Terry Pratchett — [Lumea Disc] 12 Prin cele strainatati

PRATCHETT 


SERIA LUMEA DISC 


PRIN CELE STRĂINĂTĂT 


TERRY PRATCHETT 


PRIN CELE STRĂINĂTĂŢI 


Traducere de ALICE I. POPESCU 


Dedicată tuturor acelor oameni - şi de ce nu? - care, după 
publicarea Straniilor surate, l-au potopit pe autor cu versiunea 
proprie a versurilor din „Cântecul ariciului”. 

Văleu, văleu de mine... 


lată Lumea Disc, care călătoreşte prin spaţiu pe spinarea a 
patru elefanţi care, la rândul lor, stau pe carapacea Marelui 
A'Tuin, ţestoasa cerească. 

Odată ca niciodată, un asemenea univers era considerat 
neobişnuit şi, poate, imposibil. 

Pe de altă parte... lucrurile erau aşa simple, odată ca 
niciodată. 

Fiindcă universul era plin de ignoranță peste tot şi 
cercetătorul îl scotocea ca un prospector ghemuit lângă un 
pârâu de munte, căutând aurul cunoaşterii în pietrişul prostiei, 
în nisipul incertitudinii şi printre gângăniile mişunătoare cu opt 
picioare ale superstiţiei. 

Din când în când se mai ridica şi zicea chestii de genul: „Ura, 
am descoperit a Treia Lege a lui Boyle“. Şi toată lumea ştia cum 
stau lucrurile. Dar problema e că ignoranţa a devenit mai 
interesantă, mai ales ignoranţa vastă şi fascinantă despre 
lucruri imense şi importante ca materia şi creaţia, şi oamenii au 
renunţat să-şi mai construiască răbdători căsuţele din surcele 
raţionale în mijlocul haosului universului şi au început să se 
preocupe de haos în sine - în parte fiindcă e mult mai uşor să fii 
expert în haos, dar mai ales fiindcă-ţi ies nişte modele trăsnet de 
pus pe tricoul. 

Şi în loc să facă o cercetare ca lumea?, cercetătorii au început 
să se dea mari zicând că de fapt e imposibil să cunoşti ceva, şi 
că oricum nu există nimic care să fie cu adevărat realitate şi pe 
care s-o poţi cunoaşte, şi ce extraordinar de interesantă e 
chestia asta, şi apropo, ştii că s-ar putea să existe o grămadă de 
mici universuri peste tot, dar nu le putem vedea fiindcă-s 


1 Fractalii (n.tr.) 

De exemplu, să găsească nenorocitul ăla de fluture ale cărui fluturări 
au provocat furtunile astea din ultima vreme şi sa-l facă să se 
oprească. 


înfăşurate foarte strâns? Şi apropo, nu-i aşa că am un tricou 
grozav? 

În comparaţie cu aşa ceva, o ţestoasă mare cu o lume în 
spinare e chiar banală. Cel puţin nu se face că nu există, şi 
nimeni de pe Lumea Disc nu a încercat vreodată să-i dovedească 
inexistenţa, de teamă să nu aibă cumva dreptate şi să se 
trezească plutind deodată prin spaţiu. Şi asta fiindcă Lumea 
Disc există chiar pe muchia realităţii. Orice flecuşteţ poate trece 
dincolo. Aşa că, pe Lumea Disc, oamenii iau lucrurile în serios. 

Lucruri cum ar fi poveştile. 

Fiindcă poveştile sunt importante. 

Oamenii cred că poveştile sunt scrise de oameni. De fapt, e 
exact invers. 

Poveştile există independent de personajele lor. Dacă ştii 
asta, atunci cunoaşterea înseamnă putere. 

Poveştile, mari panglici fluturânde de spaţiu-timp modelat, au 
tot şerpuit şi s-au tot încolăcit în jurul universului de când a 
început timpul. Şi au evoluat. Cele mai slabe au pierit, cele mai 
tari au supravieţuit şi s-au îngrăşat cu fiecare rostire... poveşti, 
răsucindu-se în întuneric. 

Şi prin însăşi prezenţa lor, imprimă un motiv palid, dar 
insistent, pe haosul reprezentat de istorie. Poveştile sapă făgaşe 
suficient de adânci ca oamenii să le urmeze, aşa cum apa 
urmează mereu acelaşi drum când se scurge de pe munte. Şi de 
fiecare dată când un nou actor calcă pe poteca poveştii, şanţul 
se adânceşte. 

Asta se cheamă teoria cauzalităţii narative şi înseamnă că o 
poveste, odată ce a început, ia o formă. Adună vibraţiile tuturor 
celorlalte reprezentări ale ei care s-au înfăptuit vreodată. 

De aceea istoria se tot repetă. 

Aşa încât o mie de eroi au furat focul de la zei. O mie de lupi 
au mâncat-o pe bunicuţa, o mie de prințese au fost sărutate. Un 
milion de personaje inconştiente au călcat, neştiutoare, pe 
potecile istoriei. 

A devenit acum imposibil ca al treilea şi cel mai mic dintre fiii 
unui rege să nu izbândească dacă porneşte într-o misiune care i- 
a ucis fraţii. 

Poveştilor nu le pasă cine ia parte la ele. Tot ce contează e ca 
povestea să fie spusă, să fie repetată. Sau, dacă preferaţi: 
poveştile sunt o formă de viaţă parazită, care mutilează alte vieţi 


după cum le convine:. 
E nevoie de tărie ca să te lupţi cu ele şi să devii bicarbonatul 
istoriei. 


Odată ca niciodată... 

Mâini cenuşii răsuciră ciocanul, lovind stâlpul atât de tare, 
încât se înfundă de-o şchioapă în pământul moale. 

Încă două lovituri şi era fixat temeinic. 

Din copacii de pe marginea drumului, şerpi şi păsări priveau 
în tăcere. În mlaştină, aligatorii alunecau ca nişte petice de apă 
dată naibii. 

Mâini cenuşii luară braţul crucii şi-l fixară la locul lui, 
legându-l cu liane, strânse până trosneau. 

Femeia privi, apoi luă o bucăţică de oglindă şi-o legă de vârful 
stâlpului. 

— Haina, zise ea. 

El lua haina şi-i petrecu mânecile pe braţele crucii. Lemnele 
nu erau destul de lungi, aşa că manşetele atârnau goale. 

— Şi pălăria, zise ea. 

Era un joben înalt şi negru. Strălucea. 

Bucata de oglindă sclipea între bezna lui şi haină. 

— O să meargă? întrebă el. 

— Da, zise ea. Până şi oglinzile se oglindesc. O oglindă 
împotriva alteia. Se încruntă, printre copaci, la un turn alb şi 
zvelt din depărtare. Trebuie să-i găsim imaginea. 

— Păi atunci înseamnă că trebuie s-ajungă departe. 

— Da. Avem nevoie de ajutor. 

Femeia privi prin luminiş. 

Invocase pe Domnul Drum Bun, Lady Bon Anna, Hotaloga 
Andrews şi Nea Pas Mare. Erau nişte zei cam de mâna a doua. 


Dar mai buni de-atât nu-i putuse face. 
XXX 


3 Şi oamenii se înşală cu privire la folclorul urban. Logica şi raţiunea 
ne spun că sunt ficțiuni, repovestite la infinit de oameni însetaţi de 
coincidenţe ciudate, justiţie imanentă ş.a.m.d. Nu-i adevărat. Se 
întâmplă mereu, peste tot, după cum ricoşează poveştile prin univers. 
În fiecare clipă sute de bunici moarte sunt luate pe capotele maşinilor 
furate şi ciobăneşti germani loiali se îneacă muşcând degete de hoţ. Şi 
nu doar într-o singură lume. Sute de jivpts mercurieni de parte 
femeiască îşi fixează salvatorii cu cei patru ochi micuţi şi spun: „Soţul 
meu o să se-nfurie cumplit - era modulul Jui de transport”. Folclorul 
urban e viu. 


Aceasta este o poveste despre poveşti. 

Sau despre ce înseamnă, cu adevărat, să fii ursitoare. 

Dar, mai ales, despre oglinzi şi oglindire. 

În întreg multiversul, sunt sute de triburi înapoiate“ care nu 
suportă oglinzile şi imaginile fiindcă, zic ei, fură o bucăţică din 
sufletul omului şi sufletul ţi se termină până la urmă. lar cei 
care poartă mai multe haine zic că e doar o superstiție, deşi 
oamenii care-şi petrec vieţile apărând în tot felul de imagini 
devin într-adevăr cam înguşti şi superficiali. Dar lumea atribuie 
chestia asta muncii excesive şi expunerii, ceea ce e semnificativ. 

Doar superstiție. Dar superstiţia nu e obligatoriu greşită. 

O oglindă poate fura o bucăţică de suflet. O oglindă poate 
conţine imaginea întregului univers, un cer întreg de stele într- 
un crâmpei de sticlă argintată, subţire ca o răsuflare. 

Cine cunoaşte oglinzile cunoaşte aproape tot. 

Priveşte în oglindă... 

...mai departe... 

„„.„Şi vezi o lumină roşiatică pe un munte iernatic, la mii de 
mile de căldura vegetală a mlaştinii... 


Localnicii îi spuneau Muntele Ursu. Asta fiindcă era pleşuv şi 
trebuia să urci sus ca s-ajungi acolo, nu fiindcă avea mulţi urşi. 
Confuzia creată era totuşi profitabilă; deseori apăreau prin sat 
tipi aroganţi cu arbalete solide, cu plase şi capcane, şi angajau 
ghizi localnici să-i ducă la urşi. Şi cum prin partea locului toată 
lumea câştiga din povestea asta, ba vânzând ghiduri turistice, 
ba hărţi cu peşterile urşilor, ba făcând bastoane cu urşi, ceasuri 
cu cuc şi cu urs, prăjituri în formă de urs şi câte şi mai câte, 
nimeni n-avea timp să corecteze ortografia”. 

Era un munte tare pleşuv. 

Majoritatea copacilor se dădeau bătuţi pe la jumătatea pantei, 
şi doar câţiva pini rezistau în vârf, dând cam aceeaşi impresie cu 


1 Considerate înapoiate, adică, de cei care poartă mai multe haine 
decât ei. 

5 Greşelile de ortografie pot fi fatale. De exemplu, lacomul Seriph din 
Al-Ybi a fost blestemat odată de o zeitate agramată şi timp de câteva 
zile tot ce atingea se transforma în Avur; din întâmplare, ăsta era 
numele unui pitic mărunţel de sub un munte aflat la sute de mile 
depărtare, care s-a trezit târât vrăjitoreşte în regatul lui şi multiplicat 
fără milă. Vreo doua mii de Avur mai târziu, vraja s-a risipit. În ziua de 
azi, oamenii din Al-Ybi sunt renumiţi pentru că-s mici de stat şi tare 
supărăcioşi. 


firele pricăjite pe care şi le răsfiră pe ţeastă un chel care nu 
vrea să recunoască. 

Era un loc în care se întâlneau vrăjitoarele. 

În acea noapte, un foc ardea chiar în vârful muntelui. Figuri 
întunecate se mişcau în lumina tremurătoare. 

Luna plutea pe o dantelă de nori. 

Într-un târziu, o umbră înaltă, cu pălărie ascuţită, zise: 

— Adică toate aţi adus salată de cartofi? 


Una dintre vrăjitoarele din Munţii Vârfu Berbecelui, însă, nu 
era la sabat. Vrâjitoarelor le place şi lor să mai iasă din casă, 
dar, de data asta, avea o întâlnire mai importantă. Şi nu era 
genul de întâlnire pe care o poţi amâna. 

Desiderata Vâlcea îşi făcea testamentul. 

Când era ea fată, bunica ei îi dăduse patru sfaturi importante 
ca să-i călăuzească paşii tineri pe potecile încâlcite ale vieţii. 

Şi anume: 

Să nu te încrezi niciodată într-un câine cu sprâncene galbene, 

Ia întotdeauna numele şi adresa flăcăului, 

Nu sta niciodată între două oglinzi, 

Şi poartă întotdeauna izmene foarte curate în fiecare zi, 
fiindcă nu ştii niciodată când te calcă vreun cal nărăvaş şi te- 
omoară, şi dacă te găsesc oamenii cu izmene murdare, ai să 
mori de ruşine. 

După care Desiderata se făcu mare şi deveni vrăjitoare. Şi 
unul dintre micile avantaje ale profesiei este că o vrăjitoare ştie 
exact când va muri şi deci poate purta ce izmene vrea ea. 

Asta fusese cu optzeci de ani în urmă, când ideea de a şti 
exact când ai să mori era foarte plăcută, fiindcă în sinea ta, 
fireşte, ştiai că ai să trăieşti veşnic. 

Asta a fost atunci. 

Dar acum e acum. 

Şi veşnicia nu pare să mai ţină aşa mult ca pe vremuri. 

Încă un buştean se prefăcu în scrum în vatră. Desiderata nu-şi 
bătuse capul să cumpere provizii pentru iarnă. Nu prea avea 
rost. 

Şi apoi, desigur, mai era şi chestia asta... 

O împachetase cu grijă, un pacheţel lung şi îngust. Acum 
împături scrisoarea, trecu adresa, după care o îndesă pe sub 
sfoară. Gata treaba. 


ë Ceea ce explică multe despre vrăjitoare. 


Ridică ochii. Desiderata orbise de treizeci de ani, dar asta nu 
reprezintă o problemă. De când se ştia, fusese binecuvântată 
(dacă ăsta e cuvântul) cu darul clarviziunii. Aşa că, dacă se 
ducea vederea obişnuită, pur şi simplu te antrenai să prezici 
prezentul, ceea ce e oricum mai uşor decât viitorul. Şi cum ochii 
minţii n-au nevoie de lumină, făceai economie de lumânări. 
intotdeauna există o parte bună, dacă ştii unde să te uiţi. 
Metaforic vorbind. 

În faţa ei, pe perete, era o oglindă. 

Chipul din ea nu aparţinea Desideratei, care avea o faţă 
rotundă şi rozalie. 

Era chipul unei femei obişnuite să poruncească. Desiderata 
nu era genul care să dea ordine. De fapt, chiar dimpotrivă. 

Femeia zise: 

— Eşti pe moarte, Desiderata. 

— Fără îndoială. 

— Ai îmbătrânit. Cele ca tine aşa sfârşesc. Puterea ţi s-a dus 
aproape cu totul. 

— Aşa e, Lilith, zise Desiderata blând. 

— Aşa că n-o mai poţi ocroti. 

— Mă tem că nu, zise Desiderata. 

— Am rămas doar eu şi femeia cea rea din mlaştină. lar eu voi 
învinge. 

— Aşa se pare, din păcate. 

— Trebuia să-ţi găseşti o urmaşă. 

— N-am avut timp niciodată. Nu prea mă pricep la planificare. 

Faţa din oglindă se mări, ca şi cum purtătoarea ei se apropie 
puţin de partea ei de oglindă. 

— Ai pierdut, Desiderata Vâlcea. 

— Aşa se pare. 

Desiderata se ridică în picioare, un pic şovăielnic, şi luă o 
bucată de pânză. 

Faţa din oglindă părea furioasă. Era evident că, în opinia ei, 
oamenii care sunt învinşi ar fi cazul să arate abătuţi, nu ca şi 
cum s-ar amuza pe socoteala ta. 

— Nu înţelegi că ai pierdut? Ştii ce înseamnă asta? 

— Ba înţeleg foarte bine, zise Desiderata. Adio, milady. 

Puse pânza peste oglindă. 

Se auzi un şuier mânios, apoi linişte. 

Desiderata stătu o vreme, pe gânduri. 

Apoi ridică fruntea şi zise: 

— Tocmai a fiert apa-n ceainic. Bei o ceaşcă de ceai? 


— NU, MULŢUMESC, se auzi o voce în spatele ei. 

— Aştepţi de mult? 

— DINTOTDEAUNA. 

— Nu te ţin din treabă, nu-i aşa? 

— ÎN NOAPTEA ASTA NU-S PREA OCUPAT. 

— Eu îmi fac nişte ceai. Cred că mai e şi un biscuit. 

— NU, MULŢUMESC. 

— Dacă ţi se face poftă, e în borcanul de pe şemineu. 
Ceramică klatchiana autentică, să ştii. Făcută de un meşter 
klatchian autentic. Din Klatch, adăugă ea. 

— SERIOS? 

— Obişnuiam să călătoresc mult, în tinereţe. 

— DA? 

— Frumoase zile. Desiderata răscoli jarul. Aşa era slujba, ştii. 
Probabil e la fel şi în cazul tău. 

— DA. 

— Nu ştiam niciodată când avea să mă cheme. Bine, tu ştii, 
normal. In bucătării mai ales. Mai mereu ajungeam prin 
bucătării. Şi câteva baluri, dar de obicei bucătării. 

Luă ceainicul de pe foc şi turnă apă clocotită în cana de pe 
vatră. 

— AHA. 

— Le îndeplineam dorințele. 

Moarte păru nedumerit. _ 

— CUM ADICĂ? VREI SĂ SPUI... DULAPURI ÎN PERETE? 
CHIUVETE NOI? CHESTII DE-ASTEA? 

— Nu, nu. Dorinţele oamenilor. Desiderata suspină. Să fii 
ursitoare e o mare responsabilitate. Să ştii când să te opreşti, 
vreau să spun. Oamenii ale căror dorinţe le îndeplineşti nu sunt 
întotdeauna cumsecade. Deci ce e bine să le dai: ce-şi doresc 
sau ce-ar avea nevoie? 

Moarte dădu din cap politicos. Din punctul lui de vedere, 
oamenii primeau ce li se dădea. 

— De exemplu, chestia asta din Genua... începu Desiderata. 

Moarte ridică iute privirea. 

— GENUA? 

— Ştii locul? Păi da, cum să nu... 

— ŞTIU... TOATE LOCURILE, BINEINŢELES. 

Chipul Desideratei se îmblânzi. Cu ochii minţii, ea privea 
departe. 

— Eram două. Aşa fac ursitoarele, merg câte două. Eu şi Lady 
Lilith. Îţi dă multă putere treaba asta cu ursitul, e ca şi cum ai 


scrie istoria. Ce mai calea-valea, s-a născut fetiţa, din flori, dar 
nu prea conta, că părinţii puteau să facă nunta, doar că nu prea 
le păsa de asta... şi Lilith i-a ursit frumuseţe şi putere şi să se 
mărite cu un prinţ. Ce să spun! Şi de atunci tot trage sforile ca 
să se împlinească ursita. Ce mai puteam eu să fac? Nu te poţi 
împotrivi unei ursite ca asta. Lilith ştie ce putere au poveştile. 
Am făcut ce am putut, dar Lilith e puternică. Aud că acum ea 
conduce oraşul. Dă peste cap o ţară întreagă doar ca să 
îndeplinească povestea! Şi acum oricum e prea târziu. Cel puţin, 
pentru mine. Aşa că predau responsabilitatea. Asta-i treaba cu 
ursitul. Nimeni nu vrea să fie ursitoare. Afară de Lilith, fireşte. 
Are o idee fixă cu chestia asta. Aşa că trimit pe altcineva. Dar s- 
ar putea să fie prea târziu. 

Desiderata era o fiinţă iertătoare. Ursitoarele capătă cu 
vremea o înţelegere profundă a naturii umane, iar ca urmare a 
acestui fapt, cele bune devin blajine şi cele rele, puternice. Nu-i 
stătea în fire să fie categorică, dar puteai să fii sigur că dacă ea 
foloseşte o expresie blândă ca o idee fixă, probabil că e vorba 
despre cineva aflat la mile dincolo de orizontul nebuniei şi care 
accelerează în continuare. 

Turnă ceaiul. 

— Asta-i problema cu clarviziunea, zise ea. Poţi să vezi ce se- 
ntâmplă, dar habar n-ai ce înseamnă. Am văzut viitorul. E cu o 
caleaşcă făcută dintr-un dovleac. Şi aşa ceva nu se poate. Şi mai 
sunt vizitii făcuţi din şoareci, ceea ce e greu de crezut. Şi un 
ceas care bate miezul nopţii, şi ceva legat de un pantof de sticlă. 
Şi toate astea o să se întâmple. Că aşa-i cu poveştile. Şi pe urmă 
m-am gândit: Ştiu eu pe cineva care face poveştile să lucreze în 
folosul ei. 

Suspină din nou. 

— Ce mi-ar plăcea să merg eu la Genua, zise. Mi-ar prinde 
bine căldura. Şi vine şi Marţea Grasă. Pe vremuri mergeam 
mereu la Genua de Marţea Grasă. 

Urmă tăcere semnificativă. 

Apoi Moarte zise: A A 

— DOAR NU-MI CERI MIE SĂ ÎNDEPLINESC O DORINȚA? 

— Na-cţi-o bună! Da’ ce, îndeplineşte cineva dorinţele 
ursitoarelor? Desiderata avea din nou privirea aceea absentă, şi 
vorbea mai mult cu sine. Asta-i. Trebuie să le fac pe toate trei să 
meargă la Genua. Trebuie să se ducă, fiindcă le-am văzut acolo. 
Toate trei. Şi n-o să fie uşor, cu unele ca ele. Trebuie mintologie. 
Să le fac să se trimită singure. Spune-i lui Esme Batevreme că 


trebuie să meargă undeva şi-o să stea acasă numai de 
încăpăţânată ce e. Zi-i că n-are voie, şi-o să se ducă, chiar de-ar 
fi să meargă până acolo pe sticlă pisată. Asta-i chestia cu 
neamul Batevreme. Nu se dau bătuţi nicicum. 

Ceva păru s-o amuze. 

— Dar una dintre ele n-o să aibă încotro şi-o să înveţe să 
piardă. 

Moarte nu spuse nimic. Din perspectiva lui, medită 
Desiderata, toată lumea învăţa să piardă, odată şi-odată. 

Desiderata îşi termină ceaiul. Apoi se ridică, îşi puse oarecum 
ceremonios pălăria ţuguiată şi ieşi şchiopătând pe uşa din dos. 

La câţiva paşi de casă, se găsea o groapă adâncă, săpată sub 
copaci, cu o scăriţă în ea, pusă de o persoană prevăzătoare. 
Femeia cobori şi, cu oarecare dificultate, scoase scăriţa afară. 
Apoi se culcă, dar se ridică imediat în capul oaselor. 

— Domnul Crossit, trolul de la gater, face nişte sicrie foarte 
ieftine, dacă te mulţumeşti cu lemn de pin. 

— O SĂ ŢIN MINTE. 

— Şi-o să vină Hurker braconierul să astupe groapa diseară în 
drum spre casă, că tot el a săpat-o, zise ea cu voce destinsă. Imi 
place să fiu ordonată. Dă tonul, maestre! 

— CUM? AHA. O FIGURĂ DE STIL. 

Ridică coasa. 

Desiderata Vâlcea trecu în lumea drepţilor. 

— Ia te uită, zise, n-a durut deloc. Şi ce facem acuma? 


Şi iată Genua. Regatul magic. Oraşul de diamant. Ţara 
norocoasă. 

În inima oraşului, o femeie stătea între două oglinzi, privindu- 
şi reflecţiile întinzându-se spre infinit. 

Oglinzile erau la rândul lor în centrul unui octogon de oglinzi, 
deschis către cer în vârful celui mai înalt turn al palatului. Erau 
aşa de multe reflecţii, de fapt, încât era foarte greu să-ţi dai 
seama unde se terminau oglinzile şi unde începea persoana cea 
reală. 

Numele ei era Lady Lilith de Tempscire, deşi în cursul vieţii ei 
lungi şi aventuroase mai avusese multe altele. Şi asta era ceva 
ce învățase de la început. Dacă voiai s-ajungi departe în viaţă - 
şi dintru început se hotărâse că voia să ajungă cât se poate de 
departe -, nu trebuie să-ţi pese de nume sau de unde-ţi tragi 
puterea. Îngropase trei bărbaţi, şi cel puţin doi dintre ei 
fuseseră deja morţi. 


Şi trebuia să călătoreşti mult. Fiindcă majoritatea oamenilor 
nu ajungeau prea departe de locul de baştină. Dacă schimbai 
ţara şi numele, şi ştiai cum să te porţi, lumea ţi se se deschidea 
dinainte ca o scoică. De exemplu, nu trebuise să străbată decât 
o sută de mile ca să devină Lady. 

Dar acum nu-i păsa cât de departe trebuie să meargă... 

Cele două oglinzi principale erau puse aproape - dar nu exact 
- faţă în faţă, aşa că Lilith putea să se uite peste umăr şi să-şi 
vadă imaginile cum se învârtejesc în jurul universului din 
oglindă. 

Se putea simţi pe sine cum se scurge în ea însăşi şi se 
multiplică prin toată infinitatea reflecţiilor. 

Când Lilith oftă şi ieşi din Spaţiul dintre oglinzi, se întâmplă 
ceva uimitor. Imaginile lui Lilith licăriră în aer înapoia ei pentru 
o clipă, ca nişte umbre tridimensionale, înainte să pălească. 

Aşa deci... Desiderata era pe moarte. Babă băgăcioasă. 
Merita să moară. Niciodată nu înţelesese ce putere avea. Era 
una din alea care se tem să facă un bine ca nu cumva să iasă 
rău, care iau toate cele în serios şi atâta se constipă de dileme 
morale, că nu-s în stare să îndeplinească nici dorinţele unei 
furnici. 

Lilith privi panorama oraşului. Ei bine, cel puţin acum nu mai 
existau obstacole. Proasta aia de vrăjitoare voodoo din mlaştină 
n-avea suficientă înţelegere ca să reprezinte mai mult decât o 
sâcâială. 

Nimic nu stătea în calea a ceea ce Lilith iubea mai presus 
decât orice altceva. 

Un sfârşit fericit. 


Sus pe munte, sabatul se mai potolise. 

Artiştii şi scriitorii au avut întotdeauna idei cam exagerate 
despre ce se întâmplă la sabatul vrăjitoarelor. Asta din cauză că 
petrec prea mult timp închişi în casă, în odăi mici cu perdelele 
trase, în loc să iasă afară la aer curat şi sănătos. 

De exemplu, chestia cu dansatul în pielea goală. De obicei, la 
latitudini temperate sunt foarte puţine nopţile când poţi să ţopăi 
pe-afară dezbrăcat la miezul nopţii, fără să mai punem la 
socoteală problema pietrelor, a mărăcinilor şi a aricilor 
neaşteptaţi. 

Pe urmă chestia cu zeii cu cap de tap. Majoritatea 
vrăjitoarelor nu cred în zei. Ştiu că ei există, bineînţeles. Chiar 
mai au de-a face cu ei din când în când. Dar nu cred în ei. [i 


cunosc prea bine pentru aşa ceva. Ar fi ca şi cum ai crede în 
poştaş. 

Mai e şi mâncarea şi băutura - bucățele de reptile şi alte de- 
astea. De fapt, aşa ceva nu le place vrăjitoarelor deloc. În cel 
mai rău caz, o vrăjitoare din cele mai în vârstă o să se-ndoape cu 
turtă dulce înmuiată în ceai cu atâta zahăr că stă linguriţa 
dreaptă, şi dacă-i prea fierbinte, bea ceaiul din farfurioară. Şi o 
face scoțând tot felul de zgomote, în genere asociate celor ca de 
ţeavă desfundată. De fapt, s-ar putea ca mâncatul broaştelor 
râioase să fie chiar preferabil. 

Şi pe urmă mai sunt alifiile mistice. Dintr-un noroc chior, aici 
artiştii şi scriitorii au nimerit-o. Majoritatea vrăjitoarelor sunt în 
etate, şi cam pe-atunci capătă omul dorinţă de alifii; cel puţin 
două dintre vrăjitoarele de faţă se dăduseră cu faimoasa 
unsoare pentru piept din grăsime de gâscă şi salvie a Bunei 
Batevreme”. Asta nu te făcea să zbori şi să ai viziuni, dar cel 
puţin prevenea răceala; poate şi pentru că după vreo două 
săptămâni căpăta aşa un miros şi ţinea lumea la aşa distanţă, că 
nu te mai puteai molipsi de la nimeni. 

Şi, în fine, sabaturile în sine. Vrăjitoarea obişnuită nu e de 
felul ei un animal social în ce le priveşte pe celelalte vrăjitoare. 
Prea multe personalităţi dominante. Sunt ca o ceată de naşi fără 
mafie. Legea nescrisă de bază a vrăjitoriei sună cam aşa: „Nu 
face ce vrei tu, fă ce zic eu“; de-asta numărul firesc al 
vrăjitoarelor dintr-un grup e unu. Vrăjitoarele se-adună numai 
când n-au încotro. 

Ca acum. 

Având în vedere absenţa Desideratei, conversaţia ajunsese în 
mod natural la penuria actuală de vrăjitoare. 

— Cum, nici una? zise Buna Batevreme. 

— Nici una, răspunse Gramatia Brevis. 

— Asta-i groaznic, zise Buna. Dezgustător! 

— Cum? zise Baba Ducetea?”. 

— Zice că-i dezgustător! zbieră Gramatia Brevis. 

— Hai? 

— Nu găsirăm nici o fată! Să ia locul Desideratei! 


7 În original, Granny Weatherwax (n.tr.) 

38 Desiderata trimisese un bilet prin Baba Ducetea, să-şi ceară iertare 
că nu vine la adunare fiindcă-i moartă. Clarviziunea îţi permite să-ţi 
organizezi la perfecţie viaţa socială. 

°? În original Old Mother Dismass (n.tr.) 


— Aha. 

Toată lumea chibzui la consecinţe. 

— Dacă nu mâncaţi cojile, daţi-mi-le mie, zise Ţaţa Ogg”. 

— Aşa ceva nu s-a pomenit când eram eu tânără, zise Buna. 
Numai de partea asta a muntelui eram douăsprezece vrăjitoare. 
Bine, asta era înainte de moda asta nouă - se strâmbă ea - cu 
distracţia. Prea multă distracţie în ziua de azi. Când eram eu 
fată, nu se distra nimeni. N-aveam timp. 

— Tempo sfugii, zise Ţaţa Ogg. 

— Ce? 

— Tempo sfugii. Adică asta a fost atunci, dar acuma e acuma, 
zise Ţaţa. 

— N-am nevoie să-mi spui tu asta, Gytha Ogg. Ştiu şi eu când 
e acuma. 

— Trebuie să te schimbi după vremuri. 

— Nu văd de ce. Dece să... 

— Carevasăzică o să trebuiască să ne-mpărţim locurile ei, zise 
Gramatia Brevis. 

— Ba pardon, sări numaidecât Buna Batevreme. Deja mă ocup 
de patru sate. Nici n-are mătura timp să se răcească. 

— Păi, acum că muri şi Mama Vâlcea, e clar că suntem prea 
puţine, zise Gramatia Brevis. Ştiu că nu făcea ea mare lucru, că 
mai avea şi slujba cealaltă, dar era acolo. Asta contează, să fii 
acolo. Trebuie să existe o vrăjitoare a satului. 

Cele patru vrăjitoare priveau în foc, abătute. De fapt, doar 
trei dintre ele - Ţaţa Ogg, care era mai optimistă de felul ei, 
prăjea pâine. 

— În vale la Izvorul Racului au adus un vrăjitor, zise Gramatia 
Brevis. N-a avut cine să vină-n loc când s-a dus Buna Dăjeaba, 
aşa c-au trimis la Ankh-Morpork după un vrăjitor. Un vrăjitor 
adevărat. Cu toiag. Şi-a deschis prăvălie, are şi firmă la poartă. 
Scrie Vrăjitor. 

