi, că n-au văzut-o pe Milva 
decât atunci când s-a năpustit la ei călare pe Pegaz şi l-a 
lovit pe unul în faţă, spărgându-i nasul. Văzându-l în cădere, 
răcnind şi cerând îndurare de la zei, l-a recunoscut. Era 
Chodak, care se vede treaba că nu prea avusese noroc cu 
oamenii. Şi în special cu Milva. 


Din păcate, norocul a părăsit-o şi pe Milva. Mai exact, nu 
norocul a fost de vină, ci aroganţa ei şi convingerea, bazată 
pe practică prea puţină, că face faţă atacatorilor în orice 
moment, aşa cum crede ea de cuviinţă. Dar, când a sărit din 
şa, a fost lovită la ochi şi, înainte să se dezmeticească, s-a 
trezit la pământ. Şi-a scos cuțitul, hotărâtă să 


spintece niscaiva burţi, dar a fost lovită în cap de un par 
mare, care s-a rupt, răspândind praf şi aşchii care i-au intrat 
în ochi. Orbită, pe jumătate surdă, a reuşit totuşi să-l apuce 
de genunchi pe atacator şi să- 


i aplice lovituri cu parul rupt, până când, surprinzător, l-a 
dat jos de pe cal şi a căzut. Celălalt a ţipat, protejându-şi 
capul cu ambele mâini. 


Milva s-a frecat la ochi şi a văzut că se apăra de loviturile 
aplicate de un călăreț pe un cal sur. S-a îndreptat în şa, şi-a 
luat avânt şi l-a lovit la gât pe ţăranul căzut. Hoţul de cai a 
gemut, s-a zvâărcolit, fluturându-şi picioarele. Milva a profitat 
şi a lovit dintr-o poziţie bună cu toată furia. 


Omul s-a chircit ca un ghem, s-a acoperit cu mâinile şi a 
început să urle atât de tare, că au căzut frunzele din 
mesteceni. 


Între timp, călăreţul de pe calul său sur continua să-l 
lovească pe al doilea şi pe Chodak, căruia îi sângera nasul, 
împingându-i pe amândoi în pădure cu biciul. Apoi s-a întors 
spre cel care răcnea ghemuit, dar şi-a strunit calul. Deoarece 
Milva deja ajunsese la roibul său, îşi luase arcul şi-şi 
poziţionase săgeata pe coarda tensionată pe jumătate, 
ţintindu-l direct în piept. 


O clipă, călăreţul şi tânăra s-au privit în ochi. Apoi călăreţul 
a luat încet de sub brâu o săgeată cu pene lungi şi a 
aruncat-o la picioarele Milvei. 


— Ştiam eu, a spus el liniştit, că o să am ocazia să-ţi dau 
înapoi săgeata, elfo. 


— Nu sunt elfă, nilfgaardianule. 

— Nu sunt nilfgaardian. Lasă la o parte arcul! Dacă aş fi vrut 
să-ţi fac rău, ar fi fost de-ajuns să stau şi să mă uit, cu 
mâinile în sân, cum te zdrobesc. 

— Naiba ştie cine eşti şi ce vrei! i-a spus printre dinţi. Dar îţi 


— 166 — 


mulţumesc că m-ai salvat. Şi mi-ai adus înapoi săgeata. ŞI 
pentru ticălosu' ăla pe care l-am săgetat greşit. 


Ghemuit, hoţul pe care îl anihilase Milva gemea cu nasul în 
frunzele uscate. Călărețul nu s-a uitat la el. S-a uitat la Milva. 


— la-ţi caii! i-a spus. Trebuie să ne îndepărtăm de râu cât 
mai repede, armata piaptănă pădurile de pe ambele maluri. 


— Să ne îndepărtăm? l-a întrebat, încruntând şi lăsând arcul 
în jos. 


Împreună? Da' de când formăm noi o pereche? 


— Te lămuresc numaidecât, i-a răspuns el şi a întors calul 
sur, dacă- 


mi dai timp. 
— Chestia e că chiar n-am timp. Vrăjitoru' şi ceilalţi... 


— Ştiu. Dar nu-i salvăm dacă ne lăsăm prinşi sau, mai rău, 
ucişi. la-ţi caii şi să fugim prin pădure. Grăbeşte-te! 


Cahir îl cheamă, şi-a amintit Milva, trăgând cu coada 
ochiului la tovarăşul ei ciudat. Amândoi îşi găsiseră adăpost 
în groapa lăsată de un copac dezrădăcinat. Ciudatul 
nilfgaardian, care neagă că ar fi nilfgaardian. Cahir. 


— Credeam c-ai fost ucis, a murmurat ea. Roibu” s-a întors 
fără 


călăreț... 


— Am avut necazuri, a replicat el repede. Cu un trio de 
păroşi ca nişte vârcolaci. Mi-au întins o capcană. Calul a 
scăpat. Păroşii o luaseră 


pe jos. Până când mi-am făcut rost de alt cal, eraţi departe. 

Am reuşit să vă ajung doar azi-dimineaţă. Lângă tabără. Am 
trecut râul în aval şi vă aşteptam pe malul acesta. Ştiam că 

mergeţi spre răsărit. 


Unul dintre caii ascunşi în ariniş a fornăit, a tropotit. Se 
îngâna ziua cu noaptea. Ţânţarii bâzâiau insistent în jurul 
urechilor. 


— E linişte în pădure, a spus Cahir. Armata a plecat. Bătălia 
s-a terminat. 


— Măcelu', vrei să spui. 


— Cavaleria noastră, a icnit, apoi şi-a dres glasul. Cavaleria 
imperială a atacat tabăra şi atunci au atacat dinspre miazăzi 
armatele voastre. Temerienii, poate. 


— Dacă lupta s-a terminat, tre' să ne întoarcem acolo. Ca să-l 
găsim pe vrăjitor, pe Jaskier şi pe ceilalţi. 


— Ar fi mai înţelept să aşteptăm până se lasă seara. 


— Locul ăsta mă sperie, a mărturisit în şoaptă în timp ce-şi 
pregătea arcul. E un colţ aşa de întunecat, că mă ia cu 
friguri. E aşa de linişte şi în 


— 167 — 


fiecare moment se aud foşnete din tufişuri... Vrăjitorul 
spunea că ghulii umblă pe câmpu' de luptă... iar ţăranii 
căutau un vampir... 


— Nu eşti singură, i-a şoptit. Când eşti singur, e şi mai 
groaznic. 


— E drept. Înţeleg despre ce vorbeşti. Îndată sunt două 
săptămâni de când mergi pe urmele noastre, singur-cuc. Te- 
ai târât după noi, în timp ce în jur erau ai tăi... Chiar dacă 
spui sus şi tare că nu eşti nilfgaardian, totuşi sunt ai tăi. Să 
mă ia naiba dacă pricep ceva... În loc să te întorci acasă, tu îl 
iscodeşti pe vrăjitor. De ce? 


— E o poveste lungă. 


Când Scoia'tael cel înalt s-a aplecat peste el, Struycken, 
legat de stâlp cum era, s-a speriat atât de tare, că a închis 
ochii. Se spunea că nu există elfi urâţi, toţi erau frumoşi din 
naştere. Poate că şi legendara căpetenie a Veveriţelor s-a 
născut aşa. Dar acum, cu cicatricea aia oribilă care îi brăzda 
faţa, schimonosindu-i fruntea, sprânceana, nasul şi obrazul, 
nu mai rămăsese nimic din frumuseţea de elf. 


Elful pocit s-a aşezat pe un butuc din apropiere. 


— Sunt Isengrim Faoiltiarna, s-a prezentat, înclinându-se din 
nou spre prizonier. Mă lupt cu oamenii de patru ani şi de trei 
sunt căpetenie. Mi-am îngropat fratele - care a murit pe 
câmpul de luptă -, patru veri şi mai mult de patruzeci de 
soldaţi. În lupta mea îl socot pe împăratul tău drept un aliat, 


ceea ce am demonstrat de mai multe ori transmițând 
informaţii către serviciile voastre secrete, ajutându-i pe 
agenţii şi rezidenții voştri, lichidând persoanele indicate de 
dumneata. 


Faoiltiarna a tăcut, a făcut un semn cu mâna înmănuşată. Un 
Scoia'tael care stătea alături a luat un tub de pe pământ, 
făcut din scoarță de mesteacăn. Tubul emana un parfum 
dulce. 


— Am avut şi am Nilfgaardul drept aliat, a repetat elful cu 
cicatrice. 


De aceea la început nu i-am dat crezare informatorului meu 
când m-a avertizat că mi se pregăteşte o capcană. Că o să 
primesc ordinul de a mă întâlni între patru ochi cu un emisar 
nilfgaardian şi, de îndată ce ajung la întâlnirea secretă, o să 
fiu capturat. N-am putut să-mi cred urechilor, însă, fiind 
precaut din fire, am avut grijă să sosesc puţin mai devreme 
decât era stabilit la întâlnire şi să nu fiu singur. Şi, spre 
marea mea surpriză şi dezamăgire am descoperit că la locul 
de întâlnire secretă nu mă aştepta niciun emisar, ci şase 
zbiri echipați cu un năvod, o chingă, o cască de piele şi un 
caftan închis cu centură şi catarame! 


Echipamentul standard, aş spune, folosit de serviciile 
voastre secrete 


— 168 — 


în timpul răpirilor. Serviciul secret nilfgaardian a vrut să mă 
prindă pe mine, Faoiltiarna, viu şi să mă ducă înfăşurat până 
peste urechi într-un caftan de forţă! Aceasta este o 
chestiune tare misterioasă, aş putea spune. Care necesită 
lămuriri. Mă bucur că măcar unul dintre zbirii care s-au 
năpustit asupra mea, şeful lor, a fost prins în viaţă şi poate 
să-mi ofere explicaţii. 


Struycken a strâns din dinţi şi a întors capul ca să nu vadă 
chipul înspăimântător al elfului. Prefera să se uite la cutiuţa 
din scoarță de mesteacăn, în jurul căreia zumzăiau două 
viespi. 


— Aşadar, acum, a continuat Faoiltiarna, ştergându-şi cu 
batista gâtul transpirat, vom avea o mică discuţie, conaşule 
răpitor. Pentru a o uşura, o să clarific câteva detalii. Acest 
tub conţine sirop de arțar. Dacă 


dialogul nostru nu va decurge în spiritul înţelegerii reciproce 
şi al sincerităţii profunde, o să-ţi turnăm peste cap siropul de 
care pomeneam. Cu un accent special pe ochi şi urechi. Apoi 
te punem pe-un muşuroi, o, uite chiar aici unde dau târcoale 
aceste insecte drăguţe şi harnice. Mai adaug doar că s-a 
dovedit remarcabil de eficient în cazul mai multor dh'oine şi 
an'givare care au fost extrem de încăpăţânaţi şi nesinceri. 


— Sunt în slujba împăratului! a strigat spionul, clipind. Sunt 
ofiţer în cadrul serviciilor speciale imperiale, sub comanda 
lui Vattier de Rideaux, vicontele de Eiddon. Numele meu 
este Jan Struycken! 


Protestez... 


— Groaznic ghinion! l-a întrerupt elful. Furnicile roşii de aici, 
care trag la siropul de arțar, n-au auzit de jupânul De 
Rideaux. Să începem! 


Nu te întreb cine a dat ordin să fiu răpit, pentru că e 
limpede. Aşa că 


prima mea întrebare este unde trebuia să fiu dus. 


Spionul nilfgaardian s-a zbătut în chingi, a clătinat din cap, 
simțind cum furnicile i se strecoară deja pe obraji. Cu toate 
acestea tăcea. 


— Nasol! a curmat tăcerea Faoiltiarna, făcându-i un semn 
elfului care adusese tubul. Să fie dezbrăcat! 


— Trebuia să vă ducem în Verden, la Castelul Nastrog! a 
strigat Struycken. Din ordinul jupânului De Rideaux. 


— Mulţumesc. Şi ce mă aştepta la Nastrog? 
— O anchetă... 
— Despre ce ar fi trebuit să fiu întrebat? 


— Despre evenimentele din Thanedd! Vă implor, dezlegaţi- 
ma! O să 


vă spun tot! 
— 169 — 


— Bineînţeles că o să spui tot, a oftat elful întinzându-se. 
Mai ales din moment ce aţi început deja, iar în aceste 
chestiuni începutul e mai greu. Continuă! 


— Mi s-a ordonat să vă forţez să mărturisiţi unde se ascund 
Vilgefortz şi Rience! Şi Cahir Mawr Dyffryn, fiul lui Ceallach! 


— Foarte amuzant! Îmi pregătiţi o capcană ca să mă 
întrebaţi de Vilgefortz şi Rience? Şi ce ar trebui să ştiu 
despre ei? Ce legătură am eu cu ei? lar în ceea ce-l priveşte 
pe Cahir, e şi mai amuzant. Vi l-am trimis, aşa cum mi-aţi 
cerut. Legat cu fundiţă în cutiuţă. N-a ajuns? 


— Detaşamentul trimis la locul convenit a fost masacrat... 
Cahir n-a fost găsit printre cei ucişi... 


— Aha! Şi jupanul Vattier de Rideaux avea suspiciuni? Dar, 
în loc să- 


mi trimită pur şi simplu un nou emisar pentru a-mi cere 
explicaţii, mi-a întins imediat o capcană. A ordonat să fiu 
târât la Nastrog şi schingiuit. Să fiu luat la întrebări despre 
întâmplările din Thanedd. 


Spionul tăcea. 

— N-ai înţeles? şi-a aplecat elful faţa hidoasă deasupra lui. 
Întrebarea era: despre ce este vorba? 

— Nu ştiu... Asta nu ştiu, jur... 


Faoiltiarna şi-a fluturat mâna, a făcut un semn. Struycken a 
urlat, s-a zvârcolit, l-a blestemat pe Marele Soare, a jurat că 
nu ştia nimic, a plâns, a clătinat din cap în toate direcţiile şi 
a scuipat siropul cu care îi era mânjită grosolan faţa. Abia 
atunci când patru Scoia'tael l-au prins să-l care în direcţia 
muşuroiului s-a hotărât să vorbească. Deşi consecinţele 
mărturisirii ar fi putut fi şi mai chinuitoare decât furnicile. 


— Jupâne... Dacă se află că am vorbit, sunt mort... Dar o să 
vă spun... 


Am văzut ordine secrete. Am ascultat... O să spun tot... 


— Sunt sigur, a dat din cap elful. Recordul de rezistenţă, de 
o oră şi paisprezece minute, a aparţinut unui ofiţer de la 
serviciile secrete ale regelui Demavend. Dar şi el a vorbit 
până la urmă. Haide, te ascult! 


Scurt, concret şi la obiect. 
— Împăratul e sigur că a fost trădat pe Thanedd. Crede că 


trădătorul este Vilgeforiz de Roggeveen, magicianul. Ajutat 
de adjunctul lui, Rience. Dar mai ales de Cahir Mawr Dyffryn 


aep Ceallach. 


Vattier... jJupânul Vattier nu e sigur dacă nu v-aţi înmuiat şi 
Domnia Voastră degetul în această trădare, chiar şi fără să 
vă daţi seama... De aceea a ordonat să fiţi luat pe sus şi dus 
la Nastrog... Jupâne Faoiltiarna, de douăzeci de ani lucrez în 
aceste servicii... Vattier de 


— 170 — 
Rideaux e al treilea şef al meu... 


— La obiect, te rog! Şi nu mai dârdâi! Dacă eşti sincer cu 
mine, vei avea şansa să mai slujeşti câţiva şefi. 


— Deşi au păstrat secretul cu sfinţenie, eu ştiam... Ştiam 
cine trebuia să-i captureze pe insulă pe Vilgefortz şi Cahir. ŞI 
totul părea să 


indice că au reuşit atunci... Pentru că în Loc Grim a fost 
adusă acea... 


Cum îi zice... No, prinţesa de Cintra. Aşa că am crezut că 
operaţiunea s-a încheiat cu succes, că Rience şi Cahir au 
devenit baroni, iar acelui magician i s-a acordat cel puţin 
titlul de conte... În schimb, împăratul l-a chemat pe Roşcat... 
adică pe jupânul Skellen şi pe jupânul Vattier şi le-a ordonat 
să-i prindă pe Cahir... şi pe Rience, şi pe Vilgefortz... Pe toţi 
cei care ar fi putut şti ceva despre evenimentele din 
Thanedd şi ar fi trebuit să fie supuşi torturii... Inclusiv pe 
dumneavoastră... Nu era greu de închipuit. Na... Că a fost o 
trădare. Că în Loc Grim a fost adusă o prinţesă falsă... 


Spionul respira greu, jenat de buzele lipite cu sirop de arțar. 


— Dezlegaţi-l! le-a ordonat Faoiltiarna Veveriţelor sale. Şi să 
i se spele faţa. 


Ordinul a fost executat fără întârziere. Într-o clipă 
organizatorul ambuscadei eşuate era deja în picioare, cu 
capul plecat în faţa legendarului lider al Scoia'tael. 
Faoiltiarna îl privea indiferent. 


— Scoate-ţi siropul din urechi cu atenţie! i-a zis el în cele din 
urmă. 


Ciuleşteţi-le bine şi ţine minte, cum îi stă bine unui spion cu 
mulţi ani de experienţă. Îţi voi da o dovadă a loialității mele 
faţă de împărat, îţi voi da o descriere completă a chestiunilor 
care vă interesează. Şi apoi vei merge şi îi vei spune tot, 
cuvânt cu cuvânt, lui Vattier de Rideaux. 


Spionul a dat din cap cu nerăbdare. 
— La mijlocul lui Blathe, adică la începutul lui aprilie, după 


calendarul vostru, a început elful, a luat legătura cu mine 
Enid an Gleanna, o magiciană cunoscută ca Francesca 
Findabair. La recomandarea ei, mi s-a alăturat în trupă un 
anumit Rience, probabil un băiat bun la toate, Vilgefortz 
Roggeveen, tot magician. În cel mai mare secret s-a elaborat 
un plan de acţiune în scopul eliminării unui anumit număr 
de magicieni în timpul congresului care urma să se 
desfăşoare pe insula Thanedd. Planul mi s-a prezentat ca 
având sprijinul deplin al împăratului Emhyr, al lui Vattier de 
Rideaux şi al lui Stefan Skellen. Altfel, n-aş fi fost de acord 
să lucrez cu Dh'oine, fie ei magicieni sau nu, pentru că am 
văzut prea multe provocări în viaţa 


—:171— 


mea. Angajamentul împăratului în această chestiune a fost 
confirmat de sosirea corabiei la sfârşitul Bremervoord, 
condusă de Cahir, fiul lui Ceallach, care avea autoritate 
deplină şi era responsabil cu transmiterea ordinelor. În 


conformitate cu aceste ordine, am ales dintre ortacii mei 
pentru a forma o trupă specială, care urma să i se supună 
exclusiv lui Cahir. Ştiam că trupa are misiunea de a răpi şi de 
a scoate de pe insulă... o anumită persoană... 


— Am plecat spre Thanedd, a reluat după o clipă Faoiltiarna, 
cu corabia cu care sosise Cahir. Rience avea amulete cu 
ajutorul cărora a înconjurat corabia cu o păclă magică. Am 
navigat până în peştera de sub insulă. De-acolo am ajuns 
prin subteran până sub Garstang. 


— Încă din subteran am bănuit că ceva nu era în regulă, 
Rience primise anumite mesaje telepatice de la Vilgefortz. 
Ştiam că va trebui să luăm parte la o bătălie cât de curând. 
Eram pregătiţi. Ne-a prins bine, pentru că, de cum am ieşit 
din catacombe, am căzut în iad. 


O grimasă îngrozitoare i-a schimonosit chipul elfului, ca şi 
cum simpla menționare a acestei amintiri îl făcea să sufere. 


— După reuşitele de la început, lucrurile s-au complicat. N- 
am reuşit să-i eliminăm pe toţi magicienii regali, am suferit 
multe pierderi. 


Moartea nu i-a cruțat pe magi, mulţi dintre ei au pierit, iar 
unii au reuşit să se salveze prin teleportare. La un moment 
dat a dispărut Vilgefortz, apoi Rience şi la scurt timp Enid an 
Gleanna. Acesta a fost semnalul de retragere. Dar nu am dat 
ordinul de retragere, fiindcă 


aşteptam întoarcerea lui Cahir şi a trupei sale, care încă de 
la începutul ostilităţilor au acţionat în scopul îndeplinirii 
misiunii încredințate. 


Întrucât nu s-au întors, am început să-i căutăm. 


— Niciun membru al trupei - Faoiltiarna s-a uitat în ochii 
spionului nilfgaardian - n-a fost cruțat. Toţi au fost seceraţi 
cu bestialitate. L-am găsit pe Cahir pe treptele care duc la 
Tor Lara, la turnul care explodase şi se prăbuşise în timpul 
luptei. Era rănit şi inconştient, era clar că nu- 


şi îndeplinise misiunea încredinţată. Nicio urmă a obiectului 
acestei misiuni nu era vizibilă prin preajmă, iar mai jos am 
văzut deja aliaţii regali care curgeau dinspre Aretuza şi 
Loxia. Ştiam că Cahir nu trebuia să le cadă în mâini cu niciun 
chip, deoarece ar fi demonstrat participarea activă a 
Nilfgaardului la această acţiune. L-am luat şi am fugit prin 
subteran până în peşteră. Ne-am urcat pe corabie şi am 
plecat de pe insulă. Dintre ortacii noştri, erau doar 
douăsprezece persoane, majoritatea rănite. 


— 172 — 


Vântul ne era favorabil. Am andocat la apus de Hirundum şi 
ne-am ascuns în pădure. Cahir încerca să-şi scoată 
bandajele, îngăima ceva despre o nebună cu ochii verzi, 
Leuţa din Cintra, despre un vrăjitor care-i secerase trupa, 
despre Turnul Pescăruşului şi despre un magician care 
zburase ca o pasăre. Ne-a cerut un cal, a ordonat revenirea 
pe insulă, a făcut referire la ordinele imperiale... dar la 
momentul respectiv a trebuit să iau aceste cuvinte drept 
delirul unui nebun. În Aedirn războiul era în plină 
desfăşurare, din câte ştiam, şi am considerat că e mai 
important să refacem echipa decimată şi să 


reluăm lupta împotriva Dh'oine. 


Cahir era tot cu noi când am descoperit ordinul vostru secret 
din sipeţelul de contact. Am fost uimit. Deşi, evident, Cahir 
nu-şi îndeplinise misiunea, nu exista nicio dovadă că era 
vinovat de trădare. 


Dar n-am deliberat mult, ne-am dat seama că e treaba 
voastră şi voi trebuie s-o lămuriţi. Cahir n-a opus nicio 
rezistenţă când l-am legat, era liniştit şi resemnat. L-am pus 
într-un sicriu de lemn şi cu un hav'caar l-am transportat la 
locul indicat în pădure. Nu l-am escortat, recunosc, pentru 
că n-am vrut să-mi slăbesc trupa. Nu ştiu cine v-a ucis 
oamenii la locul de întâlnire. lar unde se afla respectivul loc 
eram singurul care ştiam. În cazul în care nu vă convine 
varianta distrugerii din întâmplare a detaşamentului vostru, 
n-aveţi decât să-i căutaţi pe trădători printre ai voştri, 
pentru că, în afară de mine, numai voi cunoşteaţi timpul şi 
locul. 


Faoiltiarna s-a ridicat. 


— Asta e tot. Toate informaţiile pe care vi le-am oferit sunt 
autentice. Nu v-aş fi dezvăluit mai multe în beciurile din 
Nastrog. Poate c-aş fi inventat câteva minciuni şi fabulaţii 
pentru deliciul călăilor şi al anchetatorului, dar mai mult v-ar 
încurca decât v-ar ajuta. Nu ştiu nimic altceva, mai ales nu 
ştiu unde sunt vizuina lui Vilgefortz sau bârlogul lui Rience 
şi nici dacă aveţi motive să-i suspectaţi de trădare. 


De asemenea, afirm categoric că nu ştiu nimic despre 
prinţesa din Cintra - nici adevărat, nici fals. Am spus tot ce 
am ştiut. Trag nădejde că jupânul De Rideaux şi Stefan 
Skellen nu mai doresc să-mi întindă 


vreo capcană. Dh'oine se chinuie de mult să mă prindă sau 
să mă 


omoare, aşa că m-am obişnuit să-i extermin fără discriminare 
pe toţi cei care doresc să mă atragă într-o capcană. De-acum 
nici nu-mi mai pierd vremea să aflu dacă vreunul dintre cei 
care îmi poartă sâmbetele execută din întâmplare ordinele 
lui Vattier sau ale lui Skellen. Nu mai 


— 173 — 

am nici timp şi nici chef. Am fost destul de clar? 
Struycken a dat din cap, apoi a înghiţit în sec. 

— Atunci, ia-ţi calul, spionule, şi tai-o din pădurile mele! 


— Aşa că te-au pus în sicriu ca să te ducă la călău' tău, a 
murmurat Milva. Înţeleg acum, da” nu chiar totu”. De ce, în 
loc să te ascunzi undeva, te ţii ca scaiu' după vrăjitor? E tare 
supărat pe tine... Te-a cruțat deja de două ori... 


— De trei ori. 


— Eu ştiam de două. Chiar dacă nu eşti tu cel care i-a rupt 
oasele pe Thanedd - aşa cum am crezut prima dată -, nu 
sunt sigură că mai eşti în siguranţă în preajma spadei sale. 
Nu te prea înţeleg, da' mi-ai salvat viaţa şi, după ochi, pari 
om cinstit... Aşa că te voi avertiza, Cahir, pe scurt: când 
vrăjitoru' pomeneşte de cei care au luat-o pe Ciri s-o ducă 


în Nilfgaard, să strângi din dinţi până îţi sar scântei din gură. 
lar, dacă 


scuipi, să ţi se evapore saliva. 

— Ciri, a repetat el. Ce nume frumos! 

— Nu ştiai? 

— Nu, am auzit întotdeauna cum îi spuneau Cirilla sau Leuţa 
din Cintra... Şi, când era lângă mine - pentru că s-a 
întâmplat să fie -, nu mi-a spus niciun cuvânt. Deşi îi 


salvasem viaţa. 


— Naiba mai înţelege toate astea, a scuturat ea din cap. Tare 
încâlcită ţi-i soarta, Cahir, înnodată şi încurcată; nu-i pen' 


capu' meu. 

— Dar pe tine cum te cheamă? a întrebat-o brusc. 

— Milva... Maria Barring. Da' spune-mi Milva! 

— Vrăjitorul se îndreaptă în direcţia greşită, Milva, a zis el 
peste o clipă. Ciri nu-i în Nilfgaard. N-a fost dusă în 
Nilfgaard. Dacă a fost răpită cumva. 

— Păi, cum aşa? 

— E o poveste lungă. 


— Pe Marele Soare! 


Stând în uşă, Fringilla şi-a aplecat capul şi s-a uitat uluită la 
prietena ei. Ce ţi-ai făcut la păr, Assire? 


— L-am spălat, i-a răspuns sec Assire var Anahid. Şi l-am 
încreţit. 


Intră, te rog, ia loc! Merlin, dă-te jos de pe fotoliu. Pssstt! 


Magiciana s-a aşezat în fotoliul eliberat fără chef de motanul 
negru, neluându-şi ochii de la coafura prietenei ei. 


— 174 — 
— Nu te mai uita la mine aşa! 
Assire şi-a băgat mâna în buclele mătăsoase şi strălucitoare. 


— M-am hotărât să schimb ceva, i-a explicat. De fapt, am 
luat exemplu de la tine. 


— De la mine, a chicotit Fringilla Vigo. Eu întotdeauna am 
fost considerată o ciudată şi o rebelă. Dar, când te vedeam 


pe tine, la academie sau la Curte... 


— Nu mergeam pe la Curte! i-a tăiat-o Assire. Cât despre 
academie, va trebui să se obişnuiască. Suntem în veacul al 
XIII-lea. Gata cu prejudecățile că îngrijirea aspectului fizic, 
când e vorba despre o magiciană, este sinonimă cu 
frivolitatea şi superficialitatea. 


— Ţi-ai făcut şi unghiile! 


Fringilla a strâns uşor din ochii verzi, cărora nu le scăpa 
nimic. 


— Nu te mai recunosc, draga mea! a adăugat. 


— O formulă magică simplă, a răspuns cu răceală magiciana. 
Ar trebui să fie de-ajuns pentru a te convinge că eu sunt în 
faţa dumitale şi nu vreun doppelgonger. Rosteşte-o, dacă 
vrei! Şi apoi să revenim la ale noastre. 


Fringilla Vigo mângâia motanul care i se freca de coapsă, 
torcea şi-şi întindea şira spinării, dându-i impresia că din 
simpatie, nu la sugestia stăpânei, i-a eliberat fotoliul. 


— Se pare, a zis fără să-şi ridice privirea, că seneşalul 
Ceallach aep Gruffyd a apelat la serviciile tale, nu? 


— Da, a confirmat Assire în şoaptă. Ceallach m-a vizitat, 
disperat, m-a rugat să-l ajut, să intervin pentru a-i salva fiul. 
Emhyr a poruncit să 


fie întemnițat, schingiuit şi executat. Cui ar trebui să i se 
adreseze, dacă 


nu unei rude? Mawr, soţia lui Ceallach şi mama lui Cahir, 
este nepoata mea, cea mai mică fiică a surorii mele. In ciuda 
acestui fapt, nu i-am făgăduit nimic. Pentru că am mâinile 


legate. Nu demult s-au petrecut anumite întâmplări care nu- 
mi îngăduie să atrag atenţia asupra mea. O 


să te lămuresc. Dar numai după ce o să ascult informaţiile pe 
care te-am rugat să le aduni. 


Fringillei Vigo i-a scăpat un oftat de uşurare. Se temea că 
prietena ei încă ar mai dori să încerce să-l salveze pe Cahir, 
fiul lui Ceallach, de la soarta fatală care îl aştepta. Şi că-i va 
cere ajutorul, pe care nu i l-ar putea refuza. 


— Pe la jumătatea lunii iulie, a început ea, întreaga Curte 
adunată la Loc Grim a avut ocazia să admire o fată de 
cincisprezece ani, 


= 75 = 


presupusă prinţesă a Cintrei, pe care împăratul Emhyr a 
onorat-o cu titlul de regină pe parcursul audienței şi a tratat- 
O cu o asemenea afecţiune, încât zvonurile despre o 
căsătorie iminentă s-au răspândit ca focul. 


— Am auzit, a răspuns Assire şi a mângâiat motanul care, 
plictisindu-se de Fringilla, se străduia să-şi anexeze propriul 
fotoliu, încă se mai vorbeşte despre această căsătorie 
politică, fără îndoială. 


— Dar se vorbeşte mai discret şi mai rar. Pentru că Cintreana 
a fost dusă la Darn Rowan. La Darn Rowan, după cum ştii, 
sunt ţinuţi de obicei deţinuţii politic. Mai rar candidatele la 
tronul imperial. 


Assire n-a comentat. A aşteptat cu răbdare, admirându-şi 
unghiile proaspăt tăiate şi lăcuite. 


— Bineînţeles că n-ai uitat, a spus Fringilla Vigo, că acum 
trei ani Emhyr ne-a chemat pe toţi ca să ne ordone să găsim 


locul în care trăia o anumită persoană. Undeva în teritoriile 
regatelor de la miazănoapte. 


Probabil îţi aduci aminte cum s-a înfuriat când a aflat că n- 
am izbutit. 


L-a potopit pe Albrich cu toate insultele când a încercat să-i 
explice că 


de la o asemenea distanţă era imposibil să sondeze, cât 
despre ecrane, nici pomeneală. Şi acum, ascultă! La o 
săptămână după celebra audienţă din Loc Grim, în timp ce 
se sărbătorea victoria din Aldersberg, Emhyr ne-a văzut pe 
mine şi pe Albrich în sala castelului. 


Şi ne-a invitat la o conversaţie. lată, în esenţă, discursul pe 
care ni l-a adresat, fără să-l bagatelizez prea mult: „Nu 
sunteţi buni de nimic, indolenţi şi leneşi! Toate piesele 
voastre magice mă costă o avere şi n-am niciun folos de la 
ele. Problema pe care n-a reuşit s-o rezolve toată 


academia voastră jalnică a fost desluşită în patru zile de un 
simplu astrolog.” 


Assire var Anahad a chicotit batjocoritor, mângâindu-şi în 
continuare motanul. 


— Am aflat fără prea multă trudă, a continuat Fringilla Vigo, 
că 


astrologul făcător de minuni a fost nimeni altul decât 
faimosul Xarthisius. 


— Ce-au mai căutat-o pe această tânără cintreană, 
candidată la titlul de împărăteasă. Şi Xarthisius a găsit-o. Şi 
ce? A fost cumva numit secretar de stat? Şeful 
Departamentului Afacerilor Imposibile? 


— Nu. A fost aruncat în temniţă în mai puţin deo 
săptămână. 


— Mă tem că nu pricep ce are de-a face cu Cahir, fiul lui 
Ceallach. 


— Puţintică răbdare! Dă-mi voie să le iau în ordine. Este 
esenţial. 


— 176 — 
— lartă-mă! Te ascult. 


— Îţi aminteşti ce ne-a dat Emhyr când am început căutarea, 
acum trei ani? 


— O şuviţă de păr. 


— Într-adevăr. Fringilla şi-a luat poşeta. Asta. Păr deschis la 
culoare, aparţinând unei fetiţe de şase ani. Am păstrat un 
eşantion. Şi bine am făcut! Cea care o are în grijă pe 
prinţesa cintreană izolată la Darn Rowan e Stella Congreve, 
contesa Liddertal. Stella a contractat la mine mai multe 
datorii de recunoştinţă în trecut, aşa că am obţinut foarte 
lesne de la ea o altă şuviţă de păr. lat-o! Puțin mai închis la 
culoare, dar, cu vârsta, părul se mai închide. Totuşi, cele 
două eşantioane aparţin unor persoane cu totul diferite. Am 
verificat şi nu încape nicio îndoială. 


— Mă aşteptam la o astfel de revelaţie, a spus Assire var 
Anahid, din momentul în care am aflat că Cintreana a fost 
izolată la Darn Rowan. 


Fie că astrologul s-a înşelat, fie că s-a lăsat angrenat într-o 
urzeală care urma să-i aducă lui Emhyr o persoană falsă. 
Urzeală care pe Cahir aep Ceallach o să-l coste capul. 
Mulţumesc, Fringilla. Totul e clar. 


— Nu, nu totul, a replicat magiciana, dându-şi un cârlionţ 
negru după deget. În primul rând, nu Xarthisius a găsit-o pe 
cintreană şi nu el a dus-o în Loc Grim. Abia după ce Emhyr 
şi-a dat seama că i s-a dat o prinţesă falsă şi a poruncit ca 
adevărata prinţesă să fie căutată până în pânzele albe, 
astrologul a început-o cu horoscopul lui şi cu astrologia. 


lar bietul bătrânel a fost azvârlit în temniţă fie pentru o 
simplă 


greşeală în practicarea artei sale, fie pentru înşelăciune. Din 
ceea ce am putut afla, el a determinat locul în care era 
persoana căutată, dar calculul său avea o rază de toleranţă 
de o sută de mile. Teritoriul s-a dovedit a fi un deşert, o 
văgăună sălbatică, pierdută undeva dincolo de masivul Tir 
Tochair, dincolo de izvoarele Veldei. Trimis la faţa locului, 
Stefan Skellen a dat numai peste scorpioni şi vulturi. 


— Nu m-am aşteptat la mai mult de la Xarthisius. Totuşi, 
acest lucru nu ar avea nicio influenţă asupra sorții lui Cahir. 
Emhyr e impulsiv, dar nu condamnă pe nimeni la tortură sau 
la moarte fără vreun motiv anume. Cum spuneai şi tu, 
cineva a adus o prinţesă falsă la Loc Grim, în schimbul celei 
adevărate. Cineva a avut grijă să găsească o sosie. Aşa că 


a fost o uneltire, iar Cahir a fost amestecat în ea. Poate chiar 
fără voia lui. S-au folosit de el. 


— Dacă ar fi fost aşa, l-ar fi folosit până la capăt. El însuşi i- 
ar fi dus 


—: 177 — 


sosia lui Emhyr. Pe când Cahir a dispărut fără urmă. De ce? 
Aşa, dispariţia lui putea să trezească suspiciuni. Te puteai 
aştepta ca Emhyr să descopere înşelăciunea la prima 


vedere? Pentru că, la urma urmei, asta s-a întâmplat. Într-un 
fel sau altul, el şi-ar fi dat seama, pentru că 


avea... 


— O şuviţă de păr, a întrerupt-o Assire. Şuviţa de păr a unei 
fete de şase ani. Fringilla, Emhyr n-a căutat-o pe această 
fată numai trei ani, ci mult mai mult. Se pare că Cahir s-a 
lăsat prins într-o poveste teribilă, o poveste care a început 
de pe vremea când încă se juca cu un băț pe post de cal de 
lemn. Hmm... Lasă-mi mie şuviţele alea. Aş vrea să le 
compar cu mare atenţie. 


Fringilla a clătinat încet din cap şi a mijit ochii verzi. 


— ŢI le las. Dar fii atentă, Assire! Nu te băga unde nu-ţi 
fierbe oala. 


Asta ar putea atrage atenţia asupra ta. lar la începutul 
conversaţiei noastre mi-ai spus că nu-ţi doreşti aşa ceva. De 
asemenea, mi-ai făgăduit că o să-mi clarifici motivele. 


Assire var Anahid s-a ridicat, s-a dus la fereastră şi a fost 
absorbită 


de contemplarea acoperişurilor clopotniţei şi bastioanelor 
care străluceau în asfinţitul soarelui din Nilfgaard, capitala 
Imperiului, numit Oraşul Turnurilor de Aur. 


— Îmi amintesc că mi-ai spus cândva, a vorbit ea, fără să se 
întoarcă, despre faptul că magia nu trebuie să fie divizată de 
niciun hotar. Că 


binele magiei ar trebui să fie binele suprem, mai presus de 
orice tip de diviziune. Să aibă o structură ca... cao 
organizaţie secretă... Un soi de convent sau de lojă... 


— Sunt gata, a curmat Fringilla Vigo tăcerea şovăielnică a 
magicienei nilfgaardiene. Sunt hotărâtă şi pregătită să fac 
parte din ea. 


Mulţumesc pentru încredere şi pentru onoare. Când şi unde 
va avea loc întâlnirea acestei loje, prietena mea secretă şi 
enigmatică? 


Assire var Anahid, magiciana nilfgaardiană, s-a întors. 
Umbra unui zâmbet îi juca pe buze. 


— În curând, a spus ea. Îţi voi explica tot de îndată. Dar 
înainte, să 


nu uit... Poţi să-mi dai adresa croitoresei tale, Fringilla? 


— Niciun foc de tabără, a şoptit Milva, privind malul 
întunecat de dincolo de râul care strălucea în lumina lunii. 
Niciun suflet viu acolo, din câte văd. În tabără erau vreo 
două sute de fugari. N-a mai rămas nimeni teafăr? 


— 178 — 


— Dacă a învins armata imperială, probabil i-a luat pe toţi 
prizonieri, a vorbit în şoaptă şi Cahir. Dacă au biruit ai voştri, 
i-au luat cu ei. 


Se apropiau de mal, de stufărişul care năpădise mlaştina. 
Milva a călcat pe ceva şi a sărit într-o parte, înăbuşindu-şi un 
strigăt la vederea unei mâini rigide, ieşite din mocirlă, pline 
de lipitori. 


— E doar un cadavru, a murmurat Cahir, apucând-o de 
mână. De-al nostru. Daerlahdez. 


— Cine? 


— Un membru al Brigăzii a VIl-a Cavalerie din Daerlahd. Are 
un scorpion argintiu pe mânecă... 


— Pe toţi zeii! a izbucnit fata, tremurând şi strângând arcul 
în pumnul transpirat. Ai auzit? Ce-a fost? 


— Un lup. 


— Sau un ghul... Sau altă spurcăciune. Acolo, în tabără, zac 
multe cadavre... La naiba, nu merg pe malu' celălalt 
noaptea! 


— Aşteptăm până în zori... Milva? Ce miroase aşa ciudat? 


— Regis... - Săgetătoarea şi-a înăbuşit un strigăt, inspirând 
mirosul de pelin, salvie, coriandru şi anason. Regis? Tu eşti? 


— Da. 
Bărbierul a ieşit din beznă. 


— Am fost îngrijorat pentru tine, i-a zis. Nu eşti singură, din 
câte văd. 


— Da. Vezi bine. 


Milva i-a dat drumul mâinii lui Cahir, care îşi prinsese deja 
spada. 


— Nu sunt singură, nici el nu-i, a continuat. Da-i poveste 
lungă, cum ar spune unii. Regis, ce ştii de vrăjitor? De 
Jaskier? De ceilalţi? Ştii ce s-a întâmplat cu ei? 

— Da, ştiu. Aveţi cai? 


— Da. Ascunşi în sălcii... 


— Atunci, pornim spre miazăzi, de-a lungul Chotlei. Fără 
zăbavă. 


Trebuie să ajungem înainte de miezul nopţii în Armeria. 
— Ce-i cu vrăjitoru' şi poetu'? Trăiesc? 

— Trăiesc, dar au necazuri. 

— Ce necazuri? 

— E o poveste lungă. 


Jaskier a gemut când a încercat să se întoarcă, să găsească o 
poziţie 


== L7P9 = 


un pic mai bună. Însă avea puţine şanse de reuşită, pentru 
cineva întins pe un morman de aşchii şi rumeguş, legat ca o 
şuncă gata de afumat. 


— Nu ne-au spânzurat de la bun început, a gemut. Ăsta-i un 
motiv să tragem nădejde. Atât ne-a mai rămas... 


— Stai liniştit! 


Vrăjitorul stătea culcat şi nemişcat, privind luna printr-o 
gaură în acoperişul pădurii. 


— Ştii de ce Vissegerd nu ne-a spânzurat încă? Pentru că 
vrea să o facă public, în zori, când tot corpul va fi reunit 
pentru marş. Pentru propagandă. 


Jaskier a tăcut. Geralt l-a auzit gâfâind puternic. 


— Tu mai ai o şansă să scapi, i-a spus ca să-l calmeze. Pe 
mine, Vissegerd vrea să se răzbune personal, cu tine n-are 


nimic. Prietenul tău, contele, o să te scoată din temniţă, o să 
vezi. 


— Rahat! a declarat bardul cu o voce perfect calmă, complet 
lucidă, spre mirarea vrăjitorului. Rahat, rahat şi rahat! Nu mă 
mai trata ca pe un copil. În primul rând, pentru propagandă, 
doi spânzurați sunt mai buni decât unul. În al doilea rând, 
nu este lăsat în viaţă un martor la o răzbunare personală. 
Nu, frate, o mierlim amândoi, ce mai la deal, la vale! 


— Încetează, Jaskier! Stai liniştit şi gândeşte-te la o 
stratagemă! 


— Ce stratagemă, la naiba? 
— Oricare. 


Pălăvrăgeala poetului îl împiedica pe vrăjitor să-şi adune 
gândurile şi s-a concentrat intens. Se aştepta dintr-un 
moment în altul ca oamenii din detaşamentele militare ale 
Temeriei, care, cu siguranţă, erau în corpurile lui Vissegerd, 
să dea năvală în pădure. Aceşti oameni cu siguranţă ar fi 
avut chef să-l ia la întrebări cu privire la evenimentele din 
Garstang pe insula Thanedd. Geralt nu cunoştea aproape 
niciun detaliu, dar ştia totuşi un lucru, că până o să-l creadă 


agenţii deja o să fie foarte, foarte bolnav. Singura lui 
speranţă era că 


Vissegerd, orbit de dorinţa de răzbunare, nu făcuse publică 
arestarea lui. Oamenii din detaşamente ar putea dori să-i 
smulgă pe prizonieri din ghearele mareşalului furios şi să-i 
ducă la sediul central. Mai precis, să-i ducă la sediu pe 
prizonierii rămaşi după primul interogatoriu. 


Între timp, poetul a găsit o stratagemă. 


— 180 — 


— Geralt, să ne prefacem că ştim ceva important. Să creadă 
că 


suntem de fapt spioni sau ceva de genul ăsta. Atunci... 
— Fie-ţi milă, Jaskier! 


— Putem încerca şi să-i mituim pe gardieni. Am ceva bani. 
Ascunşi în talpa pantofului. Pentru vremuri grele. Să-i 
chemăm pe gardieni... 


— O să-ţi ia tot ce ai şi-o să-ţi tragă şi nişte şuturi în fund. 


Poetul a îngăimat ceva, nemulţumit, dar în cele din urmă a 
tăcut din gură. Dinspre tabără răzbăteau strigăte, ropote de 
cai şi, cel mai rău dintre toate, miros de supă de mazăre de 
cazarmă. În acel moment, Geralt ar fi dat toate fileurile şi 
trufele de pe lume pentru un castron de supă. Gărzile 
postate afară vorbeau alene, chicoteau, din când în când îşi 
dregeau glasul şi scuipau. Erau soldaţi profesionişti, dovada 
era capacitatea lor incredibilă de a se înţelege folosind fraze 
formate doar din pronume şi înjurături scârboase. 


— Geralt? 
— Ce? 


— Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu Milva... cu Zoltan, 
Percival, Regis... Nu i-ai văzut? 


— Nu. Nu exclud posibilitatea ca la momentul încăierării să fi 
fost seceraţi sau călcaţi în picioare de cai. Cadavrele se 
clădeau unul peste altul acolo, în tabără. 


— Nu cred că sunt morţi, a zis Jaskier ferm şi plină de 
speranţă. Nu cred că lupii bătrâni, cum ar fi Zoltan şi 
Percival... Sau Milva... 


— Nu-ţi mai face iluzii! Chiar dacă au supravieţuit, nu ne 
ajută. 

— De ce? 

— Din trei motive. În primul rând, au propriile lor griji. În al 
doilea rând, suntem legaţi fedeleş în mijlocul taberei unei 
armate de câteva mii de indivizi. 


— Şi al treilea motiv? Ai vorbit despre trei motive. 


— În al treilea rând, a replicat cu glas extenuat, reîntâlnirea 
femeii din Kermn cu soţul ei dispărut a încheiat cota de 
miracol pentru această 


lună. 


— Acolo! a arătat bărbierul punctele strălucitoare ale 
focurilor de tabără. Acolo se află fortul Armeria, în prezent 
avanpostul armatelor temeriene concentrate sub Mayen. 


— Acolo sunt prizonieri vrăjitoru' şi Jaskier? s-a ridicat Milva 
în scăriţe. Ha, nasol... Tre' să fie o puzderie de bărbaţi 
înarmaţi acolo şi 

— 181 — 


santinele în jur. N-o să fie lesne să ne strecurăm. 


— N-o să fie nevoie, i-a răspuns Regis, descălecând de pe 
Pegaz. 


Jugănitul se scutura întruna, întorcea capul, era în mod 
evident indispus de mirosul de plante care îi gâdila nările, 


exalat de bărbier. 


— N-o să fie nevoie să vă strecuraţi în tabără, a repetat el. 
Mă 


descurc singur. Voi aşteptaţi cu caii în locul unde străluceşte 
râul, vedeţi? Sub cea mai strălucitoare stea a Celor Şapte 
Capre. Acolo se varsă Chotla în Ina. Când o să-l scot pe 
vrăjitor din bucluc, o să-l îndrum în direcţia aceea. Acolo o să 
vă întâlniți. 


— Câtă vitejie! a îngăimat Cahir Milvei când s-au aşezat unul 
lângă 


altul. Singur, fără niciun ajutor, îşi pune pielea-n saramură, 
ai auzit? 


Cine-i? 


— Crede-mă, nu ştiu! i-a răspuns Milva. Cât despre scoaterea 
vrăjitorului de acolo, îl cred. leri am văzut cu ochii mei cum a 
scos cu mâinile goale din flăcări o potcoavă încinsă... 


— Magician? 


— Nu, i-a răspuns Regis de pe Pegaz, dovedind că avea un 
auz ieşit din comun. Oare e atât de important de ştiut cine 
sunt eu? Eu nu te întreb despre persoana ta. 


— Sunt Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach. 


— Mulţumesc şi sunt plin de uimire, a răspuns bărbierul, cu 
o nuanţă de sarcasm. Aproape că nu se simte accentul 
nilfgaardian în numele nilfgaardian. 


— Nu sunt... 


— Hai, gata! a intervenit Milva. N-avem vreme de gâlceavă 
şi nici de şovăială. Regis, vrăjitoru' aşteaptă să fie salvat. 


— Nu înainte de miezul nopţii, a spus glacial bărbierul, 
privind la lună. Aşa că putem sta puţin de vorbă. Cine e 
acest om, Milva? 


— Acest om, l-a cuprins săgetătoarea, oarecum indignată, pe 
Cahir, m-a scos dintr-o belea. Omu' ăsta o să-i spună 
vrăjitorului, când o să se vadă cu el, că se îndreaptă în 
direcţia greşită. Ciri nu e în Nilfgaard. 


— Într-adevăr, o revelaţie! s-a înmuiat glasul bărbierului. Şi 
din ce sursă ai informaţia, dragă Cahir, fiu al lui Ceallach? 


— E o poveste lungă. 


Jaskier nu mai zicea nimic de mult, când, deodată, a 
observat că unul dintre soldaţii din faţa ţarcului s-a oprit în 
mijlocul unei înjurături, iar al doilea a tuşit sau poate că a 
icnit. Geralt ştia că erau trei, şi-a făcut 


— 182 — 
urechile pâlnie, dar al treilea soldat n-a scos niciun sunet. 


A aşteptat ţinându-şi respiraţia, dar ceea ce îi ajungea 
curând la ureche nu era scârţâitul porţii de la ţarc, prin care 
spera să-i vadă pe salvatorii lor. Nu. Era un cor de sforăieli, 
perfect sincronizat. 


Santinelele pur şi simplu adormiseră în timpul serviciului. 


A oftat, a înjurat în gând şi era pe cale să se cufunde din nou 
în gândurile sale care gravitau în jurul lui Yennefer, când 
medalionul vrăjitoresc a început să vibreze puternic în jurul 
gâtului său şi un parfum de pelin, busuioc, coriandru, salvie 


şi anason a venit să-i gâdile nările. Şi naiba mai ştie de ce 
altceva. 


— Regis? a şoptit nesigur, încercând în zadar să ridice capul 
din rumeguş. 


— Regis, a şoptit Jaskier, foindu-se şi foşnind. Nimeni 
altcineva nu mai pute... Unde eşti? Nu te văd... 


