Andrzej-Sapkowski-The-Witcher-1-Ultima-dorinta

ANDRZEJ SAPKOW SKI 

SERIA THE WITCHER 

1. ULTIMA DORINŢĂ 

VOCEA RAŢIUNII 1 

A venit la el când se crăpa de ziuă. 


A intrat cu multă grijă, tiptil, pe furiş, plutind ca o fantasmă, 
ca o nălucă prin odaie, singurul zgomot care îi însoțea 
mişcările fiind fâşâitul mantiei pe pielea ei goală. Şi totuşi, 
acest foşnet slab, abia perceptibil, l-a trezit pe vânător sau 
mai degrabă l-a smuls din visul în care se legăna monoton, 
în care se făcea că era într-un hău fără 


fund, suspendat între abisul şi suprafaţa unei mări calme, 
printre viţele algelor ondulate uşor. 


E| nu s-a clintit, nici măcar n-a clipit. Fata s-a apropiat, şi-a 
lepădat uşor mantia şi apoi lent, şovăielnic, şi-a sprijinit 
genunchiul îndoit de marginea patului. O observa printre 
genele mijite, prefăcându-se că doarme în continuare. Fata 
s-a urcat cu grijă în pat deasupra lui, îmbrăţişându-l cu 
coapsele. Sprijinindu-se pe braţele sale întinse, îi mângâia 
faţa cu părul ei mirosind a muşeţel. Hotărâtă şi 
nerăbdătoare, îi mângâia pleoapa, obrazul, gura cu 
sfârcurile. l-a surâs şi a apucat-o de umeri cu o mişcare 
lentă, cu reţinere şi delicateţe. S-a îndreptat, evadând dintre 
palmele lui, radioasă, senină, învăluită în lumina ceţoasă a 
zorilor, care îi estompa strălucirea. A dat să se mişte, dar ea 
i-a interzis orice modificare a poziţiei, apăsându-l ferm cu 
mâinile, prin mişcările şoldurilor ei discrete, dar ferme, 
cerându-i un răspuns. 


l-a răspuns. Nu s-a mai retras din mâinile lui, şi-a lăsat capul 
pe spate, şi-a scuturat părul. Pielea îi era rece şi surprinzător 
de fină. lar ochii, pe care i-a observat atunci când şi-a 
apropiat faţa de a ei, erau uriaşi şi întunecaţi ca de nimfă. 
Legănat, s-a scufundat în marea de muşeţel al cărei calm 
dispăruse pentru a ceda locul asaltului valurilor clocotitoare. 


= 5 
VÂNĂTORUL DE MONŞTRI 
| 


Mai târziu umbla vorba că omul venise dinspre nord, prin 
poarta Frânghierilor. Mergea pe jos, ducându-şi de căpăstru 
calul împovărat. Amurgea, prăvăliile cu frânghii şi hamuri 
erau închise, străduţa era pustie. În ciuda căldurii, omul 
purta o mantie neagră, drapată pe umeri. Sărea în ochi. 


S-a oprit în faţa hanului Bătrânul Narakort, unde a rămas 
pentru o clipă ca să asculte rumoarea. Bodega, ca de obicei 
la acel moment, era ticsită de lume. 


Străinul n-a intrat la Bătrânul Narakort. Şi-a condus calul 
mai departe, în josul străzii. Acolo era o altă cârciumă, mai 
mică, numită Sub Vulpe. Era aproape goală. Nu se bucura de 
cea mai bună faimă. 


Cârciumarul şi-a scos capul din butoiul cu castraveți muraţi 
şi şi-a măsurat cu privirea oaspetele. Străinul, fără 


să-şi scoată mantia, stătea în faţa tejghelei, rigid, neclintit, 
tăcut. 


— Ce să fie? 


— O bere, a spus străinul. 


Avea o voce dezagreabilă. 


Cârciumarul şi-a şters mâinile de şorţul de cârpă şi i-a 
umplut o ulcică de lut. Vasul era ciobit. 


Străinul nu era bătrân, dar avea părul complet alb. Pe sub 
mantie purta un dublet din piele roasă, dantelat la gât şi la 
mâneci. Când şi-a scos mantia, toată lumea i-a observat 
sabia agăţată de centură la spate. Nu era nimic surprinzător, 
în Wyzima, aproape toată lumea era înarmată, dar nimeni 
nu-şi purta sabia pe spate ca pe un arc sau ca pe o tolbă. 


Străinul nu s-a aşezat la masă, printre cei câţiva muşterii, ci 
a rămas în continuare la tejghea, scrutându-l pe cârciumar 
cu ochii săi pătrunzători. A luat o gură de bere. 


— Caut o odaie, vreau să înnoptez. 
DR 


— N-avem, a mormăit hangiul, uitându-se la pantofii 
oaspetelui, prăfuiţi şi murdari. Intrebaţi la Bătrânul Narakort. 


— Aş prefera aici. 

— N-avem. Hangiul i-a recunoscut în cele din urmă 
accentul străin. Era din Rivia. 

— Plătesc bine, a spus străinul încet, ezitant. 

Din acel moment a început povestea abominabilă. Un buhai 
cu faţa ciupită de vărsat-de-vânt, care nu-şi luase privirea 
sinistră de la străin din clipa în care păşise în bodegă, s-a 


ridicat şi s-a apropiat de tejghea. Cei doi tovarăşi s-au plasat 
în spatele lui, la mai puţin de doi paşi. 


— N-auzi că n-au, ticălosule, golanule rivian, a pufnit 
ciupitul la urechea necunoscutului. N-avem nevoie de 
oameni ca tine aici, în Wyzima, ăsta-i un oraş decent! 


Străinul şi-a luat berea şi s-a îndepărtat. Se uita la 
cârciumar, dar acesta îi evita privirea. Nici prin gând nu-i 
trecea să-i ia apărarea rivianului. La urma urmei, cine-i iubea 
pe rivieni? 


— Toţi rivienii sunt nişte bandiți, a continuat ciupitul, 
duhnind a bere, usturoi şi răutate. Ai auzit ce-am spus, 
puşlama ce eşti? 


— Cum s-audă, că doar are bălegar în urechi, a zis unul 
dintre cei doi tovarăşi ai săi, iar celălalt a început să 


chicotească. 

— Plăteşte şi cară-te! a strigat ciupitul. 

Abia atunci străinul s-a uitat la el. 

— Să-mi termin berea. 

— Las” că-ţi dăm noi o mână de ajutor, i-a şuierat buhaiul. 


l-a smuls rivianului ulcica din mână şi, ţinându-l în acelaşi 
timp de braţ, şi-a înfipt degetele în cureaua petrecută de-a 
curmezişul pe pieptul străinului. Unul dintre cei din spate şi- 
a ridicat pumnul, gata să-l lovească. Străinul s-a ghemuit pe 
loc, dezechilibrându-l pe ciupit. Şi-a scos cu un şuierat sabia 
din teacă şi a fulgerat scurt, reflectând lumina felinarelor. S- 
a stârnit hărmălaie. Ţipete. Unul dintre muşterii a dat să 


fugă spre ieşire. Un scaun s-a rostogolit şi s-a desfăcut cu un 
scrâşnet, urcioarele s-au spart cu bufnituri de podea. 


Hangiul - cu buzele tremurânde - s-a uitat terifiat la faţa 
Ei Et 


despicată a ciupitului, ale cărui degete agăţate de marginea 
tejghelei îi dispăreau de sub ochi, de parcă se scufunda. 


Ceilalţi doi zăceau pe podea. Unul era încremenit, iar celălalt 
se zvârcolea şi tremura în balta întunecată care se lăţea 
văzând cu ochii. Un țipăt strident de femeie isterică 


vibra în aer, sfredelind urechile. Hangiul s-a cutremurat, a 
respirat profund şi a început să vomite. 


Străinul s-a retras lângă perete. Palid, încordat, în gardă. 


Ţinând sabia cu ambele mâini, biciuia aerul cu vârful ei 
ascuţit. Nimeni nu se clintea. Teroarea, ca un noroi îngheţat, 
le tencuia feţele, le paraliza membrele, le obstrucţiona 
gâtlejurile. 


Gardienii au năvălit în bodegă cu surle şi trâmbiţe; erau trei. 
Trebuia să fie prin preajmă. Aveau bastoanele pregătite de 
acţiune, dar de îndată ce au văzut cadavrele şi-au tras 
săbiile din teacă. Rivianul, rezemat de perete, şi-a scos cu 
mâna stângă un pumnal din cizmă. 


— Aruncă-l! a strigat unul dintre gardieni cu vocea 
tremurândă. Las-o baltă, tâlharule! Hai cu noi! 


AI doilea gardian a dat un şut mesei care-l împiedica să 
ajungă la rivian. 


— Fugi după întăriri, Treska! a ţipat la al treilea, rămas lângă 
uşă. 


— Nu-i nevoie, a zis necunoscutul, lăsându-şi sabia în jos. 


Merg şi singur. 


— Mergi, sămânță de câine, dar legat, s-a răstit cel care 
tremura. Lasă sabia, că de nu, îţi crăp capul! 


Rivianul s-a îndreptat. Şi-a dus iute lama sub braţul stâng, 
iar pe cel drept l-a ridicat în direcţia gardienilor şi a trasat în 
aer un Semn rapid şi sofisticat. Atunci au început să 


sclipească ţintele care îi garniseau generos manşetele lungi 
până la coate ale caftanului de piele. 


Gardienii au făcut imediat un pas în spate, acoperindu-şi 
feţele cu braţele. 


Unul dintre muşterii a făcut un salt, altul a alergat spre uşă. 
Femeia a ţipat din nou, sălbatic, strident. 


— Merg singur, a repetat străinul cu o voce sonoră, metalică. 
lar voi trei luaţi-o înainte. Duceţi-mă la pârcălab. 


SEE, - 
Eu nu cunosc drumul. 
— Da, domnule, a murmurat gardianul, plecându-şi capul. 


Apoi s-a îndreptat spre ieşire, aruncând în jur priviri 
nesigure. Ceilalţi doi i s-au alăturat în grabă în spate. 


Străinul i-a urmat, ascunzându-şi sabia în teacă şi pumnalul 
în cizmă. Când îi vedeau trecând prin dreptul meselor la care 
şedeau, muşteriii îşi acopereau feţele cu poalele caftanelor. 


Velerad, pârcălabul Wyzimei, îşi scărpina bărbia, se 
frământa. Nu era nici superstiţios, nici fricos, dar nu-i 


surâdea deloc ideea de a rămâne faţă în faţă cu omul cu 
părul alb. In cele din urmă s-a hotărât. 


— leşiţi, le-a ordonat gardienilor. lar tu stai jos. Nu, nu aici. 
Acolo, mai departe, dacă nu ţi-e cu supărare. 


Străinul s-a aşezat. Nu mai avea nici sabia, nici mantia 
neagră. 


— Te-ascult, a spus Velerad, jucându-se cu buzduganul greu 
de pe masă. Sunt Velerad, pârcălabul Wyzimei. Ce ai a-mi 
spune, banditule fără pereche, înainte de a intra în temniţă? 
Trei crime, o încercare de a scăpa prin magie, ei bine, destul 
de bine. Pentru astfel de lucruri în Wyzima eşti pedepsit cu 
trasul în ţeapă. Dar, cum mie îmi place dreptatea, vreau să 
aud ce ai de spus. Vorbeşte. 


Rivianul şi-a descheiat caftanul şi a scos de sub el un 
pergament din piele albă de căprioară. 


— Peste tot, pe la răspântii, prin toate cârciumile este bătut 
în cuie, a spus el liniştit. E-adevărat ce scrie acolo? 


— Aha, a murmurat Velerad uitându-se la runele gravate pe 
piele. Despre asta este vorba. Cum de nu mi-am dat seama 
de la început? Ei bine, este adevărat, cât se poate de 
adevărat. Este semnat: Foltest, împăratul, domn al Temeriei, 
al Pontarului şi Mahakamului. Asta înseamnă că este 
adevărat. Dar anunţul este anunţ, iar legea este lege. Aici în 
Wyzima, eu sunt cel care veghează asupra ordinii şi legii! Şi 
n-o să îngădui niciodată să fie ucişi oamenii! Ai priceput? 


— 9 — 


Rivianul a dat din cap pentru a arăta că a înţeles. Velerad a 
pufnit furios. 


— Ai vreun ecuson de vânător? 


Străinul şi-a băgat din nou mâna prin deschizătura 
caftanului şi a extras un medalion rotund agăţat de un 
lănţişor de argint. Pe medalion era reprezentat un cap de lup 
cu colții rânjiţi. 


— Ai cumva vreun nume? Poţi să-mi spui unul la întâmplare, 
nu te întreb din curiozitate, ci doar de dragul conversaţiei. 


— Numele meu este Geralt. 


— Poate fi şi Geralt. Din Rivia, bag de seamă după cum ţi-e 
vorba. 


— Din Rivia. 


— Bine. Ştii ce, Geralt? Las-o, Velerad arătă cu mâna 
deschisă spre anunţ - las-o baltă! Este o chestiune serioasă. 


Au mai încercat şi alţii. Asta, fratele meu, nu-i totuna cu o 
mamă de bătaie aplicată unor ticăloşi. 


— Ştiu prea bine. Doar asta mi-i meseria, pârcălabule. 
Scrie în anunţ că recompensa este de trei mii de galbeni. 


— Aşa-i, trei mii. Velerad şi-a strâmbat buzele. Şi mâna 
prinţesei, dac-ar fi să dăm crezare zvonurilor, chiar dacă 


preamilostivul Foltest n-a suflat o vorbă despre asta. 


— Prinţesa nu mă interesează deloc, a zis calm Geralt, 
impasibil, cu mâinile pe genunchi. Scrie clar: trei mii. 


— Ce vremuri! a oftat pârcălabul. Ce vremuri mizerabile! 


Cui i-ar fi trecut prin minte acum douăzeci de ani, chiar dacă 


ar fi fost beat, că va exista meseria de vânător! Vânătorii! 


Aceşti nimicitori transhumanţi de biserici. Asasini ambulanți 
de dragoni şi himere. Geralt? In breasla voastră este permis 
consumul de bere? 


— Bineînţeles. 
Velerad a bătut din palme. 


— Bere! a ordonat. lar tu, Geralt, hai, aşază-te mai aproape! 
Mi-e totuna! 


Berea era rece şi spumoasă. 


— Trăim vremuri scârboase, monologa Velerad sorbind din 
halbă. Mişună tot soiul de spurcăciuni. In Mahakam, prin 


102 
munţi, viermuiesc peste tot stafii. Prin codrii de odinioară 


măcar mai urlau nişte lupi, acum n-au mai rămas decât 
vampiri, ceva spiriduşi, dacă nu-ţi scuipi în sân, dai peste 
vârcolaci sau alte scârnăvii. Pe la ţară, rusaliile şi bocitoarele 
răpesc copii, e vorba de sute şi sute. Au apărut boli de care 
nu s-a mai pomenit vreodată, ţi se face părul măciucă! Ei, şi 
colac peste pupăză! A împins pergamentul din piele pe 
blatul mesei. Nu e ciudat, Geralt, că-ţi sunt atât de solicitate 
serviciile? 


— Este un anunţ regal, pârcălabule. Geralt şi-a ridicat capul. 
Cunoşti detalii? 


Velerad s-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a încrucişat mâinile 
pe burtă. 


— Detalii, ai spus? Păi, ştiu. Nu chiar de la prima mână, dar 
din surse sigure. 


— Asta şi vreau. 
— Încăpăţânat mai eşti! Cum doreşti. Fii atent la mine! 
Velerad a luat o înghiţitură de bere şi şi-a coborât vocea. 


Mărinimosul nostru Foltest, încă de pe vremea când era 
prinţ, în timpul domniei bătrânului Medella, tatăl său, ne-a 
arătat ce este în stare să facă, şi a făcut multe. Am trăit cu 
speranţa că îi va trece cu vârsta. Dariată că între timp, la 
scurtă vreme după încoronarea lui, imediat după moartea 
bătrânului rege, Foltest s-a întrecut pe sine însuşi. Ne-a lăsat 
pe toţi cu gura căscată. Pe scurt, i-a făcut un copil propriei 
sale surori, Adda. Ea era mai mică decât el, erau mereu 
nedespărţiţi, dar nimeni nu bănuia nimic, în afară 


poate doar de regină... Pe scurt, numai ce-o vedem pe Adda 
cu burta la gură, şi pe Foltest bodogănind despre căsătorie. 


Cu soră-sa, îţi vine să crezi, Geralt? Situaţia a devenit al 
naibii de încordată atunci când Vizimir din Novigrad a 
hotărât să-şi mărite fata, pe Dalka, cu Foltest şi i-a trimis 
acestuia vestea prin olăcari, şi să ne fi văzut cum ne 
străduiam din răsputeri să-l ţinem pe rege de mâini şi de 
picioare, pentru că voia să-i gonească şi să-i insulte pe 
mesageri. Am reuşit, din fericire, şi bine am făcut, pentru că, 
dacă l-am fi jignit pe Vizimir, ne-ar fi pus la încercare curajul. 
Apoi, cu ajutorul Addei, care a intervenit pe lângă 


drăguţul său frate, am reuşit să-l înduplecăm să-şi scoată 


din cap ideea unei nunţi pripite. 


Adda a născut la termen, dar stai să vezi! Şi-ascultă-mă 


bine, de-acum devine palpitant! N-au fost mulţi oameni de 
faţă la naştere ca să vadă de-aproape ce s-a zămislit, doar o 
moaşă care s-a sinucis apoi aruncându-se de la fereastra 
donjonului, iar alta a rămas până în ziua de azi cu minţile 
rătăcite. Cred, prin urmare, că bastardul nu era din cale- 
afară de frumos. Era fetiţă. A murit la scurt timp, de altfel, 
pare-mi-se că nimeni nu s-a grăbit să-i lege cordonul 
ombilical. Adda, spre norocul ei, s-a stins la naştere. Şi apoi, 
ce să vezi măi, frate, Foltest a mai comis o gafă în stilul său 
caracteristic. Bastardul trebuia să fie incinerat sau, ştiu şi 
eu, să fie îngropat pe undeva prin pustie, nu să-l ascundă 


într-un sarcofag, în subsolul palatului. 


— E prea târziu acum să ne dăm cu părerea. Geralt a ridicat 
capul. In orice caz, trebuia chemat un mag. 


— Te referi la şarlatanii cu steluțe pe jobene? Bineînţeles că 
au fost chemaţi! Vreo duzină, dar abia atunci când s-a 
descoperit ce zace în sarcofag. Şi că iese din el în timpul 
nopţii. Căci nu dintr-odată a început să se strecoare afară, o, 
nu. Şapte ani de la înmormântare a fost linişte şi pace. Până 


într-o bună noapte cu lună plină, când s-au stârnit strigăte în 
palat, răcnete, un vacarm de nedescris! Dar ce să mai 
vorbim, sunt lucruri pe care le ştii deja, doar ai citit anunţul. 


Copila a crescut în sicriu, a crescut mult, i-au ieşit şi dinţii, 
din câte s-a putut vedea. Ce mai încoace şi-ncolo, strigoi în 
toată regula. Păcat că n-ai văzut cadavrele victimelor. Aşa 
cum le-am văzut eu. Ai fi ocolit Wyzima, te-ai fi ţinut cât ai fi 
putut de departe. 


Geralt tăcea. 


— Aşadar, a continuat Velerad, aşa cum îţi spuneam, Foltest 
a chemat o grămadă de vrăjitori. Au făcut un tărăboi, de 
puţin a lipsit să se ia la bătaie cu bastoanele pe care le 
purtau, probabil pentru a alunga câinii asmuţiţi împotriva 
lor. Şi cred că erau asmuţiţi destul de frecvent. Îmi pare rău, 
Geralt, dacă ai cumva altă părere despre vrăjitori, prin 
prisma profesiei tale, însă, în ceea ce mă priveşte, nu sunt 


altceva decât nişte paraziți şi idioţi. Pe când voi, vânătorii, 
ne inspirați din ce în ce mai multă încredere. Voi sunteţi, 
cum să spun, ceva mai concreţi. 


Geralt i-a zâmbit fără să zică nimic. 


— Bine! Să revenim aşadar. Pârcălabul s-a uitat la ulcică, şi-a 
turnat bere lui şi rivianului. Anumite sfaturi de-ale 
vrăjitorilor păreau destul de inteligente. Unul dintre ei a 
propus arderea strigoiului, împreună cu palatul şi sarcofagul, 
altul a recomandat să i se taie căpăţâna cu o cazma, alţii s- 
au pronunţat în favoarea înjunghierii cu ţăruşi din lemn în 
diferite părţi ale corpului, în plină zi desigur, atunci când 
diavolul doarme dus în sicriu, epuizat după 


escapadele nocturne. Până la urmă s-a găsit unul, un clovn 
cu o scufie ascuţită pe scăfârlia-i cheală, un pustnic cocoşat 
care scornise că nu este vorba decât despre farmece care au 
fost aruncate pe copil, pe care le poate anula, iar strigoiul 
poate redeveni fiica lui Foltest, drăgălaşă ca din tablou. Cică 
n-ar fi fost nevoie decât să petreacă o noapte întreagă lângă 
coşciug şi-i gata, apare primul țipăt. Acestea fiind spuse, 
imaginează-ţi, dragă Geralt, că idiotul şi-a petrecut noaptea 
la palat. Aşa cum poţi deduce cu uşurinţă, mare lucru n-a 
mai rămas din el în afară de pălărie şi baston, pare-mi-se. 
Însă Foltest se agăţase de această idee ca scaiul de coada 


câinelui. A interzis orice încercare de a ucide vreun strigoi, şi 
i-a chemat pe toţi şarlatanii din toate cotloanele ţării la 
Wyzima pentru a descânta strigoiul şi a-l transforma în 
prinţesă. S-a strâns o şleahtă foarte pitorească! Babe 
schimonosite, ologi, murdari, măi, frate, că 


te-apuca jalea. Ei bine, ţine-te vrăjitorie, mai ales deasupra 
unui blid şi a unei ulcele. Bineînţeles că unii au fost 
demascaţi de Foltest sau de cei din consiliu imediat, unii au 
fost chiar spânzurați de palisade, dar puţini, prea puţini. 


Dacă era după mine, i-aş fi spânzurat pe toţi de la un capăt 
la altul. Că în tot acest timp strigoiul tot mai muşca pe câte 
unul, fără să-i pese de şarlatani şi de farmecele lor, cred că 


nu mai e nevoie să precizez. Şi nici că Foltest nu mai locuia 
în palat. Nimeni nu mai locuia acolo. 


Velerad s-a întrerupt şi a mai luat o gură de bere. 
Vânătorul tăcea. 
— Şi au dus-o tot aşa, Geralt, vreo şase ani, pentru că 


minunea aia s-a născut acum vreo paisprezece ani. Am avut 
între timp alte griji şi necazuri, deoarece ne-am încăierat cu 
Vizimir de Novigrad, dar din motive rezonabile, lesne de 
înţeles, legate de deplasarea punctelor de frontieră, şi nu de 
vreo fiică sau alte afinități. Foltest, în paranteză fie spus, 
începe până la urmă să aibă gânduri de căsătorie şi să 


analizeze portretele trimise de curţile vecine, pe care până 


atunci le arunca în latrină. Dar din când în când îi revine 
obsesia şi trimite oamenii călare în căutarea altor vrăjitori. 


lată că a promis o recompensă de trei mii de galbeni, care a 
surâs unor mercenari, cavaleri rătăcitori, chiar şi unui păstor, 
un nătâng cunoscut în întreaga zonă, odihnească-se în pace. 
În ceea ce-l priveşte pe strigoi, e destul de cumsecade. Cu 
excepţia faptului că mai devorează din când în când pe 
cineva, o să ne obişnuim noi. lar aceste personaje, aceşti 
eroi care încearcă să destrame vraja, au măcar avantajul că 
fiara se hrăneşte doar la faţa locului şi nu atacă în exteriorul 
curţii. lar Foltest are acum un nou palat, nemaipomenit de 
frumos. 


— De şase ani, a întrebat Geralt ridicându-şi capul, de şase 
ani nu s-a găsit nimeni să-i vină de hac? 


— Ei bine, nu. Velerad l-a scrutat cu privirea pe vânător. 
Ar trebui să-şi dea seama de-acum că nu-i cu putinţă şi că 


n-are decât să se resemneze. Mă refer la Foltest, 
preamărinimosul nostru, suveranul nostru iubit, care 
porunceşte în continuare să fie lipite anunţurile acestea pe 
la răspântii. Numai că voluntari se găsesc tot mai puţini. A 
venit unul de curând, ce-i drept, dara vrut ca să i se dea cei 
trei mii de galbeni înainte. Aşa că l-am băgat într-un sac şi |- 
am aruncat apoi într-un lac. 


— De pungaşi nu ducem lipsă. 


— Aşa-i, nu ducem lipsă. Ba chiar s-au înmulţit, a dat din cap 
pârcălabul fără să-l slăbească din ochi pe vânător. De-aia ar 
fi bine să nu ceri aurul înainte când te duci la palat. În caz 
că te duci. 


— Mă duc. 


so Aa 


— Ei bine, asta te priveşte. Ţine seama însă şi de sfatul meu. 
Cât despre răsplată, umblă vorba tot mai des în ultima 
vreme despre cealaltă parte a ei, ţi-am pomenit eu de ea. 


Prinţesa de soţie. Nu ştiu cine-a scornit-o, dar dacă strigoiul 
arată aşa cum se povesteşte, snoava e tare sinistră. Da' să 


nu crezi că nu s-au găsit niscaiva idioţi care s-au grăbit în 
galop până la palat imediat ce s-a răspândit vestea că ar fi 


rost de pătruns în familia regală. Mai exact, două calfe de la 
ciubotărie. Oare de ce-s aşa de tâmpiţi ciubotarii, Geralt? 


— Habar n-am. Dar vânătorii, pârcălabule? N-au încercat? 


— Ohoo, şi încă cum. Mai ales când au aflat că strigoiul 
trebuie doar dezlegat de vrăji şi nu omorât, s-au semeţit şi 
îndată şi-au făcut bagajele. Astfel, vânătorii au mai crescut 
în ochii mei, Geralt. Apoi a mai apărut unul, mai tânăr decât 
tine. Nu-mi aduc aminte cum îl cheamă, poate că nici n-am 
ştiut vreodată. El a încercat. 


— Ei, şi? 


— Prinţesa cu colții săi i-a împrăştiat maţele la mare 
distanţă. Ca la o aruncătură de arc. 


Geralt a dat din cap. 

— Alţii nu s-au mai încumetat? 

— A mai fost unul. 

Velerad a tăcut preţ de-o clipă. Vânătorul l-a aşteptat. 


— Da, a reluat pârcălabul. A mai fost unul. La început, când 
Foltest l-a ameninţat cu spânzurătoarea dacă-l omoară 


sau îl răneşte pe strigoi, a izbucnit în râs şi a început să-şi 
facă bagajele. Însă, mai târziu... Velerad şi-a coborât din nou 
vocea până la şoaptă, aplecându-se peste masă. Mai târziu a 
bătut palma. Vezi tu, Geralt, aici în Wyzima, sunt câţiva 
oameni isteţi, unii chiar de rang înalt, care s-au cam săturat 
de toată panarama asta. Umblă zvonuri cum că 


aceştia l-au convins în taină să nu-şi mai bată capul cu 
descântece şi dezlegări şi să-l ucidă direct pe strigoi, iar 
regelui să-i spună că nu şi-a făcut efectul ritualul, că fiica lui 
s-a rostogolit pe trepte, cu alte cuvinte, s-a produs un 
accident la locul de muncă. Regele bineînţeles că s-ar fi 
înfuriat peste măsură şi nu i-ar mai fi dat niciun galben ca 
răsplată. Atunci, ticălosul de vânător ne-a spus că dacă e 


E 15 


vorba ca strigoiul să fie ucis de pomană, n-avem decât s-o 
facem noi. Ei bine, ce era să facem... Ne-am sfădit, am 
încercat să ne târguim cu el... Dar n-am scos-o la capăt. 


Geralt a ridicat din sprânceană. 


— Deloc, îţi spun, a continuat Velerad. Vânătorul n-a vrut să 
se ducă imediat, din prima noapte. A mai aşteptat, a stat la 
pândă, a studiat împrejurimile. În cele din urmă, din câte se 
aude, a văzut strigoiul, cel mai probabil în plină acţiune, căci 
bestia nu iese din coşciug numai aşa, ca să-şi dezmorţească 
picioarele. Aşadar a văzut-o şi a dispărut chiar în acea 
noapte. Fără să-şi ia măcar râmas-bun. 


Geralt şi-a strâns uşor buzele într-o grimasă care părea că 
se voia a fi un zâmbet. 


— Oamenii isteţi, a început el, mai au încă acei galbeni? 


Că doar vânătorii nu cer plata în avans. 

— Ah, da, a spus Velerad, bineînţeles că-i mai au. 
— Gura lumii ce zice, cam câţi ar mai fi? 

Velerad a zâmbit larg. 

— Unii spun c-ar fi vreo opt sute... 

Geralt a clătinat din cap. 

— Alţii, a murmurat pârcălabul, vorbesc de o mie. 


— N-ar fi prea mult, dacă ţinem cont că gura lumii amplifică 
totul. La urma urmelor, regele oferă trei mii. 


— Nu uita de mireasă, a rânjit Velerad. Da' ce să ne mai 
răcim gura de pomană? E clar că n-o să primeşti cei trei mii 
de galbeni. 


— De unde să fie clar? 
Velerad a lovit cu mâna blatul mesei. 


— Geralt, nu-mi strica impresia despre vânători! De şase ani 
ne chinuie povestea asta! Strigoiul lichidează vreo cincizeci 
de persoane pe an, acum din ce în ce mai puţine, căci toată 
lumea se ţine departe de palat. Nu, frate, eu cred în magie, 
mi-a fost dat să văd multe la viaţa mea şi cred, până la un 
anumit punct, în puterile vrăjitorilor şi ale vânătorilor, asta-i 
limpede. Dar această dezlegare de vrăji este o tâmpenie 
născocită de un bătrân cocoşat şi mucos care a luat-o razna 
de la traiul în pustie, este o idioţenie în care nu crede 
nimeni. În afară de Foltest. Nu, Geralt! Adda a 


— 16 — 


născut un strigoi, pentru că s-a culcat cu fratele său de 
sânge, ce mai tura-vura, şi nicio vrajă nu mai poate repara 
nimic. Strigoiul devorează oamenii ca orice strigoi şi va 
trebui să fie omorât pur şi simplu. Uite, acum doi ani, ţăranii 
dintr-o găârlă scufundată la capătul Mahakamului, cărora un 
balaur le devora oile, au plecat cu gloata ca să-l 
ciomăgească cu parii şi nici măcar n-au considerat că ar fi 
demni de laudă. lar noi, aici în Wyzima, aşteptăm să se 
producă un miracol şi ne zăvorâm uşile în toate nopţile cu 
lună plină sau ne încârdăşim cu tot soiul de şarlatani în 
speranţa că fiara se va potoli şi va reveni în sicriu. 


— Ar fi o bună modalitate, a zâmbit vânătorul de monştri. 
Şi s-a mai redus numărul crimelor? 

— Prea puţin. 

— Pe unde e drumul spre palat, spre cel nou? 


— Te conduc chiar eu. Ce părere ai despre propunerea 
oamenilor isteţi? 


— Pârcălabe, a spus Geralt. De ce atâta grabă? De altfel 
chiar se poate produce un accident la locul de muncă, 
indiferent de intenţiile mele. Atunci ar trebui să se 
gândească oamenii isteţi cum să mă salveze de mânia 
regelui şi să-mi pregătească cei o mie cinci sute de galbeni 
despre care vorbeşte gura lumii. 


— Era vorba deo mie. 


— Nu, domnule Velerad, a spus ferm vânătorul. Cel căruia i- 

aţi oferit o mie numai ce a văzut strigoiul şi a fugit, nici nu s- 
a tocmit măcar. Aşadar, riscul este mai mare decât de o mie. 
Dacă nu cumva este mai mare şi decât de o mie cinci sute, 


asta rămâne de văzut. Desigur, eu îmi voi lua rămas-bun 
înainte de a pleca. 


Velerad s-a scărpinat în cap. 
— Geralt! O mie două sute? 
— Nu, pârcălabe. Este vorba despre o treabă dificilă. 


Regele oferă trei mii şi trebuie să vă mai spun că uneori este 
mai uşor să anihilezi o vrajă decât să ucizi. La urma urmelor, 
se găsea unul printre predecesorii mei care să 


omoare strigoiul dacă ar fi fost atât de simplu. Credeţi că s- 
au lăsat devoraţi numai din cauză că se temeau de rege? 


— De acord, frate, Velerad şi-a clătinat cu tristeţe capul. 


Batem palma. Numai să nu suflăm niciun cuvânt despre 
eventualitatea unui accident la locul de muncă! E un sfat 
prietenesc. 


Foltest era suplu, avea un chip frumos, extraordinar de 
frumos. Nu părea să fi împlinit patruzeci de ani, după 


părerea vânătorului. Stătea pe un pitic sculptat în lemn de 
abanos, cu picioarele întinse spre vatra lângă care moţăiau 
doi câini. Pe o laviţă, alături, stătea un bătrân bine făcut, cu 
barbă. În spatele regelui era un altul, bine îmbrăcat, cu o 
expresie de mândrie pe chip. Un dregător. 


— Aşadar sunteţi un vânător de monştri din Rivia, a spus 
regele spărgând tăcerea lăsată după preambulul lui Velerad. 


— Da, domnule, a zis Geralt înclinându-şi capul. 

— Da' cum de-ai albit în halul ăsta? De la vrăji ţi se trage? 
Se vede clar că nu eşti bătrân. Bine, bine. Am glumit, nu 
trebuie să-mi răspunzi neapărat. Ai ceva experienţă, 
îndrăznesc să presupun. 

— Da, domnule. 

— Te-ascult cu mare plăcere. 

Geralt s-a aplecat şi mai mult. 

— Ştiţi, totuşi, că ne este interzis prin codul nostru să 


vorbim despre ceea ce facem. 


— Este un cod practic, cinstite vânător, foarte practic. În 
fine, fără să intrăm în detalii, ai de-a face cu spiriduşii? 


— Da. 

— Şi cu vampirii, cu ghulii? 

— Bineînţeles. 

Foltest a ezitat. 

— Dar cu strigoii? 

Geralt a ridicat capul şi l-a privit pe rege în ochi. 
— Da. 

Foltest s-a uitat în altă parte. 


— Velerad! 


— Porunceşte, preamilostive rege. 
== | 8 
— l-ai spus despre ce este vorba? 


— Da, stăpâne preamilostiv. El zice că prinţesa poate fi 
adusă la realitate. 


— Ştiam asta de mult. Dar în ce mod, cinstite vânător? 


Ah, da, uitasem. Codul. Bine. Doar o mică observaţie. S-au 
mai perindat pe-aici câţiva. Velerad, i-ai spus? Bine. Prin 
urmare, am aflat că dumneata eşti specializat mai degrabă 


în ucis decât în dezlegare de farmece. Uciderea nu intră în 
discuţie. Dacă fiicei mele îi va cădea un singur fir de păr din 
cap, al tău va ajunge pe butuc. Asta e tot. Ostrit, şi 
dumneata, domnule Segelin, rămâneţi ca să-i daţi toate 
informaţiile de care are nevoie. Vânătorii întotdeauna au 
multe întrebări de pus. Daţi-i să mănânce pe săturate şi 
găzduiţi-l la palat. Să nu umble prin cârciumi. 


Regele s-a ridicat, şi-a fluierat câinii şi s-a îndreptat spre uşă, 
împrăştiind paiele care acopereau podeaua camerei. În 
dreptul uşii s-a întors. 

— Dacă vei izbuti, vânătorule, recompensa este a ta. 


Poate vei primi şi ceva pe deasupra dacă faci o treabă bună. 


lar în privinţa balivernelor născocite de norod despre 
căsătoria cu prinţesa, acestea nu conţin niciun sâmbure de 
adevăr. Doar nu crezi că-mi voi da fiica pe mâna vreunui 
vagabond? 


— Nu, domnule. Nu cred. 


— Bine. Acest lucru demonstrează că eşti inteligent. 


Foltest a ieşit închizând uşa în urma sa. Velerad şi 
dregătorul, care până atunci stătuseră în picioare, s-au 
instalat imediat la masă. Pârcălabul a băut din ulcica pe care 
regele o golise pe jumătate, s-a uitat la ea şi a înjurat. 


Ostrit, care ocupase locul lui Foltest, s-a încruntat la vânător, 
mângâind braţele sculptate. Segelin, bărbatul cu barbă, i-a 
făcut semn lui Geralt. 


— Stai jos, cinstite vânător, stai jos. Îndată ni se va servi 
cina. Despre ce aţi dori să discutăm? Pârcălabul Velerad v-a 
spus probabil totul. Îl cunosc şi ştiu că e în stare să zică mai 
degrabă prea mult decât prea puţin. 


— Doar câteva întrebări. 
— Pune-le... 
== 1 


— Pârcălabul mi-a spus că, după apariţia strigoiului, regele a 
chemat mulţi magi. 


— Aşa este. Dar nu-i mai spune „strigoi”, ci „prinţesă”. E 


mai lesne de evitat confuzia de faţă cu regele... şi 
neplăcerile legate de aceasta. 


— Printre magi a fost vreunul renumit? Faimos? 


— Au fost destui, vestiți şi înainte, şi după aia. Nu-mi 
amintesc numele lor... Poate dumneata, domnule Ostrit? 


— Nu-mi amintesc nici eu, a spus dregătorul. Dar ştiu bine 
că unii se bucurau de faimă şi respect. S-a vorbit mult 
despre asta. 


— Au fost de acord că vraja poate fi anulată? 
— Departe de a cădea de acord cu toţii, a zâmbit Segelin. 


În nicio privinţă. Dar această afirmaţie a picat de la bun 
început. Ar fi fost simplu, n-ar fi necesitat abilităţi magice, şi, 
aşa cum am înţeles, ar fi fost de-ajuns ca unul dintre ei să-şi 
petreacă noaptea în criptă, lângă coşciug, de la apusul 
soarelui până la al treilea cântat al cocoşului. 


— Într-adevăr, foarte simplu, a pufnit Velerad. 
— Aş vrea să aud o descriere... a prinţesei. 
Velerad a sărit în sus de pe scaun. 


— Prinţesa arată ca un strigoi! a urlat. Cel mai hidos strigoi 
de care am auzit eu! Fiica maiestăţii sale regele, acest 
bastard blestemat, are patru coţi înălţime, aduce cu un butoi 
de bere, are un bot până la urechi, plin de dinţi precum 
pumnalele, ochii roşii şi bucle roşcate! Labe mari, cu gheare 
de pisică sălbatică, atârnate până la pământ! Mă 


mir că încă nu am început să-i trimitem portretul pe la 
curţile vecine! Prinţesa, sufoca-o-ar ciuma, are de-acum 
paisprezece ani, ar fi timpul să se gândească s-o mărite cu 
vreun prinţ! 


— Măsoară-ţi vorbele, pârcălabe, s-a încruntat Ostrit, 
aruncându-şi ochii spre uşă. 


Segelin a schiţat un zâmbet. 


— Descrierea, deşi atât de plastică, a fost destul de exactă, 
şi cred că este ceea ce aţi vrut să aflaţi, nu-i aşa, cinstite 
vânător? Velerad a uitat să adauge că prinţesa se 
deplasează cu o viteză nemaipomenită şi este mult mai 


— 20 — 


puternică decât te-aştepţi de la statura ei. Şi unde mai pui 
că are paisprezece ani, ce mai! Dacă asta mai are vreo 
importanţă. 


— Are, a spus vânătorul. Ziceaţi că atacurile asupra 
oamenilor au loc numai în perioadele cu lună plină? 


— Da, a răspuns Segelin. Dacă atacă în afara palatului vechi. 
În palat, oamenii pier tot timpul, indiferent de fazele lunii. 
Dar de ieşit, iese doar când e lună plină, dar nu chiar de 
fiecare dată. 


— A existat vreun caz de atac în timpul zilei? 
— Nu. În timpul zilei, nu. 

— Întotdeauna îşi devorează victimele? 
Velerad a scuipat cu năduf peste paie. 


— Lua-te-ar naiba, Geralt, de îndată vine cina. Pfui! Le 
devorează, le roade, le abandonează, depinde de starea de 
spirit, presupun. Pe unul nu l-a muşcat decât de cap, off, pe 
doi sau trei i-a eviscerat, iar pe câţiva i-a ros până i-a lăsat 
cu oasele goale, ca să spunem aşa. Mama mă-sii! 


— Fii atent Velerad, i-a şuierat Ostrit. Spune ce vrei despre 
strigoi, dar n-o jigni pe Adda în prezenţa mea, pentru că de 
faţă cu regele oricum nu îndrăzneşti! 


— A fost cineva care a supravieţuit atacurilor ei? a întrebat 
vânătorul, părând că nu ia în seamă izbucnirea dregătorului. 


Segelin şi Ostrit au schimbat priviri între ei. 


— Da, a spus bărbosul. Chiar la început, acum şase ani, a 
acostat doi oşteni aflaţi de pază la intrarea în criptă. Unul 
dintre ei a reuşit să scape. 


— Şi apoi, a intervenit Velerad, a mai fost morarul, pe care - 
a atacat la marginea oraşului. Ţi-aminteşti? 


IV 


A doua zi, pe când se îngâna ziua cu noaptea, a fost adus 
morarul în odăiţa de deasupra corpului de gardă, unde era 
găzduit vânătorul. L-a adus un oştean îmbrăcat în manta cu 


glugă. 
Conversaţia nu a dat cine ştie ce roade. Morarul, îngrozit, 
= Dl 


mormăia, se bâlbâia. Mai multe a aflat vânătorul de la 
cicatricele sale: strigoiul avea o deschidere a fălcilor 
impresionantă şi dinţii realmente foarte ascuţiţi, dintre care 
patru canini foarte lungi pe maxilarul superior, câte doi pe 
fiecare parte. Unghiile îi erau cu siguranţă mai ascuţite 
decât ale pisicilor sălbatice, deşi mai puţin curbate. De 
altfel, datorită lor reuşise morarul să scape din strânsoare. 


După ce a încheiat interogatoriul, Geralt le-a făcut semn din 
cap să plece. Oşteanul l-a împins dincolo de uşă pe ţăran şi 
şi-a dat jos gluga. Era chiar Foltest. 

— Stai jos, nu te ridica, a spus regele. Este o vizită 


neoficială. Eşti mulţumit de cele aflate? Am auzit că ai fost 
pe la palat în cursul dimineţii. 


— Da, maiestate. 


— Când ai de gând să te apuci de treabă? 
— Peste patru zile. După luna plină. 
— Preferi să te uiţi la ea mai întâi? 


— Nu e nevoie. Dar fiind sătulă... prinţesa... va fi mai puţin 
activă, 


— Strigoiul, maestre, strigoiul. Să nu ne jucăm de-a 
diplomaţia. Abia după aceea va fi prinţesă. De fapt, despre 
ea am venit să vorbim. Răspunde-mi, neoficial, scurt şi clar: 
va fi sau nu va fi prinţesă? Nu te crampona de nu ştiu ce cod 
de-al vostru. 


Geralt şi-a frecat fruntea. 


— Vă confirm, maiestate, că vraja poate fi anulată. Şi dacă 
nu mă înşel, nu e nevoie decât de o noapte petrecută 


în palat. Al treilea cântat de cocoş, în cazul în care îl 
surprinde pe strigoi în afara coşciugului, va face vraja să se 
destrame. Aşa se procedează de obicei cu strigoii. 


— Aşa de simplu? 


— Chiar aşa de simplu nu este. Înainte de toate, trebuie să 
supravieţuieşti acelei nopţi. Pot exista, de asemenea, abateri 
de la standarde. De exemplu, poate fi vorba nu doar de o 
noapte, ci de trei. Trei nopţi la rând. Sunt, de asemenea, 
situaţii... ei bine... fără ieşire. 


— Da, a pufnit Foltest. Aud asta întruna de la unii. 
Monstrul trebuie omorât pentru că este un caz incurabil. 


NA sp 


Maestre, eu sunt convins că au avut grijă să-ţi spună ce-ai 
de făcut. Nu-i aşa? Să-i faci felul fără menajamente, de la 
început, şi să-i spui regelui că n-ai avut încotro. Las că, dacă 


nu te plăteşte regele, te răsplătim noi. Un mod foarte 
convenabil. Şi ieftin. Pentru că regele ar porunci decapitarea 
sau spânzurarea vânătorului de monştri, iar aurul le-ar 
rămâne în buzunar. 


— Regele chiar l-ar decapita pe vânător? s-a încruntat 
Geralt. 


Foltest l-a privit lung în ochi pe rivian. 

— Regele nu ştie deocamdată, a spus el în cele din urmă. 
Dar vânătorul trebuie să ia în calcul şi această 
eventualitate. 

Acum era rândul lui Geralt să tacă. 

— Am de gând să fac tot ce-mi stă în puteri, a zis el după 


o clipă. Dar, în cazul în care lucrurile iau o altă întorsătură, 
voi fi nevoit să-mi apăr viaţa. Maiestatea voastră, de 
asemenea, trebuie să luaţi în calcul şi această eventualitate. 


Foltest s-a ridicat. 


— Nu m-ai înţeles. Nu despre asta este vorba. E clar c-ovei 
trimite pe lumea cealaltă dacă te afli în primejdie, nu 
contează dacă-mi va fi sau nu pe plac mie. În caz contrar, te- 
ar ucide ea pe tine, lucru cert şi irevocabil. Nu voi striga în 
gura mare, dar nu voi pedepsi pe nimeni dacă o va omori 
pentru a se apăra. Dar nu voi îngădui să fie ucisă fără a 
încerca să fie salvată. Au existat deja tentative de a incendia 


vechiul palat, de a trage în ea cu arcul, de a săpa gropi şi tot 
soiul de curse şi capcane, până când i-am spânzurat pe 
câţiva. Dar nu asta e ideea. Maestre, ascultă- 


mă! 
— Vă ascult. 


— După al treilea cântat de cocoş nu va mai fi strigoi, dacă 
am înţeles eu bine. Dar ce va fi? 


— Dacă totul merge bine, o jună de paisprezece ani. 

— Cu ochii roşii? Cu dinţii de crocodil? 

— O adolescentă normală de paisprezece ani. Numai că... 
— Ei? 

— Doar din punct de vedere fizic. 


— Nu mai spune. Dar psihic? În fiecare zi i se va servi la 
micul dejun o găleată de sânge? Un picior de fecioară? 


— Nu. Mental... Nu ştiu ce să spun... Cred că va fi la nivel de, 
ştiu şi eu, de copil de trei-patru ani. Va avea nevoie de 
îngrijire specială pentru o lungă perioadă de timp. 


— Asta-i clar. Maestre? 
— Spuneţi, vă rog. 
— Asta i s-ar putea întoarce? Mai târziu? 


Vânătorul a rămas tăcut. 


— Aha, a spus regele. S-ar putea. Şi atunci cum va fi? 


— În cazul în care, după un leşin prelung de câteva zile, se 
va prăpădi, va trebui să-i ardeţi trupul. Dar foarte repede. 


Foltest s-a încruntat. 
— Nu cred, însă, a adăugat Geralt, că se va ajunge până 


acolo. Pentru mai multă siguranţă, vă dau, maiestate, câteva 
sfaturi pentru a reduce riscurile. 


— Chiar acum? Nu este prea devreme, maestre? Şi dacă... 


— Chiar acum, l-a întrerupt rivianul. Se poate întâmpla orice, 
maiestate. Nu este exclus ca dimineaţă s-o găsiţi în criptă pe 
prinţesă dezlegată de vrajă alături de cadavrul meu. 


— Cum aşa? În ciuda permisiunii mele că te poţi apăra? 
Permisiune de care se pare că nu prea-ţi pasă? 


— Aceasta este o treabă serioasă, maiestate. Riscul este 
foarte mare. Aşadar, ascultaţi-mă: prinţesa va trebui să 


poarte permanent la gât un lănţişor de argint cu un safir, de 
preferat cu incluziune. Mereu. Zi şi noapte. 


— Ce înseamnă cu incluziune? 


— Safirul trebuie să aibă o mică bulă de aer în interior. De 
asemenea, în odaia în care va dormi, va trebui să ardă din 
când în când în şemineu crenguţe de ienupăr, mătură şi 
alun. 


Foltest a căzut pe gânduri. 


— Îţi mulţumesc pentru sfaturi, maestre. Le voi aplica, 
dacă... Şi acum ascultă-mă cu atenţie. Dacă vei considera că 
este o situaţie fără ieşire, ucide-o. In cazul în care, după 


anularea vrăjii, constaţi că fata nu e... normală... dacă vei 
avea vreo umbră de îndoială, dacă vei constata că n-ai 


SE, RES 
izbutit pe deplin, omoar-o. Să nu-ţi faci griji, să nu-ţi fie 
teamă de mine. Voi striga la tine în faţa oamenilor, te voi 
alunga de la palat şi din oraş, nimic mai mult. Răsplată, 
desigur, nu-ţi voi da. Dar poate reuşeşti să capeţi ceva ştii tu 
de la cine. 

S-a aşternut tăcerea pentru o clipă. 

— Geralt. 

Foltest i s-a adresat pentru prima dată vânătorului pe nume. 


— Vă ascult. 


— Cât adevăr este în ceea ce se povesteşte despre copil, că 
s-a născut aşa deoarece Adda era sora mea? 


— Nu e cine ştie ce adevăr. O vrajă trebuie să fie aruncată, 
niciun blestem nu se aruncă de la sine. Dar cred că relaţia 
maiestăţii voastre cu sora a fost determinată de o vrajă şi, 
prin urmare, a avut un asemenea efect. 


— Aşa m-am gândit şi eu. Şi mi-au spus şi unii magi, deşi nu 
chiar toţi. Geralt? Cine a lăsat pe pământ toate acestea? 


Vrăjile, magiile? 


— Nu ştiu, maiestate. Magii se ocupă cu cercetarea cauzelor 
acestor fenomene. Pentru noi, vânătorii, este suficient să 


ştim că ele pot fi provocate prin concentrarea voinţei. Şi să 
ne pricepem să le venim de hac. 


— Ucigând? 


— În majoritatea situaţiilor. La urma urmelor, pentru asta 
suntem plătiţi de obicei. Puţini sunt cei care ne cer 
desfacerea farmecelor, maiestate. În general, oamenii doresc 
doar să se protejeze de primejdii. Dacă vreun monstru are 
niscaiva oameni pe conştiinţă, se adaugă noi motive de 
răzbunare. 


Împăratul s-a ridicat, a făcut câţiva paşi prin cameră, s-a 
oprit în faţa sabiei agăţate de vânător pe perete. 


— Cu aceasta? a întrebat fără să se uite la Geralt. 

— Nu. Aceasta este pentru oameni. 

— Am auzit. Ştii ce, Geralt? O să merg cu tine în criptă. 
— Categoric nu. 

Foltest s-a întors spre el, ochii îi străluceau. 

— Ştii, vânătorule, că n-am văzut-o niciodată? Nici la 
— 25 — 


naştere, nici... după aceea. Mi-a fost teamă. Poate nu mai am 
ocazia s-o văd, nu-i aşa? Am dreptul măcar să văd cum va fi 
ucisă. 


— Categoric nu, repet. Ar însemna o moarte sigură. La fel şi 
pentru mine. Mi-ar slăbi atenţia, voinţa... Nu, maiestate. 


Foltest s-a întors şi s-a îndreptat spre uşă. Geralt a avut 
pentru o clipă impresia că va ieşi fără un cuvânt, fără un 


gest de rămas-bun, dar regele s-a oprit şi l-a privit. 


— Îmi inspiri încredere, a spus. Deşi ştiu bine că eşti un 
ticălos. Mi s-a spus ce s-a întâmplat la han. Sunt sigur că i-ai 
pus la pământ pe huligani doar pentru publicitate, pentru a-i 
agita pe oameni şi pe mine. Sunt convins că le-ai fi putut 
trage o mamă de bătaie fără să-i ucizi. Mi-e teamă că nu voi 
şti niciodată dacă ai de gând să-mi salvezi fiica sau s-o 
omori. Dar batem palma. N-am de ales. Ştii de ce? 


Geralt n-a răspuns. 
— Pentru că eu cred, a spus regele. Cred că suferă. Nu-i aşa? 


Vânătorul l-a fixat pe rege cu privirea sa pătrunzătoare. N-a 
dat din cap, n-a făcut niciun semn, n-a schiţat nici cel mai 
mic gest, dar Foltest a înţeles. El ştia răspunsul. 


V 
Geralt a aruncat o ultimă privire de la fereastra palatului. 


Se lăsa repede amurgul. Pe celălalt mal al lacului licăreau 
luminiţele pastelate ale Wyzimei. În jurul palatului era 
pustiu - de şase ani o fâşie de pământ a nimănui separa 
oraşul de acest loc primejdios, din care nu mai rămăsese 
nimic în afară de câteva ruine, grinzi putrede şi resturi dintr- 
o palisadă zimţată, care nu meritaseră osteneala să fie 
demontate şi mutate în altă parte. La mare depărtare, în 
capătul diametral opus al aşezării, îşi mutase reşedinţa 
regele - cupola bombată a noului său palat se decupa la 
mare distanţă pe fundalul cerului bleumarin. 


Vânătorul a revenit la masa prăfuită în faţa căreia, întruna 
dintre odăile goale, jefuite, se pregătea pe îndelete, în 
linişte, meticulos. Timp, ştia bine, avea berechet. Strigoiul n- 


— 26 — 
avea cum să iasă din criptă înainte de miezul nopţii. 


Pe masă era o cutie mică ferecată. A deschis-o. În interior 
erau înghesuite în compartimente căptuşite cu iarbă uscată 


flaconaşe de sticlă de culoare închisă. Vânătorul a ales trei 
dintre ele. 


De pe podea a luat un pachet de formă alungită, înfăşurat 
bine în multe blănuri de oaie şi legat cu o curea de piele. L-a 
desfăcut şi dintr-o teacă neagră, lucioasă, acoperită cu 
rânduri de semne şi simboluri runice, a scos o sabie cu 
mâner decorativ. A ieşit apoi la iveală lama care fulgera cu o 
strălucire curată, de cleştar. Era din argint pur. 


Geralt a şoptit o formulă, a băut pe rând conţinutul a două 
flaconaşe, punându-şi mâna stângă pe lama sabiei după 
fiecare înghiţitură. Apoi s-a învelit cu grijă în mantia-i 
neagră şi s-a aşezat. Pe podea. În odaie nu exista niciun 
scaun. Nici în restul palatului, de fapt. 


Stătea nemişcat, cu ochii închişi. Respirația lui, iniţial egală, 
s-a accelerat brusc, a devenit răguşită, agitată. Apoi s-a oprit 
de-a binelea. Amestecul care îi permitea vânătorului 
controlul complet al tuturor organelor corpului era format în 
principal din spânz, ciumăfaie, păducel şi laptele-câinelui. 
Celelalte ingrediente nu aveau nume în niciun limbaj uman. 
Pentru cineva care nu era obişnuit din copilărie, aşa cum era 
Geralt, ar fi fost o otravă letală. 


Vânătorul a întors capul brusc. Auzul său, mai ascuţit acum 
decât de obicei, a pescuit cu uşurinţă din tăcere foşnetul 
paşilor prin curtea năpădită de urzici. N-avea cum să fie 
strigoiul. Încă mai era ziuă. Geralt şi-a aruncat sabia pe 


spate, şi-a ascuns bocceaua în vatra şemineului ruinat şi a 
luat-o în jos pe trepte, în tăcere deplină, ca un liliac. 


Curtea era încă suficient de luminată pentru ca omul care 
venea să-i poată vedea faţa. Omul - adică Ostrit - s-a retras 
brusc, o grimasă involuntară de groază şi silă strâîmbându-i 
gura. Vânătorul a rânjit - ştia şi el prea bine cum arată. 


După îngurgitarea amestecului de mandragoră, aconit şi 
silur, faţa avea culoarea cretei, iar pupilele îi ocupau întregul 
iris. In acelaşi timp, amestecul îi permitea să vadă 


în cele mai adânci tenebre, ceea ce şi urmărea de fapt 
Geralt. 
Ostrit şi-a revenit rapid. 


— Arăţi de parcă ai fi ajuns deja un cadavru, vânătorule, a 
spus el. Probabil de frică. Nu-ţi fie frică. Te izbăvesc eu. 


Vânătorul nu i-a răspuns. 


— N-ai auzit ce-am spus, şarlatan rivian? Eşti salvat. ŞI 
bogat pe deasupra. Ostrit a cântărit în mână o pungă mare 
şi a aruncat-o apoi la picioarele lui Geralt. O mie de galbeni. 


la-i, urcă-te pe cal şi cară-te de-aici! 
Rivianul a continuat să tacă. 
— Nu te holba aşa la mine! a ridicat tonul Ostrit. Şi nu mă 


face să-mi irosesc timpul. N-am de gând să stau aici pană la 
miezul nopţii. Nu pricepi? N-am chef s-o dezlegi de vrăji pe 


prinţesă. Nu, nu te gândi că te-ai prins. Nu sunt de partea lui 
Velerad şi Segelin. Nu vreau s-o omori. Trebuie doar să 


dispari. Totul trebuie să rămână la fel ca până acum. 


Vânătorul nu s-a clintit. Nu voia ca dregătorul să-şi dea 
seama cât de accelerate îi erau în acel moment mişcările şi 
reacţiile. Se întuneca repede, ceea ce era în favoarea sa, 
chiar şi penumbra amurgului era prea luminoasă pentru 
pupilele sale dilatate. 


— Şi de ce, domnule, totul trebuie să rămână ca până 


acum? l-a întrebat, încercând să rostească lent fiecare 
cuvânt. 


— Ei asta - Ostrit şi-a înălţat cu mândrie capul - ar trebui să 
nu te privească, la naiba. 


— Şi dacă ştiu deja? 
— Interesant. 


— Ar fi mai uşor de înlăturat Foltest de la tron în condiţiile în 
care strigoiul îi tulbură în continuare pe oameni din ce în ce 
mai mult? În condiţiile în care nebunia regelui nu mai poate 
fi suportată nici de populaţie şi nici de dregători, nu-i aşa? 
Am ajuns la voi trecând prin Redania şi Novigrad. Se spun 
multe pe-acolo despre unii din Wyzima, care îl văd pe regele 
Vizimir ca pe un eliberator şi un monarh adevărat. 


Dar mie, domnule Ostrit, nu-mi pasă nici de politică, nici de 
succesiunile la tron, nici de revoluțiile de la palat. Sunt aici 
ca să-mi fac treaba. N-aţi auzit niciodată despre sentimentul 


EEE = E 


de datorie şi simplă onestitate? Despre etica profesională? 


— Bagă de seamă cu cine vorbeşti, vagabondule! a strigat 
Ostrit turbat de furie, punându-şi mâna pe mânerul sabiei. 
Pân-aici, n-am chef de stat la discuţii cu orişicine! la uită-te 
la el, etică, coduri, moralitate? Cine vorbeşte? Un tâlhar, 
care nici bine n-a sosit şi s-a apucat de ucis oamenii? 


Care se prosternează înaintea lui Foltest, iar pe la spate bate 
palma cu Velerad ca un zbir cu soldă? Indrăzneşti să 


ridici ochii din pământ, slugoiule? Te dai drept mag? 


Vrăjitor? Tu, vânător scârbos ce eşti! Cară-te de-aici până n-o 
iei peste bot! 


Vânătorul stătea nemişcat, liniştit. 


— Dumneavoastră să vă căraţi de-aici, domnule Ostrit, a 
spus el. Se întunecă. 


Dregătorul a făcut un pas în spate şi imediat şi-a scos sabia. 


— Tu ai vrut-o, vânătorule. O să te omor. N-o să te-ajute cu 
nimic trucurile tale de doi bani. Am aici o carapace de 
țestoasă. 


Geralt a zâmbit. Reputația carapacei de ţestoasă era 
răspândită în aceeaşi măsură pe cât era de eronată. Dar 
vânătorul n-avea de gând să-şi risipească forţele cu formule 
magice şi cu atât mai puţin să-şi încrucişeze lama de argint 
cu cea a lui Ostrit. A apucat spada dregătorului şi cu o 
lovitură de pumn de sub manşeta sa garnisită cu ţinte de 
argint l-a lovit la tâmplă. 


VI 


Revenindu-şi repede în simţiri, Ostrit îşi plimba ochii prin 
bezna grea. Şi-a dat seama că este legat. Nu-l vedea pe 
Geralt, care stătea lângă el. Dar şi-a dat seama unde se află 
şi a început să urle prelung, lugubru. 


— Tacă-ţi fleanca, i-a spus vânătorul. Altfel o atragi înainte 
de vreme. 


— Criminalul naibii! Unde eşti? Dezleagă-mă imediat, 
nenorocitule! Vei fi spânzurat pentru asta, jigodie! 


— Tacă-ţi gura odată. 
pa Diaz 
Ostrit respira greu. 


— Ai lăsa-o să mă devoreze? Aşa, legat? A întrebat el mai 
calm, aruncându-i un epitet josnic aproape în şoaptă. 


— Nu, i-a spus vânătorul. Te voi elibera. Dar nu acum. 


— AI, puşlama ce eşti, a şuierat printre dinţi Ostrit. Pentru a 
atrage strigoiul? 


— Da. 

Ostrit a tăcut, a încetat să se mai zbată, rămânând liniştit. 
— Vânătorule? 

— Da. 


— E adevărat că am vrut să-l răstorn pe Foltest. Nu sunt 
singurul. Dar numai eu i-am dorit moartea, am vrut să 


moară în agonie, să înnebunească, să putrezească de viu. Şi 
ştii de ce? 


Geralt nu i-a răspuns. 


— Am iubit-o pe Adda. Sora regelui. Amanta regelui. Târfa 
regelui. Am iubit-o... Vânătorule, mai eşti aici? 


— Sunt. 


— Ştiu la ce te gândeşti. Dar n-a fost aşa. Crede-mă, n-am 
aruncat niciun farmec. Nu ştiu nimic despre vrăji. Doar o 
singură dată la furie am spus... Doar o dată. Vânătorule? Mă 


asculţi? 
— Ascult. 


— Maică-sa a fost, bătrâna regină. Sunt sigur că de la ealli s- 
a tras. Nu suporta să vadă cum el şi Adda... N-am fost eu. 


O singură dată, ştii, am încercat s-o înduplec, iar Adda... 
Vânătorule! Mi-am pierdut minţile ameţit şi i-am spus... 
Vânătorule? Mi se pare? Sunt eu? 

— Nu mai contează. 

— Vânătorule? Se apropie miezul nopţii? 

— Da. 

— Lasă-mă să plec mai devreme. Dă-mi mai mult timp. 


— Nu. 


Ostrit n-a auzit zgomotul capacului coşciugului, dar 
vânătorul l-a sesizat. 


S-a aplecat şi i-a tăiat legăturile dregătorului cu pumnalul. 


Ostrit n-a mai aşteptat să-i spună nimic, a sărit în sus, a 
şchiopătat împiedicat din cauza amorțelii, apoi a luat-o la 


== 
fugă. Privirea îi era destul de obişnuită cu întunericul ca să 
vadă drumul care ducea de la sala principală la ieşire. 


Lespedea care bloca intrarea în criptă s-a desprins şi a căzut 
cu un vuiet puternic. Geralt, ascuns prudent în spatele 
balustradei scării, a văzut silueta distorsionată a strigoiului 
cum se grăbea agil, iute şi fără greş pe urmele ropotului 
paşilor lui Ostrit. Creatura nu scotea nici cel mai mic zgomot. 


Un urlet sinistru, monstruos, frenetic a spintecat noaptea, a 
zguduit zidurile vechi şi a continuat, urcând şi scăzând 
vibrant. Vânătorul nu putea să evalueze corect distanţa - 


auzul său exacerbat îl inducea în eroare - dar ştia că 


strigoiul l-a prins repede pe Ostrit. Prea repede. A ieşit în 
mijlocul camerei şi s-a postat în apropiere de intrarea în 
criptă. Şi-a aruncat mantia. Şi-a scuturat umerii pentru a-şi 
corecta poziţia sabiei. Şi-a pus mănuşile. Mai avea ceva 
timp. Ştia că strigoiul, deşi sătul după faza anterioară de 
lună plină, nu avea să abandoneze prea repede cadavrul lui 
Ostrit. Inima şi ficatul vor constitui pentru el provizii de 
hrană preţioase pentru lunga perioadă de letargie. 


Vânătorul aştepta. Până în zori, după cum socotea el, mai 
erau vreo trei ore. Doar cântatul cocoşului l-ar fi putut 


induce în eroare. De altfel, probabil că nu era niciun cocoş 
prin jur. 


A auzit-o. Mergea lent, târându-şi picioarele pe podea. Şi 
apoi a văzut-o. 


Descrierea fusese corectă. Căpăţâna disproporționat de 
mare, proptită pe un gât scurt, era înconjurată de aureola 
imensă a părului roşcat, cârlionţat. Ochii îi străluceau în 
întuneric ca două abcese. Strigoiul rămăsese încremenit, cu 
ochii la Geralt. Dintr-odată şi-a deschis gura - de parcă ar fi 
vrut să se laude cu colții săi albi, ascuţiţi, apoi şi-a închis 
fălcile trântindu-le sec, ca pe capacul unei lăzi. Şi brusc a 
sărit de pe loc, fără elan, întinzându-şi către vânător 
ghearele însângerate. 


Geralt a făcut un salt în spate răsucindu-se brusc, strigoiul s- 
a şters de el, s-a învârtit şi el, tăind aerul cu ghearele. Nu s-a 
dezechilibrat şi a pornit din nou la atac 


— 31 — 
imediat, din semirotaţie, clămpănindu-şi dinţii chiar în 
dreptul pieptului lui Geralt. Rivianul a sărit în partea opusă, 
şi-a schimbat direcţia de rotaţie de trei ori într-o piruetă 


şuierătoare, dezorientând creatura. Sărind, a lovit-o fără 


elan, dar puternic, în partea laterală a capului, cu piroanele 
de argint încorporate în zona superioară a mănuşii, în 
dreptul degetelor. 


Strigoiul a scos un răcnet înfiorător, umplând palatul cu un 
ecou hodorogit, s-a prăbuşit la pământ şi a început să 


urle puternic, ameninţător, furios. 


Vânătorul a rânjit maliţios. Prima încercare, aşa cum 
anticipase, fusese încununată de succes. Argintul îi fusese 
fatal strigoiului, la fel ca majorităţii monştrilor legaţi pe viaţă 


de magie. Exista, aşadar, o şansă: fiara era ca oricare alta, şi 
aceasta îi putea garanta reuşita dezlegării, aşa cum şi sabia 
de argint, în ultimă instanţă, îi putea garanta lui viaţa. 


Strigoiul nu se grăbea cu următorul atac. De data aceasta s- 
a apropiat încet, rânjindu-şi colții şi balele curgându-i 
scârbos. Geralt s-a dat îndărăt, a descris un semicerc păşind 
precaut, mişcările sale, ba încetinite, ba accelerate, 
derutându-l pe strigoi, împiedicându-l să-şi ia avânt pentru 
salt. În timp ce mergea, vânătorul derula în urma sa un lanţ 


lung, subţire, puternic, îngreunat la capăt. Lanţul era de 
argint. 


Când strigoiul s-a încordat şi a sărit, lanţul a şuierat în aer şi, 
zbătându-se ca un şarpe, s-a încolăcit cât ai clipi în jurul 
braţelor, gâtului şi scăfârliei dihaniei. Strigoiul a căzut în 
capcană, scoțând un țipăt ascuţit care spărgea timpanele. 


S-a zvârcolit pe podea, hohotind înfiorător, nu se ştie dacă 


din cauza furiei sau a arsurii dureroase provocate de metalul 
odios. Geralt era satisfăcut - uciderea strigoiului, dacă ar fi 
vrut, nu ar fi reprezentat în acel moment o mare problemă. 
Dar vânătorul n-a făcut uz de sabie. Până în prezent, nimic 
din comportamentul strigoiului nu-i dădea vreun motiv să 
presupună că ar putea fi o situaţie fără 


ieşire. Geralt s-a retras la distanţa regulamentară şi, fără să 


scape din ochi creatura care se zbătea pe podea, respira 
adânc, se concentra. 


99 


Lanţul s-a rupt, zalele de argint s-au răspândit, ca o ploaie, 
în toate părţile, zăngănind pe piatră. Orbit de furie, strigoiul 
s-a lansat în atac urlând. Geralt aştepta calm. Şi-a ridicat 
mâna dreaptă şi a schiţat în faţa sa Semnul Aard. 


Strigoiul a fost proiectat îndărăt câţiva paşi ca lovit de un 
ciocan, dar a rămas în picioare, şi-a scos ghearele, şi-a 
dezvelit colții. Părul i s-a ridicat şi i s-a zburlit ca şi cum ar fi 
bătut un vânt puternic. Cu dificultate, respirând şuierător, 
avansa. Pas cu pas, lent, dar avansa. 


Geralt a început să-şi facă griji. Nu se aşteptase ca un Semn 
atât de simplu să paralizeze complet creatura, dar nu se 
aştepta nici ca bestia să-şi depăşească atât de uşor 
rezistenţa. Nu putea ţine pentru prea mult timp Semnul, era 
prea obositor, iar strigoiul nu mai avea de parcurs decât vreo 
zece paşi. A îndepărtat brusc Semnul şi a sărit într-o parte. 
Cum era de aşteptat, creatura, surprinsă, a zburat înainte, s- 
a dezechilibrat, a căzut, a alunecat pe podea şi s-a rostogolit 
pe trepte, prin deschiderea căscată în podeaua de la intrarea 
în criptă. De jos a răzbătut ecoul urletelor inumane. 


Pentru a trage de timp, Geralt a sărit pe scara care ducea la 
o mică galerie. N-a urcat-o decât pe jumătate, că strigoiul a 
şi ieşit din criptă, deplasându-se ca un păianjen negru 
gigantic. Vânătorul a aşteptat s-o vadă urcând în urma sa 
treptele, a trecut peste balustradă şi a sărit până jos. 


Dihania s-a întors pe scară, s-a încordat şi a zburat până la el 
într-un salt spectaculos de peste zece metri. Nu s-a lăsat aşa 
uşor păcălită de pirueta lui - de două ori ghearele sale i-au 
zgâriat rivianului dubletul de piele. Dar o nouă lovitură 


teribilă cu piroanele de argint de pe mănuşă l-a îndepărtat 
cu violenţa disperării pe strigoi, făcându-l să se legene. 


Geralt, simțind cum izbucneşte furia în el, s-a zguduit, şi-a 
arcuit trunchiul şi cu o lovitură puternică aplicată în lateralul 
bestiei, a doborât-o din picioare. 


A scos un răcnet mai puternic decât toate cele de până 
atunci. Până şi tencuiala a căzut din tavan. 


Strigoiul s-a ridicat în picioare, tremurând de furie 
neînfrânată şi de poftă de sânge. Geralt aştepta. Şi-a scos 


ENE - 


sabia, a descris cu ea cercuri în aer, a avansat, a încercuit 
creatura, având grijă ca mişcările armei să nu se suprapună 


cu ritmul şi tempoul paşilor lui. Fiara n-a sărit, s-a apropiat 
încet, urmărind cu privirea strălucirea lamei sabiei. 


Geralt s-a oprit brusc şi a înţepenit cu sabia ridicată. 


Creatura, derutată, a încremenit şi ea. Vânătorul a descris cu 
lama un semicerc lent, apoi a făcut un pas spre strigoi. 


Apoi, un altul. Şi apoi a sărit, fluturându-şi sabia deasupra 
capului. 


Strigoiul s-a crispat, a bătut în retragere în zigzag, dar 
Geralt era din nou aproape, cu lama strălucind în mână. 


Ochii vânătorului s-au aprins cu o strălucire sinistră, din 
spatele dinţilor încleştaţi s-a desprins un urlet răguşit. 


Dihania a dat înapoi din nou, împinsă de forţa concentrată a 
urii, mâniei şi violenţei, emanată de omul care o ataca. 


Aceste sentimente o asaltau în valuri, îi pătrundeau în creier 
şi în viscere. Infiorată până la durere de o senzaţie încă 


necunoscută ei până atunci, a lăsat să-i scape un geamăt 
nervos, s-a răsucit pe loc şi a pornit într-o fugă nebună prin 
labirintul obscur al coridoarelor palatului. 


Geralt, tremurând, stătea în mijlocul camerei. Singur. A 
durat mult, se gândea el, până ce acest dans pe marginea 
prăpastiei, acest balet nebun, macabru, al luptei să ducă la 
rezultatul scontat, să-i permită să fuzioneze psihic cu 
adversarul, să intre în armonie cu straturi de voinţă 


concentrată care debordau din strigoi. O voinţă malefică, 
morbidă, aflată la originea creaturii. Vânătorul s-a 
cutremurat la amintirea momentului în care absorbise 
această încărcătură de răutate pentru a o întoarce ca o 
oglindă spre monstru. Niciodată nu mai întâlnise o astfel de 
concentrare de ură şi de frenezie ucigaşă, nici măcar în 
bisericile care se bucurau în acest sens de cea mai mare 
notorietate. 


Cu atât mai bine, îşi spunea în gând îndreptându-se spre 
intrarea în cripta înnegrită din podea ca o băltoacă mare. Cu 
atât mai bine, căci a fost mai puternic impactul asupra 
strigoiului. Aşa va avea ceva mai mult timp pentru a acţiona, 
înainte ca fiara hidoasă să-şi revină din şoc. 


= SA 


Vânătorul se întreba dacă ar mai fi avut forţa să susţină un 
efort similar. Acţiunea poţiunilor se diminua şi mai era mult 
până în zori. Strigoiul n-avea cum să ajungă la criptă înainte 
de a se lumina, în caz contrar toată strădania de până 


atunci ar fi fost în zadar. 


A coborât scara. Cripta era mică, în ea se aflau trei sarcofage 
de piatră. Cel de lângă intrare era acoperit pe jumătate. 
Geralt şi-a scos din sân al treilea flaconaş, i-a băut rapid 


conţinutul, s-a dus la mormânt şi s-a aşezat în el. Cum era de 
aşteptat, mormântul era dublu - pentru mamă şi fiică. 


A închis capacul numai atunci când a auzit din nou de sus 
hohotele strigoiului. Zăcând pe spate, lângă cadavrul 
mumificat al Addei, a trasat de lespede, din interior, Semnul 
Yrden. Şi-a pus pe piept sabia şi o clepsidră mică umplută 


cu nisip fosforescent. Şi-a încrucişat mâinile. Nu mai auzea 
urletele creaturii răsunând prin palat, pentru că dalacul şi 
rostopasca începeau să-şi facă efectul. 


VII 


Când Geralt a deschis ochii, se scursese tot nisipul din 
clepsidră, ceea ce însemna că letargia lui durase mai mult 
decât ar fi trebuit. A ciulit urechile, dar n-a auzit nimic. 


Simţurile îi funcționau din nou normal. 


Şi-a luat sabia, a pipăit cu palma capacul sarcofagului 
mormăind o formulă şi, uşor, a deplasat lespedea cu câţiva 
centimetri. 


Linişte. 


A tras capacul şi mai mult, s-a aşezat în fund şi cu arma 
pregătită, şi a scos capul din mormânt. Cripta era cufundată 


în beznă, dar vânătorul ştia că afară se crăpa de ziuă. A 
aprins torţa miniaturală, a ridicat-o şi a proiectat pe pereţi 
umbre bizare. 

Pustiu. 


A ieşit cu greu din sarcofag, cu dureri, amorţit, înfrigurat. 


Şi atunci a văzut-o. Era întinsă pe spate lângă mormânt, 
goală, inconştientă. 


Era destul de urâtă. Subţirică, cu sânii mici şi ascuţiţi, 
murdară. Părul - castaniu-roşcat - îi ajungea până aproape 
de talie. Punând torţa pe lespede, a îngenuncheat lângă ea 
şi s-a aplecat deasupra ei. Buzele îi erau livide, pe pomeţi 
avea o vânătaie mare de la lovitura lui. Geralt şi-a pus jos 
sabia, şi-a scos mănuşile, i-a ridicat buza superioară cu 
degetul, fără să se formalizeze. Dinţii îi erau normali. l-a 
căutat mâna îngropată în părul încâlcit, înainte de a o palpa, 
a observat că avea ochii deschişi. Prea tărziu. 


L-a zgâriat cu ghearele pe gât, sfâşiindu-l în profunzime, 
sângele lui stropindu-i faţa. A urlat, căutând cu ochii cealaltă 
mână. S-a prăbuşit peste ea, apucând-o de încheieturile 
mâinilor, fixându-le pe podea. A clămpănit din dinţi - prea 
scurţi de-acum - spre faţa lui. A lovit-o cu fruntea în faţă, a 
sufocat-o. Nu mai avea puterea de dinainte, se zbătea sub 
el, urla scuipând sânge - sângele lui 


- care îi inunda gura. Sângele curgea şiroaie. Nu mai era 
timp. Vânătorul a suduit şi a muşcat-o puternic de gât chiar 
sub ureche, şi-a apăsat dinţii cât de tare a putut până când 
urletul inuman s-a transformat mai întâi într-un strigăt 
subţire, disperat, apoi într-un suspin sufocat - într-un plâns 
de fată de paisprezece ani rănită. 


l-a dat drumul atunci când a încetat să se mai agite, s-a 
ridicat în genunchi, a scos din buzunarul de la mânecă o 
bucată de pânză şi şi-a apăsat-o pe gât. A luat sabia de 
alături şi i-a pus lama pe gâtul fetei inconştiente, s-a aplecat 
deasupra mâinii ei. Unghiile ei erau murdare, rupte, 
însângerate, dar... normale. Absolut normale. 


Vânătorul s-a ridicat cu greu. Prin intrarea în criptă se 
revărsa cenuşiul umed, vâscos, al zorilor. S-a îndreptat spre 
scară, dar se legăna şi s-a aşezat cu greu pe podea. Prin 
pânza îmbibată, sângele îi curgea pe braţe, prelingându-i-se 
de pe mânecă. Şi-a desfăcut dubletul, şi-a sfâşiat cămaşa, a 
rupt-o fâşii, cu care s-a legat în jurul gâtului, ştiind că 


trebuia să acţioneze rapid pentru că nu mai avea mult şi 
leşina... 


A izbutit. Apoi a leşinat. 
În Wyzima, pe celălalt mal al lacului, un cocoş, agitându-şi 


penele în umezeala rece, a cântat pentru a treia oară cu o 
voce răguşită. 


VIII 
A văzut pereţii văruiţi în alb şi grinzile tavanului din odăiţa 
de deasupra corpului de gardă. Şi-a mişcat capul, 


strâîmbându-se de durere, apoi a gemut. Gâtul îi era 
bandajat, gros, solid, profesional. 


— Nu te mişca, vânătorule, a spus Velerad. Nu te mişca, 
rămâi culcat. 


— Sabia... mea... 

— Da, da. Cea mai importantă este, desigur, sabia dumitale 
magică, de argint. Este aici, nu-ţi fie frică. Şi sabia, şi 
bocceaua. Şi trei mii de galbeni. Da, da, nu spune nimic. 


Eu sunt un prost bătrân, iar tu eşti un vânător înţelept. 


Foltest repetă asta întruna de două zile. 


— Două... 


— Ei bine, două. Ţi-a aranjat bine gâtul, se vedea tot ceea ce 
ai în interior. Ai pierdut foarte mult sânge. Din fericire, ne-am 
grăbit să ajungem la palat imediat după al treilea cântat de 
Cocoş. În Wyzima nimeni n-a închis un ochi în noaptea 
aceea. A fost imposibil. Aţi făcut o hărmălaie acolo... Nu te 
obosesc cu flecăreala mea? 


— Prin... ţesa? 

— Prinţesa, păi, ca prinţesele. Subţire. Şi prostuţă. Plânge 
întruna şi face pipi în pat. Dar Foltest spune că seva 
schimba. Nu cred că în mai rău, nu-i aşa, Geralt? 
Vânătorul închise ochii. 


— Ei bine, eu mă duc de-acum. Velerad s-a ridicat. 


Odihneşte-te. Geralt? Înainte de-a pleca, spune-mi de ce-ai 
vrut s-o muşti. Ei? Geralt? 


Vânătorul adormise. 
VOCEA RAŢIUNII 2 
l 

— Geralt! 


Trezit din somn, şi-a ridicat capul. Soarele era deja sus, filtra 
prin obloane pete aurii orbitoare, pătrundea în odaie cu 
tentacule de lumină. Vânătorul de monştri şi-a dus mâna 
streaşină la ochi, un gest instinctiv şi inutil, de care nu putea 
să scape: nu trebuia decât să-şi îngusteze pupilele. 


— E târziu, a spus Nenneke, deschizând obloanele. Aţi 
dormit bine. lola, fugi. N-ai ce căuta aici. 


Fata s-a ridicat brusc şi s-a aplecat lângă pat ca să-şi ridice 
mantia de pe podea. Pe braţ, în locul în care fusese cu o 
clipă mai devreme gura ei, Geralt a simţit un firicel rece de 
salivă. 


— Aşteaptă, i-a spus el ezitant. 
Ea s-a uitat la el şi a întors repede capul. 


Se schimbase. Nu mai avea nimic din nimfă, nici din apariţia 
strălucitoare şi parfumată a muşeţelului în zori. 


Ochii ei erau albaştri, şi nu negri. Era pistruiată, pe nas, pe 
decolteu, pe umeri. Pistruii îi stăteau foarte bine, se 
potriveau de minune cu tenul şi părul roşcat. Atunci în zori, 
când ea era în visul său, nu-i observase. Cu ruşine şi cu 
părere de rău i-a spus că ceea ce simţea pentru ea era 
regretul că nu rămăsese un vis. Şi că niciodată nu-i va trece 
această durere. 


— Aşteaptă puţin, a repetat el. lola... Voiam... 


— Nu-i mai spune nimic, Geralt, a spus Nenneke. Oricum ea 
nu-ţi va răspunde. Du-te, lola. Grăbeşte-te, draga mea. 


Fata, înfăşurată în mantie, s-a îndreptat spre uşă, lipăind pe 
podea cu picioarele goale, jenată, îmbujorată, stânjenită. 


Nimic din ea nu mai semăna cu... 
Yennefer. 


— Nenneke, a spus el, apucând cămaşa. Sper că n-ai de 
gând... Cred că n-o s-o pedepseşti. 


— Idiotule, a pufnit preoteasa, apropiindu-se de patul său. 


Ai uitat unde te afli. Aici nu eşti nici într-un schit, nici într-o 
mănăstire. Aici este templul lui Melitele. Zeița noastră nu 
interzice... nimic preoteselor. Sau aproape nimic. 


— Mi-ai interzis să vorbesc cu ea. 


— Nu ţi-am interzis, ţi-am atras doar atenţia asupra 
zădărniciei. lola nu vorbeşte. 


— Cum? 


— Tace, pentru că a făcut un jurământ. Este o formă de 
înfrânare prin care... Ah, dar de ce-mi răcesc eu gura de 
pomană, oricum nu pricepi şi nici măcar nu te străduieşti s-o 
faci. Îţi ştiu eu părerea cu privire la religie. Nu, nu te îmbrăca 
încă. Vreau să văd cum ţi se vindecă gâtul. 


S-a aşezat pe marginea patului, a derulat cu îndemânare 
bandajul gros de in care înfăşură gâtul vânătorului. Acesta s- 
a strâmbat de durere. 


La sosirea lui în Ellander, Nenneke i-a aruncat funiile groase, 
de ciubotar, cu care fusese bandajat în Wyzima, i-a deschis 
rana şi l-a repansat. Rezultatul era evident: el ajunsese la 
templu aproape vindecat, în fine, un pic cam rigid. lar acum, 
era din nou bolnav şi îl durea, dar n-a protestat. O cunoştea 
pe preoteasă de mulţi ani, ştia cât de vastă era experienţa ei 
în vindecări şi ce farmacie bogată şi cuprinzătoare are. 
Terapia în templul lui Melitele nu putea să-i facă decât bine. 


Nenneke i-a cercetat rana, a curăţat-o şi a început să 


blesteme. El îi ştia pe de rost ritualul de-acum, începuse din 
prima zi şi nu uita niciodată să izbucnească de fiecare dată 


când vedea amintirea lăsată de ghearele prinţesei din 
Wyzima. 


— Îngrozitor! Cum ai putut să te laşi bătut în halul ăsta de 
un strigoi ordinar! Muşchii, tendoanele, mai avea puţin şi-ţi 
secţiona carotida! În numele Preamăritei Melitele, Geralt, ce 
s-a-ntâmplat cu tine? Cum de i-ai îngăduit să se apropie atât 
de mult de tine? Ce-ai vrut să-i faci? Să sari pe ea? 


El nu i-a răspuns, doar i-a zâmbit uşor. 


— Nu mai rânji aşa prosteşte. Preoteasa s-a ridicat şi a luat 
un sac de bandaje din comodă. In ciuda rotunjimii şi a 


—-39 — 


înălţimii mici, se mişca agil şi grațios. Nu-i nimic amuzant în 
ceea ce ţi s-a întâmplat. Ţi-ai pierdut reflexele, Geralt. 


— Exagerezi. 


— Ba nu exagerez deloc. Nenneke i-a pus pe rană un terci 
verde care exala un miros înţepător de eucalipt. N-ar fi 
trebuit să te laşi rănit, dar te-ai lăsat, şi încă foarte serios. 


Chiar foarte grav. În ciuda capacităţii tale excepţionale de 
regenerare, o să dureze câteva luni până să-ţi redobândeşti 
mobilitatea completă a gâtului. Te avertizez, în această 


perioadă, nu încerca să-ţi măsori forţele cu un adversar 
foarte iute. 


— Mulţumesc pentru avertisment. Fă bine şi dă-mi un sfat: 
din ce-ai vrea să trăiesc în acest timp? Să caut niscaiva 


domnişoare, să fac rost de o căruţă şi să pun pe picioare o 
casă de toleranţă itinerantă? 


Nenneke a ridicat din umeri în timp ce mâinile sale mari îi 
pansau gâtul cu mişcări rapide şi sigure. 


— Să-ţi dau sfaturi şi să te învăţ cum să trăieşti? Da' ce, eu 
sunt mama ta, sau cum? Am terminat, eşti gata. Poţi să 


te îmbraci. Te aşteaptă micul dejun în sala de mese. 
Grăbeşte-te, altfel ţi-l vei prepara singur. N-am de gând să 
ţin fetele în bucătărie până la prânz. 

— Unde te pot găsi mai târziu? În sanctuar? 


— Nu, i-a spus Nenneke ridicându-se. Nu în sanctuar. Eşti 
binevenit aici ca oaspete, vânătorule, dar în sanctuar n-ai ce 
căuta. N-ai decât să te duci la plimbare. Şi o să te găsesc eu. 


— Bine. 
II 


Geralt parcurgea pentru a patra oară aleea cu plopi care 
ducea de la poartă la clădirea rezidenţială şi spre sanctuarul 
încorporat într-un bloc de stâncă abruptă, dar şi spre templul 
principal. După un moment de reflexie a renunţat să 


se întoarcă în interiorul acestuia, s-a îndreptat în direcţia 
grădinilor şi a clădirilor de la fermă. Peste o duzină de 
preotese în haine cenuşii, de lucru, munceau cu sârguinţă 


— 40 — 


acolo, la plivitul plantelor şi la hrănirea păsărilor în coteţe. 


Majoritatea erau tinere şi foarte tinere, aproape nişte copile. 


Când trecea pe lângă ele, unele îl salutau cu o înclinare a 
capului sau cu un zâmbet. Le răspundea la salut, dar nu 
recunoştea pe niciuna. Deşi venea frecvent la templu, o 
dată, uneori chiar de două ori pe an, nu întâlnea mai mult de 
trei sau patru chipuri familiare. Fetele veneau şi plecau, fie 
ca sibile la alte temple, fie ca moaşe şi vindecătoare 
specializate în boli de femei şi de copii, sau chiar ca druide 
itinerante, profesoare sau guvernante. Dar veneau mereu 
altele, de peste tot, chiar şi din cele mai îndepărtate locuri. 


Templul lui Melitele din Ellander era vestit şi se bucura de un 
renume binemeritat. 


Cultul zeiţei Melitele era unul dintre cele mai vechi, dintre 
cele mai răspândite pe vremea aceea, începuturile sale 
pierzându-se în epoci de mult apuse, chiar înainte de 
apariţia omului. Fiecare rasă preumană şi fiecare trib uman 
primitiv, pe atunci nomad, venera o zeiţă a recoltei şi a 
fertilităţii, protectoare a fermierilor şi grădinarilor, patroană 


a dragostei şi a căsătoriei. Cele mai multe dintre acestea se 
contopiseră în cultul lui Melitele. 