Vrăjitoarele oftară din rărunchi. 

— Se duse şi Madam Pârleală, zise Gramatia. Şi tuşa 
Măzăriche. 

— Cine, Mabel  Măzăriche bătrâna? spuse [aţa Ogg 
împroşcând firimituri. Câţi ani avea? 

— O sută nouăsprezece, zise Gramatia. Eu îi spusei: Nu te 
mai duce să te caţeri pe stânci la vârsta dumitale, dar nu vru să 
m-asculte. 


10 În original, Nanny Ogg (n.tr.) 


— Aşa sunt unele, zise Buna. Catâri, nu alta. Zi-le că n-au voie 
să facă ceva şi nu se lasă până nu-ncearcă. 

— [i auzii şi ultimele cuvinte, zise Gramatia. 

— Serios? Şi ce-a zis? întrebă Buna. 

— „La naiba“, pe câte-mi aduc aminte, răspunse Gramatia. 

— Aşa şi-ar fi dorit să sfârşească, zise Ţaţa Ogg. 

Celelalte vrăjitoare încuviinţară. 

— Ştiţi... s-ar putea să se termine cu vrăjitoria prin părţile 
astea, zise Gramatia Brevis. 

Priveau din nou în foc, cu toatele. 

— N-are nimeni nişte halviţă? întrebă Ţaţa Ogg, plină de 
speranţă. 

Buna Batevreme se uită la surorile ei de vrăjitorie. Pe 
Gramatia Brevis nu putea s-o sufere; baba aia era învăţătoare la 
şcoala de pe partea cealaltă a muntelui şi avea obiceiul enervant 
de a fi rezonabilă când încercai s-o înfurii. Şi Baba Ducetea era 
probabil cea mai inutilă sibilă din istoria revelaţiei oraculare. 
Cât despre Ţaţa Ogg, care era prietena ei cea mai bună, n-o 
aproba deloc. 

— Dar fata aia, Magrati!!? zise Baba Ducetea pe un ton 
nevinovat. Partea ei e chiar lângă a Desideratei. N-ar putea să-şi 
ia mai multe sarcini? 

Buna Batevreme şi Ţaţa Ogg se priviră o clipă. 

— Cam are păsărele la mansardă, zise Buna. 

— Haida-de, Esme, făcu 'Ţaţa Ogg. 

— Ba eu zic că-i dusă, zise Buna. Doar nu vreţi să spuneţi că 
toată povestea aia cu legăturile ei nu-nseamnă că-i deranjată la 
cap!? 

— Ba n-a zis aşa ceva, sări [aţa. A zis că vrea să ia legătura 
cu ea însăşi, să ştie cine e. 

— Păi da, zise Buna Batevreme. Eu i-am spus: Mamă-ta a fost 
Simplicity Usturoi, bunică-ta - Araminta Usturoi, Yolanda 
Usturoi îţi e mătuşă şi tu eşti... tu îţi eşti eu! Buna se lăsă pe 
spate cu aerul satisfăcut al celui care a rezolvat tot ce e de 
rezolvat în ceea ce priveşte crizele de identitate. Dar nici n-a 
vrut să audă, adăugă. 

Gramatia Brevis se încruntă. 

— Magrat? zise. 

Încercă să şi-o aducă aminte pe cea mai tânără vrăjitoare din 
Munţii Vârfu Berbecelui şi-şi aminti - mă rog, nu o faţă, ci o 


11 În original, Magrat Garlick (n.tr.) 


expresie cam aiurită de bunăvoință lăcrimoasă, înţepenită între 
un trup ca o prăjină şi un păr ca o claie de fân după furtună. O 
neobosită făcătoare de fapte bune. Una din alea care-şi fac griji 
tot timpul, care culeg puişori căzuţi din cuib şi plâng când le 
mor, deşi ăsta e rolul puişorilor căzuţi din cuib în planul Mamei 
Naturi. 

— Parcă nu era aşa, zise ea. 

— Şi mai spunea că vrea să fie mai autoritară, adăugă Buna. 

— Păi foarte bine, zise Țața Ogg. Nu se poate vrăjitoare fără 
autoritate. 

— Da’ ce, am zis eu că nu-i bine? sări Buna. Aşa i-am şi spus, 
poţi să fii cât de autoritară vrei, zic, da’ să faci ce ţi se spune. 

— Dă-te cu asta şi trece într-o săptămână, două, zise Baba 
Ducetea. 

Celelalte vrăjitoare o priviră cu atenţie, să vadă dacă mai are 
ceva de spus. Se părea că nu. 

— Şi ţine... ce ţine, Gytha? zise Buna. 

— Cursuri de autoapărare, răspunse '[aţa. 

— Dar e vrăjitoare, sublinie Gramatia. 

— Păi asta i-am spus şi eu, zise Buna, care o viaţă întreagă 
umblase noaptea fără frică prin pădurile colcăind de bandiți ale 
munţilor, cu convingerea fermă că întunericul nu putea ascunde 
nimic mai îngrozitor decât era ea însăşi. Dar cică nu asta e 
ideea. Auzi, nu asta e ideea. Pe cuvântul meu că aşa a zis. 

— Însă nu se duce nimeni la cursurile ei, spuse Țața Ogg. 

— Dar nu trebuia să se mărite cu regele? întrebă Gramatia 
Brevis. Ș 

— Şi eu credeam la fel, zise Ţaţa. Dar o ştiţi pe Magrat. [i vin 
tot felul de idei. Acum zice că nu vrea să fie o jucărie sexuală. 

Rumegară cu toatele ideea. Într-un final Gramatia Brevis zise, 
încet, ca una care se trezeşte din adâncurile meditaţiei: 

— Dar n-a fost niciodată o jucărie sexuală. 

— Sunt fericită să mărturisesc că nici măcar nu ştiu ce-i aia, 
zise Buna Batevreme cu glas ferm. 

— Eu da, spuse Ţaţa Ogg. 

Celelalte o priviră. 

— Fii-miu Shawn a adus una odată acasă din străinătate. 

Celelalte o priviră în continuare. 

— Era maro şi grasă, cu mărgele şi o faţă şi cu două găuri ca 
să legi o sfoară. 

Explicaţia nu păru să le abată privirile. 

— Mă rog, el asta a zis că e, spuse Ţaţa. 


— Cred că aia e mai curând un idol al fertilităţii, zise 
Gramatia Brevis, cu bunăvoință. 

Buna dădu din capcănu. 

— Eu nu cred că Magrat... începu. 

— Ba nu face nici doi bani, zise Baba Ducetea, de prin ce 
moment al timpului se găsea în clipa aceea. 

Problema era că nu prea ştia nimeni. 

Asta era boală profesională la vrăjitoarele clarvăzătoare. 
Mintea omenească nu e făcută să fie zvârlită de colo-colo de-a 
lungul autostrăzii timpului şi se poate întâmpla, cum s-ar zice, 
să i se desprindă ancora; şi-atunci vede la nimereală ba în 
trecut, ba în viitor, şi doar din când în când prezentul. Baba 
Ducetea nu mai putea focaliza în timp. Asta însemnând că dacă 
vorbeai cu ea în august, ea probabil că te asculta în martie. Tot 
ce puteai face era să-i spui ce ai de spus şi să speri c-o să audă 
data viitoare când îi trecea mintea pe-acolo. 

Buna îşi flutură mâinile prin faţa ochilor nevăzători ai Babei 
Ducetea. 

— Iar e dusă, zise ea. 

— Păi, dacă Magrat nu poate, ar mai fi Millie Voiebună de la 
Curmătura, zise Gramatia Brevis. E o fată harnică. Doar că mai 
saşie ca Magrat. 

— Şi ce dacă, unei vrăjitoare îi şade bine să fie saşie, spuse 
Buna Batevreme. 

— Da, dar trebuie să nu te-ncurce, zise [aţa Ogg. Gertie 
Simmons a bătrână era aşa de saşie, că-şi tot deochea vârful 
nasului. Păi cum, o să ajungă oamenii să-şi închipuie că dacă 
supără o vrăjitoare, bombăne şi blestemă şi pe urmă tot ei îi 
cade nasul! 

Priviră iar în măruntaiele focului. 

— Dar nu şi-o fi ales Desiderata vreo urmaşă? întrebă 
Gramatia Brevis. 

— În nici un caz, zise Buna Batevreme. Nu se obişnuieşte aşa 
ceva pe la noi. 

— Da, dar Desiderata nu prea stătea pe-aici. Cu slujba ei, mai 
mereu era prin cele străinătăţi. 

— Nu suport străinătăţile, zise Buna Batevreme. 

— Dar ai stat în Ankh-Morpork, zise Ţaţa Ogg cu blândeţe. 
Asta-i în străinătate. 

— Ba deloc. E doar departe. Străinătatea e altceva. E când 
bălmăjesc toţi la tine pe străineşte şi mănâncă lături de-alea 
străineşti şi se-nchină la tot felul de lucruri, zise Buna 


Batevreme, ambasadoare a bunăvoinţei. Străinătăţile pot s- 
ajungă şi la o azvârlitură de băț, dacă n-ai grijă. Ptiu! pufni, 
dispreţuitor. Cine ştie ce blestemăţii o fi adus de-acolo! 

— Odată mi-a adus un platou frumos, alb cu albastru, zise 
Țaţa Ogg. 

— Ştiţi ceva, spuse Gramatia Brevis. Mai bine ar merge una 
dintre noi pe la ea, să vadă de casă. Avea multe lucruri bune pe- 
acolo. Să nu vină vreun hoţ şi să scotocească prin ele. 

— Nu-mi închipui ce hoţ ar îndrăzni să intre la o vră... începu 
Buna, apoi se opri brusc. Aşa e, zise ea umil, bună idee. Am eu 
grijă. 

— Nu, lasă, mă duc eu, sări [aţa Ogg, care avusese şi ea 
vreme să priceapă. E chiar în drumul meu. Nu mă deranjează. 

— Nu, lasă, o s-ajungi târziu acasă, zise Buna. Nu te mai 
osteni. Mă ocup eu. 

— O, nu-i nici o osteneală, spuse Ţaţa Ogg. 

— N-are rost să te oboseşti, la vârsta ta, scrâşni Buna 
Batevreme. 

Se înfruntară din priviri. 

— Nu văd ce importanţă are, zise Gramatia. Decât să vă 
certati, mai bine mergeţi amândouă. 

— Eu sunt o ţâră ocupată mâine, zise Buna. După prânz e 
bine? 

— Sigur, încuviinţă Ţaţa Ogg. Ne întâlnim acasă la ea. 
Imediat după prânz. 

— Am avut şi noi una, da’ i-a căzut ţâmburuşul şi s-a pierdut, 
spuse Baba Ducetea. 


Hurker braconierul isprăvi de umplut groapa cu pământ. 
Simţea că era cazul să spună câteva cuvinte. 

— Păi, cam asta ar fi, zise. 

„Fusese o vrăjitoare tare cumsecade, se gândi, în vreme ce 
intra în căsuţă, în întunericul dinaintea zorilor. Altele - deşi sunt 
nişte femei minunate, se grăbi el să adauge în sinea sa, de toată 
isprava, mai mare dragul să te fereşti de ele - te iau cam de sus. 
Doamna Vâlcea fusese însă un om care ştia să asculte.” 

Pe masa din bucătărie se găseau un pacheţel lunguieţ, câteva 
monede şi un plic. 

Deschise plicul, deşi nu-i era adresat. 

Înăuntru se afla un plic mai mic şi alături un bileţel. 

Bileţelul zicea aşa: 


Sunt cu oichii pe tine, Albert Hurker. Du pachitul şi plicu la andresă 
şi dacă vei Cuteza a trage cu oichiul înlăuntru ce vei păţi va fi 
îngrozitoriu. Ca Ursitoarie profesionistă nam îngăduinţă să blestem 
dar Prezic că teva muşca un Lup Turbat iar piciorul ţise vaface Verdie 
şi Carnia ţise va Topi şi apoi va Cădia cu totul, se nu me Intrebi cum de 
ştiu, de fapt nici nu poţi fiindcă-s muartă. Cu drag, Desiderata. 


Luă pachetul cu ochii închişi. 
XXX 

Lumina călătoreşte încet prin vastul câmp magic al Lumii 
Disc, şi la fel şi timpul. După cum zice Ţaţa Ogg, când e seară la 
Genua, e marţi pe-acilea... 

De fapt, la Genua era dimineaţă. Lilith era în tumul ei de 
oglinzi, şi-şi trimitea imaginile în întreaga lume. Se afla în 
căutare. 

Oriunde sclipea soarele pe creasta unui val, oriunde lucea un 
petic de gheaţă, oriunde era o oglindă, pe oriunde se reflecta 
lumina, Lilith putea privi către lume. Nu aveai nevoie de o 
oglindă magică. Orice oglindă era bună, dacă ştiai cum s-o 
foloseşti. Şi Lilith, scăpărând de puterea adunată a milioane de 
imagini, ştia asta foarte bine. 

O rodea totuşi îndoiala. Poate că Desiderata se descotorosise 
totuşi de ea. Aşa făceau soiul ăsta de femei. Cele conştiincioase. 
Şi probabil i-o dăduse proastei ăleia cu ochi lăcrimoşi care tot 
venea pe la ea, aia cu zorzoane ieftine şi haine de prost gust. 
Era exact genul la care s-ar fi aşteptat. 

Dar Lilith voia să se asigure. Doar în felul acesta ajunsese 
unde se găsea azi. 

În băltoace şi în geamuri, în tot regatul Lancre, chipul lui 
Lilith apărea preţ de o clipă şi apoi pleca mai departe... 


Şi acum era dimineaţă în Lancre. Ceţurile toamnei se 
rostogoleau prin pădure. 

Buna Batevreme împinse uşa căsuţei. Era descuiată. Singurul 
musafir pe care-l aşteptase Desiderata nu era genul care să ţină 
seama de zăvoare. 

— S-a îngropat în curtea din dos, se auzi o voce în spatele ei. 

Era Ţaţa Ogg. 

Buna chibzui ce să facă. Dacă atrăgea atenţia asupra faptului 
că aţa Ogg venise mai devreme cu bună ştiinţă, pentru a 
scotoci de una singură prin casă, asta ar fi dus la întrebări 
despre ce căuta ea însăşi aici. Poate că dacă i s-ar fi acordat 


suficient răgaz, ar fi putut răspunde la ele. Dar, una peste alta, 
mai bine o lăsa baltă. 

— Da, da, spuse ea dând din cap, ordonată femeie, mereu a 
fost aşa Desiderata. 

— Din cauza slujbei, ştii, zise Ţaţa, trecând pe lângă ea şi 
cântărind din priviri cele ce se găseau prin cameră. Trebuie să 
ţii bine socoteala lucrurilor, cu o slujbă ca a ei. Măiculiţă, ce 
ditamai motanul! 

— Ăla-i leu, zise Buna Batevreme, cu ochii la capul împăiat de 
deasupra căminului. 

— Mă rog, ce-o fi fost, trebuie c-avea ceva viteză când a intrat 
în zid, spuse Ţaţa Ogg. 

— L-a omorât careva, zise Buna, uitându-se prin încăpere. 

— Cred şi eu, zise [aţa Ogg. Păi şi eu, dacă vedeam aşa ceva 
rozându-mi peretele, îi lipeam una cu vătraiul! 

Desigur, o casă de vrăjitoare nu are un tipic anume, dar cea 
în care se găseau era cât se poate de neobişnuită. Pe lângă 
animalele împăiate, pereţii erau încărcaţi cu rafturi de cărţi şi 
acuarele. În suportul de umbrele trona o suliță. În locul oalelor 
de lut, bufetul era plin de vase de bronz cu forme bizare şi de 
porţelanuri fine, albastre. Nici urmă de buruieni uscate, în 
schimb găseai o mulţime de caiete, majoritatea pline cu scrisul 
mărunt şi regulat al Desideratei. O masă întreagă era acoperită 
cu hărţi, minuţios desenate. 

Bunei Batevreme nu-i plăceau hărţile. Avea ea o impresie că 
tratau cam de sus peisajul. 

— S-a plimbat ceva, zise Ţaţa Ogg, luând în mână un evantai 

de fildeş sculptat şi jucându-se, cochetă, cu el.!? 
_ — Pai, ei îi venea uşor, zise Buna, deschizând nişte sertare. 
Işi trecu degetele pe poliţa căminului, apoi şi le inspectă cu ochi 
critic. Putea să dea şi ea niţel cu cârpa pe ici, pe colo, mormăi. 
Eu n-aş muri ştiind că las casa în halul ăsta. 

— Mă întreb unde o fi pus... ştii tu... chestia... zise Ţaţa Ogg, 
deschizând uşiţa pendulei să se uite înăuntru. 

— Ruşine să-ţi fie, Gytha Ogg, spuse Buna. Nu asta căutăm! 

— Sigur că nu. Mă gândeam şi eu... 

Tata Ogg încercă să se ridice-n vârful picioarelor pe furiş, ca 
să vadă sus pe bufet. 

— Gytha! Ruşine! Fugi de-aici şi fă nişte ceai! 

— Bine, bine. 


12 Tata Ogg nu ştia ce înseamnă a fi cochetă, dar avea o bănuială. 


Tata Ogg dispăru în bucătărie, bombănind. Câteva clipe mai 
târziu se auzi scârţâitul pompei de apă. 

Buna Batevreme se furişă până la fotoliu şi pipăi iute pe sub 
perne. 

Din bucătărie se auzi troncănind. Buna se îndreptă grabnic de 
spate. 

— Nici sub chiuvetă nu cred să fie! strigă ea. 

Răspunsul Ţaţei Ogg nu se auzi. 

Buna stătu locului o clipă, apoi păşi repede până la şemineu. 
Băgă mâna pe coş şi pipăi în jur. 

— Cauţi ceva, Esme? zise [aţa Ogg din spatele ei. 

— E plin de funingine pe-aici, spuse Buna, îndreptându-se 
repede de şale. Plin de funingine! 

— Deci nu e nici acolo, nu? întrebă Ţaţa Ogg cu voce dulce. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

— Nu te mai preface. Toată lumea ştie că trebuie să fi avut 
una, zise "aţa Ogg. Ține de slujba ei. Cam asta e toată slujba, de 
fapt. 

— În fine... poate voiam şi eu s-arunc o privire, recunoscu 
Buna. S-o ţin un pic în mână. Nu s-o folosesc. Asta în nici un caz. 
Am văzut-o doar o dată sau de două ori. Nu mai sunt multe în 
ziua de azi. 

Tata Ogg încuviinţă. 

— Nu se mai găseşte lemnul potrivit, zise. 

— Crezi că s-o fi îngropat cu ea? 

— Eu, una, n-aş face aşa ceva. E răspundere mare. Şi, oricum, 
n-ar rămâne ea îngropată. Lucrurile astea vor să fie folosite. Ţi 
s-ar învârti prin sicriu şi n-ar sta locului o clipă. Ştii doar ce 
încăpăţânate sunt. 

Tata Ogg se mai îmblânzi. 

— Mă duc să văd de ceşti. Tu fă focul. 

Plecă înapoi în bucătărie. 

Buna Batevreme căută pe poliţă după chibrituri, apoi îşi 
aminti că nu erau chibrituri de găsit. Desiderata spunea mereu 
că era mult prea ocupată ca să nu folosească magia în 
gospodărie. Până şi rufele se spălau singure. 

Buna nu era de acord cu magia în scopuri casnice, dar de 
data asta era nervoasă. Şi avea poftă de ceai. 

Zvârli nişte lemne în vatră şi se încruntă la ele până se 
aprinseră de ruşine. 

Şi atunci îi căzură ochii pe oglinda acoperită. 

— Ia te uită! De ce-o fi acoperit-o? murmură ea. Nu ştiam că 


Desideratei îi era frică de trăsnete. 

Dădu pânza la o parte. 

Făcu ochii mari. 

Puţini oameni pe lume aveau atâta autocontrol ca Buna. Era 
strict ca un drug de fontă. Şi tot atât de flexibilă. 

Făcu oglinda ţăndări. 


Lilith tresări, în turnul ei de oglinzi. 

Ea? _ 

Faţa i se schimbase, bineînţeles. Îmbătrânise. Trecuse multă 
vreme. Dar ochii nu se schimbă, şi vrăjitoarele se uită întâi la 
ochi. 

Tocmai ea! 


Magrat Usturoi, vrăjitoare, stătea şi ea în faţa oglinzii. În 
cazul ei, o oglindă totalmente nonmagică. Şi încă întreagă, deşi 
de vreo două ori fusese cât pe ce. 

Se încruntă la imaginea ei, apoi îşi băgă nasul în broşurica 
ieftină care-i sosise deunăzi. 

Şopti ceva nedesluşit, apoi se îndreptă de spate, întinse 


Magrat se considera a fi destupată la minte, deschisă. Era 
deschisă ca un câmp, deschisă cum e cerul. Nici o minte nu s-ar 
fi putut deschide mai mult, decât poate doar cu ajutor 
chirurgical. Şi era mereu în aşteptarea a ceva care s-o umple. 

Momentan se umplea cu căutarea păcii interioare şi a 
armoniei cosmice şi a adevăratei esențe a Fiinţei. 

Când lumea zice „Mi-a venit o idee“, asta nu e o simplă 
metaforă.  Inspiraţii în stare pură, particule de gândire 
încapsulată burniţează permanent prin univers. Şi sunt atrase 
de capete precum cel al lui Magrat cam în felul în care apa se 
scurge într-o groapă din deşert. 

Numai din cauza mamei, care nu fusese atentă la ortografie, 
credea ea. O mamă iubitoare ar fi scris corect, Margareta. Şi 
atunci pe ea ar fi strigat-o Marga, sau Greta - nume solide, 
sonore, de încredere. Dar cu Magrat nu prea aveai ce face. Suna 
a jivină din cele care-şi sapă vizuini prin malurile râului şi le 
inundă apa toată ziua. 

Se gândise ea să-şi schimbe numele, dar inima îi spunea în 
taină că n-avea să meargă. Chiar dacă ar deveni Chloe sau 
Isobel la suprafaţă, dedesubt tot Magrat ar fi rămas. Dar i-ar fi 


plăcut să încerce. Să nu mai fie Magrat, măcar pentru câteva 
ceasuri. 

Gânduri dintr-astea pot face oamenii să pornească pe calea 
Regăsirii de Sine. Şi Magrat învățase de mult că dacă cineva a 
pornit pe calea Regăsirii de Sine, nu era înţelept să-i spună şi 
Bunei Batevreme, care socotea că emanciparea femeii e o boală 
despre care nu se face să vorbeşti de faţă cu bărbaţii. 

Tata Ogg era mai înţelegătoare, dar cam avea tendinţa să 
scape vorbe cu două înţelesuri, credea Magrat, deşi din punctul 
de vedere al Ţaţei aveau un singur înţeles şi se mândreau cu el. 

Pe scurt, Magrat, care nu mai spera să înveţe nimic de la 
îndrumătoarele ei mai vârstnice, începuse să caute 
înțelepciunea mai departe. Mult mai departe. Cât de departe se 
putea. 

Un lucru interesant la căutătorii înțelepciunii e că, indiferent 
de unde se trag, caută întotdeauna înţelepciunea tocmai în 
celălalt capăt al lumii. Înţelepciunea e unul dintre acele lucruri 
care par cu atât mai mari cu cât sunt privite mai de departe. 1° 

Momentan, Magrat îşi regăsea sinele cu ajutorul Căii 
Scorpionului, care promitea armonie cosmică, uniunea cu sinele 
profund şi posibilitatea de a-i scoate adversarului rinichii prin 
urechi. Făcuse comandă şi-i venise prin poştă. 

Erau şi nişte probleme. Autorul, Lua-Mi-aş Singur-Beregata, 
îşi dădea o adresă în Ankh-Morpork. Nu prea părea cel mai bun 
sediu pentru înţelepciunea cosmică. Şi, deşi scrisese o mulţime 
de lucruri despre cum trebuie să foloseşti Calea doar pentru 
iluminare şi nu în scopuri agresive, sfaturile respective erau 


13 De exemplu, Calea Doamnei Cosmopolit, foarte apreciată printre 
tinerii din văile ascunse în zăpezile veşnice ale Munţilor Vârfu 
Berbecelui. Dispreţuind spusa înaintaşilor lor cu robe portocalii şi 
morişti de rugăciune, ei călătoresc deseori până în strada Quirm nr. 3, 
în oraşul înceţoşat Ankh-Morpork, ca sa caute înţelepciunea la 
picioarele Dnei Marietta Cosmopolit, croitoreasă. Nimeni nu ştie 
motivul, în afară de sus-menţionata atracţie a înţelepciunii 
îndepărtate; fiindcă oricum nu înţeleg nici o vorbă din ce spune - sau, 
de obicei, ţipă - dumneaei. Mulţi novici raşi în cap s-au întors în chiliile 
lor să mediteze la mantra oculta ce le-a fost împărtăşită, ca de pildă: 
„Cară-te de-aici!“ sau „dacă mai văd vreun diavol de-ăsta portocaliu că 
se zgâieşte la mine, îl pocnesc, s-a-nţeles?“ sau „Ce tot veniţi 
năpârstocilor să vă holbaţi la picioarele mele?“ Şi-au creat până şi o 
forma de arte marţiale ca să-şi retrăiască experienţele, în care ţipă 
cuvinte neînţelese unii la alţii şi apoi se pocnesc cu mătura. 


înghesuite cu litere foarte mărunte printre desene extravagante 
înfăţişând indivizi care se băteau cu îmblăcie pentru orez şi 
făceau „Hai-a!“ Mai încolo învăţai şi să tai cărămizi în două cu 
palma şi să mergi pe cărbuni încinşi şi alte chestii cosmice. 

Magrat se gândea că Ninja era un nume foarte frumos pentru 
o fată. 

Îşi măsură din nou din priviri adversarul din oglindă. 

Cineva bătu la uşă. Magrat deschise. 

— Hai-a? zise. 

Hurker braconierul se dădu un pas îndărăt. Era oricum destul 
de tulburat; un lup furios îl urmărise bună bucată din drumul 
prin pădure. 

— Ăă, zise el. Se aplecă spre ea, teama făcând loc îngrijorării. 
V-aţi lovit la cap, duduie? 

Magrat îl privi fără a pricepe. Apoi zorii comprehensiunii se 
iviră. Duse mâna la cap şi-şi dezlegă eşarfa cu crizantemă de pe 
frunte, fără de care e aproape imposibil să atingi cum se cuvine 
iluminarea răsucind coatele adversarului cu 360 de grade. 

— Nu, zise ea. Ce doreşti? 

— Am un pachet pentru matale, zise Hurker, dându-i-l. 

Avea cam jumătate de metru lungime şi era foarte subţire. 

— E un bilet, zise Hurker amabil. 

Se foi pe lângă ea în vreme ce Magrat desfăcea biletul, 
încercând să-i citească peste umăr. 

— E numai pentru mine, spuse Magrat. 

— Aşa? zise Hurker, blajin. 

— Da! 

— Mi-a zis că dacă vă aduc pachetu', o să-mi daţi un bănuţ, 
spuse braconierul. 

Magrat scotoci prin pungă şi scoase unul. 

— Banii creează lanţurile care înrobesc clasa muncitoare, îi 
atrase ea atenţia, dându-i moneda. 

Hurker, care în viaţa lui nu se considerase clasă muncitoare, 
dar era gata să asculte orice aiureală pentru un bănuţ, 
încuviinţă inocent. 

— Sper să vă faceţi bine la cap, duduie, zise el. 

Când Magrat rămase singură la ea în bucătărie - sau dojo -, 
se apucă să desfacă pachetul. Inăuntru era un băț alb şi subţirel. 

Se uită din nou la bilet. Zicea aşa: 


Namavut nici-odată Timp sămi iau Ucenică aşa că osă te discurci 
matale întrun feliu. Trebue să merji la Genua. Maşfi dusu ieu dar sunt 


muartă. Ella Sâmbăta NU trebue săse măritte cu prinţu. 
PS. E in-portant. 


Se uită la reflexia sa din oglindă. 
Se uită din nou la bilet. 


PSPS. Zi la alea 2 Babbe se nu vie cu Tine casă nutencurce. 
Mai scria ceva. 


PSPSPS. Scuate mai mulţi dovleci da osă te Obişnueşti repede cu 
treaba. 


Magrat se uită din nou în oglindă. Apoi privi la bagheta din 
mâna ei. 

Când crezi că viaţa e simplă, atunci te trezeşti cu tot felul de 
complicaţii. 

— Măiculiţă, zise. Sunt ursitoare! 


Când Ţaţa Ogg dădu buzna în cameră, Buna Batevreme încă 
se mai holba la cioburile risipite peste tot. 

— Esme Batevreme, ce-ai făcut? Asta aduce ghinion, să ştii... 
Esme? 

— Ea? Fa? 

— Ai păţit ceva? 

Buna Batevreme strânse o clipă din pleoape, apoi scutură din 
cap, ca şi când ar fi vrut să scape de un gând insuportabil. 

— Ce? 

— Eşti albă ca varul. Nu te-am văzut niciodată aşa albă la 
faţă! 

Buna îşi scutură gânditoare un ciob de pe pălărie. 

— Păi... te cam sperie, când se sparge aşa deodată... mormăi 
ea. 

Tata Ogg se uită la mâna Bunei Batevreme. Sângera. Apoi i se 
uită în ochi, şi se hotări să nu recunoască în veci că-i văzuse 
mâna. 

— Poate e un semn, zise, alegând la întâmplare un subiect 
inofensiv de conversaţie. Când moare cineva, se mai întâmplă. 
Mai cad tablouri de pe pereţi, se opresc ceasurile... Cad 
şifoniere imense pe scări... chestii de-astea. 

— N-am crezut niciodată în aşa ceva, este... cum adică, 
şifoniere pe scări? zise Buna. 


Răsufla din rărunchi. Dacă n-ar fi fost lucru ştiut că Buna 
Batevreme era tare ca stânca, ai fi jurat că tocmai trecuse prin 
şocul vieţii ei şi avea nevoie de un pic de ciondăneală ca de aer, 
să se relaxeze. 

— Păi, aşa s-a-ntâmplat după ce-a murit Strămătuşa Sophie a 
mea, zise Ţaţa Ogg. Exact la trei zile, patru ore şi şase minute 
după aceea i-a căzut şifonierul pe scări. Darren şi Jason ai mei 
tocmai se chinuiau să ia virajul cu el şi le-a scăpat din mâini, pur 
şi simplu. Nefiresc. Păi nu, doar nu era să-l las să-l ia Agatha, 
care nu trecea s-o vadă pe mamă-sa decât de Lăsata Porcului, 
eu singurică am îngrijit-o pe Sophie până a-nchis ochii... 

Buna lăsă litania familiară a războiului civil din neamul Ogg s- 
o învăluie în vreme ce se uita după ceştile de ceai. 

Neamul Ogg era ce se cheamă o familie extinsă - mai bine zis, 
nu doar extinsă, ci şi elongată, prelungită şi persistentă. Nici o 
foaie de hârtie din Univers nu le-ar fi putut cuprinde arborele 
genealogic, care semăna mai mult a desiş de mangrove. Şi 
fiecare ramură ducea o vendetă surdă şi stăruitoare împotriva 
tuturor celorlalte, din cauza a tot felul de binecunoscute şi 
întemeiate motive ca de pildă: „Ce-a Zis Vărul Kevin Despre 
Stan Al Meu La Nunta Verişoarei Di“ sau „La Cine-a Ajuns 
Argintăria Pe Care l-a Promis-o Mătuşa Em Lui Doreen A 
Noastră După Moarte, Aș Dori să Ştiu Şi Eu, Dacă Nu-i Cu 
Supărare”. 