— Mai încet! 


Medalionul s-a oprit din tremurat. Geralt a auzit suspinul 
profund al poetului şi imediat după aceea şuieratul unei 
lame care tăia chinga. Un moment mai târziu, Jaskier a dat 
să geamă de la durerea provocată de sângele care începea 
să-şi reia circuitul normal prin vene, dar şi-a înăbuşit icnetul 
introducându-şi pumnul în gură. 


— Geralt! 


Umbra vagă, pâlpâitoare a bărbierului a apărut înaintea 
vrăjitorului tăindu-i tacit legăturile. 


— Trebuie să vă descurcaţi singuri cu gardienii de la intrarea 
în tabără, a continuat. O luaţi spre răsărit până în dreptul 
celei mai strălucitoare stele din Cele Şapte Capre. Direct la 
Ina. Milva vă aşteaptă 


acolo cu caii. 

— Ajută-mă să mă ridic... 

S-a sprijinit mai întâi pe un picior, apoi pe ambele, 
muşcându-şi pumnul. Lui Jaskier circulaţia sângelui i-a 


revenit la normal. După 


câteva minute, vrăjitorul era pregătit şi el. 


— Cum ieşim? a întrebat brusc poetul. Deocamdată, 
santinelele sforăie, dar pot... 


— Nu pot, l-a întrerupt Regis în şoaptă. Totuşi, aveţi grijă 
când ieşiţi! E lună plină, tabăra e luminată de focuri. Deşi e 
târziu, toată 


lumea mişună, dar şi asta e bine. Gardienii au obosit de 
atâta strigat. 


Plecaţi! Mult noroc! 
— Dar tu? 
— 183 — 


— Nu vă faceţi griji pentru mine! Nu mă aşteptaţi şi mergeţi 
fără să 


vă uitaţi înapoi! 
— Dar... 


— Jaskier! a şuierat vrăjitorul. Nu trebuie să-ţi faci griji 
pentru el, n-ai auzit? 


— Plecaţi! a repetat Regis. Mult noroc! La revedere, Geralt! 


— Mulţumim că ne-ai salvat, s-a întors cele din urmă, dar ar 
fi mai bine ca drumurile noastre să nu se mai întâlnească. 
Mă înţelegi? 


— Foarte bine. Nu pierdeţi timpul! 


Santinelele dormeau în poziţii neobişnuite, sforăind şi 
horcăind. 


Nimeni nu a tresărit nici măcar atunci când Geralt şi Jaskier 
s-au strecurat prin poarta semideschisă. Nimeni nu a 
reacţionat atunci când, fără nicio ceremonie, vrăjitorul i-a 
dezbrăcat pe doi dintre ei de mantalele de blană groasă. 


— Nu este un vis obişnuit, a spus în şoaptă Jaskier. 

— Sigurcă nu. 

Geralt, ascuns în întunericul zidului, se uita la tabără. 
— Înţeleg, a oftat poetul. Regis e magician? 

— Nu,nue. 

— A scos potcoava din jar. A adormit santinelele... 


— Nu mai vorbi şi concentrează-te! Nu suntem încă liberi. 
Pune-ţi mantaua şi să trecem prin tabără! Dacă ne opreşte 
cineva, ne prefacem că suntem soldaţi. 


— Bine. Dacă va fi cazul, voi spune... 
— Ne prefacem că suntem soldaţi proşti. Să mergem! 


Au traversat piaţa ţinându-se departe de soldaţii concentrați 
în jurul focurilor de tabără şi pe lângă cazanele de smoală. 
Era un du-te-vino continuu prin tabără, aşa că încă doi în 
plus nu săreau în ochi. N-au trezit nicio suspiciune, nimeni 
nu i-a strigat şi nici nu i-a oprit. 


Rapid şi fără probleme au ieşit în spatele palisadei. 


Totul a mers bine, poate chiar prea bine. Geralt a devenit 
neliniştit, pentru că a simţit instinctiv o ameninţare, şi 
această senzaţie, pe măsură ce se îndepărtau de mijlocul 
taberei, se intensifica, în loc să 


scadă. Îşi repeta că nu e nimic ciudat - în mijloc, unde era 
forfotă chiar şi în timpul nopţii, nu li se acordase atenţie, 
singurul lucru care îi ameninţa era alarma care urma să fie 
dată când s-ar fi descoperit gardienii dormind lângă poarta 
ţarcului. Acum, pe de altă parte, se apropiau de perimetrul 
în interiorul căruia gardienii, prin forţa 


— 184 — 


lucrurilor, trebuiau să fie mai vigilenţi. Se îndepărtau de 
mijlocul taberei, ceea ce nu avea cum să-i ajute. Geralt şi-a 
amintit de flagelul dezertărilor, care afecta în măsură din ce 
în ce mai mare corpurile lui Vissegerd, şi era sigur că 
gardienii aveau ordin să acorde o atenţie sporită tuturor 
celor care doreau să plece din tabără. 


Luna strălucea îndeajuns de tare ca Jaskier să nu fie nevoit 
să se mişte orbeşte. Pe o astfel de lumină, vrăjitorul vedea la 
fel de bine ca ziua, aşa că au evitat două fracțiuni şi s-au 
ascuns în tufişuri ca să nu-i zărească o patrulă de cai. Chiar 
în faţa lor se afla un arin întunecat, care părea în afara 
perimetrului santinelelor. Totul mergea bine. Prea bine. 


Însă faptul că nu au ţinut cont de obiceiurile militare le-a 
fost fatal. 


Copacul scund şi întunecat era tentant, întrucât oferea o 
ascunzătoare excelentă. Dar ostaşii, de când e lumea, când 
le venea rândul să stea de planton, se ascundeau în tufişuri, 
de unde puteau pândi atât inamicul, cât şi pe propriii lor 
ofiţeri, în cazul în care acestora din urmă le trecea prin cap 
să-i controleze inopinat. 


Nici bine n-au ajuns la arin Geralt şi Jaskier, că le-au şi 
răsărit două 


siluete în faţă. Precum şi o lamă de suliță. 


— Parola? 
— Cintra! a strigat Jaskier fără ezitare. 
Soldaţii au chicotit în cor. 


— Oameni buni, le-a spus unul, aţi putea da dovadă şi voi de 
puţină 


imaginaţie! Măcar unul să inventeze ceva original! Dar de 
unde? Nimic altceva decât „Cintra”! Vi s-a făcut dor de casă, 
nu? Bine. Taxa la fel ca ieri. 


Lui Jaskier îi clănţăneau dinţii. Geralt a evaluat situaţia şi 
şansele. 


Bilanţul a fost dezastruos. 


— Haide! i-a grăbit un soldat. Dacă doriţi să plecaţi, plătiţi şi 
închidem ochii. Mai repejor! Altfel, vine îndată gardianul! 


— Acuş! 

Poetul şi-a schimbat felul de a vorbi şi accentul. 

— Mă pun colea, jos, că am în ciubote... 

N-a mai apucat să spună mai multe. Patru soldaţi l-au trântit 
pe pământ, doi l-au apucat de câte un picior şi i-au scos 
cizmele. Cel care îi ceruse parola a rupt din interior 


căptuşeala de pe talpă. A căzut ceva cu un zornăit. 


— Aur! a mărâit şeful. la descălţaţi-l şi pe celălalt! Şi 
chemaţi gardianul! 


— 185 — 


Însă nu l-a ascultat nimeni, nimeni n-a vrut să descalţe sau 
să cheme pe nimeni, pentru că o parte dintre soldaţi s-au 
aruncat în genunchii scotocind printre frunzele uscate, 
împrăştiate. lar ceilalţi se băteau pe viaţă şi pe moarte 
pentru perechea ciubotei lui Jaskier. Acum ori niciodată, s-a 
gândit Geralt, după care i-a dat un pumn şefului în maxilar 
şi apoi în tâmplă. Căutătorii de aur nici n-au băgat de 
seamă. 


Fără niciun îndemn, Jaskier s-a ridicat şi a ţâşnit în tufişuri 
fluturându- 


şi mantaua. Geralt a fugit în urma lui. 


— Ajutor, ajutor! a strigat şeful doborât la pământ, sprijinit 
imediat de strigătele camarazilor săi. Gardianul! 


— Nemernicilor! a strigat Jaskier alergând. Bandiţilor! Mi-aţi 
luat banii! 


— Ţine-ţi gura, deşteptule! Vezi pădurea? La fugă! 
— Alarmă! Alarmăăăă! 


Fugeau. Geralt suduia furios, auzind strigătele, fluierele, 
ropotele şi nechezaturile în spatele lor. Dar şi în faţă. Uimirea 
lui a fost scurtă, o singură privire era de-ajuns. Ceea ce luase 
drept o pădure salvatoare era, de fapt, un gard viu de cai ce 
se îndrepta direct spre ei, curgând ca un val. 


— Stai aşa, Jaskier! a strigat el, apoi s-a întors spre patrula 
galopantă şi a şuierat puternic între degete. 


— Nilfgaardul! a strigat cât îl ţineau plămânii. Nilfgaardul 
atacă! 


Întoarceţi-vă în tabără, nebunilor! Daţi alarma! Nilfgaardul! 


Călărețul cel mai avansat, care îi urmărea, şi-a strunit calul, 
s-a uitat în direcţia indicată, a strigat cu frică şi a dat să se 
întoarcă. Dar Geralt şi-a zis în sinea lui că a făcut deja destul 
pentru leii cintreni şi pentru crinii temerieni. A făcut un salt 
până la călăreț şi, cu o mişcare abilă, l-a trântit la pământ. 


— Urcă-te, Jaskier! Şi ţine-te! 


N-a fost nevoie să i se repete de două ori poetului. Calul se 
deşelase uşor sub greutatea lui, dar, îndemnat cu două 
perechi de călcâie, s-a avântat într-un galop aprig. Puhoiul 
de nilfgaardieni ce se apropia la galop reprezenta o 
ameninţare mult mai mare decât Vissegerd şi corpul său de 
armată, aşa că Geralt şi Jaskier s-au repezit spre inelul de 
santinele care proteja tabăra, în încercarea de a se abate cât 
mai repede posibil de la câmpul confruntării celor două 
armate, care urma să izbucnească. Nilfgaardienii s-au 
apropiat totuşi şi i-au văzut. Jaskier a strigat, Geralt s-a uitat 
în jur şi a văzut, de asemenea, cum zidul 


— 186 — 


întunecat al trupelor nilfgaardiene îşi întindea tentaculele 
negre, care amenințau să-i vâneze. Fără nicio ezitare şi-au 
îndreptat calul spre tabără, depăşindu-i pe gardienii care 
fugeau. Jaskier a ţipat din nou, dar avertismentul a fost inutil 
de data aceasta. Vrăjitorul văzuse cavaleria care venea spre 
ei din tabără. Nici nu se dăduse alarma bine, că cei din 
corpul lui Vissegerd erau în şa. Geralt şi Jaskier se aflau întro 
capcană. 


Nu exista nicio cale de ieşire. Vrăjitorul şi-a schimbat din 
nou direcţia de fugă, trăgând de ultimele puteri ale calului, a 
încercat să 


treacă printre ciocanul şi nicovala care continuau să se 
apropie. Când a întrezărit o mică şansă de a ajunge acolo, 


săgețile au umplut brusc atmosfera nocturnă cu şuieratul 
lor. Jaskier a urlat, de data asta deosebit de tare, şi-a 
încleştat degetele în trupul lui Geralt. Vrăjitorul a simţit un 
lichid fierbinte prelingându-i-se pe gât. 


— Ţine-te! l-a apucat pe poet de cot şi îl ţinea cu putere 
sprijinit de spatele său. Stai aşa, Jaskier! 


— M-au omorât! a strigat poetul, prea tare pentru un mort. 
Sângerez! Mor! 
— Ţine-te bine! 


Grindina de săgeți şi sulițe lansate de ambele armate, care 
se dovedise fatală pentru Jaskier, a constituit în acelaşi timp 
salvarea lor. 


Armatele bombardate au fost încurcate, şi-au pierdut elanul, 
iar arcul de cerc dintre ele, gata-gata să se închidă, a lăsat 
loc suficient pentru a permite calului fornăitor să-i scoată pe 
cei doi fugari departe de capcană. Geralt a forţat nemilos 
mârţoaga să-şi continue galopul, pentru că, deşi pădurea 
salutară se profila deja în faţa lor, în spate răsuna încă 
ropotul copitelor. Calul gemea, se poticnea, dar galopa şi 
poate că ar fi reuşit să scape, dar Jaskier, brusc, a gemut, a 
alunecat brusc din şa, târându-l şi pe vrăjitor în cădere. 
Geralt, instinctiv, a tras frâiele, calul a cadrat şi ambii au 
căzut la pământ, printre brazii tineri. 


Poetul s-a rostogolit inert, n-a fost în stare să se ridice, dara 
gemut sfâşietor. La lumina lunii se vedea că avea o emisferă 
întreagă a craniului şi braţul stâng sângerânde, cu o 
strălucire neagră. 


În spatele lor, armatele s-au ciocnit una cu cealaltă, cu 
zăngănituri, trosnete şi scrâşnete. Dar, deşi lupta era în toi, 


urmăritorii lor nilfgaardieni nu i-au uitat. Trei călăreţi 
galopau în direcţia lor. 


Vrăjitorul s-a ridicat brusc, simțind un val rece de ură şi 
furie, care se înălța în el. A sărit în faţa urmăritorilor, 
distrăgând atenţia 


— 187 — 


călăreţilor de la Jaskier. Intenţia lui nu era să se sacrifice 
pentru prietenul său, nu. Voia să-şi satisfacă dorinţa de a 
ucide. 


Primul călăreț, din avangardă, a zburat spre el cu toporul 
ridicat, dar nu se aştepta să găsească un vrăjitor. Geralt, fără 
niciun efort, a sărit să evite lovitura, l-a apucat pe 
nilfgaardianul înclinat peste şa de guler, iar cu cealaltă 
mână i-a strâns centura largă. Cu o mişcare bruscă, a luat 
călăreţul din şa, s-a repezit la el şi l-a trântit la pământ. 


Abia atunci şi-a dat seama că era neînarmat. L-a apucat pe 
omul prăbuşit la pământ de după gât, dar, stânjenit de 
medalionul lui, nu putea să-l sugrume. Nilfgaardianul a 
şovăit, l-a lovit pe vrăjitor cu mănuşa de fier, zgăriindu-i 
obrazul. Vrăjitorul l-a zdrobit cu toată 


greutatea lui, a apucat pumnalul prins la brâul lat şi l-a scos 
din teacă. 


Omul de la pământ a observat şi a început să răcnească. 
Geralt a împins mâna înmănuşată cu un scorpion argintiu, 
care încă îl lovea şi a ridicat pumnalul pentru a lovi. 


Nilfgaardianul a început să cârâie. 


Vrăjitorul l-a înjunghiat cu pumnalul în gura deschisă... Până 
la plăsele. 


Când s-a ridicat, a văzut cai fără călăreţi, cadavre şi un mic 
detaşament care se îndrepta spre câmpul bătăliei. Cintrenii 
din tabără 


îi anihilaseră pe urmăritorii nilfgaardieni, dar în întuneric nu- 
i observaseră pe poet şi nici pe cei doi bărbaţi care se luptau 
printre brazii tineri. 


— Jaskier! Unde ai fost atins? Unde-i săgeata? 
— În... în cap... Împlântată în cap... 


— Nu vorbi prostii! La naiba, ai avut noroc... Doarte-a 
zdrelit... 


— Sângerez... 


Geralt şi-a scos caftanul, şi-a rupt mânecile cămăşii. Vârful 
săgeţii îl atinsese pe Jaskier deasupra urechii, lăsând o 
tăietură groaznică până 


la tâmplă. Poetul îşi punea mâinile tremurânde pe rană şi 
apoi se uita la sângele care îi mânjise palmele şi manşetele. 
Avea o privire pierdută. Vrăjitorul şi-a dat seama că avea în 
faţa lui un om care se confrunta pentru prima dată în viaţa 
lui cu durerea, cu realitatea unei răni. Care, pentru prima 
dată în viaţă, îşi vedea propriul sânge curgând în asemenea 
cantitate. 


— Ridică-te! i-a spus, înfăşurându-i capul rapid cu mâneca 
cămâăşii. 


N-ai nimic, Jaskier, doar o zgărietură... Ridică-te, trebuie să 
ne urnim de-aici... 


— 188 — 


În luncă, bătălia nocturnă se dezlănţuia, zăngănitul lamelor, 
nechezatul cailor, vuietul strigătelor erau în forţă. Geralt a 
luat repede doi armăsari nilfgaardieni, dar unul îi era de- 
ajuns, de fapt. Jaskier a reuşit să se ridice, dar s-a prăbuşit 
imediat, a icnit şi a izbucnit în lacrimi. Vrăjitorul l-a ridicat, |- 
a scuturat ca să-şi revină şi l-a flancat în şa. S-a urcat în 
spatele poetului şi a dat pinteni calului. Spre est - acolo 
unde, dincolo de fuiorul albastru-deschis, pe care zorii deja îl 
trasaseră 


pe cer - se afla cea mai strălucitoare stea din constelația 
Şapte Capre. 


— Îndată se crapă de ziuă, a observat Milva, fără să se uite 
la cer, ci la suprafaţa strălucitoare a râului. Somnu' alungă 
peştele alb. Şi nici urmă de vrăjitor şi de Jaskier. Of, doar n-o 
fi încurcat Regis borcanele... 


— Nu cobi! a spus Cahir, aranjând dârlogii surului găsit. 


— Tfui, tfui... Ce naiba o fi! Toţi ăia care au de-a face cu Ciri 
parcă 


intră naiba-n ei... Fata asta aduce nenorocire... Ghinion şi 
moarte. 


— Scuipă, Milva! 


— Tfui, tfui, la naiba, fir-ar al Răului! Ba mi-e frig, ba 
ameţesc. Ba mi-e sete şi am văzut iar un hoit putrezit lângă 
râu... Brrrr... Mi-e greață... 


lac... O să borăsc... 


— Uite! i-a întins Cahir o gamelă. Bea şi hai lângă mine, o să 
te încălzesc. 


Un alt somn a atacat un banc de obleţi, care au sărit la 
suprafaţă 

într-o grindină argintie. În strălucirea lunii cei doi tovarăşi au 
văzut fâlfâind peste apă o bufniţă sau o vrăjitoare de 
noapte. 


— Cine poate să ştie ce aduce ziua de mâine? a murmurat 
Milva, sprijinită de umărul lui Cahir. Cine va traversa râul şi 
cine va săruta pământul? 


— Fie ce-o fi! Nu te mai gândi! 

— Nu ţi-e frică? 

— Ba da. Darţie? 

— Mi-e greață. 

Au rămas tăcuţi mult timp. 

— Spune-mi, Cahir, când te-ai întâlnit cu Ciri asta? 

— Prima dată? Acum trei ani. În timpul bătăliei din Cintra. 
Am scos-o din târg. Când am găsit-o, era înconjurată din 
toate părţile de o perdea de flăcări. Am înfruntat focul, fumul 
şi flăcările ţinând-o strâns în braţe, dar părea şi ea că ar fi ca 
flăcările. 

— Cum? 

— 189 — 

— Nu poţi să ţii flăcări în braţe. 


— Dacă cea din Nilfgaard nu-i Ciri, a spus Milva după o 
tăcere lungă, atunci cine-i? 


— Nu ştiu. 


Drakenborg, fortul redanian ce se transformase într-un lagăr 
pentru elfi şi alte elemente subversive, avea tradiţiile 
obscure, create în timpul celor trei ani de funcţionare. Una 
dintre ele era spânzurarea în zori. Alta consta în adunarea 
preliminară a celor condamnaţi la moarte într-o celulă 
comună mare, de unde, la ivirea zorilor, erau duşi la eşafod. 


Fiecare celulă includea o duzină de condamnaţi, iar în 
fiecare dimineaţă erau spânzurați doi, trei, uneori patru. 
Ceilalţi îşi aşteptau rândul. Mult. O săptămână uneori. Celor 
aflaţi în aşteptare li se spunea în lagăr „Veselii”. Pentru că în 
celula morţii atmosfera era întotdeauna veselă. În primul 
rând, pentru că prizonierii primeau vin acru, foarte diluat, 
poreclit „Dijkstra sec” în jargonul lagărului, nu era niciun 
secret că băutura era servită condamnaților ante-mortem 
din ordinul şefului serviciului de informaţii al Redaniei. În al 
doilea rând, pentru că niciun prizonier din celula morţii nu 
era târât în Spălătoria sinistră subterană 


pentru interogatoriu, iar gardienii nu aveau dreptul să-i 
brutalizeze. 


Şi în noaptea aceea tradiţiile au fost respectate. În celula 
ocupată de şase elfi, un semielf, un hobbit, doi oameni şi un 
nilfgaardian, atmosfera era veselă. „Dijkstra sec” era turnat 
solidar pe o tavă de tablă şi sorbit fără a folosi mâinile, 
pentru că era cel mai bun mod de a se îmbăta măcar un pic 
cu lichidul preţios. Doar unul dintre elfi, Scoia'tael din 
comandoul decimat a lui lorweth, recent schingiuit la 
Spălătorie, era lăsat în pace, fiind ocupat cu inscripţionarea 
lozincii 


„Libertate sau moarte” pe o grindă. Se puteau citi astfel de 
sloganuri cu sutele pe grinzile celulei. De asemenea, 


conform tradiţiei, ceilalţi condamnaţi cântau în cor Imnul 
Veselilor, cântec anonim compus la Drakenborg, ale cărui 
cuvinte erau învăţate de fiecare deţinut în barăci, ascultând 
noaptea glasurile ce răsunau din celula morţii, ştiind că mai 
devreme sau mai târziu îi va veni rândul să se alăture 
corului. 


Sus pe eşafod spânzuraţii joacă 
Cu spasmele ei ţin tactul, 
Joacă, nu se-încurcă. 

— 190 — 

Ei îşi cântă cântul, 


Cânt de jale şi de dor cum altu' nu-i pe lume Veselii joacă de 
Zor, se distrează de minune. 


Fiecare ţine minte-atunci când moare: 


Scaunul de sub picioare cum o ia la trap, Ochii i se dau de-a 
dura şi îi ies din cap. 


Zăvorul a scârţăit, uşa a scrâşnit. Veselii au întrerupt 
cântatul. 


Intrarea gardienilor în zori nu putea însemna decât un 
singur lucru: într-o clipă corului urma să-i fie curmate câteva 
voci. Intrebarea era: Ale cui? 


Gardienii au năvălit cu duiumul. Cărau funii pentru a lega 
mâinile celor care urmau să fie duşi la spânzurătoare. Unul 
dintre ei şi-a suflat nasul, şi-a pus bastonul sub braţ, a 
desfăcut un pergament şi şi-a dres vocea. 


— Echel Trogelton! 


— Traighlethan, a corectat mecanic elful din comandoul lui 
lorweth. 


A mai aruncat o privire la inscripţia pe care tocmai o gravase 
şi s-a ridicat dureros. 


— Cosmo Baldenvegg! 


Hobbitul a înghiţit în sec cu zgomot. Nazarian ştia de ce 
ajunsese în lagăr, fusese acuzat că ar fi comis acte de 
sabotaj la cererea serviciului secret nilfgaardian. Însă 
Baldenvegg niciodată nu şi-a recunoscut vina, spunând cu 
încăpățânare că a furat cei doi cai ai cavaleriei din proprie 
iniţiativă, pentru beneficiul lor, şi că Nilfgaardul nu a avut 
nimic de-a face cu aceasta. Dar, evident, nu l-au crezut. 


— Nazarian! 


Nazarian s-a ridicat ascultător şi a întins mâinile spre 
gardieni ca să- 


| lege. Când trioul a fost luat, Veselii rămaşi şi-au reluat 
imnul. 


Sus pe eşafod spânzuraţii joacă 
Cu spasmele ei ţin tactul, 

Îşi cântă vesel cântul, 

Cântul lor de clacă, 

Pe care-l duce vântul... 


Zorii ardeau purpuriu şi roşiatic. Se anunţa o zi frumoasă şi 
însorită. 


Imnul Veselilor, a zis Nazarian, e greşit. Condamnaţii nu 
puteau să 


— 191 — 


se angajeze în dansul spânzuratului, pentru că 
spânzurătoarea care-i aştepta nu avea niciun eşafod, ci un 
par simplu plantat în pământ. Prin urmare, nu se trăgeau 
scaune de sub picioarele lor, ci butuci obişnuiţi de 
mesteacăn, care purtau urme de utilizare frecventă. Autorul 
anonim al melodiei, care fusese executat în urmă cu trei ani, 
n-avea de unde să 


ştie asta când a compus-o. Ca orice spânzurat, el a aflat 
aceste detalii doar cu puţin înainte de moartea sa. În 
Drakenborg, execuțiile nu erau niciodată publice. Pedeapsă 
dreaptă, nu răzbunare sadică. Aceste cuvinte îi erau 
atribuite, de asemenea, lui Dijkstra. 


Elful aflat în subordinea lui lorweth şi-a scuturat braţele ca 
să se elibereze din mâinile gardianului, s-a urcat pe butuc 
fără nicio ezitare şi a lăsat să i se pună ştreangul în jurul 
gâtului. 


— Trăiască... 
Butucul a fost împins dintr-odată de sub picioarele lui. 


Pentru hobbiţi, trebuia să se aşeze doi butuci unul peste 
celălalt. 


Presupusul sabotor nu a încercat să strige nimic patetic. El 
şi-a fluturat frenetic picioarele scurte şi a rămas atârnat în 
ştreang. Capul i-a căzut inert pe umăr. 


Gardienii l-au apucat pe Nazarian, care s-a decis brusc. 


— O să vorbesc! a anunţat răguşit. O să recunosc tot! Am 
informaţii importante pentru Dijkstra! 


— Prea târziu, a spus categoric Vascoigne, asistentul la 
execuţie, adjunctul comandantului pentru chestiuni politice 
din Drakenborg. 


Unuia din doi vederea frânghiei îi trezeşte imaginaţia! 


— Nu mint! striga Nazarian, zbătându-se în mâinile călăilor. 
Am informaţii! 


N-a trecut o oră, şi iată-l liniştit, bucurându-se de frumuseţea 
vieţii, olăcarul stătea pe lângă calul lui, scărpinându-se cu 
putere în cap, iar Vascoigne citea şi verifica raportul pentru 
Dijkstra. 


Cu smerenie vă informez, Excelenţa Voastră, că criminalul 
numit Nazarian, condamnat pentru atacarea unui oficial 
regal, a recunoscut următoarele: acţionând la ordinele unui 
oarecare Ryens, a luat parte la luna nouă în iulie, anul 
acesta, împreună cu doi dintre colaboratorii săi, elfii metişi 
Schirru şi Jagta, la asasinarea juriştilor Codringher şi Fenn, în 
oraşul Dorian. Jagta a fost ucis acolo, apoi metisul Schirru i-a 
executat pe cei doi jurişti şi le-a dat foc la casă. Criminalul 
Nazarian pune totul în cârca lui Schirru, el neagă categoric 
că a ucis pe cineva, 


— 192 — 


dar probabil că se teme de funie. Excelenţa Voastră ar putea 
fi, de asemenea, interesată de următoarele: înainte de 
asasinarea avocaţilor de către criminalii Nazarian, semielfii 
Schirru şi Jagta, aceştia se aflau pe urmele unui vrăjitor, un 
oarecare Geralt din Rivia, care se întâlnise în taină cu juristul 
Codringher. În ce scop, criminalul Nazarian nu ştie, pentru 
că în prezenţa lui nici mai sus-pomenitul Ryens, nici 


semielful Schirru nu au divulgat secretul. Dar, când i s-a 
trimis lui Ryens raportul despre aceste conspirații, Ryens a 
dat ordin să fie lichidaţi juriştii. 


Mai departe criminalul Nazarian a mărturisit, de asemenea, 
următoarele: colaboratorul său, Schirru, a furat din casa 
juriştilor un document pe care i l-a trimis lui Ryens, la Hanul 
„La Vulpea Şireată” 


din Carreras. Despre ce au vorbit Ryens şi Schirru, Nazarian 
nu ştie, dar a doua zi trioul criminal a mers la Brugge, unde, 
în a patra zi după 


luna nouă, au purces la răpirea unei fete dintr-o casă cu 
cărămizi roşii, pe ale cărei uşi erau lipite foarfece de cupru. 
Ryens a ameţit fata cu o băutură magică, iar criminalii 
Schirru şi Nazarian au condus-o grabnic într-o călătorie în 
Verden, la Cetatea Nastrog. Şi acum urmează un lucru, 
Excelenţa Voastră, căruia vă sfătuiesc să-i acordaţi o mai 
mare atenţie: răufăcătorii au dat-o pe fata răpită pe mâinile 
comandantului nilfgaardian al cetăţii, asigurându-l că pe 
fata răpită o cheamă Cirilla din Cintra. Comandantul, potrivit 
celor mărturisite de criminalul Nazarian, a fost foarte 
încântat să afle această veste. 


Vă trimit, Excelenţa Voastră, cele scrise mai sus printr-un 
olăcar de taină. De asemenea, o să vă trimit un protocol 
detaliat al interogatoriului, după ce un scrib o să-l scrie pe 
curat. Cu smerenie vă 


rog, Excelenţa Voastră, să-mi trimiteţi instrucţiunile privind 
răufăcătorul Nazarian. Dacă trebuie să-l fac să vorbească 
mai mult cu ajutorul cleştelui încins sau să-l atârn în 
ştreang, în conformitate cu observaţiile. 


Vă salut cu respect etc., etc. 


Vascoigne a semnat imediat raportul, a aplicat sigiliul şi l-a 
trimis prin curier. 


Dijkstra a luat cunoştinţă de conţinutul epistolei în seara 
aceleiaşi zile. Filippa Eilhart, a doua zi, la prânz. 


Când calul călărit de Geralt şi Jaskier a ieşit din arinişul de 
pe mal, Milva şi Cahir erau foarte supăraţi. Auziseră ecourile 
bătăliei cu mult 


— 193 — 
înainte: apa Inei purta sunetele la mare distanţă. 


Ajutându-l pe vrăjitor să-l ia pe bard de pe şa, Milva a 
observat că, văzându-l pe nilfgaardian, s-a schimbat la faţă. 
N-a avut timp să spună 


nimic şi nici vrăjitorul, pentru că Jaskier gemea disperat şi 
le-a alunecat din mâini. L-au aşezat pe nisip şi i-au puso 
manta împăturită 


sub cap. Milva a dat să-i schimbe bandajul provizoriu 
poetului, deja îmbibat cu sânge, când a simţit pe umăro 
mână care mirosea cunoscut, a pelin, anason şi alte plante. 
Ca de obicei, Regis apăruse din pământ, din iarbă verde, 
fără să ştie nimeni cum. 


— Dă-mi voie, a spuse el, scoțând nişte ustensile şi 
instrumente medicale din sacul său imens. Mă ocup eu. 


Când bărbierul a desprins pansamentul de pe rană, Jaskier a 
urlat de durere. 


— Uşor! l-a liniştit Regis, spălându-i rana. Nu-i mare lucru. 
Puțin sânge. Doar puţin sânge... Frumos mai miroase 
sângele tău, poetule. 


Şi tocmai atunci vrăjitorul s-a comportat într-un fel în care 
Milva nu se aştepta. S-a apropiat de cal şi a scos din teacă 
spada lungă 


nilfgaardiană. 
— Lasă-l în pace! a lătrat, stând deasupra bărbierului. 


— Frumos mai miroase sângele ăsta! a repetat Regis, fără să- 
i acorde nicio atenţie vrăjitorului. Nu simt în el miros de 
infecţie, care, în cazul unei leziuni a capului, ar putea avea 
consecinţe fatale. Arterele şi venele nu au fost afectate... 
Acum o sătetai. 


Jaskier a gemut, respirând adânc. Spada din mâna 
vrăjitorului tremura, strălucind în lumina reflectată de râu. 


— Îţi dau câteva puncte, i-a spus Regis, tot aşa, fără să dea 
nicio importanţă nici vrăjitorului, nici spadei. Fii bărbat, 
Jaskier! 


Jaskier era bărbat. 
— Am terminat. 
Regis a început să-l bandajeze. 


— Până te însori, cum se spune, îţi trece, l-a încurajat. Este o 
rană 


perfectă pentru un poet, Jaskier. Vei merge ca un erou de 
război, cu un bandaj impresionant pe cap, iar inimile fetelor 
care se vor uita la tine se vor topi precum ceara. Da, o rană 
poetică în toată regula. Nu ca o săgeată în burtă. Ficatul 
zdrobit, rinichii şi intestinele rupte, excrementele şi lichidele 
interne vărsate, inflamarea peritoneului... Ei bine, Geralt, 
sunt acum la dispoziţia ta. 


S-a ridicat în picioare şi, dintr-odată, vrăjitorul i-a pus spada 
la gât. 


— 194 — 

Cu o mişcare atât de rapidă, ca o clipire din ochi. 

— Dă-te la o parte! a strigat la Milva. 

Regis nu tremura, chiar dacă vârful spadei i se odihnea 
delicat pe gât. Săgetătoarea îşi ţinea respiraţia, văzând cum 
ochii bărbierului ard în întuneric cu o lumină felină, ciudată. 
— Haide, mai departe! i-a zis calm Regis. Împunge! 


— Geralt, a strigat de la pământ Jaskier, pe deplin conştient, 
ai înnebunit de-a binelea? Ne-a salvat de la spânzurătoare... 
Mi-a bandajat căpăţâna... 


— Ne-a salvat şi pe noi, şi pe fata din tabără, i-a amintit 
Milva încet. 


— Tăceţi! Nu ştiţi cine e. 


Bărbierul nu s-a clintit. lar Milva, îngrozită, a înţeles brusc ce 
ar fi trebuit să înţeleagă mult mai devreme. 


Regis nu făcea umbră. 


— Într-adevăr, a articulat el încet. Nu ştiţi cine sunt. Şi a 
venit vremea să aflaţi. Mă numesc Emiel Regis Rohellec 
Terzieff-Godefroy. 


Trăiesc în această lume de patru sute douăzeci şi opt de ani. 
Sunt urmaşul creaturilor nefericite închise printre voi după 
cataclismul pe care îl numiţi Conjuncţia sferelor. Sunt, să 
spunem mai delicat, un monstru. Un monstru însetat de 


sânge. Şi acum am dat peste un vrăjitor a cărui misiune e să 
elimine fiinţe ca mine. Asta-i tot. 


— Şi e de-ajuns! a replicat Geralt şi a lăsat spada în jos. Pân- 
aici! 

Dispari, Emiel Regis şi nu-mai-ştiu-cum! Pleacă de-aici! 

— Aşa ceva e nemaipomenit! a spus Regis. Mă laşi să plec? 
Pe mine, care sunt o primejdie pentru oameni? Un vrăjitor 


trebuie să profite de orice ocazie ca să elimine astfel de 
ameninţări. 


— Pleacă de-aici! Departe şi cât mai repede! 

— Cât de departe? l-a întrebat Regis încet. La urma urmei, 
eşti vrăjitor. Ştii multe despre mine. După ce îţi rezolvi 
problemele, după ce faci ceea ce trebuie să faci, osăte 


întorci, fără îndoială, pe aceste tărâmuri. Ştii unde locuiesc, 
pe unde-mi duc veacul, cu ce mă ocup.O 


să mă cauţi? 

— Nu e exclus. Dacă există o recompensă. Sunt vrăjitor. 
— Mult noroc! 

Regis şi-a închis traista, şi-a desfăcut haina. 


— Rămas bun! Ah, şi încă ceva, a adăugat. Cât de mare ar 
trebui să 


fie recompensa ca să vrei să te oboseşti? Cât valorez, după 
tine? 


— Foarte scump. 


=—:195 = 


— Mă măguleşti. Dar în mod concret? 
— Şterge-o mai repede, Regis! 
— Da, îndată. Dar mai întâi dă-mi un preţ. Te implor! 


— Pentru un vampir obişnuit, am luat echivalentul unui cal 
înşeuat. 


Dar tu nu eşti un vampir obişnuit. 
— Cât? 


— Mă îndoiesc, i-a răspuns vrăjitorul cu o voce rece ca 
gheaţa. Mă 


îndoiesc că ar plăti cineva. 


— Înţeleg şi mulţumesc, a zâmbit vampirul, de data asta 
descoperindu-şi caninii. 


Văzându-i, Milva şi Cahir s-au dat înapoi, iar Jaskier şi-a 
înăbuşit un strigăt de groază. 


— Rămas bun! Mult noroc! 
— Rămas bun, Regis! Mult noroc şi ţie! 


Emiel Regis Rohellec Terzieff-Godefroy şi-a scuturat 
mantaua, s-a înfăşurat în ea şi s-a făcut nevăzut. Pur şi 
simplu s-a făcut nevăzut. 


— Acum, s-a întors Geralt cu spada încă în mână, ţi-a venit şi 
ţie vremea, nilfgaardianule... 


— Nu, l-a întrerupt imediat Milva. M-am săturat până peste 
cap. Pe cai, să ne luăm tălpăşiţa! Râu' cară atâtea răcnete, 
când ni-i lumea mai dragă, se năpusteşte cineva la noi! 


— Nu mergcu el. 


— Atunci, du-te-n bună pace! a mâărâit Milva din cale-afară 
de furioasă. In altă direcţie! M-am săturat de mofturile tale, 
vrăjitorule! Că 


l-ai gonit pe Regis după ce ţi-a salvat viaţa, asta-i treaba ta. 
Da' Cahir mi-a salvat mie viaţa, aşa că-i pretinu' meu! Dacă, 
pe de altă parte, tu îl socoţi duşman, apoi întoarce-te 
frumuşel în Armeria, n-ai decât! 


Pretinii tăi te-aşteaptă cu funia-n mână! 
— Nu ţipa! 


— Atunci, nu sta acolo ca bou'! Ajută-mă să-l pun pe Jaskier 
pe jugănit. 


— Ai luat caii înapoi? Şi pe Babuşcă? 


— El i-a luat înapoi, i l-a arătat ea, dând din cap, pe Cahir. La 
drum! 


Au traversat apele Inei. Au mers pe malul drept, trecând 
peste grădişti şi belciuge, prin răchitişuri şi păpurişuri, prin 
mlaştini în care răsunau orăcăieli de broaşte, măcăieli de 
rațe şi de rațe cârâitoare 


— 196 — 


invizibile. Soarele roşu inunda cerul, reverberând într-o 
strălucire orbitoare pe suprafaţa netedă a iazurilor, invadată 
de nuferi. Trupa a virat acolo unde unul dintre numeroasele 
braţe ale Inei se vărsa în Jaruga. Acum avansau prin păduri 
mohorâte şi întunecate, în care arborii creşteau direct din 
mlaştini acoperite cu un covor de mătasea-broaştei. 


Milva mergea în frunte, lângă vrăjitor, relatându-i întruna, cu 
o voce joasă, povestea lui Cahir. Geralt tăcea ca un crap şi 
de-atunci nu i-a mai aruncat nicio privire nilfgaardianului 
care mergea în spate, pe jos, pentru a-l sprijini pe poet. 
Jaskier gemea din când în când, icnind şi plângându-se de 
durere de cap, dar era ferm, curajos şi nu încetinea marşul. 
Starea de spirit i s-a îmbunătăţit considerabil, deoarece îşi 
regăsise jugănitul şi lăuta intactă, legată la şa. 


Pe la prânz au ieşit din nou în lunca însorită a râului, dincolo 
de care se afla şesul larg al jJarugăi Mari. Mărşăluiau printre 
belciuge, prin răchitişuri şi păpurişuri. Printre numeroasele 
braţe ale râului, au nimerit pe o insulă, un loc uscat, în 
mijlocul mlaştinilor şi al grindurilor. Insula era presărată cu 
tufişuri şi năpădită de stuf, crescuseră pe ea câţiva copaci 
goi, uscați, albiţi de la găinaţul cormoranilor. 


Milva a văzut prima în stufăriş o barcă pe care probabil o 
târâse curentul până acolo. Şi tot ea a fost prima care a 
distins o curătură 


mică în răchitiş, care se potrivea perfect pentru un bivuac. 


S-au oprit, iar vrăjitorul a simţit că a sosit timpul să aibă o 
discuţie cu nilfgaardianul. Intre patru ochi. 


— Ţi-am cruțat viaţa pe Thanedd, mi-a fost milă de tine, 
flăcăule. 


Am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. Azi- 
dimineaţă l-am iertat de lama mea pe un vampir superior 
care, fără îndoială, n-are pe conştiinţă numai o viaţă umană. 
Ar fi trebuit să-l omor. Dar nu m-am gândit la el, pentru că la 
un singur lucru îmi stă mintea: să-i măcelăresc pe cei care 
au rănit-o pe Ciri. Mi-am jurat că aceia care i-au făcut râu vor 
plăti cu sângele lor. 


Cahir tăcea măâlc. 


— Ce mi-a povestit Milva nu schimbă cu nimic situaţia. 
Rezultă doar un singur lucru: cu toate că te-ai străduit din 
răsputeri, n-ai izbutit s-o iei pe Ciri de pe insulă. Aşa că 
acum te ţii după mine ca să te duc la ea. 


Ca să-ţi poţi pune din nou labele murdare pe ea, că poate- 
aşa 


— 197 — 


împăratul tău o să se îndure de tine şi o să te scape de 
eşafod. 


Cahir tăcea mâlc. Lui Geralt i s-a făcut rău, foarte rău. 


— Din cauza ta strigă noaptea, i-a reproşat el. În ochii ei de 
copilă, ai devenit un coşmar. lar tu ai fost şi eşti doar un 
instrument, o slugă 


supusă a împăratului tău. Nu ştiu ce i-ai făcut de-i bântui 
coşmarurile. 


Dar cel mai rău este că nu înţeleg de ce, în ciuda tuturor 
acestor lucruri, nu pot să te ucid. Nu ştiu ce măţine. 


— Poate că, i-a răspuns delicat Cahir, în ciuda 
circumstanțelor şi aparenţelor, avem ceva în comun, eu şi cu 
tine? 


— Zău? Oare ce? Sunt curios. 


— La fel ca tine, vreau s-o salvez pe Ciri. La fel ca tine, nu-mi 
pasă 


dacă cineva este uimit sau surprins de acest lucru. La fel ca 
tine, n-am de gând să-i explic nimănui motivele. 


— Asta-i tot? 
— Nu. 
— Atunci, te ascult. 


— Ciri, a început nilfgaardianul fără grabă, străbate călare 
un sat prăfuit. Cu şase tineri. Printre ei este o fată cu părul 
scurt. Ciri dansează pe o masă într-o colibă şi e fericită... 


— Milva ţi-a povestit visele mele. 

— Nu. Nu mi-a povestit nimic. Nu mă crezi? 

— Nu. 

Cahir a plecat capul, săpând nisipul cu călcâiul. 


— Am uitat, a oftat, că nu mă poţi crede, că nu poţi avea 
încredere în mine. Te înţeleg. Dar ai mai visat, la fel ca mine, 
încă un vis. Un vis pe care nu l-ai împărtăşit nimănui. Pentru 
că mă îndoiesc că ai vrut să-l împărtăşeşti oricui. 


Se poate spune că Servadio avea noroc. Nu venise la Loredo 
cu intenţia să iscodească pe cineva anume. Dar satului, nu 
fără niciun motiv, i se spunea Hanul Hoţilor. Loredo era 
situat pe Drumul Bandiţilor, golanii şi pungaşii din toate 
colţurile Veldei de Sus veneau să se întâlnească ca să vândă 
ori să schimbe prada, să se relaxeze sau să se distreze în 
compania aleasă a răufăcătorilor. Satul arsese de mai multe 
ori, dar puţinii locuitori rămaşi şi numeroşii venetici îl 
reconstruiau întruna. Coabitarea cu bandiții funcţiona 
perfect. lar spionii sau turnătorii ca Servadio aveau 
întotdeauna posibilitatea de a aduna în Loredo ceva 
informaţii să le furnizeze prefectului în schimbul 


— 198 — 


câtorva florini. 


Acum Servadio se aştepta să obţină mai multe, nu numai 
vreo două. 


Pentru că Şobolanii tocmai sosiseră în sat. Procesiunea era 
condusă de Giselher, flancat de Scânteia şi Kayleigh. În 
spatele lor se aflau Mistle şi cea nouă, fata cu părul cenuşiu, 
pe nume Falka. Asse şi Reef închideau marşul, trăgând după 
ei nişte cai care fuseseră, fără îndoială, furaţi şi aduşi la 
vânzare în Loredo. Şobolanii erau obosiţi şi prăfuiţi, dar se 
ridicau vesel în şezut, răspunzând cu entuziasm la 
felicitările prietenilor sau cunoştinţelor care locuiau în sat. 
Au sărit de pe cai şi au fost întâmpinați cu bere, imediat au 
început negocierile zgomotoase cu comercianții şi amatorii 
de chilipiruri. Toţi, cu excepţia lui Mistle şi a noii recrute, cea 
cu păr cenuşiu, care purta o spadă la spate. Amândouă 


au intrat printre tarabele care, ca de obicei, inundau oborul. 

Loredo avea zilele sale de târg, în care oferta pentru bandiții 
aflaţi în tranzit era deosebit de bogată şi diversificată. Astăzi 
era tocmai o astfel de zi. 


Servadio le urmărea cu prudenţă pe tinere. Pentru bani, 
trebuia să 


toarne, iar ca să toarne, trebuia să asculte. 


Fetele admirau eşarfele colorate, colierele, bluzele brodate, 
caparasoanele şi ornamentele pentru cai. Analizau mărfurile, 
dar nu cumpărau nimic. Mistle îşi ţinea mâna pe umărul 
tovarăşei ei cu părul cenuşiu aproape permanent. 


Delatorul se apropia atent, prefăcându-se că examinează 
curelele şi chingile de pe taraba unui pielar. Fetele vorbeau, 
dar încet, îi era imposibil să înţeleagă ce-şi spun şi nu 


îndrăznea să se apropie mai mult. Ar fi putut să-l observe, să 
aibă suspiciuni. 


Într-una dintre prăvălii se vindea vată-de-zahăr pe băț. 
Fetele s-au apropiat, Mistle a cumpărat două bețe 
înconjurate de o zăpadă dulce şi i-a oferit unul tovarăşei sale 
cu părul cenuşiu. A început să ciugulească 


delicat. Fulgi albi de zăpadă îi rămâneau lipiţi pe buze. 
Mistle o ştergea cu un gest delicat şi afectuos. Fata cu păr 
cenuşiu a deschis larg ochii de smarald, şi-a trecut limba 
peste buze foarte încet şi a zâmbit, scuturându-şi capul 
jucăuş. Servadio a simţit un fior îngheţat coborându-i de la 
gât printre umeri. Şi-a adus aminte de bârfele care circulau 
despre cele două bandite. 


S-a gândit că ar trebui să se furişeze înapoi, era clar că nu va 
auzi nimic, că nu va putea surprinde nimic de interes. Cele 
două fete nu vorbeau nimic important. Pe de altă parte, în 
apropiere se adunase crema bandei, Giselher, Kayleigh şi 
ceilalţi se certau zgomotos, 


— 199 — 


chicoteau, se târguiau, îşi puneau ulcelele sub robinetul 
butoiului. De la ei, Servadio avea şanse să afle mai multe. 
Unul dintre Şobolani ar fi putut să scape un cuvânt sau 
măcar o jumătate de cuvânt care să 


trădeze proiectele iminente ale trupei, traseul sau scopul ei. 
Dacă ar putea auzi ceva şi transmite la timp informaţia câtre 
soldaţii prefectului sau câtre agenţii nilfgaardului, care 
manifestau un real interes faţă de Şobolani, răsplata îi era 
deja, practic, în buzunar. Dacă, ulterior, pe baza acestor 
informaţii, prefectul ar fi reuşit să creeze o capcană 
eficientă, Servadio ar putea conta pe un adevărat fluviu 
considerabil de fonduri. O să-i cumpăr un cojoc de oaie 


bătrânei mele, se gândea el febril. Copiilor le iau ciubote, în 
sfârşit şi vreo două 


jucării... lar mie... 


Fetele se plimbau pe la tarabe, lingând şi ciugulind de pe 
bețe vata-de-zahăr. Servadio şi-a dat seama brusc că erau 
urmărite. Şi arătate cu degetul. Îi cunoştea pe cei care 
arătau spre ele, bandiții şi hoţii de cai din gaşca lui Pinto, 
poreclit Vidremor. 


Hoţii schimbau replici provocatoare cu voce tare, se hlizeau 
necuviincios. 


Mistle a mijit ochii, a pus mâna pe umărul fetei cu părul 
cenuşiu. 


— Hei, turturelelor! a râs unul dintre tâlharii din gaşca lui 
Vidremor, un par a cărui mustață arăta ca un smoc de câlţi. 
Staţi niţel, că nu mai au mult şi se giugiulesc îndată! 


Servadio a văzut că fata cu păr cenuşiu s-a cutremurat, iar 
Mistle o strângea cu degetele de umăr. Hoţii hohoteau în cor. 
Mistle s-a întors încet, unii dintre hoţi au încetat pe loc să 
râdă, dar cel cu mustaţa încâlcită era fie prea beat, fie total 
lipsit de bun-simţ. 


— Poate că vreuna dintre voi are nevoie de un flăcăâu? 
S-a dus mai aproape de ele făcând gesturi obscene. 


— Eu zic că vouă vă trebuie o mârleală bună şi vă trece 
cheful de perversiuni într-o clipă! Hei, tu, eu cu tine 
vorbesc... 


N-a mai avut timp s-o atingă. Fata cu păr cenuşiu a ţâşnit ca 
un şarpe gata de atac, spada a strălucit şi l-a lovit înainte ca 


vata de zahăr, pe care o scăpase, să atingă pământul. 
Mustăciosul s-a prăbuşit, i-a ieşit un glu-glu-glu ca de curcan 
din grumazul tăiat, din care sângele îi curgea strălucitor într- 
un şuvoi lung. Fata s-a repliat, s-a apropiat de el în doi paşi 
de dans, l-a lovit din nou, un val de sânge a stropit tarabele, 
trupul s-a rostogolit şi în jurul său nisipul s-a înroşit 
instantaneu. 


Cineva a ţipat. Un al doilea tâlhar s-a aplecat, şi-a scos un 
cuţit din 


— 200 — 


cizmă, dar în acelaşi moment a căzut, lovit de mânerul de 
fier al cravaşei lui Giselher. 


— Un singur cadavru e de-ajuns! a strigat conducătorul 
Şobolanilor. 