Timpul, care s-a dovedit a fi destul de nemilos cu alte religii 
şi culte, izolându-le cu succes în capele şi bisericuțe uitate şi 
rareori frecventate, pierdute printre construcţiile oraşelor, s- 
a dovedit a fi blând cu Melitele. Acesteia nu-i lipseau nici 
adepţii, nici protectorii. Oamenii de ştiinţă care au analizat 
acest fenomen, explicând popularitatea zeiţei, au ajuns la 
precultele Marii Maici, Mama Natură, au evidenţiat legătura 
cu ciclul naturii, cu renaşterea vieţii şi alte fenomene cu 
denumiri pompoase. Un prieten de-al lui Geralt, trubadurul 
Jaskier, căruia îi plăcea să se dea drept specialist în toate 


domeniile posibile, a căutat explicaţii simple. Cultul lui 
Melitele, explica el, este unul tipic feminin. 


Melitele, într-adevăr, era patroana fertilităţii, a naşterii, 
protectoarea maternității. Femeia trebuie să ţipe la naştere. 


În afară de strigătele obişnuite, însoţite, de obicei, de 
promisiuni deşarte, cum că niciodată în viaţa ei nu se va mai 
dărui niciunui ţăran scârbos, o femeie care naşte face 


— 41 — 


apel la o divinitate pentru a o salva, iar Melitele era zeiţa 
potrivită. Şi având în vedere că femeile au dat naştere, dau 
naştere şi vor da naştere, demonstra poetul, zeiţa Melitele 
nu trebuia să-şi facă griji cu privire la popularitate. 


— Geralt! 

— Tu eşti, Nenneke? Te căutam. 

— Pe mine? Preoteasa i-a aruncat o privire batjocoritoare. 

Nu pe lola? 

— Şi pe lola, a recunoscut el. Ai ceva împotrivă? 

— În momentul de faţă, da. Nu vreau s-o deranjezi şi nici să-i 
distragi atenţia. Trebuie să se pregătească şi să se roage, 
dacă vrem să iasă ceva din această transă. 

— Ţi-am spus că nu vreau nicio transă. Nu cred că mă 


poate ajuta cu ceva o astfel de transă. 


— lar eu, s-a strâmbat Nenneke, nu cred că o astfel de transă 
poate să-ţi strice cu ceva. 


— Nu pot fi hipnotizat, am imunitate. Îmi fac griji pentru 
lola. Ar putea fi prea mare strădania pentru un medium. 


— lola nu este nici medium, nici vreo ghicitoare atinsă de o 
boală mentală. Acest copil se bucură de un har special al 
zeiţei. Nu face pe prostul, te rog. [i-am mai spus, îţi cunosc 
opiniile cu privire la religie, nu m-au deranjat până în 
prezent prea mult şi nici în viitor, probabil, nu mă vor 
deranja. Eu nu sunt o fanatică. Ai tot dreptul să crezi că 


Natura este cea care ne guvernează şi Forţa ascunsă în ea. 


Ai voie să crezi că zeii, printre care şi Melitele a mea, nu sunt 
decât personificări ale acestei forţe, inventate pentru norod, 
pentru a fi mai uşor de înţeles şi acceptat existenţa sa. După 
tine, o asemenea forţă este oarbă. Dar mie, Geralt, credinţa 
îmi îngăduie să aştept de la natură ceea ce întruchipează 
zeiţa mea: guvernarea, dreptatea, binele. Şi speranţa. 


— Ştiu. 
— Păi, dacă ştii, atunci de ce ai obiecţii în privinţa transei? 


De ce ţi-e frică? C-o să te oblig să baţi mătănii cu fruntea de 
podea în faţa statuii şi să intonezi cântări? Geralt, n-o să 


stăm decât un moment împreună, tu, eu şi lola. Vom vedea 
dacă fata are capacitatea de a citi în vârtejul de forţe care 


PAD 


te înconjoară. Poate vom afla ceva ce ar fi bine să ştii. Sau 
poate că nu vom afla nimic. N-ar fi exclus ca forţele 
destinului care te înconjoară să nu dorească să ni se 
dezvăluie, să rămână ascunse şi tainice. Nu ştiu asta. Dar de 
ce să nu încercăm? 


— Pentru că n-are niciun sens. Nu mă înconjoară niciun 
vârtej al destinului. Şi chiar dacă ar fi aşa, de ce să le 
deranjăm, la naiba? 


— Geralt, eşti bolnav. 
— Rănit, ai vrut să spui. 


— Ştiu ce-am vrut să spun. Ceva este în neregulă cu tine, 
aşa simt eu. Doar te ştiu de când erai o mogâldeaţă: când te- 
am cunoscut, abia-mi ajungeai până la brâu. Şi acum simt că 
ai intrat într-o vâltoare blestemată, năucit cu totul, 
strangulat într-un laţ, care se strânge încetul cu încetul în 
jurul tău. Vreau să ştiu despre ce este vorba. Singură nu mă 


descurc, aşa că trebuie să mă bazez pe capacitatea lolei. 


— Oare nu vrei să mergi prea departe? Pentru ce atâta 
metafizică? Dacă doreşti, mă mărturisesc în faţa ta. O să-ţi 
umplu poveştile de seară cu evenimentele din ultimii ani, 
unele mai interesante decât altele. Pune-mi la dispoziţie un 
butoi de bere ca să nu mi se usuce gâtul, şi putem începe 
chiar de azi. Dar mi-e teamă însă c-o să te plictisesc, pentru 
că n-o s-auzi despre niciun laţ şi niciun vârtej. Oh, poveşti 
vânătoreşti banale. 


— Voi asculta cu plăcere. Dar o transă, repet, nu-ţi strică. 


— Şi nu crezi, a zâmbit, că lipsa mea de încredere în rostul 
acestei transe îi neagă din capul locului oportunitatea? 


— Nu, nu cred. Şi ştii de ce? 
— Nu. 


Nenneke s-a aplecat, l-a privit în ochi, cu un zâmbet ciudat 
pe buzele palide. 


— Pentru că ar fi primul semn cunoscut de mine care mi-ar 
dovedi că necredinţa are o oarecare putere. 


E ADs 
SÂMBURELE DE ADEVĂR 
| 


Punctişoarele negre care se deplasau pe fundalul cerului 
senin, brăzdat de fâşii de ceaţă, i-au atras atenţia 
vânătorului de monştri. Erau numeroase. Păsările se roteau 
descriind cercuri lente, liniştite, după care cădeau în picaj 
brusc şi se înălţau din nou, bătând din aripi. 


Vânătorul a observat păsările pentru o lungă perioadă de 
timp, a evaluat distanţa şi a estimat timpul necesar pentru a 
o parcurge ţinând cont de caracteristicile terenului, desimea 
pădurii, adâncimea şi lăţimea cheilor a căror existenţă o 
presupunea pe traseu. În cele din urmă şi-a dat jos mantia şi 
a strâns cureaua care-i traversa pieptul în curmeziş. Mânerul 
sabiei aruncate pe spate i se iţea de după umărul drept. 


— O să ocolim puţin, Babuşcă, a spus el. O să ne abatem de 
la drum. Nu degeaba se tot învârt păsările alea, după 


cum văd eu. 


lapa nu i-a răspuns, bineînţeles, dar a luat-o din loc, 
ascultând de vocea cu care era obişnuită. 


— Cine ştie, poate c-o fi vreun elan mort, a spus Geralt. 
Sau poate altceva. Cine ştie? 


Defileul era, desigur, acolo unde se aştepta - la un moment 
dat vânătorul domina cu privirea coroanele copacilor 


înghesuiți în prăpastie. Panta defileului era totuşi domoală, 
iar fundul era uscat, fără porumbari, fără 


trunchiuri putrezite. A străbătut cu uşurinţă defileul. Pe 
malul celălalt a dat peste un mestecăniş, urmat de o poiană 


întinsă, un buruieniş presărat cu tentaculele ramurilor şi 
rădăcinilor încâlcite de vânt. 


Păsările, speriate de apariţia călăreţului, s-au înălţat, au 
croncănit spontan, sălbatic, răguşit. 


Geralt a observat imediat primul cadavru - albul cojocelului 
de oaie şi albastrul mat al rochiei se distingeau 


— 44 — 


printre tufele gălbui de rogoz. Pe-al doilea nu l-a văzut, dar 
ştia unde se află: poziţia acestuia era trădată de cei trei lupi, 
care se uitau calm la călăreț, sprijiniți pe labele din spate. 
lapa vânătorului a fornăit. Lupii, ca la comandă, în tăcere, 
fără grabă, au şters-o în pădure, întorcându-şi din când în 
când capetele triunghiulare către nou-venit. Geralt a sărit de 
pe cal. Femeia cu cojocel şi rochie albastră n-avea faţă, gât 
şi cea mai mare parte din coapsa stângă. Vânătorul a trecut 
pe lângă ea fără să se aplece. 


Bărbatul zăcea cu faţa la pământ. Geralt nu i-a întors trupul, 
văzând că nici aici lupii şi păsările nu pierduseră 


vremea. De altfel, nici nu era nevoie să-l examineze mai 
mult - un desen negru ramificat de sânge uscat i se întindea 
pe umerii şi spatele pieptarului de lână neagră. Era limpede 
că omul fusese ucis cu o lovitură la gât, iar lupii îi 
sfârtecaseră trupul după aceea. 


La chimirul lat, alături de cuțitul aflat într-o teacă de lemn, 
omul purta o punguţă de piele. Vânătorul i-a smuls-o şi a 
aruncat pe rând în iarbă un amnar, o bucată de cretă, o 
pecete, un pumn de monede de argint, un briceag de ras cu 
plăsele de os, o ureche de iepure, trei chei pe o verigă, o 
amuletă cu un simbol falic. Două misive, scrise pe pânză, 
jilave de la ploaie şi rouă, cu runele scurse, şterse. O a treia, 
pe pergament, fusese, de asemenea, distrusă de umiditate, 
dar lizibilă. Era o ţidulă de credit, emisă de o bancă 


patronată de piticanii din Murivel către un negustor pe 
nume Rulle Asper sau Aspen. Valoarea creditului era 
insignifiantă. 


Aplecat, Geralt i-a ridicat mâna dreaptă. Aşa cum se aştepta, 
un ghiul de aramă, vârât pe unul dintre degetele umflate şi 
livide, purta semnul de breaslă al armurierilor - o cască 
stilizată cu vizieră şi două săbii încrucişate pe care era 
gravată runa „A”. 


Vânătorul a revenit la cadavrul femeii. Dând să-i întoarcă 


trupul, l-a înţepat ceva în deget. Era un trandafir prins de 
rochia ei. Floarea era ofilită, dar nu-şi pierduse culoarea - 


petalele erau de culoare albastru-închis, aproape bleumarin. 
Era pentru prima dată în viaţa lui când Geralt vedea un 
a AN 


astfel de trandafir. l-a răsturnat complet corpul şi s-a 
cutremurat. 


Pe gâtul descărnat, deformat, a distins clar urme de dinţi. 


Şi nu de lup. 


Vânătorul a păşit cu grijă spre cal. Neluându-şi ochii de la 
marginea pădurii, a urcat în şa. Aplecat, a înconjurat de 
două ori poiana, a examinat solul cu atenţie, privind în jur. 


— Da, Babuşcă, a spus el încet, ţinând calul. Treaba-i clară, 
deşi nu pe de-a-ntregul. Armurierul şi femeia au venit călare, 
dinspre pădurea de-acolo. Fără nicio îndoială se întorceau 
acasă de la Murivel, pentru că nimeni nu poartă la el multă 
vreme o ţidulă de credit neachitată. De ce-or fi luat-o oare 
pe-aici şi nu pe drum, nu se ştie. Dar au mers prin buruieniş 
unul lângă altul. Şi apoi, îmi scapă de ce, amândoi au 
coborât sau au căzut de pe cai. Armurierul a murit pe loc. 
Femeia a fugit, apoi s-a prăbuşit şi a murit şi ea, iar ceva 
care n-a lăsat urme a târât-o prin ţărână ţinând-o cu dinţii de 
gât. Asta s-a întâmplat cu două sau trei zile în urmă. Caii lor 
au fugit. 


lapa, desigur, nu i-a răspuns, dar a reacţionat la tonul 
cunoscut al vocii, fornăind agitată. 


— Ceea ce i-a ucis pe amândoi, a continuat Geralt cu ochii 
spre marginea pădurii, n-a fost nici vârcolac, nici ghul. 


Nici unul, nici celălalt n-ar fi lăsat în urmă atât de mult 
pentru necrofagi. Dacă ar fi existat mlaştini pe-aici, m-aş 


gândi la vreo kikimora sau la vreun wipper. Dar nici vorbă 
de mlaştini. 


Aplecat, vânătorul a dat la o parte pătura care acoperea 
spinarea calului, scoțând la iveală altă sabie, legată de 
desagă, cu o teacă strălucitoare, împodobită, şi cu un mâner 
negru striat. 


— Da, Babuşcă. Facem un ocol. Trebuie să vedem de ce 
armurierul şi femeia au luat-o prin pădure şi n-au ţinut 


drumul. Dacă rămânem indiferenți în faţa unor asemenea 
evenimente, nu câştigăm nici cât pentru ovăzul tău, 
Babuşcă? 


Supusă, iapa a luat-o din loc printre copacii doborâţi de 
vânt, călcând cu atenţie prin gropile lăsate de rădăcinile 


— 46 — 

smulse. 

— Cu toate că nu-i vorba de vreun vârcolac, n-o să 

riscăm, a continuat vânătorul, scoțând din desaga atârnată 


de şa un bucheţel de aconit uscat şi agăţându-i-l de 
muştiuc. 


Babuşcă a pufnit. Geralt şi-a descheiat puţin dubletul la gât, 
a scos un medalion cu o gură de lup rânjind. 


Medalionul, atârnat pe un lănţişor de argint, sălta în ritmul 
mersului calului, ca mercurul strălucind în bătaia razelor 
soarelui. 


Din vârful dealului pe care urcase ca să taie curbele din cale 
a văzut mai întâi ţigla roşie a acoperişului conic de la un 
turn. Povârnişul, năpădit de aluni, înţesat de crengi uscate, 
acoperit cu un covor gros de frunze îngălbenite, părea 
primejdios pentru a fi coborât călare. Vânătorul s-a retras, a 
avansat cu grijă pe pantă şi a ajuns la drum. 


Mergea domol, îşi strunea din când în când iapa, cocoţat în 
şa, căutând urme. 


Deodată, Babuşcă a scuturat din cap, a nechezat sălbatic, a 
tropăit, a dansat în drum, înălţând un vârtej de praf şi frunze 
moarte. Geralt i-a înconjurat grumazul cu braţul stâng, iar 
cu degetele de la mâna dreaptă a conturat Semnul Aksja, pe 
care l-a condus apoi pe capul iepei, murmurând un 
descântec. 


— Chiar aşa de rău e? a şoptit, privind în jur şi menţinând 
Semnul. Chiar aşa? Stai liniştită, Babuşcă, stai liniştită. 


Descântecul a acţionat rapid, dar iapa, îmboldită cu călcâiul, 
abia s-a urnit, fără nicio tragere de inimă, stingheră, 
ezitantă, pierzându-şi ritmul flexibil al mersului său natural. 
Vânătorul a sărit cu agilitate pe pământ şi a continuat să 
meargă pe jos, trăgând calul de căpăstru. A observat un zid. 


Între zid şi pădure nu era niciun spaţiu, nicio delimitare 
clară. Copăceii tineri şi tufele de ienupăr îşi amestecau 
frunzele cu iedera şi lianele sălbatice, aninate de zidul de 


NI, Est 


piatră. Geralt şi-a îndreptat capul. În acel moment, a simţit 
lipindu-i-se de gât o creatură invizibilă moale, agasantă, 
care i se strecura pe sub plete, agăţându-i-se de păr. Şi-a dat 
seama ce era. 


Cineva îl privea. 


S-a întors încet, delicat. Babuşcă a pufnit: muşchii 
grumazului îi tremurau, i se agitau pe sub piele. 


Pe povârnişul dealului de pe care tocmai coborâse, o tânără 
stătea neclintită, sprijinindu-se cu o mână de un trunchi de 
arin. Rochia ei albă, lungă, contrasta cu părul despletit, 
lung, negru, lucios, revărsat pe umeri. Lui Geralt i s-a părut 
că surâde, dar nu era sigur - era prea departe. 


— Salut! i s-a adresat el, ridicând mâna într-un gest 
prietenos. 


A făcut un pas către fată. Aceasta şi-a întors uşor capul, 
urmărindu-i mişcările. Avea faţa palidă, cu ochii negri şi 
mari. Zâmbetul - dacă fusese un zâmbet - a dispărut de 
parcă ar fi fost şters cu o cârpă. Geralt a mai făcut un pas. 


Frunzele foşneau. 


Fata a fugit în jos pe pantă, ca o căprioară, s-a fofilat printre 
tufele de alun, ajungând doar o dungă albă, dispărând în 
adâncurile pădurii. Rochia lungă nu părea s-o stânjenească. 


lapa vânătorului a nechezat, ridicându-şi brusc capul. 


Geralt, cu privirea îndreptată în direcţia pădurii, îi făcea 
mecanic Semnul pentru a o calma. Trăgându-şi calul de frâu, 
s-a deplasat încet de-a lungul zidului, scufundat până la 
brâu în brusturi. 


Poarta, solidă, din fier forjat, montată în balamale ruginite, 
era prevăzută cu un inel de alamă. După un moment de 
ezitare, Geralt a întins mâna şi l-a atins. A sărit imediat, 
pentru că în aceeaşi clipă poarta s-a deschis scârţâind, 
trosnind, culcând la pământ smocuri de iarbă, împingând la 
o parte pietricele şi crenguţe. În spatele ei nu era nimeni. 
Vânătorul a văzut doar o curte imensă, pustie, neîngrijită, 
năpădită de urzici. A intrat trăgându-şi calul după el. 
Năucită de Semn, iapa abia se mai ţinea pe picioare, dar 
călca rigid şi nesigur. 


— 48 — 


Curtea era înconjurată pe trei laturi de un zid şi de resturile 
unor schele din lemn, iar pe a patra era faţada micului 
castel, împestriţată de variola tencuielii căzute, de pete 


murdare şi de ghirlande de iederă. Obloanele, cu vopseaua 
scorojită, erau închise. Uşa, de asemenea. 


Geralt a legat frâiele iepei de postul de lângă poartă şi a 
mers încet spre castel pe o alee acoperită cu pietriş, trecând 
pe lângă parapetul scund care înconjura o fântână mică, 
plină de frunze şi gunoaie. În mijlocul fântânii, pe un 
piedestal fantezist, se încorda un delfin sculptat în piatră 


albă, arcuindu-şi coada ciuntită. 
Lângă fântână, pe ceea ce fusese cu mult timp în urmă 
un strat de flori, creştea o tufă de trandafiri. Nimic în afară 


de culoarea florilor nu era deosebit de alte tufe de trandafiri 
pe care le văzuse Geralt. Florile făceau diferenţa: aveau 
culoarea indigo cu o uşoară tentă de violet la capetele unora 
dintre petale. Vânătorul a atins o floare, şi-a apropiat faţa, a 
mirosit-o. Avea parfumul specific trandafirilor, dar ceva mai 
intens. 


Uşile palatului - şi, în acelaşi timp, toate obloanele - s-au 
trântit cu trosnete. Geralt şi-a ridicat brusc capul. Pe alee, 
scrâşnind pietrişul, se îndrepta cu viteză direct spre el un 
monstru. 


Cu iuţeala fulgerului, mâna dreaptă a vânătorului s-a ridicat 
deasupra umărului drept în timp ce cu stânga a tras de 
cureaua strânsă pe piept, făcând să-i sară mânerul sabiei 
direct în mână. Lama, care a ieşit cu un şuierat din teacă, a 
descris scurt câteva semicercuri luminoase şi s-a îndreptat 
direct spre fiară. La vederea sabiei, monstrul s-a oprit. 


Pietrişul sărea în toate direcţiile. Vânătorul nu se clintea. 


Creatura era un umanoid, îmbrăcat în haine uzate, dar de 
bună calitate, ornamentate cu gust, deşi complet 
nefuncţionale. Caracterul umanoid nu ajungea totuşi mai 
sus de gulerul slinos al cămâăşii - deasupra domina o 
căpăţână imensă, păroasă ca a unui urs, cu urechi uriaşe, 
ochi sălbatici şi un bot ameninţător, plin de colţi curbați, 
printre care, ca o flacără, pâlpâia o limbă roşie. 


— Pleacă de-aici, muritorule! a urlat monstrul, agitându-şi 
SE, lo 


labele, dar fără să se clintească din loc. Pleacă, altfel te 
devorez! Te fac bucăţi! 


Vânătorul nu s-a mişcat, nu şi-a lăsat sabia. 

— Eşti surd? la, hai, spală putina! a răcnit creatura, apoi a 
scos un sunet, ceva între guiţatul porcului şi boncăluitul 
cerbului. 


Obloanele de la ferestre se trânteau şi se spărgeau, stârnind 
molozul şi tencuiala de la glafuri. Nici vânătorul, nici 
monstrul nu se clinteau. 


— Şterge-o de-aici cât mai eşti întreg! a urlat dihania, dar cu 
O voce care părea mai puţin încrezătoare. Pentru că 


altfel... 
— Altfel, ce? l-a întrerupt Geralt. 
Monstrul a icnit brusc şi şi-a încruntat figura hidoasă. 


— la uită-te la el, ce îndrăzneţ a spus el liniştit, rânjindu-şi 
colții, uitându-se cruciş la Geralt cu ochii congestionaţi. Lasă 


fierul ăla, dacă nu ţi-e cu supărare. Oare nu ţi-ai dat seama 
că te afli în curtea casei mele? Sau poate că acolo de unde 
vii se obişnuieşte să ameninţi cu sabia gazda în propria sa 
curte? 


— Se obişnuieşte, a confirmat Geralt. Dar numai în cazul 
acelor gazde care-şi întâmpină oaspeţii cu urlete prin care-i 
anunţă că-i rup în bucăţi. 


— Al naibii, i-a sărit ţandăra monstrului. Mă şi insulţi pe 
deasupra, vagabondule. Ce mai oaspete, ce să spun! Se 


împinge în curte, distruge florile altora, e arţăgos şi mai vrea 
să fie întâmpinat cu pâine şi sare. Puah! 


Creatura a scuipat, a icnit, şi-a închis fălcile. Colţii inferiori îi 
ieşeau afară, dându-i aspectul unui mistreţ. 


— Ei, a spus vânătorul, după o clipă, lăsând sabia, mai stăm 
mult aşa, în picioare? 


— Şi ce propui? Să ne culcăm? a pufnit monstrul. Ascunde 
fierul ăla, îţi spun. 


Vânătorul şi-a strecurat abil arma în teaca din spate, 
mângâindu-i însă vârful proeminent ivit deasupra umărului. 


— Ar fi bine, a spus el, să nu faci mişcări prea bruşte. 


Această sabie dă să iasă mereu din teacă, şi mai iute decât 
ai crede. 


— 50 — 


— Am văzut, şi-a dres glasul monstrul. Fără ea ajungeai de 
ceva vreme în spatele porţii, cu urma şutului meu în cur. 


Ce vrei? De unde-ai răsărit? 


— M-am rătăcit, a minţit vânătorul. 


— Te-ai rătăcit, a repetat monstrul, strâîmbându-şi fălcile într- 
o grimasă amenințătoare. Ei bine, dezrătăceşte-te. În spatele 
porţii, se-nţelege. Îndreaptă-ţi urechea stângă către soare şi 
ţine-o tot aşa, şi-o să-ţi găseşti drumul. Ei bine, ce mai 
aştepţi? 


— Apă este pe-aici? a întrebat Geralt candid. Calului îi este 
sete. Şi mie, dacă nu-i prea mare deranjul. 


Monstrul se muta de pe un picior pe altul, scărpinându-se 
după ureche. 


— la ascultă! i-a zis. Ţie chiar nu ţi-e frică de mine? 
— Ar trebui? 


Monstrul s-a uitat în jur, şi-a dres glasul, şi-a tras pantalonii 
largi cu un gest energic. 


— La naiba, ce să mai zic. Oaspete în casă. Aşa ceva nu se 
întâmplă în fiecare zi, să vină cineva care să nu leşine sau s- 
o ia la sănătoasa. Ei bine, treacă de la mine. Dacă eşti un 
călător obosit, dar sincer, te invit înăuntru. Dar dacă eşti 
vreun golan sau vreun hoţ, te avertizez: această casă 


execută ordinele mele. În interiorul zidurilor, eu sunt cel care 
porunceşte! 


Şi-a ridicat laba păroasă. Toate obloanele s-au izbit din nou 
de perete, iar gâtul delfinului de piatră a început să 


gâlgâie. 
— Eşti binevenit, a repetat el. 


Geralt îl scruta încremenit. 


— Locuieşti singur? 


— Da' ce te priveşte pe tine cu cine locuiesc eu? a spus 
furios monstrul, clămpănindu-şi fălcile, apoi a râs în hohote 
răsunătoare. Oh, m-am prins. Probabil îţi închipui că am la 
dispoziţie patruzeci de funcţionari după chipul şi 
asemănarea mea. N-am. Aşadar, fir-ar să fie, profiţi de 
invitaţia pe care ţi-am adresat-o cu o inimă sinceră? Dacă 


nu, poarta este acolo, exact în spatele curului tău! 
Geralt se înclină ţeapăn. 
E Me E 


— Accept invitaţia, a declarat el cu un ton protocolar. Nu voi 
ofensa ospitalitatea amfitrionului. 


— Casa mea este şi a ta, a spus creatura, de asemenea, în 
mod oficial, deşi jucăuş. Pe aici, omule. lar calul, du-l colo, la 
fântână. 


Interiorul castelului avea nevoie de o reparaţie capitală. 


Dar totul era curat şi ordonat. Mobilierul era, probabil, ieşit 
din mâinile unor meşteşugari iscusiţi, chiar dacă aceasta se 
întâmplase demult. În aerul închis plutea mirosul înţepător 
de praf. Nu se vedea mare lucru. 


— Lumina! a urlat monstrul, şi dintr-o torţă plantată într-o 
strânsoare de fier au izbucnit flăcări şi funingine. 


— Nu-i rău, a spus vânătorul. 
Monstrul a râs. 


— Asta-i tot? Într-adevăr, văd că nu eşti prea uşor de 
impresionat. Aşa cum ţi-am mai spus: casa execută ordinele 


mele. Pe-aici, te rog. Fii atent, treptele sunt abrupte. 
Lumină! 

Pe scară, monstrul s-a întors. 

— Da' ce-ţi atârnă în jurul gâtului, omule? Ce-i asta? 
— Uite. 


Creatura a luat medalionul în laba sa, l-a ridicat în dreptul 
ochilor, i-a reaşezat frumos lănţişorul la gâtul lui Geralt. 


— Figura animalului este din cale-afară de urâtă. Ce 
reprezintă? 


— Însemnul breslei. 
— Oh, probabil că meştereşti botniţe. Pe-aici, te rog. 
Lumina! 


Au intrat într-o sală mare, fără ferestre, în centrul căreia 
trona o masă enormă de stejar, complet goală, cu excepţia 
unui sfeşnic uriaş, de aramă, înverzit, acoperit cu ghirlande 
de ceară întărită. La o nouă poruncă a monstrului, 
lumânările s-au aprins, au început să pâlpăâie, iluminând un 
pic spaţiul. 


Un perete al sălii era împodobit cu arme: scuturi rotunde, 
halebarde, lănci şi baionete încrucişate, pumnale grele şi 
topoare. Jumătate din peretele adiacent era ocupat cu vatra 
unui şemineu uriaş, deasupra căruia erau aliniate portrete 


— 52 — 


scorojite şi prăfuite. Peretele opus intrării era înţesat de 
trofee de vânătoare - lopeţi de elan şi coarne ramificate de 


cerb proiectau umbre alungite pe căpăţânile de mistreți, urşi 
şi râşi rânjiţi, şi pe aripile ciufulite şi zdrenţuite de vulturi şi 
ulii împăiaţi. În centru, la loc de cinste se afla căpăţâna 
înnegrită şi distrusă a unui dragon de stâncă. 


Geralt s-a apropiat. 


— A fost vânat de bunicul meu, a spus monstrul, aruncând 
în mijlocul vetrei un butuc imens. Ăsta a fost, probabil, 
ultimul care a putut fi prins pe meleagurile noastre. Stai jos, 
omule! Ţi-e foame, bag seamă? 


— Nu pot să zic că nu, gazdă dragă. 


Monstrul s-a aşezat la masă, şi-a plecat capul, şi-a împreunat 
mâinile pe burdihanul păros, a îngăimat ceva câteva clipe 
rotindu-şi degetele imense, după care a mugit uşor, 
punându-şi labele pe masă. Boluri şi platouri au apărut în 
zăngănit de cositor şi argint, iar cupele, în clinchet de 
cleştar. Mirosea a carne la grătar, usturoi, măghiran, 
nucşoară. Geralt nu s-a arătat surprins. 


— Aşa, şi-a frecat monstrul labele. E mai bine decăt la 
muncă, nu-i aşa? Serveşte-te, omule! Uite, aici e o pasăre, 
aici e şuncă de porc mistreţ, aici pate de... nu ştiu ce. De 
ceva. Aici avem un cocoş-de-munte. Nu, la naiba, eo 
potârniche. Am încurcat vraja. Mănâncă, mănâncă. Este 
mâncare adevărată, mâncare sănătoasă, să nu-ţi fie teamă. 


— Nu mă tem. 
Geralt a rupt pasărea în două. 


— Am uitat, a pufnit monstrul. Tu nu eşti timid. Ţi se spune, 
de exemplu, cum? 


— Geralt. Dar ţie, gazdă dragă? 


— Nivellen. Dar prin împrejurimi mi se zice Degeneratul sau 
Bestia. Şi îi sperie pe copii cu mine. Monstrul şi-a turnat pe 
gât conţinutul unui castron mare, apoi şi-a băgat degetele în 
pate, luând jumătate din el. 


— Îi sperie pe copii, a spus Geralt cu gura plină. Fără 
motiv, bag de seamă. 

— Întocmai. În sănătatea ta, Geralt! 

— Şi ata, Nivellen. 


— Cum e vinul? Ai observat că-i din struguri şi nu din mere? 
Dar dacă nu-i pe gustul tău, fac rost de altul. 


— Mulţumesc, nu-i rău. Ai abilităţi magice înnăscute? 
— Nu. Le-am căpătat din momentul în care mi-a crescut. 


Botul, vreau să spun. Nu ştiu de unde mi-a venit, dar casa 
îmi îndeplineşte toate dorinţele. Nu e mare lucru, pot să fac 
să apară de-ale gurii, băutură, haine, aşternuturi curate, apă 
caldă şi săpun. Orice babă poate să se descurce şi fără 
magie. Deschid şi închid ferestre şi uşi. Aprind focul. O 
nimica toată. 


— Înseamnă ceva. Şi ăsta... cum i-ai spus, botul, îl ai de mult 
timp? 


— De la doisprezece ani. 


— Cum s-a întâmplat? 


— Da' ce te priveşte? Mai toarnă-ţi. 


— Cu plăcere. Nu mă priveşte, întreb şi eu aşa, din 
curiozitate. 


— Un motiv acceptabil, admisibil, a izbucnit în hohote de râs 
monstrul. Dar eu nu pot să-l admit. Nu te priveşte şi gata. 
Dar, ca să-ţi satisfac măcar parţial curiozitatea, o să-ţi arăt 
cam cum eram înainte. Uită-te la portretele alea de sus. 


În primul rând, pornind de la şemineu, este tăticul meu. Al 
doilea, naiba ştie cine-i. lar al treilea sunt eu. Vezi? 


De sub praful şi pânzele de păianjen depuse pe portret, 
privea cu ochii umezi un rotofei, cu faţa pufoasă, tristă şi 
plină de coşuri. Geralt, căruia nu-i era străină tendinţa de a- 


şi linguşi clienţii, răspândită în rândul portretiştilor, a 
clătinat trist din cap. 


— Vezi? a repetat Nivellen, rânjindu-şi colții. 
— Văd. 

— Cine eşti tu? 

— Nu înţeleg. 


— Nu înţelegi? Monstrul şi-a ridicat capul, ochii îi străluceau 
ca la pisică. Portretul meu, oaspete drag, este agăţat dincolo 
de lumina lumânărilor. Eu pot să-l văd, pentru că nu sunt o 
fiinţă umană. Cel puţin în acest moment. Pentru a-mi vedea 
portretul, un om artrebui să se ridice, să se apropie, de bună 
seamă ar trebui, de 


— 54 — 


asemenea, să ia un sfeşnic. Tu n-ai procedat aşa. Concluzia 
este simplă. Dar eu te întreb răspicat: eşti om? 


Geralt i-a susţinut privirea. 


— Dacă pui problema aşa, i-a replicat după un moment de 
tăcere, nu întru totul. 


— Ei, bine. În cazul acesta nu vei interpreta ca pe o lipsă 
de tact din partea mea dacă te întreb ce eşti de fapt. 
— Vânător de monştri. 


— Ei, bine, a repetat Nivellen după un răstimp. Din câte mi- 
amintesc eu, vânătorii au un mod interesant de a-şi câştiga 
existenţa. Ei omoară diferiţi monştri pentru bani. 


— Îţi aminteşti bine. 

Din nou se lăsă tăcerea. Flăcările lumânărilor pâlpâiau, 
înălţau limbi subţiri de foc, care se reflectau în cupele de 
cleştar, în cascadele de ceară picurată pe sfeşnic. 


Nivellen stătea încremenit, mişcându-şi uşor urechile uriaşe. 


— Să presupunem, a spus el în cele din urmă, că izbuteşti 
să-ţi scoţi sabia înainte de a te prinde eu. Să presupunem că 


reuşeşti chiar să mă loveşti. Având în vedere greutatea mea, 
nu mă poţi opri aşa uşor, te pun la pământ cu elanul propriu. 
Şi pe urmă, nu ne mai rămâne decât să hotărască 


dinţii. Ce crezi, vânătorule, care dintre noi doi are mai multe 
şanse dacă sărim unul la gâtul celuilalt? 


Geralt, ridicând cu degetul mare capacul cositorit al carafei, 
şi-a turnat un pahar de vin, a luat o înghiţitură, apoi s-a lăsat 


pe spate în scaun. L-a privit zâmbitor pe monstru, dar era un 
zâmbet oribil. 


— Daaaaa, a reluat Nivellen tărăgănat, apucându-şi colţul 
botului cu gheara. Trebuie să recunosc că poţi răspunde lao 
întrebare fără a folosi prea multe cuvinte. Mă întreb cum o să 
te descurci la următoarea, pe care ţi-o pun acum. Cine te-a 
plătit pentru mine? 


— Nimeni. Am ajuns aici din întâmplare. 
— Nu mă minţi? 
— N-am obiceiul să mint. 


— Dar ce obicei ai? Mi-au spus multe despre vânători. Mi- 
aduc aminte că vânătorii răpesc copii mici, pe care apoiii 


— 55 — 


hrănesc cu ierburi magice. Cei care supraviețuiesc devin ei 
înşişi vânători, unii cu abilităţi inumane. Sunt instruiți 
pentru a ucide, li se anihilează toate sentimentele şi 
impulsurile umane. Fac din ei monştri hărăziţi să asasineze 
alţi monştri. 


Am auzit spunându-se că a venit vremea să fie vânaţi 
vânătorii. Pentru că există din ce în ce mai puţini monştri şi 
tot mai mulţi vânători. Mănâncă o potârniche până nu se 
răceşte de tot. 


Nivellen a luat o potârniche de pe platou, şi-a băgat-o pe 
toată în gură şi a crănţănit-o ca pe posmagi, trosnindu-i 
oscioarele între dinţi. 


— De ce nu mi-ai spus? l-a întrebat cu gura plină. Aşadar, ce 
este adevărat din tot ce se povesteşte despre voi? 


— Aproape nimic. 

— Şi ce este minciună? 

— Faptul că există din ce în ce mai puţini monştri. 

— Aşa este. Există destul de mulţi, a fost de acord Nivellen 
arătându-şi colții. Unul dintre ei se află chiar în faţa ta şi se 
întreabă dacă a făcut bine invitându-te în casa lui. 

De la început nu mi-a plăcut însemnul breslei tale, dragă 
oaspete. 


— Tu nu eşti un monstru, Nivellen, a spus sec vânătorul. 


— La naiba, asta-i o noutate. Atunci, după părerea ta, ce 
sunt? jeleu de merişoare? Un stol de gâşte sălbatice care 
pleacă spre sud într-o dimineaţă tristă de noiembrie? Nu? 


Atunci, poate o virtute pierdută la izvor de vreo fată de 
morar? Hai, Geralt, spune-mi ce sunt. Nu vezi că tremur de 
curiozitate? 


— Nu eşti un monstru. Dacă erai, n-ai fi fost în stare să 


atingi acest platou de argint. Şi cu niciun chip nu mi-ai fi 
luat în mână medalionul. 


— Ha! A urlat Nivellen astfel încât flăcările lumânărilor s-au 
culcat pentru un moment la orizontală. Astăzi este fără 


doar şi poate ziua dezvăluirii marilor mistere îngrozitoare! 
Imediat o să aflu că aceste urechi mi-au crescut pentru că 


atunci când eram copil nu-mi plăcea terciul de ovăz cu 
lapte! 


— Nu, Nivellen, a spus calm Geralt. S-a întâmplat din 
E 


cauza unui farmec aruncat asupra ta. Sunt sigur că ştii cine 
ţi-a făcut-o. 


— Şi la ce m-ajută dacă ştiu? 
— Farmecul poate fi anulat. În cele mai multe dintre cazuri. 


— Tu, ca vânător, de bună seamă, te pricepi să dezlegi 
farmece. In multe cazuri? 


— Mă pricep. Vrei să încerci? 

— Nu. Nu ţin neapărat. 

Monstrul şi-a deschis fălcile, lăsându-şi limba roşie, lungă 
de două palme, să-i atârne. 

— Ai rămas trăsnit, nu-i aşa? 

— Trăsnit, a mărturisit Geralt. 

Monstrul a chicotit, apoi s-a lăsat pe spate în scaun. 


— Ştiam eu că te va ului, a spus el. Mai toarnă-ţi, stai comod. 
O să-ţi spun toată povestea. Vânător sau nu, îmi plac ochii 
tăi, şi am chef să stăm la taclale. Hai, toarnă-ţi. 


— Nu mai este nimic. 


— Fir-ar al naibii. Monstrul a bălmăjit ceva, a bătut apoi din 
nou cu laba în masă. Alături de cele două carafe goale a 
apărut, nu se ştie de unde, o damigeană burduhănoasă de 
lut într-un coş de răchită. Nivellen i-a rupt cu dinţii pecetea. 


— După cum negreşit ai băgat de seamă, a început el 
turnând, ţinutul ăsta nu prea este populat. Până la cea mai 
apropiată aşezare umană este drum lung de străbătut. Vezi 
tu, tăticul meu şi bunicul pe vremea lor nu le-au dat deloc 
prea multe motive să-i îndrăgească, nici vecinii, nici 
negustorii care cutreierau meleagurile astea. Oricine avea 
ghinionul să se rătăcească pe-aici îşi pierdea, în cel mai bun 
caz, averea, dacă tăticu-l observa de sus, din turn. Vreo 
două-trei aşezări vecine au ars deoarece tăticu' a socotit că 


nu şi-au plătit tributul la timp. Puţini oameni l-au apreciat. În 
afară de mine, bineînţeles. Am plâns amarnic când o căruţă 


ne-a adus ce-a mai rămas din tăticu' după ce a fost sfârtecat 
de o sabie cu două mâini. Bunicul pe-atunci nu se prea 
ocupa cu jaful, de când primise un nunceag în cap, se 
bâlbâia, îi curgeau balele şi făcea de multe ori în pantaloni. 


Aşa că, în calitate de moştenitor, trebuia să preiau 

Ey at 

conducerea echipei. 

Eram tânăr pe-atunci, a continuat Nivellen, un adevărat 
novice, aşa că-i învârteam pe deget pe băieţii din gaşcă. i 
conduceam, ai ghicit, în măsura în care un porc poate 


conduce o haită de lupi. În curând am început să facem 
lucruri pe care tăticu', dacă ar fi trăit, nu le-ar fi îngăduit. 


Da' hai să te scutesc de detalii şi să trecem direct la subiect. 
Într-o bună zi ne-am dus până la Gelibol, aproape de Mirt, şi 
am jefuit templul. Şi pentru a complica situaţia, era şi o 
preoteasă tânără. 


— Despre ce templu este vorba, Nivellen? 


— Da' naiba mai ştie, Geralt. Dar pesemne că era un templu 
rău. Pe altar, îmi amintesc că erau cranii şi oase şi ardea un 
foc verde. Puţea al naibii. Dar să revenim la subiect. Băieţii 
au sărit pe preoteasă şi i-au sfâşiat veşmintele, apoi mi-au 
spus că trebuie să devin bărbat. Ei bine, am devenit bărbat, 
blegul mucos ce eram. În timpul actului, preoteasa m-a 
scuipat în gură şi s-a apucat să 


răcnească. 
— Ce anume? 


— Că eram un monstru în piele de bărbat şi că voi fi un 
monstru în piele de monstru. A pomenit ceva despre iubire, 
despre sânge... Nu-mi mai aduc aminte. Cred că avea un 
pumnal, un pumnal foarte mic ascuns în păr. Şi s-a sinucis 
atunci... Am fugit mâncând pământul, Geralt, îţi spun, nu s-a 
mai ales nimic din cai. Nu era un templu bun. 


— Ei, şi după aceea? 
— După aceea s-a întâmplat aşa cum a zis preoteasa. 


Câteva zile mai târziu, când m-am trezit, toţi servitorii au 
început să urle şi s-o ia la sănătoasa de îndată ce au dat cu 
ochii de mine. M-am dus să mă văd într-o oglindă... Ce crezi, 
Geralt, mi-am ieşit din minţi, am avut un fel de atac, îmi 
amintesc ca prin ceaţă. Pe scurt, s-a lăsat cu moarte de om. 


Au murit mulţi. Foloseam tot ce-mi cădea în mână şi dintr- 
odată am devenit foarte puternic. Casa mă ajuta cât putea: 
uşile se trânteau, mobila se învârtea, focul izbucnea. Cine a 
putut a fugit, cuprins de panică, mătuşica, verişoara, băieţii 
din gaşcă, ce să mai spun, au zbughit-o până şi câinii, 


E i-a 


urlând şi zburlindu-şi cozile. Gogoşica, pisica, şi ea. 
Papagalul mătuşicii a murit de spaimă, bietul de el. 


Bineînţeles că m-am trezit singur cuc, răgeam, urlam, 
spărgeam tot ce se putea sparge, mai cu seamă oglinzile. 


Nivellen s-a întrerupt, a oftat, s-a sfârcâit. 


— Când mi-a trecut criza, a reluat după o clipă, era prea 
târziu ca să mai fac ceva. Eram singur. N-aveam cui să-i 
explic că mi se schimbase doar aspectul fizic şi că, chiar 
dacă aveam o înfăţişare oribilă, nu eram decât un ţânc 
amărât, care scâncea prin castelul său pustiu după servitorii 
morţi. După aceea mi-a intrat în oase o teamă îngrozitoare: 
că se vor întoarce să mă omoare înainte de a avea eu timp 
să le explic. Dar nu s-a întors nimeni. 


Monstrul a tăcut puţin, apoi şi-a şters nasul cu mâneca. 


— Nu vreau să mă mai gândesc la lunile alea de la început, 
Geralt. Când îmi amintesc, încă mai tremur. Dar să 


revenim la subiect. Multă, foarte multă vreme, am stat în 
castel ca şoarecele sub mătură, fără să-mi scot nasul afară. 


De îndată ce apărea cineva, lucru rar de altfel, nu ieşeam, 
doar porunceam casei să izbească obloanele de două ori sau 
urlam prin garguiul de la jgheab şi era, de obicei, suficient 
pentru ca oaspetele să zboare, lăsând în urmă un nor uriaş 
de praf. Asta a fost până în ziua în care, în zori, mă 


uit pe fereastră şi ce văd? Un grăsan care taie trandafiri din 
tufa dragii mele mătuşici. Şi trebuie să-ţi spun că trandafirii 
ăştia nu sunt de ici, de colo, ci trandafiri albaştri de Nazair, 
din butaşi aduşi chiar de bunicul. M-a cuprins furia, am sărit 
în grădină. Când grăsanul şi-a recăpătat glasul, care-i pierise 


când mă văzuse, a strigat că n-a vrut decât niscaiva flori 
pentru fiică-sa şi să-i cruţ viaţa şi sănătatea. Mă 


gândeam de-acum să-l îngrop la poarta principală, când 
deodată, ca lovit de trăsnet, mi-am amintit o poveste din 
bătrâni, pe care Lenka, dădaca mea, mi-o spusese demult. 


La naiba, m-am gândit în sinea mea, din câte ţineam eu 
minte, fetele frumoase transformă broaştele în prinți şi 
invers şi-atunci poate că... Poate c-o fi vreun sâmbure de 
adevăr în toată povestea, poate c-o fi vreo şansă... Am sărit 
pe doi stânjeni, am răcnit din toţi rărunchii, încât viţa-de-vie 


Ec RE 


sălbatică s-a desprins de pe zid şi i-am strigat: „Fiica sau 
viaţa!” altceva mai bun nu mi-a venit în minte. Pe negustor, 
căci despre un negustor era vorba, l-a buşit plânsul, apoi mi- 
a spus că fiica sa n-are decât opt ani. Ce, îţi vine să râzi? 


— Nu. 
— Drept să-ţi spun, nu ştiam ce să fac, să râd sau să 


plâng pentru soarta mea nenorocită. Mi s-a făcut milă de 
bietul negustor, nu mai suportam să-l văd tremurând, l-am 
invitat înăuntru, l-am omenit, iar la despărţire i-am umplut 
un sac cu aur şi nestemate. Trebuie să-ţi spun că în subsol 
îmi rămăseseră o mulţime de bogății de pe vremea când 
trăia tăticu', nu prea ştiam ce să fac cu ele, aşa că mi-am 
îngăduit gestul. Negustorul s-a înseninat, mi-a mulţumit de 
şi-a scuipat sufletul. Cu siguranţă s-o fi lăudat el pe undeva 
cu aventura sa, căci n-au trecut nici două luni că a şi venit 
alt negustor. Pregătit cu un sac mare. Şi cu fiică-sa. Mare şi 
ea. 


Nivellen şi-a întins picioarele pe sub masă, făcând scaunul 
să scârţăie. 


— M-am înţeles cu negustorul în doi timpi şi trei mişcări, a 
continuat. Am stabilit că mi-o lasă pentru un an. A trebuit 
să-l ajut să-şi pună sacul pe catâr, singur n-ar fi fost în stare 
să-l ridice. 


— Şi fata? 


— La început o apucau convulsiile de câte ori mă vedea, era 
obsedată c-o s-o mănânc. Dar după o lună mâncam deja la 
aceeaşi masă, pălăvrăgeam şi ne plimbam îndelung. Dar, 
deşi era drăguță şi plină de viaţă, mi se încurca limba când 
discutam cu ea. Vezi tu, Geralt, mereu am fost timid cu 
fetele, mereu m-am purtat ca un caraghios, chiar şi cu fetele 
de la grajd, care aveau bălegar până peste urechi, în vreme 
ce băieţii le învârteau pe degete. Până şi ele îşi băteau joc 
de mine. Ce să mai spun, cu botul ăsta al meu, n-am fost în 
stare nici măcar să-i explic de ce am plătit cu prisosinţă 
pentru un an din viaţa ei. Anul a trecut cu greu, ca zilele de 
post, până într-o bună zi când a apărut negustorul şi a luat- 
o. Atunci, resemnat, m-am închis în casă 


şi pentru câteva luni n-am luat în seamă niciun vizitator 
— 60 — 


venit cu fiicele sale pe-aici. Dar, după anul petrecut în 
compania fetei am realizat cât de greu este atunci când n-ai 
în faţa cui să-ţi deschizi gura. Monstrul a scos un sunet care 
ar fi trebuit să fie un oftat, dar a sunat ca un sughiţ. 


Următoarea, a reluat după un răstimp, se numea Fenne. 


Micuţă, isteaţă şi vioaie, era ca un şoricel. Nu-i era deloc 
frică de mine. Intr-o bună zi, chiar de aniversarea 


majoratului meu, am băut noi ce-am băut hidromel şi... hei, 
hei. Imediat după aceea am sărit din pat şi aţă la oglindă. 


Recunosc, am fost dezamăgit şi deprimat. Moaca-mi era 
aceeaşi, poate că o ţâră aveam un aer mai bleg. Şi se spune 
că în basme se află înţelepciunea norodului! Un rahat e 
înţelepciunea asta, Geralt. În fine, Fenne făcea tot posibilul 
ca să uit de griji. N-ai idee ce fată veselă era, îţi spun. Ştii ce 
i-a trecut prin cap? Să-i speriem împreună pe musafirii 
nepoftiţi. Încearcă să-ţi imaginezi: cineva intră în curte, se 
uită roată-mprejur şi se trezeşte din senin cu mine răcnind în 
patru labe peste el, iar Fenne, complet goală, sare în 
spinarea mea şi sună din cornul de vânătoare al bunicului! 


Nivellen se zguduia de râs, dezvelindu-şi colții albi, lucioşi. 


— Fenne, a continuat el, a stat la mine un an, apoi s-a întors 
la ai săi cu zestre din belşug. Avea de gând să se 
căsătorească cu proprietarul unei taverne, un văduv. 


— Spune mai departe, Nivellen. Hai, că devine palpitant. 


— Ce spui tu? l-a întrebat monstrul, scărpinându-se cu 
scrâşnete după ureche. Ei bine, bine. Următoarea, Primula, 
era fiica unui cavaler scăpătat. Când a sosit, cavalerul avea 
o mârţoagă bătrână şi o cuirasă ruginită şi nemaipomenit de 
lungă. 


Era din cale-afară de scârbos, îţi spun, Geralt, ca un morman 
de bălegar, şi puţea de te trăsnea. Primula, puteam să bag 
mâna-n foc, fusese concepută când el era plecat la război, 
pentru că era destul de frumoasă. Nici ea nu se temea de 
mine, ceea ce nu era de mirare pentru că, în comparaţie cu 
taică-său, puteam părea destul de plăcut. 


După cum aveam să-mi dau seama, n-avea un temperament 
meschin, dar nici eu, chiar dacă aveam o 


— 61 — 
încredere sporită în mine, nu m-am culcat pe lauri. După 


două săptămâni eram în relaţii foarte intime, în timpul 
cărora îi plăcea să mă tragă de urechi şi să-mi strige: 


„Muşcă-mă, animalule!”, „Rupe-mă, bestie!”, şi tot felul de 
idioţenii de genul ăsta. In pauze fugeam la oglindă, dar 
închipuie-ţi, Geralt, mă uitam din ce în ce mai îngrijorat. 


Tânjeam din ce în ce mai puţin după forma mea pipernicită 


de odinioară. Vezi tu, Geralt, înainte eram neglijent, acum 
eram un flăcău în toată puterea. Înainte mă îmbolnăveam 
întruna, tuşeam şi-mi curgeau mucii, iar acum nu se mai 

lega nimic rău de mine. lar dinţii? Nu m-ai crede dacă ţi-aş 


spune ce dinţi stricaţi aveam! Şi acum? Aş putea să muşc 
piciorul unui scaun. Vrei să-ţi arăt cum mugşc piciorul 
scaunului? 


— Nu, nu vreau. 


— Poate că-i mai bine, şi-a căscat fălcile monstrul. Pe fete le 
distra mult asta, de aceea au rămas atât de puţine scaune 
întregi prin casă. 


Nivellen a căscat, iar limba i s-a rulat ca o trompetă. 


— M-a cam obosit această discuţie, Geralt. Pe scurt, au mai 
fost două după aceea, Ilka şi Venimira. Totul a decurs în 
acelaşi mod, să mori de plictiseală şi nimic altceva. Mai întâi 
un amestec de teamă şi de rezervă, apoi legături de 
simpatie, consolidate prin suvenire mici, dar scumpe, apoi 


„Muşcă-mă, mănâncă-mă cu totul”, apoi întoarcerea tatălui, 
un rămas-bun tandru şi micşorarea din ce în ce mai vizibilă 


a tezaurului. M-am hotărât să iau o pauză mai lungă de 
singurătate. Desigur, încetasem de mult să sper că sărutul 
unei fecioare mi-ar putea schimba înfăţişarea. Şi mă 


împăcasem cu ideea. Pe măsură ce se scurgea timpul, 
ajungeam la concluzia că e bine aşa cum este şi cânue 
nevoie de niciun fel de modificări. 


— Niciun fel, Nivellen? 
— Ştii bine şi tu. Ţi-am spus, în primul rând contează 


sănătatea de fier legată de aspectul meu. În al doilea rând, 
alteritatea mea acţionează asupra fetelor ca un afrodiziac. 


Nu râde! Sunt mai mult ca sigur că, dac-aş fi om, mi-ar lua 
mult până să obţin favorurile uneia ca Venimira, de 


— 62 — 
exemplu, care era o domnişoară bine făcută. Mă gândesc că 


nici nu s-ar fi sinchisit de unul precum cel din portret. Şi în al 
treilea rând este vorba despre siguranţă. Tăticu' avea mulţi 
duşmani, iar unii au supravieţuit. Cei pe care i-a trimis pe 
lumea cealaltă gaşca sub comanda mea jalnică aveau rude. 


În subsol este o grămadă de aur. Dacă nu i-aş fi 
înspăimântat, s-ar fi trezit unii să râvnească la el. Până şi 
sătenii înarmaţi cu furci s-ar fi încumetat. 


— Pari destul de sigur, a spus Geralt, jucându-se cu ulcica 
goală, că în forma ta actuală n-ai pricinuit nimănui niciun 


rău. Vreunui tată, vreunei fiice. Vreunei rude sau vreunui 
logodnic. Nu-i aşa, Nivellen? 


— Haide, las-o baltă, Geralt, s-a încruntat monstrul. Ce vrei 
să zici? Părinţii nu-şi încăpeau în piele de bucurie, ţi-am 
spus, i-am răsplătit cu vârf şi îndesat. lar fiicele? De le-ai fi 
văzut când au ajuns aici, în rochii aspre de lână, cu mâinile 
distruse de leşie, cocoşate de la căratul cobiliţelor. Primul 
încă mai avea după două săptămâni de la sosire urme de 
curea aplicate pe spate şi pe coapse de tatăl ei, cavalerul. 


La mine trăiau ca prinţesele, nu puneau mâna decât pe 
evantai, nici măcar nu ştiau unde este bucătăria. Le 
îmbrăcam din cap până-n picioare şi le umpleam de 
giuvaiere. Le puneam la dispoziţie apă caldă la comandă în 
baia de cositor, pe care tăticu' o furase de la Assengard 
pentru mămica. Îţi poţi închipui? Baie de cositor! Puţini 
conți, da' ce spun eu, puţini regi aveau baie de cositor în 
palatele lor. Pentru ele, aceasta era o casă de vis, Geralt. În 
ceea ce priveşte patul, atunci... La naiba, virtutea este în 
prezent mai rară decât dragonul de stâncă. Şi n-am 
constrâns-o pe niciuna, Geralt. 


— Dar bănuiai că cineva m-a plătit pentru tine. Cine m-ar fi 
putut plăti? 


— Un nemernic, care şi-a dorit ce-a mai rămas în subsolul 
meu şi n-are fiice, a declarat cu emfază Nivellen. Lăcomia 
umană nu cunoaşte limite. 


— Şi nimeni altcineva? 
— Şi nimeni altcineva. 
Au tăcut amândoi, cu ochii la pâlpâirile nervoase ale 


— 63 — 


flăcărilor lumânărilor. 
— Nivellen, a spus deodată vânătorul. Eşti singur acum? 


— Vânătorule, i-a răspuns Monstrul după un moment de 
ezitare. Cred că în mod normal ar trebui să te dojenesc acum 
pentru cuvintele obscene, să te iau de gât şi să te arunc pe 
trepte. Ştii de ce? Pentru că mă iei drept un idiot. 


De la început am văzut cum eşti numai urechi şi nu-ţi 
dezlipeşti ochii de la uşă. Ştii bine că nu locuiesc singur. Am 
dreptate? 

— Ai. lartă-mă. 


— Du-te naibii cu iertarea ta. Ai văzut-o? 


— Da. În pădure, pe lângă poartă. Acesta este motivul 
pentru care negustorii şi fiicele lor de la o vreme-ncoace 
pleacă de-aici cu mâinile goale? 


— Prin urmare, ştii şi despre asta? Da, acesta este motivul. 
— Lasă-mă să te întreb... 

— Nu, nu te las. 

S-a aşternut din nou tăcerea. 

— Ei bine, facă-se voia ta, a zis în cele din urmă 


vânătorul, ridicându-se în picioare. Mulţumesc pentru 
ospitalitate, gazdă. Este timpul să-mi văd de drumul meu. 


— Că bine zici, Nivellen s-a ridicat şi el. Din anumite motive, 
nu-ţi pot oferi cazare în castel, şi nu te sfătuiesc nici să-ţi 
petreci noaptea în pădure. Având în vedere că tărâmul este 


pustiu, noaptea este primejdios pe-aici. Ar trebui să-ţi reiei 
drumul înainte de asfinţit. 


— O să ţin cont de asta, Nivellen. Eşti sigur că n-ai nevoie de 
ajutorul meu? 


Monstrul l-a privit chiorâş. 

— Şi eşti sigur că m-ai putea ajuta? C-ai izbuti să mă 
dezlegi de farmece? 

— Nu numai la asta m-am referit. 


— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Deşi... Cred că mi-ai 
răspuns de fapt. N-ai izbuti. 


Geralt l-a privit drept în ochi. 


— Ai avut ghinion atunci, i-a spus. Dintre toate templele din 
Gelibol şi Valea Nimnar a trebuit să-l alegeţi pe Coram 


= Bâ. 


Agh Tera, închinat Păianjenului cu Cap de Leu. Pentru a 
îndepărta blestemul aruncat de preoteasa de la Coram Agh 
Tera, sunt necesare cunoştinţe şi capacităţi de care eu nu 
dispun. 


— Atunci, cine le deţine? 
— Da' ce-ţi pasă? Ai spus că este bine aşa cum este. 


— Da, aşa cum este. Dar nu aşa cum ar putea fi. Mi-e teamă 
că... 


— De ce ţi-e frică? 


Monstrul s-a oprit în cadrul uşii, apoi s-a întors. 


— M-am săturat de întrebările tale, vânătorule, pe care mi le 
pui întruna în loc să-mi răspunzi la ale mele. Se pare că 


trebuie să fii întrebat într-un anume fel. Ascultă, de ceva 
timp am nişte vise urâte. Poate cuvântul „monstruoase” ar fi 
mai corect. Aş fi îndreptăţit să mă tem? Pe scurt, te rog. 


— Nu ţi s-a întâmplat niciodată să te trezeşti după un astfel 
de vis cu picioarele murdare de noroi? Cu ace de pin în 
aşternut? 


— Nu. 

— ŞI nici... 

— Nu. Pe scurt, te rog. 

— Pe bună dreptate ţi-e frică. 

— Poţi să repari asta? Pe scurt, te rog. 

— Nu. 

— În fine. Haide, te conduc. 

În curte, în timp ce Geralt îşi aranja desagii, Nivellen 
mângâia iapa pe bot, o bătea uşor pe grumaz. Babuşca, 
încântată de alintătură, şi-a plecat capul. 

— Animalele mă iubesc, s-a lăudat monstrul. Şi eu le iubesc. 
Pisica mea, Gogoşica, deşi a fugit de mine la început, s-a 
întors la mine. Pentru o lungă perioadă de timp a fost 
singura fiinţă vie care m-a însoţit în necazul meu. Şi 


Vereena, de asemenea... 


A făcut o pauză, şi-a răsucit fălcile. Geralt i-a zâmbit. 


— De asemenea, iubeşte pisicile? 
— Păsările, a rânjit Nivellen. M-am dat de gol, la dracu”. 


Asta e. Nu este a nu ştiu câta fiică de negustor şi nici a nu 
ştiu câta încercare de a căuta un sâmbure de adevăr în 


— 65 — 


vechile basme. Este ceva serios. Ne iubim. Dacă râzi, îţi rup 
botul. 


Geralt nu a râs. 
— Vereena asta a ta, a spus el, este probabil o rusalie. 
Ştiai asta? 


— Am bănuit eu ceva. Suplă. Brunetă. Rareori vorbeşte, într- 
o limbă pe care n-o înţeleg. Nu mănâncă hrană 


omenească. Dispare cu zilele în pădure, apoi se întoarce. 
Este tipic rusaliilor? 
— Mai mult sau mai puţin, şi-a ajustat vânătorul cureaua. 


Te gândeşti, de bună seamă, că nu s-ar mai întoarce la tine 
în cazul în care ai deveni om? 


— Sunt sigur de asta. Ştii bine că rusaliile se tem de oameni. 
Puţini le-au văzut de aproape. Şi eu, şi Vereena... 


Ah, la naiba. Cu bine, Geralt. 


— Cu bine, Nivellen. 


Vânătorul şi-a îmboldit iapa cu călcâiul, apoi s-a îndreptat 
spre poartă. Monstrul se târâia alături de el. 


— Geralt? 
— Te ascult. 


— Nu sunt chiar aşa de prost cum îţi închipui. Ai venit pe 
urmele ultimului negustor care a fost aici. | s-a întâmplat 
ceva cuiva? 


— Da. 


— Ultimul a fost la mine acum trei zile. Cu fiică-sa, nu cea 
mai frumoasă, de altminteri. Am poruncit casei să-şi închidă 


toate uşile şi obloanele, n-am dat niciun semn de viaţă. S-au 
învârtit prin curte şi au plecat. Fata a rupt un trandafir din 
tufa mătuşicii şi şi l-a prins la rochie. Caută-i în altă parte. 


Dar ai grijă, împrejurimile sunt urâte. Ţi-am spus că pădurea 
pe timp de noapte nu este cel mai sigur loc. Se aud şi se văd 
lucruri rele. 


— Mulţumesc, Nivellen. N-o să te uit. Cine ştie, poate voi 
găsi pe cineva care... 


— Poate că da. Sau poate că nu. Asta e problema mea, 
Geralt, viaţa mea şi pedeapsa mea. Am învăţat să-mi suport 
situaţia, m-am obişnuit cu ea. lar dac-o să se înrăutăţească, 
o să mă obişnuiesc iar. Şi dac-o să se înrăutăţească şi mai 


— 66 — 


rău, nu căuta pe nimeni, vino aici şi termină treaba. Aşa, ca 
vânătorii de monştri. Cu bine, Geralt. 


Nivellen s-a întors şi s-a îndreptat vioi spre castel fără să 


se uite deloc înapoi. 
III 


Împrejurimile erau părăsite, sălbatice, ameninţător de ostile. 
Geralt n-a ajuns la drum înainte de amurg, n-a vrut să 


ocolească, s-a dus pe de-a dreptul, prin pădure. Şi-a petrecut 
noaptea pe culmea defrişată a unui deal înalt, cu sabia în 
poală, la un foc mic, în care din când în când arunca 
bucheţele de aconit. La miezul nopţii a văzut departe, în 
vale, lumina unui foc, a auzit urlete şi cântece demente, 
precum şi ceva care nu puteau fi decât ţipetele unei femei 
torturate. S-a dus într-acolo, abia se însera, dar n-a găsit 
decât o poiană bătătorită şi oase carbonizate în cenuşa 
caldă încă. Ceva care stătea în coroana unui stejar uriaş ţipa 
şi fluiera. Putea fi un ghul, dar putea fi, de asemenea, doaro 
pisică sălbatică. Vânătorul nu s-a oprit să verifice. 


IV 


Pe la prânz, când o ducea pe Babuşcă la un izvor, iapa a 
nechezat strident şi a făcut un pas îndărăt, rânjindu-şi dinţii 
galbeni şi muşcând din muştiuc. Geralt a calmat-o imediat 
cu un Semn făcut mecanic şi apoi a văzut un cerc regulat 
format din pălăriile ciupercilor roşcate ivite de sub muşchi. 


— Fac o adevărată istorie cu tine, Babuşcă, i-a spus. 


Acesta este un cerc obişnuit făcut de o vrăjitoare. De ce faci 
asemenea scene? 


lapa a pufnit, întorcându-şi capul spre el. Vânătorul s-a 
frecat pe frunte, s-a încruntat, a căzut pe gânduri. Apoi, 
dintr-un salt a fost în şa, a întors calul şi a luat-o la galop 
înapoi, pe propriile urme. 


— „Animalele mă iubesc”, a murmurat el. Îmi pare rău, 
căluţule. Se pare că eşti mai isteţ decât mine. 


=:67 = 
V 


lapa şi-a ciulit urechile, a fornăit, a râcâit pământul cu 
potcoavele, n-a vrut să mai meargă. Geralt n-a mai liniştit-o 
cu Semnul, ci a sărit din şa şi a aruncat frâiele peste capul 
calului. În spate nu mai avea vechea sabie într-o teacă din 
piele de şopărlă: locul ei era ocupat acum de o armă 


frumoasă, strălucitoare, cu garda în cruce şi cu mâner 
subţire, bine echilibrat, terminat cu un cap sferic de metal 
alb. 


De data aceasta, uşa micului castel nu trebuia să se 
deschidă pentru a-l lăsa să intre. Rămăsese deschisă de la 
plecarea sa. 


A auzit un cântec. Nu-i înţelegea cuvintele, nici măcar n-a 
putut identifica limba din care proveneau. Nici nu era 
necesar, vânătorul îi cunoştea, îi simţea şi îi înţelegea 
natura, esenţa melodiei, liniştită, penetrantă, revărsându-i în 
vene un val ameţitor de teroare paralizantă. 


Cântecul s-a oprit brusc şi atunci a văzut-o. Agăţată de 
spatele delfinului, în fântâna secată, îmbrăţişa piatra 
acoperită de muşchi cu mâinile sale mici, atât de albe încât 
păreau străvezii. De sub furtuna de păr negru încâlcit îi 
străluceau ochii fixaţi pe el, imenşi, larg deschişi, de 
culoarea antracitului. 


Geralt s-a apropiat încet, cu pas lejer, elastic, descriind un 
semicerc de la perete până lângă tufa de trandafiri albaştri. 


Creatura lipită de spinarea delfinului şi-a rotit spre el chipul 
minuscul cu o expresie de dor indescriptibil, plin de farmec, 
care făcea să-i fie auzită încă melodia, deşi buzele-i mici, 
palide, strânse, nu lăsau să scape nici cel mai mic sunet. 


Vânătorul s-a oprit la o distanţă de zece paşi. Sabia, scoasă 
încet din teaca neagră, îi strălucea şi-i scăpăra deasupra 
capului. 


— E din argint, a spus el. Lama este de argint. 


Chipul palid n-a tresărit, ochii de antracit nu şi-au schimbat 
expresia. 


— Semeni atât de mult cu o rusalie, a continuat calm 
vânătorul, încât i-ai putea păcăli pe toţi. Mai ales că eşti o 


— 68 — 


pasăre rară, brunetă. Dar caii nu se înşală niciodată. Eiîi 
recunosc pe cei ca tine instinctiv şi infailibil. Ce eşti? Cred că 
o rusalie sau o mară. Un vampir obişnuit nu iese la soare. 


Colţurile buzelor palide i-au tresărit şi i s-au ridicat uşor. 


— Te-a atras Nivellen cu aspectul său, nu-i aşa? Visele, 
despre care îmi pomenea, tu i le produceai. Imi închipui ce 
fel de vise, şi-l compătimesc. 


Creatura nu s-a clintit. 


— Îţi plac păsările, a continuat vânătorul. Dar asta nu te 
împiedică să muşti gâturile oamenilor de ambele sexe, ai? 


Într-adevăr, tu şi Nivellen! Frumoasă pereche, n-am ce zice, 
un monstru şi un vampir, stăpânii castelului din pădure. În 
curând aţi putea guverna peste tot ţinutul. Tu, veşnic 


însetată de sânge, iar el, apărătorul tău, un criminal la 
comandă, o unealtă oarbă. Dar, înainte de toate, el ar trebui 
să devină un monstru adevărat, căci nu-i de-ajuns un om cu 
mască de monstru. 


Ochii mari şi negri s-au strâns. 


— Ce e cu el, bruneto? Cântai, aşadar ai băut sânge. Ţi-ai 
jucat ultima carte, ceea ce înseamnă că n-ai reuşit să-i 
înrobeşti mintea. Mă înşel cumva? 


Capul negru s-a mişcat uşor, aproape imperceptibil, iar 
colţurile gurii i s-au ridicat şi mai mult. Chipul minuscul a 
căpătat o expresie de vampir. 

— Acum, poate te consideri doamna castelului? 

A dat din cap, de data aceasta mai clar. 


— Eşti o rusalie? 


O clătinare lentă, a tăgadă, a capului i-a răspuns. S-a auzit 
un şuierat, care nu putea veni decât dinspre buzele palide, 
care zâmbeau oribil, cu toate că vânătorul n-a sesizat să se fi 
mişcat. 


— O mară? 
Tăgadă. 


Vânătorul a făcut un pas îndărăt, şi-a strâns puternic pumnul 
pe mânerul sabiei. 


— Atunci, înseamnă că eşti... 


Colţurile gurii i s-au înălţat şi mai tare, mai tare şi mai tare, 
buzele i s-au întredeschis... 


— 69 — 
— O lamie! a strigat vânătorul îndreptându-se spre fântână. 
În spatele buzelor palide străluceau colții albi şi ascuţiţi. 


Vampirul a sărit în sus, s-a arcuit înapoi ca un leopard şi a 
urlat. 


Valul răsunător l-a lovit pe vânător ca un berbec, i-a tăiat 
respiraţia, i-a strivit coastele, i-a străpuns urechile şi creierul 
cu spini de durere. Zburând cu spatele, a reuşit să-şi 
încrucişeze încheieturile mâinilor într-un Semn de Heliotrop. 


Vraja a amortizat în mare măsură viteza cu care a fost izbit 
de perete, dar şi aşa a văzut negru în faţa ochilor şi puţinul 
aer pe care-l mai avea i-a ieşit din plămâni cu un icnet. 


În mijlocul fântânii secate, pe spatele delfinului, chiar pe 
locul unde puţin mai devreme şedea fata minionă în rochia 
sa albă, se întindea un liliac uriaş negru, lucios, care-şi 
desfăcea fălcile înguste, pline cu rânduri de colţi albi ca 
nişte ace. Aripile membranoase i s-au răsfirat, s-au zbătut 
fără zgomot, iar creatura s-a lansat în tăcere către vânător 
ca o săgeată trasă din arbaletă. Geralt, simțind în gură 


gustul feruginos de sânge, a invocat tare o vrajă, ducându-şi 
în faţă mâna cu degetele răşchirate pentru a forma Semnul 
Quen. Liliacul a şuierat, s-a întors brusc, a urcat chiţcăind în 
aer şi imediat s-a lăsat în picaj drept spre gâtul vânătorului. 


Geralt a sărit într-o parte, a încercat să-l lovească, dar nu l-a 
nimerit. Liliacul, lin, cu graţie, a dat un ocol îndoindu-şi o 
aripă, s-a întors, l-a înconjurat şi l-a atacat din nou, 
deschizându-şi orbeşte botul plin de colţi. Geralt a aşteptat, 
îndreptând spre creatură sabia ţinută cu ambele mâini. În 
ultimul moment a sărit - dar nu într-o parte, ci înainte, a 


lovit cu dreapta atât de iute, încât aerul a urlat. A ratat. A 
fost atât de năucit de eşec, că şi-a pierdut din ritm, a 
întârziat cu o fracțiune de secundă. A simţit cum ghearele 
fiarei îi sfâşie obrazul şi o aripă umedă catifelată îi plesneşte 
gâtul. S-a ghemuit pe loc, şi-a transferat toată greutatea pe 
piciorul drept şi a lovit cu elan puternic în spate, dar a ratat 
din nou creatura, fantastic de agilă. 


Liliacul a bătut din aripi, s-a înălţat, a planat spre fântână. 
Când ghearele curbe i s-au agăţat de marginea de piatră, 
De 


botul monstruos, plin de bale, se metamorfoza de-acum, 
dispărea, însă buzele palide care îl înlocuiau nu-i ascundeau 
colții criminali. 


Lamia a ţipat strident, şi-a modulat vocea pentru a intona un 
cântec înspăimântător, l-a țintuit pe vânător cu ochii plini de 
ură şi a răcnit din nou. 


Impactul sonor a fost atât de puternic, încât a rupt Semnul. 
În ochii lui Geralt se învârteau cercuri negre şi roşii, tâmplele 
şi creştetul îi pulsau violent. Prin durerea care-i străbătea 
tâmplele a început să audă voci, bocete şi gemete, sunete 
de flaut şi oboi, vuiet de vânt. Pielea de pe faţă i s-a tumefiat 
şi i-a încremenit. A căzut într-un genunchi şi şi-a bălăngănit 
capul. 


Liliacul negru a planat în tăcere spre el, desfăcându-şi fălcile 
colţate în zbor. Geralt, deşi uluit de valul de ţipete, a 
reacţionat instinctiv. S-a desprins de la sol dintr-un salt, 
potrivindu-şi imediat ritmul gesturilor cu viteza de mişcare a 
monstrului, a făcut trei paşi înainte, o eschivă şi o jumătate 
de tură, după care l-a pocnit cu ambele mâini mai repede ca 
gândul. Lama n-a întâmpinat nicio rezistenţă. Sau aproape 


că n-a întâmpinat. A auzit un țipăt, dar de data aceasta era 
un țipăt de durere, cauzată de atingerea de argint. 


Lamia, urlând, s-a metamorfozat pe spatele delfinului. Pe 
rochia sa albă, deasupra sânului stâng, se vedea o pată 


roşie sub o zgârietură, mai mică decât degetul mic. 
Vânătorul a scrâşnit din dinţi - lovitura, care ar fi trebuit să 
taie-n două fiara, nu reuşise decât s-o zgărie. 


— Urlă, vampirule, mormăi, ştergându-şi sângele de pe 
obraz. Răcneşte până nu mai poţi. Sleieşte-ţi toată puterea. 


Şi apoi o să-ţi tai eu căpuşorul frumuşel! 
TU. ŢI le sleieşti primul. Vrăjitorule. Te omor. 


Buzele lamiei nu se mişcau, dar vânătorul îi auzea cuvintele 
clar, îi răsunau ca un ecou în creier, explodau, vibrau surd, 
de parcă ar fi fost pronunţate de sub apă. 


— Rămâne de văzut, i-a răspuns el tărăgănat, îndreptându- 
se spre fântână aplecat în faţă. 


Te omor. Te omor. Omor. 

— Rămâne de văzut. 

— Vereena! 

Nivellen, cu capul plecat, strângea cu ambele mâini cadrul 
porţii. Cu paşi nesiguri s-a îndreptat spre fântână, 


fluturându-şi nesigur labele. Gulerul cămâăşii îi era pătat de 
sânge. 


— Vereena! a urlat din nou. 


Lamia şi-a smucit capul în direcţia lui. Geralt şi-a ridicat 
sabia gata s-o taie, a sărit spre ea, dar reacţia vampirului a 
fost mult mai promptă decât s-a aşteptat. Un țipăt ascuţit, 
urmat de un nou val vibrant, i-a muiat picioarele 
vânătorului. A căzut pe spate, răscolind cu picioarele 
pietrişul aleii. Lamia s-a arcuit, s-a încordat să sară, colții i- 
au fulgerat ca pumnalul unui asasin. Nivellen, întinzându-şi 
labele ca un urs, a încercat s-o prindă, darea i-a urlat direct 
în faţă din toţi rărunchii şi l-a proiectat câţiva stânjeni în 
spate, în schelele de lângă zid, care s-au prăbuşit cu un 
trosnet puternic, îngropându-l sub un morman de lemne. 


Geralt se ridicase în picioare, a alergat în zigzag, 
înconjurând curtea, încercând să-i distragă lamiei atenţia de 
la Nivellen. Vampirul, fâlfâindu-şi rochia albă, a zburat drept 
la el, cu lejeritatea unui fluture, abia atingând pământul. Nu 
mai ţipa acum, nu mai încerca să se metamorfozeze. 


Vânătorul ştia că era obosită. Dar mai ştia şi că, chiar aşa 
obosită, era încă extrem de periculoasă. În spatele lui Geralt, 
Nivellen ieşea de sub lemne urlând. 


Vânătorul a sărit în stânga, a executat o morişcă scurtă cu 
sabia pentru a o deruta pe lamie. Aceasta a înaintat spre el 


- în alb şi negru, alunecând înspăimântătoare. O 


subestimase, ţipa cât o ţinea gura în timp ce alerga. N-a 
avut timp să schiţeze un Semn, a zburat îndărăt, a fost 
trântit în zid, iar durerea de la nivelul coloanei vertebrale i s- 
a propagat până în vârful degetelor, i-a paralizat braţele, i-a 
tăiat picioarele. A căzut în genunchi. Lamia a sărit spre el, 
urlând melodios. 


— Vereena! a răcnit Nivellen. 


S-a întors. Şi apoi monstrul şi-a luat avânt pentru ao 
înjunghia între sâni cu capătul ascuţit al unui par de trei 
metri. N-a ţipat. A scâncit doar. Vânătorul, auzindu-i 


TDi 
scâncetul, s-a cutremurat. 


Nivellen stătea cu picioarele depărtate, strângând parul cu 
ambele mâini, ţinând un capăt sub braţ. Lamia, ca un fluture 
alb prins într-un ac, atârna la celălalt capăt al parului, 
strângându-l cu ambele mâini. 


Vampirul a oftat adânc şi s-a împins brusc cu toată forţa în 
par. Geralt a văzut cum pe spate, pe rochia albă, înfloreşte o 
pată roşie, din al cărei gheizer de sânge ieşea, dezgustător 
şi obscen, vârful cioplit. Nivellen a urlat, a făcut un pas 
îndărăt, apoi încă unul, apoi s-a retras iute, fără a lăsa parul 
din mână, târând în spate lamia străpunsă. Încă 


un pas îndărăt şi s-a rezemat cu spatele de zidul castelului. 
Capătul parului, pe care îl ţinea sub braţ, a scrâşnit... 


Lamia, cu o lentoare languroasă, şi-a trecut palmele de-a 
lungul parului, şi-a întins braţele pe toată lungimea 
acestuia, l-a prins ferm şi s-a împins din nou în el cu toată 


puterea. Mai mult de un metru de lemn însângerat îi ieşea 
acum din spate. Avea ochii larg deschişi, capul dat pe spate. 


Suspinele îi erau din ce în ce mai frecvente, mai ritmate, 
transformându-se în horcăituri. 


Geralt se ridicase, dar, fascinat de imagine, stătea 
încremenit. Auzea cuvintele reverberându-i surd în interiorul 
craniului, ca sub bolta unei temnițe reci şi jilave. 


Al meu. Sau al nimănui. Te iubesc. lubesc. 
Un alt suspin, înspăimântător, convulsiv, sufocat în sânge. 


Lamia s-a smuls, a alunecat mai jos, de-a lungul parului, şi-a 
întins mâinile. Nivellen răcnea cu disperare, fără să dea 
drumul parului, străduindu-se s-o ţină cât mai departe de el. 


În zadar. Ea a înaintat şi l-a apucat de căpăţână. Răcnea şi 
mai puternic, scuturându-şi capul chel. Lamia s-a apropiat 
din nou de par, şi-a aplecat capul spre gâtul lui Nivellen. 


Colţii i-au scăpărat, de un alb orbitor. 


Geralt a sărit. A sărit ca un arc. Fiecare gest, fiecare pas pe 
care îl făcea acum erau în natura lui, stăpânit la perfecţie, 
inevitabil, mecanic şi letal de sigur. Trei paşi iuți. 


AI treilea, ca sutele de paşi de până atunci, se termina pe 
piciorul stâng, puternic, ferm, hotărât. O răsucire de trunchi, 
o lovitură ascuţită, energică. S-a uitat la ochii ei. 


ETA (= pasă 
Deocamdată, nimic nu putea fi schimbat. A auzit o voce. 


Nimic. A strigat pentru a-i înăbuşi ei cuvântul pe care-l 
repeta. Nu putea face nimic. A lovit. 


A lovit sigur, ca de sute de ori până atunci, cu latul lamei, şi 
imediat, menţinând ritmul mişcării, a făcut al patrulea pas şi 
o semirotaţie. Lama, eliberată după efectuarea semirotaţiei, 
i-a alunecat pe spate strălucind, lăsând o dâră 


de stropi roşii. Părul negru cârlionţat se răsfira în valuri, 
plutea în aer, plutea, plutea, plutea... 


Capul a căzut pe pietriş. 


Sunt din ce în ce mai puţini monştri? 
Dar eu? Eu ce sunt? 

Cine plânge? Păsările? 

Femeia cu cojocel alb şi rochie albastră? 
Trandafirul de Nazair? 

Ce linişte! 

Ce goliciune! Ce pustiu! 

În mine. 


Nivellen, chircit, scuturat de spasme şi fiori, stătea rezemat 
de zidul castelului, în urzici, cu capul între mâini. 


— Scoală-te, i-a spus vânătorul. 


Tânărul chipeş, robust, livid, sprijinit de perete, şi-a ridicat 
capul, s-a uitat în jur. Avea o privire pierdută. Şi-a frecat 
ochii cu pumnii. Şi-a examinat mâinile. Şi-a pipăit faţa. A 
gemut surd, şi-a pus degetul pe buze, şi l-a condus de-a 
lungul gingiilor. Şi-a mângâiat din nou faţa şi a scâncit 
iarăşi, atingându-şi cele patru răni sângerânde, umflate, pe 
obraz. A oftat. Apoi a izbucnit în râs. 


— Geralt! Cum aşa? Cum e posibil aşa ceva... Geralt! 


— Ridică-te, Nivellen. Ridică-te şi umblă. În desagi am 
leacuri de care avem amândoi nevoie. 


— Nu mai am... nu am? Geralt? Cum aşa? Vânătorul i-a dat 
mâna ca să se ridice, încercând să nu se uite la mâinile 
diafane înţepenite pe parul împlântat între sânii mici, 


acoperiţi cu țesătura umedă şi roşie. Nivellen a gemut din 
nou. 


— Vereena... 
— Nu te uita. Haide. 
e DA 


Sprijinindu-se unul pe altul, au traversat curtea trecând pe 
lângă tufa de trandafiri albaştri. Nivellen îşi pipăia întruna 
faţa cu mâna rămasă liberă. 


— Nu-mi vine să cred, Geralt. După atâţia ani? Cum este cu 
putinţă? 


— În fiecare poveste există un sâmbure de adevăr, i-a spus 
blând vânătorul. lubirea şi sângele. Ambele au o putere 
colosală. Magii şi savanții şi-au sfărâmat capetele de-a 
lungul anilor, dar n-au aflat nimic, cu excepţia faptului că... 


— Spune ce, Geralt? 
— lubirea trebuie să fie adevărată. 
VOCEA RAŢIUNII 3 


— Sunt Falwick, conte de Moen. lar el este cavalerul Tailles 
de Domdal. 


Geralt s-a înclinat nonşalant, privindu-i pe cavaleri. Ambii 
erau în armură şi purtau mantii carmin cu emblema 
Ordinului Trandafirului Alb pe braţul stâng. Era puţin 
surprins pentru că, prin împrejurimi, din câte ştia, nu exista 
nicio comenduire a ordinului. 


Nenneke, care zâmbea aparent spontan şi natural, i-a sesizat 
uimirea. 


— Aceşti nobili cavaleri, a spus ea degajat, îndesându-se mai 
confortabil în fotoliul care aducea a tron, sunt în slujba 
preamăritului stăpân al acestor ţinuturi, ducele de 
Hereward. 


— Prinţul, a corectat-o cu emfază Tailles, cavalerul mai tânăr, 
pironindu-şi privirea în ochii albaştri ai preotesei, în care 
licărea ostilitatea. Prinţul de Hereward. 


— Să nu ne pierdem în detalii, a surâs Nenneke zeflemitor. 
Pe vremea mea titlul de prinţ era acordat numai celor prin 
ale căror vene curgea sânge regal, dar astăzi nu mai are, se 
pare, cine ştie ce importanţă. Să revenim la prezentări şi la 
scopul vizitei cavalerilor Trandafirului Alb în umilul meu 
templu. Trebuie să ştii, Geralt, că acum capitulul pretinde 
donaţii de la Hereward pentru ordin, de aceea mulţi cavaleri 
ai Trandafirului au intrat în slujba prinţului. 


Şi destul de mulţi dintre ei, cum e şi Tailles, aici de faţă, şi-au 
depus jurământul şi au îmbrăcat mantia roşie, care le stă 
atât de bine. 


— Sunt foarte onorat, vânătorul de monştri s-a înclinat din 
nou, la fel de nonşalant ca prima dată. 


— Mă îndoiesc, a spus preoteasa rece. Ei n-au venit aici ca să 
te onoreze. Dimpotrivă. Au venit cu intenţia de a te scoate 
de aici cât mai curând cu putinţă. Au venit să te expulzeze, 
scurt şi cuprinzător. Socoţi că e o onoare? Eunu. 


Aş zice că este o insultă. 


— Nobilii cavaleri s-au obosit în zadar, după cum am 


— 76 — 
auzit, Geralt şi-a înălţat umerii. N-am de gând să mă 


stabilesc aici. Mă duc fără să fiu împins de la spate, şi cât de 
curând. 


— Imediat, l-a întrerupt Tailles. Fără zăbavă. Prinţul 
porunceşte... 


— În incinta acestui templu, eu sunt cea care porunceşte, i-a 
tăiat-o Nenneke cu un ton rece, autoritar. Pe cât posibil, mă 
străduiesc, de obicei, ca ordinele mele să fie în contradicţie 
cu politica lui Hereward. În măsura în care această politică 
este logică şi uşor de înţeles. În cazul de faţă este iraţională, 
aşa că nu va fi tratată mai în serios decât merită. Geralt de 
Rivia este oaspetele meu, domnilor. 


Şederea sa în templul meu îmi face plăcere. Prin urmare, 
Geralt de Rivia va rămâne în templul meu atât timp câtva 
dori el. 


— Îndrăzneşti să i te opui prinţului, femeie? a strigat Tailles, 
apoi şi-a aruncat mantia peste umăr, scoțând la iveală, în 


toată splendoarea sa, cuirasa de alamă, împodobită cu 
caneluri. Ai curajul să pui la îndoială 


autoritatea puterii? 
— Mai încet, a spus Nenneke mijindu-şi ochii. Coboară 
tonul. Fii atent ce vorbeşti şi cu cine vorbeşti. 


— Ştiu cu cine vorbesc! Cavalerul a făcut un pas. Falwick, 
cel mai în vârstă, l-a apucat ferm de cot, strângându-l până 


i-a scrâşnit mănuşa de zale. Tailles s-a smucit cu furie. 


Rostesc cuvinte care reprezintă voinţa prinţului, stăpânul 
acestor meleaguri! Ştii, femeie, că avem în curte 
doisprezece oşteni... 


Nenneke şi-a dus mâna la tolba atârnată la brâu şi a scos un 
borcănel de porțelan. 


— Chiar nu ştiu, i-a spus calm, ce-o să se întâmple dacă o să- 
ţi vărs borcănelul ăsta peste picioare, Tailles. Poate c-o să-ţi 
explodeze plămânii. Poate c-o să te umpli de păr. Poate şi 
una, Şi alta, cine ştie? Numai preamărita Melitele. 


— Să nu îndrăzneşti să mă ameninţi cu vrăjile tale, 
preoteaso! Oştenii noştri... 


— Oştenii voştri, dacă vreunul dintre ei se atinge de-un fir 
de păr de-al preotesei lui Melitele, va atârna într-unul dintre 


e DT 


salcâmii înşiruiţi de-a lungul drumului spre oraş, şi asta chiar 
înainte ca soarele să fi atins orizontul. Ei ştiu acest lucru 
foarte bine. Şi tu ştii, Tailles, încetează, aşadar, să te 
comporţi ca un bădăran. Am moşit-o pe maică-ta când te-a 
născut, rahatul dracului, şi-o să-mi pară rău pentru ea, dar 
nu ispiti soarta. Nu mă face să te învăţ bunele maniere. 


