Terry Pratchett — [Lumea Disc] 06 Stranii surate

EST 


CCR 


aa 
* 
usi 
d 


Terry Pratchett este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori 
contemporani. Trăiește în spatele unei tastaturi în comitatul Wiltshire 
din Anglia și spune că nu crede că o viață are omul, pentru că lui i se 
pare că trăiește trei vieţi în același timp. A fost numit Ofițer al 
Imperiului Britanic în 1998. 

Stranii surate este al șaselea roman din seria de mare succes 
Lumea Disc. 


TERRY PRATCHETT 


STRANII SURATE 


(În rolurile principale: Trei Vrăjitoare, dar și regi, pumnale, coroane, 
furtuni, pitici, pisici, strigoi, spectre, primate, bandiți, demoni, păduri, 
moștenitori, bufoni, torturi, troli, mese rotitoare, bucurie generală și 
salve-n cascadă) 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vântul mugea. Trăsnetul străpungea pământul ici și colo, ca un 
ucigaș nepriceput. Tunetul se rostogolea înainte și-napoi, de-a 
curmezișul dealurilor întunecate, bătute de ploaie. 

Era o noapte neagră ca măruntaiele unei pisici. O noapte în care îţi 
venea ușor să-ţi închipui cum zeii îi mișcau pe oameni ca pe niște pioni 
în șahul sorții. Și drept în mijlocul stihiilor dezlănţuite, printre tufișurile 
ude de grozamă strălucea un foc, precum sclipirea nebună din ochiul de 
nevăstuică. La lumina flăcărilor se zăreau trei siluete ghemuite. În timp 
ce ceaunul clocotea, o voce ascuţită, venind, parcă, de pe altă lume, 
zbieră: 

— Când ne-om mai vedea noi trei? 

Câteva clipe de tăcere. 

In cele din urmă, un alt glas, mult mai firesc, îi răspunse: 

— Păi, eu aș putea marțea viitoare. 


Prin hăurile fără fund ale spaţiului înoată Marele A'Tuin, ţestoasa 
stelară, ducându-i în spate pe cei patru elefanţi uriași pe umerii cărora 
stă așezată Lumea Disc. Prin jurul lor se rotesc un soare și o lună 
minuscule, a căror orbită întortocheată dă naștere anotimpurilor. Așa 
că, din când în când, câte un elefant trebuie să îndoaie piciorul, pentru 
ca soarele să poată trece - ceea ce probabil că nu se mai întâmplă 
nicăieri în multivers. 

De ce a fost nevoie de un loc ca acesta, nimeni nu știe precis. 
Poate că marele Creator al universului s-a plictisit de chestiile banale 
precum axele înclinate, coeficienţii de reflexie sau vitezele de rotaţie și 
s-a hotărât ca, o dată în viaţă, să se distreze și el puțin. 

Pare destul de firesc ca zeii unei astfel de lumi să nu joace șah - și 
chiar așa și e. De fapt, zeii nu joacă șah nicăieri. Nu au atâta 
imaginaţie. Zeii preferă jocurile simple și crude, în care Nu Dobândești 
Transcendenţa, ci Te Duci Drept În Uitare; dacă vreţi să înţelegeţi 
religia, gândiţi-vă că distracţia preferată a unui zeu este un joc de Sus- 
Jos în care toate balustradele sunt unse cu grăsime. 

Lumea Disc este lipită pe la colțuri cu magie - magie născută din 
însăși rotirea lumii și ţesută ca mătasea din adâncurile ființei pentru a 
închide rănile realităţii. O mare parte din aceasta ajunge pe crestele 
munților Vârfu Berbecului care se întind din ţinuturile îngheţate care 
împrejmuiesc Mijlocul, printr-un larg arhipelag, până la mările calde 
care se prăbușesc veșnic în Abis, scurgându-se peste Centură. 

Magia în stare pură fierbe nevăzută din creastă în creastă și se 
descarcă în munţi. De-acolo, din munţii Vârfu Berbecului, se trag cei 
mai mulți vrăjitori și vrăjitoare care bântuie prin lume. Acolo, frunzele 
copacilor freamătă chiar și fără vreo adiere. Seara, stâncile pleacă la 
plimbare. 

Până și pământul pare, din când în când, să prindă viață... 


1 


Stranii Surate 


Din când în când, și cerul. 

Fără discuţie, furtuna se străduia din toate puterile. Era o mare 
ocazie pentru ea. Vreme de mai mulţi ani se tot fâţâise prin provincie, 
mai dăduse și câte o mână de ajutor, foarte binevenită, în calitate de 
mică rafală, adunând experiență, făcându-și relaţii, năpustindu-se 
uneori asupra câte unui păstor luat pe nepregătite sau scoțând din 
rădăcini vreun stejar, dar numai dintre cei mici. Acum însă, se eliberase 
un loc în schema meteorologică, ceea ce-i dăduse prilejul să arate ce 
poate, așa că se dezlănţuise, sperând s-o observe și pe ea vreuna 
dintre marile arii climaterice. 

Și era chiar bună! Știa cum să-și dozeze efectele, era pătimașă, iar 
criticii căzuseră de acord că, odată ce învăța să-și stăpânească 
tunetele, avea să devină, în câţiva ani, o furtună demnă de atenție. 

Pădurile se cutremurau de aplauze, umplându-se de fuioare de 
ceaţă și de vârtejuri de frunze. 

După cum s-a mai arătat, în nopţi ca aceasta zeii se joacă - dar nu 
șah - cu soarta muritorilor și cu puterea regilor. E important de ţinut 
minte că trișează întotdeauna - de la început până la sfârșit... 

Așa că pe cărarea împiedicată, din pădure, venea legănându-se o 
trăsură care se clătina puternic atunci când roţile treceau peste 
rădăcinile vreunui copac. Vizitiul biciuia caii, iar  plesnetele 
deznădăjduite ale harapnicului se armonizau destul de bine cu mugetul 
furtunii de deasupra. 

În urmă - din ce în ce mai aproape - se aflau trei călăreţi cu glugile 
trase pe ochi. 

În nopţi ca aceasta se săvârșesc ticăloșii. Și fapte bune, firește. 
Dar, una peste alta, mai mult ticăloșii. 


În nopţi ca aceasta, vrăjitoarele-și încalcă hotarele. 

Mă rog, nu că ar pleca într-adevăr peste hotare. Mâncarea nu le 
place, apa n-o poţi bea, că cine știe cu ce te mai molipsești, ca să nu 
mai punem la socoteală șamanii care ocupă toate șezlongurile. Dar 
luna plină străpungea norii zdrențuiţi, iar rafalele de vânt se umpluseră 
de șoapte în care magia își lăsase urnele foarte adânci. lată cum 
vorbeau vrăjitoarele, în luminișul lor de deasupra pădurii: 

— Marţi stau cu copilul, spuse cea fără pălărie, dar cu o claie de 
bucle albe atât de dese încât s-ar fi zis că purta coif. Pruncul lui Jason al 
meu. Aș putea vineri. Scumpo, hai mai repede cu ceaiul. M-am uscat de 
tot. 

Cea mai tânără dintre ele oftă și turnă cu polonicul apa clocotită, 
din ceaun în ceainic. A treia o bătu, cu blândețe, pe mână. 

— Te-ai descurcat foarte bine, îi zise. Mai ai numai puţin de lucru la 
ton... Poate ar trebui să fie nițeluș mai ascuţit. N-am dreptate, Nanny 


Ogg? 
2 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— După capul meu, ascuțișul a răsunat de minune, se grăbi să 
răspundă Nanny Ogg. Și se vede că Goodie  Whemper, 
odihneascăsenpace, te-a ajutat mult cu privirea crucișă. 

— E tare, tare crucișă, zise Granny Weatherwax. 

Cea mai tânără dintre vrăjitoare, pe nume Magrat Garlick, se linişti 
vizibil. Pentru ea, Granny Weatherwax era un idol. Toată lumea din 
munții Vârfu Berbecului știa că Jupâneasa Weatherwax nu era ușor de 
mulțumit. Dacă până și ei îi plăcuse privirea crucișă, însemna, 
pesemne, că Magrat își dăduse ochii peste cap până ce ajunsese să-și 
vadă interiorul nărilor. 

Spre deosebire de vrăjitori, care îndrăgesc, mai presus de orice, 
societățile bine ierarhizate, vrăjitoarele își abordează cariera într-un 
mod mult mai puţin rigid. Fiecare dintre ele se simte îndreptăţită să-și 
aleagă o fată căreia să-i dea ţinutul în grijă, după ce moare. Prin firea 
lor, vrăjitoarele nu sunt foarte sociabile - cel puţin când vine vorba de 
alte vrăjitoare - și nu au nici un fel de șefi. 

Granny Weatherwax era cea mai respectată dintre acești șefi 
inexistenţi. 

Magrat făcu ceaiul. Mâinile îi tremurau ușor. Sigur că era 
nemaipomenit să-ţi începi viața de vrăjitoare a ținutului undeva între 
Granny și Nanny Ogg, care locuia de cealaltă parte a pădurii - 
nemaipomenit, dar și destul de stânjenitor. Acest mic sobor fusese 
ideea ei. | se păruse ceva niţel mai... cum să spunem... abscons. Spre 
marea ei uimire, celelalte două încuviinţaseră sau, cel puţin, nu se 
împotriviseră cine știe ce. 

— La obor? întrebase Nanny Ogg. Ce treabă avem noi la obor? 

— Nu, Gytha, e vorba de un „sobor”, îi explicase Granny Weather- 
wax. Știi tu, ca pe vremuri. O întrunire. 

— Ceva zbenguială? spusese însuflețită Nanny Ogg. 

— Fără dansuri, o prevenise Granny. N-am să îngădui așa ceva. Nici 
cântece, nici cine știe ce tămbălău, nici vreo treabă cu uleiuri sau alte 
cele. 

— Las” că-i bine să mai ieşim din casă, sfârșise fericită Nanny. 

Magrat se simţise dezamăgită, auzind că dansurile erau interzise, și 
ușurată că nu dăduse glas și celorlalte idei pe care le mai avea. Acum, 
scotoci în bagajul pe care-l adusese cu ea. Era primul său sabat și era 
hotărâtă să facă totul să iasă bine. 

— Vrea cineva turtițe? întrebă. 

Granny luă una și o privi lung înainte să muște. Magrat le copsese 
în formă de lilieci. Aveau și ochișori făcuţi din stafide. 


Caleașca venea poticnit printre copaci, la marginea pădurii. Lovind 
o piatră, merse o bucată de drum pe două roţi, se îndreptă, în ciuda 
tuturor legilor naturii și-și continuă greoaie drumul - însă ceva mai 
încet, din pricina pantei. 


3 


Stranii Surate 


Vizitiul, ridicându-se în picioare, ca la curse, își dădu părul la o 
parte din ochi și se holbă înainte, prin negură. Aici sus, chiar la poalele 
munților Vârfu Berbecului, nu locuia nimeni. Și totuși se vedea o 
lumină. Slavă tuturor cerurilor, era lumină acolo. În spatele lui, în 
lemnul caleștii se înfipse o săgeată. 


Între timp, Regele Verence, monarhul din Lancre, tocmai 
descoperea ceva. 

Precum cei mai mulţi oameni - sau măcar cei mai mulţi care nu 
trecuseră de șaizeci de ani - nici el nu-și prea bătuse capul întrebându- 
se ce se întâmplă când mori. Precum cei mai mulți oameni care au pășit 
vreodată pe pământ, de la începuturi și până acum, și el presupunea că 
lucrurile aveau să se rezolve, într-un fel sau altul. Și, precum cei mai 
mulți oameni care-au pășit vreodată pe pământ, iată că murise și el. 

Mai precis, tocmai zăcea la picioarele unor scări din Castelul 
Lancre, proprietate personală, cu un pumnal înfipt în spate. 

Se ridică și constată cu uimire două lucruri: mai întâi, cineva pe 
care se obișnuise să-l considere ca fiind „el însuși” stătea în picioare, 
dar, în același timp, ceva care aducea tare mult cu trupul său rămăsese 
întins pe podea. 

Un trup - că veni vorba - de-a dreptul arătos, mai ales acum că-l 
vedea, pentru prima dată, din afară. Dintotdeauna fusese foarte legat 
de el, cu toate că, trebuia să recunoască, lucrurile păreau să se fi 
schimbat. _ 

Era zdravăn și musculos. Avusese grijă de el. li îngăduise o mustață 
și plete care-i curgeau pe umeri. li prescrisese multă mișcare în aer 
liber, bună pentru sănătate, și multă carne macră. lar acum, tocmai 
când un astfel de trup s-ar fi putut dovedi util, iată că-l lăsase baltă. 
Sau... pe dinafară. 

Colac peste pupăză, trebuia să facă într-un fel pentru a înțelege ce 
era cu silueta înaltă și subţire care se vedea alături. Era învăluită într-o 
robă neagră, cu glugă, însă brațul care ieșea dintre falduri, strângând 
mânerul unei coase uriașe, era făcut din os. 

După ce mori, există anumite lucruri pe care le recunoști din 
instinct. 

— SALUTARE. 

Verence se sumeţi, cât era de înalt, sau cât ar fi fost de înalt dacă 
acea parte a lui căreia i se putea aplica un criteriu precum „înălţimea” 
nu ar fi zăcut înţepenită la pământ, confruntându-se cu un viitor în care 
numai „adâncimea” mai putea fi relevantă. 

— Sunt totuși rege, te rog nu uita, spuse el. 

— AȚI FOST, MAIESTATE. 

— Poftim? se răsti Verence. Lu 

— AŢI FOST, AM SPUS. SE NUMEȘTE PERFECTUL COMPUS. O SA VA 
OBIȘNUIȚI CU EL, DESTUL DE REPEDE. 


4 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Silueta deșirată bătu cu degetele sale calcaroase în coada coasei. 
Părea supărată, din cine știe ce pricină. 

„La urma urmei, se gândi Verence, și eu sunt.” Numai că toate 
indiciile care-i stăteau la dispoziţie, cu privire la situaţia în care se 
găsea, reușiseră să-și croiască drum, să străpungă până și aura de 
îndrăzneală prostească și nebună care reprezenta stratul principal al 
firii sale, așa că își cam dăduse seama că în regatul în care se afla, 
oricare ar fi fost acesta, nu era el regele. 

— Omule, n-oi fi Moartea? se hazardă el. 

— AM MULTE NUME. 

— Și, pe moment, pe care-l foloseşti? întrebă Verence, cu ceva mai 
mult respect. In jurul lor se foiau o grămadă de oameni; de fapt, mulți 
se foiau de-a dreptul prin ei, ca niște fantome. 

— A, deci chiar Felmet a fost, adăugă regele, cu glasul stins, uitân- 
du-se la silueta care se agita, cu o însufleţire obscenă, undeva în vârful 
scărilor. Mi-a spus mie tata să am grijă să nu-i întorc vreodată spatele. 
Cum de nu mă simt mânios? 

— GLANDELE, îi răspunse sec Moartea. ADRENALINA ŞI RESTUL. ȘI 
EMOȚIILE. NU LE MAI AVEȚI. DE-ACUM, NU V-AU MAI RAMAS DECÂT 
GÂNDURILE. 

Silueta deșirată păru să se hotărască. 

— AȘA CEVA E ÎMPOTRIVA TUTUROR REGULILOR, continuă ea, ca 
pentru sine. DAR, MĂ ROG, POT EU SĂ MĂ ÎMPOTRIVESC? 

— Chiar așa. 

— POFTIM? 

— Am spus: Chiar așa. 

TĂCEȚI DIN GURĂ. 

Moartea își lăsă capul pe o parte, ca și cum asculta un glas care-i 
venea din interior. Când gluga îi căzu pe umeri, răposatul rege observă 
că ea semăna foarte bine cu un schelet lustruit. Exista o singură 
deosebire: în găvanele ochilor săi sclipeau scântei albastre precum 
cerul. Cu toate acestea, Verence nu se înfricoșă; și nu doar pentru că ar 
fi fost destul de greu s-o facă, în condiţiile în care toate micile organe 
de care este nevoie pentru a te înspăimânta zăceau undeva, la câţiva 
pași, ci, mai degrabă, pentru că nu-i fusese niciodată frică de ceva și nu 
avea de gând să înceapă tocmai acum. Și asta, într-o oarecare măsură, 
pentru că nu avea imaginaţia necesară, dar și pentru că era unul dintre 
puţinii oameni pe deplin ancoraţi în timp. 

Asta nu se întâmplă prea des. Cei mai mulți oameni își duc viețile 
ca într-un soi de ceaţă temporală, care înconjoară locul în care se 
găsește trupul lor - anticipând viitorul sau agăţându-se de trecut. În 
general, ei sunt atât de preocupaţi gândindu-se la ce urmează să se 
întâmple încât nu izbutesc să afle ce se întâmplă cu adevărat în prezent 
decât atunci când privesc îndărăt și recapitulează. Așa-s cei mai mulţi, 


5 


Stranii Surate 


care învaţă să se teamă pentru că-și dau seama, în subconștient, de 
ceea ce urmează să se întâmple. Pentru ei, acela este prezentul. 

Verence însă trăise mereu clipa. Cel puţin până acum. 

Moartea oftă. , 

— ÎNDRĂZNESC SĂ CRED CĂ NIMENI NU V-A POMENIT NIMIC 
DESPRE ASTA, zise. 

— Poftim? 

— N-AȚI AVUT PREMONIȚII? VISE CIUDATE? N-AȚI ÎNTÂLNIT PE 
STRADĂ GHICITOARE BĂTRÂNE ȘI NEBUNE CARE SĂ ZBIERE TOT FELUL 
DE LUCRURI? 

— In legătură cu ce? Cu moartea? 

— MDA. El, PESEMNE CĂ NU. CER ȘI EU PREA MULT, spuse Moartea 
cu amărăciune. TOT MIE-MI LASĂ TOTUL ÎN CÂRCĂ. 

— Cine? întrebă Verence, uluit. 

— SOARTA. DESTINUL. ĂIA TOȚI. Și Moartea își lăsă mâna pe 
umărul regelui. UNA PESTE ALTA, MI-E TEAMĂ CĂ V-A FOST MENIT SĂ 
DEVENIȚI STRIGOI. 

— Oh, îngăimă celălalt, lăsându-și ochii în jos către... trupul său, 
care părea destul de solid. Apoi, cineva trecu prin el. 

— ÎNCERCAȚI SĂ NU PUNEȚŢI LA INIMĂ. 

Verence își privi leșul înțepenit, care tocmai era scos, cu mult 
respect, din sală. 

— Am să încerc, zise. 

— AȘA VĂ VREAU. 

— Totuși, nu cred că am să fac față la toate treburile alea cu 
cearșafuri albe și lanţuri, adăugă regele. Chiar trebuie să mă plimb 
peste tot gemând și urlând? 

— DORIŢI? întrebă Moartea, ridicând din umeri. 

— Nu. 

— ATUNCI CE VĂ MAI BATEȚI CAPUL? 

Moartea scoase o clepsidră din faldurile robei sale negre și o privi 
cu atenţie. 

— ȘI- ACUM CHIAR TREBUIE SĂ PLEC, zise, se întoarse pe călcâie, își 
luă coasa pe umeri și dădu să iasă din sală prin perete. 

— Hei, hei! la mai stai! strigă Verence, alergând după el. 

Moartea nici nu întoarse capul. Verence îl urmă, trecând prin zid. | 
se păru că străbate un val de ceaţă. 

— Asta-i tot? întrebă el. Adică, ia spune: cât am să rămân strigoi? Și 
de ce-am ajuns așa? Doar n-o să mă lași ca prostul, mai rosti el, 
oprindu-se și ridicând un deget poruncitor și ușor transparent. Oprește- 
te! Îţi ordon! 

Moartea scutură posomorât din cap și păși prin următorul perete. 
Regele se grăbi pe urmele ei, adunându-și toată demnitatea de care 
încă mai dispunea, și o găsi ocupându-se de frâiele unui cal mare și alb, 


6 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


care îl aștepta pe parapet, cu o desagă plină cu ovăz atârnată de 
urechi. 

— Doar n-o să mă lași ca prostul! repetă regele, în ciuda a ceea ce 
vedea. 

Moartea se întoarse către el. 

— BA DA. UITE CUM STAU LUCRURILE - DE-ACUM SUNTEȚI UN 
MORT VIU. STRIGOII LOCUIESC ÎNTR-O LUME AFLATĂ ÎNTRE CEI VII ȘI 
CEI MORŢI. NU MAI E TREABA MEA. ȘI-I bătu pe rege pe umăr. NU VĂ 
FIE TEAMĂ. N-O SĂ ȚINĂ O VEȘNICIE. 

— Tot e bine. 

— S-AR PUTEA SĂ VĂ PARĂ O VEȘNICIE. 

— Și cât o să ţină, de fapt? 

— PESEMNE CĂ PÂNĂ CE O SĂ VĂ ÎMPLINIȚI DESTINUL. 

— Și cum am să știu care mi-e destinul? întrebă, deznădăjduit, 
regele. 

— AICI NU VĂ POT AJUTA. SCUZE. 

— Mă rog, dar cum pot să aflu? 

— DIN CÂTE ÎNȚELEG, LUCRURILE DE SOIUL ĂSTA IES LA IVEALĂ, 
PÂNĂ LA URMĂ, spuse Moartea, urcându-se în șa. 

— Şİ până atunci va trebui să bântui pe aici, îngăimă Regele 
Verence, privind în jur pe parapetul bătut de vânturi. De unul singur, 
probabil. Și n-o să mă poată vedea nimeni? 

— BA DA... CEI ÎNCLINAȚI CĂTRE PARANORMAL. RUDELE APRO- 
PIATE. ȘI PISICILE, FIREȘTE. 

— Nu-mi plac pisicile. 

Ca printr-un miracol, chipul Morţii deveni încă și mai împietrit. 
Pentru o clipă, scânteile din găvanele sale se făcură roșii. 

— ÎNȚELEG, rosti ea, pe un ton care lăsa să se înţeleagă că 
moartea era o soartă prea bună pentru dușmanii pisicilor. PESEMNE CĂ 
VĂ PLAC CÂINII MARI ȘI ZDRAVENI. 

— Păi să știi că îmi plac, zise regele, holbându-se posomorât la 
răsăritul soarelui. Câinii săi. Avea să le simtă lipsa. lar ziua care tocmai 
începea părea așa de potrivită pentru vânătoare. 

Se întrebă dacă strigoii vânau. Aproape sigur nu, din câte își 
imagina. Nici nu mâncau, nici nu beau, ceea ce era de-a dreptul 
deprimant. Lui îi plăceau ospeţele mari și zgomotoase și dăduse pe gât! 
multe halbe cu bere de bună calitate. Și, că veni vorba, și de proastă 
calitate. În general, nu putea face diferenţa decât a doua zi dimineaţa. 

Deznădăjduit, lovi cu piciorul într-o piatră, observând cu mâhnire 
cum talpa îi trecea drept prin ea. Gata cu vânătoarea, cu beţiile, cu 
ospetele, cu chefurile, cu șoimii... Incepea să-și dea seama că plăcerile 
cărnii nu prea aveau sens, fără carne. Dintr-odată, viața nu i se mai 


TA da pe gât înseamnă a bea, numai că verşi mai mult pe tine. (n.a.) 


7 


Stranii Surate 


părea demnă de a fi trăită. Faptul că nici n-o mai trăia nu-l consola 
deloc. 

— UNORA CHIAR LE PLACE SĂ FIE STRIGOI, spuse Moartea. 

— Zău? mormăi sumbru Verence. 

— NU-I AȘA O SUPĂRARE, PARE-MI-SE. ÎN FELUL ĂSTA AJUNG SĂ 
VADĂ CUM SE DESCURCĂ URMAȘII LOR. POFTIM? S-A- NTÂMPLAT CEVA? 

Dar Verence dispăruse deja printr-un perete. | 

— AȘA, NU MA MAI BAGAȚI ÎN SEAMĂ. CHIAR VĂ ROG, comentă, cu 
iritare-n glas, Moartea. Apoi se uită înjur, cu o privire care putea 
străpunge timpul, spaţiul și sufletele oamenilor, și observă că în 
îndepărtatul Klatch tocmai avea loc o alunecare de teren, în 
Howandaland un uragan, în Hergen izbucnise ciuma.. 

— TREABĂ MULTĂ, TREABĂ MULTĂ, bombăni și-și îmboldi calul cu 
călcâiele, către cer. 

Între timp, Verence alerga prin pereţii propriului castel. Picioarele 
de-abia-i mai atingeau pământul - de fapt, din pricina denivelărilor din 
podea, din când în când nici nu-l mai atingeau. Ca rege, se obișnuise să 
se poarte de parcă slujitorii nici nu se aflau acolo. Acum că fugea prin 
ei, ca strigoi, era aproape la fel. Numai că nu se dădeau la o parte. 

Ajunse în iatacul copiilor, văzu ușa spartă, cearșafurile răvășite... 

Auzi și zgomotul de copite. Ajunse la fereastră, își văzu calul care 
ieșea în galop prin poarta căscată, înhămat la caleașcă. O clipă mai 
târziu, trei călăreţi îi luară urma. Zgomotul de copite răsună puţin pe 
caldarâm, apoi se stinse. 

Regele lovi cu pumnul în pervaz. Pumnul i se afundă. 

Apoi se ridică în văzduh, fără să-i pese de distanţe și mai zbură, 
mai alergă prin curte, până în grajd. 

Nu-i luă mai mult de douăzeci de secunde să afle că, printre multe 
alte lucruri pe care un strigoi nu le poate face, trebuia să se numere și 
călăritul. Reuși, într-adevăr, să se urce în șa - sau măcar să plutească 
pe deasupra, cu coapsele desfăcute - dar când, în cele din urmă, calul 
țâșni, speriat peste măsură de toate lucrurile tainice care se întâmplau 
undeva pe la urechile sale, Verence rămase în urmă, crăcănat. Incercă 
s-o ia la fugă și ajunse până la poartă, înainte ca văzduhul din jurul său 
să se îngroașe, ca smoala. 

— Nu poţi, îi zise un glas trist și îmbătrânit, din spate. Trebuie să 
rămâi acolo unde-ai fost ucis. Asta înseamnă a bântui. Crede-mă. Știu 
ce spun. 


Tocmai când ducea la gură a doua turtiță, Granny Weatherwax se 
opri. 

— Vine cineva, zise ea. 

— De unde știi? Te furnică degetele? întrebă cu sufletul la gură Ma- 
grat, care învățase multe lucruri despre vrăjitorie din cărti. 


8 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mă furnică urechile, răspunse Granny, ridicând din sprâncene 
către Nanny Ogg. In felul ei, bătrâna Goodie Whemper fusese o 
vrăjitoare excelentă, dar mult prea închipuită. Mult prea multe flori, idei 
romanţioase și alte cele. 

Fulgerele care se mai aprindeau din când în când luminau câmpia 
care se întindea până la marginea pădurii, dar ploaia care cădea pe 
pământul încins de vară făcuse ca văzduhul să se umple de fuioare de 
ceaţă. 

— Copite? se întrebă Nanny Ogg. Nimeni n-are curajul să vină 
încoace noaptea. 

Magrat se uită îngrijorată în jur. Ici și colo pe câmpie se aflau niște 
stânci uriașe, drepte, ale căror origini se pierdeau în negura timpului și 
despre care se spunea că-și duceau vieţile cu multă discreţie, mutându- 
se din loc în loc. Se înfioră. 

— Şi de ce le-ar fi teamă? izbuti să îngaime. 

— De noi, răspunse trufașă Granny Weatherwax. 

După zgomot, auziră caleașca apropiindu-se și încetinind, înainte 
să apară legănându-se printre tufișurile de grozamă, cu caii smucindu- 
și frâiele și de-abia mai respirând. Vizitiul sări de pe capră, fugi la ușă, 
scoase dinăuntru o boccea mare și se repezi către cele trei. 

Nu străbătuse mai mult din jumătate din distanţă, prin iarba udă, 
când se opri și-și aţinti privirile îngrozite către Granny Weatherwax. 

— Nu-ţi fie frică, șopti ea, iar șoapta răsună prin mugetul furtunii, 
limpede, ca dangătul de clopot. 

Făcu câţiva pași înainte, iar fulgerul, căzând tocmai la momentul 
potrivit, îi îngădui să privească drept în ochii bărbatului. Erau atât de 
ficși, încât cei care știau să Vadă își dădeau seama pe dată că vizitiul 
contempla de-acum ceva de dincolo de lume. 

Cu o ultimă tresărire, el îndesă bocceaua în braţele lui Granny și se 
prăbuși înainte. Avea înfiptă în spate o săgeată cu pene la capăt, 
slobozită dintr-o arbaletă. 

De undeva, apărură trei siluete care pătrunseră în cercul de 
lumină. Granny ridică ochii și întâlni o altă privire, îngheţată precum 
coastele ladului. 

Posesorul ei își aruncă arbaleta la o parte și își trase sabia. Pe 
dedesubtul mantiei ude de ploaie îi sclipea o cămașă de zale. 

Nu se obosi să-și fluture sabia prin aer. Ochii care nu se mai 
dezlipeau de pe chipul lui Granny nu erau ai cuiva obișnuit să se 
fălească. Erau ochii unui bărbat care știa precis pentru ce-s făcute 
săbiile. Întinse mâna. 

— Dă-mi-l imediat, spuse. 

Granny dădu la o parte pătura pe care o avea în braţe și văzu o 
fețișoară cufundată în somn. Apoi ridică ochii. 

— Nu, răspunse ea - din pură obișnuință. 


9 


Stranii Surate 


Soldatul își plimbă privirile de la ea la Magrat și Nanny Ogg, care 
rămăseseră nemișcate precum stâncile înalte de pe câmpie. 

— Sunteţi vrăjitoare? întrebă. 

Granny încuviinţă. Un fulger se prăbuși ca o ţepușă din văzduh, iar 
pe crengile unui tufiș aflat la ceva distanţă de ei înfloriră boboci de 
flăcări. Cei doi soldaţi din spatele primului mormăiră ceva. El însă nu 
făcu decât să zâmbească, ridicându-și mâna apărată de o mănușă de 
oţel. 

— Şi, oare, pielea vrăjitoarelor este atât de tare încât să nu poată fi 
străpunsă cu fierul? se întrebă. 

— Din câte știu eu, nu, zise Granny, netulburată. Ai putea să 
încerci. 

Unul dintre soldaţi înaintă și-l atinse ușor pe braț pe cel din faţă. 

— Să trăiţi, cu respect, nu cred că-i bine... 

— Taci. 

— Aduce ghinion, să știți, dacă.... 

— Chiar trebuie să-ți mai spun o dată? 

— Să trăiţi, zise celălalt. Privirea lui o întâlni pentru o clipă pe cea a 
lui Granny. În ochi i se citea spaima și deznădejdea. Șeful rânji către 
Granny, care nu se mișcase din loc. 

— Magia voastră e pentru ţărani și neghiobi, maică a nopţii. Pot să 
te culc la pământ chiar acolo unde stai. 

— Lovește atunci, omule, rosti Granny, privindu-i peste umăr. Dacă 
așa-ţi spune inima, lovește cât de tare îndrăznești. 

Bărbatul ridică sabia. Trăsnetul lovi din nou, sfărâmând o stâncă 
aflată la câţiva pași și umplând văzduhul de fum și miros de piatră arsă. 

— N-ai nimerit, spuse cu trufie soldatul, iar Granny îi văzu mușchii 
încordându-se, pe când se pregătea să prăvale tăișul. _ 

Apoi, pe chip i se așternu o expresie de uimire totală. Işi lăsă capul 
pe spate și deschise gura, de parcă se străduia să înțeleagă ceva. Sabia 
îi scăpă din mână și se înfipse în pământ. El oftă și se îndoi de mijloc, 
foarte încet, prăbușindu-se grămadă la picioarele lui Granny, care-l 
împinse ușor cu vârful degetelor. 

— Poate că n-ai înțeles bine unde ocheam, șopti ea. Auzi la el, 
„maică a nopţii”! 

Soldatul care vorbise ceva mai devreme se holba înfricoșat la 
pumnalul însângerat pe care-l avea în mână, trăgându-se înapoi. 

— N-n-nu puteam s-s-s-să-l las. Nu trebuia să facă așa ceva. N-n- 
nu-i corect, se bâlbâi el. 

— la spune, tinere, ești de prin părţile astea? întrebă Granny. 

El căzu în genunchi. 

— Din satul Lupului Turbat, săru' mâna, zise, cu ochii la leșul 
căpitanului. Și-acum o să mă omoare! se jelui. 

— Dar n-ai făcut decât ceea ce-ai crezut că-i bine, spuse Granny. 

— Nu de-asta m-am făcut soldat. Nu ca să omor oameni. 


10 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Chiar așa. În locul tău, m-aș face marinar, rosti gânditoare 
Granny. Mda, aș alege o carieră pe mare. Și cât mai repede. Aș porni 
chiar în clipa asta. Hai, fugi, omule. Fugi pe mare, unde nu sunt urme. 
Ai să ai o viaţă lungă și plină de noroc, îţi făgăduiesc. O clipă rămase pe 
gânduri, apoi adăugă: Oricum, ceva mai lungă decât o să fie dacă mai 
stai pe-aici. 

El se ridică, îi aruncă o privire în care se amestecau recunoştinţa, 
respectul și teama, apoi se pierdu în ceaţă. 

— Și-acum poate ne spune și nouă cineva despre ce e vorba, zise 
Granny, întorcându-se către cel de-al treilea. 

Către locul în care fusese cel de-al treilea. 

Din depărtare se auzi un zgomot slab de copite, apoi liniște. 

Nanny Ogg înaintă poticnindu-se. 

— Aș putea să-l prind din urmă, rosti. Ce crezi? 

Granny clătină din cap. Se așeză pe o stâncă și se uită la pruncul 
pe care-l ducea în braţe. Era un băiat de cel mult doi ani. Pe sub pătura 
în care era învelit, nu mai purta nimic.Incepu să-l legene distrată, 
privind în gol. 

Nanny Ogg cercetă cele două leșuri cu aerul uneia pentru care a 
zăcea întinsă pe spate nu suscită nici un fel de teamă. 

— Poate că erau bandiți, spuse tremurând Magrat. 

Nanny clătină din cap. 

— Ciudat, zise ea. Amândoi poartă aceleași însemne. Doi urși pe un 
câmp negru cu auriu. Știe cineva ce înseamnă asta? 

— Sunt însemnele Regelui Verence, răspunse Magrat. 

— Ăsta cine-i? grăi Granny Weatherwax. 

— Cel care conduce ţara, zise Magrat. 

— Aha. Regele, deci, zise Granny, de parcă vorbea despre ceva cu 
totul lipsit de importanţă. 

— Soldaţi care se luptă între ei. Nu pricep nimic, zise Nanny Ogg. 
Magrat, ia caută prin caleașcă. 

Cea mai tânără dintre vrăjitoare răscoli puţin, apoi se întoarse cu 
un sac pe care-l răsturnă. Pe jos căzu ceva. 

De-acum, furtuna se mutase încet-încet de cealaltă parte a 
muntelui, iar luna tulbure arunca raze slabe de lumină peste câmpia 
îmbibată de apă. Acestea se reflectau într-un obiect care era, fără 
putinţă de tăgadă, o coroană extrem de importantă. 

— O coroană, spuse Magrat. Are tot felul de chestii ascuţite pe ea. 

— Vai de mine, zise Granny. 

Pruncul plescăi în somn. Granny Weatherwax nu era prea împăcată 
cu ideea de a privi în viitor, dar acum simţea însuși viitorul privind-o. 

Și fața lui nu-i plăcea defel. 


Regele Verence, în schimb, își privea trecutul în faţă și își formase, 
mai mult sau mai puţin, aceeași părere. 


11 


Stranii Surate 


— Poţi să mă vezi? întrebă el. 

— Oh, da. Limpede și clar, spuse nou-venitul. 

Verence își încreți fruntea. Acum, ca strigoi părea să aibă nevoie de 
mult mai mult efort intelectual decât pe când era în viaţă - ceea ce 
izbutise să facă vreme de patruzeci de ani fără să trebuiască să aibă 
mai mult de două gânduri pe zi, în timp ce acum nu mai scăpa de ele. 

— Aha, zise. Și dumneata ești tot strigoi. 

— Bravo. Ai ghicit repede. 

— Capul pe care-l porţi la subţioară, spuse Verence, mândru de 
sine însuși. Asta m-a ajutat. 

— Te deranjează? Dacă te deranjează pot să-l pun la loc, zise cu 
amabilitate bătrânul strigoi, întinzându-i mâna liberă, încântat de 
cunoștință. Sunt Champot, Regele din Lancre. 

— Verence. Idem, grăi celălalt, apoi, trăgând cu ochiul la chipul 
bătrânului rege, adăugă: Nu-mi amintesc să-ţi fi văzut portretul în 
Galeria cea Lungă. 

— Nu, asta s-a făcut după epoca mea, răspunse Champot pe un ton 
superior. 

— Păi de câtă vreme ești aici? 

Champot își cobori braţul ca să se frece pe nas. 

— Cam de-o mie de ani, zise, cu glasul plin de mândrie. Ca om și ca 
strigoi. 

— O mie de ani! 

— De fapt, eu am construit castelul. De-abia ce-l împodobisem 
frumos, că nepotul meu mi-a și tăiat capul în timp ce dormeam. N-ai 
idee ce mult m-a supărat! 

— Da, dar... o mie de ani... repetă Verence cu glasul stins. 

— Nu-i chiar așa de rău, îi mărturisi Champot, luându-l de brațul 
moale și conducându-l, fără să întâmpine vreo împotrivire, prin curte. 
Din mai multe puncte de vedere, e mai bine decât să trăiești cu 
adevărat. 

— Ce mai puncte de vedere-or fi și alea?! se răsti Verence. Mie-mi 
plăcea să trăiesc. 

— O să te obișnuiești curând, îi replică Champot, zâmbindu-i 
încurajator. 

— Dar nu vreau să mă obișnuiesc! 

— Ai o aură morfogenă foarte puternică, zise Champot. Se vede. Eu 
mă uit întotdeauna la asta. Da. Foarte puternică, după părerea mea. 

— Asta ce mai e? 

— Cum să spun... eu niciodată nu m-am priceput la vorbe, 
răspunse bătrânul. Mi s-a părut mai ușor să le dau oamenilor în cap cu 
ceva. Dar, din câte mi-am dat seama, totul ţine de intensitatea cu care 
ai trăit. Pe când erai în viaţă, vreau să spun. Ceva ce se cheamă - și 
făcu o pauză - „vitalitate animalică”. Da, chiar așa. Vitalitate animalică. 
Dacă aveai multă, o să te-ajute să-ţi păstrezi esenţa, ca să zic așa, ca 


12 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


strigoi. Și pare-mi-se că dumneata, pe când erai în viață, trăiai la 
intensitate maximă, mai adăugă. 

Fără să vrea, Verence se simți flatat. 

— Dintotdeauna am încercat să fac în așa fel încât să nu mă 
plictisesc, răspunse. 

De-acum, străbătuseră peretele și ajunseseră în Sala Mare, rămasă 
pustie. La vederea meselor înalte, de ospăț, regele reacționă instinctiv: 

— Și cu micul dejun cum ne descurcăm? întrebă. 

Capul lui Champot părea surprins. 

— În nici un fel, zise. Doar suntem strigoi. 

— Dar mi-e foame! 

— Nu-ţi e, crede-mă. Îţi închipui, doar. 

Din bucătărie se auziră zgomote. Bucătarii se treziseră deja și, 
neavând alte porunci, se apucaseră să pregătească meniul obișnuit. 
Prin arcada întunecată care ducea la bucătărie veneau mirosuri 
familiare. Verence adulmecă. 

— Cârnaţi, zise el visător. Șuncă. Ouă. Peşte afumat. Caltaboș... îi 
șopti lui Champot, privindu-l fix. 

— La urma urmei, de-acum nu mai ai stomac, îi explică bătrânul 
strigoi. Singura care lucrează este imaginaţia. Puterea obișnuinţei. Nu 
ţi-e foame, doar așa crezi. 

— Nu cred că mi-e foame, cred că sunt de-a dreptul lihnit. 

— Mda, dar de fapt nu poţi să te-atingi de nimic, înţelege, îi explică 
blând Champot. De absolut nimic. 

Verence se lăsă pe o banchetă - foarte încet, ca să nu treacă prin 
ea, și-și lăsă capul în palme. Auzise el că moartea putea fi ceva 
groaznic, dar nu-i trecuse niciodată prin cap că putea fi chiar așa. Voia 
răzbunare. Voia să iasă din castelul pe care ajunsese să-l urască, să-și 
găsească fiul. Dar se îngrozi și mai tare descoperind că lucrul la care 
râvnea cel mai mult, în clipa aceea, era un platou cu rinichi. 


Răsăritul umed se revărsă peste pământuri, se cățără pe 
crenelurile Castelului Lancre, pătrunse în fortăreață și, în cele din urmă, 
ajunse și la geamurile solarului. 

Acolo se afla Ducele Felmet, posomorât, privind ţintă pădurea plină 
de apă. Era așa întinsă. Nu că ar fi avut ceva cu copacii în sine, se gândi 
el, numai că atunci când vedea atât de mulţi laolaltă, era teribil de 
deprimant. Îi tot venea să-i numere. 

— Chiar așa, iubirea mea, zise. 

Cei care ajungeau să-l cunoască pe duce îl asemănau cu un soi de 
șopârlă - după toate probabilitățile una care trăiește pe insulele 
vulcanice, se mișcă o singură dată pe zi, are un al treilea ochi, rămas 
dintr-o etapă evoluționară îndepărtată, și clipește cam o dată pe lună. 
El însă se considera un om civilizat, căruia i s-ar fi potrivit mai bine 


13 


Stranii Surate 


aerul uscat și soarele dogoritor dintr-o zonă cu climă ceva mai bine 
organizată. 

Pe de altă parte, cugetă ducele, ar putea să fie frumos să fii copac. 
Copacii n-au urechi - de asta era aproape sigur. Și par să se descurce și 
fără binecuvântata taină a căsătoriei. Stejarul mascul - aici trebuia să 
se documenteze - stejarul mascul nu făcea decât să-și împrăștie 
polenul în vânt și toată afacerea cu ghindele - dacă nu cumva erau 
seminţe de stejar dar, nu, era aproape sigur că ghinde erau - se 
petrecea altundeva... 

— Da, scumpete, zise. 

„Mda, copacii rezolvaseră problema.” Ducele Felmet aruncă o 
privire ucigătoare înspre pădure. „Scârbe egoiste.” 

— Sigur că da, dragă, zise. 

— Poftim? spuse ducesa. 

Ducele șovăi, străduindu-se cu disperare să-și aducă aminte 
monologul din ultimele cinci minute. Parcă auzise ceva despre el care 
nu era decât jumătate de bărbat și... că se schilodea de bună voie. Și 
fără discuţie că se pomenise la un moment dat și despre cât era de frig 
în castel. Mda, pesemne că asta era. Ei bine, atunci nenorociţii de 
copaci puteau să pună și ei, o dată în viaţă, osul la treabă. 

— Am să poruncesc să se taie câţiva și să ni se aducă aici imediat, 
icoana mea, zise. 

Lady Felmet rămase o clipă fără cuvinte, ceea ce putea fi 
considerat un eveniment marcant, de însemnat cu cruce roșie în 
calendar. Era o femeie masivă și impresionantă, care le amintea celor 
ce-o vedeau pentru prima dată de un galeon cu toate pânzele sus; 
efectul era și mai puternic din pricina nefericitei sale convingeri că îi 
ședea bine în catifea roșie - care însă nu doar că-i punea în valoare 
tenul, ci avea exact aceeași nuanţă. 

Adeseori, ducele cădea pe gânduri, cugetând la cât noroc avusese 
s-o ia de soaţă. Dacă motorul ambiţiei ei nu l-ar fi propulsat, ar fi rămas 
un senior mărunt, fără mare lucru de făcut în afară de a vâna, a chefui 
și a-și exercita /e droit du seigneur. În loc de asta, acum se afla la 
numai un pas de tron și, în scurtă vreme, putea deveni stăpân peste tot 
ce vedea cu ochii. 

De ţinut cont că înaintea ochilor nu vedea decât copaci. Așa că 
oftă. 

— Ce anume să taie? întrebă pe un ton glacial Lady Felmet. 

— Oh, copacii, copacii, răspunse ducele. 

— Ce-au de face copacii cu ce discutam noi? 


2Despre care habar n-avea ce-nseamnă. Nu găsise pe nimeni dispus să-i explice. În orice 
caz, era ceva de care un senior feudal trebuia musai să dispună şi, pesemne, necesita 
foarte multă atenţie şi grijă. Şi-l imagina ca pe un fel de dulău mare şi păros. Era hotărât 
să-şi facă şi el rost de unul şi, pe toţi dracii, să se bucure de el. (n.a.) 


14 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Păi... sunt atât de mulţi, zise ducele, emoţionat până-n adâncul 
sufletului. 

— Nu schimba subiectul! 

— lartă-mă, dulceaţă. 

— În caz că n-ai auzit, te întrebam mai devreme cum de-ai fost așa 
prost să-i lași să scape? Ți-am spus că slujitorul ăla era mult prea 
credincios. Într-un așa om nu poţi avea nici o încredere. 

— Așa-i, iubito. 

— Bănuiesc că nu ţi-a trecut prin cap să trimiţi pe cineva după ei. 

— Ba da, dragă, pe Bentzen. Și cu doi soldați după el. 

— Oh, începu ducesa, apoi se opri. 

In calitate de căpitan al gărzii personale a ducelui, Bentzen era un 
ucigaș la fel de eficient ca o mangustă cu tulburări comportamentale. 
Tot pe el l-ar fi ales și ea. Rămasă, o clipă, fără vreo pricină de a-și 
dojeni bărbatul, se simţi iritată, dar se replie foarte bine. 

— Dacă m-ai fi ascultat, n-ar fi trebuit să-l trimiţi nicăieri. Dar n-o 
faci niciodată. 

— Ce să fac, inimioară? 

Ducele căscă. Fusese o noapte lungă. Avusese loc și o furtună care 
luase proporții de un dramatism cu totul inutil, și-apoi toată povestea 
aceea murdară cu cuțitele. 

S-a spus și mai sus că Ducele Felmet se afla la un pas de tron. 
Pasul respectiv era exact cel făcut pe prima treaptă a scărilor care 
coborau în Sala Mare, pe care Regele Verence căzuse în întuneric, 
aterizând, în pofida tuturor legilor probabilității, drept în pumnalul său. 

Cu toate acestea, până și medicul personal al regelui decretase că 
moartea avusese loc din cauze naturale. Bentzen trecuse să-l vadă și-i 
explicase că o asemenea cădere pe scări, cu un pumnal înfipt în spate, 
este o boală de care te molipsești printr-o deschidere imprudentă a 
gurii. 

Că veni vorba, de același lucru se molipsiseră mai mulți membri din 
garda personală a regelui, ceva mai tari de urechi. Fusese, la scară 
redusă, o adevărată epidemie. 

Ducele se cutremură. Câteva amănunte ale nopţii precedente erau 
pe cât de vagi, pe atât de înfiorătoare. Incercă să se îmbărbăteze, 
spunându-și că, de-acum, toată bătaia de cap se sfârșise și că avea un 
regat. Nu era cine știe ce, acum că-l vedea în fața ochilor: mai mult 
copaci. Dar era un regat, dotat și cu o coroană. 

Numai s-o găsească. 

Castelul Lancre fusese clădit pe un ţanc de stâncă, de către un 
arhitect care auzise de Gormenghast, dar nu avusese la dispoziţie 
bugetul necesar. E drept că-și dăduse toată silinţa, furnizând un număr 
de turnulețe micuțe, la preţ redus, pivnițe ieftine ca braga, 
contraforturi, creneluri, gargui, turle, curți, fortificaţii și donjoane - de 


15 


Stranii Surate 


fapt, cam toate cele necesare unui castel, în afară de niște fundații 
decente și ceva mortar care să nu se ia imediat după o ploicică. 

Castelul se apleca ameţitor deasupra apelor năvalnice și înspumate 
ale râului Lancre, care mugea înfundat la vreo sută de picioare mai jos. 
Din când în când, mai și picau niște bucățele. Așa mic cum era, 
conţinea mii de cotloane în care se putea ascunde o coroană. 

Ducesa plecă valvârtej în căutarea altei persoane pe care s-o pună 
la punct, lăsându-l pe Felmet să cerceteze peisajul, cu priviri mohorâte. 
Incepu să plouă. 

Și, ca la un semnal, la poartă se auzi o bătaie puternică. Aceasta îl 
tulbură grozav pe portarul castelului, care tocmai juca Bagă-l-la-apă-pe- 
Dom'Ceapă cu bucătarul și cu Nebunul, la adăpostul căldurii din 
bucătărie. El gemu și se ridică. 

— Se-aude-o bătaie-n afară, zise. 

— In afară de ce? întrebă Nebunul. 

— In afară de ușă, idiotule. 

Nebunul îi aruncă o privire îngrijorată. 

— O bătaie în afară de ușă? se miră el, bănuitor. N-o fi ceva Zen în 
treaba asta? 

După ce portarul plecă mormăind înspre căsuţa sa de lângă poartă, 
bucătarul ridică miza cu un bănuţ și-l sfredeli cu privirea pe Nebun, pe 
deasupra cărților pe care le ţinea în mână, întrebându-l: 

— Ce-i aia Zen? 

Nebunul își aranjă cărţile în mână, clătinând din cap și făcându-și 
clopoţeii să clincăne, apoi răspunse fără să se gândească: 

— A, o sectă secundară care provine din sistemul filozofic al lui 
Sumtin, din zona Rotaţională a Klatchului, renumită pentru simplitate și 
austeritate și pentru că făgăduiește liniștea și armonia interioară, 
dobândite prin meditaţie și tehnici de respiraţie; un aspect interesant al 
acestui sistem este reprezentat de întrebările aparent absurde, menite 
să lărgească potenţialul perceptiv. 

— Poftim? se rățoi bucătarul, nevenindu-i să creadă. Era deja la 
limita nervilor. De dimineaţă, când urcase în Sala Mare cu tava pentru 
micul dejun, fusese urmărit de impresia că un soi de „ceva” tot încerca 
să i-o smulgă din mână. Și, ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, noul 
duce îl trimisese înapoi cerându-i... Se cutremură. Păsat! Și un ou fiert, 
moale. Era prea bătrân pentru așa ceva. Își avea propriile principii. Era 
un bucătar în bună tradiţie feudală. Dacă era vorba de ceva fără măr în 
gură, ceva ce nu se putea frige, atunci nu se servea. Nebunul șovăi, cu 
o carte în mână, apoi își înăbuși senzaţia de panică și încercă să 
găsească la iuțeală o soluţie. 

— Pe cinstea mea, unchiuleţule, rosti el cu glas pierdut, întrebările 
matale-s mai multe ca ghimpii dintr-o tufă de scaieți. 

Bucătarul se liniști. 


16 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ei, fie, zise, cu toate că nu era pe deplin mulțumit. Nebunul 
pierdu următoarele trei mâini, doar așa, pentru siguranţă. 

Între timp, portarul desfăcu ferestruica tăiată în poarta culisantă și 
trase cu ochiul prin ea. 

— Cine mi-ești de baţi în afară? mârâi. 

Soldatul, așa murat și speriat cum era, șovăi. 

— În afară? În afară de ce? întrebă. 

— Dacă ai chef de bancuri, n-ai decât să rămâi toată ziua-n afară, îi 
răspunse, liniștit, portarul. 

— Nu! Trebuie să-l văd imediat pe Duce! strigă soldatul. 
Vrăjitoarele și-au călcat hotarele! 

Portarul era cât pe ce să-i răspundă: „Era și timpul” sau „Ce n-aș 
da să fiu și eu cu ele”, dar se opri când îi văzu chipul. Nu era chipul 
unuia care să se prindă într-un astfel de joc. După cum arăta, s-ar fi zis 
că fusese martor la fapte pe care nici un om cumsecade nu și-ar fi dorit 
să le vadă. 


— Vrăjitoare? se miră Ducele Felmet. 

— Vrăjitoare! spuse ducesa. 

lar pe coridoarele bătute de vânturi, un glas slab, ca o adiere 
rătăcită prin îndepărtate cotloane, rosti și el, cu o undă de speranţă: 

— Vrăjitoare! 

Al unei persoane înclinate către paranormal... 


— Asta-nseamnă să-ţi bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, ascultați- 
mă pe mine, zise Granny Weatherwax. Și n-o să iasă nimic bun. 

— Dar e așa de romantic, spuse Magrat, emoţionată, oftând din toți 
rărunchii. 

— Țuţi, ţuţi, se auzi și Nanny Ogg. 

— Oricum, reluă Magrat, tu însăţi l-ai omorât pe omul ăla sinistru! 

— Nici vorbă! N-am făcut decât să... las lucrurile să-și urmeze 
cursul, se încruntă Granny Weatherwax. N-avea pic de respect. Și, după 
ce oamenii își pierd respectul, nu pot să vină decât necazuri. 

— Șugulică, șugulică, șugulică... 

— lar celălalt a adus pruncul aici ca să-l salveze! strigă Magrat. Ni l- 
a dat nouă să-l creștem în siguranţă! E limpede! Asta-i soarta! 

— A, limpede, zise Granny. De limpede, e limpede, ce-i drept. 
Problema e că asta nu-nseamnă că ar fi și adevărat. 

Cântări coroana în palme. Atârna greu, și asta nu din cauza 
kilogramelor în sine. 

— Da, dar ideea e... începu Magrat. 

— Ideea e, o întrerupse Granny, că o să-nceapă s-apară oameni 
care să-l caute. Oameni serioși. Puși pe treabă. Și treabă înseamnă 
dărâmă-pereții și dă-foc-acoperișului, asta-nseamnă treabă. Și... 

— Cine-i buiatu' mic?! 


17 


Stranii Surate 


— ... Și, Gytha, zău c-am fi toate trei mult mai liniștite dacă n-ai 
mai ciripi așa! se răsti Granny, simțind cum se enervează. De câte ori 
era nesigură pe sine, nervii i se încordau. Mai mult, se refugiaseră în 
căsuţa lui Magrat, iar decorul începuse s-o cam irite, pentru că Magrat 
credea în înțelepciunea Naturii și în elfi, și în puterea vindecătoare a 
culorilor, și în ciclul anotimpurilor, și într-o seamă de alte lucruri cu care 
Granny Weatherwax nu se împăca. 

— Doar n-o să-mi spuneți mie cum să mă ocup de un copil, se răsti 
și Nanny Ogg, ceva mai blând. Că n-oi fi avut cinșpe' până acum! 

— Nu spuneam decât că trebuie să ne gândim bine, zise Granny. 

Celelalte două o priviră în tăcere, o bucată de vreme. 

— Ei? întrebă în cele din urmă Magrat. 

Granny se încruntă, bătând darabana pe marginea coroanei. 

— Mai întâi, trebuie să-l ducem de-aici, spuse, apoi ridică braţul. 
Nu, Gytha, sunt convinsă că la tine e minunat și așa mai departe, dar 
nu e sigur. Pruncul trebuie să ajungă undeva departe de aici, foarte 
departe, unde nimeni nu știe cine e. Și mai e și asta, sfârși ea, jucându- 
se cu coroana. 

— Ah, cu asta-i ușor, zise Magrat. Adică nu trebuie decât s-o 
ascundem sub o piatră sau ceva așa. E ușor. Mult mai ușor decât cu un 
copilaș. 

— Nici vorbă, rosti Granny. Pricina fiind că tot ţinutul e plin de 
copilași care arată cam la fel, dar prea multe coroane nu cred să fie. 
Oricum, lucrurile astea fac ce fac și ies la iveală. Parcă le atrag 
oamenilor gândurile. Ascultaţi-mă pe mine, dac-am ascunde-o pe aici, 
pe sub o stâncă, într-o săptămână ar face ea cumva să fie găsită din 
întâmplare. 

— Asta-i foarte adevărat, zise și Nanny Ogg, cu multă convingere. 
De câte ori vi s-a-ntâmplat să aruncaţi un inel fermecat în adâncurile 
oceanului și-apoi, tocmai când ajungeţi acasă și vă serviţi cu o masă 
bună de pește, hop și el? 

Toate trei căzură pe gânduri. 

— Niciodată, spuse iritată Granny. Și nici ţie. Oricum, poate c-o s-o 
vrea îndărăt la un moment dat. Asta dacă-i într-adevăr a lui pe drept. 
Regii pun mare preț pe coroane. Zău, Gytha, uneori spui niște... 

— Atunci, să fac niște ceai, ce-ar fi? propuse Magrat, cu o veselie 
forțată, și dispăru în cămăruța pentru spălatul vaselor. Cele două 
vrăjitoare mai în vârstă rămaseră de-o parte și de alta a mesei, 
cufundate într-o tăcere politicoasă și îmbufnată. In cele din urmă, 
Nanny Ogg spuse: 

— A aranjat frumos pe-aicea, nu? Flori și alte alea. Și lucrușoarele 
de pe pereţi ce-or fi? 

— Peceţi, răspunse acru Granny. Sau așa ceva pe-acolo. 

— Îți iau ochii, zise politicoasă Nanny Ogg. Și toate robele și 
baghetele, și celelalte. 


18 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Sunt moderne, spuse Granny Weatherwax, pufnind disprețuitor. 
Când eram eu fetișcană, n-aveam decât un boţ de ceară și vreo două 
ace, și gata. Pe vremea aia trebuia să ne facem singure farmecele. 

— Ei, da, a curs multă apă de-atunci, rosti cu înțelepciune Nanny 
Ogg, legănând ușor copilul. 

Granny Weatherwax pufni iarăși. Nanny Ogg fusese măritată de 
trei ori și domnea peste un trib de copii și nepoți răspândiți prin tot 
regatul. Sigur că unei vrăjitoare nu-i era, la urma urmei, interzis să se 
mărite. Trebuia să recunoască, chit că nu-i făcea plăcere. Nici o 
plăcere. Pufni a treia oară, nemulțumită; era o greșeală. 

— Ce-i cu mirosul ăsta? se răsti ea. 

— Aha, răspunse Nanny Ogg, schimbând cu mare grijă poziția 
copilului. Ce-ar fi să mă duc să văd dacă Magrat n-are niște cârpe 
curate? 

Așa că Granny rămase singură. Se simţea puţin stânjenită, așa cum 
se întâmplă când cineva rămâne neînsoţit în casa altuia, și se luptă cu 
imboldul de a se ridica și a inspecta cărțile de pe raftul din perete sau a 
verifica dacă policioara fusese ștearsă de praf. Răsuci coroana în mâini, 
având din nou impresia că era mai mare și mai grea decât ar fi trebuit. 

Zări oglinda așezată pe policioară și trase cu ochiul la coroană. Era 
de-a dreptul ispititoare - de parcă o implora să vadă dacă i se 
potrivește. Ei, și de ce nu? Se asigură că nici una dintre celelalte două 
nu era prin apropiere, apoi, dintr-o singură mișcare, își scoase pălăria 
și-și puse coroana pe cap. 

Părea să se potrivească. Granny se ridică trufașă și-și flutură braţul 
undeva, înspre cămin. 

— Fă bine și fă asta, zise, apoi dădu din cap, cu multă aroganță, 
către pendulă. Taie-i capul și mai repede, porunci, zâmbind amar. 

Și încremeni, auzind strigătele, galopul cailor, șoapta ucigașă a 
săgeţilor și zgomotul sec, al sulițelor înfipte în carne. li trecură prin faţa 
ochilor bătălii după bătălii. Săbii lovind în scuturi, sau în alte săbii, sau 
în oase - fără încetare.Într-o clipă, ani și ani de zile îi trecură pe 
dinainte. Se văzu și zăcând printre leșuri - din când în când - sau 
atârnând de creanga vreunui copac; dar, de fiecare dată, se găseau 
mâini care s-o ridice la loc și s-o așeze pe o pernă de catifea... 

Cu mare grijă își luă coroana de pe cap - se dovedi un chin, căci 
aceasta nu se lăsa defel - și o puse pe masă. 

— Deci asta înseamnă a fi rege, da? rosti, încetișor. Mă întreb de ce 
toată lumea vrea să încerce. 

— Zahăr? întrebă Magrat, din spatele ei. 

— Trebuie să te naști nebun, pentru a fi rege, zise Granny. 

— Poftim? 

Granny se întoarse. 

— Nu te-am auzit intrând. Ce spuneai? 

— Vrei zahăr în ceai? 


19 


Stranii Surate 


— Trei lingurite, răspunse pe dată Granny. Una dintre puţinele 
pricini de nefericire din viața ei era că, în pofida tuturor strădaniilor, 
ajunsese în punctul de vârf al carierei sale cu un ten roșu ca mărul și cu 
toți dinţii în gură. Nici un farmec din lume nu izbutise să convingă vreun 
neg să-și facă loc pe chipul său arătos, deși cam prelung, iar cantităţile 
uriașe de zahăr pe care le consuma nu făceau decât să-i dea o energie 
nestăvilită. Consultase odată un vrăjitor, care-i explicase că asta se 
întâmpla din pricină că poseda un oarecare metabolism - asta, măcar, îi 
îngăduia să se simtă ușor superioară lui Nanny Ogg care, pesemne, nu 
văzuse niciodată așa ceva. 

Supusă, Magrat turnă în ceașcă trei lingurite cu vârf. Ce frumos ar 
fi, se gândi ea, cu jale, dacă lumea ar mai spune din când în când și 
„mulțumesc”. Apoi observă coroana care, parcă, o privea fix. 

— Simţi și tu, așa-i? întrebă Granny. V-am spus-o, nu? Coroanele 
ispitesc! 

— E groaznic. 

— Nu, nu! Așa-i stă în fire, pur și simplu. Nu se poate abţine. 

— Dar asta-i magie! 

— Așa-i stă în fire, repetă Granny. 

— Încearcă să mă facă s-o pun pe cap, zise Magrat, căreia începuse 
să-i tremure mâna. 

— Mada, chiar asta face. 

— Dar am să mă ţin tare, spuse Magrat. 

— Evident, zise Granny, de pe chipul căreia - curios! - dispăruse 
dintr-odată orice expresie. Și Gytha ce face? 

— Spală copilul, îi răspunse Magrat, cu gândurile aiurea. Dar cum 
să ascundem așa ceva? Ce s-ar întâmpla dac-am îngropa-o undeva, 
adânc de tot? 

— S-ar găsi un hârciog care s-o scoată la lumină, răspunse în silă 
Granny. Sau vreun căutător de comori, sau așa ceva. Sau poate s-ar 
prinde în rădăcinile vreunui copac pe care să-l răstoarne furtuna, și-apoi 
ar fi găsită de cineva care s-ar gândi să vadă cum îi vine... 

— Asta dacă n-ar fi puternic, așa ca noi, observă Magrat. 

— Firește, firește, aprobă Granny, cercetându-și unghiilede la 
mâini. Cu toate că problema cu coroanele astea nu e când le încerci, ci 
când vrei să le dai jos. 

Magrat o ridică și o răsuci pe toate părțile. 

— Nici măcar nu prea aduce cu o coroană, zise. 

— Multe coroane ai mai văzut la viaţa ta, nu? răspunse Granny. Te 
pricepi de minune, desigur. 

— Am mai văzut. Am văzut unele care aveau mai multe podoabe și 
bucăți de stofă pe ele, zise sfidătoare Magrat. Asta-i doar o chestie 
mică și subțire... 

— Magrat Garlick! 

— Am văzut și știu! Pe când mă instruiam cu Goodie Whemper... 


20 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— odihneascăsenpace... 

— ... odihneascăsenpace, obișnuiam să mergem în Razorback sau 
în Lancre de câte ori veneau artiștii ambulanți. Îi plăcea foarte mult 
teatrul. Și acolo au o sumedenie de coroane, cu toate că... - și făcu o 
mică pauză -... Goodie spunea că-s făcute din tablă, hârtie și alte cele. 
lar giuvaierurile sunt din sticlă. Dar arată mult mai bine și mai 
adevărate decât asta. Nu ţi se pare ciudat? 

— Adesea, cele care încearcă să arate ca alte cele, arată mai a alte 
cele decât alte cele. Toată lumea știe, zise Granny. Dar mie asta nu-mi 
place și nu cred că trebuie îngăduit. Și, mă rog, de-a ce se joacă 
oamenii ăia, cu atâtea coroane, în drumurile lor? 

— Nu știi ce se-ntâmplă la teatru? întrebă Magrat. 

Granny Weatherwax, care nu-și recunoștea niciodată ignoranţa în 
nici o privinţă, răspunse fără șovăială: 

— A, ba da. Deci e ceva de soiul ă/a, vrei să zici? 

— Goodie Whemper spunea că e o oglindă în care se reflectă 
realitatea, zise  Magrat. Spunea că întotdeauna izbutea s-o 
înveselească. 

— Așa o fi, spuse Granny, la nimereală. Măcar dacă se joacă așa 
cum trebuie. Și, ia spune, jucătorii ăștia de teatru sunt oameni buni? 

— Cred că da. 

— Şi se tot plimbă de colo-colo, zici? întrebă Granny, gânditoare, cu 
ochii la ușa camerei pentru spălatul vaselor. 

— Peste tot. Și-acum este o trupă în Lancre, din câte am auzit. N- 
am fost s-o văd pentru că, știi cum e, zise Magrat lăsând ochii în jos. Nu 
se cuvine ca o femeie să meargă singură într-un asemenea loc. 

Granny încuviinţă. Era cu totul de acord cu astfel de principii, câtă 
vreme, firește, nimeni nu-i sugera c-ar trebui să le respecte și ea. 
Bătând darabana pe faţa de masă a lui Magrat, zise: 

— Bun. Și de ce nu? Du-te și spune-i Gythei să înfeșe bine copilul. A 
trecut mult de când n-am mai auzit un teatru bine jucat. 


Ca de fiecare dată, Magrat era încântată. Teatrul nu era decât 
câteva bucăți de pânză pictată, o scenă din scânduri așternută peste 
butoaie și vreo șase banchete așezate în piaţa satului. În același timp 
însă, izbutise să se preschimbe în Castel, Altă parte a castelului, Același 
loc ceva mai târziu, Câmpul de luptă, iar acum devenise O bucată de 
drum dinafara Castelului. Ziua ar fi fost nemaipomenită, dacă n-ar fi 
existat Granny Weatherwax. 

După ce-i sfredelise din priviri pe cei trei bărbaţi care alcătuiau 
orchestra, încercând să-și dea seama care din instrumente era teatrul, 
bătrâna vrăjitoare își îndreptase, în cele din urmă, atenţia către scenă. 
Cu acest prilej, Magrat începuse să-și dea seama că existau anumite 
caracteristici fundamentale ale teatrului pe care Granny nu le prinsese 
încă. Acum tocmai se foia pe scaun, scoasă din fire. 


21 


Stranii Surate 


— L-a ucis, șuieră ea. De ce stă toată lumea cu mâinile în sân? L-a 
ucis! Aici, de față cu toți! 

Magrat se agăţă cu disperare de brațul însoţitoarei sale, care se 
lupta să se ridice. 

— Stai liniștită! șopti. Nu e mort! 

— Adică mă faci mincinoasă, fato? se răsti Granny. Am văzut totul. 

— Granny, uite cum stau lucrurile, nu e aievea, înţelegi? 

Granny Weatherwax se linişti un pic, continuând însă să mormăie 
în sinea ei. Începea să simtă că lucrurile o luau razna. Pe scenă, un 
bărbat îmbrăcat într-un cearșaf rostea un monolog pătimaș. Granny 
ascultă cu mare atenţie câteva clipe, apoi o înghionti pe Magrat în 
coaste. 

— Acuma despre ce le zice? întrebă ea. 

— Ne spune cât îi pare de rău că a murit celălalt, zise Magrat, apoi, 
încercând să schimbe subiectul, se grăbi să adauge: Multe coroane, nu? 

Dar Granny nu se lăsă distrasă. 

— Și-atunci de ce l-a mai omorât? întrebă. 

— Păi, să vezi, e ceva mai complicat... zise Magrat, cu glas 
tremurat. 

— E o rușine! sări Granny. Și leșul ăla amărât care zace acolo și nu- 
lia nimeni! 

Magrat îi aruncă o privire rugătoare lui Nanny Ogg, care mesteca 
un măr și studia scena cu interesul unui cercetător științific. 

— Pare-mi-se, spuse aceasta din urmă, încet, pare-mi-se că totu-i o 
prefăcătorie. la uite, ăla încă respiră. 

Ceilalţi spectatori, care ajunseseră, între timp, la concluzia că 
aceste replici făceau parte din piesă, se întoarseră, până la ultimul, 
către leș. Leșul roși. 

— Și ia priviți ce mai cizme, spuse Nanny pe un ton critic. Unui 
adevărat rege i-ar fi rușine cu cizme ca astea. 

Leșul încercă să-și strecoare picioarele după un tufiș făcut din 
placaj. 

Simţind, cine știe cum, că tocmai dobândiseră o mică izbândă 
împotriva acelor negustori de neadevăruri și viclenii, Granny se servi cu 
un măr din pungă și reîncepu să fie atentă. Magrat se mai liniști și ea, și 
încercă să se bucure de spectacol. Dar, după cum se va vedea, nu 
pentru mult timp. Plăcerea îi fu întreruptă de o voce: 

— Și-acum, ce mai e? 

Magrat oftă. 

— Păi, îndrăzni ea, bărbatul acesta crede că acela e prinţul, când 
de fapt acela e fata celuilalt rege, îmbrăcată în haine bărbătești. 

Granny îl cântări pe actor pe toate părțile. 

— Păi chiar e bărbat, zise. Are o perucă din paie. Și vorbește 
subțiratic. 


22 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Magrat se cutremură, știind câte ceva despre convențiile care 
funcționau în teatru. Tocmai de asta îi fusese frică. Granny Weatherwax 
avea niște Principii. 

— Mda, dar, spuse ea cu tristețe, așa-i la Teatru. Vezi tu, toate 
femeile sunt jucate de bărbați. 

— De ce? 

— Femeile nu au voie pe scenă, răspunse Magrat cu glasul stins, 
apoi strânse pleoapele. Ciudat, dar de pe bancheta de alături nu se auzi 
nici o izbucnire, așa că îndrăzni să arunce o privire, cu coada ochiului. 
Granny nu făcea decât să mestece la nesfârșit aceeași bucată de măr, 
cu ochii ţintă la ce se-ntâmpla pe scenă. 

— Nu face tămbălău, Esme, spuse Nanny Ogg, care știa și ea 
despre Principiile lui Granny. Partea asta-i chiar bună. Pare-mi-se că 
începe să-mi placă. 

Cineva o bătu pe Granny pe umăr, apoi se auzi un glas: 

— Doamnă, vreţi, vă rog, să vă scoateţi pălăria? 

Granny se întoarse încet, foarte încet, ca și cum ar fi fost acționată 
de niște motoare ascunse, și-i aruncă celui care vorbise o privire 
albastru-safir, de vreo sută de kilowaţi. Omul se ofili ca o floare și se 
prăbuși la loc, urmărit în permanenţă de ochii ei. 

— Nu, zise Granny. 

Celălalt cântări toate consecinţele, apoi spuse: 

— Bine. 

Granny se întoarse la loc și le făcu semn actorilor, care se opriseră 
s-o urmărească. 

— Ce vă holbaţi așa? mârâi ea. Daţi-i bătaie. 

— la o bomboană, îi zise Nanny Ogg, întinzându-i altă pungă. 

În teatrul improvizat se lăsă din nou liniștea - nu se mai auzeau 
decât glasurile șovăielnice ale actorilor, care tot trăgeau cu ochiul la 
silueta zbârlită a lui Granny Weatherwax, atrași de zgomotul 
bomboanelor supte și plimbate fără încetare între fălci. Apoi, cu un glas 
pătrunzător care-l făcu pe un actor să-și scape sabia de lemn, Granny 
rosti: 

— E unul acolo, într-o parte, care le tot șoptește! 

— E sufleurul, zise Magrat. Le spune ce să zică. 

— Păi, nu știu și ei? 

— Cred că le mai fuge din minte, răspunse acru Magrat. Oare de 
ce? 

Granny o înghionti pe Nanny Ogg. 

— Și-acum ce se-ntâmplă? întrebă. Ce-i cu toţi regii și oamenii ăia 
acolo? 

— E un ospăț, nu vezi? îi explică, sigură pe sine, Nanny Ogg. Din 
cauza regelui mort, ăla cu cizmele, adică - numai că, dacă te uiţi bine, o 
să-l vezi că acum face pe soldatul. Și toți vorbesc de cât de bun era și 
se întreabă cine l-a omorât. 


23 


Stranii Surate 


— Zău? rosti sumbru Granny, plimbându-și privirea printre actori, în 
căutarea ucigașului. 

Căzu puţin pe gânduri, întrebându-se ce să facă. 

Apoi se ridică în picioare. 

Cu șalul negru fluturându-i pe lângă trup precum aripile unui înger 
al răzbunării, sosit pentru a scăpa lumea de tot ce înseamnă neghiobie, 
prefăcătorie și viclenie, ceva o făcea să pară mai masivă și mai 
impozantă ca de obicei. Arătându-l cu degetul, mânioasă, pe vinovat, 
strigă triumfătoare: 

— Ăla a fost! L-am văzutără cu toţii! El l-a omorât cu un pumnal! 


Publicul plecă mulțumit. Una peste alta, fusese o piesă bună, deși 
nu foarte ușor de urmărit. Dar fusese teribil de caraghios când toţi regii 
o luaseră la fugă, iar femeia în negru sărise în picioare și începuse să 
strige. Numai pentru asta și tot meritase să plătească bănuțul pe bilet. 

Cele trei vrăjitoare rămăseseră singure la marginea scenei. 

— Mă întreb cum de-i conving pe toţi regii și seniorii ăia să vină 
încoace și să facă toate astea, zise Granny, pe un ton foarte firesc. 
Credeam că sunt mult mai ocupați să conducă sau ceva de genul 
acesta. 

— Nu, îi răspunse, ostenită, Magrat. Cred că tot n-ai înţeles. 

— Ei, lasă, că descâlcesc eu lucrurile, se răsti Granny, apoi se urcă 
pe scenă și dădu la o parte cortina din pânză de sac. 

— Hei, tu! strigă. Tu ești mort! 

Ghinionistul fost leş, care tocmai mânca un sandvici cu şuncă 
pentru a-și calma nervii, căzu pe spate de pe scăunelul pe care ședea. 
Granny lovi cu piciorul într-un tufiș. Vârful ghetei îi ieși prin partea 
cealaltă. 

— Vedeţi? spuse, adresându-se lumii întregi, cu o ciudată 
mulțumire în glas. Nimic nu-i adevărat! La urma urmei, totul e vopsea, 
bețe și hârtie. 

— Pot să vă fiu de folos cu ceva, doamnele mele? 

Era un glas sonor și armonios, care potrivea și rotunjea cu dibăcie, 
la locul său, până și cel din urmă diftong. Era un glas de culoare auriu- 
închis. Dacă și Creatorul multiversului ar fi avut glas, așa un glas ar fi 
avut. Exista, e drept, și un mic dezavantaj: nu era genul de glas care să 
poată fi folosit, spre exemplu, pentru a comanda cărbune. Cerut de 
acest glas, cărbunele s-ar fi preschimbat în diamant. 

Aparent, posesorul său era un bărbat masiv și gras, cu chipul 
devastat de o mustață. Venele rozalii de pe obrajii săi alcătuiau harta 
unui oraș, și încă măricel; nasul i s-ar fi putut ascunde cu ușurință într- 
un castron cu căpşuni. Purta un surtuc zdrenţuit și colanţi plini de găuri, 
dar cu un așa aplomb, încât aproape că te convingea că robele sale de 
catifea și dantelă tocmai fuseseră duse la spălat. Intr-o mână ţinea un 
prosop - semn că era pe cale să-și dea jos machiajul de pe faţă. 


24 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Pe dumneata te știu, zise Granny. Dumneata erai ucigașul. Sau, 
mă rog, așa părea, recunoscu, fără tragere de inimă, uitându-se chiorâș 
la Magrat. _ 

— Îmi pare tare bine să vă văd. Întâlnirea cu adevărații cunoscători 
e mereu o plăcere. Olwyn Vitoller, la dispoziția dumneavoastră. Șeful 
acestei trupe de haimanale, zise bărbatul și, scoțându-și pălăria 
mâncată de molii, îi făcu o plecăciune până în pământ. Și nu era atât un 
semn de respect, cât un exercițiu de topologie de cel mai înalt nivel. 
Pălăria se plimbă și se răsuci, descriind o serie de curbe complicate și 
sfârșind la capătul unui braţ care ajunsese să se îndrepte spre cer. Între 
timp, un picior plecase undeva în spate, iar restul trupului se îndoi 
politicos până ce capul îi ajunse la înălțimea genunchilor lui Granny. 

— Da, mă rog, zise aceasta, simțind că veșmintele îi deveniseră 
mai largi și mult mai călduroase. 

— Și mie mi s-a părut că te-ai descurcat nemaipomenit, zise Nanny 
Ogg. Ai zbierat cu atâta eleganţă cuvintele alea, de mi-am dat seama 
imediat că ești rege. 

— Sper că nu v-am stricat spectacolul, spuse Magrat. 

— Domniţă dragă, răspunse Vitoller, pot oare să încep, măcar, să 
vă explic ce mare mulțumire este, pentru un sărman saltimbanc, să 
vadă că publicul a izbutit să treacă dincolo de stratul de vopsea, 
atingând spiritul care se ascunde în interior? 

— Eu zic că ai putea, răspunse Granny. După părerea mea, 
domnule Vitoller, dumneata poţi spune orice. 

El își puse pălăria la loc pe cap și privirile li se întâlniră. Se cântăriră 
îndelung unul pe celălalt, ca doi profesioniști ce erau. Vitoller cedă 
primul, dar încercă să dea de înţeles că nu fusese vorba de o întrecere. 

— Şi-acum, zise el, spuneţi-mi: cărui lucru îi datorez vizita a trei 
doamne atât de fermecătoare? 

Și cu asta, câștigă partida. Granny rămase cu gura căscată. Nu s-ar 
fi descris niciodată altfel decât „în împrejurările date, destul de 
arătoasă”. Pe de altă parte, Nanny avea niște gingii ca de bebeluș și un 
chip ca o stafidă mică și uscată. Despre Magrat nu se putea spune, în 
cel mai bun caz, decât că era absolut comună, curăţică și cu pieptul 
plat ca o scândură de călcat prevăzută cu două boabe de mazăre, cu 
toate că avea capul plin până la refuz de aiureli. Granny simțea ceva 
împrejur, ca o vrajă, dar nu din cele cu care era obișnuită. Era glasul lui 
Vitoller. Printr-un simplu proces de articulare, făcea ca lucrurile despre 
care vorbea să se transforme. 

„Poftim, uită-te la astea două, își spuse, cum se umflă-n pene ca 
două fetișcane.” Apoi își dădu seama că și propria mână se ridicase 
către cocul bine strâns și tare ca fierul, pregătindu-se să-l mângâie, așa 
că se opri la timp și-și drese glasul, lăsând să se înţeleagă că avea ceva 
important de zis. 