E| a fost de vină, câ n-a ştiut cu cine are de-a face. Gata, 
Falka! 


Abia atunci fata cu părul cenuşiu şi-a lăsat spada în jos. 
Giselher şi-a luat tăşcuţa şi a fluturat-o. 


— După regulile frăţiei noastre, plătesc pentru cel ucis. 
Corect, în funcţie de greutatea sa, un taler pentru fiecare 
funt al hoitului ăsta scârbos! Să terminăm bâlciul! E bine 
aşa, ortaci? Hei, Pinto, ce-ai de zis? 


Scânteia, Kayleigh, Reef şi Asse stăteau în spatele liderului. 
Feţele le erau înmărmurite, mâinile le aveau pe spade. 


— Corect, a spus unul din gaşca bandiţilor Vidramor, un 
bărbat scund şi crăcănat, într-o haină de piele. Cum spui tu, 
Giselher. Să 


terminăm bâlciul! 


Servadio a înghiţit în sec şi a încercat să se topească în 
mulţimea care se adunase la locul incidentului. Dintr-odată a 
simţit că nu are niciun chef să mai rămână în preajma 
Şobolanilor, nici în preajma fetei cu părul cenuşiu, pe care o 
chema Falka. Şi-a dat brusc seama că 


recompensa promisă de prefect nu era, la urma urmei, atât 
de mare. 


Falka şi-a aşezat calm spada în teacă şi s-a uitat în jur. 
Servadio a înţepenit, văzând că făţuca ei s-a transformat şi 
s-a schimonosit instantaneu. 


— Vata mea, a suspinat furioasă fata, văzându-şi delicatesa 
în nisipul murdar. Mi-a căzut vata... 


Mistle a îmbrăţişat-o. 
— Lasă că-ţi cumpăr alta! 


Vrăjitorul stătea pe nisipul dintre răchite, posomorât, furios 
şi îngândurat. Se uita la cormoranii cocoţaţi pe copacul plin 
de găinaţ. 


După discuţia lor, Cahir a dispărut în tufişuri şi nu s-a mai 
arătat. 


Milva şi Jaskier căutau ceva de mâncare. În barca adusă de 
curent au avut şansa de a descoperi sub năvoade un ceaun 
de cupru şi un coş cu legume. Au derulat năvodul în jurul 
coşului de răchită găsit în barcă şi au pornit de-a lungul 
țărmului, lovind plantele acvatice cu bastoane pentru a 
scoate peştele şi a-l atrage în capcană. Poetul se simţea deja 
mai bine, mergea cu capul bandajat eroic, ţanţoş ca un 
păun. 


Geralt era îngândurat şi furios. 
— 201 — 


Milva şi Jaskier au scos coşul şi au început să suduie, căci în 
locul somnului şi crapului la care se aşteptau, se zbăteau 
peşti mărunţei. 


Vrăjitorul s-a ridicat. 

— veniţi aici, amândoi! Lăsaţi capcana şi veniţi aici. Am ceva 
să vă 

spun. 

— Întoarceţi-vă acasă! a început fără ocolişuri când s-au 
apropiat, cu hainele umede, mirosind a peşte. Spre 


miazănoapte, în direcţia Mahakamului. Eu mă duc singur 
mai departe. 


— Ce? 
— Drumurile noastre se despart, Jaskier. Gata cu distracţia! E 


timpul să mergi acasă şi să scrii versuri. Milva te va însoţi 
prin pădure... Ce este? 


— Nimic, i-a răspuns Milva şi şi-a împins părul înapoi, 
scuturând din cap. Nimic. Vorbeşte, vrăjitorule! Sunt 
curioasă să aud mai multe. 


— Nu mai am nimic de adăugat. Mă duc spre miazăzi, 
dincolo de Jaruga. Prin teritoriile nilfgaardiene. E un drum 
primejdios şi lung. Şi nu mai am vreme de pierdut. De aceea 
plec singur. 


— Scăpând de bagajul incomod, a spus Jaskier, dând din 
cap, de ghiulelele de la picioare care întârzie marşul şi 


provoacă necazuri. Cu alte cuvinte, de mine. 
— Şi de mine, a adăugat Milva, privind într-o parte. 


— Ascultaţi-mă! le-a zis Geralt mai liniştit. E treaba mea 
proprie şi personală. Nu vă priveşte. Nu vreau să vă 
împovărez cu ceva care îmi aparţine numai mie. 


— Asta îţi aparţine numai ţie, a repetat Jaskier încet. Văd că 
nu mai ai nevoie de nimeni. Compania te încurcă şi îţi 
încetineşte marşul. Nu aştepţi ajutor de la nimeni şi nu mai 
ai de gând să vezi pe nimeni. În plus, îţi place singurătatea. 
Am uitat ceva? 


— Absolut, i-a răspuns Geralt repede. Ai uitat să-ţi schimbi 
capul ăla sec cu unul care să aibă şi creier în el. Dacă 
săgeata ar fi deviat chiar şi un centimetru spre dreapta, 
idiotule, în acest moment, corbii ţi-ar fi ciugulit ochii. Eşti 
poet, ai imaginaţie, aşa că încearcă să-ţi zugrăveşti acest 
tablouaş. Repet: voi vă întoarceţi spre nord, eu mă îndrept în 
direcţia opusă. Singur. 


— Da' du-te odată! a replicat Milva, care s-a ridicat brusc în 
picioare. 


Poate crezi c-o să te implor? Du-te naibii, vrăjitorule! Hai, 
Jaskier, hai să încropim ceva de mâncare. Mă roade foamea 
şi mi se face greață 


când îl ascult. 
— 202 — 


Geralt a întors capul. Privea cormoranii cu ochi verzi cum îşi 
usucă 


aripile pe ramurile copacilor colorați cu găinaţ. Dintr-odată, 
a simţit un miros puternic de plante şi a înjurat furios. 


— Îmi pui răbdarea la încercare, Regis. 


Vampirul, care, ca de obicei, a apărut de nicăieri şi nu se ştie 
de când, nu s-a tulburat şi a luat loc lângă vrăjitor. 


— Trebuie să schimb bandajele poetului, a spus el liniştit. 
— Atunci, du-te la el! Şi stai departe de mine! 
Regis a oftat, n-avea nicio intenţie să plece. 


— Am ascultat o clipă conversaţia pe care aţi purtat-o cu 
Jaskier şi cu săgetătoarea, a strecurat puţină ironie în voce. 
Trebuie să recunoşti că ai un talent real să atragi favorurile 
oamenilor. În timp ce întreaga lume pare să aibă grijă de 
tine, îţi permiţi să-i calci în picioare pe camarazii şi aliaţii 
care doresc să te ajute. 


— S-a întors lumea cu fundul în sus! Acum a ajuns un vampir 
să mă 

înveţe cum să mă comport cu oamenii! Ce ştii tu despre 
oameni, Regis? 


Singurul lucru care te interesează e gustul sângelui lor. La 
naiba, de ce am început eu să discut cu tine? 


— S-a întors lumea cu fundul în sus, a recunoscut vampirul 
destul de serios. Da, ai început. Poate că vei vrea şi să-mi 
asculţi sfatul? 


— Nu, nu. N-am nevoie de el. 


— Aşa e, am uitat. N-ai nevoie de sfaturi, n-ai nevoie de 
aliaţi, de asemenea te descurci la drum şi fără tovarăşi de 


călătorie. Obiectivul tău e strict personal şi privat. Mai mult, 
natura scopului cere să-l atingi singur, în persoană. Riscul, 
ameninţarea, efortul, lupta cu îndoielile trebuie să te 
copleşească numai pe tine şi pe nimeni altcineva în afară 


de tine. Pentru că sunt elemente de penitenţă, de 
răscumpărare a vinovâăţiei, la care năzuieşti să ajungi. Ca un 
botez al focului. Vei trece prin focul care cu siguranţă arde, 
dar şi purifică. Singur, singurel. Căci, dacă cineva te-ar 
sprijini în acest proces, te-ar ajuta, ar lua asupra lui chiar şi 
cea mai mică parte din acel botez, din acea durere, din acea 
penitenţă, ar diminua-o. Prin participarea sa la acea parte a 
ispăşirii care ar trebui să fie exclusiv ispăşirea ta. Numai tu 
ai o datorie de plătit şi nu vrei s-o plăteşti împrumutându-te 
de la altcineva. Am înţeles corect logica? 


— Atât de bine, încât e surprinzător faptul că eşti treaz. 
Prezenţa ta mă deranjează, vampirule. Lasă-mă în pace 
singur singurel, cu ispăşirea mea, te rog. Şi cu datoria mea. 


— 203 — 


— Îndată, s-a ridicat Regis. Stai acolo şi cugetă! Dar, oricum, 
îţi dau un sfat. Nevoia de ispăşire, de un botez al focului 
purificator, sentimentul de vinovăţie, astea nu sunt lucruri 
asupra cărora să ai drept deplin. În această situaţie, viaţa e 
diferită de lumea financiară, ştie datoriile plătite prin 
îndatorarea la altcineva. 


— Pleacă, te rog! 
— Îndată. 


Vampirul s-a îndepărtat, s-a alăturat Milvei şi lui Jaskier. În 
timp ce el schimba bandajele poetului, tustrei se întrebau ce 
ar putea să 


mănânce. Milva a scos din năvod peştii mărunţei privindu-i 
cu un ochi critic. 


— Nu mai staţi pe gânduri! a spus ea. Tre' să puneţi 
mărunţeii ăştia pe un băț şi să-i frigeţi. 


— Nu, a contrazis-o Jaskier, întorcându-şi capul proaspăt 
bandajat, nu e o idee bună. Nu-i mult peşte, n-o să ne 
săturăm. Vă propun să 


facem nişte supă. 
— Supă de peşte? 


— Bineînţeles. Avem destui peştişori, avem şi sare... a 
numărat Jaskier ingredientele pe degete. Am găsit ceapă, 
morcovi, pătrunjel, ţelină cu frunze. Şi un ceaun. Până la 
urmă, o să facem o supă. 


— Ceva condimente ar fi bine-venite. 


— Oh! a zâmbit Regis, luându-şi traista. Pentru asta, nicio 
problemă. 


Vă pot oferi busuioc, piper, mentă, frunze de dafin, salvie... 


— Destul, destul! l-a întrerupt Jaskier. Ajunge, n-avem 
nevoie de mandrake pentru supă. Haide, la treabă! Curăţă 
peştele, Milva. 


— Curăţă-l! No, ia uite, măi, la ei! Gândesc că, dacă există o 
femeie în compania lor, ea tre' să trebăluiască în bucătărie! 
Aduc apă şi aprind focu'. Bate-ţi tu capu' cu curăţatu' 
caracudelor! 


— Nu sunt caracude, a contrazis-o Regis. Aici avem clean, 
babuşcă, ghiborţ şi crăpişori. 


— Ah! nu s-a putut abţine Jaskier. Văd că te pricepi la peşte! 
— Mă pricep la multe, a răspuns vampirul, impasibil, fără 
nici cea mai mică aroganță în voce. Am învăţat pe ici, pe 
colo. 

— Dacă tot eşti aşa de învăţat, i-a zis Milva şi a mai suflat o 
dată în foc, după care s-a ridicat, curăţă cu grijă peştele. Mă 
duc după apă. 


— Nu ţi-e greu să aduci un ceaun plin? Geralt, du-te să-i dai 
o mână 


de ajutor! 

— Nu mi-e greu, a spus Milva. Şi nu-mi tre' ajutoru' lui. Are 
— 204 — 

problemele lui proprii şi personale, aşa că nu-l deranjez! 


Geralt a întors capul, prefăcându-se că nu aude. Jaskier şi 
vampirul au început să curăţe peştişorii. 


— O să iasă cam chioară supa, a observat Jaskier, atârnând 
ceaunul deasupra focului. La naiba, ar fi bun un peşte mai 
mare. 


— Ăsta ar fi bun? 


Cahir a apărut brusc din răchitiş cu o ştiucă de trei funţi, 
care încă 


dădea din coadă şi-şi deschidea şi închidea branhiile. 


— Oho! Ce minune! De unde-ai prins-o, nilfgaardianule? 


— Nu sunt nilfgaardian. Mă trag din Vicovar şi mă cheamă 
Cahir... 


— Bine, bine, ne-ai mai spus asta. Te-am întrebat unde ai 
găsit ştiuca. 


— Am făcut o plasă. Am folosit o broască drept momeală. Am 
aruncat-o în canal, lângă mal. Ştiuca a fost prinsă imediat. 


— Sunt înconjurat numai de specialişti! a exclamat Jaskier, 
clătinând din capul pansat. Păcat că n-am propus friptură în 
meniu, că 


ai fi găsit imediat o vacă! Bine, dar hai să ne îngrijim de ce 
avem. Regis, aruncă toţi peştişorii în ceaun, cu tot cu cap şi 
coadă. Cât despre ştiucă, trebuie s-o preparăm 
corespunzător. Te pricepi, Nilf... Cahir? 


— Mă pricep. 


— Atunci, la treabă! Geralt, la naiba, ai de gând să mai stai 
mult singur şi supărat în colţul tău? Treci şi curăţă legumele! 


Vrăjitorul s-a ridicat ascultător, s-a alăturat celorlalţi, dar, 
ostentativ, s-a ţinut departe de Cahir. N-a apucat să se 
plângă că nu are cuţit, că nilfgaardianul - sau Vicovarianul - 
i l-a dat pe al lui şi a scos într-o secundă altul din tureacul 
cizmei. Geralt a luat cuțitul, bălmăjind o mulţumire. 


Munca colectivă se derula în armonie. Curând ceaunul plin 
de peşte şi legume a început să bolborosească şi să dea pe- 
afară. Vampirul îndepărta cu îndemânare spuma care se 
forma la suprafaţă cu lingura cioplită de Milva. După ce 
Cahir a curăţat şi a tăiat ştiuca, Jaskier a aruncat coada, 
aripioarele, coloana vertebrală şi fălcile cu dinţi ascuţiţi ai 
prădătorului în oală, apoi le-a amestecat. 


— Mniam, mniam, ce bine! Când totul e bine gătit, 
strecurăm gunoaiele. 


— Cu şosetele, poate - Milva s-a scărpinat, a făcut o grimasă 
în timp ce cioplea o nouă lingură. Cum vrei să le strecurăm 
fără sită? 


— Dar vezi, dragă Milva? i-a replicat Regis, zâmbind. Nu-i 
chiar aşa. 


— 205 — 


O să înlocuim uşor ce nu avem cu ce avem. Este doaro 
chestiune de iniţiativă şi de gândire pozitivă. 


— Du-te naibii, vampirule, cu pălăvrăgeala ta cu tot! 


— Putem folosi capişonul meu ca să strecurăm supa, a 
sugerat Cahir. La o adică, o clătesc după aceea. 


— O clătesc şi înainte, a spus Milva. Altfel, n-o să putem 
mânca supa. 


Strecuratul a decurs excelent. 


— Acum aruncă ştiuca în bulion, Cahir, l-a îndemnat Jaskier. 
Dar ce miros rafinat, mniam, mniam! Nu mai puneţi lemne, 
arde aşa de bine! 


Geralt, ce faci cu lingura aia? Acum nu mai trebuie să 
amestecăm! 


— Nu ţipa! Nu ştiam. 


— Neştiinţa, a observat Regis cu un zâmbet, nu poate fi o 
scuză 


pentru faptele nesăbuite. Când nu ştii, când ai îndoieli, e 
bine să te sfătuieşti... 


— Taci, vampirule! 

Geralt s-a ridicat şi s-a întors cu spatele. Jaskier a chicotit. 
— Uită-te la el! S-a supărat! 

— Aşa e el, a spus Milva, umflându-şi buzele. Un palavragiu. 
Când nu ştie ce să facă, doar pălăvrăgeşte şi stă supărat. N- 
ai băgat de seamă? 

— Ba da, de mult, a răspuns încetişor Cahir. 

— Trebuie să adăugăm piper, a lins Jaskier lingura şi a 
plescăit. Şi sare mai trebuie. Acum e perfect. Să luăm 
ceaunul de pe foc! La naiba, ce fierbinte e! N-am mănuşi... 
— Am eu, s-a oferit Cahir. 

— Şi n-am nevoie de ele. 

Regis a apucat ceaunul din cealaltă parte. 

— Bine! şi-a şters poetul lingura pe pantaloni. Companie, 
stai jos! Şi poftă bună! Păi, Geralt, aştepţi invitaţie specială? 


Cu vestitori şi fanfară? 


S-au aşezat toţi într-un cerc restrâns în jurul ceaunului 
instalat pe nisip şi pentru mult timp nu s-a auzit nimic în 
afară de sorbiturile din supa prea caldă, întrerupte de 
încărcările lingurilor în ture lacome. 


După ce s-a mâncat jumătate din supă, a început pescuirea 
cu îndemânare a bucăţelelor de ştiucă până când, în cele din 
urmă, lingurile au ajuns să răzuiască fundul ceaunului. 


— Mi-am pus burta la cale, a gemut Milva. N-a fost o idee rea 
supa, Jaskier. 


— Într-adevăr, a recunoscut Regis. Ce zici, Geralt? 
— 206 — 


— Eu zic „mulţumesc”, a răspuns Vrăjitorul, s-a ridicat cu 
greu, apoi şi-a masat genunchiul, care începea să-l doară din 
nou. E de ajuns? Sau trebuie să chemăm fanfara? 


— Aşa e el, a intervenit poetul, fluturându-şi mâna. Nu-l luaţi 
în seamă! Şi încă sunteţi norocoşi, mie mi s-a întâmplat să 
fiu cu el când s-a sfădit cu Yennefer a lui, o frumuseţe palidă, 
cu părul de abanos. 


— Mai discret! l-a avertizat vampirul. Şi nu uita, are 
probleme. 


— Problemele... şi-a înăbuşit Cahir un râgăit, ar trebui 
rezolvate. 


— Bah! a spus Jaskier. Dar cum? 
Milva a pufnit şi s-a aşezat confortabil pe nisipul fierbinte. 
— Vampiru' e învăţat. Tre' să ştie el cum. 


— Rezolvarea nu stă în cunoaştere, ci în înţelegerea corectă 
a situaţiei, a spus calm Regis. lar atunci când se înţelege 
situaţia, putem concluziona că avem de-a face cu o 
problemă fără rezolvare. Toată 


treaba e sortită eşecului. Şansele de a o găsi pe Ciri sunt 
egale cu zero. 


— N-ai dreptu' să vorbeşti aşa! l-a persiflat Milva. Tre' să 
gândim pozitiv şi să dăm dovadă de iniţiativă. Cum am făcut 


cu sita aia. Dacă n-avem, tre' s-o înlocuim cu altceva. Aşa 
mă gândesc. 


— Până recent, a continuat vampirul, am crezut că Ciri este 
în Nilfgaard. Să ajungi acolo şi s-o eliberezi sau chiar s-o 
răpeşti părea ceva peste puteri. Astăzi, având în vedere 
revelaţiile lui Cahir, nu mai avem nicio idee unde e Ciri. E 
greu să vorbeşti despre iniţiativă când n-ai habar încotro s-o 
apuci. 


— Ce-ar tre' să facem atunci? s-a abținut Milva. Vrăjitoru' 
ţine morţiş s-o ia spre miazăzi. 


— Pentru el, a răspuns Regis zâmbind, punctele cardinale 
ale lumii n-au nicio semnificaţie specială. li e totuna încotro 
se duce, numai să 


nu stea fără să facă nimic. Acesta este un principiu real în 
rândul vrăjitorilor. Lumea este plină de Rău, aşa că du-te 
oriunde vezi cu ochii şi distruge Răul pe care-l întâlneşti pe 
drum, slujind astfel cauzei Binelui. Restul va veni de la sine. 
Cu alte cuvinte, mişcarea este totul, scopul nu înseamnă 
nimic. 


— Ce tâmpenie! a comentat Milva. Scopu' lui este Ciri. Cum 
adică, nu înseamnă nimic? 


— Am glumit, a recunoscut vampirul, aruncându-i o privire 
lui Geralt, care stătea tot cu spatele. Dar mi-a lipsit tactul. 
lertare! Ai dreptate, dragă Milva. Scopul nostru este Ciri. Şi, 
din moment ce nu ştim unde e, trebuie să încercăm să aflăm 
şi să ne orientăm 


— 207 — 


corespunzător acţiunile. Chestiunea Copilului-Surpriză, după 
cum am văzut, îmbină magia, predestinarea şi alte elemente 


supranaturale. Am însă habar de cineva care ştie să se 
orienteze în astfel de situaţii şi care sigur ne va ajuta. 


— Ah! s-a bucurat Jaskier. Cine? Şi unde e? E departe? 


— Mai aproape decât capitala Nilfgaardului. De fapt, e foarte 
aproape. In Angren. Pe malul acesta al Jarugăi. Vorbesc 
despre cercul druizilor, cu sediul în codrul din Caed Dhu. 


— Atunci, să mergem fără întârziere! 


— Oare niciunul dintre voi, s-a enervat Geralt în cele din 
urmă, nu consideră oportun să-mi ceară şi mie părerea? 


— Ţie? s-a întors Jaskier. Dar tu habar n-ai ce trebuie să faci. 
Chiar şi supa pe care tocmai ai înfulecat-o ne-o datorezi. 
Fără noi, ai fi crăpat de foame. Şi noi la fel, dacă am fi 
aşteptat părerea ta. Ceaunul ăsta cu supă e rezultatul unei 
cooperări. Rodul muncii în echipă, o echipă unită 


în jurul unui scop comun. Înţelegi, prietene? 


— Cum să-nţeleagă el? a intervenit Milva, încruntată. El nu 
ştie să 


spună decât „eu, cu mine, mie, singur singurel”! Se crede un 
lup singuratic. E clar că nu are nimic de vânător în el, nu 
cunoaşte deloc pădurea. Lupii nu vânează singuri! 
Niciodată! Un lup singur, ha, poveste de adormit copiii. Da' 
el nu-nţelege! 


— Ba înţelege, înţelege, şi-a afişat Regis zâmbetul său 
obişnuit cu buzele strânse. 


— Da, a confirmat Jaskier. Doar face pe prostul. Mă tot 
gândesc că 


într-o bună zi se hotărăşte şi el să-şi pună creierul la 
contribuţie. Oare o să tragă concluziile corecte? Oare o să 
înţeleagă până la urmă că în singurătate se face numai 
laba? 


Cahir Mawr Dyffryn Aep Ceallach a tăcut, plin de tact. 


— Duceţi-vă naibii cu toţii! a replicat în cele din urmă 
vrăjitorul, punându-şi lingura în tureacul cizmei. Să vă 
duceţi naibii voi, echipa de cooperare a idioţilor, unită sub 
un scop comun, pe care niciunul dintre voi nu-l înţelege... Şi 
să mă ia naiba şi pe mine! 


De data asta, ceilalţi, urmând modelul lui Cahir, au tăcut şi 
ei, plini de tact. Jaskier, Maria Barring, zisă Milva, şi Emiel 
Regis Rohellec Terzieff-Godefroy. 


— Ce companie mi-am mai găsit şi eu! a continuat Geralt, 
dând din cap. Tovarăşi de arme! Echipă de eroi! De unde? De 
râsul curcilor! Un muzicant cu lăuta lui. O sălbatică bună de 
gură, pe jumătate driadă, pe 


— 208 — 


jumătate muiere, un vampir pe punctul de a sufla în cinci 
sute de lumânări. Şi un bastard nilfgaardian care stăruie că 
nu este nilfgaardian. 


— Şi în fruntea echipei, un vrăjitor cu conştiinţa încărcată de 
remuşcări, absolut incapabil să ia o hotărâre! a terminat 
Regis calm. 


Sincer, propun să călătorim incognito ca să nu stârnim 
senzaţii. 


— Şi să nu stârnim nici râsul, a adăugat Milva. 


— 209 — 


Regina a răspuns: „Nu de la mine să ceri îndurare, ci de la 
cei cărora le-ai făcut rău cu magiile tale. Ai avut curaj să 
săvârşeşti fapte rele, să 


ai şi acum curajul să te confrunţi cu urmăritorii şi cu justiţia! 
Nu stă în puterea mea să-ţi iert păcatele”. În clipa aceea 
vrăjitoarea a fulgerat cu ochii săi plini de ură. „Sfârşitul mi-e 
aproape”, a strigat, „dar nici al tău nu-i prea departe, regină. 
Să-ţi aminteşti în ceasul morţii tale groaznice de Lara Dorren 
şi de blestemul ei! Şi să mai ştii că blestemul meu o să-i 
ajungă şi pe urmaşii tăi, până la a zecea generaţie.” Dar, 
când a băgat de seamă că inima reginei continua să bată 
calm în sânul ei, magiciana elfă cea rea a isprăvit cu 
insultele şi amenințările şi a început să 


cerşească ajutorul şi mila ca o căâţea... 
Povestea Larei Dorren, în varianta oamenilor 


.„.dar rugăciunile nu au înmuiat inima de piatră a Dh'oine, 
aceste fiinţe crude şi nemiloase. lar când Lara a cerut 
îndurare nu pentru ea, ci pentru copilul ei, s-au deschis uşile 
caleştii şi, la porunca regelui, călăul a lovit-o cu sabia şi i-a 
tăiat degetele. Şi noaptea, când mugşca îngheţul lunii 
februarie, Lara s-a stins în pădure, pe culmea muntelui, dând 
naştere fiicei sale, apărând-o cu rămăşiţele căldurii care mai 
mocnea în ea. Şi astfel, deşi domneau noaptea, gerul şi 
zăpada, s-a făcut dintr-odată primăvară pe culmea muntelui 
şi a înflorit feainneweddul. 


Până în prezent, florile acestea cresc în numai două locuri: în 
Dol Blathanna şi pe culmea muntelui unde şi-a dat duhul 
Lara Dorren aep Shiadhal. 


Povestea Larei Dorren, varianta elfilor 


— 210 — 
6 


— Te-am rugat! a strigat iritată Ciri, lungită pe spate. Te-am 
rugat să 


nu mă mai atingi. 


Mistle şi-a retras mâna şi iarba cu care o mângâiase pe Ciri 
pe gât. S-a tolănit lângă ea, se uita la cer, cu ambele mâini 
îndoite sub ceafa rasă. 


— Te comporţi ciudat în ultima vreme, Şoimuleţ. 
— Nu vreau să mă atingi, asta-i tot. 
— E doar o joacă. 


— Ştiu, şi-a strâns buzele Ciri. Doar o joacă. Totul a fost doar 
o joacă. 


Dar nu mă mai distrează, înţelegi? Deloc! 


Mistle a rămas tăcută multă vreme, lungită pe spate, cu 
ochii la orizontul brăzdat de norii zdrenţuiţi. Un vultur se 
înălța pe cerul de deasupra pădurii. 


— Visele alea ale tale, a spus în cele din urmă. E din cauza 
viselor, nu-i aşa? Aproape în fiecare seară te trezeşti 
strigând din senin. Ce-ai trăit cândva ţi se întoarce în vis. 
Ştiu. 


Ciri nu i-a răspuns. 


— Nu mi-ai povestit niciodată despre tine, i-a spus Mistle, 
rupând din nou tăcerea. Prin ce-ai trecut. Nu ştiu de unde 
vii. Nici dacă ai apropiaţi... 


Ciri şi-a mişcat rapid mâna pe gât, dar de data asta era doar 
o buburuză. 


— Am avut câţiva, a explicat ea cu o voce groasă, fără să-şi 
privească 


prietena. Ei bine, am crezut că am avut... M-ar fi găsit, chiar 
Şi aici, chiar şi la capătul lumii, numai să fi vrut... Sau să fi 
fost în viaţă... Ce vrei să ştii, Mistle? Vrei să-ţi vorbesc 
despre mine? 

— Nu trebuie. 


— Cu atât mai bine. Pentru că sigur e doar o distracţie. Ca 
tot ce e între noi. 


— Nu înţeleg, a răspuns Mistle şi a întors capul, de ce nu 
pleci dacă 


ţi-e aşa de rău cu mine. 

— Nu vreau să fiu singură. 
— Doar atât? 

— E mult. 


Mistle şi-a muşcat buzele. Înainte să mai răspundă ceva, a 
auzit 


— 211 — 


fluierul. Amândouă au sărit în sus, s-au scuturat de acele de 
pin şi s-au apropiat de cai. 


— Începe distracţia, Falka, a spus Mistle, sărind în şa şi 
apucându-şi spada, cea care-ţi place de la o vreme mai mult 
decât orice. Să nu-ţi închipui că n-am observat. 


Ciri, furioasă, a dat pinteni calului. Galopau nebuneşte de-a 
lungul ravenei, prin defileu, auzind de-acum strigătele 
sălbatice ale celorlalţi Şobolani ieşind din codru de pe 
celălalt versant. Fălcile capcanei s-au închis. 


Audienţa privată s-a încheiat. Vattier de Rideaux, viconte de 
Eiddon, şeful serviciilor speciale din slujba împăratului 
Emhyr var Emreis, a părăsit biblioteca, înclinându-se în faţa 
Reginei Văii Florilor mai curtenitor decât cerea protocolul de 
la palat. În acelaşi timp, reverenţa a fost atent măsurată, 
mişcările lui Vattier au fost studiate şi prudente 


- spionul imperial nu şi-a luat ochii de la cei doi oceloţi aflaţi 
la picioarele suveranei elfilor. Pisicile cu ochii aurii păreau 
leneşe şi somnoroase, dar Vattier ştia că nu erau simple 
mascote, ci gardieni vigilenţi, gata să se năpustească şi să 
transforme cât ai clipi într-un terci sângeros pe oricine ar fi 
încercat să se apropie de regină mai mult decât ar permite 
protocolul. 


Francesca Findabair, zisă şi Enid an Gleanna, Margareta din 
Vale, a aşteptat până s-au închis uşile în urma lui Vattier, 
apoi şi-a mângâiat oceloţii. 


— Gata, Ida, a spus ea. 


Ida Emean aep Sivney, o magiciană elfă, o Aen Seidhe liberă 
din Munţii Azurii, care în timpul audienței rămăsese ascunsă 
sub o magie de invizibilitate, materializată într-un colţ al 
bibliotecii, şi-a aranjat rochia şi părul roşu-aprins. Oceloţii 
reacţionau doar deschizând mai larg ochii. Ca toate felinele, 
vedeau invizibilul, nu puteau fi păcălite cu o magie atât de 
simplă. 


— Începe să mă scoată din sărite festivalul ăsta al spionilor, 
a spus Francesca ironic, luând o poziţie mai confortabilă pe 
scaunul de abanos. Henselt de Kaedwen mi-a trimis recent 


un „consul”, Dijkstra a condus până în Dol Blathanna o 
„Misiune comercială”. lar astăzi l-am primit în vizită pe 
spionul suprem Vattier de Rideaux! Ah, era să-l uit pe Stefan 
Skellen, Marele Nimic Imperial, care se învârtea pe-aici. Dar 
nu i-am acordat audienţă. Eu sunt regina, iar Skellen e un 
nimeni. O fi 


— 212 — 
deţinând el o anumită poziţie, dar e un nimeni. 


— Stefan Skellen, a spus încet lda Emean, a venit şi la noi, 
unde a fost mai norocos. A stat de vorbă cu Filavandrel şi 
Vanadain. 


— Şi, aşa cum a făcut şi Vattier cu mine, a pus întrebări 
despre Vilgefortz, Yennefer, Rience şi Cahir Mawr Dyffryn 
aep Ceallach? 


— Printre altele. Vei fi surprinsă, dar a fost mai interesat de 
versiunea originală a profeţiei Ithlinnei Aegli aep Aevenien, 
în special de fragmentele care vorbesc despre Aen Hen 
Ichaer, Sângele Mai Vechi. A fost, de asemenea, interesat de 
Tor Lara, Turnul Pescăruşului, şi de portalul legendar ce lega 
odinioară Turnul Pescăruşului de Tor Zireael, Turnul 
Rândunicii. Tipic pentru oameni, Enid. Ei îşi imaginează 


că noi, cât ai pocni din degete, vom dezvălui enigmele şi 
misterele pe care ne străduim să le elucidăm de sute de ani. 


Francesca a ridicat mâna şi s-a uitat la inel. 


— Mă întreb, a spus, dacă Filippa are idee despre interesele 
ciudate ale lui Skellen şi Vattier... Şi ale lui Emhyr var 
Emreis, pe care îl slujesc amândoi. 


— Ar fi riscant să punem rămăşag că n-are nicio idee, a 
răspuns Ida Emean şi a aruncat o privire ageră la regină, şi 
la fel de riscant ar fi să 


nu dezvăluim la conferinţa de la Montecalvo ce ştim, atât în 
faţa Filippei, cât şi a întregii loji. Ne-ar pune într-o lumină 
proastă. lar noi ne dorim, la urma urmei, ca această lojă să 
existe. Vrem să aibă 


încredere în noi, elfele magiciene, şi nu să fim bănuite că 
jucăm la două 


capete. 


— Adevărul este că jucăm la două capete, Ida. Şi ne cam 
jucăm cu focul. Cu Flăcările Albe ale Nilfgaardului... 


— Focul arde - Ida Emean şi-a ridicat spre regină ochii care 
păreau mai mari datorită machiajului puternic -, dar şi 
purifică. Trebuie să 


treci prin el. Trebuie să accepţi riscul, Enid. Această lojă 
trebuie să 


existe, trebuie să înceapă să acţioneze. Cu toate membrele 
sale, douăsprezece magiciene, inclusiv cea despre care 
vorbeşte profeția. 


Chiar dacă e un joc, să ne bazăm pe încredere. 
— Şi dacă este o provocare? 

— Ştii mai bine decât mine oamenii implicaţi. 
Enid an Gleanna a căzut pe gânduri. 


— Sheala din Tancarville, a răspuns ea în cele din urmă, eo 
singuratică ascunsă, care n-are nicio legătură. Triss Merigold 


şi Keira Metz au avut, dar au fost forţate să emigreze, iar 
Regele Foltest a scos 


= 213 = 


toţi magicienii din Temeria. Margarita Laux-Antille nu este 
interesată 


decât de şcoala ei. În prezent, Triss, Keira şi Margarita sunt, 
într-adevăr, sub influenţa puternică a Filippei, iar Filippa eo 
enigmă. Cât despre Sabrina Glevissig, nu va renunţa la 
influenţa politică pe care o are în Kaedwen, dar nu va trăda 
loja. E prea atrasă de puterea pe care i-o dă loja. 


— Dar cum rămâne cu Assire var Anahid? Şi cu cealaltă 
nilfgaardiană, pe care o vom întâlni la Montecalvo? 


— Nu ştiu prea multe despre ele, a recunoscut cu un zâmbet 
uşor Francesca. Dar voi şti de îndată ce le văd. Mi-e de-ajuns 
să văd cu ce şi cum sunt îmbrăcate. 


Ida Emean şi-a fluturat genele machiate, dar s-a abținut să 
pună 


întrebări. 
— A mai rămas statueta de jad, a spus Francesca după o 
clipă. 


Figurina de jad, imprevizibilă şi enigmatică, pomenită, de 
asemenea, în lthlinnespeath. Poate că e timpul s-o lăsăm să 
se exprime. Şi s-o anunţăm ce urmează. Ai nevoie de ajutor 
la decomprimare? 


— Nu, mă descurc singură. Ştii cum reacţionează la 
decomprimare. 


Cu cât are mai puţini martori, cu atât e mai puţin rănită în 
orgoliu. 


Francesca Findabair a verificat din nou dacă toată curtea e 
izolată 


ermetic, vizual şi fonic de restul palatului printr-un câmp de 
protecţie. 


A aprins trei lumânări negre în sfeşnice reflectate în oglinzi 
concave. 


Sfeşnicele erau aşezate pe pământ, pe simbolurile lui 
Belleteyn, Lammas şi Yule, în interiorul unui mozaic circular, 
care reprezenta cele opt semne ale Vicca, zodiacul elfesc. În 
mozaicul circular zodiacal se afla un al doilea mozaic 
circular, mai mic şi plin de simboluri magice, înconjurat de o 
pentagramă. Francesca a instalat pe trei simboluri din cercul 
mai mic nişte trepieduri de fier, pe care apoi a montat 
delicat şi meticulos trei cristale. Prin forţa împrejurărilor, 
baza cristalelor corespundea perfect cu capetele 
trepiedurilor, poziţionarea trebuia să 


fie exactă, dar Francesca verifica tot, de mai multe ori. Nu 
voia să rişte nicio greşeală. 


Nu departe susura o fântână, apa curgea dintr-o găleată de 

marmură, ţinută de o naiadă tot din marmură, patru şuvoaie 
se revărsau într-un havuz, antrenând în mişcare frunzele de 
nufăr printre care înotau peşti aurii. 


Francesca a deschis un cufăraş, a scos o figurină mică, de 
jad, moale 


DIA 


ca un săpun, a aşezat-o în mijlocul pentagramei. S-a 
îndepărtat, a aruncat o ultimă privire la grimoire de pe 
măsuţă, a respirat adânc, a ridicat braţele şi a rostit o vrajă. 


Imediat lumânările au început să ardă mai puternic, faţetele 
cristalelor străluceau şi eliberau fascicule de lumină. 
Fasciculele s-au îndreptat spre figurină, care şi-a schimbat 
culoarea din verde în auriu şi apoi a devenit transparentă. 
Aerul vibra din cauza energiei magice care lovea ecranul 
protector. Una dintre lumânări arunca scântei, umbrele 
dansau pe paviment, mozaicul a început să revină la viaţă, 
să- 


şi schimbe formele. Cu braţele ridicate, Francesca şi-a 
continuat incantaţia. 


Figurina creştea vizibil, pulsând şi vibrând, îşi schimba 
structura şi forma, părând un nor de fum ce se târa pe jos. 
Lumina proiectată de cristale străpungea fumul, în razele 
strălucitoare prindea contur o masă de materie în mişcare. 
După un moment a apărut în centrul cercului magic o formă 
umană, cea a unei femei cu părul negru, care zăcea inertă, 
alungită pe paviment. 


Lumânările s-au stins cu panglici de fum, cristalele şi-au 
pierdut strălucirea. Francesca a lăsat braţele în jos, şi-a 
răsfirat degetele, şi-a şters sudoarea de pe frunte. 


Femeia cu părul negru s-a ridicat de jos şi a ţipat. 
— Cum te cheamă? a întrebat-o Francesca tare. 


Femeia s-a cutremurat, a ţipat, ţinându-se cu mâinile de 
burtă. 


— Cum te cheamă? 


— Ye... Yennef... Yennefeeeer!!! Aaahhh... 


Elfa a oftat uşurată. Femeia continua să se zbată, să ţipe, să 
geamă, bătând cu pumni, vrând să vomite. Francesca 
aştepta cu răbdare. Şi în linişte. Cea care o clipă mai 
devreme era doar o figurină de jad suferea, era evident. ŞI 
normal. Dar creierul nu-i era afectat. 


— Ei bine, Yennefer! i s-a adresat Francesca după un timp, 
întrerupându-i gemetele. Ajunge de-acum, nu? 


Cu un efort evident, Yennefer s-a târât în patru labe, 
ştergându-şi nasul cu antebraţul, rotindu-şi ochii în jur, 
dezorientată. A trecut cu privirea peste Francesca de parcă 
elfa nici n-ar fi existat, apoi s-a oprit şi s-a însufleţit doar la 
vederea apei care curgea din fântână. Târânduse cu chiu, cu 
vai până la ghizdul fântânii, a sărit peste el, în apă, cu un 
pleoscăit. A căzut, era să se înece, a început să se sufoce, să 
tuşească, să 


scuipe, dând în cele din urmă la o parte nuferii din cale, a 
ajuns de-a 


— 215 — 


buşilea la cele patru naiade de marmură şi s-a aşezat, 
rezemându-şi spatele de piedestalul statuii. Apa îi ajungea 
până la piept. 


— Francesca, a îngăimat, atingându-şi steaua de obsidian de 
la gât şi ţintuind-o pe elfă cu o privire ce părea puţin mai 
lucidă, tu... 

— Da, eu. Ce-ţi aminteşti? 


— M-ai comprimat... La naiba, m-ai comprimat? 


— Te-am comprimat şi te-am decomprimat. Ce-ţi mai 
aminteşti? 


— Garstang... Elfii. Ciri. Tu. Şi cinci sute de chintale care mi- 
au căzut brusc pe spinare... Acum ştiu ce-a fost. O 
comprimare... 


— Memoria îţi funcţionează. E bine. 


Yennefer a lăsat capul în jos şi a aruncat o privire între 
coapsele deasupra cărora zburdau peştişori aurii. 


— Poate schimbi apa din havuz, Enid, a mormăit. Tocmai m- 
am pişat în ea. 


— Un fleac! a zâmbit Francesca. Fii, totuşi, atentă dacă nu se 
vede sânge în apă. Uneori comprimarea distruge rinichii. 


— Doar rinichii? a inspirat adânc Yennefer. În mine nu mai 
există, cred, niciun organ sănătos... Cel puţin, aşa simt. La 
naiba, Enid, nu ştiu ce folos are tratamentul... 


— leşi din havuz! 

— Nu. Mi-e bine aici. 

— Ştiu. Deshidratarea. 

— Degradarea. Degringolada! De ce mi-ai făcut asta? 

— leşi, Yennefer! 

Magiciana s-a ridicat în picioare, sprijinindu-se cu ambele 
mâini de naiada de marmură. S-a scuturat de nuferii agăţaţi 
de ea, şi-a sfâşiat rochia din care i se scurgea apa, s-a aşezat 
goală în faţa fântânii, sub şuvoaiele care o încadrau. S-a 


curăţat şi a băut, a ieşit din havuz, s-a aşezat pe ghizdul 
fântânii, şi-a răsucit părul şi s-a uitat în jur. 


— Unde mă aflu? 

— În Dol Blathanna. 

Yennefer şi-a şters nasul. 

— Mai e balamuc în Thanedd? 

— Nu. S-a terminat. De acum o lună şi jumătate. 

— Trebuia să te rânesc zdravăn, a spus Yennefer după o 
clipă. 

Trebuia să-ţi pun eu pielea pe băț, Enid. Dar poţi să te 
gândeşti că 


suntem chit. Te-ai răzbunat frumos, deşi metoda ta poate fi 
cam prea sadică pentru gustul meu. Nu-ţi era de-ajuns să-mi 
tai doar gâtul? 


— 216 — 


— Nu mai abera! s-a strâmbat elfa. Te-am comprimat şi te- 
am scos din Garstang pentru a-ţi salva viaţa. Mai revenim 
noi la asta, dar mai târziu. Aici ai un prosop. Şi un halat. Îţi 
dau o rochie nouă după ce faci o baie. O baie adevărată, 
într-o cadă cu apă fierbinte. Le-ai făcut destul rău peştilor 
aurii. 

În timp ce Ida Emean şi Francesca beau vin, Yennefer bea 
suc de morcovi cu glucoză. În cantităţi uriaşe. 


— Să rezumăm, a spus ea după ce a ascultat relatările 
Francescăi. 


Nilfgaardul a învins Lyria, în colaborare cu Kaedwenul a 
biruit Aedirnul, a ars Vengerbergul, a îngenuncheat Verdenul 
şi e pe cale să 


supună Brugge şi Sodden. Vilgefortz a dispărut fără urmă. 
Tissaia de Vries s-a sinucis. lar tu ai devenit regina Văii 
Florilor, împăratul Emhyr ţi-a oferit un sceptru şi o coroană 
drept mulţumire că i-ai servit-o pe tavă pe Ciri a mea, pe 
care a căutat-o atât timp şi pe care astăzi o are la dispoziţie 
după bunul plac. Pe mine m-ai comprimat şi m-ai ţinut o 
lună şi jumătate într-o cutie, sub formă de statuetă de jad. ŞI 
bineînţeles că te aşteptai să-ţi mulţumesc pentru asta. 


— N-ar fi rău, i-a răspuns cu răceală Francesca Findabair. Pe 
Thanedd era un anumit Rience, care şi-a făcut o datorie de 
onoare din a-ţi pregăti o moarte lentă şi dureroasă, iar 
Vilgefortz îi făgăduise că-l ajută. Rience a răscolit tot 
Garstangul în căutarea ta. Dar nu te-a găsit, pentru că erai 
deja o statuetă de jad, ascunsă cu grijă în decolteul meu. 


— Şi am fost figurina aceea patruzeci şi şapte de zile. 


— Da. Când m-au întrebat, am putut să răspund calm că 
Yennefer de Vengerberg nu era în Dol Blathanna. La urma 
urmei, m-au întrebat despre Yennefer, nu despre o statuetă, 
nu? 


— Ce s-a întâmplat de te-ai hotărât să mă eliberezi? 
— Multe. Îţi explic totul îndată. 


— Mai întâi explică-mi altceva! Geralt, vrăjitorul, se afla pe 
Thanedd. 


Îţi aminteşti, ţi l-am prezentat la Aretuza. Ce-i cu el? 
— Calmează-te! E în viaţă. 


— Dar sunt calmă. Vorbeşte, Enid! 


— Vrăjitorul tău, a spus Francesca, a făcut într-un ceas mai 
mult decât au făcut mulţi alţii într-o viaţă. Fără a intra în 
amănunte: i-a rupt un picior lui Dijkstra, i-a retezat capul lui 
Artaud Terranova şi a ucis cu bestialitate vreo zece 
Scoia'tael. Ah! Era să uit. Şi i-a trezit dorinţe nesănătoase 
Keirei Metz. 


— 217 — 


— Îngrozitor! s-a schimonosit chipul lui Yennefer, aflând 
vestea. Dar probabil Keira şi-a revenit, nu? N-are 
resentimente faţă de el? Cu siguranţă că e lipsă de timp, şi 
nu de respect dacă, după cei-a trezit dorinţele, nu i le-a 
îndeplinit. Poţi s-o asiguri de asta, în numele meu. 


— Vei avea ocazia s-o asiguri tu însăţi, i-a răspuns rece 
Margareta din Vale. Şi foarte curând. Dar să ne întoarcem la 
treaba faţă de care manifeşti atâta indiferenţă. Vrăjitorul tău 
a fost atât de îndărjit în dorinţa lui de a o proteja pe Ciri, că 
a acţionat nesăbuit. L-a întărâtat pe Vilgefortz. lar Vilgefortz 
l-a distrus. Dacă nu i-a luat zilele de tot a fost, fără îndoială, 
din lipsă de timp, şi nu din lipsă de motiv... Deci? Vei 
continua să te prefaci că nu-ţi pasă? 


— Nu, a răspuns Yennefer şi grimasa de pe buzele ei şi-a 
pierdut orice urmă de sarcasm. Nu, Enid, îmi pasă. Şi unii 
oameni vor simţi în curând cât de mult îmi pasă. Ai cuvântul 
meu. 


Aşa cum ignorase jignirile anterioare ale magicienei, 
Francesca nu i-a luat în seamă nici ameninţarea. 


— Triss Merigold l-a teleportat pe vrăjitorul vătămat în 
Brokilon, a continuat ea. Din câte ştiu eu, driadele încă îl mai 
îngrijesc acolo. S-ar părea că se simte deja mai bine, dar n-ar 
strica dacă până una-alta nu şi-ar scoate nasul din Brokilon. 


Îl caută agenţii lui Dijkstra şi serviciile de spionaj din toate 
regatele. Şi pe tine te caută. 


— Cum de merit eu o asemenea onoare? Nu i-am rupt nimic 
lui Dijkstra... O, nu-mi spune nimic, ghicesc eu! Am dispărut 
de la Thanedd fără urmă. Nimeni nu s-a gândit că am 
aterizat în buzunarul tău, diminuată şi comprimată. Toţi sunt 
convinşi că m-am refugiat în Nilfgaard, împreună cu 
colaboratorii mei spioni. Toţi, cu excepţia spionilor adevăraţi, 
se înţelege, dar aceştia nu vor deschide ochii nimănui. 
Războiul nu s-a terminat, dezinformarea este o armă al cărei 
tâiş trebuie să fie mereu ascuţit. lar azi, după patruzeci şi 
şapte de zile, a venit timpul să fie folosită această armă. 
Casa mea din Vengerberg a fost arsă, eu sunt căutată. Nu 
pot decât să mă lipesc de comandourile de Scoia'tael. Sau 
să mă alătur altfel luptei pentru libertatea elfilor. 


Yennefer a luat câteva guri de suc de morcovi şi a ţintuit-o 
cu privirea pe Ida Emean aep Sivney, care îşi păstra calmul 
şi tăcerea. 


— Ce crezi, domniţă lda? Domnița liberă Aen Seidhe din 
Munţii Azurii. Mi-am ghicit bine destinul? De ce taci ca 
peştele? 


— Tac, domniţă Yennefer, i-a răspuns elfa cu părul roşcat, 
pentru că 


n-am nimic înţelept de spus. Întotdeauna e mai bine decât 
să faci 


— 218 — 


ipoteze neîntemeiate şi să-ţi maschezi îngrijorarea cu vorbe 
insipide. 


Să trecem la subiect, Enid! Explică-i domniţei Yennefer 
despre ce este vorba. 


— Sunt numai ochi şi urechi, a zis Yennefer şi şi-a atins 
steaua de obsidian de pe panglica de catifea. Vorbeşte, 
Francesca! 


Margareta din Vale îşi odihnea bărbia pe mâinile încrucişate. 


— Astăzi, a anunţat ea, e a doua noapte de la luna plină. 
Într-o clipită ne vom teleporta la castelul din Montecalvo, 
sediul Filippei Eilhart. Vom lua parte la întâlnirea unei 
organizaţii care ar trebui să te intereseze. Ai crezut mereu că 
magia are cea mai mare valoare, mai presus de diviziuni, 
dispute, alegeri politice, interese personale, ranchiune, 
resentimente şi animozităţi. Aşadar, sigur o să te bucuri să 


afli că nu demult s-a creat nucleul unei instituţii, un fel de 
lojă secretă, dedicată exclusiv apărării intereselor magiei şi 
responsabilă cu asigurarea locului ei corespunzător în 
ierarhia afacerilor de tot felul. 


Profitând de privilegiul de a recomanda noi membri pentru 
loja pomenită, mi-am permis să iau în considerare două 
nominalizări: a Idei Emean aep Sivney şi ata. 


— Ce onoare şi ce promovare neaşteptate! a exclamat 
Yennefer ironic. Mutarea directă de la o inexistenţă magică la 
statutul unui membru al unei loji misterioase, elitiste şi 
omnipotente. Mai presus de ranchiunele şi resentimentele 
personale... Dar oare chiar am profilul corespunzător? Voi 
găsi în mine suficientă forţă de caracter ca să mă 


eliberez de această ură împotriva celor care mi-au răpit-o pe 
Ciri, ne-au chinuit pe mine şi pe un om care nu mi-e 
indiferent... 