— Bine, bine, a intervenit vânătorul, sătul de cele petrecute. 
Se pare că modesta mea persoană a provocat un conflict 
serios, şi nu văd niciun sens în asta. Domnule Falwick, 
dumneata pari mai cu capul pe umeri decât companionul 
tău, care, după cum văd, este copleşit de entuziasmul 
tinereţii. Ascultă, domnule Falwick: te asigur că 


voi părăsi în curând ţinutul, în câteva zile. Te asigur, de 
asemenea, că n-am avut şi nu am de gând să lucrez aici, să 


iau comenzi şi comisioane. Mă aflu aici în calitate de 
persoană privată, nu de vânător. 


Contele Falwick I-a privit în ochi şi Geralt şi-a dat seama pe 
loc de gafa comisă. În privirea cavalerului Trandafirului Alb 
era o ură pură, nealterată şi de nezdruncinat. Vânătorul a 
înţeles cu certitudine că nu ducele de Hereward era cel care- 
| dorea plecat, ci Falwick şi ai săi. 


Cavalerul s-a întors spre Nenneke, s-a aplecat cu respect şi a 
început să-i vorbească. Vorbea calm şi politicos. Vorbea 
logic. Dar Geralt ştia că Falwick minte cum respiră. 


— Venerabilă Nenneke, te rog să mă ierţi, dar prinţul 
Hereward, suveranul meu, nu-şi doreşte şi nu va tolera pe 
moşiile sale prezenţa vânătorului Geralt din Rivia. Nu 
contează că Geralt din Rivia vânează monştri sau se 
consideră a fi o persoană privată. Prinţul ştie că Geralt din 
Rivia n-are cum să fie persoană privată. Vânătorul atrage 
necazurile ca magnetul pilitura de fier. Vrăjitorii se revoltă şi 
scriu petiţii, druizii chiar ameninţă... 


— Nu văd niciun motiv pentru care Geralt din Rivia să 


suporte consecinţele acţiunilor vrăjitorilor locali şi ale 
druizilor, l-a întrerupt preoteasa. De când ţine cont 
Herewardul de părerile unora sau altora? 


— Să încheiem discuţia, a ridicat capul Falwick. Oare nu m- 
am exprimat suficient de clar, venerabilă Nenneke? Voi 


ÎN A = 


spune cât se poate de clar şi răspicat, prin urmare, nici 
prinţul Hereward, nici capitulul ordinului nu doresc să-l mai 
tolereze nicio zi în Ellander pe Geralt din Rivia, bine- 
cunoscut ca Măcelarul de Blaviken. 


— Aici nu este Ellander! Preoteasa s-a ridicat din fotoliu. 


Aici este templul lui Melitele! lar eu, Nenneke, marea 
preoteasă, nu doresc să mai tolerez nicio clipă prezenţa 
dumneavoastră în incinta templului, domnilor! 


— Domnule Falwick, i-a spus încet vânătorul. Ascultă 
vocea raţiunii. Nu vreau să am necazuri, şi nici vouă, mă 


gândesc, nu vă arde de ele. O să părăsesc ţinutul în cel mult 
trei zile. Nu, Nenneke, taci, te rog. Oricum era timpul să-mi 
văd de drumul meu. Trei zile, domnule conte. Nu-ţi cer mai 
mult. 


— Şi bine faci că nu ceri, i-a spus preoteasa, înainte de a 
reacţiona Falwick. Aţi auzit, băieţi? Vânătorul mai rămâne 
aici timp de trei zile, pentru că aşa are el chef. lar eu, 
preoteasă a Marii Melitele, îi voi oferi ospitalitate aceste trei 
zile, deoarece aşa am eu chef. Repetaţi-i aceste cuvinte lui 
Hereward. Nu, nu lui Hereward. Repetaţi-i soţiei sale, 
distinsei Ermella, precizându-i că, în cazul în care aceasta nu 
doreşte întreruperea furnizării de afrodiziace de la farmacia 
mea, ar fi de preferat să-l calmeze pe duce. Să-i mai 
potolească starea de spirit şi capriciile care aduc din ce în ce 
mai mult cu simptomele de imbecilitate. 


— Destul! a strigat Tailles cu o voce spartă într-un falset. 


N-am de gând să mai ascult insultele unei şarlatance la 
adresa stăpânului meu şi a soţiei sale! N-o să închid ochii la 
un astfel de ultraj! Va guverna de-acum Ordinul Trandafirului 
Alb, gata cu ignoranţa şi superstiţiile! lar eu, cavalerul 
Trandafirului Alb... 


— Ascultă, mucosule, l-a întrerupt Geralt, zâmbind maliţios. 
Ţine-ţi limba aia cam slobodă-n gură. Vorbeşti cu o femeie, 


care ar trebui să fie tratată cu respect. Mai ales de câtre un 
cavaler al Trandafirului Alb. Este adevărat că 


pentru a deveni cavaler al acestui ordin în ziua de azi este 
suficient să verşi în vistieria capitulului o mie de coroane 
novigradiene, ceea ce face, prin urmare, să fie plin de fii de 


SE o 8 


cămătari şi croitori, dar, probabil, măcar unele maniere au 
supravieţuit. Sau poate mă înşel? 


Tailles a pălit şi s-a dat la o parte. 


— Domnule Falwick, a spus Geralt, menţinându-şi zâmbetul. 
Dacă-şi scoate sabia mucosul ăsta, i-o iau şi-l bat cu ea la 
fund. Şi pe urmă îl agăţ cu ea de uşă. 


Tailles şi-a tras, cu mâinile tremurânde, o mănuşă de fier de 
la centură şi a trântit-o cu un zdrăngănit pe podea, chiar 
între picioarele vânătorului. 


— O să spăl cu sângele tău insulta adresată ordinului, 
mutantule! a strigat. Să ieşim afară, pe pământ bătătorit! 


leşi în curte! 
— Vezi că ţi-a căzut ceva, fiule, i-a spus calm Nenneke. 


Ridică-l, aşadar, căci aruncarea gunoiului este interzisă, aici 
este un templu. Falwick, ia-l pe neghiobul ăsta de-aici, 
pentru că altfel se va întâmpla o nenorocire. Ştii ce trebuie 
să-i spui lui Hereward. De altfel, o să-i scriu o scrisoare, căci 
nu-mi păreţi mesageri demni de încredere. Hai, luaţi-vă 


tălpăşiţa! Găsiţi voi ieşirea şi singuri, nu-i aşa? 


Falwick, ţinându-l în strânsoarea de fier pe furiosul Tailles, a 
făcut o plecăciune în faţa lui Nenneke, zăngănindu-şi 
armura. Apoi s-a uitat insistent în ochii vânătorului. Acesta 
nu i-a zâmbit. Cavalerul şi-a aruncat pe umeri mantia 
purpurie. 


— Aceasta n-a fost ultima noastră vizită, venerabilă 
Nenneke, i-a spus el. Vom reveni. 
— De-asta mi-era şi frică, i-a spus preoteasa rece. 


Neplăcerea e de partea mea. 


IER 80 Ay 
RĂUL CEL MAI MIC 
| 


Ca de obicei, le-a atras mai întâi atenţia pisicilor şi copiilor. 
Un motan tigrat, care dormea pe o stivă de lemne încinsă de 
soare, s-a scuturat, şi-a ridicat capul rotund, şi-a lăsat pe 
spate urechile, a pufnit şi a fugit în urzici. Un copil de trei 
ani, Dragomir, fiul pescarului Trigli, care în pragul colibei se 
chinuia să-şi curețe cămăşuţa zdrenţuită, ţipa cu ochii în 
lacrimi la călăreţul care trecea. 


Vânătorul călărea agale, fără să se sinchisească să 


depăşească carul cu fân care bloca drumul. În spatele lui 
tropăia un măgar împovărat peste măsură, care-şi întindea 
grumazul şi trăgea la fiecare pas de funia legată de mânerul 
de la şa. În afară de desagii obişnuiţi, căra pe spinare o 
namilă înfăşurată într-o cuvertură. Fundul sur îi era acoperit 
de dâre negre de sânge uscat. 


În cele din urmă, carul cu fân a cârmit-o pe o uliţă laterală 


care ducea la hambar şi la debarcaderul dinspre care adiau 
briza, dar şi mirosul de catran şi urină de vite. Geralt şi-a 
grăbit calul. N-a luat în seamă strigătul surd al zarzavagiului 
cu ochii holbaţi la laba osoasă, cu gheare proeminente, 
ieşită de sub cuvertură, care tresălta în ritmul paşilor 
măgarului. N-a dat atenţie nici cortegiului tot mai mare din 
urma sa, care fremăta de emoție. 


În faţa casei primarului, ca de obicei, era o puzderie de 
căruţe. Geralt a sărit din şa, şi-a îndreptat sabia în spate, a 


legat frâul de un ţăruş. Puhoiul care îl urmase a format un 
semicerc în jurul măgarului. 


Ţipetele primarului puteau fi auzite de la poartă. 


— Nu e voie, am spus! Nu-i voie, la naiba! Nu pricepi 
omeneşte, ticălosule? 


Geralt a intrat. În faţa primarului stătea un ţăran mic şi 
îndesat, roşu de furie, ţinând de gât un gâscan care se 
zbătea. 


=] 
— Ce... Pe toţi zeii! Tu eşti, Geralt? Ori mă înşală vederea? 


şi se răsti din nou spre ţăran: la-l de-aici, neruşinatule! Eşti 
surd? 


— Mi-o zâs, a bâiguit ţăranul uitându-se cruciş la gâscan, ci 
tre' s-aduc ceva lu' primarele nost' cî daci nu... 


— Cine a spus asta? a urlat la el primarul. Cine? Că ce, că 
eu primesc plocoane? Nici nu vreau s-aud de-aşa ceva! 
Spală putina mai iute! Salut, Geralt. 

— Bună, Caldemeyn. 


Primarul, strângându-i mâna vânătorului, îl bătu pe umăr cu 
cealaltă. 


— Să tot fie vreo doi ani de când n-ai mai călcat pe-aici, 
Geralt. Aşa-i? E drept că nu prea faci tu mulţi purici într-un 
loc. Pe unde-ai mai umblat? La naiba, da' cum stăm noi aşa? 


Hei, careva să ne-aducă o bere! Stai jos, Geralt, stai jos. La 
noi e mare tămbălău, căci mâine vine bâlciul. Ce mai faci, ia 
spune! 


— Mai târziu. Să ieşim deocamdată. 


Afară, gloata aproape că se dublase, dar spaţiul liber din 
jurul măgarului nu se micşorase. Geralt a dat la o parte 
cuvertura. Mulțimea a ţipat de uimire şi s-a dat înapoi. 


Caldemeyn a rămas cu gura căscată. 
— Pe toţi zeii, Geralt! Ce este aceasta? 


— O kikimoră. Nu-mi daţi o răsplată pentru ea, domnule 
primar? 


Caldemeyn s-a mutat de pe un picior pe altul, s-a uitat la 
creatura răşchirată ca un păianjen, acoperită cu o crustă 


neagră, cu un ochi sticlos cu pupila îngustată şi cu colţi 
ascuţiţi iviţi dintre fălcile însângerate. 


— Unde... De unde... 


— De la dig, la patru kilometri distanţă de oraş. Din 
mlaştină. Caldemeyn, acolo au murit oameni. Copii. 


— Da, ai dreptate. Dar nimeni nu... Cine s-ar fi gândit... 

Hei, oameni buni, duceţi-vă la casele voastre sau la câmp! 
Aici nu-i circ! Acoper-o, Geralt. Să nu tragă mugştele la ea. 

În sală, primarul, fără să scoată un cuvânt, a gâlgâit o ulcică 


de bere, nedezlipind-o de la gură. A oftat adânc, s-a 
smârcâit. 


— 82 — 


— Nu există nicio răsplată, a spus el posomorât. Nimeni nu 
şi-ar fi putut închipui vreodată că ar putea vieţui ceva de 
genul ăsta în sărăturile mlăştinoase. E drept că niscaiva 
oameni au dispărut pe-acolo, dar... Nu mulţi se încumetă pe 
la dig. Oare cum de-ai ajuns pe-acolo? De ce n-ai luat-o pe 
drumul principal? 


— Pe drumurile principale nu mi-e uşor să-mi câştig pâinea, 
Caldemeyn. 


— Am uitat, şi-a stăpânit primarul un râgâit umflându-şi 
obrajii. Şi ce liniştite erau meleagurile astea. Până şi elfii nu 
se pişau decât rareori în laptele muierilor. Şi iaca-ţi iese-n 
cale o kociomoră de-asta când te-aştepţi mai puţin. S-ar 
cădea să-ţi mulţumesc. Cât despre plată, n-am cum să-ţi 
dau. N-am de unde. 


— Păcat. Mi-ar prinde bine nişte galbeni ca să mă descurc în 
iarnă. Vânătorul a sorbit din bere şi şi-a şters spuma de la 
gură. Mă gândesc să mă duc la Yspaden, dar nu ştiu dacă 


am cum s-ajung înainte ca zăpezile să astupe drumurile. Aş 


putea rămâne într-unul din cătunele aflate de-a lungul 
drumului spre Luton. 


— Stai mult în Blaviken? 

— Puțin. N-am timp de zăbavă. larna se apropie. 

— Unde stai? Poate la mine? Avem o odaie liberă în pod, de 
ce să te jupoaie bandiții ăştia de hangii? Mai stăm de vorbă, 


îmi povesteşti ce se mai întâmplă prin lumea asta largă. 


— Cu plăcere. Dar ce-o să spună Libusha ta? Ultima dată 


când am fost, am băgat de seamă că nu mă prea are la 
inimă. 


— În casă la mine muierea n-are niciun cuvânt de spus. 


Dar, între noi fie vorba, să nu mai faci ce-ai făcut ultima oară 
în timpul cinei. 


— Te referi la furculiţa pe care-am înfipt-o în şobolan? 
— Nu. Mă refer la faptul c-ai atins-o şi mai era şi întuneric. 
— M-am gândit că ar fi amuzant. 


— A fost. Dar nu şi pentru Libusha. Ascultă, dar chestia 
asta... care e numele ei... Kiki... 


— Kikimoră. 
— Îţi mai trebuie? 


— La ce? Dacă tot nu există nicio răsplată, putem s-o 
aruncăm la gunoi. 


— Nu-i rea ideea. Hei, Karelka, Borg, Carăpietre! Care-i pe- 
aici? 


A intrat un gardian cu o halebardă la umăr. 


— Carăpietre, i-a spus Caldemeyn. la pe cineva să te ajute şi 
du scârboşenia înfăşurată în cuvertură de pe măgar în 
spatele conacului şi îngropaţi-o în gunoi. Ai priceput? 


— Cum ţi-e porunca, domnule. Dar... Domnule primar... 


— Ce-i? 


— Poate că înainte de-a îngropa spurcăciunea... 
— Ei, ce? 


— Am face bine să i-o arătăm Maestrului lrion. Poate că i-ar fi 
de folos la ceva. 


Caldemeyn şi-a tras una peste frunte cu palma deschisă. 


— Că bine te-ai gândit, Carăpietre. Ascultă, Geralt, poate că 
vrăjitorul nostru o să-ţi dea ceva pentru hoitul ăsta. 


Pescarii îi aduc ba câte-un peşte ciudat, ba caracatiţe şi 
heringi, şi câştigă câte ceva de pe urma lor. Hai, să mergem 
la el în turn. 


— Aţi tocmit un vrăjitor? Permanent sau ocazional? 


— Permanent. Maestrul lrion. Locuieşte în Blaviken de-un an. 
Vrăjitor puternic, Geralt, se vede de la o poştă. 


— Mă îndoiesc că un vrăjitor puternic o să-mi dea ceva 
pentru kikimoră, s-a bosumflat Geralt. Din câte ştiu eu, nu i- 
i de folos la prepararea poţiunilor. Poate că lrion ăsta al 
dumneavoastră n-o să-mi dea nimic altceva decât vorbe 
grele. Vrăjitorii şi vânătorii de monştri nu prea se au la inimă 


unii pe alţii. 
— N-am auzit să fi fost cineva batjocorit de Maestrul lrion. 
Nu pot să pun rămăşag că te va plăti, dar nu strică să 


încerci. Prin mlaştini pot să mai fie multe kikimore de-astea, 
şi apoi ce? N-are decât vrăjitorul să se uite la creatură şi, 
dacă e cazul, să arunce farmece sau ce-o vrea el asupra 
mlaştinii. 


Vânătorul s-a gândit o clipă. 

— Unu - zero pentru tine, Caldemeyn. Ei bine, riscăm o 
= BA 22 

întâlnire cu Maestrul lrion. Mergem? 


— Haide. Carăpietre, alungă ţâncii şi trage măgarul de funie. 
Unde mi-e pălăria? 


Turnul, construit din blocuri de granit şlefuite, încoronat cu 
creneluri zimţate, arăta impresionant, dominând falnic 
acoperişurile zdrobite ale caselor şi stuful muced al colibelor. 


— L-a renovat, după cum văd, a spus Geralt. Prin vrăji sau v- 
a pus la muncă? 


— Prin vrăji, în cea mai mare parte. 

— Cum e acest lrion al tău? 

— Decent. Îi ajută pe oameni. Dare un singuratic, ursuz. 
Nu iese mai deloc din turn. 


Pe uşa ornamentată cu o rozetă incrustată din lemn de 
culoare deschisă atârna un ciocan uriaş sub forma unui cap 
de peşte plat cu ochii bulbucaţi şi cu un inel de alamă în 
gura dinţată. Caldemeyn, în mod evident familiarizat cu 
funcţionarea mecanismului, s-a apropiat, şi-a dres glasul şi a 
recitat: 


— Primarul Caldemeyn, venit cu treabă, îl salută pe Maestrul 
lrion. || salută aşijderea, venit cu aceeaşi treabă, Geralt din 
Rivia, vânător de monştri. 


Pentru un răstimp destul de lung nu s-a întâmplat nimic, dar 
în cele din urmă capul de peşte şi-a căscat maxilarul dinţos 
şi a suflat un norişor de abur. 


— Maestrul lrion nu primeşte pe nimeni. Vedeţi-vă de drum, 
oameni buni. 


Caldemeyn s-a legănat de pe un picior pe altul, apoi s-a 
uitat la Geralt. Vânătorul a ridicat din umeri. Carăpietre, 
concentrat şi grav, se scobea în nas. 

— Maestrul lrion nu primeşte, a repetat metalic inelul. 


Vedeţi-vă de drum, oameni bu... 


— Eu nu sunt un om bun, l-a întrerupt ferm Geralt. Sunt un 
vânător de monştri. Pe măgar am o kikimoră pe care am 
omorât-o foarte aproape de oraş. Este de datoria fiecărui 


— 85 — 


vrăjitor rezident să vegheze la siguranţa ținutului. Maestrul 
lrion nu trebuie să-mi facă onoarea de a mă primi şi de a sta 
de vorbă cu mine, dacă asta îi este voinţa. Dar trebuie să 


examineze creatura şi să tragă niscaiva concluzii. 
Carăpietre, dă jos kikimora şi arunco-n faţa porţii. 

— Geralt, i-a spus încet primarul. Tu o să pleci, dar eu o să 
rămân aici... 


— Haide, Caldemeyn. Carăpietre, scoate-ţi degetul din nas şi 
fă ce ţi-am poruncit. 


— Stai, s-a auzit dinspre inelul metalic o cu totul altă 


voce. Geralt, chiar tu eşti? 
Vânătorul a suduit printre dinţi. 
— Îmi pierd răbdarea. Da, chiar eu sunt. Şi ce-i cu asta? 


— Vino mai aproape de uşă, a spus inelul, pufăind norişori 
de abur. Singur. lţi deschid. 


— Şi kikimora? 


— Las-o-ncolo. Cu tine vreau să vorbesc, Geralt. Numai cu 
tine. lartă-mă, primarule. 


— Nu-i nimic, Maestre lrion, şi-a fluturat mâna Caldemeyn. 
Să trăieşti, Geralt! Ne vedem mai târziu. 


Carăpietre! aruncă monstrul la gunoi! 
— Am înţeles. 


Vânătorul s-a apropiat de poarta incrustată care s-a 
întredeschis foarte puţin, doar cât să se strecoare înăuntru. 


Apoi s-a trântit imediat în spatele lui, lăsându-l în beznă. 
— Hei! a strigat fără să-şi ascundă furia. 
— Tu, s-a auzit o voce ciudat de familiară. 


Uluirea a fost atât de puternică, încât vânătorul s-a clătinat 
şi a ridicat mâna, căutând un punct de sprijin. Dar n-a găsit. 


Grădina era invadată de flori albe şi roz, mirosea a ploaie. 


Cerul era străbătut de un curcubeu, care se întindea de la 
coroanele copacilor până la un lanţ muntos albastru 
îndepărtat. Căsuţa din mijlocul grădinii, măruntă, modestă, 


era înecată în nalbe. Geralt s-a uitat la picioare şi şi-a dat 
seama că era în cimbru până la genunchi. 


— Ei bine, vino-ncoace, Geralt, a spus vocea. Sunt în faţa 
casei. 


— 86 — 


Vânătorul a intrat în grădină, printre copaci. Sesizând o 
mişcare în stânga sa, a privit într-acolo. O fată cu părul 
blond, complet goală, mergea de-a lungul unui şir de 
arbuşti, ducând un paner plin cu mere. Vânătorul şi-a promis 
solemn să nu se mai mire. 


— lată-te, în cele din urmă. Bun venit, vânătorule. 
— Stregobor! a spus uluit Geralt. 


Vânătorul întâlnise la viaţa lui tâlhari care păreau consilieri 
locali, consilieri locali care păreau cerşetori, prostituate care 
păreau prințese, prințese care arătau ca nişte vaci, şi regi 
care arătau ca tâlharii. 


Dar Stregobor arăta întotdeauna aşa cum, în conformitate cu 
toate reglementările şi percepțiile, ar fi trebuit să arate un 
vrăjitor. Era înalt, subţire, cocoşat, avea sprâncenele 
stufoase, cărunte, şi nasul lung, acvilin. Pentru a completa 
tabloul, purta o robă neagră, lungă, amplă, cu mâneci 
excesiv de largi, şi ţinea în mână un sceptru lung cu un glob 
de cristal în vârf. Niciunul dintre vrăjitorii cunoscuţi de 
Geralt nu semăna cu Stregobor. Şi mai ciudat era că 


Stregobor era un vrăjitor autentic. 


S-au aşezat în veranda înconjurată de nalbe, pe fotolii de 
răchită, la o măsuţă cu blat din marmură albă. Blonda goală 


cu panerul de mere s-a apropiat, a zâmbit, s-a răsucit pe 
călcâie şi s-a întors în grădină, legănându-şi şoldurile. 


— Este tot o iluzie? a întrebat Geralt, urmărindu-i legănarea. 


— Sigur. Ca tot ce e aici. Dar este, dragul meu, o iluzie de 
primă clasă. Florile au parfum, poţi să mănânci merele, 
albinele te pot înţepa, iar pe ea - vrăjitorul a arătat spre 
blondă - poţi s-o... 

— Poate mai târziu. 


— Corect. Ce vânt te-aduce pe-aici, Geralt? Continui să te 
străduieşti să omori pentru bani exemplarele unei specii pe 
cale de dispariţie? Cât ţi-au dat pentru kikimoră? Probabil 
nimic, altminteri nu veneai la mine. Şi când te gândeşti că 


sunt oameni care nu cred în predestinare. Poate ştiai despre 
mine. Ştiai? 


— Nu ştiam. Acesta este ultimul loc unde mă aşteptam să 
NR - 7 a 


te văd. Dacă nu mă-nşală memoria, odinioară sălăşluiai în 
Kovir, într-un turn ca ăsta. 


— Multe s-au schimbat de-atunci. 
— Chiar şi numele tău. Se pare că acum eşti Maestrul lrion. 
— Aşa se numea făuritorul turnului care s-a stins din viaţă 


acum două sute de ani. M-am gândit că ar trebui să-i aduc 
un omagiu pentru adăpostul oferit. Sunt doar rezident aici. 


Majoritatea localnicilor îşi duc zilele de pe urma mării, şi, 
după cum ştii, specialitatea mea, pe lângă iluzionism, este 


vremea. Uneori opresc furtuna, alteori o provoc, iar 
câteodată fac să sufle vântul de vest mai aproape de țărm ca 
să aducă bancuri de merlucius şi cod. Se poate trăi. 


Adică, a adăugat el încruntat, s-ar putea trăi. 


— De ce „s-ar putea trăi”? Şi de ce ţi-ai schimbat numele, 
mă rog? 


— Destinul are multe feţe. Dacă al meu este frumos la 
suprafaţă, înăuntru este oribil. Şi-a întins spre el ghearele 
însetate de sânge... 


— Nu te-ai schimbat deloc, Stregobor, Geralt a făcut o 
grimasă. Trăncăneşti verzi şi uscate, dar ai un aer inteligent 
şi plin de importanţă. Nu poţi vorbi normal? 


— Ba da, a oftat vrăjitorul. Dacă-ţi face plăcere, pot. M-am 
refugiat aici din calea unei creaturi monstruoase care mi-a 
pus gând rău. Fuga nu mi-a servit la nimic, căci a dat iar de 
mine. După toate probabilitățile, va încerca să mă 


omoare mâine sau, cel mai târziu, poimâine. 
— Aha, a spus vânătorul tranşant. Acum înţeleg. 


— Din câte-mi dau seama, ameninţarea la adresa vieţii mele 
te lasă rece? 


— Stregobor, i-a spus Geralt. Acestea sunt vremurile în care 
trăim. Vezi multe când umbli prin lumea largă. Doi ţărani se 
omoară pentru hotarul din mijlocul unui câmp, pe care 
mâine-l vor călca în picioare caii cetelor a doi caimacami 
care vor să se masacreze unii pe alţii. De-a lungul drumului 
se leagănă prin copaci o mulţime de spânzurați, prin păduri 
tâlharii le taie gâturile negustorilor. 


Prin oraşe te împiedici la tot pasul de cadavre abandonate 
=:88. = 


prin şanţuri. În palate se înjunghie cu pumnalele, iar pe la 
sindrofii vezi mereu pe câte cineva cum se prăbuşeşte sub 
masă, otrăvit. M-am obişnuit. De ce m-ar impresiona o 
ameninţare cu moartea, mai cu seamă când tu eşti cel vizat? 


— Mai cu seamă când eu sunt cel vizat, a repetat sarcastic 
Stregobor. Şi eu, care te credeam un prieten. Eu, care 
contam pe ajutorul tău. 


— Ultima noastră întâlnire, a spus Geralt, a avut loc la curtea 
regelui ldi din Kovir. Venisem să-mi iau plata pentru 
lichidarea unei amfisbene care terorizase ţinutul. Atunci tu şi 
confratele tău, Zavist, m-aţi făcut care mai de care ba 
şarlatan, ba maşină de ucis lipsită de rațiune, şi, dacă îmi 
amintesc bine, chiar măturător de stradă. Ca urmare, ldi nu 
numai că nu mi-a dat niciun şfanţ, dar mi-a acordat doar 
douăsprezece ore să părăsesc Kovirul, şi cum avea o 
clepsidră stricată, abia am avut timp. Şi acum îmi spui că te 
bazezi pe ajutorul meu. Îmi zici că eşti urmărit de un 
monstru. De ce să-ţi fie frică, Stregobor? Dacă te atacă, 
spune-i că-ţi plac mongştrii, că-i protejezi şi că ai grijă ca 
niciun şarlatan de vânător să nu le tulbure liniştea. Dacă 


până la urmă fiara se încumetă să te mistuie, se vede treaba 
că nu e decât un ingrat. 


Vrăjitorul a rămas tăcut, privind în gol. Geralt a pufnit în râs. 


— Nu te umfla ca o broască, vrăjitorule. Spune-mi cine-ţi 
poartă sâmbetele. Să vedem ce-i de făcut. 


— Ai auzit de Blestemul Soarelui Negru? 


— Ba bine că nu, am auzit. Numai că sub numele de Mania 
Nebunului Eltibald. Aşa se numea vrăjitorul care a declanşat 
prigoana zecilor de fete din familii mari, chiar regale, care au 
fost ucise sau înlănţuite. Cică ar fi fost posedate de demoni, 
blestemate, pângărite de Soarele Negru, aşa cum numeşti, 
în jargonul tău pompos, cea mai banală dintre eclipse. 


— Eltibald, care nu era nebun defel, descifrase inscripţiile de 
pe menhirele din Dauk şi de pe lespezile funerare din 
necropolele din Wozgor, a studiat legendele şi poveştile 


despre stafii. În toate era vorba despre eclipsă, fără să lase 
loc de multă îndoială. Soarele Negru avea să anunţe 
revenirea iminentă a lui Lilith, o zeiţă venerată în Orient sub 
numele de Niya, şi exterminarea rasei umane. Calea pentru 
Lilith avea să fie deschisă de „şaizeci de femei cu coroane de 
aur, al căror sânge va umple văile râurilor”. 


— Baliverne, a spus vânătorul. Şi unde mai pui că nici nu 
rima. Toate profeţiile cuviincioase sunt în rime. Se ştie foarte 
bine ce urmăreau Eltibald şi Consiliul Vrăjitorilor. Te-ai folosit 
de delirul unui nebun pentru a-ţi consolida puterea. Pentru a 
rupe alianţe, a distruge afinități, a semăna discordie între 
dinastii, într-un cuvânt, pentru a trage mai puternic de firele 
marionetelor încoronate. Şi tu vii şi-mi vorbeşti mie despre 
profeţii, care l-ar face să moară de ruşine şi pe-un bătrân de 
la iarmaroc. 


— Ai putea avea rezerve cu privire la teoria lui Eltibald, la 
interpretarea profeţiei. Dar nu ai cum să pui în discuţie 
apariţia unei mutații oribile în rândul fetelor născute la scurt 
timp după eclipsă. 


— Şi de ce să nu poată fi pusă în discuţie, mă rog? Am auzit 
exact contrariul. 


— Am asistat la autopsia uneia dintre ele, a spus vrăjitorul. 
Geralt, ceea ce am găsit în interiorul craniului şi în măduva 
spinării este imposibil de definit clar. Un soi de burete roşu. 
Organele interne erau amestecate, unele chiar lipseau. Totul 
era acoperit de mici cili mobili şi de zdrenţe albastre-rozalii. 
Inima avea şase ventricule. Două erau practic atrofiate, dar 
tot aia e. Ce părere ai? 


— Am văzut oameni cu gheare de vultur în loc de mâini şi 
oameni cu colţi de lup. Alţii aveau articulaţii suplimentare, 
organe suplimentare, chiar şi simţuri suplimentare. Toate 
acestea erau roadele magiei voastre. 


— Ai văzut felurite mutații, zici, a ridicat capul vrăjitorul. 


Dar tu pe câţi i-ai asasinat sau nenorocit pentru bani, aşa 
cum îţi cere vocaţia de vânător? Ai? Pentru că poţi avea colţi 
de lup şi doar să-i arăţi fetelor de prin taverne, şi poţi, de 
asemenea, să ai caracter de lup şi să ataci copii. Exact aşa s- 
a întâmplat în cazul fetelor născute după eclipsă, la care 


s-a constatat, de asemenea, o înclinaţie patologică spre 
cruzime, agresivitate, izbucniri violente de furie, precum şi 
un temperament exuberant. 


— Comportamente de genul acesta se pot observa la mai 
toate muierile, a rânjit Geralt. Ce tot îmi îndrugi? Mă întrebi 
câţi mutanţi am ucis, dar de ce nu eşti curios cât de multi 
dintre ei au fost dezlegaţi de farmece, sloboziţi de blesteme? 
De către mine, vânătorul pe care-l dispreţuieşti atât de mult. 
Dar voi ce-aţi făcut, vrăjitori puternici ce sunteţi? 


— Am folosit o magie şi mai înaltă. La fel ca aceea practicată 
de preoţi în diferite temple. Toate încercările au dus la 
moartea fetelor. 


— Acestea nu reprezintă o notă proastă pentru fete, ci 
pentru voi. Deci, avem primele cadavre. Să înţeleg că au fost 
singurele necropsiate? 


— Nu. Nu te uita aşa la mine, ştii bine că au mai fost şi 
altele. Iniţial s-a decis să fie eliminate toate. Au fost făcute 
dispărute câteva... Toate au fost supuse disecţiei. Unele, 
chiar vivisecţiei. 


— Şi voi, bitangilor, îndrăzniţi să-i criticaţi pe vânătorii de 
monştri? Ei, Stregobor, o să vină ziua în care oamenii o să 


se deştepte şi o să vă pună pielea pe bâţ. 


— Nu cred c-o să vină prea curând ziua aia, a spus ironic 
vrăjitorul. Nu uita că am acţionat numai în apărarea 
oamenilor. Mutantele ar fi scăldat în sânge întregul ţinut. 


— Asta o spuneţi voi, vrăjitorii cu nasurile până-n tavan, 
împăunându-vă cu nimbul infailibilităţii. Şi dacă tot ai adus 
vorba, poţi să afirmi cu mâna pe inimă că în timpul 
vânătorilor de presupuse mutante, n-aţi comis nicio 
greşeală, nici măcar o dată? 


— Ai dreptate, a declarat Stregobor după un lung răstimp de 
tăcere. O să fiu sincer, deşi nu ar trebui, în interesul meu. 
Am mai greşit şi noi, şi nu numai o dată. Selectarea lor era 
foarte dificilă. Prin urmare, am încetat să... le mai facem 
dispărute şi am început să le izolăm. 


— În faimoasele voastre turnuri, a pufnit vânătorul. 
— Aşa-i, în turnurile noastre. Dar aceasta a fost o altă 


i O li 


greşeală. Te joci cu ţara-n bumbi? Le-am subestimat şi mulţi 
dintre ei ne-au scăpat. Devenise o modă, o modă nebună, 
printre prinții moştenitori, mai cu seamă printre cei tineri, 
care n-aveau mare lucru de făcut şi cu atât mai puţin de 
pierdut, să elibereze frumuseţile încarcerate. Cele mai 
multe, din fericire, îşi rupeau gâtul în timpul evadării. 


— Din câte ştiu, frumoasele prinse în lanţuri se stingeau 
destul de repede în turnuri. Umblă vorba că fără ajutorul 
vostru n-ar fi izbutit. 


— Fals. Ce-i drept, multe deveneau apatice, refuzau 
mâncarea... Dar ce să vezi, cu puţin timp înainte dea 
închide ochii, erau înzestrate cu darul clarviziunii. Încă o 
dovadă a mutaţiei lor. 


— Ce dovadă, una mai puţin convingătoare decât alta. 
Mai ai multe? 


— Mai am. Silvena, o doamnă din Narok, de care n-am reuşit 
să ne apropiem, pentru că a preluat puterea foarte devreme. 
În zilele noastre se întâmplă mari grozăvii în ţinutul său. 
Fialka, fiica lui Evermir, a scăpat din turn cu o frânghie 
împletită din cozile ei şi acum seamănă teroare prin 
Velhadul de Nord. Bernika din Talgar a fost eliberată de un 
prinţ idiot. Acum zace oarbă în temniţă, iar cel mai vizibil 
element din peisajul Talgarului este spânzurătoarea. Şi ar 
mai fi destule exemple. 


— Sigur c-ar mai fi, a spus vânătorul. În Jamurlak, de 
exemplu, domneşte bătrânul Abrad, n-are niciun dinte-n 
gură, e bolnav de scrofuloză, s-a născut, probabil, cu vreo 
sută de ani înainte de eclipsă şi nu adoarme până când nu e 
cineva torturat de moarte în faţa lui. Şi-a sacrificat toate 
rudele şi a golit jumătate din ţinut în timpul crizelor sale de 
furie, aşa cum le numeşti tu. Are şi el urme de temperament 


extravagant, se pare că în tinereţe era poreclit chiar 
Spaimapoalelor. Ehei, Stregobor, ar fi frumos dac-ar putea fi 
pusă cruzimea conducătorilor pe seama vreunei mutații sau 
a vreunui blestem. 


— Ascultă, Geralt... 


— Nici nu mă gândesc. Nu-mi mai împuia tu mie capul cu 
toate neroziile tale, şi mai ales cu faptul că Eltibald n-a fost 


— 92 — 


un criminal nebun. Dar să revenim la monstrul care se 
presupune că te ameninţă. După introducerea pe care mi-ai 
făcut-o, să ştii că povestea nu-mi place deloc. Dar o să te- 
ascult până la capăt. 


— N-o să mă întrerupi cu comentarii maliţioase? 
— Nu pot să-ţi făgăduiesc. 


— Ei bine, Stregobor şi-a ascuns mâinile în mânecile robei, 
aşa va dura ceva mai mult. Aşadar, povestea a început în 
Creyden, un mic principat din nord. Soţia lui Fredefalk, 
principele Creydenului, era Aridea, o femeie înţeleaptă, 
educată. Provenea dintr-o familie cu mulţi adepţi de seamă 
ai magiei şi primise, probabil ca moştenire, un artefact 
destul de rar şi puternic, Oglinda lui Nehalen. După 


cum ştii, Oglinzile lui Nehalen erau folosite în principal de 
profeţi şi oracole, pentru că puteau prezice viitorul fără 


greş, deşi cam confuz. Aridea se adresa destul de des 
oglinzii... 


— Ca de obicei, punându-i întrebarea, bănuiesc, l-a întrerupt 
Geralt. „Cine este cea mai frumoasă din lume?” 


Din câte ştiu eu, Oglinzile lui Nehalen se împart în două: 
prietenoase şi sparte. 


— Te înşeli. Aridea era interesată mai mult de soarta 
ținutului. lar oglinda i-a răspuns la întrebări prezicându-le o 
moarte groaznică atât ei, cat şi multor oameni, de mâna sau 
din vina fiicei din prima căsătorie a lui Fredefalk. Aridea a 
făcut în aşa fel încât să ajungă această veste la Consiliu, iar 
Consiliul mi-a trimis-o mie, în Creyden. Cred că nu mai e 
cazul să precizez că întâia născută a lui Fredefalk a apărut 
pe lume la scurt timp după eclipsă. M-am uitat la micuță 


discret, pentru scurt timp. Pentru ea a fost însă destul ca să 


sleiască de puteri canarul şi doi căţeluşi, precum şi să-i 
scoată ochiul unei slujnice cu mânerul pieptenelui. Am 
supus-o unor teste folosind incantaţii: majoritatea mi-au 
confirmat faptul că micuța era mutantă. M-am dus să-i spun 
Aridei acest lucru, pentru că pentru Fredefalk fără fiică-sa nu 
putea exista lumea. Aridea, aşa cum spuneam, nu erao 
femeie proastă... 


— Sigur, Geralt l-a întrerupt din nou şi probabil că nici nu-i 
prea plăcea fiica vitregă. Ar fi preferat să moştenească 
tronul propriii săi copii. Pot să-mi închipui continuarea. Nu 
ştiu cum s-a făcut că nu s-a găsit nimeni pe-acolo să-i 


sucească gâtul. Şi ţie, cu aceeaşi ocazie. 


Stregobor a oftat, şi-a ridicat ochii spre cerul pe care 
curcubeul încă strălucea multicolor şi pitoresc. 


— Am propus s-o izolăm numai, dar principesa a decis altfel. 
A trimis-o pe micuță în pădure cu un zbir cu simbrie. 


L-am găsit mai tărziu în tufişuri. N-avea pantaloni pe el, aşa 
că ne-a fost lesne să reconstituim desfăşurarea 
evenimentelor. Ea îi înfipsese acul de la broşă în creier, prin 
ureche, probabil atunci când atenţia îi era îndreptată spre cu 
totul altceva. 


— Dacă te gândeşti că-mi pare rău pentru el, a murmurat 
Geralt, te înşeli amarnic. 


— Am încropit o ceată ca s-o căutăm, a continuat Stregobor, 
dar dispăruseră urmele micuţei. Eu a trebuit să 


plec în grabă la Creyden, deoarece Fredefalk începuse să 


miroasă ceva. Numai după patru ani am primit veşti de la 
Aridea. Îi dăduse de urmă micuţei în Mahakam, unde trăia cu 
şapte gnomi, pe care îi convinsese să jefuiască negustorii la 
drumul mare, căci nu se merită să-şi scuipe plămânii în 
mină. Acum se numea Ţepara, pentru că îi plăcea să-i tragă 


în ţeapă pe captivii rămaşi în viaţă. Aridea a tocmit mai 
mulţi asasini, dar nu s-a mai întors niciunul. Apoi nu s-au 
mai îngrămădit doritori, căci i se dusese vestea micuţei. 


Învăţase să mânuiască sabia în aşa fel încât puţini bărbaţi îi 
puteau ţine piept. Chemat, m-am dus în Creyden în mare 
taină, pentru a afla cine o otrăvise pe Aridea. Se credea că 


făptaşul era însuşi Fredefalk, care-şi punea la cale căsătoria 
cu o tânără voinică, dar eu înclin să cred că fusese Renfri. 


— Renfri? 


— Da, aşa se numea. Cum îţi spuneam, a otrăvit-o pe Aridea. 
Principele Fredefalk a pierit la scurt timp într-un accident 
bizar de vânătoare, iar fiul cel mare al Aridei a dispărut fără 
urmă. Şi acestea, bineînţeles, au fost opera micuţei. Spun 


„Micuţei”, dar avea de-acum vreo şaptesprezece ani. Şi era 
destul de dezvoltată. La vremea 


— 94 — 


aceea, a reluat vrăjitorul după o pauză, ea şi gnomii ei 
semănau teroare prin tot Mahakamul. Într-o bună zi s-au 
certat însă, nu ştiu dacă de la împărţirea prăzii sau de la 
rândul în patul ei conform nopţii din săptămână, până au 
ajuns să-şi scoată cuţitele. Niciunul dintre cei şapte gnomi n- 
a supravieţuit disputei. A rămas în viaţă doar Ţepara. 


Numai ea. Dar pe-atunci eram deja prin preajmă. Ne-am 
întâlnit faţă în faţă: m-a recunoscut pe loc şi şi-a dat seama 
ce rol jucasem eu în Creyden. Îţi spun, Geralt, abia am putut 
să rostesc o vrajă, că mâinile au început să-mi tremure ca nu 
ştiu ce, când pisica aia sălbatică s-a năpustit cu sabia asupra 
mea. Am împachetat-o frumos într-un bloc elegant din cristal 
de munte, de şase coţi pe nouă. Când a intrat în comă, am 
aruncat blocul în mina gnomilor şi am blocat puţul. 


— Lucru de mântuială, a comentat Geralt. Se putea dezlega 
vraja. Nu puteai şi tu s-o arzi, s-o faci zgură? Doar ştiţi 
atâtea vrăji simpatice. 


— Nu eu. Nu e specialitatea mea. Dar ai dreptate, a fost un 
fiasco. A găsit-o un prinţ idiot, a cheltuit o grămadă de 
galbeni ca s-o dezlege de farmece, şi a dus-o triumfător 
acasă, într-un regat uitat de lume din est. Tatăl său, un 
hoţoman bătrân, s-a dovedit a fi şi mai isteţ. l-a tras o mamă 
de bătaie fiului, iar pe Ţepara a luat-o la întrebări despre 
comorile pe care le jefuise împreună cu gnomii şi pe care le 
ascunseseră cu dibăcie. Greşeala lui fatală a fost că, atunci 
când a întins-o goală pe banca de tortură, a fost asistat de 
fiul său mai mare. A doua zi, acest fiu, de-acum orfan şi fără 


fraţi, guverna regatul, iar Ţepara prelua poziţia de primă 
favorită. 


— Înseamnă că nu este chiar aşa de urâtă. 

— E chestiune de gust. N-a fost mult timp favorită, până 

la prima răscoală de la palat, ca să mă exprim pompos, 
pentru că palatul arăta de fapt ca un hambar. La scurt timp 


mi-a demonstrat că nu m-a uitat. În Kovira încercat de trei 
ori să mă trimită pe lumea cealaltă. Am decis să nu mă 


expun şi să aştept în Pontar. Dar m-a găsit şi acolo. Atunci m- 
am refugiat în Angren, dara dat iar de mine. Nu ştiu cum 


— 95 — 


face, doar am grijă să şterg toate urmele. Trebuie să fie o 
caracteristică a mutaţiei. 


— Ce te-a împiedicat să rosteşti o incantaţie ca s-o 
transformi iar în cristal? Remuşcările? 


— Nu. N-am avut aşa ceva. S-a dovedit, însă, că a devenit 
rezistentă la magie. 


— Imposibil. 


— Ba este. N-are nevoie decât de un anumit artefact sau de 
o aură corespunzătoare. Ar putea fi legată şi de mutaţia sa, 
care avansează. Am fugit din Angren şi m-am ascuns aici, în 
Lukomorze, la Blaviken. Am avut pace timp de un an, dar mi- 
a dat din nou de urmă. 


— De unde ştii? Este deja în oraş? 


— Da. Am văzut-o în cristal, şi-a ridicat bagheta vrăjitorul. 


Nu e singură, şi-a făcut o trupă, ăsta-i semn că pune ceva 
serios la cale. Geralt, nu mai ştiu unde să fug, unde să mă 


ascund. Da. Faptul că tu ai venit aici chiar în acest moment 
nu poate fi o coincidenţă. Este destinul. 


Vânătorul a ridicat din sprâncene. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că e clar. C-o s-o omori. 

— Eu nu sunt un criminal plătit, Stregobor. 
— Nu eşti un criminal, da. 


— Omor monştri pentru bani. Fiare hidoase, periculoase 
pentru oameni. Bestii asupra cărora au fost aruncate vrăji de 
către unii ca tine. Nu omor fiinţe umane. 


— Ea nu este o fiinţă umană. Este doar un monstru, un 
mutant, o bestie blestemată. Ai adus o kikimoră. Ei, [epara 
este mai rău decât kikimora. Kikimora ucide pentru că este 
împinsă de foame, dar [epara omoară de plăcere. Omoar-o, 
şi-ţi voi plăti orice sumă-mi ceri. În limite rezonabile, se 
înţelege. 


— Ţi-am spus că poveştile despre mutaţiile şi blestemele lui 
Lilith sunt absurde. Fata are motivele ei să-ţi poarte 
ranchiună, n-o să mă amestec. Adresează-te primarului, 
gardienilor. Eşti vrăjitorul oraşului, te protejează legile 
locale. 


— La naiba cu legile, primarul şi ajutorul său! a tunat 


— 96 — 


Stregobor. N-am nevoie de apărarea lor, vreau s-o omori! În 
acest turn nu pătrunde nimeni, sunt în deplină siguranţă 


aici. Dar cu toate acestea, nu am de gând să putrezesc aici 
până la sfârşitul zilelor. Ţepara n-o să renunţe să mă ucidă 


atât timp cât trăieşte, ştiu asta. Trebuie să mă retrag în turn 
şi să-mi aştept moartea? 


— Şi fetele au fost încarcerate. Ştii ce, vrăjitorule? Trebuia să 
laşi vânătoarea de fete în seama altor vrăjitori, mai 
puternici, trebuia să anticipezi consecinţele. 


— Te rog, Geralt. 
— Nu, Stregobor. 


Vrăjitorul n-a zis nimic. Soarele fals de pe cerul fals nu se 
deplasa spre zenit, dar vânătorul ştia că se înserează în 
Blaviken. li era o foame de lup. 


— Geralt, a spus Stregobor, când l-am ascultat pe Eltibald, 
mulţi dintre noi au avut îndoieli. Dar ne-am hotărât să 
alegem răul cel mai mic. Acum eu te rog să faci o alegere 
similară. 


— Răul este rău, Stregobor, a declarat serios vânătorul 
ridicându-se. Mai mic, mai mare, mediu, totuna.-i, 
dimensiunile sunt convenţionale, iar limitele, arbitrare şi 
neclare. Nu sunt un pustnic sfânt, n-am făcut numai bine în 
viaţă. Dar, în cazul în care trebuie să aleg între două rele, 
prefer să nu aleg deloc. Este timpul să plec. Ne vedem 
mâine. 


— Poate, a spus vrăjitorul. Dacă ajungi la timp. 


Curtea de Aur, cel mai de seamă han al orăşelului, era 
zgomotos şi ticsit de lume. Clienţii, oameni de-ai locului sau 
aflaţi în trecere, erau ocupați în mare parte cu activităţi 
tipice etniei sau profesiei. Muşteriii serioşi se ciorovăiau cu 
piticanii de la preţurile mărfurilor şi de la rata dobânzii 
împrumutului. Mugşteriii mai puţin serioşi le ciupeau de fund 
pe fetele care împărțeau bere şi varză cu mazăre. Nătărăii 
din partea locului se prefăceau a fi bine informaţi. Fetele se 
dădeau peste cap ca să le fie pe placul celor cu gologani, în 


BIR, + | E 

acelaşi timp alungându-i pe cei fără. Căruţaşii şi pescarii 
beau de parcă în ziua următoare ar fi intrat în vigoare o 
pravilă care să nu mai îngăduie cultivarea hameiului. 


Marinarii cântau o melodie care preaslăvea valurile mării, 
curajul căpitanilor şi nurii sirenelor, acestea din urmă 


descrise frumos, cu toate detaliile. 


— la împrospătează-ţi memoria, Sutaşule, i-a spus 
Caldemeyn hangiului, sprijinindu-se pe tejghea ca să se facă 


auzit în tot vacarmul. Şase flăcăi şi o fătucă, îmbrăcaţi în 
piele neagră garnisită cu argint, după moda novigradiană. |- 
am văzut la marginea oraşului. Au tras la tine sau la Sub 
Ton? 

Hangiul şi-a încruntat fruntea bombată, ştergând o halbă 

cu şorţul vărgat... 


— Aici, primarule, a spus el în cele din urmă. Ziceau c-au 
venit la iarmaroc, dar toţi aveau săbii, până şi fata. 


Îmbrăcaţi în negru, cum spuneai. 


— Ei bine, ei sunt, a dat din cap primarul. Şi unde-s acum? 
Că nu-i văd. 


— În alcovul mai mic. Mi-au plătit în aur. 


— Mă duc singur, a spus Geralt. N-are rost să facem atâta 
caz în faţa tuturor, cel puţin deocamdată. O aduc eu aici. 


— Poate aşa-i mai bine. Dar fii atent, nu vreau să am 
tâmbălău aici. 

— Bineînţeles. 

Cântecul marinarilor, judecând după sporirea progresivă a 
cuvintelor obscene, se apropia de final. Geralt a dat lao 


parte perdeaua care masca intrarea în alcov, rigidă şi 
slinoasă. 


La masa din alcov şedeau şase oameni. Cum era de aşteptat, 
cea căutată nu era printre ei. 


— Ce-i? A ţipat cel care l-a văzut primul, un chelios, cu 
figura schimonosită de o cicatrice pornită de la sprânceana 
stângă, până la obrazul drept, trecând pe la baza nasului. 


— Vreau s-o văd pe Ţepară. 


S-au ridicat de la masă două siluete identice, cu figuri la fel 
de impasibile, cu acelaşi păr blond încâlcit ce le ajungea 
până la umeri, cu aceleaşi haine mulate, din piele neagră, 


garnisite cu argint strălucitor. Cu mişcări identice, gemenii 
şi-au ridicat săbiile, de asemene, identice. 


— Stai liniştit, Vyr. Stai jos, Nimir, le-a spus cel cu cicatricea, 
sprijinindu-şi coatele pe masă. Pe cine spui că 


vrei să vezi, frate? Cine-i Ţepara asta? 
— Ştii bine despre cine-i vorba. 


— Cine-i ăsta? a întrebat un bătăuş la bustul gol, cu 
broboane de sudoare, cu pieptul brăzdat de curele 
încrucişate, cu manşete ţintate pe antebraţe. Îl cunoşti, 
Nohorn? 


— Nu, a spus cel cu cicatricea. 


— O fi vreun albinos, a chicotit bărbatul brunet, slăbuţ, care 
stătea lângă Nohorn. Trăsăturile sale delicate, ochii mari, 
negri, şi urechile ascuţite îi trădau sângele de semielf. 


Un albinos, un mutant, o ciudăţenie a naturii. Oare cum dei 
se îngăduie să intre prin cârciumi, printre oamenii 
cumsecade? 

— L-am mai văzut pe undeva, a spusun tip îndesat, 
negricios, cu părul împletit într-o coadă la spate, 
măsurându-l răutăcios pe Geralt cu ochii mijiţi. 

— Nu contează unde l-ai mai văzut, Tavik, a zis Nohorn. 


Ascultă-mă, frate. Civril tocmai te-a jignit de moarte. Nu-l 
provoci la duel? E atâta plictiseală în seara aceasta. 


— Nu, a spus calm vânătorul. 
— Dar dacă-ţi torn în cap supa asta de peşte, mă provoci? 
s-a hlizit bustul gol. 


— Termină, al Cincisprezecelea, i-a spus Nohorn. Dacă a zis 
nu, atunci e nu. Deocamdată. Ei bine, frate, spune-ne ce-ai 
de spus şi cară-te. Ai şansa să te cari singur. Dacă n-o 
foloseşti, o să te coste căratul. 


— N-am nimic să-ţi spun ţie. Cu Ţepara vreau să mă văd. 
Cu Renfiri. 

— Aţi auzit, băieţi? Nohorn şi-a privit camarazii. Vrea să 
se vadă cu Renfri. Şi se poate şti de ce, frate? 

— Nu se poate. 


Nohorn şi-a ridicat privirea spre gemeni, aceştia au făcut un 
pas în faţă, zornăindu-şi cataramele de argint de la ciubote. 


— Ştiu, a spus dintr-odată cel cu coadă. Ştiu unde l-am mai 
văzut! 


— Ce bâigui tu acolo, Tavik? 


— În faţa casei primarului. Adusese un balaur de vânzare, o 
corcitură între un păianjen şi un crocodil. Oamenii spuneau 
că-i vânător de monştri. 


— Ce-i ăla, vânător de monştri? l-a întrebat cel gol, al 
Cincisprezecelea. Hi? Civril? 


— Vrăjitor cu simbrie, a spus semielful. Un saltimbanc 
pentru o mână de arginţi. [i-am spus eu, o ciudăţenie a 
naturii. O ofensă la adresa legilor umane şi divine. Cei ca el 
ar trebui să fie arşi pe rug. 


— Nu ne placvrăjitorii, a scrâşnit Tavik, nedezlipindu-şi ochii 
mijiţi de la Geralt. Ceva îmi miroase mie, Civril, că 


avem în haznaua asta mai multă treabă decât ne-am 
închipuit. Nu-i numai unul, sunt mai mulţi, şi se ştie că ei se 
ţin laolaltă. 


— Cine se aseamănă, se adună, a rânjit hibridul. Or mai fi 
de-alde tine pe faţa pământului? Cine v-a fătat, 
descreieraţilor? 

— Mai multă toleranţă, te rog frumos, a spus Geralt calm. 
Maică-ta, după cum văd, trebuie să fi cutreierat singură 


destul de des pădurea ca să fii îndreptăţit să te îndoieşti de 
propriile origini. 


— Tot ce se poate, i-a răspuns semielful, păstrându-şi 
rânjetul. Dar eu cel puţin mi-am cunoscut mama. Nu acelaşi 
lucru se poate spune despre tine, vânătorule. 


Geralt a pălit uşor, ţuguindu-şi buzele. Nohorn, căruia nu i-a 
scăpat reacţia, a pufnit în râs. 


— Eiii, frate, la aşa ceva nu mai poţi închide ochii. Da' ce-ai 
tu în spate arată ca o sabie. Păi, ce mai aştepţi? leşi afară 


cu Civril? Seara-i atât de plictisitoare. 
Vânătorul n-a ripostat. 
— Un laş nenorocit, a pufnit Tavik. 


— Ce-a spus despre mama lui Civril? a urmat monoton 
Nohorn, cu bărbia sprijinită pe palmele împreunate. Ceva 
foarte urât, dac-am priceput eu bine. Că era desfrânată, sau 
ceva de genul ăsta. Hei, al Cincisprezecelea, se cade să stai 


— 100 — 


cu mâinile-n sân când un golan o jigneşte pe mama unui 
camarad? Păi, mama, tu-i mama mă-sii, este o sfântă. 


AI Cincisprezecelea s-a ridicat nerăbdător, şi-a scos sabia, a 
aruncat-o pe masă. Şi-a umflat pieptul, şi-a aranjat 
manşetele înţesate de ţinte de argint de pe antebraţe, a 
scuipat şi a făcut un pas înainte. 


— Dacă mai ai vreo îndoială, a spus Nohorn, al 
Cincisprezecelea te provoacă la o luptă cu pumnii. i-am 
spus c-o să te scoată afară. Faceţi loc. 


AI Cincisprezecelea s-a apropiat, ridicând pumnii. Geralt a 
pus mâna pe mânerul sabiei. 


— Fii atent, i-a spus. Încă un pas şi-o să-ţi cauţi mâna pe 
podea. 


Nohorn şi Tavik s-au desprins, înşfăcându-şi săbiile. 
Silenţioşi, gemenii şi le-au luat şi ei, făcând gesturi identice. 


AI Cincisprezecelea a dat înapoi. Numai Civril a rămas 
neclintit. 


— Ce naiba se-ntâmplă aici? Nu-i chip să vă las singuri nici 
măcar un minut? 


Geralt s-a întors lent şi s-a trezit în faţa unor ochi de 
culoarea mării. 


Era aproape la fel de înaltă ca el. Îşi purta părul bălai sluţit 
până imediat sub urechi. Stătea sprijinită cu mâna pe uşă, 
într-un caftan de catifea încins cu o centură 


împodobită. Fusta inegală, asimetrică - în stânga îi ajungea 
până la gambă, iar în dreapta îi dezvăluia coapsa fermă 


până la marginea cizmelor din piele de elan. În stânga avea 
o sabie, iar în dreapta, un pumnal cu un rubin mare incrustat 


pe mâner. 

— Aţi amuţit? 

— E-un vânător de monştri, a îndrugat Nohorn. 
— Ei, şi? 

— Voia să-ţi vorbească. 

— Şi ce-i cu asta? 

— E-un vrăjitor! a explodat al Cincisprezecelea. 
— Nu ne plac vrăjitorii, a lătrat Tavik. 


— Uşurel, băieţi, a spus fata. Vrea să-mi vorbească, nu-i o 
crimă. Distraţi-vă mai departe. Şi fără scandal. Mâine este zi 


— 101 — 


de iarmaroc. Doar nu vreţi să tulburaţi, bag seamă, cu 
scălâmbăielile voastre, un eveniment aşa de important în 
viaţa acestui oraş minunat? 


În tăcerea care a urmat, s-a auzit un chicotit înfundat, 
sinistru. Civril, tolănit pe laviţă, râdea. 


— Du-te naibii, Renfri, a îngânat corcitura. Un eveniment... 
important! 


— Isprăveşte, Civril. Imediat. 
Civril s-a oprit din râs. De îndată. Geralt n-a fost surprins. 


Vocea lui Renfri suna foarte bizar. Ceva te ducea cu gândul 
la reflexiile focului roşiatic de pe lamele săbiilor, la urletele 
celor ucişi, la nechezatul cailor şi la mirosul de sânge. Şi 


ceilalţi trebuie să fi făcut aceleaşi asocieri, întrucât paloarea 
l-a cuprins până şi pe negriciosul Tavik. 


— Ei bine, omule cu părul alb, a rupt tăcerea Renfri. Să 


mergem în sala mare, să ne alăturăm primarului, care te-a 
însoţit până aici. Pesemne că şi el vrea să stea de vorbă cu 
mine. 


Văzându-i, Caldemeyn, care se sprijinea pe tejghea, şi-a 
întrerupt conversaţia liniştită cu hangiul, s-a îndreptat, şi-a 
încrucişat braţele pe piept. 


— la ascultă, cocoană, a spus el cu fermitate, fără a pierde 
vremea cu politeţurile. Am aflat de la vânătorul din Rivia, 
aici de faţă, ce vânt te aduce la Blaviken. Pare-se că 


nutreşti o ranchiună împotriva vrăjitorului nostru. 


— Poate. Ei, şi ce dacă? a întrebat domol Renfri, tot pe un 
ton cam nepoliticos. 


— Păi, pentru astfel de prejudicii există instanţe municipale 
sau locale. Cine are resentimente faţă de noi, cei din 
Lukomorze, şi caută să se răzbune cu fierul, este socotit un 
tâlhar de rând. Şi trebuie să vă mai spun că dacă până în 
zori nu-ţi iei tălpăşiţa de bunăvoie din Blaviken împreună cu 
neagra ta companie, vă încarcerez în arest pre... cum se 
numeşte, Geralt? 


— Preventiv. 
— Exact. Ai priceput, coniţă? 
Renfri a scos din tolba de la brâu un pergament împăturit. 


— Citeşte-l, primarule, dacă ştii cumva să citeşti. Şi să nu- 


— 102 — 

mi mai spui de azi înainte „coniţă”. 

Caldemeyn a luat pergamentul, l-a citit pe îndelete, după 
care i l-a întins fără un cuvânt lui Geralt. 

— „Pentru vechilii, vasalii şi supuşii mei liberi, a citit 
vânătorul cu voce tare. Daţi de ştire tuturor cum că o slujim 
pe Renfri, prinţesa de Creyden, şi ne este dragă înaintea 
ochilor, iar cel care îi cauzează un perjudiciu va atrage 


mânia noastră. Audoen, rege...” „Prejudiciu” se scrie altfel, 
dar pecetea pare autentică. 


— Pentru că este autentică, a declarat Renfri, smulgândui 
pergamentul din mână. A fost pusă de Audoen, domnul 
nostru preamilostiv. De aceea, eu nu vă recomand să-mi 
cauzaţi vreun perjudiciu. Nu contează cum se scrie, 
consecinţele pot fi triste pentru voi. Aşa că nu mă 


încarcerezi tu pe mine, primarule. Şi să nu-mi mai spui 
„coniţă”. N-am încălcat nicio lege. Deocamdată. 

— Dacă încalci măcar cât negru sub unghie - Caldemeyn 
părea că e gata s-o scuipe - ai şi ajuns în fundul temniţei, cu 


pergament cu tot. Jur pe toţi zeii, coniţă. Haide, Geralt. 


— Ţie, vânătorule, Renfri i-a atins braţul lui Geralt, mai am o 
vorbă să-ţi spun. 


— Să nu întărzii la cină, i-a spus primarul din uşă, ca să 
nu se supere Libusha. 


— N-o să întârzii. 


Geralt s-a rezemat de tejghea. jucându-se cu medalionul său 
cu chip de lup atârnat la gât, se uita la ochii verzi-albăstrui 
ai fetei. 


— Am auzit de tine, a spus ea. Eşti Geralt din Rivia, 
vânătorul cu părul alb. Stregobor este prietenul tău? 


— Nu. 

— Asta simplifică treaba. 

— Nu prea mult. Căci n-am de gând să stau cu mâinile-n sân. 
Renfri şi-a mijit ochii. 


— Stregobor va muri mâine, a spus ea încet, dându-şi la o 
parte miţele inegal tăiate de pe frunte. Ar fi un rău mai mic, 
în cazul în care numai el ar muri. 


— Altminteri, înainte ca Stregobor să moară, o să mai 
— 103 — 

moară câţiva oameni. Altă posibilitate nu văd. 

— Câţiva, vânătorule, e puţin spus. 


— Ca să mă sperii, ai nevoie de ceva mai mult decât de 
cuvinte, Ţeparo. 


— Nu-mi spune Ţepară. Nu-mi place asta. Am în vedere şi 
alte posibilităţi. Ar merita să vorbim mai mult, dar Libusha 
te-aşteaptă. Măcar e frumoasă Libusha asta? 


— Asta e tot ce aveai să-mi spui? 


— Nu. Dar acum du-te. Libusha te-aşteaptă. 


IV 


Era cineva în odaia lui, la mansardă. Geralt ştia dinainte de a 
se apropia de uşă, datorită vibraţiei abia perceptibile a 
medalionului. A suflat în lampa cu care iluminase treptele. 


Şi-a scos pumnalul din carâmbul cizmei şi l-a prins la chimir, 
la spate. A apăsat pe clanţă, în cameră era beznă. Dar nu şi 
pentru vânător. 


A păşit pragul cu o lentoare deliberată şi, anevoios, a închis 
încet uşa în urma lui. În secunda următoare a sărit cu un 
elan puternic de ştiucă deasupra omului din patul său, l-a 
înfăşurat în cearşaf, i-a blocat antebraţul stâng sub bărbie. 


Bâjbâia în căutarea pumnalului. N-a dat de el. Era ceva 
bizar. 


— Începutul este destul de bun, a spus ea cu o voce 
înfundată, întinsă sub el neclintită. Visam eu la aşa ceva, dar 
nu-mi închipuiam că vom ajunge atât de repede în pat. 


la-ţi mana de pe gâtul meu, dacă eşti bun. 
— Tu eşti. 


— Eu sunt. Uite, există două posibilităţi. Prima: te dai jos de 
pe mine şi vorbim. A doua: rămânem în această poziţie, dar 
aş dori să-mi scot măcar cizmele. 


Vânătorul a ales prima variantă. Fata a oftat, s-a ridicat în 
picioare, şi-a aranjat părul şi fusta. 


— Aprinde o lumânare, a spus ea. Nu pot să văd catine în 
întuneric şi aş prefera să mă uit la cel cu care vorbesc. 


S-a apropiat de masă, înaltă, suplă, graţioasă, s-a aşezat, 
întinzându-şi în faţă picioarele în cizme înalte. N-avea nicio 


— 104 — 

armă la vedere. 

— Ai ceva de băut? 
— Nu. 


— Aşadar, am făcut bine că n-am venit cu mâna goală, a râs 
ea, punând pe masă o ploscă de călătorie şi două 


ceşcuţe de piele. 

— E aproape miezul nopţii, a spus Geralt glacial. Putem să 
trecem la subiect? 

— Aşteaptă. la şi bea. În sănătatea ta, Geralt. 

— Şi ata, Ţeparo. 

— Numele meu este Renfri, la naiba, şi-a ridicat capul. Îţi 
îngădui să-mi ignori titlul de prinţesă, dar nu admit să-mi 
spui Ţepară! 

— Mai încet, c-ai să trezeşti toată casa. Oare aş putea să 


aflu cu ce scop te-ai furişat aici pe fereastră? 


— Nu-ţi prea merge mintea, vânătorule. Vreau să salvez 
Blavikenul de la masacru. Ca să putem sta de vorbă, m-am 
căţărat pe acoperiş ca o mâţă-n călduri. Ai putea să 


apreciezi asta. 


— Apreciez, a spus Geralt. Numai că nu ştiu ce sens ar mai 
avea conversaţia. Situaţia este clară. Stregobor trăieşte într- 
un turn vrăjit, iar ca să pui gheara pe el, va trebui să-l 
asediezi acolo. Dacă faci asta, nu te mai ajută pergamentul. 


Audoen nu te va proteja dacă încalci legea în mod vădit. 
Primarul, garda, tot Blavikenul se vor întoarce împotriva ta. 


— Tot Blavikenul va regreta, în cazul în care se va întoarce 
împotriva mea, a zâmbit Renfri, dezvăluindu-şi dinţii albi 
feroce. Te-ai uitat la băieţii mei? Te asigur că ştiu foarte bine 
ce-au de făcut. Îţi poţi închipui ce s-ar întâmpla dacă s-ar 
ajunge la o luptă între ei şi neghiobii de gardieni, care se 
poticnesc la fiecare pas, împiedicându-se în propriile 
halebarde? 


— Dar tu, Renfri, poţi să-ţi închipui că voi rămâne cu braţele 
încrucişate, asistând pasiv la o astfel de luptă? După 


cum se vede, locuiesc cu primarul. În caz de nevoie, voi fi de 
partea lui. 


— Nici nu mă-ndoiesc - Renfri a devenit gravă - că vei fi. 
Numai că, probabil, vei fi singurul, întrucât ceilalţi vor fugi 
— 105 — 


să se ascundă prin beciuri. Nu există niciun războinic în 
toată lumea care să fie în stare să le vină de hac celor şapte 
spadasini, încă nu s-a născut omul acela. Dar, omule cu 
părul alb, hai să nu ne mai speriem unul pe altul. Ţi-am 
spus, masacrul şi vărsarea de sânge pot fi prevenite. Mai 
precis, există două persoane care le-ar putea preveni. 


— Sunt numai urechi. 


— Una, a spus Renfri, ar fi Stregobor însuşi. El iese de 
bunăvoie din turnul lui, eu îl duc undeva în pustiu, iar 
Blavikenul va avea parte din nou de apatia sa fericită şi în 
curând va uita de toată chestia asta. 


— Stregobor o fi părând el nebun, dar nici chiar aşa. 


— Nu se ştie, vânătorule, nu se ştie. Există argumente care 
nu pot da greş, există propuneri care nu pot fi refuzate. 


Aşa cum ar fi, de exemplu, ultimatumul de la Tridam. O să-i 
dau vrăjitorului un ultimatum. 


— În ce constă ultimatumul? 
— Ăsta-i dulcele meu mister. 


— Cum vrei. Dar mă îndoiesc de eficacitatea acestuia. Lui 
Stregobor, când vine vorba despre tine, i se încleştează 


dinţii. Ultimatumul care l-ar aduce de bunăvoie în mânuţele 
tale gingaşe ar trebui să fie cu adevărat ferm. Să trecem 
aşadar mai degrabă la cealaltă persoană care poate preveni 
masacrul din Blaviken. Aş încerca să ghicesc cine este. 


— Ard de curiozitate să văd până unde-ţi merge 
perspicacitatea, omule cu părul alb. 


— Tu eşti, Renfri. Tu însăţi. Vei da dovadă de o mărinimie 
princiară, dar ce spun eu, chiar regală şi vei renunţa la 
răzbunare. Am ghicit? 


Renfri şi-a aruncat capul pe spate şi a izbucnit în hohote de 
râs, acoperindu-şi gura cu mâna când şi când. Apoi a 
devenit serioasă, pironindu-şi privirea sticloasă în ochii 
vânătorului. 


— Geralt, i-a spus, am fost eu prinţesă, dar în Creyden. 
Aveam tot ceea ce visam, fără să fie nevoie să cer ceva. 


Slujitori la cheremul meu când pocneam din degete, rochii, 
pantofi. Chiloţi din batist. Giuvaiere şi nestemate, un mânz 
murg şi peştişori de aur în piscină. Păpuşi şi căsuţă pentru 


— 106 — 


păpuşi, mai mare decât odaia ta de-aici. Toate bune şi 
frumoase până când Stregobor şi curva de Aridea i-au 
poruncit unui casap să mă ducă în pădure, să mă sfârtece şi 
să le-aducă inima şi ficatul. Frumos, nu-i aşa? 


— Nu, mai degrabă oripilant. Mă bucur c-ai scăpat din 
mâinile lui, Renfri. 


— Pe naiba, am scăpat. | s-a făcut milă şi m-a lăsat să 


plec. Dar nu înainte de a mă batjocori, câinele naibii, şi de a- 
mi fura cerceii şi diadema de aur. 


Geralt a privit-o drept în ochi, jucându-se cu medalionul. 
Nici ea nu-l slăbea deloc. 

— Şi acesta a fost sfârşitul prinţesei, a continuat ea. 
Rochia s-a zdrenţuit, batistul şi-a pierdut iremediabil albul. 


Şi apoi au urmat mizeria, foamea, duhoarea, bastoanele şi 
şuturile. M-am oferit oricărui vagabond pentru un blid de 
supă sau un acoperiş deasupra capului. Ştii cum aveam 
părul înainte? Ca de mătase, şi-mi trecea de-o palmă sub 
fund. Când m-am umplut de păduchi, mi l-au tăiat cu 
foarfeca pentru tunsul oilor până la piele. Nu mi-a mai 
crescut după aceea cum se cade. 


S-a oprit pentru o clipă, şi-a degajat fruntea de şuviţele 
rebele. 


— Am furat ca să nu mor de foame, a reluat. Am ucis pentru 
a nu fi ucisă. Am zăcut în temnițe care puţeau a urină, fără 
să ştiu dacă a doua zi mă spânzură sau pur şi simplu mă bat 
şi mă dau afară. Şi în tot acest timp mama meavvitregă şi 
vrăjitorul tău îmi adulmecau urmele, îmi trimiteau criminali 
care încercau să mă otrăvească. Mi-au aruncat farmece. Şi tu 
vrei ca eu să-mi demonstrez mărinimia? Să-l iert ca o regină? 
Am să-i retez capul ca o regină, şi, poate, mai întâi, 
picioarele, o să văd. 


— Aridea şi Stregobor au încercat să te otrăvească? 
— Cum să nu? Cu un măr condimentat cu mătrăgună. 


Noroc că m-a salvat un gnom. El mi-a dat un vomitiv, de la 
care am crezut c-o să-mi vărs şi maţele. Dar am supravieţuit. 


— Este vorba despre unul dintre cei şapte gnomi? 
Renfri, care tocmai îşi turna băutură în pahar, a 

— 107 — 

încremenit cu ceaşca-n mână. 

— Oho, a spus ea. Da' multe mai ştii despre mine. Şi ce? 


Ai ceva împotriva gnomilor? Sau a altor umanoizi? Ca s-o 
spun pe-aia dreaptă, ei au fost mai buni cu mine decât 
majoritatea oamenilor. Dar asta nu te priveşte. Cum îţi 
ziceam, Stregobor şi Aridea m-au hăituit ca pe un animal 
sălbatic, atât cât au putut. Mai târziu, când li s-au sleit 
puterile, am devenit eu vânătorul. Aridea a mierlit-o în patul 
ei, din fericire n-a căzut în mâinile mele, căci îi pregătisem 


un program special. Şi acum am unul pregătit pentru 
vrăjitor. Geralt, crezi că a meritat moartea? Spune-mi. 


— Nu sunt judecător. Sunt vânător. 


— Exact. Îţi spuneam că două persoane sunt potrivite pentru 
prevenirea vărsării de sânge în Blaviken. A doua eşti tu. 
Vrăjitorul îţi îngăduie să intri în turn şi apoi îl ucizi. 


— Renfri, a zis Geralt stăpânit. Eşti sigură că n-ai căzut în 
cap de pe vreun acoperiş când ai venit la mine? 


— Eşti vânător de monştri sau nu, la naiba? Lumea spune că 
ai ucis o kikimoră, c-ai adus-o pe un măgar pentru răsplată. 
Stregobor este mai rău decât o kikimoră. Ea nu-i decât o 
bestie fără minte, care ucide deoarece pentru asta a fost 
creată de zei. Stregobor este crud, un maniac, un monstru. 
Adu-mi-l pe un măgar, iar eu n-o să-mi precupeţesc aurul. 


— Eu nu sunt criminal cu simbrie, Ţeparo. 


— Nu eşti, a încuviinţat cu un zâmbet. S-a lăsat pe spate în 
scaunul ei, punându-şi pe masă picioarele, fără a se obosi 
să-şi acopere coapsa cu fusta. Eşti un vânător, un apărător al 
poporului, care-l protejează împotriva Răului. lar în acest caz 
Răul sunt fierul şi focul, care se vor dezlănţui sălbatic aici 
atunci când vom sta unul în faţa celuilalt. Nu crezi că 


ceea ce-ţi propun este un Rău mai mic dintre două rele, că e 
cea mai bună soluţie? Chiar şi pentru acest fiu de căţea, 
Stregobor. Poţi să-l omori dintr-o lovitură, prin surprindere,. 


Din milă. Va muri fără să-şi dea seama. Eu nu i-aş putea 
garanta acest lucru. Dimpotrivă. 


Geralt tăcea. Renfri s-a întins ridicându-şi mâinile. 


— Îţi înţeleg şovăiala, a spus ea. Dar trebuie să-mi dai 
— 108 — 
răspunsul pe loc. 


— Ştii de ce Stregobor şi principesa au vrut să te omoare, 
atunci în Creyden şi mai târziu? 


Renfri s-a îndreptat brusc, şi-a dat jos picioarele de pe masă. 


— Cred că e destul de clar, a izbucnit ea. Au vrut să scape 
de primul-născut, fiica lui Fredefalk, pentru că ar fi fost 
moştenitoarea tronului. Copiii Aridei erau rezultați dintr-o 
căsătorie morganatică şi, prin urmare, nu ar fi avut dreptul 
să... 


— Renfri, nu despre asta este vorba. 


Fata şi-a lăsat capul în jos, dar numai pentru o clipă. Ochii îi 
fulgerau. 


— Ei bine, bine. Cică sunt blestemată. Atinsă încă din uterul 
mamei. Cică-s... 


— Încetează! 
— Un monstru. 
— Şi eşti? 


Pentru un răstimp foarte scurt l-a privit neajutorată şi 
abătută. Şi foarte tristă. 


— Nu ştiu, Geralt, a şoptit, şi apoi trăsăturile ei şi-au regăsit 
asprimea. De unde şi cum naiba să ştiu? Dacă mătai la un 
deget, sângerez. Sângerez, de asemenea, în fiecare lună. 
Când înfulec mult, mă doare stomacul, iar când beau peste 


măsură, mă doare capul. Când sunt veselă, cânt, iar când 
sunt tristă, înjur. Când urăsc pe cineva, îl omor, iar când... 
Oh, la naiba, destul. Dă-mi răspunsul, vânătorule. 


— Răspunsul meu este „Nu”. 
— Îţi aduci aminte ce spuneam? l-a întrebat, după o clipă 


de tăcere. Există propuneri care nu pot fi respinse, altminteri 
efectele pot fi catastrofale. Te avertizez la modul cel mai 
serios că propunerea mea tocmai acestei categorii îi 
aparţine. Gândeşte-te bine. 


— M-am gândit bine. Şi ia-mă în serios, pentru că şi eu te 
tratez cu seriozitate. 


Renfri a tăcut pentru un timp, jucându-se cu şirul de perle 
care îi înconjura de trei ori gâtul grațios, coborând zglobiu 
între cele două emisfere nurlii, vizibile din decolteul 


— 109 — 

corsetului. 

— Geralt, i-a spus. Stregobor ţi-a cerut să mă omori? 
— Da. Socotea că ar fi râul cel mai mic. 

— Pot să presupun că l-ai refuzat ca şi pe mine? 

— Poţi. 

— De ce? 

— Pentru că nu cred în ceva mai puţin rău. 


Renfri a zâmbit uşor, apoi gura i s-a deformat într-o grimasă 
oribilă în lumina galbenă a lumânării. 


— Nu crezi, spui tu. Vezi, ai dreptate, dar numai parţial. 


Nu există decât Răul şi Răul Mai Mare, şi peste amândouă, în 
umbră, stă Răul Foarte Mare. Răul Foarte Mare, Geralt, este 
de aşa natură încât chiar nu ţi-l poţi închipui, chiar dacă ai 
crezut că nimic nu te-ar putea surprinde. Şi vezi, Geralt, 
uneori se întâmplă că Răul Foarte Mare te apucă de gât şi-ţi 
spune: „Alege, frate, ori eu, ori celălalt, un pic mai mic.” 


— Oare aş putea să ştiu şi eu unde vrei să ajungi? 


— Nicăieri. Am băut un pic şi am chef să filosofez, în 
căutarea adevărurilor generale. Am găsit doar unul: există 


răul cel mai mic, dar nu noi suntem cei care-l pot alege. 


Răul Foarte Mare poate face o astfel de alegere. Fie câ ne 
place sau nu. 


— Se pare că n-am băut destul. Vânătorul a zâmbit sarcastic. 
lar între timp a trecut de miezul nopţii. Să vorbim despre 
detalii. N-o să-l ucizi pe Stregobor în Blaviken, n-o să 


te las să faci asta. Nu pot îngădui ca aici să se ajungă la 
luptă şi masacru. Îţi spun pentru a doua oară: uită de 
răzbunare. Renunţă la asasinarea lui. În acest fel poţi să-i 
dovedeşti lui şi nu numai lui că nu eşti un monstru inuman, 
însetat de sânge, un mutant ciudat. O să le dovedeşti că se 
înşală. Că ţi-au provocat mari daune judecându-te greşit. 


Renfri s-a uitat pentru o clipă la medalionul vânătorului, care 
se balansa atârnat de lănţişorul încolăcit pe degete. 


— Şi dacă-ţi spun, vânătorule, că nu pot ierta sau renunţa la 
răzbunare, asta ar însemna că îi dau dreptate lui şi nu numai 
lui, nu-i aşa? Le-aş dovedi, la urma urmei, că sunt un 
monstru, un demon inuman, blestemat de zei? Ascultă, 


— 110 — 


vânătorule. Chiar la începutul rătăcirilor mele m-a luat un 
iobag liber. li plăcea de mine. Dar pentru că el nu-mi plăcea 
defel, dimpotrivă, de fiecare dată când voia să mă aibă, mă 


bătea în aşa hal încât dimineaţa abia mă ridicam din pat. 


Într-o bună zi m-am trezit când era încă întuneric şi i-am 
tăiat gâtul. Cu o coasă. Pe-atunci n-aveam încă dexteritatea 
de astăzi, şi cuțitul mi se părea prea mic. Şi ce să vezi, 
Geralt, ascultând iobagul bolborosind şi sufocându-se, 
văzându-l cum dă din picioare, am simţit că urmele parului 
şi pumnilor nu mă mai dor deloc şi că mă simt bine, atât de 
bine că am plecat în pas vioi, fluierând, sănătoasă, veselă şi 
fericită. Şi de-atunci s-a întâmplat la fel de fiecare dată. 


Dacă n-ar fi aşa, cine şi-ar mai irosi timpul cu răzbunările? 


— Renfri, a spus Geralt. Oricare ţi-ar fi cauzele şi motivele, n- 
ai cum să pleci de aici fluierând şi n-o să te simţi atât de 
bine ca atunci. N-ai să pleci veselă şi fericită, dar ai să rămăi 
în viaţă. Mâine dis-de-dimineaţă, aşa cum ţi-a cerut 
primarul. Ţi-am mai spus, dar îţi repet. N-o să-l ucizi pe 
Stregobor în Blaviken. 


În ochii lui Renfri se reflectau pâlpâirile lumânării, perlele 
strălucitoare din decolteul corsetului său şi medalionul cu 
botul de lup, atârnat de lănţişorul de argint. 


— Mi-e milă de tine, a zis dintr-odată tânăra încet, cu ochii la 
discul strălucitor de argint. Vrei să spui că nu există 


niciun rău mai mic. Te afli într-un loc pe trotuarul scăldat în 
sânge, singur, atât de singur, pentru că n-ai ştiut să alegi. 


N-ai ştiut cum trebuie, dar ai ales. Niciodată n-o să ştii, n-o 
să fii sigur, niciodată, mă auzi... Şi ca răsplată pentru tot, n- 
o să primeşti decât o piatră, cuvinte amăgitoare. Imi pare 
rău pentru tine. 

— Dar tu? a întrebat-o vânătorul liniştit, aproape în şoaptă. 
— Nu ştiu nici eu să aleg. 

— Cine eşti tu? 

— Eu sunt ceea ce sunt. 

— Unde eşti? 

— Mi-e... frig... 

— Renfri! Geralt a strâns medalionul în mână. 


— 111— 


Ea şi-a scuturat capul ca trezită din somn, a clipit de mai 
multe ori, surprinsă. Pentru un moment, foarte scurt, l-a 
privit speriată. 


— M-ai biruit, a spus ea brusc tăios. Ai izbutit, vânătorule. 


Plec în zori din Blaviken şi nu mă mai întorc în oraşul acesta 
scârbos. Niciodată. Mai toarnă-mi, dacă a mai rămas ceva în 
ploscă. 


Surâsul batjocoritor şi jucăuş îi revenise pe buze când a pus 
pe masă plosca goală. 


— Geralt? 


— Da. 


— Acoperişul ăsta e-al naibii de abrupt. Aş pleca mai 
degrabă în zori. Pe întuneric aş putea să cad şi să-mi rup 
oasele. Sunt o prinţesă, am un corp delicat, simt până şi 
boabele din saltea. Dacă nu este umplută bine cu paie, 
bineînţeles. Ce spui? 


— Renfri. Geralt a zâmbit involuntar. Oare spusele tale 
cadrează cu o prinţesă? 


— Ce dracu” ştii tu despre prințese? Am fost prinţesă şi ştiu 
că cea mai mare plăcere era să fac ceea ce voiam. 


Trebuie să-ţi spun direct ce vreau sau poţi să ghiceşti şi 
singur? 


Geralt, păstrându-şi zâmbetul, nu i-a răspuns. 


— Nici nu vreau să mă gândesc că nu mă placi, s-a îmbufnat 
fata. Prefer să presupun că eşti speriat că ai putea avea 
soarta acelui iobag liber. Eh, omule cu părul alb. N-am nimic 
ascuţit la mine. De altfel, poţi să verifici. Şi-a pus picioarele 
pe genunchii lui. Descalţă-mă. Carâmbul cizmei este cea mai 
bună ascunzătoare pentru un cuţit. Desculţă, s-a ridicat în 
picioare, şi-a desfăcut catarama de la centură. 


Nici aici nu ascund nimic. Nici aici, după cum bine vezi. 
Suflă, la naiba, în lumânările astea. 

În bezna de-afară miorlăia o pisică. 

— Renfri? 

— Poftim? 

— Ăsta e batist? 


— Bineînţeles, la naiba! Ei, ce zici, sunt prinţesă sau nu? 


= 112= 
V 


— Tată, îl sâcâia monoton Marilka. Când mergem la 
iarmaroc? La iarmaroc, tată! 


— Taci, Marilka, a mormăit Caldemeyn, ştergându-şi blidul cu 
o bucată de pâine. Ei, nu mai spune, Geralt? O să plece din 
oraş? 


— Da. 


— Nu, nu credeam c-o să fie atât de simplu. Cu pergamentul 
ăla pecetluit de Audoen mă strângeau de găt. 


Am făcut o treabă bună, dar dacă-i s-o spun pe-aia dreaptă, 
nu puteam de fapt să-i ating nici c-un deget. 


— Chiar dacă încălcau flagrant legea? Violau, iscau vreun 
scandal, vreo bătaie, vreo luptă? 


— Chiar şi aşa. Regele Audoen, Geralt, se supără foarte uşor 
şi trimite la eşafod pentru te miri ce. Am o soţie şi o fiică, mi- 
e bine în funcţia pe care o am, n-am chef să-mi bat capul 
cum să fac rost de terci pentru ziua de mâine. Într-un 
cuvânt, foarte bine că pleacă. Şi cum s-a întâmplat? 


— Tată, vreau la iarmaroc! 


— Libusha! la-o pe Marilka de-aici! Da, Geralt, nu credeam c- 
ai să izbuteşti. L-am întrebat pe Sutaş, hangiul de la Curtea 
de Aur, despre banda asta din Novigrad. Nişte lichele. Pe 
unii i-a recunoscut. 


— Oh? 


— Acela cu cicatricea pe falcă este Nohorn, fostul aghiotant 
al lui Abergard, de la aşa-numita societate liberă 


angreniană. Ai auzit cumva despre ea? Sigur, cine n-a auzit. 


Taurul ăla, pe care ei îl numesc al Cincisprezecelea, de 
asemenea. N-am de unde să ştiu, dar mă gândesc că 


porecla lui nu provine de la cincisprezece fapte bune făcute 
de el în viaţă. Negriciosul, semielful, este Civril, hoţ şi asasin 
profesionist. Se pare că a avut de-a face cu masacrul de la 
Tridam. 


— De unde? 


— De la Tridam. N-ai auzit de el? Numai despre asta se 
pomenea acum... Da, acum trei ani, Marilka avea doi ani pe- 
atunci. Baronul de Tridam avea niscaiva hoţi întemnițați. 


sama ÎN fe 0 


Tovarâăşii lor, printre care se număra, pare-mi-se, şi corcitura 
de Civril, au ocupat bacul ticsit de pelerini, era în timpul 
Sărbătorii Sfântului Nis. l-au trimis baronului vorbă să-i 
elibereze pe hoţi. Baronul, desigur, a refuzat, şi atunci au 
început să ucidă pelerinii, unul după altul. Până să cedeze 
baronul şi să le dea drumul celor din temniţă, aruncaseră 


peste bord mai mult de zece. Drept urmare, baronul a fost 
ameninţat cu pribegia şi chiar cu toporul, unii îi reproşau că 


a aşteptat atât până când au fost ucişi aşa de mulţi, alţii au 
semănat zâzanie, susţinând că a comis un rău foarte mare, 
că ar fi creat un pre... precedent sau cam aşa ceva, că ar fi 
trebuit să se tragă cu arbaletele în ei, chiar dacă nimereau şi 
ostatici, sau să ia cu asalt bacul, să nu cedeze nicio palmă. 
Baronul a susţinut că a ales cel mai mic dintre două 


rele, pentru că pe bac erau mai mult de douăzeci şi cinci de 
oameni, femei şi copii. 


— Ultimatumul de la Tridam, a şoptit vânătorul. Renfri... 

— Poftim? 

— Caldemeyn, iarmarocul. 

— Ce? 

— Nu pricepi, Caldemeyn? M-a păcălit. Nu renunţă, nu 
pleacă. Il vor obliga pe Stregobor să părăsească turnul, aşa 
cum l-au forţat pe baronul de Tridam. Sau mă va forţa pe 


mine să... Nu te-ai prins? Vor începe să omoare oamenii la 
iarmaroc. Piaţa, înconjurată de ziduri, este o adevărată 


capcană! 

