Andrzej-Sapkowski-The-Witcher-2-Sabia-destinului

ANDRZEJ SAPKOW SKI 
SERIA WITCHER 

2. SABIA DESTINULUI 
LIMITELE POSIBILULUI 
| 


— Nu mai iese el de acolo cât e lumea şi pământul, ascultați 
aici la mine, le-a spus bubosul, dând din cap cu convingere. 
E-un ceas şi un sfert de când a intrat. Hai după 


el. 


Târgoveţii, pitiţi printre dărâmături, priveau tăcuţi crăpătura 
neagră căscată în ruine, la intrarea în lumea subterană. Un 
grăsan cu ilic galben şi-a mutat greutatea de pe un picior pe 
altul, şi-a dres glasul şi şi-a scos şapca ponosită. 


— Un bob zăbavă, a spus el, ştergându-şi broboanele de 
sudoare din sprâncenele cu fire răzlețe. 


— Ce zăbavă? a pufnit bubosul. Acolo, în hrubă, îşi face 
veacul basiliscul, doar nu ţi-ai pierdut minţile, primarule? 


Cine se-ncumetă să intre acolo îi putrezesc ciolanele. N-au 
pierit destui? Ce să mai zăbovim? 


— Păi, cum ne-am învoit? i-a spus ezitant grăsanul. 


— Cu unul viu te-ai învoit, primarule, a intervenit tovarăşul 
bubosului, un uriaş având dinainte un şorţ de măcelar, din 
piele. lar acum e mort de-a binelea, e limpede ca bună ziua. 
Se vedea de la o poştă cum o căuta cu lumânarea, ca şi 
ceilalţi dinaintea lui. Şi nici măcar nu şi-a luat o oglindă cu 


el, doar spada. Şi fără oglindă n-are cum să-i facă felul 
basiliscului, e la mintea cocoşului. 


— Las” că barem îţi cruţi gologanii, primarule, a adăugat 
bubosul. Că nu mai ai cui să-i plăteşti pentru basilisc. Poţi să 


te duci acasă liniştit. Luăm noi calul şi desagii vânătorului, c- 
ar fi păcat de ei. 


— Chiar aşa, a spus măcelarul. Bidiviu-i vânjos, iar desagii-s 
burduşiţi. la să aruncăm noi un ochi, să vedem ce-i în ei. 


— Cum aşa? Ce faci acolo? 

— Taci, primarule, vorbeşti şi tu ca să te afli-n treabă, l-a 
= 5 

avertizat bubosul. 

— Bidiviul e vânjos, a repetat măcelarul. 

— Lasă calul în pace, drăguță. 


Măcelarul s-a întors alene spre străinul care se ivise printr-o 
crăpătură din zidul din spatele mulţimii adunate în jurul 
intrării în grotă. 


Străinul avea părul şaten, creţ şi foarte des şi purta un 
surtuc cafeniu peste un caftan căptuşit şi cizme înalte de 
călărie. Şi nicio armă... 


— la mâna de pe cal, a repetat el zâmbind maliţios. Păi, cum 
vine asta? Calul altuia, desagii altuia, avutul altuia, iar 
dumneata să-ţi arunci ochiul dumitale puchinos, să-ţi bagi 
laba dumitale slinoasă? Da' se poate aşa ceva? 


Bubosului i-a alunecat agale mâna pe grumazul armăsarului 
şi s-a iţit câtre măcelar. Acesta a dat din cap afirmativ şi a 


făcut un semn către mulţimea din care au răsărit doi tineri 
voinici, tunşi scurt. Amândoi aveau câte o bâtă de felul celor 
cu care sunt năucite animalele în abator. 


— Da' cine-oi fi dumneata, l-a interpelat bubosul fără să- 


şi desprindă mâna de grumazul calului, ca să-ţi dai cu 
părerea despre ce se poate şi ce nu se poate? 


— Asta nu-i treaba dumitale, drăguță. 
— Arme n-ai asupra dumitale. 


— E drept, i-a zâmbit străinul şi mai maliţios. N-am asupra 
mea. 


— Asta-i foarte rău, a zis bubosul scoţându-şi mâna din 
buzunarul de la piept, împreună cu un cuţit lung. Este foarte 
rău că nu le ai asupra dumitale. 


Măcelarul şi-a tras, de asemenea, cuțitul lung cât o sabie de 
abordare. Cei doi voinici au făcut un pas înainte, ridicându-şi 
bâtele. 


— N-am de ce să le am asupra mea, i-a replicat străinul fără 
să se clintească din loc. Armele mele mă urmează 


peste tot. 

De după ruine au ţâşnit, călcând cu pas sigur şi apăsat, două 
fetişcane. Mulțimea s-a despărţit de îndată, s-a dat îndărăt şi 
s-a împrăştiat. 


Fetişcanele zâmbeau, le străluceau dinţii şi le scânteiau 


SERI - ai 


ochii de la cozile cărora şerpuiau spre urechi panglici late 
tatuate. Muşchii le săltau jucăuşi pe coapsele puternice, 
vizibile pe sub blana de râs din jurul şoldurilor şi pe umerii 
rotunzi, goi mai sus de mănuşile din plasă de zale. De după 


umerii acoperiţi, de asemenea, cu zale din oţel, se zăreau 
mânerele săbiilor. 


Cătinel şi cu băgare de seamă, bubosul s-a lăsat pe vine şi a 
pus cuțitul pe pământ. 


Dinspre crăpătura din ruine s-a auzit un zornăit de pietre, un 
scrâşnet, iar apoi s-au ivit din beznă mâinile sprijinite de 
coama crestată a zidului. După mâini, şi-au făcut apariţia 
încetul cu încetul un cap cu plete dalbe, pudrate cu praf de 
cărămidă, un chip alb ca varul, mânerul unei spade, răsărite 
deasupra umărului. S-a stârnit rumoare în mulţime. 


Cel cu plete dalbe s-a arcuit, scoțând la iveală din crăpătură 
un trup bizar, murdar de praf şi pătat de sânge. 


Târând creatura de coada lungă de şopârlă, a trântit-o fără 


niciun cuvânt la picioarele grăsanului. Primarul s-a tras 
înapoi, s-a împiedicat de o bucată de moloz, s-a holbat la 
ciocul curbat, la aripile membranoase, la ghearele în formă 


de seceră şi la acele labe acoperite cu solzi. La fălcile 
încleştate, odinioară carmin, acum de un roşu murdar. La 
ochii sticloşi, înfundaţi în orbite. 


— lată basiliscul, a proclamat cel cu plete dalbe, scuturându- 
şi pantalonii de praf. Aşa cum ne-am învoit. 


Rogu-vă, cele două sute de lintare care mi se cuvin. Să nu 
cumva să fie false. Pe verificate, să nu spuneţi că nu v-am 
spus. 


Cu mâinile tremurânde, primarul a scos o tăşcuţă. Cel cu 
plete dalbe s-a uitat în jur pentru o clipă, şi-a oprit privirea 
pe bubosul la picioarele căruia zăcea cuțitul. Şi-a aţintit 
ochii asupra bărbatului cu surtuc cafeniu şi asupra 
fetişcanelor cu blănuri de râs. 


— Ca de obicei, a spus el, înşfăcând tăşcuţa din mâinile 
fremătânde ale primarului. Eu îmi pun pielea-n saramură 


pentru voi pentru două parale chioare şi când colo, voi ce 
faceţi? Vă băgaţi nasul în lucrurile mele. Nu-i chip să vă 


schimbaţi apucăturile, naiba să vă ia. 
== 


— N-am pus mâna pe ele, a mormăit măcelarul, făcând un 
pas îndărăt. Cei cu bâtele s-au topit în mulţime. Nu ne-am 
atins de ele, conaşule. 


— Mă bucur, a zâmbit cel cu plete dalbe. La vederea acelui 
zâmbet, înflorit pe faţa lividă ca pe o rană deschisă, 
mulţimea a început să se risipească de îndată. lar pentru 
asta, bădie, nici de dumneata n-o să se atingă nimeni. Du-te 
în pace. Dar du-te-n graba mare. 


Aflat în spatele său, bubosul a dat să se retragă şi el. 


Coşurile de pe chipul său, devenit dintr-odată vânăt, arătau 
oribil. 


— Hei, ia stai niţel, i s-a adresat omul în surtuc cafeniu. Ai 
uitat ceva. 


— Ce... conaşule? 


— Ai îndreptat cuțitul spre mine. 


Fata mai înaltă şi-a depărtat brusc picioarele şi s-a răsucit 
din şolduri. Sabia ivită ca prin farmec a şuierat fulgerător în 
aer. Căpăţâna bubosului a zburat în sus, descriind un arc şi a 
căzut în crăpătura căscată în ruine. Trupul s-a prăbuşit 
ţeapăn şi greoi, ca un trunchi retezat, într-o grămadă de 
cărămizi sparte. Mulțimea a exclamat într-un glas. Cealaltă 


fată, cu mâna pe mânerul sabiei, s-a întors abil ca să-i 
acopere spatele. Nu mai era nevoie. Mulțimea, poticnindu-se 
şi căzând în moloz, fugea mâncând pământul spre târg. 


În frunte făcea salturi impresionante primarul, cot la cot cu 
măcelarul uriaş. 


— Nemaipomenită lovitură, a comentat glacial cel cu plete 
dalbe, ducându-şi mâna în mănuşă neagră streaşină 


la ochi. Nemaipomenită lovitură de sabie zerrikană. Mă 


înclin în faţa măiestriei şi a frumuseţii unor războinice libere. 
Sunt Geralt de Rivia. 


— lar eu, arătă străinul spre emblema de pe pieptul 
surtucului său cafeniu, reprezentând trei păsări negre 
aliniate în mijlocul unui câmp auriu, sunt Borch, numit şi Trei 
Găi. Şi ele sunt fetele mele de nădejde, Tea şi Vea. Le spun 
pe numele astea, altfel ţi s-ar împletici limba-n gură 


dacă ai încerca să le pronunţi numele lor de fapt şi de drept. 
Şi, aşa cum pe bună dreptate ţi-ai dat seama, sunt 


== 
din Zerrikania. 


— Datorită lor cred că mai am calul şi desagii. vă 


mulţumesc, războinicelor. Îţi mulţumesc şi dumitale, nobile 
Borch. 


— Trei Găi. Ei, lasă, ce nobil! Ce treabă te reţine în târguşorul 
ăsta, Geralt de Rivia? 


— Nicio treabă. 
— Ei, aşa mai vii de-acasă. Am o propunere pentru tine. 


Nu departe de aici, la răscrucea cu drumul spre portul râului, 
este un han. Se numeşte „La Dragonul Grijuliu”. Au bucate 
fără de pereche. Mă duc acolo pentru masă şi casă. 


Tare mult m-aş bucura dacă ai vrea să mă însoţeşti. 


— Borch, a zis cel cu plete dalbe, întorcându-se dinspre cal 
şi uitându-se în ochii strălucitori ai străinului, vreau să 


fiu sigur că nu s-a strecurat vreo neînțelegere: sunt vânător. 


— Mi-am dat seama. Şi ai spus-o de parcă ai fi vrut să-mi dai 
de veste: „Sunt lepros.” 


— Unii, a spus Geralt încet, ar vrea mai degrabă să se afle în 
preajma unui lepros decât a unui vânător. 


— lar alţii, a râs Trei Găi, ar vrea mai degrabă să fie în 
preajma oilor decât a femeilor. Ei bine, îmi pare rău pentru 
ei, şi pentru unii, şi pentru alţii. Imi reînnoiesc propunerea. 
Geralt şi-a scos mănuşa şi i-a strâns mâna întinsă spre el. 
— Încuviinţez şi mă bucur că te-am cunoscut. 


— Atunci, hai la drum, că mi-e o foame de lup. 


Hangiul a şters masa din scândură aspră cu o cârpă, s-a 
înclinat şi a zâmbit. li lipseau doi dinţi din faţă. 


— Da... Trei Găi s-a uitat pentru un moment la tavanul 
afumat şi la zbenguiala păianjenilor care îl împânzeau. Mai 
întâi... nişte bere. Şi ca să nu vii de două ori, un butoiaş 


întreg. lar la bere... Ce-ar merge, drăguță? 

— Brânză? s-a hazardat hangiul. 

— Nu, şi-a încreţit fruntea Borch. Brânza o lăsăm la urmă. 
La bere am avea poftă de ceva acru şi iute. 

— Cum doriţi. Hangiul a zâmbit şi mai larg. Cei doi dinţi 
=: 9 — 


din faţă nu erau singurii care-i lipseau. Anghile cu usturoi în 
ulei de măsline şi oţet sau păstăi verzi marinate cu ardei... 


— În regulă. Şi una, şi alta. Şi pe urmă supă, din aia de care 
am mai mâncat aici, în care plutesc felurite scoici, peşti şi 
alte gozuri delicioase. 

— Supa luntraşului? 

— Întocmai. Şi după aceea, friptură de berbec cu ceapă. 

Şi apoi niscaiva duzini de raci. Aruncă-n oală fenicul din 
belşug. Şi apoi brânză de oaie şi salată. Şi pe urmă-om mai 
vedea noi. 


— Vă servesc. Pentru fiecare, adică patru porţii? 


Zerrikanca mai înaltă a negat scuturând din cap şi s-a 
plesnit demonstrativ peste talia strânsă într-o cămaşă 


mulată de in. 
— Vai, am uitat. Trei Găi i-a făcut cu ochiul lui Geralt. 


Fetele ţin la siluetă. Gospodarule, berbecul să fie doar 
pentru noi doi. Hai, adă-ne berea numaidecât, împreună cu 
anghilele. Cu celelalte mai stai niţel, să nu se răcească. 


Doar n-am venit aici să ne punem burta la cale, ci să mai 
stăm la taclale. 


— Am înţeles, s-a înclinat din nou hangiul. 


— Precauţia e un lucru important în meseria ta. Dă-mi mâna, 
drăguță. 


Monedele de aur zornăiau. lar hangiului i s-a lărgit zâmbetul 
până la limitele posibilului. 


— Asta nu-i arvuna, l-a anunţat Trei Găi. E ceva în plus. 
Şi-acum fugi la bucătărie, omule bun. 


În odaie era cald. Geralt şi-a scos cingătoarea, şi-a dat jos 
caftanul, apoi şi-a suflecat mânecile. 


— Văd că nu duci lipsă de parale, a observat el. Trăieşti din 
renta de cavaler? 


— În oarecare măsură, a zâmbit Trei Găi, fără a intra în 
amănunte. 


N-a durat mult şi au ajuns anghilele şi un butoiaş de-un 
sfert. 


Zerrikancele, fără să bea prea multă bere, erau din cale- 
afară de vesele. Işi tot şopteau ceva. Vea, cea mai înaltă, a 
pufnit din senin într-un râs gutural. 


— 10 — 


— Fetele vorbesc în graiul comun? a întrebat Geralt în 
şoaptă, privindu-le cu coada ochiului. 


— Destul de rău. Dar nu sunt prea vorbăreţe. Ceea ce e 
destul de bine. Cum ţi se pare supa, Geralt? 


— Mmm. 

— Hai să bem. 

— Mmm. 

— Geralt - Trei Găi a lăsat jos lingura şi a sughiţat cu 
demnitate -, să ne întoarcem pentru un moment la ce 
vorbeam pe drum. Din câte am înţeles eu, vânătorule, 


cutreieri lumea de la un capăt la altul şi, dacă-ţi iese un 
monstru în cale, îi vii de hac. Şi capeţi parale pentru asta. 


Asta-i slujba de vânător? 
— Cam aşa ceva. 
— Şi ce se întâmplă dacă eşti chemat anume într-un loc? 


Pentru, să zicem, o comandă specială. Atunci cum faci, te 
duci şi izbuteşti? 


— Depinde de cine mă cheamă şi pentru ce. 
— Şi pentru cât de mult? 


— Fără doar şi poate, a ridicat din umeri vânătorul. Toate au 
un preţ şi fiecare vrea să trăiască, aşa cum ar spune o 
prietenă a mea, vrăjitoare. 


— Destul de selectivă abordarea şi foarte practică, aş 


spune. Şi totuşi, la bază stă o idee importantă, Geralt. 


Conflictul dintre Forţele Ordinii şi cele ale Haosului, cum 
obişnuia să spună un prieten al meu, vrăjitor. Îmi închipuiam 
că îndeplineşti o misiune apărând norodul împotriva Răului, 
întotdeauna şi pretutindeni. Fără 


discriminare. Aveai un loc de sine stătător de o parte a 
palisadei. 


— Forţele Ordinii, Forţele Haosului. Ce vorbe sforăitoare, 
Borch. Ţii morţiş să mă plasezi de o parte a palisadei într-un 
conflict care, după cum se vede, este veşnic, a început cu 
mult înainte de venirea noastră pe lume şi va continua încă 


multă vreme după ce nu vom mai fi. În ce parte se află 


fierarul care potcoveşte caii? Dar hangiul nostru care tocmai 
ne aduce carnea de berbec în tipsie? După tine, cum se 
stabileşte limita dintre Haos şi Ordine? 


SEE, în a 


— Nespus de simplu. Trei Găi l-a pironit cu privirea. Tot ceea 
ce reprezintă Haosul este o ameninţare, este de partea 
agresivă. Ordinea, în schimb, este de partea ameninţată, 
care are nevoie de apărare. Care are nevoie de apărători. Hai 
să bem. Şi să atacăm berbecul. 


— Haide. 


Având grijă de siluetă, zerrikancele au luat o pauză de la 
mâncat, pe care au umplut-o cu băutul berii într-un ritm 
uluitor. Vea, aplecată peste umărul tovarăşei sale, i-a 
murmurat ceva măturând masa cu cozile sale împletite. 


Tea, cea mai scundă dintre ele, a început să râdă cu hohote, 
clipind vesel din pleoapele tatuate. 


— Da, a continuat Borch rozând un os. Să reluăm 
conversaţia, dacă vrei. Bag de seamă că nu-ţi pică bine să 


fii plasat de partea uneia dintre Forțe. Tu vrei doar să-ţi faci 
treaba. 


— Aşa-i. 


— Dar din faţa conflictului dintre Haos şi Ordine nu-i chip de 
scăpare. Te-ai asemuit tu cu fierarul, dar n-ai cu el nici în 
clin, nici în mânecă. Te-am văzut în acţiune. Să intri într-o 
crăpătură între dărâmături şi să scoţi un basilisc răpus. 


Drăguţă, este o mare diferenţă între potcovirea cailor şi 
uciderea unui basilisc. Ai spus că, dacă-ţi convine simbria, 
alergi într-un suflet la capătul lumii şi-i faci felul unei 
anumite creaturi. Să spunem că un dragon feroce face 
ravagii... 


— Prost exemplu, i-a tăiat vorba Geralt. Vezi cum baţi 
câmpii? De dragoni, care reprezintă Haosul, fără îndoială, nu 
mă ating. 


— Păi, cum vine asta? Trei Găi şi-a lins degetele. Pân-aici! 


Dă-o naibii de treabă, dintre toţi monştrii, dragonul este, 
probabil, cel mai primejdios, cel mai crud şi mai lacom. Cea 
mai scârboasă jivină. Atacă oamenii, provoacă pârjoluri şi 
răpeşte fecioare. N-ai auzit o groază de poveşti din-astea? 


Nu pot să-mi închipui că tu, vânătorule, n-ai o pereche de 
dragoni la activ. 


— Eu nu vânez dragoni, a spus Geralt sec. Balauri cu coadă 
lungă, da. Şopârle zburătoare. Zmei. Dar dragoni, în 


sai] Dica. 


niciun caz, nici verzi, nici negri şi nici roşii. Pur şi simplu nu-i 
vânez, pricepe odată. 


— Hai că m-ai dat gata, i-a spus Trei Gâi. Ei bine, bine, am 
priceput. Destul, hai să nu mai pomenim nimic despre 
dragoni, văd ceva roşu la orizont, cu siguranţă nu-s altceva 
decât racii noştri. Hai să bem! 


Scrâşnind, spărgeau cu dinţii carapacele racilor roşii şi le 
scoteau carnea albă. Apa sărată îi pişca dureros, picurândui 
pe încheieturile mâinilor. Borch a tot turnat bere, ajungând 
într-un final s-o scoată cu polonicul de pe fundul butoiaşului. 
Zerrikancele erau din ce în ce mai vesele, se uitau în jur prin 
han zâmbind ameninţător, vânătorul nu se îndoia că erau în 
căutare de scandal. Pesemne că şi Trei Găâi observase, pentru 
că le ameninţa cu un rac ţinut de coadă. 


Fetele chicoteau, iar Tea, cu buzele ţuguiate şi cu ochii 
închişi ca pentru un sărut, cu faţa tatuată, făcea o impresie 
înspăimântătoare. 


— Sunt adevărate pisici sălbatice, i-a murmurat Trei Găi lui 
Geralt. Trebuie să fii mereu cu ochii pe ele. Altfel, drăguță, 
nitam-nisam, pe nepusă masă, se împrăştie maţe pe toată 
podeaua. Dar, ce-i drept, sunt de ispravă. Doar ai văzut de 
ce sunt în stare... 


— Ştiu, a aprobat Geralt din cap. Mai rar găseşti o aşa 
escortă. Zerrikancele se nasc războinice, sunt antrenate 
pentru luptă din fragedă pruncie. 


— Nu despre asta e vorba. Borch a scuipat pe masă un 
picioruş de rac. Mă refeream la performanţele din pat. 


Geralt le-a aruncat nerăbdător o privire fetelor. Erau 
zâmbitoare. Vea, dintr-o mişcare fulgerătoare, aproape 
imperceptibilă, a ajuns la tipsie. Privindu-l pe vânător cu 
ochii mijiţi, a înhăţat un rac şi a muşcat din carapace cu 
scrâşnet. Buzele îi străluceau de la apa sărată. Trei Găâi a 
râgâit din răsputeri. 


— Aşadar, Geralt, a continuat el, tu nu vânezi dragoni, nici 
verzi şi nici de altă culoare. Am luat la cunoştinţă. Dar de ce, 
mă rog, doar aceste trei culori? 


— Patru, ca să fiu mai precis. 
— Ai pomenit despre trei. 
SUR, E: 


— Eşti interesat de dragoni, Borch, din câte văd eu. Ai un 
anumit motiv? 


— Nu. Doar din simplă curiozitate. 
— Aha. În ceea ce priveşte culorile, a fost adoptată 
această descriere pentru a identifica dragonii autentici. 


Deşi nu pot fi identificaţi cu exactitate. Dragonii verzi, de 
altfel cei mai răspândiţi, sunt de fapt destul de cenuşii, cum 
sunt de obicei balaurii cu coadă lungă. Cei roşii sunt de fapt 
roşcaţi sau cărămizii. Marii dragoni, de culoare cafenie, sunt 
de fapt cunoscuţi sub numele de dragonii negri. Mai rari 
sunt dragonii albi, încă nu mi-a fost dat să văd vreunul până 


acum. Vieţuiesc în Nordul îndepărtat. Aşa cică. 


— Interesant. Şi ştii despre care dragoni am mai auzit? 


— Ştiu. Geralt a sorbit din bere. Aceiaşi despre care am auzit 
şi eu. Cei aurii. Nu există aşa ceva. 


— Pe ce te bazezi când spui asta? Doar pentru că n-ai văzut 
niciunul niciodată? S-ar părea că niciunul alb nu ţi-a ieşit în 
cale. 


— Nu-i chiar aşa. Peste mări, în Ofir şi Zangwebar, sunt cai 
albi cu dungi negre. N-am văzut vreunul în viaţa mea, dar 
ştiu că există. Pe când dragonii aurii sunt creaturi mitice. 
Legendare. Ca pasărea phoenix, să spunem. 


Dragoni aurii şi păsări phoenix nu există. 
Vea, sprijinindu-se pe coate, se uita la el cu interes. 


— Ştii despre ce vorbeşti, fără putinţă de tăgadă, doar eşti 
vânător, nu? Borch a mai turnat nişte bere din butoiaş. 


Dar cred, totuşi, că orice mit, orice legendă, trebuie să aibă 


anumite rădăcini. lar în acele rădăcini se află ceva într- 
adevăr. 


— Se află, i-a confirmat Geralt. Cel mai adesea, un vis, o 
dorinţă, un dor. Increderea că posibilul nu are limite. Şi, 
uneori, hazardul. 


— Da, hazardul. Oare n-o fi posibil să fi existat cândva un 
dragon auriu, o mutație unică, irepetabilă? 


— Dacă-i pe-aşa, atunci a avut soarta tuturor mutanţilor, a 
zis vânătorul întorcând capul. Ar fi fost prea diferit, ca să 


poată supravieţui. 


— Ha! a făcut Trei Găi. Acum negi legile naturii, Geralt. 
ss A 
Prietenul meu, vrăjitorul, obişnuia să spună că în natură 


orice creatură are continuitatea sa şi că supravieţuieşte, sub 
o formă sau alta. Sfârşitul uneia este începutul alteia, 
posibilul nu are limite sau cel puţin natura nu le cunoaşte. 


— Mare optimist prietenul ăsta al tău, vrăjitorul. N-a luat, 
însă, în consideraţie ceva: erorile comise de natură. Sau de 
cei care s-au jucat cu ea. Dragonul auriu şi alţi mutanţi 
asemeni lui, dacă ar fi existat, n-ar fi putut supravieţui. L-ar 
fi împiedicat o limită a posibilului destul de naturală. 


— Care limită? 


— Mutanţii - muşchii maxilarelor lui Geralt zvâcneau 
puternic -, mutanţii sunt sterili, Borch. Numai în legende 
poate dăinui ceea ce nu poate dăinui în natură. Doar 
legenda şi mitul ignoră limitele posibilului. 


Trei Găi tăcea. Geralt se uita la fete, la chipurile devenite 
dintr-odată serioase. Vea s-a aplecat spre el pe neaşteptate, 
îmbrăţişându-i gâtul cu braţul musculos, greoi. 


l-a simţit buzele pe obrazul lui, umezite cu bere. 
— Te place, i-a şoptit Trei Gâi. La naiba, te place. 
— Ce e aşa de ciudat? a zâmbit trist vânătorul. 


— Nimic. Dar trebuie să sărbătorim. Gospodarule! Încă un 
butoiaş! 


— Hai să nu exagerăm. Cel mult un urcior. 


— Două urcioare! a explodat Trei Găi. Tea, trebuie să ieso 
clipă. 


Zerrikanca s-a ridicat, şi-a luat sabia de pe bancă, a 
inspectat încăperea cu o privire melancolică. Deşi mai multe 
perechi de ochi, aşa cum remarcase vânătorul, fulgeraseră 
lacom la vederea tăşcuţei bombate, nimeni nu s-a grăbit 
deloc să-l urmeze pe Borch, care se clătina pe două cărări 
spre ieşirea în curte. Tea a ridicat din umeri, urmându-şi 
stăpânul. 


— Care ţi-e numele adevărat? a întrebat-o Geralt pe cea care 
rămăsese la masă. Vea a fulgerat cu dinţii săi albi. 


Cămaşa strâmtă stătea să-i pocnească, aproape de limitele 
posibilului. Vânătorul nu se îndoia că o altă provocare plutea 
în sală. 


— Alveaenerle. 
ai Ie 


— Frumos. Vânătorul era sigur că zerrikanca se va 
schimonosi şi-i va face cu ochiul. Avea dreptate. 


— Vea? 
— Hm? 


— De ce umblaţi voi cu Borch? Voi, războinice libere? Poţi să- 
mi spui? 


— Hm. 
— Hm, ce? 


— El este... Zerrikanca îşi căuta cuvintele încruntată. El 
este... cel mai... frumos. 


Vânătorul a dat din cap. Nu era prima dată când criteriile 
după care femeile evaluează atractivitatea bărbaţilor 
reprezentau o enigmă pentru el. 


Trei Găi s-a năpustit în sală încheindu-se la pantaloni şi i-a 
strigat comenzi hangiului. Tea, ţinându-se cu doi paşi în 
spatele lui, prefăcându-se plictisită, s-a uitat de jur 
împrejurul sălii, iar negustorii şi marinarii se străduiau să-şi 
ferească privirea. Vea sugea un alt rac şi din când în când îi 
arunca priviri pline de subînţeles vânătorului. 


— Am mai comandat nişte anghile, fripte de data aceasta. 
Trei Găi s-a trântit ca din pod, cureaua desfăcută îi 
zăngănea. Atâta m-am ostenit cu racii ăştia, că sunt lihnit. 


Şi tocmai am vorbit de o odaie pentru tine, Geralt. N-are 
niciun rost să rătăceşti noaptea pe drumuri. Hai să mai 
petrecem. In sănătatea voastră, fetelor! 


— Vessekheal, i-a răspuns Vea ridicând paharul. Tea a făcut 
cu ochiul şi s-a întins, ceea ce, contrar aşteptărilor lui Geralt, 
nu a dus la revărsarea bustului său atractiv peste cămaşă. 


— Să petrecem! Trei Găi s-a aplecat peste masă şi a pălmuit- 
o peste fund pe Tea. Să petrecem, vânătorule. Hei, 
gospodarule! Fă-te-ncoace! 

Hangiul a venit în grabă, ştergându-şi mâinile de şor. 

— N-ai cumva o vană? Una pentru scăldat, trainică şi mare? 
— Cât de mare, domnule? 


— Să încapă patru persoane. 


— Pentru... patru... Hangiul a rămas cu gura căscată. 


— 16 — 


— Pentru patru, i-a confirmat Trei Găi scoțând din buzunar 
teşchereaua îndesată. 


— Facem rost, s-a lins pe buze hangiul. 

— Aşa te vreau, a râs Borch. S-o ducă sus în odaia mea şi s-o 
umple cu apă fierbinte. lute, drăguță. S-aducă şi bere, şi trei 
ulcele. 

Zerrikancele chicoteau şi în răstimp făceau cu ochiul. 

— Pe care o preferi? a întrebat Trei Găi. Hă? Geralt? 
Vânătorul se scărpina la ceafă. 


— Ştiu că e greu de ales, i-a spus Trei Găi cu empatie. 


Nici mie nu mi-e uşor câteodată. Bine, ne mai gândim în 
vană. Hei, fetelor! Ajutaţi-mă să urc scara! 


III 
Pe pod era o stavilă. Drumul era blocat de o bârnă lungă 


solidă sprijinită pe capre de lemn. În faţa şi în spatele ei 
stăteau halebardierii cu armuri din zale de oţel, căptuşite cu 
piele. Deasupra barajului fâlfâia anevoios un steag purpuriu 
cu griffinul pe o emblemă de argint. 


— Ce dracu”? s-a oţărât Trei Găi, păşind mai aproape. Nu se 
poate trece? 


— Aveţi paşaport, salvus conductus? i-a cerut cel mai 
apropiat halebardier fără să-şi scoată din gură paiul pe care-l 
mesteca de foame sau, poate, ca să-i treacă timpul. 


— Ce fel de paşaport? Da' ce se-ntâmplă? E ciumă? Sau 
poate război? Cine a poruncit să se pună stavilă-n drum? 


— Din partea regelui Niedamir, seniorul de Caingorn. 


Străjerul şi-a împins paiul în celălalt colţ al gurii şi a arătat 
către drapel. Fără salvus conductus nu trece nimeni nici în 
ruptul capului. 


— Ce tâmpenie, a spus istovit Geralt. La urma urmei, nu ne 
aflăm în ţinutul Caingorn, ci în Hotopole. Şi la o adică 


Hotopole, şi nu Caingorn, colectează peajul de la podurile de 
pe Braa. Ce are a face Niedamir? 


— Nu mă întrebaţi pe mine. Străjerul a scuipat paiul. Nu-i 
treaba mea. Eu sunt pus aici ca să controlez paşapoartele. 


Dacă vreţi, staţi de vorbă cu decurionul nostru. 
SEE A „As 
— Dar unde e? 


— Acolo, în spatele chioşcului de vamă, se perpeleşte la 
soare, i-a răspuns halebardierul, dar fără să se uite la Geralt, 
ci la coapsele goale ale zerrikancelor, care se întindeau 
nonşalant în şei. 


În spatele chioşcului, aşezat pe un morman de buşteni 
uscați, străjerul desena cu vârful halebardei pe nisip o 
femeie, sau mai degrabă o parte din ea, văzută dintr-o 
perspectivă neobişnuită. Alături mângâia corzile unei lăute 
un bărbat foarte slab, cu o pălărioară fantezie trasă peste 
ochi, de culoare mov-prună, împodobită cu o cataramă de 
argint şi cu o pană lungă, zburlită, de egretă. 


Geralt ştia pălărioara şi pana, faimoase de la Buina până 


la jJaruga, vestite prin palate, castele, hanuri, cârciumi şi 
lupanare. Mai cu seamă prin lupanare. 


— Jaskier! 


— Geralt, vânătorul! De sub pălărioară priveau doi ochi 
albaştri veseli, isteţi. Asta-i bună! Chiar tu eşti? N-ai din 
întâmplare salvus conductus? 


— Ce tot bateţi câmpii cu salvus conductus? a întrebat 
vânătorul descălecând. Ce se petrece aici, Jaskier? Am vrut 
să ajungem pe malul celălalt al râului, eu împreună cu 
cavalerul Borch Trei Găi şi cu escorta noastră. Şi nu putem, 
după cum se vede. 


— Nici eu nu pot. Jaskier s-a ridicat, şi-a scos pălărioara şi s-a 
înclinat cu o curtoazie exagerată în faţa zerrikancelor. 


Nici pe mine nu mă lasă să trec râul. Pe mine, Jaskier, cel 
mai vestit menestrel şi poet pe o rază de o mie de mile, nu 
mă lasă decurionul acesta, cu toate că e artist şi el, după 


cum puteţi vedea. 


— Nu las pe nimeni să treacă dacă n-are salvus conductus, a 
întărit decurionul încruntat, după care şi-a completat 
desenul cu un detaliu final, împungând nisipul cu vârful 
halebardei. 


— Ei bine, n-avem încotro, a spus vânătorul. Mergem pe 
malul stâng. E mai lung drumul până la Hengfors, dar n- 
avem ce face. 


— La Hengfors? s-a uitat nedumerit bardul. Prin urmare, 


— 18 — 
Geralt, nu te duci la Niedamir? După dragon? 

— După care dragon? s-a interesat Trei Găi. 

— Cum, nu ştiţi? Chiar nu ştiţi? Ei bine, trebuie să vă pun la 
curent, conaşilor. Oricum am de aşteptat până vine cineva 
cu salvus conductus, care să mă cunoască şi să mă 


ia cu el. Şedeţi. 


— Un bob zăbavă, a spus Trei Găi. Soarele e aproape la trei 
sferturi de zenit şi noi stăm aşa, pe uscat? La naiba. 


Doar n-o să stăm de vorbă fără să ne ungem gâtlejurile. 


Tea, Vea, ia întoarceţi-vă la trap în târg şi cumpăraţi un 
poloboc. 


— Ştii că-mi placi coane...? 
— Borch, zis şi Trei Găi. 
— Jaskier, poreclit şi Nemaipomenitul. De câtre unele fete. 


— Lasă asta, povesteşte-ne, Jaskier, a intervenit nerăbdător 
vânătorul. Doar n-o să ne prindă noaptea pe-aici. 


Bardul şi-a învărtit lăuta şi i-a lovit violent corzile. 
— Cum aţi prefera, în varianta lungă sau normală? 
— Normală. 


— Aşa să fie. Jaskier nu şi-a lăsat din mână lăuta. 


Ascultaţi, prin urmare, conaşii mei, ceea ce s-a petrecut în 
urmă cu o săptămână, nu departe de târgul liber numit 
Hotopole. Se revărsau zorii zilei, soarele abia mijea şi 
împurpura fuioarele de ceaţă atârnate deasupra pajiştii... 


— Păi, cum ne-a fost vorba? Să fie varianta normală, i-a 
reamintit Geralt. 


— Şi nu este? Ei bine, bine, bine. Am priceput. Pe scurt, fără 
metafore. Deasupra păşunii din Hotopole zbura un dragon. 


— Eeeh, a spus vânătorul, hai, las-o moartă. De ani de zile 

nimeni n-a văzut vreun dragon prin împrejurimi. Oare n-o fi 
fost vreun balaur cu coada lungă? Câteodată sunt la fel de 
mari. 


— Hai, nu mă insulta, vânătorule. Ştiu bine ce spun. L-am 
văzut cum te văd şi cum mă vezi. Am avut noroc că m-am 
nimerit la iarmaroc în Hotopole şi am văzut totul cu ochii 


aie 0 
mei. Balada este pregătită, dar nu cred c-aţi vrea să... 
— Mai departe. Era mare? 


— Cât trei cai ca lungime. În înălţime nu mai mare decât un 
cal, dar mult mai gros. Cenuşiu ca nisipul. Adică verde, 
vreau să spun. 


— Da. Şi, pe neaşteptate, a aterizat într-o turmă de oi, 
ciobanii s-au speriat şi au luat-o la sănătoasa, a omorât o 
duzină de animale, a înfulecat patru şi a zburat mai departe. 


— S-a dus... Geralt a dat din cap. Şi dus a fost? 


— Da' de unde. Ce să vezi, în dimineaţa următoare a venit 
din nou, de data aceasta mai aproape de târg. S-a lăsat în 
picaj pe o grămadă de babe care-şi spălau rufele pe malul 
râului Braa. Să le fi văzut cum ţipau, omule! Mă 


tăvăleam de râs. Dragonul a mai dat târcoale deasupra 
târgului Hotopole, după care a dat iar iama în oile de pe 
păşune. Abia după aceea s-au stârnit forfota şi zarva, căci la 
început aproape nimeni nu-i credea pe ciobani. Primarul a 
mobilizat miliția locală şi raională, dar în răstimp plebea şi-a 
luat problema în propriile mâini şi a rezolvat-o. 


— Cum? 


— Printr-o metodă populară. Meşterul ciubotar al târgului, un 
anume Capremâncă, a născocit o capcană pentru creatură. 
Au sacrificat o oaie, au umplut-o cu spânz, frăguţele-lupului, 
pătrunjelul-câinelui, sulf şi gudron de ciubotărie. Pentru a fi 
mai sigur, un spiţer local i-a turnat şi doi litri de poţiune 
pentru furuncul, iar preotul templului a bolmojit nişte 
rugăciuni asupra hoitului. Apoi au înfipt oaia împănată într- 
un harag în mijlocul strungii. Nimeni nu credea că dihania o 
să fie ispitită de acest rahat împuţit înconjurat de o mie de 
oi, dar realitatea ne-a depăşit aşteptările. Planând deasupra 
oilor care se foiau şi behăiau, spurcăciunea a înhăţat 
momeala cu tot cu harag. 


— Ei, nu mai spune? Hai nu ne mai ţine pe jar, Jaskier. 

— Da' mai încape vorbă? Ar fi culmea culmilor să mă 
opresc taman acum. Ascultaţi ce s-a întâmplat mai departe. 
N-a trecut mai mult timp decât i-ar trebui unui bărbat să 


dezlege corsetul unei femei, că dragonul a şi început să 


— 20 — 


scoată din senin hohote şi fum, prin faţă şi prin spate. A 
făcut o tumbă, a încercat să-şi ia zborul, apoi s-a prăbuşit la 
pământ şi a înţepenit. Doi voluntari s-au apropiat ca să 


verifice dacă bestia veninoasă mai suflă. Aceştia erau 
antreprenorul de pompe funebre local şi idiotul târgului, 
născut în urma siluirii fiicei unui tăietor de lemne de către 
membrii unui pluton de pikemeni, care trecuse prin Hotopole 
pe vremea răscoalei din timpul voievodului Nurzyboba. 


— Ce ne tot îndrugi verzi şi uscate, Jaskier? 


— Nu îndrug nimic, doar adaug puţină culoare realităţii 
cenuşii, atâta tot. 


— Hai. Spune mai departe, nu mai pierde vremea. 


— Ei bine, aşa cum spuneam, groparul şi viteazul idiot s-au 
dus în calitate de iscoade. După cele petrecute am ridicat în 
cinstea lor un monument mic, dar plăcut ochiului. 


— Aha, a zis Borch. Asta înseamnă că dragonul încă mai 
trăia. 


— Oho şi încă cum, a adăugat vesel Jaskier. Trăia. Dar era 
atât de slab, încât nu i-a mâncat nici pe gropar, nici pe idiot, 
doar le-a supt sângele, atâta cât le mai curgea prin venele 
îngheţate de spaimă. Şi apoi, spre îngrijorarea generală, şi-a 
luat zborul spre depărtări, întâmpinând mari greutăţi. După 
fiecare leghe parcursă se prăbuşea şi se înălța din nou. 
Uneori se târa pe labele din spate. Cei mai îndrăzneţi s-au 
luat după el, neslăbindu-l din ochi. Şi ştii ce? 


— Hai, spune, Jaskier. 


— Dragonul a căzut de-a binelea într-un defileu din Munţii 
Şoimului, nu departe de obârşia râului Braa şi s-a aciuat într- 
o grotă. 


— Acum începe să se limpezească totul, a spus Geralt. 


Dragonul vieţuia, fără doar şi poate, prin cavernele acelea 
de veacuri, într-o amorţeală letargică. Am mai auzit de astfel 
de cazuri. lar pe-acolo pe undeva ar trebui să fie comoara 
lui. Acum ştiu de ce au pus stavilă la pod. Cineva râvneşte 
să pună laba pe comoară. lar acel cineva nu e nimeni altul 
decât Niedamir de Caingorn. 


— Întocmai, a confirmat trubadurul. Tot Hotopole 
EST co i Ia 


clocoteşte din pricina asta, pentru că norodul socoate că i se 
cuvine comoara dragonului. Dar şovăie să dea piept cu 
Niedamir. Regele acesta e un puţoi neghiob căruia nu i-a 
mijit nici mustaţa, dar a ştiut să demonstreze că nu e bine să 
te pui cu el. lar soarta lui atârnă de acest dragon, de aceea 
n-a mai stat pe gânduri şi a luat măsuri. 


— Atârnă de comoara lui, poate ai vrut să spui. 


— De fapt, mai mult de dragon decât de comoară. Şi ştiţi de 
ce? Lui Niedamir îi curg balele după principatul vecin 
Malleore. Acolo, după moartea subită şi destul de ciudată a 
principelui, a fost înscăunată o principesă aflată la etatea, 
cum să mă exprim eu, măritişului. Nobilii din Malleore se 
uită chiorâş la Niedamir şi la alţi peţitori, pentru că ştiu că 


un conducător nou le-ar pune pielea pe băț spre deosebire 
de mucoasa de principesă. Aşa că au scos la iveală nişte 
profeţii vechi şi prăfuite, conform cărora mitra şi mâna 
fătucii i-ar aparţine celui care pune la pământ un dragon. 


Cum nimeni nu mai văzuse prin preajmă de veacuri vreun 
dragon, s-au culcat cu toţii liniştiţi pe-o ureche. Şi Niedamir, 
de bună seamă, făcea haz de legendă, se străduia să pună 


mâna pe Malleore cu forţa armată, dar când i-a ajuns la 
urechi vestea despre dragonul din Hotopole, i-a trăsnit prin 
minte că poate îngenunchea nobilimea din Malleore cu 
propriile arme. Dacă el ar apărea acolo, ducând triumfător 
un cap de dragon, oamenii l-ar saluta ca pe un monarh 
trimis de zei pe pământ, iar nobililor le-ar curma piuitul. 


Acum v-aţi prins de ce umblă după dragon ca după iarba de 
leac? Şi cu atât mai mult după unul care abia-şi mai tăârâie 
labele? Asta-i curată pleaşcă, noroc chior, i-au pus zeii 
mâna-n cap. 


— Şi a poruncit să se stăvilească drumurile pentru 
concurenţă. 


— Chiar aşa. Şi pentru hotopolonezi. Cu toate că a trimis 
salvus conductus cu caii peste tot. Pentru cei care ar fi în 
stare să-i vină de hac dragonului, deoarece lui Niedamir nu-i 
arde de intrat prin grote cu spada în mână de unul singur. 


Cât ai pocni din degete, i s-au alăturat cei mai vestiți 
vânători de dragoni. li ştii, Geralt, pe cei mai mulţi dintre ei. 


E) Diez 
— Posibil. Cine a venit? 
— Eyck din Denesle, ăsta-i unul. 


— Fir-ar... Vânătorul a şuierat încet. Eyck, piosul şi inocentul, 
cavalerul fără de cusur şi fără de frică în persoană. 


— Îl ştii bine, Geralt? a întrebat Borch. E adevărat, se 
pricepe la dragoni? 


— Nu numai la dragoni. Eyck se descurcă de minune cu 
orice monstru. A făcut praf manticore şi chiar grifoni. ŞI 
câţiva dragoni, din câte am auzit eu. Este bun. Dar ne strică 


piaţa, la naiba, pentru că nu ia bani. Cine a mai venit, 
Jaskier? 


— Spadasinii din Crinfrid. 


— Ei bine, atunci dragonul e deja pe lumea cealaltă. Cei trei 
fac o gaşcă nemaipomenită, nu se luptă ei prea curat, dar 
sunt eficienţi. Au stârpit toţi balaurii şi reptilele zburătoare 
din Redania, precum şi trei dragoni roşii şi unu negru, şi asta 
chiar că înseamnă ceva. A mai venit cineva? 


— Da. Li s-au alăturat şase piticani. Cinci bărboşi sub 
comanda lui Yarpen Zigrin. 


— N-am auzit de el. 
— Dar de dragonul Ocviscie din Muntele de Cuarţ ai auzit? 


— Am auzit, cum să nu. l-am văzut şi nestematele din 
comoară. Erau safire de culori nemaiîntăâlnite şi diamante cât 
cireşele. 


— Ei bine, acest Yarpen Zigrin şi piticanii săi i-au făcut felul 
lui Ocviscie. Există şi o baladă despre asta, dare apă 


de ploaie, întrucât nu-i de-a mea. Dacă n-aţi ascultat-o, 
pagubă-n ciuperci. 


— Aceştia sunt toţi? 


— Da. Dacă nu te punem la socoteală şi pe tine. Ai spus că 
nu ştiai despre dragon; aşa o fi. Dar acum ai aflat, nu mai 
poţi să spui că nu ştii. Ei, ce zici? 


— Nimic. Nu mă interesează acest dragon. 


— Ha! Viclean mai eşti, Geralt. Pentru că încă nu ai salvus 
conductuts. 


— Nu mă interesează acest dragon, îţi repet. Dar spune- 
Er >= 
mi despre tine, Jaskier. Ce vânt te-aduce pe-aici? 


— Unul normal, a ridicat trubadurul din umeri. Nu mă pot 
ţine departe de evenimente şi atracţii. Şi-apoi, despre 
confruntarea cu dragonul acesta o să se vorbească mult de- 
acum înainte. De bună seamă că aş fi putut însăila o baladă 


pe baza celor auzite, dar cu totul altfel ar suna din gura 
cuiva care a văzut lupta cu propriii ochi. 


— Lupta? a râs Trei Găi. Mai degrabă ar fi ceva de genul 
sacrificării unui porc sau a despicării unei carcase. Ascult şi 
mă minunez. Vânători vestiți care se grăbesc într-un suflet 
să ajungă în galop ca să înjunghie un dragon otrăvit 
dinainte de un ţărănoi. Îmi vine să râd şi să vomit. 


— Te înşeli amarnic, i-a spus Geralt. În cazul în care dragonul 
nu se prăbuşeşte pe loc de la otravă, bestia are încă vigoare 
în trupul său şi se zbate adunându-şi ultimele forţe. La urma 
urmelor, asta n-are importanţă. Spadasinii din Crinfrid 
oricum l-ar omori, dar fără o luptă, dacă vrei să 


ştii, nu ar fi posibil. 


— Vasăzică, pui rămăşag pe spadasini, Geralt? 
— Negreşit. 
— Eu n-aş pune, a intervenit decurionul artist, tăcut până 


atunci. Dragonul e o creatură magică şi nu poate fi pus la 
pământ decăt prin vrăji. Dacă e cineva în stare s-o facă, nu 
poate fi altcineva decât vrăjitoarea care a trecut taman ieri 
pe aici. 


— Cine? Geralt îşi înclină capul. 

— Vrăjitoarea, a repetat decurionul. Aşa cum vă 
spuneam. 

— Cum o cheamă, ţi-a spus? 


— Mi-a spus, dar n-am ţinut minte. Avea salvus conductus. 
Era tânără, frumoasă în felul ei, dar avea nişte ochi... Ştiţi 
bine, conaşilor. Te ia cu fiori când te ţintuiesc. 


— Ai idee, Jaskier? Cine ar putea fi? 


— Nu, s-a încruntat bardul. Tânără, frumoasă şi cu asemenea 
ochi. Ce mai semnalmente! Toate sunt aşa. 


Niciuna dintre cele pe care le ştiu, şi trebuie să recunosc că 


ştiu o sumedenie, nu arată mai mult de douăzeci şi cinci, 
treizeci de ani, iar unele, din câte am auzit, îşi amintesc 


— 24 — 


până şi vremurile când pădurile foşneau în locul în care se 
află astăzi Novigradul. La o adică, la ce sunt bune poţiunile 


din mandragore? Şi ochii şi-i clătesc cu aşa ceva, ca să le 
strălucească. Aşa-s femeile, ce să-i faci? 


— Nu era roşcată? l-a întrebat vânătorul. 

— Nu, conaşule, i-a răspuns decurionul. Brunetă. 

— Şi ce fel de cal avea? Un murg cu o stea albă? 

— Nu. Negru, aidoma părului ei. Ei bine, conaşilor, vă 


spun eu că ea are ac de cojocul dragonului. Căci dragonii 
sunt de competenţa vrăjitorilor. Forţele omeneşti se 
dovedesc a fi neputincioase în faţa lor. 


— Mă întreb ce-ar avea de spus la auzul acestor vorbe 
ciubotarul Capremâncă, a râs Jaskier. Dacă ar fi avut la 
îndemână ceva mai puternic decât spânzul şi pătrunjelul- 
câinelui, pielea dragonului ar fi atârnat astăzi pe palisada 
din Hotopole, balada ar fi fost gata, iar eu nu mă mai 
pârpăleam aici, la soare... 


— Dar cum s-a întâmplat că Niedamir nu te-a luat cu el? 


l-a întrebat privindu-l iscoditor Geralt. La urma urmei erai în 
Hotopole când a pornit la drum. Oare nu-i place regelui să 


fie însoţit de artişti? Care-i pricina pentru care te pârpăleşti 
aici, în loc să-i duci trena şi să-i cânţi regelui? 


— O văduvă tânără, i-a răspuns Jaskier descurajat. S-o ia 
naiba. M-a prins în mrejele ei, iar a doua zi Niedamir cu tot 
alaiul erau deja la râu. Îi luaseră cu ei până şi pe 
Capremâncă şi pe gardienii din Hotopole, doar pe mine mă 


uitaseră. Am încercat eu să-i explic decurionului, dar... 


— Dacă ai salvus conductus, pe-aici ţi-e drumul, i-a replicat 
categoric halebardierul, sprijinit de peretele chioşcului. Dacă 
n-ai salvus conductus, nu-ţi dau drumul. 


Porunca-i poruncă... 
— Hopa! l-a întrerupt Trei Găi. Au ajuns fetele cu berea. 


— Şi n-au venit cu mâna goală, a remarcat Jaskier ridicându- 
se. la uitaţi-vă ce cal! Parcă-i un dragon. 


Dinspre pădurea de mesteceni veneau în galop zerrikancele, 
flancând un călăreț aflat în şaua unui armăsar nărăvaş 
antrenat pentru luptă. 


S-a ridicat şi vânătorul. 
— 25 — 


Călărețul purta un caftan de catifea violet, cu o împletitură 
de argint şi un surtuc garnisit cu blană de samur. Ridicat în 
şa, se uita ţanţoş la ei. Geralt cunoştea căutătura aceea. ŞI 
nu se dădea în vânt după ea. 


— Bună ziua, domnilor. Sunt Dorregaray, s-a prezentat 
călăreţul descălecând încet şi cu demnitate. Maestru în 
magie neagră. 


— Maestrul Geralt. Vânător. 
— Maestrul Jaskier. Poet. 


— Borch, numit Trei Găi. Şi fetele mele, cele care dau cep 
polobocului, cu care-aţi făcut cunoştinţă deja, coane 
Dorregaray. 


— Da, într-adevăr, a spus vrăjitorul fără vreun zâmbet. 


Am schimbat politeţuri cu frumoasele războinice zerrikance. 


— Ei bine, sănătate! Jaskier i-a întins ulcica din piele adusă 
de Vea. Să bem, coane vrăjitor. Coane Borch, îl servim şi pe 
decurion, nu-i aşa? 


— Fără doar şi poate. la fă-te-ncoace, oşteanule. 


— Cred că, a spus vrăjitorul după ce a tras o duşcă, am fost 
mânaţi de acelaşi scop până la stavila aceasta de pe pod, 
aşa-i? 


— Dacă ai în vedere dragonul, coane Dorregaray, a răspuns 
Jaskier, aşa este, precum bine spui. Vreau să fiu prezent în 
miezul evenimentelor şi să ticluiesc o baladă. Din păcate, 
acest decurion, aici de faţă, un om fără bună- 


cuviinţă, nu vrea să mă lase să trec. Îmi pretinde un salvus 
conductus. 


— Îmi cer iertare. Halebardierul şi-a băut berea, şi-a plescăit 
buzele. Am primit poruncă să nu las pe nimeni să 


treacă dacă n-are salvus conductus. N-am ce face. Ce-ar 
însemna ca tot Hotopolul să se urce în căruţe şi să urce prin 
munţi după dragon. Porunca-i poruncă... 


— Porunca aceasta, oşteanule, s-a încruntat Dorregaray, îi 
are în vedere pe vagabonzii care ar putea încurca pe-aici, pe 
curvele care ar răspândi desfrâul şi orgiile, pe pungaşi, pe 
tâlhari şi tot soiul de secături şi lepădături. Dar nu pe mine. 
— Nimeni nu trece fără salvus conductus, s-a înfuriat 

= 26. 


decurionul. Fir-ar... 


— Lasă blestemele, l-a întrerupt Trei Găi. la mai bine şi bea. 
Tea, toarnă.-i, te rog, oşteanului acesta neînfricat. Hai să 
şedem, conaşilor. Băutul în picioare, în grabă şi fără 


desfătare, nu e în firea nobililor. 


Se aşezară pe baloţi în jurul polobocului, iar halebardierul 
recent trecut în rândul nobililor s-a înroşit de satisfacţie. 


— Bea, centurionule neînfricat, îi dădea ghes Trei Găi. 


— Decurion îs, nu centurion. Halebardierul s-a înroşit şi mai 
tare. 


— Nu încape nicio îndoială că ai să devii centurion, a rânjit 
Borch. Un flăcău isteţ ca tine avansează într-o clipită. 


Dorregaray, refuzând un alt rând, se întoarse către Geralt. 


— Încă mai vuieşte târgul despre basilisc, coane vânătorule, 
iar tu eşti deja pe urmele dragonului, după cum văd eu, a 
spus el încet. Sunt curios dacă eşti chiar aşa de hămesit 
după gologani sau dacă e vorba doar de plăcerea pură dea 
ucide fiinţe amenințate de dispariţie? 


— Ciudată curiozitate, a remarcat Geralt, din partea cuiva 
care se grăbeşte cu capul înainte să ajungă la ţanc la dragon 
ca să-i smulgă dinţii, atât de folositori în prepararea 
elixirurilor şi a leacurilor. Este adevărat, maestre, că cei 
smulşi din gura dragonului înainte de a-şi da duhul sunt cei 
mai buni? 


— Eşti sigur că de aceea mă duc acolo? 


— Sunt. Dar ţi-a luat-o deja cineva înainte, Dorregaray. O 


colegă de-a ta a trecut deja podul, având asupra sa un 
salvus conductus, pe care tu nu-l ai. Brunetă, dacă vrei să 


ştii. 

— Pe un cal negru? 

— Cam aşa s-ar părea. 

— Yennefer, a dedus Dorregaray, încruntându-se. 
Vânătorul a tresărit abia perceptibil. 

S-a aşternut tăcerea, care a fost întreruptă la scurtă 
vreme de viitorul centurion cu un râgâit. 

— Nimeni... fără salvus conductus... 

— Două sute de lintare îţi ajung? Geralt şi-a scos lent din 
buzunar tăşcuţa burduşită, proaspăt primită de la primar. 
— Geralt, i-a zâmbit enigmatic Trei Găi, chiar... 


— lartă-mă, Borch. Îmi pare rău, nu pot să te însoțesc la 
Hengfors. Poate altă dată. Ne mai întâlnim noi. 


— Nu-i musai să ajung la Hengfors, a spus Trei Găi cu 
seninătate. Chiar deloc. 


— Ascunde, conaşule, săculeţul, s-a oţărât decurionul care 
promitea să devină centurion. Asta-i peşcheş în toată 


regula. Nici pentru trei sute nu vă las să treceţi. 


— Dar pentru cinci sute? şi-a scos Borch tăşcuţa. Ţine-ţi 
punguţa, Geralt. Plătesc eu peajul. Incepe să-mi placă 


tărăşenia asta. Cinci sute, oşteanule. Câte-o sută de căciulă, 
socotind fetele mele sub o singură căciulă. Ei, ce zici? 


— Vai de mine şi de mine, s-a zăpaăcit viitorul centurion, 
pitind tăşcuţa pe sub surtuc. Ce-o să-i spun regelui? 


— Spune-i, i-a sugerat Dorregaray, îndreptându-se şi 
scoţându-şi de la brâu o baghetă din fildeş împodobită din 
belşug, că ai încremenit de teamă când ai văzut. 


— Ce să văd, conaşule? 


Vrăjitorul şi-a fluturat bagheta şi a rostit un farmec. Un pin 
crescut pe versantul celuilalt mal al râului s-a aprins şi într-o 
singură clipă a fost cuprins în întregime de vâlvătăile 
furioase, de la rădăcină până la vârf. 


— Pe cai! Sărind în sus, Jaskier şi-a aruncat lăuta pe spate. 
Pe cai, conaşilor! Şi domniţelor! 


— La o parte stavila! le-a strigat halberdierilor decurionul 
bogat, cu mari şanse de a deveni centurion. 


După ce-au trecut de stavilă, Vea a tras de frâie, iar calul a 
început să danseze, copitele răsunându-i pe scândurile 
podului. Fata, scuturându-şi cozile împletite, a ţipat 
pătrunzător. 


— Bravo, Vea! i-a strigat Trei Găi. Înainte, conaşilor, la galop! 
să călărim zerrikăneşte, cu surle şi trâmbiţe! 


IV 


— la te uită, a declarat cel mai mare dintre Spadasini, 


— 28 — 
Boholt, chipeş şi impunător ca trunchiul unui stejar vechi. 


Niedamir nu v-a împrăştiat în cele patru vânturi, conaşilor, 
măcar că eram încredinţat că aşa o să facă. Ei bine, nu-i 
treaba noastră, a oamenilor de rând, să punem la îndoială 


hotărârile regelui. Haideţi lângă foc. Şedeţi, flăcăi. lar acum, 
între noi doi, vânătorule, ce-ai vorbit cu regele? 


— Nimic, a replicat Geralt, sprijinindu-şi confortabil spatele 
de şaua trasă lângă foc. Nici măcar n-a ieşit din cort ca să ne 
vadă. Ni l-a trimis doar pe acel factotum al său, cum îl 
cheamă... 


— Gyllenstiern, i-a amintit Yarpen Zigrin, un pitican îndesat, 
cu barbă, aruncând în foc o cioată imensă găsită în tufişuri. 
Un măscărici nesuferit. Un porc împuţit. Când ni s-au 
alăturat, a venit la mine cu nasul pe sus, hm-hm, ţineţi 
minte, piticanilor cine porunceşte aici şi cui trebuie să vă 


supuneţi, aici regele Niedamir este atotputernic şi cuvântul 
lui este drept şi tot aşa o ţinea. Stăteam şi-l ascultam şi mă 


gândeam să-i trimit pe flăcăi să-l culce la pământ, s-ajungă 
pe năsălie. Dar nu mi-am pus mintea, ştii, ca să n-aibă 


motiv să spună că piticanii sunt ţâfnoşi şi arţăgoşi, că peici 
şi pe dincolo, că-s nişte corcituri cu care nu e posibil să... 


cum se spune, la naiba... convieţuieşti sau cam aşa ceva. ŞI 
altă dată să poată să pună la cale alt pogrom în vreun 
târguşor. M-am abținut, că-s cu obrazu' subţire - a clătinat 
din cap. 


— S-ar părea că nu ştie nimic altceva Gyllenstiern ăsta, a 
remarcat Geralt. Pentru că şi nouă ne-a spus acelaşi lucru, şi 
noi am clătinat din cap. 


— Din câte îmi dau eu seama, a intervenit al doilea 
Spadasin, aşternând o pătură pe un morman de lemne, 
păcat că Niedamir nu te-a trimis pe tine. Atâţia oameni 
umblă după dragon, că te ia groaza. Ca un roi. De-acum nu 
mai e o expediţie de vânătoare, ci o procesiune de 
înmormântare. Nu-mi prea place să lupt într-o turmă. 


— Lasă, lasă, Pustiitorule, l-a întrerupt Boholt. E mai bine să 
ne însoţească. De parcă n-ai mai fi vânat niciodată 


dragoni. Întotdeauna pe urmele unui dragon se porneşte o 
gloată de oameni, un bâlci în toată regula, un lupanar pe 


= DO 


roţi. Dar atunci când se va arăta jivina, ştii cine va mai 
rămâne pe câmp? Noi, nimeni altcineva în afară de noi. 


Boholt s-a oprit pentru o clipă, a tras cu sete o duşcă din 
damigeana învelită cu o împletitură de răchită, apoi şi-a 
suflat cu putere nasul şi a tuşit. 


— Un alt lucru, a continuat el, pe care ni-l arată practica, 
este că, uneori, nici bine nu se răceşte dragonul, că se şi 
dezlănţuie gâlceava şi măcelul, capetele cad secerate ca 
muştele. lar când se împarte comoara, ajung să-şi scoată 


ochii unul altuia. Ce, Geralt? Nu-i aşa? N-am dreptate? 
Vânătorule, cu tine vorbesc. 


— Cunosc astfel de cazuri, a confirmat Geralt sec. 


— Cunoşti, spui. De bună seamă că din auzite, pentru că 


la urechile mele n-a ajuns vreodată vestea că i-ai făcut 
seama vreunui dragon. De când sunt eu pe lumea asta, nu 
am auzit ca vreun vânător să fi vânat dragoni. E tare ciudată 
şi prezenţa ta pe aici. 


— Într-adevăr, şi-a tărăgănat cuvintele Kennet, poreclit 
Taiepaie, cel mai mic dintre Spadasini. Tare ciudată. lar noi... 


— Stai, ai răbdare, Taiepaie. Vorbeam eu, i-a tăiat-o Boholt. 
Oricum, n-am de gând să vorbesc prea mult. Ştie el, 
vânătorul, ce vreau să spun. Îl cunosc şi el mă cunoaşte, nu 
ni s-au întâlnit cărările până în prezent şi nici de-acum 
înainte. Pentru că, ce părere-aveţi voi, flăcăi, dacă, de 
exemplu, l-aş tulbura pe vânător în timpul lucrului sau dacă 


i-aş sufla prada de sub nas, acesta nu m-ar despica în două 
pe loc şi, la urma urmei, pe bună dreptate? Nu-i aşa? 
Nimeni nu a confirmat, nici nu a negat. Nu părea că 

Boholt avea nevoie neapărat de una sau de cealaltă. 


— Ei bine, a continuat el, e mai plăcută călătoria împreună, 
spuneam. Vânătorul se poate dovedi a ne fi folositor. 
Împrejurimile sunt sălbatice şi izolate, ne-ar putea ieşi în 
cale vreo himeră, vreun vârcolac sau vreun vampir, ne-ar 
putea nenoroci. Dar dacă Geralt ni-i în preajmă, nu ne facem 
griji, pentru că asta-i specialitatea lui. Dar dragonul nu-i 
specialitatea lui. Am dreptate? 


Din nou, nimeni nu a confirmat şi nici nu a negat. 


— Coane Trei Găi, a continuat Boholt, întinzându-i 
damigeana piticanului. Dacă suntem cu Geralt, mă simt în 
siguranţă. Atunci cine vă deranjează, Pustiitorul, Taiepaie? 


Nu cumva Jaskier? 


— Jaskier, a spus Yarpen Zigrin, oferindu-i bardului 
damigeana, întotdeauna se iveşte acolo unde se petrece 
ceva interesant şi ştim cu toţii că nici nu strică, nici n-ajută, 
iar marşul n-are cum să-l întârzie. E ca puricele-n coada 
câinelui. Nu, flăcăi? 


Flăcăii, piticani bărboşi şi pătraţi, râdeau de le tremurau 
bărbile. Jaskier şi-a împins pălărioara spre ceafă şi a sorbit 
din damigeană. 


— Ooooh, e al naibii de tare, a mormăit el, trăgând aer în 
piept. O să-mi strice vocea. Da' din ce e făcută, din 
scorpioni? 


— Un singur lucru nu-mi place, Geralt, a grăit Taiepaie, 
luând damigeana din mâinile menestrelului. Că ni l-ai adus 
pe capul nostru pe vrăjitorul ăsta. Suntem sătui de ei până 


peste urechi. 


— Într-adevăr, l-a aprobat piticanul Yarpen. Are dreptate 
Taiepaie. Avem nevoie de acest Dorregaray aici, cum are 
nevoie porcul de şa. Avem de la o vreme-ncoace propria 
noastră vrăjitoare, nobila Yennefer, pfui, pfui. 


— Da, a declarat Boholt, scărpinându-şi gâtul de taur, de la 
care tocmai îşi desfăcuse gulerul din piele cu ştifturi de oţel. 
Avem vrăjitori până peste cap, conaşilor. Mai exact doi dintre 
ei sunt în plus. Şi i se supun trup şi suflet lui Niedamir al 
nostru. lată, noi stăm aici, sub cerul liber, şi ne încălzim în 
jurul focului, iar vulpile astea viclene pun ţara la cale în 


cortul regelui, la căldurică. Niedamir, vrăjitoarea, vrăjitorul şi 
Gyllenstiern. Yennefer e cea mai nesuferită. Şi vreţi să vă 


spun ce pun ei la cale? Cum să ne-o tragă, ce mai la deal la 
vale. 


— Şi de la vânat ne opresc, s-a întunecat la faţă Taiepaie. 
Şi noi ce să mai mâncăm? Marmote! Şi marmotele, vă 


întreb, ce sunt? Şobolani, nimic altceva. Ce mâncăm noi de 
fapt? Şobolani! 


— Lasă că asta nu-i nimic, a spus Pustiitorul. În curând o 
N = ac 


să încercăm coada de dragon. Nimic nu se poate compara cu 
coada de dragon friptă pe cărbuni. 


— Yennefer, a reluat Boholt, este o muiere urâtă, răutăcioasă 
şi obraznică. Nu ca fetele dumitale, coane Borch. Ele sunt 
liniştite şi frumoase, oh, ia uitaţi-vă, stau pe lângă cai, îşi 
ascut săbiile şi, când am trecut pe lângă ele, le-am spus un 
banc şi au râs cu toţi dinţii. Da, sunt tare drăguţe, nu ca 
Yennefer, care urzeşte-ntruna. Eu vă spun, trebuie să avem 
grijă, căci altfel înţelegerea noastră se duce de râpă. 


— Ce înţelegere, Boholt? 
— Ce zici, Yarpen, îi spunem vânătorului? 
— Nu văd de ce nu, a răspuns piticanul. 


— Nu mai e niciun duh, a spus Taiepaie, întorcând 
damigeana cu gura în jos. 


— Du-te şi mai adu. Că eşti mai tânăr. Înțelegerea, Geralt, a 
fost ideea noastră, pentru că noi nu suntem mercenari sau 
ucigaşi năimiţi, iar Niedamir nu ne trimite pe noi după 
dragon şi nici nu ne varsă la picioare saci cu galbeni. 
Adevărul este că noi putem să-i facem faţă 


dragonului fără Niedamir, dar el fără noi nu se poate 
descurca. Şi de aici rezultă clar cine merită mai mult şi cui i 
se cuvine partea cea mai substanţială. Şi am pus problema 
cinstit - cei care merg cot la cot să se bată cu dragonul iau 
jumătate din comoară. Niedamir, ca urmare a naşterii şi a 
titlului, vrea sau nu vrea, ia un sfert. lar restul, în măsura în 
care au luat parte, vor împărţi sfertul rămas între ei, în mod 
egal. Ei, ce părere ai despre asta? 


— Dar ce părere a avut despre asta Niedamir? 
— El n-a spus nici da, nici nu. Dar e spre binele lui să 


coopereze. Eu ştiu una şi bună: cu dragonul nu se poate 
pune de unul singur, trebuie să se bazeze pe profesionişti, 
adică pe noi, Spadasinii, şi Yarpen cu flăcăii lui. Noi, şi 
nimeni altcineva nu se poate întâlni cu dragonul mai 
aproape de o lungime de sabie. Restul, inclusiv vrăjitorii, 
dacă au o contribuţie cinstită, împart între ei un sfert din 
comoară. 


— În afară de vrăjitori, la cine vă gândiţi că ar face parte 
= 3 D= 
din restul? s-a arătat curios Jaskier. 


— De bună seamă, nu la muzicieni şi poeţi, a râs Yarpen 
Zigrin. Ar face parte cei care au un topor, nu o lăută. 


— Oh! Trei Găi şi-a ridicat privirea spre cerul înstelat. Dar ce 
vor mânui oare ciubotarul Capremâncă şi ceata lui? 


Yarpen Zigrin a scuipat în foc, murmurând ceva în 
piticăneşte. 


— Gardienii din Hotopole cunosc aceşti munţi afurisiţi şi ar 
putea să-i călăuzească, a spus încet Boholt, astfel încât ar fi 
corect să ia o parte din pradă. Cu maestrul ciubotar, însă, 
altfel stă treaba. Vezi tu, nu-i prea bine ca gloata să 


rămână cu impresia că, atunci când se arată vreun dragon 
prin zonă, în loc să fie chemaţi cei care se pricep, să fie 
otrăvit cu tot soiul de spurcăciuni şi lăsat pe mâna fetelor. 


Dacă s-ar populariza asemenea metode, am ajunge să stăm 
cu mâna întinsă la capra podului. Nu-i aşa? 


— Într-adevăr, a adăugat Yarpen. Prin urmare, ar fi bine ca 
acest ciubotar să păţească ceva râu pur şi simplu din 
întâmplare, până n-apucă să se născocească vreo legendă. 


— Trebuie să păţească şi o s-o păţească, a spus Pustiitorul cu 
hotărâre. Lasă-l pe mâna mea. 


— lar Jaskier, a continuat piticanul, ar putea înjgheba o 
baladă hazlie despre asta, ca să-i rămână ruşinea şi infamia 
în vecii vecilor. 


— Aţi uitat de cineva, şi-a amintit Geralt. E pe-aici unul care 
ne-ar putea da planurile peste cap. Unul care nu vrea s-audă 
de tocmeli şi învoieli. Vorbesc despre Eyck de Denesle. Aţi 
stat de vorbă cu el? 


— Despre ce? a râs Boholt, aţâţând focul cu un băț. Cu Eyck 
nu se poate sta de vorbă, Geralt. Nu vrea s-audă de nicio 
tocmeală. 


— L-am întâlnit când ne apropiam de tabăra voastră, a 
declarat Trei Găi. Ingenuncheat pe o stâncă, în armură, se 
uita năuc în sus, spre cer. 


— Aşa face el de obicei, a confirmat Pustiitorul. 


Meditează sau se roagă. Spune că aşa trebuie să facă, 
pentru că zeii i-au poruncit să apere norodul de rău. 


— La noi, în Crinfrid, a mormăit Boholt, îi ţinem pe ăştia 
într-un grajd, în lanţuri, le dăm câte o bucată de cărbune şi 
se apucă de mâzgălit ciudăţenii pe ziduri. Dar hai să nu mai 
pierdem vremea cu trăncăneala şi să vorbim mai degrabă 


despre treburile noastre. 


În cercul de lumină a intrat silențios o tânără scundă cu 
părul negru strâns într-un fileu de aur, îmbrăcată într-o 
mantie de lână. 


— Da' a ce naiba pute aşa? a întrebat Yarpen Zigrin, 
prefăcându-se că n-o vede. Oare a sulf? 


— Nu. Uitându-se într-o parte, Boholt adulmeca ostentativ 
umflându-şi nările. A mosc sau alt parfum. 


— Nu, cred că e... Piticanul s-a strâmbat. Ah! E domniţa 
Yennefer! Bine ai venit, bun venit. 


vrăjitoarea i-a iscodit cu privirea pe fiecare dintre cei 
prezenţi, oprindu-se pentru scurt răstimp asupra ochilor 
scânteietori ai vânătorului. Geralt i-a zâmbit uşor. 


— Îmi daţi voie să stau jos? 


— Da' mai încape vorbă, binefăcătoarea noastră? a spus 
Boholt şi a sughiţat. Stai jos aici, pe şa. Mută-ţi curul, 
Kennet, şi fă-i loc alesei vrăjitoare. 


— Conaşilor, vorbeaţi despre treburi importante, din câte am 
auzit. Yennefer s-a aşezat întinzându-şi în faţă picioarele 
bine proporţionate vârăte în ciorapi negri. Fără mine? 


— N-am îndrăznit să deranjăm o persoană atât de 
importantă, s-a disculpat Yarpen Zigrin. 


— Tu, Yarpen - Yennefer şi-a mijit ochii, şi-a întors capul spre 
pitican -, mai bine ţine-ţi gura. Din ziua în care ne-am 
întâlnit, m-ai tratat ca pe aer, aşa că poţi s-o ţii totaşa, nu te 
deranja. Pentru că nici pe mine nu mă deranjează. 


— Ce tot îndrugi, domniţă? Yarpen şi-a arătat dinţii inegali 
într-un zâmbet. Să mă mănânce căpuşele, dacă nu te tratez 


mai bine decât aerul. Aerul, de exemplu, se întâmplă să-l 
stric şi să-l bag undeva, dar pe dumneata n-aş 


îndrăzni în niciun caz. 


„Flăcăii” bărboşi au pufnit în râs, dar au tăcut mâlc imediat 
văzând aura albastră care a înconjurat-o brusc pe vrăjitoare. 


— Încă un cuvânt şi nu rămâne din tine nimic altceva 
— 34 — 


decât aer stricat, Yarpen, a declarat Yennefer cu o voce 
metalică. Şi o pată neagră pe iarbă. 


— Chiar aşa, a mormăit Boholt, rupând tăcerea care se 
lăsase. Taci, Zigrin. Să ascultăm ce are să ne spună 


domniţa Yennefer. Nu i-a convenit că vorbim despre treburi 
importante fără ea. De unde am putea deduce că areo 
propunere pentru noi. S-o ascultăm, conaşilor, să vedem ce 
propunere are. Trag nădejde că n-o să ne ceară s-o lăsăm 
singură, cu vrăjile ei, să doboare dragonul. 


— De ce nu? Yennefer şi-a ridicat capul. Nu crezi că ar fi 
posibil, Boholt? 


— O fi posibil, nu zic nu. Dar pentru noi n-ar fi prea bine, 
pentru că, probabil, ai pretinde jumătate din comoara 
dragonului. 


— Cel puţin, a declarat placid vrăjitoarea. 


— Ei bine, îţi dai seama şi dumneata că n-ar fi în folosul 
nostru. Noi, domniţă, suntem războinici săraci, dacă ne sufli 
prada de sub nas, ajungem în ghearele foamei. O să 


roadem la măcriş şi talpa-gâştei... 


— O să fie sărbătoare când mai prindem câte o marmotă, a 
continuat cu tristeţe Yarpen Zigrin. 


— De băut, doar apă din fântână. Boholt a tras o duşcă 


bună din damigeană şi a pufnit uşor. Noi, domniţă Yennefer, 
nu prea avem scăpare. Ori punem mâna pe pradă, ori pierim 
înţepeniţi de gerurile năprasnice ale iernii. Că 


hanurile nu-s de nasul nostru. 
— Nici berea, a adăugat Pustiitorul. 
— Nici femeile, visa Taiepaie. 


— Prin urmare - Boholt s-a uitat la cer -, o să încercăm 
singuri, fără vrăji şi fără ajutorul tău, să prindem dragonul. 


— Eşti chiar aşa de sigur? Aminteşte-ţi că posibilul are 
anumite limite, Boholt. 


— O fi având, dar nu mi s-au arătat în cale. Nu, domniţă. 


Îţi spun o dată pentru totdeauna, singuri o să sacrificăm 
dragonul, fără nicio vrajă. 


— Mai ales, a adăugat Yarpen Zigrin, că şi vrăjile au anumite 
limite ale posibilului, pe care, spre deosebire de ale noastre, 
nu le ştim. 


— 35 — 


— Ţi-ai dat seama tu singur sau ţi-a spus cineva asta? l-a 
întrebat Yennefer. Nu cumva prezenţa vânătorului în acest 
grup nobil îţi permite aşa o îngâmfare? 


— Nu, a replicat Boholt, uitându-se la Geralt, care părea că 
aţipise tolănit pe covor, cu şaua sub cap. Vânătorul n-are 
nimic de-a face cu asta. Uite ce, domniţă Yennefer. l-am 
înaintat o propunere împăratului. Nu ne-a onorat cu un 
răspuns. Aşteptăm răbdători până în zori. Dacă regele ne 
îngăduie, mergem împreună mai departe. Dacă nu, ne 
întoarcem. 


— Şi noi, a mormăit piticanul. 


— Fără niciun târg, a continuat Boholt. Ori la bal, ori la 
spital. Repetă-i lui Niedamir cuvintele noastre, domniţă 


Yennefer. Şi vreau să-ţi mai spun ceva: târgul e bun şi pentru 
tine, şi pentru Dorregaray, dacă vă înţelegeţi cu el. 


Nouă, ce să mai, carcasa dragonului nu ne trebuie, doar 
coada i-o luăm. lar restul este la cheremul vostru, ce doriţi, 


ce poftiţi. Nu vă luăm nici dinţii, nici creierul, nimic din ce e 
trebuincios în vrăji. 


— Fără putinţă de tăgadă, a întărit Yarpen Zigrin chicotind. 
Stârvul este al vostru, al vrăjitorilor, nimeni nu vi-l ia. Poate 
doar alţi vulturi. 

Yennefer s-a ridicat aruncându-şi mantia pe umeri. 

— Niedamir n-o să aştepte până dimineaţă, a spus tăios. 


Este de acord cu condiţiile puse de voi încă de pe-acum. 


Împotriva sfaturilor mele şi ale lui Dorregaray, după cum 
bănuiţi. 


— Niedamir, şi-a tărăgănat cuvintele Boholt, dă dovadă 


de o înţelepciune uimitoare pentru un rege tânăr. Deoarece 
pentru mine, domniţă Yennefer, înţelepciunea înseamnă, 
printre altele, capacitatea de a rămâne surd la sfaturile 
proaste sau mârşave. 


Yarpen Zigrin a pufnit în barbă. 

— Pe alt ton o să cântaţi - vrăjitoarea şi-a pus mâinile în 
şolduri - mâine, când dragonul o să se năpustească asupra 
voastră, o să vă snopească şi o să vă rupă picioarele. O să- 


mi lingeţi pantofii şi o să vă milogiţi la mine să vă ajut. Ca de 
obicei. După cum bine vă ştiu, după cum îi ştiu bine pe 


N - | 
toţi cei ca voi. Mi se face şi greață. 


S-a întors şi s-a făcut nevăzută în întuneric, fără un cuvânt 
de rămas-bun. 


— Pe vremea mea, a zis Yarpen Zigrin, vrăjitorii se izolau în 
turnuri, citeau tratate ştiinţifice şi amestecau leacuri cu 
polonicul în creuzete. N-aveau ce căuta printre războinici şi 
nu-şi băgau nasul în treburile noastre. Şi nu-şi fâţâiau curul 
prin faţa ţăranilor. 


— Cur care, sincer să fiu, nu e mare lucru, a completat 
Jaskier acordându-şi lăuta. Nu-i aşa, Geralt? Geralt? Hei, 
încotro a şters-o vânătorul? 


— Da' ce trebuie să ne pese nouă? a răspuns Boholt 
aruncând un lemn pe foc. A plecat. Poate ca să-şi facă 


nevoile, conaşilor. Treaba lui. 

— Chiar aşa, a încuviinţat bardul şi a ciupit corzile lăutei. 
Ce ziceţi de un cântec? 

— Da' cântă, naibii, odată, a spus Yarpen Zigrin şi a scuipat. 
Dar să nu-ţi închipui, Jaskier, c-o să-ţi dau vreun bănuţ 
pentru behăitul tău. Aici suntem ţărani în câmp, nu la curtea 
regelui. 

— Se vede, a dat din cap trubadurul. 

V 

— Yennefer. 

S-a întors părând surprinsă, deşi vânătorul nu se îndoia că-i 
auzise paşii din depărtare. A pus pe pământ un castron de 
lemn, s-a ridicat în picioare, şi-a dat la o parte de pe frunte 


şuviţele eliberate din fileul auriu. Buclele spiralate îi cădeau 
pe umeri. 


— Geralt. 


Ca de obicei, purta doar două culori. Culorile sale - negru şi 
alb. Părul negru, genele lungi şi negre te îmbiau să-i ghiceşti 
culoarea ascunsă a ochilor. Fusta neagră, jacheta neagră cu 
guler de blană albă. Cămaşă albă din cel mai fin in. În jurul 
gâtului, o bentiţă de catifea împodobită cu diamante 
încrustate de o parte şi de alta a unei steluțe de obsidian. 


=> 37 
— Nu te-ai schimbat deloc. 


— Nici tu, i-a replicat ea încreţindu-şi buzele. Şi în ambele 
cazuri este deopotrivă de normal. Sau, dacă preferi, 
deopotrivă de anormal. În orice caz, aluziile la efectul 
vremurilor asupra aspectului nostru, deşi pot fi o cale 
potrivită de a începe o conversaţie, sunt de prisos. Ce zici? 


— Într-adevăr, a dat vânătorul din cap, căutând într-o parte, 
către cortul lui Niedamir şi focurile arcaşilor regali ascunse 
de siluetele întunecate ale carurilor. Dinspre focul cel mai 
îndepărtat răsuna vocea vibrantă a lui Jaskier cântând „Stele 
pe drum”, una dintre baladele sale de dragoste de mare 
succes, 


— Ei bine, introducerea a fost făcută, a spus vrăjitoarea. 
Ascult mai departe. 
— Vezi tu, Yennefer... 


— Văd, l-a întrerupt brusc. Dar nu înţeleg. De ce ai venit aici, 
Geralt? Nu pentru dragon, de bună seamă. Cred că în 
această privinţă nu s-a schimbat nimic. 


— Nu. Nimic nu s-a schimbat. 


— Atunci, te întreb, de ce ni te-ai alăturat? 


— Dacă îţi spun că datorită ţie, mă crezi? 


Îl privea în tăcere, iar în ochii ei pătrunzători strălucea ceva 
care nu părea de bun augur. 


— Te cred, cum să nu, a zis ea în cele din urmă. Bărbaţii vor 
să se întâlnească cu fostele iubite, să retrăiască 


amintirile vremurilor de odinioară. Le place să-şi închipuie că 
euforiile romantice de altădată le conferă un fel de drept de 
proprietate pe viaţă asupra partenerului. Asta le face bine, le 
hrăneşte amorul propriu. Nu faci excepţie. În ciuda tuturor 
aparenţelor. 


— În ciuda tuturor aparenţelor, a zâmbit el. Ai dreptate, 
Yennefer. Faptul că te-am văzut a contribuit în mod 
semnificativ la starea mea de bine. Cu alte cuvinte, mă 


bucur că te revăd. 

— Asta e tot? Ei bine, hai să spunem că şi eu mă bucur. 

Şi acum, cu bucurie, îţi doresc noapte bună. Mă duc, după 
cum vezi, să mă odihnesc. Înainte, însă, am de gând să mă 
spăl, şi pentru asta obişnuiesc să mă dezbrac. Prin urmare, 


te rog să fii amabil şi să ieşi pentru a-mi oferi un minimum 
de intimitate. 


— Yen... Geralt a întins mâna spre ea. 


— Nu-mi spune tu mie aşa! a şuierat furioasă vrăjitoarea. 


S-a tras înapoi, iar din degetele îndreptate spre el ţâşneau 
scântei albastre şi roşii. Şi dacă mă atingi, îţi părjolesc ochii, 
nenorocitule. 


Vânătorul a făcut un pas în spate. Vrăjitoarea, de-acum mai 
calmă, şi-a dat din nou şuviţele de pe frunte şi s-a proţăpit 
înaintea lui cu pumnii în şolduri. 


— Ce părere ai tu, Geralt? Că o să chicotim şi o să 


flecărim despre vremurile de odinioară? Că, poate, după ce 
terminăm de îndrugat verzi şi uscate, ne ducem înlănţuiţi în 
car şi facem dragoste pe cojoace aşa, pentru a ne 
reîmprospăta amintirile? Aşa crezi tu? 


Geralt, nefiind sigur dacă vrăjitoarea îi citise gândurile sau 
doar i le ghicise, tăcea cu un zâmbet strâmb. 


— Aceşti patru ani şi-au făcut treaba, Geralt. Mi-a trecut 
durerea, tocmai de aceea nu te-am scuipat în ochi astăzi 
când am dat nas în nas cu tine. Dar nu te lăsa înşelat de 
curtoazia mea. 


— Yennefer... 


— Să nu te-aud! Ţi-am dat mai mult decât oricărui alt 
bărbat, secătură. Nu ştiu de ce tocmai ţie. lartu... Oh, nu, 
dragul meu. Eu nu sunt vreo curvă sau vreo elfă întâlnită 


din întâmplare pe o potecă din pădure, pe care s-o laşi baltă 
într-o dimineaţă, s-o părăseşti fără niciun cuvânt de rămas- 
bun, lăsându-i pe masă un bucheţel de violete. De care poţi 
să-ţi baţi joc. Fii atent! Dacă mai scoţi vreo vorbă, o să-ţi 
pară rău! 


Geralt n-a scos nicio vorbă, simţind-o foarte clar pe Yennefer 
cum fierbe de mânie. 


Vrăjitoarea şi-a dat de pe frunte din nou şuviţele rebele şi l-a 
privit în ochi de aproape. 


— Ne-am întâlnit, de-acum n-avem ce face, a spus ea încet. 
N-o să ne dăm în stambă în faţa tuturor. Să păstrăm buna- 
cuviinţă. Să ne prefacem că suntem prieteni buni. Dar să nu 
faci vreo greşeală, Geralt. Între tine şi mine nu mai 


— 39 — 


există nimic. Nimic, pricepi? Şi bucură-te, fiindcă asta 
înseamnă că am abandonat unele proiecte, pe care ţi le 
coceam până de curând. Dar asta nu înseamnă că te-am 
iertat. Nu te voi ierta, vânătorule. Niciodată. 


S-a întors brusc, a luat castronul vărsând apă şi s-a dus în 
spatele carului. 


Geralt a plesnit un ţânţar care îl băâzâia la ureche, apoi s-a 
îndreptat lent spre foc, unde prestaţia lui Jaskier era 
răsplătită cu aplauze. S-a uitat la cerul bleumarin de 
deasupra crestelor negre şi zimţate ale munţilor. Îi venea să 


râdă. Nu ştia de ce. 
VI 


— Atenţie acolo! Aveţi grijă! a exclamat Boholt, întorcându- 
se pe scaunul căruţaşului în direcţia coloanei. 


Mai aproape de stâncă! Cu grijă! 
Carele veneau unul după altul, hurducându-se prin 


hârtoape. Căruţaşii înjurau şi biciuiau caii, se aplecau 
îngrijoraţi ca să se uite dacă roţile se află la o distanţă 


suficientă de la marginea râpei, de-a lungul căreia gonea un 
drum îngust şi inegal. Jos, pe fundul prăpastiei, se 
îngrămădea printre stânci spuma lăptoasă a râului Braa. 


Geralt şi-a oprit calul, apropiindu-se de peretele stâncos, 
acoperit cu muşchi cafeniu brăzdat de inflorescențe albe 
care păreau licheni. A lăsat carul Spadasinilor să-l 
depăşească. În fruntea coloanei galopa Taiepaie, alături de 
iscoadele din Hotopole. 


— Bine-aşa! a strigat el. Mişcaţi-vă mai repede! În faţă se 
lărgeşte drumul! 


Regele Niedamir şi Gyllenstiern l-au ajuns în dreptul lui 
Geralt, flancaţi de câţiva arcaşi. În spatele lor hodorogea 
carul regal. În urma acestuia huruia carul piticanilor, mânat 
de Yarpen Zigrin ţipând fără încetare. 


Niedamir, un adolescent foarte subţire şi pistruiat, într-un 
surtuc alb, a trecut pe lângă vânător aruncându-i o privire 
arogantă şi vădit plictisită. Gyllenstiern s-a îndreptat în şa, 
oprindu-şi calul. 


= 4) 
— Nu te supăra, coane vânător, a spus imperativ. 


— Vă ascult. Geralt şi-a strunit iapa din frâie şi s-a alăturat 

încet cancelarului, în spatele carului. L-a surprins faptul că, 
având un pântec atât de impresionant, Gyllenstiern prefera 
şaua calului în locul unei călătorii confortabile în car. 


— leri... Gyllenstiern a tras uşor frâiele garnisite cu butoni 
de aur, apoi şi-a dat jos mantaua turcoaz. leri spuneai că nu 
te interesează dragonul. Atunci, ce te interesează coane 
vânător? De ce te ţii după noi? 


— E oţară liberă, domnule cancelar. 


— Deocamdată. Dar, în acest convoi, Geralt, fiecare ar trebui 
să-şi ştie locul. Şi rolul pe care-l are de îndeplinit în 
conformitate cu voinţa regelui Niedamir. Ai priceput? 


— Ce vrei, de fapt, domnule Gyllenstiern? 


— O să-ţi spun. Am auzit că, în ultima vreme, anevoie o mai 
scoţi la capăt cu voi, vânătorii. Se vede treaba că dacă 


i se cere unui vânător să ucidă un monstru, acesta, în loc să 


ja sabia şi să-l căsăpească, începe să mediteze dacă e bine 
s-o facă, dacă nu depăşeşte limitele posibilului, dacă nu 
contravine codului etic, dacă monstrul este într-adevăr un 
monstru, ceea ce nu se poate observa de la prima vedere. 


Mi se pare că aţi început pur şi simplu să vă pricopsiţi. Pe 
vremea mea, vânătorii erau săraci lipiţi pământului şi nu 
făceau nazuri. Nu se dădeau în lături, sfârtecau orice li se 
cerea, nu conta că e vârcolac, dragon sau perceptor. Conta 
doar să fie bine ciopârţit. Ce-i, Geralt? 


— Ai vreo poruncă pentru mine, Gyllenstiern? I-a întrebat 
sec vânătorul. Spune-mi, atunci, despre ce e vorba. 


Ajungem noi la o învoială. Dar dacă nu ai, e păcat să-ţi 
răceşti gura de pomană, nu-i aşa? 


— Poruncă? a oftat cancelarul. Nu, n-am. Aici e vorba despre 
un dragon şi se vede de la o poştă că-ţi depăşeşte limitele 
posibilului, vânătorule. Îi prefer pe Spadasini. Am vrut doar 
să te avertizez. Fii atent. Eu şi regele Niedamir putem tolera 
ciudăţenii de-ale vânătorilor, care împart monştrii în buni şi 
răi, dar nu dorim să auzim despre ele şi, cu atât mai puţin, 
să vedem modul în care acestea sunt 


— 41 — 


puse în practică. Nu te amesteca în treburile regelui, 
vânătorule. Şi nu intra în cârdăşie cu Dorregaray. 


— Nu obişnuiesc să mă încârdoşez cu vrăjitorii. De unde şi 
până unde ai scos bănuiala asta? 


— Dorregaray îi întrece până şi pe vânători în ciudăţenii, a 
replicat Gyllenstiern. Nu doar împarte monştrii în buni şi răi. 
Crede că toţi deopotrivă sunt buni. 

— Exagerează niţel. 


— Fără doar şi poate. Dar îşi apără punctul de vedere cu o 
îndârjire năucitoare. Să-ţi spun drept, nu m-ar mira dacă 


ar păţi ceva. Şi ni s-a mai şi alăturat cu haita lui ciudată cu 
tot... 


— Eu nu m-am înhăitat cu Dorregaray. Şi nici el cu mine. 
— Nu mă întrerupe. Haita asta a voastră e tare ciudată. 


Un vânător plin de scrupule cum e blana de vulpe plină de 
păduchi. Un vrăjitor care bate câmpii cu echilibrul naturii. 


Un cavaler tăcut, Borch Trei Găi, şi escorta sa de fete din 
Zerrikania, ţară în care, după cum bine se ştie, se aduc 
ofrande în faţa chipului unui dragon. Şi cu toţii vin să ia 
parte aşa, din senin, la vânătoare. Ciudat, nu? 


— În felul tău, bine grăieşti. 
— Ştiu doar atât, că problemele cele mai misterioase au, 


după cum reiese din practică, cele mai simple soluţii, a spus 
cancelarul. Nu mă face, vânătorule, să apelez la ele. 


— Nu înţeleg. 


— Ba da, înţelegi foarte bine. Mulţumesc pentru conversaţie, 
Geralt. 


Geralt s-a oprit. Gyllenstiern a dat pinteni calului, 
ajungându-l din urmă pe rege. Li s-a alăturat şi Eyck din 
Denesle, într-un caftan din piele albă, cu urme lustruite de 
armură, trăgând după el un cal de povară încărcat cu 
armura, scutul de argint şi o lance enormă. Geralt l-a salutat 
ridicând mâna, dar cavalerul şi-a întors capul într-o parte, 
strângând din buzele subţiri, şi-a lovit calul cu pintenii. 


— Nu te prea are la inimă, i-a spus Dorregaray venind lângă 
el. Aşa-i, Geralt? 


— Aşa s-ar părea. 
AD 


— Concurența, nu? Amândoi desfăşuraţi activităţi similare. 
Cu excepţia faptului că Eyck este un idealist, iar tu, un 
profesionist. O diferenţă neînsemnată, în special pentru cei 
pe care-i ucideţi. 


— Nu mă compara cu Eyck, Dorregaray. Naiba ştie pe cine 
insulţi cu această comparaţie, pe mine sau pe el, darnu ne 
compara. 


— Cum doreşti. Pentru mine, să-ţi spun drept, amândoi 
sunteţi la fel de scârboşi. 


— Mulţumesc. 


— N-ai pentru ce. Vrăjitorul mângâia gâtul calului speriat de 
urletele lui Yarpen şi ale piticanilor săi. Pentru mine, 
vânătorule, să faci o vocaţie din crimă este oribil, meschin şi 


stupid. Lumea noastră este în echilibru. Uciderea oricărei 
creaturi care trăieşte în această lume tulbură acest echilibru. 
Dezechilibrul duce la extincţie, iar extincţia, la sfârşitul 
lumii, după cum bine ştim. 


— Teoria druizilor, a spus Geralt. O cunosc. Mi-a desluşit-o 
odată un bătrân hierofant, încă din Rivia. La două zile după 
conversaţia noastră, l-au făcut bucăţi vârcolacii. Nu s-a putut 
dovedi nicio tulburare de echilibru. 


— Lumea, repet - Dorregaray se uită la el cu indiferenţă 


-, este în echilibru. Echilibrul natural. Fiecare specie are 
duşmanii săi naturali, fiecare este, la rândul său, duşman 
pentru alte specii. Este vorba şi despre oameni. Stârpirea 
duşmanilor naturali ai omului, căreia i te dedici şi care a 
început deja să se observe, duce la degenerarea rasei. 


— Ştii ceva, vrăjitorule, şi-a pierdut cumpătul Geralt, du-te o 
dată la o mamă al cărei copil a fost devorat de basilisc şi 
spune-i că ar trebui să fie fericită, deoarece datorită lui rasa 
umană a fost salvată de la degenerare. Şi-o să vezi ce-o să-ţi 
răspundă. 


— Un argument bun, vânătorule, a declarat Yennefer venind 
din urmă pe calul său negru. lar tu, Dorregaray, ai grijă să nu 
te mai ia gura pe dinainte. 


— Nu obişnuiesc să-mi ascund punctele de vedere. 


Yennefer s-a strecurat între ei. Vânătorul a băgat de seamă 
că fileul auriu de pe capul vrăjitoarei fusese înlocuit 


D= E 


cu o eşarfă rulată. 


— Ai face bine să începi să ţi le ascunzi Dorregaray, l-a 
îndemnat. Mai ales faţă de Niedamir şi Spadasini care te 
bănuiesc deja că ai de gând să împiedici uciderea 
dragonului. Deocamdată, cât timp doar trăncăneşti despre 
asta, te tratează ca pe un maniac inofensiv. Însă, în cazul în 
care ai încerca să faci ceva, te-ar strânge de gât înainte să 


apuci să scoţi vreun suspin. 
Vrăjitorul a zâmbit dispreţuitor şi arogant. 


— Şi în afară de asta, a continuat Yennefer, exprimarea 
acestor puncte de vedere dăunează reputației profesiei şi 
vocației noastre. 


— Cum vine asta? 


— Teoriile sale pot face referire la toate creaturile şi 
monstruozităţile, Dorregaray. Dar nu la dragoni. Deoarece 
dragonii sunt cei mai răi duşmani naturali ai omului. Şi nu se 
pune problema despre degenerarea rasei umane, ci despre 
supraviețuirea ei. Pentru a supravieţui trebuie să le vină de 
hac duşmanilor, celor care i-ar putea ameninţa 
supraviețuirea. 


— Dragonii nu sunt duşmanii omului, a întrerupt-o Geralt. 
Vrăjitoarea s-a uitat la el şi i-a zâmbit. Doar cu buzele. 


— În această chestiune, i-a replicat ea, lasă-ne pe noi, 
fiinţele umane. Tu, vânătorule, nu ai căderea să-ţi dai cu 
părerea. Eşti cu treabă pe-aici. 


— Ca un golem programat şi pasiv? 


— E comparaţia ta, nu a mea, i-a replicat Yennefer rece. 


Dar destul de potrivită, aş putea spune. 
— Yennefer, i s-a adresat Dorregaray, mă surprinde să 


aud de la o femeie cu educaţia şi vârsta ta păreri atât de 
absurde. De unde şi până unde i-ai avansat tocmai pe 
dragoni la rangul de cei mai mari duşmani ai oamenilor? De 
ce nu alte creaturi de o sută de ori mai primejdioase şi care 
au pe conştiinţă de o sută de ori mai multe victime decât 
dragonii? De ce nu hirikii, centipezii, manticorele, 
amphisbenii sau grifonii? De ce nu lupii? 


— O să-ţi spun de ce. Supremaţia omului faţă de alte rase şi 
specii, lupta sa pentru aflarea unui loc în natură, a 


Ep, 


unui spaţiu vital, poate fi câştigată doar atunci când, în cele 
din urmă, elimină definitiv nomadismul, rătăcirile dintr-un 
loc în altul în căutarea hranei, conform calendarului naturii. 


Altminteri nu poate fi vorba despre creşterea rapidă a 
populaţiei, copilul este dependent de alţii destul de mult 
timp. Numai în condiţii de siguranţă, în spatele zidurilor unei 
cetăţi sau ale târgului, o femeie poate da naştere în ritm 
normal, adică în fiecare an. Fertilitatea, Dorregaray, 
înseamnă dezvoltare, este o condiţie necesară pentru 
supravieţuire şi dominare. Şi aici ajungem la dragoni. Doar 
un singur dragon, fără niciun alt monstru, este destul pentru 
a ameninţa târgul sau cetatea. Atunci când dragonii nu sunt 
stârpiţi, oamenii se împrăştie în căutarea refugiului, a 
siguranţei, în loc să se unească între ei, pentru că ajunge ca 
un singur dragon să işte un foc într-un ţinut cu populaţie 
numeroasă, ca să înceapă un adevărat coşmar, cu sute de 
victime, o catastrofă năprasnică. Aşadar, dragonii trebuie să 
fie stârpiţi până la ultimul, Dorregaray. 


Dorregaray a privit-o cu un zâmbet ciudat pe buze. 


— Ştii, Yennefer, n-aş vrea să-mi fie dat să trăiesc vremurile 
în care se va realiza ideea ta de dominație a omului, când ai 
tăi vor ajunge să aibă locul cuvenit în natură. Din fericire, 
niciodată nu se va întâmpla aceasta. 


Mai degrabă o să vă luaţi beregăţile unii altora, osă vă 


otrăviţi, o să putreziţi de febră şi tifos, pentru că mizeria şi 
păduchii, nu dragonii vă ameninţă târgurile glorioase în care 
femeile dau naştere în fiecare an, dar numai un copil din 
zece trăieşte mai mult de zece zile. Da, Yennefer, fertilitatea, 
fertilitatea şi iar fertilitatea. Ai grijă, draga mea, du-te şi fă 
copii, căci asta ţi-e menirea şi ar fi o ocupaţie foarte naturală 
pentru tine. Ţi-ar umple timpul pe care în prezent îl iroseşti 
născocind în van tot soiul de neghiobii. La revedere. 


Vrăjitorul a dat ghes calului cu pintenii şi a luat-o din loc la 
galop spre avangarda coloanei. Geralt, trăgând cu coada 
ochiului la chipul palid şi schimonosit de furie al lui 
Yennefer, a început să-l compătimească anticipat pe 
Dorregaray. Ştia despre ce este vorba. Yennefer era sterilă, 


= 45 


la fel ca majoritatea vrăjitoarelor, dar, spre deosebire de 
altele, suferea din această pricină, iar la evocarea acesteia, 
reacţiona cu o mânie nestăpânită. Dorregaray, probabil, îi 
ştia slăbiciunea. De bună seamă însă, nu ştia cât poate fi de 
răzbunătoare. 


— O să aibă necazuri, a şuierat Yennefer. O să vadă el. Fii 
atent, Geralt. Să nu crezi că dacă se întâmplă ceva şi nu eşti 
rezonabil, o să te protejez. 


— Nu-ţi face griji, i-a zâmbit el. Noi, adică vânătorii şi 
golemii servili, acţionăm întotdeauna rezonabil. La urma 
urmelor, limitele posibilului între care ne putem mişca sunt 
clar şi neîndoielnic fixate. 


— Bine, bine, ia uită-te la el! Yennefer, încă lividă, l-a țintuit 
cu privirea. Te-ai bosumflat ca o fată mare, acuzată 


de lipsă de virtute. Eşti vânător, n-ai cum să schimbi asta. E 
menirea ta... 

— Lasă menirea mea, Yen, că mi se face greață. 

— Nu vorbi aşa cu mine, ţi-am mai spus. Şi puţin îmi pasă 


de greaţa ta. Ca şi de toate celelalte reacţii din repertoriul 
tău limitat de vânător. 


— Totuşi, o să ai de-a face cu unele dintre ele, dacă nu 
încetezi să mă baţi la cap cu poveştile tale despre trimişi din 
cer, despre lupta pentru bunăstarea oamenilor. Şi despre 
dragoni, duşmanii de moarte ai tribului uman. Ştiu eu mai 
bine. 


— Ah, da? Vrăjitoarea şi-a mijit ochii. Oare ce ştii tu atât de 
bine, vânătorule? 


— De exemplu - Geralt n-a luat în seamă vibraţiile de 
avertizare ale medalionului din jurul gâtului său - că dacă 


dragonii n-ar avea comori, nu s-ar interesa de soarta lor nici 
mamele care i-au adus pe lume şi cu atât mai puţin vrăjitorii. 
Este interesant faptul că la fiecare vânătoare de dragoni 
mereu se iveşte câte un vrăjitor care are strânse legături cu 
Breasla Bijutierilor. Ca şi tine, de altfel. lar apoi, deşi pe piaţă 


ar trebui să ajungă un torent de nestemate în toată regula, 
acestea nu ajung şi preţul lor nu scade. Aşa că 


nu-mi îndruga tu mie despre menire şi despre lupta pentru 
supraviețuirea rasei. Doar te cunosc de prea multă vreme şi 


— 46 — 
destul de bine. 


— De prea multă vreme, a repetat ea, încreţindu-şi 
ameninţător buzele. Din păcate. Dar să nu-ţi închipui că şi 
destul bine, nemernicule. La naiba, ce proastă am fost... 


Oh, lua-te-ar dracul! Nu pot să te mai văd în ochi! 


A scos un răcnet, calul ei negru a cabrat şi a ţâşnit la galop 
înainte. Vânătorul şi-a strunit calul, a lăsat să fie depăşit de 
carul cu piticani care hohoteau, înjurau, fluierau din cornuri 
de os. Printre ei, deasupra unor saci de ovăz, Jaskier cânta la 
lăută. 


— Hei! a strigat Yarpen Zigrin aşezat pe bancheta 
căruţaşului, arătând spre Yennefer. E ceva negru acolo pe 
drum! Mă întreb, ce-o fi oare? Pesemne că-i o iapă! 


— De bună seamă! i-a replicat Jaskier împingându-şi spre 
ceafă pălărioara de culoarea prunei. E o iapă! Călare pe un 
jugănit! De necrezut! 

Bărbile flăcăilor lui Yarpen tremurau într-un cor de râs. 


Yennefer se prefăcea că nu-i aude. 


Geralt şi-a oprit în loc calul, lăsându-i pe arcaşii lui Niedamir 
să treacă. In urma lor, la o oarecare distanţă, călărea la pas 


Borch şi, chiar în spatele lui, zerrikancele constituiau 
ariergarda convoiului. Geralt i-a aşteptat până 


când s-au apropiat, apoi şi-a strunit iapa până a ajuns lângă 
calul lui Borch. Călăreau în tăcere. 


— Vânătorule, a zis dintr-odată Trei Găi. Vreau să te întreb 
ceva. 


— Întreabă-mă. 

— De ce nu te întorci? 

Vânătorul l-a privit o clipă în tăcere. 

— Chiar ţii morţiş să ştii? 

— Ţin, i-a răspuns Trei Găi întorcându-se spre el. 

— Mă duc cu ei pentru că sunt un golem pasiv. Pentru că 
sunt o tufă de cânepă târâtă de vânt pe drum. Încotro ar 
trebui să mă duc? la spune-mi! Şi pentru ce? Aici, cel puţin 
s-au adunat unii cu care am ce vorbi. Unii care nu-şi curmă 


vorba când mă apropii de ei. Unii care, chiar dacă nu le sunt 
pe plac, mai degrabă mi-o spun în faţă decât să 


arunce cu pietre după mine. Mă duc cu ei pentru acelaşi 
E, ARE 


motiv pentru care m-am dus cu tine la han. Pentru că mi-e 
totuna. N-am un loc anume spre care să vreau să mă 


îndrept. Nu am o ţintă anume aflată la capătul drumului. 


Trei Găi şi-a dres glasul. 

— Mereu există o ţintă la capătul fiecărui drum. Toată 
lumea o are. Chiar şi tu, chiar dacă te crezi atât de diferit. 
— Acum am să-ţi pun eu o întrebare. 

— Pune-mi. 

— Ai o ţintă la capătul drumului? 

— Am. 

— Ai noroc. 


— Nu este o chestiune de noroc, Geralt. Ţine de ce crezi, în 
ce crezi şi cui te dedici. Nimeni n-ar trebui să ştie asta mai 
bine decât... un vânător. 


— Întruna am auzit astăzi despre menire, a oftat Geralt. 