— Sunt sigură, a întrerupt-o elfa, că vei găsi în tine destulă 
forţă de caracter, Yennefer. Te cunosc şi ştiu că nu-ţi lipseşte 
această forţă. Nu- 


ţi lipseşte nici ambiția, care ar trebui să-ţi risipească 
îndoielile despre onoarea şi promovarea care te aşteaptă. 
Dacă vrei, o să-ţi vorbesc sincer: te recomand pentru lojă, 
fiindcă te consider o persoană care îşi merită locul acolo şi 
care poate să-i slujească cu abnegaţie cauza. 


— Mulţumesc, a răspuns, dar nici gând să-i dispară zâmbetul 
sardonic. Mulţumesc, Enid. Într-adevăr mă simt plină de 
ambiţie, mândrie şi încredere în mine. Stau să plesnesc 
dintr-un moment într-altul. Dar nu înainte de a te întreba de 
ce nu recomanzi pentru lojă o altă elfă din Dol Blathanna 
sau din Munţii Azurii. 


— În Montecalvo, i-a răspuns cu răceală Francesca, vei afla 
de ce. 


— Aş prefera să aflu acum. 
— 219 — 
— Spune-i! a murmurat lda Emean. 


— E vorba despre Ciri, a vorbit Francesca după o clipă de 
ezitare, privind-o pe Yennefer cu ochii săi impenetrabili. Loja 
este interesată 


de ea şi nimeni nu o cunoaşte mai bine pe această fată 
decât tine. 


Restul vei afla la faţa locului. 


— Bine. 


Yennefer s-a scărpinat cu putere pe umăr, căci pielea uscată 
de compresie încă o mai mânca insuportabil. 


— Spune-mi atunci, a continuat, cine mai face parte din 
această lojă? 


În afară de voi două şi de Filippa. 


— Margarita Laux-Antille, Triss Merigold şi Keira Metz, Sheala 
din Tancarville din Kovir, Sabrina Glevissig. Şi două 
magiciene din Nilfgaard. 


— O republică internaţională a femeilor? 
— Putem spune şi aşa. 


— Sigur mă mai consideră o aliată a lui Vilgefortz. Oare mă 
vor accepta? 


— M-au acceptat pe mine. De restul vei avea tu grijă. Ţi se 
va cere relatarea legăturilor tale cu Ciri. Încă de la început, 
de la întâmplările care au avut loc în Cintra acum 
cincisprezece ani, prin mijlocirea vrăjitorului tău, până la 
evenimentele de acum o lună şi jumătate. 


Sinceritatea şi veridicitatea vor fi absolut indispensabile. Şi 
îţi vor confirma loialitatea faţă de convent. 


— Cine a zis că trebuie să confirm ceva? Nu cumva e prea 
devreme să vorbim despre loialitate? Nici măcar nu cunosc 
statutul şi programul acestei organizaţii internaţionale 
feminine... 


— Yennefer, şi-a încruntat elfa uşor sprâncenele perfecte, eu 
te recomand pentru lojă. Dar nu intenţionez să constrâng pe 
nimeni. Şi mai ales nu în ceea ce priveşte loialitatea. Ai de 
ales. 


— Îmi imaginez, oare ce? 


— Poţi să-ţi imaginezi. Dar rămâne o alegere liberă. Totuşi, 
eu te încurajez să alegi loja. Crede-mă, astfel o vei ajuta pe 
Ciri a ta mult mai bine decât dacă te arunci orbeşte cu capul 
în jos în vârtejul evenimentelor, aşa cum tare ţi-ar plăcea. 
Ciri e ameninţată cu moartea. 


Numai acţiunea noastră solidară o poate salva. Când vei 
auzi ce se va discuta în Montecalvo, te vei convinge că ţi-am 
spus adevărul... 


Yennefer, nu-mi plac fulgerele pe care le observ în ochii tăi. 
Dă-ţi cuvântul că nu vei încerca să fugi! 


— 220 — 


— Nu, a întors capul Yennefer, ascunzându-şi steaua de 
obsidian cu palma. Nu ţi-l dau, Francesca. 


— Vreau să te avertizez cu loialitate, draga mea. Toate 
portalurile staţionare din Montecalvo au o blocadă coruptă. 
Oricine încearcă să 


intre sau să iasă din ele fără consimţământul Filippei 
aterizează în temnițe cu ziduri care sunt acoperite cu 
dvimerit. Nu vei putea să-ţi deschizi propriul teleport dacă 
nu dispui de componente. Nu vreau să 


te privez de steaua ta, deoarece trebuie să ai controlul total 
al minţii, dar, dacă încerci să mă păcăleşti... Yennefer, eu nu 
pot să-ţi permit... 


Loja nu-ţi permite să zbori de nebună, de una singură, ca s-o 
salvezi pe Ciri şi pentru a-ţi satisface setea de răzbunare. 
Încă am matricea ta, am algoritmul magiei. Te pot diminua 
din nou şi comprima într-o statuetă 


de jad. Dacă este cazul, pentru câteva luni. Sau pentru 
câţiva ani. 


— Mulţumesc pentru avertizare. Dar, oricum, nu-mi dau 
cuvântul de onoare. 


Fringilla Vigo şi-a revenit, dar era supărată şi tensionată. Ea 
însăşi îi mustrase în repetate rânduri pe tinerii magicieni 
nilfgaardieni pentru preluarea fără discernământ a părerilor 
de-a gata şi a ideilor preconcepute, ea însăşi ridiculiza tot 
timpul portretul tipic al magicienei nordice, zugrăvit de 
propagandă şi de bârfă - o femeie arogantă, de o frumuseţe 
artificială, frivolă şi depravată până la limita cu 
perversiunea. Astăzi, totuşi, cu cât corespondenţa 
teleportării o aducea mai aproape de castelul din 
Montecalvo, se întreba cu înfrigurare ce urmează să 
descopere la locul de întâlnire al lojii enigmatice. Şi ce o 
aştepta acolo. Imaginaţia ei sălbatică îi înfăţişa tablouri cu 
femei fermecătoare mortale, purtând coliere de diamante pe 
sânii goi, cu sfârcuri înroşite cu carmin, femei cu buze 
umede şi cu ochi strălucitori de la alcool şi narcotice. 
Fringilla a văzut deja cu ochii imaginaţiei cum întâlnirea 
misterioasei loji se preschimbă într-o orgie sălbatică, 
dezlănţuită, cu o muzică frenetică în fundal, cu afrodiziace, 
sclavi de ambele sexe şi tot soiul de accesorii sofisticate. 


Ultimul teleport o lăsase între două coloane de marmură 
neagră, cu buzele uscate, cu ochii umezi din cauza vântului 
magic şi cu mâna strângând convulsiv colierul de smarald 
care îi împodobea pătratul decolteului. Alături de ea se 
materializase Assire var Anahid, şi ea vizibil nervoasă. 
Fringilla a avut totuşi un motiv să presupună că 


prietena ei nu se simţea bine în noua şi neobişnuita ei 
ţinută: o rochie 


— 221 — 


de culoarea zambilei, simplă, dar elegantă, completată cu 
un colier de alexandrit, discret şi mic. 


Dar le-au trecut nervii imediat. În sala mare, luminată de 
felinarele magice era răcoare şi linişte. Nici picior de bărbat 
gol care să bată 


ritmul într-o tamburină, nici picior de feţişoare care să 
danseze pe masă, cu paiete strălucitoare pe Muntele lui 
Venus, nici urmă de miros de haşiş sau cantaridă. 
Magicienele nilfgaardiene au fost întâmpinate îndată de 
Filippa Eilhart, amfitrioana castelului, elegantă, serioasă, 
plăcută şi organizată. Celelalte magiciene s-au apropiat şi s- 
au prezentat, iar Fringilla a răsuflat uşurată. Magicienele din 
Nord erau minunate, îmbrăcate în culori vibrante şi pline de 
bijuterii, dar în ochii lor conturaţi cu un machiaj luminos nu 
era nici urmă de narcotice sau nimfomanie. De asemenea, 
niciuna nu era cu pieptul gol. Dimpotrivă, două dintre ele 
erau acoperite până în gât cu o modestie ieşită din comun: 
Sheala din Tancarville, sobră, îmbrăcată în negru, şi tinerica 
Triss Merigold, cu ochii albaştri şi părul şaten, bogat. Bruneta 
Sabrina Glevissig şi blondele Margarita Laux-Antille şi Keira 
Metz aveau decolteu, dar mai discret decât al Fringillei. 


În aşteptarea celorlalte participante la convent, s-a recurs la 
o conversaţie politicoasă, fiecare având ocazia de a spune 
câte ceva despre sine, iar remarcile inteligente şi 
observaţiile discrete ale Filippei Eilhart au spart gheaţa 
repede, deşi singura gheaţă din preajmă era cea de la bufet, 
pe care se aşternuseră stridii gigantice. 


Sheala din Tancarville, cercetătoarea, a găsit imediat multe 
puncte comune cu Assire var Anahid şi, pasionată de 
cercetare, Fringilla a simpatizat-o imediat pe vesela Triss 


Merigold. În timp ce făceau conversaţie, au mâncat cu poftă 
stridii. Numai Sabrina Glevissig, demna reprezentantă a 
pădurilor virgine din Kaedwen, nu mânca şi chiar şi-a permis 
să-şi exprime disprețul faţă de „monstruozităţile vâscoase”, 
precum şi pofta de o bucată de carne de vânat rece cu 
prune. În loc să reacționeze la insultă cu o indiferenţă rece şi 
trufaşă, Filippa Eilhart a tras de cordonul unui clopoțel şi un 
platou de carne a apărut într-o clipă, adus discret de o 
servitoare scundă. Fringilla era profund uluită. Măi-măi, s-a 
gândit ea, câte bordeie, atâtea obiceie. 


Teleportul dintre coloane a fost iluminat şi a vibrat 
zgomotos. Pe chipul Sabrinei Glevissig a apărut o uluire fără 
limite. Keira Metz şi-a aruncat stridiile şi cuțitul în gheaţă. 
Triss şi-a ţinut respiraţia. 


Din portal au apărut trei magiciene. Trei elfe. Una cu părul 
auriu- 


— 222; 


închis, cealaltă cu părul roşcat, iar a treia cu părul negru ca 
abanosul. 


— Bun venit, Francesca! a spus Filippa. 

În glasul ei nu se putea auzi emoția pe care o exprimau 
ochii, mijiţi imediat. 

— Bun venit, Yennefer! 

— Am avut privilegiul de a alege două candidate la lojă, a 
spus cu voce melodioasă Francesca, elfa cu părul auriu- 
închis, sigur observând uimirea Filippei. lată-le: Yennefer de 


Vengerberg, cunoscută de toate, şi domniţa Ida Emean aep 
Sivney, Aen Saevherne din Munţii Azurii. 


Ida Emean şi-a înclinat uşor chipul îmbujorat, strălucind în 
îmbrăcămintea asemănătoare cu narcisele. 


— Bănuiesc, a continuat Francesca, privind în jur, că acum 
suntem în efectiv complet? 


— Lipseşte doar Vilgefortz, a şoptit Sabrina Glevissig, dar cu 
furie evidentă, privind-o pe Yennefer cu coada ochiului. 


Filippa a făcut prezentările. A urmărit-o cu atenţie pe 
Francesca Findabair, al cărei nume real era Enid an Gleanna, 
Margareta din Vale, faimoasa regină din Dol Blathanna, 
suverana elfilor care îşi recuperaseră recent ţara. Zvonurile 
despre frumuseţea Francescăi nu sunt exagerate, şi-a zis 
Fringilla. 


Ida Emean, roşcata cu ochii mari, evident că a trezit 
interesul tuturor, inclusiv celor două magiciene din 
Nilfgaard. Elfele libere din Munţii Azurii nu aveau nicio 
relaţie nici cu oamenii şi nici măcar cu rudele care locuiau în 
apropiere. lar câţiva dintre elfii liberi Aen Saevherne, 
Cunoscătorii, erau o enigmă vecină cu legenda. Chiar şi 
printre elfi, puţini se puteau lăuda că s-au apropiat de un 
Aen Saevherne. Ida nu se distingea numai prin culoarea 
părului ei. Printre bijuteriile pe care le purta, nu era nicio 
uncie de mineral, niciun carat de piatră prețioasă, doar 
perle, corali şi chihlimbar. 


Dar cea mai mare senzaţie au făcut-o, fără îndoială, cele trei 
magiciene proaspat sosite, Yennefer cu părul de abanos, 
îmbrăcată în negru şi alb, care, contrar aparenţelor, nu era o 
elfă. Apariţia ei în Montecalvo a fost probabil o surpriză 
imensă, nu neapărat plăcută 


pentru toată lumea. Fringilla a simţit aura antipatiei şi a 
duşmăniei din jurul anumitor magiciene. 


Când au fost prezentate magicienele nilfgaardiene, Yennefer 
a ţintuit-o cu ochii săi violet pe Fringilla. Ea însăşi avea ochii 
obosiţi şi încercănaţi, ceea ce nici măcar machiajul nu putea 
să ascundă. 


= 223 = 


— Ne cunoaştem, a spus ea, atingându-şi steaua de obsidian 
ataşată 


la panglica de catifea. 


O tăcere greoaie şi încărcată de aşteptare s-a aşternut brusc 
în sală. 


— Ne-am mai văzut, a repetat Yennefer. 
— Nu-mi amintesc, a zis Fringilla şi i-a susţinut privirea. 


— Nu mă surprinde. Însă eu am o memorie bună a feţelor şi 
a siluetelor. Te-am văzut când eram pe Muntele Sodden. 


— Atunci, nu poate fi vorba despre o confuzie, a ridicat 
Fringilla capul cu mândrie, uitându-se în jur. Am fost pe 
Muntele Sodden. 


Filippa Eilhart a anticipat replica lui Yennefer. 


— Şi eu am fost acolo, a zis ea. Şi îmi amintesc foarte multe 
lucruri. 


Dar am senzaţia că aici, în această încăpere, nu e de niciun 
folos să 


scormonim prin memorie şi să reînsufleţim anumite amintiri. 
Uitarea, iertarea şi împăcarea ne sunt de mai mare folos în 
activitatea pe care intenţionăm să o desfăşurăm. Probabil că 
eşti de acord cu mine, nu-i aşa, Yennefer? 


Magiciana brunetă şi-a retras o şuviţă de păr de pe frunte. 


— Când o să aflu şi eu în sfârşit ce intenţionaţi să faceţi, a 
răspuns ea, o să-ţi spun, Filippa, cu ce anume sunt de acord. 
Sau nu. 


— Atunci, să începem fără întârziere! Doamnelor, vă rog să 
luaţi loc! 


Toate locurile din jurul mesei rotunde erau rezervate pentru 
anumite participante, cu excepţia unuia. Fringilla stătea 
alături de Assire var Anahid, având în stânga un loc liber, 
care o separa de Sheala de Tancarville, lângă care stăteau 
Sabrina Glevissig şi Keira Metz. În dreapta lui Assire erau Ida 
Emean, Francesca Findabair şi Yennefer. 


Exact în faţa lui Assire se afla Filippa Eilhart, având-o în 
dreapta pe Margarita Laux-Antille, iar în stânga pe Triss 
Merigold. 


Toate scaunele aveau braţe sculptate în formă de sfincşi. 


Filippa a deschis sesiunea. A repetat cuvintele de bun venit 
şi a trecut imediat la chestiuni serioase. Fringilla, căreia 
Assire îi făcuse un raport detaliat al reuniunii anterioare a 
lojii, nu a aflat nimic nou din preambul. Nu a fost surprinsă 
nici de declaraţiile de aderare la convent pronunţate de 
toate magicienele, nici de primele luări de cuvânt. A fost, 
totuşi, oarecum stânjenită, pentru că luările de cuvânt se 
refereau la războiul Imperiului împotriva Nordlingenilor şi în 
special la operaţiunile demarate recent în Sodden şi Brugge, 
pe parcursul cărora armatele nilfgaardiene se confruntaseră 
cu cele temeriene. Deşi conventul fusese declarat apolitic, 
magicienele nu puteau să-şi ascundă 


= 294 


convingerile. Evident, apropierea trupelor Nilfgaardului le 
îngrijora pe unele. Sentimentele Fringillei erau ambigue. 
Presupunea că astfel de persoane educate ar trebui să 
înţeleagă că Imperiul a adus cultură, bunăstare, ordine şi 
stabilitate politică în Nord. Pe de altă parte, nu ştia cum ar fi 
reacţionat ea însăşi dacă armatele străine s-ar fi apropiat de 
casa ei. 


Filippa Eilhart era vizibil sătulă de discuţiile despre acţiunile 
militare. 


— Nimeni nu poate anticipa rezultatul acestui război, a spus 
ea. Mai mult, o astfel de predicţie nu are niciun rost. Deci să 
gândim la rece. În primul rând, războiul nu reprezintă un rău 
atât de mare. Mai degrabă 


mă tem de consecinţele suprapopulării care, în acest stadiu 
al dezvoltării agriculturii şi industriei, ar însemna o foamete 
totală. În al doilea rând, războiul e doar o continuare a 
politicii suveranilor. Câţi dintre conducătorii noştri actuali 
vor mai trăi încă o sută de ani? 


Niciunul, evident. Câte dinastii vor rezista? Imposibil de 
prezis. 


Actualele dispute teritoriale şi dinastice, ambițiile actuale şi 
speranţele actuale nu vor mai reprezenta nimic peste o sută 
de ani, vor fi praf şi pulbere în cronici. Dar, dacă nu suntem 
atente, dacă ne lăsăm târâte în război, şi de noi o să se 
aleagă praful şi o să fim condamnate la uitare. 


Dacă, pe de altă parte, privim puţin dincolo de standarde, 
dacă ne închidem urechile la lozincile războinice şi 
patriotice, o să rezistăm. Şi trebuie să rezistâm. Trebuie, 
pentru că purtăm povara răspunderii pe umerii noştri. Nu 
faţă de împărați şi interesele lor particulare, limitate la 
interesele unei singure împărăţii. Ci faţă de lume. Suntem 


responsabile de progres. De schimbările aduse de progres. 
Suntem responsabile pentru viitor. 


— Tissaia de Vries ar fi văzut lucrurile altfel, a vorbit 
Francesca Findabair. Întotdeauna ea avea în vedere 
răspunderea noastră faţă de oamenii obişnuiţi. Nu pentru 
viitor, ci pentru aici şi acum. 


— Tissaia de Vries nu mai trăieşte. Dacă ar fi trăit, ar fi fost 
aici, printre noi. 


— Fără doar şi poate, a zis Margareta din Vale zâmbind. Dar 
mă 


îndoiesc că ar fi fost de acord cu teoria despre război ca 
remediu pentru foamete şi suprapopulare. Dragi surori, să ne 
oprim o clipă la ultimul cuvânt. Să recurgem la exprimarea 
obişnuită, care ar trebui să 


faciliteze înţelegerea, această limbă e pentru mine o limbă 
străină. Din ce în ce mai străină. In limba mamei mele nu 
există cuvântul 


— 225 — 


„Suprapopulare”, iar „supraelfare” ar fi un neologism. 
Memorabila Tissaia de Vries era preocupată de soarta 
oamenilor obişnuiţi. Pentru mine, nu e mai puţin importantă 
soarta elfilor simpli. Aş aplauda ideea de a zbura cu mintea 
în viitor şi de a trata prezentul ca pe o efemeridă. 


Dar observ cu părere de rău că ziua de azi o condiţionează 
pe cea de mâine, fără de care nu există viitor. Vouă, 
oamenilor, probabil vi se pare ridicol să jeleşti pentru o tufă 
de liliac care a ars în timpul războiului, la urma urmelor se 
poate trăi şi fără liliac, iar, dacă nu-i liliacul acela, e altul, 


nu-i aşa? şi, în cel mai rău caz, dacă nu mai e nici urmă de 
liliac, e bun şi salcâmul. lertaţi-mi aceste metafore botanice! 


Dar luaţi aminte că ceea ce pentru voi, oamenii, este o 
chestiune de politică, pentru noi, elfii, este o chestiune de 
supravieţuire fizică. 


— Nu mă interesează politica, a intervenit cu un ton ridicat 
Margarita Laux-Antille, rectorul academiei de magie. Pur şi 
simplu nu vreau să folosesc fetele pentru a căror educaţie 
m-am sacrificat drept condotieri, tulburându-le mintea cu 
sloganuri despre dragostea de patrie. Patria acestor tinere 
este magia, asta le învăţ. Dacă cineva le angajează pe 
elevele mele în război, le amplasează pe un nou munte 
Sodden, ele vor pierde, indiferent de rezultatul de pe 
câmpul de luptă. 


Îţi înţeleg temerile, Enid, dar trebuie să ne ocupăm de 
viitorul magiei, nu de problemele rasiale. 


— Trebuie să ne ocupăm de viitorul magiei, a repetat 
Sabrina Glevissig, însă viitorul magiei condiţionează statutul 
magicienilor. 


Statutul nostru. Importanţa noastră. Rolul pe care îl 
îndeplinim în societate. Încrederea, respectul şi 
credibilitatea de care ne bucurăm, credinţa generală că 
suntem folositori, că magia este necesară. 


Alternativa cu care ne confruntăm pare simplă: fie ne 
pierdem statutul şi ne izolăm în turnurile noastre de fildeş, 
fie acceptăm să slujim. Să 


slujim chiar de pe muntele Sodden, chiar ca condotieri... 


— Sau ca fete de companie, a zis Triss Merigold, aruncându- 
şi înapoi părul bogat. Cu gâtul plecat, gata să se supună 


împăratului când face semn cu degetul! Pentru că asta ne 
aşteaptă, dacă peste tot va domni Pax nilfgaardiana. 


— Dacă va domni, a replicat răspicat Filippa. Nu avem 
alternativă. 


Trebuie să slujim. Dar magia. Nu regii şi împărații, nu 
politicile lor actuale. Nu cauzei integrării rasiale, deoarece 
aceasta este, de asemenea, supusă obiectivelor politice 
actuale. Conventul nostru, dragele mele domniţe, nu a fost 
convocat pentru a ne adapta politicilor 


— 226 — 


şi schimbărilor zilnice care au loc pe linia frontului. Nu a fost 
convocat ca să căutăm febril soluţii adecvate pentru o 
anumită situaţie, schimbându-ne culoarea pielii precum 
cameleonii. Loja noastră 


trebuie să joace un rol activ. În opoziţie totală. Să-l 
îndeplinim cu toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie. 


— Dacă înţeleg corect, a intervenit Sheala din Tancarville, 
ridicând capul, ne încurajezi să avem o influenţă activă 
asupra cursului evenimentelor? Cu toate mijloacele, inclusiv 
cele care ies din dreptul legal? 


— Despre ce drept vorbeşti? Despre dreptul celor mici? 
Despre cel înscris în codurile pe care noi le-am elaborat şi le- 
am dictat juriştilor regali? Suntem supuşi unui singur drept. 
Al nostru! 


— Înţeleg, a zâmbit magiciana din Kovir. Prin urmare, vom 
influenţa activ cursul evenimentelor. Dacă nu ne convine 
politica conducătorilor, o schimbăm pur şi simplu. Nu, 
Filippa? Sau poate ar fi mai bine să-i răsturnăm din capul 


locului pe aceşti imbecili încoronați, să-i detronăm şi să-i 
izgonim? De ce să nu luăm imediat puterea? 


— l-am pus deja pe tron pe conducătorii care ne convin. 
Greşeala noastră a fost că nu am pus magia pe tron. Nu i-am 
dat niciodată 


magiei puterea absolută. A venit vremea să îndreptăm 
această 


greşeală. 


— Te ai în vedere pe tine, nu-i aşa? a întrebat Sabrina 
Glevissig, care s-a aplecat peste masă. Bineînţeles pe tronul 
Redaniei? Înălţimea Sa Filippa întâia, cu Dijkstra ca prinţ 
consort? 


— Nu mă am în vedere pe mine. Nu am în vedere regatul 
Redaniei. 


Am în vedere marele Regat Nordic, în care se dezvoltă 
actuala împărăție din Kovir. Un imperiu a cărui putere va fi 
egală cu cea a Nilfgaardului şi datorită căruia echilibrul 
lumii, în prezent precar, în cele din urmă va fi regăsit. Un 
imperiu guvernat de magie, pe care o vom instala pe tron 
prin căsătoria dintre moştenitorul tronului Kovirului şi o 
magiciană. Da, aţi auzit bine, dragi surori, căutaţi în direcţia 
bună. Este chiar aici, în jurul acestei mese, mai precis în 
acest loc gol, în care o vom instala pe cea de-a 
douăsprezecea magiciană a lojii. Şi apoi o vom instala pe 
tron. 


Tăcerea care s-a aşternut a fost întreruptă de Sheala de 
Tancarville. 


— Un proiect cu adevărat foarte ambițios, a comentat ea cu 
o nuanţă de sarcasm. Cu adevărat demn de noi toate. 


justifică în totalitate existenţa acestui convent. Fără 
îndoială, proiectele mai puţin 


— 227 — 


glorioase, deşi le putem face, ar fi jignitoare pentru noi, nu? 
Ar fi ca şi cum ai planta un cui cu un astrolab. Nu, nu, mai 
bine să impunem de la început obiective absolut imposibile. 


— De ce imposibile? 


— Fie-ţi milă, Filippa! a spus Sabrina Glevissig. Niciun rege 
nu se va însura cu o magiciană, nicio societate nu va 
accepta o magiciană la tron. Un obicei secular le-ar sta în 
cale. Poate că acest obicei nu-i foarte înţelept, dar există. 


— Le-ar sta în cale, a adăugat Margarita Laux-Antille, şi alte 
obstacole, aş zice de natură tehnică. Persoana care s-ar 
pripăşi în casa din Kovir ar trebui să îndeplinească o serie de 
condiţii, atât din punctul nostru de vedere, cât şi din punctul 
de vedere al casei din Kovir. Aceste condiţii se exclud 
reciproc, în mod clar. Nu-ţi dai seama, Filippa? Nouă 


ne-ar plăcea o persoană iniţiată în magie, dedicată trup şi 
suflet magiei, care să-şi înţeleagă rolul şi să şi-l joace abil, 
discret şi fără a trezi suspiciuni. Fără dirijori sau sufleori, fără 
eminenţe cenuşii ascunse în umbră şi împotriva cărora s-ar 
îndrepta mânia celor revoltați cu prima ocazie. Ar trebui, de 
asemenea, să fie o persoană pe care Kovirul însuşi, fără nicio 
presiune vizibilă din partea noastră, s-o aleagă de soţie 
pentru moştenitorul tronului. 


— Evident. 


— Şi ce crezi? Pe cine ar alege Kovirul? Fără îndoială, pe o 
tânără 


domniţă dintr-o familie regală, căreia să-i curgă prin vene 
sânge regal de generaţii. O domniţă tinerică, potrivită unui 
tânăr prinţ. O femeie capabilă să dea naştere, căci se pune 
problema aici despre perpetuarea dinastiei. Aceste criterii te 
exclud automat, Filippa, mă exclud şi pe mine, le exclud 
chiar şi pe Keira şi Triss, cele mai tinere dintre noi. De 
asemenea, le exclud pe toate adeptele şcolii mele, care, 
până la urmă, sunt neinteresante şi pentru noi, întrucât sunt 
deocamdată numai nişte lăstari despre care nu ştim ce hram 
poartă, cu niciun chip n-o să 


poată vreuna dintre ele să ocupe al doisprezecelea loc la 
această masă. 


Cu alte cuvinte, chiar dacă tot Kovirul ar lua-o razna şi ar fi 
în favoarea căsătoriei regelui său cu o magiciană, n-am avea 
de unde să scoatem o asemenea magiciană. Cine ar putea 
deveni regină a Nordului? 


— O domniţă de sânge albastru, a zis calm Filippa. Prin 
venele căreia curge sânge regal, sângele câtorva mari 
dinastii. Tinerică şi aptă 


să aducă pe lume urmaşi. O tânără cu abilităţi fenomenale 
magice şi divinatorii, pomenită în profeţiile Sângelui mai 
Vechi. O tânără 


— 228 — 


domniţă care îşi va îndeplini impecabil rolul, fără dirijori sau 
sufleori, fără consilieri sau eminenţe cenuşii, pentru că aşa a 
hotărât destinul ei. 


O domniţă ale cărei abilităţi, de la sine înţeles, sunt şi vor fi 
cunoscute numai de noi. Cirilla, fiica Pavettei din Cintra, 
nepoata Leoaicei Calanthe. Sângele mai Vechi, Flacăra de 
Gheaţă a Nordului, Distrugătoarea şi Renovatoarea, a cărei 


venire a fost prorocită acum sute de ani. Ciri din Cintra, 
Regina Nordului. Şi sângele lui, din care se va naşte Regina 
Lumii. 


Când i-au văzut pe Şobolani, doi dintre călăreţii care 
însoțeau trăsura au făcut stânga-mprejur imediat şi au luat-o 
la fugă. N-au avut noroc. Giselher, Reef şi Scânteia i-au 
blocat şi, după o luptă scurtă, i-au lichidat fără mare tam- 
tam. Kayleigh, Asse şi Mistle s-au năpustit pe ceilalţi doi, 
gata să-şi apere cu disperare trăsura la care erau înjugaţi 
patru cai bălţaţi. Ciri a simţit o dezamăgire profundă 
amestecată cu furie. Nu-i mai rămăsese niciunul cu care să 
lupte. N-avea pe cine să 


omoare, se pare. 


Însă mai era un călăreț care mergea înaintea trăsurii şi 
acţiona ca un paznic, uşor înarmat, pe un cal iute. Ar fi putut 
să fugă, dar nici măcar nu a încercat. S-a întors şi şi-a rotit 
spada, îndreptându-se direct spre Ciri. 


Fata l-a lăsat să se apropie, chiar şi-a încetinit uşor calul. 
Când a lovit îndreptându-se în scări, ea s-a rotit pe şa, 
evitând lama, apoi s-a lăsat în jos imediat, eliberându-se 
încet din scări. Călărețul era rapid şi iscusit, aşa că a reuşit 
să lovească din nou. De data asta a parat ea, când spada i-a 
alunecat, l-a lovit de jos, scurt, apoi a adus spada într-o 
fentă, prefăcându-se că îl atinge pe faţă, şi, când el şi-a 
ridicat instinctiv mâna stângă să se apere, ea şi-a întors 
repede spada în mână şi l-a plesnit sub axilă printr-o schemă 
pe care o exersase ore întregi la Kaer Morhen. Nilfgaardianul 
a alunecat din şa şi s-a prăbuşit la pământ, s-a ridicat în 
genunchi, a urlat sălbatic, făcând gesturi largi ca să 
oprească 


sângele care-i curgea din artera retezată. Ciri l-a urmărit 
câteva secunde, fascinată ca întotdeauna de spectacolul 
unui om care se lupta cu moartea înverşunat, cu toată 
puterea. A aşteptat până n-a mai sângerat, apoi a plecat, 
fără să se uite înapoi. 


Ambuscada se terminase. Escorta era la picioarele lor. Asse 
şi Reef opriseră trăsura, ţinând frâiele cu coapsele. Surugiul 
care ţinuse hăţurile din dreapta, un băiat cu o tunică 
colorată, stătea în genunchi 


=:229 => 


pe pământ, plângea şi cerea îndurare. Căruţaşul aruncase 
dârlogii şi implora milă, strângându-şi mâinile ca şi când s-ar 
fi rugat. Giselher, Scânteia şi Mistle au galopat spre trăsură, 
Kayleigh a sărit de pe cal şi a deschis portiera. Ciri s-a 
apropiat şi a descălecat, încă ţinând spada plină de sânge. 


În trăsură stătea o matroană corpolentă, într-o rochie 
somptuoasă 


şi cu bonetă, îmbrăţişând o fetiţă palidă, înspăimântată, care 
purta o rochie neagră, încheiată până la gât, cu guler de 
dantelă. Ciri a observat că pe rochie avea prinsă o piatră 
prețioasă. Foarte frumoasă. 


— Ce cai! a exclamat Scânteia, cu ochii la două perechi de 
cai. Sunt mişto! Pe ăştia patru facem ceva florini! 


— lar la trăsură - Kayleigh a rânjit la femeie şi la fetiţă - o să 
fie înhămaţi surugiul şi căruţaşul. O s-o duceţi în târg, iar la 
urcuşuri cele două domniţe o să vă ajute! 


— Jupânilor bandiți! le-a vorbit matroana, care şi-a scuipat în 
sân, evident înspăimântată mai mult de rânjetul libidinos al 
lui Kayleigh decât de lama însângerată din mâinile lui Ciri. 


Apelez la onoarea voastră! Nu-i faceţi niciun rău acestei 
tinere domniţe! 


— Hei, Mistle! a strigat Kayleigh cu un zâmbet larg pe buze. 
Uite-aici se apelează la onoarea ta, din câte aud eu! 


— Ţine-ţi gura! a intervenit Giselher, încă în şa. Glumele tale 
nu amuză pe nimeni. lar tu, femeie, calmează-te! Noi 
suntem Şobolanii. Nu ne batem cu femeile şi nu le 
dezonorăm. Reef, Scânteie, dezleagă 


hamurile! Mistle, prinde caii! Ne cărăm! 

— Noi, Şobolanii, nu ne batem cu femeile, a repetat 
Kayleigh, rânjind cu toţi dinţii şi tot cu ochii la faţa palidă a 
fetei în rochie neagră. Numai uneori ne distrăm cu ele, dacă 
au chef. Tu ai, domniţă? 


Nu te mănâncă cumva între picioruşe, din întâmplare? Hai, 
nu-i nicio ruşine! Doar dă din cap. 


— Mai mult respect! a exclamat cu voce sugrumată cucoana 
cu rochie somptuoasă. Cum îndrăzneşti să te adresezi astfel 
unei fiice de baron, jupânule bandit? 


Kayleigh a chicotit, apoi s-a aplecat excesiv. 


— Îmi cer scuze. Nu am avut de gând să jignesc. Ce, chiare 
interzis să pui întrebări? 


— Kayleigh! l-a strigat Scânteia. Vino aici! Ce faci? Lasă 
vrăjeala! 


Ajută-ne să pregătim caii! Falka, mişcă-te! 


Ciri nu-şi mai lua ochii de pe stema de pe portiera trăsurii, 
un 


— 230 — 


unicorn argintiu pe un fundal negru. Unicorn, se gândea ea. 
Am văzut cândva un unicorn ca ăsta... Dar când? Intr-o altă 
viaţă? Sau poate o fi fost doar un vis? 


— Ce-i cu tine, Falka? 


Eu sunt Falka. Dar nu am fost întotdeauna. Nu, nu 
întotdeauna. 


S-a scuturat, şi-a întins buzele. Nu m-am purtat frumos cu 
Mistle, şi-a spus. Am rănit-o. Trebuie să-i cer iertare. 


A pus piciorul pe scara trăsurii, cu ochii la bijuteria de la 
rochia fetei palide. 


— Dă-mi-o! i-a ordonat ea sec. 


— Cum îndrăzneşti?! a replicat matroana cu glas strangulat. 
Ştii cu cine vorbeşti? Aceasta este fiica baroanei Casadei. 


Ciri s-a uitat în jur, asigurându-se că nu o aude nimeni. 


— Baroanei? a şuierat. Titlu modest! Şi, dacă era contesă, 
trebuia să 


se încline până la pământ în faţa mea. Haide, dă-mi broşa! 
Ce mai aştepţi? Vrei să ţi-o smulg cu tot cu corset? 


Tăcerea aşternută în jurul mesei după declaraţia Filippei a 
fost urmată imediat de o rumoare. Magicienele îşi exprimau 
stupoarea şi scepticismul, cereau explicaţii. Unele ştiau, fără 
nicio îndoială, foarte multe despre Cirilla sau Ciri, căreia îi 
fusese scris să fie Suverana Nordului, altora acest nume nu 
le spunea mare lucru, dar ştiau mai puţine. Fringilla Vigo nu 


ştia nimic, dar avea suspiciuni şi se cufundase în gânduri 
care gravitau, în esenţă, în jurul unei anumite şuviţe de păr. 


Întrebând-o în şoaptă pe Assire, aceasta a rămas tăcută şi i-a 
cerut şi ei să tacă. Pentru că Filippa Eilhart a luat cuvântul 
din nou. 


— Majoritatea dintre noi au văzut-o pe Ciri în Thanedd, unde 
a provocat o mare harababură vorbind într-o transă de 
clarviziune. Unii dintre noi au avut o relaţie apropiată, chiar 
foarte apropiată, cu ea. Mă 


gândesc mai ales la tine, Yennefer. E timpul să iei cuvântul. 


În timp ce Yennefer vorbea celor prezente la întâlnire despre 
Ciri, Triss Merigold îşi urmărea îndeaproape prietena. Vorbea 
calm şi fără 


emoţii, dar Triss o cunoştea de prea mult şi prea bine. O 
văzuse deja în diferite situaţii, inclusiv în unele care 
provocau stres, epuizare şi, uneori, chiar duceau în pragul 
bolii sau chiar la boală. Acum Yennefer se afla, e limpede, 
exact într-o astfel de situaţie. Părea abătută, epuizată şi 
bolnavă. 


Magiciana vorbea, iar Triss, care cunoştea foarte bine atât 
— 231 — 


conţinutul povestirii sale, cât şi persoana care o spunea, le 
studia discret pe toate ascultătoarele. In mod deosebit pe 
cele două 


magiciene din Nilfgaard. Assire var Anahid, metamorfozată 
la propriu, dar încă incomodată de machiajul şi de rochia 
modernă. Şi Fringilla Vigo, la fel de tânără, simpatică, cu o 
graţie naturală şi o eleganţă 


simplă, cu ochii verzi şi părul negru ca al lui Yennefer, deşi 
mai puţin bogat, mai scurt şi mai neted. Cele două 
nilfgaardiene nu lăsau impresia că s-au rătăcit în labirintul 
povestirii lui Ciri, deşi naraţiunea lui Yennefer era lungă şi 
destul de încâlcită. A început cu celebra poveste de 
dragoste a Pavettei din Cintra şi a tânărului vrăjit, Arici, a 
vorbit despre rolul lui Geralt şi Dreptul la Surpriză, despre 
destinul care îl legase pe vrăjitor de Ciri. Yennefer a povestit 
despre întâlnirea lui Geralt cu Ciri din Brokilon şi despre 
război, despre despărţire şi regăsire, despre Kaer Morhen. 
Despre Riense şi agenţii nilfgaardieni care o urmăreau pe 
fată. Despre studiile la Templul Melitele, despre abilităţile 
stranii ale lui Ciri. 


Ascultă cu feţele înmărmurite, se gândea Triss, privindu-le 
pe Assire şi Fringilla. Ca sfincşii. Dar sigur ascund ele ceva. 
Oare ce? Uimirea? 


Oare nu ştiau pe cine a adus Emhyr în Nilfgaard? Sau poate 
că ştiu tot de mai mult timp, poate că ştiu şi mai mult decât 
noi? Îndată Yennefer va vorbi despre şederea lui Ciri în 
Thanedd, despre viziunea pe care o avusese în transă şi care 
provocase atâta învălmăşeală. Despre bătălia sângeroasă 
din Garstang, în urma căreia Ciri a fost răpită, iar Geralt a 
fost măcelărit. Las' că se termină şi timpul prefăcătoriei, şi-a 
zis Triss, şi cad şi măştile. Toată lumea ştie că Nilfgaardul se 
află în spatele balamucului din Thanedd. Şi, când toţi ochii 
vor fi aţintiţi spre voi, nilfgaardienelor, nu va mai fi nicio 
scăpare, n-o s-aveţi încotro şi o să 


vă dezlegaţi limbile. Atunci se vor limpezi anumite 
chestiuni, atunci poate că şi eu voi afla mai multe. Cum a 
dispărut Yennefer din Thanedd? De ce a apărut brusc aici, în 
Montecalvo, cu Francesca? Cine este şi ce rol joacă elfa Ida 
Emean, Aen Saevherne din Munţii Azurii? 


De ce am impresia că Filippa Eilhart spune întotdeauna mai 
puţin decât ştie, deşi se declară devotată şi credincioasă 
magiei, şi nu lui Dijkstra, cu care corespondează necontenit? 


Şi poate că, în sfârşit, voi afla şi eu cine e Ciri... Ciri, care 
pentru ele este Regina Nordului, iar pentru mine e 
vrăjitoarea cu părul cenuşiu din Kaer Morhen, la care mă 
gândesc mereu ca la o surioară. 


—. 232 — 


Fringilla Vigo auzise câte ceva despre vrăjitori, indivizi care- 
şi câştigau pâinea ucigând monştri şi fiare ciudate. A 
ascultat cu atenţie povestea lui Yennefer, a fost atentă la 
intonaţiile vocii, i-a studiat faţa. 


Nu se înşelase. Legătura emoţională puternică dintre 
Yennefer şi pomenita Ciri, care era atât de vrednică de 
interesul tuturor, era limpede ca lumina zilei. Curios era că 
legătura dintre magiciană şi vrăjitorul pomenit mai înainte 
era la fel de limpede. Şi la fel de puternică. Fringilla a 
început să reflecteze, dar o deranjau vocile ridicate din jur. 


Şi-a dat seama îndată că în timpul răzvrătirii din Thanedd 
unele dintre magicienele prezente se aflaseră în tabere 
rivale, aşa că nu a fost deloc surprinsă de antipatia stârnită 
în jurul mesei, sub forma rafalei de remarci caustice, aţintite 
asupra lui Yennefer. Se anunţa o ciondăneală, împiedicată 
totuşi de Filippa Eilhart, care, fără nicio ceremonie, a bătut 
cu palma în masă, de au zdrăngănit urcioarele şi ulcelele. 


— Destul! a strigat ea. Taci, Sabrina! Nu te lăsa provocată, 
Francesca! Ajunge de-acum cu Thanedd şi Garstang! Este 
deja istorie! 


Istorie, s-a gândit Fringilla, cu o senzaţie surprinzătoare de 
regret. 


Dar o istorie pe care ele, deşi în tabere diferite, au 
influenţat-o. Şi-au aranjat-o. Au ştiut ce fac şi de ce. Cât 
despre noi, magicienele nilfgaardiene, nu ştim nimic. De 
fapt, suntem ca nişte slujnice care ştiu ce trebuie să facă, 
dar nu ştiu de ce. Bine că există loja asta! Dracu' ştie cum o 
să se termine, dar bine că a început. 


— Continuă, Yennefer! a ordonat Filippa. 


— N-am ce să mai spun, a replicat magicianul cu părul 
negru, strângându-şi buzele. Repet, Tissaia de Vries mi-a 
poruncit s-o duc pe Ciri la Garstang. 


— Sigur, mortu-i de vină a izbucnit Sabrina Glevissig, dar 
Filippa a redus-o la tăcere. 


— N-am vrut să mă amestec în ce s-a întâmplat în acea 
noapte în Aretuza, a spus Yennefer, palidă şi enervată. Am 
vrut s-o iau pe Ciri şi să fugim din Thanedd. Dar Tissaia m-a 
convins că apariţia copilei în Garstang ar fi un şoc pentru 
mulţi şi că viziunea ei profetică, rostită în timp ce se afla 
într-o transă, va pune capăt conflictului. N-o învinovăţesc, 
pentru că şi eu am crezut la fel. Amândouă am făcut o 
greşeală. A mea însă a fost cea mai mare. Dacă aş fi lăsat-o 
pe Ciri în grija Ritei... 


— 233 — 

— Ce-a fost a fost, a întrerupt-o Filippa. Cine nu greşeşte? 
Până şi Tissaia de Vries greşeşte. Când a văzut-o Tissaia 
prima dată pe Ciri? 


— Cu trei zile înainte de congres, a răspuns Margarita Laux- 
Antille. 


În Gors Velen. Şi eu tot atunci am cunoscut-o. De cum văzut- 
o, am ştiut că e o persoană neobişnuită! 


— Neobişnuit de neobişnuită, a intervenit lda Emean aep 
Sivney, care până atunci tăcuse. Pentru că s-a concentrat în 
ea moştenirea unui sânge neobişnuit. Hen Ichaer, Sângele 
mai Vechi. Un material genetic care determină abilităţile 
extraordinare ale celui care îl are. Şi marele rol pe care-l va 
juca. Pe care va trebui să-l joace. 


— Pentru că aşa hotărăsc legendele, miturile şi prorocirile? a 
întrebat ironic Sabrina Glevissig. Toată povestea asta mi s-a 
părut de la început un basm, o fantezie. Acum nu mai am 
îndoieli. Dragele mele domniţe, vă propun să trecem la 
lucruri serioase, raţionale şi reale. 


— Mă înclin în faţa raţionalităţii reci, forţa şi izvorul 
calităţilor de netăgăduit ale rasei tale, a declarat Ida Emean 
cu un zâmbet vag. 


Totuşi, într-un grup de persoane capabile să facă uz deo 
forţă care nu se pretează întotdeauna analizei raţionale şi 
logicii, mi se pare oarecum deplasat să dispreţuieşti 
prorocirile elfilor. Rasa noastră nu-i atât de raţională, nu-şi 
trage seva din rațiune. Însă dăinuieşte de zeci de mii de ani. 


— Dar materialul genetic, Sângele mai Vechi despre care 
vorbim, n-a rezistat, a atras atenţia Sheala de Tancarville. 
Până şi legendele şi profeţiile elfilor, pe care eu nu le 
dispreţuiesc deloc, descriu Sângele mai Vechi ca fiind 
dispărut în totalitate, mort. E adevărat, domniţă Ida? 


Nu mai există niciun Sânge mai Vechi pe lumea asta. Ultima 
căreia i-a curs în vene a fost Lara Dorren aep Shiadhal. 
Cunoaştem cu toţii legenda Larei Dorren şi a lui Cregennan 
din Lod. 


— Nu chiar cu toţii, Assire var Anahid, luând cuvântul pentru 
prima dată. Am frunzărit mitologia voastră, iar această 
legendă nu mi-e cunoscută. 


— Nu este o legendă, a corectat-o Filippa Eilhart. Este o 
poveste adevărată. Printre noi se află cineva care ştie 
perfect nu numai povestea Larei şi a lui Cregennan, ci şi 
impactul ei, care sunt convinsă 


că i-ar interesa pe toţi deopotrivă. Te rugăm să iei cuvântul, 
Francesca. 


— De aici, a zâmbit regina elfilor, reiese că tu ştii povestea 
mai bine decât mine. 


— Nu tăgăduiesc. Dar te rog totuşi pe tine să ne-o spui. 
— 234 — 


— Ca să-mi puneţi la încercare sinceritatea şi loialitatea faţă 
de lojă, a clătinat din cap Enid an Gleanna. Fie! Vă invit să 
vă găsiţi o poziţie confortabilă, pentru că povestea nu-i 
tocmai scurtă. 


— Povestea Larei şi a lui Cregennan e o poveste adevărată, 
dar atât de înflorită cu brizbrizuri de basm în zilele noastre, 
încât e şi greu de recunoscut. Există, de asemenea, 
numeroase discrepanțe între varianta oamenilor şi cea a 
elfilor a legendei, din ambele răzbătând ecouri ale 
şovinismului şi ale urii de rasă. Aşa că las la o parte 
brizbrizurile şi mă voi limita la faptele pure şi dure. Prin 
urmare, Cregennan din Lod era un magician, Lara Dorren 
aep Shiadhal era o elfă magiciană, Aen Saevherne era o 
savantă, una dintre purtătoarele enigmatice chiar şi pentru 
noi, elfii, de Hen Ichaer, Sângele mai Vechi. 


Prietenia şi apoi dragostea care i-a unit pe cei doi tineri au 
fost întâmpinate iniţial cu bucurie de ambele rase, însă în 
curând au apărut duşmani, opunându-se ferm unei uniuni 
între magia umană şi cea elfească. Atât printre elfi, cât şi 

printre oameni au fost unii care au considerat-o o trădare. 


Cregennan şi Lara au fost, de asemenea, anumite probleme 
personale nelămurite nici până în ziua de azi, gelozii şi 
invidii. Pe scurt: în urma unui complot împotriva lui, 
Cregennan a fost eliminat. Lara Dorren, urmărită şi hărţuită, 
a murit de epuizare într-un loc pustiu, dând naştere unei 
fete. Copila a fost salvată 


printr-un miracol. A fost înfiată de Cerro, regina Redaniei. 


— Pentru că s-a speriat de blestemele pe care i le-a aruncat 
Lara când a refuzat s-o ajute şi a azvârlit-o în ger, a 
intervenit Keira Metz. 


Dacă Cerro n-ar fi înfiat copil, s-ar fi abătut asupra ei şi a 
familiei sale blestemele năprasnice... 


— Tocmai aici sunt înfloriturile l-a care a renunţat Francesca, 
a întrerupt-o Filippa Eilhart. Să rămânem la fapte. 


— Abilităţile premonitorii ale Savantei din Sângele mai Vechi 
sunt faptele, a spus Ida Emean, ridicând ochii spre Filippa. 
lar motivul profeţiei, repetat în diferitele variante ale 
legendei, dă de gândit. 


— A dat de gândit încă din vremurile vechi şi continuă să 
dea şi astăzi, a confirmat Francesca. Zvonurile despre 
blestemele Larei n-au încetat, şi-au amintit de ele şi după 
şaptesprezece ani, atunci când fata înfiată de Cerro, cu 
numele de Riannon, a devenit o domniţă tânără, de o 
frumuseţe care eclipsa până şi frumuseţea legendară a 
mamei sale. 


Riannon, care fusese adoptată, purta titlul oficial de prinţesă 
redaniană 


= 2392 


şi multe case regale erau interesate de ea. Atunci când, 
dintre numeroşii peţitori, Riannon l-a ales în cele din urmă 
pe Goidemar, tânărul rege al Temeriei, mai era puţin şi 
zvonurile despre blesteme le-ar fi împiedicat căsătoria. Ele s- 
au răspândit însă cu o forţă 


nemaipomenită la trei ani după căsătoria celor doi. Pe 
vremea rebeliunii Falkăi. 


Fringilla, care nu auzise niciodată de Falka şi nici de 
rebeliunea ei, a ridicat din sprâncene. Francesca a observat- 
0. 