Tata Ogg, ca matriarh necontestat al neamului, încuraja toate 
taberele fără părtinire. Era un fel de hobby pentru ea. 

Neamul Ogg avea, el singur, atâtea vendete cât să le-ajungă 
familiilor siciliene vreme de o sută de ani. 

Şi, câteodată, certurile încurajau câte-un străin neinspirat să 
se amestece şi să spună, eventual, ceva nepoliticos despre un 
Ogg în prezenţa altui Ogg. La care fiecare Ogg din sat se 
întorcea instantaneu împotriva lui, toate ramurile familiei se 
împleteau ca piesele unei maşinării de oţel bine unse, ca să-l 
zdrobească pe necugetat cu mânia lor răzbunătoare. 

Muntenii din Vârfu Berbecelui considerau vendetele neamului 
Ogg o binecuvântare. Se îngrozeau numai gândindu-se ce s-ar 
putea întâmpla dacă neamul Ogg şi-ar îndrepta toată energia 
asupra restului lumii. Din fericire, fiecare Ogg prefera să se 
certe cu alt Ogg. Era o chestie de familie. 

Ciudate lucruri, familiile, dacă stai să te gândeşti... 

— Esme? Te simţi bine? 

— Ce? 


— Zornăi ceştile alea, mai-mai să le spargi! Şi-ai dat ceaiul pe 
dinafară! 

Buna se uită absentă la mizeria de pe tavă şi spuse primul 
lucru care-i trecu prin minte. 

— Ce-s eu de vină dacă afurisitele de ceşti sunt prea mici, 
bombăni. 

Uşa se deschise. 

— 'Neaţa, Magrat, mai zise Buna, fără să se-ntoarcă. Cu ce 
treburi pe-aici? 

Era ceva legat de felul cum scârţâiau balamalele. Magrat şi 
când deschidea uşa o făcea de parcă şi-ar fi cerut scuze. 

Vrăjitoarea mai tânără se furişă în tăcere în cameră, roşie ca 
racul şi cu mâinile la spate. 

— Tocmai am aterizat şi noi ca s-avem grijă de lucrurile 
Desideratei, să ne facem datoria faţă de o soră vrăjitoare, spuse 
Buna, tare. 

— Nu să-i căutăm bagheta magică, zise Ţaţa. 

— Gytha Ogg! 

Tata Ogg făcu o figură vinovată, apoi puse ochii în pământ. 

— Scuze, Esme. 

Magrat îşi aduse mâinile în faţă. 

— Âă, zise, şi se înroşi mai tare. 

— Ai găsit-o! spuse Ţaţa Ogg. 

— Ăă, nu, zise Magrat, neîndrăznind s-o privească pe Buna în 
ochi. Desiderata mi-a dat-o... mie. 

Tăcerea scăpăra şi zumzăia. 

— Ţi-a dat-o ţie? spuse Buna Batevreme. 

— Ăă. Da. 

Buna şi [aţa se uitară una la alta. 

— Ca să vezi! zise Ţaţa Ogg. 

— Şi te cunoştea, zici? întrebă Buna, întorcându-se către 
Magrat. 

— Păi, veneam deseori pe-aici ca să mă uit prin cărţile ei, 
mărturisi Magrat. Şi... şi-i plăcea să gătească mâncare străină şi 
nimeni de pe-aici nu voia să mănânce, aşa că mai veneam eu să-i 
ţin de urât. 

— A-ha! Ai linguşit-o! izbucni Buna. 

— Dar n-am crezut niciodată c-o să-mi lase mie bagheta, zise 
Magrat. Chiar n-am crezut! 

— Probabil că e vorba de-o greşeală, zise Ţaţa Ogg cu 
blândeţe. Probabil că voia să ne-o dai nouă. 

— Asta trebuie să fie, fără îndoială, spuse Buna. Ştia că te 


descurci să faci comisioane şi chestii de astea. Dă-o-ncoa' s-o 
vedem. 

Întinse mâna. 

Degetele lui Magrat se încleştară pe baghetă. 

— ... mie mi-a dat-o... zise, abia auzit. 

— Nu prea-i mai mergea mintea, în ultima vreme, zise Buna. 

— ... mie mi-a dat-o... 

— E răspundere mare de tot să fii ursitoare, zise Ţaţa Ogg. 
Trebuie să fii iscusită şi flexibilă şi să ai tact şi să înţelegi 
probleme sentimentale complicate şi alte de-astea. Desiderata 
ştia ce-nseamnă. 

— ... da, dar mie mi-a dat-o... 

— Magrat Usturoi, ca vrăjitoare cu vechime îţi poruncesc să- 
mi dai bagheta! spuse Buna. Aduce numai necazuri! 

— Ia stai, ia stai... zise Ţaţa. Nici chiar aşa... 

— ... nu... spuse Magrat. 

— Unde mai pui că nu tu ai cea mai mare vechime, zise Ţaţa, 
Baba Ducetea e mai bătrână ca tine. 

— la mai taci! Şi oricum, ea e non compus mentă la cap, 
spuse Buna. 

— ... nu poţi să-mi porunceşti. Vrăjitoarele n-au ierarhie... 
zise Magrat. 

— Asta-i purtare deşănţată, Magrat Usturoi! 

— Ba deloc, zise Ţaţa Ogg, încercând să le-mpace. Purtare 
deşănţată e când umbli fără... 

Tăcu brusc. Amândouă vrăjitoarele bătrâne priveau ţintă la o 
bucată de hârtie care căzuse din mâneca lui Magrat şi flutura 
spre podea. Buna sări ca un şarpe şi-o înhăţă din zbor. 

— Aha! spuse, triumfătoare. la să vedem noi ce-a zis cu 
adevărat Desiderata... 

Buzele i se mişcară în timp ce citea. Magrat încercă să se 
îmbăţoşeze. 

Un muşchi tresări de câteva ori pe faţa Bunei. Apoi, cu mult 
calm, vrăjitoarea mototoli hârtia. 

— Exact cum credeam, spuse ea, Desiderata zice s-o ajutăm 
pe Magrat cât de mult putem, că e tânără şi fără experienţă. Nu, 
Magrat? 

Magrat privi chipul Bunei. 

„Aş putea să spun adevărul, gândi. Biletul a fost foarte 
limpede... mă rog, partea despre babele vrăjitoare, măcar... şi- 
aş putea s-o pun s-o citească cu voce tare. E limpede ca lumina 
zilei. Doar nu vreau să fiu a treia vrăjitoare toată viaţa!” Şi apoi, 


flacăra revoltei, care pâlpâia într-o vatră străină şi rece, se 
stinse. 

— Da, şopti ea abătută, cam aşa ceva. 

— Zice că e foarte important să mergem undeva ca să ajutăm 
pe cineva să se mărite cu un prinţ, spuse Buna. 

— La Genua, zise Magrat. Am găsit locul în caietele 
Desideratei. Şi trebuie să n-o lăsăm să se mărite cu prinţul. 

— O ursitoare să împiedice o fată să se mărite cu un prinţ? 
spuse Ţaţa Ogg. E cam... împotriva tradiţiei. 

— Oricum, probabil că dorinţa asta e mai uşor de îndeplinit, 
zise Buna. Atâtea milioane de fete nu se mărită cu prinți. 

Magrat mai făcu un efort. 

— Genua e foarte, foarte departe, zise. 

— Măcar atâta, spuse Buna Batevreme. Ar fi groaznic să fie 
străinătăţile pe-aici pe-aproape. 

— Adică, o să fie cale lungă de mers, zise Magrat, umil. Şi... 
nu mai sunteţi aşa tinere... 

Urmă o tăcere lungă, apăsată. 

— Pornim mâine, zise Buna Batevreme cu glas ferm. 

— Ştiţi, zise Magrat disperată, n-ar fi mai bine să merg numai 
eu? 

— Da’ n-ai experienţă de ursitoare, spuse Buna Batevreme. 

Asta era prea mult chiar şi pentru sufletul generos al lui 
Magrat. 

— Păi, nici voi n-aveţi, zise. 

— Aşa e, admise Buna. Dar principalu' e că... principalu' e 
că... principalu' e că n-am avut experienţă mult mai multă vreme 
decât tine! 

— Avem foarte multă experienţă în a nu avea experienţă, zise 
Tata Ogg încântată. 

— Şi asta contează, spuse Buna. 

În casa Bunei era o singură oglindă, mică şi pătată. Când 
ajunse acasă, o îngropă în fundul grădinii. 

— lac-aşa, zise. Încearcă numai să mă mai spionezi! 


Oamenilor li se părea de fiecare dată imposibil ca Jason Ogg, 
meşter fierar şi potcovar, să fie fiul Ţaţei Ogg. Nu arăta ca unul 
care a fost născut, ci mai degrabă ca unul care trebuie să fi fost 
construit. Într-un şantier naval. Caracterului său blând şi domol 
genetica găsise de cuviinţă să îi adauge muşchi ca pentru o 
pereche de bivoli, braţe ca trunchiul de copac şi picioare ca 
patru butoiaşe de bere stivuite câte două. 


La vatra lui incandescentă erau aduşi armăsarii de prăsilă, 
regii înspumaţi şi cu ochi roşii ai neamului cailor, bestiile cu 
copite cât farfuriile de ciorbă care puteau lovi un om de să-l 
scoată prin zid. Dar Jason Ogg ştia secretul Cuvântului mistic al 
Călăreţului, şi intra singur în fierărie, închidea uşa politicos şi 
după jumătate de ceas scotea creatura afară, proaspăt potcovită 
şi ciudat de ascultătoare.!* 

În spatele siluetei lui masive se înghesuiau restul clanului 
Ogg cel nesfârşit şi o mulţime de alţi târgoveţi care, văzând 
ceva mişcare cu nişte vrăjitoare, nu rezistaseră să nu caşte gura 
olecuţă, cum se zicea prin munţi. 

— Aşa deci, Jason, plecăm, zise Ţaţa Ogg. Cică prin cele 
străinătăţi sunt străzile podite cu aur. Poate mă îmbogăţesc, mai 
ştii? 

Fruntea păroasă a lui Jason se încruntă de efortul de a gândi. 

— Ne-ar prinde bine o nicovala nouă p'aci, la fierărie, îşi 
aminti el. 

— Dacă mă-ntorc bogată, n-o să mai trebuiască să intri 
niciodată-n fierărie, zise Ţaţa. 

Jason se încruntă mai tare. 

— Da' mie-mi place, la fierărie, zise el, măsurat. 

Ţaţa Ogg păru descumpănită preţ de-o clipă. 

— Bine, atunci... atunci îţi aduc o nicovală cu totul şi cu totul 
de argint. 

— Aia nu-i bună, mami. Că-i prea moale, zise Jason. 

— Dacă-ţi aduc o nicovală cu totul şi cu totul de argint, o 
nicovală cu totul şi cu totul de argint, ai să ai la fierărie, băiete, 
şi cu asta, basta! 

Jason îşi puse capul cât o baniţă în pământ. 

— Da, mami, rosti. 

— Şi să ai grijă să vină cineva la mine şi să aerisească în 
fiecare zi, zise Ţaţa. Şi să facă focu’ în vatră în fiecare 
dimineaţă. 

— Da, mami. 

— Şi să intre numai pe uşa din dos, auzi? Pe uşa din faţă am 
pus un blestem! Unde-s fetele alea cu bagajul meu? 


14 Buna Batevreme îl iscodise odată în privinţa asta, şi, cum nu poţi 
păstra un secret faţă de o vrăjitoare, el răspunsese sfios: „Păi, ştiţi, 
doamnă, întâi îl înşfac şi-i lipesc una cu ciocanul, între ochi înainte să 
se dezmeticească, şi pe urmă îi şoptesc în ureche, «Supără-mă, 
diavole, şi te pun cu părţile simţitoare pe nicovală, şi ştii că pot!»“ 


Plecă, aferată, ca o bibilică mărunţică muştruluind o turmă de 
găini. 


Magrat privea şi asculta cu interes. Pregătirile ei de călătorie 
se limitau la un sac mare cu mai multe rânduri de haine pentru 
orice fel de vreme va fi bântuind prin cele străinătăţi şi unul mai 
mititel cu nişte cărţi şi caiete de-ale Desideratei ce păreau 
folositoare la drum. Desideratei îi plăcea nemaipomenit de mult 
să ia notițe şi umpluse o grămadă de caiete cu un scris mărunt 
şi cu titluri ca: „Cu bagheta şi mătura prin Deşertul Marele 
Nef”. 

Singurul lucru pentru care nu păruse a merita să-şi dea 
osteneala fusese acela de a aşterne vreun rând cu instrucțiuni 
pentru baghetă. Tot ce ştia Magrat despre ea era că o fluturai 
şi-ţi puneai dorința, probabil. 

De-a lungul cărării spre căsuţa ei, mai mulţi dovleci 
neprevăzuţi stăteau mărturie ineficienţei acestei strategii. Unul 
dintre ei încă se mai credea nevăstuică. 

Acum Magrat fusese lăsată singură cu Jason, care frământa 
locul cu picioarele. 

El duse mâna la cap a salut. Jason fusese crescut să fie 
politicos cu femeile, şi Magrat se încadra în linii mari în această 
categorie. 

— O s-aveţi grijă dă mami, nu, coniţă Usturoi? zise el, cu o 
voce uşor îngrijorată. Că să poartă tare ciudat. 

Magrat îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— Chestia asta se-ntâmplă mereu, spuse. După ce o femeie a 
muncit o viaţă şi şi-a crescut copiii, vrea şi ea să-şi trăiască viaţa 
ei. 

— Da’ pân-acum a cui viaţă a trăit-o? 

Magrat se uită la el, încurcată. Când îi venise ideea 
respectivă în minte, nu se îndoise de înţelepciunea ei. 

— Păi, vezi tu, zise ea, inventând o explicaţie din mers, vine o 
vreme în viaţa unei femei când vrea să se regăsească pe sine. 

— Păi şi dă ce nu caută întâi p'acilea? scânci Jason. 
Adicătelea, să nu vă fie cu supărare, coniţă Usturoi, da’ noi ne 
gândeam că poate le convingeti pă ea şi pă Coana Batevreme să 
nu să ducă. 

— Am încercat, zise Magrat. Am încercat din răsputeri. Le-am 
spus: nu e cazul să mergeţi, aşa le-am spus. Anno domini, le-am 
spus. Nu mai sunteţi aşa tinere, le-am spus şi e o prostie să 
mergeţi sute de mile pentru aşa un fleac, mai ales la vârsta 


voastră. 

Jason se uită la ea pieziş. Nu era el cel mai sprinten la minte 
din întreaga Lume Disc şi nici măcar printre primii o sută, dar 
mama şi-o cunoştea bine. 

— l-aţi spus lu’ mami toate ăstea? zise. 

— Uite ce e, n-ai de ce să-ţi faci griji, spuse Magrat, n-are ce 
sa... 
Undeva deasupra capetelor lor se auzi o bufnitură. Câteva 
frunze tomnatice plutiră lin către pământ. 

— Al naibii copac... cine-a pus afurisitul ăsta de copac aici? se 
auzi o voce din înălţimi. 

— Asta trebuie să fie Buna, zise Magrat. 

Unul dintre punctele slabe ale caracterului altfel de nădejde 
al Bunei Batevreme era că nu-şi dăduse niciodată osteneala să 
înveţe să conducă aşa cum trebuie. Era împotriva firii ei. 
Considera că treaba ei era să se mişte, iar treaba universului să 
se dispună în aşa fel încât să ajungă ea la destinaţie. Aşa că din 
când în când trebuia să se dea jos din copaci în care nu se 
urcase. Şi asta făcu acum, dându-şi drumul să cadă ultimii doi 
metri şi să comenteze cine are curaj. 

— Aşa, acum că am ajuns toate... zise Magrat cu vioiciune. 

Nu ţine figura. Privirea Bunei Batevreme se fixă imediat 
undeva în zona genunchilor lui Magrat. 

— Ce-i chestia asta de pe tine? zise. 

— Ah. Âă. Păi. Ştii. M-am gândit... adică, e frig acolo sus... că 
bate vântul şi aşa mai departe... începu Magrat. 

Se temuse c-avea să se-ntâmple aşa, şi-şi ura slăbiciunea firii. 
La urma urmei, erau foarte practici. Ideea îi venise într-o 
noapte. Şi-n primul rând, era aproape imposibil să execuţi 
şuturile mortale de armonie cosmică ale Maestrului Lua-Mi-aş- 
Singur-Beregata dacă ţi se tot încurcau picioarele în fustă. 

— Pantaloni? 

— Nu sunt chiar pantaloni obişnu... 

— Şi mai sunt şi bărbaţi p'aci să te vadă, zise Buna. Ruşine! 

— Ce-i ruşine? întrebă Ţaţa Ogg, venind din spate. 

— Magrat Usturoi, cum stă aci bifurcată, zise Buna, punând 
nasul sus. 

— Păi, dacă a luat numele şi adresa flăcăului, e în regulă, 
spuse [aţa, blajină. 

— Țaţă! protestă Magrat. 

— Şi par destul de comozi, continuă Ţaţa. Da’ cam lălâi. 

— Nu-s de acord cu aşa ceva, zise Buna. I se văd picioarele! 


— Ba nu se vad, spuse Ţaţa. Din cauza stofei, pricepi? 

— Da, dar se vede unde-i sunt picioarele, zise Buna 
Batevreme. 

— Asta-i o aiureală. E ca şi cum ai spune că oamenii sunt goi 
pe sub haine, spuse Magrat. 

— Magrat Usturoi, mă rog să fii iertată, zise Buna Batevreme. 

— Păi, aşa el 

— Eu nu-s, zise Buna, categorică. Am trei maiouri de lână pe 
mine. 

Apoi o inspectă de sus şi până jos pe Ţaţa Ogg, care se 
echipase şi ea pentru străinătate. Buna nu prea găsi ce să-i 
reproşeze, deşi se străduia din răsputeri. 

— Şi ce pălărie mai e şi asta, bombăni. 

Ţaţa Ogg, care o cunoştea pe Esme Batevreme de şaptezeci 
de ani, se mulţumi să rânjească. 

— Grozavă, aşa-i? zise. Făcută de meşterul Vernissage de la 
Curmătura. Are armătură de salcie până-n vârf şi optsprezece 
buzunare interioare. Rezistă şi la o lovitură de ciocan. Şi ce zici 
de astea? 

Ţaţa îşi săltă niţeluş poala fustei. Avea cizme noi. Ca încălțări 
în sine, Buna Batevreme nu avea ce să le reproşeze. Erau aşa 
cum trebuie să fie cizmele unei vrăjitoare, adică solide de putea 
să treacă o căruţă încărcată peste ele şi nici măcar nu s-ar fi 
îndoit. Ca încălțări, singurul lucru nepotrivit la ele era culoarea. 

— Roşii? zise Buna. Cizme roşii la o vrăjitoare? 

— Mie-mi plac, spuse Ţaţa. 

Buna pufni. 

— Treaba ta, faci ce vrei, zise. Probabil prin cele străinătăţi s- 
or fi văzut tot felul de ciudăţenii. Dar ştii ce se zice despre 
femeile încălţate-n cizme roşii. 

— Că au picioarele uscate, probabil, şi de restul nu-mi pasă, 
zise Ţaţa Ogg vesel, dându-i lui Jason cheile casei. Am să-ţi scriu 
dacă promiţi să găseşti pe cineva să-ţi citească scrisorile, spuse 
ea. 

— Da, mami. Şi cu motanu' cum facem, mami? întrebă Jason. 

— Pe Greebo îl luăm cu noi, zise Ţaţa. 

— Cum? Da' e pisică! sări Buna Batevreme. Pisicile nu se iau 
în voiaj! Eu nu călătoresc cu nici o pisică! Destul că trebuie să 
văd pantaloni şi cizme provocatoare în jurul meu! 

— O să-i fie dor de mămica lui dacă-l las, gânguri Ţaţa, 
luându-l pe Greebo în braţe. 

Motanul atârna moale, ca o pungă cu apă prinsă de mijloc. 


Pentru Ţaţa Ogg, Greebo încă mai era pisoiaşul drăgălaş care 
aleargă după gheme de lână pe jos. 

Pentru restul lumii, era un motan imens, un pachet de forţe 
vitale incredibil de indestructibile, înfăşurat într-o piele care 
arăta nu atât a blană cât a bucată de pâine lăsată la umezeală 
două săptămâni. Străinilor li se făcea adesea milă de el fiindcă 
urechi practic nu mai avea şi faţa-i arăta de parcă-l călcase un 
urs. N-aveau de unde să ştie că pentru Greebo era o chestiune 
de onoare felină să încerce să bată sau să violeze tot ce mişcă, 
inclusiv căruţe cu patru cai, pline cu lemne. Câinii de luptă 
schelălăiau şi se-ascundeau sub scară când trecea Greebo pe 
uliţă. Vulpile nu intrau în sat. Lupii făceau un ocol. 

— E tare sentimental, zise '[aţa. 

Greebo întoarse către Buna Batevreme o privire galbenă, de 
răutate satisfăcută, aşa cum fac întotdeauna pisicile cu cei care 
nu le plac, şi toarse. Era probabil singurul motan din lume care 
ştia să toarcă sarcastic. 

— Şi oricum, zise [aţa, vrăjitoarelor ar trebui să le placă 
pisicile. 

— Ba nu şi astea ca el! 

— Nu ştii tu cum să le iei, Esme, spuse Ţaţa, strângându-l pe 
Greebo în braţe. 

Jason Ogg o trase pe Magrat deoparte. 

— Mi-a citit frati-miu Sean în almanah că sunt nişte fiare 
îngrozitoare prin cele străinătăţi, şopti el. Bestii mari şi păroase 
care sar la călători, aşa scria acolo. Mă ia cu groază când mă 
gândesc ce s-ar întâmpla dac-ar sări la mami şi la Buna. 

Magrat ridică ochii la faţa lui mare şi roşie. 

— O s-aveţi grijă să nu păţească nimica, nu, coniţă? zise 
Jason. 

— Fii fără grijă, spuse Magrat, sperând să aibă dreptate. Mă 
ocup eu. 

Jason dădu din cap. 

— Că, ştiţi, scria acolo-n almanah că unele sunt şi-aşa pă cale 
dă dispariţie, zise. 


Soarele era sus pe cer când cele trei vrăjitoare se ridicară de 
la pământ. Decolarea întârziase o vreme pentru că mătura Bunei 
Batevreme presupunea ceva alergătură-n sus şi-n jos înainte să 
pornească. Până n-o împingeai prin aer cu o viteză zdravănă, nu 
pricepea ce i se cere. Ingineri pitici de pretutindeni îşi 
mărturisiseră neputinţa în a-i găsi hiba. Înlocuiseră şi băţul, şi 


nuielele de zeci de ori, dar degeaba. 

Când se ridică, în fine, mulţimea izbucni în urale. 

Micul regat Lancre ocupa un fel de cornişă mai lată în coasta 
Munţilor Vârfu Berbecelui. În spatele ei, piscuri tăioase şi văi 
întortocheate urcau pe spinarea uriaşă a masivului central. 

În faţă, terenul cobora abrupt către Câmpia Sto, păduri 
albăstrii, o bandă mai lată de ocean şi, undeva prin mijloc, o 
pată maronie cunoscută sub numele de Ankh-Morpork. 

O ciocârlie cântă, sau în orice caz începu să cânte. Vârful 
ascuţit al pălăriei Bunei Batevreme, răsărind de dedesubt, o 
făcu să piardă şirul. 

— Mai sus nu merg, zise ea. 

— Dacă mergem mai sus, poate vedem încotro ne-ndreptăm, 
spuse Magrat. 

— Păi n-ai zis tu că te-ai uitat pe hărţile Desideratei? întrebă 
Buna. 

— Da, dar de-aici totul arată altfel, zise Magrat. Mai... 
tuguiat. Dar cred că drumul nostru e... pe-acolo. 

— Eşti sigură? 

Nu e bine să întrebi o vrăjitoare aşa ceva. Mai ales dacă eşti 
Buna Batevreme. 

— Categoric, zise Magrat. 

Tata Ogg se uită la culmile înzăpezite. 

— Sunt o grămadă de munţi înalți pe-acolo, spuse ea. 

Se înălţau pisc după pisc, pătaţi cu zăpadă, cu flamuri 
fluturătoare de ceţuri îngheţate pe vârf. Nimeni nu schia în 
Vârfu Berbecelui, sau cel puţin nu mai mult de câţiva metri şi un 
țipăt descrescător. Nimeni nu alerga în sus pe coastă purtând 
rochiţe tiroleze şi cântând. Nu erau nişte munţi drăguţi. Erau 
genul de munţi unde se duc iernile în vacanţa de vară. 

— Sunt trecători şi chestii de-astea prin ei, spuse Magrat, 
nesigură. 

— Trebuie să fie, zise [aţa. 


Dacă ştii cum, poţi să foloseşti două oglinzi aşa: le pui astfel 
încât să se reflecte una pe alta. Căci dacă imaginile tale pot fura 
o bucăţică din tine, atunci imaginile imaginilor te pot înmulţi, îţi 
pot readuce sinele înapoi, dându-ţi putere... 

Şi imaginea ţi se tot duce la nesfârşit, reflecţii ale reflecţiilor 
reflecţiilor, şi toate imaginile sunt la fel, până dincolo de 
curbura luminii. 

Doar că nu-i aşa. 


Oglinzile conţin infinitul. 

Şi infinitul conţine mai multe lucruri decât crezi. 

În primul rând, totul. 

Şi foame. 

Fiindcă sunt un milion de miliarde de imagini şi un singur 
suflet. 

Oglinzile îţi dau multe, dar îţi iau enorm. 


Munţii rămâneau în urmă, dezvăluind alţi munţi. Norii se 
adunau, cenuşii şi grei. 

— Sunt sigură că suntem pe drumul cel bun, zise Magrat. 

Stânci îngheţate le împresurau din toate părţile. Vrăjitoarele 
zburau printr-un labirint de mici defileuri întortocheate şi 
aproape identice. 

— Se vede, spuse Buna. 

— Păi, dacă nu m-ai lăsat să zbor mai sus! zise Magrat. 

— Acuşi începe să ningă, spuse Ţaţa Ogg. 

Se însera. Lumina se scurgea de prin văile înalte ca siropul. 

— Credeam... c-o să găsim sate pe-aici, zise Magrat, şi-o să fie 
produse locale, artizanale de vânzare şi-o să ne putem adăposti 
prin bordeie primitive. 

— Nici trolii nu umblă pe-aici, spuse Buna. 

Cele trei mături alunecară într-o vale pustie, un simplu şanţ 
pe coasta muntelui. i 

— Şi-i al naibii de frig, zise Ţaţa Ogg. Rânji deodată. In ce 
sens sunt primitive bordeiele alea? 

Buna Batevreme cobori de pe mătură şi se uită la pietrele din 
jur. Luă una şi-o adulmecă. Se apropie de o grămadă de pietriş, 
care lui Magrat i se părea ca oricare altă grămadă de pietriş, şi- 
o răscoli cu băţul. 

— Hmm, zise. 

Câțiva fulgi de zăpadă îi aterizară pe pălărie. 

— Ia te uită, zise. 

— Ce faci, Buno? întrebă Magrat. 

— Cujet. 

Buna se duse la peretele abrupt al văii şi merse de-a lungul 
lui, inspectând stânca. Ţaţa Ogg o urmă. 

— Tocmai aici? 

— Aşa cred. 

— Nu-i cam sus pentru ei? 

— Ai naibii păcătoşi se vâră peste tot. M-am trezit odată cu 
unul că mi-a ieşit în bucătărie, spuse Buna. Cică urmărea un 


filon! 

— Aşa fac, afurisiţii, zise Ţaţa. 

— N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie, zise Magrat, ce faceţi? Ce-i 
aşa interesant la nişte grămezi de pietre? 

Ninsoarea se înteţise de-acum. 

— Astea nu-s pietre, e steril, zise Buna. 

Ajunse la un perete neted de stâncă poleită cu gheaţă, care în 
ochii lui Magrat nu se deosebea prin nimic de alte stânci 
disponibile într-o gamă largă de dimensiuni-garantat-mortale 
pe-aici prin munţi, şi se opri ca şi când ar fi tras cu urechea. 

Apoi se trase un pas în spate, pocni piatra cu coada măturii şi 
grăi astfel: 

— Deschideţi, păcătoşi mici! 

Tata Ogg dădu stâncii un şut. Se auzi un bubuit dogit. 

— Mor oamenii de frig pe-aici pe-afară! adăugă ea. 

O vreme nu se întâmplă nimic. Apoi o bucată de stâncă ieşi în 
afară câţiva inci. Magrat zări înăuntru sclipirea unui ochi 
bănuitor. 

— Da? 

— Pitici? zise Magrat. 

Buna Batevreme se aplecă până ajunse nas în ochi. 

— Numele meu, spuse, e Buna Batevreme. 

Apoi se îndreptă de spate, cu figura strălucind de mulţumire 
de sine. 

— Păi şi ce? zise o voce de dedesubtul ochiului. 

Zâmbetul Bunei îngheţă. 

Tata Ogg îi dădu un cot. 

— Suntem la peste cincizeci de mile de casă, spuse ea. S-ar 
putea să nu te cunoască pe-aici. 

Buna se aplecă din nou. Zăpada adunată îi curse de pe 
pălărie. 

— Nu te ţin de rău, spuse, dar ştiu că trebuie s-aveţi un Rege 
pe-acolo, aşa că du-te şi spune-i c-a venit Buna Batevreme, bine? 
— E foarte ocupat, zise vocea. Tocmai avem nişte necazuri. 

— Păi, atunci cred că nu mai vrea şi altele, spuse Buna. 

Vorbitorul invizibil păru să cântărească argumentul. 

— Am pus inscripţii pe uşă, zise el îmbufnat. Cu rune 
invizibile. Costă o grămadă runele astea invizibile. 

— Nu stau eu să citesc pe uşi, zise Buna. 

Vorbitorul ezită. 

— Batevreme, zici? 

— Da. Cu V la mijloc. De la Vrâjitoare. 


Uşa se trânti. Când era închisă, abia dacă se vedea o 
crăpătură în stâncă. 

Ningea zdravăn. Buna Batavreme ţopăi un pic pe loc, să se- 
ncălzească. 

— Uite cum sunt străinii, spuse ea adresându-se lumii 
îngheţate. 

— Nu cred că piticilor poţi să le zici străini, spuse Ţaţa Ogg. 

— Da' de ce nu, zise Buna Batevreme. Un pitic care şade 
departe e străin. Că asta-nseamnă străin. 

— Daa? Eu mă gândeam altfel, spuse Ţaţa. 

Se uitau cu toatele la uşă, respiraţia îngheţată formându-le 
trei norişori ce le pluteau pe dinainte, în aerul tot mai întunecat. 
Magrat se uită mai îndeaproape la uşa din stâncă. 

— Eu nu văd nici un fel de rune invizibile, zise. 

— Păi normal, spuse Ţaţa. Că doar sunt invizibile. 

— Da bine-nţeles, zise şi Buna Batevreme. Nu vorbi prostii. 

Uşa se deschise din nou. 

— Am vorbit cu Regele, spuse vocea. 

— Şi ce-a zis? întrebă Buna, interesată. 

— A zis: „O, nu! Asta ne mai lipsea!“ 

Buna strălucea de mulţumire. 

— Ştiam eu că a auzit de mine! spuse. 