25 


Stranii Surate 


— Vrem să-ţi vorbim, domnule Vitoller. Undeva, între patru ochi, 
adăugă, într-o șoaptă conspirativă, arătând înspre actorii care 
demontau decorurile și se ţineau cât puteau mai departe de ea. 

— Siguramente, doamnă dragă, răspunse bărbatul. Pe moment, am 
tras la reputatul caravanserai ce-l vedeți acolo. 

Vrăjitoarele priviră împrejur. În cele din urmă, Magrat întrebă: 

— Adică la cârciumă? 


În Sala cea Mare a Castelului Lancre era frig și trăgea curentul, iar 
vezica noului șambelan era din ce în ce mai ostenită, cu fiecare clipă 
care trecea. El stătea în picioare și se foia neliniștit, sub privirile lui 
Lady Felmet. 

— A da, zise. Sigur că avem și de-astea. Sumedenie. 

— Și vrei să-mi spui că oamenii nu iau nici o măsură? întrebă 
ducesa. 

— Poftim? clipi șambelanul. 

— Oamenii le tolerează? 

— Oh, da, firește, răspunse fericit șambelanul. Lumea crede că e 
semn de noroc să ai o vrăjitoare în sat. Pe cinstea mea, da. 

— De ce? 

Șambelanul șovăi. Ultima dată când apelase la o vrăjitoare o făcuse 
pentru că anumite probleme apărute în zona rectului transformaseră 
privata într-o cameră de tortură pe care trebuia s-o viziteze în fiecare 
zi. Vrăjitoarea îi dăduse un borcan cu alifie, datorită căruia lumea 
devenise un loc mai bun. 

— Ajută la netezirea micilor asperităţi ale vieţii, veni răspunsul lui. 

— Ei, acolo de unde vin eu, vrăjitoarele nu sunt tolerate, spuse cu 
severitate ducesa. Și n-am de gând să le îngădui nici aici. Poftește și 
dă-ne adresele lor. 

— Adresele, doamnă? 

— Spune-ne unde trăiesc. Presupun că perceptorii dumitale știu de 
unde să le ia. 

— Ah, îngăimă, trist, șambelanul. 

Ducele, așezat pe tron, se plecă în faţă. 

— Îndrăznesc să cred, spuse el, că își plătesc dările. 

— N-aș spune că plătesc, înălțimea voastră, răspunse șambelanul. 

Se lăsă tăcerea. In cele din urmă, ducele îl îmboldi. 

— Atunci cum ai spune, omule? 

— Ar fi mai corect să spunem că nu plătesc, înţelegeţi? N-am 
considerat niciodată, adică, fostul rege n-a considerat... Ce mai, nu 
plătesc și gata. 

Ducele își lăsă o mână pe brațul soţiei sale. 

— Înţeleg, spuse el cu răceală. Ei, foarte bine. Poţi pleca. 

Ușurat, șambelanul își plecă ușor fruntea și se retrase de-a- 
ndăratelea din sală. 


26 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ca să vezi! zise ducesa. 

— Chiar așa. 

— Deci așa proceda familia ta când venea vorba de domnie, nu? 
Înseamnă că era, cu adevărat, o datorie pentru tine să-ţi ucizi vărul. E 
limpede că a fost spre binele speciei, spuse ducesa. Cei slabi nu au 
dreptul să trăiască. 

Ducele se cutremură, auzind-o cum îi pomenește întruna de ce 
făcuse. În general, nu era împotriva ideii de a omori oameni sau de a le 
porunci altora să-i omoare și apoi să asiste la îndeplinirea ordinului. 
Însă uciderea unei rude era ceva de care nu puteai scăpa. 

— Chiar așa, izbuti să rostească. Firește, pare-se că există multe 
vrăjitoare și s-ar putea dovedi complicat să le găsim pe cele trei care au 
fost acolo, noaptea. 

— Asta n-are nici o importanţă. 

— Firește că nu. 

— la măsuri. 

— Da, iubirea mea. 

Măsuri. Mai luase el măsuri și înainte. Când închidea ochii, îi apărea 
în faţă trupul care se prăvălea pe scări. Auzise, cumva, și o exclamaţie 
înăbușită de uimire, undeva, jos, în întunericul sălii? Fusese sigur că nu 
mai era nimeni acolo. Măsuri! Incercase să-și spele sângele de pe 
mâini. Își spusese că, dacă izbutea, ar fi fost ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Își frecase palmele iarăși și iarăși. Le frecase până ce 
începuse să strige de durere. 


Granny nu se simţea în largul ei în localuri. Stătea țeapănă, 
adăpostindu-se în spatele paharului de Porto cu lămâie, ca și cum ar fi 
fost o pavăză împotriva ispitelor. 

Pe de altă parte, Nanny Ogg tocmai dădea pe gât, cu mult 
entuziasm, cel de-al treilea pahar, iar Granny se gândi, posomorâtă, că 
o apucase binișor pe cărarea care, în cele din urmă, avea s-o ducă la 
momentul în care să danseze pe masă, expunându-și jupoanele și 
cântând „Ariciului însă nu-i poţi face felul”. 

Masa era plină de monede de aramă. Vitoller și soția sa ședeau, 
fiecare, într-un capăt, socotindu-le. Aducea cu o întrecere. 

Granny se uită la doamna Vitoller, admirând-o cum aduna bănuţii 
chiar de sub nasul soțului său. Părea o femeie inteligentă, care se purta 
cu bărbatul ei cam ca un dulău de stână cu mielul favorit. Granny 
cunoștea suișurile și coborâșurile vieţii conjugale doar de la distanţă, 
așa cum vede un astronom suprafața unei planete stranii și 
îndepărtate, dar tot ajunsese să-și dea seama că femeia care-i era soţie 
lui Vitoller trebuia să fie o persoană foarte specială, cu rezerve 
inepuizabile de răbdare, capacități organizatorice și degete agile. 

— Doamnă Vitoller, întrebă ea în cele din urmă, îmi permiteţi să vă 
întreb dacă unirea domniilor voastre a fost binecuvântată cu rod? 


27 


Stranii Surate 


Cei doi o priviră nedumeriţi. 

— Adică... începu Nanny Ogg. 

— Nu-i nevoie, înţeleg, spuse încet doamna Vitoller. Nu. Am avut 
cândva o fetiță. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Câteva clipe, până și Vitoller, care nu- 
și lua ochii de la grămăjoara de monede din fața lui, le apăru ca un 
simplu om, micut și mult mai bătrân. 

— V-am întrebat din pricina acestui copilaș, spuse Granny, arătând 
către pruncul din brațele lui Nanny Ogg. Are nevoie de-un cămin. 

Cei doi Vitoller rămaseră pe gânduri. Apoi bărbatul oftă. 

— Asta-i nu-i o viaţă potrivită pentru un copil, răspunse el. Mereu 
pe drumuri. Alte și alte orașe. Nici un pic de răgaz pentru școală, care, 
din câte am auzit, este foarte importantă în zilele noastre... 

Și totuși, nu-și întoarse privirile. lar doamna Vitoller întrebă: 

— De ce are nevoie de un cămin? 

— Pentru că nu are, răspunse Granny. Nu are un cămin în care să 
fie bine primit. 

Tăcerea se prelungi, până ce doamna Vitoller spuse: 

— lar domniile voastre, care ne cereţi asta, ce fel de legătură aveți 
cu el? 

— li suntem nașe, răspunse iute Nanny Ogg, iar Granny se simţi 
ușor stânjenită. Ei nu i-ar fi trecut niciodată prin minte una ca asta. 

Distrat, Vitoller muta de colo-colo monedele pe care le avea în față. 
Soţia lui se întinse peste masă și-i atinse mâna. Se priviră în ochi fără 
să-și spună nimic. Granny se uită în altă parte. Era foarte pricepută în 
arta de a citi pe chipuri, dar erau și momente în care prefera să nu o 
facă. 

— Vai, banii nu-s prea mulți... începu Vitoller. 

— Dar au s-ajungă, spuse nevastă-sa, sigură pe ea. 

— Da, cred că da. Primim cu mare drag să avem grijă de el. 

Granny încuviinţă din cap, apoi băgă mâna în adâncurile mantiei și, 
după ce căută o vreme, scoase la iveală o pungă de piele pe care o 
răsturnă pe masă. Era acolo mult argint și chiar câteva monede mici de 
aur. 

— Suma asta ar trebui să v-ajungă pentru... - și căută cuvintele 
potrivite - scutece și alte cele. Hăinuţe și restul. Și ce-o mai fi. 

— O să și prisosească, zic eu, răspunse Vitoller cu glasul stins. De 
ce nu ne-aţi pomenit mai devreme? 

— Dacă ar fi trebuit să vă cumpăr, înseamnă că nu meritaţi preţul. 

— Dar nu știți absolut nimic despre noi! spuse doamna Vitoller. 

— Nu știm, așa-i? îngână liniștită Granny. Sigur că ne-ar face 
plăcere să auzim cum îi merge. Ne-aţi putea trimite scrisori sau alte 
cele. Dar cred c-ar fi mai bine să nu mai vorbiţi despre ce s-a-ntâmplat 
astăzi, după ce plecaţi din sat. Mă înţelegeţi? E pentru binele copilului. 

Doamna Vitoller le privi pe cele două bătrâne. 


28 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mai e ceva la mijloc, nu-i așa? În spatele poveștii ăsteia se 
ascunde ceva important. 

Granny șovăi, apoi încuviinţă. 

— Dar nu ne-ar face bine deloc să aflăm despre ce e vorba? 

O altă încuviinţare. Apoi, Granny se ridică, tocmai în clipa în care 
intrară și alți actori, rupând vraja. Actorii aveau obiceiul de a ocupa 
întreg spaţiul din preajma lor. 

— Mai am și alte lucruri de pus în ordine, spuse ea. Vă rog să mă 
iertaţi. 

— Dar cum îl cheamă? întrebă Vitoller. 

— Tom, răspunse Granny, fără să șovăie aproape deloc. 

— John, zise și Nanny. Schimbară între ele o privire. Granny 
câștigă. 

— Tom John, spuse ea ferm, apoi ieși cu pași mari. 

Afară se întâlni cu Magrat, care de-abia mai putea respira de 
emoție. 

— Am găsit o cutie, îi spuse aceasta. Avea în ea coroane și tot felul 
de alte lucruri. Așa că am pus-o și pe a noastră, după cum mi-ai zis, la 
fund de tot. 

— Foarte bine, zise Granny. 

— Arăta foarte sărăcăcioasă, pe lângă celelalte. 

— Nu ţi-am spus? comentă Granny. Te-a văzut cineva? 

— Nu, erau cu toţii prea ocupați, dar... șovăi Magrat, apoi roși. 

— Haide, fato, spune! 

— Tocmai când plecam, un bărbat s-a apropiat și m-a ciupit de 
fund, zise Magrat, apoi se făcu roșie ca focul și-și astupă gura cu palma. 

— Nu, zău! zise Granny. Și-apoi? 

— Și-apoi, și-apoi... 

— Da? 

— Mi-a spus, mi-a spus... 

— Ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus: „Hei, frumoaso, ce faci diseară?” 

Granny medită o vreme, apoi răspunse: 

— Bătrâna Goodie Whemper nu prea ieșea din casă, așa-i? 

— Suferea cu piciorul, știi bine, zise Magrat. 

— Dar te-a învăţat totul despre moșit și alte cele? 

— Aa, asta da, zise Magrat. Am făcut-o de multe ori. 

— Mda, dar... Granny șovăi, bâjbâind pe un teritoriu care nu-i era 
cunoscut - nu ţi-a vorbit niciodată despre ceea ce s-ar putea numi... 
precedente. 

— Poftim? 

— Ei, ştii tu, zise Granny, cu o undă de deznădejde în glas. Despre 
bărbaţi, de pildă. 

Magrat părea pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

— Ce-i cu ei? 


29 


Stranii Surate 


La viaţa ei, Granny Weatherwax făcuse multe lucruri neobișnuite, și 
îi era greu să dea înapoi în fața unei provocări. De data asta însă, o 
făcu. 

— Cred, răspunse ea neajutorată, că ar fi bine să o iei pe Nanny 
Ogg la o parte, cândva, și să schimbi două vorbe cu ea. Și încă repede. 

De pe fereastra din spatele lor se auzi un hohot de râs ascuţit, 
clinchet de pahare și un glas subțirel, cântând: „.. Și chiar cu girafa, de- 
ţi iei scăunelul. Ariciului, însă...” 

Granny nu ascultă mai departe. 

— Totuși, nu chiar acum, îi mai spuse lui Magrat. 


Trupa se porni la drum cu vreo câteva ceasuri înainte de apus. Erau 
patru căruţe cu coviltir, care se îndreptau hurducăindu-se pe drumul ce 
ducea spre câmpiile Sto și spre marile orașe. In Lancre exista o lege 
conform căreia toţi saltimbancii, scamatorii și alți potenţiali criminali 
erau siliți să plece din oraș până la amurg; la drept vorbind, asta nu 
supăra pe nimeni, întrucât orășelul nu avea cine știe ce ziduri și nimeni 
nu se supăra dacă diverse persoane se strecurau înapoi, după lăsarea 
serii. Numai aparențele contau. 

Vrăjitoarele urmăreau totul din căsuţa lui Magrat, folosindu-se de 
străvechiul glob verde de cristal al lui Nanny Ogg. 

— Ar cam fi timpul să aflăm cum să facem să mai și auzim câte 
ceva, mormăi Granny, scuturând globul și făcând ca imaginea să se 
vălurească. A 

— A fost foarte ciudat, zise Magrat. In căruțele alea. Ce de lucruri 
aveau! Copaci de hârtie, tot felul de costume și... începu să-și fluture 
braţele - mai era și un tablou mare cu un ţinut din străinătate, cu tot 
felul de temple și alte cele, făcut sul. Era minunat! 

Granny mârâi. 

— Mi se pare uluitor cum de toți oamenii ăia s-au preschimbat în 
regi și alte personaje. Ție nu? A fost ca o vrajă. 

— Magrat Garlick, tu auzi ce spui? Erau doar niște hârtii vopsite. Se 
vedea cu ochiul liber. 

Magrat dădu să spună ceva, se gândi puţin la cearta care avea să 
urmeze și tăcu. 

— Nanny unde-i? întrebă. 

— S-a întins pe pajiște, răspunse Granny. Se simte cam ameţită. 

lar de afară se auziră zgomotele scoase de Nanny Ogg, care se 
simțea cu adevărat cam ameţțită. Magrat oftă. 

— Ştii, continuă ea, dacă tot îi suntem nașe, trebuia să-i fi dăruit 
fiecare câte ceva. Așa-i obiceiul. 

— Ce spui acolo, fato? 

— Se obișnuiește ca trei vrăjitoare bune să-i dăruiască fiecare 
pruncului câte ceva. De pildă, frumusete, înțelepciune și fericire. Așa se 
făcea pe vremuri, adăugă încăpăţânată Magrat. 


30 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Aha, pe când cu căsuţele de turtă dulce și celelalte, răspunse cu 
dispreț Granny. Roţi de tors, dovleci și spini de trandafiri care te 
înțeapă în deget și altele asemenea. Nu m-am împăcat niciodată cu 
astea, încheie, lustruind gânditoare globul. 

— Da, numai că... zise Magrat. Granny ridică ochii. Asta era Magrat 
și gata. Avea capul plin numai cu dovleci. Pentru un capăt de aţă, era 
gata să devină nașa oricui. Dar, la urma urmei, avea un suflet bun. Era 
blândă cu animăluțele cu blană. Era genul de om care-și făcea 
probleme pentru puișorii de pasăre căzuţi din cuib. 

— Mă rog, dacă așa vrei tu, mormăi Granny, mirată de propriile-i 
cuvinte, apoi își flutură braţul pe deasupra imaginii căruțelor care se 
legănau pe drum. Ei, ce să fie - avere, frumusețe? 

— Păi, banii nu înseamnă nimic, iar dacă va semăna cu taică-său, 
va fi îndeajuns de chipeș, răspunse Magrat, devenită dintr-odată 
serioasă. Ce zici de înțelepciune? 

— Pe asta va trebui s-o dobândească singur, zise Granny. 

— Vedere ascuţită? Voce plăcută? 

De afară se auzi glasul spart, dar plin de entuziasm al lui Nanny 
Ogg care striga către cerul nopţii că „Toiagul de mag are-un capăt 
umflat”. 

— Astea nu-s importante, spuse tare Granny. Aici e nevoie de min- 
tologie, înţelegi? Nu de prostii de-astea despre frumuseţe și avere - 
astea n-au nici o valoare. Oricum, ai face bine să te duci după Nanny, 
tinând cont că obiceiul este să fim trei, adăugă, întorcându-se iarăși 
către glob și fluturându-și brațul, fără prea multă tragere de inimă. 

Mai trecu un timp până ce Nanny să ajungă și ea înăuntru, cu puţin 
ajutor, și să afle cum stăteau lucrurile. 

— Trei daruri, da? zise ea. N-am mai făcut asta de când eram 
tinerică. Ce amintiri... Ce faci? 

Magrat se tot agita prin cameră, aprinzând lumânări. 

— Păi, trebuie să creăm o atmosferă de vrajă. Așa se cuvine, le 
explică ea. Granny ridică din umeri, dar, în ciuda unei asemenea 
provocări, nu comentă nimic. Fiecare vrăjitoare făcea cum credea de 
cuviinţă, iar aici se aflau la Magrat acasă. 

— Deci, ce să-i dăruim? întrebă Nanny. 

— Tocmai discutam, răspunse Granny. 

— Știu eu ce-o să-și dorească, zise Nanny, apoi făcu o propunere, 
întâmpinată cu o tăcere de gheață. 

— Nu prea văd la ce i-ar folosi, spuse în cele din urmă Magrat. N-ar 
fi cam stânjenitor? 

— Când o să crească, o să ne mulţumească, ascultă-mă pe mine, 
zise Nanny. Primul meu soț mereu spunea... 

— Cred că, în general, se practică darurile mai puţin... fizice, o 
întrerupse Granny, sfredelind-o cu privirea. Mereu te bagi și strici totul, 
Gytha. Nu înţeleg de ce trebuie... 


31 


Stranii Surate 


— Măcar eu pot spune că știu despre ce... începu Nanny. 

Ambele replici se transformară în bombăneli înfundate. Se lăsă o 
tăcere lungă și apăsătoare. 

— Poate, începu Magrat, cu o veselie forţată, ar fi mai bine să 
mergem fiecare pe la căsuțele noastre și să facem cum credem că-i mai 
bine. Înţelegeți. Fiecare pe cont propriu. A fost o zi lungă și suntem cam 
obosite. 

— Foarte bine, spuse ferm Granny și se ridică. Haide, Nanny Ogg, 
se răsti ea. A fost o zi lungă și suntem cam obosite. 

Magrat le auzi ciondănindu-se, în timp ce coborau poteca. Se 
simţea tristă. Se așeză printre lumânările colorate, ţinând în mână o 
sticluţă în care se afla o licoare cu mari proprietăți taumaturgice, pe 
care o comandase de la un magazin cu articole magice din îndepărtatul 
Ankh-Morpork. De multă vreme tot voia s-o încerce. li trecu prin cap că, 
din când în când, oamenii ar fi putut fi ceva mai înţelegători... 

Rămase cu privirile aţintite asupra globului. 

Una peste alta, putea să înceapă ea. 

— Să se împrietenească ușor, șopti. Nu era cine știe ce, firește, dar 
era ceva ce ei îi lipsise dintotdeauna. 

Șezând de una singură în bucătărie, cu uriașul său motan încolăcit 
în poală, Nanny Ogg își turnă un păhăruţ pentru noapte. Parcă plutea în 
ceață și tot nu reușea să-și amintească strofa a șaptesprezecea a 
cântecului cu Ariciul. Era ceva despre capre, asta știa, dar cuvintele în 
sine îi scăpau. Timpul făcea memoria să se tocească. 

— La naiba, ce-i trebuie lui e o memorie bună, spuse ea. Să nu uite 
niciodată cuvintele. 

lar Granny Weatherwax, străbătând cu pași mari pădurea, în miez 
de noapte, se înveli mai strâns cu șalul și căzu pe gânduri. Fusese într- 
adevăr o zi lungă și plină de probleme. Cel mai rău fusese cu teatrul. 
Tot felul de oameni care se dădeau drept alţii, tot felul de întâmplări 
care nu erau aievea, peisaje pe care le puteai străpunge cu vârful 
piciorului... Ei, una, îi plăcea să știe exact unde se afla. Nu se împăca 
deloc cu ceea ce văzuse, fără discuţie. | se părea că lumea se schimba 
mereu. 

Înainte nu se schimba chiar așa. Asta o tulbura. 

Mergea repede prin beznă, cu pasul sigur al uneia care știa măcar 
un lucru: în pădure, în acea noapte umedă și răcoroasă, se găseau 
fiinţe stranii și înfricoșătoare - în speţă, ea însăși. 

— Îi doresc să poată fi oricine vrea el, rosti Granny. Ăsta-i lucrul cel 
mai important pe lume. 

Precum cei mai mulţi oameni, și vrăjitoarele sunt ușor dislocate în 
timp. Deosebirea este că ele ajung să-și dea întrucâtva seama de asta, 
și le și folosește. Trecutul îl respectă pentru că o parte din ele trăiește 
încă acolo, ba mai pot și să întrezărească umbrele pe care viitorul le 
aruncă înaintea lor. 


32 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


În adâncul sufletului, Granny simţea conturul viitorului - era plin de 
pumnale. 


Totul începu a doua zi dimineaţă la cinci. Patru bărbaţi străbătură 
călare pădurile de lângă căsuţa lui Granny, își priponiră caii undeva la 
depărtare și se strecurară, cu foarte multă grijă, prin ceţuri. Sergentul 
care îi conducea nu era deloc împăcat cu misiunea sa. Se trăgea chiar 
din munţii Vârfu Berbecului și nu prea știa cum ar trebui să procedeze 
când arestezi o vrăjitoare. De un singur lucru era convins: vrăjitoarei 
însăși, gândul arestării nu avea cum să-i fie pe plac. lar lui nu-i era pe 
placul gândul de a călca pe bătături o vrăjitoare. Și oamenii pe care-i 
luase cu el erau din partea locului. Aceștia îl urmau îndeaproape, gata 
să se ascundă în spatele lui la primul semn că le-ar fi ieșit în cale 
altceva decât un copac. 

Prin ceaţă căsuţa lui Granny se vedea ca o ciupercă uriașă. 
Grădina, nu foarte bine îngrijită, părea să freamăte, chiar și fără vânt. 
Erau acolo plante care nu se mai găseau nicăieri în munţi, ale căror 
rădăcini sau semințe fuseseră aduse de neguțători, cale de cinci mii de 
mile, iar sergentul ar fi fost în stare să jure că una sau două tulpiniţe 
tocmai se întorseseră către el. Se cutremură. 

— Și acu’, dom’ sergent? 

— Acu' ne... ne răsfirăm, răspunse. Da. Ne răsfirăm. Asta o să 
facem. 

Se strecurară, cu foarte multă grijă, prin ierburile înalte. Sergentul 
se ghemui în spatele unui buștean, apoi zise: 

— Așa. Foarte bine. În linii mari, aţi prins ideea. Acu' hai să ne 
răsfirăm iarăși, de data asta fiecare în altă parte. 

Oamenii mormăiră, oarecum nemulțumiți, dar apoi dispărură în 
ceață. Sergentul le îngădui câteva minute să-și ocupe poziţiile, apoi 
spuse: 

— Bun. Și-acum... 

Se opri. 

Se întrebă dacă avea curajul să ridice glasul, apoi se hotărî să n-o 
facă. 

Se ridică, își scoase coiful, în semn de respect, și se prelinse prin 
iarba umedă către ușa din spate. Ciocăni foarte încet... 

După ce așteptă câteva secunde, își înfundă la loc coiful pe cap și 
veni să spună: „Nu-i nimeni acasă. Fir-ar să fie”, apoi dădu să plece, cu 
pași mari. 

Ușa se deschise, foarte încet și cu un scârțâit cât se poate de 
puternic. Un asemenea zgomot nu indica, pur și simplu, că rămăsese 
neglijată multă vreme - dimpotrivă, că vreme de câteva săptămâni, 
cineva avusese grijă să pună apă fierbinte pe balamale. Sergentul se 
opri, apoi se întoarse pe călcâie, foarte ușor, încercând să-și miște cât 
mai puţini mușchi cu putinţă. 


33 


Stranii Surate 


Fu nedumerit, văzând că în ușă nu era nimeni. Din câte știa el, ușile 
nu se deschideau singure. 

Tulburat, își drese vocea. Apoi Granny Weatherwax spuse, undeva 
foarte aproape de urechea lui: 

— Nu-mi place tusea asta. Bine-ai făcut să vii să mă vezi. 

Sergentul ridică ochii spre ea, cu o expresie de recunoștință 
dementă. 

— Aăă, zise el. 


— Poftim? Ce-a făcut? întrebă ducele. 

Sergentul rămăsese cu privirile aţintite undeva în dreapta jilțului 
său. 

— Mi-a oferit o ceașcă de ceai, să trăiţi, răspunse. 

— Și oamenilor pe care-i aveai cu tine? 

— Și lor, să trăiţi. 

Ducele se ridică din jilț și-și lăsă mâinile pe umerii sergentului, 
apăraţi de zale aproape ruginite. Era prost dispus. Işi petrecuse 
jumătate din noapte spălându-și mâinile. | se mai păruse și că cineva îi 
tot șoptea ceva la ureche. La micul dejun i se servise păsatul prea 
sărat, cu un măr copt în el, iar bucătarul se afla și acum undeva în 
bucătărie, pradă unei crize de nervi. Se vedea că ducele era foarte 
iritat, pentru că se arăta mult prea politicos. Era genul de om care 
devine din ce în ce mai plăcut pe măsură ce îl lasă nervii, ajungându-se 
la un moment în care un răspuns precum „Mulţumesc frumos” capătă 
ascuţișul ghilotinei. 

— Sergent, zise el, plimbându-se încet, împreună cu interlocutorul 
său. 

— Să trăiţi? 

— Poate că poruncile pe care ţi le-am dat nu au fost clare, rosti 
ducele, cu glasul înșelător de blând. 

— Să trăiţi? 

— Cum să zic, poate că te-am indus în eroare. Am vrut să-ți 
poruncesc să-mi aduci o vrăjitoare, în lanţuri - dacă altfel nu se poate. 
Și, cine știe, pesemne că de fapt ţi-am spus: „Du-te să bei o ceașcă de 
ceai”. la spune, așa a fost? 

Sergentul căzu pe gânduri. Până în acest moment, nu prea avusese 
parte de sarcasm în viaţa lui. Din experiența de până acum, oamenii pe 
care-i enerva obișnuiau să urle la el și, din când în când, să arunce cu 
bețe. 

— Nu, să trăiţi, răspunse. 

— Și-atunci, de ce n-ai făcut ce ţi-am cerut? 

— Să trăiţi? 

— Pesemne că a rostit ceva cuvinte magice, nu? Am auzit eu cum 
fac vrăjitoarele, spuse ducele, care-și petrecuse noaptea dinainte citind, 
până ce mâinile bandajate ajunseseră să-i tremure prea tare, câteva 


34 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


dintre cele mai palpitante tratate dedicate subiectului”. Pesemne că te- 
a amăgit cu iluziile unor plăceri neîngăduite, la care oamenii de rând 
nici măcar nu trebuie să viseze, și cu taine diavolești care te-au purtat 
până în străfundurile patimilor unui muritor. 

Ducele se așeză și începu să-și facă vânt cu batista. 

— Domnule, s-a-ntâmplat ceva? întrebă sergentul. 

— Poftim? A, nu, nimic, nimic. 

— Am observat că v-aţi înroșit tot. 

— Nu schimba subiectul, rogu-te, se răsti ducele, izbutind să-și mai 
recapete stăpânirea de sine. Recunoaște - v-a ispitit cu plăceri 
neîngăduite, cunoscute numai celor versaţi în amorul carnal, nu-i așa? 

Sergentul luă poziția de drepţi, cu privirea aţintită înainte. 

— Nu, să trăiţi, răspunse, ca unul care era gata să glăsuiască 
adevărul, fie ce-o fi. Mi-a oferit o turtă. 

— O turtă? 

— Da, să trăiţi. Cu coacăze. 

Felmet rămase stană de piatră, luptându-se să-și recapete 
echilibrul interior. În cele din urmă, reuși să rostească următoarele: 

— Și oamenii tăi ce-au făcut? 

— Au mâncat și ei câte o turtă. In afară de tânărul Roger, care, să 
trăiţi, n-are voie fructe, că are ceva probleme. 

Ducele se lăsă pe spate, în firida de lângă fereastră, și-și duse 
mâinile la ochi. „Soarta mea era să domnesc undeva la câmpie, se 
gândi, acolo unde totul e plat și vremea e altfel decât aici și unde 
trăiesc oameni care nu par crescuţi din aluat. Acum să vezi: o să-mi 
comunice și ce-a mâncat Roger, ăsta.” 

— EI, să trăiţi, a primit un biscuit. 

Ducele își aruncă privirea pe fereastră, către copaci. Era supărat. 
Era supărat din cale-afară. Numai că, după douăzeci de ani din viață 
alături de Lady Felmet, învățase să-și ţină în frâu nu doar sentimentele, 
ci și instinctele, astfel încât nu se dădu de gol prin nici un gest, cât de 
mic. Unde mai pui că, din adâncurile întunecate ale minţii sale răsărise 
un sentiment pentru care, până acum, nu avusese răgaz. Curiozitatea 
își arăta colții. 

Ducele reușise să se descurce binișor în viață fără să acorde prea 
multă importanţă curiozităţii. Această trăsătură de caracter nu se 
bucura de mare prețuire în rândurile aristocrației. Din câte observase 
el, era mult mai bine să mizeze pe cartea siguranței. Cu toate acestea, 
se gândi că și curiozitatea putea să folosească la ceva, din când în 
când. 

Sergentul rămăsese în poziţie de drepţi, netulburat, ca unul care își 
aștepta ordinele și se simțea pregătit să rămână pe loc până ce deriva 
continentelor l-ar fi silit să se deplaseze. Işi petrecuse mulţi ani din 


“scrise de vrăjitori, care sunt celibatari şi au parte de tot felul de idei creţe, pe la patru 
dimineaţa. (n.a.) 


35 


Stranii Surate 


viaţă în slujba regelui din Lancre, fără să crâcnească - și asta se vedea. 
Trupul său își păstra poziţia de drepți. Insă în ciuda tuturor eforturilor 
sale, stomacul luase pe loc repaus. 

Privirea ducelui se opri asupra Nebunului, care ședea pe un scăunel 
alături de tron. Silueta gheboșată își ridică ochii, fără nici o tragere de 
inimă, apoi scutură din cap, făcându-și clopoţeii să clincăne slab. 

Ducele se hotărî. Din experienţa lui, calea progresului presupunea 
identificarea punctelor slabe. Încercând să-și alunge din minte gândul 
că printre acestea se numărau și rinichii fostului rege, aflat undeva, în 
susul unei scări întunecate, își îndreptă atenţia către treburile mai la- 
ndemână. _ 

mână. Frecase și frecase, și tot degeaba. In cele din urmă 
coborâse în pivniţă și împrumutase de la călău un burete de sârmă, cu 
care frecase și iarăși frecase - dar, din nou, fără rezultat. Dimpotrivă, 
fusese și mai rău. Cu cât freca mai tare, cu atât se zărea mai mult 
sânge. Se temea să nu înnebunească... 

Făcând un efort, alungă gândul undeva, în străfundurile minţii sale. 
Puncte slabe. Asta era. lar Nebunul aducea de la o poștă a punct slab. 

— Sergent, poţi pleca. 

Să trăiţi, rosti sergentul și se retrase, ţeapăn. 

— Nebunule! 

— Bună însoţire, stăpâne... rosti, nervos, Nebunul, scoțând în pripă 
un tril din mandolina de care era nedespărțit și pe care-o ura. 

Ducele se așeză pe tron. 

— M-am însoţit deja de ceva vreme, și încă extrem de bine, 
răspunse. Sfătuiește-mă, Nebunule. 

— Pe cinstea mea, unchiule... începu Nebunul. 

— Ține cont că nu suntem rude. Sunt sigur că nu mi-ar fi scăpat 
una ca asta, zise Seniorul Felmet, aplecându-se până ce vârful nasului îi 
ajunse foarte aproape de chipul transfigurat al Nebunului. Dacă-ţi mai 
începi replicile cu „unchiuleţule”, „pe cinstea mea” sau „bună însoţire”, 
o să-ţi pară rău. 

Nebunul rămase un pic pe gânduri, mișcându-și buzele fără să 
scoată vreun sunet, apoi răspunse: 

— Dar „Cu voia-ţi” cum vi se pare? 

Ducele știa când era momentul să mai lase de la el. 

— Asta, dinspre mine, merge, spuse. Așa că poți să-i dai înainte. 
Dar fără alte giumbușlucuri. la spune, băiete, de când ai ajuns Nebun? 
adăugă, rânjind a încurajare. 

— Cu voia-ţi, conașule... 

— Conașule? îl întrerupse ducele, ridicând brațul. Hmmm... una 
peste alta, mai bine nu. 

— Cu voia-ţi, cona... stăpâne, zise Nebunul, înghițind în sec, de 
spaimă. De când mă știu, să trăiţi. De șaptesprezece ani în slujba 


36 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


tărtăcuţei - de când eram un băietan. La fel ca tata. La fel ca uncheașul 
meu. La fel ca bunicul, la vremea lui. La fel ca... 

— Adică te tragi dintr-un neam întreg de Nebuni? 

— Așa-i obiceiul familiei, să trăiţi, răspunse Nebunul. Cu voia-ţi, 
adică. 

Ducele zâmbi din nou, iar Nebunul se neliniști, zărind atâţia dinţi. 

— Ești de pe-aici, nu-i așa? întrebă ducele. 

— Bună însoț... Da, stăpâne. 

— Asta înseamnă că știi totul despre credinţele localnicilor și alte 
cele. 

— Mda, cred că da. Cu voia-ți. 

— Bun. Și unde dormi tu, Nebunule dragă? 

— In grajd, stăpâne. 

— De-acum înainte ai să dormi pe coridor, în fața iatacului meu, 
zise generos ducele. 

— Vai de mine! 

— Şi-acum, spuse ducele, revărsându-și peste Nebun glasul dulce 
ca sosul de melasă peste budincă, te rog să-mi povestești despre 
vrăjitoare... 


În noaptea aceea, Nebunul se cuibări pe maiestuoasele lespezi din 
coridorul răcoros - în locul grămezilor de paie călduroase și comode din 
grajd. 

„Asta-i o nebunie, își spuse. Pe buna însoţire, ce nebunie!” 

Și adormi iepurește, cufundându-se într-un soi de vis în care o 
siluetă tulbure tot încerca să-l facă s-o observe, fără să mai dea prea 
multă atenţie lui Felmet și doamnei sale, ale căror glasuri răsunau de 
dincolo de ușă. 

— E drept că nu prea se mai simte curentul, recunoscu, fără voia 
sa, ducesa. 

Ducele se lăsă pe spate în fotoliu și-i zâmbi. 

— Ei bine, și vrăjitoarele? întrebă ea. 

— Pare-se, iubirea vieţii mele, că șambelanul a avut dreptate și că 
vrăjitoarele i-au fermecat pe toţi oamenii de rând. Sergentul s-a întors 
cu mâna goală. 

Cu mâna... Gândul nepotrivit îl făcu să se poticnească. 

— Atunci trebuie să-l trimiţi la moarte, răspunse ea, fără să 
clipească. Drept pildă pentru ceilalți. 

— Dacă o apucăm pe calea asta, dragă, o să ajungem până la urmă 
să-i poruncim ultimului soldat să-și taie beregata, drept pildă pentru 
sine însuși. Că veni vorba, adăugă el, fără să ridice glasul, mi s-a părut 
că zăresc ceva mai puţin slujitori decât de obicei. Știi bine că, în mod 
normal, nu m-aș băga... 

— Atunci așa să faci, se răsti ducesa. De gospodărie mă ocup eu. Și 
nu suport lenea. 


37 


Stranii Surate 


— Sunt convins că te pricepi mai bine ca mine, dar... 

— Şi cu vrăjitoarele ce facem? Ai de gând să stai cu mâinile în sân 
și să lași necazurile să se-nmulțească împrejurul tău? Să le îngădui 
vrăjitoarelor să te sfideze? Dar coroana? 

Ducele ridică din umeri și răspunse: 

— A ajuns pe fundul râului, fără îndoială. 

— Dar pruncul? Le-a fost dăruit vrăjitoarelor? Oare se mai practică 
jertfele de sânge? 

— Din câte înțeleg, nu, zise ducele, la care soţia sa păru ușor 
dezamăgită. Vrăjitoarele astea... continuă el. Am ajuns să cred că i-au 
fermecat pe oamenii de rând. 

— Păi, firește că... 

— Nu, nu, nu-i vorba de magie aici. S-ar zice că se bucură de mult 
respect. Se ocupă de leacuri și alte cele. E destul de ciudat. Pentru 
oamenii de la munte, par să fie o pricină de teamă, dar și de mândrie. 
S-ar putea să se dovedească destul de greu să pornim la luptă 
împotriva lor. 

— Mai că-mi vine să cred că te-au fermecat și pe tine, spuse 
ducesa, pe un ton sumbru. 

Într-adevăr, ducele chiar se simţea curios. Puterea exercitase 
dintotdeauna asupra lui o bizară fascinaţie - tocmai de-aceea se 
însurase cu ducesa. Rămase cu privirea aţintită asupra focului. 

— Și înțeleg, comentă ducesa, care recunoscuse zâmbetul 
prevestitor de rele, că-ți și place asta, nu-i așa? Ideea primejdiei... Mi- 
aduc aminte de vremea când ne-am căsătorit. De toate șmecheriile 
alea cu funii noduroase... 

Ajunsă aici, plesni din degete drept în fața ducelui, a cărui privire 
se rătăcise în depărtări. El tresări. 

— Nicidecum! strigă. 

— Atunci ce-ai de gând să faci? 

— Să aștept. 

— Să aștepți? 

— Și să cuget. Răbdarea e o calitate. 

Ducele se lăsă pe spate. Pe buze i se așternu un zâmbet care și-ar 
fi putut petrece un milion de ani șezând pe o stâncă, în bătaia soarelui. 
Apoi începu să-i tresară un mușchi - undeva, sub ochi - iar bandajul de 
la mână i se umplu de sânge. 


Și veni iarăși vremea ca luna plină să încalece pe spinarea norilor. 

Granny Weatherwax hrăni și mulse caprele, stinse focul, acoperi 
oglinda cu o cârpă și-și luă coada de mătură de după ușă. leşi, încuie 
ușa din spate, apoi atârnă cheia în cui, în privată. 

Era mai mult decât îndeajuns. În întreaga istorie a vrăjitoriei din 
munţii Vârfu Berbecului, se întâmplase o singură dată ca un hoţ să vină 


38 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


la furat în casa unei vrăjitoare, care, după aceea, îl pedepsise în felul 
cel mai cumplit cu putință”. 

Granny încălecă pe coada de mătură și mormăi câteva cuvinte, 
fără prea mare convingere. Mai încercă o dată, de două ori, apoi se 
dădu jos, meșteri puţin la curele și dădu iarăși să pornească. La un 
capăt al băţului apăru o scânteie firavă care însă se stinse repede. 

— Fir-ar să fie, spuse ea cu voce înceată. 

Privi cu multă grijă în jur, ca nu cumva să fie zărită. Nu era nimeni 
pe acolo, în afara unui viezure ieșit să-și caute hrana, care, auzind pașii 
ce veneau în fugă, se ridică din tufișuri și o văzu pe Granny năpustindu- 
se pe potecă, ţinând strâns coada de mătură pe lângă corp. In cele din 
urmă, magia aprinse, iar vrăjitoarea izbuti, cu chiu cu vai, să se cațere 
pe mătura și să se înalțe pe cerul nopţii, la fel de graţioasă ca o rață 
ciungă. 

De deasupra copacilor răsună un blestem la adresa tuturor 
meșterilor pitici. 

Cele mai multe vrăjitoare preferau să locuiască în căsuțe 
singuratice, cu tradiţionalele hornuri răsucite și acoperișuri din stuf 
printre care prindeau rădăcini buruienile. Și Granny Weatherwax era de 
acord - n-avea nici un sens să fii vrăjitoare dacă nu o și arătai. Lumea 
trebuia să știe! 

Lui Nanny Ogg nu-i păsa prea tare de ce știa lumea și, cu atât mai 
puţin, de ceea ce gândea, așa că își alesese să locuiască într-o căsuţă 
nou-nouţă, bine înzestrată și înghesuită, undeva în centrul orașului Lan- 
cre, dar și în inima unui regat a cărui stăpână absolută era chiar ea. 
Numeroasele sale fiice și nurori veneau cu schimbul să-i gătească și să- 
i facă curăţenie. Ilnăuntru, unde vedeai cu ochii, erau obiecte de lux, 
aduse de acei membri ai neamului ei care călătoriseră peste hotare. Fiii 
și nepoții aveau grijă să aibă mereu lemne din belșug, ca acoperișul să 
fie bine îngrijit și coșul de fum să nu se înfunde. Dulapul cu băuturi era 
întotdeauna plin, iar punga de tutun atârnată de balansoar - încărcată 
până la refuz. Deasupra căminului atârna o pirogravură uriașă: MAMA. 
De-a lungul istoriei, nici un tiran nu izbutise vreodată să instaureze un 
asemenea despotism. 

Nanny Ogg avea și un motan uriaș, cenușiu, fără un ochi și jumulit, 
pe nume Greebo. Acesta-și petrecea timpul dormind, mâncând și 
ajutând la înmulţirea unui enorm trib de feline, prin relaţii care mai de 
care mai incestuoase. Auzind mătura lui Granny, care ateriza căznit în 
curtea din spate, cotoiul deschise ochiul - ca o fereastră prin care se 
oglindea ladul - și identificând pe dată în Granny (din instinct, firește) o 


“Adică nu-i făcuse nimic — în schimb, de câte ori îl întâlnea prin sat, schiţa un zâmbet 
enigmatic. După trei săptămâni, tensiunea se dovedise prea puternică şi hoţul îşi luase 
viaţa — adică o luase şi o dusese departe de tot, străbătând un continent întreg, apoi 
devenise un om cumsecade şi nu se mai întorsese niciodată acasă. (n.a.) 


39 


Stranii Surate 


persoană care detesta din tot sufletul pisicile, se strecură ușor sub un 
scaun. 

Magrat ajunsese deja și ședea confortabil lângă foc. 

Magia se supune câtorva legi care nu pot fi încălcate - bunăoară, 
aceea că practicanţii ei nu-și pot schimba înfățișarea pentru prea multă 
vreme. Trupurile lor ajung să capete un soi de inerție plastică, astfel 
încât își reiau, încet-încet, forma iniţială. Magrat însă se străduia. În 
fiecare dimineaţă, părul ei devenea lung, des și blond - numai că seara 
se blegea la loc. Pentru a mai salva câte ceva, încercase să-și 
împletească în cosițe violete și flori de ciuboţica-cucului - dar nu 
obținuse rezultatul scontat. Dimpotrivă, lăsa impresia că tocmai îi 
căzuse în cap o jardinieră. 

— Bună seara, spuse Granny. 

— Intr-un ceas bun ne-am întâlnit, sub razele de lună, răspunse 
politicoasă Magrat. Să ne veselim. O stea scânteiază deasupra... 

— Hai, salutare, zise Nanny Ogg, iar Magrat strânse din dinţi. 

Granny se așeză și începu să-și scoată acele care-i țineau pălăria 
bine fixată de coc. In cele din urmă, se uită mai atent la Magrat. 

— Magrat! 

Vrăjitoarea cea tânără sări din loc și-și acoperi, cu mâinile cam 
noduroase, mult prea cuviinciosul decolteu. 

— Da? îngăimă ea. 

— Ce-ai în poală? 

— Animalul meu de casă, veni răspunsul îndrăzneț. 

— Și cu broasca aia râioasă pe care-o aveai ce s-a-ntâmplat? 

— A fugit, mormăi Magrat. Oricum nu era cine știe ce. 

Granny oftă. Trecuse deja ceva timp de când Magrat își căuta, cu 
disperare, animale de casă. In ciuda afecțiunii și grijii cu care le 
copleșea, fiecare părea să aibă câte un defect insurmontabil, fiind 
înclinat să muște, să se lase călcat în picioare sau, într-un caz extrem, 
să se metamorfozeze. 

— S-au făcut cincisprezece, numai anul ăsta, spuse Granny. Fără să 
mai socotim și calul. Asta ce-i? 

— Un pietroi, chicoti Nanny Ogg. 

— Mda, măcar așa o să reziste, comentă Granny. 

Pietroiul își scoase capul și o privi, indulgent și amuzat. 

— E o țestoasă, zise Magrat. Am cumpărat-o din târg, în Coama-Oii. 
E foarte bătrână și știe multe taine, din câte mi-a spus vânzătorul. 

— İl cunosc și eu, răspunse Granny. E cel care vinde peștișorii de 
aur care se cojesc într-o zi, două. 

— N-are a face. Am s-o numesc Sprinteioara, afirmă Magrat, 
sfidător și pătimaș. Așa mi-e voia, și nu mă poate împiedica nimeni. 

— Mda, mda, așa-i, firește, încuviință Granny. Să lăsăm asta. Ei, 
suratelor, cum vă mai merge? Nu ne-am mai văzut de două luni. 


40 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ar fi trebuit să ne întâlnim în fiecare noapte cu lună plină, 
interveni ţâfnoasă Magrat. Fără excepție. 

— Dar a fost nunta mezinului lui Grame al meu, se apără Nanny 
Ogg. Nu puteam lipsi. 

— Şi eu am vegheat toată noaptea. Mi se îmbolnăvise o capră, se 
scuză pe dată și Granny Weatherwax. 

— Mda, mă rog, spuse Magrat, pe un ton cam neîncrezător, apoi 
scotoci în desagă. Și-acum, dacă e să începem, ar trebui să aprindem 
lumânările. 

Celelalte două se priviră resemnate. 

— Știi, am o lampă superbă, mi-a trimis-o Tracie a mea, zise 
nevinovată Nanny Ogg. Și tocmai voiam să înteţesc puţin focul. 

— lar eu văd foarte bine pe întuneric, Magrat, spuse sec Granny. lar 
ai citit din cărţile alea caraghioase. Coteţuri. 

— Codexuri... 

— Și să știi că nu te mai las să desenezi pe podea, o preveni Nanny 
Ogg. Ştii cât s-a chinuit Dreen a mea ultima dată să șteargă chestiile 
alea, cum le zice? 

— Rune, o ajută Magrat, cu o privire umilă și deznădăjduită. Dar 
măcar o lumânare? 

— Bine, fie, se mai înduplecă Nanny Ogg. Dacă vrei tu neapărat. 
Dar numai una, ţine seama. Și să fie albă așa cum trebuie. Fără 
farafastâcuri. 

Magrat oftă și se gândi că, pesemne, nu era momentul să scoată la 
iveală ce mai avea prin desagă. 

— Ar trebui să mai strângem lume, spuse ea cu tristețe în glas. Un 
sobor cu numai trei parcă nu e în regulă. 

— Nu știam că suntem încă sobor, pufni Granny Weatherwax. Nu 
mi-a spus nimeni asta. Oricum, de partea asta a muntelui nu mai e 
decât bătrâna Țaţa Dismass, care nu prea mai iese din casă. 

— Dar sunt o sumedenie de fete la mine în sat... începu Magrat. 
Știţi voi. S-ar putea lăsa ispitite. 

— Știi bine că nu așa se face, rosti nemulțumită Granny. Nu 
oamenii pleacă să caute meșteșugul vrăjitoriei, ci acesta vine să-i 
găsească pe ei. 

— Da, da, răspunse Magrat. lartă-mă. 

— Așa, încuviință Granny, ceva mai împăcată. Ea, una, nu ajunsese 
să stăpânească arta scuzelor, dar îi plăcea s-o observe la cei din jur. 

— Ei, ce ziceţi de ducele ăsta nou? întrebă Nanny, ca să însenineze 
atmosfera. 

— A pus să se dea foc la niște case din satul Măgarului Împuţit, zise 
Granny, lăsându-se pe spate. Din pricina dărilor. 

— Ce groaznic, rosti Magrat. 

— Așa făcea și bătrânul rege Verence, grăi Nanny. Tare ușor se mai 
mânia. 

41 


Stranii Surate 


— Mda, numai că el le îngăduia oamenilor să iasă, mai întâi, zise 
Granny. 

— Ei da, încuviință Nanny, monarhistă convinsă. Așa era el, culant. 
Le mai dădea și bani să-și ridice casele la loc, de multe ori. Dacă nu 
uita. 

— Şi câte-o halcă de vânat la fiecare Veghe-a Vierului. An de an, 
spuse cu regret Granny. 

— A da, era foarte respectuos cu vrăjitoarele, zău așa, adăugă 
Nanny Ogg. De câte ori mă întâlnea prin pădure, când pleca la 
vânătoare de țărani, numai ce-și scotea coiful și zicea: „Nădăjduiesc că- 
ți merge bine, Jupâneasă Ogg”, iar a doua zi îmi trimitea majordomul cu 
vreo două sticluțe cu ceva în ele. Așa rege, mai zic și eu. 

— Da, dar vânătorile astea de oameni nu-s chiar în regulă, încercă 
Magrat. 

— Nu sunt, e drept, recunoscu Granny Weatherwax. Dar nu se 
întâmpla decât cu cei care făcuseră boacăne cu adevărat mari. Și, din 
câte spunea el, nici nu le displăcea. Le mai dădea și drumul dacă-l 
mulțumea urmărirea. 

— Ca să nu mai vorbim de treaba aia mare și fioroasă, zise Nanny 
Ogg. 
In atmosferă se simți o schimbare. Se făcu ceva mai cald, mai 
întuneric și toate cotloanele se umplură de umbrele unei înțelegeri 
tacite. 

— Aha, îngână Granny Weatherwax. Acel droit du seigneur. 

— Trebuia exercitat iarăși și iarăși, spuse Nanny Ogg, uitându-se 
țintă la foc. 

— Numai că a doua zi își trimitea menajera cu o pungă plină de 
arginţi și o grămadă de lucruri pentru nuntă, zise Granny. Multe perechi 
au pornit-o cu dreptul în viaţă, datorită lui. 

— Da, încuviinţă Nanny. Și-ncă vreo câteva care n-aveau pereche. 

— Rege până-n vârful unghiilor, zise Granny. 

— Nu-nţeleg nimic, interveni bănuitoare Magrat. Avea ceva 
animale? 

Cele două vrăjitoare ieșiră la suprafaţă din adâncurile prin care se 
rătăciseră. Granny Weatherwax ridică din umeri. 

— lertaţi-mă că vă întreb, continuă pe un ton sever Magrat, dar, 
dacă tot vă plăcea așa de tare fostul rege, cum de nu vă supără mai 
tare gândul că, poate, n-a murit de moarte bună? Accidentul ăla a fost 
provocat de cineva cu ochi și cu sprâncene. 

— Așa-i cu regii, răspunse Granny. Apar și dispar, unii buni, alţii răi. 
Și taică-său l-a otrăvit pe cel de dinainte. 

— Bătrânul Thargum, spuse Nanny Ogg. Avea o barbă mare și 
roșie. Îl ţin bine minte. Și el era foarte respectuos, știi? 

— Numai că acum nimeni n-are voie să spună că Felmet l-a omorât 
pe rege, rosti Magrat. 


42 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Poftim? sări Granny. 

— Mai deunăzi a trimis la moarte câţiva oameni din Lancre, pentru 
că pomeniseră despre asta, continuă Magrat. A zis că nu făceau decât 
să răspândească zvonuri răutăcioase și că oamenii care găseau ceva de 
comentat aveau să-i cunoască temniţele pe dinăuntru, dar nu pentru 
multă vreme. Și că Verence a murit de moarte bună. 

— Mă rog, pentru un rege e firesc să moară ucis, zise Granny. Nu- 
nțeleg de ce se codește atât. Când a pierit bătrânul Thargum, i-au pus 
capul într-un par, au făcut un foc mare și toţi cei din palat au umblat 
beți o săptămână întreagă. 

— Ţin minte, spuse Nanny. l-au plimbat capul prin toate satele, să 
arate că-i mort. Mi s-a părut foarte convingător. Mai ales pentru el. 
Rânjea cu gura până la urechi. Cred că avusese parte de sfârșitul pe 
care și l-ar fi dorit. 

— Cu ăsta nou trebuie s-avem grijă, totuși, rosti Granny. Mi se pare 
puţin cam deștept și asta nu e bine, pentru un rege. Și nu cred că știe 
să arate respectul cuvenit. 

— Săptămâna trecută a venit cineva să mă întrebe dacă nu vreau 
să plătesc taxe, zise Magrat. l-am zis că nu. 

— Și pe la mine a venit, interveni Nanny Ogg. Dar Jason al meu și 
cu Wane au ieșit și i-au zis că nu ne atrage ideea. 

— Un ins mic, cu mantie neagră? întrebă gânditoare Granny. 

— Da, răspunseră celelalte. 

— L-am găsit prin tufișurile mele de zmeură, continuă Granny. Dar 
când m-am dus să văd ce voia, a fugit. 

— De fapt, eu chiar i-am dat doi bănuți, zise Magrat. Dar numai 
pentru că mi-a spus că-l aștepta tortura, dacă nu le făcea pe vrăjitoare 
să-și plătească dările. 


Seniorul Felmet se uită lung la cei doi bănuţi pe care-i avea în 
poală. 

Apoi se uită la perceptor. 

— Ei? rosti. 

Perceptorul își drese vocea. 

— Păi, să trăiţi, uitaţi cum a fost. Le-am explicat că e nevoie de 
bani pentru a întreţine o armată permanentă și așa mai departe, iar ele 
m-au întrebat de ce, iar eu am zis că din pricina bandiţilor și așa mai 
departe, dar mi-au răspuns că pe ele bandiții nu le deranjează 
niciodată. 

— Dar amenajările publice? 

— A, da. Păi, am subliniat că trebuie construite și întreținute 
podurile și așa mai departe. 

— ŞI? 

— Mi-au spus că ele nu folosesc podurile. 


43 


Stranii Surate 


— Aha, spuse atotcunoscător ducele. Nu pot traversa cu piciorul 
peste o apă curgătoare. 

— Știu și eu, stăpâne? Aș zice că vrăjitoarele calcă peste tot ce le 
poftește inima. 

— Altceva au mai spus? se interesă ducele. 

Distrat, perceptorul începu să se joace cu poala robei pe care-o 
purta. 

— Mda, să trăiţi. Le-am pomenit și de faptul că dările ajută la 
menținerea Păcii Regelui, să trăiţi... 

— ŞI? 

— Și mi-au spus că regele ar trebui să-și vadă singur de pacea lui, 
să trăiţi. Și-apoi mi-au aruncat o privire. 

— Ce soi de privire? întrebă ducele, sprijinindu-și faţa îngustă pe o 
mână. Era fascinat. 

— Nu-i ușor de povestit, răspunse perceptorul, încercând să se 
ferească de ochii ca de șarpe, care-i dădeau impresia că podeaua de 
sub el începuse să fugă în toate direcţiile și acoperise deja câţiva 
stânjeni. Pentru el, fascinația Seniorului Felmet era ca un ac cu gămălie 
pentru împăratul Mov. 

— Încearcă, totuși, îl pofti ducele. 

Perceptorul roși. 

— Păi... începu el. N-a fost ceva plăcut. 

Ceea ce ne arată că perceptorul se pricepea mult mai bine la cifre 
decât la cuvinte. Dar iată ce-ar fi putut spune, dacă rușinea, teama, 
memoria slabă și lipsa oricărei imaginaţii n-ar fi complotat împotriva sa: 

— În copilărie, pe când locuiam cu mătușa mea și ea mi-a spus să 
nu cumva să m-ating de smântână și așa mai departe și a pus-o pe un 
raft undeva sus, în cămară și eu am luat un scăunel și am dat s-o iau 
de-acolo, când ea era plecată de-acasă, numai că între timp se 
întorsese și eu nu știam și n-am putut apuca bine castronul, așa că a 
căzut și s-a spart, iar ea a deschis ușa și s-a uitat urât la mine: așa o 
privire mi-au aruncat vrăjitoarele. Dar cel mai rău și mai rău a fost că 
au făcut-o cu bună știință. 

— N-a fost plăcut, repetă ducele. 

— Nu, să trăiţi. 

Ducele începu să bată darabana cu mâna stângă pe braţul tronului. 
Perceptorul își drese iarăși vocea. 

— N-o să... n-o să-mi porunciţi să mă mai duc o dată, nu-i așa? 
întrebă. 

— Ce? rosti ducele, apoi își flutură agasat braţul. Nu, nu, răspunse. 
Nicidecum. Numai că acum, când pleci, fă bine și treci pe la călău. Vezi 
când te poate programa pentru o tortură. 

Perceptorul îi aruncă o privire recunoscătoare, apoi făcu o 
plecăciune scurtă. 


44 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, să trăiţi. Mă duc imediat. Mulţumesc, stăpâne. Sunteţi 
foarte... 

— Bine, bine, zise Seniorul Felmet, gândindu-se la altele. Poţi pleca. 

Și ducele rămase singur în sala cea mare. Incepuse din nou să 
plouă. Din când în când, câte o bucată de tencuială se desprindea și se 
făcea fărâme pe podea, sau se auzea trosnetul pereţilor care se mai 
depărtau puţin. Mirosea ca într-o pivniţă veche. 

Pe zei, cât își mai ura regatul. 

Era atât de mic - numai vreo șaizeci de mile în lungime și vreo 
cincisprezece în lăţime - și consta aproape în întregime din munţi 
ameninţători, cu pante verzi și reci și creste ascuţite, sau din păduri 
dese și întunecoase. Așa un regat n-ar fi trebuit să-i dea nici o bătaie de 
cap. 

Ceea ce-l nedumirea însă era senzaţia copleșitoare, că existau și 
niște dedesubturi. De parcă era prea multă geografie înghesuită acolo. 

Se ridică și ieși pe balcon, să admire priveliștea de neegalat a 
copacilor și-i trecu prin cap că aceștia îl priveau, la rândul lor. 

Se simţea înconjurat de ură. Ceea ce era ciudat, pentru că oamenii 
nu protestaseră. De fapt, părea că nu le stă în fire s-o facă. Verence 
fusese iubit în felul lui. La înmormântare se adunaseră destul de multe 
persoane: își amintea foarte bine de șirurile întregi de chipuri solemne. 
Nu tâmpe. În nici un caz tâmpe, ci, pur și simplu, preocupate, de parcă 
treburile regilor nu erau, la urma urmei, prea importante. 

Asta îl iritase aproape la fel de mult ca și copacii. Un pui de 
răscoală - aia, da. Ar fi fost mai... mai la locul ei. Ar fi putut, atunci, să 
treacă la treabă și să spânzure câţiva oameni și ar fi avut parte de 
tensiunea creatoare atât de necesară unei bune guvernări. În satele de 
la câmpie, dacă-i trăgeai un șut cuiva, dădea să riposteze. Aici însă, 
dădeai un șut cuiva, iar el se trăgea mai la o parte și aștepta răbdător 
să-ți cadă piciorul. Cum să intre cineva în istorie, domnind peste un 
asemenea popor care era la fel de greu de asuprit ca și o saltea?! 

Mărise dările și arsese câteva sate așa, pur și simplu, fără vreun 
motiv anume, doar ca să le-arate tuturor cu cine aveau de-a face. Dar 
nu ajunsese la nici un rezultat. 

Și-apoi mai erau și vrăjitoarele astea care-l bântuiau. 

— Nebunule! 

Nebunul, care tocmai trăgea un pui de somn în spatele tronului, se 
trezi îngrozit. 

— Da. 

— Poftește încoace, Nebunule. 

Nebunul străbătu încăperea, clincănind a deznădejde din clopoței. 

— la spune, Nebunule, pe aici plouă mereu? 

— La bună însoţire, unchiulețule... 

— Răspunde pe scurt, zise Felmet, cu o răbdare îngerească. 


45 


Stranii Surate 


— Uneori mai încetează, stăpâne. Ca să poată începe ninsorile. Și, 
din când în când, avem parte de niște ceţuri ale naibii de orguloase, 
răspunse Nebunul. 

— Orguloase? întrebă distrat ducele. 

Nebunul nu se putu abţine. Ingrozit de el însuși, se auzi spunând: 

— Adică dense, stăpâne. Din cuvântul lataţian orgu/lum, „supă” sau 
„fiertură”. 

Dar ducele nu-l mai asculta, căci, din experienţa lui, nu prea merita 
să-si piardă timpul ascultând vorbele fără inimă. 

— Mă plictisesc, Nebunule. 

— Atunci lasă-mă să te-nveselesc, stăpâne, cu felurite snoave și 
cimilituri hazlii. 

— Să vedem. 

Nebunul își umezi buzele. Nu se așteptase la așa ceva. Regele 
Verence se mulțumise de fiecare dată să-i dea un șut sau să-i arunce cu 
o sticlă în cap. Ala rege! 

— Aștept, fa-mă să râd. 

Nebunul plonjă în gol, ca un înotător de pe o stâncă. 

— Ei, stăpâne, ia zi: cum de porcul cel gras din bătătură e altfel 
decât râma ce se târăște prin noroi? 

Ducele se încruntă, iar Nebunul se gândi să nu mai tragă de timp. 

— Una peste alta, pentru că porcul râmă, dar râma nu porc! zise și, 
pentru că așa cerea gluma, îl lovi ușor pe Seniorul Felmet cu bășica pe 
care o purta în vârf de băț, și zăngăni din mandolină. Ducele începu să 
bată nervos cu arătătorul în braţul tronului. 

— Bine, bine, spuse. Și pe urmă? 

— Păi... Aăă... cam asta era tot, răspunse Nebunul și adăugă: 
Bunicu-meu o socotea una dintre cele mai caraghioase glume pe care 
le știa. 

— Pesemne că o spunea altfel, zise ducele și se ridică. Adu-mi 
gonacii. Mi s-a făcut chef să merg la o vânătoare. Poţi veni și tu. 

— Stăpâne, dar nu știu să călăresc! 

Pentru prima oară în dimineaţa aceea, Seniorul Felmet zâmbi. 

— Excelent! O să-ţi dăm un cal care nu știe să se lase călărit! Ha, 
ha! 

Apoi își privi bandajele. „Și după aceea, își spuse, am să chem 
armurierul, să-mi aducă o pilă.” 


Trecu un an. Zilele se scurseră, răbdătoare, una după alta. Demult, 
la începuturile multiversului, încercaseră să se bulucească toate la un 
loc, dar constataseră că nu le merge. 

Tomjon stătea sub masa de răchită a lui Hwel, privindu-și tatăl care 
se plimba de colo-colo, vorbind și fluturându-și braţul. Așa făcea mereu, 
când vorbea; dacă i s-ar fi legat braţul la spate, ar fi rămas mut. 

— Bine, bine, spunea el, atunci Miresele Regelui. 


46 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Anul trecut, răspunse glasul lui Hwel. 

— Foarte bine. Atunci o să le oferim Mallo, tiranul din Klatch, zise 
Vitoller, schimbându-și pe nesimţite vitezele la corzile vocale, astfel 
încât glasul său deveni un tunet care putea face să se cutremure 
ferestrele de-a curmezișul unei piețe nu foarte întinse. „De sânge plin 
m-arăt și jur pe sângele-mi, Că nime zidu-acesta, așa însângerat, Nu 
va-ndrăzni s-atace...” 

— Asta am prezentat-o acum doi ani, spuse calm Hwel. Și, oricum, 
oamenii s-au săturat de regi. Vor și ei să se distreze un pic. 

— De regii mei nu s-au săturat, replică Vitoller. Băiete dragă, 
oamenii nu vin la teatru ca să râdă, vin ca să Vadă, să Invetţe, să se 
Minuneze... 

— Ba ca să râdă, zise simplu Hwel. la uită-te la asta. 

Tomjon auzi foșnetul hârtiei și scârțâitul răchitelor, când Vitoller se 
așeză pe un coș pentru recuzită. 

— Vrăjitorul copiilor, citi el, sau cum îti convine. 

Hwel își întinse picioarele sub masă, îl împinse pe Tomjon de la 
locul lui și-l scoase la iveală, trăgându-l de o ureche. 

— Ce-i asta? întrebă Vitoller. Vrăjitori? Demoni? Impi? Neguţători? 

— Actul II, scena IV mi-a ieșit destul de bine, zic eu, rosti Hwel, 
călăuzind pruncul către cufărul cu recuzite. Ciorovăială caraghioasă 
între doi servitori. 

— Ceva scene pe patul de moarte? întrebă plin de speranţă Vitoller. 

— A, nu, nu, îi răspunse Hwel. Dar pot să-ţi scriu un monolog comic 
în actul ll. 

— Monolog comic! 

— Mă rog, mă rog, avem loc pentru o meditaţie, în ultimul act, se 
grăbi Hwel. O s-o scriu diseară, nu-ți face griji. 

— Și o înjunghiere, ceva, zise Vitoller ridicându-se în picioare. O 
crimă odioasă. Asta merge bine întotdeauna. 

Apoi plecă să supravegheze pregătirea decorurilor. 

Hwel oftă și luă pana. Dincolo de zidurile cam dărăpănate se afla 
târgul Câinelui Spânzurat, care crescuse, cine știe cum, într-o văioagă 
cuibărită între pereţii aproape netezi ai unui canion. Era mult teren plat 
în munţii Vârfu Berbecului. Doar că aproape în întregime era pe 
verticală. 

Lui Hwel nu-i plăceau munţii, ceea ce era ciudat, pentru că aici, din 
cele mai vechi timpuri, trăiseră pitici, și Hwel însuși era pitic. Dar fusese 
alungat din tribul său cu mulţi ani în urmă, nu doar din pricina 
claustrofobiei, ci și pentru că obișnuia să viseze cu ochii deschiși. 
Regele lui considerase că această înzestrare nu prea folosea unuia a 
cărui misiune era să lucreze cu târnăcopul, fără să uite unde trebuie să- 
| înfigă, așa că Hwel primise o pungută cu foarte puţin aur, cele mai 
bune și sincere urări din partea tribului său, și un rămas-bun foarte 
ferm. 


47 


Stranii Surate 


Și se întâmplase ca, tocmai atunci, actorii ambulanți ai lui Vitoller 
să treacă prin apropiere, iar piticul renunţase la un bănuț de aramă, ca 
să urmărească spectacolul Dragonul din câmpie. Rămăsese cu ochii 
ațintiți, fără să miște sau să tresară, apoi se întorsese la locuința 
închiriată și, dis-de-dimineaţă, bătuse la ușa lui Vitoller aducându-i un 
exemplar, nefinisat, din Regele din străfundurile muntelui care, de fapt, 
nu era o piesă prea bună, însă Vitoller avusese îndeajuns de multă 
minte ca să vadă că, înlăuntrul acelei făpturi mititele și păroase se 
ascundea o imaginaţie îndeajuns de bogată pentru a încăleca întreaga 
lume. Drept pentru care, atunci când actorii ambulanți o porniseră la 
drum, printre ei se afla și piticul care trebuia să iuțească pasul, pentru a 
nu rămâne în urmă. 

Prin univers se scurg încontinuu particule de inspiraţie, în stare 
pură. Din când în când, câte una se izbește de o minte potrivită care, 
ulterior, descoperă ADN-ul, sau forma de sonată pentru flaut, sau o cale 
de a face becurile să ardă mai mult. Insă cele mai multe se pierd în gol. 
Aproape toți oamenii trec prin viață fără să fie nimeriţi nici măcar o 
dată. 

Alţii sunt încă și mai nefericiţi. Sunt nimeriţi de absolut toate. 

Așa era Hwel. Într-un căpșor mic și tare, căruia evoluționismul nu-i 
menise altceva mai spectaculos decât capacitatea de a rezista 
nemaipomenit de bine la lovituri cu toporul, curgea fără încetare o 
cantitate de inspiraţie suficientă pentru o întreagă istorie a artelor 
frumoase. 

Își linse pana și se uită pe furiș împrejur. Nu-l urmărea nimeni. Cu 
mare grijă, ridică Vrăjitorul și dădu la iveală alt teanc de foi. 

Se vedea că muncise mult la el. Fiecare pagină era pătată de 
sudoare, și cuvintele însele se înșirau pe hârtie într-un amalgam de 
pete, tăieturi și adăugiri înghesuite printre rânduri. Hwel rămase o 
vreme pe gânduri, singur într-o lume alcătuită din el, coala albă pe 
care-o avea în faţă și glasurile zgomotoase și nerăbdătoare care-i 
bântuiau visele. 

Incepu să scrie. 

Scăpând de supravegherea nu prea atentă a lui Hwel, Tomjon 
deschise cufărul pentru recuzită și cu acea curiozitate tipică pruncilor 
începu să scoată coroanele. 

Piticul își scoase limba printre dinţi, călăuzind pana pe pagina 
pătată de cerneală. Găsise loc pentru îndrăgostiţii loviți de soartă, 
groparii mucaliţi și regele cocoșat. Acum se chinuia cu pisicile și cu 
patinatorii... 

Auzind un chicotit, ridică ochii. 

— Ei, nu zău, flăcăule, zise. Nu ţi se potrivește. Pune-o la loc. 


Discul se roti. Veni iarna. 


48 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


larna, munţii Vârfu Berbecului nu puteau fi descriși ca fiind un 
tărâm înghețat, de basm, în care fiecare crenguţă se împletește cu 
broderii din gheață sclipitoare. Pe acolo, iarna nu se juca — era un 
adevărat portal către acel iad primordial geros, care viețuise înainte de 
facerea lumii. Pe acolo, iarna însemna troiene adânci de zăpadă; 
pădurea se preschimbase într-o adunătură de cotloane verzi și 
umbroase, ascunse sub stratul de nea. larna însemna sosirea vântului 
leneș, care nu putea fi convins să sufle de jur împrejurul oamenilor, așa 
că sufla drept prin ei. Locuitorilor nici nu le-ar fi trecut prin cap gândul 
că iarna poate fi plăcută. De altfel, aveau optsprezece cuvinte diferite 
pentru zăpadă’. 

Spectrul Regelui Verence bântuia crenelurile, singur și înfometat, 
își plimba privirile peste iubitele sale păduri și-și aștepta norocul. 

Era o iarnă a miracolelor. Noaptea, cometele sclipeau pe cerul 
geros. Norii de forma unor balene sau dragoni uriași pluteau peste 
pământuri zi după zi. În sătucul numit Culmea Zimţată, o pisică dădu 
naștere unui pisoiaș cu două capete, dar întrucât Greebo, cu ceva 
străduinţă, izbutise să-i fie strămoș, pe linie paternă, în fiecare dintre 
ultimele treizeci de generaţii, pesemne că nu era un lucru chiar așa 
miraculos. _ 

Și totuși, în satul Măgarului Impuţit, un cocoșel făcu un ou, după 
care se văzu silit să ţină piept unor întrebări foarte incomode, de natură 
personală. În orașul Lancre, un bărbat se jură că întâlnise un altul care 
văzuse cu ochii lui cum un copac își luase tălpășița și plecase din locul 
său. Avu loc și o aversă de creveţi. Pe cer se vedeau luciri neobișnuite. 
Gâștele mergeau de-a-ndăratelea. Peste toate astea sclipeau perdelele 
de foc îngheţat care alcătuiau Aurora Coriolis, Luminile Centrului, ale 
căror scântei inundau și colorau zăpezile din miez de noapte. 

Ceea ce nu era - câtuși de puţin - neobișnuit. Munţii Vârfu 
Berbecului care, întâmplător, se întindeau chiar pe deasupra undei 
magice permanente, de mari dimensiuni, a Discului, precum o rangă 
așezată, aparent inofensiv, de-a curmezișul unor șine de metrou, erau 
plini până la refuz de magie care se descărca necontenit în jur. Oamenii 
se trezeau noaptea, mormăiau: „Fir-ar a dracului, alt miracol” și se 
culcau la loc. 

Veni și Ajunul Nopţii de Veghea Vierului, începutul unui nou an. Și, 
cu o viteză ameţitoare, nu se mai întâmplă nimic. 

Cerul era limpede, iar zăpada înaltă și afânată precum vata de 
zahăr. 

Pădurile înghețate erau liniștite și miroseau a tinichea. Din cer nu 
mai cădeau decât, din când în când, niște fulgi de nea. 

Un bărbat merse tot drumul din Culmea Zimţată și până în Lancre, 
fără să observe nici măcar o singură sclipire fantomatică, nici un câine 


SDin păcate, toate sunt cu neputinţă de redat pe hârtie. 


49 


Stranii Surate 


fără cap, copac plecat la plimbare, caleașcă plină de spectre sau 
cometă. La sosire, ceilalți îl luară pe sus și-l duseră într-o cârciumă, 
dându-i de băut ca să se mai tulbure puţin. 

Stoicismul locuitorilor, dezvoltat de secole ca un mijloc fără greș de 
a ţine piept haosului taumaturgic, se dovedi incapabil de a face față 
acestei schimbări neașteptate. Era ca un zgomot pe care nu-l auzi până 
ce nu încetează. 

Îl auzi și Granny Weatherwax, care ședea întinsă și bine învelită cu 
o grămadă de pături, în dormitorul ei friguros. Veghea Vierului era, 
după tradiţie, singura noapte din lungul an al Discului în care 
vrăjitoarelor li se cerea să stea acasă, iar ea se culcase devreme, 
luându-și o pungă cu mere și o sticlă plină cu apă caldă să-i ţină 
companie. Moţăia, dar ceva o trezise. Un om obișnuit ar fi coborât în 
vârful picioarelor, eventual cu un vătrai în mână. Granny nu făcu decât 
să se ridice în capul oaselor, trimițându-și mintea în recunoaștere. 

Nu era din casă. Simţea minţile micuţe și iuți ale șoarecilor, precum 
și cele ameţite de somn ale caprelor care ședeau liniștite în culcușul lor 
comod și puturos din privată. Deodată, ca un tăiș de trezie, pe 
deasupra acoperișului pluti o bufniţă, ieșită la vânătoare. 

Granny se concentră, până ce izbuti să prindă și minţile minuscule 
ale insectelor din paie și ale carilor din scânduri. Nimic interesant. 

Se întinse și se lăsă să plutească prin pădurea unde nu se auzea 
nimic decât, pe alocuri, zgomotul înfundat al troienelor care cădeau de 
pe ramuri. Chiar și în miezul iernii pădurea era plină de viaţă care, de 
obicei, moţăia prin vizuini sau hiberna în scorburile din copaci. 

Totul era în ordine. Granny se avântă și mai departe, către 
mlaștinile înalte și cotloanele tăinuite pe ale căror suprafețe înghețate 
alergau lupii. Le atinse, în treacăt, minţile ascuţite precum pumnalele. 
Merse și mai sus, iar acolo nu mai sălășluiau decât verminef. 

Totul era în ordine, numai că nimic nu era cum trebuia. Era ceva... 
da, era ceva viu acolo, ceva și tânăr și bătrân și... 

Granny cântări senzaţia. Da. Asta era. Ceva rătăcit. Însingurat. Și... 

Senzațiile nu sunt niciodată simple. Granny o știa prea bine. Dacă 
le dai la o parte, descoperi altele dedesubt... 

Era ceva care, dacă se mai simţea multă vreme rătăcit și 
însingurat, putea foarte bine să se înfurie. Și tot nu-l găsea. Simţea 
până și minţile minuscule ale crisalidelor ascunse prin frunzișul putrezit 
și îngheţat. Și râmele care coborâseră mai jos de limita zăpezilor. Până 
și câţiva oameni, lucrul cel mai greu din toate - minţile omenești se 
gândeau la atâtea lucruri în același timp încât erau aproape cu 
neputinţă de localizat, ca și cum ai fi încercat să baţi negurile în cuie pe 
un perete. 


Sverminele sunt făpturi micuţe, blănoase, în alb şi negru, foarte faimoase pentru blana 
lor. Sunt nişte rude ceva mai grijulii ale lemingilor, care se aruncă numai în josul unor 
pietricele de mici dimensiuni. (n.a.) 


50 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Acolo, nimic. Dincoace, nimic. Senzaţia o împrejmuia, dar nu exista 
nici o cauză. Coborâse cât putuse de mult, până la cele mai mici făpturi 
din regat, și tot nu găsise nimic. 

Granny Weatherwax se ridică în pat, aprinse o lumânare și întinse 
mâna după un măr. Privi chiorâș peretele dormitorului. 

Nu-i plăcea să se recunoască învinsă. Era ceva acolo, ceva care 
sorbea magia, care creștea, care părea atât de viu, încât era peste tot, 
de jur împrejurul casei, iar ea nu-l găsea. 

Ronţăi mărul până la cotor, apoi îl puse, cu mare grijă, în 
farfurioara pe care stătea lumânarea. Suflă în ea... 

In cameră se lăsă iar întunericul de catifea al nopții. 

Granny mai încercă o dată. Poate nu se uita unde trebuia. 

O clipă mai târziu, era pe podea, cu capul înfundat într-o pernă. 

Ca să vezi. Și ea se aștepta să găsească ceva mic... 


Castelul din Lancre se cutremură. Nu prea tare, dar nici nu era 
nevoie, fiind el astfel construit încât să se clatine ușor, chiar și în bătaia 
unei adieri. Un turnuleţ se prăbuși încet, în străfundurile canionului 
cețos. 

Nebunul zăcea pe dale și tremura în somn. Era recunoscător pentru 
onoarea care i se făcuse, mă rog, dacă era într-adevăr o onoare, numai 
că, atunci când dormea pe coridor, visa mereu Breasla Nebunilor, o 
clădire cu pereți din piatră aspră, cenușie, în spatele cărora tremurase 
în răstimpul celor șapte ani în care, cu spaima-n suflet, își făcuse 
educaţia. Cu toate că pe dale era o idee mai comod decât în paturile de 
acolo. 

La câţiva pași de el, o armură clincănea ușor. Halebarda pe care-o 
ţinea în mănușa de fier tremură ce tremură până ce, foșnind prin aer 
precum un liliac în picaj, alunecă și sfărâmă o dală de piatră, chiar 
lângă urechea Nebunului. 

Acesta se ridică și-și dădu seama că încă tremura. La fel și 
podeaua. 

In dormitorul Seniorului Felmet, cascade întregi de praf curgeau din 
baldachinul străvechiului pat. Seniorul se trezi tocmai în mijlocul unui 
vis despre o fiară uriașă care se plimba de jur împrejurul castelului, 
constatând cu groază că visul putea fi și adevărat. 

Portretul unui rege mort demult căzu de pe perete. Ducele urlă. 

Nebunul se împletici înăuntru, încercând să-și ţină echilibrul pe 
podeaua care se clătina ca valurile mării, iar ducele cobori cu greu din 
pat și-l apucă de surtuc. 

— Ce se-ntâmplă? șuieră. E cutremur? 

— Prin părţile-astea nu avem așa ceva, stăpâne, spuse Nebunul, 
apoi se prăvăli în lături, lovit de un balansoar care se prelinse pe covor. 