— Pe toţi zeii, Geralt! Stai jos! Unde te duci, Geralt? 
Marilka, înspăimântată de ţipete, a început să scâncească 
ghemuită într-un colţ al bucătăriei. 


— Ţi-am spus eu! a strigat Libusha, întinzând mâna spre 
vânător. [i-am spus! Numai necazuri ne-aduce! 


— Tacă-ţi fleanca, femeie! Geralt! Stai jos! 
— Trebuie să-i oprim. Imediat, înainte ca oamenii să 


ajungă în piaţă. Cheamă gardienii. Când o să dea să plece 
de la han, să le sară la gât. 


— Geralt, hai să nu ne pierdem cumpătul. N-avem voie, nu-i 
putem atinge nici c-un deget dacă n-au greşit cu nimic. 


Se vor apăra, va curge sânge. Sunt iscusiţi, o să-mi 
— 114 — 


măcelărească oamenii. Dac-o să ajungă până la urechile lui 
Audoen, o să plătesc cu capul. Ei bine, adun gardienii, mă 


duc la piaţă, sunt cu ochii pe ei... 


— În zadar, Caldemeyn. Dacă mulţimea apucă să intre în 
piaţă, nu mai poţi stăvili panica şi masacrul. Trebuie să 


plecăm de îndată, cât mai e piaţa goală. 


— Ar fi o fărădelege. Nu pot îngădui aşa ceva. Povestea cu 
semielful şi Tridamul poate fi doar un zvon. Poţi să te-nşeli, şi 
atunci? Audoen o să mă jupoaie de viu. 


— Trebuie ales cel mai mic rău! 

— Geralt! Nu-ţi permit! Ca primar, nu-ţi permit! Lasă 
sabia! Opreşte-te! 

Marilka ţipa acoperindu-şi gura cu mânutele. 

VI 

Civril, cu mâna streaşină la ochi, se uita la soarele iţit din 
spatele copacilor. Piaţa prindea viaţă, căruțele şi 
cărucioarele hodorogeau, primii precupeţi îşi ticseau 


tarabele cu marfă. Ciocanul bocănea, cocoşul cucurigea, 
pescăruşii ţipau strident în văzduh. 


— Se anunţă o zi frumoasă, a spus îngândurat al 
Cincisprezecelea. Civril l-a privit suspicios, dar nu i-a 
răspuns. 


— Care-i treaba cu caii, Tavik? a întrebat Nohorn, trăgându-şi 
mănuşile. 


— Îs gata, înşeuaţi. Civril, nu-i prea multă lume-n piaţă. 

— Mai vin, de-acum. 

— S-ar cuveni să băgăm ceva-n gură. 

— Mai târziu. 

— Sigur că da. O să ai timp mai târziu de mâncat. Şi poftă. 
— la uitaţi-vă, a spus al Cincisprezecelea dintr-odată. 


Vânătorul venea dinspre strada principală, şi luând-o printre 
tarabe, s-a îndreptat direct spre ei. 


— Aha, a spus Civril. Renfri avea dreptate. Dă-mi arbaleta, 
Nohorn. 


S-a încovoiat ca să întindă coarda, punându-şi piciorul în 
— 115 — 


scăriţă şi a tras cu grijă şurubul în canelură. Vânătorul se 
apropia. Civril a ridicat arbaleta. 


— Niciun pas în plus, vânătorule! 


Geralt s-a oprit. Aproximativ patruzeci de paşi îl separau de 
grup. 


— Unde este Renfri? 
Un rictus a scofâlcit chipul drăguţ al corciturii. 


— La baza turnului, îi face o propunere vrăjitorului. Ştia că 


o să vii aici. Şi mi-a cerut să-ţi spun două lucruri. 
— Vorbeşte. 


— Primul sună cam aşa: „Eu sunt ceea ce sunt. Alege. Ori eu, 
ori celălalt mai mic.” Pesemne că-ţi dai seama despre ce este 
vorba. 


Vânătorul a dat din cap, apoi a ridicat mâna, pipăind 
mânerul sabiei ivite peste umărul drept. Lama i-a fulgerat, 
descriind un arc deasupra capului. A început să se apropie 
de grup. 


Civril a izbucnit într-un râs răutăcios, de rău augur. 


— Aşadar, aşa. Ea a prezis şi această reacţie a ta, 
vânătorule. Aşa că-ţi transmit al doilea lucru pe care mi-a 
cerut să ţi-l spun. Intre patru ochi. 


Vânătorul a înaintat. Semielful şi-a ridicat arbaleta la obraz. 
Nu se auzea nici musca. 


Coarda a zbârnâit. Vânătorul şi-a fluturat sabia, metalul a 
scos un geamăt prelung, săgeata a zburat rostogolindu-se în 
văzduh, s-a ciocnit sec de acoperiş, a aterizat în mocirlă. 


Vânătorul a continuat să avanseze. 


— A oprit-o... a scâncit al Cincisprezecelea. A oprit-o din 
Zbor... 


— Adunarea, a ordonat Civril. 


Săbiile au şuierat ieşind din teci. Grupul s-a strâns umăr 
lângă umăr, cu lamele îndreptate-n sus. Vânătorul şi-a 
accelerat ritmul, mersul său, uimitor de fluid şi lejer, s-a 
transformat în alergare - nu direct spre pâlcul ţepos de săbii, 


ci ocolind în spirale din ce în ce mai strânse. Tavik n-a mai 
răbdat, s-a lansat în întâmpinarea lui, scurtând distanţa. 


În spatele său au sărit şi gemenii... 

— Nu rupeţi rândurile! a urlat Civril, întorcându-şi capul, 
— 116 — 

pierzându-l pe vânător din câmpul său vizual. 


A tras o înjurătură, a sărit într-o parte, văzând că grupul se 
dezintegrează, risipindu-se printre tarabe într-o paradă 


frenetică. 


Tavik era în frunte. Cu o clipă în urmă îl seconda pe vânător, 
dar acum acesta l-a depăşit dintr-odată prin stânga, 
alergând în sens opus. Şi-a micşorat paşii pentru a încetini, 
dar vânătorul a trecut în trombă pe lângă el înainte de-a 
apuca să-şi ridice sabia. Tavik a simţit o lovitură 


puternică chiar deasupra şoldului. S-a întors, dându-şi 
seama că se prăbuşeşte. Ingenuncheat, s-a uitat stupefiat la 
şold şi a început să urle. 


Gemenii, care atacau simultan forma neagră nedesluşită, 
apăsătoare, au fugit unul spre celălalt, umerii li s-au izbit, 
pierzându-şi ritmul pentru câteva clipe. A fost de ajuns. Vyr, 
rănit de-a curmezişul pieptului, s-a aplecat, a făcut câţiva 
paşi şi a căzut peste o tarabă cu zarzavaturi. Nimir, lovit la 
tâmplă, s-a răsucit în loc şi a căzut în şanţ, greoi, inert. 


Piaţa viermuia de negustori grăbiţi, tarabele răsturnate 
huruiau, se înălţau nori de praf şi strigăte. Tavik a încercat 
din nou să se ridice, sprijinindu-se în mâinile tremurânde, 
dar s-a prăbuşit. 


— La stânga, al Cincisprezecelea! a urlat Nohorn, fugind în 
semicerc pentru a-l lua prin surprindere, din spate, pe 
vânător. 


AI Cincisprezecelea s-a întors iute. Dar nu suficient de iute. A 
primit o lovitură în burtă, a rezistat, s-a aplecat ca să 


lovească, apoi a primit altă lovitură la gât, chiar sub ureche. 


Înţepenit, a făcut patru paşi nesiguri şi s-a prăvălit într-un 
cărucior plin de peşte. Acesta s-a răsturnat. Al 
Cincisprezecelea a alunecat pe trotuarul argintat de solzi. 


Civril şi Nohorn îl atacau simultan pe vânător, elful cu o bâtă 
viguroasă de sus, iar Nohorn, sprijinit în genunchi, lovea de 
jos în plan orizontal. Ambele lovituri au fost parate, cele 
două şuierături metalice fuzionând într-una singură. 


Civril a sărit în spate, s-a poticnit, s-a proţăpit într-o tarabă 
de lemn. Nohorn s-a aruncat să-l acopere cu sabia ţinută 
vertical. A parat lovitura atât de puternic, încât a fost 

— 117 — 


proiectat îndărăt, fiind nevoit să îngenuncheze. Ţâşnind, a 
parat atacul, dar prea încet. S-a ales cu o tăietură pe faţă, în 
simetrie perfectă cu cicatricea mai veche. 


Civril şi-a luat avânt de pe o tarabă, a sărit deasupra lui 
Nohorn, care era prăbuşit, l-a atacat pe vânător cu ambele 
mâini, a ratat lovitura, a sărit imediat îndărăt. N-a simţit 
impactul, picioarele i-au cedat sub el abia atunci când, 
încercând o paradă din reflex, a căutat să treacă prin fentă 


la următorul atac. Sabia i-a căzut din mâna ruptă în partea 
interioară, deasupra cotului. A căzut în genunchi, şi-a 
legănat capul, a vrut să se ridice, dar n-a izbutit. Şi-a lăsat 
capul pe genunchi, a încremenit în balta roşie, înconjurat de 
varză împrăştiată, covrigi şi peşte. 


În piaţă şi-a făcut apariţia Renfri. 

Venea încet, cu paşi mlădioşi, de felină, ocolind căruțele şi 
tarabele. Mulțimea, care forfotea ca un roi de viespi pe 
străduţe şi pe sub zidurile caselor, a amuţit. 

Geralt stătea neclintit, cu sabia în mâna lipită de trup. 

Fata s-a apropiat la zece paşi de el şi s-a oprit. l-a văzut sub 
jachetă o armură de zale scurtă, care abia-i acoperea 
şoldurile. 

— Ai făcut alegerea, a spus ea. Eşti sigur că e cea corectă? 


— Nu va fi un alt Tridam aici, abia a reuşit să articuleze 
Geralt. 


— N-are cum să fie. Stregobor m-a luat în râs. Mi-a spus că 
pot nimici tot Blavikenul şi câteva sate învecinate, că el 
oricum n-o să iasă din turn. Şi n-o să lase să intre pe nimeni, 
nici măcar pe tine. De cete uiţi aşa la mine? Da, te-am tras 
pe sfoară. Toată viaţa am înşelat atunci când a fost nevoie, 
de ce-aş fi făcut o excepţie pentru tine? 


— Pleacă de aici, Renfri. 
Ea a izbucnit în râs. 
— Nu, Geralt, şi-a scos sabia, iute şi cu dibăcie. 


— Renifri. 


— Nu, Geralt. Ai făcut alegerea. Acum e rândul meu. 


Cu o mişcare bruscă, şi-a rupt fusta de pe şolduri, a învâărtit-o 
în aer, înfăşurându-şi materialul în jurul 


— 118 — 


antebraţului stâng. Geralt a făcut un pas în spate, şi-a 
ridicat mâna, împreunându-şi degetele pentru Semn. Renfri 
a râs din nou, scurt, răguşit. 


— Nu te-ajută cu nimic, omule cu părul alb. N-are niciun 
efect asupra mea. Numai sabia. 


— Renfri, a repetat el. Du-te cât vezi cu ochii. Dacă ne 
încrucişăm lamele, eu... eu nu voi... putea... 


— Ştiu, a spus ea. Nici eu... Nici eu n-aş putea. Pur şi simplu 
n-aş putea. Noi suntem ceea ce suntem. Tu şi cu mine. 


S-a îndreptat spre el cu pas domol, legănat. La capătul 
braţului drept, întins într-o parte, îi strălucea sabia, cu mâna 
stângă îşi târâia fusta pe pământ. Geralt s-a retras doi paşi. 


Ea a sărit, şi-a fluturat mâna stângă, fusta i-a fâlfâit în aer 
urmând-o, din umbră i-a fulgerat sabia într-o lovitură scurtă, 
reţinută. Geralt a sărit, țesătura nici măcar nu l-a atins, iar 
lama lui Renfri a alunecat pe parada sa diagonală. A ripostat 
involuntar cu mijlocul lamei, şi-a încrucişat-o cu a ei într-o 
morişcă scurtă, încercând s-o lase fără armă. Şi-a tăiat craca 
de sub picioare. l-a dat la o parte lama şi imediat, cu 
genunchii îndoiţi şi cu şoldurile în balans, a dat să-l lovească 


în faţă. Abia a reuşit să-i pareze lovitura, a sărit, evitându-i 
fusta abătută asupra lui. O piruetă i-a permis eschivarea din 
calea lamei ei, care sclipea în ritmul fulgerător al loviturilor, 


apoi a sărit din nou. S-a năpustit asupra lui, i-a aruncat fusta 
peste ochi, l-a atacat de aproape din semirotaţie. A reuşit să 


se eschiveze, cotind chiar lângă ea. Manevra nu-i era 
străină. S-a întors simultan cu el şi atât de aproape, încăt îi 
simţea respiraţia, Renfri i-a străpuns pieptul cu lama. 


Durerea l-a răvăşit, dar nu i-a afectat ritmul. A pivotat din 
nou, în direcţia opusă, a respins din zbor lama care-i 
ameninţa tâmpla, a executat rapid o fentă şi a trecut la atac. 
Renfri a sărit în spate, pregătindu-se să-l lovească de sus. 
Geralt, cu genunchii flexaţi, a atacat-o în partea de jos, 
străpungându-i, cu vârful sabiei, coapsa dezvelită şi zona 
inghinală. 


N-a crâcnit. Sprijinită într-un genunchi, şi-a dat sabia 
deoparte şi şi-a cuprins cu ambele mâini coapsa rănită. 


= 119 = 


Dintre degete a ţâşnit sânge deschis la culoare pe centura 
sa elegantă, pe cizmele din piele de elan şi pe trotuarul 
murdar. Mulțimea strânsă pe străduţe se unduia şi ovaţiona. 


Geralt şi-a scos sabia din teacă. 

— Nu pleca... a scâncit ea ghemuindu-se. 
Nu i-a răspuns. 

— Mi-e... frig... 


Nu i-a răspuns. Renfri a gemut din nou, s-a chircit şi mai 
mult. Sângele îi curgea în râuri, umplând lufturile dintre 
pavele. 


— Geralt... la-mă în braţe... 


Nu i-a răspuns. 


Şi-a întors capul şi a încremenit cu obrazul pe trotuar. Un 
pumnal cu o lamă foarte îngustă, până atunci ascuns sub 
trupul ei, i se strecura printre degetele înţepenite. 


După un moment, care i s-a părut o veşnicie, vânătorul şi-a 
ridicat capul la auzul păcănitului bastonului lui Stregobor pe 
pavele. Vrăjitorul se apropia rapid, ocolind cadavrele. 


— Un adevărat măcel, se minuna. Am văzut, Geralt, am 
văzut totul în cristal... 


S-a apropiat şi s-a aplecat în faţă. În roba sa neagră, sprijinit 
în baston, părea bătrân, foarte bătrân. 


— Nu-mi vine să cred, a clătinat din cap. Ţepara, aici, fără 
urmă de viaţă. 
Geralt nu i-a răspuns. 


— Hai, Geralt, s-a îndreptat. Du-te după o căruţă. O s-o 
ducem în turn. Trebuie să-i facem autopsia. 


l-a aruncat o privire vânătorului şi, fără a mai aştepta 
răspunsul lui, s-a aplecat asupra trupului neînsufleţit. 


Cineva pe care vânătorul nu-l cunoştea a pus mâna pe 
mânerul sabiei şi a scos-o cu iuţeala fulgerului. 


— Atinge-te doar de-un fir de păr de-al ei, vrăjitorule, a spus 
cel necunoscut. Doar să te atingi de ea, şi-o să-ţi zboare 
capul pe trotuar. 


— Ce-ai păţit, Geralt, ai luat-o razna? Eşti rănit, şocat! 


Autopsia este singura cale de a verifica... 


— N-o atinge! 

Stregobor, văzând lama ridicată, a sărit în spate 

— 120 — 

fluturându-şi bastonul. 

— Ei bine! a strigat. Cum vrei! Dar n-ai să ştii niciodată! 


Niciodată n-o să ai o certitudine! Niciodată, m-auzi, 
vânătorule? 


— Cară-te! 


— Cum vrei. Vrăjitorul a făcut stânga-mprejur păcănind, cu 
bastonul în trotuar. Mă duc înapoi la Kovir, nu mai rămân 
nicio zi în această cloacă. Vino cu mine, nu mai sta aici. 


Oamenii ăştia nu ştiu nimic, doar te-au văzut omorând. Şi tu 
ai un stil de ucidere tare urât, Geralt. Ei bine, vii? 


Vânătorul nu i-a răspuns, nici măcar nu s-a uitat la el. Şi-a 
băgat sabia în teacă. Stregobor a ridicat din umeri şi a 
plecat cu pas vioi, atingând trotuarul ritmic cu bastonul. 


Dinspre mulţime a zburat o piatră, care a zângănit pe 
trotuar. Apoi o a doua, care a trecut puţin mai sus de braţul 
lui Geralt. Vânătorul, în picioare, şi-a ridicat mâinile, făcând 
un gest rapid. Gloata murmura, pietrele zburau în număr tot 
mai mare, dar Semnul le îndepărta - protejându-l cu o 
armură ovoidă invizibilă. 


— Ajunge! a urlat Caldemeyn. Gata, la naiba! 


Mulțimea a vuit ca un val de mare, dar pietrele au încetat să 
mai zboare. Vânătorul a rămas pe loc. 


Primarul s-a apropiat de el. 

— Asta-i tot? a spus el, arătând cu un gest larg spre trupurile 
înţepenite împrăştiate în piaţă. Aşa arată răul cel mai mic pe 
care l-ai ales? Ai isprăvit ce-ai avut de isprăvit? 

— Da, a spus Geralt cu greu şi cu întârziere. 

— Rana ţi-e serioasă? 

— Nu prea. 

— Atunci, şterge-o! 

— Da, a spus vânătorul. 


S-a oprit o clipă, ferindu-se de ochii primarului. Apoi s-a 
întors lent, foarte lent. 


— Geralt. 
Vânătorul şi-a întors privirea către el. 


— Să nu te mai prind niciodată pe-aici, a spus Caldemeyn. 
Niciodată. 


— 121 — 
VOCEA RAŢIUNII 4 
— Hai să stăm de vorbă, lola. Am nevoie de această 


conversaţie. Se spune că tăcerea este de aur. O fi. Nu ştiu 
dacă valorează într-adevăr atât de mult. Oricum, are preţul 
său. Care trebuie plătit. 


Pentru tine e mai uşor, aşa, hai nu tăgădui. La urma urmei, 
tu ai ales să taci, să-ţi aduci astfel prinosul zeiţei tale. Eu nu 


cred în Melitele, nu cred nici în existenţa altor zei, dar îţi 
apreciez alegerea, jertfa, îţi apreciez şi îţi respect credinţa. 
Deoarece sacrificiul şi devotamentul tău, preţul tăcerii pe 
care-l plăteşti fac din tine o fiinţă mai bună, mult mai 
valoroasă. Sau cel puţin ar putea să facă. Pe când necredinţa 
mea nu poate face nimic. Este neputincioasă. 


Mă întrebi, în ce cred totuşi? 
Cred în sabie. 


După cum vezi, port două. Orice vânător de monştri care se 
respectă are două săbii. Răuvoitorii spun că sabia de argint 
este pentru monştri, iar cea de fier pentru oameni. 


Acest lucru, fără nicio îndoială, nu este adevărat. Există unii 
monştri care pot fi dovediţi doar cu lama de argint, dar 
există şi alţii pentru care fierul este letal. Nu, lola, nu-i vorba 
despre orice fier, ci doar despre cel provenit de la un 
meteorit. Mă întrebi ce-i acela un meteorit? Este o stea care 
cade din cer. Ai văzut, probabil, cel puţin o dată o stea 
căzătoare, o dăâră scurtă, luminoasă, pe cerul nopţii. 


Văzând-o, ţi-ai pus în gând probabil o dorinţă, poate că 
acesta să fi fost un motiv în plus pentru care să crezi în zei. 


Pentru mine, meteoritul nu este altceva decât o bucată de 
metal care prin cădere intră în pământ. Un metal din care se 
poate face o sabie. 


Poţi, sigur că poţi să-mi iei sabia în mână. Vezi cât e de 
uşoară? Chiar şi pentru tine e lesne de ridicat. Nu! N-atinge 
lama, că te tai. E mai ascuţită decât o lamă de ras. Aşa 
trebuie să fie. 


Oh, da, mă antrenez adesea. Cum am un moment liber. 


Ca să nu-mi ies din mână. De-aceea vin aici, în cel mai 
— 122 — 


îndepărtat colţ din parcul templului, ca să mă mişc, ca să-mi 
ard amorţeala oribilă din muşchi, frigul ăsta care mă 


cuprinde. Şi m-ai găsit aici. Amuzant, de câteva zile tot 
încerc să dau de tine. Te-am căutat peste tot. Am vrut să... 


Am nevoie de această conversaţie, lola. Hai să şedem, să 
stăm niţel de vorbă. 

La urma urmei, tu nu ştii prea multe despre mine, lola. 
Numele meu este Geralt. Geralt din... nu. Numai Geralt. 
Geralt de nicăieri. Sunt vânător de monştri. 


Casa mea este Kaer Morhen, Cuibul Vânătorilor. De-acolo mă 
trag. Este... A fost o fortăreață. N-a mai rămas mare lucru din 
ea. 


Kaer Morhen... Acolo se făureau fiinţe ca mine. În prezent nu 
se mai face aşa ceva, şi în Kaer Morhen nu mai locuieşte 
nimeni. Nimeni, cu excepţia lui Vesemir. Mă-ntrebi cine este 
Vesemir? E tatăl meu. De ce te uiţi aşa uimită la mine? Ce te 
miră? Toată lumea are un tată. Al meu este Vesemir. Nu este 
tatăl meu adevărat, ei şi ce-i cu asta? Pe cel adevărat nu-l 
ştiu, nici pe mama. Nici măcar nu ştiu dacă mai trăiesc. Şi, 
de fapt, nici nu-mi prea pasă. 


Da, Kaer Morhen... am suferit acolo o mutație simplă. 


Proba lerburilor, şi apoi ca de obicei. Hormoni, plante, 
infecţii cu virusuri. O dată. De două ori. Până se obținea 
efectul dorit. Se pare că am îndurat admirabil de bine 


Schimbarea, am fost bolnav doar pentru puţin timp. Fiind 
considerat un puşti din cale-afară de rezistent, am fost ales 
pentru anumite... experimente mult mai complicate. A fost 
mai anevoios. Mult mai anevoios. Dar, după cum vezi, am 
supravieţuit. Sunt singurul dintre cei care au fost selectaţi 
pentru aceste experimente. De atunci am părut alb. 


Pierderea totală a pigmentului. A fost, cum se spune, un 
efect secundar. Un fleac. Nu mă prea deranjează. 


Apoi m-au învăţat o grămadă de lucruri. O perioadă bună 


de timp. Şi în sfârşit a venit ziua în care am părăsit Kaer 
Morhenul, eram de-acum pe propriile picioare. Aveam 
medalionul meu, adică ăsta. Semnul de la Şcoala Lupului. 


Aveam, de asemenea, două săbii: una de argint şi una de 
fier. Pe lângă ele eram însoţit de convingere, entuziasm, 


=. 123 = 


motivaţie şi... credinţă. Credinţa în utilitatea şi raţiunea mea 
de a fi. Pentru că lumea, lola, se presupune a fi plină de 
monştri şi bestii, iar misiunea mea este de a-i proteja pe cei 
ameninţaţi de aceştia. Când am pornit de la Kaer Morhen 
visam la întâlnirea cu primul monstru, eram nerăbdător să 


vină momentul în care să stăm faţă-n faţă. Şi a venit. 


Primul meu monstru, lola, era spân şi avea dinţii oribili, 
cariaţi. L-am întâlnit pe drumul mare, însoţit de alţi tovarăşi 
monştri dezertaţi din nu ştiu ce armată, opriseră o căruţă de 
ţărani şi luaseră o fată, să fi fost de vreo treisprezece ani, 
poate nici atât. Tovarăşii îl ţineau pe tatăl fetei, în timp ce 
spânul îi smulgea rochia răcnind că i-a venit sorocul să afle 
ce înseamnă un bărbat adevărat. M-am apropiat, am 
descălecat şi i-am spus spânului că şi lui i-a venit sorocul să 


înveţe ce înseamnă să fii bărbat. Mi s-au părut extrem de 
pline de duh aceste vorbe. Spânul a lăsat puştoaica şi s-a 
repezit la mine cu un topor. Era foarte lent, dar vânjos. A 
trebuit să-l lovesc de două ori până l-am răpus. N-au fost 
lovituri prea curate, dar foarte, aş spune, spectaculoase, 
astfel încât tovarăşii spânului au fugit mâncând pământul, 
văzând ce poate face sabia unui vânător cu un om... 


Oare nu te plictisesc, lola? 
Am nevoie de această conversaţie. Am nevoie ca de aer. 


Unde-am rămas? Oh, la prima mea acţiune nobilă. Vezi tu, 
lola, la Kaer Morhen mi-au băgat în cap să nu mă amestec în 
astfel de beleli, să-mi văd de treaba mea, să n-o fac pe 
cavalerul rătăcitor şi să nu le iau pâinea de la gură 


apărătorilor legii. N-am pornit la drum ca să mă dau mare, ci 
ca să capăt bani pentru îndeplinirea unei sarcini care mi se 
încredința. Însă, ca un nătărău ce sunt, m-am băgat în acest 
bucluc cu toate că nu mă aflam la o depărtare mai mare de 
cincizeci de kilometri de poalele munţilor. Ştii de ce-am 
făcut-o de fapt? M-am gândit că după ce fata o să-şi verse 
toate lacrimile de recunoştinţă, o să-mi sărute mâinile mie, 
salvatorului ei, iar taică-său o să-mi mulţumească în 
genunchi. Da' ce să vezi, tatăl fetei a fugit cu golanii, iar 
juna, mânjită din cap până-n picioare de sângele spânului, 
şi-a vărsat şi măruntaiele şi au apucat-o istericalele. Când 


=124= 


m-am apropiat de ea, a leşinat de frică. De-atunci nu prea 
mi-am mai băgat nasul unde nu-mi fierbea oala. 


Făceam ce-aveam de făcut. M-am deprins iute cu rostul 
treburilor. Călăream pană ajungeam într-un sat, mă opream 
sub palisadele conacelor şi castelelor. Şi aşteptam. Dacă mă 


scuipau, insultau sau aruncau cu pietre, spălam putina. 


Dacă cineva venea şi-mi dădea de lucru, îl duceam la bun 
sfârşit. 


Cutreieram târgurile şi cetăţile în căutarea anunţurilor 
bătute-n cuie pe şarampoaiele de pe la răscruci, uitându-mă 


după cuvintele: „Avem nevoie urgent de un vânător de 
monştri.” Apoi dădeam, de obicei, peste vreun loc sacru, 
vreo temniţă, vreo necropolă sau ceva ruine, vreo râpă prin 
pădure sau vreo peşteră ascunsă în munţi, înţesată de oase 
şi de hoituri împuţite. Dădeam şi peste o făptură care trăia 
doar pentru a ucide. De foame, de plăcere, din dorinţa 
morbidă a cuiva sau din alte motive. Ba o manticoră, ba un 
wivern, ba un vârcolac, ba un strigoi, ba un vampir, ba un 
graveir, ba un ghul, ba o kikimoră, ba un gigascorpion, ba 
un wipper. Urmau un dans în beznă şi o lovitură de sabie. 


După care, puteam să citesc spaima şi disprețul în ochii celui 
care-mi dădea răsplata. 


Greşeli? Şi încă cum. Am făcut cu duiumul. 


Dar mi-am respectat principiile. Nu, nu codul. Foloseam 
codul ca o scuză. Oamenilor le place. Cei care au anumite 
coduri şi se ghidează după ele sunt stimaţi şi onoraţi. 


Nici vorbă de cod. Niciodată n-a existat un Cod al 
Vânătorilor. Eu mi-am inventat unul. Pur şi simplu. Şi îl 
respect. Intotdeauna... 


Nu chiar întotdeauna. 


Pentru că au fost anumite momente în care părea că nu 
încăpea nicio umbră de îndoială. În care îmi spuneam: „Ce- 
mi pasă, nu-i treaba mea, eu sunt vânător.” In care ar fi 


trebuit să-mi ascult vocea raţiunii. Să-mi ascult instinctul, iar 
dacă nu, ceea ce-mi dicta experienţa. Şi ceea ce-mi dicta 
frica, cea mai banală dintre frici. 


Ar fi trebuit să-mi ascult vocea raţiunii, atunci... 
N-am ascultat-o de data aceasta. 
— 125 — 


M-am gândit să aleg răul cel mai mic. Am ales răul mai mic. 
Răul cel mai mic! Sunt Geralt din Rivia. Cunoscut şi sub 
numele de Măcelarul din Blaviken. 


Nu, lola. Nu-mi atinge mâna. Contactele pot răscoli în tine... 
Ai putea să simţi pe pielea ta... 


Dar nu vreau ca tu să simţi. Nu vreau să ştiu. Îmi cunosc 
destinul, care mă zguduie ca un vârtej. Destinul meu? Mă 


urmăreşte pas cu pas, dar eu nu măuit niciodată în urmă. 


Buclă? Da, Nenneke a simţit-o, se pare. Ce m-a împins, 
atunci, în Cintra? Cum de-am putut să risc aşa prosteşte? 


Nu, nu şi iarăşi nu. Nu mă uit în urmă niciodată. lar în Cintra 
nu mai am ce să caut, o s-o ocolesc ca pe-o ciumă. 


Nu mai calc pe-acolo în veci. 


la stai, dacă nu mă-nşel, copilul trebuia să se nască prin luna 
mai, prin preajma sărbătorilor de Belleteyn. In cazul în care 
s-ar întâmpla aşa, am avea de-a face cu o coincidenţă 


interesantă. Deoarece şi Yennefer s-a născut de Sfântul 
Belleteyn... 


Să mergem, lola. S-a întunecat. 


Îţi mulţumesc c-ai stat de vorbă cu mine. 
Îţi mulţumesc, lola. 

Nu, n-am nimic. Mă simt bine. 

Destul de bine. 

— 126 — 

CHESTIUNE DE PREŢ 

l 

Vânătorul de monştri avea cuțitul la gât. 


Stătea acolo, înmuindu-se în apă cu săpun, cu capul dat pe 
spate, pe marginea alunecoasă a unei vane de lemn. 


Simţea pe buze gustul amar de săpun. Cuţitul, prost ca 
noaptea, i-a zgâriat dureros mărul lui Adam, îndreptându-se 
cu un hârşâit spre bărbie. 


Bărbierul, cu mina unui artist conştient de zămislirea unei 
capodopere, a mai trecut o dată cu lama pentru tuşa finală, 
apoi i-a şters faţa cu o bucată de pânză de in îmbibată în 
ceea ce ar fi putut fi tinctură de angelică. 


Geralt s-a ridicat în picioare, i-a cerut unui slujitor să-i toarne 
un ciubăr de apă, s-a scuturat, a ieşit din vană, imprimându- 
şi pe podeaua de cărămidă urmele picioarelor ude. 


— Prosop, jupâne, a zis slujitorul, aruncând o privire curioasă 
spre medalionul lui. 


— Mulţumesc. 


— Aici aveţi hainele, i-a spus Haxo. Cămaşa, nădragii, 
pantalonii, tunica. Şi aici, cizmele. 


— La toate te-ai gândit, castelane. Da' cizmele mele ce-au, 
nu pot să le încalţ, mă rog? 


— Nu. Bere? 
— Cu plăcere. 


Se îmbrăca fără grabă. Atingerea hainelor altuia, aspre, 
nesuferite pe pielea puhavă, i-a stricat starea de spirit pe 
care i-o dăduse trândăveala în apa fierbinte. 


— Castelane? 
— Vă ascult, jupâne Geralt. 


— Ştii cumva care-i rostul mascaradei ăsteia? De ce trebuie 
să fiu eu aici? 


— Nu-i treaba mea, i-a spus Haxo, uitându-se cu coada 
ochiului la servitor. Treaba mea este doar să vă îmbrac... 


— 127 — 
— Să mă deghizezi, ai vrut să spui. 
— .„„ Să vă îmbrac şi să vă conduc la banchet, la regină. 


Puneţi-vă tunica, jupâne Geralt. Şi ascundeţi-vă dedesubt 
medalionul de vânător. 


— Aici îmi pusesem pumnalul. 


— Nu mai este. Se află într-un loc sigur, alături de cele două 
săbii şi celelalte bunuri ale dumneavoastră. Acolo unde vă 
duceţi, n-aveţi nevoie de arme. 


Vânătorul a ridicat din umeri, trăgându-şi pe el tunica 
strâmtă, violet. 


— Ce-i asta? a întrebat, arătând spre broderia de pe piept. 


— Ah, a spus Haxo. Era să uit. Pe toată durata banchetului 
vă veţi numi Excelenţa Sa, Ravix de Cvadricorn. 


În calitate de oaspete de onoare, veţi sta la dreapta reginei, 
aceasta este dorinţa ei. lar ceea ce aveţi acolo, pe tunică, 
este blazonul dumneavoastră. Pe fundalul auriu, un urs 
negru în mers, iar călare pe el, o domniţă îmbrăcată în 
albastru, cu părul ciufulit şi braţele ridicate. Ar fi bine să-l 
ţineţi minte, în caz că vreun oaspete este înnebunit după 


heraldică, cum se întâmplă adesea. 


— Da, o să-l ţin minte, a spus Geralt serios. Dar unde se află 
acest Cvadricorn? 


— Destul de departe de-aici. Sunteţi gata? Putem merge? 


— Putem. Da' ia spune-mi, coane Haxo, cu ce ocazie se dă 
banchetul? 


— Prinţesa Pavetta împlineşte cincisprezece ani şi conform 
obiceiului, se adună pretendenţii la mâna ei. 


Regina Calanthe vrea s-o mărite cu cineva din Skellige. Ne- 
ar plăcea să ne aliem cu insularii. 


— De ce? 
— Pentru că nu-şi prea atacă aliaţii. 


— Un motiv important. 


— Dar nu e singurul. În Cintra, Geralt, tradiţia nu permite 
femeii să guverneze. Regele nostru, Roegner, a fost răpus cu 
ceva timp în urmă de ciumă, iar regina nu mai vrea alt soţ. 
Doamna Calanthe a noastră o fi ea dreaptă şi înţeleaptă, dar 
regele-i rege. Cel care se însoară cu prinţesa 


— 128 — 


va urca pe tron. Ar fi bine să fie un flăcău în toată firea. ŞI 
aşa ceva găseşti numai în insule. Sunt naţii vânjoase. Hai să 


mergem. 


Geralt s-a oprit la mijlocul galeriei care înconjura o curte 
interioară mică şi pustie şi s-a uitat în jur. 


— Castelane, a zis el cu o voce joasă. Suntem singuri. 


Spune-mi de ce are nevoie regina de un vânător. Nu se 
poate să nu ştii tu ceva. Dacă nu tu, atunci cine? 


— Ca toată lumea, a mârâit Haxo. Cintra este ca orice altă 
țară. Mişună pe-aici şi vârcolaci, şi basilisci, chiar şi 
manticore, dacă stăm să ne uităm mai bine. Aşadar este 
nevoie de un vânător care să le vină de hac. 


— Lasă vrăjeala, castelane. Eu te-am întrebat de ce are 
nevoie regina de-un vânător la banchetul său, pe deasupra 
şi deghizat în urs albastru cu părul zburlit. 


Haxo a aruncat şi el o privire în jur, s-a aplecat chiar şi 
deasupra balustradei. 


— Se întâmplă lucruri necurate, jupâne Geralt, a îngăimat el. 
La castel, vreau să spun. Este bântuit. 


— De cine, mă rog? 


— Păi, cine-ar putea hălădui într-un castel, dacă nu un 
monstru? Cică e mărunt, cocoşat, acoperit de ace ca un arici. 
Noaptea bântuie prin palat făcând să zăngăne lanţurile. 
Geme şi rage prin săli. 


— L-ai văzut? 
Haxo a scuipat pe pământ. 
— Nu. ŞI nici n-am chef să-l văd. 


— Îmi îndrugi verzi şi uscate, castelane, i-a reproşat 
vânătorul bosumflându-se. Nu ţine. Noi ne ducem la un 
banchet de peţit, şi care-ar fi, mă rog, rostul meu acolo? Să 


am grijă să nu iasă de sub masă şi să se pună pe gemut? 
Fără nicio armă? Deghizat în bufon? la vezi! Coane Haxo! 
— N-aveţi decât să credeţi ce vreţi, a mârâit castelanul 
înţepat. Mi s-a poruncit să nu suflu nicio vorbă. Mi-aţi pus o 


întrebare, v-am dat un răspuns. lar dumneavoastră mă 


învinuiți că îndrug verzi şi uscate! Foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră! 


— lartă-mă! N-am vrut să te jignesc, castelane! Mă miram 
— 129 — 
Şi eu aşa... 


— Atunci ia nu vă mai tot miraţi atâta! a spus Haxo înainte 
de a-şi întoarce capul, mâhnit. Că nu de-asta sunteţi aici. Şi 
vă mai dau un sfat, jupâne vânător! Dacă regina vă 


porunceşte să vă dezbrăcaţi de tot, să vă vopsiți fundul în 
albastru şi să vă agăţaţi de tavan cu capul în jos, ca un 


candelabru, faceţi-o fără şovăială sau mirare! Altminteri, o s- 
aveţi numai necazuri. Aţi priceput? 


— Da. Hai să mergem, coane Haxo! Orice s-ar spune, 
îmbăierea asta mi-a deschis pofta de mâncare. 


În afară de cuvintele de bun venit, lapidare, protocolare, 
rostite pentru a-l întâmpina pe „nobilul de Cvadricorn”, 
regina Calanthe n-a schimbat o vorbă cu vânătorul. 


Banchetul întârzia să înceapă, oaspeţii tot veneau, anunţaţi 
zgomotos de crainic. 


Masa, rectangulară, era imensă, putând şedea la ea cel puţin 
patruzeci de persoane. În capul ei prezida Calanthe, aşezată 
pe un tron cu spătar înalt. În dreapta sa era Geralt, iar în 
stânga, un bard cu părul grizonant şi cu o lăută, pe nume 
Drogodar. Două scaune de pe latura din stânga reginei erau 
goale. La dreapta lui Geralt, de-a lungul mesei, se aşezase 
Haxo, castelanul, şi un voievod cu nume greu de reţinut. Mai 
încolo puteau fi văzuţi oaspeţii din principatul Attre: 
sumbrul şi taciturnul cavaler Rainfarn şi prinţul Windhalm 
aflat sub tutela lui, un băiat de vreo doisprezece ani, 
dolofan, unul dintre pretendenţii la mâna prinţesei. 


Dincolo şedeau cavalerii colorați şi împestriţaţi din Cintra şi 
vasalii din jur. 


— Baronul Eylembert din Tigg! a anunţat crainicul. 


— Cotcodac! a îngăimat Calanthe, înghiontindu-l pe 
Drogodar. Ce-o să ne mai distrăm. 


Subţirel, mustăcios şi foarte bine îmbrăcat, cavalerul s-a 
înclinat într-o reverență adâncă, dar ochii săi vioi şi veseli, 


ca şi zâmbetul rătăcit pe buze, îi dezminţeau aparenta 
supunere. 


— 130 — 


— Bine ai venit pe la noi, domnule Cotcodac, i s-a adresat 
regina protocolar. Baronul era mai cunoscut sub porecla atât 
de sugestivă decât sub numele său adevărat. Mă bucur de 
prezenţa dumitale. 


— lar eu mă bucur că m-aţi invitat, i-a replicat Cotcodac şi a 
oftat. Ei bine, am s-arunc o privire prinţesei, dacă-mi este 
îngăduit, maiestate. Tare-i greu să trăieşti singur, doamnă. 


— la nu mai spune, domnule Cotcodac, i-a surâs uşor 
Calanthe, răsucindu-şi o şuviţă de păr pe deget. Da' parcă 


erai căsătorit, din câte ştiu eu. 


— Ehei, s-a îmbufnat baronul. Ştiţi prea bine, doamnă, cât 
de slăbuţă şi delicată este soţia mea, şi unde mai pui că 


acum face ravagii variola prin părţile noastre. Îmi pun 
rămăşag cureaua cu tot cu sabie pe un papuc vechi că 
întrun an sunt în doliu. 


— Bietul de tine, Cotcodac, dar, pe de altă parte, nu poţi să 
te plângi că n-ai noroc. Calanthe îi zâmbea tot mai amabil. 
Soţia ta este într-adevăr cam slabă. Mi-a ajuns pe la urechi 
că la ultimul cules, când te-a surprins în carul cu fan cu o 
târfă, te-a urmărit cu o furcă mai puţin de un kilometru şi nu 
te-a prins. Ar trebui s-o hrăneşti mai bine şi s-o răsfeţi mai 
mult, iar noaptea să ai grijă să nu-i fie frig la spate. Şi-ai să 
vezi cum se înzdrăveneşte într-un an. 


Cotcodac s-a întristat, dar nu foarte convingător. 


— Am înţeles aluzia. Dar pot să rămân totuşi la banchet? 
— Mi-aţi face o mare plăcere, baroane. 
— Solia din Skellige! a strigat crainicul, răguşit de-a binelea. 


Patru insulari au intrat cu paşi vioi, duduitori, în tunici din 
piele lucioasă garnisite cu blană de focă, încinşi cu eşarfe 
din lână în carouri. Îi conducea un războinic vânjos, cu faţa 
întunecată şi nasul acvilin, alături de un tânăr spătos, cu 
părul roşcat. S-au înclinat cu toţii înaintea reginei. 


— Ce onoare deosebită, a anunţat Calanthe roşind uşor, să 
revină în castelul meu înaltul cavaler, pe numele său Eist 
Tuirseach din Skellige. Dacă nu ţi-aş cunoaşte aşa de bine 
disprețul pe care-l nutreşti faţă de căsătorie, m-aş amăgi cu 
speranţa că ai venit să-i ceri mâna Pavettei mele. Te 


== 13 


pomeneşti că te-o fi copleşit singurătatea în cele din urmă, 
domnule? 


— Oho şi încă de câte ori, frumoasă Calanthe, i-a răspuns 
smeadul insular, ridicându-şi spre regină ochii strălucitori. 


Însă duc o viaţă prea periculoasă ca să mă pot gândi lao 
relaţie de durată. Pe lângă asta... Pavetta este de-abia o 
tânără domniţă, un boboc, dar... 


— Dar ce, cavalerule? 


— Aşchia nu sare departe de trunchi, a continuat Eist 
Tuirseach cu un zâmbet care-i dezvăluia dantura de un alb 
imaculat. Mi-e de-ajuns să te privesc, maiestate, ca să-mi 
închipui cum va arăta prinţesa atunci când va atinge vârsta 
la care o femeie poate ferici un războinic. De altfel, sunt 


destui tineri care aspiră la mâna ei. Cum ar fi, de pildă, 
nepotul regelui Bran, Crach an Craite, aici de faţă. 


Crach, înclinându-şi capul roşcat în faţa reginei, şi-a proptit 
un genunchi în pământ. 


— Pe cine-ai mai adus cu tine, Eist? 


Un bărbat îndesat, voinic, cu barbă stufoasă şi un flăcău 
robust cu cimpoiul în spate au îngenuncheat lângă Crach an 
Craite. 


— lată un druid curajos, Sacdeşoareci, care, ca şi mine, este 
prieten şi consilier al regelui Bran. lar acesta este Draig Bon- 
Dhu, vestitul nostru scald. Treizeci de marinari din Skellige 
aşteaptă, la rândul lor, în curte, mistuiţi de speranţa că 
frumoasa Calanthe din Cintra îşi va face apariţia măcar la 
fereastră. 


— Staţi jos, nobili oaspeţi. Tu, domnule Tuirseach, aici. 


Eist a ocupat unul dintre locurile libere din capătul îngust al 
mesei, despărţit de regină doar de un scaun gol şi de cel al 
lui Drogodar. Ceilalţi insulari s-au aşezat împreună pe partea 
stângă a mesei, între mareşalul Vissegerd şi cei trei fii ai 
suveranului din Strept, pe nume Melc, Sturzdevâsc şi 
Dealsălbatic. 


— Cam aceştia sunt, s-a aplecat regina spre mareşal. Hai să 
începem, Vissegerd. 


Mareşalul a bătut din palme. Slujitorii, încărcaţi cu blide şi 
platouri, avansau într-un şir lung spre masă, primiţi de 


— 132 — 


petrecăreţi cu un freamăt de bucurie. 


Calanthe abia ciugulea, fără tragere de inimă, cu furculiţa de 
argint din bucatele servite. Drogodar a îmbucat ceva în 
grabă şi a început să-şi ciupească strunele lăutei. Ceilalţi 
invitaţi făceau adevărate ravagii în farfurii: porci la proţap, 
păsări, peşti şi scoici, roşcatul Crach an Craite remarcându- 
se în mod deosebit. Rainfam de Attre l-a mustrat cu asprime 
pe tânărul prinţ Windhalm, i-a dat chiar peste mână pentru 
încercarea de a ajunge la un urcior de cidru. Cotcodac a 
întrerupt pentru o clipă roaderea oaselor pentru a-şi distra 
vecinii imitând orăcăitul unei broaşte țestoase de mlaştină. 


Atmosfera era din ce în ce mai veselă. Se ţineau toasturi, din 
ce în ce mai incoerente. 


Calanthe şi-a aranjat diadema îngustă de aur pe părul său 
cenuşiu, coafat în bucle lejere, şi s-a întors uşor spre Geralt, 
care era ocupat cu zdrobirea carapacei unui crab roşu imens. 


— Hai, vânătorule, i-a spus ea. În jur e de-acum destulă 


gălăgie, putem schimba discret câteva vorbe. Să începem cu 
formalităţile. Sunt încântată să te cunosc. 


— Încântarea este reciprocă, maiestate. 


— Acum, după ce-am schimbat amabilităţi, să trecem la 
lucruri concrete. Vreau să-ţi încredinţez o sarcină. 


— Mă gândeam eu. Rareori sunt invitat la un banchet din 
pură simpatie. 


— Ei nu mai spune, probabil că nu eşti o companie prea 
interesantă la masă. Ei, şi te mai gândeai şi la altceva? 


— Da. 


— La ce? 


— O să vă spun când o să aflu ce misiune aveţi pentru mine, 
maiestate. 


— Geralt, i s-a adresat Calanthe răsucindu-şi pe degete 
colierul cu smaralde, dintre care cel mai mic era de mărimea 
unui gândac, cam la ce ispravă m-aş putea bizui pe un 
vânător? La ce? La săparea unei fântâni? La găurirea 
acoperişului? La ţeserea unei tapiserii reprezentând toate 
poziţiile pe care regele Vridank şi frumoasa Cerro le-au 
încercat în noaptea nunţii? Ar trebui să ştii cel mai bine ce 


— 133 — 
presupune profesia ta. 


— Da, ştiu. Şi acum pot să vă spun la ce mă mai gândeam, 
maiestate. 


— Sunt curioasă. 


— Mă gândeam că, la fel ca mulţi alţii, vă înşelaţi în legătură 
cu profesia mea, luând-o drept alta cu care n-am nici în cilin, 
nici în mânecă. 


— Oh, Calanthe, aplecată nonşalant spre bardul Drogodar, 
părea gânditoare, absentă. Oare care sunt acei mulţi alţii, cu 
a căror ignoranță ai binevoit să o compari pe-a mea, Geralt? 
Şi care este profesia cu care o confundă pe-a ta neghiobii 
aceştia? 


— Maiestate, a spus Geralt liniştit, venind spre Cintra, mi-au 
ieşit în cale tot soiul de ţărani, negustori ambulanți, 
piticanii, căldărari şi tăietori de lemne. Cu toţii mi-au 
povestit despre o arătare care-şi are culcuşul cocoţat într-un 
prepeleac sprijinit pe nişte pari ca labele de pui pe undeva 
prin pădure. Pomeneau ceva şi despre o himeră cuibărită 


prin munţi. Au adus vorba şi despre bondari şi 
scolopendromorfe. Chiar şi manticore am găsi, dacă am 
căuta mai bine. Atât de multe sarcini pe care le-ar putea 
duce la bun sfârşit un vânător, fără să fie nevoit să apeleze 
la pene şi blazoane de împrumut. 


— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 
— Maiestate, nu încape nicio îndoială că Cintra trebuie să 


se alieze cu Skellige şi că acest lucru s-ar putea realiza prin 
căsătoria fiicei tale. De asemenea, este posibil ca anumiţi 
intriganţi să dorească să împiedice această alianţă şi să 


primească o lecţie în aşa fel încât să nu fiţi implicată. Sigur, 
cel mai indicat pentru a le da această lecţie ar fi un nobil din 
Cvadricorn pe care nu-l cunoaşte nimeni şi care va dispărea 
de pe scenă după aceea. lar acum vă răspund la întrebare. 


Îmi confundați slujba cu cea de ucigaş cu simbrie. Acei mulţi 
alţii despre care pomeneam sunt oameni aflaţi la putere. N- 
ar fi pentru prima dată când sunt chemat la o curte ale cărei 
probleme necesită lovituri rapide de sabie. Dar n-am ucis 
niciodată oameni pentru bani, indiferent dacă a fost vorba 
despre o cauză bună sau rea. Şi nici de-acum încolo n-am 


— 134 — 
de gând s-o fac. 


Atmosfera din jurul mesei se înviora pe măsură ce curgea 
berea. Crach an Craite îşi găsise un public receptiv la 
povestirea Bătăliei de la Thwyth. Cu ajutorul unui os înmuiat 
în sos trasase o hartă pe masă, pe care indica o situaţie 
tactică, strigând cât îl ţineau plămânii. Cotcodac, în spiritul 
poreclei sale, s-a apucat din senin să chicotească ca o găină, 
stârnind veselia generală a petrecăreţilor şi consternarea în 


rândul servitorilor, convinşi că o pasăre îşi bătuse joc de 
vigilenţa lor, intrând din curte în sală. 


— Prin urmare, soarta m-a pedepsit punându-mă faţă-n faţă 
cu un vânător foarte perspicace, a zâmbit Calanthe, dar cu 
ochii mijiţi maliţios. Un vânător care, fără umbră de respect 
sau minimă politeţe, îmi demască intrigile şi diabolicele 
planuri criminale. Oare fascinația frumuseţii mele şi 
personalitatea mea captivantă chiar nu ţi-au întunecat 
raţiunea? Să nu mai faci aşa ceva, Geralt. Să nu te mai 
adresezi în halul ăsta celor care au puterea. Mulţi nu- 


ţi vor ierta astfel de cuvinte şi tu ştii cum sunt regii, ştii că 
dispun de tot felul de mijloace. Pumnalul. Otrava. Temniţa. 


Cleştele încins până la roşu. Există sute, mii de modalităţi la 
care pot recurge regii pentru a-şi răzbuna orgoliul rănit. Nu- 


ţi poţi închipui, Geralt, cât de lesne este de rănit orgoliul 
unor conducători. Îi numeri pe degete pe cei care pot îndura 
calm cuvinte ca: „Nu”, „Refuz” sau „Niciodată”. E de-ajuns 
să-i întrerupi când vorbesc sau să strecori remarci nelalocul 
lor, ca să fii sigur că vei fi condamnat la tragerea pe roată. 


Regina şi-a împreunat mâinile albe, fine, şi-a poposit buzele 
pe ele, marcând efectul de pauză. Geralt nu a întrerupt-o şi 
nici n-a strecurat remarci nelalocul lor. 

— Regii, a reluat Calanthe, împart oamenii în două 


categorii: unii cărora le poruncesc şi alţii pe care îi cumpără. 


Susţin astfel de fapt vechiul şi banalul adevăr că oricine 
poate fi cumpărat. Oricine. Este doar o chestiune de preţ. 


Eşti de acord cu acest lucru? Ah, da' ce să te mai întreb. 


Doar eşti un vânător, îţi faci treaba, îţi iei plata. În ceea ce te 
priveşte, cuvântul „a cumpăra” îşi pierde conotaţia 
dispreţuitoare. De asemenea, problema preţului depinde, în 


— 439 — 


cazul dumitale, evident, de gradul de dificultate al sarcinii 
de îndeplinit, de calitatea manoperei, de măiestrie. Ca să nu 
mai spun de reputaţia ta, Geralt. Prin iarmaroace bătrânii 
cântă şi povestesc faptele vânătorului cu părul alb din Rivia. 


În cazul în care cel puţin jumătate dintre cele cântate sau 
povestite sunt adevărate, atunci pun rămăşag că preţul 
pentru serviciile tale nu este prea mic. Să fii năâimit pentru 
treburi simple şi banale cum ar fi intrigile de la palat sau 
crimele ar însemna să arunci banii pe fereastră. Sarcinile 
astea ar putea fi îndeplinite de mâini mai ieftine. 


— Braak! Ghaaa-braaak! a urlat brusc Cotcodac, fiind 
răsplătit cu aplauze furtunoase pentru noua imitație de 
sunete scoase de animale. 


Geralt nu ştia despre ce animal este vorba, dar nu i-ar fi 
plăcut să-l întâlnească vreodată. Şi-a întors capul şi a 
observat privirea liniştită, veninoasă şi verde a reginei. 


Drogodar, cu capul înclinat, cu chipul ascuns în spatele 
cortinei de plete grizonante care îi încadrau braţele şi 
instrumentul, ciupea blând strunele lăutei. 


— Ah, Geralt, i-a zis Calanthe, oprindu-l cu un gest pe un 
servitor ca să nu-i toarne în pocal. Eu vorbesc, iar tu taci. 


Suntem la banchet şi vrem să ne distrâm cu toţii. Vreau să 


mă amuzi. Parcă-mi lipsesc observaţiile dumitale 
îndreptăţite şi comentariile perspicace. Mi-ar face mare 


plăcere şi să aud din gura ta un compliment, un omagiu şi să 
mă asiguri de supunerea dumitale. In ce ordine preferi. 


— Ei bine, maiestate, i-a spus vânătorul, sunt, fără doar şi 
poate, un comesean mai puţin interesant. Mă tot minunez că 
tocmai mie mi-ai făcut onoarea de a ocupa acest loc. Aţi fi 
putut, la urma urmei, să aşezaţi aici pe cineva mult mai 
potrivit. Pe oricine aţi fi dorit. Nu trebuia decât să-i porunciţi 
cuiva sau să cumpăraţi pe cineva. Nu-i decât o chestiune de 


preţ. 
— Vorbeşte, vorbeşte. 


Calanthe şi-a lăsat capul pe spate, şi-a mijit ochii, 
imprimându-le buzelor un simulacru de surâs amabil. 


— Prin urmare, sunt extrem de onorat şi mândru să stau 
alături de regina Calanthe din Cintra, a cărei frumuseţe este 


— 136 — 


întrecută doar de inteligenţa ei. La fel de onorant consider 
faptul că regina a binevoit să afle despre mine cate ceva, iar 
pe seama celor auzite nu vrea să mă folosească în scopuri 
banale. larna trecută, principele Hrobaric, care nu era prea 
binevoitor, a încercat să mă năimească pentru a-i căuta 
iubita care se săturase de avansurile lui vulgare şi fugise de 
la bal, pierzându-şi un pantof. Tare greu mi-a mai fost să-l 
conving că nu de un vânător de monştri avea nevoie, ci de 
un simplu vânător. 


Regina îl asculta cu un zâmbet enigmatic. 
— De asemenea, alte căpetenii, sub nivelul de inteligenţă 


al maiestăţii voastre, nu s-au sfiit să-mi încredinţeze sarcini 
banale. In general era vorba de privarea banală de viaţă a 


vreunui fiu vitreg, a vreunui tată vitreg, a vreunei mame 
vitrege, a vreunui unchi, a vreunei mătuşi şi lista ar putea 
continua. Pentru ei nu era decât o chestiune de preţ. 


Regina a surâs cu subinţeles. 
— Cum spuneam, repet, Geralt şi-a înclinat uşor capul, că 


nu-mi încap în piele de mândrie, fiind aşezat la dreapta 
dumneavoastră, maiestate. Mândria înseamnă foarte mult 
pentru noi, vânătorii de monştri. N-o să-ţi vină să crezi, 
maiestate, cât de mult. Odată un rege i-a ofensat mândria 
unuia dintre noi propunându-i o misiune care nu 
corespundea cu onoarea şi codul nostru. Mai mult, când 
vânătorul i-a refuzat politicos propunerea, nici n-a vrut s- 
audă şi a încercat să-l împiedice să părăsească palatul. 


Toată lumea care comenta evenimentul era de acord că 
regele nu avusese o idee prea bună. 

— Geralt, i-a spus Calanthe după un moment de tăcere. 
Te-ai înşelat. Eşti un comesean foarte interesant. 


Cotcodac şi-a şters mustaţa şi gulerul caftanului de spumă 
de bere, şi-a îndreptat capul şi a început să urle strident, 
imitând fidel un lup în călduri. Câinii din curte şi de prin 
preajmă i-au răspuns cu lătrături. 


Unul dintre fraţii din Strept, poate Dealsălbatic, şi-a condus 
degetul muiat în bere, trasând o linie groasă în jurul unei 
formaţiuni desenate de Crach an Craite. 


— Eroare şi incompetenţă! a exclamat. Nu trebuia să facă 


— 137 = 


aşa ceva! Aici, pe flanc, trebuia să o ia cavaleria şi să atace! 


— Ha! a ţipat Crach an Craite, trântind osul pe masă şi 
stropind feţele şi tunicile vecinilor cu picături de sos. Să 


slăbim centrul? Poziţia-cheie? Absurd! 

— Numai un orb sau un nebun n-ar folosi această 
manevră într-o astfel de situaţie! 

— Da, aşa este! Corect! a strigat Windhalm de Attre. 
— Te-a-ntrebat cineva ceva, rahat cu ochi? 

— Rahat eşti tu! 

— Tacă-ţi fleanca, altminteri îţi trag una cu osul ăsta! 


— Stai la locul tău şi taci, Crach, a spus Eist Tuirseach, 
întrerupându-şi conversaţia cu Vissegerd. Gata cu sfada. 


Hei, bade Drogodar! Păcat de talentul dumitale, i-ar trebui 
un public pe măsură! Din nefericire, trebuie multă 


concentrare şi seriozitate pentru ascultarea notelor 
frumoase şi liniştite ale lăutei dumitale. Draig Bon-Dhu, mai 
lasă îndoparea şi sorbeala! N-o să impresionezi pe nimeni de 
la masa asta nici cu una, nici cu alta. la umflă-ţi cimpoiul şi 
încântă-ne urechile cu muzică adevărată, de război. Cu 
permisiunea maiestăţii voastre, nobilă Calanthe! 


— Oh, mamă, i-a şoptit regina lui Geralt, ridicându-şi ochii 
pentru o clipă spre plafon într-o resemnare mută. 


Dar a încuviinţat, zâmbind destul de natural şi amabil. 


— Draig Bon-Dhu, i-a spus Eist. Cântă-ne despre Bătălia de 
la Cottbus! Măcar aceea nu ne lasă nicio urmă de îndoială cu 
privire la strategia excelentă a căpeteniilor! Nici cu privire la 
cine s-a acoperit acolo de glorie nepieritoare! 


Sănătate eroinei Calanthe din Cintra! 


— Noroc! Glorie! au izbucnit invitaţii, golind ulcelele şi 
străchinile. 


Cimpoiul lui Draig Bon-Dhu a emis un zumzet de rău augur, 
apoi un geamăt prelung, modulat. Petrecăreţii au prins 
refrenul, urmărind ritmul, adică bătând în masă cu ce le 
cădea în mână. Cotcodac s-a holbat lacom la sacul din piele 
de capră, fascinat, fără îndoială, de ideea de a-şi adăuga în 
repertoriu câteva dintre tonurile teribile scoase de el. 


— Cottbus, a spus Calanthe cu ochii la Geralt, prima mea 
— 138 — 


bătălie. Deşi mă tem că-i voi trezi indignarea şi disprețul 
mândrului vânător, voi mărturisi că atunci ne-am bătut 
pentru bani. Inamicul dăduse foc unui sat care ne plătea 
tribut, iar noi, nesătui şi lacomi, am ieşit în câmp. Un motiv 
banal, o luptă banală, şi la fel de banale trei mii de cadavre 
devorate de corbi. Şi uite, în loc să-mi fie ruşine, eu stau 
mândră ca un păun ascultând un cântec despre mine. Şi 
unde mai pui că e acompaniat de o muzică oribilă, barbară. 


A afişat din nou o parodie de zâmbet, plin de fericire şi 
bunătate, ridicând o ulcică goală pentru a răspunde la 
toasturile tuturor mesenilor. Geralt tăcea. 


— Să continuăm, Calanthe a luat piciorul de fazan oferit de 
Drogodar şi a început să-l ronţăie grațios. Cum spuneam, mi- 
ai stârnit interesul. Mi s-a spus că voi, vânătorii de monştri, 


sunteţi o castă interesantă. Nu credeam asta, dar acum m- 
am convins. Când eşti ciocănit, emiţi un sunet care arată că 
ai fost forjat din oţel şi nu din găinaţ de pasăre. 


Asta nu schimbă, bineînţeles, faptul că eşti aici pentru a 
îndeplini o misiune. Şi o s-o îndeplineşti fără prea multă 


filosofie. 


Geralt nu a arborat un zâmbet sinistru şi nici de dispreţ, deşi 
avea un chef teribil. A continuat să tacă. 


— Am crezut că, a zis regina, părând să acorde toată 
atenţia piciorului de fazan, ai să spui ceva. Sau ai să 


zâmbeşti. Nu? Cu atât mai bine. Pot să consider acordul 
nostru încheiat? 


— Sarcinile care nu sunt definite clar, maiestate, a spus sec 
vânătorul, nu pot fi îndeplinite în mod clar. 


— Ce nu este clar aici? Doar ai mirosit de la-nceput cum stă 
treaba. Într-adevăr, am planuri pentru alianţa cu Skellige şi 
pentru căsătoria fiicei mele, Pavetta. Nu te-ai înşelat nici 
când ai presupus că planurile îmi sunt primejduite şi că am 
nevoie de tine ca să înlătur primejdia. Dar de aici încolo te-ai 
înşelat. Presupunerea că îţi confund profesia cu cea de 
mercenar asasin mi-a rănit orgoliul. la aminte, Geralt, că mă 


număr printre puţinii conducători care ştiu exact cu ce se 
ocupă vânătorii şi pentru ce pot fi năimiţi. Pe de altă parte, 
cineva care ucide oameni cu atâta sânge rece ca tine, deşi 


— 139 — 


n-o face pentru bani, n-ar trebui să se minuneze de faptul că 
atâta lume îl consideră un profesionalist în domeniu. 


Reputația te precede, Geralt, şi are un ecou mai puternic 
decât blestematul de cimpoi al lui Draig Bon-Dhu. Şi are la 
fel de puţine note agreabile. 


Cimpoierul, deşi n-avea cum s-audă cuvintele reginei, şi-a 
încheiat concertul. Petrecăreţii l-au ovaţionat frenetic, după 


care s-au dedicat, cu entuziasmul înviorat, epuizării 
stocurilor de alimente şi băuturi, evocării de bătălii şi 
glumelor obscene cu ţărăncuţe de tot felul. Cotcodac râgâia 
puternic, dar nu se putea preciza dacă imita un alt animal 
sau încerca să-şi ajute stomacul supraîncărcat. Eist Tuirseach 
s-a aplecat mult peste masă. 


— Maiestate, i-a spus, există, probabil, motive importante ca 
să-ţi îndrepţi toată atenţia doar spre nobilul din Cvadricorn, 
dar ar fi timpul s-o vedem şi noi pe prinţesa Pavetta. Ce mai 
aşteptăm? Să se-mbete Crach an Craite? Nu cred. Deşi 
momentul acesta nu-i departe. 


— Ai dreptate, ca de obicei, Eist, i-a zâmbit Calanthe. 


Geralt nu înceta să se minuneze de cât de bogat îi era 
arsenalul de zâmbete. Într-adevăr, am de discutat cu nobilul 
Ravix chestiuni extrem de importante. Nu-ţi face griji, o să-ţi 
dedic şi ţie timp. Dar îmi cunoşti principiul: mai întâi 
obligaţiile, apoi plăcerile. Coane Haxo! 


Regina a ridicat mâna şi i-a făcut semn castelanului. Haxo s- 
a ridicat în picioare fără un cuvânt, s-a înclinat şi a fugit 
rapid în sus pe trepte, după care a dispărut în bezna 
galeriei. Calanthe s-a întors din nou spre vânător. 


— Ai auzit? Am cam întins coarda. Dacă Pavetta şi-a 
terminat sulimeneala în faţa oglinzii, o să-şi facă apariţia în 
curând. Prin urmare, ciuleşte bine urechile, căci popa nu 
toacă de două ori pentru o babă surdă. Vreau să duc la bun 
sfârşit ce mi-am pus în gând şi să capăt ceea ce-ai bănuit şi 
tu într-o oarecare măsură. Altă cale nu există. În ceea ce te 
priveşte, ai de ales. Ai putea acţiona obligat, la porunca 
mea... socot c-ar fi în zadar să-ţi înşir consecinţele 
nesupunerii. Pe când supunerea, fără doar şi poate, va fi 
răsplătită din belşug. Sau ai putea să-mi slujeşti cu simbrie. 


— 140 — 


Bagă de seamă că n-am spus „Pot să te cumpăr”, întrucât 
mi-am pus în gând să nu-ţi jignesc mândria, vânătorule. E o 
diferenţă imensă, nu-i aşa? 


— Ilmensitatea acestei diferenţe mi-a scăpat cumva din 
vedere. 


— Atunci ascute-ţi vederea când vorbesc cu tine. 


Diferenţa, dragul meu, constă în faptul că cel căruia-i 
poruncesc este plătit după bunul meu plac, în timp ce 
slujitorul cu simbrie îşi stabileşte preţul. E limpede? 


— Într-o oarecare măsură. Aşadar, să presupunem că aleg 
slujba cu simbrie. Oare n-ar trebui totuşi să ştiu şi eu ce am 
de făcut? 


— Nu, n-ar trebui. Porunca trebuie să fie limpede şi precisă. 
Pe când slujba cu simbrie e cu totul altceva. Mă 


interesează doar rezultatul. Nimic mai mult. Te priveşte prin 
ce mijloace ajungi la el. 


Geralt, ridicând capul, a dat de privirea întunecată şi 
pătrunzătoare a lui Sacdeşoareci. Druidul din Skellige, care 
nu-l slăbea din ochi pe vânător, fărâmiţa gânditor bucata de 
pâine din mână, lăsând firimiturile să cadă pe masă. Geralt a 
privit în jos. În faţa lui, pe masa din lemn de stejar, firimituri, 
boabe de cereale şi crâmpeie roşietice de carapace de 
broască ţestoasă se deplasau ca furnicile. 


Formau rune. Runele s-au îmbinat, pentru o clipă, într-un 
cuvânt. O întrebare. Sacdeşoareci aştepta neluându-şi ochii 
de la el. Geralt a dat din cap aproape imperceptibil. Druidul 
şi-a plecat pleoapele şi a măturat firimiturile de pe masă cu 
chipul împietrit. 


— Domniile voastre! a strigat crainicul. Pavetta din Cintra! 
Oaspeţii au amuţit şi şi-au întors capetele spre trepte. 


Precedată de castelan şi de un paj blond cu dublet stacojiu, 
prinţesa cobora lent, cu capul în jos. Părul ei era exact de 
aceeaşi culoare cu al mamei sale - gri-cenuşiu, dar şi-l purta 
împletit în două cozi groase, ajungându-i până sub brâu. În 
afară de micuța diademă cu o piatră prețioasă 


şlefuită cu măiestrie şi de o curea cu un lănţişor de aur, care- 
i încingea pe şolduri rochia lungă albastru cu argintiu, 
Pavetta nu purta nicio podoabă. 


== dA 


Escortată de paj, de crainic, de castelan şi de Vissegerd, 
prinţesa a ocupat scaunul gol dintre Drogodar şi Eist 
Tuirseach. Cavalerul insular a avut grijă să-i umple iute 
ulcica şi să converseze cu ea. Geralt a remarcat că-i 
răspundea monosilabic. Ochii i se tot micşorau, ascunşi 
permanent sub genele lungi, chiar şi în timpul toasturilor 
zgomotoase care îi erau adresate din diferite colţuri ale 


mesei. Fără îndoială, frumuseţea ei îi impresionase pe 
musafiri: Crach an Craite încetase să mai ţipe şi se holba cu 
gura căscată la Pavetta, uitând până şi de ulcica sa cu bere. 


Windhalm din Attre, de asemenea, o devora din ochi pe 
prinţesă, trecând prin diferite nuanţe de roşu, de parcă doar 
câteva fire de nisip din clepsidră l-ar mai fi separat de 
noaptea nunţii. Cu o încordare suspectă îi studiau chipul 
micuţei Cotcodac şi fraţii din Strept. 


— Aha, a spus încet Calanthe, satisfăcută vizibil de efect. 
Ei ce spui, Geralt? Fata seamănă leit cu mama, fără falsă 


modestie. Parcă mi-e şi milă de bietul roşcat, Crach. Mai 
trăiesc cu speranţa că din cățelul ăsta poate să iasă într-o 
bună zi cineva de teapa lui Eist Tuirseach. La urma urmei, 
acelaşi sânge le curge prin vene. Mă asculţi, Geralt? Cintra 
n-are-ncotro, trebuie să se alieze cu Skellige deoarece aşa 
cer interesele statului. Fiica mea trebuie să se căsătorească 


cu persoana potrivită, pentru că este fiica mea. Acesta este 
rezultatul pe care vreau să mi-l garantezi. 


— Eu săţi-l garantez? Pentru asta n-ar fi de-ajuns doar 
voinţa maiestăţii tale? 


— Lucrurile pot lua o asemenea întorsătură încât s-ar putea 
să nu fie de-ajuns. 


— Ce-ar putea fi mai puternic decât voinţa ta? 
— Destinul. 


— Oh. Prin urmare, eu, un sărman vânător, trebuie să mă 


confrunt cu un destin care este mai puternic decât voinţa 
regală. Un vânător care luptă cu destinul! Ce ironie. 


— Care-i ironia? 


— Care să fie? Maiestate, se pare că serviciul pe care mi-l 
ceri e la limita imposibilului. 


— Dacă era la limita posibilului, a strecurat Calanthe din 
— 142 — 


spatele buzelor zâmbitoare, mă descurcam şi singură, n- 
aveam nevoie de vestitul Geralt din Rivia. N-o mai face pe 
deşteptul. Totul se poate aranja, e doar o chestiune de preţ. 


La naiba, în lista de preţuri a unui vânător trebuie să fie şi 
unul pentru ceea ce se află la limita imposibilului. Îmi 
închipui că-i destul de piperat. Garantează-mi rezultatul 
despre care vorbeam şi-ţi voi da tot ceea ce-mi ceri. 


— Ce-ai spus, maiestate? 


— Îţi voi da tot ceea ce-mi ceri. Nu-mi place când cineva mă 
roagă să repet. Sunt curioasă, vânătorule, oare înainte de 
orice treabă de care te apuci, încerci să-i descurajezi pe cei 
cărora le oferi serviciile la fel cum ai încercat şi cu mine? 


Hai, că timpul trece. Răspunde-mi, da sau nu? 
— Da. 
— Foarte bine. Acum mai vii de-acasă, Geralt. 


Răspunsurile dumitale sunt din ce în ce mai aproape de 
perfecţiune, încep să semene cu cele la care mă aştept 
atunci când pun întrebări. Acum întinde-ţi discret mâna 
stângă după spătarul tronului meu. 


Geralt şi-a strecurat mâna pe sub perdeaua galben cu 
albastru. Aproape imediat a dat de o sabie sprijinită cu latul 
de spătarul împodobit cu un cordovan bogat. O sabie pe 
care o cunoştea foarte bine. 


— Maiestate, i-a zis el încet, lăsând la o parte ceea ce am 
spus mai înainte despre uciderea fiinţelor omeneşti, îţi dai 
seama, mă gândesc, că împotriva destinului nu se poate 
lupta doar cu o sabie? 


— Îmi dau seama. Calanthe a întors capul. Mai trebuie şi un 
vânător care s-o ţină în mână. După cum vezi, am avut grijă. 


— Maiestate... 


— Niciun cuvânt în plus, Geralt. Cam prea mult am uneltit. 
Se uită lumea la noi şi Eist face urât. Mai stai de vorbă niţel 
cu castelanul. Mănâncă ceva, bea. Dar nu prea mult. Vreau 
să ai mâna fermă. 


A ascultat-o. Regina s-a alăturat conversaţiei dintre Eist, 
Vissegerd şi Sacdeşoareci cu participarea tăcută şi 
somnoroasă a Pavettei. Drogodar şi-a pus deoparte lăuta şi 


143 


a început să mănânce, recuperând întârzierea. Haxo nu era 
prea vorbăreţ. Un voievod cu nume dificil de reţinut, căruia-i 
ajunseseră la urechi necazurile Cvadricornului, l-a întrebat 
politicos dacă iepele sunt bune de mânz. Geralt a răspuns că 
da, sunt mult mai bune decât armăsarii. Nu era sigur dacă 
gluma a fost bine primită. Voievodul nu i-a mai pus alte 
întrebări. 


Ochii lui Sacdeşoareci căutau privirea vânătorului, dar 
firimiturile de pe masă nu se mai mişcau. 


Crach an Craite se împrietenea din ce în ce mai mult cu cei 
doi fraţi mai mari din Strept. Al treilea, cel mai mic, nu mai 
era în stare de nimic după încercarea de a ţine ritmul 
băuturii stabilit de Draig Bon-Dhu. Scaldul, din câte se 
părea, trecuse proba fără nicio problemă. 


Caimacamii mai tineri şi mai puţin importanţi adunaţi în 
capul mesei, ameţiţi, fredonau fals un cântec bine cunoscut 
despre o căprioară şi o băbuţă răzbunătoare lipsită de simţul 
umorului. 


Un paj cu părul cârlionţat şi căpitanul gărzii, în culorile auriu 
şi albastru ale Cintrei, au fugit spre Vissegerd. 


Mareşalul le-a ascultat raportul cu fruntea încreţită. S-a 
ridicat în picioare, s-a plasat în spatele tronului şi s-a înclinat 
pentru a-i murmura ceva reginei. Calanthe i-a aruncat o 
privire rapidă lui Geralt şi i-a răspuns scurt lui Vissegerd. 


Acesta s-a aplecat şi mai mult în faţă, i-a şoptit ceva, după 


care regina s-a uitat la el aspru şi a lovit fără un cuvânt cu 
palma spătarul tronului. Mareşalul s-a aplecat, i-a transmis 
un ordin căpitanului gărzii. Geralt nu l-a auzit. A văzut însă 


că Sacdeşoareci se agita de colo-colo, cu ochii la Pavetta: 
prinţesa stătea neclintită, cu capul plecat. 


În sală răsunetul paşilor grei şi clinchetul metalic acopereau 
rumoarea de la masă. Toată lumea şi-a ridicat şi a întors 
capul. 


Nou-venitul era ferecat în armură din plăci de fier combinate 
cu piele ceruită. Un pieptar bombat, emailat în negru şi 
albastru, îi acoperea parţial cuirasa. Umerii îi erau blindaţi 
cu ţepi de oţel, casca era prevăzută cu o vizieră în formă de 
bot de câine şi era presărată cu piroane asemenea 


— 144 — 
unei coji de castană. 


Zăngănind şi scrâşnind, ciudatul oaspete a venit la masă, 
încremenind în picioare în faţa tronului. 


— Maiestatea voastră, venerabilă regină, onoraţi nobili, a 
declamat el din spatele vizierei de la cască, înclinându-se cu 
stângăcie. lertaţi-mă că vă tulbur banchetul solemn. Sunt 
Arici Erlenwald. 


— Bine ai venit la noi, Arici din Erlenwald, a spus răspicat 
Calanthe. la loc la masă. In Cintra suntem bucuroşi de 
fiecare oaspete. 


— Mulţumesc, maiestate. Arici din Erlenwald a făcut o nouă 
reverență, şi-a atins pieptul cu pumnul în mănuşa de fier. Eu 
nu vin, cu toate acestea, în Cintra ca oaspete, ci cuo 
problemă importantă, care nu suferă amânare. Dacă îmi 
îngăduie regina Calanthe, o s-o prezint imediat, ca să nu mai 
pierdem vremea. 


— Arici din Erlenwald, i-a spus tăios regina. Grija ta 
lăudabilă pentru timpul nostru nu scuză lipsa ta de respect. 


Pentru că nu pot interpreta altfel faptul că mi te adresezi din 
spatele unei măşti de fier. Aşa că scoate-ţi casca. O să 


îndurăm într-un fel sau altul pierderea de vreme pe care ţi-o 
ia această acţiune. 


— Maiestate, faţa mea trebuie să rămână ascunsă 


deocamdată. Cu îngăduinţa maiestăţii voastre. 


Printre cei prezenţi s-a iscat murmur de mânie, rumoare, 
punctat ici şi colo de blesteme strecurate printre dinţi. 


Sacdeşoareci, plecându-şi capul, şi-a mişcat buzele în 
tăcere. Vânătorul a simţit cum o vrajă a electrizat aerul 
pentru o clipă şi i-a mişcat medalionul. Calanthe se uita la 
Arici cu ochi mijiţi, tamburinând cu degetele braţele 
tronului. 


— Încuviinţez, a spus ea în cele din urmă, fiind încredinţată 
că ai motive suficient de importante. Spune-mi atunci, ce te- 
aduce pe la noi, Arici fără faţă. 


— Mulţumesc pentru îngăduinţă, a zis intrusul. Şi întrucât 
nu pot râăbda să fiu acuzat de lipsă de respect, vă anunţ că 


este vorba despre rânduiala cavalerească. Nu am dreptul să 
am faţa descoperită înainte de miezul nopţii. 
— 145 — 


Regina a acceptat explicaţia cu un gest nonşalant din mână. 
Arici a făcut un pas înainte, zăngănindu-şi armura ţepoasă. 


— Cu cincisprezece ani în urmă, a proclamat el cu voce tare, 
soţul dumneavoastră, doamnă Calanthe, regele Roegner, s-a 
rătăcit în timpul partidei de vânătoare din Erlenwald. 
Ajungând pe un drum denivelat, a căzut de pe cal într-o 
râpă, scrântindu-şi piciorul. Neizbutind să iasă de acolo, a 
strigat după ajutor, dar i-au răspuns doar şuierăturile 
viperelor şi urletele vârcolacilor care se tot apropiau. Fără 
nicio îndoială, ar fi pierit dacă nu i-ar fi sărit nimeni în ajutor. 


— Ştiu că aşa a fost, a confirmat regina. Dacă şi tu ştii, 
înseamnă că tu ai fost cel care l-a ajutat. 


— Da. Numai datorită mie s-a putut întoarce sănătos şi în 
condiţii de siguranţă la castel. La dumneavoastră, doamnă. 


— Prin urmare, îţi datorez recunoştinţă, Arici din Erlenwald. 
Recunoştinţă care nu poate fi diminuată de faptul că 
Roegner, stăpânul inimii mele şi al patului meu, a plecat din 
această lume. Aş dori să te întreb cum aş putea să-ţi fiu 
recunoscătoare, dar mă tem, totuşi, că un cavaler nobil, care 
se conduce în toate actele sale după legile cavalerismului, 
ar putea fi ofensat de o astfel de întrebare. 


Presupun, pe de altă parte, că ajutorul pe care l-ai dat 
împăratului n-a fost dezinteresat. 


— Ştiţi bine, maiestate, că nu a fost dezinteresat. De 
asemenea, ştiţi că vin tocmai pentru recompensa făgăduită 


de rege pentru salvarea vieţii sale. 


— Oh, da? Calanthe i-a zâmbit, dar în ochii ei străluceau 
flăcări verzi. Aşadar, ai găsit un rege în fundul râpei, fără 


apărare, rănit, lăsat la mila şerpilor şi a mongştrilor. Şi numai 
atunci când ţi-a făgăduit răsplata i-ai sărit în ajutor? Adică 


dacă el n-ar fi vrut sau n-ar fi putut să-ţi promită vreo 
recompensă, l-ai fi lăsat acolo, iar eu n-aş fi ştiut până în 
ziua de azi unde-i putrezesc oasele? Oh, câtă nobleţe din 
partea dumitale. Atunci comportamentul tău s-a abătut de la 
orice jurământ cavaleresc. 


Rumoarea mesenilor se intensifica. 
—-146.— 


— Şi astăzi ai venit pentru răsplată, Arici? a continuat 
regina, zâmbind din ce în ce mai ameninţător. După 


cincisprezece ani? Te bizui probabil pe dobânda acumulată 
în acest timp? Aici nu-i bancă de piticani, Arici. Spui că 


Roegner ţi-a făgăduit răsplată? Ei bine, ar fi cam greu să-l 
aduci aici ca să te răsplătească. Cred că mai lesne-ar fi să te 
trimitem la el, pe lumea cealaltă. Acolo aţi putea să vă 


puneţi de-acord ce şi cui îi datoraţi. L-am iubit pe soţul meu 
prea mult, Arici, pentru a înceta să mă gândesc la faptul că 


l-aş fi putut pierde chiar atunci, cu cincisprezece ani în 
urmă, în cazul în care nu s-ar fi tocmit cu tine. Acest gând 
mă face să nu te prea simpatizez. Intrusule mascat, ştii că 


în acest moment aici, în Cintra, în castelul meu şi în 
împărăţia mea, eşti la fel de neputincios şi de apropiat de 
moarte cum era Roegner pe fundul defileului? Ei bine, ce-mi 
propui, ce preţ, ce răsplată, dacă-ţi fâgăduiesc că vei pleca 
de aici viu şi nevătămat? 


Medalionul din jurul gâtului lui Geralt a început să 


tremure, să vibreze. Vânătorul i-a aruncat o privire 
fulgerătoare lui Sacdeşoareci, întâlnindu-i căutătura 
penetrantă, vizibil îngrijorată. A clătinat din cap uşor, a 
ridicat din sprâncene întrebător. Druidul, de asemenea, a 
negat, printr-o mişcare abia perceptibilă a bărbii cârlionţate, 
arătând spre Arici. Geralt nu era sigur. 


— Vorbele dumneavoastră, maiestate, a spus Arici, urmăresc 
să mă intimideze. Şi ca să trezească mânia onoraţilor domni 
care s-au adunat aici. Precum şi disprețul fiicei 
dumneavoastră fermecătoare, Pavetta. Dar mai presus de 
toate, vorbele dumneavoastră nu sunt adevărate. Şi ştiţi 
asta foarte bine! 


— Cu alte cuvinte, mint ca un porc. 
Gura lui Calanthe s-a strâmbat înfiorător. 


— Ştiţi foarte bine, maiestate, a continuat imperturbabil 
nou-venitul, ce s-a întâmplat atunci în Erlenwald. Ştiţi că 


Roegner, văzându-se salvat, a jurat din proprie iniţiativă să- 
mi dea tot ceea ce-i cer. Îmi sunt martori toţi cei de faţă 


pentru ceea ce urmează să spun! Când regele, scos din 
necaz, se afla în apropiere de suita lui, m-a întrebat a doua 


— 147 — 
oară ce vreau, i-am răspuns. l-am cerut să-mi făgăduiască 


să-mi dea ceea ce a lăsat când a plecat de acasă, despre 
care nu ştie şi la care nu se aşteaptă. Şi suveranul a jurat că 


se va ţine de cuvânt. lar la întoarcerea la castel v-a găsit, 
Calanthe, în chinurile facerii. Da, maiestate, am aşteptat 
aceşti cincisprezece ani, iar dobânda răsplatei mele a 
crescut. Astăzi, când mă uit la frumoasa Pavetta, văd că a 
meritat aşteptarea! Lorzi şi cavaleri! Unii dintre voi au venit 
în Cintra ca să ceară mâna prinţesei. Vă anunţ că aţi venit în 
zadar. Din ziua în care s-a născut, prin puterea jurământului 
regal, frumoasa Pavetta îmi aparţine! 


Printre petrecăreţi a izbucnit frenezia. Cineva striga, 
altcineva blestema, altcineva a bătut cu pumnul în masă, 
răsturnând blidele, ulcelele şi străchinile. Cel mai mare din 
fraţii din Strept a smuls cuțitul din friptura de oaie şi l-a 
fluturat în toate direcţiile. Crach an Craite, aplecat, se pare 
că şi-a încercat puterile rupând un picior de masă. 


— E de necrezut! a ţipat Vissegerd. Ce dovezi ai? Dovezi! 


— Chipul reginei, a strigat Arici, întinzându-şi mâna în 
mănuşă de fier, este cea mai bună dovadă! 


Pavetta stătea pe scaun, nemişcată, cu capul plecat. În 
atmosferă atârna ceva foarte straniu. Medalionul vânătorului 
vibra pe lânţişor, pe sub tunică. Acesta a văzut-o pe regină 
cum i-a făcut semn unui paj aflat în spatele tronului şi i-a dat 
o poruncă scurtă în şoaptă. Geralt n-a auzit-o. Dar i-au dat 
de gândit stupoarea de pe faţa băiatului şi faptul că porunca 
a trebuit să fie repetată. Pajul a fugit spre uşă. 


Vacarmul de la masă nu s-a stins. Eist Tuirseach i s-a adresat 
reginei. 


— Calanthe, i-a spus calm. Ăsta spune adevărul? 


— Şi dacă l-ar spune, a zis tărăgănat regina, muşcându-şi 
buzele şi trăgându-şi eşarfa verde peste umeri, ce? 


— Dacă spune adevărul, s-a încruntat Eist, va trebui să 
împlineşti făgăduiala. 
— Serios? 


— Îmi dai de înţeles, a spus insularul mohorât, că tratezi 
toate promisiunile în acest fel? Şi pe cele pe care mi le-ai 


— 148 — 
făcut şi care mi s-au fixat atât de bine în memorie? 


Geralt, care nu-şi închipuise c-ar putea s-o vadă pe Calanthe 
roşind atât de puternic, cu ochii umezi şi buzele tremurânde, 
era siderat. 


— Eist, i-a şoptit regina. Nu-i acelaşi lucru... 
— Serios? 


— Oh, puşlamaua naibii! a urlat din senin Crach an Craite, 
ridicându-se brusc de la masă. Ultimul idiot care a susţinut 
că am făcut ceva în zadar a fost ciugulit de crabi pe fundul 
golfului Allenker! Doar n-am venit din Skellige cu corabia ca 
să mă întorc cu mâinile goale! Am un rival, fir-ar al naibii! 


Hei, cineva să-mi aducă sabia, şi daţi-i un fier în mână şi 
cretinului! O să vedem noi acum care pe care... 


— Oare n-ai putea să-ţi ţii fleanca, Crach? A spus caustic 
Eist, punându-şi pumnii pe masă. Draig Bon-Dhu! Te fac 
responsabil pentru comportamentul nepotului regelui! 


— Nu cumva vrei să mă linişteşti şi pe mine, Tuirseach? a 
strigat Rainfarn din Attre ridicându-se. Cine îndrăzneşte să 


mă oprească să spăl cu sânge insultele care i s-au adresat 
aici prinţului meu? Şi fiului său Windhalm, singurul care este 
demn de mâna şi de aşternutul Pavettei! Aduceţi săbiile! O 


să-i arăt eu aici, pe loc, lui Arici sau cum I-o mai fi chemând, 
cum ne răzbunăm noi, cei din Attre când suntem insultaţi! 


Mă întreb dacă există cineva sau ceva capabil să mă 
oprească? 


— Da. De dragul bunelor maniere, a spus liniştit Eist 
Tuirseach. Nu este corect să înceapă o luptă aici sau să fie 
provocat cineva, fără a obţine mai întâi acordul stăpânei 
casei. Ce-i asta, sala tronului din Cintra este un han unde 
puteţi să vă daţi peste bot şi să vă înjunghiaţi cu cuţitele 
când aveţi voi chef? 


Toată lumea a început să ţipe din nou, unul peste altul, să 


se facă cu ou şi cu oţet şi să-şi fluture braţele. Hărmălaia a 
amuţit ca tăiată cu un cuţit atunci când în sală au răsunat 
dintr-odată hohote scurte şi înverşunate de zimbru înfuriat. 


— Da, a spus Cotcodac, dregându-şi glasul şi ridicându-se de 
pe scaun, Eist s-a înşelat. Nu e un han. Este mai curând o 
grădină zoologică, unde şi zimbrii îşi au locul lor. Onorabilă 


— 149 — 


Calanthe, îngăduie-mi să-mi spun părerea asupra problemei 
cu care ne confruntăm. 