Aşa cum există mii de Regi ai Țiganilor, aşa există şi mii de 
Regi ai Piticilor. Termenul înseamnă aproximativ „inginer-şef“. 
Nu exista Regine ale Piticilor. Piticii sunt foarte secretoşi cu 
privire la sexul căruia aparţin şi consideră subiectul total lipsit 
de interes în comparaţie cu lucruri ca metalurgia sau hidraulica. 

Acest Rege era înconjurat de o mulţime de mineri gălăgioşi. 
El’ ridică ochii către vrăjitoare cu expresia unui înecat căruia i 
se oferă un pahar cu apă. 

— Şi chiar te pricepi? zise. 

Buna Batevreme şi Ţaţa Ogg se uitară una la alta. 

— Cred că vorbeşte cu tine, Magrat, spuse Buna. 

— Nu ţi-aş cere asta, dar tocmai am avut o prăbuşire serioasă 
în galeria numărul nouă, zise Regele. E de rău. O vână foarte 
promițătoare de cuarţ aurifer e complet îngropată. 

Unul dintre piticii de lângă el mormăi ceva. 


15 Multe dintre triburile de pitici mai tradiţionaliste nu au pronume 
feminine, ca ea sau ele. În consecinţă, când un tânăr pitic doreşte să-şi 
găsească o pereche e nevoie de incredibil de mult tact. 


— Da, da, şi câţiva dintre băieţi, zise Regele, distrat. Şi dup- 
aia apăreţi voi. Aşa că eu zic că e mâna destinului. 

Buna Batevreme îşi scutură zăpada de pe pălărie şi privi în 
jur. 

Deşi nu voia să recunoască, era impresionată. Nu prea se mai 
vedeau palate piticeşti bine construite în ziua de azi. Piticii mai 
tineri plecaseră mai toţi să muncească pe bani buni în oraşe, 
unde era şi mult mai uşor de trăit ca pitic - în primul rând, nu 
erai nevoit să stai toată ziua sub pământ şi să-ţi tot dai cu 
ciocanul peste degete şi nu te mai afectau fluctuațiile de pe 
piaţa metalelor. Lipsa de respect faţă de tradiţie, asta-i buba în 
ziua de azi. Despre troli ce să mai zici; sunt mai mulţi troli în 
Ankh-Morpork decât în toţi munţii. Buna Batevreme n-avea 
nimic împotriva trolilor, dar avea senzaţia că dacă unii dintre ei 
ar renunţa la costume şi la mersul vertical şi s-ar întoarce să-şi 
facă vizuini pe sub poduri de unde să sară la călători să-i 
mănânce, aşa cum le era felul de la natură, atunci lumea ar fi 
mai bună. 

— Păi, să ne arăţi unde e problema, spuse ea. V-au căzut 
pietre din tavan, nu? 

— Poftim? zise Regele. 

Se spune deseori că eschimoşii au cincizeci de cuvinte care 
înseamnă zăpadă.!6 Nu-i adevărat. 

Se spune şi că piticii au două sute de cuvinte care înseamnă 
piatră. 

Nici vorbă. Nu au cuvinte care înseamnă piatră, la fel cum 
peştii nu au cuvinte pentru apă. Au cuvinte care înseamnă rocă 
vulcanică, rocă sedimentară, rocă metamorfică, rocă de care te- 
mpiedici, piatră care-ţi cade pe coif din tavan şi piatră 
interesantă pe care puteai să juri c-ai lăsat-o ieri aici. Dar nici 
un cuvânt care să însemne piatră. Arată-i o piatră unui pitic şi el 
o să vadă, de exemplu, o bucată de sulfit baritat de calitate 
inferioară. 

Sau, în cazul în speţă, cam două sute de tone de şist 
neomogen. Când ajunseră vrăjitoarele la locul dezastrului, o 
mulţime de pitici munceau febril la sprijinirea tavanului şi 
îndepărtarea sfărâmăturilor. Unii aveau ochii în lacrimi. 


16 Nu chiar deseori. Oricum, nu zilnic. Cel puţin, nu peste tot. Dar 
probabil prin ţările mai reci oamenii zic destul de frecvent: „Dom'le, 
eschimoşii ăştia! Ce oameni! Cincizeci de cuvinte pentru zăpadă! Ce 
zici de asta? Fantastic!“ 


— E groaznic, groaznic... murmură unul dintre ei. O 
nenorocire... 

Magrat îi împrumută batista ei. El îşi suflă nasul cu zgomot. 

— S-ar putea să fie o alunecare masivă pe linia faliei şi-atunci 
s-a dus tot filonul, zise el, clătinând din cap. 

Alt pitic îl bătu pe spate, încurajator. 

— Fii optimist, zise. Putem oricând să săpăm un tunel 
orizontal din galeria cincisprezece. Aşa îl găsim sigur, nu-ţi face 
griji. 

— Scuzaţi-mă, zise Magrat, sunt nişte pitici blocaţi dincolo de 
chestia asta nu-i aşa? 

— Da, da, zise Regele. 

Tonul lui sugera că asta n-ar reprezenta decât un efect 
secundar regretabil al prăbuşirii, fiindcă alţi pitici aveau s-apară 
când le venea vremea, dar un filon aurifer de calitate era o 
resursă finită. 

Buna Batevreme inspectă pietrişul cu atenţie. 

— Avem nevoie să plece toată lumea, zise. Să ne lăsaţi 
singure. 

— Înţeleg cum stă treaba, spuse Regele. Secretele meseriei, 
nu? 

— Cam aşa ceva, zise Buna. 

Regele goni toţi piticii din tunel, lăsând vrăjitoarele singure în 
lumina felinarelor. Câteva bucăţi de piatră căzură din tavan. 

— Hmm, spuse Buna. 

— Acum chiar ai făcut-o de oaie, zise Ţaţa Ogg. 

— Poţi să faci orice dacă-ţi pui în minte, spuse Buna pe un 
ton, nesigur. 

— Atunci pune-ţi în minte cât poţi de tare, Esme. Dacă era 
voia Creatorului să mutăm pietrele din loc cu vrăji, nu mai 
inventa lopeţile. Să ştii când să pui mâna pe lopată, asta 
înseamnă să fii vrăjitoare. Şi lasă roaba aia, Magrat. Nu te 
pricepi la utilaje nici cât negru sub unghie. 

— Bine atunci, zise Magrat. De ce nu încercăm bagheta? 

Buna Batevreme pufni. 

— Ha! Aici? Cine-a mai auzit de o ursitoare într-o mină? 

— Dac-aş fi eu îngropată sub o grămadă de pietre, tare mi-aş 
dori să fie o ursitoare prin preajmă! sări Magrat, vehementă. 

Ţaţa Ogg dădu din cap. 

— Aici are dreptate, Esme. Nu scrie nicăieri unde ai voie să 
urseşti şi unde nu. 

— Eu n-am încredere în bagheta aia, zise Buna. Arată a lucru 


de vrăjitor! 

— Asta-i culmea, spuse Magrat, păi a fost folosită de generaţii 
întregi de ursitoare! 

Buna dădu din mâini, scârbită. 

— Bine, bine, treaba ta, se răsti ea. Dă-i drumul! Fă-te de râs! 

Magrat scoase bagheta din sac. De clipa asta se temuse. 

Părea făcută din os sau din fildeş; Magrat spera că nu din 
fildeş. Cândva fusese scris ceva pe ea, dar un lung şir de mânuţe 
dolofane de ursitoare şterseseră orice urmă. Avea incrustate tot 
felul de inele de aur şi argint din loc în loc. Şi nicăieri nu se 
găsea vreo instrucţiune. Nici o rună, nici un simbol pe nicăieri, 
care să te informeze ce trebuia să faci cu ea. 

— Cred că trebuie s-o fluturi, zise [aţa Ogg. Sunt aproape 
sigură că e ceva de genul ăsta. 

Buna Batevreme îşi puse mâinile-n sân. 

— Nu aşa se poartă o vrăjitoare, spuse. 

Magrat dădu timid din baghetă. Nu se întâmplă nimic. 

— Poate trebuie să spui ceva? zise [aţa. 

Magrat îi aruncă o privire îngrozită. 

— Păi şi ce spun ursitoarele? se văicări ea. 

— Ăă, zise Ţaţa, n-am idee. 

— Ha! spuse Buna. 

Ţaţa Ogg oftă. 

— Nu ţi-a spus nimic Desiderata? 

— Nici o vorbă! 

Ţaţa ridică din umeri. 

— Păi, fă şi tu cum ştii mai bine, zise. j 

Magrat privi ţintă grămada de pietre. Inchise ochii. Trase 
adânc aer în piept. Încercă să-şi pună mintea în rezonanţă cu 
seninătatea armoniei cosmice. „Călugărilor ălora le convine să-i 
dea înainte cu armonia cosmică, medita ea, acolo sus pe culmile 
lor înzăpezite unde nu-i deranjează decât yeti din când în când. 
la să-ncerce să caute pacea interioară cu Buna Batevreme 
încruntându-se la ei.“ 

Flutură bagheta la nimereală, încercând să nu se gândească 
la dovleci. 

Simţi mişcare în aer. Auzi cum [aţa scoase un icnet de 
uimire. 

intrebă: 

— S-a întâmplat ceva? 

După o vreme, [aţa răspunse: 

— Mda, cam aşa ceva. Tot ce pot să sper e că le e foame. 


Iar Buna spuse: 

— Aşa fac ursitoarele, zici? 

Magrat deschise ochii. 

Grămada se găsea tot acolo, dar nu mai era de pietre. 

— Ce-oi fi avut în tărtăcuţă? zise Ţaţa. 

Magrat deschise ochii mai mari. 

— Tot dovleci? 

— Şi tărtăcuţe. Tărtăcuțe, zise Ţaţa, să priceapă toată lumea. 

Vârful grămezii se mişcă. Câţiva dovlecei se rostogoliră până 
la picioarele lui Magrat, şi o feţişoară de pitic apăru ca dintr-un 
tunel. 

Se holbă la vrăjitoare. 

După un timp, Ţaţa Ogg zise: 

— E totul în regulă? 

Piticul încuviinţă din cap. Se tot holba la dovlecii care 
umpleau tunelul până-n tavan. 

— Aă, da, zise. Tata-i pe-aici? 

— Tata? 

— Regele. 

— Aha. Ţaţa Ogg îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi se-ntoarse 
către ieşirea din tunel. Hei, Rege! 

Piticii veniră buluc. Şi ei se holbau la dovleci. Regele veni 
până lângă grămadă şi se uită în sus la fiul lui. 

— E totul în regulă, fiule? 

— Da, tată, nici o problemă. Nici o faliere, nimic. 

Regele se relaxă vizibil. Apoi, aducându-şi aminte, întrebă: 

— Şi ceilalţi sunt bine? 

— Da, tată, n-au păţit nimic. 

— Chiar îmi făceam griji. Am zis c-am dat peste o zonă de 
conglomerat sau aşa ceva. 

— Nu, tată, doar o porţiune cu şist instabil. 

— Bun. Regele se uită din nou la grămadă. Se scărpină în 
barbă. S-ar părea că aţi dat peste un depozit de dovleci. 

— Mă gândeam eu că-i cam ciudată gresia asta. 

Regele veni înapoi la vrăjitoare. 

— Puteţi transforma orice în orice? întrebă el, cu speranţă în 
priviri. 

Tata Ogg trase cu ochiul la Magrat, care încă se mai uita 
şocată la baghetă. 

— Mă tem că nu facem decât dovleci deocamdată, zise ea, 
prudentă. 

Regele păru puţin dezamăgit. 


— Păi, atunci, zise el, vă pot oferi ceva, doamnelor... nişte 
ceai, dacă doriţi? 

Buna Batevreme ieşi în faţă. 

— Tocmai la aşa ceva mă gândeam şi eu, spuse ea. 

Regele zâmbi larg. 

— Doar că mai substanţial, zise Buna. 

Regele se opri din zâmbit. 

Tata Ogg se furişă lângă Magrat, care tot scutura bagheta şi 
se holba la ea. 

— Foarte deşteaptă mişcare, şopti. Cum ţi-a venit ideea cu 
dovlecii? 

— Nu mi-a venit mie! 

— Nu ştii cum să umbli cu ea? 

— Nu! Credeam că trebuie doar să, ştii tu, să-ți pui o dorinţă! 

— Probabil că doar dorinţa n-ajunge, zise Ţaţa, cât putu de 
blând. Aşa se-ntâmplă de obicei. 

XXX 

Cam înaintea zorilor, atât cât se poate vorbi de zori într-o 
mină, vrăjitoarele fură conduse la un râu care curgea adânc sub 
munte, unde erau trase la mal nişte barje. Lângă un chei de 
piatră aştepta o bărcuţă. 

— Râul ăsta o să vă ducă până de partea cealaltă a munţilor, 
zise Regele. De fapt, cred că duce tocmai până la Genua. Luă un 
coş mare din braţele unui pitic din suită. Şi v-am pregătit nişte 
merinde grozave, adăugă el. 

— Şi mergem până acolo cu barca? întrebă Magrat. Flutură 
bagheta pe furiş de câteva ori. Nu prea mă pricep la bărci. 

— Uite ce e, zise Buna, urcând în barcă, râul ăsta ştie drumul 
prin munţi, ceea ce nu se poate spune şi despre noi. Putem să 
urcăm mai încolo pe mături, când s-o purta peisajul mai 
omeneşte. 

— Şi putem să ne mai tragem şi noi sufletul, zise Ţaţa, 
întinzându-şi picioarele. 

Magrat se uită la cele două vrăjitoare bătrâne care se instalau 
confortabil la pupa ca două găini pe cuibar. 

— Ştiţi să vâsliţi? spuse ea. 

— N-avem nevoie, zise Buna. 

Magrat dădu din cap, amărâtă. Apoi un strop de siguranţă de 
sine se arătă pentru o clipă. 

— Nici eu nu cred că ştiu, îşi făcu ea curaj să zică. 

— Nu-i problemă, spuse Ţaţa. ţi spunem noi dacă greşeşti, 
nici o grijă. Pa-pa, Maiestate. 


Magrat oftă şi apucă vâslele. 

— Partea turtită se bagă-n apă, zise Buna, binevoitoare. 

Piticii făcură cu mâna, apoi barca fu luată de curent, plutind 
la vale într-un cerc de lumină aruncată de felinar. Magrat îşi 
dădu seama că nu avea altceva de făcut decât să ţină direcţia. 

În spate o auzi pe Ţaţa zicând: 

— Nu pricep la ce vor toţi să-şi puie rune invizibile pe uşi. Păi, 
dai o căciulă de bani la un vrăjitor să-ţi facă rune invizibile, da' 
de unde ştii că ţi le face ca lumea? 

O auzi pe Buna răspunzând: 

— Asta-i uşor. Dacă nu le vezi, sunt făcute ca lumea. 

Apoi o auzi pe Ţaţa spunând: 

— Da, logic, asta trebuie să fie. Bine, hai să vedem ce-avem 
de mâncare. 

Se auzi un foşnet când dezveli coşul. 

— Ce surpriză. 

— Ce-avem, Gytha? 

— Dovleac. 

— Dovleac cu ce? 

— Cu dovleac. Dovleac şi-atât. 

— Păi, probabil că le cam prisosesc dovlecii, zise Magrat. Ştiţi 
cum e la sfârşitul verii, e grădina plină. Mereu trebuie să-mi bat 
capul să inventez tot felul de sosuri şi murături ca să folosesc 
toate legumele... 

Era destulă lumină cât să zărească faţa Bunei, care părea să 
insinueze că un cap ca al lui Magrat avea nevoie de multă bătaie 
până să inventeze ceva. 

— Eu, spuse Buna, n-am făcut murături în viaţa mea. 

— Dar îţi plac murăturile, zise Magrat. 

Vrăjitoarele şi murăturile se potriveau ca - ezită să adauge 
„frişca şi piersicile”, numai gândindu-se o şi apucau arsuri la 
stomac, aşa că substitui mental „nişte lucruri care se potrivesc 
foarte bine”. Unicul dinte al Ţaţei Ogg în luptă cu o ceapă 
murată era o privelişte în stare să înduioşeze până la lacrimi. 

— Imi plac, cum să nu, zise Buna. Mi le dau oamenii. 

— Ştii, reflectă Ţaţa, scobind în adâncurile coşului, de câte ori 
am de-a face cu piticii îmi vine în minte vorba aia, „curu' 
găinii”... 

— Mici, da' răi. Să vezi cât încearcă să-mi ceară de câte ori 
îmi duc mătura la reparat, zise Buna. 

— Da, dar nu plăteşti niciodată, spuse Magrat. 

— Nu asta contează, zise Buna Batevreme. N-ar trebui să li se 


permită să ceară atâta. Asta-i hoţie la drumul mare. 

— Nu văd cum ar putea să fie hoţie dacă oricum nu plăteşti, 
insistă Magrat. 

— Nu plătesc niciodată, zise Buna. Nu mă lasă oamenii. Nu-i 
vina mea dacă îmi tot dau lucruri tot timpul, nu? De câte ori mă 
văd pe stradă, ies mereu cu plăcinte calde, bere proaspătă, 
haine abia purtate de două, trei ori. „Vai, doamnă Batevreme, vă 
rog să primiţi coşul acesta cu ouă“, aşa zic. Aşa-s oamenii, 
drăguţi. Dacă te porţi frumos cu ei, aşa se poartă şi ei cu tine. 
Aşa-şi arată ei respectul. Dacă n-ai nevoie să plăteşti, încheie ea 
sentenţios, înseamnă că eşti o vrăjitoare cum se cuvine. 

— Ia te uită, ce-o fi asta? zise Țața, pescuind un pacheţel din 
Coş. 

Îl desfăcu şi scoase câteva discuri tari şi maronii. 

— Pe legea mea, zise Buna Batevreme, cu asta şi-au spălat 
toate păcatele. Asta-i faimoasa pâine piticească. Nu dau ei aşa 
ceva decât oaspeţilor de seamă. 

Ţaţa ciocăni marginea bărcii cu una dintre pâinici. Făcea un 
zgomot foarte asemănător cu cel scos de o riglă de lemn apăsată 
de marginea mesei şi ciupită; un fel de „boioioing“ găunos. 

— Cică poţi s-o păstrezi cu anii şi nu se strică, zise Buna. 

— Te ţine zile-n şir, spuse aţa Ogg. 

Magrat se întinse, luă unul dintre discuri, încercă să-l frângă, 
nu reuşi şi renunţă. 

— Şi astea se mănâncă? întrebă ea. 

— O, nu cred că-s de mâncare, spuse Ţaţa. Sunt mai mult... 

— ... Ca să te ţină, zise Buna. Cică... 

Tăcu brusc. 

Aproape înăbuşit de zgomotul râului şi de rarele picături ce 
se scurgeau din tavan, se auzea limpede plescăitul regulat al 
altui vas apropiindu-se de ele. 

— Ne urmăreşte cineva! şuieră Magrat. 

Două lumini palide apărură la marginea cercului de lumină al 
felinarului. Într-un târziu se dovedi că sunt ochii unei făpturi 
mici şi cenuşii, aducând vag cu o broască, ce vâslea către ele 
călare pe un buştean. 

Le ajunse din urmă. Degete lungi şi umede apucară marginea 
bărcii şi o faţă lugubră se ridică, ajungând nas în nas cu Ţaţa 
Ogg. 

— Ssalut, sâsâi ea, asszi e ssziua mea. 

Toate trei priviră jivina un timp. Apoi Buna Batevreme luă o 
vâslă şi-o izbi zdravăn în cap. Se auzi un plescăit, apoi blesteme 


înăbuşite. 

— Oribilă dihanie, zise Buna, în vreme ce barca se îndepărta. 
Părea să aibă gând rău. 

— Da, spuse şi Ţaţa. De ăştia băloşi trebuie să te păzeşti. 

— Mă întreb ce voia, zise Magrat. 


Jumătate de ceas mai târziu, barca trecu prin gura peşterii şi 
intră în nişte chei înguste între stânci înalte. Pereţii sclipeau 
îngheţaţi, şi ici, şi colo se adunase zăpadă. 

TŢaţa Ogg privi în jur nevinovată, apoi se scobi prin adâncurile 
fustelor şi scoase la lumină o sticluţă. Se auzi un gâlgâit. 

— Pun prinsoare că-i un ecou grozav aici, zise, după o vreme. 

— Nici să nu te gândeşti, spuse Buna pe un ton sever. 

— Să ce? N 

— Să cânţi Cântecul Ala. 

— Care, Esme? 

— Eu nu mai merg, zise Buna, dacă te încăpăţânezi să cânţi 
Cântecul Ala. 

— La ce cântec te referi? întrebă Ţaţa, inocentă. 

— Ştii tu bine care, zise Buna, glacială. Mereu te-mbeţi şi laşi 
totul baltă şi-l cânţi. 

— Nu-mi aduc aminte de nici un cântec de felu' ăsta, Esme, 
zise Ţaţa Ogg spăşită. 

— Ala, zise Buna, cu rozătorul care... care nu poate fi convins 
să-i pese de nimic. 

— Aha, făcu Ţaţa, strălucind de bucuria înţelegerii, vrei să 
zici Ariciul Nu Poate Fi S... 

— Da, ăla! 

— Dar e tradiţional, zise Ţaţa. Şi oricum, în străinătate 
oamenii n-o să ştie ce-nseamnă cuvintele. 

— Ba cum le cânţi tu, o să ştie, spuse Buna. Cum le cânţi tu, 
şi viermii din mâlul bălților or să ştie ce-nseamnă! 

Magrat se uită în jurul bărcii. Ici şi colo, vălurelele aveau 
creste albe. Curentul căpătase viteză şi ducea cu el bucăţi de 
gheaţa. 

— E doar un cântec popular, Esme, zise Ţaţa Ogg. 

— Ha! spuse Buna Batevreme. Cântec popular, ba bine că nu! 
Ştiu eu cum sunt cântecele astea populare. Ha! Când crezi că 
asculţi un cântec drăguţ despre... despre cuci şi lăutari şi 
privighetori şi mai ştiu eu ce, atunci te trezeşti că de fapt era 
despre... despre cu totul altceva, adăugă ea încruntată. Nu poţi 
să ai încredere în cântecele astea populare. Tot timpul te iau 


prin surprindere. 

Magrat împinse barca pentru a ocoli o stâncă. Un mic vârtej 
le răsuci uşurel pe loc. 

— Ştiu unul despre două turturele, zise Țața Ogg. 

— Ăă, spuse Magrat. 

— Or fi turturele la-nceput, dar pân’ la urmă sigur sunt un fel 
de metaforă, zise Buna. 

— Ăă, Buno, spuse Magrat. 

— Destul că mi-a zis Magrat despre stâlpii de armindeni şi ce 
se-ascunde în dosul lor, spuse Buna. Făcu o figură nostalgică şi 
adăugă: Pe vremuri îmi plăcea să mă uit la stâlpul de armindeni, 
primăvara... 

— Cred că râul s-a făcut cam vijelios, zise Magrat. 

— Nu-nţeleg de ce nu pot oamenii să lase lucrurile aşa cum 
sunt, spuse Buna. 

— De fapt s-a făcut chiar rapid, serios... zise Magrat, 
împingând barca pentru a evita o stâncă ascuţită. 

— Are dreptate, să ştii, spuse Țața Ogg. E un pic cam agitat. 

Buna se uită peste umărul lui Magrat la râul din faţa bărcii. 
Părea cam scurt, cu un aspect ce putea duce cu gândul la, de 
exemplu, o cascadă aflată drept în faţă. Barca prinsese viteză. 
Se auzea un tunet înăbuşit. 

— Nu ne-au spus nimic de o cascadă, zise ea. 

— Păi, cred că s-au gândit c-o să ne dăm seama şi singure, 
spuse Ţaţa Ogg, adunându-şi lucrurile şi pescuindu-l pe Greebo 
din fundul bărcii, de ceafă. Tare secretoşi, piticii ăştia. Slavă 
Cerului că vrăjitoarele plutesc. Şi oricum, ştiau că avem 
măturile. 

— Voi două aveţi mături, zise Buna. Dar eu cum să-mi pornesc 
mătura în barcă, dacă n-am loc s-alerg? Şi mai stai locului, că ne 
răstorni... 

— Ia-ţi piciorul din drum, Esme... 

Barca se clătină violent. A 

Magrat sări să rezolve situaţia. Işi scoase bagheta, tocmai 
când creasta unui val intra în barcă. 

— N-aveţi grijă, zise, o să folosim bagheta. Cred că acum ştiu 
cum se face... 

— Nu! strigară ca una Buna Batevreme şi Ţaţa Ogg. _ 

Cu un zgomot mare şi umed, barca îşi schimbă forma. Işi 
schimbă şi culoarea. Acum era de un portocaliu strălucitor. 

— Dovleci! ţipă Ţaţa Ogg, în vreme ce se răsturna încetişor în 
apă. Iar dovleci, fir-ar să fie! 


Lilith se sprijini de spătarul jilţului. Gheaţa de pe malurile 
râului nu fusese chiar ca o oglindă, dar văzuse destul. 

Aşa deci. O prăjină spălăcită cu minte de fetiţă, care mai 
curând avea ea nevoie de o ursitoare, nici vorbă să fie în stare 
să facă ea trebuşoara asta, şi un soi de spălătoreasă bătrână 
care se-mbată şi cântă. Şi o baghetă pe care neroada aia de fată 
nu ştie s-o folosească. 

Era enervant. Mai rău, era jignitor. Desiderata şi doamna 
Gogol ar fi putut să găsească pe cineva mai de Doamne-ajută. 
Un inamic puternic îţi dădea prestigiu. 

Sigur, mai era şi ea. După atâţia ani... 

Sigur. Cu asta era de acord. Fiindcă trebuiau să fie trei. Trei 
era un număr esenţial în poveşti. Trei dorinţe, trei fii de 
împărat, trei iezi, trei încercări... trei vrăjitoare. Fecioara, mama 
şi... cealaltă. Şi asta era una dintre cele mai vechi poveşti din 
lume. 

Buna Batevreme nu înţelesese poveştile niciodată. Şi nici nu- 
nţelesese cât de reale sunt reflecţiile. Dac-ar fi făcut-o, probabil 
că ar fi stăpânit întreaga lume până acum. 

— Tot timpul te uiţi în oglinzi! zise o voce răzgâiată. Nu pot 
să sufăr când te uiţi tot timpul în oglinzi! 

Ducele era tolănit pe-o canapea, tot numai mătase neagră şi 
picioare zvelte. În mod normal, Lilith n-ar fi permis nimănui să 
intre în cuibul ei de oglinzi, dar, cu numele cel puţin, castelul îi 
aparţinea lui. Şi în plus, era mult prea prost şi înfumurat ca să 
priceapă ceva. Avusese ea grijă. Cel puţin, aşa crezuse. În 
ultima vreme, parcă înţelegea cam multe... 

— Nu-nţeleg de ce trebuie să faci asta, se smiorcăi el. 
Credeam că vrăjile se fac doar arătând cu degetul şi gata, bum. 

Lilith îşi puse pălăria şi şi-o aranjă în oglindă. 

— Aşa e mai sigur, răspunse ea. E mai controlat. Când 
foloseşti magia oglinzilor, nu trebuie să te bazezi pe nimeni în 
afară de tine însăţi. De-asta n-a cucerit nimeni lumea prin 
magie... deocamdată. Fiindcă încearcă să ia putere din... alte 
părţi. Şi asta costă întotdeauna. Dar cu oglinzile nu eşti 
îndatorat nimănui, decât sufletului tău. 

Îşi cobori voaleta pălăriei. Când părăsea siguranţa oferită de 
oglinzi, prefera să-şi ascundă privirea. 

— Urăsc oglinzile, mormăi Ducele. 

— Le urăşti fiindcă-ţi spun adevărul, băiete. 

— E o magie crudă, atunci. 


Lilith aranjă vălul să-i vină mai bine. 

— O, da. Cu oglinzile, toată puterea e a ta. N-are de unde 
altundeva să vină, zise ea. 

— Femeia aia din mlaştină şi-o ia din mlaştină, spuse Ducele. 

— Ha! Şi în mlaştină o să şi ajungă, într-o bună zi. Nu înţelege 
nimic din ce face. 

— Şi tu înţelegi? 

Lilith simţi împunsătura mândriei. Uite la el, îi poartă pică! 
Chiar că făcuse treabă bună cu el. 

— Înţeleg cum lucrează poveştile, zise ea. De mai mult n-am 
nevoie. 

— Dar nu mi-ai adus fata, spuse Ducele. Şi mi-ai promis-o. Şi 
pe urmă totul o să fie în regulă şi-o să pot dormi într-un pat 
adevărat şi n-o să mai am nevoie de magie de-asta 
reflectorizantă... 

Dar şi o treabă bună putea să-ntreacă măsura. 

— Nu mai vrei magie? zise Lilith dulce. Vrei să mă opresc? E 
cel mai uşor lucru din lume. Te-am luat din şanţ. Vrei să te 
trimit la loc? 

Faţa lui încremeni într-o mască a terorii. 

— Nu asta am vrut să spun! Voiam doar... ştii, pe urmă totul o 
să fie real. Doar un sărut, aşa ai spus. Nu văd de ce e aşa greu 
de aranjat. 

— Sărutul potrivit la timpul potrivit, zise Lilith. Trebuie să fie 
la timpul potrivit, altfel nu merge. 

Zâmbi. El tremura, în parte de dorinţă, mai mult de teamă, şi 
întru câtva din motive ereditare. 

— Nu-ţi face griji, zise ea. Nu se poate să nu iasă. 

— Şi vrăjitoarele astea pe care mi le-ai arătat? 

— Ele sunt doar... o parte a poveştii. Nu-ţi face griji. Povestea 
o să le absoarbă. Şi pe fată o s-o capeţi datorită poveştii. Nu-i 
aşa c-o să te bucuri? Şi acum... nu mergem? N-ai chestii de 
guvernat? 

Ducele pricepu aluzia din glas. Era un ordin. Se ridică, îşi 
oferi braţul şi coborâră împreună în sala de audienţe a palatului. 

Lilith era mândră de Duce. Sigur, mai era problema aceea 
stânjenitoare a lui, noaptea, fiindcă în timpul somnului îi slăbea 
câmpul morfogenetic, dar deocamdată nu conta prea tare. Şi 
mai era problema cu oglinzile, care-l arătau aşa cum era în 
realitate, dar asta se rezolva uşor interzicând toate oglinzile în 
afară de ale ei. Şi mai erau ochii lui. Cu ochii n-avea ce să mai 
facă. Nici o vrajă nu putea să schimbe ochii cuiva. Cea mai bună 


idee care-i venise fusese să-i pună ochelari fumurii. 

Şi totuşi, era un triumf. Şi era atât de recunoscător. Doar îl 
ajutase enorm. 

Făcuse om din el, în primul rând. 


Puțin mai jos de cascadă, care era a doua de pe Disc ca 
înălţime şi fusese descoperită în Anul Crabului Învârtit de către 
renumitul explorator Guy de Yoyo”, Buna Batevreme şedea 
dinaintea unui mic foc de tabără cu un prosop pe umeri, scoțând 
aburi. 

— Putea să iasă mult mai rău, recunoaşte, zise Ţaţa Ogg. Cel 
puţin te ţineam şi pe tine, şi mătura. Şi Magrat o avea pe a ei. 
Altfel admiram toate cascada din interior. 

— Ce bine! Jumătatea plină, zise Buna, cu ochii sclipindu-i 
malefic. 