— Pentru regatele din Nord, a explicat ea, au fost 
evenimente tragice şi sângeroase, care le-au rămas încă vii 
în memorie, deşi au trecut mai bine de o sută de ani. 
Întrucât pe-atunci Nordul nu avea aproape niciun contact cu 
Imperiul, cu siguranţă că povestea nu e cunoscută în 
Nilfgaard, de aceea îmi permit să evoc pe scurt anumite 
fapte. Falka era fiica lui Vridank, regele Redaniei. Născută 
dintr-o primă căsnicie pe care Vridank a desfăcut-o când i-a 
ieşit în cale frumoasa Cerro, cea care a înfiat-o mai târziu pe 
fiica Larei. S-a păstrat un document în care sunt explicate în 
detaliu motivele divorţului, aşa cum s-a păstrat şi un portret 
foarte elocvent al primei soţii a lui Vridank, o nobilă din 
Kovir, fără îndoială o semielfă, dar cu trăsături dominante 
umane. Ochii de pustnică dementă, părul de înecată şi 
buzele de şopârlă. Ce să mai lungim vorba, pocitania a fost 
trimisă 

înapoi în Kovir, împreună cu fiica sa de un an, Falka. Şi în 
scurt timp au fost date uitării şi una, şi cealaltă. 


— Falka, a urmat după un timp Enid an Gleanna, le-a 
reamintit de ea după douăzeci şi cinci de ani, provocând o 
rebeliune şi ucigându-şi cu mâna ei propriul tată, pe Cerro şi 


doi fraţi după tată. Rebeliunea armată a izbucnit iniţial prin 
susţinerea de câtre o parte a nobilimii temeriene şi koviriene 
a luptei primei născute pentru tronul care i se cuvenea, dar 
în curând a fost transformată într-o răscoală ţărănească 


pe un domeniu considerabil. Ambele părţi s-au dedat la 
atrocități macabre. Falka a rămas în legendă ca un demon 
sângeros, dar în realitate probabil că ea a scăpat de sub 
control situaţia şi diferitele sloganuri scrise pe pancartele 
rebelilor: Moarte regilor! Moarte magicienilor! Moarte 
preoţilor, nobililor, bogaţilor şi boierilor! Pe scurt, moarte 
pentru tot ceea ce mişcă, fiindcă nu mai era chip să se 
stăvilească spiritele îmbătate de sânge. Rebeliunea s-a 
răspândit şi în alte ţări... 


— Istoricii nilfgaardieni au scris despre asta, a întrerupt-o 
Sabrina 


— 236 — 


Glevissig cu o ironie evidentă. lar coniţa Assire şi coniţa 
Fringilla sigur au citit. Scurtează, Francesca! Treci la Riannon 
şi la cei trei copii din Houtborg. 


— Mă rog. Riannon, fiica Larei Dorren, înfiată de Cerro, de- 
acum soţia lui Goidemar, regele Temeriei, a fost capturată 
din întâmplare de rebelii Falkăi şi întemniţată în castelul 
Houtborg. Era însărcinată. 


Castelul s-a apărat mult timp după reprimarea revoltei şi 
executarea Falkăi, dar în cele din urmă Goidemar l-a cucerit, 
şi-a eliberat soţia, împreună cu cei trei copii - două fete, care 
deja mergeau, şi un băieţel care încerca. Riannon era 
furioasă. Goidemar, turbat, i-a schingiuit pe toţi prizonierii şi 
din fragmentele mărturiilor întrerupte de urlete sfâşietoare 
şi-a făcut un chip credibil. 


— Falka, fata care moştenise frumuseţea mai degrabă de la 
bunica elfă decât de la mamă, şi-a oferit uşor toate 
farmecele „hetmanilor” săi, de la nobili până la bandiți şi 
criminali, asigurându-se astfel de credinţa şi loialitatea lor. 
Până la urmă, a rămas gravidă şi a născut exact în momentul 
în care Riannon, întemniţată în Houtborg, a dat naştere 
gemenilor. Falka a poruncit ca bebeluşul ei să fie amestecat 
cu copiii lui Riannon. După cum s-a exprimat ea, doar o 
regină e demnă de a fi mamă adoptivă pentru bastarzii ei, şi 
aceeaşi soartă le aşteaptă pe toate capetele încoronate în 
noua ordine pe care ea, Falka, o va instaura după victoria sa. 
Problema era că nimeni, nici măcar Riannon, nu ştia care 
dintre cei trei copii era al Falkăi. S-a presupus, fără niciun 
motiv, că ea era una dintre fetiţe, pentru că Riannon, 
evident, n-avea cum să nască decât o fată şi un băiat. Până 
la urmă însă, în ciuda declaraţiilor lăudăroase ale Falkăi, 
copiii au fost alăptaţi de o simplă 


ţărancă. Riannon, când în sfârşit şi-a revenit din nebunie, nu 
şi-a adus aminte aproape de nimic. Da, născuse. Da, uneori i- 
au adus trei copii, care se aflau lângă ea în pat. Dar atât şi 
nimic mai mult. 


— Apoi au fost chemaţi magicienii să examineze cei trei 
copii şi să 


stabilească identitatea fiecăruia. Goidemar era atât de 
furios, încât ar fi fost gata să-l execute pe bastardul Falkăi în 
public imediat ce l-ar fi descoperit. N-am putut îngădui aşa 
ceva. După înăbuşirea revoltei, rebelii arestaţi au fost supuşi 
unor atrocități inexplicabile, trebuia să se pună capăt în cele 
din urmă. Executarea unui copil de nici măcar doi ani, vă 
daţi seama? Ar fi apărut şi legende! Şi aşa a început să 
circule un zvon că Falka, în sine, s-a născut monstru, ca 
urmare a blestemelor Larei Dorren, ceea ce era de fapt un 
nonsens, întrucât ea se născuse 


=:237.=> 


înainte de a-l cunoaşte Lara pe Cregennan. Dar, nu ştiu de 
ce, puţini oameni s-au deranjat să socotească anii. Chiar şi la 
Academia din Oxenfurt s-au scris şi s-au publicat broşuri şi 
documente stupide. Dar să ne întoarcem la cercetarea pe 
care Goidemar ne-a încredinţat-o... 


— Nouă? a întrebat Yennefer, ridicându-şi capul. Adică cui? 


— Tissaiei de Vries, Augustei Wagner, Leticiei Charbonneau 
şi lui Hen Gedymadeith, i-a răspuns Francesca senină. M-am 
alăturat grupului mai târziu. Eram o magiciană tânără, dar 
elfă pursânge. lar tatăl meu... 


biologic, pentru că m-a renegat, a fost Savant. Ştiam ce 
înseamnă gena Sângelui mai Vechi. 


— Şi o astfel de genă ai găsit la Riannon, când ai examinat-o 
împreună cu regele, înainte de a-i examina pe copii, a 
completat Sheala de Tancarville. Şi la doi dintre copii, ceea 
ce ţi-a fost de folos la identificarea bastardului Falkăi, 
singurul dintre cei trei care nu avea această genă. Cum l-ai 
salvat de mânia împăratului? 


— Foarte simplu, a răspuns elfa zâmbind. Ne-am prefăcut că 
nu ştim. l-am explicat regelui că e complicat cazul, că ne 
continuăm cercetarea, dar că ia timp... mult timp. Goidemar, 
în esenţă un om bun şi nobil, a acceptat şi nu ne-a presat, 
iar cei trei copii, Amavet, Fiona şi Adela, creşteau şi zburdau 
în palat, spre deliciul cuplului regal şi al întregii Curți. Copiii 
semănau ca trei picături de apă. Desigur, erau studiaţi cu 
prudenţă, suspiciuni apăreau mereu, mai ales atunci când 
unul făcea năzbâtii. Într-o zi, Fiona a vărsat oala de noapte 
pe fereastră 


pe un jandarm cu grad înalt, care a strigat în gura mare că e 
un bastard nenorocit şi a fost concediat pe loc. Uneori, 
Amavet ungea scările cu untură, iar o anumită doamnă de la 
palat, când i se punea mâna în gips, a mărâit ceva despre un 
sânge blestemat şi a fost dată afară de la Curte. În ceea ce 
priveşte musafirii de stare inferioară, au gustat imediat 
biciul şi stâlpul, după care toată lumea a învăţat repede să-şi 
ţină limba-n gură. Chiar şi un baron dintr-o familie foarte 
veche, pe care Adela, cu arcul său, l-a străpuns cu o săgeată 
în spate pur şi simplu... 


— Nu e nevoie să insistăm pe giumbuşlucurile îngeraşilor, i- 
a retezat-o Filippa Eilhart. Când a aflat în sfârşit adevărul 
Goidemar? 


— Niciodată. Nu ne-a mai întrebat şi ne-a convenit. 
— Dar ştiaţi care era bastardul Falkăi? 

— Evident. Adela. 

— Nu Fiona? 

— 238 — 


— Nu, Adela. A murit de ciumă. Bastardul naibii, sângele 
blestemat, fiica demonicei Falka, în timpul epidemiei, în 
ciuda protestelor regelui, a ajutat preoţii în spitalul de la 
marginea târgului, a tratat copiii bolnavi, s-a molipsit şi a 
murit. Avea şaptesprezece ani. Un an mai târziu, falsul ei 
frate, Amavet, a avut o poveste de dragoste cu contesa 
Anna Kameny şi a fost asasinat de nişte zbiri năimiţi de 
conte. Riannon a murit în acelaşi an, răpusă de moartea 
copiilor pe care îi adora. 


Atunci Goidemar ne-a convocat din nou. Coram, regele 
Cintrei, era interesat de prinţesa Fiona, ultima dintre cei trei 


copii renumiţi. O voia de soţie pentru fiul său, cunoscut tot 
sub numele de Coram, dar ştia zvonurile şi nu dorea să-l 
însoare cu fata din flori a Falkăi. L-am asigurat cu toată 
autoritatea noastră că Fiona era fiică legitimă. Nu ştiu dacă 
ne-a crezut, dar tinerii s-au plăcut unul pe altul şi astfel fiica 
lui Riannon, stră-străbunica lui Ciri asta a voastră, a devenit 
regina Cintrei. 


— Aducându-i dinastiei Coram faimoasa genă după care 
umblaţi întruna. 


— Fiona, a zis sec Enid an Gleanna, nu era purtătoarea genei 
Sângelui mai Vechi, pe care mai devreme am numit-o gena 
Larei. 


— Cum aşa? 


— Purtătorul genei a fost Amavet, iar cercetările noastre au 
continuat. Întrucât Anna Kameny, în timp ce era în doliu 
pentru soţul şi pentru iubitul ei, care-şi pierduseră viaţa din 
vina ei, a dat naştere unor gemeni. Un băiat şi o fată. Tatăl a 
fost, fără îndoială, Amavet, pentru că fetiţa era purtătoare a 
genei. A primit numele Muriel. 


— Muriel Magnifica Secătură? s-a mirat Sheala de 
Tancarville. 


— Porecla asta i s-a dat mult mai târziu, i-a zâmbit 
Francesca. La început era Muriel Micuța. Era, într-adevăr, un 
copil adorabil. La paisprezece ani i se spunea Muriel 
Ochidecatifea. Mulţi s-au înecat în ochii ei. În cele din urmă, 
s-a măritat cu Robert, contele de Garramone. 


— Şi băiatul? 


— Crispin. Nu era purtătorul genei, aşa că nu ne-a interesat. 
Se pare că a dispărut într-o bătălie, pentru că numai la 


război îi stătea gândul. 


— Stai aşa! a exclamat Sabrina, scuturându-şi părul printr-o 
mişcare bruscă. Muriel Magnifica Secătură a fost mama 
Adaliei, zisă 


Văzătoarea... 
— Da, a confirmat Francesca. Interesantă, Adalia asta! Sursă 


puternică, material perfect pentru o magiciană. Din păcate, 
nu era 


— 239 — 

interesată de magie. Prefera să fie regină. 

— Şi gena? a întrebat Assire var Anahid. Era purtătoare? 
— Interesant, dar nu. 


— Mă gândeam eu, a comentat Assire, scuturând din cap. 
Gena Larei se poate transmite încontinuu numai pe linie 
feminină. Dacă 


purtătorul e bărbat, gena dispare la a doua generaţie, cel 
mai târziu la a treia. 


— Dar după aceea se poate reactiva, a precizat Filippa 
Eilhart. 


Adalia, care nu avea gena, era mama lui Calanthe, iar 
Calanthe, bunica lui Ciri, era purtătoarea genei Larei. 


— Primele de la Riannon, a intervenit brusc Sheala de 
Tancarville. 


Ai făcut o greşeală, Francesca. Au existat două gene. Una, 
cea reală, a fost ascunsă, latentă, la Fiona, iar tu ai pierdut-o 
din vedere, fiind fascinată de gena aparent mai puternică a 
lui Amavet. Amavet însă nu găzduia gena, ci doar 
activatorul. Domnița Assire are dreptate. 


Moştenit pe linie masculină, activatorul era deja la Adalia, 
dar atât de slab, încât nu l-aţi detectat. Adalia a fost prima 
odraslă a Secăturii, următoarea sigur n-avea nici urmă de 
activator. La fel, gena latentă a Fionei ar fi dispărut, probabil, 
la urmaşii săi de sex masculin, până la a treia generaţie. Dar 
n-a dispărut şi ştiu de ce. 


— Fir-ar să fie! a spus Yennefer printre dinţi. 


— M-am pierdut, a recunoscut Sabrina Glevissig, în toată 
jungla asta de genetică şi genealogie. 


Francesca a tras fructiera mai aproape, şi-a ţinut mâna 
întinsă şi a bălmăjit o magie. 


— Îmi cer iertare pentru această psihokinezie demnă de un 
spectacol, a zis ea zâmbind, ridicând un măr roşu deasupra 
mesei. Dar, cu ajutorul acestor fructe în levitaţie, îmi va fi 
mai uşor să explic totul, inclusiv greşeala pe care am comis- 
o. Mărul roşu înseamnă purtătorii genei Larei, Sângele mai 
Vechi. Mărul verde înseamnă gena latentă. 


Rodia este pseudogena, activatorul. Să începem. Asta-i 
Riannon, mărul roşu. Fiul său, Amavet, rodia. Fiica acestuia, 
Muriel Magnifica Secătură, şi nepoata sa, Adalia, ultima din 
familia lui, tot rodii. lar aici avem a doua linie: Fiona, fiica lui 
Riannon, măr verde. Fiul său, Corbett, regele Cintrei, măr 
verde. Dagorad, fiul lui Corbett şi al lui Elen de Kaedwen, 
verde. După cum puteţi observa, în cele două generaţii care 
urmează 


una după alta şi unde sunt doar descendenţi de sex 
masculin, gena, deja foarte slabă, dispare. In partea de jos, 
mai avem totuşi o rodie şi 


— 240 — 


un măr verde. Adalia, prinţesa din Maribor, şi Dagorad, 
regele Cintrei. 


Şi fiica lor: Calanthe. Mărul roşu. Gena reînnoită, puternică, a 
Larei. 


— Gena Fionei, a dat din cap aprobator Margarita Laux- 
Antille, s-a întâlnit cu activatorul lui Amavet printr-o 
căsătorie incestuoasă. 


Nimeni nu a acordat atenţie consangyvinităţii? Niciunul 
dintre heraldiştii sau cronicarii regali nu a înţeles că a fost 
un incest evident? 


— Nu era chiar atât de evident. Anna Kameny n-a trâmbiţat 
că 


gemenii ei erau bastarzi, pentru că familia soţului ei ar fi 
lepădat-o imediat, cu tot cu copiii, de la stemă, titlu şi 
moşteniri. Bineînţeles că 


zvonurile au circulat şi au trecut de la o generaţie la alta, nu 
numai în rândul plebei. Tocmai în îndepărtatul Ebbing, unde 
nu ajunseseră 


bârfele, a trebuit să-şi caute soţ Calanthe, întinată de incest. 


— Adaugă două mere roşii în piramida ta, Enid, i-a sugerat 
Margarita. Astăzi, în conformitate cu remarca înţeleaptă a 
coniţei Assire, gena reînviată a Larei urmează în mod 
uniform linia feminină. 


— Da. Aceasta este Pavetta, fiica lui Calanthe. ŞI fiica 
Pavettei, Cirilla. Acum singura moştenitoare a Sângelui mai 
Vechi, purtătoarea genei Larei. 


— Singura? a întrebat aspru Sheala de Tancarville. Eşti 
foarte sigură 


pe tine, Enid. 
— Ce vrei să spui? 


Sheala s-a ridicat brusc, şi-a întins degetele pline de inele 
spre fructieră şi a forţat restul fructelor să leviteze, 
distrugând şi transformând construcţia Francescăi într-un 
bazar multicolor. 


— Asta vreau să spun, a răspuns cu răceală, arătând haosul 
fructelor. Deoarece acestea sunt posibilele combinaţii 
genetice. Şi ştim atâtea câte vedem aici. Adică nimic. 
Greşeala ta a fost răzbunată, Francesca, a provocat o 
avalanşă de greşeli. Gena a reapărut din întâmplare, după o 
sută de ani, într-o perioadă în care s-au petrecut întâmplări 
despre care n-avem habar. Întâmplări ascunse, misterioase, 
şterse. Copii înainte de căsătorie, copii în afara căsătoriei, 
adoptați în secret, chiar schimbaţi. Incesturi, încrucişări 
rasiale, sângele strămoşilor uitaţi reînnoit în generaţiile 
viitoare. În concluzie, acum o sută de ani aveaţi gena la 
îndemână, chiar în mână. Şi vi s-a scurs printre degete. Mare 
greşeală, Enid, greşeală, greşeală! Prea multe lăsate la voia 
întâmplării, prea multe accidente. Lipsă de control, lipsă 


de vigilenţă... 


— N-am avut de-a face, a strâns din buze Enid an Gleanna, 
cu iepuri 


= 024.2 


pe care poţi să-i zăvorăşti în cuşti, să se împerecheze, prin 
parcuri. 


Fringilla, care nu o slăbea din ochi pe Triss Merigold, a văzut 
că 


mâinile lui Yennefer se încleştează brusc pe cotierele 
sculptate ale fotoliului. 


lată ce le uneşte pe Yennefer şi Francesca acum, s-a gândit 
cu amărăciune Triss, evitând în continuare privirea prietenei 
sale. O 


reglare de conturi. Toate acestea nu s-au întâmplat fără vreo 
legătură 


cu parcurile şi cuştile de iepuri. Da, planurile lor pentru Ciri 
şi fiul regelui lui Kovir, deşi a priori neplauzibile, sunt destul 
de reale. N-ar fi prima dată când ar face-o. Au pus pe tron pe 
cine-au vrut, au creat alianţe şi dinastii după bunul plac, 
cum le-a convenit lor. Şi-au pus la bătaie farmecele, 
afrodiziacele, elixirurile. Regii şi reginele au încheiat brusc 
căsătorii bizare, uneori morganatice, adesea în deplină 


contradicţie cu toate proiectele, acordurile şi tratatele. lar 
mai târziu celor care voiau un copil, dar n-ar fi trebuit să dea 
naştere le-au dat în secret remedii pentru evitarea sarcinii. 
Cei care, dimpotrivă, nu voiau să nască, dar ar fi trebuit, în 
loc de leacurile promise, primeau placebo, apă cu aromă de 
lemn-dulce. De aici vin toate aceste consangvinităţi 
incredibile. Calanthe, Pavetta... Şi Ciri. Yennefer a fost 
implicată în asta. 


lar acum îi pare rău. Şi pe bună dreptate. Vai de ea, dacă 
Geralt o să afle cândva! 


Sfincşi, se gândea Fringilla Vigo. Sfincşi, sculptați pe 
cotierele fotoliilor. Da, ar trebui să fie marca şi emblema 
acestei loji. Cunoaştere, mister, tăcere. Ele sunt sfincşii. 
Obţin lesne tot ce vor. Să-l însoare pe Kovir cu acea Ciri 
pentru ele e floare la ureche. Au putere. Au cunoaştere. Şi au 
mijloace. Colierul cu briliante de la gâtul Sabrinei Glevissig 
valorează, cu siguranţă, la fel de mult ca zona împădurită şi 
stâncoasă din Kaedwen. Ele ar reuşi fără cine ştie ce trudă 
tot ce şi-ar dori. Dar există un obstacol... 


Aha! îşi zicea Triss Merigold. În sfârşit, discutăm subiectul cu 
care ar fi trebuit să începem. Ciri este în Nilfgaard, sub 
influenţa lui Emhyr. 


Departe de planurile care se urzesc aici... 


— Nu încape nicio îndoială, a spus Filippa, că Emhyr o căuta 
de mult pe Ciri. Toţi s-au gândit la o căsătorie politică cu 
Cintra, care i-ar permite împăratului să profite de moştenirea 
legală a fetei. Dar nu 


— 242 — 


despre politică e vorba, ci despre gena Sângelui mai Vechi, 
pe care Emhyr vrea să-l introducă în linia imperială. Dacă 
Emhyr ştie ce ştim noi, el poate dori ca profeția să fie 
împlinită în linia lui şi ca viitoarea Regină a Lumii să se 
nască în Nilfgaard. 


— Corecţie, a intervenit Sabrina Glevissig. Nu Emhyr e cel 
care doreşte asta, ci magicienii nilfgaardieni. Doar ei puteau 
să detecteze gena şi să-l informeze pe Emhyr despre sensul 
ei. Femeile din Nilfgaard prezente aici vor confirma, fără 
îndoială, şi vor explica rolul pe care l-au jucat în această 
intrigă. 


— Mă surprinde, nu s-a putut abţine Fringilla, tendinţa 
domniţelor de a-şi imagina sursa intrigilor în îndepărtatul 
Nilfgaard, când totul ne arată că trebuie căutaţi conspiratorii 
şi trădătorii mult mai aproape de voi. 


— O observaţie pe cât de directă, pe atât de pertinentă, a 
intervenit cu o privire pătrunzătoare Sheala de Tancarville, 
care a redus-o la tăcere pe Sabrina, care se pregătea să 
riposteze. Noi am informat Nilfgaardul despre Sângele mai 
Vechi, toate dovezile o indică. Aţi uitat de Vilgefortz? 


— Eu nu! Eu n-amuitat! 
Ochii negri ai Sabrinei au săgetat o clipă cu ură. 


— Va veni vremea şi pentru el, a fulgerat Keira Metz 
ameninţător. 


Dar acum nu e vorba despre el, ci despre Ciri, Sângele mai 
Vechi, atât de important pentru noi, aflat în mâinile lui 
Emhyr var Emreis, împăratul Nilfgaardului. 


— Împăratul, a vorbit cu calm Assire, cu ochii la Fringilla, n- 
are nimic în mâini. Fata ţinută în Darn Rowan nu poartă nicio 
genă 


extraordinară. E atât de comună şi banală. Nu-i Ciri din 
Cintra, e limpede. Nu-i fata pe care o caută împăratul. Elo 
caută pe cea care poartă gena. Are la dispoziţie şi părul ei. L- 
am studiat şi am găsit ceva ce n-am înţeles. Acum înţeleg. 


— Ciri nu e, aşadar, în Nilfgaard, a spus Yennefer încet. Nu e 
ea acolo. 


— Nu e ea acolo, a confirmat Filippa Eilhart tare. Emhyra 
fost păcălit, i s-a dat o sosie. leri am aflat. Dar mă încântă 
această 


mărturisire sinceră a coniţei Assire. Confirmă că loja noastră 
a început să funcţioneze. 


Yennefer abia îşi stăpânea tremurul mâinilor şi buzelor. 
Calm, calm, îşi repeta, nu trebuie să mă dau de gol, trebuie 
să aştept momentul 


== DA 


potrivit. Şi să ascult, să ascult, să strâng informaţii. Sfinx. Să 
fiu ca un sfinx. 


— Aşadar, Vilgefortz, a bătut Sabrina cu pumnul în masă. Nu 
Emhyr, ci Vilgefortz, drăgălaşul, golanul fermecător! Ne-a 
fraierit şi pe Emhyr, şi pe noi! 


Yennefer încerca să se controleze inspirând adânc. Assire var 
Anahid, care, evident, nu se simţea confortabil în rochia ei 
strâmtă, vorbea despre un tânăr nobil nilfgaardian. Yennefer 
ştia despre cine era vorba şi-şi încleşta pumnii fără să vrea. 
Cavalerul negru, cu coiful înaripat, coşmarul din visele lui 
Ciri... A simţit ochii Francescăi şi ai Filippei aţintiţi asupra ei. 
Triss, pe de altă parte, căreia încerca să-i atragă atenţia, îi 
evita privirea. La naiba, se gândea Yennefer, încercând să-şi 
păstreze o expresie indiferentă, am încurcat-o. În ce bucluc 
am băgat-o pe fata aia? La naiba, cum o să mă uit în ochii 
vrăjitorului... 


— Deci vom avea o ocazie excelentă s-o recuperăm pe Ciri, a 
exclamat Keira Metz cu înflăcărare, şi totodată să-l învăţăm 
minte pe Vilgefortz. Lasă că găsim noi ac pentru cojocul 
nemernicului! 


— Până să găsim ac, ar trebui să-l găsim pe el! a spus Sheala 
de Tancarville, magiciana din Kovir, pe care Yennefer nu o 
avusese la inimă niciodată. Căci până acum n-a izbutit 
nimeni. Nici măcar una dintre domniţele de la masa asta, 


care nu şi-au precupeţit timpul şi nici talentele lor deosebite 
ca să încerce să dea del. 


— Două dintre ascunzătorile lui Vilgefortz au fost deja 
descoperite, a răspuns Filippa Eilhart glacial. Dijkstra le 
caută cu înverşunare pe celelalte şi nu l-aş subestima. Când 
magia eşuează, câteodată spionii şi turnătorii se dovedesc a 
fi de folos. 


Unul dintre agenţii care îl însoțeau pe Dijkstra a aruncat o 
privire în temniţă, după care s-a răsucit brusc pe călcâie, s-a 
rezemat de perete şi a devenit alb ca varul, parcă gata-gata 
să leşine. Dijkstra şi-a notat întrun colţ al memoriei că acest 
filfizon ar trebui transferat la o muncă de birou. Dar, când s- 
a uitat el însuşi în celulă, şi-a schimbat imediat părerea. 
Spectacolul i-a întors stomacul pe dos. Însă nu se putea 
compromite în faţa subordonaţilor. Fără grabă, a scos din 
buzunar o batistă parfumată, a apăsat-o pe nas şi pe gură şi 
s-a aplecat peste cadavrele goale, aşezate pe podeaua de 
piatră. 


— Pântecele şi uterul rupte, a diagnosticat el încercând să 
adopte 


— 244 — 


un ton calm şi rece. Câtă măiestrie! Mână de chirurg. Din 
fată au fetusul. Era încă în viaţă când s-a întâmplat. Dar nu 
s-a petrecut aici. 


Sunt toate în aceeaşi stare? Lennep, cu tine vorbesc! 


— Nu... s-a cutremurat agentul şi şi-a luat ochii de la 
cadavru. 


Celelalte aveau gâtul sugrumat cu garota. Nu erau 
însărcinate... Dar le vom diseca... 


— În total câte s-au găsit? 


— În afară de asta de-aici, patru. Niciuna n-a putut fi 
identificată. 


— Nu-i adevărat, l-a contrazis Dijkstra cu batista la gură. Eu 
am izbutit deja s-o identific pe cea de aici. Este Jolie, mezina 
contelui Lanier. Cea care a dispărut acum un an. O să arunc 
un ochi şi la celelalte. 


— Unele au fost desfigurate de foc, a spus Lennep. Va fi greu 
să le recunoaştem... Dar, în afară de astea, am mai găsit... 


— Nu te mai bâlbâi, vorbeşte! 


— În celălalt puț, a arătat agentul o gaură săpată în pământ, 
sunt oase. O puzderie de oase. N-am avut timp să le 
scoatem sau să le examinăm, dar pun capul că sunt oase de 
fete tinere. Cu ajutorul magicienilor, ar putea exista 
modalităţi de a le identifica... şi de a informa părinţii care 
încă îşi caută fiica dispărută... 


— Cu niciun chip! s-a întors brusc Dijkstra. Nicio vorbă 
despre ce am găsit aici! Nimănuli. Şi mai ales nu 
magicienilor. După ce am văzut aici, mi-am pierdut 
încrederea în ei. Spune-mi, Lennep, nivelurile superioare au 
fost cercetate corespunzător? Nu s-a găsit nimic care să 


ne ajute în investigaţie? 


— Nimic, conaşule, şi-a lăsat capul în jos Lennep. De îndată 
ce am aflat denunţul, am fugit la castel, dând bice cailor. Dar 
am ajuns prea târziu. Totul se prefăcuse în scrum. Un foc de 
o forţă nemaipomenită. 


De origine magică, fără îndoială. Numai aici, în temnițe, 
magia nu a funcţionat. Nu ştiu de ce... 


— Eu ştiu. Nu Vilgefortz a aprins focul, ci Rience sau un alt 
suspus al magicianului. Vilgefortz n-ar fi făcut nicio greşeală, 
n-ar fi lăsat pe pereţi nimic altceva decât funingine. Da, ştie 
că focul purifică... şi şterge urmele. 


— Da, le şterge, a murmurat Lennep. Nu-i nicio umbră de 
dovadă că 


acest Vilgefortz a trecut chiar aici... 


— Ei bine, ce mai aşteptaţi? Inventaţi-le! a zis Dijkstra, care 
şi-a luat batista de pe faţă. Trebuie să vă arăt eu ce să 
faceţi? Ştiu că Vilgefortz a 


— 245 — 


fost pe-aici. În subsol, pe lângă cadavre, nu s-a salvat nimic? 
Ce-i acolo, în spatele uşilor de fier? 


— Îngăduiţi-mi, conaşule. 
Agentul a luat torţa din mâna adjunctului: 
— O savă arat. 


Nu încăpea nicio îndoială că focul magic, care trebuia să 
facă scrum tot ce se afla în subsol, fusese pus exact aici, în 
încăperea spațioasă, ascunsă după uşile de fier. O eroare în 
incantaţie stricase planul, dar în orice caz focul fusese de o 
mare forţă şi de o rară violenţă. Flăcările arseseră rafturile 
de pe întreaga parte a zidului, lichefiaseră vasele de sticlă, 
transformaseră tot într-o masă umedă. Singurele elemente 
încă 


intacte din încăpere erau o masă cu blat de tablă şi două 
scaune ancorate în podea, cu forme bizare. Bizare, dar nu 
lăsau niciun dubiu cu privire la utilizarea lor. 


— Acestea au fost concepute, a explicat Lennep în timp ce 
înghiţea în sec şi arăta mânerele ataşate la scaune, pentru a 
ţine... picioarele... 


desfăcute. Foarte desfăcute. 


— Nenorocitul! a spus printre dinţi Dijkstra. Nenorocitul 
naibii... 


— În şanţul de sub scaunul din lemn, a continuat agentul 
încet, am găsit urme de sânge, fecale şi urină. Scaunul din 
fier e nou-nouţ, probabil nefolosit. Nu ştiu ce să cred... 


— Ştiu eu, a zis Dijkstra. Scaunul din fier era destinat unei 
persoane speciale. O persoană pe care Vilgefortz o bănuia 
de abilităţi speciale. 


— Nu-l subestimez deloc pe Dijkstra şi nici pe serviciul său 
de informaţii, a spus Sheala de Tancarville. Ştiu că Vilgefortz 
o să fie găsit, este doar o chestiune de timp. Lăsând lao 
parte dorinţa de răzbunare care pare să vă motiveze pe 
unele dintre voi, îndrăznesc să vă atrag atenţia că nu există 
absolut nicio dovadă că el este cel care o ţine pe Ciri. 


— Dacă n-o ţine Vilgefortz, atunci, cine? Era pe insulă. Din 
câte am înţeles, niciuna dintre noi nu s-a teleportat de acolo. 
N-o ţine Dijkstra şi niciunul dintre regi, ştim asta. lar în 
molozul de la Turnul Pescăruşului nu i s-a găsit cadavrul. 


— Tor Lara, a spus încet Ida Emean, ascundea odinioară un 
portal foarte puternic. Excludeţi posibilitatea ca fata să fi 
fugit din Thanedd prin acel portal? 


Yennefer şi-a coborât pleoapele, şi-a înfipt unghiile în 
capetele 


— 246 — 


sfincşilor care împodobeau cotierele fotoliului. Calm, se 
gândea ea. 


Calm. Simţea că Margarita se uita la ea, dar n-a ridicat capul. 


— Dacă Ciri a intrat în teleportul din Tor Lara, a vorbit 
rectorul Aretuzei cu o voce puţin modificată, mă tem că 
putem uita de planurile şi proiectele noastre. Mă tem că n-o 
s-o mai vedem niciodată pe Ciri. 


Portalul Turnului Pescăruşului, acum distrus din temelii, a 
fost deteriorat. Mortal. 


— Despre ce vorbim noi aici? a izbucnit Sabrina. Numai ca 
să poţi descoperi teleportul în turn, numai ca să poţi să-l 
vezi, ar fi fost necesar să foloseşti magia de gradul al 
patrulea! lar pentru a activa portalul îţi trebuie capacităţi de 
maestru suprem! Nu ştiu dacă 


Vilgefortz ar fi fost în stare de aşa ceva, ce să mai zic de o 
puştoaică de cincisprezece ani? Cum poate să vă treacă prin 
cap aşa ceva? Cine credeţi că-i fata asta? Ce puteri aşa de 
speciale credeţi că are? 


— Oare este atât de important, a întrebat Stefan Skellen, zis 
Huhurezul, colonelul împăratului Emhyr var Emreis, să ştiţi 
ce puteri aşa de speciale are, jupâne Bonhart? Şi dacă într- 
adevăr are ceva în ea? 


Ceea ce mă interesează este să nu mai existe deloc. Vă dau 
o sută de florini pentru asta. Dacă muriţi de curiozitate, n- 
aveţi decât să 


verificaţi ce are atât de special în ea înainte sau după ce-i 
faceţi felul, cum aveţi chef. Preţul nu creşte însă, indiferent 
dacă găsiţi ceva sau nu, vă avertizez solemn şi loial. 


— Dar dacă o prind vie? 
— Nici aşa. 


De statură uriaşă, dar osos ca un schelet, bărbatul pe nume 
Bonhart îşi răsucea mustaţa grizonantă. Cealaltă mână şi-o 
ţinea pe mânerul spadei, ca şi cum ar fi ascuns sculptura de 
ochii lui Skellen. 


— Trebuie să vă aduc capul? 


— Nu! s-a răstit Huhurezul. Ce naiba să fac cu capul ei? Să-l 
pun la păstrare în miere? 


— Dovada. 


— Te cred pe cuvânt. Ţi s-a dus vestea, Bonhart. Şi că eşti 
cinstit. 


— Mulţumesc pentru compliment, a zâmbit vânătorul de 
recompense şi, cu toate că în faţa hanului erau douăzeci de 
bărbaţi înarmaţi, zâmbetul i-a dat lui Skellen fiori reci pe şira 
spinării. Aşa ar trebui să fie, dar rar se întâmplă. Jupânului 
baron şi jupânului Varnhagen trebuie să le arăt căpăţânile 
tuturor Şobolanilor, că altfel nu 


2 DA Ţa 


mă plătesc. Dacă tot n-aveţi nevoie de capul Falkăi, n-o să 
aveţi, bănuiesc, nimic împotrivă dacă o s-o adaug la 
garnitura lor? 


— Ca să încasaţi încă o răsplată? Dar etica profesională? 


— Eu, stimate jupâne Skellen, a mijit ochii Bonhart, nu sunt 
răsplătit pentru ucidere, ci pentru serviciul pe care-l fac prin 
ucidere. Doar vă 


servesc pe amândoi, şi pe dumneata, şi pe Varnhagen. 


— Logic, a fost de acord Huhurezul. Faceţi cum credeţi. Când 
ne putem vedea din nou pentru răsplată? 


— În curând. 
— Adică? 


— Şobolanii se duc pe Drumul Bandiţilor, au de gând să 
ierneze în munţi. O să le tai calea. Douăzeci de zile, nu mai 
mult. 


— Sunteţi sigur de traseul lor? 


— Au fost văzuţi în Fen Aspra, au atacat un convoi şi au 
jefuit doi negustori. Au mişunat prin Tyffi. Apoi au înnoptat 
în Druigh, unde au dansat la o sărbătoare câmpenească. În 
cele din urmă, s-au dus la Loredo. Acolo, în Loredo, Falka 
asta a ucis un flăcău cu spada. Într-un asemenea hal, încât 
până şi în ziua de azi le clănţănesc dinţii în gură 


când pomenesc despre asta. De aceea am şi întrebat ce zace 
aşa special în Falka. 


— Poate ceva ce zece şi în Domnia Voastră, a răspuns Stefan 
Skellen şovăitor. Deşi nu, iertaţi-mă! Domnia Voastră nu luaţi 
bani pentru a ucide, ci pentru un serviciu oferit. Sunteţi un 
adevărat meseriaş, Bonhart, un profesionist desăvârşit. 
Vânător de vânători, un loc de muncă precum oricare altul, 
nu? Sunteţi plătit pentru asta, trebuie să 


trăiţi şi domnia voastră, nu? Hă? 


Vânătorul de recompense l-a privit lung. Atât de lung, încât 
zâmbetul de pe buzele Huhurezului a dispărut. 


— Tocmai, a spus el. Tre' să trăim. Unii îşi câştigă traiul 
făcând ce se pricep. Alţii, făcând ce tre' să facă. De fapt, am 
avut noroc în viaţă, cum rareori are un meşter. Sunt plătit să 
fac o treabă pe care o iubesc sincer şi cu adevărat. 


Yennefer a salutat cu uşurare, bucurie şi speranţă pauza 
propusă de Filippa pentru a lua o gustare şi a-şi umezi 
gâturile uscate după 


discursuri. În curând s-a dovedit însă că speranţele erau 
deşarte. 


Filippa a târât-o imediat pe Margarita, care, fără îndoială, 
dorea să 


vorbească cu ea, în celălalt capăt al sălii. Triss Merigold, care 
se 


— 248 — 


apropia de ea, era însoţită de Francesca. Fără nici cea mai 
mică jenă, elfa urmărea conversaţia. Yennefer a observat 
totuşi o anumită 


îngrijorare în ochii lui Triss, ca cicoarea, şi era sigură că, 
chiar dacă ar fi putut să vorbească între patru ochi cu ea, n- 
avea rost să-i ceară 


ajutorul. Evident, Triss era dedicată trup şi suflet lojii şi 
simţea că 


loialitatea lui Yennefer era încă neclară. 


Triss a încercat să o liniştească, a asigurat-o că Geralt era în 


face bine în curând. Ca de obicei, când vorbea despre 
Geralt, se înroşea în obraji. 


Sigur o mulţumise atunci, se gândea cu răutate Yennefer. Nu 
mai întâlnise pe nimeni ca el. Nu-l va uita curând. Şi asta e 
bine. 


Yennefer a răspuns la revelaţia prietenei sale cu o ridicare 
din umeri, aparent indiferentă. Nu-i păsa că nici Tris, nici 
Francesca nu credeau în indiferența ei. Voia să fie singură, 
voia să le dea de înţeles. 


Şi ele au înţeles. 


Yennefer a ales un loc retras lângă bufet şi s-a dedicat 
stridiilor. 


Mânca cu grijă, pentru că încă simţea dureri, efecte 
secundare ale comprimării ei. li era frică să bea vin, nu ştia 
cum ar reacţiona. 


— Yennefer? 


S-a întors. Fringilla Vigo i-a zâmbit uşor, cu ochii la cuţitaşul 
pe care Yennefer îl ţinea în palma încleştată. 


— Văd şi simt, i-a spus Fringilla, că ai prefera să mă desfaci 
pe mine, nu stridiile. Tot neprietenoasăa? 


— Loja, a replicat Yennefer glacial, cere loialitate reciprocă. 
Prietenia nu este obligatorie. 

— Nu este şi n-artrebui să fie, a replicat magiciana 
nilfgaardiană, aruncând o privire în sală. Prietenia apare fie 


ca rezultat al unui proces îndelungat, fie spontan. 


— E acelaşi lucru cu vrăjmăşia, a replicat Yennefer, a 
desfăcut o stridie şi a înghiţit conţinutul amestecat cu 
puţină apă de mare. Uneori este suficientă o fracțiune de 


secundă ca să credem că iubim o persoană, dar, imediat 
după ce ne orbeşte, n-o mai iubim. 


— Oh, oh! Este mult mai complicat decât vrăjitoria! a 
exclamat Fringilla, mijind ochii. Să luăm de exemplu pe 
cineva pe care nu l-ai văzut în viaţa ta, pe culmea unui 
munte, îi sparge burta prietenului tău în faţa ochilor tăi. Nu-l 
vezi, nu-l ştii, dar nu-ţi place. 


— Se-ntâmplă, a răspuns Yennefer, ridicând din umeri. 
Soarta îţi joacă tot felul de feste. 


— 249 — 


— Soarta, a zis Fringilla încet, e de fapt imprevizibilă ca un 
copil capricios. Se întâmplă uneori ca prietenii să-ţi întoarcă 
spatele şi ca un duşman să-ţi dea o mână de ajutor. De pildă, 
e posibil să discuţi cu el între patru ochi. Nimeni nu încearcă 
să intervină, să întrerupă, să 


asculte. Toată lumea se întreabă despre ce-or fi discutând 
cele două 


duşmance?... Despre nimic esenţial. Îşi spun banalităţi, îşi 
aruncă 


săgeți din când în când. 


— Fără doar şi poate, a clătinat din cap Yennefer, că aşa 
gândeşte toată lumea. Şi pe bună dreptate. 


— În aceste condiţii, a continuat Fringilla, fără să se 
grăbească, ne va fi cu atât mai uşor să abordăm o anumită 
chestiune importantă şi deloc banală. 


— Ce chestiune? 


— Fuga pe care o pui la cale. 


Yennefer, care tocmai deschidea a doua stridie, a fost cât pe 
ce să-şi taie degetul. S-a uitat în jur, apoi s-a uitat la 
nilfgaardiană printre gene. 


Fringilla Vigo a zâmbit uşor. 


— Fii drăguță, împrumută-mi cuțitul! Pentru stridii. Stridiile 
voastre sunt delicioase. La noi, în sud, nu găseşti ca acestea. 
Mai ales acum, cu blocada militară... O blocadă e ceva foarte 
rău, nu? 


Yennefer şi-a dres vocea. 


— Mi-am dat seama. Fringilla şi-a înghiţit stridia, a luat alta. 
Da, Filippa e cu ochii pe noi. Şi Assire. Este îngrijorată, cu 
siguranţă, de loialitatea mea faţă de lojă. O loialitate 
ameninţată. E gata să creadă că 


voi oferi compasiune. Hmmm... Omul iubit a fost sacrificat. 
Fata, considerată ca propria fiică, a dispărut, a fost 
întemniţată poate... 


Poate e ameninţată cu moartea, cine ştie? Sau poate va fi 

folosită drept o carte într-un joc de noroc. Pe cuvânt, eu nu 
mai rezist. Aş fugi de aici fără întârziere. la, te rog, cuțitul! 
Am mâncat destule stridii, trebuie să 


am grijă de siluetă. 


— Blocada, aşa cum bine spuneai, a şoptit Yennefer privind 
în ochii verzi ai magicienei nilfgaardiene, e ceva foarte rău. 
Chiar dăunător. Nu- 


ţi îngăduie să faci ce ai chef. Blocada poate fi depăşită dacă 
avem... 


mijloace. Eu, una, nu le am. 


— Şi te bazezi pe mine să ţi le dau? a întrebat nilfgaardiana, 
cu ochii la cochilia aspră a scoicii pe care încă o ţinea în 
mână. Dar nu face parte din regulile jocului! Sunt loială lojii, 
iar loja, desigur, nu-şi doreşte să sari în ajutorul persoanei pe 
care o iubeşti. Pe deasupra, îţi 


— 250 — 
sunt duşman. Cum ai putea să uiţi aşa ceva, Yennefer? 
— Într-adevăr, cum aş putea? 


— O prietenă, a reluat Fringilla calm, te-ar avertiza că, deşi 
dispui de elementele necesare pentru magia de teleportare, 
nu reuşeşti să 


rupi direct blocada. O astfel de operaţie necesită timp şi 
prea sare în ochi. Un magnet natural discret ar fi un pic mai 
eficient. Spun „un pic”. 


Teleportarea pe un magnet improvizat este, cum bine ştii, 
foarte riscantă. Pe o prietenă, dacă se hotărăşte să-şi asume 
un astfel de risc, aş sfătui-o să se mai gândească. Dar tu nu 
eşti o prietenă. 


Fringilla a înclinat cochilia pe care încă o ţinea în mână şi a 
vărsat un pic de apă pe masă. 


— Şi cu asta încheiem conversaţia noastră banală, a 
adăugat ea. Loja ne cere doar loialitate reciprocă. Prietenia, 
din fericire, nu e obligatorie. 


— S-a teleportat, a declarat glacial şi fără emoție Francesca 
Findabair după încetarea zarvei provocate de dispariţia lui 
Yennefer. 


N-are rost să ne mai frământăm, domniţelor. Nu mai putem 
face nimic. 


E prea departe. E vina mea. Am bănuit eu că steaua ei de 
obsidian a mascat ecoul magiei... 


— Cum naiba a reuşit? a strigat Filippa. A atenuat ecoul, 
asta nu-i greu. Dar prin ce minune şi-a deschis portalul? 
Montecalvo are o blocadă! 


— N-am simpatizat-o niciodată, a ridicat din umeri Sheala de 
Tancarville. Nu mi-a plăcut niciodată stilul ei de viaţă. Dar 
niciodată nu i-am pus la îndoială potenţialul. 


— O să trâmbiţeze tot! i-a sărit ţandăra Sabrinei Glevissig. 
Tot! O să 


zboare direct la... 


— Ce tâmpenii! le-a întrerupt brusc Triss Merigold, privindu- 
le pe Francesca şi pe Ida Emean. Yennefer nu ne va trăda. N- 
a fugit ca să ne trădeze. 


— Triss are dreptate, a fost de acord Margarita Laux-Antille. 
Ştiu de ce a fugit, pe cine vrea să salveze. Le-am văzut 
împreună, pe Ciri şi pe ea. Şi înţeleg totul. 


— lar eu nu înţeleg nimic! a sărit Sabrina şi s-a stârnit din 
nou rumoare. 


Assire var Anahid s-a aplecat spre prietena ei. 


— Nu te întreb de ce ai făcut asta, a murmurat ea. Nu te 
întreb cum 


—251— 


ai făcut. Te întreb: încotro? 


Fringilla Vigo a zâmbit uşor, mângâind cu vârful degetelor 
capul de sfinx sculptat pe cotiera scaunului. 


— Dar de unde pot eu să ştiu, a şoptit ea, de unde sunt 
stridiile astea? 


— 252 — 


ltlina, mai precis lthlinne Aegli, fiica lui Aevenien, legendara 
tămăduitoare elfă, astroloagă şi ghicitoare, faimoasă pentru 
prezicerile, viziunile şi profeţiile sale, dintre care cea mai 
vestită 


rămâne Aen lthlinnespeath, Profeţia Itlinei. Copiată de mai 
multe ori şi transcrisă în diferite forme, profeția s-a bucurat 
de o mare popularitate în diferite perioade, iar comentariile, 
cheile şi explicaţiile privitoare la ea au fost adaptate la 
evenimentele momentului, ceea ce a întărit convingerea 
marelui har al profeţiei |. Mai precis, se presupune că a 
prezis Războaiele Nordice (1239-1268), Marile Ciume (1268, 
1272 şi 1294), Războiul Sângeros al Celor Doi Unicorni 
(1309-1318) şi invazia Haakilor (1350). De asemenea, ar fi 
prevestit schimbările climatice observate la sfârşitul 
veacului al XIII-lea (Gerul Alb), considerate dintotdeauna de 
superstiții începutul sfârşitului lumii şi asociate cu sosirea 
profetică a Distrugătorului (reg.). Acest fragment din Profeţia 
|. a iscat vânătoarea infamă de vrăjitoare (1272-1276) şi a 
provocat moartea multor femei şi fete nefericite, greşit 
considerate întrupări ale Distrugătorului. În zilele noastre |. 
este pentru mulţi cercetători o figură legendară, iar 
„proferările” ei sunt un apocrif contemporan fabricat şi o 
fraudă literară ingenioasă. 


EFFENBERG şi TALBOT, Encyclopaedia Maxima Mundi, Tomul 
X 


=. 293:= 


7 


Copiii care îl înconjurau ca o coroniţă pe Şuierător, 
povestitorul itinerant, îşi manifestau nemulţumirea cu o furie 
de nedescris. În cele din urmă Connor, fiul fierarului, cel mai 
mare, cel mai puternic şi cel mai îndrăzneţ, cel care îi 
adusese povestitorului un castron cu supă de varză şi cartofi 
cu şuncă, a luat cuvântul ca avocat şi reprezentant al opiniei 
generale. 


— Păi, cum aşa? a strigat el. Cum adică, moşule? Cum vine 
asta „gata pe azi”? Păi, se poate aşa ceva, să ne zici 
povestea pe jumătate? Ne laşi aşa, să ne perpelim? Vrem să 
ştim ce s-a întâmplat în continuare! Doar n-o să aşteptăm 
până mai vii dumneata prin sat, că s-ar putea să fie peste 
juma' de an sau un an! Spune-ne mai departe! 


— Soarele a asfinţit! i-a replicat bătrânul. E timpul să vă 
duceţi la culcare, ştrengarilor! Că mâine, la treabă, când o să 
căscaţi şi osăvă 


căzniţi, ce-o să creadă părinţii voştri? Vă spun eu ce. 
Hodorogu' ăla de Şovăitor le-a tot povestit, până la miezu' 
nopţii, că a dat şi el în mintea copiilor, nu i-a lăsat în pace să 
doarmă. Când o să mai treacă prin sat, nu-i mai daţi nica, 
nici terci, nici paste, nici slănină, că nu-i bun hodorogu' 
decât să atârne-n ştreang, pentru că poveştile lui n-aduc 
decât necazuri şi panaramă... 


— Nu, n-o să spună! au strigat copiii în cor. Mai povesteşte- 
ne, moşule! Te rugăm! 


— Hmmmmm! a murmurat bătrânul, văzând că soarele 
dispare în spatele copacilor de pe celălalt mal al Jarugăi. 
Bine, fie! Dar uitaţi-vă 


cum stă treaba, unu' dintre voi trage o fugă pân-acasă şi îmi 
aduce nişte lapte cald să-mi ung gâtu'. Între timp, ceilalţi vă 
gândiţi a cui poveste vreţi s-o auziţi, pentru că n-o să am 
vreme să vă istorisesc aventurile tuturor, chiar dacă stăm 
aici până mâine. Deci tre' s-alegeţi despre cine acum şi 
despre cine data viitoare. 