— Mulţi oameni, din câte pot vedea, a zis tărăgănat 
Calanthe, au un punct de vedere asupra problemei şi îl 
exprimă, chiar şi fără permisiunea mea. Ciudat e că nimeni 
nu este curios care este opinia mea. Din punctul meu de 
vedere, mai degrabă se prăbuşeşte naibii castelul în capul 
meu decât să i-o dau pe Pavetta în mâinile ciudatului ăstuia. 


Nu am nici cea mai mică intenţie... 


— Făgăduinţa lui Roegner... a început Arici, dar regina l-a 
întrerupt imediat, bătând în masă cu un potir de aur. 


— Făgăduinţa lui Roegner... îmi pasă de ea ca de zăpada de 
anul trecut! lar în ceea ce te priveşte, Arici, încă nu ţi-am 

hotărât soarta, dacă-i îngădui lui Crach sau lui Rainfarn sau 
nu să se întâlnească cu tine pe terenul de onoare, sau dacă 


pur şi simplu poruncesc să te spânzure. Dacă mă întrerupi 
când vorbesc, nu faci decât să-mi influenţezi negativ 
decizia! 


Geralt, încă tulburat de vibrația medalionului, privea în jurul 
încăperii, când deodată a întâlnit brusc ochii Pavettei, verde- 
smarald ca ai mamei sale. Prinţesa nu-i mai ascundea sub 
genele lungi, ci îi plimba de la Sacdeşoareci la vânător, fără 
să le acorde nicio atenţie celorlalţi. Sacdeşoareci se foia, 
aplecat, bălmăjind. 


Cotcodac, încă în picioare, şi-a dres glasul. 


— Vorbeşte, a dat din cap regina. Dar la obiect şi cât mai 
scurt posibil. 


— La ordinele maiestăţii voastre. Onorabilă Calanthe şi voi, 
cavaleri! Într-adevăr, a fost cam bizară cererea pe care Arici 
din Erlenwald i-a făcut-o regelui Roegner şi bizară a fost 
recompensa cerută regelui atunci când acesta a declarat că-i 
va îndeplini orice dorinţă. Dar să nu pretindem că n-am mai 
auzit despre astfel de cereri, vechi de când lumea, cum ar fi 
Dreptul la Surpriză. Despre preţul pe care-l poate cere cel 
care salvează viaţa unuia dintre semeni, aflat într-o situaţie 
aparent fără speranţă şi care exprimă o dorinţă aparent 
irealizabilă. „O să-mi dai ceea ce-ţi iese mai întâi în cale ca 
să te salvez.” Ar putea fi, să spunem, un 


— 150 — 


câine, un halebardier de la poarta castelului, poate chiar 
soacra, nerăbdătoare să-şi afurisească ginerele la 
întoarcerea acasă. Sau: „O să-mi dai ceea ce-ai să găseşti 
acasă şi la care nu te aşteptai.” După o călătorie lungă, 
venerabili domni, şi la o revenire neanunţată, în mod normal 
ar putea fi ibovnicul soţiei în patul tău. Dar, uneori, ar putea 
fi un copil. Copilul indicat de destin. 


— Fii scurt, Cotcodac, şi-a încruntat sprâncenele Calanthe. 


— La porunca maiestăţii voastre. Domnilor! N-aţi auzit de 
copii marcați de pecetea destinului? Păi, eroul legendar 
Zatret Voruta n-a fost încredinţat piticaniilor când era copil, 
pentru că era prima fiinţă pe care tatăl a întâlnit-o la 
întoarcerea în cetate? Sau Dei Nebunul, care i-a cerut unui 
călător ceea ce a rămas în casă, şi despre care el nu ştie? 


Această surpriză era vestitul Supree, care ulterior l-a eliberat 
pe Dei Nebunul de blestemul abătut asupra lui. 


Amintiţi-vă, de asemenea, de Zivelena, care a devenit regina 
Metinnei datorită sprijinului gnomului Rumplestelt, în 
schimbul căruia i-a promis primul ei copil. Zivelena nu şi-a 
respectat promisiunea, atunci când a venit Rumplestelt 
după răsplată şi l-a forţat să plece prin vrăji. La scurt timp 
după aceea, ea şi copilul au murit de ciumă. Nu te joci aşa 
cu destinul! 


— Nu mă sperii, Cotcodac, s-a zburlit Calanthe. Se apropie 
miezul nopţii, timpul fricilor. Îţi mai vin în minte şi alte 
legende din vremea copilăriei care, fără îndoială, a fost 
destul de chinuită? Dacă nu, atunci stai jos. 


— Vă cer îndurare, baronul şi-a răsucit mustăţile lungi, mai 
lăsaţi-mă să stau în picioare un pic. Aş dori să 


reamintesc tuturor încă o legendă. Una veche şi uitată, pe 
care am auzit-o cu toţii, probabil, în copilăria noastră 


chinuită. În legenda aceasta, regii îşi ţineau făgăduielile. 


Însă noi, vasali săraci, nu suntem legaţi de monarhi decât 
prin cuvântul regal: pe el se bazează tratatele, acordurile, 
privilegiile, moşiile noastre. Şi ce? Trebuie să ne îndoim de 
toate acestea? Să punem la îndoială integritatea cuvintelor 
regale? Să ne aşteptăm că aceasta va însemna la fel de 


=151=> 


mult ca zăpada de anul trecut? La drept vorbind, în cazul 
acesta, după o copilărie chinuită, ne aşteaptă o bătrâneţe 
chinuită! 


— De partea cui eşti tu, Cotcodac? a strigat Rainfarn din 
Attre. 


— Taci! Lasă-l să vorbească! 
— Rahatul ăsta cu ochi o ofensează pe maiestatea sa! 
— Baronul Tigg are dreptate! 


— Linişte, a cerut Calanthe brusc în timp ce se ridica în 
picioare. Lasă-l să termine. 


— Mulţumesc, s-a înclinat Cotcodac. Dar eu tocmai am 
terminat. 


S-a aşternut tăcerea, stranie după rumoarea provocată de 
vorbele baronului. Calanthe rămăsese în picioare. Geralt se 
gândea că nimeni în afară de el nu i-a văzut mâna 
tremurândă cu care şi-a frecat fruntea. 


— Domnilor, a spus în cele din urmă, trebuie să vă dau o 
explicaţie. Da, acest... Arici... spune adevărul. Roegner de 
fapt i-a făgăduit surpriza care-l aştepta acasă. Se pare că 


regretatul nostru rege era destul de nepăsător în problemele 
femeilor şi nu ştia să numere decât până la nouă. Şi mi-a 
mărturisit adevărul numai mie pe patul de moarte. Pentru că 
ştia ce i-aş fi făcut în cazul în care mi-ar fi spus mai devreme 
ce promisiune făcuse. El ştia de ce este în stare o mamă al 
cărei copil este pus la cheremul altuia cu atâta uşurinţă. 


Cavalerii şi nobilii au tăcut. Arici stătea încremenit ca o 
statuie de oţel, înfăşurată cu sârmă ghimpată. 


— lar Cotcodac, a reluat Calanthe, ei bine, Cotcodac mi-a 
amintit că nu sunt mamă, ci regină. Foarte bine. Ca regină, 
mâine voi reuni consiliul. Cintra nu este o tiranie. Consiliul 
va decide dacă făgăduinţa regelui defunct va hotări soarta 
succesoarei la tron. Va hotări şi dacă o va da pe ea cu tot cu 
tronul Cintrei intrusului sau se va acţiona în conformitate cu 
interesele regatului. Calanthe s-a oprit, uitându-se cu coada 
ochiului la Geralt. lar în privinţa nobililor cavaleri care au 
venit la Cintra în speranţa de a primi mâna prinţesei... Nu-mi 
rămâne decât să-mi exprim regretul pentru cruda 


— 152— 


umilinţă şi atentatul la onoare pe care le-au suferit aici, 
pentru ridicolul pe care l-au îndurat. Nu este vina mea. 


Din vacarmul de voci înălţat deasupra invitaţilor, vânătorul a 
distins şoaptele lui Eist Tuirseach. 


— Pentru toţi zeu mării, gâfâia insularul. Da nu-i corect. 


Este o incitare publică la vărsare de sânge. Calanthe, tu nu 
faci decât să-i întărâţi... 


— Taci, Eist, a şuierat regina, furioasă. Altfel mă mânii rău. 


Ochii negri ai lui Sacdeşoareci au fulgerat atunci când 
druidul i-a arătat lui Rainfarn din Attre că se pregăteşte să 


se ridice, cu o faţă sumbră, deformată de un rictus. Geralt a 
reacţionat pe loc, i-a luat-o înainte imediat, trântindu-şi 
zgomotos scaunul. 


— Poate că nu trebuie să se convoace consiliul, a spus cu 
voce tare şi răsunătoare. 


Toată lumea a tăcut, privindu-l cu uimire. Geralt a simţit 
aţintite asupra lui privirea de smarald a Pavettei, căutătura 
lui Arici din spatele vizierei de la casca neagră, a simţit, de 
asemenea, Forţa în creştere ca valurile unui potop, vibrând 
în aer. A văzut cum, sub influenţa acestei Forțe, fumul de la 
torţe şi de la lămpile de petrol începe să ia forme fantastice. 


Ştia că şi Sacdeşoareci le vede. De asemenea, ştia că 
nimeni altcineva nu le vede. 
— Am spus, a repetat calm, că ar putea fi inutilă 


convocarea consiliului. înţelegi ce vreau să spun, Arici din 
Erlenwald? 


Cavalerul ghimpat a făcut doi paşi zăngănitori în faţă. 
— Înţeleg, a spus el în mod justificat din spatele căştii. 


Doar nu-s nătâng ca să nu-nţeleg. Am auzit ce-a spus 
mărinimoasa şi venerabila regină Calanthe. A găsit o 
modalitate foarte bună de a scăpa de mine. Accept 
provocarea ta, cavalerule necunoscut! 


— Nu-mi amintesc să te fi provocat, a spus Geralt. N-am de 
gând să mă duelez cu tine, Arici din Erlenwald. 


— Geralt! l-a strigat pe nume Calanthe, cu o mină 


mânioasă, uitând să-i spună vânătorului „nobile Ravix”. Nu 
întindeţi prea mult coarda! Nu-mi puneţi la încercare 


= 53: 


răbdarea! 
— Nici pe-a mea, a adăugat ameninţător Rainfarn. 


În timp ce Crach an Craite a mârâit doar, Eist Tuirseach i-a 
arătat un gest elocvent cu pumnul. Crach a mărâit şi mai 
tare... 


— Cu toţii l-am auzit, a spus Geralt, pe baronul de Tigg cum 
ne-a povestit despre eroii faimoşi despărțiți de părinţii lor, 
prin aceleaşi jurăminte cu care a fost convins şi regele 
Roegner de către Arici. Dar de ce, cu ce scop, cineva cere 
astfel de jurăminte? Tu cunoşti răspunsul, Arici din 
Erlenwald. Acest jurământ este capabil să creeze o legătură 


puternică, de nezdruncinat, între destinul celui care cere 
jurământul şi obiectul jurământului, copilul-surpriză. Un 
astfel de copil, marcat de pecetea unei sorţi oarbe, poate fi 
destinat unor lucruri extraordinare. Poate fi capabil să joace 
un rol extrem de important în viaţa celui de care este legată 


soarta sa. De aceea, Arici, i-ai cerut lui Roegner preţul pe 
care astăzi îl pretinzi. Tu nu vrei tronul Cintrei. O vrei doar pe 
prinţesă. 


— Exact cum ai spus, cavalerule necunoscut, a râs Arici tare. 
Asta e ceea ce cer eu! Daţi-mi-o pe aceea care este destinul 
meu! 


— Asta, a zis Geralt, mai rămâne de dovedit. 

— Mai îndrăzneşti să te îndoieşti? După ce regina a 
confirmat adevărul cuvintelor mele? După cele pe care le-ai 
spus tu însuţi adineaori? 


— Da. Pentru că nu ne-ai spus totul, Arici. Roegner cunoştea 
puterea Dreptului la Surpriză şi greutatea jurământului 


făcut. A jurat pentru că ştia că dreptul şi obiceiul au puterea 
de a proteja un astfel de jurământ. Că 


acestea veghează ca jurămintele să fie respectate doar în 
cazul în care sunt confirmate de forţa destinului. Eu zic, 
Arici, că deocamdată n-ai niciun drept asupra prinţesei. Vei 
avea doar atunci când... 


— Când ce? 


— Când prinţesa însăşi va fi de acord să plece cu tine. Aşa 
spune Dreptul la Surpriză. Consimţământul copilului, şi nu al 
părinţilor, confirmă jurământul, dovedeşte că acel copil este 


SEE, At IE 


născut de fapt în umbra destinului. De aceea ai aşteptat 
cincisprezece ani, Arici. Pentru că aceasta era condiţia pe 
care a pus-o regele Roegner. 


— Cine eşti tu? 
— Sunt Geralt din Rivia. 


— Cine eşti tu, Geralt din Rivia, mă rog, de te crezi un oracol 
în obiceiuri şi drepturi? 


— EI cunoaşte acest drept mai bine decât oricine altcineva, 
a spus răguşit Sacdeşoareci, pentru că s-a aplicat odinioară 
şi în cazul lui. L-au scos din casa părintească, pentru că era 
cel la care nu se aşteptase tatăl său să-l găsească acasă la 
întoarcere. Pentru că era destinat pentru altceva. Şi prin 
forţa destinului a devenit cine este. 


— Şi cine este el? 
— Un vânător de monştri. 


În tăcerea care domnea, clopotul corpului de gardă a bătut 
anunțând sumbru miezul nopţii. Toată lumea a tresărit, şi-a 


ridicat capul. Sacdeşoareci s-a uitat la Geralt, afişând o 
expresie stranie, uluită. Dar cel mai vizibil se cutremura şi se 
agita neliniştit Arici. Mâinile blindate în mănuşi au căzut 
fără vlagă într-o parte, casca ghimpată se clătina nesigur. 


O Forţă necunoscută, bizară, a invadat sala ca o ceaţă gri 
îngroşată brusc. 


— Într-adevăr, a spus Calanthe. Geralt din Rivia, aici de faţă, 
este vânător de monştri. Profesia lui este demnă de respect 
şi consideraţie. El s-a dedicat protecţiei noastre împotriva 
ororilor şi coşmarurilor zămislite în noapte, care ne trimit 
forţe sinistre dăunătoare oamenilor. El îi ucide pe toţi 
monştrii şi creaturile care ne pândesc prin păduri şi râpe. 
Dar şi pe cei care se încumetă să intre în casele noastre. 


Arici tăcea. 


— Prin urmare, a continuat regina, ridicându-şi mâna plină 
de inele, să se facă dreptate, să se verifice jurământul a 
cărui îndeplinire o ceri, Arici din Erlenwald. A bătut de 
miezul nopţii. Rânduiala nu te mai împiedică. Scoate-ţi 
casca. Să-ţi vadă chipul fiica mea înainte de a-şi declara 


a LO e 


voinţa, înainte de a-şi hotări destinul. Noi toţi vrem să-ţi 
vedem faţa. 


Arici din Erlenwald şi-a ridicat lent mâna blindată în 
mănuşă, a smuls legăturile de la cască, şi-a scos-o apucând 
cornul de fier şi aruncând-o cu un zăngănit pe podea. 


Cineva a strigat, cineva a blestemat, cineva a gâfâit cu un 
fluierat. Pe chipul reginei a apărut un zâmbet maliţios, foarte 
maliţios. Un zâmbet crud de triumf. 


Deasupra pieptarului mare de metal semicircular îi priveau 
doi ochi umflaţi, negri, ieşiţi din orbite, situaţi de-o parte şi 
de alta a unui bot bont acoperit cu păr lung roşcat, plin cu 
colţi ascuţiţi albi. Capul şi gâtul creaturii aflate în picioare în 
mijlocul sălii erau acoperite cu o crustă ca o perie cu spini 
cenuşii, scurţi şi mobili. 


— Aşa arăt, a vorbit făptura, după cum bine ştiţi, Calanthe. 
Roegner, povestindu-vă cele întâmplate cu el în Erlenwald, 
n-a putut omite descrierea celui căruia îi datora viaţa. 
Căruia, în ciuda aspectului său, i-a făgăduit ceea cei-a 
făgăduit. Ei bine, v-aţi pregătit pentru sosirea mea, 
maiestate. Refuzul dumneavoastră nobil şi dispreţuitor de a 
vă ţine de cuvânt v-a fost reproşat până şi de propriii vasali. 


În eventualitatea că v-ar eşua încercarea de a-i asmuţi 
împotriva mea pe ceilalţi pretendenți, l-aţi păstrat ca rezervă 
pe vânătorul criminal care stă în dreapta dumneavoastră, la 
îndemână. lar pentru final aţi pregătit această escrocherie 
vulgară. Aţi vrut să mă umiliţi, Calanthe. Aflaţi că, de fapt, v- 
aţi umilit pe dumneavoastră. 


— Destul, Calanthe s-a ridicat în picioare, cu pumnul 
încleştat în şold. Să terminăm cu bâlciul. Pavetta! Vezi cine, 
sau mai degrabă ce este în faţa ta şi te vrea. În baza 
Dreptului la Surpriză şi a obiceiurilor strămoşeşti, tu 
hotărăşti. Răspunde. Doar un cuvânt ai de spus. Dacă spui 


„Da”, vei deveni proprietatea, prada acestui monstru. Dacă 
spui „Nu”, n-o să-l mai vezi niciodată. 


Forţa palpitantă din sală îi strângea tâmplele lui Geralt ca 
într-un cerc de fier, îi fredona în urechi, îi zburlea părul de pe 
gât. Vânătorul s-a uitat la degetele albite ale lui 
Sacdeşoareci, încleştate pe marginea mesei. Un firicel 


— 156 — 
subţire de sudoare se rostogolea în jos pe obrazul reginei. 


Firimiturile de pâine de pe masă, care se mişcau ca viermii, 
formau rune care se dispersau şi se regrupau într-un mesaj 
clar: ATENŢIE! 


— Pavetta! a repetat Calanthe. Răspunde. Vrei să pleci cu 
această creatură? Prinţesa a ridicat capul. 


— Da. 


Forţa care invadase sala a repetat în ecou, repercutându-se 
surd în bolțile ogivale. Nimeni, absolut nimeni n-a emis nici 
cel mai mic sunet. 


Calanthe a alunecat lent, foarte lent, pe tron. Faţa ei era 
complet lipsită de expresie. 


— Cu toţii am auzit, a rupt tăcerea vocea calmă a lui Arici. 


Şi Maiestatea sa, Calanthe. Şi tu, vânătorule viclean, 
tâlharule plătit. Drepturile mi-au fost dovedite. Adevărul şi 
destinul au învins minciunile şi tertipurile. Ei bine, ce v-a 
mai rămas, venerabilă regină, vânător deghizat? Oţelul 
rece? 


Nimeni n-a deschis gura. 

— Mi-ar face mare plăcere, a continuat Arici, agitându-şi 
ţepii şi clămpănindu-şi botul, să părăsesc cât mai repede 
locul acesta cu Pavetta, dar nu pot să-mi refuz o anumită 


plăcere. Este vorba despre dumneavoastră, Calanthe. vă 


veţi conduce fiica până la mine şi-i veţi pune mâna albă în 
mâna mea. 


Regina şi-a întors încet capul spre vânător. În ochii ei se 
citea o poruncă. Geralt nu s-a mişcat, simțind şi văzând 
Forţa condensându-se în aer şi concentrându-se pe el. Doar 
pe el. Ştia. Ochii reginei se micşorau, buzele îi tremurau... 


— Ce? Cum? a urlat brusc Crach an Craite, ţâşnind din 
scaun. Mâna albă? In mâna lui? Prinţesa cu nesuferitul ăsta 
păros? Cu acest... rât de porc? 


— Şi eu care voiam să mă lupt cu el ca un cavaler! l-a 
secondat Rainfarn. Cu sperietoarea, cu bruta! Asmuţiţi 
câinii! Câinii! 


— Pe el! a ţipat Calanthe. 


Apoi totul s-a întâmplat foarte repede. Crach an Craite a luat 
un cuţit de pe masă, şi-a răsturnat scaunul cu un 


— 157 — 


scrâşnet. La porunca lui Eist, Draig Bon-Dhu, fără să stea pe 
gânduri, l-a lovit cu toată forţa în spate cu burduful 
cimpoiului. Crach s-a prăbuşit pe masă, între sturionii în sos 
bechamel şi coastele porcului mistreţ fript. 


Rainfarn a sărit la Arici, scăpărând pumnalul scos din 
mânecă. Cotcodac a ţâşnit şi cu un şuti-a trimis un taburet 
direct sub picioare. Rainfarn a sărit agil peste obstacol, dar 
momentul de întârziere a fost suficient pentru ca Arici să-l 
inducă în eroare cu o fentă şi să-l îngenuncheze cu o lovitură 
puternică cu pumnul blindat. Cotcodac s-a aruncat pentru a- 
i smulge lui Rainfarn pumnalul, dar l-a oprit prinţul 
Windhalm, agăţându-se de coapsele lui ca un câine de 
vânătoare. 


Dinspre uşă alergau în valuri străjerii înarmaţi cu halebarde 
şi lănci. Calanthe, dreaptă şi gravă, i-l arăta pe Arici, cu un 


gest brusc al mâinii. Pavetta a început să ţipe, Eist Tuirseach 
să înjure. Toţi s-au ridicat de la locurile lor, fără să ştie prea 
bine ce să facă. 


— Omorâţi-l! a strigat regina. 


Arici, suflând furios şi dezvelindu-şi colții, s-a aruncat spre 
gardieni. Era neînarmat, dar era protejat de armura din oţel 
cu ţepi care respingea lăncile ca pe nişte frigărui. Cu toate 
acestea, o lovitură l-a proiectat pe spate, chiar în direcţia lui 
Rainfarn, care l-a imobilizat, apucându-i picioarele. Arici a 
urlat, oprind cu protecţiile braţelor loviturile lamelor de fier 
care cădeau ca o ploaie în capul lui. Rainfarn l-a înjunghiat 
cu pumnalul, dar lama s-a strecurat printre solzii pieptarului. 


Gardienii, încrucişându-şi lăncile, l-au împins pe Arici până 


la căminul sculptat. Rainfarn, agăţându-l de centură, a găsit 
o breşă în armură, şi i-a împlântat pumnalul. Arici s-a chircit 
de durere. 


— Dunyyyyyy! a strigat slab Pavetta, sărind pe un scaun. 


Vânătorul, cu sabia în mână, s-a aruncat spre luptători pe 
deasupra mesei, împrăştiind blide, străchini şi ulcele. Ştia că 


n-avea prea mult timp la dispoziţie. Ţipetele Pavettei 
deveneau din ce în ce mai nefireşti. Rainfarn şi-a ridicat 
pumnalul pentru o nouă lovitură. 


Geralt l-a tăiat, sărind de pe masă, în genunchi. Rainfarn 
— 158 — 
a ţipat, mergând împleticit până la perete. Vânătorul s-a 


răsucit, lovind cu muchia lamei un gardian care încerca să-şi 
introducă vârful lăncii între cuirasa şi pieptarul lui Arici. 


Bărbatul a căzut pe podea, pierzându-şi casca plată. Pe uşă 
intrau alţi gardieni. 


— Nu este corect! a urlat Eist Tuirseach, împingând un 
scaun. 


Cu un gest energic a rupt de podea piesa incomodă de 
mobilier şi cu ce i-a mai rămas în mână a aruncat spre nou- 
veniţi. 


Arici, agăţat de două halebarde în acelaşi timp, s-a prăbuşit 
cu un zăngănit, a strigat şi a răcnit, târât pe podea. 


Un al treilea gardian a sărit, şi-a ridicat spada, gata să-l 
împungă. Geralt i-a atins tâmpla cu vârful sabiei. Străjerii 
care-l înconjuraseră pe Arici au sărit, aruncându-şi 
halebardele. Gardienii veniţi dinspre uşă s-au retras în faţa 
piciorului de scaun fluturat de mâna lui Eist precum sabia 
magică a lui Balmur în mâna dreaptă a legendarului Zatret 
Voruta. 


Ţipetele stridente ale Pavettei şi-au atins apogeul şi dintr- 
odată parcă s-ar fi rupt. Geralt, presimţind ce urmează, s-a 
trântit pe burtă la podea, ca să capteze cu ochii sclipirea 
verzuie. A simţit o durere sfâşietoare în urechi, a auzit un 
vuiet teribil şi strigăte stridente emise din numeroase 
gâtlejuri. lar apoi ţipătul vibrant, uniform, monoton al 
prinţesei. 


Masa se învârtea în jurul ei şi se înălța turbionar, împrăştiind 
în jur vesela şi mâncarea, scaunele greoaie zburau prin sală 
izbindu-se de pereţi, covoarele şi tapiseriile fluturau ridicând 
nori de praf. 


Dinspre uşă se auzeau hărmălaie, bufnituri şi scrâşnete seci 
de halebarde care se frângeau ca nişte oase. 


Tronul, împreună cu Calanthe, a ţâşnit şi, ca o săgeată, a 
străbătut sala şi s-a înfipt cu o trosnitură în perete, după 


care s-a dezmembrat. Regina s-a prăbuşit fără vlagă, ca o 
păpuşă de cârpă. Eist Tuirseach, abia ţinându-se pe picioare, 
a sărit spre ea, a luat-o în braţe, acoperind-o cu trupul lui 
înainte de a se desprinde tencuiala din pereţi şi din tavan. 


— 159 — 


Geralt, strângându-şi medalionul în căuşul palmei, de îndată 
ce a putut, s-a târât până la Sacdeşoareci, care, nu se ştie 
prin ce minune aflat încă în genunchi, şi nu pe burtă, flutura 
o baghetă scurtă dintr-o crenguţă de păducel. La capătul 
baghetei era prins un craniu de şobolan. Pe peretele din 
spatele druidului era o tapiserie reprezentând asediul şi 
incendierea cetăţii din Ortagor, aceasta din urmă fiind pradă 


flăcărilor autentice. 


Pavetta urla. Învârtindu-se, lovea cu ţipetele ei lucrurile şi 
fiinţele ca un bici. Oricine dintre cei care zăceau pe podea 
încerca să se ridice, era trântit şi rostogolit sau aplatizat pe 
perete. În faţa ochilor lui Geralt, un vas mare de argint 
pentru sos, sculptat în formă de navă cu galere cu prova 
ascuţită, a şuierat în aer, lovindu-l peste picioare pe 
voievodul cu nume dificil de reţinut, care încerca să fugă. 


Din plafon se desprindea în linişte ipsosul. Sub plafon se 
rotea masa, iar Crach an Craite, care stătea întins pe ea, 
scuipa blesteme oribile. 


Geralt s-a târât până la Sacdeşoareci şi amândoi s-au 
adăpostit în spatele unei movile care, luând-o în ordine din 
partea de jos, era formată dintr-un fiu din Strept, dintr-un 
butoi de bere, din Drogodar, dintr-un scaun şi din lăuta 
bardului. 


— Asta-i Forţa pură, originală! a strigat druidul, acoperind 
vacarmul şi bufniturile. Ea n-are nicio putere deasupra! 


— Ştiu! i-a răspuns Geralt pe acelaşi ton. 


Apărut nu se ştie de unde, un fazan împănat, cu câteva 
pene răsfirate în evantai păstrate în partea posterioară, l-a 
lovit în spate. 


— Trebuie să-i oprim! Pereţii încep să se fisureze! 
— Ştiu! 

— Gata? 

— Da! 

— Unu! Doi! Acum! 


Au lovit în acelaşi timp, Geralt cu Semnul Aard, iar 
Sacdeşoareci cu o vrajă teribilă de gradul trei, datorită 


căreia podeaua părea că începe să se topească. Scaunul pe 
care stătea prinţesa s-a făcut aşchii. Pavetta, ca şi cum n-ar 


— 160 — 


fi observat, atârna încă în văzduh, în interiorul unei sfere 
verzi, transparente. Continuând să ţipe, şi-a întors capul 
spre ei şi chipul ei gingaş s-a contractat brusc într-o grimasă 


sinistră. 
— Pentru toţi demonii! a urlat Sacdeşoareci. 


— Atenţie! a strigat vânătorul, ghemuindu-se. Anuleaz-o, 
Sacdeşoareci! Anuleaz-o, altminteri va veni peste noi! 


Masa s-a năruit cu o bubuitură pe podea, strivindu-şi 
picioarele şi tot ce se mai găsea dedesubt. intins pe burtă 


pe masă, Crach an Craite a sărit trei coţi în sus. În jur 
ropotea o ploaie de blide şi resturi de alimente, o carafă de 
cristal s-a făcut ţăndări la contactul cu podeaua. O cornişă 


desprinsă din perete a răsunat la podea ca un tunet, 
zgâlţâind castelul din temelii. 


— Totul încetineşte! a strigat Sacdeşoareci, arătând cu 
bagheta spre prinţesă. Totul încetineşte! Acum, toată Forţa 
vine spre noi! 


Cu o lovitură de sabie, Geralt a întors din zbor o furculiţă 
mare cu doi dinţi care se îndrepta direct spre druid. 
— Anulează, Sacdeşoareci! 


Ochii de smarald le-au trimis două fulgere verzi. Fulgerele s- 
au răsucit în turbioane orbitoare, în vortexuri din interiorul 
cărora se unduia spre ei Forţa, ca un berbec care făcea să 


explodeze craniile, înceţoşa ochii, paraliza respiraţia. Odată 


cu Forţa planau spre ei cristalul, faianţa, vasele, sfeşnicele, 
oasele, feliile de pâine muşcate, tăvile, panopliile şi buştenii 
mocniţi din vatră. Castelanul Haxo zbura strigând sălbatic 
peste capetele lor ca un cocoş de mesteacăn. Căpăţâna 
imensă a unui crap fiert s-a împrăştiat pe pieptul lui Geralt, 
pe câmpul de aur, pe ursul şi domniţa din Cvadricorn. 


Deasupra pereţilor sălii zgâlţâiţi de vraja lui Sacdeşoareci, 
deasupra propriilor strigăte şi a urletelor răniților, deasupra 
vacarmului, a trosnetelor, a zăngăniturilor şi a urletelor 


Pavettei, vânătorul a auzit dintr-odată cel mai oribil sunet pe 
care i-a fost dat vreodată să-l audă. 


Cotcodac, în genunchi, strângea între mâini şi picioare 
cimpoiul lui Draig Bon-Dhu. El însuşi striga cu capul dat pe 
spate peste zgomotele oribile care proveneau din burduf, 


— 161 — 


urla, răcnea, gemea, scâncea, guiţa şi necheza într-un 
amestec de voci ale tuturor animalelor cunoscute şi 
necunoscute, domestice, sălbatice şi mitice. 


Pavetta a amuţit speriată, privindu-l pe baron cu gura larg 
căscată. Forţa s-a diminuat rapid. 


— Acum! a urlat Sacdeşoareci fluturându-şi bagheta. 
Acum, vânătorule! 


Au lovit-o. Sfera verde din jurul prinţesei s-a spart ca un 
balon de săpun, iar vidul a aspirat într-o clipă Forţa 
răspândită prin sală. Pavetta s-a prăbuşit zgomotos pe 
podea şi a izbucnit în lacrimi. 


După un moment de tăcere asurzitoare, în infernul recent 
încheiat au început să străpungă vocile peste moloz, ruine, 
mobilă dezmembrată şi trupuri inerte. 


— Cuach op arse, ghoul y badraigh mal an cuach, repeta 
Crach an Craite, scuipând sângele care-i umpluse gura. 


— Controlează-te, Crach, a spus cu un efort Sacdeşoareci, 
scuturându-şi hainele de boabe de grâne. Sunt femei în 
preajmă. 


— Calanthe. lubita mea. Draga mea. Calanthe! repeta Eist 
Tuirseach printre sărutări. 


Regina a deschis ochii, dar nu a încercat să se desprindă 
din strânsoarea lui. 

— Eist. Se uită oamenii la noi, a spus ea. 

— Lasă-i să se uite. 


— Vrea cineva să-mi explice ce s-a întâmplat? a întrebat 
mareşalul Vissegerd, în timp ce ieşea de sub o tapiserie 
desprinsă de pe perete. 


— Nu, i-a spus vânătorul. 


— Un doctor! a strigat subţire Windhalm din Attre, aplecat 
deasupra lui Rainfarn. 


— Apă! a strigat unul dintre fraţii din Strept, Dealsălbatic, 
stingând cu propriul caftan o tapiserie care ardea mocnit. 


Apă, mai iute! 
— Şi bere! a spus răguşit Cotcodac. 


Câţiva cavaleri, care se mai puteau ţine pe picioare, au 
încercat s-o ridice pe Pavetta. Aceasta însă le-a respins 
mâinile şi s-a ridicat singură, îndreptându-se cu paşi 


— 162 — 


nesiguri spre şemineu, unde stătea cu spatele lipit de perete 
Arici, încercând stângaci să scape de pieptarul armurii, 
mânjit de sânge. 


— Tineretul din ziua de azi! a pufnit Sacdeşoareci, ia uită- 


te la ele. De timpuriu încep! N-au altceva în cap decât... 
— Decât ce? 


— Ce, nu ştii, vânătorule, că o fecioară, vreau să spun 
neprihănită, n-ar putea folosi Forţa? 


— La naiba cu neprihănirea ei, a bombănit Geralt. De unde 
are ea abilităţile astea? Din câte ştiu eu, nici Calanthe, nici 
Roegner... 


— Le-a moştenit de la al doilea neam, fără nicio îndoială, a 
spus druidul. Bunică-sa, Adalia, ridica poduri mobile 
mişcând din sprânceană. Hei, Geralt, ia te uită! Ca să vezi! 


Calanthe, încă în braţele lui Eist Tuirseach, îl arăta pe Arici, 
rănit, gardienilor. Geralt şi Sacdeşoareci s-au apropiat în 
grabă, dar în zadar. Străjerii se îndepărtau de silueta pe 
jumătate culcată şuşotind şi bombănind. 


Gura monstruoasă a lui Arici se deforma, se răsucea, începea 
să-şi piardă conturul. Ţepii şi piroanele se ondulau şi se 
transformau într-un păr negru lucios şi o barbă 


cârlionţată, care înconjurau un chip palid, ascuţit, masculin, 
împodobit cu un nas proeminent. 


— Ce... se bâlbâia Eist Tuirseach. Cine e? Arici? 
— Duny, a spus blând Pavetta. 

Calanthe, cu buzele strânse, a întors capul. 

— Fermecat? a îngăimat Eist. Dar cum oare... 


— A bătut de miezul nopţii, a spus vânătorul. Abia acum. 


Clopotul pe care l-am auzit mai devreme a fost o 
neînțelegere şi o eroare. A clopotarului. Nu-i aşa, Calanthe? 


— Aşa-i, aşa-i, a mormăit flăcăul pe nume Duny, răspunzând 
în locul reginei, care, de altfel, nici nu avea intenţia să 
răspundă. Poate că în loc să pălăvrăgim, cineva mă ajută să- 
mi scot armura asta şi cheamă un doctor. 

Nebunul ăsta de Rainfarn m-a înjunghiat sub coaste. 


— De ce avem nevoie de doctor? a spus Sacdeşoareci, 
scoţându-şi bagheta. 


— Destul. Calanthe s-a ridicat în picioare, înălţându-şi cu 
— 163 — 


mândrie capul. Ajunge. lar acum că s-a terminat totul, vreau 
să vă văd în camera mea. Pe toţi cei prezenţi aici. Eist, 
Pavetta, Sacdeşoareci, Geralt şi tu... Duny. Sacdeşoareci? 


— Da, maiestate. 

— Oare bagheta ta... mi-am rupt şira spinării. Şi mă 
doare. 

— Cum porunceşti, maiestate. 

III 


— ... farmece, a continuat Duny, frecându-şi tâmplele. Din 
naştere. Niciodată n-am aflat de la cine şi de la ce mi se 
trage. De la miezul nopţii până în zori sunt o persoană 


normală, din zori... aţi văzut ce. Akerspaark, tatăl meu, a 
vrut să ascundă asta. In Maecht oamenii sunt superstiţioşi, 
vrăjile şi blestemele din familia regală s-ar putea dovedi 


fatale pentru dinastie. Unul dintre cavalerii tatălui meu m-a 
luat de la castel, m-a crescut, am cutreierat lumea împreună, 
un cavaler-rătăcitor şi scutierul său, şi atunci când a murit, 
am călătorit singur. Nu-mi amintesc cine mi-a spus că mă 
poate elibera de blestem copilul-surpriză. La scurt timp după 
aceea m-am întâlnit cu Roegner. Şi apoi ştiţi ce-a urmat. 


— Ştim, sau putem ghici, a dat din cap Calanthe. Mai ales 
faptul că n-ai aşteptat cei cincisprezece ani aşa cum te-ai 
înţeles cu Roegner şi i-ai sucit minţile fiicei mele mai 
devreme. Pavetta! De cât timp? 


Prinţesa şi-a plecat capul şi a ridicat un deget. 
— la te uită. Micuța vrăjitoare. Pe sub nasul meu! Las' că 


aflu eu cine l-a lăsat în castel noaptea! La fel cum o să aflu 
cu ce domniţe de la curte te-ai dus să culegi primule. 


Primule, pe naiba! Ei bine, ce mă fac cu tine acum? 
— Calanthe... a început Eist. 


— Răbdare, Tuirseach. Nu am terminat. Duny, cazul s-a 
complicat foarte tare. Eşti cu Pavetta de-un an şi ce? ŞI 
nimic. Aceasta înseamnă că te-ai tocmit pentru răsplată cu 
un tată necorespunzător. Destinul te-a fentat. Ironia sorții, 
cum ar spune Geralt din Rivia, aici de faţă. 


— 164 — 


— La naiba cu destinul, făgăduiala şi ironia, s-a strâmbat 
Duny. O iubesc pe Pavetta şi ea mă iubeşte pe mine, asta e 
tot ceea ce contează. Nu puteţi, maiestate, să staţi în calea 
fericirii noastre. 


— Pot, Duny, pot, şi încă cum, a zâmbit Calanthe cu unul 
dintre zâmbetele ei impenetrabile. Din fericire pentru tine, 
nu vreau. Am o anumită datorie faţă de tine, Duny. Ştii tu 
pentru ce. Eram hotărâtă... Ar trebui să te rog să mă ierţi, 
dar nu prea-mi place să fac aşa ceva. Aşa că am săţi-o dau 
pe Pavetta şi o să fim chit. Pavetta? Nu te-ai răzgândit? 


Prinţesa a negat cu o agitare puternică din cap. 

— Mulţumesc, doamnă. Mulţumesc, a zâmbit Duny. 
Sunteţi o regină înţeleaptă şi generoasă. 

— Da, sigur. Şi frumoasă... 

— Şi frumoasă. 

— Aţi putea rămâne amândoi în Cintra, dacă vreţi. 


Oamenii sunt mai puţin superstiţioşi decăt locuitorii din 
Maecht şi se obişnuiesc repede. Oricum, chiar şi ca Arici ai 
fost destul de simpatic. Numai că deocamdată nu poţi conta 
pe tron. Am de gând să guvernez încă puţin alături de noul 
rege al Cintrei. Nobilul Eist Tuirseach din Skellige mi-a făcut 
o propunere. 


— Calanthe... 


— Da, Eist, sunt de acord. N-am mai auzit de când sunt o 
declaraţie de dragoste zăcând pe podea, printre rămăşiţele 
propriului tron, dar... Cum spuneai, Duny? Asta e tot ceea ce 
contează şi nimeni nu poate să stea în calea fericirii mele, 
sfătuiesc pe toată lumea. Şi voi, ce vă holbaţi aşa? Nu sunt 
atât de bătrână pe cât credeţi când vă uitaţi la fiica mea 
aproape căsătorită. 


— Tineretul de astăzi, a bombănit Sacdeşoareci. Aşchia nu 
sare departe... 


— Ce bombăni tu acolo, vrăjitorule? 
— Nimic, doamnă. 


— Asta e bine. Apropo, Sacdeşoareci, am o propunere pentru 
tine. Pavetta va avea nevoie de un maestru. Va trebui să 
înveţe cum să-şi folosească darul său special. Îmi place acest 
castel şi aş prefera să rămână aşa cum este. La 


— 165 — 


următoarea criză de isterie, fiică-mea ar fi în stare să-l 
distrugă. Ce părere ai, druidule? 


— Ar fi o onoare pentru mine. 
— Îmi închipui. Regina şi-a întors capul spre fereastră. 
Mijesc zorile. E timpul... 


Dintr-odată a zvâcnit în direcţia Pavettei şi a lui Duny care îşi 
şopteau, se ţineau de mână şi se sorbeau din ochi. 


— Duny! 
— Da, Maiestate? 
— Ai auzit? Zorile! S-au revărsat! ŞI tu... 


Geralt se uita la Sacdeşoareci, Sacdeşoareci se uita la Geralt 
şi amândoi au început să râdă. 


— Ce-aţi găsit de râs, vrăjitorilor? Nu vedeţi că... 


— Vedem, vedem, a asigurat-o Geralt. 


— Am aşteptat să vezi şi tu, a pufnit Sacdeşoareci. Mă 
întrebam când o să-ţi dai seama. 
— De ce să-mi dau seama? 


— Ai dezlegat farmecele. Tu le-ai dezlegat, a spus vânătorul. 
Când ai rostit „[i-o dau pe Pavetta”, s-a împlinit destinul. 


— Exact, a confirmat druidul. 
— Pe toţi zeii, a spus încet Duny. Deci, în cele din urmă. 


La naiba, mă gândeam c-o să sar în sus de bucurie, că vor 
suna surlele şi trâmbiţele sau că... puterea obiceiului. 


Maiestate! Mulţumesc. Pavetta, ai auzit? 
— Mhm, a spus prinţesa, fără să-şi ridice pleoapele. 


— Astfel, a oftat Calanthe, uitându-se la Geralt cu ochii 
obosiţi, totul s-a terminat cu bine. Aşa-i, vânătorule? 


Farmecele au fost dezlegate, se pregătesc două nunţi, 
renovarea sălii tronului va dura o lună, patru morţi, 
nenumărați răniţi, Rainfarn din Attre abia respiră. Să ne 
bucurăm. Ştii, vânătorule, că la un moment dat am vrut să- 


ţi spun... 
— Ştiu. 


— Dar acum trebuie să-ţi dau dreptate. Ţi-am cerut un 
rezultat şi acum îl am. Cintra se aliază cu Skellige. Fiica mea 
se va mărita destul de bine. Pentru o clipă m-am gândit la 
toate astea şi mi-am spus că oricum se vor îndeplini în 


— 166 — 


conformitate cu destinul, chiar dacă nu te-aş fi invitat la 
acest banchet şi nu mi-ai fi stat alături. Dar m-am înşelat. 


Pumnalul lui Rainfarn ar fi putut schimba cursul destinului. 
lar pe Rainfarn l-a împiedicat sabia din mâna unui vânător. 
Ai câştigat cinstit, Geralt. Acum, se pune problema preţului. 
Spune-mi de ce ai nevoie. 

— Staţi aşa, a spus Duny, masându-şi coastele bandajate. 
Vorbiţi despre preţ. Eu trebuie să-l plătesc, eu îi sunt dator... 
— Nu mă întrerupe, ginere, şi-a mijit ochii Calanthe. 
Soacră-ta urăşte să fie întreruptă. Ţine minte asta pentru 
toată viaţa. Şi află că nu eşti dator nimănui. Uite-aşa s-a 
întâmplat că ai fost un fel de obiect al contractului pe care |- 


am încheiat cu Geralt din Rivia. Ţi-am spus că suntem chit şi 
nu văd de ce trebuie să-mi tot cer scuze pentru toată 


tevatura asta. Dar eu trebuie să respect contractul. Hai, 
Geralt. Preţul. 


— Ei bine, a spus vânătorul. Vă rog să-mi daţi eşarfa verde, 
Calanthe. Ca să-mi amintească mereu de culoarea ochilor 
celei mai frumoase regine pe care am cunoscut-o. 


Calanthe a început să râdă şi şi-a desfăcut colierul cu 
smaralde de la găt. 


— Acest giuvaier, a zis ea, are nestemate în nuanţa cea mai 
apropiată. Păstrează-l împreună cu cea mai frumoasă 


amintire. 


— Pot să spun ceva? a întrebat modest Duny. 
— Oh, da, ginere, te rog, te rog. 


— Insist să mă consider dator, vânătorule. Viaţa mi-a fost 
pusă în pericol de pumnalul lui Rainfarn. Dacă nu erai tu, 
gardienii mă călcau în picioare. Dacă este vorba despre 
vreun preţ, eu sunt cel care ar trebui să-l plătească. Te asigur 
că am cu ce. Spune-mi preţul, Geralt. 


— Duny, a zis Geralt domol. Un vânător căruia i se pune o 
astfel de întrebare trebuie să ceară să i se repete. 


— Atunci repet. Pentru că, vezi tu, îţi sunt dator şi dintr-un 
alt motiv. Când am aflat acolo, în sala tronului, cine eşti, te- 
am urât şi te-am judecat. Te-am luat drept un instrument 
orb, însetat de sânge, drept cineva care ucide necugetat şi 
calm, îşi şterge lama sabiei de sânge şi-şi numără galbenii. 


— 167 — 


Dar am înţeles că profesia de vânător de monştri este într- 
adevăr demnă de respect. Ne apăraţi nu numai împotriva 
Răului ascuns în tenebre, ci şi a celui ce se află în noi înşine. 


Este păcat că sunteţi atât de puţini. 


Calanthe a zâmbit. Pentru prima dată în acea noapte, Geralt 
a fost tentat să recunoască faptul că a fost un zâmbet 
natural. 


— A vorbit frumos ginerele meu. Trebuie să adăug la această 
declaraţie două cuvinte. Numai două. lartă-mă, Geralt. 


— lar eu repet, a insistat Duny. Care-i preţul? 


— Duny, a spus grav Geralt, Calanthe, Pavetta. Şi tu, 
cavalerule onest, Tuirseach, viitorul rege al Cintrei. Pentru a 
deveni vânător, trebuie să te naşti în umbra destinului, şi 
foarte puţini sunt cei care se nasc aşa. Acesta este motivul 
pentru care suntem atât de puţini, îmbătrânim, pierim, şi n- 
avem cui să transmitem cunoştinţele, capacităţile noastre. 


N-avem succesori. Şi lumea este plină de Rău, care nu 
aşteaptă altceva decât să nu mai fim. 


— Geralt, i-a şoptit Calanthe. 

— Da, ai dreptate, maiestate. Duny! Dă-mi ceea ce ai deja şi 
despre care nu ştii. Voi reveni în Cintra peste şase ani pentru 
a vedea dacă destinul este bun cu mine. 

— Pavetta. Ochii lui Duny s-au lărgit. Tu nu eşti... 


— Pavetta! a strigat-o Calanthe. Eşti... Eşti... 


Prinţesa şi-a lăsat ochii în jos şi s-a îmbujorat. Şi apoi le-a 
răspuns. 


— 168 — 

VOCEA RAŢIUNII 5 

— Geralt! Hei! Eşti aici? 

Şi-a ridicat capul din paginile îngălbenite şi aspre ale Istoriei 
lumii de Roderick de Novembre, o operă interesantă, chiar 
dacă era oarecum controversată, pe care o studia din ajun. 


— Sunt. Ce s-a întâmplat, Nenneke? Ai nevoie de mine? 


— Ai un musafir. 


— Din nou? Cine e de data asta? Ducele de Hereward în 
persoană? 


— Nu. De data aceasta este Jaskier, prietenul tău, acest 
vagabond, parazit şi haimana, preot al artei, stea puternic 
strălucitoare a baladei şi a poeziei de dragoste. Ca de obicei 
radiind glorios, umflat ca o vezică de porc şi puţind a bere. 


Vrei să-l vezi? 

— Negreşit. La urma urmei, este prietenul meu. 
Nenneke, bosumflată, a ridicat din umeri. 

— Nu înţeleg prieteniile astea. El este exact opusul tău. 
— Tocmai de-aia. Extremele se atrag. 


— Aşa se pare. Oh, iată-l, vine, a arătat ea cu o mişcare din 
cap, faimosul tău poet. 


— Chiar este un poet celebru, Nenneke. Doar nu vrei să- 
mi spui că nu i-ai auzit baladele. 


— Le-am auzit, s-a strâmbat preoteasa. Şi încă cum. Ei bine, 
nu prea mă pricep eu la de-astea, înainte de toate probabil 
că talentul constă în abilitatea de a sări în mod liber de la un 
lirism emoţionant la obscenitate. Nu contează. 


lartă-mă, dar n-o să vă ţin hangul. Eu nu am chef azi nici de 
poezia lui, nici de glumele lui vulgare. 


Dinspre coridor s-au auzit râsete zglobii, zdrăngăneală de 
lăută, iar în pragul bibliotecii a apărut Jaskier într-un dublet 
lila, cu manşete de dantelă şi cu o pălărie într-o parte. La 
vederea lui Nenneke, trubadurul s-a aplecat exagerat, 
măturând podeaua cu penele de stârc prinse la pălărie. 


— Respectul meu profund, venerabilă maică, s-a prostit el. 
Slavă Preamăritei Melitele şi preoteselor ei, veghetoare 


— 169 — 
ale virtuţii şi înţelepciunii... 


— Termină cu prostiile, Jaskier, a pufnit Nenneke. Eu nu sunt 
maică pentru tine. Mă umple de oroare numai gândul că ai 
putea fi fiul meu. 


S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit în foşnetul robei sale ample şi 
lungi. Jaskier a parodiat-o maimuţărindu-se. 


— Nu s-a schimbat deloc, a spus el vesel. Tot nu ştie de 
glumă. S-a înfuriat pentru că atunci când am ajuns, am stat 
niţel de vorbă cu portăreasa, o blondă drăgălaşă, cu gene 
lungi şi cu o cosiţă feciorelnică ce-i atingea funduleţul 
grațios, pe care ar fi fost păcat să nu-l ciupeşti. Aşa că l-am 
ciupit, şi Nenneke, care tocmai atunci a apărut... Ei, ce să 


mai. Salut, Geralt. 
— Bună, Jaskier. Cum ai ştiut că sunt aici? 
Poetul s-a îndreptat şi şi-a tras pantalonii. 


— Am fost în Wyzima, a spus el. Am auzit despre strigoi şi 
am aflat că ai fost rănit. M-am gândit pe unde ai putea să-ţi 
petreci convalescenţa. După cum văd, te-ai înzdrăvenit. 


— Ai văzut bine. Dar încearcă să-i explici asta lui Nenneke. 
Stai jos, să pălăvrăgim puţin. 


Jaskier s-a aşezat, aruncându-şi ochii peste cărţile de pe 
pupitru. 


— Istorie? a zâmbit. Roderick de Novembre? Am citit, am 
citit. Când am studiat la Academia din Oxenfurt, istoria era 
pe locul al doilea pe lista mea de materii preferate. 


— Care era pe primul loc? 


— Geografia, a spus serios poetul. Atlasul lumii era mai mare 
şi era mai lesne de ascuns butelca de vodcă în el... 


Geralt a râs sec, s-a ridicat în picioare, a luat de pe raft 
Tainele magiei şi alchimiei de Lunini şi Tyrss şi a scos la 
lumina zilei un recipient bombat, îmbrăcat într-o împletitură 
de paie, ascuns în spatele volumului enorm. 


— Uh-oh, s-a luminat vizibil bardul. Înţelepciunea şi 
inspiraţia, aşa cum se poate vedea, continuă să se ascundă 


în biblioteci. Oooh! Îmi place! De prune, nu-i aşa? Da, asta 
da alchimie. Aceasta este piatra filosofală, un obiect cu 
adevărat demn de studiu. În sănătatea ta, frate. Ooooh, 
puternic, precum ciuma! 


— 170 — 

— Ce vânt te-aduce pe la mine? Geralt a luat butelca din 
mâna poetului, a tras o duşcă şi a tuşit, ţinându-se cu mâna 
de gâtul bandajat. Incotro te duci? 

— Nicăieri. Adică, aş putea merge acolo unde te duci tu. 


Aş putea să te însoțesc. Ce zici, mai faci mulţi purici aici? 


— Nu prea. Ducele mi-a dat de înţeles că nu sunt binevenit 
pe meleagurile sale. 


— Hereward? Jaskier ştia toţi regii, prinții, lorzii şi seniorii de 
la Yaruga până în Munţii Dragonului. Nu mai poţi tu del. 


Nu îndrăzneşte să se pună cu Nenneke, cu zeiţa Melitele. 
Oamenii i-ar da foc la castel. 


— Nu vreau să am necazuri. Şi oricum stau aici de o 
perioadă cam lungă de timp. Mă duc spre sud, Jaskier. 


Departe, în sud. Aici nu-mi găsesc nimic de lucru. Prea multă 
civilizaţie. La naiba, cine are nevoie aici de un vânător de 
monştri? Când caut de lucru, se uită la mine ca la un ciudat. 


— Ce tot îndrugi tu acolo? Care civilizaţie? Am traversat 

Buina acum o săptămână, şi în timp ce străbăteam ţara, am 
auzit tot felul de poveşti. S-ar părea că există genii ale apei, 
fantome, comete, zmei, tot soiul de spurcăciuni. Ar trebui să 


fii ocupat până peste cap. 


— Poveşti am auzit şi eu. Jumătate dintre ele sunt fie 
inventate, fie exagerate. Nu, Jaskier. Lumea se schimbă. 


Ceva se sfârşeşte. 
Poetul a scos butelca, şi-a mijit ochii şi a oftat din greu. 


— lar începi să te plângi de soarta ta tristă de vânător de 
monştri? Şi să mai şi filosofezi asupra ei? Se văd efectele 
nefaste ale lecturii necorespunzătoare. Că lumea se 
schimbă, asta e ştiut de pe vremea boşorogului ăstuia de 
Roderick de Novembre. Volatilitatea lumii este, între 
paranteze fie spus, singurul argument al tratatului, care 
poate fi acceptat fără rezerve. Dar această teză nu este aşa 
de inovatoare pe cât susţii tu, luând mina asta de gânditor, 
care nu-ţi şade bine deloc. 


Geralt, în loc să-i răspundă, a mai luat o duşcă de votcă. 


— Da, da, a oftat din nou Jaskier. Lumea se schimbă, soarele 
apune, iar votca se termină. Ce altceva mai crezi că 


— 171 — 
se termină? ziceai ceva despre un sfârşit, dom filosof. 


— O să-ţi dau câteva exemple, a declarat Geralt după un 
răstimp de tăcere. Din ultimele două luni petrecute pe malul 
Buinei. Într-o zi mergeam călare până am dat de-un pod. Şi, 
ce să vezi, sub pod se afla un troll care cerea taxă tuturor 
celor care treceau. Celor care refuzau le rupea un picior şi, 
uneori, pe ambele. Aşa că m-am dus la primar, cât îmi daţi, îl 
întreb, pentru acest troll. Omul a rămas cu gura căscată 


de uimire. Cum aşa, mă întreabă el, şi cine o să mai repare 
podul dacă trollul n-o să mai fie? Trollul se ocupă de 
repararea podului întruna, cu sudoarea frunţii sale, 
conştiincios, aşa cum se cuvine. E destul de convenabil să-i 
plătim lui o taxă. Aşa că-mi văd mai departe de drum până 


ce dau peste o rândunică uriaşă. Una mică, să fi fost de vreo 
cinci arşini de la cioc până în vârful cozii. Zboară purtând un 
miel în gheare. Mă duc în sat, cât îmi daţi, îi întreb, pentru 
dihanie. Ţăranii mi-au căzut în genunchi, strigau că nu, că e 
balaurul favorit al mezinei baronului nostru, că dacă se 
atinge cineva de un singur solz de pe spinarea lui, baronul 
dă foc satului şi ne beleşte. Mă duc mai departe şi mi se face 
din ce în ce mai foame. Întreb dacă n-are nevoie nimeni de 
lucru, până la urmă găsesc, dar ce? Unul îţi cere să-i prinzi o 
rusalie, altul o nimfă, altul o zână rea... Au înnebunit de-a 
binelea, satele sunt pline de fete ca de cartofi, şi-şi doresc 
neoameni. Altul mi-a cerut să-i prind o libelulă şi i-a rupt 
picioruşele cu mâna lui, căci, chipurile, pisate şi turnate în 
supă se pare că ar creşte virilitatea... 


— Astea-s vrăjeli, l-a întrerupt Jaskier. Am încercat. Nu creşte 
nimic, şi pe deasupra dă supei o aromă de ciorapi nespălaţi. 
Ei, dar dacă oamenii cred în aşa ceva şi sunt dispuşi să 
plătească... 


— N-am de gând să omor libelule. Sau alte creaturi 
inofensive. 


— Atunci ai să mori de foame. Ori îţi schimbi locul de muncă. 
— Cu ce? 


— Cu orice. Te faci preot. N-ar fi râu, cu scrupulele tale, cu 
moralitatea ta, cu cunoştinţele tale despre natura umană şi 


— 172 — 


cu toate lucrurile. Faptul că nu crezi în niciun zeu n-ar trebui 
să fie o problemă. Cunosc puţini preoţi care cred. Fă-te preot 
şi nu-ţi mai plânge de milă. 


— Nu-mi plâng de milă. Doar constat cum stau lucrurile. 
Jaskier şi-a pus picior peste picior, privindu-şi pingelele. 

— Îmi aduci aminte, Geralt, de un pescar bătrân care, spre 
sfârşitul vieţii a descoperit că peştii put, iar apa provoacă 
fracturi şi reumatism în oase. Fii consecvent! Dacă 
pălăvrăgim şi ne jeluim, nu se îmbunătăţeşte nimic. Eu când 
am să văd că nu se mai caută poezia, îmi agăţ lăuta în cui şi 
mă fac grădinar. Cultiv trandafiri. 


— Astea-s baliverne. Nu renunţi tu aşa, cu una, cu două. 


— Ei bine, poate că nu, a fost de acord poetul, holbându-se 
în continuare la talpa pantofului, poate că nu. Dar profesiile 
noastre diferă puţin. Dispoziţia pentru poezie şi sunet de 


strune de lăută n-o să dispară niciodată. Cu profesia ta este 
mai rău. Voi, vânătorii de monştri, vă tăiaţi singuri craca de 
sub picioare, vă pierdeţi pâinea încet, dar constant. Cu cât 
mai bine şi mai conştiincios vă faceţi treaba, cu atât mai 
puţin veţi avea de lucru. La urma urmei, scopul vostru, 
raţiunea existenţei voastre este o lume fără 


monştri, paşnică şi sigură. Cu alte cuvinte, o lume în care 
vânătorii ar fi inutili. Paradoxal, nu-i aşa? 


— Aşa este. 


— În trecut, pe când trăiau unicornii, a existat un grup 
destul de mare de fete care au nutrit o virtute să fie în 
măsură să-i prindă, îţi aminteşti? Dar de capcanele pentru 
şoareci cu fluiere? Toată lumea se bătea pentru serviciile lor. 


Le-au venit de hac alchimiştii, inventând o otravă eficientă, 
tot atunci s-au domesticit pe scară largă pisicile, dihorii şi 
nevăstuicile. Animăluţele erau mai ieftine, mai drăgălaşe şi 
nu trăgeau atâta bere. Ai înţeles analogia? 


— Am înţeles-o. 


— Prin urmare, învaţă din experienţa altora. Vânătoarele de 
unicorni, atunci când şi-au pierdut locurile de muncă, s-au 
reorientat imediat. Unele, care doreau să-şi recupereze anii 
sacrificați, au devenit celebre pe scară largă pentru tehnica 
şi entuziasmul de care dădeau dovadă. Cât despre 


= 173 — 


capcanele de şoareci... Ei bine, n-ar prea fi indicat să le imiţi, 
pentru că au căzut în patima băuturii şi au putrezit. Ei bine, 
se pare că acum este rândul vostru, al vânătorilor. Ai citit 
Roderick de Novembre? Există, din câte îmi amintesc, o 
referire la primii vânători de monştri care au început să 


umble prin lume în urmă cu vreo trei sute de ani. În 
vremurile când ţăranii mergeau la cules în grupuri, înarmaţi, 
satele erau înconjurate de palisade triple, caravanele 
negustorilor semănau cu marşul unei armate de mercenari, 
iar meterezele unor castele erau pregătite cu catapulte zi şi 
noapte. Pentru că noi, oamenii, eram socotiți intruşi pe-aici. 


Era tărâmul dragonilor, manticorelor, grifonilor şi 
amfisbenelor, vampirilor, vârcolacilor şi strigoilor, 
kikimorelor, himerelor şi zmeilor. A trebuit să le smulgem 
pământul bucată cu bucată, fiecare vale, fiecare trecătoare, 
fiecare pădure şi fiecare poiană. Am izbutit cu ajutorul 
nepreţuit al vânătorilor. Dar acele vremuri s-au dus, Geralt, 
au apus pentru totdeauna. Baronul nu permite uciderea 
rândunicii uriaşe, pentru că este, probabil, ultimul drakonid 
pe o rază deo mie de kilometri, şi nu din cauza groazei, ci a 
compasiunii şi a nostalgiei pentru trecut. Trollul de sub pod 
convieţuia cu oamenii, nu era un monstru bun de speriat 
copiii, era o relicvă şi o atracţie locală, fiind şi util pe 
deasupra. Dar himerele, manticorele, amfisbenele? S-au 
refugiat prin păduri virgine şi prin munţi inaccesibili. 


— Aşadar, am avut dreptate. Ceva se termină. Fie că-ţi place 
sau nu, ceva se termină. 


— Nu-mi place faptul că repeţi clişee banale. Nu-mi place 
maniera în care o faci. Ce se întâmplă cu tine? Nu te 
recunosc, Geralt. Eh, la naiba, să mergem mai degrabă în 
sud, în ţări sălbatice. Când îţi vei câştiga pâinea cu o 
pereche de monştri, să vezi cum îţi trece imediat depresia. 


Şi se pare că sunt destui monştri pe-acolo. Se spune că, dacă 
o bătrână se satură de viaţă, se duce singură-singurică 


după vreascuri prin pădure, fără să-şi ia nicio suliță. 


Rezultatul este garantat. Te stabileşti acolo pentru 
totdeauna. 


— Poate ar trebui. Dar nu mă tentează. 
— 174 — 
— De ce? Ar fi uşor pentru un vânător să-şi câştige existenţa. 


— Se câştigă mai uşor. Geralt a luat o înghiţitură din 
butelcă. Dar se trăieşte mai greu. Printre altele se mănâncă 


acolo sorg şi mei descojit, berea are gust de pipi, fetele nu 
se spală, te mănâncă ţânţarii. 


Jaskier a izbucnit în hohote de râs, lăsându-şi capul pe spate 
pe un raft din bibliotecă, pe care era un volum vechi, legat 
în piele. 


— Mei şi țânțari! Asta îmi aminteşte de prima noastră 
expediţie comună la capătul lumii, a spus el. Îţi aminteşti? 
Ne-am întâlnit la un festival în Guleta şi m-ai convins... 


— Tu m-ai convins pe mine. Trebuia să fugi mâncând 
pământul, deoarece fata cu care te hârjoniseşi sub scena 
pentru muzicieni avea patru fraţi bine făcuţi. Te-au căutat 
prin tot oraşul, amenințând că-ţi sparg faţa şi te târăsc prin 
smoală şi rumeguş. Deci, de aceea te-ai lipit de mine atunci. 


— Şi tu aproape că ai sărit din pantaloni de bucurie, că ţi-ai 
găsit un companion. Pân-atunci vorbeai doar cu calul pe 
drum. Dar să fie cum spui tu, ai dreptate, a fost aşa cum spui 
tu. A trebuit apoi să dispar pentru un timp, şi în Valea 
Florilor mi-a convenit de minune. Înainte de toate trebuia să 


fie la capătul lumii locuite, un avanpost al civilizaţiei şi al 
Noului, cel mai îndepărtat punct de pe graniţa dintre două 


lumi... Îţi aminteşti? 

— Îmi amintesc, Jaskier. 
— 175 — 

CAPĂTUL LUMII 

| 


Jaskier cobora atent treptele hanului, ducând două halbe 
care debordau de spumă. Înjurând în barbă, şi-a croit drum 
printr-un grup de copii curioşi, îngrămădiţi în jurul lui. A 
traversat curtea în curmeziş, ocolind baligile de vacă. 


În jurul mesei pătrate instalate în piaţa satului, la care 
vânătorul discuta cu starostele, se adunaseră mai mult de o 
duzină de săteni. Poetul a pus halbele şi s-a aşezat la locul 
său. Imediat şi-a dat seama că în timpul scurtei sale absenţe 
conversaţia nu s-a mutat nicio palmă. 


— Sunt vânător de monştri, coane staroste, a repetat Geralt 

pentru a nu ştiu câta oară, ştergându-şi gura de spuma de la 
bere. Nu fac negustorie. Nu fac înrolare pentru armată şi nu 

mă pricep să vindec răpciugă. Sunt vânător. 


— Este o profesie, a explicat pentru a nu ştiu câta oară 
Jaskier. Vânător, aţi înţeles? Omoară strigoi şi fantome. 
Orice scârboşenie sâcâitoare. Profesionist, pentru bani. 


Pricepeţi, coane staroste? 


— Aha! Fruntea starostelui, brăzdată de riduri adânci 
provocate de gânduri intense, s-a netezit. Vânător! Aş! treb' 


să spuneţi d! la început! 


— Ei bine, da, a confirmat Geralt. Prin urmare, vă întreb: s-ar 
găsi ceva de lucru pentru mine prin împrejurimi? 


— Ahhh! Starostele a început din nou să gândească 


intens, într-un mod vizibil. D' lucru? S' pare că aieste... Ei 
bine... Elementali? Intrebaţi dacă nu sunt pe-aici 
Elementali? 


Vânătorul a zâmbit şi a dat din cap, frecându-şi uşor pleoapa 
care-i dădea mâncărimi de la praf. 


— Ei, a concluzionat starostele, după o lungă perioadă de 
timp. lo-te colo. Vez' munţii? Colo, trăiesc elfii, colo-i 


'mpărăţia lor. Palatili lor, vă spun, toati-s din aur curat. Uh- 
oh, conilor! Elfii, am si vă spun. O pacosti. Cini si duci acolo 


— 176 — 
nu se mai întoarci. 


— Da, aşa m-am gândit şi eu, a zis Geralt rece. De aceea nu 
m-am dus acolo. 


Jaskier a râs insolent. Starostele, aşa cum se aştepta Geralt, 
s-a gândit o lungă perioadă de timp. 


— Da, a spus el în cele din urmă. E” bini, da. Da's ş-alţi 
elementali. Veniţi d” pi plaiul elfilor. Oh, conaşuli, îs ş-acolo. 


Nu po' si-i numeri. Şi cel mai rău esti Mora, vă spun io bini 
oam' buni? 


„Oam' buni” s-au înviorat, au asaltat masa pe toate laturile. 


— Mora, da' cum! a zis unul dintre ei. Da, da, starostili spuni 
drept. O fecioari spălăciti vini pi la coşmelii în zorii zilei, şi 
copiii mor din asta! 


— Şi piticani, a adăugat un al doilea oştean din garda locală. 
Incurcă şi coamele cailor în grajduri! 


— Şi lilieci! Lilieci sunt pe-aicişa! 
— Şi naiade! Din cauza lor oamenii sunt spuziţi di bubi! 


În următoarele câteva minute s-a făcut inventarul tuturor 
monştrilor, o mare pacoste abătută asupra ţăranilor prin 
faptele lor nedrepte sau prin simpla lor existenţă. Geralt şi 
Jaskier au aflat despre biedaci şi mamone care îi împiedicau 
pe ţăranii cinstiţi aflaţi în stare de ebrietate să ajungă 


acasă, despre cometele care furau şi beau laptele de la vaci, 
despre căpăţâni cu picioare de păianjen care bântuiau prin 
păduri, despre zburători, care purtau pălărioare roşii şi 
despre o ştiucă periculoasă, care smulgea izmenele din 
mâinile femeilor care spălau rufe la râu şi care uneori agăţau 
chiar femeile. Şi, ca de obicei, nu s-au lăsat până nu s-au 
asigurat că aceştia au fost informaţi că bătrâna Naradkowa 
zbura în nopţile de vară pe vreascuri, iar ziua provoca 
avorturi, că morarul amesteca făina cu praf de ghindă, şi că 
un anume Duda, vorbind despre un vătaf, l-a făcut hoţ şi 
gunoi. Geralt a ascultat cu răbdare, dând din cap cu un aer 
de fals interes, a pus câteva întrebări referitoare în principal 
la drumuri şi la topografia terenului, apoi s-a ridicat şi i-a 
făcut semn lui Jaskier să-l urmeze. 


— Atunci, rămâneţi cu bine, oameni buni, a spus el. O să 


=>117 > 


ne întoarcem în curând, şi-o să vedem ce putem face. 


S-au îndepărtat în tăcere de-a lungul colibelor şi gardurilor, 
escortaţi de lătratul câinilor şi de hărmălaia copiilor. 


— Geralt, i-a spus Jaskier, ridicându-se în picioare în scări ca 
să rupă un măr copt de pe o creangă ieşită în afara gardului 
de la livadă. Tot drumul te-ai plâns că ţi-e din ce în ce mai 
greu să-ţi găseşti de lucru. lar din cele auzite un pic mai 
devreme ai putea lucra aici până la iarnă fără niciun răgaz. 


Ai face rost de nişte galbeni, iar eu mi-aş găsi teme frumoase 
pentru balade. Explică-mi atunci de ce nu rămânem. 


— N-am fi căpătat aici nicio para chioară, Jaskier. 

— De ce? 

— Pentru că nimic din ceea ce-au spus nu e adevărat. 
— Ce? 


— Niciuna dintre creaturile despre care ne-au povestit nu 
există. 


— Glumeşti! Jaskier a scuipat o sămânță şi a aruncat cu 
cotorul într-o corcitură, care se ţinea de copitele cailor. Nu, 
este imposibil. M-am uitat la ei, şi eu cunosc bine oamenii. 


Nu minţeau. 


— Nu, a fost de acord vânătorul. Nu minţeau. Credeau 
orbeşte în tot ce povesteau. Dar asta nu schimbă lucrurile. 


Poetul a tăcut un timp. 


— Niciunul dintre aceşti monştri... Niciunul? Imposibil. 


Trebuie totuşi să fie pe-aici unul sau altul dintre cei 
pomeniţi. Măcar unul! Recunoaşte. 


— Recunosc. Unul este, cu siguranţă, pe-aici pe undeva. 
— Ei, vezi! Care? 
— Liliacul. 


Au lăsat în urmă ultimele garduri şi au ieşit în drumul 
principal care separa plantațiile galbene de rapiţă de 
lanurile unduioase de grâu. Din direcţia opusă veneau 
căruţe goale. Bardul şi-a ridicat piciorul peste arcul şeii şi, cu 
lăuta sprijinită pe genunchi, cânta melodii nostalgice, iar din 
când în când îşi flutura mâna salutând fetele care mergeau 
pe marginea drumului chicotind de zor, ducând 


— 178 — 
greble pe umerii puternici. 


— Geralt, a spus el deodată. Dar există monştri. Poate nu aşa 
de mulţi ca odinioară, poate că nu trag cu urechea din 
spatele fiecărui copac din pădure, dar tot sunt. Există. 


Atunci de ce oamenii simt nevoia să-i mai inventeze şi pe 
alţii care n-au călcat pe-acolo? Şi pe deasupra mai şi cred cu 
tărie în ceea ce-au inventat? Ei, ce zici, Geralt din Rivia, 
faimosule vânător de monştri? Te-ai întrebat vreodată care-i 
cauza? 


— M-am întrebat, faimosule poet. Ştiu care-i cauza. 
— Sunt curios. 


— Oamenilor, şi-a întors Geralt capul, le place să 


inventeze monştri şi monstruozităţi. Ca să pară mai puţin 
monstruoşi ei înşişi. Când beau de sting, înşală, fură, îşi 
altoiesc nevestele, îşi înfometează bunicile neputincioase, 
pălesc cu toporul vulpea prinsă în găinar sau ciuruiesc cu 
săgețile ultimul unicorn care mai supravieţuieşte pe pământ, 
le place să creadă totuşi că Mora care le intră în cocioabe în 
zori este mai monstruoasă decât ei. Aşa îşi iau o piatră de pe 
inimă şi se simt mai uşuraţi. Şi le este mai uşor să trăiască. 


— O să ţin minte, a declarat Jaskier după un moment de 
tăcere. O să caut rime potrivite şi o să compun o baladă 


despre asta. 

— N-ai decât. Dar nu conta pe aplauze furtunoase. 
Călăreau domol, iar în curând le-a dispărut ultima colibă 
din vedere şi au ajuns la linia dealurilor împădurite. 


— Ha, Jaskier şi-a oprit calul şi a privit în jur. Uită-te, Geralt. 
Nu-i aşa că-i frumos? Idilic, să fiu al naibii. Bucuraţi-vă, 
ochilor! 


Dincolo de dealuri, peisajul se înclina domol în toate 
direcţiile, spre câmpuri plate îmbinate într-un mozaic de 
culturi de diferite culori. În mijloc, rotunde şi regulate, ca o 
frunză de trifoi, străluceau oglinzile a trei lacuri înconjurate 
de panglica întunecată a desişurilor de arin. Orizontul era 
marcat de linia nebuloasă, cenuşiu-albăstruie, a munţilor 
înălţaţi deasupra întinderii negre, neregulate, a pădurii. 


— Să mergem, Jaskier. 


— 179 — 


Drumul ducea direct spre lacuri, de-a lungul digului şi al 
iazurilor ascunse în arinişuri pline de rațe sălbatice, rațe 
cârâitoare, stârci şi corcodei. Abundenţa vânatului cu pene 
era surprinzătoare în peisajul cu urme vizibile de activitate 
umană - diguri bine întreţinute, consolidate cu fascine, 
apeducte armate cu pietre şi grinzi. jJgheaburile de scurgere 
din iazuri nu erau putrede, apa clipocea vesel. Prin stufărişul 
de pe malul lacului se puteau vedea bărci şi pontoane, iar 
din adâncuri ieşeau stâlpi de care erau legate năvoade şi 
setci. 


Jaskier s-a uitat brusc în urmă. 
— Vine cineva după noi, a spus el entuziasmat. Cu căruţa! 


— Nemaipomenit, l-a luat în râs vânătorul, fără să se uite 
înapoi. Cu căruţa? Şi eu care mă gândeam că localnicii se 
plimbă călare pe lilieci. 


— Ştii ce vreau să-ţi spun? a mâărâit trubadurul. Cu cât ne 
apropiem de sfârşitul lumii, cu atât ţi se ascute inteligenţa. 


Mă gândesc cu groază până unde va ajunge! 


Călăreau fără grabă şi, cum căruţa trasă de doi cai era goală, 
i-a ajuns repede din urmă. 


— Tppprrrr! Căruţaşul a oprit caii chiar în spatele lor. 


Purta un cojoc din blană de oaie pe pielea goală şi avea 
părul până la sprâncene. Slăvesc zeii, cavalerilor! 


— Şi noi, a spus Jaskier, specialist în obiceiuri. Laudă lor. 


— Dacă vrem, a bombănit vânătorul. 


— Urzicătură mi-i numili, s-a prezentat vizitiul. V-am văzut 
când stăteaţi di vorbi cu starostili la Posada di Sus. Ştiu ci 
sunteţi vânători. 


Geralt a dat drumul frâielor, iar iapa s-a năpustit în urzicile 
de pe marginea drumului. 


— Am auzit, a continuat omul cu cojoc, cum vă povestea 
starostili. Am băgat di sami cum vi s-au lungit feţili şi nu mi- 
a fost di mirări. Dimult n-am mai auzit aseminea prostii şi 
scorneli. 


Jaskier a izbucnit în râs. Geralt l-a privit atent pe ţăran, dar 
n-a spus nimic. Țăranul, numit Urzicătură, şi-a dres glasul. 


— Nu vrei si ti tocmeşti pentru un lucru adevărat, decent, 
— 180 — 

conaşuli vânător? l-a întrebat. Aş avea ceva pentru tini. 
— Ce este? 

Urzicătură nu şi-a lăsat ochii în jos. 


— La drumul mari nu si pun la caii treburili. Sî mergim la 
mini, la Posada di Jos. Stăm di vorbi acoluşa. Oricum i-n 
drumu' vostru. 


— Da' cum de eşti aşa sigur? 


— Pentru ci pi-aici nu-i nicio alti cali, iar caii voştri au boturili 
încoluşa şi nu dincoluşa. 


Jaskier a râs din nou. 


— Ce zici de-asta, Geralt? 


— Nimic, a spus vânătorul. La drumul mare nu se pun la cale 
treburile. Hai să mergem, onorabile Urzicătură. 


— Priponiţi caii di coviltir şi poftiţi în căruţi, le-a sugerat 
ţăranul. O si vă fie mai comod aşa. Di ci si vă mai chinuiţi 
fundurili în şa? 


— Foarte adevărat. 
S-au urcat în căruţă. Vânătorul s-a întins pe paie fericit. 


Jaskier, temându-se să nu-şi murdărească dubletul verde, 
elegant, s-a aşezat pe o scândură. Urzicătură şi-a plescăit 
limba pentru a îndemna caii, iar atelajul a început să se 
hurducăie pe grinzile care consolidau digul. 


Au trecut pe un pod peste canale năpădite de nuferi şi de 
lintiţă-de-apă, au lăsat în urmă o fâşie de pajişte cosită. În 
jur, cât puteai cuprinde cu ochiul, se puteau vedea întinse 
câmpuri cultivate. 


— Nu-mi vine să cred că aşa arată capătul lumii, sfârşitul 
civilizaţiei, a spus Jaskier. Uită-te în jur, Geralt. Secara parcă 


e aurită, iar în porumbul ăsta se poate ascunde un ţăran 
călare. Vezi napii? Sunt enormi. 


— Te pricepi la agricultură? 


— Noi, poeţii, trebuie să ne pricepem la toate, a răspuns cu 
aroganță Jaskier. Altminteri riscăm să ne compromitem 
reputaţia. Trebuie să învăţăm, dragul meu, să învăţăm. De 
agricultură depinde soarta lumii, de-aia-i bine să ştim câte 
ceva despre agricultură. Agricultura ne furnizează hrana, 
îmbrăcămintea, ne protejează de frig, ne distrează şi sprijină 
artele. 


— 181 — 

— Cu distracţia şi cu artele las-o mai moale. 
— Dar votca din ce se face? 

— Am înţeles. 


— N-ai înţeles nimic. Mai învaţă. Uite, florile acestea violete. 
Asta-i lupin. 


— Dacă trebuieşti s-o spunim pi-aia dreapti, îi măzărichi, l-a 
contrazis Urzicătură. Aţi văzut vreodati cum arati lupinu'? 


Da' aţi fost pi-aproapi, conaşuli. Pi-aici totul creşti tari 
frumos. Di-aia i si şi spuni Valea Florilor. Şi tot di-aia s-au 
aşezat aici strămoşii noştri, după ci i-o gonit pi elfi. 


— Valea Florilor, adică Dol Blathanna. Jaskier i-a tras un cot 
vânătorului întins pe paie. Îţi dai seama? l-au alungat pe elfi, 
dar n-au considerat că este necesar să schimbe vechile 
denumiri elfeşti. Lipsă de imaginaţie. Şi cum vă împăcaţi cu 
elfii, gospodarule? Ei sunt aproape, dincolo de lizieră, în 
munţi. 


— Nu ni amestecăm noi unii cu alţii. Ei cu ei, noi cu noi. 
— Aşa-i cel mai bine, a spus poetul. Am dreptate, Geralt? 
Vânătorul nu i-a răspuns. 

II 


— Mulţumim pentru masă. Geralt a lins lingura de os şi a 
pus-o în castronul gol. Mii de mulţumiri, gazdelor. lar acum, 
dacă vreţi, să trecem la treabă. 


— Cum si nu, trecim, s-a arătat de acord Urzicătură. Ci spui, 
Dhun? 


Dhun, cel mai bătrân din Posada de Jos, un om imens, cu 
privire sumbră, a dat din cap către fetele care făceau curat 
pe masă în grabă şi au părăsit sala spre regretul evident al 
lui Jaskier, care de la începutul ospăţului le-a zâmbit şi le-a 
făcut să chicotească spunându-le glume destul de 
deşucheate. 


— Atunci vă ascult, a zis Geralt, uitându-se pe fereastra 
dincolo de care se auzeau bufnituri de topor şi scrâşnete de 
beschie. În curte se lucra cu lemn, un miros pătrunzător de 
răşină ajungând până în sală. Spuneţi-mi cu ce pot să v-ajut. 


Urzicătură s-a uitat la Dhun. Bătrânul a dat din cap şi şi-a 
— 182 — 
dres glasul. 


— Ei bini, iată cum stă treaba, a zis el. l-un câmp aicişa lângi 
noi... 


Geralt i-a făcut un semn cu piciorul pe sub masă lui Jaskier, 
care se pregătea să facă un comentariu maliţios. 


— Un câmp, a continuat Dhun. Zăc bini, Urzicătură? 


Câmpu' ista o fo' nicultivat o grăma' di vremi, da' acu' mai 
încoa' l-am arat şi l-am sămănat cu cânepi, hamei şi in. O 


buca' di pământ, vă zic. Ţâni pâni sub păduri, sub munţi... 
— Şi ce-i? nu s-a mai abținut poetul. Ce este cu acest câmp? 


— Ei bini. Dhun şi-a ridicat capul, s-a scărpinat la ureche. 


Ei bini, acoluşa ari sălaş dracu”. 

— Ce? a pufnit Jaskier. Ce este? 

— Cum vă zic io. Dracu”. 

— Care drac? 

— laca na, ci drac si hii? Drac ş-aşa. 

— Nu există draci! 

— Nu te amesteca, Jaskier, a spus Geralt cu voce calmă. 
Spune matale mai departe, coane Dhun. 

— Păi, io am zâs: Drac. 


— Asta am înţeles. Geralt, atunci când voia, putea fi extrem 
de răbdător. Spune-mi cum arată, de unde vine, cu ce vă 
deranjează. Toate pe rând, cu voia dumitale. 


— Ei bini. Dhun şi-a ridicat mâna noduroasă şi a început să 
enumere, separându-şi degetele, cu mare dificultate, unul 
după altul. Ei bini, pi rând! Dupi capu' ista a mieu,iozăâcci 
mari om diştept eşti mata. Ei bini, na. Pisămni ci-i, coani, un 
drac ca toţ dracii. Di undi naiba o vinit acoleaşa? 


Ei bini, di nicăirea. Crac, bum, prasc, paf şi numa ' ci-l videm: 
Dracu”. Ni tulburi el într-adivăr, da' nu prea mult ni năcăjăşti. 
Câtiodati, chiar, carivasăâzâci ni ajuti. 


— Vă ajută? a râs Jaskier, încercând să pescuiască o muscă 
din bere. Dracul? 


— Nu te amesteca, Jaskier. Vorbeşte, coane Dhun. Cum vă 


ajută acesta, aşa cum ai spus... 


— Dracu”, a repetat apăsat ţăranul. Ei bini, ni ajuti în felu' 
următor: îngraşi pământu', îl răscoleşti, omoari găzâăli, sperii 
— 183 — 


paserili, păzăşti napii şi sfecla. Mănânci şi omizâăli din varzi, 
pi toati li mănânci. Da' ci-i drept, şi varza o mănânci cu totu'. 
Altâceva nu mănânci. Drac, ci vrei mai mult di la el? 


Jaskier a râs din nou, apoi a pocnit din degete şi i-a aruncat 
musca umezită în bere pisicii care dormea lângă 


cuptor. Felina a deschis un ochi, iar bardul a privit-o cu 
reproş. 


— Prin urmare, a spus calm vânătorul, sunteţi dispuşi să 


mă plătiţi pentru a vă scăpa de drac, corect? Cu alte cuvinte, 
nu-l vreţi prin preajmă? 


— Da' cari-i ăla - Dhun l-a privit încruntat - si vrea un drac pi 
pământu' moşâlor şi strămoşâlor? Pământu' ista i-a nost' a 
lu' străbunicu', a lu' bunicu', primit di la regi şi n-ari nica ci 
căta dracii la el. Am scuipat pi ajutoru' lui, da' ci, ci eşti, noi 
n-avem şi noi mâni? Şi asta, conilor vrăjâtori, nu-i dracu”, ci 
fiara blestemati, cari ari căpăţâna, să-mi hii cu iertari, plini 
cu rahat di nu si poati îndura. Nu ştii dimineaţa ci-i vini-n 
căpăţâni pâni sara. ŞI să nu mai zâcim ci ni spurci fântânili, 
fugi dupi feti şi li ameninţi ci las' ci li-arati el. Furî, conilor, 
animali şi grâni. Distrugi şi rupi, scurmi cu botu' în dig, faci 
gropi, roadi ca un cerb sau ca un castor, o dat drumu' la apa 
de la un iaz, ş-o fo' toţ crapii cu burta-n sus. 


O dat foc la hambar, o făcut scrum fânu', bestia naibii. 


— Am înţeles, l-a întrerupt Geralt. Aşadar, vă necăjeşte 
totuşi. 


— Nu, Dhun a clătinat din cap. Nu năcăjăşti pi nimini. Faci 
drăcii, asta-i, na. 


Jaskier s-a întors la fereastră, înăbuşindu-şi râsul. 

Vânătorul tăcea. 

— Da' ci mai la deal, la vali, ci si mai clămpănim, a spus 
Urzicătură, tăcut până atunci. Sunteţi vânător, nu-i aşa? la 
veniţi-i di hac dracului. Căutaţi di lucru în Posada di Sus, am 
auzit io cu urechili meli. Păi, aveţi di lucru coleaşa la noi. O 
si plătim cat faci, da' ia aminti, nu vrem să-l omorâţi pi drac. 
Altmintrelea, nu. 

Vânătorul şi-a ridicat capul şi a zâmbit răutăcios. 

— Interesant, a spus. Aş spune, chiar neobişnuit. 

— Ci? s-a încruntat Dhun. 

— 184 — 

— O condiţie rar întâlnită. Câtă milă? 


— Nu tre' omorât. Dhun s-a încruntat şi mai mult. Pentru ci 
în Valea... 


— Nu tre' omorât şi gata, a intervenit Urzicătură. Prinde-l 
doar, coani, sau du-l undi-o-nţărcat mutu' iapa. Şi vă plătim 
cât faci. 


Vânătorul tăcea, încă zâmbind. 


— Batim palma? a-ntrebat Dhun. 


— Mai înainte de toate, aş dori să-l văd pe acest drac al 
dumneavoastră. 


Răzeşii s-au uitat unul la altul. 


— Dreptu' 'mneavoastri, a spus Urzicătură, apoi s-a ridicat în 
picioare. Şi voia 'mneavoastri. Dracu” bântui noaptea pi toati 
meleagurili, da' ziua stă pitit undeva în cânepi. Sau printri 
sălciili celi bătrâni di pi mlaştini. Acoloşa si poati videa. Nu 
vă zorim. Daci vreţi si vă hodiniţi, hodiniţi-vă cât aveţi nevoi. 
Aveţi la-ndemâni mâncări, nu ni zgârcim, după cum îi legia 
ospeţiei. Si vă fii di bini! 


— Geralt! Jaskier a sărit în sus de pe taburet şi s-a uitat 
afară, în curte, la răzeşii care se îndepărtau de colibă. Eu nu 
mai înţeleg nimic. N-a trecut nicio zi de când am vorbit 
despre monştri imaginari, şi iată-te năimit pe nepusă masă 


să vânezi draci. Şi la urma urmei, toată lumea, cu excepţia 
ţăranilor ăstora analfabeți, ştie că dracii sunt plăsmuiri, 
creaturi mitice. Ce înseamnă entuziasmul ăsta din senin? 


Din câte te cunosc eu, n-ai făcut-o ca să avem parte de 
adăpost, mâncare şi spălat haine. 


— Într-adevăr. Geralt a făcut o grimasă. Se pare că mă 
cunoşti un pic, cântăreţule. 

— Atunci nu înţeleg. 

— Ce trebuie să înţelegi? 


— Nu există draci! a strigat poetul stricându-i definitiv 
somnul pisicii. Nu există! Dracii nu există, la naiba! 


— E-adevărat, a zâmbit Geralt. Dar eu, Jaskier, n-am putut 
niciodată să rezist ispitei de a vedea ceva care nu există. 


— 185 — 
II 


— Un lucru este sigur, a bombănit vânătorul cuprinzând cu 
privirea jungla încâlcită de cânepă care se întindea în faţa 
lor. Dracul nu este prost deloc. 


— Da' de unde ţi-ai dat seama, mă rog? a fost curios Jaskier. 
Din faptul că sălăşluieşte în hăţişul de nepătruns? 