— O aventură, dacă stai să te gândeşti, spuse Ţaţa, rânjind 
încurajator. Într-o zi o să ne-amintim de toate astea şi-o să 
râdem. 

— Ce bine, zise Buna. 

Tata îşi tamponă zgârieturile de pe braţ. Greebo, cu instinctul 
de supravieţuire al pisicilor, se căţărase pe stăpână-sa ca pe un 
copac, până-n vârful capului, şi de-acolo sărise pe mal. Acum 
dormea făcut colac lângă foc, visând vise pisiceşti. 

O umbră trecu pe deasupra lor. Era Magrat, care scotocise 
malurile după bagaje. 

— Cred c-am găsit aproape tot, zise ea, aterizând. Uite 
mătura Bunei. Şi... sigur... bagheta. Zâmbi chinuit, dar temerar. 
Tot ieşeau tărtăcuţe la suprafaţă. Aşa am găsit-o. 

— Ce noroc, auzi, zise Ţaţa Ogg încurajator. Ai auzit, Esme? 
Cel puţin, n-o să răbdăm de foame. 

— Şi-am găsit şi coşul cu pâinea piticească, spuse Magrat, 
deşi cred că s-a stricat de la apă. 

— Aş, n-are nimic, crede-mă pe cuvânt, mai spuse Ţaţa Ogg. 
N-ai ce strica la pâinea piticească. Păi, stăm bine, zise Ţaţa Ogg, 
instalându-se confortabil. Un picnic în toată regula. Şi-avem şi 
un foculeţ bun... şi un loc adăpostit şi... Sunt sigură că sunt o 
grămadă de oameni sărmani prin Howondaland sau ţări de- 
astea, care-ar da orice să fie-n locul nostru... 


17 Sigur, o mulţime de pitici, troli, localnici, vânători, braconieri şi 
călători rătăciţi fără speranţă o tot descoperiseră zilnic vreme de mii 
de ani. Dar ei nu erau exploratori şi nu se puneau la socoteală. 


— Dacă nu încetezi cu veselia asta, Gytha Ogg, să vezi ce 
scatoalcă peste cap o să-ţi lipesc, zise Buna Batevreme. 

— Eşti sigură că nu te ia cu frig? zise Ţaţa Ogg. 

— Mă usuc, zise Buna Batevreme, mai întâi pe dinăuntru. 

— Uitaţi ce, îmi pare rău, spuse Magrat. Mi-am cerut deja 
scuze. 

Deşi nu ştia de ce ar trebui să-şi ceară scuze, se gândi ea. 
Barca nu fusese ideea ei. Cascada n-o pusese ea acolo. Nici 
măcar nu se vedea ce-i în faţă, din poziţia ei de vâslaş. 
Transformase ea barca în dovleac, dar fără intenţie. Putea să i 
se întâmple oricui. 

— Şi-am reuşit să salvez şi caietele Desideratei, spuse. 

— Mare noroc pe noi, zise Ţaţa Ogg. Acum ştim unde ne-am 
rătăcit. 

Se uită în jur. Răzbătuseră dincolo de partea cea mai abruptă 
a munţilor, dar tot mai erau înconjurate de piscuri şi de păşuni 
alpine încununate de zăpezi veşnice. Din depărtări venea 
clinchet de tălăngi de capre. 

Magrat despături o hartă. Hârtia era umedă, mototolită şi 
cerneala se cam întinsese. Arătă prudentă spre o porţiune 
mânjită. 

— Cred că suntem aici, zise. 

— Parol, spuse Ţaţa Ogg, care înţelegea principiile 
cartografiei şi mai prost decât Buna. Fantastic cum încăpem 
toate pe bucăţica aia de hârtie! 

— Cred că deocamdată ar fi o idee bună dac-am urma cursul 
râului, zise Magrat. Fără să intrăm în el în nici un fel, adăugă 
ea, repede. 

— Presupun că n-ai găsit şi geanta mea, nu? spuse Buna 
Batevreme. Aveam lucrurile personale în ea. 

— Probabil că s-a dus ca toporul la fund, zise Ţaţa Ogg. 

Buna Batevreme se ridică în picioare ca un general care 
tocmai a aflat că armata lui a ieşit pe locul doi. 

— Haideţi, zise. Să vedem ce urmează. 


Urma o pădure, întunecată şi neiertător de coniferă. 
Vrăjitoarele zburară în tăcere pe deasupra. Ici, colo se zărea 
câte o colibă izolată, pe jumătate ascunsă printre copaci. Câte-o 
stâncă se iţea din întunericul forestier, învăluită în ceţuri chiar 
şi ziua-n amiaza mare. O dată sau de doua ori trecură pe lângă 
câte-un castel, dacă-l puteai numi aşa; nu părea construit, ci mai 
curând emanat din peisaj. 


Era genul de peisaj asociat cu un anumit tip de poveşti, cu 
lupi şi usturoi şi femei îngrozite. Poveşti întunecate şi-nsetate, 
poveşti despre aripi bătând în lumina lunii... 

— Der flabberghast, mormăi '[aţa. 

— Ce-ai spus? întrebă Magrat. 

— Aşa se zice pe străineşte la liliac. j 

— Mie mereu mi-au plăcut liliecii, zise Magrat. In general. 

Vrăjitoarele se treziră zburând înghesuite una-n alta, într-un 
acord tacit. 

— Mi se face foame, zise Buna Batevreme. Şi să n-aud de 
dovleac. 

— Mai e pâinea piticească, spuse Ţaţa. 

— Pâinea aia e de-a pururi, zise Buna. Eu aş vrea ceva gătit 
anul ăsta, dacă nu-i cu supărare. 

Mai trecură de-un castel, ce ocupa întreg vârful unei stânci. 

— Ar fi bine dac-am găsi un orăşel drăguţ sau aşa ceva, zise 
Magrat. 

— Da’ va trebui să ne mulţumim cu ăsta, spuse Buna. 

Se uitară în jos. Nu prea arăta a oraş; mai mult a adunare de 
case, îngrămădite împreună la adăpost de copaci. Era la fel de 
trist ca o vatră pustie, dar umbrele munţilor se lungeau deja 
deasupra pădurii şi peisajul avea ceva care făcea să-ţi treacă 
cheful de zboruri nocturne. 

— Nu prea se văd oameni, zise Buna. 

— Poate pe-aici e obiceiul să se culce devreme, spuse [aţa 
Ogg. 

— Dar de-abia a apus soarele, zise Magrat. Ce ziceţi, să 
încercăm la castel? 

Se uitară toate la castel. 

— Nu-u-u, zise Buna, tărăgănat, vorbind în numele tuturor. Să 
nu ne dam aere. 

Aşa încât aterizară în ceea ce era probabil piaţa centrală a 
satului. Undeva pe după case se auzi lătrând un câine. Un oblon 
se trânti cu zgomot. 

— Prietenoşi nevoie mare, zise Buna. Merse până în faţa unei 
case mai mari cu o firmă deasupra uşii, atât de plină de jeg, 
încât nu se mai vedeau literele. Izbi cu pumnul în uşă de câteva 
ori. Deschideţi! spuse ea. A 

— Nu, nu, nu se zice aşa! spuse Magrat. Îşi făcu loc până 
lângă uşă, bătu discret şi zise: Scuzaţi-mă! Călători de bona 
fide! 

— Cum ai zis? întrebă Ţaţa. 


— Asta trebuie să spui, răspunse Magrat. Orice hangiu e 
obligat să deschidă dacă-i vin călători de bona fide, şi să-i 
adăpostească. 

— Serios? zise Ţaţa, interesată. Asta-i bine de ştiut. 

Uşa rămase închisă. 

— Lasă-mă şi pe mine, spuse aţa. Ştiu ceva străineză. 

Bubui în uşă. 

— Deschide-vous, gunga din, presto, repejor, zise. 

Buna Batevreme ascultă cu atenţie. 

— Aşa se vorbeşte pe străineşte? 

— Nepotu-miu Shane e marinar, zise Ţaţa Ogg. Rămâi cu 
gura căscată, ce vorbe învaţă pe unde umblă. 

— Nu m-aş mira, spuse Buna. Da' sper că lui îi merge mai 
bine ca ţie. 

Buna bătu din nou. Şi de data asta uşa se deschise, cu 
încetinitorul. Un chip palid se îţi dinăuntru. 

— Scuzaţi-mă... începu Magrat. 

Buna împinse uşa de perete. Posesorul chipului se sprijinea 
de partea cealaltă; i se auzeau cizmele râcâind podeaua în 
vreme ce era împins îndărăt. 

— Fie binecuvântată această casă, zise Buna, în treacăt. 

Pentru o vrăjitoare, era modul ideal de a deschide 
conversaţia. Făcea oamenii să ia aminte la ce alte lucruri s-ar fi 
putut întâmpla cu casa în speţă şi le aducea aminte de diverse 
plăcinte proaspete, de pâine caldă sau de boccele de haine nu 
prea vechi de care poate că uitaseră momentan. 

Părea că unul dintre acele alte lucruri se întâmplase deja în 
casa de faţă. 

Cu indulgență, putea fi numită han. Era cel mai mohorât loc 
pe care-l văzuseră vreodată cele trei vrăjitoare. Dar gemea de 
lume. Vreo douăzeci şi ceva de oameni palizi şi obosiţi le priveau 
solemni de pe nişte bănci înşirate de-a lungul pereţilor. 

Ţaţa Ogg adulmecă aerul. 

— Măiculiţă, zise. Ce duhoare de usturoi! 

Şi, într-adevăr, usturoiul atârna ciorchini de toate grinzile. 

— Cât ar fi de mult, usturoiul nu strică, părerea mea. Mie o 
să-mi placă pe-aici. 

Făcu semn cu capul insului speriat de la bar. 

— Bonjur, musiu garson! Trois beri la mine, păr favor silvu 
ple. 

— Ce-i aia păr favor? Ce-are a face păru'? se răsti Buna. 

— Aşa se zice „te rog“ pe străineşte, spuse Ţaţa. 


— Ba nu cred, zise Buna. Eu cred că le inventezi din mers. 

Hangiul, care din principiu considera că dac-ai intrat pe uşă 
vrei ceva de băut, turnă trei beri. 

— Ai văzut? spuse Ţaţa, triumfătoare. 

— Mie nu-mi place cum se holbează toţi la noi, zise Magrat, în 
vreme ce Ţaţa sporovăia cu bietul om într-un fel de esperanto 
numai al ei. 

— Omul ăla de colo rânjeşte la mine. 

Buna Batevreme se aşeză pe bancă, încercând să nu aducă în 
contact cu lemnul decât minimum posibil din corpul ei, ca nu 
cumva străinătatea să fie molipsitoare. 

— Gata, zise Ţaţa, venind cu o tavă, am rezolvat. L-am ocărât 
pân-a priceput. 

— Arată oribil, spuse Buna. 

— Cârnaţi cu usturoi şi pâine cu usturoi, zise Ţaţa. Mâncarea 
mea preferată! 

— Trebuia să iei şi nişte legume proaspete, spuse Magrat, 
dieteticiana. 

— Am luat. Nişte usturoi, zise '[aţa, tăind o felie generoasă de 
cârnat duhnitor. Şi sunt sigură c-am văzut nişte ceapă murată 
prin borcanele alea de pe rafturi. 

— Da? Păi atunci o s-avem nevoie de cel puţin două camere la 
noapte, zise Buna cu severitate. 

— Trei, sări degrabă Magrat. 

Aruncă pe furiş încă o privire prin încăpere. Oamenii, tăcuţi, 
le priveau insistent, cu o expresie care putea fi descrisă ca o 
tristeţe plină de speranţă. Sigur, oricine petrecea mai mult timp 
în compania Bunei Batevreme şi a Ţaţei Ogg se obişnuia cu 
privirile holbate; vrâjitoarele erau genul de persoane care 
umplu tot spaţiul disponibil. Şi probabil că pe-aici nu se prea 
vedeau străini, poate din cauza pădurilor, cine ştie. Şi-apoi 
spectacolul oferit de Ţaţa Ogg mâncând cu entuziasm cârnaţi 
depăşea în materie de divertisment până şi faimosul ei număr cu 
ceapa murată. 

Dar orişicât... prea se uitau fix. 

Afară, adânc în pădure, se auzi urletul unui lup. 

Sătenii de faţă se înfiorară la unison, ca şi cum s-ar fi 
antrenat pentru asta. Hangiul le mormăi ceva. Oamenii se 
ridicară, fără chef, şi se îndreptară către uşă, încercând să nu se 
răzleţească. O femeie bătrână puse mâna pe umărul lui Magrat 
pentru o clipă, scutură din cap cu tristeţe, oftă, apoi ieşi. Dar 
Magrat era obişnuită şi cu asta. Multora le părea rău pentru ea 


atunci când o vedeau cu Buna. 

Într-un târziu hangiul veni la ele cu o torţă aprinsă şi le făcu 
semn să-l urmeze. 

— Cum l-ai făcut să priceapă că vrem camere? întrebă 
Magrat. 

— l-am spus: „Hei domnu', ţimer şnel number trei tude suit“, 
zise "aţa Ogg. 

Buna Batevreme încercă şi ea, pe şoptite, apoi dădu din cap. 

— E umblat, Shane al tău, se vede treaba, comentă ea. 

— Cică pricep toţi, imediat, zise [aţa Ogg. 


De fapt hangiul n-avea decât două camere, la care se-ajungea 
pe nişte scări întortocheate care scârţâiau. Magrat căpătă una 
numai pentru ea. Hangiul părea că-i ţine partea în privinţa asta. 
Era foarte îndatoritor. 

Dar ei nu-i plăcea cum îi baricadaseră fereastra. Magrat 
prefera să doarmă cu fereastra deschisă. Aşa, cu obloanele 
trase, era prea cald şi întuneric. 

„Până la urmă, îşi zise ea, eu sunt ursitoarea. Celelalte doar 
mă însoțesc.“ 

Încercă zadarnic să se uite în oglinjoara crăpată de pe perete, 
apoi se culcă şi începu s-asculte ce spuneau celelalte, din 
camera despărțită de a ei de un perete subţire ca foaia de 
hârtie. 

— La ce întorci oglinda la perete, Esme? 

— Că nu-mi place cum se uită la mine. 

— Păi nu se uită dacă nu te uiţi tu, Esme. 

Linişte, apoi: 

— Ăă, şi chestia asta rotundă ce-i? 

— Păi, cred că-i un fel de pernă, Esme. 

— Ha! Asta s-o creadă ei! Şi nici pături ca lumea n-au. Cum 
spui că-i zice ăsteia? 

— Chilotă, cred, Esme. 

— La noi îi zicea pufoaică. Pfui! 

Urmă un răgaz. Apoi: 

— Te-ai spălat pe dinte? 

O nouă pauză. Pe urmă: 

— Oo, da’ ce picioare reci ai, Esme! 

— Ba deloc. Sunt calde-calde. 

Din nou linişte. Apoi: 

— Cizme! Ai cizme! Ai intrat cu cizmele în pat! 

— Doar n-oi sta desculţă, Gytha Ogg! 


— Şi cu hainele! Nici nu te-ai dezbrăcat! 

— Prin cele străinătăţi trebuie să fii atentă. Nici nu gândeşti 
ce poate să mişune pe-aici. 

Magrat se cuibări sub - cum îi zicea? - chilotă - şi se-ntoarse 
pe partea cealaltă. Buna Batevreme părea să aibă nevoie cam de 
vreo oră de somn pe noapte, în vreme ce Ţaţa Ogg ar fi fost în 
stare sa sforăie şi cocoţată pe-un gard. 

— Gytha? Gytha! GYTHA! 

— Meee? 

— Eşti trează? 

— Acv’ da... 

— Am auzit nişte zgomote! 

— ... mda, şi eu... 

Magrat ațipi o vreme. 

— Gytha! GYTHA! 

— Se mai e? 

— E cineva la geam, sunt sigură! 

— ... nu la vârsta noastră... culcă-te, te rog... 

În cameră era din ce în ce mai cald şi înăbuşitor. Magrat 
cobori din pat, trase zăvoarele de la obloane şi le dădu de 
perete. 

Se auzi un icnet, apoi o bufnitură îndepărtată când ceva se 
izbi de pământ. 

Lumina lunii inundă camera. Asta păru să-i facă bine lui 
Magrat, care se culcă la loc. 

Nu trecură decât câteva clipe şi iar o treziră vocile de-alături. 

— Gytha Ogg, ce faci acolo? 

— Iau o gustare. 

— Nu poţi să dormi? 

— Mi-a cam fugit somnul, Esme, zise Ţaţa Ogg. N-am idee de 
ce. 

— Ia stai, mănânci cârnaţi cu usturoi! În patul meu! 

— Ce faci? E-al meu! Dă-mi-l înapoi... 

Magrat auzi bocănit de cizme în puterea nopţii şi zgomotul 
unor obloane trântite de perete în camera de-alături. 

Apoi un fel de oftat stins, ca o părere, şi încă o bufnitură. 

— Credeam că-ţi place usturoiul, Esme, zise Ţaţa Ogg, cu 
reproş în glas. 

— Cârnatul e bun la locul potrivit, şi locul acela nu-i în pat. Şi 
să nu te-aud. Şi dă-te mai încolo. Ai luat toată chilota. 

După o vreme, tăcerea de mătase a nopţii fu spartă de 
sforăitul grav şi răsunător al Bunei. În curând i se alătură şi 


pufăitul bine-crescut al Ţaţei, care dormise însoţită de mult mai 
multe ori ca Buna şi-şi dezvoltase o orchestră nazală mai 
acceptabilă. Cu sforăitul Bunei puteai tăia buşteni. 

Magrat îşi îndesă perna aceea rotundă şi tare peste urechi şi 
se ascunse sub aşternuturi. 


Undeva pe pământul îngheţat, un liliac foarte mare se 
străduia să-şi ia zborul din nou. Deja fusese năucit de două ori, o 
dată de un oblon deschis cu forţă şi o dată de un cârnat balistic 
şi plin cu usturoi, şi nu se simţea bine deloc. „O dată dacă mai 
am ghinion, se gândea el, mă întorc la castel. Plus că mai e 
puţin şi-apar zorile.” 

Ochii îi sclipiră roşii când privi în sus la fereastra deschisă a 
lui Magrat. Îşi făcu vânt... 

O gheară îl ţintui la pământ. 

Liliacul întoarse capul. 

Greebo nu avusese o seară prea bună. Căutase pisici de parte 
femeiască prin tot satul, şi nimic. Dăduse târcoale grămezilor de 
gunoi, şi degeaba. Pe-aici oamenii nu aruncau resturile. Le 
mâncau. 

Dăduse o tură prin pădure şi găsise nişte lupi şi stătuse pe 
coadă rânjind la ei până se ruşinaseră şi plecaseră de-acolo. 

Da, o noapte foarte plicticoasă. Până acum. 

Liliacul se foi sub gheara lui. In creierul mititel de felină al lui 
Greebo se formă impresia că încearcă să-şi schimbe forma, şi n- 
avea el de gând să-nghită aşa ceva de la un şoarece cu aripi. 

Mai ales acum, când avea cu ce să se joace. 


Genua era un oraş ca-n poveşti. Oamenii zâmbeau şi erau 
voioşi toată ziulica. Mai ales dacă voiau să mai trăiască altă 
ziulică. 

Avea Lilith grijă de asta. Sigur, şi înainte fuseseră oamenii 
fericiţi, în vremea dinainte să-l înlocuiască ea pe Baron cu 
Ducele, dar era un fel de fericire dezordonată, la-ntâmplare, şi 
de-aceea îi fusese ei aşa uşor să preia controlul. 

Fiindcă ăla nu era mod de viaţă, fără o regulă. 

Într-o zi oamenii or să-i mulţumească. 

Sigur, întotdeauna se găsesc şi câţiva nemulţumiţi. Unii 
oameni nu ştiu să se poarte. Îţi dai toată osteneala pentru ei, le 
conduci oraşul cum se cuvine, faci tot ce trebuie ca să aibă ei 
nişte vieţi productive şi fericite în fiecare oră din zi, şi pe urmă, 
fără nici un motiv, îţi poartă duşmănie. 


Sala de audienţe era înţesată cu gărzi. Şi erau şi spectatori. 
Teoretic, conducătorul dădea o audienţă, dar lui Lilith îi plăcea 
să vadă oamenii că iau aminte. Un strop de exemplu era mult 
mai eficient decât o căldare de pedepse. 

Nu prea era criminalitate în Genua, zilele astea. Mă rog, nu 
lucruri care ar fi fost considerate criminalitate prin alte părţi. 
Lucruri ca furturile erau uşor de rezolvat şi nu necesitau prea 
multă bătaie de cap. În opinia lui Lilith, crimele împotriva 
necesităţii narative erau mult mai grave. Pur şi simplu oamenii 
n-aveau idee cum ar trebui să se poarte. 

Lilith reflecta Viaţa ca-ntr-o oglindă, şi tăia toate bucăţile de 
Viaţă care nu-ncăpeau... 

Ducele stătea tolănit molatic, cu un picior atârnând peste 
braţul tronului. Nu se-mpăca deloc cu scaunele. 

— Şi ăsta ce-a făcut? întrebă el, căscând. 

Măcar la căscat gura se pricepea. 

Un bătrânel micuţ şi speriat tremura între două gărzi. 

Întotdeauna se găsesc oameni dispuşi să fie gărzi, chiar şi în 
Genua. Plus că ţi se dă o uniformă făloasă, cu pantaloni albaştri, 
jachetă roşie şi un chipiu înalt şi negru, cu cocardă. 

— Dar... dar nu ştiu să fluier, chiţăi bietul om. Nu... Nu ştiam 
că e obligatoriu... 

— Dar eşti meşter de jucării, zise Ducele. Meşterii de jucării 
cântă şi fluieră cât e ziua de lungă. 

Aruncă o privire la Lilith, care încuviinţă. 

— N-nu ştiu nici un... c-cântec, zise meşterul de jucării. N-nu 
ne-au învăţat. Doar jucării. A-am fost dat la u-ucenăcie la jucării. 
Şapte ani am l-lucrat, ucenic şi meşter... 

— Scrie aici, zise Ducele, prefăcându-se cu talent că ştie să 
citească rechizitoriul, că nici măcar nu le spui copiilor poveşti. 

— Nu mi-a spus nimeni nimic despre... p-poveşti, zise 
meşterul de jucării. Ştiţi, eu doar fac jucării. Jucării. Altceva nu 
ştiu. Jucării. Ju-jucării frumoase. Sunt un biet m-meşter de 
jucării. 

— Nu poţi fi cu adevărat meşter de jucării dacă nu le spui 
poveşti copiilor, zise Lilith, aplecându-se spre el. 

Meşterul ridică privirea către faţa ascunsă sub văl. 

— Dar nu ştiu nici una, spuse el. 

— Nu ştii nici una? 

— Po-pot să le povestesc cum se fac jucăriile, scânci 
bătrânelul. 

Lilith se lăsă pe spate în jil. Era imposibil să-i citeşti expresia 


feţei, prin vălul des. 

— Cred c-ar fi o idee bună dacă Gărzile Poporului te-ar lua şi 
te-ar duce undeva unde cu siguranţă ai să-nveţi să cânţi. Şi 
poate, după o vreme, chiar să fluieri. Nu ţi-ar plăcea? 

Închisorile bătrânului Baron fuseseră oribile. Lilith pusese să 
fie revopsite şi remobilate. Cu o mulţime de oglinzi. 


La sfârşitul audienței, o persoană din asistenţă ieşi în linişte 
din castel, strecurându-se pe la bucătării. Gărzile de la poartă 
nu încercară s-o oprească. În vieţile lor mărunte, ea era o 
persoană foarte importantă. 

— Bună ziua, doamnă Pleasant. 

Ea se opri, scotoci în coş şi scoase două copane fripte pe care 
le dădu gărzilor. 

— Am făcut un sos nou, cu alune, zise ea. V-aş ruga să-mi 
spuneţi cum vi se pare, băieţi. 

Oamenii luară mâncarea recunoscători. Toţi se bucurau s-o 
întâlnească pe doamna Pleasant. Ştia să facă aşa nişte lucruri 
din pui, că biata orătanie aproape că se bucura că fusese ucisă. 

— Şi-acum plec să târguiesc nişte mirodenii, zise. 

Gărzile o urmăriră cum mergea, ca o săgeată grasă şi 
hotărâtă, direct spre piaţă, care se găsea exact pe malul râului. 
Apoi mâncară copanele de pui. 

Doamna Pleasant îşi făcu de lucru printre tarabe; şi avu mare 
grijă să-şi facă de lucru. Şi în Genua erau peste tot oameni care 
umblau cu vorba. Mai ales în Genua. Ea era bucătăreasă, deci 
robotea. Şi avea grijă să nu slăbească şi, din fericire, era veselă 
de la natură. Se grijea să aibă mereu braţele pline de făină şi, 
dacă avea impresia că se uită cineva bănuitor la ea, zicea 
„Văleu!“ sau ceva de genul ăsta. Până acum se pare că-i 
mersese. 

Căuta o tarabă anume. Şi iat-o. Sus, pe acoperişul unei 
gherete înţesate cu cuşti cu găini, lişiţe, cocostârci şi alte 
păsări, era un cocoş negru. Vrăjitoarea voodoo sosise la lucru. 

Chiar în clipa în care-l observă, cocoşul întoarse capul, fixând- 
o. 

Puțin retras faţă de restul tarabelor se afla un mic cort, la fel 
cu multe alte corturi din târg. În faţa lui clocotea un ceaun pe o 
sobiţă cu mangal. Alături erau castroane, un polonic şi, lângă 
ele, o farfurie cu monede. Erau ceva bani acolo; oamenii plăteau 
pentru bucatele doamnei Gogol cât socoteau ei că fac, şi farfuria 
mai că dădea pe dinafară. 


Zeama vâscoasă din ceaun era de un maro insipid. Doamna 
Pleasant îşi puse o portie într-un castron, apoi aşteptă. Doamna 
Gogol avea talentele ei. 

După o vreme, se auzi o voce din cort: 

— Ce mai e nou, doamnă Pleasant? 

— L-a închis pe meşterul de jucării, zise doamna Pleasant, 
fără să se-ntoarcă. Şi ieri, pe moş Devereaux hangiul, fiindcă nu- 
i gras şi n-are faţa roşie. E al patrulea pe luna asta. 

— Poftim înăuntru, doamnă Pleasant. 

În cort era cald şi întuneric. În mijloc se găsea un alt ceaun, 
pe o altă sobiţă. Doamna Gogol stătea aplecată peste el, 
amestecând. li făcu semn bucătăresei către o pereche de foaie. 

— Inteţeşte matale focul niţel, să vedem ce-i de văzut, zise ea. 

Doamna Pleasant se conformă. În ceea ce o privea, ea nu 
folosea altă magie decât cea necesară la legatul maionezei şi la 
crescutul pâinii, dar îi respecta pe cei care aveau curajul. Şi mai 
ales pe cei ca doamna Gogol. 

Mangalul se încinse până se făcu alb. Zeama groasă din 
ceaun începu să clocotească. Doamna Gogol miji ochii, privind 
în aburul care se ridica. 

— Ce faci, doamnă Gogol? întrebă bucătăreasa, îngrijorată. 

— Încerc să văd ce se va-ntâmpla, zise vrăjitoarea voodoo. 

Vocea i se schimbă, devenind geamătul chinuit al celui muncit 
de harul clarviziunii. 

Doamna Pleasant trase cu ochiul la fiertura bolborosind. 

— O să fie crevete la cină? zise ea plină de bunăvoință. 

— Vezi bama aia? spuse doamna Gogol. Vezi cum tot ies la 
suprafaţă bucăţile alea de crab, în colţul ăla? 

— Niciodată nu te-ai zgârcit la crabi dumneata, zise doamna 
Pleasant. 

— Vezi ce groase sunt băşicile alea de lângă foaia de dafin? 
Vezi cum se învârte toată fiertura în jurul cepei roşii? 

— Văd! Văd! zise doamna Pleasant. 

— Dar ştii ce-nseamnă? 

— Înseamnă c-o să fie delicioasă! 

— Da, şi asta, zise doamna Gogol, amabilă. Dar mai înseamnă 
şi că sosesc nişte musafiri. 

— Fantastic! Câţi? 

Doamna Gogol cufundă o lingură în fiertură şi gustă. 

— Trei, zise. Se linse pe buze gânditoare. Femei. 

Cufundă din nou lingura. 

— Gustă şi matale, zise. Au şi o pisică. Se simte după salsifi. 


Îşi linse buzele din nou. Un motan gri. Chior de-un ochi. Îşi 
exploră o carie cu limba. Ăla... drept. 

Doamnei Pleasant îi căzu falca. 

— O să te găsească mai întâi pe dumneata, zise doamna 
Gogol. Să le-aduci la mine. 

Doamna Pleasant se uită întâi la zâmbetul întunecat al 
doamnei Gogol, apoi la fiertura din ceaun. 

— Vin atâta cale doar pentru mâncarea dumitale? întrebă ea. 

— De ce nu, zise doamna Gogol, aşezându-se comod. Ai mai 
fost s-o vezi pe fata din casa albă? 

Doamna Pleasant încuviinţă. 

— Duduia Cenuşa, zise ea. Da, mă duc şi eu când pot. Când 
sunt plecate Surorile la palat. Tare-i e frică de ele, doamnă 
Gogol. 

Se uită din nou la ceaun, apoi din nou la vrăjitoare. 

— Chiar poţi să vezi...? 

— Nu te ţin de la marinat? zise doamna Gogol. 

— Mda. Ba da. 

Doamna Pleasant bătu în retragere, dar cu regret. Apoi se 
opri. Odată oprită, doamna Pleasant nu mai putea fi urnită din 
loc decât atunci când îi convenea dumneaei. 

— Lilith aia zice că e-n stare să vadă lumea întreagă în 
oglinzi, spuse ea, cam cu arţag. 

Doamna Gogol scutură din cap. 

— În oglinzi nu te poţi găsi decât tot pe tine, zise ea. Dar într- 
un gumbo de calitate găseşti totul. 

Doamna Pleasant încuviinţă. Asta era lucru arhicunoscut. NU 
se putea contesta nicicum. 

După ce plecă bucătăreasa, doamna Gogol dădu din cap cu 
tristeţe. O vrăjitoare voodoo trebuia să recurgă la tot felul de 
stratageme ca să pară informată, dar îi era cam ruşine că 
înşelase o femeie cinstită, făcând-o să creadă că putea vedea 
viitorul în nişte gumbo. Tot ce-ţi revela o oală cu gumbo de-a 
doamnei Gogol era că în viitor o să fie o masă pe cinste. 

Pe vrăjitoare le văzuse într-un castron de jambalaya făcut de 
dimineaţă. 


Magrat stătea cu bagheta sub pernă şi pendula domol între 
somn şi trezie. 

In mod cert ea era persoana potrivită să aibă bagheta. Aici 
nu-ncăpea nici o îndoială. Câteodată chiar - şi-abia dacă 
îndrăznea să-şi îngăduie aşa un gând, acum că se găsea sub 


acelaşi acoperiş cu Buna Batevreme - se cam îndoia de 
seriozitatea celorlalte în ceea ce priveşte vrăjitoria. Parcă nu-şi 
dădeau destul interesul. 