Menirea lui Niedamir de a pune mâna pe Malleore. Menirea 
lui Denesle Eyck de a apăra oamenii de dragoni. Dorregaray 
simte că menirea lui e contrariul. Yennefer, din cauza unor 
schimbări la care i-a fost supus organismul, nu-şi poate 
îndeplini menirea şi se dă de ceasul morţii. La naiba, numai 
Spadasinii şi piticanii nu simt nicio chemare, nu vor decât să 
se căpătuiască. Poate că de-aia mă simt de-al lor? 


— Nu de-aia eşti tu aici, Geralt de Rivia. Nu sunt orb şi nici 
surd. Nu-mi îndruga tu mie că la auzul numelor lor ţi-ai scos 
tâşcuţa. Dar mi se pare... 


— În zadarţi se pare, i-a spus vânătorul fără mânie. 


— Îmi cer iertare. 


— În zadar îţi ceri iertare. 


Şi-au înfrânat caii taman la timp pentru a evita ciocnirea cu 
convoiul arcaşilor din Caingorn, care se opriseră brusc în 
faţa lor. 


— Ce s-a întâmplat? Geralt s-a ridicat în scări. De ce ne-am 
oprit? 


— Nu ştiu, a răspuns Borch uitându-se în jur. Vea, cu faţa 
răvăşită, a rostit repede câteva cuvinte. 


— Mă duc în faţă, a spus vânătorul, să văd cum stau 
lucrurile. 


— Rămâi pe loc. 

— 48 — 

— De ce? 

Trei Găi a tăcut pentru o clipă, cu ochii în pământ. 

— De ce? a repetat Geralt. 

— Pleacă, i-a răspuns Borch. Poate c-ar fi mai bine. 

— Ce să fie mai bine? 

— Pleacă. 

Podul care se întindea între cele două margini ale prăpastiei 
părea solid, construit din buşteni groşi de pin, proptit pe un 
stâlp pătrat de care se izbea zgomotos şuvoiul cu mustăţi 
lungi de spumă. 


— Hei, Taiepaie! a strigat Boholt apropiindu-se în car. De ce 
te-ai oprit? 


— Păi, am eu de unde să ştiu cum e podul ăsta? 


— Da' de ce-am luat-o pe drumul ăsta? a întrebat 
Gyllenstiern, apropiindu-se călare. Nu mă încumet cu carele 
pe beţele astea. Hei, ciubotarule! De ce ne-ai adus pe-aici şi 
nu pe potecă? Poteca duce mai departe, spre vest? 


Eroul otrăvitor din Hotopole s-a apropiat, şi-a scos căciula de 
astrahan. Arăta nostim, într-o dulamă demodată, împodobită 
cu găitane şi având deasupra o platoşă de pe vremea regelui 
Sambuk. 


— Asta-i calea cea mai scurtă, Măria Ta, i s-a adresat nu 
cancelarului, ci direct lui Niedamir, pe a cărui faţă se citea 
lehamitea. 


— Cum aşa? l-a întrebat încruntat Gyllenstiern. Niedamir n-a 
catadicsit să-i arunce nicio privire mai atentă. 


— Pe-aici - a început să explice Capremâncă, arătând spre 
cele trei vârfuri zimţate care dominau împrejurimile - 


alea sunt Chiava, Buba şi Dintele Hâţânat. Drumul trece pe 
lângă ruinele unei cetăţi vechi, înconjoară Chiava prin nord 
şi duce până dincolo de obârşia râului. Dac-o luăm pe pod, 
scurtăm drumul. Străbatem defileul până la tăul dintre 
munţi. Şi dacă nu dăm de urme de dragon pe-acolo, ne 
ducem în sus, spre răsărit, să vedem care-i treaba pe 
viroagă. Şi mai departe, mai la est, sunt păşunile de pe 
coama muntelui, de unde-i lesne de ajuns pe un drum drept 
în Caingorn, acasă la Domniile Voastre, conaşilor. 


— Da' de unde-ai scornit atâtea despre munţii ăştia? l-a 
— 49 — 


iscodit Boholt. Din urmele de la copitele cailor? 


— Nu, conaşule. Pe-aici păşteam oile când eram fecior. 


— Şi podul ăsta ne ţine? Boholt s-a ridicat în picioare pe 
banchetă, s-a uitat în jos la râul înspumat. Prăpastia e 
adâncă de vreo patruzeci de stânjeni. 


— Ţine, conaşule. 
— Da' ce rost avea podul ăsta în pustietatea de aici? 


— Podul ăsta, a spus Capremâncă, a fost înălţat de troli pe 
vremuri. Cine trecea pe-aici n-avea încotro, trebuia să le dea 
mulţi galbeni. Dar cum rareori trecea pe-aici cineva, atunci 
trolii şi-au luat desagii în spinare şi s-au dus. Şi-a rămas 
podul. 


— Repet, s-a înfuriat Gyllenstiern, carele sunt încărcate cu 
arme şi otavă, că poate rămânem rătăciţi pe undeva prin 
sălbăticie. Nu-i mai bine s-o luăm pe potecă? 


— Puteţi şi pe potecă, a strâns din umeri ciubotarul, dar e 
mai mult de mers. Şi regele a spus că se grăbeşte la dragon. 
Păi, aşa ce face, porneşte cu graba şi se întâlneşte cu zăbala. 


— Cu zăbava, l-a corectat cancelarul. 

— Zăbava, cum spui matale, a încuviinţat Capremâncă. 
Da' tot pe pod e mai aproape. 

— Ei bine, atunci luaţi-o înainte, Capremâncă, a decis 
Boholt. Luaţi-o înainte tu şi oastea ta. Aşa e obiceiul pe la 
noi, îi lăsăm în faţă pe cei mai viteji. 

— Nu mai mult de un car odată, a poruncit Gyllenstiern. 


— Bine. Boholt a dat bici calului, iar carul a început să se 
hurducăie pe pod. Uită-te după noi, Taiepaie! la seama să 


fie drepte roţile! 


Geralt şi-a oprit calul, arcaşii lui Niedamir îmbrăcaţi cu 
caftane roşu cu galben, ghemuiţi grămadă pe caldarâm, 
blocau drumul. 


lapa vânătorului a fornăit. 


Pământul s-a cutremurat. Munţii s-au zguduit, marginea 
zimţată a peretelui de rocă a dispărut dintr-odată pe 
fundalul cerului şi apoi chiar din perete a răsunat brusc un 
huruit surd, vibrant. 


— Atenţie! a răcnit Boholt de pe cealaltă parte a podului. 
Atenţie acolo! 


Primele pietre, deocamdată mărunte, au început să sară, să 
se rostogolească şi să lovească spasmodic versantul. 


Sub ochii lui Geralt se căsca o crăpătură neagră de-a lungul 
drumului, care creştea înspăimântător de rapid, s-a adâncit 
şi s-a năruit în abis cu o bufnitură asurzitoare. 


— Pe cai!!! a strigat Gyllenstiern. Zeii ne ferească! Pe acolo! 


Niedamir, cu capul sprijinit de coama calului, s-a îndreptat 

spre pod, în urma lui au sărit Gyllenstiern şi câţiva arcaşi. În 
urma lor, carul regal, cu grifoni fâlfâind pe steag, a început 

să pârâie şi să scârţâie. 


— Asta-i avalanşă! Daţi-vă din drum! urla din spate Yarpen 
Zigrin biciuind crupele cailor, depăşind al doilea caral lui 
Niedamir şi împrăştiindu-i pe arcaşi. La o parte, vânătorule! 
Dă-te din drum! La o parte! 


Pe lângă carul piticanilor galopa Eyck din Denesle, drept şi 
ţeapăn în şa. Dacă n-ar fi fost paloarea ca de mort şi buzele 
încleştate într-o grimasă tremurândă, s-ar fi putut crede că 
acest cavaler rătăcitor nu aflase că se prăbuşesc bolovani şi 
pietre de pe versant în jurul lui. Din spate, din grupul de 
arcaşi, cineva a scos un urlet sălbatic, caii au nechezat. 


Geralt a smucit hăţurile, a dat călcâie calului, chiar în faţa 
lui pământul clocotea de la bolovanii care zburau de sus. 
Carul cu piticani a huruit peste grohotiş, a sărit chiar înainte 
de pod şi s-a trântit cu un trosnet pe o rână, cu osia ruptă. O 
roată s-a dus în parapet şi apoi a zburat în vâltoarea râului. 


lapa vânătorului, rănită de colţurile ascuţite ale pietrelor, s-a 
ridicat pe picioarele din spate. Geralt a vrut să sară din şa, 
dar i s-a agăţat catarama de la pantof în scară şi a căzut într- 
o parte, în drum. lapa a nechezat şi s-a repezit înainte, chiar 
pe podul care se balansa deasupra prăpastiei. Pe pod 
alergau piticanii urlând şi înjurând. 


— Mai repede, Geralt! i-a strigat peste umăr Jaskier, 
alergând în urma piticanilor. 


— Sari, vânătorule! l-a îndemnat Dorregaray aruncându- 
25| e 
se în şa, abia reuşind să-şi ţină în frâu calul nărăvaş. 


În spatele lor, drumul era înecat într-un nor de praf format 
din bolovanii care zburau şi bucăţi din carul dezmembrat al 
lui Niedamir. Degetele vânătorului se agăţau de chingile de 
sub şaua calului vrăjitorului. A auzit un țipăt. 


Yennefer se prăbuşise împreună cu calul. S-a rostogolit 
departe de copitele care loveau orbeşte şi s-a lăsat la 
pământ, acoperindu-şi capul cu mâinile. Vânătorul a fugit 


spre ea, intrând în ploaia torențială de pietre, sărind peste 
crăpătura căscată la picioare. Yennefer, rănită la braţe, s-a 
ridicat în genunchi. Ochii îi erau larg deschişi, iar de la o 
tăietură de deasupra sprâncenei îi curgea un firicel de sânge 
până la lobul urechii. 


— Ridică-te, Yen! 
— Geralt! Fii atent! 


Un bloc imens de stâncă desprins din versant s-a prăvălit cu 
o bubuitură, zburând direct spre ei. Geralt s-a trântit la 
pământ, acoperind-o cu trupul său pe vrăjitoare. În răstimp, 
blocul a explodat şi s-a sfărâmat într-un miliard de bucăţi 
care cădeau asupra lor, împungându-i ca nişte viespi. 


— Mai repede! striga Dorregaray. Învârtindu-şi în aer 
bagheta de pe calul care dansa, transforma în praf bolovanii 
desprinşi din versant, care se rostogoleau spre ei. 


Pe pod, vânătorule! 


Yennefer şi-a fluturat mâna, şi-a îndoit degetele, a ţipat 
incoerent. Pietrele se izbeau de o emisferă albăstruie, 
conturată brusc peste capetele lor şi se evaporau ca 
picăturile de apă căzute pe o lespede încinsă. 


— Pe pod, Geralt! a strigat vrăjitoarea. După mine! 
Alergau în urma lui Dorregaray şi a unor arcaşi fără cai. 


Podul se clătina şi scârţăia, grinzile se curbau în toate 
direcţiile, azvârlite de la un parapet la altul. 


— Mai repede! 


Dintr-odată podul s-a dărâmat cu un scrâşnet ascuţit, 
jumătatea lăsată de ei în urmă s-a desprins, s-a prăbuşit cu 
un trosnet în hău, cu tot cu carul piticanilor, care s-a izbit de 
dinţii de piatră în nechezatul cailor turbaţi. Partea pe 


aa ED i 


care se aflau încă mai rezista, dar Geralt şi-a dat seama 
brusc că aceasta se lasă în jos şi panta se povârneşte tot mai 
mult. Yennefer, gâfâind, a tras o înjurătură. 


— Cădem, Yen! Ţine-te! 

Ce mai rămăsese din pod a scârţăit, s-a fisurat şi a coborât 
ca o rampă. Au căzut, dar şi-au înfipt degetele prin 
crăpăturile dintre grinzi. Yennefer nu s-a mai putut ţine. A 
ţipat strident şi a alunecat. Geralt, agăţându-se cu o mână, 
şi-a scos pumnalul, i-a înfipt lama între două grinzi şi s-a 
prins cu ambele mâini de mâner. Coatele îi tremurau când 
Yennefer trăgea de el, prinzându-i-se de centura şi de teaca 


purtate în spate. Restul de pod a scârţăit din nou şi s-a 
înclinat şi mai mult, aproape vertical. 


— Yen, s-a tânguit vânătorul. Fă ceva... La naiba, fă o vrajă! 


— Cum? a bombănit ea înăbuşindu-şi furia. Nu vezi cum 
stau agăţată? 


— Eliberează-ţi o mână! 

— N-am cum... 

— Hei! a strigat de sus Jaskier. Vă mai puteţi ţine? Hei! 
Geralt nu a considerat oportun să confirme. 


— Aruncă-mi funia! a ţipat. Mai iute, la naiba! 


Lângă trubadur şi-au făcut apariţia Spadasinii, piticanii şi 
Gyllenstiern. Geralt l-a auzit pe Boholt rostind printre dinţi: 


— Stai aşa, lăutarule. Nu mai e mult şi o să cadă ea. Apoio 
să-l tragem pe vânător. 


Yennefer a sâsâit ca un şarpe, zvârcolindu-se pe spatele lui 
Geralt. Centura îl strângea dureros în piept. 


— Yen? Ai cum să te prinzi de ceva? Cu picioarele? 
— Da, a icnit ea. Dau din ele. 


Geralt s-a uitat în jos, la râul care clocotea printre stâncile 
ascuţite, peste care se rostogoleau şi se învârteau grinzi de 
la pod, leşuri de cai şi cadavre în culorile vii ale 
Caingornului. Lângă stânci, în adâncimile transparente, de 
un verde-smarald, a văzut corpurile fusiforme enorme ale 
unor păstrăvi care se deplasau leneş împotriva curentului. 


— Mai rezişti, Yen? 

— Într-un fel... da... 

— Ridică-te. Ca să te prinzi de ceva... 

— Nu...nu pot... 

— Dă-mi funia! a răcnit Jaskier. Ce-i cu voi, aţi înnebunit? 
O să cadă amândoi! 

— Ei bine şi ce dacă? a bombănit Gyllenstiern invizibil. 


Podul a scârţăit înclinându-se şi mai mult. Geralt a început 
să nu-şi mai simtă degetele încleştate pe mânerul 


pumnalului. 

— Yen... 

— Taci... şi nu te mai zvârcoli... 
— Yen? 

— Nu-mi spune aşa... 

— Mai poţi să te ţii? 


— Nu, i-a răspuns ea sec. Nu se mai zbătea, îi atârna pe 
spate ca un mort, ca o povară inertă. 


— Yen? 

— Taci. 

— Yen. lartă-mă. 

— Nu. Niciodată. 

Ceva s-a strecurat de-a lungul grinzilor. Rapid. Ca un şarpe. 


Emanând o strălucire rece, palidă, îndoindu-se şi răsucindu- 
se de parc-ar fi avut suflet, funia i-a reperat gâtul lui Geralt 
cu capătul său mobil, s-a mutat la subsuori, s-a încolăcit într- 
un nod lejer. Sub el, vrăjitoarea icnea, trăgând aer în piept. 
Era sigur că izbucneşte în plâns. Se înşela. 


— Atenţie! a strigat Jaskier de sus. Vă tragem! 
Pustiitorule! Kennet! Sus cu ei! Trageţi-i! 


O smucitură, o îmbrăţişare dureroasă şi sufocantă a frânghiei 
tensionate. Yennefer a oftat din greu. Au fost urcați rapid, 
frecându-se cu burţile de grinzile de lemn. 


Sus, Yennefer s-a ridicat prima. 
VII 


— Din tot convoiul, a raportat Gyllenstiern, am salvat doar 
un car, Maiestate, fără a pune la socoteală carul 
Spadasinilor. Din suită au rămas numai şapte arcaşi. Pe 


i Aaa 


celălalt mal al prăpastiei nu mai e niciun drum, doar 
grohotişuri şi versant neted, din câte se poate vedea până 


la cotul defileului. Nu se ştie dacă mai trăieşte careva dintre 
cei care au fost atunci când s-a năruit podul. 


Niedamir nu i-a răspuns. Eyck din Denesle stătea drept în 
faţa regelui, pironindu-l cu ochii săi sticloşi, fără astâmpăr. 


— Ne urmăreşte mânia zeilor, a spus, ridicând mâinile. 


Am păcătuit, mărite rege Niedamir. Era o cruciadă sfântă, o 
cruciadă împotriva răului. Deoarece dragonul este rău, de 
altfel în orice dragon este întrupat răul. Eu nu pot să mă fac 
că nu văd răul, îl zdrobesc în picioare... îl fac una cu 
pământul. Aşa cum ne poruncesc zeii şi Sfânta Carte. 


— Ce tot bâiguie? s-a încruntat Boholt. 


— Habar n-am, i-a răspuns Geralt ajustând hamurile iepei. 
Nu pricep niciun cuvânt. 


— Şşşt, i-a atenţionat Jaskier. Încerc să le ţin minte, poate o 
să-mi fie de folos la rimele mele. 


— Spune la Cartea Sfântă, a reluat Eyck înverşunat, că 


din abis o să iasă un şarpe, un dragon înspăimântător, cu 
şapte capete şi cu zece coarne! Şi călare pe el o să fie o 
muiere îmbrăcată în purpuriu şi stacojiu, cu un potir de aur 
în mână, iar pe frunte o să aibă semnul ultimei desfrânări! 


— O ştiu! s-a bucurat Jaskier. Asta-i Cilia, nevasta primarului 
Sommerhalder! 


— Linişte, coane poet, l-a atenţionat Gyllenstiern. lar tu, 
cavalerule din Denesle, vorbeşte mai desluşit, dacă nu ţi-e 
cu supărare. 


— Răul, Maiestate, i s-a adresat Eyck grandilocvent, trebuie 
înfruntat cu o inimă şi o conştiinţă curate şi cu capul sus! lar 
aici pe cine vedem noi? Pe piticani, care sunt nişte păgâni, 
zămisliţi în beznă şi care se închină puterilor întunecate! Pe 
vrăjitorii nelegiuiţi, care uzurpă dreptul divin, puterea şi 
privilegiile! Pe vânător, care este o creatură 


împotriva naturii, o lepădătură odioasă, blestemată. Te mai 
întrebi atunci cum de a căzut pe capul nostru pedeapsa? 


Mărite rege Niedamir! Împingem prea departe limitele 
posibilului! Să nu punem la încercare mila Domnului. Te 
implor, Maiestate, să înlături mizeria din rândurile noastre 
2522 

înainte de... 


— laca, nici măcar o vorbă despre mine, s-a plâns Jaskier. 


Nicio vorbuliţă nu s-a pomenit despre poeţi. Şi eu care m-am 
străduit atâta... 


Geralt i-a zâmbit lui Yarpen Zigrin, care îşi mângâia cu 
mişcări lente şi constante lama toporului ascuns la brâu. 


Amuzat, piticanul rânjea. Yennefer s-a răsucit ostentativ, 
prefăcându-se că fusta sfâşiată până la şold o deranja mai 
mult decât cuvintele lui Eyck. 


— Mergem prea departe, coane Eyck, a replicat Dorregaray 
cu emfază. Deşi, de bună seamă, cu gânduri alese. Socot 
nepotrivit că ne-ai adus la cunoştinţă ceea ce crezi 
dumneata despre vrăjitori, piticani şi vânători. Cu toate că, 
după cum mă duce pe mine mintea, cu toţii suntem de- 
acum obişnuiţi cu asemenea păreri, nu este nici politicos, 
nici cavaleresc să faci uz de ele, coane Eyck. Şi e cu atât mai 
greu de priceput pentru noi după ce am văzut că dumneata, 
şi nimeni altul, ai dat fuga şi le-ai întins o frânghie elfească 
vrăjitoarei şi vânătorului aflaţi pe muchie de cuţit. Din ceea 
ce spui, era de aşteptat mai degrabă să 


te rogi să cadă. 


— La naiba, i-a şoptit Geralt lui Jaskier. El ne-a întins funia? 
Eyck? Nu Dorregaray? 


— Nu, i-a murmurat trubadurul. Eyck, el a fost de fapt. 


Geralt a clătinat din cap neîncrezător. Yennefer a înjurat în 
barbă, apoi s-a semeţit. 


— Cavalerule Eyck, i s-a adresat ea cu un zâmbet pe care 
toată lumea, cu excepţia lui Geralt, l-ar fi putut lua de 
drăguţ şi binevoitor. Da' cum vine asta? Adică eu sunt o 
lepădătură, iar dumneata mi-ai salvat viaţa? 


— Eşti o cucoană, domniţă Yennefer, s-a înclinat rigid 
cavalerul. lar chipul dumitale frumugşel şi sincer ne face să 


credem că într-o bună zi o să renunţi la blestemata vrăjitorie 
o dată pentru totdeauna. 


Boholt a pufnit. 


— Îţi mulţumesc, cavalerule, i-a spus sec Yennefer. Şi 
vânătorul Geralt îţi mulţumeşte deopotrivă. Mulţumeşte-i, 
Geralt. 


== Bia 


— Mai degrabă să fiu al naibii, a oftat vânătorul cu o 
sinceritate dezarmantă. Da' pentru ce-ar trebui să-i 
mulţumesc? Nu sunt decât o lepădătură vrednică de dispreţ, 
iar chipul meu scârbos nu dă semne de îmbunătăţire. 
Cavalerul Eyck m-a scos din râpă din greşeală, numai pentru 
că se ţinea de mine cu toate puterile o frumoasă domniţă. 
Dacă aş fi atârnat acolo de unul singur, Eyck n-ar fi ridicat 
nici măcar un deget. Nu mă 


înşel, nu-i aşa, cavalerule? 


— Ba te înşeli, coane Geralt, i-a răspuns calm cavalerul 
rătăcitor. Niciodată nu mă dau în lături de la sprijinirea cuiva 
aflat în primejdie. Chiar şi atunci când e vorba despre un 
vânător. 


— Mulţumeşte-i, Geralt. Şi cere-i iertare, i-a spus vrăjitoarea 
tăios. Altminteri, nu faci decât să arăţi că 


spusele lui Eyck, cel puţin în cazul tău, sunt întru totul 
adevărate. Nu eşti în stare să convieţuieşti cu oamenii. 


Pentru că eşti diferit. Participarea ta la această expediţie 
este o greşeală. Ai venit împins de un scop lipsit de sens. 


Sens ar avea dacă ai pleca acum. Cred că ai înţeles deja 
acest lucru. Şi dacă nu, până la urmă tot o s-o scoţi tu la 
capăt. 


— Despre ce scop e vorba, domniţă? a intervenit 
Gyllenstiern. Vrăjitoarea l-a privit, dar nu i-a răspuns. 


Jaskier şi Yarpen Zigrin şi-au zâmbit unul altuia cu 
subînţeles, însă în aşa fel încât să nu-i observe vrăjitoarea. 


Vânătorul şi-a aţintit privirea în ochii lui Yennefer. Erau reci. 


— Îmi cer iertare şi îţi mulţumesc, cavalerule din Denesle, şi- 
a plecat el fruntea. Vă mulţumesc tuturor celor aici de faţă. 
Pentru sprijinul rapid pe care mi l-aţi dat, fără măcar să staţi 
pe gânduri. Am auzit, când eram agăţat, cum ba unul, ba 
altul vă dădeaţi peste cap ca să ne ajutaţi. Tuturor celor 
prezenţi aici le cer iertare. Cu excepţia nobilei Yennefer, 
căreia îi mulţumesc fără să-i cer nimic. Vă las. 


Lepădătura renunţă de bunăvoie la compania voastră. 


Pentru că lepădătura a primit destul de la voi. Ai grijă, 
Jaskier. 


Ei] 


— Hai, las-o baltă, Geralt! i-a strigat Boholt. Te porţi ca un 
ţânc alintat. Hai, nu face din ţânţar armăsar. La naiba... 


— Oameni buuuni! 


Din capătul defileului veneau în fugă Capremâncă şi mai 
mulţi gardieni din Hotopole trimişi să iscodească 


împrejurimile. 
— Ce este? Ce-aţi păţit? şi-a ridicat capul Pustiitorul. 


— Oameni buni... conaşilor... nobililor... gâfâia cizmarul. 


— Cască gura, omule, l-a îndemnat Gyllenstiern agăţându-şi 
degetele încrucişate de centura aurie. 


— Dragonul! Acolo, dragonul! 

— Unde? 

— În defileu... La capăt... Doamne, el... 
— Pe cai! le-a poruncit Gyllenstiern. 


— Pustiitorule! l-a strigat Boholt. În car! Taiepaie, pe cal şi 
după mine! 


— O-ntindem, flăcăi! a urlat Yarpen Zirgin. La picior, fir-ar să 
fie! 


— Hei, staţi aşa! Jaskier şi-a aruncat lăuta peste umăr. 
Geralt! la-mă pe cal! 
— Sari! 


Cheile se terminau cu o movilă de pietre luminoase, din ce 
în ce mai răzlețe, formând un cerc neregulat. În spatele 
acestora terenul cobora în pantă lină până la un dâmb 
acoperit cu o pajişte ierboasă, înconjurat din toate părţile de 
pereţi de calcar împânziţi de mii de cavităţi. Trei canioane 
înguste, vechi văi ale unor pâraie secate, porneau din 
pajişte. 


Boholt, care ajunsese primul în galop la barajul de pietre, şi- 
a oprit brusc calul şi s-a ridicat în scări. 


— Oh, la naiba! a spus el. Oh, la mama naibii. Nu... nu se 
poate! 


— Ce-i? l-a întrebat Dorregaray apropiindu-se. Lângă el, 
Yennefer a sărit din carul Spadasinilor, s-a lipit cu pieptul de 
o stâncă uriaşă, s-a uitat, a făcut un pas îndărăt, apoi s-a 
frecat la ochi. 


— Ce-i? Ce se petrece? a strigat Jaskier, sprijinit de spatele 
lui Geralt. Ce este, Boholt? 


— E... un dragon auriu. 


La nicio sută de paşi de la intrarea în chei, pe drumul spre 
canionul dinspre nord, pe o colină uşor ovală, se afla 
creatura. Stătea acolo cu gâtul lung şi subţire arcuit, cu 
capul plat sprijinit pe pieptul bombat şi cu coada înfăşurată 


în jurul labelor întinse din faţă. 


În acea făptură, în poziţia în care era aşezată, exista un fel 
de graţie indescriptibilă, un aer felin, care contrazicea în 
mod evident sorgintea sa reptiliană. Incontestabil de 
reptiliană. Creatura era acoperită cu solzi conturaţi clar şi de 
o strălucire orbitoare de la galbenul-deschis al aurului. 


Dihania de pe colină era din aur de la vârful ghearelor 
înfipte în pământ şi până la capătul cozii lungi, care pendula 
lent între ciulinii care năpădiseră pajiştea. Privindu-i cu ochii 
săi mari, aurii, creatura şi-a răsfirat aripile ample şi aurii de 
liliac şi a rămas nemişcată pentru a fi admirată. 


— Dragonul auriu, a şoptit Dorregaray. E imposibil... o 
legendă vie! 


— Nu există aşa ceva, la naiba, dragoni aurii, a declarat 
Pustiitorul şi a scuipat. Ştiu eu ce spun. 


— Atunci ce este aceea care stă pe colină? l-a întrebat 
Jaskier obiectiv. 


— Un vicleşug. 
— O iluzie. 
— Nu-i nicio iluzie, a spus Yennefer. 


— E un dragon auriu, a spus Gyllenstiern. Un dragon auriu 
veritabil. 


— Dragonii aurii există doar în legende! 
— Opriţi-vă, a intervenit brusc Boholt. N-aveţi de ce să vă 


luaţi la harţă. E limpede ca lumina zilei că-i un dragon auriu. 
Şi la urma urmei care-i diferenţa, mă rog, dacă-i auriu, 
albastru, cu picăţele sau în carouri? Aşa mare nu-i, îl luăm 
pe sus cât ai zice peşte. Taiepaie, Pustiitorule, descărcaţi 
carul, daţi jos armamentul. Da' de ce să-mi bat eu capul cu 
diferenţa dintre auriu şi neauriu. 


— Există o diferenţă, Boholt, i-a spus Taiepaie. Şi încă una 
foarte importantă. Acesta nu este dragonul pe care-l căutăm. 
Nu e cel care a fost otrăvit lângă Hotopole şi care 

doarme liniştit în cavernă, pe aur şi giuvaiere. Ăsta nu stă 
decât pe curul lui. Şi-atunci, la ce naiba umblăm noi după 


curul lui? 


— Acest dragon este din aur, Kennet, a strigat Yarpen Zigrin. 
Ai mai văzut aşa ceva vreodată? Nu pricepi? Pe pielea lui o 
să luăm mai mult decât pe o comoară obişnuită. 


— Şi fără ca piaţa de nestemate să dea pe-afară, a adăugat 
rânjind Yennefer. Yarpen are dreptate. Inţelegerea rămâne 
valabilă. Că doar avem ce împărţi, nu-i aşa? 


— Hei, Boholt? a strigat Pustiitorul din car, răscolind 
armamentul cu zgomot. Ce punem pe noi şi pe cai? Ce poate 
să scuipe jigodia asta de aur, hm? Foc? Acid? Aburi? 


— Da' dracu' le ştie năravurile, oameni buni, s-a încruntat 
Boholt. Hei, vrăjitorilor! Legendele despre dragonii aurii 
pomenesc ceva despre cum trebuie să-i omorâm? 


— Cum să-i omorâm? Ca de obicei! s-a răstit brusc 
Capremâncă. Nu-i vreme de zăbavă, numai să-mi aduceţi o 
jivină. O umplem cu ceva otrăvitor şi îl momim pe dragon, 
apoi îi venim de hac. 


Dorregaray s-a uitat chiorâş la ciubotar, Boholt a scuipat, 
Jaskier şi-a întors capul a lehamite. Yarpen Zigrin rânjea cu 
mâinile în şold. 


— Ce staţi aşa şi vă uitaţi? a întrebat Capremâncă. Să 


trecem la treabă, trebuie să punem la cale cu ce umplem 
carcasa, ca să nu stea mult pe gânduri dihania, să vină 


repede cu balele prelingându-i-se din bot. Trebuie să fie ceva 
foarte otrăvitor, toxic sau putred. 


— Aha, a spus piticanul, cu încă un rânjet. Ceva care este 
veninos, urât şi împuţit. Ştii ce, Capremâncă? Se pare că tu 
eşti acela. 

— Ce? 


— Rahatule. Pleacă de-aici, împuţitule, că nu vreau să te mai 
văd dinaintea ochilor. 


— Coane Dorregaray, i s-a adresat Boholt apropiindu-se de 
el. Dovedeşte-ţi utilitatea. Aminteşte-ţi de vreun mit sau 
vreo legendă. Ce ştii despre dragonii aurii? 


Vrăjitorul a zâmbit şi s-a înfoiat. 

— Mă întrebi ce ştiu despre dragonii aurii? Puțin, dar 
destul. 

— Te ascultăm, atunci. 


— Păi, ascultaţi-mă, fiţi numai ochi şi urechi. Acolo, în faţa 
noastră, şade un dragon auriu. O legendă vie, poate că 


ultima şi singura creatură de acest fel care a supravieţuit 
freneziei voastre criminale. Nu ucizi o legendă. Eu, 
Dorregaray, n-o să vă las să vă atingeţi de acest dragon. Aţi 
priceput? Puteţi să vă strângeţi armamentul în car, să vă 


luaţi desagii şi să vă cărăbăniţi naibii de-aici. 

Geralt era convins că se va declanşa un vacarm. S-a înşelat. 
— Maestre vrăjitor, a rupt tăcerea Gyllenstiern, bagă de 
seamă ce şi cui spui. Regele Niedamir poate să-ţi 


poruncească, Dorregaray, să-ţi iei desagii la spinare şi să te 
cărăbăneşti naibii de-aici. Şi nu viceversa. Ţi-e limpede? 


— Nu, i-a răspuns mândru vrăjitorul. Nu este. Pentru că 


eu sunt maestrul Dorregaray şi n-o să mă supun cuiva al 
cărui regat ţine doar cât se poate vedea de pe palisada unei 
fortărețe infecte, murdare, împuţite. Ştii, coane Gyllenstiern, 
că, dacă rostesc o vrajă şi îmi flutur mâna, te preschimb în 


pate de vită, iar pe regele tău mucos, în ceva nespus de rău? 
Ţi-e limpede? 


Gyllenstiern n-a apucat să-i răspundă pentru că Boholt s-a 
repezit la Dorregaray, i-a apucat braţele şi le-a răsucit spre 
el. Pustiitorul şi Taiepaie, tăcuţi şi posaci, au sărit din spatele 
lui Boholt. 


— Ascultă-mă bine, coane vrăjitor, i s-a adresat uriaşul 
Spadasin, înainte de a-ţi flutura mâna, ascultă-mă. Aş putea 
avea timp să te lămuresc, conaşul meu, ce cred eu despre 
interdicțiile şi legendele tale, precum şi despre vorbăria ta 
de rahat. Dar uite că n-am chef. Mulţumeşte-te cu răspunsul 
meu. 


Boholt şi-a dres vocea, şi-a băgat degetul în nas, apoi şi-a 
lansat mucii pe vârful pantofului vrăjitorului. 


Dorregaray a pălit, dar nu s-a clintit. A văzut - la fel ca toţi 
ceilalţi - buzduganul morgenstern legat cu lanţ de un par 
lung de un stânjen, pe care-l ţinea Pustiitorul relaxat în 
mână. Ştia - la fel ca toţi ceilalţi - că timpul necesar pentru 


00] ge 


a rosti o vrajă este incomparabil mai mare decât timpul 
necesar Pustiitorului pentru a-i crăpa capul în mii de ţăndări. 


— Ei bine, a spus Boholt, acum dă-te frumuşel la o parte, 
mărite vrăjitor. Şi dacă-ţi mai vine cumva cheful să deschizi 
pliscul, înfundă-ţi-l iute cu un smoc de iarbă. Pentru că, 
dacă-ţi mai aud bâiguielile, o să mă ţii minte toată viaţa. 


Boholt i-a întors spatele, apoi şi-a frecat mâinile. 


— Ei bine, Taiepaie, Pustiitorule, la treabă, altminteri ne 
scapă dihania. 


— Nu dă semne că are de gând să fugă, a declarat Jaskier 
privind în zare. Uitaţi-vă şi voi la el. 


Dragonul auriu, cocoţat pe un deal, a căscat, şi-a lăsat capul 
în jos, şi-a desfăcut aripile şi a biciuit pământul cu coada. 


— Rege Niedamir şi voi, cavaleri! a răcnit ca dintr-o trompetă 
de alamă. Sunt dragonul Villentretenmerth! După 


cum văd, nu v-a oprit avalanşa pe care am stârnit-o pe capul 
vostru şi de care sunt tare fudul. Aţi ajuns până aici. 


După cum ştiţi, din valea aceasta, sunt doar trei ieşiri. Spre 
răsărit, prin Hotopole, şi spre apus, spre Caingorn. Puteţi 
folosi doar aceste două drumuri. Pe drumul dinspre 
miazănoapte, conaşilor, nu puteţi s-o luaţi, pentru că eu, 
Villentretenmerth, nu vă îngădui acest lucru. Dacă cineva nu 
ţine cont de poruncile mele, iată, îl poftesc la luptă de 
onoare, cavalerească. Cu arme convenţionale, fără vrăji, fără 
scos foc pe gură. O luptă până când cedează de tot una 
dintre părţi. Aştept răspunsul vostru prin mijlocirea 
crainicului, după regula protocolului! 


Au rămas toţi cu gura larg căscată. 
— Grăieşte! a icnit Boholt. De necrezut! 


— Şi cu tâlc pe deasupra, a adăugat Yarpen Zigrin. Ştie 
careva ce-i aceea o armă confesională? 


— Obişnuită, fără nicio vrajă, s-a încruntat Yennefer. Dar 
altceva mă întrebam eu. Nu poţi vorbi articulat dacă ai limba 
bifurcată. Dihania foloseşte telepatia. Fiţi atenţi că 


funcţionează în ambele sensuri. Ne poate citi gândurile. 


— Da' ce, nu-i în toate minţile sau ce? i-a sărit muştarul 


— 62 — 
lui Kennet Taiepaie. Un duel de onoare? Cu o reptilă 


smintită? Atât de amărâtă! la hai să-l luăm pe sus! Hai cu 
toţii laolaltă! 


— Nu. 
S-au uitat în jur. 


Eyck din Denesle, acum călare, în armură, cu lancea 
sprijinită de scările şeii, arăta mult mai bine decăt pe jos. 


Viziera ridicată a coifului lăsa să i se vadă chipul palid şi 
ochii fără astâmpăr care ardeau. 


— Nu, coane Kennet, a întărit cavalerul. Doar peste cadavrul 
meu. Nu voi permite ca în faţa mea să fie ofensată 


onoarea de cavaler. Cine îndrăzneşte să încalce regulile 
duelului de onoare... 


Eyck vorbea din ce în ce mai tare, i se tăia glasul exaltat, 
care tremura de entuziasm. 


— Cine nesocoteşte onoarea mă nesocoteşte şi pe mine, şi 
sângele lui sau al meu se va scurge în acest pământ chinuit. 
Fiara cere un duel? Ei bine, atunci! Crainicul să 


vestească numele meu! Să lăsăm judecata zeilor să ne 
hotărască soarta! De partea dragonului se află forţa 
ghearelor şi a colţilor săi, precum şi mânia diabolică, iar de 
partea mea... 


— Ce tâmpit, a spus Yarpen Zigrin. 


— De partea mea se află cinstea, de partea mea se află 


credinţa, de partea mea se află lacrimile fecioarelor pe care 
această reptilă... 


— Hai, gata, Eyck, că mi se-apleacă! i-a retezat-o Boholt. 
Înainte, pe câmp! la-te la trântă cu dragonul, în loc să 
pălăvrăgeşti! 


— Hei, Boholt, stai aşa, a sărit deodată piticanul trăgându-se 
de barbă. Ai uitat de înţelegere? Dacă Eyck doboară 
creatura, o să ia jumătate... 


— Eyck n-o să ia nimic, a rânjit Boholt. Îl cunosc eu. Se 
mulţumeşte cu o baladă despre el ticluită de Jaskier. 


— Linişte! a poruncit Gyllenstiern. Aşa să fie. Se va lupta cu 
dragonul viteazul cavaler rătăcitor Eyck din Denesle, sub 
culorile Caingornului, ca lancea şi spada regelui Niedamir. 


Aceasta este hotărârea regelui! 
— Ei, nu mai spune, a zis încleştându-şi dinţii Yarpen Zigrin. 
Lancea şi spada lui Niedamir. Aşa a hotărât regişorul nostru 


caingornian? Cum adică? 


— Lasă, a scuipat Boholt. Nu cred că vrei să te pui cu Eyck, 
Yarpen. Bâiguie şi el ca un nătâng, dar dacă tot s-a suit pe 
cal şi e gata de luptă, ar fi mai bine să nu-l întoarcem din 
drum. Lasă-l să plece naibii şi să răpună 


dragonul. Şi apoi vom mai vedea. 


— Cine îl anunţă? a întrebat Jaskier. Dragonul vrea un 
crainic. Oare să mă duc eu? 


— Nu. Aici nu-i vorba de îngânat cântecele, Jaskier, s-a 
încruntat Boholt. Crainic o să fie Yarpen Zigrin. Are o voce de 
zici că-i taur. 


— Bine, la naiba! a spus Yarpen. Daţi-mi un steag cu stemă, 
ca să fie cum se cuvine. 


— Dar ai grijă cum vorbeşti, coane pitican. Fii civilizat, l-a 
avertizat Gyllenstiern. 


— Nu mă înveţi tu pe mine cum să vorbesc. Piticanul şi-a 
umflat ţanţoş pântecul. Când am început eu să dau lumii 
veşti, tu te jucai în ţărână. 


Dragonul continua să şadă liniştit pe colină, dând fericit din 
coadă. Piticanul a urcat pe cea mai înaltă stâncă, şi-a dres 
glasul şi a scuipat. 


— Hei, tu de colo! a urlat cu braţul întins. Dragon de rahat 
ce eşti! Ascultă ce-ţi spune crainicul! Adică eu! Primul care 
se va înfrunta cu tine pentru onoare este cavalerul rătăcitor 
Eyck din Denesle! Şi-o să-ţi vâre lancea în burdihan, după 
obiceiul sfânt, spre osândirea ta şi spre bucuria sărmanelor 
fecioare şi a regelui Niedamir! Lupta să 


fie cinstită şi după lege, fără scuipat de foc şi doar 
confesional vă puteţi împunge unul pe altul, până când unul 


o să-şi dea duhul! Ceea ce îţi dorim din fundul sufletelor 
noastre, drăguță! Ai băgat la cap, dragonule? 


Dragonul a căscat, şi-a fâlfâit aripile, după care s-a lăsat la 
pământ şi a coborât ca gândul de pe colină într-o poiană 


întinsă. 


— Am băgat la cap, cinstite crainic! a hohotit. Atunci, să 


vină nobilul Eyck din Denesle în poiană. Sunt gata! 
23 Ac 


— O panaramă în toată regula, a scuipat Boholt privindu-l 
mâhnit pe Eyck călărind la pas, din spatele unei grămezi de 
bolovani. Un circ de rahat... 


— Tacă-ţi fleanca, Boholt! a strigat Jaskier, frecându-şi 
mâinile. Uite, Eyck se duce la dihanie! La naiba, ce baladă o 
să iasă! De-o să-ţi meargă la suflet... 


— Uraa! Trăiască Eyck! a strigat cineva din grupul de arcaşi 
ai lui Niedamir. 


— Eu, a spus Capremâncă posomorât, ca să fie mai sigur, |- 
aş fi umplut cu sulf. 


Eyck, ajuns în poiană, l-a salutat pe dragon cu lancea 
ridicată, şi-a trântit viziera de la coif şi i-a dat pinteni calului. 


— Bine, bine, a punctat piticanul. O fi el bleg, dar, când e 
vorba despre dragoni, ştie ce face. Uită-te! 


Eyck, aplecat în faţă, încordat în şa, la galop, şi-a îndreptat 
lancea spre el. Dragonul, în pofida aşteptărilor lui Geralt, nu 
a sărit, nu s-a rotit într-o parte şi-n alta, ci, lăţit la pământ, s- 
a dus grăbit direct la cavalerul care-l atacase. 


— Dă-l gata! Pune-l jos, Eyck! a strigat Yarpen. 


Eyck, deşi în galop, nu l-a atacat frontal, orbeşte. În ultimul 
moment şi-a schimbat sprinten direcţia, întinzând lancea 
peste capul calului. Gonind pe lângă dragon, în picioare în 
scăriţe, l-a lovit. Cu toţii au strigat într-un singur glas. Geralt 
nu s-a alăturat corului. 


Dragonul s-a ferit cu o fentă delicată, agilă şi plină de graţie 
şi, zbătându-se ca o panglică de aur însufleţită, cu mişcări 
iuţi, dar calme, de felină veritabilă, a ajuns cu laba sub burta 
calului. 


Calul a nechezat, şi-a azvârlit în aer crupa, cavalerul se 
bălăngănea în şa, dar nu şi-a lansat lancea. În momentul în 
care nările calului au ajuns aproape la pământ, dragonul l-a 
măturat pe Eyck de pe şa, împingându-l brutal cu laba. 


Toată lumea a văzut cum zboară învârtindu-se armura de 
metal, toată lumea a auzit zăngănitul şi hodorogeala cu care 
cavalerul a căzut la pământ. 


Dragonul, aşezându-se pe pământ, a răsturnat calul cu laba, 
apoi şi-a lăsat în jos fălcile pline de colţi. Calul a 


23:65 
nechezat ascuţit, s-a zvârcolit şi a murit. 


În tăcerea care a urmat, s-a auzit vocea profundă a 
dragonului Villentretenmerth. 


— Viteazul Eyck din Denesle poate fi luat din poiană, nu mai 
este în stare să continue lupta. Următorul, vă rog. 


— Oh, rahat! a declarat Yarpen Zigrin în tăcerea instalată. 
VIII 


— Ambele picioare, a observat Yennefer ştergându-şi mâinile 
de o cârpă. Cred că are ceva şi la coloană. Armura i-a intrat 
în spate, de parc-ar fi fost bătută cu ciocanul. 


Picioarele i-au fost tăiate de propria lance. O să treacă 


multă vreme până va ajunge să se mai urce pe cal. În caz c-o 
să se mai urce vreodată. 


— Riscurile meseriei, a zis Geralt. 
Vrăjitoarea s-a încruntat. 

— Asta-i tot ce ai de spus? 

— Ce altceva ai vrea să auzi, Yennefer? 


— Dragonul ăsta este nemaipomenit de iute, Geralt. Prea 
iute ca să se pună cuelun om. 


— Înţeleg. Nu, Yen. Nu eu. 


— Din principiu? i-a zâmbit maliţios vrăjitoarea. Sau dintr-o 
frică din cele mai obişnuite, normale şi la ordinea zilei? 


Pare să fie singura emoție umană pe care o nutreşti. 

— Şi una, şi alta, a încuviinţat fără patimă vânătorul. 
Care-i diferenţa? 

— Chiar aşa. Yennefer a păşit mai aproape. Niciuna. 
Principiile pot fi încălcate, frica poate fi depăşită. Omoară 
dragonul, Geralt. Pentru mine. 

— Pentru tine? 


— Pentru mine. Vreau acest dragon, Geralt. Întreg. Îl vreau 
doar pentru mine. 


— Foloseşte-ţi vrăjile şi omoară-l. 


— Nu. Omoară-l tu. lar eu n-am să-i las pe Spadasini şi pe 
ceilalţi să te încurce. 


— Vor muri, Yennefer. 

— De când te deranjează asta pe tine? Tu ai grijă de 
dragon, că de oameni mă ocup eu. 

— Yennefer, i-a spus rece vânătorul. Nu pot să te înţeleg. 


De ce ai nevoie de acest dragon? Până-ntr-acolo te-a orbit 
culoarea galbenă a solzilor lui? La urma urmei, nu eşti la 
ananghie, ai din ce să trăieşti, ţi s-a dus vestea. Prin urmare, 
care-i motivul? Dar nu care cumva să-mi pomeneşti ceva 
despre menire, te rog. 


Yennefer tăcea. În cele din urmă, încreţindu-şi buzele, a tras 
un şut puternic unei pietre ivite din iarbă. 


— Este cineva care mă poate ajuta, Geralt. Se pare că 


„Ştii ce vreau să spun... se pare că aceasta nu este 
incurabilă. Există o şansă. Eu încă aş mai putea avea... Ai 
înţeles? 


— Am înţeles. 


— Este o operaţie complicată, costisitoare. Dar, în schimbul 
unui dragon de aur... Geralt? 


Vânătorul n-a scos niciun cuvânt. 


— Când eram atârnaţi pe pod, a spus vrăjitoarea, mi-ai cerut 
ceva. Îţi voi îndeplini rugămintea. În ciuda tuturor. 


Vânătorul i-a zâmbit cu tristeţe, atingându-i cu degetul 
arătător steaua de obsidian de la gât. 


— Prea târziu, Yen. Nu mai suntem atârnaţi. Nu mai am 
nevoie. In ciuda tuturor. 


Se aştepta la tot ce-i mai rău, la cascade de foc, fulgere, 
lovituri în faţă, insulte, blesteme. Dar a fost surprins să-i 
vadă doar tremurul abia perceptibil al buzelor. Yennefer s-a 
întors încet. Geralt îşi regreta cuvintele. Regreta emoția care 
le determinase. Limita posibilului, ca o coardă întinsă 


de lăută, fusese ruptă. l-a aruncat o căutătură lui Jaskier şi |- 
a văzut cum întoarce repede capul, evitându-i privirea. 


— Ei bine, ne-am lămurit cum stă treaba cu onoarea 
cavalerească, dragi conaşi, a strigat Boholt, deja în armură, 
în picioare în faţa lui Niedamir, care stătea pe piatră cu 
expresia invariabilă de plictis pe chip. Onoarea cavalerească 
zace acolo gemând pe înfundate. A fost o idee proastă, 
nobile Gyllenstiern, să-l trimitem pe Eyck în luptă 


ca vasal şi cavaler al Maiestăţii Sale. Nu îndrăznesc să-l arăt 
pe vinovat cu degetul, dar ştiu bine din cauza cui Eyck e 


— 67 — 
acum olog. Aşadar, am omorât două muşte dintr-o lovitură. 


Un ţicnit care, în nebunia lui, năzuieşte să reînvie legendele 
despre curajul cu care cavalerul învinge dragonul în lupta 
corp la corp. Şi un şarlatan care a vrut să tragă foloase de pe 
seama lui. Ştii despre cine vorbesc, Gyllenstiern, nu-i aşa? 
Bine. Şi acum schimbăm foaia. Acum dragonul este al 
nostru. Acum noi, Spadasinii, o să ne ocupăm de dragon. 


Dar în folosul nostru. 


— Şi înţelegerea, Boholt? şi-a tărăgănat vorbele cancelarul. 
Cum rămâne cu înţelegerea? 


— Mă şterg la cur cu înţelegerea. 


— Nu se poate aşa ceva! Este o insultă la adresa Maiestăţii 
Sale! a bătut din picior Gyllenstiern. Regele Niedamir... 


— Care rege? a strigat Boholt sprijinindu-se într-o spadă 
uriaşă cu ambele mâini. Oare nu cumva regele în persoană 


ar avea chef să-şi măsoare forţele cu dragonul? Sau poate că 
tu, cancelarul lui credincios, ţi-ai pune un scut pe pântecul 
rotunjor şi ai lua-o din loc să te încaieri cu el? De ce nu, dă-i 
drumul, noi te aşteptăm aici, cu respect. Aţi avut o şansă, 
Gyllenstiern, dacă Eyck ar fi înjunghiat dragonul, l-aţi fi luat 
pe tot, nu ne-aţi fi lăsat nimic, niciun solz de aur de pe şira 
spinării. Dar acum e prea târziu. Deschideţi ochii. 


Nu mai este nimeni care să se bată pentru culorile 
Caingornului. Nu mai găsiţi un aşa fraier ca Eyck. 


— Nu-i adevărat! Ciubotarul Capremâncă a căzut la 
picioarele regelui care părea că se uită în continuare în zare 
la un punct cunoscut numai de el. Mărite rege! Aşteaptă 


doar o ţâră, ai răbdare să vină ai noştri din Hotopole şi ai să 
vezi! Lasă-i la o parte pe nobilii isteţi, lasă-i! Ai să vezi cu 
ochii tăi cine e viteaz, cine e mai puternic în pumn şi nu în 
gură! 


— Tacă-ţi fleanca, a spus calm Boholt ştergându-şi o pată 


de rugină de pe pieptar. Închide-ţi pliscul, secătură, că de 
nu, am săţi-l închid eu de-ţi sar toţi dinţii. 


Capremâncă, văzând că se apropie Kennet şi Pustiitorul, s-a 
retras şi s-a ascuns repede printre gardienii din Hotopole. 


— Maiestate! a strigat Gyllenstiern. Maiestate, care ţi-e 
porunca? 


Plictiseala a dispărut subit de pe faţa lui Niedamir. 


Monarhul minor s-a încruntat, şi-a cârnit nasul pistruiat şi s-a 
ridicat. 


— Care mi-e porunca? a spus el încet. În sfârşit, mă 


întrebi şi pe mine, Gyllenstiern, în loc să hotărăşti pentru 
mine şi în numele meu. Sunt foarte încântat. Ţine-o tot aşa, 
Gyllenstiern. Din acest moment, o să taci şi-o să-mi asculţi 
poruncile. lat-o pe prima. Adună norodul, porunceşte să fie 
suit Eyck de Denesle în car. Ne întoarcem la Caingorn. 


— Maiestate... 


— Niciun cuvânt, Gyllenstiern. Domniţă Yennefer, stimaţi 
nobili, rămas-bun. Mi-am pierdut ceva timp în această 


călătorie, dar am câştigat nespus de mult. Am învăţat multe. 
Vă mulţumesc pentru cuvintele voastre, domniţă 


Yennefer, coane Dorregaray, coane Boholt. Şi-ţi mulţumesc 
pentru tăcere, Geralt. 


— Maiestate, a spus Gyllenstiern, cum vine asta? 


Dragonul este aici, foarte aproape. Doar la o azvârlitură de 
băț. Maiestate, visul Maiestăţii Tale... 


— Visul meu... a repetat gânditor Niedamir. Încă nu am unul. 
Şi dacă mai stau mult aici... S-ar putea să nu mai am 
niciunul niciodată. 


— Dar Malleore? Dar mâna principesei? n-a renunţat 
cancelarul fluturându-şi braţele. Dar tronul? Maiestate, 
norodul acela te recunoaşte... 


— Mă şterg la cur cu norodul acela, cum spune Boholt, a 
zâmbit Niedamir. Tronul lui Malleore este al meu oricum, 
pentru că am în Caingorn trei sute de blindate şi o mie cinci 
sute de soldaţi de infanterie împotriva celor o mie de 
purtători amărâţi de scut de-ai lor. lar de recunoscut, mă 


recunosc oricum. O să poruncesc să fie spânzurați, 
decapitaţi şi spintecaţi până când o să mă recunoască. Cât 
despre principesa lor, e o viţică grasă şi fac ceva pe mâna ei, 
n-am nevoie decât de crupa ei, ca să-mi nască 


moştenitorul, după aceea am eu grijă s-o otrăvesc. Cu 
metoda maestrului Capremâncă. Gata cu pălăvrăgeala, 


= 0; 
Gyllenstiern. Purcedeţi la înfăptuirea poruncilor primite. 


— Într-adevăr, i-a şoptit Jaskier lui Geralt, multe a mai 
învăţat. 


— Multe, a confirmat Geralt uitându-se la colina pe care 
dragonul de aur, cu căpăţâna triunghiulară lăsată în jos, 
lingea cu limba cărămizie bifurcată ceva din iarba de lângă 


el. Dar nu aş vrea să mă număr printre supuşii săi, Jaskier. 


— Şi acum ce crezi c-o să se întâmple? 


Vânătorul se uita calm la creatura mică, gri-verzuie, cum îşi 
flutura aripile de liliac şi ghearele de dragon auriu. 


— Dar tu ce spui despre toate acestea, Jaskier? Ce părere ai? 


— Dar ce contează ce părere am eu? Sunt doar un poet, 
Geralt. Oare opinia mea are vreo importanţă? 


— Are. 

— Ei bine, am să-ţi spun. Mie, Geralt, când văd o reptilă, un 
şarpe să zicem sau o şopârlă, mi se întorc maţele pe dos, în 
aşa hal mă scârbeşte şi mă sperie. Pe când dragonul ăsta... 
— Aşa-i? 

— E[... el este frumos, Geralt. 

— Mulţumesc, Jaskier. 


— Pentru ce? 


Geralt şi-a întors capul cu încetinitorul, şi-a dus mâna la 
catarama curelei care îi traversa pieptul în curmeziş şi a 
scurtat cureaua cu două găuri. Şi-a ridicat mâna dreaptă ca 
să verifice dacă mânerul spadei se află în poziţia corectă. 


Jaskier se holba la el. 
— Geralt! Vrei să... 
— Da, a spus calm vânătorul. Există o limită a posibilului. 


M-am săturat de toate astea. Te duci cu Niedamir sau rămâi 
aici, Jaskier? 


Trubadurul s-a aplecat, şi-a pus cu grijă şi cu meticulozitate 
lăuta pe o piatră, apoi s-a ridicat. 


— Rămân. Cum ai spus? Limita posibilului? O să ţin minte 
titlul ăsta pentru o baladă. 


— Asta ar putea fi ultima ta baladă, Jaskier. 

— Geralt? 

— Înm? 

— Să nu-l omori... ai cum? 

— Spada-i spadă, Jaskier. Când pui mâna pe ea... 
— Încearcă măcar. 

— O să încerc. 


Dorregaray a chicotit, s-a întors către Yennefer şi Spadasini, 
a arătat spre convoiul regal care se îndepărta. 


— Acolo, a spus el, spală putina regele Niedamir. Nu mai 
porunceşte cu gura lui Gyllenstiern. Bine face că pleacă. Mă 


bucur că ai rămas, Jaskier. N-ar fi rău să începi să încropeşti 
o baladă. 


— Despre ce? 


— Despre cum - vrăjitorul şi-a scos bagheta din buzunarul 
de la piept - maestrul Dorregaray, vrăjitor vestit, i-a trimis 
frumuşel acasă pe cei care râvneau să-l omoare pe ultimul 
dragon auriu rămas pe lume. Nu mişca, Boholt! 


Yarpen, ia mâinile de pe topor! Nici măcar să nu clipeşti, 
Yennefer! Căraţi-vă, pungaşilor, după rege, ca un căţeluş 


după stăpân. Hai, sus pe cai, în care. Vă avertizez, dacă 


cineva face o mişcare greşită, n-o să rămână din el decât o 
pată pe nisip. Nu glumesc deloc. 


— Dorregaray! a şuierat Yennefer. 


— Mărite vrăjitor, i s-a adresat Boholt conciliant, poate 
ajungem la o... 


— Taci, Boholt. V-am spus că nu se atinge nimeni de dragon. 
Nu ucizi o legendă. Drum bun şi cale bătută! 


Brusc mâna lui Yennefer a ţintit în faţă, iar pământul din 
jurul lui Dorregaray a izbucnit într-o vâlvătaie albastră, s-a 
învolburat într-un viscol de pietriş şi iarbă. Vrăjitorul se 
scutura, înconjurat de flăcări. Pustiitorul, dintr-un salt, i-a 
tras un pumn în faţă. Dorregaray s-a prăbuşit şi din baghetă 


a ţâşnit un fulger roşu care s-a aprins printre bolovani. 


Taiepaie, apropiindu-se în fugă pe cealaltă parte, i-a tras un 
şut vrăjitorului care zăcea la pământ şi îşi lua avânt să 


repete lovitura. Geralt a aterizat între ei, l-a împins pe 
Taiepaie, a scos spada şi l-a lovit orizontal, între armura de 
umăr şi armura-pieptar. L-a întrerupt Boholt, care a parat 
lovitura cu lama spadei sale. Jaskier i-a pus piedică 


DI a 


Pustiitorului, dar fără niciun efect - Pustiitorul s-a agăţat de 
dubletul în culorile curcubeului cu care era îmbrăcat bardul 
şi i-a tras un pumn între ochi. Yarpen Zigrin, sărindu-i în 
spate, l-a trântit pe Jaskier, pocnindu-l cu coada toporului în 
dosul genunchilor. 


Geralt s-a învârtit într-o piruetă pentru a evita spada lui 
Boholt, l-a lovit scurt pe Taiepaie, rupându-i mănuşa de fier. 


Taiepaie s-a retras dintr-o săritură, s-a poticnit şi s-a prăbuşit 
la pământ. Boholt mormăia în timp ce-şi balansa spada ca pe 
o coasă. Geralt a sărit peste lama şuierătoare, i-a aplicat o 
lovitură cu mânerul spadei lui Boholt în cuirasă, l-a respins, 
apoi şi-a îndreptat vârful spadei spre obrazul lui. 


Boholt, văzând că nu e în stare să pareze o spadă atât de 
grea, s-a tras înapoi, căzând pe spate. Vânătorul a sărit până 
la el şi în acel moment a simţit că pământul îi fuge de sub 
picioarele paralizate. A văzut cum orizontul devine din 
orizontal vertical. În zadar a încercat să-şi adune degetele 
într-un semn de protecţie, s-a prăvălit într-o rână, izbindu-se 
puternic de pământ şi lăsând să-i scape spada din mâna 
îngheţată. Urechile îi zvâcneau şi-i vâjâiau. 


— Legaţi-i cât mai acţionează vraja, s-a auzit glasul lui 
Yennefer de undeva din munţi, din depărtare. Pe toţi trei. 


Dorregaray şi Geralt, înţepeniţi şi vlăguiţi, s-au lăsat legaţi şi 
urcați în car fără să opună rezistenţă şi fără să 


scoată un cuvânt. Jaskier s-a zvârcolit şi a bombănit, aşa că 


în timp ce-l legau fedeleş, s-a ales şi cu câteva scatoalce 
peste faţă. 


— Da' de ce să ne mai încurcăm cu trădătorii ăştia, cu nişte 
pui de căţea ce sunt, a spus Capremâncă. Un-doi îi omorâm 
şi pace. 


— Şi tu eşti puiul aceleiaşi căţele, i-a spus Yarpen Zigrin. 


Dar să nu insultăm câinii acum. Du-te naibii de-aici, 
lepădătură. 


— Da' obraznici mai sunteţi, a strigat Capremâncă. O să 


mai vedem noi dacă tot aşa de obraznici o să fiţi atunci când 
o să-mi vină oamenii din Hotopole, numa' să-i vedeţi. 


O să ve... 
Yarpen, răsucindu-se cu o agilitate surprinzătoare pentru 
=, Des 


statura lui, i-a lovit ţeasta cu coada toporului. Pustiitorul, 
aflat lângă el în picioare, i-a mai aplicat câteva lovituri. 


Capremâncă a zburat doi stânjeni şi a ajuns să scurme cu 
nasul în iarbă. 


— Las' că vă învăţ eu minte! i-a ameninţat în patru labe. 
Pe toţi... 


— Flăcăi! a urlat Yarpen Zigrin. Împuţitul ăsta de ciubotar 
trebuie bătut măr! la prinde.-l, Pustiitorule! 


Capremâncă n-a mai stat pe gânduri. A sărit în sus şi a fugit 
spre canionul dinspre răsărit. După el au fugit pe furiş 


şi gardienii din Hotopole. Piticanii, chicotind, aruncau cu 
pietre în urma lor. 


— Parcă s-a făcut deodată aerul mai răcoros, a zâmbit 
Yarpen. Ei bine, Boholt, hai să ne măsurăm cu dragonul. 


— Uşurel, uşurel, a ridicat mâna Yennefer. Puteţi să vă 


măsuraţi, dar cu drumul. Valea! Toată lumea îşi ia tălpăşiţa. 


— Cum aşa? a tresărit Boholt cu o strălucire sinistră în ochi. 
Ce spui, domniţă vrăjitoare? 


— Plecaţi de-aici, luaţi urma ciubotarului, a repetat Yennefer. 
Toată lumea! Mă descurc singură cu dragonul. Cu arme 
neconvenţionale. Şi aţi putea măcar să-mi mulţumiţi la 
despărţire. Dacă nu eram eu, aveaţi de-a face cu spada 
vânătorului. Aşa că ia-o din loc mai iute, Boholt, până nu mă 
supăr. Te avertizez că ştiu o vrajă prin care puteţi fi castraţi. 
Doar dintr-o fluturare de mână. 


— Pân-aici, i-a replicat tărăgănat Boholt. Mi-a ajuns răbdarea 
la limita posibilului. Doar n-o să mă las luat de prost. 
Taiepaie, scoate oiştea de la car. Simt că voi avea şi eu 
nevoie de o armă neconvenţională. Cineva o să fie osândit 
pe cruce, conaşilor. N-o să arăt cu degetul, dar numaidecăt o 
să fie osândită o vrăjitoare mârşavă. 


— Hai, încearcă, Boholt! O să-mi faci ziua mai bună. 
— Yennefer, i s-a adresat cu reproş piticanul, de ce? 


— Poate că pur şi simplu nu-mi place să împart nimic cu 
nimeni, Yarpen. 


— Ei bine, a zâmbit Yarpen Zigrin, e tipic omenesc. Atât de 
omenesc, că e aproape piticănesc. Este plăcut să-ţi vezi 
trăsăturile de caracter într-o vrăjitoare. Pentru că nici mie 


2 3 
nu-mi place să împart nimic cu nimeni, Yennefer. 


S-a aplecat ca lovit de un fulger scurt şi rapid. O bilă de oţel, 
ieşită nu se ştie de unde şi când, a şuierat în aer şi a lovit-o 
pe Yennefer în mijlocul frunţii. Până să se dezmeticească, 
vrăjitoarea atârna deja în aer, ţinută de mâini de Taiepaie şi 


de Pustiitor, în timp ce Yarpen îi lega gleznele cu o funie. 

Yennefer a răcnit cu furie, dar unul dintre flăcăii lui Yarpen 
care stătea lângă ea i-a aruncat funia peste cap, a strâns-o 
bine şi i-a îndesat-o în gura deschisă, înăbuşindu-i urletul. 


— Şi cum, Yennefer, cum vrei să faci ca să mă castrezi? 


Boholt s-a apropiat de ea. Dacă nu poţi nici măcar să-ţi mişti 
o mână? 


l-a rupt gulerul de la tunică, i-a rupt şi cămaşa. Urletul lui 
Yennefer era sugrumat de funie. 


— N-am timp acum, a spus Boholt în timp ce o mângâia în 
orăcăitul piticanilor. Dar ai puţină răbdare, vrăjitoareo! 


După ce-i facem felul dragonului, o să înceapă distracţia. 


Legaţi-o fedeleş de roată, flăcăi. Cu ambele mâini la 
margine, astfel încât să nu poată să ridice niciun deget. 


Acum lăsaţi-o, nimeni nu se atinge de ea. O să stabilim 
ordinea după cum se comportă fiecare în încăierarea cu 
dragonul. 


— Boholt, a rostit Geralt încet, calm şi ameninţător. Fii atent. 
Te găsesc şi-n gaură de şarpe. 


— Mă uimeşti, i-a răspuns Spadasinul la fel de liniştit. Eu în 
locul tău aş lăsa-o mai moale. Din câte te cunosc, trebuie să 
iau în serios ameninţarea ta. N-am de ales. Dacă nu te las să 
mori, n-o să mă laşi să trăiesc. Da' mai stăm noi de vorbă 
mai târziu. Pustiitorule, Taiepaie, pe cai. 


— Ei bine, soarta ne joacă o festă, a scâncit Jaskier. Oare de 
ce naiba m-am băgat eu în aşa ceva? 


Dorregaray, cu capul plecat, se uita la picăturile mari de 
sânge care îi picurau încet din nas şi-i ajungeau pe burtă. 


— Nu te mai uita aşa la mine! a ţipat vrăjitoarea la Geralt, 
zvârcolindu-se ca un şarpe în funiile cu care era legată, 
încercând în van să-şi ascundă farmecele despuiate. 


Vânătorul şi-a întors ascultător capul. Nu şi Jaskier. 
Ay, a 


— Din câte văd, a luat-o în zeflemea bardul, o să-ţi 
trebuiască un poloboc de elixir de mandragoră, Yennefer. 


Pielea ca de fată de şaisprezece ani îmi face pielea ca de 
găină. 
— Tacă-ţi fleanca, nenorocitule! a urlat vrăjitoarea. 


— Cam cât de bătrână eşti, Yennefer? nu a renunţat Jaskier. 
Două sute de ani? Ei bine, să zicem, o sută 


cincizeci. Şi te comporţi ca şi cum ai avea... 


Yennefer şi-a întins gâtul şi l-a scuipat, dar fără să-l 
nimerească. 


— Yen, i s-a adresat cu reproş vânătorul, ştergându-şi cu 
umărul urechea scuipată. 


— Să nu se mai zgâiască aşa la mine! 


— Nici gând, i-a spus Jaskier nedezlipindu-şi ochii de la 
priveliştea minunată oferită de vrăjitoarea pe jumătate 
despuiată. Din cauza ei suntem prizonieri aici. Şi-o să ne taie 
beregatele. lar pe ea mai mult ca sigur o s-o violeze, ceea ce, 
la vârsta ei... 


— Taci, Jaskier, i-a zis vânătorul. 

— Nici pomeneală. Am de gând să încropesc o baladă 
despre două ţâţe. Vă rog să nu mă sâcâiţi. 

— Jaskier - Dorregaray şi-a dus mâna la nasul însângerat 

- fii serios. 

— Sunt serios, la naiba! 

Boholt, sprijinit de piticani, a urcat anevoie în şa din cauza 
armurii grele şi rigide, precum şi a pieilor protectoare de pe 
ea. Pustiitorul şi Taiepaie erau deja călare, cu o spadă 
uriaşă peste şeile lor. 

— Gata, a răcnit Boholt. După dragon. 

— A, nu, a spus o voce profundă care suna ca o trompetă 
de alamă. Că vin eu după voi! 


De după inelul de stânci s-a ivit un bot lung sclipitor, auriu, 
un gât subţire prevăzut cu un rând de plăci triunghiulare, 
zimţate, nişte labe cu gheare. Ochi râu, reptilieni, cu pupile 
verticale, se uitau pe sub pleoape cornoase. 


— N-am mai putut aştepta în poiană, a continuat dragonul 
Villentretenmerth uitându-se în jur, aşa că am 


a Be 
venit. După cum văd, sunt mai puţini gata să lupte? 


Boholt a luat frâiele în dinţi şi spada în ambele mâini. 


— Ahunge, a murmurat el cu frâiele între dinţi. Htai aha, 
higodie! 


— Eu stau, a răspuns dragonul îndoindu-şi spatele într-un 
arc şi aruncându-şi coada provocator în aer. 


Boholt s-a uitat în jur. Pustiitorul şi Taiepaie, încet, aparent 
calmi, l-au flancat pe dragon din ambele părţi. In spate erau 
în expectativă Yarpen Zigrin şi flăcăii lui, cu topoare în 
mâini. 


— Aaaargh! a strigat Boholt îmboldindu-şi calul puternic cu 
călcâiele şi ridicându-şi spada. 


Dragonul s-a ghemuit, s-a lăsat la pământ şi de sus, din 
spate, ca un scorpion, l-a lovit cu coada, nu pe Boholt, ci pe 
Pustiitor, care ataca dintr-o parte. Pustiitorul s-a prăbuşit 
împreună cu calul în clinchete, nechezaturi şi zăngănituri. 


Boholt, avansând la galop, a lansat o lovitură puternică, dar 
dragonul a sărit sprinten peste lama lată. Impulsul galopului 
l-a adus pe Boholt alături. Dragonul s-a răsucit, s-a ridicat pe 
labele din spate şi l-a înjunghiat cu ghearele pe Taiepaie, 
spintecând dintr-o singură mişcare abdomenul călăreţului şi 
crupa calului. Boholt, înclinat în şa, a reuşit să- 


şi strunească bidiviul şi, trăgând frâiele cu dinţii, a atacat 
din nou. 


Dragonul i-a biciuit cu coada pe piticanii care se năpusteau 
spre el, măturându-i pe toţi. Apoi s-a aruncat spre Boholt, 
zdrobindu-l viguros pe Taiepaie care încerca să 


se ridice în calea lui. Boholt îşi agita capul când într-o parte, 
când în alta, încercând să-şi ţină-n frâu calul nărăvaş, dar 
dragonul a fost incomparabil mai rapid şi mai abil. Tăindu-i 
viclean calea dinspre stânga, ca să-l împiedice să lovească, 


I-a împuns cu ghearele labei. Calul a cabrat şi s-a aruncat pe 
o rână, Boholt a zburat din şa, scăpându-şi spada şi coiful, a 
căzut în urma calului la pământ şi şi-a zdrobit capul de o 
stâncă. 


— Ştergeţi-o, flăcăi!!! În munţi!!! a strigat Yarpen Zigrin 
acoperind urletele Pustiitorului imobilizat sub cal. Cu bărbile 
fluturând, piticanii au dat năvală spre stânci cu o viteză 

a PG e 


uimitoare pentru picioarele lor scurte. Dragonul nu i-a 
urmărit. S-a aşezat liniştit, privind în jur. Pustiitorul se 
zvârcolea şi răcnea de sub cal. Boholt zăcea întins, ţeapăn. 


Taiepaie se târa spre stânci, pe o parte, ca un crab gigantic 
de fier. 


— De necrezut, a şoptit Dorregaray. De necrezut... 


— Hei! Jaskier trăgea de funiile cu care era legat de se 
Zzguduia carul întreg. Ce-i asta? Nu! Ca să vezi! 


Dinspre canionul răsăritean se putea vedea un nor mare de 
praf urmat în curând de strigăte, tropăituri şi huruituri. 


Dragonul şi-a întins gâtul, s-a uitat. 
În poiană au intrat trei care pline cu oameni înarmaţi. 
Împrăştiindu-se, au început să înconjoare dragonul. 


— Eeh... La naiba, ăştia-s gardienii şi iscoadele din Hotopole! 
a strigat Jaskier. Au urcat pe la izvoarele râului Braa! Da, ei 
sunt! Uite-l pe Capremâncă acolo, în frunte! 


Dragonul şi-a lăsat capul în jos ca să împingă uşor spre caro 
creatură mică, cenuşie, care guiţa întruna. Apoi a dat cu 


coada de pământ, a răcnit din toţi rărunchii şi a ţâşnit ca o 
săgeată în întâmpinarea celor din Hotopole. 


— Ce este? a întrebat Yennefer. Ăla mic? Ăla care se 
zvârcoleşte în iarbă? Geralt? 


— Ceea ce dragonul apăra de noi, i-a răspuns vânătorul. 


Ceea ce a eclozat recent în peşteră, acolo, în canionul 
dinspre miazănoapte. Un dragonaş ieşit din oul de la 
dragoanca otrăvită de Capremâncă. 


Dragonaşul, poticnindu-se şi periind pământul cu burdihanul 
său proeminent, a fugit nesigur spre car, a guiţat, s-a ridicat 
pe lăbuţele din spate, şi-a desfăcut aripioarele şi apoi, fără 
să stea pe gânduri, a fugit în direcţia vrăjitoarei. Yennefer, cu 
un gest confuz, a oftat din toţi rărunchii. 

— Te place, i-a spus Geralt. 

— Tinerel, dar nu şi idiot, a rânjit Jaskier răsucindu-se în 
legături. Uită-te unde-şi are capul, mi-ar plăcea să fiu în 
locul lui, la naiba. Hei, micuţule, fugi! Asta-i Yennefer! 
Spaima dragonilor! Şi a vânătorilor. Cel puţin a unuia... 

— Taci, Jaskier! a strigat la el Dorregaray. Uite acolo, în 
poiană! Se duc să-l prindă, fir-ar al naibii! 


Carele din Hotopole, hodorogind ca nişte care de război, se 
îndreptau spre dragonul care îi ataca. 


— Sfârtecaţi-l! le-a urlat Capremâncă, sprijinindu-se de 
spinarea căruţaşului. Faceţi-l bucăţi, daţi-i pe unde nimeriţi! 


Să se-nveţe minte! 


Dragonul a evitat cu agilitate primul car ieşit la atac, în care 
străluceau lame de coase, furci şi ţapine, dar s-a trezit între 
următoarele două care, iar dintr-unul l-a învăluit un năvod 
mare de pescuit. Încâlcit în acesta, a căzut, s-a rostogolit, s-a 
ghemuit ca o minge, şi-a desfăcut picioarele. 


Năvodul, rupt în bucăţi, a părâit brusc. Din primul car, întors 
între timp, au azvârlit alt năvod care l-a imobilizat complet. 

Şi celelalte două care s-au îndreptat spre dragon, huruind şi 
săltând printre gropi. 


— Ai fost prins în năvod, carasule! a strigat la el 
Capremâncă. Indată o să te ciuruim cu arcurile! 


Dragonul a răcnit şi a aruncat un jet de aburi spre cer. 


Gardienii din Hotopole s-au năpustit asupra lui sărind din 
care. Dragonul a urlat din nou, disperat, răsunător. 


Dinspre canionul de la miazănoapte a venit răspunsul, un 
strigăt ascuţit de luptă. 


Într-un galop frenetic, fluturându-şi cosiţele blonde, 
fluierând prelung, înconjurate de strălucirea lamelor de 
săbii, din defileu au ieşit... 


— Zerrikancele! a strigat vânătorul trăgând neputincios de 
funii. 

— Oh, rahat! a exclamat Jaskier. Geralt! Ţi-ai dat seama? 
Zerrikancele au trecut prin puhoiul de gardieni ca un cuţit 
fierbinte prin unt, marcând drumul cu trupuri despicate, au 


sărit de pe cai din mers şi s-au proţăpit lângă dragonul care 
se lupta cu năvodul. Primul gardian care a dat să se apropie 


şi-a pierdut imediat capul. Al doilea şi-a îndreptat furca spre 
Vea, dar zerrikanca, ţinând spada cu ambele mâini în jos, l-a 
spintecat de la pubis până la stern. Ceilalţi au dat bir cu 
fugiţii în grabă. 


— În care! a urlat Capremâncă. În care, cumetrilor! i 
zdrobim cu carele! 


— 78 — 


— Geralt! a strigat Yennefer deodată, apoi şi-a îndoit 
picioarele legate şi dintr-o zvâcnire a sărit sub car, în dreptul 
mâinilor vânătorului prinse la spate. Semnul Igni! 


Arde-mi funia! Poţi s-o simţi? Arde-o, la naiba! 
— Aşa, orbeşte? a scâncit Geralt. O să-ţi dau foc, Yen! 
— Fă semnul! Rezist! 


| s-a supus, simțind furnicături în degete în timp ce schiţa 
semnul lgni deasupra gleznelor legate ale vrăjitoarei. 


Yennefer şi-a întors capul, a muşcat din gulerul tunicii 
înăbuşindu-şi un geamăt. Dragonaşul, guiţând, a bătut din 
aripi lângă ea. 

— Yen! 


— Dă-i foc! a urlat. 


Funia a cedat în momentul în care un miros greţos şi 
respingător de piele arsă a devenit de nesuportat. 


Dorregaray a scos un sunet ciudat şi s-a moleşit, rămânând 
atârnat în funii de roata carului. 


Vrăjitoarea, schimonosită de durere, s-a ridicat depărtându- 
şi piciorul eliberat din strânsoare. A ţipat cu voce îndurerată 
şi furioasă. Medalionul de la gâtul lui Geralt vibra de parc-ar 
fi avut suflet. Yennefer şi-a încordat coapsa şi, balansându-şi 
piciorul în direcţia carelor gardienilor din Hotopole, a rostit o 
vrajă. Aerul trosnea şi mirosea a ozon. 


— Oh, zei! s-a tânguit impresionat Jaskier. Ei bine, să vezi ce 
baladă o să iasă, Yennefer! 


Vraja proiectată anemic cu piciorul nu i-a prea reuşit 
vrăjitoarei. Primul car cu toţi cei aflaţi în el a căpătat pur şi 
simplu o nuanţă gălbuie pe care gardienii din Hotopole, 
cuprinşi de fervoarea lor belicoasă, nici n-au observat-o. Cu 
al doilea car i-a ieşit mai bine - întregul echipaj s-a 
transformat într-o clipită în broaşte râioase uriaşe care 
orăcăiau şi săreau în toate direcţiile. Carul rămas fără 


căruţaş s-a răsturnat şi s-a făcut una cu pământul. Caii, 
nechezând isteric, au luat-o la sănătoasa trăgând după ei 
oiştea ruptă. 


Yennefer şi-a muşcat buzele şi din nou şi-a fluturat piciorul 
în aer. Carul gălbui, acompaniat de o melodie dinamică 
venită de undeva de sus, a dispărut subit într-un 


— 79 — 


fum gălbui şi întregul echipaj s-a răsturnat în iarbă, ameţit, 
sub forma unui morman pitoresc. Roţile celui de-al treilea car 
au devenit pătrate şi efectul n-a întârziat să apară. Caii au 
îngenuncheat, carul s-a făcut zob şi oştenii din Hotopole au 
fost proiectaţi pe pământ. Yennefer, de-acum pur şi simplu 
din răzbunare, şi-a agitat cu furie piciorul şi a strigat o 
incantaţie, transformându-i pe cei din Hotopole la întâmplare 
în broaşte-ţestoase, gâşte, centipede, flamingi şi purcei 


vărgaţi. Zerrikancele s-au ocupat tenace şi metodic de 
ceilalţi. 


Dragonul, destrămând năvodul într-un final, a sărit în sus, 
scuturându-şi aripile, a urlat şi a fugit ca o coardă întinsă 


după un supravieţuitor al măcelului, ciubotarul Capremâncă. 
Meşterul alerga sprinţar ca o căprioară, dar dragonul a fost 
mai iute de picior, adică de labă. Geralt, văzând fălcile 
căscate şi strălucirea colţilor ascuţiţi ca nişte pumnale, şi-a 
întors capul. A auzit un țipăt înspăimântător şi un scrâşnet 
scârbos. Jaskier a strigat cu voce gâtuită. 


Yennefer, albă ca varul, s-a aplecat şi s-a răsucit într-o parte, 
ca să vomite sub car. 


S-a aşternut o linişte deplină, întreruptă doar din când în 
când de găgăitul, orăcăitul şi chirăitul supravieţuitorilor din 
Hotopole. 


Vea, zâmbind obraznic, s-a proţăpit în faţa lui Yennefer cu 
picioarele depărtate. Zerrikanca şi-a ridicat spada. 


Yennefer, palidă, şi-a ridicat piciorul. 
— Nu, a intervenit Borch, zis şi Trei Găi, stând pe piatră. 
L-a luat în braţe pe dragonaş, paşnic şi fericit. 


— Nu o ucidem pe Yennefer, a repetat dragonul 
Villentretenmerth. Gata de-acum. Cu atât mai mult cu cât îi 
suntem recunoscători lui Yennefer pentru ajutorul ei 
nepreţuit. Dă-i drumul, Vea. 


— Ştii, Geralt? i-a şoptit Jaskier frecându-şi mâinile amorţite. 
Ştii? Există o baladă străveche despre dragonul auriu. 
Dragonul auriu poate... 


— Poate lua orice formă, a murmurat Geralt. Chiar şi umană. 
Auzisem şi eu despre asta. Dar nu credeam. 


— Coane Yarpen Zigrin! l-a strigat Villentretenmerth pe 


piticanul care stătea pe o stâncă povârnită, la o înălţime de 
douăzeci de coţi deasupra solului. Ce cauţi acolo? 


Marmote? Nu sunt pe gustul tău, dacă îmi aduc eu bine 
aminte. Coboară aici şi vezi de Spadasini. Au nevoie de 
ajutor. Nu mai e omorât nimeni astăzi. Nimeni. 


Jaskier, aruncând o privire anxioasă către zerrikancele care 
supravegheau vigilent câmpul de luptă, încerca să-l 
reanimeze pe inconştientul Dorregaray. Geralt îi aplica lui 
Yennefer un unguent pe glezna arsă şi o pansa. Vrăjitoarea 
şuiera de durere şi bolmojea un descântec. 


După ce şi-a terminat treaba, vânătorul s-a ridicat. 

— Stai aici, a spus el. Trebuie să vorbesc cu el. 

Yennefer, strâmbându-şi buzele, s-a ridicat şi ea în picioare. 
— Merg cu tine, Geralt. L-a luat de mână. Pot? Te rog, Geralt. 
— Cu mine, Yen? Mă gândeam... 


— Nu te mai gândi, l-a întrerupt ea apropiindu-se de umărul 
lui. 


— Yen? 
— Totul e bine, Geralt. 


S-a uitat în ochii ei, care erau mai calzi decât odinioară. 


S-a aplecat şi a sărutat-o pe buze cald, moale şi cu nesaţ. 
Ca odinioară. 


Au mers împreună. Yennefer, sprijinită de Geralt, şi-a apucat 
rochia cu vârful degetelor şi a făcut o reverență 


foarte amplă, ca în faţa unui rege. 
— Trei Găi... Villentretenmerth... a rostit vânătorul. 


— Numele meu în tălmăcire liberă, în graiul tău, este Trei 
Păsări Negre, i-a spus dragonul. Dragonaşul, agăţându-i-se 
cu ghearele de antebraţ, şi-a întins gâtul sub laba lui ca să 


fie mângâliat. 


— Haosul şi Ordinea, a zâmbit Villentretenmerth. Îţi 
aminteşti, Geralt? Haosul este agresiunea. Ordinea este 
apărarea împotriva acesteia. Merită să mergi până în 
pânzele albe ca să înfrunţi agresiunea şi răul, nu-i aşa, 
vânătorule? Mai cu seamă, aşa cum spuneai şi tu, atunci 
când plata este însemnată. Aşa cum a fost de data asta. A 


Sc NS 


fost comoara dragoancei Myrgtabrakke, cea otrăvită în 
Hotopole. Ea m-a chemat în ajutor, ca să opresc răul care o 
ameninţa. Myrgtabrakke a zburat deja la scurt timp după ce 
Eyck din Denesle a fost învins în luptă. A avut timp berechet 
atunci când v-aţi luat la harţă. Dar mi-a lăsat comoara, plata 
mea. 


Dragonaşul a guiţat fâlfâindu-şi aripile. 


— Aşa cătu... 


— Da, l-a întrerupt dragonul. Ei bine, în aceste zile trebuie. 
Făpturile, pe care le numiţi în general monştri, de la o vreme 
încoace se simt din ce în ce mai amenințate de oameni. Ele 
nu se descurcă să se apere singure. Au nevoie de un 
Protector. Un fel de... vânător. 


— Şi scopul... Scopul de la capătul drumului care este? 
— El este... Villentretenmerth şi-a ridicat braţele. 


Dragonaşul a guiţat speriat. De fapt, l-am atins. Datorită lui 
o să supraviețuiesc, Geralt de Rivia, o să dovedesc că nu 
există limite ale posibilului. Şi tu o să-ţi atingi scopul acesta, 
vânătorule. Chiar şi cei care sunt diferiţi pot supravieţui. La 
revedere, Geralt. La revedere, Yennefer. 


Vrăjitoarea, strângând cu putere braţul vânătorului, s-a 
înclinat din nou. Villentretenmerth s-a ridicat, s-a uitat la ea 
şi a adoptat o mină foarte gravă. 


— lartă-mi onestitatea şi sinceritatea, Yennefer. Este atât de 
bine scris pe feţele voastre, încât nici măcar nu încerc să 


vă citesc gândurile. Sunteţi făcuţi unul pentru altul, tu şi 
vânătorul. Dar n-o să iasă nimic. Nimic. Imi pare rău. 


— Ştiu. Yennefer a pălit uşor. Ştiu, Villentretenmerth. Dar aş 
vrea să cred că nu există nicio limită a posibilului. Sau cel 
puţin să fie cât mai departe. 


Vea s-a apropiat, i-a atins braţul lui Geralt, a pronunţat rapid 
câteva cuvinte. Dragonul a surâs. 


— Geralt, Vea spune că îşi va aminti multă vreme de-acum 
înainte cada de „La dragonul grijuliu”. Speră că ne vom mai 
întâlni cândva. 


— Ce? - şi-a mijit ochii Yennefer. 

— Nimic, a spus vânătorul repede. Villentretenmerth... 
— Spune, Geralt de Rivia. 

— Poţi lua orice formă. Pe care o doreşti. 

— Da. 


— Atunci de ce ai ales omul? De ce Borch cu trei păsări 
negre pe scut? 


Dragonul i-a zâmbit blând. 


— Nu ştiu, Geralt, în ce împrejurări s-au întâlnit pentru prima 
dată strămoşii îndepărtați ai rasei noastre. Dar ştiu că pentru 
dragoni nu este nimic mai scârbos decât fiinţa umană. Omul 
trezeşte în dragoni o ură instinctivă, iraţională. În ceea ce 
mă priveşte, altfel stau lucrurile. 


Pentru mine... sunteţi prietenoşi. La revedere. 


Nu a fost o transformare treptată, lentă şi niciun tremur vag, 
nebulos ca o iluzie. S-a produs brusc, cât ai clipi din ochi. În 
locul în care cu o secundă în urmă era un cavaler într-o 
tunică împodobită cu trei păsări negre, şedea acum un 
dragon auriu, întinzându-şi gâtul subţire şi lung în semn de 
mulţumire. Dragonul şi-a plecat capul, apoi şi-a întins aripile 
orbitor de aurii în bătaia soarelui. Yennefer a oftat din 
rărunchi. 


Vea, urcată în şa, lângă Tea, le făcea cu mâna. 


— Vea, i-a spus vânătorul, ai avut dreptate. 


— Hm? 

— El este cel mai frumos. 
= 93 

SLOIURI DE GHEAŢĂ 

| 


Oaia muribundă, sleită şi umflată, cu picioarele ţepene 
îndreptate spre cer, se zvârcolea. Geralt, ghemuit lângă zid, 
şi-a scos încet spada, având grijă ca lama să nu scrâşnească 
la ieşirea din teacă. La zece paşi de el, un morman de gunoi 
s-a ridicat brusc şi s-a unduit. Vânătorul s-a dezlipit de zid şi 
a sărit în sus înainte de a-i veni pe la nas duhoarea 
pestilenţială răspândită de gunoi. 


De sub gunoi a ieşit un tentacul terminat cu o umflătură 


ovoidă, fusiformă, acoperită cu inele, care s-a îndreptat spre 
el cu o viteză incredibilă. Vânătorul a aterizat în siguranţă 
pe rămăşiţele unui mobilier rupt, s-a sprijinit de un morman 
de legume putrezite, s-a balansat, şi-a regăsit echilibrul şi cu 
o lovitură scurtă de spadă a tăiat tentaculul, separându-l de 
ventuza încârligată. Imediat a sărit înapoi, dar de data 
aceasta a alunecat pe nişte panouri şi a căzut cu o coapsă în 
balega mocirloasă. 


Gunoiul a izbucnit expulzând lava vâscoasă, împuţită, din 
resturi menajere, cioburi de vase, cârpe putrede şi foi 
străvezii de varză murată, iar de sub toate acestea a ieşit la 
iveală un corp enorm, bulbos, scofâlcit ca un cartof grotesc, 
şfichiuind aerul cu trei tentacule şi cu ciotul celui de-al 
patrulea. 


Geralt, înglodat şi imobilizat, şi-a răsucit şoldurile anevoie, 
retezându-i un alt tentacul. Celelalte două, groase ca 
buştenii, au căzut peste el cu forţă, afundându-l şi mai 
adânc în murdărie. Trupul a alunecat spre el, rostogolindu-se 
prin gunoi ca un poloboc urnit din loc. Vânătorul a văzut 
cum bulbul hidos şi-a descleştat fălcile late, pline de colţi 
mari, cubici. 


S-a lăsat înfăşurat de tentacule în jurul mijlocului, smuls cu 
un plescăit din mocirla fetidă şi tras spre trupul care se 
apropia cu mişcări circulare de gunoi. Fălcile zimţate 


— 84 — 


trosneau sălbatic şi furios. Aflat lângă botul înspăimântător, 
vânătorul l-a lovit cu spada ţinută în ambele mâini, lama 
alunecându-i lent. Un damf dulceag i-a tăiat respiraţia. 


Monstrul a şuierat şi s-a cutremurat, i-a dat drumul din 
tentaculele care au început să fluture convulsiv în aer. 


Împotmolit în gunoi, Geralt a lovit din nou, botul rânjit a 
trosnit şi a pâărâit strident şi sinistru. Creatura bâiguia şi 
mătăhăia, dar dintr-odată a ţâşnit fluierând şi împroşcândul 
pe vânător cu noroi fetid. Cu o mişcare bruscă, Geralt şi-a 
făcut vânt împingând cu picioarele scufundate în gunoi, s-a 
eliberat, s-a aruncat cu pieptul înainte ca un înotător care 
iese din apă, a lovit cu toate forţele, de sus, împingând cu 
elan lama care a străpuns trupul între cei doi ochi spălăciţi. 


Monstrul a gemut fără noimă, s-a zbătut, revărsându-se pe 
mormanul de gunoi ca o vezică spartă, emanând rafale 
calde, înţepătoare, valuri de duhoare. Tentaculele zvâcneau 
şi se zvârcoleau printre putreziciuni. Vânătorul a ieşit cu 
dificultate din pasta vâscoasă. A călcat pe ceva şubred şi a 
simţit cum ceva lipicios şi scârbos i s-a strecurat în ciubotă 


şi i se urca pe gambă. Să se ducă la fântână, şi-a zis în sinea 
lui, să se spele cât mai rapid de toată murdăria. Să se curețe. 
Tentaculele creaturii au plesnit din nou pasta de gunoi tare 
şi umed, apoi au amorţit. 


O stea căzătoare a fulgerat înviorând bolta cerească 


întunecată, presărată cu luminiţe neclintite. Vânătorul nu şi- 
a pus nicio dorinţă. 


A respirat adânc, gâfâit, simțind cum trece efectul elixirului 
luat înainte de luptă. 


Mormanul imens de gunoi şi moloz de lângă zidul târgului, 
înclinat în pantă abruptă în direcţia panglicii sclipitoare a 
râului, arăta pitoresc şi interesant în lumina stelelor. 
Vânătorul a scuipat. 


Monstrul era mort. Făcea parte de-acum din acel maldăr de 
gunoi, în care odată vieţuia. 


A mai căzut o stea. 

— O lepădătură, a spus vânătorul de monştri cu efort. 
Oroare, gunoi şi rahat. 

II 

— Puţi, Geralt, s-a strâmbat Yennefer fără să-şi ia ochii din 
oglinda în faţa căreia îşi curăța boiala de pe pleoape şi gene. 
Fă o baie. 


— Nu-i apă, i-a răspuns el uitându-se la torent. 


— Facem rost numaidecât. Vrăjitoarea s-a ridicat, a deschis 
fereastra larg. Preferi simplă sau de mare? 


— De mare, dacă-i pe-aşa. 


Yennefer şi-a înălţat rapid mâinile, a rostit o vrajă în timp ce 
făcea un gest complicat şi scurt. Prin fereastra deschisă 


a intrat deodată o boare răcoroasă, umedă, obloanele s-au 
zguduit şi în odaie a izbucnit un vârtej verde, care a luat 
forma unei sfere neregulate. Cada s-a umplut de apă 


înspumată care clipocea şi se izbea de margini, stropind 
podeaua. Vrăjitoarea s-a aşezat la loc, revenind la 
operaţiunea întreruptă. 


— Ai izbutit? l-a întrebat. Cum a fost acolo, la gunoi? 

— Un zeugel, aşa cum mă gândeam. Geralt şi-a scos 
pantofii, şi-a aruncat hainele pe podea, după care şi-a vârât 
piciorul în cadă. 


— La naiba, Yen, ce rece e! Nu poţi s-o încălzeşti? 


— Nu. Vrăjitoarea şi-a apropiat faţa de oglindă pentru a-şi 
picura ceva în ochi cu un beţigaş de sticlă. Vrăjile astea mă 


obosesc al naibii şi îmi dau amețeli. Şi oricum, după elixirul 
ăla îţi face bine apa rece. 


Geralt n-a contrazis-o. Nici n-ar avea rost s-o contrazici pe 
Yennefer. 


— Zeugelul ţi-a dat bătaie de cap? Vrăjitoarea a cufundat 
beţigaşul de sticlă într-un flacon, apoi şi-a picurat ceva în 
celălalt ochi, ţuguindu-şi buzele într-o grimasă nostimă. 


— Nimic ieşit din comun. 


Din spatele ferestrei deschise au venit un zăngănit, un 
trosnet ascuţit de lemn rupt şi o voce neclară, care fredona 
fals şi repeta incoerent un refren popular picant. 


— Zeugel... Vrăjitoarea a luat flaconaşul de sticlă de pe 
masă şi i-a scos dopul. In odaie mirosea a liliac şi agrişe. Ei, 
vezi. Chiar şi într-un târg se poate găsi ceva de lucru pentru 


— 86 — 


un vânător, nu trebuie să cutreieri sălbăticiile. Ştii, Istredd 
spune că a devenit deja o regulă. De fiecare dată, vine o 
creatură ca să-i ia locul unui monstru pe cale de dispariţie 
prin păduri, prin mlaştini. Este ceva diferit, o nouă mutație, 
adaptată mediului înconjurător artificial creat de către om. 


Geralt s-a strâmbat ca întotdeauna la auzul numelui lui 
Istredd. Începuse să se sature până peste cap de extazul lui 
Yennefer pentru geniul lui Istredd. Chiar dacă Istredd avea 
dreptate. 


— Istredd are dreptate, a continuat Yennefer frecându-şi 
obrajii şi pleoapele cu o alifie care mirosea a liliac şi agrişe. 


Vezi bine, şobolani falşi în canalizări şi în beciuri, zeugeli în 
tomberoane, ploşniţe în şanţuri colmatate şi în ape reziduale 
poluate, moluşte sălbatice uriaşe în iazuri de moară. E 
aproape o simbioză, nu-i aşa? 


Şi ghouli în cimitire, devoratori de morţi încă din a doua zi 
după înmormântare, cred că se clătesc cu săpun reciproc. 


Simbioză deplină, ce mai încoace şi încolo. 


— Da. Vrăjitoarea a împins flaconaşele şi borcănelele. Şi prin 
târguri se poate găsi ceva de muncă pentru un vânător. Mă 
gândesc că într-o bună zi o să te saturi să te tot muţi ca 


ţiganul cu cortul şi o să te statorniceşti şi tu într-un târg, 
Geralt. 


Mai bine mă statornicesc la naiba-n praznic, s-a gândit. 


Dar n-a spus-o cu voce tare. S-o contrazică pe Yennefer, ştia 
bine, ar fi dus inevitabil la harţă, iar harţa cu Yennefer s-ar fi 
putut finaliza primejdios. 


— Ai terminat, Geralt? 
— Da. 
— leşi din cadă. 


Fără să se ridice, Yennefer şi-a fluturat neglijent mâna şi a 
rostit o incantaţie. Apa din cadă, cea vâărsată pe podea şi cea 
prelinsă de pe trupul lui Geralt s-a concentrat într-o sferă 
translucidă, care a zburat şuierând pe fereastră. S-a auzit un 
pleoscăit puternic. 


— Fir-ai a naibii să fii de curvă! s-a auzit un țipăt iritat de jos. 
N-ai unde să-ţi verşi pişatul? Mânca-te-ar viermii de vie să te 
mănânce! 

—'87.— 


Vrăjitoarea a închis fereastra. 


— La naiba, Yen! a chicotit vânătorul. Puteai s-arunci şi tu 
apa aia în altă parte. 


— Puteam, a spus ea. Dar n-am avut chef. 


A luat lampa de pe masă şi s-a îndreptat spre el. Cămaşa de 
noapte albă, lipindu-i-se de trup când se mişca, o făcea 
scandalos de atractivă. Mai mult decât dacă ar fost 
dezbrăcată, şi-a zis Geralt. 


— Vreau să văd, a spus ea. Zeugelul putea să te rănească. 
— Nu mi-a făcut nimic. Aş fi simţit. 


— După elixir? Nu mă face să râd. După elixir nu simţi nici 
măcar fracturile deschise, decât dacă osul îţi iese prin piele 
şi ţi se agaţă de ceva. lar zeugelul ar putea avea de toate, 
de la tetanos până la otravă letală. În orice caz, am mai avea 
încă timp să o vindecăm. Întoarce-te. 


A simţit pe spate căldura blândă de la flacăra lămpii şi 
mângâierea părului ei din când în când. 


— S-ar părea că totul e în regulă, a constatat ea. Întinde-te 
înainte ca elixirul să te trântească la pământ. Aceste poţiuni 
sunt al naibii de primejdioase. Pot să te omoare. 


— Trebuie să le iau înainte de luptă. 


Yennefer nu i-a răspuns. S-a aşezat din nou în faţa oglinzii şi 
a început să-şi perie încet buclele negre, lungi şi 
strălucitoare. Întotdeauna îşi pieptăna părul înainte de a 
merge la culcare. Geralt găsea că-i o excentricitate, dar era 
înnebunit pur şi simplu să o privească în acele clipe. Bănuia 
că Yennefer era conştientă de aceasta. 


A simţit brusc că îi este foarte frig, şi-a dat seama că de fapt 
elixirul îl scutură, gâtul îi zvâcnea, prin stomac îi umblau 
vârtejuri de greață. A înjurat în barbă, s-a prăbuşit pe pat 
fără să-şi ia ochii de la Yennefer. 


O mişcare în ungherul odăii i-a atras atenţia. S-a uitat cu 
coada ochiului. Pe coarnele de cerb fixate strâmb în perete şi 
năpădite de păianjeni stătea o pasăre mică, neagră ca 
smoala. 


Întorcându-şi capul într-o parte, s-a uitat la vânător cu un 
ochi galben nemişcat. 


— 88 — 
— Ce-i asta, Yen? De unde a apărut? 


— Ce anume? Yennefer şi-a întors capul. Oh, asta. Este un 
vânturel. 


— Vânturel? Vântureii sunt roşietici, iar ăsta e negru. 
— Pentru că este un vânturel fermecat. Eu l-am făcut. 
— Pentru ce? 


— Am nevoie de el, i-a retezat-o. Geralt nu i-a pus mai multe 
întrebări, ştia că Yennefer n-o să-i răspundă. 


— Ai de gând să te duci mâine la Istredd? 


Vrăjitoarea a împins sticluţele de pe marginea mesei, a 
ascuns pieptănul în sertar şi a închis oglinda triptic. 


— Mă duc. În zori. De ce? 

— Nimic. 

S-a aşezat lângă el fără să stingă lampa. Niciodată nu o 
stingea, nu putea să doarmă pe întuneric. Că era lampă, 


felinar sau lumânare, trebuia să ardă până la capăt. Încă o 
ciudăţenie de-a ei. Yennefer avea numeroase ciudăţenii. 


— Yen? 
— Hm? 


— Când plecăm de aici? 


— Nu mă mai bate la cap, i-a răspuns ea şi a datjoso 
pernuţă. Suntem aici de trei zile şi mi-ai pus această 


întrebare de cel puţin treizeci de ori. Ţi-am mai spus, am 
treburi de făcut. 


— Cu Istredd? 

— Da. 

A oftat şi a îmbrăţişat-o fără să-şi ascundă intenţiile. 
— Hei, l-a atenţionat, ai luat elixirul... 

— Şi ce dacă? 


— Nimic, a chicotit ca o puştoaică în îmbrăţişarea lui, 
arcuindu-se şi ridicându-se pentru a înlesni alunecarea 
cămăşii. Fascinaţia goliciunii, ca de obicei, îi dădea un fior 
pe şira spinării, îi stârnea furnicături în degetele care-i 
atingeau pielea. l-a atins cu buzele sânii rotunzi şi delicaţi, 
cu sfârcurile atât de palide, încât abia se zăreau. Şi-a răsfirat 
degetele în părul ei, care mirosea a liliac şi agrişe. 


Yennefer s-a lăsat pradă mângăierilor lui, torcând ca o pisică, 
frecându-şi genunchiul de şoldul lui. 


— 89 — 


După un răstimp, vânătorul şi-a dat seama că - aşa cum se 
întâmpla de obicei - îşi supraestimase rezistenţa la elixiruri, 
uitase de efectele lor negative asupra organismului. Sau 
poate că nu e de la poţiuni, s-a gândit el, ar putea să fie de 
la oboseala din luptă, de la nesiguranţă, de la primejdia 
morţii? O oboseală pe care, din rutină, n-am luat-o în seamă? 
Dar corpul meu, deşi îmbunătăţit în mod artificial, nu 


cedează rutinei. Reacționează natural. Doar atunci când nu 
e nevoie. La naiba. 


Dar Yennefer - ca de obicei - nu l-a lăsat să se descurajeze 
pentru un fleac. A simţit cum o atinge, l-a auzit cum îi 
şopteşte la ureche. Ca de obicei, fără să vrea, s-a gândit la 
numărul cosmic de ocazii în care a trebuit să 


apeleze la acea vrajă foarte practică. Apoi nu s-a mai gândit. 
Ca de obicei, a fost neobişnuit. 


Se uita la gură în colţul căreia tremura un zâmbet 
involuntar. Ştia bine acest zâmbet, întotdeauna părea mai 
degrabă un zâmbet de triumf decât de fericire. N-a întrebat- 
o despre asta. Ştia că n-o să-i răspundă. 


Vânturelul negru, aşezat pe coarnele de cerb, şi-a răsfirat 
aripile, a plescăit din ciocul strâmb. Yennefer şi-a întors 
capul şi a oftat. Cu mare tristeţe. 


— Yen? 
— Nu-i nimic, Geralt - l-a sărutat. Nu-i nimic. 


Lampa ardea cu o flacără şovăielnică. Un şoarece ronţăia în 
perete, iar carii scârţâiau încet, ritmic şi monoton în sertare. 


— Yen? 
— Mmm? 


— Hai să plecăm de aici. Nu mă simt bine deloc. Târgul ăsta 
are o influenţă malefică asupra mea. 


S-a întors pe o parte, i-a mângâiat obrazul, i-a dat la o parte 
părul, şi-a plimbat degetele mai jos, i-a atins cicatricile 
îngroşate care îi străbăteau gâtul. 


— Ştii ce înseamnă numele acestui oraş? Aedd Gynvael? 
— Nu. E în limba elfilor? 

— Da. Înseamnă sloiuri de gheaţă. 

— Ciudat că nu se potriveşte cu haznaua asta scârboasă. 
— Printre elfi, a spus vrăjitoarea gânditoare, circulă 


legenda Crăiesei lernii, care pe vreme de viscol umblă prin 
lume cu sania trasă de cai albi. Mergând, Crăiasa împrăştie 
în jur sloiuri de gheaţă dure, ascuţite şi mici şi e vai şi amar 
de pielea celui pe care îl nimereşte un astfel de sloi în ochi 
sau în inimă. Este pierdut pentru totdeauna. N-o să mai fie în 
stare să se bucure de nimic, totul o să i se pară urât, scârbos, 
îngrozitor, dacă nu are albul imaculat al zăpezii. N-o să aibă 
linişte, o să lase totul baltă, o să plece în căutarea Crăiesei, a 
visului şi a dragostei ei. Bineînţeles că n-o s-o găsească 
niciodată şi o să se topească de dorul ei. Se pare că aici, în 
acest târg, pe vremuri s-a petrecut ceva de genul ăsta. O 
legendă frumoasă, nu-i aşa? 


— Elfii ştiu cum să îmbrace totul în cuvinte frumoase, a 
bâiguit el somnoros, căutându-i umărul cu buzele. Nu-i nicio 
legendă, Yen. E o descriere frumoasă a fenomenului oribil al 
Persecuţiei Sălbatice, blestemul anumitor mahalale. O 


frenezie colectivă inexplicabilă, care forţa oamenii să se 
alăture unei procesiuni fantomatice din cer. Am văzut una. 


Se înţelege că de cele mai multe ori se petrece în timpul 
iernii. Mi-au oferit o grămadă de bani ca să pun capăt o dată 
pentru totdeauna acestui balamuc, dar nu m-am băgat. Nu 
te pui cu Persecuţia Sălbatică... 


— Vânătorule, i-a şoptit sărutându-l pe obraz, n-ai niciun 
strop de romantism în tine. Cât despre mine... îmi plac la 
nebunie legendele elfilor, sunt nemaipomenite. Mare păcat 
că oamenii nu au astfel de legende. Poate o să aibă şi ei 
cândva? Poate o să le plăsmuiască? Dar despre ce să fie 
vorba în acele legende ale oamenilor? Oriunde te uiţi, 
tristeţe şi vulgaritate. Chiar şi ceea ce începe frumos 
alunecă rapid în banalitate în acest ritual uman, în acest 
ritm plictisitor numit viaţă. Oh, Geralt, nu-i uşoară viaţa de 
vrăjitoare, dar comparând-o cu existenţa umană... Geralt? - 


şi-a pus capul pe pieptul lui, simţindu-i respiraţia lentă, 
cadenţată. 


— Dormi, i-a şoptit. Dormi, vânătorule. 
III 
Târgul exercita o influenţă malefică asupra lui. 


De cu zori. De cu zori totul îl indispunea, totul îl deprima şi îl 
înfuria. Totul. Îl enerva în aşa hal, încât dormea atât de mult 
că dimineaţa devenea practic amiază. Nu-i convenea 
absenţa lui Yennefer, care o luase din loc înainte de a se 
trezi el. 