Ducele se năpusti la fereastră și privi pădurea, luminată de lună. 
Copacii acoperiţi de zăpadă își clătinau crengile în văzduhul nemișcat al 


51 


Stranii Surate 


nopţii. O bucată de tencuială se sparse de podea. Seniorul Felmet se 
răsuci pe călcâie și, de această dată, îl apucă atât de zdravăn pe 
Nebun, încât îl ridică în aer. 

Ducele se lipsise de multe comodităţi în viaţă, printre care și de 
ignoranță. Îi plăcea să creadă că știa ce se-ntâmplă în jurul lui. 
incertitudinile care dau savoare vieţii nu-l atrăgeau deloc. 

— Vrăjitoarele-s de vină, nu-i așa? mârâi; obrazul stâng începuse 
să-i zvâcnească, precum un pește pe uscat. 

— La bună însoţire, unchiulețule... începu Nebunul. 

— Ele conduc țara, așa-i? 

— Nu, stăpâne, niciodată... 

— Da’ pe tine cine te-a-ntrebat? 

Nebunul tremura de spaimă, într-un ritm atât de bine sincronizat cu 
cel al castelului, încât era singurul lucru care, pe moment, părea să 
rămână complet nemișcat. 

— Păi, Domnia Voastră, stăpâne, se bâlbâi el. 

— Ai de gând să mă contrazici? 

— Nu, stăpâne! 

— Mda, așa ziceam și eu. Pesemne că ești înțeles cu ele, așa-i? 

— Vai, stăpâne! spuse Nebunul, absolut șocat. 

— Sunteţi înțeleși cu toţii! se răsti ducele. Toată ceata! Sunteţi o 
șleahtă de conspiratori! 

Îl aruncă pe Nebun la o parte, apoi deschise larg ferestrele și ieși în 
aerul înghețat, uitându-se pieziș, cu fulgere-n priviri, la regatul adormit. 

— Mă auziţi? strigă. Eu sunt regele! 

Lumea se opri din tremurat, luându-l prin surprindere. Se îndreptă 
repede și-și scutură tencuiala de pe cămașa de noapte. 

— Ei bine, zise. 

Dar era și mai rău. Acum pădurea îl asculta. Vorbele rostite se 
pierdeau într-un hău de tăcere. Și mai era ceva acolo. Il simțea. Era 
ceva îndeajuns de puternic pentru a face castelul să se cutremure, iar 
acum îl urmărea și-l asculta. 

Ducele se trase înapoi cu mare, foarte mare grijă, bâjbâind în spate 
în căutarea oblonului. Făcu un pas în cameră, închise ferestrele și trase 
iute perdelele. 

— Eu sunt regele, repetă, cu glasul stins, apoi se uită la Nebun, 
care înţelese că se aștepta ceva și de la el. 

„Omul ăsta e domnul și stăpânul meu, se gândi. Am mâncat de la 
el pâine și sare, sau cum s-o mai zice. La școala Breslei am învăţat că 
un Nebun trebuie să-i fie credincios stăpânului său până la sfârșit, după 
ce toți l-au părăsit. Că-i bun, că-i rău, n-are a face. Fiecare conducător 
are nevoie de-un Nebun. Numai credința contează. Asta-i tot. Chiar 
dacă e limpede că-i lipsește o doagă și chiar mai multe. Sunt Nebunul 
lui, până ce unul dintre noi moare.” 

Spre groaza lui, își dădu seama că ducele plângea. 


52 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se scotoci în mânecă și scoase la iveală o batistă roșu cu galben, 
destul de murdară și cusută cu clopoței. Ducele o luă cu o strâmbătură 
patetică de recunoștință și-și suflă nasul. Apoi și-o îndepărtă de chip și 
o privi cu un soi de bănuială nebunească. 

— E-acesta un pumnal ce văd în fața-mi? mormăi. 

— Păi, nu, stăpâne. E batista mea, înțelegeţi? Dacă vă uitaţi mai 
bine o să vedeți diferența. Nu are tăiș, de pildă. 

— Bravo, bravo, Nebunule, spuse ducele, cu minţile aiurea. 

„A luat-o razna de tot, se gândi Nebunul. Nu mai are mult și va 
trebui legat. E atât de sucit că poţi să-l folosești la deschisul sticlelor cu 
vin.” 

— Îngenunchează alături, Nebunule dragă. 

Nebunul se supuse. Ducele îi puse pe umăr o mână bandajată și 
murdară de sânge. 

— Eşti credincios, Nebunule? Pot să-mi pun nădejdea-n tine? 

— Am jurat să-mi urmez stăpânul până la moarte, spuse răgușit 
Nebunul. 

Ducele își apropie chipul schimonosit de demență, silindu-l să i se 
uite adânc în ochii injectați. 

— N-am vrut, îi șopti tainic. Am fost silit s-o fac. N-am vrut... 

Ușa se deschise cu zgomot. Silueta masivă a ducesei umplu cadrul. 

— Leonal! tună ea. 

Nebunul observă fascinat ce se-ntâmpla cu ochii ducelui. Flacăra 
roșie, de demenţă, se stinse, retrăgându-se de unde venise, înlocuită 
de privirea albastră și fixă pe care ajunsese s-o recunoască. Ceea ce nu 
însemna câtuși de puţin că ducele s-ar fi însănătoșit. Până și luciditatea 
sa înghețată era, într-un fel, sminteală. Mintea lui ticăia precum un ceas 
cu cuc și, la fel ca un ceas cu cuc, la un moment dat începea să cânte. 

Seniorul Felmet își ridică, netulburat, privirea. 

— Da, draga mea? 

— Ce-nseamnă chestia asta? întrebă ea cu asprime. 

— Cred că vrăjitoarele-s de vină, zise Seniorul Felmet. 

— N-aș prea zice... începu Nebunul, dar privirea lui Lady Felmet nu 
doar că-l reduse la tăcere, ci aproape că-l lipi de perete. 

— Asta e limpede, zise ea. Ești un idiot. 

— Un Nebun, doamnă. 

— Același lucru, veni răspunsul, apoi ducesa se întoarse către 
bărbatul său. Deci, continuă ea, zâmbind strâmb. Tot te mai sfidează? 

— Și cum să mă lupt cu magia? întrebă ducele, ridicând din umeri. 

— Cu vorbele, spuse Nebunul, fără să se gândească, apoi regretă 
pe dată. Acum amândoi stăpânii se uitau fix la el. 

— Poftim? zise ducesa. 

De rușine, Nebunul își scăpă mandolina pe jos. 

— La... la Școala Breslei, zise, am învăţat că vorbele pot fi mai 
puternice chiar și decât magia. 


53 


Stranii Surate 


— Eşti un clovn! spuse ducele. Vorbele sunt vorbe. Nişte silabe 
scurte. Bâtele și pietrele pot sfărâmă oase... - apoi se opri, bucurându- 
se de acest gând - dar vorbele nu pot face nici un rău. 

— Stăpâne, dar unele pot, rosti Nebunul. Mincinos! Uzurpator! 
Ucigaș! 

Ducele tresări și apucă braţele tronului, apoi clipi de durere. 

— Astfel de vorbe neadevărate, adăugă iute Nebunul. Dar care se 
răspândesc precum focul pe sub pământ, pregătindu-se să ardă... 

— Așa-i! Așa-i! zbieră ducele. Le aud mereu! Sunt vrăjitoarele! 
șuieră el, aplecându-se înainte. 

— Atunci te poţi lupta și Domnia Ta, folosindu-te de alte vorbe, îi 
zise Nebunul. Vorbe care le pot înfrunta până și pe vrăjitoare. 

— Ce fel de vorbe? întrebă, îngândurată, ducesa. 

— Cotoroanţă, răspunse Nebunul, ridicând din umeri. Sașie. Babă 
neghioabă. 

— Nu ești chiar cu totul idiot, replică ducesa, ridicând dintr-o 
sprânceană groasă. Vorbești de zvonuri. 

— Chiar așa, doamnă, zise Nebunul și-și dădu ochii peste cap, între- 
bându-se în sinea lui în ce naiba se băgase. 

— Vrăjitoarele-s de vină, șopti ducele, ca pentru sine. Trebuie să 
prevenim lumea. Vrăjitoarele-s ticăloase. Din pricina lor, sângele nu se 
șterge niciodată. Nici măcar glaspapirul nu m-ajută. 


Tocmai când Granny Weatherwax zorea pe poteca îngustă și 
înghețată din pădure, lumea se cutremură iarăși. Un morman de 
zăpadă alunecă de pe o creangă și i se revărsă peste pălărie. Nu era în 
ordine, iar ea o știa. Nici nu mai era vorba de... lucrul acela, ce-o fi fost, 
dar nu se mai auzise niciodată ca o vrăjitoare să iasă din casă în 
noaptea de Veghea Vierului. Așa ceva era împotriva oricăror tradiţii. 
Nimeni nu știa de ce, dar asta nu conta. 

Ajunse în luminiș și străbătu cu pași mari întinderea de iarbă 
neagră și uscată, pe care vântul o scuturase de zăpadă. La orizont se 
vedea cornul lunii, a cărei slabă strălucire lumina munții care se înălțau 
dincolo de ea. Aici, sus, lumea era altfel; nici măcar vrăjitoarele nu se- 
aventurau prea des prin acele locuri. Era un peisaj rămas din vremea 
facerii lumii, numai gheaţă verzuie, creste ascuţite și văi adânci, 
necunoscute. Aici, oamenii nu aveau ce căuta - nu că împrejurimile ar fi 
fost mai periculoase decât niște cărămizi sau niște nori, dar, în orice 
caz, nu dădeau nici un semn de prietenie. 

Pe lângă asta, totuși, ceva o urmărea. O minte care nu semăna 
deloc cu ceea ce întâlnise până atunci îi acorda o mare parte din 
atenţia de care dispunea. Granny străpunse cu privirile crestele de 
gheaţă, așteptându-se parcă să vadă o siluetă uriașă profilându-se pe 
cer. 

— Cine ești? strigă. Ce vrei? 


54 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Glasul i se lovi de stânci, purtat de ecou. Departe, printre creste, se 
auzi mugetul înfundat al unei avalanșe. 

La marginea luminișului, acolo unde vara potârnichile se plimbau 
printre tufișuri precum niște balerini mici și nătângi, se afla o piatră, 
așezată aproape în locul în care se întâlneau teritoriile mai multor 
vrăjitoare, cu toate că hotarele nu fuseseră niciodată trasate în mod 
oficial. 

Era înaltă cam cât un stat de om și tăiată dintr-o stâncă albăstruie. 
Lumea credea că era înzestrată cu mari puteri vrăjitorești, pentru că, 
deși era una singură, nimeni nu izbutise vreodată s-o numere: dacă 
observa pe cineva care-o privea intens, pe dată se și deplasa undeva, 
în spatele privitorului. Era cel mai modest monolit descoperit vreodată. 

Era, de asemenea, unul dintre numeroasele puncte în care se 
descărca magia acumulată în munţii Vârfu Berbecului. Împrejurul ei la 
ceva distantă, nu era nici pic de zăpadă, iar pământul scotea aburi. 
Piatra începu să se tragă îndărăt, privind-o bănuitoare pe Granny, din 
spatele unui copac. 

Mai trecură încă zece minute până să apară Magrat, care venea în 
grabă pe poteca dinspre satul Marmotei Turbate, ai cărui locuitori, 
cumsecade din fire, începuseră să se obișnuiască un pic cu gândul că 
tratamentul recomandat pentru orice, poate în afară de pierderea 
capului prin decapitare, era masajul în dosul urechilor însoţit de poţiuni 
homeopatice, din diverse plante”. Magrat respira greu și purta numai un 
şal aruncat peste o cămașă de noapte care ar fi putut fi foarte ispi- 
titoare - dar nu și pe ea. 

— Ai simţit și tu? întrebă. 

Granny îÎncuviinţă. 

— Dar Gytha unde-o fi? se miră ea. 

Amândouă priviră în josul cărării ce ducea spre orașul Lancre și 
văzură o mulțime de luminiţe sclipind printre troiene. 


Era o petrecere. Lumina se revărsa pe stradă. Din casa lui Nanny 
Ogg ieșeau și intrau diverse persoane. Din când în când, se auzeau 
hohote de râs, zgomot de pahare sparte și scâncete de copii. Era 
limpede că acolo viața de familie era împinsă până la limitele sale 
extreme. Cele două vrăjitoare stăteau în drum, nehotărâte. 

— Crezi că ar trebui să intrăm? spuse, temătoare, Magrat. N-am 
fost invitate. Și n-am adus cu noi nici o sticlă. 

— Din câte se aude, sunt deja prea multe înăuntru, răspunse 
Granny Weatherwax, nemulțumită. 

In ușă apăru, împleticindu-se, un bărbat care râgâi, se izbi de 
Granny, spuse: „Multă fericire în Noaptea de Veghe-a Vierului, 
cocoană”, trase cu ochiul la chipul ei și se trezi pe dată. 


Care, de altfel, îşi făceau efectul. Cam asta-i regula cu tratamentele recomandate de 
vrăjitoare, indiferent de forma de prezentare. (n.a.) 


55 


Stranii Surate 


— Jupâneasă, se răsti Granny. 

— Îmi pare tare, tare rău... începu el. 

— Haide, Magrat, porunci Granny, trecând nerăbdătoare pe lângă 
el. 

Zgomotul dinăuntru aproape că atingea pragul durerii. Nanny Ogg 
înțelegea să respecte tradiţiile legate de Veghea Vierului, invitând toţi 
oamenii din orășel; nivelul poluării din încăpere era deja dincolo de 
limitele admise. Granny se strecură prin marea de oameni, 
conducându-se după răsunetul unui glas spart care explica întregii lumi 
că, spre deosebire de multe alte animale, ariciul era extrem de norocos. 

Nanny Ogg şedea într-un jilț lângă foc, cu o halbă în mână și dirija 
corul care începuse să repete refrenul, folosindu-se de un trabuc. 
Văzând chipul lui Granny, râniji. 

— Hop și-așa, fetița mea, ţipă ascuţit, pe deasupra vacarmului. 
Deci ai apărut. la un pahar. la două. Salutare, Magrat. Trage-ţi un scaun 
și dă naibii de-acolo pisica. 

Greebo, care se cuibărise în colţul vetrei, privind festivitățile cu 
ochiul său galben, pe jumătate închis, dădu o dată sau de două ori din 
coadă. 

Granny se așeză țeapănă, o adevărată întruchipare a decenţei. 

— Nu stăm mult, spuse, uitându-se urât la Magrat care dăduse să 
întindă braţul după un castronel cu alune. Văd că ești ocupată. Ne 
întrebam doar dacă n-ai observat... ceva. In seara asta. N-a trecut mult 
de-atunci. 

Nanny Ogg căzu pe gânduri. 

— Pruncul lui Darron al meu a făcut urât, zise. A scăpat la berea lui 
tată-său. 

— Nu prea cred să fie asta, spuse Granny, decât dacă a făcut 
extrem de urât. 

Apoi trasă prin aer un semn ocult și complicat, pe care Nanny nici 
nu-l băgă în seamă. 

— Cineva a încercat să danseze pe masă, zise aceasta din urmă. A 
căzut în sosul de dovleac al lui Reet. Ce-am mai râs... 

Granny ridică din sprâncene și-și atinse nasul cu degetul, într-un 
chip misterios. 

— Vorbeam de lucruri de o... altă natură, adăugă, pe un ton 
sumbru. 

— Ai ceva la ochi, Esme? încercă Nanny Ogg, uitându-se lung la ea. 

Granny Weatherwax oftă. 

— În aceste momente, tocmai au loc niște fenomene extrem de 
îngrijorătoare, de natură, aparent, magică, spuse ea tare. 

În cameră se lăsă tăcerea. Cu toţii se holbau la vrăjitoare, în afară 
de fiul lui Darron care profită de ocazie pentru a-și continua 
experimentele alcoolice. Apoi, la fel de repede precum se stinsese 
zarva reizbucni. 


56 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cred că ar fi bine să mergem să vorbim într-un loc mai retras, 
zise Granny, încercând să se facă auzită în vacarmul acela. 

Și așa ajunseră în spălătorie, unde Granny încercă să le 
povestească despre mintea pe care o întâlnise. 

— E pe undeva, pe-acolo, în munţii și în pădurile de pe culmi, zise. 
Și aparține cuiva uriaș. 

— Eu credeam că e o făptură anume, spuse Magrat. M-am gândit la 
un câine mare. Știți și voi, un câine care s-a pierdut. Năucit. 

Granny cugetă. Acum că venise vorba... 

— Da, zise. Ceva așa. Un câine foarte mare. 

— Îngrijorat, completă Magrat. 

— Căutând ceva, rosti și Granny. 

— Şi din ce în ce mai furios, zise Magrat. 

— Mda, încuviinţă Granny, cu ochii ţintă la Nanny. 

— O fi vreun trol, spuse aceasta și adăugă, cu reproș: Să știți că mi- 
am lăsat acolo, înăuntru, o halbă aproape plină. 

— Știu cum e mintea de trol, Gytha, zise Granny, fără să se 
răstească; tocmai asta o făcu pe Nanny să șovăie. 

— Se zice că sunt niște troli cu adevărat uriași, undeva, înspre 
Centru, zise ea încet. Și uriași ai ghețurilor și creaturi din acelea mari și 
păroase care își fac veacul în zăpezi. Dar nu la așa ceva vă referiți, aşa- 
i? 

— Nu. 

— Oh. 

Magrat se înfioră. Își spuse că o vrăjitoare era complet stăpână pe 
trupul ei, iar faptul că i se făcuse pielea de găină pe sub cămașa subţire 
era doar o plăsmuire a propriei imaginaţii. Problema era că avea o 
imaginaţie nemaipomenită. 

Nanny oftă. 

— Atunci, hai să ne uităm, spuse, și dezveli cazanul de rufe. 

Nanny Ogg nu-și folosea niciodată spălătoria, de vreme ce toate 
rufele i le luau la spălat la nurorile ei, un trib de femei cu chipul 
cenușiu, supuse, ale căror nume nici nu se obosea să le ţină minte. 
Așadar, acolo înăuntru era un depozit de vechituri, cazane pârlite și 
borcane cu gem fermentat. De mai bine de zece ani, cazanul de rufe nu 
mai fusese pus pe foc. Cărămizile din vatră se prăbușeau, iar printre ele 
creșteau firișoare de ferigă. Cazanul era plin cu apă neagră precum 
cerneala și, după cum se povestea, nu avea fund. Își încuraja nepoţii să 
creadă că, în adâncurile lui, locuiau monștri din vechime, căci Nanny 
era de părere că un strop de groază profundă și nefondată contribuia 
fundamental la farmecul copilăriei. 

Vara, îl folosea drept răcitor pentru bere. 

— Mda, va trebui să ne mulțumim cu asta. Cred că ar trebui să ne 
dăm mâna, zise. lar tu, Magrat, ai grijă să fie ușa închisă. 


57 


Stranii Surate 


— Ce-ai de gând să încerci? întrebă Granny; erau pe teritoriul lui 
Nanny, așa că numai ea avea dreptul să aleagă. 

— Mereu am spus că o Invocațţie bine simțită te duce drept la ţintă, 
răspunse Nanny. De ani de zile n-am mai făcut așa ceva. 

Granny Weatherwax se încruntă. 

— Vai, dar nu se poate, se împotrivi Magrat. Nu aici. E nevoie de un 
cazan și de o sabie magică. Și de o octogramă, mirodenii și tot felul de 
lucruri. 

Granny și Nanny schimbară priviri. 

— Nu e ea de vină, zise Granny, ci toate „cotețurile” alea pe care și 
le-a cumpărat. N-ai nevoie de nimic, îi spuse apoi lui Magrat, în afară de 
mintologie. Te folosești de ce ai la-ndemână, sfârși ea uitându-se înjur. 

Luă bățul decolorat cu care se amesteca în cazan și îl cântări 
gânditoare în palmă. 


— Te chemăm și te invocăm, folosindu-ne de acest - și Granny făcu 
o pauză aproape imperceptibilă - îngrozitor băț bine ascuțit. 

Apa din cazan se încreţi ușor. 

— Privește, cum risipim - și Magrat oftă - sodă cam vechișoară și 
niște bucăţi de săpun tare ca piatra spre cinstirea ta. Zău, Nanny, nu 
cred să... 

— Taci! Acum tu, Gytha. 

— lar eu te chem și te leg, folosindu-mă de străvechea perie cu 
perii căzuți în care stă Meșteșugul și de scândura de spălat care să ne 
Apere, spuse Nanny, fluturând obiectele prin aer; presa de stors se 
desprinse de la locul ei și căzu. 

— Nu zic să nu fii cinstit, șopti nefericită Magrat, dar, pe undeva, 
parcă nu mai e același lucru. 

— la ascultă, fetiţo, îi zise Granny. Demonilor nu le pasă de 
înfățișarea lucrurilor. Contează numai ceea ce gândește fiecare. Hai, 
dă-i bătaie. 

Magrat încercă să-și imagineze că bucata veche și uscată de săpun 
de casă era o mirodenie, o miroasnă sau cum i-o mai fi zicând, dintre 
cele mai fine, din îndepărtatul Klatch. Nu era prea ușor. Numai zeii 
puteau ști ce soi de demon avea să răspundă unei astfel de invocaţii. 

Și Granny era puţin neliniștită. Nu-i prea plăceau ei demonii, 
oricum, și toată treaba asta cu incantaţii și instrumente aducea de la o 
poștă a vrăjitorie de parte bărbătească. Asta însemna să dai nas unor 
obiecte, să le faci să se simtă importante. Ar fi trebuit pur și simplu ca 
demonii să vină când erau chemaţi. Insă protocolul impunea ca 
vrăjitoarea gazdă să facă alegerea, iar lui Nanny îi plăcuseră 
dintotdeauna demonii, care erau, cel puţin aparent, masculi. 

Aș că, acum, ea trebuia să amenințe și să lingușească, în același 
timp, lumea de dincolo, înarmată cu o bucată de lemn albit, lungă de 
două picioare. Se simțea mândră de propria îndrăzneală. 


58 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Apa bolborosi puţin, se liniști și apoi cu o mișcare bruscă și cu un 
fâsâit ușor, ca de dop scos dintr-o sticlă, luă forma unui cap. Magrat 
scăpă săpunul. 

Era destul de chipeș. Avea o privire crudă și nasul un pic coroiat, 
dar tot chipeș rămânea, deși cam necizelat. Nu era de mirare - de 
vreme ce demonul nu făcea decât să transmită în lumea lor o imagine 
plăsmuită a adevăratei sale făpturi, să-și dea un pic silința. Capul se 
răsuci ușor. În lumina slabă a lunii părea o statuie neagră și sclipitoare. 

— Ei? zise. 

— Cine ești? îl întrebă Granny, fără ocolișuri. 

Capul se întoarse către ea. 

— Numele meu nu poate fi rostit în limba ta, femeie, răspunse. 

— Asta o s-o hotărăsc eu, îl preveni Granny. Și nu-mi spune 
„femeie”. 

— Cum dorești. Numele meu este WxrtHItl-jwlpklz, spuse demonul, 
cu un aer superior. 

— Da', mă rog, unde erai când s-au împărțit vocalele? După ușă? 
rosti Nanny Ogg. 

— Ei, atunci, domnule - și Granny șovăi doar o fracțiune de 
secundă - WxrtHitl-jwlpklz, pesemne că te-ntrebi de ce te-am chemat 
aici în seara asta. 

— Nu așa trebuie spus, zise demonul. Ar trebui să spui... 

— Taci din gură. Nu uita că avem sabia în care stă ascuns 
Meșteșugul și octograma care să ne Apere. 

— Mă rog, cum ziceți. După capul meu arată ca o scândură pentru 
spălat, și alta pentru amestecat în cazan, chicoti demonul. 

Granny aruncă o privire împrejur. Într-un colţ al spălătoriei era o 
stivă de lemne pentru foc, împreună cu o capră. Cu ochii ţintă la 
demon, fără să-și întoarcă privirea, prăvăli scândura pe care-o ţinea în 
mână peste bușteanul pregătit pentru tăiere. 

Se lăsă liniștea deplină, întreruptă numai de cele două jumătăţi, 
perfect tăiate, ale bușteanului, care se înclinară și căzură ușor, peste 
grămada de lemne. 

Chipul demonului rămase de piatră. 

— Puteţi să-mi puneţi trei întrebări, zise. 

— Este vreo făptură neobișnuită care bântuie prin regat? zise 
Granny. 

Demonul păru să cadă pe gânduri. 

— Fără minciuni, îl preveni Magrat, serioasă. Altfel te-așteaptă 
peria de frecat. 

— Ceva mai neobișnuit ca de obicei, adică? 

— Mai repede, mai repede, zise Nanny. Mi-au îngheţat picioarele. 

— Nu. Nimic neobișnuit. 

— Dar am simţit... începu Magrat. 


59 


Stranii Surate 


— Stai ușor, stai, spuse Granny, apoi căzu pe gânduri, mișcându-și 
buzele pe neauzite. Demonii semănau cu geniile sau cu profesorii de 
filozofie - dacă nu formulai întrebările exact așa cum trebuia, era o 
mare fericire pentru ei să-ți dea răspunsuri absolut corecte, dar 
complet pe-alături. 

— Este ceva în regat care mai înainte nu era? încercă ea. 

— Nu. 

Tradiţia cerea să fie numai trei întrebări. Granny încercă să 
formuleze una care nu putea fi interpretată altfel decât trebuia. Apoi își 
dădu seama că exista și o altă cale. 

— Ce naiba se-ntâmplă? întrebă ea, sfredelindu-l cu privirea. Dacă 
mai încerci vreo șmecherie, te pun la fiert. 

Demonul părea să șovăie. Se vedea că nu era obișnuit cu o astfel 
de abordare. 

— Magrat, ia dă încoace amnarul, te rog, zise Granny. 

— Protestez! Ce-s amenințările astea? spuse demonul, cu glas 
tremurat. 

— Mă rog, mă rog, nu avem vreme să vorbim verzi și uscate toată 
noaptea, zise Granny. Cimiliturile astea-s bune pentru vrăjitori, dar noi, 
unele, avem alți iepuri de prins. 

— Și de fiert, adăugă Nanny. 

— Uite ce-i, spuse demonul, al cărui glas începuse să se subţieze 
din pricina groazei, nu avem voie să oferim informaţii așa, pur și 
simplu. Există niște reguli... 

— Magrat, ia vezi pe policioară, este acolo niște gaz, spuse Nanny. 

— Dacă vă spun, pur și simplu... începu demonul. 

— Așa? rosti Granny, încurajatoare. 

— N-o să se afle, da? le imploră el. 

— Nu suflu o vorbă, făgădui Granny. 

— Buzele-mi sunt pecetluite, zise Magrat. 

— Nu bântuie nimic nou prin regat, zise demonul, însă tot ţinutul s- 
a trezit la viaţă. 

— Cum adică? întrebă Granny. 

— E nefericit. Vrea un rege căruia să-i pese de el. 

— Cum... începu Magrat, dar Granny îi făcu semn să tacă. 

— Nu de oameni vorbești, așa-i? întrebă ea, iar capul sclipitor se 
clătină. Mda, așa mă gândeam și eu. 

— Ce... începu Nanny, dar Granny își duse un deget la buze. 

Se întoarse pe călcâie și se apropie de fereastra care era un 
adevărat cimitir, plin de pânze de păianjen, de aripi albite de fluture și 
de leșuri de muște din vara trecută. Dincolo de ochiurile îngheţate se 
vedea o strălucire slabă care dădea de înțeles că, în ciuda oricăror 
așteptări, avea să înceapă în curând o nouă zi. 

— Ne poţi spune de ce? zise, fără să se întoarcă, gândindu-se că 
atinsese mintea unui întreg regat. 


60 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se simţea destul de mânară de sine. 

— Sunt un demon și nimic mai mult. Ce știu eu? Numai ceea ce 
este, dar nu și de ce sau cum. 

— Înţeleg. 

— Acum pot să plec? 

— Mmm... 

— Vă rog? 

Granny se trezi din visare. 

— Ah, da. Cărăbănește-te, spuse ea, fără să-i acorde prea mare 
atenţie. Mulţumim. 

Capul nu se mișcă. Rămase pe loc, ca un hamal de la un hotel, care 
tocmai a urcat cincisprezece valize până la etajul zece, le-a arătat 
tuturor unde este baia, a umflat toate pernele care erau de umflat și a 
tras toate draperiile care erau de tras. 

— Vreţi, vă rog, să mă alungați? zise demonul, văzând că nimeni nu 
pricepea aluzia. 

— Poftim? întrebă Granny care se cufundase iarăși în gânduri. 

— M-aș simţi mai bine dacă aș fi alungat după cum se cuvine. 
„Cărăbănește-te” nu e chiar ceea ce așteptam, spuse capul. 

— Aha. Ei, dacă-ţi face plăcere... Magrat! 

— Da? spuse Magrat, tresărind. 

Granny îi aruncă scândura. 

— Fă onorurile, te rog. 

Magrat prinse scândura de partea pe care nădăjduia că Granny și-o 
imagina ca fiind mânerul, apoi zâmbi. 

— Sigur. Da. Așa. Scufundă-te, făptură spurcată, îndărăt în 
străfunduri... 

Capul zâmbi mulțumit, auzind descântecul. Asta era cu totul 
altceva. Se topi îndărăt în apa din cazan, precum ceara la foc. Inainte 
să se piardă de tot printre unde, se mai auzi o ultimă remarcă 
disprețuitoare. 

— Auzi, „Cărăbăneșteeee-teee...” 


În timp ce zorii roșiatici și reci se strecurau în ţinutul acoperit de 
zăpadă, Granny se întoarse acasă. 

Caprele din privată erau neliniștite. Graurii se foiau și cloncăneau 
sub acoperiș. Șoarecii chițăiau din spatele dulapului de bucătărie. 

Granny își făcu un ceai, conștientă că fiecare zgomot părea ceva 
mai puternic decât ar fi trebuit. Lingurița scăpată în chiuvetă răsună ca 
un clopot lovit cu ciocanul. 

De câte ori participa la un ritual de magie, se simțea neliniștită sau, 
mai degrabă, în conflict cu ea însăși. Se trezi fâţâindu-se prin casă, cău- 
tându-și de lucru, dar nereușind să ducă nimic la bun sfârșit. 

În astfel de momente, mintea își găsește tot felul de trebușoare 
mărunte, ca să nu se mai dedice țelului ei principal, adică să 


61 


Stranii Surate 


gândească. Dacă ar fi urmărit-o cineva pe Granny, ar fi rămas uimit să 
vadă cu cât zel se apucase să curețe ustensilele de ceai, să dezlipească 
nucile rămase de cine știe când în vasul cu fructe de pe dulap și să 
scoată firmiturile întărite dintre dale, cu coada unei lingurite. 

Animalele au minte. Și oamenii au, cu toate că minţile omenești 
sunt ceţoase și tulburi. Până și insectele au minte - ca niște scântei 
luminoase, în hăul care le împresoară. 

Păi nu erau nici măcar vii, la urma urmei! Un ţinut era, mă rog, 
era... 
la stai. la stai... în mintea lui Granny se strecură ușurel un gând 
care încercă, timid, să-i atragă atenţia. 

Exista o cale prin care toate pădurile acelea mohorâte să 
dobândească o minte. Granny se ridică, ţinând în mână o bucăţică 
veche de pâine, și se uită gânditoare la cămin. Cu ochii minţii, trecu 
prin el și ieși să contemple rândurile de copaci plini de zăpadă. Da. Nu- 
și dăduse până atunci seama. Firește, ar fi vorba de o minte alcătuită 
din toate celelalte minţi micuţe - de plante, de păsări, de urși, până și 
acele minţi încete care aparţineau chiar copacilor. 

Se așeză în balansoar, care începu să se legene de unul singur. 

Adesea se gândise că pădurea era un soi de făptură uriașă, dar 
numai la modul meterforic, cum ar fi spus un vrăjitor cu școală, o 
făptură care vara moţăia, torcând cu glasuri de bondari, toamna mugea 
și se agita, iar iarna se făcea colac și se cufunda în somn. iși dădu 
seama că pădurea nu era numai o adunătură de alte făpturi, ci o 
făptură în sine. Vie, dar nu aidoma unui, să zicem, șoarece-de-câmp. 

Ci mult, mult mai înceată. 

Pesemne că asta era important. Cât de repede bătea inima pădurii. 
Poate că o dată pe an. Mada, părea potrivit. De unde se afla, pădurea 
aștepta razele fierbinţi ale soarelui și zilele mai lungi, care să arunce în 
văzduh, cale de mai multe sute de picioare, o uriașă cantitate de sevă, 
într-un impuls sistolic prea măreț și prea răsunător pentru a fi auzit. 

Ajunsă în acest punct, Granny își mușcă buza. 

Tocmai gândise cuvântul „sistolic”, care nici vorbă să facă parte din 
vocabularul ei. Asta însemna că în minte i se strecurase cineva. 

Sau ceva. 

Oare toate gândurile acelea fuseseră ale ei, sau cineva le gândise, 
folosindu-se de mintea ei ca de o unealtă? 

Lăsă ochii în jos, încercând să se adune. Numai că se simţea 
urmărită, de parcă ar fi avut un cap tăiat din sticlă. 

Se ridică în picioare și trase perdelele. 

Și iată-i, pe toţi, acolo, unde în lunile mai călduroase se afla 
pajiștea. Cu mic, cu mare, ședeau și se uitau fix la ea. 

După câteva clipe, ușa din faţă de la căsuţa lui Granny se deschise. 
Această întâmplare reprezenta, prin ea însăși, un mare eveniment căci 
Granny, la fel ca majoritatea locuitorilor din munții Vârfu Berbecului, își 


62 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


trăia viața prin ușa din spate. În viață erau numai trei momente în care 
era cuviincios să te foloseşti de ușa din faţă și niciodată nu intrai și nu 
ieșeai pe propriile picioare. 

Ușa se deschise cu oarecare greutate, după mai multe opinteli și 
tresăriri. Câteva bucățele de vopsea uscată se desprinseră și căzură pe 
prag. În sfârșit, când fu pe jumătate deschisă, se înțepeni. 

Granny se strecură cu mare chin prin ea și ieși în zăpada imaculată. 
Își pusese pălăria cu vârf ascuţit și mantia lungă, neagră, pe care-o 
purta atunci când dorea ca absolut toată lumea să înțeleagă că era 
vrăjitoare. 

Era acolo și un scaun vechi de bucătărie, pe jumătate îngropat în 
zăpadă. Era un loc bun de stat pe timp de vară. Acolo puteai să-ți vezi 
de treburile de zi cu zi, supraveghind și cărarea. Granny îl luă pe sus, îl 
scutură de nea, apoi se așeză ţeapănă, cu genunchii ușor depărtați, cu 
brațele încrucișate sfidător și cu bărbia ridicată. 

Soarele se înălțase binișor pe cer, dar, în această zi de Veghe-a 
Vierului lumina era încă slabă și palidă. Norul de abur care atârna 
deasupra mulţimii de animale sclipea ușor. Stăteau încremenite în loc, 
cu toate că, din când în când, câte unul mai bătea din copită sau sălta o 
labă să se scarpine. Prinzând cu coada ochiului o fluturare de aripi, 
Granny ridică ochii și observă, pentru prima dată, că toți copacii care 
înconjurau grădina erau atât de plini de păsări, încât se părea că 
primăvara, înveșmântată în nuanţe ciudate de brun și negru, sosise mai 
devreme. 

În locul în care, vara, creșteau ierburile de leac se aflau lupii, 
așezați pe labele din spate sau întinși, cu limba scoasă. Alături se 
ghemuise un batalion de urși, iar în spatele lor un pluton de cerbi și 
căprioare. În meterforicele tribune se adunase o șleahtă de iepuri, 
nevăstuici, vermine, bursuci, vulpi și tot felul de alte făpturi care, în 
ciuda faptului că întreaga lor viaţă e o luptă sângeroasă, vânând sau 
fiind vânate, ucigând sau fiind ucise de gheare, colți și ciocuri, se 
numesc, generic, animăluțe de pădure. 

Se odihneau împreună pe zăpadă, uitând de lanţurile trofice care le 
uneau, încercând s-o intimideze și s-o facă să-și plece privirea. 

Granny își dădu pe dată seama de două lucruri. Unul era că grupul 
pe care-l avea în faţă părea să fie reprezentativ pentru fauna pădurii. 

Al doilea îl rosti cu voce tare - nu putu răbda. 

— Nu știu ce fel de vrajă-i asta, zise. Dar uite un sfat - pe gratis: 
După ce se termină totul, ciumeţii ăi mai mici dintre voi ar face bine să- 
și ia tălpășița cât pot de repede. 

Nici un animal nu se mișcă. Nu se auzi decât un castor ceva mai 
bătrâior care nu se mai putu abţine și-și făcu nevoile, părând foarte 
rușinat. 

— Uite ce-i, zise Granny. Ce pot eu să fac? Degeaba ați venit la 
mine. El e de-acum stăpânul. Regatul e al lui. Nu pot să-mi vâr nasul 


63 


Stranii Surate 


unde nu-mi fierbe oala. Nu e corect, pentru că există o regulă: nu mă 
pot amesteca în domniile altora. Fiecare trebuie să-și rezolve 
problemele, că-i rău, că-i bun. E una din regulile de bază ale magiei, să 
știți. Nu poţi stăpâni noroadele cu vrăji, pentru că ar trebui să folosești 
din ce în ce mai multe, pe măsură ce trece timpul. 

Și se lăsă pe spate, simțindu-se recunoscătoare acelei străvechi 
tradiţii care nu le îngăduia celor înzestrați și înţelepţi să conducă. Nu 
uitase cum era să poarte coroana, chiar și preț de câteva clipe. Nu, nu, 
lucrurile de soiul ăsta îi scoteau din fire pe oamenii deștepți. Era mai 
bine ca domniile să fie lăsate în seama unor persoane care își ridicau 
sprâncenele a nedumerire atunci când li se cerea să gândească. Nu era 
nimic de râs: ăștia erau cei mai potriviţi. 

— Oamenii trebuie să-și rezolve singuri problemele, adăugă. Toată 
lumea știe. 

Și totuși, simţi cum unul dintre cerbi îi arunca o privire extrem de 
neîncrezătoare. 

— Da, bine, l-a omorât pe fostul rege, recunoscu. Așa-i în firea 
lucrurilor, zic eu. Că doar voi știți cel mai bine. Supraviețuiește cel 
mai... Să nu-mi spuneţi că știți ce-i ăla moștenitor. Pesemne că pentru 
voi sună ca un soi de pădurar. 

Incepu să bată darabana cu degetele pe genunchi. 

— Oricum, fostul rege nu vă era cine știe ce prieten, nu-i așa? Cu 
toate vânătorile lui... 

Trei sute de perechi de ochi întunecaţi o sfredeliră. 

— Degeaba vă tot uitaţi așa, încercă Granny. Nu pot să mă 
amestec eu, numai pentru că voi nu-l suportaţi pe rege. Unde am 
ajunge? Mie nu mi-a făcut nici un rău. 

Observă privirea unei hermeline care se uita cruciș la ea, și încercă 
să se eschiveze. 

— Ei bine, da, sunt egoistă, zise. Asta înseamnă să fii vrăjitoare. Şi- 
acum rămâneţți cu bine. 

Intră cu pași mari în casă și încercă să trântească ușa, însă aceasta 
se înţepeni de vreo două ori, așa că gestul nu avu prea mare efect. Apoi 
trase perdelele, se așeză în balansoar și începu să se legene puternic. 

— Una peste alta, spuse, nu pot să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe 
oala. Asta-i tot. 


Căruţele cu  coviltir înaintau  hurducăindu-se pe drumurile 
desfundate, către un alt târgușor al cărui nume actorii nu și-l putea 
aminti prea bine și pe care aveau să-l uite imediat. Soarele de iarnă 
strălucea, deasupra parcelelor umede și ceţoase de varză din Câmpiile 
Sto, iar tăcerea neguroasă amplifica scârţțâitul roţilor. 

Hwel ședea în căruţa care încheia șirul, bălăngănindu-și picioarele 
peste margine. 


64 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vitoller îi încredințase educaţia lui Tomjon, iar el își dădea toată 
silinţa. 

„Tu ești mai potrivit decât mine la treburi de-astea”, îi spusese 
patronul, adăugând, ca de obicei plin de tact: „Și la înălțime vă potriviţi 
mai bine.” 

Dar nu ieșise nimic. 

— Măr, repetă Hwel, fluturând fructul prin aer. 

Tomjon îi zâmbi larg. Avea aproape trei ani și nu scosese nici un 
cuvânt care să poată fi înțeles. Hwel era cuprins de bănuieli urâte, cu 
privire la vrăjitoare. 

— Dar pare un băiat destul de deștept, zise doamna Vitoller, care 
călătorea în căruţă și tocmai cârpea o cămașă de zale. Ştie să 
recunoască obiectele. Face ce i se spune. De ce nu vorbești? oftă, 
mângâind obrazul copilului. 

Hwel îi dădu mărul, iar Tomjon îl primi cu multă recunoștință. 

— Cred că vrăjitoarele alea v-au fraierit, domniţă, zise piticul. Știţi 
cum e. Prunci răpiți din leagăn și altele asemenea. Pe vremuri, se 
întâmpla des. Stră-străbunica mea ne-a povestit că am păţit-o și noi, 
cândva. Zânele au schimbat între ei un om și un pitic. Și nu ne-am dat 
seama decât când copilul a început să se dea cu capul de tavan. Așa se 
zice... 


— Se zice că un fruct e precum lumea 
Zemos și dulce. Și la fel, în piept, 

Și inima de om. Pe dinafară 

E roșie și pură, dar înăuntru 

Șerpește-un vierme, stricăciunea, miezul 
Cel putred - dară, dintr-o mușcătură 
Se-arată spurcăciunea dintr-un suflet 
Ce-l roade în adânc. 


Cei doi adulţi se întoarseră să-l privească pe Tomjon, care le făcu 
un semn din cap și se apucă să mănânce mărul. 

— Era monologul Viermelui din Tiran, șopti Hwel. Darul vorbirii, cu 
care era de obicei binecuvântat, îl părăsi, așa că îngăimă: Lua-m-ar toţi 
dracii! 

— Dar semăna perfect la vorbă cu... 

— Mă duc după Vitoller, spuse Hwel, sări din căruţă și alergă printre 
băltoacele înghețate către capătul convoiului, unde-l găsi pe patronul 
său fluierând alene și, da, plimbându-se fără griji. 

— Hei, salutare, b 'zudga-hiara8, spuse el voios. 

— Vino imediat! Vorbește! 

— Vorbește? 


Sîn limba piticilor, aceasta e o groaznică insultă. Aici însă, e folosită cu simpatie. Înseam- 
nă „podoabă de grădină”. 


65 


Stranii Surate 


— Nu, declamă! strigă Hwel, ţopăind în sus și în jos. Vino, vino... 
Seamănă perfect cu... 

— Cu mine? se întrebă Vitoller, câteva minute mai târziu, după ce 
opriseră căruțele într-un desiș de copaci desfrunziţi, la marginea 
drumului. Așa-i vocea mea? 

— Da, răspunse trupa în cor 

Tânărul Willikins, specialist în roluri de femei, îl înghionti ușor pe 
Tomjon care ședea pe un butoi răsturnat, în mijlocul lor. 

— la ascultă, mă, știi monologul meu din Cum îti convine? 

Tomjon încuviinţă. 

„Nu-i mort, vă spun, cel ce aicea zace, / sub piatra de mormânt. 
Căci chiar și Moartea / de s-ar pleca...” 

Cu toţii îl ascultară, într-o tăcere respectuoasă, în timp ce negurile 
nesfârșite se rostogoleau peste ogoarele umede, iar globul roșu al 
soarelui plutea pe cer. Când băiatul termină, pe chipul lui Hwel se 
scurgeau lacrimi fierbinţi. 

— Pe toţi zeii, zise el, pesemne că eram în mare formă când am 
scris asta. 

Și-și suflă nasul cu zgomot. 

— Așa vorbesc și eu? se întrebă Willikins, tras la faţă. 

— Flăcăiaș, îi răspunse Vitoller, bătându-l ușor pe umăr, dac-ai 
vorbi așa, n-ai mai fi aici, îngropat în noroi până la brâu, printre 
ogoarele astea uitate de lume, silit să bei ceai din frunze de varză. Ei 
gata, gata, adăugă, bătând din palme și scoțând aburi din gură, în aerul 
îngheţat. Hai, la treabă cu toţii. Trebuie să ieșim din Sto Lat până la 
apus. 

Bombănind, actorii se treziră din vrajă și se întoarseră la căruțele 
lor. Vitoller îi făcu semn piticului și-l luă cu braţul pe după umeri - sau, 
mai degrabă, pe după creștet. 

— Ei, ce crezi? îl întrebă. Neamul tău știe totul despre magie, așa 
se zice. Ce înţelegi din asta? 

— Păi, patroane, puștiul e tot timpul cu noi, pe lângă scenă. E firesc 
să mai prindă câte ceva, răspunse Hwel, cu mintea aiurea. 

Vitoller se aplecă spre el. 

— Chiar crezi ce spui? 

— Ceea ce cred este că am auzit un glas care a pus stăpânire pe 
aiurelile mele, le-a dat formă și le-a slobozit îndărăt, să-mi pătrundă 
prin urechi până în inimă, rosti, cu sinceritate, Hwel. Cred că am auzit 
un glas care a trecut dincolo de grosolănia cuvintelor și a făcut să 
răsune exact ce-am vrut să spun și eu, dar n-am avut talentul necesar. 
Cine cum de e în stare de astfel de lucruri? Poate că l-a moștenit pe 
taică-său, mai spuse, privindu-l netulburat pe Vitoller, drept în ochi. 

— Dar... 

— Cine știe de ce sunt în stare vrăjitoarele? mai zise piticul. 


66 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vitoller simţi mâna soţiei sale strecurându-se într-a lui. Se ridică, 
nedumerit și furios, iar ea îl sărută pe ceafă. 

— Nu te chinui, îi spuse. Ce nu-ţi convine? Fiul tău tocmai și-a 
recitat primele cuvinte. 


Veni și primăvara, iar fostul Rege Verence tot nu se împăcase cu 
statutul său de mort. Hălăduia neostenit prin castel, căutând o cale prin 
care să silească blocurile străvechi de piatră să-i dea drumul. 

Și, în același timp, încercând să se ferească de celelalte fantome. 

Champot era cumsecade, deși cam obositor, însă Verence mai că 
nu se îmbolnăvise de groază, dând cu ochii de strigoii Gemenilor, care 
se plimbau fără griji, mână în mână, pe coridoare în miez de noapte, 
fantomatică mărturie pentru o faptă din trecut, încă și mai cumplită 
decât obișnuitele neînțelegeri regicide. 

Mai era și Trogloditul Rătăcitor, silueta de-abia perceptibilă a unui 
om al cavernelor, încins cu o blană peste coapse, care, din câte reieșea, 
bântuia castelul numai pentru că, din întâmplare, acesta fusese 
construit pe movila în care era îngropat. Din când în când, fără să se 
știe de ce, un car de luptă în care se afla o femeie care urla din toate 
puterile venea, hurducăindu-se, prin spălătorie. Cât despre bucătărie... 

Într-o zi, în ciuda a tot ce-i spusese Champot, cedase tentatiei și, 
luându-se după mirosul de mâncare ajunsese în grota uriașă, fierbinte, 
cu tavan înalt, care servea drept bucătărie și abator. Și, ca să vezi ce 
chestie, își amintise că nu mai coborâse acolo din copilărie. Cumva, 
regii și bucătăriile nu prea se potriveau. 

Atunci descoperise că era ticsită de fantome. 

Dar nu oameni. Nici măcar primitivi. 

Cerbi. Bivoli. lepuri, fazani, potârnichi, oi și porci. Erau acolo până și 
niște pete rotunde și spongioase care - ce grozăvie! - păreau să fie 
fantome de stridii. Erau atât de multe și de înghesuite, încât se topeau 
unele într-altele, transformând bucătăria într-un loc de coșmar, o 
învălmășeală tăcută de colţi, blănuri și coarne, ceţoasă și aproape 
nevăzută. Unele fantome îl observaseră, întâmpinându-l cu o simfonie 
bizară de zgomote care păreau să vină de departe, piţigăiate, cacofo- 
nice și foarte neplăcute. Bucătarul și ajutoarele sale se plimbau 
netulburaţi printre fantome, pregătind cârnaţi vegetarieni. 

Verence se holbase aproape un minut, apoi o luase la fugă, 
disperat la gândul că nu mai avea stomac ca să-și poată vâri degetele 
pe gât și să dea afară tot ce mâncase vreme de patruzeci de ani. 

Își căutase un refugiu în grajduri, dar acolo dăduse peste prea 
iubiții săi dulăi care începuseră să scheaune și să zgârie la ușă, foarte 
neliniștiți din pricina prezenței sale nevăzute dar pe care, nu se știe 
cum, o simțeau. 

Așa că acum bântuia - și, vai, cât mai detesta acest cuvânt! - prin 
Galeria cea Lungă, în care se aflau portretele unor regi morți demult, 


67 


Stranii Surate 


care-l priveau de sus, dintre umbre și fuioare de praf. l-ar fi privit cu 
mult mai multă bunăvoință, dacă nu s-ar fi întâlnit cu unii dintre ei, 
rătăcind prin diverse cotloane. 

Verence ajunsese la concluzia că avea două țeluri în moarte. Unul - 
să plece din castel și să-și găsească fiul, celălalt - să se răzbune pe 
duce. Dar nu să-l omoare - se hotărâse să nu o facă, nici măcar dacă ar 
fi găsit o cale, pentru că ideea de a petrece o veșnicie în tovărășia unui 
asemenea cretin făcea ca moartea să devină încă și mai înfricoșătoare. 

Tocmai ședea sub portretul Reginei Bemery (670-722) o femeie 
severă, dar destul de arătoasă, pe care ar fi putut-o simpatiza, dacă n- 
ar fi văzut-o, chiar în dimineaţa aceea, pășind printr-un perete. 

Verence încerca din răsputeri să evite mersul prin pereţi. Avea și el 
demnitatea lui. 

Își dădu seama că era urmărit. 

Intoarse capul. 

O pisică ședea în ușă și-l cântărea, clipind alene. Era cenușie, 
tărcată și foarte grasă... 

Nu. Foarte mare. Avea atâtea cicatrice încât părea un pumn strâns, 
acoperit cu blană. In loc de urechi avea niște cioturi zdrențuite, în loc 
de ochi, o fantă gălbuie care-l privea cu răutate și detașare. Holbându- 
se la el, flutura din coadă. Era Greebo, care auzise că Lady Felmet avea 
o pisicuţă mică și albă, și se oprise să o salute. 

Verence nu mai văzuse niciodată un animal care să aibă atâta 
energie negativă, înnăscută. Dar nu se feri, nici măcar când pisica o 
porni legănat pe coridor și încercă să i se frece de picioare, torcând ca o 
cascadă. 

— la te uită, spuse regele, cu glasul stins. Se aplecă și încercă din 
răsputeri s-o scarpine între cele două excrescenţe zdrențuite din vârful 
capului. Era o mare ușurare să găsească pe cineva care-l putea vedea, 
în afară de celelalte fantome, iar Greebo era, cu siguranţă, o pisică 
foarte neobișnuită. Cele mai multe dintre pisicile castelului erau fie 
niște animale de companie, răsfățate, fie niște schelete ambulante, cu 
urechile lipite de cap, care viețuiau prin bucătărie și grajduri și aduceau 
bine la chip cu rozătoarele pe seama cărora trăiau. Dar asta era o pisică 
independentă. Firește că toate pisicile lăsau această impresie, însă 
Greebo emana o inteligenţă adevărată, în locul acelui egoism feroce 
care, la diverse făpturi, trece drept înțelepciune. Mai emana și un miros 
care-ar fi putut dărâma un perete, și cauza probleme la sinusuri unei 
vulpi moarte. 

Numai anumite persoane puteau avea acasă o astfel de pisică. 

Regele încercă să se lase în jos și descoperi că se cufunda, încet, 
încet, în podea. Își adună puterile și se înălţă la loc. Își dăduse seama 
că, odată ce-ar fi ajuns să se comporte precum băștinașii lumii 
spiritelor, n-ar mai fi avut nici o cale de întoarcere. 


68 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


„Numai rudele apropiate și persoanele înclinate către paranormal”, 
îi spusese Moartea. Nici unele, nici celelalte nu prea erau de găsit prin 
castel. In prima categorie intra ducele, însă acesta era atât de absorbit 
de sine însuși, încât îi era la fel de util ca și un morcov. În rest, numai 
bucătarul și Nebunul păreau cât de cât potriviţi, dar bucătarul își 
petrecea o sumedenie de timp în bucătăria lui, plângându-se de faptul 
că nu mai avea voie să coacă nimic mai mustos decât un nap, iar 
Nebunul era deja un pachet de nervi și Verence renunţase să mai 
încerce să-i atragă atenţia. 

O vrăjitoare, în schimb... Dacă nici vrăjitoarele nu erau înclinate 
către paranormal atunci el, Regele Verence, era o pală de vânt. Trebuia 
să aducă o vrăjitoare în castel. lar apoi... 

Avea un plan. Mai mult decât atât avea un mare Plan. Îi luase luni 
de zile să-l pună la punct. Oricum nu avea nimic de făcut, decât să 
gândească. Moartea avusese dreptate. Strigoii nu mai aveau decât 
gânduri și, cu toate că, în general, regele nu era obișnuit cu ele, acum 
că rămăsese fără trupul care-l împiedica să se concentreze, din pricina 
diverselor sale umori, avusese prilejul să se bucure de avantajele 
cugetării raționale. Nu mai avusese niciodată un mare Plan, unul care 
să însemne mai mult decât „Hai să găsim ceva de omorât”. lar aici, sub 
ochii lui, se afla cheia. 

— Pis, pis, pis, încercă el. Greebo îl străpunse cu o privire gălbuie. 

— Hei, motane, reformulă în grabă regele, trăgându-se înapoi și 
făcându-i semn. O vreme, pisica nu păru dispusă să-l urmeze, apoi, 
spre marea lui ușurare, se întinse, căscă și veni încet către el. Greebo 
nu întâlnise prea multe fantome în drumurile lui și era oarecum 
interesat de omul ăsta înalt și bărbos, cu trupul transparent. 

Regele îl conduse de-a lungul unui coridor prăfuit, către o cămară 
plină de tapiserii zdrențuite și portrete de regi demult răposaţi. Greebo 
privi împrejur cu un ochi critic, apoi se așeză drept în mijlocul podelei 
acoperite de praf, uitându-se la rege, să vadă ce urma. 

— Aici sunt o groază de șoareci și alte făpturi, vezi tu, îi spuse 
Verence. E și o fereastră spartă prin care intră ploaia. Și poţi să dormi 
pe oricare dintre tapiseriile astea. Îmi pare rău, dar asta e, adăugă 
regele, și se întoarse spre ușă. 

Cu asta se ocupase, de-a lungul atâtor luni de zile. Pe când era în 
viață, se îngrijise foarte mult de trupul său, iar de când murise, 
încercase din răsputeri să-și păstreze forma. Era ușor să uiţi și, astfel, 
să înceapă să ţi se tulbure conturul - erau prin castel strigoi din care nu 
mai rămăseseră decât niște pale de ceaţă. Dar Verence își impusese o 
disciplină de fier, se antrenase - mă rog, se gândise intens la diversele 
antrenamente pe care le putea practica - astfel că, acum, era un 
adevărat pachet de mușchi spectrali. După ce tot trăsese de 
ectoplasmă, atâtea luni, era într-o formă mai bună ca niciodată, în afară 
de faptul că era mort. 


69 


Stranii Surate 


Apoi începuse de jos - de la grăunţele de praf. Prima aproape că-l 
lăsase mort pe loc?, dar nu se dăduse bătut și trecuse la fire de nisip, 
apoi boabe de mazăre uscate, întregi; tot nu îndrăznea să se 
aventureze în bucătărie, dar se distrase turnând prea multă sare pe 
mâncarea lui Felmet, câte un pic, câte un pic, până ce își venise în 
simţiri, spunându-și că nu era un lucru demn să otrăvească pe cineva, 
nici măcar dăunătoarele. 

Acum se lăsă cu toată greutatea pe ușă și, cu fiecare microgram al 
fiinţei sale se chinui să devină cât putea de solid. Autosugestia îl făcu 
să transpire; picăturile iluzorii îi curgeau pe vârful nasului, dispărând 
înainte să atingă podeaua. Greebo privea cu interes cum mușchii 
spectrali colcăiau pe brațele regelui, ca într-un ritual de împerechere al 
mingilor de fotbal. 

Ușa începu să se miște, scârțâi, apoi prinse viteză și se închise cu 
zgomot. Zăvorul căzu la loc. 

„Fir-ar a naibii, de-acum nu mai exista cale de întoarcere, își spuse 
Verence.” De unul singur, nu avea cum să ridice zăvorul. Dar o 
vrăjitoare era musai să vină să-și găsească pisica. Nu? 


Pe dealurile din împrejurimile castelului, Nebunul ședea întins pe 
burtă și privea în adâncul unui lăcușor. Doi păstrăvi se holbau, la rândul 
lor, la el. 

Rațiunea îi spunea că undeva, pe Disc, trebuia să se găsească 
cineva mai nefericit ca el. Se întrebă cine-o fi fost. 

Nu-și dorise să devină Nebun, dar asta nici nu mai conta, pentru că, 
după ce tatăl său fugise de-acasă, nimeni din familie nu-l mai asculta. 

Oricum, nu Bunicul. Cea mai veche amintire era cum Bunicul stătea 
alături de el, punându-l să repete la nesfârșit tot felul de glume și 
băgându-i poantele în cap cu ajutorul unei curele groase din piele. Avea 
și clopoței cusuţi pe ea, dar asta nu-l ajuta cine știe ce. 

Bunicul intrase în istoria Breslei, cu șapte glume noi. Patru ani la 
rând câștigase premiul cel mare, Tichia cu clopoței, la marea 
competiție de Vorbe-n vânt, Grand Prix des Idiots din Ankh-Morpork, 
performanţă neegalată vreodată și care trebuia, pesemne, să-l facă cel 
mai caraghios om. Drept e că se străduise. 

Înfiorându-se brusc, Nebunul își aminti cum, la șase ani, se 
apropiase timid de bătrân, după cină, ca să-i prezinte o glumă pe care o 
inventase. Era despre o rață. 

Se alesese cu cea mai zdravănă bătaie din viața lui care, până și 
atunci, trebuie să-l fi costat pe bătrânul glumeț ceva eforturi. 

„Uite ce-i, băiete. Să bagi la cap - așa îi spusese, punctând fiecare 
propoziție cu câte o lovitură și un clincănit - că nu există nimic mai 
serios decât bufoneria. De-acum, să nu mai rostești niciodată - aici se 


Ca să zicem așa. (n.a.) 


70 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


oprise ca să ia cureaua în cealaltă mână - niciodată, niciodată vreo 
glumă care nu a fost supusă aprobării Breslei. Cine te crezi, să hotărăști 
tu ce este de râs? Na, să te saturi! Cei de rând n-au decât să se 
hlizească atunci când aud bancuri neșlefuite. Acesta este râsul 
prostimii. Să nu te mai prind niciodată, niciodată, niciodată, luând în 
deșert umorul!” 

Așa că Nebunul nostru se întorsese la cele trei sute optzeci și trei 
de glume aprobate de Breaslă, pe care trebuia să le înveţe - ceea ce 
era destul de rău, și la glosarul, mult mai voluminos - ceea ce era 
groaznic. Apoi fusese trimis în Ankh și acolo, în încăperile nemobilate, 
austere, descoperise că mai existau și alte cărți în afară de Marea 
Enciclopedie a Glumelor, cu coperte de alamă. Lumea era mare și 
rotundă, plină de locuri ciudate și de oameni care făceau treburi 
interesante precum... 

Să cânte. Cineva se auzea cântând. 

Cu mare grijă, Nebunul ridică fruntea, apoi tresări, auzind 
clincănitul clopoțeilor pe care-i avea cusuți pe tichie. Ce-i mai detesta! li 
strânse iute în pumn, ca să nu se dea de gol. 

Cântecul nu se oprise. Nebunul trase cu ochiul, cu mare grijă, 
printre ierburile care-i ofereau un ascunziș minunat. 

Persoana care cânta nu era foarte pricepută. Părea să știe un 
singur cuvânt: „la”, dar se folosea cu spor de el. Melodia lăsa impresia 
că persoana credea că, în anumite situaţii, oamenii trebuiau să cânte 
„lalala” și era hotărâtă să facă întocmai ceea ce se aștepta de la ea. 

Nebunul îndrăzni să ridice capul un pic mai sus și o văzu, pentru 
prima oară pe Magrat, care până atunci dănţuise, cam stânjenită, pe 
pajiștea îngustă, apoi se oprise și tocmai încerca să-și împletească 
margarete în păr, fără mare succes. 

Nebunului i se tăie răsuflarea. In lungile nopţi petrecute pe dalele 
aspre, visase femei ca ea. Cu toate că, dacă se gândea mai bine, nu 
erau chiar ca ea; erau ceva mai bine înzestrate în zona pieptului, nu 
aveau nasul așa de roșu și ascuțit, și aveau cosițele un pic mai 
mătăsoase. Dar libidoul Nebunului era îndeajuns de isteț pentru a face 
diferenţa între ceea ce era imposibil și ceea ce ar fi putut fi dobândit, 
așa că se grăbi să scurtcircuiteze anumite criterii de selecție. 

Magrat culegea flori și le vorbea. Nebunul își făcu urechile pâlnie. 

— Uite iarba-rea, cea păroasă, zise ea. Și sămâncioara-dulce, bună 
pentru inflamaţiile urechilor... 

Nici măcar Nanny Ogg, care privea lumea cu multă bunăvoință, n- 
ar fi izbutit prea lesne să găsească un compliment potrivit pentru glasul 
lui Magrat. Și totuși, el răsună în urechile Nebunului ca o armonie 
celestă. 

— „Și mătrăguna prefăcută, cea cu cinci foi, numai bună pentru 
bolile vezicii. Ah, și iată și destupușul-moșului, bună pentru constipaţie. 


71 


Stranii Surate 


Nebunul se ridică, timid, clincănind melodios. Lui Magrat i se păru 
că pajiștea, care, până atunci, nu adăpostise decât niște roiuri 
inofensive de fluturi albăstrui și câţiva bondari hoinari, scosese la iveală 
un demon uriaș, roșu cu galben. 

Care-și tot închidea și deschidea gura. Avea trei coarne 
amenințătoare. 

O voce insistentă din străfundurile minţii sale îi spuse: „Acum 
trebuie s-o iei la fugă, ca o gazelă sperioasă. Așa se face în astfel de 
împrejurări.” 

interveni, însă, bunul-simț. Nici măcar în cele mai optimiste 
momente Magrat nu s-ar fi comparat pe sine însăși cu o gazelă, fie ea 
sperioasă sau nu. În plus, îi șopti bunul-simţ, marea problemă era că, 
dacă o lua la fugă ca o gazelă sperioasă, pesemne că avea să-l lase în 
urmă fără mare efort. 

— Aăă, spuse creatura. 

Cu toate că Granny Weatherwax era de părere că lui Magrat îi 
lipseau destule doage, ea era înzestrată, și încă din belșug, și cu al 
șaselea simţ, simţul nefirescului, care interveni la timp pentru a-i pune 
în vedere că nu existau pe lume prea mulţi demoni care să clincăne 
atât de jalnic și să pară așa de intimidați. 

— Bună, spuse ea. _ 

Și mintea Nebunului lucra din greu. Incepuse să-l cuprindă panica. 

Magrat nu agrea pălăria tradiţională, țuguiată, pe care o purtau 
vrăjitoarele mai în vârstă, dar tot respecta una dintre cele mai 
importante reguli ale vrăjitoriei - nu are rost să fii vrăjitoare, dacă n-o și 
arăţi. În cazul ei, asta presupunea o sumedenie de podoabe din argint, 
reprezentând octograme, lilieci, păianjeni, dragoni sau alte simboluri 
ale misticismului cotidian. Și-ar fi vopsit și unghiile în negru, dar nu era 
sigură că ar fi putut ţine piept batjocurii lui Granny. 

Nebunul începuse să-și dea seama că luase prin surprindere o 
vrăjitoare. 

— Hoopa, zise el, și se întoarse s-o ia la fugă. 

— Nu... începu Magrat, dar Nebunul o apucase deja, în goana mare, 
pe cărarea din pădure care ducea la castel. 

Magrat se ridică, cu ochii la tulpinile ofilite pe care le avea în mână. 
Își petrecu degetele prin păr, făcând să se reverse un val de petale 
uscate. 

Simțea că tocmai lăsase să-i scape printre degete un prilej 
important, care se strecurase precum un porc uns cu grăsime printr-un 
coridor îngust. 

Ardea de dorința de a blestema. Știa multe blesteme. Goodie 
Whemper fusese înzestrată cu multă fantezie în domeniu. Până și 
animalele pădurii obișnuiau să treacă în fugă pe lângă căsuţa ei. 

Dar Magrat nu găsea nici o vorbă prin care să-și exprime cum se 
cuvenea sentimentele: 


72 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Oh, futu-i, zise, în cele din urmă. 


În seara aceea era, din nou, lună plină și, minune mare, cele trei 
vrăjitoare ajunseră la locul de întâlnire ceva mai devreme decât 
stabiliseră; monolitul se simţi atât de rușinat de asta, încât plecă să se 
ascundă printre niște tufe de grozamă. 

— Greebo n-a mai venit acasă de două zile, zise Nanny Ogg, de 
îndată ce sosi. Nu-i stă în fire. Nu-l găsesc nicăieri. 

— Pisicile sunt în stare să-și poarte singure de grijă, răspunse 
Granny Weatherwax. Nu și ţinuturile. Am vești. Aprinde focul, Magrat. 


— Mmm? 
— Am spus: „Aprinde focul, Magrat”. 
— Mmm? A, da. 


Cele două vrăjitoare mai vârstnice o priviră pe a treia cum plutea, 
cu gândurile aiurea, de colo-colo, pipăind florile și frunzele. Părea 
preocupată de ceva. 

— Parcă-i altfel decât de obicei, zise Nanny Ogg. 

— Mda. Poate-i mai bine așa, replică, scurt, Granny, și se așeză pe 
o piatră. Ar fi trebuit să-l aprindă până să venim noi. E treaba ei. 

— Se străduiește, zise Nanny Ogg, uitându-se gânditoare în urma 
lui Magrat. 

— Și eu mă străduiam când eram de vârsta ei, dar asta n-o 
împiedica pe Goodie Filter să mă ocărască. Cea mai tânără vrăjitoare se 
ocupă de corvezi, știi cum e. La noi a fost și mai rău. Poftim, uită-te la 
ea. Nici măcar pălăria n-o are. Cum să fie recunoscută? 

— Nu cumva și pe tine te preocupă ceva, Esme? întrebă Nanny. 

Granny încuviință, posomorâtă. 

— leri a trecut cineva pe la mine. 

— Și pe la mine. 

In ciuda îngrijorării care pusese stăpânire pe ea, Granny se simți 
ușor iritată de asta. 

— Cine? întrebă. 

— Starostele din Lancre și o ceată de breslași. Nu se împacă deloc 
cu regele. Vor unul în care să poată avea încredere. 

— Eu, una, n-aș avea pic de încredere într-un rege care-i pe placul 
breslașilor, zise Granny. 

— Da, bine, dar poveștile astea cu taxele și cu oamenii uciși nu 
sunt bune pentru nimeni. Sergentul ăla nou pe care l-au adus de-abia 
așteaptă să dea foc la câte-o căsuţă. Știu că și Verence făcea la fel 
dar... mă rog... 

— Știu, știu. Era mai personal, zise Granny. Se vedea că îi pasă. 
Oamenilor le place să se simtă preţuiţi. 

— Felmet ăsta urăște regatul, continuă Nanny. Așa zice toată 
lumea. Se zice că, dacă se duce cineva să-i vorbească, face ochii mari, 
chicotește niţel, își freacă mâna și se foiește un pic, și cu asta, basta. 


73 


Stranii Surate 


Granny își scărpină bărbia. 

— Ții minte cum făcea fostul rege? spuse, pe un ton aprobator. Urla 
la ei și-i scotea afară din castel în șuturi. Zicea că n-avea vreme de 
pierdut cu prăvăliașii și cu alţii de teapa lor. 

— Dar niciodată nu punea la inimă, rosti Nanny Ogg. Și, în plus... 

— Regatul e neliniștit, zise Granny. 

— Da, asta ţi-am zis și eu. 

— Nu oamenii. Regatul însuși. 

Și Granny îi explică totul. Nanny o întrerupse de câteva ori, punân- 
du-i întrebări scurte, dar nici nu-i trecu prin cap să se îndoiască de ce 
auzea. Granny Weatherwax nu fabula niciodată. 

— Ei, ca să vezi, zise ea la sfârșit. 

— Exact ce spuneam și eu. 

— Ei, poftim! 

— Chiar așa. 

— Și după ce-ai plecat, animalele ce-au făcut? 

— S-au întors de unde veniseră. Știi-tu-cine, care le adunase acolo, 
le-a dat drumul. 

— Și nu s-au mâncat între ele. 

— Eu n-am văzut așa ceva. 

— Ce ciudat. 

— Că bine zici! 

Nanny Ogg se holbă la soarele care apunea. 

— Nu cred să fie multe regate care să facă așa ceva, zise. Ai văzut 
la teatru. Regii și ăilalţi se omoară întruna unii pe alţii. Și regatele 
trebuie să se-mpace cu asta. Al nostru de ce s-o fi ofuscat așa deodată? 

— E de multă vreme aici, spuse Granny. 

— Păi, ca peste tot, răspunse Nanny, cu aerul uneia care a studiat 
îndelung problema. Toată lumea asta mare e acolo unde e de cânda 
fost așezată. Asta se numește geografie. 

— Vorbești de pământuri, zise Granny, dar un regat e altceva. E 
alcătuit din tot felul de lucruri. Idei. Credinţe. Amintiri. Totul există 
laolaltă, cumva. Și toate astea dau naștere unui soi de viață. Nu 
trupească, mai degrabă ca un gând însufleţit, alcătuit din toate făpturile 
vii și din ceea ce le trece lor prin cap și din ceea ce le-a trecut celor de 
dinaintea lor. 

Magrat se întoarse și începu să facă focul. Arăta ca în transă. 

— Se vede că te-ai gândit mult la asta, zise Nanny, alegându-și 
cuvintele cu grijă. Și deci regatul ăsta vrea un rege mai bun? 

— Nu! Adică, da. Uită-te cum e... începu Granny, aplecându-se spre 
ea. Nu e ca un om căruia-i plac sau nu-i plac felurite lucruri, înţelegi? 

— Păi nici n-are cum, răspunse Nanny, după ce se trăsese înapoi și 
se gândise un pic. 


74 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Regatului nu-i pasă dacă omul e bun sau e rău. Cred că nici nu-și 
dă seama, așa cum tu nu știi să judeci dacă o furnică e bună sau nu. 
Dar se așteaptă ca regelui să-i pese de el. 

— Mda, dar... răspunse, cam îngrijorată, Nanny, care începuse să 
se teamă un pic de sclipirea din ochii celeilalte. O groază de oameni s- 
au omorât între ei, ca să ajungă regi în Lancre. Au fost tot soiul de 
crime. 

— N-are a face absolut deloc! zise Granny, fluturându-și braţele, și 
începu să numere pe degete. Uite de ce. Unu, regii se tot omoară între 
ei pentru că ăsta le e destinul sau menirea sau cum vrei să zici, și 
lucrurile de soiul ăsta nu sunt crime și doi, ceea ce fac este pentru 
binele regatului. Asta contează. Dar ăsta nou vrea numai putere. Urăște 
regatul. 

— Cam ca un câine, aș zice, interveni Magrat. Granny îi aruncă o 
privire și deschise gura, căutând un răspuns potrivit, apoi se îmblânzi. 

— Chiar așa. Unui câine nu-i pasă dacă stăpânul e bun sau rău, 
câtă vreme se îngrijește de el. 

— Mda, spuse Nanny. Nimeni și nimic nu-l iubește pe Felmet. Și noi 
ce să facem? 

— Nimic. Știi că nu ne putem vâri nasul. 

— Dar pruncul ăla, chiar tu l-ai salvat, zise Nanny. 

— Și ce-i cu asta? 

— Ei, fie cum vrei tu. Dar poate că-ntr-o zi se va-ntoarce. Tot 
soarta. Și tot tu ai zis să ascundem coroana. O să se întoarcă, ascultă 
ce-ţi spun. Hai mai repede cu ceaiul, Magrat. 

— Şi cu breslașii ce-ai să faci? întrebă Granny. 

— Le-am zis că trebuie să rezolve singuri problema și că, dacă ne- 
apucăm să folosim magia, n-o s-o mai sfârșim niciodată. Știi asta. 

— Mda, zise Granny, deși cu o undă de nostalgie. 

— Un lucru pot să-ți spun, comentă Nanny, și anume că nu prea le- 
a convenit. Bombăneau când au plecat. 

— Il cunoașteţi pe Nebunul care locuiește la castel? răbufni Magrat. 

— Ala micu' cu ochi urduroși? întrebă Nanny, ușurată că discuţia se 
îndreptase către chestiuni mai normale. 

— Nu-i așa mic, zise Magrat. Nu se întâmplă să știți cum îl cheamă? 

— Lumea-i zice Nebunul, spuse Granny. Asta nu-i muncă de bărbat 
adevărat... să se plimbe de colo-colo cu clopoței la pălărie. 

— Maică-sa a fost din neamul Beldame, care locuiau pe drumul 
spre Oglinda-ntunecată, zise Nanny Ogg, reputată pentru cunoștințele 
sale genealogice. Tare frumoasă-n tinerețe. A frânt multe inimi, cică. S- 
au iscat multe vorbe pe seama ei. Dar Granny are dreptate. La urma 
urmei, Nebunul tot nebun. 

— Da' de ce întrebi, Magrat? vru să știe Granny Weatherwax. 

— Păi... m-a întrebat una dintre fetele din sat, răspunse Magrat, 
roșie toată. 


75 


Stranii Surate 


Nanny își drese vocea și-i zâmbi larg lui Granny, care pufni tare. 

— Măcar are o slujbă bună, asta recunosc, rosti Nanny. 

— Ei, na, zise Granny. Clincăne toată ziua. Cine să-l ia pe ăsta de 
bărbat? 

— Doar că așa ai ști... adică, fata aia ar ști mereu de unde să-l ia, 
spuse Nanny, care se distra copios. Numai să deschidă bine urechile. 

— Să n-ai niciodată încredere într-un bărbat cu coarne la pălărie, 
spuse sec Granny. 

Magrat se ridică și se adună, lăsându-le celorlalte impresia că 
anumite părţi din fiinţa sa se întorceau de la o mare distanţă. 

— Sunteţi două ţaţe caraghioase, zise încet. Eu mă duc acasă. 

Și fără vreo altă vorbă, o luă pe cărarea care ducea spre căsuţa ei. 

Celelalte două se priviră. 

— Ca să vezi! zise Nanny. 

— E numai din pricina cărţilor pe care le citesc tinerii de azi, 
comentă Granny. Le încing creierii. Sper că nu i-ai vârât cine știe ce idei 
în cap. 

— Adică? 

— Ştii tu ce vreau să zic. 

— Zău că nu înţeleg, spuse Nanny ridicându-se, de ce o fată 
trebuie să rămână singură toată viaţa, numai pentru că tu crezi că așa 
e bine. Păi, dacă oamenii n-ar mai avea copii, unde am ajunge? 

— Dintre fetele tale, nici una nu-i vrăjitoare, îi aminti Granny, ridi- 
cându-se și ea. 

— Dar ar fi putut fi, replică, destul de stânjenită, Nanny. 

— Da, dacă le lăsai să judece singure, în loc să le îmboldești să 
sară pe bărbați. 

— Sunt drăguțe. Doar n-o să te pui cu firea omului. Ai fi înţeles și tu 
asta dacă vreodată ai fi... 

— A fi ce? întrebă încet Granny Weatherwax. 

Femeile se priviră în tăcere. Simţeau încordarea care li se strecura 
în trup, urcând de-a dreptul din pământ, fierbinte, aproape dureroasă: 
începuseră o discuţie care trebuia terminată, indiferent de urmări. 

— Te știu de când erai fată, spuse morocănoasă Nanny. O înțepată, 
asta erai. 

— Măcar eu stăteam mai mult în picioare decât culcată, răspunse 
Granny. Ce rușine! Toată lumea gândea la fel. 

— Tu n-ai de unde ști, se răsti Nanny. 

— Tot satul vorbea, zise Granny. 

— Păi ce, numai de mine? Ție-ţi spuneau Fecioara-de-Gheaţă. Asta 
n-o știai, nu? mârâi Nanny. 

— N-o să-mi spurc eu buzele să-ţi spun cum îţi ziceau ţie, strigă 
Granny. 

— Ah, da? urlă Nanny. Ei, află, cumătră... 


76 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cum îndrăznești să-mi vorbeşti pe tonul ăsta? Nu sunt cumătră 
cu nimeni... 

— Chiar așa! 

Tăcerea se lăsă iarăși. Vrăjitoarele se priveau ochi în ochi. De data 
asta, nivelul de animozitate era mult mai ridicat decât ultima oară. Ai fi 
putut să frigi un curcan la flăcările din privirile lor. Nici una nu mai ţipa. 
Merseseră mult prea departe și nu mai era cazul. De-acum, glasurile 
erau coborâte și amenințătoare. 

— Nu trebuia s-o ascult pe Magrat. Unde mi-a fost capul? mărâi 
Granny. Povestea asta cu soborul e o prostie. Uite cu ce fel de persoane 
am de-a face... 

— Ce mă bucur că am lămurit problema asta, șuieră Nanny. Măcar 
știu ce gândești. 

Și coborî privirea. 

— Află că ești pe teritoriul meu, madam! 

— Madam! 

In depărtare, mugi tunetul. Furtuna care-și făcea veacul în Lancre 
se întorsese în munţi, pentru o scurtă reprezentaţie, după un turneu pe 
la poale. Ultimele raze de soare străluceau palid printre nori; picături 
mari de ploaie începură să bombardeze pălăriile ţuguiate ale 
vrăjitoarelor. 

— Zău că n-am vreme de pierdut cu asta, se răsti Granny, 
tremurând. Am lucruri mult mai importante de făcut! 

— Și eu la fel, zise Nanny. 

— Noapte bună îţi urez. 

— Și matale. 

Își întoarseră spatele și își văzu fiecare de drumul ei, prin perdeaua 
de apă. 


Era miezul nopții și ploaia bătea în geamurile lui Magrat care, cu 
perdelele trase, răsfoia cu interes tratatele lui GoodieWhemper 
dedicate domeniului care s-ar putea numi, în lipsa unui termen mai 
potrivit, magie naturală. 

Bătrâna fusese foarte pasionată de astfel de chestii și, lucru de 
mirare, le și notase; în general, vrăjitoarele nu puneau mare preț pe 
știința din cărţi. Însă Magrat avea la dispoziţie volume peste volume, 
umplute cu un scris mic și ordonat, în care erau explicate rezultatele 
unor îndelungate experimente de magie aplicată. S-ar putea spune că 
Goodie Whemper fusese o cercetătoare în domeniul vrăjitoriei!”. 