Până şi-un iepure ar avea atâta minte. 
— Este vorba despre proprietăţile speciale ale cânepei. 


Un câmp atât de mare emite o aură puternică împotriva 
magiei. Majoritatea vrăjilor ar fi inofensive aici. Şi acolo, 
uite, vezi cultura aceea? Este hamei. Polenul florilor de 
hamei are un efect similar. Pun rămăşag că nu este 
întâmplător. Pramatia simte aura şi ştie că aici este în 
siguranţă. 


Jaskier şi-a dres glasul, ridicându-şi pantalonii. 


— Sunt curios, a spus scărpinându-se pe frunte, pe sub 
pălărie, cum o să-l prinzi, Geralt. N-am avut ocazia pân- 
acum să te văd în plină acţiune. Nădăjduiesc că ai ceva 
habar despre capturarea diavolilor. Încerc să-mi amintesc 
câteva balade de odinioară. Era una cu un diavol şi femeia 
lui. Cam obscen ce-i drept, dar amuzant. Puicuţă, crezi tu 
că... 


— Lasă-mă cu puicuţa, Jaskier. 


— Cum doreşti. Am vrut să-ţi fiu de ajutor, nimic mai mult. 
Dar nu ar trebui subestimate baladele de altădată, în ele se 
află înţelepciunea acumulată de generaţii. Ştii balada 
despre un flăcău de la fermă pe nume Yolop, care... 


— Gata cu flecăreala. E timpul să trecem la treabă. Să ne 
câştigăm masa şi casa. 


— Ce vrei să faci? 

— Să stau la pândă în cânepă. 

— Original, a pufnit trubadurul. Deşi nu-i prea sofisticat. 
— Dar tu cum ai proceda? 


— Inteligent, s-a umflat în pene Jaskier. Ingenios. Ca la 
vânătoare, de exemplu. L-aş ademeni printre copaci şi, când 
ar ajunge în câmp deschis, l-aş fugări cu calul şi l-aş prinde 
în laţ. Ce părere ai? 


— 186 — 


— Ar fi o idee destul de interesantă. Cine ştie, am putea s-o 
aplicăm în cazul în care ai vrea să participi la această 


operaţiune, întrucât pentru aşa ceva este nevoie de cel 
puţin doi inşi. Dar încă nu-l vânăm deocamdată. Inainte de 
toate vreau să aflu cine este acest drac. Aşa că trebuie să 


stăm la pândă în cânepă. 
— Hei! Bardul abia acum observase. Nu ţi-ai luat sabia! 


— Da' de ce s-o iau? Ştiu şi eu balade despre draci. Nici 
femeia, nici fermierul pe nume Yolop nu foloseau săbii. 


— Hmm... s-a uitat Jaskier în jur. Chiar trebuie să ne băgăm 
în mijlocul tufărişurilor? 


— Nu, nu trebuie. Dacă vrei, poţi să te întorci în sat şi să 
mă aştepţi acolo. 


— O, nu, a protestat poetul. Cum să pierd o astfel de ocazie? 
Da' vreau şi eu să văd cu ochii mei dracul, să mă 


conving dacă chiar este aşa de teribil precum i s-a dus 
vestea. Te-am întrebat dacă-i musai să străbatem cânepa, 
dacă tot există o potecă. 


— Dacă-i pe-aşa, şi-a dus Geralt mâna streaşină la ochi. 
Dacă tot există o potecă, să mergem pe ea. 

— Şi dacă-i poteca dracului? 

— Cu atât mai bine. N-avem prea mult de umblat după el. 


— Ştii, Geralt, bolborosea bardul ţinând pasul cu vânătorul, 
pe poteca îngustă, denivelată, care curgea printre culturi de 
cânepă, întotdeauna am crezut că „dracul” 


este doar un fel de metaforă scornită pentru a putea 
blestema. „La dracu' cu asta”, „Lua-te-ar dracu'”, „Fir-ar al 
dracului”. Aşa spunem noi în limba obişnuită. Oamenii de la 
ţară, atunci când văd că vin străini în sat, zic: „laca încă 


unul pe care ni-l aduce dracu'”. Piticanii blestemă: „Duwel 
hoâel” atunci când nu izbutesc ceva, iar pentru marfa de 
proastă calitate folosesc „Duvvelsheyss”. lar în Limba Veche 
este zicala: „A d'yaebl aâp arse”, ceea ce înseamnă... 


— Ştiu ce înseamnă. la, mai lasă trăncăneala, Jaskier. 


Bardul a amuţit, şi-a scos pălăria decorată cu pene de stârc 
ca să-şi facă vânt şi şi-a şters fruntea plină de broboane de 
sudoare. În hăţiş domina o căldură apăsătoare, umedă, 
sufocantă, potenţată de parfumul ierburilor înflorite 


— 187 — 


şi al buruienilor, aninat în văzduh. Poteca şerpuia uşor şi 
îndată după o cotitură, se termina într-o poieniţă năpădită 


de buruieni. 
— la te uită, Jaskier. 


Chiar în mijlocul poieniţei trona o lespede plată, mare, pe 
care erau puse câteva ulcele de lut. Dintre ulcele le-a sărit în 
ochi o lumânare din seu arsă până aproape de capăt. 


Geralt a observat boabe de porumb şi de fasole, precum şi 
alte boabe şi seminţe necunoscute lipite de bucățele de 
grăsime topită. 


— Aşa cum mă aşteptam, a spus el. Îi aduc ofrande. 


— E limpede ca lumina zilei, a zis poetul, arătând spre 
lumânare. Şi aprind lumânări pentru dracu'. Dar după cum 
vezi, îl îndoapă cu cereale, ca pe un curcan. La naiba, o 
cocină scârboasă. Totul e lipicios de la miere şi catran. Ce... 


Următoarele cuvinte ale bardului s-au pierdut într-o 
înjurătură zdravănă, amenințătoare. Ceva foşnea şi plescăia 
prin cânepă, după care s-a ivit din desiş cea mai ciudată 


creatură pe care avusese Geralt ocazia s-o vadă până 


atunci. 


Dihania măsura ceva mai mult de-un stânjen, avea ochii 
bulbucaţi, coarne şi bărbiţă de ţap. De asemenea, gura, 
mobilă, crăpată şi moale, aducea cu un bot de capră 


rumegătoare. 


Partea inferioară a trupului creaturii era acoperită cu păr 
lung, des, roşcat, atârnat până la copitele bifurcate. 


Ciudăţenia era, printre altele, dotată cu o coadă lungă, 
terminată cu un smoc viguros pe care şi-l agita energic. 


— Uc! Uc! răgea monstrul agitându-şi copitele. Ce căutaţi 
aici? Valea, valea de-aici, că altfel vă iau în coarne, uc, uc! 


— Ţi-a dat cineva vreodată un şut în cur, căpriţă? nu s-a 
putut abţine Jaskier. 


— Uc! Uc! Beeeeee! a behăit cornuta. 


Greu de spus dacă aceasta însemna o confirmare ori negare, 
sau doar un simplu behăit pentru impresie artistică. 


— Taci, Jaskier, a strigat vânătorul. Niciun cuvânt. 


— Blebleblebeeeeee! behăia furioasă creatura, cu buzele 
larg depărtate, dezvăluind o dantură îngălbenită, de cal. Uc! 


— 188 — 

Uc! Uc! Bleubeeeubleuuubeeeee! 

— Sigur că da, a dat din cap Jaskier. Ai şi orgă, şi talangă. 
Ce-ţi mai trebuie? 


— Opreşte-te, la naiba, i-a şuierat Geralt. Strici totul. Ţine- 


ţi şaga acasă... 
— Şaga!!! a urlat din toţi rărunchii şi a sărit cornuta. 


Şaga, beee, beeee! Au venit noi şugubeţi, nu-i aşa? V-aţi 
adus bile de fier? Dacă nu, vă dau eu bile de fier, 
nenorociţilor, uc, uc, uc! Şagă aţi vrut, beeee? Şagă aveţi! 


Vă dau eu şagă! Vă dau eu bile! 


Creatura a ţâşnit în sus agitându-şi mâna violent. Jaskier a 
scos un urlet şi s-a ghemuit pe potecă, ţinându-se de frunte. 
Creatura a behăit, luându-şi din nou elan. Ceva a şuierat pe 
lângă urechea lui Geralt. 


— Aveţi bile! Beeee! 


O bilă de fier cu diametrul de un ţol l-a lovit pe vânător în 
umăr, iar următoarea l-a atins pe Jaskier la genunchi. Poetul 
a tras o înjurătură crasă şi a luat-o la fugă. Geralt n-a mai 
stat nici el pe gânduri, a fugit în urma sa, în timp ce bileleîi 
şuierau deasupra capului. 


— Uc! Uc! Beeee! striga cornuta, sărind într-una. Vă dau eu 
bile! Şugubeţii dracului! 


Altă bilă a şuierat prin văzduh. Jaskier a înjurat şi mai 
scârbos, ţinându-se de ceafă. Geralt s-a aruncat într-o parte 
în câlţii de cânepă, dar n-a reuşit să evite proiectilul care l-a 
lovit în omoplat. Ce-i drept, dracul ţintea cu precizie maximă 


şi părea să aibă o rezervă inepuizabilă de bile. În timp ce 
făcea slalom prin hăţişuri, vânătorul auzea behăitul 
triumfător al dracului victorios, urmat imediat de şuieratul 
altei bile, de o sudalmă şi de răpăitul lui Jaskier mâncând 
pământul pe potecă. 


Apoi s-a lăsat tăcerea. 
IV 


— Ştii, Geralt, i-a spus Jaskier aplicându-şi pe frunte o 
potcoavă răcită într-o găleată cu apă. La aşa ceva nu m-am 
aşteptat. O asemenea hidoşenie cornută, cu cioc de ţap, cu 


— 189 — 


căpăţâna lăţoasă, să te fugărească de parc-ai fi fost un ciurli- 
burli. Şi mi-a spart şi faţa. Uită-te şi tu ce moacă am! 


— E-a şasea oară când mi-o arăţi. Nu pare mai interesantă 
decât prima oară. 


— Drăguţ mai eşti. Şi eu care credeam c-o să fiu în siguranţă 
cu tine! 


— Eu nu ţi-am cerut să vii după mine în cânepă. Pe de altă 
parte, te-am rugat să-ţi ţii limba-n gura aia bogată. Nu m-ai 
ascultat, acum n-ai decât să suferi. În tăcere, dacă eşti bun, 
pentru că iată-i cum vin. 


Urzicătură şi matahala de Dhun au intrat în odaia de zi. În 
spatele lor se zărea o bătrânică cu părul alb şi încovoiată ca 
un covrig, condusă de o blondă, subţire ca un cui. 


— Onorate Dhun! Onorate Urzicătură! i-a abordat direct 
vânătorul, fără niciun preambul. Înainte de a pleca, v-am 
întrebat dacă aţi încercat să faceţi ceva ca să scăpaţi de 
dracul dumneavoastră. Şi mi-aţi spus că n-aţi mişcat niciun 
pai. Aş avea motive să bănuiesc că altfel stau lucrurile. 


Aştept o lămurire din partea domniilor voastre. 


Sătenii au bălmăjit ceva între ei, apoi Dhun şi-a dres glasul 
în pumn şi a făcut un pas înainte. 


— Dreptati aveţi, coani. lertari vă cerim. Nu v-am zâs nica, 
deoarici ruşânea ni mânca. Am vrut si him mai hoţi ca 
dracu', să-l păcălim si fugi di la noi... 


— Cum? 


— Acoleaşa, în Valea Florilor, a spus încet Dhun, mai aveam 
noi nişti spurcăciuni di dimult: balauri zburători, năluci, 
strigoi, motrune, păianjeni uriaşi şi şerpi di tot felu”. 


Şi ne-am chinuit si găsâm o cali ca si scăpăm di toati 
scârboşăniili în cartea noastri mari. 


— În care carte? 

— Arati-li cartea, băbuţi. Cartea, am zâs. Cartea! Cî-mi vini 
sângili în cap acuşa! li surdi ca bagaju'! Lille, zi-i băbuţâi si 
ni-arati cartea! 


Fata blondă a smuls o carte mare din ghearele bătrânei şi i-a 
întins-o vânătorului. 


— În cartea aiasta, a continuat Dhun, pi cari o avem din 
neam în neam din vremurili celi di dinainti, găsăşti leac 


— 190 — 


pentru toati spurcăciunili, vrăjăli şi făpturili cari o fost, sunt 
ş-or si hii pi lumea aiasta. 


Geralt a învârtit pe toate părţile volumul greu, gros, slinos şi 
acoperit de praf. Fata stătea în continuare în faţa lui, 
frecându-şi şorţul cu degetele. Nu era chiar atât de tânără 


cum crezuse iniţial, căci fusese înşelat de silueta ei filiformă, 
atât de diferită de statura robustă a altor fete din sat, de- 
aceeaşi vârstă cu ea. 


El a pus cartea pe masă şi i-a întors coperta din lemn. 
— la aruncă-ţi un ochi, Jaskier. 


— Sunt Primele Rune, a apreciat bardul, uitându-se peste 
umăr, cu potcoava aplicată încă pe frunte. Cea mai veche 
scriere folosită până la introducerea alfabetului modern. 


Bazată pe runele elfilor şi pe ideogramele piticaniilor. 
Sintaxa-i amuzantă, dar aşa se vorbea pe atunci. 


Interesante gravuri şi ilustraţii. N-ai prea des ocazia să vezi 
aşa ceva, Geralt! Numai cine ştie cum, prin bibliotecile 
templelor, nu prin toate satele de la capătul lumii. Pe toţi 
zeii, cum aţi făcut rost de cartea asta, oameni buni? Nu vreţi 
să ne spuneţi că ştiţi şi cum se citeşte? Băbuţo? Te pricepi să 
citeşti Primele Rune? Poţi să citeşti runele? 


— Ciiii zăââăciţi? 


Fata blondă s-a apropiat de bătrânică şi i-a şoptit ceva direct 
la ureche. 


— Si citesc? Bătrânica le-a arătat într-un zâmbet gingiile 
ştirbe. lo? Nu, dragu' băbuţii. N-am io haru aista. 


— Lămuriţi-mă şi pe mine, a spus Geralt rece, întorcându-se 
spre Dhun şi Urzicătură, cum poate să vă fie de folos cartea, 
dacă nu ştiţi să desluşiţi runele? 


— Cea mai bătrâni băbuţi totdeauna ştii ci-i în cartea aiasta, 
a spus aspru Dhun. Şi aceea ci ştii dânsa, o învaţi pi una 


tânări, când îi vini ceasu' si pleci pi lumea ceilanti. 

Videţi şi sânguri ci băbuţa nu mai ari mult di trăit. Di-aia o 
luat-o supt aripi pi Lille şi o dăscăleşti di zor. Da' pâni în 
ciasu' aista băbuţa ştii cel mai bini. 

— Bătrâna vrăjitoare şi tânăra vrăjitoare, a murmurat Jaskier. 
— Dacă am înţeles eu bine, a spus Geralt neîncrezător, 

— 191 — 


băbuţa ştie întreaga carte pe de rost? Aşa este? Bunico? 


— Nu-i chiar aşa, da' cum si poati, a zis băbuţa din nou, prin 
intermediul lui Lille, numa' ci-i pus supt deseni. 


— Aha, a deschis Geralt cartea la întâmplare. Pe o pagină 


ruptă era o imagine care reprezenta un porc cu pete cu 
coarne în formă de liră. Spune-ne, bunico, ce scrie aici? 


Băbuţa a plescăit din limbă, s-a uitat la gravură, apoi a 
închis ochii. 


— Taur cu coarni sau taurus, a recitat ea. Neştiutorii îi spun 
zimbru, da'-i greşăt. Ari coarni şi fundu' îi... 


— Destul. Foarte bine, într-adevăr. Vânătorul a răsfoit mai 
multe pagini lipicioase. Dar aici? 


— Există feluriţi norişori şi planeţăli. Unii aduc ploaia, alţii 
samăni vântul, ailalţii arunci fulgeri. Daci recolta vrei si-ţi 
salvezi di ei, ia un cuţăt di fier nou, trei rahaţi di şoareci, 
unturi de stârc cenuşiu... 


— Ei bine, bravo. Hmm... Şi aici? Ce este aceasta? 


Gravura reprezenta un monstru răvăşit călare, cu ochii 
enormi şi dinţii şi mai enormi. Cu mâna dreaptă mânuia o 
sabie impunătoare, iar în stânga ţinea un sac plin de 
galbeni. 


— Vrăjelitor, a îngăimat bunica. Unii îi zic vânător. Sî-l chemi 
îi tari primejdios, cî ai trebuinţi, pentru cî atunci nu mai poţi 
lua hotărâri împotriva monstrului şi spurcăciunilor, 
vrăjelitorul ia hotărârili. Îi trebuinţi di ochi în patru... 


— Destul, a murmurat Geralt. Destul, bunico. Mulţumesc. 


— Nu, nu, a început să protesteze Jaskier cu un zâmbet 
maliţios. Cum este mai departe? Această carte este foarte 
interesantă! Spune-ne, bunico, spune-ne. 


— Uh... trebuinţi si ti păzeşti si ti uiţi sau si pui mâna pi un 
vrăjelitor, pentru cî poati si ti lasi borţoasi. Fetili nu pot si-i 
stei în faţa lui, si s-ascundi, pentru ci esti pisti măsuri di toati 
ca un iepuroi pătimaş... 


— Asta-i drept, aşa-i, a râs poetul, iar Lille, după cum i s-a 
părut lui Geralt, a zâmbit abia perceptibil. 


— ... Cu toati ci vrăjelitorul îi foarti lacom şi pus pi 
căpătuiali, a îngăimat bătrâna, mijindu-şi ochii, nu-i scăpa în 
mâni mai mult di un bănuţ di argint pentru chimeri sau unu' 
— 192 — 


şi jumati. Pentru mâţagon: doi bănuţi di argint. Pentru 
vanchir bânuţi di argint patru... 


— Aşa era pe-atunci, pe vremuri, a bombănit vânătorul. 


Mulţumesc, băbuţo. Acum arată-ne unde este vorba despre 
draci, ce spune cartea despre draci. Acum sunt bucuros si 


ascult, sunt foarti curios, pentru cî mă întreb ci leac folosâţi 
împotriva lui. 


— Ai grijă, Geralt, a chicotit Jaskier. Începi să le prinzi 
jargonul. E molipsitor. 


Băbuţa a întors mai multe pagini, abia reuşind să-şi 
controleze tremuratul. Vânătorul şi poetul s-au aplecat peste 
masă. În gravură era zugrăvit un lansator de bile, cu coarne, 
păros, cu coadă şi cu un zâmbet răuvoitor. 


— Dracu”, a recitat bunica. Îi mai zâci şi Răchitar, finci si 
cocoaţi în răchiţi, sau Silvan. Împotriva scârboşeniilor şi 
dăunătorilor di pi lângi casa omului, mari ciumi şi 
prăpădenii. Daci vrei şi-l prinzi pi câmp, asta-i trebuinţi di 
făcut... 


— Ei, hai, a murmurat Jaskier. 

— la un pumn di nuci, a continuat bunica, urmărind 
rândurile cu degetul pe pergament. Ş-un pumn di bili di fier; 
un borcănaş di mieri di stup şi unu' cu catran. Un blid cu 
săpun di rufi, şi unu' cu caş. Du-ti undi sălăsluieşti dracu” 
noaptea. ŞI puni-ti pi mâncat nuci. Dracu', cari-i lacom, o si- 


ţi dea târcoali ş-o si ti-ntrebi daciî-s gustoasi. Atuncea-i 
întinzi tu bilili di fier... 


— Ei, la naiba, a spus Jaskier. Asta-i prea de tot... 


— Tacă-ţi fleanca, s-a răstit Geralt. Hai, bunico. Zi-i mai 
departe. 


— ... Dinţii şi-i rupi dracu”, ş-atuncea daci ti vedi cî mănânci 
mieri la fel o să aibi pofti şi el. Atuncea si-i întinzi borcănaşu' 
cu catran şi ti apuci di mâncat caşu'. Di îndati ai s-auzi cum 


îl borfăi şi-l ardi maţăli în burtî. Da' tu ti faci cî nu vezi nica. 
Şi când ţ-a ceri dracu' caş, dă-i blidu' cu săpun. 


După săpun o si-l apuci durerili ăli şi mai mari, n-ari si mai 
poati... 


— Aţi ajuns până la săpun? 

Geralt a întrerupt-o cu o mină glacială, întorcându-se spre 
— 193 — 

Dhun şi Urzicătură. 

— Da' di undi, s-a scâncit Urzicătură. Abia la bili am ajuns. 
Oh, conaşuli, di la atâtea bili ni-o dat gloanţi cu fasoli... 

— Da' cine v-a pus să-i daţi atâtea bili? s-a înfuriat Jaskier. 
Cartea spune un pumn. Şi voi i-aţi dat un sac! L-aţi 
aprovizionat cu muniţie pentru aproapi două ierni, 


nebunilor! 


— Fii atent, i-a zâmbit vânătorul. Te prinde jargonul. Este 
molipsitor. 


— Mulţumesc. 


Geralt a ridicat brusc capul, privirea îndreptându-i-se spre 
ochii fetei care stătea în picioare alături de băbuţă. Lille i-a 
susţinut privirea. Ochii ei erau de un albastru strălucitor. 


— De ce îi oferiţi dracului ofrande sub formă de boabe? a 
întrebat-o pe nepusă masă. Se vede de la o poştă că este un 
erbivor tipic. 


Lille nu i-a răspuns. 


— i-am pus o întrebare, tânără fată. Nu-ţi fie teamă să 
vorbeşti cu mine. Nu te molipseşti de prostie. 


— N-o mai întrebaţi nica, conaşuli, i-a spus Urzicătură cu o 
oarecare jenă în voce. Lille... Ea... îi cam ciudati. N-o si vă 


răspundi, n-o mai năcăjâţi. 


Geralt a continuat s-o privească în ochi pe Lille, dar fata i-a 
susţinut privirea. L-a făcut să simtă un fior pe şira spinării, 
urcându-i-se până în gat. 


— De ce nu v-aţi dus la dracul cu coase şi furci? a ridicat 
vocea la ea. De ce nu i-aţi pus capcane? Dacă v-aţi fi dorit cu 
adevărat, îi aveaţi căpăţâna înfiptă în par ca o sperietoare 
de ciori. Mi-aţi cerut ca nu cumva să-l omor. De ce? Tu le-ai 
băgat în cap asta, nu-i aşa, Lille? 


Dhun s-a ridicat de pe laviţă. Ajungea cu capul până la 
tavan. 


— leşi de-aicişa, fati! a ţipat. la-o pi băbuţi şi duceţi-vă 
de-aicişa. 


— Cine-i Lille, coane Dhun? a reluat vânătorul când uşa s-a 
închis în urma fetei şi a bătrânei. Cine-i fata asta? De ce se 
bucură din partea voastră de mai mult respect decât cartea 
asta a naibii? 


— 194 — 


— Aiasta nu-i treaba ta. Dhun s-a uitat la el şi în privirea lui 
nu existau semne de prietenie. Voi, pi la oraş, pedepsâţi 
muierili înţelepţi, li ardiţi pi rug. La noi, aşa ceva nu s-o- 
ntâmplat niciodati şi nici n-ai s-auzi aşa ceva. 


— Nu m-aţi înţeles, a spus glacial vânătorul. 
— Finci nici nu vreau, a ţipat Dhun. 


— Am observat, a strecurat printre dinţi Geralt, de 
asemenea, fără să încerce să fie prea cordial. Dar trebuie să 


înţelegeţi un lucru esenţial, coane Dhun. Deocamdată nu ne 
leagă niciun contract, nu sunt simbriaşul dumitale pentru 
nimic. Nimic nu vă dă dreptul să credeţi că aţi cumpărat un 
vânător de monştri, care pentru un bănuţ de argint o să 


facă tot ceea ce nu ştiţi sau nu vreţi să faceţi. Sau nu vă 


este îngăduit să faceţi. Ei bine, nu, onorabile Dhun. Chiar nu. 
N-aţi izbutit să cumpăraţi încă un vânător şi nici nu cred c-o 
să izbutiţi vreodată. Cel puţin atâta vreme cât n-aveţi niciun 
chef să încercaţi să mă înţelegeţi. 


Dhun tăcea, măsurându-l pe Geralt cu o privire sumbră. 


Urzicătură a tuşit, s-a foit pe laviţă, frecându-şi sandalele din 
pânză de podeaua din pământ bătătorit, apoi s-a ridicat 
brusc. 


— Conaşuli vânător, a zis el. Nu vă mâniaţi. O si vă 
spunim noi ci şi cum. Dhun? 
Bătrânul satului a dat din cap aprobator, apoi s-a aşezat. 


— Când veneam încoaci pi drum, a început Urzicătură, aţi 
băgat di sami cum totul creşte nemaipominit, ci recoltili sunt 
nemaiîntâlniti. Aicişa creşti recolta cum rar mai găsăşti pi 
undeva, daci mai găsăşti. Cum vă zăc, apoi pentru noi 
sămânţăli şi butaşii sunt tari importanţi, cu ei ni plătim 
tributul, îi vindim, facim schimb... 


— Ce are asta de-a face cu dracul? 


— Păi, ari. Dracu” înainti îi chinuia pi oamini, îi pocnea, îşi 
bătea joc di ei, pâni când s-o învăţat la grâni. La-nceput îi 
aduceam cu pumnu' câti oleaci, pe lespedea din lanu' cu 
cânepi, ni gândeam las” cî si saturi şi ni lasî-n paci. Da di 
undi: fura şi fura di plesnea. ŞI, când am început si li mai 
ascundim prin magazii şi grajduri pi cari li încuiam bini, s-o 
mâniat, conaşuli, răgea, behăia, „uc-uc” răcnea, şi noi, când 


= 193 > 


auzeam „uc-uc”, O şi rupeam la sănătoasa. Ne-o ameninţat 
ej SRR 


— ...„v-o trage pe la spate, a intervenit Jaskier zâmbind. 


— Şi cu asta, a dat din cap Urzicătură. Şi cî ni dă foc. Şi ca si 
nu mai lungim vorba, când n-o mai putut si furi, ne-o cerut 
tribut. Trebuia si-i dăm saci întregi di grăunţi şi alti celi. 
Atuncea ne-o ajuns cuţătu' la os şi ne-am pus în gând să-l 
mângâiem pi coadi. Da”... 


Țăranul a îngăimat ceva şi a lăsat capul în jos. 


— Nu ni mai învârtim atâta în juru' cozii, a spus dintr-odată 
Dhun. L-am judecat greşăt pi vrăjâtor. Spuni-i cum stă 


toati treaba, Urzicătură. 

— Băbuţa ne-o zâs ci nu-i voi si-l batim pi dracu”, a zis 
Urzicătură repede, cu toati cî noi ştim bini cî asta-i di la Lille, 
pentru cî băbuţa... Bunica nu zâci dicât ci vrea Lille si zăci. 


Şi noi de-acu'... Ştii şi matali, conaşuli vânător. Noi o 
ascultăm. 


— Am observat. Gura lui Geralt s-a răsucit într-un zâmbet. 

Bunica nu ştie decât să-şi scuture bărbia şi să bălmăjească 
un text pe care nu-l înţelege defel. lar voi vă holbaţi la fată 
ca la statuia unei zeițe, cu gura căscată, nu-ndrăzniţi să vă 


uitaţi în ochii ei, dar vă străduiţi să-i ghiciţi dorinţele. lar 
dorinţele ei sunt porunci pentru voi. Cine este această Lille a 
voastră? 


— Aşa cum aţi ghicit, conaşuli. Prezâcătoari. Adici nu, 
vrăjitoari, vreau si spun. Dar nu mai spuniţi la niminea. Asta 
vă cerim. Daci ajungi vreo vorbi la regent sau, si ni fereasci 
Zeii, la guvernator... 


— Nu vă faceţi griji, a spus Geralt cu o mină gravă. Eu ştiu 
ce înseamnă asta, şi nu vă voi trăda. 


Femeile şi fetele străine pe care le poţi întâlni pe la ţară, 
cunoscute sub numele de vrăjitoare sau prezicătoare, nu se 
bucurau de prea multă simpatie din partea nobililor care 
colectau biruri şi obțineau profituri din agricultură. Fermierii 
au căutat întotdeauna sfaturi la prezicători, în cele mai 
multe dintre situaţii. Ei au o încredere totală în ele. Deciziile 
luate de ei pe baza sfaturilor lor au fost de multe ori în 
contradicţie cu politica nobililor şi a guvernanţilor. Geralt 


— 196 — 


auzise vorbindu-se despre astfel de cazuri extreme, de 
neînțeles - masacrarea unor cirezi întregi de animale de 
reproducere, încetarea semănatului sau a recoltatului, şi 
chiar migrarea unor sate întregi. Pentru nobilii care voiau să 


termine cu aşa-numitele „superstiţii”, orice mijloc era bun. 


Aşa că agricultorii au învăţat foarte repede să-şi ascundă 


prezicătorii. Fără să înceteze să le asculte sfaturile. Pentru că 
un lucru era de netăgăduit, experienţa le demonstra 
întotdeauna că, pe termen lung, vrăjitorii aveau dreptate. 


— Lille nu ne-o lăsat si-l omorâm pi dracu', a reluat 
Urzicătură. Ne-a zâs ci trebui si facim cum spuni la carti. 


După cum bini ştiţi, n-o mers. Am avut necazuri cu dăbilarul. 
Când i-am dus mai puţâni grâni dicât di obicei ca bir, o 
început si urli ca din guri de şarpi. Nimeni nu-i suflasi o vorbi 
dispri dracu”, finci îi un om tari scorţos şi nu ştii diloc di şagi. 
Şi pi urmi aţi apărut, conaşuli. Am întrebat-o pi Lille daci-i 
bini si vă năimim... 


— Ei şi? 
— Ne-o spus prin băbuţi ci mai întâi tre' si vă vadi la ochi. 
— M-a văzut. 


— Da. V-o acceptat, ni dăm seama când Lille accepti şi când 
nu. 


— Ea nu mi-a spus niciun cuvânt. 
— La niminea nu zici nica niciodati, numa' la băbutţi. Da' 
daci nu vă accepta, nu intra ea în sali pentru nica în lumi. 


— Hm... a zis Geralt. E ceva curios. Prezicătoare care, în loc 
să prezică, a tăcut. Cum a ajuns la voi? 


— Nu ştim, conaşuli vânător, a murmurat Dhun. Da' cu 
băbuţa, din câti îşi aduc aminti bătrânii, o fost la fel. Înainti 
di ultima băbuţi, tot la fel, o fost o fătuci, cari nu era prea 
vorbăreaţi, aşa ci n-am putut si aflăm di undi o vinit. Şi 


fătuca aceea acuşa îi băbuţa noastri. Bunicu' meu zâcea ci 
băbuţa în felu' aista renaşti. Ca luna di pi cer cari si tot 
înnoieşti mereu. Nu râdi... 


— Nu râd, a clătinat Geralt din cap. Am văzut prea multe la 
viaţa mea ca să mă mai amuze astfel de lucruri. De 
asemenea, nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dragă 


Dhun. Întreb şi eu ca să stabilesc o legătură între Lille şi 
— 197 — 
drac. Probabil că v-aţi dat seama şi dumneavoastră că 


există o astfel de relaţie. Deci, dacă vă pasă de 
dumneavoastră, nu există decât o singură cale: trebuie să 


scăpaţi de el. 


— Ştiţi, conaşuli, a intervenit Urzicătură, nu îi vorba doar 
dispri dracu'. Lille nu ni dă voi si facim rău la nica. La nicio 
spurcăciuni. 


— Bineînţeles, a replicat Jaskier. Prezicătoarea rurală 
seamănă cumva cu druizii. lar druidul, când vede că 
strechea îi suge sângele, el îi mai şi urează poftă bună. 

— Aveţi dreptati, a zâmbit Urzicătură. Mari dreptati aveţi. 
Aşa am păţăt noi cu porcii mistreți, cari ne-o făcut prăpăd 
prin grădinili di legumi. Ei şi ci si vezi? Uiti-ti pi fereastri: 
grădinili parci-s pictati. Ci vicleşug crezi c-am găsâăt? Lille 
nici măcar nu ştii dispri aiasta. Ceea ci ochii nu văd inima nu 
jăluieşti. Pricepiţi? 


— Pricep, a molfăit Geralt. Cum să nu. Dar nu contează 


asta. Lille sau nu, dracul vostru este un silvan. O creatură 


extrem de rară şi raţională. N-o să-l omor, nu-mi îngăduie 
codul. 


— Daci zăciţi ci îi diştept, a spus Dhun, atunci si-i zâciţi ceva 
di dişteptăciuni. 


— Chiar aşa, a întărit Urzicătură. Dacă dracu' gândeşti, 
atuncea gândeşti şi când furi grânili. În cazu” aiesta, 
conaşuli vânător, ci păreri aveţi? Doar nu înfulici el toati 
grânili. N-ari cum. Ş-atuncea di ci îi tre' atâtea grăunţi? Ca si 
ni scoati pi noi din săriţi, sau di ci? Ci vrea di la noi? la si 
faciţi cumva si aflaţi şi si-l alungaţi di pe-aicişa cu 
vrăjâtorelili dumitali. O si faciţi aşa? 


— O să încerc, s-a decis Geralt. Dar... 
— Da' ci? 


— Cartea voastră, dragii mei, este depăşită. Înţelegeţi ce 
vreau să vă spun? 


— Păi, da, ci-i drept, a mormăit Dhun, nu prea. 


— Am să vă explic. Ei bine, dragul meu Dhun, dragul meu 
Urzicătură, dacă vă aşteptaţi ca ajutorul meu să vă coste un 
bănuţ de argint sau jumătate, vă înşelaţi. 


— 198 — 
V 


Dinspre desiş s-au auzit un foşnet, un „uc-uc” coleric şi 
trosnituri de câlţi de cânepă. 


— Hei! a spus vânătorul, ascuns din prudenţă. Arată-te, 
răchitarule. 


— Tu eşti răchitarul. 
— Cum aşa? Dracul? 


— Tu eşti dracul, şi-a scos cornuta capul din cânepă, rânjind. 
Ce vrei? 


— Să stăm de vorbă. 
— Îţi baţi joc de mine sau ce? Crezi că nu ştiu cine eşti? 
Ţăranii te-au năimit ca să mă alungi de aici, nu-i aşa? 


— Ai dreptate, a spus Geralt indiferent. Şi tocmai de aceea 
vreau să vorbim. Ce-ai zice dacă am cădea la o învoială? 


— N-o să-ţi fie bine, a behâit dracul. Crezi c-o să scapi aşa 
ieftin cu mine? Fără nicio strădanie? Nu-ţi merge cu mine, 
beee! Pe viaţă şi pe moarte, omule, e vorba despre 
concurenţă. Câştigă cel mai bun. Dacă vrei să mă învingi, 
trebuie să dovedeşti că eşti mai bun. În loc de învoială, 
concurenţă. Câştigătorul o să pună condiţiile, îţi propun să 


ne întrecem alergând de aici şi până la salcia bătrână de pe 
dig. 


— Nu ştiu nici unde este digul şi nici unde este salcia 
bătrână. 


— Dacă ai fi ştiut, atunci nu ţi-aş fi propus întrecerea. Îmi 
plac jocurile, dar nu îmi place să pierd. 


— Am observat. Nu, n-o să ne întrecem. E prea cald azi. 
— Păcat. Atunci, am putea să ne măsurăm în alt fel? 


Dracul şi-a rânjit dinţii galbeni şi a luat o piatră destul de 
mare de pe câmp. Ştii jocul „Cine strigă mai tare?” Eu sunt 


primul. Închide ochii. 

— Eu amo altă propunere. 

— Sunt numai ochi şi urechi. 

— Du-te de aici fără concursuri, curse sau strigături. 
Singur, de bunăvoie. 

— Bagă-ţi propunerea în a d'yeabl ap arse, şi-a 

— 199 — 


demonstrat dracul cunoştinţele de Limbă Veche. Nu mă duc 
de-aici. Imi place aici. 


— Dar ai făcut cam multe pozne. Te-ai întrecut cu şaga. 


— Duvvelsheys ţie de şaga mea. Silvan a dovedit că ştia şi 
limba piticaniilor. Şi propunerea ta face cât un Duvvelsheys. 
Nu mă duc nicăieri. Decât dacă mă baţi la un joc. Să-ţi mai 
dau o şansă? Hai să ne întrecem în ghicitori, dacă nu-ţi plac 
jocurile sportive. O să-ţi spun o ghicitoare, dacă ghiceşti, 
câştigi, iar eu mă duc de-aici. Dacă nu, rămân eu şi te duci 
tu. Fă bine şi pune-ţi mintea la contribuţie, căci ghicitoarea 
nu este uşoară. 


Înainte ca Geralt să protesteze, dracul a behăit, a râcâit 
ţărâna cu copitele, a biciuit pământul cu coada şi a început 
să recite: 


Frunzulițe rozioare, pline sunt de păstăioare, Nu departe de 
râu creşte, în lutul cel moale, Pe tulpina-i lungă, florile-s 
pestriţe, 


La pisică n-o arăt, c-o mănâncă de indat'. 


— Ei bine, ce este? la ghiceşte. 


— Habar n-am, a spus indiferent vânătorul, fără să se 
obosească să se gândească. Vrejul de mazăre? 


— Greşit. Ai pierdut. 

— Şi care era răspunsul corect? Cine are... de-alea... 
păstăioare pestriţe? 

— Varza. 


— la ascultă, a bombănit Geralt. Începi să mă calci pe nervi 
de-acum. 


— Te-am avertizat, a râs dracul, că ghicitoarea nu este 
uşoară. Ghinionul tău. Am câştigat, eu rămân. Tu pleci. La 
revedere, fără nicio părere de rău. 


— Un moment. Vânătorul şi-a băgat pe furiş mâna în 
buzunar. Dar cum rămâne cu ghicitoarea mea? Cred că am şi 
eu dreptul să-mi iau revanşa? 


— Nu, a protestat dracul. Care drept? Pot să ştiu şi eu? 
Dar dacă n-o să pot ghici? Mă crezi prost? 

— Nu, a clătinat Geralt din cap. Te cred un derbedeu 
— 200 — 


arogant şi răutăcios. O să te distrezi cu un joc nou, pe care 
nu-l cunoşti. 


— Ha! În fine! Ce fel de joc este? 


— Jocul se numeşte, a spus vânătorul domol, „Altuia nu-i 
face ce ţie nu-ţi place”. Nu trebuie să închizi ochii. 


Geralt s-a ghemuit la pământ şi apoi s-a întins brusc şi o bilă 
de fier a şuierat în aer şi l-a lovit pe drac chiar între coarne. 
Creatura a căzut pe spate, ca fulgerată. Geralt a plonjat în 
cânepă şi l-a apucat de piciorul păros. Silvan behăia şi lovea, 
vânătorul îşi proteja capul cu braţul, dar chiar şi aşa îi ţiuiau 
urechile, pentru că dracul, în pofida poziţiei sale incomode, 
îi trăsese o copită cu forţa unui catâr furios. A încercat să-l 
prindă de copită, dar nu a reuşit. 


Cornuta s-a agitat, şi-a zbătut mâinile de pământ şi l-a lovit 
din nou cu copita, chiar în frunte. Vânătorul a scuipat o 
sudalmă printre dinţi şi a simţit cum îi alunecă piciorul 
dracului din mână. S-au rostogolit amândoi la pământ, 
fiecare în altă direcţie, tăvălind cânepa şi încurcându-se în 
câlţi. 


Dracul s-a eliberat primul şi îşi aduna ultimele puteri, cu 
căpăţâna încornorată plecată. Dar şi Geralt s-a ridicat ferm 
pe picioare şi a parat atacul fără dificultate. A prins dihania 
de coarne, a tras-o cu putere spre el şi a proiectat-o la 
pământ, îngenunchind în faţa ei. Dracul a behăit şi l-a 
scuipat în ochi, într-un mod de care nu i-ar fi ruşine unei 
cămile atinse de ptiahsm. Vânătorul a făcut instinctiv un pas 
în spate, fără să dea drumul coarnelor dracului. Silvan, 
încercând să-şi elibereze capul, a lovit cu ambele copite 
simultan, şi, destul de ciudat, a ratat cu amândouă. Geralt a 
suduit crâncen, dar n-a slăbit coarnele din prinsoare. L-a 
ridicat pe drac de la pământ, l-a trântit în câlţii de cânepă 


care trosneau şi, adunându-şi puterile, l-a lovit cu toată 


forţa în genunchiul păros, apoi s-a aplecat peste el şi l-a 
scuipat în ureche. Dracul a răcnit şi a început să 


clâămpănească din dinţii ascuţiţi. 

— Altuia nu-i face... a oftat vânătorul... ce ţie nu-ţi place! 
Mai jucăm? 

— Bleblebleeeeee! Dracul spumega, răgea şi scuipa cu 
— 201 — 


furie, dar Geralt îl strângea de coarne şi îl ţinea cu capul în 
jos, astfel încât balele îi curgeau pe copitele care râcâiau 
ţărâna înălţând nori de praf şi buruieni. 


Cele câteva minute care-au urmat n-au fost decât o luptă 


încrâncenată, un schimb de insulte şi lovituri. Singurul lucru 
de care se putea bucura Geralt, dacă se putea spune aşa, 
era doar faptul că nimeni nu vedea scena care putea lua o 
întorsătură stupidă. Impactul unui alt şut i-a despărţit pe cei 
doi rivali care s-au văzut proiectaţi în direcţii opuse, în 
hăţişul de cânepă. Dracul i-a luat-o din nou înainte 
vânătorului, a sărit în sus şi a luat-o la goană pentru a scăpa, 
vizibil speriat. Geralt, gâfâind şi ştergându-se de sudoarea 
care i se prelingea pe faţă, a luat-o la goană după 


el. Au traversat penibil hăţişul de cânepă, şi au dat peste 
unul de hamei. Vânătorul a auzit ropotul unui cal în galop. 


Zgomotul pe care-l aştepta. 
— Aici, Jaskier! Aici! a strigat. În hamei! 


Apoi s-a trezit cu grumazul calului chiar în faţa sa şi în clipa 
următoare a încercat să sară pe el. S-a izbit de animal ca de 
o stâncă şi a căzut pe spate, văzând stele verzi la impactul 

cu solul. Cu toate acestea, a reuşit să se rostogolească într-o 


parte, peste vrejii de hamei, ferindu-se de copite. A sărit 
sprinten, dar în acel moment a apărut un alt călăreț, care l-a 
lovit din nou. Şi apoi, brusc, cineva l-a culcat la pământ. 


Şi apoi a fost ceva ca un fulger şi o durere groaznică în 
ceafă. 


Şi bezna. 
VI 


Avea nisip în gură. Când a vrut să-l scuipe, şi-a dat seama că 
era culcat cu faţa la pământ. Când a vrut să se mişte, şi-a 
dat seama că era legat. Şi-a ridicat capul uşor. A auzit voci. 


Zăcea în pădure, pe un pat de frunze, chiar lângă 


trunchiul unui pin. La vreo douăzeci de paşi erau mai mulţi 
cai deşeuaţi. li vedea confuz, printre ferigi arborescente, dar 


— 202 — 
unul dintre cai era, fără îndoială, iapa lui Jaskier. 


— Trei saci de porumb, a auzit. E bine, Torque. Foarte bine. 
Bună treabă ai făcut. 


— Şi asta nu e tot, a spus o voce behăitoare, care nu putea fi 
decât a dracului silvan. Uită-te la asta, Galarr. Parcă 


e fasole, dar e complet albă. Şi uite ce mare e! lar aceasta se 
numeşte rapiţă. Fac ulei din ea. 


Geralt şi-a strâns ochii şi apoi i-a deschis din nou. Nu, nu 
visa. Dracul vorbea cu acel Galarr în Limba Veche, limba 
elfilor. Dar cuvintele „porumb”, „fasole” şi „rapiţă” erau 
împrumutate din limba modernă. 


— Da' asta? Ce-i asta? a întrebat numitul Galarr. 


— Seminţe de in. In, pricepi? Fac cămăşi din el. Este mult 
mai ieftin decât mătasea şi mai rezistent. Țesutul este, pare- 
mi-se, destul de complicat, dar mă interesez eu ce şi cum. 


— Numai să ni se prindă inul ăsta al tău, să nu păţim ca şi cu 
napii pe care i-am pierdut, s-a plâns Galarr, folosind ciudatul 
volapuk. Incearcă să găseşti răsaduri noi de napi, Torque. 


— Nicio grijă, a behăâit dracul. Aici nu este nicio problemă, 
totul creşte ca din apă. Ţi-aduc, fii liniştit. 


— Şi încă ceva, i-a spus Galarr. Încearcă să afli ceva despre 
sistemul lor de rotaţie a culturilor. 


Vânătorul şi-a ridicat cu grijă capul şi a încercat să se 
întoarcă. 


— Geralt... a auzit şoptindu-i-se. Te-ai trezit? 
— Jaskier... i-a răspuns el la fel de încet. Unde suntem... 
Ce-am păţit? 


Bardul a gemut. Geralt amorţise. A suduit, şi-a încordat 
muşchii şi s-a răsucit pe partea cealaltă. În mijlocul poienii 
se afla dracul, purtând, aşa cum aflase vânătorul, numele 
sonor de Torque. Era ocupat cu încărcarea sacilor, desagilor 
şi boccelelor pe cai. Îl ajuta un bărbat subţire, înalt, care nu 
putea fi decât Galarr. Acesta, auzind mişcarea vânătorului, s- 
a întors. Părul său negru avea reflexe de granat. Avea 
trăsăturile feţei ascuţite şi mari, ochii strălucitori. Şi urechile 
despicate la capăt. 


— 203 — 


Galarr era elf. Elf din munţi. Sânge pur de A€n seidh, 
reprezentant al Poporului Vechi. 


Galarr nu era singurul elf din raza sa vizuală. Alţi şase 
stăteau la marginea poienii. Unul dintre ei descărca desagii 
din spinarea iepei lui Jaskier, altul ciupea strunele lăutei. 


Ceilalţi patru erau adunaţi în jurul sacului golit, devorând cu 
lăcomie napi şi morcovi cruzi. 


— Vanadâin, Toruviel, i-a strigat Galarr, arătând către 
prizonieri cu o mişcare a capului. Vedrâi! Enn'le! 


Torque a sărit în sus şi a început să behăie. 
— Nu, Galarr! Nu! Filavandrel ne-a interzis! Ai uitat? 


— Nu, n-am uitat. Galarr a aruncat doi desagi legaţi pe 
spatele calului. Dar trebuie să verificaţi dacă nu li s-au slăbit 
legăturile. 


— Ce vreţi de la noi? a gemut trubadurul, în timp ce unul 
dintre elfi, aşezat în genunchi, verifica nodurile legăturilor. 


De ce ne ţineţi legaţi? Ce vreţi să faceţi cu noi? Sunt Jaskier, 
poe... 


Geralt a auzit brusc un zgomot. S-a întors, răsucindu-şi 
capul ca să vadă. 


În faţa lui Jaskier stătea în picioare o elfă, cu ochii negri şi 
părul ca pana corbului, bogat, lăsat pe umeri, cu două 


cosiţe subţiri împletite de la tâmplă. Purta o jachetă scurtă 


din piele deasupra unei cămăşi din satin verde şi jambiere 
de lână strâmte, ascunse în cizme de călărie. Şoldurile îi 
erau încinse cu un şal tărcat lung până la mijlocul coapsei. 


— Que glosse? a întrebat ea cu ochii aţintiţi asupra 
vânătorului şi jucându-se cu mânerul pumnalului lung prins 
de centură. Que l'en pavienn, ell'ea? 


— Nell'ea, a negat vânătorul. T'en pavienn, Aen Seidhe. 


— Ai auzit? Elfa s-a întors către tovarăşul ei, un Seidhe înalt, 
care, fără să-şi bată capul cu legăturile lui Geralt, 
zdrăngănea la lăuta lui Jaskier cu o expresie apatică pe faţa 
sa alungită. Ai auzit Vanadâin? Umanoidul ştie să 


vorbească! Ştie chiar să fie obraznic! 

Seidhe a ridicat din umeri. Penele decorative de la jachetă 
îi foşneau. 

— Un motiv în plus ca să-i băgăm căluşul în gură, 

— 204 — 

Toruviel. 


Elfa s-a aplecat asupra lui Geralt. Avea genele lungi, tenul 
nefiresc de palid şi buzele crăpate. Purta un colier lung, din 
bucăţi sculptate de mesteacăn auriu, înşirate pe o cureluşă 


înfăşurată în jurul gâtului de mai multe ori. 


— Hai, mai spune-mi ceva, umanoidule, a şuierat ea printre 
dinţi. Să vedem de ce este în stare gâtlejul ăla al tău, 
obişnuit să latre. 


— Ce-i asta, mai ai nevoie de vreun pretext, a scuipat nisip 
vânătorul după ce s-a întors cu greu pe spate, ca să 


loveşti pe cineva legat? Loveşte fără motiv, căci am văzut 
că-ţi place. Descărcă-te. 


Elfa s-a ridicat. 


— M-am descărcat, n-avea tu grijă, atunci când aveai 
mâinile libere, i-a spus ea. Eu sunt cea care te-a răsturnat de 
pe cal şi ţi-a tras una în cap. Află că tot eu voi fi cea care îţi 
va pune capăt zilelor atunci când va veni momentul. 


Nu i-a răspuns. 


— Aş fi preferat să te împung de aproape, privindu-te în 
ochi, i-a spus elfa. Dar, puţi îngrozitor, omule. O să trag în 
tine cu arcul. 


— Cum vrei, a ridicat vânătorul din umeri, în măsura în care 
îi permiteau funiile. Faci ce vrei, onorată Aen Seidhe. 


Nu poţi rata o ţintă legată şi, deci, nemişcată. 


Elfa stătea deasupra lui, cu picioarele depărtate; s-a aplecat, 
a fulgerat cu dinţii. 


— Aşa ar trebui de fapt, a şuierat ea. Reuşesc orice când 
vreau. Dar poţi fi sigur că nu vei muri de la prima săgeată. 


Nici de la a doua. O să fac în aşa fel încât să simţi că mori. 


— Nu te apropia prea mult, a făcut el o grimasă simulând 
dezgustul. Puţi de-mi cade părul din nas, Aen Seidhe. 


Elfa a sărit îndărăt şi, legănându-şi şoldurile înguste, i-a tras 
cu putere un şut în coapsă. Geralt s-a încovoiat, văzând care 
era locul în care intenţiona să lovească din nou. A reuşit, a 
primit şutul în şold, numai că l-a simţit până în măduva 
oaselor. 


Elful înalt, care stătea în picioare lângă ei, confirma prin 
acorduri ascuţite pe strune de lăută. 


— 205 — 
— Lasă-l în pace, Toruviel! a behăit dracul. Eşti nebună? 
Galarr, spune-i să se oprească odată! 


— Thaesse! a ţipat Toruviel înainte de a-l lovi din nou pe 
vânător. 


Lunganul Seidhe a ciupit violent strunele lăutei, una dintre 
ele rupându-se cu un geamăt prelung. 


— Pân-aici! Destul, pe toţi zeii! a urlat Jaskier nervos, 
rostogolindu-se şi zvârcolindu-se în chingi. De ce îl chinui 
atâta, târfă proastă? Lasă-ne în pace! lar tu nu-mi mai strica 
lăuta, bine? 


Toruviel s-a întors spre el cu o grimasă răutăcioasă pe buzele 
crăpate. 


— Muzician! a ţipat ea. E om şi e muzician! Lăutar! 


Fără vreun cuvânt, a smuls lăuta din mâinile elfului înalt şi a 
zdrobit-o de trunchiul de pin, după care i-a aruncat resturile 
agăţate între strune lui Jaskier în piept. 


— De-acum ai să cânţi din cornul vacii, sălbaticule, nu din 
lăută. 


O paloare nesănătoasă s-a aşternut pe chipul poetului, 
buzele îi tremurau. Geralt, simțind cum urcă prin el o furie 
rece, s-a uitat în ochii negri ai lui Toruviel. 


— De ce mă priveşti aşa? a şuierat elfa, aplecându-se. 


Umanoid slinos! Poate vrei să-ţi scot ochii âia de reptilă! 


Colierul ei atârna deasupra lui. Vânătorul şi-a încordat 
muşchii, a ţâşnit printr-o săritură bruscă, i-a agăţat colierul 
cu dinţii şi a tras cu putere de el, contractându-şi picioarele 
şi răsucindu-se spre partea opusă. Toruviel şi-a pierdut 
echilibrul şi a căzut peste el. Geralt se zbătea în chingi ca 
peştele pe uscat, a zdrobit-o pe elfă sub el, apoi şi-a aruncat 
capul pe spate cu atâta forţă, încât vertebrele cervicale i-au 
trosnit, apoi i-a bubuit faţa cu fruntea cât de tare a putut. 


Toruviel ţipa şi se zvârcolea. 


Elfii au scos-o şi au ridicat-o brutal pe Toruviel, trăgând-o de 
haine şi de păr. Unul dintre ei l-a lovit, a simţit cum inelele îi 
taie pielea de pe obraz, pădurea îi valsa şi se scufunda 
înaintea ochilor. A văzut cum Toruviel cade în genunchi, a 
observat cum îi curgea sângele din nas şi din gură. Elfa şi-a 
scos pumnalul cu o mişcare ageră din teacă, 


— 206 — 


dar a izbucnit brusc în lacrimi, s-a ghemuit, şi-a luat capul în 
mâini şi l-a lăsat să-i cadă între genunchi. 


Elful înalt, cu vesta împodobită cu pene multicolore, i-a luat 
pumnalul din mână şi s-a apropiat de vânător, însoţit de 
ceilalţi. A ridicat lama zâmbind. Geralt îl vedea de-acum 
dincolo de un voal roşu pentru că sângele care-i curgea de la 
fruntea muşcată de dinţii lui Toruviel îi invadase orbita. 


— Nul a behăit Torque, ţinându-l pe elf de mână ca să-l 
oprească. Nu-l ucide! Nu! 


— Voe'rle, Vanadâin, a auzit ca din senin o voce sonoră. 


Quess aen? Ca€lm, evenllienn! Galarr! 


Geralt şi-a întors capul atât cât i-a permis pumnul care-l 
ţinea de păr. 


Calul, care intrase în poiană, alb ca zăpada, avea o coamă 


lungă, moale, mătăsoasă ca părul femeilor. Pletele 
călăreţului care stătea în şaua prețioasă, de aceeaşi culoare, 
erau strânse pe frunte cu o bandană înţesată cu safire. 


Torgue, behăind în continuare, s-a dus la cal, l-a prins de 
etrier şi l-a copleşit pe elful cu părul alb cu un potop de 
cuvinte. Seidhe l-a întrerupt cu un gest vehement şi a 
descălecat. S-a apropiat de Toruviel care se sprijinea pe doi 
elfi şi i-a dat cu grijă la o parte eşarfa însângerată de pe faţă. 
Toruviel a scos un geamăt pătrunzător. Seidhe a clătinat din 
cap, s-a întors spre vânător şi s-a apropiat de el. 


Ochii săi negri, incandescenţi, strălucitori ca stelele pe 
chipul său palid, erau încercănaţi de parcă n-ar fi dormit 
câteva nopţi la rând. 


— Omori chiar şi legat, a spus el calm în limba modernă, fără 
niciun accent. Ca un basilisc. Se pot trage nişte concluzii de- 
aici. 


— Toruviel a început-o, behăia dracul. l-a dat şuturi, aşa 
legat cum era, de parcă şi-ar fi pierdut minţile... 


Elful i-a ordonat să tacă cu un gest. La o poruncă scurtă, alt 
seidhe i-a târât pe vânător şi pe Jaskier sub pin, legândui de 
trunchi cu chingile. Apoi toată lumea a îngenuncheat în 
jurul lui Toruviel care zăcea la pământ, ascunzând-o. Geralt 
a auzit-o la un moment dat strigând şi zbătându-se în 
mâinile lor. 


— 207 — 


— N-am vrut asta, a spus dracul, rămas în picioare lângă 
ei. N-am vrut, omule. N-am avut de unde să ştiu câ o să 


apară chiar atunci când noi... Când te-au trântit şi l-au prins 
pe tovarăşul tău cu laţul, le-am zis să vă abandoneze acolo 
în hamei. Dar... 


— Ei n-au cum să lase martori în urma lor, i-a spus vânătorul. 
— Oare o să ne omoare? a gemut Jaskier. Oare o să ne... 
Torgue tăcea, mişcându-şi nasul moale. 


— La naiba, a gemut iar poetul. O să ne omoare? Ce se 
întâmplă, Geralt? La ce am fost martori? 


— Prietenul nostru cornut îndeplinea o misiune specială în 
Valea Florilor. Nu-i aşa, Torque? La cererea elfilor, fura 
seminţe, răsaduri, cunoştinţe despre agricultură... Şi mai ce, 
dracule? 


— Tot ce-mi cădea în mână, a scuipat Torque. Tot ce au 
nevoie. Şi arată-mi un lucru de care să nu aibă ei nevoie. 


Mor de foame în munţi, mai ales în timpul iernii. Habar n-au 
de agricultură. Inainte de a deprinde domesticirea 
animalelor sau a păsărilor, înainte de cultivarea în parcele... 


ei nu au timp pentru asta, omule. 


— Dă-i naibii cu timpul lor. Ce-au de gând să ne facă? a 
gemut Jaskier. Cu ce le-am greşit? 


— la gândeşte-te mai bine, a declarat elful cu părul alb, care 
se apropiase în tăcere şi, probabil, vei reuşi să găseşti singur 
răspunsul la această întrebare. 


— Pur şi simplu se răzbună pentru tot ce au suferit elfii din 
cauza oamenilor, a zâmbit cu un rictus vânătorul. Nu 
contează pe cine se răzbună. Nu te lăsa amăgit de 
caracterul său nobil şi de discursul sofisticat, Jaskier. Nu se 
deosebeşte cu nimic de fata cu ochi negri care ne-a lovit. 


Trebuie să-şi descarce pe cineva ura neputincioasă. 


Elful a luat de jos lăuta ruptă a lui Jaskier. Pentru o clipă s-a 
uitat în tăcere la instrumentul distrus, apoi l-a aruncat în 
tufişuri. 


— Dacă aş fi vrut să-mi manifest ura sau dorinţa de 
răzbunare, a spus el, jucându-se cu mănuşile din piele 
moale, albă, aş fi făcut o incursiune în vale pe timp de 


— 208 — 


noapte, aş fi dat foc lanului de hamei şi i-aş fi masacrat pe 
locuitori. Ar fi fost o joacă de copii, ei nu-şi pun nici paznici. 


Nu ne văd şi nu ne-aud când merg prin pădure. Ce poate fi 
mai simplu, mai uşor decât o săgeată rapidă, silenţioasă, 
trasă din spatele unui copac? Dar noi nu ne-am propus să 


năm. Tu, bărbatule cu ochi ciudaţi, eşti cel care ai vrut 


vă vă 
să-l prinzi pe prietenul nostru, silvanul Torgue. 


— Ei, exagerezi, a scuipat dracul. Nici vorbă de aşa ceva. 


Ne amuzam şi noi un pic... 


— Voi, oamenii, urâţi tot ceea ce este diferit de voi, chiar 
dacă e vorba numai de forma urechilor, a urmat calm elful, 
neacordându-i nicio atenţie cornutei. Prin urmare, ne-aţi 
alungat de pe pământurile noastre, ne-aţi izgonit din casele 
noastre, ne-aţi surghiunit în munţii sălbatici. Ne-aţi ocupat 


Dol Blathanna, Valea Florilor. Eu sunt Filavandrel aen Fidhâil 
din Turnul de Argint, din neamul Feleaorn din Corăbiile Albe. 


În prezent, exilat la capătul lumii, eu sunt Filavandrel de la 
Capătul Lumii. 


— Lumea este mare, a spus vânătorul. Şi ne poate găzdui. 
Este destul spaţiu pentru toţi. 
— Lumea este mare, a repetat elful. Într-adevăr, omule. 


Dar voi aţi schimbat-o. La început aţi schimbat-o prin 
violenţă, v-aţi comportat cu ea aşa cum vă purtaţi cu tot 
ceea ce vă cade în mâini. Acum, se pare că a început să se 
adapteze lumea la voi, să vi se potrivească. Să vi se supună. 


Geralt nu i-a răspuns. 


— Torgue a spus adevărul, a continuat Filavandrel. Da, 
murim de foame. Da, suntem ameninţaţi cu dispariţia. 


Soarele străluceşte altfel, aerul este diferit, apa nu mai este 
cum era odată. Ceea ce mâncam cândva, ceea ce foloseam, 
moare, se piperniceşte, se stinge. N-am fost niciodată 


cultivatori, n-am arat pământul cu pluguri şi sape, spre 
deosebire de voi, oamenii. Vouă pământul vă plăteşte un 
tribut sângeros. Nouă ne oferea daruri. Smulgeţi din pământ 
bogăţiile cu forţa. Pentru noi pământul rodea şi înflorea, 
pentru că ne iubea. În sfârşit, nicio dragoste nu durează la 
nesfârşit. Dar vrem să supravieţuim şi noi. 


— În loc să furaţi grânele, aţi putea să le cumpăraţi. Atât 


— 209 — 


cât aţi avea nevoie. Aveţi încă o mulţime de lucruri care ar 
putea fi considerate extrem de valoroase de către oameni. 


Puteţi face negoţ. 

Filavandrel a zâmbit dispreţuitor. 

— Cu voi? Niciodată. 

Geralt s-a încruntat, strivindu-şi sângele uscat de pe obraz. 
— Fir-aţi ai dracu', cu aroganţa şi disprețul vostru cu tot. 
Dacă nu vreţi să convieţuiţi, vă condamnaţi la extincţie. 
Coabitarea şi adaptarea sunt singura voastră şansă. 
Filavandrel s-a aplecat în faţă, aruncând fulgere din ochi. 


— Să coabităm în condiţiile impuse de voi? l-a întrebat cu o 
voce schimbată, dar calmă. Având în vedere poziţia voastră 
dominantă? Să ne pierdem identitatea? Să coabităm în 
calitate de ce? De sclavi? De paria? Să coabităm cu voi în 
spatele zidurilor oraşelor pe care le înălţaţi pentru a vă izola 
de noi? Să coabităm cu femeile voastre şi să ne punem 
ştreangul de gât? Sau să rămânem neputincioşi în faţa 
destinului care-i aşteaptă la tot pasul pe copiii care sunt 
consecinţa coabitării? De ce îmi eviţi privirea, omule ciudat? 


Cum îţi merge coabitarea cu semenii tăi, semeni faţă de care 
eşti cam diferit? 


— Mă descurc, l-a privit vânătorul drept în ochi. Mă 


descurc eu cumva. Pentru că trebuie. Pentru că nu am de 
ales. Pentru că mi-am biruit orgoliul şi mândria de a fi diferit, 
pentru că am înţeles că orgoliul şi mândria, deşi sunt arme 


împotriva diferenţei, sunt o apărare patetică. Pentru că am 
realizat că soarele străluceşte altfel, pentru că 


lucrurile se schimbă, iar eu nu sunt neapărat axa acestor 
schimbări. Soarele străluceşte altfel şi va străluci, nu poate fi 
prins cu niciun chip cu o plasă. Trebuie să acceptăm 
realitatea, elfule, şi avem nevoie să învăţăm să facem asta. 


— Asta vă doriţi, aşa-i? Filavandrel şi-a şters cu încheietura 
mâinii sudoarea apărută pe fruntea palidă, deasupra 
sprâncenelor albe. Ce vreţi, de fapt, să impuneţi altora? 
Convingerea că a venit vremea voastră, era şi epoca omului 
şi că tot ceea ce faceţi altor rase este la fel de natural ca 
răsăritul şi apusul soarelui? Pentru că noi toţi 


— 210 — 


trebuie să fim de acord cu asta, să acceptăm? Şi îmi 
reproşezi mie orgoliul? Şi care sunt punctele de vedere pe 
care le invoci? De ce voi, oamenii, nu vă daţi seama că 


stăpânirea voastră asupra întregii lumi este la fel de 
naturală ca păduchii care mişună într-un cojoc de oaie? Ai 
putea să-mi propui, la fel de bine, să convieţuiesc cu 
păduchii, iar eu i-aş asculta cu aceeaşi atenţie dacă în 
schimbul recunoaşterii suveranităţii ar fi de acord să 


profităm împreună de cojocul de oaie. 


— Nu-ţi mai pierde vremea discutând cu o insectă atât de 
dezagreabilă, elfule, i-a spus vânătorul cu o voce abia 
stăpânită. Mă surprinde dorinţa ta de a trezi într-un astfel de 
păduche sentimente de vinovăţie şi remuşcare. Eşti patetic, 
Filavandrel. Eşti amărăt, însetat de răzbunare şi conştient de 
propria ta neputinţă. la, hai, străpunge-mă cu o sabie. 


Hai, răzbună-te pe întreaga rasă umană. Ai să vezi că ai să 


te simţi mai bine. Dă-mi mai întâi un şut în cur, sau în dinţi, 
ca Toruviel ata! 


Filavandrel şi-a întors capul. 
— Toruviel este bolnavă, a spus el. 


— Cunosc boala şi simptomele sale. Geralt a scuipat peste 
umăr. Ceea ce i-am aplicat ar trebui s-o ajute. 


— Într-adevăr, această discuţie nu are niciun sens, s-a ridicat 
Filavandrel. Imi pare rău, dar trebuie să te omorâm. 


Nu are nimic de-a face cu răzbunarea, este doar o soluţie pur 
practică. Torque trebuie să continue să-şi facă treaba, şi 
nimeni n-are voie să ştie pentru cine o face. Nu ne putem 
permite un război cu voi, dar nici nu ne lăsăm antrenați în 
negoţ şi trocuri. Nu suntem atât de naivi încât să nu ne dăm 
seama că mărfurile voastre sunt un avanpost. Şi cine este în 
spatele lor. Şi ce fel de coabitare aduce. 


— Elfule, i-a spus blând Jaskier, care tăcuse până atunci. 
Am prieteni. Oameni care ne-ar plăti răscumpărarea. Dacă 


doriţi, şi sub formă de alimente. Sub orice formă. Gândeşte- 
te la asta. Ştii că grăunţele astea furate n-o să salveze... 


— Nimic nu-i mai poate salva, l-a întrerupt Geralt. Nu te 
prosterna în faţa lui, Jaskier, nu-l implora. Este inutil şi demn 
de milă. 


— 211— 


— Pentru cineva care trăieşte atât de puţin, a zâmbit forţat 
Filavandrel, dai dovadă de un dispreţ surprinzător faţă 


de moarte, omule. 


— O dată ţi-a dat mama naştere, şi o dată mori, a spus calm 
vânătorul. Filosofia este valabilă şi la păduchi, nu-i aşa? Şi 
care-i treaba cu longevitatea voastră? Îmi pare rău pentru 
tine, Filavandrel. 


Elful a ridicat din sprâncene. 
— Explică-mi, de ce. 


— Sunteţi înduioşător de amuzanţi, cu desagii de seminţe 
furate pe spinarea cailor, cu un pumn de grâne, cu care vreţi 
să supravieţuiţi. Şi cu misiunea voastră, care este de a 
distrage gândurile de la iminenta voastră extincţie. Pentru 
că ştii foarte bine că acesta este sfârşitul. Nimic nu va mai 
ieşi din pământ şi nu se va mai naşte pe platourile voastre 
înalte, nimic nu vă mai poate salva. Dar aveţi o durată lungă 


de viaţă, veţi trăi multă vreme, foarte multă vreme, în 
izolarea arogantă pe care v-aţi ales-o, din ce în ce mai puţin 
numeroşi, tot mai slabi, din ce în ce mai amărâţi. ŞI ştii 
foarte bine ce-o să se întâmple, Filavandrel. Ştii că atunci 
tinerii disperaţi, cu priviri de bătrâni centenari şi fetele 
fanate, sterile şi bolnave, precum Toruviel, îi vor duce în vale 
pe cei care încă vor putea să mai ţină în mână sabia şi arcul. 
O să coborâţi în Valea cu Flori ca să înfruntaţi moartea, 
dorindu-vă să muriţi cu demnitate, în luptă, nu zăcând în 
bârloguri bântuite de anemie, tuberculoză şi scorbut. Atunci, 
longevivule Ae6n Seidhe, ai să-ţi aminteşti de mine. Ai să-ţi 
aminteşti că mi-ai stârnit mila. Şi ai să-ţi dai seama că am 
avut dreptate. 


— Timpul ne va demonstra cine a avut dreptate, a spus încet 
elful. Şi aici intervine avantajul longevităţii. O să am şansa 
de a afla. Chiar şi cu acest pumn de cereale furat. Tu n-o să 
ai şansa aceasta. Vei muri peste câteva minute. 


— Lăsaţi-l măcar pe el, Geralt l-a arătat cu o mişcare a 
capului pe Jaskier. Nu, nu din milă patetică. Ci din rațiune. 


De mine nu-i va păsa nimănui, dar pe el vor dori să-l 
răzbune. 


— Tu nu dai doi bani pe logica mea, a spus fără nicio 

— 212 — 

tragere de inimă elful. Dacă el o să supravieţuiască datorită 
ţie, fără îndoială se va simţi obligat să te răzbune. 

— Poţi fi sigur! a izbucnit Jaskier, palid ca moartea. Poţi fi 
sigur, jigodie. Omoară-mă şi pe mine, pentru că eu, în caz 
contrar, îţi promit că voi ridica toată lumea împotriva ta. O 


să vezi de ce sunt în stare păduchii din cojoc! O să vă 


masacrăm, chiar dacă va trebui să facem una cu pământul 
munţii voştri! Poţi fi sigur de asta! 


— Că prost mai eşti, Jaskier, a oftat vânătorul. 


— O dată ţi-a dat mama naştere şi o dată mori, a spus semeţ 
poetul, deşi efectul de semeţie a fost dat puţin peste cap de 
dinţii care clănţăneau. 


— Am stabilit. Filavandrel şi-a scos mănuşile din centură 


şi şi le-a tras pe mâini. E timpul să punem capăt acestui 
episod. 


La comanda sa scurtă, elfii cu arcuri i s-au aliniat în faţă. 


Au acţionat rapid, doar aşteptaseră de mult ordinul. Unul, 
după cum observase vânătorul, încă mesteca napi. Toruviel, 


cu gura şi cu nasul bandajate în cruce cu fâşii de pânză şi 
coajă de mesteacăn, stătea alături de arcaşi. Fără arc. 


— Să vă legăm la ochi? a întrebat Filavanadrel. 
— Pleacă de-aici, şi-a întors capul vânătorul. Du-te... 


— O d'yeabl aep arse, a terminat Jaskier, clănţănind din 
dinţi. 


— Oh, nu! a început să behăie brusc dracul, alergând şi 
acoperindu-i pe condamnaţi. Ţi-ai pierdut minţile? 


Filavandrel! Nu aşa ne-am înţeles! Nu aşa! Trebuie să-i 
ducem în munţi, să-i ţinem undeva în peşteră până când 
terminăm aici... 


— Torgue, a spus elful. Nu pot. Nu pot să risc. Ai văzut celi-a 
făcut lui Toruviel, legat fiind? Nu pot să risc. 


— Nu-mi pasă ce poţi şi ce nu poţi! Da' cevă închipuiţi? 

C-o să vă îngădui să-i ucideţi? Aici, pe pământul meu? Chiar 
lângă satul meu? Idioţii naibii! la căraţi-vă de-aici cu arcurile 
voastre, altminteri vă împung cu coarnele, uc, uc! 


— Torque. Filavandrel şi-a proptit mâinile pe centură. Aşa 
trebuie să facem, n-avem încotro, e o necesitate. 


— E Duvvelsheyss, nu e o necesitate! 
— 213 — 
— Dă-te la o parte, Torque. 


Cornuta şi-a scuturat urechile, a behăit şi mai tare, şi-a 
bulbucat ochii, şi-a îndoit cotul într-un gest injurios, foarte 
răspândit în rândul piticaniilor. 


— N-o să ucideţi pe nimeni aici! Încălecaţi şi ştergeţi-o în 
munţii voştri, dincolo de chei! Altminteri, va trebui să mă 


omorâţi şi pe mine! 


— Fii rezonabil, a spus încet elful cu părul alb. Dacă-i lăsăm 
în viaţă, oamenii vor afla despre tine, despre ceea ce faci. O 
să te prindă şi o să te chinuiască. La urma urmei, îi cunoşti 
destul de bine. 


— Îi cunosc, a scuipat dracul, acoperindu-i în continuare pe 
Geralt şi pe Jaskier. Aş putea spune că-i cunosc mult mai 
bine decât voi! Şi ca să v-o spun pe-aia dreaptă, nu ştiu cu 
cine ar trebui să ţin! Îmi pare rău că m-am aliat cu voi, 
Filavandrel! 


— Tu ai vrut-o, a zis rece elful, dându-le arcaşilor semnul de 
a se fixa pe poziţii. Tu ai vrut-o, Torque. L'sparelleân! 


Evellienn! 
Elfii şi-au scos săgețile din tolbă. 


— Du-te de-aici, Torque, i-a spus Geralt, scrâşnind din dinţi. 
Nu are niciun sens. Dă-te la o parte. 


Dracul, fără să se clintească din loc, le-a arătat gestul 
piticaniilor. 

— Aud... muzică... a suspinat Jaskier. 

— Se întâmplă, a spus vânătorul, uitându-se la vârfurile 


săgeţilor. Nu-ţi face griji. Nu e nicio ruşine s-o iei razna de 
frică. 


Faţa lui Filavandrel s-a schimbat, s-a contractat într-o 
grimasă stranie. Seidhe cu părul alb s-a răsucit brusc, a 


strigat la arcaşi, scurt, precipitat. Arcaşii şi-au lăsat armele. 
În poiană a apărut Lille. 


Nu mai era fătuca slabă de la ţară în rochie cadrilată de 
postav. Tânăra care străbătea poiana tapetată cu iarbă 


înaltă mergea - nu, nu mergea - plutea spre ei. Regina, 
radioasă, cu părul de aur, cu ochii strălucitori, fermecătoarea 
Regină a Câmpurilor, împodobită cu ghirlande de flori, spice 
şi smocuri de iarbă. În stânga ei 


0 4 


şchiopăta un pui de cerb cu picioarele nesigure, iar în 
dreapta se târa foşnind un arici imens. 


— Dana Meadbh, a spus cu respect Filavandrel. 
Apoi şi-a înclinat capul şi a îngenuncheat. 


Au îngenuncheat şi ceilalţi elfi, lent, fără tragere de inimă, 
unul câte unul cădeau în genunchi, plecându-şi capul cu 
respect. Ultima care a îngenuncheat a fost Toruviel. 


— Hael, Dana Meadbh, a repetat Filavandrel. 


Lille nu i-a răspuns la salut. S-a oprit la câţiva paşi în faţa 
elfului, privirea sa albastră aţintindu-se asupra lui Jaskier şi a 
lui Geralt. Torque, prosternat şi el în faţa ei, a trecut imediat 
la tăierea legăturilor. Niciunul dintre Seidhe nu s-a clintit. 


Lille rămăsese în faţa lui Filavandrel. Ea nu a spus nimic, nu 
a emis nici cel mai mic sunet, dar vânătorul a sesizat 
schimbările de pe faţa elfului, a perceput aura din jurul lor şi 
nu a avut nicio îndoială că între cei doi are loc un schimb de 
gânduri. Dracul l-a tras brusc de mânecă. 


— Prietenul tău, a behăit încet, s-a hotărât să dispară. În 
curând. Ce să fac? 


— Dă-i vreo câteva peste bot. 
— Cu plăcere. 


Filavandrel s-a ridicat din genunchi. La comanda lui, elfii s- 
au grăbit să-şi înşeueze caii. 


— Vino cu noi, Dana Meabah, a spus elful cu părul alb. 


Avem nevoie de tine. Nu ne părăsi, Eternă. Nu ne priva de 
dragostea ta. Vom muri fără ea. 


Lille şi-a clătinat domol capul arătând spre est, spre munţi. 
Elful s-a aplecat agăţând cu mâna frâiele artizanale ale 
surului său. 


Jaskier s-a apropiat, palid şi mut, susţinut de silvan. Lille i-a 
aruncat o privire şi a zâmbit. Şi-a îndreptat ochii spre 
vânător, privindu-l îndelung. N-a scos niciun cuvânt. Nu a 
fost nevoie de cuvinte. 


Cei mai mulţi dintre elfi erau deja în şa atunci când s-au 
apropiat Filavandrel şi Toruviel. Geralt şi-a înfipt privirea în 
ochii negri ai elfei, vizibili deasupra bandajelor. 


— Toruviel... a început. 
— 215 — 
Şi nu a mai terminat. 


Elfa a dat din cap. A luat de pe arcada şeii o lăută, un 
instrument minunat din lemn de esenţă moale, cu intarsii 
artistice, ornată cu un grifon. Fără vreun cuvânt, i-a dat-o lui 
Jaskier. Poetul a luat instrumentul, s-a înclinat. De 


asemenea, fără vreun cuvânt, dar ochii lui au spuso 
mulţime. 


— Adio, omule ciudat, i-a zis încet Filavandrel lui Geralt. Ai 
dreptate. Nu este nevoie de cuvinte. Nu schimbă nimic. 


Geralt tăcea. 


— După ce m-am mai gândit, a adăugat Seidhe, am ajuns la 
concluzia că ai avut dreptate. Atunci, când ţi-era milă de noi. 
La revedere, atunci. O să ne revedem în curând, în ziua în 
care o să coborâm în vale ca să murim cu demnitate. O 


să te căutăm, Toruviel şi cu mine. Să nu ne dezamăgeşti. 
Pentru un lung răstimp, s-au uitat unul la altul în tăcere. 
Apoi vânătorul le-a răspuns scurt şi simplu. 

— O să încerc. 

VII 

— Pe toţi zeii, Geralt. Jaskier s-a oprit din cântat, şi-a strâns 
lăuta la piept, a atins-o cu obrazul. Lemnul acesta cântă 
singur! Strunele acestea sunt vii! Ce sunete minunate! La 
naiba, niscaiva şuturi şi puţină spaimă sunt un preţ foarte 
mic pentru lăuta asta nemaipomenită. M-aş fi lăsat pradă 


şuturilor din zori până în amurg dacă ştiam ce urmează să 
primesc. Geralt? Mă asculţi? 


— E greu să nu te aud, a ridicat vânătorul privirea din carte, 
s-a uitat la dracul, care se tot înverşuna să miaune la flautul 
bizar încropit din bucăţi de stuf de diferite lungimi. 


Te-am auzit, trebuie să fii surd să nu auzi, te-aude toată 


lumea din împrejurimi. 


— Duvvelsheys, ce împrejurimi. Torque şi-a pus instrumentul 
deoparte. Deşert şi atât. Sălbăticie. Rahat. Eh, îmi pare rău 
după cânepa mea! 


— Îi pare rău după cânepă, a râs Jaskier, răsucind cu grijă 
misterioasa lăută sculptată. Trebuia să stai pitit în junglă ca 
— 216 — 


un şoricel sub mătură, în loc să bagi frica în fete, să distrugi 
diguri şi să spurci fântânile. Cred că de-acum înainte vei fi 
mai atent şi te vei abţine de la trucurile tale, ce zici, Torque? 


— Îmi plac trucurile, a spus dracul rânjind. Nici nu-mi pot 
imagina viaţa fără ele. Dar fie cum ziceţi, promit că pe noile 
tărâmuri voi fi mai precaut. Am să fac şmecherii, dar mai cu 
reţinere. 


Noaptea era înnorată şi furtunoasă, vântul culca trestiile, 
foşnind printre ramurile arbuştilor în mijlocul cărora îşi 
instalaseră tabăra. Jaskier arunca vreascuri în foc. Torque se 
răsucea pe burtă în culcuşul său, vânând ţânţarii cu coada. 


În lac a sărit cu un pleoscăit un peşte. 


— Toată aventura asta a noastră până la capătul lumii o s-o 
povestesc într-o baladă, a declarat Jaskier. O să te descriu şi 
pe tine, Torque. 


— Să nu crezi c-o să izbuteşti de pomană, a spus dracul. 


Şi eu o să scriu o baladă şi o să te descriu de n-o să-ţi mai 
ridici nasul din pământ doisprezece ani. Aşa că ai grijă. 


Geralt? 


— Ce este? 


— Ai găsit ceva interesant în cartea aceea, pe care ai 
sustras-o în mod ruşinos de la săteni? 


— Desigur. 
— Atunci citeşte-ne şi nouă, până nu se stinge focul. 


— Da, da, Jaskier a zbârnăit strunele melodioase ale lăutei 
primite de la Toruviel. Citeşte-ne, Geralt. 


Vânătorul s-a sprijinit într-un cot, apropiind cartea de foc. 


— Poate fi văzută, a început el, la vreme de vară, din Zilele 
de Florar şi Cireşar până în zilele de Brumărel, dar, cel mai 
adesea, se poate în luna lui Gustar, în sărbătoarea pe care 
bătrânii o numeau „Lammas”. Apare ca o fecioară 


blondă, învăluită de flori, şi tot ceea ce e viu, fie plantă, fie 
animal, o urmează şi este atras de ea. Până şi numele ei este 
de „Vietătoare”. Anticii o numesc „Danamebi” şi i se închină 
cu ardoare. Chiar şi Bărboşii, care viețuiesc în creierul 
munţilor şi nu în miezul câmpiei, o preaslăvesc şi îi spun 
„Bloemenmagde”. 


— Danamebi, a murmurat Jaskier. Dana Meabdh, Fecioara 
— 217 — 
Câmpului. 


— Pe oriunde calcă, pământul înfloreşte şi renaşte, şi are 
puteri atât de mari, încât toate creaturile se înmulţesc în 
neştire. Popoarele toate îi aduc ofrande din recoltele lor, în 
speranţa deşartă că tărâmurile lor, şi nu altele, vor fi vizitate 
de Vietătoare. Pentru că se spune că, odată, la sfârşit ea se 
va stabili în mijlocul poporului care le va domina pe 
celelalte. Dar astea nu-s decât poveşti de adormit copiii. 


Deoarece profeţii spun că Vietătoarea nu iubeşte decât 
pământul, iubeşte la fel tot ceea ce creşte şi trăieşte pe el, 
fără deosebire, de la cel mai mic arbore sălbatic pană la cel 
mai firav vierme şi niciun popor nu este mai important decât 
cel mai fragil copac pentru că, la urma urmei, vor dispărea 
toate într-o bună zi, iar după aceea vor veni alte triburi. În 
vreme ce Vietătoarea este veşnică, a fost şi va fi, pentru 
totdeauna, până la sfârşitul secolelor. 


— La sfârşitul secolelor! a cântat trubadurul ciupind strunele 
lăutei. Torque îl acompania cu trilurile stridente ale flautului 
său din trestie. Bucură-te, Fecioară a Câmpurilor! 


Pentru recolta bogată, pentru florile din Dol Blathanna, dar 
şi pentru pielea subsemnatului pe care ai salvat-o, oprind 
vârfurile săgeţilor ca să n-o ciuruiască. Ştii, am să-ţi spun 
ceva. 

S-a oprit din cântat, a luat lăuta ca un copil şi s-a întristat. 


— N-o să pomenesc în baladă despre elfi şi despre 
necazurile pe care le întâmpină. O să se găsească o grămadă 
de golani care să se năpustească la munte... De ce să 
grăbim... 


Trubadurul a tăcut. 

— Termină, a spus cu amărăciune Torque. Vrei să spui să 
grăbim inevitabilul. Inevitabilul. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta, i-a întrerupt Geralt. 


De ce vorbim? Nu e nevoie de cuvinte. Luaţi exemplul lui 
Lille. 


— Comunica telepatic cu elful, a spus poetul. Am simţit. 


Nu-i aşa, Geralt? Hai, că tu sesizezi acest gen de 
comunicare. Ai înţeles cumva... ce i-a transmis elfului? 


— Ceva, ceva. 
— 218 — 
— Ce i-a spus? 


— l-a vorbit despre speranţă. Despre faptul că totul se 
reînnoieşte şi că nu încetează să se reînnoiască. 


— Asta a fost tot? 

— A fost de ajuns. 

— Hmm... Geralt? Lille locuieşte în sat, printre oameni. 
Crezi că... 

— ... că va rămâne printre ei? Aici, în Dol Blathanna? 
Poate. Dacă... 

— Dacă ce? 

— Dacă oamenii se dovedesc a fi demni de aşa ceva. 
Dacă acest capăt al lumii rămâne capătul lumii. Dacă o să 
respectăâm graniţele. Da' hai să lăsăm trâncăneala, băieţi. E 
timpul să dormim. 


— Ai dreptate. Miezul nopţii se apropie, focul se stinge. Eu 
mai stau, cele mai iscusite rime mi-au ieşit la focuri care se 
stingeau. Şi-mi trebuie un titlu pentru baladă. Un titlu 
drăguţ. 


— Poate „Capătul lumii”? 


— Prea banal, a pufnit poetul. Chiar dacă este de fapt 
capătul, trebuie să-l numim altfel. Metaforic. Presupun că 


ştii ce e aceea o metaforă, Geralt? Hmm... Să mă gândesc... 
„Acolo, unde...” La naiba. „Acolo, unde...” 

— Noapte bună! a spus dracul. 

— 219 — 

VOCEA RAŢIUNII 6 


Vânătorul de monştri şi-a descheiat cămaşa şi şi-a desprins 
pânza umedă de in de la gât. În peşteră era foarte cald, 
chiar prea cald, în aer atârna un abur apăsător, umed, care 
condensa pe bolovanii acoperiţi cu muşchi şi pe dalele de 
bazalt de pe pereţi. 


Era înconjurat de plante. Creşteau în gropiţe din pământ, în 
cavităţi umplute cu turbă, în tăvi, urcioare şi oale. Urcau pe 
stânci, se agăţau de scăriţe şi araci de lemn. Geralt le 

urmărea curios, recunoscând unele dintre exemplarele rare 


- cele care intrau în compoziţia leacurilor şi poţiunilor sale, 
în filtrele şi în decocturile magice. Şi altele, chiar mai rare, 
ale căror proprietăţi le putea doar ghici. Mai erau unele pe 
care nu le cunoştea deloc şi despre care nu auzise niciodată 


vorbindu-se. Vedea pereţii peşterii împânziţi de frunzele 
stelate ale nostrixului, bulgării compacţi de cap-rânjit care 
debordau din vase uriaşe, tulpinile de arenaria care erau 
presărate cu flori roşii ca sângele. A recunoscut frunzele 
groase, cărnoase, de limba-oii, cele ovale grena-aurii ale 
infinimului şi săgețile întunecate ale ierbii-osului. A 


observat, ţesute în blocurile de piatră, muşchiul filamentos 
de sânge-brav, bulbii sclipitori de ochiul-ciorii şi peţiolul şi 
petalele tigrate ale orhideei coadă-de-şobolan. 


În partea mai întunecată a peşterii se iveau pălăriile 
bombate ale ciupercilor cosnacca, gri ca pietrele de râu. Nu 
departe creştea strugurelul, plantă capabilă să neutralizeze 
orice toxină sau otravă de pe faţa pământului. lţite din cutii 
îngropate adânc în pământ, penele firave galben-cenuşii 
trădau rădăcina de ranog, un panaceu cu puternice 
proprietăţi de vindecare. 


Centrul peşterii era ocupat de plantele acvatice. Geralt a 
văzut cuvele pline de ceratophyllum şi gene de ţestoasă, 
precum şi bazine acoperite de blana-oii, un mediu protejat 
împotriva organismelor parazitare. Recipiente din sticlă 


pline de rizomi răsuciţi de bitentacule halucinogene, de 
cryptocoryne zvelte verde-închis şi nematode contorsionate. 


— 220 — 


Jgheaburi pline de noroi, de nămol, cu nenumărate culturi de 
licheni, mucegaiuri şi alge de mlaştină. 


Nenneke şi-a suflecat mânecile veşmintelor monahale, şi-a 
scos din coş foarfeca şi grebla de os şi, fără vreun cuvânt, a 
început să lucreze. Geralt şedea pe o bâncuţă, între 
coloanele de lumină strecurate printre plăcile mari, de 
cristal, din tavanul peşterii. 


Preoteasa bolborosea şi fredona uşor, în timp ce-şi 
introducea mâinile abil în desişul de frunze şi tulpini, 
clânţănea sec foarfeca, umplea coşul cu mănunchiuri de 
buruieni. Aranja, de asemenea, scăriţele şi aracii care 
susțineau plantele, din loc în loc nivela pământul cu grebla. 


Uneori, mormăind furios, smulgea tulpinile uscate sau 
putrede, le arunca în tancurile de humus ca hrană pentru 
ciuperci şi alte plante solzoase şi răsucite ca nişte şerpi, pe 
care vânătorul nu le cunoştea. Nici măcar nu era sigur că 


erau plante - i se părea că rizomii sclipitori se târau uşor, 
întinzându-şi ramificaţiile spre mâinile preotesei. 