Copiii au strigat mai multe nume. 


— Tăceţi! le-a poruncit Şuierătorul, fluturându-şi bastonul. 
V-am spus să alegeţi, nu să faceţi ca gaiţele: ret-ret, re-re- 
ret! Deci? Despre a cui soartă vreţi să ştiţi? 


— Despre Yennefer, a chiţăit Nimue, cea mai mică dintre 
ascultători, poreclită Piticuţa din cauza staturii mici, 
mângâind un pisoi care 


— 254 — 


dormea pe podea. Spune-ne mai departe despre soarta 
magicienei, moşule. Cum a fugit folosind magia de la acel 
con... covent de pe Muntele Chel ca s-o salveze pe Ciri. Aş fi 
bucuroasă s-aud această 


poveste. Pentru că, atunci când o să fiu mare, o să mă fac 
magiciană. 


— Vezi să nu! a exclamat Bronik, fiul morarului. Mai întâi 
şterge-ţi mucii, Piticuţă, pentru că la şcoala de magiciene nu 
primesc mucoase! 


Şi tu, moşule, povesteşte-ne, dar nu despre Yennefer, ci 
despre Ciri şi Şobolani, cum au jefuit ei şi cum au bătut... 


— Gura! a intervenit Connor, uimit şi grijuliu. Sunt nişte 
proşti, asta-i tot. Dacă tre' să ascultăm altă poveste astăzi, 
să facem lucrurile în ordine. Spune-ne, moşule, ce a făcut 


vrăjitoru' cu tovarăşii lui, unde s-au dus după reîntâlnirea lor 
de la Jaruga... 


— Eu vreau povestea despre Yennefer, s-a scâncit Nimue. 


— Şi eu, a licitat Orla, sora ei mai mare. Despre ea şi despre 
drăguţu' 


ei vrăjitor. Cum s-au iubit. Da' să se termine cu bine, moşule! 
Nu vreau să fie cu moarte, nu! 


— Taci, bleago! Cui îi arde de dragoste? Vrem s-auzim 
despre război, despre lupte! 


— Despre spada vrăjitorului! 

— Despre Ciri şi Şobolani! 

— Ciocu' mic! i-a repezit Connor şi a privit în jur 
ameninţător. Că, de nu, iau un par şi vă zdrobesc oasele, 


gâştelor! Am spus în ordine. 


Lăsaţi-l pe moş să ne povestească despre vrăjitor, când a 
călătorit el cu Jaskier, Milva şi... 


— Da, a chiţăit Nimue din nou. Despre Milva vreau să ascult, 
despre Milva! Pentru că, dacă nu mă primesc la şcoala de 
vrăjitoare, o să mă 


fac săgetătoare! 

— Ei bine, am ales, a strigat Connor. Şi în timpu” ăsta, moşu', 
ia uitaţi-vă la el, a aţipit, i se bălâăngăne capu' sur, şi nasu' 
ca la cârstel... 


Hai, moşule! Nu dormi! Spune-ne povestea vrăjitorului 
Geralt. De când era cu ortacii pe malul Jarugăi. 


— Da' mai întâi, oricum, a intervenit Bronik, ca să nu murim 
de curiozitate, zi-ne câte ceva despre ceilalţi. Ce-au păţit. 
Aşa o să 


aşteptăm mai lesne până vii iar pe la noi prin sat să termini 
povestea. 


Măcar niţel povesteşte-ne de ei, de Yennefer şi de Ciri. Te 
rugăm. 


— Yennefer, a chicotit bătrânul Şuierător, a fugit din castelul 
magicienilor numit Muntele Chel printr-o magie. ŞI 
hodoronc-tronc a ajuns în mare. Într-un ocean cu valuri 
înfuriate, printre stânci înalte. 


= 255 = 


Da' să nu vă faceţi griji, că nu s-a înecat! Pentru magiciană a 
fost floare la ureche. Apoi a poposit în Insulele Skellige, unde 
şi-a găsit aliaţi. 


Pentru că, vedeţi, mânia ei împotriva vrăjitorului Vilgefortz 
creştea din ce în ce mai mult. Era convinsă că el a răpit-o pe 
Ciri şi avea de gând să 


se răzbune cumplit şi s-o elibereze pe Ciri. Şi asta-i tot. Când 
vin data viitoare, o să vă spun cum a fost. 


— Şi Ciri? 


— Ciri umbla teleleu tot cu Şobolanii, se ascundea sub 
numele de Falka. Îi era pe plac viaţa de tâlhar, pentru că, 
chiar dacă nu ştia nimeni, copila aia avea în ea multă furie şi 
barbarie, tot ce-i mai rău, ceea ce e ascuns de fapt în fiecare 
dintre noi ieşea din ea şi încet-încet biruia binele. Ah, mare 
greşeală au făcut vrăjitorii din Kaer Morhen c-au învăţat-o să 
ucidă! Ciri însăşi - jucându-se cu moartea - nici măcar nu 


bănuia că Grim Reaper era pe urmele ei. Deoarece 
groaznicul Bonhart o urmărea, o vâna. Le era scris, ei şi lui 
Bonhart, să se întâlnească. Dar despre asta, altă dată. ŞI 
acum, ascultați puţin povestea vrăjitorului... 


Copiii s-au liniştit şi s-au înghesuit în jurul moşului într-un 
cerc restrâns. Ascultau. Se lăsa seara. Cânepa, zmeurişul şi 
nalbele care creşteau lângă colibă se transformaseră brusc 
într-o pădure înspăimântătoare şi întunecată. Dar, oare, ce 
şuiera acolo? Vreun şoarece sau vreun elf îngrozitor, cu ochii 
în flăcări? Poate vreun strigoi sau Baba Jaga, căreia îi e poftă 
de copii mici? O fi fost vreun bou care mugea în grajd sau 
vreun vuiet de cai ai unor războinici invadatori feroce, ca 
acum o sută de ani, care traversează Jaruga? O fi fost un 
caprimulg care planează spre o colibă sau vreun vampir 
însetat de sânge? Sau poate vreo magiciană fermecătoare, 
purtată de o vrajă, care zbura frumos spre o mare 
îndepărtată? 


— Vrăjitorul Geralt, a început povestitorul, şi ortacii lui au 
pornit spre Angren, unde cât vezi cu ochii sunt numai 
mlaştini şi păduri. La acea vreme erau păduri, ho, ho, nu ca 
astăzi, acum nu mai găsim aşa păduri, doar în Brokilon... 
Apoi au călătorit spre est, spre izvorul Jarugăi, spre locurile 
sacre din pădurea neagră. La început le-a mers bine, dar 
după un timp, ho, ho... Osă vă zic ce s-a-ntâmplat... 


Povestea curgea mai departe, despre întâmplări de demult, 
din vremuri apuse. Copiii ascultau. 


Vrăjitorul stătea pe un jgheab în amontele pârâului, de unde 
privea 


=: 250: == 


spre luncă şi spre stufărişul de pe malul Jarugăi. Soarele 
asfinţea. 


Cocorii se înălţau din mlaştini, trâmbiţau şi zburau pe cer în 
formaţie perfectă. 


Totul s-a dus de râpă, se gândea el, cu ochii la ruinele colibei 
pădurarului şi la fumuleţul înălţat din focul de tabără 
pregătit de Milva. 


Totul este împotriva noastră. Totuşi, a mers bine până acum. 


Compania mea era ciudată, dar era o companie. Aveam 
înainte un ţel aproape, real, concret. Prin Angren către Caed 
Dhu. Ne mergea din plin. Dara trebuit să se ducă de râpă. 
Păcat sau fatalitate? 


Cocorii trâmbiţau. 


Emiel Regis Rohellec Terzieff-Godefroy îi conducea de pe 
murgul nilfgaardian capturat de vrăjitor în apropiere de 
Almeria. Armăsarul, la început nărăvaş în prezenţa 
vampirului şi a mirosului de plante, s-a obişnuit repede cu 
noul călăreț şi nu i-a dat mai mult de furcă decât Babuşcă. 
lapa şchiopăta pe lângă ei, muşcată de streche. În urma lui 
Regis şi a lui Geralt mergea Jaskier, care compusese un 
cântec eroic ritmat, cu melodie şi rime războinice, inspirate 
de urmările aventurilor recente. Cuvintele sugerau clarcă el, 
autorul şi interpretul acestei capodopere, se dovedise a fi cel 
mai viteaz dintre viteji la momentul acelor aventuri. Milva şi 
Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach închideau marşul. Cahir 
călărea iapa găsită, trăgând în urmă surul, încărcat cu 
echipamentul lor modest. 


leşind, în cele din urmă, din zonele umede, au ajuns pe 
terenul uscat situat mai sus, pe un deal, de unde se observa 
la sud panglica strălucitoare a Jarugăi Mari, iar la nord 
versanţii înalţi şi stâncoşi ai îndepărtatului masiv Mahakam. 
Vremea era splendidă, soarele încălzea, ţânţarii nu mai 
băzâiau pe la urechile călătorilor. Bocancii şi jambierele li se 


uscaseră. Pe pantele însorite ale coastei coacăzii erau negri 
de fructe, caii găsiseră iarbă, micile pâraie care curgeau de 
pe culme aduceau apă curată, cristalină, plină cu păstrăvi. 
După înserat puteai să aprinzi un foc de tabără şi chiar să te 
culci în apropiere. Întrun cuvânt, totul era perfect, iar starea 
de spirit a trupei ar fi trebuit să 


se îmbunătăţească imediat. Dar n-a fost aşa. Primul şi 
singurul bivuac a dezvăluit motivul. 


— Aşteaptă o clipă, Geralt! a început poetul, privind în jur şi 
dregându-şi glasul. Nu te mai zori atât spre tabără! Vrem să 
discutăm 


— 257 — 


ceva cu tine personal, Milva şi cu mine. E vorba despre... Ei 
bine, despre Regis! 


— Aha! a răspuns vrăjitorul şi a pus vreascurile pe pământ. 
Aţi început să vă temeţi? A venit vremea. 


— Încetează! s-a încruntat Jaskier. L-am acceptat ca tovarăş, 
ne-a declarat că e gata să ne ajute s-o găsim pe Ciri. Mi-a 
salvat pielea de la ştreang, asta n-o să uit niciodată. Dar, la 
naiba, simţim ceva, un soi de spaimă. Te surprinde? Toată 
viaţa ai vânat şi ai ucis de-alde el! 


— Pe el nu l-am ucis. Şi nici n-am de gând. Te mulţumeşti cu 
declaraţia asta? În caz contrar, chiar dacă mi-e inima plină 
de jale, nu sunt în stare să vă oblojesc spaimele. Paradoxal, 
singurul dintre noi care se pricepe să vindece este Regis. 


— Ţi-am spus să încetezi! s-a enervat trubadurul. Nu 
vorbeşti cu Yennefer, aşa că scuteşte-ne de elocinţa asta 
întortocheată! Răspunde simplu la întrebări simple. 


— Atunci, întreabă-mă. Fără elocinţă întortocheată. 


— Regis e vampir. Şi nu e niciun secret cu ce se hrănesc 
vampirii. 


Ce-o să se întâmple dacă o să i se facă o foame de lup? Da, 
da, l-am văzut cum a mâncat supă de peşte şi de atunci a 
mâncat şi a băut cu noi, perfect normal, ca fiecare dintre noi. 
Dar oare... oare o să fie în stare să-şi controleze apetitul? 
Geralt, chiar trebuie să te trag de limbă? 


— Până acum s-a stăpânit perfect, cu toate că a avut o mare 
ocazie de a-şi satisface pofta de mâncare când îţi curgea 
sângele din ţeastă. 


Când te-a tratat, nu s-a lins nici măcar pe degete. lar în acea 
noapte cu lună plină, când ne-am îmbătat cu ginars de 
mandragoră şi am dormit în coliba lui, ne-ar fi putut ataca pe 
toţi. Ai verificat dacă ai avut urme de muşcături pe gât? 


— Lasă vrăjeala, vrăjitorule! a murmurat Milva. Ştii mai 
multe despre vampiri decât noi. Dacă îl iei în râs pe Jaskier, 
mie tre' să-mi răspunzi, n-ai încotro. Am crescut în sălbăticie, 
nu m-am dus la şcoală, sunt o toantă... Nu-i vina mea, aşa că 
nu tre' să-ţi baţi joc de mine. Mi-e ruşine să recunosc, da' şi 
eu mă cam tem de ăsta... de Regis. 


— Şi nu fără motiv, a clătinat el din cap. Este unul dintre 
aşa-zişii vampiri superiori. Nemaipomenit de primejdios. 
Dac-ar fi duşmanul nostru, mi-ar fi şi mie frică. Dar, la naiba, 
din motive pe care nu le cunosc, el este tovarăşul nostru. Şi 
ne călăuzeşte spre Caed Dhu, la druizii care mă pot ajuta să 
obţin informaţii despre Ciri. Sunt disperat, 


— 258 — 


aşa că vreau să profit de această şansă, nu renunţ. De aceea 
accept compania sa vampirică. 


— Numai din acest motiv? 


— Nu, a răspuns el cu o uşoară ezitare, dar în cele din urmă 
s-a hotărât să vorbească sincer. Nu numai. El... se comportă 
cum se cuvine. 


În tabăra de la Chotla, în timpul judecății acelei fete, n-a 
ezitat să 


acţioneze. Cu toate că ştia că se dă de gol. 


— A scos o potcoavă încinsă din foc, şi-a amintit Jaskier. 
Câteva minute a ţinut-o în palmă şi nici nu s-a clintit. 
Niciunul dintre noi n-ar putea să facă aşa ceva, nici măcar cu 
un cartof copt. 


— Este insensibil la foc. 
— Ce altceva poate să facă? 


— Poate, dacă vrea, să se facă invizibil. Poate să te farmece 
cu privirea, să-ţi provoace un somn adânc, aşa cuma 
procedat cu santinelele din Vissegerd. Poate să ia înfăţişare 
de liliac şi să zboare ca el. Cred că poate face toate astea 
numai noaptea şi numai când e lună 


plină. Dar poate că mă înşel. M-a uluit de mai multe ori, aşa 
că este posibil să mai aibă multe trucuri în mânecă. 
Bănuiesc că este excepţional, chiar şi între vampiri. Se 
adaptează perfect omului, de ani întregi. Caii şi câinii, care 
ar putea să-i simtă adevărata natură, sunt păcăliţi de 
plantele pe care le are întotdeauna la el. Nici măcar 
medalionul meu nu reacţionează în prezenţa lui, deşi ar 
trebui. Repet, nu poate fi măsurat cu o măsurătoare 


obişnuită. În rest, n-aveţi decât să-l întrebaţi voi singuri. E 
tovarăşul nostru. N-ar trebui să fie nicio neînțelegere între 
noi, ca să nu mai vorbim de neîncredere sau de teamă. Să ne 
întoarcem în tabără. Daţi-mi o mână de ajutor cu surcelele 
astea! 


— Geralt? 
— Te ascult, Jaskier. 
— În caz că... întreb şi eu teoretic... dacă... 


— Nu ştiu, a răspuns vrăjitorul sincer. Nu ştiu dacă aş putea 
să-l omor. De fapt, aş prefera să nu încerc. 


Jaskier a luat în serios sfatul vrăjitorului şi a decis să înlăture 
neînțelegerile şi să clarifice îndoielile. A făcut primul pas 
îndată ce s-au pornit din nou la drum... cu tactul său 
caracteristic. 


— Milva! a exclamat brusc, privindu-l cu coada ochiului pe 
vampir. 


Ai putea să mergi în faţă cu arcul tău şi să străpungi vreun 
mistreţ sau 


— 259 — 


vreo căprioară. M-am săturat, la naiba! De mure şi ciuperci, 
peşti şi scoici. Aş mânca o bucată de carne adevărată, ca să 
mai schimb. Ce zici, Regis? 


— Poftim? şi-a ridicat privirea vampirul de după grumazul 
calului. 


— Carne! a repetat poetul cu accent. Încerc s-o conving pe 
Milva să 


vâneze. N-ai mânca nişte carne proaspătă? 
— Ba da. 
— Dar sânge, sânge proaspăt, n-ai bea? 


— Sânge? a înghiţit în sec Regis. Nu, mulţumesc, în niciun 
caz. Dar dacă aveţi poftă, nu vă faceţi griji pentru mine. 


Geralt, Milva şi Cahir au tăcut, o tăcere greoaie şi 
mormântală. 


— Ştiu unde baţi, Jaskier, i-a spus încetişor Regis. Şi lasă-mă 
să te liniştesc. Sunt vampir, e drept. Dar nu beau sânge. 


Tăcerea a devenit grea ca plumbul. Dar Jaskier n-ar fi fost 
Jaskier dacă ar fi rămas tăcut. 


— Probabil că m-ai înţeles greşit, a răspuns el, aparent 
confuz. Nu vreau să spun... 


— Nu beau sânge, l-a întrerupt Regis. N-am mai băut de 
mult. M-am dezobişnuit. 


— Cum anume te-ai dezobişnuit? 

— Obişnuit. 

— Sincer, nu înţeleg... 

— lartă-mă, dar e o chestiune personală. 

— Dar... 

— Jaskier! nu s-a mai abținut vrăjitorul şi a intervenit 
întorcându-se în şa. Doar acum o clipă Regis ţi-a cerut să-l 


laşi în pace. Numai că a făcut-o mai politicos. Aşa că fii bun 
şi tacă-ţi fleanca! 


Semințele de îngrijorare şi incertitudine au încolţit în cele 
din urmă 


şi au răsărit la suprafaţă. Când s-au oprit ca să înnopteze, 
atmosfera era în continuare grea şi tensionată, nici măcar 
gâsca grasă de opt pfunzi, vânată de Milva pe râu, pe care 
au copt-o în ţest de lut şi pe care au devorat-o până i-au 
lustruit şi oasele, nu a reuşit să le înmoaie inimile. Şi-au 
potolit foamea, dar neliniştea persista. Conversaţia nu se 
încropea, în ciuda eforturilor titanice ale lui Jaskier. 
Pălăvrăgeala poetului s-a transformat într-un monolog 
nesfârşit, în cele din urmă a devenit conştient de acest lucru 
şi s-a oprit. Numai trosnetul fânului rumegat de cai tulbura 
tăcerea mormântală, aşternută lângă focul de 


— 260 — 
tabără. 


Deşi era târziu, nimeni nu părea dispus să meargă la culcare. 
Milva încălzise apă într-un ceaun suspendat deasupra 
focului şi folosea aburul emanat din el pentru a netezi cojile 
încreţite ale beţelor de la săgeți. Cahir îşi repara o cataramă 
ruptă de la bocanc, Geralt scrijelea un băț. Regis îşi arunca 
privirea de la unul la altul, pe rând. 


— Ei bine, a oftat în cele din urmă, văd că n-am încotro. Se 
pare că 


ar fi trebuit să vă explic anumite chestiuni... 


— Nu-ţi cere nimeni aşa ceva, a răspuns Geralt, apoi a 
aruncat în foc băţul pe care îl scrijelise cu atâta răbdare şi 
pasiune şi şi-a ridicat capul. N-am nevoie de explicaţiile tale. 
Sunt un tip de modă veche, atunci când dau mâna cu cineva 
şi îi accept compania, asta înseamnă 


mai mult decât un contract semnat în prezenţa unui notar. 


— Şi eu sunt de modă veche, a intervenit Cahir, aplecat 
deasupra bocancului. 


— Nu ştiu alte mode, a spus Milva sec, plasând o săgeată 
nouă 


deasupra ceaunului aburind. 


— Nu băga în seamă pălăvrăgeala lui Jaskier! a adăugat 
vrăjitorul. 


Aşa-i el. lar nouă nu trebuie să ne faci confesiuni sau să ne 
dai explicaţii. Nici noi nu ne-am confesat. 


— Presupun, totuşi, a zâmbit uşor vampirul, că veţi dori să 
auziţi ce am de spus, fără să fiu obligat deloc. Simt nevoia 
de a fi sincer cu oamenii cărora le strâng mâna şi pe care îi 
accept ca tovarăşi. 


De data aceasta nimeni n-a scos o vorbă. 


— Înainte de toate, a început Regis după un moment, 
trebuie să vă 


spun că toate temerile legate de natura mea vampirică sunt 
fără temei. 


N-o să sar pe nimeni, n-o să mă strecor în puterea nopţii ca 
să-mi înfig dinţii în grumazul cuiva. Şi această regulă nu 
este doar pentru tovarăşii mei de drum, cu care am relaţii la 
fel de demodate ca demodaţii prezenţi aici de faţă. Nu mă 
ating de sânge. Niciodată şi nicăieri. M-am dezbărat de el 
când a devenit o problemă pentru mine. O problemă 


serioasă, pe care mi-a fost greu s-o rezolv. De fapt, a 
continuat după un timp, problema a apărut treptat şi a 
devenit o bătaie de cap. Încă din tinereţe mi-a plăcut... să 
mă distrez într-o companie bună, din acest punct de vedere, 
nu mă deosebeam de majoritatea oamenilor de vârsta mea. 
Ştiţi cum e, aţi fost şi voi tineri. Printre voi există totuşi un 
sistem de interdicții şi limite, întruchipat de puterea 
părintească, tutori, bătrâni, pe scurt, de tradiţie. La noi nu 
există aşa ceva. Tinerii au toată 


— 261 — 


libertatea şi profită de ea. Ei îşi creează propriile standarde 
de educaţie, tâmpite, se înţelege, doar nu e tâmpenia una 
dintre trăsăturile tinereţii? Nu vrei să bei? Păi, ce vampir eşti 
tu? Nu bea? 


Atunci, nu-l invita, că ne strică petrecerea! Nu voiam să stric 
nicio petrecere, dar ideea de a nu mai fi acceptat de 
tovarăşii mei mă speria. 


Şi apoi am ţinut-o într-o petrecere. Chefuri, zbenguieli, 
beţii... La fiecare lună plină zburam în sat şi chefuiam cu 
cine se nimerea. Cea mai oribilă... hmm... băutură dintre 
toate, cea mai scârboasă. Nu conta de la cine era... hmm... 
hemoglobina... Fără sânge, n-avea niciun fason petrecerea! 
Nu îndrăzneam să ne încercăm norocul cu vampirele dacă 


nu luam un stimulent în prealabil. 


Regis tăcea, pierdut în gânduri. Nimeni nu comenta. Geralt 
simţea că 


are un chef straşnic de băut. 


— Împingeam limitele de fiecare dată, a continuat vampirul. 
Şi, pe măsură ce trecea timpul, era tot mai rău. Câteodată 


eram aşa de prins în mrejele petrecerii, încât nu mă 
întorceam în criptă preţ de trei sau patru nopţi la rând! O 
cantitate de... lichid, care odinioară ar fi fost derizorie, mă 
făcea să-mi pierd controlul, ceea ce nu mă împiedica să 


continui distracţia. În ceea ce priveşte colegii... Pe cei care 
încercau cu bunăvoință să se gândească la minei 
respingeam. Ceilalţi mă 


îndemnau să merg cu ei, mă scoteau din criptă casă mă 
ducă la chefuri, îmi ofereau... obiective. Şi se distrau pe 
seama mea. 


Milva, încă ocupată cu netezirea cojilor boţite ale săgeţilor, a 
mârâit dintr-odată. Cahir îşi reparase bocancul, puteai să 
crezi că dormea. 


— Mai târziu, a continuat Regis, au apărut fenomene 
alarmante. 


Distracţia şi gaşca au devenit preocupări secundare pentru 
mine. Am descoperit că puteam trăi fără ele. Cel mai 
important era să beau sânge, chiar dacă trebuia să o fac de 
unul singur... 


— În oglindă? a intervenit Jaskier. 
— Nici măcar, a răspuns încetişor Regis. Eu nu am reflexie. 
A tăcut un timp. 


— Am cunoscut o anumită... vampiră. Ar fi putut fi şi poate 
că a fost ceva serios între noi. O terminasem cu chefurile. 
Dar nu prea mult. M-a părăsit. Şi am început să beau de 
două ori mai mult. Disperarea, decepţia, după cum bine ştiţi, 
sunt pretexte bune. Toată lumea are impresia că înţelege. 
Chiar şi mie mi se părea că înţelegeam. Şi am aplicat teoria 


în practică admirabil. Vă plictisesc? Termin îndată. Am ajuns 
să fac lucruri absolut inacceptabile, lucruri intolerabile, pe 
care 


— 262 — 


niciun vampir nu le face. Am început să zbor beat. Într-o 
noapte, băieţii m-au trimis în sat după sânge şi am ratato 
fată care mergea la fântână. 


În entuziasmul meu, m-am prăbuşit peste ghizdul fântânii... 
Sătenii nu ştiau cum să-mi vină de hac, dar, spre norocul 
meu, nu se pricepeau cum... M-au străpuns cu tot felul de 
mizerii, mi-au tăiat capul, m-au stropit cu apă sfinţită şi în 
cele din urmă m-au îngropat. Vă închipuiţi cum m-am simţit 
când m-am trezit... 


— Ne închipuim, a spus Milva, uitându-se la o săgeată. 


Toată lumea s-a uitat la ea ciudat. Săgetătoarea şi-a dres 
glasul şi a întors capul. Regis a zâmbit imperceptibil. 


— Acum termin, a asigurat-o el. În mormânt am avut destul 
timp să 


mă gândesc la mine... 
— Destul? a întrebat Geralt. Cam cât? 
Regis I-a privit. 


— Curiozitate profesională? Vreo cincizeci de ani sau cam 
aşa ceva. 


Când m-am regenerat, am decis să mă abţin. N-a fost uşor, 
dar am scăpat. Din acel moment nu mai beau. 


— Deloc? a gemut Jaskier, dar curiozitatea era mai 
puternică. Deloc? 


Niciodată? Dar dacă... 


— Jaskier, l-a apostrofat Geralt, abţine-te! Mai gândeşte-te! 
In tăcere. 


— lertaţi-mă! a murmurat poetul. 


— Nu-ţi cere iertare, a spus vampirul, conciliant. lar tu, 
Geralt, nu-l mustra! Îi înţeleg curiozitatea. Vampirii sau mai 
degrabă mitul care îi înconjoară cristalizează toate temerile 
umane. E greu să-i ceri unui om să-şi ignore temerile. În 
psihicul uman, ele joacă un rol la fel de important ca toate 
celelalte stări emoţionale. Un psihic lipsit de frică ar fi un 
psihic infirm. 


— Imaginează-ţi, a vorbit Jaskier, reînsufleţindu-se, că nu 
sunt îngrozit de tine. Ar însemna că sunt infirm? 


Geralt s-a gândit o clipă că Regis îşi va arăta dinţii pentru a-l 
vindeca pe Jaskier de presupusa lui infirmitate, dar se 
înşelase. Vampirul n-avea înclinații spre gesturi teatrale. 


— Vorbeam despre temeri înrădăcinate adânc în conştient şi 
subconştient, a explicat el calm. Nu fi ofensat de metaforă, 
dar cioara, odată ce-şi învinge frica, nu mai are nicio teamă 
de pălăria şi capotul atârnate în par şi se aşază confortabil 
pe sperietoare. Dar, de îndată ce vântul agită paiele, 
pasărea reacţionează luându-şi zborul. 


— 263 — 
— Comportamentul 


ciorii 


se 

explică 

prin 

instinctul 

de 

supravieţuire, a subliniat Cahir din întuneric. 


— Ce mai tura-vura? a punctat Milva. Cioara nu se teme de 
sperietoare, ci de omul care are doar pietre şi săgeți pentru 
ea. 


— instinctul de supravieţuire, a fost de acord Geralt, dar în 
versiune umană, nu corvidă... Îţi mulţumim pentru explicaţii, 
Regis, le acceptăm în întregime. Dar nu săpa în adâncurile 
subconştientului uman. Milva are dreptate. Motivele pentru 
care oamenii reacţionează îngroziţi de panică la vederea 
unui vampir însetat de sânge nu sunt iraționale, ci vin din 
dorinţa lor de a supravieţui. 


— Ascultăm vocea specialistului, a zis vampirul şi s-a 
aplecat uşor în direcţia lui. A profesionistului căruia 
conştiinţa nu-i îngăduie să 


accepte bani ca să lupte împotriva temerilor himerice. A 
vrăjitorului care se respectă pe sine însuşi şi se angajează 
doar într-o luptă 


împotriva unui rău adevărat, care reprezintă o ameninţare 
directă. A profesionistului dispus să ne ofere explicaţii, 
bunăoară de ce un vampir este un rău mai mare decât un 
dragon sau un lup. Din câte ştiu, şi ei au colţi. 


— Poate că ultimii doi îşi folosesc colții doar atunci când 
sunt înfometați sau ca să se apere, niciodată ca să se 
distreze, ca să spargă 


gheaţa când sunt în gaşcă sau ca să-şi depăşească 
timiditatea faţă de sexul opus. 


— Oamenii nu cunosc diferenţa, a răspuns pe loc Regis. Tu o 
ştii de mult, restul companiei doar de câteva minute. 
Majoritatea oamenilor cred cu tărie că vampirii nu se 
distrează, ci se hrănesc cu sânge, exclusiv cu sânge şi 
exclusiv cu sânge uman. Dar sângele este un fluid vital, 
pierderea lui este însoţită de o slăbire a corpului, a forţei 
vitale. 


Putem rezuma astfel: un monstru care ne varsă sângele este 
duşmanul nostru de moarte. Dar un monstru care ne 
pândeşte sângele ca să se hrănească cu el e de două ori mai 
rău, îşi sporeşte propria forţă vitală 


pe seama noastră, ca să prospere specia lui, în vreme cea 
noastră 


trebuie să se stingă. În plus, un astfel de monstru este oribil, 
deoarece, cu toate că toată lumea cunoaşte valoarea vitală a 
sângelui, este respingător. Oare ar vrea cineva dintre voi să 
bea sânge? Mă îndoiesc. 


Sunt oameni care numai când văd sânge ameţesc şi leşină. 
In unele societăţi, femeile sunt considerate necurate câteva 
zile pe lună şi sunt izolate... 


— Poate printre sălbatici, l-a întrerupt Cahir. Şi probabil că 
pe la voi, 


— 264 — 


Nordicii, se întâmplă să leşine când văd sânge. 


— Ne rătăcim, a ridicat capul vrăjitorul, îndepărtându-ne de 
calea simplă şi luând-o pe căile întortocheate ale filosofiei 
sceptice. După 


părerea dumitale, Regis, oamenii ar reacţiona diferit dacă ar 
şti că sunt trataţi de vampiri, nu ca o sursă de hrană, ci ca 
una de băut? Unde vezi dumneata temeri iraționale? 
Vampirii sug sângele oamenilor, acest fapt e incontestabil. 
Că omul tratat ca o sticlă de vodcă de un vampir îşi pierde 
puterea este tot un fapt. Un om, ca să mă exprim aşa, uscat, 
îşi pierde vitalitatea definitiv. De obicei moare. Să-mi fie cu 
iertare, dar nu putem pune în aceeaşi balanţă teama de 
moarte cu aversiunea faţă de sânge. Menstrual sau de orice 
natură. 


— Vorbiţi atât de înţelept, că m-aţi ameţit, a chicotit Milva. 
Da', întrun fel sau altu', toate aceste cuvinte înțelepte se 
rotesc în juru' unui singur lucru, aflat sub poalele femeilor. 
Filosofi de soi! 


— Să lăsăm o clipă simbolistica sângelui! a propus Regis. 
Căci aici miturile se bazează pe anumite fapte. Să ne 


concentrăm asupra altor mituri, care nu sunt bazate pe 
fapte, dar sunt totuşi răspândite. 


Bunăoară, toată lumea ştie că cel care este muşcat de un 
vampir, dacă 


supravieţuieşte, devine, la rândul lui, el însuşi vampir. Nu-i 
aşa? 


— Aşa e, a confirmat Jaskier. Există şi o baladă... 


— Cunoşti elementele de bază ale aritmeticii? 


— Am studiat cele şapte arte liberale. Şi am absolvit cu 
diploma summa cum laude. 


— După Conjuncţia Sferelor, în lumea voastră au rămas doar 
vreo mie două sute de vampiri superiori. Abstinenţii, pentru 
că în afară de mine mai sunt mulţi, sunt echilibraţi de 
numărul celor care beau peste medie, cum am fost şi eu la 
vremea mea. Ca regulă generală, un vampir bea la fiecare 
lună plină, căci luna plină e o sărbătoare pe care suntem 
obişnuiţi... hmmmm... s-o udăm. Verificând chestiunea în 
calendarul uman şi având în vedere că există douăsprezece 
luni pline într-un an, vom obţine un număr teoretic de 
paisprezece mii patru sute de oameni muşcaţi în fiecare an. 
De la Conjuncţie, dacă socotim din nou după 


calendarul vostru, au trecut aproximativ o mie cinci sute de 
ani. 


Socotind rotunjit, în zilele noastre, teoretic, ar exista în lume 
vreo douăzeci şi unu de milioane şase sute de mii de 
vampiri. Dacă adăugăm şi creşterea geometrică... 


— Destul! a spus Jaskier. N-am niciun abac, dar îmi pot 
imagina perfect cam cât reprezintă. Sau mai degrabă nu, nu 
pot. Ceea ce 


— 265 — 


înseamnă că molipsirea de vampirism este o tâmpenie fără 
margini şi o pură născocire. 


— Mulţumesc, s-a înclinat Regis. Să trecem la următorul mit, 
care spune aşa: vampirul este un om mort, dar nu de tot. În 
groapă el nu putrezeşte şi nici nu se transformă în praf. El 
zace în mormânt prospeţel şi rumenior, gata să iasă şi să 
muşte. De unde vine acest mit, dacă nu din teama 
inconştientă şi iraţională de venerabilul vostru defunct? i 


înconjurați pe cei răposaţi cu omagii şi comemorări, visaţi la 
nemurire, în miturile şi legendele voastre se găseşte de 
fiecare dată 


câte cineva care să biruiască moartea, să învie. Dar, dacă 
venerabilul vostru strămoş răposat ar ieşi pur şi simplu, 
brusc, din mormânt şi ar cere o bere, arurma o panică 
generală. Şi nu mă surprinde. Materia organică, în care 
încetează procesele vitale, suferă un proces neplăcut de 
descompunere. Pute, devine cleioasă. Sufletul nemuritor, un 
element indispensabil în miturile voastre, scapă de trupul lui 
murdar şi zboară. Este pur şi, prin urmare, poate fi onorat 
liniştit. Cu toate acestea, v-aţi imaginat încă un fel de suflet 
dezgustător, care nu zboară, nu-şi abandonează stârvurile, 
şi chiar refuză să miroasă urât. E 


dezgustător şi nefiresc. Un mort viu reprezintă pentru voi 
cea mai scârboasă dintre anomaliile cele mai scârboase. Un 
cretin chiar a inventat cuvântul „moroi”, cu care ne apelaţi 
cel mai adesea. 


— Oamenii, a zis Geralt cu un zâmbet uşor, sunt o rasă 
primitivă şi superstiţioasă. Le e greu să înţeleagă deplin şi să 
numească corect o entitate care se întoarce din morţi, deşi 
au străpuns-o cu sulițe, au decapitat-o şi au îngropat-o preţ 
de cincizeci de ani în pământ. 


— Da, da, e greu, într-adevăr, a ignorat vampirul sarcasmul. 
Rasa voastră mutantă este capabilă să-şi regenereze 
unghiile, părul şi pielea, dar nu poate accepta ideea că 
există rase mai performante din acest punct de vedere. 
Totuşi, această incapacitate nu rezultă din primitivism. Ci, 
dimpotrivă, mai degrabă dintr-un egocentrism şi din 
conştientizarea perfecțiunii voastre. Orice lucru care atinge 
un nivel de perfecţiune mai mare decât al vostru poate fi 


doar o aberaţie dezgustătoare. lar aberaţiile dezgustătoare 
se potrivesc în mituri. În scopuri sociologice. 


— Am înţeles un rahat! a comentat Milva, împingându-şi 
încet părul de pe frunte cu arborele unei săgeți. Am priceput 
că vorbeşti din poveşti, da' poveşti ştiu şi eu, chiar dacă 
sunt doar o toantă din pădure. 


Da' cel mai mult mă minunez că nu ţi-e frică de soare, Regis. 
In poveşti, 


— 266 — 


soarele îi face scrum pe vampiri. Tre' să trec şi asta la 
poveşti? 


— Cum să nu? a confirmat Regis. Crezi că vampirul e 
periculos noaptea, că prima rază de soare îl transformă în 
praf! La baza acestui mit fals, zămislit în jurul primelor focuri 
de tabără, se află solaritatea voastră, adică iubirea de 
căldură, precum şi ritmul zilnic care stabileşte activitatea 
cotidiană. Pentru voi noaptea este rece, întunecată, rea, 
amenințătoare, plină de primejdii, răsăritul vi se pare, 
aşadar, o nouă 


victorie în lupta pentru supravieţuire, simbolizează o nouă 
zi, continuarea existenţei. Lumina soarelui aduce claritate şi 
căldură, razele revigorante ale soarelui duc la anihilarea 
monştrilor inamici. 


Vampirul este transformat în scrum, trolul este prefăcut în 
stană de piatră, vârcolacul se dezvârcoleşte, goblinul 
părăseşte tabăra, acoperindu-şi ochii. Fiarele nocturne se 
întorc în bârlogurile lor şi nu mai reprezintă o ameninţare. 
Până la apusul soarelui, lumea vă 


aparţine. Repet şi insist: acest mit s-a plăsmuit în jurul 
focurilor de tabără ancestrale. Astăzi nu e decât un mit, 
deoarece casele voastre sunt acum iluminate şi încălzite; 
deşi continuă să vă guverneze ritmul solar, aţi izbutit să 
anexaţi noaptea. Şi noi, vampirii superiori, ne-am mişcat 
puţin din criptele noastre primitive. Am anexat ziua. 
Analogia se aplică atât pentru voi, cât şi pentru noi. Eşti 
mulţumită de explicaţia mea, dragă Milva? 


— Nu prea. 
Săgetătoarea şi-a aruncat săgeata, adăugând: 


— Da” cre” c-am înţeles. Învăţ. O să fiu mai deşteaptă. 
Sociologie, activism, monstrologie, vârcologie... Cică la 
şcoală se face carte cu băţu'. De la dumneata învăţ cu drag. 
Simt că-mi explodează capu', da' 


vai şi de fundu' meu. 


— Un lucru e limpede şi uşor de observat, a zis Jaskier. 
Razele soarelui nu te fac scrum, Regis, căldura lor are asupra 
ta un efect la fel de slab ca potcoava aia de cal încinsă, pe 
care ai scos-o curajos cu mâna goală din foc. Întorcându-ne 
la analogiile dumitale, pentru noi, oamenii, ziua va rămâne 
întotdeauna o perioadă naturală de activitate, iar noaptea, o 
perioadă naturală de odihnă. Aşa e construcţia noastră 


fizică, de pildă, ziua vedem mai bine decât noaptea. Geralt 
este o excepţie - el vede clar noaptea, ca ziua -, darel e 
mutant. Şi în cazul vampirilor e o chestiune de mutație? 


— Putem să-i spunem şi aşa, a replicat Regis. Deşi consider 
că o mutație care are loc pe o perioadă relativ lungă 
încetează să mai fie o 


— 267 — 


mutație şi devine o evoluţie. Dar ceea ce aţi spus despre 
construcţia fizică este relevant. Adaptarea la lumina soarelui 
a fost pentru noi o necesitate regretabilă. Pentru a 
supravieţui, a trebuit să semănăm cu oamenii în această 
privinţă. Prin imitație, aş zice. Ceea ce, la urma urmei, a 
determinat anumite consecinţe. Pentru a folosi o metaforă, 
ne-am aşezat în patul bolnavului. 


— Poftim? 


— Există motive să presupunem că lumina soarelui, pe 
termen lung, e letală. Conform unei anumite teorii, peste 
aproximativ cinci mii de ani, modest vorbind, această lume 
va fi locuită numai de creaturi lunare, active noaptea. 


— Bine că n-o să mai trăiesc până atunci! a răsuflat uşurat 
Cahir, apoi a căscat cu poftă. Nu ştiu cum o fi la voi, dar, 
personal, activitatea sporită din timpul zilei îmi aminteşte 
tocmai de nevoia de somn nocturn. 


— La fel şi mie, a adăugat vrăjitorul întinzându-se. Şi au mai 
rămas doar câteva ore până la răsăritul soarelui ucigaş... Dar 
până să ne răzbească somnul... Regis, să rămânem la 
consideraţii ştiinţifice şi la extinderea cunoştinţelor, mai 
dezvăluie-ne nişte mituri despre vampirism. Pun rămăşag că 
ţi-a mai rămas ceva de spus. 


— Întocmai, a dat din cap vampirul. Mai am un lucru. 
Ultimul, dar nu înseamnă că e mai puţin important. Cel care 
ţi-a provocat fobiile sexuale. 


Cahir a chicotit pe înfundate. 


— Special am păstrat acest mit pentru sfârşit, l-a măsurat cu 
privirea Regis. Şi eu, cu tact, nu l-aş fi pomenit din proprie 
iniţiativă, dacă nu m-ar fi provocat Geralt, aşa cân-osăvă 
cruţ. Temerile legate de sexualitate îi sperie cel mai mult pe 


oameni. O fecioară leşinată în braţele unui vampir care îi 
sugea sângele, un tinerel pus la dispoziţie pentru practicile 
abominabile ale unei vampire care îşi plimba buzele peste 
trupul lui... Închipuiţi-vă! Un viol oral. Vampirul îşi 
paralizează 


victima prin frică şi o obligă la o partidă de sex oral. Sau mai 
degrabă la o parodie scârboasă de sex oral. Şi astfel de 
practici sexuale, care exclud orice posibilitate de procreare, 
desigur, sunt oarecum respingătoare. 


— Vorbeşte pentru tine! a mormăit vrăjitorul. 


— Actul încununat nu de procreare, ci de voluptate şi 
moarte, a continuat Regis. Aţi făcut din asta un mit rău. Voi 
visaţi în subconştient 


— 268 — 


la aceste lucruri, dar aveţi scrupule în a le oferi partenerului 
sau partenerei. Atunci o face pentru voi aşa-numitul vampir 
mitologic, devenind încarnarea fascinantă a răului. 


— N-am spus eu? a izbucnit Milva imediat ce Jaskier i-a 
explicat la ce se referea Regis. Aşa-i mereu! Incep cu vorbe 
meşteşugite şi termină 


tot timpul cu cururi! 
Croncănitul cocorilor se stingea în depărtare. 


În ziua următoare, îşi amintea vrăjitorul, am pornit la drum 
într-o stare mult mai bună. Şi, din nou, pe nepusă masă, ne-a 
prins războiul. 


Cutreierau un teritoriu nepopulat, cufundat în păduri 
sălbatice, era de interes strategic şi nu putea să-i ispitească 


pe invadatori. Deşi Nilfgaardul era aproape şi numai un braţ 
al Jarugăi Mari despărţea acest teritoriu de teritoriile 
imperiale, era o zonă de graniţă dificil de traversat. Cu atât 
mai mare le-a fost surpriza. 


Acolo războiul părea mai puţin spectaculos decât în Brugge 
şi Sodden, unde, pe timp de noapte, orizontul era luminat de 
incendii, în timp ce ziua coloanele negre de fum brăzdau 
cerul. Aici, în Angren, nu era atât de impresionant. Era mai 
rău. Au văzut dintr-odată un stol de corbi care se învâărtea cu 
croncănituri sălbatice şi s-a năpustit glonţ la cadavre. Cu 
toate că era dezbrăcat şi imposibil de identificat, vizitiul 
purta urmele incontestabile ale unei morţi extrem de 
violente. 


Oamenii fuseseră ucişi în luptă. Şi asta nu era tot. Cei mai 
mulţi zăceau fără suflare în tufişuri, iar unii, mutilaţi 
macabru, atârnau cu braţele sau picioarele legate de 
crengile copacilor ori îşi scoteau extremităţile arse din jaruri 
stinse sau erau claie peste grămadă. Şi puţeau. Întregul 
Angren era impregnat cu duhoarea oribilă a barbarismului. 


N-a durat mult până când au trebuit dintr-odată să se 
ascundă în tufişuri şi desişuri, pentru că pământul răsuna 
din toate direcţiile de copitele cailor ce treceau pe sub ochii 
lor, în detaşamente de cavalerie reînnoite întruna, ridicând 
nori de praf. 


— larăşi! a exclamat Jaskier, întorcând capul. larăşi nu ştim 
cine cu cine se luptă şi de ce! Aşa cum nu ştim cine e în 
spatele nostru şi cine e înainte şi în ce direcţie se îndreaptă. 
Cine atacă şi cine se retrage? Să-i ia naiba pe toţi! Nu-mi 
amintesc dacă v-am mai spus, dar războiul mă 


duce cu gândul de fiecare dată la un bordel cuprins de 
flăcări... 


— 269 — 
— Ne-ai mai spus, l-a întrerupt Geralt. De sute de ori. 


— Nu ştiu, zău, pentru ce luptă aici? a scuipat Jaskier. Pentru 
ienuperi şi nisip? Asta-i tot ce are de oferit această ţară 
divină! 


— Printre cei care zăceau în tufişuri, a intervenit Milva, se 
aflau şi elfi. Comandourile de Scoia'tael trec pe aici, au 
trecut mereu. Voluntarii din Dol Blathanna şi din Munţii 
Azurii se îndreaptă spre Temeria. 


Cineva vrea să le blocheze drumu'. Aşa mă gândesc. 


— Nu este exclus, a fost de acord Regis, ca armata temeriană 
să 


organizeze raiduri împotriva Veveriţelor de aici. Dar sunt 
prea mulţi soldaţi în preajmă. Bănuiesc că nilfgaardienii au 
traversat Jaruga în cele din urmă. 


— Aşa bănuiesc şi eu, s-a încruntat uşor vrăjitorul, uitându- 
se la înfăţişarea încremenită a lui Cahir. Cadavrele pe care 
le-am văzut de dimineaţă purtau semnele metodelor lor de 
luptă. 


— Nici unii, nici alţii nu sunt mai breji, a intervenit Milva, 
luând în mod neaşteptat apărarea tânărului nilfgaardian. Şi 
nu tre' să te uiţi chiorâş la Cahir, că acum sunteţi amândoi în 
aceeaşi barcă. Pe el îl aşteaptă moartea dacă ajunge în 
ghearele Negrilor, iar tu, Geralt, abia ai scăpat de ştreangu' 
făgăduit de Temerieni. N-are rost să pierdeţi vremea cu 
ciondăneala, că armata-i în spatele nostru, care-i în faţă, 
care-s de-ai noştri şi care-s străini, care-i bun şi care-i rău. 
Până una-alta, toţi sunt duşmanii noştri comuni, indiferent 
de culorile pe care le poartă. 


— Ai dreptate. 


— Ciudat! a constatat Jaskier a doua zi, când el şi tovarăşii 
săi se ascundeau în tufişuri, în aşteptarea următoarei 
cavalcade. Armata tropăie pe dealuri de duduie pământul, 
iar în jos, dinspre Jaruga, se aud securile. Tăietorii de lemne 
îşi fac treaba ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îi auziţi? 


— Poate că nu sunt tăietorii de lemne? s-a întrebat Cahir. 
Poate că 


sunt tot soldaţi? Străjeri? 


— Nu, sunt tăietori de lemne, a confirmat Regis. Aparent, 
nimic nu poate opri mineritul aurului în Angren. 


— Care aur? 


— Uitaţi-vă la copaci! a zis vampirul, din nou pe tonul plin 
de superioritate al înţeleptului atotştiutor, care îi instruieşte 
pe copii şi pe cei mai nătângi, ton pe care-l adopta destul de 
des, ceea ce îl deranja, într-o oarecare măsură, pe Geralt. 


— 270 — 


— Aceşti copaci, a repetat Regis, sunt cedrii, stejarii şi pinii 
de Angren. Material foarte valoros. Pretutindeni există 
porturi flotabile din care se lansează trunchiuri, care plutesc 
purtate de curent în aval. 


Pretutindeni există zone de tăiere, topoarele cioplesc zi şi 
noapte. 


Războiul pe care îl observăm şi îl auzim capătă sens. 
Nilfgaardul, după 


cum ştiţi, şi-a însuşit gura de vărsare a Jarugăi, Cintra şi 
Verden, precum şi Soddenul de Sus. În momentul de faţă, 
mai mult ca sigur şi Brugge, şi o parte din Soddenul de Jos. 
Asta înseamnă că lemnul care pluteşte din Angren 
aprovizionează deja fabricile de cherestea şi şantierele 
navale imperiale. Regiunile nordice încearcă, prin urmare, să 
stăvilească plutăritul, în timp ce nilfgaardienii, pe de altă 
parte, vor să taie şi să transporte cât mai mulţi pomi. 


— lar noi, ca de obicei, ne-am lipit precum cocoşatul de 
gard, a încheiat Jaskier, scuturând din cap. Pentru că trebuie 
să ajungem în Caed Dhu, chiar în mijlocul Angrenului şi al 
acestui război al lemnului. 


La naiba, altă cale n-avem? 

Aceeaşi întrebare îi venise în minte şi vrăjitorului, privind 
apusul deasupra Jarugăi, şi i-a adresat-o lui Regis imediat ce 
ropotul copitelor s-a stins în depărtare, s-a făcut linişte şi în 
sfârşit am putut pleca mai departe. 


— Altă cale până la Caed Dhu? se gândea vampirul. Ca să 
ocolim dealurile şi să ieşim din calea armatei? Desigur, 
există una. Nu prea bună şi nici prea sigură. Şi mai lungă. 
Dar garantez că nu dăm nas în nas cu armata pe-acolo. 
— Spune! 


— Ne întoarcem spre sud şi încercăm să ne deplasăm prin 
depresiune, printre meandrele Jarugăi. Prin Ysgith. Ai auzit 
de Ysgith, vrăjitorule? 


— Am auzit. 
— Ai trecut vreodată prin dumbravă? 


— Bineînţeles. 


— Seninătatea din vocea ta, a tuşit uşor vampirul, dă de 
înţeles că 


accepţi ideea. Fie! Suntem cinci, inclusiv un vrăjitor, un 
luptător şi un arcaş. Experienţă, două spade şi un arc. Prea 
puţin pentru a face faţă 


patrulelor nilfgaardiene, dar pentru Ysgith ar trebui să fie 
suficient. 