19 Cineva trebuia s-o facă şi pe asta. Ai nevoie de ceva ochi de salamandră? Toate bune 
și frumoase, dar de care - de Casă, Pătată sau din cele cu Creasta mare? Şi, că veni 
vorba, care ochi? Nu te-ai descurca şi cu un pic de tapioca? Dacă punem albuş de ou în 
loc, oare vraja a) va funcţiona b) va eşua sau c) se va lipi de fundul cazanului? Apetitul lui 
GoodieWemper pentru astfel de lucruri era insaţiabil*. (n.a.) 


77 


Stranii Surate 


Magrat citea despre vrăjile de dragoste. De câte ori închidea ochii, 
vedea, ca prin vis, o siluetă în roșu și galben. Trebuia să ia măsuri. 

Închise cu zgomot cartea și-și privi notițele. Mai întâi, trebuia să-i 
afle numele. Faimosul joc cu coaja de măr putea s-o ajute. Curăţai 
mărul de coajă, fără s-o rupi, apoi o aruncai peste umăr și ea cădea la 
pământ sub forma literelor din numele bărbatului. Milioane de fete 
încercaseră și rămăseseră, inevitabil, dezamăgite - dacă nu cumva pe 
iubiții lor îi chema Scscs. Dar asta pentru că nu folosiseră un lonatan, 
cules cu trei minute înainte de amiază, în prima zi cu brumă a toamnei, 
și curățat cu mâna stângă, cu un cuţit îngust de argint. Goodie făcuse 
multe experimente și lăsase indicaţii precise. Magrat avea întotdeauna 
câteva mere, pentru cazuri de urgenţă - ca, de pildă, acesta. 

Răsuflă adânc și aruncă peste umăr coaja. 

Se întoarse încet pe călcâie. 

„Sunt vrăjitoare, își spuse, și ăsta e un descântec ca oricare altul. 
N-are de ce să-mi fie frică. Adună-te, fato! Femeie, adică!” 

Lăsă ochii în jos, și-și mușcă mâna de tulburare și rușine. 

— Cine-ar fi crezut? rosti cu voce tare. 

Reușise. 

Cu inima bătând să-i spargă pieptul, se întoarse la ceea ce-și 
notase. Ce urma? A, da - trebuia să adune seminţe de ferigă, în zorii 
zilei, într-o batistă de mătase. Erau două pagini întregi, așternute cu 
scrisul mărunt al lui Goodie Whemper, de amănunte de natură 
botanică. Dacă ţineai seama de ele, îţi ieșea genul de elixir al dragostei 
care trebuia păstrat într-un flacon bine închis, la fundul unei găleți cu 
apă de la gheaţă. 

Magrat deschise ușa din spate. Tunetele se potoliseră, însă zorii 
cenușii ai noii zile erau înecaţi într-o ploaie măruntă și deasă. Dar tot 
zori erau, și Magrat luase o hotărâre. 

O porni printre ciulini, cu părul lipit de cap din pricina ploii, prin 
pădurea inundată. 

Copacii se clătinau, deși nu bătea vântul. 


Și Nanny Ogg se trezise devreme. Oricum nu dormise prea bine și, 
în plus, era îngrijorată din pricina lui Greebo. Acesta era una dintre 
slăbiciunile ei. Cu toate că, din punct de vedere raţional, recunoștea că 
animalul nu era decât un violator în serie, gras, viclean și urât mirositor, 
instinctul i-l înfățișa tot ca pe un pisoiaș pufos, așa cum fusese cu zeci 
de ani în urmă. Știa că, la un moment dat, Greebo fugărise o lupoaică 
pe care o silise să se urce într-un copac, și speriase de moarte o 
ursoaică nevinovată, care tocmai scormonea după ghinde, și tot era 


* Aproape insaţiabil. Probabil că se epuizase în timpul ultimului zbor de încercare, dorind 
să afle dacă o mătura mai putea rămâne în aer, după ce i se smulgea, una câte una, 
toate paiele. Din câte spunea corbul pe care-l pregătise pe post de cutie neagră, 
răspunsul era, aproape sigur, nu. 

78 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


îngrijorată de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla. Oamenii din regat erau de 
părere că singurul lucru care-l putea opri pe Greebo din cursele sale era 
un meteorit care să-i pice drept în cap. Acum, Nanny se folosea de o 
vrajă dintre cele mai simple pentru a-i lua urma, cu toate că ar fi fost 
suficient să se ia după miros. Astfel, străbătând străzile ude de ploaie, 
ajunse la porțile deschise ale castelului. 

Intră, salutând străjerii cu o mișcare a capului. Nici unul dintre ei nu 
se gândi să o oprească din drum, întrucât vrăjitoarele, aidoma 
crescătorilor de albine sau gorilelor uriașe, merg oriunde doresc. Și, 
oricum, după toate probabilitățile, o bătrână care bătea cu o lingură în 
fundul unui castron nu reprezenta avangarda unei armate invadatoare. 

Viaţa străjerilor din castelul Lancre era teribil de plictisitoare. Unul 
dintre cei doi, sprijinit într-o suliță, tocmai își dorea să aibă parte de 
ceva acţiune, când Nanny trecu pe lângă el. În curând, avea să se 
căiască! Celălalt se trezi din visare și o salută. 

— 'Neaţa, Mami! 

— 'Neaţa, Shawn, băiete, zise Nanny, apoi intră în curtea 
interioară. 

Ca toate vrăjitoarele, nici ea nu suporta ușile din faţă, așa că dădu 
ocol fortăreței și intră prin bucătărie. Vreo două fete în casă îi făcură 
plecăciuni. La fel și menajera în care lui Nanny i se păru că-și 
recunoaște una dintre nurori, cu toate că nu-și amintea numele. 

Drept pentru care, atunci când Seniorul Felmet ieși din dormitor, 
văzu o vrăjitoare care venea, pe coridor, drept către el. Nu încăpea nici 
o îndoială. Arăta de la o poștă a vrăjitoare, din vârful pălăriei ţuguiate și 
până la călcâie. Și venise după el. 


Magrat se lăsă neajutorată pe malul apei. Era udă până la piele și 
plină de noroi. Își spuse cu amărăciune că, atunci când citești despre o 
vrajă, te gândești, cine știe de ce, că vei avea parte de o dimineaţă 
plăcută și însorită de la sfârșitul primăverii. Și, băga-s-ar dracii, uitase 
să verifice ce soi de ferigă blestemată trebuia să găsească. 

Dintr-un copac se revărsă asupra ei o ploaie de picături. Magrat își 
dădu la o parte din ochi părul ud și se lăsă să cadă pe un buștean 
prăbușit, pe care se lățeau petice mari și albicioase de mușchi, oribile la 
vedere. E 

Cândva, i se păruse o idee foarte bună. Işi pusese mari nădejdi în 
povestea cu soborul. Că doar nici o vrăjitoare nu trebuia să rămână 
singură - puteau să-i vină cine știe ce idei. Visase la discuţii serioase 
despre energiile naturale, sub lumina lunii pline, și apoi, cine știe, ar fi 
putut să încerce și unele dintre vechile dansuri descrise de Goodie 
Whemper în cărţile ei. Nu dezbrăcate până la piele, firește (sau 
„înveșmântate în raze”, așa cum scria acolo... ce expresie minunată!) 
pentru că, pe de o parte, Magrat nu avea nici un fel de iluzii cu privire la 
trupul său, pe de alta, celelalte două nu păreau potrivite și, oricum, nu 


79 


Stranii Surate 


era absolut necesar. Cărțile spuneau că vrăjitoarele de demult dansau, 
câteodată, și cu furourile - Magrat nu știa cuvântul, și rămăsese mirată: 
pesemne că nu erau îndeajuns de multe și chemau niște făpturi 
misterioase care să le asiste. Nu se așteptase însă să dea peste două 
bătrâne arțăgoase, care erau mereu pe punctul să se ia la harță și, pur 
și simplu, nu înțelegeau esenţa. Ei da, în felul lor se purtaseră bine cu 
pruncul, însă ceva îi spunea că vrăjitoarele nu erau bune cu nimeni, 
decât din niște motive cu totul egoiste. 

lar când făceau farmece, parcă se ocupau de gospodărie. Nu 
purtau nici un fel de giuvaiere oculte. Și Magrat credea cu tărie în asta. 

Totul ieșise prost. Și-acum, avea să meargă acasă. 

Se ridică, își strânse rochia udă pe lângă trup, și o porni prin 
pădurea ceţoasă. 

„ Și auzi zgomot de pași. Cineva venea în fugă, fără să-i pese că 
putea fi auzit. Trosnetul crengutelor uscate era însoţit de un clincănit 
ciudat, înfundat. Magrat se strecură în dosul unui tufiș plin de apă și 
trase cu ochiul, prudentă, printre frunze. 

Era Shawn, cel mai mic dintre băieţii lui Nanny Ogg, iar zgomotul 
metalic venea de la cămașa de zale, care era mult prea mare pentru el. 
Lancre este un regat sărac așa că, de-a lungul veacurilor, armurile 
străjerilor de la palat au trecut de la cei bătrâni - adesea, întrucât 
doritorii nu sunt prea mulţi, cei foarte bătrâni - la cei tineri. Cu zalele pe 
el, Shawn arăta ca un ogar blindat. 

Magrat îi ieși în faţă. 

— Dumneavoastră sunteţi, Jupâneasă Magrat? întrebă Shawn, ridi- 
cându-și viziera. Mămica are necazuri! 

— Ce-i cu ea? 

— Ala a aruncat-o în temniţă! A zis că a venit să-l otrăvească! lar 
eu nu pot cobori acolo să văd, pentru că-i plin de străjeri dintre cei noi! 
Cică au pus-o în lanţuri - Shawn se încruntă - și asta înseamnă că o să 
urmeze ceva groaznic. Știţi cum face când își iese din sărite. Vai, 
don'șoară, până aici ne-a fost. 

— Și-acum încotro mergeai? întrebă Magrat. 

— Să-l aduc pe frate-meu Jason, și pe Wane, și pe Darron, și pe... 

— la stai așa. 

— Of, Jupâneasă Magrat, dacă încearcă s-o pună la tortură? Ştiţi ce 
gură face când se înfurie... 

— Lasă-mă să cuget, zise Magrat. 

— Și-a pus numai oameni de-ai lui de pază la porţi și, colac peste 
pupăză... 

— Shawn, fii bun, și taci măcar un pic! 

— Când află frate-meu Jason, o să-i tragă un perdaf ducelui, 
don'șoară. Oricum mi-a zis că ar fi momentul să-i zică cineva vreo două. 


80 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Jason, fiul lui Nanny Ogg era un tânăr care aducea cu un taur la 
înfățișare și, din câte bănuia Magrat, și la minte. O fi avut el pielea 
groasă, dar nu putea să ţină piept unei ploi de săgeți. 

— Nu-i spune încă, zise ea, gânditoare. Ar putea să mai fie o cale... 

— Atunci să mă duc după Granny Weatherwax, don'șoară? întrebă 
Shawn, sărind de pe un picior pe altul. Ea trebuie să știe ce-i de făcut, 
că doar e vrăjitoare. 

Magrat îngheță. Dacă mai înainte se crezuse furioasă, acum era de- 
a dreptul turbată. Era udă, înfrigurată, înfometată, iar individul ăsta... 
altădată, îi veni în gând, ar fi izbucnit în plâns. | 
„___ — Aoleu, zise Shawn, trăgându-se înapoi. Aăă. N-am vrut... Aoleu... 
Aăă... 

— Dacă dai de Granny Weatherwax, spuse Magrat, făcând 
cuvintele să răsune ca niște geamuri care se sparg, poţi să-i spui că mă 
ocup eu. Hai, pleacă, până nu te transform într-o broască. Și-așa 
semeni. 

Se întoarse, își sumeți fustele și o luă la goană spre căsuţa ei. 


Seniorul Felmet se număra printre acei puţini aleși care știu cu 
adevărat să se bucure de răul altuia. 

— Stăm bine, stăm comod, da? întrebă. 

— Cum ar veni, fără să luăm în calcul fierătaniile astea, da? zise 
Nanny Ogg, după ce se gândi un pic. 

— Farmecele tale spurcate nu mă ating, spuse ducele. Vorbele tale 
viclene sunt demne de dispreț. Ţin să te anunț că ai să fii supusă la 
tortură. 

Vestea nu păru să aibă efectul scontat. Nanny cerceta locul cu 
privirea oarecum absentă a uneia care venise acolo să viziteze 
temniţele. 

— Și-apoi ai să fii arsă pe rug, zise ducesa. 

— Ei, perfect, spuse Nanny. 

— Perfect? 

— Ce să zic, aici e al naibii de frig. Ce-i dulapul ăla mare cu ţepi? 

— Aha! exclamă ducele, fremătând. Acum ţi-ai dat seama, da? 
Acela, scumpă doamnă, este Fecioara de Fier. Ultimul răcnet. Să ai 
parte... 

— Pot să mă dau și eu în el? 

— Sunt surd la rugăminţile... începu ducele, apoi se opri; mușchii 
începură să-i zvâcnească. Ducesa își apropie fața lată și roșie de chipul 
lui Nanny. 

— Îți place să te arăţi nepăsătoare, șuieră, dar în curând ai să râzi 
cu cealaltă parte a feței. 

— Dar numai pe asta o am, zise Nanny. 

— Vedem noi, răspunse ducesa, mângâind drăgăstos o tavă cu tot 
felul de instrumente, dintre care alese niște clești. 


81 


Stranii Surate 


— Şi să nu crezi cumva că o să-ți vină cineva în ajutor, rosti ducele, 
care transpira din greu, în ciuda frigului dinăuntru. Numai noi avem 
cheile temniței. Ha-ha. Ai să fii o pildă pentru toţi care au răspândit 
zvonuri răutăcioase la adresa mea. Să nu spui că ești nevinovată! 
Glasurile lor mincinoase îmi răsună tot timpul în urechi... 

Ducesa îl apucă strâns de braţ. 

— Gata, șopti ea, răgușit. Haide, Leonal. S-o lăsăm să cugete puţin 
la ce-o așteaptă. 

— ... chipurile... minciuni sfruntate... nici n-am fost acolo și, oricum, 
el a căzut... păsatul meu e prea sărat... murmură ducele, clătinându-se 
pe picioare. 

Ușa se trânti în urma lor. Se auziră lacătele și zăvoarele închizându- 
se la loc. Nanny rămase singură în penumbră. Era o singură torţă înfiptă 
într-un suport undeva sus, pe perete, din pricina căreia întunericul 
devenea și mai ameninţător. Obiectele ciudate din metal, făurite doar 
pentru nobilul scop de a stâlci trupul unui om, aruncau umbre 
înfricoșătoare. Nanny se foi în lanţurile cu care era ferecată. 

— Haide, haide, zise. Te văd limpede. Cine ești mata? 

Regele Verence se apropie. 

— Te-am văzut cum te strâmbai pe la spatele lui, zise Nanny Ogg. 
De-abia m-am abținut să nu râd. 

— Nu mă strâmbam, femeie, mă încruntam ameninţător. 

— Hei, da’ te cunosc! spuse Nanny, mijind ochii. Eşti mort. 

— „Plecat dintre cei vii”, dacă nu te superi, zise regele. 

— Ți-aș face și o reverență™, spuse Nanny, dar, înţelegi matale, cu 
toate lanțurile astea... N-ai văzut cumva pe-aici o pisică? 

— Ba da. E pe undeva pe sus, doarme. _ 

— A, deci e bine, zise Nanny, părând mai liniștită. Incepusem să-mi 
fac griji. Dar patul ăla mare de-acolo ce-i? mai întrebă, uitându-se iarăși 
în jur. 

— Menghina de oase, zise regele, și-i explică la ce folosea. 

Nanny Ogg încuviinţă. 

— Mânca-l-ar mama pe ducele ăsta, câte i-au mai trecut prin 
căpșor, zise. 

— Doamnă, teamă mi-e că eu sunt de vină pentru nenorocirile de- 
acum ale Domniei Voastre, spuse Verence, așezându-se, sau mai bine 
zis plutind pe deasupra unei nicovale. Voiam să momesc o vrăjitoare. 

— Nu te pricepi la încuietori, așa-i? 

— Din păcate, încă mă depășesc. Dar sunt sigur că - și fantoma 
regelui își flutură braţul într-un gest vag care îmbrăţișă întreaga 
temniță, pe Nanny și cătușele sale - pentru o vrăjitoare, toate astea 
sunt... 


UVrăjitoarele nu fac niciodată plecăciuni. (n.a.) 


82 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Turnate din fier, termină fraza Nanny. Mătăluță oi putea să treci 
prin ele, eu nu. 

— Nu mi-am dat seama, zise Verence. Credeam că vrăjitoarele pot 
face farmece. 

— Tinere, spuse Nanny, fii bun și taci din gură. 

— Doamnă! Sunt rege! 

— Mda, și răposat pe deasupra, așa că eu, în locul matale, n-aş mai 
face-o pe deșteptul. Acum fii băiat cuminte, taci din gură și așteaptă. 

Împotriva voinţei sale, regele se supuse. Tonul cu care i se vorbise 
nu putea fi contrazis. Îi răsuna în urechi, peste ani, din zilele copilăriei 
sale. Ecoul îi șoptea că, dacă nu mânca tot, avea să fie trimis direct la 
culcare. 

Nanny Ogg se foi în lanţuri. Nădăjduia că și celelalte două aveau să 
apară iute. 

— Aăă, începu regele, șovăitor. Cred că vă sunt dator cu o 
explicaţie... 


— Mulţumesc, spuse Granny Weatherwax și, pentru că Shawn 
părea să mai aștepte ceva, adăugă: Se vede că ești un băiat bun. 

— Da, doa'a, zise Shawn. Doa'a? 

— Mai e ceva? 

Rușinat, Shawn începu să se joace cu poalele cămășii de zale. 

— Nu-i adevărat ce se spune despre mămica, așa-i, doa'a? Că doar 
ea nu blesteamă oamenii cumsecade. Numai pe Daviss, măcelarul. Și 
pe Cakebread, după ce i-a lovit motanul cu piciorul. Dar astea nu-s 
blesteme adevărate, așa-i, doa'a? 

— Ce-ar fi să nu-mi mai spui „doa'a”? 

— Bine, doa'a. 

— Deci așa se povestește, da? 

— Da, doa'a. 

— Să știi că maică-ta mai supără pe unii, câteodată. 

Shawn se foi de pe un picior pe altul. 

— Da, dar și despre dumneavoastră se spun niște grozăvii, cu tot 
respectul, doa'a. 

— Ce grozăvii? întrebă Granny, încordându-se. 

— Nu pot să vă zic, zău. 

— Ce grozăvii? 

Shawn căzu pe gânduri, calculându-și următoarea mișcare. Nu prea 
avea de ales. 

— Tot felul de lucruri neadevărate, doa'a, zise, pentru a-și dovedi 
bunele intenţii chiar de la-nceput. Tot felul. De pildă, că Verence a fost 
un rege rău și dumneavoastră l-aţi ajutat să urce pe tron, și aţi adus 
iarna aia rea anul trecut, și că vaca lui moș Norbut n-a mai dat lapte 
deloc după ce v-aţi uitat la ea. Numa’ minciuni, doa'a, sfârși el, cu 
convingere. 


83 


Stranii Surate 


— Aha, zise Granny, apoi îi trânti ușa în nas, cugetă un pic și se 
așeză în balansoar. Aha, repetă ea, după o vreme. Gytha e o bătrână 
neghioabă, mai spuse, ceva mai târziu, dar nu putem îngădui nimănui 
să se pună cu vrăjitoarele. Dacă pierzi respectul celorlalţi, ai pierdut tot. 
Și nici nu-mi amintesc să mă fi uitat la vaca lui moș Norbut. Cine-i moș 
Norbut? 

Se ridică, își luă pălăria ţuguiată din cui, de după ușă, apoi, 
uitându-se în oglindă cu o privire cruntă, și-o potrivi pe cap, 
străpungând-o cu mai multe ace fioroase de păr care pătrunseră, unul 
câte unul, la locurile lor, aprige, precum mânia Domnului. 

Intră puţin în privată și se întoarse cu mantia sa de vrăjitoare care, 
în timpul liber, slujea drept pătură pentru caprele bolnave. Odinioară 
fusese din catifea neagră. Acum, doar negrul rămăsese. O prinse cu 
grijă, cu gesturi măsurate, folosindu-se de o broșă de argint, pătată de 
vreme. Nici un samurai, nici un cavaler medieval nu s-a îmbrăcat 
vreodată cu atâta ceremonie. În cele din urmă, Granny se ridică, se uită 
în oglinda întunecată, zâmbi ușor, în semn de aprobare, și plecă pe ușa 
din spate. 

Atmosfera amenințătoare se risipi, doar o clipă, atunci când începu 
să alerge în sus și în jos, încercând să-și pornească mătura. 


Și Magrat se privea în oglindă. 

Din străfundurile dulapului de haine, scosese o uluitoare rochie 
verde care ar fi trebuit să se muleze, dacă ar fi avut pe ce, și să 
dezvăluie totul, dacă ar fi existat ceva de dezvăluit. Drept pentru care, 
Magrat își îndesase două perechi de șosete rulate în decolteu, 
încercând să remedieze deficienţele cele mai evidente. incercase, de 
asemenea, să-și farmece părul, dar acesta era, din fire, rezistent la 
magie, și începuse deja să-și ceară drepturile. 

Încercase și un pic de machiaj, dar nu era convinsă că dobândise 
un succes incontestabil. Nu prea avea experienţă. Se întreba dacă nu 
exagerase cu rimelul. 

La gât și pe mâini purta argint - o cantitate îndeajuns de mare 
pentru un set complet de tacâmuri, iar pe deasupra își petrecuse o 
mantie neagră, căptușită cu roșu. 

Dacă lumina bătea dintr-un unghi ales cu mare grijă, Magrat nu era 
lipsită de farmec. Deși nu era deloc limpede la ce o ajutau toate aceste 
pregătiri, măcar o făceau să se simtă mai încrezătoare. 

Se îndreptă de spate și își roti capul. Grămezile de amulete, 
giuvaiere magice și brățări oculte pe care le purta în diverse locuri 
clincăniră; dușmanul care să nu observe că se apropia o vrăjitoare 
trebuia să fie nu doar orb, ci și surd. 

Se întoarse la masa de lucru și-și cercetă obiectele pe care, cam cu 
rușine și niciodată în prezența lui Granny, le numea Unelte Fermecate. 
Era acolo un cuţit cu mânerul alb, pentru pregătirea ingredientelor 


84 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


magice, și unul cu mânerul negru, pentru ritualurile în sine, pe care 
Magrat încrustase atâtea rune încât putea să se rupă în orice clipă. 
Ambele aveau mari puteri, era limpede, dar... 

Magrat clătină din cap, cu regret, se duse în bucătărie și scoase 
dintr-un sertar cuțitul de pâine. Ceva îi spunea că, în astfel de 
momente, un cuţitoi zdravăn și bine ascuţit era cel mai bun sprijin 
pentru o tânără ca ea. 


— Ochi de șoim și minte brici, zise Nanny Ogg, uite ce-am văzut 
aici, ceva ce-ncepe cu „C”. 

Regele strigoi privi ostenit împrejur. 

— Cătușe, încercă el. 

— Nu. 

— Cravașă? 

— Ce nume drăguţ. Ce-i asta? 

— Un soi de bici, uite-o acolo, zise regele. 

— Nu-i asta, zise Nanny. 

— Para-căluș? încercă disperat Verence. 

— Asta începe cu „P”, și oricum nu știu ce e, zise Nanny Ogg; 
amabil, regele i-o arătă și-i explică și cum se folosea. 

— Nu, nu, sigur nu, zise Nanny. 

— Cizma cu tăciuni în talpă? încercă iarăși regele. 

— Văd că te descurci cu toate instrumentele-astea, spuse Nanny cu 
asprime. Sigur nu le-ai folosit, pe când erai în viață? 

— Zău că nu, Nanny, răspunse strigoiul. 

— Băieţii care mint n-o sfârșesc bine, îl admonestă ea. 

— Cele mai multe le-a instalat Lady Felmet personal, jur, se apără 
cu deznădejde regele, care se simţea și-așa într-o poziție precară și nu 
mai voia să-și facă alte probleme. 

— Bine, dacă-i pe așa, pufni Nanny, îmblânzindu-se puţin. 
Lucrușorul la care mă gândisem eu era „chingă”. 

— Dar ăsta e un alt nume pentru că... începu regele, dar se opri la 
timp; de-a lungul vieţii sale adulte, nu se temuse de nici un om, de nici 
o fiară și de nici o împreunare a celor două, însă glasul lui Nanny îi 
trezea amintiri care-l purtau îndărăt în încăperea pentru lecţii sau în 
dormitorul său din copilărie, la poruncile aspre ale severelor doamne cu 
rochii lungi care-i conduceau viața și la mâncarea de-acolo - cele mai 
multe feluri erau cenușii sau brune la culoare - care, la momentul 
respectiv, i se păruse îngrozitoare, acum, însă, îl ispitea precum 
ambrozia zeiască. 

— Am cinci la zero, spuse, încântată, Nanny. 

— N-o să mai treacă mult și se vor întoarce, zise regele. Eşti sigură 
că o să scapi cu bine? 

— Și dacă nu, spune-mi, rogu-te, cum mă poţi ajuta? întrebă 
Nanny. 


85 


Stranii Surate 


Tocmai atunci, cineva trase zăvoarele. 


Când mătura lui Granny începu să coboare, clătinându-se, către 
pământ, ea observă că în fața castelului se adunase deja o mulţime de 
oameni. Văzând-o, tăcură cu toţii și-i făcură loc. Pe braţ căra un coș cu 
mere. 

— O vrăjitoare a fost aruncată în temniță, îi șopti cineva. Și-acum o 
supun la torturi dintre cele mai îngrozitoare, așa se zice. 

— Ce prostie, răspunse Granny. E cu neputinţă. Cred că Nanny Ogg 
s-a dus la rege să-l sfătuiască, sau așa ceva. 

— Cică Jason Ogg s-a dus să-și adune fraţii, zise un târgovet, plin 
de admiraţie. 

— Știţi ce-ar fi mai bine? Să vă întoarceţi cu toţii acasă, îi sfătui 
Granny. Pesemne că este o neînțelegere la mijloc. Toată lumea știe că 
o vrăjitoare nu poate fi reţinută cu forţa. 

— De data asta a mers prea departe, rosti un ţăran. A pus focuri, a 
mărit dările și-acum, poftim. Eu zic că Domniile Voastre, vrăjitoarele, 
sunteţi de vină. Să se termine odată! Imi cunosc drepturile. 

— Și care-ar fi alea? întrebă Granny. 

— Vinărit, albinărit, văcărit, dreptul la pomeni și resturi de la 
bucătărie, răspunse pe dată țăranul. Și nutreţ din doi în doi ani și 
dreptul de a trimite două treimi de capră la păscut pe pajiștea 
comunală. Numai că ăla i-a dat foc. Și ce mai capră bună era. 

— Poţi ajunge departe, dacă-ţi cunoști așa bine drepturile, constată 
Granny. Acum însă, cred că ar trebui să te duci acasă. 

Apoi se întoarse și se uită la porţi. Doi străjeri, care păreau foarte 
neliniștiţi, erau de gardă. Se apropie și-l pironi pe unul dintre ei cu 
privirea. 

— Sunt o sărmană bătrână care vinde mere, îi spuse, cu un glas 
mai potrivit pentru o declaraţie de război. Rogu-te, lasă-mă să trec, 
drăguță. 

Ultimul cuvânt răsună ca un foc de pistol. 

— Nimeni n-are voie să intre, spuse străjerul. Poruncă de la duce. 

Granny ridică din umeri. Din câte știa, gambitul merelor nu dăduse 
rezultate decât o dată, în întreaga istorie a vrăjitoriei, dar așa cerea 
tradiţia. 

— Champett Poldy, eu te știu foarte bine. Ţin minte că l-am 
petrecut pe moșu-tău pe ultimul drum, iar pe tine te-am adus pe lume, 
zise, apoi își plimbă privirea peste mulţime, care se regrupase ceva mai 
departe, se întoarse către străjer, pe chipul căruia se așternuse o 
expresie de adâncă groază, se aplecă spre el și continuă: Cu mine ai 
tras prima dată aer în piept, în valea asta a plângerii, și, pe toţi zeii, 
dacă mi te pui în cale, tot cu mine ai să răsuifli și ultima oară. 


86 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se auzi un zgomot înfundat, de metal - străjerului îi căzuse sulița 
din mână, de spaimă. Granny întinse braţul și-l bătu încurajator pe 
umăr. 

— Dar nu te speria, adăugă. Uite, ia un măr. 

Dădu să treacă, dar o a doua suliță îi tăie calea. Curioasă, ridică 
privirea. Cel de-al doilea străjer nu era localnic, ci un mercenar de la 
oraș, adus pentru a umple rândurile care se cam răriseră în ultimii ani. 
Avea atâtea cicatrice pe faţă, încât părea cârpit. Privind-o, acestea își 
schimbară poziţia, alcătuind, poate, un rânjet batjocoritor. 

— Deci asta înseamnă vrăjitorie, da? zise el. Cam slăbuţ. Chiar 
dacă le bagi spaima în suflet idioților ăstora de la ţară, femeie, cu mine 
nu-ţi merge. 

— Mda, pesemne că e nevoie de mult mai mult pentru a 
înspăimânta un om mare și vânjos ca tine, zise Granny, ducându-și 
mâna la pălărie. 

— Nu mă lua cu vorbe dulci, ripostă străjerul, cu ochii aţintiţi 
înainte, legănându-se ușor pe vârfurile picioarelor. Doamne în vârstă ca 
dumneata, să sucească minţile oamenilor... Bine zice lumea: așa ceva 
nu e de îndurat. 

— Cum poftești, zise Granny, dându-i sulița la o parte. 

— N-auzi când îţi spun... începu bărbatul, luând-o de umăr. Mâna 
lui Granny se mișcă atât de iute, încât el nici n-o observă; în clipa 
următoare, străjerul se apucă strâns de braţ și începu să geamă de 
durere. 

Granny își înfipse la loc acul în pălărie și o luă la fugă. 


— Să începem, spuse ducesa, rânjind larg, cu Expunerea 
Instrumentelor. 

— Le știu, spuse Nanny. Nu pe toate, dar pe cele care încep cu „C”, 
nS”, nl, „T” şi „R”. 

— Atunci, hai să vedem cât ai să mai fii în stare să-ţi păstrezi 
voioșia. Aprinde focul pe trepied, Felmet, se răsti ducesa. 

— Aprinde focul, Nebunule, zise ducele. 

Nebunul se puse în mișcare, cât putea de încet. La așa ceva nu se 
așteptase. Tortura nu se regăsea pe lista lucrurilor pe care le avea de 
făcut. A chinui cu sânge rece o bătrână nu era treaba lui, iar a face rău 
unei vrăjitoare, indiferent de temperatura interioară, nici atât. Vorbe, 
atâta le sugerase. Or astea numai vorbe nu mai erau. 

— Asta nu-mi place, mormăi pe înfundate. 

— Bine, bine, spuse Nanny Ogg, care avea un auz minunat. O să ţin 
minte că te-ai opus. 

— Poftim? întrebă aspru ducele. 

— Nimic, zise Nanny. Mai durează mult? N-am mâncat de 
dimineaţă. 


87 


Stranii Surate 


Nebunul aprinse un chibrit. Aerul din jurul său se învârteji 
imperceptibil, iar flacăra se stinse. Nebunul înjură și mai încercă o dată. 
Cu mâini tremurânde, reuși să apropie chibritul de trepied; dar și cel 
de-al doilea se stinse. 

— Haide odată, omule! strigă ducesa, pregătind o tavă cu 
instrumente. 

— Parcă nu vrea să se aprindă, mormăi Nebunul, păţind a treia 
oară același lucru. 

Ducele îi smulse cutia dintre degetele tremurânde și-l pocni peste 
obraz cu o mână plină de inele. 

— Ți-am dat o poruncă, de ce n-o duci la îndeplinire? zbieră el. N-ai 
pic de voinţă. Ești slab de înger! Dă cutia! 

Nebunul se trase îndărăt. Cineva invizibil îi tot șoptea la ureche 
lucruri pe care nu le putea înțelege. 

— leşi, șuieră ducele, și ai grijă să nu ne deranjeze nimeni! 

Nebunul se împiedică de o treaptă, se întoarse și, aruncându-i o 
ultimă privire nefericită lui Nanny, ieși, ţopăind un pic, din obișnuinţă. 

— De foc nu e neapărat nevoie, spuse ducesa. Doar așa, ca să fie. 
Ei, femeie, mărturisești? 

— Ce? întrebă Nanny. 

— Păi, se știe. Trădare. Magie neagră. Adăpostirea dușmanilor 
regelui. Furtul coroanei... 

Un zgomot metalic îi făcu pe toţi să-și coboare privirile. Un pumnal 
pătat de sânge căzuse de pe o banchetă, de parcă cineva încercase să-l 
ridice, dar nu fusese în stare. Nanny auzi strigoiul înjurând ca pentru 
sine, sau mai bine zis pentru ceea ce fusese șinele său. 

— ... Și răspândirea de zvonuri mincinoase, sfârși ducesa. 

— ...Prea multă sare în mâncare... zise și ducele, tulburat, privindu- 
și fix mâinile bandajate; îl bântuia gândul că mai era acolo și o a patra 
persoană. 

— Dacă te hotărăști să mărturisești, ai să scapi ușor, rosti ducesa. 
Ai să fii numai arsă pe rug. Și, rogu-te, fără comentarii amuzante. 

— Ce fel de zvonuri mincinoase? 

Ducele închise ochii, dar nu izbuti să scape de viziuni. 

— Cu privire la moartea accidentală a Regelui Verence, șopti el 
răgușit. 

Aerul dimprejur se învârteji din nou. Nanny rămase o vreme cu 
capul aplecat într-o parte, ca și cum ar fi ascultat un glas pe care numai 
ea îl putea auzi... cu toate că ducele era convins că auzea și el ceva, nu 
chiar un glas, mai degrabă geamătul vântului în depărtare. 

— Păi, lucruri mincinoase eu nu știu, spuse Nanny. Știu că mata l-ai 
înjunghiat, iar mata i-ai dat pumnalul. Eraţi sus pe scări. Chiar lângă 
armura cu halebarda în mână, adăugă, după ce mai ascultase puțin și 
făcuse un semn de încuviinţare. lar atunci mata ai spus: „Dacă trebuie, 


88 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


atunci să terminăm odată”, sau așa ceva, i-ai smuls regelui pumnalul 
de la cingătoare, da, chiar ăla de-acolo de pe jos, și... 

— Minţi! Nu era nimeni acolo. Noi am făcut în așa fel... nu era nimic 
de văzut! Am auzit eu pe cineva în întuneric, dar nu era nimeni! Nu era 
nimeni și nu avea nimic de văzut! urlă ducele. Nevastă-sa se uită urât 
la el. 

— Haide, Leonal, zău, taci odată. Suntem între patru pereţi. Nu 
cred că mai e nevoie să ne codim atât. 

— Cine i-a spus? l-ai spus tu? 

— Liniștește-te. Nu i-a spus nimeni. E vrăjitoare, la urma urmei - se 
pricepe să afle tot felul de lucruri. Are al șaselea ochi sau ceva de genul 
ăsta. 

— Al șaselea simţ, o corectă Nanny. 

— Pe care, doamnă dragă, n-ai să-l mai ai multă vreme, dacă nu ne 
spui cine mai știe despre asta și dacă nu ne dai o mână de ajutor și cu 
altele, spuse ducesa, neagră la față. Ai s-o faci, crede-mă. Sunt 
pricepută în meseria asta. 

Nanny se uită împrejur. Temniţa începuse să se umple. Regele Ve- 
rence plesnea de indignare, astfel încât devenise aproape vizibil, și 
încerca din răsputeri să apuce pumnalul. Dar mai erau și alții în spatele 
lui - siluete tremurătoare, frânte, nu tocmai strigoi, mai degrabă 
amintiri care se impregnaseră, din durere și spaimă, în pereţii de piatră. 

— Pumnalul meu! Nemernicii! M-au omorât cu pumnalul meu, 
spuse pe neauzite fantoma Regelui, ridicându-și brațele transparente și 
chemând lumea de dincolo să fie martoră la această supremă umilire. 
Dă-mi putere... 

— Da, zise Nanny. Merită încercat. 

— Și-acum o să începem, spuse ducesa. 


— Poftim? se miră străjerul. 

— Ți-am mai spus, se răsti Magrat. Am merele astea frumoase de 
vânzare. N-auzi bine? 

— E vreun iarmaroc, ceva? se interesă străjerul, care era extrem de 
tulburat de când colegul său fusese dus la infirmerie; nu de-asta luase 
postul, ca să se confrunte cu asemenea primejdii. Apoi își dădu seama. 

— Nu cumva sunteți vrăjitoare, nu? întrebă, jucându-se stângaci cu 
halebarda. 

— Firește că nu. Crezi că așa arată o vrăjitoare? 

Străjerul îi cântări din priviri brățările oculte, mantia căptușită, 
mâinile tremurânde și chipul, care-l îngrijora cel mai tare. Incercând să-i 
dea feței o paloare atrăgătoare, Magrat nu se zgârcise cu pudra. 
Rimelul fusese și el aplicat din belșug. Acum bărbatul avea impresia că 
privește în fundul unei zaharniţe în care plonjaseră două muște. Din 
instinct, făcu un semn cu degetele, ca să se ferească de deochiul 
machiajului. 


89 


Stranii Surate 


— Mda, spuse el, șovăielnic, în timp ce răsucea problema pe toate 
părţile. Avea în faţa ochilor o vrăjitoare. De curând, începuseră să 
circule zvonuri cum că vrăjitoarele dăunează sănătăţii. | se spusese să 
nu le lase să treacă, dar despre vânzătoarele de mere nu i se pomenise 
nimic. Ele nu reprezentau o problemă. Femeia pretindea că vindea 
mere, și n-avea de gând să pună la îndoială cuvântul unei vrăjitoare. 

Mulţumit de acest exerciţiu de logică aplicată, se dădu la o parte și 
făcu un gest larg. 

— Doamna cu merele, puteţi să treceţi. 

— Mulţumesc, spuse Magrat, cu glasul dulce. Nu vrei unul? 

— Nu, mulţumesc. Tocmai l-am terminat pe cel pe care mi l-a dat 
cealaltă vrăjitoare. Nu, nu vrăjitoare, zise, dându-și ochii peste cap. 
Târgoveaţă. Vânzătoare de mere. Că doar știe ea mai bine. 

— Cam când a fost asta? 

— A, acum câteva minute... 


Nu se poate spune că Granny Weatherwax se rătăcise, pentru că 
ea nu era genul de persoană care să pățească așa ceva. Numai că, pe 
moment, cu toate că știa precis unde se afla ea, era cam confuză în 
privinţa împrejurimilor. La un moment dat, ajunsese iarăși în bucătărie, 
provocându-i o cădere nervoasă bucătarului care încerca de zor să 
coacă niște fire de țelină. Colac peste pupăză, diverse persoane 
încercaseră s-o convingă să le vândă mere. 


Magrat ajunse în Sala cea Mare, unde, la această oră, nu se aflau 
decât doi străjeri care jucau zaruri. După uniforme, făceau parte din 
garda personală a lui Felmet. Văzând-o, se opriră. 

— la te uită, zise unul, rânjind. Ai venit să ne ţii de urât, 
frumoaso!?? 

— Am ceva treabă jos, în temniţă, răspunse Magrat, pentru care 
expresia „hărțuire sexuală” era o simplă alăturare de cuvinte. 

— Ca să vezi, zise străjerul, făcându-i cu ochiul celuilalt. Poate te 
putem ajuta. 

Se ridicară amândoi și se apropiară de ea din ambele părți. Aveau 
chipurile aspre și duhneau a bere stătută. Semnale frenetice, emise 
dintr-un colţișor periferic al minţii lui Magrat, începură să pătrundă prin 
blindajul de prejudecăţi printre care se număra și aceea că numai 
oamenii răi pățesc lucruri rele. 

Cu toate că se străduia din răsputeri să găsească o cale politicoasă 
de scăpare, cei doi o conduseră câteva caturi mai jos, printr-un labirint 
de coridoare umede și arcuite. 


12Nimeni nu ştie ce-i face pe bărbaţi să spună astfel de lucruri. Pesemne că n-avea să mai 
treacă mult până să adauge că-i plac fetele focoase. (n.a.) 


90 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cred că ar fi frumos din partea mea să vă previn, spuse Magrat, 
că nu sunt ceea ce par: o femeie simplă, care vinde mere. 

— Nu mai spune. 

— De fapt, sunt vrăjitoare. 

Dar această dezvăluire nu produse efectul scontat. Cei doi străjeri 
se priviră. 

— Ei, minunat, zise unul. Mereu m-am întrebat cum o fi să săruţi o 
vrăjitoare. Am auzit de la oamenii de pe-aici că te pot transforma într-o 
broască. 

— Păi atunci, interveni celălalt, înghiontindu-l în coaste și vorbind 
rar și cu subiînţeles, de parcă era pe punctul de a spune ceva incredibil 
de amuzant, înseamnă că tu ai și sărutat una, și încă demult. 

Răsună un hohot scurt de râs, după care Magrat se trezi lipită de 
perete, admirând de-aproape interiorul nărilor unuia dintre străjeri. 

— la ascultă aici, scumpo, îi zise el. Dacă într-adevăr ești vrăjitoare, 
află că nu ești prima care coboară aici. Tu însă ai putea să ai norocul să 
și pleci, dacă te porți frumos cu noi. Ințelegi? 

De undeva, din apropiere, se auzi un țipăt scurt și ascuţit. 

— Ei, auzi? spuse străjerul. Asta a fost o vrăjitoare care n-a avut 
noroc în viaţă. Dacă te porți frumos, iese bine pentru toată lumea. Mare 
baft-ai avut c-ai dat peste noi. 

Și începu s-o pipăie. Magrat păli. 

— Hopa, ce-am găsit aici? se întrerupse bărbatul. Un cuţit? Un 
cuţit? Hron, pare-mi-se că trebuie să luăm lucrurile foarte în serios. 

— Trebuie s-o legăm de mâini și să-i punem un căluș, spuse în 
grabă Hron. 

— Dacă nu pot vorbi și nu-și pot flutura mâinile, n-au cum să facă 
vrăji... 

— Jos labele de pe ea! 

Cu toţii își întoarseră privirile către Nebunul care clincănea de furie. 

— Daţi-i drumul imediat! strigă el. Sau vă fac raport! 

— Ei, zău, ne faci raport? zise Hron. Și cine-o să te-asculte, piticanie 
pestriță? 

— Asta-i o vrăjitoare, spuse celălalt străjer. Așa că du-te de zornăie 
în altă parte. Îmi plac fetele focoase, continuă, întorcându-se către 
Magrat. După cum se va vedea, greșea. 

Nebunul înaintă, mânat de curajul care-i cuprinde doar pe cei 
foarte furioși. 

— V-am spus să-i daţi drumul, repetă el. 

Hron își trase sabia și-i făcu cu ochiul tovarășului său. lar Magrat 
trecu la acțiune. Lovitura porni din instinct, neplănuită, cu o forță mult 
sporită de numeroasele inele și brățări; braţul i se roti prin aer, apoi se 
izbi de falca străjerului - acesta se învârti de două ori pe loc și se 
prăbuși grămadă, oftând slab și, că veni vorba, cu numeroase urme 


91 


Stranii Surate 


roșii de simboluri oculte imprimate pe obraz. În clipa următoare, Hron 
băgă de seamă cuțitul de bucătărie care îl înţepa ușor în beregată. 

— Dă-i drumul, îi porunci Magrat, îndepărtându-și părul din ochi 
bărbatului. Acum te întrebi dacă am într-adevăr de gând să-ţi tai gâtul, 
gâfâi ea. Nici eu nu știu. la gândește-te ce-o să ne mai distrăm, aflând 
răspunsul! 

intinse celălalt braţ și-l ridică pe Nebun în picioare, trăgându-l de 
guler. 

— De unde s-a auzit strigătul? întrebă, fără să-și ia ochii de la 
străjer. 

— Uite, pe acolo. Au aruncat-o în temniţă, nu-mi place deloc asta, 
au mers prea departe, iar eu n-am putut intra și am plecat să caut pe 
cineva. 

— Ei, m-ai găsit pe mine, zise Magrat, apoi i se adresă lui Hron: Tu 
rămâi aici. Sau pleacă, dacă poftești. Dar să nu cumva să te iei după 
noi. 

El încuviinţă și-i urmări din priviri cum se îndepărtau pe coridor. 

— Ușa e încuiată, o informă Nebunul. Se aud tot felul de lucruri 
dinăuntru, dar... 

— Păi, în fond suntem în temniță, nu? 

— Tocmai, Ușile astea n-ar trebui să se încuie pe dinăuntru! 

Intr-adevăr, ușa nu se clintea. Dincolo de ea era tăcere - o tăcere 
apăsătoare, febrilă, care se strecura prin crăpături și se revărsa în 
coridor, genul de tăcere care este mai înfricoșătoare decât orice strigăt. 
Nebunul se foia de pe un picior pe altul, uitându-se la Magrat care 
cerceta ușa. 

— Chiar ești vrăjitoare? o întrebă. Așa au zis ăia. Chiar așa să fie? 
Nu arăţi a vrăjitoare, ești foarte... adică..., mai spuse și roși. Nu arăţi 
deloc a cotoroanţă, știi tu, ești absolut minunată... 

Și își pierdu vocea. 

„Sunt stăpână pe situaţie, își spuse Magrat. Nu credeam să fiu, dar 
iată că am capul foarte limpede.” 

Și, cu capul limpede cum era, își dădu seama că șosetele îndesate 
în decolteu îi alunecaseră până la brâu, în păr parcă își făcuse cuib o 
familie de păsări certate cu igiena, iar machiajul i se întinsese pe toată 
faţa. Rochia i se rupsese în mai multe locuri, era zgâriată pe picioare, 
vânătă pe braţe dar, cu toate astea, se simţea în al nouălea cer. 

— Cred că ar trebui să te dai puţin înapoi, Verence, rosti ea. Nu 
sunt sigură ce-o să iasă. 

Se auzi un mic oftat de uimire. 

— De unde-mi știi numele? 

Magrat se uită cu atenţie la ușă. Era din lemn de stejar, vechi de 
secole, dar dincolo de suprafaţa care se întărise, cu trecerea anilor, 
ajungând ca de piatră, încă se mai simţea un pic de sevă. Îi venise o 
idee pentru care, în mod normal, ar fi avut nevoie de cel puţin o zi de 


92 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


pregătiri și de o desagă plină de ingrediente exotice. Cel puţin așa 
crezuse până atunci. Acum, era pregătită să pună la îndoială această 
credință. Dacă poţi chema un demon într-un cazan de rufe, înseamnă 
că poţi face orice. Apoi își dădu seama că Nebunul îi vorbise. 

— Ah, pesemne că l-am auzit pe undeva, îi răspunse, fără alte 
amănunte. 

— Nu prea cred, pentru că nu-l mai folosesc, spuse Nebunul. Vezi 
tu, ducelui nu-i prea place. Mama a fost cu ideea. Unii se dau în vânt 
să-și boteze copiii cu nume de regi. Bunicu' zicea că e o prostie și că n- 
ar trebui să... 

Magrat încuviinţă din cap, cercetând tunelul cu un ochi de expert. 
Nu era un loc prea promiţător. Scândurile vechi de stejar stătuseră prea 
mult în întuneric, departe de ciclul anotimpurilor. 

Pe de altă parte... Granny spusese că toți copacii erau una, 
cumva... sau ceva asemănător. Cu toate că nu știa precis ce însemna 
asta, Magrat avea impresia că pricepea. lar afară era primăvară. 
Pesemne că și umbra de viaţă care încă mai pâlpâia în lemn o știa. Sau, 
dacă o uitase, cineva trebuia să-i reamintească. 

Își lipi palmele de ușă și închise ochii, încercând să sape cu mintea 
prin piatră, să scape din castel și să pătrundă în stratul subţire de 
pământ negru din munţi, să se piardă în văzduh, să adune razele de 
soare... 

Nebunul o văzu împietrită în loc, dar nu înțelese nimic din ce se 
petrecea. Apoi, încetișor, lui Magrat i se ridică tot părul pe cap și în jur 
începu să miroasă a frunze putrezite. Atunci, pe neașteptate, forţa care 
împinge o ciupercuţă moale ca untul printr-un strat gros de ciment, 
făcând-o să iasă la lumină, sau călăuzește un ţipar, de-a lungul 
întinderilor nemăsurate și dușmănoase ale oceanului, către un anume 
iaz, în mijlocul unui câmp, pătrunse în ea și, de acolo, trecu în ușă. 

Magrat se îndepărtă cu grijă, năucită, luptându-se din greu cu 
instinctul care-i poruncea să-și înfigă degetele de la picioare în piatră și 
să înmugurească. Nebunul o prinse în brațe și mai că nu se prăbuși din 
pricina șocului. Magrat se lăsă moale, sprijinindu-se triumfătoare de 
trupul care clincănea ușor. Izbutise! Și numai prin mijloace naturale! 
Dacă ar fi văzut-o celelalte... 

— Nu te apropia de ușă, îngăimă ea. Cred că i-am dat... cam mult. 

Nebunul o ţinea încă în braţe și era prea tulburat ca să mai 
rostească ceva, dar tot primi un răspuns. 

— Pare-mi-se că da, spuse Granny Weatherwax, apărând dintre 
umbre. Eu, una, nu m-aș fi gândit niciodată la așa ceva. 

— Ai fost aici de la bun început? întrebă Magrat, privind-o cu ochii 
mijiţi. 

— Am ajuns acum câteva minute, răspunse Granny, trăgând cu 
ochiul la ușă. Execuţia a fost bună, dar lemnul e vechi. Se pare că a 
trecut și printr-un incendiu. Sunt o groază de cuie de fier și alte lucruri 


93 


Stranii Surate 


înăuntru. Nu văd cum ar putea merge. Eu aș fi încercat cu lespezile, 
dar... 

Un pocnet ușor o întrerupse. Apoi altul, apoi din ce în ce mai multe, 
precum floricelele de porumb dintr-un tuci. In spatele ei, încet, foarte 
încet, ușa se acoperea de frunze. Granny se holbă cu gura căscată, apoi 
prinse privirea îngrozită a lui Magrat. 

— Fugiţi! strigă. 

ÎI luară și pe Nebun pe sus și se adăpostiră într-o firidă aflată la 
îndemână. Ușa scârțâi ameninţțător. Câteva scânduri, pradă unei agonii 
vegetale, se chirciră; cuiele fură azvârlite afară, precum ghimpii dintr-o 
rană, și se izbiră de pereţii de piatră, într-o explozie de scântei. O 
bucată din lacăt zbură peste creștetul Nebunului, silindu-l să lase capul 
în jos, și se sfărâmă de peretele din faţă. 

In josul scândurilor apărură rădăcini albe care se întinseră, 
șerpuind, peste piatra umedă, căutând crăpăturile din ea, în care 
începură să sape. Nodurile din lemn se umflară, plesniră și dădură la 
iveală crengi care se izbiră de arcadă, dărâmând-o, totul fiind însoţit de 
un muget înfundat, scos de particulele de lemn care încercau să 
stăpânească potopul de viaţă dezlănţuită care le copleșea. 

— Eu, una, spuse Granny Weatherwax, după ce, în josul coridorului, 
o bucată de tavan se prăbuși, n-aș fi făcut așa. Nu că aș protesta, să 
ne-nțelegem, adăugă, văzând-o pe Magrat dând să-i răspundă. Treaba 
e bună. Doar că am impresia că ai exagerat un pic. 

— Nu vă supăraţi, spuse Nebunul. 

— Cu pietrele nu mă descurc, zise Magrat. 

— Ei, da, asta se învaţă cu timpul... 

— Nu vă supăraţi! 

Cele două vrăjitoare se întoarseră către el, făcându-l să dea înapoi. 

— Nu cumva ați venit să salvaţi pe cineva? îngăimă Nebunul. 

— Ah, da, zise Granny. Magrat, ia hai să vedem cum s-a descurcat. 

— S-au auzit și niște ţipete, rosti Nebunul, care nu putea scăpa de 
impresia că lucrurile nu erau luate în serios, așa cum s-ar fi cuvenit. 

— Păi, cred și eu, spuse Granny, dându-l la o parte și pășind peste 
o rădăcină care se zvârcolea. Să vezi cum ar fi fost dacă mă încuia pe 
mine cineva într-o temniţă. 

înăuntru era mult praf și o singură torţă, la lumina căreia Magrat 
văzu două siluete care se făcuseră mici într-un colţ. Aproape toate 
lucrurile se răsturnaseră și se răspândiseră pe podea - și nici unul 
dintre ele nu părea conceput pentru a crea senzaţii dintre cele mai 
plăcute. O zări și pe Nanny Ogg, foarte liniștită, încălţată cu un soi de 
ciubote de lemn. 

— Nu v-aţi prea grăbit, remarcă aceasta din urmă. Scoateţi-mă de 
aici, rogu-vă. Am amorțit. 

Și mai era și pumnalul. Se rotea ușor, drept în mijlocul încăperii, 
sclipind când și când în lumină. 


94 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Chiar cu pumnalul meu! strigă spectrul regelui, cu un glas pe 
care numai vrăjitoarele-l puteau auzi. Și eu n-am aflat până azi! Cu 
pumnalul meu, fir-ar a naibii! M-au lichidat cu cuțitul meu, mama mă-sii 
de treabă! 

Se mai apropie un pic de cei doi stăpânitori, fluturând pumnalul. De 
pe buzele ducelui scăpă un scâncet slab, fericit să zboare de-acolo. 

— Se descurcă bine, nu? zise Nanny Ogg, în timp ce Magrat o ajuta 
să se elibereze. 5 

— E fostul rege cumva? Aia doi pot și ei să-l vadă? 

— Nu prea cred. 

Regele Verence se clătina uşor, din pricina greutății. Era prea 
bătrân pentru asemenea giumbușlucuri de poltergeist, trebuia să fii 
adolescent pentru a face aşa ceva... 

— Numai să-l apuc mai bine, zise. Of, fir-ar... 

Pumnalul scăpă din pumnul tremurător al spectrului și căzu cu 
zgomot pe podea. Granny Weatherwax înaintă pe dată și puse piciorul 
pe el. 

— Nu se cuvine ca morții să-i omoare pe cei vii, rosti ea. Ar fi un... 
oarecumiizice, precedent periculos. Mai întâi și mai întâi, pentru că noi 
suntem cu mult mai puţini... 

Ducesa își reveni prima din groaza provocată de pumnalele care 
zburau prin aer și ușile care explodau. Cine erau femeile astea care-o 
sfidau în propria temniţă? N-avea de unde să știe precis care era 
reacţia cuvenită în faţa unor entităţi supranaturale, însă, cu privire la 
cea de-a doua problemă, era foarte sigură pe sine. Deschise gura, care 
semăna cu o poartă către un infern stacojiu. 

— Străjeri! strigă, apoi îl observă pe Nebun care se învârtea pe 
lângă ușă. Nebunule! Adu străjerii! 

— Au treabă. Și noi tocmai plecam, zise Granny. Care dintre voi e 
ducele? 

Felmet, pe jumătate ghemuit în colţul său, o privi cu ochii injectați. 
Din colțul gurii îi curgea un firișor de salivă. Chicotea stins. 

Granny se apropie să-l vadă mai bine. Prin ochii aceia umezi, o 
făptură stranie îi întoarse privirea. 

— N-am de gând să îți dau motive, spuse ea încet. Dar lucrul cel 
mai bun pentru dumneata ar fi să pleci de-aici. Să abdici sau cum s-o fi 
spunând. 

— În favoarea cui? întrebă ducesa, pe un ton glacial. A unei 
vrăjitoare? 

— Nu vreau, spuse ducele. 

— Poftim? 

Ducele se ridică încet, își scutură hainele de praf și o privi pe 
Granny drept în ochi. Pupilele i se măriră. 


95 


Stranii Surate 


— Am spus că nu vreau, repetă. Chiar credeai că o vrajă de doi 
bani o să mă înfricoșeze? Sunt regele de drept, mi-am cucerit regatul și 
asta n-o poți schimba. Asta-i tot, vrăjitoareo. 

Și veni mai aproape. Granny îl cântări din priviri. Nu mai avusese 
până atunci de-a face cu așa ceva. Era limpede că omul era nebun, dar 
în miezul nebuniei sale se ascundea un sâmbure de trezie rece, 
îngrozitoare, un bulgăre de gheaţă în stare pură, adăpostit într-un 
furnal. Îl crezuse un om slab, cuibărit îndărătul unui strat subţire de 
putere, dar totul era încă și mai grav. Undeva în străfundurile minţii 
sale, dincolo de orizontul raţionalului, imensa presiune exercitată de 
demență dăduse naștere unui nucleu mai dur ca orice diamant. 

— Dacă mă dobori cu ajutorul magiei, aceasta va domni, spuse 
ducele. Și așa ceva nu poţi să faci. Și orice rege urcat pe tron cu 
ajutorul dumitale îţi va fi veșnic prizonier. Omul de paie al vrăjitoarei, aș 
putea spune. Dar magia distruge tot ce stăpânește. Și pe dumneata te- 
ar distruge, știi bine. Ha, ha. Mda, mă poţi culca la pământ pe dată, 
continuă, apropiindu-se de Granny care păli. Și poate ai găsi pe cineva 
să îmi ia locul. Dar ar trebui să fie nebun s-o facă, pentru că, astfel, i-ai 
sufla mereu în ceafa, nelăsându-l să uite că, dacă te supără, ce mai, își 
pierde viața pe loc. Oricât ai nega, el ar ști că domnește cu îngăduința 
dumitale. lar așa, n-ar mai avea cum să fie rege cu adevărat. Nu? 

Granny întoarse capul. Celelalte vrăjitoare se dădură înapoi, gata 
să se ghemuiască la pământ. 

— Am întrebat ceva! 

— Da, zise Granny. E adevărat! 

— E adevărat! 

— ... Dar este cineva care te poate dobori, adăugă încet Granny. 

— Pruncul? Să vină când o crește. Un tânăr cu o sabie în mână, 
plecat să-și îndeplinească destinul, rânji ducele. Foarte romantic. Dar 
mai am multă vreme să mă pregătesc. N-are decât să încerce. 

În spatele său, pumnul Regelui Verence porni, dar nu izbuti cu nici 
un chip să-și atingă ţinta. Ducele se aplecă, apropiindu-și chipul de cel 
al lui Granny. 

— Înapoi la cazanele voastre, stranii surate, spuse el în șoaptă. 


Granny Weatherwax străbătea cu pași mari coridoarele castelului, 
precum un liliac mare și înfuriat. In minte îi răsunau fără încetare 
hohotele ducelui. 

— Poţi să-l lovești cu ceva bube, propuse Nanny Ogg. Hemoroizii 
sunt numai buni. De asta e voie. N-o să-l împiedice să domnească, 
numai că va trebui să stea mereu în picioare. Tare caraghios ar fi. Sau 
poate o ciupercă... 

Granny nu răspunse. Dacă furia ar fi fost o flacără, i-ar fi luat foc 
pălăria. 


96 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mă rog, așa ar fi și mai rău, continuă Nanny Ogg, grăbindu-se să 
țină pasul. Nici cu durerea de dinți nu merge. Ştii, nu-i nevoie să te- 
agiţi, adăugă, trăgând cu ochiul la chipul schimonosit de mânie al lui 
Granny. Nu mi-au făcut cine știe ce. Dar, oricum, mulțumesc. 

— Nu-mi fac eu griji pentru tine, Gytha Ogg, se răsti Granny. Am 
venit numai pentru că Magrat se-agita. Una care nu știe să se-ajute 
singură nu e vrăjitoare. Eu așa zic. 

— Magrat s-a descurcat bine cu lemnăria, pare-mi-se. 

Deși morocănoasă și pradă furiei, Granny Weatherwax catadicsi să 
încuviinţeze. 

— Mda, începe să învețe, zise, apoi se uită înjur, pe coridor, și se 
aplecă la urechea lui Nanny: N-am de gând să-i fac hatârul s-o spun, 
dar ducele ăsta ne-a copt-o. 

— Ei, știu și eu? zise Nanny. Jason al meu și cu alţi câţiva flăcăi ar 
putea ușor să... 

— Ai văzut cum sunt străjerii lui. Nu-s ca ăia vechi. Sunt duri. 

— Am putea să le dăm și noi băieţilor o mână de ajutor, numai 
puţin, așa... 5 

— N-ar ieși nimic. Asta-i un lucru pe care oamenii trebuie să-l 
rezolve singuri. 

— Dacă zici tu, Esme, rosti, supusă, Nanny. 

— Zic. Rostul magiei e să fie stăpânită, nu stăpânitoare. 

Nanny încuviință, apoi, aducându-și aminte de o făgăduială, se 
aplecă și luă o bucată de stâncă dintre dărâmăturile de pe jos. 

— Credeam că aţi uitat, îi șopti în ureche fantoma regelui. 

Ceva mai în urma lor, Nebunul ţopăia pe lângă Magrat. 

— Putem să ne mai întâlnim cândva? întrebă. 

— Păi... nu știu, spuse Magrat, a cărei inimă fredona, încântată, un 
cântecel. 

— Diseară? Ce zici? insistă Nebunul. 

— A, nu, spuse Magrat. Diseară sunt foarte ocupată. 

De fapt, avusese de gând să se bage în pat cu un pahar de lapte 
cald și cu caietele în care Goodie Whemper își descrisese 
experimentele astrologice, însă instinctul îi spunea că orice curtezan 
trebuia să aibă parte de piedici care să-l facă mai pătimaș. 

— Atunci mâine-seară, nu se lăsă Nebunul. 

— Cred că a venit vremea să mă spăl pe cap. 

— Aș putea să scap și vineri. 

— Vezi tu, noaptea noi suntem foarte ocupate... 

— Atunci după-amiaza. 

Magrat șovăi. Poate că instinctul greșea. 

— Păi... începu ea. 

— Pe la două. Pe pajiștea de lângă lac, bine? 

— Păi... 

— Deci ne vedem acolo, da? zise deznădăjduit Nebunul. 


97 


Stranii Surate 


— Nebunule! se auzi glasul ducesei; iar pe chipul celui chemat se 
așternu groaza. 

— Trebuie să fug, zise el. Pe pajiște, bine? O să mă îmbrac cu ceva 
ușor de recunoscut. Rămâne așa? 

— Rămâne așa, repetă Magrat, hipnotizată, pur și simplu, de 
insistenţele lui, apoi se întoarse și fugi după celelalte. 

Afară se dezlănţuise nebunia. Mulțimea care fusese acolo la sosirea 
lui Granny sporise considerabil și se strecurase prin porțile rămase 
nepăzite, înconjurând fortăreaţa. Noţiunea de manifestaţie de protest 
era ceva nou în Lancre, însă locuitorii învățaseră deja câteva elemente 
de bază, i. e. să-și fluture greblele și secerile prin aer, cu o mișcare 
simplă, sus-jos, acompaniată de strâmbături și strigăte de „Huo!”, cu 
toate că unii cetățeni, care nu înţeleseseră prea bine, fluturau steaguri 
și aplaudau. Cei care ajunseseră și mai departe cu studiul căutau din 
priviri clădirile cel mai ușor de incendiat, de dincolo de ziduri. Câţiva 
vânzători de plăcinte cu carne și chifle cu cârnaţi răsăriseră ca din 
pământ”, iar afacerile prosperau de minune. Nu mai era mult până să 
apară cineva care să arunce prima piatră. Cele trei vrăjitoare rămaseră 
în capul scărilor care duceau la ușa din faţă și cercetară din priviri 
oceanul de chipuri. 

— Uite-l pe Jason al meu, zise fericită Nanny. Și pe Wane, Darron, 
Kev, Trev, Nev. 

— O să le ţin minte feţele, spuse Seniorul Felmet, postându-se între 
ele și punându-le câte o mână pe umăr. Dar pe arcașii mei de pe ziduri 
îi vedeţi? 

— Mda, îi văd, zise sumbră Granny. 

— Atunci fă bine și zâmbește. Fă-le cu mâna, o îndemnă ducele. Ca 
oamenii mei să știe că totul e în ordine. La urma urmei, astăzi ați trecut 
pe la mine ca să vorbim de treburile publice, nu? Așa e, continuă, 
aplecându-se către Granny, ai putea să-mi faci o groază de lucruri. Dar 
tot acolo s-ar ajunge. Sunt un om cu care se poate cădea la învoială, 
mai spuse, trăgându-se înapoi. Cine știe, dacă-i convingeţi pe toţi să 
stea liniștiți, poate mă mai îmblânzesc și eu un pic. Dar nu promit. 

Granny nu răspunse. 

— Zâmbește și fă cu mâna, porunci ducele. 

Granny ridică un braţ și-l flutură fără vlagă, însoţindu-l cu o 
strâmbătură care n-avea absolut nimic de-a face cu buna dispoziţie. 
Apoi se încruntă și o înghionti pe Nanny Ogg, care făcea cu mâna și se 
hlizea ca o apucată. 

— Nu exagera, șuieră. 

— Dar uite-o acolo și pe Reel, și pe Sharleen cu ăia micii, zise 
Nanny. Uu-uu! 


13Aşa-i peste tot. Nimeni nu-i vede venind. Explicaţia logică este că, la angajare, li se 
pune la dispoziţie taraba, pălăria de carton şi o micuță maşină a timpului, pe motorină. 


98 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Taci odată, neghioabo! se răsti Granny. Vino-ţi în fire! 

— Foarte frumos, foarte frumos, spuse ducele și ridică mâinile - de 
fapt, numai una, căci cealaltă încă îl mai durea; în seara precedentă 
încercase cu răzătoarea, dar degeaba. Oameni din Lancre, nu vă 
temeţi! Vă sunt prieten. Am să vă apăr de vrăjitoare! Le-am convins să 
vă lase în pace! 

Granny îl privi în timp ce vorbea. „E un maniaco-depresiv, se gândi. 
Ba încolo, ba încoace, ca un titirez. Te omoară, și pe urmă te întreabă 
dacă te simţi bine.” Apoi își dădu seama că el o îmboldea din priviri. 


— Ce-i? 

— Am zis: „lar acum o chem pe stimabila Granny Weatherwax să 
vă spună câteva cuvinte, ha, ha,”, îi repetă el. 

— Așa ai spus, da? 

— Da! 


— Ai mers mult prea departe, comentă Granny. 

— Așa-i, chiar așa, chicoti ducele. 

Granny se întoarse către mulțimea neliniștită, care tăcu imediat. 

— Mergeţi acasă, le spuse. 

Din nou, tăcere. 

— Atât? întrebă ducele. 

— Da. 

— Păi și făgăduinţele de supunere veșnică? 

— Ce-i cu ele? Gytha, oprește-te odată, nu mai face cu mâna! 

— Scuze. 

— Și acum mergem și noi, spuse Granny. 

— Dar ne înțelegeam așa de bine, zise ducele. 

— Haide, Gytha, rosti Granny, cu răceală. Dar Magrat unde-a 
dispărut? 

Prinsă cu ocaua mică, Magrat își ridică privirea. Se adâncise în 
conversaţie cu Nebunul, cu toate că era genul de conversaţie în 
răstimpul căreia ambele părţi își petrec mult timp cu ochii în jos sau 
rozându-și unghiile. În proporţie de nouăzeci la sută din cazuri, iubirea 
înseamnă stânjeneală care te face să-ţi ia urechile foc. 

— Plecăm, spuse Granny. 

— Vineri după-amiază, nu uita, șopti Nebunul. 

— Bine, numai dacă pot, zise Magrat. 

Nanny Ogg zâmbi. 

Și așa, Granny Weatherwax se năpusti pe scări în jos, prin mulţime, 
cu celelalte două alergând în urma ei. Străjerii rânjeau; unii îi prinseră 
privirea și, pe dată, începură să regrete că o făcuseră, însă ici și colo, 
prin marea de oameni, răsună un hohot batjocoritor, de-abia înăbușit. 
Granny ieși ca o furtună pe poartă, trecu podul și străbătu orașul. Când 
iuţea pasul, putea să întreacă ușor un om care alerga. In urma lor, 
ducele, care, purtat de trenulețul nebuniei sale, ajunsese pe culmile 


99 


Stranii Surate 


exaltării și acum se prăbușea rapid în hăul deznădejdii, slobozi un hohot 
de râs: „Ha, ha!” 

Granny nu se opri până ce nu ieși din oraș. Odată ajunsă la 
adăpostul pădurii, se prăbuși pe un buștean, cu faţa în mâini. Celelalte 
se apropiară cu mare grijă. Magrat o bătu ușor pe spate. 

— Nu fi necăjită, spuse. Noi zicem că te-ai descurcat foarte bine. 

— Nu sunt necăjită, gândesc, zise Granny. Plecaţi. 

Nanny îi făcu semn din sprâncene lui Magrat și amândouă se 
traseră înapoi, la o distanță convenabilă, cu toate că, atunci când 
Granny era într-o astfel de dispoziţie, nici alt univers nu ar fi fost 
suficient de departe, și se așezară pe o piatră acoperită cu mușchi. 

— N-ai păţit nimic? întrebă Magrat. Nu ţi-au făcut cine știe ce, sper. 

— Nici nu m-au atins, pufni Nanny. Aștia nu-s regi adevărați, 
ascultă la mine. Bătrânul Rege Gruneweld, de pildă, nu și-ar fi pierdut 
vremea fluturându-și uneltele și amenințând. Poc, trosc, ace sub unghii 
de la bun început, fără ocolișuri. Fără hohote de râs fioros. Ala da rege. 
Foarte culant. 

— Dar ducele te ameninţa că te arde pe rug. 

— A, dar ce, crezi că m-aș fi lăsat? Am observat că ţi-ai găsit pe 
cineva, zise Nanny. 

— Poftim? spuse Magrat. : 

— Tânărul cu clopoței, zise Nanny. Ala care arată ca un cățel bătut. 

— A, el... îngăimă Magrat și roși toată, pe sub stratul de pudră. Nu, 
nu, e un bărbat, atât. Se ţine și el după mine. 

— Cam complicată treaba, rosti cu înţelepciune Nanny. 

— Da' e așa de mic, zise Magrat. Și ţopăie întruna! 

— Te-ai uitat și tu cu atenție la el? o întrebă cea mai în vârstă. 

— Adică? 

— Nu te-ai uitat, așa-i? Știam eu. Deștept, Nebunul ăsta. Trebuia să 
se facă și el actor, ca ăilalți. 

— Ce vrei să zici? 

— Data viitoare uită-te la el cu ochi de vrăjitoare, nu de femeie, o 
îndemnă Nanny, și o înghionti cu subînțeles. Bună treabă cu ușa aia. 
Prinzi repede meseria. Sper că i-ai zis de Greebo. 

— A spus că se duce să-i dea drumul pe dată, Nanny. 

Dinspre Granny Weatherwax se auzi o exclamaţie dispreţuitoare. 

— l-aţi auzit pe ăia care chicoteau în mulțime? Cineva a chicotit. 

Nanny Ogg se așeză lângă ea. 

— Și alţii au arătat cu degetul, zise. Știu. 

— Nu putem tolera așa ceva. 

Magrat se așeză la celălalt capăt al bușteanului. 

— Mai sunt și alte vrăjitoare, spuse. Multe - sus, în munţi. Poate ne 
ajută ele. 

Celelalte o priviră surprinse și jignite. 


100 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Chiar așa de departe nu cred că trebuie să mergem, suspină 
Granny. Să cerem ajutor! 

— Foarte prost obicei, încuviinţă Nanny Ogg. 

— Dar aţi cerut deja, de la un demon, zise Magrat. 

— Nici vorbă, spuse Granny. 

— Așa-i. Nici vorbă. 

— l-am poruncit să ne fie de folos. 

— Întocmai. 

Granny Weatherwax își întinse picioarele și-și privi cizmele. Erau 
numai bune, zdravene, cu ţinte mari și întărite cu blacheuri în formă de 
semilună. Nu-ţi venea să spui că erau făcute de un cizmar - mai 
degrabă, de cineva care așezase talpa pe jos și de-acolo le c/ădise. 

— De pildă, este una care stă pe drumul spre Skund, zise. Sora 
Cutare, cum îi zice, fiu-său s-a făcut marinar - știi tu, Gytha, aia care 
pufnește și pune antimasacre pe spătarele scaunelor, de îndată ce te 
așez.i... 

— Grodley, zise Nanny Ogg. Ridică degetul mic când bea ceaiul și 
vorbește numai pe nas. 

— Hmda. Mpăi, eu una nu am cohndescihns să conversez cu 
Domnia Sa de când cu povestea aceea cu spânzurătorile, ţii minte. 
Hmda. Cred că i-ar plăcea eehnorm să apară aici, să-și bage nasul 
peste tot și să pufhnească întruna, spunându-ne ce să facem. Mda. Să 
ne ajute. Dacă ne-am tot ajuta una pe alta, am avea parte numai de 
necazuri. 

— Da, iar acolo înspre Skund copacii vorbesc și pleacă noaptea la 
plimbare, zise Nanny. Fără să ceară măcar voie. Foarte proastă 
organizarea. 

— Nu ca aici, nu? zise Magrat. 

— Mă duc acasă, spuse Granny, ridicându-se hotărâtă. 

Sunt mii de motive, toate întemeiate, pentru care magia nu 
stăpânește lumea. Sunt vrăjitorii și vrăjitoarele, se gândi Magrat, 
urmându-le supusă pe celelalte două. Pesemne că era o cale foarte 
bună, găsită de Natură, ca să se apere. Făcuse ea în așa fel încât orice 
persoană cât de cât înzestrată era la fel de pregătită să conlucreze cu 
altele precum o ursoaică chinuită de dureri de măsele. Prin urmare, 
puterea cea primejdioasă se consuma, în deplină siguranţă, în tot felul 
de dispute și hărțuieli mărunte. Erau și diferențe, firește. Vrăjitorii se 
ucideau între ei pe coridoare friguroase, vrăjitoarele o făceau în mijlocul 
străzii. Și erau cu toţii niște egoiști. Chiar atunci când dădeau câte o 
mână de ajutor, de fapt, în taină, tot la ei se gândeau. Zău așa, erau ca 
niște copii. 

„Numai eu nu sunt așa”, își spuse, mulțumită, apoi i se adresă lui 
Nanny: 

— Tare supărată mai e, nu? 


101 


Stranii Surate 


— Mda, zise Nanny. Vezi tu, asta-i problema. Cu cât te obișnuiești 
cu magia, parcă nu-ţi mai vine s-o folosești. Te stânjenește. la spune: 
nu-i așa că, atunci când erai la începuturi, ai învăţat câteva vrăji de la 
Goodie Whemper, odihneascăsenpace, și le foloseai tot timpul? 

— Păi, da. Așa fac toate. 

— Se știe, încuviință Nanny. Dar, pe măsură ce te adâncești în 
studiul Meșteșugului, înveţi că magia cea mai grea este cea pe care n-o 
folosești niciodată. 

— N-o fi ceva Zen, nu? zise Magrat, cântărind afirmaţia pe toate 
fetele. 

— Habar n-am. N-am văzut așa ceva niciodată. 

— Acolo, în temniţă, Granny a pomenit de stânci, cum că ar fi 
încercat cu ele. Mi se pare o treabă foarte grea. 

— Da, pe Goodie n-o prea ispiteau stâncile, spuse Nanny. Nu-i chiar 
așa de greu. Le trezești amintirile. Știi tu, despre zilele de demult, când 
se topeau de fierbinţi ce erau. 

Șovăi și duse mâna iute la buzunar, pipăi bucata de piatră și se 
linişti. 

— M-am temut o clipă că o uitasem, spuse, scoțând-o la lumină. 
Haide, acum poți să ieşi. 

Regele Verence clipi. Nu era obişnuit cu lumina zilei. În bătaia 
soarelui, de-abia se vedea, ca o sclipire slabă, în aer, printre copaci. 

— Esme, o strigă Nanny. E aici cineva care vrea să-ți vorbească. 

Granny se întoarse încet și se uită la strigoi, mijindu-și ochii. 

— Te-am văzut și în temniță, nu-i așa? spuse. Cine ești dumneata? 

— Verence, Regele din Lancre, zise spectrul și-i făcu o plecăciune. 
Am oare onoarea să vorbesc cu Granny Weatherwax, decană a 
vrăjitoarelor? 

S-a arătat deja că, deși se trăgea dintr-un lung șir de regi, nu 
însemna că Verence ar fi fost, în fond, prost; în plus, un răstimp de un 
an fără plăceri ale cărnii făcuse minuni. Granny Weatherwax se 
considera cu totul insensibilă la flatare, numai că regele își turnase în 
glas o putină întreagă de miere. lar plecăciunea mersese drept la ţintă. 

Colţul gurii lui Granny zvâcni ușor. Făcu și ea o plecăciune, cam 
teapănă, pentru că nu știa precis ce însemna „decană”. 

— Eu sunt, catadicsi să recunoască, apoi adăugă cu generozitate: 
Poţi să te ridici. 

Dar Regele Verence rămase îngenuncheat, la vreo două palme 
deasupra pământului. 

— Cerșesc o favoare, spuse el, insistent. 

— la ascultă, cum ai ieșit din castel? întrebă Granny. 

— M-a ajutat mult stimata Nanny Ogg, zise regele. M-am gândit 
așa: dacă sunt legat de pietrele castelului, pot să ajung și eu unde 
ajung ele. Mi-e teamă că m-am folosit de o mică șmecherie pentru asta. 
Pe moment, îi bântui șorțul. 


102 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Și nu ești primul, spuse Granny, fără să gândească. 

— Esme! 

— Te implor, Granny Weatherwax, readu-mi fiul pe tron. 

— Să-l readuc? _ 

— Ştii ce vreau să spun. li merge bine? 

— Da, încuviință Granny. Ultima dată când l-am văzut, mânca un 
măr. 

— Soarta lui este să fie Rege în Lancre! 

— Mă rog, soarta poate fi înșelătoare, înţelegi dumneata? rosti 
Granny. 

— Deci nu vrei să mă ajuţi? 

— Asta înseamnă să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, spuse 
nefericită Granny. Dacă te amesteci în politică, totdeauna iese prost. 
Fiindcă, de îndată ce te prinzi în horă, trebuie să joci. Asta-i o regulă de 
bază a magiei. Și cu cele de bază nu te pui. 

— Deci n-ai să mă ajuţi? 

— Mă rog... firește, cândva, când flăcăul se face mai mare... 

— Unde este acum? întrebă regele, cu răceală. 

Vrăjitoarele încercară să nu se privească. 

— Am avut noi grijă să plece în siguranţă din regat, răspunse 
stânjenită Granny. 

— Cu o familie foarte bună, adăugă iute Nanny Ogg. 

— Ce fel de oameni? întrebă regele. Sper că nu de rând. 

— Nicidecum, zise Granny, destul de sigură pe sine, gândindu-se la 
Vitoller. Nu sunt oameni de rând. Nici vorbă să fie așa. 