Era cald. Foarte cald. 
— Geralt? 
— Da, i-a răspuns el luptându-se cu somnul care-l copleşea. 


Nenneke, jucându-se cu foarfeca, îl privea printre frunzele 
mari, penate, de spergularia. 


— Nu pleca. Mai rămâi. Măcar câteva zile. 
— Nu, Nenneke. E vremea să-mi văd de drumul meu. 


— Ce te face să te grăbeşti? Nu trebuie să-ţi faci griji pentru 
Hereward. lar vagabondul ăla de Jaskier n-are decât să plece 
singur să-şi rupă gâtul. Hai, rămâi, Geralt. 


— Nu, Nenneke. 
Preoteasa a clănţănit din foarfecă. 


— Nu cumva de-aia te grăbeşti să părăseşti templul, fiindcă 
te temi că ea te va găsi aici? 


— Da, a răspuns cu o oarecare rezervă. Ai ghicit. 
— Nici nu mi-a fost prea greu, a spus ea. Dar, calmează- 


te. Yennefer a fost pe-aici. Acum vreo două luni. Nu se 
întoarce ea prea curând, pentru că am avut niscaiva discuţii. 


Nu, nu pentru tine, nici măcar n-a adus vorba 
— 221 — 

despre tine. 

— Deloc? 


— Te doare, a râs preoteasa. Eşti egocentric ca toţi bărbaţii. 
Nimic nu-i mai rău decât lipsa de interes, nu-i aşa? 


Decât indiferența? Dar nu, nu dispera. O cunosc bine pe 
Yennefer. Nu m-a întrebat nimic, dar s-a uitat în jur cu 
atenţie, în căutarea urmelor trecerii tale. Şi este foarte 
supărată pe tine, am simţit-o. 


— De la ce aţi avut discuţii? 
— De la nimic care te-ar putea interesa. 
— Oricum, ştiu. 


— Nu cred, a spus calm Nenneke, aranjând un arac. N-o 
cunoşti decât foarte puţin. De altfel, între paranteze fie spus, 
e valabilă şi reciproca. Acest lucru este destul de tipic 
pentru genul de relaţie care vă uneşte sau v-a unit. 


Amândoi nu puneţi preţ pe nimic în afară de o evaluare 
puternică a impactului emoţional, ignorând în acelaşi timp 
cauzele. 


— A fost aici pentru a încerca să se vindece, a spus el cu 
răceală. Despre asta aţi avut discuţii, recunoaşte. 


— Nu recunosc nimic. 


Vânătorul s-a ridicat şi s-a aşezat în lumina strecurată 


printre plăcile de cristal din tavanul peşterii. 
— Lasă-mă aici o clipă, Nenneke. Aruncă-ţi o privire. 


A desfăcut un buzunăraş secret de la chimir, a scos un 
pacheţel, un sac în miniatură, din piele de capră şi i-a vărsat 
conţinutul în palmă. 


— Două diamante, un rubin, trei cristale frumoase de jad, un 
agat interesant. Nenneke se pricepea la toate. Cât te-au 
costat? 


— Două mii cinci sute de galbeni temerieni. Răsplata pentru 
strigoiul din Wyzima. 


— Pentru un gât înjunghiat, s-a strâmbat preoteasa. Ei bine, 
e o chestiune de preţ. Dar ai făcut bine că ţi-ai transformat 
galbenii în nestemate. Galbenul scade, iar în Wyzima 
pietrele nu sunt scumpe, aproape ca cele din mina 
piticaniilor din Mahakam. Dacă vinzi aceste pietricele în 
Novigrad, obţii cel puţin cinci coroane novigradiene, iar 


— 222 — 

coroana este acum şase galbeni şi jumătate şi tot creşte. 
— Vreau să le iei. 

— Spre păstrare? 


— Nu. Poţi să păstrezi pentru templu jadul ca, să zicem, 
ofrandă pentru zeiţa Melitele. lar celelalte pietre... ele sunt 
pentru ea. Pentru Yennefer. Dă-i-le când mai trece pe-aici, 
ceea ce, probabil, se va întâmpla curând. 


Nenneke l-a privit drept în ochi. 


— N-aş face asta în locul tău. Crede-mă, se va mânia şi mai 
tare, dacă este posibil mai tare de-atăt. Lasă totul aşa cum 
este, pentru că nu eşti în măsură să schimbi sau să 


îmbunătăţeşti ceva. Fugind de ea... te-ai comportat, ei bine, 
hai să-i spunem, într-un mod care nu este într-adevăr demn 
de un om matur. Încercarea de-a o face să-ţi uite vinovăția, 
oferindu-i giuvaiere, te face un om destul de matur. Nici eu 
nu ştiu cu adevărat care-i tipul de om pe care-l detest mai 
mult. 


— Era prea posesivă, a murmurat el, întorcându-şi capul. 
N-am mai putut suporta. Mă trata ca pe un... 
— Opreşte-te, a spus ea tăios. Nu-mi plânge mie în poală. 


Doar nu sunt maică-ta, de câte ori trebuie să-ţi repet? lar 
confidentă n-am de gând să-ţi fiu. Mă doare în cot de felul în 
care te-a tratat, ce să mai zic de felul în care-ai tratat-o tu pe 
ea. Şi n-am nici cea mai mică intenţie s-o fac pe 
intermediara şi să-i dau pietrele alea stupide. Dacă vrei să 


fii prost, fii fără medierea mea. 


— Nu m-ai înţeles. N-am de gând să-i cer iertare sau s-o 
cumpăr. Îi datorez, însă, ceva, iar tratamentul pe care vrea 
să-l urmeze este aparent foarte costisitor. Vreau s-o ajut, 
asta-i tot. 


— Eşti mai prost decât te credeam. Nenneke a ridicat coşul 
de la pământ. Tratament costisitor? S-o ajuţi? Geralt, pentru 
ea pietricelele astea ale tale sunt un fleac, niciun scuipat n- 
ar da pe ele. Ştii cât de mult capătă Yennefer pentru a ajuta 
o cucoană să scape de sarcină? Se întâmplă 


să ştiu. Aşa cum ştiu că ia şi mai mult pentru leacuri pentru 
tămăduirea infertilităţii. Păcat că nu poate să se ajute pe ea 
însăşi în această privinţă. De aceea caută ajutor la alţii, 


223 — 


inclusiv la tine. Dar nimeni nu poate s-o ajute, este absolut 
imposibil. Este o vrăjitoare. Şi ca majoritatea vrăjitoarelor, 
are gonadele atrofiate, complet ineficiente şi tulburarea 
aceasta funcţională este ireversibilă. Nu va putea avea un 
copil niciodată. 


— Nu toate vrăjitoarele sunt afectate astfel. Ştiu bine, şi la 
fel de bine ştii şi tu. 


— Da. Nenneke şi-a mijit ochii. Ştiu. 
— Nu putem vorbi despre nicio regulă, dacă există 


excepţii. Scuteşte-mă, te rog, de neadevăruri banale cu 
privire la excepţiile care confirmă regula. Spune-mi ceva 
despre excepţii ca atare. 


— Despre excepţii, a răspuns cu un ton glacial, se poate 
spune doar un singur lucru. Că ele există. Nimic mai mult. 


lar Yennefer... Ei bine, din păcate, ea nu este o excepţie. Cel 
puţin nu din punctul de vedere despre care vorbim. Cât 
despre alte puncte de vedere, este greu de găsit o excepţie 
mai mare decât ea. 


— Vrăjitorii, Geralt n-a luat în seamă nici tonul, nici aluzia, 
au izbutit să învie morţii. Ştiu cazuri documentate. lar o 
înviere a mortului este mai grea decât o înlocuire de organe 
sau organisme atrofiate, din câte mi se pare. 


— Te înşeli. Pentru că eu nu ştiu nici măcar de un singur caz 
documentat, încununat de succes, în care să se fi reparat o 
atrofie sau să se fi regenerat glandele endocrine. 


Geralt, ajunge de-acum, că începe să semene cu o 
consultaţie. Tu nu te pricepi, însă eu mă pricep. Şi dacă-ţi 
spun că Yennefer a plătit pentru anumite abilităţi cu preţul 
pierderii altora, aşa este. 


— În cazul în care acest lucru este atât de evident, nu 
înţeleg de ce mai încearcă să... 


— Nu prea înţelegi mare lucru, l-a întrerupt preoteasa. 


Chiar că nu prea mare lucru. la mai dă-le-ncolo şi nu-ţi mai 
face tu griji cu privire la bolile lui Yennefer, şi gândeşte-te la 
ale tale. Şi organismul tău a fost supus unor modificări 
ireversibile. Tu o condamni pe ea, dar ce spui despre tine? 


Ar trebui să-ţi fie foarte clar că niciodată nu vei fi om, şi 
totuşi o să te străduieşti tot timpul să fii. Făcând greşeli 


— 224 — 
omeneşti. Greşeli pe care un vânător n-are voie să le facă. 


E| s-a rezemat de peretele peşterii şi şi-a şters sudoarea de 
pe frunte. 


— Niciun răspuns, a zâmbit uşor Nenneke. Nici nu mă 


surprinde. Nu este uşor să discuţi cu vocea raţiunii. Eşti 
bolnav, Geralt. Ai deficienţe. Nu reacţionezi la poţiuni. Ai un 
ritm cardiac accelerat, acomodarea ochiului este destul de 
lentă, ai reflexe întârziate. Ratezi şi cele mai simple Semne. 


Şi vrei să pleci pe drum? Ai răbdare să te vindeci. Ai nevoie 
de terapie. Şi, înainte de toate, de o transă. 


— De-asta mi-ai trimis-o pe lola? Făcea parte din terapie? 
Pentru a intra mai uşor în transă? 
— Da' prost mai eşti! 


— Nici chiar aşa cum mă crezi tu. 


Nenneke s-a întors şi şi-a strecurat mâinile printre viţele 
cărnoase, necunoscute vânătorului. 


— Bine, cum vrei, a spus cu un ton detaşat. Da, ţi-am trimis- 
o. Ca parte a terapiei. Şi bineînţeles că a funcţionat. 


În ziua următoare ai reacţionat mai bine. Ai fost mai calm. În 
plus, şi lola avea nevoie de o asemenea terapie. Nu fi 
supărat. 


— Nu sunt supărat nici pe terapie, nici pe lola. 
— Atunci eşti pe vocea raţiunii pe care o auzi? 
El nu i-a răspuns. 


— Îţi face bine transa, i-a repetat Nenneke, cuprinzând cu 
ochii grădina cavernicolă. lola este dispusă. A stabilit 
contactul fizic şi mental cu tine. Dacă vrei să pleci, hai s-o 
facem în seara asta. 


— Nu. Nu vreau. Înţelege, Nenneke, într-o transă lola poate 
să înceapă să profeţească. Să vadă, să citească 


viitorul. 

— Aşa şi trebuie. 

— Exact. Dar eu nu vreau să ştiu viitorul. Cum aş putea să 
fac ceea ce fac dacă aş şti dinainte? Oricum, eu îl ştiu şi aşa. 
— Eşti sigur? 

Nu i-a răspuns. 


— Bine, bine, a oftat. Să mergem. Şi, Geralt... Nu vreau să 


— 225 — 

fiu indiscretă, dar spune-mi... Spune-mi cum v-aţi cunoscut. 
Tu şi Yennefer. Cum aţi început? 

Vânătorul a zâmbit. 


— A început când Jaskier şi cu mine n-aveam nimic pentru 
micul dejun şi ne-am hotărât să prindem peşte. 


— Să înţeleg că, în loc de peşte, ai pescuit-o pe Yennefer? 


— O să-ţi spun cum a fost. Dar poate că după cină, mi-e cam 
foame. 


— Să mergem. Am deja tot ce-mi trebuie. 


Vânătorul a dat să plece, aruncând o ultimă privire peşterii- 
seră. 


— Nenneke? 
— Da? 


— Jumătate din ceea ce ai aici sunt plante care nu cresc 
oriunde altundeva în lume. Nu-i aşa că nu mă înşel? 


— Nu te înşeli. Mai mult de jumătate. 

— Cum se explică? 

— Dacă-ţi spun că prin harul zeiţei Melitele, probabil că 
nu-ţi va fi de-ajuns? 


— Probabil că nu. 


— Da, mă gândeam eu, a zâmbit Nenneke. Vezi tu, Geralt, 
soarele nostru încă străluceşte. Dar nu ca înainte. Dacă vrei, 
citeşte o carte. Dacă nu vrei să-ţi pierzi timpul cu ea, te 
poate satisface explicaţia privind faptul că plăcile de cristal 
din tavan acţionează ca un filtru. Elimină razele mortale, 
care sunt tot mai dese în lumina soarelui. Astfel cresc plante 
pe care n-o să le vezi în mediul lor natural nicăieri în lume. 


— Am înţeles, a dat din cap vânătorul. Şi noi, Nenneke? 


Ce-o să se întâmple cu noi? Şi deasupra noastră străluceşte 
soarele. Oare n-ar trebui să ne refugiem sub un astfel de 
acoperiş? 


— În principiu, ar trebui, a oftat preoteasa. Dar... 

— Dar ce? 

— E prea târziu. 

— 226 — 

ULTIMA DORINŢĂ 

l 

Somnul şi-a scos la suprafaţă căpăţâna mustăcioasă, s-a 
zbătut cu putere, a stropit, a tulburat apa, a fulgerat cu 


burta sa albă. 


— Ai grijă, Jaskier! a strigat vânătorul de monştri, 
afundându-şi călcâiele în nisipul umed. Stai aşa, la naiba! 


— Stau... a mormăit poetul. Măiculiţă, ce monstru! Ăsta-i 
căpcăun, nu peşte! O să ne punem burta la cale, pe toţi zeii! 


— Slăbeşte-l, slăbeşte.-l, altfel se rupe firul! 


Somnul a plonjat până la fund şi a început un atac brusc 
înotând împotriva curentului în direcţia meandrului râului. 


Firul a şuierat, iar din mănuşile lui Jaskier şi ale lui Geralt 
ieşea fum. 


— Trage-l, Geralt, trage-l! Nu-l mai slăbi, că se prinde în 
rădăcini! 


— Se rupe firul! 
— Nu se rupe! Trage-l! 


S-au îndreptat, au tras. Firul a tăiat apa cu un şuierat, a 
vibrat, a proiectat picături sclipitoare ca mercurul în 
strălucirea soarelui. Somnul s-a ivit dintr-odată, s-a zvârcolit 
chiar sub suprafaţa apei, a diminuat tensiunea din frânghie. 


Începeau să câştige teren. 


— O să-l afumăm, îşi freca mâinile Jaskier. Îl ducem în sat ca 
să ni-l afume. Din cap facem un borş! 


— Fii atent! 
Simţind adâncul sub burtă, somnul şi-a scos din apă 


jumătate din corpul său de-un cot, şi-a scuturat capul, a 
tăiat suprafaţa apei cu coada sa plată şi s-a scufundat brusc. 
Din mănuşi le-a ieşit fum din nou. 


— Trage, trage! Să-l aducem la mal, nenorocitul naibii! 
— Tremură firul! Slobozeşte-l, Jaskier! 
— Nu se rupe, nu-ţi fie frică! Din cap... facem o ciorbă... 


Adus lângă mal, somnul se răsucea şi se zbătea cu furie, 


— 227 — 


ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că nu se lasă cu una, cu 
două pus în oală. Stropii zburau de-un cot. 


— O să-i vindem pielea... a continuat Jaskier ţinând coarda 
cu ambele mâini, roşu din pricina efortului. lar mustăţile, cu 
mustăţile... o să... 


Nimeni n-a mai aflat vreodată ce-avea de gând să facă 


poetul cu mustăţile somnului. Firul s-a rupt cu un zbârnâit, 
jar cei doi pescari şi-au pierdut echilibrul şi s-au prăbuşit în 
nisipul ud. 


— Du-te naibii! a ţipat Jaskier de i s-a propagat ecoul în 
răchitiş. Atâta haleală dusă pe apa sâmbetei! Lua-te-ar 
naiba, pui de somn! 


— Ţi-am spus, şi-a frecat Geralt pantalonii. Ţi-am spus să 


nu mai tragi cu atâta forţă. Ai sfeclit-o, amice. lese un pescar 
din tine, cum iese-un cur de capră din trompetă. 


— Nu-i chiar aşa, s-a indignat trubadurul. Monstrul ăsta n-a 
scăpat numai din vina mea. 


— Interesant. N-ai mişcat un deget ca să mă ajuţi să pun 
firul. Ai zdrăngănit la lăută şi ai trăncănit de s-a auzit peste 
tot. 


— Te înşeli, i-a zâmbit Jaskier. Vezi tu, când ai adormit, am 
luat larvele din cârlig şi am agăţat o cioară moartă, pe care 
am găsit-o în stufăriş. Am vrut să-ţi văd moaca azi- 
dimineaţă, atunci când scoteai cioara din apă. Şi somnul a 
tras la cioară. N-ar fi tras nici în ruptul capului la larvele tale 
afurisite. 


— Ar fi tras, ar fi tras, a scuipat vânătorul în apă, depănând 
firul pe o furcă mică de lemn. Dar a cedat fiindcă 


ai tras ca tâmpitul. În loc să trăncăneşti, mai bine înfăşoară 


şi celelalte frânghii. Soarele se ridică, e timpul să plecăm la 
drum. Mă duc să-mi fac bocceaua. 


— Geralt! 
— Ce? 


— Şi la celălalt fir este ceva... Nu, la naiba, tocmai s-a prins. 
La naiba, e greu ca un bolovan, nu sunt în stare! 


Hoop! O scot... Ha, ha, vezi ce trag! Este, probabil, o epavă 
din timpul regelui Dezmod! Da' ce rahat mare! Uite, Geralt! 
Jaskier, desigur, exagera, încâlcitura de frânghii putrede, 
— 228 — 


resturi de plase şi alge marine scoasă din apă era 
impresionantă, dar departe de dimensiunile unei corăbii din 
timpul legendarului rege. Bardul a împrăştiat pe plajă 


cocoloşul şi a început să scotocească prin el cu vârful 
pantofului. Algele se mişcau parcă de la mulţimea de lipitori, 
raci şi viermişori. 


— Ha! Uite ce-am găsit! 


Geralt s-a apropiat, curios. Descoperirea s-a dovedit a fi un 
urcior cioplit în gresie, un fel de amforă cu două torţi, 
încâlcită într-o plasă, înnegrită de la algele putrezite şi de la 
coloniile de moluşte şi melci din care picura un mâl împuţit. 


— Ha! a strigat din nou cu mândrie Jaskier. Ştii cumva ce-i 
asta? 


— Da. Este un hârb vechi. 


— Te înşeli, i-a spus trubadurul, scociorând cu un beţişor de 
lemn scoicile şi mâlul fosilizate, pietrificate. Acesta nu este, 
nici mai mult, nici mai puţin, decât un urcior fermecat. 


Înăuntru este un geniu care îmi va îndeplini trei dorinţe. 
Vânătorul a pufnit. 


— N-ai decât să râzi, Jaskier a terminat de râcâit, s-a aplecat 
şi a clătinat amfora. Dar are la gură o pecete cu un simbol 
magic. 


— Care? Arată-mi-o. 


— Ei, ia nu mai spune. Poetul a ascuns urciorul la spate. la 
mai pune-ţi pofta-n cui. Eu l-am găsit şi am nevoie de toate 
dorinţele. 

— Nu-i atinge pecetea! Las-o! 

— Dă-i drumul, îţi spun! E-al meu! 

— Jaskier, ai grijă! 

— Da' cum să nul! 


— Nu pune mâna! Oh, la naiba! 


Din urciorul care în timpul încăierării căzuse în nisip a 
izbucnit în fum roşiatic, luminos. 


Vânătorul a sărit în spate şi a fugit spre bivuac după 


sabie. Jaskier, cu braţele încrucişate pe piept, nici nu mai 
clipea măcar. 


Fumul a bufnit, conturându-se într-o sferă neregulată la 
nivelul capului poetului. Bila a luat forma unei figuri 


— 229 — 


caricaturizate, fără nas, cu ochii bulbucaţi şi cu un fel de 
cioc. Căpăţâna avea diametrul cam de-un cot. 


— Geniule! i s-a adresat Jaskier cu picioarele tremurânde. 


Te-am eliberat şi de-acum sunt stăpânul tău. Dorinţele mele 
sunt... 


Căpăţâna a clămpănit din cioc, care de fapt nu era deloc un 
cioc, ci mai degrabă ceva de genul unor buze răsfrânte şi 
scâlciate. 


— Fugi! a ţipat vânătorul. Fugi, Jaskier! 
— Dorinţele mele, a reluat poetul, sunt următoarele. 


Prima, să-l ia naiba cât mai repede pe Valdo Marx, 
trubadurul din Cidaris. A doua, contesa Virginia, care 
trăieşte în Caelf, şi care nu vrea să se dea nimănui. Să mi se 
dea mie. lar a treia... 


Nimeni n-a mai aflat vreodată care a fost a treia dorinţă a lui 
Jaskier. Căpăţâna monstruoasă şi-a scos la iveală două 


labe şi mai monstruoase cu care l-a apucat pe bard de ceafă. 
Jaskier a câărâit. 


Geralt a ajuns din trei salturi la căpăţână şi dintr-o lovitură 
energică a sabiei de argint a tăiat-o în două pornind de la 
ureche, prin mijloc. Văzduhul a urlat, din căpăţână a 


izbucnit fum şi a crescut rapid, dublându-şi diametrul. Botul 
monstrului, acum mult mai mare, s-a deschis, a clămpănit şi 
a răcnit strident, labele l-au scuturat puternic pe Jaskier şi |- 
au trântit la pământ. 


Vânătorul şi-a încrucişat degetele în Semnul Aard şi a 
descărcat în căpăţână cantitatea maximă de Energie pe care 
a fost capabil s-o mobilizeze. Energia şi-a atins scopul, 
întrucât s-a materializat sub forma unui halo de lumină 


orbitoare în jurul căpăţânii. S-a auzit o bufnitură atât de 
puternică, încât Geralt a simţit o durere infernală în urechi, 
iar aerul aspirat de implozie a cutremurat răchitişul. 


Monstrul urla asurzitor, creştea în continuare, dar i-a dat 
drumul poetului; plutea, zbura pe suprafaţa apei, 
fluturându-şi labele. 


Vânătorul s-a repezit la Jaskier, care încremenise, pentru a-l 
trage spre râu. Atunci, degetele sale au dat peste un obiect 
rotund îngropat pe jumătate în nisip. Era o pecete din 


— 230 — 
aramă, gravată cu o cruce ruptă şi o stea cu nouă colţuri. 


Suspendată deasupra râului, căpăţâna avea mărimea unui 
car cu fân. Botul căscat, hohotitor, semăna cu o uşă de 
hambar de dimensiuni medii. Scoţându-şi labele, monstrul a 
atacat. Geralt, fără să ştie ce are de făcut, a strâns pecetea 
în pumni şi, întinzându-şi mâinile spre atacator, a strigat din 
toţi rărunchii o formulă de exorcizare, învățată cândva de la 
o preoteasă. Niciodată până atunci nu o mai folosise, pentru 
că, în principiu, nu credea în superstiţios. Efectul i-a întrecut 
toate aşteptările. Pecetea a şuierat şi s-a încălzit rapid, 
arzându-i mâna. Căpăţâna gigantică a înţepenit în aer, 
atârnând neclintită deasupra râului. A rămas suspendată 


acolo pentru un moment, dar în cele din urmă a urlat, a ţipat 
şi a dispărut într-un nor de fum trepidant, iar apoi întrun nor 
cumulus. Norul s-a subţiat şi, cu o viteză uimitoare, a zburat 
în amonte, deasupra râului, provocând valuri la suprafaţa 
apei. În câteva clipe a dispărut în depărtare, doar apa îi mai 
reverbera din când în când urletele. 


Vânătorul s-a năpustit spre poetul ghemuit pe nisip. 

— Jaskier? Eşti în viaţă? Jaskier, la naiba! Ce-i cu tine? 
Poetul şi-a scuturat capul în toate direcţiile, şi-a agitat 
mâinile, a deschis gura să ţipe. Geralt a făcut o grimasă şi şi- 
a mijit ochii: Jaskier avea o voce de tenor bine lucrată, 
sonoră, iar sub influenţa terorii putea ajunge la registre 


vocale nemaipomenite. Dar ceea ce-i ieşea bardului din 
laringe nu era decât un cârâit răguşit, abia auzit. 


— Jaskier! Ce ai? Vorbeşte! 

— HHHH... errr... Cuu... chuuurva... 

— Te doare ceva? Ce-i cu tine? Jaskier! 

— HHHH... Chuuu... 

— Nu vorbi. Dacă totul e în ordine, dă din cap. 

Jaskier a făcut o grimasă şi cu mare dificultate a dat din cap 
şi imediat s-a aplecat într-o parte, s-a prăbuşit şi a vomat 
sânge, sufocându-se şi tuşind. Geralt a suduit. 

II 

— Pe toţi zeii! Gardianul a dat înapoi şi a aplecat 


= 23 = 


lumânarea. Ce are? 


— Lasă-ne să trecem, om bun, a spus încet vânătorul, 
ţinându-l pe Jaskier ghemuit în şa. Ne grăbim. Vezi şi tu. 


— Văd, şi-a înghiţit saliva gardianul, uitându-se la faţa 
palidă a poetului şi la sângele coagulat, negru, care-i 
stropise bărbia. Rănit? N-arată prea bine, conaşilor. 


— Ne grăbim, a spus Geralt. Suntem pe drum din zori. 
Lasă-ne să trecem, te rog. 


— Nu putem, a zis celălalt gardian. Prin poarta oraşului se 
trece numai de la răsărit până la apus de soare. Noaptea nu-i 
voie. Asta ni-i porunca. Nu trece nimeni, în afară de cei care 
prezintă un semn de la rege sau de la primar. Sau, dacă este 
nobil, heraldica. 


Jaskier ţipa, se chircea şi mai mult, sprijinindu-şi fruntea de 
coama calului, tresărea, scuturat de o nouă încercare 
nereuşită de a voma. Pe desenul ramificat, de sânge 
coagulat, de pe gulerul tunicii, s-a prelins un nou firicel. 


— Oameni buni, li s-a adresat Geralt cât de calm a putut. 


Doar vedeţi bine cât de rău arată. Trebuie să găsesc pe 
cineva care să-l vindece. Lăsaţi-ne să trecem, vă rog. 


— Nu mai stăruiţi. Străjerul s-a sprijinit de halebardă. 


Porunca-i poruncă. Dacă vă las, o să mă trimită la stâlpul 
infamiei şi-o să mă dea afară din slujbă şi ce-o să le mai dau 
apoi plozilor să mănânce: Nu, conaşule, nu pot. Dă-l jos de 
pe cal pe tovarăşul dumitale şi du-l în odaia corpului de 
gardă. Îl bandajăm, să reziste până în zori, dacă asta-i soarta 
lui. Îndată se face ziuă. 


— Nu-i de-ajuns un bandaj, a scrâşnit vânătorul din dinţi. 
Are nevoie de un vindecător, un preot, un doctor bun... 

— Păi, pe ăştia oricum nu-i sculaţi din pat în puterea nopţii, 
conaşule, a spus celălalt gardian. Mai mult n-avem ce să 
facem pentru voi decât să nu vă lăsăm să dormiţi la poartă 
până în zori. In odaia corpului de gardă staţi la căldură, aveţi 
unde să-l întindeţi pe rănit, oricum îi e mai bine decât pe şa. 
Haideţi, vă dăm o mână de ajutor ca să-l daţi jos de pe cal! 


În odaia corpului de gardă era într-adevăr foarte cald, 
sufocant şi confortabil. Focul trosnea voios în vatră, şi 


— 232 — 
alături cânta cu înverşunare un greiere. 


La o masă mare, pătrată, încărcată cu urcioare şi blide, 
şedeau trei bărbaţi. 


— lertaţi-ne, onorabili nobili, a spus gardianul care îl 
susţinea pe Jaskier, că vă necăjim. Mă gândesc că o să 


îngăduiţi... Cavalerul aici, hmm... Şi celălalt care este rănit... 
M-am gândit că... 


— Ei bine te-ai gândit. Unul dintre ei şi-a întors spre ei figura 
slăbuţă, ascuţită, expresivă şi s-a ridicat în picioare. 


Haide, pune-l pe rogojină. 
Bărbatul era elf. La fel ca şi un altul, rămas la masă. 


Amândoi, aşa cum le indica îmbrăcămintea, care era o 
combinaţie între elementele umane şi moda elfilor, erau elfi 
sedentari, asimilați. Cel de-al treilea bărbat, care părea cel 


mai în vârstă, era om. Un cavaler, judecând după hainele şi 
părul grizonant, tuns pentru a se potrivi sub cască. 


— Mă cheamă Chireadan, s-a prezentat cel mai mare dintre 
elfi, cel cu faţa expresivă. Ca de obicei, când era vorba 
despre reprezentanţii Poporului Vechi, nu era posibil să-i 
evaluezi vârsta, putând avea la fel de bine douăzeci sau o 
sută douăzeci de ani. lar acesta este rudă cu mine, Errdil. 


E| este nobilul cavaler Vratimir. 


— Nobil, a murmurat Geralt, dar o privire mai atentă la 
blazonul brodat pe tunică i-a spulberat speranţele: ecusonul 
cvadripartit cu crini aurii era tăiat în curmeziş de o bandă 


argintie. 


Vratimir nu numai că provenea din afara căsătoriei, ci era 
rodul unei relaţii mixte om-neom. Ca atare, în pofida 
blazonului, nu putea pretinde că era un nobil cu drepturi 
depline şi, fără îndoială, nu se putea bucura de privilegiul de 
a trece prin porţile oraşului după lăsarea întunericului. 


— Îmi pare rău, elfului nu-i scăpase privirea vânătorului, şi 
noi trebuie să aşteptăm aici până în zori. Unde-i lege, nu-i 
tocmeală, cel puţin nu pentru oameni ca noi. Bine ai venit în 
compania noastră, domnule cavaler. 


— Geralt din Rivia, s-a prezentat el. Sunt vânător de monştri, 
nu cavaler. 


— Ce are? Chireadan a arătat spre Jaskier, pe care, între 
— 233 — 


timp, gardienii îl întinseseră pe rogojină. Pare a fi fost 
otrăvit. Dacă-i pe-aşa, am cum să-l ajut. Am la mine un 


remediu bun. 


Geralt s-a aşezat, apoi le-a povestit succint cele întâmplate 
la râu. Elfii s-au uitat unul la altul. Cavalerul grizonant îşi 
plimba saliva printre dinţi, încruntându-se. 


— Nemaipomenit, a spus Chireadan. Ce-ar putea fi? 
— Geniul din lampă, a zis Vratimir. Ca într-un basm... 


— Nici chiar aşa, Geralt a arătat spre Jaskier, lipit de 
rogojină. Nu ştiu niciun basm care să se termine aşa. 


— Rănile bietului om, a spus Chireadan, sunt în mod clar de 
natură magică. Mi-e teamă că remediul meu n-are cum să-l 
ajute prea mult. Dar cel puţin îi poate alina suferinţa. l-ai dat 
vreun leac, Geralt? 


— Un elixir analgezic. 
— Haide, ajută-mă. Susţine-i capul. 


Jaskier a băut cu lăcomie poţiunea combinată cu vin, s-a 
înecat cu ultima înghiţitură, a tuşit, a scuipat pe perna din 
piele. 


— Îl cunosc, a spus celălalt elf, Errdil. Ăsta e Jaskier, 
trubadurul şi poetul. L-am văzut odată, când a cântat la 
curtea regelui Ethain din Cidaris. 


— Trubadurul, a repetat Chireadan, cu ochii la Geralt. Nu-i 
prea bine. E foarte bolnav. l-a afectat muşchii gâtului şi 
laringele. Corzile vocale pot suferi o mutație. Trebuie să 


dezlegăm vraja cât mai curând posibil, deoarece altfel... ar 
putea fi iremediabil. 


— Vrei să spui... Asta înseamnă că nu va mai putea să 


vorbească? 
— Să vorbească, da. Va putea. Dar să cânte, nu. 


Geralt, fără să rostească vreun cuvânt, s-a aşezat la masă, 
sprijinindu-şi fruntea pe pumnii încleştaţi. 


— Un vrăjitor ne trebuie, a spus Vratimir. Trebuie să existe 
un leac sau un farmec de desfacere a vrăjii. Trebuie să-l duci 
în alt oraş, vânătorule. 


— Cum aşa? a ridicat Geralt capul. Dar aici, în Rinde? Nu 
există niciun vrăjitor? 


— Cu greu găseşti un vrăjitor în toată Redania, a spus 
— 234 — 


cavalerul. Nu-i aşa, domnilor elfi? De când regele Heribert a 
impus taxa pe magie, vrăjitorii au boicotat capitala şi 
oraşele în care sunt zeloşi în îndeplinirea ordonanţelor 
regale. lar consilierii din Rinde, din câte-am auzit, sunt 
renumiţi pentru zelul lor în această chestiune. Nu-i aşa? 


Chireadan, Errdil, n-am dreptate? 


— Ba ai, a confirmat Errdil. Dar... Chireadan, putem să-i 
spunem? 


— Chiar aşa, a spus Chireadan uitându-se la vânător. Nu 
trebuie să facem un secret din asta, şi oricum toată lumea 
din Rinde ştie. În oraş, Geralt, se află pentru o vreme o 
anumită vrăjitoare. 


— Probabil incognito? 


— Nu chiar, a zâmbit elful. Persoana despre care vorbesc 
este o mare individualistă. Puțin îi pasă de boicotul pe care 


Consiliul Vrăjitorilor l-a decretat pentru Rinde, dar şi de 

decretele consilierilor locali, şi îi reuşeşte de minune, pentru 
că din cauza boicotului, aici este o cerere foarte mare pentru 
servicii magice. Şi bineînţeles că nu plăteşte niciun impozit. 


— Dar consiliul local o tolerează? 


— Vrăjitoarea trăieşte în conacul unui negustor, factor 
comercial la Novigrad, care este, de asemenea, ambasador 
titular. Nimeni nu poate să se atingă de ea acolo. A primit 
azil. 


— E mai mult un arest la domiciliu decât azil, l-a corectat 
Errdil. Ea este practic închisă acolo. Dar nu se plânge de 
lipsă de clienţi. Clienţi bogaţi. Puțin îi pasă de consilieri, 
organizează baluri şi chefuri... 


— Consilierii, la rândul lor, sunt furioşi şi îi incită împotriva ei 
pe toţi oamenii şi se dau peste cap să-i strice imaginea, 
reputaţia, a adăugat Chireadan. Împrăştie tot soiul de 
zvonuri scârboase despre ea probabil în speranţa că 


guvernatorul de Novigrad o să-i interzică negustorului să-i 
mai acorde azil. 


— Nu-mi place să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, a 
murmurat Geralt. Dar n-am ce face. N-am de ales. Care este 
numele negustorului-ambasador? 


== 239 


— Beau Berrant. Vânătorului i s-a părut că observă o grimasă 
pe chipul lui Chireadan când i-a pronunţat numele. 


Ei bine, de fapt, e singura ta şansă. Sau mai degrabă 


singura şansă a sărmanului om care geme acolo pe rogojină. 
Dar dacă o să vrea să te ajute vrăjitoarea... asta n-am de 
unde să ştiu. 


— Fii atent atunci când te duci acolo, l-a sfătuit Errdil. 


Primarul are oameni care-i pândesc casa. Dacă te opresc, ştii 
ce să faci. Galbenii deschid toate uşile. 


— Plec de îndată ce se deschid porţile. Cum se numeşte 
vrăjitoarea? 


— Yennefer de Vengerberg. 
III 


— Stăpânul doarme, a spus portarul privindu-l pe Geralt de 
sus. Era mai înalt cu un cap şi aproape de două ori mai lat în 
umeri. Eşti surd, vagabondule? Stăpânul doarme, am spus. 


— Ei, lasă-l să doarmă, s-a arătat de acord vânătorul. N-am 
nicio treabă cu stăpânul dumneavoastră, ci cu doamna care 
locuieşte aici. 


— Ai o treabă, spui. Portarul părea un om spiritual, ceea ce 
era surprinzător în cazul cuiva cu statura şi aspectul său. 


Atunci cară-te la bordel, golanule, ca să-ţi faci treaba cu ea. 
Roiul. 


Geralt îşi desfăcuse punguţa de la brâu şi o cântărea în 
mână, ţinând-o de cureluşe. 


— Nu poţi să mă mituieşti, a spus cu mândrie Cerberul. 


— Nici nu mă gândesc. 


Portarul era prea puternic pentru a avea reflexe care să-i 
permită eschivarea sau protecţia împotriva loviturilor rapide 
ale unui om obişnuit. Împotriva loviturii vânătorului nu a 
avut timp nici măcar să clipească. Punguţa greoaie i-a căzut 
pe tâmplă cu un zăngănit. S-a prăbuşit spre uşă, agăţându- 
se de cadrul acesteia cu ambele mâini. Geralt l-a desprins 
lovindu-l cu piciorul în genunchi, l-a împins cu umărul şi i-a 
aruncat din nou punguţa. Ochii portarului au devenit tulburi 


— 236 — 


şi împrăştiaţi într-o formă comică, picioarele i s-au desfăcut 
ca o foarfecă. Vânătorul, văzând că omul, deşi aproape 
inconştient, îşi mai agita mâinile, l-a lovit cu forţă pentru a 
treia oară în frunte. 


— Galbenii, a îngăimat el, deschid toate uşile. 


Vestibulul era întunecos. Din spatele uşii din stânga venea 
un sforăit răsunător. Vânătorul a aruncat o privire, prudent. 
Pe un pat dezordonat dormea respirând şuierător o femeie 
grasă într-o cămaşă de noapte ridicată mai sus de şolduri. 
Nu era cea mai frumoasă privelişte din lume. Geralt l-a tras 
pe portar în odaie şi a închis uşa cu zăvorul. 


Pe dreapta era o altă uşă, întredeschisă, care lăsa să se vadă 
nişte trepte de piatră care coborau. Vânătorul a dat să 


le parcurgă, când din partea de jos a venit o înjurătură 
neclară, urmată de o bufnitură seacă de spargere a veselei. 


Sala era o bucătărie imensă, invadată de ustensile, cu 
parfum de ierburi şi lemn răşinos. Pe podeaua de piatră, 
printre cioburile unui urcior de lut, stătea îngenuncheat un 
bărbat, complet gol, cu capul aproape de podea. 


— Suc de mere, la naiba, bâiguia ameţit, clătinând din cap 
ca un berbec care zguduise din greşeală zidul cetăţii. 


Suc... de mere. Unde... unde sunt slujitorii? 
— Poftim? l-a întrebat politicos vânătorul. 


Omul şi-a ridicat capul, şi-a înghiţit saliva. Ochii îi erau 
tulburi şi puternic congestionaţi. 


— Ea vrea suc de mere, a declarat, apoi, ridicându-se cu 
greu, s-a aşezat pe un taburet acoperit cu o piele de oaie şi 
s-a sprijinit de sobă. Trebuie... să i-l duc sus, altminteri... 


— Am plăcerea să stau de vorbă cu negustorul Beau 
Berrant? 


— Mai încet. Omul a făcut o grimasă de durere. Nu ţipa. 


Ascultă, în butoiaşul... suc. De mere. Toarnă-mi în ceva... şi 
ajută-mă să urc scara, bine? 


Geralt a ridicat din umeri, apoi a dat din cap cu compasiune. 
În general, el evita excesele alcoolice, dar starea în care se 
afla negustorul nu-i era complet străină. A găsit printre blide 
un urcior şi o ulcică de cositor şi a turnat suc din butoiaş. A 
auzit sforăituri şi s-a întors. Bărbatul gol 


— 237 — 
adormise cu capul în piept. 
Vânătorul a fost tentat pentru o clipă să-l trezească 


stropindu-l cu suc, dar s-a gândit mai bine. A ieşit din 
bucătărie ducând urciorul. Coridorul se termina cu o uşă 


grea, incrustată. A păşit cu grijă, deschizând-o doar atât cât 
să-i permită să se strecoare înăuntru. Era beznă, aşa că şi-a 
dilatat pupilele. Şi-a încreţit nasul. 


În aer atârna un miros greu de vin oţetit, de lumânări şi de 
fructe coapte. Şi de încă ceva care părea un amestec de 
parfum de liliac şi agrişe. 


A privit în jur. Masa din mijlocul camerei suporta un adevărat 
câmp de bătălie presărat cu urcioare, carafe, ulcele, farfurii 
de argint şi platouri, farfurii şi tacâmuri cu mânere de fildeş. 
Faţa de masă, mototolită, alunecată, era înecată în vin, plină 
de pete violete şi ţeapănă de la ceara scursă din sfeşnice. 
Cojile de portocale, asemenea unor flori, erau pete de 
culoare printre sâmburii de prune şi piersici, cotoarele de 
pere şi ciorchinii de struguri despuiaţi de boabe. O ulcică era 
răsturnată şi spartă. Alta era întreagă, pe jumătate plină, cu 
un os de curcan ieşit din ea. 


Lângă ulcică era un pantof negru cu toc cui. Era din piele de 
basilisc. Nu exista materie primă mai scumpă care ar fi putut 
fi folosită la încălţăminte. 


AI doilea pantof zăcea sub un scaun, aruncat neglijent pe o 
rochie neagră cu volane albe şi broderie cu flori. 


Geralt a rămas pentru o clipă nehotărât în picioare, 
luptându-se cu sentimentul de jenă şi cu nevoia de a se 
răsuci pe călcâie şi a ieşit. Dar asta ar fi însemnat că 


Cerberul fusese lovit în zadar în vestibul. Vânătorului nu-i 
plăcea să facă nimic inutil. In colţul odăii a văzut o scară în 
spirală. 


Pe trepte a găsit patru trandafiri albi ofiliţi şi un şerveţel 
pătat de vin şi de ruj carmin. Parfumul de liliac şi agrişe se 
intensifica. 


Treptele duceau la dormitor, unde podeaua era acoperită 
cu o blană imensă, groasă. Pe ea erau aruncate o cămaşă 
albă cu manşete de dantelă şi un buchet de trandafiri albi. 
Şi un ciorap negru. 

— 238 — 


Celălalt ciorap atârna pe unul dintre cei patru piloni 
sculptați care sprijineau baldachinul bombat de deasupra 
patului. Sculpturile de pe piloni reprezentau nimfe şi fauni în 
diferite poziţii. Unele erau interesante. Altele stupid de 
ridicole. Multe se repetau. În general vorbind. 


Geralt şi-a dres vocea puternic, uitându-se la mulţimea de 
bucle negre vizibile după draperia de damasc. Plapuma s-a 
mişcat şi a gemut. Geralt şi-a dres şi mai puternic vocea. 


— Beau? a întrebat confuz maldărul de bucle negre. Mi-ai 
adus suc? 


— Ţi-am adus. 


Dintre buclele negre s-a ivit chipul triunghiular, palid, cu 
ochii violeţi şi buzele subţiri, uşor curbate. 


— 0ooh... Buzele s-au curbat şi mai tare. Oooh... Mor de 
sete... 


— Te rog. 


Femeia a dat la o parte plapuma ca să se aşeze. Şi-a dezvelit 
în acelaşi timp braţele frumoase şi gâtul grațios, înconjurat 
de o panglică de catifea neagră cu un pandantiv în formă de 
stea, cu diamante strălucitoare. Nu purta nimic altceva. 


— Mulţumesc. l-a luat ulcica din mână, a băut cu lăcomie, 
apoi a ridicat braţele şi şi-a atins tâmpla. Plapuma i-a 
alunecat şi mai mult. Geralt s-a uitat în altă parte. Politicos, 
dar fără tragere de inimă. 


— Cine eşti tu, de fapt? l-a întrebat femeia cu părul negru, 
încreţindu-şi fruntea şi acoperindu-se cu plapuma. Ce faci 
aici? Unde naiba este Berrant? 


— La care întrebare trebuie să răspund mai întâi? 


Dar imediat a regretat ironia. Femeia şi-a ridicat mâna şi a 
trasat cu degetele o dungă de aur. Geralt a reacţionat 
instinctiv, încrucişându-şi mâinile în Semnul Heliotrop, a 
interceptat magia chiar înainte de a-i atinge faţa, dar 
descărcarea a fost atât de puternică, încât l-a aruncat în 
spate, lipindu-l de perete. A alunecat la podea. 


— Nu trebuie! a strigat văzând că femeia dă să ridice mâna 
din nou. Doamna Yennefer! Am venit în pace, fără 


intenţii rele! 
— 239 — 


Dinspre scară venea un ropot de paşi repezi, iar în uşa 
dormitorului s-au ivit siluetele slujitorilor. 


— Doamna Yennefer! 


— Plecaţi, le-a poruncit calm vrăjitoarea. Nu mai am nevoie 
de voi. Vă plătesc pentru paza casei. Dar dacă acest individ 
a izbutit să ajungă aici, o să am eu însămi grijă de el. 


Transmiteţi-i asta şi domnului Berrant. Şi vă rog să-mi 
pregătiţi baia. 


Vânătorul s-a ridicat cu greu în picioare. Yennefer îl privea în 
tăcere, mijindu-şi ochii. 


— Mi-ai deviat magia, a spus ea în cele din urmă. Şi nu eşti 
vrăjitor, se vede destul de limpede. Dar ai reacţionat extrem 
de rapid. Spune-mi cine eşti, necunoscutule care mi-ai intrat 
în odaie. Te sfătuiesc să vorbeşti repede. 


— Sunt Geralt din Rivia. Vânătorul de monştri. 


Yennefer s-a dat jos din pat, apucând un fragment din 
anatomia unui faun sculptat, destul de proeminent pentru a 
se ţine de el. Fără a-şi lua ochii de la Geralt, şi-a luat de jos 
un pardesiu cu guler de blană. Încheindu-se bine, s-a ridicat. 


Fără să se grăbească, şi-a mai turnat o ulcică de suc, a băut- 
o dintr-o răsuflare, a tuşit, s-a apropiat. Geralt îşi masa 
discret şira spinării, care îi fusese izbită dureros de perete. 


— Geralt din Rivia, a repetat vrăjitoarea privindu-l din 
spatele genelor negre. Cum ai ajuns aici? Şi cu ce scop? 


Sper că nu i-ai făcut niciun rău lui Berrant? 


— Nu. Nu i-am făcut. Doamna Yennefer, am nevoie de 
ajutorul tău. 


— Un vânător, a spus ea apropiindu-se cu un pas, 
strângându-şi pardesiul. Nu numai că eşti primul pe care-l 
văd în carne şi oase, dar nu eşti nimeni altul decât faimosul 
Lup Alb. Am auzit multe despre tine. 


— Îmi închipui. 
— Nu ştiu ce-ţi închipui tu. A căscat, apoi s-a apropiat şi mai 


mult. Îmi dai voie? I-a atins obrazul cu mâna, şi-a apropiat 
faţa, l-a privit în ochi. El şi-a încleştat maxilarele. 


Pupilele ţi se adaptează instinctiv la lumină sau poţi să le 
comprimi sau să le dilaţi voluntar? 


— Yennefer, i-a spus el liniştit. Am călărit până la Rinde 
— 240 — 


toată ziua de ieri, fără oprire. Am aşteptat toată noaptea ca 
să se deschidă porţile. L-am culcat la pământ pe portar, care 
nu mă lăsa să intru. Ilnoportun şi impertinent, ţi-am deranjat 
somnul şi liniştea. Şi toate acestea pentru că un prieten de- 
al meu are nevoie de un ajutor pe care numai tu i-l poţi oferi. 
Ajută-l, te rog, şi apoi, dacă vrei, vorbim despre mutații şi 
aberaţii. 

Ea s-a retras un pas, deformându-şi buzele obraznic. 

— De ce fel de ajutor este vorba? 


— Regenerarea organelor afectate prin magie. Faringe, 
laringe şi corzi vocale. Afectate de un soi de ceaţă stacojie. 


Sau ceva asemănător. 
— Asemănător, a repetat ea. Pe scurt, nu o ceaţă magică 
stacojie l-a lovit pe prietenul tău. Atunci, ce-ar fi putut fi? 


Spune-mi căci, trezită brusc din somn în zori, n-am nici 
puterea, nici dorinţa să-ţi sondez creierul. 


— Hmm... Ar fi mai bine dacă aş lua-o de la început... 
— Oh, nu, l-a oprit. Dacă este atât de complicat, aşteaptă 


puţin. Gustul dezagreabil din gură, părul ciufulit, pleoapele 
lipite şi alte inconveniente matinale îmi restricţionează 


puternic abilităţile de percepţie. Coboară până la baie, în 
subsol. Voi fi acolo într-o clipă şi o să-mi povesteşti totul. 


— Yennefer, nu vreau să fiu insistent, dar timpul se scurge. 
Prietenul meu... 


— Geralt, l-a întrerupt sec. M-am dat jos din pat şi n-aveam 
de gând să fac acest lucru înainte de clopotele de la miezul 
zilei. Sunt gata să renunţ la micul dejun. Ştii de ce? 


Pentru că mi-ai adus suc de mere. Erai grăbit, gândindu-te la 
suferinţa prietenului tău, mi-ai forţat intrarea lovindu-mi 
oamenii, şi totuşi te-ai gândit şi la o femeie însetată. M-ai 
cucerit cu acest lucru şi sunt dispusă, oarecum, să te ajut. 
Dar la apă şi săpun nu renunţ. Du-te. Te rog. 

— Bine. 

— Geralt. 

— Da, s-a oprit în prag. 

— Profită de ocazie şi fă şi tu o baie. După miros, pot să 
ghicesc nu numai rasa şi vârsta, ci şi culoarea calului. 

— 241 — 

IV 


A intrat în baie atunci când Geralt, aşezat gol pe un taburet 
Mic, îşi turna apă din ciubăr. El a tuşit şi s-a întors pudic. 


— Nu te jena, i-a spus, aruncându-i un braţ de haine pe 
umeraşe. Doar n-o să leşin la vederea unui bărbat gol. Triss 
Merigold, prietena mea, spune că, dacă ai văzut unul, i-ai 
văzut pe toţi. 


S-a ridicat în picioare, înfăşurat cu un prosop pe şolduri. 


— Ce cicatrice drăguță, a zâmbit admirativ Yennefer, 
privindu-i pieptul. De la ce este? Ai căzut cumva în gater? 


Nu i-a răspuns. Vrăjitoarea continua să-l privească, 
înclinându-şi cochet capul. 


— Primul vânător care mi-a fost dat să-l pot vedea în carne şi 
oase, şi aproape gol-puşcă, pe deasupra. Ah! S-a aplecat, 
ciulindu-şi urechea. lţi aud inima. Bate foarte lent. 


Poţi să-ţi controlezi secreția de adrenalină? Oh, iartă-mi 
curiozitatea profesională. Eşti, din câte se pare, ciudat de 
sensibil când vine vorba despre trăsăturile propriului tău 
corp. Obişnuieşti să-ţi descrii aceste caracteristici cu cuvinte 
care-mi displac şi aluneci într-un sarcasm patetic care-mi 
displace şi mai mult. 


Nu i-a răspuns. 


— Hai, gata. Mi se răceşte apa. Yennefer a făcut o mişcare ca 
şi cum ar fi vrut să-şi lepede haina, dara ezitat. Eu mă 


îmbăiez, iar tu o să-mi povesteşti între timp cum stau 
lucrurile. O să câştigăm timp. Dar... nu vreau să te 
stânjenesc şi, de altfel, aproape că nu ne cunoaştem. Şi apoi, 
din motive de decenţă... 


— Am să mă întorc cu spatele, i-a propus şovăielnic. 


— Nu. Trebuie să văd ochii celui cu care vorbesc. Am o idee 
mai bună. 


A auzit-o rostind o vrajă, a simţit o vibraţie a medalionului şi 
a văzut haina neagră alunecând moale pe podea. Şi apoi a 
auzit un pleoscăit de apă. 


— Acum, eu nu-ţi văd ochii, Yennefer, a spus el. Ce păcat! 
Vrăjitoarea invizibilă a pufnit şi a început să plescăie apa 
— 242 — 

în cadă. 

— Hai, povesteşte-mi. 


Geralt a terminat lupta cu pantalonii pe care şi-i pusese sub 
un prosop, apoi s-a aşezat pe o bancă. Încheindu-şi 
cataramele de la cizme, a început să depene aventura de pe 
râu, scurtând pe cât posibil descrierea încăierării cu somnul. 
Yennefer nu avea aerul cuiva pasionat de pescuit. 


Când a ajuns la momentul în care creatura-nor a ieşit din 
urcior, buretele imens care săpunea formele invizibile a 
îngheţat. 


— Hai, hai, a auzit-o. Interesant. Un geniu într-un urcior. 
— Ce geniu, a obiectat el. A fost un soi de ceaţă stacojie. 
Un tip nou, încă necunoscut... 


— Un tip nou şi încă necunoscut merită să-l cheme şi pe el 
într-un fel, a spus Yennefer invizibilă. Denumirea de geniu nu 
este mai rea decât altele. Continuă, te rog. 


S-a conformat. Spuma din cadă se înmulţea odată cu 
depănarea poveştii, apa dădea pe din afară. La un moment 
dat, ceva i-a atras privirea. Uitându-se mai atent, a văzut 
contururile şi formele trasate de săpun. Contururile şi 
formele l-au fermecat într-atât încât a amuţit. 


— Hai, continuă! i-a cerut vocea venită de nicăieri, de 
deasupra contururilor. Ce s-a întâmplat? 


— Asta-i tot, a spus el. L-am izgonit pe acel, cum i-ai spus tu, 
geniu... 


— Cum? Un ciubăr s-a ridicat şi s-a aplecat ca să toarne apă. 
Săpunul a dispărut, dar şi formele. Geralt a oftat. 


— Cu o vrajă, a spus el. Mai precis, de exorcizare. 


— Ce? Ciubărul a turnat din nou apă. Vânătorul a început să 
observe cu atenţie acţionarea ciubărului, pentru că apa, deşi 
pentru răstimpuri scurte, arăta când una, când alta. A 
repetat vraja, în conformitate cu principiile lui de securitate, 
respectiv înlocuind vocala „e” cu o aspirație. Se gândea c-o 
s-o impresioneze pe vrăjitoare cu cunoştinţele sale despre 
acest principiu, dar a fost surprins când a auzit hohotul de 
râs nebun din cadă. 


— Ce-i aşa de amuzant? 

— Exorcismul ăsta al tău... Prosopul a zburat din coş şi a 
— 243 — 

început să şteargă energic celelalte contururi. Triss o să 


râdă cu lacrimi când o să-i povestesc! Cine te-a învăţat asta, 
vânătorule? Această... vrajă? 


— O preoteasă de la altarul Huldra. Este limbajul secret al 
templului... 


— Să fie secret pentru cine trebuie să fie secret. Prosopul a 
fost aruncat la marginea căzii, apa a stropit podeaua, urmele 
picioarelor goale indicau paşii vrăjitoarei. Nu e nicio vrajă, 
Geralt. Şi nu te-aş sfătui să repeţi aceste cuvinte în alte 
temple... 


— Dacă nu-i o vrajă, atunci ce-i? a întrebat-o, uitându-se la 
doi ciorapi negri care delimitau în aer, unul după altul, 
picioarele bine proporţionate. 


— Un proverb plin de duh. Chiloţeii de dantelă cuprindeau 
nimicul într-un mod foarte interesant. Deşi cam deocheat. 


O cămaşă albă cu un jabou mare în formă de floare a 
fremătat pe sus, după care şi-a luat forma. Yennefer, a băgat 
de seamă vânătorul, nu purta niciun fel de sofisticăreli cu 
oase de balenă, folosite de obicei de femei. 


N-avea nevoie. 
— Ce proverb? a întrebat-o. 
— Nu contează. 


Unei sticle pătrăţoase de cristal de pe măsuţă i-a sărit dopul, 
în baie s-a răspândit parfumul de liliac şi agrişe. 


Dopul a descris mai multe cercuri şi s-a întors la locul său. 


Vrăjitoarea şi-a încheiat nasturii de la manşete, şi-a tras 
rochia şi s-a materializat. 


— Încheie-mă. S-a întors cu spatele, descurcându-şi părul cu 
un pieptăn din carapace de broască ţestoasă. Pieptănul, 
după cum l-a văzut el, avea un vârf lung şi ascuţit, care 
putea înlocui cu succes pumnalul la nevoie. 


l-a încheiat rochia cu o lentoare calculată, cataramă cu 
cataramă, bucurându-se de mirosul părului care-i cădea într- 
o cascadă neagră până la mijlocul spatelui. 


— Revenind la creatura din sticlă, i-a spus Yennefer în timp 
ce-şi fixa cerceii cu diamante în ureche, este evident că nu 


„vraja” ta caraghioasă l-a pus pe fugă. Mai aproape de 
adevăr ar părea ipoteza că şi-a descărcat furia asupra 


— 244 — 
tovarăşului dumitale şi a fugit sătul. 


— Mai mult ca sigur, a confirmat Geralt încruntat. Oricum nu 
cred că a zburat la Cidaris ca să-l sugrume pe Valdo Marx. 


— Cine este Valdo Marx? 


— Un trubadur, pe care tovarăşul meu, poet şi muzician de 
asemenea, îl consideră un individ lipsit de talent şi de gust. 


Vrăjitoarea s-a întors cu o sclipire ciudată în ochii săi violeţi. 


— Prietenul tău a avut cumva timp să rostească vreo 
dorinţă? 


— Chiar două. Ambele la fel de tâmpite. Da' de cemă 


întrebi? La urma urmelor, îndeplinirea dorințelor de către 
genii, duhuri şi spirite ale lămpilor e o mare tâmpenie... 


— O mare tâmpenie, a repetat Yennefer cu un zâmbet. 


Desigur. E o născocire, o poveste fără sens, ca toate 
legendele, în care spiritele şi zânele bune îndeplinesc 
dorinţele. Basme scornite de prostănacii sărmani care nici 
măcar nu mai pot visa că-şi pot satisface numeroasele 
dorinţe şi visuri prin forţe proprii. Mă bucur că nu te numeri 
printre ei, Geralt din Rivia. Eşti mai aproape de mine 
spiritual. Eu, când vreau ceva, nu stau să visez, ci acţionez. 


Şi de fiecare dată obţin ceea ce-mi doresc. 


— Nu mă îndoiesc. Eşti gata? 


— Sunt gata. Vrăjitoarea şi-a legat cureluşele de la încălțări, 
apoi s-a ridicat în picioare. Chiar şi cu tocuri nu era prea 
înaltă. Şi-a scuturat părul cârlionţat, care a rămas pitoresc 
de ciufulit, în ciuda pieptănării energice. 


— Am o întrebare, Geralt. Pecetea cu care era închisă 
sticla... A rămas la prietenul tău? 


Vânătorul a căzut pe gânduri. Pecetea nu era la Jaskier, ci la 
el însuşi, o avea chiar la el. Dar experienţa îl învățase că 


nu trebuia să fie prea guraliv cu vrăjitoarele. 


— Hmm... Mă tem că da. A indus-o în eroare în privinţa 
motivului pentru întârzierea răspunsului. Da, cred c-o mai 
are. De ce? Are vreo importanţă pecetea aia? 


— Ciudată întrebare, a spus ea sec, venită din partea unui 
— 245 — 


vânător, specialist în monstruozităţi supranaturale. Din 
partea cuiva care ar trebui să ştie că astfel de peceţi sunt 
destul de importante pentru a nu le atinge. Şi pentru a nu 
lăsa pe niciun prieten să le atingă. 


Şi-a încleştat maxilarul. Ratase lovitura. 

— Ei bine, şi-a îmblânzit Yennefer tonul. Nimeni nu este 
perfect, nici măcar vânătorii, după cum văd. Oricine poate 
greşi. Haide, putem pleca. Unde se află tovarăşul dumitale? 


— Aici, în Rinde. În casa unuia pe nume Errdil. Un elf. 


L-a scrutat cu privirea. 


— La Errdil? a repetat ea, încreţindu-şi buzele într-un 
zâmbet. Ştiu unde stă. Imi închipui că-i acolo şi vărul său, 
Chireadan, aşa-i? 


— Aşa-i. Şi ce... 
— Nimic, l-a întrerupt, şi-a ridicat mâinile, şi-a închis ochii. 


Medalionul tresălta la gâtul vânătorului, smulgându-se din 
lânţişor. 


Pe peretele umed din baie strălucea un contur luminos, care 
aducea cu o uşă, în cadrul căruia pâlpâia un neant 
fosforescent şi lăptos. 


Vânătorul a şoptit o înjurătură. Nu-i plăceau portalurile 
magice şi nici să călătorească prin intermediul lor. 


— Nu-i nevoie... a bombănit. E la o aruncătură de băț... 


— Nu pot să merg pe jos pe străzile din acest oraş, i-a tăiat-o 
scurt. Nu mă prea au la inimă, mă fac în toate felurile, 
aruncă în mine cu pietre şi mă pot aştepta la orice. 


Unii fac tot posibilul să-mi distrugă reputaţia, gândindu-se 
că astfel mă pedepsesc. Nu te teme, portalurile mele sunt 
sigure. 


Geralt asistase cândva la trecerea printr-un portal pretins a fi 
securizat doar a unei jumătăţi din trup. A doua jumătate n-a 
mai fost găsită nici în ziua de azi. Cunoştea mai multe cazuri 
în care celor intraţi într-un portal li se pierduse orice urmă. 


Vrăjitoarea şi-a aranjat din nou părul, apoi şi-a prins la 
centură un săculeţ brodat cu perle. Părea prea mic pentru a 
ţine altceva în afară de o mână de monede de aramă şi un 
ruj, dar Geralt ştia că nu este un săculeţ obişnuit. 


— 246 — 


— Strânge-mă în braţe. Mai tare, că nu-s din porțelan. La 
drum! 


Medalionul a vibrat, ceva a fulgerat, iar Geralt s-a trezit 
deodată într-un neant negru, într-un frig cumplit. Nu vedea 
nimic, n-auzea nimic, nu simţea nimic. Frigul era singurul pe 
care îl înregistrau simţurile. Voia să înjure, dar n-a mai avut 
timp. 


V 


— A trecut un ceas de când a intrat la el. Chireadan a 
răsturnat clepsidra de pe masă. Incep să-mi fac griji. Oare să 
fie chiar aşa de grav gâtul lui Jaskier? Oare n-ar trebui să 


mergem să vedem care-i treaba? 


— Ne-a spus destul de clar că nu vrea asta. Geralt şi-a 
terminat ulcica de infuzie din plante, strâmbându-se. Îi 
aprecia şi-i plăcea la elfi inteligenţa, rezerva liniştită şi 
simţul umorului lor specific, dar nu le înţelegea şi nu le 
împărtăşea preferinţele cu privire la mâncare şi băutură. N- 
am de gând să-i deranjez, Chireadan. Magia are nevoie de 
timp. N-are decât să dureze şi toată ziua, numai să se 
vindece Jaskier. 


— Chiar aşa, ai dreptate. 

Din camera de alături veneau bocănituri de ciocane. 

Errdil, din câte se putea vedea, trăia într-o tavernă 
abandonată, pe care o cumpărase cu gândul s-o aranjeze şi 


s-o ţină împreună cu soţia sa, o elfă dulcică şi tăcută din fire. 
Cavalerul Vratimir, care după noaptea petrecută 


împreună la corpul de gardă nu s-a mai dezlipit de ei, s-a 
oferit din proprie iniţiativă să-i ajute la lucrările de reparaţii. 


Împreună cu cei doi s-a apucat de refacerea lambriurilor 
imediat ce s-a calmat tevatura provocată de apariţia 
inopinată şi spectaculoasă a vânătorului şi a lui Yennefer, 
descinşi prin perete în strălucirea portalului. 


— Ca să fiu sincer, a reluat Chireadan, nu mă aşteptam să 


izbuteşti atât de lesne. Yennefer nu-i prea spontană de felul 
ei, mai ales când vine vorba să ajute. Necazurile semenilor 
n-o afectează prea mult şi nu-i tulbură deloc somnul. Pe 


= 241= 


scurt, n-am auzit să fi ajutat vreodată pe cineva 
dezinteresat. Mă întreb ce interes are de vă ajută pe tine şi 
pe Jaskier. 


— Nu exagerezi, oare? i-a zâmbit vânătorul. Nu mi-a făcut o 
impresie atât de proastă. Ce-i drept, da, îi place să-şi 
demonstreze superioritatea, dar în comparaţie cu alţi 
vrăjitori, cu toată această bandă arogantă, este graţia în 
persoană şi bunătatea întruchipată. 


Chireadan i-a zâmbit şi el la rândul lui. 


— E ca şi cum, i-a spus, ai crede că scorpionul este mai 
frumos decât păianjenul pentru că ea are o coadă drăguță. 


Fereşte-te, Geralt. Nu eşti primul care o apreciază astfel, 
neştiind că şi-a făcut o armă din harul şi din frumuseţea sa. 


O armă pe care o foloseşte foarte abil şi fără scrupule. Ceea 
ce, desigur, n-o împiedică să fie o femeie de o frumuseţe 
fascinantă. Nu negi, aşa-i? 


Geralt s-a uitat brusc la elf. Pentru a doua oară i se părea că 
vede urme de fard pe faţa lui. L-a surprins la fel de mult 
precum cuvintele lui Chireadan. Elfii de rasă pură nu 
obişnuiesc să se uite după femeile oamenilor, nici măcar 
după cele foarte frumoase. Cât despre Yennefer, deşi 
atractivă în felul său, nu era o frumuseţe răpitoare. 


Gusturile nu se discută, dar, de fapt, puţine vrăjitoare sunt 
considerate „drăguţe”. Toate provin din cercurile sociale în 
care fetele au un destin comun, acela de a se mărita. Cui i-ar 
trece prin gând să-şi condamne fiica la ani de studiu 
chinuitor şi la tortura mutaţiilor somatice, atunci când ar 
putea s-o mărite şi, pe cat posibil, să creeze relaţii 
profitabile? Cine şi-ar dori să aibă o vrăjitoare în familie? În 
ciuda respectului de care se bucură vrăjitorii, familia unei 
vrăjitoare n-are nici cel mai mic beneficiu de pe urma ei, 
pentru că, înainte de a-şi termina şcoala, întrerupe orice 
legătură cu rudele - de-aici înainte contează numai 
confreria. Acesta este motivul pentru care devin vrăjitoare 
numai fetele care n-au nicio şansă să-şi găsească un soţ. 


Spre deosebire de preotese şi de druide care primesc fără 


nicio tragere de inimă fete infirme sau urâte, vrăjitorii 
acceptă pe oricine îşi demonstrează predispoziția. In cazul 


== 948 = 


în care copila a trecut prin ciurul şi dârmonul primilor ani de 
ucenicie, începe să opereze magia - îndreaptă şi egalează 


picioarele, repară oasele prost sudate, lipeşte buzele de 
iepure, elimină cicatricele, semnele din naştere şi urmele 
lăsate de vărsatul-de-vânt. Tânăra vrăjitoare devine din ce în 
ce mai „atractivă”, aşa cum o cere prestigiul profesiei. 


Rezultatul: femei pseudofrumoase, cu ochi răi, urâţi şi reci. 


Urâţenii care n-o să-şi uite niciodată hidoşenia acoperită de 
masca magică, ascunsă nu pentru a o face fericită, ci pentru 
prestigiul profesiei. 


Nu Geralt nu l-a înţeles pe Chireadan. Ochii lui, ochii de 
vânător, înregistraseră prea multe detalii. 


— Nu, Chireadan, i-a răspuns la întrebare. Nu te contrazic. 


Îţi mulţumesc chiar, pentru avertisment. Dar acum este 
vorba doar de Jaskier. A suferit din cauza mea, în prezenţa 
mea. N-am putut să-l salvez, n-am ştiut cum să-l ajut. Dacă 


aş şti că s-ar vindeca, m-aş aşeza cu fundul gol pe un 
scorpion. 


— De asta trebuie să ai cel mai mult grijă, i-a zâmbit elful 
enigmatic. Pentru că Yennefer ştie şi îi place să facă uz de 
astfel de informaţii. Să n-ai încredere în ea, Geralt. Este 
primejdioasă. 


Nu i-a răspuns. 


La etaj a scârţâit o uşă. Yennefer a apărut în capătul scării, 
sprijinită de balustradă. 


— Vânătorule, poţi să vii un minut? 
— Desigur. 


Vrăjitoarea s-a rezemat cu spatele de uşa uneia dintre cele 
câteva odăi mai mult sau mai puţin mobilate, în care fusese 
instalat trubadurul beteag. Vânătorul s-a apropiat, privind-o 
în tăcere. l-a văzut braţul stâng, un pic mai lung decât cel 
drept. Nasul, un pic cam mare. Gura, cam prea subţire. 
Bărbia, cam prea retrasă. Sprâncenele, neregulate. 


Ochii... 

A văzut prea multe detalii. În zadar. 

— Care-i treaba cu Jaskier? 

— Te îndoieşti de abilităţile mele? 

A continuat s-o privească. Avea silueta unei tinere de 

— 249 — 

douăzeci de ani, dara preferat să nu încerce să-i ghicească 


vârsta reală. Se mişca întotdeauna cu o graţie naturală, 
autentică. Nu, era imposibil să ghicească cum era înainte, ce 
avusese de corectat. A încetat să se mai gândească la ea, n- 
avea niciun sens. 


— Talentatul tău partener o să se înzdrăvenească, i-a spus. O 
să-şi recupereze capacităţile vocale. 


— Toată recunoştinţa mea, Yennefer. 
l-a zâmbit. 

— Vei avea ocazia să mi-o dovedeşti. 
— Pot să mă duc să-l văd? 


A tăcut pentru o clipă, apoi s-a uitat la el cu un zâmbet 
ciudat, tamburinând cu degetele pe cadrul uşii. 


— Desigur. Du-te. 


Medalionul de la gâtul vânătorului a început să vibreze 
puternic. 


În mijlocul podelei ardea cu o lumină lăptoasă un glob de 
sticlă de mărimea unui pepene mic. Sfera marca centrul unei 
stele cu nouă colţuri, trasată cu exactitate, ajungând cu 
extremităţile până în colţurile şi la pereţii odăii. În interiorul 
stelei era înscrisă o pentagramă vopsită cu roşu, ale cărei 
capete erau marcate cu lumânări negre înfipte în sfeşnice cu 
forme bizare. Lumânări negre ardeau şi la căpătâiul patului 
în care zăcea Jaskier, învelit cu blănuri de oaie. Poetul 
respira calm, nu mai tuşea şi nu mai urla, îi dispăruse de pe 
faţă grimasa de durere, fiind înlocuită cu un zâmbet idiot, 
plin de fericire. 


— Doarme, a spus Yennefer. Şi visează. 
Geralt s-a uitat la desenele de pe podea. Magia ascunsă 


în ele era palpabilă, dar ştia că era o magie adormită, 
latentă. l-a amintit de hărâitul monoton al respirației unui 
leu adormit, dar l-a dus cu gândul şi la ceea ce putea fi 
răgetul unui leu. 


— Ce înseamnă asta, Yennefer? 
— O păcăleală. 
— Pentru cine? 


— Pentru tine, deocamdată. Vrăjitoarea a întors cheia în 
broască, apoi a ascuns-o în mână. Cheia a dispărut. 


— 250 — 
— M-ai prins, a spus el cu răceală. Acum ce urmează? Să 
atentezi la virginitatea mea? 


— Nu te umfla în pene. 


Yennefer s-a aşezat pe marginea patului. Jaskier, zâmbind în 
continuare ca un cretin, a gemut încet. Era, fără îndoială, un 
geamaăt de plăcere. 


— Ce se întâmplă, Yennefer? Dacă e un joc, n-am de unde 
să-i cunosc regulile. 


— Ţi-am spus, a început ea, că obţin de fiecare dată ceea ce 
vreau. De data aceasta întâmplarea face să vreau ceva de la 
Jaskier. O să-l iau şi o să ne despărţim. Nu te teme, nu i se va 
întâmpla nimic rău... 


— Ciudăţeniile pe care le-ai înşirat pe podea, a întrerupt-o, 
servesc la invocarea demonilor. Şi acolo unde sunt invocaţi 
demonii, întotdeauna i se întâmplă cuiva ceva rău. 


N-o să îngădui aşa ceva. 


— ... N-o să se-atingă nimeni de niciun fir de păr din capul 
lui, a continuat vrăjitoarea, neacordând nicio atenţie 
cuvintelor lui. Vocea îi va fi chiar mai frumoasă şi va fi foarte 
mulţumit, foarte fericit. Toată lumea va fi fericită. Şi o să ne 
despărţim fără regrete, fără ranchiuni. 


— Ah, Virginia, a gemut Jaskier fără să deschidă ochii. Ce 
frumoşi sunt sânii tăi, mai delicaţi decât puful lebedelor... 


Virginia... 
— Şi-a pierdut minţile? Delirează? 


— Visează, i-a zâmbit Yennefer. Dorinţa i se îndeplineşte în 
vis. l-am sondat în profunzime creierul. N-am dat peste cine 
ştie ce. Câteva trucuri murdare, câteva vise, multă 


poezie. Mai nimic. Pecetea, care închidea sticla geniului, 
Geralt. Ştiu că nu-i la trubadur, ci la tine. Te rog să mi-o dai. 


— La ce-ţi trebuie? 


— Cum să-ţi răspund la întrebarea asta? i-a zâmbit cu 
duşmănie vrăjitoarea. Hai să încerc totuşi: îţi pasă pe naiba, 
vânătorule. Te satisface răspunsul ăsta? 


— Nu, i-a zâmbit, la fel de duşmănos. Nu mă satisface. 


Dar nu trebuie să te simţi vinovată, Yennefer. Nu sunt uşor 
de satisfăcut. Până în prezent au izbutit numai oamenii aflaţi 
peste medie. 


— 251 — 
— Păcat. Prin urmare, rămâi nesatisfăcut. Tu pierzi. 


Pecetea, te rog. Nu face mutre, căci nu se potrivesc cu tipul 
tău de frumusete şi cu tenul. Dacă nu ţi-ai dat seama, abia ai 
început să-mi dai ceea ce-mi datorezi. Pecetea este prima 
tranşă din preţul pentru vocea cântăreţului. 


— După cum văd, ai împărţit preţul în mai multe tranşe, a 
spus el cu răceală. Bine. Trebuia să mă aştept la aşa ceva şi 
m-am aşteptat. Dar hai să fie un târg cinstit, Yennefer. Ţi-am 
cumpărat ajutorul. Şi-l voi plăti. 


Ea şi-a strâmbat buzele într-un zâmbet, dar ochii violeţi nui 
s-au îmblânzit, i-au rămas reci. 


— În privinţa asta, vânătorule, nu trebuie să ai nicio îndoială. 


— Eu voi plăti, i-a repetat. Şi nu Jaskier. Îl duc de-aici întrun 
loc mai sigur. După aceea, mă voi întoarce, voi plăti a doua 
tranşă şi pe celelalte. Cât despre prima... 


Şi-a strecurat mâna în buzunarul secret de la brâu, a scos 
pecetea de aramă gravată cu o stea şi cu o cruce ruptă. 


— Te rog, ia-o. Nu ca pe otranşă. la-o de la un vânător ca 
dovadă a recunoştinţei pentru amabilitatea cu care l-ai 
tratat, spre deosebire de majoritatea confraţilor tăi. la-o ca 
pe o dovadă de bunăvoință, care ar trebui să te convingă că 


după ce mă voi ocupa de siguranţa prietenului meu, mă voi 
întoarce aici să-ţi plătesc. Nu am distins scorpionul printre 
flori, Yennefer. Sunt gata să plătesc pentru neglijenţa mea. 


— Frumos discurs, şi-a încrucişat braţele la piept vrăjitoarea. 
Emoţionant şi patetic. Ce păcat că e în zadar. 


Am nevoie de Jaskier şi va rămâne aici. 


— S-a aflat odată în apropierea celui pe care intenţionezi să-l 
atragi aici. Geralt a arătat modelele de pe podea. Când o să- 
ţi termini opera şi o să-l atragi pe geniu în această 


încăpere, în ciuda promisiunilor tale, Jaskier va suferi, 
probabil, chiar mai rău decât înainte. Pentru că, la urma 
urmei, este vorba despre creatura din sticlă pe care o vrei de 
data aceasta, nu? Ai de gând s-o iei în stăpânire, pentru a o 
obliga să te slujească, nu-i aşa? Nu-i nevoie să-mi răspunzi, 
ştiu, îmi pasă pe naiba. N-ai decât să faci ce vrei, invocă-ţi 
aici şi zece demoni. Dar fără Jaskier. Dacă îl expui 


— 252 — 


pe prietenul meu, acesta nu va mai fi un târg corect, 
Yennefer, şi nu vei mai avea dreptul să-mi ceri plata. Nu te 
voi lăsa... 


S-a oprit. 


— Mă întrebam când o să simţi, a chicotit vrăjitoarea. 


Geralt şi-a flexat muşchii, şi-a încordat toată voinţa, şi-a 
strâns maxilarele până la durere. Nu i-a servit la nimic. Era 
încremenit ca o statuie de piatră, ca un par înfipt în pământ. 


Nu putea nici măcar să mişte un deget în cizmă. 


— Te ştiam capabil să interceptezi o vrajă care ţi se aruncă 
direct, a spus Yennefer. Ştiam, de asemenea, că, înainte de 
orice, vei încerca să mă impresionezi prin elocvenţă. Dar în 
timp ce pălăvrăgeai, farmecul atârnat deasupra ta a acţionat 
şi, treptat-treptat, te-a învăluit. Acum poţi doar să vorbeşti. 
Dar nu-ţi mai bate capul să mă 


impresionezi. Îţi cunosc elocvenţa. Dacă mai continui să 
stărui în această direcţie, strici efectul. 


— Chireadan... a rostit el cu greu, încercând să mai lupte cu 
paralizia magică. Chireadan o să-şi dea seama că ai pus ceva 
la cale. O să se prindă în curând, este din ce în ce mai 
bănuitor, pentru că nu are încredere în tine, Yennefer. N-a 
avut încredere în tine de la început... 


vrăjitoarea a făcut un gest larg. Pereţii camerei s-au 
înceţoşat şi au căpătat o structură şi o culoare omogene, 
cenuşiu tulbure. Uşile şi ferestrele au dispărut, au dispărut 
până şi perdelele pline de praf şi tablourile pătate de muşte 
de pe pereţi. 


— Şi ce dacă îşi dă seama Chireadan? a spus cu răutate. 


O să-ţi sară în ajutor? Prin bariera mea nu trece nimeni. Dar 
Chireadan n-o să sară niciodată, nu face nimic împotriva 
mea. Nimic. Este sub vraja mea. Nu, nu-i vorba de farmece, 
n-am făcut nimic în sensul ăsta. Este chimia pură a 
organismului. S-a îndrăgostit de mine, blegul. Nu ştiai asta? 


Se gândea chiar să-l provoace la duel pe Beau, poţi să-ţi 
imaginezi? Un elf gelos. Se întâmplă rar. Geralt, n-am ales 
din întâmplare această casă. 


— Beau Berrant, Chireadan, Errdil, Jaskier. Într-adevăr, îţi 
atingi obiectivele în cel mai simplu mod. Dar pe mine, 


— 253 — 
Yennefer, n-o să mă foloseşti. 


— O să te folosesc, o să te folosesc. Vrăjitoarea s-a ridicat din 
pat, s-a apropiat de el, sărind cu atenţie peste semnele şi 
simbolurile trasate pe podea. [i-am spus că încă îmi eşti 
dator pentru vindecarea poetului. Este vorba despre un 
moft, un mic favor. După ce termin ceea ce am de făcut aici, 
în curând, am şi plecat din Rinde, dar mai am încă ceva în 
oraşul ăsta... de plătit nişte... poliţe, hai să-i spunem. Am 
promis mai multor persoane ceva, şi întotdeauna mă ţin de 
cuvânt. Însă, cum nu prea am timp, tu vei îndeplini aceste 
promisiuni pentru mine. 


S-a zbătut, s-a zbătut cu toată puterea lui. Zadarnic. 
— Nu te mai osteni, vânătorule, i-a zâmbit cu răutate. Nu- 
ţi ajută la nimic. Ai o voinţă puternică şi o rezistenţă 


deosebită la magie, dar cu mine şi cu vrăjile mele nu te poţi 
pune. Şi mai termină cu circul ăsta. Nu încerca să mă 


fascinezi cu masculinitatea ta dură şi orgolioasă. Te crezi 
orgolios şi dur. Pentru a-ţi salva prietenul, ai fi fost gata să 


faci totul pentru mine, chiar şi fără nicio vrajă, ai fi plătit 
orice preţ, mi-ai fi lins încălţările. Poate şi altceva, dacă n-aş 


fi avut chef să mă distrez. 


Tăcea. Yennefer stătea în faţa lui, zâmbind şi jucându-se cu 
steluța de obsidian cu briliante, care străluceau pe panglica 
de catifea de la gât. 


— Încă din dormitorul lui Beau, a continuat, după ce-am 
schimbat câteva vorbe, am ştiut cine eşti. Şi am ştiut şi în ce 
monedă o să-ţi cer plata. Poliţele mele din Rinde ar fi putut fi 
rezolvate de toată lumea, chiar şi de Chireadan. Dar ai să le 
rezolvi tu, pentru că va trebui să-mi plăteşti. Pentru 
aroganţa ta falsă, pentru privirea ta rece, pentru ochii care- 


ţi umblă după orice detaliu, pentru chipul tău de marmură, 
precum şi pentru tonul tău sarcastic. Pentru îndrăzneala de 
a sta faţă în faţă cu Yennefer de Vengerberg şi de-a o 
considera o arogantă egoistă, o vrăjitoare de rea-credinţă, în 
timp ce te holbai la sânii ei săpuniţi. O să plăteşti, Geralt din 
Rivia! 


L-a apucat de păr cu ambele mâini şi l-a sărutat violent pe 
buze, aspirându-l ca un vampir. Medalionul îi tremura în 


= 254 


jurul gâtului, Geralt avea senzaţia că lănţişorul se 
micşorează şi-l strânge ca un garou. În minte i-a fulgerat 
ceva, în urechi a început o hărmălaie teribilă. N-a mai văzut 
ochii violeţi ai vrăjitoarei, s-a prăbuşit în beznă. 


Stătea în genunchi. Yennefer îi vorbea cu un glas blând, 
tandru. 


— Ţii minte? 


— Da, doamnă. 


Aceea era vocea ei. 

— Du-te, prin urmare, şi urmează-mi instrucţiunile. 

— În ordine, doamnă. 

— Poţi să-mi săruţi mâna. 

— Mulţumesc, doamnă. 

A simţit că se apropie de ea în genunchi. În cap îi zumzăiau 
zeci de mii de albine. Mâna îi mirosea a liliac şi a agrişe. 
Liliac şi agrişe... liliac şi agrişe... O strălucire. Beznă. 
Balustrada, treptele. Faţa lui Chireadan. 

— Geralt! Ce-i cu tine? Geralt, încotro? 

— Trebuie să... Propria lui voce. Trebuie să plec... 

— Pe toţi zeii! Uită-te la ochii lui! 


Faţa lui Vratimir, schimonosită de groază. Faţa lui Errdil. Şi 
vocea lui Chireadan. 


— Nu! Errdil, nu! Nu-l atingeţi şi nu încercaţi să-l opriţi! 
Dă-te la o parte, Errdil! Dă-te din calea lui! 
Parfumul de liliac şi de agrişe. De liliac şi de agrişe... 


Uşa. Explozia soarelui. Căldura. Sufocantă. Parfumul de liliac 
şi de agrişe. Va fi o furtună, şi-a spus. 


Şi acesta a fost ultimul său gând conştient. 


VI 


Beznă. Parfum... 


Parfum? Nu, miros. Putoare de urină, de paie putrede şi de 
cârpe ude. Putoare de torţă fumegândă împlântată în suport 
de fier încorporat în peretele din blocuri de piatră 


inegale. Umbră proiectată de torţe, umbră pe podeaua 
acoperită de paie... 


Umbră de la baruri. 
— 255 — 
Vânătorul a tras o înjurătură. 


— În sfârşit. A simţit cum cineva îl ridică şi-l sprijină cu 
spatele de peretele jilav. De-acum începeam să-mi fac griji 
că nu-ţi mai revii. 


— Chireadan? Unde... La naiba, capul mi-e plin ca o baniţă... 
Unde suntem? 


— Tu unde crezi? 


Geralt şi-a frecat faţa, a privit în jur. De peretele opus erau 
rezemaţi trei flenduroşi. Îi vedea nedesluşit, aflându-se în 
locul cel mai depărtat de lumina dată de torţe, în întunericul 
aproape complet. Lângă zăbrelele care îi despărţeau de 
coridorul luminat era ghemuit ceva ce părea un maldăr de 
zdrenţe. De fapt era un bătrân, slab, cu nasul ca un cioc de 
barză. Lungimea pletelor răsucite ca nişte păstăi şi 
îmbrăcămintea dovedeau că nu stătea acolo de ieri. 


— Ne-au aruncat într-o temniţă, s-a încruntat. 


— Mă bucur, a spus elful, că ţi-ai redobândit capacitatea de 
a trage concluzii logice. 


— La naiba... Şi Jaskier? De când stăm aici? Cât timp a trecut 
de când... 


— Nu ştiu. Ca şi tine, am fost inconştient când m-au zvârlit 
aici. Chireadan şi-a aranjat paiele şi s-a întins pe spate. Mai 
contează? 


— Bineînţeles, la naiba! Yennefer... şi Jaskier. Jaskier este 
acolo, în mâinile ei, şi ea pune la cale... Hei, voi de colo! De 
când ne-au închis aici? 


Zdrenţăroşii au şuşotit între ei. Niciunul n-a răspuns. 


— Sunteţi surzi? a scuipat Geralt, văzând că nu scăpase de 
gustul metalic din gură. Vă întreb, cât e ceasul acum, în care 
parte a zilei suntem? Este noapte? Cred că ştiţi, când v-au 
adus de mâncare? 


Zdrenţăroşii au şuşotit din nou, au tuşit. 

— Conaşuli, a spus în cele din urmă unul dintre ei. Lăsaţi- 
ni în paci şi nu vorbiţi cu noi, vă rugăm. Suntem hoţi 
cumsâcadi, nu prizonieri politici. N-avem nimica cu 
otorităţâli. Am furat numa” câti ceva. 

— Faciţ bini, a zis celălalt. Voi, conaşâlor, cu colţu' vost', 
— 256 — 

şi noi cu a nost'. Fiicari cu alui. 

Chireadan a pufnit. Vânătorul a scuipat. 


— Chiar aşa, a îngânat bătrânul bărbos cu nasul lung. 


Fiecari îşi vedi di treaba lui. 


— Ce-ai, tataie, l-a întrebat în bătaie de joc elful, cu cine ţii, 
cu ei sau cu noi? In care bandă eşti? 


— Cu niciuna, a răspuns mândru bătrânelul. Pentru cî mi-s 
nevinovat. 


Geralt a scuipat din nou. 


— Chireadan? l-a întrebat, frecându-şi tâmplele. Cum e cu 
atacul asupra autorităţilor... Aşa este? 


— Absolut. Nu-ţi mai aminteşti? 
— Am ieşit în stradă... Oamenii se uitau la mine... Apoi... 
Apoi am fost la prăvălie... 


— La amanet, şi-a coborât vocea elful. Te-ai dus la amanet. 
Nici n-ai intrat bine, că i-ai şi spart faţa proprietarului. Da' 
rău. Rău de-a binelea. 


Vânătorul a strecurat o sudalmă printre dinţi. 


— Cămătarul s-a prăbuşit la pământ, a continuat în şoaptă 
Chireadan. Şi i-ai dat câteva şuturi în părţile sensibile. Un 
slujitor i-a sărit în ajutor stăpânului. L-ai aruncat pe 
fereastră, direct în drum. 


— Mă tem, a murmurat Geralt, că nu m-am oprit aici. 


— Ai şi de ce. Ai ieşit de la amanet şi mărşăluiai pe mijlocul 
drumului, dădeai peste trecători şi strigai nu ştiu ce prostii 
despre onoarea unei doamne. S-au ţinut după tine câţiva 
oameni, printre care mă aflam şi eu împreună cu Errdil şi 
Vratimir. Atunci, te-ai oprit în faţa casei spiţerului 
Nasdedafin, ai intrat şi după un răstimp ai fost din nou în 


stradă, trăgându-l de picior pe Nasdedafin. Şi ai ţinut un fel 
de discurs mulţimii. 


— Ce spuneam? 