Se vedea că plecase în grabă, deoarece ustensilele, care de 
obicei erau frumos aranjate în sertărele, zăceau pe masă 


împrăştiate la întâmplare, ca zarurile aruncate de un ghicitor 
în cadrul unui ritual profetic. Pensule cu peri moi - 


unele mari, cu care-şi pudra tenul, altele mai mici, cu care îşi 
întindea rujul pe buze, şi altele şi mai mici, pentru henna cu 


care îşi boia genele. Creioane şi beţişoare pentru pleoape şi 
sprâncene. Pensete şi linguriţe de argint. 


Borcănele şi sticluţe din porțelan şi sticlă lăptoasă care 
conţineau, cum bine ştia, poţiuni şi alifii din ingrediente 
destul de banale ca funinginea, untura de gâscă şi sucul de 
morcovi, precum şi unele destul de primejdioase şi 
misterioase ca mandragora, antimoniul, măâtrăguna, 
canabisul, sângele de dragon şi esenţa de venin de scorpioni 
uriaşi. Şi mai presus de toate, în jur, în aer - 


mirosul de liliac şi agrişe, parfumul pe care îl folosea de 
obicei. 


O regăsea în aceste obiecte. O regăsea în acest parfum. 
Dar nu era ea însăşi. 


A coborât simțind cum îi creşte neliniştea şi i se acumulează 
furia. Impotriva tuturor. 


Îl înfuria omleta rece şi ţeapănă pe care i-o servea 
cârciumarul la micul dejun, desprins pentru un moment de 
fetiţa care lucra în spate, la bucătărie. Îl enerva că fetiţa 
avea cel mult doisprezece ani. Şi lacrimi în ochi. 


Vremea caldă, de primăvară şi rumoarea veselă a vieţii 
trepidante de pe stradă nu i-au îmbunătăţit lui Geralt starea 
de spirit. Încă nu găsea nimic atractiv în Aedd Gynvael, un 
târguşor care, după părerea lui, era ca o parodie deşănţată 


a tuturor târguşoarelor ştiute de el - era caricatural mai 
ee + e AI a 


zgomotos, mai apăsător, mai murdar şi mai iritant. 


A simţit că miasmele firave de gunoi îi persistau în haine şi 
în păr. S-a hotărât să meargă să facă o baie. 


La baie l-a supărat slujbaşul care se holba la medalionul de 
vânător şi la spada sprijinită de marginea căzii. L-a 
nemulţumit şi faptul că nu i-a oferit o târfă. N-avea de gând 
să facă uz de serviciile ei, dar în băi tuturor li se ofereau, de 
aceea îl înfuria la culme excepţia făcută. 


Cu toate că a ieşit mirosind puternic a săpun gri, tot nu i se 
îmbunătăţise dispoziţia şi Aedd Gynvael nu i se părea cu 
nimic mai atractiv ca înainte. Încă nu găsea nimic care să-l 
încânte. Nu-i plăceau grămezile de gunoi de grajd care 
tronau pe uliţe. Nu-i plăceau cerşetorii ghemuiţi sub zidurile 
templului. Nu-i plăcea inscripţia strâmbă de pe zid, care 
proclama: ELFII ÎN REZERVAȚIE! 


Nu l-au lăsat să intre în castel, l-au trimis să-l caute pe 
staroste la breasla negustorilor. L-au supărat. De asemenea, 
l-a supărat când un meşter breslaş elf mai vârstnic i-a spus 
să se uite după staroste prin piaţă, măsurându-l cu un 
dispreţ şi o superioritate ciudate pentru cineva care 
urmează să fie izolat într-un ghetou în scurtă 


vreme. 


Piaţa în care roiau oamenii era ticsită de tarabe, teleguţe, 
cai, boi şi muşte. Pe o platformă era un condamnat la stâlpul 
infamiei în care gloata azvârlea cu balegă şi măl. 


Osânditul, dând dovadă de un calm admirabil, îi insulta pe 
batjocoritorii săi fără să ridice vocea. 


Lui Geralt, care era familiarizat cu atmosfera, îi erau clare 
motivele pentru prezenţa starostelui în acel vacarm. 


Negustorii veniţi cu caravanele umflau preţurile ca să-şi 
scoată ploconul pe care trebuia să-l dea mai departe. 


Starostele, căruia nu-i era străin obiceiul, venea în mijlocul 
lor ca să nu se ostenească prea mult negustorii. 


Locul în care îşi exercita misiunea era marcat printr-un 
baldachin de un albastru murdar, întins pe stâlpi. În interior 
se găsea o masă înconjurată de mugşterii zurbagii. Într-un 
capăt al mesei stătea starostele Herbolth, al cărui dispreţ 


faţă de toţi şi de toate i se putea citi pe faţa spălăcită. 
AIR + je Vă 
— Hei! Încotro? 


Geralt şi-a întors lent capul. Şi-a înăbuşit imediat mânia, şi-a 
stăpânit nervozitatea, s-a transformat într-un sloi tare, rece, 
de gheaţă. Nu se putea lăsa pradă emoţiilor. Bărbatul care i- 
a ieşit în cale avea părul gălbui ca penele de grangur şi 
sprâncenele de aceeaşi culoare, deasupra ochilor goi, 
spălăciţi. Mâinile subţiri, cu degete lungi, i se odihneau pe 
centura din plăci masive de alamă, încărcată cu o spadă, un 
buzdugan şi două pumnale. 


— Aha, a spus bărbatul, te-am recunoscut. Eşti vânător, nu-i 
aşa? îl cauţi pe Herbolth? 


Geralt a confirmat din cap, continuând să-i privească 


mâinile. Ştia că e primejdios să-şi ridice privirea de la 
mâinile bărbatului. 


— Am auzit despre tine, falnic cuceritor de monştri, i-a 
declarat cel cu părul gălbui, privind cu vigilenţă mâinile lui 


Geralt. Deşi mi se pare că nu ne-am întâlnit niciodată, 
probabil ai auzit şi tu despre mine. Sunt Ivo Mirce. Dar toată 


lumea îmi spune Greiere. 


Vânătorul a dat din cap în semn că a auzit. Ştia, de 
asemenea, preţul care fusese fixat pentru capul Greierului în 
Wyzima, Caelf şi Vattweir. Dacă l-ar fi întrebat cineva, i-ar fi 
spus că este un preţ mic. Darnu l-a întrebat nimeni. 


— Bine, a zis Greiere. Starostele, din câte ştiu, te aşteaptă. 
Poţi să te duci. Dar spada, prietene, o laşi aici. Pe mine, după 
cum vezi, mă plăteşte ca să veghez la tot ce se petrece aici. 
Nimeni nu are dreptul să se apropie de Herbolth înarmat. Ai 
priceput? 


Geralt a ridicat din umeri indiferent, şi-a desfăcut centura şi 
i-a înmânat spada. Greiere i-a zâmbit în colţul gurii. 


— Ca să vezi, i-a spus surprins. Ce politicos, fără niciun 
cuvânt de protest. Ştiam eu că zvonurile despre tine sunt 
exagerate. Mi-ar plăcea să-mi ceri vreodată spada, o să-mi 
vezi atunci răspunsul. 


— Hei, Greiere! a exclamat dintr-odată starostele ridicându- 
se. Lasă-l să treacă! Vino grabnic încoace, coane Geralt, bun 
venit, bun venit. la, jupânilor negustori, lăsaţi-ne singuri preţ 
de câteva clipe. Interesele voastre trebuie să 


— 94 — 
cedeze în faţa celor de o mai mare importanţă pentru târg. 
Petiţiile lăsaţi-le la secretarul meu! 


Geralt nu s-a lăsat înşelat de entuziasmul întâmpinării 
mieroase. Ştia că servea doar ca element de negociere. 


Negustorii au avut timp să se gândească dacă era de-ajuns 
ploconul. 


— Pun rămăşag că Greiere a încercat să te provoace. 


Herbolth a ridicat mâna neglijent ca răspuns la salutul din 
cap la fel de neglijent al vânătorului. Nu-ţi face griji. Greiere 
scoate spada numai dacă i se porunceşte. De bună seamă 


că nu-i prea place, dar n-are încotro, atâta timp cât îl 
plătesc, trebuie să mi se supună, altfel, drum bun şi cale 
bătută. Nu-ţi face griji pentru el. 


— Da' la ce naiba ai nevoie de cineva ca Greiere, staroste? 
Chiar aşa de primejdios e pe-aici? 


— Nu e, pentru că îl plătesc pe Greiere, a râs Herbolth. 
Faima lui ajunge foarte departe şi el este de partea mea. 


Vezi tu, Aedd Gynvael şi alte târguri din valea Toinei aparţin 
nobililor Raskverelin. lar în ultima vreme, nobilii se schimbă 


toată ziua bună ziua. Nu se ştie de ce se tot schimbă, dar, 
oricum, unu din doi este semielf sau sfertelf, sânge 
blestemat şi rasă blestemată, tot ce este rău vine de la elfi. 


Geralt n-a mai adăugat că şi de la căruţaşi, deoarece gluma, 
deşi cunoscută, nu le pica bine tuturor. 


— Fiecare nobil nou, a continuat să-şi dezlege limba 
Herbolth, începe cu înlăturarea starostilor şi a guvernatorilor 
vechiului regim pentru a-şi pune în locul lor rudele şi 
prietenii. Dar după ce i-a făcut Greiere odată 


trimisului unui anumit nobil, nimeni n-a mai îndrăznit să 


încerce să mă dea la o parte şi uite-aşa sunt cel mai vechi 
staroste din cel mai vechi regim, atât de vechi, că nici măcar 
nu-mi aduc aminte care. Ei bine, dar hai să nu mai îndrugăm 
verzi şi uscate, aşa cum obişnuia să spună prima mea soţie, 
zeii s-o ierte. Să trecem la afaceri. Ce dihanie s-a aciuat în 
gunoiul nostru? 


— Un zeugel. 


— În viaţa mea nu am auzit de aşa ceva. Presupun că i-ai 
făcut seama? 


— E pe lumea cealaltă. 

— Cât trebuie să primeşti ca răsplată? Şaptezeci? 

— O sută. 

— Bine, bine, maestre vânător! Cred c-ai băut gaz! O 

sută de mărci ca să ucizi un vierme cuibărit într-o grămadă 


de rahat? 


— Vierme, nevierme, staroste, a înghiţit opt persoane, aşa 
cum ai afirmat şi dumneata. 


— Oameni? Ei, asta-i bună! Monstruleţul, aşa cum mi s-a 
raportat, l-a halit pe bătrânul Coajă, faimos pentru faptul că 


niciodată nu a fost treaz, o babă de prin mahala şi nişte plozi 
de-ai lui Sulirad Căpriorul, nu s-a descoperit prea repede câţi 
pentru că nici măcar Sulirad nu ştie exact câţi copii are, i-ar 
lua ceva timp ca să-i numere. Ce mai oameni! 


Optzeci. 


— Dacă nu l-aş fi omorât pe zeugel, n-ar fi durat mult şi ar fi 
înfulecat pe cineva important. Pe spiţer, de exemplu. 


Ei, de unde-ai mai fi făcut rost de alifie pentru şancru? O 
sută. 


— O sută de mărci înseamnă o căruţă de bani. Nu ştiu dacă 
ţi-aş da atât nici pentru o hidră cu nouă capete. 


Optzeci şi cinci. 

— O sută, coane Herbolth. Cu toate că n-a fost tocmai o 
hidră cu nouă capete, nimeni de pe-aici, nici măcar vestitul 
Greiere, n-a putut să-i facă faţă în vreun fel zeugelui. 


— Pentru că nimeni de pe-aici nu se ocupă cu scormonitul 
prin bălegar şi gunoi. Ultimul meu cuvânt: nouăzeci. 


— O sută. 
— Nouăzeci şi cinci, la naiba şi la toţi demonii şi diavolii! 


— De acord. 


— Bine, a rânjit Herbolth. S-a făcut. Întotdeauna te tocmeşti 
aşa de bine, vânătorule? 


— Nu. Geralt nu i-a zâmbit. Destul de rar. Dar am vrut să 
te ţin pe jar, staroste. 
— M-ai ţinut, lua-te-ar naiba, a râs Herbolth cu hohote. 


Hei, Tarabă! Fă-te-ncoace! Scoate cartea şi punga şi numără- 
mi degrabă nouăzeci de mărci. 


— Era vorba de nouăzeci şi cinci. 
— Şi darea? 


Vânătorul l-a înjurat printre dinţi. Starostele şi-a pus pecetea 
pe chitanţă, apoi s-a scobit în ureche cu celălalt capăt al 
tocului. 


— Am încredere c-o să fie linişte şi pace de-acum încolo în 
grămada de gunoi. Nu-i aşa, vânătorule? 


— Aşa ar trebui. A fost doar un singur zeugel. Ce-i drept, ar fi 
putut să se înmulțească. Zeugelii sunt hermafrodiţi ca 
melcii. 


— Ce poveşti îmi tot îndrugi tu acolo? Herbolth l-a privit 
saşiu. Pentru înmulţire e nevoie de doi, vreau să spun 
mascul şi femelă. Ei bine, zeugelii ăştia se înmulţesc chiar 
aşa ca puricii sau ca şoarecii, luându-se la trântă cu paiele 
dintr-o saltea putredă? Orice prost ştie, la urma urmei, că 


nu există şoricei şi şoricioaice, ci se înmulţesc aşa în paiele 
putrede. 


— Şi melcii se iau la trântă cu frunzele umede, a declarat 
secretarul Tarabă, ocupat în continuare cu stivuirea 
monedelor. 


— Toată lumea ştie, a încuviinţat Geralt zâmbind vesel. 


Nu există melci şi melcoaice, ci numai melci şi frunze. ŞI 
cine crede altceva se înşală. 


— Destul, i-a retezat-o starostele privindu-l suspicios. 


Gata cu gângăniile. Te-am întrebat dacă în groapa de gunoi 
mai este ceva care să ne pună pe fugă şi te rog să-mi 
răspunzi scurt şi la obiect. 


— Preţ de vreo lună ar trebui să mai scotociţi prin groapa de 
gunoi, de preferinţă cu câinii. Puii de zeugel sunt inofensivi. 


— Ai putea să te ocupi tu, vânătorule? Cât despre plată, mai 
stăm de vorbă. 


— Nu. Geralt şi-a luat mărcile din mâinile lui Tarabă. Eu nu 
am de gând să mai rămân în fermecătorul vostru târg nici 
măcar o săptămână, ce să mai vorbim de o lună. 


— Interesant ce spui, a zâmbit Herbolth ironic, privindu-l 
drept în ochi. Într-adevăr, interesant. Pentru că eu cred că o 
să stai mai mult pe la noi. 


SUIE, + y „Isi 
— Greşeşti, staroste. 


— Oare? Ai venit aici cu vrăjitoarea brunetă, cum o cheamă 
că am uitat... Guinever, parcă. La „Sub Nisetru”, stai cu ea. 
Se spune că într-o singură odaie. 


— Şi ce dacă? 


— Păi ea, ori de câte ori ajunge în Aedd Gynvael, nu pleacă 
prea curând. Şi a fost de atâtea ori pe la noi. 


Tarabă a rânjit larg, ştirb şi semnificativ. Herbolth a 
continuat să-l ţintuiască pe Geralt cu privirea, fără să 


zâmbească. Geralt a zâmbit cât de ameninţător a putut. 


— La urma urmelor, eu nu ştiu nimic... Starostele s-a uitat în 
zare şi a lovit cu călcâiul în pământ. Şi nici nu-mi pasă deloc, 
la naiba. Dar vrăjitorul Istredd, ca să ştii şi tu, este o 
persoană importantă printre noi. E de neînlocuit în acest 
târg, de nepreţuit, aş spune. Este respectat de lumea de aici 
şi de alţii deopotrivă. Noi nu ne băgăm nasul în vrăjile lui şi 
nici în treburile lui personale. 


— Poate că pe bună dreptate, a încuviinţat vânătorul. ŞI 
unde locuieşte, dacă pot întreba? 


— Nu ştii? Păi, chiar aici, vezi casa aceea? Aia albă, înaltă, 
între siloz şi depozitul de arme ca, iertat să-mi fie, o 
lumânare băgată-n cur. Dar acum nu-l găseşti pe-acasă. 


Istredd a descoperit nu de mult ceva lângă zidul dinspre 
miazăzi şi acum sapă de zor în jur ca o cârtiţă. Şi oamenii m- 
au îndemnat să văd ce e cu săpăturile acelea. M-am dus, |- 
am întrebat politicos ce se petrece, de ce sapi gropi, 
maestre, de parc-ai fi un ţânc, că uite, râde lumea de tine 
de-acum. Ce este acolo, în pământ? El s-a uitat la mine ca la 
un căpcăun şi mi-a zis: „Istoria.” Cum adică istoria, l-am 
întrebat. Mi-a spus: „Istoria omenirii. Răspunsuri la întrebări. 
La întrebări despre ce a fost şi la întrebări despre ce o să 
fie.” Un rahat a fost aici, i-am spus, înainte de a fi târgul, ce 
să fie? Congeri, bălării şi vârcolaci. lar ce-o să fie depinde de 
cine va fi numit guvernator în Rakverelin, de vreun alt 
semielf spurcat. lar în pământ nu există nicio istorie, nu e 


nimic acolo, în afară de râme, dacă cineva are nevoie pentru 
pescuit. Crezi că m-a ascultat? Da' de unde. 


Sapă întruna. Aşadar, dacă ai chef să-l vezi, du-te la zidul 
dinspre miazăzi. 

— Eee, jupâne staroste, a pufnit Tarabă. Acum e în casă. 
Ce să caute el acum la săpături, acum când... 


Herbolth s-a uitat urât la el. Tarabă s-a încovoiat şi a tuşit, 
încrucişându-şi picioarele. Vânătorul, zâmbind în continuare 
ameninţător, şi-a încrucişat mâinile la piept. 


— Da, ăhhâm, ăhâmm... şi-a dres glasul starostele. Cine ştie, 
poate că de fapt Istredd este acum în casă. Ceea ce pe mine, 
la urma urmei, nu mă... 


— Rămas-bun, sănătate, staroste, i-a urat Geralt fără să 

se forţeze într-o parodie de plecăciune. Să ai o zi bună! 

S-a dus la Greiere, care i-a ieşit în întâmpinare cu armele 
zăngănind. Fără vreun cuvânt, şi-a întins mâna după spada 
pe care Greiere o ţinea la subraţ. Greiere a făcut un pas 
îndărăt. 

— Te grăbeşti, vânătorule? 

— Mă grăbesc. 


— M-am uitat la spada ta. 


Geralt l-a măsurat din cap până-n picioare cu o privire care 
nici cu cele mai bune intenţii nu putea fi considerată 


caldă. 


— Eşti vrednic de laudă, a dat din cap. Nu multora le-a fost 
dat s-o vadă. Şi mai puţini ar putea vorbi despre asta. 


— Ho, ho! Lui Greiere i-au scânteiat dinţii. A sunat tare 
înspăimântător, mi s-a făcut pielea de găină. M-am întrebat 
mereu, vânătorule, de ce oamenilor le este atât de frică de 
tine. Şi cred că acum ştiu. 

— Mă grăbesc, Greiere. Dă-mi spada, te rog frumos. 


— Fum în ochi, vânătorule, nimic altceva decât fum în ochi. 
Sperii oamenii ca un apicultor albinele, cu fum şi duhoare, 
cu faţa asta de piatră, cu pălăvrăgeala şi cu zvonurile pe 
care, mai mult ca sigur, tot tu le răspândeşti. 


Şi albinele fug de fum, tâmpitele, în loc să-şi înfigă acul în 
curul de vânător, care s-ar umfla ca oricare altul. Umblă 


vorba despre voi că nu simţiţi la fel ca toţi oamenii. Prostii. 


Dacă v-ar înjunghia pe unul dintre voi cum artrebui, aţi 
simţi. 


— Ai terminat? 
— 99 — 


— Da, i-a răspuns Greiere oferindu-i spada. Ştii ce curiozitate 
am, vânătorule? 


— Ştiu. Albinele. 


— Nu. Mă gândesc aşa şi mă întreb, dacă tu cu spada tavii 
pe un drum dintr-o direcţie, iar eu vin din cealaltă 


direcţie, care dintre noi ajunge la capătul drumului? Ar fi 
interesant de pus un rămăşag. 


— De ce mă provoci, Greiere? Cauţi gâlceavă? Ce vrei de la 
mine? 


— Nimic. Sunt doar curios să văd cât adevăr este în ceea ce 
vorbesc oamenii. Că sunteţi grozavi în luptă, voi, vânătorii, 
că n-aveţi inimă, nici suflet, nici milă, nici conştiinţă. Şi asta 
e suficient? Pentru că despre mine, de exemplu, se spune 
acelaşi lucru. Şi nu fără motiv. De aceea sunt teribil de 
curios care dintre noi doi, dacă ne-am încăiera pe drum, ar 
ieşi teafăr. Ei? Ce zici? Ar merge un rămăşag? 


— Ţi-am spus că mă grăbesc. N-o să-mi pierd vremea 
meditând la fleacuri. Şi nu obişnuiesc să pariez. Dar, dacă o 
să-ţi treacă prin cap vreodată să mă şicanezi pe drum, îţi 
dau un sfat prietenesc, Greiere. Să te gândeşti bine mai 
întâi. 


— Fum, a zâmbit amar Greiere. Fum în ochi, vânătorule. 


Nimic mai mult. Să ne vedem cu bine, cine ştie? Poate pe 
vreun drum? 


— Cine ştie. 
IV 
— Aici putem vorbi liber. Stai jos, Geralt. 


Ceea ce sărea cel mai mult în ochi în atelier era numărul 
impresionant de cărţi - ocupau cea mai mare parte a 
spaţiului din această încăpere imensă. Volumele groase 
umpleau rafturile prinse de pereţi, arcuiau etajerele, se 
îngrămădeau pe cutii şi pe dulapuri. Din câte apreciase 
vânătorul, trebuie să fi costat o avere. Nu lipseau, desigur, 


alte elemente tipice pentru crearea atmosferei - un crocodil 
împăiat, un peşte uscat, agăţat de tavan, un schelet colbăit 


— 100 — 


şi o colecţie impunătoare de borcane cu alcool care 
conţineau toate monstruozităţile imaginabile: centipede, 
păianjeni, şerpi, broaşte, precum şi nenumărate fragmente 
umane şi neumane, în cea mai mare parte măruntaie. Era 
chiar şi un homunculus sau ceva asemănător unui 
homunculus, dar care putea la fel de bine să fie un făt 
afumat. 


Pe Geralt această colecţie nu l-a dat pe spate - locuise o 
jumătate de an la Yennefer în Vengerberg, iar ea avea o 
colecţie şi mai interesantă, care conţinea chiar şi un falus de 
proporţii nemaiîntâlnite, s-ar părea că al unui trol de la 
munte. Avea, de asemenea, un unicorn împăiat cu deosebită 
măiestrie, pe a cărui crupă îi plăcea să facă 


dragoste. Geralt era de părere că, dacă ar exista pe lume un 
loc mai nepotrivit pentru a face dragoste, n-ar fi, probabil, 
decât crupa unui unicorn viu. Spre deosebire de el, pentru 
care patul era un lux şi profita de toate ocaziile posibile 
pentru a folosi această mobilă magnifică, Yennefer dădea 
dovadă de extravaganţe dintre cele mai sălbatice. 


Geralt îşi amintea clipele speciale petrecute cu vrăjitoarea 
pe un acoperiş destul de înclinat, într-o scorbură plină de 
scârboşenii, într-un balcon care pe deasupra mai era şi al 
altcuiva, pe parapetul unui pod, într-o canoe şubredă pe un 
râu rapid şi în timpul unei levitaţii la treizeci de stânjeni 
deasupra solului. Dar unicornul fusese cel mai rău. Într-o 
bună zi, mumia a crăpat sub ei, s-a rupt şi s-a împrăştiat în 
bucăţi, dându-le suficiente motive să râdă. 


— Ce găseşti aşa de amuzant, vânătorule? l-a întrebat 
Istredd şezând în spatele unei mese lungi, pe blatul căreia 
zăceau numeroase cranii de morsă, oase şi bucăţi de fier 
ruginite. 


— De fiecare dată când văd asemenea lucruri - vânătorul s-a 
aşezat în capătul opus, arătând spre borcănele şi borcane - 
mă întreb dacă chiar nu se poate practica vrăjitoria fără 
toate scârboşeniile la vederea cărora ţi se strânge stomacul. 


— E o chestiune de gust, i-a replicat vrăjitorul. Precum şi de 
obişnuinţă. Ceea ce unul detestă pe altul îl lasă rece. 


— 101 — 


Dar tu, Geralt, ce deteşti? Mă întreb şi eu ce-ar putea 
detesta cineva care, din câte mi-au ajuns la urechi, pentru 
bani e în stare să intre până la gât în balegă şi gunoi? Nu mi- 
o lua, te rog, în nume de rău. Chiar sunt foarte curios să 


aflu ce anume îi poate isca repulsie unui vânător. 


— Oare nu cumva borcanul ăsta conţine sânge menstrual de 
fecioară neprihănită, Istredd? Ei bine, află că mă 


dezgustă când îmi închipui cum tu, un vrăjitor serios, cu 
sticluţa în mână, încerci să obţii acest lichid preţios, picătură 
cu picătură, îngenunchind, ca să mă exprim aşa, chiar în 
faţa sursei. 


— Eşti tare, i-a zâmbit Istredd. Mă refer, desigur, la gluma ta 
genială, pentru că în ceea ce priveşte conţinutul borcanului, 
nu l-ai dibuit. 


— Dar, uneori, foloseşti astfel de sânge, nu? Unele vrăji, din 
câte mi-a fost dat să aud, nici nu pot purcede fără 


sânge de fecioară, de preferinţă ucisă în timpul fulgerului, 
pe lună plină, cu cer senin. Aşa, de curiozitate, cu ce este 

mai bun sângele acesta decât cel al unei târfe bete căzute 
de pe o palisadă? 


— Cu nimic, a încuviinţat vrăjitorul cu un zâmbet amabil pe 
buze. Dar dacă se demonstrează că rolul acestuia ar putea fi 
îndeplinit aproape la fel de bine de sângele unui porc, mai 
lesne de obţinut, atunci gloata ar purcede la practicarea 
vrăjitoriei. Dar, dacă gloata trebuie să colecteze şi să 
folosească sânge feciorelnic care te fascinează atăt, lacrimi 
de dragon, venin de tarantulă albă, decoct de mâini retezate 
de la nou-născuţi sau de la vreun cadavru dezgropat la 
miezul nopţii, mai mult ca sigur o să se răzgândească. 


Au tăcut. Istredd, dând impresia că e profund cufundat în 
gânduri, lovea cu unghiile în craniul scrijelit, înnegrit şi cu 
mandibula lipsă, care zăcea în faţa lui. Cu degetul arătător 
urmărea bordura zimţată a găurii care se termina la osul 
temporal. Geralt îl privea discret. Se întreba câţi ani putea 
să aibă vrăjitorul. Ştia că cei mai talentaţi erau capabili să- 


şi încetinească procesul de îmbătrânire pentru totdeauna, la 
orice vârstă. Bărbaţii, pentru reputaţie şi prestigiu, 


— 102 — 


preferau vârsta unei maturităţi avansate, ca să sugereze 
înţelepciune şi experienţă. Femeilor - ca Yennefer - le păsa 
mai puţin de prestigiu şi mai mult de fizicul lor atrăgător. 


Istredd părea în toată puterea, până în patruzeci. Avea părul 
grizonant, drept, până la umăr, şi numeroase riduri pe 
frunte, la colţurile gurii şi în jurul ochilor, care îi confereau 
un plus de seriozitate. Geralt nu-şi dădea seama dacă 


profunzimea şi înţelepciunea din ochii cenugşii, fermecători, 
era naturală sau obţinută prin vrăji. După un răstimp a ajuns 
la concluzia că-i era totuna. 


— Istredd, a rupt vânătorul tăcerea ciudată. Am venit aici 
pentru că am vrut s-o văd pe Yennefer. Cu toate că n-am 
găsit-o, m-ai invitat înăuntru. Ca să discutăm. Despre ce? 


Despre gloata care încearcă să-ţi spargă monopolul utilizării 
vrăjitoriei? Ştiu că şi pe mine mă incluzi în această gloată. 


Nu-i nimic nou pentru mine. Pentru o clipă am avut impresia 
că te dovedeşti a fi altfel decât confrații tăi, care de multe 
ori au întreţinut o conversaţie serioasă cu mine doar pentru 
a-mi demonstra că nu mă apreciază. 


— N-am de gând să-mi cer scuze pentru, cum le spui tu, 
confrații mei, i-a răspuns senin vrăjitorul. Îi înţeleg, pentru 
că, la fel ca ei, ca să ajung să practic vrăjitoria la acest nivel, 
a trebuit să muncesc pe brânci. Pe când eram un ţânc, când 
băieţaşii de vârsta mea alergau pe câmp cu arcuri şi săgeți, 
pescuiau sau se jucau de-a leapşa, eu nu-mi scoteam nasul 
din manuscrise. De la piatra rece a pardoselii din etajele 
turnului, mi s-au rupt oasele şi articulațiile vara, bineînţeles, 
căci iarna îmi trosnea smalţul de pe dinţi. Colbul de pe 
cărţile vechi îmi stârnea câte o tuse de-mi dădeau lacrimile 
şi-mi ieşeau ochii din cap, iar maestrul, bătrânul Roedskilde, 
nu rata niciodată ocazia de-a mă plesni cu biciul pe spate, 
socotind că altfel nu se poate ajunge la un progres academic 
satisfăcător. Nu umblam pe la lupte, nici cu fetele, nici la 
bere, în cei mai buni ani, atunci când toate distracţiile au cel 
mai bun gust. 


— Bietul de tine, şi-a schimonosit vânătorul faţa într-o 
grimasă. Sunt copleşit până la lacrimi. 


— Ce-i cu ironia asta? Încerc să-ţi explic motivele pentru 


— 103 — 


care vrăjitorii nu se dau în vânt după ghicitori, vindecători, 
spiritişti. Spune-i cum vrei, chiar şi invidie pur şi simplu, dar 
tocmai de-aia se iscă antipatia. Nu ne convine când vedem 
cum vrăjitoria, o artă pe care am fost învăţaţi să o tratăm ca 
pe un privilegiu al elitei şi un mister sacru, a încăput pe 
mâinile profanilor şi ale amatorilor. Chiar şi atunci când este 
vorba despre o vrăjitorie meschină, depăşită, ridicolă. 


Acesta este motivul pentru care confrații mei te detestă. 
Aidoma mie, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă. 


Geralt era sătul până-n gât de discuţii, de trăncăneală, de 
senzaţia destul de neplăcută de anxietate pe care o simţea 
ca un melc târându-i-se pe ceafă şi pe spate. S-a uitat drept 
în ochii lui, cu degetele încleştate pe marginea mesei. 


— E vorba de Yennefer, nu? 


Vrăjitorul a ridicat capul, atingând în continuare uşor cu 
unghiile craniul aşezat pe masă. 


— Bravo pentru perspicacitate, a declarat susţinându-i 
privirea vânătorului. Felicitările mele. Da, este vorba despre 
Yennefer. 


Geralt a amuţit. Demult, cu ani în urmă, cu mulţi, mulţi ani 
în urmă, pe vremea când era abia un vânător tânăr, pândea 
o manticoră. A simţit că se apropie manticora. Nu putea s-o 
vadă ori s-o audă. Dar a simţit-o. N-a uitat niciodată acea 
senzaţie. Şi acum simţea exact la fel. 


— Perspicacitatea ta, a adăugat vrăjitorul, ne scuteşte de 
pierderea timpului pe care ni l-ar lua învărtitul în jurul cozii. 


Şi da, acum s-a limpezit totul. 
Geralt s-a abținut de la comentarii. 


— Strânsa mea prietenie cu Yennefer, a continuat Istredd, 
durează de multă vreme, vânătorule. Pentru un lung răstimp 
a fost o amiciţie fără obligaţii, bazată pe anumite intervale 
mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puţin regulate, în 
care am fost împreună. Astfel de parteneriate se practică pe 
scară largă în rândul reprezentanţilor breslei noastre. Numai 
că dintr-odată am simţit nevoia de mai mult de atât. Am 
decis să-i prezint propunerea de a rămâne cu mine pentru 
totdeauna. 


— 104 — 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Că se va gândi. l-am dat timp să se gândească. Ştiu că 
nu este o decizie uşoară pentru ea. 


— De ce-mi vorbeşti despre asta, Istredd? Ce te determină, 
dincolo de sinceritatea respectabilă, dar surprinzătoare, atât 
de rară în rândul celor din breasla ta? 


Ce scop urmăreşti cu această sinceritate? 


— Unul prozaic, a oftat vrăjitorul. Pentru că, vezi, tu eşti 
persoana care o pune pe Yennefer în dificultate în luarea 
deciziei. lţi cer, prin urmare, să-ţi iei tălpăşiţa de bunăvoie. 


Să dispari din viaţa ei, să nu-i mai stai în cale. Pe scurt: să 


te duci la naiba. De preferat, pe furiş şi fără râmas-bun, aşa 
cum, după cum mi-a mărturisit, ai procedat de multe ori. 


— Într-adevăr, i-a zâmbit silit Geralt. Onestitatea ta ieşită 


din comun mă uimeşte din ce în ce mai mult. Mă puteam 
aştepta la orice, dar nu la o astfel de solicitare. Nu crezi că, 
în loc să-mi ceri aşa ceva, ai fi putut mai degrabă să-mi 
arunci o sferă de lumină în spate? N-aş mai fi fost un 
obstacol în calea nimănui, ci doar o pată de funingine care 
trebuia ştearsă de pe perete. O metodă mai uşoară şi mai 
sigură. Pentru că, vezi tu, cererea poate fi refuzată, dar 
fulgerul globular nu poate da greş. 


— Nu iau în calcul un posibil refuz. 
— De ce? Doar nu cumva această solicitare ciudată 


înseamnă un avertisment care precedă vreun fulger sau altă 
vrajă distractivă? Oare această cerere poate fi susţinută şi 
de argumente zornăitoare? De o sumă care-i năuceşte pe 
vânătorii lacomi? Cât ai de gând să-mi plăteşti ca să nu-ţi 
mai stau în calea fericirii? 


Vrăjitorul a încetat să bată darabana în craniu, şi-a pus o 
mână pe el cu degetele încleştate. Geralt a remarcat că 


încheieturile i s-au albit. 


— N-am avut intenţia să te ofensez cu o astfel de ofertă, a 
spus vrăjitorul. Departe de mine acest gând. Dar... dacă 


tu... Geralt, eu sunt vrăjitor şi nu unul dintre cei slabi. Nu 
vreau să mă laud aici cu omnipotenţa mea, dar multe dintre 
dorinţele tale, dacă ai vrea să mi le spui, ţi le-aş putea 
îndeplini. Unele chiar foarte lesne. 


— 105 — 


Şi-a fluturat mâna nonşalant de parc-ar fi îndepărtat ţânţarii. 
Pe blatul mesei au început dintr-odată să mişune fluturi 
Apollo fabuloşi, multicolori. 


— Dorinţa mea, Istredd, şi-a tărăgănat vorbele vânătorul, 
alungând insectele înaripate din faţă, este să nu te mai bagi 
între mine şi Yennefer. Puțin îmi pasă de propunerea pe care 
i-ai făcut-o. Trebuia să-i propui atunci când eraţi împreună. 
În trecut. Deoarece trecutul e trecut, iar prezentul e prezent. 
În prezent este cu mine. Trebuie să 


plec ca să-ţi înlesnesc fericirea? Refuz. Nu numai că nu ţi-o 
voi înlesni, dar o să te şi sâcâi atât cât îmi va sta în putinţă. 


După cum observi, nu mă dau îndărăt de la sinceritate. 
— Nu ai dreptul să mă refuzi. Nu tu. 

— Drept cine mă iei, Istredd? 

Vrăjitorul l-a țintuit cu privirea, sprijinit peste masă. 


— Drept o toană trecătoare de-a ei. O fascinaţie de moment, 
în cel mai bun caz, un capriciu, o aventură dintre sutele pe 
care le-a avut Yenna, deoarece Yennei îi place să 


se joace cu emoţiile, este impulsivă şi imprevizibilă în 
capriciile ei. Drept asta te-am luat, cu toate că, după 


schimbul acesta de cuvinte, refuz să cred că te tratează 
doar ca pe un instrument. Dar crede-mă, asta se întâmplă 
de cele mai multe ori. 

— Nu mi-ai înţeles întrebarea. 


— Te înşeli, am înţeles-o. Dar în mod deliberat m-am referit 
doar la emoţiile Yennei. Pentru că tu eşti vânător şi nu poţi 
să trăieşti nicio emoție, nu poţi. Nu vrei să-mi îndeplineşti 
rugămintea pentru că ţi se pare că e dependentă de tine, ai 
impresia câ... Geralt, eşti cu ea doar pentru că vrea şi vei fi 


cu ea atâta timp cât va vrea ea. lar ceea ce simţi este doaro 
proiecţie a emoţiilor ei, a interesului de care dă dovadă faţă 
de tine. Pentru toţi demonii din împărăţia lui Hades, Geralt, 
doar nu eşti un băieţandru, ştii bine cine eşti. Eşti un 
mutant. Nu mă 


înţelege greşit, nu spun asta pentru a te denigra sau din 
dispreţ. Ţin să-ţi precizez. Eşti un mutant, iar una dintre 
caracteristicile de bază ale mutaţiei este insensibilitatea 
totală la emoţii. Aşa ai fost creat, ca să-ţi poţi efectua 


— 106 — 


munca. Ai înţeles? Nu poţi simţi nimic. Tot ceea ce iei drept 
emoţii sunt de fapt amintiri din memoria celulară, somatică, 
dacă ştii ce înseamnă cuvântul. 


— Imaginează-ţi că ştiu. 


— Cu atât mai bine. Ascultă-mă atunci. Îţi cer ceva ce nu i-aş 
putea cere unui om, ci doar unui vânător. Sunt sincer cu un 
vânător, cu un om nu mi-aş putea permite sinceritatea. 
Geralt, vreau să-i ofer Yennei înţelegere şi stabilitate, 
afecţiune şi fericire. Poţi, cu mâna pe inimă, să 


declari acelaşi lucru? Nu, nu poţi. Pentru tine, acestea sunt 
cuvinte fără sens. O urmăreşti pe Yenna, bucuros ca un copil 
de simpatia de moment pe care ţi-o dovedeşte. Torci ca o 
pisică sălbatică în care aruncă toţi cu pietre, fericit că, în 
sfârşit, s-a găsit cineva care nu se teme să-ţi mângâie blana. 
înţelegi ce vreau să-ţi spun? Oh, ştiu că înţelegi, doar nu eşti 
tâmpit, asta-i clar. Îţi dai seama că nu ai niciun drept să-mi 
refuzi amabila propunere. 


— Am dreptul să refuz, a spus răspicat Geralt, aşa cum ai 
avut şi tu dreptul să-mi ceri şi astfel ni se anulează reciproc 
drepturile şi ne întoarcem în punctul de plecare, acesta 


fiind: Yen, fără să se sinchisească de mutaţiile mele şi de 
consecinţele acestora, este cu mine acum. l-ai făcut o 
propunere, e dreptul tău. Ţi-a spus c-o să se mai gândească? 
E dreptul ei. Ai cumva impresia că eu îi îngreunez luarea 
hotărârii? Că şovăie? Că eu sunt cauza şovăirii ei? Acesta 
este de-acum dreptul meu. Dacă şovăie, pesemne că o fi 
având ea vreun motiv. Poate că am eu ceva să-i ofer, cu 
toate că pentru acel ceva nu există 


cuvinte în vocabularul vânătorilor. 
— Ascultă-mă... 


— Ba nu. Ascultă-mă tu pe mine. A fost cândva cu tine, ai 
spus? Cine ştie, poate că nu eu, ci tu ai fost pentru ea doaro 
aventură trecătoare, un capriciu, o emoție necontrolată, 
tipică pentru ea. Istredd, nu pot să exclud nici măcar faptul 
că te tratează ca pe un instrument. Aşa ceva, maestre 
vrăjitor, nu poate fi exclus numai pe baza acestei 
conversații. În acest caz, după părerea mea, instrumentul 
capătă importanţă prin elocvenţă. 


— 107 — 


Istredd nici măcar n-a clipit, nici măcar nu şi-a încleştat 
maxilarul. Geralt i-a admirat calmul. Totuşi, tăcerea 
prelungită părea să indice faptul că lovitura a ajuns la ţintă. 


— Te joci cu cuvintele, a rostit în cele din urmă vrăjitorul. 


Te amăgeşti cu ele. Vrei să înlocuieşti cu ele sentimentele 
umane naturale care-ţi lipsesc. Cuvintele tale nu exprimă 


sentimente, sunt numai sunete, asemenea celor produse de 
craniul ăsta atunci când ciocăneşti în el. Fiindcă eşti la fel de 
sec precum acest craniu. Nu ai niciun drept... 


— Pân-aici, l-a întrerupt Geralt tăios, poate chiar prea tăios. 
Nu-mi dictezi tu mie ce drepturi am sau n-am, m-am săturat 
până peste cap, m-ai auzit? [i-am spus, drepturile noastre 
sunt egale. Ba nu, la naiba, ale mele sunt mai mari. 


— Serios? Vrăjitorul a pălit uşor spre satisfacția de nedescris 
a lui Geralt. Cum aşa? 


Vânătorul s-a gândit o clipă şi a decis să-l lovească. 


— Uite-aşa, a izbucnit el, noaptea trecută a făcut dragoste 
cu mine, şi nu cu tine. 


Istredd a tras craniul mai aproape de el, l-a mângâiat. 
Mâna, spre disperarea de Geralt, nu-i tremura deloc. 

— Acest lucru, în viziunea ta, îţi dă anumite drepturi? 

— Doar unul. Dreptul de a trage concluzii. 

— Aha, a replicat domol vrăjitorul. În regulă. Cum doreşti. 


Cu mine a făcut dragoste azi-dimineaţă. Trage concluziile, ai 
dreptul. Eu le-am tras deja. 


Tăcerea a durat mult. Geralt îşi căuta disperat cuvintele. 
Nu le-a găsit. Nici măcar unul. 


— Gata cu sporovăială, a zis în cele din urmă, în picioare, 
stânjenit pentru că suna brutal şi prostesc. Mă duc. 


— Du-te dracului, i-a spus Istredd dintr-odată, fără să-l 
privească. 


V 


Când a intrat, el era prăvălit pe pat, îmbrăcat, cu mâinile 
sub cap. Se prefăcea că se uită la plafon. Se uita la ea. 


Yennefer a închis încet uşa. Era frumoasă. 
Cât e de frumoasă, şi-a spus în gând. Totul este frumos la 
— 108 — 


ea. Şi periculos. Culorile acestea ale ei, contrastul alb-negru. 
Frumuseţe şi teroare. Buclele ei naturale, negre ca pana 
corbului. Pomeţii proeminenţi, puşi în evidenţă de câte un 
rid pe care zâmbetul - în cazul în care consideră că 


este oportun să zâmbească - îl creează lângă buzele 
fermecător de subţiri şi palide de sub ruj. Sprâncenele, 
fermecător de neregulate atunci când îşi şterge cărbunele 
care le accentuează în timpul zilei. Nasul ei fermecător de 
lung. Mâinile ei mici, fermecător de nervoase, neliniştite şi 
dibace. Talia subţire şi graţioasă, marcată de centura strânsă 
excesiv. Picioarele zvelte, care-i dau o formă ovală 


fustei negre în mişcare. Frumoasă. 


Fără un cuvânt, s-a aşezat la masă cu bărbia sprijinită pe 
braţele încrucişate. 


— Bine, hai să începem, a spus ea. Tăcerea asta prelungită şi 
plină de dramatism este prea banală pentru mine. Să luăm 
taurul de coarne. Ridică-te din pat şi nu te mai zgâi la tavan 
cu faţa aia pleoştită. Situaţia este destul de proastă şi n- 
avem de ce s-o înrăutăţim şi mai mult. 


Ridică-te, îţi spun. 


S-a ridicat cuminte, fără ezitare, s-a aşezat călare pe 
taburetul din faţa ei. Ea nu-i evita privirea. Aşa cum se 


aştepta. 


— Cum spuneam, hai s-o rezolvăm, să terminăm cât mai 
repede. Ca să nu te pun într-o situaţie delicată, o să-ţi 
răspund imediat la toate întrebările, tu nu trebuie nici măcar 
să le formulezi. Da, este adevărat, venind cu tine la Aedd 
Gynvael, mi-am pus în gând să-l văd pe Istredd şi am ştiut 
că, dacă o să ne întâlnim, o să mă culc cu el. Nu m-am 
aşteptat, aşa cum s-a întâmplat de fapt, să vă lăudaţi unul în 
faţa celuilalt. Ştiu cum te simţi acum şi îmi pare rău pentru 
asta. Dar nu, nu mă simt vinovată. 


E| tăcea în continuare. 


Yennefer şi-a scuturat capul, buclele ei negre, lucioase, i se 
revărsau în cascadă pe umeri. 


— Geralt, spune ceva. 

— EI... Vânătorul şi-a dres glasul. Îţi spune Yenna. 

— Da, a încuviinţat ea fără să-şi coboare privirea. Şi eu îi 
— 109 — 


spun Val. Asta e numele lui. Istredd e o poreclă. Îl cunosc de 
ani de zile, Geralt. Imi este foarte apropiat. Nu te uita aşa la 
mine. Şi tu îmi eşti foarte apropiat. Şi de-aici e toată 


nenorocirea. 
— Te gândeşti să-i accepţi propunerea? 
— Dacă vrei să ştii, mă gândesc. Ţi-am spus, ne cunoaştem 


de ani buni. De... mulţi ani. Ne leagă interese, scopuri şi 
ambiţii comune. Ne înţelegem fără cuvinte. Mă 


poate sprijini şi, cine ştie, poate o să vină ziua în care va 
avea nevoie de sprijin. Şi mai presus de toate... el... mă 


iubeşte. Aşa cred. 
— Nu vreau să-ţi stau în cale, Yen. 


Şi-a smucit capul şi ochii ei liliachii spumegau de mânie ca 
un foc vânăt. 


— În cale? Chiar nu pricepi nimic, idiotule? Dacă mi-ai fi stat 
în cale, dacă m-ai fi încurcat pur şi simplu, cât ai clipi din 
ochi, m-aş fi descotorosit de tine, te-aş fi teleportat la 
capătul Capului Bremervoord sau aş fi creat un vârtej care să 
te ducă la Hanna. Cu un pic de efort, te-aş fi topit într-o 
bucată de cuarţ şi te-aş fi plasat în grădină, în răzorul de 
bujori. Aş fi putut, de asemenea, să-ţi spăl creierul, astfel 
încât să uiţi cine sunt şi cum mă cheamă. Şi toate acestea, 
numai dacă aş fi avut chef. Pentru că puteam să spun pur şi 
simplu: „A fost frumos, rămâi cu bine!” Aş fi putut să fug pe 
furiş, aşa cum ai făcut-o tu odată, când ai plecat din casa 
mea din Vengerberg. 


— Nu ţipa, Yen, nu fi agresivă. Hai să nu dezgropăm 
povestea din Vengerberg, am făgăduit că n-o mai pomenim. 


Nu sunt supărat pe tine, Yen, nu-ţi reproşez nimic. Ştiu că 


nu-ţi pot aplica o unitate de măsură obişnuită, de rând. Dar 
cel mai tare mă doare... mă macină conştiinţa că am să te 
pierd... Este vorba de memoria celulară. Resturi atavice de 
sentimente într-un mutant spălat de emoţii... 


— Nu-mi place când vorbeşti aşa! a răbufnit ea. Nu-mi place 
atunci când foloseşti acest cuvânt. Să nu-l mai întrebuinţezi 
în prezenţa mea. Niciodată! 


— Ar schimba cu ceva situaţia? La urma urmei, eu sunt un 
mutant. 


— 110 — 


— Nu există nicio situaţie. Nu mai pronunţa cuvântul ăsta în 
faţa mea. 


Vânturelul negru, aşezat pe coarnele de cerb, şi-a fâlfâit 
aripile şi a hârşâit cu ghearele. Geralt s-a uitat la pasăre, la 
ochii ei galbeni, inerţi. Yennefer îşi odihnea din nou bărbia 
pe braţele încrucişate. 


— Yen. 

— Te ascult, Geralt. 

— Ai făgăduit că-mi răspunzi la întrebări. Pe care nici nu 
trebuie măcar să le rostesc. A mai rămas una, cea mai 


importantă. Una pe care nu ţi-am pus-o niciodată. Mi-a fost 
frică să te întreb. Răspunde-mi la ea. 


— Nu pot, Geralt, i-a spus ferm. 

— Nu te cred, Yen. Te cunosc prea bine. 

— Nu poţi cunoaşte niciodată o vrăjitoare. 

— Răspunde-mi la întrebare, Yen. 

— Răspunsul meu este: nu ştiu. Dar ce fel de răspuns e ăsta? 


S-a aşternut tăcerea. Rumoarea oamenilor care mişunau pe 
uliţă s-a calmat, s-a stins. Coborând spre apus, soarele a 
aprins incendii prin crăpăturile obloanelor, a străpuns odaia 
cu dungi diagonale de lumină. 


— Aedd Gynvael, a îngăimat vânătorul. Sloiul de gheaţă... |- 
am simţit. Ştiam eu că târgul ăsta... mi-e ostil. 


Malefic. 
— Aedd Gynvael, a repetat ea lent. Sania crăiesei elfilor. 
De ce? De ce, Geralt? 


— Vin după tine, Yen, pentru că harnaşamentul de la sania 
mea s-a încurcat cu cel de la sania ta. Şi în jurul meu este 
viscol. Şi ger. Frig. 


— Căldura ar topi în tine sloiul de gheaţă care te-a lovit, a 
şoptit ea. Atunci s-ar risipi vraja, m-ai vedea aşa cum sunt în 
realitate. 


— Atunci, dă bice cailor tăi albi, Yen, să ne ducă la 
miazănoapte, acolo unde nu e dezgheţ niciodată. Ca să nu 
se dezgheţe sloiul. Vreau să ajungem cât mai curând posibil 
la castelul tău de gheaţă. 


— Acest castel nu există - buzele lui Yennefer zvâcneau, 
== d 


se răsuceau. Este un simbol. lar săniile noastre urmăresc un 
vis imposibil. Pentru că eu, crăiasa elfilor, ador căldura. 


Acesta este secretul meu. De aceea, în fiecare an, sania mă 


duce printre viscole de zăpadă până la un târguşor şi în 
fiecare an cineva, lovit de vraja mea, îşi înnoadă 


harnaşamentul saniei de cel al saniei mele. În fiecare an, 
altcineva. La nesfârşit. Deoarece căldura, după care tânjesc 
atât de mult, destramă în acelaşi timp vraja şi farmecul. 


Alesul lovit de sloiul de gheaţă devine brusc un simplu 
nimeni. lar eu, în ochii lui dezgheţaţi, nu devin mai bună 


decât celelalte... muritoare de rând... 
— Şi din acest alb imaculat apare primăvara, a spus el. 


Apare Aedd Gynvael, târguşorul urât cu nume frumos. Aedd 
Gynvael şi gunoiul său, un morman imens, fetid, în care 
trebuie să mă bag, pentru că mă plătesc pentru asta, pentru 
că pentru asta am fost făcut, pentru a intra în mizeria care 
altora le inspiră teamă şi scârbă. M-au lipsit de capacitatea 
de a simţi, ca să nu fiu în stare să simt cât de monstruoasă 
este această mizerie, altminteri aş fi dat îndărăt, aş fi fugit 
din faţa ei înspăimântat de moarte. Da, am fost lipsit de 
emoţii. Dar nu complet. Cineva şi-a făcut treaba de 
mântuială, Yen. 


Au tăcut. Vânturelul negru îşi foşnea penele, răsfirându-şi şi 
strângându-şi aripile. 


— Geralt... 
— Spune, Yen. 


— Acum îmi răspunzi tu la o întrebare. O întrebare pe care 
nu ţi-am pus-o niciodată. Una pe care mi-a fost teamă 


să ţi-o adresez... Nici acum n-o să te întreb, dar te rog să-mi 
răspunzi. Pentru că... pentru că chiar vreau să aud 
răspunsul. Este singurul lucru, singurul cuvânt pe care nu mi 
l-ai spus niciodată. Spune-l, Geralt. Te rog. 


— Nu pot, Yen. 


— Care-i cauza? 


— Nu ştii? a zâmbit el trist. Răspunsul meu ar fi doar un 
cuvânt. Un cuvânt care nu exprimă sentimente, emoţii, 
pentru că am fost privat de ele. Ar fi doar sunete precum 
cele care se aud atunci când ciocăneşti într-un craniu gol şi 


— 112 — 
rece. 


L-a privit în tăcere. Ochii ei larg deschişi erau acum de un 
violet-intens. 


— Nu, Geralt, a spus ea, nu-i adevărat. Sau poate-o fi ceva 
adevărat, dar nu în întregime. Nu ţi s-au luat sentimentele. 
Acum văd. Acum ştiu că... 


S-a oprit. 

— Încetează, Yen. Ai luat hotărârea. Nu mă minţi. Te cunosc. 
Văd în ochii tăi. 

Nu şi-a lăsat ochii în jos. O cunoştea. 

— Yen, a şoptit el. 

— Dă-mi mâna, i-a cerut ea. 


l-a luat mâna între ale sale şi imediat a simţit furnicături şi 
zvâcniri de sânge în venele antebraţului. A bolmojit o 
incantaţie cu o voce măsurată, calmă, dar el i-a observat 
broboanele de sudoare cu care strădania îi perla chipul 
palid, i-a văzut pupilele dilatate de durere. 


Ridicându-i mâna lui Geralt, şi-a întins mâinile, le-a ridicat 
într-un gest de mângâiere a unei forme invizibile, încet, de 
sus în jos. Între degete, aerul a început să se îngroaşe şi să 
devină tulbure, să se umfle şi să se înalțe ca un fum. 


Geralt privea fascinat. Vraja creaţiei, considerată culmea 
realizărilor vrăjitorilor, îl fascina dintotdeauna, mult mai 
mult decât iluziile sau vraja transformării. Da, Istredd avea 
dreptate, s-a gândit, în comparaţie cu această vrajă, 
semnele mele arată pur şi simplu ridicol. 


Între mâinile lui Yennefer, tremurând de încordare, s-a 
materializat încet forma unei păsări negre ca tăciunele. 


Degetele vrăjitoarei au mângâiat uşor penele zburlite, capul 
plat, ciocul coroiat. Incă o mişcare, hipnotizant de fluidă, 
atentă, şi vânturelul negru, încovoindu-şi capul, a ţipat tare. 


Sora lui geamănă, stând deocamdată nemişcată pe coarnele 
de cerb, i-a răspuns cu alt țipăt. 


— Doi vânturei, a spus Geralt încet. Doi vânturei negri, creaţi 
prin farmece. Bănuiesc că ai nevoie de amândoi. 


— Ai dreptate, a rostit ea cu dificultate. Am nevoie de 
amândoi. M-am înşelat crezând că-mi ajunge doar unul. Ce 


=— 413 — 


mult m-am înşelat, Geralt... Ce greşeli am făcut din cauza 
orgoliului Crăiesei lernii, convinsă de omnipotenţa ei. Şi sunt 
lucruri... imposibil de obţinut chiar şi prin vrăji. Şi sunt 
daruri care nu trebuie luate, dacă nu eşti în măsură să dai în 
schimb... ceva la fel de valoros. În caz contrar, darul se va 
scurge printre degete, ca un sloi de gheaţă topit în căuşul 
palmei. Va rămâne doar regretul, un sentiment de irosire şi o 
rană... 


— Yen... 


— Sunt vrăjitoare, Geralt. Puterea pe care o am asupra 
materiei este un dar. Un dar la schimb. Am plătit pentru el... 


Tot ce-am avut. Nu mi-a rămas nimic. 

El tăcea. Vrăjitoarea şi-a şters fruntea cu mâna tremurândă. 
— M-am înşelat, a repetat. Dar mi-am reparat greşeala. 
Emoţii şi sentimente... 


l-a atins capul vânturelului negru. Pasărea şi-a zburlit penele 
deschizându-şi tăcut ciocul coroiat. 


— Emoţii, capricii şi minciuni, fascinaţie şi joc. 
Sentimentele şi lipsa lor... cadouri care trebuie asumate... 
minciună şi adevăr. Ce este adevărul? Refuzul minciunii? 


Sau declararea unui fapt? Şi dacă faptul acela este o 
minciună, atunci ce este adevărul? Cine este burduşit de 
sentimente care dau pe-afară şi cine este scoarţa unui 
craniu gol şi rece? Cine? Care este adevărat, Geralt? În ce 
constă adevărul? 


— Nu ştiu, Yen. Spune-mi. 


— Nu, a zis ea plecându-şi ochii. Pentru prima dată. N-o mai 
văzuse niciodată făcând asta. Niciodată. 


— Nu, a repetat. Nu pot, Geralt. Nu pot să-ţi spun. O să-ţi 
spună această pasăre, zămislită din atingerea mâinii tale. 


Pasăre? Ce este adevărul? 
— Adevărul, a spus vânturelul, e un sloi de gheaţă. 


VI 


Deşi părea că rătăceşte fără niciun scop şi fără nicio intenţie 
pe uliţe, dintr-odată s-a trezit lângă zidul de la 


= 14:= 


miazăzi, în excavaţie, printre reţelele de şanţuri care se 
intersectau cu ruinele din faţa zidului de piatră şi şerpuiau 
haotic printre pătrate în care erau expuse fundaţii antice. 


Istredd era acolo. Cu cămaşa cu mânecile suflecate şi cu 
cizmele înalte, striga la salahorii care săpau în zidul unui 
şanţ vărgat cu straturi de ţărână, argilă şi cărbune. Alături, 
pe nişte scânduri, zăceau oase înnegrite, cioburi de urcioare 
şi alte obiecte de nerecunoscut, corodate, ruginite. 


Vrăjitorul l-a observat imediat. După ce a dat mai multe 
comenzi celor care săpau un profil adânc, a sărit din şanţ şi 
s-a îndreptat spre el ştergându-şi mâinile de pantaloni. 


— Spune, ce vrei? l-a întrebat răspicat. 
Vânătorul, în picioare în faţa lui, neclintit, nu i-a răspuns. 


Salahorii, prefăcându-se că lucrează, îi urmăreau 
îndeaproape, şuşotind între ei. 


— Ochii îţi scânteiază de ură, s-a încruntat Istredd. Te-am 
întrebat ce vrei. Te-ai hotărât? Unde este Yenna? Sper că... 


— Nu spera prea mult, Istredd. 
— Aha, a spus vrăjitorul. Ei bine, ce-am auzit în vocea ta? 
Te-am auzit bine, oare? 


— Şi ce-ai auzit, mă rog? 


Istredd şi-a pus pumnii în şolduri şi s-a uitat sfidător la 
vânător. 


— Hai să nu ne păcălim unul pe altul, Geralt. Mă urăşti. Şi eu 
pe tine. M-ai umilit spunându-mi că Yennefer... ştii tu. Ţi-am 
răspuns cu o umilinţă asemănătoare. Mă încurci şi te încurc. 
Să rezolvăm ca între bărbaţi. Nu văd altă soluţie. 


De-aia ai venit aici, nu? 


— Da, a răspuns Geralt, frecându-şi fruntea. Ai dreptate, 
Istredd. De asta am venit aici. De bună seamă. 


— Corect. Nu se mai poate continua aşa. Chiar azi am aflat 
că, de câţiva ani, Yenna pendulează între noi ca o minge de 
cârpă. Când este cu mine, când este cu tine. Fuge de la mine 
ca să te caute pe tine şi viceversa. Alţii, cu care a umblat în 
pauzele dintre noi doi, nu mai contează. 


Contăm doar noi doi. Aşa nu poate continua. Suntem doi, 
trebuie să rămână unul. 


— Da, a încuviinţat Geralt, fără să-şi ia mâna de la frunte. 
— 115 — 
Da... Ai dreptate. 


— În aroganţa noastră, a continuat vrăjitorul, am crezut că 
Yenna o să-l aleagă fără ezitare pe cel mai bun dintre noi. 
Cât despre cine este cel mai bun, niciunul dintre noi n-a 
avut îndoieli. Ca doi mucoşi, am ajuns până în punctul de-a 
ne întrece pentru ea în argumente. Şi tot ca nişte mucoşi 
imaturi, am înţeles care erau motivele şi ce au însemnat. 


Presupun că, la fel ca mine, te-ai mai gândit şi ai ajuns la 
concluzia că ne-am înşelat amândoi la fel de mult. Yenna, 


Geralt, nu are nici cea mai mică intenţie de a alege între noi, 
chiar dacă presupunem că ar fi în stare să aleagă. Ei bine, 
vom rezolva noi problema în locul ei. Din partea mea, nu 
accept s-o împart pe Yenna cu oricine şi faptul că ai venit 
aici demonstrează acelaşi lucru despre tine. Noi o ştim, 
Geralt, destul de bine. Atâta timp cât suntem doi, niciunul 
nu poate fi sigur de ea. Trebuie să rămână unul singur. Ai 
priceput asta, aşa-i? Asta-i adevărul. 


— Adevărul... Vânătorul abia îşi mişca buzele înţepenite. 
Adevărul e un sloi de gheaţă... 

— Ce? 

— Nimic, 


— Ce se petrece cu tine? Eşti bolnav sau beat? Sau poate ţi 
se trage de la ierburile vrăjitoreşti? 


— N-am nimic. Ceva... ceva în ochi. Istredd, trebuie să 
rămână unul singur. Da, de aceea am venit aici. De bună 
seamă. 


— Ştiam, a spus vrăjitorul. Ştiam că vii. De fapt, o să fiu 
sincer cu tine. Mi-ai anticipat intenţiile. 


— Sfera de lumină? a zâmbit vag vânătorul. 

Istredd s-a încruntat. 

— Poate, a răspuns. Poate o sferă de lumină. Dar, cu 
siguranţă, nu pe la spate. Onorabil, faţă în faţă. Eşti vânător, 


asta echilibrează şansele. Ei bine, hotărăşte unde şi când. 


Geralt s-a gândit puţin. S-a decis. 


— Piaţeta... A arătat cu mâna. Am trecut pe lângă ea. 

— Ştiu. Există o fântână numită Cheia Verde. 

— Chiar lângă fântână, atunci. Da. La fântână... mâine, la 
— 116 — 

două ceasuri după răsăritul soarelui. 

— Bine. Voi fi acolo la timp. 


Au rămas încremeniţi preţ de câteva clipe, fără să se uite 
unul la celălalt. În cele din urmă, vrăjitorul a îngăimat ceva 
în barbă, a împins cu vârful cizmei o bucată de lut şi a 
strivit-o cu călcâiul. 


— Geralt? 

— Ce? 

— Nu te simţi ca un idiot? 

— Mă simt ca un idiot, a recunoscut fără tragere de inimă 
vânătorul. 


— Mă bucur, a spus Istredd. Pentru că şi eu mă simt ca 
ultimul cretin. Niciodată nu mi-am închipuit că într-o zi voi 
ajunge să lupt pe viaţă şi pe moarte cu un vânător pentru o 
femeie. 


— Ştiu cum te simţi, Istredd. 
— Păi... Vrăjitorul a zâmbit silit. Faptul că s-a întâmplat aşa, 


că am hotărât ceva până acum total contrar naturii mele, 
demonstrează câ... trebuie. 


— Ştiu, Istredd. 

— Fireşte, ştii, de asemenea, că acela dintre noi care 
supravieţuieşte trebuie să fugă de să-i scapere călcâiele şi 
să se ascundă de Yenna la capătul lumii? 

— Ştiu. 


— Şi, desigur, contezi pe faptul că, atunci când i se va potoli 
furia, va fi posibil să te întorci la ea? 


— Desigur. 


— Ei bine, rămâne stabilit. Vrăjitorul a făcut o mişcare ca şi 
cum ar fi vrut să se întoarcă, dar, după un moment de 
ezitare, i-a întins mâna. Pe mâine, Geralt. 


— Pe mâine. Vânătorul i-a strâns mâna. Pe mâine, Istredd. 
VII 
— Hei, vânătorule! 


Geralt şi-a ridicat privirea de la masa pe al cărei blat desena, 
căzut pe gânduri, înflorituri şi arabescuri cu berea 


— 117 — 
care fusese vărsată. 


— Nu eşti lesne de găsit. Starostele Herbolth s-a aşezat, a 
dat la o parte urciorul şi ulcelele. La han mi-au spus că 


eşti la grajduri, în grajd ţi-am găsit doar calul şi desagii. Şi tu 
erai aici... cred că e cea mai slinoasă bodegă din târg. 


Toate lepădăturile şi puşlamalele trag aici. Ce faci aici? 


— Beau. 

— Văd. Vreau să stau de vorbă cu tine. Eşti treaz? 
— Ca un copil. 

— Mă bucur. 


— Ce vrei de la mine, Herbolth? Sunt ocupat, după cum poţi 
vedea. Geralt i-a zâmbit fetei care a mai pus un urcior pe 
masă. 


— Umblă zvonul, s-a încruntat starostele, că tu şi vrăjitorul 
nostru aţi hotărât să vă duelaţi. 


— Asta-i treaba noastră. A lui şi a mea. Nu te priveşte. 


— Nu, nu-i treaba voastră, a negat Herbolth. Avem nevoie de 
Istredd, nu ne putem permite alt vrăjitor. 


— N-ai decât să te duci la templu şi să te rogi pentru victoria 
lui. 


— Nu-ţi bate joc, i-a retezat-o starostele. Şi n-o face pe 
deşteptul, vagabondule. Pe toţi zeii, dacă n-aş şti că 


vrăjitorul nu m-ar ierta, te-aş azvârli în temniţă, în fundul 
râpei, te-aş târi dincolo de ziduri cu doi cai sau i-aş porunci 
Greierului să te înjunghie ca pe un porc. Dar, din păcate, 
Istredd este obsedat de onoare şi nu mi-ar ierta-o niciodată. 


Ştiu că nu m-ar ierta. 


— Atunci e perfect. Vânătorul şi-a băut halba pe nerăsuflate 
şi a scuipat apoi sub masă o bucată de pai căzută în ea. Mă 
fac dispărut, fără zarvă. Asta-i tot? 


— Nu, a spus Herbolth, scoțând de sub manta o tăşcuţă 


burduşită. Ai o sută de mărci, vânătorule, ia-le şi cară-te din 
Aedd Gynvael. la-ţi tălpăşiţa de aici, chiar acum, dacă poţi, 
sau, în orice caz, înainte de răsăritul soarelui. Ţi-am spus că 


nu ne putem permite un alt vrăjitor şi n-o să îngăduim ca 
maestrul nostru să-şi pună viaţa în primejdie într-un duel cu 
cineva ca tine, pentru o tâmpenie, pentru o... 


S-a oprit, nu şi-a dus vorba până la capăt, cu toate că 
— 118 — 
vânătorul nici n-a clipit măcar. 


— Mută-ţi moaca spurcată de la masa asta, Herbolth, i-a 
spus Geralt. Şi cele o sută de mărci ale tale poţi să ţi le bagi 
în cur. Cară-te mai repede de-aici, că mi se face rău numai 
când te văd şi dacă mă mai uit mult la moaca ta, o să 


borăsc pe tine din cap până-n picioare. 


Starostele şi-a luat tăşcuţa îndărăt, apoi şi-a pus ambele 
mâini pe masă. 


— Nu, nu vreau, a spus el. Am încercat cu binişorul, dar, 
dacă nu vrei, atunci nu-i nimic. Bateţi-vă, ardeţi-vă, 
ciopârţiţi-vă, scoateţi-vă ochii pentru curva aia care-şi 
desface cracii pentru oricine are chef. Cred că Istredd o să 


te răpună, criminalule cu simbrie, de n-o să rămână decât 
ciubotele de tine, iar dacă nu, te iau eu în primire până săţi 
se răcească hoitul şi o să te schingiuiesc până-ţi rup toate 
ciolanele. N-o să-ţi rămână niciun deget întreg, tu... 


N-a mai avut timp să-şi retragă mâinile de pe masă, a fost 
prea rapidă mişcarea vânătorului care şi-a repezit braţul de 


sub masă până între ochii starostelui, în timp ce un pumnal i 
s-a ivit între degete. 


— Poate, a şoptit vânătorul strângându-şi pumnul pe 
mânerul pumnalului, cu ochii la faţa palidă a lui Herbolth, 
din care se scursese tot sângele. Poate că Istredd o să mă 


omoare. Dar, dacă nu... apoi îmi văd de drumul meu şi tu, 
otreapă josnică, nu încerca să mă opreşti, dacă nu vrei să 


vezi ulițele târgului vostru slinos scăldate în sânge. Şterge-o 
de aici. 


— Coane staroste! Ce se întâmplă aici? Hei, tu... 


— Uşurel, Greiere, i-a spus Herbolth retrăgându-şi încet 
mâna într-o alunecare domoală pe masă, cât mai departe de 
lama pumnalului. Nu s-a întâmplat nimic. Nimic. 


Greiere şi-a băgat în teacă spada pe care o scosese pe 
jumătate. Geralt nu se uita la el. Nu se uita nici la starostele 
care ieşea din bodegă, ferit de către Greiere de luntraşii şi 
birjarii care de-abia se mai ţineau pe picioare. Se uita la 
omuleţul cu ochi negri, de şobolan, aşezat la câteva mese 
distanţă. 


M-am enervat, şi-a spus el uimit. Îmi tremură mâinile de 
— 119 — 


mânie. Chiar îmi tremură mâinile. E imposibil ce mi se 
întâmplă. Oare înseamnă că... 


Da, s-a gândit, cu ochii la omuleţul care arăta ca un şobolan. 
Aşa cred. 


Ce frig este... 


S-a ridicat. 


Privindu-l pe omuleţ, a zâmbit. Apoi şi-a ridicat poala 
dubletului, a scos din tăşcuţă două monede de aur şi le-a 
aruncat pe masă. Monedele au zornăit, iar una, învârtindu- 
se, a lovit lama pumnalului rămasă împlântată în lemnul 
lustruit. 


VIII 


Lovitura a căzut pe neaşteptate, bâta a şuierat uşor în beznă 
atât de repede, încât n-a lipsit mult ca vânătorul să 


nu-şi mai poată apăra capul cu braţul ridicat instinctiv şi să 


nu mai reuşească s-o amortizeze cu o mlădiere graţioasă a 
corpului. A sărit, a căzut în genunchi, s-a rostogolit, a sărit în 
picioare, a simţit mişcarea aerului care preceda o nouă 


lovitură de bâtă pe care a evitat-o cu o piruetă graţioasă, s-a 
rotit între cele două siluete care îl flancau în întuneric şi a 
dus mâna la umărul drept. După spadă. 


N-avea nicio spadă. 


Nimic nu-mi poate şterge aceste reflexe, s-a gândit, făcând o 
mică săritură. Rutina? Memoria celulară? Sunt un mutant, 
reacţionez ca un mutant, şi-a zis, lăsându-se din nou pe un 
genunchi, evitând o nouă lovitură, încercând să- 


şi scoată pumnalul din carâmbul ciubotei. N-avea niciun 
pumnal. 


A zâmbit în colţul gurii şi bâta l-a lovit în cap. A văzut 
scântei, durerea i-a ajuns până în vârful degetelor. S-a 
prăbuşit înmuiat, încă zâmbind. 


Cineva s-a năpustit asupra lui, l-a trântit la pământ. 


Altcineva i-a rupt tăşcuţa care-i atârna la brâu. l-a sărit în 
ochi strălucirea unui cuţit. Cel care i-a pus genunchiul în 
piept i-a smuls gulerul de la dublet, l-a apucat de lanţ şi a 
tras medalionul. Şi îndată l-au lăsat din mâinile lor. 


— 120 — 

— Baal-Zebutha, s-a auzit o înjurătură. E vânător... 
Blestematul... 

AI doilea a suduit găâfâind. 


— N-avea spadă... zei... Ptfu, pfui, piei, drăcie... S-o luăm din 
loc, Radgast! Nu-l atinge, pfui, pfui! 


Preţ de o clipă, luna a fost acoperită de un nor mai puţin 
dens. Geralt a văzut chiar deasupra lui faţa sfrijită de 
şobolan, cu ochii mici, negri, lucioşi. A auzit paşii celuilalt 
îndepărtându-se, dispărând pe ulicioara de unde venea 
miros de pisici şi de grăsime arsă. 


Omuleţul cu faţă de şobolan şi-a retras treptat genunchiul. 
— Data viitoare... Geralt i-a auzit şoaptele clar. Data viitoare 
când vrei să-ţi iei zilele, vânătorule, nu-i mai amesteca şi pe 
alţii. N-ai decât să te spânzuri într-un grajd cu frâiele. 

IX 


Noaptea plouase. 


Geralt a ieşit din hambar frecându-se la ochi, scoţându-şi cu 
degetele paiele din păr. Soarele răsărea pe acoperişurile 
umede, strălucea auriu în bălți. Vânătorul a scuipat simțind 


un gust rău în gură. Cucuiul din cap îi zvâcnea cu o durere 
surdă. Pe parapetul din faţa hambarului şedea o pisică 


neagră, jigărită, absorbită de linsul lăbuţei. 
— Pis, pis, pisicuţă, a strigat-o vânătorul. 


Pisica, nemişcată, s-a uitat la el ameninţător, şi-a ciulit 
urechile şi a sâsâit, arătându-şi dinţii. 


— Ştiu, a dat Geralt din cap. Nici tu nu-mi placi. Glumeam şi 
eu. 


Cu mişcări domoale şi-a prins copcile, şi-a legat şireturile de 
la dublet, şi-a netezit cutele, a verificat dacă nu-i este 
limitată în vreun fel libertatea de mişcare. 


Şi-a pus spada în teaca din spate, i-a îndreptat mânerul de 
pe umărul drept. Şi-a încins fruntea cu o bandă de piele, 
împingându-şi părul pe spate, după urechi. Şi-a tras 
mănuşile lungi de luptă, prevăzute cu ţinte scurte, conice, 
— 121 — 

de argint. 


S-a uitat din nou la soare mijindu-şi ochii în fante verticale. 
Ce zi frumoasă! se gândea. E o zi minunată 


pentru luptă. 

A oftat, a scuipat şi a purces alene în jos pe uliţe, pe lângă 
zidurile care răspândeau un miros ascuţit, pătrunzător, de 
tencuială umedă, de var. 


— Hei, stârpitură! 


S-a uitat în jur. Greiere, însoţit de trei indivizi cu aspect 
suspect, înarmaţi, şedeau pe o stivă de buşteni de-a lungul 
zidului. S-a ridicat, s-a întins, a sărit în mijlocul uliţei, 
ocolind cu grijă bălțile. 


— Încotro? l-a întrebat, sprijinindu-şi mâinile înguste pe 
centura încărcată cu arme. 


— Nu-i treaba ta. 


— Ca să fie limpede, mă doare-n cot de staroste, de vrăjitor 
şi de târgul ăsta nenorocit, i-a spus Greiere, subliniind încet 
cuvintele. Dar e vorba despre tine, vânătorule. N-o să ajungi 
la capătul acestui drum. Ai auzit? 


Vreau să văd şi eu cât de bun eşti în luptă. Altfel n-am 
linişte. Stai pe loc, îţi spun. 


— Nu-mi sta în cale. 


— Stai pe loc! a răcnit Greiere, punându-şi mâna pe mânerul 
spadei. Nu pricepi ce vreau să spun? O să ne luptăm! Te 
provoc! Vedem noi acum cine este mai bun! 


Geralt a ridicat din umeri fără să-şi încetinească pasul. 


— Te-am provocat la luptă! Ai auzit, lepădătură? i-a strigat 
Greiere, ţinându-i calea din nou. Ce mai aştepţi? 


Scoate-ţi fierul! Ce-i cu tine, îţi tremură chiloţii de frică? Sau 
nu te pui decât cu cei care, la fel ca Istredd, îţi iau în râs 
vrăjitoria? 


Geralt continua să meargă forțându-l pe Greiere să se 
retragă, să păşească stânjenit înapoi. Tovarăşii lui s-au 
ridicat de pe stiva de buşteni, l-au urmat, dar cu reţinere, de 
la distanţă. Geralt auzea mocirla plescăind sub ciubotele lor. 


— Te-am provocat! i-a repetat Greiere, pălind şi înroşindu-se 
alternativ. Ai auzit, vânătorul naibii? Ce mai 


— 122 — 
vrei? Să te scuip în bot? 
— Hai, scuipă-mă. 


Greiere s-a oprit şi a luat o gură de aer în piept, rotunjindu-şi 
buzele ca să scuipe. Se uita la ochii vânătorului, nu la 
mâinile lui. Asta i-a fost greşeala. Geralt, fără să-şi 
domolească pasul, l-a lovit ca un trăsnet peste gura 
pregătită, fără elan, din mers, cu pumnul în mănuşa 
prevăzută cu ţinte. Buzele lui Greiere au crăpat ca nişte 
cireşe strivite. Vânătorul s-a îndreptat şi a lovit din nou în 
acelaşi loc, de data aceasta cu un scurt elan, simțind că, 
odată cu puterea şi vigoarea impactului, izbucneşte în el şi 
furia. Greiere, rotindu-se cu un picior în noroi şi cu celălalt în 
aer, a vomat sânge şi a plonjat în baltă pe spate. 


Vânătorul, auzind un şuierat de lamă trasă din teacă în 
spate, s-a oprit şi s-a întors mlădios, cu mâna pe mânerul 
spadei. 


— Nu, a spus o voce tremurând de teamă. Nu, te rog. 
Cel care-şi scosese arma l-a privit în ochi. Pentru o clipă. 
Apoi s-a uitat în altă parte. Ceilalţi începuseră să se retragă. 


Încet, apoi mai repede. Auzindu-i, s-a retras şi omul cu 
spada, mişcându-şi buzele, dar fără să scoată vreun sunet. 


Cel care se afla cel mai departe s-a întors şi a luat-o la fugă, 
împroşcând cu noroi. Ceilalţi au încremenit, n-au încercat să 


se apropie. 


Greiere s-a răsucit în mocirlă, s-a ridicat sprijinit pe coate, a 
îngăimat ceva, a icnit, a scuipat ceva alb cu o mare cantitate 
de roşu. Trecând pe lângă el, Geralt i-a tras în scârbă un vârf 
de ciubotă în obraz, zdrobindu-i falca şi trântindu-l din nou 
în baltă. Şi-a continuat drumul fără să 


privească în urmă. 


Istredd era deja la fântână, în picioare, rezemat de ghizdul 
de lemn înverzit de muşchi. Spada îi atârna la centură. O 
frumoasă şi lucioasă spadă tergană, cu mâner semiînchis, 
într-o teacă al cărei vârf rotunjit i se sprijinea de ciubotele de 
călărie. Pe umărul ridicat al vrăjitorului stătea vigilentă o 
pasăre neagră. 


Vânturelul. 
— Tu eşti, vânătorule? Istredd i-a întins vânturelului mâna 
— 123 — 


înmănuşată. Uşor şi cu atenţie a aşezat pasărea pe 
acoperişul fântânii. 


— Eu sunt, Istredd. 
— Nu credeam c-o să mai vii. M-am gândit c-ai plecat. 
— N-am plecat. 


Vrăjitorul a izbucnit în hohote de râs, aruncându-şi capul pe 
spate. 


— Ea... voia să ne salveze, a spus el. Pe amândoi. Nu-i nimic, 
Geralt. Să ne încrucişăm spadele. Trebuie să rămână 


numai unul. 
— Vrei să lupţi cu spada? 


— Te surprinde? La urma urmei, şi tu ai de gând să lupţi cu 
spada. Hai, haide. 


— De ce, Istredd? De ce cu spada şi nu cu vrăjile? 
Vrăjitorul a pălit, buzele îi tremurau nervos. 


— Haide, am spus! a strigat. N-avem timp de întrebări, 
timpul întrebărilor a trecut! Acum este timpul faptelor! 


— Vreau să ştiu, a spus Geralt răspicat. Vreau să ştiu de ce 
spada. Vreau să ştiu de unde şi pentru ce a răsărit pe umărul 
tău vânturelul ăsta negru. Am dreptul să ştiu. Am dreptul la 
adevăr, Istredd. 


— La adevăr? a repetat cu amărăciune expertul. Ei bine, 
poate că da. Da, poate că ai. Avem aceleaşi drepturi. De 
vânturel mă întrebi? A venit în zbor în zori, murat de la 
ploaie. Mi-a adus o scrisoare. Foarte scurtă, o ştiu pe de rost. 
„Adio, Val. lartă-mă. Sunt daruri care nu pot fi acceptate, 
pentru că nu am nimic de dat la schimb. Şi acesta e 
adevărat, Val. Adevărul este un sloi de gheaţă.” Ei bine, 
Geralt? Eşti mulţumit? Ţi-ai folosit dreptul? 


Vânătorul a dat afirmativ din cap încet. 
— Ei bine, a spus Istredd, acum mi-l folosesc pe-al meu. 


Pentru că nu accept mesajul din această scrisoare. Nu pot 
fără ea... prefer... En garde, la dracu'! 


S-a îndreptat, şi-a scos rapid sabia cu o mişcare graţioasă 


care dădea de înţeles că se antrenase mult. Vânturelul a 
ţipat. 


Vânătorul stătea nemişcat, cu mâinile lipite de corp. 
— Ce mai aştepţi? a lătrat vrăjitorul. 
— 124 — 


Geralt şi-a ridicat încet ochii, s-a uitat la el pentru o clipă, 
apoi s-a răsucit pe călcâie. 


— Nu, Istredd, a spus încet. Adio. 
— Ce vrei să spui, la naiba? 
Geralt s-a oprit. 


— Istredd, i-a aruncat peste umăr. Nu-i mai amesteca şi pe 
alţii. N-ai decât să te spânzuri într-un grajd cu frâiele. 


— Geralt! a strigat vrăjitorul şi glasul i s-a frânt pe 
neaşteptate, dând un ecou fals, o notă de disperare. Eu nu 
renunţ! Nu fugi de mine! O voi urma până la Vengerberg, mă 
duc după ea până la capătul lumii, o s-o găsesc! Nu renunţ 
niciodată la ea! Să ştii! 


— Adio, Istredd. 


A luat-o din loc fără să se mai uite înapoi. Mergea pe jos 
neacordând nicio atenţie oamenilor care îi fugeau din cale, 
scârţâielilor de uşi, obloanelor trântite în grabă. Nu observa 
pe nimeni şi nimic. 


Se gândea la scrisoarea care îl aştepta la han. 


Şi-a grăbit pasul. Ştia că pe tăblia patului îl aştepta 
vânturelul negru murat de la ploaie, ţinând o scrisoare în 


ciocul coroiat. Voia să citească scrisoarea cât mai curând 
posibil. 


Cu toate că-i ştia conţinutul. 

— 125 — 

FOCUL CEL VEŞNIC 

l 

— Porcule! Lăutarule împuţit! Mincinosule! 


Geralt, curios, şi-a priponit iapa în colţul uliţei. Înainte de a 
localiza sursa ţipetelor, acestora li s-a alăturat o bufnitură 


surdă de sticlă spartă. Un borcan de gem de cireşe, a 
presupus vânătorul. O aşa bufnitură pare a fi de la un borcan 
de gem de cireşe aruncat de cineva de la mare înălţime sau 
cu putere. Îşi amintea bine, Yennefer, atunci când locuiau 
împreună uneori, când se înfuria, arunca borcane cu 
dulceţuri. Dintre cele primite de la cliente. 


Yennefer habar n-avea cum se prepară gemurile, iar vrăjile 
sale se dovedeau ineficiente în această privinţă. 


În celălalt colţ al uliţei, în faţa unei căsuțe zugrăvite cu roz, 
s-a adunat o droaie de gură-cască. Intr-un balconaş 


încărcat cu flori, chiar sub cornişa acoperişului înclinat, 
stătea o tânără blondă într-o cămaşă de noapte. Arcuindu-şi 
braţul grăsuţ, bine rotunjit, ieşit dintre volănaşe, femeia a 
aruncat un ghiveci ciobit cu flori. 


Un bărbat subţirel, cu o pălărie de culoarea prunei, garnisită 
cu o pană albă, a sărit ca ars, ghiveciul s-a izbit de pământ 
chiar în faţa lui, făcându-se ţăndări. 


— Te rog, Vespula! a strigat bărbatul cu pană la pălărie. 


Nu da crezare bârfelor! Ţi-am fost fidel, să mor eu dacă nu-i 
adevărat! 


— Lepădătură! Pui de drac împieliţat! Vagabondule! a ţipat 
blonda grăsuţă şi s-a retras în adâncurile casei, fără 


îndoială în căutare de muniţie suplimentară. 


— Hei, Jaskier! l-a strigat vânătorul, trăgând spre câmpul de 
luptă iapa care fornăia şi opunea rezistenţă. Ce mai faci? 


Ce se petrece? 


— Toate bune, a spus trubadurul dezvelindu-şi dinţii întrun 
zâmbet larg. Ca de obicei. Salutare, Geralt. Ce vânt te-aduce 
pe-aici? La naiba, atenţie! 


— 126 — 


O cupă de cositor a şuierat prin aer şi a zdrângănit pe 
caldarâm. Jaskier a luat-o, s-a uitat la ea şi a aruncat-o în 
şanţ. 


— la-ţi boarfele astea de-aici! a ţipat blonda fluturându-şi 
grațios volănaşele pe pieptul generos. Şi piei din faţa mea! 


Să nu-ţi mai prind picioarele pe-aici, netrebnicule! 

— Ăştia nu-s ai mei, s-a mirat Jaskier în timp ce ridica de jos 
nişte pantaloni bărbăteşti cu cracii de culori diferite. In viaţa 
mea n-am avut aşa pantaloni. 


— Cară-te! Să nu te mai văd! Tu... tu... ştii ce eşti în pat? 


Un nimic! Un nimic, m-ai auzit? M-aţi auzit oameni buni? 


A şuierat alt ghiveci, tulpina uscată crescută în el a foşnit. 
Jaskier de-abia a reuşit să se eschiveze. După ghiveci a 
zburat învârtindu-se un cazan de alamă, cu o capacitate de 
cel puţin două galoane şi jumătate. Mulțimea de spectatori, 
care se ţinea departe de traiectoria proiectilelor, a izbucnit 
în râs. Unii, mai zeflemişti, au aplaudat-o şi au aţâţat-o 
sarcastic la acţiune pe blondină. 


— N-o fi având şi vreo arbaletă prin casă? s-a alarmat 
vânătorul. 


— Nu-i exclus, a spus poetul întinzându-şi gâtul spre balcon. 
Are casa plină de ciuveie. N-ai văzut pantalonii? 


— N-ar fi mai bine să plecăm de aici? O să te întorci când se 
calmează. 


— La naiba! a făcut o grimasă Jaskier. Ce să mai caut întro 
casă din care se aruncă în mine cu jigniri şi cazane de 
alamă? Declar încheiată această scurtă relaţie. Să mai 
aşteptăm niţel, doar să-mi arunce... Oh, mămulică, nu! 


Vespula! Lăuta mea! 


S-a lansat, şi-a întins braţele, s-a împiedicat, a căzut, a prins 
instrumentul în ultimul moment, chiar deasupra 
caldarâmului. Lăuta a scâncit melodios şi tânguitor. 


— Pfiu, a oftat bardul, ţâşnind de jos. O am. Gata, Geralt, de- 
acum putem să spălăm putina. Aş mai avea o scurtă cu guler 
din blană de jder, dar asta e, să-mi fie drept pedeapsă. Din 
câte-o cunosc eu, n-o aruncă. 


— Zdreanţă mincinoasă! s-a răstit blondina şi a scuipat 
consistent de la balcon. Haimana! Derbedeu destrăbălat! 


— 127 — 


— Da' ce are cu tine? Cu ce i-ai greşit, Jaskier? 


— Ce să mai... a ridicat din umeri trubadurul. Vrea 
monogamie, ca toate muierile, şi ea ce face? Imi aruncă 


pantalonii altuia. Ai auzit ce striga despre mine? Pe toţi zeii, 
şi eu mai cunosc altele care dau din craci mai bine decât ea, 
dar nu răcnesc despre asta pe toate ulițele. Hai s-o luăm din 
loc. 


— Încotro propui? 
— Tu ce zici? La templul Focului cel Veşnic? Haide să 
mergem la „Grota Suliţei”. Să-mi mai calmez nervii. 


Vânătorul, fără să protesteze, îşi ducea iapa după Jaskier, 
care, cu o mişcare sprintenă, a luat-o pe o ulicioară îngustă. 


Trubadurul şi-a luat lăuta şi a zdrăngănit din mers câteva 
corzi, după care a luat un acord profund, vibrant. 


Boarea toamnei a apus, 
Noima vorbelor s-a dus. 
Lumea-i plină de necaz, 
Diamante-s pe obraz. 


S-a oprit, şi-a fluturat vesel mâna către două mucoase care 
au trecut pe lângă ei cu coşurile doldora de legume. 


Mucoasele au chicotit. 
— Cu ce treabă pe la Novigrad, Geralt? 


— La cumpărături. Harnaşamente, fleacuri. Şi un surtuc. 


Vânătorul şi-a îndreptat cu un foşnet haina care mirosea a 
piele. Cum ţi se pare noul meu surtuc, Jaskier? 


— Ai cam rămas în urmă cu moda, s-a strâmbat bardul, apoi 
şi-a îndepărtat un puf de pui de pe mâneca bufantă a 
dubletului său lucios cu guler zimţat. Ah, cât mă bucur că 


ne-am întâlnit. Aici, în Novigrad, capitala lumii, centrul şi 
leagănul culturii. Aici, omul luminat poate respira din plin, 
cu întregul plămân! 


— la hai să respirăm pe uliţa cealaltă, i-a propus Geralt 
văzând un om desculţ ghemuit pe vine, cu ochii bulbucaţi, 
care se cufurea pe o alee adiacentă. 


— Sarcasmul tău necontenit devine enervant, s-a strâmbat 
Jaskier din nou. Novigrad, cum îţi spuneam, este 


— 128 — 


capitala lumii. Aproape treizeci de mii de locuitori, Geralt, 
fără să mai punem la socoteală vizitatorii, îţi dai seama? 


Casele din cărămidă, ulițele principale pavate, portul 
maritim, docurile, cele patru mori de apă, abatoarele, 
gaterele, o ciubotărie imensă, toate breslele şi meseriile 
posibile. Casa de schimb, cele opt bănci şi nouăsprezece 
case de amanet. Castelul şi turnul de gardă care îţi taie 
respiraţia. Unde mai pui şi locurile de divertisment - 


eşafodul, spânzurătorile cu trapă, cele treizeci şi cinci de 
hanuri, casa de comedie, casa cu lighioane, iarmarocul şi 
douăsprezece lupanare. Şi templele, nici nu le mai ştiu 
numărul. Multe, ce mai! Cât despre femei, Geralt, curăţele, 
pieptănate şi parfumate, numai în satin, în catifea şi în 
mătase, numai corsete şi panglici... Oh, Geralt! Versurile mi 
se revarsă din gură: 


Ținutul tău este alb de omăt 

Lacuri şi bălți îngheţate-n cleştar 

Nu am ce face, să schimb eu nu pot 
În ochi-mi adastă ascuns doru” amar... 
— O baladă nouă? 


— Aha. Cu titlul „larna”. Dar nu-i gata deocamdată, nu pot s- 
o termin, m-a dat peste cap Vespula şi nu-mi ies rimele. Oh, 
Geralt, uitam să te întreb. Care-i treaba cu Yennefer? 


— Nu-i. 
— Am înţeles. 


— Ai înţeles un rahat. Lasă, unde ziceai că-i hanul ăla, mai e 
mult? 


— După colţ. laca am şi ajuns. Vezi panoul? 
— Văd. 


— Sărut mâna şi mă înclin frumos! Jaskier i-a zâmbit fetei 
care mătura scara. Ţi-a spus cineva astăzi că eşti drăguță, 
domniţă? 


Tânăra s-a îmbujorat şi a strâns cu putere mătura în mână. 
Geralt a crezut pentru un moment că îl va articula cu ea pe 
trubadur. S-a înşelat. Tânăra i-a surâs drăgălaş, şi-a 


= 129 = 


fluturat genele. Jaskier, ca de obicei, nu i-a dat nici cea mai 
mică atenţie. 


— Bună ziua şi mă înclin! Bună ziua! a izbucnit, intrând în 
han şi trecându-şi în forţă degetul mare peste corzile lăutei. 


Maestrul Jaskier, cel mai vestit poet din ţară, poposeşte în 
hanul tău care cam lasă de dorit în privinţa curăţeniei, 
gospodarule! Am venit cu o poftă nestăvilită de bere! Îţi dai 
seama ce onoare ţi se face, potlogarule? 


— Îmi dau seama, a bombănit încruntat hangiul, ieşind din 
spatele tejghelei. Mă bucur să te văd, conaşule lăutar. 


Văd că te ţii de cuvânt până la urmă. Ai făgăduit că n-o să 


se lumineze bine de ziuă şi vii să-ţi plăteşti nota de ieri. ŞI 
eu care credeam că şi de data asta minţi, cum ţi-e năravul. 


Mi-e şi ruşine că am putut să gândesc aşa ceva. 


— N-ai de ce să-ţi fie ruşine, omule bun, i-a spus trubadurul 
senin. Căci oricum n-am niciun ban la mine. Mai stăm noi de 
vorbă mai târziu. 


— Nu, a spus hangiul neînduplecat. Acum stăm de vorbă. 


Nu te mai pot păsui, stimabile poet. De două ori la rând m-ai 
dus cu preşul. 


Jaskier şi-a atârnat lăuta de un cârlig din perete, s-a aşezat 
la masă, şi-a scos pălărioara şi i-a mângâiat gânditor pana 
de egretă. 

— Ai bani, Geralt? l-a întrebat cu speranţă în glas. 


— N-am. Tot ce-am avut am dat pe surtuc. 


— Nu-i prea bine, nu-i bine, a oftat Jaskier. La naiba, niciun 
suflet viu, nimeni care să mă împrumute. 


Gospodarule, da' de ce-i aşa de gol azi „hm, ce se petrece? 


— E prea devreme pentru muşteriii obişnuiţi. lar calfele şi 
zidarii care renovează templul au fost deja şi s-au şi întors la 
lucru, cu tot cu maistrul lor. 


— Şi nimeni, nimeni altcineva? 


— Nimeni în afară de stimabilul negustor Biberveldt, care-şi 
ia micul dejun în alcovul mare. 


— Dainty e-aici? s-a bucurat Jaskier. Trebuie să mergem. 
Hai în alcov, Geralt. Îl cunoşti pe Dainty Biberveldt, piticul? 
— Nu. 

— Nu contează. O să-l cunoşti. Oho! a strigat trubadurul, 
— 130 — 


făcându-şi drum printr-o parte a camerei. Simt dinspre apus 
adierea şi aroma supei de ceapă, atât de plăcută nărilor 
mele. Cu-cu! Noi suntem! Surpriză! 


La masa din mijlocul alcovului, sub un stâlp ornat cu 
ghirlande de usturoi şi crenguţe de plante aromate, stătea 
un pitic dolofan, creţ, într-o vestă fistichie. In mâna dreaptă 


ţinea o lingură de lemn, cu mâna stângă sprijinea o 
strachină de lut. Văzându-i pe Jaskier şi pe Geralt, piticul a 
înlemnit, a rămas cu gura căscată, iar ochii lui mari, căprui, i 
s-au boldit de teamă. 


— Salutare, Dainty! a spus Jaskier, fluturându-şi voios 
pălărioara. Piticul nu şi-a schimbat poziţia, nici nu şi-a închis 
gura. Mâna, aşa cum observase şi Geralt, îi tremura uşor, iar 


rondela mare de ceapă fiartă atârnată din lingură se legăna 
ca un pendul. 


— Ssss... sssalutare, Jaskier, s-a bâlbâit şi a înghiţit cu greu. 
— Sughiţi? Să te sperii, nu vrei? Fii atent: la marginea 
târgului ţi-am văzut soţia! Vine aici în curând! Gardenia 
Biberveldt în carne şi oase! Ha, ha, ha! 


— Ce prost mai eşti, Jaskier, i-a reproşat piticul. 


Jaskier a izbucnit din nou în hohote de râs, acompaniate şi 
de două acorduri pe corzile lăutei. 


— Dacă ţi-ai putea vedea faţa, frate, e atât de tâmpită şi te 
zgâieşti la noi de parcă am avea coarne şi cozi. Sau poate că 
te-a speriat vânătorul? Aşa-i? Poate crezi că s-a deschis 
sezonul de vânătoare la pitici? Poate... 


— Ajunge! Geralt s-a apropiat de masă. lartă-l, prietene. 


Jaskier a suferit astăzi o mare tragedie personală, încă nu i-a 
trecut. Incearcă şi el să-şi mascheze tristeţea, depresia şi 
ruşinea prin glume. 


— Nu-mi spune. Piticul şi-a sorbit într-un final conţinutul 
lingurii. Vreau să ghicesc. Vespula ţi-a tras în cele din urmă 


un şut în cur? Aşa-i, Jaskier? 


— Nu mă angajez în discuţii pe teme sensibile cu persoane 
care se ospătează de zor, în timp ce-şi lasă 


prietenii în picioare, a spus trubadurul, după care, fără a mai 
aştepta vreo invitaţie, s-a aşezat. Piticul a luat o lingură 


== le 


de supă şi a lins un fir de brânză agăţat de el. 


— Ce-i drept, e drept, a spus el încruntat. Te invit. Stai jos la 
masa noastră. Mănânci supă de ceapă? 


— În principiu, nu mănânc aşa devreme, şi-a ridicat Jaskier 
nasul pe sus. Dar ce-oi face acum? Oi mânca. Însă 


nu pe stomacul gol. Hei, gospodarule! Bere, te rog! Da' mai 
iute! 


O fetişcană cu o coadă împletită impresionantă, groasă, 
ajungându-i până la fund, a adus străchini şi un bol de supă. 
Geralt, văzându-i gura rotunjoară şi pufoasă, se gândea că i- 
ar sta şi mai bine dacă şi-ar aminti să şi-o închidă. 


— Driada pădurii! a strigat Jaskier, luându-i hulpav mâna 
fetei şi sărutând-o în palmă. Silfidă! Vrăjitoare! Creatură 


divină cu ochii ca azurul lacurilor! Eşti frumoasă ca 
dimineaţa şi forma gurii tale deschise... 


— Dă-i iute o bere, a gemut Dainty. Altminteri o să fie 
prăpăd. 


— N-o să fie, i-a asigurat bardul. Nu-i aşa, Geralt? Rar mai 
găseşti oameni mai cumsecade decât noi doi. Eu sunt, 
conaşule negustor, poet şi muzician, iar muzica îmblânzeşte 
apucăturile sălbatice. Cât despre vânătorul aici de faţă, el 
reprezintă o primejdie doar pentru monştri. Am să vi-l 
prezint: este Geralt de Rivia, spaima strigoilor, a vârcolacilor 
şi a tuturor scârnăviilor. N-ai auzit despre Geralt, Dainty? 


— Am auzit. Piticul i-a aruncat o privire suspicioasă 


vânătorului. Ei bine... Ei bine, ce faci în Novigrad, coane 
Geralt? Oare nu-i cumva vreun monstru scârbos pe-aici? 


Eşti luat... cu... cu... simbrie? 

— Nu, i-a zâmbit vânătorul. Sunt aici să mă distrez. 

— 0... a zis Dainty, bălăngănindu-şi nervos picioarele 
păroase care-i atârnau la o jumătate de cot deasupra 
podelei. Asta-i bine... 

— Ce-i bine? Jaskier a înghiţit o lingură de supă şi a traso 
duşcă de bere. Te gândeşti să ne dai o mână de ajutor, 


Biberveldt? La distracţie, se înţelege. Mai bine nici că se 
putea. Vine ca o mănuşă. Avem de gând să pornim cu avânt 


— 132 — 
de-aici, de la „Grota Suliţei”. Şi apoi ne-am propus să 


trecem pe la „Passiflora”, o casă de dezmâăţ tare bună şi 
scumpă, unde putem face rost de o semielfă sau, cine ştie, 
poate chiar de o elfă pursânge. Dar avem nevoie de un 
finanţator. 


— De ce? 
— De cineva care să plătească. 
— Da, mă gândeam eu, a murmurat Dainty. Îmi pare rău. 


În primul rând, am o întâlnire de negoţ. În al doilea rând, nu 
am de unde să plătesc asemenea distracţii. lar în al treilea 
rând, la „Passiflora” nu-i lasă decât pe oameni. 


— Şi noi ce suntem, ha? Bufniţe? Ah, înţeleg. Nu lasă 


pitici acolo. Într-adevăr. Ai dreptate, Dainty. Asta-i 
Novigradul. Capitala lumii. 


— Da... a spus piticul, cu ochii la vânător şi făcând o grimasă 
ciudată cu gura. Eu mă duc. Am o întâlni... 


Uşa alcovului s-a izbit larg de perete şi a intrat... Dainty 
Bibervelat. 


— Zei! a strigat Jaskier. 


Piticul care stătea în picioare în prag nu se prea deosebea de 
piticul aşezat la masă, cu excepţia faptului că 


cel de la masă era curat, iar cel de la uşă era murdar, 
zdrenţăros şi răvăşit. 


— Te-am prins, derbedeule! a urlat piticul murdar, 
aruncându-se spre masă. Pungaşule! 


Geamănul aşezat s-a ridicat răsturnând taburetul şi 
împrăştiind tot ce era pe masă. Geralt a reacţionat instinctiv 
şi instantaneu - şi-a luat spada cu tot cu teacă şi l-a şfichiuit 
pe Biberveldt la gât. Piticul a căzut la podea, s-a rostogolit, 
s-a strecurat printre picioarele lui Jaskier şi s-a grăbit în 
patru labe spre ieşire, cu mâinile şi picioarele lungite brusc 
ca picioarele de păianjen. Văzându-l, Dainty Biberveldt cel 
murdar l-a blestemat, a răcnit şi a sărit într-o parte, 
trântindu-se cu un trosnet cu spatele de peretele despărțitor 
din lemn. Geralt şi-a scos spada din teacă, a înlăturat 
taburetul din calea lui cu o lovitură şi s-a declanşat măcelul. 
Dainty Biberveldt cel curat, care, în afară de culoarea vestei, 
n-avea nimic diferit de celălalt Dainty 


133 = 


Biberveldt, a sărit pragul ca o lăcustă şi a ţâşnit în salonul 
comun, unde s-a ciocnit cu fetişcana cu gura întredeschisă. 


Văzându-i picioarele lungi şi fizionomia caricaturală 


estompată, fătuca şi-a deschis larg gura şi a scos un țipăt 
sfredelitor pentru ureche. Geralt, profitând de pierderea de 
ritm produsă de şocul zgomotului, a prins creatura în 
mijlocul sălii şi a trântit-o la podea cu un şut abil în 
genunchi. 


— Nici să nu sufli, frate, i-a şuierat printre dinţii încleştaţi, 
punându-i la gât vârful spadei. Nicio suflare. 


— Ce se petrece? a urlat hangiul apropiindu-se cu o lopată 
în mână. Ce-i asta? Gardienii! Fugi după gardieni, Deczka! 


— Nuuu! a urlat creatura tăvâălindu-se pe podea şi 
deformându-se şi mai mult. Vă conjur, nuuu! 


— Niciun gardian! i s-a alăturat piticul murdar, venind din 
alcov. Prinde fătuca, Jaskier! 


Trubadurul a apucat-o pe Deczka şi, în ciuda grabei, a ales 
cu atenţie de unde s-o prindă. Deczka a ţipat şi s-a ghemuit 
pe podea, la picioarele lui. 


— Uşurel, gospodarule, gâfâia Dainty Biberveldt. E o 
problemă personală, n-are rost să chemăm gardienii. 


Plătesc eu toată paguba. 
— Nu-i nicio pagubă, a spus sobru hangiul, privind în jur. 


— Dar o să fie, a scrâşnit piticul durduliu. Pentru că o să-l iau 
de îndată la bătaie. Şi încă cum. O să-i dau câteva ghioage 
întruna şi cu nesaţ, de-o să se facă zob totul pe-aici. 


Labele alungite şi aplatizate pe podea şi caricatura difuză 


a lui Dainty Biberveldt s-au frânt în bucăţi. 


— Nici să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva, a zis hangiul rece, 
clipind din ochi şi ridicând lopata. N-ai decât să-l baţi în 
drum sau în curte, coane piticule. Nu aici. Şi oricum, chem 
gardienii. Nu pot să nu-i chem. Pentru că la urma urmelor... 
e vorba de un monstru ordinar! 


— Coane gospodarule, i s-a adresat Geralt calm, fără a 
reduce presiunea vârfului de spadă asupra gâtului creaturii. 


Stai liniştit. N-o să se clintească nimic, n-o să fie nicio 
— 134 — 


pagubă. Situaţia este sub control. Sunt vânător, iar 
monstrul, după cum vezi, e zădărnicit. Cu toate că pare o 
chestiune personală, o s-o rezolvăm liniştiţi în alcov. Dă-i 
drumul fătucii şi treci încoace, Jaskier. În desagă am un lanţ 


de argint. la scoate-l şi leagă-i frumuşel labele conaşului la 
spate. Nu te mişca, frăţioare. Creatura scheuna în surdină. 


— Bine, Geralt, a spus Jaskier. L-am legat. Hai în alcov. Şi tu, 
gospodarule, ce-ai încremenit aşa? Am cerut o bere. lar mie, 
atunci când cer o bere, trebuie să mi se aducă una după alta 
până când strig: „Apă!” 


Geralt a împins creatura în alcov şi a aşezat-o brutal lângă 
stâlp. S-a aşezat şi Biberveldt, bosumflat, privindu-l 
dispreţuitor. 


— În ce hal arată, a spus el. Un maldăr de aluat dospit. 
Uită-te la nasul lui, Jaskier, cum stă să cadă, secătura naibii. 


lar urechile, ce mai, parcă-i soacră-mea chiar înainte de 
înmormântare. Brrr! 


— Stai o clipă, l-a oprit Jaskier. Eşti Biberveldt? Ei bine, da, 
fără îndoială. Da' ceea ce şade lângă stâlp era tu adineaori. 
Dacă nu mă înşel. Geralt! Toţi ochii sunt aţintiţi spre tine. 
Eşti vânător. Ce naiba se întâmplă? Ce este? 


— Mim. 


— Mim eşti tu, s-a răstit baritonat creatura, balansându-şi 
nasul. Nu sunt niciun mim, ci doar doppler, dacă vreţi să 


ştiţi, iar numele meu este Tellico Lunngrevink Letorte. Pe 
scurt Penstock. Prietenii îmi spun Dudu. 


— Las' că-ţi dau eu ţie Dudu, nenorocitule! i-a strigat Dainty, 
arătându-i pumnul. Unde mi-s caii? Pungaşule! 


— Conaşilor, le-a amintit hangiul, intrând cu un butoiaş şi 
nişte halbe. Mi-aţi făgăduit c-o să fiţi paşnici. 


— Oh, bere, a oftat piticul. Mor de sete, la naiba. Şi de 
foame! 


— Şi eu, a îngăimat Tellico Lunngreyink Letorte. Nu l-a băgat 
nimeni în seamă. 


— Ce-i asta? a întrebat hangiul, privind creatura care, 
văzând berea, şi-a scos o limbă lungă printre buzele puhave, 
păstoase. Ce este, conaşilor? 