Ysgith, reflecta vrăjitorul. Peste treizeci de kilometri pătraţi 
de mlaştini şi bălți, presăraţi cu ochiuri de iazuri. Răchitişuri 
printre dumbrăvi în care cresc copaci ciudaţi. Unii au 
trunchiurile acoperite cu 


— 271 — 


solzi şi bazele bulboase precum cepele, din care se ridică 
tulpini subţiri în partea de sus, spre coroanele lor plate, cu 
frunze. Alţii sunt scunzi şi bondoci, sprijiniți pe rădăcini 
răsucite ca tentaculele unei caracatiţe, iar pe ramurile lor 
goale atârnă bărbi de muşchi şi licheni de baltă 


scorojiţi. Bărbile se mişcă constant, dar nu de la vânt, ci de 
la un gaz otrăvitor eliberat de mlaştină. Ysgith, adică Bahnă. 
„Groapă puturoasă” 


ar fi fost mai potrivit. 


Şi meleagurile acestea mlăştinoase şi mocirloase, cu iazuri şi 
lacuri împânzite de mătasea-broaştei şi alte plante 
plutitoare, mustesc de viaţă. Îşi duc veacul nu numai castori, 
broaşte, broaşte-ţestoase şi păsări de apă, ci şi alte multe 
creaturi periculoase, înzestrate cu cleşti, tentacule şi 
picioare prehensibile, utilizate în general pentru a prinde, a- 
şi răni, a-şi sufoca şi a-şi devora victimele. Astfel de creaturi 
sunt atât de numeroase, încât nimeni n-a izbutit niciodată să 


le cunoască şi să le clasifice. Nici măcar vrăjitorii. Lui Geralt 
însuşi rar i-a căzut să vâneze ceva la Ysgith şi în general în 
Angrenul de Jos. Ţinutul era slab populat, puţinii locuitori de 
pe marginea mlaştinilor se obişnuiseră să trateze monştrii ca 
parte din peisaj. Îi respectau şi rar le trecea prin cap să 


apeleze la serviciile unui vrăjitor pentru a-i extermina. Rar, 
dar nu niciodată. Geralt cunoştea, aşadar, Ysgithul şi 
amenințările lui. Două 


spade şi un arc, se gândea. Şi experienţa mea de vrăjitor. În 
grup ar trebui să fie bine. Mai ales dacă merg în avangardă 
şi rămân atent la tot. La trunchiurile putrede, la mormanele 
de plante acvatice, la tufişuri, la căpiţele de fân, la plante şi 
chiar la orhidee. Pentru că în Ysgith te poţi aştepta ca până 
şi orhideea să aibă o floare doar în aparenţă, şi în realitate să 
fie un crab-păianjen otrăvitor. Va trebui să 


stăm cu ochii pe Jaskier ca să nu pună mâna pe nimic. Mai 
ales că acolo nu lipsesc plantele cărora le place să-şi 
completeze clorofila din dietă 


cu o bucată de carne. De genul celor ai căror lăstari, în 
contact cu pielea, se dovedesc la fel de periculoase precum 
crabul-păianjen. Ca să 


nu mai vorbim despre gaz, desigur. Abur otrăvitor. Trebuie să 
ne gândim cum să ne apărăm gura şi nasul. 


— Cum rămâne, aşadar? l-a smuls Regis din meditaţie. 
Accepţi planul? 


— Accept. La drum! 


Ceva m-a făcut, îşi amintea vrăjitorul, să nu le spun celorlalţi 
hotărârea de a trece prin Ysgith. Să-i cer lui Regis să nu se 
laude nici el 


=41 2: > 


cu asta. Nu ştiu nici eu de ce am amânat atât să le zic. Azi, 
când mi-e totuna, aş putea încerca să mă conving că am 
acordat atenţie comportamentului Milvei. Problemelor ei. 
Fricilor ei evidente. Dar n-ar fi deloc adevărat. N-am observat 
nimic, iar, dacă am observat ceva, nu i-am dat importanţa 
cuvenită. Ca un tâmpit. Şi am urmat drumul către est, 
ezitând în faţa scurtăturilor prin mlaştini. 


Pe de altă parte, bine că am ezitat, cugeta el în timp ce-şi 
scotea spada şi îi atingea muchea lamei, ascuţită ca o lamă 
de ras. Dacă 


mergeam direct prin Ysgith, acum n-aş fi avut arma asta. 


Din zori nu mai văzuseră şi nu mai auziseră nicio oaste. 
Milva mergea înainte, cu mult în faţa celorlalţi. Regis, Jaskier 
şi Cahir discutau. 


— Numai să vrea druizii să facă un efort ca să ne ajute cu 
Ciri, se frământa poetul. Am întâlnit nişte druizi şi, credeţi- 
mă, sunt nişte bâlbâiţi irecuperabili, nişte ursuzi, ceva de 
speriat. Poate că n-o să vrea nici măcar să stea de vorbă cu 
noi, darămite să-şi mai şi folosească 


magia... 
— Regis, a spus vrăjitorul, cunoaşte pe cineva din Caed Dhu. 


— ŞI, oare, nu dăinuie cunoştinţa aceea de vreo trei sau 
patru sute de ani? 


— E mult mai tânără, i-a asigurat vampirul cu zâmbetul său 
enigmatic. În plus, druizii sunt nemuritori. Dintotdeauna se 
bucură de aer curat, în mijlocul naturii neprihănite şi 
primitive, iar acest lucru le influenţează foarte mult 


sănătatea. Inspiră puternic aerul în piept, Jaskier, umple-ţi 
plămânii cu aer de pădure şi vei fi sănătos tun. 


— De la aerul de pădure, a răspuns Jaskier ironic, nu mai 
trece mult şi mă umplu de păr peste tot, la naiba! Noaptea 
visez hanuri, bere şi băi publice. Cât despre natura 
primitivă, s-o ia naiba de primitivă! Mă 


îndoiesc de influenţa ei benefică asupra sănătăţii, în special 
asupra psihicului. Druizii mai devreme pomeniţi sunt cel mai 
bun exemplu, deoarece sunt din cale-afară de ursuzi. Au o 
adevărată manie, după 


cum reiese din povestirile lor, pentru natură şi pentru 
protecţia ei. De câte ori n-am fost martor la petiţiile trimise 
autorităţilor? Să interzică 


ba vânătoarea, ba tăierea copacilor, ba vărsarea gunoiului 
de grajd în râu şi tot soiul de tâmpenii de genul ăsta. lar 
culmea prostiei au atins-o atunci când, îmbrăcaţi în crenguţe 
de vâsc, au format o delegaţie care s-a prezentat în faţa 
regelui Ethan în Cidaris. M-am nimerit exact 


— 273 — 
acolo... 
— Ce voiau? l-a întrebat Geralt, curios. 


— După cum ştiţi, Cidaris e un regat unde pescuitul 
reprezintă 


ocupaţia de bază a majorităţii populaţiei. Druizii s-au 
înfiinţat la rege, cerându-i să poruncească folosirea unor 
năvoade cu o dimensiune specifică a ochiurilor şi să-i 
pedepsească aspru pe cei care ar folosi plase cu ochiuri mai 
mici decât cele permise. Ethain a rămas cu gura căscată! lar 


purtătorii de vâăsc i-au explicat că aceste năvoade erau 
singura modalitate de a păstra rezervele de peşte pe termen 
lung. 


Regele i-a condus pe terasă, le-a arătat marea şi apoi le-a 
povestit cum odată unul dintre cei mai curajoşi marinari ai 
săi, după ce navigase două luni spre vest, fără să vadă 
niciun uscat la orizont, a trebuit să se întoarcă după ce şi-a 
epuizat rezervele de apă dulce de pe corabie. Păi, druizii îşi 
închipuie că am putea să epuizăm rezervele de peşte dintr-o 
mare atât de mare? Cum să nu, au răspuns purtătorii de 
vâsc, chiar dacă pescuitul maritim dăinuie ca mijloc de trai, 
extrăgând în mod direct resursele naturii, va veni timpul 
când peştele va fi pe sponci şi foamea îşi va arăta colții. Şi 
atunci va trebui să folosim, fără să mai stăm la discuţii, 
năvoadele cu ochiuri mari, astfel încât să fie prinşi doar 
peştii adulţi pentru a salva puietul. Atunci Ethain a întrebat 
când, după părerea druizilor, va veni teribila foamete şi ei au 
spus că, după 


socotelile lor, cam în două mii de ani. Regele şi-a luat rămas- 
bun politicos de la ei, cerându-le să se întoarcă peste o mie 
de ani şi să se mai sfătuiască. Purtătorii de vâsc n-au înţeles 
gluma şi s-au răzvrătit, aşa că au fost alungaţi din târg. 


— Aşa sunt druizii, a confirmat Cahir. La noi, în Nilfgaard... 


— Te-ai dat de gol! a exclamat Jaskier triumfător. La noi, în 
Nilfgaard! Aşa ai spus. lar ieri, când ţi-am zis nilfgaardian, ai 
sărit ca ars. Poate că a venit timpul, Cahir, să te hotărăşti 
odată pentru totdeauna cine eşti. 


— Pentru voi, a ridicat din umeri Cahir, trebuie să fiu 
nilfgaardian. 


Din câte văd, n-o mai scot la capăt cu voi. Totuşi, ca să ştiţi şi 
voi, aşa sunt numiţi în Imperiu numai locuitorii născuţi în 


capitală sau în împrejurimile situate pe cursul inferior al 
Albei. Familia mea se trage din Vicovar, aşadar... 


— Ciocu' mic! l-a întrerupt brusc, cu o voce neprietenoasă, 
Milva, aflată în avangardă. 


Cu toţii au tăcut imediat strunindu-şi caii, învăţaţi de-acum 
cu felul 


a DȚAE 


ei de a-i avertiza că a văzut, a auzit sau a simţit cu un 
anumit instinct prezenţa unui prade comestibile în 
apropiere, pe care s-o poată 


străpunge cu săgeata. Milva şi-a pregătit arcul, dar n-a 
coborât de pe cal. Nu era vorba despre vânătoare. Geralt s-a 
apropiat cu prudenţă. 


— Fum, a spus ea scurt. 
— Nu văd nimic. 
— Adulmecă cu nasul. 


Mirosul n-o înşelase, deşi fumul se simţea vag. Nu putea veni 
de la un incendiu sau de la o jarişte, deoarece, aşa cum a 
constatat şi Geralt, mirosea bine. Venea de la un foc de 
tabără la care se frigea ceva. 


— Ocolim? a întrebat cu jumătate de gură Milva. 


— După ce aruncăm o privire, a răspuns Geralt, coborând de 
pe iapă 


şi dându-i frâiele lui Jaskier. Ar fi bine să ştim ce ocolim. Şi 
pe cine avem în spate. Hai cu mine! Ceilalţi să rămână în şei. 
Fiţi cu băgare de seamă! 


Printre tufişurile de la marginea pădurii se zărea o zonă 
defrişată, în care trunchiurile erau stivuite în grămezi egale. 
Un fir subţire de fum se înălța chiar dintre stivele de buşteni. 
Lui Geralt i-a mai venit inima la loc - la prima vedere, nu era 
nicio mişcare şi era prea puţin spaţiu între buşteni pentru ca 
să se ascundă un grup mare. Şi Milva era de aceeaşi părere. 


— Nu-s cai, a murmurat ea. Nu-s soldaţi. Tăietori de lemne, 
pare-mi-se. 


— Aşa cred şi eu. Dar mă duc să verific. Acoperă-mă! 


Când se apropia, mişcându-se precaut printre stivele de 
buşteni, a auzit voci. S-a apropiat şi mai mult. Şi a fost uluit. 
Dar auzul nu-l înşela. 


— Juma” de coteţ în treflă! 

— Doiar de cupă mică! 

— Gvint! 

— Pas. Floare! Pune latrinele. Oh, că tu... 


— Ha-ha-ha! Doar un valet mic! Pân”' la măduvă! Înainte de a 
pune un rahat bun, dă la o parte o cupă mică! 


— Mai vedem. Pun valet. Ce, l-a luat? Hei, Yazon, ai jucat ca 
târtiţa raţei! 


— De ce n-ai pus dama, tontălăule? Ce-aş pune eu paru' pe 
tine, zău... 


În altă situaţie, vrăjitorul ar fi putut să mai aibă răbdare, să 
mai aştepte - multă lume putea să joace gvint, iar Yazon e 
un nume comun. 


— 275 — 


Dar, printre vocile entuziasmate ale jucătorilor de cărţi, a 
apărut dintr-odată un strigăt răguşit, pe care l-ar fi 
recunoscut dintr-o mie. 


— Zzz... zda mă-sii! 


— Salutare, flăcăi! a exclamat Geralt, ieşind din 
ascunzătoare. Mă 


bucur să vă văd din nou. Mai ales în efectiv complet, chiar şi 
papagalul. 


— La naiba! 


Zoltan Chivay a aruncat cărţile, după care le-a ridicat atât 
de brusc, încât Feldmareşalul Duda, cocoţat pe umăr, a dat 
din aripi şi a ţipat, speriat. 


— Vrăjitorule, bun venit! Sau este fata morgana? Percival, 
vezi şi tu ce văd eu? 


Percival Schuttenbach, Munro Bruys, Yazon Varda şi Figgis 
Merluzzo l-au înconjurat pe Geralt şi fiecare i-a strâns mâna 
puternic. 


lar când ceilalţi tovarăşi ai lui Geralt au apărut de după 
stivele de buşteni, bucuria a fost şi mai mare. 


— Milva! Regis! a strigat Zoltan, strângându-i în braţe pe 
toţi. 


Jaskier, eşti în viaţă, chiar dacă ai scăfârlia bandajată! Ei, ce 
ne spui, şmecheraşule, despre această nouă banalitate 
melodramatică? Viaţa asta nu-i o poezie! Şi ştii de ce? 
Pentru că nu cedează la critici. 


— Dar unde-i, s-a uitat în jur Jaskier, Caleb Stratton? 


Zoltan şi ceilalţi au tăcut brusc şi au devenit serioşi. 


— Caleb, a spus în cele din urmă piticanul, pufnind pe nas, 
îşi doarme somnul în pământ, într-un mestecăniş, departe de 
culmile de munte îndrăgite şi de munţii Carbon. Când ne-au 
atacat Negrii la Ina, nu şi-a pus picioarele lui mici în mişcare 
prea repede şi n-a putut să 


ajungă în pădure... A primit o spadă în căpăţână, când a 
căzut, i-au înfipt şi o suliță... Hai să trecem peste! Noi l-am 
bocit destul. Să ne bucurăm că suntem împreună! Că am 
ieşit cu toţii în viaţă din lagărul ăla mizerabil! Ba chiar s-a şi 
mărit echipa, după cum văd. 


Cahir, fără niciun cuvânt, şi-a înclinat uşor capul sub privirea 
atentă 


a piticanului. 


— Hai, staţi jos! i-a invitat Zoltan. Noi frigem o mioară aici. 
Am găsit-o acum câteva zile, singură şi tristă, nu ne-am 
îndurat s-o lăsăm să moară de moarte grea, de foame sau 
mâncată de lupi. Ne-a fost milă 


de ea şi am belit-o cu pioşenie şi am hăcuit-o, iar acum 
suntem gata s-o mâncăm. Şedeţi! Regis, te-aş ruga săvii 
niţel. Şi tu, Geralt, te rog! 


Două femei stăteau în spatele buştenilor stivuiţi. Una alăpta 
un nou-născut şi, când i-a văzut, s-a întors ruşinată. Nu 
departe de ea, o fată cu 


— 276 — 


mâna bandajată în zdrenţe nu foarte curate se juca în nisip 
cu doi copii. 


Vrăjitorul a recunoscut-o de îndată ce l-a privit cu ochii ei 
tulburi şi indiferenți. 


— Am dezlegat-o din căruţa care ardea, a explicat piticanul. 
N-ar mai fi avut mult şi ar fi pierit aşa cum ar fi vrut preotul, 
care o ura din tot sufletul. Cu toate acestea, botezul focului 
n-a cruţat-o în întregime. 


Au lins-o flăcările de-au lăsat-o cu carne vie. Am oblojit-o 
cum ne-am priceput, am uns-o cu seu, dar n-arată prea bine. 
Bărbierule, dacă ai putea... 


— Chiar acum. 


Când Regis a vrut să-i desfacă bandajul, fata s-a zbătut, s-a 
retras, acoperindu-şi faţa cu mâna sănătoasă. Geralt s-a 
apropiat să o ţină, dar vampirul l-a oprit. Şi-a fixat privirea 
pătrunzătoare în ochii ei pierduţi şi sărmana s-a liniştit pe 
loc. Capul i-a căzut uşor pe piept. Nici măcar nu a tremurat 
când Regis i-a dezlipit cu atenţie zdrenţele murdare de pe 
arsură şi i-a aplicat un unguent cu un miros înţepător, ciudat 
pe braţul ars. 


Geralt a întors capul, s-a uitat la cele două femei, la cei doi 
copii, apoi la pitican. Zoltan şi-a dres glasul. 


— Pe femei, l-a lămurit în şoaptă, şi pe cei mici i-am găsit 
aici, în Angren. S-au rătăcit în timpul refugiului, erau singuri, 
speriaţi şi flămânzi, i-am luat, i-am îngrijit. Aşa a fost să fie. 


— Aşa a fost să fie, a repetat Geralt cu un zâmbet uşor. Eşti 
un altruist incorigibil, Zoltan Chivay. 


— Fiecare cu defectele lui. Şi tu te grăbeşti tot ca să-ţi ajuţi 
copila? 


— Tot. Deşi lucrurile s-au complicat. 


— Din cauza acestui nilfgaardian care te-a urmărit în trecut 
şi care vi s-a alăturat? 


— Şi din cauza asta. Zoltan, de unde vin refugiații? De cine 
fugeau? 


De nilfgaardieni sau de Veveriţe? 


— Greu de spus. Prichindeii habar n-au, femeile nu prea 
vorbesc şi se tem nu ştiu nici eu de ce. Numai să blestemi 
sau să tragi o înjurătură 


în prezenţa lor, şi se fac roşii ca tomatele... Oricum, nu 
contează. Pe drum ne-am întâlnit cu alţi fugari, tăietori de 
lemne şi am aflat din gura lor că Nilfgaardul face ravagii pe- 
aici. Vechile noastre cunoştinţe, fără 


îndoială, plutoanele din vest, de pe celălalt mal al Inei. Dar 
trebuie să 


fie pe-aici şi detaşamente din sud. De pe malul celălalt al 
Jarugăi. 


— Şi cu cine se luptă? 
— 277 — 


— E un mister. Tăietorii de lemne spuneau ceva despre o 
armată 


condusă de o anumită Regină Albă. Această regină luptă 
împotriva Negrilor. Se pare că a avansat deja până pe 
celălalt mal al Jarugăi cu oastea ei şi trece prin foc şi spadă 
ţinuturile imperiale. 


— Ce oaste o fi? 


— N-am nici cea mai mică idee, s-a scărpinat la ureche 
Zoltan. Am văzut în fiecare zi cum duduie pământul sub 
copitele cailor oamenilor înarmaţi, dar nu-i întrebăm cine 
sunt. Ne ascundem în tufişuri... 


Regis, care terminase cu braţul ars al fetei, a întrerupt 
conversaţia. 


— Bandajul trebuie schimbat în fiecare zi, i-a spus el 
piticanului. Vă 


las alifia şi tifonul, care nu se lipeşte de carnea arsă. 

— Mulţumesc, bărbierule. 

— Mâna o să i se vindece, l-a asigurat vampirul încet pe 
vrăjitor. Cu timpul, şi cicatricile vor dispărea, pielea tânără 
se reface uşor. Mai rău e cu ce se întâmplă cu capul 
nefericitei. Acolo, alifiile mele nu sunt de folos. 


Geralt tăcea. Regis şi-a şters mâna cu o cârpă. 


— Soartă sau blestem, a şoptit el, să simţi boala în sânge, 
toată 


esenţa bolii... şi să nu poată fi vindecată... 


— Aşa, a zis Zoltan. Să oblojeşti pielea este una, dar când 
mintea o ia razna, nu mai este nimic de făcut. Doar să ai 
grijă, s-o ocroteşti... 


Mulţumesc pentru ajutor, bărbierule. Te-ai înscris şi tu în 
echipa vrăjitorului? 


— Aşa a fost să fie. 


— Hmm... Zoltan şi-a mângâiat barba. Şi pe unde aveţi de 
gând s-o căutaţi pe Ciri? 


— Mergem spre est, spre Caed Dhu, la druizi. Tragem 
nădejde că ne pot ajuta... 


— Niciun ajutor de nicăieri, a tunat cu o voce sonoră, 
metalică, fata cu mâna pansată, care stătea lângă stiva de 
buşteni. Niciun ajutor de nicăieri. Numai sânge. Şi botezul 
focului. Focul curăţă. Dar şi omoară. 


Regis l-a prins de braţ pe Zoltan, care era uluit, i-a impus 
tăcere cu un gest. 


Geralt, care ştia ce înseamnă transă hipnotică, a tăcut, 
încremenit. 


— Cel care a vărsat sânge şi a băut sânge, a continuat fata, 
fără a ridica tonul, cu sânge va plăti. N-o să treacă trei zile şi 
o să moară unul după altul până o să piară toţi. O să moară 


pe capete, încet-încet... Şi în cele din urmă, când o să fie 
aruncaţi saboţii de fier şi o să se usuce 


— 278 — 


lacrimile, o să moară şi rămăşiţa care a supravieţuit. O să 
moară chiar şi ce nu moare niciodată. 


— Vorbeşte! a murmurat încetişor Regis. Spune-mi ce vezi. 


— Negură. Un turn în negură. E Turnul Rândunicii... Pe un lac 
plin de gheaţă. 


— Ce mai vezi? 
— Negură. 
— Ce simţi? 


— Durere... 


Regis n-a apucat să-i mai pună următoarea întrebare. Ea a 
clătinat din cap, a scos un răcnet sălbatic şi a înţepenit. 
Când a ridicat ochii, nu era în ei decât ceaţă. 


După întâmplarea asta, îşi amintea Geralt, plimbându-şi 
întruna degetele pe lama plină de rune, Zoltan a început să-l 
respecte pe Regis, a renunţat la tonul familiar pe care îl 
folosea la adresa bărbierului... 


Aşa cum le-a cerut Regis, nu le-au suflat niciun cuvânt 
celorlalţi despre acest fenomen ciudat. Vrăjitorul nu fusese 
prea impresionat. 


Mai asistase la transe asemănătoare şi nu credea că hipnoza 
e o predicţie, ci doar receptarea gândurilor şi sugestiilor 
subconştiente ale hipnotizatorului. Ce-i drept, în acest caz, 
nu era vorba despre hipnoză, ci doar despre o vrajă 
vampirică şi se întreba ce ar mai fi interceptat fata din 
subconştientul lui Regis, dacă transa ar fi durat mai mult. 


O jumătate de zi au mers cu piticanii şi protejaţii lor. Apoi 
Zoltan Chivay a oprit procesiunea şi l-a luat deoparte pe 
vrăjitor. 

— E timpul să ne despărţim, i-a zis sec. Tre' să luăm o 
decizie, Geralt. Mahakamul se zăreşte deja spre nord, iar 


valea duce direct în munţi. Gata cu aventurile! Ne întoarcem 
la ale noastre. Sub muntele Carbon. 


— Înţeleg. 


— Mă bucur că vrei să înţelegi. Vă doresc mult noroc, ţie şi 
alor tăi! 


O echipă ciudată, dacă pot îndrăzni să spun aşa. 


— Vor să mă ajute, a spus vrăjitorul încet. E ceva nou pentru 
mine. 


De aceea am hotărât să nu cer lămuriri. 


— Foarte bine! a vorbit Zoltan, care şi-a scos sihillul 
piticănesc, în teaca lui de lac, înfăşurată în blană de pisică. 
la-l, e-al tău. Inainte ca drumurile noastre să se despartă. 


— Zoltan... 
— 279 — 


— Nu spune nimic, doar ia-l! Noi, în munţii noştri, scăpăm de 
război, n-avem nevoie de fier. Dar o să fie plăcut să-mi 
amintesc la o bere că 


sihillul lucrat în Mahakam e pe mâini bune şi slujeşte o 
cauză nobilă. 


Că nu-i e ruşine. În ceea ce te priveşte, când o să-i loveşti cu 
lama asta pe răufăcătorii lui Ciri, trage-le cel puţin una din 
partea lui Caleb Stratton. Şi aminteşte-ţi de Zoltan Chivay şi 
de forjele piticăneşti! 


— Să fii sigur, l-a asigurat Geralt, luând sihillul şi trecându- 
şi-l peste umăr. In lumea asta mârşavă, bunătatea, 
onestitatea şi noblețea se ţin minte. 


— Da, fără doar şi poate, i-a răspuns piticanul şi şi-a îngustat 
ochii. 


De aceea nu te voi uita nici pe tine - cu maruderii din poiană 
-, nici pe Regis, cu potcoava din jar. Şi, din moment ce e 
vorba despre reciprocitate... 


A tuşit uşor, şi-a dres glasul şi a scuipat. 


— Am jefuit un negustor în Dillingen, un bogătaş care făcuse 
bani frumoşi din negoţ havecarian, a continuat. După ce şi-a 
încărcat aurul şi giuvaierurile în car, pregătindu-se să 
părăsească târgul în grabă, ne-am năpustit pe el. Şi-a apărat 
comoara ca un leu, când a strigat după 


ajutor, a luat câteva ciocane pe scăfârlie, după care a tăcut. 
Îţi aminteşti sipeţelele pe care le-am târât şi le-am cărat cu 
căruţa, iar în cele din urmă le-am îngropat lângă râul O? Ei 
bine, acelea erau bunurile furate de la havecar! O pradă pe 
care avem de gând să ne construim viitorul. 


— De ce îmi spui asta, Zoltan? 


— Pentru că, dacă nu greşesc, n-a trecut mult de când te-ai 
lăsat păcălit de aparențele înşelătoare. Ceea ce ai luat drept 
bun şi drept s-a dovedit a-ţi fi vrăjmaş şi nedemn sub o 
mască frumoasă. Eşti uşor de înşelat, vrăjitorule, pentru că 
nu vezi motivele. Dar nu vreau să te amăgesc. Aşadar, nu 
lua aceste femei şi aceşti plozi, nici pe piticanul din faţa ta 
drept oameni sinceri şi neprihăniţi. În faţa ta nu stau decât 
un hoţ, un tâlhar şi poate chiar un criminal. Căci nu-i exclus 
ca havecarul să fi dat ortul popii la marginea drumului către 
Dillingen. 


Au rămas tăcuţi mult timp, privind în depărtare, la munţii 
din nord, cufundaţi în nori. 


— Rămâi cu bine, Zoltan! a spus Geralt în cele din urmă. 
Poate că 


forţele de a căror existenţă, încetul cu încetul, încep să nu 
mă mai îndoiesc, o să facă în aşa fel încât să ne mai întâlnim 
într-o bună zi. 


Tare-aş vrea să fie-aşa! Aş vrea să ţi-o prezint pe Ciri, să te 
cunoască. 


Dar să ştii că, orice s-ar întâmpla, n-o să te uit. Rămas-bun, 
piticanule! 


— 280 — 
— Dai mâna cu mine? Cu un hoţ şi un bandit? 


— Fără şovăială. Nu mă mai las păcălit aşa de uşor ca 
înainte. Cu toate că nu văd motivele, descopăr treptat arta 
de a vedea dincolo de măşti. 


Geralt a mânuit sihillul şi a tăiat în două o molie care flutura 
pe lângăel. 


După despărţirea de Zoltan şi de ai săi, îşi aducea el aminte, 
am întâlnit un grup de ţărani rătăcind prin pădure. Unii, 
văzându-ne, au fugit de le-au scăpărat călcâiele, dar Milva a 
reuşit să-i reţină pe alţii, ameninţându-i cu arcul. Ţăranii, 
cum am aflat mai târziu, fuseseră până 


recent prizonieri ai nilfgaardienilor. Fuseseră folosiţi la 
tăierea cedrilor, dar după câteva zile un detaşament a 
atacat tabăra, i-a lichidat pe străjeri şi i-a eliberat pe 
prizonieri. Acum se întorceau la casele lor. Jaskier, hotărât să 
descopere cine erau eliberatorii misterioşi, i-a luat la 
întrebări pe fugari cu tenacitate şi cu insistenţă. 


— Soldaţii ăia, a repetat bătrânul, sunt în slujba Reginei 
Albe. li tratează pe Negri cu dispreţ! Dacă i-ai fi auzit! Au 
spus că sunt ca nişte gorile în spatele duşmanului. 

— Cum aşa? 


— Dar tocmai am zis. Gorile. 


— Gorile, la naiba! a izbucnit Jaskier fluturându-şi mâna. Of, 
oameni buni... Ce embleme, v-am întrebat, purtau soldaţii 


aia? 


— Diferite, conaşule. Mai cu seamă călăreţii. Infanteriştii 
aveau ceva cu roşu. 


Săteanul a luat un bâţ şi a desenat un romb pe nisip. 


— Diamant, s-a mirat Jaskier, priceput la heraldică. Nu crinul 
temerian, ci diamantul. Stema Riviei. Ciudat... De aici până 
la Rivia sunt două sute de kilometri. Mai mult, armatele 
Lyriei şi Riviei au fost decimate în totalitate în luptele pentru 
Dol Angra şi de la Aldersberg, iar ţara a fost cotropită de 
Nilfgaard... Nu mai înţeleg nimic! 


— Normal, i-a retezat-o vrăjitorul. Gata cu trâncăneala! La 
drum! 


— Ha! a strigat poetul, reflectând şi analizând mai departe 
informaţiile de la săteni. M-am prins! Nu sunt gorile, ci 
gherile! 


Partizani, pe urmele inamicului, v-aţi dat seama? 


— Ne-am dat, a spus Cahir, clătinând din cap. Pe scurt, 
partizanii 


— 281 — 


Nordlingeni acţionează pe aceste meleaguri. Anumite 
detaşamente, probabil formate din supraviețuitori ai 
armatelor Lyriei şi Riviei, înfrânte la jumătatea lui iulie la 
Aldersberg. Am auzit despre această 


bătălie când eram la Veveriţe. 


— Mi se pare o veste oarecum liniştitoare, a spus Jaskier, 
mândru că 


a fost primul care a descifrat enigma gorilelor. Chiar dacă 
ţăranii au confundat însemnele heraldice, putem considera 
că nu avem de-a face cu oastea Temeriei. Şi nu cred că la 
gherilele riviene a ajuns vestea că 


doi spioni au evadat recent de sub ştreangul mareşalului 
Vissegerd. 


Dacă dăm nas în nas cu partizanii, avem şansa să ne 
eschivăm. 


— Putem să tragem nădejde, a spus Geralt, calmând-o pe 
recalcitranta Babuşcă. Dar, sincer să fiu, n-aş vrea să dăm 
nas în nas. 


— Sunt compatrioţii tăi, vrăjitorule, a remarcat Regis. Doar 
eşti Geralt din Rivia? 


— Nota bene, a replicat el cu răceală. Eu însumi mi-am ales 
numele, pentru că sună bine. Un nume cu o astfel de 
adăugire le inspiră 


încredere clienţilor mei. 
— Înţeleg, a surâs vampirul. Dar de ce ai ales tocmai Rivia? 


— Am tras la sorţi dintre beţişoare cărora le-am pus câte un 
nume care mi s-au părut mai interesante. Mentorul meu în 
ale vrăjitoriei mi-a sugerat metoda. Dar nu chiar de la 
început. Abia atunci când ţineam morţiş să-mi iau numele 
Geralt Roger Eryk du Haute-Bellegarde. 


Vesemir a găsit numele ăsta caraghios, pompos şi cretin. Se 
pare că 


avea dreptate. 


Jaskier a pufnit în râs, privindu-i ostentativ pe vampir şi pe 
nilfgaardian. 


— Numele meu întreg, a reacţionat Regis, oarecum rănit de 
privirea poetului, e un nume real. Şi în concordanţă cu 
tradiţia vampirică. 


— Şi al meu, s-a grăbit să explice Cahir. Mawr e numele 
mamei mele, iar Dyffryn, al străbunicului. Şi nu este nimic 
amuzant, poetule. 


Dar pe tine, chiar aşa, pe tine cum te cheamă? Aş fi curios să 
ştiu... 


Jaskier este, bineînţeles, un pseudonim. 


— N-am dreptul să-mi folosesc numele adevărat sau să-l 
dezvălui, a răspuns enigmatic bardul, ridicându-şi nasul cu 
mândrie. Este destul de faimos. 


— Cât despre mine, s-a alăturat dintr-odată discuţiei Milva, 
după ce rămăsese mult timp posomorâtă şi tăcută, mă 
scoteau din sărite când mă strigau Maia, Mania sau Marilka. 
Când aude cineva un asemenea 


— 282 — 
nume, crede imediat că poate să mă pişte de cur. 


Se lăsa întunericul. Cocorii îşi luau zborul, iar croncănitul lor 
se domolea în depărtare. Se domolea şi vântul care adia 
dinspre munţi. 


Vrăjitorul şi-a pus sihillul în teacă. 


A fost azi-dimineaţă. În această dimineaţă. lar după-amiază 
a început balamucul. 


Ar fi trebuit să ne dăm seama mai devreme, se gândea 
vrăjitorul. 


Dar care dintre noi, în afară de Regis, să se priceapă la aşa 
ceva? Ce-i drept, toată lumea a observat că Milva a vomat 
de mai multe ori în zori. 


Dar am mai mâncat noi anumite chestii care ne-au întors 
stomacul pe dos. Şi Jaskier a dat la rațe de vreo două sau trei 
ori, iar Cahir a făcut o baligă, de s-a temut că a dat cufureala 
peste el. Când am văzut că fata se ridică şi se duce una- 
două în tufişuri, m-am gândit că putea fi la fel de bine din 
cauza vezicii urinare... 


Ce idiot am fost! 


S-ar părea că Regis şi-a dat seama care e adevărul. Dara 
tăcut. A tăcut până în clipa în care n-a mai putut să tacă. 
Când ne-am oprit să 


înnoptăm într-o colibă părăsită, Milva l-a luat în pădure şi a 
stat de vorbă cu el cam mult şi uneori cam tare. Vampirul s-a 
întors singur din pădure. A cântărit din ochi, a amestecat 
nişte plante şi ne-a chemat pe toţi în colibă. Ne-a vorbit pe 
tonul lui enervant de atotştiutor. 


— Mă adresez tuturor, a spus Regis, pentru că alcătuim o 
echipă şi avem o răspundere reciprocă. Nu schimbă nimic 
faptul că nu se află 


printre noi cel care are cea mai mare răspundere. Directă, ca 
să mă 


exprim aşa. 


— Exprimă-te mai clar, la naiba! s-a enervat Jaskier. Echipă, 
responsabilitate... Ce se întâmplă cu Milva? Ce are, la naiba? 


— Nu este o boală, a zis încetişor Cahir. 


— Cel puţin, nu în sensul strict al termenului, a confirmat 
Regis. 


Fata e însărcinată. 


Cahir a dat din cap, indicând că a ghicit. Jaskier a încremenit 
pe loc. 


Geralt a strâns din buze. 
— În ce lună? 


— A refuzat, destul de nepoliticos, să-mi dea vreo dată, 
inclusiv data ultimei menstruaţii. Dar mă cam pricep. Trebuie 
să fie în săptămâna a zecea. 


— 283 — 


— Atunci, mai las-o baltă cu apelul tău patetic la 
responsabilitate reciprocă! a spus Geralt mâhnit. Nu e vorba 
despre niciunul dintre noi. 


Dacă ai îndoieli, pot să ţi le risipesc chiar acum. Dar ai 
perfectă 


dreptate să vorbeşti despre responsabilitate comună. Ea e 
cu noi în prezent. Dintr-odată am avansat cu toţii la rolul de 
soţi şi de taţi. 


Ascultăm cu sufletul la gură ce spune doctorul. 


— Are nevoie de hrană corectă şi regulată, şi-a început 
enumerarea vampirul. Fără stres. Somn odihnitor. Şi în 
curând să renunţe la călărit. 


Au tăcut cu toţii mult timp. 


— Am înţeles, a vorbit Jaskier în cele din urmă. Avem o 
problemă, conaşilor soţi şi taţi. 


— Mai mare decât credeţi, a confirmat vampirul. Sau mai 
mică. 


Totul depinde de punctul de vedere. 
— Nu înţeleg. 
— Ar trebui, totuşi, a murmurat Cahir. 


— Mi-a cerut, a reluat Regis după un moment, să-i pregătesc 
un leac care să acţioneze puternic şi radical. Se gândeşte că 
ar fi un remediu pentru a scăpa de toate necazurile. E 
hotărâtă. 


— Il-ai dat? 
Regis a zâmbit. 
— Fără consultarea prealabilă a celorlalţi taţi? 


— Leacul pe care-l cere nu e miraculos, a spus Cahir încet. 
Am trei surori, ştiu bine despre ce vorbesc. Ea crede că, dacă 
a băut ieri decoctul, se poate întoarce mâine în şa să-şi 
continue călătoria. Da' de unde! Vreo zece zile nici gând să 
poată să stea în şa. Înainte să-i dai leacul, trebuie să-i spui, 
Regis. Şi i-l poţi da numai după ce îi găsim un pat. Un pat 
curat. 


— Înţeleg, a dat din cap Regis. Un vot pentru. Şi tu, Geralt? 
— Ce, eu? 


— Conaşii mei, a spus vampirul, fixându-i cu ochii lui negri, 
nu vă 


prefaceţi că nu înţelegeţi! 


— În Nilfgaard, a explicat Cahir, înghițind în sec şi lăsând 
capul în jos, numai femeia poate hotări în această chestiune. 
Nimeni n-are dreptul s-o influenţeze. Regis a spus că Milva e 
hotărâtă să... ia un leac. 


Din acest motiv, şi numai din acest motiv, am început să mă 
gândesc cu mâhnire în suflet la acest lucru ca la un fapt 
împlinit. Şi la consecinţele care ar rezulta de aici. Dar eu 
sunt un străin, care nu ştie... Nici măcar n-ar fi trebuit să 
vorbesc. Îmi cer iertare. 


== 204 


— Ce vrei să spui? s-a mirat trubadurul. Ne iei drept 
sălbatici, nilfgaardianule? Drept un trib primitiv, care se 
raportează la nu ştiu ce tabu şamanic? Bineînţeles, numai 
femeia poate lua o astfel de hotărâre, e dreptul ei 
inalienabil. Dacă Milva este hotărâtă să... 


— Tacă-ţi fleanca, Jaskier! a murmurat vrăjitorul. Taci, te rog 
frumos! 


— Ai altceva de gând? a ridicat tonul poetul. Vrei să-i impui 
sau... 


— Taci, la naiba, că mă scoţi din minţi! Regis, din ceea ce 
văd, iniţiezi printre noi un fel de plebiscit. Pentru ce? Tu eşti 
doctorul. 


Mijlocul pe care ţi-l cere ea... Da, prefer să folosesc cuvântul 
„mijloc”, şi nu „leac”, nu ştiu de ce nu mi se leagă cuvântul 
„leac” în acest caz... 


Numai tu poţi să-l pregăteşti şi să i-l administrezi. Şi o să i-l 
administrezi, dacă ţi-l cere din nou. N-o refuza. 


— Mijlocul este pregătit. 


Regis le-a arătat tuturor un flaconaş din sticlă închisă la 
culoare. 


— În caz că mi-l cere din nou, a continuat, n-o refuz. În caz 
că mi-l cere din nou... 


— Ei bine, atunci, despre ce este vorba? Despre 
unanimitate? 


Despre aprobarea tuturor? Asta aştepţi? 


— Ştii foarte bine despre ce este vorba, a spus vampirul. 
Simţi exact ce trebuie să faci. Dar, pentru că mă întrebi, îţi 
răspund. Da, Geralt, exact despre asta este vorba. Da, exact 
asta e de făcut. Şi nu sunt eu cel care aşteaptă. 


— Te poţi exprima mai clar? 


— Nu, Jaskier, i-a replicat vampirul. Mai clar de-atât nu pot. 
Mai ales că e inutil, nu-i aşa, Geralt? 


— Într-adevăr. 
Vrăjitorul şi-a aplecat fruntea în palmele strânse. 


— Da, la naiba, ai dreptate! a recunoscut el. Dar de cete uiţi 
la mine? 


Eu trebuie s-o fac? Nu mă pricep la asta. Nu mă descurc. 
Chiar nu sunt făcut deloc pentru rolul ăsta. Deloc, înţelegeţi? 


— Nu prea, l-a contrazis Jaskier. Nu înţelegem deloc. Cahir? 
Tu înţelegi ceva? 


Nilfgaardianul s-a uitat la Regis, apoi la Geralt. 


— Cred că da, a răspuns el încet. Cel puţin, aşa cred. 


— Aha! a clătinat din cap trubadurul. Geralt s-a prins din 
zbor, Cahir crede că înţelege. Eu sigur aş avea nevoie de 
clarificări, dar la început mi s-a spus să tac, apoi să ascult, 
căci nu-i nevoie să înţeleg. Mulţumesc 


— 285 — 


frumos! Douăzeci de ani în slujba poeziei înseamnă destul 
ca să ştiu că 


putem prinde anumite lucruri din zbor, fără să avem 
neapărat nevoie de cuvinte sau să nu le înţelegem 
niciodată. 


Vampirul a zâmbit. 


— Nu cunosc pe nimeni, i-a spus, care ar fi putut să se 
exprime atât de admirabil ca tine. 


Se întunecase de-a binelea. Vrăjitorul s-a ridicat. 


Toţi suntem datori cu o moarte, şi-a spus în sinea lui. Nu-i 
nicio scăpare. N-are rost s-o mai lungim. Trebuie. Trebuie şi 
gata. 


Milva stătea singură lângă focuşorul pe care-l aprinsese în 
pădure, în groapa făcută de un copac scos din rădăcini, 
departe de coliba tăietorului de lemne, în care înnoptau 
ceilalţi. Nu a tresărit când a auzit paşii vrăjitorului. Ca şi cum 
l-ar fi aşteptat să vină. S-a dat uşor la o parte ca să-i facă loc 
pe trunchiul căzut. 


— Ei, care-i treaba? a strigat, fără să-l aştepte să vorbească. 
Nasol, nu? 


El nu i-a răspuns. 


— Nu te-ai aşteptat, nu, când am pornit la drum? Ce te-ai 
gândit? 


Las' că-i o fată de la ţară, o toantă ciudată? Mi-ai îngăduit să 
te însoțesc. 


De vorbit cu ea pe drum despre lucruri deştepte, n-ai ce 
vorbi, bineînţeles, dar poate fi de ajutor. E sănătoasă, 
vânjoasă, ştie să tragă 


cu arcu', nu-i înţepeneşte curu'n şa şi, dacă lucrurile scapă 
de sub control, n-o să facă în pantaloni, o fi de folos. Şi s-a 
dovedit că, în loc să 


fiu de folos, sunt o piedică. O ghiulea legată de picior. Toanta 
ciudată 


de la ţară s-a transformat într-o fată naivă! 


— De ce ai vrut să mă însoţeşti? a întrebat-o încet. De ce n-ai 
rămas în Brokilon? Doar ştiai că... 


— Ştiam, l-a întrerupt brutal. Doar am trăit printre driade, iar 
ele ghicesc dintr-o privire ce se petrece cu tine, n-ai cum să 
le ascunzi nimic. Au ştiut înaintea mea chiar... Dar nu m-am 
aşteptat să mă 


doboare slăbiciunea aşa iute. M-am gândit c-o să am ocazia, 
c-o să 


găsesc nişte ciuperci sau o să beau un decoct, că n-o să-ţi 
dai seama, că 


n-o să observi... 


— Nu-i chiar aşa de simplu. 


— Ştiu. Vampiru' m-a lămurit. Am amânat prea mult, m-am 
tot gândit, am şovăit. Acum s-a complicat... 


— 286 — 
— Nu la asta m-am referit. 


— Fir-ar al naibii! a oftat ea după o clipă. M-am gândit la 
Jaskier ca la o ultimă soluţie! Pentru că am băgat de seamă 
că şi-a luat aerul ăla de viteaz şi ştie-tot, dar era cam bleg, 
cam slab, nu trăgea în ham... 


eram sigură c-o să vină o vreme când el n-o să poată merge 
mai departe şi o să se oprească... M-am gândit că, atunci 
când o să-mi fie rău, o să mă întorc cu el... şi ce să vezi? Ele 
erou, iar eu... 


Vocea i s-a stins brusc. Geralt a îmbrăţişat-o. Şi a înţeles pe 
loc că 


era gestul pe care ea îl aştepta, cel de care avea nevoie mai 
presus de orice. Austeritatea şi asprimea săgetătoarelor din 
Brokilon au dispărut ca prin farmec, rămânând doar 
blândeţea delicată şi tremurândă a unei fete necăjite. Însă 
tot ea a întrerupt tăcerea lungă. 


— Aşa mi-ai spus cândva... în Brokilon. Că o să am nevoie 
de... 


umeri. Că o să ţip noaptea, în întuneric... Eşti aici, îţi simt 
umerii, braţele cum mă înconjoară... Şi tot vreau să ţip... Ah! 
Zeilor! Zeii mei... 


De ce dârdâi? 


— N-am nimic. Amintiri. 


— Ce mă fac? 
Nu i-a răspuns. Întrebarea nu era pentru el. 


— Tăticu' mi-a arătat odată... La noi, pe malu' râului, trăieşte 
o viespe neagră care îşi depune ouăle într-o omidă vie. 
Larvele ies apoi din ouă şi mănâncă omida de vie... pe 
dinăuntru... Acum aşa ceva e în mine. Înăuntru' meu, în 
burta mea. Creşte, tot creşte întruna şi mă 


mănâncă de vie... 
— Milva... 


— Maria. Eu sunt Maria, nu Milva. Ce Zmeoaică mai sunt şi 
eu? Sunt o cloşcă cu un ou, nu o Zmeoaică... Milva se aruncă 
vitează pe câmpu' 


de luptă alături de driade, îşi smuceşte săgețile din hoiturile 
sângerânde - nu tre' pierdute săgețile bune, că-i păcat de 
ele! Şi, dacă 


mai suflă careva, tre' înjunghiat la grumaz! Milva îi 
conducea cu bună 


ştiinţă pe oamenii ăia spre soarta aia, prin trădare, iar ea 
râdea... 


Sângele lor o cheamă acum. Sângele, ca veninul viespii 
negre, o mănâncă pe Milva din interior. Maria plăteşte 
pentru Milva. 


E| tăcea. Din simplul motiv că nu ştia ce să spună. Fata s-a 
înghesuit cu forţă la pieptul lui. 


— Am dus un comando în Brokilon, a şoptit ea. În Arsură, 
prin iunie, cu o săptămână înainte de Sânziene. Ne-au 


urmărit, a fost o bătălie şi doar şapte dintre noi am reuşit să 
fugim pe cai, cinci elfi, o elfă şi cu 


— 287 — 


mine. Până la Curea să tot fie vreo jumătate de milă, da' cai 
în urma noastră, cai în faţa noastră, beznă în jur, bălți, 
mlaştini... Noaptea ne-am ascuns în răchitiş, tre' să lăsăm 
caii să se odihnească şi noi la fel.. 


Atunci elfa s-a dezbrăcat fără nicio vorbă, s-a întins... şi un 
elf a venit la ea... Am înţepenit că nu ştiam ce să fac... Să 
mă duc mai încolo, să mă 


prefac că nu văd nimic? Sângele îmi plesnea în tâmple şi 
numa' ce-o aud cum spune: „Cine ştie ce-aduce ziua de 
mâine? Cine o să treacă 


Cureaua şi cine rămâne în ţărână? En'ca minne”. O mică 
iubire. Numai aşa se poate depăşi moartea. ŞI frica. Ei se 
temeau, ea se temea şi eu mă temeam... Aşa c-am făcut şi 
eu la fel, m-am dezbrăcat şi m-am întins un pic mai departe, 
pe o pătură... Când m-a îmbrăţişat primul, am strâns din 
dinţi, că nu eram pregătită, eram îngrozită şi uscată... 


Dar el a fost isteţ, că de, era elf, la figură arăta ca un tânăr... 
Isteţ... 


Sensibil... Mirosea a muşchi, a iarbă şi a trandafiri... La al 
doilea, m-am aruncat eu în braţele lui... Cu plăcere... O mică 
iubire. Numa” naiba ştie câtă iubire a fost acolo, câtă frică, 
da' cre' că era mai mult frică, de-asta sunt sigură! Pen' că 
dragostea a fost falsă, bună, da' falsă oricum, ca la jocurile 
din iarmaroc, ca la teatru, dacă actorii sunt înzestrați, nu 
mai deosebim ce e adevărat de ce e fals. Da' a fost frică. 
Chiar a fost. 


Geralt tăcea. 


— Oricum, n-am reuşit să depăşim moartea. În zori, i-au ucis 
pe doi înainte să ajungem pe malu' Curelei. Dintre cei trei 
supraviețuitori, n-am mai văzut de-atunci pe niciunul 
niciodată în faţa ochilor. Mămica mea îmi spunea că o fată 
ştie întotdeauna al cui rod îl poartă în pântece... Da' eu nu 
ştiu. Nici măcar numele elfilor ălora nu le-am ştiut, păi, cum 
să le ştiu? Spune-mi, cum? 


E| tăcea. A lăsat braţele să vorbească pentru el. 


— Şi, la urma urmei, la ce bun să ştiu? Vampiru' îmi 
pregăteşte îndată un leac. Tre' să mă laşi pe undeva, într-un 
sat... Nu, nu spune nimic, taci! Ştiu cum eşti tu. Nici iapa ta 
nărăvaşă n-ai abandona-o, n-ai schimba-o cu alta, chiar dacă 
o tot ameninţi întruna. Nu eşti din cei care părăsesc. Da' 
acum trebuie. După ce iau leacu', n-o să mai pot să 


călăresc o vreme. Da' să ştii că, de cum o să mă simt mai 
bine, numaidecât vin după voi. Pen' că vreau s-o găseşti pe 
Ciri aia a ta, vrăjitorule. Cu ajutoru' meu ai s-o găseşti şi ai s- 
o salvezi. 


— De aceea ai venit cu mine, a spus el frecându-şi fruntea. 
De aceea. 


Ea şi-a plecat capul. 


— De aceea ai mers cu mine, a repetat el. Ca să mă ajuţi să 
salvez un 


— 288 — 
copil străin. Voiai să plăteşti. Să-ţi plăteşti datoria pe care, 


încă de-atunci, din momentul plecării, ai avut de gând s-o 
contractezi... Un copil străin pentru cel propriu. lar eu ţi-am 


făgăduit că te ajut când ai nevoie. Milva, n-am cum să te- 
ajut. Crede-mă, n-am cum. 