Și imploră din priviri ajutorul lui Magrat. 

— Erau în slujba Thaliei, îl informă aceasta, sigură pe sine și cu 
atâta entuziasm, încât regele se trezi încuviințând, fără să se mai 
îndoiască. 

— Ah, zise el. Bine atunci. 

— Chiar erau? șopti Nanny Ogg. Nu păreau. 

— Nu-ţi mai da neștiința pe faţă, Gytha Ogg, pufni Granny, apoi se 
întoarse către fantoma regelui. lertare, maiestate. Așa-i place ei să se 
fălească. Nici măcar nu știe pe unde domnește Thalia. 

— Oriunde ar fi, sper că oamenii ei știu să educe un bărbat în arta 
războiului, zise Verence, plimbându-și privirea de la o vrăjitoare la alta. 
ÎI cunosc eu pe Felmet. Peste zece ani o să prindă rădăcini aici, ca o 
buruiană rea. Ce soi de regat va mai cunoaște fiul meu, când va veni? 
Totul se schimbă. O știu. Aveţi de gând să îngăduiți așa ceva, să staţi 
să priviți cum regatul putrezește și se preschimbă într-un lucru de 
nimic? 

Spectrul dispăru. Glasul său mai răsună o clipă, slab ca o adiere. 

— Nu uitaţi, înțelepte surate, zise, regatul și regele sunt una. 

Apoi dispăru. 

Se lăsă o tăcere stânjenită, întreruptă de Magrat care-și suflă nasul. 


103 


Stranii Surate 


— Una? Ce... una? întrebă Nanny Ogg. 

— Trebuie să facem ceva, spuse Magrat, sufocată de emoție. Nu-mi 
pasă de reguli! 

— Treaba asta mă irită la culme, zise încet Granny. 

— Bine, bine, dar ce-ai de gând să faci? 

— Să cântăresc lucrurile, răspunse Granny. Să mă gândesc bine la 
tot. 

— De un an de zile te tot gândești, spuse Magrat. 

— Ce, una? Cum adică sunt una? întrebă din nou Nanny Ogg. 

— Pripeala nu duce la nimic, zise Granny. Trebuie să... 

Pe drumul dinspre Lancre venea legănându-se o căruță. Granny n-o 
luă în seamă. 

— ... Cântărești foarte bine totul. 

— Nu știi ce să faci, așa-i? întrebă Magrat. 

— Ei, ce prostie. Pot să... 

— Vine o căruță, Granny. 

— Voi, tinerii, nu  înțelegeţi că... începu Granny, ridicând 
nepăsătoare din umeri. 

Vrăjitoarelor nu le pasă de regulile elementare de siguranță în 
trafic. Puținele vehicule care circulau pe drumurile din Lancre fie le 
ocoleau, fie, dacă nu era cu putinţă, le așteptau să se dea la o parte din 
drum. Granny Weatherwax crescuse cu această idee; era să și moară 
cu ea, dacă n-ar fi fost Magrat care, având reflexe ceva mai bune, o 
trase într-un șanț. 

Era un șanț de nota zece. Colcăiau acolo făpturi cu trupul spiralat 
care descindeau de-a dreptul din cele care înotaseră prin supa 
primordială. Orice om care credea că apa de baltă e ceva plicticos 
putea fi invitat acolo, să petreacă o jumătate de oră foarte instructivă, 
cu un microscop de mare putere. Erau înăuntru și urzici, iar acum și 
Granny Weatherwax. Sufocată de furie, aceasta se zbătu printre 
buruieni și răsări din șanț precum Venus Anadyomene, doar că ceva 
mai în vârstă și plină de mătasea-broaștei. 

— C-c-c, zise ea, arătând cu degetul căruța care se pierdea în 
depărtare. 

— Era tânărul Nesheley, care locuiește lângă Inkcap, zise Nanny 
Ogg, dintr-un tufiș. Cei din neamul lui sunt toți cam sălbatici. Firește, 
maică-sa e născută Whipple. 

— A dat peste noi! zise Granny. 

— Puteaţi să vă dați la o parte, le atrase atenţia Magrat. 

— Poftim? strigă Granny. Suntem vrăjitoare! Alţii se dau la o parte 
din calea noastră! Pe Hoki, adăugă, ieșind în drum, murată toată, cu 
brațul încă întins în depărtare, să vezi ce-i fac! O să-i pară rău că s-a 
născut... 

— A fost un prunc destul de zdravăn, zise tufișul. Maică-sa s-a 
chinuit groaznic... 


104 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva, continuă Granny, 
vibrând ca o coardă de arc. li arăt eu ce înseamnă să treacă peste noi 
ca și cum... ca și cum am fi niște femei de rând. 

— Ne-a arătat deja că știe, spuse Magrat. Ajută-mă, te rog, s-o scot 
pe Nanny din tufișul ăla. 

— O să-l preschimb în... 

— Nu mai știe lumea ce-i aia respect, asta-i problema, zise Nanny, 
în timp ce Magrat o ajuta să-și scoată ghimpii. Pesemne că din pricină 
că regele e una, eu așa zic. 

— Suntem vrăjitoare, zbieră Granny, ridicând ochii spre cer și 
bătând aerul cu pumnii. 

— Da, da, zise Magrat. Echilibrul interior al universului și toate cele. 
Dar cred că lui Nanny nu-i e prea bine. 

— Și eu ce-am păzit tot acest răstimp? Ce-am făcut? se întrebă 
Granny, cu un gest grandios care l-ar fi lăsat până și pe Vitoller cu gura 
căscată. 

— Nu cine știe ce, recunoscu Magrat. E 

— Au râs de mine! Au râs de mine! Pe drumurile mele! În propriul 
meu regat! strigă Granny. Asta le-a pus capac. Nu mai rabd eu zece 
ani! Nici o zi nu mai rabd! 

Copacii dimprejur începură să se legene, iar praful de pe drum se 
înălţă în spirale tremurânde, încercând să se dea la o parte din calea ei. 
Granny Weatherwax își întinse brațul cât era de lung, apoi degetul 
arătător. Din vârful unghiei porni o mică pală de flăcări de octarină. 

Căruţei, aflate la jumătate de milă de ele, îi căzură toate roţile în 
același timp. 

— Azvârle în temniţă o vrăjitoare, da? strigă Granny către copaci. 

Nanny se chinui să se ridice. 

— Cred că trebuie s-o ținem, îi șopti lui Magrat și amândouă săriră 
pe Granny, silind-o să lase brațele jos. 

— Le arăt eu ce știe să facă o vrăjitoare, dar-ar dracii să dea! tipa 
aceasta. 

— Da, da, bine, bine, bine, zise Nanny. Dar poate nu acum și nu 
chiar în felul ăsta, ce zici? 

— Stranii surate? Auzi! ţipă Granny. O să-l fac să-i cadă... 

— Ține-o puţin, Magrat, zise Nanny Ogg și-și suflecă mânecile. Așa 
se întâmplă câteodată cu astea foarte instruite, completă ea, apoi o 
plesni așa de tare, încât amândouă se săltară de la pământ. Palma 
răsună sec; așa un zgomot ar face și universul, în ultima sa clipă, 
hotărâtoare. 

După câteva clipe de liniște febrilă, Granny Weatherwax spuse: 

— Mulţumesc. 

Apoi își aranjă rochia, cu gesturi demne, și adăugă: 

— Dar am vorbit serios. La noapte ne întâlnim la piatră și facem ce 
trebuie să facem. 


105 


Stranii Surate 


Își drese glasul, își potrivi acele din pălărie și o porni cam împleticit 
către căsuţa ei. 

— Și cum rămâne cu regula că nu trebuie să ne amestecăm în 
politică? întrebă Magrat, privind în urma ei. 

— Pe Hoki, femeia aia are o falcă tare ca piatra, zise Nanny Ogg, 
masându-și palma ca să i se mai dezmorţească. N-am auzit ce-ai spus. 

— Am întrebat cum rămâne cu neamestecul în politică, zise Magrat. 

— Ah, răspunse Nanny, apucând-o de braţ, apoi îi explică: Treaba e 
că, pe măsură ce afli mai multe, descoperi că mai există o regulă, pe 
care Esme a respectat-o dintotdeauna. 

— Cum ar fi? 

— Dacă încalci regulile, încalcă-le zdravăn, zise Nanny, rânjindu-i 
știrb, cu gingiile sale mai amenințătoare decât orice colți. 


Ducele privea pe deasupra pădurii și zâmbea. 

— Merge, zise. Oamenii cârtesc împotriva vrăjitoarelor. Cum ai 
izbutit, Nebunule? 

— Cu glume, unchiuleţule. Și cu bârfe. Lumea e oricum gata să 
creadă tot ce i se spune. Cu toţii le respectă pe vrăjitoare, problema e 
că nimeni nu prea le îndrăgește. 

„Vineri după-amiază, se gândi Nebunul. Trebuie să fac rost de niște 
flori. Și să-mi iau costumul cel bun, cu clopoțeii de argint. Of, vai de 
mine.” 

— Asta mă încântă. Dacă o ţii tot așa, Nebunule, te fac cavaler. 

Asta era poanta nr. 302. | se ridicase mingea la fileu, trebuia s-o 
lovească. 

— La bună-nsoţire, unchiuleţule, recită el conștiincios, fără să ia 
seama la duce care se strâmbă de durere, dac-aș fi eu Cavaler (Ca 
Valer), păi atunci aș avea nasul borcănat și urechile clăpăuge. Pe 
cinstea mea, dacă mulţi Cavaleri sunt Nebuni, oare să fie... 

— Da, da, de ajuns, se răsti Seniorul Felmet. La urma urmei, deja 
se simţea mult mai bine. Păsatul din seara aceea nu mai fusese atât de 
sărat, iar castelul părea, așa cum era decent, pustiu. Gata cu glasurile 
care-i șopteau în ureche, aproape auzite... 

Se așeză pe tron. Era prima dată când i se părea de-a dreptul 
confortabil. 

Ducesa se așeză lângă el, cu bărbia în mâini, sfredelindu-l cu 
privirea pe Nebun, care se foi stingherit - pe duce știa cum să-l ia (cel 
puţin așa credea): trebuia să aștepte numai ca dementa lui să-l poarte 
iarăși către momentele de bună-dispoziţie. Ducesa însă îl înfricoșa de-a 
dreptul. 

— Se pare că vorbele sunt extrem de puternice, zise ea. 

— Chiar așa, doamnă. 

— Pesemne că ai cercetat îndelung chestiunea. 


106 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Nebunul încuviinţă. Puterea cuvintelor îl sprijinise să treacă de 
iadul Breslei. Vrăjitorii și vrăjitoarele foloseau cuvintele ca pe niște 
unelte, dar Nebunul era de părere că acestea erau, la urma urmei, niște 
entităţi de sine stătătoare. 

— Vorbele pot schimba lumea, spuse. _ 

— Ai mai zis asta, replică ducesa, privindu-l fix. Incă nu sunt 
convinsă. Lumea o schimbă oamenii puternici. Ei și faptele lor. 
Cuvintele sunt precum marțipanul pe prăjitură. E firesc ca tu să ai 
această impresie, căci ești slab și altceva nu ai. 

— Doamna greșește. 

Ducesa începu să bată darabana pe braţul tronului, cu degetele 
sale grase. 

— Ai face bine să-ţi argumentezi această opinie, îi spuse. 

— Doamnă, ducele dorește să taie pădurea, nu-i așa? 

— Copacii trăncănesc pe seama mea, șopti Seniorul Felmet. Când 
plec la drum călare, le aud șoaptele. Spun despre mine tot felul de 
minciuni. 

Ducesa și Nebunul se priviră. 

— Numai că, mai spuse Nebunul, lumea s-a împotrivit cu îndârjire 
acestei idei. 

— Poftim? 

— Adică oamenilor nu le place. 

„___— Şi ce contează? explodă ducesa cu glas de tunet. Noi domnim! 
Aștia să facă ce spunem noi. Dacă nu, o să fie executați fără milă! 

Nebunul începu să ţopăie, făcând reverențe și fluturându-și braţele 
a împăcăciune. 

— Dar, scumpa mea, o să rămânem fără supuși, șopti ducele. 

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie, spuse deznădăjduit Nebunul. Nu trebuie 
să faceţi așa ceva! În schimb - aici se opri o clipă, alegându-și cuvintele 
în minte -, o să implementaţi un proiect ambițios și de mare anvergură 
pentru a extinde industria alimentară, pentru a spori numărul locurilor 
de muncă din gatere, a reda pământurile agriculturii și a combate 
infracţionalitatea. 

— Și cum o să facem asta? întrebă ducele, rămas cu gura căscată. 

— O să tăiaţi pădurile. 

— Dar ai spus că... 

— la taci, Felmet, strigă ducesa, aruncându-i Nebunului altă privire 
lungă, scrutătoare. la explică-mi, reluă, în cele din urmă, cum facem să 
le dărâmăm casele celor care nu ne sunt pe plac? 

— Plan de urbanism, răspunse Nebunul. 

— Mă gândeam să le ardem din temelii. 

— Plan de urbanism și eradicarea focarelor de infecţie, adăugă 
prompt Nebunul. 

— Și să presărăm pământul cu sare. 


107 


Stranii Surate 


— Pe cinstea mea, pare-mi-se că avem un plan de urbanism, unul 
de eradicare a focarelor, dar și un program de îmbunătăţiri ecologice. 
Poate ar fi bine să plantați și ceva copaci. 

— Fără copaci! strigă Felmet. 

— Ah, nici o problemă, n-au să crească. Important e să-i plantați. 

— Dar vreau să ridic și taxele, spuse ducesa. 

— Păi, unchiuleţule... 

— Și, că veni vorba, nu-ţi sunt unchi. 

— Unchiuleaţo? încercă Nebunul. 

— Nu. 

— Păi... da-mi-aș palme... trebuie cumva să vă finanţaţi toate 
aceste programe ambiţioase de dezvoltare a regatului. 

— Poftim? întrebă ducele, care nu mai înţelegea nimic. 

— Adică tăiatul copacilor costă bani, zise ducesa, zâmbindu-i 
Nebunului. Era prima dată când o văzuse privindu-l altfel decât ca pe 
un gândac mic și scârbos. Partea cu gândacul nu se schimbase, 
nicidecum, însă acum privirea ei spunea: „Bravo, gândacule, ai învăţat 
o șmecherie.” Interesant, continuă ea. Dar oare cuvintele pot schimba 
și trecutul? 

Nebunul căzu puţin pe gânduri. 

— Foarte ușor, zic eu, răspunse. Pentru că trecutul constă în 
amintiri, iar amintirile sunt vorbe. Cine știe cum s-a purtat un rege de 
acum o mie de ani? Au rămas numai amintiri și povești. Și piese de 
teatru, firește. 

— Da, am văzut cândva o piesă, spuse Felmet. Tot felul de ciudaţi 
cu niște izmene pe ei. Toţi zbierau. Oamenilor le-a plăcut. 

— Adică istoria se face din ceea ce li se spune oamenilor? întrebă 
ducesa. 

Nebunul privi în jur și găsi portretul Regelui Gruneberry cel Bun 
(906-967). 

— Oare era cu adevărat bun? întrebă, arătându-l cu degetul. Cine 
mai știe acum? Și la ce era bun? Dar așa i s-a zis și așa va rămâne în 
vecii vecilor. 

Ducele se aplecase înainte pe tron, cu priviri înflăcărate. 

— Vreau să fiu un conducător bun, spuse. Vreau ca oamenii să mă 
iubească și să-și aducă aminte de mine cu plăcere. 

— la să presupunem, zise ducesa, că ar mai exista niște aspecte 
controversate. Evenimente istorice care... sunt învăluite în mister. 

— Nu sunt de vină, să știi, spuse iute ducele. A alunecat și-a căzut. 
Asta-i tot. A alunecat și-a căzut. Eu nici nu eram acolo. El a sărit la 
mine. M-am apărat, asta-i tot. A alunecat și-a căzut în propriul pumnal, 
în legitimă apărare. Nici nu-mi aduc aminte, mormăi, coborând glasul și 
frecându-și palma dreaptă, pe care și-o răzuise aproape de tot. 

— Taci din gură, bărbate, se răsti ducesa. Știu că nu ești de vină. 
Adu-ţi aminte că nici eu nu eram acolo și că nu eu ţi-am dat pumnalul. 


108 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


(Ducele se cutremură din nou.) lar acum, Nebunule, continuă ea, pare- 
mi-se că-ţi spuneam că există niște fapte care trebuie consemnate așa 
cum se cuvine. 

— Pe cinstea mea, cum ar fi că domniile voastre nu erau atunci 
acolo? spuse voios Nebunul. 

E adevărat că vorbele au puteri, printre care se numără și aceea de 
a scăpa din gura cuiva înainte ca respectivul să le poată opri. Dacă 
vorbele ar fi niște mielușei mici și drăguţi, înseamnă că Nebunul tocmai 
îi văzuse ţopăind cu bucurie în bătaia aruncătorului de flăcări din 
privirea ducesei. 

— Acolo unde? întrebă ea. 

— Undeva, oriunde, spuse în grabă Nebunul. 

— Prostule! Cu toţii suntem undeva. 

— Adică, eraţi undeva, dar în nici un caz în capul scărilor, zise 
Nebunul. 

— Care scări? 

— Nişte scări, îngăimă Nebunul care începuse să transpire, îmi 
aduc clar aminte că nu v-am văzut! 

— Ei, câtă vreme așa ţii tu minte, spuse ducesa după ce-l cântărise 
o vreme, frecându-și bărbia cu un zgomot aspru, ca de cremene. 
Realitatea e alcătuită din aceste cuvințele. Așadar, cuvintele reprezintă 
realitatea. Dar cum să le facem să devină istorie? 

— Piesa aia pe care-am văzut-o a fost foarte bună, spuse visător 
Felmet. Erau și lupte, dar nimeni n-a murit cu adevărat. Și niște 
discursuri foarte, foarte reușite. 

Ducesa făcu din nou zgomotul acela ca de glaspapir. 

— Nebunule? rosti ea. 

— Doamnă? 

— Ce-ar fi să scrii o piesă? Una care să facă înconjurul lumii și să 
rămână în amintire cu mult după ce zvonurile se sting. Poţi? 

— Nu, doamnă. E nevoie de un om talentat. 

— Dar poţi găsi pe cineva de soiul ăsta? 

— Există astfel de oameni, doamnă. 

— Atunci găsește-l, șopti ducele. Pe cel mai bun. Pe cel mai bun. 
Adevărul va ieși la lumină. Găsește-l. 


Furtuna se odihnea - nu de bună voie, dar ce să faci... Își petrecuse 
două săptămâni ca dublură a unui celebru anticiclon de pe la Marea 
Circulară, prezentându-se la datorie în fiecare zi, pierzându-și vremea 
prin frontul rece, oricând gata să mai scoată din rădăcini câte un copac 
sau să mai ia pe sus o fermă pe care s-o poarte în oricare oraș de 
smarald ar fi trebuit. Însă marea șansă meteorologică nu venise. 

Se consola cu gândul că până și marile furtuni din trecut - de pildă 
Uriașul Vârtej din 1789 sau Uraganul Zelda cu uluitoarea sa ploaie cu 


109 


Stranii Surate 


broaște - trecuseră, la un anumit moment al carierei lor, prin așa ceva. 
Totul stătea scris în marea carte a tradițiilor meteorologice. 

Ca să nu mai vorbim că avusese și o perioadă bună, jos, în câmpie, 
într-un soi de pantomimă, aducând zăpezile sezoniere și provocând 
milioanelor de oameni degerături de gradul I. Trebuia, acum, să se 
resemneze cu ideea de a se fi întors în munţi, fără mare lucru de făcut, 
în afară de a sufla peste pârloage. Dacă fenomenele meteorologice ar fi 
oameni, furtuna aceasta ar fi cea care și-ar petrece timpul purtând pe 
cap o pălărie de carton, într-un infern de hamburgeri. 

lat-o acum urmărind cele trei siluete care veneau încet pe pajiște, 
îndreptându-se cu hotărâre către locul golaș în care se afla monolitul - 
în care se afla de obicei monolitul, mai bine zis, întrucât pe moment nu 
era de găsit nicăieri. 

Furtuna își recunoscu vechile prietene, persoane cu gusturi alese, 
și le trimise un tunet scurt, așa, în afara sezonului, ca o formă de salut. 
Acesta trecu cu totul nebăgat în seamă. 

— A dispărut pietroiul, fir-ar să fie! exclamă Granny Weatherwax. 
Dacă nu cumva or fi mai mulţi. 

Era palidă la față. Ca o statuie, s-ar fi putut zice - operă a unui 
artist grav bolnav cu nervii. Cine o privea înțelegea că avea o treabă de 
dus la îndeplinire. O treabă urâtă. 

— Aprinde focul, Magrat, adăugă ea, din instinct. 

— Mda, cred că ne-ar prinde tuturor bine o ceașcă de ceai, zise 
Nanny Ogg, cu venerație în glas. Și cu ceva în el, adăugă, scotocind 
printre faldurile șalului și scoțând o sticluță cu rachiu de mere. 

— Alcoolul sucește minţile și murdărește sufletul, spuse, cu 
pioșenie, Magrat. 

— Eu, una, nu m-ating de așa ceva niciodată, zise Granny. Ar trebui 
să avem capul limpede, Gytha. 

— O picătură în ceai nu-i băutură, zise Nanny. E medicament. Pe- 
aici bate un vânt tare rece, suratelor. 

— Atunci, bine, acceptă Granny. Dar numai o picătură. 

Își băură în liniște ceaiul. După o lungă pauză, Granny spuse: 

— Ei, Magrat, tu știi totul despre chestia asta cu soborul. Poate n-ar 
strica s-o facem cum trebuie. Ce urmează? 

Magrat șovăi. Nici prin cap nu-i trecea să le propună să danseze 
dezbrăcate. 

— Există un cântec, zise. Spre cinstirea lunii pline. 

— Nu-i plină, îi arătă Granny. E... cum îi zice... în creștere. 

— În al treilea pătrar, o ajută Nanny, cu amabilitate. 

— Cred că, de fapt, e un omagiu adus lunii pline în general, se 
aventură Magrat. Și-apoi trebuie să medităm, dar teamă mi-e că, 
pentru asta, chiar e musai să fie lună plină. Luna e foarte importantă. 

— Deci asta-i vrăjitoria modernă, da? zise Granny, cântărind-o din 
priviri. 

110 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— O parte, Granny. Mai sunt multe altele. 

— Ce să zic, câte bordeie, atâtea obiceie, oftă Granny. Dar să mor 
dacă am să îngădui unui bolovan strălucitor să-mi spună mie ce să fac. 

— Da, la dracu' cu toate astea, zise Nanny. Hai să blestemăm pe 
cineva! 


Era noapte, și Nebunul se furișa cu grijă pe coridoare. Nu avea de 
gând să riște. Magrat îi descrisese în detaliu comportamentul obișnuit al 
lui Greebo, așa că împrumutase o pereche de mănuși și un soi de 
caschetă de metal din cămara de arme, veche de când lumea, a 
castelului. 

Ajunse la cămară, ridică ușor zăvorul, împinse ușa, apoi se lipi de 
zid. 

Coridorul deveni ceva mai întunecat, pe măsura ce bezna mai 
densă dinăuntru se revărsă și se amestecă cu cea o idee mai rarefiată 
din jurul lui. 

Dar dincolo de asta, nimic. Numărul de gheme furibunde de blană 
care să se năpustească, scuipând, pe ușă, nu trecu de zero. Nebunul se 
linişti, și se strecură înăuntru. 

Greebo îi sări pe creștet. 

Fusese o zi lungă. In camera aceea nu existau micile ingrediente 
care-i făceau viaţa mai plăcută și cu care ajunsese să se obișnuiască, 
ba chiar să le caute în permanenţă. Singurul lucru interesant fusese că, 
pe la amiază, descoperise o colonie de șoareci care trăiau acolo de 
generaţii, rozând în fiecare zi câte puţin dintr-o neprețuită tapiserie 
înfățișând istoria regatului. Tocmai ajunseseră la Regele Murune (709- 
745) care avusese parte de o soartă cruntă!, când același lucru li se 
întâmplă și lor. Apoi, Greebo își ascuţise ghearele cu ajutorul unui bust 
al singurului vampir de viță regească din Lancre, Regina Grimnir 
Țepușăreasa (1514-1553, 1553-1557,1557-1562, 1562-1567 și 1568- 
1573). Pentru toaleta de dimineaţă se servise de portretul unui monarh 
necunoscut, care începuse ulterior să se topească. Acum era plictisit și, 
în egală măsură, nervos. 

Işi întinse ghearele către locul în care ar fi trebuit să se găsească 
urechile Nebunului, dar nu se alese decât cu un hârșâit metalic. 

— Cine-i băiatu' cuminte? zise Nebunul. Hai, pisu, pisu mic. 

Asta îl cam nedumeri pe Greebo. Singura persoană care-l mai 
vorbise vreodată așa era Nanny Ogg; toţi ceilalți i se adresau prin 
„Carătedeaiceajivină”. Se aplecă înainte, uimit de această nouă 
experienţă. 


14 Ceva cu un vătrai încins, o privată, zece kilograme de ţipari vii, o porţiune de gheaţă 
de trei coţi, pe un râu, un burduf cu vin, doi bulbi de lalea, o seamă de picături de otravă, 
o stridie şi un bărbat vânjos cu un ciocan. Regele Murune nu-şi făcuse mulţi prieteni în 
viaţă. (n.a.) 


111 


Stranii Surate 


Din unghiul său de observaţie. Nebunul văzu un cap răsturnat de 
pisică, lăsându-se din ce în ce mai jos; avea o mutră curioasă și o 
privire cumplită. 

— Nu vrea băiatu' să meargă acasă? zise plin de speranţă Nebunul. 
Uite, Domnul Ușă s-a deschis. 

Greebo își înfipse și mai tare ghearele. Tocmai își găsise un prieten. 

Nebunul ridică din umeri, cu mare grijă, se întoarse și ieși în 
coridor. Străbătu Sala cea Mare, ieși în curte, trecu pe lângă ghereta 
străjerilor și plecă pe poarta principală, după ce le făcuse „ cu multă, 
multă prudenţă - un semn din cap oamenilor de pază. După un minut 
sau două de gândire, unul dintre aceștia spuse: 

— Tocmai a trecut unul cu o pisică pe cap. 

— Ai văzut cine era? 

— Nebunul, cred. 

Cugetară amândoi ce cugetară, apoi al doilea străjer își trecu 
halebarda în cealaltă mână și rosti: 

— Tâmpită muncă. Dar pesemne că trebuie cineva s-o facă și pe 
asta. 


— Nu blestemăm pe nimeni, spuse ferm Granny. Nu duce la nimic, 
dacă nu află și persoana respectivă. 

— Ar trebui să-i trimitem o păpușă străpunsă cu ace, cu chipul lui. 

— Nu, Gytha. 

— Păi, n-am avea decât să facem rost de câteva unghii de-ale lui, 
insistă cu entuziasm Nanny. 

— Nu. 

— Sau fire de păr, sau ceva. Nişte ace am eu. 

— Nu. 

— Blestemele sunt imorale și extrem de dăunătoare pentru karma, 
se împotrivi Magrat. 

— Ei, eu tot o să-l blestem, zise Nanny. Așa, în șoaptă. Puteam să 
mor acolo în temniţă și lui nici nu-i păsa. 

— Nu-l blestemăm, zise Granny, îl înlocuim. Ce-ai făcut cu fostul 
rege? 

— Am lăsat piatra pe masa din bucătărie, răspunse Nanny. Nu mai 
suport. 

— Nu înțeleg de ce, zise Magrat. Părea foarte drăguţ. Pentru un 
strigoi. 

— Mda, cu el n-am nimic. Ceilalţi sunt de vină, spuse Nanny. 

— Ceilalţi? 

— „Te implor, maică bună, ia cu tine o piatră din castel, s-o pot 
bântui”, cică, începu Nanny Ogg. „Tare mă mai plictisesc aici, băga-s-ar 
dracii, iertaţi-mi vorba proastă, Jupâneasă Ogg”, cică... așa că l-am 
ajutat, firește. Pesemne că ăilalţi trăgeau cu urechea. Și ce se gândesc 
ei? „Ohoho, minunat, hai și noi, e vremea pentru o mică vacanţă.” N- 


112 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


am nimic cu strigoii. Mai ales dacă-s capete încoronate, adăugă ea. Dar 
căsuţa mea nu e locul potrivit pentru ei. De pildă, în spălătorie s-a 
aciuat o femeie într-un car de luptă care ţipă cât o ţine gura. Ei, zău 
așa. Doi copilași în cămară, bărbaţi fără cap peste tot, unul urlă sub 
chiuvetă și mai e și altul mic și păros care umblă ca un bezmetic de 
colo-colo, de parcă s-a rătăcit. Așa ceva nu-i normal. 

— Bine că nu-i aici, zise Granny. N-avem nevoie de bărbați 
împrejur. 

— E strigoi, nu bărbat, o corectă Magrat. 

— Hai să nu intrăm în detalii, ripostă Granny cu răceală. 

— Dar nu poţi să-l urci pe el la loc pe tron, zise Magrat. Strigoii nu 
pot domni. Nici măcar nu-și poate pune coroana pe cap, i-ar cădea pe 
podea. 

— O să-l înlocuim cu fiu-său, zise Granny. Succesiune în toată 
regula. 

— Dar am mai discutat asta, spuse Nanny, nerăbdătoare. Poate 
peste vreo cinșpe' ani, dar... 

— Acum, în seara asta, zise Granny. 

— Un prunc pe tron? N-o să reziste nici cinci minute. 

— Nu un prunc, spuse încet Granny. Un bărbat în toată firea. O mai 
ţii minte pe Aliss Demurrage? 

Se lăsă liniștea. Apoi Nanny Ogg se lăsă moale la pământ. 

— Fir-aș a dracului, șopti. Doar n-ai de gând să încerci așa ceva. 

— Ba chiar asta am de gând. 

— Fir-aş a dracului, repetă, cu glasul slab, Nanny. Te-ai gândit bine 
la asta, da? 

— Da. 

— Uite ce-i, Esme, uite ce-i. Aliss cea Neagră era dintre cele mai 
bune. Și tu ești bună, nu zic nu, la... mă rog, mintologie, la ticluieli și 
altele. Dar Aliss cea Neagră, cum să zic... izbutea tot ce-și punea în 
gând. 

— Adică eu n-aș izbuti, asta spui? 

— Nu vă supăraţi, începu Magrat. 

— Nu, nu, sigur că nu asta spun, zise Nanny, fără s-o bage în 
seamă. 

— Bun. 

— Numai că, știi tu... ea era o... cadână de-a vrăjitoarelor, cum a 
zis regele. 

— Decană, o corectă Granny (care căutase cuvântul, să afle ce 
însemna). Nu cadână. 

— Nu vă supăraţi, repetă Magrat, ceva mai tare. Cine era Aliss cea 
Neagră? Și, adăugă iute, gata cu privirile astea cu subînțeles. Și nu mai 
vorbiţi între voi ca și cum n-aş fi aici. Soborul ăsta e format din trei 
vrăjitoare, da? 


113 


Stranii Surate 


— N-ai apucat-o, răspunse Nanny Ogg. Nici eu, de fapt. Locuia pe 
drumul spre Skund. O vrăjitoare foarte puternică. 

— Așa se povestește, cel puţin, zise Granny. 

— Odată a preschimbat un dovleac într-o caleașcă, zise Nanny. 

— Praf în ochi, fu de părere Granny Weatherwax. Cu ce te ajută să 
ajungi la bal mirosind a plăcintă? Și treaba aia cu pantofiorul de sticlă 
mie mi se pare de-a dreptul primejdioasă. 

— Dar lucrul cel mai grozav dintre toate, continuă Nanny, fără să 
se lase întreruptă, a fost când a cufundat în somn un întreg palat, 
vreme de o sută de ani, până ce... Nu-mi amintesc, șovăi ea. Aici intrau 
tufișurile de trandafir, sau o roată de tors? Cred că o prinţesă trebuia să 
pipăie... nu, era un prinţ. Mda, asta era. 

— Să pipăie un prinţ? întrebă, nedumerită, Magrat. 

— Nu, nu... el trebuia s-o sărute. Aliss cea Neagră era tare 
romantică din fire. In fiecare vrajă de-a ei era câte un strop de amor. 
„Fata și Broscoiul” - asta-i plăcea ei cel mai tare. 

— Și de ce au porecilit-o Aliss cea Neagră? 

— Din pricina unghiilor, explică Granny. 

— Și a dinţilor, completă Nanny. Era moartă după dulciuri. Trăia 
într-o căsuţă de turtă dulce. Doi copilași au aruncat-o în cuptor și așa a 
murit. Teribil. 

— Și asta vrei și tu? Să cufunzi castelul în somn? întrebă Magrat. 

— Asta e doar o poveste de adormit copiii, zise Granny, uitându-se 
urât la Nanny. Tot ce-a făcut a fost să grăbească puţin timpul, care e, 
așa, ca un fel de elastic. Poţi să-l întinzi cât poftești. 

Magrat dădu să spună că nu-i așa, timpul e timp, fiecare secundă 
tine o secundă, de-asta și există, asta-i treaba lui... apoi își aminti de 
săptămâni care trecuseră într-o clipă și de după-amiezi care ţinuseră o 
veșnicie. Unele minute se făcuseră cât orele, unele ore zburaseră în 
grabă, încât nici nu-și dăduse seama că trecuseră. 

— Dar asta e numai în mintea oamenilor, nu? zise ea. 

— Firește, răspunse Granny. Și ce contează? 

— Totuși, eu zic că o sută de ani e cam mult, rosti Nanny. 

— Cred că cincisprezece sună cum nu se poate mai bine, zise 
Granny. Asta înseamnă că băiatul o să facă optsprezece. Facem vraja, îl 
aducem încoace ca să-și îndeplinească menirea, și totul o să fie 
minunat. 

Magrat nu spuse nimic, cu toate că-i trecuse prin cap că era ușor să 
trăncănești despre destine și meniri, numai că acestea nu erau prea 
maleabile când erau la mijloc oameni adevăraţi. Nanny Ogg, pe de altă 
parte, se așeză mai bine și-și turnă în ceai încă o portie generoasă de 
rachiu de mere. 

— Ar putea ieși bine, zise. Cinșpe' anișori de liniște și pace. Dacă 
tin eu bine minte vraja, după ce-o spui trebuie să zbori în jurul 
castelului înainte să cânte cocoșul. 


114 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu asta voiam eu, zise Granny. N-ar fi corect. În tot timpul ăsta, 
Felmet ar rămâne rege, iar lumea tot ar avea de suferit. Eu mă 
gândeam să mut tot regatul. 

Și le zâmbi larg. 

— Întregul Lancre? zise Nanny. 

— Da. 

— Cincisprezece ani în viitor? 

— Da. 

Nanny îi privi mătura. Era solidă, rezistentă din fabricaţie, cu toate 
că uneori se pornea mai greu. Dar existau și limite. 

— N-ai să poţi, spuse. Nu poţi înconjura regatul cu aia. Tre’ să 
ajungi până la Piscul Cuţitului și pe urmă dincolo, la Hăul lui Drumlin. N- 
ai cum să duci atâta magie, pur și simplu. 

— M-am gândit la asta, zise Granny și le zâmbi iarăși; era 
înfricoșătoare. 

Apoi le explică planul. Îţi lua minţile. 

Un minut mai târziu, locul rămase pustiu, căci vrăjitoarele 
plecaseră în grabă la treburile lor. O vreme se lăsă liniștea. Nu se 
auzeau decât ţipetele liliecilor și foșnetul slab al vântului prin iarbă. 

Apoi se auzi o bolboroseală, venind dinspre o mlaștină din 
apropiere. Încet, foarte încet, încununat cu un mănunchi de plante 
moarte și putrezite, monolitul ieși la suprafață și privi în jur, bănuitor și 
precaut. 


Greebo se distra la nebunie. La început, crezuse că noul lui prieten 
îl ducea acasă la Magrat. Dar, aparent fără motiv, părăsise cărarea și se 
plimba prin pădure, pe întuneric. Și încă într-o zonă dintre cele mai 
interesante, după părerea lui Greebo. Era un teren accidentat, plin de 
gropi ascunse și de bălți. Chiar și în zilele senine, era ceață peste tot. 
Greebo venea des pe acolo, tot nădăjduind să găsească un lup care să- 
și fi luat o zi de odihnă. 

— Și eu care credeam că pisicile își găsesc drumul spre casă, 
bombăni Nebunul. 

Cu glas scăzut, începu să-și blesteme zilele. Ar fi fost floare la 
ureche să ducă făptura nemernică îndărăt la căsuţa lui Nanny Ogg, care 
se afla la câteva străduțe de castel, aproape în umbra sa. Dar apoi îi 
venise ideea să-i dea motanul lui Magrat - poate că asta avea s-o 
impresioneze. Vrăjitoarele erau foarte atașate de pisici. Unde mai pui 
că, în felul acesta se va simţi obligată să-l invite înăuntru la o ceașcă de 
ceai sau altceva... 

Călcă într-o baltă - și nici măcar nu era prima. Ceva i se zbătea sub 
picior. Nebunul gemu și făcu un pas înapoi, dând peste o ciupercă 
tumefiată. 


115 


Stranii Surate 


— Uite ce-i, motane, zise. Ar fi cazul să te dai jos, bine? După care 
tu găsești drumul spre casă și eu mă ţin după tine. Pisicile văd pe 
întuneric și se pricep să se orienteze, mai spuse, cu nădejde în glas. 

Ridică braţul. Greebo își înfipse ghearele, ca să-i dea un soi de 
avertisment prietenesc, dar descoperi spre mirarea sa că asta nu 
funcționa și pe cămășile de zale. 

— Bravo, bravo, pisoiaș, spuse Nebunul și-l lăsă jos. Haide, găsește 
drumul spre casă. Orice casă e bună. 

Rânjetul lui Greebo se șterse încetișor, până ce nu mai rămase 
decât pisica - proces la fel de tulburător ca și reversul său. 

Se întinse și căscă, pentru a-și masca jena. Cineva tocmai îl făcuse 
„pisoiaș”, drept în mijlocul unuia dintre locurile lui favorite de vânătoare 
- faima sa de prădător putea avea de suferit. Așa că dispăru printre 
ierburi. E 

Nebunul își miji ochii, încercând să vadă prin beznă. Işi dăduse 
seama că, deși îi plăceau pădurile, le prefera, cum s-ar spune, de la 
distanţă; era bine de știut că se aflau acolo, însă pădurile din mintea lui 
nu erau chiar același lucru cu cele adevărate în care, de pildă, te puteai 
rătăci. Aveau mai mulţi stejari mândri și mult mai puţini scaieți. De 
asemenea, în genere erau admirate la vreme de zi, iar copacii nu 
posedau chipuri răuvoitoare și ramuri lungi și ascuţite. Copacii ima- 
ginaţiei sale erau falnicii uriași ai pădurii. Cei care-l împrejmuiau păreau 
mai degrabă niște gnomi vegetali, puncte de sprijin pentru ciuperci și 
mușchi. 

Nebunul auzise de undeva că puteai găsi direcţia în care se afla 
Centrul, identificând latura copacului pe care creșteau cei mai mulți 
mușchi. Cercetă în grabă trunchiurile din apropiere și descoperi că, în 
ciuda legilor de bază ale geografiei, Centrul se afla în toate direcţiile. lar 
Greebo dispăruse. 

Nebunul oftă, își scoase echipamentul de protecţie și o porni clin- 
cănind agale, prin noapte, căutând o înălțime. Părea o idee bună. 
Pământul pe care călca se cutremura sub picioarele sale - ceea ce, era 
convins, n-ar fi trebuit să se întâmple. 


Magrat se rotea pe mătură, la câteva sute de picioare deasupra 
hotarelor Rotaţionale ale regatului, privind în jos la marea de ceață, 
prin care, din loc în loc, se ivea vârful unui copac, precum o stâncă 
acoperită cu mușchi, la vremea fluxului. Pe deasupra ei plutea luna 
umflată, pesemne tot în ultimul pătrar. După părerea ei, ar fi fost mai 
potrivit să fie în primul pătrar. Se înfioră, întrebându-se pe unde o fi 
Granny Weatherwax. 

Mătura bătrânei vrăjitoare era celebră prin împrejurimile cerești. Și, 
de asemenea, temută de toţi. Granny se apucase târziu de zbor, dar se 
atașase de idee precum o muscă de un cap de pește stricat. Exista, 
totuși, o problemă: pentru ea, zborul însemna o deplasarea în linie 


116 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


dreaptă de la punctul A la punctul B. Ideea că și alţi călători își aveau 
drepturile lor nu intra în calcul. Din acest simplu motiv, traseele 
păsărilor migratoare de pe un întreg continent se modificaseră. Speciile 
de înaripate care vieţuiau acolo evoluaseră accelerat, dând naștere 
unei generaţii de păsări care zburau cu burta în sus, ca să aibă 
vizibilitate mai bună. 

Credința implicită a lui Granny cum că nimeni nu avea dreptul să-i 
stea în cale le includea și pe celelalte vrăjitoare, copacii cei mai înalţi și, 
din când în când, munții. 

Și încă un lucru: Granny izbutise să-și impună voința în faţa piticilor 
care locuiau sub pământ, temându-se pentru vieţile lor, astfel că 
aceștia făcuseră câteva adaptări modelului de mătură, pentru a-i spori 
viteza. Multe păsări nevinovate își depuseseră ouăle în văzduh, văzând- 
o pe neașteptate pe Granny venind vijelios către ele și uitându-se urât, 
pe deasupra măturii. 

„Vai de mine, se gândi Magrat. Sper că n-a căzut pe capul cuiva.” 

Adierile miezului de noapte o roteau ușor prin aer, precum o 
giruetă fără băț. Se înfioră iarăși și se uită, cu ochii mijiţi, către munţii 
luminați de lună, uriașii munţi Vârfu Berbecului ale căror văioage 
înghețate și hăuri de smarald nu cunoșteau, pe această lume, nici regi, 
nici cartografi. Lancre era deschis către lume numai pe latura dinspre 
Margine. Restul frontierelor sale erau zimţate precum un bot de lup, și 
cu mult mai greu de trecut. De sus, Magrat putea vedea întreg 
regatul... 

Pe deasupra ei se auzi un zgomot, ca și cum văzduhul se sfâșia. O 
pală de vânt o luă pe sus și o învârti. Răsună un strigăt, distorsionat de 
undele Doppler: 

— Ce faci, fato, visezi? : 

Magrat strânse coada de mătură între genunchi și se înălță. li 
trebuiră câteva minute s-o prindă din urmă pe Granny, care şedea 
aproape culcată pe mătura ei, ca să reducă frecarea cu aerul. Trecea ca 
o vijelie, mult deasupra vârfurilor întunecate ale copacilor. Când Magrat 
se apropie, Granny se întoarse, ţinându-și pălăria cu mâna. 

— Era și timpul, îi spuse, cu asprime. Nu cred să mai am decât vreo 
câteva minute, socotindu-l și pe ăsta. Haide, haide, mișcă-te. 

Și întinse brațul. Magrat făcu la fel. Clătinându-se din pricina 
măturilor care se loveau una de alta și tremurau, își împreunară 
vârfurile degetelor. 

Braţul lui Magrat se umplu de ace, în momentul în care puterea 
începu să curgă“. Mătura lui Granny își luă un nou avânt. 

— Lasă-mi și mie un pic, strigă Magrat. Trebuie să ajung jos! 

— Nu cred să-ţi fie greu, îi răspunse Granny, acoperind mugetul 
vântului. 


E posibil ca aceasta să fi fost prima încercare de re-alimentare în aer din istorie. (n.a.) 


117 


Stranii Surate 


— În siguranţă, voiam să spun! 

— Ești vrăjitoare, nu? Că veni vorba, ai adus cacaua? E un ger aicea 
sus... 
Magrat făcu un semn disperat cu capul și, cu mâna liberă, îi pasă o 
desagă. 

— Bine, zise Granny. Bravo ţie. Ne vedem la pod. 

Și-și desfăcu degetele. 

Magrat rămase în urmă, purtată de vârtejurile de vânt, agățându-se 
deznădăjduită de o mătură care, se temea ea, nu mai avea putere nici 
cât un vreasc. Oricum, nu mai era în stare să poarte o femeie adultă, 
opunându-se chemării insistente a gravitaţiei. 

Prăbușindu-se către pădure, Magrat se gândi că, la urma urmei, 
faptul că Granny Weatherwax persista cu hotărâre să nu acorde nici o 
atenţie problemelor altora putea fi măgulitor. Asta însemna că, în 
opinia sa de cunoscătoare, ceilalți erau, fără discuţie, în stare să și le 
rezolve singuri. 

Pesemne că venise momentul să facă o vrajă de Transformare. 

Magrat se concentră. 

Ei, părea să fi ieșit ceva. 

De fapt, nu se produsese nici o schimbare care să poată fi 
observată de ochii oamenilor de rând. Însă Magrat izbutise să-și 
ajusteze cumva procesele mentale. Astfel, dintr-o femeie zăpăcită și 
ușor speriată care cădea inexorabil către solul neprimitor, devenise o 
femeie cu mintea limpede, optimistă, pozitivă, care își făcuse ordine în 
viață, era pe deplin stăpână pe ea și, una peste alta, își accepta 
trecutul - cu toate că, din nefericire, viitorul nu i se schimbase deloc. 
Dar se simţea cu mult mai bine. Așa că strânse din călcâie, silindu-și 
mătura să scuipe și ultimele scântei de putere. Ajunsese la câteva 
picioare deasupra copacilor. Când mătura se pleoști iarăși și începu să 
se prăvălească printre frunzele întunecate, Magrat își adună puterile, se 
rugă tuturor zeilor pădurii, care ar fi putut s-o asculte în acel moment, 
să cadă pe moale, și își dădu drumul. 

Pe Disc sunt trei mii de zei importanţi, deja identificaţi, iar teologii 
descoperă câte unul nou în fiecare săptămână. Lăsându-i la o parte pe 
zeii minori ai stâncilor, copacilor și apelor, numai doi bântuie prin 
munții Vârfu Berbecului - Hoki, jumătate om, jumătate ţap, mare 
amator de glume proaste, care fusese alungat din Dunmanifestiv, 
sălașul zeiesc, pentru că-l păcălise pe lo cel Orb, căpetenia tuturor 
zeilor, cu străvechiul truc al vâscului exploziv, dar și Herne Vânatul, 
divinitatea înfricoșată și timidă a micuţelor făpturi blănoase ale căror 
destin este să-și sfârșească viețile într-un fulgerător crănţănit de colți. 

Amândoi ar fi putut fi răspunzători pentru micul miracol care se 
produse atunci - căci, într-o pădure plină de stânci înghețate, buturugi 
ascuţite și tufișuri de spini, Magrat căzu pe moale. 


118 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Granny, între timp, gonea către munţi, în cea de-a doua etapă a 
călătoriei. Bău cacaua, din păcate doar călâie, după care, arătându-și 
respectul cuvenit pentru mediul înconjurător, aruncă sticla într-un hău 
pe deasupra căruia tocmai trecea. 

Descoperi că, pentru Magrat, conceptul de mâncare consistentă 
însemna două sandviciuri cu ou și creson, cu coaja frumos tăiată și cu 
două frunzulițe de pătrunjel așezate cu mare grijă și consideraţie 
deasupra, pe care, de-abia apucă să le vadă, că le și luă vântul. O 
vreme, Granny contemplă îngândurată sandviciurile. Apoi, nu avu de 
ales și le mâncă. 

Se apropia un hău, încă plin de zăpadă. Precum o scânteie în beznă 
sau un strop de lumină, Granny pătrunse în labirintul din munți. 

In pădure, Magrat se ridică în capul oaselor și, cu mintea plină de 
gânduri, își scoase o crenguţă din păr. La câţiva pași mai departe, 
mătura se prăbuși printre copaci, împrăștiind frunzele. Un geamăt de 
durere, însoţit de un clincănit fără vlagă o făcură să se uite în jur. Zări o 
siluetă care mergea în patru labe, căutând ceva. 

— Am căzut pe dumneavoastră? întrebă Magrat. 

— Cam așa s-ar zice, răspunse Nebunul. 

Se apropiară unul de altul, de-a bușilea. 

— Tu? 

— Tu? 

— Ce faci aici? 

— Păi, iaca mă plimbam, zise Nebunul. Multă lume o face, să știi. 
Adică, știu sigur că s-a mai întâmplat. Nu-i ceva original. Pesemne că 
nu dovedește foarte multă imaginaţie dar, ce să zic, mie mi-a plăcut 
dintotdeauna. 

— Te-am lovit rău? 

— Cred că vreo doi clopoței n-o să-și mai revină în veci. 

Nebunul scormoni prin frunziș și își găsi, în cele din urmă, odioasa 
pălărie, care făcu,„clonc”. 

— Pe cinstea mea, e strivită, zise, dar și-o puse oricum pe cap, 
ceea ce păru să-i facă mult bine. Ploaie, da, grindină, da, pești și 
broscuțe, ce să zic, merge. Dar femei... niciodată până acum. Oare o să 
se mai întâmple? 

— Da' ce cap tare ai, constată Magrat, ridicându-se. 

— Modestia mă împiedică să răspund, spuse Nebunul, apoi își 
aduse aminte de convențiile genului și adăugă: Pe cinstea mea. 

Se priviră iarăși. Minţile amândurora lucrau frenetic. 

Magrat se gândea: „Nanny mi-a zis să mă uit bine la el. Ei, mă uit. 
Arată așa cum îl știam. Un bărbat firav, trist, cu un costum ridicol de 
bufon, practic cocoșat.” Apoi, exact ca atunci când privirea se 
adaptează, și un nor de formă ciudată se transformă în corabie sau în 
balenă, ea își dădu seama că Nebunul nu era mic. Era de înălțime 


119 


Stranii Surate 


mijlocie, dar umbla gheboșat, crăcănat și legănat, cu umerii lăsaţi, și 
asta doar pentru că așa voia. 

„Mă întreb ce-o mai fi observat Gytha Ogg?” se gândi, intrigată. 

Nebunul își frecă braţul și-i rânji strâmb. 

— Nu cumva știi unde suntem? întrebă. 

— Vrăjitoarele nu se pierd niciodată, răspunse Magrat, sigură pe 
sine. Se întâmplă să mai fie afectate de o rătăcire temporară. Cred că 
Lancre e încolo. Pe mine mă ierți, trebuie să găsesc un deal. 

— Ca să vezi unde suntem? Și 

— În ce moment din timp, mai degrabă. În noaptea asta, magia e 
peste tot. 

— Zău? Atunci vin și eu cu tine, adăugă, galant, Nebunul, după ce 
trase cu ochiul spre copacii întunecaţi care-l despărțeau de castel și de 
culoarul său de lespezi. Nu vreau să păţești ceva. 

Granny ședea întinsă pe coada măturii în timp ce zbura pe 
deasupra hăurilor neumblate ale munţilor, aplecându-se dintr-o parte 
într-alta, în speranţa de a-și conduce mai bine mătura care, lucru 
ciudat, părea să răspundă din ce în ce mai greu la comenzi. Curentul de 
aer produs de trecerea ei stârnea și viscolea zăpada, care lua forme 
dintre cele mai ciudate. Talazuri uriașe de zăpadă îngheţată, care 
spânzuraseră toată iarna deasupra văilor glaciare, tremurau și își 
începeau prăbușirea lungă și tăcută. In zborul său, auzea, din când în 
când, mugetul avalanșelor. Se uită îndărăt către acel peisaj plin de 
primejdii de moarte și de o frumusețe sălbatică, și își dădu seama că 
munții o priveau, cam cu același interes cu care un om care moţăie ar 
privi un ţânţar. Se întrebă dacă regatul înțelegea ce se pregătea ea să 
facă. Se întrebă dacă avea s-o ajute să cadă pe moale, apoi se dojeni 
singură pentru asemenea slăbiciune. Nu, nu așa stătea treaba. Regatul 
nu se tocmea, nu făcea compromisuri. Mâna pe care câinele o mușcă 
cel mai zdravăn este întotdeauna cea a veterinarului. 

Apoi ieși dintre creste, după ce trecuse atât de jos peste ultima 
dintre ele, încât îi intrase zăpadă într-o cizmă, și o porni mai departe, în 
picaj. 

Ceaţa, care nu se îndepărta de munţii aceia niciodată, se întorsese 
parcă și mai hotărâtă decât înainte. Văzând oceanul argintiu și dens din 
fața ei, Granny gemu. 

Undeva, printre fuioarele de ceaţă, se afla Nanny Ogg, care trăgea 
din când în când dintr-o sticluţă plată, ca să se apere de frig. 

Și așa se făcu că Granny, care avea tot părul și pălăria umede și 
tălpile cizmelor îngheţate, auzi un glas înfundat, în depărtare, care 
povestea cu multă ardoare, către cerul nevăzut, că ariciul avea mai 
puţine motive de îngrijorare decât orice alt mamifer, sau aproape. 
Precum un uliu care-a zărit prin iarbă o făptură micuță și cu blana 
moale, precum un virus de gripă, rătăcitor printre stele, care tocmai a 


120 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


văzut plutind prin apropiere o planetă frumoasă și albastră, Granny 
schimbă direcţia și plonjă în jos, străpungând negurile sufocante. 

— Vino-ncoace! strigă, cuprinsă de beţia vitezei, iar un lup ce 
trecea pe acolo, auzind zgomotul care venea de la cinci sute de 
picioare deasupra, își lăsă baltă planurile de vânătoare și o luă la 
goană. In clipa asta să vii, Gytha Ogg! 

Nanny Ogg îi prinse brațul, fără nici o tragere de inimă, și cele două 
mături urcară iarăși sus, înspre cerul senin și plin de stele. 

Ca întotdeauna, Discul lăsa impresia că fusese făurit de Creatorul 
său special pentru a fi privit de sus. Fâșii de nori albi și argintii se 
întindeau până la Margine, în vârtejuri de mii de mile în diametru, 
provocate de rotirea lumii. În urma măturilor care se înălţau în viteză, 
cupola mohorâtă de ceaţă se preschimba într-o tornadă de aburi albi, 
astfel încât zeii care priveau totul - și erau, fără îndoială, la posturi - 
puteau urmări ameţitorul zbor care străpungea cerul ca un sfredel. 

Foarte departe în văzduh, cele două vrăjitoare se dondăneau iarăși. 

— Ce idee stupidă, se jelui Nanny. Nu-mi plac înălțimile. 

— Ai adus și tu ceva de băut? 

— Sigur, că doar așa mi-ai zis. 

— Ei, păi dă încoace... 

— Păi am băut tot, ce să fac, spuse Nanny. La vârsta mea, să stau 
atâta sus acolo. Jason al meu ar cădea pe spate dac-ar afla. 

— Bine, atunci dă încoace puterea, zise Granny, scrâșnind din dinţi. 
Nu mai am aproape deloc. Mă și mir că... 

Dar nu mai apucă să ducă propoziţia până la capăt, ci o sfârși cu un 
urlet, când, fără veste, mătura se răsuci printre nori și o luă la vale, 
către pământ. 


Nebunul și Magrat ședeau pe un bolovan, în vârful unei ridicături de 
pământ de unde se vedea bine întreaga pădure. Luminile din Lancre nu 
erau, de fapt, prea departe, dar nici unul dintre ei nu pomenise nimic 
despre plecare. Atmosfera era încărcată de scânteile gândurilor 
nerostite și ale fanteziilor scăpate de sub control. 

— Demult faci pe Nebunul? întrebă, politicoasă, Magrat, și roși pe 
întuneric, căci, în atmosfera respectivă, i se părea o întrebare dintre 
cele mai indiscrete. 

— De când mă știu, răspunse cu amărăciune Nebunul. Dinţii de 
lapte mi i-am tocit rozând la o funie cu clopoței. 

— Adică se moștenește din tată-n fiu? continuă Magrat. 

— Pe tata nu-l prea cunosc. A plecat s-o facă pe Nebunul pentru 
Lorzii din Quirm, încă de când eram eu copil, răspunse Nebunul. S-a 
certat cu bunică-miu. Se mai întoarce s-o vadă pe mama, dar foarte rar. 

— Ce groaznic! 

Se auzi un clincănit întristat: Nebunul ridicase din umeri. ȘI-I 
amintea vag pe tată-său, un bărbat scund, prietenos, cu ochii ca două 


121 


Stranii Surate 


stridii. Pesemne că o faptă atât de curajoasă precum aceea de-a-l 
înfrunta pe bătrân nu-i stătea deloc în fire. Zgomotul celor două șiruri 
de clopoței, scuturate cu mânie prin aer, încă-i mai bântuia visele, care 
erau, și-așa, pline de amintiri neplăcute. 

— Totuși, zise Magrat, cu glasul mai ascuţit decât de obicei și ceva 
mai tremurat din pricina nesiguranței, cred că-i o viaţă fericită. Să faci 
oamenii să râdă... 

Neprimind răspuns, se întoarse să-l privească. Chipul lui era de 
piatră. Cu glas scăzut, vorbind ca pentru sine, Nebunul începu să 
povestească. 

Și-i vorbi despre Breasla Nebunilor și Saltimbancilor din Ankh-Mor- 
pork. 

La prima vedere, lumea o confunda cu sediul Breslei Asasinilor, 
care, de fapt, era o adunătură de clădiri destul de arătoase și mari, 
aflate alături (Asasinii erau plini de bani); din când în când, micii Nebuni 
care trudeau la corvezile lor, în camerele care nu se încălzeau 
niciodată, nici măcar în toiul verii, îi auzeau pe tinerii Asasini cum se 
jucau, dincolo de zid, și-i invidiau, cu toate că, firește, numărul 
glasurilor sparte, de adolescenţi, se împuţina drastic către sfârșitul tri- 
mestrului (Asasinii dădeau examene riguroase). 

De fapt, prin pereţii mohorâţi și fără ferestre izbuteau să pătrundă 
tot felul de zgomote. Descosându-i în amănunt pe servitori, tinerii 
Nebuni își făureau o imagine a orașului de dincolo. Erau acolo taverne 
și parcuri, o lume întreagă, agitată, la care studenţii și ucenicii de la 
feluritele Bresle sau Colegii luau parte din plin, alergând de colo-colo, 
urlând, trăgându-i pe toţi pe sfoară și vărsându-și, din când în când, 
stomacele. Oamenii râdeau, fără să le pese de cele Cinci Cadenţe și 
Douăsprezece Tonuri. Și - cu toate că acesta era un subiect pe care 
tinerii învăţăcei îl discutau numai noaptea, în dormitoare - exista, se 
pare, umor neoficial, poante rostite liber, fără vreo referire la Marea 
Enciclopedie a Glumelor, sau la hotărârile Divanului, sau la altceva... 

Acolo afară, dincolo de zidurile pătate de vreme, lumea spunea 
bancuri fără să-i pese de Seniorii Nesupunerii... 

Așa un gând te putea trezi din beţie. Bine, nu la propriu, pentru că 
alcoolul nu era îngăduit înăuntru, dar, dacă ar fi fost, ar fi putut s-o 
facă. 

Breasla era locul cel mai sobru din lume. 

Cu amărăciune, Nebunul povesti despre uriașul Frate Păcălici, cel 
mereu roșu la faţă, despre serile petrecute învățând Poante 
Caraghioase, despre lungile dimineți din friguroasa sală de sport în care 
repeta cele Optsprezece Tumbe și traiectoriile permise pentru farfuriile 
cu budincă. Și jongleriile. Jongleriile! Fratele Saltimbanc, un om cu un 
suflet precum sfoara fiartă și răcită, le preda jonglerii. Și ceea ce-l 
înfuria, făcându-l să-și piardă darul vorbirii, nu era faptul că Nebunul 
nostru scăpa lucrurile din mână. Asta se și aștepta de la el, să le scape, 


122 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


mai ales dacă era vorba de lucruri cu potențial comic, precum farfuriile 
cu budincă, torțele aprinse sau satârele bine ascuţite. Numai că el le 
scăpa, pentru că, într-adevăr, nu se pricepea, și tocmai de-asta Fratele 
Saltimbanc se năpustea asupra lui, mânios la culme și clincănind din 
răsputeri. 

— Și nu ţi-ai dorit niciodată să devii altceva? întrebă Magrat. 

— Păi ce-aș fi putut deveni? ripostă Nebunul. N-am observat să am 
de ales. 

În ultimul lor an, Nebunii învăţăcei primeau îngăduinţa să iasă, dar 
numai dacă se supuneau unui număr impresionant de restricții. Așa, 
țopăind nefericit pe străzi, văzuse pentru prima oară vrăjitorii, care se 
plimbau peste tot, solemni și împopoţonaţi din cap până-n picioare. li 
văzuse și pe asasinii care supravieţuiseră, tineri snobi și trufași, în 
haine de mătase neagră, reci și necruțători precum pumnalele pe care 
le purtau la cingătoare. Văzuse și preoţi, a căror splendidă înfățișare 
era, într-o foarte mică măsură, compromisă de șorțurile lungi de cau- 
ciuc pe care le purtau pentru principalele ceremonii sacrificiale. Işi 
dăduse seama că fiecare profesie își avea uniforma sa și, de asemenea, 
că aceea pe care o purta fusese creată cu un singur scop: să-l facă pe 
posesorul său să arate ca un idiot desăvârșit. Chiar și așa, nu 
renunţase. De-o viaţă întreagă, tot persevera. 

Nu renunțase tocmai pentru că nu avea deloc talent și pentru că 
bunicul l-ar fi jupuit de viu dacă se dădea bătut. Repetase glumele 
autorizate până ce le învățase ca pe apă, și se trezise odată cu zorii, 
pentru a exersa jongleriile până ce începeau să-i scârțâie încheieturile. 
iși perfecționase vocabularul comic, astfel încât numai Seniorii de 
rangul cel mai înalt îl mai puteau înțelege. Țopăise și se prostise cu o 
încrâncenare mută și mohorâtă, și astfel absolvise primul din an, 
primind Tărtăcuța de Onoare. Ajuns acasă, o aruncase în privată. 

Magrat rămase pe gânduri. 

— Și tu, cum ai ajuns vrăjitoare? întrebă Nebunul. 

— Poftim? 

— Adică ai fost la vreo școală sau ceva de soiul ăsta? 

— A, nu. Într-o zi, Goodie Whemper a coborât în sat, a aliniat toate 
fetele și m-a ales pe mine. Vezi tu, nu omul alege, Meșteșugul îl 
cheamă la sine. 

— Da, dar când ajungi, cu adevărat, vrăjitoare? 

— Păi, când celelalte încep să te trateze ca atare, cred, oftă 
Magrat. Dacă ai noroc. Credeam că o s-o facă, după vraja aceea din 
temniţă. La urma urmei, a ieșit destul de bine. 

— Pe cinstea mea, un adevărat ritual de trecere, spuse Nebunul, 
neputându-se abține. Magrat îi aruncă o privire cruntă, făcându-l să se 
înece. Celelalte vrăjitoare fiind cele două doamne mai în vârstă, 
presupun, mai spuse, regăsindu-și amărăciunea obișnuită. 

— Da. 


123 


Stranii Surate 


— Personalităţi foarte puternice, nu? 

— Foarte, răspunse cu sinceritate Magrat. 

— Mă întreb dacă l-au cunoscut pe bunicul, zise Nebunul. 

— De fapt, sunt de ispravă, spuse Magrat, cu ochii în jos. Numai că, 
mă rog, o vrăjitoare nu se gândește la cei din jur. Adică de gândit se 
gândește, dar nu-i pasă de sentimentele lor, înţelegi, decât dacă se 
gândește cu adevărat. 

— Dar tu nu ești așa, spuse Nebunul. 

— Uite ce-i, mi-aş dori să nu mai fii în slujba ducelui, rosti 
deznădăjduită Magrat. Știi ce fel de om e. Chinuie oamenii, le arde 
casele și așa mai departe. 

— Dar eu sunt Nebunul lui, și un Nebun trebuie să-i fie credincios 
stăpânului până la moarte. Teamă mi-e că așa-i tradiţia, și tradiţiile 
sunt foarte importante. 

— Dar nici măcar nu-ți place! 

— Nu-mi place deloc. Dar ce-are a face asta? Dacă e să fiu Nebun, 
măcar s-o fac cum se cuvine. 

— Asta-i o mare prostie, spuse Magrat. 

— Aș prefera „nebunie”. Dacă te sărut, adăugă Nebunul, care 
venise din ce în ce mai aproape de ea, mă preschimb în broscoi? 

Magrat lăsă din nou ochii în jos, privindu-și picioarele, care se 
retraseră sub fustă, stânjenite de toată atenţia care li se acorda. | se 
părea că vede, de-o parte și de alta, siluetele lui Esme Weatherwax și 
Gytha Ogg. Granny se uita urât la ea, spunându-i: „O vrăjitoare e mereu 
stăpână pe situaţie”. „Pe orice situaţie”, spunea fantoma lui Nanny 
Ogg, rânjindu-i larg și fluturându-și mâinile cu subînțeles. 

— Păi, să vedem, răspunse Magrat. 

Și urmă cel mai impresionant sărut din toată istoria preludiului 
amoros. 

Așa cum spusese cândva Granny Weatherwax, timpul este numai o 
senzație. Anii petrecuţi de Nebun în clădirea Breslei ţinuseră o 
eternitate, în timp ce ceasurile în care discutase cu Magrat pe culme se 
scurseseră în câteva clipe. lar undeva sus, în ceruri, câteva zeci de 
secunde de groază și urlete se lăbărțară precum cașcavalul prăjit. 

— Gheaţă! strigă Granny. A înghețat! 

Nanny Ogg o urmă, încercând în zadar să se apropie de mătura 
care se prăbușea, scăpată de sub control. Flăcări de octarină trosneau 
printre nuielele îngheţate, înghiţindu-le pe rând. Nanny se aplecă și 
apucă fusta lui Granny. 

— Ti-am spus că faci numai prostii! strigă ea. Ai trecut prin toată 
ceața aia umedă, și apoi te-ai înălţat aici, în ger, babă neghioabă! 

— Gytha Ogg, dă-mi drumul la fustă! 

— Mai bine urcă încoace. Ai luat foc acolo, la spate! 

leșiră dintre nori și începură să urle la unison, când pământul 
acoperit de tufișuri apăru ca din senin și începu să vină drept către ele. 


124 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Și-apoi trecu pe lângă. 

Nanny întoarse capul și văzu un hău întunecos, pe fundul căruia se 
întrezăreau undele înspumate. Zburaseră peste marginea Canionului. 

Din mătura lui Granny ieșeau pale de fum negru, însă ea se ţinea 
cu hotărâre, chinuindu-se să întoarcă. 

— Ce naiba faci? tună Nanny. 

— Nu-ţi face griji, pot să merg pe lângă râu, strigă Granny Weather- 
wax, încercând să acopere trosnetul flăcărilor. 

— Urcă aici, auzi ce-ţi spun? Gata, s-a terminat, nu mai ai cum... 

La spatele lui Granny se produse o mică explozie, iar mai multe 
mănunchiuri de nuiele în flăcări se desprinseră și se prăbușiră în 
adâncurile tunătoare ale canionului. Mătura sări în lături. Nanny o 
prinse pe Granny de umeri, tocmai când o pală de foc înghiţi o altă 
legătură. Cuprinsă de flăcări, mătura scăpă dintre genunchii lui Granny, 
se răsuci în aer și o porni drept în sus, scoțând scântei și un zgomot 
asemănător celui scos de un deget plimbat pe buza unui pahar cu vin. 
În urma ei rămase Nanny, zburând cu capul în jos, și Granny care 
atârna de brațul său. Cele două se priviră și ţipară. 

— Nu am putere să te trag! 

— Păi nici eu nu mă pot urca, nu crezi? Respectă-ţi vârsta, Gytha! 

Nanny cugetă un pic, apoi îi dădu drumul. 

După trei căsătorii și o adolescenţă zbuciumată, ea dobândise la 
coapse niște mușchi cu care putea sparge nucile de cocos. Astfel, împo- 
trivindu-se forțelor gravitaționale, sili mătura să coboare și să se 
răsucească aproape imediat. Undeva, în faţă, o văzu pe Granny care se 
prăbușea ca un pietroi, ținându-și pălăria cu o mână, iar cu cealaltă 
încercând să împiedice gravitația să-i tragă cu ochiul pe sub fustă. 
Nanny îmboldi mătura cu atâta forţă încât aceasta începu să scârţăie, 
prinse de mijloc vrăjitoarea căzătoare, se înălță iarăși și, în cele din 
urmă, se lăsă moale în loc. Urmă o perioadă de tăcere, întreruptă de 
Granny Weatherwax care spuse: 

— Să nu mai faci vreodată așa ceva, Gytha Ogg. 

— Promit. 

— Și-acum întoarce. Trebuie s-ajungem la pod, ce, ai uitat? 

Ascultătoare, Nanny întoarse mătura, frecându-se ușor de pereții 
canionului. 

— Suntem încă foarte departe, spuse. 

— N-am renunţat, zise Granny. A mai rămas mult din noapte. 

— După capul meu, nu îndeajuns. 

— O vrăjitoare nu știe ce înseamnă „eșec”, Gytha. 

leșiră din nou în loc deschis. La orizont se vedea o dungă de lumină 
aurie. Răsăritul înainta încet de-a curmezișul Discului, trecând ca 
buldozerul peste suburbiile nopții. 

— Esme? spuse, după o vreme, Nanny Ogg. 

— Ce vrei? 


125 


Stranii Surate 


— Înseamnă „nereușită”. 

Urmară câteva secunde de tăcere înghețată. 

— Vorbeam la, oarecumiizice, la figurat, spuse Granny. 

— Ah, da? Păi trebuia să zici. 

Dunga de lumină se lăţea, devenind din ce în ce mai strălucitoare. 
Pentru prima dată, în mintea lui Granny se strecură un sâmbure de 
îndoială, nedumerită din pricina locurilor cu totul necunoscute în care 
nimerise. 

— Câţi cocoși or fi în Lancre, mă întreb? spuse ea încetișor. 

— Asta-i una din întrebările alea, cum le-o fi zicând? 

— Nu, pur și simplu eram curioasă. 

Nanny Ogg se așeză mai bine. Erau treizeci și doi de cocoși de 
vârstă adultă. Știa asta, pentru că se documentase în noaptea 
precedentă - de fapt, în noaptea respectivă - și-i dăduse instrucţiuni 
precise lui Jason. Avea cinsprezece copii, oameni în toată firea, 
nenumărați nepoți și strănepoţi, iar aceștia avuseseră aproape toată 
seara la dispoziţie ca să-și ocupe locurile. Ar fi trebuit să ajungă. 

— Ai auzit? zise Granny. De-acolo, dinspre Culmea Zimţată? 

Nanny privi ingenuu în depărtările ceţoase. La orele acestea târzii, 
zgomotele răsunau foarte limpede. 

— Ce? întrebă ea. 

— Un soi de icnet. 

— Nu. 

Granny se răsuci. 

— Acolo, zise. De data asta am auzit clar. Un fel de „cucuri-hâc”. 

— Eu nu aud nimic, Esme, zise Nanny, zâmbind către cer. Uite 
podul, drept în faţă. 

— Și acolo! Acolo jos! Un cârâit, îți spun precis! 

— Pesemne că asta e serenada zorilor, Esme. Uite, mai avem doar 
jumătate de milă. 

Granny o pironi cu privirea în ceafa. 

— Se întâmplă ceva acolo, zise. 

— Păi eu de unde să știu, Esme? 

— Ți se zgâlțâie umerii! 

— Mi-am pierdut șalul. Mi-e cam frig. Uită-te, aproape am ajuns. 

Granny se uită înainte, cu fulgere în priviri. Mintea ei era un labirint 
de bănuieli. La momentul potrivit, avea de gând să afle totul. Podul din 
bușteni umezi, principala legătură dintre regat și lumea înconjurătoare, 
plutea încet dedesubtul lor. Dinspre ferma de păsări aflată la jumătate 
de milă distanţă se înălţă un cor de cârâituri, urmat de o bufnitură. 

— Și acolo? Acolo ce-a fost, mă rog? întrebă Granny. 

— O fi dat uliul. Ai grijă, cobor. 

— Tu îţi baţi joc de mine? 

— Nu, Esme. Doar că sunt încântată. Cu asta ai să intri în istorie, 
știi bine. 

126 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ajunseră deasupra scândurilor din care era făcut podul. Granny 
Weatherwax păși cu grijă pe suprafața alunecoasă și-și netezi rochia. 

— Ei, da, spuse. 

— Mai grozavă decât Aliss cea Neagră, așa o să zică toţi, continuă 
Nanny Ogg. 

— Unii oameni vorbesc vrute și nevrute, zise Granny, uitându-se 
peste parapet la undele înspumate aflate undeva foarte jos, apoi la 
culmea îndepărtată unde se înălța castelul Lancre. Chiar crezi? adăugă 
ea, aparent nepăsătoare. 

— Ascultă la mine. 

— Hmm. 

— Dar trebuie să termini de rostit vraja, să nu cumva să uiţi. 

Granny Weatherwax încuviință. Se întoarse cu fața spre răsărit, își 
ridică brațele și termină de rostit vraja. 


E aproape cu neputinţă de descris în cuvinte trecerea a 
cincisprezece ani și două luni. În imagini e mult mai ușor - foloseşti un 
simplu calendar, cu paginile bătute de vânt, sau un ceas ale cărui limbi 
se mișcă din ce în ce mai repede, sau niște copaci care înmuguresc și 
fac fructe în câteva secunde... 

Ei, înțelegeţi cum vine. Soarele se transformă într-o dungă 
înflăcărată, pe cer, zilele și nopţile se aleargă precum imaginile dintr-un 
caleidoscop defect, manechinele din vitrina magazinului de haine de 
peste drum se îmbracă și se dezbracă mai iute decât o stripteuză cu 
cinci slujbe pe zi. Sunt tot felul de modalităţi de descriere, dar n-o să fie 
nevoie de ele pentru că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic de soiul ăsta. 

E drept că soarele tremurase ușor, copacii de pe culme păreau o 
idee mai înalţi, și Nanny nu putea scăpa de senzaţia că cineva tocmai 
se lăsase cu toată greutatea pe ea, o turtise la pământ și apoi o 
umflase la loc. Asta pentru că regatul nu se deplasase, propriu-zis, prin 
timp - expresie care trimite la succesiunile de imagini tremurătoare și 
alte asemenea procedee fotografice. Mai degrabă, îi dăduse ocol, ceea 
ce e mult mai curat, mai ușor și te scapă de nevoia de a găsi un 
laborator amplasat peste drum de un magazin de haine care să ţină în 
vitrină, vreme de șaizeci de ani, același manechin - treabă care, de-a 
lungul vremii, s-a dovedit cea mai plicticoasă și costisitoare din întreg 
procesul. 


Sărutul dură mai mult de cincisprezece ani. 

Nici măcar broaștele nu pot face așa ceva. 

Nebunul se lăsă pe spate. Avea o expresie mirată. Pe ochi, parcă i 
se lăsase un văl. 

— Am simţit că se cutremură lumea. Tu nu? întrebă. 

Magrat privi peste umăr, către pădure. 

— Cred că a făcut-o, spuse. 


127 


Stranii Surate 


— Ce să facă? 

— A, nimic, nimic, o scăldă Magrat. Nu-i cine știe ce. 

— Să mai încercăm o dată? Cred că nu ne-a ieșit chiar cum trebuia. 

Magrat încuviinţă. De data asta, nu ţinu decât cincisprezece 
secunde. Dar i se păru mult mai mult decât înainte. 


Un freamăt străbătu castelul, făcând să se cutremure tava de pe 
care Ducele Felmet mânca, spre mare-i ușurare, păsat sărat exact cât 
trebuia. 

II simţiră și spectrele care se înghesuiau în căsuţa lui Nanny Ogg ca 
o echipă de rugby într-o cabină telefonică. 

Se răspândi către fiecare coteţ din regat și, drept urmare, un 
număr de brațe se descleștară și treizeci și doi de cocoși congestionați 
răsuflară adânc și începură să cânte ca apucaţii, dar era prea târziu, 
prea târziu... 


— Eu tot cred că ai făcut tu ceva, zise Granny Weatherwax. 

— Mai ia o ceașcă de ceai, o îmbie, binevoitoare, Nanny. 

— Să nu cumva să-mi pui ceva în el, ascultă ce-ţi spun, o avertiză 
Granny. Numai din cauza băuturii am făcut ce-am făcut astă-noapte. 
Altfel nu m-aș fi încăpățânat așa. E de-a dreptul rușinos. 

— Aliss cea Neagră n-a făcut niciodată așa ceva, spuse 
încurajatoare Nanny. Bun, bun, o sută de ani, da, dar a fost numai un 
castel. Oricine poate muta un castel. 

Granny se mai relaxă puţin. 

— Și l-a mai lăsat și acoperit de buruieni, sublinie ea, aferată. 

— Chiar așa. 

— Minunat! spuse entuziast Regele Verence. Tuturor ni s-a părut 
ceva superb! Sălășluind în planul astral, firește, am putut observa 
îndeaproape. 

— Da, toate bune și frumoase, Înălţimea Ta, spuse Nanny Ogg, 
întorcându-se să tragă cu ochiul la fantomele care se înghesuiau în 
spatele lui și cărora nu li se oferise privilegiul de a ședea la, sau, într-o 
oarecare măsură, în masa din bucătărie, însă voi, toţi, căraţi-vă îndărăt 
în privată. Ce mai tupeu! Numa’ voi doi, copilașii, puteți rămâne, 
adăugă ea. Sărăcuţii de voi. 

— Imi cer iertare, dar e așa de bine să scapi din castel, zise regele. 

Granny Weatherwax căscă. 

— Oricum, spuse, acum trebuie găsit băiatul. Asta-i pasul următor. 

— O să-l căutăm imediat după prânz. 

— Prânz? 

— Am friptură de pui, zise Nanny. lar tu ești frântă. Ca să nu mai 
spun că o să ne ia multă vreme până să dăm de el. 

— E în Ankh-Morpork, spuse Granny. Ascultă la mine. Cu toţii ajung 
acolo. De-acolo o să începem și noi. Când e vorba de destine, nu mai 


128 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


trebuie să pleci în căutarea oamenilor potriviţi, îi aștepți să apară în 
Ankh-Morpork. 

— Karen a mea s-a căsătorit cu un hangiu de pe-acolo, se înveseli 
Nanny. Nici nu le-am văzut copilul încă. Avem casă și masă pe gratis. 

— Nu e neapărat nevoie să mergem. Ideea e să vină el încoace. E 
ceva cu orașul ăla, spuse Granny. E ca o cocină. 


— E la cinci sute de mile de-aici! spuse Magrat. O să fii plecat o 
veșnicie! 

— N-am ce face, spuse Nebunul. Ducele mi-a dat instrucţiuni 
precise. Sunt omul lui de încredere. 

— Ce să zic! Te duci să mai angajezi soldaţi, probabil. 

— Nu, nu, nimic de felul ăsta. E cu totul altceva, răspunse Nebunul, 
apoi șovăi. De la el aflase Felmet despre universul cuvintelor. Oricum, 
era mai bine decât să taie oamenii în bucăţi. Așa, se câștiga timp. Era 
mai bine pentru toți, în situaţia dată, nu? 