— Un mim, a spus vânătorul ignorând grimasele 
— 135 — 


monstrului. | se poate spune în mai multe feluri: schimbaci, 
dublant, vexling, bedak. Sau doppler, aşa cum îşi spune el 
însuşi. 


— Un vexling! a exclamat hangiul. Aici, în Novigrad? În 
hanul meu? lute, iute. Chemăm gardienii! Şi preoţii! Vai de 
capul meu... 


— Uşurel, uşurel, a ţipat Dainty Biberveldt, mâncând în 
grabă supa din strachina lui Jaskier, salvată ca prin minune. 


O să apelăm noi şi la cineva. Dar mai târziu. Lepădătura asta 
m-a tâlhărit şi n-am de gând să-l dau pe mâna autorităţilor 
înainte de a-mi recupera bunurile. Vă cunosc eu, 
novigradenilor, şi pe voi, şi pe judecătorii voştri. Nu capăt 
decât o zecime, şi pe-aia dacă am noroc. 


— Fie-vă milă, jelea pătrunzător dopplerul. Nu mă daţi în 
ghearele oamenilor! Dac-aţi şti ce fac cu cei ca mine... 


— Ştim, fără putinţă de tăgadă, a dat din cap hangiul. 


Când prind câte un doppler, mai întâi îl exorcizează popii. Îl 
leagă bine de un par, îl tăvălesc prin lut amestecat cu 
pilitură şi îl coc la foc până când lutul se întăreşte ca o 
cărămidă. Cel puţin aşa făceau odinioară, atunci când astfel 
de monştri erau prinşi mai des. 


— Ce apucături barbare aveţi voi, oamenii, s-a strâmbat 
Dainty, împingând strachina golită. Dar poate că aşa erau 
pedepsiţi doar hoţii şi bandiții. la hai, mai bine spune-mi, 
lepădătură, unde mi-s caii? Da' mai iute, că altminteri te 
trag de nasul ăsta printre picioare şi ţi-l bag în cur. Unde mi- 
ai dus caii, te întreb. 


— l-am vân... vândut, s-a bâlbâit Tellico Lunngrevink Letorte, 
în timp ce urechile i s-au strâns brusc ca nişte bile, 
asemănătoare unor căpăţâni de conopidă în miniatură. 


— l-a vândut! L-aţi auzit? făcea spume piticul. Mi-a vândut 
caii! 


— Păi, sigur, a spus Jaskier. A avut timp. Se-nvărte de trei 
zile pe-aici. De trei zile te văd... adică el... La naiba, Dainty, 
asta înseamnă că... 


— Bineînţeles! a urlat negustorul bătând din picioarele 
păroase. M-a tâlhărit la drumul mare, când mai aveam cale 
de-o zi până la târg! Şi vine acum mascat, zice că-s eu, 


— 136 — 


înţelegeţi? Mi-a vândut caii! Îl omor! Îl sugrum cu mâinile 
mele! 


— Spune-ne cum s-a întâmplat, coane Bibervelat. 
— Geralt de Rivia, dacă nu mă înşel? Vânătorul? 
Geralt a confirmat din cap. 


— Ce bine s-a nimerit, a zis piticul. Sunt Dainty Biberveldt 
din Lunca Troscotului, fermier, agricultor şi negustor. Spune- 
mi Dainty, Geralt. 


— Povesteşte, Dainty. 


— Ei bine, aşa s-a întâmplat. Eu cu slugile mele duceam 
nişte cai de vânzare în oborul de la Podul Diavolului. Când 
mai rămăsese cale de-o zi până la târg, am făcut ultimul 
popas. Am petrecut toată noaptea, am isprăvit un poloboc 
cu ţuică. La miezul nopţii, m-am trezit fiindcă simţeam că- 


mi pocneşte vezica în mine, m-am dat jos din căruţă şi ce 
mi-am zis, ia să-mi arunc ochii la cai, în luncă. Merg eu ce 
merg, mă învăluie o ceaţă ca naiba, mă uit şi văd deodată 


că vine cineva. Cine-i acolo? întreb. El, nimic. Mă duc mai 
aproape şi văd... mă văd pe mine. Ca-ntr-o oglindă. Mă 


gândesc: nu trebuia să beau atâta ţuică, a naibii băutură. ŞI 
ăsta de-aici... pentru că el era, mi-a tras o ghioagă în cap! 


Am văzut stele verzi şi am căzut grămadă. Dimineaţa mă 


trezesc devreme, cu un cucui acoperit cu sânge cât un 
castravete în cap. În jurul meu niciun suflet, nici urmă de 
tabăra noastră. M-am fâţăit toată ziua încoace şi-ncolo până 
am găsit drumul, două zile m-am târât, am ros rădăcini şi 
ciuperci crude. lar el... netrebnicul ăsta de Dudulico, sau 
cum dracu'-l mai cheamă, între timp, s-a dus la Novigrad ca 
şi cum aş fi fost eu şi s-a descotorosit de caii mei! Că acum îi 
trag... Cât despre slugile mele netrebnice, o să le dau câte o 
sută de ghioage la fiecare la curu' gol, chiorâi naibii! Ca să 
vezi că nu te ştie de stăpân, se lasă 


păcăliţi aşa cu una, cu două! Idioţi, secături, scursuri... 


— Nu le-o lua în nume de rău, Dainty, i-a spus Geralt. N-au 
avut ce face. Mimul te-a copiat în aşa fel încât le-a fost 
imposibil să-l deosebească de original, adică de victimă. N-ai 
auzit niciodată de mimi? 


— De-auzit, am auzit. Dar m-am gândit că-s scorneli. 
— 137 — 


— Nu-s scorneli. Unui doppler îi e de-ajuns să se apropie de 
victimă ca să se adapteze rapid şi ireproşabil la structura 
materială necesară. Vă atrag atenţia asupra faptului că nu 
este vorba despre o iluzie, ci de o transformare completă, 
exactă. Până în cele mai mici detalii. Cum de izbutesc, nu se 
ştie. Vrăjitorii presupun că în acest caz operează aceeaşi 
componentă din sânge ca în licantropie, dar eu bănuiesc că 
este vorba despre cu totul altceva, de o mie de ori mai 
puternic. În sfârşit, vârcolacul are doar două forme, cel mult 
trei, în timp ce dopplerul se poate preschimba în orice vrea, 


atâta timp cât corespunde mai mult sau mai puţin cu 
greutatea corporală. 


— Greutatea? 

— Bineînţeles, n-are cum să se transforme în mastodont. 
Şi nici în şoarece. 

— Am înţeles. Da' lanţul cu care l-ai legat la ce-i bun? 

— Argintul. Pentru un licantrop e mortal, mimului, după 


cum poţi vedea, doar îi împiedică transformarea. Prin 
urmare, el se află acum în propria sa formă. 


Dopplerul şi-a strâns buzele fleşcăite şi i-a aruncat 
vânătorului o căutătură urâtă cu ochii săi tulburi, care îşi 
pierduseră de-acum culoarea căpruie a irişilor piticului şi 
deveniseră galbeni. 


— S-a mai şi pripăşit pe-aici, lepădătura neruşinată, a 
bolborosit Dainty. Vai, când mă gândesc că a stat şi aici, şi la 
„Grotă”, unde obişnuiam eu să poposesc. Cum i-a prostit pe 
toţi că era eu! 


Jaskier a clătinat din cap. 


— Dainty, i-a spus trubadurul, era leit-poleit cu tine. M-am 
întâlnit cu el aici acum trei zile. Arăta ca tine şi vorbea ca 

tine. Gândea ca tine. lar când i-a adus găina, era la fel de 

hrăpăreţ ca tine. Sau poate chiar te întrecea. 


— Asta din urmă nu mă deranjează, a replicat piticul, 
deoarece pot să-mi recuperez o parte din bani. Mi-e silă şi 
să-l ating. la-i tăşcuţa, Jaskier, şi vezi ce-are înăuntru. Ar 
trebui să fie o sumă frumuşică, dacă hoţul mi-a vândut caii. 


— Câţi cai ai avut, Dainty? 
— Doisprezece. 
— 138 — 


— Dacă facem socoteala după cum sunt preţurile mondiale, 
a zis trubadurul uitându-se în tăşcuţă, ceea ce-i aici ar 
ajunge numai pentru unul singur, şi acela bătrân şi pricăjit. 
Dacă ne luăm după mercurialul novigradian, ar fi pentru 
două, cel mult trei capre. 


Negustorul n-a spus nimic, dar arăta de parcă era gata să 


izbucnească în plâns. Tellico Lunngrevink Letorte şi-a lăsat 
să-i alunece nasul în jos şi buza inferioară chiar şi mai jos, 
apoi a bolborosit ceva încet din spatele ei. 


— Pe scurt, a oftat în cele din urmă piticul, m-a prădat, m-a 
ruinat o creatură a cărei existenţă o socoteam un basm 
pentru adormit copiii. Asta înseamnă să ai ghinion. 


— N-am nimic de adăugat, a adăugat vânătorul privindu-l pe 
dopplerul care se răsucea în scaun. Şi eu eram convins că 
mimii au fost stârpiţi de mult. În trecut, din câte am auzit, 
mulţi dintre ei trăiau prin pădurile din jur şi în podiş. 


Dar mimetismul lor i-a deranjat foarte mult pe primii 
colonişti şi au început să-i vâneze. Destul de eficient. S-a 
ajuns rapid la exterminarea lor. 


— Ce bine era, a spus hangiul. Ptiui, pfui, jur pe Focul cel 
Veşnic că prefer un dragon sau un diavol care rămân mereu 
dragon sau diavol şi ştii să te ţii departe de ei. Dar 
licantropia, toate schimbările şi transformările astea sunt 
procese hidoase şi diabolice, înşelăciune şi trădare, scornite 
de spurcăciunile astea ca să dăuneze oamenilor! Eu vă 


spun, chemăm gardienii ca să pună focul pe scârboşeniile 
astea! 


— Geralt? şi-a manifestat curiozitatea Jaskier. Aş vrea să 


aud părerea specialistului. Într-adevăr sunt aşa de 
primejdioşi şi agresivi mimii ăştia? 


— Abilitatea lor de a copia, a răspuns vânătorul, e o 
caracteristică ce vizează mai degrabă apărarea decât 
agresiunea. N-am auzit vorbindu-se... 


— Măi, al naibii, l-a întrerupt furios Dainty, bătând cu 
pumnul în masă. Dacă nici să pocneşti pe cineva în cap şi 
să-l tâlhăreşti nu este agresiune, atunci nu ştiu ce naiba mai 
este. Lucrurile stau destul de simplu: am fost atacat şi jefuit, 
nu numai de bunurile dobândite prin muncă grea, ci 


— 139 — 
şi de fiinţa mea. Cer o compensație, nu mă las până... 


— Gardienii, să chemăm gardienii! a spus hangiul. Şi preoţii 
trebuie chemaţi! Să fie ars monstrul ăsta, neomul ăsta! 


— Opreşte-te, gospodarule! a ridicat piticul capul. Mă 

scoţi din sărite cu gardienii dumitale. Îţi atrag atenţia asupra 
faptului că neomul nu ţi-a făcut ţie nimic, numai mie. Şi află, 
dacă nu ştiai, că şi eu sunt neom. 


— Ce spui, coane Biberveldt? a râs nervos hangiul. E 


diferenţă ca de la cer la pământ între voi doi. Dumneata eşti 
un om mai mic, iar arătarea asta nu e altceva decât un 
monstru. Sunt surprins, coane vânător, că stai atât de 


paşnic. Care-i, iartă-mă, rostul vostru în lumea asta? Treaba 
voastră e să stârpiţi monştrii, nu-i aşa? 


— Mongştrii, a spus Gerald rece. Dar nu reprezentanţii raselor 
inteligente. 


— Hai, hai, maestre, a replicat hangiul, de-acum întreci 
măsura întru câtva. 


— Chiar aşa! a sărit Jaskier. Ai mers prea departe, Geralt, de 
unde-ai mai scos-o şi pe-asta cu rasa inteligentă? Uită-te şi 
tu la el. 


Tellico Lunngrevink Letorte nu aducea, de fapt, cu vreun 
reprezentant al rasei dotat cu inteligenţă. Mai degrabă 


aducea cu o marionetă modelată din lut şi făină, care se uita 
la vânător cu ochi tulburi, galbeni. Nici smiorcăielile produse 
de nasul care ajungea la blatul mesei nu păreau să 


provină de la membrul unei rase inteligente. 


— Gata cu rahatul ăsta! a izbucnit brusc Dainty Biberveldt. 
Nu merită să mai vorbim! Tot ceea ce contează 


sunt caii mei şi pagubele mele! Ai auzit, scârnăvie 
blestemată? Cui i-ai vândut caii? Ce-ai făcut cu banii? 


Vorbeşte mai repede, altminteri te snopesc în bătaie, te 
belesc! 


Deczka, întredeschizând uşa, şi-a băgat în alcov capul de 
culoarea inului. 


— Avem muşterii în sală, tată, a şoptit ea. Zidarii şi zugravii. 
li servesc eu, dar nu mai ţipaţi atât de tare, căci au început 
să se întrebe ce se petrece în alcov. 


= 140 = 


— În numele Focului cel Veşnic! a intrat în panică hangiul 
uitându-se la dopplerul lăbărţat. Dacă vreun muşteriu îşi 
aruncă un ochi şi-l vede... oh, ce-o s-o păţim. Dacă n-am 
chemat gardienii, atunci... Maestre vânător! Dacă-i un 
vexling adevărat, porunceşte-i să se preschimbe în ceva mai 
decent, un nor de fum, de exemplu. Pentru moment. 


— Are dreptate, a spus Dainty. Să se preschimbe în ceva, 
Geralt. 


— În ce? a bolborosit din senin dopplerul. Pot lua forma pe 
care o văd în faţa ochilor după ce mă uit cu atenţie. În care 
dintre voi, prin urmare, să mă preschimb? 


— În mine, nu! a zis hangiul fără să stea pe gânduri. 
— Nici în mine, s-a indignat Jaskier. N-aş fi prea bun de 
camuflaj. Toţi mă cunosc, astfel încât apariţia a doi Jaskieri la 


aceeaşi masă ar produce mai multă senzaţie decât ăsta de 
aici, cu propria lui fiinţă. 


— Cu mine s-ar întâmpla la fel, a zâmbit Geralt. Ai rămas tu, 
Dainty. Şi se potriveşte ca o mănuşă. Nu te supăra, dar ştii 
că oamenii disting anevoie un pitic de altul. 

Negustorul n-a stat mult pe gânduri. 

— Bine, a consimţit el. Fie. Scoate-i lanţul, vânătorule. 


Hai, ce mai stai, preschimbă-te în mine, rasă inteligentă. 


După îndepărtarea lanţului, dopplerul şi-a frecat laba cu 
aspect de aluat, şi-a atins nasul, şi-a aţintit ochii pe pitic. 


Pielea atârnândă de pe faţă i s-a tras în sus şi a căpătat 
culoare. Nasul i s-a redus şi i s-a contractat cu un trosnet 
surd, pe craniul pleşuv i-au răsărit zulufi. Dainty se holba, 
hangiul stătea cu gura căscată într-o venerație mută, Jaskier 
ofta şi gemea. 


Ultima care s-a schimbat a fost culoarea ochilor. 


Dainty Biberveldt al Doilea a tuşit, s-a apropiat de masă, i-a 
luat halba lui Dainty Biberveldt Întâi, şi-a strivit cu lăcomie 
buzele de ea. 


— Nu se poate, nu se poate, a şoptit Jaskier. Uitaţi-vă, ca 
două picături de apă. Imposibil de distins. Leit. De data 
aceasta, chiar şi pişcăturile de țânțari şi petele de pe 
pantaloni... Pantaloni adevăraţi! Geralt, nici vrăjitorii nu pot 
face aşa ceva! Pune mâna, lână autentică, nicio iluzie! 

— 141 — 

Incredibil! Cum a izbutit? 

— Nimeni nu ştie, a spus vânătorul. Nici el însuşi nu ştie. 


Ţi-am spus că are capacitatea să metamorfozeze pe deplin 
structura materiei, dar e o abilitate organică, instinctivă... 


— Dar pantalonii... Din ce s-au făcut pantalonii? Da' 
vesta? 


— Este propria piele, transformată. Nu cred că şi-ar scoate 
de bunăvoie pantalonii. Oricum şi-ar pierde imediat 
caracteristicile lânii... 


— Păcat, şi-a demonstrat perspicacitatea Dainty. Pentru că 
mă întrebasem deja dacă să-i spun sau nu să schimbe o 


găleată de materie pe o găleată de aur. 


Dopplerul, în prezent o copie fidelă a piticului, s-a lăsat pe 
spate comod şi a zâmbit larg, bucuros să vadă că se află 


în centrul atenţiei. Stătea în aceeaşi poziţie ca Dainty, 
bălâăngănindu-şi picioarele păroase. 


— Da' ştii o sumedenie de lucruri despre doppleri, Geralt, a 
spus, apoi a tras o halbă, a plescăit şi a râgâit. Intr-adevăr, o 
sumedenie. 


— Zei, glasul şi purtările sunt tot ale lui Biberveldt, s-a mirat 
Jaskier. N-are nimeni o culoare roşie? Trebuie să-l însemnăm, 
la naiba, altfel îi confundăm. 


— Ce spui, Jaskier, a protestat Dainty Biberveldt întâi, o să 
mă confunzi cu el? În primul rând... 


— ..„„, Se văd de la o poştă diferenţele, a terminat propoziţia 
Dainty Biberveldt al Doilea, iar apoi a râgâit sonor. Ce mai 
încolo şi-ncoace, trebuie să fii mai prost decât noaptea ca să 
ne confunzi. 


— Da' de unde să ştiu? a şoptit Jaskier cu venerație. 
Gândeşte şi vorbeşte ca Biberveldt. E anevoie de deosebit... 


— Exagerezi, şi-a ţuguiat buzele piticul. Exagerezi prea 
mult. 


— Nu, a negat Geralt. Nu este nicio exagerare. Crezi sau nu, 
dar el este în momentul acesta tu, Dainty. Intr-un mod 
necunoscut nouă, dopplerul copiază cu exactitate psihicul 
victimei. 


— Psi... cum? 


= 142 = 


— Ei bine, caracteristici ale minţii, ale firii, sentimentele, 
gândurile. Sufletul. Ceea ce ar confirma cele negate de cei 
mai mulţi vrăjitori şi de toţi preoţii. Faptul că sufletul este, 
de asemenea, materie. 


— Blasfemie... a izbucnit hangiul. 


— Şi prostii, a adăugat cu fermitate Dainty Biberveldt. Nu ne 
mai turna poveşti, vânătorule. Proprietăţile spiritului, treacă- 
meargă. Copierea nasului cuiva şi a pantalonilor e una, dar 
cu raţiunea nu-i aşa de simplu. Îţi demonstrez de îndată. 
Dacă acest doppler prost mi-ar fi copiat mintea, n-ar mai fi 
vândut caii în Novigrad, unde nu se caută, ci s-ar fi dus cu ei 
la Podul Diavolului, în oborul de cai, unde preţurile sunt 
stabilite prin licitaţie, cel care dă mai mult. Aşa nu ieşi în 
pierdere... 


— Ba ieşi în pierdere - dopplerul i-a parodiat faţa supărată a 
piticului şi a pufnit în felul lui caracteristic. În primul rând, 
preţul e mic la licitaţie în Podul Diavolului, deoarece 
negustorii se înţeleg între ei cum să liciteze. În plus trebuie 
să plăteşti şi comisionul adjudecătorului. 


— Nu mă înveţi tu pe mine negustoria, idiotule, s-a indignat 
Biberveldt. Aş fi scos la Podul Diavolului nouăzeci sau o sută 
bucata. Da' tu, cât ai luat de la şarlatanii novigradieni? 

— O sută treizeci, a răspuns dopplerul. 


— Minţi, puşlama ce eşti. 


— Nu mint. Am mânat caii direct în port, coane Dainty, şi 
acolo am găsit un negustor de blănuri de peste mări. 


Cojocarii nu folosesc boii la caravană, pentru că sunt prea 
lenți. Hainele de blană sunt uşoare, dar preţioase, aşa că 


trebuie să călătorească rapid. În Novigrad n-au nevoie de 
cai, prin urmare nu sunt cai acolo. Numai eu aveam, aşa ca 
am dictat preţul. Este simplu... 


— Nu-mi da tu mie lecţii, ţi-am spus! s-a înroşit Dainty. Ei 
bine, bine, ai câştigat mult. Şi atunci unde sunt paralele? 


— l-am investit, a răspuns arogant Tellico, imitând gestul 
tipic pentru pitic de a-şi pieptăna cu degetele coama deasă. 


Paralele, coane Dainty, trebuie să circule, iar negoţul trebuie 
să se învârtă. 


— 143 — 


— Fii atent să nu-ţi învârt eu căpăţâna! Spune-mi ce-ai făcut 
cu paralele căpătate pentru cai? 


— Ţi-am spus. Am cumpărat bunuri. 
— Ce? Ce-ai cumpărat, nenorocitule? 


— Că... cârmăz, s-a bâlbâit dopplerul, după care a recitat pe 
nerăsuflate. Cinci sute de baniţe de cârmâăz, şaizeci şi două 
de chintale de esenţă de mimoze, cincizeci şi cinci de putini 
de ulei de trandafir, douăzeci şi trei de barili de untură de 
cod, şase sute de străchini de lut şi optzeci de livre de ceară 
de albine. Reţineţi, untura de cod am cumpărat-o foarte 
ieftin, pentru că era râncedă. Oh, şi era să uit. Am cumpărat 
şi o sută de coţi de frânghie de bumbac. 


S-a aşternut tăcerea, o tăcere lungă, foarte lungă. 


— Untură de peşte râncedă, a spus într-un sfârşit Dainty, 
pronunţând fiecare cuvânt foarte rar. Frânghie de bumbac, 
ulei de trandafir. Nu se poate, sunt într-un vis. Da, fără 


putinţă de tăgadă, e un coşmar. În Novigrad se poate 
cumpăra orice, tot felul de lucruri preţioase şi utile, iar 
cretinul ăsta mi-a cheltuit paralele pe nu ştiu ce rahaturi. 


Cu înfăţişarea mea. Sunt terminat, mi-am pierdut paralele, 
mi-am ruinat reputaţia de negustor. Gata, m-am săturat. 


Împrumută-mi spada, Geralt. Scăpăm de el pe loc. 
Uşa alcovului s-a deschis cu un scârţâit. 


— Negustorul Biberveldt! a cucurigit nou-venitul suplu, 
învăluit într-o togă violet care atârna pe el ca pe un par. 


Purta o pălărioară de catifea în formă de oliţă răsturnată. 
Negustorul Biberveldt este aici? 
— Da, au răspuns la unison cei doi pitici. 


În momentul următor, unul dintre cei doi Dainty Bibervelati- 
a aruncat conţinutul halbei în faţă vânătorului, a tras abil 
scaunul de sub Jaskier şi s-a târât rapid pe sub masă în 
direcţia uşii, unde l-a dărâmat pe individul cu pălărioară 
nostimă. 


— Foc! Ajutor! a urlat odată ajuns în sală. Murim! Arde! 
După ce şi-a şters spuma de pe faţă, Geralt a pornit în 
urmărirea fugarului, dar celălalt Biberveldt, care s-a 
strecurat în acelaşi mod, s-a grăbit la uşă, a alunecat pe 


— 144 — 


rumeguş şi s-a încurcat printre picioarele lui. Au căzut 
împreună în pragul uşii. Jaskier a înjurat ca la uşa cortului, 
încercând să iasă de sub masă. 


încurcat în faldurile togii sale. Hoţii! Bandiţii! 


Geralt s-a ridicat de pe pitic. În cele din urmă, l-a văzut în 
sala hanului pe doppler ciocnindu-se de muşterii şi croindu- 


şi drum. Vânătorul s-a aruncat după el, luându-şi avânt ca 
un elastic, dar a fost oprit de zidul de oameni care-i blocau 
calea. A izbutit să-l doboare pe unul mânjit de măl şi 
duhnind a bere, dar ceilalţi l-au imobilizat într-o îmbrăţişare 
cu umerii lor voinici. S-a zvârcolit furios şi atunci s-a auzit un 
pocnet sec de fire rupte şi piele străpunsă, iar la subsuoara 
dreaptă s-a simţit o lipsă bruscă de rezistenţă. 


Vânătorul a înjurat şi a încetat să se zbată. 


— L-am prins! au strigat zidarii. Am prins tâlharul! Ce facem, 
maistre? 


— În var nestins! a zbierat maistrul, dezlipindu-şi capul de 
pe blatul mesei şi orientându-se în jur cu ochii care nu 
vedeau. 


— Jandaaarmii! a urlat cel în violet, ridicându-se în patru 
labe din alcov. Atac la adresa unui funcţionar! Gardienii! La 
spânzurătoare cu tine, golanule! 


— L-am prins! au strigat zidarii. L-am prins, coane! 
— Nu-i ăsta! a cotcodăcit individul în togă. Prindeţi hoţul! 


Puneţi mâna pe el! 


— Pe cine? 
— Pe Biberveldt, piticul! Înhăţaţi-l, înhăţaţi-l! În temniţă 
cu el! 


— Stai o clipă, a spus Dainty, ridicându-se din alcov. Ce-ai 
spus, coane Schwann? la nu-mi plimba numele prin botul 
tău. Şi nu trâmbiţaţi alarma, că nu este cazul. 


Schwann s-a liniştit, s-a uitat năucit la pitic. În pragul uşii a 
apărut Jaskier cu pălărioara pe-o parte, analizându-şi lăuta. 
Zidarii, după ce-au şuşotit între ei, i-au dat până la urmă 
drumul lui Geralt. Vânătorul, deşi supărat foc, s-a limitat să 
scuipe suculent pe podea. 


— Negustorule Biberveldt! a cucurigit iar Schwann, 
— 145 — 


clipind rapid din ochii miopi. Ce înseamnă asta? Atacarea 
unui funcţionar oficial te poate costa foarte scump... Cine 
era? Piticul care a scăpat? 


— Un văr, a spus fără ezitare Dainty. Vărul meu îndepărtat... 


— Da, da, l-a susţinut imediat Jaskier, simțindu-se în 
elementul lui, un văr îndepărtat de-al lui Biberveldt. Zis şi 
Gărgăunul Biberveldt. Oaia neagră a familiei. Fiind copil, a 
căzut într-o fântână. Secată. Dar a avut ghinionul să-i cadă 


găleata direct în cap. De obicei, e liniştit, dar când vede 
violet în faţa ochilor o ia razna. Însă nu trebuie să vă faceţi 
griji, căci se calmează dacă vede părul roşcat de sub 
pântecele unei femei. De aceea a fugit direct la 


„Passiflora”. Vă spun, coane... Schwann. 


— Gata, Jaskier, i-a şuierat vânătorul. Tacă-ţi fleanca, la 
naiba. 


Schwann şi-a îndreptat toga, a periat-o de rumeguşul agăţat 
de ea, apoi şi-a scos pieptul înainte, luându-şi expresia 
severă de rigoare. 


— Daaa, a spus el. la seama mai îndeaproape la rude, 
negustorule Biberveldt, pentru că trebuie să ştii că 


dumneata eşti responsabil pentru acţiunile lor. Dacă aş face 
o plângere... Dar nu am vreme. Mă aflu aici, Biberveldt, în 
interes de serviciu. În numele autorităţii municipale, îţi cer 
să plăteşti darea. 


— Hâh? 


— Darea, i-a repetat funcţionarul ţuguindu-şi buzele într-o 
grimasă pe care o văzuse probabil la cineva mult mai 
important decât el. Ce te-a apucat? [i se trage de la vărul 
tău? Atunci când faci negustorie, trebuie să-ţi plăteşti dările. 
Altfel, ajungi în temniţă. 


— Eu!? a urlat Dainty. Eu, negustorie? Eu m-am ales numai 
cu paguba, la naiba! Eu... 


— Fii atent, Biberveldt, i-a şoptit vânătorul, iar Jaskier i-a tras 
un şut pe ascuns în glezna păroasă. Piticul a tuşit. 


— Un lucru este limpede, a spus el încercând anevoie să 


dea la iveală un zâmbet pe faţa sa dolofană. Este limpede 
un lucru, coane Schwann. Dacă faci negustorie, trebuie să 


— 146 — 


plăteşti dări. La câştiguri mari, dări mari. Şi viceversa, îmi 
închipui. 


— Nu-ţi judec eu, coane, negustoria. Funcţionarul a făcut o 
faţă acră şi s-a aşezat la masă. Din adânciturile faldurilor 
togii, a scos un abac şi un sul de pergament pe care l-a 
desfăşurat pe blatul mesei, pe care o ştersese mai înainte cu 
mâneca. Eu doar socotesc şi strâng. Da... Să facem atunci 
socoteala... vine... hmmm... Scădem doi, păstrăm unu în 
minte... Da... o mie cinci sute cincizeci şi trei de coroane şi 
douăzeci de coperi. 


Din gâtlejul lui Dainty Biberveldt a ieşit un oftat adânc. 
Zidarii au murmurat uimiţi. Hangiul a scăpat o strachină. 
Jaskier a oftat. 


— Ei bine, la revedere, flăcăi, le-a spus piticul cu 
amărăciune. Dacă întreabă cineva de mine, sunt în temniţă. 


— Până mâine, la prânz, s-a tânguit Dainty. Şi puşlamaua 
asta de Schwann a întrecut măsura. Putea şi moşneagul ăsta 
scârbos să mă păsuiască. Mai mult de o mie cinci sute de 
coroane, de unde să fac rost până mâine de atâta bănet? 
Sunt terminat, ruinat, o să putrezesc în temniţă! Să 


nu mai stăm aici, la naiba, haideţi să-l înhăţăm pe ticălosul 
ăla de doppler! Trebuie să-l prindem! 


Şedeau tustrei pe bordura de marmură a havuzului unei 
fântâni secate, care ocupa mijlocul unei piaţete înconjurate 
de case boiereşti impunătoare, dar de un gust îndoielnic. 


Apa din havuz era verde şi îngrozitor de murdară, peştişorii 

aurii care înotau printre gunoaie se străduiau cu branhiile şi 
boticurile deschise să inspire aerul de la suprafaţă. Jaskier şi 
piticul clefăiau nişte clătite cumpărate de trubadur de la un 
ambulant. 


— În locul tău, i-a spus bardul, aş lăsa la o parte răzbunarea 
şi aş începe să caut pe cineva care să-mi împrumute 
paralele. Ce capeţi dacă-l prinzi pe doppler? 


Crezi că Schwann îl primeşte în loc de parale? 

— Spui numai tâmpenii, Jaskier. Dacă-l prind pe doppler, 

— 147 — 

îmi iau îndărăt paralele. 

— Care parale? Tot ce-avea el în tăşcuţă abia acoperă 
pagubele şi mita pentru Schwann. N-avea mai mult. 

— Jaskier, s-a încruntat piticul, la poezii poate că te-oi mai fi 
pricepând tu, dar în chestiuni negustoreşti, îmi pare rău, eşti 
un mare nătărâu. Ai auzit ce dare mare mi-a socotit 
Schwann? Da' de ce să plătesc eu dări? Hâm? 


Pentru ce? 


— Pentru orice, i-a răspuns poetul. Şi pentru cântat dau dări. 
li doare pe ei undeva că eu cânt dintr-o nevoie interioară. 


— Tâmpenii, cum ţi-am spus. Dările se plătesc pentru ce 
câştigi din negustorie. Pentru câştig, Jaskier! Ai înţeles? 


Şarlatanul ăsta de doppler s-a folosit de persoana mea şi a 
intrat în unele negustorii necinstite fără doar şi poate. Şi s-a 
ales cu ceva din ele! A avut de câştigat! lar eu trebuie să-i 


achit dările şi, colac peste pupăză, şi datoriile lepădăturii 
ăsteia, dacă le-a făcut! Şi dacă nu plătesc, mă aruncă în 
temniţă, mă încing cu fierul în public, mă trimit la ocnă! La 
naiba! 


— Ha, a rostit cu veselie Jaskier, atunci n-ai încotro, Dainty. 
Trebuie să scapi pe furiş din târg. Ştii ce? Am o idee. 


Te înfăşurăm într-o blană de oaie. Când ieşi pe poartă, „sunt 
o oiţă, bee, bee”. Nimeni n-o să te recunoască. 


— Jaskier, s-a încruntat piticul. Ciocu' mic, că-ţi trag un şut. 
Geralt? 


— Ce-i, Dainty? 
— Mă ajuţi să pun mâna pe doppler? 


— Ascultă, i-a răspuns vânătorul, străduindu-se în zadar să- 
şi prindă mâneca ruptă de la surtuc. Asta-i Novigradul. 


Treizeci de mii de locuitori, oameni, pitici, piticani, gnomi şi 
probabil de două ori mai mulţi străini. Cum crezi c-aş putea 
să găsesc pe cineva în această viermuială? 

Dainty a înghiţit clătita, şi-a lins degetele. 


— O vrajă, Geralt? N-aveţi voi vrăjile voastre, despre care 
umblă atâtea poveşti? 


— Dopplerul poate fi găsit prin vrăjitorie numai în forma lui 
proprie, iar el nu umblă pe uliţe în propria lui formă. Şi 


— 148 — 


chiar dacă ar fi aşa, vrăjitoria n-are nicio putere, pentru că 


în jur este plin de semne vrăjite. Fiecare a doua casă are un 
castelaş vrăjit la uşă şi trei sferturi dintre locuitori poartă 


amulete cu diferite scopuri, împotriva hoţilor, a puricilor, a 
intoxicaţiilor alimentare, e greu să le ţii socoteala. 


Jaskier a cuprins cu degetele gâtul lăutei, i-a ciupit corzile. 


— Şi va să vină primăvara, cu ploaia-i caldă şi înmiresmată! 
a cântat el. Nu, nu e bine. Şi va să vină 


primăvara, cu soarele... Nu, la naiba. Nu-mi iese. Nici... 
— Termină cu zdrăngăneala, l-a întrerupt piticul. Mă 
zgârie pe nervi. 


Jaskier le-a aruncat peştişorilor bucățele de clătită şi a 
scuipat în havuz. 


— Uite, a zis trubadurul. Peştişori de aur. Se spune că 
peştişorii ăştia îndeplinesc dorinţe. 
— Ăştia sunt roşii, a remarcat Dainty. 


— Ce contează, ăsta-i un amănunt nesemnificativ. La naiba, 
noi suntem trei şi ei îndeplinesc trei dorinţe. Câte una de 
căciulă. Ce-i Dainty? Nu ţi-ai dori ca peştişorii să-ţi plătească 
dările? 


— Da, negreşit. Pe lângă asta, să cadă ceva din cer şi să-l 
nimerească pe doppler în cap. Şi încă... 


— Uşurel, uşurel. Că avem şi noi dorinţele noastre. Eu aş 


vrea ca peştişorii să-mi dicteze finalul baladei. Da' tu, 
Geralt? 


— Lasă-mă-n pace, Jaskier. 


— Nu ne strica dispoziţia, vânătorule. Hai spune ce ţi-ai 
dori? 


Vânătorul s-a ridicat. 


— Îmi doresc, a murmurat el, ca tot ceea ce este pe cale să 
ni se întâmple să se dovedească a fi o neînțelegere. 


Dinspre aleea din faţa fântânii se îndreptau către havuz 
patru persoane îmbrăcate în negru, cu pălării rotunde din 
piele, cu pas domol. Dainty a înjurat încet privindu-i uimit. 


De pe ulițele din spatele lor, li s-au alăturat alţi patru. Nu s- 
au apropiat prea mult, au blocat aleile. In mâini aveau nişte 
discuri cu aspect ciudat, de parc-ar fi fost bice rulate. 


= 149 


Vânătorul a privit în jur, şi-a scuturat umerii ca să-şi aranjeze 
spada din spinare. Jaskier a gemut. 


Din spatele personajelor negre a apărut un bărbat nu prea 
înalt, într-un caftan alb şi un surtuc cenuşiu. Un lanţ de aur 
în jurul gâtului său strălucea în ritmul paşilor, trimițând 
reflexe aurii. 


— Chappelle... a scâncit Jaskier. Asta-i Chappelle... 


Personajele negre din spatele lor s-au îndreptat încet spre 
fântână. Vânătorul a dat să-şi scoată spada. 


— Nu, Geralt, i-a şoptit Jaskier apropiindu-se de el. Pe toţi 
zeii, nu scoate nicio armă. Asta-i garda templului. Dacă le 
opunem rezistenţă, nu mai ieşim teferi din Novigrad. Nu 
pune mâna pe spadă. 


Bărbatul cu caftan alb s-a îndreptat spre ei în pas vioi. 


Personajele negre l-au urmat într-un marş în jurul havuzului, 
ocupând poziţii strategice, alese cu precizie. Geralt îi 
observa prudent, îndreptându-se uşor. Discurile ciudate pe 
care le ţineau în mâini nu erau, aşa cum crezuse iniţial, bice 
obişnuite. Erau lamii. 


Bărbatul cu caftan alb s-a apropiat. 
— Geralt, a murmurat bardul. Pe toţi zeii, stai calm... 


— N-o să mă las atins, i-a spus vânătorul. N-o să matingă 
nimeni, oricine-ar fi. Fii atent, Jaskier... Când încep, fugi cât 
vezi cu ochii. O să le ţin piept... pentru o vreme... 


Jaskier nu i-a răspuns. Aruncându-şi lăuta pe umăr, s-a 
înclinat adânc în faţa bărbatului cu caftan alb, împodobit din 
belşug cu fire de aur şi argint îmbinate într-un mozaic. 


— Venerabile Chappelle... 


Bărbatul numit Chappelle s-a oprit, i-a cercetat pe amândoi 
din priviri. Ochii lui, după cum observase Geralt, erau fioros 
de reci şi aveau culoarea oţelului. Fruntea îi era palidă, 
transpirată bolnăvicios, obrajii roşii, cu pete neregulate de 
culoare. 


— Conul Dainty Biberveldt, negustor, a spus. Talentatul 
maestru Jaskier. Şi Geralt de Rivia, reprezentant al breslei 
mai rar întâlnite a vânătorilor. O reuniune între prieteni 
vechi? Aici, în Novigrad? 


Nu i-a răspuns nimeni. 


— 150 — 


— Cu mare părere de rău, a continuat Chappelle, vă aduc la 
cunoştinţă faptul că am primit un denunţ împotriva voastră. 


Jaskier a pălit uşor, iar piticului îi clănţăneau dinţii. 


Vânătorul nu se uita la Chappelle. Nu-şi lua ochii de la 
armele personajelor negre cu pălării de piele din jurul 
havuzului. În majoritatea ţărilor pe care le cunoştea Geralt, 
fabricarea şi posesia lamiilor ţepoase numite Mayhei erau 
strict interzise. Novigradul nu făcea excepţie. Geralt văzuse 
oameni care fuseseră loviți peste faţă de lamie. Feţele lor 
erau imposibil de uitat. 


— Hangiul de la „Vârful de lance”, a continuat Chappelle, a 
avut îndrăzneala să vă acuze, conaşilor, de uneltire laolaltă 
cu un demon, un monstru pe nume schimbaci sau vexling. 


Nimeni nu i-a răspuns. Chappelle şi-a încrucişat braţele pe 
piept şi s-a uitat la ei cu răceală. 


— M-am simţit obligat să te avertizez de acest denunţ. 


De asemenea, te informez că mai sus-pomenitul a fost 
azvârlit în temniţă. Este bănuit c-a delirat fiind sub influenţa 
berii sau a rachiului. Bineînţeles că sunt scorneli de-ale lui. 


În primul rând, nu există vexlingi. Asta-i o născocire de-a 
ţăranilor superstiţioşi. 


Nimeni nu a comentat. 

— Ba mai mult decât atât, care vexling îndrăzneşte să se 
apropie de un vânător, a zâmbit Chappelle, fără să fie ucis 
pe loc? N-am dreptate? Acuzaţia hangiului ar fi de-a dreptul 
caraghioasă, dacă n-ar fi un anumit detaliu important. 


Chappelle şi-a ridicat capul, făcând o pauză 


semnificativă. Vânătorul l-a auzit pe Dainty dezumflându-şi 
încet plămânii într-o expiraţie adâncă. 


— Da, un anumit detaliu important, a repetat Chappelle. 


Şi anume că avem de-a face cu erezia şi defăimarea celor 
sfinte. Este cunoscut faptul că niciun vexling, absolut 
niciunul, ca de altfel niciun alt monstru, nu se putea apropia 
de zidurile Novigradului, deoarece aici în nouăsprezece 
temple arde Focul cel Veşnic, a cărui putere sacră 


protejează târgul. Cine spune c-a văzut un vexling la „Vârful 
— 151 — 


de lance”, la o aruncătură de bâţ de altarul principal al 
Focului cel Veşnic, nu poate fi decât un eretic defăimător şi 
trebuie să-şi retragă cele spuse. Dacă se încăpăţânează 


cumva, îl ajutăm cu forţe şi mijloace pe care, crede-mă, le 
avem din belşug la îndemână în temniţă. După cum vedeţi, 
n-aveţi de ce să vă faceţi griji. 


Expresia de pe chipul piticului şi al lui Jaskier mărturisea cu 
tărie că niciunul nu împărtăşea aceeaşi opinie. 


— Absolut niciun motiv de îngrijorare, a repetat Chappelle. 
Puteţi, conaşilor, să părăsiţi nestingheriţi Novigradul. Nu vă 
stăm în cale. Dar trebuie să insist asupra faptului că nu 
trebuie, conaşilor, să povestiţi nimănui despre născocirile 
hangiului, să trăncăniţi ceva despre întâmplare. Noi, slujitori 
umili ai bisericii, tratăm afirmaţiile care subminează puterea 
divină a Focului cel Veşnic, indiferent de intenţii, drept 
erezii, cu toate consecinţele care decurg din ele. Propriile 
voastre convingeri religioase, indiferent care sunt şi pe care 
le respect, nu mă 


interesează. Credeţi în ce vreţi. Sunt tolerant atâta vreme 
cât cineva venerează Focul cel Veşnic şi nu-l huleşte. lar 
dacă cineva îndrăzneşte să-l hulească, poruncesc să fie ars, 
nimic mai mult. Toţi locuitorii Novigradului sunt egali în faţa 
legii. Şi legea este aceeaşi pentru toţi - oricine ponegreşte 
Focul cel Veşnic este ars pe rug, iar bunurile îi sunt 
confiscate. Dar destul despre asta. Repet, puteţi trece liberi 
poarta Novigradului. Cel mai bine... 


Chappelle a zâmbit uşor, obrazul i-a luat o grimasă 
vicleană, şi-a mutat privirea spre piaţetă. Trecătorii răzleţi, 
care observaseră incidentul, şi-au grăbit pasul, şi-au întors 
capul prompt. 


— Cel mai bine, a terminat Chappelle, cel mai bine chiar 
acum. Imediat. Bineînţeles că în ceea ce-l priveşte pe 
onorabilul negustor Biberveldt „imediat” înseamnă „imediat 
după ce-şi pune la punct situaţia fiscală”. Vă mulţumesc, 
conaşilor, pentru timpul acordat. 

Dainty, întorcându-se, şi-a mişcat în tăcere buzele. 
Vânătorul n-a avut nicio îndoială că acel cuvânt nerostit era 
„lepădătură”. Jaskier şi-a lăsat capul în jos rânjind 

— 152 — 

prosteşte. 

— Maestre vânător, i s-a adresat dintr-odată Chappelle. 


Îngăduie-mi, te rog, o vorbă între patru ochi. 


Geralt s-a apropiat, Chappelle şi-a ridicat uşor mâna. 


Dacă-mi atinge cotul, îi trag una de nu se vede, s-a gândit 
vânătorul. li trag una, indiferent ce-o să se întâmple după 


aceea. 
Chappelle nu i-a atins cotul lui Geralt. 


— Maestre vânător, i-a spus el încet, întorcându-se cu 
spatele la ceilalţi. Ştiu că unele târguri, spre deosebire de 
Novigrad, sunt lipsite de protecţia Focului cel Veşnic. Să 


presupunem, prin urmare, că o creatură asemănătoare unui 
vexling dă târcoale unui astfel de târg. De curiozitate, cât de 
mult ţi-ar lua ca să prinzi vexlingul viu şi nevătâămat? 


— Nu mă năimesc să vânez monştri în târguri populate, a 
ridicat din umeri vânătorul. Ar putea avea de suferit cineva 
nevinovat. 


— Chiar aşa de mult îţi pasă de soarta nevinovaţilor? 


— Chiar aşa. Pentru că, de obicei, sunt responsabil pentru 
soarta lor. Şi îmi asum consecinţele. 


— Am înţeles. Şi această preocupare pentru soarta lor n-ar 
putea fi invers proporţională cu simbria? 


— N-ar putea fi. 


— Tonul dumitale, vânătorule, nu-mi place. Dar nu contează, 
am înţeles ce vrei să spui cu acest ton. Vrei să 


spui că nu vrei să faci... ceea ce aş putea să-ţi cer, aşa că 
simbria nu contează. Un anumit tip de plată? 


— Nu înţeleg. 


— Nu cred. 
— Chiar nu. 
— E o pură teorie, i-a spus Chappelle liniştit, calm, fără 


mânie sau ameninţare în voce. Ar fi posibil ca plata pentru 
serviciile tale să fie garanţia că tu şi prietenii tăi plecaţi 
teferi... din acel târg, teoretic. Ei, atunci? 


— La această întrebare, i-a zâmbit maliţios vânătorul, nu se 
poate răspunde teoretic. Situaţia descrisă de dumneata, 
venerabile Chappelle, ar trebui să fie aplicată în practică. 


Nu mă grăbesc deloc în această privinţă, dar dacă trebuie 
— 153 — 
să... Dacă nu există o altă cale... Sunt pregătit să o aplic. 


— Ei bine, poate ai şi dumneata dreptate, i-a răspuns 
categoric Chappelle. Prea mult teoretizăm. În ceea ce 
priveşte practica, nu întrezăresc vreo cooperare. Oare o fi 
bine? În orice caz, nutresc speranţa că asta n-o să ducă la un 
conflict între noi doi. 


— Şi eu nutresc această speranţă, i-a spus Geralt. 
— Atunci să ardă în noi această speranţă, Geralt de Rivia. 


Ştii ce este Focul cel Veşnic? O flacără care nu se stinge, un 
simbol al dăinuirii, un drum care trebuie urmat în beznă, o 
făgăduinţă de progres, de un mâine mai bun? Focul cel 
Veşnic, Geralt, este speranţa. Pentru noi toţi, fără nicio 
excepţie. Pentru că, dacă există ceva ce avem în comun... 


Dumneata, eu... alţii... acest lucru este doar speranţa. Să ţii 
minte. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, vânătorule. 


Geralt s-a înclinat ceremonios în tăcere. Chappelle l-a privit 
o clipă, apoi s-a întors ferm şi a mărşăluit prin piaţetă, fără 
să privească înapoi la escorta sa. Oamenii înarmaţi cu lamii 
l-au urmat, formând o coloană. 


— Oh, mămăică, a scâncit Jaskier, uitându-se speriat la cei 
care se îndepărtau. Dar ce noroc am avut. Dacă s-o fi 
terminat aici. Dacă nu cumva o să ne... 


— Linişteşte-te, i-a spus vânătorul, şi nu te mai văicări. 
La urma urmei, nu s-a întâmplat nimic. 

— Ştii cine a fost, Geralt? 

— Nu. 


— A fost Chappelle, guvernator pentru probleme de 
securitate. Serviciile secrete din Novigrad sunt subordonate 
bisericii. Chappelle nu este preot, ci eminenţa cenuşie din 
ierarhie, cel mai puternic şi mai primejdios om din târg. Cu 
toţii, inclusiv Consiliul şi breslaşii, se cacă pe ei de frică, 
pentru că este un zbir, Geralt, însetat de putere ca un 
păianjen de sânge. Cu toate că doar în şoaptă, prin târg se 
vorbeşte despre ceea ce este în stare să facă. Oamenii 
dispar fără urmă. Acuzaţii false, schingiuiri, asasinate, 
teroare, şantaj şi jafuri ordinare. Extorcare de fonduri, 
escrocherii şi scandaluri. Pe toţi zeii, ne-ai băgat într-o 
poveste tare frumoasă, Biberveldt. 


= 54 


— Lasă-mă-n pace, Jaskier, a pufnit Dainty. Doar nu ai de ce 
să te temi. Nu se ia nimeni de un trubadur. Din anumite 
motive necunoscute, eşti de neatins. 


— Un poet de neatins poate şi să sfârşească, în Novigrad, 
sub roţile unui car grăbit, otrăvit mortal cu un peşte sau 
înecat din întâmplare într-un şanţ, a gemut Jaskier, încă 


palid. Chappelle este specialist în astfel de accidente. 


Faptul că a vorbit cu noi este de necrezut. Un lucru este 
sigur, n-a făcut-o fără un motiv anume. Ne coace el ceva.0O 


să vedeţi numaidecât cum suntem prinşi şi schingiuiţi în 
toată legea. Aşa se face pe-aici! 


— Există mult adevăr în ceea ce spune, i-a explicat piticul lui 
Geralt. Trebuie să avem grijă. Pentru că ticălosul de 
Chappelle e deocamdată stăpân pe meleagurile astea. De 
ani întregi umblă vorba despre el cum că e bolnav, că are 
sângele otrăvit şi toată lumea aşteaptă să dea ortul popii... 


— Taci, Biberveldt! a şuierat trubadurul uitându-se cu teamă 
în jur. În orice moment poate să ne-audă cineva. Vezi bine 
cum toată lumea se uită la noi. S-o ştergem de-aici, vă 


Zic. Şi vă sfătuiesc să luăm în serios vorbele lui Chappelle 
despre doppler. Eu, de exemplu, în viaţa mea nu am văzut 
niciun doppler. Dacă trebuie, jur pe Focul cel Veşnic. 


— lată, a spus brusc piticul. Cineva aleargă spre noi. 

— Să fugim! a urlat Jaskier. 

— Uşurel, uşurel, a zâmbit larg Dainty, trecându-şi degetele 
prin păr. Il cunosc. Asta-i Moscul, un negustor de prin partea 


locului, trezorierul breslei. Am făcut negoţ 


împreună. Hei, uitaţi-vă ce moacă are! De parcă s-ar fi căcat 
în pantaloni. Hei, Moscule, pe mine mă cauţi? 


— Jur pe Focul cel Veşnic, a icnit Moscul, luându-şi de pe cap 
căciula din blană de vulpe şi ştergându-şi fruntea cu 
mâneca. Eram sigur că te-au azvârlit în temniţă. Asta-i o 
minune, ce să mai vorbim. Am rămas cu gura căscată... 


— Frumos din partea ta c-ai rămas cu gura căscată, l-a 
întrerupt piticul cu un surâs dispreţuitor. Fă-ne o bucurie şi 
spune-ne de ce. 


— Hai nu face pe prostul, Biberveldt, s-a încruntat Moscul. 
Tot târgul ştie de negoţul tău cu cârmâăz şi 


aa îs ea 


bineînţeles că a ajuns şi la urechile ierarhiei, precum şi ale 
lui Chappelle. Toată lumea vuieşte despre un şmecher care a 
profitat cu viclenie de ceea ce s-a întâmplat în Poviss. 


— Despre cine-i vorba, la naiba, Moscule? 


— Oh, zei, las-o baltă Dainty, o ţii de coarne şi spui că-i 
ciută. N-ai cumpărat dumneata cârmăz? Aproape de 
pomană, cu cinci şi douăzeci baniţa, bani gheaţă? Ai 
cumpărat. Ai profitat de cererea slabă şi n-ai dat niciun groş 


pe tot. Şi dup-aia? Într-o zi ai luat de patru ori mai mult pe 
toată marfa, peşin. O să ai îndrăzneala să pretinzi că e vorba 
de o întâmplare, de noroc pur şi simplu? Că atunci când ai 
cumpărat cârmâăzul n-aveai habar despre puciul din Poviss? 


— Despre ce? Ce vrei să spui? 


— Puciul din Poviss! a ţipat Moscul. Şi asta, cum îi spune... 
Levoruţia! L-au răsturnat pe regele Rhyd, acum domneşte 
acolo clanul Thyssenizilor! Curtea, nobilimea şi armata lui 
Rhyd purtau albastru, vasăzică ţesătorii cumpărau numai 

indigo. Culoarea Thyssenizilor e stacojie, aşa că indigoul a 


coborât, iar cârmâzul a urcat şi aşa a ieşit la iveală că 
dumneata, Biberveldt, ai pus laba pe tot cârmăzul! Ha! 


Dainty tăcea măâlc, îngândurat. 


— Bandit, Biberveldt, nu poţi să spui că nu, a continuat 
Moscul. N-a suflat nicio vorbă nimănui, nici măcar 
prietenilor. Dacă mi-ai fi spus ceva, poate câştigam ceva şi 
noi, chiar şi o fabrică puteam să punem pe picioare 
împreună. Dar dumneata nu, ai tăcut chitic. Cum vrei, da' 


pe mine să nu te mai bazezi de azi înainte. Pe Focul cel 
Veşnic, adevărul este că toţi piticii sunt nişte secături şi 
nişte rahaţi de câine. Mie Vimme Vivaldi nu mi-ar da aşa 
repede un bilet la ordin. lar dumitale? Cât ai zice peşte. 


Sunteţi toţi o apă şi-un pământ, o şleahtă de neoameni 
spurcaţi, piticani şi pitici. Lua-v-ar naiba! 


Moscul a scuipat, s-a întors pe călcâie şi dus a fost. 


Dainty, căzut pe gânduri, s-a scărpinat în cap până i-a dat 
sângele. 


— Acum m-am prins, flăcăi, a spus el în cele din urmă. 
— 156 — 


Ştiu ce trebuie să facem. Ne ducem la bancă. Dacă cineva 
poate pricepe ceva din tot ce se petrece, acela nu este 
nimeni altcineva decât prietenul meu, bancherul Vimme 
Vivaldi. 


— Îmi închipuiam altfel o bancă, a şoptit Jaskier, privind 
clădirea. Unde-or fi ţinând paralele, Geralt? 


— Naiba ştie, a spus încet vânătorul, acoperindu-şi mâneca 
ruptă de la surtuc. Poate în subsol? 


— Rahat. M-am uitat în jur. Nu există niciun subsol. 
— Atunci, în pod. 


— Vă rog, poftiţi în birou, conaşilor, i-a îndemnat Vimme 
Vivaldi. 


Stând la mese lungi, oameni tineri şi piticani de vârstă 


necunoscută erau ocupați cu suprapunerea foilor de 
pergament peste rânduri de cifre şi litere. Toată lumea, fără 


excepţie, era uşor cocoşată şi cu limba scoasă puţin. 


Munca, după aprecierea vânătorului, era diabolic de 
monotonă, dar părea să-i absoarbă total pe angajaţi. Într-un 
cotlon, pe un taburet mic, şedea un bătrânel care arăta ca 
un cerşetor şi se ocupa cu ascuţitul penelor. Avea un ritm 
lent. 


Bancherul a închis cu grijă uşa biroului, şi-a mângâiat barba 
albă, lungă şi bine îngrijită, ici şi colo pătată cu cerneală, şi- 
a pus dubletul vişiniu, de catifea, încheindu-şi-l anevoie 
peste pântecul proeminent. 


— Ştii, coane Jaskier, a spus aşezându-se în spatele unei 
mese imense de mahon ticsite cu pergamente. Îmi 
închipuiam că arăţi cu totul altfel. Şi-ţi cunosc melodiile, le 
ştiu, le-am auzit. Cu prinţesa Vanda, care s-a înecat în râul 
Curuţ, pentru că n-o iubea nimeni. Şi cu pescăruşul albastru, 
căzut în latrină... 


— Asta nu-i de-a mea, s-a înroşit de furie Jaskier. N-am ticluit 
aşa ceva în viaţa mea! 


— Aaha. Atunci îmi cer iertare. 
— Am putea trece la lucruri mai serioase? a întrebat 
— 157 — 


Dainty. Timpul se scurge, şi voi îl pierdeţi cu prostii. Am venit 
cu probleme serioase, Vimme. 


— Mi-era teamă de asta, a dat din cap piticanul. Ţii minte că 
te-am avertizat, Biberveldt. Ţi-am spus acum trei zile să 


n-arunci paralele pe untura aia de peşte râncedă. Ce folos că 
ai luat-o ieftin, preţul nominal nu este important, important 
este profitul la revânzare. La fel şi cu uleiul de trandafir, cu 
ceara şi cu străchinile de lut. Ce te-a apucat, Dainty, de-ai 
vârat paralele în porcăriile astea şi peşin pe deasupra, în loc 
să achiţi cu scrisori sau cu bilete de credit? 


Ţi-am spus, costurile de depozitare în Novigrad sunt diabolic 
de mari, în termen de două săptămâni o să fie de trei ori mai 
mari decât valoarea mărfii. Şi tu... 


— Chiar aşa, a gemut încet piticul. Hai spune, Vivaldi. Ce-i 
cu mine? 


— Păi, tu ai spus că nu ţi-e teamă, că vinzi totul în douăzeci 
şi patru de ore. lar acum vii şi te tânguieşti c-ai dat de 
necaz, cu zâmbetul ăla nesăbuit şi dezarmant. Nu merge, 
nu-i aşa? Şi cheltuielile de depozitare sunt în creştere, nu? 
Ha, nasol, nasol. Cum naiba să te scot din asta, Dainty? Dacă 
aveai măcar asigurare pentru rahatul ăsta, trimiteam pe 
furiş pe cineva imediat să dea foc la depozit. Nu, drăguță, 
singurul lucru pe care îl mai poţi face este să iei lucrurile 
filosofic, adică să-ţi spui: „Nu-i decât un rahat de câine.” 
Aşa-i în negustorie, uneori câştigi, alteori pierzi. La urma 
urmei, ce mare lucru sunt paralele astea, untura asta de 


peşte, uleiul, ceara şi esenţa? Nici cât negru sub unghie. Hai 
să vorbim despre afaceri mai serioase. 


Spune-mi dacă pot să pun în vânzare esenţa, deoarece 
oferta a început să se stabilizeze la cinci şi cinci şesimi. 


— Hă? 


— Eşti surd? s-a încruntat bancherul. Ultima ofertă este 
exact de cinci şi cinci şesimi. Te-ai întors, sper, pentru 
comenzi? Şapte nu-ţi dă nimeni, Dainty. 


— M-am întors? 


Vivaldi îşi mângâia barba şi scotea firimiturile de pâine 
agăţate în ea. 


— Ai fost aici acum o oră, i-a răspuns el liniştit, şi ne-ai 

— 158 — 

spus să rămânem la şapte. De şapte ori preţul pe care l-ai 
plătit pentru ea ar fi două coroane şi patruzeci şi cinci de 
coperi pe livră. Destul de mult, Dainty, chiar şi pentru o 
piaţă atăt de bună. Tăbăcarii se înţeleg între ei să fie solidari 
şi să menţină preţul. Imi pun capul... 


Uşa s-a deschis şi în birou a năvălit ceva cu o pălărie de 
fetru verde şi cu o haină din blană de iepure pătat, încinsă 


cu un brâu de cânepă. 


— Negustorul Sulimir oferă două coroane şi cincisprezece! a 
ţipat. 


— Şase şi o şesime, a calculat rapid Vivaldi. Ce spui, Dainty? 


— Vindem! a strigat piticul. De şase ori preţul şi mai stai pe 
gânduri, neghiobule? 


În birou s-a năpustit al doilea ceva cu o pălărie galbenă şi cu 
un surtuc ponosit, care părea un sac. Ca şi primul ceva, avea 
cam doi coţi înălţime. 


— Negustorul Biberveldt a poruncit să nu se vândă mai jos 
de şapte! a ţipat, şi-a şters nasul cu mâneca şi a fugit afară. 


— Aha! a spus piticanul după o clipă de tăcere prelungită. 


Un Biberveldt porunceşte să se vândă, alt Biberveldt 
porunceşte să mai aşteptăm. O situaţie interesantă. Ce 
facem, Dainty? Trebuie să ne lămurim dacă aşteptăm un al 
treilea Biberveldt care să poruncească să încărcăm esenţa 
într-o galeră şi s-o ducem în Ţara Caninocefalilor? Hă? 


— Cine-i ăsta? s-a bâlbâit Jaskier arătând spre ceva cu 
pălărie verde, aflat încă în picioare lângă uşă. Cine naiba 
mai e şi ăsta? 


— Un tânăr gnom, i-a răspuns Geralt. 


— Fără îndoială, a confirmat sec Vivaldi. Doar n-o fi un trol 
bătrân. Oricum n-are a face ce este. Ei bine, Dainty, te 
ascult. 


— Vimme, te rog frumos, a zis piticul. Nu pune întrebări. 


S-a întâmplat ceva îngrozitor. Să presupunem că eu, Dainty 
Biberveldt din Lunca Troscotului, negustor cumsecade, n-am 
nicio idee despre ceea ce se petrece aici. Spune-mi totul, în 
detaliu. Toate cele petrecute în ultimele trei zile. Te 


— 159 — 


rog, Vimme. 


— Interesant, a spus piticanul. Ei bine, pentru comisionul pe 
care-l primesc, sunt obligat să satisfac dorinţele şefului, 
oricare ar fi acestea. Ascultă atunci. Ai venit aici acum trei 
zile, cu sufletul la gură, ai depus o mie de coroane şi mi-ai 
cerut un bilet la ordin de două mii cinci sute douăzeci la 
purtător. Ţi-am dat biletul. 


— Fără garanţie? 
— Fără. Te plac, Dainty. 
— Bine, Vimme, continuă. 


— În dimineaţa zilei următoare ai intrat cu surle şi trâmbiţe, 
cerându-mi să-ţi deschid un credit la o bancă din Wyzima. 
Pentru suma deloc neglijabilă de trei mii cinci sute de 
coroane. Beneficiarul era, dacă-mi amintesc eu bine, un 
oarecare Ther Lukokian, zis şi Trufel. Ei bine, ţi-am deschis 
creditul. 


— Fără garanţie, a completat piticul cu speranţă în glas. 


— Care va să zică simpatia mea pentru tine, Biberveldt, a 

oftat bancherul, se termină la trei mii de coroane? De data 
aceasta însă, am luat de la tine un angajament scris că, în 
caz de insolvabilitate, moara este a mea. 


— Care moară? 
— A socrului tău, Arno Hardbottom, din Lunca Troscotului. 


— Nu mai am ce căuta acasă, a anunţat Dainty încruntat, 
dar ferm. Mă îmbarc pe o corabie şi mă fac pirat. 


Vimme Vivaldi s-a scărpinat la ureche şi l-a privit suspicios. 


— Ohoo... a spus piticanul. A trecut multă vreme de când i- 
am primit şi am şi rupt angajamentul. Eşti solvabil. Nici nu-i 
de mirare, cu asemenea profituri... 

— Profituri? 


— Exact, am uitat, a spus piticanul. Nu trebuia să mă mir de 
nimic. Ai făcut un târg bun cu cârmăzul, Biberveldt. Vezi tu, 
în Poviss a avut loc un puci... 


— Ştiu de-aici, l-a întrerupt piticul. Indigoul s-a ieftinit, iar 
cârmâăzul s-a scumpit. Şi am avut de câştigat. Aşa-i, Vimme? 


— Aşa-i. Ai la mine un depozit de şase mii trei sute 

— 160 — 

patruzeci şi şase de coroane şi optzeci de coperi. Net, după 
deducerea comisionului meu şi a dărilor. 

— Mi-ai plătit şi dările? 


— Păi, cum altfel? s-a minunat Vivaldi. Doar ai fost aici acum 
o oră şi mi-ai spus să ţi le plătesc. Grefierul a dus deja 
întreaga sumă la primărie. Ceva în jur de o mie cinci sute, 
pentru că a fost inclusă şi vânzarea de cai, de bună 


seamă. 


Uşa s-a izbit cu o bufnitură şi a dat buzna ceva cu o pălărie 
foarte ponosită. 


— Două coroane treizeci! a ţipat. Negustorul Hazelgquist! 
— Nu vinde! a strigat Dainty. Aşteptăm un preţ mai bun. 


Hai, luaţi-vă tălpăşiţa. 


Cei doi gnomi s-au aplecat să culeagă monedele de aramă 
aruncate de pitic şi au dispărut. 


— Daaa... Unde rămăsesem? se întreba Vivaldi, jucânduse 
cu un cristal de ametist imens, cu o formă ciudată, folosit ca 
prespapier. O, da, la cârmăzul cumpărat prin bilet la ordin. 
lar cu scrisoarea de credit despre care vorbeam, ai vrut să 
cumperi o mare cantitate de esenţă de mimoze. Ai cumpărat 
o grămadă, dar destul de ieftin, la treizeci şi cinci coperi pe 
livră, de la un negustor din Zangwebar, pe nume Pliscul. 
Galera a ajuns ieri în port. Şi apoi a început totul. 


— Îmi închipui, a oftat Dainty. 
— Da' la ce e bună esenţa de mimoze? a fost curios Jaskier. 
— La nimic, a murmurat sumbru piticul. Din păcate. 


— Esenţa de mimoze, coane poet, a spus piticanul, este 
folosită pentru bronzarea pielii. 


— În cazul în care cineva ar fi atât de tâmpit, a spus Dainty, 
încât să cumpere esenţă de mimoze de peste mări, când în 
Temeria o poate cumpăra pe cea de stejar pe te miri ce. 


— Păi, aici e buba, a spus Vivaldi. Deoarece în Temeria 
druizii tocmai au anunţat că, dacă nu se încetează de îndată 
distrugerea stejarilor, vor trimite o invazie de lăcuste şi 
şobolani. Driadele îi susţin pe druizi, iar regele are o 
slăbiciune pentru ele. Pe scurt: de ieri este embargo total 


— 161 — 


pe stejarul temerian, vasăzică mimoza e pe val. Ai avut 
informaţii bune, Dainty. 


De dincolo de uşa biroului s-a auzit tropăit de paşi, după 


care a intrat cu sufletul la gură ceva cu pălărie verde. 
— Stimabilul negustor Sulimir - şi-a tras sufletul gnomul - 


mi-a poruncit să vă repet că negustorul Biberveldt piticul 
este un porc-mistreţ păros, un speculant şi un pungaş şi că 


el, Sulimir, îi doreşte lui Biberveldt să-l ia naiba. Oferă două 
coroane patruzeci şi cinci şi ăsta este ultimul cuvânt. 


— Vindem, a hotărât piticul. Haide, micuţule, fugi şi spune-i. 
la socoteşte, Vimme. 


Vivaldi şi-a băgat mâna pe sub teancul de suluri de 
pergament şi a scos un abac piticânesc, o veritabilă 


bijuterie. Spre deosebire de abacul folosit de oameni, cel 
piticânesc avea forma unei piramide ajurate. Abacul lui 
Vivaldi, cu toate acestea, era făcut din fire de aur de care 
erau prinse rubine, smaralde şi agate negre, şlefuite toate în 
formă prismatică. Cu mişcări rapide şi agile ale degetului 
mare, piticanul muta pietrele preţioase în sus, în jos, lateral. 


— Ar face... hmm, hmm... scădem cheltuielile şi comisionul 
meu... scădem dările... Daaa. Cincisprezece mii şase sute 
douăzeci şi două de coroane şi douăzeci şi cinci de coperi. 
Nu-i rău. 


— Dacă socotesc eu bine... a murmurat Dainty Biberveldt. În 
total, net, ar trebui să am la tine în bancă... 


— Exact douăzeci şi una de mii nouă sute şaizeci şi nouă 
de coroane şi cinci coperi. Nu-i rău. 


— Nu-i rău? a izbucnit Jaskier. Nu-i râu? Cu paralele astea 
poţi cumpăra un sat întreg sau un mic castel! In viaţa mea n- 


am văzut atâta părălet laolaltă! 

— Nici eu, a spus piticul. Dar să nu ne înflăcărăm, Jaskier. 
Întrucât aceste parale n-au fost văzute de nimeni niciodată 
şi nu se ştie dacă vor fi văzute vreodată. 


— Ei lasă, Biberveldt, s-a bosumflat piticanul. De unde şi 
până unde astfel de gânduri sumbre? Sulimir va plăti peşin 
sau cu bilete de ordin, iar biletele lui Sulimir sunt sigure. 


Care-i baiul? Ţi-e frică de pierderile cu untura aia de peşte 
împuţită şi cu ceara? Cu astfel de profituri acoperi toate 


— 162 — 

pierderile fluierând... 

— Nu-i vorba despre asta. 

— Atunci, despre ce? 

Dainty a mormăit plecându-şi capul creţ. 


— Vimme, a rostit cu ochii în podea. Chappelle ne adulmecă 
din urmă. 


Bancherul a amuţit. 


— Nasol, a spus tărăgănat. Trebuia să ne aşteptăm, totuşi. 
Vezi tu, Biberveldt, informaţiile de care te-ai folosit în 
tranzacţii nu au doar importanţă comercială, ci şi politică. 


Despre ceea ce s-a copt în Poviss şi Temeria nimeni nu ştia 
nimic. Chappelle nici atât, iar lui Chappelle îi place să afle 
primul. lar acum, după cum îţi poţi închipui, îşi stoarce 


creierii să afle de unde ştiai. Şi cred că deja a aflat. Cum am 
aflat şi eu. 


— Interesant. 
Vivaldi se uita când la Jaskier, când la Geralt, încreţindu- 
şi nasul cârn. 


— Interesant? Interesantă este compania dumitale, Dainty, i- 
a spus piticanul. Un trubadur, un vânător şi un negustor. 
Felicitări. Conu' Jaskier mai treacă-meargă, umblă 


de colo până colo, chiar şi pe la curţile regale mai trage cu 
urechea. Dar vânătorul? E garda ta personală? Spaima 
debitorilor? 


— Concluzii pripite, coane Vivaldi, a răspuns Geralt rece. 
Nu suntem împreună. 


— lar eu nu trag cu urechea nicăieri, a replicat înroşindu-se 
Jaskier. Sunt poet, nu iscoadă! 


— Umblă nişte vorbe, s-a strâmbat piticanul. Multe vorbe, 
coane Jaskier. 


— Minciuni! a strigat trubadurul. Scorneli! 


— Bine, bine, eu te cred. Nu ştiu însă dacă şi Chappelle o să 
te creadă. Dar, cine ştie, hai să nu facem din ţânţar armăsar. 
O să-ţi spun, Biberveldt, doar că, după ultimul atac de 
apoplexie, Chappelle s-a schimbat. Oare i-a intrat morcovu-n 
cur de frică să nu dea ortu' popii şi a luat-o razna? Ce mai la 
deal la vale, nu mai este acelaşi Chappelle. S-a făcut 
cuviincios, cumpătat, liniştit şi... şi 


— 163 — 


cinstit, să spunem. 
— Eeeh, a spus piticul. Chappelle, cinstit? Cuviincios? 
Asta e imposibil. 


— Să-ţi spun eu cum stă treaba, a continuat Vivaldi. Şi este 
aşa cum îţi spun. În plus, acum biserica are altă 


problemă pe cap, care se numeşte Focul cel Veşnic. 
— Cum? 


— Peste tot va trebui să ardă Focul cel Veşnic, cum se spune. 
Peste tot, în tot ţinutul, trebuie să fie instalate altare 
închinate acestui foc. O puzderie de altare. Nu-mi cere 
detalii, Dainty, nu sunt chiar aşa de familiarizat cu 
superstiţiile umane. Dar ştiu că toţi preoţii, printre care şi 
Chappelle, nu se ocupă cu nimic altceva, practic, decât cu 
aceste altare şi cu acest foc. Se fac mari pregătiri. O să 


crească dările, fără putinţă de tăgadă. 
— Ei, na! a spus Dainty. La naiba, dar... 


Uşa biroului s-a deschis din nou şi a intrat ceva deja 
cunoscut vânătorului, cu pălărie verde şi haină din blană de 
iepure. 


— Negustorul Biberveldt, a anunţat el, porunceşte să mai 
cumpăraţi străchini. N-are-a face preţul. 


— Minunat, a zâmbit piticanul, cu un rânjet care amintea de 
botul strâmbat de turbare al unui jder. Hai să cumpărăm o 
grămadă de străchini, dorinţa lui Biberveldt este poruncă 


pentru noi. Ce altceva să mai cumpărăm? Varză? Catran? 


Sobe de fier? 


— De asemenea, a bombănit acel ceva cu blană, negustorul 
Biberveldt cere treizeci de coroane numerar, pentru că 
trebuie să plătească un poloboc de vin, să 


mănânce ceva şi să bea bere. La „Vârful de lance” trei 
potlogari i-au furat tăşcuţa. 


— Ahaa. Trei potlogari, a repetat Dainty tărăgănat. Da, târgul 
ăsta pare să fie înţesat de potlogari. Şi unde, dacă 


mi-e îngăduit să întreb, este acum stimabilul negustor 
Biberveldt? 


— Unde altundeva, a spus acel ceva, smiorcăind din nas, 
dacă nu în Bazarul Apusean? 


— Vimme, a rostit Dainty ameninţător. Nu pune întrebări 
— 164 — 


şi caută-mi un par solid şi gros. Mă duc la Bazarul Apusean, 
dar fără par n-am ce căuta acolo. Prea mulţi potlogari şi 
tâlhari. 


— Un par, ai spus? S-a făcut. Da', Dainty, un singur lucru 
vreau să ştiu, pentru că mă frământă. Mi-ai cerut să nu-ţi 
pun întrebări şi nu-ţi pun, dar o să ghicesc, iar tu îmi 
confirmi sau infirmi. Bine? 


— Ghiceşte. 


— Untura asta de peşte râncedă, uleiul, ceara, străchinile şi 
frânghia asta a naibii au fost doar un truc tactic, nu-i aşa? 


Ai vrut să distragi atenţia de la concurenţa cu cârmâăz şi 
mimoze? Să creezi confuzie pe piaţă? Nu-i aşa, Dainty? 


Uşa s-a trântit şi ceva fără pălărie a intrat în birou. 

— Măcrişel raportează că totul este gata! a ţipat subţire. 
Întreabă dacă să toarne sau nu? 

— Să toarne! a tunat piticul. Să toarne cât mai degrabă! 


— Pe barba roşcată a bătrânului Rhundurin! a urlat Vimme 
Vivaldi imediat ce gnomul a închis uşa. Nu mai pricep nimic! 
Ce se petrece? Ce să toarne? Ce să toarne? 


— Habar n-am, a mărturisit Dainty. Dar paralele, Vimme, 
trebuie să se mişte. 


IV 


Strecurându-se anevoie prin mulţime, Geralt s-a dus direct 
la taraba unde atârnau ceaune, cazane şi tigăi de aramă 
scăldate în roşeaţa razelor de soare la asfinţit. În spatele 
tarabei stătea un pitican cu barbă roşcată într-un halat oliv 
şi cu ciubote greoaie din piele de focă. Pe chipul piticanului 
era gravată o descurajare vădită - vorbind pe scurt, părea 
gata s-o scuipe pe clienta care se uita la mărfuri. Clienta îl 
hărţuia pe pitican cu un puhoi de vorbe lipsite de sens şi de 
conţinut, bâţâindu-şi sânii şi fluturându- 


şi buclele aurii. 


Clienta nu era nimeni alta decât Vespula, cunoscută de 
Geralt drept lansator de proiectile. Fără să aştepte să-l 
recunoască, s-a topit rapid în îmbulzeală. 


Bazarul Apusean mustea de viaţă, drumul prin mulţime 


— 165 — 


semăna cu străpungerea unor tufişuri de păducel. La fiecare 
pas i se agăța ceva de mâneci sau de cracii pantalonilor - ba 
copii care s-au pierdut de mame atunci când acestea 
încercau să-i înşface pe taţi de la corturile cu băuturi 
ispititoare, ba iscoade din garda locală, ba vânzători 
ambulanți de pălării care te fac invizibil, de afrodiziace şi de 
scene porcoase sculptate în lemn de cedru. Geralt a încetat 
să mai zâmbească şi a început să blesteme, făcând uz de 
coate. 


A auzit acorduri de lăută şi chicoteli bine cunoscute. 


Proveneau de la o dugheană vopsită ca un basm fabulos, 
împodobită cu inscripţia: „Aici minuni, farmece şi nadă 


pentru peşti.” 


— Ţi-a spus cineva că eşti frumoasă? i-a strigat Jaskier, stând 
pe o tejghea şi bălângănindu-şi vesel picioarele. Nu? 


Nu se poate! Asta-i un târg de orbi, nimic altceva decât un 
târg de orbi. Veniţi, oameni buni! Cine vrea să audă o baladă 
despre dragoste? Cine vrea să se emoţioneze şi să 


se îmbogăţească spiritual să arunce o monedă în pălărie. 


Cu ce, cu ce-mi vii aici, zevzecule? Arama asta să le-o dai 
cerşetorilor, nu jigni un artist cu aramă. Poate că eu te iert, 
dar arta nu, niciodată! 


— Jaskier, s-a apropiat de el Geralt. Se pare că ne-am 
despărţit ca să-l căutăm pe doppler, iar tu ai pus de-un 
concert. Nu ţi-e ruşine să cânţi prin iarmaroace ca un 
cerşetor bătrân? 


— Ruşine? s-a mirat bardul. Important este ce şi cum cânţi, 
nu unde cânţi. Pe lângă asta, mi-e foame şi patronul 


dughenei mi-a făgăduit ceva de mâncare. În ceea ce-l 
priveşte pe doppler, n-aveţi decât să-l căutaţi voi. Eu nu 
sunt bun la pânde, încăierări şi pedepsiri. Eu sunt un poet. 


— Ai face mai bine să nu atragi atenţia, poetule. 

Logodnica ta se învârte pe-aici şi ai putea să dai de bucluc. 
— Logodnica? a clipit nervos Jaskier. Care? Că am mai multe. 
Vespula, ţinând în mână o tigaie de aramă, străbătea 
mulţimea cu elanul unui taur în arenă. Jaskier a sărit de pe 
tejghea şi a luat-o la fugă, sărind sprinten pe deasupra unor 


— 166 — 


coşărci cu morcovi. Vespula s-a îndreptat spre vânător, 
umflându-şi nările. Geralt s-a tras înapoi, iar spatele său a 
dat de opoziţia rigidă a pereţilor dughenei. 


— Geralt! l-a strigat Dainty Bibervelat, ivit din mulţime şi 
împingând-o în lături pe Vespula. Repede, repede! L-am 
văzut! Oh, acolo, fuge! 


— Las' că pun eu mâna pe voi, curvarilor! a ţipat Vespula 
străduindu-se să-şi menţină echilibrul. O să plătească cu 
vârf şi îndesat toată banda voastră de porci! Aleasă 


companie! Un fazan, un cerşetor şi un pitic păros! O să mă 
ţineţi minte toată viaţa! 


— Pe-acolo, Geralt! a urlat Dainty, împrăştiind un grup de 
şcolari care jucau „trei scoici”. Acolo, acolo, a luat-o printre 
care! la-o prin stânga şi-i ieşi în faţă! lute, iute! 


Au pormit în urmărire, ei înşişi urmăriţi de blestemele 
vânzătorilor şi ale cumpărătorilor îmbrânciţi. Geralt a ocolit 


ca prin minune un puşti cu muci la nas, care i se încurcase 
printre picioare. A sărit peste el, dar a dărâmat două 


butoaie de hering, ceea ce l-a înfuriat pe pescar, iar acesta i- 
a tras una în spinare cu o anghilă vie pe care taman atunci o 
arăta muşteriilor. 


L-au văzut pe doppler încercând să se ascundă într-o turmă 
de oi. 


— Pe dincolo! a strigat Dainty. Taie-i calea pe dincolo, Geralt! 


Dopplerul a fugit ca din puşcă de-a lungul gardului prin care 
i se vedea intermitent vesta verde. Era limpede că nu se 
preschimbase în altcineva. Nimeni nu putea să întreacă 


la fugă un pitic. Nimeni. În afară de alt pitic. Şi de vânător. 


Geralt a observat că dopplerul îşi schimbă direcţia brusc, 
ridicând un nor de praf, ca să se strecoare apoi abil printr-o 
gaură din gardul care împrejmuia un cort mare ce funcţiona 
ca abator şi măcelărie. L-a văzut şi Dainty. A sărit peste 
barieră şi a început să străpungă turma de oi behăitoare. 


Era evident că nu-l ajunge. Geralt s-a aplecat şi s-a aruncat 
în urma dopplerului printre scândurile din gard. Dintr-odată 


a simţit o smucitură, a auzit o plesnitură de piele sfâşiată, 
iar surtucul i-a devenit brusc foarte larg de la subsuori în 


— 167 — 
jos. 
Vânătorul s-a oprit. A înjurat. A scuipat. Şi iar a înjurat. 


Dainty a fugit în cort după doppler. Din interior veneau 
răcnete, lovituri, blesteme şi o rumoare teribilă. 


Vânătorul a suduit a treia oară, extrem de vulgar, apoi şi-a 
încleştat dinţii, şi-a ridicat braţul drept şi a făcut semnul 
Aard cu degetele îndreptate spre cort. Cortul s-a umflat ca o 
velă în timpul unui uragan, iar din interiorul lui răzbăteau 
urlete smintite, hodorogeală şi mugete de boi. Cortul s-a 
prăbuşit. 


Dopplerul, târându-se pe burtă, a ieşit de sub prelată şi s-a 
aruncat spre alt cort mai mic, probabil cu rol de frigider. 


Geralt, fără să stea pe gânduri, şi-a îndreptat braţul spre el şi 
l-a înjunghiat în spate cu Semnul. Dopplerul a căzut la 
pământ ca fulgerat, s-a răsucit, dar imediat a sărit în sus şi a 
fugit în cort. Vânătorul a luat-o pe urmele lui. 


În cort mirosea a carne crudă. Şi era beznă. 


Tellico Lunngrevink Letorte stătea acolo, gâfâind puternic, 
ţinându-se cu mâinile de o jumătate de carcasă de porc 
atârnată în cârlig. Cortul n-avea altă ieşire, iar prelata era 
bine ancorată în pământ şi fără spărturi. 


— Ce plăcere să te întâlnesc din nou, mimule, i-a spus Geralt 
glacial. 


Dopplerul respira greu şi horcăit. 
— Lasă-mă-n pace, a bâiguit în cele din urmă. De ce mă 
prigoneşti, vânătorule? 


— Tellico, i-a spus Geralt, pui întrebări stupide. Ca să-i iei 
caii lui Biberveldt, l-ai lovit la cap şi l-ai abandonat în pustiu. 
Te foloseşti de personalitatea lui, îţi baţi joc de el, îl 
nenoroceşti. Naiba ştie ce altceva mai ai de gând să faci, dar 
voi interveni în aceste planuri într-un fel sau altul. Nu vreau 


să te ucid şi nici să te dau pe mâna autorităţilor, dar vreau 
să părăseşti târgul. Voi avea grijă de asta. 


— Şi dacă nu vreau? 
— Atunci, o să te bag într-un sac şi-o să te scot cu roaba. 
Dopplerul s-a dilatat brusc, apoi s-a subţiat şi a început să 


crească, părul creţ şi castaniu i s-a albit şi s-a îndreptat, 
ajungându-i până la umeri. Vesta verde de pitic a căpătat o 


— 168 — 


strălucire uleioasă şi s-a transformat în piele neagră, pe 
umeri şi pe manşete a apărut un joc de ţinte de argint. 


Chipul rumen şi dolofan i s-a lungit şi a căpătat paloare. 
Din spatele umărului drept îi ieşea mânerul spadei. 


— Nu te apropia, l-a avertizat răguşit al doilea vânător 
zâmbind. Nu te apropia, Geralt. N-o să te las să mă atingi. 


Da' ce zâmbet oribil am, s-a gândit Geralt ducându-şi mâna 
la spadă. Da' ce bot lugubru am. Da' ce sinistru clipesc din 
ochi. In halul ăsta arăt eu? La naiba. 


Mâna dopplerului şi mâna vânătorului au atins în acelaşi 
timp mânerele spadelor, amândouă au sărit simultan din 
teacă. Ambii vânători au făcut doi paşi rapizi, moi - unul în 
faţă, celălalt într-o parte. Amândoi şi-au ridicat spada în 
acelaşi timp şi au efectuat câte o morişcă scurtă şi 
şuierătoare. 


Ambii au încremenit în acelaşi timp, au îngheţat pe loc. 


— Nu mă poţi bate, a mârâit dopplerul. Pentru că sunt tu, 
Geralt. 


— Te înşeli, Tellico, i-a şoptit vânătorul. Aruncă spada şi 
revino la forma lui Biberveldt. Altminteri ai să regreţi, să nu 
spui că nu te-am avertizat. 


— Eu sunt tu, a repetat dopplerul. N-ai niciun avantaj asupra 
mea. Nu poţi să mă învingi, pentru că sunttu! 


— Habar n-ai ce înseamnă să fii eu, mimule. 

Tellico şi-a lăsat în jos mâna stângă, încleştată pe spadă. 
— Sunt tu, i-a repetat. 

— Nu, a negat vânătorul. Nu eşti. Şi ştii de ce? Pentru că 


eşti un doppler mărunt, sărman şi de bună-credinţă. Un 
doppler care ar fi putut să-i ia zilele lui Biberveldt şi să-l 
îngroape în cătiniş, dobândind astfel securitate absolută şi 
certitudinea că nu va fi demascat niciodată de nimeni, nici 
măcar de nevasta piticului, vestita Gardenia Biberveldt. Dar 
nu i-ai făcut seama, Tellico, pentru că n-ai fost în stare. 


Pentru că eşti un doppler mărunt, sărman şi de bună- 
credinţă, căruia prietenii îi spun Dudu. Şi în oricine te-ai 
preschimba, ai rămâne întotdeauna acelaşi. Poţi să copiezi 


numai ceea ce este bun în noi, pentru că ceea ce esterăunu 
ţi-e dat să înţelegi. Aşa eşti tu, dopplerule. 


— 169 — 
Tellico s-a tras îndărăt, atingând cu spatele prelata cortului. 


— Carevasăzică, a continuat Geralt, te vei preschimba acum 
în Biberveldt şi-mi vei da politicos labele la legat. Nu poţi să- 


mi opui rezistenţă, pentru că eu sunt cel pe care nu-l poţi 
copia. Ştii foarte bine asta, Dudu. Pentru că acum câteva 
clipe mi-ai preluat gândurile. 


Tellico s-a ridicat brusc, trăsăturile sale, care erau de fapt ale 
vânătorului, s-au deformat, părul alb i s-a încreţit şi a 
început să se închidă la culoare. 


— Ai dreptate, Geralt, a spus stânjenit în timp ce buzele îşi 
schimbau forma. Ţi-am preluat gândurile. Pentru un răstimp 
scurt, dar mi-a fost de-ajuns. Ştii ce-am de gând să 


fac? 


Surtucul de piele al vânătorului a căpătat un luciu albăstrui. 
Dopplerul a zâmbit aranjându-şi pălărioara de culoarea 
prunei, cu o pană de egretă, apoi şi-a tras peste umăr 
cureaua de care atârna lăuta. Lăuta care tocmai fusese o 
spadă. 


— O să-ţi spun ce-am de gând să fac, vânătorule, a râs cu 
chicotele lui Jaskier. Mă duc şi mă pierd în mulţime şi mă 


preschimb în secret în oricine, chiar şi în cerşetor. Pentru că 


vreau să fiu mai degrabă cerşetor în Novigrad, decât doppler 
în pustie. Novigradul îmi este dator, Geralt. 


Ridicarea târgului ne-a distrus mediul în care puteam să 


trăim, să trăim în felul nostru natural. Ne-au hăituit, ne-au 
vânat ca pe câinii turbaţi. Eu sunt unul dintre puţinii care-au 
supravieţuit. Vreau să supraviețuiesc şi voi supravieţui. 


Cândva, pe când mă urmăreau lupii iarna, m-am 
preschimbat în lup şi am fugit cu ei în haită câteva 
săptămâni. Şi am rezistat. Acum o să procedez la fel, pentru 


că nu vreau să iernez prin scorburi sau vizuini şi nici să fiu 
tot timpul lihnit de foame, nu vreau să fiu mereu în bătaia 
săgeţilor. Aici, în Novigrad, e cald, este hrană, poţi câştiga 
câte-o para şi foarte rar se rezolvă problemele cu arcul. 


Novigradul este o haită de lupi. O să mă alătur acestei haite 
şi o să supraviețuiesc. Ai înţeles? 


Geralt a dat din cap fără prea multă tragere de inimă. 
— 170 — 


— Le-aţi dat cât de cât posibilitatea de asimilare piticilor, 
piticanilor, gnomilor, până şi elfilor, a continuat dopplerul 
adoptând zâmbetul insolent specific lui Jaskier. De ce ar 
trebui să fiu eu mai rău? De ce n-am avut parte şi eu de 
acest drept? Ce să fac ca să pot trăi în acest târg? Să mă 


preschimb într-o elfă cu ochi cenuşii, cu păr mătăsos şi cu 
picioare lungi? Înm? Da' oare cu ce este mai bună elfa asta 
decât mine? Că atunci când vedeţi o elfă, vi se înmoaie 
picioarele, iar când mă vedeţi pe mine, vă vine să vomaţi? 


Să vă băgaţi argumentul ăsta unde vă încape. O să 


supraviețuiesc orice-ar fi. Ştiu eu cum. Când eram lup, 
alergam în haită, urlam şi mă băteam cu ceilalţi pentru o 
femelă. Ca locuitor al Novigradului, voi face negoţ, voi 
împleti coşuri de răchită, voi cerşi sau voi fura, ca unul 
dintre voi, o să fac ceea ce face, de obicei, unul dintre voi. 


Cine ştie, poate chiar o să mă-nsor! 
Vânătorul tăcea. 


— Da, aşa cum ţi-am spus, o iau din loc, a continuat calm 
Tellico. lar tu, Geralt, să nu încerci să mă opreşti, nici măcar 


să nu te clinteşti de aici. Pentru că, Geralt, preţ de o clipă ţi- 
am ştiut gândurile. Chiar şi pe cele pe care nu vrei să le 
recunoşti, pe care le ascunzi chiar şi de tine însuţi. Ca să 


mă opreşti, va trebui să mă omori. lar ţie gândul dea mă 
omori cu sânge-rece îţi repugnă. Nu-i aşa? 
Vânătorul tăcea. 


Tellico şi-a ajustat din nou cureaua lăutei, s-a întors şi s-a 
îndreptat spre ieşire. Păşea cu încredere, dar Geralt ştia că- 


şi ţine gâtul înţepenit şi umerii aplecaţi în aşteptarea 
şuieratului lamei. Şi-a introdus spada în teacă. Dopplerul s-a 
oprit la jumătatea pasului şi s-a uitat înapoi. 

— Rămâi cu bine, Geralt, i-a spus. Mulţumesc. 


— Rămâi cu bine, Dudu, i-a răspuns vânătorul. Noroc! 


Dopplerul s-a întors şi s-a îndreptat spre bazarul ticsit cu 
pasul vioi, vesel şi legănat al lui Jaskier. La fel ca Jaskier, îşi 
flutura mâna stângă şi, la fel ca Jaskier, le zâmbea fetelor 
care treceau. Geralt îl urma agale. Agale. 


Tellico şi-a apucat lăuta în timp ce mergea, şi-a încetinit 
pasul, a luat două acorduri, după care a început să 


— 171 — 
ciupească pe corzi o melodie cunoscută de Geralt. 
Întorcându-se uşor, a început să fredoneze. 


Exact la fel ca Jaskier. 


Se va-ntoarce primăvara cu lacrimile-i de ploi, Cu raze 
blânde soarele ne va bate în fereastră. 


Aşa va fi, pentru că arde mocnit focul din noi, Focul cel 
Veşnic, cel care este nădejdea noastră. 


— Să i-o spui lui Jaskier, dacă o s-o ţii minte, a strigat. ŞI zi-i 
că „larna” este un titlu cam nepotrivit. Această baladă 


ar trebui să fie intitulată „Focul cel Veşnic”. Rămâi cu bine, 
vânătorule! 


— Hei! s-a auzit dintr-odată. Fazanule! 


Tellico s-a întors surprins. Din spatele dughenei şi-a făcut 
apariţia Vespula, bâţâindu-şi violent sânii, măsurându-l cu o 
privire mânioasă. 


— Îţi umblă ochii după fetişcane, puşlamaua naibii? i-a 
şuierat, bâţâindu-se din ce în ce mai ameninţător. Fredonezi 
cântecele, ticălosule? 


Tellico şi-a scos pălărioara şi s-a înclinat, zâmbindu-i cu 
surâsul amplu al lui Jaskier. 


— Vespula, draga mea, i-a spus linguşitor. Ce mă bucur că te 
văd. lartă-mă, scumpa mea. |ţi datorez... 


— Îmi datorezi, îmi datorezi, i-a retezat-o Vespula. Şi tot ce- 
mi datorezi o să-mi plăteşti acum! Poftim! 


O tigaie imensă de aramă a fulgerat în soare şi cu un 
zăngănit puternic, profund, i-a aterizat dopplerului în cap. 


Lui Tellico i-a îngheţat pe faţă o grimasă de idioţenie de 
nedescris, s-a aplecat şi a căzut cu braţele încrucişate. 


Înfăţişarea a început să i se schimbe brusc, să se deformeze 
Şi să-şi piardă asemănarea cu ceva anume. 


Văzând acestea, vânătorul a sărit spre el, înşfăcând în 
trecere un covor de pe o tarabă. A desfăşurat covorul pe jos, 
l-a trântit pe doppler pe el din două palme şi l-a rulat foarte 
strâns în doi timpi şi trei mişcări. 


S-a aşezat pe sul ştergându-şi fruntea de sudoare cu 
mâneca. Vespula, strângându-şi tigaia, s-a uitat la el 


— 172 — 


ameninţător, iar mulţimea se îmbulzea tot mai mult în jurul 
lor. 


— Este bolnav, a spus vânătorul zâmbind forţat. Este spre 
binele lui. Nu vă apropiaţi, oameni buni, bietul om are 
nevoie de aer. 


— N-aţi auzit? a întrebat calm, dar răsunător Chappelle, 
făcându-şi loc prin mulţime. Vă rog să nu staţi grupaţi! Vă 


rog să vă dispersaţi! Grupurile sunt interzise. Sunt 
amendate! 


Mulțimea s-a împrăştiat instantaneu pe lături doar atât cât 
să-l scoată la iveală pe Jaskier, care se apropia cu pas 
hotărât, în sunet de lăută. Văzându-l, Vespula a ţipat ascuţit, 
a aruncat tigaia şi a luat-o la fugă prin piaţă. 


— Da' ce-a păţit? a întrebat Jaskier. L-a văzut pe dracu'? 


Geralt s-a ridicat de pe sulul care începuse să se mişte abia 
perceptibil. Chappelle s-a apropiat cătinel. Era singur, nu se 
vedea nici picior de gardă personală. 


— Nu m-aş apropia, i-a spus Geralt încet. Dacă aş fi 
dumneata, Chappelle, nu m-aş apropia. 


— Ei, nu mai spune? Chappelle şi-a ţuguiat buzele subţiri, 
privindu-l cu răceală. 


— Dacă aş fi dumneata, coane Chappelle, m-aş face că n-am 
văzut nimic. 


— Da, bineînţeles, a spus Chappelle. Dar tu nu eşti eu. 


Din spatele cortului s-a ivit Biberveldt, lac de sudoare, 
gâfâind. Văzându-l pe Chappelle s-a oprit, a început să 


fluiere, şi-a dus mâinile la spate prefăcându-se că admiră 
acoperişul silozului. 


Chappelle s-a dus la Geralt, foarte aproape. Vânătorul nu s-a 
clintit, doar a clipit din ochi. S-au uitat unul la altul pentru o 
clipă, apoi Chappelle s-a aplecat peste sul. 


— Dudu, s-a adresat pantofilor de cordovan, ciudat de 
deformaţi, iţiţi din covorul rulat. Copiază-l pe Biberveldt 
repede. 


— Cum, ce? a strigat Dainty, încetând să se holbeze la siloz. 
Cum aşa? 


— Linişte, a spus Chappelle. Ei bine, Dudu, cum te simţi 
acolo? 


— 173 — 
— Acum... s-a auzit un icnet înăbuşit din covor. Îndată... 


Mă... 


Pantofii de cordovan ieşiţi din covor s-au topit şi s-au 
preschimbat în picioarele păroase, goale, ale piticului. 


— leşi afară, Dudu, i-a spus Chappelle. lar tu, Dainty, taci. 
Oamenilor toţi piticii li se par la fel. Nu-i aşa? 


Dainty a bâiguit ceva. Geralt continua să clipească 


privindu-l acuzator pe Chappelle. Guvernatorul s-a îndreptat 
şi a privit în jur, apoi dinspre acei gură-cască aflaţi în 
apropiere s-au auzit reverberaţiile unor saboţi de lemn. 


Dainty Biberveldt al doilea a ieşit cu opinteli, a strănutat, s-a 
ridicat, s-a frecat la ochi şi la nas. Jaskier s-a aşezat pe o ladă 
aflată alături şi a zbârnâit corzile lăutei cu o expresie de 
uşoară curiozitate pe faţă. 


— Cine este, ce părere ai, Dainty? l-a întrebat Chappelle cu 
blândeţe. Seamănă mult cu tine, nu-i aşa? 


— Este vărul meu, a răspuns piticul şi a rânjit. O rudă 


foarte apropiată. Dudu Biberveldt din Lunca Troscotului, cu 
un cap ales pentru negoţ. Tocmai am hotărât să... 


— Da, Dainty? 


— Am hotărât să-l numesc reprezentantul meu în Novigrad. 
Ce zici, vere? 


— Oh, mulţumesc, vere, a rânjit ruda foarte apropiată, 
spuma clanului Biberveldt, capul ales pentru negoţ. ŞI 
Chappelle a zâmbit. 


— i s-a îndeplinit visul? a murmurat Geralt. Cu viaţa în 
târg? Ce vezi la târgul ăsta, Dudu... dar tu, Chappelle? 


— Dac-ai fi trăit în taiga, a murmurat Chappelle, dacă ai fi 
mâncat rădăcini, dacă ai fi suferit de frig şi umezeală, ai fi 
ştiut. Şi noi vrem ceva de la viaţă, Geralt. Nu suntem mai răi 
decât voi. 


— Nu, a dat Geralt din cap. Nu sunteţi. Uneori chiar sunteţi 
mai buni. Ce s-a întâmplat cu adevăratul Chappelle? 


— L-a luat naiba, a şoptit Chappelle al doilea. Să tot fie vreo 
două luni. Apoplexie. Să se odihnească în pace şi să-l 
lumineze Focul cel Veşnic. Eram chiar prin preajma lui... N-a 
băgat nimeni de seamă... Geralt, nu cumva ai de gând...? 


— Ce anume n-a băgat de seamă nimeni? l-a întrebat 
— 174 — 

vânătorul impasibil. 

— Mulţumesc, a murmurat Chappelle. 

— Mai sunt mulţi de-alde tine pe-aici? 

— Contează? 

— Nu, a consimţit vânătorul. Nu contează. 


De după căruţe şi tonete a ţâşnit o figură înaltă de doi coţi, 
cu o pălărie verde şi haină de blană de iepure pătat. 


— Coane Biberve-veldt, a icnit gnomul cu sufletul la gură 
şi s-a bâlbâit mutându-şi privirea de la un pitic la altul. 


— Cred, micuţule, i-a spus Dainty, că ai treabă cu vărul meu, 
Dudu Biberveldt. Spune-i. Spune-i. E-aici. 


— Măcrişel raportează că totul a mers bine! a zis gnomul şi a 
zâmbit dezvelindu-şi dinţii ascuţiţi. Cu patru coroane 
bucata. 


— S-ar părea că ştiu despre ce e vorba, a replicat Dainty. 
Mare păcat că nu e-aici Vivaldi, ar socoti profitul într-o clipă. 


— Dă-mi voie, vărule, i-a spus Tellico Lunngrevink Letorte, pe 
scurt Penstock, pentru prieteni Dudu şi pentru tot 
Novigradul membru al numeroasei familii Bibervelat. 


Dă-mi voie să socotesc. Am o memorie fără cusur pentru 
numere. Precum şi pentru alte lucruri. 


— Te rog, s-a înclinat Dainty. Te rog, vărule. 
— Cheltuielile, s-a încruntat dopplerul, n-au fost mari. 


Optsprezece pentru ulei, opt cincizeci pentru untura de 
peşte, hmm... Toate laolaltă, inclusiv frânghia, patruzeci şi 
cinci de coroane. Rezultatul: şase sute la patru coroane, care 
va să zică două mii patru sute. Fără comisioane pentru că n- 
au fost intermediari... 


— Nu uitaţi de dări, l-a avertizat Chappelle al doilea. Nu 
uitaţi că în faţa voastră stă un reprezentant conştiincios al 
târgului şi al bisericii, care-şi ia în serios responsabilităţile. 


— Scutite de dări, a spus Dudu Biberveldt. Pentru că 
vânzările s-au făcut în scop sacru. 
— Hâh? 


— Amestecate în proporţii corespunzătoare, untura de peşte, 
ceara, uleiul, colorate cu cârmăz - i-a lămurit dopplerul - se 


toarnă într-o strachină de lut în care se scufundă o bucată de 
frânghie de bumbac. Dacă se dă foc 


— 175 — 


frânghiei, iese o flacără frumoasă, roşie, care arde mult timp 
şi nu prea pute. Focul cel Veşnic. Preoţii aveau nevoie de 
lumânări pentru altarele Focului cel Veşnic. Nu mai au 
nevoie. 


— La naiba... a murmurat Chappelle. Ai dreptate... 
aveam nevoie de lumânări... Dudu, eşti un geniu. 


— M-am aruncat în partea mamei, a spus cu modestie 
Tellico. 


— E leit maică-sa, bucăţică tăiată, a confirmat Dainty. 
Uitaţi-vă numai la ochii ăştia care sclipesc de înţelepciune. 
E leit Begonia Biberveldt, mătuşa mea dragă. 


— Geralt, a gemut Jaskier. În trei zile a câştigat mai mult 
decât mine, care am cântat o viaţă întreagă! 


— În locul tău, i-a spus vânătorul serios, m-aş lăsa de cântat 
şi m-aş apuca de negoţ. Intreabă-l dacă nu te ia ca ucenic. 


— Vânătorule, l-a tras de mânecă Tellico. Spune-mi, cum aş 
putea... să-ţi mulţumesc... 


— Douăzeci şi două de coroane. 
— Cum? 


— Pentru un surtuc nou. Uite ce-a mai rămas din al meu. 


— Ştiţi ceva? a izbucnit Jaskier. Să mergem cu toţii la 
lupanar! La „Passiflora”! Biberveldţii plătesc! 


— Da' lasă şi pitici? a întrebat nerăbdător Dainty. 


— Să îndrăznească să nu vă lase, a adoptat un gest 
ameninţător Chappelle. Să încerce numai şi condamn tot 
lupanarul pentru erezie. 


— Atunci, haideţi! a strigat Jaskier. Geralt? Vii? 
Vânătorul a râs încet. 

— Ştii, Jaskier? a spus el. Foarte bucuros. 

— 176 — 

UN MIC SACRIFICIU 

l 

Sirena a ieşit din apă până la brâu şi a început să 


plesnească dintr-odată suprafaţa apei cu mâinile. Geralt a 
observat că are sâni frumoşi, chiar perfecţi. Efectul era dat 
numai de culoare - sfârcurile erau de un verde-închis, iar 
areolele, doar un pic mai deschise. Adaptându-se cu 
măiestrie la mişcările valurilor, sirena se arcuia grațios, îşi 
flutura pletele umede verzui şi îngâna melodios. 


— Cum? Principele s-a aplecat peste balustrada corabiei. 
Ce spune? 
— Refuză, i-a răspuns Geralt. Spune că nu vrea. 


— l-ai explicat că o iubesc? Că nu-mi pot închipui viaţa fără 
ea? Că vreau să mă însor cu ea? Că doar cu ea, cu nimeni 


altcineva? 

— l-am explicat. 

— Şi? 

— Nimic. 

— Mai explică-i o dată. 


Vânătorul şi-a atins buzele cu degetele şi a intonat un tril 
vibrant. Alegându-şi cu efort cuvintele şi melodiile, a 
început să traducă vorbele principelui. 


Sirena, înotând pe spate, l-a întrerupt. 
— Nu mai tălmăci, nu te mai chinui, cânta ea. Am înţeles. 


Atunci când spune că mă iubeşte pentru totdeauna îşi ia 
moaca asta de idiot. A spus ceva concret? 


— Nu prea. 


— Păcat. Sirena a plescăit apa şi s-a scufundat cu o arcuire 
puternică a cozii înspumând marea ca o balenă. 


— Ce? Ce-a zis? a întrebat principele. 

— Că e păcat. 

— Ce e păcat? Ce vrea să însemne păcatul? 

— Mi se pare că a fost un refuz. 

— Pe mine nu mă poate refuza! a strigat principele, 


— 177 — 


negând fapte grăitoare. 


— Alteță, i s-a adresat căpitanul corabiei, apropiindu-se de 
ei, năvodu-i pregătit şi nu trebuie decât să-l trageţi şi ea va 
fi a Maiestăţii Voastre... 


— Nu te-aş sfătui, i-a replicat Geralt încet. Nu este singură. 
Sub apă sunt mai multe, iar în adâncuri poate fi un kraken. 


Căpitanul s-a clătinat, a pălit şi s-a apucat cu ambele mâini 
de fund, un gest complet lipsit de sens. 


— Kra... kraken? 


— Kraken, a confirmat vânătorul. Nu v-aş sfătui să faceţi 
vreo glumiţă cu năvoadele. Ar fi de-ajuns să strige o dată şi 
din barja asta nu mai rămân decât nişte aşchii plutitoare, iar 
noi ne înecăm ca mâţele. În plus, Agloval, hotărăşte-te o 
dată pentru totdeauna, vrei să te căsătoreşti cu ea sau s-o 
prinzi cu năvodul şi s-o ţii într-un acvariu? 


— O iubesc, a rostit ferm Agloval. O vreau de soţie. Dar 
pentru asta trebuie să aibă picioare şi nu o coadă plină cu 
solzi. Şi asta se poate face, pentru că, pe două livre de 
mărgăritare fine, o să cumpăr o poţiune vrăjitorească cu 
garanţie totală. O s-o bea şi o să-i crească picioarele. Doar 
un pic o să sufere, vreo trei zile, nu mai mult. Cheam-o, 
vânătorule, spune-i încă o dată. 


— l-am spus de două ori deja. A răspuns că nu găseşte de 
cuviinţă nici în ruptul capului. Şi a mai adăugat că ştie o 
vrăjitoare marină care-i dispusă să-ţi preschimbe prin 
farmece picioarele într-o coadă elegantă. Fără nicio durere. 
— Doar n-am înnebunit! Să am o coadă de peşte? 


Niciodată în această viaţă! Cheam-o, Geralt! 


Vânătorul s-a aplecat peste parapet. Apa din umbra corabiei 
era verde şi părea densă ca o peltea. N-a mai fost nevoie să 
strige. Sirena a ţâşnit la suprafaţă într-o fântână 


arteziană. Pentru o clipă a stat neclintită în coadă, apoi s-a 
zbenguit în valuri, s-a întors şi s-a întins pe spate, 
etalânduse în toată splendoarea ei. Geralt a înghiţit în sec. 