Uite, cu medicina, de exemplu. Magrat ştia sigur că se 
pricepe mult mai bine ca ele. Moştenise mai multe catastife 
groase pe tema asta de la Goodie Whemper, predecesoarea ei în 
căsuţă, şi mai făcuse şi ea nişte însemnări timide. Putea să 
povestească lucruri aşa de fascinante despre întrebuinţările 
florilor de muşcatul-dracului de lumea o rupea la fugă, de mare 
zor ce-aveau să spună şi altora, desigur. Ştia să distileze 
fracţionat, să dublu distileze şi să facă diverse lucruri pentru 
care trebuia să stai de veghe toată noaptea să vezi ce culoare 
are flacăra de sub retortă. Îşi dădea osteneala. 

Dar Ţaţa nu făcea decât să pună o cataplasmă caldă pe orice-l 
durea pe om şi să prescrie un pahar mare din băutura favorită a 
bolnavului, în ideea că dacă tot e omul bolnav măcar să se simtă 
şi el bine. (Magrat le interzicea pacienţilor ei alcoolul, din cauza 
efectelor lui asupra ficatului; dacă oamenii nu ştiau ce le face 
alcoolul la ficat, le explica ea, pe larg.) 

Iar Buna... ea doar le dădea oamenilor câte-o sticlă cu apă 
colorată şi le spunea că se simt mult mai bine. 

Şi lucrul cel mai enervant era că de obicei aşa se şi-ntâmpla. 

Unde mai era magia când făceai aşa ceva? 

Cu o baghetă, însă, altfel puteau sta lucrurile. Cu o baghetă 
puteai într-adevăr să ajuţi oamenii. Magia exista ca să facă viaţa 
mai bună. În budoarul palpitând şi roz al inimioarei ei, Magrat 
era sigură de asta. 

Îşi înmuie din nou făptura în apa somnului şi aţipi. 

Şi visă ceva ciudat. Nu povesti nimănui după aceea, că de, nu 
se făcea. Nu lucruri de-astea. 

Dar i se păruse că se ridicase noaptea din pat, trezită de 
linişte, şi voise să ia aer. Şi trecând pe lângă oglindă, văzuse 
mişcare. _ 

Nu era chipul ei acolo. Aducea mult cu Buna Batevreme. li 
zâmbise - un zâmbet mult mai cald şi mai prietenesc decât 
căpătase vreodată de la Buna, socoti Magrat - apoi dispăruse, şi 
suprafaţa argintie-lăptoasă se închisese în urma ei. 

Se grăbise să se culce la loc şi se trezise apoi în sunetul unei 
fanfare de alămuri în plin avânt. Se auzeau chiote şi râsete. 

Magrat se îmbrăcă repede, ieşi pe coridor şi ciocăni la uşa 
celorlalte vrăjitoare. Nici un răspuns. Apăsă pe clanţă. 

După ce încercă uşa de câteva ori, se auzi o bufnitură - 


căzuse scaunul îndesat sub clanţă, ca o piedică în calea 
tâlharilor, a siluitorilor şi a altor invadatori nocturni. 

Cizmele Bunei Batevreme ieşeau de sub plapumă la unul din 
capetele patului. Picioarele goale ale [aţei, care se tot răsucea 
în somn, se găseau alături. Sforăieli discrete făceau să zăngăne 
cana din ligheanul de spălat; acum nu mai erau urletele din 
fundul sinusurilor ale celui care doarme pe fugă, ci huruitul 
măsurat al celui ce socoteşte s-o ţină aşa toată noaptea. 

Magrat ciocăni în talpa cizmei Bunei. 

— Hei, sculaţi-vă! Se-ntâmplă ceva ciudat. 

Trezirea Bunei Batevreme era ceva ce merita văzut, dar 
puţini văzuseră. 

Mai toţi, când ne trezim, trecem rapid şi panicat printr-o 
scurtă verificare preconştientă: cine sunt, unde sunt, cine-i 
ăsta/asta, Sfinte Doamne, de ce-am un chipiu de poliţist în braţe, 
ce-am făcut noaptea trecută? 

Şi asta fiindcă oamenii sunt roşi de îndoială. Ea e motorul 
care-i împinge în viaţă. Ea e banda de gumă din avionul de 
jucărie al sufletului lor, şi ei îşi petrec viaţa răsucind-o până se- 
nnoadă. În zori e cel mai rău - e momentul acela de groază ca 
nu cumva Eu să se fi pierdut în noapte şi altceva să se fi instalat 
în loc. Aşa ceva nu i se-ntâmpla niciodată Bunei. Ea trecea 
direct de la somn buştean la putere maximă din toţi cei şase 
cilindri. Niciodată n-avea nevoie să se regăsească, fiindcă ştia 
exact cine-i cea care caută. 

Adulmecă. 

— Arde ceva, zise. 

— Da, au făcut un foc, spuse Magrat. 

Buna adulmecă din nou. 

— Prăjesc usturoi? întrebă ea. 

— Da, n-am idee de ce. Au dat jos şi toate obloanele de la 
ferestre şi le ard în piaţa publică şi joacă-n jurul focului. 

Buna Batevreme îi dădu Ţaţei Ogg un cot zdravăn în coaste. 

— Scoal' de-acolo. 

— Şstpl? 

— N-am închis ochii toată noaptea, zise Buna cu reproş, de 
cât a sforăit dumneaei. 

Ţaţa Ogg ridică plapuma cu băgare de seamă. 

— E mult prea dis-de-dimineaţă ca să fie dis-de-dimineaţă, 
zise ea. 

— Hai încoa', zise Buna. Avem nevoie de talentul tău la limbi 
străine. 


Hangiul flutură din braţe, alergând în cerc. Apoi arătă la 
castelul ce se iţea din pădure, deasupra oraşului. Apoi îşi supse 
energic încheietura mâinii. Apoi căzu pe spate. Apoi se uită la 
Tata Ogg, să vadă dac-a înţeles, în vreme ce în spatele lui rugul 
de obloane şi usturoi şi ţăruşi de lemn ardea vesel. 

— Nu, spuse Ţaţa după o vreme. Tot non capisco, musiu. 

Omul se ridică şi-şi scutură praful de pe nădragii de piele. 

— Cred că vrea să spună c-a murit cineva, spuse Magrat. 
Cineva de la castel. 

— În cazul ăsta poate că n-ar trebui să se bucure chiar aşa, 
zise Buna, severă. 

În lumina noii zile satul părea într-adevăr mult mai vesel. 
Toată lumea saluta din cap vrăjitoarele, zâmbind. 

— O fi fost proprietarul caselor, de-aia se bucură, zise aţa 
Ogg. O fi fost unul de-ăia de sug sângele poporului, cred că asta 
voia să zică. 

— Aha. Asta tre' să fie. Buna îşi frecă mâinile şi se uită 
aprobator la masa încărcată, instalată afară, la soare. Oricum, 
mâncarea pare mult mai bună. Dă-ncoa' pâinea, Magrat. 

— Uite cum ne zâmbesc toţi şi ne fac semne, zise Magrat. Şi 
uite ce de mâncare! 

— Asta-i normal, spuse Buna, cu gura plină. Am stat doar o 
noapte şi deja oamenii au înţeles că poartă noroc să te porţi 
frumos cu vrăjitoarele. Acum ajută-mă să deschid borcanul ăsta 
de miere. 

Sub masă, Greebo stătea şi se lingea, râgâind ocazional. 

Vampirii s-au ridicat întotdeauna din morţi, din mormânt şi 
din coşciug, dar din pisică n-au reuşit niciodată. 


Dragă Jason şi voi toţi dela Nr 21, Nr 34, Nr 15, Nr 87 şi Nr 61, da 
nu dela Nr 18 până nu dă napoi castronu ăla de lamprumutat, poa' să 
zică ea ce vrea. 

lacătăne aici, pânacum afost hai, să nauz de dovleci, da nui nimic. 
Vam desenat undeam stat azinoapte, şiam pus un X pe camera noastră 
unde e. Vremea... 


— Ce tot faci acolo, Gytha? Ne ţii din drum. 

Tata Ogg ridică ochii, cu fruntea încreţită toată de efort 
creator. 

— Voiam să-i scriu ceva lui Jason al meu. Ca să nu-şi facă 
griji, ştii. Aşa că i-am desenat oraşu' ăsta pe-un carton şi Musiu 


dumnealui o să i-l dea cuiva care merge către casa noastră. Mai 
ştii, poate-ajunge. 


„e Bună. 


Tata Ogg îşi supse creionul. Ca de-atâtea ori în istoria 
universului, cineva pentru care comunicarea curgea uşor ca un 
vis se trezea golit de inspiraţie atunci când trebuia să scrie trei 
rânduri pe-un carton. 


Păi cam astai deocamdată, ve mai scriu cur curând. 
MAMA. PS. Motanu arata cam reu, cred căi e dor de Casă. 


— Vii odată, Gytha? Magrat îmi porneşte mătura. 
PPS. Buna ve trimite salutări. 


Tata Ogg se îndreptă de spate, plină de mulţumirea lucrului 
bine făcut.!8 

Magrat ajunse în capătul celălalt al pieţei şi se opri să se 
odihnească. 

Se adunase o mulţime întreagă ca să vadă femeia cu picioare. 
Erau foarte politicoşi. Pe undeva, aşa era mai rău. 

— Nu-şi ia zborul decât dacă alergi foarte repede, explică ea, 
dându-şi seama instantaneu cât de prosteşte sună, mai ales dacă 
asculţi în altă limbă. Cred că se cheamă pornire la-mpins. 

Trase aer în piept, se încruntă concentrată şi o rupse la fugă 
din nou. 

De data asta mătura porni. Se smuci în mâna ei. Paiele 
foşniră. Reuşi s-o treacă la ralanti înainte să se trezească târâtă 
pe jos. Era ea cum era, dar mătura Bunei Batevreme - foarte de 
modă veche, construită pe vremea când măturile erau făcute să 
dureze, nu să le mănânce cariile după zece ani -, după ce te 
opinteai s-o porneşti, odată pornită, dusă era. 

Magrat se gândise odată să-i explice Bunei Batevreme 
simbolismul măturilor de vrăjitoare, şi-apoi se răzgândise. Ar fi 
ieşit un tam-tam mai rău decât când cu semnificaţia stâlpului de 
armindeni. 

A durat ceva pân-au plecat. Sătenii insistau să le tot dea câte 


18 Taţa Ogg a trimis mai multe ilustrate acasă şi toate au ajuns acolo 
după întoarcerea ei. Acest lucru e un obicei şi se-ntâmplă pretutindeni 
în univers. 


ceva de mâncare. Ţaţa Ogg tinu un discurs pe care nu-l înţelese 
nimeni, dar care fu primit cu ovaţii. Greebo, sughiţând din când 
în când, se prelinse la locul său obişnuit între paiele măturii 
Ţaţei. 

Cum se ridicau ele deasupra pădurii, începu să se-nalţe fum 
din castel. Apoi se iviră flăcări. 

— Uite-acolo nişte oameni, dansează, spuse Magrat. 

— Treabă primejdioasă, să-nchiriezi locuinţe, zise Buna 
Batevreme. O fi fost delăsător cu zugrăvitu' şi reparatu' 
acoperişurilor, mă gândesc. Oamenii se-nfurie. Proprietaru' meu 
n-a mişcat un deget în casa aia de când şed eu acolo, adăugă ea. 
Mai mare ruşinea, să tratezi aşa o femeie bătrână. 

— Credeam că e a ta casa, spuse Magrat, în vreme ce 
măturile zburau pe deasupra pădurii. 

— Nu-i a ei, doar că n-a plătit chirie de şaizeci de ani, zise 
Ţata Ogg. 

— Şi ce, e vina mea? spuse Buna Batevreme. Nu-i vina mea. 
Sunt de acord să plătesc. Zâmbi, calm, cu multă siguranţă de 
sine. Doar trebuie să ceară, adăugă ea. 


Iată Lumea Disc, văzută de sus, cu norii răsucindu-se în lungi 
spirale. 

Trei puncte ieşiră din stratul de nori. 

— Acum înţeleg de ce nu călătoreşte lumea mai mult. E 
plicticos. Pădure şi iar pădure, ceasuri în şir. 

— Da, dar zburând ajungi repede, Buno. 

— Şi de câtă vreme zburăm, în definitiv? 

— Zece minute mai mult decât îţi zisei ultima dată, Esme. 

— Vezi? Plicticos. 

— Mie nu-mi place statul pe bețe. Ar trebui nişte mături 
speciale pentru distanţe lungi, nu? Una mare, pe care să te poţi 
întinde şi s-aţipeşti puţin. 

Se gândiră cu toatele. 

— Şi să poţi să iei şi masa, adăugă Ţaţa. O masă adevărată, 
adică. Cu sos. Nu doar sendvişuri şi de-astea. 

O tentativă experimentală de bucătărie aeriană, cu o lămpiţă 
mică pe ulei, trebuise abandonată în grabă atunci când 
ameninţase să dea foc măturii Ţaţei Ogg. 

— Presupun că dacă ai o mătură foarte mare, se poate, zise 
Magrat. Una cam cât un copac. Atunci una dintre noi ar putea 
conduce, şi alta ar găti. 

— Aşa ceva nu se poate, spuse aţa Ogg. Fiindcă piticii ţi-ar 


cere o avere pe o mătură aşa mare. 

— Da, dar atunci ai putea, zise Magrat, încălzindu-se pe 
respectiva temă, să iei oameni pe mătură şi să-i pui să plătească 
pentru călătorie. Trebuie să fie destui care s-au săturat să tot fie 
atacați de bandiți pe drum şi... şi de răul de mare şi chestii de- 
astea. 

— Ce părere ai, Esme? spuse aţa Ogg. Eu conduc şi Magrat 
găteşte. 

— Şi eu ce fac, atunci? zise Buna Batevreme, suspicioasă. 

— Păi... ăăă... ar trebui să fie cineva care să, ăă, primească 
oamenii pe mătură şi să le servească mâncarea, spuse Magrat. 
Şi să le spună ce să facă dacă nu mai funcţionează magia, de 
exemplu. 

— Dacă nu mai funcţionează magia, toată lumea cade şi 
moare, obiectă Buna. 

— Da, dar cineva trebuie să le spună cum, zise [aţa Ogg, 
făcându-i cu ochiul lui Magrat. N-o să ştie singuri, că n-au 
experienţă cu zborul. Şi am putea să ne numim... 

Făcu o pauză. Ca întotdeauna pe Lumea Disc, care se afla 
chiar pe muchia irealului, mici fragmente de realitate se furişau 
ori de câte ori mintea cuiva era acordată corespunzător. Aşa se 
întâmplă şi acum. 

— ... Trei Vrăjitoare Aeriene, spuse ea. Ce ziceţi? 

— Mâături Aeriene, spuse Magrat. Sau Pan... aer... 

— Ce-are asta a face cu religia? strâmbă din nas Buna. Ţaţa 
Ogg se uită, şireată, de la Buna la Magrat. 

— Sau poate Vir... începu ea. 

O pală de vânt lovi măturile şi le răsuci în sus. Câteva clipe 
panicate trecură până când vrăjitoarele le aduseră din nou pe 
drumul bun. 

— Numai aiureli, bombăni Buna. 

— Ei, ne-a mai trecut vremea, zise Ţaţa Ogg. 

Buna se uită posacă la verdeaţa de sub ele. 

— N-ai să vezi că face lumea aşa ceva, zise ea. Numai aiureli. 


Dragă Jason şifamelie, 

Verso pe partea cialaltă găseşti un desen cu undea murit un rege şi 
lau îngropat, nu ştiu dece. E întrun sat undeam stat azinoapte. Am 
mâncat ceva cam aţos şi cesăvezi, erau melci, şi destul de buni Esme a 
mâncat trei porţi înainte să afle şi apoi sa certat cu bucătaru şi Magrat 
isa făcut rău dela idee şia avut dia reie toată noaptea. Mă gândesc la 
voi şi vă iubesc MAMA. PS Privăţile de aici sunt DEZGUSTETORE, 


oamenii le construiesc ÎNEUNTRU, nici vorbă de HIGEINĂ. 


Mai trecură nişte zile. 

Într-un han mic şi liniştit dintr-o ţărişoară şi mai mică, Buna 
Batevreme şedea şi privea mâncarea cu-adâncă suspiciune. 
Proprietarul i se uita peste umăr cu expresia panicată a celui 
care ştie dinainte că n-o să iasă câştigător din afacerea asta. 

— Bucate simple, de casă, zise Buna. Asta-i tot ce cer. Mă ştiţi 
cum sunt. Nu-s pretențioasă. Nimeni n-o să vă spună că-s 
pretențioasă. Nu vreau decât nişte hrană simplă. Nu tot felul de 
chestii grase şi ciudate. E gravă situaţia când te plângi de 
gângănii în salată şi când colo alea erau ce-ai comandat. 

Tata Ogg îşi îndesă şervetul pe sub guler şi tăcu. 

— Uite, şi hanul de-aseară, zise Buna. Ai crede că n-are ce să 
iasă prost cu sendvişurile, nu? Adică... sendvişuri? Cea mai 
simplă mâncare ce există pe lume. Până şi străinii ar trebui să 
fie-n stare să le nimerească, nu? Ha! 

— Nu le zicea sendvişuri, Buno, spuse Magrat, cu ochii pe 
tigaia hangiului. Le zicea... cred că le zicea morgazbord. 

— Erau bune, spuse Ţaţa Ogg. Mie-mi plac heringii muraţi. 

— Da’ cred că ne credeau proaste, să nu observăm că nu le-au 
pus felia de sus! zise Buna, triumfătoare. Le-am zis eu vreo 
două! Altă dată n-o să mai încerce ei să-nşele oamenii, lipsindu-i 
de-o felie de pâine care-i a lor de drept! 

— Cred c-o să se teamă, zise Magrat, întunecată. 

— Şi nu-s de acord cu numele astea ciudate de le dau la 
mâncăruri, să nu ştie oamenii ce mănâncă, zise Buna, hotărâtă 
să demaşte toate lipsurile bucătăriei internaţionale. Mie-mi plac 
numele clare, să ştii ce mănânci, ca... ăăă... Balon cu Scârţ, 
sau... sau... 

— Pătălică, zise Ţaţa absentă. 

Era foarte concentrată la clătitele hangiului. 

— Păi da. Mâncare cinstită. Păi, uite, de pildă ce-am mâncat 
la prânz. Nu zic că n-a fost bun, zise Buna binevoitoare. Cam 
străin, dar bun. Da'-i zicea Cu-ise de grenui, şi cine ştie ce- 
nseamnă asta? 

— Picioare de broască, traduse aţa, fără să se gândească. 

Tăcerea se umplu odată cu plămânii Bunei Batevreme, care 
trase aer brusc în piept, şi o nuanţă verzuie începu să se-ntindă 
pe faţa lui Magrat. Mintea ȚŢaţei Ogg începu acum să 
funcţioneze mult mai repede decât în ultima vreme. 

— Adică nu picioare adevărate de broască, zise ea grabnic. 


Adică aşa cum avem şi noi Broasca-n Baltă, care de fapt sunt 
cârnaţi şi aluat de turnăţele. E doar un nume mai hazos. 

— Mie nu mi se pare prea amuzant, spuse Buna. Se întoarse 
să se-ncrunte la clătite. Cel puţin la clătite n-au cum să se- 
ncurce, zise. Cum le spune pe-aici? 

— Crăpi suzetă, cred, zise [aţa. 

Buna se abţinu de la comentarii. Dar privi cu sumbră 
satisfacţie, în vreme ce hangiul termină cu prezentarea platoului 
şi-i zâmbi plin de speranţă. 

— Aha, şi-acum or vrea să le mâncăm, zise ea. Le dă foc şi 
mai mult nimic, şi-acu' vrea să le mâncăm! 


Cercetări etnografice ar fi reuşit poate, după ani, să 
urmărească traseul vrăjitoarelor de-a latul continentului. Poate, 
după o vreme, în bucătării liniştite şi drapate cu ceapă din 
cătunele adormite dintre dealuri, puteai găsi bucătari care să nu 
tresară şi să nu se-ascundă după uşă când le intra un străin în 
bucătărie. 


Dragă Jason, 

E mai cald peaici, Magrat zice că fincă nendepărtăm de Miez şi, 
ciudat, banii sunt diferiţi. Trebuie să schimbi banii pe alţi bani de altă 
formă care nus deloc bani cumsecade, zic eu. Deobicei o lăsăm pe 
Esme să facă asta, îi dau o rată de schimb foarte bună, nuţi vine să 
crezi, Magrat zice co să scrie o carte, Călătorie Cu Un Dolar Pă Zi, şi e 
acelaş dolar de fiecare dată. Esme începe să se poarte ca streinii, ieri 
şia scos şalu, încun pic şio să danseze pe mese. Aveţi aci o poză cu un 
pod celebru sau cam aşa ceva. Vă iubesc, MAMA. 


Soarele bătea pe strada pietruită şi în special în curticica 
hanului. 

— Şi când te gândeşti, zise Magrat, că acasă e toamnă. 

— Garkon? Mucho vino avec zei, graţii as. 

Hangiul, care nu-nţelegea boabă şi era un om blând care 
nicidecum nu merita să fie făcut garkon, îi zâmbi Ţaţei. Ar fi 
zâmbit oricui demonstra aşa o rezistenţă nelimitată la băutură. 

— Nu-s de acord să pună măsuţele astea pe stradă, totuşi, 
zise Buna Batevreme, dar fără prea mare severitate. 

Era cald şi bine afară. Nu se putea spune că nu-i plăcea 
toamna, era un anotimp pe care-l aştepta cu bucurie, dar la 
vârsta ei îi plăcea şi mai tare dacă venea la sute de mile 
depărtare, în absenţa ei. 


Sub masă, Greebo dormea cu labele-n sus. Din când în când 
tresărea luptându-se cu lupii din vis. 

— Scrie în notițele Desideratei, zise Magrat, întorcând cu 
grijă paginile ţepene, că la sfârşitul verii au pe-aici o ceremonie 
tradiţională la care lasă o mulţime de tauri s-alerge pe străzi. 

— Asta chiar c-ar merita văzut, spuse Buna Batevreme. De ce 
fac asta? 

— Ca să poată flăcăii să-şi arate curajul alergându-i, zise 
Magrat. Le smulg cocardele, se pare. 

Un şir întreg de expresii trecură pe faţa zbârcită a Ţaţei Ogg, 
ca norii deasupra unui peisaj vulcanic. 

— Cam ciudată chestie, zise ea. Da' de ce fac asta? 

— Nu explică prea clar, spuse Magrat. Mai întoarse o pagină. 
Buzele i se mişcară în vreme ce citea. Ce-i aia „cojones“? 

Ridicară toate din umeri. 

— Auzi, ia-o mai uşor cu băutura aia, zise Buna, cînd 
chelnerul puse altă sticlă în faţa Ţaţei. Eu n-am încredere într-o 
băutură care-i verde. 

— Nu-i cine ştie ce tare, zise Țața. Scrie pe etichetă că-i din 
plante. Nu poţi să faci băutură ca lumea numai din plante. Ia şi 
tu un strop. 

Buna mirosi sticla. 

— Miroase-a anason, spuse ea. 

— Scrie Abxinte pe sticlă, zise '[aţa. 

— A, ăsta-i doar alt nume pentru pelin, spuse Magrat, care se 
pricepea la plante. In cartea mea despre buruieni scrie că-i bun 
pentru dureri de pântece şi previne indigestia. 

— Ai văzut, zise Ţaţa. Plante. Asta-i doctorie curată. Turnă 
câte-o portie generoasă şi celorlalte. Încearcă şi tu, Magrat. O 
să-ţi dezvolte plămânii. 

Buna Batevreme îşi descheie pe furiş cizmele. Se gândea de 
asemenea dacă să-şi scoată sau nu maioul. Probabil n-avea 
nevoie de toate trei. 

— Ar trebui să mergem, zise ea. 

— Of, mi s-a urât cu măturile, spuse Ţaţa. După două ore pe 
băț înţepenesc la diri-ier. Se uită la celelalte, aşteptând 
întrebarea. Aşa se zice pe străineşte la posterior, adăugă. Ştiaţi 
că prin unele părţi „tâp“ înseamnă „arunc“ şi „tap“ înseamnă 
„pahar“? Nostime lucruri, cuvintele. 

— Să mori de râs, zise Buna. 

— Râul e larg pe-aici, spuse Magrat. Sunt bărci mari. N-am 
fost niciodată pe-o barcă aşa cum trebuie. Adică, ştiţi? Una care 


să nu se scufunde prea uşor? 

— Măturile sunt mai vrâjitoreşti, zise Buna, dar fără prea 
multă convingere. 

N-avea ea vocabularul anatomic internaţional al Ţaţei, dar 
părţi din ea ale căror nume nici nu recunoştea că le cunoaşte 
începuseră să protesteze. 

— Am văzut şi eu bărcile-alea, spuse Ţaţa. Arătau ca nişte 
plute imense cu case pe ele. Nici nu ţi s-ar părea că eşti pe-o 
barcă, Esme. Hei, ce face ăsta? 

Hangiul ieşise grăbit şi băga înăuntru măsuţele alea drăguţe. 
Îi făcu Ţaţei semn din cap, vorbindu-i cu oarecare insistenţă. 

— Cred că vrea să intrăm înăuntru, zise Magrat. 

— Mie-mi place aci afară, spuse Buna. IMI PLACE ACI 
AFARĂ, MULŢUMESC, repetă ea. 

Soluţia Bunei Batevreme pentru limbile străine era să repete 
totul, răcnit şi tărăgănat. 

— Io-te, ia nu ne lua tu masa! se răsti Ţaţa, dându-i omului 
peste mâini. 

Hangiul le vorbi cu pasiune, arătând în susul străzii. 

Buna şi Magrat se uitară întrebător la Ţaţa Ogg, care ridică 
din umeri. 

— N-am priceput o iotă, recunoscu ea. 

— STĂM UNDE SUNTEM, MULŢUMESC, zise Buna. 

Hangiul o privi în ochi. Apoi se lăsă păgubaş, ridică mâinile 
exasperat şi intră în han. 

— Îşi închipuie că pot să te tragă pe sfoară când te văd 
femeie, zise Magrat. 

Îşi înăbuşi discret un râgâit şi se-ntinse din nou după sticla 
verde. Se simţea deja mult mai bine la stomac. 

— Foarte adevărat. Şi ştii ceva? zise 'Ţaţa Ogg. Aseară m-am 
baricadat în cameră şi nici măcar n-a încercat cineva să intre. 

— Gytha Ogg, câteodată chiar... Buna se opri, căci zărise ceva 
peste umărul Ţaţei. Vin nişte vaci buluc pe stradă, zise ea. 

Ţaţa îşi întoarse scaunul, să vadă. 

— Tre’ să fie chestia aia cu taurii de care zicea Magrat, spuse 
ea. Merită văzut. 

Magrat ridică privirea. Pe toată lungimea străzii se iţeau 
capete la fiecare fereastră de la etaj. O mare înghesuială de 
copite şi coarne şi trupuri aburinde se apropia în viteză. 

— Uite cum râd ăia de noi, zise ea, pe un ton acuzator. 

Sub masă, Greebo se trezi şi se-ntoarse. Işi deschise ochiul 
cel bun, fixă taurii din ce în ce mai apropiaţi şi se ridică. Situaţia 


părea promițătoare. 

— Râd? zise Buna. 

Se uită în sus. Oamenii de la etaj păreau într-adevăr că se 
distrează bine. 

Ochii i se îngustară. 

— O să ne purtăm ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, 
declară ea. 

— Dar sunt nişte tauri zdraveni, spuse Magrat, timorată. 

— N-au nimic de-a face cu noi, zise Buna. Nu-i treaba noastră 
dacă nişte străini se-agită pentru nişte prostii. Dă-ncoa', vinul de 
plante. 


Pe cât putea Lagro te Kabona, hangiul, să-şi amintească, 
lucrurile s-au întâmplat cam aşa, în ziua aceea: 

Era ziua Chestiei cu Taurii. Şi nebunele alea stăteau în 
mijlocul drumului, bând absint de parc-ar fi fost apă! A-ncercat 
el să le-aducă înăuntru, dar bătrâna, cea slăbănoagă, a ţipat la 
el. Aşa că le-a lăsat în plata Domnului, dar a lăsat uşa deschisă - 
oamenii pricepeau repede când vedeau taurii năvălind pe stradă 
cu flăcăii satului după ei. Cel care reuşea să smulgă cocarda 
roşie dintre coarnele celui mai mare taur obținea locul de 
onoare la sărbătoarea din acea seară şi, în plus - Lagro zâmbi 
amintirilor plăcute de acum patruzeci de ani -, o anume 
apropiere neoficială, dar foarte plăcută, de tinerele dudui ale 
oraşului pentru multă vreme după aceea... 

Şi nebunele alea nu se mişcau din loc. g 

Taurul din frunte a fost cam derutat de treaba asta. In mod 
normal, ar fi scos nişte răgete şi-ar fi scormonit pământul cu 
copita până-ncepea prada s-alerge mai interesant; mintea nu i 
se putea adapta la oameni care nu-i dau atenție, dar nu asta era 
problema lui cea mai gravă. Problema majoră erau cei douăzeci 
de tauri care veneau în urma lui. 

Şi nici măcar asta n-a mai fost atât de grav când baba aceea 
îngrozitoare, cea în negru de sus până jos, s-a ridicat, i-a 
mormăit ceva şi l-a trăsnit direct între coarne. Pe urmă aia mică 
şi bondoacă, cu stomacul de rezistenţa şi capacitatea unui 
rezervor galvanizat, a căzut pe spate de râs, cu scaun cu tot, iar 
cea tânără - adică, mai tânără decât celelalte - a-nceput să 
uşuie taurii ca pe rațe. 

Şi-apoi strada s-a umplut de tauri furioşi şi confuzi şi de flăcăi 
îngroziţi care urlau. Una e s-alergi nişte tauri speriaţi şi cu totul 
altceva să te trezeşti deodată că vor ei s-alerge înapoi. 


Hangiul, aflat în siguranţă la fereastra camerei sale, le-auzea 
pe femeile alea groaznice strigând una la alta. Aia grasă tot 
râdea şi scotea un fel de strigăt de luptă - 
„IncearcăVorbaCălăreţuluiEsme!“ - şi pe urmă aia mai tânără, 
care-şi făcea loc printre animale ca şi cum moartea prin 
împungere nu se putea întâmpla decât altora, a găsit taurul 
fruntaş şi i-a luat cocarda, cu acelaşi aer grijuliu cu care o alta 
ar fi scos un spin din lăbuţa unei pisici. A luat-o şi-o ţinea de 
parcă nu ştia ce era sau ce trebuia să facă cu ea... 

Liniştea subită îi afectă până şi pe tauri. Creieraşele lor 
injectate cu sânge simţiră că era ceva în neregulă. Le era 
ruşine. 

Din fericire, femeile cele îngrozitoare plecară cu un vapor în 
după-amiaza aceea, după ce una dintre ele-şi salvă motanul care 
încolţise un biet taur derutat de cinci sute de kilograme şi 
încerca să-l arunce în sus şi să se joace cu el. 

În seara aceea, Lagro te Kabona se purtă foarte, foarte 
frumos cu bătrâna lui mamă. 

Şi în anul următor satul organiză o expoziţie florală, şi nimeni 
nu mai pomeni vreodată de Chestia cu Taurii. 

Cel puţin, nu de faţă cu bărbaţii. 


Zbaturile imense plescăiau prin râul ca o supă groasă, 
cafenie. Forţa motrice o alcătuiau câteva duzini de troli, sub o 
copertină, mergând osteniţi de-a lungul unei imense curele de 
transmisie. Prin copacii de pe maluri, în zare, cântau păsări. 
Parfumul de hibiscus plutea deasupra apei, acoperind aproape, 
dar din nefericire nu de tot, mirosul râului. 