De data asta, ea tăcea. El nu putea, simţea că nu are voie. 


— Acolo, în Brokilon, mi-am luat asupra mea o îndatorire şi 
am jurat că mă voi achita de ea. Nechibzuit. Neghiob. M-ai 
ajutat când am avut mare nevoie. Nu-i chip să mă achit de 
datorie. Nu pot achita ceva ce nu are preţ. Unii spun că 
fiecare, absolut fiecare lucru de pe lumea asta, are un preţ. 
Nu este adevărat. Sunt lucruri care nu au preţ, care sunt 
nepreţuite. Sunt uşor de recunoscut prin faptul că, odată 
pierdute, rămân pierdute pentru totdeauna. Eu însumi am 
pierdut multe astfel de lucruri. De aceea astăzi n-am cum să 
te ajut. 


— Tocmai m-ai ajutat, a răspuns ea foarte calm. Nici măcar 
nu ştii cât m-ai ajutat. Acum, pleacă, te rog! Lasă-mă 
singură! Du-te, vrăjitorule! Pleacă până nu-mi strici lumea 
de tot. 


Când au pornit iar la drum în zori, Milva mergea înainte, 
liniştită şi zâmbitoare. lar când Jaskier, care venea în urma 
ei, a început să 


zdrăngănească coardele lăutei, i-a ţinut isonul fluierând. 


Geralt şi Regis închideau marşul. La un moment dat, 
vampirul s-a uitat la vrăjitor, a zâmbit, a dat din cap cu 
recunoştinţă şi admiraţie. 


Fără un cuvânt. Apoi şi-a scos din traista cu remedii un 
flaconaş de sticlă. 


Vrăjitorul tăcea. 


Când s-au oprit să adape caii, Geralt l-a luat deoparte pe 
Regis. 


— Schimbare de plan, l-a anunţat sec. Nu mai mergem prin 
Ysgith. 


Vampirul a tăcut o clipă, sfredelindu-l cu ochii săi negri. 


— Dacă n-aş fi ştiut că, a vorbit el în cele din urmă, ca 
vrăjitor, nu te temi decât de adevăratele primejdii, aş fi 
crezut că-ţi faci griji în legătură cu discuţiile absurde. 


— Însă ştii. Aşadar gândeşte logic! 


— Într-adevăr. Aş dori totuşi să-ţi atrag atenţia la două 
lucruri. În primul rând, starea actuală a Milvei nu e nici o 
boală, nici o infirmitate. 


Trebuie să aibă grijă de ea, dar e perfect sănătoasă şi în 
formă. Aş 


spune chiar că în cea mai bună formă. Hormonii... 


— la mai lasă tonul ăsta superior, de mentor! l-a întrerupt 
Geralt. 


— 289 — 
Începe să mă calce pe nervi. 


— Asta în primul rând, a reluat Regis. Vorbeam despre două 
lucruri. 


lată care e al doilea: când Milva o să devină conştientă de 
îngrijorarea ta, când o să înţeleagă că tremuri pentru ea şi te 
porţi cu ea cum te porţi cu un ou, o să-şi iasă din pepeni. 
Asta o s-o streseze, ceea ce, în starea ei, este complet 


contraindicat. Geralt, nu vreau să fac pe mentorul. Încerc 
doar să fiu raţional. 


El nu i-a replicat. 


— Există şi un al treilea lucru, a adăugat Regis, sfredelindu-l 
în continuare cu privirea. Nu ne împing să trecem prin Ysgith 
nici entuziasmul, nici setea de aventură, ci nevoia. Armatele 
au împânzit munţii şi trebuie să ajungem la druizii din Caed 
Dhu. Am înţeles că nu suferă amânare. Că pentru tine 
contează foarte mult să obţii informaţii cât mai rapid ca să 
ajungi la Ciri, s-o salvezi. 


— Contează, a privit într-o parte Geralt. Contează foarte 
mult. Vreau s-o salvez pe Ciri şi s-o iau cu mine. Nu demult 
aş fi adăugat: cu orice preţ. Dar nu. Nu mai este cazul. Acel 
preţ nu-l plătesc, acel risc nu mi-l asum. Nu vom trece prin 
Ysgith. 


— Ai alternativă? 


— Celălalt mal al Jarugăi. Vom merge pe râu în amonte, 
lăsând mlaştinile departe. Apoi traversăm înapoi Jaruga 
când ajungem pe culmea Caed Dhu. Dacă o să fie prea greu, 
doar noi doi o să ne vedem cu druizii. Eu o să trec râul înot, 
iar tu o să zbori ca un liliac. Ce te uiţi aşa la mine? Povestea 
cu râul care ar fi un obstacol în calea vampirilor e un mit, o 
superstiție. Sau poate mă înşel eu? 


— Nu, nu te înşeli. Dar nu pot zbura decăt în timpul lunii 
pline. 


— Mai sunt numai două săptămâni. Când ajungem la locul 
cu pricina, o să fie lună plină. 


— Geralt, i s-a adresat vampirul fără a-şi lua ochii de la el, 
eşti ciudat. Ca să fim lămuriţi, n-o spun în sens peiorativ... Ei 


bine, fie! 


Renunţăm la Ysgithul prea primejdios pentru femeile aflate 
într-o stare mai delicată. Trecem pe celălalt mal al Jarugăi 
care, crezi tu, este mai sigur. 


— Ştiu să evaluez gradul de risc. 
— Nu mă îndoiesc. 


— Nicio vorbă Milvei sau celorlalţi. Dacă pun întrebări, e o 
parte din planul nostru. 


— Negreşit. Ar fi bine să căutăm o barcă mai întâi. 
— 290 — 


N-au căutat mult, iar ceea ce au descoperit le-a depăşit chiar 
toate aşteptările. N-au pus mâna pe o barcă, ci pe un bac. 
Ascuns în sălcii, bine mascat de ramuri şi tulpini de stuf, l-a 
dat de gol funia care îl lega de malul stâng. L-au găsit chiar 
şi pe cârmaci. O zbughea în tufişuri când a văzut că se 
apropiau, dar Milva l-a descoperit şi l-a scos de guler din 
ascunziş, l-a dat la iveală şi pe ajutorul său, voinic, lat în 
umeri şi cu faţă de nătăfleţ. Cârmaciul tremura din toate 
încheieturile de frică, iar ochii i se roteau ca o pereche de 
şoareci care se rostogolesc într-un hambar gol. 


— Pe malul celălalt? a gemut când a auzit ce aşteptau de la 
el. 


Pentru nimic în lume! Acolo este pământu' nilfgaardian şi 
acuma-i război! Dacă pun laba pe mine, mă atârnă pe stâlp! 
Nu vă trec! 


Omorâţi-mă, dacă vreţi, da' nu vă trec! 


— Chiar putem să te omorâm, l-a ameninţat Milva, 
strângându-şi buzele, chiar acuma te omorâm. Mai scoate tu 
o vorbă din fleanca aia o dată, şi-o să vezi că nu glumesc! 


— Războiul cu siguranţă nu împiedică contrabanda, nu-i aşa, 
omule bun? l-a fulgerat cu privirea vampirul pe cârmaci. La 
asta serveşte bacul tău ascuns cu dibăcie de pontoanele 
regale şi nilfgaardiene, n-am dreptate? la dă-i drumul, 
împinge-l în apă! 


— E cel mai înţelept, a adăugat Cahir, mângâindu-şi 
mânerul spadei. 


Dacă mai stai mult pe gânduri, trecem noi singuri, fără tine, 
iar bacul o să rămână pe celălalt mal. Ca să ţi-l recuperezi, 
va trebui să înoţi ca o broască. Aşa că mai bine ne duci pe 
noi şi te întorci. O oră de frică şi după aceea uiţi. 


— Da' dac-o mai faci mult pe catâru', l-a zgâlţâit din nou 
Milva, o să 


te-nvăţăm minte, de nu ne uiţi pân' la iarnă! 


În faţa acestor argumente serioase, care nu lăsau loc de 
întors, bacul a fost pregătit şi întreaga companie s-a instalat 
de îndată pe el. Unii cai, mai ales Babuşca, s-au împotrivit, 
n-au vrut să se îmbarce, dar cârmaciul şi ajutorul său 
nătăfleţ le-a mânat cu bețe, pari şi bice. 


Îndemânarea cu care au acţionat dovedea că nu era pentru 
prima dată 


când transportau cai furaţi peste Jaruga. Tontul lat în umeri a 
întors roata care propulsa bacul şi a început traversarea. 


Când s-au văzut plutind pe apă şi au simţit adierea vântului, 
atmosfera s-a mai relaxat. Traversarea Jarugăi marca o nouă 


etapă, un pas important, care indica un progres în călătorie. 
In faţa lor se 


— 291 — 


întindea ţărmul nilfgaardian, limita, hotarul. Cu toţii s-au 
însufleţit dintr-odată, inclusiv ajutorul nătăfleţ al 
cârmaciului, care a început să 


fluiere o melodie cretină. Şi Geralt simţea o euforie ciudată, 
ca şi cum ar fi aşteptat-o pe Ciri să iasă din mijlocul arinilor 
şi să strige de fericire că-l vede. 


Dar, în locul ei, a strigat cârmaciul. Şi nu părea deloc un 
strigăt de bucurie. 


— Zei! Suntem pierduţi! 


Geralt s-a întors în direcţia indicată şi a înjurat. Printre arinii 
de pe malul înalt sclipeau armurile şi tropăiau copitele cailor. 
Într-o clipită, debarcaderul de pe malul stâng a fost invadat 
de călăreţi. 


— Negrii! a strigat cârmaciul, albindu-se şi eliberând roata. 
Nilfgaardienii! Moartea! Salvaţi-ne, zei milostivi! 


— Ţine caii, Jaskier! a murmurat Milva, încercând să-şi 
scoată cu o singură mână arcul de la şa. Ţine caii! 


— Nu sunt imperialii, a spus Cahir. Nu mi se pare... 


Vocea i-a fost acoperită de zgomotul călăreţilor care 
invadaseră 


digul şi de răcnetele cârmaciului. Stimulat de urletele 
stăpânului său, ajutorul nătăfleţ a înşfăcat un topor, şi-a luat 
avânt şi l-a aruncat pe funie. Cârmaciul l-a ajutat cu un alt 


topor. Călăreţii au observat şi au urlat şi mai tare. Unii au 
sărit în apă, au apucat funia. Alţii s-au aruncat să înoate spre 
bac. 


— Lăsaţi funia! a exclamat Jaskier. Nu e Nilfgaardul! N-o 
tăiaţi... 


Era deja prea târziu. Funia tăiată s-a scufundat în apă, bacul 
s-a întors uşor şi a început să coboare pe râu. Călăreţii de pe 
țărm făceau un vacarm teribil. 


— Jaskier are dreptate, a zis Cahir mânios. Nu sunt 
imperiali... Sunt pe ţărmul nilfgaardian, dar nu sunt 
nilfgaardieni. 


— Sigur că nu! a exclamat Jaskier. Recunosc emblemele! 
Vulturul şi diamantul! Insemnele Lyriei! Sunt Iyrienii de 
gherilă! Hei! Oameni buni... 


— Ascunde-te, idiotule! 


Ca întotdeauna, în loc să asculte avertismentele, poetul voia 
să ştie ce se petrece. Săgeţile şuierau în aer. Unele s-au 
înfipt în marginea bacului, altele au zburat mai sus şi au 
ajuns în apă. Două se îndreptau direct spre Jaskier, dar 
vrăjitorul avea deja spada în mână, a sărit în sus, a dat 
repede câteva lovituri şi le-a deviat pe amândouă. 


— Pe Marele Soare! a strigat Cahir. Le-a deturnat... A 
deturnat două 


— 292 — 
săgeți! Incredibil! N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea... 


— Şi nici n-o să mai vezi! Este prima dată în viaţa mea când 
am reuşit să deviez două deodată! Ascunde-te! 


Dar, văzând că curentul împinge bacul direct spre mal, 
soldaţii din apropierea debarcaderului au încetat focul. Apa 
se înspuma în jurul picioarelor cailor împinşi în râu. 
Debarcaderul se umplea de alţi călăreţi. Erau cel puţin două 
sute. 


— Ajutor! a strigat cârmaciul. Puneţi mâna pe vâsle, 
conaşilor nobili! Ne duce la țărm! 


Au înţeles imediat şi, din fericire, erau destule vâsle la bord. 
În timp ce Regis şi Jaskier ţineau caii, Milva, Cahir şi Geralt 
susțineau eforturile cârmaciului şi ale acolitului său nătăfleţ. 
Împins de cele cinci vâsle, bacul s-a întors şi a pornit mai 
iute, alunecând pe curentul din mijlocul apei. Soldaţii de pe 
țărm au început să urle şi să-şi întindă arcurile din nou, 
câteva săgeți au şuierat iarăşi, unul dintre cai s-a încovoiat 
sălbatic. Târât de curentul mai puternic, bacul se mişca rapid 
şi se îndepărta din ce în ce mai mult de țărm, de şuieratul 
săgeţilor. 


Pluteau de-acum prin mijlocul râului, alunecau. Bacul se 
întorsese ca un rahat într-o gaură. Caii fornăiau şi nechezau 
trăgându-i pe Jaskier şi pe vampir, care îi ţineau de frâie cu 
fermitate. Călăreţii de pe mal vociferau, ameninţându-i cu 
pumnii. Dintr-odată, Geralt a văzut printre ei un cavaler pe 
un cal alb, care flutura o spadă şi dădea ordine. 


O clipă mai târziu, cavalcada s-a retras în pădure şi a 
coborât la galop pe coasta versantului înalt. Armurile 
străluceau prin stufărişul de pe mal. 


— Se ţin de capu' nostru, a strigat cârmaciul. Şi-au dat 
seama că, după cotu' ăla, curentu' o să ne ducă înapoi la 
mal... Ţineţi vâslele la îndemână, conaşilor! Când suntem 
împinşi spre malu' drept, tre' s-ajutăm bacu', să depăşim 
curentu' şi să sărim pe mal... Altminteri, vai ş-amar de noi... 


Navigau în timp ce se întorceau din când în când, pluteau în 
derivă 


spre malul drept, cu stânci înalte şi abrupte, presărate cu 
pini contorsionaţi. Malul stâng, de care se îndepărtau, a 
devenit plat, avansând în râu cu o renie semicirculară, 
nisipoasă. Călăreţii au ajuns în galop pe renie şi, 
entuziasmați, au intrat în apă. În faţa reniei era un cordon de 
nisip, dincolo de care apa le ajungea cailor până la burtă, iar 
călăreţii pătrunseseră destul de departe în râu. 


— Suntem la cheremu' săgeţilor lor, a apreciat Milva 
posomorâtă. 


— 293 — 
Ascundeţi-vă! 


Săgeţile au şuierat din nou, unele bocănind în bordul 
bacului. Dar curentul ducea rapid bacul spre o cotitură 
strânsă a malului drept. 


— Acuma la vâsle! a strigat cârmaciul. Rapid, tre' să 
debarcăm, altminteri repezişurile o să ne ducă mai departe! 


Uşor de zis, greu de făcut. Curentul era năvalnic, apa era 
adâncă, iar bacul era mare, greoi şi neputincios. La început 
nu a reacţionat deloc la eforturile lor, dar în cele din urmă 
vâslele au ajuns mai uşor la fund. 


Părea că izbutesc când Milva şi-a aruncat brusc vâsla şi, fără 
niciun cuvânt, a arătat spre malul drept. 


— De data asta... Cahir şi-a şters sudoarea de pe frunte. De 
data asta, e Nilfgaardul, ce mai la deal, la vale. 


Geralt îi văzuse şi el. Călăreţii care au apărut brusc pe malul 
drept aveau mantale negre şi verzi, armăsarii aveau ochelari 
de cal. Erau cel puţin o sută. 


— Am dat de naiba de data asta... a strigat cârmaciul. Oh, 
mămicuţa mea, ăştia-s Negrii! 


— La vâsle! a răcnit vrăjitorul. La vâsle, împotriva 
curentului! 


Ţinem cât mai departe de mal! 


Încă o dată, uşor de spus, greu de făcut. Curentul spre malul 
drept era puternic, împingea bacul direct spre cotul malului, 
sub coasta dinspre care se auzea deja hărmălaia 
nilfgaardienilor. După o clipă, încremenit cu mâna pe vâslă, 
Geralt s-a uitat în sus, a văzut crengile brazilor deasupra 
capului. O săgeată trasă din vârful coastei se înfipsese în 
platforma bacului, aproape vertical, la doi paşi de el. Altă 


săgeată, destinată lui Cahir, a fost retezată cu spada de 
Geralt, din zbor. 


Milva, Cahir, cârmaciul şi ajutorul lui încercau acum să 
împingă cu vâslele nu în jos, ci spre mal, spre coasta 
abruptă. Geralt a aruncat spada, a luat vâsla şi le-a sărit în 
ajutor, bacul plutind iar în derivă. Însă 


erau în continuare primejdios de aproape de malul drept, iar 
călăreţii îi urmăreau de-a lungul malului. Înainte să scape, 
coasta se terminase, iar pe malul plat, acoperit cu stufărişuri 
năvăliseră nilfgaardienii. Zeci de săgeți şuierau în aer. 


— Ascundeţi-vă! 


Brusc, ajutorul cârmaciului a început să tuşească ciudat, şi-a 
aruncat vâsla în apă. Geralt a observat vârful însângerat şi 


patru țoli din arborele săgeţii ieşind din spatele acestuia. 
Roibul lui Cahir a cadrat, a nechezat de durere, şi-a scuturat 
grumazul străpuns de săgeată şi a 


— 294 — 


sărit peste bord, după ce l-a lovit pe Jaskier. Ceilalţi cai s-au 
împleticit şi s-au răsturnat unul peste altul, iar bacul trepida 
sub copitele lor. 


— Ţineţi caii! a urlat vampirul. Ţine... 


S-a oprit brusc, a fost aruncat cu spatele pe marginea 
bacului, s-a aşezat şi şi-a aplecat capul. O săgeată cu pene 
negre i-a ieşit din piept. 


A văzut şi Milva. A urlat înfuriată, apoi a apucat arcul şi şi-a 
vărsat la picioare săgețile din tolbă. S-a apucat să tragă. 
Foarte repede. Săgeată 


după săgeată. Niciuna nu rata ţinta. 


Pe țărm s-a iscat agitaţie, nilfgaardienii s-au retras în pădure, 
lăsându-şi în stufăriş morţii şi răniții care ţipau. Ascunşi în 
desişuri, au continuat să tragă, dar săgețile lor abia atingeau 
bacul tras de curentul tare spre mijlocul râului. Distanţa era 
prea mare pentru ca săgețile nilfgaardian să ajungă la ţintă. 
Dar nu şi pentru arcul Milvei. 


Printre nilfgaardieni a apărut ca din senin un ofiţer cu o 
manta neagră şi un coif pe care fluturau pene de corb. A 
strigat, şi-a agitat buzduganul, a arătat spre aval. Milva şi-a 
depărtat picioarele, şi-a tras coarda spre gură, măsurând-o o 
clipă. Săgeata a ţâşnit în aer, ofiţerul a fost aruncat în spate 
din şa şi s-a prăbuşit în braţele soldaţilor care l-au ţinut. 
Milva şi-a întins din nou arcul, a dat drumul corzii. Unul 
dintre soldaţii care-l sprijineau pe ofiţerul nilfgaardienilor a 


răcnit sfâşietor şi a căzut de pe cal. Ceilalţi au dispărut în 
pădure. 


— Câtă măiestrie! a apreciat Regis liniştit, în spatele 
umerilor vrăjitorului. Dar ar trebui să puneţi mâna pe vâsle. 


Suntem încă prea aproape de țărm şi suntem atraşi de 
vârtejuri. 


Săgetătoarea şi Geralt s-au întors. 
— Eşti în viaţă? au întrebat într-un glas. 


— Ce-aţi crezut - vampirul le-a arătat săgeata cu pene negre 
—, că- 


mi vine mie de hac un simplu băț? 


Nu era vreme pentru uimire. Bacul se învârtea din nou, 
aruncat de curent şi plutea în derivă. Dar în cotul râului a 
reapărut dintr-odată 


plaja cu cordonul de nisip şi malul era înnegrit de 
nilfgaardieni. Unii au intrat în apă, ajustându-şi arcurile. Toţi, 
inclusiv Jaskier, s-au repezit la vâsle. Curând vâslele nu mai 


atingeau fundul, curentul transportase bacul spre mijlocul 
râului. 


— E bine, a şoptit Milva, aruncându-şi văsla, de-acum nu ne 
mai ajung... 


— Unul a înaintat în nisip, a spus Jaskier. Îşi întinde arcul! să 
ne-ascundem! 


— 295 — 
— Nu izbuteşte, a răspuns Milva cu răceală. 


Săgeata a plonjat în apă, la doi stânjeni de prova bacului. 


— Mai trage o dată! a strigat trubadurul, aruncându-şi 
privirea peste bord. Atenţie! 


— Nu izbuteşte, a repetat Milva, potrivindu-şi protecţia la 
încheietura stângă. Arcu' nu-i rău, da' el îi bun de arcaş cum 
îi un cur de capră bun de corn de vânătoare. Se înfierbântă. 
După fiecare săgeată dârdâie şi se scutură ca o muiere cu un 
melc între buci. Ţine caii, să nu care cumva să mă răstoarne! 


De data asta nilfgaardianul a tras prea sus, săgeata a zburat 
peste bac. Milva s-a ridicat, şi-a depărtat picioarele, a ridicat 
arcul, a tras repede coarda pe obraz şi a eliberat-o uşor, fără 
să-şi schimbe poziţia nici măcar un centimetru. Ca şi cum ar 
fi fost lovit de fulger, nilfgaardianul a plonjat în apă şi a luat- 
o la vale cu curentul. Mantaua lui neagră s-a umflat ca un 
balon. 


— Aşa se face, a spus Milva, lăsând arcul în jos. Da' e prea 
târziu pentru el să mai bage la cap. 


— Ceilalţi ne urmăresc, a arătat Cahir spre malul drept. ŞI 
pun rămăşag că nu se lasă cu una, cu două. Nu după ce 
Milva le-a săgetat un ofiţer. Cursul râului are vârtejuri, la 
următorul cot curentul o să ne ducă din nou la malul lor. Ei 
ştiu şi o să ne aştepte... 


— Am dat de altă belea acum, a strigat cârmaciul, în timp ce 
îngenunchea ca să-şi arunce ajutorul mort în apă. Curentu' 
ne împinge direct spre malu' drept... Pe toţi zeii! Suntem 
prinşi între două focuri... 


Şi totu' din cauza voastră, conaşilor! Să cadă sângele ăsta 
pe capu' 


vostru... 


— Tacă-ţi fleanca şi pune mâna pe vâslă! 


Pe malul stâng, întins, acum mai apropiat, mişunau călăreţii 
identificaţi de Jaskier ca fiind partizani lyrieni. Ţipau şi 
dădeau din mâini. Geralt a observat printre ei un călăreț pe 
un cal alb. Nu era sigur, dar i se părea că era o femeie. O 
femeie cu păr blond, în armură, dar fără coif. 


Strigătele de pe malul stâng se înteţeau. Zăngănitul fierului 
suna tot mai clar în urechi. 


— Se luptă, a comentat Cahir. la uitaţi-vă! Soldaţii imperiali 
ies din pădure. Din calea lor fugeau nordlingenii. Acum sunt 
prinşi în capcană. 


— Singura ieşire din capcană, a zis Geralt şi a scuipat în apă, 
ar fi fost bacul. Au vrut, mi se pare, să-şi salveze regina şi 
bătrânii, 


— 296 — 


transportându-i pe celălalt mal. lar noi le-am furat bacul... Şi 
nu prea ne iubesc acum, nu ne iubesc deloc... 


— Ba artrebui, a spus Jaskier. Bacul n-ar fi salvat pe nimeni! 
l-ar fi dus direct în ghearele nilfgaardienilor de pe malul 
drept. Şi noi ocolim malul drept. Am putea face un pact cu 
Lyrienii, dar Negrii o să ne omoare fără să mai stea la 
discuţii... 


— Curentu' o să ne conducă din ce în ce mai repede, a 
anticipat Milva, scuipând şi ea în apă şi uitându-se cum se 
depărtează saliva. Şi o să ne ţină în mijlocu' râului. Să ne 
pupe-n cur şi unii, şi alţii! Pantele sunt line, malurile sunt 
plate şi acoperite de sălcii. Plutim în jos, pe Jaruga, n-o să ne 
prindă. O să-şi piardă răbdarea în curând. 


— Rahat! a exclamat cârmaciul. În faţa noastră e Bastionu' 
Roşu... E 


un pod acolo! Şi un debarcader! Bacu' o să rămână blocat... 
Dacă ne depăşesc, o să ne aştepte... 


— Nordlingenii nu ne depăşesc - din pupă Regis a arătat 
spre malul stâng -, ei au necazurile lor. 


Într-adevăr, pe malul drept izbucnise o bătălie sângeroasă. 
Miezul bătăliei era ascuns de pădure şi prefigurat doar de 
strigătele de război, dar în multe locuri călăreţii negri şi cei 
colorați se luptau cu spadele în apele de lângă mal, unde 
cadavrele căzute erau îndepărtate de curentul Jarugăi. 
Tumultul şi zăngănitul spadelor s-au oprit, bacul plutea 
maiestuos, deşi destul de repede, în aval. 


Navigau prin mijlocul Jarugăi, iar pe malurile năpădite de 
vegetaţie nu se mai vedeau bărbaţi înarmaţi, nu se mai 
auzea nici cel mai mic ecou al potenţialilor urmăriţi. Geralt 
începea să spere că totul se va sfârşi cu bine, când au văzut 
în faţă un pod de lemn care lega cele două 


maluri. Sub el se strecura râul printre ostroave şi insule, pe 
cea mai întinsă dintre ele fiind aşezat unul dintre pilonii 
podului. Pe malul drept era amenajat un gater - se vedeau 
stive de buşteni, trunchiuri de copaci şi grămezi de lemne 
de foc. 


— Nu-i prea adânc, a oftat cârmaciul. Numa” prin mijloc se 
poate trece, prin dreapta insulei. Curentu' ne poartă exact 
acolo, da” ţineţi văslele la îndemână, poate avem nevoie de 
ele, dacă ne împotmolim... 


— Pe podul ăla, a mormăit Cahir, punându-şi mâna streaşină 
la ochi, sunt soldaţi. Pe pod şi pe debarcader... 


Cu toţii i-au văzut pe soldaţi. Şi cu toţii au observat că 
hoardele călăreţilor, în mantale negre şi verzi au ieşit din 


pădurea din spatele debarcaderului şi s-au năpustit asupra 
lor. Erau deja atât de aproape, 


— 297 — 
că li se auzeau urletele războinice. 


— Nilfgaardul, a spus sec Cahir. Ei ne urmăresc. Soldaţii de 
pe debarcader sunt nordlingeni... 


— La vâsle! a exclamat cârmaciul. Cât se luptă între ei, s-ar 
putea s-avem norocu' să trecem. 


Dar norocul nu le-a surâs. Erau deja foarte aproape de pod 
când acesta a început brusc să trepideze sub greutatea 
soldaţilor care alergau. Cei din urmă purtau tunici albe, 
împodobite cu un romb roşu. 


Cei mai mulţi aveau arbalete, pe care acum le sprijineau de 
balustradă, îndreptându-le spre bacul care se apropia de 
pod. 


— Nu trageţi, pe credinţa mea! a strigat Jaskier din toţi 
rărunchii! 


Nu trageţi! Suntem de-ai voştri! 
Soldaţii nu l-au auzit. Sau n-au vrut să-l audă. 


Salvele de arbalete au avut consecinţe tragice. Dintre 
oameni, a fost lovit doar cârmaciul, când încă vâslea. 
Proiectilul l-a străpuns dintr-o parte în alta. Cahir, Milva şi 
Regis s-au ascuns la timp, în spatele bordului bacului. Geralt 
şi-a apucat spada şi a respins din nou un proiectil, dar 
arbaletele erau prea numeroase. Printr-un miracol 
inexplicabil, Jaskier, care ţipa întruna, dând din mâini, n-a 
fost atins. 


Însă ploaia proiectilelor a provocat daune foarte mari în 
rândul cailor. 


Străpuns de trei săgeți, surul s-a prăbuşit în genunchi. 
Murgul Milvei a căzut peste armăsarul lui Regis. Babuşcă, 
atinsă la greabăn, s-a cabrat şi a sărit peste bord. 


— Nu trageeeeţi! a strigat Jaskier cu speranţă. Suntem de-ai 
voştri! 


De data aceasta, l-au auzit. 


Bacul împins de curent s-a împotmolit cu un scrâşnet într-un 
banc de nisip şi nu s-a mai clintit. Au sărit cu toţii de pe bac 
direct pe insulă 


sau în apă, având grijă să evite copitele cailor care se 
zvârcoleau de durere. Milva a părăsit vasul ultima, mişcările 
devenindu-i dintr-odată 


lente. O fi fost atinsă de vreun proiectil, a crezut vrăjitorul, 
văzând că s-a deplasat cu stângăcie pe lângă bordul bacului 
şi s-a prăbuşit nemişcată pe nisip. S-a grăbit spre ea, dar 
vampirul a fost mai rapid. 


— Am simţit că mi s-a rupt ceva pe dinăuntru, a spus fata cu 
o voce foarte stinsă... şi foarte artificială. 


Apoi şi-a pus mâna spre perineu. Geralt a observat că cracul 
pantalonilor din lână se înnegreşte de sânge. 


— Toarnă-mi-l pe mâini! 
Regis i-a dat un flaconaş scos din traistă. 
— 298 — 


— Ce-i? 


— Avort spontan. Dă-mi un cuţit! Trebuie să-i tai hainele. ŞI 
du-te! 


— Nu, a spus Milva. Vreau să stea lângă mine. 

O lacrimă i-a alunecat pe obraz. 

Podul de deasupra lor duduia de bocancii soldaţilor. 
— Geralt! a strigat Jaskier. 


Vrăjitorul, văzând ce-i făcea vampirul Milvei, a întors capul 
jenat. A văzut soldaţii în tunici albe avansând cu viteză 
maximă de-a lungul podului. De pe malul drept, dinspre 
debarcader, se auzea în continuare vacarm. 


— Ei fug, a răsuflat uşurat Jaskier, trăgându-l de mânecă pe 
vrăjitor şi încleştându-i mâna pe braţ. Nilfgaardienii sunt 
deja pe debarcaderul din dreapta! Incă se mai luptă acolo, 
dar majoritatea soldaţilor pleacă 

pe malul stâng! Ai auzit? Şi noi trebuie să fugim! 


— Nu putem, i-a răspuns el. Milva are un avort spontan. Nu 
va putea să meargă. 


Jaskier a înjurat scârbos. 


— Aşa că va trebui să o cărăm, a continuat el. E singura 
şansă... 


— Nu, nu e singura, l-a contrazis Cahir. Geralt, hai pe pod! 
— Pentru ce? 


— Ca să-i reținem pe fugari. Dacă nordlingenii ţin partea 
dreaptă a podului destul, am putea să scăpăm prin stânga. 


— Cum vrei să-i reţii pe fugari? 

— Am mai condus trupe. Urcaţi pe stâlp şi săriţi pe pod! 
Odată ajuns acolo, Cahir a demonstrat de îndată că ştie să 
controleze panica din rândul trupelor. 

— Încotro, câini laşi? Încotro, bitangi? a strigat, însoţindu-şi 
cuvintele cu lovituri care îi izbeau pe fugari în balustrada 
podului. 


Staţi! Staţi că v-arăt eu vouă, nemernicilor! 


Unii dintre fugari se opreau, derutaţi de strigătele lui Cahir şi 
de strălucirile spadei pe care o flutura pitoresc. Alţii încercau 
să se furişeze prin spatele lui. Dar Geralt şi-a scos spada şi s- 
a alăturat spectacolului. 


— Încotro? a exclamat el, apucându-l cu forţă pe unul dintre 
soldaţi. 


Încotro? Stai aşa! Stânga-mprejur! 


— Nilfgaardul, conaşilor! a strigat soldatul. E măcel acolo! 
Lăsaţi-ne! 


— Laşilor! striga Jaskier, alăturându-li-se pe pod, cu o voce 
pe care Geralt n-o mai auzise niciodată. Laşi mârşavi! Inimi 
de iepure! Daţi bir 

— 299 — 


cu fugiţii ca să vă salvaţi pielea? Ca să trăiţi restul zilelor în 
ruşine, laşilor? 


— Sunt prea puternici, conaşule! Nu facem faţă! 


— Sutaşul a fost ucis, a strigat altul. Decurionii sunt praf! 
Vine moartea! 


— Capul sus! 


— Camarazii voştri, a strigat Cahir, fluturându-şi spada în 
toate direcţiile, continuă să lupte pe debarcader şi pe dig! N- 
au renunţat la luptă! Ruşine celor care nu le sar în ajutor! 
După mine! 


— Jaskier, i-a şoptit vrăjitorul, du-te pe insulă! Trebuie să 
încercaţi, tu şi cu Regis, s-o transportaţi cumva pe Milva pe 
malul stâng. Ce mai stai? 


— După mine, flăcăi! i-a îndemnat Cahir rotindu-şi spada. 
După 


mine, toţi cei care credeţi în zei! La debarcader! Luptăm! 
Biruim! 


Cam o duzină de soldaţi şi-au fluturat braţele şi au ţipat, 
vocile lor diferite dezvăluind cât de hotărât e fiecare. Altă 
duzină, dintre cei care fugiseră deja, s-a întors cu coada-ntre 
picioare şi li s-a alăturat trupelor adunate pe pod. Trupele în 
fruntea cărora se aflau vrăjitorul şi nilfgaardianul. 


Trupele s-ar fi putut îndrepta spre debarcader, dar mantalele 
călăreţilor inamici înnegriseră brusc digul. Nilfgaardienii şi- 
au croit drum prin apărarea adversarilor şi s-au grăbit pe 
podul pe ale cărui scânduri tropăiau caii. Unii dintre soldaţii 
pe care Geralt şi Cahir reuşiseră să-i reţină au luat-o din nou 
la fugă, alţii rămăseseră 


nehotărâţi. Cahir a înjurat. În nilfgaardiană. Dar nimeni, cu 
excepţia vrăjitorului, nu i-a acordat atenţie. 


— Trebuie să terminăm ce am început! a strigat Geralt, 
ţinându-şi spada în mână. Să mergem la ei! Trebuie să ne 
încurajăm trupele să 


lupte. 


— Geralt! s-a oprit Cahir, privindu-l nesigur. Vrei să... să-i 
omor pe-ai mei? Nu pot... 


— Fir-ar al naibii de război! a mormăit vrăjitorul, scrâşnind 
din dinţi. Dar e vorba de Milva. Ni te-ai alăturat nouă. 
Aşadar, hotărăşte-te! 


Vii cu mine sau lupţi de partea celor în mantale negre? 
Repede! 


— Merg cu tine. 


Şi uite-aşa un vrăjitor şi aliatul său nilfgaardian au strigat 
sălbatic, şi-au învârtit spadele şi au sărit întruna, doi 
tovarăşi, doi prieteni, doi camarazi în asaltul unor inamici 
comuni, într-o luptă inegală. Şi acesta 


— 300 — 


a fost botezul focului. Botezul luptei comune, al furiei, al 
nebuniei şi al morţii. Mergeau la moarte, ei, cei doi camarazi. 
Aşa credeau. N-aveau de unde să ştie că nu vor muri în acea 
Zi, chiar pe podul aruncat peste Jaruga. Nu aveau de unde să 
ştie că altă moarte le era hărăzită. 


Altundeva şi altcândva. 


Nilfgaardienii purtau pe mâneci broderii de argint în formă 
de scorpioni. Cahir a doborât doi cu loviturile spadei sale 
lungi. Geralt a mai secerat doi cu sihillul de la Zoltan. Apoi a 
sărit peste balustrada podului şi, în alergare, îi ataca pe 


ceilalţi. Era vrăjitor; păstrarea echilibrului era floare la 
ureche pentru el, dar performanţa acrobatică 


i-a surprins şi i-a descumpănit pe atacatorii nilfgaardieni. ŞI 
au pierit, surprinşi şi descumpăniţi de loviturile armei 
piticâneşti, cu tăiş 


formidabil, care intra în armuri ca în brânză. Sângele 
împroşca panourile şi pilonii podului. 


Observând superioritatea tehnică a conducătorilor lor, 
trupele deja consistente aflate pe pod au scos o exclamaţie, 
un vuiet care a demonstrat că le-a revenit moralul şi li s-a 
revigorat spiritul războinic. 


Apoi fugarii până nu demult panicaţi s-au năpustit ca nişte 
lupi flămânzi asupra nilfgaardienilor, i-au retezat cu 
topoarele şi spadele, i-au străpuns cu lăncile, i-au lovit cu 
bâtele şi halebardele. S-au desprins balustradele, caii au 
zburat în râu cu tot cu călăreţii lor în mantale negre. Trupele 
s-au grăbit mugind spre dig, împingându-i pe Geralt şi pe 
Cahir, căpeteniile ad-hoc, nelăsându-i să facă ce voiau să 
facă. Şi voiau să se retragă discret, ca să se întoarcă la Milva 
şi să coboare pe malul stâng. 


Lupta continua pe debarcader. Nilfgaardienii i-au încercuit 
pe pod pe soldaţii care nu fugiseră, iar aceştia se apărau cu 
înverşunare în spatele baricadelor din trunchiuri de pin şi de 
cedru. Văzând că sosesc întăriri, oamenii care se apărau au 
strigat cu bucurie. Dar s-a dovedit a fi un pic prematur. 
Batalionul de întărire i-a împins şi i-a aruncat pe 
nilfgaardienii de pe pod, iar acum s-au lansat pe dig 
contraatacuri spre flancurile cavaleriei. Dacă nu ar fi fost pe 
dig baricadele şi stivele de buşteni, care împiedicau atât 
fuga, cât şi avântul cavaleriei, infanteria ar fi fost spulberată 


într-o clipită. La adăpostul stivelor de buşteni, soldaţii s-au 
angajat într-o luptă aprigă. 


Pentru Geralt, era ceva ce nu mai văzuse, o formă de luptă 
cu totul nouă. Nu mai era vorba despre scrimă sau 
mobilitatea picioarelor, ci despre o luptă haotică şi pararea 
neîntreruptă a atacurilor violente din 


— 301 — 


toate direcţiile. Cu toate acestea, a beneficiat mai departe 
de privilegiile conferite de titlul de căpetenie oarecum 
uzurpat - soldaţii s-au mobilizat în jurul lui, l-au acoperit din 
laterale, i-au apărat spatele, i-au eliberat faţa, i-au făcut loc 
să lovească şi să ucidă. Dar tumultul creştea tot mai mult. 
Vrăjitorul şi armata lui s-au luptat umăr la umăr cu apărătorii 
baricadei, în mare parte piticani mercenari, însângeraţi şi 
obosiţi. S-au luptat în inelul încercuirii. 


Apoi a venit focul. 


Pe o parte a baricadei dintre debarcader şi pod se afla un 
morman enorm de crengi şi rădăcini de pin, un obstacol de 
netrecut pentru cai şi infanterişti. Mormanul era acum 
cuprins de vâlvătăi - cineva aruncase peste el o torţă 
aprinsă. Apărătorii s-au retras, împinşi de căldură şi de fum. 
Copleşiţi, orbiţi, încurcându-se unul pe altul, au început să 
cadă sub loviturile atacatorilor nilfgaardieni. 


Cahir a salvat situaţia. Având experienţă de luptă, n-a 
permis oştii adunate în jurul lui să înconjoare baricada. Se 
desprinsese de grupul lui Geralt, dar acum se întorcea. Îşi 
făcuse rost chiar şi de un cal cu un caparason negru, iar 
acum ataca pe flancuri, lovind cu spada în jur. În spatele lui, 
ţipând ca nebunii, halebardierii şi lăncierii în caftane cu 
diamantul roşu se aruncau în gol. 


Geralt şi-a împreunat degetele şi a făcut Semnul Aard 
deasupra mormanului în flăcări. Fiind lipsit săptămâni la 
rând de elixirurile lui vrăjitoreşti, nu se aştepta la cine ştie 
ce efecte. Dar s-a înşelat. 


Mormanul a explodat şi s-a împrăştiat, răspândind scântei în 
toate părţile. 


— După mine! a strigat el, înfigându-şi spada în tâmpla unui 
nilfgaardian care se ridicase de după baricadă. După mine! 
Prin foc! 


Şi au pornit, lansând sulițe în mormanul încă în flăcări, 
îndemnând caii nilfgaardieni cu beţele pe care le ţineau cu 
mâinile goale! Botezul focul, s-a gândit vrăjitorul, împărțind 
lovituri în stânga şi-n dreapta ca un nebun. Trebuia să trec 
prin foc pentru Ciri. Şi trec prin focul unei bătălii care nu mă 
priveşte deloc. Pe care nu o înţeleg deloc. Focul care ar fi 
trebuit să mă curețe mi-a ars doar părul şi faţa. 


Sângele care l-a împroşcat s-a prelins şi s-a evaporat. 

— Du-te înainte! Cahir! Pentru mine! 

— Geralt! 

Cahir a smucit un alt nilfgaardian din şaua lui şi i-a zis: 

— Pe pod! Pe pod cu toţii! Să întărim apărarea... 

— 302 — 

Nu şi-a terminat îndemnul, pentru că un călăreț îmbrăcat în 


negru, fără coif s-a repezit spre el neputincios, cu pletele 
sângerânde în vânt. 


Cahir a parat lovitura unei spade lungi, dar abia mai stătea 
pe calul care se cabra. Nilfgaardianul s-a aplecat ca să-l 
trântească la pământ. 


Dar n-a făcut-o, s-a oprit. Pe banderola de pe braţ îi strălucea 
un scorpion argintiu. 


— Cahir! a strigat el, uimit. Cahir aep Ceallach! 
— Morteisen... 


În glasul lui Cahir, trântit la pământ, era tot atâta 
stupefacţie. 


Mercenarul pitican care fugea alături de Geralt, cu dubletul 
lui alb, pârlit şi parţial ars, cu diamantul roşu, n-avea vreme 
să se mire de nimeni. Şi-a înfipt sulița cu sete în burta 
nilfgaardianului, apoi l-a împins cu arborele, doborându-l pe 
călăreț din şa. Altcineva a sărit, l-a apăsat cu ciubota pe 
mantaua neagră, şi-a aruncat vârful suliţei direct în 
grumazul inamicului. Nilfgaardianul s-a zbătut, a vărsat 
sânge, a arat nisipul cu pintenii. 


În acelaşi moment, ceva foarte greu l-a lovit pe vrăjitor în 
spate. 


Genunchii i s-au îndoit. A căzut, auzind un uriaş urlet de 
triumf. Vedea călăreţii în haine negre dispărând în pădure. 
Auzea podul care duduia sub copitele cavaleriei venite de 
pe malul stâng, purtând stindardul cu un vultur înconjurat 
de diamante roşii. 


Şi astfel s-a încheiat pentru Geralt marea luptă de pe podul 
de peste Jaruga, căreia cronicile care vor veni, e de la sine 
înţeles, nu-i vor acorda nici cea mai mică atenţie. 


— Nu-ţi face griji, stăpâne! îl liniştea felcerul, ascultându-l 
pe vrăjitor şi masându-i spatele. Podul este distrus. Nu ne 
mai ameninţă 


niciun atac de pe malul celălalt. Camarazii şi femeia sunt, de 
asemenea, în siguranţă. E nevasta dumitale? 


— Nu. 


— Ah! Mă gândeam eu... Este groaznic, jupâne, când le 
prinde războiul pe femeile gravide... 


— Taci, nicio vorbă despre asta! Ale cui sunt steagurile? 


— Deci nu ştii pentru cine ai luptat? Ciudat, ciudat... E 
armata Lyriei. 


Vezi dumneata, vulturul negru lyrian şi diamantele roşii 
riviene. Ei bine, am terminat. E doar o vânătaie. O să te 
doară puţin spatele, în partea de jos, dar nu-i nimic. O să-ţi 
revii. 

— Mulţumesc. 

— 303 — 

— Eu trebuie să-ţi mulţumesc. Dacă n-ai fi apărat podul, 
nilfgaardienii ne-ar fi căsăpit până la ultimul, n-am fi avut 


timp să 


fugim din calea lor. Ne-ai salvat regina! Rămăi cu bine, 
jupâne! Mă duc, mă aşteaptă alţi răniţi. 


— Mulţumesc. 


Geralt stătea la poalele digului, obosit, răvăşit, resemnat. 
Singur. 


Cahir dispăruse pe undeva. Printre pilonii podului devastat 
curgea Jaruga verde-aurie, strălucind în lumina razelor 
soarelui la asfinţit. 


Şi-a ridicat capul, auzind paşi, zăngănit de potcoave şi 
scrâşnete de cuirase. 


— El este, Maiestatea Voastră. Îngăduiţi-mi să vă ajut. 
— Lasă! 


Geralt şi-a ridicat privirea. În faţa lui stătea o femeie în 
armură, cu păr foarte deschis la culoare, aproape la fel ca al 
lui. A înţeles că, în realitate, părul acela nu era blond, ci 
cenuşiu, deşi chipul ei nu purta niciun semn de bătrâneţe. 
Avea trăsături de femeie matură, bineînţeles, dar nu 
bătrână. 


Femeia ţinea la gură o batistă cu dantelă. Era pătată de 
sânge. 


— Ridică-te, conaşule! a murmurat unul dintre cavalerii de 
lângă 


regină. Şi dă onorul! lat-o pe regină! 


Vrăjitorul s-a ridicat şi s-a înclinat, învingând durerea de 
şale. 


— Tumneata ai apărat potul? 
— Poftim? 


Femeia şi-a luat batista de la gură şi a scuipat sânge. Câteva 
picături roşii i-au stropit plastronul ornat. 


— Maiestatea Sa Meve, regina Lyriei şi a Riviei, a spus 
cavalerul în mantie purpurie, împodobită cu broderii de aur, 


de lângă femeie, întreabă dacă tu eşti cel care a apărat cu 
atâta vitejie podul peste Jaruga. 


— Păi, aşa a fost să fie. 
— Hi, hi! 


Regina a încercat să râdă, dar nuii-a prea ieşit. A făcut o 
grimasă, a blestemat urât, deşi neclar, apoi a scuipat din 
nou. Inainte ca ea să 


închidă gura, Geralt i-a observat rana oribilă şi a văzut că îi 
lipseau mai mulţi dinţi. Privirea lui nu i-a scăpat reginei. 


— Oh, ta! a spus ea în spatele batistei, privindu-l în ochi. Un 
nenorocit m-a lofit chiar în faţă. O nimica toată! 


— Regina Meve, a declarat cu emfază cavalerul în mantie 
purpurie, 


=304= 


a luptat pe front, în linia-ntâi, ca un bărbat, ca un cavaler, 
împotriva forţelor dominante ale nilfgaardienilor! Rana este 
dureroasă, dar nu şi dezonorantă! lar voi aţi salvat-o şi pe 
ea, şi corpurile noastre de armată. De când au pus mâna pe 
bac nişte trădători şi şi l-au însuşit, singura noastră şansă 
era podul. lar voi l-aţi apărat eroic... 


— Aşunge, Odo! Cum te cheamă, eroule? 
— Pe mine? 
— Desigur, pe dumneata. 


Cavalerul în purpuriu l-a privit cu asprime. 


— Ce-i cu dumneata? Eşti rănit? Învineţit? Ai păţit ceva la 
cap? 


— Nu. 


— Atunci, răspunde când te întreabă regina! Vezi bine că e 
rănită la gură şi îi e greu să vorbească! 


— Înceteasă, Odo! 
Purpuriul s-a înclinat, apoi s-a uitat la Geralt. 
— Cum te cheamă? 


la lasă! se gândea el. Sunt sătul până peste cap de toate 
astea. M-am săturat de minciuni. 


— Geralt. 

— Geralt de unde? 

— De nicăieri. 

— Simplu? Nu eşti cafaler? 


Meve a scuipat din nou salivă amestecată cu sânge pe 
nisipul de la picioare. 


— Poftim? Nu, nu, nu sunt cavaler, Maiestatea Voastră. 
Meve şi-a scos spada. 
— Înjenuncheasă! 


Vrăjitorul s-a supus, nedumerit, continuând să se întrebe ce 
se întâmplă. Se gândea la Milva şi la drumul pe care-l 
alesese pentru ea ca să ocolească primejdiosul Ysgith. 


Regina s-a întors spre purpuriu. 
— Citeşte formula! Eu nu pot, n-am tinsi. 


— „Pentru curajul incredibil de care a dat dovadă în timpul 
unei bătălii pentru o cauză justă”, a recitat solemn cavalerul, 
„pentru cinstea, virtutea şi fidelitatea faţă de Coroană, eu, 
Meve, prin harul zeilor regină a Lyriei şi a Riviei, prin 
puterea, dreptul şi privilegiul pe care mi le conferă, te ridic 
la rangul de cavaler. Să slujeşti cu credinţă! 


Primeşte această lovitură, una care nu doare!” 
— 305 — 


Geralt a simţit greutatea spadei pe umăr. S-a uitat la ochii 
verzi ai reginei. Meve a scuipat cheaguri de sânge, şi-a 
ascuns faţa în batistă şi, prin dantelă, i-a făcut cu ochiul. 


Purpuriul s-a apropiat de suverană şi i-a şoptit ceva la 
ureche. 


Vrăjitorul a auzit cuvintele „titlu”, „diamante riviene”, 
„stindarde” şi 


„onoare”. 
— Forbesc, a aprobat Meve, dând din cap. 


Pe măsură ce durerea i se potolea, vorbea din ce în ce mai 
clar, trecându-şi limba peste gingiile lipsite de unii dinţi. 


— Tu ai apărat potul cu soldaţii tin Rivia, viteasule Şeralt te 
nicăieri. 


Aşa a fost să fie, ha, ha! Ei bine, aşa a fost să fie, să-ţi dau un 
titlu nobiliar: Geralt din Rivia. 


— Înclină-te, conaşule cavaler! i-a şoptit Purpuriul printre 
dinţi. 


Cavalerul pe nume Geralt din Rivia s-a aplecat adânc pentru 
ca regina Meve, suverana lui, să nu-i vadă zâmbetul, 
zâmbetul amar, pe care nu şi-l putea stăpâni. 


— 306 —