— Hei, voi de colo! a cântat. Vă mai gândiţi mult? Mi se 
crapă pielea de la soare! Pletedalbe, întreabă-l dacă 


încuviinţează. 
— 178 — 


— Nu încuviinţează, a cântat vânătorul. Sh'eenaz, vezi tu, el 
nu poate avea coadă, el nu poate trăi sub apă. Tu poţi 
respira la suprafaţă, dar el în apă deloc! 


— Ştiam eu! a ţipat subţire sirena. Ştiam eu! Pretexte, 
pretexte stupide şi naive, nici cel mai mic sacrificiu! Cine 
iubeşte face sacrificii! Eu m-am sacrificat pentru el, în 
fiecare zi m-am târât pe stânci pentru el, mi-am zdrelit solzii 
de pe cur, mi-am zdrenţuit aripioarele, am răcit pentru el! lar 
el nu vrea să-şi sacrifice alea două bile blestemate? 
Dragostea nu înseamnă numai să primeşti, ci şi să renunţi, 
să te sacrifici! Spune-i asta! 


— Sh'eenaz! a strigat-o Geralt. Nu înţelegi? Nu poate trăi în 
apă! 


— Nu accept motive atât de stupide! Şi eu... şi eu îl iubesc şi 
îmi doresc să avem puiet împreună, dar cum, dacă 


el nu renunţă la dinţii de lapte? Unde-o să-mi depun icrele? 


În pălărie? 


— Ce spune? a strigat principele. Geralt! Doar nu te-am adus 
aici ca să stai la taclale cu ea... 


— Se încăpăţânează. Este mânioasă. 


— Dă-mi năvodul! a urlat Agloval. O s-o ţin o lună în piscină 
ŞI... 


— Şi ăsta! a strigat căpitanul, indicând cu cotul cine era 
asta. Sub noi poate fi un kraken! Aţi văzut vreodată vreun 
kraken, Alteță? Săriţi în apă, dacă asta vi-i voinţa, apucaţi-o 
cu mâinile Alteţei Voastre! Eu nu mă amestec. Eu din 
corabia asta trăiesc! 


— Trăieşti din mila mea, nenorocitule! Dă-mi năvodul, că 
de nu, poruncesc să atârni în ştreang! 


— Mă doare-n cur de ştreang! Pe această corabie voinţa mea 
este peste a Alteţei Tale! 


— Tăceţi, amândoi! a strigat Geralt furios. Spune ceva într- 
un dialect greu, trebuie să mă concentrez! 


— Mi-a ajuns, gata! a ţipat melodios Sh'eenaz. Mi-e foame! 
Ei bine, Pletedalbe să se hotărască, să se hotărască 


chiar acum. Şi mai spune-i un lucru: n-am de gând să fiu 
bătaia lui de joc şi să stau cu el, dacă arată ca o stea de 
mare cu patru labe. Spune-i că pentru hârjonelile pe care 
— 179 — 


mi le propune pe stânci, am nişte prietene care se descurcă 


mult mai bine! Dar găsesc de cuviinţă că astea sunt 
distracţii imature, bune pentru copii înainte de a-şi schimba 
solzii. Sunt o sirenă normală şi vânjoasă... 


— Sh'eenaz... 


— Nu mă întrerupe! Încă n-am terminat! Sunt vânjoasă, 
normală şi numai bună pentru prăsilă, şi dacă el mă vrea cu 
adevărat, trebuie să aibă coadă, aripioare şi tot ce-i trebuie 
unui triton normal. Altfel nu vreau să mai aud de el! 


Geralt i-a tradus repede, încercând să nu fie vulgar. Nu a 
prea reuşit. Principele s-a înroşit şi a înjurat urât. 


— Curvă neruşinată! a strigat el. Sardină frigidă! N-are decât 
să-şi găsească un cod! 


— Ce-a spus? a întrebat curioasă Sh'eenaz, în timp ce se 
apropia înotând. 


— Că nu vrea să aibă coadă! 

— Atunci, spune-i... Spune-i să se usuce! 

— Ce-a zis? 

— A zis, a tradus vânătorul, să te îneci. 

II 

— Oh, ce păcat, a oftat Jaskier, că nu pot să merg cu voi pe 
mare, dar ce să fac dacă vomit întruna. Şi ştii, în viaţa mea 


n-am stat de vorbă cu o sirenă. Păcat, la naiba. 


— Din câte te cunosc, a spus Geralt potrivindu-şi şaua, ai 
scrie şi aşa o baladă. 


— Negreşit. Deja am prima strofă. În balada mea, sirena se 
sacrifică pentru prinţ, îşi transformă coada de peşte în nişte 
picioare superbe, dar în schimb îşi pierde vocea. 


Prinţul o înşală, o abandonează şi ea moare de durere şi se 
preschimbă în spumă de mare atunci când se ivesc primele 
raze de soare... 


— Cine ar crede tâmpeniile astea? 
— N-are a face, a pufnit Jaskier. Balada nu este scrisă 


pentru a crede în ea. E scrisă pentru a emoţiona. Dar de ce 
vorbesc eu cu tine, care n-ai habar. Spune-mi mai bine cât ţi- 
a dat Agloval? 


— 180 — 

— Nu mi-a dat nimic. Mi-a spus că nu mi-am îndeplinit 
misiunea. Că se aştepta la altceva, iar el plăteşte pentru 
rezultate, nu pentru bunele intenţii. 


Jaskier a clătinat deznădăjduit din cap, şi-a scos pălărioara şi 
s-a uitat la vânător cu jale. 


— Asta înseamnă că n-avem nicio leţcaie? 
— Cam aşa ceva. 
Jaskier a făcut o moacă şi mai jalnică. 


— E vina mea, a gemut. Numai din cauza mea. Geralt, eşti 
supărat pe mine? 


Nu, vânătorul nu era supărat pe Jaskier. Deloc. 


Ceea ce se întâmplase cu ei fusese din vina lui Jaskier, nu 
încăpea nicio îndoială. Nimeni altul decăt Jaskier a ţinut 
morţiş să meargă la sărbătoarea Cei Patru Arţari. 


Organizarea sărbătorilor, explica poetul, satisface nevoile 
profunde şi naturale ale oamenilor. Din când în când, 


susţinea bardul, omul trebuie să se întâlnească cu alte 
persoane într-un loc unde să poată să râdă şi să cânte, să 


înfulece în voia cea bună frigărui şi găluşte, să bea bere, să 


asculte muzică, să danseze şi să atingă formele transpirate 
ale fetelor. Dacă fiecare om vrea să-şi satisfacă aceste nevoi 
individual, în mod ocazional şi dezorganizat, a adăugat 
poetul, s-ar crea un haos de nedescris. De aceea s-au 
inventat sărbătorile şi festivalurile. Şi din moment ce există 
sărbători şi festivaluri, trebuie să participe la ele. 


Geralt nu s-a împotrivit, deşi pe lista propriilor sale nevoi 
profunde şi naturale participarea la sărbători avea un loc 
foarte jos. A consimţit, cu toate acestea, să-i ţină hangul lui 
Jaskier, sperând că la astfel de mobilizări de oameni are 
ocazia de a se interesa despre posibile locuri de muncă sau 
misiuni - de mult timp nu mai fusese năimit de nimeni şi 
rezervele sale financiare se diminuaseră alarmant. 


Vânătorul nu era supărat pe Jaskier pentru gâlceava cu 
Forestierii. Se simţea şi el vinovat - ar fi putut să intervină 


şi să-l oprească pe bard. N-a făcut-o, pentru că nici el nu-i 
suporta pe vestiţii Gardieni ai Pădurii, cunoscuţi sub numele 
de Forestieri, formaţiuni de voluntari care se ocupau cu 
combaterea neoamenilor. Şi el se săturase să-i asculte cum 


— 181— 


se lăudau cu elfele, mânătărcile şi mamunele străpunse de 
săgeți, arse sau spânzurate prin copaci. Însă Jaskier, care 
hoinărise în compania vânătorului şi devenise conştient de 
impunitatea care i se acorda, cam sărea calul. Gardienii n-au 
reacţionat iniţial la batjocura lui, la asmuţirile şi sugestiile 
obscene care stârneau hohote de râs printre sătenii care 
observau scenele. Dar atunci când Jaskier a cântat un cuplet 


vulgar improvizat, care se încheia cu cuvintele „dacă nu poţi 
fi boier, fă-te un Forestier”, a început zarva şi gâlceava, s-a 
ajuns la o luptă generală corp la corp. Şopronul, conceput ca 
ring de dans, s-a umplut de fum. A intervenit ceata lui 
Budibog, zis Pleşuvul, pe moşia căruia se aflau Cei Patru 
Arţari. Forestierii, Jaskier şi Geralt au fost găsiţi vinovaţi cu 
toţii de toate daunele şi crimele, precum şi de siluirea unei 
roşcate mute şi minore, care după incident a fost găsită în 
tufişurile din spatele hambarului, rânjind prosteşte, cu 
poalele până la subsuori. 


Din fericire, numitul Pleşuvul îl cunoştea pe Jaskier, aşa că 


s-a terminat totul cu plata unei amenzi care le deşertase 
tăşcuţa. Au trebuit, de asemenea, să fugă călare mâncând 
pământul din Cei Patru Arţari, pentru că, fiind izgoniți din 
sat, Forestierii amenințau cu răzbunarea, iar toată ceata lor 
de prin pădurile din jur, care număra peste patruzeci de 
flăcăi, vâna iele. Geralt n-avea nici cea mai mică poftă să 


fie ţinta săgeţilor Forestierilor - săgețile Forestierilor erau ca 
nişte harpoane cu zimţi şi lăsau nişte cicatrici hidoase. 


A trebuit, aşadar, să renunţe la planul lor iniţial de a dao 
raită prin împrejurimile pustiite ale satului, unde vânătorul 
ar fi avut ceva perspective de a lucra. În schimb, s-au dus la 
mare, la Bremervoord. Din păcate, în afară de povestea de 
dragoste cu prea puţine şanse de succes dintre principele 
Agloval şi sirena Sh'eenaz, vânătorul n-a găsit nimic de 
lucru. Vânduseră deja pentru mâncare sigiliul de aur al lui 
Geralt şi broşa de alexandrit primită ca amintire de trubadur 
de la una dintre nenumăratele sale iubite. 


Trăgeau mâţa de coadă. Dar nu, vânătorul nu era supărat pe 
Jaskier. 


— Nu, Jaskier, i-a spus el. Nu sunt supărat pe tine. 


— 182 — 


Jaskier nu-l credea, ceea ce se putea deduce în mod clar din 
faptul că tăcea. Jaskier tăcea rareori. A mângâiat gâtul 
calului şi pentru a nu ştiu câta oară a cotrobăit prin desagi. 


Geralt ştia că n-avea să găsească nimic de vândut. Briza 
aducea dinspre hanul din apropiere o aromă îmbietoare de 
mâncare, care devenea de nesuportat. 


— Maestre? a strigat cineva. Hei, maestre! 


— Poftim, s-a întors Geralt. Din teleguţa trasă de doi măgari, 
oprită într-o parte, a descins maiestuos un bărbat corpolent, 
impunător, cu cizme de fetru şi cu oşubă 


greoaie din blană de lup. 


— Pee... el, s-a fâstăcit pântecosul. Nu pe dumneata te-am 
strigat... Ci pe maestrul Jaskier... 


— Prezent, s-a ridicat ţanţoş în picioare poetul, aranjându-şi 
pălărioara cu pană de egretă. Cu ce pot să-ţi fiu de folos, 
omule bun? 


— Cu tot respectul, a răspuns burduhosul. Sunt Teleri 
Drouhard, negustor de mirodenii, starostele breslei locale. 


Un fiu de-al meu, Gaspard, se însoară cu Dalia, fiica lui 
Mestvin, căpitanul unei corăbii. 


— Ha! a spus Jaskier, păstrându-şi o seriozitate trufaşă. 
Felicitări şi binecuvântări pentru tinerii însurăţei. Şi totuşi, 
cu ce pot să vă fiu de ajutor? Să nu-mi spui că e vorba 
despre dreptul la prima noapte? Asta nu se refuză 


niciodată. 


— Hăâ? Nu, nu-i asta... Carevasăzică nunta o să fie chiar în 
noaptea asta. Nevastă-mea, aflând cât eşti de faimos, 
maestre, vrea să te invite la Bremervoord... M-a înnebunit de 
cap. Zice: „Auzi, Teleri, trebuie să arătăm tuturor că nu 
suntem nişte bădărani ca ei, ci ştim să preţuim cultura şi 
arta. Că dacă facem o nuntă, facem o nuntă spirituală şi n-o 
facem numai ca să crăpăm bucate şi să turnăm băutură 


până plesnim.” l-am spus: „Muiere tâmpită, am năimit deja 
un bard, nu-i de-ajuns?” Şi ea-mi zice că nu-i destul, că pe 
ici şi pe dincolo, că maestrul Jaskier e vestit şi că vecinii o 

să-şi roadă unghiile de ciudă. Maestre? Fă-ne această 


onoare... Douăzeci şi cinci de coroane sunt pregătite, 
simbolic, se înţelege... Pentru a sprijini arta... 


— 183 — 


— Oare n-am înţeles eu bine? a întrebat Jaskier tărăgănat. 
Eu ar trebui să fiu cel de-al doilea bard? Pe lângă 


alt muzicant? Eu? Chiar aşa de râu n-am ajuns, stimabile, să 
acompaniez pe cineva! 


Drouhard s-a înroşit. 


— lartă-mă, maestre, a murmurat. Departe de mine gândul 
asta... Dar nevastă-mea... lmi pare râu... Fă-ne onoarea... 


— Jaskier, i-a şoptit Geralt, lasă ifosele. Ne crapă 
măseaua. 


— Nu-mi da tu mie lecţii! a sărit ca ars poetul. Eu am ifose? 
Eu? la uită-te la el! Ce să-ţi spun, da' tu, care în fiecare zi dai 
cu piciorul la propuneri care nu-s de lepădat? 


Hirikki nu ucizi pentru că sunt pe cale de dispariţie, libelule 
nici atât pentru că sunt inofensive, nocturne nu, pentru că 


sunt drăgălaşe, dragoni nu, pentru că îţi interzice codul. 
Închipuie-ţi că şi eu mă respect! Şi eu am codul meu! 


— Jaskier, te rog eu, fă-o pentru mine. Un mic sacrificiu, 
omule, nimic mai mult. lţi dau cuvântul că data viitoare n-o 
să mă mai ţin scai de dumneata. Hai, Jaskier... 


Trubadurul s-a uitat în pământ, şi-a scărpinat bărbia. 
Drouhard, căscându-şi fălcile, venea tot mai aproape. 


— Maestre... Fă-ne această onoare. N-o s-o mai scot la capăt 
cu nevastă-mea dacă nu i te duc. Ei bine... Să fie treizeci. 


— Treizeci şi cinci, a spus ferm Jaskier. Geralt a zâmbit 
amuşinând cu speranţă mirosul de mâncare de la han. 


— Batem palma, maestre, da, a spus Teleri Drouhard repede, 
atât de repede, încât era evident că ar fi dat şi patruzeci 
dacă ar fi fost nevoie. Şi... în casa mea, dacă vreţi să vă 
odihniţi, să vă spălaţi, simţiţi-vă ca acasă. Şi tu, coane... 
Care ţi-e numele? 


— Geralt de Rivia. 
— Şi tu, coane, de bună seamă eşti la fel de bine-venit. 
să mănânci ceva, să bei... 


— Fără doar şi poate, cu plăcere, a spus Jaskier. Arată-ne 
drumul, coane Drouhard. Şi aşa, rămâne între noi, cine-i 
celălalt trubadur? 


— 184 — 


— Nobila domniţă Essi Daven. 
II 


Geralt şi-a mai frecat o dată cu mâneca nasturii de argint de 
la surtuc şi catarama centurii, şi-a trecut degetele prin părul 
strâns cu o bandă, şi-a lustruit ciubotele una de alta. 


— Jaskier? 


— Înm? Bardul şi-a netezit pana de egretă de la pălărioară, 
şi-a aranjat-o, şi-a îndreptat dubletul. Amândoi şi-au 
petrecut o jumătate de zi ca să-şi curețe hainele şi să 


arate prezentabil. Ce-i, Geralt? 


— Străduieşte-te să te comporţi ca şi cum ne-ar face vânt 
după cină şi nu înainte. 


— Glumeşti, a pufnit poetul. Tu să ai grijă la maniere. 
Mergem? 

— Mergem. Ai auzit? Mai cântă cineva. O femeie. 

— Abia acum ai auzit? Este Essi Daven, zisă şi Ochişor. 
Ce, n-ai mai întâlnit o femeie trubadur? Ah da, am uitat că 


tu ocoleşti locurile în care arta înfloreşte. Ochişor este o 
poetă şi o cântăreaţă talentată, dar nu este lipsită de 
defecte, printre care şi neruşinarea, din câte-am auzit eu. 


Ceea ce a cântat până acum nu este nimic altceva decât o 
baladă de-a mea. După ce-o să audă câteva cuvinte, o s-o 
vezi cum pişă ochii. 


— Jaskier, ai grijă. O să ne dea afară. 


— Nu te băga. Astea sunt probleme profesionale. Să 
intrăm. 

— Jaskier? 

— Hăâh? 

— De ce Ochişor? 

— Ai să vezi. 

Nunta avea loc într-un depozit imens din care fuseseră 


scoase butoaiele de hering şi de untură de cod. Mirosul 
fusese înlăturat - nu în totalitate - prin mănunchiuri de vâsc 
şi iarbă-neagră decorate cu panglici colorate şi agăţate pe 
unde se putea. Ici şi colo, după cum era obiceiul, atârnau 
împletituri de usturoi menite să sperie vampirii. Mesele şi 


— 185 — 


băncile rezemate de pereţi erau acoperite cu o pânză albă, 
într-un ungher era improvizată o vatră mare şi un vătrai. 


Era aglomerat, dar nu era hărmălaie. Mai bine de jumătate 
de sută de oameni din cele mai diverse regiuni şi profesii, 
alături de mirele cu pete pe faţă şi de mireasa cu nasul în 
vânt, care se zgâia la ei, ascultau concentrați şi în linişte o 
baladă armonioasă şi melodioasă interpretată de o fată întro 
rochie modestă, albastră, care stătea pe o scenă, cu lăuta 
sprijinită pe genunchi. Fata nu putea să aibă mai mult de 
optsprezece ani şi era foarte suplă. Părul ei, lung şi bogat, 
era de culoarea aurului închis. Chiar în momentul în care 
intrau, ea şi-a terminat melodia, a mulţumit pentru aplauze 
dând din cap, şi-a scuturat părul. 


— Bine ai venit, maestre, bine ai venit! Drouhard, îmbrăcat 
în ţinută de gală, a sărit direct în faţa lor şi i-a tras spre 
centrul depozitului. Bine ai venit şi dumneata, coane 
Gerard... ce onoare... Carevasăzică... Cinstite domniţe şi 
nobili cavaleri! lată-l pe oaspetele nostru de onoare, care ne- 
a făcut onoarea şi ne onorează... Maestrul Jaskier, vestitul 
cântăreţ şi făcător de versuri... poet, vreau să spun, cu o 
mare onoare, ne-a onorat... Să-l onorăm atunci... 


Au izbucnit uralele şi aplauzele taman la timp, pentru că 


se părea că Drouhard era gata să se sufoce de atâta onoare 
şi onorare. Jaskier, îmbujorat de mândrie, şi-a luat o mutră 


arogantă şi s-a înclinat într-o doară, apoi şi-a fluturat mâna 
spre fetele care stăteau pe o bancă lungă ca puii peo 
stinghie, sub escorta matroanelor. Fetele stăteau ţepene, 
dând impresia că sunt lipite de bancă cu clei de dulgherie 
sau alt liant eficient. Toate, fără nicio excepţie, îşi ţineau 
mâinile în poală, pe genunchii strâns lipiţi şi aveau gura 
întredeschisă. 


— Dragilor, a reluat Drouhard. Haideţi, cumetrilor, beţi bere 
şi puneţi-vă burta la cale! Vă rog, vă rog! Tot ce doriţi... 


Fata în rochie albastră străbătea mulţimea ca un val de mare 
printre stânci, pe lângă mesele încărcate cu bunătăţi. 


— Bună, Jaskier! a spus ea. 
Geralt considera expresia „ochii ca stelele” banală şi 
— 186 — 


măruntă, mai cu seamă că Jaskier, alături de care începuse 
să călătorească, avea năravul de a arunca în stânga şi-n 
dreapta cu complimente, de cele mai multe ori 
neîntemeiate. Cu toate acestea, în cazul lui Essi Daven, 
chiar şi cineva mai puţin sensibil la poezie cum era 
vânătorul trebuia să recunoască relevanţa poreclei acesteia. 
Pe o făţucă simpatică şi drăgălaşă, dar fără nimic special, 
care să atragă atenţia, strălucea un imens, frumos, luminos 
ochi albastru de la care nu puteai să-ţi iei privirea. 


Celălalt ochi al lui Essi Daven era în cea mai mare parte a 
timpului acoperit de o buclă aurie care-i cădea pe obraz. 


Din când în când, Essi o dădea la o parte cu o smucitură a 
capului sau o sufla din colţul gurii şi atunci se putea observa 
că cel de-al doilea ochi al lui Ochişor nu era cu nimic mai 
prejos decât primul. 


— Bună, Ochişor, i-a răspuns Jaskier cu o grimasă. 


Frumoasă baladă ai cântat mai devreme. Ţi-ai îmbogăţit 
mult repertoriul. Întotdeauna am spus că cine nu se pricepe 
să scrie poezii trebuie să împrumute de la altcineva. Ai 
împrumutat multe? 


— Nu prea, i-a ripostat imediat Essi Daven şi i-a zâmbit 
arătându-şi dinţişorii albi. Vreo două sau trei. Aş fi vrut eu 


mai multe, dar n-am avut de unde. Nişte versuri tâmpite, iar 
melodiile, modeste şi simple în felul lor, ca să nu spun 
primitive, nu sunt ceea ce aşteaptă ascultătorii mei. Ai ticluit 
ceva nou, Jaskier? Că la urechile mele n-a ajuns nimic. 


— Nu-i de mirare, a oftat bardul. Baladele mele se cântă 


în locuri în care e invitată doar lumea bună, talentată şi 
faimoasă, acolo unde tu nu prea ai ce să cauţi. 


Essi s-a înroşit uşor, şi-a suflat bucla. 


— Într-adevăr, i-a replicat ea. Eu nu prea frecventez 
lupanarele, atmosfera de-acolo mă deprimă. Te compătimesc 
că trebuie să cânţi în astfel de locuri. Da' asta e, n-avem ce 
face. Dacă n-ai talent, nu te afişezi în public. 


Acum Jaskier era cel care se înroşise vădit. Ochişor a râs cu 
poftă, i-a înconjurat pe neaşteptate gâtul cu braţele şi l-a 
ţocăit pe obraz. Vânătorul a fost surprins, dar nu prea tare. 


— 187 — 


Cineva cu aceeaşi profesie ca Jaskier nu putea, la urma 
urmei, să se deosebească prea mult în ceea ce priveşte 
previzibilitatea. 


— Jaskier, bătrânel nebunatic ce eşti, i-a spus Essi 
îmbrăţişându-l pe bard în continuare. Mă bucur că te văd din 
nou în stare bună de sănătate şi în plinătatea forţelor 
intelectuale. 


— Of, păpuşico! Jaskier a apucat-o pe fată de talie, a ridicat- 
o şi a răsucit-o de i s-au săltat volanele rochiei. Ai fost 
grozavă, pe toţi zeii, de mult n-am mai auzit răutăţi atât de 
frumoase. La sfădit te pricepi mai bine decât la cântat! Şi 
arăţi nemaipomenit! 


— Oare de câte ori te-am rugat - Essi şi-a suflat bucla şi s-a 
uitat cu coada ochiului la Geralt - să nu-mi mai spui 
păpuşică, Jaskier. Şi apoi cred c-ar fi cazul să mi-l prezinţi pe 
tovarăşul tău. După cum văd eu, nu face parte din frăţia 
noastră. 


— Slavă zeilor! a râs trubadurul. El, păpuşico, n-are nici 
voce, nici ureche muzicală şi nici nu-i în stare să rimeze 


„Curul” cu „huzurul”. Este un reprezentant al breslei 
vânătorilor, Geralt de Rivia. Hai mai aproape, Geralt, pupă-i 
mâna lui Ochişor. 


Vânătorul s-a apropiat fără să ştie prea bine ce să facă. 


Pe mână sau pe inel se obişnuia să fie sărutate doar 
doamnele începând de la ducesă în sus şi trebuia să se 
încline în faţa lor. În cazul femeilor de rang inferior, un astfel 
de gest era considerat aici, la Miazăzi, ca având conotaţii 
erotice şi, ca atare, era mai degrabă rezervat pentru 
intimitatea cuplurilor. 


Cu toate acestea, Ochişor i-a înlăturat îndoielile, întinzându-i 
mâna energic, cu degetele în jos. l-a luat-o cu stângăcie şi i- 

a sărutat-o. Essi, aruncându-şi spre el ochiul său frumos, s-a 

înroşit. 

— Geralt de Rivia, a spus ea. Nu te încurci cu oricine, Jaskier. 


— Este o onoare pentru mine, a mormăit vânătorul, 
conştient că nu depăşea elocvenţa lui Drouhard. Domnița... 


— La naiba, a pufnit Jaskier. N-o mai stingheri pe Ochişor 


— 188 — 


cu fandoseli şi fasoane de-astea. Ea este Essi, el este Geralt. 
Gata cu prezentările. Să trecem la subiect, păpuşico. 


— Dacă-mi mai spui o dată păpuşică, o iei peste ureche. 
Care este subiectul la care trecem? 


— Trebuie să stabilim cum să cântăm. Propun să cântăm 
când unul, când altul, câte-o baladă. Pentru efect. 


Bineînţeles, fiecare îşi cântă propriile balade. 
— Foarte bine. 

— Cât te plăteşte Drouhard? 

— Nu-i treaba ta. Cine începe? 

— Tu. 


— De acord. Eh, ia uitaţi-vă acolo, cine ne vizitează pe noi. 
Alteța Sa, principele Agloval. Chiar acum intră, ia uitaţi-vă. 


— 0oo, ehhh! s-a bucurat Jaskier. Sporeşte calitatea 
publicului. Deşi, pe de altă parte, nu putem conta prea mult 
pe el. E un moftangiu. Geralt ne poate confirma. Al naibii 
principe, nu-i place să-şi plătească datoriile. Te năimeşte şi- 
atât. Când e vorba de plătit, se face că plouă. 


— Auzisem eu câte ceva. Essi, uitându-se la Geralt, şi-a dat 
la o parte o buclă de pe obraz. Se vorbea despre asta în port 
şi în dane. Vestita Sh'eenaz, nu-i aşa? 


Agloval a răspuns cu o înclinare scurtă din cap la temenelele 
gărzii de la uşă, s-a dus glonţ la Drouhard şi l-a tras într-un 
ungher, arătând că nu aşteaptă atenţie şi onoare în centrul 
camerei. Geralt l-a privit cu coada ochiului. Discuţia era 
liniştită, dar amândoi erau vădit tulburaţi. Drouhard îşi 


ştergea întruna fruntea cu mâneca, dădea din cap, se 
scărpina pe gât. Punea întrebări la care prinţul răspundea 
dând din umeri încruntat şi sumbru. 


— Conu” principe, a spus Essi încet, apropiindu-se de Geralt, 
pare cam necăjit. Oare o fi având din nou probleme în 
dragoste? Neînţelegerile au început dimineaţă cu vestita 
sirenă? Ce zici, vânătorule? 


— Posibil. Geralt s-a uitat chiorâş la poet, surprins şi chiar 
înfuriat de întrebarea ei. Ei bine, toată lumea are unele 
probleme personale. Nu le place tuturor ca aceste probleme 
să fie cântate prin iarmaroace. 


— 189 — 
Ochişor a pălit uşor, şi-a suflat bucla şi s-a uitat la el sfidător. 


— Spunând acestea, intenţionezi să mă insulţi pur şi simplu 
sau să mă răneşti? 


— Nici una, nici alta. Am vrut doar să evit următoarele 
întrebări despre problemele lui Agloval şi sirenele lui şi la 
care cred că nu am dreptul să răspund. 


— Am înţeles. Ochiul frumos al lui Essi Daven s-a îngustat 
uşor. N-o să te mai pun de-acum înainte într-o dilemă 


similară. N-o să-ţi mai pun întrebările pe care aveam de 
gând să ţi le pun, ca să fiu sinceră, doar ca introducere şi 
invitaţie la o conversaţie plăcută. Ei bine, această 


conversaţie nu va avea loc şi, prin urmare, nu trebuie să te 
temi c-o să cânt vrute şi nevrute prin iarmaroace. Mi-a făcut 
plăcere. 


I-a întors spatele şi s-a îndreptat spre mese, unde a fost 
întâmpinată imediat cu respect. Jaskier s-a mutat de pe un 
picior pe altul, şi-a dres glasul. 


— N-aş putea spune c-ai fost prea politicos cu ea, Geralt. 


— Am fost un idiot, a confirmat vânătorul. Într-adevăr, am 
ofensat-o fără motiv. Poate-ar fi bine să mă duc şi să-mi cer 
iertare? 


— Las-o în pace, i-a spus bardul şi a continuat sentenţios. 


Niciodată n-avem o a doua ocazie ca să facem prima 
impresie. Haide mai bine să bem o bere. 


N-au apucat să bea nicio bere. Dintr-un grup de târgoveţi a 
țâşnit Drouhard. 


— Coane Geralt, i s-a adresat. lertare. Alteța Sa vrea să 
stea de vorbă cu dumneata. 

— Vin chiar acum. 

— Geralt, l-a apucat Jaskier de mânecă. Să nu uiţi. 

— Ce? 


— Ai făgăduit că accepţi orice sarcină, fără ifose. Ţi-ai dat 
cuvântul. Cum spuneai? Un mic sacrificiu? 


— Bine, Jaskier. Dar de unde ştii că Agloval... 
— Simt. Să nu uiţi, Geralt. 
— Bine, Jaskier. 


S-a dus cu Drouhard într-un ungher al sălii, departe de 


— 190 — 


nuntaşi. Agloval stătea la o măsuţă joasă. Era însoţit de un 
bărbat negricios, cu o barbă neagră scurtă, îmbrăcat în 
multe culori, pe care Geralt nu-l observase până atunci. 


— Ne vedem din nou, vânătorule, a început principele. 
Deşi azi-dimineaţă m-am jurat că nu vreau să te mai văd în 
faţa ochilor. Dar cum n-am alt vânător la îndemână, trebuie 


să mă mulţumesc cu dumneata. Fă cunoştinţă cu Zelest, 
vătaful meu, împuternicit cu pescuitul de mărgăritare. 


Vorbeşte, Zelest. 


— Azi-dimineaţă, a spus liniştit individul ars de soare, ne-am 
gândit să pescuim mai încolo decât obişnuiam. O barcă 


a mers mai departe spre apus, spre promontoriu, pe partea 
cu Colţii Dragonului. 


— Colţii Dragonului, a întărit Agloval. Sunt două recife 
vulcanice la ţărmul promontoriului. Se pot vedea de pe 
coasta noastră. 


— Aşa, a confirmat Zelest. De obicei, nu se navighează 
pe acolo pentru că există vârtejuri, stânci, e primejdios şi să 


faci scufundări. Dar pe coastă sunt din ce în ce mai puţine 
mărgăritare. Aşa că s-a dus acolo o barcă cu şapte oameni. 


Doi marinari şi cinci scafandri, printre care şi o femeie. 


Când am văzut că nu s-au întors seara, am început să ne 
facem griji, cu toate că marea era liniştită ca uleiul de 
măsline. Am trimis două schifuri rapide şi n-a durat mult 
până au găsit barca plutind în derivă pe mare. În barcă nu 


era nimeni, niciun suflet viu. Au dispărut fără urmă. Nu ştim 
ce s-a întâmplat. Dar a fost un măcel veritabil. Sunt semne... 


— Ce semne? şi-a mijit ochii vânătorul. 
— Vai, toată puntea era baltă de sânge. 


Drouhard a şuierat şi s-a uitat în jur neliniştit. Zelest şi-a 
coborât vocea. 


— Aşa este, cum v-am spus, a repetat el strângând din 
maxilare. Barca a fost scăldată în sânge şi de-a lungul, şi de- 
a latul. N-a putut fi nimic altceva acolo decât un adevărat 
abator. Cineva i-a omorât pe oamenii ăia. Cică un monstru 
marin. Nimic altceva decât un monstru marin. 


— Nu pirați? a întrebat Geralt încet. Nici concurenţa la 
— 191 — 


mărgăritare? Excludeţi posibilitatea de a se fi încăierat cu 
cuţitele? 


— Excludem, a răspuns principele. N-avem aici niciun pirat 
şi nicio concurenţă. lar dacă se înjunghiau cu cuţitele, n- 
avea cum să se termine cu dispariţia tuturor până la ultimul. 
Nu, Geralt. Zelest are dreptate. Este un monstru marin, 
nimic altceva. Ascultă, nimeni nu se încumetă să 


iasă în mare, nici măcar prin apropiere, prin cotloanele 
cunoscute. Panica i-a cuprins pe toţi şi portul este paralizat. 


Nici caravelele, nici galerele nu se mai urnesc din port. Ai 
înţeles, vânătorule? 


— Am înţeles, a dat din cap Geralt. Cine o să-mi arate locul? 


— Ha! Agloval şi-a pus o mână pe masă şi bătea darabana 
cu degetele. Îmi place asta. Ca un adevărat vânător. Direct 
la subiect, ce să mai batem apa-n piuă. Da, îmi place. Vezi, 
Drouhard, ţi-am spus, un vânător bun este un vânător lihnit. 
Nu, Geralt? La urma urmei, dacă nu era prietenul tău 
cântăreţ, şi astăzi te-ai fi dus la culcare cu burta goală. Sunt 
la curent, nu-i aşa? 


Drouhard şi-a lăsat capul în jos. Zelest şi-a mutat privirea în 
gol. 


— Cine-o să-mi arate locul? a repetat Geralt privindu-l 
distant pe Agloval. 


— Zelest, i-a răspuns principele încetând să zâmbească. 
Zelest o să-ţi arate Colţii Dragonului şi drumul până la ei. 
Când te apuci de lucru? 

— Dimineaţă, la prima oră. Să fii pe chei, coane Zelest. 

— Bine, maestre vânător. 

— Minunat, şi-a frecat mâinile principele, rânjind din nou. 
Geralt, sper c-o să faci cu monstrul o treabă mai bună 
decât în cazul lui Sh'eenaz. Chiar contez pe tine. Ah, încă 


un lucru. Este interzisă bârfa pe seama acestui eveniment, 
nu vreau mai multă panică decât cea pe care o avem deja pe 
cap. Ai înţeles, Drouhard? Poruncesc să ţi se taie limba, dacă 
scapi ceva pe gură. 


— Am priceput, Alteță. 


— Bine. Agloval s-a ridicat în picioare. Mă duc, atunci, nu 


— 192 — 


mai deranjez nunta, ca să nu mai iasă vorbe. Rămâi cu bine, 
Drouhard, urează-le fericire mirilor din partea mea. 


— Mulţumesc, Alteță. 


Essi Daven, stând pe un taburet, înconjurată de un cerc 
consistent de ascultători, cânta o baladă melodioasă şi 
nostalgică, în care era vorba despre soarta tragică a unei 
iubite înşelate. Jaskier, rezemat de un stâlp, îngâna ceva în 
barbă în timp ce număra pe degete măsurile şi silabele. 


— Ei, care-i treaba? l-a întrebat. Ai de lucru, Geralt? 


— Am. Vânătorul n-a mai intrat în detalii de care oricum nu-i 
păsa bardului. 


— Ţi-am spus eu că simt paralele. Bine, foarte bine. Eu 
câştig, tu câştigi, apoi ne facem de cap. Ne ducem la Cidaris, 
prindem sărbătoarea recoltei. Şi acum iartă-mă o clipă. 
Acolo, pe bancă, zărise ceva interesant. 


Geralt i-a urmărit privirea poetului, dar, în afară de o duzină 
de fete cu gura întredeschisă, n-a văzut nimic demn de 
atenţie. Jaskier şi-a scos dubletul, şi-a răsucit pălărioara pe 
urechea dreaptă şi s-a îndreptat cu paşi mari spre bancă. 
Evitând-o cu o manevră laterală abilă pe matroana care 
păzea fecioarele, a început ritualul său obişnuit de rânjete. 


Essi Daven şi-a terminat balada, a primit o rundă de aplauze, 
o tăşcuţă mică şi un buchet mare de crizanteme frumoase, 
deşi uşor ofilite. 


Geralt a dat o raită printre invitaţi în căutarea unei ocazii de 
a lua, în cele din urmă, loc la masa încărcată cu bucate. 


S-a uitat cu jind cum dispăreau într-un ritm ameţitor heringii 
marinaţi, sarmalele în frunză de varză, rasolul de cod, 
cotletele de berbec, cârnaţii rupţi în bucăţi şi claponii, 
fileurile de somon afumat şi feliuţele de şuncă de porc. 


Problema era că pe băncile de la masă nu mai era niciun loc 
liber. 


Domnişoarele şi matroanele l-au înconjurat entuziasmate pe 
Jaskier, rugându-l insistent să le cânte. Jaskier le-a zâmbit 
fals şi le-a refuzat stângaci, cu falsă modestie. 


Geralt, hămesit, şi-a făcut loc la masă în cele din urmă, 
printr-o uşoară îmbrâncire. Un cavaler bătrân, mirosind 


— 193 — 


puternic a oţet, i-a oferit locul atât de surprinzător de 
politicos şi cu atâta bucurie, încât mai lipsea puţin şi nişte 
vecini cădeau de pe bancă. Geralt s-a aruncat fără să stea 
pe gânduri asupra mâncării şi a golit singurul platou la care 
putea ajunge. Cavalerul care mirosea a oţet i-a întins altul. 


Vânătorul i-a ascultat cu atenţie şi recunoştinţă tirada lungă 


despre tinerii din ziua de azi. Cavalerul a insistat pe 
libertatea unor obiceiuri cum ar fi flatulenţa, la care lui 
Geralt i-a fost atât de greu să-şi menţină seriozitatea. 


Essi stătea lângă perete, singură printre crenguţele de vâsc, 
zdrăngănind lăuta. Vânătorul a văzut cum un tânăr cu un 
caftan din brocart s-a apropiat de ea şi i-a spus ceva poetei 
zâmbind uşor. Essi s-a uitat la tânăr şi i-au tresărit uşor 
buzele frumoase. Apoi i-a spus rapid câteva cuvinte. 


Tânărul s-a retras şi a plecat în grabă, iar urechile lui, roşii ca 
rubinele, au rămas aprinse în umbră pentru un lung răstimp. 


— ... O scârboşenie, o ruşine şi o insultă, a continuat 
cavalerul care mirosea a oţet. Spune şi dumneata, să tragi 
vânturi, coane. 


— Fără doar şi poate, a dat din cap nesigur Geralt, 
ştergându-şi farfuria cu pâine. 


— Linişte, vă rugăm, cinstite domniţe şi nobili cavaleri, a 
strigat Drouhard îndreptându-se către mijlocul sălii. Vestitul 
maestru Jaskier, deşi istovit şi niţel bolnav, cântă pentru noi 
vestita baladă despre Regina Marienne şi Corbul Negru! O 


va face la cererea fierbinte a domniţei morăriţe Veveriţa 
care, după cum a spus el, nu poate fi refuzată. 


Domnița Veveriţa, una dintre cele mai puţin frumoase fete 
de pe bancă, a devenit mai atractivă cât ai clipi din ochi. 
Vacarmul şi aplauzele au acoperit flatulenţa celui care 
mirosea a oţet. Jaskier a aşteptat să se facă linişte deplină, a 
luat câteva acorduri de lăută şi a început să cânte fără a- 


şi lua ochii de la domniţa Veveriţa, care înflorea tot mai 
abitir vers după vers. Cu siguranţă, s-a gândit Geralt, 
derbedeul acesta acţionează mai eficient decât uleiurile 
fermecate şi alifiile pe care le vinde Yennefer în prăvălia sa 
din Vengerberg. 


— 194 — 


A văzut-o pe Essi strecurându-se prin spatele semicercului 
de ascultători ai lui Jaskier şi dispărând cu grijă prin ieşirea 
care dădea spre terasă. Condus de un impuls ciudat, s-a 
ridicat de la masă şi a plecat după ea. 


Stătea aplecată, sprijinindu-şi coatele de parapetul unui 
podeţ, cu capul ascuns în mâini. Privea marea agitată, 


strălucitoare în lumina lunii şi a focurilor care ardeau în port. 
Grinzile podeţului scârţâiau sub picioarele lui Geralt. 


Essi s-a îndreptat. 


— lartă-mă, nu vreau să te deranjez, i-a spus el scorţos, 
căutând la gura ei acele curburi rapide pe care taman mai 
devreme i le oferise tânărului în brocart. 


— Nu mă deranjezi, i-a spus ea. l-a zâmbit, apoi şi-a 
îndepărtat bucla. Nu caut singurătate, ci un pic de aer curat. 
Şi pe dumneata te supără fumul şi zăpuşeala? 

— Puțin. Dar mai mult mă supără faptul că te-am jignit. 


Am venit să-mi cer iertare, Essi, şi să încerc să-mi recupereze 
şansa la o conversaţie plăcută. 


— Eu artrebui să-ţi cer iertare, i-a replicat ea, sprijinindu- 


şi mâna de parapet. Am reacţionat prea brutal. Aşa 
reacţionez mereu, nu ştiu să mă stăpânesc. lartă-mă şi dă- 


mi oa doua şansă. La o conversaţie. 

Vânătorul s-a apropiat şi şi-a aşezat mâna pe parapet, chiar 
lângă a ei. li putea simţi căldura, parfumul uşor de verbină. 
li plăcea parfumul de verbină, cu toate că verbina nu 
mirosea a liliac şi agrişe. 

— Cu ce ai asocia marea, Geralt? l-a întrebat brusc. 


— Cu îngrijorarea, a replicat el, aproape fără să se 
gândească. 


— Interesant. Tu pari atât de calm şi de stăpân pe tine 
însuţi... 


— N-am spus că sunt îngrijorat. M-ai întrebat cu ce-aş 
asocia-o. 


— Asocierile sunt ilustrarea sufletului. Ştiu câte ceva despre 
asta, doar sunt poetă. 


— Dar tu, Essi, cu ce ai asocia marea? a întrebat-o rapid, ca 
să pună capăt divagaţiilor pe tema anxietăţii pe care o 
simţea într-adevăr. 


— 195 — 


— Cu mişcarea veşnică, i-a răspuns imediat. Cu schimbarea. 
Şi cu misterul, cu taina, cu ceva ce nu pot înţelege, ceva ce 
ar putea fi descris într-o mie de feluri, întro mie de poezii, 
fără să ajungă niciodată la inimă, la esenţa lucrurilor. Da, cu 
asta, aşa cred. 


— Aşadar, i-a spus el, simțind cum verbina exercită din ce în 
ce mai multă influenţă asupra lui, simţi, de asemenea, 
îngrijorare. Şi tu pari destul de calmă şi stăpână pe tine. 


S-a răsucit spre el, şi-a dat la o parte o buclă aurie, l-a fixat 
cu ochii ei frumoşi. 


— Nu sunt nici calmă, nici stăpână pe mine, Geralt. 


S-a întâmplat pe neaşteptate. Gestul făcut de el, care 
trebuia să fie doar o mângâiere, o atingere fină a umerilor ei, 
s-a transformat într-o prindere fermă cu ambele mâini de 
talia subţire. A tras-o rapid, dar fără violenţă, mai aproape, 
până la o întâlnire a trupurilor care făcea sângele să le 
clocotească în vene. Essi a împietrit brusc, şi-a arcuit 
puternic trupul înapoi, i-a prins mâinile în palmele ei cu 
forţă, de parcă ar fi vrut să iasă din strânsoare, însă l-a 


apucat şi mai tare, şi-a înclinat capul înainte, şi-a deschis 
gura, a ezitat. 


— Ce e... De ce? a şoptit ea. Ochii îi erau larg deschişi, bucla 
aurie i-a coborât pe obraz. 


Calm şi încet şi-a înclinat capul, şi-a apropiat faţa şi dintr- 
odată şi-au unit buzele într-un sărut. Dar nici măcar atunci 
Essi n-a dat drumul mâinilor care-i acopereau talia şi s-a 
arcuit cu fermitate înapoi, evitând contactul cu trupul lui. S- 


au rotit în această poziţie lent, ca într-un dans. L-a sărutat cu 
poftă, pe îndelete. Şi lung. 


Apoi, cu iscusinţă şi fără efort, s-a eliberat din mâinile lui şi 
s-a sprijinit din nou de parapet, cu capul între palme. 


Geralt s-a simţit cum nu se poate mai prost. Acest sentiment 
l-a împiedicat să se apropie de ea, să-i îmbrăţişeze spatele 
curbat. 

— De ce? l-a întrebat fără să se întoarcă. De ce ai făcut asta? 


S-a uitat la el cu coada ochiului, iar vânătorul a înţeles brusc 
unde a greşit. Şi-a dat seama că minciuna, falsitatea, 


— 196 — 


ifosele şi bravada l-au dus direct în mlaştină, unde între el şi 
abis nu era decât un puf, un smoc de iarbă subţire şi muşchi, 
gata în orice moment să se smulgă, să se rupă. 


— De ce? a repetat ea. 
Nu i-a răspuns. 
— Cauţi femei pentru o noapte? 


Nu i-a răspuns. Essi s-a întors uşor, i-a atins braţul. 


— Să ne întoarcem în sală, i-a spus liniştit, darpeelnul-a 
înşelat această linişte, a simţit cât este de tensionată. Nu 
face mutra asta. Nu s-a întâmplat nimic. Şi faptul că eu nu 
caut un bărbat pentru o noapte nu e vina ta. Nu-i aşa? 


— Essi... 
— Să mergem, Geralt. Jaskier a ajuns la al treilea bis. E 
rândul meu. Haide, o să cânt... 


L-a privit ciudat şi dintr-o suflare şi-a dat la o parte bucla din 
ochi. 


— O să cânt pentru tine. 

IV 

— Hopaa, s-a mirat vânătorul. Tu erai? Nu credeam că 
mai vii în noaptea asta. 


Jaskier a închis uşa, şi-a atârnat într-un cui lăuta şi pălărioara 
cu pană de egretă, şi-a scos dubletul, l-a scuturat, l-a îndoit 
şi l-a aşezat pe desagii care zăceau întrun ungher al odăii. În 
afară de aceşti desagi, o saltea şi un imens balot din teci de 
mazăre, nu mai era niciun mobilier în odăiţa de la mansardă. 
Până şi lumânarea picura ceară 


direct pe podea. Drouhard îl admira pe Jaskier, dar nu atât 
de mult încât să-i dea o cameră mai acătării sau un alcov. 


— Şi de ce anume, l-a întrebat Jaskier scoţându-şi ciubotele, 
nu credeai că mai vin în noaptea asta? 


— M-am gândit - vânătorul s-a ridicat într-un cot făcând 
tecile de mazăre să scârţâie - că te duci să cânţi serenade 
sub fereastra domniţei Veveriţa, în faţa căreia toată seara ai 


umblat cu limba scoasă, ca un câine care a văzut o căţea în 
călduri. 


— Ha, ha, a râs bardul. Eşti prost şi primitiv. N-ai înţeles 
— 197 — 


nimic. Veveriţa? Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de ea. 
N-am vrut decât să-i stârnesc un fior de gelozie domniţei 
Akeretta, pe care o s-o vrăjesc mâine. Asta-i mutarea. 


Jaskier s-a trântit pe saltea şi a tras pătura de pe Geralt. 


Acesta, cuprins de un sentiment straniu de furie, şi-a întors 
capul spre fereastra mică prin care, dacă n-ar fi fost nişte 
păianjeni vrednici, s-ar fi putut vedea cerul înstelat. 


— Ce-ai, a dat strechea în tine? l-a întrebat poetul. Te 
deranjează că le fac curte fetelor? De când? Poate ai făcut 
vreun legământ de castitate ca druizii? Sau poate... 


— Lasă pălăvrăgeala. Sunt sleit. Îţi dai seama că, pentru 
prima dată în două săptămâni, avem şi noi parte de o saltea 
sub noi şi de un acoperiş deasupra capului? Nu eşti fericit că 
mâine-dimineaţă nu te zgâlţâie nimeni ca să o iei din loc? 


— Pentru mine, a spus visător Jaskier, o saltea fără o mândră 
nu este o saltea. Este o fericire parţială, şi ce-i aia o fericire 
parţială? 


Geralt a gemut ca de fiecare dată când, la căderea nopţii, 
Jaskier despica firul în patru. 


— O fericire parţială, a continuat bardul absorbit de propriul 
său glas, e ca un... Ca un sărut întrerupt... Da' de ce 
scrâşneşti din dinţi, mă rog? 


— Eşti groaznic de plictisitor, Jaskier. Nimic în afară de 
saltele, mândre, cururi, ţâţe, fericire parţială şi sărutări 
întrerupte de câinii asmuţiţi de părinţii fetelor. Ei bine, 
altceva nu ştii. S-ar părea că doar frivolitatea fără lanţuri, ca 
să nu spun desfrâul fără margini, îţi permite să 


născoceşti balade, să scrii poezii şi să cânţi. Asta este partea 
întunecată a talentului. 


Vorbise prea mult, iar vocea nu-i era destul de rece. 
Jaskier a decriptat fără probleme şi fără greş. 


— Aha, a spus el încet. Essi Daven, zisă Ochişor. Ochii 
fermecători ai lui Ochişor l-au fermecat pe vânător şi l-au 
năucit. Vânătorul s-a purtat ca un puştan cu o prinţesă. Şi în 
loc să-şi vadă greşelile, mai degrabă dă vina pe ea şi îi caută 
prin părţile întunecate. 


— 198 — 
— Aiurezi, Jaskier. 


— Nu, dragul meu. Essi ţi-a luat minţile, nu te ascunde după 
deget. Oricum, nu văd nimic ruşinos. Dar bagă de seamă, nu 
face greşeli. Nu este ceea ce crezi. Dacă talentul ei are o 
parte întunecată, cu siguranţă nu-i aşa cum îţi închipui tu. 


— Bănuiesc, a spus vânătorul controlându-şi vocea, că o 
cunoşti foarte bine. 


— Destul de bine. Dar nu atât de bine cum crezi tu. Nu atât. 
— Destul de original pentru tine, recunosc. 


— Eşti tâmpit. Bardul s-a prăvălit, punându-şi ambele mâini 
sub ceafă. O ştiu pe păpuşică din copilărie. Mi-e... 


hm... ca o soră mai mică. Îţi repet, să nu cumva să faci 
greşeli prosteşti cu ea. Ai nenorocit-o destul că i-ai luat 
minţile şi tu. Hai, recunoaşte că o vrei. 


— Chiar dac-ar fi aşa, spre deosebire de tine, n-am năravul 
de a trăncăni despre asta, a spus Geralt caustic. 


Nici să ticluiesc cântecele. Îţi mulţumesc pentru ceea ce mi- 
ai spus despre ea, pentru că astfel, poate o să evit să comit 
vreo greşeală stupidă. Dar asta e. Consider subiectul 
încheiat. 


Jaskier a rămas pentru o clipă neclintit şi tăcut, dar Geralt îl 
cunoştea prea bine. 


— Acum ştiu, a rostit în cele din urmă poetul. Acum înţeleg 
totul. 


— Ştii pe naiba, Jaskier. 


— Ştii care e problema ta, Geralt? Că te crezi diferit. Tu faci 
paradă de faptul că eşti altfel, de ceea ce consideri ca fiind 
anomalie. Te încarci cu greutatea acestei anomalii fără 


să-ţi dai seama că, pentru majoritatea oamenilor care 
gândesc rezonabil, eşti cât de lumesc se poate sub soare şi, 
de-ar fi toată lumea la fel de normală ca tine, tare bine-ar 
mai fi. Ce dacă ai reacţii foarte rapide, dacă pupilele îţi devin 
verticale la lumina soarelui? Dacă vezi în beznă ca o pisică? 
Dacă te pricepi la vrăji? Mare scofală! Eu, dragul meu, am 
cunoscut odată un hangiu care putea să tragă 


vânturi preţ de zece minute, fără întrerupere, astfel încât să 


— 199 — 


ţină cadenţa melodiei psalmului „Bucuraţi-vă pentru noi, 
bine-aţi venit, zori de zi”. În ciuda talentului său, neobişnuit 
în orice caz, hangiul de care pomenesc era cel mai normal 
dintre normali, avea soţie, copii şi o bunică suferindă de 
paralizie... 


— Ce-au a face toate astea cu Essi Daven? Poţi să mă 
lămureşti? 
— Fără doar şi poate. Fără niciun temei ţi s-a părut că 


Ochişor este interesată de tine dintr-o curiozitate 
nesănătoasă, chiar perversă, că se uită la tine ca la un şoim, 
ca la un vițel cu două capete sau ca la o salamandră 


într-o cuşcă de animale. Te-ai bosumflat pe loc şi cu prima 
ocazie ai fost obraznic, ai mustrat-o şi ai râănit-o nemeritat. 


La urma urmei, am fost martor şi eu. Martor la evenimentele 
care au urmat nu am mai fost, dar am văzut fuga ta din sală 
aşa cum i-am văzut bujorii din obrăjori când v-aţi întors. Da, 
Geralt. Te previn că ai putea face greşeli şi tu le-ai făcut 
deja. Ai vrut să te răzbuni pe ea pentru curiozitatea ei 
nesănătoasă din punctul tău de vedere. Te-ai hotărât să 
profiţi de această curiozitate. 


— Repet, aiurezi. 


— Ai încercat, a continuat bardul fără să se mişte de pe 
saltea, să vezi dacă n-o poţi duce în fân, să vezi dacă are 
curiozitatea să afle cum este să iubeşti un ciudat, un 
vânător ciudat. Din fericire, Essi s-a dovedit a fi mai 
deşteaptă decât tine, a înţeles cauza prostiei tale şi i s-a 
făcut milă de tine. Am dedus asta din faptul că nu a venit de 
pe podeţ cu gura umflată. 


— Ai terminat? 

— Am terminat. 

— Atunci, noapte bună. 

— Ştiu de ce eşti supărat şi scrâşneşti din dinţi. 
— Fără putinţă de tăgadă. Tu ştii totul. 


— Ştiu cine te-a dat peste cap, din cauza cui nu poţi 
înţelege o femeie normală. Ţi s-a vârât pe sub piele Yennefer 
aia a ta, să fiu al naibii dacă ştiu ce-ai găsit la ea. 


— Las-o în pace, Jaskier. 
— Chiar nu preferi o fată normală, cum ar fi Essi? Oare ce 
— 200 — 


au vrăjitoarele şi Essi nu are? Poate că vârsta? Ochişor poate 
că n-o fi ea cea mai tânără din lume, dar este la fel de 
bătrână cum arată. Ştii ce mi-a mărturisit Yennefer odată, 
după câteva ulcele? Ha, ha... Mi-a spus că, atunci când a 
făcut-o prima oară cu un om, s-a întâmplat exact la un an 
după ce a fost inventat plugul cu doi boi. 


— Minţi, Yennefer nu te poate suferi şi niciodată nu ţi-ar face 
mărturisiri. 


— Fie cum spui tu, am minţit, recunosc. 
— Nu e nevoie. Te cunosc. 


— Poate crezi că mă cunoşti. Nu uita, eu sunt o fiinţă cu o 
natură mai complicată. 


— Jaskier, a oftat vânătorul, simțindu-se chiar foarte 
somnoros, eşti un cinic, o puşlama, un curvar şi un mincinos. 
Şi nimic, crede-mă, nimic din toate acestea nu e complicat. 
Noapte bună. 


— Noapte bună, Geralt. 

V 

— Te-ai trezit devreme, Essi. 

Poeta i-a zâmbit prinzându-şi pletele fluturate de vânt. 
Călca atentă pe chei, sărind peste gropi şi scânduri putrede. 


— Nu puteam să pierd ocazia de a vedea un vânător la locul 
de muncă. O să spui iar că sunt prea curioasă, Geralt? 


Ei bine, recunosc, chiar sunt curioasă. Ce mai faci? 
— Cum adică ce mai fac? 


— Oh, Geralt, i-a spus. Nu-mi subestima curiozitatea, 
talentul meu pentru colectarea şi interpretarea informaţiilor. 


Ştiu deja totul despre păţania pescarilor, cunosc detaliile 
înţelegerii tale cu Agloval. Ştiu că eşti în căutarea unui 
cârmaci care să te ducă până acolo, la Colţii Dragonului. L-ai 
găsit? 


S-a uitat interogativ la ea pentru un moment, apoi s-a decis 
brusc. 


— Nu, a spus el, nu l-am găsit. Niciunul. 
— Le este frică? 


— 201 — 


— Le este. 


— Prin urmare, cum ai de gând să mergi în recunoaştere, 
dacă nu ai cum să navighezi pe mare? Cum să izbuteşti să 


pui mâna pe pielea monstrului care i-a ucis pe pescari? 


A luat-o de mână şi s-au îndepărtat de chei. Păşeau încet de- 
a lungul țărmului mării, pe o plajă pietroasă, pe lângă 


ambarcaţiuni acostate, printre năvoade atârnate pe 
picioroange, printre perdele cu peşte agăţat la uscat, în 
bătaia vântului. Geralt a constatat în mod surprinzător că 


nu-l încurcă cu nimic compania poetei, nu-l împovărează şi 
nu-l sâcâie. Pe deasupra, spera că o conversaţie calmă şi 
rezonabilă va şterge consecinţele sărutului stupid de pe 
podeţ. Faptul că Essi venise pe chei l-a umplut de speranţa 
că nu se simţea rănită. Era bucuros. 


— Să pui mâna pe pielea monstrului, a spus el, repetându-i 
cuvintele. Dacă aş şti cum. Ştiu prea puţin despre monştrii 
marini. 


— Interesant. Din câte ştiu eu, în mări sunt mult mai mulţi 
monştri decât pe uscat, atât ca număr, cât şi ca varietate de 
specii. S-ar părea, prin urmare, că marea e un domeniu plin 
de posibilităţi pentru vânători. 


— Nu este. 
— De ce? 


— Extinderea oamenilor spre mare, şi-a dres glasul 
întorcându-şi capul, nu durează de mult timp. Era nevoie de 
vânători în trecut, pe uscat, în prima etapă de colonizare. 


Nu suntem pregătiţi pentru lupta cu creaturile din mare, deşi 
colcăie tot soiul de spurcăciuni agresive, e drept. Dar 
deprinderile noastre vânătoreşti nu sunt suficiente în faţa 
monştrilor marini. Aceste fiinţe sunt fie prea mari, fie prea 
blindate ori prea în siguranţă în mediul lor. Sau toate la un 
loc. 


— Dar monstrul care a ucis pescarii? N-ai nicio bănuială? 
— Poate un kraken? 

— Nu. Krakenul ar fi distrus barca, însă barca a rămas 
întreagă. Şi, cum se spune, baltă de sânge. Ochişor şi-a 
înghiţit saliva şi a pălit vizibil. Să nu crezi că mă dau 
deşteaptă. Am crescut la mare şi mi-a fost dat să văd 

— 202 — 


multe. 


— Atunci ce ar putea fi? Un calamar gigantic? l-ar fi putut 
înşfăca pe oamenii ăia de pe punte... 


— N-ar fi fost sânge. N-a fost calamar, Geralt, nici orcă, nici 
dragon ţestos, pentru că aceştia ar fi rupt sau răsturnat 
barca. A fost ceva care a urcat şi a făcut masacrul. Poate că 


nici nu artrebui căutat în mare. 

Vânătorul s-a gândit că ar putea avea dreptate. 

— Încep să te admir, Essi, i-a spus. Poeta s-a înroşit. Ai 
dreptate. Putea ataca din aer. Putea fi un ornitodragon, un 


grifon, un vyvern, un zmeu sau un bicodal. Poate chiarun... 


— Îmi pare rău, a spus Essi. Uite cine vine. 


De-a lungul țărmului venea principele Agloval, singur, murat 
din cap până-n picioare. Era vădit furios şi, văzând-o pe ea, 
chiar s-a înroşit de furie. 


Essi a schiţat o reverență, Geralt şi-a plecat capul, cu 
pumnul la piept. Agloval a scuipat. 


— Am stat pe stânci trei ceasuri, de la ivirea zorilor, a urlat. 
Nici ţipenie. Trei ore, ca un prost, pe stâncile inundate de 
valuri. 


— Îmi pare rău... a spus vânătorul. 


— Îţi pare rău? a izbucnit prinţul. Îţi pare rău? Numai din 
cauza ta. Ai dat totul peste cap. Ai ruinat totul. 


— Ce-am ruinat? Mi-am făcut doar treaba de tălmaci... 


— La naiba cu aşa treabă, l-a întrerupt furios Agloval, 
întorcându-se din profil. Profilul era cu adevărat regal, demn 
de imprimat pe monede. Fir-ar să fie, mai bine nu te 
năimeam. E chiar culmea, dar atâta timp cât nu am avut 
tălmaci, m-am înţeles mai bine cu Sh'eenaz, dacă pricepi ce 
vreau să spun. Şi acum... Ştii ce se bârfeşte prin târg? Se 
şuşoteşte pe la colţuri că pescarii au murit pentru că am 
mâniat eu sirena. Că asta a fost răzbunarea ei. 


— Tâmpenii, a comentat placid vânătorul. 

— De unde ştim că sunt tâmpenii? a bombănit principele. 
Sau mai ştii ce-ai mai trăncănit tu cu ea? Mai ştii ce-o duce 
mintea? Cu ce fel de monştri s-a încurcat ea acolo, în 


adâncuri? Du-te, demonstrează-mi că sunt tâmpenii. Adu-mi 
capul monstrului care a ucis pescarii. Pune-ţi osul la 


— 203 — 


treabă în loc să flirtezi pe plajă... 


— La treabă? s-a enervat Geralt. Păi cum? Să înot în mare 
călare pe un poloboc? Zelest al tău i-a ameninţat pe pescari 
cu schingiuirea şi cu ştreangul şi tot nu s-a încumetat 
nimeni. Nici Zelest însuşi n-a cutezat. Cum... 


— Ce-mi pasă mie cum? i-a retezat-o Agloval. E treaba ta! 
Pentru ce sunt pe lume vânătorii, dacă nu pentru ca oamenii 
cumsecade să nu-şi bată capul cum să scape de monştri? Te- 
am năimit pentru această treabă şi-ţi poruncesc s-o duci 
până la capăt. Că de nu, ia-ţi tălpăşiţa de-aici, altminteri te 
alerg cu parul până la hotarele ținutului meu! 


— Linişteşte-te, Alteță, i-a spus calm Ochişor, dar paloarea şi 
tremurul mâinilor îi trădau nervozitatea. Nu-l ameninţa, te 
rog, pe Geralt. Din întâmplare, eu şi Jaskier avem câţiva 
prieteni. Regele Ethain de Cidaris, ca să 


menţionez numai unul, ne apreciază foarte mult pe noi şi 
baladele noastre. Regele Ethain este un conducător luminat 
şi întotdeauna spune că baladele noastre nu sunt numai 
muzică plină de viaţă şi rime, ci şi un mijloc de comunicare, 
de informare, adevărate cronici ale omenirii. Doreşti, 
Maiestate, să fii descris în cronica omenirii? Putem să 


aranjăm noi asta. 
Agloval a privit-o pentru o clipă indiferent, chiar dispreţuitor. 


— Pescarii care au dispărut aveau neveste şi copii, a spusel 
în cele din urmă, mult mai încet şi mai calm. Ceilalţi, în 
curând, când o să-i împingă foametea, vor pleca din nou pe 
mare. Pescarii de mărgăritare, de bureţi-de-mare, de stridii şi 
homari, toţi pescarii din lume. Acum le este teamă, dar 
foamea depăşeşte teama. Vor pleca pe mare. Dar se vor mai 


întoarce oare? Ce spui, Geralt? Domniţă Daven? Ar fi 
interesantă o baladă de-a voastră care să povestească 


asta. O baladă în care vânătorul, la malul mării, cu mâinile în 
sân, se uită lung la punţile pătate de sânge ale bărcilor şi la 
plânsul plozilor. 


Essi a pălit şi mai mult, dar şi-a ridicat sfidător capul, şi-a 
suflat bucla şi era gata să-i răspundă, însă Geralt a prins-o 
repede de mână şi i-a strâns-o, anticipându-i cuvintele. 


2204 


— Destul, a spus el. Din tot potopul acesta de cuvinte numai 
unul are un sens real. M-ai năimit, Agloval. Am acceptat 
sarcina şi o voi îndeplini dacă este posibil. 


— Mă bazez pe asta, a replicat scurt principele. La revedere, 
atunci. Mă înclin, domniţă Daven. 


Essi n-a făcut nicio reverență, a dat doar din cap. Agloval şi- 
a tras în sus pantalonii uzi şi s-a îndreptat spre port, 
menţinându-şi anevoie echilibrul pe pietre. Geralt şi-a dat 
seama că încă o mai ţine de mână pe poetă şi că ea nu 
încearcă deloc să se elibereze din strânsoare. l-a dat drumul. 
Essi, revenindu-şi încet la culoarea normală, s-a întors cu 
faţa spre el. 


— Da' lesne te-ai mai vârât în primejdie, a spus ea. Au fost 
de-ajuns câteva vorbe despre femei şi copii. Şi se mai face 
atâta caz de faptul că voi, vânătorii, sunteţi, aparent, 

insensibili. Geralt, lui Agloval nu-i pasă nici cât negru sub 
unghie de femei, de copii sau de bătrâni. El ţine morţiş să 


fie reluat pescuitul de mărgăritare, pentru că pierde cu 
fiecare zi care trece fără să le livreze. Ţi-a azvârlit momeala 


cu copiii flămânzi şi tu imediat ai fost dispus să-ţi rişti 
viaţa... 


— Essi, a întrerupt-o. Sunt vânător. Asta mi-e treaba, să- 
mi risc viaţa. Copiii n-au a face cu asta. 

— Nu mă duci cu vorba. 

— De unde-ai dedus că aş avea de gând asta? 


— Dacă ai fi fost un profesionist rece aşa cum pretinzi, ai fi 
încercat să ridici preţul. Dar tu n-ai pomenit nimic despre 
plată. Ah, bine, destul despre asta. Ne întoarcem? 


— Să mai facem câţiva paşi. 

— Cu plăcere. Geralt? 

— Zi. 

— Îţi spuneam că am crescut pe malul mării. Ştiu să 
mânuiesc barca şi... 

— Scoate-ţi din cap. 

— De ce? 

— Scoate-ţi din cap, i-a repetat aspru. 

— Ai putea, i-a spus ea, să formulezi mai politicos. 
— AŞ putea. Dar m-ai luat de... naiba ştie ce. lar eu sunt 
— 205 — 


un vânător dur şi un profesionist rece. Îmi risc propria viaţă. 


Nu pe-a altcuiva. 


Essi a tăcut mâlc. A văzut-o cum îşi ţuguia buzele, cum îşi 
scutura capul. O rafală de vânti-a zburlit din nou părul, 
pentru o clipă chipul i-a rămas acoperit cu o învălmăşeală 


de bucle aurii. 

— Am vrut doar să te ajut, a rostit ea. 
— Ştiu. Mulţumesc. 

— Geralt? 

— Spune. 


— Şi dacă bărfele despre care pomenea Agloval sunt 
adevărate? Ştii, la urma urmei, că nu peste tot şi nu 
întotdeauna sirenele sunt prietenoase. Au fost cazuri... 


— Nu cred. 


— Marfante, a continuat Ochişor cu grijă. Nereide, tritoni, 
rusalii marine. Cine ştie de ce mai sunt în stare. Şi 
Sh'eenaz... Ar fi avut motive... 


— Nu cred, a întrerupt-o. 
— Nu crezi sau nu vrei să crezi? 
El nu i-a răspuns. 


— Şi vrei să te dai drept un profesionist rece? l-a întrebat ea, 
cu un zâmbet ciudat. Drept cineva care gândeşte cu lama 
spadei? Dacă vrei, îţi spun eu cum eşti cu adevărat. 


— Ştiu cum sunt cu adevărat. 


— Eşti sensibil, a spus ea încet. În adâncul sufletului tău 
zbuciumat. Nu mă înşeli cu chipul tău împietrit şi nici cu 
vocea ta de gheaţă. Eşti sensibil şi taman această 


sensibilitate a ta te face să te temi că cel cu care trebuie să 


te lupţi cu sabia în mână ar putea avea motivele sale, ar 
putea avea superioritate morală asupra ta... 


— Nu, Essi, i-a spus el încet. Nu căuta în mine teme pentru 
balade emoţionante despre un vânător cu sufletul sfâşiat. 
Poate că mi-aş dori să fiu aşa, dar nu sunt. Dilemele mele 
morale îmi sunt rezolvate de cod şi de educaţie. Şi de 
pregătire. 


— Nu vorbi aşa. Nu înţeleg de ce încerci să... 


— Essi, a întrerupt-o din nou. Nu vreau să ai percepții false 
despre mine. Nu sunt un cavaler rătăcitor. 


— 206 — 
— Dar niciun criminal rece şi fără conştiinţă nu eşti. 


— Nu, a încuviinţat calm. Nu sunt, cu toate că există unii 
care cred altfel. Dar nu sensibilitatea şi avantajele naturii 
mele m-au ridicat, ci mândria şi aroganţa de a fi convins de 
valoarea mea profesională. Mi s-a insuflat ideea că rutina 
rece şi codul profesional sunt mai adecvate decât emoţiile, 
pentru evitarea unor greşeli care pot fi comise atunci când 
apar dilemele între Bine şi Rău, între Ordine şi Haos. Nu, 
Essi. Nu eu sunt cel sensibil, ci tu. La urma urmei, aşa 
trebuie în profesia ta, nu-i aşa? Tu eşti cea care te-ai gândit 
că sirena aparent simpatică, umilită, i-a atacat pe căutătorii 
de mărgăritare într-un act disperat de răzbunare. Imediat ai 
căutat argumente pentru sirenă, circumstanţe atenuante, ai 
refuzat să crezi că vânătorul, plătit de principe, ar omori-o 


pe frumoasa sirenă doar pentru că a îndrăznit să se lase 
pradă emoţiilor. lar vânătorul, Essi, este liber de astfel de 
dileme. Şi de emoţii. Chiar dacă s-ar dovedi că sirena e 
vinovată, nu, vânătorul n-o ucide pe sirenă, deoarece îi 
interzice codul. Codul rezolvă dilemele vânătorului. 


Ochişor s-a uitat la el, ridicându-şi brusc capul. 
— Orice dilemă? l-a întrebat repede. 


Ştie despre Yennefer, s-a gândit el. Ştie despre ea. Ehei, 
Jaskier, bârfitorul naibii... 


Se uitau unul la altul. 
Ce se ascunde în ochii tăi albaştri, Essi? Curiozitatea? 


Fascinaţia alterităţii? Care este partea întunecată a 
talentului tău, Ochişor? 


— Îmi pare rău, a zis ea. Întrebarea a fost stupidă. Şi naivă. 
Sugerând că am crezut în ceea ce mi-ai spus. Să ne 
întoarcem. Vântul ne pătrunde până la oase. Uită-te cum se 
agită marea. 


— Văd. Ştii, Essi, este interesant... 
— Ce este interesant? 


— Mi-a trecut prin cap că stânca pe care Agloval obişnuieşte 
să se întâlnească cu sirena era mai aproape de mal şi era 
mai mare. lar acum nu se mai poate vedea. 


— Fluxul, a spus scurt Essi. În curând apa va ajunge până 
acolo, până la stâncă. 


— 207 — 


— Până acolo? 
— Da. Apă se ridică şi se revarsă apoi cu forţă aici, mai bine 
de zece coţi, pentru că aici, în estuarul de la gura râului, se 


formează aşa-numitele maree ecou, cum le mai numesc 
pescarii. 


Geralt s-a uitat spre promontoriu, la Colţii Dragonului, înfipţi 
în valurile spumoase. 


— Essi, a întrebat el. Şi până unde ţine refluxul? 
— Ce anume? 
— Cât de departe se retrage marea? 


— Ce... Ah, înţeleg. Da, ai dreptate. Se va retrage până la 
linia şelfului. 


— Care linie, a cui? 

— Ei bine, cum ar fi o platformă pe fundul apei, o câmpie de 
mică adâncime, plată, care ţine până la povârnişul către 
adâncuri, acolo îşi are marginile. 

— Şi Colţii Dragonului... 

— Sunt chiar pe povârniş. 

— Şi se poate ajunge cu piciorul. Cât timp ar ţine? 


— Nu ştiu, s-a încruntat Ochişor. Ar trebui să-i întrebăm pe 
oamenii locului. Dar eu nu cred, Geralt, că ar fi cea mai bună 
idee. Uite, între uscat şi Colţi sunt stânci, tot ţărmul este 
străpuns de golfuri şi fiorduri. Când începe refluxul, se 
formează chei şi viroage pline de apă. Nu ştiu dacă... 


Dinspre mare, de lângă o stâncă abia vizibilă se observa o 
bălăceală. Şi un strigăt cântat. 


— Pletedalbe! a strigat sirena, sărind grațios pe creasta unui 
val, plesnind apa cu scurte şi elegante mişcări ale cozii. 


— Sh'eenaz! a strigat-o el, fluturând mâna. 


Sirena a înotat până aproape de stânci, a rămas suspendată 
vertical în apa verde spumoasă, apoi şi-a aruncat cu mâinile 
părul pe spate, în timp ce-şi etala trunchiul cu toate 
splendorile lui. Geralt s-a uitat cu coada ochiului la Essi. Fata 
a roşit uşor şi, cu o expresie de regret şi resemnare pe faţă, 
şi-a privit o clipă propriile splendori, abia insinuate pe sub 
rochie. 


— Unde este al meu? cânta Sh'eenaz, apropiindu-se. 
— 208 — 

Trebuia să fie aici. 

— A fost. A aşteptat trei ceasuri şi a plecat. 


— A plecat? s-a mirat sirena într-un tril ascuţit. Nu m-a 
aşteptat? N-a avut răbdare trei ceasuri? Imi închipuiam eu. 


Nici cel mai mic sacrificiu! Deloc! Derbedeul, derbedeul, 
derbedeul! Şi tu ce faci aici, Pletedalbe? Ai venit să te plimbi 
cu iubita? Frumos cuplu, păcat de picioarele alea. 


— Nu e iubita mea. Abia ne-am cunoscut. 


— Da? s-a mirat Sh'eenaz. Păcat. Vă potriviţi, vă stă bine 
împreună. Cine este? 


— Eu sunt Essi Daven, poetă, a cântat melodios. Pe lângă 


a sa, vocea vânătorului suna ca un croncănit de ciori. Mă 
bucur să te cunosc, Sh'eenaz. 

Sirena a pălmuit apa cu mâinile, a râs zglobiu. 

— Ce frumos! a ţipat. Ştii graiul nostru! Sincer, mă 


surprindeţi, voi, oameni buni. Într-adevăr, nu ne desparte 
atât de multe cum se spune. 


Nici vânătorul n-a fost mai puţin surprins decât sirena, deşi 
putea să presupună că Essi, care era educată şi cultivată, 
cunoştea mai bine decât el Graiul Vechi, limba elfilor, cea 
care, în versiune cântată, era folosită de sirene, marfante şi 
nereide. Trebuia să presupună, de asemenea, că 
melodicitatea complicată a graiului sirenelor, care lui i se 
părea dificilă, pentru Ochişor era floare la ureche. 


— Sh'eenaz! a strigat el. Totuşi, ceva ne desparte uneori, 
acel ceva este şi sângele vărsat! Cine... Cine i-a ucis pe 
culegătorii de mărgăritare acolo, în apropierea celor două 


stânci? Spune-mi! 

Sirena s-a scufundat, agitând apa. După o clipă a ţâşnit din 
nou la suprafaţă şi chipul său frumos s-a strâmbat într-o 
grimasă urâtă. 

— Să nu îndrăzniţi! a ţipat ascuţit. Să nu îndrăzniţi să vă 


apropiaţi de Scări! Nu e de voi! Nu vă puneţi cu ei! Nue 
pentru voi! 


— Ce? Ce anume nu este pentru noi? 


— Nu este pentru voi! Sh'eenaz a răcnit, aruncându-se pe 
spate în valuri. 


jetul de apă a zburat la mare înălţime. Pentru o clipă i-au 
— 209 — 


văzut coada, aripioarele fine bifurcate, străpungând valurile. 
Apoi a dispărut în adâncuri. 


Ochişor îşi aranja părul răvăşit de vânt. Stătea neclintită 
în picioare, cu capul plecat. 


— N-am ştiut, şi-a dres glasul Geralt, că ştii atât de bine 
Graiul Vechi, Essi. 


— N-aveai de unde să ştii, i-a spus ea cu vădită 


amărăciune în glas. Pentru că tu... la urma urmei abia m-ai 
cunoscut. 


VI 


— Geralt, i s-a adresat Jaskier privind în jur şi adulmecând ca 
un ogar, aici miroase îngrozitor, nu ţi se pare? 


— Nu ştiu ce să zic, a răspuns vânătorul, umflându-şi nările. 
Am fost în locuri unde puţea şi mai rău. Asta e doar mirosul 
mării. 


Bardul şi-a întors capul şi a scuipat între bolovani. Apa 
clipocea printre crăpăturile stâncii, făcând spumă şi 
susurând, dezvăluind cheiul spălat de valuri. 


— la uită-te cum a secat, Geralt. Unde s-a dus apa? Cume, 
la naiba, cu fluxurile şi refluxurile astea? De unde vin? Nu 
te-ai gândit niciodată la ele? 


— Nu. Am avut alte griji. 


— Îmi închipui, s-a înfiorat Jaskier uşor, că în adâncuri, chiar 
la fundul oceanului ăstuia blestemat, şade un monstru 
enorm, gros, solzos, o broască cu coarne pe căpăţâna 
scârboasă. Şi din când în când, îşi umple burduhanul cu apă 


şi odată cu apa înghite tot ce trăieşte şi se poate mânca - 


peşti, foci, țestoase, totul. Şi apoi, după ce s-a săturat, varsă 
apa şi aşa avem noi mareea. Ce crezi, Geralt? 


— Cred că eşti idiot. Yennefer mi-a spus odată că luna 
provoacă mareele. 


Jaskier a chicotit. 
— Ce tâmpenii! Ce-are a face luna cu marea? La lună 


numai câinii latră. Şi-a bătut joc de tine, Geralt, mincinoasa 
aia fără pereche şi-a bătut joc de tine. Din câte ştiu eu, n-ar 


— 210 — 
fi pentru prima dată. 


Vânătorul n-a comentat. Se uita la stâncile ude şi lucioase, 
expuse în urma refluxului. Apa se izbea în continuare în ele 
şi făcea spumă, dar părea că poate fi trecută cu piciorul. 


— Bine, să pornim la muncă, a spus el, ridicându-se în 
picioare şi aranjându-şi spada pe spate. Nu mai putem 
aştepta, căci nu izbutim până la flux. Mai ai chef să vii cu 
mine? 


— Da. Păi, subiectele pentru balade nu sunt precum conurile 
sub bradul de Crăciun. In afară de asta, mâine este ziua de 
naştere a păpuşicii. 


— Nu pricep. 


— Păcat. Printre noi, oamenii normali, există obiceiul de a 
oferi cadouri cu ocazia zilei de naştere. Nu-mi pot permite 
să-i cumpăr ceva. O să găsesc ceva pentru ea pe fundul 
mării. 


— Un hering? O sepie? 


— Cum poţi să spui asemenea tâmpenii? O să găsesc un 
chihlimbar, poate un căluţ-de-mare, poate o scoică drăguță. 


Este vorba despre un simbol, o dovadă de afecţiune, o 
amintire. Îmi place Ochişor, vreau s-o fac fericită. Nu pricepi? 
Îmi închipuiam eu. Să mergem. Tu înainte, pentru că s-ar 
putea să fie vreun monstru. 


— Bine. Vânătorul a sărit în jos, pe o stâncă alunecoasă, 
acoperită de alge. O iau înainte, să te pot proteja, în caz de 
primejdie, în semn de amintire şi de afecţiune. Numai să nu 
uiţi, atunci când strig, s-o iei din loc şi să nu stai în calea 
spadei mele. Noi nu ne ducem acolo ca să culegem căluţi- 
de-mare. O să ne ocupăm de monstrul care ucide oameni. 


Au coborât până pe fundul prăpastiei rămase descoperite în 
urma refluxului, păşeau prin apa care încă se mai ascundea 
prin prundiş. Se cufundau în gropi pline de nisip şi alge. Şi, 
de parcă n-ar fi fost destul, a început să plouă, aşa că în 
curând erau muraţi din cap până-n picioare. 


Jaskier se oprea la fiecare pas şi scormonea cu un băâţ prin 
nisip şi ghemotoacele de alge marine. 


— Oh, uite, Geralt, un peştişor. Roşu, să fiu al naibii. Şi 
— 211 — 


aici, o anghilă mică. Şi ăsta ce mai este? Pare un purice 
uriaş, transparent. Şi ăsta... Măiculiţă! Geraaalt! 


Vânătorul s-a răsucit imediat, cu mâna pe spadă. 


Era un craniu uman, alb, şlefuit de pietre, prins în crăpătura 
unei stânci, umplut cu nisip. Şi nu numai. Jaskier, văzând 
cum se zbătea în orbită un vierme inelat, s-a cutremurat şi a 
scos un zgomot neplăcut. Vânătorul a ridicat din umeri, 
îndreptându-se prin câmpia cu prundiş 


expusă de reflux, spre cele două recife dinţate, numite Colţii 
Dragonului, care acum arătau ca nişte munţi. Păşea cu grijă. 
Pe jos erau împrăştiaţi castraveţi-de-mare, scoici, mormane 
de alge. În bălți şi viroage se zvârcoleau meduze enorme şi 
se răsuceau stele-de-mare. Crabi mici, colorați ca nişte 
colibri, fugeau prin faţa lor, păşind lateral cu picioruşele 
sprintene. 


Geralt văzuse încă de la distanţă un cadavru împotmolit în 
prundiş. Înecatul îşi unduia pieptul vizibil pe sub algele 
marine, deşi, în principiu, nu mai avea ce să mişte. Roiau 
crabii pe dinăuntru şi pe afară. N-avea cum să fie în apă de 
mai mult de o zi, dar crabii îl ciuguliseră într-atât, că n-avea 
niciun rost o explorare vizuală. Vânătorul şi-a schimbat 
direcţia marşului fără un cuvânt, ocolind mortul. Jaskier n-a 
observat nimic. 


— Dar rău mai pute-a putregai pe-aici, a înjurat, ajungându-l 
pe Geralt. A scuipat, apoi şi-a scuturat apa din pălărioară. ŞI 
plouă, şi e frig. O să răcesc, o să-mi pierd vocea, la naiba... 
— Nu te mai văicări. Dacă vrei să te întorci, ştii drumul. 


Chiar după baza Colţilor Dragonului se întindea platforma 
netedă şi pietroasă, dincolo de care se afla marea, profundă 


şi cu valuri liniştite. Limita refluxului. 


— Ha, Geralt! Jaskier s-a uitat în jur. Monstrul ăsta al tău are, 
pare-se, destulă glagore ca să se retragă în largul mării 
odată cu refluxul. Tu, probabil, te-ai gândit că se va trânti 
pe-aici pe undeva, cu burta-n sus, aşteptându-te să-l înşfaci? 


— Taci. 

Vânătorul s-a apropiat de marginea platformei, a 

— 212 — 

îngenuncheat, a pipăit cu grijă scoicile ascuţite risipite pe 
stâncă. N-a putut vedea nimic, apa era întunecată, tulburată 
şi împâăclită de la burniţă. 

Jaskier avansa printre proeminenţele şi şănţuleţele coralilor, 
respingând cu şuturi crabii insistenţi. Căuta cu privirea şi 
pipăia stâncile care străpungeau apa, bărboase de la algele 
prelinse, presărate cu colonii de crustacee şi moluşte. 

— Hei, Geralt! 


— Ce e? 


— Uită-te la cochiliile astea. Sunt stridii de mărgăritare, nu-i 
aşa? 


— Nu. 

— Ştii despre ele? 

— Nu ştiu. 

— Atunci păstrează-ţi opiniile până când o să afli. Acestea 
sunt stridii de mărgăritare, sunt convins. Mă şi apuc să le 


adun, ca să avem şi noi un profit din călătoria asta, nu 
numai o răceală. Să le adun, Geralt? 


— Adună-le. Monstrul atacă pescari. Culegătorii intră, 
deopotrivă, în această categorie. 


— Vrei să mă foloseşti drept momeală?! 


— Adună, adună. la cochiliile mai mari, dacă nu conţin 
mărgăritare, le fierbem şi facem o supă. 


— Asta-i bună. lau numai mărgăritarele, scoicile să le ia 
naiba. Al naibii... fir-ar... Cum se... al naibii... deschide? N-ai 
un cuţit, Geralt? 


— Cum aşa, n-ai luat niciun cuţit? 


— Eu sunt poet, nu cuţitar. Da' ce să-mi mai bat capul, la 
naiba, le iau cu mine şi le scot eu mai târziu mărgăritarele. 


Hei, tu! Pleacă de-aici! 


Crabul şutat a zburat peste capul lui Geralt şi a plonjat în 
valuri. Vânătorul călca domol de-a lungul marginii 
platformei, uitându-se la apa neagră, impenetrabilă. Auzea 
ciocănitul ritmic al pietrei cu care Jaskier desprindea 
moluştele de stâncă. 


— Jaskier! Vino să vezi! 
Platforma plată şi pietroasă se termina brusc cu o muchie 
— 213 — 


nivelată, ascuţită, în dreptul căreia făcea unghi drept cu 
povârnişul. Sub suprafaţa apei se puteau vedea clar blocuri 
enorme, colţuroase, cu feţe netede de marmură albă, 
năpădite de alge, moluşte şi anemone-de-mare care se 
legănau în apă ca florile la adierea vântului. 


— Ce este? Arată ca... nişte trepte. 


— Pentru că sunt trepte, a şoptit Jaskier siderat. Ooo, sunt 
treptele care duc spre o aşezare subacvatică. Ca legendarul 
Ys, care a fost înghiţit de valuri. Ai auzit legenda despre 
locul din abis, despre Ys de sub Ape? Ooo, voi scrie despre 
asta o baladă, de-o să crape concurenţa de ciudă. 


Să ne uităm mai de-aproape... Vezi, aici este un fel de 
mozaic, cu ceva gravat sau sculptat. O inscripţie? Dă-te, 
Geralt. 


— Jaskier! Acolo-i adânc! Aluneci... 


— Ei, şi tu acum! Oricum sunt fleaşcă. Vezi, aici abia-mi 
ajunge la brâu, e prima treaptă. Şi e un loc larg ca o sală de 
bal. Oh, la naiba... 


Geralt a sărit ca un fulger în apă şi l-a sprijinit pe bardul 
cufundat până la găt. 


— M-am împiedicat de rahatul ăsta, s-a scuturat Jaskier 
trăgând aer, ridicând cu ambele mâini o moluscă imensă cu 
cochilia de culoarea cobaltului, năpădită de alge, de pe care 
se scurgea apa. Sunt scări peste tot. Frumoasă culoare, nu-i 
aşa? Dă s-o pun în desaga ta, în a mea nu mai încape. 


— Pleacă de aici, a mormăit vânătorul înfuriat. Du-te îndărăt, 
pe platformă, Jaskier. Nu-i de şagă. 


— Linişte. Ai auzit? Ce-a fost? 


Geralt a auzit. Sunetul a venit de jos, din adâncuri. Surd şi 
grav, dar în acelaşi timp mlădios, liniştit, scurt, abrupt. 


Zvon de clopot. 


— Clopot, să mă... a şoptit Jaskier, urcând pe platformă. 


Am avut dreptate, Geralt. Clopotul aşezării scufundate Ys, 
clopotul fantomelor castelului, înăbuşit de povara 
adâncurilor. Ne aminteşte de condamnaţi... 


— Oare chiar nu poţi să taci? 

Dangătul s-a repetat. Mult mai aproape. 

— ..„. Ne reaminteşte, a continuat bardul, storcându-şi 
— 214 — 


poalele dubletului, de soarta sa teribilă. Acest clopot este un 
avertisment... 


Vânătorul a încetat să-i acorde atenţie vocii lui Jaskier şi a 
apelat la alte simţuri. Simţea. Simţea ceva. 


— Un avertisment. Jaskier şi-a scos puţin limba, ceea ce 
obişnuia să facă atunci când se concentra. Avertisment 
sau... hmm... să nu uităm... hmm... ei bine... Gata, o am! 


Inimă de clopot surd, dăngănind de moarte, Mai lesne ca 
uitarea, de purtat în spate. 


(spre amintire...) 


Apa de lângă vânător a explodat. Jaskier a răcnit. Ţâşnind 
din spumă, monstrul cu ochii bulbucaţi s-a repezit la Geralt 
cu o lamă lată, zimţată, asemănătoare cu o coasă. Geralt îşi 
luase spada în mână încă din momentul în care apa 
începuse să se umfle, aşa că acum n-a fost nevoie decât să 


se rotească din şolduri şi să-l înjunghie pe monstru sub 
fălcile moi, solzoase. Imediat s-a întors în direcţia opusă, 
unde apa a ţâşnit din nou cu următorul monstru, care avea 
un coif bizar şi o armură dintr-un fel de aramă pătată. Cu o 


lovitură amplă de spadă, vânătorul i-a retezat vergeaua 
suliţei scurte, îndreptate spre el şi, cu impulsul dobândit, i-a 
străpuns botul plin de dinţi. A sărit spre marginea 
platformei, plesnind apa. 


— Fugi, Jaskier! 
— Dă-mi mâna! 
— leşi afară, la naiba! 


Următoarea creatură s-a ivit din valuri, şuierând o sabie 
curbată, ţinută într-o labă verde şi aspră. Vânătorul şi-a 
sprijinit spada de stânca năpădită de moluşte de pe 
marginea platformei şi a luat poziţia de luptă, dar dihania cu 
ochi de peşte nu s-a apropiat de el. Având aceeaşi statură ca 
Geralt, apa îi ajungea tot până la brâu, dar impresionanta 
creastă de arici de pe cap şi branhiile umflate o făceau să 
pară mai mare. Grimasa produsă de fălcile late şi scofâlcite, 
înarmate cu dinţi, părea un rânjet crud. 


==. 215 => 


Ignorând cele două trupuri care se zbăteau în apa înroşită, 
dihania a ridicat sabia ţinută cu ambele labe de mânerul 
lung. Umflându-şi şi mai mult creasta şi branhiile, a răsucit 
abil lama în aer. Geralt a auzit cum lama uşoară a şuierat şi 
a zăngănit. 


Creatura a făcut un pas înainte, trimițând un val spre 
vânător. Spada lui Geralt s-a răsucit şi a şuierat drept 
răspuns. Vânătorul a făcut şi el un pas, acceptând 
provocarea. 


Ochi-de-Peşte şi-a mutat cu dexteritate degetele lungi pe 
mânerul sabiei, şi-a lăsat în jos încet umerii blindaţi cu solzi 


şi aramă şi s-a scufundat până la coate, ascunzându-şi arma 
sub apă. Geralt şi-a cuprins spada cu ambele mâini - 


dreapta chiar sub mâner, stânga în capăt -, apoi şi-a ridicat 
arma şi a înclinat-o uşor, deasupra umărului său drept. S-a 
uitat în ochii monstrului, dar erau nişte ochi irizaţi de peşte, 
cu irisurile de forma unor picături cu o strălucire metalică, 
rece. Ochi care nu exprimau nimic şi nu trădau nimic. Nimic 
din ce-ar fi putut anunţa atacul. 


Din adâncuri, din partea de jos a treptelor care dispăreau 
într-un abis negru, a răsunat dangătul unui clopot. Din ce în 
ce mai aproape, din ce în ce mai clar. 


Ochi-de-Peşte s-a aplecat înainte, trăgându-şi lama afară 


din apă, şi a atacat cu viteza gândului, lovind în toate 
direcţiile. Geralt a avut mare noroc, a anticipat că lovitura va 
fi dată în dreapta. A parat cu lama îndreptată în jos, 
răsucindu-şi puternic trunchiul, şi imediat şi-a întors spada, 
izbind-o perpendicular pe sabia monstrului. Acum totul 
depindea de care dintre ei va ajunge mai iute cu degetele 
pe mâner, care va fi primul care va trece de la blocajul static 
la lovitura ofensivă, lovitură a cărei forţă o construiau deja 
amândoi, transferându-şi greutatea corpului pe piciorul 
corespunzător. Geralt ştia că amândoi sunt la fel de rapizi. 


Dar Ochi-de-Peşte avea degetele mai lungi. 


Vânătorul l-a lovit într-o parte, mai sus de şolduri, s-a răsucit 
într-o semipiruetă, împingând lama mai adânc cu greutatea 
corpului său, a evitat fără dificultate contraatacul amplu şi 
haotic, disperat şi lipsit de graţie. Căscându-şi 


— 216 — 


botul de peşte, monstrul a dispărut în tăcere sub apa în care 
pluteau norişori de un roşu-închis. 


— Dă-mi mâna! Repede! a strigat Jaskier. Vin spre noi, în 
puhoaie! li văd! 


Vânătorul l-a prins de mâna dreaptă pe bard şi a ieşit din 
apă pe marginea platformei pietroase. Din spatele lui, din 
larg, a năvălit un val. 

A început fluxul. 

Au luat-o la sănătoasa, urmăriţi de apa care sporea. 


Geralt s-a uitat înapoi şi a văzut cum ieşeau din apă 


nenumărate creaturi marine, cum se repezeau după ei, 
sărind sprinten pe picioarele musculoase. Fără un cuvânt, şi- 
a iuţit pasul. 


Jaskier gâfâia, alerga anevoie, plesnind apa care-i ajungea 
până la genunchi. S-a împiedicat, a căzut, s-a târât printre 
alge şi scoici, sprijinindu-se pe mâinile tremurânde. 
Geralt l-a apucat de centură şi l-a smuls din spuma creată 
în jurul său. 

— Fugi! i-a strigat. Îi ţin pe loc! 

— Geralt... 


— Fugi, Jaskier! Curând apa o să umple prăpastia şi atunci n- 
o să ne mai putem urni de-aici! Adună-ţi toate puterile! 


Jaskier a icnit şi a luat-o la goană. Geralt l-a urmat în 
speranţa că monştrii o să renunţe să-i vâneze. Ştia că într-o 
luptă cu întregul grup n-ar fi avut nicio şansă. 


L-au ajuns în aceeaşi prăpastie, deoarece nivelul apei era 
destul de ridicat astfel încât ei puteau să înocate, în timp ce 
el, cufundat în spumă, se chinuia să avanseze printre 
pietrele alunecoase. Însă prăpastia era prea strâmtă ca să-l 
atace din toate părţile. S-a oprit în viroaga unde Jaskier 
dăduse peste craniu. 


S-a oprit, s-a întors. S-a liniştit. 


Primului i-a înfipt vârful spadei în locul în care ar fi trebuit să 
fie tâmpla. Celui de-al doilea, înarmat cu un fel de scut mai 
scurt, i-a spintecat burduhanul. Cel de-al treilea a fugit ca 
tăunul cu paiul. 


Vânătorul a dat să iasă prin capătul viroagei, dar în acel 
— 217 — 


moment a ţâşnit un val, l-a învăluit în spumă, l-a cuprins 
într-un vârtej, l-a izbit de stânci şi l-a târât în jos, spre ochiul 
vârtejului. S-a ciocnit cu o creatură marină ieşită din vortex, 
pe care a aruncat-o cu un şut. Cineva l-a apucat de picioare 
şi l-a tras spre adâncuri. S-a rezemat cu spatele de o stâncă, 
dar şi-a deschis ochii taman la timp pentru a vedea nişte 
siluete întunecate, ca două fulgerări. Pe prima a parat-o cu 
spada, iar cea de-a doua l-a determinat să se ferească 
instinctiv, apărându-se cu mâna stângă. A simţit lovitura, 
durerea şi, la scurt timp, muşcătura acidă a sării. A lovit 
fundul apei cu picioarele, s-a avântat spre suprafaţă, şi-a 
pregătit degetele şi a schiţat Semnul. Explozia înăbugşită i-a 
străpuns urechile cu un puseu paroxistic de durere. Dacă ies 
cu bine din asta, s-a gândit Geralt plescăind apa cu braţele 
şi picioarele, dacă o scot la capăt, mă duc la Yen în 
Vengerberg, o să încerc din nou... Dacă o scot la capăt... 


| s-a părut că aude o trompetă. Sau un corn. 


Valul, explodând din nou într-un vârtej, l-a ridicat până la 
suprafaţă şi l-a aruncat pe burtă pe platforma întinsă. Acum 
se distingeau clar cornul şi răcnetele lui jJaskier, care păreau 
să vină din toate părţile simultan. A expirat puternic ca să 


scape de apa sărată din nas şi, dându-şi la o parte şuviţele 
umede de pe faţă, s-a uitat împrejur. 


Se afla pe plajă, aproape de locul din care plecaseră. Era 
întins cu faţa în jos pe prundiş, în jurul său, spuma albă se 
pregătea de înaintarea apei la flux. În spatele lui, în defileul 
care acum devenise un golf îngust, dansa pe valurile mării 
un delfin cenuşiu. Dincolo de acesta, azvârlindu-şi părul 
umed, acvamarin, stătea sirena. Avea sâni frumoşi. 


— Pletedalbe! a cântat, fluturându-şi mâna în care ţinea o 
cochilie conică mare, răsucită în spirală. Mai trăieşti? 


— Trăiesc, i-a răspuns vânătorul. Spuma din jurul lui a 
devenit roz. Braţul stâng îi era înţepenit, sarea îl înţepa. 


Mâneca surtucului era sfâşiată, lăsând să se vadă cum îi 
şiroieşte sângele. Am ieşit cu bine din asta, s-a gândit, o s-o 
fac din nou. Dar nu, de plecat nu plec nicăieri. 

L-a văzut pe Jaskier fugind spre el, poticnindu-se pe 

— 218 — 


pietroaiele umede. 


— l-am oprit! a cântat sirena şi a suflat din nou în cochilie. 
Dar nu pentru mult timp! Fugi şi nu te mai întoarce aici, 
Pletedalbe! Marea... Nu este pentru tine! 


— Ştiu! a fost de acord. Ştiu! Mulţumesc, Sh'eenaz! 


VII 


— Jaskier, i-a spus Ochişor, rupând cu dinţii capătul 
bandajului şi înnodându-l pe încheietura mâinii lui Geralt. 


Spune-mi, de unde-ai scos mormanul de scoici de sub scări? 
Soţia lui Drouhard le curăţă acum şi nu-şi ascunde opinia că 
aţi meritat-o amândoi. 


— Scoici? - a întrebat-o Jaskier. Ce scoici? Habar n-am. 
Poate că ni le-au lăsat nişte rațe zburătoare? 


Geralt a zâmbit, întorcându-şi capul spre umbră. Zâmbea 
amintindu-şi blestemele lui Jaskier, care îşi petrecuse toată 


după-amiaza desfăcând scoici şi scociorând carnea grasă. 
Îşi zdrelise degetele şi-şi pătase cămaşa, fără să găsească 


nici măcar un singur mărgăritar. Ceea ce nu era de mirare 
pentru că, probabil, nu erau perliere, ci scoici ordinare sau 
midii. Abandonaseră ideea de a găti o supă din ele atunci 
când Jaskier a desfăcut prima scoică - carnea nu arăta prea 
tentant şi puţea de le curgeau lacrimile. 


Ochişor a terminat pansatul şi s-a aşezat pe o cadă 
întoarsă cu fundul în sus. Vânătorul i-a mulţumit în timp ce- 


şi admira braţul bandajat elegant. Rana era profundă şi 
destul de lungă, ajungându-i până la cotul care îl durea dei 
se punea pe inimă când îl mişca. Improvizase un bandaj 
temporar pe plajă, dar, odată ajuns acasă, a început să 


sângereze din nou. Cu puţin timp înainte de sosirea fetei, 
Geralt şi-a turnat pe antebraţul rănit o poţiune pentru 
coagularea sângelui, a băut un elixir anestezic, iar Essi l-a 


găsit împreună cu Jaskier, încercând să coasă rana cu un fir 
băgat într-un cârlig de pescuit. Ochişor i-a înjurat şi a 
început să-i coasă rana în timp ce Jaskier o răsplătea cu o 
descriere plină de culoare a luptei, rezervându-şi de mai 
multe ori drepturile exclusive asupra unei balade despre 


—. 219 — 


întreaga păţanie. Essi, desigur, l-a asaltat pe Geralt cu o 
avalanşă de întrebări la care nu-i putea răspunde. l-a luat-o 
în nume de rău, având senzaţia că îi ascunde ceva. S-a 
încruntat şi s-a oprit din interogatoriu. 


— Agloval a aflat totul, a spus ea. Oamenii v-au văzut când 
v-aţi întors, iar nevasta lui Drouhard, când a găsit sânge pe 
scări, a început să împrăştie zvonuri în stânga şi-n dreapta. 
Tot norodul s-a dus la stânci în speranţa că valurile au adus 
ceva la mal, dar, din câte ştiu eu, nu s-a găsit nimic. 


— Nici nu vor găsi, a spus vânătorul. Mâine mă duc la 
Agloval ca să-i cer, dacă se poate, să interzică oamenilor să 


mai stea prin preajma Colţilor Dragonului. Niciun cuvânt, te 
rog, despre scări sau despre scornelile lui Jaskier cu oraşul 
Ys. Altminteri ne vom trezi cu vânători de comori şi de 
senzaţional şi vor apărea noi cadavre... 


— Eu nu duc vorba de colo până colo, s-a bosumflat Essi. 


Şi-a înlăturat violent o buclă de pe frunte. Dacă mai întreb 
câte ceva, n-o fac ca să fug apoi la vâltoare, ca să afle toate 
spălătoresele. 


— Îmi pare rău. 


— Trebuie să plec, a anunţat Jaskier pe nepusă masă. Mă 


întâlnesc cu Akeretta. Geralt, iau surtucul tău, pentru că al 
meu este groaznic de murdar şi jilav. 


— Totul este jilav aici, a spus Essi cu sarcasm, dând un şut 
din vârful piciorului boarfelor împrăştiate ici şi colo. 


Cum puteţi sta aşa? Asta trebuie agăţată, pusă frumos la 
uscat... Sunteţi culmea. 


— Las' că se usucă ele. Jaskier şi-a tras pe el surtucul jilav al 
lui Geralt şi i-a studiat cu drag ţintele de argint de pe 
manşete. 


— La naiba! Şi asta ce mai este? Nu se poate, desaga asta 
este încă plină de mâl şi de alge! Şi asta... Ce este? 


Pfui! 


Geralt şi Jaskier tăceau chitic cu ochii la cochilia albastru- 
cobalt ţinută de Essi cu două degete. Uitaseră de ea. 


Molusca se deschisese uşor şi puţea de trăsnea. 
— Este un cadou, i-a răspuns trubadurul retrăgându-se 
— 220 — 


spre uşă. Mâine este ziua ta, aşa-i, păpuşică? Ei bine, acesta 
este un cadou pentru tine. 


— Acesta? 


— Frumoasă, nu? Jaskier şi-a tras nasul şi a adăugat repede. 
De la Geralt. El a ales-o pentru tine. Vai de mine, întărzii. La 
revedere... 


După ce a plecat, Ochişor a tăcut un moment. Vânătorul s-a 
uitat la molusca fetidă şi a fost cuprins de ruşine. Pentru 


Jaskier şi pentru el însuşi. 


— Ţi-ai amintit de ziua mea? l-a întrebat mirată Essi, ţinând 
la distanţă moluscă. Chiar? 


— Dă-mi-o, a spus el tăios. S-a ridicat într-o rână pe saltea, 
protejându-şi mâna pansată. ţi cer iertare pentru idiotul... 


— Nu, a protestat ea, scoțând un cuţitaş din teaca prinsă 


de centură. Chiar e o cochilie frumoasă, o voi păstra ca 
amintire. Nu trebuie decât s-o spăl după ce scap mai întâi 
de... conţinut. Îl arunc pe fereastră ca să-l mănânce pisicile. 


Ceva s-a ciocnit de podea şi s-a rostogolit. Geralt şi-a mărit 
pupila şi a văzut acel ceva mult mai devreme decât Essi. 


Era o perlă. Una opalescentă, frumoasă, strălucitoare şi 
azurie, cât un bob de mazăre. 


— Zeilor! a văzut-o şi Ochişor. Geralt... Mărgăritar! 


— Mărgăritar, a râs el. Aşadar, ai primit până la urmă un 
cadou, Essi. Mă bucur. 


— Geralt, nu pot să-l accept. Mărgăritarul acesta valorează... 


— E al tău, a întrerupt-o vânătorul. Jaskier, cu toate că o mai 
face din când în când pe prostul, şi-a adus aminte într- 
adevăr de ziua ta de naştere. A vrut să-ţi facă o bucurie. 


Vorbea despre asta, vorbea cu voce tare. Ei bine, soarta l-a 
auzit şi a împlinit ceea ce trebuia. 


— ŞI tu, Geralt? 


— Eu? 


— Şi tu... ai vrut să-mi faci o bucurie? Mărgăritarul acesta e 
atât de frumos... Trebuie să fie extrem de preţios... Nu-ţi 
pare rău? 


—.221— 


— Mă bucur că-ţi place. Şi dacă e să-mi pară râu de ceva, 
acela e faptul că n-a fost decât unul. Şi că... 


— Da? 


— Că nu te cunosc de atâta timp ca Jaskier, încât să am de 
unde să ştiu şi să-mi amintesc ziua ta de naştere. Astfel 
încât să-ţi pot oferi daruri şi să te bucur. Astfel încât să-ţi 
pot... spune păpuşică. 


S-a apropiat de el, şi-a aruncat brusc braţele în jurul gâtului 
său. Geralt i-a prevăzut mişcarea abilă şi rapid i-a evitat 
buzele, a sărutat-o glacial pe obraz, a îmbrăţişat-o cu forţă, 
dur, cu reţinere şi delicateţe. l-a simţit rigiditatea şi s-a 
retras încet, însă doar cât o lungime de braţ, ea încă 


odihnindu-se pe umerii lui. Geralt ştia ce aşteaptă de la el, 
dar n-a acţionat. Nu-l atrăgea. 


Essi l-a eliberat, s-a întors spre ferestruica murdară, 
întredeschisă. 


— Bineînţeles, i-a spus ea brusc. Abia m-ai cunoscut. Am 
uitat că abia m-ai cunoscut... 


— Essi, i-a răspuns el după un moment de tăcere. Eu... 


— Şi eu de abia te-am cunoscut, a izbucnit, întrerupândul. Şi 
ce dacă? Te iubesc. N-avem încotro. N-avem. 


— Essi! 


— Da. Te iubesc, Geralt. Nu-mi pasă ce crezi. Te iubesc din 
momentul în care te-am văzut acolo, la nuntă... 


S-a oprit, şi-a lăsat capul în jos. 


Stătea în faţa lui, iar Geralt regreta că era ea şi nu creatura 
cu ochi de peşte, cea care îşi ascundea sabia sub apă. Cu 
creatura o mai putea scoate la capăt. Cu ea, nu. 


— Să nu spui nimic - a atenţionat-o. Nimic, nicio vorbă. 