— Dar nu-i musai să pleci! Nici măcar nu o faci de bună voie! 

— Pentru el, asta nu contează. Am promis să-i fiu credincios... 

— Da, da, până la moarte. Dar nici măcar nu crezi în vorbele astea! 
Tocmai îmi spuneai cât de tare îţi urăști Breasla și tot ce are de-a face 
cu ea. 

— Păi, da, dar tot trebuie să mă duc. Mi-am dat cuvântul. 

Lui Magrat îi veni să bată din picior, dar nu se înjosi într-atât. 

— Tocmai când începuserăm să ne cunoaștem! strigă ea. Ești 
jalnic! 

— Dacă mi-aş călca cuvântul, atunci aș fi jalnic, răspunse Nebunul, 
gânditor. Și s-ar putea să nu fie o idee prea bună. Imi pare rău. Mă 
întorc în câteva săptămâni, oricum. 

— Tu nu înţelegi că-ţi cer să nu i te mai supui? 

— Îmi pare rău, ţi-am zis. Oare nu ne mai putem vedea până să 
plec? 

— Trebuie să mă spăl pe cap, spuse ţâfnoasă Magrat. 

— Când? 

— Tot timpul! 


Hwel se pișcă de nas și se uită posomorât la foaia pătată cu ceară. | 
se împăienjeneau ochii, iar piesa nu merge deloc bine. 

Descrise prăbușirea candelabrului și-i făcu loc personajului negativ 
care purta o mască pentru a-și ascunde obrazul schilodit, apoi 
rescrisese una dintre scenele comice, pentru a introduce informaţia că 
eroul principal se născuse într-o valiză. Numai că iarăși avea probleme 
din pricina clovnilor. De câte ori se gândea la ei, deveneau alţii. Prefera 
să fie câte doi, așa cerea tradiţia, însă acum, ca din senin, apăruse un 
al treilea, căruia nu putea cu nici un chip să-i inventeze poante. 


129 


Stranii Surate 


Pana alerga, scârțâind, pe hârtie, încercând să imite vocile care-i 
pătrunseseră în vis și care, la momentul respectiv, i se păruseră 
comice. Incepu să transpire și să-și umezească nervos, cu limba, 
colţurile gurii. 


Aista mi-i Scaunulu, scrise Hwel. Hei, cu așa un Scaunu 
la Cap, poţi a ajunge Departe. Și bine-ai face Domnia Ta s-o 
pornești pe loc. Daca însă nu poţi pe loc, încearcă pe Poartă. 
Daca nimic nu te poartă, vezi de mai slăbește. l-ascultă la 
mine, ai un Stylo? Sau măcar un pixu cu pastă... 


Hwel se holbă îngrozit. În scris, totul părea absurd, ridicol. Și totuși, 
spectatorii din mintea sa... 

Muie pana în călimară și încercă să-și alunge toate gândurile 
nepotrivite. 


Al doilea Clovnu: Numa’ bine, Șefu'. 

Al treilea Clovnu: șface o schmekerie cu o tărtăcutză pe bătzț: 
Nino, nino. 

Hwel se dădu bătut. Da, era de râs, știa foarte bine, în minte îi 
răsunaseră deja hohotele nestăvilite ale publicului. Dar nu se potrivea. 
Nu era încă momentul. Poate că momentul nu avea să vină niciodată. Și 
aceste idei erau aidoma celor despre cei doi clovni, unul gras și unul 
slab: „In mare Necazu m-ai mai băgat Domnia Ta, Stanleigh”. La asta 
râsese de unul singur până ce începuse să-l doară în piept, însă ceilalți 
din trupă îl priviseră uimiţi. Numai în vise era amuzant. Lăsă pana jos 
și-și frecă ochii. Pesemne că se apropia de miezul nopții, iar instinctul 
de-o viaţă îi spunea să economisească lumânările, cu toate că, de fapt, 
de-acum își permiteau să consume oricâte, în ciuda dojenilor lui Vitoller. 

Pretutindeni în Ankh-Morpork răsunau gonguri, iar străjerii de noap- 
te strigau în gura mare că, într-adevăr, venise miezul nopţii și că, în 
ciuda aparenţelor, totul era bine. Mulţi dintre ei izbuteau chiar să-și 
ducă vorba până la capăt, înainte de-a fi tâlhăriţi. 

Hwel trase obloanele și privi orașul. Mă simt tentat să afirm că 
acesta se afla în cele mai bune momente ale sale, dar nu e întru totul 
adevărat. Era, însă, unul dintre momentele tipice. Fluviul Ankh, canal de 
scurgere pentru jumătate de continent, era destul de umflat și de 
murdar încă înainte de a pătrunde în Ankh-Morpork. La ieșire, nu se mai 
putea spune că ar fi curs, mai degrabă că „se evapora”. Din pricina 
noroiului adunat de secole pe fundul său, în multe locuri trecea peste 
maluri, astfel încât acum, cu toată zăpada topită în el, multe dintre 
cartierele nevoiașe din Morpork erau inundate - dacă se poate spune 
așa, ţinând cont că lichidul putea fi strâns cu ușurință cu ajutorul unui 
năvod. Așa ceva se întâmpla în fiecare an. Ar fi fost mari probleme cu 
sistemul de canalizare, așa că, la urma urmei, era mai bine că acesta 


130 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


nu era mai bine dezvoltat. Cei mai mulţi locuitori aveau câte o bărcuță 
pe care o ţineau la îndemână, în curtea din spate, și-și înălţau, periodic, 
locuințele cu câte un nivel. 

Se spunea că, acolo, traiul era foarte sănătos. Pentru că nu 
supraviețuiau prea mulți microbi. 

Hwel privi de-a curmezișul oceanului de ceaţă, prin care clădirile se 
întrezăreau ca niște castele de nisip, la ora fluxului. Era un peisaj 
frumos, cu atâtea lumini înșirate care sclipeau prin negură - însă 
atenţia lui era atrasă, cu deosebire, de una dintre ele, aflată în imediata 
apropiere. Pe un petic de pământ ceva mai înalt, de lângă râu, pe care 
Vitoller plătise o sumă exorbitantă, se ridica o clădire nouă. Creștea ca 
o ciupercă în fiecare zi - și acum se zăreau felinarele care ardeau pe 
schele, căci meșterii tocmiţi, și chiar unii dintre actori, nu își 
întrerupseseră treaba pentru o pricină așa neînsemnată precum 
întunericul. Și nu era vorba doar de o nouă clădire - care, și-așa, ar fi 
fost lucru mare pentru Morpork - ci de un nou tip de clădire. „Discul. 

La început, ideea îl îngrozise pe Vitoller, însă tânărul Tomjon nu se 
lăsase. Și cu toții știau că, odată ce se pornea, acesta putea convinge și 
râurile să curgă invers. 

— Bine, băiete, dar noi dintotdeauna ne-am plimbat din floare în 
floare, spusese Vitoller, cu disperarea celui care știe că, până la urmă, 
are să piardă. Doar n-o să mă stabilesc într-un singur loc, acum, la 
vârsta mea. 

— Nu-ţi face bine, răspunsese cu hotărâre Tomjon. Nopţile-s reci, 
dimineţile geroase, iar tu nu mai ești tânăr. Ar trebui să stai într-un loc 
și să chemi lumea la tine. Să nu crezi că n-au să vină. Știi ce mulţi 
spectatori avem, de la o vreme. Piesele lui Hwel sunt celebre. 

— Nu piesele, spusese Hwel. Actorii. 

— Dar nu mă văd neam șezând undeva, lângă foc, între patru 
pereţi, dormind în puf și mai știu eu ce, încercase Vitoller, dar apoi 
prinsese privirea nevesti-sii și cedase. 

Cât despre clădire... A convinge râurile să curgă invers era floare la 
ureche pe lângă a scoate bani de la Vitoller, însă, la urma urmei, chiar 
le mergea foarte bine, de când Tomjon ieșise din adolescenţă, i se 
îngroșase vocea și putea purta costumele. 

Hwel și Vitoller, unul lângă altul, priviseră cum se montau primele 
schele. 

— E împotriva firii, se plânsese Vitoller, sprijinit în baston. Spiritul 
teatrului prins și închis într-o colivie. O să se stingă. 

— Ei, nu știu ce să zic, spusese Hwel, prudent. Tomjon își făcuse 
bine lecțiile și petrecuse o seară întreagă cu Hwel, înainte să deschidă 
discuţia cu taică-său, iar piticul nu se mai putea gândi decât la trape, 
schimbări de decoruri, culise, aripi și uluitoare mecanisme cu care se 
puteau cobori zeii din ceruri sau scoate la lumină demonii din infern. Nu 


131 


Stranii Surate 


se putea împotrivi acestei noi idei, după cum o maimuţă nu se putea 
lupta cu atracția unei plantaţii de bananieri. 

— Drăcia asta nici nume n-are, spusese Vitoller. Ar trebui să-i zică 
„Mina de auru”, după cât mă costă. De unde o să scoatem atâţia bani, 
eu asta vreau să știu. 

Și chiar le trecuseră prin cap multe nume, însă nici unul pe placul 
lui Tomjon. 

— Trebuie să fie ceva care să cuprindă totul, le zisese el. Pentru că 
înăuntru e lumea întreagă. Lumea întreagă pe o scenă, cum de nu 
înțelegeţi? 

Și-atunci, Hwel venise cu o idee despre care știa, înainte să-i dea 
glas, că era cea mai bună: „Discul”. Acum, clădirea era aproape gata, 
iar el tot nu terminase piesa. 

Închise ușa și se întoarse la masa de scris, luă pana și un nou teanc 
de hârtie. Apoi, îi trecu ceva prin minte. Pentru zei, lumea chiar era o 
scenă de teatru... 

Fără întârziere, începu să scrie. 

„Disculu întreg e ca un Teatru. Și toți bărbaţii și fomeili sunt simpli 
Actori”. Dar făcu greșeala să se oprească puţin, îngăduind unei alte 
particule de inspiraţie să-i pătrundă în minte, îmboldindu-l într-o cu 
totul altă direcţie. 

Se uită la ce scrisese și adăugă: „Mai puţin Cei cari vând floricele”. 

După o vreme tăie totul, și încercă altfel: „Precum Scena de la 
Ftiatru îi Lumea, și pe ea se înșiruie Oamenii ca niște Actori”. 

Părea ceva mai bine. 

Se mai gândi un pic, apoi continuă conştiincios: „Unul intră, altul 
iese”. 

Nu, ideea îi scăpa printre degete. Avea nevoie de timp, de o 
veșnicie întreagă... 

De alături se auzi un țipăt înfundat, însoţit de o bufnitură. Hwel lăsă 
pana și deschise cu grijă ușa. Băiatul era în pat, în capul oaselor, alb ca 
varul. Văzându-l intrând, se mai linişti puţin. 

— Hwel? 

— Ce-i, flăcăule? Ai visat urât? 

— Pe zei, a fost îngrozitor! lar le-am văzut. O clipă, am crezut că... 

Hwel, care-l asculta cu o ureche, în timp ce-i aduna hainele risipite 
pe jos, se opri brusc. Visele erau pasiunea lui. De-acolo își lua ideile. 

— Că...? spuse el. 

— Nu știu, parcă eram cumva... într-o strachină, și trei chipuri 
înfiorătoare se holbau la mine. 

— Zău? 

Da, și apoi au spus: „Te salutăm...” și au început să se certe cu 
privire la numele meu, apoi au zis: „Lasă asta, cine-o să ne fie, dar, 
rege?”. Și una a spus: „Dar? Dar de la cine?”, iar alta i-a zis: „Dar și- 
atâta, fato, asta tre' să zici în situaţii de-astea, mai străduiește-te și tu 


132 


„ 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


puţin”, apoi au venit mai aproape și alta a zis: „Nu prea are carne pe el, 
pesemne că aia-i dă la masă numai prostii”, iar cea mai tânără a 
răspuns: „Nanny, ţi-am mai spus, Thalia nu există”, apoi s-au dondănit 
puţin, și una dintre bătrâne a zis: „N-are cum să ne-audă, așa-i? A cam 
început să se zvârcolească”, la care cealaltă: „Esme, doar știi că n-am 
putut niciodată să prind sunetul cu globul ăsta”, pe urmă iar s-au 
dondănit, totul s-a înceţoșat, și apoi... m-am trezit, sfârși jalnic Tomjon. 
A fost groaznic, pentru că, de câte ori se apropiau de castronul ăla se 
făceau mai mari, de li se vedeau numai ochii și nările. 

Hwel se așeză pe marginea patului îngust. 

— Interesantă treabă cu visele astea, zise. 

— Pe ăsta nu l-aș numi „interesant”. 

— Nu, dar uite, astă-noapte am visat un omuleț crăcănat, care 
mergea pe un drum, spuse Hwel. Avea o pălărioară neagră și pășea de 
parc-avea ghetele pline cu apă. 

— Așa? încuviinţă politicos Tomjon. Și...? 

— Păi, cam asta. Altceva nimic. Avea un bastonaș pe care-l tot 
răsucea și, cum să-ţi spun, era teribil de... 

Dar nu mai continuă. Pe chipul lui Tomjon se așternuse o mască de 
mirare politicoasă și ușor superioară, bine cunoscută lui Hwel, care 
ajunsese să se teamă de ea. 

— Oricum, a fost foarte amuzant, spuse, ca pentru sine, cu toate că 
știa că nu avea să izbutească să convingă pe nimeni. Dacă nu erau 
budinci pe undeva, i se răspundea că ăla nu era umor. Tomjon se dădu 
jos din pat și își luă pantalonii. 

— Eu de dormit nu mai dorm, spuse. Cât e ceasul? 

— E trecut de miezul nopţii, răspunse Hwel, și știi ce zice taică-tău 
despre cei care se culcă târziu. 

— Nu mă culc târziu, ripostă Tomjon, trăgându-și încălțările, mă 
scol devreme, ceea ce-i foarte sănătos. lar acum ies să beau ceva - de 
asemenea foarte sănătos. Poţi să vii și tu, adăugă, să mă supraveghezi. 

Hwel îl privi neîncrezător. 

— Ştii că taică-tău are ceva de zis și despre băutură. 

— Mda. Mi-a zis că bea de stingea când era tânăr, că i se întâmpla 
adesea să dea pe gât bere după bere toată noaptea și să vină acasă la 
cinci, spărgând ferestre. Cică el era un adevărat petrecăreț, nu ca 
amărâţii ăștia de azi care cad sub masă după un pahar. Ştii, Hwel, 
adăugă Tomjon, potrivindu-și surtucul în oglindă, cred că purtările 
cuviincioase apar odată cu vârsta, ca ridurile. 

Hwel oftă. Tomjon era vestit pentru că ţinea minte tot ce îndrugau 
ceilalţi fără să se gândească. _ 

— Bine, zise. Dar un pahar și-atăt. Intr-un loc decent. 

— Promit, spuse Tomjon, potrivindu-și pălăria (care avea și o pană). 
Că veni vorba, cum e asta cu datul pe gât? 


133 


Stranii Surate 


— Am impresia că trebuie să verși mai mult de jumătate pe tine, 
răspunse Hwel. 

Dacă apele râului Ankh erau ceva mai dense și cu o personalitate 
mai puternică decât apele unor râuri obișnuite, la fel și atmosfera de la 
Toba Peticită era o idee mai sufocantă decât cea obișnuită. Era ca o 
ceață uscată. 

Tomjon și Hwel avură ocazia s-o vadă revărsându-se în stradă. Ușa 
se dădu de perete și prin ea trecu un bărbat, cu spatele, fără să atingă 
pământul până ce nu se izbi de un zid, de cealaltă parte a străzii. Apăru 
apoi un trol uriaș, angajat de patroni pentru a menţine, atât cât se 
putea, ordinea, târând două trupuri care atârnau moale, și pe care le 
trânti pe dale, trăgându-le câteva șuturi în părţile sensibile. 

— Pesemne că-i un adevărat dezmăț acolo, tu ce zici? întrebă 
Tomjon. 

— Aşa s-ar părea, se cutremură Hwel, care ura cârciumile, pentru 
că oamenii îi așezau mereu paharele pe creștet. 

Se strecurară iute pe lângă trolul care ţinea un beţiv leșinat cu 
capul în jos, de un picior, lovindu-l cu capul de pavaj și căutându-l de 
bani. 

Un om care vine să bea la Tobă este asemenea unuia care 
plonjează într-o mlaștină, numai că aligatorii nu au și obiceiul de a-ți 
scotoci, mai întâi, buzunarele. Două sute de ochi se întoarseră către 
perechea care-și făcu loc până la bar, o sută de guri, care tocmai beau, 
înjurau sau implorau milă, încremeniră și nouăzeci și nouă de frunţi se 
încreţiră, din pricina efortului de a judeca dacă nou-veniţii intrau în 
categoria A, oameni de care să-ţi fie frică, sau B, oameni cărora să le 
bagi frica în oase. 

Tomjon trecu prin mulţime de parcă era pe moșia lui și, cu avântul 
tinereţii, bătu cu palma în bar. Numai că, la Toba Peticită, avântul nu 
era un avantaj. 

— Două halbe cu cea mai bună bere, patroane, spuse Tomjon, pe 
un ton atât de bine găsit încât barmanul, spre marea lui mirare, se și 
apucă să umple prima halbă înainte ca ecourile să se fi stins. 

Hwel ridică ochii. La dreapta lui ședea un bărbat foarte masiv, cu 
veșminte croite din pielea mai multor boi, nu foarte mici, și cu atâtea 
lanțuri la gât cât să ancoreze la ponton o corabie de război. Un chip 
precum un șantier cu păr pe el îl cântări din priviri. 

— Să-mi bag picioarele, zise. Uite și-o podoabă de grădină. 

Hwel se albi. Cosmopoliţi cum erau, locuitorii din Morpork aveau o 
atitudine degajată și de bun-simt față de rasele non-umane, gen „dă-le- 
n cap cu o cărămidă și aruncă-i în râu”. Nu era valabil și pentru troli, 
firește, pentru că e foarte greu să ai prejudecăţi rasiale cu privire la 
niște făpturi înalte de șapte picioare, care pot mușca din perete - sau, 
dacă le ai, nu te ţin foarte mult. Însă alte făpturi, de numai trei picioare, 


134 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


erau o ţintă numai bună pentru discriminare. Uriașul îl înghionti pe Hwel 
pe creștet. 

— Unde ţi-e undiţa, ornament de grădină? întrebă. 

Barmanul le împinse halbele pe tejgheaua umedă și murdară. 

— Poftiţi, spuse, rânjind. O halbă și o juma’ de halbă. 

Tomjon dădu să riposteze, dar Hwel îi trase un cot zdravăn în 
genunchi. „Taci și înghite, taci și înghite, să ne strecurăm afară cât mai 
repede, e singura cale.” 

— Și unde ţi-e pălăriuța țuguiată? spuse bărbosul. 

împrejur se făcuse liniște. Că doar venise momentul spectacolului. 

— N-auzi, Prostilă? Unde ţi-e pălăriuța? 

Barmanul apucă bâta plină de cuie care-și făcea veacul pe sub 
tejghea, pentru orice eventualitate, și-și drese vocea. 

— Aăă... 

— Vorbeam cu podoaba asta de grădină, mormăi bărbatul, apoi luă 
halba și turnă ce mai rămăsese în ea pe creștetul piticului care tăcea cu 
încăpățânare. Nu mai vin io să beau aici, mormăi, văzând că nici asta 
nu dădea rezultate. După ce că primesc maimuțe, acum și stârpituri de- 
astea... 

Tăcerea care se lăsase în cârciumă deveni atât de apăsătoare, 
încât zgomotul unui taburet împins ușor în spate părea să anunţe 
sfârșitul lumii. Toţi ochii se îndreptară către celălalt capăt al încăperii, 
unde se afla singurul băutor din Toba peticită care intra în categoria C. 
Nu era un sac căzut peste tejghea, așa cum crezuse Tomjon, căci, iată, 
tocmai își desfăcea braţele și... celelalte braţe, numai că erau picioare. 
Un chip trist și foarte mobil se întoarse către bărbatul care vorbise, 
melancolic precum negurile evoluţiei. Buzele sale caraghioase se 
răsfrânseră, dezvăluind niște colți câtuși de puţin caraghioși. 

— Aăă, spuse iarăși barmanul, și glasul său, care răsună în mijlocul 
acelei teribile tăceri simiene îl sperie până și pe el însuși. Nu cred că s-a 
referit la dumneavoastră. Auzi, domnu', așa-i că nu ai vorbit serios când 
ai pomenit de maimuțe? 

— Ce dracu-i asta? șopti Tomjon. 

— Un urangutan, cred, spuse Hwel. O primată. 

— Maimuta tot maimuţă rămâne, spuse bărbosul, la care mai mulţi 
dintre clienţii ceva mai luminaţi ai Tobei începură să se îndrepte către 
ușă. Și ce-i cu asta? Nu e ca mizeriile astea de podoabe de... 

În acel moment, Hwel îl lovi între picioare. 

Piticii sunt cunoscuţi drept luptători neînfricați. O rasă de indivizi 
înalţi de trei picioare, care mânuiesc bine securile de luptă și abordează 
războiul ca pe o competiţie de tăiat copaci devine repede faimoasă. 
Numai că atâţia ani în care preferase pana și nu ciocanul făcuseră ca 
pumnii lui Hwel să se cam înmoaie, așa că acea clipă, în care uriașul 
urlă și trase sabia, i-ar fi putut fi fatală, dacă două brațe delicate și 
păroase nu i-ar fi smuls celuilalt, fără întârziere, arma din mână, 


135 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


îndoind-o apoi, fără mare efort'€. Uriașul mârâi, se întoarse, iar un braț 
alcătuit, parcă, din două cozi de mătură unite printr-un elastic și 
acoperite cu blană roșiatică se întinse, cu o mișcare complicată, și-l lovi 
atât de puternic peste falcă, încât îl aruncă în aer și-l lăsă lat pe tăblia 
uneia dintre mese. 

Masă care, în momentul respectiv, se lovi de o alta, și răsturnă 
câteva băncuţe - suficient pentru declanșarea încăierării din noaptea 
aceea, deja mult întârziată, mai ales că uriașul era acolo și cu ceva 
prieteni. Dat fiind că nimeni nu se înghesuia să-l atace pe urangutan, 
care, fără să se grăbească, luase o sticlă de pe un raft și-i spărsese 
fundul, izbind-o de tejghea, cu toţii începură să dea în cine nimereau, 
așa, din principiu - lucru absolut corect în contextul unei bătăi la 
cârciumă. Hwel se vâri sub o masă, trăgându-l după el și pe Tomjon, 
care privea totul cu interes. 

— Deci ăsta-i dezmăţul. Demult voiam să aflu. 

— Cred că ar fi momentul să plecăm, spuse ferm piticul, înainte să 
avem, știi tu, vreun necaz. 

Se auzi un zgomot înfundat, însoţit de trosnetul paharelor sparte: 
cineva aterizase pe masă, deasupra lor. 

— Ce zici - să fie un adevărat dezmăț, sau doar o hărmălaie 
obișnuită? întrebă Tomjon, rânjind. 

— Măi flăcău, în câteva clipe o să se transforme într-un măcel! 

Tomjon dădu din cap, și ieși de sub masă. Hwel îl auzi lovind cu 
ceva în tejghea și cerând să se facă liniște. Cuprins de panică, își 
acoperi capul cu braţele. 

— Nu asta voiam să spun... începu piticul. 

Întrucât a încerca să faci liniște în toiul unei încăierări la cârciumă 
era un eveniment rar întâlnit, demersul lui Tomjon avu succes. Și numai 
de un pic de liniște avea el nevoie. Hwel tresări, auzind glasul băiatului, 
plin de încredere, care răsună până în cele mai îndepărtate cotloane ale 
încăperii. 

— „Fraţilor! Oricărui bărbat pot să-i spun așa, căci în astă 
noapte...” 

Piticul își răsuci gâtul, ca să-l vadă pe Tomjon care se urcase pe un 
scaun, cu un braț ridicat, așa cum cerea arta declamaţiei. imprejurul 


16 Aici ar putea fi nevoie de o explicaţie. Bibliotecarul care se ocupa de tomurile vrăjite 
din biblioteca Universităţii Nevăzute, principalul colegiu de magie de pe Disc, se 
transformase, cu câţiva ani în urmă, în urangutan, din pricina unuia dintre multele 
accidente petrecute în acel lăcaş de învăţătură. De-atunci, el se împotrivise cu tărie 
oricăror încercări ale celorlalţi de a-l transforma la loc în om pentru că, pe de o parte, 
braţele mai lungi şi degetele extensibile de la picioare îl ajutau să se deplaseze mult mai 
uşor printre rafturi, iar, pe de alta, ca primată, nu mai aveai treabă cu nici un fel de angst 
sau mai ştiu eu ce. În plus, Bibliotecarul descoperise, cu încântare, că trupul său, în ciuda 
faptului că arăta precum un sac de cauciuc plin cu apă, îi oferea de trei ori mai multă 
putere şi de două ori mai multă dexteritate decât cel vechi. (n.a.) 


136 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


său, cu toții împietriseră cu ochii la el, tocmai când se pregăteau să-i 
dea vecinului un pumn bine meritat. 

Jos, la nivelul mesei, Hwel își mișca buzele, în perfectă armonie cu 
vorbele care se revărsau din gura lui Tomjon. Discursul îi era extrem de 
familiar. Indrăzni să privească din nou în jur și descoperi că bătăușii se 
potoliseră, lăsaseră brațele jos, își aranjau gulerul de la haină și se 
priveau pocăiţi unul pe altul. Ba chiar văzu că unii luaseră poziția de 
drepţi. Până și el își simţea sângele clocotind în vine, cu toate că vor- 
bele erau ale lui. Se chinuise câteva ceasuri bune la ele, cu mai mulți 
ani în urmă, când Vitoller îi spusese că mai aveau nevoie de cinci 
minute în actul III al Regelui din Ankh. 

„Scrie și tu, acolo, ceva spiritual, îi poruncise. Știi tu, să iasă 
scântei. Să le punem sângele în mișcare amicilor noștri care-nchiriază 
scaunele cu un bănuț, și să-i ridicăm în picioare. Și să ne dea și nouă 
răgazul să schimbăm decorul.” 

La momentul respectiv, îi fusese rușine cu piesa. Nu era prea bun 
la istorie, dar, din câte bănuia, celebra bătălie de la Morpork fusese 
purtată de două mii de bărbaţi rătăciţi printr-o mlaștină, într-o zi umedă 
și rece, care se trosneau între ei cu săbii ruginite. Ce-ar fi putut ultimul 
rege din Ankh să le spună acelor cete de oameni în zdrenţe care știau 
că sunt mai puţini, mai prost așezați și mai prost conduși decât 
dușmanii lor? Vorbe de duh, ceva care să le dea putere, ceva care să-i 
însufleţească, ceva care să fie ca o gură de rachiu pentru un bărbat 
aflat pe moarte. Fără logică, fără explicaţii, numai niște vorbe care să 
pătrundă prin creierul unui om ostenit și să-l tragă în picioare, 
apucându-l de testicule. Și iată, acum, și efectul. 

| se păru că pereţii se prăbușiseră, că se afla într-o mlaștină 
cețoasă, bătută de un vânt rece, a cărei liniște sufocantă era întreruptă 
numai de tipetele nerăbdătoare ale corbilor. Și de acel glas. Și totuși, el 
scrisese replicile, îi aparțineau, nici un rege cu minţile aproape rătăcite 
nu vorbise vreodată așa. Și o făcuse ca să umple un gol, pentru ca un 
castel făcut din pânză de sac, vopsită și întinsă pe un cadru, să poată fi 
împins în spatele unei cortine, iar glasul acesta înghițea cărbunele 
cuvintelor scrise de el și revărsa împrejur diamante. „Eu am făurit 
aceste vorbe, se gândi Hwel. Dar nu mai sunt ale mele. Sunt ale lui. 
Uită-te la oamenii ăștia. N-au nici o fărâmă de patriotism în ei, dar, dacă 
Tomjon le-ar cere-o, ar lua cu asalt palatul Patricianului chiar în noaptea 
asta. Și pesemne că l-ar și cuceri. Sper ca gâtlejul ăsta să nu cadă 
vreodată în mâinile cui nu trebuie...” 

După ce ultimele silabe se stinseră, pătrunzând ca o ploaie de 
scântei în minţile tuturor celor prezenţi, Hwel se adună, ieși de-a 
bușilea de sub masă și-l înghionti pe Tomjon în genunchi. 

— Haide, neghiobule, șuieră el. Până nu trece efectul. 


137 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Îl apucă strâns de braţ, îi dădu barmanului, care rămăsese cu gura 
căscată, câteva bilete gratuite, apoi se grăbi pe scări și nu se mai opri 
decât după ce se îndepărtară bine de cârciumă. 

— Imi mergea destul de bine, cred, zise Tomjon. 

— Mult prea bine, după capul meu. 

— Așa, spuse băiatul, frecându-și palmele. Acum unde mergem? 

— Poftim? 

— Noaptea de-abia începe. 

— Nu, nu, noaptea a murit. Ziua de mâine e pe cale să înceapă, 
spuse în grabă piticul. 

— Fie ce-o fi, eu acasă nu mă duc. Nu știi vreun loc mai prietenos? 
La urma urmei, nici n-am apucat să bem. 

Hwel oftă. 

— O cârciumă de troli, zise Tomjon. Am auzit de ele. Sunt câteva 
prin mahalaua Umbrelor”. Mi-ar plăcea să văd așa ceva. 

— Astea-s numai pentru troli, băiete. Se servește doar lavă topită, 
gustări din pietricele cu cașcaval și fructe glasate, și se ascultă muzică 
de cavernă. 

— Atunci hai la un bar de pitici. 

— Nu ti-ar plăcea, spuse pe dată Hwel. Și ar trebui să stai numai cu 
capul plecat. 

— Da' ce-s, așa, niște bombe ordinare? 

— Să vedem - cât de mult crezi că ai izbuti să cânţi despre aur? 

— „E galben la culoare, zornăie și poți cumpăra diverse lucruri cu 
el”, se chinui Tomjon, în timp ce își croiau drum prin mulțimea din 
Piaţeta Lunilor Sfărâmate. Vreo patru secunde, cred. 

— Tocmai. După cinci ceasuri, ţi se cam taie cheful, replică Hwel, 
lovind posomorât într-o pietricică. Ultima dată când trecuseră prin 
Ankh-Morpork, se dusese și el la câteva cârciumi pentru pitici, dar nu-i 
făcuse nici o plăcere. Din cine știe ce motiv, tovarășii săi expatriaţi, 
care acasă nu făceau decât să sape după minereul de fier și să vâneze 
animale mici, se simțeau obligaţi, odată ce ajungeau la oraș, să poarte 
lenjerie de zale, să umble peste tot cu securile la cingătoare și să-și 
inventeze nume precum Timkin Maţe-Tunătoare. În plus, piticii de oraș 
erau neîntrecuţi la datul pe gât. Câteodată, nici măcar o picătură nu 
nimerea în gură. 

— Oricum, adăugă Hwel, te-ar da afară pentru că ești prea inventiv. 
Versurile cântecelor sunt așa: „Aur, aur, aur, aur, aur, aur”. 

— Și refrenul? 

„Aur, aur, aur, aur, aur”. 
— Numai de cinci ori, nu de șase? Cred că le-ai încurcat. 
— Pesemne că nu sunt eu croit să fiu pitic. 


17 Mahalaua Umbrelor este un cartier străvechi din Ankh-Morpork, pe care lumea îl 
consideră mult mai neplăcut şi duşmănos decât restul oraşului, ceea ce-i nedumireşte 
profund pe turişti. (n.a.) 


138 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Păi nici nu ești, măi... ornament de grădină. 

Hwel înghiţi în sec, de indignare. 

— lartă-mă, rosti, în grabă, Tomjon. L-am auzit pe tata... 

— Pe taică-tău îl cunosc de multă vreme, spuse piticul. La bine și, 
să fiu al naibii, mai mult la greu. Îl cunosc dinainte să te na... de când 
trăiam de pe-o zi pe alta, mai bombăni el, încurcat. Deci, pe scurt, 
unele drepturi trebuie să ţi le câștigi singur. 

— Am înţeles, iartă-mă. 

— Vezi tu, numai... începu Hwel, apoi se opri; erau la intrarea unei 
alei. N-ai auzit nimic? întrebă. 

Se apropiară să tragă cu ochiul, procedând, iarăși, ca niște oameni 
de-abia veniţi în oraș. Băștinașii nu obișnuiesc să tragă cu ochiul pe 
aleile întunecate, când de-acolo se aud felurite zgomote. Dacă văd 
patru siluete care se luptă, primul lor instinct nu este nicidecum să sară 
în ajutor: oricum, nu în ajutorul celui care pare să piardă și se află la 
mila bocancului altuia. Și nici nu strigă: „Hei” și, mai presus de orice, nu 
se arată surprinși atunci când atacatorii, în loc s-o ia la goană, plini de 
remușcări, le pun sub ochi un cartonaș. 

— Ce-i asta? întrebă Tomjon. 

— Un clovn! spuse Hwel. Au tâlhărit un clovn! 

— „Permis de tâlhărie”? se miră Tomjon, ridicând cartonașul în 
lumină. 

— Așa-i, zise șeful celor trei. Numa’, rogu-vă, să nu ne cereţi să vă 
rezolvăm și pe domniile voastre, că tocmai mergeam acasă. 

— Mda, adăugă altul dintre atacatori. Ne-am făcut aia, cum îi zice, 
rația. 

— Și de ce-l loveaţi cu piciorul, mă rog? 

— Alea-s lovituri? Hai să fim serioși. 

— ÎI înghionteam, așa, cum să zic... începu al treilea tâlhar. 

— Și-a meritat-o. l-a tras una lui Ron, de numa’ numa’. Așa-i, 
băieți? 

— Mda. Așa-s unii, nu se gândesc deloc la ce fac. 

— Ticăloșilor, începu Hwel, dar Tomjon îi puse o mână pe cap, în 
semn de avertisment; băiatul întoarse cartonașul și găsi scris: 


J.-H. Boggis,„Furișatul” și Nepoţii 

Tâlhari la dispoziția Dumneavoastră 

„Vechea Trupă” 
(anul înființării AM 1789) 
Orice felu de Tâlhărye îndeplinit cu Profeșionalismu 
și Disgreţie 
Luăm totulu din casă. Lucrăm non-stopu. Nu ne dăm în 
lături de la nimic. 5 
DIN CONTRIBUȚIILE DUMNEAVOASTRA NE 

FACEM NORMELE. 


139 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Pare în ordine, spuse Tomjon, fără tragere de inimă. 

— În ordine? ţipă Hwel, care tocmai ajuta sărmana victimă ameţită 
să se ridice în picioare. Furtul? 

— Păi, doar o să-i dăm o chitanţă, nu? zise Boggis. Norocul lui că a 
nimerit peste noi, zău așa. Sunt unii, de-abia intraţi în pâine, care nici 
nu stau la discuţii!€. 

— Nişte haiduci, încuviinţă un nepot. 

— Cât ați furat? întrebă Tomjon. 

Boggis desfăcu punga clovnului, pe care o avea la cingătoare, și 
păli. 

— Vai, fir-aș al dracului, zise. Nepoţii îl înconjurară. 

— Am păţit-o, cum s-ar zice. 

— A doua oară pe anul ăsta, unchiule. 

— Păi și de unde era să știu? spuse Boggis, uitându-se urât la 
victima sa. N-aveam de unde. Zău așa, uitaţi-vă la el, domniile voastre 
cât v-aţi aștepta să-i găsiţi prin buzunare? Doi, trei bănuţi, nu? Nici nu 
ne-am fi bătut capul, dar ne-a ieșit în cale tocmai când mergeam acasă. 
incerci să faci un serviciu cuiva, și uite ce se-ntâmplă... 

— Şi, deci, cât e acolo? întrebă Tomjon. 

— Trebuie să fie cam o sută de dolari de argint, gemu Boggis, 
fluturând punga. Așa ceva nu-i de nasul meu. Eu sunt om de rând, cum 
să mă descurc cu atâţia bani? Ca să furi atâta trebuie să fii din Breasla 
Avocaţilor sau pe-acolo. Raţia mea e mult, mult mai mică. 

— Păi dă-i înapoi, zise Tomjon. 

— Dar i-am tăiat chitanţă! 

— Și toate au număr, înțelegeți, le explică nepotul cel mai tânăr. 
Breasla verifică și, cum să vă spun eu... 


'3Mult invidiatul sistem al crimei autorizate, practicat în Ankh-Morpork, se datorează, în 
mare parte, actualului Patrician, Seniorul Vetinari. Acesta a înţeles că singura cale de a 
impune ordinea într-un oraş cu un milion de locuitori era să recunoască existenţa 
diverselor Bresle şi bande de tâlhari, să le acorde statutul de profesionişti, să-i invite pe 
şefii lor la dineuri generoase, să îngăduie un anumit nivel de infracţionalitate şi apoi să-i 
facă pe şefi răspunzători pentru menţinerea sa, altfel urmând a fi jupuiţi de orice privile- 
giu, dar şi de mari porţiuni de piele. Şi a mers. După cum s-a văzut, criminalii erau numai 
buni ca organe de menţinere a ordinii publice. De pildă, hoţii neautorizaţi descopereau 
aproape imediat că, în locul unei nopţi petrecute la arest, îi aştepta o veşnicie pe fundul 
râului. 

Cu toate acestea, rămânea problema reglementării nivelului de criminalitate, drept 
pentru care a fost pus la punct un sistem complicat de bugetare anuală, cu tot cu 
chitanţe şi scutiri, care să facă în aşa fel încât: a) profesioniştii să-şi poată asigura un trai 
decent şi b) nici un cetăţean să nu fie tâlhărit de mai multe ori decât se convenise. De 
fapt, mulţi locuitori prevăzători îşi aranjau nivelul minim acceptat de tâlhării, atacuri etc., 
chiar de la începutul anului financiar - adesea în propriile case, la căldurică - şi astfel 
puteau merge oriunde, în deplină siguranţă, tot restul timpului. Sistemul funcţiona paşnic 
şi eficient, demonstrând încă o dată că, pe lângă Patricianul din Ankh, Machiavelli era mic 
copil. (n.a.) 


140 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ne iertaţi o clipă, îi spuse Hwel tâlharului cuprins de panică, apoi 
îl apucă pe Tomjon de mână și-l trase de cealaltă parte a aleii. Așa. 
Cine-i nebun? Ei? Eu? Tu? 

Tomjon îi explică sistemul. 

— E legal? 

— Până la un punct. Fascinant, nu? Mi-a povestit și mie un om, într- 
o cârciumă... 

— Și ăsta a furat prea mult, adică? 

— Așa se pare. Cred că regulile Breslei sunt foarte stricte. 

Victima, pe care o sprijineau pe după umeri, gemu și clincăni slab. 

— Ai tu grijă de el, zise Tomjon, și rezolv eu problema; apoi se 
întoarse către tâlharii care păreau foarte îngrijoraţi. Clientul meu e de 
părere că situaţia se poate clarifica dacă-i daţi banii înapoi. 

— Așa-a-a, zise Boggis, învârtind ideea pe toate feţele, de parcă 
era o nouă teorie despre facerea lumii. Dar e vorba de chitanță, 
înțelegeţi, trebuie să scriem aicea ora și locul, trebuie semnătură și 
altele... 

— Clientul meu e de părere că ar fi cu putinţă să-l jefuiţi de, să 
zicem, cinci bănuţi de aramă, spuse Tomjon fără să clipească. 

— „Nici nu mă gândesc, 'tu-i mama mă-sii de treabă! strigă 
Nebunul, care începuse să-și revină. 

— Adică doi bănuţi suma de pornire, plus cheltuieli de trei bănuţi 
pentru deplasare, sporul de zonă... 

— Uzura materialelor, zise Boggis, arătându-și bâta. 

— Exact. 

— Foarte cinstit, foarte cinstit, spuse Boggis, uitându-se, peste 
capul lui Tomjon, către Nebunul care-și revenise complet și era foarte 
nervos, apoi adăugă ceva mai tare: Foarte corect. Ca un profesionist ați 
gândit-o. Vă rămân recunoscător, din suflet. Și pentru domnia voastră 
nimic? adăugă, coborându-și privirea către Tomjon. Trebuie doar să ne 
spuneţi. Avem o ofertă specială la VCG'-uri anul ăsta. Practic fără 
durere, nu simțiți mai nimic. 

— Vă atingem doar așa, ușurel, zise nepotul mai în vârstă. Și 
membrul este la alegere. 

— Nu, mulțumesc, cred că la capitolul ăsta stau bine, spuse 
Tomjon, dintr-o suflare. 

— Ei, bine. Cum doriţi, atunci. Nu-i bai. 

— Rămâne doar să mai discutăm, spuse Tomjon, tocmai când 
tâlharii dădeau să plece, problema onorariului pentru consultanţă. 


Peste Ankh-Morpork se revărsase negura cenușie și blândă care 
anunţa sfârșitul nopţii. Tomjon și Hwel ședeau la masă, în locuinţa lor, 
și numărau. 


19 vătămare Corporală Gravă (n. tr.) 


141 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Trei dolari de argint și optsprezece bănuţi de aramă profit, văd 
eu, zise Tomjon. 

— Uimitor, spuse Nebunul, care tocmai își oblojea rana de la cap. 
Nu-mi vine să cred că, după ce le-ai ţinut discursul ăla despre drepturile 
omului, s-au oferit să meargă acasă și să mai aducă bani. Și cel mai 
tânăr a început să plângă. Uluitor. 

— O să te obișnuiești, spuse Hwel. 

— Dumneata ești pitic, nu? 

Asta nu se putea nega. 

— Și dumneata, pesemne, Nebun, zise Hwel. 

— Mda. Ţi-ai dat seama din cauza clopoţeilor, nu? îngână Nebunul, 
frecându-și coastele. 

— Da, și din cauza clopoţeilor, rânji Tomjon, înghiontindu-l pe Hwel 
pe sub masă. 

— Oricum, vă sunt foarte recunoscător, spuse Nebunul, ridicându- 
se și clipind de durere. Și aș vrea să vă răsplătesc. O fi vreo cârciumă 
deschisă pe aici? 

Tomjon îl luă cu el la fereastră și-i arătă strada. 

— Vezi firmele alea toate de cârciumi? întrebă. 

— Da. Măiculiţă. Sunt sute. 

— Așa. O vezi pe-aia de la capăt, în albastru și alb? 

— Da, cred că da. 

— Din câte știu, aia e singura de pe-aici care se mai și închide. 

— Atunci, vă rog să-mi îngăduiţi să vă fac cinste cu ceva de băut. 
Măcar atât, spuse stânjenit Nebunul. Sunt convins că micuțul de-abia 
așteaptă să dea ceva pe gât. 

Hwel apucă marginea mesei și deschise gura, pregătindu-se să 
izbucnească. Apoi se opri. Se uită lung la cei doi. Gura îi rămăsese 
căscată, apoi se închise cu un trosnet. 

— Ai păţit ceva? întrebă Tomjon. 

Hwel întoarse capul. Era obosit, pesemne. 

— M-au înșelat ochii, mormăi. Și chiar aș bea ceva. Aș da pe gât din 
răsputeri. 

„De fapt, se gândi, ce rost are să mă împotrivesc?” 

— Aș putea până și să cânt, adăugă. 


— Care-i verrșșu' urrmătorr? 

— Aurr. Parrcă. 

— Aha. 

Hwel își plecă privirile înceţoșate în fundul halbei. Avea și beţia 
avantajele ei - bunăoară, stopa fluxul inspiraţiilor. 

— Și ai uitat un „aurr”, zise. 

— Unde? întrebă Tomjon care purta pe cap tichia Nebunului. 

— Crred, spuse Hwel, concentrându-se și cugetând profund, că era 
întrre„aurr” șși „aurr”. Șși crred, începu, apoi se uită iarăși la halbă - 


142 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


era goală și oferea o priveliște absolut întristătoare. Crred, încercă din 
nou, apoi se dădu bătut și reformulă: Crred că mai am nevoie de-o 
băuturră. 

— Tocmai mă ridicam să mă duc la tejjghea, zise Nebunul. Hahaha. 
Sau, mai bine zis mă coborram. Hahaha. 

Dădu să se ridice în picioare, și se lovi cu capul de tavan. Prin 
cotloanele întunecate ale cârciumii, o duzină de mâini se încleștară pe 
mânerele securilor de luptă. Acea parte din fiinţa lui Hwel care 
rămăsese trează și îngrozită la gândul că restul erau turtă, îl îmboldi să 
facă împăciuitor cu mâna, către piticii care-i priveau pieziș, cu 
sprâncenele încruntate. 

— Nu-s probleme, spuse el, adresându-se întregii cârciumi. E de 
trreabă, e unn, cum îi zice, un idiot foarrte carraghioș. Nebun. Nebun 
foarrte caraghioș, a venit de deparrte, de la mama dracului, cum îi 
zișe... 

— Lancre, spuse Nebunul și se așeză grămadă pe tejghea. 

— Așa. De deparrte, de-acolo, dintr-un loc cu nume de vierme. Nu 
șștie să se poarrte. Nu cunoașște mulți pitici. 

— Hahaha, spuse Nebunul, cu capul în mâini. Prin părţile alea, 
cunosc numai mărimi. 

Hwel simţi o bătaie pe umăr. Se întoarse și dădu cu ochii de un chip 
ridat și păros, dedesubtul unui coif de fier. Piticul respectiv își plimba 
securea dintr-o mână într-alta, cu gesturi grăitoare. 

— Mai bine l-ai convinge pe amicul dumitale să nu mai fie așa 
caraghios, sugeră el. Altfel o s-ajungă să-i distreze pe dracii din lad! 

— Da' dumneata cine eșști? întrebă Hwel, privindu-l cu ochii mijiţi, 
printre aburii de alcool. 

— Grabpot  Trăsnetaprig spuse piticul, mângâindu-și pieptul 
acoperit de cămașa de zale. Și ascultă la mine... 

— Hei, da' io te șștiu, zise Hwel, privindu-l mai de-aproape. Ai o 
firmă de cosmetice pe Strada Hobfast. Am cumpărat o tonă de machiaj 
de-acolo, mai deunăzi... 

— Taci, taci, taci, șopti Trăsnetaprig, aplecându-se către el, cuprins 
de panică. 

— Da, chiar așa, se cheamă Casa de Parfumuri și Rujuri Fermecate 
Co., spuse fericit Hwel. 

— Calitatea-ntâi, interveni Tomjon, care încerca din răsputeri să nu 
alunece de pe băncuţă. Mai ales nr. 19, Verde-Leș. Taică-meu se jură că 
n-a găsit nicăieri ceva mai bun. 

— Păi... începu piticul, jucându-se nervos cu securea. Oh. Păi. Da. 
Ce să zic, mulțumesc. Totul depinde de ce ingrediente folosești. 

— Şi cum le mărunţeșști, spuse nevinovat Hwel, arătând securea. 
Cu aia, cumva? Sau în noaptea asta nu lucrezi? 

Sprâncenele lui Trăsnetaprig fremătară din nou, ca o întrunire de 
omizi. 

143 


Stranii Surate 


— Hei, voi doi nu sunteţi de la teatru? 

— Ba chiar așa, zise Tomjon. Artiști ambulanți. Artiști sedentari, de- 
acum, se corectă. Haha. Artiști prăbușiţi. 

Piticul lăsă securea jos și se așeză pe băncuţă. Se îmblânzise la 
chip. 

— Am fost și eu săptămâna trecută, le spuse, plin de entuziasm. Și 
zău că mi-a plăcut. Era ceva cu o fată și cu un tip, numai că ea era 
căsătorită cu un moș și mai era unul de ăilalţi ziceau c-a murit, iar ea 
tânjea, și a luat otravă, dar apoi s-a dovedit că ăla era de fapt celălalt, 
numai că nu putea să-i spună din cauză că... Și, la sfârșit, au murit toți, 
mai zise Trăsnetaprig, după ce se opri puţin să-și sufle nasul. Foarte 
tragic. Tot drumul până acasă am plâns, vă spun cinstit. Ea era așa de 
albă la faţă. 

— Nr. 19 și un strat de pudră, explică vesel Tomjon. Plus puţin 
rimel maroniu. 

— Poftim? 

— Și mai multe cârpe pe sub cămașă. 

— Nu-nteleg nimic, spuse piticul, cerând, din priviri, ajutorul 
celorlalți. 

Hwel zâmbi, cu ochii în fundul halbei. 

— la bucură-i tu puţin cu monologul Gretalinei, băiete, zise. 

— Imediat. 

Tomjon se ridică, se lovi la cap, se așeză la loc apoi, cu titlu de 
compromis, Îîngenunche pe podea, cu mâna pe locul în care, dacă niște 
cromozomi s-ar fi combinat altfel, i-ar fi fost sânul. 

— „Minţiţi spunându-i Vară...”, începu. 

Piticii adunaţi împrejur îl ascultară în liniște vreme de câteva 
minute. Unul își scăpă securea pe jos, iar ceilalţi îi făcură semne 
furioase, cu degetele la buze. 

— „... Și neaua s-a topit. Adio-acum!” sfârși Tomjon. Bea licoarea, 
cade după creneluri, jos pe scară, dezbracă rochia, ia uniforma pentru 
Străjerul Caraghios nr. 2, așteaptă semnalul, intră la stânga. „Hei, 
voi...” 

— Cred că-i de ajuns, spuse încet Hwel. 

Mai mulţi pitici plângeau, cu nasul în coifuri și-și suflau nasurile la 
unison. Trăsnetaprig se ștergea în colțul ochiului cu o batistă de zale. 

— Ceva mai trist și mai sfâșietor n-am auzit în viaţa mea, spuse, 
trăgând cu ochiul la Tomjon și dându-și, dintr-odată, seama de ceva. E 
bărbat. Lua-m-ar dracii, aproape că m-am îndrăgostit de fetișcana aia 
pe scenă. N-o fi vreun pui de elf, nu? întrebă, înghiontindu-l pe Hwel. 

— Om sută la sută, zise acesta. Il cunosc pe taică-său. 

Și se uită iarăși lung la Nebun, care-i urmărea cu gura căscată, apoi 
la Tomjon. Nici vorbă, se gândi, e o coincidenţă. 

— Asta-nseamnă talent, zise. Un actor bun poate fi orice, nu? 

Simţea privirea Nebunului, care-l sfredelea în ceafa scurtă. 


144 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mda, dar să se-mbrace-n femeie, asta e cam... spuse bănuitor 
Trăsnetaprig. 

Tomjon își scoase încălțările și îngenunche pe ele, ajungând astfel 
la nivelul piticului. ÎI cântări din priviri vreo câteva secunde, apoi își 
schimbă expresia și, dintr-odată, apărură doi de Trăsnetaprig. E drept 
că unul stătea în genunchi și, din câte se părea, găsise răgazul să se 
bărbierească. 

— Hei ho, hei ho, spuse Tomjon cu glasul celuilalt. 

Asta se dovedi o poantă dintre cele mai reușite, pentru ceilalți 
pitici, care nu aveau un simţ al umorului prea subtil. Se apropiară cu 
toții. Tocmai atunci, Hwel simţi o atingere ușoară pe umăr. 

— Sunteţi de la teatru? întrebă Nebunul, care aproape că se trezise 
din beție. 

— Da. 

— Înseamnă că tocmai pentru voi am venit. 


Ne aflăm acum, așa cum ar fi scris Hwel în indicaţiile sale de regie, 
Ceva mai Târziu, în Cursul aceleiași Zile. Teatrul Discul se pregătea să 
iasă din coconul său de schele, iar ciocăniturile îi străpungeau fruntea 
piticului și ieșeau prin partea cealaltă. 

Își amintea că băuse, asta era clar. Piticii îi cinstiseră iarăși și iarăși, 
în timp ce Tomjon îi delecta cu imitaţiile sale. 

Apoi plecaseră cu toţii la un alt bar pe care-l știa Trăsnetaprig, de- 
acolo la un mic restaurant cu mâncare klatchiană, după care totul era 
în ceață... Nu se prea pricepea la datul pe gât - o mare parte din 
băutură ajungea chiar în gâtlej. Și, judecând după gustul de pe limbă, 
pesemne că înghiţise și vreo făptură mică și incontinentă. 

— Poţi s-o faci? întrebă Vitoller. 

Hwel plescăi din buze ca să-și alunge gustul. 

— Pesemne că poate, zise Tomjon. După cum ne povestea omul 
ăla, părea interesant. Regele ticălos care domnește cu ajutorul 
vrăjitoarelor. Furtunile. Pădurile întunecate. Adevăratul Moștenitor al 
Tronului prins într-o luptă pe viaţă și pe moarte. Tăișul pumnalului 
scânteiază. Țipete, sunet de trompete. Regele cel ticălos moare. Binele 
învinge răul. Se trag clopotele. 

— AŞ putea să aranjez câteva ploi cu petale de trandafiri, spuse Vi- 
toller. Știu pe unul care face rost de ele aproape pe gratis. 

Tatăl și fiul se întoarseră către Hwel, care bătea darabana pe masă, 
apoi atenţia tuturor se îndreptă, cine știe de ce, către punga cu arginţi 
pe care le-o dăduse Nebunul. Suma era, oricum, suficientă pentru a 
termina Teatrul Discul, dar li se promisese încă și mai mult. 
Sponsorizarea, asta era cheia problemei. 

— Deci ai s-o faci, da? întrebă Vitoller. 

— Sună bine, încuviință Hwel. Dar... nu știu ce să zic... 


145 


Stranii Surate 


— Nu vreau să-ți forțez mâna, spuse repede Vitoller, apoi toate cele 
trei perechi de ochi se întoarseră către pungă. 

— E, totuși, ceva la mijloc, recunoscu Tomjon. Nebunul e de treabă, 
nu zic. Dar dacă-l vezi cum povestește... e ciudat. Buzele rostesc 
anumite cuvinte, dar ochii lui spun cu totul altceva. Și mi-a făcut 
impresia că ar prefera să-i credem ochii. 

— Pe de altă parte, se grăbi Vitoller, ce-i rău în asta? Importantă e 
plata. 

— Poftim? îngână Hwel, ridicând capul. 

— Am spus că importantă e arta, zise Vitoller. 

Se lăsă din nou tăcerea, întreruptă doar de pitic care bătea cu 
degetele în masă. Punga cu bani părea să se fi mărit cumva. Părea să 
umple întreaga încăpere. 

— Uite care-i treaba... începu Vitoller, cu glasul mult mai puternic 
decât era nevoie. 

— Uite cum văd eu lucrurile... începu și Hwel, apoi se opriră 
amândoi. 

— Tu întâi. Scuze. 

— Nu era ceva important. 

— Eu voiam să spun că putem să terminăm Discul și fără banii 
ăștia, zise Hwel. 

— Mda, pereţii și scena, spuse Vitoller. Dar nu și toate celelalte. 
Trapele, mașinile pentru coborât zeii din ceruri. Nici placa turnantă, nici 
burdufurile pentru vânt. 

— Cândva ne descurcam și fără astea, zise Hwel. Ce, ai uitat? 
Aveam numai câteva scânduri și niște bucăţi de pânză pictată. Dar 
aveam multă ardoare. Dacă voiam vânt, trebuia să suflăm noi înșine. 
Firește, continuă, după ce se mai gândise câteva clipe, ar trebui să ne 
permitem o mașină pentru valuri. Una mică. Am o idee despre o corabie 
naufragiată pe o insulă, unde se află un... 

— Îmi pare tare rău, spuse Vitoller, clătinând din cap. 

— Dar vine atâta lume să ne vadă! zise Tomjon. 

— Vine, băiete, vine, dar fiecare plătește câte-un bănuţ de aramă, 
atât. Artificierii vor argint. Dacă voiam să fim oameni bogați... și pitici, 
se corectă iute Vitoller, trebuia să ne naștem tâmplari. Deja îi datorez 
lui Chrysophrase trolul mai mult decât ar trebui, sfârși el, stânjenit, 
lăsându-i pe ceilalți doi cu gura căscată. 

— Nu e cel care le smulge oamenilor membrele? întrebă Tomjon. 

— Cât îi datorezi? se auzi și Hwel. 

— Nu vă faceți griji, răspunse Vitoller. Am izbutit să plătesc 
dobânzile la timp. Mai mult sau mai puţin. 

— Da, dar cât vrea de la tine? 

— Un braţ și-un picior. 

Piticul și băiatul îl priviră îngroziți. 

— Cum ai putut să fii așa de... 


146 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Pentru voi doi am făcut-o! Tomjon merită o scenă mai bună, că 
doar n-o să-și risipească viața dormind în căruţe, fără să știe ce-i aia o 
casă, iar tu, amice, ai nevoie de un loc stabil, cu toate mașinile la care 
visezi, trape... valuri și altele. Voi m-aţi convins, m-aţi făcut să vă dau 
dreptate. Ce, aia era viaţă? Mereu pe drumuri, două spectacole pe zi 
pentru câte o ceată de ţărani și, la sfârșit, mergi cu pălăria printre ei să- 
ți scoţi banii? M-am gândit că ne trebuie un loc decent, cu scaune 
comode pentru oameni educați, care să nu mai arunce cartofi pe scenă. 
La dracu' cu banii, m-am gândit eu. Voiam doar să... 

— Bine, bine! strigă Hwel. O scriu! 

— Și eu o joc, zise Tomjon. 

— Nu vă silesc, să ne-nțelegem, zise Vitoller. E alegerea voastră. 

Hwel se încruntă, cu ochii la tăblia mesei. E drept că erau lucruri 
interesante. Trei vrăjitoare - asta suna bine. Două n-ar fi fost de ajuns, 
patru ar fi fost prea multe. Se amestecau în destinele oamenilor și așa 
mai departe. Mult fum și multe luminiţe verzi. Cu trei vrăjitoare puteai 
face multe. De mirare că nu se mai gândise nimeni la așa ceva... 

— Deci îi spunem Nebunului că primim, da? zise Vitoller, cu punga 
în mână. 

Și, firește, cu o furtună bine simțită mergeai la sigur. Și mai era și 
povestea cu fantoma, pe care Vitoller o scosese din Cum îți convine, 
spunând că nu-și permiteau atâta muselină. Și, cine știe, poate găsea 
loc și pentru Moarte. Tânărul Dafe ar fi numai bun în rol, machiat cu alb 
și încălțat cu saboți înalți... 

— De unde spunea că vine? Cât e de departe? întrebă Hwel. 

— Munţii Vârfu Berbecului, răspunse șeful trupei. Dintr-un regat 
mărunt de care n-a auzit nimeni, cu un nume ca o tuse. 

— O să ne ia câteva luni până ajungem. 

— Oricum, eu aș vrea să merg, zise Tomjon. Acolo m-am născut. 

Vitoller se uită în tavan, Hwel în podea, oriunde, numai să nu se 
privească în ochi. 

— Așa mi-aţi spus, continuă băiatul. Că aţi umblat prin toţi munții... 

— Da, dar nu-mi mai amintesc unde, zise Vitoller. Orășelele alea 
mici de munte sunt totuna pentru mine. Ne-am petrecut mai mult timp 
împingând căruțele prin râuri și târându-le la deal decât pe scenă. 

— Pot să-i iau cu mine pe băieţii mai tineri și să ne petrecem acolo 
toată vara, spuse Tomjon. Punem numai piese vechi și faimoase. Până- 
n toamnă, ne întoarcem. Tu poţi rămâne aici, să ai grijă de teatru, apoi 
venim și noi pentru Marea Deschidere. Le-ar prinde bine, adăugă cu 
viclenie tânărul, rânjind către taică-său. Tu ai spus că unii dintre băieții 
mai noi habar n-au ce-i aia viaţă de artist. 

— Hwel trebuie să scrie piesa, observă Vitoller. 

Hwel nu zise nimic. Stătea cu ochii pierduţi în gol. După o vreme, își 
băgă o mână în buzunarul surtucului și scoase o foaie, apoi, de la 
cingătoare, o călimară micuță, cu dopul pus, și o legătură de pene. 


147 


Stranii Surate 


Ceilalţi doi îl priviră pe pitic care, fără să se uite măcar o dată la ei, 
netezi foaia, destupă călimara, muie pana, o ţinu câteva clipe deasupra 
hârtiei, ca un șoim în așteptarea prăzii, apoi începu să scrie. 

Vitoller îi făcu un semn din cap lui Tomjon. Pășind cât puteau de 
ușor, ieșiră din cameră. 

Puțin după prânz, îi duseră sus o tavă cu mâncare și un teanc de 
foi. 

La ora ceaiului, tava era încă acolo. Foile dispăruseră. 

Câteva ceasuri mai târziu, un băiat din trupă care trecu pe acolo 
povesti că auzise un strigăt: „Nu merge! E pe dos!”, apoi zgomotul unui 
obiect aruncat de pereţi. Pe la ora cinei, Vitoller îl auzi comandând 
răstit lumânări și pene. Tomjon avu intenţia să se culce devreme, însă 
zgomotele care însoțeau procesul de creaţie din camera alăturată îi 
uciseră somnul. Piticul bombănea ceva despre balcoane și se întreba 
dacă lumea are, într-adevăr, nevoie de mașinării pentru făcut valuri. 
Restul era tăcere - în afară de scârţâitul persistent al penelor. În cele 
din urmă, Tomjon se cufundă în visare. 


— Bun. De data asta avem de toate? 

— Da, Granny. 

— Aprinde focul, Magrat. 

— Bine, Granny. 

— Așa. la să vedem... 

— Am scris aici totul, Granny. _ 

— Ştiu și eu să citesc, fato, ce să zic. Deci: „In ceaun pe târcolite 
puneţi maţe otrăvite?%”... Astea ce mai sunt? 

— Jason a tăiat un porc ieri, Esme. 

— Și ce, sunt de aruncat? Mie mi se par numai bune, Gytha. 
Mănânci pe săturate din așa ceva. 

— Granny, te implor! 

— Sunt atâția oameni săraci în Klatch care n-au ce mânca și care n- 
ar zice nu la bucățelele-astea, atâta voiam să spun. Bine, bine, mai 
departe... „Spic de grâu și niște linte, să tot fiarbă înainte?” Parcă aici 
era vorba de o broască râioasă. 

— Granny, te rog frumos, nu te mai tot întrerupe. Știi că Goodie nu 
era de acord cu experimentele pe animale. Proteinele vegetale pot 
folosi la fel de bine. 

— Deci nici gușteri, nici șerpi, să înţeleg. 

— Nu, Granny. 

— Nici momiţe de tigru? 

— Poftim, uite-aici. 

— Ce dracu's astea, scuzați-mi vorba proastă? 


20 în acest punct, autorul foloseşte versuri din originalul tragediei shakespeariene 
Macbeth. Traducerea în română a fost preluată din ediţia Opere Complete, volumul 7, 
Bucureşti, Univers, 1988 şi îi aparţine lui lon Vinea. (n.tr.) 


148 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Momiţe de tigru. Wane al meu le-a cumpărat de la un negustor 
venit de departe. 

— Eşti convinsă? 

— Wane s-a interesat în mod special, Esme. 

— După capul meu, arată a momițe obişnuite. Ei, fie. „Toarnă-i, 
toarnă-i, zoru-i mare, foc și clocot în căld...” Magrat, de ce nu clocotește 
cazanul, mă rog frumos? = 

Tomjon se trezi tremurând. În cameră era beznă. Afară, câteva 
stele străpungeau negurile orașului; când și când se auzeau fluierele și 
pașii tâlharilor care-și vedeau de treburile lor perfect legale. 

Alături era liniște, dar pe sub ușă se vedea lumina de la o 
lumânare. 

Băiatul se culcă la loc. 

Dincolo de apele mâloase ale fluviului, Nebunul se trezise și el. 
Trăsese la sediul Breslei, nu pentru că așa ar fi dorit, ci pentru că 
ducele nu-i dăduse bani pentru altceva - drept urmare, nu prea putea 
să doarmă. Pereţii reci îi redeșteptaseră o groază de amintiri. În plus, 
dacă își încorda auzul, putea să prindă suspinele înfundate și 
scâncetele care veneau din dormitoarele învăţțăceilor care se gândeau 
cu groază la viitor. 

Încercă să-și mai aranjeze puţin perna tare ca piatra, apoi se 
cufundă într-un somn tulbure. Visând, mai știi? 

— „Faci fiertura grea și deasă, bine.” Dar cât de grea și cât de 
deasă? 

— Goodie Whemper recomandă să o încerci într-o cană cu apă 
rece, ca pe caramel. 

— Mare păcat că nu ne-am gândit să aducem și așa ceva, Magrat. 

— Hai mai repede, Esme. Mai e puţin și vine dimineața. 

— Numai să nu ziceţi că-s eu de vină dacă nu iese bine, atâta spun. 
Așaa... „Păr de babuin să pună”... La cine-i părul de babuin? A, 
mulțumesc, Gytha, deși ăsta-mi pare mai degrabă păr de pisică, dar n- 
are a face. „Păr de babuin să pună, rădăcini de mătrăgună”, și dacă 
asta-i chiar mătrăgună să-mi ziceţi mie cuțu', „suc de morcovi și-o 
curea”, mda, am ajuns și la partea umoristică, pare-mi-se... 

— Grăbește-te, te rog! 

— Bine, bine. „Țipă buha, bate-un vânt, fierbe tot la foc mărunt.” 

— Ştii, Esme, a ieșit ceva destul de bun la gust. 

— Nu-i de băut, decană neghioabă ce ești! 

Tomjon se ridică brusc în capul oaselor. larăși ele - aceleași chipuri, 
aceleași glasuri cârtitoare, distorsionate de timp și spaţiu. 

Se uită pe fereastră, la lumina zilei care se revărsa, proaspătă, prin 
oraș, dar tot mai auzea glasurile care răsunau înfundate, precum 
tunetele care se pierdeau în depărtări. 

— Mie partea cu cureaua nu mi-a sunat bine. 


149 


Stranii Surate 


— Nu s-a întărit mai deloc. Credeţi că ar trebui să-i punem niște 
mălai? 

— N-are a face. Ori a mers, ori n-a mers... 

Tomjon se ridică și-și dădu cu apă pe faţă. Din camera lui Hwel se 
revărsau valuri de liniște. Băiatul se îmbrăcă pe tăcute și deschise ușa. 

În camera cealaltă părea să fi nins cu fulgi mari și grei care se 
adunaseră în troiene pe ici și colo. Hwel ședea la masa lui cea joasă, din 
mijloc, cu capul căzut pe un teanc de foi, sforăind. Tomjon dădu ocol 
încăperii, în vârful picioarelor, și ridică la întâmplare o hârtie mototolită 
și aruncată. O netezi și citi: 


REGELE: Acum pun coroniţa asta aici, în tufiș, și voi o 

să mă anunţaţi dacă încearcă s-o ia cineva, da? 
SPECTATORII CARE STAU ÎN PICIOARE: Da! 
REGELE: Acum, dacă mi-aş găsi și căluţul... 

(Primul asasin se ițește din spatele unei stânci.) 

PUBLICUL: Ai grijă în spate! 
(Primul asasin dispare.) 
REGELE: Vă bateţi joc de bietul nea Regele, șmecherașilor... 


Apoi veneau mai multe rânduri tăiate și o pată mare de cerneală. 
Tomjon aruncă hârtia și luă alta, la întâmplare. 


REGELE: E-acesta unrăței-euțitpumnal ce vădîn-urma 
atături-sub-eehi în fața-mi, și-ntors spre mine mâna mea 
ciocul mânerul său? 

PRIMUL UCIGAȘ: Pe cinstea mea că nu-i! N-au pure 
AL DOILEA UCIGAȘ: Adevăr grăiești. Sire. Ba-da-e! 


Judecând după cât era de boţită hârtia, părea să fi fost aruncată de 
pereţi cu deosebită ură. Cândva, Hwel îi explicase lui Tomjon teoria sa 
despre inspiraţie - după toate aparențele, în noaptea trecută avusese 
loc o adevărată aversă de particule. Cu toate acestea, Tomjon era 
fascinat de prilejul de a trage cu ochiul la dedesubturile procesului de 
creație. Alese o a treia variantă care fusese eliminată: 


REGINA: Vai mie, ce zgomote-n afară? Să fie oare soţul meu, întors? 
lute, iute, treci în dulap, nu mai zăbovi! 
UCIGAŞUL: Pe cinstea mea, dar papuceii mei sunt încă la slujnică! 
SLUJNICA (deschide ușa): Majestatea Voastră, a sosit Arhiepiscopul. 
PREOTUL (de sub pat): Vai, Doamne ia-mă! (Salve-n cascadă) 


Tomjon se întrebă în treacăt ce-o fi fost cu cascada aceea care tot 
apărea din loc în loc în indicaţiile de regie. Nu izbutise niciodată să-l 


150 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


convingă pe Hwel să-i explice. Poate că era un moment în care toţi se 
salutau și se-mbrăţișau... 

Se apropie de masă și, cu mare grijă, extrase teancul de sub capul 
piticului adormit, înlocuindu-l cu o pernă. Pe prima foaie stătea scris: 


Verenee-FelmetAjunui-Nepţii-de Noaptea Cutiteler-Puranateter Regilor, 
de Hwel, din Trupa lui Vitoller. Comedie Tragedie î în OpteineiSase Nouă 
Acte. 

Personaje: Felmet, Regele bun. 
Verence, Regele rău. 
Wethewacs, Vrăjitoare Neagră 
Hogg, Vrăjitoare la fel de Neagră 
Magerat, O Zirenă... 


Tomjon dădu pagina. 


Scenă: Wn-Salen-O-—Cerabie—pe—mare-O-stradă—din-Pseudepelis O 
Luncă Pustie. Intră cele Trei Vrăjitoare... 


Băiatul citi o vreme, apoi se uită la ultima pagină. 


Ci haideţi să ne bucurăm și regelui viață lungă să-i urăm. (les cu 
toţii, cântând tra-la-la etc. Plouă cu petale de trandafir. Sună clopotele. 
Zeii coboară din ceruri, demonii se înalţă din iad, mult zgomot cu placa 
turnantă etc.) Sfârșit. 


Hwel sforăia. 

În visele sale, zeii se înălţau și cădeau, corăbiile pluteau cu 
meșteșug și măiestrie pe oceanele de pânză, imaginile dănţuiau și se 
lipeau una de alta, sclipind ușor; oamenii zburau pe frânghii, zburau 
fără frânghii, nave uriașe, fermecate, se luptau în ceruri imaginare, 
mările se deschideau, apăreau femei tăiate în două cu ferăstraiele, mii 
de ingineri de efecte speciale chicoteau și își dădeau coate. El fugea cu 
brațele desfăcute, deznădăjduit, știind că nimic din toate acestea nu 
exista și nu avea să existe vreodată și că nu avea la dispoziţie decât 
niște scânduri, niște bucăţi de pânză și niște vopsea cu care să facă să 
se-ntrupeze tablourile ademenitoare care-i umpleau mintea. 

Numai în vise suntem liberi. În rest, depindem de salariu. 


— E bună, zise Vitoller, în afară de povestea cu strigoiul. 

— Nu te-atinge de strigoi, spuse morocănos Hwel. 

— Dar știi că oamenii încep să huiduie și să arunce cu tot felul de 
lucruri. Și e foarte greu, după aceea, să scoţi praful de cretă din 
costume. 

— Nu te-atinge de strigoi. Joacă un rol foarte important în piesă. 


151 


Stranii Surate 


— Așa ai spus și data trecută. 

— Și așa și era. 

— Și în Cum îti convine, şi în Regele din Ankh, şi în toate celelalte. 

— Așa-mi plac mie strigoii. 

Cei doi stăteau de-o parte, privindu-i pe artificierii pitici cum 
montau mașinăria de făcut valuri, care se alcătuia din șase axuri 
verticale, lungi, legate între ele prin tot felul de benzi spiralate de 
pânză, vopsite în nuanţe de albastru, verde și alb, care se întindeau pe 
toată lăţimea scenei. O înșiruire alambicată de roţi dinţate și curele 
ducea către un mecanism rotitor din culise. Când spiralele se mișcau 
toate odată, oamenii cu stomacul slab erau siliți să-și întoarcă privirile. 

— Bătălii navale, îngână Hwel cu răsuflarea tăiată. Naufragii. 
Tritoni. Piraţi! 

— Rugină și scârțâituri, prietene, gemu Vitoller, sprijinindu-se mai 
bine în baston. Cheltuieli de întreţinere. Ore suplimentare. 

— Pare, într-adevăr, foarte... complexă, recunoscu Hwel. Cine a 
gândit-o? 

— Un cetățean tare iscusit, de pe Strada Ingenioșilor Artificieri, 
spuse Vitoller. Leonard da Quirm. De fapt, e pictor. Chestiile astea le 
face așa, din pasiune. Am auzit întâmplător că lucra la asta de luni 
întregi, și-am pus mâna pe ea, de îndată ce și-a dat seama că n-o poate 
face să zboare. 

Rămaseră cu gura căscată la valurile artificiale care se tot legănau. 

— Deci te-ai hotărât să mergi și tu? întrebă, în cele din urmă, 
Vitoller 

— Da. Tomjon e încă destul de sălbatic. Are nevoie de cineva mai 
așezat, pe lângă el. 

— O să-mi lipsești, prietene. Nu mi-e rușine să-ţi spun că mi-ai fost 
ca un fiu. De fapt, câţi ani ai, că nu mi-ai spus niciodată? 

— O sută doi. 

Vitoller încuviinţă posomorât. El avea șaizeci și artrita începuse 
deja să îl chinuiască. 

— Atunci mi-ai fost ca un tată, spuse. 

— Legea compensaţiei, spuse stingherit Hwel. jJumate'n înălţime, 
de două ori mai bătrân. Se poate spune că, la urma urmei, durata 
noastră de viaţă e la fel de întinsă ca și a oamenilor. 

— Ei, oftă patronul trupei, nu știu ce-am să mă fac fără tine și fără 
Tomjon, crede-mă. 

— E vorba numai de o vară și-ţi rămân mulți băieţi. De fapt, cu noi 
vin mai ales începătorii. Tu singur ai spus că o să le prindă bine. 

Vitoller părea trist și, în atmosfera friguroasă a teatrului, pe 
jumătate terminat, cu mult mai mărunt decât de obicei, ca un balon în 
a doua săptămână de după petrecere. Distrat, lovi cu bastonul o 
grămăjoară de rumeguș. 


152 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Îmbătrânim, jupân Hwel. Tu mai rău ca mine, se corectă el. Am 
auzit deja gongul bătând miazănoaptea. 

— Așa-i. Nu-ţi place să-l știi plecat, nu? 

— La început nu mi-a păsat. Știi bine. Pe urmă, m-am gândit că 
soarta și-a vârât coada. Tocmai când ne mergea bine, apare soarta, 
lua-o-ar dracii. Acolo s-a născut el, că doar ţii minte. Undeva, în munţi. 
Acum soarta îl cheamă îndărăt. N-o să-l mai văd niciodată. 

— O să ţină numai o vară... 

— Nu mă întrerupe, spuse Vitoller, ridicând braţul. Tocmai 
prinsesem momentul dramatic. 

— Scuze. 

Bastonul risipi grămada de rumeguș, aruncând-o cât colo. 

— Ştii doar că nu-i sânge din sângele meu. 

— Dar e totuși fiul tău, spuse Hwel. Povestea asta cu ereditatea nu 
înseamnă nimic. 

— Frumos din partea ta s-o spui. 

— Păi așa e. Uită-te la mine. Cine-ar fi crezut că am s-ajung să scriu 
piese? Piticii n-ar trebui nici măcar să știe să citească. Eu, unul, nu m-aș 
îngrijora atât de tare din pricina sorții. Eram sortit să fiu miner. De cele 
mai multe ori, soarta se înșală. 

— Dar tocmai tu ai spus că seamănă la chip cu Nebunul ăsta. Și am 
văzut cu ochii mei că-i așa. 

— Numai dacă pică lumina bine. 

— Eu cred că la mijloc e soarta. 

Hwel ridică din umeri. Pe soartă nu te puteai bizui, era convins. Nu 
puteai avea încredere în ea. Adesea nici n-o observai. Tocmai când 
credeai c-ai prins-o, se dovedea a fi altceva - o coincidenţă, de pildă, 
sau providenţa. Îi închideai ușa-n nas, apoi o găseai așteptându-te. 
Aveai impresia că ai bătut-o bine-n cuie când, ce să vezi, ciocanul era 
de fapt la ea în mână. EI, unul, se folosea adesea de soartă. Ca artificiu 
literar, era mai bună chiar decât un spectru, era ideală pentru a pune 
intriga în mișcare. Dar era o greșeală să crezi că o poţi înţelege. 
Darmite să speri s-o stăpânești... 


Granny Weatherwax își miji nervoasă ochii, privind în globul de cris- 
tal al lui Nanny Ogg. Unealta nu era de calitate - o simplă plută din 
sticlă verde, pe care unul dintre fiii lui Nanny o adusese de undeva, de 
la mare. Totul se vedea tulbure, inclusiv - din câte bănuia Granny - 
adevărul. _ 

— E pe drum, asta-i clar, spuse în cele din urmă. Într-o căruţă. 

— Ar fi fost mai bine să apară pe un armăsar alb, spuse Nanny 
Ogg. Știţi voi - cu căpăstrul împodobit cu pietre scumpe... 

— Are sabia magică, da? întrebă Magrat, întinzându-și gâtul ca să 
vadă mai bine. 

Granny Weatherwax se lăsă pe spate. 


153 


Stranii Surate 


— Mi-e rușine cu voi, să știți, zise. Zău așa... armăsari vrăjiţi, săbii 
împodobite. Vă daţi ochii peste cap ca două slujnicuţe. 

— Sabia magică e importantă, spuse Magrat. Fără ea nu se poate. 
De ce nu-i făurim noi una? Din fier lovit de trăsnet, adăugă, plină de 
entuziasm. Vraja o știu eu. Se ia niște fier lovit de trăsnet și... - aici 
șovăi puţin - se făurește o sabie din el. 

— Nu mă-mpac cu prostiile astea de demult, zise Granny. Trebuie 
să aștepți zile întregi până vine furtuna, iar apoi ești în primejdie să 
rămâi fără un braţ. 

— Și un semn din născare, în formă de căpșună, zise Nanny Ogg, 
fără să ia seama la întrerupere; celelalte două o priviră nedumerite. O 
pată de forma unei căpșuni, repetă ea. Se numără printre acele lucruri 
obligatorii pentru un prinţ venit să-și recâștige regatul. Ca să știe toată 
lumea. Ce nu-nţeleg eu... de unde află toţi că-i o căpșună? 

— Nu suport căpșunile, spuse Granny, cam pe lângă subiect, 
cercetând din nou cristalul, în străfundurile căruia un Tomjon minuscul 
își săruta părinţii, apoi dădea mâna sau îi îmbrăţișa pe ceilalți membri 
ai trupei și se urca în prima căruţă din șir. 