— Practic, ai adus la cunoştinţă publicului faptul că un 
bărbat care se respectă nu ar trebui să trateze prostituatele 
profesioniste drept curve, pentru că este meschin şi 
dezgustător. lar folosirea cuvântului „curvă”, în legătură cu 
o femeie căreia nu i-ai tras-o niciodată şi care n-a făcut-o 
niciodată pentru bani, este absolut jenantă şi demnă de 


— 251 — 


pedeapsă. Ai strigat sus şi tare că pedeapsa va fi aplicată la 
faţa locului şi va fi pe măsura ticăloşiei. l-ai băgat capul 
spiţerului între genunchii tăi, i-ai dat jos pantalonii şi i-ai 
înroşit fundul cu cureaua. 


— Vorbeşte, Chireadan. Vorbeşte. Nu mă cruța. 


— Te-ai năpustit pe târtiţa lui Nasdedafin fără să-ţi menajezi 
mâinile, iar spiţerul răcnea cât îl ţineau plămânii, se 
văicărea, cerea ajutorul divin şi uman, implora milă, ba chiar 
a promis că se îndreaptă, dar bineînţeles că nu l-ai crezut. 
Apoi au năvălit bandiții ăia înarmaţi, care în Rinde sunt 
cunoscuţi sub numele de gardieni. 


— lar eu, şi-a clătinat Geralt capul, atunci am ridicat mâna 
asupra autorităţilor? 


— Da' de unde. Ai ridicat-o mult mai devreme. Atât 
cămătarul, cât şi Nasdedafin sunt în Consiliul Local. Ai aflat, 
fără doar şi poate, că amândoi îi cereau lui Yennefer să 


părăsească oraşul. Nu numai că au votat „pentru” în 
consiliu, dar o bârfeau prin taverne într-un hal făr' de hal. 


— Mi-am dat seama mai demult. Spune mai departe. Ai 
rămas la gardienii locali care au dat năvală. Ei m-au aruncat 
în temniţă? 


— Ar fi vrut ei. Oh, Geralt, ce spectacol a fost. Ce le-ai făcut, 
e greu de descris. Aveau săbii, bice, bastoane, topoare, iar tu 
doar cu un baston cu o bilă în vârf, pe care îl luaseşi elegant 
de la unul dintre ei. Şi după ce i-ai doborât pe toţi la 
pământ, ai plecat mai departe. Cei mai mulţi dintre noi ştiau 
încotro îţi îndrepţi paşii. 


— M-aş bucura să ştiu şi eu. 


— Te-ai dus la templu. Deoarece preotul Krepp, de asemenea 
membru al consiliului, îi dedicase lui Yennefer o grămadă de 
spaţiu în predicile sale. De altfel nici tu nu-ţi ţineai pentru 
tine opiniile cu privire la el. l-ai promis c-o să-l înveţi minte 
să respecte sexul frumos. Vorbind despre el, îi evitai titlul 
oficial, dar adăugai în schimb calificative care stârneau 
amuzamentul plozilor care-ţi ţineau trena. 


— Aha, a bombănit Geralt. Care va să zică nu m-am limitat la 
blasfemie. Ce-am mai făcut? Am profanat templul? 


— Nu. N-ai izbutit să intri acolo. În faţa templului te 
— 258 — 


aştepta toată trupa locală de gardieni înarmaţi cu tot 
arsenalul, în afară de catapultă, dacă nu mă-nşel. Credeam 
cu toţii c-o să te masacreze pur şi simplu. Dar n-ai mai ajuns 
până la ei. Te-ai prins deodată cu mâinile de cap şi ai leşinat. 


— N-are rost să mai continui. Dar, Chireadan, cum de-ai 
ajuns şi tu în temniţă? 


— Când ai căzut leşinat, mai multe gărzi te-au ridicat ca să 
te străpungă cu suliţele. M-am răţoit la ei. Mi-au tras un 
baston în cap şi m-am trezit aici în groapa asta. Fără 


îndoială, o să m-acuze de implicare într-o conspirație 
antiumană. 


— Apropo de acuzaţie, a scrâşnit din dinţi vânătorul, ce crezi 
că ne-aşteaptă? 


— Dacă Neville, primarul, s-a întors din capitală, a murmurat 
Chireadan, cine ştie... Îl cunosc. Dar, dacă nu, vom fi 
judecaţi de consilieri, adică, bineînţeles, şi de Nasdedafin, şi 
de cămătar. Şi asta înseamnă... 


Elful a schiţat un gest scurt în jurul gâtului. În ciuda 
întunericului care guverna în subsol, gestul nu prea lăsa loc 
îndoielilor. Vânătorul nu i-a răspuns. Hoţii şuşoteau între ei 
în linişte. Bunicul întemnițat pe nedrept părea că doarme. 


— Minunat, a spus în cele din urmă Geralt şi a înjurat cu 
năduf. Nu-i de-ajuns c-o să mă spânzure, o să mai am şi 
moartea ta pe conştiinţă, Chireadan. Probabil şi pe-a lui 
Jaskier. Nu, nu mă întrerupe. Ştiu că mi-a făcut-o Yennefer, 
dar eu port toată vina. A fost prostia mea. M-a fermecat, m-a 
făcut, aşa cum zic piticanii, bigudiu. 


— Hmm... a bâiguit elful. Ce să mai spunem. Te-am avertizat 
în legătură cu ea. La naiba, te-am avertizat, şi chiar eu, 
trebuie să recunosc, am fost un mare prost. Te simţi vinovat 
pentru că din cauza ta mă aflu aici, dar de fapt este exact 
invers. Tu te afli aici din pricina mea. Aş fi putut să te opresc 
pe stradă, să-ţi trag una, să nu te las... Dar n-am făcut-o. 
Pentru că îmi era teamă că, atunci când va trece efectul 
farmecului, ai să te întorci... şi-ai să-i faci vreun rău. lartă- 
mă. 


— Te iert, fii pe pace. Pentru că nici n-ai idee cât de 
— 259 — 


puternic a fost acest farmec. Eu, dragul meu elf, dezleg în 
câteva minute un farmec în mod normal şi fără să leşin. N- 
aveai cum să mă dezlegi de farmecul lui Yennefer, şi nici să- 


mi tragi una, căci ai fi dat de bucluc. Adu-ţi aminte de 
gardieni. 


— Nu m-am gândit, repet, la tine. M-am gândit la ea. 
— Chireadan? 

— Da? 

— Ai... ai... 


— Nu-mi plac cuvintele mari, l-a întrerupt elful cu un zâmbet 
trist. Am fost, să spunem, de-a dreptul fascinat de ea. Eşti 
surprins, nu-i aşa, te întrebi cum poţi fi fascinat de cineva ca 
ea? 


Geralt a închis ochii ca să-şi amintească imaginea. 


Imaginea care, să zicem, evitând cuvintele mari, îl fascina în 
mod inexplicabil. 


— Nu, Chireadan, a zis el. Nu sunt surprins. 
Dinspre coridor veneau paşi greoi şi un zângănit metalic. 


Umbrele a patru gardieni au umplut încăperea. O cheie a 
scrâşnit, bătrânul nevinovat a sărit de lângă zăbrele ca un 
jder şi s-a ascuns printre criminali. 


— Atât de repede? a întrebat în şoaptă elful. Mă gândeam că 
le ia mai mult timp să ridice eşafodul... 


Unul dintre gardieni, chel ca-n palmă, cu câteva fire de păr 
rebele deasupra gurii, l-a prins de bărbie pe vânător. 


— Ăsta, a spus el în scurt timp. 


Alţi doi l-au apucat pe Geralt, l-au ridicat brutal şi l-au izbit 
de perete. Hoţii s-au făcut mici în colţul lor, bunicuţul cu 
nasul lung s-a îngropat în paie. Chireadan a vrut să se ridice, 
dar a căzut secerat pe pământul bătătorit când a fost atins 
de lama sabiei în piept. 


Gardianul chel, stând în faţa vânătorului, şi-a suflecat 
mânecile şi şi-a frecat pumnul. 


— Domnul consilier Nasdedafin, a spus el, m-a trimis să 


vă-ntreb dacă vă simţiţi bine în pivniţa noastră. Poate aveţi 
nevoie de ceva? Poate vă deranjează frigul? Ah... 


Geralt nu a considerat oportun să-i răspundă. Nu putea nici 
să-i tragă una chelului, pentru că gardienii îl împiedicau, 


— 260 — 
îl călcau pe picior cu cizmele grele. 


Chelul şi-a luat un avânt scurt şi l-a lovit în stomac. Geralt şi- 
a încordat muşchii ca să amortizeze şocul, dar nu l-a ajutat 
cu nimic. Reluându-şi cu greu respiraţia, îndoit, şi-a observat 
pentru un scurt răstimp catarama centurii, dar gardienii l-au 
îndreptat din nou. 


— Chiar n-ai nevoie de nimic? a continuat chelul, puţind a 
ceapă şi a dinţi cariaţi. Ce-o să se mai bucure domnul 


consilier că nu te plângi de nimic. 


O nouă lovitură, în acelaşi loc. Vânătorul se sufoca şi ar fi 
vărsat, dacă ar fi avut ce. Chelul s-a mutat în partea 
cealaltă. Şi-a schimbat mâna. 


Paf! Geralt s-a uitat din nou la catarama curelei. Cu toate că 
părea ciudat, nu era nicio gaură în tavan prin care să fie 
iluminat peretele. 


— Ei, cum e? Chelul s-a dat îndărăt un pic, ca să-şi mai ia 
elan, negreşit. N-ai nicio dorinţă? Ne-a trimis domnul 
Nasdedafin să te întrebăm dacă n-ai vreuna. Dar de ce nu 
vorbeşti? Ţi-ai înghiţit limba cumva? Las” că ţi-o scot eu! 


Paf! 


Nici de data aceasta n-a leşinat. ŞI trebuia să leşine pentru 
că nu-l mai ţineau mult organele interne. Pentru a leşina, 
trebuia să-l determine pe chel să... 


Gardianul a scuipat, a rânjit, şi-a frecat din nou pumnul. 
— Ei, care-i treaba? Nicio dorinţă? 


— Una singură... a gemut vânătorul, abia ridicându-şi capul. 
să crăpi tu, nenorocitule. 


Chelul a scrâşnit din dinţi, a făcut un pas înapoi, luându-şi 
avânt, intenţionând de această dată, în conformitate cu 
planul lui Geralt, să-i tragă una în cap. Dar lovitura nu şi-a 
atins ţinta. Gardianul a chercăit instantaneu ca un curcan, s- 
a înroşit, s-a apucat cu ambele mâini de burtă, a urlat, a 
racnit de durere... 


Şi a pocnit. 


VII 
— Şi eu ce să vă fac? 
— 261 — 


Panglica orbitoare a unui fulger a scrijelit cerul întunecat de 
dincolo de fereastră, urmată la scurt timp de bubuitura 
stridentă şi prelungită a unui tunet. Aversa s-a întețit, nori 
groşi pluteau peste Rinde. 


Geralt şi Chireadan, aşezaţi pe o laviţă, sub o tapiserie mare 
reprezentându-l pe Profetul Lobodă păscându-şi oile, tăceau, 
cu capetele lăsate umil în jos. Primarul Neville se plimba de 

colo-colo prin odaie, oftând şi pufnind furios. 


— Fir-aţi ai dracului, vrăjitorii naibii! a ţipat brusc şi s-a oprit. 
V-a căşunat pe oraşul meu, sau ce? N-aţi găsit alt oraş 


pe lumea asta, sau ce? 
Elful şi vânătorul tăceau. 


— Aşa ceva... se sufoca primarul. Temnicerul să... ca o roşie! 
Numai pulpa rămasă! Un terci roşu! Este inuman! 


— inuman şi profan, a repetat preotul Krepp, prezent în sala 
oficială a primăriei. Atât de inuman încât şi un tâmpit poate 
să-şi dea seama cine a fost în spatele porcăriei. Da, 
primarule. Îl cunoaştem amândoi de-atât timp pe Chireadan, 
iar acesta, care se dă drept vânător, n-ar fi avut destulă 


Forţă ca să-l aducă pe temnicer în halul acela. Totul se trage 
de la Yennefer, vrăjitoarea aia blestemată de zei! 


De dincolo de fereastră, de parc-ar fi vrut să confirme 
cuvintele preotului, a duduit un trăsnet. 


— Ea este, nimeni altcineva, a continuat Krepp. Nu încape 
nicio îndoială. Cine, dacă nu Yennefer, vrea să se răzbune pe 
domnul consilier Nasdedafin? 


— Ha, ha, ha, a pufnit în râs primarul. De el, ca să fiu sincer, 
îmi pasă cel mai puţin. Nasdedafin urzeşte împotriva mea, 
îmi bagă beţe-n roate, îmi suflă-n ceafă, îmi pândeşte biroul. 
De-acum nimeni nu-şi mai pleacă urechea la ce spune el. O 
să-şi amintească toată lumea cum a încasat-o la fund... 


— Nu mai lipseşte decât să începeţi să aplaudaţi această 


crimă, domnule Neville, s-a încruntatKrepp. Vă reamintesc 
că, dacă nu i-aş fi aruncat vânătorului un exorcism, ar fi 
ridicat mâna asupra mea şi a Maiestăţii templului... 


— Pentru că nici dumneata n-ai iertat-o şi ai vorbit urât 
despre ea în predici, Krepp. Chiar şi Berrant s-a plâns de 


— 262 — 


dumneata. Hai să spunem lucrurilor pe nume. Aţi auzit, 
canaliilor? Primarul s-a răstit din nou la Geralt şi la 
Chireadan. N-aveţi nicio scuză! Eu n-am să închid ochii la 
astfel de aventuri pe-aici, pe la noi! Haide, daţi-i drumul, 
spuneţi-mi tot ce-aveţi de spus în apărarea voastră, pentru 
că altfel, mă jur pe toate relicvele, o să vă joc de-o să mă 


ţineţi minte până-n ceasul morţii! Mărturisiţi-mi totul, ca la 
spovadă! 


Chireadan a oftat cu năduf şi s-a uitat spre vânător în mod 
semnificativ şi rugător. Geralt a oftat şi el la rândul său, apoi 
şi-a dres glasul. 


Şi a spus totul. În fine, aproape totul. 


— Deci asta era, a zis preotul după o pauză. Ce poveste 
minunată! Un geniu slobozit din prinsoare. Şi o vrăjitoare 
care-şi doreşte cu înverşunare să-l prindă. Frumoasă 


combinaţie. Care s-ar putea termina prost, foarte prost. 


— Ce-i acela un geniu? a întrebat Neville. Şi ce treabă are 
Yennefer cu el? 


— Vrăjitorii, a explicat Krepp, îşi iau puterea de la forţele 
naturii, mai precis de la aşa-numitele Patru Elemente 
Primordiale, numite în mod obişnuit elementali. Aer, apă, foc 
şi pământ. Fiecare dintre aceşti elementali are propria sa 
Dimensiune, în jargonul vrăjitorilor numită Plan. Există, 
aşadar, Planul Apei, Planul Focului şi aşa mai departe. 


Aceste Dimensiuni, inaccesibile pentru noi, sunt populate de 
creaturi numite genii... 


— Numite în legende, l-a întrerupt vânătorul. Pentru că 
din câte ştiu eu... 


— Nu mă întrerupe, i-a tăiat-oKrepp. S-a văzut clar din ce-ai 
povestit, vânătorule, că nu ştii prea multe. Aşadar, ţine-ţi 
gura şi ascultă ce au de spus alţii mai înţelepţi decăt tine. 
Revenind la genii, acestea sunt de patru tipuri, aşa cum sunt 
şi patru Planuri. Sunt acei d'jinni, esențe de Aer, maride, 
asociate cu elementul de Apă, ifrite, care sunt genii de Foc, 
şi d'ao, genii de Pământ... 


— Îmi pui răbdarea la-ncercare de-acum, Krepp, a intervenit 
Neville. Doar nu suntem la şcoala templului, ca să 


ne dai dumneata lecţii. Spune-ne pe scurt, ce vrea Yennefer 


— 263 — 


de la acest geniu? 


— Un astfel de geniu, primarule, este un rezervor viu de 
energie magică. Vrăjitorul care are la dispoziţie o asemenea 
creatură poate orienta această energie sub formă de vrăji. 


Prin urmare, el nu mai trebuie să se chinuie ca să-şi extragă 


Forţa din natură, o va face geniul pentru el. Astfel, puterea 
vrăjitorului devine colosală, omnipotentă... 


— Eu n-am auzit până acum de vrăjitori atotputernici, s-a 
strâmbat Neville. Dimpotrivă, puterea pe care cei mai mulţi 
dintre ei pretind c-o au este exagerată. Aia nu pot, aialaltă 


nici atât... 
— Vrăjitorul Stammelford, l-a întrerupt preotul, reluându- 


şi tonul, postura şi mina de lector universitar, odată a mutat 
un munte întreg, pentru că îi obtura viziunea din turnul său. 


Nimeni n-a mai izbutit vreodată, nici înainte, nici după 


aceea, să facă aşa ceva. Deoarece Stammelford, după cum 
se povesteşte, avea în slujba sa un d'ao, un geniu al 
Pământului. Există documente care consemnează fapte de 
aceeaşi anvergură, ale altor vrăjitori. Valurile uriaşe şi ploile 
devastatoare sunt, fără îndoială, opera maridelor. Coloanele 
de foc, incendiile şi exploziile sunt provocate de ifritele de 
foc... 


— Tornadele, uraganele, zborurile deasupra pământului, a 
murmurat Geralt. Geoffrey Monck. 


— Asta-i drept. Dar mai ştii câte ceva, din câte văd. Krepp l-a 
privit cu amabilitate. Se spune că bătrânul Monck a găsit o 


modalitate de a-i pune la treabă pe djinni, geniile Aerului. 


După cum se zvonea, erau mai mulţi. A trebuit să-i ţină în 
sticle şi să-i folosească pe rând după cum avea nevoie, câte 
trei dorinţe de la fiecare. Deoarece geniul, domnilor, trebuie 
să îndeplinească doar trei dorinţe, şi apoi este liber să se 
refugieze în dimensiunea sa. 


— Acela de pe malul râului n-a îndeplinit niciuna, a spus 
ferm Geralt. Fără să stea pe gânduri, a sărit la gâtul lui 
Jaskier. 


— Geniile, a replicat cu nasul pe susKrepp, sunt creaturi 
răutăcioase şi perverse. li urăsc pe cei care îi închid în sticle 
şi le poruncesc să mute munţii din loc. Ei fac totul pentru a 


— 264 — 


preveni pronunţarea dorințelor, şi, când n-au încotro, le 
îndeplinesc într-un mod prea dificil de controlat şi de 
prevăzut. Uneori, pur şi simplu, literalmente, astfel încât 
trebuie mare atenţie la formularea dorințelor. Pentru a 
subjuga un geniu, trebuie să ai o voinţă de fier, nervi de 
oţel, o Forţă puternică şi destule abilităţi. Din cele povestite, 
abilităţile tale, vânătorule, erau prea mici. 


— Prea mici pentru a-l îmblânzi pe bastardul acela, a fost de 
acord Geralt. Dar l-am alungat, a luat-o la goană de a şuierat 
văzduhul. Şi asta înseamnă totuşi ceva. Yennefer, desigur, a 
râs de exorcismul meu... 


— Cum a fost exorcismul? repetă-l. 
Vânătorul l-a repetat cuvânt cu cuvânt. 


— Ce? Preotul mai întâi a pălit, s-a înroşit, apoi a devenit 
livid. Cum îndrăzneşti! |ţi baţi joc de mine? 


— lertaţi-mă, s-a bâlbâit Geralt. Sincer vorbind, nu cunosc... 
sensul acestor vorbe. 


— Atunci nu mai repeta ceea ce nu cunoşti! Nu-mi dau 
seama unde-ai fi putut auzi porcăriile astea! 


— Gata, şi-a fluturat mâna primarul. Ne pierdem timpul. 


Bun. Ştim deja de ce are nevoie vrăjitoarea de un geniu. Dar 
ai spus, Krepp, că nu e prea bine. Ce nu este bine? Şi las-o 
să-l prindă şi s-o ia dracu', de ce să-mi fac eu griji? Mă 


gândesc că... 


Nimeni n-a aflat vreodată la ce se gândea la momentul 
respectiv Neville, dacă nu cumva o fi fost vreo lăudăroşenie. 


Pe peretele de lângă tapiseria cu Profetul Lobodă a apărut 
dintr-odată un pătrat luminos, fulgerător, apoi a aterizat în 
centrul sălii primăriei... Jaskier. 


— Nevinovat! a strigat poetul cu o voce pură şi melodioasă 
de tenor, stând pe podea şi privind confuz la cei din jur. 
Nevinovat! Vrăjitorul este nevinovat! Mi-aş dori să 


fiţi convinşi de asta! 


— Jaskier! a strigat Geralt, ţinându-l pe Krepp, aparent 
pregătit pentru exorcizare, şi cine ştie, poate chiar pentru o 
vrajă. Cum ai... aici... Jaskier! 


— Geralt! bardul a ţăâşnit de pe podea. 
— Jaskier! 


— 265 — 


— Cine-i ăsta? a strigat Neville. La naiba, dacă nu încetaţi cu 
vrăjile, nu mai răspund de mine. Doar v-am spus că în Rinde 
nu este îngăduită magia! Mai întai trebuie depusă o cerere 
scrisă, apoi se plătesc impozit şi taxă de timbru... 


Dar ia staţi aşa! Nu cumva este cântăreţul luat ostatic de 
vrăjitoare? 


— Jaskier, a repetat Geralt ţinându-l pe poet de umeri. 
Cum ai ajuns aici? 


— Nu ştiu, a declarat bardul cu o expresie tâmpă şi 
neliniştită. Ca să fiu sincer, nu sunt conştient de ceea ce mi 
se întâmplă. Nu-mi amintesc mare lucru, şi să mă ia naiba 
dacă ştiu când am trăit în realitate şi când a fost un coşmar. 


Îmi amintesc, cu toate acestea, de o brunetă frumuşică, cu 
ochii de foc... 


— Ce tot baţi câmpii cu bruneta, l-a întrerupt Neville furios. 
Treci la subiect, domnule, la subiect. Urlai că 


vânătorul este nevinovat. Ce vrei să spui cu asta? Că 


Nasdedafin şi-a articulat cu mâna lui propriul fund? Pentru 
că, dacă vânătorul este nevinovat, nu se putea întâmpla 
altfel. Că doar n-a fost o halucinație colectivă. 


— Eu habar n-am de funduri sau de halucinaţii, a spus 
Jaskier cu mândrie. Nici de vreun nas de dafin. Vă spun din 
nou, ultimul lucru pe care mi-l amintesc este o femeie 
îmbrăcată elegant într-o combinaţie rafinată de alb şi negru. 


Cea anterior menţionată m-a aruncat brutal într-o gaură 


strălucitoare, care nu putea fi altceva decât un portal magic. 


Şi înainte mi-a dat niscaiva porunci clare şi categorice. După 


sosirea la locul cu pricina trebuia să rostesc fără întârziere, şi 
citez: „Dorinţa mea este de a-i convinge că vânătorul nu 
este de vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Aceasta este 
dorinţa mea, şi nu alta.” Exact acestea au fost vorbele ei. 


Bineînţeles c-am vrut s-o întreb ce vrea să spună cu asta, 
care-i treaba şi la ce bun toate astea. Bruneta nu m-a lăsat 
să scot niciun cuvânt. M-a insultat destul de lipsit de 
eleganţă, m-a luat de gât şi m-a împins în portal. Asta e tot. 


Şi acum... 


Jaskier s-a ridicat, şi-a scuturat de praf dubletul, şi-a aranjat 
gulerul şi jaboul murdar, dar fantezist. 


— 266 — 


— ... Vreţi să-mi spuneţi, domnilor, cum se numeşte şi unde 
se află cel mai bun han din oraş? 


— În oraşul meu toate hanurile sunt bune, a zis răspicat 
Neville. Dar, înainte de a te convinge de acest lucru, ai să 


treci pe la cea mai bună temniţă din oraş. Tu şi tovarăşii tăi. 


Încă nu sunteţi liberi, ticăloşilor, vă aduc aminte! la uită-te 
la ei! Unul spune poveşti de adormit copiii, altul iese din 
perete şi strigă despre nevinovăția celuilalt şi vrea să fie 
crezut. Mai are şi îndrăzneala de a dori... 


— Pe toţi zeii! s-a luat preotul brusc de chelie. Acum înţeleg! 
Dorinţa! Ultima dorinţă! 


— Ce-i cu tine, Krepp? a ridicat primarul din sprânceană. 


Ai luat-o razna? 


— Ultima dorinţă! a repetat preotul. L-a obligat pe bard să 


pronunţe ultima ei dorinţă, a treia dorinţă. N-avea cum să-l 
subjuge pe geniu până nu îi îndeplinea această dorinţă. 


Yennefer i-a întins o capcană magică şi, probabil, l-a 
capturat pe geniu înainte de a putea scăpa în propria sa 
dimensiune! Domnule Neville, trebuie neapărat... 


Dincolo de fereastră s-a auzit un tunet. Atât de puternic, că 
s-au zguduit pereţii. 


— La naiba, a bombănit primarul, îndreptându-se spre 
fereastră. N-a căzut prea departe. Trag nădejde că nu-i o 
casă, incendiu îmi mai lipsea... Zei! Uitaţi-vă la asta! Uitaţi- 
vă! Krepp! Ce-i asta? 


Toţi ca unul s-au năpustit spre fereastră. 


— Vai! a ţipat Jaskier, ţinându-se de gât. Asta-i! Asta-i 
nemernicul care m-a strangulat! 


— D'jinn! a strigat Krepp. Geniul Aerului! 


— Deasupra hanului lui Errdil! a exclamat Chireadan. Pe 
acoperiş! 


— L-a prins vrăjitoarea! Preotul s-a aplecat atât de tare, încât 
nu mai avea mult şi cădea. Vedeţi lumina magică? L-a prins 
în capcană! 


Geralt privea tăcut. 


Cândva, cu ani în urmă, când nu era decât un mucos care-şi 
urma studiile în Kaer Morhen, Cuibul Vânătorilor, împreună 
cu colegul său Eskel capturase un bondar mare în 


— 267 — 


pădure, pe care l-au legat apoi de picioare de un urcior de 
pe masă cu un fir lung scos din cămaşă. Mureau de râs 
privind piruetele bondarului priponit în lesă, până când 
Vesemir, preceptorul lor, a dat peste ei şi le-a administrat 
amândurora câteva cu cureaua. 


Geniul care survola acoperişul hanului lui Errdil se comporta 
exact ca un bondar. Urca în zbor şi cădea, ţâşnea în sus şi 
cobora în picaj, zumzăia furios, învârtindu-se în cerc. Pentru 
că geniul, aidoma bondarului de la Kaer Morhen, era legat 
prin fire întortocheate de o lumină 


orbitoare, multicoloră, care-l învăluia ermetic de pe acoperiş. 
Cu toate acestea, geniul avea oportunităţi mai mari decât 
bondarul priponit de urcior. Insecta nu putea sparge 
acoperişurile din jur, să le împrăştie stuful, să-l fărâmiţeze, 
să dărâme hornurile, să demoleze turnuleţele şi mansardele. 
Geniul putea. Şi o făcea. 


— Distruge oraşul! urla Neville. Monstrul ăsta-mi distruge 
oraşul! 


— Ha, ha, a pufnit în râs preotul. Orice naş îşi are naşul! 


Geniul ăsta-i culmea! Greu de spus cine pe cine a prins, 
vrăjitoarea pe el sau el pe vrăjitoare! Ha, o s-o facă zob 
geniul, şi foarte bine! Se va face dreptate! 


— Mă piş pe dreptate! ţipa primarul, fără să-şi facă griji că 


sub ferestre ar putea fi alegători. Uită-te şi dumneata, Krepp, 
ce se întâmplă! Panică, ruină! Nu mi-ai spus asta, chelule 
idiot ce eşti! Ai făcut pe deşteptul, ai pălăvrăgit, dar n-ai 
suflat o vorbă despre ce era mai important! De ce nu mi-ai 
zis că acest demon... Vânătorule! Fă ceva! Mă asculţi, 
vânătorule nevinovat? Scapă-mă de diavolul ăsta! Te scutesc 
de toate relele, dar... 


— Nu se mai poate face nimic, domnule Neville, a pufnit 
Krepp. N-aţi fost atent când v-am spus, asta e tot. Niciodată 


nu mă credeţi, atunci când zic ceva, mereu vorbesc în van. 
Acesta este, repet, un d'jinn extrem de puternic, căci dacă 


nu era aşa, era al vrăjitoarei până acum. Tocmai slăbeşte 
vraja ei, iar apoi d'jinnul o va zdrobi şi va fugi. Şi-o să fie 
linişte. 


— Şi între timp oraşul o să fie în ruine, nu? 
— 268 — 


— Trebuie să aşteptaţi, a spus preotul. Dar nu cu braţele 
încrucişate. Trebuie să dai nişte ordine, primarule. Oamenii 
să părăsească gospodăriile din jur şi să fie pregătiţi pentru 
stingerea incendiilor. Ce se întâmplă acum nu-i nimic în 
comparaţie cu infernul care-o să se dezlănţuie atunci când 
geniul o să-i facă felul vrăjitoarei. 


Geralt şi-a ridicat capul, şi-a încrucişat privirea cu cea alui 
Chireadan, apoi a privit în altă parte. 


— Domnule Krepp, s-a decis dintr-odată. Am nevoie de 
ajutorul tău. Este vorba despre portalul cu care a ajuns aici 
Jaskier. Portalul leagă şi primăria de... 


— Nu mai e nici zare de portal, a spus sec preotul, arătând 
spre perete. Nu vezi? 


— Portalul, chiar şi invizibil, lasă o urmă. Urmă care poate fi 
stabilizată cu o formulă magică. Mă voi ghida după acea 
urmă. 


— Cred că ţi-ai pierdut minţile. Să zicem că intrarea nu te 
rupe în bucăţi, dar ce vrei să obţii? Vrei să te arunci în 
miezul furtunii? 


— V-am întrebat dacă puteţi să rostiţi o formulă magică 
de stabilizare a urmei. 


— Adică o vrajă? Preotul şi-a ridicat capul cu mândrie. Eu nu 
sunt un ateu vânător de monştri! Eu nu aruncvrăji! 


Puterea îmi vine din credinţă şi rugăciune! 

— Puteţi sau nu? 

— Pot. 

— Treceţi la treabă, căci timpul trece. 

— Geralt, i-a spus Jaskier. Chiar ai înnebunit de-a binelea! 
Ţine-te departe de sugrumătorul ăla! 

— Linişte, vă rog, a spus Krepp. Şi seriozitate. Mă rog. 

— La naiba cu rugăciunile tale! a explodat Neville. Fug să 


adun oamenii! Trebuie să facem ceva, şi nu să stăm ţepeni 
aici şi să sporovăâim! Zei, ce zi! Ce zi afurisită! 


Vânătorul l-a simţit pe Chireadan atingându-i braţul. S-a 
întors. Elful l-a privit în ochi, apoi s-a uitat într-o parte. 


— Te duci acolo... pentru că trebuie, nu? 


Geralt a ezitat. | se părea că simte parfumul de liliac şi de 
agrişe. 


— 269 — 


— Cred că da, a spus el fără tragere de inimă. Trebuie. Îmi 
pare rău, Chireadan... 


— Nu-ţi cere iertare. Ştiu cum te simţi. 
— Mă îndoiesc. Pentru că nici eu însumi nu ştiu. 
Elful a zâmbit. Dar zâmbetul lui era trist. 


— Chiar aşa este, pur şi simplu nu-ţi dai seama ce simţi, 
Geralt. Exact aşa.-i. 


Krepp s-a îndreptat, a respirat profund. 


— Portalul e pregătit, a spus el, arătând cu mândrie la 
conturul abia vizibil pe perete. Dar este cam şubred şi nu va 
mai ţine mult. De asemenea, nu avem nicio siguranţă că nu 
este fisurat. Înainte de a pătrunde, domnule vânător, 
examinaţi-vă conştiinţa. Eu am să vă binecuvântez, dar 
pentru iertarea păcatelor... 


— ... N-avem destul timp, a terminat Geralt. Ştiu, domnule 
Krepp. Pentru asta niciodată nu este suficient timp. 


Să iasă toată lumea afară din sală. Dacă explodează 
portalul, o să vă spargă timpanele. 

— Eu rămân, a spus Krepp, atunci când s-a închis uşa în 
urma lui Jaskier şi a elfului. Şi-a fluturat mâinile în aer, 


producând o aură pulsatilă în jurul lui. Îmi creez o protecţie, 
pentru orice eventualitate. Dacă portalul răbufneşte... o să 


încerc să vă scot, domnule vânător. Lasă timpanele. S-or 
reface ele. 


Geralt l-a privit cu amabilitate. Preotul i-a zâmbit. 

— Sunteţi un bărbat adevărat, i-a zis. Vreţi s-o salvaţi, nu-i 
aşa? Dar bărbăţia n-o să v-ajute prea mult. D'jinnii sunt 
creaturi răzbunătoare. Vrăjitoarea s-a prăpădit. ŞI 
dumneavoastră, dacă vă duceţi acolo, o să vă prăpădiţi. 
Examinaţi-vă conştiinţa. 


— Am făcut-o. Geralt s-a aşezat în faţa portalului slab 
strălucitor. Domnule Krepp? 


— Vă ascult. 


— Exorcizarea, care v-a mâhnit atât... Ce însemnau vorbele 
acelea? 


— Da, trebuie să recunoaştem că e timpul cel mai potrivit 
pentru glume şi farse... 


— Vă rog, domnule Krepp. 
— 270 — 


— Ei bine, a spus preotul ducându-se ca să se ascundă în 
spatele biroului greoi din stejar al primarului. Este ultima 
dorinţă a dumneavoastră, aşa că am să vă spun. 


Înseamnă... Hmm... Hmm... „Du-te de-aici şi vezi-ţi de fundul 
tău.” 


Geralt a intrat în neant, iar frigul i-a înăbuşit râsul care îl 
scutura. 


VIII 


Portalul vuitor şi învolburat ca un uragan l-a aruncat 
năvalnic, l-a scuipat cu forţa unor plămâni puternici. 


Vânătorul a căzut fără vlagă pe podea, găâfâind, trăgând cu 
greu aer prin gura deschisă. 


Podeaua se scutura. La început a crezut că el însuşi tremură 
după călătoria prin iadul năucitor al portalului, dar şi-a dat 
repede seama că se-nşela. Toată casa vibra, se scutura şi 
scârţâia din toate încheieturile. 


A privit în jur. Nu era în odăiţa în care îi văzuse ultima dată 
pe Yennefer şi pe Jaskier, ci într-o sală comună mare din 
hanul lui Errdil. 


A văzut-o. Stătea în genunchi, între mese, aplecată peste 
globul său magic. Globul răspândea o strălucire puternică, 
lăptoasă, care filtra printre degetele vrăjitoarei o lumină 


roşiatică. Strălucirea proiectată de glob a creat o imagine. 


Pâlpâitoare, firavă, dar clară. Geralt a văzut odăiţa cu steaua 
şi pentagrama reprezentate pe podea, cu incandescenţe 
alburii. A văzut limbi de foc unduitoare, de diferite culori, 
jeşite din pentagramă, până sus, deasupra acoperişului, de 
unde veneau răcnetele furioase ale geniului capturat. 
Yennefer l-a observat, a ţâşnit în sus, şi-a ridicat mâna. 

— Nu! A strigat. Nu face asta! Te-am ajutat! 

— Ajutor? a pufnit. Tu? 

— Eu. 

— În ciuda tuturor celor pe care ţi le-am făcut? 


— Da. 


— Interesant. Dar, de fapt, n-are nicio importanţă. N-am 


— 271 — 

nevoie de ajutorul tău. Cară-te de-aici, imediat. 

— Nu. 

— Şterge-o! a ţipat, făcând o grimasă amenințătoare. Aici 
devine periculos! Situaţia îmi scapă de sub control, ştii? Nu 
pot s-o stăpânesc, nu înţeleg ce se-ntâmplă, dar secătura nu 
se dă bătută. Am prins-o când îi îndeplinea trubadurului a 
treia dorinţă, trebuia de-acum să fie în globul meu. Şi nu dă 
niciun semn de slăbiciune! La naiba, se pare că-i din ce în ce 
mai puternic geniul naibii! Dar îl biruiesc eu, fii pe pace, şi-o 
să-l rup... 

— Nu-l rupi, Yennefer. O să te omoare. 

— Nu-i chiar atât de uşor să mă omoare... 


S-a întrerupt. Plafonul hanului s-a aprins brusc în întregime, 
iluminând totul în jur. Strălucirea răspândită de glob s-a 
dizolvat într-o lumină lăptoasă. Pe plafon s-a desenat un 
careu mare de foc. Vrăjitoarea a aruncat un farmec, 
ridicându-şi mâinile, iar din degete îi ţâşneau scântei. 


— Fugi, Geralt! 

— Ce se întâmplă, Yennefer? 

— M-a localizat... a gemut, roşie de la încordare. Vrea să 
ajungă la mine. Îşi creează propriul portal ca să pătrundă 


aici. Nu poate să rupă legăturile, dar prin portalul său poate 
intra. Nu pot... Nu pot să-l opresc! 


— Yennefer... 


— Nu-mi distrage atenţia! Trebuie să mă concentrez... 


Geralt, trebuie să fugi. O să-mi deschid portalul meu, o cale 
de scăpare pentru tine. Fii atent, va fi un portal aleatoriu, n- 
am timpul şi nici puterea să deschid altul... Nu ştiu unde o 
să te-arunce... Dar vei fi în siguranţă... Pregăteşte-te... 


Un portal imens a fulgerat orbitor din tavan, a izbucnit şi s-a 
deformat, căpăţâna amorfă, cunoscută vânătorului, a apărut 
din neant, clămpănindu-şi fălcile căzute, urlând de-ţi 
plesneau timpanele. Yennefer a sărit, şi-a fluturat braţele şi a 
strigat o vrajă. Din palmă emana un amestec de lumină 


care l-a cuprins pe geniu în mrejele sale. Creatura a urlat, şi- 
a întins labele lungi care s-au lansat asemenea unor cobre 
grăbite să sară la gâtul vrăjitoarei. Yennefer n-a dat îndărăt. 


— 272 — 
Geralt s-a aruncat spre ea, a împins-o şi a acoperit-o. 


Geniul, prizonier al luminii magice, a sărit din portal ca 
dopul de la o sticlă, apoi s-a năpustit spre ei, cu fălcile 
căscate larg. Vânătorul a scrâşnit din dinţi şi l-a lovit cu 
Semnul, fără vreun efect vizibil. Dar geniul nu a atacat. Era 
atârnat în aer, chiar sub tavan, s-a umflat până la 
dimensiuni impresionante, apoi s-a holbat la Geralt cu ochi 
palizi şi a urlat. Ca un vuiet. Era ceva ca un ordin sau un 
blestem. Vânătorul nu a înţeles. 


— Pe aici! a strigat Yennefer, arătând spre portalul pe care îl 
evocase pe peretele de lângă scară. În comparaţie cu 
portalul creat de geniu, cel al vrăjitoarei era mai sărac, umil 
şi improvizat. Pe-aici, Geralt! Fugi! 


— Numai cu tine! 


Yennefer, fluturându-şi mâinile în aer, a strigat o vrajă: din 
legăturile multicolore care ancorau geniul săreau scântei 
care pârâiau. Dihania se răsucea ca un tăun, ba slăbind 
legăturile, ba întinzându-le. Încet, dar sigur se apropia de 
vrăjitoare. Yennefer nu dădea înapoi. 


Dintr-un salt abil, vânătorul a ajuns cu un picior în faţa ei, a 
cuprins-o de talie cu o mână, iar pe cealaltă şi-a scufundat-o 
în plete, prinzând-o de ceafă. Yennefer a tras o înjurătură 
obscenă şi i-a tras un cot în gât. Nu i-a dat drumul. Mirosul 
penetrant de ozon, produs de vrajă, nu acoperise parfumul 
de liliac şi de agrişe. Geralt a luat-o în braţe pe vrăjitoare, 
care dădea din picioare, şi a sărit, ridicând-o direct în 
neantul opalescent, scânteietor din portalul modest. 


Un portal care ducea în necunoscut. 


Au zburat, strâns îmbrăţişaţi, au căzut pe o podea de 
marmură, au alunecat pe ea agăţând un policandru imens şi 
imediat după aceea o masă, de pe care, cu bufnituri şi 
zăngănituri, se trânteau cupe de cristal, fructiere şi un bol 
uriaş plin cu gheaţă zdrobită, alge marine şi stridii. Cineva 
striga, cineva chiţăia. 


Se aflau în mijlocul unei săli de bal, iluminată de candelabre. 
Cavalerii bine îmbrăcaţi şi domniţele strălucind de giuvaiere 
şi-au întrerupt dansul, privindu-i sideraţi, în 


=. 213 = 


tăcere. Muzicanţii din mica galerie şi-au terminat concertul 
zgăriind urechile cu o cacofonie. 


— Cretinule! a strigat Yennefer încercând să-i scoată 


ochii. Idiotule! M-ai întrerupt! Mai aveam puţin şi era la 
cheremul meu! 


— La naiba mai aveai puţin! i-a strigat fără chef de glume. 
Ţi-am salvat viaţa, vrăjitoare tâmpită! 


A pufnit ca o pisică furioasă, lansând scântei din vârful 
degetelor. Geralt, întorcându-şi capul, a prins-o de 
încheieturile mâinilor, apoi au început să se tăvălească 


printre stridii, fructe confiate şi gheaţă zdrobită. 


— Aveţi vreo invitaţie cumva? i-a întrebat un bărbat voinic, 
cu lanţ de aur de şambelan pe piept, privindu-i de sus cu o 
expresie arogantă. 


— Vezi-ţi de treaba ta, imbecilule! i-a strigat Yennefer, 
încercând în continuare să-i scoată ochii lui Geralt. 


— E scandalos, a spus şambelanul cu emfază. Exagerezi de- 
acum cu teleportarea. O să mă plâng la Consiliul Vrăjitorilor. 
O să cer... 


Nimeni nu a mai aflat vreodată ce voia să ceară 


şambelanul. Yennefer s-a smucit din strânsoarea lui Geralt, i- 
a dat o palmă peste ureche, i-a tras un şut în picior şi a sărit 
în portalul evanescent din perete. Vânătorul s-a năpustit în 
urma ei şi a apucat-o de păr şi de talie în aceeaşi manieră pe 
care o aplicase mai înainte. Yennefer, de asemenea, a 
repetat schema anterioară, lovindu-l cu cotul. 


Din cauza mişcării bruşte i s-a rupt rochia sub braţ, 
dezvăluindu-i pieptul perfect de fată tânără. Din decolteul 
rupt a zburat o stridie. 


S-au aruncat amândoi în neantul portalului. Geralt a mai 
auzit cuvintele şambelanului. 


— Muzica! Dansaţi, vă rog! Nu s-a întâmplat nimic. Vă rog să 
nu luaţi în seamă incidentul acesta nefericit! 


Vânătorul era convins că, odată cu fiecare traversare de 
portal, creştea riscul de nenorocire şi a avut dreptate. Au 
ajuns la destinaţie, la hanul lui Errdil, dar s-au materializat 
prea sus, în tavan. În cădere, au strivit balustrada scării şi au 
aterizat pe o masă într-un vacarm asurzitor. Masa nu 


— 274 — 
avea cum să reziste la aşa ceva şi nu a făcut-o. 


Yennefer, în momentul aterizării, era dedesubt. Era sigur că 
şi-a pierdut cunoştinţa. Dar s-a înşelat. 


L-a lovit cu pumnul în ochi şi l-a împroşcat în faţă cu un 
mănunchi de insulte, cu care nu s-ar ruşina un gropar 
pitican, iar pe groparii piticani nu-i întrecea nimeni când era 
vorba de insulte. Jignirile erau însoţite de lovituri furioase şi 
bezmetice, împrăştiate orbeşte în toate direcţiile. Geralt a 
prins-o de mâini, şi pentru a evita o lovitură cu fruntea, şi-a 
ascuns nasul în decolteul vrăjitoarei, care exala parfum de 
liliac, agrişe şi stridii. 


— Dă-mi drumul! ţipa, zbătându-se ca un ponei. Idiotule, 
cretinule, ticălosule! Dă-mi drumul, îţi spun! O să se rupă 


legăturile, trebuie să le întăresc, altminteri geniul va scăpa! 


Nu i-a răspuns, cu toate că tare-ar mai fi avut chef. A împins- 
o şi mai tare, încercând s-o sufoce la podea. 


Yennefer a suduit dezgustător, s-a zvârcolit şi i-a tras cu 
putere un genunchi între picioare. Înainte ca el să-şi reia 
respiraţia, s-a ridicat, a strigat un descântec. Geralt a simţit 
cum o forţă monstruoasă îl ridică de la podea şi-l aruncă 


prin toată sala, apoi, cu un avânt care i-a tăiat suflarea, îl 
izbeşte de o comodă sculptată, cu două sertare şi două uşi, 
spulberând-o. 


IX 


— Ce se întâmplă acolo? Jaskier, agăţat de parapet, şi-a 
întins gâtul, încercând să vadă ceva prin ploaia torențială. 


Ce se întâmplă, spuneţi-mi şi mie, la naiba! 


— S-au încăierat! i-a strigat unul dintre gură-cască din drum, 
sărind ca ars de lângă fereastra hanului. Şi tovarăşii lui 
zdrenţăroşi, s-au grăbit să scape, frământând noroiul cu 
picioarele goale. Vânătorul şi vrăjitoarea se bat! 


— Se bat? s-a minunat Neville. Ei se încaieră, iar demonul 
ăla-mi distruge oraşul! Uită-te, a mai răsturnat un horn! A 
năruit cărămidăria! Hei, oameni buni! Fugiţi de-acolo! Slavă 


zeilor, din fericire plouă, altminteri se isca vreun incendiu de 
toată frumuseţea! 


— 275 — 
— Nu mai durează mult, a spus preotul Krepp sumbru. 


Lumina magică dispare, legăturile vor ceda. Domnule 
Neville! Nu lăsaţi oamenii să se apropie! Acolo se va 
dezlănţui cât de curând iadul! De casa aceea se va alege 
praful şi pulberea! Domnule Errdil, de ce râzi? La urma 
urmei, e casa ta. Ce e atât de amuzant? 


— Mi-am asigurat baraca asta pe o mulţime de bani! 


— Poliţa de asigurare acoperă şi accidentele de magie, şi 
pagubele produse din cauze supranaturale? 


— Sigur. 
— Inteligent, domnule elf. Foarte înţelept. Felicitări. Hei, 
băieţi, treceţi la adăpost! Cui îi este dragă viaţa să nu se 
apropie! 


Din interiorul casei lui Errdil a răzbătut un vuiet asurzitor, a 
fulgerat. Gloata s-a dat înapoi, s-a ascuns după stâlpi. 


— Ce caută Geralt acolo? a gemut Jaskier. Ce naiba? De ce s- 
a băgat el s-o salveze pe vrăjitoare? La naiba, de ce oare? 
Chireadan, tu ai înţeles cumva? 


Elful a zâmbit trist. 
— Am înţeles Jaskier, i-a confirmat. Am înţeles. 
X 


Geralt a făcut un salt pentru a se feri de razele portocalii de 
foc care ţâşneau din degetele vrăjitoarei. Era în mod clar 
obosită, razele erau slabe şi ineficiente, iar el le-a evitat fără 


prea multă dificultate. 

— Yennefer! a strigat-o. Calmează-te! Înţelege şi tu odată 
ce-ţi spun! N-ai să poţi... 

N-a reuşit să termine. Din mâinile vrăjitoarei au ţâşnit 
fulgere roşii, foarte fine, care l-au prins în mai multe locuri, 
imobilizându-l. Hainele de pe el au început să şuiere şi să 


fumege. 


— N-o să pot? a articulat tărăgănat, în picioare deasupra lui. 
O să-ţi arăt eu ce pot. Nu trebuie decât să stai locului şi să 
nu mă mai încurci. 


— la-o de pe mine! a urlat, răsucindu-se în pânza de 
păianjen arzătoare. lau foc, la naiba! 


— 276 — 


— Stai nemişcat, l-a sfătuit, găfâind puternic. Te arde doar 
atunci când te zbaţi... N-am cum să mă ocup acum detine, 
vânătorule. Am mai sporovăit noi, dar ce-i prea mult strică. 


Trebuie să am grijă de geniu, căci e cât pe ce să-mi scape... 


— Să scape? a strigat la ea. Tu artrebui să fugi! Acest duh... 
Yennefer, ascultă-mă cu atenţie. Am să-ţi mărturisesc ceva... 
Trebuie să-ţi spun adevărul. O să te minunezi. 


XI 


Geniul s-a zvârcolit în corzi, a dat o raită, le-a întins şi a 
măturat turela din casa lui Beau Berrant. 


— Cum mai rage! s-a încruntat Jaskier, ducându-şi instinctiv 
mâna la gât. Dar rage oribil! Se pare că este al naibii de 
nebun de furie! 


— Chiar este, a spus preotul Krepp. 
Chireadan i-a aruncat o privire fulgerătoare. 
— Cum? 


— E furios, a repetat Krepp. Şi îl cred. Şi eu aş fi supărat 
dacă ar trebuit să îndeplinesc, cuvânt cu cuvânt, prima 
dorinţă pe care, fără să ştie, şi-a exprimat-o un vânător... 


— Cum aşa? a strigat Jaskier. Geralt? O dorinţă? 


— A ţinut în mână pecetea care închidea geniul. Creatura îi 
îndeplineşte acum dorinţele. Prin urmare, vrăjitoarea nu mai 


poate pune stăpânire pe duh. Dar vânătorul n-ar trebui să-i 
spună, chiar dacă şi-a dat seama. Nu trebuie să-i spună 


nici în ruptul capului. 

— La naiba, a bombănit Chireadan. Acum încep să 
înţeleg. Temnicerul... a pocnit... 

— A fost a doua dorinţă a vânătorului. Mai are una. 
Ultima. Dar, zei, nu trebuie să afle Yennefer! 

XII 


Stătea nemişcată, aplecată peste el, fără să-i acorde nicio 
atenţie geniului care se zvârcolea în corzi pe acoperişul 
hanului. Clădirea se zguduia, din plafon cădeau var şi 
tencuială, mobilierul din lemn se târa pe podea, tremurând 


— 277 — 
spasmodic. 


— Deci, asta e, a şuierat ea. Felicitări. Ai reuşit să mă duci de 
nas. Nu era la Jaskier, ci la tine. De aceea lupta geniul cu 
atâta putere! Dar n-am pierdut, Geralt. Nu mă subestima, 
nu-mi subestima puterea. Deocamdată, vă am în mână pe- 
amândoi, şi pe geniu, şi pe tine. Mai ai vreo dorinţă, o ultimă 


dorinţă? Atunci, spune-o. O să eliberezi geniul, şi atunci o 
să-l bag în sticlă! 


— N-ai destulă forţă, Yennefer. 


— Nu-mi subestima forţa. Dorinţa, Geralt! 


— Nu, Yennefer. Nu pot... Geniul poate c-o va îndeplini, dar 
nu te va ierta. Când va fi liber, te va omori, se va răzbuna pe 
tine... N-o să izbuteşti să-l prinzi şi nici să te aperi de el. Eşti 
epuizată, abia te mai ţii pe picioare. Vei muri, Yennefer. 


— Îmi asum riscul! a strigat furioasă. Ce-ţi pasă ce-o să se 
întâmple cu mine? Mai bine gândeşte-te la ceea ce ţi-ar 
putea da geniul! Mai ai o dorinţă! Poţi să ceri orice vrei! 


Profită de şansă! Foloseşte-o, vânătorule! Poţi să ai totul la 
picioare! Totul! 


XIII 
— O să moară amândoi? a urlat Jaskier. Cum aşa? 


Domnule Krepp, sau cum vă mai cheamă... De ce? Doar 
vânătorul... De ce nu fuge, la naiba? De ce? Ce-l ţine acolo? 


De ce n-o lasă naibii pe vrăjitoarea aia blestemată şi nu fuge 
încotro vede cu ochii? La urma urmei, totul e-n zadar! 


— Absolut în zadar, a spus cu năduf Chireadan. Absolut. 

— Asta este curată sinucidere! Şi curată tâmpenie! 

— La urma urmei, este treaba lui, a intervenit Neville. 
Vânătorul îmi salvează oraşul. Mi-s martori zeii că, în cazul în 
care îl învinge pe vrăjitoare şi pe demon, o să-l răsplătesc 


din belşug... 


Jaskier şi-a luat de pe cap pălărioara decorată cu pene de 
stârc, a scuipat-o, a aruncat-o în noroi şi a călcat-o în 
picioare, repetând diferite cuvinte din diferite limbi. 


— La urma urmei, el... a scâncit dintr-odată. El are dreptul 


— 278 — 
la încă o dorinţă! Ar putea s-o salveze şi să se salveze! 
Domnule Krepp! 


— Nu e chiar atât de simplu, a reflectat preotul. Dar dacă... 
dacă-şi exprimă corect dorinţa... Dacă îşi leagă 


cumva soarta de soarta... Nu, nu cred că se va întâmpla aşa 
ceva. Şi, probabil, ar fi mai bine să nu se-ntâmple. 


XIV 

— Dorinţa, Geralt! Haide! Ce vrei? Nemurire? Bogăţie? 
Faimă? Putere? Forţă? Onoruri? Mai repede, n-avem timp! 
E| tăcea. 

— Să fii om, a spus dintr-odată, zâmbind maliţios. Am ghicit, 
aşa-i? Asta vrei, ăsta ţi-e visul de fapt! Libertatea, libertatea 
de a fi cine vrei să fii şi nu cine trebuie să fii. 

Geniul îţi va îndeplini această dorinţă, Geralt. Spune-o. 

E| a continuat să tacă. 

S-a aşezat peste el, în lumina pâlpâitoare a globului magic, 
în strălucirea magiei, printre sclipirile razelor care-l 
înlănţuiau pe geniu, cu părul despletit şi ochii violeţi 
incandescenţi, dreaptă, subţire, brunetă, teribilă... 


Şi frumoasă. 


S-a aplecat în faţă dintr-odată şi l-a privit în ochi. Mirosea a 
liliac şi agrişe. 


— Taci, i-a şuierat. Aşadar, ce vrei, vânătorule? Care este 
visul tău cel mai ascuns? Nu ştii sau nu te poţi hotărî? 


Priveşte în interiorul tău, uită-te profund şi cu atenţie, 
pentru că, ţi-o jur, Forţa nu-ţi va mai da o a doua şansă! 


Şi deodată a aflat adevărul. Îl ştia. Ştia cine a fost ea odată. 
Ceea ce-şi amintea, ceea ce nu putea uita, ceea cea trebuit 
să trăiască. Cine a fost în realitate, înainte de a deveni 
vrăjitoare. 


Pentru că îl priveau ochii reci, pătrunzători, răi şi înţelepţi ai 
unei cocoşate. 


S-a îngrozit. Nu, nu de la adevăr. Era îngrozit că-i citeşte 
gândurile, că ghiceşte ceea ce a descoperit el. Că nu-l va 
ierta niciodată. Şi-a înăbuşit gândurile în interiorul său, le-a 
ucis, le-a alungat din memorie pentru totdeauna, le-a şters 
— 279 — 

definitiv orice urmă şi a simţit o mare uşurare. A simţit că... 


Plafonul s-a năruit. Geniul, încâlcit în împletitura de raze 
evanescente, a căzut chiar peste ei, răcnind, iar în răcnete 
erau hohote de triumf şi o poftă nesăţioasă de crimă. 


Yennefer s-a aruncat spre el, cu lumină în mâini. O lumină 
foarte slabă. 

Geniul şi-a deschis botul, şi-a întins labele spre ea. 
Vânătorul a realizat imediat că în acel moment aflase ce- 
şi doreşte. 


Şi a rostit dorinţa. 


XV 


Casa a explodat, cărămizile, grinzile şi scândurile au zburat 
într-un nor de fum şi scântei. Din praf a ieşit geniul, mare cât 
un hambar. Răcnind şi izbucnind într-un hohot triumfător de 
râs, geniul Aerului, d'jinnul, era acum eliberat, slobod, fără 
nicio obligaţie faţă de nimeni, fără să fie la cheremul 
nimănui, decât al lui însuşi, a trasat deasupra oraşului trei 
cercuri, a îndoit acul din turnul primăriei, şi-a luat avânt şi a 
zburat în cer, a devenit din ce în ce mai mărunt, apoi a 
dispărut. 


— A fugit! A fugit! a exclamat preotul Krepp. Vânătorul i-a 
venit de hac! Geniul a zburat departe! N-o să mai amenințe 
pe nimeni de-azi înainte! 


— Ah, a spus Errdil cu admiraţie autentică. Ce ruină 
minunată! 


— La naiba, la naiba! a strigat Jaskier ghemuit în spatele 
peretelui. A distrus toată casa! Nimeni n-are cum să 


supravieţuiască! Nimeni, ascultați ce vă spun! 


— Vânătorul Geralt din Rivia s-a sacrificat pentru oraş, a 
declarat solemn primarul Neville. Nu-l vom uita, îl vom 
onora. Ne vom gândi la un monument... 


Jaskier s-a scuturat şi a scos din mânecă o bucată de lut 
amestecată cu stuf, şi-a periat dubletul de tencuiala 
îmbibată de ploaie, s-a uitat la primar şi în câteva cuvinte 
alese cu grijă şi-a exprimat opinia cu privire la sacrificiu, 
cult, memorie şi la toate monumentele din lume. 


— 280 — 


XVI 


Geralt se uita roată-mprejur. Printr-o gaură din acoperiş se 
scurgeau încet picături de apă. In jur încremeniseră 


dărâmături şi aşchii de lemn. Ciudat, locul în care se aflau 
era curat lună. Nu le-a căzut de sus nicio tablă, nicio 
cărămidă. De parcă un scut invizibil i-ar fi protejat. 


Yennefer, roşind uşor, şedea lângă el, cu mâinile sprijinite pe 
genunchi. 


— Vânătorule, şi-a dres ea glasul. Eşti în viaţă? 


— Trăiesc, Geralt s-a şters pe faţa de praf şi murdărie, a 
şuierat. 


Cu un gest timid, Yennefer i-a atins încheietura mâinii, i-a 
mângâiat uşor degetele cu palma ei. 


— Te-am ars... 

— O nimica toată. Câteva băşici... 

— Îmi pare rău. Ştii, geniul a scăpat. Definitiv. 

— Regreţi? 

— Nu chiar. 

— Asta e bine. Ajută-mă, te rog, să mă ridic. 

— Stai puţin, i-a şoptit ea. Dorinţa ta... Am auzit ce ţi-ai 
dorit. M-ai uimit, pur şi simplu m-ai uimit. Mă aşteptam la 
orice, numai la aşa ceva nu... De ce-ai cerut asta, Geralt? 


De ce... dece eu? 


— Nu ştii? 


S-a aplecat peste el, l-a atins, el i-a simţit mângâierea 
părului pe faţă şi parfumul de liliac şi de agrişe, şi atunci a 
ştiut că niciodată nu va uita acel miros, această atingere 
moale, ştia că nu va fi niciodată în stare să le compare cu un 
alt miros sau cu alte mângâieri. Yennefer l-a sărutat, iar el şi- 
a dat seama că niciodată n-o să-şi dorească alte buze în 
afară de ale ei, tandre şi umede, dulci de la ruj. Şi-a dat 
seama dintr-odată că de acum înainte nu va mai exista 
decât ea, gâtul, umerii şi sânii ei eliberaţi de sub rochia 
neagră, pielea ei catifelată şi rece, incomparabilă cu cele pe 
care le atinsese până atunci. A privit în ochii violeţi, cei mai 
frumoşi ochi din lume, ochi care, aşa cum se temuse, vor 
însemna pentru el... Totul. Ştia asta. 


— 281 — 
— Dorinţa ta, i-a şoptit cu gura aproape de urechea lui. 
Nu ştiu dacă astfel de dorinţe pot fi îndeplinite. Nu ştiu dacă 


există în Natură o Forţă în măsură să ducă la îndeplinire o 
astfel de dorinţă. Dar dacă-i pe-aşa, eşti condamnat. Imi eşti 
condamnat mie. 


A întrerupt-o cu un sărut, o îmbrăţişare, o atingere, o 
mângâiere, mai multe dezmierdări, şi apoi cu totul, cu el 
însuşi, cu fiecare gând, cu singurul gând, cu totul, cu totul, 
cu totul. Doar suspinele şi foşnetul hainelor azvârlite pe 
podea au întrerupt foarte delicat tăcerea şi au fost leneşi, au 
fost precişi. Au fost tandri şi grijulii, şi, chiar dacă nici unul, 
nici celălalt nu ştia cu adevărat ce înseamnă tandreţea şi 
sensibilitatea, au reuşit s-ajungă la ele, pentru că şi-au dorit 
din tot sufletul. Şi nu s-au grăbit deloc, şi toată lumea a 
încetat brusc să mai existe, a încetat să mai existe pentru o 


scurtă perioadă de timp, care lor li s-a părut o veşnicie, 
pentru că de fapt a fost o veşnicie. 


Şi apoi lumea a început să existe din nou, dar de data 
aceasta era cu totul alta. 


— Geralt? 

— Mm-hmm? 
— Şi acum ce? 
— Nu ştiu. 


— Nici eu. Vezi tu, nu... nu sunt sigură că merită să-mi fii 
condamnat. Nu ştiu să... Stai, ce faci... Voiam să-ţi spun... 


— Yennefer... Yen. 


— Yen, a repetat ea, abandonându-se total. Nimeni nu mi-a 
mai spus aşa niciodată. Spune-mi din nou, te rog. 


— Yen. 
— Geralt. 
XVII 


Ploaia s-a oprit. Peste Rinde s-a aşternut curcubeul, care 
brăzda cerul cu arcul său multicolor frânt, dând impresia că 


este zămislit direct din ruinele de la acoperişul hanului. 


— Pe toţi zeii, a bombănit Jaskier. Ce linişte... nu mai trăiesc, 
ascultaţi-mă ce vă spun. Fie s-au ucis unul pe altul, 


— 282 — 


fie le-a făcut felul geniul. 


— Trebuie să ne uităm, a spus Vratimir, ştergându-şi fruntea 
cu o pălărie mototolită. Poate sunt răniţi. Poate trebuie 
chemat un doctor? 


— Un gropar mai degrabă, a replicat Krepp. O cunosc eu pe 

vrăjitoare, şi vânătorul îl are pe dracul în el. N-avem ce face, 
va trebui să săpăm două gropi în ţintirim. lar lui Yennefer vă 
sfătuiesc să-i pregătiţi înainte de înmormântare o ţepuşă din 
lemn de pin. 


— Ce linişte, a spus Jaskier. Tocmai ce-au zburat căpriorii, şi 
acum nu se mai aude nici musca. 


Au ajuns la ruinele de la han, foarte prudent şi lent. 


— Să le facă tâmplarul coşciuge, a spusKrepp. Spune-i 
tâmplarului... 


— Taci, l-a oprit Errdil. Am auzit ceva. Ce-a fost asta, 
Chireadan? 


Elful şi-a dat părul după urechea ascuţită, şi-a înclinat capul. 
— Nu sunt sigur... Să mergem mai încolo. 


— Yennefer trăieşte, a spus dintr-odată Jaskier, întinzându-şi 
cât a putut urechea muzicală. l-am auzit gemetele. Oh, i- 
auzi, chiar acum a gemut din nou! 


— Aha, a confirmat Errdil. Am auzit-o şi eu. A icnit. Cred că o 
chinuie durerile, vă spun eu. Chireadan, încotro? Fii atent! 


Elful s-a dat îndărăt de la ferestrele sparte prin care se uitase 
cu atenţie. 


— Să plecăm de-aici, a zis după câteva clipe. Să nu-i 
deranjăm. 


— Trăiesc amândoi? Chireadan? Ce fac ei acolo? 

— Să plecăm de-aici, a repetat elful. Să-i lăsăm acolo singuri 
o ţâră. Să rămână, ea şi el, cu ultima lor dorinţă. Să-i 
aşteptăm la o cârciumă, n-o să treacă multă vreme şi-o să 
vină şi ei. Amândoi. 


— Dar ce fac? a întrebat iarăşi Jaskier, curios. Hai, spune-ne 
odată, la naiba! 


Elful a zâmbit. Foarte, foarte trist. 

— Nu-mi plac cuvintele mari, a spus el. Şi n-am cum să nu 
— 283 — 

folosesc cuvinte mari ca să pot să răspund. 

— 284 — 

VOCEA RAŢIUNII 7 

l 


În poiană era Falwick în armură completă, fără cască, cu 
mantia ordinului, carmin, aruncată peste umăr. Alături de el, 
cu mâinile încrucişate pe pieptul îndesat, un pitican bondoc 
şi bărbos într-un cojoc din blană de vulpe, cu o vestă din 
Zale şi solzi de fier. Tailles, fără armură, doar cu o şubă 


scurtă matlasată, mergea agale şi-şi flutura din când în când 
sabia scoasă din teacă. 


Vrăjitorul de monştri a cuprins zariştea cu privirea, ţinându- 
şi calul de căpăstru. Imprejurimile străluceau de cuirasele şi 
coifurile plate ale oştenilor înarmaţi cu sulițe. 


— La naiba, a bombănit Geralt. Trebuia să ne aşteptăm. 


Jaskier şi-a întors calul, înjurând în barbă la vederea 
lăncierilor care le împiedicau retragerea. 


— Ce se-ntâmplă, Geralt? 


— Nimic. Ţine-ţi fleanca şi nu te băga. Să văd cum o 
scoatem la capăt. 


— Ce este, te-am întrebat? Alt tărăboi? 
— Ciocul mic. 
— Trebuie să recunoşti că n-a fost o idee prea bună să 


mergem la oraş, a suspinat trubadurul, privind spre turnurile 
templului din apropiere, care se ridicau deasupra pădurii. 


Trebuia să rămânem la Nenneke, nu să ne scoatem nasul în 
afara zidurilor... 


— Taci, ţi-am spus. Ai răbdare, totul se va limpezi. 
— Nu prea pare. 


Jaskier avea dreptate. Nu prea părea. Tailles, fluturându-şi 
sabia, umbla încoace şi încolo, fără să se uite la ei. Oştenii, 
sprijiniți în lănci, îi priveau încruntaţi şi indiferenți, cu 
minele unor profesionişti, cărora crima nu le intensifică 
deloc secreția de adrenalină. 


Au descălecat. Falwick şi piticanul s-au apropiat agale. 


— L-aţi insultat pe nobilul Tailles, un cavaler de rang înalt 
— 285 — 


din născare, vânătorule, a spus contele fără vreun preambul 
sau formulele de politeţe obişnuite. lar Tailles, aşa cum 
probabil vă amintiţi, v-a aruncat mănuşa. În templu nu ne- 
am îngăduit să vă provocăm, aşa că v-am aşteptat să ieşiţi 
de sub fustele preoteselor. Tailles vă aşteaptă. Trebuie să vă 


duelaţi. 
— Trebuie? 
— Trebuie. 


— Şi nu credeţi, domnule Falwick, a zâmbit caustic Geralt, 
că nobilul Tailles, un cavaler de rang înalt din născare, mă 


onorează prea mult? Niciodată nu mi-a fost acordată 


onoarea de a fi înnobilat cavaler, cât despre născarea mea, 
mai bine să nu mai amintim de circumstanţele însoţitoare. 


Mi-e teamă că nu sunt destul de vrednic să... Cum se spune, 
Jaskier? 


— incapabil de a da satisfacţie şi de a înfrunta disputa, a 
recitat poetul, umflându-şi buzele. Codul cavalerismului 
stabileşte... 


— Capitulul ordinului se conduce după propriul cod, l-a 
întrerupt Falwick. Dacă aţi adus atingere unui cavaler al 
ordinului, acesta ar putea să vă dea satisfacţie sau să vă 


refuze, în funcţie de voinţa sa. În situaţia de faţă este invers: 
cavalerul este cel care provoacă şi, astfel, vă ridică 


la demnitatea sa, desigur, numai în timpul necesar pentru a 
spăla insulta. Nu puteţi refuza. Refuzul demnităţii v-ar face 
nedemn. 


— Logic, n-am ce zice, a spus Jaskier cu o grimasă de 
maimuţă. Văd că i-aţi studiat pe filosofi, domnule cavaler. 


— Nu te amesteca. Geralt a ridicat capul, apoi s-a uitat în 
ochii lui Falwick. Continuaţi, cavalere. Vreau să ştiu unde 
vreţi să ajungeţi. Ce se întâmplă dacă mă dovedesc a i... 


nedemn. 


— Ce se întâmplă? Buzele lui Falwick s-au răsucit într-un 
zâmbet maliţios. Păi, în cazul acesta va trebui să ordon să te 
atârne de o creangă, în ştreang. 


— Calm, a spus dintr-odată răguşit piticanul. Fără nervi, 
domnule conte. Şi fără cuvinte grele, bine? 


— la nu mă învăţa tu pe mine bunele maniere, Cranmer, a 
— 286 — 


zis tărăgănat cavalerul. Şi nu uita că prinţul ţi-a dat un ordin 
pe care trebuie să-l îndeplineşti întocmai. 


— Ba dumneavoastră să nu mă învăţaţi pe mine, conte, a 
replicat piticanul, cu pumnul pe toporul cu lamă dublă 


ascuns la centură. Ştiu cum să urmez ordinele, n-am nevoie 
de lecţii. Domnule Geralt, încuviinţaţi. Sunt Dennis Cranmer, 
căpetenia străjerilor ducelui de Hereward. 


Vânătorul s-a înclinat ţeapăn, uitându-se în ochii de oţel ai 
piticanului, gri-deschis, sub sprâncenele stufoase. 


— Duelaţi-vă cu Tailles, domnule vânător, a continuat calm 
Dennis Cranmer. E mai bine-aşa. Nu va fi pe viaţă şi pe 
moarte, ci doar până la inconştienţă. Prin urmare, luptaţi 
până-l biruiţi. 


— Ce? 


— Cavalerul Tailles este favoritul prinţului, l-a lămurit 
Falwick, zâmbindu-i duşmănos. Dacă-l atingi cu sabia în 
timpul luptei, mutantule, vei fi pedepsit. Căpetenia Cranmer 
te va aresta şi te va duce în faţa înălţimii sale. Pentru 
pedeapsă. Aşa a primit ordin. 


Piticanul nici nu s-a uitat la cavaler, nu l-a slăbit pe Geralt 
din ochii săi reci, de oţel. Vânătorul i-a zâmbit uşor, dar 
destul de sinistru. 


— Dacă înţeleg bine, a spus el, trebuie să mă duelez, altfel, 
voi fi spânzurat. Dacă mă lupt, trebuie să-i îngădui 
adversarului să mă rănească, pentru că dacă-l rănesc eu pe 
el, mă vor trage pe roată. Ce alternativă! Oare nu v-aş 


putea scăpa de necazuri? Mă dau cu capul de trunchiul unui 
pin şi rămân inconştient. Ce ziceţi, aţi fi mulţumiţi? 


— Hai, lasă batjocura, a şuierat Falwick printre dinţi. Nu-ţi 
înrăutăţi situaţia. Ai insultat ordinul, vagabondule, şi trebuie 
să-ţi ispăşeşti pedeapsa pentru asta, probabil că înţelegi, nu- 
i aşa? lar tânărului Tailles i-ar prinde bine faima de 
învingător de vânători, aşa încât capitulul vrea să-i pună pe 
tavă această faimă. Altminteri, acum ai fi atârnat într-un 
copac. Dacă te laşi bătut, o să-ţi salvezi viaţa mizerabilă. Nu 
ţinem să avem cadavrul tău, vrem doar ca Tailles să-ţi înţepe 
pielea. Cât despre pielea ta, piele de mutant, se vindecă 
repede. Ei bine, haide, asta-i tot. Hotărăşte-te. N-ai 


— 287 — 


de-ales! 


— Aşa credeţi, domnule conte? Geralt i-a zâmbit şi mai 
sinistru, a aruncat o privire în jur, către oşteni, cântărind 
situaţia. Eu cred că am. 


— Da, e adevărat, a recunoscut Dennis Cranmer. Ai avea de- 
ales. Dar atunci va curge sânge, mult de sânge. Ca în 
Blaviken. Vreţi aşa ceva? Vreţi să vă încărcaţi conştiinţa cu 
sânge şi cu moarte? Deoarece alegerea la care vă gândiţi, 
domnule Geralt, nu înseamnă altceva decât sânge şi moarte. 


— Argumentaţi fermecător, domnule, chiar fascinant, l-a luat 
în zeflemea Jaskier. Atacaţi omul în pădure şi-l obligaţi să-şi 
asume umanitatea, făcând apel la sentimentele sale nobile. 
Îi cereţi, după cum am înţeles, să binevoiască să nu verse 
sângele tâlharilor care l-au atacat. Să aibă milă de huligani, 
deoarece sunt săraci, au neveste, copii şi, cine ştie, poate 
chiar mame. Dar nu vi se pare, căpetenie Cranmer, că e prea 
devreme să vă faceţi griji? Pentru că eu, când măuit la 
lăncierii dumneavoastră, le şi văd genunchii tremurând la 
gândul că vor lupta cu Geralt din Rivia, un vânător care i-a 
venit de hac unui strigoi cu mâinile goale. 


Nu va fi nicio baie de sânge aici, niciunul de aici nu va fi 
rănit. Cu excepţia celor care-şi rup picioarele fugind în oraş. 


— Eu, a spus senin piticanul în timp ce-şi mângâia arogant 
barba, n-aş putea să mă plâng de genunchii mei. 


Până în prezent n-am fugit din calea nimănui şi n-am de 
gând să-mi schimb obiceiul. Eu nu sunt căsătorit, dac-oi fi 
având copii, nu ştiu nimic despre existenţa lor, iar în privinţa 
mamei, o femeie pe care nu mi-a fost dat s-o cunosc, aş 


prefera să n-o amestec în borşul ăsta. Dar ordinele primite 
trebuie executate. Intocmai, ca de fiecare dată. Nu fac apel 


la niciun sentiment, domnule Geralt din Rivia, vă cer să luaţi 
o hotărâre. O voi accepta, oricare ar fi ea, şi voi acţiona în 
consecinţă. 


Piticanul şi vânătorul s-au privit fix în ochi. 

— Ei bine, atunci, a spus în cele din urmă Geralt. Hai să 
terminăm odată. Trece ziua şi-i păcat. 

— Prin urmare, acceptaţi, şi-a ridicat capul Falwick, cu 
— 288 — 


ochii fulgerând. Sunteţi de acord să vă duelaţi cu cavalerul 
Tailles născut în Dorndal? 


— Da. 
— Bine. Pregătiţi-vă. 


— Sunt gata, şi-a tras mănuşile Geralt. Să nu mai pierdem 
timpul. Dacă Nenneke va afla de duel, va fi vai ş-amar. Să 


terminăm repede. Jaskier, păstrează-ţi calmul. Tu n-ai nicio 
treabă. Nu-i aşa, domnule Cranmer? 


— Absolut, a confirmat ferm piticanul, cu ochii la Falwick. 


Absolut, Geralt. Orice s-ar întâmpla, ne interesează doar 
persoana dumneavoastră. 


Vânătorul şi-a tras sabia de la spate. 


— Nu, a sărit ca ars Falwick, scoţând-o pe-a lui. Doar n-o să 
te lupţi cu lama asta de ras. la sabia mea. Geralt a ridicat din 
umeri. l-a luat sabia contelui şi a fluturat-o ca s-o încerce. 


— Da' grea mai e, a spus cu răceală. Aşa, mai bine ne-am 
putea lupta cu nişte lopeţi. 


— A lui Tailles este la fel. Şanse egale. 


— Nemaipomenit de spiritual, domnule Falwick. Chiar 
nemaipomenit de spiritual. 


Oştenii au înconjurat poiana cu un lanţ rar. Tailles şi 
vânătorul stăteau unul în faţa celuilalt. 


— Domnule Tailles? Ce părere aveţi de nişte scuze pe care 
trebuie să mi le cereţi? 


Cavalerul şi-a ţuguiat buzele, şi-a dus braţul stâng la umăr şi 
a îngheţat în poziţie de scrimă. 


— Nu? i-a zâmbit Geralt. Nu vreţi s-ascultaţi de vocea 
raţiunii? Păcat. 


Tailles s-a ghemuit, a sărit, a atacat rapid, fără 


avertisment. Vânătorul n-a făcut niciun efort ca să pareze 
loviturile, s-a ferit de tăişul sabiei cu o semirotaţie rapidă. 


Cavalerul s-a balansat larg, a tăiat aerul cu lama din nou, 
Geralt, cu o piruetă agilă, a sărit de sub lamă încet şi, cu o 
scurtă şi uşoară fentă, i-a rupt ritmul lui Tailles. Acesta a 
înjurat, a făcut o manevră amplă cu dreapta, şi-a pierdut 
echilibrul pentru o clipă, a încercat să şi-l recapete, 
instinctiv, stângaci, ţinându-şi sabia sus. Vânătorul l-a lovit 


— 289 — 


cu forţa şi viteza fulgerului, l-a lovit direct, întinzându-şi 
braţul pe toată lungimea sa. Sabia grea s-a ciocnit în 
curmeziş, cu un zăngănit, de lama lui Tailles, sărind ca un 


resort şi lovindu-l puternic drept în faţă. Cavalerul a urlat, a 
căzut în genunchi, cu fruntea în iarbă. Falwick a alergat la el 
şi s-a aplecat. Geralt şi-a înfipt sabia în pământ, apoi s-a 
întors. 

— Hei, garda! a strigat Falwick ridicându-se în picioare. 
Prindeţi-l! 


— Stai! La loc comanda! a spus răspicat Dennis Cranmer, 
punând mâna pe topor. 


Oştenii au încremenit. 


— Nu, conte, a continuat piticanul. Eu, de felul meu, 
îndeplinesc ordinele întocmai. Vânătorul nu l-a atins pe 
cavalerul Tailles. Cavalerul s-a lovit singur cu propria sabie. 


Ghinion. 
— Are faţa mutilată! Este desfigurat pe viaţă! 


— Pielea se vindecă, Dennis Cranmer şi-a înfipt ochii de oţel 
în vânător, rânjindu-şi dinţi. Cât despre cicatrice? 


Cicatricea este o amintire onorantă pentru un cavaler, motiv 
de faimă şi de glorie, ceea ce şi-a dorit şi capitulul pentru el. 


Un cavaler fără cicatrice e o sculă bleaga, nu un cavaler. 
Întrebaţi-l, conte, şi-o să vă spună că e mulţumit. 


Tailles, care se zvârcolea de durere în iarbă, scuipa sânge, 
scâncea şi răcnea, nu părea prea mulţumit. 


— Cranmer! l-a strigat Falwick smulgându-şi sabia din 
pământ. O să regreţi amarnic asta, ţi-o jur! 


Piticanul s-a întors, şi-a tras încet toporul de la centură, a 
tuşit, şi a scuipat din belşug în palma dreaptă. 


— Oh, domnule conte, a scrâşnit el. Nu jura strâmb. Nu-mi 
plac jurămintele false, iar ducele de Hereward mi-a dat 
dreptul să le iau gâtul celor care le fac. Prefer să mă fac că 


nu ţi-am auzit cuvintele stupide. Dar nu le repeta, te implor. 


— Vânătorule. Falwick, găfâind furios, s-a îndreptat spre 
Geralt. Pleacă din Ellander. De îndată. Fără zăbavă! 


— Rareori sunt de acord cu el, a spus Dennis, apropiindu-se 
de vânător şi oferindu-i sabia, dar, în acest caz, are dreptate. 
Pleacă de-aici fără niciun bob zăbavă. 


— 290 — 


— O să vă urmăm sfatul, Geralt şi-a aranjat cureaua pe umăr. 
Dar, nu înainte... de-a schimba câteva vorbe cu contele. 
Domnule Falwick! 


Cavalerul Trandafirului Alb a clipit nervos, şi-a dus mâna la 
mantie. 


— Să revenim la codul capitulului dumneavoastră, a 
continuat vânătorul, străduindu-se să nu zâmbească. Am o 
mare curiozitate. Presupunând că m-am simţit dezgustat şi 
ofensat de atitudinea dumneavoastră, în toată povestea 
aceasta, dacă v-aş provoca la duel aici, imediat, aţi accepta? 
Oare m-aţi socoti destul de demn pentru a vă 


încrucişa sabia cu mine? Sau m-aţi refuza, ştiind că v-aş 


putea lua drept un nevrednic şi astfel v-aş scuipa, v-aş trage 
câteva în bot şi niscaiva şuturi în fund sub ochii oamenilor 


dumneavoastră. Conte Falwick, fiţi amabil şi astâmpăraţi-mi 
curiozitatea. 


Falwick a pălit, a făcut un pas îndărăt, s-a uitat în jur. 


Oştenii îi evitau privirea. Dennis Cranmer s-a strâmbat, şi-a 
scos limba şi a scuipat la mare distanţă. 


— Deşi nu spuneţi nimic, a continuat Geralt, aud în tăcerea 
dumneavoastră vocea raţiunii, domnule Falwick. Mi-aţi 
potolit curiozitatea, acum o să v-o astâmpăr şi eu pe-a 
dumneavoastră. Dacă sunteţi curios cu privire la ceea ce se 
va întâmpla în cazul în care ordinul dumneavoastră va 
încerca într-un fel sau altul s-o necăjească pe maica 
Nenneke sau pe preotese, sau dacă acestea vor avea ceva 
de reproşat căpeteniei Cranmer, aflaţi atunci, domnule 
conte, că am să vă caut şi, fără să mă sinchisesc de niciun 
cod, o să vă umplu de sânge ca pe un porc. 


Cavalerul a pălit şi mai tare. 


— Să nu uitaţi de promisiune, domnule Falwick. Haide, 
Jaskier. E timpul să mergem. Rămâi cu bine, Dennis. 


— Noroc, Geralt, a rânjit piticanul. Mergeţi cu bine. Mă 
bucur nespus că ne-am întâlnit, sper să ne mai vedem. 
— Şi noi, Dennis. Atunci, la revedere. 


Au plecat ostentativ încet, fără să se uite înapoi. Au luat-o la 
trap doar atunci când i-a ascuns pădurea. 


— Geralt, a spus dintr-odată poetul. Ne ducem direct spre 


— 291 — 


sud? Oare n-ar fi bine să ocolim Ellanderul şi moşiile lui 
Hereward? Ei? Sau ai cumva de gând să continui spectacolul 
asta? 


— Nu, Jaskier. N-am de gând. O s-o tăiem prin pădure şi apoi 
o s-o luăm pe Drumul Negustorilor. Ţine minte, nu-i suflăm 
nicio vorbă lui Nenneke despre isprava asta. Nicio vorbuliţă. 
— Sper că ne ducem fără zăbavă? 

— Numaidecât. 


Geralt s-a aplecat în faţă, a verificat arcul etrierului proaspăt 
reparat, a strâns cureaua cu miros de piele nouă, încă rigidă 
şi greu de intrat în cataramă. A potrivit circumferința, a 
aranjat desagii şi pătura făcută sul în spatele şeii, apoi şi-a 
legat de ea sabia de argint. Nenneke stătea alături, 
neclintită, cu mâinile încrucişate la piept. 


Jaskier s-a apropiat, ducându-şi de căpăstru roibul jugănit. 


— Mulţumim pentru ospitalitate, venerabilă, a spus serios. Şi 
nu mai fi supărată pe mine. Eu ştiu oricum că mă 


iubeşti. 


— Sigur că da, a fost de acord Nenneke fără să schiţeze 
vreun zâmbet. Imi place de tine, derbedeule, deşi nu ştiu de 
ce. Drum bun! 


— La revedere, Nenneke. 
— La revedere, Geralt. Ai grijă de tine. 


Vânătorul i-a zâmbit sarcastic. 


— Prefer să am grijă de alţii. E mai sigur, pe termen lung. 


Din templu, de printre coloanele împletite cu iederă, şi-a 
făcut apariţia lola, însoţită de două tinere adepte. Ducea 
cufăraşul vânătorului. Îi evita cu stângăcie ochii, zâmbetul 
jenat în combinaţie cu bujorii de obrajii ei pistruiaţi şi 
dolofani formând un ansamblu fermecător. Adeptele care o 
însoțeau nu-şi ascundeau privirile cu subînţeles şi abia se 
abţineau să nu chicotească. 


— Slavă Preamăritei Melitele, a suspinat Nenneke. lată o 
suită întreagă la despărţire. la-ţi cufăraşul, Geralt. Ţi-am pus 


— 292 — 


poţiunile, ai tot ce-ţi lipsea. lar remediul, ştii tu. la-l în mod 
regulat timp de două săptămâni. Nu uita. Este important. 


— N-o să uit. Mulţumesc, lola. 
Fata şi-a lăsat capul în jos şi i-a întins cufăraşul. Voia cu 
ardoare să-i spună ceva. N-avea nici cea mai mică idee 


despre ceea ce s-ar fi cuvenit să-i spună, ce cuvinte ar trebui 
să folosească. Nu ştia ce i-ar fi spus dacă ar fi putut. 


Nu ştia. Dar voia. 

Mâinile li s-au atins. 

Sânge. Sânge. Sânge. Oase ca nişte bastoane albe rupte. 
Tendoane ca nişte frânghii albicioase care explodau din 
pielea sfâşiată de labele uriaşe cu gheare şi de dinţii 


ascuţiţi. Zgomotul înfiorător de trup descărnat şi ţipetele - 


neruşinate şi oribile în neruşinarea lor. În neruşinarea 
finalului. Moarte. Sânge şi răcnete. Urlete. Sânge. Ţipete... 


— lola! 


Nenneke, cu o iuţeală incredibilă pentru corpolenţa sa, s-a 
aruncat asupra fetei întinse pe pământ, care, înţepenită, 
tremura convulsiv şi a apucat-o de braţe şi de păr. Una 
dintre adepte rămăsese ca paralizată, dar cealaltă, mai 
isteaţă, a îngenuncheat la picioarele lolei. Aceasta s-a îndoit 
ca un arc, deschizând gura într-un strigăt mut, tăcut. 


— lola! striga Nenneke. lola! Spune ceva! Spune-mi! 
Vorbeşte, copilă dragă! 


Fata a înţepenit şi mai tare, muşca, îşi încleşta maxilarele, 
un firicel subţire de sânge îi curgea pe obraz. Nenneke, roşie 
toată de la efort, a strigat ceva greu de desluşit de vânător, 
dar medalionul îi tresălta la gât atât de tare încât s-a aplecat 
instinctiv, sub presiunea unei greutăţi invizibile. 


lola nu se clintea. 


Jaskier, palid precum ceara, a oftat cu năduf. Nenneke a 
îngenuncheat, apoi s-a ridicat cu greu. 


— Luaţi-o, le-a spus adeptelor. 


Erau din ce în ce mai numeroase, li se tot alăturau altele, 
grave, speriate şi tăcute. 


— Luaţi-o, a repetat preoteasa. Atenţie! Să n-o lăsaţi singură. 
Vin îndată şi eu. 


S-a întors spre Geralt. Vânătorul stătea încremenit, cu 
— 293 — 


frâiele în palmele transpirate. 


— Geralt... lola... 

— Nu spune nimic, Nenneke. 

— Am văzut şi eu... Pentru o clipă. Geralt, nu pleca. 
— Trebuie. 

— Ai văzut... ai văzut-o? 

— Da. Nu este pentru prima dată. 

— Ei, şi? 

— Nu există cale de întoarcere. 

— Nu pleca, te rog 

— Trebuie. Ai grijă de lola. La revedere, Nenneke. 


Preoteasa a clătinat încet din cap, a suspinat, şi-a şters o 
lacrimă cu un gest sec, scurt, cu încheietura mâinii. 


— Adio, i-a şoptit, fără să-l privească în ochi. 


— 294 — 


Document Outline 


+ VOCEA RAŢIUNII] 
«e VANATORUL DE MONŞIRI 


ad 





O 


o IV 
o V 
o VI 
o VI 
o VIII 
e VOCEA RAŢIUNII 2 





O 


o [Il 


+ SÂMBURELE DE ADEVĂR 


O 0 0 o 


<< 


VOCEA RAŢIUNII 3 
RĂUL CEL MAI MIC 


O 0 0 0 o 


sa i = 


o VI 
VOCEA RAŢIUNII 4 
CHESTIUNE DE PREŢ. 


O 


O 


e VOCEA RAŢIUNII 5 


o II 


+ CAPĂTUL LUMII 


< 


o o |Oo o o o o o o o o o o o o o o o 


SA 


O 


o 0 0 o 


ISK 


O 


O 


S|SISII 


PF 


| 


a 
< 


x 
< 


x 
să 


x 
< 


= e, 
— Im 
> 


E 
(aa 
se 





VOCEA RAŢIUNII 6 
ULTIMA DORINȚA 


ini