Sunt istovit, s-a gândit, şi al naibii de slăbit. Trebuie să 

mă aşez, mi s-au împăienjenit ochii, am pierdut sânge şi n- 
am mâncat... Trebuie să stau jos. Odăiţa naibii, s-a gândit, va 


lua foc numaidecât în timpul furtunii, lovită de trăsnet. 


Lipsă blestemată de mobilier, două scaune blestemate şi o 
masă care serveşte la separare, dincolo de care e atât de 
lesne şi sigur să vorbeşti, peste care am putea să ne ţinem 
chiar de mâini. Şi trebuie să mă aşez pe saltea, să-i cer să 


se aşeze lângă mine. lar o saltea umplută cu teci de mazăre 
— 222 — 

este primejdioasă, nu poţi nici să scapi, nici să te retragi... 
— Stai cu mine, Essi. 


S-a aşezat. Fără tragere de inimă. Graţios. Departe. Prea 
aproape. 


— Când am aflat, a spus ea, rupând tăcerea îndelungată, 
când am auzit că Jaskier te târăşte plin de sânge, am fugit 
din casă ca o nebună, am alergat cu capul înainte fără să 


văd nimic în jur. Şi atunci... Ştii ce mi-a trecut prin cap? Că 


e vrăjitorie, că mi-ai făcut farmece, m-ai vrăjit în taină, cu 
viclenie, m-ai fermecat cu Semnele tale, cu medalionul tău 
cu lup, cu ochii tăi cei răi. Aşa gândeam, dar nu m-am oprit, 
am fugit mai departe pentru că am înţeles că-mi doresc să... 
Să fiu sub puterea ta. lar realitatea s-a dovedit a fi şi mai 
teribilă. Nu mi-ai aruncat niciun farmec, nu mi-ai făcut nicio 
vrajă. De ce, Geralt? De ce nu m-ai fermecat? 


E| tăcea. 


— Dacă ar fi fost o vrajă, a continuat Essi, totul ar fi fost atât 
de simplu şi uşor. M-aş fi supus puterii tale şi aş fi fost 
fericită. Dar aşa... Eu... nu mai ştiu ce se petrece cu mine... 


La naiba, s-a gândit el, dacă Yennefer, atunci când este cu 
mine, se simte aşa cum mă simt eu acum, o compătimesc. 
Niciodată n-o să mă mai mir. Niciodată n-o s-o mai urăsc... 
niciodată. 


Abia acum îmi dau seama că, poate, Yennefer simte ceea ce 
simt eu acum, certitudinea profundă că ar trebui să se 
întâmple ceea ce este imposibil să se întâmple, chiar mai 
greu de realizat decât relaţia dintre Agloval şi Sh'eenaz. 


Certitudinea că nu este suficient un mic sacrificiu, că 
trebuie să te dedici cu totul, şi chiar şi aşa nu se ştie dacă 


este destul. Nu, n-o s-o mai urăsc de-acum pe Yennefer 
pentru că nu poate şi nu vrea să-mi ofere mai mult decât un 
mic sacrificiu. Acum ştiu că un mic sacrificiu poate însemna 
de fapt enorm. 


— Geralt, a gemut Ochişor, punându-şi capul între braţe. 


Mi-e atât de ruşine. Mi-e ruşine de ceea ce simt, ecao 
neputinţă blestemată, ca un guturai, ca un astm... 


E| tăcea. 

— M-am gândit întotdeauna că va fi o stare de spirit 
— 223 — 

minunată şi sublimă, nobilă şi demnă, chiar dacă 


dezamăgitoare. La urma urmei, am cântat atât de multe 
balade despre asta. Este ceva organic, Geralt, groaznic şi 
dureros de organic. Cam aşa se simte cineva care este 
bolnav, cineva care a băut otravă. Pentru că, la fel, cineva 
care a băut otravă este gata de orice în schimbul 
antidotului. Orice. Chiar şi să fie umilit. 


— Essi. Te rog să... 


— Da. Mă simt umilită pentru că ţi-am mărturisit totul, 
uitând de demnitatea care te sileşte să suferi în tăcere. 


Pentru că mărturisirea mea te-a stânjenit. Pentru că te simţi 
jenat. Dar n-am putut altfel. Sunt neputincioasă. La mila 
altuia, ca un bolnav în fază terminală. Mereu mi-a fost frică 


de boli, că voi fi slăbită, fără putere, neajutorată şi singură. 
Mereu mi-a fost frică de boli, am crezut întotdeauna că 
boala ar fi cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla... 

E| tăcea. 

— Ştiu, a gemut din nou. Ştiu că artrebui să-ţi fiu 
recunoscătoare pentru că... pentru că n-ai profitat de 
situaţie. Dar nu-ţi sunt recunoscătoare. Şi din cauza asta mi- 


e ruşine. Pentru că nu-mi plac tăcerea asta a ta şi ochii tăi 
îngroziţi. Te urăsc. Fiindcă taci. Pentru că nu minţi, că 


nu... Şi pe ea o urăsc, pe vrăjitoarea aia a ta, cu cea mai 
mare plăcere i-aş împlânta un cuţit în spate pentru că... o 
urăsc. Alungă-mă, Geralt. Porunceşte-mi să plec de aici. 


Pentru că eu singură, din proprie iniţiativă, nu pot. Şi vreau 
să ies, să mă duc în târg, la han... Vreau să mă răzbun pe 
tine pentru ruşinea mea, pentru umilirea mea, vreau să mă 


duc cu primul care-mi iese-n cale... 


La naiba, s-a gândit în sinea lui, auzind vocea care se 
rostogolea ca o minge din cârpă pe trepte. Va izbucni în 
plâns, s-a gândit, încă două fraze şi va începe să plângă. Ce 
mă fac, la naiba, ce să fac? 


Umerii lui Essi, aduşi în faţă, au zvâcnit puternic. Şi-a întors 
capul şi a început să plângă liniştit, ciudat de tăcut, paşnic. 


Nu simt nimic, şi-a spus cu groază în sinea lui, nimic, nici 
cea mai mică emoție. Faptul că acum îi îmbrăţişez umerii 


= 224 


este un gest deliberat, chibzuit, nu spontan. O îmbrăţişez 
pentru că simt că trebuie şi nu pentru că vreau. Nu simt 
nimic. 


Când a îmbrăţişat-o, s-a oprit imediat din plâns, şi-a şters 
lacrimile, şi-a clătinat ferm capul şi s-a întors astfel încât să 


nu-i poată vedea faţa. Apoi s-a agăţat puternic de el, 
apăsându-şi capul în pieptul lui. 


Un mic sacrificiu, s-a gândit, doar un mic sacrificiu. O să 


se liniştească după toate aceste îmbrăţişări, sărutări, 
mângâieri... Nu vrea mai mult. Şi chiar dacă ar vrea, ce? Un 


mic sacrificiu, un foarte mic sacrificiu, la urma urmei, este 
frumoasă şi merită... Dacă ar fi vrut mai mult... Asta este, o 
s-o liniştească. Un act de iubire blând, liniştit, delicat. Cât 
despre mine... la urma urmei mi-e totuna, pentru că Essi 
miroase a verbină, nu a liliac şi agrişe, nu are pielea rece şi 
electrizantă, părul lui Essi nu e ca o furtună neagră de bucle 
strălucitoare, ochii lui Essi sunt frumoşi, blânzi, calzi şi 
albaştri, nu ard cu un violet profund, rece. Essi va adormi 
apoi, îşi va întoarce capul, cu gura uşor întredeschisă. Essi n- 
o să zâmbească triumfător. Pentru că Essi... 


Essi nu este Yennefer. 


Şi de aceea nu pot. Nu pot duce povara acestui mic 
sacrificiu. 


— Te rog, Essi, nu plânge. 


— Bine. S-a îndepărtat de el foarte încet. Bine. Am înţeles. 
Nu poate fi altfel. 


Au tăcut, stând unul lângă altul pe salteaua umplută cu teci 
de mazăre. Amurgea. 


— Geralt, i-a spus din senin, cu tremur în glas. Poate că... 
s-ar putea... ca la molusca asta, ca în cadoul ăsta ciudat? 
Am putea totuşi să găsim un mărgăritar? Mai târziu? După 
un răstimp? 


— Mă uit la mărgăritarul ăsta, a spus el cu efort. Montat în 
argint, cu înflorituri de argint, cu petale întortocheate, îl văd 
la gâtul tău pe un lănţişor de argint, purtat la fel cum îmi 
port eu medalionul. Acesta va fi talismanul tău, Essi. Un 
talisman care te va proteja de orice rău. 


— Talismanul meu, a repetat ea, lăsându-şi capul în jos. 
— 225 — 


Mărgăritarul meu montat în argint, de care nu mă despart 
niciodată. Giuvaierul meu pe care l-am primit în schimb. 


Oare chiar poate să-mi aducă fericirea? 
— Da, Essi. Poţi să fii sigură de asta. 

— Pot să mai stau aici? Cu tine? 

— Poţi. 


Soarele apunea, se întuneca, ei stăteau pe salteaua umplută 
cu teci de mazăre, în odăiţa de la mansardă, în care nu 
exista mobilier, în care erau doar o găleată şi o lumânare 
aprinsă pe podea, pe un morman de ceară 


întărită. 


Au stat în tăcere deplină, fără să scoată un cuvânt, răstimp 
îndelungat. Apoi a venit Jaskier. Îi auzeau paşii, vibraţiile 
lăutei şi îngânările. Jaskier a intrat, i-a văzut şi n-a spus 
nimic, niciun cuvânt. Essi, de asemenea în tăcere, s-a ridicat 
şi a plecat fără să se uite la ei. 


Jaskier n-a scos o vorbă. Dar vânătorul i-a văzut în ochi 
cuvintele nespuse. 


VIII 


— Rasă inteligentă, a repetat gânditor Agloval, sprijinindu-şi 
cotul pe braţul fotoliului şi bărbia pe pumn. 


Civilizație subacvatică. Creaturi ihtioide care trăiesc pe 
fundul mării. Scări care duc în adâncuri. Geralt, mă iei drept 


un principe al naibii de fraier. 
Ochişor, în picioare alături de Jaskier, a pufnit furioasă. 


Jaskier a clătinat nemulţumit din cap. Geralt nu se sinchisea 
deloc. 


— Mi-e totuna, i-a spus el liniştit, dacă mă crezi sau nu. 


Nu-mi fac decât datoria să te înştiinţez. Orice corabie care se 
va apropia de Colţii Dragonului sau cei care se duc acolo în 
timpul refluxului sunt în primejdie. Primejdie de moarte. 


Dacă vrei să te încredinţezi că este adevărat, dacă vrei să 
rişti, n-ai decât. Eu doar te-am prevenit. 


— Ha! a intervenit Zelest, stând în spatele lui Agloval, 
sprijinit de pervazul ferestrei. Dacă-i vorba de monştri ca 
elfi, spiriduşi sau alte scârnăvii de-astea, nu ne temem. Să 


— 226 — 


nu fie ceva mai rău, feri-ne-ar zeii să ne ferească, ceva 
farmece. Din ceea ce spune vânătorul, ar fi nişte stafii din 
adâncurile mării sau alte năluci de-astea. Le găsim noi 
leacul. Mi-a ajuns la urechi că un vrăjitor le-a făcut felul pe 
loc în lacul Mokva. Le-a turnat în lac un poloboc de poţiune 
şi s-au dus naibii stihiile. N-a mai rămas nici urmă. 


— Într-adevăr, a spus Drouhard care tăcuse până acum. 
Nici urmă n-a rămas. Cum n-a rămas nici de plătică, nici de 
ştiucă, nici de crabi şi nici de midii. Au pierit şi buruienile 
din apă, s-au uscat şi arinii de pe maluri. 


— Minunat, a rostit batjocoritor Agloval. Mulţumesc pentru 
ideea grozavă, Zelest. Mai ai şi altele? 


— Staţi să vedeţi. Vătaful s-a înroşit ca un rac. Vrăjitorul a 
cam sărit calul, a mers prea departe. Dar ne putem descurca 
şi fără vrăjitori, principe. Vânătorul spune că se poate răfui 
cu monştrii şi că le poate veni de hac. Atunci, să 


înceapă răfuiala, conaşilor. Ca pe vremuri. Nu-i nimic nou 
pentru noi, nu-i aşa? Oare bobolacii bântuiau prin munţi, ca 
acum? Ce-i drept, elfii sălbatici şi alte scârboşenii îşi mai fac 
veacul prin păduri, dar le vine şi lor vremea în curând. Ne 
recăpătăm ce-i al nostru. Ca strămoşii noştri... 


— Şi mărgăritarele cine-o să le mai vadă, strănepoţii mei? s- 
a îmbufnat principele. N-avem vreme de aşteptat, Zelest. 


— Ei bine, nici chiar aşa. Mi se pare că... să spunem aşa: 
pentru fiecare corabie de pescari, două bărci de arcaşi. Îi 
învăţăm noi minte pe monştrii ăştia. Am dreptate, coane 
vânător? 


Geralt s-a uitat la el distant, dar nu i-a răspuns. 


Agloval şi-a întors capul, arătându-şi profilul nobil, şi-a 
muşcat buza. Apoi l-a privit pe vânător, mijindu-şi ochii şi 
încruntându-se. 


— Nu ţi-ai dus sarcina până la capăt, Geralt, a spus el. Ai 
eşuat din nou. Nu neg că ţi-ai arătat bunele intenţii. Dar eu 
nu plătesc intenţiile. Plătesc rezultatele. Efectele. lar efectul, 
iertată să-mi fie exprimarea, este un rahat. Aşadar, ai 
câştigat un rahat. 


— Frumos, principe binevoitor, i-a retezat-o sarcastic 
— 227 — 


Jaskier. Ce păcat că nu ai fost cu noi acolo, la Colţii 
Dragonului. Eu şi vânătorul ţi-am fi aranjat o întâlnire cu 


unul dintre cei din adâncurile mării, cu spada în mână. 


Poate atunci ai fi înţeles despre ce este vorba şi nu te-ai mai 
fi tocmit atât... 


— Ca un precupeţ, a intervenit Ochişor. 

— Eu nu obişnuiesc să mă tocmesc, să mă târguiesc sau să 
stau la discuţii, a spus Agloval liniştit. Ţi-am spus că n-o să-ţi 
dau nicio para chioară, Geralt. Inţelegerea era să 


elimini primejdia, să înlesneşti pescuitul de mărgăritare fără 


riscuri pentru oameni. Şi tu? Ai venit să-mi îndrugi verzi şi 
uscate despre o rasă inteligentă de pe fundul mării. Mă 


sfătuieşti să stau departe de un loc care îmi aduce venituri. 
Ce-ai făcut? Ai ucis vreo scârboşenie, mă rog... Câte? 


— Nu contează cât de multe. Geralt a pălit uşor. Cel puţin 
pentru tine, Agloval. 


— Exact. Cu atât mai mult cu cât lipsesc dovezile. Deşi, dacă 
mi-ai aduce mâinile drepte ale acestor creaturi ihtioide, cine 
ştie, poate te-aş răsplăti ca pe pădurarii mei de obicei, când 

îmi aduc câte o pereche de urechi de lup. 


— Ei bine, i-a spus vânătorul glacial, nu-mi rămâne nimic 
altceva decât să-mi iau rămas-bun. 


— Te înşeli, i-a replicat principele. Ţi-a mai rămas ceva. O 


slujbă constantă în schimbul unei simbrii bune şi a mâncării. 
Funcţia şi brevetul de căpitan al gărzii mele armate, care de 
acum înainte va însoţi pescarii. Asta n-o să 


ţină pentru totdeauna, doar până când rasa, aparent 
inteligentă, va deveni destul de inteligentă încât să se ţină 


departe de corăbiile mele, să fugă ca de foc. Ce părere ai? 


— Nu, mulţumesc, nu mă învoiesc, s-a strâmbat vânătorul. 
Nu-mi place treaba asta. Socot războiul cu celelalte rase fără 
nicio noimă. Poate că e o distracţie nemaipomenită pentru 
principi plictisiţi şi lacomi. Dar pentru mine, nu. 


— Oh, câtă mândrie, a zâmbit Agloval. Câtă aroganță. 


Chiar aşa, să respingi o propunere într-un mod de care 
niciun rege nu s-ar ruşina. Refuzi nişte parale frumuşele cu 
aerul unui om bogat care taman a luat o cină copioasă. 


— 228 — 
Geralt? Ai prânzit astăzi? Nu? Dar mâine? Dar poimâine? 


Slabă nădejde, vânătorule, foarte slabă. Chiar şi în stare 
normală, anevoie găseşti de lucru, dar acum, cu braţul întro 
basma... 


— Cum îndrăzneşti? a ţipat subţire Ochişor. Cum îndrăzneşti 
să vorbeşti aşa cu el, Agloval? Işi poartă mâna în basma 
pentru că s-a dus să-ţi îndeplinească porunca! 

Cum poţi fi atât de mârşav... 


— Încetează, i-a spus Geralt. Încetează, Essi. N-are niciun 
rost. 


— Ba nu este chiar aşa, a spus ea furioasă. Are rost. Până 


la urmă, cineva trebuie să-i spună adevărul în faţă acestui 
principe care s-a autointitulat principe, folosindu-se de 


faptul că nu s-a bătut cu nimeni pentru stăpânirea acestei 
bucăţi de coastă stâncoasă, şi care crede acum că poate să 


umilească pe cine vrea. 


Agloval s-a înroşit, şi-a ţuguiat buzele, dar a tăcut chitic şi 
nu s-a clintit. 


— Da, Agloval, a continuat Essi. Te amuză şi te bucură 


prilejul de a-i umili pe ceilalţi, te bucuri că-ţi poţi arăta 
disprețul faţă de un vânător gata să-şi pună gâtul pentru 
paralele tale. Dar află că vânătorul îşi bate joc de disprețul şi 
umilirea ta, că nu-l impresionează deloc, că nici măcarnu le 
ia în seamă. Nu, vânătorul nu simte nici măcar ceea ce simt 
robii şi supuşii tăi, Zelest şi Drouhard, iar ei simt ruşine, o 
profundă şi arzătoare ruşine. Vânătorul nu simte ceea ce 
simţim noi, eu şi Jaskier, adică scârbă. Şi ştii, Agloval, de ce? 
Îţi spun eu. Vânătorul ştie că e cel mai bun. 


E mult mai valoros decât tine. Şi asta îi dă puterea pe care o 
are. 


Essi s-a oprit, şi-a plecat capul, dar nu suficient de repede 
pentru ca Geralt să nu-i poată vedea o lacrimă care îi licărea 
în colţul ochiului frumos. Fata şi-a atins cu mâna înfloritura 
atârnată la gât de lănţişorul de argint, înfloritura în mijlocul 
căreia se afla un mărgăritar mare albastru. 


Înfloritura, care avea petale împletite, era executată cu 
măiestrie. Drouhard, s-a gândit vânătorul, a fost la înălţime. 


Orfevrierul recomandat de el şi-a făcut bine treaba. Şi nu i-a 
— 229 — 


luat nicio para. Drouhard a plătit totul. 


— Prin urmare, principe atotputernic, a reluat Ochişor, 
ridicându-şi capul, ar fi caraghios să-i propui vânătorului 
funcţia de mercenar în armata pe care doreşti s-o organizezi 
împotriva oceanului. Nu te face de râs, pentru că 


propunerea ta poate stârni râsul. Tot n-ai înţeles? Pe vânător 
îl poţi plăti să îndeplinească o sarcină, îl poţi năimi ca să 
apere oamenii de Rău, ca să împiedice primejdia care îi 
paşte. Dar nu poţi să-l cumperi, nu poţi să-l foloseşti pentru 
propriile tale interese. Pentru că vânătorul, chiar aşa, rănit şi 
hămesit, este mult mai bun decât tine. 


Valorează mult mai mult. De aceea îşi bate joc de oferta ta 
mizerabilă. Ai înţeles? 


— Nu, domniţă Daven, a spus glacial Agloval. N-am înţeles. 
Dimpotrivă, înţeleg din ce în ce mai puţin. 


Principalul lucru pe care chiar nu îl înţeleg este cum de nu 
am poruncit să atârnaţi toţi trei în ştreang, bineînţeles după 


ce veţi fi fost biciuiţi şi înfieraţi în prealabil. Dumneata, 
domniţă Daven, te străduieşti să dai impresia că ştii totul. 


la spune, atunci, de ce n-am făcut eu asta? 


— De bună seamă, a răspuns poeta, n-ai făcut-o, Agloval, 
pentru că undeva, adânc, înăuntrul tău, mocneşte o scânteie 
de decenţă, o rămăşiţă de onoare, nesufocate încă 


de mândria parvenitului şi a negustorului. Chiar în mijloc, 
Agloval. În miezul inimii. O inimă care este în stare să 


iubească o sirenă. 


Agloval s-a albit ca varul, şi-a încleştat mâinile pe braţele 
fotoliului. Bravo, şi-a spus în gând vânătorul, bravo, Essi, 


minunat. Era mândru de ea. Dar în acelaşi timp simţea o 
durere, o durere groaznică. 


— Duceţi-vă de-aici, a spus încet Agloval. Plecaţi încotro 
vedeţi cu ochii. Lăsaţi-mă în pace. 


— Rămâi cu bine, principe, i-a răspuns Essi. lar acum, la 
despărţire, acceptă un sfat bun. Un sfat pe care artrebui să 


ţi-l dea vânătorul, dar nu vreau ca el să se umilească până 
într-acolo încât să-ţi dea sfaturi. O voi face în locul lui. 

— Ascult. 

— Oceanul este imens, Agloval. Nimeni nu a cercetat 

— 230 — 

ceea ce este acolo, dincolo de orizont, dacă o fi ceva. 


Oceanul este mai mare decât orice pădure din care i-aţi 
surghiunit pe elfi. Este mult mai anevoie de pătruns decât în 
oricare dintre munţii sau cheiurile în care aţi căsăpit 
bobolacii. Acolo, în adâncul oceanului, îşi duce veacul un 
norod care ştie să mânuiască armele, cunoaşte tainele 
prelucrării metalelor. Ai grijă, Agloval. Dacă pescarii încep să 
navigheze însoţiţi de arcaşi, te paşte un război cu ceva 
despre care nu ştii mare lucru. Ceea ce vrei să răscoleşti se 
poate dovedi a fi un cuib de viespi. Te sfătuiesc să le lăsaţi 
marea, pentru că marea nu este a voastră. Nu ştii şi nici nu 
vei afla încotro duc treptele care coboară după Colţii 
Dragonului. 


— Te înşeli, domniţă Essi, a grăit cu seninătate Agloval. 


Vom afla încotro duc acele trepte. Mai mult decât atât, vom 
cobori pe ele. Vom cerceta ce se află de cealaltă parte a 
oceanului, dacă se află ceva. Şi vom scoate din acest ocean 
tot ceea ce poate fi scos. Şi dacă nu noi, atunci, nepoţii sau 
nepoţii nepoților noştri. E doar o chestiune de timp. Da, aşa 
vom face, chiar dacă oceanul se va înroşi de sânge. Şi tu ştii 
bine, Essi, înţeleaptă Essi, care scrie cronica omenirii cu 
baladele ei. Viaţa nu este o baladă, micuță, sărmană poetă, 
cu ochi frumoşi, rătăcită printre propriile cuvinte. Viaţa este 
o luptă. lar lupta am învăţat-o de la vânători mai curajoşi 
decât ai noştri. Ei ne-au îndrumat paşii, ne-au arătat calea, 
ne-au presărat-o cu cadavrele celor care ne-au stat în drum 
şi ne-au tulburat, cu cadavrele celor care au apărat lumea de 
noi. Noi, Essi, doar continuăm această luptă. Noi, şi nu 
baladele tale, creăm cronica omenirii. Şi nici nu mai avem 
nevoie de vânători, pentru că de-acum încolo nimic nu ne 
mai poate stăvili. Nimic. 


Essi, palidă, şi-a suflat şuviţa buclată, şi-a smucit capul. 
— Nimic, Agloval? 

— Nimic, Essi. 

Poeta a zâmbit. 

Din anticameră au ajuns brusc ţipete, tropăit, rumoare. 


Pajii şi gardienii au năvălit în sală şi chiar în faţa uşii au 
îngenuncheat ori s-au înclinat formând o gardă de onoare. 


— 231 — 
În prag stătea Sh'eenaz. 


Părul ei acvamarin era coafat artistic, fixat cu o diademă 


minunată de corali şi mărgăritare. Purta o rochie de culoarea 
apei de mare, cu volănaşe albe ca spuma. Rochia era bine 
croită, astfel încât frumuseţea sirenei, deşi parţial ascunsă şi 
decorată cu un colier de jad şi lapislazuli, se vădea totuşi 
demnă de cea mai mare admiraţie. 


— Sh'eenaz... a icnit Agloval, îngenunchind. Sh'eenaz... a 
mea. 


Sirena s-a apropiat încet, cu pas moale şi grațios, fluid ca un 
val care se apropie de țărm. 


S-a oprit în faţa principelui, dinţii albi i-au scânteiat întrun 
zâmbet discret, apoi foarte rapid mâinile mici au adunat 
poalele rochiei şi le-au ridicat destul de mult, încât oricine 
putea evalua calitatea muncii vrăjitoarei marine, a 
marfantei. Geralt a înghiţit în sec. Nu încăpea nicio îndoială: 
marfanta ştia ce înseamnă picioare frumoase şi modul în 
care acestea se realizează. 


— Ha! a strigat Jaskier. Balada mea... ca balada mea... 


dar şi-a făcut picioare pentru el, pierzându-şi în schimb 
vocea! 


— N-am pierdut nimic, a spus Sh'eenaz cântând în cel mai 
pur grai comun. Deocamdată. După această operaţie sunt ca 
nouă. 


— Vorbeşti graiul nostru? 


— Cum să nu, nu se poate? Ce mai faci, Pletedalbe? Oh, şi 
iubita ta este aici, Essi Daven dacă îmi aduc bine aminte. 


Acum o cunoşti mai bine sau tot aşa, de-abia, de-abia? 


— Sh'eenaz... a gemut Agloval tânguitor, apropiindu-se de 
ea în genunchi. lubita mea... numai tu... aşa, iubita mea, în 
cele din urmă. Aşadar, în sfârşit, Sh'eenaz! 


Sirena, cu un gest grațios, i-a dat mâna să o sărute. 


— Da. Şi eu te iubesc, idiotule. Şi ce dragoste ar fi aceea 
dacă îndrăgostitul nu e în stare de un mic sacrificiu. 


IX 
Au plecat din Bremervoord devreme, dimineaţa pe 
— 232 — 


răcoare, prin ceața care învăluia strălucirea globului roşiatic 
al soarelui înălţat la orizont. Au plecat tustrei. Aşa 
hotărâseră. N-au vorbit despre asta, n-au făcut niciun plan, 
au vrut doar să fie împreună. Pentru o vreme. 


Au lăsat în urmă promontoriul stâncos, s-au despărţit de 
faleza povârnită, zimţată, aflată deasupra plajei, de 
formațiunile bizare, sculptate de valuri şi de vânturi în 
stâncile calcaroase. Dar când au ajuns în valea verde, cu 
flori, a râului Adalatte, încă aveau mirosul de mare în nări, 
iar în urechi, hohotele valurilor sparte de stânci şi strigătele 
ascuţite, sălbatice, ale pescăruşilor. 


Jaskier sporovăia întruna, fără pauză, sărea de la un subiect 
la altul şi, practic, nu termina niciunul. Vorbea despre 
Ţinutul lui Bar, unde un obicei stupid silea fetele să- 


şi păstreze virtutea până se măritau, despre păsările de fier 
de pe insula Inis Porhoet, despre apa vie şi apa moartă, 
despre buchetul şi proprietăţile ciudate ale vinului de safir, 
numit cili, despre cvadrupleţii regali din Ebbing, cu nume 
scârboase şi enervante ca: Putzi, Gritzi, Mitzi şi Juan Pablo 


Vassermiller. Vorbea despre noile tendinţe în muzică şi în 
poezie, promovate de concursuri, tendinţe care, în opinia lui 
Jaskier, erau ca fantomele care simulează acţiunile vitale. 


Geralt tăcea. Şi Essi tăcea sau răspundea monosilabic. 
Vânătorul i-a simţit privirea. O privire pe care o evita. 


Au traversat Adalatte cu feribotul, de a cărui parâmă au fost 
nevoiţi să tragă, pentru că operatorul de transport era într-o 
stare jalnică de ebrietate. Alb ca varul, cuprins de spasme, 
privea în gol şi nu izbutea să dea drumul geamandurii de 
acostare pe care o ţinea cu ambele mâini şi, la toate 
întrebările care i se adresau, răspundea numai cu cuvântul 
„Wurg”. 


Ţinutul de pe celălalt mal al râului Adalatte i-a plăcut 
vânătorului - aşezările înşirate de-a lungul râului erau în cea 
mai mare parte înconjurate de o palisadă, ceea ce era de 
bun augur pentru aflarea unui loc de muncă. 


În timp ce adăpau caii, către amiază, Ochişor s-a apropiat de 
el profitând de faptul că Jaskier era mai departe. 


Vânătorul nu putea ajunge mai departe. Ea l-a surprins. 
— 233 — 


— Geralt, i-a spus ea încet. Eu nu mai... nu mai pot suporta. 
Este peste puterile mele. 


El a încercat să evite s-o privească în ochi. N-avea cum. 


Stătea în faţa lui, jucându-se cu perla albastră din înfloritura 
de argint agăţată la gât. Stătea acolo, iar el regreta din nou 
că nu era în locul ei o creatură ihtioidă cu o sabie ascunsă 


în apă. 
— Geralt... Trebuie să facem ceva în privinţa asta, nu? 


A aşteptat răspunsul lui. Un cuvânt. Un mic sacrificiu. Dar 
vânătorul nu avea nimic care să poată fi sacrificat, ştia asta. 
Nu voia să mintă. Şi nu-şi putea permite nici adevărul, 
pentru că nu voia să provoace durere. 


Situaţia a fost salvată de Jaskier, loialul Jaskier, care a apărut 
ca din senin. Jaskier cu tactul său loial. 


— Oh, bineînţeles că da! a ţipat el şi a aruncat un băţ în apă, 
care a mlădiat frumos papura şi urzica de pe mal. 


Bineînţeles că trebuie să faceţi ceva în privinţa asta, 
neîntârziat! N-am chef să mai văd ceea ce se petrece între 
voi! Ce aştepţi de la el, pâăpuşico? Imposibilul? Dar tu, 
Geralt, ce aştepţi? Ca Ochişor să-ţi citească gândurile, la fel 
ca... La fel ca ailaltă? Şi să se mulţumească doar cu asta, iar 
tu să stai confortabil, fără să fie nevoie să dai explicaţii, 
declaraţii, să refuzi nimic? Fără să fie nevoie să te 
descoperi? Câtă vreme, cât de multe lucruri vă mai trebuie 
ca să vă puteţi înţelege? Şi când vreţi să înţelegeţi? Peste 
câţiva ani, după multe amintiri? La urma urmei, mâine 
trebuie să ne despărţim, la naiba! Oh, m-am săturat, pe toţi 
zei, mă ţineţi aici cu voi, oh! Ei bine, ascultați aici la mine! 


Mă duc să rup o nuieluşă de alun, ca să prind apoi peşte cu 
ea, şi veţi avea un moment doar pentru voi, ca să puteţi să 


vă spuneţi totul. Spuneţi-vă totul unul altuia şi încercaţi să 


vă înţelegeţi unul pe celălalt. Nu este chiar aşa de complicat 
precum vă închipuiţi. Şi apoi, pe toţi zei, faceţi-o! 


Fă-o cu el, păpuşico! Fă-o cu ea, Geralt, şi fii delicat cu ea. 


Şi apoi, la naiba, ce s-o alege... 


Jaskier s-a răsucit brusc pe călcâie şi a plecat rupând câte-o 
trestie şi înjurând. Şi-a încropit o undiţă dintr-o nuia de alun 
şi din păr de cal şi a pescuit până la căderea nopţii. 


— 234 — 
După plecarea lui, Geralt şi Essi au stat în picioare multă 


vreme, rezemaţi de salcie. O salcie contorsionată grotesc, 
aplecată deasupra şuvoiului de apă. Stăteau ţinându-se 
strâns de mână. Apoi vânătorul a început să vorbească 


încet şi mult, iar ochii lui Ochişor s-au umplut de lacrimi. 
Şi apoi au făcut-o, pe toţi zeii, ea şi el. 

Şi totul a fost bine. 

x 


A doua zi au pus la cale un fel de cină festivă. Dintr-un sat 
prin care au trecut, Essi şi Geralt au cumpărat un miel fript. 
În timp ce ei se târguiau, Jaskier a furat tacticos usturoi, 
ceapă şi morcovi din grădiniţa de legume din spatele 
chioşcului. La plecare le-au suflat de sub nas un ceaun celor 
de la fierărie. Era un pic spart, dar vânătorul l-a lipit cu 
Semnul Igni. 


Cina avea loc într-un luminiş din adâncul pădurii. Focul 
trosnea vesel, ceaunul bolborosea. Geralt mesteca atent cu 
o creangă descojită de brad. Jaskier curăța ceapa şi răzuia 
morcovii. Ochişor, care habar n-avea să gătească, le crea 
atmosferă cântând cuplete indecente acompaniindu-se cu 
lăuta. 


A fost o cină de sărbătoare. Pentru că în dimineaţa 
următoare trebuiau să se despartă. Fiecare dintre ei trebuia 
să-şi urmeze drumul, în căutarea acelui ceva pe care, fără 


îndoială, îl avea. Dar nu ştiau că îl au şi nici măcar nu 
puteau să şi-l imagineze. Nu-şi puteau imagina încotro îi vor 
duce cărările pe care vor apuca dimineaţă. Fiecare pe a lui. 


După ce au cinat, s-au cinstit cu berea dăruită de Drouhard, 
au flecărit şi s-au hlizit, Jaskier şi Essi au cântat pe întrecute. 
Geralt, cu mâinile sub cap, tolănit pe un morman de crengi 
de molid, se gândea că niciodată nu mai auzise voci atât de 
frumoase şi nici balade atât de frumoase. Se gândea la 
Yennefer. Se gândea, de asemenea, la Essi. Presimţea că... 


La final, Ochişor şi Jaskier au cântat împreună celebrul duet 
Cyntia şi Vertvern, un cântec minunat de dragoste, 


= 135.= 


care începea cu versul: „Multe lacrimi am vărsat...” Lui 
Geralt i se părea că până şi copacii se prosternau, 
ascultându-i pe cei doi. 


Apoi Ochişor, mirosind a verbină, s-a cuibărit lângă el, l-a 
luat de după gât, şi-a sprijinit capul pe pieptul lui, a suspinat 
de vreo două ori şi a adormit liniştită. Vânătorul a adormit 
mai târziu, mult mai târziu. 


Jaskier a rămas vreme îndelungată cu ochii la vatra 
muribundă, singur, zdrăngănindu-şi liniştit lăuta. 


A început cu câteva acorduri, de la care a înjghebato 
melodie graţioasă, paşnică. Versurile potrivite luau naştere 
odată cu melodia, cuvintele se topeau în muzică, rămâneau 
prizoniere ca insectele în pepite de chihlimbar. 


Balada vorbea despre un anumit vânător şi o anumită 


poetă. Despre cum vânătorul şi poeta s-au întâlnit pe malul 
marii, printre strigăte de pescăruşi, şi li s-au aprins călcâiele 
la prima vedere. Despre cât de frumoasă şi puternică era 
iubirea lor. Despre faptul că nimic, nici măcar moartea, nu 
era în măsură să le năruie dragostea şi să-i despartă. 


Jaskier ştia că puţini sunt cei care cred în povestea spusă 


de baladă, dar nu se sinchisea de asta. Ştia că baladele nu 
sunt scrise pentru a fi crezute, ci pentru a emoţiona. 


Câţiva ani mai tărziu, Jaskier ar fi putut să schimbe 
conţinutul baladei, să scrie despre ceea ce s-a întâmplat în 
realitate. N-a făcut-o. Povestea reală n-ar fi emoţionat pe 
nimeni. Ar fi vrut cineva să audă că vânătorul şi Ochişor s-au 
despărţit şi nu s-au mai văzut niciodată, nici măcar o dată? 
Că patru ani mai târziu, Ochişor a murit de variolă în timpul 
unei epidemii care a făcut ravagii în Wyzima? Că el, Jaskier, 
a scos-o pe braţe dintre cadavrele arse şi a îngropat-o 
departe de oraş, în pădure, singură şi liniştită, având alături, 
aşa cum ceruse ea, două lucruri: lăuta şi perla albastră. Perla 
de care nu se despărţise niciodată. 


Nu, Jaskier a rămas cu prima versiune a baladei. Dar chiar şi 
aşa, n-a cântat-o niciodată. Niciodată. Nimănui. 


Dimineaţa, pe când încă nu se crăpase de ziuă, s-a strecurat 
în tabăra lor un vârcolac hămesit şi furios, dar, 


— 236 — 


când şi-a dat seama că este Jaskier pe-acolo, a ascultat o 
clipă şi a plecat. 


= 237 


SABIA DESTINULUI 
l 
Primul cadavru a fost găsit pe la prânz. 


Pe vânător rareori vederea cadavrelor îl cutremura, de cele 
mai multe ori se întâmpla să se uite la ele nepăsător. 


Însă de data aceasta, nu mai era nepăsător. 


Băiatul avea cam cincisprezece ani. Întins pe spate, cu 
picioarele larg răşchirate, avea înţepenită pe buze o grimasă 
de teroare. In ciuda acestui fapt, Geralt ştia că 


băiatul a fost ucis pe loc, că nu suferise şi probabil că nici n- 
a ştiut că moare. Săgeata îi străpunsese un ochi, i se 
împlântase profund în craniu, în osul occipital. Pana de fazan 
vărgată cu galben, cu care era împodobită săgeata, se iţea 
din iarbă. 


Geralt s-a uitat în jur şi a găsit rapid şi uşor ceea ce căuta. 
Cea de-a doua săgeată, identică, înfiptă în trunchiul unui 
pin, cu aproximativ şase paşi mai în spate. Ştia ce se 
întâmplase. Băiatul n-a înţeles avertismentul, a auzit 
şuieratul şi izbitura săgeţii, s-a îngrozit şi a început să fugă 


în direcţia greşită. În direcţia celui care i-a poruncit să se 
oprească şi să se retragă imediat. Un şuierat vibrant şi 
otrăvitor, izbitura seacă a vârfului înfipt în lemn. Niciun pas 
înainte, omule, i-au spus şuieratul şi izbitura impactului. Du- 
te, omule, pleacă imediat din Brokilon. Ai cucerit toată 


lumea, eşti pretutindeni, omule, duci cu tine peste tot ceea 
ce numeşti modernitate, epoca schimbării, ceea ce numeşti 
progres. Dar noi nu te vrem aici, nici pe tine, nici progresul 


tău. Nu vrem modificările pe care ni le aduci. Nu vrem nimic 
din ce ne aduci. Şuierat şi izbitură. Afară din Brokilon! 


Afară din Brokilon, s-a gândit Geralt. Omule. Nu contează 


că ai cincisprezece ani şi te-ai rătăcit prin codru înnebunit 
de spaimă, neputând să găseşti drumul spre casă. Nu 
contează că ai şaptezeci de ani şi trebuie să te duci după 


vreascuri pentru că altminteri, dacă nu faci nimic, te aruncă 
— 238 — 
pe drumuri şi nu-ţi dau nimic de mâncare. Nu contează că 


ai şase ani şi ţi-au atras atenţia florile inundate de soare într- 
o poieniţă. Afară din Brokilon! Şuierat şi izbitură. 


În trecut, se gândea Geralt, înainte de a trage în tine, te 
avertizau de două ori. Chiar trei. 


În trecut, se gândea, mergând pe drum. Alte vremuri. 
În fine, progresul. 


Codrul nu părea să-şi merite reputaţia sinistră de care se 
bucura. E-adevărat că se dovedea des şi anevoie de 
străbătut, dar era ca orice altă sălbăticie obişnuită, în care 
fiecare loc însorit, fiecare gol lăsat de trunchiurile şi de 
ramurile cu frunze ale copacilor era ocupat imediat de zeci 
de mesteceni tineri, arini şi carpeni, de tufe de mur, ienupăr 
şi ferigi care acopereau cu hăţişul lor vreascurile, 
trunchiurile putrezite şi crengile uscate ale copacilor mai 
bătrâni care pierduseră lupta cu viaţa, care îşi trăiseră 


traiul, îşi mâncaseră mălaiul. Desişul nu era însă învăluit 
într-o tăcere apăsătoare, amenințătoare, specifică unui 


asemenea loc. Nu, Brokilonul trăia. Zumzăiau insecte, 
foşneau şopârle, mişunau gândaci strălucind în culorile 
curcubeului, se legănau pânzele cu boabe de rouă 


strălucitoare ale miilor de păianjeni, ciocănitorile bocăneau 
sec în scoarţele trunchiurilor, gaiţele ţipau. 


Brokilonul trăia. 


Dar vânătorul nu s-a lăsat păcălit. Ştia unde se află. Şi-a 
amintit de băiatul cu săgeata în ochi. Printre muşchi şi ace 
de pin, răsăreau ici-colo oase albe, pe care roiau furnici roşii. 


A mers mai departe, precaut, dar rapid. Urmele erau 
proaspete. Conta pe faptul că va dispune de mai mult timp. 


Că reuşeşte să se oprească şi să se întoarcă la oamenii care o 
luaseră pe jos înaintea lui. Se amăgea că nu este prea târziu. 


Era. 


N-ar fi observat al doilea cadavru dacă nu se reflecta soarele 
pe lama spadei scurte, pe care mortul o ţinea strâns în 
mână. Acesta era un bărbat în toată firea. 


Costumul său simplu, de o culoare practică, cenuşie, indica 
— 239 — 


o provenienţă umilă. Ţinuta - dacă nu s-ar lua în considerare 
petele de sânge din jurul celor două săgeți înfipte în piept - 
era curată şi nouă, nu putea fi, prin urmare, o fiinţă 
obişnuită. 


Geralt s-a uitat în jur şi a văzut un al treilea cadavru, 
îmbrăcat într-un surtuc de piele şi o tunică verde. Pământul 
din jurul picioarelor mortului era răscolit, muşchii şi acele de 


pin îl brăzdau până în nisip. Nu încăpea îndoială - omului îi 
luase mult ca să moară. 


A auzit un geamăt. 

A dat iute la o parte crengile de ienupăr şi a văzut o groapă 
adâncă, mascată de ele. In groapă, peste rădăcinile de pini, 
zăcea un om vânjos, cu părul negru, creţ la fel ca barba, în 


contrast cu paloarea cadaverică, înspăimântătoare, a feţei. 
Caftanul său din piele de căprioară era roşu de sânge. 


Vânătorul a sărit în groapă. Rănitul a deschis ochii. 
— Geralt... a icnit. Oh, zei... Cred că visez... 

— Freixenet? s-a mirat vânătorul. Tu aici? 

— Eu... 0ooh... 


— Nu te mişca. Geralt a îngenuncheat lângă el. Unde ţi-e 
rana? Nu văd nicio săgeată... 


— A trecut... prin... l-am rupt vârful şi am scos-o... 
Ascultă, Geralt... 


— Taci, Freixenet, să nu te îneci cu sânge. Ai plămânul 
perforat. La naiba, trebuie să te scoatem de aici. Ce naiba 
făceai în Brokilon? Acesta e tărâmul driadelor, sanctuarul 
lor, nimeni nu iese viu de-aici. Nu ştii asta? 


— Mai târziu... a suspinat Freixenet şi a scuipat sânge. Îţi 
spun mai târziu... Acum scoate-mă... Oh, fir-ar al naibii! 


Uşor... Aaah... 


— Nu pot. Geralt s-a îndreptat, s-a uitat în jur. Eşti prea 
greu... 


— Lasă-mă, a gemut rănitul. Lasă-mă pe mine, e anevoie... 
Dar salveaz-o pe ea... pe toţi zeii, salveaz-o... 


— Pe cine? 

— Pe principesă... Ah... Găseşte-o, Geralt... 

— Stai liniştit, la naiba! Văd ce găsesc şi te scot de aici. 
— 240 — 


Freixenet a tuşit puternic şi a scuipat din nou, un firicel de 
sânge îi atârna de bărbie. Vânătorul a suduit, a sărit din 
groapă, s-a uitat în jur. Avea nevoie de doi copaci tineri. S-a 
dus aţă spre marginea luminişului, unde văzuse mai înainte 
un pâlc de arini. 


Şuierat şi izbitură. 


Geralt a încremenit. Săgeata împlântată în trunchi, la 
înălţimea capului său, avea o pană de uliu. S-a uitat în 
direcţia indicată de tija cenuşie, ştia de unde a fost trimisă. 


La vreo cincizeci de paşi era altă groapă, un copac căzut, cu 
rădăcinile contorsionate îndreptate spre cer, păstrând încă 


între ele sol nisipos din belşug. Acolo se înălţau tufişuri dese 
de porumbar, iar bezna era brăzdată de dungile mai 
deschise ale trunchiurilor de mesteacăn. Nu vedea pe 
nimeni. Ştia că n-o să vadă. 


Şi-a ridicat ambele mâini, foarte lent. 


— Ceâdmil! Vâ an Eithne meeth e Duen Canell! Esseâ 
Gwynbleidd! 


De data aceasta a auzit pârâitul corzii de arc şi a văzut 
săgeata lansată în aşa fel încât să fie observată. Brusc, în 


sus. S-a uitat cum se ridică, cum îşi frânge zborul, cum cade 
în traiectorie curbă. Nu s-a clintit. Săgeata s-a îngropat în 
muşchi aproape perpendicular, la doi paşi de el. 


Aproape imediat s-a plantat lângă ea alta, într-un unghi 
identic. li era teamă că pe următoarea n-o s-o mai poată 


vedea. 
— Meâth Eithne! a strigat el din nou. Esseâ Gwynbleidd! 


— Glâeddyv Vort! - o voce ca o rafală de vânt. O voce, nuo 
săgeată. Trăia. Încet-încet şi-a desfăcut catarama de la 
centură, şi-a ţinut spada aproape, a aruncat-o. Cea de-a 
doua driadă a sărit în tăcere de după un brad înconjurat de 
ienuperi, la nici zece paşi. Deşi era mică şi foarte slabă, 
trunchiul ei părea şi mai subţire. N-avea nici cea mai vagă 


idee cum de a putut să n-o observe atunci când s-a apropiat. 
Poate că o camulfla ţinuta, o combinaţie elegantă 


de bucăţi ciudate de pânză, cusute bizar, într-o multitudine 
de nuanţe de verde şi cafeniu, presărată cu frunze şi bucăţi 
de scoarță, care lăsau să i se întrezărească figura frumoasă. 


= DAle= 


Părul ei, legat pe frunte cu o basma neagră, era de culoare 
oliv, iar pe faţă avea dungi pictate cu coajă de nuci verzi. 


Desigur, arcul îi era încordat şi îndreptat spre el. 
— Eithn€... a început Geralt. 
— Thâess aep! 


A tăcut, cuminte, în picioare, nemişcat, cu mâinile depărtate 
de corp. Driada nu şi-a lăsat deloc arcul în jos. 


— Dunca! a ţipat ea. Braenn! Caemm Vort! 
Cea care nimerise cu săgeata mai înainte a ieşit de după 


un porumbar, a păşit pe un copac căzut, a sărit abil peste 
groapă. Deşi era acolo o stivă de crengi uscate, nu s-a auzit 
niciun trosnet sub picioarele ei. Din spatele lui, din 
apropiere, a răzbătut un murmur timid, ceva asemănător 
foşnetului frunzelor în vânt. Ştia că a treia driadă era în 
spatele lui. 


Aceasta din urmă, alunecând ca un fulger în faţă, şi-a ridicat 
spada. Avea părul de culoarea mierii, susţinut de o bandă 
din papură. Tolba plină de săgeți i se bălângănea pe spate. 


Cea mai îndepărtată de groapă s-a apropiat rapid. 
Hainele ei nu se deosebeau defel de ale tovarăşelor ei. 


Peste părul mai, cărămiziu, purta o cunună împletită din 
trifoi şi iarbă-neagră. Avea arcul pregătit, dar nu întins, cu 
săgeată în el. 


— T'en theese in meâth aep Eithne llev? l-a întrebat, 
apropiindu-se. Vocea îi era extrem de melodioasă, avea ochii 
negri, imenşi. Ess' Gwynbleidd? 


— A6... aesseâ... a început el, dar cuvintele din dialectul 
brokilonez, care sunau ca un cântec din gura driadelor, lui îi 
stăteau în gât şi îi iritau buzele. Niciuna dintre voi nu 
vorbeşte graiul comun? Nu ştiu prea bine... 


— An'vâill. Vort llinge, l-a întrerupt driada. 


— Sunt Gwynbleidd, Lupul Alb. Domnița Eithne mă 


cunoaşte. Mă duc la ea cu un mesaj. Am mai fost în Brokilon. 
La Duen Canell. 


— Gwynbleidd. Cărămizia şi-a mijit ochii. Vatt'ghern? 
— Da, a confirmat el. Vânător de monştri. 

Cea cu părul oliv a pufnit furios, dar a lăsat arcul în jos. 
— 242 — 


Cărămizia s-a uitat la el cu ochii larg deschişi, dar faţa 
brăzdată cu dungi verzi îi era complet inertă, moartă, 
precum chipul unei statui. Inerţia nu permitea clasificarea 
feţei în frumoasă sau urâtă. În locul unei astfel de clasificări 
s-ar pune problema dacă exprimă indiferenţă şi 
insensibilitate sau cruzime. Geralt îşi reproşa în minte 
această evaluare, era surprins de umanizarea pe care i-o 
atribuia driadei. La urma urmei, el ar trebui să ştie doar că 


era mai în vârstă decât celelalte două. În ciuda aparenţelor, 
era mai în vârstă, mult mai în vârstă decât celelalte. 


Tăcerea plutea peste nehotărârea lor. Geralt i-a auzit 
gemetele lui Freixenet, icnetele şi tuşea. Şi cărămizia le 
auzise negreşit, dar pe faţă nu i s-a clintit niciun muşchi. 


Vânătorul şi-a pus mâinile în şolduri. 
— Acolo, în groapă, a spus el liniştit, este cineva rănit. 
Dacă nu primeşte ajutor, va muri. 


— Thâess aep! Cea cu părul oliv şi-a încordat arcul şi a 
aţintit vârful săgeţii spre el. 


— O să-l lăsaţi să moară? a întrebat Geralt fără să ridice 
vocea. Să se înăbuşe încet-încet cu propriul sânge? In cazul 


acesta, mai bine îi faceţi felul. 


— Gura! a lătrat driada, trecând la graiul comun. Dar şi-a 
lăsat în jos arcul şi i-a slăbit coarda. S-a uitat la cealaltă 


interogativ. Cărămizia a dat din cap, arătând spre groapă. 
Cea cu părul oliv a fugit repede şi în linişte. 


— Vreau să o văd pe domniţa Eithne, a spus Geralt. Am un 
mesaj... 


— Ea - cărămizia a arătat spre cea cu părul mieriu - teva 
duce la Duen Canell. Du-te. 


— Frei... Şi rănitul? 


Driada s-a uitat la el cu ochii mijiţi. Nu înceta să se joace cu 
săgeata, fixată pe coardă. 


— Nu-ţi face griji, i-a spus. Du-te. Te va călăuzi până la ea. 
— Dar... 

— Va'en Vort! i-a curmat vorba driada, strângând din buze. 
Vânătorul a ridicat din umeri şi s-a întors spre cea cu 

— 243 — 


părul de culoarea mierii. Părea cea mai mică dintre cele trei, 
dar se putea înşela. A băgat de seamă că are ochii albaştri. 


— Să mergem, atunci. 


— Haide, a spus încet mieria. După o scurtă ezitare, i-a dat 
spada. Să mergem. 


— Care ţi-e numele? a întrebat-o. 
— Ciocu' mic. 
Driada străbătea foarte repede crângul, fără să privească 


înapoi. Geralt făcea eforturi să ţină pasul. Ştia că driada 
avea un scop, că vrea ca omul din spatele ei să se 
împotmolească în hăţiş cu un icnet, să se prăbuşească la 
pământ epuizat, incapabil să continue marşul. Bineînţeles, 
ea nu ştia că are de-a face cu un vânător, nu cu un om. Era 
prea tânără ca să ştie ce este un vânător de monştri. 


Fata - Geralt ştia de-acum că nu este o driadă pursânge - 


s-a oprit brusc. Şi-a întors capul. El îi vedea pieptul săltând 
şi coborând sub cămaşa înflorată, de-abia mai respira 
ţinându-şi gura închisă. 


— Mai cătinel? a sugerat el cu un zâmbet. 
— Da, l-a privit ea fără tragere de inimă. Aeen esseâth Sidh? 
— Nu, nu sunt elf. Care ţi-e numele? 


— Braenn, i-a răspuns reluând marşul, dar mai domol, fără a 
încerca să-l depăşească. Mergeau unul lângă altul, aproape. 
Geralt i-a observat sudoarea, sudoare obişnuită de fată 
tânără. Transpiraţia driadelor mirosea a frunze de salcie 
strivite între degete. 


— Şi cum te chema înainte? 


S-a uitat la el, şi-a strâns buzele, s-a gândit că se va înfuria 
şi-i va cere să tacă. N-a fost aşa. 


— Nu-mi amintesc, i-a spus ea şovăielnic. El n-a crezut-o că 
spune adevărul. 


Nu arăta mai mare de şaisprezece ani şi n-avea cum să 


fie în Brokilon de mai mult de şase, şapte ani. Dacă ar fi 
ajuns aici mai înainte, de copilă sau de nou-născută, nu s-ar 
mai recunoaşte trăsăturile fiinţei umane. Părul blond natural 
şi ochii albaştri erau întâlniți şi la driade. Copiii 


= D44= 


driadelor, concepuţi cu elfi sau cu oameni, preluau exclusiv 
trăsăturile mamelor şi erau doar fete. Extrem de rar şi de 
obicei într-una din următoarele generaţii, se mai năştea câte 
o copilă cu ochii sau părul unui tată anonim. Dar Geralt era 
convins că Braenn nu avea, cu toate acestea, nicio picătură 
de sânge de driadă. Oricum nu mai conta. 


Sânge sau nu, azi era o driadă. 

— Dar pe tine, s-a încruntat la el, cum te cheamă? 
— Gwynbleidd. 

Ea a dat din cap. 

— Să mergem, atunci... Gwynbleidd. 


Au mers mai lent decât înainte, dar tot repede. Braenn, fără 
putinţă de tăgadă, cunoştea Brokilonul - dacă ar fost singur, 
Geralt nu ar fi reuşit să menţină nici ritmul, nici direcţia cea 
bună. Braenn zburda prin crâng, pe poteci sinuoase, 
ascunse, traversa cheiuri sărind sprinten pe buştenii căzuţi 
ca nişte punți, înfrunta cu îndrăzneală 


întinderile lucioase de mlaştină, înverzite pe alocuri de 
lintiţă, pe care vânătorul nu s-ar fi încumetat să le străbată 


şi ar fi pierdut ore, dacă nu chiar zile, ocolindu-le. 


Nu numai împotriva sălbăticiei codrului îl proteja prezenţa 

lui Braenn - erau locuri unde driada încetinea ritmul, călca 
prudent, tatona cărarea cu piciorul, ţinându-l de mână. Ştia 
de ce. Capcanele Brokilonului deveniseră 


legendare - se vorbea despre gropi cu pari ascuţiţi, despre 
săgeți care zburau singure, despre copaci care cădeau, 
despre teribilul „arici” - o sferă cu ţepi, legată de o coardă 


invizibilă, care se rostogolea brusc, măturând totul în cale. 


Erau, de asemenea, locuri în care Braenn se oprea şi fluiera 
melodios, iar din tufişuri îi răspundeau fluierături. Erau, de 
asemenea, locuri în care se oprea cu mâna pe o săgeată 


din tolbă, cerându-i vânătorului să tacă şi aşteptând cu 
sufletul la gură până când ceva care foşnea în desiş se 
îndepărta. 


În pofida marşului forţat, au trebuit să poposească pentru o 
noapte. Braenn a ales un loc impecabil - în dosul unui 
muncel unde diferenţele de temperatură erau îmblânzite de 
rafale de aer cald. Au dormit pe ferigi uscate, foarte 


— 245 — 

aproape unul de altul, un obicei de-al driadelor. La miezul 
nopţii, Braenn l-a îmbrăţişat, l-a strâns cu putere. Şi nimic 
mai mult. El a îmbrăţişat-o. Şi nimic mai mult. Era driadă. 
Era vorba doar despre căldură. 


În zori, încă pe întuneric, şi-au văzut de drum. 


Au străbătut centura de coline împădurite, şerpuind prin 
văile cufundate în ceaţă, mergând prin poieni întinse, 
ierboase, printre arbori doborâţi de vânt. 


Braenn s-a oprit din nou, s-a uitat în jur. Dădea impresia că 
s-a rătăcit, dar Geralt ştia că este imposibil. Cu toate 
acestea, a profitat de pauză şi s-a aşezat pe un trunchi 
culcat la pământ. 


Şi apoi a auzit un țipăt. Scurt. Strident. Disperat. 
Braenn a îngenuncheat imediat şi a scos din tolbă două 


săgeți odată. Pe una a apucat-o în dinţi, pe cealaltă a fixat-o 
în coardă, a întins arcul, cu scopul de a trage orbeşte prin 
tufişuri, în direcţia ţipătului. 


— Nu trage! a strigat el. 
A sărit peste trunchi şi a pătruns în tufişuri. 


Într-o poieniţă, la poalele unui versant stâncos, era o 
creatură mică, într-un ilic gri, cu spatele rezemat de 
trunchiul unui carpen uscat. În faţa ei, cam la cinci paşi, 
ceva s-a mutat încet, culcând iarba. Acel ceva era cafeniu şi 
de vreo doi coţi. La început, Geralt a crezut că e un şarpe. 


Dar văzându-i lăbuţele galbene, ca nişte cleştişori, şi 
segmentele chitinoase plate de pe trunchiul lung, şi-a dat 
seama că nu este un şarpe. Ci ceva mult mai rău. 
Agăţându-se de trunchi, creatura a chiţăit slab. 


Centipodul gigant şi-a ridicat deasupra ierbii nişte antene 
tremurânde, cu care capta mirosul şi căldura. 


— Nu te mişca! a ţipat vânătorul şi a călcat apăsat pentru a 
atrage atenţia scolopendromorfului. Dar centipodul nu a 
reacţionat, antenele captaseră deja parfumul victimei din 
apropiere. Monstrul s-a mutat cu ajutorul lăbuţelor, s-a 
ghemuit în forma literei S şi s-a aruncat în faţă. Lăbuţele 


— 246 — 


galbene, lucioase, se iveau intermitent în iarbă, la intervale 
regulate, ca vâslele unei galere. 


— Yghern! a răcnit Braenn. 


Din doi paşi, Geralt l-a ajuns, trăgându-şi între timp spada 
din teaca aflată în spate. Cu şoldul, a lovit creatura care 
rămăsese înţepenită sub un copac, aruncând-o într-o parte, 
în tufişurile de mure. Scolopendromorful foşnea în iarbă. Şi-a 
întins lăbuţele şi s-a repezit la el, ridicându-şi segmentele 
din faţă şi clănţănind din cleştişorii încărcaţi cu venin. Geralt 
şi-a început dansul, a sărit peste trupul placat al lighioanei 
şi, după o semipiruetă, a lovit-o cu vârful spadei, încercând 
să nimerească în locul moale dintre plăcile blindate. 
Monstrul era prea rapid, spada i-a alunecat pe carapacea 
chitinoasă, fără să-l străpungă - covorul gros de muşchi i-a 
amortizat impactul. Geralt a sărit îndărăt, dar nu destul de 
sprinten. Scolopendromorful şi-a înfăşurat partea din spate a 
corpului în jurul picioarelor vânătorului cu o forţă colosală. 
Geralt şi-a pierdut echilibrul, s-a aplecat şi a încercat să se 
smulgă din strânsoare. Fără niciun rezultat. 


Centipodul s-a arcuit şi a pivotat pentru a ajunge la el cu 
cleştişorii, zgăriind violent cu gheruţele copacul ieşit în cale. 
În acel moment, deasupra capului lui Geralt a şuierat o 
săgeată, care a străpuns cu un trosnet carapacea lighioanei, 
pironind-o de trunchiul unui copac. Centipodul s-a ghemuit, 
a rupt săgeata şi s-a eliberat, dar imediat l-au înjunghiat 


încă două proiectile. Vânătorul şi-a protejat abdomenul cu o 
mână şi s-a dat la o parte. 


Braenn, în genunchi, trăgea cu arcul într-un ritm incredibil, 
ţintuind scolopendromorful cu o săgeată după 


alta. Centipodul rupea săgețile şi se elibera, dar o altă 


săgeată îl pironea din nou de copac. Capul plat, lucios, 
cafeniu al dihaniei scrâşnea din fălcile sparte pe alocuri de 
săgeți, în încercarea nesăbuită de a ajunge la atacatorul său. 


Geralt a sărit în lături şi a executat o lovitură amplă cu 
spada, care a pus capăt luptei. Trunchiul de copac a fost 
butucul călăului. 


— 247 — 


Braenn s-a apropiat încet, cu arcul pregătit, i-a tras un şut 
trupului care se zvârcolea în iarbă, frământându-şi 
picioarele, şi a scuipat pe el. 


— Mulţumesc, i-a spus vânătorul, zdrobind capul 
centipodului cu călcâiul. 


— Eh? 
— Mi-ai salvat viaţa. 


Driada s-a uitat la el. Nu era în privirea ei nici înţelegere, nici 
emoţii. 


— Yghern, a spus ea, strivind cu ciubota corpul care încă 
se zbătea. Mi-a rupt săgețile. 


— Mi-ai salvat viaţa, mie şi acelei micuţe driade, a adăugat 
Geralt. La naiba, ea unde este? 


Braenn a despărţit abil tufele de mur şi a căutat cu braţul 
prin lăstarii spinoşi. 


— Mă gândeam eu, a spus ea, trăgând din tufişuri creatura 
într-un ilic gri. Uită-te şi tu, Gwynbleidd. 


Nu era o driadă. Nu era nici elf, nici silfidă, nici spiriduş şi 
nici pitic. Era cea mai obişnuită fetiţă din lume. In mijlocul 
Brokilonului, locul cel mai puţin obişnuit pentru o fetiţă 
obişnuită. 


Avea părul cenuşiu şi ochii mari, verzi, ca veninul. Nu putea 
să aibă mai mult de zece ani. 


— Cine eşti tu? a întrebat-o vânătorul. Cum ai ajuns aici? 


Ea nu i-a răspuns. Oare unde am mai văzut-o, s-a gândit el. 
Am mai văzut-o undeva. Sau pe cineva cu care seamănă 


foarte mult. 

— Nu te teme, i-a spus el nesigur. 

— Nu mă tem, a murmurat ea vag. Părea că are guturai. 

— Să spălăm putina de aici, a hotărât Braenn, privind în jur. 
Acolo unde este un yghern, apare negreşit şi altul. Şi nu mai 


am multe săgeți. 


Fetiţa s-a uitat la ea, a deschis gura, şi-a şters-o de praf cu 
dosul palmei. 


— Cine naiba eşti? a repetat Geralt, aplecându-se în faţă. 


Ce faci... în codrul ăsta? Cum ai ajuns aici? 


Fetiţa şi-a lăsat capul în jos, s-a smiorcăit din cauza 
guturaiului. 


— 248 — 
— Eşti surdă? Cine eşti, te-am întrebat? Cum te cheamă? 
— Ciri, s-a smiorcăit ea. 


Geralt s-a întors. Braenn, cu ochii la arc, i-a aruncat o privire 
scurtă. 


— Ascultă, Braenn... 
— Înm? 


— Este posibil... Este posibil ca ea... să fi fugit de Duen 
Canell? 


— Ee? 
— N-o face pe proasta cu mine, s-a înfuriat Geralt. Ştiu că 


racolezi fete. Ce, tu cum ai ajuns în Brokilon, ai căzut din 
cer? Te-am întrebat, este posibil să... 


— Nu, l-a întrerupt driada. N-am mai văzut-o până acum. 


Geralt s-a uitat la fetiţă. Părul ei cenuşiu era ciufulit, plin de 
ace de pin şi de frunze, dar mirosea a curat, nu a fum, nici a 
hambar, nici a untură. Mâinile, deşi incredibil de murdare, 
erau prea mici şi delicate, fără cicatrici şi bătături. 


Îmbrăcămintea băieţească pe care o purta, ilicul gri şi 
flanela roşie nu-i trădau originea, dar cizmele înalte, din 
piele moale, de vițel, erau scumpe. Nu, cu siguranţă nu era 
un copil din vreun sat. Freixenet, şi-a amintit brusc 


vânătorul. Pe ea o căuta Freixenet. De aceea a pătruns el în 
Brokilon. 


— De unde eşti, te întreb, smiorcăito? 

— Cum îndrăzneşti să mi te adresezi aşa! Fetiţa şi-a ridicat 
capul semeţ şi a bătut din picior. Muşchiul moale a atenuat 
efectul gestului. 


— Hopaa! a zis vânătorul zâmbind. De fapt, avem de-a face 
cu o principesă. Cel puţin în vorbire, pentru că 


înfăţişarea cam lasă de dorit. Eşti din Verden, nu-i aşa? Ştii 
că eşti căutată? Nu-ţi face griji, o să te duc acasă. Ascultă, 
Braenn... 


Când a întors capul, fetiţa s-a răsucit pe călcâie şi a început 
să alerge prin pădure, urmând panta uşoară a unui deal. 


— Bloede turd! a urlat driada, tremurând din toate 
încheieturile. Caemm 'ere! 


Fetiţa, poticnindu-se, alerga orbeşte prin pădure, făcând 
— 249 — 

crengile uscate să trosnească. 

— Stai! a ţipat Geralt. Unde te duci, la naiba? 


Braenn şi-a întins repede arcul. Săgeata a şuierat veninos, a 
accelerat într-o parabolă foarte deschisă şi s-a înfipt cu un 
zbârnăit într-un trunchi, aproape razant cu părul fetiţei. 
Fetiţa s-a aplecat şi a căzut la pământ. 


— Tâmpita naibii, a şuierat vânătorul apropiindu-se de 
driadă. Braenn a tras cu dexteritate altă săgeată din tolbă. 


Puteai s-o omori! 

— Acesta este Brokilonul, i-a replicat ea sfidător. 
— Şi acesta este un copil! 

— Şi ce dacă? 


S-a uitat la capătul săgeţii. Avea o pană vărgată de fazan, 
vopsită în galben cu un decoct din scoarță de copac. N-a 
scos nicio vorbă. S-a răsucit iute şi a rupt-o la fugă în 
pădure. 


Fetiţa stătea sub un copac, ghemuită. Şi-a ridicat cu grijă 
capul şi s-a uitat la săgeata împlântată în trunchi. Apoi a 
auzit paşii vânătorului şi a sărit în sus, dar el a prins-o întrun 
salt scurt, apucând-o de gluga roşie a flanelei. Şi-a întors 
capul şi s-a uitat la el, apoi la mâna lui care o ţinea de glugă. 
Geralt i-a dat drumul. 

— De ce-ai fugit? 


— Nu-i treaba ta, şi-a tras nasul fetiţa. Lasă-mă în pace, tu... 
tu... 


— Plod nerod, a şuierat furios Geralt. Asta-i Brokilon. Nu ţi-a 
fost de-ajuns centipodul? Până dimineaţă nu mai erai 
întreagă în codrul ăsta. Tot n-ai înţeles? 


— Nu mă atinge! s-a bosumflat ea. la mâna de pe mine! 
Sunt principesă, ce crezi! 
— Eşti o mucoasă proastă. 


— Sunt principesă! 


— Principesele nu umblă teleleu prin pădure. Principesele au 
nasul curat. 


— O să poruncesc să-ţi taie capul! Şi ţie, la fel! Fetiţa şi-a 
şters nasul cu mâna şi s-a uitat cu ură la driada care se 
apropia. Braenn a pufnit în râs. 

— În regulă, destul cu ţipetele, a intervenit vânătorul. De 

— 250 — 

ce fugeai, principesă? Şi încotro? De ce ţi-e frică? 

Fetiţa tăcea, se smiorcăia. 

— Ei bine, cum doreşti. Vânătorul i-a făcut cu ochiul driadei. 
Noi plecăm. Dacă ţii morţiş să rămâi singură în pădure, asta-i 
treaba ta. Dar a doua oară când dai nas în nas cu un yghern, 
să nu ţipi. N-ar fi un comportament demn de o principesă. 
Principesele mor demn, fără să se plângă, ştergându-şi nasul 
în prealabil. Haide, Braenn. Rămas-bun, Alteță. 

— A... aşteptaţi-mă. 

— Da? 

— O să merg cu voi. 

— Ce onoare. Aşa-i, Braenn? 

— Dar nu mă duceţi înapoi la Kistrin? Îmi făgăduiţi? 

— Cine e... a început Geralt. Oh, la naiba. Kistrin. 


Principele Kistrin? Fiul regelui Ervyll din Verden? 


Fetiţa şi-a strânse buzele mici, s-a smiorcăit, şi-a întors 
capul. 


— Gata cu sporovăială, s-a încruntat Braenn. Să mergem. 


— Un bob zăbavă. Vânătorul s-a ridicat şi s-a uitat la driadă 
de sus. Planurile au suferit o mică schimbare, frumoasa mea 
arcaşă. 


— Eh? Braenn a ridicat din sprâncene. 


— Domnița Eithne mai are de aşteptat. Trebuie s-o însoțesc 
pe micuță acasă. In Verden. 


Driada şi-a mijit ochii, şi-a dus mâna la tolbă. 
— N-o să pleci nicăieri. Nici ea. 
Vânătorul a zâmbit sinistru. 


— Fii atent Braenn, i-a spus el. Eu nu sunt un căţeluş, ca cel 
căruia ieri i-ai înfipt o săgeată în ochi în ambuscadă. 


Ştiu să mă apăr. 
— Bloede arss! a şuierat driada, ridicând arcul. Ai să 
mergi la Duen Canell! Şi ea! Nu la Verden! 


— Nu! Nu în Verden! Fetiţa cu părul cenuşiu s-a repezit la 
driadă, lipindu-se de coapsele ei fine. Merg cu tine! Şi el să 


plece singur în Verden, la idiotul de Kistrin, dacă aşa vrea! 


Braenn nici măcar nu s-a uitat la ea, menţinându-şi ochii 
aţintiţi asupra lui Geralt. Dar a lăsat în jos arcul. 


— 251 — 


— Ess turd! a scuipat la picioarele lui. Ei bine! Du-te încotro 
vezi cu ochii! Să vedem dacă eşti în stare. O să 


putrezeşti înainte de a părăsi Brokilonul. 


Are dreptate, s-a gândit Geralt. N-am nicio şansă. Fără ea nu 
ies din Brokilon, nici la Duen Canell nu ajung. O să văd eu 
cum o scot la capăt. Poate reuşesc s-o înduplec pe Eithn€... 


— Ei bine, Braenn, i-a spus el pe un ton conciliant, zâmbind. 
Nu te supăra, scumpo. Ei bine, să fie cum vrei tu. 


Mergem cu toţii la Duen Canell. La domniţa Eithne. 


Driada a îngăimat ceva în barbă şi a scos săgeata din 
coardă. 


— Atunci, la drum, a rostit ea apoi, aranjându-şi banda din 
papură peste păr. Am pierdut destulă vreme. 


— 0ooi... a gemut fetiţa, făcând un pas. 

— Ce este? 

— Ceva, ah... în picior. 

— Stai, Braenn! Haide, smiorcăito, o să te duc în cârcă. 
Radia căldură şi mirosea ca o vrabie murată. 

— Cum te cheamă, principesă? Am uitat. 

— Ciri. 

— Şi ţinutul dumitale unde se află, dacă pot întreba? 


— Nu-ţi voi spune, a murmurat fetiţa. Nu-ţi voi spune şi cu 
asta basta. 


— la vezi ce faci. Nu te mai foi şi nu-ţi mai trage mucii în 
urechea mea. Ce vânt te-a adus în Brokilon? Te-ai rătăcit? Ai 


greşit drumul? 
— Nici vorbă! Eu nu greşesc niciodată. 


— Nu te mai făţăi. Ai fugit de Kistrin? Din castelul Nastrog? 
Inainte sau după nuntă? 


— De unde ştii? şi-a tras nasul nervoasă. 


— Sunt extrem de isteţ. De ce ai fugit în Brokilon? N-ai avut 
şi alte direcţii, mai sigure? 


— Tâmpitul de cal m-a adus. 


— Umbli cu minciuni, principesă. Cu statura ta ai putea 
călări cel mult o pisică. Cu condiţia ca şi aia să fie liniştită. 


— Mark îl conducea. Pajul cavalerului Voymir. Şi în pădure 
calul s-a prăbuşit, şi-a rupt piciorul. Şi ne-am rătăcit, am 


— 252 — 

greşit drumul. 

— Ai spus că nuţi se întâmplă. 

— El a greşit, nu eu. Era negură. Ne-am rătăcit. 


V-aţi rătăcit, s-a gândit Geralt. Bietul paj al cavalerului 
Voymir, care a avut ghinionul să le iasă în cale lui Braenn şi 
tovarăşelor ei. Căţeluşul, care pesemne că nu ştia ce e aceea 
o femeie, a ajutat-o să evadeze pe mucoasa cu ochii verzi, 
deoarece a auzit tot soiul de poveşti cavalereşti, cu fecioare 
silite să se căsătorească. A ajutat-o să scape, ca să 


ajungă victima săgeţii unei driade care, probabil, la rândul 
ei, nu ştie ce este acela un bărbat. Dar ştie cum să-l omoare. 


— Te-am întrebat dacă ai fugit de la castelul Nastrog înainte 
de căsătorie sau după căsătorie? 


— Am fugit şi gata, ce te priveşte pe tine? a mâărâit copila. 
Bunica mi-a spus că trebuie să mă duc acolo şi să-l cunosc. 


Pe acest Kistrin. Doar să-l cunosc. Şi tatăl său, regele... 
marele... 


— Erwyll. 

— Nuntă şi iar nuntă. lar eu nu-l iubesc. Pe acest Kistrin. 
Bunica mi-a spus... 

— Chiar aşa de mult îl urăşti pe Kistrin? 


— Nu-l vreau, a spus sfidător Ciri, trăgând aer pe nas cu 
forţă. E gras, idiot, urât şi-i miroase şi gura. Inainte dea mă 


duce acolo, mi-au arătat un tablou cu el în care nu era gras. 


Nu vreau un asemenea soţ. De fapt, nu vreau niciun soţ, 
deloc. 


— Ciri... a început vânătorul ezitant. Kistrin este încă un 
copil, la fel ca tine. In câţiva ani poate fi un tânăr destul de 
frumos. 


— Atunci, să-mi trimită alt tablou peste câţiva ani, a pufnit 
fetiţa. Şi eu lui, la fel. Fiindcă mi-a spus că, în tabloul care i-a 
fost arătat, eram mult mai frumoasă. Mi-a mărturisit că o 
iubeşte pe Alvina, o servitoare de la castel, care îl vrea de 
cavaler. Vezi? El nu mă vrea şi eu nu-l vreau. 


Atunci, de ce nunta asta? 


— Ciri, el este un principe, iar tu o principesă. Aşa se 
căsătoresc principii şi principesele, nu altfel. Acesta este 


— 253 — 
obiceiul. 


— Vorbeşti ca toţi ceilalţi. Crezi că dacă sunt mică, pot fi 
minţită. 


— Nu te mint. 
— Ba minţi. 


Geralt a tăcut. Braenn, care mergea în faţa lor, s-a uitat în 
jur, probabil surprinsă de tăcere. Ridicând din umeri, a reluat 
marşul. 


— Unde mergem? s-a încruntat Ciri. Vreau să ştiu! 
Geralt tăcea mâălc. 


— Răspunde-mi, când te întreb! l-a ameninţat ea, întărindu- 
şi ordinul cu un smiorcăit zgomotos. Ştii cine... 


Cine stă în cârca ta? 
El nu i-a răspuns. 
— O să te muşc de ureche! a ţipat Ciri. 


Vânătorul n-a mai rezistat. A apucat-o pe fetiţă şi a dat-o jos 
din spatele său. 


— Ascultă-mă, mucoaso! s-a oţărât la ea dintr-odată, 
ducându-şi mâna la cataramă. Chiar acum te pun pe 
genunchi, îţi dau pantalonii jos şi te bat la fund cu cureaua. 


Nimeni n-o să-mi stea în cale, pentru că aici nu suntem la 
curtea regală, iar eu nu sunt vreun curtean sau vreun 


servitor de-al tău. Ai să vezi cum o să-ţi pară râu că n-ai 
rămas la Nastrog. Ai să vezi că e mai bine să fii principesă 


decât o mucoasă rătăcită în pădure. Deoarece doar 
principeselor li se permite să se comporte intolerabil. 


Principesele, chiar şi atunci, nu sunt bătute la cur de nimeni 
cu cureaua, în afară de rege. 


Ciri s-a făcut mică şi se tot smiorcăia. Braenn, rezemată 
de un copac, îi urmărea impasibilă. 


— Ei bine, ce zici? a întrebat-o vânătorul, rulându-şi cureaua 
în jurul pumnului. Ne vom comporta demn şi reţinut? Dacă 
nu, punem cureaua pe curul Alteţei Tale. De acord? Da sau 
nu? 


Fetiţa a adulmecat şi şi-a tras nasul, apoi a dat din cap cu 
nerăbdare. 


— O să fii cuminte, principesă? 
— O să fiu, a îngăimat ea. 
— 254 — 


— Nu mai e mult şi se înserează, a intervenit driada. S-o 
luăm din loc, Gwynbleidd. 


Codrul se rărea. Mergeau printre lăstari crescuţi în nisip, prin 
pajişti învăluite în ceaţă, păscute de turme de cerbi. 


Era tot mai răcoare. 
— Nobile jupân... a spus Ciri după o lungă tăcere. 


— Numele meu este Geralt. Ce este? 


— Sunt lihnită de foame. 
— În curând o să facem un popas. O să amurgească. 
— Nu mai pot, a scâncit Ciri. N-am mai mâncat de... 


— Nu mai trăncăni atât. Geralt a băgat mâna în desagă, a 
scos o bucată de slănină, o bucăţică de brânză şi două 


mere. la de-aici. 

— Ce este asta galbenă? 

— Slănină. 

— Nu mănânc aşa ceva, a refuzat fetiţa. 


— Foarte bine, a repezit-o el, băgându-şi în gură o bucăţică 
de slănină. Mănâncă brânză. Şi măr. Unu. 


— De ce unu? 

— Bine, nu te mai codi. la-le pe amândouă. 
— Geralt? 

— Mmm? 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. Mănâncă sănătoasă. 


— Nu... Nu pentru asta, adică şi pentru asta, dar... M-ai 
salvat de acel centipod... Brrr... mai aveam un pic şi muream 
de frică... 


— Mai aveai un pic şi mureai, a confirmat vânătorul serios. 
Mai aveai un pic şi mureai într-un mod extrem de dureros şi 


scârbos, s-a gândit el. Ar trebui să-i mulţumeşti lui Braenn. 
— Cine este ea? 

— O driadă. 

— O zână a pădurii? 

— Da. 


— Ea ne... Ele răpesc copii! Ea ne-a răpit? Eh, la urma urmei, 
tu nu eşti mic. Da' de ce ea vorbeşte atât de ciudat? 


— Vorbeşte cum vorbeşte, nu contează. Contează că se 
— 255 — 


pricepe să tragă cu arcul. Nu uita să-i mulţumeşti, atunci 
când o să ne oprim. 


— Nu uit, s-a smiorcăit Ciri. 
— Sunt sigur, principesă, viitoare principesă de Verden. 
— N-o să fiu, a murmurat ea, nicio principesă. 


— Bine, bine. N-o să fii principesă. O să fii un hamster şi o 
să-ţi duci veacul într-o vizuină. 


— Nu este adevărat! Nu ştii nimic! 

— Nu-mi chiţăi în ureche. Şi nu uita de curea! 
— N-o să fiu principesă. O să fiu... 

— Ei? Ce? 


— Eotaină. 


— Ah, da, taină. Foarte bine. Geralt a ridicat capul. Ce s-a 
întâmplat, Braenn? 


Driada, oprindu-se, a dat din umeri şi s-a uitat la cer. 


— Sunt sleită, a spus ea încet. Şi tu, probabil, că ai cărato 
atât în cârcă, Gwynbleidd. Aici vom poposi. Se întunecă. 


| 
— Ciri? 


— Mhm? a suspinat fetiţa, scârţâind crengile pe care era 
întinsă. 


— Nu ţi-e frig? 


— Nu, a oftat ea. Astăzi este cald. leri... leri a fost îngrozitor 
de frig, văleu. 


— Culmea! a spus Braenn, slăbindu-şi cureluşele ciubotelor 
lungi, moi. A mers mult prin pădure. Şi a trecut prin mlaştini, 
prin hăţişuri, prin râpe. Rezistentă, zdravănă 


şi curajoasă. Într-adevăr, o să ne prindă bine... O să ne 
prindă bine nouă. 


Geralt i-a aruncat o căutătură driadei, cu ochii strălucind în 
semiîntuneric. Braenn s-a rezemat de un copac, şi-a luat 
banda de pe cap, şi-a scuturat părul dintr-o smucitură a 
capului. 


— A intrat în Brokilon, a spus ea, anticipând comentariul lui. 
E a noastră, Gwynbleidd. Să mergem la Duen Canell. 


— Jupâneasa Eithne o să hotărască, a răspuns el ironic. 


= 2560:= 


Dar ştia că Braenn avea dreptate. 


Păcat, s-a gândit vânătorul, uitându-se la fetiţa care se foia 
pe patul verde. O domniţă atât de fermă. Oare unde-am mai 
văzut-o? Nu contează. Dar e păcat. Lumea este atât de mare 
şi atât de frumoasă. lar lumea ei se va limita la Brokilon 
până la sfârşitul zilelor sale. Care s-ar putea să nu fie prea 
multe. Poate doar până în ziua în care va cădea printre 
ferigi, între un şuierat şi o izbitură de săgeată, luptând în 
acest război fără sens pentru o pădure, de partea celor care 
trebuie să piardă. Care vor pierde. Mai devreme sau mai 
târziu. 


— Unde sunt părinţii tâi? 


— N-am părinţi, a suspinat ea. S-au înecat în mare când 
eram mică. 


Aha, s-a gândit el, aşa se explică multe. O principesă, fiica 
unor prinți care nu mai trăiesc. Cine ştie dacă n-o fi a treia 
fiică, după vreo patru fii. Un titlu care, de fapt, este inferior 
celui de şambelan sau de paj. Ceva cu plete cenuşii şi cu 
ochii verzi care se învârte pe la castel şi de care vor să 


se descotorosească cât mai degrabă cu putinţă, s-o mărite. 


Cât mai degrabă cu putinţă, înainte să ajungă la maturitate 
şi să devină o femeiuşcă, un risc de scandal, de mezalianţă 


sau de incest, ceva lesne de întâlnit prin dormitoarele 
castelelor. 


Evadarea ei nu l-a surprins pe vânător. Mai întâlnise multe 
principese şi chiar regine rătăcind prin lume cu actori 
ambulanți, fericite că au reuşit să scape de regi ramoliţi, dar 
mânaţi de dorinţa puternică de a avea urmaşi. Văzuse prinți 
care preferau soarta nesigură a mercenarilor în locul 
căsătoriei cu vreo prinţesă aleasă de tată sau a cărei 
virginitate dubioasă avea să fie preţul vreunei alianţe 
dinastice sau al vreunui pact. 


S-a întins lângă fetiţă, acoperit-o cu surtucul lui. 

— Dormi, i-a spus el. Dormi, orfană micuță. 

— Da' de unde! a crâcnit ea. Sunt principesă, nu orfană. 
Şi am o bunică. Bunica mea este regină. Ce crezi tu? Când 
— 257 — 

am să-i spun că ai vrut să mă baţi cu cureaua, bunica o să 
poruncească să ţi se taie capul, ai să vezi. 

— Îngrozitor! Ciri, ai milă! 

— Nici gând! 


— Eşti o fetiţă bună. Tăierea capului e straşnic de dureroasă. 
Nu-i aşa că n-o să mă spui? 


— Ba osăte spun. 
— Ciri. 
— O să te spun, spun, spun! Ţi-e frică, hâm? 


— Teribil. Ştii, Ciri, că un om cu capul tăiat poate să 


moară. 

— Răâzi de mine? 

— Cum aş putea să îndrăznesc? 

— Las' c-o să-ţi treacă ţie râsul, ai să vezi. Cu bunica nu-i de 
şagă, când bate din picior, cei mai mari războinici şi cavaleri 
îngenunchează în faţa ei, am văzut eu cu ochii mei. 

Şi dacă vreunul este neascultător, atunci jap, îi sare capul. 
— Groaznic. Ciri? 

— Eh? 

— Cred c-o să-ţi taie capul. 

— Mie? 


— Negreşit. La urma urmei, e bunica ta, regina care a fost de 
acord cu nunta ta cu Kistrin şi te-a trimis la Verden, la 
Nastrog. Ai fost neascultătoare. Când o să te întorci... 


jap! Şi-ai rămas fără cap. 


Fata a tăcut, a încremenit. Se auzeau plescăiturile buzelor şi 
respiraţia anevoioasă prin nasul congestionat. 


— Nu-i adevărat, a spus ea. Bunica n-o să-i lase să-mi taie 
capul pentru că... Pentru că e bunica mea, nu-i aşa? Uf, ce 
mamă de bătaie o să-mi tragă. 


— Aha, a râs Geralt. Cu bunica nu-i de şagă, nu? Te-a mai 
articulat câteodată, nu-i aşa? 


Ciri a pufnit furioasă. 


— Ştii ce? i-a propus el. O să-i spunem bunicii că deja te-am 
chelfăânit eu şi nimeni nu poate fi pedepsit de două ori 
pentru acelaşi lucru. Ce zici? 


— Zic că eşti prost! Ciri s-a ridicat pe coate în scârţăielile 
crengilor. Când bunica o s-audă că mi-ai tras o chelfăneală, 


— 258 — 

atunci o să-ţi taie capul cât ai zice peşte! 

— Aşadar, te-ar durea inima pentru capul meu? 
Fata a tăcut, şi-a tras nasul din nou. 

— Geralt... 

— Ce e, Ciri? 


— Bunica ştie că trebuie să mă întorc. Nu pot fi soţia 
idiotului de Kistrin. Trebuie să mă întorc, ce mai la deal la 
vale. 


Trebuie, s-a gândit el. Din păcate, asta nu depinde nici de 
tine, nici de bunica ta. Depinde de toanele bătrânei Eithne. 


Şi de iscusinţa mea de a o îndupleca. 
— Bunica ştie, l-a lămurit Ciri. Pentru că... Geralt, jură că 


n-o să spui la nimenea. E o taină nemaipomenită. Teribilă, îţi 
spun. Jură. 


— Jur. 


— Ei bine, am să-ţi spun. Mama mea a fost vrăjitoare, n-o să 
crezi. Şi tatăl meu a fost, bineînţeles, fermecat. Asta e tot ce 


mi-a spus o doică, iar când a aflat bunica, a fost o zarvă 
teribilă. Pentru că sunt predestinată, ştii? 


— Cui? 
— Nu ştiu, a răspuns Ciri ţanţoşă. Dar sunt predestinată. 


Aşa mi-a spus doica. lar bunica a spus că nu va permite aşa 
ceva, că mai degrabă blemte... blestematul de castel se 
năruie până la temelii. Pricepi? Doica a spus că împotriva 
destinului poţi să faci orice vrei, dar n-are niciun rost. Ha! 
apoi doica a izbucnit în lacrimi şi bunica a început să ţipe. 
Vezi? Sunt predestinată. N-o să fiu soţia idiotului de Kistrin. 
Geralt? 

— Dormi, a căscat el de i-au pocnit fălcile. Dormi, Ciri. 

— Spune-mi o poveste. 


— Ce? 


— Spune-mi o poveste, a pufnit ea. Cum să dorm aşa, fără 
nicio poveste? Asta-i bună! 


— Nu ştiu, la naiba, nicio poveste. Închide ochii şi dormi. 


— Nu umbla cu minciuni. Pentru că ştii. Ce, când erai mic, 
cum, nimeni nu-ţi spunea poveşti? De ce zâmbeşti? 


— Fără motiv. Mi-am amintit ceva. 
— Ei! Vezi. Ei bine, povesteşte-mi. 


— 259 — 


— Ce? 
— Povestea. 


A zâmbit din nou, şi-a pus mâinile sub cap, s-a uitat la 
stelele care licăreau printre crengile de deasupra lor. 


— A fost odată un motan, a început Geralt. Un motan 
obişnuit, vărgat, care prindea şoareci. Şi într-o bună zi 
motanul a pornit-o singur la drum prin pădurea 
înspăimântătoare şi întunecată. Şi a mers el ce-a mers... A 
mers... A mers... 


— Să nu-ţi închipui, i-a spus Ciri, îmbrăţişându-l, că o să 
adorm înainte de a ajunge la capăt. 


— Taci, smiorcăito. Da... A mers el ce-a mers, până ce s-a 
întâlnit cu un vulpoi. Un vulpoi roşcat. 


Braenn a oftat şi s-a întors către vânător, în cealaltă 
parte, îmbrăţişându-l uşor şi ea. 


— Haide, a suspinat Ciri. Spune-mi ce s-a petrecut mai 
departe. 


— Vulpoiul s-a uitat la motan. Cine eşti? l-a întrebat. Sunt un 
motan, i-a răspuns motanul. Ha, i-a spus vulpoiul, şi nu ţi-e 
teamă, motanule, să hoinăreşti de unul singur prin pădure? 
Şi dacă vine regele la vânătoare, ce te faci? Cu câini, cu 
iscoade, călare pe cai? Ascultă ce-ţi spun, motanule, 
vânătoarea este o nenorocire nemaipomenită 


pentru cei ca mine şi ca tine. Tu ai blană, eu am blană, 
vânătorii nu-i iartă pe cei ca noi, pentru că vânătorii au 


iubite şi amante cărora le îngheaţă labele şi grumazurile şi 
fac din noi gulere şi manşoane ca să aibă curvele ce purta. 


— Ce-s acelea manşoane? l-a întrebat Ciri. 


— Nu mă întrerupe. Şi a adăugat vulpoiul: Eu, motanule, am 
o mie două sute optzeci şi şase de feluri ca să-i duc de nas, 
aşa sunt de viclean. Dar tu, motanule, în câte feluri ştii să-i 
păcăleşti pe vânători? 


— Oh, ce poveste frumoasă, a zis Ciri, îmbrăţişându-l şi mai 
strâns pe vânător. Spune-mi ce-a făcut motanul? 


— Înî, a şoptit din cealaltă parte Braenn. Ce-a făcut 
motanul? 


Vânătorul şi-a întors capul. Ochii driadei străluceau, gura îi 
era pe jumătate căscată şi îşi mişca limba pe buze. De 


— 260 — 


bună seamă, s-a gândit el, driadele mici sunt înnebunite 
după basme. La fel ca vânătorii mici. Pentru că şi unora, şi 
altora rareori li se spun poveşti înainte de a adormi. 


Driadele mici adorm ascultând foşnetul copacilor. Vânătorii 
mici adorm ascultându-şi durerile musculare. Şi nouă ne 
străluceau ochii, ca lui Braenn, atunci când ascultam 
basmele lui Vesemir, acolo la Kaer Morhen. Dar asta s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă... cu mult timp în urmă... 


— Haide, era nerăbdătoare Ciri. Mai departe? 


— Şi face motanul: Eu, vulpoiule, nu ştiu să-i păcălesc în 
niciun fel. Ştiu un singur lucru - să mă caţăr în copac. Asta 
nu-i de-ajuns? Vulpoiul a pufnit în râs. Ah, cică, da' prost mai 
eşti. la-ţi coada asta vărgată la spinare şi şterge-o de-aici că, 


dacă te prind vânătorii, o păţeşti. Şi dintr-odată, tam-nisam, 
a început să sune cornul! Au sărit de prin tufişuri vânătorii, 
au văzut motanul şi vulpoiul şi s-au repezit după ei! 


— Vaai! s-a smiorcăit Ciri, iar driada s-a scuturat ca lovită 
de friguri. 

— Linişte! Şi strigau: Înainte, jupuiţi-i de blană! La 
manşoane, la manşoane cu ei! Şi au asmuţit câinii asupra 


vulpoiului şi a motanului. Şi motanul ţuşti în copac, ca 
motanii. Până în vârf. Şi câinii, jap, au tăbărât pe vulpoi! 


Până să apuce roşcatul să-şi pună în aplicare una dintre 
metodele lui şirete, era deja guler. lar motanul mieuna din 
vârful copacului şi-i sfida pe vânători, dar n-aveau ce să-i 
facă, pentru că era înalt al dracu' copacul. Au stat la poalele 
lui şi au înjurat tot ceea ce se putea înjura, dar până 


la urmă n-au avut încotro şi au plecat cu mâinile goale. Şi 
atunci motanul s-a dat jos din copac şi s-a întors liniştit 
acasă. 


— Şi dup-aia? 
— Nimic. Asta-i sfârşitul. 
— Şi morala? l-a întrebat Ciri. Poveştile au morală, nu-i aşa? 


— Ei? a sărit şi Braenn, tremurând mai aproape de Geralt. 
Care este morala? 


— Poveştile bune au morală, iar cele rele nu au morală, a 
— 261 — 


adăugat Ciri încrezătoare, trăgând aer pe nas. 


— Asta a fost una bună, a căscat driada. Şi ar trebui să 


aibă. Trebuie ca în faţa yghernului să ne cocoţăm în copac, 
cum a făcut motanul cel isteţ. Fără să mai stai pe gânduri, 
țuşti! In copac. Oh, câtă înţelepciune. Supravieţuire. Nu 
renunțare. 

Geralt a râs încetişor. 

— Nu erau copaci în parcul castelului, Ciri? În Nastrog? În loc 
să ajungi în Brokilon, te căţărai în copac şi să stăteai acolo, 
în vârf, până îi trecea lui Kistrin cheful de nuntă. 

— Răâzi de mine? 

— Înâm. 

— Ştii ceva? Te urăsc. 


— E groaznic. Ciri, mi-ai frânt inima. 


— Ştiu, a dat din cap fetiţa cu seriozitate, smiorcăindu-se, 
apoi s-a agăţat de el cu putere. 


— Somn uşor, Ciri, i-a urat el, inhalându-i parfumul îndrăgit, 
de vrabie. Somn uşor. Noapte bună, Braenn. 


— Deârme, Gwynbleidd. 


Peste capetele lor, Brokilonul foşnea cu miliarde de ramuri şi 
sute de miliarde de frunze. 


IV 


A doua zi au ajuns la Copaci. Braenn a îngenuncheat, şi-a 
plecat capul. Geralt a simţit că ar trebui să facă acelaşi 
lucru. Ciri a oftat admirativ. 


Copacii, în cea mai mare parte tisă, stejari şi nuci albi, aveau 
o duzină de coţi în diametru. Sub nicio formă nu se putea 
aprecia înălţimea până la care le ajungeau coroanele. 


Locul în care rădăcinile puternice, răsucite, se îmbinau cu 
trunchiul neted, era deasupra capetelor lor. Acum puteau 
merge mai repede. Uriaşii creşteau răzleţ, iar la umbra lor nu 
supravieţuia nicio altă plantă, nu era decât un covor de 
frunze putrezite. 


Ar fi putut merge mai repede. Dar mergeau încet. În linişte. 
Cu capul plecat. Aici, printre Copaci, erau mici, 
nesemnificativi, inexistenţi. Nu contau în niciun fel. Chiar şi 


— 262 — 


Ciri tăcea mâlc - n-a scos un cuvânt preţ de aproape 
jumătate de oră. 


lar după o oră de marş, au trecut de centura de Copaci şi au 
plonjat din nou în ravene, în făgetul reavăn. 


Guturaiul o afecta tot mai mult pe Ciri. Geralt nu avea 
batistă, dar, sătul de smiorcăielile ei, a învăţat-o să-şi sufle 
nasul strângându-l cu degetele. Fetiţei i-a plăcut la nebunie. 


Văzându-i zâmbetul şi ochii strălucitori, vânătorul era 
profund convins că se bucură la gândul că în curând va avea 
posibilitatea să-şi etaleze noul truc la curte, în timpul unui 
ospăț sau în prezenţa vreunui ambasador din străinătate. 


Braenn s-a oprit brusc şi s-a întors. 


— Gwynbleidd, a spus dezlegându-şi o batistă verde răsucită 
în jurul cotului, haide! O să te leg la ochi. Aşa trebuie. 


— Ştiu. 


— O să te ghidez. Dă-mi mâna. 

— Nu, a protestat Ciri. Eu o să-l ghidez. Bine, Braenn? 
— E bine, scumpo. 

— Geralt? 

— Înm? 

— Ce înseamnă Gwyn... bleidd? 

— Lup Alb. Aşa îmi spun driadele. 


— Fii atent, o rădăcină. Să nu te împiedici! Îţi spun aşa, 
pentru că ai părut alb? 


— Da... La naiba! 
— Doar ţi-am spus că e o rădăcină. 


Au mers. Cătinel. Sub picioare pământul era alunecos de la 
frunzele căzute. A simţit pe faţă o strălucire caldă, 
strălucirea soarelui pătrundea prin batista care-i acoperea 
ochii. 


— Oh, Geralt, i-a auzit vocea lui Ciri. E minunat... Păcat că 
nu poţi vedea. Sunt atât de multe flori. Şi păsări. Le auzi 
cum cântă? Oh, ce multe sunt aici. Puzderie. Oh, şi veveriţe. 
Ai grijă, o să trecem peste un pârâiaş, pe o punte de piatră. 
Să nu cazi în apă. Oh, câţi peşti! E plin. Înoată 


prin apă, ştii? Atât de multe animale, vai! Cred că nicăieri 
— 263 — 


nu sunt atât de multe... 


— Nicăieri, a bâiguit el. Nicăieri. Asta-i Brokilon. 

— Ce? 

— Brokilon. Ultimul Loc. 

— Nu înţeleg... 

— Nimeni nu înţelege. Nimeni nu vrea să înţeleagă. 

V 

— Scoate-ţi batista, Gwynbleidd. Poţi de-acum. Am ajuns. 
Braenn stătea până la genunchi într-un covor gros de ceaţă. 
— Duen Canell, i-a arătat cu mâna. 

Duen Canell, Locul Stejarilor. Inima Brokilonului. 


Geralt mai fusese aici înainte. De două ori. Dar n-a spus 
nimănui despre asta. Nimeni nu l-ar fi crezut. 


O depresiune împrejmuită de o perdea de copaci bătrâni, 
verzi. Scăldată în ceaţă şi în aburul venit din pământ, din 
roci, din izvoarele termale. O depresiune... 


Medalionul de la gât îi tremura uşor. 


O depresiune scăldată în farmece. Duen Canell. Inima 
Brokilonului. 


Braenn şi-a ridicat capul, şi-a îndreptat tolba pe spate. 
— Să mergem. Dă-mi mâna, scumpo. 


La început depresiunea părea moartă, părăsită. Dar nu 
pentru mult timp. S-a auzit un fluierat puternic, modulat şi, 


cu paşi abia perceptibili, de-a lungul unei spirale de 
ciupercă poliporacee care îmbrăţişa trunchiul cel mai 
apropiat, a alunecat sprinten o driadă suplă, cu părul negru, 
îmbrăcată, la fel ca toate celelalte, cu un costum de camuflaj 
din resturi de pânză. 


— Ceâd, Braenn. 
— Ceâd, Sirssa. Va'n vort meâth Eithne â? 


— Neen, aefder, a răspuns bruneta măsurându-l pe vânător 
cu o privire apatică. Ess' ae'n Sidh? 


A zâmbit fulgerând cu dinţii ei albi. Era foarte frumoasă, 
chiar şi conform standardelor umane. Geralt se simţea 
nesigur şi prost, conştient de faptul că driada îl evaluează 


— 264 — 
nonşalant din cap până-n picioare. 


— Neen, a clătinat din cap Braenn. Ess' vatt'ghern, 
Gwynbleidd, â vâen meâth Eithne va, a'ss. 


— Gwynbleidd? Frumoasa driadă şi-a strâmbat buzele. 
Bloede caerme! Aen'ne caen n'wedd vort! T'ess foile! 
Braenn a chicotit. 

— Ce este? s-a oţărât vânătorul. 

— Nimic, a chicotit din nou Braenn. Nimic. Să mergem. 


— Oooh, s-a entuziasmat Ciri. Uite, Geralt, ce căsuțe 
amuzante! 


În adâncul depresiunii începea adevăratul Duen Canell - 


„căsuţele amuzante”, ale căror forme aminteau de nişte 
sfere uriaşe de vâsc, atârnau de crengile şi trunchiurile 
copacilor la diferite înălţimi, unele mici, chiar deasupra 
solului, altele mari sau foarte mari, chiar în vârfurile 
coroanelor. Geralt a văzut şi mai multe construcţii imense pe 
pământ, cabane din nuiele împletite, acoperite cu frunze. A 
văzut mişcare prin deschizăturile acelor cabane, dar nu 
puteau distinge driadele. Erau mult mai puţine decât atunci 
când mai fusese pe-aici. 


— Geralt, i-a spus Ciri. Aceste cabane cresc. Au frunze! 
— Sunt din copaci vii, a confirmat Geralt dând din cap. 


Aşa trăiesc driadele, aşa îşi construiesc casele. Nicio driadă, 
niciodată, nu face rău copacilor, tăindu-i sau doborându-i. 


Ele iubesc copacii. Se pricep să facă în aşa fel încât crengile 
să crească formând aceste căsuțe. 


— Ce frumos! Mi-ar plăcea să am o căsuţă ca acestea în 
parcul nostru. 


Braenn s-a oprit în faţa uneia dintre cele mai mari cabane. 


— Intră, Gwynbleidd, a spus ea. Aici o s-o aştepţi pe domniţa 
Eithne. Vă fâill, scumpo. 


— Ce? 
— Şi-a luat rămas-bun, Ciri. Ţi-a spus la revedere. 
— Ah. La revedere, Braenn. 


Au intrat. În interiorul „căsuţei” licăreau ca într-un 
caleidoscop pete de lumină solară, filtrate şi cernute prin 
structura acoperişului. 


— 265 — 
— Geralt! 
— Freixenet! 


— Eşti teafăr, să fiu al naibii! Rănitului i-a scânteiat dantura 
când s-a săltat într-o rână pe patul din ramuri de molid. A 
văzut-o pe Ciri agăţată de coapsa vânătorului, şi-a boldit 
ochii şi s-a îmbujorat. 


— Tu, pramatie mică! a strigat-o. Era să-mi pierd viaţa 
pentru tine! Oh, ai noroc că nu mă pot ridica, altminteri te 
învăţam eu minte! 


Ciri s-a bosumflat. 


— Ei poftim, e al doilea care vrea să mă bată, a spus ea, 
cârnindu-şi grațios nasul. Eu sunt fată, iar fetele nu trebuie 
să fie bătute! 


— Las' că-ţi arăt eu ţie... ce trebuie, a tuşit Freixenet. 
Puşlama mică ce eşti! Ervyll şi-a pierdut minţile. Umblă 


vorbe, pline de spaimă, că bunică-ta o să se ducă peste el cu 
toată oştirea. Cine l-ar crede că ai fugit singură, de capul 
tău? Toată lumea ştie cum este Ervyll... şi ce apucături are. 


S-au gândit toţi că... ţi-a făcut ceva când era beat şi apoi te- 
a înecat în iaz! Războiul cu Nilfgaardul atârnă de un fir de 
păr, iar tratatul şi alianţa cu bunică-ta s-au dus naibii din 
cauza ta! Vezi ce-ai făcut? 


— Nu te aprinde, l-a avertizat vânătorul, că-ţi porneşte 
hemoragia. Cum ai ajuns aici atât de iute? 


— Da' naiba ştie, multă vreme am rămas fără suflet în trup. 
Mi-au turnat pe gât ceva scârbos. Cu forţa. M-au ţinut de nas 
Şi... Ce ruşine, lua-le-ar naiba... 


— Trăieşti datorită licorii turnate pe gât. Te-au cărat până 
aici? 


— M-au târât cu sania. Le-am întrebat despre tine, au tăcut 
chitic. Eram sigur că te-au străpuns cu o săgeată. Ai dispărut 
ca măgaru-n ceaţă... Şi tu eşti viu şi nevătămat, fără lanţuri 
Şi, pe deasupra, mă rog, ai salvat-o şi pe principesa Cirilla... 
Fir-ar să fie, tu o scoţi la capăt peste tot, Geralt, cazi 
întotdeauna în patru labe ca pisica. 


Vânătorul i-a zâmbit şi nu i-a răspuns. Freixenet a tuşit 
violent, şi-a întors capul, a scuipat o salivă roz. 


— Ei bine, a adăugat el, şi faptul că nu m-au lichidat, cred 
— 266 — 

că ţie ţi-l datorez. Te cunosc javrele naibii. E a doua oară 
când m-ai scos din belea. 

— Stai liniştit, baroane. 


Freixenet, icnind, a încercat să se ridice, dar s-a lăsat 
păgubaş. 


— Ce mai baron, la naiba! a bombănit. Baron am fost în 
Hamm. Acum sunt un fel de vătaf pentru Ervyll, în Verden. 


Adică am fost. Chiar dacă scap cumva cu viaţă din pădurea 
asta, în Verden nu mai există loc pentru mine, cu excepţia 
eşafodului. Din mâna mea şi de sub ochii mei a şters-o 
nevăstuica asta mică, Cirilla. Ce credeai, că de pamplezir am 


ajuns la Brokilon? Nu, Geralt, am fugit, aş putea trage 
nădejde la îndurarea lui Ervyll doar dacă i-o duc îndărăt. Şi 
am dat peste jigodiile astea blestemate... Dacă nu erai tu, 
acolo îmi putrezeau oasele, în groapă. M-ai salvat din nou. E 


destinul, ce mai, e limpede ca lumina zilei. 
— Exagerezi. 
Freixenet l-a contrazis clătinând din cap. 


— E destinul, a repetat el. Ne-a fost scris să ne întâlnim din 
nou, vânătorule. Ca să-mi salvezi din nou pielea. Îmi 
amintesc că se vorbea despre asta în Hamm după ce m-ai 
scăpat de farmecul păsării âleia. 


— Coincidenţă, a spus rece Geralt. Coincidenţă, Freixenet. 


— Ce coincidenţă? La naiba, dacă nu erai tu, fără doar şi 
poate până în ziua de astăzi aş fi fost un cormoran... 


— Ai fost cormoran? a exclamat Ciri extaziată. Un cormoran 
adevărat? O pasăre? 


— Am fost, a rânjit baronul. M-a fermecat o... curvă... ca să 
se răzbune. 


— Probabil că nu i-ai dat o blană, a strâmbat din nas Ciri. 
Adică, bine, un... cum îi spune... manşon. 
— Nu, a fost un alt motiv, s-a înroşit uşor Freixenet, după 


care s-a oţărăt la fetiţă. Da' ce-ţi pasă ţie de asta, zgâtie 
mică! 


Ciri s-a bosumflat, şi-a întors capul. 