— Ei, zise Ţaţa Ogg, aşa mai merge. 

Se lungi pe şezlong şi se-ntoarse să se uite la Buna 
Batevreme, care se-ncrunta fioros de efortul cititului. 

Buzele 'Ţaţei se lăţiră într-un rânjet malefic. 

— Ştii cum îi zice râului ăstuia? spuse ea. 

— Nu. 

— Îi zice Râul Vieux. 

— Da? 

— Ştii ce-nseamnă asta? 

— Nu. 

— Râul Bătrân, la masculin, spuse Ţaţa. 

— Da? 

— Cuvintele au sex prin străinătate, zise aţa, trăgând 
nădejde. 


Buna nu se clinti. 

— Nu m-ar mira câtuşi de puţin, mârâi ea. 

Ţaţa se dezumflă. 

— Ăsta-i unul din caietele Desideratei, nu? 

— Da, zise Buna. 

Işi linse elegant degetul şi dădu pagina. 

— Unde-i Magrat? 

— S-a dus să se-ntindă în cabină, zise Buna, fără să ridice 
ochii. 

— I-e rău de la stomac? 

— De la cap, de data asta. Acum taci, Gytha. Vreau să citesc. 

— Despre ce e? zise Ţaţa binedispusă. 

Buna Batevreme suspină şi-şi băgă degetul în caiet, să ţină 
locul. 

— Oraşul ăsta unde mergem, spuse ea. Genua. Zice 
Desiderata că-i decadent. 

Ţaţa zâmbea în continuare. 

— Da? spuse ea. Şi asta-i bine, nu? N-am mai fost niciodată 
într-un oraş. 

Buna Batevreme chibzui. Se gândise şi ea la asta. Nu era 
deloc sigură ce-nseamnă „decadent”. Respinsese ideea că 
însemna „cu zece dinţi“, aşa cum, de pildă, Ţaţa Ogg putea fi 
descrisă ca unidentă. Indiferent ce-nsemna, Desiderata găsise 
necesar să consemneze în scris. Buna Batevreme n-avea în 
general încredere în cărţi ca mijloc de informare, dar de data 
asta n-avea încotro. 

Avea o vagă impresie că „decadent” era cineva care nu trăgea 
draperiile toată ziua. 

— Mai zice şi că-i un oraş al artelor, al spiritului şi al culturii, 
spuse Buna. 

— Păi, atunci o să ne simţim bine acolo, zise [aţa, cu multă 
siguranţă. 

— Foarte cunoscut pentru frumuseţea femeilor sale, zice aici. 

— O să ne integrăm perfect în peisaj. 

Buna întoarse binişor pagina. Desiderata se ocupase de tot 
felul de lucruri din toate colţurile Lumii Disc. Pe de altă parte, 
nu scrisese pentru alţii, ci doar pentru ea însăşi, aşa că notițele 
ei erau cam criptice, un fel de aide-memoire-uri şi nu relatări 
coerente. 

Buna citi: 


Acum L. conduce oraşu ca adeverata forţă din spatele tronuluiu, iar 


Baronu S. sezice căi ucis înnecat în râu. Era un om reu da nu aşa reu 
ca L, cred, fiindcă ea zice că vrea se facă un Regat Magic, un Loc 
Fericet şi Paşnec, şi când cineva face asta apar Spioni pestetot şi 
Nimeni nu cuteză să sempotrivescă că cine cuteză să ridice glasu 
împotriva Reului făcut în numele Fericerii şi Pacei? Tote Strezile sunt 
curate şi Toporele ascuţite. Dar E. e însiguranţă deocamdată. L. are 
planurii cu ea. Şi Dna G carea fost amuru Baronului sescunde în 
mlaştină şi luptă cu magia mlaştini, da nu tepoţi lupta cu magia oglinzi 
carei Reflecţie. 


Ursitoarele erau câte două, Buna ştia bine. Deci asta însemna 
Desiderata şi... şi L... dar cine era femeia aia din mlaştină? 

— Gytha? zise Buna. 

— Spce? spuse '[aţa, care aţipise. 

— Zice Desiderata că-i acolo o femeie care-i armura cuiva. 

— Probabil e-o metraforă, zise Ţaţa Ogg. 

— A, se-ntunecă Buna, una d-alea. 


Dar nimene nu poate opri Mardi Gras. Dacă se poate face ceva 
trebuie făcutu de Samedi Nuit Morte, ultima nopte a carnivalului, 
noptea dintre Viii şi Morți, când magiea curge pe strezi. Dacă L. e 
volnerubilă e atunci, fincă nu suportă carnivalu... 


Buna îşi trase pălăria pe ochi ca să se ferească de soare. _ 

— Zice-aci că fac un carnaval mare în fiecare an, zise ea. [i 
zice Mardi Gras. 

— Asta-nseamnă Prânzul Gras, zise Ţaţa Ogg, lingvist 
internaţional. Garkon! Etcetra gros Mint Tulip avec petit bol de 
alune, păr favor! 

Buna Batevreme puse caietul jos. 

N-ar fi recunoscut în faţa nimănui, şi mai ales nu în faţa altei 
vrăjitoare, dar pe măsură ce se-apropia de Genua devenea din 
ce în ce mai nesigură. 

Ea o aştepta la Genua. După toţi anii ăştia! Holbându-se la ea 
din oglindă! Zâmbind! i 

Soarele bătea nemilos. Íncercă să-l înfrunte. Dar mai devreme 
sau mai târziu va trebui să cedeze. Va trebui să mai scoată un 
maiou. 

Tata Ogg şezu pe scaun şi dădu în cărţi pentru tot tribul ei 
ceva vreme, apoi căscă. Ea era genul de vrăjitoare căreia îi 
plăcea să aibă oameni şi animaţie în jur. Ţaţa Ogg se plictisea. 
Era o barcă mare, aducea mai mult a han plutitor, iar ea avea 
certitudinea că puteai să te şi distrezi pe-aici. 


Îşi lăsă traista pe şezlong şi plecă să vadă pe unde. 
Trolii mărşăluiau înainte. 
XXX 

Soarele era roşu, mare şi jos când se trezi Buna Batevreme. 
Aruncă o privire vinovată în jur, pe sub pălărie, să vadă dac-o 
observase cineva dormind. Dormitul în cursul zilei era ceva ce 
făceau babele, iar Buna Batevreme era babă doar atunci când îi 
convenea. 

Singurul spectator era Greebo, care şedea covrig pe scaunul 
Ţaţei. Avea ochiul bun aţintit asupra ei, dar acela nu era aşa 
înspăimântător ca fixitatea lăptoasă a celui orb. 

— Chibzuiam şi eu strategia, mormăi ea, să fie sigură. 

Închise caietul şi-o porni apăsat spre cabina lor. Nu era prea 
mare. Unele cabine păreau imense, dar după vinul de plante şi 
toate celelalte Buna nu se simţise în stare să-şi folosească 
Influenţa ca să capete una dintr-alea. 

Magrat şi Ţaţa Ogg stăteau pe un pat, într-o tăcere sumbră. 

— Mi-e cam foame, zise Buna. Miroase-a tocană pe coridor, 
ce-ar fi să mergem să vedem cum e? Ce ziceţi? 

Celelalte două nu-şi luau ochii de la podea. 

— Avem dovleci câţi vrei, zise Magrat. Şi pâine piticească. 

— Pâine piticească câtă vrei, zise Ţaţa, din reflex. 

Ridică ochii, chipul ei exprimând o adâncă ruşine. 

— Aâă, Esme... ăăă... ştii, banii... 

— Banii pe care ţi i-am dat toate ţie să-i ţii în izmene, pentru 
siguranţă? zise Buna. 

Ceva din felul în care se contura conversaţia îi sugera primele 
pietricele care cad, la începutul unei alunecări masive de teren. 

— De banii ăia vorbesc... ăăă... 

— Banii din punga mare de piele, pe care urma să-i cheltuim 
cu multă economie? zise Buna. 

— Să vezi... banii... 

— Aha, banii ăia, zise Buna. 

— ... nu-i mai am... spuse Ţ[aţa. 

— Ţi i-au furat? 

— l-a jucat! zise Magrat, cu oroare satisfăcută în glas. Cu 
bărbaţi! 

— N-am pariat la noroc! se răsti Ţaţa. Eu nu pariez la noroc! 
Nu se pricepeau să joace! Am câştigat de nu ştiu câte ori! 

— Dar ai pierdut banii, zise Buna. 

Tata lăsă din nou ochii în jos şi mormăi ceva. 

— Ce? spuse Buna. 


— Am zis c-am câştigat aproape tot, zise Ţaţa. Şi m-am 
gândit, ia stai, am putea face nişte bani ca să, ştiţi, să avem de 
cheltuială la oraş, şi întotdeauna am jucat foarte bine Bagă-l-la- 
apă-pe-Dom'Ceapă... 

— Aşa că te-ai hotărât să ridici miza, spuse Buna. 

— Cum ai ştiut? 

— Am avut o presimţire, zise Buna, cu lehamite. Şi deodată 
ceilalţi au început să aibă noroc, aşa-i? 

— A fost straniu, zise Ţaţa. 

— Hmm. 

— Păi, n-a fost joc de noroc, zise Ţaţa. Eu nu aşa vedeam 
lucrurile. Când am început să joc, nu se pricepeau deloc. Nu joci 
la noroc dacă joci împotriva cuiva care nu se pricepe. E la 
mintea cocoşului. 

— Erau aproape paisprezece dolari în punga aia, zise Magrat. 
Plus banii străini. 

— Hmm. 

Buna Batevreme se aşeză pe pat şi bătu darabana în rama de 
lemn. Avea o privire cam absentă. Cuvântul „cartofor” nu 
ajunsese până prin părţile lor, unde oamenii erau sinceri şi 
prietenoşi şi, în eventualitatea că dădeau peste un trişor 
profesionist, erau înclinați să-i bată mâna-n cuie de masă fără să 
ţină supărare sau să-l întrebe cum se cheamă meseria lui. Dar 
firea omenească era aceeaşi pretutindeni. 

— Nu eşti supărată, nu-i aşa, Esme? întrebă aţa, neliniştită. 

— Hmm. 

— Imi fac eu rost de altă mătură imediat ce ajungem acasă. 

— Hmm... ce? 

— După ce-a pierdut toţi banii, şi-a jucat mătura! zise Magrat, 
triumfătoare. 

— Mai avem vreun ban? întrebă Buna. 

Scotocirea tuturor buzunarelor şi izmenelor scoase la iveală 
patruzeci şi şapte de bănuţi. 

— Bun, zise Buna. li adună pe toţi. Ar trebui să fie suficient. 
Pentru început, oricum. Unde-s bărbaţii ăia? 

— Ce vrei să faci? întrebă Magrat. 

— Mă duc să joc cărţi, răspunse Buna. 

— Nu poţi să faci asta! zise Magrat, care recunoscuse 
sclipirea din ochii Bunei. Vrei să foloseşti magia ca să câştigi! N- 
ai voie să foloseşti magie! Nu ca să influenţezi legile 
probabilității! E un lucru rău! 


Vasul era practic un oraş plutitor, şi în noaptea aceea caldă 
mai nimeni nu voia să stea înăuntru. Puntea largă era presărată 
cu grupuri de troli, oameni şi pitici, lenevind printre baloturi. 
Buna îşi făcu drum printre ei, îndreptându-se spre sala barului, 
care se-ntindea aproape pe toată lungimea vasului. Dinăuntru 
se-auzeau oameni chefuind. 

Corăbiile erau mijlocul de transport cel mai sigur şi mai rapid 
de-a lungul a sute de mile. Aici găseai, cum zicea Buna, oameni 
de orice teapă, şi vasele care mergeau la vale erau întotdeauna 
pline cu un anume gen de oportunişti când se-apropia vremea 
carnavalului Prânzul Gras. 

Intră în bar. Cine-ar fi privit-o ar fi zis că trece printr-o uşă 
magică. Buna Batevreme, în drumul ei până acolo, păşise 
hotărât, cum păşea ea de obicei. Dar de cum trecu pragul, 
deveni deodată o babă încovoiată, şchiopătând cu greutate, o 
privelişte în stare să-nmoaie până şi cea mai împietrită inimă. 

Se apropie de tejghea, apoi se opri. In spatele tejghelei se 
găsea cea mai mare oglindă pe care-o văzuse vreodată. Buna se 
uită fix la ea, dar părea inofensivă. Asta e, trebuia să rişte. 

Se mai cocoşă niţel şi se adresă barmanului. 

— Scuze moi, jen om, începu ea.!? 

Barmanul îi aruncă o privire plictisită şi continuă să şteargă 
pahare. 

— Cu ce te pot ajuta, mamaie? zise el. 

Nu se văzu decât o minusculă clipire în expresia de senectute 
imbecilă a Bunei. 

— 0... înţelegi ce spun? zise ea. 

— Vin călători de peste tot, pe râu, spuse barmanul. 

— Păi, mă întrebam dacă ai fi aşa de bun să-mi împrumuţi un 
pachet, aşa cred că se zice, de cărţi, scânci Buna. 

— Ce vrei să joci, nouăzeci-şi-unu%? zise barmanul. 

O sclipire rece flutură iar în ochii Bunei şi ea zise: 

— Nu. Doar pasienţe. Aş vrea să-ncerc, poate-mi iese. 

Omul băgă mâna sub tejghea şi-i azvârli un pachet de cărţi 
soioase. 

Buna îi mulţumi îndelung şi se-mpletici până la o măsuţă 
dintr-un colţ întunecat, unde înşiră nişte cărţi la-ntâmplare pe 
blatul plin de pete şi se holbă la ele. 

După doar câteva minute, o mână blândă i se lăsă pe umăr. 


19 Manierele Ţaţei Ogg erau cumva contagioase. 
% Old Maid, în orig. (n.red.) 


Ea ridică ochii şi văzu un chip deschis şi prietenos căruia i-ai fi 
împrumutat bani cu toată încrederea. Un dinte de aur sclipi 
atunci când omul i se adresă. 

— Scuză-mă, măicuţă, zise el, dar prietenii mei şi cu mine - 
arătă spre alte feţe ospitaliere de la o masă învecinată - ne-am 
simţi mult mai împăcaţi dac-ai veni la masa noastră. E periculos 
pentru o femeie să stea singură. 

Buna Batevreme îi zâmbi blând şi-apoi flutură o mână înspre 
cărţi. 

— Nu pot deloc să ţin minte dacă alea cu unu sunt mai 
valoroase decât alea cu poze sau invers, zise ea. Bine că ţin 
minte cum mă cheamă! 

Râseră cu toţii. Buna şchiopătă spre masa cealaltă. Se aşeză 
pe locul liber, şi-acum avea oglinda direct în spate. 

Zâmbi ca pentru sine şi se-aplecă spre masă, nerăbdătoare. 

— Ia spuneţi, zise ea, cum se joacă jocul ăsta? 


Toate vrăjitoarele sunt foarte conştiente de poveşti. Le simt, 
aşa cum înotătorul dintr-o baltă mică simte un păstrăv venit pe 
neaşteptate. 

Dacă ştii cum merg poveştile, bătălia e ca şi câştigată. 

De exemplu, când o persoană evident naivă se-aşază la masă 
cu trei trişori profesionişti şi spune „cum se joacă jocul ăsta?“, 
cineva urmează să fie lăsat fără cămaşă. 


Magrat şi aţa Ogg şedeau una lângă alta pe patul îngust. 
Tata îl scărpina absentă pe Greebo pe burtă, iar el torcea. 

— O să intre într-un bucluc teribil dacă foloseşte magia ca să 
câştige, zise Magrat. Şi ştii că nu suportă să piardă, adăugă ea. 

Buna Batevreme nu ştia să piardă. Din punctul ei de vedere, 
numai alţii pierdeau. 

— E de la iegou, zise Ţaţa Ogg. Toţi avem câte unul de-ăsta. 
Un iegou. Al ei e mare rău. Dar, sigur, nu poţi fi vrăjitoare dacă 
n-ai iegou mare. 

— Sigur o să folosească magia, spuse Magrat. 

— Forţezi mâna Destinului dacă foloseşti magia la jocuri de 
noroc, zise Țața. Să trişezi merge. E aproape corect. Adică, să 
trişeze poate oricine. Dar dacă foloseşti magia... atunci provoci 
Destinul. 

— Nu. Nu Destinul, spuse Magrat, sumbru. 

Ţaţa Ogg se cutremură. 

— Vino, zise Magrat. Nu putem s-o lăsăm să facă aşa ceva. 


— E de la iegou, spuse Ţaţa Ogg slab. Îngrozitor lucru, un 
iegou mare. 


— Am, zise Buna, trei poze de-alea mici cu regi sau aşa ceva 
şi trei cărţi de-alea amuzante număru' unu. 

Cei trei zâmbiră larg şi-şi făcură cu ochiul. 

— Asta-i Triplă Ceapă! zise cel care-o adusese pe Buna la 
masă şi căruia i se zicea Domnu' Frank. 

— Şi asta-i bine, nu? spuse Buna. 

— Înseamnă că din nou câştigi, dragă doamnă! 

Împinse o grămăjoară de bănuţi înspre ea. 

— Vai, zise Buna. Înseamnă că am... cât e... aproape cinci 
dolari, nu? 

— Nu înţeleg, spuse Domnu' Frank. Trebuie să fie norocul 
începătorului, altfel nu se poate! 

— O s-ajungem în sapă de lemn dac-o ţii tot aşa! zise unul 
dintre ceilalţi. 

— O să ia şi cămăşile de pe noi! spuse al treilea. Haha. 

— Cred c-ar trebui să ne dăm bătuţi, zise Domnu' Frank. 
Haha. 

— Haha. 

— Haha. 

— Oo, dar vreau să mai joc, zise Buna, rânjind timid. Abia am 
început să învăţ. 

— Bine, dar măcar dă-ne o şansă să mai câştigăm ceva înapoi, 
haha, zise Domnu' Frank. Haha. 

— Haha. 

— Haha. 

— Haha. Ce zici de juma’ de dolar potul? Haha? 

— Oo, cred c-o să vrea să joace pe-un dolar, o doamnă 
curajoasă ca ea, zise al treilea. 

— Haha! 

Buna se uită la grămăjoara ei de bănuţi. O clipă, păru 
nehotărâtă, apoi, văzură ei, îşi dădu seama: cât putea pierde, cu 
norocul pe care-l avea? 

— Da! zise ea. Un dolar potul! Roşi. Ce palpitant, nu? 

— Daa, zise Domnu' Frank. 

Trase cărţile spre el. 

Se auzi un zgomot înfiorător. Toţi trei jucătorii se-ntoarseră 
către bar, unde o cascadă de cioburi de oglindă se prăvălea spre 
podea. 

— Ce s-a-ntâmplat? 


Buna îi zâmbi dulce şi senil. Ea nu se-ntorsese. 

— Cred că i-a scăpat paharul din mână când îl ştergea şi-a 
spart oglinda, zise ea. Sper că nu trebuie s-o plătească din 
simbrie, bietul băiat. 

Bărbaţii schimbară priviri între ei. 

— Haideţi, zise Buna, dolarul meu e gata. 

Domnu' Frank se uită cu oarecare nelinişte la rama devastată. 
Apoi ridică din umeri. 

Mişcarea deplasă ceva pe undeva. Se auzi un pocnet înăbuşit, 
ca o cursă de şoareci administrând ultima binecuvântare. 
Domnu' Frank se albi la faţă şi se apucă strâns de mânecă. Un 
mic aparat metalic, numai arcuri şi sârmă îndoită, căzu de-acolo. 
Avea încurcat înăuntru un as de cupă mototolit. 

— Hopa, zise Buna. 


Magrat se uită pe fereastră în bar. 
— Acv’ ce face? şuieră aţa Ogg. 
— Iar rânjeşte, zise Magrat. 

Ţaţa Ogg clătină din cap. 

— legou, spuse ea. 


Buna Batevreme avea o metodă de joc care pretutindeni în 
multivers aducea jucătorii profesionişti la furie incoerentă. 

Îşi ţinea cărţile strânse în pumn, la o palmă de faţă, nelăsând 
să iasă deasupra decât o minusculă margine. Le privea ostil pe 
sub sprâncene, ca şi cum le sugera să nu îndrăznească s-o 
supere. Şi nu părea a-şi lua ochii de la ele decât ca să 
supravegheze jocul. 

Şi se gândea mult prea mult. Şi nu risca nimic, niciodată. 

După douăzeci şi cinci de minute pierduse un dolar şi Domnu’ 
Frank începuse să asude. Buna îi atrăsese deja atenţia de trei 
ori, amabilă, că din greşeală dăduse cartea de la fundul 
pachetului şi ceruse alt pachet „fiindcă, uite, ăsta are semne pe 
dos, vezi?“. 

Ochii ei erau de vină, neîndoielnic. De două ori el se aruncase 
când avea o Ceapă foarte bună de trei cărţi şi când colo baba n- 
avea decât un nenorocit de dublu Covrig. Şi pe urmă, a treia 
oară, crezând că îi ghicise jocul, plătise şi mersese cu o chintă 
onorabilă direct în gheara unei Cepe de cinci cărţi pe care 
cotoroanţa probabil c-o construia cu răbdare de cine ştie când. 
Şi pe urmă - i se albiră încheieturile pe urmă baba aia 
groaznică, groaznică, zice: „Am câştigat? Cu cărţile astea? Ia te 


uită, ce noroc am!“ N 

Şi pe urmă ea începuse să fredoneze când se uita la cărţi. In 
mod normal, ei s-ar fi bucurat de aşa purtare. Cei care-şi 
ciocăne dinţii, ridică din sprâncene, se trag de urechi - pentru 
cineva care ştie să-i citească, era ca şi cum ar fi avut deja banii 
la ciorap sub saltea. Dar vrăjitoarea bătrână era transparentă ca 
o bucată de cărbune. Şi fredonatul era... insistent. Te trezeai că 
încerci să urmăreşti melodia. Iţi făcea dinţii să vibreze. Şi nici 
una, nici două o vedeai că pune jos o amărâtă de Chintă Frântă 
vizavi de şi mai amărâta ta de Ceapă de două cărţi şi zice: „Ce, 
tot eu?“ 

Domnu' Frank încerca disperat să-şi amintească să joace cărţi 
fără aparatul din mânecă, o oglindă bine plasată şi-un pachet 
însemnat. Şi sub tirul unui fredonat ca o unghie pe tablă. 

Şi nici măcar nu ştia să joace ca lumea, jivina bătrână. După o 
oră, ea câştigase patru dolari şi când o auzi zicând „Ce fată 
norocoasă sunt!“, Domnu' Frank îşi muşcă limba până dădu 
sângele. 

Şi pe urmă îi pică o Mare Ceapă, de la sine. N-aveai cum să 
baţi o Mare Ceapă. Era ceva ce ţi se-ntâmpla o dată sau de două 
ori în viaţă. 

Şi ea se aruncase! Javra bătrână se aruncase! Lăsase un 
nenorocit de dolar pe masă şi se aruncase! 


Magrat se îţi din nou pe geam. 

— Ce se-ntâmplă? zise Ţaţa. 

— Arată toţi foarte furioşi. 

Ţaţa îşi scoase pălăria şi-şi extrase pipa. O aprinse şi aruncă 
chibritul peste bord. 

— Aha. Probabil fredonează, ţine minte ce-ţi zic. Fredonează 
foarte enervant, Esme a noastră. [aţa părea satisfăcută. A- 
nceput să se scobească-n ureche? 

— Nu cred. 

— Nimeni nu se scobeşte-n ureche ca Esme. 


Se scobea în ureche! 

O făcea foarte elegant, şi baba ţicnită probabil că nici nu-şi 
dădea seama că se scobeşte. Una, două îşi băga degetul mic în 
ureche şi-ncepea să-l învârtă. Făcea un zgomot ca un mic tac de 
biliard atunci când îl dai cu cretă. 

Era un gest compulsiv, asta era. Toţi clacau până la urmă... 

Iar se aruncase! Şi lui îi luase cinci nenorocite de minute să 


construiască o nenorocită de Dublă Ceapă! 


— Mi-aduc aminte, zise Ţaţa Ogg, când a venit la noi la 
petrecere când s-a-ncoronat Regele Verence şi-am jucat Aleargă 
Vecinu' Pe Scări cu copiii, pe firfirici. L-a acuzat pe mezinul lui 
Jason c-a trişat şi-a stat îmbufnată o săptămână. 

— Dar trişase? 

— Presupun, răspunse Ţaţa, mândră. Problema cu Esme e că 
nu ştie să piardă. Nu prea are exerciţiu. 

— Lua-Mi-aş-Singut-Beregata zice că sunt situaţii în care 
trebuie să pierzi ca să câştigi, spuse Magrat. 

— Cam ţicnită chestie, zise Ţaţa. Asta-i budism Yen, nu? 

— Nu. Aia sunt cei care zic că trebuie să ai foarte mulţi bani 
ca să câştigi, zise Magrat.?”! În Calea Scorpionului, soluţia ca să 
învingi e să pierzi toate luptele afară de ultima. Foloseşti forţa 
adversarului împotriva lui. 

— Cum, îl pui să se lovească singur sau ce? zise Ţaţa. Cam 
aiurea. 

Magrat se-ncruntă. 

— Şi ce ştii tu? spuse ea, răstită, cum nu-i era felul. 

— Ce? 

— Păi, m-am săturat! zise Magrat. Cel puţin eu fac un efort 
sa-nvăţ! Nu mă mulţumesc să tiranisesc oamenii şi să mă port 
scârbos tot timpul! 

Tata îşi scoase pipa din gură. 

— Eu nu mă port scârbos, zise ea, blând. 

— Nu de tine vorbeam! 

— Păi, Esme aşa a fost întotdeauna, prost dispusă, zise aţa. 
E starea ei naturală. 

— Şi mai niciodată nu face vrăji. La ce bun să fii vrăjitoare 
dacă nu faci vrăji? De ce nu foloseşte magia ca să ajute oamenii? 

Ţaţa o privi prin fumul de pipă. 

— Pen'că ştie cât de bine i-ar ieşi, presupun, zise. Oricum, eu 
o cunosc de mult. Cunosc toată familia. Toţi Batevremii sunt 
buni la magie, chiar şi bărbaţii. Au talentul în geană, ca un fel 
de blestem. În fine... ea crede că nu poţi ajuta oamenii cu magie. 


21 Secta Budismului Yen e cea mai bogată sectă din univers. Ei susţin 
că acumularea de bani este un mare rău şi împovărează sufletul. De 
aceea, în ciuda pericolului, ei văd ca o neplăcută îndatorire a lor să 
acumuleze cât mai mulţi posibil pentru a reduce primejdia pentru 
semenii lor. 


Nu aşa cum trebuie. Şi-i adevărat, să ştii. 

— Atunci la ce...? 

Ţaţa împunse c-un chibrit în pipă. 

— Parcă mi-aduc aminte cum a venit şi te-a ajutat când ai 
avut cazurile alea de ciumă în sat, zise ea. A muncit zi şi noapte, 
pe câte ştiu. Nu-mi aduc aminte să fi refuzat vreodată să trateze 
pe cineva bolnav, chiar dacă erau, ştii, cam zemuinzi. Şi când 
trolul ăla bătrân care trăieşte sub Muntele Crăpat a venit să 
ceară ajutor pentru că îi era rău lu' nevastă-sa şi lumea l-a luat 
cu pietre, mi-aduc aminte că Esme s-a dus cu el şi-a moşit 
copilul. Ha... şi când moş Hopkins Găinaru a dat c-o piatră în 
Esme, după o vreme, toate hambarele i-au fost dărâmate în mod 
misterios peste noapte. Ea zice că nu poţi ajuta oamenii cu 
magie, dar îi poţi ajuta cu oase. Punând osul la treabă, voia să 
zică. 

— Nu vreau să spun că nu e o persoană bună, în fond... 
începu Magrat. 

— Ha! Fu da, spuse. Ar trebui să faci cale lungă ca să găseşti 
pe cineva în fond mai a dracului ca Esme, zise Ţaţa Ogg, şi asta 
o spun eu. Ea ştie exact cum e. Soarta ei e să fie bună şi nu-i 
convine deloc. 

Tata îşi scutură pipa de balustradă şi se-ntoarse din nou spre 
bar. 

— Ce trebuie să-nţelegi tu despre Esme, fato, zise ea, e că n- 
are numai iegou mare, are şi psicolologie. Tare mă bucur că eu 
n-am. 


Buna  câştigase doisprezece dolari. Orice altă mişcare 
încetase în jurul lor. Puteai auzi plescăitul îndepărtat al 
zbaturilor şi strigătele supraveghetorului de troli. 

Buna mai câştigă cinci dolari cu o Ceapă de trei cărti. 


— Ce vrei să zici cu psicolologia? spuse Magrat. Te-ai apucat 
de citit? 

Ţaţa o ignoră. 

— Ce trebuie urmărit acum, zise ea, e când începe să ţâţâie în 
surdină. Asta vine după scobitul în ureche. In gen'ral înseamnă 
că pune ceva la cale. 

XXX 

Domnu' Frank începu să bată darabana pe masă, îşi dădu 
seama îngrozit de ce face şi cumpără trei cărţi ca să-şi acopere 
dezorientarea. Proasta bătrână nu păru să remarce nimic. 


El se holbă la cărţile din mână. 

Riscă doi dolari şi mai cumpără o carte. 

Se holbă din nou. 

Ce şanse erau, se gândi el, să-ţi vină o Mare Ceapă de două 
ori într-o singură zi? 

Important era să nu intre în panică. 

— Cred, se auzi spunând, că pot să mai risc doi dolari. Privi 
scurt către tovarăşii săi. Ei se aruncară ascultători, unul după 
altul. 

— Păi, ştiu şi eu, zise Buna, adresându-se din câte se părea 
cărţilor ei. Se scobi din nou în ureche. Tt, tt, tt. Cum se zice 
când, ştii, vrei să mai pui nişte bani jos? 

— Se zice ca plusezi, spuse Domnu' Frank, cu încheieturile 
albindu-i-se. 

— O să plasez, atunci. Cinci dolari, cred. 

Genunchii lui Domnu” Frank se îndesară laolaltă. 

— Cinci ai tăi plus încă zece, scrâşni el. 

— Şi eu la fel, zise Buna. 

— Pot să mai cer încă douăzeci. 

— Eu... Buna se uită în jos, descumpănită dintr-odată. Eu... 
am o mătură. 

Un mic semnal de alarmă răsună undeva în fundul minţii lui 
Domnu' Frank, dar deja el galopa întins spre victorie. 

— Bun aşa! 

Îşi întinse cărţile pe masă. 

Mulțimea suspină. 

Domnu' Frank începu să tragă potul spre el. 

Mâna Bunei i se strânse pe încheietură. 

— Eu nu mi-am arătat cărţile încă, zise ea, înţepată. 

— Nu-i nevoie, se răsti Domnu' Frank. N-ai cum să baţi mâna 
asta, cucoană. 

— Ba pot dac-o Bag la apă, zise Buna. De-aia-i zice Bagă-l-la- 
apă-pe-Dom'-Ceapă, nu? 

Omul ezită. 

— Dar... dar... nu poţi face asta decât cu nouă cărţi la 
culoare, bolborosi el, privind în străfundurile ochilor ei. 

Buna se lăsă pe spate. 

— Ştii, zise ea calm, mi se părea mie că am o mulţime dintr- 
astea negre şi ascuţite. Asta-i bine, nu? 