„Pesemne că a mers, își spuse Granny. Altfel, n-ar veni încoace, 
nu? Și toţi ăilalţi trebuie să fie ceata lui de tovarăși de încredere. La 
urma urmei, e de bun-simţ. Urmează să străbată cinci sute de mile, prin 
niște locuri neprielnice. Se poate întâmpla orice. lar armura și săbiile 
trebuie să fie în căruţă - sunt convinsă.” 

iși descoperi o undă de îndoială și se forță s-o înăbușe pe dată. 
„Dacă nu din pricina asta, atunci de ce să vină? E limpede. Vraja ne-a 
ieșit perfect. Mă rog, ingredientele n-au fost chiar bune. Nici versurile. 
Și pesemne că nici n-am făcut-o când trebuia. Unde mai pui că Gytha a 
dus acasă cât a putut, ca s-o dea la pisică, ceea ce înseamnă... Dar 
băiatul e pe drum. Ce-i în mână nu-i minciună.” 

— Acoperă-l cu pânza aia după ce termini, Esme, spuse Nanny. 
Mereu mi-e teamă să nu tragă cineva cu ochiul la mine când fac baie. 

— E pe drum, zise Granny, cu glasul atât de ferm încât puteai 
măcina porumb cu el, apoi acoperi globul cu o husă din catifea neagră. 

— Drumul e lung, o preveni Nanny. Nu-i chiar ca de la mână la 
gură. Poate să dea peste tâlhari. 

— O să-l veghem noi, spuse Granny. 

— Nu se cuvine. Dacă e să fie rege, atunci ar trebui să se descurce 
singur, rosti Magrat. 

— Da, dar să nu-și istovească puterile. Asta nu vrem, spuse 
ingenuu Nanny. Ar trebui să ajungă aici proaspăt ca o floricică. 

— După care o să-l lăsăm să se descurce singur, cum poate, sper, 
zise Magrat. 

— Exact așa, confirmă Granny, ca și cum tocmai ar fi încheiat un 
târg. Insă numai dacă pare să iasă învingător. 


154 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Întâlnirea avusese loc acasă la Nanny Ogg. Pe la revărsatul zorilor, 
Granny plecă, dar Magrat găsi un pretext să mai rămână, chipurile ca s- 
o ajute pe gazdă să strângă. 

— Parcă nu trebuia să ne băgăm nasul, nu? zise. 

— Adică? 

— Ei, Nanny, ştii ce vreau să spun. 

— Asta nu înseamnă că ne băgăm nasul, încercă Nanny, cam 
stânjenită. Dăm și noi o mână de ajutor. 

— Nu zău! 

Nanny se așeză și începu să se joace cu o pernă. 

— Vezi tu, în mod normal e ușor să nu-ţi bagi nasul unde nu-ți 
fierbe oala, zise. Mai ales atunci când nu e musai. Eu, una, trebuie să 
mă gândesc și la copii. Jason a și sărit la bătaie, o dată sau de două ori, 
din pricina a ceea ce i-au auzit urechile. Shawn a fost dat afară din 
armată. Când vom avea un nou rege, n-ar fi rău să ne fie un pic 
îndatorat, după părerea mea. Așa-i cinstit. 

— Dar n-a trecut mai mult de-o săptămână de când spuneai... 
începu Magrat, apoi se opri, șocată de oportunismul celeilalte. 

— Când e vorba de magie, o săptămână înseamnă mult, grăi 
Nanny. Vreo cincisprezece ani, de pildă. lar Esme e hotărâtă și eu n-am 
chef să mă împotrivesc. 

— Cu alte cuvinte, spuse cu răceală Magrat, a făgădui că nu ai să 
te-amesteci e ca și cum ai jura că nu vei înota niciodată. Ai să-ți 
respecţi cu sfinţenie jurământul, dacă, nu cumva, te trezești aruncată în 
apă. 

— Păi, decât să te îneci... zise Nanny, apoi se întinse către 
policioară și luă o pipă de lut, care aducea cu un puț de smoală în 
miniatură; o aprinse cu un tăciune, sub privirile atente ale lui Greebo, 
încolăcit pe perna sa. 

Cufundată în gânduri, Magrat ridică husa de pe glob și se uită urât 
la el. 

— Nu cred că am să înțeleg vreodată ce înseamnă cu adevărat 
vrăjitoria, spuse. Când am impresia că am priceput ceva, se schimbă 
totul. 

— Oameni suntem, rosti Nanny, învăluită într-un nor de fum. 
Suntem oameni cu toții. 

— Imi dai voie să împrumut puțin globul? întrebă, dintr-odată, Ma- 
grat. 

— Cum să nu, răspunse Nanny, rânjind pe ascuns. Nu cumva te-ai 
certat cu drăguţul? 

— Zău că nu înțeleg despre ce vorbești. 

— Nu l-am mai văzut de câteva săptămâni. 

— Păi, ducele l-a trimis în... începu Magrat, apoi se gândi mai bine 
și zise:... L-a trimis cu o treabă. Nu că mi-ar păsa. 

— Mda, clar. Să nu cumva să uiţi globul. 


155 


Stranii Surate 


Magrat se simţi fericită să ajungă acasă. Chiar dacă nimeni nu 
ieșea noaptea prin pădure, în ultimele două luni situaţia se înrăutăţise. 
Vrăjitoarele începuseră să fie privite cu ochi răi, dar, dincolo de asta, 
cei câţiva oameni din Lancre care aveau legături cu exteriorul 
începuseră să-și dea seama că fie a) se întâmplaseră mult mai multe 
lucruri decât știau ei, fie b) timpul o luase razna. Nu era ușor de 
dovedit?!, însă puţinii neguţători care urcaseră pe cărările de munte, 
după sfârșitul iernii, păreau ceva mai bătrâni decât s-ar fi cuvenit, 
întâmplările inexplicabile fuseseră dintotdeauna în Lancre ceva mai 
mult sau mai puţin normal (din pricina acumulării de magie), însă era 
pentru prima dată când dispăreau, peste noapte, câţiva ani întregi. 

Magrat încuie ușa, trase obloanele și așeză, cu mare grijă, globul 
cel verzui de cristal pe masa din bucătărie. Se concentră... 

Nebunul moţăia sub o copertină, la bordul unei barje care urca în 
susul fluviului Ankh, cu o viteză constantă de două mile pe oră. Nu era 
un mijloc de transport prea grozav, dar, în definitiv, te ducea la 
destinaţie. 

Părea să fie în siguranţă, doar că se zvârcolea în somn. 

Magrat se întrebă cum era să-ţi petreci viața făcând ceva ce nu-ți 
convenea. Ca și cum ai fi murit, pesemne, numai că era și mai rău - de 
vreme ce rămâneai în viaţă, să te chinui. În ochii ei, Nebunul era un om 
slab, prost îndrumat și care avea mare nevoie de o infuzie de curaj. De- 
abia aștepta să-l vadă întors, ca să poată, din nou, să-și dorească să nu- 
| mai vadă niciodată. 


O lungă vară fierbinte... 

Nu se grăbiră. Era mult de mers, din Ankh-Morpork și până în 
munții Vârfu Berbecului. Și Hwel se văzu silit să recunoască faptul că se 
distrase bine, expresie cu care piticii nu erau, în general, foarte 
familiarizați. 

Cum iți convine avusese succes, ca întotdeauna. Ucenicii 
întrecuseră orice așteptări - uitau replici, făceau glume. Astfel, în Sto 
Lat, întregul act trei din Gretalina și Melias se jucase cu decorul pentru 


21 Din pricina faptului că în diversele state, regate şi oraşe, timpul era măsurat în felurite 
moduri. La urma urmei, atunci când, pe o arie de o sută de mile pătrate, anul poartă 
denumiri atât de diferite precum cel al Puiului de Liliac, al Maimuţei Prevestite, al Norului 
Rătăcitor, al Vacilor Grase, al celor Trei Armăsari Iscusiţi, precum şi cel puţin nouă 
numere care se raportează la momentele în care tot felul de regi, profeţi sau evenimente 
stranii au fost* încoronați, s-au născut sau au avut loc, şi când fiecare an are alt număr de 
luni, iar unii nu au săptămâni şi, într-un caz, nu folosesc ziua ca unitate de măsură, nu 
poţi fi sigur decât de un singur lucru: nici un act sexual cu adevărat plăcut nu ţine cât ar 
trebui“! 


* Cu toate că Teocraţia din Muntab socoteşte nu anii care-au trecut, ci pe cei care-au mai 
rămas. Nimeni nu ştie până când, dar pesemne că nu-i o idee strălucită să aştepţi să afii. 
* Singura excepţie de la această regulă o reprezintă, fireşte, tribul Zabingo, din regiunea 
Marelui Rift. 


156 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


actul al doilea din Războaiele magicienilor, dar totul mersese înainte, 
de parcă nimeni din public nu observase că cea mai mișcătoare scenă 
de dragoste din istoria universală se jucase pe fundalul unui val 
seismic, prăvălindu-se peste un continent. Poate că și din cauză că 
Tomjon o juca pe Gretalina. Le ieșise ceva atât de neobișnuit și 
stimulativ încât, la spectacolul următor - care avusese loc într-un 
hambar închiriat - Hwel îl pusese pe băiat să încerce celălalt rol, și 
rezultatul îi înfiorase iarăși pe toți spectatorii, mai ceva ca o zi întreagă 
de mers prin viscol, cu toate că în rolul Gretalinei evoluase tânărul 
Winsloe, care era cam nătâng, se bâlbâia și... mă rog, poate că, într-o 
bună zi avea să scape totuși de coșuri. 

In ziua următoare, într-un târgușor fără nume pierdut într-un ocean 
de varză, piticul îi dăduse lui Tomjon să-l joace pe Bătrânul Miskin în 
Cum îti convine, rol în care Vitoller avusese de la bun început un mare 
succes. Nu puteai să-l dai cuiva care nu împlinise încă patruzeci de ani, 
decât dacă voiai un Miskin cu o pernă strecurată pe sub surtuc și cu 
ridurile aplicate pe faţă cu vopsea. 

Hwel nu se considera bătrân. Taică-său scotea mai bine de trei 
tone de minereu pe zi la vârsta de două sute de ani. Atunci însă, se 
simţise împovărat de ani. Il urmărise pe Tomjon târșâindu-și picioarele 
pe scenă și, vreme de o clipă, înțelesese cum era să fii un bătrân gras, 
cu trupul îmbuibat de vin, purtând războaie de care nimănui nu-i mai 
păsa și agățându-te cu îndârjire de crestele vârstei mijlocii, din teama 
de a nu te prăbuși în senilitate, însă doar cu o mână - cu cealaltă 
făcând semnul deochiului, pentru a ţine Moartea la distanţă. Firește, 
atunci când scrisese piesa, își cunoscuse personajul. Dar nu-l înţelesese 
cu adevărat. 

Piesa cea nouă, pe de altă parte, nu avea același farmec. O 
puseseră de câteva ori, ca să vadă cum mergea. Publicul urmărise totul 
cu atenţie, apoi plecase acasă. Nimeni nu se obosise nici măcar să 
arunce cu ouă. Nu că li s-ar fi părut proastă. Nu li se păruse în nici un 
fel. 

Dar avea tot ce-i trebuia, nu? Prin lume circulau tot felul de povești 
despre tirani care-și primeau pedeapsa meritată. Când apăreau 
vrăjitoare, succesul era garantat. Moartea era un personaj minunat 
construit, cu niște replici excelente. lar toate laolaltă... parcă se anulau 
reciproc, preschimbându-se într-o adunătură de prostii menite să umple 
scena pentru câteva ceasuri. 

Noaptea, târziu, când trupa dormea, Hwel obișnuia să vegheze într- 
o căruță, revizuindu-și înfrigurat opera. Aranja scenele în altă ordine, 
tăia, adăuga replici, introducea câte un clovn, poate și vreo luptă, și 
șlefuia efectele speciale. Dar nimic nu părea să dea rezultate. Piesa era 
precum o pictură extrem de complexă care, de aproape, era o 
adevărată comoară de nuanțe, iar de la distanță - o simplă pată de 
culoare. 


157 


Stranii Surate 


Când particulele de inspiraţie îl copleșeau, încerca inclusiv să 
schimbe stilul. Cei care se trezeau devreme se obișnuiseră deja să 
găsească fructele unor experimente ratate, presărate pe iarbă, 
împrejurul căruțelor, precum niște ciuperci foarte bine realizate artistic. 

Tomjon își păstrase una dintre încercările cele mai stranii: 


PRIMA VRĂJITOARE: A întârziat. 

(Tăcere) _, 

A DOUA VRAJITOARE: A spus că avea să vină. 

(Tăcere) 

A TREIA VRAJITOARE: A spus că avea să vină, dar 

n-a venit. lată ultima mea șopârlă. O păstram pentru el. 
Dar nu a venit. 

(Tăcere) 


— Cred, spusese Tomjon ceva mai târziu, că ar trebui s-o lași mai 
moale. Ai făcut ce ţi s-a cerut. Nimeni nu ţi-a pretins să scrii o 
capodoperă. 

— Dar aș putea, să știi. Numai să găsesc tonul potrivit. 

— Și ești chiar convins că e nevoie de strigoi? întrebase Tomjon, iar 
din tonul pe care-o spusese se înțelegea că el, unul, nu era. 

— Nu strigoiul e problema, se răstise Hwel. Scena cu strigoiul este 
printre cele mai bune pe care le-am scris vreodată. 

— Mda, mă întrebam doar dacă asta-i piesa potrivită pentru așa 
ceva. 

— Lasă strigoiul în pace, băiete, și hai să mergem. 


La două zile după această discuţie, când deja munţii Vârfu 
Berbecului începuseră să se ridice la orizont, înspre Centru, ca un zid 
alb și albastru, trupa se trezi atacată, însă fără prea mult dramatism: 
tocmai trecuseră căruțele printr-un vad și se odihneau la umbra unui 
desiș, din care, deodată, înflori o ceată de tâlhari. Hwel cercetă din 
priviri cele șase săbii pătate de rugină. Posesorii lor păreau cam 
nesiguri pe ce-aveau de făcut mai departe. 

— Avem pe undeva o chitanţă... începu. 

— Nu par să facă parte din Breaslă, șopti Tomjon, înghiontindu-l. 
Sunt aproape sigur că lucrează pe cont propriu. 

Ar fi frumos de spus că șeful tâlharilor era o brută uriașă, cu barba 
neagră, purtând o basma roșie, cu un cercel de aur într-o ureche, și cu 
o bărbie aspră, de puteai curăța oalele cu ea. De fapt, ar fi practic 
obligatoriu ca el să fie descris astfel. Și, că veni vorba, chiar așa arăta. 
Hwel se gândi că piciorul de lemn era puţin exagerat, însă era limpede 
că omul își studiase cu atenţie rolul. 

— Ei, ei, strigă șeful tâlharilor. Cine-mi sunteţi și aveţi ceva bani? 

— Suntem actori, zise Tomjon. 


158 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Și, cu asta, am răspuns și la a doua întrebare, spuse Hwel. 

— Lăsaţi-o mai moale cu vorbele de duh, se răsti tâlharul. Am fost 
și io la oraș, să știți. Și știu și io ce-i aia o vorbă de duh și chiar... - iar 
aici se întoarse către tovarășii săi, ridicând dintr-o sprânceană ca să le 
semnaleze că replica următoare trebuia să fie amuzantă - pot să vă 
dau și io niște răspunsuri tare înţepătoare, dacă mă supăraţi. 

Lipsa de reacţie a celorlalţi îl sili, până la urmă, să facă un gest de 
nerăbdare cu sabia. 

— Așa, continuă, pe un fundal de râsete lipsite de convingere. Şi- 
acum, vă poftesc să ne dați banii, obiectele de preț, mâncarea și 
hainele pe care le-aveți. 

— Pot să spun și eu ceva? întrebă Tomjon. 

Actorii din trupă se traseră înapoi. Hwel zâmbi, cu ochii în pământ. 

— Ai de gând să implori milă, așa-i? spuse tâlharul. 

— Chiar așa. 

Hwel își îndesă mâinile în buzunare și se uită în sus, spre cer, 
fluierând în surdină și încercând să nu rânjească larg, ca un om cu 
minţile rătăcite. Işi dădu seama că și ceilalți actori se uitau plini de 
nădejde la Tomjon. O să le recite monologul milei din Povestea unui 
trol, se gândi... 

— Ce-aș vrea să spun acum... începu Tomjon, apoi își schimbă ușor 
poziția, glasul i se îngroșă, iar braţul drept i se ridică într-un gest 
grandios, este că „Un om nu-l prețuiești prin faptele sale de arme, nici 
prin aprigele pofte ale...” 

„O să fie ca atunci în Sto Lat, cu omul ăla care-a încercat să ne 
jefuiască. Dacă ajung să ne ofere săbiile lor, ce naiba facem cu ele? E 
așa de jenant când îi vezi că încep să plângă...” Ajuns cu gândurile în 
acest punct, piticul văzu că toţi din jurul său se înverziseră ușor la faţă 
și i se păru că aude alte glasuri, în depărtare. 

— Uite niște oameni cu săbii, Granny! 

— „distrug cu armele lor sclipitoare minunile lumii... spuse 
Tomjon. 

— Cum adică? Regele meu nu cerșește nimic de la nimeni, se auzi 
un glas de la hotarele imaginaţiei. Dă-mi cana cu lapte, Magrat. 

— ... Sămânţa compasiunii, sărutul... continuă Tomjon. 

— Pe ăsta l-am primit cadou de la mătușa mea. 

— ... Piatra cea mai prețioasă, cununa cea mai sclipitoare dintre 
toate. 

Se lăsă tăcerea. Unul sau doi tâlhari începuseră să plângă încet, cu 
faţa în mâini. 

— Gata? întrebă șeful. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Tomjon rămase cu gura căscată. 

— Păi, da, spuse. Păi... vreţi să-l mai spun o dată? 

— Bun monolog, recunoscu șeful. Dar nu văd ce-are de-a face cu 
mine. lo sunt un om cu picioarele pe pământ. Scoate banii. lar voi, 


159 


Stranii Surate 


ăștilalţi, continuă el, ducându-i lui Tomjon sabia la beregată, nu mai 
staţi acolo ca proștii. Mai repede, sau băiatul o pățește. 

Ucenicul Winsloe ridică timid braţul. 

— Ce-i? întrebă tâlharul. 

— S-sunteţi s-sigur că aţi as-scultat cu atenţie, nu vă supăraţi? 

— Nu mă faceţi să mă repet! Ori aud clincănitul banilor, ori o să-i 
auziţi voi sângele gâlgâind! 

De fapt, nu se auzi decât un șuierat ascuţit, undeva sus, apoi 
trosnetul unei căni cu lapte, înghețate bocnă din pricina straturilor de 
aer rece, care se prăvăli din cer drept pe coiful ţuguiat al tâlharului. 
Tovarășii săi contemplară o clipă efectele, apoi o luară la sănătoasa. 
Actorii rămaseră cu gura căscată la bărbatul doborât. Hwel lovi ușor cu 
piciorul o bucată mare de lapte înghețat. 

— Măi, măi, măi, îngână. 

— Nici nu m-a luat în seamă, șopti Tomjon. 

— Un critic înnăscut, spuse piticul. Cana era albastră cu dungi albe. 
Ciudat cum, în astfel de momente, îţi săreau în ochi tot felul de 
amănunte. Părea să mai fi fost spartă de câteva ori, până atunci, căci 
bucăţile fuseseră lipite cu grijă. Cineva îndrăgise din cale afară cana 
aceea. 

— Asta s-a-ntâmplat, spuse Hwel, adunându-și câteva zdrenţe de 
logică, din pricina unei tornade rătăcite. E limpede. 

— Dar nu se-ntâmplă foarte des ca din cer să cadă căni cu lapte, 
spuse Tomjon, ca o perfectă demonstraţie a talentului oamenilor de a 
nega lucrurile evidente. 

— Nu știu ce să spun, am mai auzit de pești, broaște, pietre, zise 
Hwel. De ce nu și vase? Un fenomen neobișnuit și cu asta, basta. Pe aici 
se întâmplă mereu, n-avem de ce să ne mirăm prea tare. 

Se întoarseră la căruţe și o porniră mai departe, într-o tăcere 
nefirească. Tânărul Winsloe adună toate bucăţile de cană pe care le 
găsi și le puse bine, în cutia pentru recuzită, petrecându-și restul zilei 
cu ochii la cer, nădăjduind să cadă o zaharniţă. 


Căruţele urcau cu greu pe pantele prăfuite ale munţilor, ca niște 
punctuleţe neclare profilate pe sticla tulbure a globului. 

— Sunt bine? întrebă Magrat. 

— Umblă din loc în loc, zise Granny. Or fi buni să joace în piese, dar 
mai au câte ceva de învăţat despre călătorii. 

— Era o cană minunată, spuse Magrat. Azi nu se mai fac unele așa 
de bune. Dacă-mi spuneai ce ai de gând, îţi ofeream fierul ăla de călcat 
de pe raft. 

— Viaţa nu constă numai în căni de lapte. 

— Avea margarete pictate pe buză! 

Granny n-o mai băgă în seamă. 


160 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cred că a venit momentul să ne uităm mai de-aproape la regele 
ăsta nou, zise, apoi râse spart și aspru, ca o cotoroanţă. 

— Granny, ai râs spart și aspru, ca o cotoroanţă, spuse sumbră Ma- 
grat. 

— Nici vorbă! Am, începu Granny, căutând cuvântul potrivit, 
chicotit. 

— Pun rămășag că așa râdea și Aliss cea Neagră. 

— Ai grijă să nu sfârșești ca ea, spuse Nanny, de la locul ei de 
lângă foc. Inainte să moară devenise cam... ciudată. Numai cu gândul la 
mere otrăvite și mai știu eu ce. 

— Și asta numai pentru că am chicotit ceva mai... răgușit, pufni 
Granny, simțindu-se stânjenită că protesta atât. Și, oricum, ce-i rău în 
asta? Nimic, cu condiţia să nu exagerezi. 


— Cred că ne-am rătăcit, zise Tomjon. 

Hwel privi pajiștile mlăștinoase, arse de soare, care-i împrejmuiau, 
întinzându-se până către piscurile uriașe ale munţilor. Chiar și în miezul 
verii, pe culmile cele mai înalte fluturau flamuri de zăpadă. Era un 
peisaj de o frumusețe cu totul descriptibilă. Albinele bâzâiau, ocupate 
cu tufișurile de lămâiţă - sau încercând măcar să lase impresia că erau 
ocupate din cale-afară. Peste pajiștile de munte pluteau umbrele 
norilor. Erau împrejmuiţi de o tăcere adâncă, măreaţă - tăcerea unui 
peisaj care nu doar că nu conține nici o ființă omenească, dar nici n-are 
nevoie de așa ceva. 

Și nici de indicatoare. 

— Ne-am rătăcit încă de-acum zece mile, spuse Hwel. Cred că ar 
trebui să găsim un alt cuvânt pentru situaţia de faţă. 

— Ai spus că în munţi e plin de mine de-ale piticilor, zise Tomjon. Ai 
spus că piticii nu se rătăcesc niciodată pe aici. 

— Pe sub pământ, asta am spus. Acolo te-ajută straturile și 
formațiunile de roci. Nu și deasupra, unde te incomodează tot peisajul 
ăsta. 

— Ce-ar fi să-ți săpăm o groapă? sugeră Tomjon. 

Dar era o zi frumoasă, iar drumul șerpuia printre desișuri de brazi 
pitici și de pini, străjerii de la porţile pădurii, astfel încât era foarte 
plăcut să lași catârii să meargă la pas. Drumul trebuia să ducă undeva, 
se gândi Hwel. 

Această gogoriță geografică a provocat moartea multor persoane. 
Nu e musai ca drumurile să ducă undeva, doar să aibă un loc din care 
să pornească. 

— Chiar ne-am rătăcit, nu? întrebă Tomjon, după o vreme. 

— Sigur că nu. 

— Atunci unde suntem? 

— În munţi. Aș putea să-ţi arăt locul în orice atlas. 

— Ar trebui să ne oprim și să cerem îndrumări. 


161 


Stranii Surate 


Hwel se uită împrejur. Undeva, în depărtare, se auzi ţipătul unui 
ploier mare, sau poate al unui viezure - nu se descurca prea bine cu 
aspectele vieţii rurale, cel puţin cu cele care aveau loc dincolo de 
nivelul solului. Pe nicăieri, însă, nici un om. 

— De la cine, mă rog frumos? întrebă sarcastic. 

— Uite, de la bătrâna cu pălăria caraghioasă, spuse Tomjon, 
arătând cu degetul. Am urmărit-o de ceva vreme. Când are impresia că 
am zărit-o, se ascunde în spatele unui tufiș. 

Hwel se întoarse și se uită la un tufiș de grozamă, care fremăta. 

— Cu plecăciune, măicuţă, spuse. 

Din tufiș răsări un cap cât se poate de indignat. 

— A cui măicuţă? grăi capul. 

— Era un fel de-a spune, șovăi Hwel, doamnă... domnișoară... 

— Jupâneasă, se răsti Granny Weatherwax. Sunt o biată bătrână 
care adună vreascuri, adăugă ea sfidător, apoi își drese vocea. Of, 
suflețelul meu. Ce m-ai mai speriat, domnișorule. Vai de inimioara mea. 

În căruţe se lăsă liniștea. În cele din urmă, Tomjon spuse: 

— Poftim? 

— Ce? zise Granny. 

— Ce-i cu inimioara dumneavoastră? 

— Cum adică ce-i cu inimioara mea? întrebă Granny, care nu era 
obișnuită să joace rolul de bătrână neajutorată și avea un repertoriu de 
replici foarte limitat. Numai că tradiţia cerea ca tinerii moștenitori 
porniţi în căutarea sorții să dobândească ajutor de la niște bătrâne 
misterioase care adună vreascuri, iar ea nu avea de gând să se pună cu 
tradiția. 

— Aţi pomenit-o, atâta tot, spuse Hwel. 

— Ei, n-are a face. Suflețelul meu. Pesemne că vă îndreptațţi către 
Lancre, spuse hotărâtă Granny, nerăbdătoare să treacă la treabă. 

— Păi, da, zise Tomjon. De o zi întreagă. 

— Aţi ajuns prea departe, zise Granny. Mergeţi înapoi vreo două 
mile și apucaţi-o pe cărare la dreapta, dincolo de desișul de pini. 

Wimsloe îl trase pe Tomjon de cămașă. 

— Când întâln-n-nești în d-d-drum o b-b-bătrânămisterioas-s-să, e 
m-m-musai să-i oferi c-c-ceva de mâncare. Sau s-o ajuţi s-s-să treacă r- 
r-râul. 

— Zău? 

— D-d-dacă nu, o să ai p-p-parte de mari necaz-z-zuri. 

Tomjon îi zâmbi politicos lui Granny. 

— Vă putem invita la prânz cu noi, măi... băt... dragă doamnă? 

— Ce-aveţi? întrebă Granny, cam nehotărâtă. 

— Pastramă de porc. 

— Nu, mulțumesc, spuse Granny, scuturând amabilă din cap. Mă 
balonează. 

Apoi se întoarse pe călcâie și se îndepărtă printre tufișuri. 


162 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dacă doriţi, vă putem ajuta să treceţi râul, strigă Tomjon în urma 
ei. 

— Ce râu? zise Hwel. Uită-te unde suntem, pe aici nu există râuri. 

— D-d-dar trebuie să le at-t-tragi de partea ta, zise Wimsloe. Te pot 
ajut-t-ta. 

— Poate trebuia să-i cerem să aștepte până găseam noi un râu pe 
undeva, spuse acru Hwel. 

Ajunseră la răspântie. Cărarea aleasă îi conduse către o pădure, 
străbătută de o sumedenie de urme, precum curtea unui abator, genul 
de pădure în care mintea îți șoptește că toți copacii se întorc după tine, 
când treci, iar cerul pare undeva foarte departe. În pofida căldurii, 
printre copaci plutea o negură umedă, de nepătruns, care se aduna pe 
cărare de parcă voia s-o șteargă de pe faţa pământului. În scurtă vreme 
se rătăciră iarăși, ajungând cu toţii la concluzia că a te rătăci printr-un 
loc în care habar nu aveai unde te găseai era cu mult mai rău decâta 
te rătăci în câmp deschis. 

— Putea să ne dea indicaţii mai amănunțite, zise Hwel. 

— De pildă, întrebaţi la cotoroanța următoare, răspunse Tomjon. la 
uită-te acolo. 

Și se ridică în picioare, pe capră. 

— Cu plecăciune, bătrână... măicuţă... încercă. 

Magrat își dădu șalul jos de pe cap. 

— Sunt o femeie sărmană care adună vreascuri, se răsti ea, și le 
arătă, drept dovadă, o crenguţă - așteptase câteva ceasuri bune, fără 
alți tovarăși de vorbă decât copacii, așa că acum era cam nervoasă. 
Wimsloe îl înghionti pe Tomjon, care dădu din cap și-și așternu pe buze 
un surâs mieros. 

— Nu mâncaţi ceva cu noi, doamnă... măic... domnişoară? zise. 
Deși, teamă mi-e că n-avem decât pastramă de porc. 

— Carnea face foarte rău la stomac, zise Magrat. Dacă aţi putea 
vedea ce-aveți în colon, v-aţi înspăimânta. 

— Cred și eu, îngână Hwel. 

— Ştiaţi că un bărbat adult cară cu sine, în intestine, mai bine de 
două kilograme de carne macră, nedigerată? întrebă Magrat, ale cărei 
prelegeri pe teme de nutriţie făcuseră ca o mulţime de familii să se 
ascundă în pivniţă, așteptând-o să le plece din casă. În schimb, 
seminţele de pin, de floarea soarelui... 

— Nu există nici un râu peste care să vă ajutăm să treceţi, nu? 
spuse, deznădăjduit, Tomjon. 

— Ei, ce prostie mai e și asta, zise Magrat. Sunt o femeie sărmană 
care adună vreascuri, of, suflețelul meu, cât poate duce, și, cine știe, îi 
mai ajută pe călătorii rătăciţi în drum spre Lancre. 

— Aha, rosti Hwel. Mă gândeam eu că o să ajungem și la asta. 


163 


Stranii Surate 


— Mai mergeţi puţin, apoi stânga la răspântie și dreapta când 
ajungeţi la o stâncă mare și crăpată, n-aveţi cum s-o scăpaţi, spuse 
Magrat. 

— Perfect, mârâi Hwel. Păi să nu vă mai reținem. Sunt convins că 
mai aveți o groază de lemne de adunat și alte treburi. 

Îmboldi catârii, mormăind pe înfundate. Un ceas mai târziu, când 
poteca se pierdu printr-un loc pustiu și plin de bolovani uriași, lăsă 
frâiele jos și-și încrucișă braţele. 

— Ce faci acolo? îl întrebă Tomjon, privindu-l cu gura căscată. 

— Aştept, spuse morocănos piticul. 

— Dar în curând o să se-ntunece. 

— N-o să dureze mult, zise Hwel. 

În cele din urmă, Nanny Ogg se dădu bătută și ieși din spatele unui 
bolovan. 

— Numai pastramă de porc avem, da? spuse aspru Hwel. Vreţi, 
bine, nu vreţi, iarăși bine. Acum - încotro e Lancre? 

— Drept înainte, stânga când ajungeţi la râpă, apoi e o cărare care 
vă scoate la un pod, n-aveţi cum să-l scăpaţi, răspunse prompt Nanny. 

— Aţi uitat suflețelul, spuse Hwel, apucând frâiele. 

— Futu-i. lertare. Of, sufleţelule. 

— Pesemne că sunteţi o femeie sărmană care adună vreascuri, 
continuă Hwel. 

— Chiar așa, flăcău, zise Nanny, voioasă. Tocmai mă pregăteam să 
încep, că veni vorba. 

Tomjon îl înghionti pe pitic. 

— Râul, râul, îi șopti, iar Hwel îl privi pieziș. 

— Ah, da, mormăi, ce-ar fi să ne-așteptaţi aici până mergem să 
găsim un râu? 

— Ca să v-ajutăm să-l treceţi, adăugă, nesigur, Tomjon. 

— Păi este și un pod acolo, spuse Nanny Ogg, zâmbindu-i larg. Dar, 
dacă vreţi să mă luaţi în căruţă, n-aș zice nu. la dă-te mai încolo. 

Spre iritarea lui Hwel, Nanny Ogg își suflecă fustele și se cățără pe 
capră, instalându-se între Tomjon și pitic, apoi răsucindu-se precum un 
cuţit de desfăcut stridii, până ce ajunse să ocupe jumătate de 
banchetă. 

— Ziceaţi ceva de pastramă, spuse. Nu cumva aveţi și muștar? 

— Nu, zise Hwel, posomorât. 

— Nu suport pastrama fără niscaiva condimente, le împărtăși 
Nanny. Dar, oricum, daţi-o încoace. Fără să comenteze, Wimsloe îi oferi 
coșul în care se aflau merindele pentru cină. Nanny îl desfăcu și îl 
examină cu un ochi critic. Brânza asta e cam vechișoară, spuse. Trebuie 
mâncată repede. Ce-i în plosca de piele? 

— Bere, răspunse Tomjon, cu o fracțiune de secundă înainte ca 
Hwel, mai cu picioarele pe pământ, să aibă răgazul să spună: „Apă.” 


164 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Hmm, nu-i prea tare, constată după o vreme Nanny și se scotoci 
în buzunarul șorțului, de unde scoase punga cu tutun. Are cineva un 
foc? întrebă; doi dintre actori îi oferiră chibrituri, ea le mulţumi și puse 
punga la loc. Perfect, spuse. Acum, are cineva tutun? 

O jumătate de ceas mai târziu, căruțele trecură hurducăindu-se 
podul Lancre, apoi străbătură câteva ogoare și păduri, care reprezentau 
o bună parte din regat. 

— Asta-i tot? întrebă Tomjon. 

— Ei, nu chiar tot, răspunse Nanny, care se așteptase la ceva mai 
mult entuziasm. Mai e mult, uite acolo, dincolo de munte. Aici sunt 
locurile drepte. 

— Astea-s drepte? 

— Aproape drepte, recunoscu Nanny. Dar aerul e plăcut. Acolo e 
palatul - dac-aţi ști ce frumos se văd împrejurimile de sus, de la 
ferestre. 

— Adică pădurile. 

— O să vă placă aici, spuse încurajator Nanny. 

— E cam strâmt locul. 

Nanny cugetă. Işi petrecuse aproape întreaga viaţă între acele 
hotare și fusese dintotdeauna de părere că regatul era exact cât 
trebuia de mare. 

— Păi, asta-i grozav. Se ajunge ușor oriunde. 

— Unde oriunde? 

— Oriunde în apropiere, spuse Nanny, dându-se bătută. 

Hwel nu comentă nimic. Aerul era într-adevăr plăcut, așa cum 
venea, în valuri, pe pantele de neatins ale munţilor, ca o baie pentru 
sinusuri, condimentată cu ceva turpentină din păduri. Trecură printr-o 
poartă și ajunseră într-un loc care, pesemne, prin partea locului, era 
numit oraș. Așa cosmopolit cum devenise, piticul se gândi că jos, la 
câmpie, ar fi putut trece, la rigoare, drept un maidan. 

— E și un han, constată Tomjon, cam șovăielnic. 

— Mda, spuse Hwel, urmărindu-i privirea. Mda, cred că așa-i. 

— Când ţinem spectacolul? 

— Nu știu. Cred că trebuie să trimitem vorbă la castel că am ajuns, 
răspunse Hwel, scărpinându-și bărbia. Nebunul a spus că regele, sau 
ce-o fi, o să vrea să vadă textul. 

Tomjon privi orașul Lancre. Părea un loc foarte pașnic, deci nu 
existau prea multe șanse ca actorii să fie daţi afară la căderea nopții. 
Câteva persoane în plus nu-i stricau deloc. 

— Asta-i capitala regatului, spuse Nanny Ogg. Străzi bine croite, 
dacă observați. 

— Străzi? se miră Tomjon. 

— Mă rog, o stradă, se corectă Nanny. Casele sunt în bună stare, la 
o azvârlitură de băț de râu... 

— Azvârlitură? 


165 


Stranii Surate 


— Dacă nu-l arunci prea tare, admise Nanny. Uită-te ce ordonate 
sunt grămezile de bălegar, și ce multe... 

— Doamnă, am venit să distrăm orașul, nu să-l cumpărăm, o 
informă Hwel. 

Nanny Ogg se uită lung la Tomjon. 

— Voiam numai să vă explic cât e de plăcut aici, zise. 

— Asemenea mândrie de cetățean vă face cinste, fu de părere 
Hwel. Dar o să vă rog să coborâţi din căruţă. Nu mă îndoiesc că mai 
aveţi ceva vreascuri de cules. Of, suflețelule. 

— Foarte mulțumesc pentru gustare, spuse Nanny, dându-se jos. 

— Ospăţ, o corectă Hwel. 

— Fii și tu mai politicos, îl înghionti Tomjon. Nu se știe niciodată. 
Mulţumim, măic... începu, întorcându-se către Nanny. Ah, a plecat. 


— Au venit să dea un spectacol, o informă Nanny pe Granny Wea- 
therwax, care curăța fasole afară, la soare și, spre marea iritare a 
celeilalte, nu se întrerupse. Ei? Nu zici nimic? Uite ce de lucruri am aflat 
eu. Informaţii. N-am stat degeaba să fac supă. 

— Tocană. 

— Că n-o fi același lucru, pufni Nanny. 

— Ce fel de spectacol? 

— N-au spus. Ceva pentru duce, cred. 

— Da’ ce-are el cu spectacolul? 

— Nici asta nu mi-au spus. 

— Pesemne că-i o șmecherie, ca să intre în castel, zise Granny, 
sigură pe sine. Foarte bine gândit. Ai mai văzut ceva acolo, în căruţe? 

— Lăzi, boccele și altele. 

— Tre’ să fie pline cu arme și armuri, ascultă la mine. 

Nanny Ogg nu părea convinsă. 

— Nu prea aduceau a soldaţi. Erau foarte tineri și plini de coșuri. 

— Nu-i rău. Pesemne că în mijlocul spectacolului, regele își va 
dezvălui soarta, în văzul tuturor. Îmi place. 

— Mai e ceva, spuse Nanny, luând o teacă și începând s-o mestece. 
Nu cred că-i place prea mult aici. 

— Ei, auzi la tine. Are regatul în sânge. 

— L-am adus pe drumul cel mai drăguţ, dar nu părea impresionat. 

Granny șovăi. 

— Pesemne că nu avea încredere în tine, conchise, lăsând jos 
fasolea și uitându-se gânditoare la copaci. Cred că era mult prea 
emoţionat, de nici nu mai putea vorbi. la ascultă, mai ai neamuri care 
lucrează la castel? 

— Shirl și Daff dau o mână de ajutor la bucătărie, de când 
bucătarul a luat-o razna. 

— Bun. O să dau o raită pe la Magrat. Cred că trebuie să vedem și 
noi piesa asta. 


166 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Perfect, spuse ducele. 

— Mulţumesc, replică Hwel. 

— Aţi nimerit-o perfect în povestea acelui groaznic accident, zise 
ducele. De parc-aţi fi fost de față. Ha, ha. 

— Dar nu aţi fost, așa-i? spuse Lady Felmet, aplecându-se către 
pitic și privindu-l pieziș. 

— Nu, doar mi-am folosit imaginaţia, se grăbi să răspundă Hwel. 
Ducesa îl privea de parcă i-ar fi spus că imaginaţia lui se putea 
considera fericită că nu o înșfăcase nimeni s-o ducă în curte, pentru a 
da explicaţii de faţă cu patru armăsari nărăvași și un lanţ. 

— Chiar așa, chiar așa, spuse ducele, răsfoind paginile cu o singură 
mână. Este exact, dar exact, ceea ce s-a petrecut. 

— Se va fi petrecut, se răsti ducesa. 

Ducele dădu pagina. 

— Uite, ești și tu aici, zise. Uluitor. Așa am s-o ţin și eu minte, 
cuvânt cu cuvânt. Văd că apare și Moartea. 

— Spectatorilor le place, spuse Hwel. Și de-abia așteaptă să-o 
vadă. 

— Cât de repede puteţi s-o jucaţi? 

— S-o punem în scenă, îl corectă Hwel, apoi adăugă: Păi, deja am 
repetat-o, deci când doresc Domniile Voastre. „Și-apoi putem să 
plecăm, își spuse, departe de ochii matale ca două ouă stricate și de 
muntele ăsta de femeie cu rochie roșie, și de castelul ăsta care parcă-i 
un magnet pentru vânturi. Asta n-o să rămână în istorie ca una dintre 
cele mai bune piese de-ale mele, știu.” 

— Cât am spus că urmează să vă plătim? întrebă ducesa. 

— Parcă aţi pomenit ceva de încă o sută de arginţi, răspunse Hwel. 

— Face toţi banii. 

Hwel plecă în grabă, înainte ca ducesa să poată începe tocmeala, 
cu toate că ar fi fost mulțumit să și plătească ceva, numai să scape de- 
acolo. „E grozav, se gândi. Pe zei, cum poate cineva să iubească 
regatul ăsta?” 


Nebunul aștepta pe pajiștea de lângă lac, contemplând, nostalgic, 
cerul și întrebându-se pe unde naiba umbla Magrat. Era locul lor de 
taină, îi spusese ea. Faptul că, pe moment, erau pe-acolo și câteva zeci 
de vaci nu părea să însemne nimic. 

Până la urmă, apăru - într-o rochie verde și prost dispusă. 

— Ce-i povestea asta cu piesa? întrebă. 

Nebunul se lăsă moale pe un buștean de salcie. 

— Nu te bucuri că mă vezi? încercă el. 

— Ei, ba da, sigur. la zi, cum e cu piesa... 

— Stăpânul meu vrea să-i convingă pe toţi că el este regele de 
drept în Lancre. Pe sine însuși, în primul rând, pare-mi-se. 


167 


Stranii Surate 


— De-asta te-ai dus în oraș? 

— Da. 

— E dezgustător! 

— Ai prefera soluţia ducesei? întrebă Nebunul, șezând liniștit la 
locul lui. Ea e de părere că ar trebui să-i omoare pe toţi. La asta se 
pricepe. lar apoi s-ar isca lupte și mai știu eu ce... Oricum, ar muri mulți 
oameni. Așa ar putea fi mai ușor. 

— Of, unde ţi-e dârzenia, omule? 

— Poftim? 

— N-ai vrea să mori cu cinste pentru o cauză nobilă? 

— Aş prefera să trăiesc în liniște. Voi, vrăjitoarele, puteţi să faceţi 
ce vreți, numai că eu sunt mai strâmtorat, zise Nebunul. 

Magrat se așeză lângă el. „Află ce-i cu piesa asta, îi poruncise 
Granny. Du-te și vorbește cu băiețașul ăla cu clopoţei.”,„E un om foarte 
loial, răspunsese ea. Nu știu dacă o să-mi dezvăluie ceva.”„Nu-i timp de 
pierdut, spusese atunci Granny. Dacă trebuie, i te arunci de gât.” 

— Și când o să aibă loc piesa? întrebă, venind mai aproape. 

— Pe cinstea mea, zău că n-am voie să-ţi spun, zise Nebunul. 
Ducele mi-a zis, fii atentă: „Nu cumva să le spui vrăjitoarelor că e 
mâine seară.” 

— Atunci n-ar trebui să-mi spui, încuviință Magrat. 

— La opt. 

— Așa. 

— Dar lumea vine pe la șapte, să închine un păhărel, iaca. 

— Pesemne că n-ar trebui să-mi spui nici cine sunt invitaţii, zise 
Magrat. 

— Așa-i. Aproape toţi fruntașii din Lancre. Înțelegi, sper, că n-ai 
aflat de la mine. 

— Bine, zise Magrat. 

— Dar cred că aveţi dreptul să știți cam ce n-ar fi trebuit să vă 
spună nimeni. 

— Mare dreptate ai. Mai există portiţa aia din spate, care dă la 
bucătărie? 

— Cea care rămâne adesea nepăzită? 

— Da. 

— Nu stă mai nimeni pe-acolo, de la un timp încoace. 

— Crezi că ar putea fi cineva de strajă acolo, mâine pe la opt? 

— Păi, poate eu. 

— Bun. 

Nebunul dădu la o parte botul umed al unei vaci curioase. 

— Ducele se-așteaptă să fiți acolo, adăugă. 

— Păi, parcă n-ar fi trebuit să aflăm. 

— Așa mi-a spus. Dar a mai spus și că: „Oricum o să vină, așa 
sper.” Tare ciudat. Părea foarte bine dispus când am discutat. Aăă... 
după spectacol, nu cumva ne putem vedea? 


168 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Altceva n-a mai spus? 

— Ba da, ceva cum că vrăjitoarele o să-și cunoască viitorul. Nu 
pricep. Zău că mi-ar face plăcere să ne întâlnim după spectacol, știi. 
Am adus... 

— Cred că s-ar putea să mă spăl pe cap, răspunse Magrat, cu 
gândurile aiurea. Acuma, mă ierțţi, chiar trebuie să plec. 

— Da, dar ţi-am adus un ca... începu Nebunul, privind-o cum se 
îndepărta. Magrat dispăru printre copaci, iar el lăsă capul în jos și privi 
colierul pe care-l ţinea strâns între degetele sale nervoase. Era ceva de 
un prost-gust evident, trebuia să recunoască, dar era și genul de lucru 
care-i plăcea ei, din argint, cu cranii. Și-l costase ochii din cap. 

Indusă în eroare de tichia cu coarne, o vacă îl linse în ureche. „E 
perfect adevărat, se gândi Nebunul. Câteodată, vrăjitoarele chiar le fac 
unora mult rău.” 


Veni și mâine-noapte, iar vrăjitoarele se apropiară de castel pe o 
cale ocolită. Nu erau foarte entuziaste. 

— Dacă ăla vrea să ne vadă acolo, cred că e de rău, spuse Granny. 
Pesemne că pune ceva la cale. Ne ia cu mintologia. 

— Ceva nu-i în ordine, zise și Magrat. Astă-noapte, oamenii lui au 
dat foc la trei căsuțe din satul meu. De câte ori face asta, înseamnă că 
se simte mulțumit de sine. lar noul sergent de-abia așteaptă să scapere 
chibritul. 

— Daff a mea mi-a zis că i-a văzut pe actorașii ăia repetând, azi-di- 
mineață, spuse Nanny Ogg, care avea cu ea o pungă cu alune și o 
ploscă din care ieșea un miros puternic și pătrunzător. Cică erau numai 
țipete, lupte, după care toţi se-ntrebau cine-o fi făcut-o și mai erau și 
scene lungi în care vorbeau în sinea lor, cu glas tare. 

— Actori, spuse cu un dispreț suveran Granny. Lumea-i și-așa plină 
de istorie. Ce nevoie avem să mai și inventăm? 

— Şi cică ţipă și tare. Nu te mai poţi înțelege cu nimeni, zise Nanny, 
care mai ducea, în buzunarul șorțului, și o piatră bântuită. Regele avea 
să intre la spectacol pe gratis. 

Granny încuviinţă. „Dar o să merite”, se gândi. Habar nu avea ce 
punea Tomjon la cale, dar simţul său dramatic înnăscut îi spunea 
limpede că băiatul avea să facă ceva măreț. Se întrebă dacă avea să 
sară de pe scenă și să-l înjunghie pe duce, apoi își dădu seama că spera 
din tot sufletul să asiste la așa ceva. 

— Cu plecăciune și alte cele, spuse în surdină, ţie care, dar, vei fi 
aicea rege. 

— Hai mai repede, zise Nanny. O să se termine toată băutura. 


Nebunul aștepta amărât dincolo de portiţă. Văzând-o pe Magrat, se 
lumină la faţă, apoi pe chip i se așternu o expresie de uimire 
respectuoasă, la vederea celorlalte două. 


169 


Stranii Surate 


— N-o să iasă necazuri, da? spuse. Nu vreau să se-ntâmple nimica 
rău. Vă rog. 

— Nici măcar nu înţeleg ce spui, zise, trufașă, Granny, strecurându- 
se pe lângă el. 

— Salutare, clopoțaș, zise Nanny, înghiontindu-l în coaste. Sper că 
n-ai făcut-o pe fata noastră să-și piardă nopţile aiurea, pe coclauri. 

— Nanny! îngăimă, tulburată, Magrat. Nebunul rânji îngrozit și 
intimidat, ca orice tânăr din lume care are de-a face cu femei mai în 
vârstă și indiscrete, care-i foarfecă viața privată. 

Vrăjitoarele bătrâne trecură mai departe. Nebunul o apucă pe 
Magrat de mână. 

— Ştiu eu un loc de unde se vede foarte bine, spuse și, văzând-o că 
șovăie, adăugă în grabă: Nu te teme. Ai să fii în deplină siguranţă cu 
mine. 

— Da, chiar așa, zise Magrat, încercând să privească pe lângă el, ca 
să vadă unde dispăruseră celelalte. 

— Piesa se joacă afară, în curtea cea mare. Din turnurile de la 
poartă se vede perfect. N-o să mai fie nimeni acolo. Am dus și niște vin, 
și altele. Și, adăugă Nebunul, văzând că încă n-o convinsese pe deplin, 
e acolo și un bazin cu apă și o vatră pe care o folosesc, uneori, gărzile. 
Dacă vrei cumva să te speli pe cap. 


Castelul era plin de oameni adunaţi în grupuri ici și colo cu aerul 
acela timid și politicos al celor care se văd în fiecare zi, iar acum tocmai 
s-au văzut iarăși, însă în circumstanţe neobișnuite - cum ar fi la o 
petrecere de-a companiei. Vrăjitoarele trecură complet nebăgate în 
seamă și-și găsiră locuri pe una dintre banchetele din curtea cea mare, 
aranjate în faţa scenei amenajate în grabă. 

Nanny Ogg își flutură punga cu alune către Granny. 

— Nu vrei și tu? întrebă. 

Un consilier din Lancre se strecură pe lângă ea și arătă, politicos, 
către locul din stânga ei. 

— Stă cineva acolo? 

— Da, răspunse Nanny. 

Consilierul privi distrat către restul locurilor, care se ocupau cu 
repeziciune, apoi se întoarse către spaţiul evident gol pe care-l avea în 
față, și-și suflecă roba cu un aer hotărât. 

— Mi-e teamă că, dat fiind că piesa pornește să înceapă, prietenul 
domniilor voastre va trebui să-și găsească alt loc, când sosește, zise, 
apoi se așeză. 

Nu trecură mai mult de câteva secunde și păli, începu să clănţăne 
din dinţi, se apucă de stomac și gemu?. 


22 Cei înzestrați cu spirit de observaţie îşi vor da seama că asta se întâmplă din pricină că 
regele şedea deja acolo, nu pentru că omul tocmai folosise, cu sânge rece, expresia 
„porneşte să înceapă” - deşi aşa ar fi trebuit. 


170 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da” ţi-am spus doar, zise Nanny, văzându-l cum se îndepărta chi- 
rcindu-se de durere. De ce mai întrebi, dacă tot nu asculţi? O alună? 
mai spuse ea, aplecându-se către locul gol. 

— Nu, mulțumesc, răspunse Regele Verence, fluturându-și braţul 
transparent. Nu le pot ţine-n stomac, înțelegeți? 

— „Cinstiţi boieri, ci, vorba-mi ascultați...” 

— Ce-i asta? șopti Granny. Cine-i ăsta în izmene? 

— Prologul, zise Nanny. Trebuie să apară cineva la început să 
explice, ca lumea să înţeleagă despre ce e vorba. 

— Nu pricep ce zice, mormăi Granny. Ce-s ăia „boierci”? 

— Un fel de viermi, răspunse Nanny. 

— Frumos, ce să zic. „Salutare, viermilor, bine-aţi venit la 
spectacol”. Pesemne că lumea e încântată să audă așa ceva. 

Toată lumea din jur le făcu semn să tacă. 

— Alunele astea sunt tari ca piatra, zise Nanny, scuipând una în 
palmă. P-asta va trebui s-o sparg cu pantoful. 

Granny se cufundă într-o tăcere nefirească și îngrijorată, încercând 
să asculte prologul. Teatrul o tulbura. Avea și el vrăjile lui, vrăji pe care 
ea nu le cunoștea și nu le stăpânea. Schimba lumea și prezenta 
lucrurile altfel decât erau de fapt. Și, lucru și mai grav, astfel de vrăji nu 
erau făcute de oameni înzestrați, ci de unii de rând, care nu cunoșteau 
regulile și care voiau să schimbe lumea, pentru că așa le suna mai bine. 

Ducele și ducesa ședeau în două jilțuri, drept în faţa scenei. Tocmai 
când Granny îi sfredelea cu privirile în ceafa, ducele se întoarse pe 
jumătate. Zâmbea. 

„Vreau ca lumea să fie iarăși cum era, se gândi Granny. Vreau ca 
trecutul să revină la locul lui. Pe vremuri era mult mai bine decât 
acum.” 

Apoi, instrumentele răsunară puternic. 

Hwel trase cu ochiul pe după un stâlp și le făcu semn lui Wimsloe și 
Brattsley, care intrară cu pași mărunți și chinuiţi în cercul de lumină al 
torțelor. 

BĂTRÂNUL (un Cetăţean): Ce s-a-ntâmplat în țară? 

BĂTRÂNA (o Cotoroanţă): Ne-a lovit urgia... 

Piticul privi câteva minute din culise, mișcându-și buzele fără să 
scoată vreun sunet, apoi se întoarse în garnizoana unde se aflau 
ceilalţi, care încă nu terminaseră să-și pună costumele, și scoase un 
strigăt de furie - în buna tradiţie a directorului de scenă. 

— Haideţi odată! le porunci. Soldaţii regelui, treceţi încoace! Și 
vrăjitoarele - unde sunt vrăjitoarele, dar-ar toți dracii să dea? 

Trei ucenici se apropiară de el. 

— Mi-am pierdut negul. 

— Cazanul ăsta e plin de mizerii. 

— Prin peruca mea viermuiește ceva! 

— Liniște, liniște! zbieră Hwel. La premieră o să fie totul bine! 


171 


Stranii Surate 


— Acum e premiera, Hwel. 

Piticul luă în grabă un pumn de cremă de pe masa de machiaj, din 
care făcu un neg mare cât o portocală, îndesă peruca în chestiune, cu 
tot cu viețuitoarele sale, pe capul nefericitului posesor și cercetă pe 
fugă cazanul, declarând că mizeriile dinăuntru erau numai bune, nimeni 
n-avea dreptul să se plângă de așa mizerii. 

In scenă, un străjer scăpă scutul din mână, se aplecă să-l ridice și-și 
scăpă sulița. Hwel își dădu ochii peste cap și înălţă o rugăciune fără 
cuvinte către toţi zeii care se aflau prin preajmă. Începuse cu stângul. E 
drept că și la repetiţii avuseseră anumite probleme, însă Hwel văzuse 
câteva dezastre absolute la viaţa lui și avea impresia că spectacolul din 
noaptea aceea era pe cale să devină cel mai mare eșec. Actorii se foiau 
ca leii în cușcă. Cu urechile sale pricepute, piticul auzi că dialogul din 
scenă se împotmolise și se duse iute în culise. „... răzbună crunta 
moarte-a tatălui...”, șopti, apoi se întoarse pe dată la cele trei vrăjitoare 
tremurânde. Gemu. Salve-n cascadă. Amărâţii ăștia trei înspăimântau, 
chipurile, regatul. Mai avea la dispoziţie cam un minut. 

— Așa! spuse, încercând să se adune. Deci, ce-mi sunteți? Scorpii 
bătrâne, da? 

— Da, Hwel! răspunseră sugrumat cei trei. 

— Spuneți-mi ce sunteţi, le porunci. 

— Suntem scorpii bătrâne, Hwel. 

— Mai tare! 

— Suntem Scorpii Bătrâne! 

Hwel se plimbă de la unul la altul, apoi se întoarse brusc pe călcâie. 

— Și ce urmează să faceți? 

Cea de-a Doua Vrăjitoare se scărpină în creștet, prin peruca 
fojgăitoare. 

— Să aruncăm blesteme? încercă ucenicul. Așa zice în text... 

— Nu V-AUD! 

— O să aruncăm blesteme! strigară ei în cor, luând poziţie de 
drepţi, cu ochii aţintiţi înainte, ca nu cumva să-i prindă privirea. 

Hwel se plimbă printre ei cu pași apăsați. 

— Ce sunteţi? 

— Scorpii, Hwel! 

— Ce fel de scorpii? 

— Suntem scorpii spurcate și vrăjmașe! urlau ucenicii, încălzindu- 
se. 

— Ce fel de scorpii spurcate și vrăjmașe? 

— Scorpii spurcate, vrăjmașe și bătrâne! 

— Sunteţi viclene? 

— Da! 

— Sunteţi misterioase? 

— DA! 

Hwel se întinse cât era de lung. Nu prea mult, dar ce să-i faci. 


172 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce-mi-sunteţi? zbieră. 

— Suntem viclenele scorpii misterioase, vrăjmașe spurcate şi 
bătrâne! 

— Așa! rosti, mulțumit, piticul, apoi le arătă scena cu degetul, 
cobori glasul și, tocmai în clipa aceea, o particulă de inspiraţie veni în 
picaj, se lovi de lobul său creativ și-l făcu să spună: Vă cer să vă duceți 
acolo și să sloboziți iadul asupra lor! Nu pentru mine. Nici pentru 
căpitan, lua-m-ar dracii să mă ia! - Moment în care își plimbă un ciot de 
trabuc inexistent dintr-un colț al gurii în celălalt, își dădu pe ceafă 
cascheta iluzorie și continuă răgușit: Ci pentru Caporalul Walkowski și 
cătelușul său. 

Cei trei îl priveau cu gura căscată. 

Tocmai la fix, cineva scutură o foaie de tablă, făcând vraja să se 
rupă. 

Hwel își dădu ochii peste cap. Crescuse în munţi, unde furtunile se 
deplasau din creastă în creastă pe picioare de trăsnet. Văzuse la viaţa 
lui furtuni care dădeau munţilor o altă formă și culcau la pământ păduri 
întregi. Parcă o foaie de tablă nu era chiar același lucru, oricât ar fi fost 
de viguros scuturată. 

„Măcar o dată, se gândi. Te implor, fă să-mi iasă bine măcar o 
dată!” 

Deschise ochii și se uită urât la vrăjitoare. 

— Ce-aţi rămas așa, înţepeniţi? zbieră. Marş pe scenă, la blesteme! 

Îi privi cum alergau stângaci prin culise, apoi Tomjon îl bătu ușor pe 
creștet. 

— Hwel, nu mai sunt coroane. 

— Ce? mormăi piticul, care se tot gândea cum să facă rost de niște 
mașinării pentru tunete și fulgere. 

— Nu mai sunt coroane, Hwel. Îmi trebuie o coroană. 

— Ei, cum să nu mai fie? la-o pe aia mare, cu bucățele de sticlă 
roșie, foarte frumoasă și impozantă, am folosit-o în orașul ăla cu piaţa 
uriașă... 

— Cred că acolo am și lăsat-o. 

Răsună încă un tunet de tinichea, dar, chiar și așa, acea parte din 
Hwel care urmărea piesa cu sufletul la gură auzi pe scenă un glas care 
se bâlbâia. Se grăbi să sară în ajutor. 

— ... În leagăn prunci am sugrumat..., șopti, apoi se întoarse în 
goană. Caută alta, atunci, îi spuse lui Tomjon, cu gândurile în altă parte. 
Din cutia cu recuzite. Regele cel Rău nu poate s-apară fără coroană. Și 
mai iute, băiete, că trebuie să intri în câteva minute. Improvizează 
ceva. 

Tomjon se întoarse la cutie. Crescuse printre coroane, coroane 
uriașe, aurii, făcute din lemn și tencuială, împodobite cu cioburi de 
sticlă. În copilărie, își tocise primii dinţi rozând la borurile Puterii. Însă 
cele mai multe rămăseseră în Ankh-Morpork. Scoase din cutie pumnale 


173 


Stranii Surate 


false, a căror lamă intra la loc în plăsele, cranii, vaze, toate depunerile 
acumulate acolo de-a lungul anilor, până ce, tocmai la fund, dădu de un 
lucrușor subţire și rotund, la care nu râvnise nimeni niciodată pentru că 
nu se potrivea deloc cu ideea de coroană. Ar fi frumos să spunem că 
obiectul vibră ușor, la atingerea lui. Poate că așa a și fost. 


Granny ședea nemișcată ca o statuie, și aproape la fel de rece. 
Începuse să-și dea seama cu groază și scârbă de ce se petrecea. 

— Alea suntem noi, zise. Cu cazanul ăla caraghios. Gytha, cică alea 
am fi noi. 

Nanny Ogg, care tocmai ducea la gură o alună, se opri să asculte 
cuvintele. 

— Dar n-am provocat niciodată naufragii! spuse. Auzi la ele! N-am 
făcut așa ceva în viaţa mea! 

Sus, în turn, Magrat îl înghionti în coaste pe Nebun. 

— Pudră verde, spuse, cu ochii la Cea de-a Treia Vrăjitoare. Eu nu 
arăt așa. Nu? 

— Nicidecum, zise Nebunul. 

— Și cu părul ăla! 

Nebunul trase cu ochiul printre creneluri, precum un gargui peste 
măsură de entuziast. 

— Cred că-s paie, zise. Și nu prea curate. : 

Apoi șovăi, pipăind pietrele acoperite de licheni. Inainte să 
părăsească orașul, îi ceruse lui Hwel câteva replici potrivite pentru 
discuţia cu o domnişoară, și le învățase pe de rost în timp ce călătorea 
spre casă. Acum ori niciodată... 

— Spune-mi, te rog, dac-aș putea... să te asemăn cu o zi de vară. 
Pentru că... înţelegi, pe 21 iunie a fost foarte plăcut afară, și... Ah, ai 
plecat... 


Regele Verence își încleștă brațele pe marginea banchetei. 
Degetele îi pătrunseră în lemn. Pe scenă tocmai apăruse, împleticindu- 
se, Tomjon. 

— El e, nu? E fiul meu! 

Aluna, încă intactă, alunecă din mâna lui Nanny Ogg și căzu pe jos. 
Vrăjitoarea încuviinţă din cap. Verence își întoarse spre ea chipul 
răvășit și transparent. 

— Dar ce face? Ce spune? 

Nanny clătină din cap. Regele asculta, cu gura căscată, cum 
Tomjon, care șontâcăia pe scenă ca un crab, își începu magnificul 
monolog. 

— Cred că dumneata ar trebui să fii ăla, spuse Nanny, distantă. 

— Dar eu nu am mers niciodată așa! Și de ce are o cocoașă în 
spate? Ce-a păţit la picior? spuse regele, apoi ascultă mai departe și 


174 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


adăugă, îngrozit: lar una ca asta nu am făcut în viaţa mea, jur! Nici 
asta! Ce l-a apucat să vorbească așa? 

li aruncă lui Nanny o privire care implora milă. Ea ridică din umeri. 
Regele își înălță braţul, luă de pe frunte coroana spectrală și o privi. 

— Uite, poartă chiar coroana mea. Uite-o aici! Și spune că am făcut 
toate..., începu, apoi se opri o clipă, ascultă ultimul distih și spuse: Mda. 
Asta poate c-am făcut. Am dat și eu foc la câteva case. Dar așa fac toți. 
Și, oricum, e un lucru bun pentru industria construcţiilor. De ce spune 
atâtea minciuni despre mine, scânci Verence, punându-și coroana la loc 
pe cap. 

— Asta-i arta, zise Nanny. Cum era vorba aia? Oglindește viaţa. 

Granny întoarse încet capul, uitându-se la spectatori. Urmăreau 
spectacolul cu gura căscată, impresionați la culme, fără să miște un 
deget, iar cuvintele se revărsau în valuri peste ei. Era aievea. Ceea ce 
vedeau era mai real decât realitatea. Era istorie. N-o fi fost adevărat, 
dar asta nu avea importanţă. 

Granny nu avusese niciodată prea mult răgaz pentru cuvinte. Erau 
atât de lipsite de substanţă. Acum însă, își dori să fi găsit răgazul 
cuvenit lor. Substanţă, e drept, nu aveau, erau moi ca apa, dar și 
puternice, ca unda unui fluviu, iar acum se năpusteau peste spectatori, 
mușcând din malul veridicităţii și luând trecutul cu ele. 

„Alea suntem noi, se gândi Granny. Cu toţii știu cine suntem, de 
fapt, dar în minte o să le rămână altceva - trei babe smintite cu pălării 
tuguiate pe cap. Nimic din ce-am făcut, din ce-am fost, nu va mai 
exista.” 

Privi către fantoma regelui. „La urma urmei, nu fusese mai rău 
decât ceilalţi regi. Ei, da, mai punea din când în când foc la o căsuță, de 
parcă nu i-ar fi păsat, dar numai când își ieșea din fire, și nu s-ar fi 
putut spune că treaba asta îi plăcea cu adevărat. Rănile provocate lumii 
de mâna lui erau dintre cele care se puteau vindeca. 

Autorul acestui Teatru știa să se folosească de magie. Până și eu 
cred în ceea ce se-ntâmplă, cu toate că știu precis că nu-i adevărat. 
Asta-i Arta care oglindește Viața. Tocmai de-aia totul e fix invers decât 
ar trebui. Am pierdut. Dacă facem ceva pentru a ne împotrivi, o să 
ajungem exact cum se spune acolo.” 

Nanny Ogg o înghionti puternic în coaste. 

— Ai auzit? spuse. Una dintre ele a zis că punem pruncușori în 
cazan. Ce vorbe rele pe seama mea! N-am de gând să stau cu brațele 
încrucișate și să le las să zică de mine că arunc pruncușori în cazan! 

Și dădu să se ridice. Granny o apucă de șal și o trase la loc. 

— Stai potolită! îi șopti. O să încurci totul și mai rău. 

— „Deștul unui prunc fătat, într-un șanț la scăpătat”, cică. O fi 
vorba de fata aia, Millie Hipwood, care n-a îndrăznit să-i spună maică-sii 
și a plecat să adune vreascuri. M-am chinuit o noapte întreagă cu ea, 


175 


Stranii Surate 


bombăni Nanny. Și ce fetiță frumoasă a făcut! Vrute și nevrute! Că veni 
vorba, ce-i ăla scăpătat? 

— Vorbe, spuse Granny, ca pentru sine. Atâta a mai rămas. Vorbe. 

— Uite și unul cu o trompetă. Asta ce mai face? Ah. Sfârșitul Actului 
1, zise Nanny. 

„Cuvintele nu vor fi uitate, se gândi Granny. Au putere. În felul lor, 
sunt dintre cele mai bune.” 

Se auzi iarăși un tunet, care sfârși cu un zgomot puternic, precum 
cel scos, bunăoară, de o foaie de tablă scăpată din mâna cuiva și lovită 
de perete. 

In lumea de dincolo de scenă, arșița te apăsa ca o pernă, storcând 
și ultimele fărâme de viaţă din aer. Granny văzu un servitor aplecându- 
se la urechea ducelui. Nu, n-o să oprească piesa. Sigur că nu. Asta și 
vrea - s-o lase să-și facă efectul. 

Pesemne că ducele îi simţise privirea sfredelindu-i ceafa. Se 
întoarse, o văzu și îi aruncă un zâmbet slab, ciudat. Apoi îi făcu semn 
nevesti-sii și se hliziră amândoi. 

Granny Weatherwax se înfuria des, ceea ce, în opinia ei, era un 
mare avantaj. Adevărata furie se număra printre cele mai importante 
forțe creatoare din lume. Dar trebuia să înveţi s-o controlezi - adică să 
n-o lași să se scurgă, picătură cu picătură. Trebuia să-i pui zăgaz, cu 
mare grijă, chiar în locul potrivit, să-i îngădui să inunde văi întregi ale 
minţii și apoi, tocmai când întreg edificiul stătea să se prăbușească, să 
deschizi un robinet micuț, aflat la bază, și să lași potopul de neoprit al 
mâniei să pună în mișcare turbinele răzbunării. Granny simţea 
pământul de sub picioare, chiar și prin mai multe straturi de temelie, 
lespezi, unul de piele și două de ciorapi. Regatul aștepta. 

— Carne din carnea mea, sânge din sângele meu, îl auzi pe rege 
spunând. De ce să-mi facă una ca asta? Mă duc să-i cer explicaţii! 

— Haide, Gytha, zise Granny, apucând-o ușor de mână pe Nanny 
Ogg. 


Seniorul Felmet se lăsă pe spătarul jilțului și aruncă împrejur un 
surâs larg, de nebun. In momentul respectiv, se bucura din plin de 
viaţă. Lucrurile mergeau mai bine decât îndrăznise să spere vreodată. 
Simţea cum trecutul se topea în urma sa, ca pojghițele de gheață la 
începutul primăverii. Brusc, chemă servitorul înapoi. 

— Du-te la căpitanul străjii, spuse, și zi-i să le găsească pe 
vrăjitoare și să le aresteze. 

— Nu ţii minte ce-ai păţit data trecută, neghiobule? pufni ducesa. 

— Ba da, pentru că am lăsat două dintre ele să-și facă de cap, zise 
ducele. De data asta punem mâna pe toate. Opinia publică e de partea 
noastră, iar asta le afectează pe vrăjitoare, crede-mă. 

Ducesa își trosni degetele, arătându-și părerea despre opinia 
publică. 


176 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Comoara mea, trebuie să recunoști că experimentul pare să 
funcționeze. 

— Așa s-ar zice. 

— Ei, vezi? Haide, omule, ce-ai rămas așa? Spune-i căpitanului să 
fie gata până se termină piesa. Vreau toate vrăjitoarele puse bine, la 
păstrare. 

Moartea își aranjă craniul de carton, în fața oglinzii, își potrivi 
mantia, dându-i o formă corespunzătoare, se dădu cu un pas înapoi și 
contemplă rezultatul. Era prima dată când avea replici, și voia ca totul 
să iasă perfect. 

— „O, oameni slabi, nevolnici, zise, sunt Moartea! La pământ cad 
lacătele-n... lacătele-n...” Hwel, „cad lacătele-n...?” 

— Of, Dafe, zău așa! „Cad lacătele-n faţa-mi; oriunde eu pătrund.” 
Nu pot să înțeleg cum de-ţi vine atât de greu cu...invers, invers, 
idioților! strigă Hwel și se îndepărtă în grabă prin hărmălaia din culise, 
pe urmele a doi nefericiți slujitori. 

— Așa, deci, spuse Moartea, ca pentru sine, apoi se întoarse din 
nou către oglindă. „Cad lacătele-n fața-mi... Pa-pam, Pa-pam, Pa... 
pund”, continuă el, cam încurcat, apoi gesticulă cu coasa, căreia îi căzu 
tăișul; încercând să-l pună la loc, întrebă: Ce zici, sunt îndeajuns de 
fioros? 

Tomjon, care ședea pe jos și încerca să bea niște ceai, îi făcu un 
semn încurajator cu capul. 

— Firește, amice, spuse. Mai bine să treacă Moartea însăși pe la 
mine, nu tu. Poate, totuși, încerci să găsești un ton ceva mai răsunător. 

— Cum adică? 

Tomjon lăsă ceașca jos. Chipul păru să i se cufunde în umbre; ochii 
i se adânciră în orbite, buzele i se răsfrânseră, pielea i se întinse și 
păli... 

— DUPĂ TINE AM VENIT, ACTOR FĂRĂ PIC DE TALENT CE-MI EȘTI, 
rosti, și fiecare silabă căzu la locul său precum cuiele dintr-un coșciug; 
apoi redeveni el însuși și adăugă: Uite, cam așa. 

Dafe, care se lipise de perete, înfricoșat, se linişti oarecum și 
chicoti nervos. 

— Pe zei, nu înțeleg cum faci, zise. Zău așa, n-am să ajung 
niciodată la fel de bun ca tine. 

— Nu-i mare scofală. Hai, du-te. Hwel e și așa în culmea furiei. 

Dafe îi aruncă o privire plină de recunoștință, apoi dădu fuga să 
ajute la schimbarea decorului. Tomjon sorbi din ceai, simțindu-se ușor 
tulburat. Hărmălaia din culise îl împrejmuia precum un nor de ceață. 
Era neliniștit. Hwel îi spusese că totul era în ordine cu piesa, mai puţin 
textul, iar Tomjon începuse, de la o vreme, să creadă că piesa însăși 
încerca să se transforme. În minte îi răsunau mereu alte cuvinte, numai 
că erau prea slabe și nu izbutea să le înțeleagă, de parcă trăgea cu 
urechea la discuţia altora. Trebuia să ridice glasul, ca să-și înăbușe 


177 


Stranii Surate 


tiuitul din urechi. Nu era normal. Odată scrisă, o piesă era... în sfârșit, 
era scrisă. N-ar fi trebuit să prindă viață și să înceapă să se 
zvârcolească așa. 

Nu era de mirare că toţi actorii se încurcau. Piesa se tot zbătea în 
minţile lor, încercând să se preschimbe. Pe zei, de-abia aștepta să 
scape din castelul ăsta sumbru și de ducele cel dement. Se uită în jur, 
observând că mai era vreme până să înceapă actul următor, și plecă să 
se plimbe, căutând să iasă la aer curat. 

Găsi o ușă care rămăsese neferecată și ieși pe un parapet, închise 
ușa în urma lui și zgomotele de pe scenă se stinseră, înlocuite de o 
tăcere de catifea. Soarele era vânăt, stând să amurgească, întemnițat 
îndărătul norilor, dar văzduhul era nemișcat precum iazul morii și 
fierbinte ca un cuptor. Dedesubt, în pădure, se auzi strigătul unei păsări 
de noapte. Tomjon traversă parapetul și se uită în jos, în adâncurile 
nemăsurate ale canionului. Acolo, apele râului clocoteau, acoperite de 
veșnicele cețuri. 

Se întoarse și păși printr-un strat de aer atât de rece încât gemu de 
durere. 

Adieri nefirești i se strecurau printre haine. În ureche îi răsuna un 
murmur bizar, ca și cum cineva încerca să-i vorbească, dar nu nimerea 
viteza potrivită. O clipă, rămase împietrit în loc, răsuflând adânc, apoi 
fugi pe ușă. 


— Dar noi nu suntem vrăjitoare! 

— Și-atunci de ce arătaţi așa? Legaţi-le mâinile, băieți. 

— Da, iertare, dar nu suntem cu adevărat vrăjitoare, asta voiam să 
spun. 

Căpitanul străjii le cercetă, pe rând, chipurile. Observă pălăriile 
tuguiate, părul răvășit care mirosea a căpiță udă, tenul verde, 
bolnăvicios și cirezile de negi. Slujba pe care o avea nu oferea cine știe 
ce perspective pe termen lung oamenilor înzestrați cu mult spirit de 
iniţiativă. | se ceruseră trei vrăjitoare, iar astea păreau numai bune. 
Căpitanul nu mergea niciodată la teatru. Pe când se zbătea în ghearele 
adolescenței, se înspăimântase cumplit din pricina unui spectacol de 
marionete, iar de atunci făcuse tot ce putuse pentru a evita distracțiile 
organizate și se ţinuse departe de orice situaţie în care ar fi putut fi 
implicaţi crocodili. Acum, tocmai petrecuse un ceas în camera străjilor, 
bând liniștit un păhăruț. 

— V-am spus să le legaţi mâinile, nu? se răsti el. 

— Să le punem și căluș, dom’ căpitan? 

— Da’ vă rog, ascultaţi-ne, suntem de la teatru. 

— Da, spuse căpitanul, înfiorându-se. Puneţi-le căluș. 

— Vă rugăm... 

Căpitanul se aplecă și se uită lung la cele trei fețe înspăimântate, 
tremurând. 


178 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— De-acum, spuse, n-o să mai mâncaţi cârnaţii altora. 

Își dădu seama că soldaţii începuseră să-i arunce și lui priviri 
bănuitoare. Își drese glasul și se adună. 

— Ei, asta înseamnă, dragi vrăjitoare teatrale, spuse el, că v-aţi 
făcut treaba, iar acum a venit momentul pentru aplauze.In lanțuri cu 
ele, sfârși, făcându-le un semn oamenilor săi. 


Alte trei vrăjitoare stăteau ascunse în penumbra din spatele scenei, 
cu ochii aţintiţi în gol. Granny Weatherwax făcuse rost de o copie a 
textului, pe care o cerceta din când în când, ca și cum căuta noi idei. 

— „Salve-n cascadă și trâmbiţe”, citi ea, cam șovăielnic. 

— Asta-nseamnă că se întâmplă o groază de nenorociri, spuse 
Magrat. Apare mereu în piese. 

— Cascadă și ce? întrebă Nanny Ogg, care nu ascultase cu atenţie. 

— Trâmbiţe, răspunse Magrat, răbdătoare. 

— O, da? zise Nanny Ogg, înveselindu-se puţin. Urmează dansurile, 
nu? 

— Ei, taci din gură, Gytha, spuse Granny Weatherwax. Astea nu-s 
pentru tine. Sunt pentru ăia de sar în cascadă ca să-și dea bineţe, că 
doar așa scrie și-aici. 

— Nu putem îngădui așa ceva, interveni Magrat pe dată, cu glas 
puternic. Dacă se duce vorba, vrăjitoarele vor rămâne pe vecie niște 
scorpii bătrâne, cu pudră verde pe obraji. 

— Şi care se amestecă în treburile regilor, spuse Nanny, ceea ce 
noi nu facem niciodată, după cum bine se știe. 

— Nu asta mă deranjează, zise Granny Weatherwax, cu bărbia în 
palmă, ci faptul că se amestecă pentru a face rău. 

— Şi că se poartă urât cu animalele, mormăi Magrat. Toate prostiile 
alea despre ochi de câine și urechi de broască. Nimeni nu folosește așa 
ceva. 

Granny și Nanny se foiră stânjenite, fără să se privească. 

— Și scăpătatul! spuse cu amărăciune Nanny Ogg. 

— Nu așa-s vrăjitoarele, și cu asta basta, zise Magrat. Noi trăim în 
armonie cu marile cicluri ale Naturii și nu facem rău nimănui, și e o 
ticăloșie din partea lor să spună așa ceva. Ar trebui să le turnăm plumb 
topit în oase. 

Celelalte două o priviră cu uimire, dar și cu un soi de admiraţie. Ma- 
grat se făcu roșie la faţă, și NU verde, și lăsă ochii în jos. 

— Avea Goodie Whemper o rețetă, mărturisi. E ușoară. Nu trebuie 
decât să iei niște plumb, iar apoi... 

— Nu cred că s-ar cuveni, rosti încet Granny, după o mică luptă cu 
sine însăși. Oamenii ar putea rămâne cu o impresie greșită. 

— Dar nu pentru multă vreme, spuse, cu entuziasm, Nanny. 

— Nu, așa ceva nu se poate, repetă Granny, ceva mai tare. S-ar 
duce vorba peste tot. 


179 


Stranii Surate 


— De ce nu schimbăm cuvintele? întrebă Magrat. Când se întorc pe 
scenă, putem arunca asupra lor un farmec, ca să uite ce au de spus, iar 
apoi să le suflăm alte cuvinte. 

— Mda, că doar tu te pricepi de minune la vorbele astea de la 
teatru, nu? ripostă ironică Granny. Trebuie să sune bine, altfel lumea o 
să intre la bănuieli. 

— Ei, și ce mare greutate, spuse cu dispreț Nanny Ogg. Am ascultat 
cu atenție, nu trebuie decât să-ţi iasă pa-PAM pa-PAM pa-PAM. 

Granny căzu pe gânduri. 

— Nu cred, trebuie să fie și altele la mijloc, spuse. Unele versuri 
erau dintre cele mai reușite. De-abia dac-am înţeles jumătate din ce se 
spunea. 