— Da, a tuşit Freixenet. Ce spuneam... Ah, da, cum m-ai 
dezlegat de farmec în Hamm. Dacă nu erai tu, Geralt, 


— 267 — 


rămâneam cormoran până la sfârşitul vieţii, aş fi zburat în 
jurul lacului şi m-aş fi găinăţat pe crengi, trăgând nădejde că 
mă va salva cămaşa ţesută din urzici de sora mea mai mică, 
cu o înverşunare demnă de o cauză mai bună. La naiba, 
când îmi aduc aminte de cămaşa aceea, îmi vine să 


trag un şut cuiva. Tâmpită... 


— Nu vorbi aşa, a zâmbit vânătorul. Avea cele mai bune 
intenţii. Era prost informată, asta e tot. Despre dezlegarea 
de farmece circulă o mulţime de mituri fără noimă. ŞI totuşi 
ai avut noroc, Freixenet. Putea să-ţi ceară să fierbi ca o rață 


în lapte. Am auzit despre o astfel de situaţie. Dacă stai bine 
şi te gândeşti, să te îmbraci cu o cămaşă din urzici nu 
dăunează sănătăţii, ba chiar mai şi ajută niţel. 


— Ei bine, poate că ai dreptate. Poate că am cerut prea mult 
de la ea. Eliza a fost dintotdeauna cam nesăbuită, de mică 
era proastă şi frumoasă, ce mai tura-vura, o combinaţie 
minunată pentru o soţie de rege. 


— Ce înseamnă combinaţie minunată? a întrebat Ciri. Şi de 
ce pentru o soţie? 


— la nu te mai băga, pramatie, a apostrofat-o Freixenet. 
Da, Geralt, am fost norocos că ai apărut în Hamm. Şi că 


regele, cuscrul meu, a fost dispus să se lipsească de cei 
câţiva ducați pe care i-ai cerut ca să mă descânţi. 


— Ştii, Freixenet, i-a zâmbit şi mai larg Geralt, că s-a 
răspândit povestea despre păţania asta peste mări şi ţări? 


— Povestea adevărată? 
— Nu chiar. În primul rând, ţi-au adăugat zece fraţi. 


— O, nu! Baronul s-a ridicat într-un cot, a tuşit. Astfel, dac-o 
punem la socoteală pe Eliza, am fost douăsprezece bucăţi. 
Ce tâmpenie, la naiba! Maică-mea doar n-a fost iepuroaică! 


— Asta nu e tot. Au socotit că un cormoran nu este prea 
romantic. 


— Păi, cam aşa-i! N-are nimic romantic! Baronul s-a 
încruntat, şi-a masat pieptul bandajat cu cataplasme de 


coajă de mesteacăn. Şi în ce am fost preschimbat, conform 
poveştii din gura lumii? 


— În lebădă. Adică în lebede. Nu uita că eraţi unsprezece. 
— 268 — 

— Păi, cum aşa, fir-ar să fie, lebăda este mai romantică 
decât cormoranul? 

— Nu ştiu. 


— Nici eu. Dar bănuiesc că, în povestea lor, Eliza e cea care 
m-a descântat, cu cămaşa ei scârboasă de urzici? 


— Că bine zici. Şi ce mai face Eliza? 
— Are tuberculoză, sărmana. N-o mai duce mult. 


— Păcat. 


— Păcat, a confirmat Freixenet impasibil, uitându-se în zare. 


— Revenind ia farmec, a continuat. Geralt sprijinindu-se cu 
spatele de peretele împletit din nuiele, nu ai sechele? 


Nu-ţi cresc pene? 


— Slavă zeilor, nu! a oftat baronul. Totul e la locul lui. Un 
singur lucru mi-a rămas din acele vremuri, pofta de peşte. 


Pentru mine, Geralt, nimic nu-i mai gustos decât peştele. 
Uneori, mă duc în zori la pescari, în port, şi, până să le cadă 


ceva mai nobil, îmi iau o mână-două de obleţi direct din 
găleată, vreo doi ţipari, un clean sau o mreană... Să te lingi 
pe degete. 


— A fost cormoran, a spus Ciri încet, uitându-se la Geralt. 
Şi l-ai descântat. Tu ştii să faci farmece! 


— Ştie, bineînţeles că ştie, a spus Freixenet. Toţi vânătorii de 
monştri ştiu. 


— Vân... vânător? 


— Nu ştiai că e vânător de monştri? Vestitul Geralt de Rivia? 
E drept, de unde să ştie un ţânc ca tine ce e acela vânător 
de monştri. Acum sunt alte vremuri. Acum sunt puţini 
vânători, nu prea ai cum să-i întâlneşti în cale. Pun rămăşag 
că în viaţa ta nu ai văzut un vânător de monştri. 


Ciri a clătinat din cap încet, fără a-şi lua ochii de la Geralt. 


— Vânătorul de monştri, pramatie, este cineva... 


Freixenet s-a oprit şi a pălit, văzând că Braenn intră în odaie. 
Nu, nu vreau! Nu vă mai las să-mi turnaţi pe gură, nu, nu, 
niciodată! Geralt! Spune-i... 


— Linişteşte-te. 
Braenn nu l-a onorat pe Freixenet cu nimic mai mult 
— 269 — 


decât o privire în treacăt. S-a dus direct la Ciri, care şedea 
ghemuită lângă vânător. 


— Haide, i-a spus driada. Haide, scumpo. 


— Încotro? s-a strâmbat Ciri. Nu merg. Vreau să stau cu 
Geralt. 


— Du-te, i-a zâmbit forţat vânătorul. O să te joci cu Braenn şi 
cu tinerele driade. O să-ţi arate Duen Canell... 


— Să nu mă lege la ochi, a zis Ciri foarte încet. Când am 
venit, nu m-a legat la ochi. Pe tine te-au legat. Ca sănute 
mai poţi întoarce aici atunci când ai să pleci. Adică... 


Geralt s-a uitat la Braenn. Driada a ridicat din umeri, apoi a 
îmbrăţişat-o şi a mângâiat-o pe micuță. 


— Înseamnă că... Vocea lui Ciri s-a poticnit brusc. 
Înseamnă că eu n-o să mai scap de aici. Aşa-i? 
— Nimeni nu scapă de destinul său. 


Toată lumea şi-a întors capul ca un lan de floarea-soarelui în 
direcţia acelei voci. Scăzută, dar dură, hotărâtă, puternică. O 
voce care te obliga s-o asculţi, care nu accepta nicio 
obiecţie. Braenn s-a înclinat. Geralt şi-a îndoit un genunchi. 


— Domniţă Eithne€... 


Suverana Brokilonului purta o mantie verde, fină, 
strălucitoare. La fel ca majoritatea driadelor, era micuță şi 
subţire, dar capul ridicat semeţ, chipul cu trăsături severe, 
ascuţite şi gura fermă o făceau să pară mai înaltă şi mai 
puternică. Părul şi ochii îi erau de culoarea argintului topit. 


A intrat în odaie escortată de două driade tinere, înarmate 
cu arcuri. Fără un cuvânt, i-a făcut semn lui Braenn şi 
aceasta a luat-o imediat pe Ciri de mână şi a dus-o spre 
ieşire. Plecându-şi fruntea, Ciri, palidă şi confuză, păşea rigid 
şi stângaci. Când a trecut prin dreptul lui Eithne, driada cu 
părul argintiu a apucat-o de bărbie cu o mişcare rapidă, i-a 
ridicat capul şi s-a uitat lung în ochii fetiţei. 


Geralt a observat că Ciri tremură. 
— Du-te, i-a spus în cele din urmă Eithne. Du-te, copilă. 


Să nu-ţi fie teamă de nimic. Nimic nu va putea să-ţi schimbe 
destinul. Eşti în Brokilon. 


Ciri păşea supusă în spatele lui Braenn. Înainte să iasă, s- 
— 270 — 


a întors. Vânătorul a observat că îi tremură buzele, iar ochii 
verzi străluceau de lacrimi. N-a rostit niciun cuvânt. Rămas 
în genunchi, Geralt şi-a plecat capul. 


— Ridică-te, Gwynbleidd. Bună ziua. 
— Bună ziua, Eithne, suverană a Brokilonului. 


— Am plăcerea să te primesc din nou în Codrul meu. În orice 
caz, ai venit aici fără ştirea sau consimţământul meu. 


Intrarea în Brokilon fără ştirea şi acordul meu este 
primejdioasă, Lup Alb. Chiar şi pentru tine. 


— Am venit cu un mesaj. 


— Ah... a zâmbit uşor driada. Prin urmare, de aici cutezanţa 
ta, ca să nu folosesc vorbe mai grele. Geralt, inviolabilitatea 
mesagerilor este un obicei de-al oamenilor. 


Eu nu-l accept. Nu recunosc nimic din ceea ce este uman. 
Suntem în Brokilon. 
— Eithn€... 


— Taci, l-a întrerupt ea fără să ridice glasul. Am poruncit să 
fii cruțat. Vei ieşi viu din Brokilon. Nu pentru că eşti un 
mesager. Din alte motive. 


— Nu te interesează din partea cui este mesajul? De unde 
vin, în numele cui? 


— Ca să fiu sinceră, nu. Suntem în Brokilon. Ai venit de 
afară, dintr-o lume de care mie nu-mi pasă. De ce mi-aş 


pierde vremea ascultând un mesaj? Ce semnificaţie ar avea 
pentru mine nu ştiu ce propunere sau nu ştiu ce ultimatum 
inventat de cineva care crede şi simte diferit faţă de mine? 


Ei bine, ce-mi pasă mie de ce crede regele Venzlav? 
Geralt a clătinat din cap cu uimire. 
— De unde ştii că am venit din partea lui Venzlav? 


— Este destul de limpede, i-a răspuns driada cu un zâmbet. 
Ekkehard este prea idiot. Ervyll şi Viraxas mă urăsc prea 
mult. Brokilonul nu are hotare cu alte ţinuturi. 


— Ştii multe despre ceea ce se întâmplă în afara 
Brokilonului, Eithne. 


— Ştiu o mulţime, Lup Alb. Este un privilegiu al vârstei mele. 
Şi acum, dacă-mi dai voie, aş dori să aranjez o chestiune 
confidențială. Acest om cu înfăţişare de urs - 


driada a încetat să zâmbească şi s-a uitat la Freixenet - 
— 271 — 

este prietenul tău? 

— Ne cunoaştem. L-am descântat odată. 


— Problema este, a spus Eithne rece, că nu ştiu ce să fac cu 
el. La urma urmei, nu-l pot alunga acum. L-aş lăsa să se 
înzdrăvenească, dar este o ameninţare. Nu pare un fanatic. 


Ar putea fi un vânător de scalpuri. Ştiu că Ervyll plăteşte 
pentru fiecare scalp de driadă. Nu-mi amintesc cât. Oricum, 
preţul creşte odată cu diminuarea valorii banilor. 


— Te înşeli. Nu este un vânător de scalpuri. 
— Păi, atunci ce-a căutat în Brokilon? 


— O căuta pe fetiţa care îi fusese dată în grijă. Şi-a riscat 
viaţa ca să o găsească. 


— Foarte prost, a replicat rece Eithne. Nici măcar nu poate fi 
numit risc. El a umblat după o moarte sigură. Dacă 


trăieşte, asta se datorează exclusiv sănătăţii sale de cal şi 
rezistenţei. Cât despre fetiţă, şi ea a supravieţuit din 
întâmplare. Fetele mele n-au tras în ea cu arcul deoarece au 
crezut că este un spiriduş pixie sau leprechaun. 


S-a uitat din nou la Freixenet. Geralt a observat că buzele ei 
şi-au pierdut duritatea neplăcută. 


— Bine, bine. Să vedem cum sărbătorim această zi întrun 
fel. 


S-a apropiat de patul din crengi. S-au apropiat şi cele două 
driade care o însoțeau. Freixenet a pălit şi s-a înclinat, ceea 
ce nu-l făcea să pară mai mic, aşa cum spera. 


Eithne l-a privit o clipă, mijindu-şi uşor ochii. 


— Ai copii? l-a întrebat în cele din urmă. Cu tine vorbesc, 
neghiobule. 


— Hăâh? 
— Cred că am vorbit destul de clar. 


— Nu sunt... Freixenet şi-a dres glasul, a tuşit. Nu sunt 
căsătorit. 


— Puțin îmi pasă de viaţa dumitale de familie. Mă 


interesează dacă eşti în stare să scoţi ceva dintre coapsele 
tale solide. Pentru Marele Copac! Ai lăsat vreodată gravidă 


vreo femeie? 

— Eeeh... Da... Da, domniţă, dar... 

Eithne şi-a fluturat mâna agale şi s-a întors spre Geralt. 
— 272 — 


— Va rămâne în Brokilon, a spus ea, până la vindecarea 
totală. Şi încă o vreme. Apoi... Să se ducă unde-o vrea. 


— Mulţumesc, Eithne, s-a înclinat vânătorul. Şi... fetiţa? 
Cu ea cum rămâne? 


— De ce mă întrebi? Driada l-a privit glacial cu ochii ei 
argintii. La urma urmei, ştii. 


— Acesta nu este un copil oarecare, de la ţară.E o 
principesă. 


— Nu mă impresionează deloc. Nu e nicio diferenţă. 

— Ascultă... 

— Nicio vorbă în plus, Gwynbleidd. 

A tăcut, şi-a muşcat buza. 

— Şi cu mesajul meu cum rămâne? 

— O să-l ascult, a oftat driada. Nu, nu din curiozitate. O 
voi face pentru tine, astfel încât să-i poţi demonstra lui 
Venzlav că l-ai transmis şi să-ţi capeţi simbria pe care, 
probabil, ţi-a făgăduit-o pentru a ajunge la mine. Dar nu 


acum, acum sunt ocupată. Vino pe înserat, la Copacul meu. 


După plecarea driadei, Freixenet s-a ridică într-un cot, a 
icnit, a tuşit şi a scuipat în palmă. 


— Ce se petrece aici, Geralt? De ce trebuie să rămân aici? Şi 
ce se întâmplă cu aceşti copii? In ce m-ai băgat, hâm? 


Vânătorul s-a aşezat. 


— O să-ţi salvezi capul, Freixenet, i-a răspuns Geralt cu glas 
epuizat. Vei fi unul dintre puţinii care ies de aici în viaţă, cel 


puţin în ultima vreme. Şi vei fi tatăl unei mici driade. Poate 
al mai multora. 


— Păi, cum vine asta? O s-o fac pe... armăsarul? 
— Spune-i cum vrei. Nu prea ai de ales. 


— Am înţeles, a murmurat baronul şi i-a zâmbit dezgustat. Ei 
bine, am văzut prizonieri care se spetesc în ocne şi la săpat 
canale. Din două rele o prefer... Numai de-aş avea destulă 
forţă. Unele dintre cele de-aici sunt... 


— Nu mai rânji ca prostul, s-a răstit Geralt. Şi nu mai visa cai 
verzi pe pereţi. Nu te aştepta la omagii, muzică, vin, 
evantaie şi un roi de driade admiratoare care să te aduleze. 


O să fie una, poate două. Nu ţi se vor închina. Vor trata 


— 273 — 
totul foarte obiectiv. lar pe tine chiar foarte pragmatic. 
— Nu le face plăcere? Dar probabil că nici nu le displace? 


— Nu fi copil. Din acest punct de vedere, ele nu se 
deosebesc cu nimic de femeile oamenilor. Cel puţin fizic. 


— Adică? 


— De tine depinde dacă o să le placă sau o să le displacă. 
Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că pe ele le interesează 
doar efectul. Persoana ta este pe planul doi. Nu te aştepta la 
recunoştinţă. Oh, şi în niciun caz să nu încerci ceva din 
proprie iniţiativă. 


— Din propria ce? 


— Dacă întâlneşti dimineaţa vreuna, i-a explicat cu răbdare 
vânătorul, înclină-te, dar să nu cumva să-i zâmbeşti, la 
naiba, sau să-i faci cu ochiul. Pentru driade este o problemă 
serioasă, de viaţă şi de moarte. Dacă ea îţi zâmbeşte sau se 
apropie de tine, poţi vorbi cu ea. Cel mai bine, despre 
copaci. Dacă nu eşti familiarizat cu copacii, atunci, despre 
vreme. Dar dacă se face că nu te vede, ţine-te departe de ea. 
Ţine-te departe şi de celelalte driade şi ai grijă la mâini. 
Pentru o driadă care nu este pregătită, aceste lucruri nu 
există. Dacă te atingi de ea, te şi pomeneşti cu un cuţit, 
pentru că nu ţi-a înţeles intenţia. 


— Da” te pricepi la apucăturile lor de împerechere, i-a zâmbit 
Freixenet. Ai avut de-a face vreodată? 


Vânătorul nu i-a răspuns. În faţa ochilor avea o driadă 


frumoasă, suplă, cu un surâs obraznic. Vatt'ghern, bloede 
caerme. Un vânător, la naiba. Ce ne-ai adus, Braenn? La ce 
ni l-ai adus? N-ai ce să faci cu un vânător... 


— Geralt? 
— Poftim? 
— Şi principesa Cirilla? 


— Uită de ea. Va deveni o driadă în toată regula. În doi sau 
trei ani o să fie în stare să-i înfigă o săgeată în ochi 
propriului frate, dacă el ar încerca să intre în Brokilon. 


— La naiba, a înjurat Freixenet strâîmbându-se. Ervyll o să 
se înfurie. Geralt? Şi nu s-ar putea... 

— Nu, i-a retezat-o vânătorul. Nici măcar să nu încerci. 
Altminteri nu mai ieşi viu din Duen Canell. 

— 274 — 

— Înseamnă că fetiţa este pierdută. 

— Pentru voi, da. 

VI 

Copacul lui Eithne era, bineînţeles, un stejar sau, mai 
degrabă, trei stejari crescuţi împreună din aceeaşi rădăcină, 
verzi, fără să trădeze vreun semn de ofilire, deşi Geralt le 
dădea cel puţin trei sute de ani. Stejarii erau goi pe 
dinăuntru şi adăposteau locuinţe spaţioase, conice, cu 
tavanul înalt. Interiorul era luminat cu o torţă care nu scotea 


fum şi era pregătit în aşa fel încât să permită un trai 
confortabil, un trai modest, dar nu primitiv. 


Eithne era îngenuncheată în mijloc, pe un fel de rogojini 
fibroase. În faţa ei stătea Ciri, în poziţie verticală şi 
neclintită, ca şi cum ar fi fost împietrită, aşezată pe 
picioarele îndoite. Era curată şi vindecată de guturai, cu 
ochii mari de smarald, larg deschişi. Vânătorul a remarcat că 
feţişoara ei, acum, când îi dispăruseră murdăria şi grimasele 
maliţioase, era destul de frumoasă. 


Eithne îi pieptăna fetiţei părul lung, încet şi tandru. 
— Intră, Gwynbleidd. Stai jos. 


Geralt s-a aşezat ceremonios lăsând mai întâi un genunchi la 
pământ. 


— Te-ai odihnit? l-a întrebat driada, fără să-l privească, fără 
să întrerupă pieptănatul. Când poţi să porneşti la drum ca să 
te întorci? Ce zici de mâine-dimineaţă? 


— De îndată ce porunceşti, suverană a Brokilonului, a spus 
el cu răceală. Doar un cuvânt de-al tău ar fi de-ajuns ca să 
nu te mai încurc cu prezenţa mea în Duen Canell. 


— Geralt, şi-a întors încet capul Eithne, nu mă înţelege 
greşit. Te cunosc şi te respect. Ştiu că niciodată nu le-ai 
făcut niciun rău driadelor, nimfelor, silfidelor sau rusaliilor, 
dimpotrivă, au fost situaţii în care ai acţionat în apărarea lor, 
pentru a le salva vieţile. Dar asta nu schimbă nimic. 


Prea multe ne despart. Facem parte din lumi diferite. Nu 
vreau şi nu pot să fac excepţii. Pentru nimeni. N-o să te 
întreb dacă ai înţeles, pentru că ştiu că aşa este. Te întreb 


— 2719 — 


dacă eşti de acord. 


— Ar schimba cu ceva? 

— Cu nimic. Dar vreau să ştiu. 

— Sunt de acord, a confirmat Geralt. Dar ce se întâmplă 
cu ea? Cu Ciri? Şi ea aparţine unei lumi diferite. 


Ciri l-a privit timid, apoi s-a uitat în sus, la driadă. Eithne i-a 
zâmbit. 


— Însă nu pentru mult timp, a răspuns ea. 
— Eithne, te rog. Mai gândeşte-te. 
— La ce? 


— Dă-mi-o. Las-o să se întoarcă cu mine. La lumea din care 
face parte. 


— Nu, Lup Alb. Driada a trecut din nou cu pieptănul prin 
părul cenuşiu al fetiţei. N-o să ţi-o dau. lartu artrebui să 


înţelegi de ce. 
— Eu? 
— Tu. Să ştii că până şi în Brokilon ajung veştile din lume. 


Cele despre un anumit vânător de monştri care, pentru 
serviciile prestate, forţează jurăminte uneori ciudate. „Dă- 


mi ceea ce nu te aştepţi să găseşti acasă.” „Dă-mi ceea ceai 
deja, dar despre care nu ştii.” Îţi sună familiar? De la o vreme 
încoace încercaţi să le orientaţi destinul, în căutarea 
băieţilor desemnaţi de soartă ca să fie urmaşii voştri, din 
dorinţa de a vă apăra împotriva dispariţiei şi a uitării. 


Degeaba. Şi atunci, de ce te miri de mine? Îmi pasă de 
soarta driadelor. Mă gândesc că aşa e drept, nu? Pentru 
fiecare driadă ucisă de oameni, o fată de-a oamenilor. 


— Reţinând-o, trezeşti ostilitatea şi dorinţa de răzbunare, 
Eithne. Vei trezi o ură înflăcărată. 


— Nu este deloc nouă pentru mine ura umană. Nu, Geralt. N- 
o să ţi-o dau. Mai cu seamă că e zdravănă. Lucru rar. 


— Rar? 
Driada I-a țintuit cu ochii ei mari, argintii. 


— Îmi aruncă fete bolnave. Difterie, scarlatină, tifos, de 
curând chiar variolă. Se gândesc că nu avem imunitate, că 


epidemia ne va stârpi sau cel puţin ne va secera în mare 
parte. li dezamăgim, Geralt. Avem ceva mai mult decât 


— 276 — 
imunitate. Brokilonul are grijă de copiii săi. 


A tăcut, s-a aplecat, i-a pieptănat cu grijă o şuviţă de păr 
încâlcit lui Ciri, ajutându-se de cealaltă mână. 


— Pot să... Vânătorul şi-a dres glasul. Pot să transmit mesajul 
cu care m-a trimis aici regele Venzlav? 


— Da' nu-i oare o pierdere de vreme? şi-a ridicat capul 
Eithne. De ce trebuie să te osteneşti? La urma urmei, eu ştiu 
foarte bine ce vrea regele Venzlav. Pentru asta nici nu-i 
nevoie de darul profeţiei. Vrea să-i dau Brokilonul, probabil 
până la pârâul Vada pe care, din câte ştiu eu, îl socoteşte sau 
i-ar plăcea să-l socotească drept hotar natural între Brugge 


şi Verden. În schimb, îmi închipui, îmi oferă o enclavă, un 
petic mic şi sălbatic de pădure. Şi, de bună 


seamă, chezăşuieşte cu protecţia regală şi cuvântul regal că 
acest ungher mic şi sălbatic, acest petic de pădure, va fi sub 
stăpânirea mea pentru totdeauna şi că nimeni nu se va 
încumeta să deranjeze acolo driadele. Că acolo driadele vor 
putea trăi în bună pace. Ce, Geralt? Venzlav vrea să încheie 
războiul pentru Brokilon, care dăinuie de două veacuri. Şi 
pentru asta le-ar da driadelor ceva pentru apărarea căruia s- 
au jertfit două sute de ani? Păi, cum vine asta - să-l cedăâm? 
să cedăm Brokilonul? 


Geralt tăcea. N-avea nimic de adăugat. Driada i-a zâmbit. 


— Aşa sună propunerea regelui, Gwynbleidd? Sau poate că a 
fost mai sincer, spunând: „Ce se tot semeţesc atât 
sperietoarele din codru, fiarele sălbăticiei, relicve ale 
trecutului, să afle la ce râvnim noi, cei din regatul lui 
Venzlav. Noi jinduim după lemn de cedru, de stejar şi de nuc 
alb, râvnim la mahon şi la mesteacăn auriu, la tisă 


pentru arcuri şi la pini pentru cherestea. Păi, cum aşa, avem 
Brokilonul în coasta noastră şi ne spetim să aducem lemn 
din depărtări, de dincolo de munţi? Râvnim la fierul şi la 
cuprul din subsol. Râvnim la aurul care zace în Craag An. 


Vrem să tăiem şi să spânzurăm, să scormonim în pământ, 
fără să fim nevoiţi să auzim şuieratul săgeţilor. Şi cel mai 
important, vrem să fim stăpâni peste tot regatul. Nu ne 
convine să se afle un Brokilon pe tărâmul nostru, o pădure în 
care să nu putem intra. Codrul ăsta ne încurcă, ne înfurie 


— 2771 — 


şi nu ne lasă să dormim noaptea, pentru că suntem fiinţe 
umane, noi controlăm lumea. Putem, dacă vrem, să tolerăm 


în această lume câţiva elfi, câteva driade sau rusalii. Dacă- 


şi văd lungul nasului. Supune-te voinţei noastre, vrăjitoare a 
Brokilonului. Sau mori.” 


— Eithne, ai băgat şi tu de seamă că Venzlav nu e nici 
tâmpit, nici ţicnit. Ştii, de bună seamă, că e un rege drept şi 
iubitor de pace. Suferă şi e îngrijorat de sângele vărsat aici... 


— Dacă stă departe de Brokilon, n-o să curgă nicio picătură 
de sânge. 


— Ştii foarte bine... Geralt s-a uitat în sus. Ştii foarte bine că 
nu este aşa. Au fost ucişi oameni în Jarişte, la Mila Opt, pe 
Colina Bufniţei. Au fost ucişi oameni în Brugge, pe malul 
stâng al Tărcatei. În afara Brokilonului. 


— Locurile pe care le-ai pomenit, a spus cu seninătate 
driada, ţin de Brokilon. Eu nu recunosc hărţile umane, nici 
limitele lor. 


— Dar de-aici, din pădure, se tăia acum o sută de ani! 
— Ei bine, ce înseamnă o sută de ani pentru Brokilon? 
Dar o sută de ierni? 

Geralt a tăcut. 


Driada a pus jos pieptănul şi a mângâiat părul cenuşiu al lui 
Ciri. 


— Acceptă propunerea lui Venzlav, Eithne. 
Driada l-a privit cu răceală. 


— Ce ne dau? Nouă, fiicelor Brokilonului? 


— Posibilitatea de supravieţuire. Nu, Eithne, nu mă 


întrerupe. Ştiu ce vrei să spui. Înţeleg mândria ta privind 
independenţa Brokilonului. Dar lumea se schimbă. Ceva se 
termină. Indiferent că îţi place sau nu, stăpânirea omului 
asupra lumii este un fapt. Vor dăinui cei care sunt asimilați 
de oameni. Ceilalţi vor muri. Eithne, există păduri în care 
driadele, rusaliile şi elfii trăiesc paşnic, deprinşi cu oamenii. 


Suntem atât de aproape unii de alţii. La urma urmei, oamenii 
pot fi taţii copiilor voştri. La ce bun războiul pe care-l duci? 
Taţii potenţiali ai copiilor voştri cad sub săgețile voastre. Şi 
care sunt consecinţele? Câte dintre driadele din 


— 278 — 


Brokilon sunt de rasă pură? Câte dintre ele nu sunt fete de- 
ale oamenilor răpite şi reeducate? Până şi de Freixenet aveţi 
nevoie, deoarece nu aveţi de ales. Nu am prea văzut driade 
mici pe aici, Eithne. Am văzut-o doar pe ea, o fetiţă 


umană, îngrozită şi amorţită de droguri, paralizată de frică... 


— Nu mi-e frică! a ţipat deodată Ciri, adoptând pentru o 
clipă expresia sa obişnuită de diavoliţă. Şi nu sunt omorţită! 


Ce crezi? Nu mi se poate întâmpla nimic aici. Uite-aşa! Nu 
mă tem! Bunica mi-a spus că driadele nu sunt rele, iar 
bunica mea este cea mai deşteaptă fiinţă din lume! Bunica 
mea... Bunica mea spune că artrebui să fie mai mulţi codri 
ca acesta... 


S-a oprit, şi-a lăsat capul în jos. Eithne a început să râdă. 


— Copil de Sânge Vechi, a spus ea. Da, Geralt. Se mai nasc 
în lume Copii de Sânge Vechi, despre care pomenesc 


profeţiile. Şi spui că ceva se termină... Eşti măcinat de 
gândul că n-o să dăinuim... 


— Smiorcăita asta trebuia să se mărite cu Kistrin de Verden, 
a întrerupt-o Geralt. Mare păcat că n-a făcut-o. 


Kistrin va guverna după Ervyll şi, sub influenţa unei soţii cu 
asemenea puncte de vedere, oare nu cumva vor înceta 
atacurile împotriva Brokilonului? 


— Nu vreau la Kistrin! a ţipat subţire fetiţa, fulgerând cu 
ochii ei verzi. Lasă-i să-i găsească lui Kistrin o combinaţie 
frumoasă şi proastă! Eu nu sunt o combinaţie! Nu, nici 
principesă. 


— Gata, taci, Copil de Sânge Vechi, a îmbrăţişat-o driada pe 
Ciri. Nu mai ţipa. Nu vei fi principesă, fără putinţă de 
tâgadă... 


— Fără putinţă de tăgadă, a repetat ironic vânătorul. Eu şi cu 
tine, Eithne, ştim amândoi foarte bine ce va fi. Văd că 


totul este bătut în cuie. Păcat. Ce răspuns să-i dau regelui 
Venzlav, suverană a Brokilonului? 


— Niciunul. 
— Cum adică? 


— Niciunul. O să înţeleagă. În trecut, cu foarte mult timp în 
urmă, când Venzlav încă nu era pe lume, veneau la 


— 279.— 


graniţa Brokilonului vestitori, sunau din corni şi trâmbiţe, în 
armuri strălucitoare, fluturau steaguri. „Supune-te, 
Brokilon!”, strigau. „Regele Capridinte, stăpânul Muntelui 


Pleşuv şi al Luncii Viiturii îţi porunceşte să te supui, 
Brokilon!” lar răspunsul Brokilonului a fost mereu acelaşi. 


Când o să părăseşti codrul meu, Gwynbleidd, opreşte-te şi 
ascultă. În foşnetul frunzelor din Brokilon vei auzi răspunsul. 
Transmite-i-l lui Venzlav şi mai spune-i că nu va auzi 
niciodată altul, atâta vreme cât sunt stejari în Duen Canell. 
Atâta vreme cât creşte aici măcar un copac şi trăieşte măcar 
o driadă. 


Geralt tăcea mălc. 


— Spui că ceva se termină, a continuat lent Eithne. Nu-i 
adevărat. Există lucruri care nu se termină. Vorbeşti cu mine 
despre dăinuire? Eu lupt pentru dăinuire. Deoarece este 
nevoie în Brokilon de lupta mea, pentru ca arborii trăiesc 
mai mult decât oamenii, trebuie doar să fie protejaţi de 
topoarele voastre. Îmi vorbeşti despre regi şi principese. 


Cine sunt ei? Cei pe care-i ştiu eu sunt schelete albe, care 
zac în cimitirul din Craag An, acolo, în adâncurile pădurii. În 
cavouri de marmură, în sicrie de metal auriu şi cu pietricele 
strălucitoare. lar Brokilonul dăinuie, copacii freamătă peste 
ruinele palatelor, rădăcinile crapă marmura. Oare Venzlav al 
tău îşi mai aminteşte cine au fost aceşti regi? Oare tu ţi-i 
aminteşti, Gwynbleidd? Ei, dacă nu, atunci cum poţi să 


afirmi că ceva se termină? De unde ştii cine este destinat 
distrugerii şi cine eternității? Cine îţi dă voie să vorbeşti 
despre destin? Oare ştii măcar ce este destinul? 

— Nu, a consimţit Geralt. Nu ştiu. Dar... 


— Dacă nu ştii, l-a întrerupt driada, nu e loc pentru niciun 


„dar”. Nu ştii. Pur şi simplu nu ştii. 


A tăcut şi-a dus mâna la frunte, apoi şi-a întors faţa într-o 
parte. 


— Când ai fost aici pentru prima dată, cu ani în urmă, nici 
atât nu ştiai, a continuat Eithne. Pe Morenn... Fiica mea... 


Geralt, pe Morenn au omorât-o. A murit lângă Tărcata, 
pentru apărarea Brokilonului. N-am recunoscut-o atunci 
când au adus-o. Avea faţa zdrobită de copitele cailor voştri. 


— 280 — 


Destin? lar astăzi tu, vânătorule, care nu ai putut să-i 
dăruieşti lui Morenn un copil, mi-ai adus-o pe ea. Copilul de 
Sânge Vechi. O copilă care ştie ce e destinul. Nu, nu este 
cunoaşterea adecvată pe care ai putea s-o accepţi. Ea doar 
crede. Repetă, Ciri, repetă ceea ce mi-ai spus înainte de a 
veni aici vânătorul Geralt de Rivia, Lupul Alb. Vânătorul care 
nu ştie. Repetă, Copil de Sânge Vechi. 


— Maies... nobilă domniţă, a rostit Ciri, cu vocea spartă. 
Nu mă ţine aici. Eu nu pot... vreau... acasă. Vreau să mă 
întorc acasă cu Geralt. Am... Cu el... 

— De ce cu el? 

— Pentru că... El e destinul meu. 

Eithne s-a întors. Era foarte palidă. 

— Ei, ce spui, Geralt? 


Vânătorul nu i-a răspuns. Eithne a bătut din palme. În 
interiorul stejarului, ca o fantomă a nopţii, a venit Braenn, 
ducând cu ambele mâini o cupă mare de argint. Medalionul 
de la gâtul lui Geralt a început să vibreze ritmic. 


— Ei, ce spui de asta? a repetat driada cu părul argintiu, 
ridicându-se. Nu vrea să rămână în Brokilon! Nu vrea să 


devină driadă! Nu vrea să o înlocuiască pe Morenn, vrea să 


plece, să-şi urmeze destinul! Aşa este, Copil de Sânge 
Vechi? Asta e ceea ce vrei? 


Ciri şi-a clătinat capul plecat. Umerii îi tremurau. 
Vânătorului îi era suficient. 


— De ce chinui copila, Eithne? Nu mai ai mult şi-i dai Apa 
Brokilonului şi tot ceea ce vrea ea încetează să mai aibă 


vreun sens. De ce faci asta? De ce o faci în prezenţa mea? 


— Vreau să-ţi arăt ce este destinul. Vreau să-ţi demonstrez 
că nimic nu se termină. Că totul abia începe. 


— Nu, Eithne€, i-a spus el, ridicându-se în picioare. Îmi pare 
rău că ţi-am stricat spectacolul, dar nu am de gând să 


asist la aşa ceva. Ai mers prea departe, suverană a 
Brokilonului, pentru a scoate în evidenţă prăpastia care ne 
desparte. Vouă, celor din Norodul Vechi, vă place să 


repetaţi că ura vă este străină, că este un sentiment 
cunoscut doar de oameni. Dar nu este adevărat. Ştiţi ce este 
ura şi sunteţi în stare să urâţi, numai că o exprimaţi un 


— 281 — 


pic diferit, mai inteligent şi mai puţin violent. Dar poate că, 
de aceea, cu mai multă cruzime. Accept ura ta, Eithne, în 
numele tuturor oamenilor. O merităm. Îmi pare rău pentru 
Morenn. 


Driada nu i-a răspuns. 


— Aşa că acesta este răspunsul Brokilonului pe care trebuie 
să i-l transmit lui Venzlav de Brugge, bine? 


Avertisment şi provocare? Dovada vie a urii care sălăşluieşte 
printre aceşti copaci şi Puterea din a cărei voinţă un copil al 
oamenilor bea, într-o clipă, o otravă care îi dă peste cap 
memoria, luând-o din mâinile altui copil al oamenilor a cărui 
memorie şi a cărui conştiinţă au fost deja date peste cap? lar 
răspunsul este dus lui Venzlav de către un vânător care îi 
cunoaşte şi îi iubeşte pe ambii copii, aşa-i? Un vânător 
vinovat de moartea fiicei tale? Ei bine, Eithne, să fie după 
voia ta. Venzlav va auzi răspunsul, îmi va auzi vocea, îmi va 
vedea ochii şi va citi totul în ei. Dar nu trebuie să asist la 
cele întâmplate aici. Şi nici nu vreau. 


Eithne continua să tacă. 


— Bun-rămas, Ciri. Geralt a îngenuncheat şi a îmbrăţişat-o 
pe fetiţă. Braţele lui Ciri se zguduiau puternic. Nu plânge. 


La urma urmei, tu ştii că aici nu ţi se poate întâmpla nimic 
rău. 


Ciri a inspirat cu forţă. Vânătorul s-a ridicat. 


— Bun-rămas, Braenn, i-a spus el tinerei driade. Să fii 
sănătoasă şi să ai grijă de tine. Să trăieşti, Braenn, să 


trăieşti mult, cât copacul tău. Cât Brokilonul. Şi încă ceva... 


— Da, Gwynbleidd? Braenn şi-a ridicat capul şi în ochii ei 
sclipea ceva umed. 


— E lesne să ucizi cu arcul, fată dragă. E lesne să tragi de 
coardă şi să-ţi spui: „Nu sunt eu, nu eu, ci săgeata. Mâinile 


mele nu sunt mânjite cu sângele acelui băiat. Săgeata l-a 
ucis, nu eu.” Dar săgeata nu visează nimic noaptea. Să nu 
visezi nici tu nimic noaptea, driadă cu ochi albaştri. Rămas- 
bun, Braenn. 


— Mona... a bâiguit Braenn. Cupa din mâinile ei tremura, 
lichidul cu care era umplută se vălurea. 


— Ce? 

— 282 — 

— Mona! a icnit ea. Mă cheamă Mona! Domniţă Eithne! 
Eu... 

— Gata, ajunge, a intervenit brusc Eithne. Destul. 
Stăpâneşte-te, Braenn. 

Geralt a râs sec. 


— Ăsta ţi-e destinul, Domnița Pădurii. Îţi respect rezistenţa şi 
lupta. Dar ştiu că în curând vei lupta singură. 


Ultima driadă a Brokilonului care o va trimite la moarte pe 
ultima fată, care, fără doar şi poate, abia o să-şi mai 
amintească numele ei real. Oricum, îţi urez mult noroc, 
Eithne. Rămas-bun. 


— Geralt... i-a şoptit Ciri, stând nemişcată, cu capul în jos. 
Nu mă lăsa... singură... 


— Lup Alb, i-a spus Eithne, îmbrăţişându-i fetiţei umerii 
căzuţi. Trebuia să aştepţi să-ţi ceară ea asta? Să-ţi ceară să 


n-o laşi? Să rămâi cu ea până la capăt? De ce vrei s-o 
părăseşti în acest moment? S-o laşi singură? Incotro vrei să 


fugi, Gwynbleidd? Şi de cine? 

Ciri şi-a plecat fruntea şi mai în jos. Dar n-a început să 
plângă. 

— Până la capăt. Vânătorul şi-a clătinat capul. Bine, Ciri. 
N-o să fii singură. O să fiu alături de tine. Să nu-ţi fie teamă 
de nimic. 


Eithne a luat cupa din mâinile tremurânde ale lui Braenn, a 
ridicat-o. 


— Ştii să citeşti Runele Vechi, Lup Alb? 
— Ştiu. 


— Citeşte ce este inscripţionat pe cupă. Este din Craag An. 
Au băut din ea regii de care nu-şi mai aminteşte nimeni. 


— Duettaeânn aef cirrân Câerme Glâeddyv. Yn â esse- 

âth. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

— Spada destinului are două tăişuri... unul eşti tu. 

— Ridică-te, Copil de Sânge Vechi. În vocea driadei a răsunat 
un ordin ferm, căruia nu era posibil să i te împotriveşti, o 
voinţă căreia nu era posibil decât să i te supui. Bea. Aceasta 
este Apa Brokilonului. 


Geralt îşi muşca buzele, uitându-se la ochii argintii ai lui 


— 283 — 


Eithne. Nu se uita la Ciri, care îşi apropia încet buzele de 
marginea cupei. Mai văzuse odată, demult. Convulsii, 
frisoane, ţipete incredibile, înspăimântătoare, care se 
stingeau treptat. Apoi, golul, amorţeala şi apatia din ochii 
care se deschideau puţin câte puţin. Mai văzuse toate astea 
cândva. 


Ciri a băut. De pe chipul neclintit al lui Braenn s-a desprins 
încet o lacrimă. 


— Ajunge. Eithne i-a luat cupa, a pus-o pe podea, cu ambele 
mâini i-a mângâiat fetiţei părul, care i se revărsa pe umeri în 
valuri cenuşii. 


— Copil de Sânge Vechi, alege, a spus ea. Vrei să rămâi în 
Brokilon sau să-ţi urmezi calea destinului? 


Vânătorul a dat din cap sceptic. Ciri a respirat un pic mai 
rapid, a căpătat culoare în obraji. Şi nimic mai mult. Nimic. 


— Vreau să-mi urmez destinul, a rostit sonor, privind ţintă în 
ochii driadei. 


— Aşa să fie, a hotărât Eithne glacial şi concis. Braenn a 
oftat din rărunchi. 


— Vreau să rămân singură, a adăugat Eithne, întorcândule 
spatele. Plecaţi, vă rog. 


Braenn a apucat-o pe Ciri de mână, i-a atins braţul lui 
Geralt, dar vânătorul s-a împotrivit. 


— Mulţumesc, Eithne, i-a spus el. 
Driada s-a întors încet. 


— De ce-mi mulţumeşti? 


— Pentru destin, i-a zâmbit Geralt. Pentru decizia ta. 
Pentru că, la urma urmei, nu era Apa Brokilonului, nu-i aşa? 


Destinul lui Ciri era să se întoarcă acasă. lar tu, Eithne, ai 
jucat rolul destinului. Şi pentru asta îţi mulţumesc. 


— Ce puţin ştii despre destin, i-a răspuns cu amărăciune 
driada. Ce puţin ştii, vânătorule! Ce puţin vezi! Ce puţin 
înţelegi! Îmi mulţumeşti? Îmi mulţumeşti pentru rolul pe 
care l-am jucat? La un teatru de iarmaroc? Pentru artificii, 
pentru înşelăciune, pentru farsă? Pentru că spada destinului 
a fost, după tine, din lemn poleit cu aur? Ar trebui, aşadar, 
să nu-mi mulţumeşti, ci să mă demaşti. [ine-o pe-ata. 


Dovedeşte că raţiunea este de partea ta. Aruncă-mi în faţă 
— 284 — 


adevărul tău şi arată-mi cum triumfă adevărul uman, sobru, 
de bun-simţ, astfel încât, în opinia ta, puteţi stăpâni lumea. 


lată Apa Brokilonului, a mai rămas un pic. Te încumeţi? 
Cuceritorul lumii? 


Geralt, deşi iritat de cuvintele ei, a ezitat, dar numai pentru 
o clipă. Apa Brokilonului, chiar şi autentică să fi fost, nu l-ar 
fi afectat. La taninurile toxice, halucinogene, conţinute de 
ea, era complet imun. Dar aceasta n-avea cum să fie Apa 
Brokilonului. Ciri a băut şi n-a păţit nimic. A luat cupa cu 
ambele mâini, s-a uitat în ochii argintii ai driadei. 


Pământul i-a fugit de sub picioare instantaneu şi l-a izbit în 
spate. Stejarul gigantic se învârtea şi se clătina. 


Pipăindu-se anevoie cu mâinile tremurânde, a deschis ochii 
şi parcă ar fi dat la o parte lespedea de marmură de pe un 
mormânt. A văzut deasupra lui chipul minuscul al lui Braenn 
şi, dincolo de ea, ochii lui Eithne, strălucitori ca mercurul. Şi 
alţi ochi, verzi ca smaraldul. Nu, mai deschişi. 


Ca iarba de primăvară. Medalionul din jurul gâtului tremura, 
vibra. 


— Gwynbleidd, a auzit el. Uită-te cu atenţie. Nu, nu te ajută 
cu nimic dacă închizi ochii. Priveşte, priveşte-ţi destinul. 


— Îţi aminteşti? 


Din senin, s-a iscat o perdea de fum, cu o explozie de 
luminozitate. Candelabre mari, grele, picurate cu ghirlande 
de ceară. Ziduri de piatră, o scară abruptă. Coborând 
treptele, o fetiţă cu ochii verzi şi părul cenuşiu, împodobit cu 
o diademă cu o nestemată şlefuită complicat, într-o rochie 
argintie cu o trenă dusă de un paj în dublet stacojiu. 


— Îţi aminteşti? 
Propriul său glas spunând... Spunând... 
Mă întorc aici peste şase ani... 


Un foişor, căldură, miresme de flori, zumzet monoton şi 
apăsător de albine. El singur, în genunchi, oferindu-i un 
trandafir femeii cu bucle cenuşii revărsate de sub o bentiţă 


îngustă de aur. Pe degetele femeii care ţinea trandafirul, 
inele cu smaralde, caboşoane verzi, mari. 


— Întoarce-te, spune femeia. Întoarce-te, dacă te 


— 285 — 


răzgândeşti. Destinul te va aştepta. 


Nu m-am întors niciodată, s-a gândit el. Niciodată... nu m- 
am întors acolo. Niciodată nu m-am întors la... 


Unde? 
Păr cenuşiu. Ochi verzi. 


Din nou vocea lui în beznă, în tenebrele în care totul dispare. 
Sunt numai focuri, focuri până la linia orizontului. 


Un vârtej de scântei în fumul violet. Belleteyn! Noapte de 
Mai! Prin perdeaua de fum îl privesc ochii întunecaţi, violeţi, 
arzând pe chipul palid şi triunghiular, învăluit într-o furtună 


neagră de bucle. 
Yennefer! 


— E prea puţin. Buzele subţiri ale fantasmei s-au mişcat 
brusc, pe obrazul palid a curs o lacrimă, iute, tot mai iute, ca 
o picătură de ceară de la o lumânare. 


— E prea puţin. E nevoie de ceva mai mult. 
— Yennefer! 
— Nimic pentru nimic, a spus fantasma cu vocea lui Eithne. 


— Neantul şi golul din tine, cuceritor al lumii, care nu eşti în 
stare nici măcar s-o cucereşti pe femeia pe care o iubeşti. 
Care fugi, ţinând destinul în vârful degetelor. Spada sorții 
are două tăişuri. Unul eşti tu. Dar celălalt cine este, Lup Alb? 


— Nu există niciun destin, rosteşte propria lui voce. Nu. 


Nu există. Singurul lucru ce ne este menit tuturor este 
moartea. 


— Adevărat, spune femeia cu părul cenuşiu şi surâs 
enigmatic. Asta-i adevărat, Geralt. 


Femeia purta o armură argintie, deformată, însângerată, 
ciuruită de împunsăturile vârfurilor de halebarde. Un firicel 
de sânge i se scurgea din colţul buzelor care zâmbeau 
enigmatic şi maliţios. 


— Tu îţi baţi joc de destin, îi spune ea, continuând să 


zâmbească. Îţi baţi joc de el, te joci cu el. Spada destinului 
are două tăişuri. Unul dintre ele eşti tu. lar celălalt... este 
moartea? Dar murim noi, murim pentru tine. Pe tine moartea 
nu te poate prinde din urmă, se mulţumeşte cu 


— 286 — 


noi. Moartea vine după tine, pas cu pas, Lup Alb. Dar mor 
alţii. Pentru tine. lţi aminteşti de mine? 


— Ca... Calanthe! 


— Tu îl poţi salva, se aude vocea lui Eithne din spatele 
perdelei de fum. Poţi să-l salvezi, Copil de Sânge Vechi. 


Înainte de a dispărea în neantul pe care l-a iubit atât de 
mult. În pădurea neagră, fără de sfârşit. 


Ochi verzi ca iarba de primăvară. O atingere. Voci ţipând 
într-un cor neinteligibil. Chipuri. 


EI n-a putut vedea nimic mai mult, a zburat în abis, în gol, în 
beznă. Ultimul pe care l-a auzit a fost glasul lui Eithne. 


— Aşa să fie. 


VII 
— Geralt! Trezeşte-te! Trezeşte-te, te rog! 


A deschis ochii, a văzut soarele, un ducat de aur cu margini 
clare, sus, deasupra coroanelor copacilor, mai sus de vălul 
de nepătruns al ceţii dimineţii. Era întins pe un muşchi 
umed, spongios, o rădăcină îl incomoda la spate. 

Ciri era îngenuncheată lângă el, aranjându-şi jacheta. 

— La naiba... Şi-a dres glasul, s-a uitat în jur. Unde sunt? 
Cum am ajuns aici? 

— Nu ştiu, a spus ea. M-am trezit acum câteva clipe, aici 
lângă tine, teribil de îngheţată. Nu-mi amintesc cum... Ştii 
ceva? Asta e o vrajă! 


— Poate că ai dreptate. Geralt s-a aşezat, scoţându-şi nişte 
ace de pin din guler. Poate că ai dreptate, Ciri. Apa 
Brokilonului, la naiba... Se pare că driadele s-au distrat pe 
seama noastră. 


S-a ridicat, şi-a prins sabia care zăcea alături de el, şi-a 
aranjat cureaua peste spate. 


— Ciri? 

— Înm? 

— Şi tu ai râs pe seama mea. 

— Eu? 

— Eşti fiica Pavettei, nepoata lui Calanthe din Cintra. Ai 


— 287 — 


ştiut de la început cine sunt eu? 


— Nu, s-a îmbujorat fetiţa. Nu de la început. Tu l-ai descântat 
pe tata, nu-i aşa? 


— Nu este adevărat, a tăgăduit el din cap. Mama ta. ŞI 
bunica ta. Eu doar le-am ajutat. 


— Dar doica mi-a spus... Mi-a spus că sunt predestinată. 
Pentru că sunt o Surpriză. Copilul Surpriză. Geralt? 
— Ciri... S-a uitat la ea, clătinând din cap şi zâmbind. 


Crede-mă, eşti cea mai mare surpriză pe care mi-a fost dat s- 
o întâlnesc. 


— Ha! Chipul fetiţei s-a luminat. E adevărat! Sunt 
predestinată. Doica mi-a spus că o să vină un vânător cu 
părul alb şi să mă ia. lar bunica a ţipat... Ah, ce mai 
contează! Şi unde-o să mă duci, ia spune-mi? 


— Acasă. La Cintra. 
— Ah... Şi eu mă gândeam că... 


— Te mai gândeşti pe drum. Haide, Ciri, trebuie să ieşim din 
Brokilon. Nu este un loc sigur. 


— Nu mă tem! 
— Eu da. 


— Bunica mi-a spus că vânătorii de monştri nu se tem de 
nimic. 


— Bunica a exagerat cam mult. La drum, Ciri. Dac-aş şti 
unde suntem... 


S-a uitat după soare. 

— Ei bine, să ne încercăm norocul... O luăm pe aici. 

— Nu, a strâmbat din nas Ciri, arătând în direcţia opusă. 
Pe acolo. Acolo. 

— De unde ştii? 


— Ştiu, a ridicat ea din umeri şi s-a uitat la el cu ochii de 
smarald, neajutorată şi surprinsă. Cumva... ceva, acolo... 


nu ştiu. 


Fiica Pavettei, s-a gândit el. Copilul... Copilul de Sânge 
Vechi? E posibil să fi moştenit ceva de la mama ei. 


— Ciri... Geralt şi-a desfăcut gulerul cămăşii şi a scos 
medalionul. Atinge.-l. 


— Ah, a deschis gura fetiţa. Da' ce lup înfricoşător. Da' ce 
colţi are... 


— 288 — 
— Atinge-l. 
— Aaah!!! 


Vânătorul a zâmbit. Şi el a simţit o contracție bruscă a 
medalionului, valul puternic care străbătea lanţul de argint. 


— S-a mişcat! a inspirat profund Ciri. S-a mişcat! 
— Ştiu. Haide, Ciri. Tu eşti călăuza. 


— E o vrajă, nu? 


— Negreşit. 


Era aşa cum se aştepta. Fata simţea direcţia. Nu ştia cum. 
Dar în curând, mai devreme decât se aştepta, au ieşitlao 
potecă, apoi au ajuns la o răscruce de trei drumuri. Era 
hotarul Brokilonului - recunoscut de oameni. Eithne, şi-a 
amintit el, nu-l accepta. 


Ciri şi-a muşcat buzele, şi-a cârnit nasul, a ezitat, privind 
spre răscruce, spre drumul nisipos, plin de gropi, cu urme de 
copite şi roţi de căruţă. Dar Geralt ştia de-acum unde se află, 
n-avea de ce şi nici măcar nu voia să se încreadă în 
înzestrările ei incerte. A pornit-o pe drumul care duce spre 
răsărit, până la Brugge. Ciri, încruntată, se uita înapoi, la 
drumul spre apus. 

— Ăsta duce la castelul Nastrog, a tachinat-o vânătorul. 
Tânjeşti după Kistrin? 

Fata a mărit, l-a urmat cuminte, dar tot privea îndărăt. 

— Ce este, Ciri? 

— Nu ştiu, i-a şoptit ea. Dare un drum rău, Geralt. 


— De ce? Mergem la Brugge, la un castel splendid, în care 
trăieşte regele Venzlav. Ne scăldăm în baie, dormim în paturi 
cu perne... 


— E un drum râu, a repetat fetiţa. Rău. 


— Las' că l-am văzut eu mai bine. Nu mai strâmba din nas, 
Ciri. Haide, mai repejor. 


Au trecut de o cotitură împânzită de tufişuri. Şi s-a dovedit 
că Ciri a avut dreptate. 


Le-au ieşit în cale brusc, din toate părţile. Indivizi cu coifuri 
conice, în cămăşi şi tunici bleumarin, cu blazonul auriu cu 
negru al Verdenului în piept. l-au înconjurat, dar niciunul 
dintre ei nu s-a apropiat, nici nu i-a atins cu vreo armă. 


— 289 — 


— De unde şi încotro? a lătrat un individ îndesat într-o 
uniformă verde ponosită, proţăpindu-se în faţa lui Geralt, cu 
picioarele crăcănate şi foarte depărtate. Faţa îi era 
întunecată şi încreţită ca o prună uscată. Arcul şi săgețile cu 
pene albe îi erau lipite de spate, mult deasupra capului. 


— Dinspre Muntele Pleşuv, a minţit fără probleme vânătorul, 
prinzând-o semnificativ de mână pe Ciri. Ne întoarcem 
acasă, la Brugge. Da' ce-i? 


— Garda Regală, i-a răspuns politicos negriciosul, observând 
spada din spatele lui Geralt. Noi... 


— Adu-l la mine, Junghans! a strigat cineva aflat mai 
departe, pe drum. Soldaţii s-au despărţit. 


— Nu te uita, Ciri, i-a spus Geralt repede. Întoarce-te. Nu te 
uita. 


Pe drum era un copac căzut, care bloca trecerea cu coroana 
sa bogată în crengi. Trunchiul rupt şi scurtat albea hăţişul de 
lângă drum cu o mulţime de aşchii lungi. În faţa copacului 
era o căruţă cu încărcătura acoperită cu o prelată. Cai mici şi 
pletoşi zăceau pe pământ încurcaţi în jug şi frâie, ciuruiţi de 
săgeți, dezvelindu-şi dinţii galbeni. 


Unul încă trăia, fornăia puternic, dădea din picioare. 


Erau şi oameni împrăştiaţi, în mijlocul unor pete întunecate 
de sânge absorbit de nisip, alţii, atârnaţi peste marginea 


căruţei sau întinşi pe roţi. 


Din rândul celor înarmaţi, adunaţi în jurul căruţei, au ieşit 
încet doi, apoi li s-au alăturat încă trei. Ceilalţi - să fi fost 
vreo zece - stăteau nemişcaţi, ţinându-şi caii. 


— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat vânătorul, încercând să 
ascundă cu trupul său scena masacrului pentru a o proteja 
pe Ciri. 


Un saşiu într-o armură scurtă şi cizme înalte s-a uitat 
inchizitorial la el, hârşâindu-şi bărbia nerasă. Pe antebraţul 
stâng purta o manşetă de arcaş, din piele, ponosită şi roasă. 


— Jaf, a spus el tăios. Negustorii au fost atacați de 
mamunele din pădure. Facem cercetări. 


— Mamunele? l-au atacat pe negustori? 
— După cum bine vezi, a arătat cu mâna saşiul. Ciuruiţi 
— 290 — 


de săgeți ca aricii. Pe drumul regal! Pe zi ce trece sunt tot 
mai obraznice vrăjitoarele astea ale pădurii. Nu era destul că 
nu mai puteam intra în codru, acum nu mai poţi merge nici 
măcar pe lângă el. 


— Şi tu, şi-a mijit ochii vânătorul, tu cine eşti? 


— Trupa lui Ervyll. Decurionul din Nastrog. Slujim baronului 
Freixenet. Dar baronul a murit în Brokilon. 


Ciri a dat să deschidă gura, dar Geralt i-a strâns mâna, 
silind-o să tacă. 


— Sânge pentru sânge, vă spun! a tunat tovarăşul saşiului, 
un uriaş într-un caftan întărit cu alamă. Sânge pentru sânge! 


Până când să mai răbdăm? Mai întâi i-au răpit pe Freixenet şi 
pe principesa din Cintra, acum i-au ucis pe negustori. Pe toţi 
zeii, răzbunare, răzbunare, vă spun! Că 

dacă nu, o să vedeţi voi mâine-poimâine că vor începe să 
omoare oameni în pragurile colibelor lor! 


— Că bine zice Chirpici, a spus saşiul. Nu-i aşa? Da' tu, frate, 
te întreb, de unde eşti? 


— Din Brugge, a minţit vânătorul. 
— Şi fetiţa e fiica ta? 
— Fiica mea. Geralt a strâns-o din nou de mână pe Ciri. 


— Din Brugge, s-a încruntat Chirpici. Vreau să-ţi spun, frate, 
că regele ăsta al tău, Venzlav, îndeamnă la nelegiuiri. 


Nu vrea nici în ruptul capului să se alieze cu Ervyll al nostru 
şi cu Viraxas din Kerack. Căci dac-am lua cu asalt din cele 
trei părţi Brokilonul, am scăpa până la urmă de naţia asta 
spurcată... 


— Cum s-a petrecut masacrul? a întrebat Geralt încet. 
Ştie cineva? Mai trăieşte vreunul dintre negustori? 

— Nu-s martori, a spus saşiul. Dar ştim cum s-a petrecut. 
Junghans, pădurarul, citeşte în urme mai ceva ca-n carte. 
Spune-i Junghans. 


— Păi... a început cel cu faţa încreţită. Cum a fost? 


Negustorii mergeau călare pe drumul regal. Când, deodată, 

au dat de abatiză. Vezi dumneata, în mijlocul drumului e un 
pin răsturnat, proaspăt retezat. În hăţiş sunt nişte urme, vrei 
să le vezi? Ei bine, atunci când s-au dat jos ca să 


înlăture copacul din cale, negustorii au fost săgetaţi din trei 
— 291 — 


părţi. De acolo, din tufişuri, unde se află mesteacănul 
scofâlcit. Şi acolo sunt urme. La săgeți, bagă de seamă, se 
văd mâna mamunelor, penele lipite cu răşină, aripioare 
curbate din lemn... 


— Văd, l-a întrerupt vânătorul, cu ochii la cadavre. Am 
senzaţia că unii au supravieţuit săgeţilor, dar li s-au tăiat 
beregăţile. Cu cuţitele. 


Din spatele său s-a desprins alt mercenar, slab şi scund, în 
caftan din piele de elan. Avea părul negru şi foarte scurt, 
obrajii albăstrii, bine bărbieriţi. Vânătorului i-a fost suficient 
să arunce o simplă privire asupra mâinilor mici şi înguste, pe 
care le purta în mănuşi negre fără degete, asupra ochilor 
spălăciţi, de peşte, asupra sabiei, asupra mânerului 
pumnalului iţit din centură şi asupra carâmbului ciubotei. 


Geralt văzuse prea mulţi criminali ca să nu recunoască 
imediat unul. 


— Ai ochi ageri, i-a spus brunetul foarte încet. Chiar aşa, 
vezi multe. 


— Şi asta e foarte bine, a încuviinţat saşiul. Să-i povestească 
cele văzute regelui său, Venzlav, care nu se-ndură să le- 
omoare pe mamune, cică sunt frumoase şi bune. Să se ducă 
la ele în mai şi să le-o tragă. După aceea să spună că sunt 


bune şi frumoase. Ceea ce o să vedem şi noi, dacă prindem 
vreuna vie. 


— Sau doar pe jumătate vie, a râs. Ei bine, la naiba, oare 
unde-o fi druidul ăla? Acu se face amiază şi nici urmă de el. 


E timpul să ne ducem. 


— Ce-aveţi de gând? a întrebat Geralt fără să dea drumul 
mâinii lui Ciri. 

— Da' ce te roade grija pe tine? i-a şuierat brunetul. 

— Ei, nu fi aşa urâcios, Levecque, a rânjit saşiul. Noi suntem 
oameni cinstiţi, nu avem secrete. Ervyll ne trimite un druid, 
un mare vrăjitor care poate vorbi chiar şi cu copacii. O să ne 
câlăuzească prin pădure pentru a-l răzbuna pe Freixenet, să 
încercăm s-o salvăm pe principesă. Asta nu-i lucru de şagă, 
frate, ci o expediţie puti... 

— Punitivă, i-a sugerat brunetul, Levecque. 

— Aşa. Mi-ai luat vorba din gură. Aşa că vezi-ţi de drumul 

— 292 — 

tău, frate, pentru că pe-aici e primejdios. 

— Da, a spus Levecque tărăgănat, uitându-se la Ciri. 
Primejdios, mai ales cu o fetiţă. Mamunele umblă după 
astfel de fetiţe. Ce, drăguță? Mama te aşteaptă acasă? 


Ciri, tremurând, a confirmat din cap. 


— Ar fi groaznic, a continuat brunetul, fără a-şi lua ochii de 
la ea, dacă nu te-ar mai vedea. Bineînţeles că s-ar duce la 


regele Venzlav şi i-ar spune: „Le-ai ţinut partea driadelor, 
rege, şi iată, poftim, îi ai pe conştiinţă pe fiica mea şi pe 
soţul meu.” Cine ştie, poate că atunci Venzlav s-ar mai gândi 
la alianţa cu Ervyll. 


— Lasă-i, coane Levecque, a mărâit Junghans, iar faţa 
încreţită i s-a încreţit şi mai mult. Dă-le drumul. 


— Adio, drăguță. Levecque a întins mâna, a mângâiat-o pe 
cap pe Ciri. Ciri s-a cutremurat şi s-a retras. 


— Ce-i asta? Ţi-e frică? 
— Ai sânge pe mână, i-a spus încet vânătorul. 


— Ah! Levecque a ridicat mâna. Într-adevăr. E sânge de la ei. 
De la negustori. Am verificat dacă mai trăieşte vreunul. Dar, 
din păcate, mamunele ţintesc cu precizie. 


— Mamunele? a repetat Ciri cu vocea tremurândă, fără să 


reacționeze la strângerea de mână a vânătorului. Oh, nobile 
cavaler, te înşeli. Nu puteau fi driadele! 


— Ce bâigui tu acolo, drăguță? Ochii spălăciţi s-au strâns. 
Geralt s-a uitat în dreapta, în stânga, a apreciat distanţa. 


— N-au fost driadele, nobile cavaler, a repetat Ciri. Este 
foarte limpede! 


— Hâh? 


— Păi, acest copac... Acest copac a fost retezat! Cu toporul! 
O driadă n-ar reteza un copac, nu-i aşa? 


— Aşa-i, a răspuns Levecque şi s-a uitat la saşiu. Oh, ce 
isteaţă eşti, fetiţo! Prea isteaţă. 


Vânătorul i-a văzut anticipat mâna îngustă şi înmănuşată 
târându-se ca un păianjen negru spre mânerul pumnalului. 
Deşi Levecque nu-şi lua ochii de la Ciri, Geralt ştia că 


lovitura va fi direcţionată spre el. A aşteptat până când 
Levecque şi-a atins arma, iar saşiul şi-a ţinut respiraţia. 


Trei mişcări. Doar trei. Antebraţele blindate cu ţinte de 
— 293 — 


argint s-au năpustit într-o parte a capului brunetului. Înainte 
de a cădea, vânătorul era deja între Junghans şi saşiu, iar 
spada, ieşind cu un şuierat din teacă, a ţipat în aer, 
zdrobindu-i tâmpla lui Chirpici, uriaşul în caftan împodobit 
cu alamă. 


— Fugi, Ciri! 
Saşiul, ridicându-şi spada, a sărit, dar n-a ajuns la timp. 


Vânătorul l-a înjunghiat în piept, în curmeziş, de sus în jos, şi 
imediat, profitând de energia loviturii, de jos în sus, 
îngenuncheat, l-a marcat pe mercenar cu un X sângeros. 


— Flăcăi! a strigat Junghans la ceilalţi înlemniţi de stupoare. 
După mine! 


Ciri a ajuns la un fag contorsionat şi s-a căţărat ca o veveriţă 
până la ramurile din vârf, dispărând în frunziş. 


Pădurarul i-a trimis o săgeată, dar a ratat. Ceilalţi au luat-o 
la fugă, împrăştiindu-se în semicerc, scoţându-şi săgețile din 
tolbă şi trăgând cu arcul. Geralt, rămas în genunchi, a făcut 
semnul Aard cu degetele, nu spre arcaşi, pentru că 


erau prea departe, ci spre drumul nisipos din faţa lor, pe 
care l-a învăluit într-un nor de praf. Junghans a făcut un salt 
şi a scos altă săgeată din tolbă. 


— Nu! a urlat Levecque, sărind de la pământ, cu spada în 
mâna dreaptă şi cu pumnalul în mâna stângă. Lasă.-l, 
Junghans! 


Vânătorul a pivotat lin, întorcându-se spre el. 


— E-al meu, a spus Levecque, clătinând din cap, ştergându- 
şi obrazul şi gura cu antebraţul. Numai al meu! 


Geralt, aplecat, a executat o semipiruetă, dar Levecque l-a 
atacat imediat, ajungând la el din două salturi. 


E bine, s-a gândit vânătorul, cuprinzându-i lama asasinului 
într-o morişcă scurtă şi evitând cu o răsucire lovitura de 
pumnal, în mod deliberat s-a abținut să-i dea replica, a sărit 
îndărăt, în speranţa că Levecque încearcă să 


ajungă la el cu un avânt lung, elaborat, şi îşi va pierde 
echilibrul. Dar criminalul nu era un novice. S-a aplecat şi, de 
asemenea, a executat o semipiruetă cu un pas uşor, de 
felină. Pe neaşteptate a sărit, a făcut cu spada o morişcă, o 
piruetă, scurtând astfel distanţa. Vânătorul nu i-a ieşit în 


— 294 — 


întâmpinare, s-a limitat la o fentă rapidă, foarte înaltă, care 
l-a forţat pe asasin să se retragă. Levecque s-a aplecat din 
nou, şi-a ascuns un pumnal la spate. Vânătorul nu a atacat 
nici de această dată, nu a scurtat distanţa, a executat iarăşi 
o semipiruetă, înconjurându-l. 


— Aha! a murmurat Levecque îndreptându-se. Continuăm 
distracţia? De ce nu? Niciodată nu este suficientă distracţia! 


A sărit, a pivotat, a lovit o dată, de două ori, de trei ori, în 
ritm rapid, cu spada, iar cu stânga împungea înainte cu 
pumnalul. Vânătorul a păstrat ritmul, a sărit, s-a retras şi a 
făcut o nouă piruetă, obligându-l pe criminal să se rotească. 


Levecque s-a retras brusc şi s-a răsucit în direcţia opusă. 


— Orice diversiune, a şuierat asasinul printre dinţii 
încleştaţi, are un sfârşit. Ce-ai zice de o lovitură de graţie, 
isteţule? O lovitură, apoi, cu o săgeată, o dăm jos din copac 
pe lepădătura ta. Ce zici, hâ? 


Geralt a văzut că Levecque îşi observă umbra, că 


aşteaptă ca aceasta să-l atingă pe adversar, ceea ce ar 
însemna că soarele urmează să-i bată în ochi. A încetat să 


se mai mişte pentru a-i înlesni sarcina criminalului. Şi-a 
micşorat pupilele, mijindu-şi ochii în două fante înguste, 
verticale. Pentru a păstra aparențele, s-a strâmbat puţin, 
prefăcându-se orbit. 


Levecque a sărit, a făcut o piruetă, şi-a menţinut echilibrul 
întinzând mâna cu pumnalul în lateral şi a lovit cu o răsucire 
aproape imposibilă a încheieturii mâinii de parcă 


ar fi fost dată peste cap. Geralt a făcut un pas înainte, s-a 
întors şi a parat lovitura, îndoindu-şi braţul şi încheietura 
mâinii într-un mod la fel de imposibil, l-a împins pe criminal 
cu impulsul paradei şi i-a scrijelit obrazul stâng cu vârful 
spadei. Levecque s-a bălăbănit, ţinându-se cu mâinile de 
faţă. Vânătorul s-a răsucit, şi-a lăsat greutatea corpului pe 
piciorul stâng şi, cu o lovitură scurtă, i-a secţionat artera 
carotidă. Levecque s-a ghemuit, l-a podidit sângele, a căzut 
în genunchi, s-a aplecat, şi-a îngropat faţa în nisip. 


Geralt s-a întors încet spre Junghans. Acesta, cu faţa 
schimonosită într-o grimasă de mânie, l-a ţintit cu arcul. 


Vânătorul s-a aplecat pentru a-şi apuca spada cu ambele 
— 295 — 


mâini. Ceilalţi mercenari şi-au ridicat, de asemenea, arcurile 
într-o tăcere apăsătoare. 


— Ce mai aşteptaţi! a urlat pădurarul. Ciuruiţi-l! Ciuruiţi-l... 


S-a împiedicat, s-a clătinat, a dat să înainteze şi a căzut cu 
faţa la pământ, din gât îi ieşea o săgeată. Săgeata avea 
pană vărgată din coadă de fazan, vopsită în galben cu un 
decoct din scoarță de copac. 


Săgeţile zburau cu ţiuituri şi şuierături în traiectorii lungi şi 
plate dinspre zidul negru al pădurii. Aparent zburau încet şi 
paşnic în foşnetul penelor, dând impresia că-şi luau avânt şi 
putere înainte de a se înfige în trupuri. Şi se înfigeau 
perfect, secerându-i pe mercenarii nastrogani, trântindu-i în 
drumul nisipos, inerţi, ca nişte floarea-soarelui lovite de un 
băț. 


Cei care au supravieţuit au început să fugă spre cai, 
îmbulzindu-se. Săgeţile au continuat să vâjâie, îi prindeau în 
fugă, îi trânteau de pe şei. Numai trei au reuşit să 


pornească în galop ţipând şi însângerând crupele 
animalelor. Dar nici ei nu au ajuns prea departe. 


Pădurea s-a închis, blocând drumul. Dintr-odată nu mai 
exista un drum regal nisipos, scăldat în soare. Era un zid 
gros de trunchiuri negre, de nepătruns. 


Mercenarii s-au aruncat pe caii lor, îngroziţi şi năuciţi, au 
încercat să se întoarcă, dar săgețile zburau întruna. Şi i-au 
ajuns, i-au trântit din şei, în răcnete, tropote şi nechezaturi. 


Apoi s-a făcut linişte. 


Zidul forestier care închidea drumul regal s-a zguduit, s-a 
deformat, a strălucit în culorile curcubeului şi a dispărut. 


Din nou se putea vedea drumul. Pe drum era un cal sur, iar 
pe calul sur stătea un călăreț - voinic, blond, bărbos, în 
caftan din piele de focă traversat în curmeziş de o eşarfă de 
lână, în carouri. 


Calul sur, întorcându-şi capul şi muşcându-şi zăbala, a 
înaintat, şi-a săltat copitele din faţă, fornăind şi ocolind 
cadavrele din cauza mirosului de sânge. Călărețul, îndreptat 
în şa, şi-a ridicat mâna şi o rafală bruscă de vânt a suflat 
printre ramurile copacilor. 


— 296 — 
De prin tufişurile de la marginile îndepărtate ale pădurii şi- 
au făcut apariţia câteva siluete mici, în costume mulate, în 


combinaţii de verde şi cafeniu, cu feţele vopsite în dungi de 
camuflaj cu coajă de nuci verzi. 


— Ceâdmil, Wedd Brokiloene! a răsunat glasul călăreţului. 
Fâill, Anâ Woedwedd! 


— Fâill! l-a răspuns o voce din pădure ca o adiere. 
Siluetele verde-cafeniu au început să dispară, una după 


alta, topindu-se în desişuri. A rămas doar una, cu părul 
răvăşit, de culoarea mierii. A făcut câţiva paşi, s-a apropiat. 


— Va Fâill, Gwynbleidd! a strigat, păşind mai aproape. 
— Rămas-bun, Mona, a spus vânătorul. Nu te voi uita. 


— Uită-mă, a rostit ea cu fermitate, aranjându-şi tolba la 
spate. Nu există nicio Mona. Mona a fost un vis. Sunt Braenn. 
Braenn din Brokilon. 


Şi-a fluturat mâna şi a plecat. 
Vânătorul s-a întors. 


— Sacdeşoareci, a zis el, uitându-se la bărbatul de pe calul 
sur. 


— Geralt, a dat acesta din cap în semn de salut, măsurându- 
| cu răceală. Interesantă întâlnire. Dar să 


trecem la lucruri mai importante. Unde este Ciri? 

— Aici! a strigat fetiţa ascunsă în frunziş. Pot să mă dau jos? 
— Poţi, i-a răspuns vânătorul. 

— Dar nu ştiu cum! 

— Cum te-ai căţărat, dar invers. 

— Mi-e teamă! Sunt chiar în vârf! 

— Vino jos, îţi spun! Avem de vorbit, domniţă! 

— Despre ce? 


— De ce naiba te-ai cocoţat acolo, în loc să fugi în pădure? 
Aş fi fugit după tine, nu m-aş fi... Oh, la naiba! Dă- 


te jos! 


— Am făcut ca motanul din poveste! Orice-aş face, nimic nu- 
i bun! De ce, aş dori să ştiu? 


— Şi eu, a spus druidul, descălecând, aş vrea să ştiu. Şi 
bunica ta, regina Calanthe, ar dori să ştie deopotrivă. 


Haide, coboară, principesă. 

— 297 — 

Din copac a plouat cu frunze şi crengi uscate. Apoi s-a auzit 
un pârâit de țesătură şi în cele din urmă a apărut Ciri, 
alunecând călare pe trunchi. În locul glugii de la flanelă, 
avea un colaj pitoresc din frunze. 

— Unchiul Sacdeşoareci! 

— În carne şi oase. Druidul a îmbrăţişat fetiţa, a mângâiat-o. 
— Bunica te-a trimis? Unchiule? E îngrijorată tare? 


— Nu prea, a zâmbit Sacdeşoareci. E prea ocupată să 


adune vărguţe ca să te altoiască. Drumul până la Cintra, Ciri, 
ne va lua ceva timp. Foloseşte-l ca să găseşti o explicaţie 
pentru aventura ta. Aceasta ar trebui să fie, dacă 


vrei un sfat de la mine, foarte scurtă şi la obiect. Şi să poată 


fi spusă foarte, foarte repede. Şi mă gândesc că la final, 
principesă, ai să ţipi foarte tare. Foarte, foarte tare. 


Ciri s-a strâmbat dureros, şi-a cârnit nasul, a pufnit încet, iar 
mâinile i-au fugit instinctiv în direcţia locului ameninţat. 


— Să plecăm de aici, a spus Geralt privind în jur. Să 


plecăm de aici, Sacdeşoareci. 


VIII 


— Nu, a zis druidul. Calanthe şi-a schimbat planurile, nu mai 
doreşte căsătoria lui Ciri cu Kistrin. Are motivele ei. În plus, 
nu cred că mai e nevoie să-ţi explic că, după scandalul 
stârnit de atacul asupra negustorilor, regele Ervyll a pierdut 
serios în ochii mei, iar ochii mei contează în regat. Nu, nu, n- 
avem ce căuta la Nastrog. O duc pe micuță direct la Cintra. 
Vino cu noi, Geralt. 


— Da' de ce? Vânătorul s-a uitat la Ciri, care moţăia sub 
copac, învelită în cojocul lui Sacdeşoareci. 


— Ştii bine de ce. Această copilă, Geralt, îţi este 
predestinată. Pentru a treia oară, da, pentru a treia oarăvi 
se întretaie cărările. În sens figurat, desigur, în special în 
ceea ce priveşte cele două ocazii anterioare. Cred că nu 
numeşti aceasta coincidenţă. 


— Ce mai contează cum o numesc? a rânjit vânătorul. Nu în 
nume stă totul, Sacdeşoareci. De ce ar trebui să merg la 


— 298 — 


Cintra? Am mai fost la Cintra, ni s-au mai întretăiat, aşa cum 
ai spus, căile. Deci ce? 


— Geralt, i-ai cerut lui Calanthe să jure. Şi Pavettei, şi soţului 
ei. Jurământul se păstrează. Ciri este Surpriza. 


Destinul hotărăşte... 
— Să iau copila asta şi s-o fac vânător de monştri? O 


copilă? Uită-te la mine, Sacdeşoareci. Aşa mă vezi tu pe 
mine? 


— La naiba cu breasla ta de vânători de monştri, s-a supărat 
druidul. Ce vrei să spui? Ce are una cu alta? Nu, Geralt, văd 
că nu înţelegi nimic, trebuie să folosesc cuvinte mai simple. 
Ascultă-mă bine! Orice idiot, inclusiv tu, poate solicita un 
jurământ, poate smulge o promisiune, şi nu se întâmplă 
mare lucru, ceva nemaipomenit. Nemaipomenit este copilul. 
Şi nemaipomenită este legătura care apare atunci când se 
naşte copilul. Acum e mai limpede? Păi, uite, Geralt, din 
clipa naşterii lui Ciri nu mai contează ceea ce vrei, ceea ce 
ţi-ai planificat, nu mai are nicio importanţă 


ceea ce nu vrei şi nici ceea ce trebuie să sacrifici. Tu, la 
naiba, nu mai contezi! Nu înţelegi? 


— Nu striga, o s-o trezeşti. Surpriza noastră a adormit. ŞI 
când se trezeşte... Sacdeşoareci, chiar şi la lucruri uimitoare 
se poate... Trebuie să renunţi uneori. 


— La urma urmei, ştii că niciodată n-o să poţi avea propriul 
tău copil, i-a zis druidul privindu-l glacial. 


— Ştiu. 
— Şi renunţi? 
— Renunţ. Am voie? 


— Ai voie, i-a răspuns Sacdeşoareci. Cum să nu? Dare 
primejdios. Există o profeție veche, care spune că spada 
destinului... 


— ... are două tăişuri, a încheiat Geralt. Am auzit-o. 


— Faci cum crezi. Druidul şi-a întors capul şi a scuipat. Şi 
când te gândeşti că eram gata să-mi pun gâtul pentru tine... 


— Tu? 


— Eu. Spre deosebire de tine, eu cred în destin. Şi ştiu că 
este periculos se te joci cu o spadă cu două tăişuri. Nu te 
— 299 — 


juca, Geralt. Profită de posibilitatea care ţi se oferă. Fă din 
legătura cu Ciri o relaţie normală, sănătoasă, între un copil şi 
tutorele lui. Altminteri... această legătură poate s-o ia în altă 
direcţie. Mai ciudată. Negativă şi distructivă. Vreau să 


previn acest lucru între tine şi ea. Dacă vrei s-o ei, n-o să 


mă opun. Mi-aş asuma eu riscul de a-i explica lui Calanthe 
de ce. 


— De unde ştii că Ciri şi-ar dori să vină cu mine? Dintr-o 
profeție veche? 


— Nu, a rostit grav Sacdeşoareci. Din faptul că ea a adormit 
doar atunci când ai îmbrăţişat-o. Că îţi murmură 


numele în somn şi că mâna ei o caută pe-a ta. 


— Gata! Geralt s-a ridicat în picioare. Sunt gata s-o iau din 
loc. Rămâi cu bine, bărbosule. Salutări lui Calanthe. Cât 
despre Ciri... Vezi tu ce-i spui. 


— Nu poţi scăpa, Geralt. 


— De destin? a întrebat vânătorul, strângând chingile calului 
capturat. 


— Nu, i-a răspuns druidul, uitându-se la fata adormită. De 
ea. 


Geralt a dat din cap şi a sărit în şa. Sacdeşoareci a rămas 
aşezat, răscolind cu un băț în focul care dădea să se stingă. 


Vânătorul a călărit agale prin bălăriile care-i ajungeau până 
la scările şeii, pe un versant care ducea în vale, spre pădurea 
întunecată. 

— Geraaalt! 


S-a uitat în jur. Ciri stătea în vârful dealului, o figură mică, 
gri, cu părul cenuşiu despletit. 


— Nu pleca! 
Geralt i-a făcut cu mâna. 
— Nu pleca! ţipa ea tot mai slab. Nu plecaaaa! 


Trebuie, se gândea Geralt. Trebuie, Ciri. Pentru că... Eu plec 
mereu. 


— N-o să scapi oricum! i-a strigat ea. Să nu te gândeşti! 
Nu poţi scăpa! Sunt destinul tău, mă auzi? 

Nu există niciun destin, se gândea vânătorul. Nu există. 
Singurul lucru care ne este menit tuturor este moartea. 
Moartea este celălalt tăiş al spadei. Unul sunt eu. lar 

— 300 — 


celălalt este moartea, care mă urmează pas cu pas. Nu pot, 
nu trebuie să te expun, Ciri. 


— Eu sunt destinul tău! ajungea din vârful dealului până 


la el vocea îndepărtată, disperată. 


A îmboldit calul cu călcâiul şi a pornit-o înainte, afundându- 
se ca într-un abis în pădurea neagră, rece şi reavănă, în 
umbrele prietenoase, familiare, în bezna care părea fără 
sfârşit. 


— 301 — 
CEVA MAI MULT 
| 


Când ropotul copitelor de cai a răsunat ca din senin pe 
scândurile podului, Yurga nici măcar nu şi-a ridicat capul. 


Gemând înăbuşit, a dat drumul roții de care se ţinea şi s-a 
târât sub căruţă cât a putut de repede. Lipit la pământ, 
simţea în spate crusta aspră din gunoi de grajd şi noroi care 
acoperea partea de jos a atelajului. Se văita şi tremura de 
frică. 


Calul s-a apropiat agale de căruţă. Yurga a văzut cu câtă 


grijă şi delicateţe păşeşte cu copitele pe scândurile putrede 
şi năpădite de muşchi. 


— leşi de-acolo! i-a spus călăreţul nevăzut. Lui Yurga îi 
clănţăneau dinţii, şi-a ascuns capul în braţe. Calul pufnea şi 
se foia de colo până colo. 


— Uşor, Babuşcă! a spus călăreţul. Yurga l-a auzit cum 
mângâie grumazul calului şi-l bate uşor cu palma. leşi de- 
acolo, omule. Nu-ţi fac niciun rău. 


Negustorul nu credea deloc în declaraţia străinului. Dar în 
vocea lui era ceva liniştitor şi interesant, în ciuda faptului că 


în niciun caz nu era un glas a cărui sonoritate putea fi 
considerată plăcută. Yurga, îngăimând rugăciuni închinate 
mai multor zei simultan, şi-a scos cu grijă capul de sub 
căruţă. 


Călărețul avea părul alb ca laptele, prins pe frunte cu o 
bentiţă de piele şi purta o mantie neagră de lână, care se 
revărsa peste crupele iepei murgi. Nu se uita la Yurga. 


Aplecat în şa, inspecta roata căruţei care era intrată până la 
osie între scândurile rupte ale podului. Şi-a ridicat brusc 
capul, i-a aruncat o privire negustorului şi, cu o expresie 
impasibilă, s-a uitat la tufişurile de pe malul râpei. 


Yurga a ieşit anevoie, a clipit, şi-a şters nasul cu dosul 
palmei, împrăştiindu-şi pe faţă mizeria de pe roată. 


Călărețul I-a țintuit cu ochii săi întunecaţi, înguşti, 
— 302 — 
pătrunzători, ascuţiţi ca nişte harpoane. Yurga tăcea chitic. 


— Noi doi nu putem s-o scoatem singuri, a zis în cele din 
urmă străinul, arătând spre roata blocată. Eşti singur? 


— Sing... trei, s-a bâlbâit Yurga. Cu servitorii, domnule. 
Dar au fugit, neisprăviţii... 

— Nu mă miră, i-a spus călăreţul, uitându-se sub pod, în 
partea de jos a văii. Nu mă miră deloc. Cred că ar fi trebuit 
să faci acelaşi lucru. Mai ai timp. 


Privirea lui Yurga n-a urmat-o pe a străinului. Nu voia să 


vadă mormanul de cranii, coaste şi tibii împrăştiate printre 
pietre, iţite de prin urzicile şi ciulinii crescuţi în lunca râului. 


Se temea că i-ar fi fost destul să mai arunce o privire la 
orbitele întunecate ale cavalerilor, la dinţii strălucitori şi la 
oasele rupte, pentru ca rămăşiţele curajului său disperat să 


fugă din el, ca aerul din vezica înotătoare a peştilor. Se 
temea că o s-oia la goană de-a lungul drumului regal, 
înapoi, ţipând şi sufocându-se, aşa cum făcuseră căruţaşul şi 
sluga în urmă cu mai puţin de o oră. 


— Ce mai aştepţi? l-a întrebat calm călăreţul, întorcându- 


şi privirea. Căderea nopţii? Atunci va fi prea târziu. Ei vin 
după tine abia când se întunecă. Sau poate puţin mai 
devreme. Hai, sari pe cal, în spatele meu. Să plecăm de aici 
cât mai degrabă. 


— Şi căruţa, conaşule? a urlat din rărunchi Yurga, fără să 


ştie dacă de frică, de disperare sau de furie. Şi marfa? Truda 
mea de-un an întreg? Mai bine mor! Nu o laaas! 


— Am impresia că habar n-ai unde te-a adus ghinionul, 
prietene, i-a spus calm străinul, întinzându-şi mâna spre 
cimitirul înfiorător de sub pod. Nu-ţi laşi căruţa, ai spus? Fii 
atent la mine! Când o să se lase întunericul, nu te mai 
salvează nici toată comoara regelui Dezmod, ce să mai 
vorbim despre căruţa asta blestemată. Ce naiba te-a apucat 
să scurtezi drumul prin pustietatea asta? Nu ştii ce prăpăd a 
fost aici la sfârşitul războiului? 


Yurga a dat din cap, indicând că nu ştie. 


— Nu ştii, a dat din cap şi străinul. Dar ce zace acolo, jos, ai 
văzut? Ar fi şi greu să nu observi. Acolo sunt cei care au luat- 
o pe scurtătură. lar dumneata spui că n-o să-ţi laşi 


— 303 — 


căruţa. Aşa, de curiozitate, ce ai în căruţă? 


Yurga nu i-a răspuns, s-a uitat la călăreț încruntat, încercând 
să aleagă între varianta „scame” şi „boarfe vechi”. 


Călărețul nu părea interesat în mod special de răspunsul 
ales. Işi calma iapa murgă, care muşca zăbala şi-şi scutura 
capul. 


— Conaşule... a murmurat în cele din urmă negustorul. 


Ajută-mă! Salvează-mă! Până la sfârşitul vieţii o să-ţi fiu 
recunoscător... Nu mă lăsa... ce vrei... O să-ţi dau orice-mi 
ceri... Salvează-mă, conaşule! 


Străinul şi-a întors brusc privirea spre el, sprijinindu-se cu 
ambele mâini de arcada şeii. 


— Cum ai spus? 
Yurga a tăcut cu gura căscată. 
— O să-mi dai orice-ţi cer? Repetă. 


Yurga a tras cu zgomot o flegmă, a închis gura şi regreta că 
n-are o barbă în care să poată scuipa. l-au trecut prin cap 
ipotezele cele mai fantastice despre răsplata pe care i-ar 
pretinde-o nou-venitul ciudat. Cele mai multe, chiar şi 
privilegiul de a face uz săptămânal de tânăra lui soţie, 
Aurica, nu arătau la fel de rău ca perspectiva de a-şi pierde 
căruţa şi nici pe departe atât de rău ca posibilitatea de a se 
odihni în partea de jos a văii, printre scheletele albicioase. 


Rutina de negustor l-a îndemnat la un calcul rapid. 


Călărețul, deşi nu părea vreun derbedeu obişnuit, vreun 
vagabond sau vreun rătăcit, care, ca mulţi alţii, bântuia pe 


drumuri după război, nu putea fi în niciun caz un nobil, un 
comis ori unul dintre cavalerii ţanţoşi care se credeau mari şi 
tari şi care aveau o plăcere deosebită să-şi jecmănească 


semenii. Yurga l-a estimat la cel mult douăzeci de piese de 
aur. Cu toate acestea, natura lui de negociator l-a împiedicat 
să pronunţe preţul. S-a limitat să bâiguie ceva de genul 
„recunoştinţă veşnică”. 


— Te-am întrebat, i-a amintit străinul răbdător, după ce 
negustorul s-a oprit, dacă o să-mi dai orice-ţi cer. 


Nu mai era nicio cale de ieşire. Yurga a înghiţit în sec, şi-a 
plecat fruntea şi a dat afirmativ din cap. Străinul, contrar 


= 30 de 


aşteptărilor sale, n-a râs ameninţător, dimpotrivă, nu părea 
deloc încântat de triumful său în cadrul negocierilor. 


Aplecat în şa, a scuipat în râpă. 
— Ce să fac? a spus el încruntat. Ce-ar fi mai potrivit să 


fac? Ei bine, ce-o fi, o fi. O să încerc să te scot din asta, deşi 
nu ştiu dacă nu se va termina prost pentru amândoi. Şi dacă 
izbutim, o să-mi dai în schimb... 


Yurga şi-a lăsat ochii în pământ, aproape lăcrimând. 

— O să-mi dai, a recitat precipitat călăreţul în mantie 
neagră, ceea ce o să găseşti acasă la întoarcere şi la care nu 
te aşteptai. Făgăduieşti? 


Yurga a gemut şi a încuviinţat rapid din cap. 


— Bine, s-a încruntat străinul. Acum stai deoparte. Şi, cel 
mai bine, vără-te din nou sub căruţă. Soarele apune în 


curând. 


A sărit de pe cal, şi-a scos haina de pe umeri. Yurga a 
observat că străinul purta o spadă în spate, atârnată de o 
curea care îi traversa pieptul în curmeziş. Avea senzaţia 
vagă că mai auzise cândva despre oameni care aveau arme 
de felul acesta. Surtucul negru, din piele, care îi ajungea 
până la brâu, prevăzut pe manşetele lungi cu ţinte de argint, 
ar putea indica faptul că străinul e din Novigrad sau de prin 
împrejurimi, dar moda acestor haine era larg răspândită în 
ultima vreme, mai ales printre tinerei. Străinul nu era, totuşi, 
un tinerel. 


Călărețul a luat şaua de pe iapă şi s-a întors. Pe piept i se 
legăna un lanţ de argint cu un medalion rotund. La subraţ 


ţinea un cufăraş rotunjit şi o bocceluţă alungită, înfăşurată 
în piele şi legată cu şnururi. 
— Încă nu te-ai vârât sub căruţă? l-a întrebat, apropiindu-se. 


Yurga a băgat de seamă că pe medalion este zugrăvit un cap 
de lup, cu botul căscat, înarmat cu colţi. Şi-a amintit pe loc. 


— Eşti... vânător de monştri? Conaşule? 

Străinul a ridicat din umeri. 

— Ai ghicit. Vânător de monştri. Acum du-te. În cealaltă 
parte a căruţei. Să nu ieşi de-acolo şi să nu faci zgomot. 
— 305 — 


Trebuie să fiu singur niţel. 


Yurga s-a supus. S-a ghemuit lângă roată şi s-a învelit cu 
prelata. Nu-i ardea deloc să vadă ce face străinul în cealaltă 


parte a căruţei, şi cu atât mai puţin oasele de pe fundul văii. 
Aşa că s-a uitat la ciubotele sale şi la peticele verzi de 
muşchi, în formă de stea, de pe scândurile putrede ale 
podului. 


Vânător de monştri. 

Soarele apunea. 

A auzit paşi. 

Străinul a ieşit din spatele căruţei şi s-a îndreptat tiptil-tiptil 
spre mijlocul podului. Stătea cu spatele. Yurga a remarcat că 


spada pe care o avea acum nu era aceeaşi pe care o văzuse 
mai înainte. Aceasta era o armă frumoasă. 


Garda, mânerul şi accesoriile tecii străluceau ca nişte stele, 
reflectând în întunericul care se lăsa puţina lumină rămasă 


- se stinsese strălucirea violet-aurie care până de curând 
atârna deasupra pădurii. 


— Conaşule... 


Străinul şi-a întors capul. Yurga şi-a înăbuşit cu greu un 
ţipat. 
Chipul străinului era alb, alb şi poros ca un caş proaspăt 


scurs prin tifon. lar ochii... Zei, a strigat ceva dinlăuntrul lui 
Yurga. Ochii... 


— Sub căruţă... lute, a croncănit străinul. Nu mai era vocea 
pe care Yurga o auzise înainte. Negustorul a simţit deodată 


că ceva nu e în regulă cu el, că vezica îi este prea plină. 
Străinul s-a întors şi s-a dus mai departe, pe pod. 


Vânător de monştri. 


lapa priponită de scăriţa căruţei a pufnit, a fornăit, a tropăit 
înăbuşit cu copitele pe scânduri. 


La urechea lui Yurga a bâzâit un ţânţar. Negustorul nici 
măcar nu şi-a clintit mâna ca să-l alunge. A mai băzâit unul. 


Roiuri întregi de țânțari băzâiau în tufişurile de pe partea 
opusă a râpei. Bâzâiau. 


Şi urlau. 


Yurga, strângând din dinţi până la lacrimi, şi-a dat seama că 
nu sunt țânțari. 


— 306 — 


Din bezna îngroşată de pe malul viroagei, acoperit cu 
tufişuri, şi-au făcut apariţia nişte siluete mici, deformate - 


n-aveau mai mult de un cot şi erau nemaipomenit de subţiri, 
ca scheletele. Au înaintat pe pod cu un mers bizar, cu 
mişcări ample, sacadate, ridicându-şi genunchii noduroşi cu 
forţă, rapid. Sub frunţile plate, ascuţite, le străluceau nişte 
ochi galbeni, în fălcile largi de broască le fulgerau colţi albi, 
ascuţiţi. Se apropiau, zumzăiau. 


Străinul, neclintit ca o statuie în mijlocul podului, şi-a ridicat 
brusc mâna dreaptă, cu degetele într-o poziţie stranie. Piticii 
scârboşi s-au retras cu spatele, zumzăind tot mai tare, dar 
nu după mult timp s-au întors şi au început să 


avanseze, rapid, mai rapid şi mai rapid, ridicându-şi labele 
lungi, fusiforme, cu gheare. 


De scândurile podului, din stânga, s-au agăţat nişte gheare, 
un alt monstru a sărit brusc de sub pod, iar ceilalţi s-au 
avântat în salturi spectaculoase înainte. Străinul s-a răsucit 
în loc, spada, scoasă nu se ştie când, i-a fulgerat în mână. 
Căpăţâna creaturii care urcase de sub pod a zburat lăsând în 
urmă o dâră de sânge. Străinul cu părul alb a sărit în 
mijlocul unui grup format din alte creaturi şi s-a rotit, 
doborând totul în stânga şi în dreapta. Mongştrii, fluturându- 


şi labele şi urlând, s-au aruncat asupra lui din toate 
direcţiile, fără să acorde nicio atenţie lamei strălucitoare ca 
un brici. Yurga s-a chircit ca un ou, s-a lipit de căruţă. 


Ceva i-a căzut drept la picioare şi l-a stropit de sânge. Era o 
labă lungă, ciolănoasă, cu patru gheare şi solzoasă ca un 
picior de pui. 


Negustorul a ţipat. 


A simţit cum ceva se strecoară pe lângă el. S-a aplecat, 
încercând să se arunce sub căruţă, dar exact în acelaşi timp 
ceva i-a aterizat pe spate şi nişte labe cu gheare l-au apucat 
de frunte şi de obraji. Şi-a acoperit ochii cu mâna în timp ce 
răcnea şi-şi scutura capul, a sărit în sus şi, bălăngănindu-se, 
a ajuns în mijlocul podului, poticnindu-se de cadavrele care 
zăceau pe scânduri. Pe pod, lupta era în toi. Yurga n-a văzut 
nimic cu excepţia unei furii sălbatice, un vârtej în care din 
când în când fulgerau razele de argint 


— 307 — 


ale lamei. 


— Ajutooooooor! a răcnit, simțind cum colții ascuţiţi îi 
străpung fetrul glugii şi i se împlântă în ceafă. 


— Jos capul! 


Şi-a proptit bărbia în piept, a zărit cu coada ochiului 
strălucirea lamei. Spada a şuierat în aer, i-a ras gluga. 


Yurga a auzit un trosnet hidos şi umed, apoi pe spate, ca 
dintr-o găleată, i-a ţâşnit un lichid fierbinte. A căzut în 
genunchi, tras în jos de povara fără viaţă agăţată de gâtul 
lui. 


A văzut alţi trei monştri căţărându-se de sub pod. 


TŢopăiau ca nişte lăcuste bizare, se agăţau de coapsele 
străinului. Unul, căruia vânătorul i-a retezat scurt botul 
căscat, s-a clătinat şi a căzut pe scânduri. Al doilea, pe care 
l-a doborât cu vârful spadei, a căzut, zvârcolindu-se 
spasmodic. Ceilalţi l-au înconjurau pe plete dalbe ca nişte 
furnici, l-au împins la marginea podului. Unul a zburat 
învârtindu-se înapoi, stropind cu sânge, dârdâind şi urlând. 


În acel moment, toate creaturile ce viermuiau au sărit de pe 
margine şi au căzut în râpă. Yurga s-a prăbuşit, acoperindu- 


şi capul cu mâinile. 


De sub pod se auzeau strigătele triumfătoare ale monştrilor, 
care bineînţeles că s-au transformat rapid în hohote de 
durere, în ţipete întrerupte de şfichiuiturile lamei. 


Apoi a venit din beznă zgomot de pietre şi trosnetul 
scheletelor zdrobite şi călcate în picioare, pe urmă din nou 
şfichiuitura spadei şi răgetele curmate brusc, disperate, care 
îngheţau sângele în vene. 


Şi apoi s-a lăsat tăcerea, întreruptă doar de ţipătul brusc al 
unei păsări speriate, în adâncul pădurii, printre copacii 
uriaşi. Apoi a tăcut şi pasărea. 

Yurga a înghiţit cu dificultate, şi-a săltat capul, s-a ridicat 
anevoie. Era încă linişte, nici măcar frunzele nu fremătau, 


întreaga pădure părea să fie mută de groază. Nori 
zdrenţăroşi întunecau cerul. 


— Hei... 

S-a întors şi şi-a acoperit instinctiv faţa cu palmele. 
Vânătorul stătea înaintea lui, împietrit, negru, cu spada 
— 308 — 


strălucind într-o mână lăsată prea în jos. Yurga a observat că 
stă cam strâmb, că se apleacă într-o parte. 


— Conaşule, ce-ai pâţit? 


Vânătorul nu i-a răspuns. A păşit apăsat şi ciudat, răsucindu- 
şi şoldul. A întins mâna, s-a prins de căruţă. 


Yurga a văzut sângele lucios şi negru picurând pe scânduri. 
— Eşti rănit, conaşule! 


Vânătorul nu i-a răspuns. L-a privit drept în ochi pe negustor, 
a rămas atârnat o clipă de marginea căruţei şi a căzut încet 
pe scândurile podului. 


II 
— Atenţie, încet... Sub cap... Să-i ţină cineva capul! 


— Aici, aici, în căruţă! 


— Pe toţi zeii, sângerează... Coane Yurga, sângele trece prin 
pansament... 


— Nu mai vorbi! Hai, lasă, bine că trăieşte! Înveleşte-l cu 
cojocul, Vell, nu vezi cum dârdâie? 


— Să nu-i mai torn un pic de rachiu pe gât? 
— Nu vezi că şi-a pierdut cunoştinţa? Ai înnebunit, Vell. 
Dă-mi mai bine mie rachiul, că tare mai am poftă de băut... 


Jigodiilor, puşlamalelor, secăturilor! Aţi fugit şi m-aţi lăsat, 
am rămas singur! 


— Coane Yurga! Bâiguie ceva! 

— Ce? Ce spune? 

— Eee, ceva nelămurit... Vreun nume de-al cuiva... 
— Care? 

— Yennefer... 

III 

— Unde... sunt? 


— Rămâi culcat, conaşule, nu te mişca, pentru că se desface 
şi se rupe din nou acolo. Până la osul de la şold te-au muşcat 
lighioanele, ai pierdut sânge gârlă... Nu mă 


recunoşti? Sunt Yurga! M-ai salvat pe pod, îţi aduci aminte? 
— 309 — 


— Aha... 


— Ţi-e sete? 

— Ca naiba... 

— Bea, conaşule, bea. Febra ţi-a uscat gura. 
— Yurga... Unde suntem? 


— În căruţă, mergem. Nu mai spune nimic, conaşule, nu te 
mişca. Tre' să ieşim din pădure, să căutăm un sat de oameni. 
Să găsim pe cineva care se pricepe să 


tămăduiască. Ce-am moşmondit noi la piciorul tău nu-i mai 
nimica. Sângele nu se opreşte cu una, cu două... 


— Yurga... 

— Da, conaşule? 

— În bocceluţa mea... flacon... Cu o pajişte verde. Rupe-i 
sigiliul şi dă-mi-l... Intr-o ulcică. Spal-o bine mai întâi şi nu 
lăsa pe nimeni s-o atingă... Dacă vă place viaţa... lute, 


Yurga. La naiba, cum ne zdruncină căruţa asta... flaconul, 
Yurga... 


— la... Bea. 
— Mulţumesc... Acum fii atent. Îndată o să adorm. O să 


fac ca toţi dracii şi o să aiurez, apoi o să zac ca mortul. Nu-i 
nimic, să nu-ţi fie frică... 


— Stai culcat, conaşule, ca să nu se desfacă rana şi să 
curgă sânge. 


S-a afundat în blana de oaie, capul i se hâţâna când într-o 
parte, când în alta, a simţit cum negustorul îl înveleşte cu un 


cojoc şi cu o cergă ce mirosea a sudoare de cal. Căruţa se 
hurducăia, simţea fiecare denivelare în coapsă şi în şold. 


Geralt a strâns din dinţi. Deasupra lui a văzut miliarde de 
stele. Atât de aproape, încât părea că le ajunge cu mâna. 


Chiar deasupra capului, chiar deasupra copacilor. 


Mergând, îşi alegea drumul, astfel încât să stea departe de 
lumină, de strălucirea focurilor, mereu aflat în zona umbrelor 
unduioase. Nu era uşor - grămezi de trunchiuri de brad 
ardeau pretutindeni, asaltând cerul cu o lumină roşie 
întretăiată de sclipirile scânteilor, marcau bezna cu fuioare 
uşoare de fum, trosneau, îşi revărsau strălucirea asupra 
siluetelor care dansau în jurul lor. 


Geralt s-a oprit pentru a ceda trecerea unei procesiuni 
— 310 — 


îndreptate în direcţia lui, care bloca drumul în răcnete 
sălbatice. Cineva l-a tras de umăr şi a încercat să-i strecoare 
în mână o ulcică din care se prelingea spumă. A refuzat-o 
delicat, dar ferm, împingându-l pe bărbatul care se legăna, 
împărțind celor din jur bere dintr-un poloboc ţinut la 
subsuoară. Nu voia să bea. 


Nu într-o noapte ca asta. 


În apropiere, pe o stivă de buşteni de mesteacăn, încălzindu- 
se la un foc imens, blondul Rege de Mai, cu o cunună de flori 
şi nădragi, o săruta pe roşcata Regină de Mai, pipăindu-i 
sânii prin ia umedă de sudoare. Monarhul era destul de beat, 
se balansa, îşi menținea echilibrul sprijinindu-se de spatele 
reginei, apăsând-o cu pumnul încleştat pe halba de bere. 
Regina, nici ea prea sobră, cu cununa trasă pe ochi, se agăța 
de gâtul regelui, mutându-şi greutatea de pe un picior pe 


altul. Mulțimea dansa, cânta, urla, agitând ghirlandele de 
frunze şi flori. 


— Belleteyn! i-a ţipat direct în ureche lui Geralt o tânără 


nu prea înaltă. Trăgându-l de mânecă, l-a forţat să intre în 
procesiune. Dansa lângă el, fâlfâindu-şi fusta şi fluturându- 


şi părul plin de flori. l-a permis să-l introducă în dans, s-a 
răsucit, s-a învârtit, sărind cu agilitate din calea altor 
cupluri. 


— Belleteyn! Noapte de Mai! 


Alături de ei, o încăierare, ţipete, chicoteli, râsul nervos al 
altei fete care se prefăcea că opune rezistenţă băiatului care 
o conducea în întuneric, dincolo de cercul de lumină. 


Convoiul huiduia, se strecura printre rugurile aprinse. 


Cineva s-a clătinat şi a căzut, rupând lanţul de mâini, 
divizând cortegiul în grupuri mai mici. 


Fata s-a uitat la Geralt pe sub frunzele care-i împodobeau 
fruntea, s-a apropiat, s-a lipit cu putere de el, i-a îmbrăţişat 
umerii gâfâind. El a apucat-o mai brutal decât intenţionase, 
mâinile cu care a prins-o de spate îi simțeau umezeala 
fierbinte a trupului prin inul fin. Ea şi-a ridicat capul. Ochii îi 
erau închişi, dinţii îi sclipeau de sub buza superioară. 


Mirosea a sudoare şi a papură, a fum şi a dorinţă. 
De ce nu, s-a gândit el, mângâind-o pe spate prin rochie, 
— 311 — 


bucurându-se de căldura umedă de sub palmă. Fata nu era 
genul lui - era prea mică, prea grăsuţă. A simţit cu degetele 


locul de sub tăietura din talie a rochiei strâmte, care 
împărțea spatele în două curburi vizibile, locul care n-ar fi 
trebuit să aibă niciun sens pentru el. De ce nu, s-a gândit el, 
la urma urmei, o noapte ca asta... Nu contează. 


Belleteyn... Focuri până la linia orizontului. Belleteyn. 
Noapte de Mai. 


Focul cel mai apropiat a mistuit cu un trosnet un pin uscat şi 
răşchirat, a ţâşnit cu o strălucire aurie, care a inundat cu 
lumină totul împrejur. Fata a deschis ochii, s-a uitat în sus, la 
chipul lui. A auzit-o cum inspiră adânc, a simţit cum îşi 
încordează muşchii, cum îşi sprijină rapid mâinile pe pieptul 
lui. A eliberat-o imediat. Ea a ezitat. Şi-a strecurat trupul 
printre braţele lui întinse uşor, lipindu-şi şoldul de coapsa 
vânătorului. Apoi şi-a plecat capul, şi-a retras mâinile, s-a 
îndepărtat, s-a uitat într-o parte. 


Au stat o clipă nemişcaţi, până când procesiunea s-a întors şi 
s-a îmbulzit peste ei din nou, i-a cuprins în vâltoare, i-a 
despărţit. Fata s-a răsucit iute şi a fugit, încercând stângaci 
să se alăture dansatorilor. S-a uitat în urmă. Doar o singură 
dată. 


Belleteyn... 
Ce caut eu aici? 
În beznă a strălucit o stea, a fulgerat, i-a atras atenţia. 


Medalionul de la gâtul vânătorului a tresăltat. Geralt şi-a 
mărit involuntar pupila şi a străpuns fără efort tenebrele cu 
privirea. 


Femeia nu era o ţărancă. Ţărăncile nu purtau mantii de 
catifea neagră. [ărăncile, duse sau pândite de bărbaţi prin 


tufişuri, strigau, chicoteau, fremătau şi se zbăteau ca 
păstrăvul scos din apă. Niciuna dintre ele nu dădea impresia 
că ea era cea care îl conducea în întuneric pe băiatul blond, 
înalt, cu cămaşă descheiată. 


Ţărăncile nu purtau în jurul gâtului bentiţe de catifea 
împodobite cu diamante încrustate de o parte şi de alta a 
unei steluțe de obsidian. 


— Yennefer. 

— 312 — 

Ochi violeţi, boldiţi dintr-odată pe chipul palid, triunghiular. 
— Geralt... 


l-a dat drumul mâinii heruvimului blond al cărui piept 
transpirat strălucea ca o placă de aramă. Flăcăul s-a clătinat, 
s-a rotit, a căzut în genunchi, şi-a scuturat capul, s-a uitat în 
sus, a clipit. S-a ridicat încet-încet, le-a aruncat o privire 
confuză şi mânioasă, apoi a plecat cu paşi nesiguri în 
direcţia focurilor. Vrăjitoarea nici măcar nu s-a uitat după 


el. Îl privea cu atenţie pe vânător, şi-a încleştat mâna strâns 
pe marginea mantiei. 


— Mă bucur să te văd din nou, i-a spus el blând. Imediat a 
simţit cum dispare tensiunea dintre ei. 


— Şi eu, i-a zâmbit ea. Îi dădea senzaţia că în acel zâmbet 
era ceva forţat, dar nu era sigur. O surpriză foarte plăcută, 
nu pot să tăgăduiesc. Ce faci aici, Geralt? Ah... Îmi pare rău, 
iartă-mi stângăcia. De bună seamă, ceea ce fac şi eu. La 
urma urmei, e Belleteyn. Numai că m-ai prins, ca să 


spunem aşa, în fapt. 


— Te-am întrerupt. 
— Nu mor eu din asta, a râs Yennefer. Noaptea continuă. 
Dacă vreau, vrăjesc pe altcineva. 


— Păcat că nu pot face şi eu asta, a zis el, simulând cu mare 
dificultate indiferența. Cum mi-a văzut una ochii la lumină, 
cum a şi luat-o la fugă. 


— Spre dimineaţă, i-a zis ea, zâmbind din ce în ce mai 
artificial, atunci când nu mai ştiu ce-i cu ele, nu mai dau 
nicio atenţie la aşa ceva. Găseşti tu una până la urmă, ai să 
vezi... 

— Yen... Mai departe cuvintele i-au rămas blocate în gât. 
S-au privit lung, foarte lung, în timp ce pâlpâirile roşietice 
ale focului se jucau pe feţele lor. Yennefer a oftat deodată şi 
a închis ochii. 

— Geralt, nu. Să nu începem... 

— Este Belleteyn, a întrerupt-o. Ai uitat? 


S-a apropiat încet de el, i-a pus o mână pe umeri, încet- 


încet şi cu grijă s-a lipit la el, i-a atins pieptul cu fruntea. EI i- 
a mângâiat părul negru ca pana corbului, revărsat în bucle 


— 313 — 
spiralate ca şerpii. 


— Crede-mă, a murmurat ea ridicându-şi capul. N-aş sta pe 
gânduri nicio clipă dacă ar fi vorba doar despre... Dar nu are 


niciun rost. Totul ar începe din nou şi s-ar termina ca ultima 
dată. Nu are niciun sens să ne... 


— Oare totul trebuie să aibă un sens? Este Belleteyn. 


— Belleteyn. Yennefer şi-a întors capul. Şi ce dacă? Ne-a 
atras ceva la aceste focuri, la aceşti oameni veseli. Am avut 
de gând să dansăm, să facem nebunii, să ne ameţim şi să 


ne folosim de libertatea anuală a obiceiurilor prin care se 
sărbătoreşte reînnoirea ciclului naturii. Şi, poftim, ajungem 
să ne tachinăm pe... Cât de multa trecut de când... Un an? 
— Un an, două luni şi optsprezece zile. 

— M-ai dat gata. Ai făcut-o intenţionat? 


— intenţionat. Yen... 


— Geralt, să fie limpede, l-a întrerupt ea, trăgându-se înapoi 
brusc şi clătinând din cap. Nu vreau. 


El a dat din cap, confirmând că este suficient de clar. 


Yennefer şi-a aruncat mantia de pe umeri. Pe dedesubt avea 
o cămaşă foarte fină, albă, şi o fustă neagră prinsă cu o 
centură cu cataramă de argint. 


— Nu vreau, a repetat ea, să începem din nou. Până şi 
gândul de a face cu tine ceea ce... ceea ce aveam de gând 
să fac cu blondul acela... După aceleaşi reguli... Până şi 
gândul, Geralt, mi se pare destul de urât. Josnic pentru tine 
şi pentru mine. Pricepi? 


E| a dat din cap iar. Ea l-a privit printre gene. 


— Nu pleci? 


— Nu. 

Ea a tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri îngrijorată. 
— Eşti supărat? 

— Nu. 


— Ei bine, haide, să şedem undeva, departe de hărmălaie, să 
stăm niţel la taifas. Pentru că, vezi tu, eu sunt tare încântată 
de această întâlnire. Serios. Să petrecem câteva clipe 
împreună. Bine? 


— Bine, Yen. 

S-au dus în întuneric, departe de mlaştină, spre zidul 

— 314 — 

negru al pădurii, ocolind perechile înlănţuite în îmbrăţişări. 
Ca să găsească un loc doar pentru ei, a fost nevoie să 


meargă destul de departe. Un muncel uscat, marcat de un 
ienupăr subţire ca un chiparos. 


Vrăjitoarea şi-a scos broşa, a desfăcut mantia şi a întins-o pe 
pământ. El s-a aşezat lângă ea. Îşi dorea foarte mult s-o 
îmbrăţişeze, dar s-a abținut. Yennefer şi-a aranjat cămaşa 
care era aproape toată descheiată, s-a uitat pătrunzător la 
el, a oftat şi l-a îmbrăţişat. Se putea aştepta la asta. Ca să-i 
citească gândurile, trebuia să facă un efort, dar intenţiile i le 
percepea instinctiv. 


Tăceau. 


— Ah, la naiba, a spus ea pe neaşteptate, retrăgându-se. 


A ridicat o mână şi a rostit o incantaţie. Deasupra capetelor 
lor, jucau sfere roşii şi verzi, care se ridicau în aer, formând 
flori colorate. Dinspre focuri veneau râsete şi urale. 


— Belleteyn, a rostit cu amărăciune. Noapte de Mai... 
Ciclul se repetă. N-au decât să petreacă... dacă pot. 


Prin preajmă mai erau vrăjitori. Undeva departe, cineva a 
făcut să ţâşnească pe cer trei fulgere portocalii, din cealaltă 


parte, din pădure, a explodat un adevărat gheizer de 
meteori irizaţi şi învolburaţi. Oamenii din jurul focurilor 
exclamau cu admiraţie, strigau uluiţi. Geralt, încordat, îi 
mângâia buclele lui Yennefer, îi inhala parfumul de liliac şi 
de agrişe, pe care îl răspândea. Dacă ar dori-o cu toată 


fiinţa lui, s-a gândit el, ea o să simtă şi o să se ofenseze. O 


să se supere, o să se mânie şi o să mă respingă. O s-o întreb 
senin ce-a mai aflat... 


— N-am mai aflat nimic, a spus ea cu un tremur în voce. 
Nimic despre care să merite să vorbim. 

— Nu-mi face asta, Yen. Nu mă citi. Mă tulbură. 

— Îmi pare rău. E un reflex. Dar tu, Geralt, ce-ai mai aflat? 
— Nimic. Nimic despre care să merite să vorbim. 

Au tăcut. 


— Belleteyn! a strigat ea fără veste, iar el a simţit cum îl 
apasă tot mai tare cu umărul pe piept. Petrec. Sărbătoresc 
ciclul etern al naturii care renaşte. Şi noi? Ce facem aici? 


— 315 — 


Noi, relicve condamnate la dispariţie, la distrugere şi la 
uitare? Natura renaşte, ciclul se repetă. Dar noi nu, Geralt. 


Noi nu ne putem perpetua. Ne-au lipsit de această 


posibilitate. Ne-au dat capacitatea de a face cu natura 
lucruri nemaipomenite, uneori chiar împotriva ei. Şi, în 
acelaşi timp, ne-au lipsit de ceea ce în natură este cel mai 
simplu şi mai firesc. Ce contează că trăim mai mult decât ei? 
După iarna noastră, nu vine primăvara, nu renaştem, ceea 
ce se termină se termină cu tot cu noi. Dar petine, ca şi pe 
mine, te atrag aceste focuri, cu toate că prezenţa noastră 
aici este o bătaie de joc dăunătoare şi blasfemiatoare faţă de 
sărbătoarea aceasta. 


E| tăcea mâlc. Nu-i plăcea când o vedea cum cade într-o 

astfel de stare de spirit, a cărei sursă o ştia foarte bine. Din 
nou, s-a gândit el, din nou începe s-o roadă. A fost o vreme 
în care părea să fi uitat, să se fi resemnat ca toate celelalte. 


A îmbrăţişat-o, a legănat-o uşor, ca pe un copil.Eanul-a 
respins. El nu s-a mirat. Ştia că are nevoie. 


— Ştii, Geralt, a zis ea pe neaşteptate, mai calm, cel mai dor 
mi-a fost de tăcerea ta. 


El i-a atins cu buzele părul, urechile. Te vreau, Yen, s-a 
gândit el, te vreau, ştii asta. Ştii, Yen. 


— Ştiu, i-a şoptit ea. 
— Yen... 


Ea a oftat. 


— Doar astăzi, a încuviinţat ea, privindu-l cu ochii mari. 


Doar în această noapte, care se termină în curând. Să fie 
Belleteynul nostru. Dimineaţă ne despărţim. Te rog, nu conta 
pe mai mult, nu pot, n-aş putea... Imi pare rău. Dacă 


te-am jignit, sărută-mă şi du-te. 
— Dacă te sărut, nu mai plec. 
— Mă gândeam eu. 


Ea şi-a plecat capul. El i-a atins cu buzele gura 
întredeschisă. Cu atenţie. Mai întâi buza de sus, apoi cea de 
jos. Şi-a înfipt degetele în buclele ei, i-a atins urechea, 
pandantivul cu diamante, gâtul. Yennefer, răspunzându-i la 
sărut, s-a agăţat de el şi degetele agile s-au descurcat rapid 
şi sigur cu copcile de la surtuc. 


— 316 — 


S-a lăsat pe spate pe mantia întinsă deasupra muşchiului 
moale. l-a sărutat un sân şi a simţit cum i se întărea sfârcul 
şi se ridica sub pânza fină a cămăşii. Respira liniştită. 


— Yen... 

— Nu-mi spune nimic... Te rog... 

Atingerea pielii ei goale, catifelate, reci, care-i electriza 
degetele şi palma. Fiorul de-a lungul spinării zgăriate de 
unghiile ei. Dinspre focuri, ţipete, cântece, chiote. In 
depărtare, un vârtej de scântei deasupra unui fum violet. 


Mângâieri şi atingeri. Ale ei. Ale lui. Fiori. Şi nerăbdare. 


Atingeri alunecoase ale coapselor ei zvelte, ale şoldurilor 
încleştate ca o cataramă. 


Belleteyn! 

Răsuflări sfăşiate în suspine. Scânteieri sub pleoape, parfum 
de liliac şi de agrişe. Regina de Mai şi Regele de Mai? Bătaie 
de joc defăimătoare? Uitare? 

Belleteyn! Noapte de Mai! 


Un geamaăt. Al ei? Al lui? Bucle negre peste ochi, peste buze. 
Degetele încleştate ale unor mâini tremurânde. Un țipăt. Al 
ei? Gene negre. Umed. Un icnet. Al lui? 


Tăcere. O eternitate în tăcere. 
Belleteyn... Focuri cât vezi cu ochii... 
— Yen? 

— O, Geralt... 

— Yen... plângi? 

— Nu! 

— Yen... 

— Mi-am făgăduit... Am făgăduit... 
— Nu spune nimic. Nu-i nevoie. Nu ţi-e frig? 
— Frig. 

— Şi acum? 

— Mai cald. 


Cerul se lumina într-un ritm alarmant, zidul negru al pădurii 
îşi recăpăta contururile, ieşea din tenebre fără 


formă, ca o linie clară, crestată de coronamentul arborilor. 


Azurul anunţat în urma zorilor, care se revărsau de-a lungul 
orizontului, înăbuşea pâlpâirea stelelor. S-a făcut mai frig. A 
îmbrăţişat-o şi mai strâns, a acoperit-o cu mantia. 


— 317 — 

— Geralt? 

— Hmm? 

— Se crapă de ziuă. 

— Ştiu. 

— Te-am rănit? 

— Un pic. 

— O să înceapă din nou? 

— Niciodată nu s-a terminat. 

— Te implor... Mă faci să mă simt... 
— Nu spune nimic. Totul este bine. 
Miros de fum înălţat din focuri. Miros de liliac şi de agrişe. 
— Geralt? 

— Da? 


— Îţi aminteşti de întâlnirea noastră în Munţii Şoimului? Şi 
de dragonul auriu... Cum îl chema? 


— Trei Găi. Îmi amintesc. 


— El ne-a spus... 
— Îmi amintesc, Yen. 


L-a sărutat pe locul unde gâtul se îmbină cu clavicula, apoi 
şi-a sprijinit capul acolo. A mângâiat-o cu părul. 


— Suntem făcuţi unul pentru celălalt, i-a şoptit ea. Poate că 
suntem meniţi unul celuilalt. Dar nu va ieşi nimic din asta. 
Păcat, dar la revărsatul zorilor ne vom despărţi. Nu poate fi 
altfel. Trebuie să ne despărţim ca să nu ne facem rău unul 
altuia. Noi, meniţi unul altuia. Făcuţi unul pentru celălalt. 
Păcat. Cel sau cei care ne-au creat unul pentru celălalt ar 
trebui să aibă grijă de ceva mai mult. 


Împărtăşirea aceluiaşi destin nu este de ajuns. E nevoie de 
ceva mai mult. lartă-mă. Trebuia să-ţi spun. 


— Ştiu. 

— Ştiam că n-avea sens să ne iubim. 
— Te-ai înşelat. Avea. În ciuda tuturor. 
— Du-te la Cintra, Geralt. 

— Ce? 


— Du-te la Cintra. Du-te acolo şi nu mai renunţa de data 
aceasta. Să nu mai faci ce-ai făcut atunci... Când ai fost 
acolo... 


— De unde ştii? 
— 318 — 


— Ştiu totul despre tine. Ai uitat? Du-te la Cintra cât mai 
repede. Vin vremuri de restrişte, Geralt. De restrişte şi de 


jale. Trebuie să ajungi la timp... 

— Yen... 

— Nu vorbi, te rog. 

Frig. Tot mai frig. Şi tot mai clar. 

— Nu pleca deocamdată. Să aşteptăm până în zori... 
— Să aşteptăm. 

IV 


— Nu te mişca, conaşule. Trebuie să schimbăm bandajul, 
altminteri se infectează rana, iar piciorul e groaznic de 
umflat. O, zei, ce urâtă e... Trebuie să găsim cât mai repede 
un tămăduitor... 


— Să-i ia naiba pe tămăduitori, a mormăit vânătorul. Adu-mi 
bocceluţa, Yurga. Oh, flaconaşul. Toarnă-l direct pe rană. 


Of, la naiba!!! Nu-i nimic, nimic, mai toarnă... Ooooh!!! 
Bine. Înfăşoară cu un bandaj mai gros şi acoperă-mă... 

— E umflată toată pulpa, conaşule. Şi febra asta e culmea... 
— S-o ia naiba de febră. Yurga? 

— Da, conaşule. 

— Am uitat să-ţi mulţumesc... 

— Nu, conaşule, eu trebuie să-ţi mulţumesc. Mi-ai salvat 


viaţa, din cauza mea ai păţit-o. Şi eu? Ce-am făcut? Am luat 
un om rănit, fără cunoştinţă, şi l-am suit în căruţă, doar nu 


era să-l las să dea ortul popii? Este un lucru simplu, conaşule 
vânător. 


— Nu este chiar atât de simplu, Yurga. Am fost părăsit de 
mai multe ori... în astfel de situaţii... Ca un câine... 


Negustorul, lăsându-şi capul în jos, a tăcut. 


— Ei bine, lumea din jur e parşivă, a murmurat el în cele din 
urmă, dar ăsta nu este un motiv ca să fim cu toţii parşivi. 
Trebuie să fim buni. Asta m-a învăţat tatăl meu şi asta îi 
învăţ eu pe fiii mei. 


Vânătorul tăcea, se uita la crengile copacilor atârnate 
deasupra drumului, care rămâneau în urmă pe măsură ce 


— 319 — 
căruţa avansa. | se dezmorţise piciorul. Nu simţea durerea. 
— Unde suntem? 


— Trecem vadul râului Trava, îndată suntem în Pădurile 
Topitorilor. Am ieşit din Temeria, suntem în Sodden. 


Dormeai la hotar, când vameşii au controlat căruţa. Îţi spun 
că tare s-au mai minunat de dumneata. Dar cel mai bătrân 
te ştia, ne-a lăsat să trecem repede. 


— Mă cunoştea? 


— Păi, cum să nu! Geralt a spus că te cheamă. Aşa a spus, 
Geralt de Rivia. Asta e numele tău? 


—.Asta... 


— Vameşul a făgăduit că trimite pe cineva înainte cu vestea 
că avem nevoie de un tămăduitor. Şi i-am mai pus un creiţar 


în mână ca sănuuite. 
— Mulţumesc, Yurga. 


— Nu, conaşule vânător. Ţi-am mai spus, eu îţi mulţumesc. Şi 
nu doar atât. lţi sunt şi dator cu ceva. Am stabilit că... Ce ai, 
conaşule? Te-ai moleşit? 


— Yurga... flaconul cu pecete verde... 
— Conaşule... iar o să... aoleu, tare-aţi mai strigat în somn... 
— Trebuie, Yurga... 


— Voia dumitale. Stai, să torn într-o ulcicuţă... Zei, avem 
nevoie de un tămăduitor ca de aer, altminteri... 


Vânătorul şi-a întors capul. A auzit hărmălaia copiilor care 
zburdau în şanţurile interioare, secate, care înconjurau 
grădina castelului. Erau vreo zece. Puştii formau un 
învălmăşag care zgâria urechile, strigau unul peste altul cu 
glasuri subţiri, entuziasmate, care se spărgeau în falsete. 


Fugeau pe fundul şanţului înainte şi înapoi, semănând cu un 
banc de peştişori rapizi, schimbând brusc şi neaşteptat 
direcţia, dar rămânând mereu împreună. Cum se întâmplă 


de obicei în astfel de situaţii, în urma vlăjganilor, slabi ca 
nişte sperietori de ciori, fugea gâfâind un băieţel, care nu 
reuşea cu niciun chip să ţină pasul. 

— Ce mulţi sunt! a observat vânătorul. 


Sacdeşoareci i-a zâmbit ironic, mângâindu-şi barba. A ridicat 
din umeri. 


— 320 — 


— Aşa-i, mulţi. 

— Şi care dintre... Care dintre ei este faimoasa Surpriză? 
Druidul s-a uitat în altă parte. 

— N-am voie, Geralt... 

— Calanthe? 


— Sigur că da. Doar nu te-ai amăgit că-ţi va da în dar un 
copil atât de lesne? Ai cunoscut-o. Este o femeie de fier. 


Lasă-mă să-ţi spun ceva ce nu artrebui să spun, în nădejdea 
că o să înţelegi. Trag nădejde, de asemenea, că n-o să mă 
trădezi în faţa ei. 

— Vorbeşte. 


— Când s-a născut copilul, în urmă cu şase ani, m-a chemat 
la ea şi mi-a poruncit să te caut. Şi să te ucid. 


— l te-ai împotrivit. 


— Lui Calanthe nu poţi să i te împotriveşti, a replicat serios 
Sacdeşoareci, privindu-l drept în ochi. Eram gata să 


pornesc, atunci când mi-o va cere. Dara renunţat la această 
poruncă fără niciun comentariu. Să ai grijă atunci când 
vorbeşti cu ea. 


— O să am. Sacdeşoareci, spune-mi cum s-a întâmplat cu 
Duny şi cu Pavetta? 


— Navigau de la Skellige la Cintra. l-a prins o furtună. Din 
corabie nu s-a mai găsit nicio scândură. Geralt... Faptul că 


micuța nu era cu ei atunci este un lucru foarte ciudat. 


Inexplicabil. Trebuia s-o ia cu ei pe corabie şi nu ştiu cum s-a 
făcut de s-au răzgândit în ultima clipă. Nimeni nu ştie 
motivul. Pavetta nu s-a despărţit niciodată de... 


— Cum a făcut faţă Calanthe? 

— Ce părere ai? 

— Am înţeles. 

Gălăgioşi ca o grămadă de spiriduşi, băieţii s-au despărţit şi 
au alunecat pe lângă ei. Geralt şi-a dat seama că în 


apropiere de fruntea turmei alerga o fată, la fel de slabă şi 
de zgomotoasă ca băieţii, doar că-şi flutura cosiţele blonde. 


Cu un cor de urale sălbatice, trupa s-a avântat din nou în 
jos, pe panta abruptă a şanţului. Cam jumătate dintre ei, 
inclusiv fata, au coborât târându-se pe fund. Cel mai mic, 
neizbutind să ţină pasul, a ocolit, a căzut şi acolo, jos, a 


— 321 — 

început să plângă şi să urle de durere, cuprinzându-şi cu 
braţele genunchiul zdrelit. Câţiva băieţi l-au înconjurat şi au 
început să-şi bată joc de el, după care au plecat în fugă. 


Fata a îngenuncheat lângă micuţ, l-a îmbrăţişat, i-a şters 
lacrimile, praful şi murdăria de la gură. 


— Haide, Geralt. Regina ne aşteaptă. 
— Haide, Sacdeşoareci. 


Calanthe şedea pe o banchetă mare, cu spătar, suspendată 
cu lanţuri de creanga unui tei imens. Părea că 


moţăie, dar o scurtă mişcare a picioarelor, care din răstimp 
în răstimp punea leagănul în mişcare, contrazicea această 


impresie. Mai erau cu ea trei femei tinere. Una era aşezată 
jos, lângă leagăn, iar rochia sa albă întinsă pe iarbă 


strălucea ca o întindere de zăpadă. Celelalte două, nu prea 
departe, ciripeau, dând la o parte cu grijă ramurile unor 
arbuşti încărcaţi cu zmeură. 


— Maiestate, s-a înclinat Sacdeşoareci. 
Regina şi-a ridicat capul. Geralt a îngenuncheat. 
— Vânătorule, a spus ea sec. 


Ca odinioară, era împodobită cu smaralde asortate cu rochia 
verde. Şi cu culoarea ochilor. Ca odinioară, purta o diademă 
de aur îngustă peste părul cenuşiu. Dar mâinile, pe care şi le 
amintea albe şi înguste, erau mai puţin înguste. Luase în 
greutate. 


— Bun găsit, Calanthe de Cintra. 

— Bun venit, Geralt de Rivia. Ridică-te. Te aşteptam. 
Sacdeşoareci, prietene, condu-le pe domniţe în castel. 
— Cum ţi-e porunca, Maiestate. 

Au rămas singuri. 


— Şase ani, a zis Calanthe fără urmă de zâmbet. Eşti 
punctual, vânătorule. 


El nu a comentat. 


— Au fost momente, da' ce spun eu, au fost ani în care m-am 
amăgit cu ideea că ai uitat. Sau că anumite motive nu ţi-au 
permis să vii. Nu ţi-am dorit vreo nenorocire, dar nu puteam, 


la urma urmei, să nu iau în considerare natura primejdioasă 
a profesiei tale. Se spune că moartea te urmăreşte pas cu 
pas, Geralt de Rivia, dar niciodată nu te 


— 322 — 

uiţi în spate. lar apoi... când Pavetta... Ştii deja? 

— Ştiu. Geralt şi-a plecat capul. Te compătimesc din toată 
inima... 


— Nu, l-a întrerupt ea. Asta a fost demult. Deja nu mai port 
doliu, după cum vezi. Am purtat destul. Pavetta şi Duny... 
Meniţi unul altuia. Până la capăt. Şi cum să nu crezi în 
puterea destinului? 


Amândoi au tăcut. Calanthe şi-a făcut vânt cu piciorul din 
nou, punând leagănul în mişcare. 


— Şi iată că a venit vânătorul la împlinirea celor şase ani, a 
şoptit ea, iar pe buze i-a înflorit un zâmbet ciudat. A revenit, 
cerând îndeplinirea jurământului. Ce zici, Geralt, oare aşa 
vor povesti despre întâlnirea noastră peste o sută 


de ani? Cred că exact aşa. Doar că, probabil, vor mai colora 
povestea, vor atinge corzile sensibile, o să se joace cu 
emoţiile. Da, se pricep ei. Imi pot închipui. Ascultă, te rog. 


Şi i-a spus vânătorul cel crud: „Îndeplineşte făgăduiala, 
Maiestate, sau va cădea asupra ta greu blestem.” Şi atunci, 
regina, în lacrimi, a căzut în genunchi la picioarele 
vânătorului, strigând: „Îndurare! Nu-mi lua copila! Numai pe 
ea o mai am!” 


— Calanthe... 


— Nu mă întrerupe, s-a răstit ea. Spun o poveste, nu ţi-ai dat 
seama? Ascultă mai departe. Vânătorul furios şi crud a dat 
din picior, şi-a fluturat braţele şi a strigat: „Fereşte-te, 
sperjuro, de răzbunarea destinului nu scapi. Dacă-ţi calci 
jurământul, nu scapi de pedeapsă.” Şi regina i-a spus: 


„Bine, atunci, vânătorule. Aşa să fie, aşa cum vrea destinul. 


O, nu, uită-te, acolo se joacă vreo zece copii. Dacă-l 
descoperi printre ei pe cel destinat ţie, îl iei cu tine şi mă 


laşi cu inima frântă.” 
Vânătorul nu spunea nimic. 


— În poveste, a continuat Calanthe şi zâmbetul îi devenea 
tot mai respingător, regina, îmi închipui eu, îi dă 


voie vânătorului să ghicească din trei încercări. Dar noi nu 
suntem într-o poveste, Geralt. Suntem chiar aici, tu, eu şi 
problema noastră. Şi destinul nostru. Acesta nu este un 
basm, ci este viaţă reală. Parşivă, crudă, apăsătoare, 


=.3823 > 


necruțătoare cu greşelile, cu nedreptăţile, cu durerile, cu 
dezamăgirile şi cu nenorocirile, necruțătoare cu toţi, chiar şi 
cu vânătorii sau cu reginele. Şi astfel, Geralt de Rivia, îţi vei 
încerca norocul doar o singură dată. 


Vânătorul continua să tacă. 
— Doar o singură, o singură dată, a repetat Calanthe. 


Dar, aşa cum am spus, nu este un basm, ci viaţă adevărată, 
pe care trebuie s-o umplem cu momente de fericire, fiindcă 


să te laşi în voia sorții şi a surăsului ei, după cum vezi, nu 
poţi. Prin urmare, indiferent de cum ai norocul să ghiceşti, 
nu te las să pleci cu mâna goală. O să iei un copil. Acela pe 
care o să-l nimereşti. Un copil pe care să-l faci vânător. Cu 
condiţia ca să treacă Proba lerburilor, desigur. 


Geralt şi-a ridicat brusc capul. Regina i-a zâmbit. El cunoştea 
acest zâmbet hidos, maliţios şi dispreţuitor, pentru că nu-i 
ascundea artificialitatea. 


— Eşti uluit, a constatat ea. Ei bine, m-am interesat niţel. 


Având în vedere că odrasla Pavettei ar putea avea soarta 
unui vânător, m-am pus pe treabă. Sursele mele, Geralt, nu 
suflă însă nicio vorbă despre câţi copii din zece rezistă 


Probei lerburilor. Oare n-ai vrea să-mi satisfaci curiozitatea în 
această privinţă? 


— Maiestate, şi-a dres Geralt glasul, te-ai străduit destul de 
mult să te interesezi despre codul şi jurământul care nu-mi 
îngăduie nici măcar să le pronunţ numele, darămite să 


discut despre aşa ceva. 


Calanthe a oprit brusc leagănul, înfigându-şi un toc în 
pământ. 


— Trei, cel mult patru din zece, a spus ea, clătinând din cap 
îngândurată. O selecţie dură, foarte dură, aş spune, şi asta 
în fiecare etapă. Mai întâi Alegerea, apoi Proba. Şi apoi 
Schimbările. Câţi adolescenţi ajung să primească, până la 
urmă, medalioane şi spade de argint? Unu din zece? Unu din 
douăzeci? 


Vânătorul n-a spus nimic. 


— M-am tot gândit la asta, a continuat Calanthe, fără 


urmă de zâmbet. Am ajuns la concluzia că selecţia copiilor în 
etapa de Alegere nu prea are importanţă. La urma 


=394:— 


urmelor, Geralt, ce mai contează dacă acel copil moare sau 
înnebuneşte îndopat cu droguri? Care este diferenţa între 
cel căruia îi crapă creierul de la halucinaţii şi cel căruia îi 
plesnesc ochii şi-i împroaşcă obrajii, în loc să se preschimbe 
în ochi de pisică? Care e diferenţa între cel care se îneacă 


cu propria vomă şi cel care se îneacă în propriul sânge, 
indiferent că e copilul desemnat de către destin sau un copil 
oarecare? Răspunde-mi. 


Vânătorul şi-a încrucişat braţele pe piept pentru a-şi controla 
tremuratul. 


— Ei şi ce? a întrebat-o. Aştepţi vreun răspuns? 


— Într-adevăr, nu aştept, a zâmbit regina. Ca întotdeauna, 
tragi concluzii corecte. Cine ştie, poate că, chiar dacă nu 
aştept niciun răspuns, aş avea bunăvoința să 


acord puţină atenţie cuvintelor tale sincere şi dezinteresate. 


Cuvinte care, scoase de bunăvoie la suprafaţă, ar putea lua 
cu ele toată povara care îţi sufocă sufletul? Dar dacă nu, n- 
avem încotro. la hai să trecem la treabă, căci trebuie să 


dăm apă la moară povestitorilor. Să alegem copilul, 
vânătorule. 


— Calanthe, i-a spus el privind-o în ochi. Nu-ţi face griji 
pentru povestitori. Dacă nu se găseşte material, născocesc 


ei ceva. Şi chiar dacă au la dispoziţie materiale autentice, le 
denaturează. Aşa cum ai remarcat pe bună dreptate, nu este 
un basm, ci viaţa reală. Parşivă şi rea. Aşa că, hai s-o trăim 
cât mai bine şi cât mai decent posibil. Să limităm la 
minimum răul provocat altora. În basme, bineînţeles, regina 
trebuie să se milogească de vânător, iar acesta s-o ţină pe-a 
lui şi să bată din picior. În viaţa reală, regina poate spune 
pur şi simplu: „Nu-mi lua copilul, te rog.” lar vânătorul îi 
răspunde: „Dacă mă rogi, n-o să ţi-l iau.” Şi pleacă apoi către 
soare-apune. Dar pentru un astfel de final de basm, 
povestitorul n-ar căpăta nicio para chioară de la ascultătorii 
săi, ba dimpotrivă, ar primi un şut în cur. Pentru că ar fi prea 
plictisitor. 


Calanthe a încetat să zâmbească, în ochii ei a fulgerat ceva 
ce mai văzuse cândva. 


— Ei, ce spui? i-a şuierat. 
— 325 — 


— Să nu ne mai învârtim în jurul cozii, Calanthe. Ştii ce 
vreau să spun. Plec aşa cum am venit. Să aleg un copil? La 
ce mi-ar trebui? Crezi că depind de el? Că am bătut drumul 
pân-aici, în Cintra, mânat de obsesia de a-ţi lua nepotul? 


Nu, Calanthe. Am vrut, poate, să mă uit la acest copil, să 


mă uit în ochii destinului... Pentru că nu ştiu nici eu... Dar 
nu-ţi fie frică. N-o să-l iau, nu trebuie decât să mă rogi... 


Calanthe a sărit în sus de pe bancă, din ochii ei a izbucnit 
focul verde. 


— Să te rog? a şuierat furioasă. Pe tine? Să-mi fie frică? 


Ar trebui să-mi fie frică de tine, vânător de monştri 
blestemat? Indrăzneşti să-mi arunci în faţă mila ta 
dispreţuitoare? Să mă insulţi cu compasiunea ta? Să mă 


acuzi de laşitate, să-mi pui la încercare voinţa? Ţi s-a suit la 
cap familiaritatea cu care te-am tratat! Ai grijă! 


Vânătorul a decis să nu ridice din umeri, ajungând la 
concluzia că e mai sigur să îngenuncheze şi să-şi plece 
capul. Nu s-a înşelat. 


— Nu, a şuierat Calanthe, în picioare în faţa lui. Îşi lăsase 
mâinile în jos, strângându-şi pumn degetele încărcate de 
inele. Bine, în sfârşit. Asta da, poziţie potrivită în faţa unei 
regine. Aşa poziţie mai zic şi eu, să răspunzi unei regine, 
atunci când regina îţi pune o întrebare. Şi dacă nu este 
vorba despre o întrebare, ci de o poruncă, trebuie să-ţi pleci 
capul şi s-o duci la îndeplinire fără să crâcneşti. Ai înţeles? 


— Da, Maiestate. 
— Foarte bine. Ridică-te. 
S-a ridicat. Ea se uita la el, muşcându-şi buza. 


— Te-a jignit foarte tare izbucnirea mea? Mă refer la formă, 
nu la conţinut. 


— Nu prea. 


— În regulă. Voi încerca să nu mai explodez. Aşadar, cum 
spuneam, acolo, în şanţ, se joacă zece copii. Poţi să alegi 
unul care ţi se pare cel mai potrivit pentru tine, să-l iei şi, pe 
toţi zeii, să faci din el un vânător, pentru că aşa vrea 
destinul. Şi dacă nu vrea destinul, atunci să ştii că vreau eu. 


S-a uitat în ochii ei, s-a plecat adânc. 


— Maiestate, i s-a adresat el, acum şase ani ţi-am 
— 326 — 
dovedit că există lucruri mai puternice decât voinţa regală. 


Pe toţi zeii, dacă există astfel de oameni, o să ţi-o dovedesc 
din nou. Nu mă sili să fac o alegere pe care nu vreau s-o fac. 
Imi pare rău pentru formă, nu şi pentru conţinut. 


— Am o temniţă foarte adâncă sub castel. Te avertizez: doar 
un moment, doar un cuvânt, şi-o să putrezeşti acolo. 


— Niciunul dintre copiii care se joacă în şanţ nu este făcut 
pentru a fi vânător, a rostit el răspicat. Printre ei nici nu se 
află copilul Pavettei. 


Calanthe şi-a mijit ochii. El nici măcar n-a clipit. 
— Haide, a spus ea în cele din urmă, răsucindu-se pe călcâie. 


A urmat-o printre rânduri de arbuşti, straturi de flori şi 
garduri vii. Regina a intrat într-un foişor ajurat. Erau patru 
fotolii mari, în jurul unei mese de malachit. Pe blatul neted, 
susţinut de patru grifoni, erau un urcior şi două cupe de 
argint. 


— Stai jos. Şi toarnă. 


A băut cu el, aspru, bărbăteşte. El i-a răspuns în aceeaşi 
manieră, fără să se aşeze. 


— Stai jos, a repetat ea. Vreau să-ţi vorbesc. 
— Ascult. 


— De unde-ai ştiut că printre copiii din şanţ nu se află şi al 
Pavettei? 


— N-am ştiut, s-a decis Geralt să fie sincer. Am spus-o la 
întâmplare. 


— Aha. Trebuia să-mi închipui. Dar că niciunul dintre ei nu 
este făcut să fie vânător? E adevărat? De unde ştii? Prin 
vrăji? 


— Calanthe, i-a răspuns el încet, nu-i nevoie nici să 


confirm, nici să infirm. Ceea ce ai spus mai devreme este 
foarte adevărat. Orice copil este potrivit. Alegerea hotărăşte. 
Mai tărziu. 


— Pe zeii mării, aşa cum ar spune soţul meu absent pe 
vecie! a râs regina. Aşadar, nimic nu este adevărat? Nimic 
din Dreptul asupra Surprizei? Aceste legende despre copiii 
la care cineva nu s-a aşteptat, despre cei care-ţi ies mai întâi 
în cale? Bănuiam eu! Este un joc! Un joc cu hazardul, 


— 327 — 


un joc de-a destinul! Dar e un joc al naibii de primejdios, 
Geralt. 


— Ştiu. 


— Un joc în dauna cuiva. De ce, răspunde-mi, sunt siliţi 
părinţii sau tutorii lor să depună jurăminte atât de aspre şi 
dure? De ce le sunt luaţi copiii? Doar sunt peste tot copii 
care nu trebuie luaţi de la nimeni. Pe drumuri mişună o 
droaie de copii orfani şi vagabonzi. În orice sat se poate 
cumpăra ieftin un ţânc, înainte de cules orice iobag e dispus 
să-l vândă, pentru că ce mare lucru e pentru el, îndată face 
altul. Atunci, de ce? De ce ne-ai silit pe Duny, pe Pavetta şi 
pe mine să jurăm? De ce te-ai înfăţişat aici taman la şase ani 
după naşterea copilului? Şi de ce, la naiba, nu-l vrei, de ce 
spui că n-ai nevoie de el? 


E| tăcea. Calanthe dădea din cap. 


— Nu răspunzi, a conchis ea, rezemându-se pe speteaza 
fotoliului. Să ne gândim la cauzele tăcerii tale. Logica este 
mama întregii ştiinţe. Şi ce ne spune ea? Ce avem noi aici? 


Un vânător în căutarea destinului ascuns în Dreptul lui 
ciudat şi îndoielnic la Surpriză. Un vânător care-şi găseşte 
destinul. Şi care brusc renunţă la el. Nu vrea, cum spune el, 
Copilul Surpriză. Chipul lui este de piatră, în voce îi răsună 


răcoarea gheții şi a metalului. Se gândeşte că regina - la 
urma urmei o femeie - poate fi înşelată şi indusă în eroare de 
aparenţa unei masculinităţi dure. Nu, Geralt, nu te voi cruța. 
Ştiu de ce renunţi la alegerea copilului. Renunţi fiindcă nu 


crezi în destin. Fiindcă nu eşti sigur. Şi tu, atunci când nu 
eşti sigur... atunci începi să te temi. Da, Geralt. 


Ceea ce te conduce este frica. Ţi-e frică. Tăgăduieşte. 


A pus încet paharul pe masă. Încet, astfel încât ciocnirea 
argintului de malachit să nu-i trădeze tremurul mâinii, pe 
care nu-l putea controla. 


— Nu tăgăduieşti? 
— Nu. 
S-a aplecat repede, l-a apucat de braţ. Cu forţă. 


— Ai crescut în ochii mei, i-a spus ea. Şi i-a zâmbit. A fost un 
zâmbet frumos. Impotriva voinţei lui, cu siguranţă 


împotriva voinţei lui, el i-a răspuns zâmbindu-i aşijderea. 
— 328 — 


— Cum ai ghicit, Calanthe? 


— N-am ghicit, i-a răspuns fără a-i da drumul din mână. 
Am spus-o la întâmplare. 

Au izbucnit în râs în acelaşi timp. Apoi au şezut în tăcere, 
înconjurați de miresmele de verdeață şi cireşe negre, pe 
căldură şi în zumzet de albine. 

— Geralt? 

— Da, Calanthe. 

— Nu crezi în destin? 

— Nu ştiu dacă eu cred în ceva. Cât despre destin... mă 


gândesc că nu este suficient. E nevoie de ceva mai mult. 


— Trebuie să te întreb ceva. Dar tu? Umblă vorba că şi tu ai 
fost o Surpriză. Sacdeşoareci spune... 


— Nu, Calanthe. Sacdeşoareci se gândea la cu totul 
altcineva. Sacdeşoareci... Probabil că ştie. Dar se foloseşte 
de acest mit convenabil atunci când îl avantajează. Nu este 
adevărat că eu am fost cel găsit acasă, deşi nu se aşteptau. 


Nu este adevărat că de aceea am devenit vânător. Sunt un 
orfan obişnuit, Calanthe. Nedorit şi lepădat de o femeie pe 
care nu mi-o amintesc. Dar ştiu cine este. 


Regina l-a privit tăios, dar vânătorul nu a continuat. 
— Chiar toate poveştile cu privire la Dreptul la Surpriză 
sunt legende? 


— Toate. Întâmplarea nu-i totuna cu destinul. 


— Dar voi, vânătorii de monştri, nu încetaţi să-l căutaţi? 
— Nu încetăm. Dar nu are niciun sens. Nimic nu are sens. 
— Credeţi că un Copil al Destinului va trece Probele fără 
niciun risc? 

— Credem că un astfel de copil n-are nevoie de Probe. 

— O întrebare, Geralt. Destul de personală. Am voie? 

EI a încuviinţat din cap. 


— Nu există, după cum se ştie, o modalitate mai bună dea 
transmite însuşirile decât metodele naturale. Ai trecut 
Probele şi ai supravieţuit. Prin urmare, dacă eşti în căutarea 
unui copil cu anumite înzestrări şi cu o anumită rezistenţă... 


De ce nu-ţi găseşti o femeie care... nu sunt prea delicată, nu- 
i aşa? Dar se pare că am ghicit, ce zici? 


— Ca de obicei, a zâmbit Geralt trist, nu greşeşti deloc cu 
— 329 — 

concluziile, Calanthe. Ai ghicit, bineînţeles. Ceea ce vrei să 
spui este pentru mine imposibil. 


— Îmi pare rău, a spus ea, iar zâmbetul i-a dispărut de pe 
chip. Păi, e ceva omenesc. 


— Nu este omenesc. 


— Ah... Deci niciun vânător... 


— Niciunul. Proba lerburilor, Calanthe, este groaznică. lar 
ceea ce se face cu băieţii în răstimpul Schimbărilor este 
chiar şi mai rău. Şi ireversibil. 


— Hai, nu te emoţiona, a spus ea. Că nu-ţi stă bine. Nu 
contează ce ţi-au făcut. Văd rezultatul. Pentru gustul meu, 
pe deplin satisfăcător. Dacă aş fi sigură că odrasla Pavettei 
ar ajunge să-ţi semene, n-aş mai sta pe gânduri niciun 
moment. 


— Riscul este prea mare, a zis el rapid. Da, aşa cum ai spus. 
Supravieţuiesc cel mult patru din zece. 


— La naiba, doar Proba lerburilor este primejdioasă? Oare 
numai viitorii vânători de monştri se expun riscurilor? Viaţa 
este plină de riscuri, în viaţă, de asemenea, e nevoie de 
selecţie, Geralt. Suntem selectaţi prin accidente, prin boli, 
prin războaie. Să te împotriveşti sorții poate fi la fel de 
primejdios ca atunci când te laşi în voia ei. Geralt... Ţi-aş da 
un copil. Dar... Şi mie mi-e frică. 


— Nu. N-aş lua copilul. Nu mi-aş putea lua pe umeri o 
răspundere aşa de mare. N-aş fi de acord să te împovărez 
nici pe tine. N-aş vrea ca acest copil să-şi amintească de tine 
cândva... Aşa cum eu... 


— O urăşti pe acea femeie, Geralt? 
— Pe mama mea? Nu, Calanthe. Cred că a fost nevoită să 


ia hotărârea... Poate că n-a avut de ales. Nu, a avut, la urma 
urmei, ştii, era de-ajuns o vrajă sau o poţiune potrivită... O 
alegere. O alegere care trebuie să-i fie respectată, pentru că 
este dreptul sacru şi incontestabil al fiecărei femei. Emoţiile 
nu au aici nici cea mai mică 


importanţă. A avut dreptul incontestabil de a lua o decizie, 
pe care a luat-o. Dar cred că o întâlnire cu ea, gestul pe care 
l-aş putea face în acele momente... Mi-ar da un fel de 
plăcere perversă, dacă ştii ce vreau să spun. 


— 330 — 


— Ştiu exact ce vrei să spui, a zâmbit regina. Dar n-ai nici 
cea mai mică şansă la o astfel de plăcere. Nu pot să-ţi 
apreciez vârsta, vânătorule, dar bănuiesc că eşti mult mai în 
vârstă decât indică aspectul tău. Astfel, femeia aceea... 


— Femeia aceea, i-a curmat vorba Geralt cu răceală, 
probabil că acum pare mai tânără decât mine. 


— O vrăjitoare? 

— Da. 

— Interesant. Credeam că vrăjitoarele nu pot... 
— Probabil şi ea credea acelaşi lucru. 


— Probabil. Dar ai dreptate, nu discutăm despre dreptul 
femeilor de a hotări, pentru că ne îndepărtăm de firul 
discuţiei. Să ne întoarcem la problema noastră. Nu iei 
copilul? lrevocabil? 


— lrevocabil. 

— Dar dacă... Dacă destinul nu este doar un mit? Dacă 
există într-adevăr, oare nu s-ar putea să se răzbune? 
— Dacă ar fi să se răzbune, s-ar răzbuna pe mine, i-a 


răspuns el senin. Eu sunt cel care i s-a împotrivit. Tu ţi-ai 
respectat angajamentul. In cazul în care destinul nu este o 


legendă, dintre copiii pe care o să mi-i arăţi, trebuie să-l aleg 
pe cel potrivit. La urma urmei, copilul Pavettei se află 


printre aceşti copii? 


— Se află, a confirmat Calanthe cu o mişcare înceată din 
cap. Vrei să-l vezi? Vrei să-ţi priveşti destinul în ochi? 


— Nu. Nu vreau. Renunţ, mă retrag. Renunţ la acel copil. 


Nu vreau să mă uit în ochii destinului, pentru că nu cred în 
el. Fiindcă ştiu că, pentru a uni doi oameni, nu este de-ajuns 
acelaşi destin. Este nevoie de ceva mai mult decât destinul. 
Puțin îmi pasă mie de destin, nu-l voi urma ca un orb dus de 
mână, naiv şi neştiutor. Aceasta este decizia mea 
irevocabilă, Calanthe de Cintra. 


Regina s-a ridicat. l-a zâmbit. Nu se putea ghici ce se 
ascunde sub acel zâmbet. 


— Aşa să fie, Geralt de Rivia. Poate că destinul tău a fost 
taman să renunţi şi să te retragi? Cred că aşa a fost. Să ştii 
că, dacă ai fi ales copilul potrivit, te-ai fi convins că destinul 
de care îţi baţi joc şi-ar fi bătut joc cu cruzime de tine. 


— 331 — 
Se uita la ochii ei verzi ca veninul. Se uita cum zâmbea. 
Nu putea să vadă dincolo de acel zâmbet. 


Lângă foişor creştea o tufă de trandafiri. A aplecat o ramură, 
a rupt o floare, a îngenuncheat şi i-a oferit-o cu ambele 
mâini, plecându-şi capul. 


— Păcat că nu te-am cunoscut mai demult, plete dalbe, i-a 
spus ea, luând trandafirul. Ridică-te. 


Geralt s-a ridicat. 


— Dacă te răzgândeşti, a adăugat Calanthe, apropiindu-şi 
trandafirul de faţă, dacă te hotărăşti... Intoarce-te la Cintra. 


O să te aştept. Şi destinul tău o să te aştepte. Poate nu la 
infinit, dar pentru un răstimp, fără doar şi poate. 


— Rămas-bun, Calanthe. 


— Rămas-bun, vânătorule. Ai grijă de tine. Am... am avut 
pentru o clipă presimţirea că... Presimţirea ciudată... câ te 
văd pentru ultima dată. 


— Adio, Maiestate. 
V 


S-a trezit şi a constatat surprins că durerea care i se 
cuibărise în picior dispăruse fără urmă, i se părea că nu-l mai 
sâcâia nici obrinteala care-l făcea să zvâcnească şi îi 
întindea pielea. A vrut să-şi ridice mâna ca să-l atingă, dar 
nu se putea mişca. Înainte de a înţelege că doar greutatea 
blănii cu care era învelit îl ţinea pe loc, o teroare rece şi 
hidoasă i-a fulgerat prin abdomen, i s-a înfipt în măruntaie 
ca ghearele unui uliu. Şi-a întins, şi-a încleştat degetele, 
ritmic, repetându-şi în minte, nu, nu, nu sunt... 


Paralizat. 
— Te-ai trezit. 


A fost o afirmaţie, nu o întrebare. O voce blândă, dar clară, 
delicată. O femeie. Tânără, probabil. Şi-a întors capul şi a 
icnit, încercând să se ridice. 


— Nu te mişca. Măcar nu atât de rapid. Doare? 


— Nnnn... Pielea buzelor i-a crăpat. Nnu. Rana nu... 
Spatele... 
— Rana... O constatare impasibilă, rece, care nu se 
— 332 — 


potrivea cu acea voce de soprană. O lecuiesc eu acum. la, 
bea asta. Incet, cu înghiţituri mici. 


În lichid dominau aroma şi gustul de ienupăr. Un vechi truc, 
s-a gândit el. lenupărul sau menta, ambele adaosuri 
irelevante, folosite pentru a camufla compoziţia reală. 


Totuşi el a recunoscut ciupercile sintar, poate iarba şezigron. 
Da, cu siguranţă şezigron, care neutralizează 


toxinele, curăţă sângele afectat de cangrenă sau de infecţie. 
— Bea. Până la fund. Mai încet, să nu te îneci. 


Medalionul de la gât a început să-i vibreze uşor. Prin urmare, 
era o vrajă în băutură. Şi-a mărit pupila cu efort. 


Acum, când femeia şi-a ridicat capul, a putut s-o privească 


mai atent. Era mărunţică. Purta haine bărbăteşti. Avea o faţă 
mică şi palidă în întuneric. 


— Unde suntem? 
— În poiana smolăriei. 


Într-adevăr, în aer se simţea miros de răşină. A auzit voci 
care veneau din direcţia focului. Cineva arunca vreascuri pe 
foc chiar atunci, flăcările se înălţau cu trosnituri. S-a uitat la 


ea din nou, profitând de lumină. Părul îi era prins cu o 
bentiţă din piele de şarpe. Părul... 


O durere sufocantă în gât şi în stern. Mâinile încleştate brusc 
în pumni. 


Părul îi era roşu, roşu ca focul, în licărul focului părea să 
fie de culoarea cinabrului. 

— Te doare? i-a citit ea emoția, dar s-a înşelat. Aşa... O 
clipă... 


Geralt a simţit brusc valul de căldură iradiat de mâna ei 
alunecându-i pe spate, curgându-i în jos, spre fese. 


— Te întoarcem, a spus ea. Nu încerca singur. Eşti foarte 
slăbit. Hei, mă poate ajuta cineva? 


Paşi dinspre foc, umbre, siluete. Cineva se apleacă. 
Yurga. 
— Cum te simţi, conaşule? Mai bine, hâm? 


— Ajută-mă să-l întorc pe burtă, i-a spus femeia. Atenţie, 
încet. O, aşa... Bine. Mulţumesc. 


Nu mai avea cum să se uite la ea. Întins pe burtă, nu 
— 333 — 


putea să rişte s-o privească în ochi. S-a calmat, şi-a stăpânit 
tremurul mâinilor. Îl putea simţi. Auzea clinchetul 
cataramelor de la bocceluţă cum se ciocneau de sticluţe şi 
de flacoane de porțelan. Îi auzea respiraţia şi îi simţea 
căldura coapselor. Era îngenuncheată lângă el. 


— Rănile mele, a spus el, nemaiputând suporta tăcerea, ţi-au 
dat bătaie de cap? 


— Da, un pic. În glas i se simţea răceală. Au fost muşcături. 
Tipul cel mai parşiv de rană. Dar, probabil, nu e o noutate 
pentru tine, vânătorule. 


Mă ştie. Îmi scotoceşte gândurile. Mi le citeşte? Probabil că 
nu. Şi ştiu de ce. Se teme. 


— Da, cred că nu e o noutate, a repetat ea, zăngănindu-şi 
din nou recipientele din sticlă. Am văzut că ai câteva 
cicatrici... dar m-am descurcat. Eu sunt, vei vedea, 
vrăjitoare. Şi vraci în acelaşi timp. Specialistă. 


Am avut dreptate, s-a gândit el. N-a spus niciun cuvânt. 


— Revenind la rană, a adăugat ea senină, trebuie să-ţi spun 
că te-au salvat bătăile inimii tale, de patru ori mai lente 
decât ale unui om obişnuit. Altminteri n-ai fi putut 
supravieţui, ţi-o spun cu toată tăria. Am văzut că ai avut 
piciorul legat. E o imitație de pansament, dar o imitație 
nereuşită. 


E| tăcea. 


— Pe urmă, a continuat ea, ridicându-i cămaşa până la gât, 
s-a infectat, ceva normal în cazul muşcăturilor. Infecția a fost 
inhibată. O poţiune vrăjitorească, bănuiesc. Te-a ajutat 
foarte mult. N-am înţeles, totuşi, de ce ai luat, în acelaşi 
timp, halucinogene. Ţi-am auzit bâiguielile, Geralt de Rivia. 


Citeşte, s-a gândit el, aşadar, citeşte. Sau poate Yurga i-a 
spus numele meu? Poate că am vorbit în somn, sub influenţa 
„pescăruşului negru”? Naiba ştie... dar asta nu înseamnă 
nimic. Nimic. Nu ştie cine sunt. Habar n-are cine sunt. 


A simţit cum îl unge uşor pe spate cu o alifie rece, calmantă, 
cu un miros înţepător de camfor. Avea mâinile mici şi foarte 
moi. 


2354 


— Îmi pare rău că aplic metoda clasică. Aş putea să-ţi 
tămăduiesc rănile prin farmece, dar mi-am epuizat puterile 
cu rana de la picior şi nu mă simt prea bine. La picior am 
legat şi am închis tot ce se putea, nu mai eşti în primejdie. 


Totuşi, să nu te ridici în următoarele două zile. Chiar şi 
venelor legate prin vrăji le place să plesnească şi pot să 


stârnească o hemoragie urâtă. Cicatricea o să rămână, 
bineînţeles. Incă una pentru colecţia ta. 


— Mulţumesc... Geralt şi-a apăsat obrazul în cojoc ca să- 

şi denatureze vocea, pentru a-i deghiza sunetul nenatural. 
Pot să ştiu... cui trebuie să-i mulţumesc? 

N-o să-mi spună, s-a gândit el. Sau o să mintă. 

— Numele meu este Visenna. 

Ştiu, s-a gândit el. 

— Mă bucur, i-a spus încet, tot cu obrazul în cojoc. Mă 

bucur că ni s-au întretăiat drumurile, Visenna. 

— Ei bine, soarta, a replicat ea glacial, trăgându-i cămaşa pe 
spate şi acoperindu-l cu cojocul. Vestea că ai nevoie de mine 
am primit-o de la vameşii de la hotar. Dacă e nevoie de 


mine, mă duc oriunde. Am năravul ăsta ciudat. Ascultă, o să- 
i las negustorului alifia asta, roagă-l să-ţi facă frecţie 


dimineaţa şi seara. Dacă tot i-ai salvat viaţa, să te 
răsplătească. 


— lar pe tine? Cum te pot răsplăti, Visenna? 

— Să nu vorbim despre asta. Nu iau nimic de la vânători. 
Poţi s-o numeşti solidaritate, dacă vrei. Solidaritate de 
breaslă. Şi simpatie. Şi tot din simpatie, îţi dau un sfat 
prietenesc sau, dacă preferi, o recomandare din partea unei 
tămăduitoare. Nu mai lua halucinogene, Geralt. 
Halucinaţiile nu vindecă. Nimic. 

— Mulţumesc, Visenna. Pentru ajutor şi pentru sfaturi. 
Mulţumesc... pentru tot. 

EI şi-a scos mâna de sub cojoc, i-a mângâiat genunchiul. 

Ea a tresărit, apoi i-a luat mâna în mâna ei, i-a strâns-o uşor. 
Eliberându-şi cu atenţie degetele, şi le-a plimbat pe mâna ei, 
pe antebraţ. 

Bineînţeles. Piele catifelată de tânără. Ea a început să 
tremure şi mai puternic, dar nu şi-a retras mâna. Geralt a 

— 335 — 

revenit cu degetele în mâna ei. 


Medalionul de la gâtul lui Geralt vibra, se zbătea. 


— Mulţumesc, Visenna, a repetat controlându-şi tremurul din 
glas. Mă bucur că ni s-au întretăiat drumurile. 


— Şansa... a rostit ea, dar de data aceasta fără răceală în 
glas. 


— Sau poate destinul? a întrebat-o el surprins, întrucât 
entuziasmul şi nervozitatea îi dispăruseră brusc fără urmă. 


Crezi în destin, Visenna? 
— Da, i-a răspuns după un răstimp. Cred. 


— În faptul că oamenii uniţi prin destin se întâlnesc mereu? 
a continuat el. 


— Şi în asta... Ce faci? Nu te întoarce... 


— Vreau să-ţi văd chipul... Visenna. Vreau să mă uit în ochii 
tăi. Şi tu... va trebui să te uiţi în ai mei. 


Ea a făcut o mişcare de parc-ar fi dat să se ridice. Dara 
rămas lângă el. Geralt s-a întors încet, strângându-şi buzele 
într-o grimasă de durere. O vedea clar, cineva tocmai 
aruncase din nou lemne pe foc. 


Ea nu s-a mai clintit. Doar şi-a întors capul într-o parte, în 
profil, iar el i-a văzut buzele tremurând. Şi-a încleştat 
degetele pe mâna lui, cu putere. 


A privit-o. 

Nu semăna cu nimeni. Avea un profil complet diferit. Nas 
mic. Bărbie îngustă. Tăcea. Apoi, brusc s-a aplecat, a privit-o 
drept în ochi. De aproape. Fără un cuvânt. 

— Îţi plac? a întrebat-o blând. Ochii mei îmbunătăţiţi? 

Aşa... neobişnuiţi. Ştii, Visenna ce li se face vânătorilor 


pentru a-şi îmbunătăţi ochii? Ştii că nu întotdeauna 
izbutesc? 


— Opreşte-te, i-a spus ea încet. Opreşte-te, Geralt. 
— Geralt... A simţit că îl răscoleşte ceva până la lacrimi. 


Numele acesta mi l-a dat Vesemir. Geralt de Rivia! Am 
învăţat chiar să imit accentul rivian. Cred că din nevoia 
lăuntrică de a avea o ţară. Fie ea doar născocită. Vesemir... 


mi-a dat numele de Geralt. Vesemir mi l-a spus şi pe al tău. 
Fără prea multă tragere de inimă. 

— Taci, Geralt, taci. 

— 336 — 

— Vii şi îmi spui astăzi că tu crezi în destin. Dar atunci... 
Atunci, credeai? Ah, da, trebuia să crezi. Trebuia să crezi că 


destinul ne va sili să ne întâlnim. Aşa se explică faptul că n- 
ai făcut nimic ca să ajungi la această întâlnire. 


Ea tăcea. 

— Întotdeauna am vrut... M-am gândit la ce-ţi voi spune 
atunci când în sfârşit o să ne întâlnim. M-am gândit la 
întrebările pe care o să ţi le pun. M-am gândit că asta o să- 


mi satisfacă o plăcere perversă... 


Ceea ce a licărit pe obrazul ei. O lacrimă. Fără nicio îndoială. 
Simţea cum îl sugrumă durerea. Simţea oboseală. 


Somnolenţă. Slăbiciune. 


— La lumina zilei... a icnit el. Mâine, la soare, o să mă uit în 
ochii tăi, Visenna... Şi o să-ţi pun întrebarea. Sau poate că n- 


o să te mai întreb pentru că e deja prea târziu. 
Destinul? Oh, da, Yen avea dreptate. Nu este suficient să 


fim destinat unul altuia. E nevoie de ceva mai mult... dar 
mâine o să mă uit în ochii... la lumina soarelui... 


— Nu, a zis ea cu glas blând, liniştit, catifelat, care 
scormonea în straturile memoriei, ale unei memorii care nu 
mai exista. Care nu existase niciodată şi totuşi exista. 


— Ba da! a protestat el. Ba da. Vreau... 
— Nu. Acum o să dormi. lar când o să te trezeşti, n-o să 


mai vrei. La ce bun să ne uităm unul la altul la lumina 
soarelui? Ce-ar schimba? Nu mai poate fi recuperat nimic, nu 
mai poate fi schimbat nimic. Ce rost ar mai avea întrebările 
tale, Geralt? Oare faptul că n-o să ştiu cum să 


răspund îţi face acea plăcere perversă? La ce bun să ne 
facem rău reciproc? Nu, n-o să ne uităm unul la altul la 
lumina zilei. Hai, dormi, Geralt. Şi între noi fie vorba, de fapt, 
nu Vesemir ţi-a dat acest nume. Cu toate că n-o să 


schimbe nimic şi nici n-o să recupereze nimic, am vrut să 


ştii asta. Însănătoşire grabnică şi ai grijă de tine. Şi nu 
încerca să mă cauţi... 


— Visenna... 
— Nu, Geralt. Acum dormi. lar eu... am fost visul tău. 
Însănătoşire grabnică! 


— Nu! Visenna! 


— 337 — 


— Dormi! În vocea de catifea era o poruncă tăcută, care-i 
frângea voinţa, i-o sfâşia ca pe o pânză. Căldură emanată 


brusc de mâna ei. 

— Dormi. 

E| a adormit. 

VI 

— Am ajuns la Pesterâuri, Yurga? 


— De ieri, Geralt. În curând, trecem râul Jaruga şi apoi 
ajungem la moşia mea. Uite, până şi caii o iau la trap, 
scuturându-şi coamele. Simt şi ei că ne apropiem de casă. 


— Casa... trăieşti înăuntrul castelului? 
— La marginea castelului. 


— Interesant. Vânătorul a privit în jur. Mai că nu se văd urme 
de război. Auzeam că ţinutul a fost distrus. 


— Ei bine, a spus Yurga, stăm rău în multe privinţe, dar de 
ruine nu ducem lipsă. Aruncă o privire mai atentă, aproape 
la fiecare bojdeucă, în orice ogradă, totul sclipeşte de la 
tâmplăria nouă. lar pe celălalt mal al râului, să vedeţi, a fost 
şi mai rău, a ars din temelii... Da' gata cu războiul, trebuie să 
mai şi trăim. Am avut cele mai amare zile, atunci când Negrii 
ne-au prigonit prin tot ţinutul ăsta. E drept, ziceai atunci că 
o să rămână totul pustiu. Mulţi dintre cei care au fugit atunci 
nu s-au mai întors niciodată. Dar au venit alţii în locul lor. 
Trebuie să trăim. 


— Într-adevăr, a încuviinţat Geralt. Trebuie să trăim. Ce-a 
fost, a fost. Trebuie să trăim... 


— Aşa-i. Uite, i-ai, pune-i pe tine. Ţi-am cusut pantalonii, i- 
am peticit. Parcă-s noi. Ca şi ţinuturile astea, coane Geralt. 


Războiul le-a culcat la pământ, a trecut cu tăvălugul peste 
ele, le-a răscolit ca un plug, le-a însângerat. Dar acum parcă- 
s noi. Arată mai bine decât înainte, până şi toate cele 
năruite şi putrezite în pământ sunt bune la ceva, îngraşă 


pământul. Deocamdată trebuie un plug puternic, fiindcă 


pretutindeni sunt împrăştiate oase şi fierătaie, dar o scoatem 
noi la capăt. 


— Nu vă temeţi că Nilfgaardienii... că Negrii o să se 
— 338 — 
întoarcă? Odată ce ştiu drumul prin munţi... 


— Aşa-i, ne temem de ei. Da', ce? Să stâm şi să bocim, să 
dârdâim de frică? Trebuie să trăim. Şi ce-o fi, o fi. Ce ni-i scris 
în frunte ni-i pus. 


— Crezi în destin? 


— Da' cum să nu cred? După ce ne-am întâlnit pe pod, în 
pustietatea aia, şi după ce m-ai salvat de la moarte? Oh, 
coane vânător, să vezi dumneata cum o să-ţi cadă Aurica 
mea la picioare... 


— Hai, lasă. Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, eu ţi-s mai 
dator ţie. Acolo, pe pod... la urma urmelor, asta mi-i menirea, 
Yurga, e slujba mea. Îi apăr pe oameni pentru bani. Nu din 
bunătatea inimii. Ce mai la deal, la vale, Yurga, ai auzit şi tu 


ce trăncănesc oamenii despre vânătorii de monştri, nu? Că 
nu se ştie cine sunt mai răi, ei sau monştrii pe care-i ucid... 


— Nici pomeneală, conaşule, eu n-am auzit aşa ceva. Păi, ce, 
da' eu n-am ochi? Eşti plămădit din acelaşi aluat ca 
tămăduitoarea aia... 


— Visenna... 
— Nu ne-a spus numele. Dar a venit într-un suflet după 


noi, ştia ea că ne crapă buza, ne-a ajuns din urmă în amurg, 
s-a repezit să se ocupe de dumneata, nici bine nu s-a dat jos 
din şa. O, Doamne, ce s-a mai trudit cu piciorul dumitale, de 
la vrăjile ei trosnea până şi aerul, noi am luat-o la fugă în 
pădure de spaimă. Şi dup-aia i-a dat sângele pe nas. Nu-i de 
şagă cu vrăjile. Oh, s-a aplecat cu atâta grijă, drept să-ţi 
spun, ca 0... 


— Ca o mamă? şi-a încleştat dinţii Geralt. 
— Chiar aşa. Că bine spui. Şi cum ai adormit... 
— Da, Yurga? 


— Abia se mai ţinea pe picioare, era albă ca varul. Dara 
venit cum a putut până la noi şi ne-a întrebat dacă n-avem 
nevoie de ajutor. Unui smolar i-a vindecat mâna strivită de 
un buştean. Nu i-a luat nicio leţcaie, ba i-a mai şi lăsat nişte 
leacuri pe deasupra. Nu, coane Geralt, lumea o fi îndrugând 
verzi şi uscate despre vrăjitori şi vânători. Dar nu pe la noi. 


Noi, cei din Soddenul de Sus şi cei din Pesterâuri, îi ştim mai 


= 339: 


bine. Prea mult le datorăm vrăjitorilor, ca să nu ştim cum 
sunt. Nu le cinstim memoria prin bârfe şi poveşti, ci în piatră 
cioplită. O să vezi cu ochii dumitale, îndată ce ieşim din 
codru. La urma urmei, dumneata ştii mai bine. S-a dus 
vestea în întreaga lume despre bătălia de-acum un an. 


Trebuie să fi auzit de ea, nu se poate. 


— Nu eram pe-aici, i-a spus vânătorul. De un an. Eram la 
Miazănoapte. Dar am auzit... A doua bătălie de la Sodden... 


— Întocmai. O să vezi îndată muncelul şi piatra. Pe vremuri îi 
spuneam pur şi simplu Muncelul Găii, dar în zilele noastre îi 
spunem Muncelul Vrăjitorilor sau Muncelul celor 
Paisprezece. Pentru că au fost douăzeci şi doi de vrăjitori pe 
acel muncel, douăzeci şi doi au luptat acolo, dintre care 
paisprezece au murit. A fost o luptă îngrozitoare, coane 
Geralt. Pământul se ridica, focul se revărsa din cer ca o 
ploaie, tunetele bubuiau... cadavrele se aşterneau purcoi pe 
pământ. Dar vrăjitorii i-au învins pe Cei Negri, rupând 
Puterea care îi mâna în luptă. Paisprezece au murit în acea 
bătălie. Paisprezece şi-au dat viaţa... Ce s-a întâmplat, 
conaşule? Ce ai? 


— Nimic. Zi-i mai departe, Yurga. 


— A fost o bătălie groaznică, oh, dacă nu erau vrăjitorii de 
pe muncel, cine ştie, poate că nu mai flecăream noi astăzi 
aici, nu ne mai duceam acasă, deoarece n-ar mai fi fost nicio 
casă, nici eu şi poate nici dumneata... Da, mulţumită 
vrăjitorilor. Paisprezece dintre ei şi-au dat viaţa ca să ne 
apere pe noi, oamenii din Sodden şi din Pesterâuri. 


Ei bine, au mai luptat şi alţii, oştenii şi nobilii, chiar şi 
ţăranii, care au pus mâna pe furci şi topoare sau pe câte un 
par... Toată lumea a luptat vitejeşte şi mulţi s-au jertfit. Dar 
vrăjitorii... Nu încape vorbă, oştenii au murit, pentru că, la 


urma urmei, asta li-i slujba, iar viaţa e oricum scurtă. Dar 
vrăjitorii pot trăi cât poftesc. Ei, află că n-au pregetat. 


— N-au pregetat, a repetat vânătorul, frecându-şi fruntea cu 
mâna. N-au pregetat. lar eu eram la Miazănoapte... 


— Ce-ai păţit, conaşule? 

— Nimic. 

— Da... Ne ducem acolo, toţi de pe-aici ne ducem cu flori 
— 340 — 


acolo pe muncel, iar prin mai, în Belleteyn, arde mereu un 
foc. Şi va arde în veacul vecilor. Şi vor trăi veşnic în memoria 
oamenilor cei paisprezece. lar să trăieşti aşa, în memoria 
altora, este ceva... este... ceva mai mult! Mai mult, coane 
Geralt! 


— Ai dreptate, Yurga. 


— Fiecare copil de pe-aici le ştie numele celor paisprezece, 
săpate în piatra din coama muncelului. Nu mă 


crezi? la fii atent: Axel, zis şi Rabym, Triss Merigold, Atlan 
Kerk, Vanielle de Brugge, Dagobert de Vole... 


— Încetează, Yurga. 

— Ce-ai păţit, conaşule? Te-ai albit ca moartea! 
— Nimic. 

VII 


A urcat muncelul cătinel, cu băgare de seamă, ascultând 
activitatea tendoanelor şi a muşchilor vindecaţi prin 


descântece. Cu toate că părea complet vindecat, îşi cruța 
piciorul şi nu se hazarda să-şi sprijine în el întreaga greutate 
a corpului. Era zăpuşeală, iar mirosul de iarbă îl ameţea, dar 
îl ameţea plăcut. 


Blocul de piatră nu era amplasat în punctul central de pe 
culmea plană a muncelului, era mai retras, dincolo de cercul 
de roci colţuroase. Dacă ar fi venit aici chiar înainte de 
apusul soarelui, ar fi văzut umbra menhirului proiectată 


în interiorul cercului, marcându-i cu precizie centrul, 
indicând direcţia în care erau îndreptate chipurile vrăjitorilor 
în luptă. Geralt s-a uitat în acea direcţie, spre câmpurile 
vălurite, fără de sfârşit. Dacă mai erau oseminte ale celor 
căzuţi, şi mai erau cu siguranţă, ar fi fost ascunse de iarba 
luxuriantă. Un şoim dădea târcoale, rotindu-se liniştit, cu 
aripile uluitor de larg răsfirate. Singurul punct în mişcare în 
peisajul încremenit de arşiţa înăbuşitoare. 


Blocul de piatră era larg la bază - ca să-l îmbrăţişeze, cel 
puţin patru sau cinci persoane s-ar fi prins de mâini. Era 
evident că fără vrăji nu l-ar fi putut urca pe muncel. Faţa 
menhirului, care era îndreptată spre cerc, era şlefuită fin şi 


— 341 — 
avea sculptate semne runice. 
Numele celor paisprezece care au murit. 


S-a apropiat lent. Într-adevăr, Yurga avea dreptate. La 
poalele menhirului zăceau flori - flori de câmp, simple - 


maci, nalbe, lupin şi nu-mă-uita. 


Numele celor paisprezece. 


Le-a citit încet, începând de sus şi în faţa ochilor îi apăreau 
aievea chipurile celor cunoscuţi. 


Şatena Triss Merrigold, veselă, chicotind din orice, arătând 
ca o codană. O plăcea. Şi eapeel. 


Lawdbor de Murivel, cu care era cât pe ce să se bată în 
apropiere de Wyzima, când l-a prins pe vrăjitor că trişează 


la zaruri discret, prin telechinezie. 


Lytta Neyd, zisă Coral. Porecla îi venea de la culoarea rujului 
pe care îl folosea. Lytta îl înfruntase odată pe regele 
Belohun, aşa că a petrecut o săptămână în temniţă. Când a 
fost eliberată, s-a dus la ea s-o întrebe care a fost motivul. 


Fără să-şi dea seama când, a aterizat în patul ei, unde a 
petrecut a doua săptămână. 


Bătrânul Gorazd, care a vrut să-i plătească o sută de galbeni 
ca să-i permită să-i examineze ochiul şi i-a oferit o mie ca să- 


| lase să i-l disece, „nu neapărat astăzi”, aşa cum s-a 
exprimat atunci. 


Au rămas trei nume. 
A auzit un foşnet uşor în spatele lui şi s-a întors. 
Era desculţă, într-o rochie simplă, de in. Purta o coroniţă 


împletită din margarete pe părul lung, blond, revărsat liber 
pe umeri şi pe spate. 


— Bună, i-a spusel. 


Şi-a ridicat spre el ochii reci, albaştri. Nu i-a răspuns. 


A remarcat că nu este bronzată. Era ciudat, acum, la sfârşitul 
verii, când toate fetele de la ţară erau arse de soare, chipul 
şi umerii ei goi aveau o culoare uşor aurie. 


— Ai adus flori? 


l-a zâmbit, coborându-şi genele. Geralt a simţit un fior. A 
trecut de el fără un cuvânt, a îngenuncheat la poalele 
menhirului, atingând piatra cu mâna. 


— Eu nu aduc flori, i-a răspuns, ridicându-şi capul. Dar 
— 342 — 
acestea de aici sunt pentru mine. 


O privea. Stătea îngenuncheată astfel încât trupul ei 
ascundea vederii ultimul nume, gravat în piatra menhirului. 


Era luminoasă, nenaturală, nefiresc de strălucitoare pe 
fundalul întunecat al pietrei. 


— Cine eşti? a întrebat-o vânătorul încet. 
Ea a zâmbit, un vânt rece a adiat. 
— Nu ştii? 


Ştiu, s-a gândit el, uitându-se la albastrul de gheaţă din 
ochii ei. Da, s-ar părea că ştiu. 


Era calm. Nu putea fi altfel. Nu mai putea. 
— Am fost mereu curios cum arăţi, domniţă. 


— Nu-i nevoie să-mi dai acest titlu, i-a spus ea încet. Ne 
cunoaştem de atâţia ani. 


— Ne cunoaştem, a confirmat el. Umblă vorba că te ţii după 
mine pas cu pas. 


— Mă ţin. Dar niciodată nu te-ai uitat în urmă. Până 
astăzi. Astăzi te-ai întors pentru prima dată. 
E| a tăcut. N-avea nimic de spus. Era istovit. 


— Cum... Cum faci? a întrebat-o în cele din urmă, cu răceală 
şi fără emoție. 


— Te duc de mână, i-a răspuns ea, privindu-l drept în ochi. O 
să te iau de mână şi o să te duc peste luncă. In negură, frig 
şi umezeală. 


— Şi mai departe? Ce este dincolo de negură? 

— Nimic, i-a zâmbit ea. Dincolo nu mai este nimic. 

— M-ai urmărit pas cu pas. Dar i-ai înlăturat pe cei pe careii- 
am întâlnit în drum. De ce? Ca să rămân singur, nu-i aşa? Ca 
să înceapă să-mi fie teamă până la urmă? |ţi mărturisesc 
adevărul. Mereu mi-a fost frică de tine, mereu. 


Nu m-am uitat în urmă de frică. De spaima că o să te văd 
mergând chiar în spatele meu. M-am temut, am trăit cu frică. 
M-am temut... până în ziua de azi. 


— Până în ziua de azi? 
— Da. Până în ziua de azi. Stăm aici faţă în faţă şi nu mă 
înspăimântă nimic. Mi-ai luat totul. Până şi spaima. 


— De ce ţi-s ochii plini de groază, Geralt de Rivia? Mâinile îţi 
tremură, eşti palid. De ce? Chiar aşa de tare te temi de 


— 343 — 

ultimul nume, de-al paisprezecelea, scrijelit pe obelisc? 
Dacă vrei, ţi-l spun eu. 

— Nu e nevoie. Ştiu care este acest nume. Se închide cercul, 
şarpele îşi înfige dinţii în propria coadă. Aşa trebuie să fie. Tu 


şi acest nume. ŞI florile. Pentru ea şi pentru tine. 


AI paisprezecelea nume sculptat în piatră, un nume care se 
pronunţă în toiul nopţii şi în strălucirea soarelui, în ger, pe 
arşiţă şi în ploaie. Nu, nu mi-e teamă să-l pronunţ acum. 


— Atunci, pronunţă.-l. 
— Yennefer... Yennefer de Yengerberg. 
— ŞI florile sunt pentru mine. 


— Să terminăm cu asta, a izbutit el să rostească. la... la-mă 
de mână. 


Ea s-a ridicat, s-a apropiat de el, i-a trimis în faţă un aer rece, 
pătrunzător, tâios. 


— Nu astăzi, i-a spus ea. Într-o zi, da. Dar nu astăzi. 
— Mi-ai luat totul... 
— Nu, l-a întrerupt ea. Eu nu iau nimic. lau doar de mână. 


Aşa încât nimeni să nu fie singur în astfel de clipe. Singur în 
negură... La revedere, Geralt de Rivia. Intr-o zi. 


Nu i-a răspuns. S-a întors încet şi a plecat agale. În ceața 
care a învăluit brusc culmea muncelului, în ceața în carea 
dispărut totul, în ceața albă, umedă, în care s-a topit 


menhirul, florile de la temelia lui şi cele paisprezece nume 
gravate pe el. Nu mai era nimic, numai ceaţă şi umezeală, 
iarbă strălucind de la picături la picioare, iarba uimitor de 
înmiresmată, apăsător, dulce de te dureau tâmplele, până 


la uitare, până la oboseală... 


— Coane Geralt! Ce ai? Ai aţipit? Ţi-am spus eu, încă nu te-ai 
întremat. De ce să alergăm până pe culme? 


— Am adormit, s-a frecat cu mâna peste faţă, a clipit. Am 
adormit, la naiba... Nu-i nimic, Yurga, de la zăpuşeala asta... 


— Aşa-i bine, fir-ar al naibii de arşiţă... Trebuie să 

mergem, conaşule. Haide, o să te ajut să cobori povârnişul. 
— N-am nimic... 

— Nimic, nimic. Tare-s curios ce te-a împins să-ţi împleticeşti 
picioarele pe muncelul ăsta. De ce te-ai suit la naiba, pe 
muncel, pe arşiţa asta? Ai vrut să le citeşti 

— 344 — 

numele? Ţi le spuneam eu pe toate. Ce ai? 

— Nimic... Yurga... Îţi aminteşti toate numele? 

— Negreşit. 

— la hai să-ţi văd memoria... Ultimul. Al paisprezecelea. 


Ce nume este? 


— Dar tare neîncrezător mai eşti! Pui totul la îndoială. 


Vrei să vezi dacă nu mint? Doar ţi-am spus că până şi ţâncii 
ştiu aceste nume. Ultimul, ai spus? Ei bine, ultimul este Yol 
Grethen de Carreras. || ştiai, poate? 


Geralt şi-a şters pleoapele cu încheietura mâinii. S-a uitat la 
menhir. La toate numele. 


— Nu, a răspuns. Nu-l ştiam. 
VIII 

— Coane Geralt? 

— Da, Yurga? 


Negustorul şi-a plecat capul, a tăcut un timp, răsucindu-şi 
pe deget bucăţica de şnur cu care îi reparase şaua 
vânătorului. În cele din urmă s-a ridicat şi l-a bătut uşor pe 
spate pe puştiul care mâna căruţa. 


— Treci pe calul de rezervă, June. lau eu frâiele. Stai cu mine 
pe capră, Geralt. Şi tu, ce roata carului te mai învârţi, June? 

Hai, ia-o înainte la trap! Vrem şi noi să pălăvrăgim una-alta, 

n-avem nevoie de urechile tale! 


Babuşcă, legată în spatele căruţei, a nechezat, a tras de 
hăţuri, uitându-se cu invidie la calul care o luase la galop pe 
drum. 


Yurga a plescăit din buze, biciuind uşor caii cu frâiele. 
— Ei bine, a început el într-o doară, chestia e, conaşule... 
Ţi-am promis... Acolo, pe pod... ţi-am făcut o promisiune... 


— Nu trebuie, l-a întrerupt rapid vânătorul. Nu trebuie, 
Yurga. 


— Ba trebuie, a replicat aspru negustorul. Vorba-i vorbă. 


Ceea ce-o să găsesc acasă şi la care nu mă aştept o să fie al 
tău. 


— Lasă. Nu vreau nimic de la tine. Suntem chit. 
— Nu, conaşule. Dacă găsesc acasă aşa ceva înseamnă 
— 345 — 


că aşa-i destinul. lar dacă te joci cu destinul, dacă nu ţii cont 
de el, atunci, te pedepseşte aspru. 


Ştiu, s-a gândit vânătorul. Ştiu. 

— Da'... coane Geralt... 

— Ce, Yurga? 

— N-o să găsesc nimic acasă la care să nu mă aştept. 
Nimic, şi cu siguranţă nimic din ceea ce nădâăjduieşti. 


Conaşule vânător, ascultă-mă: Aurica, femeia mea, nu mai 
poate avea copii după ce l-a născut pe ultimul şi toate ca 
toate, dar copil n-o să găsim acasă. S-a nimerit cam râu, ce 
să-i faci. 


Geralt nu i-a răspuns. 


Şi Yurga a tăcut. Babuşcă a fornăit din nou, şi-a smucit 
capul. 


— Dar am doi fii, a reluat Yurga brusc, privind pe drum, în 
zare. Doi, zdraveni, voinici şi isteţi. Până la urmă trebuie şi ei 
să-şi găsească un căpătâi. Unul, m-am gândit, îl iau pe lângă 
mine, să deprindă negustoria. lar celălalt... 


Geralt tăcea. 
— Ce spui? Yurga şi-a întors capul şi s-a uitat la el. Mi-ai 
cerut pe pod să-ţi promit. Ai vrut un copil pe care să-l 


deprinzi cu vrăjitoria, nu pentru altceva. De ce copilul 
trebuia să fie neaşteptat? Da' ce, unul aşteptat nu-i bun? 


Am doi, unul să înveţe vrăjitoria. Să-şi facă treaba. Cum n- 
ajută, nici nu strică. 


— Eşti sigur, l-a întrebat în şoaptă Geralt, că nu strică? 
Yurga şi-a strâns ochii. 


— Să apere oameni, să le salveze vieţile, după părerea ta, 
ajută sau strică? Cei paisprezece de pe muncel? Tu, pe pod? 
Ce-aţi făcut, aţi ajutat sau aţi stricat? 


— Nu ştiu, a oftat Geralt. Nu ştiu, Yurga. Uneori mi se pare că 
ştiu. Dar alteori am îndoieli. Ai vrea ca fiul tău să 


aibă astfel de îndoieli? 

— Să aibă, a spus serios negustorul. Lasă-l să aibă. 
Pentru că taman ăsta e un lucru uman şi bun. 

— Care? 


— Îndoielile. Numai răul, Geralt, nu le are niciodată. lar de 
destinul său, nu scapă nimeni. 


— 346 — 
Vânătorul nu i-a răspuns. 


Drumul regal o cotea pe sub un versant înalt, pe sub 
mesteceni contorsionaţi care rezistau în mod miraculos pe 


panta abruptă. Frunzele mestecenilor erau galbene. 


Toamna, s-a gândit Geralt, vine iar toamna. În jos licărea un 
râu, străluceau palisadele albe ale străjerilor, acoperişurile 
căsuţelor, pilonii ciopliţi ai unui debarcader. A scrâşnit un 
turnichet. Un bac se îndrepta spre mal, împingând în faţă 


un val, despărţind apa cu nasul său bont, dând la o parte 
beţele şi frunzele care pluteau la suprafaţă, nemişcate, 
întrun covor murdar, colbăit. Frânghiile trase de barcagii 
scârţâiau. Mulțimea strânsă pe mal fremăta, totul era 
învolburat într-o hărmălaie de nedescris: zbierete de femei, 
blesteme de bărbaţi, plânsete de copii, mugete de bovine, 
nechezaturi de cai, behăit de oi. Muzica monotonă, gravă, a 
fricii. 

— Jos! Jos, treci înapoi, lepădătură! zbiera un călăreț cu 
capul înfăşurat într-o cârpă însângerată. Calul, scufundat 


până la burtă, s-a smucit în sus, şi-a azvârlit picioarele din 
faţă, a stropit cu apă. Pe debarcader răcnete, ţipete. 


Scutierii împingeau brutal mulţimea, loveau în stânga şi-n 
dreapta cu suliţele. 


— Jos de pe bac! a urlat călăreţul, scoţându-şi spada. 
Numai armata! Jos, că de nu, îţi zdrobesc căpăţâna! 


Geralt a tras de hăţuri, şi-a oprit iapa care dansa chiar pe 
marginea defileului. 


Prin defileu, în zăngănit de arme şi armuri, galopa o coloană 
de infanterie grea, ridicând nori de praf care-i acopereau pe 
scutierii ce alergau din urmă. 


— Geraaaalt! 


S-a uitat în jos. Într-un car zdrobit şi abandonat în mijlocul 
drumului, plin de cuşti din lemn, sărea şi-şi flutura braţele 
un bărbat slab, într-un dublet vişiniu şi cu o pălărioară cu 
pană de egretă. În cuşti se zbăteau şi se înfoiau găini şi 
gâşte. 


— Geraaalt! Sunt eu! 

— Jaskier! Vino aici! 

— Jos, jos de pe bac! urla de pe debarcader cavalerul cu 
— 347 — 

capul bandajat. Bacu-i doar pentru soldaţi! Dacă vreţi să 
ajungeţi pe malul celălalt, secăturilor, puneţi mâna pe 
topoare şi în pădure cu voi, înjghebaţi-vă o plută! Bacu-i 
doar pentru soldaţi! 


— Pe toţi zeii, Geralt! gâfâia poetul, urcând versantul 
defileului. Dubletul lui vişiniu era nins cu puf de pasăre. Vezi 
ce se întâmplă? Cei din Sodden cred că au pierdut lupta, aşa 
cum era de aşteptat, şi au început să se retragă. De fapt, ce 
retragere? E o fugă în toată regula, o fugă împinsă 


de groază! Trebuie s-o ştergem, Geralt. Pe malul celălalt al 
Jarugăi... 


— Ce faci aici, Jaskier? De unde-ai răsărit? 


— Cum ce fac? a ţipat bardul. Mă mai întrebi? Fug şi eu ca 
toată lumea, toată ziua m-a zdruncinat căruţa asta! Un 
ticălos mi-a furat calul azi-noapte! Geralt, te rog din suflet, 
scoate-mă din iadul ăsta! Îţi spun, Nilfgaardienii pot să 


ajungă aici din clipă în clipă! Cine nu pune Jaruga între el şi 
ei ajunge sub cuţit. Sub cuţit, pricepi? 


— Nu intra în panică, Jaskier. 


Jos, la debarcader, nechezat de cai împinşi cu forţa pe bac, 
zăngănit de potcoave pe platformă. Ţipete. Hărmălaie. 


Plescăitul apei în care a căzut un car dezmembrat, mugete 
de boi care-şi scoteau boturile la suprafaţă. Geralt a văzut 
cum coşărcile şi cuştile cădeau în râu, se loveau de burta 
bacului, pluteau mai departe, luate de şuvoi. Urlete, 
sudalme. În defileu, un nor de praf, ropot de copite. 


— Unul după altul! a strigat bandajatul, pătrunzând călare 
în mulţime. Pe rând, secăturilor! Unul după altul! 


— Geralt, a icnit Jaskier agăţându-se de scările şeii. Vezi ce 
se petrece? N-avem cum să urcăm pe bacul ăla. Soldaţii 
transportă cu el tot ce se poate, apoi îi dau foc, ca să nu-l 
poată folosi Nilfgaardienii. Aşa se face de obicei, nu? 


— Ai dreptate, a confirmat vânătorul dând din cap. Aşa se 
face de obicei. Nu înţeleg, totuşi, de ce atâta panică? 


Oare este primul război, altele n-au mai fost? Ca de fiecare 
dată, trupele regilor o să-şi rupă gâtul reciproc, iar apoi regii 
cad de acord, semnează un tratat şi ambii trag foloase cu 
această ocazie. Pentru cei care îşi rup coastele acum la 

— 348 — 


debarcader, nu se va schimba nimic, în principiu. Atunci, de 
ce atâta vărsare de sânge? 


Jaskier s-a uitat la el cu atenţie, fără să dea drumul scărilor. 


— Nu prea eşti la curent cu evenimentele, Geralt, i-a 
răspuns. Sau nu poţi să le înţelegi semnificaţia. Ăsta nu-i un 
război obişnuit pentru succesiunea la tron sau pentru un 
petic de pământ. Asta nu-i o încăierare între doi feudali, la 
care ţăranii se uită fără să-şi întrerupă cositul. 


— Şi atunci, ce e? Luminează-mă, pentru că habar n-am ce 
este. Intre noi fie vorba, puţin îmi pasă, dar lămureşte-mă, te 
rog. 


— N-a mai fost niciodată pe faţa pământului un război ca 
ăsta, a spus bardul serios. Oastea Nilfgaardului n-a lăsat în 
urmă decât pământ pârjolit şi cadavre. Câmpuri întregi de 
cadavre. Este un război de exterminare, de nimicire. 


Nilfgaardul împotriva tuturor. Cruzime... 
— Nu există şi nici n-a existat vreodată război fără 


cruzime, l-a întrerupt vânătorul. Exagerezi, Jaskier. La fel şi 
cu bacul ăsta: aşa se face de obicei. Este, ca să-i spun aşa, o 
tradiţie militară. De când e lumea lume, trupele care 
cotropesc o ţară omoară, jefuiesc, dau foc şi violează, nu 
neapărat în această ordine. De când e lumea pe pământul 
ăsta, în timp de război, ţăranii se ascund prin păduri cu 
nevestele şi cu agoniseala pe care o pot căra cu ei, iar când 
se termină totul, se întorc... 


— Nu în acest război, Geralt. După acest război, n-o să 
mai aibă cine să se întoarcă şi la ce să se întoarcă. 


Nilfgaardul lasă în urmă doar cenuşă, trupele sale se 
năpustesc ca un torent şi fac prăpăd în calea lor. 


Spânzurători şi ruguri sunt presărate de-a lungul drumurilor, 
fumul se înalţă la cer acoperind orizontul. Ai spus că de când 


e lumea pe pământ se întâmplă aşa? Ei bine, ai nimerit-o. 
Aşa e de când e lumea. Lumea noastră. 


Întrucât se pare că Nilfgaardienii, de când au venit de peste 
munţi, ne-au mistuit lumea noastră. 


— N-are niciun rost. La ce bun să nimiceşti lumea? 
Războaiele nu se duc de dragul nimicirii. Războaiele se duc 
— 349 — 

pentru două motive. Unul este puterea, al doilea, banii. 


— Nu filosofa, Geralt! Ceea ce se petrece nu poţi schimba 
prin filosofie! De ce nu asculţi? De ce nu vezi? De ce nuvrei 
să înţelegi? Crede-mă, Jaruga n-o să le stea în cale 
Nilfgaardienilor. În timpul iernii, atunci când râul va îngheţa, 
ei vor merge mai departe. Îţi spun, trebuie să fugim, să 


fugim până la Miazănoapte, poate n-o să ajungă până 
acolo. Dar chiar dacă nu vor ajunge acolo, lumea noastră 


nu va mai fi niciodată aşa cum a fost. Geralt, nu mă lăsa 
aici! Nu mă descurc singur! Nu mă lăsa! 


— Cred c-ai înnebunit, Jaskier. Vânătorul s-a aplecat în şa. 
Cred c-ai înnebunit de frică, dacă poţi să te gândeşti c-o să 


te las singur. Dă-mi mâna, sari pe cal. N-ai ce să cauţi aici, 
pe bac n-ai cum să te strecori. O să te duc în susul râului, o 
să căutăm o barcă sau o plută. 


— Nilfgaardienii o să ne ajungă din urmă. Sunt deja aproape. 
Ai observat călăreţii? Se vede că vin direct din luptă. Să 
mergem în josul râului, spre vărsarea Inei. 


— Gata cu văicăreala. O să ne descurcăm, ai să vezi. În josul 
râului sunt tot aşa, gloate de oameni, la toate bacurile e la 
fel ca aici, toate bărcile sunt deja rechiziţionate, probabil. 
Vom merge pe râu în sus, împotriva curentului, să 


nu-ţi fie frică, o să te trec râul fie şi pe un buştean. 
— Abia se zăreşte celălalt mal! 

— Nu te căina. [i-am spus, o săte trec. 

— Şi tu? 


— Sari pe cal. Mai vorbim pe drum. Hei, la naiba, dar nu cu 
ditamai sacul! Vrei să-i rupi şira spinării lui Babuşcă? 


— Asta-i Babuşcă? Babuşcă era murgă, iar asta e roaibă. 

— Pe toţi caii mei îi cheamă Babuşcă. Ştii bine asta, nu 
încerca să schimbi vorba. Ţi-am spus, aruncă sacul. Ce naiba 
ai în el? Aur? 


— Manuscrise! Poezii! Şi unele gânduri... 


— Aruncă-le în râu. O să scrii altele. O să-mi împart 
merindele cu tine. 


Jaskier a făcut o faţă demnă de milă, dar n-a stat mult pe 
gânduri, şi-a aruncat sacul în apă cu avânt. A sărit pe cal şi 
s-a aşezat în şa ţinându-se de cureaua vânătorului. 


— 350 — 


— La drum, la drum, a îndemnat el nerăbdător. Să nu 
pierdem vremea, Geralt, să ajungem în pădure, înainte de... 


— Încetează, Jaskier, căci îi transmiţi spaima şi lui Babuşcă. 


— Nu-ţi bate joc de mine. Dac-ai şti ce-am... 


— Taci, la naiba! Pornim, trebuie să treci râul înainte de 
căderea nopţii. 


— Eu? Şi tu? 

— Mai am ceva treburi pe malul ăsta al râului. 

— Te-ai smintit, Geralt. Nu-ţi mai place viaţa? Ce treburi? 
— Nu-i treaba ta. Am de gând să mă duc la Cintra. 

— La Cintra? Nu mai există Cintra. 

— Ce vrei să spui? 


— Nu mai există Cintra. Doar cenuşă, dărâmături şi 
mormane de moloz. Nilfgaardienii... 


— Dă-te jos, Jaskier. 
— Ce? 


— Dă-te jos! Vânătorul s-a întors brusc. Trubadurul s-a uitat 
la chipul lui şi a zburat la pământ de pe cal, s-a tras un pas 
înapoi, s-a poticnit. 


Geralt a descălecat încet. A lovit uşor cu frâiele căpăţâna 
iepei, a stat o clipă nehotărât, apoi şi-a frecat faţa cu mâna 
înmănuşată. S-a aşezat pe o buturugă de la marginea 

povârnişului, sub un rug de trandafiri cu petale sângerii. 


— Vino aici, Jaskier. Stai jos. Şi povesteşte-mi despre Cintra. 


Totul. 


Poetul s-a aşezat. 


— Nilfgaardienii au pătruns acolo printr-o trecătoare, a 
început Jaskier după un răstimp de tăcere. Erau cu miile. Au 
înconjurat trupele din Cintra pe valea Marnadal. Bătălia a 
durat toată ziua, din zori până în amurg. Cei din Cintra au 
luptat vitejeşte, dar au fost decimaţi. Regele a murit, apoi şi 
Regina... 


— Calanthe. 


— Da. N-a permis să se răspândească panica, n-a dat voie să 
fie harababură, i-a adunat în jurul ei şi al drapelului pe cei 
care rezistaseră, au străpuns rândurile duşmanilor, s-au 
retras dincolo de râu, spre oraş. Cine a izbutit. 


— 351 — 
— Şi Calanthe? 


— Cu o mână de cavaleri i-a acoperit pe oşteni, le-a înlesnit 
retragerea. Se spune că s-a bătut ca un bărbat, s-a aruncat 
orbeşte în toiul luptei. A fost străpunsă de vârfurile suliţelor 
Nilfgaardienilor. Rănită grav, a fost dusă în târg. Ce ai în 
ploscă, Geralt? 


— Votcă. Vrei? 
— Cum să nu! 
— Povesteşte. Spune mai departe, Jaskier. Totul. 


— De fapt, târgul nu s-a apărat, n-a fost niciun asediu, nu 
mai era cine să stea pe ziduri. Ceilalţi cavaleri şi familiile lor, 
nobilii şi regina... S-au baricadat în castel. Nilfgaardienii au 
cucerit castelul în marş, lesne, vrăjitorii lor au prefăcut în 
praf poarta şi o parte din ziduri. Numai donjonul a fost vădit 
protejat prin farmece, pentru că a rezistat atacului 
vrăjitorilor nilfgaardieni. Cu toate acestea, după patru zile, 


Nilfgaardienii l-au luat cu asalt pe dinăuntru. N-au mai găsit 
pe nimeni viu. Pe nimeni. Femeile şi-au omorât pruncii, 
bărbaţii şi-au omorât femeile, după care s-au aruncat ei 
înşişi în spade sau... Ce-i cu tine, Geralt? 


— Spune mai departe, Jaskier. 


— Sau... precum Calanthe... cu capul în jos, de pe creneluri, 
de la cea mai mare înălţime. Se spune că i-a implorat s-o... 
Nimeni n-a vrut. Aşa că s-a urcat pe creneluri şi... Cu capul 
înainte. S-ar părea că au făcut lucruri îngrozitoare cu trupul 
ei. Nu vreau să vorbesc despre asta... 


Ce-ai păţit? 


— Nimic. Jaskier... În Cintra era... o fată. Nepoata lui 
Calanthe, de vreo zece, unsprezece ani. Pe nume Ciri. Ai 
auzit ceva despre ea? 


— Nu. Dar în târg şi în castel a fost un măcel îngrozitor şi 
aproape nimeni n-a mai scăpat cu viaţă. Nici dintre cei care 
au apărat donjonul n-a supravieţuit nimeni, ţi-am spus. lar 
majoritatea femeilor şi a copiilor din familiile mai importante 
erau acolo. 


Vânătorul n-a spus nimic. 

— O cunoşteai pe această Calanthe? l-a întrebat Jaskier. 
— O cunoşteam. 

— 352 — 

— Şi pe fata despre care ai întrebat? Ciri? 


— Şi pe ea o cunoşteam. 


A adiat un vânt dinspre râu, a unduit suprafaţa apei, a 
clătinat crengile. De pe crengi zburau frunze strălucitoare în 
vârtejuri. Toamnă, s-a gândit vânătorul, din nou toamnă. 


S-a ridicat. 

— Crezi în destin, Jaskier? 

Trubadurul şi-a ridicat capul, s-a holbat la el. 
— De ce mă întrebi? 

— Răspunde-mi. 

— Ei bine... cred. 


— Şi ştiai că acelaşi destin nu este de ajuns? Că trebuie ceva 
mai mult? 


— Nu înţeleg, Geralt. 
— Nu eşti singurul. Dar aşa este. Trebuie ceva mai mult. 


Problema este că eu... eu nu mi-am dat seama niciodată ce 
anume. 


— Ce-i cu tine, Geralt? 
— Nimic, Jaskier. Hai, urcă. S-o luăm din loc, se duce ziua. 


Cine ştie cât o să neia să căutăm o barcă, şi avem nevoie de 
una mare. Doar n-o s-o las pe Babuşcă. 


— Trecem împreună? s-a bucurat poetul. 
— Da. Pe partea asta a râului nu mai am ce să caut. 


IX 


— Yurga! 

— Aurica! 

Tânăra a fugit din poartă, fluturându-şi părul eliberat din 
batic, poticnindu-se, ţipând. Yurga i-a aruncat hăţurile 
servitorului, a sărit din căruţă, a alergat înaintea ei, a luat-o 
de mijloc cu putere, a ridicat-o în braţe, a învârtit-o, s-au 
învârtit. 

— Eu sunt, Aurica! M-am întors! 

— Yurga! 


— M-am întors! Să se deschidă porţile! S-a întors stăpânul! 
Ah, Aurica! 


Era udă, mirosea a săpun. Spăla, era limpede. A lăsat-o 
— 353 — 


cu picioarele pe pământ, dar nici atunci ea nu i-a dat 
drumul, agăţată de el, tremurândă, caldă. 


— Hai în casă, Aurica. 

— Pe toţi zeii, te-ai întors... Nu dormeam noaptea... 
Yurga... Nu închideam un ochi... 

— M-am întors. Ah, m-am întors! Şi bogat pe deasupra, 
Aurica. Vezi căruţa? Hei, grăbeşte-te şi trage porţile! Vezi 
căruţa, Aurica? Destul de bine mi-a mers... 


— Yurga, lasă, nu-mi pasă ce e-n căruţă... te-ai întors... 


teafăr... întreg... 


— Bogat m-am întors, îţi spun. O să vezi îndată... 


— Yurga? Şi el cine este? Cel îmbrăcat în negru? Oh, zei, are 
spadă... 


Negustorul s-a uitat înapoi. Vânătorul descălecase şi stătea 
cu spatele, prefăcându-se că aranjează şaua şi desagii. Nu 
se uita la ei, nu se apropia. 

— O să-ţi spun mai târziu. Oh, Aurica, dacă nu era el... 
Unde sunt copiii? Sănătoşi? 

— Sănătoşi, Yurga, sănătoşi. S-au dus pe câmp, să tragă 
în ciori, da' o să le dea de veste vecinii că ai venit acasă. 
Să-i vezi cum sosesc îndată toţi trei... 

— Trei? Cum adică, Aurica? Oare... 

— Nu... Da' trebuie să-ţi spun ceva... N-o să te mânii? 

— Eu? Pe tine? 


— Am luat de crescut o fetiţă, Yurga. De la druizi am luat-o, 
ştii, de la cei care au salvat copiii după război... l-au adunat 
de prin păduri... pe cei fără adăpost sau rătăciţi... 


Abia se mai ţineau pe picioare... Yurga? Te-ai supărat? 


Yurga şi-a dus mâna la frunte, s-a uitat înapoi. Vânătorul 
mergea încet în urma căruţei, ducând calul de căpăstru. Nu 
s-a uitat la ei, nici măcar nu şi-a întors capul. 


— Yurga? 


— Oh, zei, a gemut negustorul. Oh, zei! Aurica... ceva la care 
nu mă aşteptam! Acasă! 


— Nu fi supărat, Yurga... O să vezi, o să-ţi placă. Fetiţă 
isteaţă, drăguță, vrednică... Un pic cam ciudată. Nu vrea să 
spună de unde e, plânge din senin. De-aia n-o mai întreb. 
Yurga, ştii cât de mult mi-am dorit dintotdeauna să amo 

— 354 — 

fată... Ce-ai păţit? 


— Nimic, i-a spus el încet. Nimic. Destinul. Tot drumul a 
bâiguit prin somn, năucit de febră, nimic altceva decât 
destinul şi destinul... Pe toţi zeii... nu e pentru mintea 
noastră, Aurica. Habar n-am ce fel gândesc cei ca el. Ce 
visează. Nu-i pentru mintea noastră... 


— Tata!!! 

— Nadbor! Sulik! Da' mari aţi mai crescut, ca taurii! 

Haideţi iute la mine! lute... 

S-a oprit, văzând o creatură mică, subţire, cu părul cenuşiu, 
păşind încet în urma băieţilor. Fata I-a privit, el i-a văzut 
ochii mari, verzi ca iarba primăverii, strălucind ca două 


stele. A văzut-o cum începe dintr-odată să alerge, cum 
aleargă, cum... A auzit-o cum ţipă, subţire, pătrunzător. 


— Geralt! 


Vânătorul s-a întors cu o mişcare fulgerătoare, graţioasă. 


A fugit în întâmpinarea ei. Yurga privea vrăjit. Nu se gândise 
niciodată că un om s-ar putea mişca atât de repede. 

S-au întâlnit în mijlocul curţii. Fetiţa cu părul cenuşiu, întro 
rochiţă gri. Şi vânătorul cu părul alb, cu spada pe spate, în 
veşmânt de piele neagră, cu strălucire argintie. Vânătorul cu 
salturi lente, fetiţa cu sărituri sprinţare, vânătorul în 


genunchi, cu braţele subţiri ale fetiţei în jurul gâtului său, cu 
pletele cenuşii, de culoarea şobolanului, pe umerii lui. 


Aurica a gemut surd. Yurga a îmbrăţişat-o fără niciun cuvânt. 
Cu o mână o ţinea strâns la piept, iar cu cealaltă 


mână i-a cuprins pe cei doi băieţi. 


— Geralt! a repetat fata, agăţându-se de pieptul vânătorului. 
M-ai găsit! Ştiam eu! Intotdeauna am ştiut! 


Ştiam c-o să mă găseşti! 
— Ciri, i-a spus vânătorul. 
Yurga nu-i putea vedea faţa ascunsă în pletele cenuşii. 


Însă îi vedea mâinile în mănuşi negre îmbrăţişând spatele şi 
umerii fetei. 


— M-ai găsit! Oh, Geralt! Te-am aşteptat tot timpul! 
Teribil de mult timp... De-acum stăm împreună, nu-i aşa? 
De-acum vom fi împreună, nu? Spune-mi, Geralt! Pentru 
— 355 — 

totdeauna! Spune-mi! 


— Pentru totdeauna, Ciri. 


— Da, e aşa cum mi-au spus! Geralt! Da, aşa cum mi-au 
spus... Sunt destinul tău? Spune-mi! Sunt destinul tău? 


Yurga i-a văzut ochii vânătorului. A fost foarte surprins. A 
auzit plânsul înăbuşit al Auricăi, i-a simţit umerii 
scuturându-i-se. S-a uitat la vânător şi a aşteptat, cu 
încordare, răspunsul său. Ştia că n-o să înţeleagă acest 
răspuns, dar îl aştepta. Şi l-a auzit. 


— Eşti ceva mai mult, Ciri. Ceva mai mult. 


=350- = 


Document Outline 


* LIMITELE POSIBILULUI 


O 


S|SISII 


O 0 0 0 0 0 o 


ăi 


L] 
w 
e 
SI 


RI DE GHEAŢĂ 


S|SISII 


m 


O 0 0 0 0 0 0 0 o 


IX 
. FOCUL CEL VEȘNIC 


| 


IC SACRIFICIU 


e 
[a 
o o o o o o |Z o o o o 


EF|EE! 


<£ 


0 0 0 o 
a, | 


> 


« S DESTINULUI 


SRISRI 


E 


e CEVA MAI MULT 


ai 


mă ni pd d 


E