— Nu-i nici o șmecherie, insistă Nanny Ogg. Și-așa, aproape toți 
uită ce au de zis. O să fie ușor. 

— Adică să le șoptim alte cuvinte? zise Magrat. 

— Mă rog, poate nu neapărat, spuse Nanny Ogg. Oricum, însă, 
putem să-i facem să le uite pe cele vechi. 

Amândouă o priviră lung pe Granny Weatherwax, care ridică din 
umeri. 

— Mada, poate că ar merita, recunoscu ea. 

— Vrăjitoarele viitorului au să ne mulțumească, spuse cu ardoare 
Magrat. 

— Vai ce bine! rosti Granny. 

— În sfârșit! Ce-i în capul vostru? V-am căutat peste tot! 

Cele trei se întoarseră și dădură cu ochii de un pitic furios care 
încerca să le intimideze cu prezenţa lui. 

— Noi? întrebă Magrat. Dar nu suntem din... 

— Ba da, sunteţi, aţi uitat? Am modificat textul săptămâna trecută. 
Actul doi, în fundul scenei, împrejurul cazanului. Nu trebuie să spuneţi 
nimic, sunteți acolo pentru a simboliza forțele oculte care lucrează. 
Numai să arătaţi cum nu se poate mai fioroase. Haideţi, haideţi, băieți. 
Până acum v-aţi descurcat. Îmi place tenul tău, Wilph, spuse Hwel 
încurajator, trăgându-i lui Magrat o pălmuţă la fund. Dar, ce naiba, 
folosește și tu mai multe straturi de cârpe, că tot nu arăţi cum trebuie. 
Dar negii tăi sunt minunaţi, Billem, trebuie să recunosc, adăugă, 
trăgându-se puţin mai în spate. Sunteţi cea mai urâcioasă gașcă de 
cotoroanţe cu putinţă. Bravo. Păcat de peruci. Acu’, la treabă, într-un 
minut, cortina. Să le rupeți gura. 

Îi mai trase o palmă răsunătoare lui Magrat, lovindu-se destul de 
rău la mână, apoi se îndepărtă în grabă, să ţipe la alţii. Nici una dintre 
vrăjitoare nu îndrăznea să deschidă gura. Magrat și Nanny Ogg se 
treziră privind-o, din instinct, pe Granny. 

Aceasta pufni. Ridică ochii. Privi înjur. Privi la scena bine luminată 
din spatele său. Își lovi palmele cu un zgomot puternic, care răsună în 
tot castelul, apoi și le frecă una de alta. 


180 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Bine așa, spuse, cu un aer sumbru. Atunci s-o facem chiar aici. 

Nanny se uită urât în urma lui Hwel. 

— Ție ţi-aș rupe gura, bombăni. 

Hwel se afla în culise. Dădu semnalul pentru ridicarea cortinei. Și 
pentru tunet. Acesta nu se făcu auzit. 

— Tunetul, șuieră el, în auzul a jumătate dintre spectatori. Hai mai 
repede! 

Din spatele stâlpului alăturat, un glas se jelui: 

— Să vezi ce-am făcut, Hwel, am îndoit tunetul. Acum face numai 
fâss-fâss. 

O vreme, Hwel rămase pe loc, numărând. Actorii îl priveau, loviți de 
uimire dar, din păcate, nu și de trăsnet. În cele din urmă, își ridică 
brațele către cer și spuse: 

— Voiam o furtună! Doar atât, o furtună. Nici măcar una mare. 
Orice furtună. Acum, vă rog, ascultați-mă cu MARE ATENȚIE! M-AM 
SATURAT! Vreau un tunet IMEDIAT! 

Drept răspuns, un fulger se prăvăli din cer, preschimbând umbrele 
felurit colorate ale castelului în pete de un alb orbitor sau negre ca 
abanosul, urmat de un tunet care răsună exact la momentul potrivit. 
Hwel nu auzise niciodată până atunci un zgomot atât de puternic. Părea 
să ia naștere înăuntrul craniului său, croindu-și apoi drum în afară. Și 
tună, și tună, până ce fiecare piatră din care era clădit castelul începu 
să se clatine. Praful căzu în valuri. Un turnuleț mai îndepărtat se frânse 
încet, ca un balerin, apoi, rostogolindu-se prin aer, se prăvăli ușor în 
adâncurile flămânde ale defileului. 

După ce totul se termină, se lăsă o liniște care răsună precum un 
clopot. 

Hwel privi în sus, către cer. Pe deasupra castelului pluteau nori 
negri care ascundeau stelele. 

Se întorsese furtuna. 

Ani și ani de zile tot studiase. Apoi petrecuse aproape la fel de mult 
ascunzându-se prin felurite văioage. Exersase ore în șir în fața unui 
ghețar. Învăţase de la marile furtuni din trecut. Își perfecționase 
meșteșugul. lar acum, în faţa unui public evident avizat, care-o aștepta, 
avea să-i ia pe toţi... cum să zicem, pe sus. 

Hwel zâmbi. Poate că zeii, totuși, ascultau. Acum își dorea să fi 
cerut și o mașinărie bună pentru vânt. li făcu un semn febril lui Tomjon. 

— Haide odată! 

Băiatul se supuse și își începu monologul. 

— „De-acum ni-i stăpânirea întărită...” 

În spatele lui, pe scenă, vrăjitoarele se aplecară asupra cazanului. 

— Poftim, e de tinichea, șuieră Nanny. Și e plin de mizerii. 

— Și focul e făcut din hârtie roșie, șopti Magrat. De sus de-acolo 
părea așa real, și totuși e de hârtie! la uitaţi, pot să-mi bag degetul prin 
el... 


181 


Stranii Surate 


— N-are a face, spuse Granny. Faceţi-vă că trebăluiți și așteptați să 
vă chem. 

Regele cel Rău și Ducele cel Bun își începură confruntarea care 
avea să ducă la agitata scenă a Duelului. Apoi, încet, încet, își dădură 
seama că în spatele lor se întâmpla ceva; din când în când, spectatorii 
chicoteau. După ce auzi un hohot de râs cu totul nelalocul lui, Tomjon 
își luă inima-n dinţi și trase cu ochiul peste umăr. 

Una dintre vrăjitoare rupea focul în bucăți. Alta încerca să curețe 
cazanul. A treia ședea cu brațele încrucișate, privindu-l urât. 

— „Regatul urlă, cere libertate...”, spuse Wimsloe, apoi îi zări chipul 
lui Tomjon și-i urmări privirea. Amuţi. 

— „Şi-mi strigă să-l răzbun cum se cuvine”, îi suflă Tomjon, 
îndatoritor. 

— D-dar... șopti Wimsloe, încercând să-i arate pe furiș, cu 
pumnalul. 

— Nici moartă n-aş folosi un cazan ca ăsta, spuse Nanny Ogg, într-o 
șoaptă care ajunse până în fundul curţii. Cu nisip, cu un burete de 
sârmă, și tot îţi ia două zile să-l cureţi. 

— „Şi-mi strigă să-l răzbun cum se cuvine”, șuieră Tomjon; cu 
coada ochiului îl văzu pe Hwel, în culise, încremenit într-un gest de furie 
mută. 

— Cum l-or fi făcând să sclipească? se întrebă Magrat. 

— la tăceţi din gură, zise Granny. Supăraţi lumea. Dă-i bătaie, 
tinere, îi spuse lui Wimsloe, scoțându-și pălăria în semn de salut. Nu ne 
băga în seamă. 

— Ceee? zise acesta. 

— Aha, regatul îţi strigă să-l răzbuni cum se cuvine, spuse 
deznădăjduit Tomjon. Și cerurile îţi urlă să mă pedepsești, pesemne. 

Ca la un semnal, furtuna scăpă un trăsnet care frânse vârful unui 
alt turnuleț... Ducele se ghemui în jilț; chipul său era o adevărată 
panoramă a groazei. Intinse ceea ce fusese cândva un deget. 

— Uite-le acolo, îngăimă. Ele sunt. Ce caută în piesa mea? Cine le-a 
zis că au voie să facă parte din piesa mea? 

Ceva mai puţin înclinată spre întrebări retorice, ducesa îi făcu semn 
celui mai apropiat străjer. Pe scenă, Tomjon asuda sub povara textului. 
Wimsloe nu mai știa să spună nimic, iar acum Gumridge care, 
împopoţonat cu o perucă de in, juca rolul Ducesei celei Bune își 
pierduse și el darul vorbirii. 

— „Aha, îmi spui că sunt un rege ticălos, cu toate că șoptești ușor, 
să nu te-audă nimeni în afară de mine”, spuse Tomjon, răgușit. „Și ai 
chemat și gărzile, pesemne că printr-un semnal de taină, ce nu mai are 
nevoie de cuvinte.” 

Un străjer apăru pe scenă, împleticindu-se, mai-mai să cadă din 
pricina brânciului dat de Hwel. Rămase cu gura căscată la Granny 
Weatherwax. 


182 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Hwel întreabă ce naiba se-ntâmplă! șuieră. 

— Poftim? strigă Tomjon. Nu cumva te-am auzit spunând: „Sosesc, 
stăpână?” 

— Cică să le dai pe alea afară! 

Tomjon veni în fața scenei. 

— „Vorbești în dodii, omule. Ți-e brațul slab, de suliță mă pot feri 
ușor.” Am spus că ţi-e brațul slab, de suliță mă pot feri ușor. Suliţa, mă! 
Că doar o ai în mână, fir-ar dracu-al dracu-al dracului. 

Străjerul îi aruncă un zâmbet strâmb, deznădăjduit. Tomjon șovăi. 
Cei trei actori din jurul său se uitau cu gura căscată la vrăjitoare. De 
neoprit, precum o scrisoare din partea Fiscului, se apropia momentul 
unei lupte în care, pesemne, avea să trebuiască să-și pareze singur 
loviturile și să se înjunghie mortal. 

Se întoarse către cele trei. Deschise gura. 

Și, pentru prima dată în viaţă, memoria sa uluitoare îl lăsă baltă. Nu 
găsea nimic de spus. 

Granny Weatherwax se ridică și veni în faţa scenei. Publicul ședea 
cu sufletul la gură. Granny ridică brațul. 

— „Sfârşit e vicleșugul, a minţii-nnegurare, și iată Adevărul” - aici 
șovăi puţin - „pa-PAM, pa-PAM, apare.” 

Tomjon se simţi cuprins de un fior. Și ceilalţi se treziră la viaţă. 

Din străfundurile cugetelor amuţite se înălțară cuvinte noi, vorbe 
roșii ca sângele, vorbe de răzbunare, vorbe care răsunaseră cândva din 
piatră în piatră, vorbe păstrate în silicon, vorbe care se doreau auzite, 
vorbe care își luau zborul de pe buzele lor cu atâta forță încât orice 
încercare de a le stăvili le-ar fi mutat fălcile din loc. 

— „Și-acum ţi-e frică de el?” spuse Gumridge. „Acum, când e 
ameţit de băutură? la-i pumnalul, bărbate, numai tăișul lui te mai 
desparte de-un regat.” 

— „Nu îndrăznesc”, spuse Wimsloe, uimit, încercând cu disperare 
să-și vadă buzele. 

— „Dar cine-o să știe?” continuă Gumridge, fluturându-și braţul 
către public; era rolul vieţii sale. „Uite, în jur e beznă nepătrunsă. la azi 
pumnalul, mâine regatul. Și înfige-l până-n plăsele, omule.” 

Braţul lui Wimsloe tremura. 

— „Uite-l, nevastă. E-acesta un pumnal ce văd în fața-mi?” 

— „Nu fi tâmpit, sigur că-i un pumnal. Hai, fa-o. Cei slabi nu merită 
îndurare. O să le spunem că a căzut pe scări.” 

— „Dar oamenii au să bănuiască!” 

— „Și ce, nu există temniță? Nu există menghină? Dreptul de 
proprietate e sfânt, bărbate, mai ales când posezi un asemenea 
pumnal.” 

Wimsloe își retrase brațul. 

— „Nu pot! A fost blândeţea-ntruchipată pentru mine!” 

— „Și-acum poţi fi și tu pentru el Moartea-ntruchipată...” 


183 


Stranii Surate 


Dafe auzea glasurile răsunând în depărtare. Își potrivi masca, se 
mai uită o dată în oglindă să vadă cât era de mortal, apoi, singur în 
penumbra din culise, trase cu ochiul la text. 

— „O, oameni slabi, nevolnici, sunt Moartea, la pământ cad 
lacătele-n faţa.-i...” 

— „ÎN FAȚA-MI.” 

— O, mulţumesc, spuse distrat băiatul. „Cad lacătele-n fața-mi, pe 
unde...” 

— „ORIUNDE.” i i 

— „Oriunde eu pătrund. In astă... In astă...” _ 

— „ÎN ASTĂ NOAPTE-A REGILOR VENIT-AM SĂ-MI CER BIRUL.” 

Dafe se pleoști. 

— Tu te pricepi mult mai bine. Ai un glas potrivit, ţii minte toate 
cuvintele, gemu el și se întoarse. Sunt numai trei versuri și Hwel o să 
mă... jupoaie... de viu... 

Apoi încremeni. Făcu ochii mari, ca două farfurioare de groază, la 
care Moartea pocni din degete drept sub nasul lui. 

— UITA TOT, îi porunci, apoi se întoarse și se îndreptă neauzit spre 
scenă. 

Craniul său fără ochi cercetă costumele și rămășițele de ceară de 
pe masa de machiaj. Nările goale adulmecară mirosurile amestecate de 
naftalină, unsoare și transpiraţie. Era acolo ceva aproape zeiesc, se 
gândi. Oamenii își construiseră o lume ceva mai mică, în care cea mare 
se oglindea precum un munte într-o picătură de apă. Și totuși... și 
totuşi... 

lnăuntrul acestei lumi minuscule, înghesuiseră, trudind din greu, 
toate lucrurile de care ar fi fost normal să vrea să scape, precum ura, 
teama, tirania și așa mai departe. Asta îl intriga. Oamenii pretindeau că 
se află acolo pentru a uita, și totuși toate artele pe care le născoceau 
nu făceau decât să le-aducă aminte. Era fascinant. 

Se afla acolo pentru un scop clar și precis. Trebuia să ia cu el un 
suflet. Nu avea timp de fleacuri. Dar, la urma urmelor, ce era timpul? 
Picioarele sale începură să dănţuiască ușor pe lespezi, ca de la sine 
lia Singur printre umbrele cenușii. Moartea bătea step. 

„ȘI-A DOUA SEARĂ, ÎN CABINĂ- ŢI PUN O STEA... 

Apal reveni cu picioarele pe pământ, își potrivi coasa și aşteptă în 
tăcere semnalul. De când se știa, nu întârziase niciodată. 

Se pregătea să urce pe scenă să le rupă gura. 


— „Poţi fi și tu pentru el Moartea-ntruchipată. Fă-o!” 
Moartea intră în scenă, clincănind ușor „o 
— „VOI OAMENI SLABI, NEVOLNICI, SUNT MOARTEA, LA PAMANT 
CAD LACĂTELE-N FAȚA-MI... ÎN FAȚA-MI...” 


184 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Șovăi. Pentru prima dată în existenţa sa eternă, șovăi. Căci, cu 
toate că Moartea Lumii Disc avea de-a face, în fiecare zi, cu milioane de 
persoane, în același timp fiecare moarte era o afacere privată și foarte 
personală. 

Nu se întâmpla prea des să fie zărit - nu puteau s-o facă decât cei 
înclinați către paranormal și clienţii înșiși, și asta din următorul motiv: 
creierul uman este îndeajuns de deștept pentru a tăia din peliculă 
imaginile mult prea înfricoșătoare. Aici însă, era o problemă: mai multe 
sute de persoane se așteptau, erau pregătiţi să vadă Moartea și, în 
consecinţă, chiar izbuteau să o facă. 

Moartea se întoarse încet pe călcâie și zări sute de priviri aţintite 
asupra sa. 

Chiar dacă se zvârcolea, prins în ghearele Adevărului, Tomjon 
recunoscu un tovarăș aflat la ananghie și se chinui să-și recapete 
controlul asupra buzelor. 

— ... „Oriunde”..., șopti el, printre dinţii încremeniți într-un rictus. 

Moartea rânji ca o dementă, pradă tracului. 

— POFTIM? șopti, cu un glas ca o nicovală lovită de un ciocănel de 
plumb. 

— ... „Oriunde eu”..., spuse încurajator Tomjon. 

— „ORIUNDE EU”... Aăă..., repetă Moartea cu disperare, urmărindu- 
i buzele. 

— ... „pătrund!” 

— „PĂTRUND.” 

— „Nu. Nu pot s-o fac!” spuse Wimsloe. „O să mă vadă! E cineva 
acolo jos, în sală.” 

— „Nu e nimeni!” 

— „Îi simt privirea!” 

— „idiotule. Neputinciosule! Vrei s-o fac eu? Uite, e chiar pe prima 
treaptă!” 

Chipul lui Wimsloe se schimonosi de spaimă și de nesiguranţă. 
Ridică brațul... 

— Nu! 

Strigătul se auzi din public. Ducele se ridicase pe jumătate din jilţ, 
ducându-și mâna jupuită la gură. Sub ochii tuturor, porni către scenă, 
târșâindu-și picioarele. 

— Nu! N-am făcut-o eu! Nu a fost așa! Nu puteţi pretinde că ar fi 
fost așa! Nu erați acolo! strigă el, apoi dădu cu ochii de chipurile 
întoarse către el, lăsă umerii în jos și chicoti: Și nici eu nu eram. La 
momentul acela dormeam adânc, știți. Ţin minte perfect. Era sânge pe 
pereți, sânge pe podea, am încercat să-l curăţ, dar n-am putut, însă așa 
ceva nu trebuie investigat. Nu pot să îngădui discutarea acestor 
chestiuni care ţin de siguranţa naţională. A fost doar un vis și, când m- 
am trezit, mâine, el va fi în viaţă. Și mâine nimic din toate-acestea nu 
se va fi întâmplat, pentru că nu a fost așa. Și mâine veți putea spune că 


185 


Stranii Surate 


nu am știut nimic. Și că nu mi-am amintit nimic. Ce mai zgomot a făcut, 
când a căzut! Putea să scoale și morţii din morminte... Cine-ar fi crezut 
că avea atâta sânge-n el? 

Intre timp, se urcase pe scenă și le zâmbea larg actorilor adunaţi 
împrejur. 

— Sper că totul se va rezolva, zise. Ha. Ha. 

Se lăsă tăcerea. Tomjon deschise gura să rostească ceva potrivit 
momentului, ceva liniștitor, dar descoperi că nu era nimic de spus. Însă 
o altă personalitate pătrunse în fiinţa lui, îi luă buzele în stăpânire și 
vorbi astfel: 

— Chiar cu pumnalul meu, nenorocitule! Știam că tu ai fost! Te-am 
văzut acolo, în capul scărilor, cu degetu-n gură! Te-aș ucide chiar acum, 
dar n-am chef să-mi petrec veșnicia ascultându-ţi jelaniile. Eu, Verence, 
fost Rege în... 

— Ce mărturie mai e și asta? spuse ducesa, care apăruse în faţa 
scenei, înconjurată de șase soldaţi. Sunt numai bârfe. Și un pui de 
trădare. Aberaţiile unor actori cu minţile rătăcite. 

— Am fost Rege în Lancre, fir-ar a dracului de treabă! zbieră 
Tomjon. 

— Înseamnă că dumneata ești pretinsa victimă, spuse liniștită 
ducesa. Și nu poți vorbi în sprijinul acuzării. Așa ceva nu s-a văzut 
niciodată. 

Trupul lui Tomjon se întoarse către Moarte. 

— Şi tu ai fost acolo! Ai văzut totul! 

— MI-E TEAMA CA NU AȘ FI CONSIDERAT UN MARTOR POTRIVIT. 

— Deci nu există dovezi, și fără dovezi nu există crimă, zise 
ducesa, făcând semn soldaţilor. Halal experiment, adăugă, adresându- 
se soțului său. Cred că metoda mea e mai bună. 

Apoi privi în jur și dădu cu ochii de vrăjitoare. 

— Arestaţi-le, zise. 

— Nu, spuse Nebunul, ieșind din culise. 

— Po-oftim? 

— Am văzut totul cu ochii mei, spuse, simplu, Nebunul. În noaptea 
aceea, eram înăuntru. Domnia Voastră l-aţi omorât pe rege. 

— Nici vorbă! urlă ducele. Nu erai acolo. Nu te-am văzut! ţi 
poruncesc să nu fi fost acolo! 

— Şi n-ai avut îndrăzneala să afirmi așa ceva înainte? zise Lady Fel- 
met. 

— Nu, doamnă. Dar acum o am. 

Ducele se uită la el, tremurând. 

— Mi-ai jurat credință până la moarte, Nebunule, șuieră. 

— Da, stăpâne. Imi pare rău. 

— Te omor! 

Și ducele smulse un pumnal din mâna moale a lui Wimsloe, se 
năpusti spre Nebun și i-l înfipse în inimă până la plăsele. Magrat ţipă. 


186 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Nebunul se legănă de câteva ori înainte și-napoi. 

— Slavă Cerului că s-a terminat, spuse, când Magrat își croi drum 
printre actori și-l strânse la sânul ei - deși e puţin prea mult spus. 
Nebunului îi trecu prin cap că nu mai privise niciodată un sân de la așa 
mică distanţă, decât în frageda pruncie, și că era o mare cruzime din 
partea lumii să-i hărăzească o asemenea experienţă numai când era pe 
moarte. Îndepărtă ușor braţul lui Magrat și-și dădu jos de pe cap 
odioasa tichie cu coarne, aruncând-o cât mai departe de el. Își dăduse 
seama că nu mai trebuia să facă pe Nebunul și nici să se preocupe de 
jurăminte și altele. Dacă punea la socoteală și faptul că era strâns la 
sânul unei femei, moartea părea ceva de-a dreptul minunat. 

— N-am făcut-o eu, spuse ducele. 

„Nu simt nici o durere, se gândi Nebunul. Ce straniu. Pe de altă 
parte, de ce să mai simţiţi durerea după ce mori? N-ar folosi la nimic.” 

— Aţi văzut cu toţii că n-am făcut-o eu, spuse ducele. 

Moartea îi aruncă Nebunului o privire mirată, apoi se scotoci în robă 
și scoase o clepsidră împodobită cu clopoței. O scutură ușor, iar aceștia 
clincăniră. 

— N-am poruncit nimănui să facă așa ceva, spuse ducele, calm. 
Glasul său venea de departe - pesemne că rătăcea pe cine știe unde, 
împreună cu mintea. 

Cu toții se uitau în tăcere la el. Nu era cu putință să urăști așa un 
om, ci numai să te simţi teribil de prost atunci când te aflai în 
apropierea sa. Până și Nebunul, care era mort, părea jenat. 

Moartea lovi încet clepsidra, apoi se uită mai de-aproape, să vadă 
dacă se stricase. 

— Minţiţi cu toţii, spuse liniștit ducele. E urât să minţiţi. Apoi 
înjunghie câţiva actori, cu mișcări blânde, visătoare, și ridică pumnalul. 

— Vedeţi? spuse. Nu e sânge! Nu am fost eu de vină. 

Se uită la ducesă, care se apropiase amenințătoare de el, precum 
un val seismic de culoare roșie deasupra unui sătuc de pescari. 

— Ea e de vină, spuse ducele. Ea a făcut-o. 

O înjunghie de vreo două ori, așa, din principiu, apoi se auto-în- 
junghie și lăsă pumnalul să-i cadă din mână. După câteva clipe de 
gândire, cu un glas mult mai apropiat de hotarele sănătății mintale, 
zise: 

— De-acum nu mai aveţi ce-mi face. Oare o să apară vreo cometă? 
continuă, întorcându-se spre Moarte. E musai să fie comete pe cer, 
când moare un prinţ. Mă duc să văd, ce zici? 

Se îndepărtă. Publicul începu să aplaude. 

— Trebuie să recunoașteţi că era un adevărat cap încoronat, spuse, 
după o vreme, Nanny Ogg. E clar: capetele încoronate se smintesc cu 
mult mai frumos decât una ca mine sau ca voi. 


187 


Stranii Surate 


Moartea ridică clepsidra, părând de-a dreptul confuză. Granny Wea- 
therwax luă pumnalul și-i încercă tăișul cu degetul. Acesta intră în 
plăsele fără nici un efort, scârțâind ușor. 

— Uite-ţi sabia magică, spuse Granny, trecându-i cuțitul lui Nanny 
Ogg. 

Magrat se uită și ea, apoi îl privi iarăși pe Nebun. 

— Ești mort sau nu? întrebă. 

— Pesemne că sunt, zise Nebunul, cu glasul cam înfundat. Cred că 
sunt în rai. 

— Nu, zău, acuma serios... 

— Nu știu. Dar aș vrea să răsuflu. 

— Atunci trebuie că ești viu. 

— N-a murit nimeni, spuse Granny, ăsta nu-i pumnal adevărat. 
Pesemne că nu poți încredința așa ceva unui actor. 

— La urma urmelor, ăștia nici cazanul nu știu să-l curețe, își aminti 
Nanny. 

— Că aţi murit, că n-aţi murit, pentru mine e totuna, spuse ducesa. 
Eu sunt stăpâna, așa că decizia îmi revine. E limpede că bărbatu-meu 
și-a pierdut minţile. Și poruncesc... începu ea, întorcându-se către 
soldați. 

— Acum! șuieră Regele Verence în urechea lui Granny. Acum! 

Granny Weatherwax își umflă pieptul. 

— Taci, femeie! rosti. Adevăratul Rege din Lancre e aici, în fața ta! 

Și-l bătu pe Tomjon pe umăr. 

— Cine, ăsta? 

— Cine, eu? 5 

— E caraghios, spuse ducesa. Asta-i un fel de saltimbanc. 

— Aici are dreptate, don'șoară, zise Tomjon, care începuse să intre 
în panică. Tatăl meu conduce un teatru, nu un regat. 

— El e adevăratul rege. Putem s-o dovedim, zise Granny. 

— A, nu, se împotrivi ducesa. Așa ceva nu înghit. În regatul ăsta nu 
există moștenitori misterioși, apăruţi de cine știe unde. Străjeri - luați- 
o! 

Granny Weatherwax ridică brațul. Soldații se foiau, nesiguri, de pe 
un picior pe altul. 

— Dânsa e vrăjitoare, nu-i așa? încercă unul dintre ei. 

— Fireşte, spuse ducesa. 

Străjerii se înfiorară. 

— Am văzut că dânsele preschimbă oamenii în șopârle, spuse unul. 

— Și-apoi îi fac să naufragieze. 

— Da, da, și-apoi îi aruncă în cascadă. 

— Da. 

— Cred că trebuie să discutăm puţin despre porunca asta. Pentru 
vrăjitoare, ar merita crescută puţin solda. 

— Poate să ne facă cine știe ce. Uitaţi-vă, se apropie scăpătatul. 


188 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu mai spuneți prostii, rosti ducesa. Nici o vrăjitoare nu poate 
face așa ceva. Astea-s numai povești pentru speriat lumea. 

— Mie mi s-au părut foarte convingătoare, spuse un străjer, 
clătinând din cap. 

— Păi, firește, așa și trebuia... explică ducesa, apoi oftă și smulse 
sulița din mâna unui soldat. Vă arăt eu acuma ce putere au vrăjitoarele, 
zise, și azvârli arma în Granny. Aceasta își ridică mâna cu o viteză 
fulgerătoare, prinzând-o chiar de sub vârf. 

— Așadar, spuse, am ajuns și aici, da? 

— Nu mi-e frică mie de voi, stranii surate, se sumeți ducesa. 

Granny o privi în ochi vreo câteva secunde și mormăi, surprinsă. 

— Așa e, spuse. Chiar nu-ţi e, pare-se. 

— Credeţi că nu v-am urmărit? Magia voastră înseamnă numai 
prefăcătorii și iluzii, care să tulbure minţile nevolnice. Pe mine nu mă 
sperie. N-ai decât să-mi faci ce poți tu mai rău. 

O vreme, Granny o cântări din priviri, apoi răspunse: 

— Ce pot eu mai rău? 

Magrat și Nanny se dădură într-o clipă la o parte din calea ei. 
Ducesa râse. 

— De deșteaptă, ești deșteaptă, asta da, zise. Și rapidă. Haide, 
cotoroanţo, cheamă-ţi broaștele și demonii. Am să... 

Apoi se opri, închizând și deschizând gura pe neauzite, fără să 
scoată vreo vorbă. Buzele i se desfăcură într-o grimasă de groază, 
privirea i se înțepeni undeva, dincolo de Granny, dincolo de lume. iși 
astupă gura cu dosul unei mâini și scânci slab. Ingheţase, precum un 
iepure care-a zărit o vulpe și știe, fără nici o îndoială, că va fi ultima 
vulpe pe care-o mai vede vreodată. 

— Ce i-ai făcut? întrebă Magrat, prima care îndrăzni să vorbească. 

— Of, mintologia! chicoti Granny. Cu așa ceva, nu mai ai nevoie de 
Aliss cea Neagră. 

— Bine, dar ce i-ai făcut? 

— Nimeni nu ajunge ca ea fără să-și ridice ziduri în minte, spuse 
Granny. | le-am dărâmat. Am eliberat toate tipetele, toate rugămințţile, 
toţi fiorii de vinovăţie, toate remușcările. Toate deodată. E o mică 
șmecherie. O să ţi-o arăt cândva, dacă vrei, sfârși, zâmbindu-i superior 
lui Magrat. 

— Dar e groaznic, spuse Magrat, după ce se gândise puţin. 

— Ei, aiurea, zâmbi Granny, fioroasă. Cu toţii vor să afle cine sunt 
ei cu adevărat. Poftim, ea a aflat. 

— Uneori trebuie să fii bun ca să fii crud, aprobă Nanny Ogg. 

— Oare i se poate întâmpla cuiva un lucru mai rău de-atât? îngăimă 
Magrat, în timp ce ducesa se legăna înainte și-napoi. 

— Fii serioasă, fato, folosește-ți imaginaţia, zise Granny. Sunt și 
altele mult mai rele. Acele vârâte pe sub unghii, de exemplu. Cleștii... 


189 


Stranii Surate 


— Cuţite fierbinţi înfipte... știi tu unde, completă Nanny Ogg. Cu 
mânerul în sus, ca să te tai la degete dacă încerci să le scoţi afară. 

— Însă eu, una, numai atât am putut să fac, spuse Granny, cu 
multă satisfacție. Și am făcut exact ce se cuvenea. Vezi tu, așa trebuie 
să se poarte o vrăjitoare. Nu-i nevoie de gesturi mărețe. De cele mai 
multe ori, magia are de-a face cu gândurile. E mintologie. lar acum, 
poate... 

De pe buzele ducesei scăpă un zgomot, precum o scurgere de 
gaze. Ea își dădu brusc capul pe spate, deschise ochii, clipi și se uită la 
Granny, cu o ură cumplită întipărită pe chip. 

— Străjeri! strigă. V-am spus să puneţi mâna pe ele! 

— Poftim? îngăimă Granny, nevenindu-i să creadă. Dar... dar 
tocmai ţi-am arătat cine ești cu adevărat... 

— Și asta ar trebui să mă tulbure? șuieră ducesa, apropiindu-și 
chipul de cel al lui Granny, pe care soldaţii o prinseseră cu sfială de 
braţ; sprâncenele ei groase se împreunaseră exprimând o ură 
triumfătoare. Ar trebui, oare, să mă târăsc pe podea? Ei, bătrâno, află 
că acum știu cine sunt cu adevărat, și sunt mândră de asta! Aș lua totul 
de la capăt, cu și mai mare zel. Tot ce-am făcut, am făcut de plăcere și 
pentru că așa pofteam! urlă, bătându-se pe pieptul voluminos. 
Tâmpiţilor! Sunteţi atât de nevolnici. Chiar aveţi impresia că oamenii 
sunt, în străfundurile fiinţei lor, cumsecade?! 

Mulțimea de pe scenă se trase înapoi, la vederea unei asemenea 
desfășurări de forțe. 

— Ei, eu am privit în străfunduri, continuă ducesa. Știu ce-i pune pe 
oameni în mișcare. Frica. Frică pură, bine ascunsă. Tuturor vă e groază 
de mine, pot să vă fac să vă scăpaţi pe voi de spaimă, iar acum am să... 

În acel moment, Nanny Ogg o lovi în cap, pe la spate, cu cazanul. 

— Nu-i mai tăcea gura, nu credeţi? spuse ea, liniștită, după ce 
ducesa se prăbuși. După părerea mea, e cam dusă cu pluta. 

Se lăsă o tăcere lungă și jenantă. Granny tuși, apoi le aruncă 
soldaţilor care-o ţineau un surâs larg, prietenos, și arătă cu degetul 
recent apărutul morman de ducesă de pe jos, poruncindu-le: 

— Luaţi-o și duceți-o undeva, într-o temniţă. 

Soldaţii se grăbiră să-i dea ascultare, o săltară pe ducesă de brațe 
și o ridicară, cu destulă greutate. 

— Dar cu blândetțe, vă rog, preciză Granny, apoi își frecă palmele și 
se întoarse către Tomjon, care privea scena cu gura căscată. Ascultă, 
băiete, șuieră. De-acum nu mai ai de ales. Ești Rege în Lancre. 

— Dar nu știu să fiu rege! 

— Te-am văzutără cu toţii! Te-ai descurcat minunat, inclusiv cu 
strigătele. 

— Dar jucam un rol! 


190 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Păi, joacă-l și mai departe. A fi rege înseamnă... începu Granny, 
apoi șovăi și îi făcu un semn lui Magrat. Cum le zice la alea care-s 
mereu o sută în orice lucru? 

— Procente, adică? îngăimă Magrat, uluită. 

— Astea, da, încuviință Granny. După părerea mea, a fi rege 
înseamnă, în cele mai multe procente, a juca un rol. Deci, ar trebui să 
te pricepi. 

Tomjon căută din priviri ajutor în culise, unde ar fi trebuit să se afle 
Hwel. Și, într-adevăr, piticul era acolo, dar nu le dădea nici o atenţie. 
Luase textul și-l rescria furibund. 


— DAR VĂ GARANTEZ CĂ NU SUNTEȚI MORT. CREDEȚI-MĂ. 

Ducele chicoti. Găsise pe undeva un cearșaf și se înfășurase în el, 
iar acum se furișa pe coridoarele cele mai pustii ale castelului. Din când 
în când, cu glasul înfundat, făcea „uuu-uuu”. Moartea se neliniști. Era 
obișnuită cu oamenii care pretindeau că nu muriseră, pentru că totul se 
întâmpla pe neașteptate și mulţi întâmpinau greutăţi în a accepta 
ideea. Dar oameni care să pretindă sus și tare că muriseră erau ceva 
nou și tulburător. 

— Am să mă năpustesc asupra lor, spuse ducele, visător. Am să-mi 
scutur oasele la ceas de noapte, am să mă cuibăresc pe acoperiș și am 
să vestesc moartea celor dinăuntru... 

— ASTA-I TREABĂ DE BANSHEE, NU DE STRIGOI. 

— Dacă am chef, am s-o fac, spuse ducele, cu o urmă din vechea 
sa încăpățânare. Și am să trec prin ziduri, am să smucesc mesele și am 
să picur ectoplasmă pe trupurile celor care nu-mi sunt pe plac. Ha, ha! 

— NU ŢINE. OAMENILOR ÎN VIAȚĂ NU LE ESTE ÎNGĂDUIT SĂ FIE 
STRIGOI. ÎMI PARE RĂU. 

Ducele încercă, fără succes, să treacă printr-un zid, se dădu bătut 
și deschise o ușă care ducea spre un parapet prăbușit. Furtuna se mai 
domolise, iar în spatele norilor se profila cornul subţire al lunii, precum 
un bișniţar de bilete pentru Veșnicie. Moartea apăru în spatele lui, 
pășind printr-un zid. 

— Uite ce-i, zise ducele. Dacă nu am murit, mătăluță ce cauţi aici? 

Sări pe marginea zidului și începu să-și fluture cearșaful. 

— AŞTEPT. 

— N-ai decât, băi, cap de oase! strigă victorios ducele. Am să 
plutesc prin lumea crepusculară, am să găsesc niște lanţuri de scuturat, 
am să... 

Făcu un pas înapoi, își pierdu echilibrul, căzu grămadă pe zid și 
apoi alunecă. Vreme de câteva secunde, încercă, fără folos, să se 
prindă de o piatră, cu rămășițele mâinii sale drepte, apoi dispăru. 

Este evident că Moartea se poate găsi oriunde, în orice clipă, așa 
că, într-un fel, e la fel de adevărat să spunem că era pe ziduri, 
curățând, cu un aer absent, închipuite particule de metal sclipitor de pe 


191 


Stranii Surate 


lama coasei sau că era cufundată până la brâu în undele înspumate și 
pline de stânci ale râului Lancre, căutând cu privirea sa calcaroasă în 
sus și în jos, până ce găsi un loc în care torentul era foarte puţin adânc, 
iar fundul său era alcătuit dintr-un covor de pietricele ascuţite. 

După o vreme, ducele se ridică, transparent, în undele fos- 
forescente. 

— Am să bântui pe coridoare și am să le suflu noaptea pe sub uși, 
spuse, cu un glas din ce în ce mai slab, aproape înecat de mugetul 
neîncetat al râului. Stai să vezi ce-o să mai scârțâie balansoarele... 

Moartea rânji. 

— El, AȘA-I MAI BINE. 

Începu să plouă. 


Ploaia care cade în munţii Vârfu Berbecului are o neobișnuită 
putere de penetrare, făcând ploaia din alte părți să pară aproape aridă. 
Cădea torențial peste acoperișurile castelului și, cine știe cum, parcă se 
strecura prin ţiglă și umplea Sala cea Mare de un abur fierbinte, umed 
și neplăcut”. Jumătate din populaţia din Lancre se adunase acolo. 
Zgomotul ploii izbutea să înăbușe până și mugetul râului. Apa inunda 
scena. Vopselele curgeau și se amestecau pe fundalul pictat, iar una 
dintre cortine se desprinse de la locul ei și se prăbuși cu un sunet 
melancolic într-o băltoacă. 

În sală, Granny Weatherwax tocmai termina de vorbit. 

— Ai uitat de coroană, șopti Nanny Ogg. 

— Ah, da, coroana, zise Granny. O poartă pe cap, vedeţi? Am 
ascuns-o printre celelalte când au plecat actorii, motivul fiind că nimeni 
n-ar fi putut s-o caute acolo. Vedeţi ce bine i se potrivește. 

Toți căzură de acord că i se potrivea perfect - și asta numai 
datorită extraordinarei puteri de convingere a lui Granny. De fapt, 
singurul care nu era de acord era însuși Tomjon, care știa foarte bine 
că, dacă n-ar fi avut urechi, ar fi purtat coroana ca un colier. 

— la gândiţi-vă ce-o fi simţit când a pus-o pentru prima oară pe 
cap, continuă Granny. Pesemne că a fost scuturat de un fior eteric... 

— De fapt, a fost cam... începu Tomjon, dar nimeni nu-l asculta, așa 
că ridică din umeri și se aplecă spre Hwel, care tot mai scria de mama 
focului. Eteric înseamnă neplăcut? șopti. 

— Poftim? zise piticul, privindu-l ca prin ceață. 

— Te-am întrebat dacă eteric înseamnă neplăcut. 

— Ce? A, nu. Nu, nu prea cred. 

— Atunci ce înseamnă? 

— Habar n-am. Alungit, cred, zise Hwel și se întoarse la foile lui, ca 
atras de un magnet. Nu cumva ţii minte ce-a spus după toate frazele 
alea cu „mâine, mâine, mâine”? Nu l-am mai putut auzi bine. 


23 Ca Bognor. 


192 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce te-o fi apucat să le spui tuturor că am fost... adoptat? întrebă 
Tomjon. 

— Păi, așa a fost, răspunse neatent piticul. Și, în astfel de privințe, 
e cel mai bine să spui adevărul. Acuma spune, a și înjunghiat-o, sau 
doar a dat vina pe ea? 

— Dar nu vreau să fiu rege! șopti răgușit Tomjon. Toată lumea 
spune că îi calc pe urme lui tata! 

— Ciudată treabă, ereditatea asta, îngână piticul. Adică, dacă eu i- 
aș fi călcat pe urme lui taică-meu, acum aș fi sub pământ, săpând în 
stâncă, în timp ce... 

Glasul i se stinse. Rămase cu ochii la vârful penei, de parcă ar fi 
fost vrăjit. 

— În timp ce...? 

— Poftim? 

— Nici măcar nu mă asculți! 

— Ştiam că nu era bună încă de când am scris-o, știam că a fost 
exact pe dos... Ce? A, da. Fii rege. E o slujbă bună. Oricum, pare-se că 
sunt mulți doritori. Sunt foarte fericit pentru tine. Ca rege, poţi să faci 
ce vrei. 

Tomjon privi feţele notabilităţilor din Lancre, adunate în jurul 
mesei. Îl priveau lung și scrutător, ca la un iarmaroc de vite. Îi 
cântăreau. Își dădu seama că, odată ajuns rege, putea face ce voia. Cu 
condiţia să vrea să fie rege. 

— Ai putea să-ţi construieşti un teatru, spuse Hwel, înflăcărându-se. 
Cu oricâte trape și costume uluitoare. Ai putea să joci în fiecare seară o 
piesă nouă. Păi, pe lângă așa ceva, Discul ar fi doar o cocioabă. 

— Şi cine să vină să mă vadă? întrebă Tomjon, lăsându-se moale în 
scaun. 

— Cu toţii. 

— Poftim? În fiecare noapte? 

— Ai putea să le poruncești să vină, zise Hwel, fără să ridice ochii. 

„Ştiam că asta o să spună, se gândi Tomjon. Cu toate că precis nu 
vorbește serios. E preocupat de piesă. In clipa asta, nici nu se află în 
lume, aici, cu noi.” 

Își dădu jos coroana și o răsuci în mâini. Nu avea prea mult metal, 
dar părea grea. Se întrebă cât avea să devină de grea dacă o purta în 
fiecare zi. În capul mesei se afla un jilț gol, pe care ședea, din câte i se 
spusese, fantoma adevăratului său tată. Ar fi fost frumos să poată 
spune că, atunci când se făcuseră prezentările, simţise ceva mai 
substanţial decât un fior rece, însoţit de un ţiuit slab. 

— Poate l-aș ajuta pe tata să plătească Discul, spuse. 

— Da, ar fi frumos, da, zise Hwel. 

Tomjon răsucea coroana în mâini, ascultând posomorât discuţiile 
care aveau loc în jurul său. 

— Cincisprezece ani? se miră starostele din Lancre. 


193 


Stranii Surate 


— N-am avut de ales, zise Granny Weatherwax. 

— Mi s-a părut mie că brutarul a sosit cam devreme săptămâna 
trecută. 

— Nu, nu, spuse, agasată, vrăjitoarea. Nu despre asta-i vorba. 
Nimeni n-a pierdut nimic. 

— După socotelile mele, spuse omul care era, în același timp, 
aprod, grefier și săpător de morminte în Lancre, am pierdut cu toţii 
cincisprezece ani. 

— Nu, i-am câștigat, spuse starostele. Păi, uite. Timpul e ca un 
drum din ăsta plin de ocoluri, iar noi am apucat-o peste câmp, pe 
scurtătură. 

— Nicidecum, spuse grefierul, luând o foaie de hârtie. la fii atent... 

Tomjon lăsă disputa academică să continue și se întoarse la 
gândurile sale. Cu toţii îl voiau rege. Nimeni nu se întreba dacă era și el 
de acord. Părerea lui nu conta. Da, asta era. Nu pe el, neapărat, îl voiau 
rege. Era o soluţie la-ndemână. Aurul nu ruginește, cel puţin la modul 
propriu, însă Tomjon simţi că rotocolul sclipitor din mâinile sale 
ascundea secrete nu prea plăcute. Stătuse pe prea multe frunţi 
măcinate de griji. Dacă-ţi plecai urechea, se auzeau până și ţipetele. 

Simţi o privire scrutătoare și înflăcărată aţintită asupra lui, ca o 
lampă de sudură asupra unei acadele. Ridică ochii. Era cea de-a treia 
vrăjitoare, cea tânără... nu atât de în vârstă, adică, cea cu chipul grav și 
cu coafura gen lizieră. Ședea alături de Nebun, de parcă deţinea 
pachetul majoritar de acțiuni în fiinţa lui. 

Nu-i cerceta fața, de fapt, ci trăsăturile. Ochii ei i se plimbau de la 
ceafă la nas precum un șubler. Tomjon îi surâse slab, dar ea nu-l băgă 
în seamă. La fel ca toţi ceilalți. Numai Nebunul îl observă și-i răspunse, 
printr-un rânjet de regret și o fluturare conspirativă din degete care 
spunea: „Ce facem noi, oameni de bun-simt, aici?” Femeia îl privi iarăși, 
ba pe-o parte, ba pe alta, cu ochii mijiţi. Trăgea cu ochiul la Nebun, apoi 
la Tomjon. În cele din urmă, se întoarse către vrăjitoarea cea mai în 
vârstă, singura persoană din acea încăpere fierbinte și umedă care 
găsise, cine știe de unde, o halbă cu bere, și începu a-i șușoti ceva la 
ureche. 

Între ele se încinse o discuţie animată, pe șoptite. Tomjon se gândi 
că era ceva tipic feminin. Astfel de discuţii se purtau de obicei în pragul 
ușii, și toate participantele stăteau cu braţele încrucișate pe piept; dacă 
vreo altă persoană avea îndrăzneala să treacă pe acolo, toate tăceau și 
o urmăreau cu privirea până ce se îndepărta îndeajuns de mult. Își dădu 
seama că Granny Weatherwax terminase de vorbit și că toată lumea îl 
privea, așteptând. 

— Bună ziua? încercă el. 

— Cred că ar fi de dorit ca încoronarea să aibă loc mâine, spuse 
Granny. Regatului nu-i e bine fără rege. Nu-i place. 


194 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se ridică, își dădu scaunul în spate, apoi veni lângă Tomjon și-l luă 
de mână. Băiatul se ţinu ascultător după ea. Străbătură sala, urcară 
cele câteva trepte care duceau la tron și, odată ajunși, Granny îi puse 
mâinile pe umeri și-l împinse ușor, făcându-l să se așeze pe pernele 
roșii și ușor destrămate de pluș. Se auzi un scrâșnet de băncute și 
scaune. Tomjon privi în jur, cuprins de panică. 

— Acum ce se-ntâmplă? întrebă. 

— Nu te-ngijora, îl încurajă Granny. Cu toţii vor să vină să-ți jure 
credință. Tu doar dă binevoitor din cap și întreabă-i pe fiecare cu ce se 
ocupă și dacă le place. A, și cred c-ai face bine să le dai coroana înapoi. 

Tomjon și-o dădu pe dată jos de pe cap. 

— Dar de ce? întrebă. 

— Ca să ţi-o aducă. 

— Dar o am deja, spuse disperat Tomjon. 

Granny oftă resemnată. 

— Numai la modul, cumiizice, propriu. Ceremonialul e altceva. 

— Ceva ne-adevărat, adică. 

— Da, spuse Granny. Dar mult mai important. 

Tomjon apucă brațele tronului. 

— Adu-mi-l pe Hwel, zise. 

— Nu, trebuie să faci cum spun eu. Așa cere regula, înţelegi, întâi 
primeşti... 

— Ti-am poruncit să-mi aduci piticul. Nu m-ai auzit, femeie? rosti 
Tomjon și, de astă dată, nimeri exact tonul și intensitatea cuvenită, însă 
Granny ripostă magistral. 

— Cred că nu prea îţi dai seama cu cine vorbești, tinere, spuse. 

Tomjon se ridică pe jumătate de pe tron. Jucase mulţi regi la viața 
lui, dar aproape nici unul nu fusese genul care să strângă binevoitor 
mâinile oamenilor și să-i întrebe dacă le plăcea ce făceau. Cei mai mulți 
erau genul de regi care-și puneau soldații să atace la cinci dimineaţa, 
într-o zi geroasă, convingându-i chiar că era mai bine acolo decât în 
patul lor de-acasă. Amintindu-și de toți aceștia, o combătu pe Granny 
Weatherwax cu o mostră de trufie, fală și aroganță regească. 

— Credeam că Maiestatea Noastră vorbește cu un supus, zise. 
Acum fă ce ţi-am poruncit! 

Granny rămase de piatră câteva secunde, cântărind ce-avea de 
făcut în continuare. Apoi zâmbi ca pentru sine, încuviinţă fără să mai 
comenteze și se duse să-l ia pe sus pe Hwel, care încă nu terminase de 
scris. Piticul îi făcu lui Tomjon o plecăciune ţeapănă. 

— Termină cu asta, se răsti tânărul. Acum ce fac? 

— Nu știu. Vrei să-ţi scriu un discurs de încoronare? 

— Ți-am zis că nu vreau să fiu rege! 

— Mda, ăsta ar putea fi un impediment pentru discurs, încuviinţă 
piticul. Te-ai gândit bine? Rolul de rege e foarte important. 

— Da, dar altul n-o să mai pot juca niciodată. 


195 


Stranii Surate 


— Hmm. Păi atunci spune-le „nu”. 

— Atâta tot? O să meargă? 

— Merită să încerci, oricum. 

O ceată de notabilități din Lancre se apropiau, cu coroana așezată 
pe o pernă. Pe chip li se citea un respect ușor constipat, însoţit de o 
urmă de mulțumire de sine. Duceau coroana ca pe un Dar pentru un 
Băiat Cuminte. Starostele tuși ușor. 

— Pentru o adevărată ceremonie de încoronare vom mai avea 
nevoie de ceva timp, dar acum voiam să... 

— Nu, spuse Tomjon. 

— lertăciune? zise starostele, șovăielnic. 

— Nu primesc. 

Starostele șovăi iarăși, mișcând din buze și cu privirea ușor 
rătăcită, de parcă i se tăiase firul pe undeva. Se hotărî că era mai bine 
s-o ia de la capăt. 

— Pentru o adevărată... încercă. 

— Nu și nu, zise Tomjon. Nu vreau să fiu rege. 

Starostele dădea din buze ca un pește pe uscat. 

— Hwel? îl rugă Tomjon deznădăjduit. Tu te pricepi la vorbe. 

— Problema cu care ne confruntăm acum, zise piticul, este că s-ar 
părea că atunci când ţi se oferă o coroană, nu ai opţiunea de a spune 
„nu”. Să încercăm cu „poate”? 

Tomjon se ridică, luă coroana și o ridică deasupra capului ca pe o 
tamburină. 

— Ascultaţi-mă cu toţii, zise. Vă mulțumesc pentru propunere, este 
o mare onoare. Dar n-o pot accepta. Am purtat la viaţa mea o 
sumedenie de coroane, dar singurul regat pe care știu să-l conduc este 
cel de dincolo de cortină. Imi pare rău. 

Se lăsă o tăcere mormântală. Pesemne că nu acestea erau vorbele 
potrivite. 

— Mai e o problemă, spuse netulburat Hwel. De fapt, nu prea ai de 
ales. Tu ești regele, înţelegi? E o slujbă pentru care ai fost menit încă de 
la naștere. 

— Dar n-aș fi bun de nimic! 

— Asta nu contează. Nu trebuie să fii bun de rege, trebuie să te 
naști ca atare. Ă 

— Să nu cumva să mă lăsaţi aici! In jur nu sunt decât păduri! 

Tomjon simţi din nou fiorul rece, sufocant, și urechile începură 
iarăși să-i zbârnâie. O clipă i se păru că întrezărește, în faţa lui, silueta 
încețoșată a unui bărbat înalt și trist, care întindea brațele către el, cu 
un gest de implorare. 

— Îmi pare rău, șopti băiatul. Zău că-mi pare rău. 

Dincolo de silueta transparentă le zări pe vrăjitoare care-l priveau 
fix. 


196 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Singura ta șansă, spuse Hwel, ar fi să mai existe un moștenitor. 
Nu-ţi aduci aminte să fi avut fraţi și surori, nu? 

— Nu-mi aduc aminte nimic! Hwel, cred că... 

Vrăjitoarele începură iarăși să se certe aprig, apoi Magrat dădu la o 
parte braţul lui Granny Weatherwax care încerca s-o rețină și străbătu 
cu pași mari sala, venind, venind, venind, ca un val seismic, ca sângele 
care ți se urcă la cap, îndreptându-se către tron ca un piston și 
trăgându-l pe Nebun după ea. 


— Nu vă supăraţi! 

— Aăă, aloooo! 

— Nu vă supăraţi, iertare, ne aude și pe noi cineva? 

Deasupra, castelul era plin de zarvă și de veselie generală, așa că 
nu mai avea cine să audă vocile respectuoase și frenetice care răsunau 
pe coridoarele temniţei, din ce în ce mai respectuoase și mai frenetice 
pe măsură ce trecea timpul. 

— Alo, nu vă supăraţi! lertare! Billem are o mare problemă cu 
șobolanii, dacă ne înţelegeţi. Heesiiii. 

Și-acum, cu camera din ochii minţii, să ne plimbăm încet de-a 
lungul coridoarele străvechi și slab luminate, observând ciupercile 
atârnânde, lanţurile ruginite, mucegaiul, umbrele... 

— Ne aude cineva? Zău așa, asta-i prea de tot. A fost o greșeală de 
toată jena, uitaţi-vă, ne putem scoate pe dată perucile. 

lar acum, ecourile plângăcioase încep să se piardă printre 
cotloanele acoperite cu pânze de păianjen și tunelurile bântuite de 
șobolani, până ce nu rămâne din ele decât o șoaptă răgușită, de-abia 
perceptibilă. 

— Nu vă supăraţi! Nu vă supăraţi, iertare, ajutor! 

Trebuie să mai coboare și pe-acolo cineva, într-o zi sau două. 


După o vreme, Magrat îl întrebă pe Hwel ce părere avea despre 
angajamentele pe termen lung. Piticul, care tocmai încărca o căruţă”, 
căzu pe gânduri. 

— Să nu ţină mai mult de-o săptămână, spuse într-un târziu. Și cu 
matinee, firește. 


Trecu o lună. Primele adieri de pământ reavăn ale toamnei pluteau 
peste lunca acoperită cu catifeaua nopţii. Pe cer, stelele sclipeau 
apoase, iar jos, pe pământ, scânteia un foc. Monolitul se întorsese la 
locul său, dar era pregătit s-o ia la fugă dacă apărea cineva care ar fi 
putut să-l vadă. Vrăjitoarele ședeau tăcute și preocupate. Soborul din 
noaptea aceea nu avea să se numere printre cele mai interesante o 
sută ale tuturor timpurilor. Dacă le-ar fi văzut Mussorgski, noaptea de 


24 Sau, mai bine zis, supraveghea încărcarea. l-ar fi venit cam greu să dea ajutor, pentru 
că în ziua precedentă alunecase pe ceva şi se lovise tare la bărbie, rupându-şi gura. (n.a.) 


197 


Stranii Surate 


pe muntele pleșuv s-ar fi terminat până la vremea ceaiului. La un 
moment dat, Granny Weatherwax spuse: 

— Mi s-a părut un ospăț reușit. 

— Mai că nu mi s-a făcut rău, se făli Nanny Ogg. lar Shirl a mea a 
dat o mână de ajutor la bucătărie și mi-a adus și acasă câteva resturi. 

— Am auzit, zise Granny cu răceală. Cică au dispărut o juma' de 
porc și trei sticle cu vin din ăla cu bule. 

— Drăguţ din partea unora că se mai gândesc și la cei de vârsta a 
treia, răspunse Nanny Ogg, fără urmă de rușine. Uite, am primit și o 
ceașcă de la încoronare, continuă, arătându-le-o. Cică „Viva Verence IlI 
Rex”. Nu știam că-l cheamă și Rex. Dar, din păcate, poza nu-i prea 
bună. Nu-mi amintesc să aibă o toartă ieșindu-i din ureche. 

Urmă un alt răgaz foarte lung de tăcere politicoasă. 

— Ne-am cam mirat că n-ai venit și tu, Magrat, spuse apoi Granny. 

— Credeam că ai să stai în capul mesei, așa ceva, zise Nanny. 
Gândeam că te-ai și mutat acolo sus. 

— N-am fost invitată, spuse, încet, Magrat, uitându-se fix la 
propriile picioare. 

— Ei, asta-i bună, făcu Granny. Nici noi n-am fost invitate. Nimeni 
nu trebuie să se obosească să le invite pe vrăjitoare, pentru că toţi știu 
că apărem oricum, dacă poftim. Și ne fac și loc, aproape imediat, 
adăugă, cu o oarecare satisfacție. 

— A fost foarte ocupat, înțelegeţi, vorbi Magrat către picioare. A 
pus totul în ordine. Știţi, e foarte deștept. De fapt. 

— Mda, un băiat foarte sobru, încuviință Nanny. 

— Oricum, în seara asta e lună plină, adăugă repede Magrat. Și în 
astfel de seri trebuie să participi la sobor, oricâte alte treburi presante 
ai mai avea. 

— Și a mai..? începu Nanny Ogg, dar Granny o înghionti zdravăn în 
coaste. 

— E foarte bine că se agită atât ca să readucă lucrurile pe făgașul 
normal, o consolă Granny. Asta demonstrează că are respectul cuvenit. 
Pesemne că o să le facă el pe toate, mai devreme sau mai târziu. A fi 
rege e o treabă foarte pretențioasă. 

— Da, spuse Magrat, într-o șoaptă aproape de neauzit. 

Tăcerea care se lăsă era aproape solidă. O sparse Nanny, cu un 
glas vesel și sclipitor ca un ţurțure de gheață. 

— Ei, am adus cu mine o sticlă de vin din ăla cu bule, spuse. În caz 
că el... în caz... în caz că ni se face chef să bem ceva, găsi ea soluția, și 
flutură sticla prin aer. 

— Eu nu vreau, zise, posomorâtă, Magrat. 

— la bea un pahar, fato, spuse Granny Weatherwax. E răcoare. O 
să-ţi facă bine la piept. Apoi se uită la ea mai îndeaproape, când luna 
ieși de după un nor. la ascultă, părul tău arată cam neîngrijit. Parcă nu 
te-ai mai spălat pe cap de o lună încheiată. 


198 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Magrat izbucni în lacrimi. 


Aceeași lună strălucea pe deasupra târgușorului, de altfel cu totul 
neînsemnat, numit Rham Nitz, la vreo nouăzeci de mile de Lancre. 

La sfârșitul Traiu/ui din Ankh, Tomjon părăsi scena într-un ropot de 
aplauze. O sută de oameni aveau să plece acasă în seara aceea, 
întrebându-se dacă trolii erau chiar atât de răi pe cât crezuseră până 
atunci, cu toate că, firește, aveau să-i privească și în continuare cu 
aceiași ochi răi. Băiatul se așeză la masa de machiaj și începu să-și dea 
jos stratul de pastă cenușie care trebuia să-l facă să arate ca o stâncă 
ambulantă. 

— Bravo, spuse Hwel, bătându-l pe spate. Scena de amor ţi-a ieșit 
exact cum trebuia. lar când te-ai întors și-ai urlat la vrăjitor, cred că n-a 
mai rămas nici un scaun uscat în toată sala. 

— Știu. 

Hwel își frecă palmele. 

— În seara asta ne permitem să mergem la o cârciumă. Așa că hai 
să... 

— Dormim în căruțe, spuse ferm Tomjon, încercând să se vadă într- 
un ciob de oglindă. 

— Dar știi cât de mulţi bani ne-a dat Neb... Regele! Am putea să 
dormim în puf cu toţii, de-aici și până acasă. 

— O să ne mulțumim cu saltele de paie și cu un profit frumușel, 
zise Tomjon. Și cu asta ai să-ţi cumperi zeii din ceruri și demonii din iad, 
vântul, valurile, și câte trape poftești, dragul meu ornament de grădină. 

Mâna lui Hwel îi strânse o clipă umărul. Apoi, piticul zise: 

— Ai dreptate, șefu'. 

— Sigur că am. Cum merge piesa? 

— Poftim? Care piesă? întrebă nevinovat Hwel. 

— Ştii tu, spuse Tomjon, scoțându-și cu grijă osul proeminent al 
frunţii, făcut din tencuială. Aia. Regele din Lancre. 

— A, aia? Merge, merge. O să o nimeresc eu cândva, rosti Hwel, 
apoi schimbă iute subiectul. Știi, putem să coborâm la râu, oprindu-ne 
pentru încă niște spectacole, apoi să luăm o corabie spre casă. Ar fi 
frumos, nu? 

— Sau putem merge pe jos, ca să mai strângem bani. Asta ar fi și 
mai frumos, nu? rânji Tomjon. Am adunat o sută și trei bănuţi în seara 
asta. Am numărat fețele, în timpul monologului Judecăţii. Dacă scădem 
cheltuielile, înseamnă aproape un argint. 

— Chiar că ești fiul lui taică-tău, ce să zic, făcu Hwel. 

Tomjon se lăsă pe spate și se privi în oglindă. 

— Da, spuse. M-am gândit că așa ar fi cel mai bine. 


Lui Magrat nu-i plăceau pisicile și ura cursele de șoareci. Fusese 
dintotdeauna de părerea că ar trebui să fie cu putinţă să ajungi la o 


199 


Stranii Surate 


înțelegere cu făpturi precum șoarecii, astfel încât toată mâncarea 
disponibilă să fie împărţită spre folosul fiecărei părţi. Era o teorie foarte 
umanitară și, tocmai de aceea, nu era agreată de șoareci. Motiv pentru 
care podeaua bucătăriei sale luminate de lună era toată o viermuială - 
dar când răsună o bătaie în ușă, păru să se scurgă către pereţi. Trecură 
câteva secunde, apoi se auzi o altă bătaie. Din nou liniște. Apoi o bătaie 
puternică, ce făcu ușa să se clatine în balamale. 

— În numele regelui, deschideţi! zbieră un glas. 

— Ce ţipi așa? se auzi un al doilea glas, plin de mâhnire. De ce ai 
tipat? Nu ţi-am poruncit să ţipi așa. Bagi lumea în sperieți. 

— Scuze, sire! Așa-mi cere datoria! 

— Mai bate o dată. Dar ceva mai blând, te rog. 

Încă o bătaie, într-adevăr, o idee mai blândă. Șorţul lui Magrat căzu 
din cuiul său, bătut în ușă pe dinăuntru. 

— Ești convins că nu pot face eu însumi asta? 

— Nu se cuvine, sire, ca regii să bată la ușile unor astfel de căsuțe. 
Mai bine lăsaţi-mă pe mine. DESCHIDEȚI IN... 

— Sergent! 

— lertare, sire, m-am zăpăcit. 

— la încearcă de clanţă, poate e deschisă. 

Din ce se auzea, părea că prima persoană era foarte potrivnică 
acestei idei. 

— Știu și eu, sire? spuse sergentul nevăzut. Ar putea fi periculos. 
Dacă-mi permiteţi să vă dau un sfat, poate ar fi mai bine să dăm foc la 
acoperiș. 

— Să dăm foc? 

— Damaiestate. Așa facem mereu dacă nu ni se răspunde la ușă. 
Să vedeţi cum ies... 

— Nu cred că se cuvine, sergent. Dacă n-ai nimic împotrivă, mai 
bine încerc ușa. 

— Mi se rupe inima să vă văd făcând așa ceva, sire! 

— Ce să zic, îmi pare rău. 

— Măcar puteaţi să-mi daţi voie să sparg ușa. 

— Nu! 

— Dar dacă aș da foc la privată? 

— În nici un caz! 

— Coteţul ăla de-acolo pare numai bun pentru... 

— Sergent! 

— Sire? 

— Du-te îndărăt la castel. 

— Cum adică, și să vă las aici singur? 

— E o situaţie dintre cele mai delicate, sergent. Sunt convins că 
ești un om de mare ispravă, dar sunt momente în care și un rege 
trebuie să fie singur. E vorba de o domnişoară, înţelegi. 

— Aha. Priceput, sire. 


200 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mulţumesc. Te rog, ajută-mă să descalec. 

— Da, sire, iertare. Ce lipsă de tact din partea mea. 

— Nu-i nici o problemă. 

— Dacă aveţi nevoie de ajutor la aprins focul... 

— Te rog frumos, sergent, întoarce-te la castel. 

— Da, sire. Dacă așa porunciţi, sire. Mulţumesc, sire. 

— Sergent? 

— Da, sire? 

— O să am nevoie de cineva să-mi ducă tichia și clopoţeii îndărăt la 
Breasla Nebunilor din Ankh-Morpork, ţinând cont că nu mai fac parte 
din ea. Mi se pare că dumneata ești omul potrivit. 

— Mulţumesc, sire. Sunt recunoscător 

— Cum s-ar spune... arzi de dorinţa de a fi de ajutor, nu? 

— Da, sire. 

— Ai grijă să-ţi dea una dintre camerele de oaspeţi. 

— Da, sire. Mulţumesc, sire. 

Se auzi trapul unui cal care se îndepărta. După câteva clipe, ușa se 
deschise și Nebunul se strecură înăuntru. 

E nevoie de mult curaj pentru a intra pe întuneric în bucătăria unei 
vrăjitoare, dar pesemne că nu mai mult decât pentru a purta o cămașă 
mov, cu mâneci de catifea, dantelate la capete. Era, totuși, și o parte 
bună - nu avea clopoței. 

Adusese o sticlă de vin cu bule și un buchet de flori, dar ambele își 
pierduseră prospețimea în timpul drumului. Le puse pe masă, iar el se 
așeză lângă vatră. Se frecă la ochi. Fusese o zi lungă. Nu era un rege 
bun, așa credea, dar își petrecuse o viață întreagă îndeletnicindu-se cu 
ceva care nu i se potrivea, așa că persevera. Din câte înțelesese, nici 
unul dintre predecesorii săi nu se chinuise prea tare. Atâtea lucruri de 
făcut, de reparat, de organizat... 

Și, colac peste pupăză, problema cu ducesa. Se simţise dator, cine 
știe de ce, să-i dea o celulă plăcută, într-un turn, la aer curat. La urma 
urmei, era văduvă și cu văduvele trebuia să te porți frumos. Dar cu 
ducesa asta nu părea să ducă la nimic. Femeia nu-l înţelegea și-l 
considera, pur și simplu, nevolnic. li era de-a dreptul groază că avea să 
se vadă silit să pună să i se taie capul. 

Nu, a fi rege nu era lucru de șagă. La acest gând, Verence se 
înveseli. Uite, ăsta era un avantaj. 

Și, după o vreme, adormi. 


Ducesa, pe de altă parte, nu dormea. Tocmai ajunsese pe la 
jumătatea zidurilor castelului, coborând pe o funie făcută din cearșafuri 
înnodate. Ziua precedentă și-o petrecuse îndepărtând cu grijă mortarul 
dimprejurul barelor de la fereastra ei, cu toate că, la urma urmei, dintr- 
un castel ca acela puteai evada fie și numai folosindu-te de o bucată de 
brânză. Tâmpitul! li dăduse tacâmuri și o groază de așternuturi. Așa 


201 


Stranii Surate 


făceau oamenii de soiul ăsta - își lăsau temerile să gândească în locul 
lor. Le era frică de ea, chiar dacă se făleau că au luat-o prizonieră (dar 
cei puternici nu sunt niciodată, cu adevărat, în puterea celor slabi). Ea, 
pe de altă parte, dacă s-ar fi aruncat pe sine însăși într-o temniţă, ar fi 
găsit o cale să se facă să regrete ziua în care se născuse, și s-ar fi simţit 
teribil de mulțumită. Dar ăsta îi dăduse pături și-și făcea griji pentru ea. 

Nici o problemă, într-o bună zi avea să se întoarcă. Lumea era 
mare, iar ea știa cum să tragă sforile pentru ca oamenii să-i facă pe 
voie. De data asta, nu avea să se mai Îîmpovăreze cu un soț. Ce 
nevolnic! Era cel mai slab dintre toți, nu avea curajul să fie așa de rău 
pe cât știa că era de fapt, în străfundul sufletului. 

Ateriză cu zgomot pe iarbă, se opri să-și tragă sufletul, apoi, cu 
pumnalul în mână, se strecură pe lângă zidurile castelului și pătrunse în 
pădure. 

Avea de gând să ajungă la hotare și să treacă râul înot, sau poate 
să-și facă o plută. Până dimineaţă avea să ajungă prea departe pentru 
a mai putea fi ajunsă - de altfel, se îndoia că avea s-o caute cineva. 

Nevolnicii! 

Străbătea pădurea cu o viteză surprinzătoare. La urma urmei, erau 
tot felul de cărări, îndeajuns de largi pentru o căruţă, iar ea poseda un 
simţ de orientare foarte bun. În plus, nu trebuia decât să meargă la 
vale. Dacă găsea defileul, avea s-o ia pe firul apei. 

Apoi, dintr-odată, i se păru că împrejur erau prea mulţi copaci. 
Cărarea încă se mai vedea și mergea, mai mult sau mai puţin, în 
direcția cea bună, însă copacii de pe ambele laturi erau plantați ceva 
mai aproape decât te-ai fi așteptat. Când dădu să se întoarcă, observă 
că, în spatele ei, cărarea dispăruse fără urmă. Se învârti de câteva ori 
pe loc, foarte repede, așteptându-se parcă să vadă copacii mișcându- 
se, însă aceștia rămâneau pe loc, răbdători, bine înfipţi în stratul de 
mușchi. 

Nu era vânt, însă crengile foșneau. 

— Bine, spuse ducesa cu glas scăzut. Bine. Oricum plec. Vreau să 
plec. Dar am să mă-ntorc. 

În clipa aceea, cărarea ajunse într-un luminiș care nu fusese acolo 
în ziua precedentă și nu avea să mai fie acolo a doua zi, un luminiș în 
care, în bătaia razelor de lună, sclipeau felurite coarne, colți și rânduri 
dese de ochi scăpărători. 

Chiar dacă nu dădea doi bani pe cei nevolnici, nici măcar atunci 
când se-nfrățeau, ducesa își dădu seama că problema cea mai 
stringentă, la momentul respectiv, era alianța celor puternici. O vreme, 
nu se auzi nici un zgomot, în afara unui gâfâit slab, apoi ducesa rânji, 
înălţă cuțitul și se năpusti spre dușman. 

Rândurile din față ale uriașei adunări de animale ale pădurii se 
desfăcură, lăsând-o să treacă, apoi se închiseră la loc. Până și iepurii 
luau parte. 


202 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Regatul respiră adânc. 


Pe pajiștea aflată chiar în umbra crestelor, răsunătoarea simfonie a 
naturii pe timp de noapte se stinsese. Greierii amuţiseră, bufniţele se 
reduseseră una pe alta la tăcere, iar lupii aveau alte treburi. 

Numai un cântec răsuna din creastă în creastă, în susul văilor 
ascunse, provocând avalanșe în miniatură. Se strecura prin tunelele de 
taină de sub ghețari, pierzându-și orice înțeles pe măsură de se 
îndepărta printre pereţii de gheaţă. 

Ca să afli ce se cânta, de fapt, ar fi trebuit să te întorci hăt-departe, 
până la focul care mocnea alături de monolit. 

Acolo se afla punctul de pornire al tuturor ecourilor - o femeie 
micuță, în vârstă, care flutura prin aer o sticlă goală. 

— „... Și chiar cu un melc, de-o iei cu-ncetinelul, ariciului, însă...” 

— Are un gust mai bun la fundul sticlei, nu? spuse Magrat, 
încercând să acopere refrenul. 

— Așa-i, zise Granny, golindu-și ceașca. 

— Mai e? 

— Din ce aud, cred că Gytha l-a terminat. 

Ședeau toate trei pe iarba parfumată și se holbau la lună. 

— Ei, de-acum avem rege, zise Granny. Și cu asta, basta. 

— Tu și cu Nanny aţi făcut totul, de fapt, spuse Magrat și sughiță. 

— De ce? 

— Dacă nu mă sprijineaţi și voi, nu m-ar fi crezut nimeni. 

— Am spus ce-am spus, numai pentru că am fost întrebate, rosti 
Granny. 

— Da, dar toată lumea știe că vrăjitoarele nu mint, asta-i 
important. Sigur că toţi îi vedeau cât de mult seamănă, dar putea fi o 
coincidenţă. Știi, roși Magrat, am căutat ce înseamnă droit du seigneur. 
Goodie Whemper avea un dicţionar 

Nanny Ogg se opri din cântat. 

— Ei, da, spuse Granny Weatherwax. Ei, da. 

Magrat își dădu seama că ceva era în neregulă. 

— E adevărat ce-aţi spus, da? zise. Sunt într-adevăr fraţi, sper. 

— A, da, spuse Gytha Ogg. Fără-ndoială. Am fost acolo când s-a 
născut iubi... noul rege. Și când s-a născut tânărul Tomjon, iar regina 
mi-a spus al cui e copilul. 

— Gytha! 

— Scuze. 

Cu toate că vinul i se urca la cap, rotițele din mintea lui Magrat 
continuau să se învârtă. 

— la staţi niţel, zise. 

— Îl ţin minte pe tatăl Nebunului, spuse Nanny Ogg, vorbind încet și 
hotărât. Un tânăr foarte bine văzut, zău. Nu prea se înțelegea cu taică- 


203 


Stranii Surate 


său, vedeţi voi, dar tot mai venea în vizită din când în când. Să-și 
revadă vechii prieteni. 

— Se împrietenea ușor, spuse Granny. 

— Mai ales cu doamnele, încuviinţă Nanny. Era foarte atletic, nu? 
Sărea zidurile într-o clipă, parc-așa se spunea. 

— La curte era mereu bine primit, asta știu, grăi Granny. 

— A, da. De regină, în orice caz. 

— Regele era mai mereu la vânătoare, zise Granny. 

— Cu dreptul ăla al lui... făcu Nanny. Tot umbla cu el pe coclauri. 
Noaptea nu era aproape niciodată acasă. 

— la staţi niţel, repetă Magrat. 

Celelalte o priviră. 

— Da? făcu Granny. 

— Voi două le-aţi spus tuturor că Verence e fratele mai mare al lui 
Tomjon. 

— Exact așa. 

— Și i-aţi lăsat pe toţi să creadă că... 

Granny Weatherwax își strânse șalul pe lângă corp. 

— Suntem obligate să spunem adevărul, zise. Asta nu-nseamnă că 
trebuie să fim și cinstite. 

— Nu, nu, ce înțeleg eu este că Regele din Lancre nu e, de fapt... 

— Voiam să spun, și te rog să m-asculţi, o întrerupse hotărâtă 
Granny, că acum avem un rege care nu-i mai rău ca alţii, ba e mai bun 
ca mulți, și cu capul pe umeri... 

— Chiar dacă s-a născut cum s-a născut, spuse Nanny. 

— ... lar fostul rege se poate odihni în pace, a avut loc încoronarea, 
care-a fost foarte izbutită, unele persoane au dobândit căni la care de 
altfel nu aveau dreptul, că erau numai pentru copilași, și, una peste 
alta, lucrurile stau mult mai bine decât s-ar fi putut. Asta spun. Ce ar 
trebui, sau ce ar putea, sau ce ar fi drept să fie nu contează. Important 
e ce este! 

— Dar nu e rege cu adevărat! 

— Ar putea fi, spuse Nanny. 

— Dar tocmai ce-aţi spus că... 

— Cine știe? Răposata regină nu era pricepută la calcule. Oricum, 
el nu știe că nu-i de spiţă regească. 

— lar tu n-ai de gând să-i dezvălui, da? spuse Granny Weatherwax. 

Magrat se uită la luna învăluită de câţiva nori. 

— Nu, zise. 

— Perfect, rosti Granny. Oricum, ia gândește-te așa. Și spița 
regească trebuie să înceapă de undeva. De ce nu cu el? Pare hotărât să 
ia totul în serios, ceea ce e cu mult mai mult decât ar face alţii. O să fie 
numai bun. 

Magrat știa că pierduse partida. Cu Granny Weatherwax pierdeai 
mereu, singurul lucru interesant era cum. 


204 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dar zău că mă mir de voi două, spuse. Sunteţi vrăjitoare. N-ar 
trebui să vă pese de lucruri precum adevărul, tradiţiile, destinul? 

— Uite, vezi, aici tu ai înțeles totul greșit, spuse Granny. Destinul e 
important, sigur că e, dar oamenii greșesc crezând că el îi controlează. 
De fapt, e invers. 

— la, la naiba cu destinul, încuviință Nanny. 

— La urma urmei, doar n-ai crezut că e ușor să fii vrăjitoare, nu? 
spuse Granny, ţintuind-o cu privirea pe Magrat. 

— Incep să-mi dau seama, răspunse aceasta, apoi privi în 
depărtare; la orizont apăruse o dungă subţire anunțând zorii. Cred că ar 
trebui să mă duc acasă. Se face devreme. 

— Și eu, spuse Nanny Ogg. Shirl a mea se agită dacă nu sunt acasă 
când vine să-mi aducă micul dejun. 

Granny înăbuși cu grijă rămășițele focului. 

— Când ne-om mai vedea tustrele? întrebă. Hmmm? 

Se priviră una pe alta, ușor stânjenite. 

— Luna viitoare sunt cam ocupată, spuse Nanny. Tot felul de 
aniversări. Mda. Și cu toată harababura asta, au rămas o groază de 
treburi nefăcute. Știţi voi. Ca să nu mai spun că trebuie să am grijă de 
toate fantomele. 

— Credeam că le-ai trimis îndărăt la castel, zise Granny. 

— Păi, n-au vrut să plece, răspunse, fără alte amănunte, Nanny. Și, 
să fiu cinstită, m-am obișnuit cu ele acolo. Imi ţin de urât seara. Nici nu 
prea mai ţipă, să știți. 

— Ei, drăguţ, rosti Granny. Dar tu, Magrat? 

— Sunt atâtea lucruri de făcut la vremea asta, nu credeţi? zise 
aceasta. 

— Chiar așa, încuviinţă Granny Weatherwax, pe un ton firesc. Nu-i 
bine să ai tot timpul program, nu? Haideţi să lăsăm deschisă problema, 
ce ziceți? 

Încuviinţară. Și, cum noua zi invada peisajul - fiecare cufundată în 
gândurile sale, fiecare fiind acum o vrăjitoare independentă - plecară 
acasă”. 


25 Există o şcoală de gândire care spune că vrăjitoarele şi vrăjitorii nu pot ajunge 
niciodată, cu adevărat, acasă. Ale noastre, totuşi, au ajuns. (n.a.) 


205 


Stranii Surate 
SFÂRȘIT 


206 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Titluri de Terry Pratchett din seria 
„LUMEA DISC” 


CULOAREA MAGIEI 
LUMINA FANTASTICĂ 
MAGIE DE AMBELE SEXE 
MORT 

COPILUL MINUNE 
STRANII SURATE 
PIRAMIDE 

GĂRZI! GĂRZI! 

ERIC 

IMAGINI MIȘCĂTOARE 
OMUL CU COASA 

PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI 
ZEI MARUNȚI 


LORDS AND LADIES 
MEN AT ARMS 

SOUL MUSIC 
INTERESTING TIMES 
MASKERADE 

FEET OF CLAY 
HOGFATHER 

JINGO 

THE LAST CONTINENT 
CARPE JUGULUM 


207