Îşi întinse cărţile. Publicul scoase un fel de sughiţ colectiv, la 
unison. 

Domnu' Frank se uită disperat împrejur. 


— Oo, frumoasă mână, doamnă, spuse un domn în vârstă. 

Se auziră aplauze politicoase dinspre mulţime. Mulțimea cea 
mare şi incomodă. 

— Ăăă... da, zise Domnu” Frank. Da. Frumoasă demonstraţie. 
Înveţi repede dumneata, nu-i aşa. 

— Mai repede ca tine. Imi datorezi cincizeci şi cinci de dolari 
şi-o mătură, zise Buna. 


Magrat şi Ţaţa Ogg o aşteptau la uşă când ieşi. 

— Uite-ţi mătura, se răsti ea. Şi sper că v-aţi strâns lucrurile, 
că plecăm. 

— De ce? întrebă Magrat. 

— Fiindcă de cum se liniştesc lucrurile ăia o să vină după noi. 

Se grăbiră amândouă după ea, către cabina cea înghesuită. 

— N-ai folosit magia? întrebă Magrat. 

— Nu. 

— Şi nici n-ai trişat? întrebă Ţaţa Ogg. 

— Nu. Doar mintologie, zise Buna. 

— Unde-ai învăţat să joci aşa? insistă Ţaţa. 

Buna se opri. Celelalte se loviră de ea. 

— V-aduceţi aminte iarna trecută, când Baba Ducetea era 
cam pe ducă şi-am stat cu ea nopţile timp de aproape o lună? 

— Da? 

— Dacă stai şi joci Popa-Ceapă noapte de noapte cu cineva 
care are dezlipire de retină la al treilea ochi, înveţi repede cum 
se joacă, zise Buna. 


Dragă Jason şi voi toţi, 

Prin străinătăţi sunt mirosuri de tot felu, am început să me pricep. 
Esme se răsteşte latoţi, cred că crede că sunt străini ca săi facăn 
Ciudă, niciodată nu sa distrat aşa bine. Da cred căi bine căi Scutură 
cineva că merită, la prânz neam oprit şiam mâncat Biftec Tartar şiau 
fost FOARTE obraznici cu mine fincă voiam să fie bine pătruns. Cele 
bune, MAMA 


Luna era mai aproape aici. 

Orbita lunii Lumii Disc însemna că astrul se găsea foarte sus 
atunci când trecea peste Vârfu Berbecelui. Aici, mai aproape de 
Margine, părea mai mare. Şi mai portocalie. 

— Ca un dovleac, zise Ţaţa Ogg. 

— Credeam că ne-am înţeles să nu mai pomenim de dovleci, 
spuse Magrat. 


— Păi, n-am mâncat de seară, zise Ţaţa Ogg. 

Şi mai era ceva. Vrăjitoarele nu erau obişnuite cu nopţi calde 
decât în miezul verii. Nu părea corect, să pluteşti în pace pe sub 
o lună mare şi portocalie, pe deasupra frunzişului întunecat care 
bâzâia şi fremăta şi zumzăia de insecte. 

— Cred că suntem destul de departe de râu acum, zise 
Magrat. N-am putea să aterizăm, Buno? N-avea cum să ne 
urmărească nimeni! 

Buna Batevreme se uită în jos. Râul pe-aici se-mpleticea în 
imense meandre sclipitoare şi mergea douăzeci de mile ca să- 
nainteze cinci. Pământul dintre apele şerpuitoare era un mozaic 
de dealuri şi păduri. O strălucire îndepărtată ar fi putut fi chiar 
Genua. 

— Să stai pe-o mătură toată noaptea chiar că-ţi dă dureri la 
itinerant, zise Ţaţa. 

— Of, bine. 

— Uite-un oraş acolo, zise Magrat. Şi-un castel. 

— O, nu încă unul... 

— E un castel drăguţ, zise Magrat. N-am putea să tragem 
acolo? M-am săturat de hanuri. 

Buna privi în jos. Vedea foarte bine pe-ntuneric. 

— Tu eşti sigură că ăla-i castel? spuse ea. 

— Se văd turnuri şi tot ce trebuie, zise Magrat. Sigur că-i 
castel. 

— Hmm. Eu mai văd şi altceva decât turnuri, spuse Buna. 
Cred c-ar trebui s-aruncăm o privire pe-aici, Gytha. 


Nu se-auzea niciodată vreun zgomot în castelul adormit, 
decât la sfârşitul verii când cădeau murele de pe rugi şi 
plesneau moale pe podea. Şi câteodată păsărelele-ncercau să-şi 
facă mici cuiburi în desişurile de spini care umpleau acum sala 
tronului până-n tavan, dar n-ajungeau prea departe înainte de a 
adormi şi ele. În afară de asta, ai fi avut nevoie de urechi foarte 
bune ca s-auzi cum cresc mlădiţele şi se deschid mugurii. 

Aşa era de zece ani. Nici un sunet în... 

— Deschideţi, măi! 

— Călători bună fidea cată casă! 

... Nici un sunet... 

— Hei, Magrat, fă-mi un vânt să urc. Bun. Acum... 

Se auzi clinchet de sticlă spartă. 

— Le-ai spart geamul! 

... nici un Sunet în... 


— O să trebuiască să spui că-l plăteşti, să ştii. 

Poarta castelului se deschise încet. Ţaţa Ogg se îţi de după ea 
şi privi la celelalte vrăjitoare, în vreme ce-şi scotea ciulini şi 
spini din păr. 

— Arată dezgustător înăuntru, zise ea. Sunt oameni dormind 
peste tot cu pânze de păianjeni pe ei. Ai avut dreptate, Esme. 
Pe-aici e ceva cu magie. 

Vrăjitoarele îşi croiră drum prin jungla castelului. Praful şi 
frunzele acopereau covoarele. Smochini tineri lansaseră un asalt 
curajos asupra curţii interioare. Lianele atârnau de toţi pereţii. 

Buna Batevreme ridică un soldat adormit în picioare. Din 
hainele acestuia ieşi un nor de praf. 

— Trezeşte-te, comandă ea. 

— Fzhtift, zise soldatul, şi se turti la loc. 

— E la fel peste tot, spuse Magrat, luptându-se să treacă 
printr-un desiş de ferigă care creştea dinspre bucătărie. 
Bucătarii sforăie toţi şi-n crătiţi e numai mucegai! Până şi 
şoarecii sunt adormiţi în cămară! 

— Hmm, zise Buna. O să fie şi-o roată de tors prin povestea 
asta, să vedeţi dacă nu. 

— O trebuşoară de-a lui Aliss cea Neagră? spuse Ţaţa Ogg. 

— Aşa pare, zise Buna. Apoi adăugă, încet: Sau cineva ca ea. 

— Asta, da, vrăjitoare care ştia să folosească poveştile, zise 
Ţaţa. Putea să fie şi-n trei deodată. 

Până şi Magrat ştia de Aliss cea Neagră. Se zicea că fusese 
cea mai bună vrăjitoare a tuturor timpurilor - nu rea, nu tocmai, 
dar atât de puternică, încât nu era mare diferenţă. Când era 
vorba s-adormi castele pe o sută de ani sau să faci prinţesele să 
toarcă Avur din paie”, nimeni n-o întrecea pe Aliss cea Neagră. 

— Am văzut-o odată, zise aţa, în vreme ce urcau scara 
principală a castelului, care arăta ca o cascadă de lţarii Moşului. 
Deliria Skibbly a bătrână m-a dus la ea odată, când eram mică. 
Sigur, pe-atunci devenise deja cam... excentrică. Căsuţe de turtă 
dulce şi tot tacâmul. 

Vorbea cu tristeţe, ca despre-o rudă în vârstă care-ncepe să-şi 
poarte desuurile peste haine. 

— Asta a fost înainte s-o-nchidă copiii ăia doi în propriul ei 
cuptor? zise Magrat, descurcându-şi mâneca dintr-un măceş. 

— Da. Tristă treabă. Adică, nici măcar nu mânca pe nimeni, 


22 Nici Aliss cea Neagră nu prea le-avea cu cuvintele. Au trebuit să-i 
dea o mulţime de bani ca să plece şi să nu facă tărăboi. 


spuse '[aţa. Mă rog. Nu des. Adică, se-auzeau vorbe, dar... 

— Asta se-ntâmplă, zise Buna. Te laşi prinsă-n poveşti şi te 
zăpăceşti. Nu mai ştii ce-i cu adevărat real şi ce nu. Şi până la 
urmă te-nving. ţi iau minţile. De-aia nu-mi plac mie poveştile. 
Nu-s reale. Nu-mi plac lucrurile care nu-s reale. Buna împinse o 
uşă. Aha! Un iatac, spuse ea acru. Poate chiar un alcov, mai ştii. 

— Da' repede mai cresc astea! zise Magrat. 

— Din cauza vrăjii de timp, spuse Buna. Aha! Aici e. Ştiam eu 
c-o să fie cineva pe-aici. 

Pe pat se găsea o siluetă acoperită de tufe de trandafiri. 

— Şi uite şi roata de tors, zise Ţaţa, arătând cu degetul o 
formă abia ghicită sub un desiş de iederă. 

— N-o atinge! spuse Buna. 

— N-ai grijă, o iau de pedală şi-o arunc pe geam. 

— Cum de ştii toate astea? întrebă Magrat. 

— E-o legendă rurală, de-aia, zise Ţaţa. S-a întâmplat de 
multe ori. 

Buna Batevreme şi Magrat se uitau la silueta adormită a unei 
fete ca de treisprezece ani, aproape argintie sub stratul de praf 
şi de polen. 

— Ce drăguță el suspină Magrat cea cu inimă generoasă. 

Din spatele lor se auzi trosnetul roții de tors pe pavajul 
îndepărtat, şi-apoi apăru Ţaţa, ştergându-se pe mâini. 

— Am văzut situaţia asta de vreo zece ori, zise ea. 

— Ba nici vorbă, zise Buna. 

— O dată, cel puţin, zise Ţaţa, imperturbabilă. Şi-am auzit de- 
aşa ceva de zeci de ori. Eu şi toată lumea. Legendă rurală, cum 
ziceam. Toată lumea a auzit că s-a-ntâmplat în satul vecinului 
prietenului vărului lor... 

— Asta fiindcă se-ntâmplă, spuse Buna. 

Buna apucă fata de încheietura mâinii. 

— Doarme fiindcă probabil... zise Ţaţa. 

Buna se întoarse. 

— Ştiu, ştiu. Ştiu tot, bine? Ştiu la fel de bine ca tine. Crezi ca 
nu ştiu? Se aplecă peste mâna inertă. Aici e mâna ursitoarei, 
precis, adăugă ea, ca pentru sine. Totul trebuie să fie 
spectaculos. Mereu trebuie să se bage, mereu să controleze ea 
totul! Ha! S-a intoxicat careva? Adoarme-i pe toţi pe-o sută de 
ani! Alege calea uşoară. Tot dezastrul ăsta pentru o înţepătură. 
De parc-ar fi fost sfârşitul lumii. 

Se opri. Ţaţa Ogg era în spatele ei. N-avea cum să-i fi văzut 
expresia. 


— Gytha? 

— Da, Esme? zise [aţa Ogg inocentă. 

— Te simt cum rânjeşti. Păstrează-ţi psicolologia de două 
parale pentru cine-o vrea-o. 

Buna închise ochii şi murmură ceva. 

— Să folosesc bagheta? întrebă Magrat, şovăitoare. 

— Să nu-ndrăzneşti, zise Buna, şi continuă să murmure. 

Ţaţa dădu din cap aprobator. 

— Parcă s-a mai îmbujorat, spuse ea. 

Câteva minute mai târziu, fata deschise ochii şi-o privi 
mahmură pe Buna Batevreme. 

— Hopa sus, zise Buna, cu o voce suspect de voioasă, că 
pierzi deceniul! 

Fata încercă să focalizeze pe Ţaţa, apoi pe Magrat, şi-apoi se 
întoarse la Buna Batevreme. 

— Tu? zise ea. 

Buna ridică din sprâncene şi se uită la celelalte două. 

— Eu? 

— Tu... tot aici eşti? 

— Tot aici? zise Buna. N-am mai fost aici în viaţa mea, 
domnişoară. 

— Dar... Fata părea dezorientată. Şi speriată, băgă Magrat de 
seamă. 

— Şi eu mă simt la fel dimineaţa, drăguță, zise [aţa Ogg, 
luând cealaltă mână a fetei şi bătând-o uşurel. Nu-mi revin până 
nu beau o ceaşcă de ceai. O să se trezească şi ceilalţi dintr-o 
clipă într-alta, cred. Bine, o să le ia ceva să scoată şobolanii din 
ceainice... Esme? 

Buna încremenise cu ochii la o formă prăfuită de pe perete. 

— Băgăcioasă... şopti ea. 

— Ce-i, Esme? 

Buna Batevreme traversă camera şi şterse praful de pe o 
oglindă mare şi foarte împodobită. 

— Ha! zise, şi se răsuci în loc. O să plecăm acum, adăugă ea. 

— Dar credeam că o să ne odihnim puţin. Adică, e aproape 
dimineaţă, spuse Magrat. 

— N-are rost să stăm mai mult decât e cazul, zise Buna, ieşind 
din încăpere. 

— Dar nici n-am... începu Magrat. 

Aruncă o privire oglinzii. Era mare, ovală, într-o ramă aurită. 
Părea perfect normală. Nu-i stătea în fire Bunei Batevreme să se 
sperie de propria imagine. 


— Iar e-n toane rele, zise Ţaţa Ogg. Haide. N-are rost să mai 
stăm. Ţaţa mângâie prinţesa zăpăcită pe cap. Sal'tare, duduie. 
Vreo două săptămâni de treabă cu mătura şi toporul şi-o să fie 
castelul ca nou. 

— Părea c-o recunoaşte pe Buna, zise Magrat, ţinându-se 
după silueta ţeapănă şi grăbită a Bunei Batevreme în jos pe 
scări. 

— Păi, ştim că asta nu se poate, nu? zise Ţaţa. Esme n-a mai 
fost pe-aici în viaţa ei. 

— Dar tot nu văd de ce trebuie să fugim aşa, insistă Magrat. 
Presupun că oamenii or să fie tare recunoscători c-am rupt vraja 
şi aşa mai departe. 

Restul locuitorilor începuseră să se trezească. Vrăjitoarele se 
grăbeau acum pe lângă străjeri holbându-se uluiţi la pânzele de 
păianjen de pe ei şi la tufişurile care creşteau peste tot. Pe când 
traversau curtea împădurită, un bătrân într-o robă prăfuită se- 
mpletici dintr-un coridor şi se sprijini de perete, încercând să se 
orienteze. Apoi văzu silueta accelerândă a Bunei. 

— Tu? strigă el. Străjeri! 

Tata Ogg nu şovăi. O înhăţă pe Magrat de cot şi-o rupse la 
fugă, ajungând-o pe Buna Batevreme în poarta castelului. Un 
străjer care se descurca mai bine cu trezitul decât colegii se 
clătină spre ele şi-ncercă să le bareze drumul cu lancea, dar 
Buna îl împinse şi-l răsuci binişor pe loc. 

Apoi erau afară, alergând spre măturile care le-aşteptau 
sprijinite de un copac. Buna o înhăţă pe a ei din fugă, şi, de data 
asta, porni aproape de la prima încercare. 

O săgeată şuieră pe lângă pălăria ei şi se-nfipse într-o 
creangă. 

— Asta-i recunoştinţă? zise Magrat, pe când măturile se 
ridicau deasupra copacilor. 

— O mulţime de oameni sunt morocănoşi dimineaţa când se 
trezesc, spuse Ţaţa. 

— Toţi păreau că te cunosc, Buno, zise Magrat. 

Mătura Bunei se smuci în vânt. 

— Nu mă cunosc! ţipă ea. Nu m-au văzut în viaţa lor, bine? 

Zburară o vreme într-o tăcere încordată. 

Apoi Magrat, care în opinia Ţaţei Ogg avea talentul celui 
inocent de a călca pe teren periculos, zise: 

— Mă întreb dac-am făcut ce trebuie. Sunt sigură că asta era 
treaba lui Făt-Frumos. 

— Ha! zise Buna, care zbura mai în faţă. Şi la ce bun asta? 


Dacă-şi croieşte drum prin câţiva metri de spini, asta înseamnă 
c-o să fie soţ bun, da? Asta-i gândirea de ursitoare? Să te bagi şi 
să impui finaluri fericite oamenilor fie că le vor, fie că nu? 

— Şi ce-au, mă rog, finalurile fericite? spuse Magrat, cu 
înflăcărare. 

— Uite ce, finalurile fericite sunt în regulă dacă ele se- 
ntâmplă să fie fericite, zise Buna, încruntându-se la cer. Dar nu 
poţi să le-aranjezi tu pentru alţii. Păi, singurul mod în care poţi 
să asiguri o căsnicie fericită ar fi să le tai capetele imediat ce zic 
da, nu-i aşa? Nu poţi să faci fericire... 

Buna Batevreme privi lung la oraşul din depărtare. 

— Tot ce poţi, zise ea, e sa faci un final. 


Luară micul dejun într-un luminiş. Se servi dovleac copt. 
Pâinea piticească fu scoasă la inspecţie. Dar pâinea piticească 
era miraculoasă. Nimeni nu răbda de foame atunci când avea 
pâine piticească pe care s-o evite. Nu trebuia decât să te uiţi la 
ea o clipă, şi imediat îţi veneau în minte zeci de lucruri pe care 
preferai să le mănânci. Ghetele, de exemplu. Munţii. Oaie crudă. 
Propriul picior. 

Pe urmă încercară să doarmă. Adică Ţaţa Ogg şi Magrat 
încercară, dar nu putură decât să stea şi s-o asculte pe Buna 
Batevreme cum bombăne în surdină. Niciodată n-o văzuseră aşa 
supărată. 

Pe urmă, aţa sugeră să meargă pe jos o vreme. Era o zi 
frumoasă, zicea ea. Era o pădure interesantă, spunea, cu o 
mulţime de plante noi care meritau atenţie. O să se simtă toate 
mai bine după o plimbare prin soare, zicea. O să se mai 
relaxeze. 

Şi era, într-adevăr, o pădure frumoasă. După vreo jumătate 
de oră până şi Buna Batevreme se arătă gata să admită că în 
unele privinţe codrul ăsta nu era complet străin şi de mâna a 
doua. Magrat se mai îndepărta de potecă din când în când, 
culegând flori. Ţaţa chiar cântă câteva strofe din Bastonul 
Vrăjitorului Are O Bilă în Vârf cu doar câteva proteste, de formă, 
din partea celorlalte. 

Dar ceva tot nu era cum trebuie. Şi Ţaţa Ogg şi Magrat 
simțeau că se lăsase ceva între ele şi Buna Batevreme, un soi de 
zid mental, ceva important lăsat nespus şi ascuns cu intenţie. 
Vrăjitoarele în general nu prea ţin secrete una de alta, fie şi 
numai pentru că sunt toate aşa de băgăcioase, că n-au nici o 
şansă să nu se afle. Era îngrijorător. 


Şi-apoi dădură un colţ pe lângă un grup de stejari înalţi şi se 
întâlniră cu fetiţa cu pelerină roşie. 

Ţopăia prin mijlocul cărării, cântând un cântec mai simplu şi 
mult mai curat ca oricare din repertoriul Ţaţei Ogg. Nu văzu 
vrăjitoarele decât atunci când era să dea peste ele. Se opri, 
zâmbind nevinovată. 

— Bună ziua, babelor, zise ea. 

— Hm-hm, zise Magrat. 

Buna Batevreme se aplecă spre fetiţă. 

— Ce faci tu singurică prin pădure, domnişorică? 

— Duc coşul acesta cu bunătăţi la bunica, zise fetiţa. 

Buna se îndreptă de spate, cu o privire absentă. 

— Esme, zise Ţaţa Ogg, agitată. 

— Ştiu. Ştiu, spuse Buna. 

Magrat se aplecă şi ea şi-şi schimonosi faţa în grimasa idioată 
folosită de obicei de adulţii care tare-ar dori să se înţeleagă bine 
cu copiii, dar n-au nici o şansă să reuşească vreodată. 

— Aŭ. Spune-mi, domnişoară... ţi-a atras mama atenţia să te 
păzeşti de lupii cei răi care ar putea să se afle prin preajmă? 

— Sigur. 

— Şi bunicuta ta... zise aţa Ogg. Presupun că e bolnavă la 
pat, da? 

— De-asta-i duc coşul ăsta cu... începu fata. 

— Eram sigură. 

— O cunoşti pe bunicuţa? întrebă copilul. 

— Da-aa, zise Buna Batevreme. Intr-un fel. 

— S-a întâmplat la Skund când eram eu mică, spuse aţa 
Ogg, încet. Nici n-au mai găsit-o pe bu... 

— Şi unde-i casa bunicuţei tale, copilă? zise Buna Batevreme 
tare, dându-i un cot zdravăn în coaste Ţaţei. 

Fetiţa arătă spre o potecă laterală. 

— Nu eşti vrăjitoarea cea rea, nu? întrebă ea. 

Tata Ogg se înecă. 

— Eu? Nu. Noi suntem... suntem... începu Buna. 

— Zâne, zise Magrat. 

Bunei Batevreme îi căzu falca. Aşa ceva nu i-ar fi venit în 
minte niciodată. 

— Că mama mi-a spus şi despre vrăjitoare, zise fetiţa. O privi 
suspicioasă pe Magrat. Ce fel de zâne? 

— Ăă. Zâne ale florilor? zise Magrat. Uite, am o baghetă... 

— Care? 

— Ce? 


— Care flori? 

— Ăă, zise Magrat. Păi. Eu sunt... Zâna Lalea şi ea e... - evită 
să se uite direct la Buna - Zâna... Margaretă... şi ea e... 

— Zâna Arici, spuse Ţaţa Ogg. 

Această adăugire la panteonul supranatural fu primită cu 
rezerve. 

— Nu poţi să fii Zâna Arici, zise copilul, după ce se gândi 
bine. Ariciul nu e floare. 

— Şi de unde ştii? 

— Că are ţepi. 

— Aşa are şi măceşul. Și ciulinii. 

— A. 

— Şi am o baghetă, zise Magrat. 

Abia acum îndrăzni să tragă o privire la Zâna Margaretă. 

— Ar trebui să mergem, spuse Buna Batevreme. Tu stai aici 
cu Zâna Lalea, cred că era, şi noi o să mergem să vedem dacă 
bunicuţa ta e bine. Bine? 

— Sunt sigură că nu e o baghetă adevărată, zise fetiţa, 
nedându-i atenţie Bunei şi întorcându-se spre Magrat cu 
instinctul fără greş al copilului de a găsi veriga cea mai slabă. 
Pariez că nu poate transforma ceva în altceva. 

— Păi... începu Magrat. 

— Pariez, zise fetiţa, pariez că nu poţi să transformi buturuga 
de colo într-un... într-un... într-un dovleac. Haha, pariez pe orice 
că nu poţi! Pariez pe un trilion de dolari că nu poţi să transformi 
ciotul în dovleac. 

— Văd că voi două o să vă-nţelegeţi grozav, spuse Zâna Arici. 
Noi nu lipsim mult. 


Două mături treceau razant pe deasupra potecii din pădure. 

— Ar putea să fie doar o coincidenţă, zise Ţaţa Ogg. 

— Ba nu-i, spuse Buna. Copila avea şi pelerină roşie! 

— Şi eu am avut o pelerină roşie la cincisprezece ani, zise 
Tata. 

— Da, dar bunicuţa ta locuia alături. N-aveai de ce să te temi 
de lupi când te duceai la ea, spuse Buna. 

— Doar de moş Sumpkins chiriaşul. 

— Da, dar asta-i coincidență. 

Un fir de fum albăstriu se ridica dintre copaci în fața lor. De 
undeva de-aproape se auzi zgomotul unui copac doborât. 

— Tăietori de lemne! zise Țața. Dacă sunt tăietori de lemne 
prin preajmă, e-n regulă. Unul din ei vine şi... 


— Asta-i doar ce li se spune copiilor, zise Buna, în vreme ce-i 
dădeau zor înainte. Şi oricum, bunicuţei nu-i mai ajută la nimic, 
nu? E gata mâncată! 

— N-am putut niciodată să sufăr povestea asta, spuse Ţaţa. 
Nimănui nu-i pasă ce se-ntâmplă cu bietele femei bătrâne, fără 
apărare. A 

Poteca dispăru brusc la marginea unui luminiş. Intre 
graniţele copacilor se adăpostea o grădină de zarzavat în care 
câteva tulpini amărâte se luptau pentru ce brumă de lumină 
ajungea până la ele. În mijlocul grădinii era ceva ce trebuie să fi 
fost o căsuţă cu acoperiş de paie, fiindcă nimeni n-ar fi clădit o 
căpiţă aşa scâlciată. 

Vrăjitoarele săriră de pe mături, lăsându-le să se oprească 
singure în tufişuri, şi bubuiră în uşa căsuţei. 

— S-ar putea să fie prea târziu, spuse Ţaţa. Lupul poate că... 

După o vreme se-auzi cum vine cineva târşâindu-şi papucii pe 
podea şi uşa se deschise de-un deget. Un ochi suspicios se zărea 
din întunericul dinăuntru. 

— Da? zise o voce mică şi tremurătoare de undeva de sub 
ochi. 

— Tu eşti bunicuţa? întrebă imperios Buna. 

— Voi sunteţi perceptorii, dragă? 

— Nu, doamnă, noi suntem... 

— ... zâne, zise Zâna Arici repede. 

— Nu deschid la oameni de nu-i cunosc, dragă, zise vocea, 
apoi deveni uşor enervată. Mai ales la ăia de niciodată nu spală 
vasele nici dacă le las un castronel de lapte aproape proaspăt 
afară. 

— Am vrea să stăm de vorbă niţel, zise Zâna Margaretă. 

— Da? Ai o legitimaţie, dragă? 

— Ştiu c-am ajuns la bunicuţa care trebuie, zise Zâna Arici. 
Se vede asemănarea. Are urechi mari. 

— Ba nu ea are urechi mari, se răsti Zâna Margaretă. Lupul o 
să fie ăla cu urechi mari. Asta-i tot şpilul. Tu nu eşti niciodată 
atentă? 

Bunicuţa le urmărea cu interes. După ce o viaţă întreagă 
crezuse în ele, acum vedea zâne pentru prima dată şi era o 
experienţă unică. Buna Batevreme îi văzu expresia uluită. 

— Ila-o aşa, madam, zise ea cu un ton despotic de rezonabil, ai 
prefera să fii mâncată de vie de un lup? 

— Nu cred, dragă, nu, spuse bunicuţa cea ascunsă. 

— Noi suntem alternativa, zise Buna. 


— Văleu! Eşti sigură? 

— Pe cuvântul nostru de zâne, zise Zâna Arici. 

— Păi. Sigur? Bine. Puteţi să intraţi. Dar fără şiretlicuri. Şi să 
spălaţi vasele. N-aveţi o oală cu aur la voi, nu? 

— Ăia-s pricolicii, nu? 

— Nu, ăia stau în fântâni. Cred că se referă la spiriduşi. 

— Fii serioasă. Aia-s pe sub poduri. 

— Ba ăia-s trolii. Toată lumea ştie că ăia-s trolii. 

— În orice caz, nu noi. 

— A, zise bunicuţa. Ce să mă mai mir... 


Magrat îşi dorea să se priceapă la copii şi-şi făcea griji că de 
fapt nu se pricepe. Nu prea-i plăceau, şi se-ngrijora şi de asta. 
Tata Ogg părea să se-nţeleagă perfect cu ei dându-le alternativ 
şi la-ntâmplare fie dulciuri, fie urecheli, iar Buna Batevreme îi 
ignora de obicei, şi asta părea să funcţioneze la fel de bine. Dar 
lui Magrat îi păsa de ei. Nu părea corect. 

— Pariez un milion de trilioane de catralioane de dolari că nu 
poţi să transformi tufişul ăla într-un dovleac, zicea copila. 

— Dar, uite, toate celelalte s-au transformat în dovleci, îi 
arătă Magrat. 

— Odată şi-odată tot n-o să mai meargă, zise fetiţa calmă. 

Magrat se uită neajutorată la baghetă. Incercase toate cele - 
pusul dorinţei, subvocalizare, ba chiar, când credea că n-o văd şi 
n-o aud celelalte, să dea cu ea de lucruri şi să tipe: „Orice în 
afară de dovleci!“ 

— De fapt nu ştii cum se face, nu? afirmă copila. 

— la spune, zise Magrat, parcă ziceai că mama ta ştie de 
lupul cel rău din pădure. 

— Da. 

— Și totuşi te-a trimis singură cu coşul cu bunătăţi la 
bunicuţa? 

— Da. De ce? 

— Nu, nimic. Doar mă gândeam. Şi-mi datorezi un milion de 
trilioane de catralioane de enşpelioane de dolari. 


Există un fel de masonerie a bunicuţelor, şi nici măcar nu eşti 
obligat să stai într-un picior şi să depui jurăminte ca să te 
primească. Odată intrată în căsuţă, şi cu ceainicul pe foc, aţa 
Ogg se simţea ca acasă. Greebo se întinse în faţa unui foculeţ 
amărât şi adormi în vreme ce vrăjitoarele încercau să se explice. 

— Nu văd cum ar putea un lup să intre aici, dragă, zise 


bunicuţa blândă. Adică, sunt Jupi. Habar n-au să deschidă uşi. 

Buna Batevreme dădu niţel la o parte o zdreanţă de perdea şi 
se-ncrunta la luminişul de afară. 

— Ştim, zise ea. 

Tata Ogg făcu semn din cap spre patul îngust dintr-un alcov 
aflat lângă cămin. 

— Aici dormi de obicei? întrebă ea. 

— Doar când mă simt rău, dragă. Altfel dorm în pod. 

— În locul tău m-aş duce atunci acolo la culcare. Şi ia şi 
motanul meu cu tine, să nu ne stea în drum. 

— Acum e partea când faceţi curat şi spălaţi rufele în 
schimbul unei farfurioare de lapte? zise bunicuţa, plină de 
speranţă. 

— S-ar putea. Nu se ştie niciodată. 

— Ciudat, dragă. Mă aşteptam să fiţi mai micuţe... 

— leşim mult la aer, zise '[aţa. Acum du-te-n pod. 

Rămaseră amândouă. Buna Batevreme se uită împrejur prin 
încăperea ca o peşteră. Trestiile de pe podea mai aveau un pas 
până să fie compost. Pânzele de păianjen de pe tavan erau 
îmbibate cu funingine. 

Nu puteai curăța locul decât cu o lopată sau, preferabil, cu un 
chibrit. 

— Ciudat, totuşi, zise Ţaţa Ogg, după ce bătrâna urcase 
scările şubrede. E mai tânără ca mine. Dar, sigur, eu fac sport. 

— N-ai făcut sport în viaţa ta, spuse Buna Batevreme, 
supraveghind tufişurile. Niciodată n-ai făcut decât ce ţi-a plăcut 
ţie. 

— Păi tocmai despre asta vorbesc, zise Ţaţa, veselă. Uite ce, 
Esme, eu tot cred că nu-i decât... 

— Ba nu! Simt povestea. Cineva a pus poveştile în practică 
pe-aici, ştiu sigur. 

— Şi ştii şi cine. Nu, Esme? zise Ţaţa şireată. 

O văzu pe Buna uitându-se sălbatic pe pereţii plini de jeg. 

— Eu zic că-i prea săracă să-şi permită o oglindă, spuse Ţaţa. 
Nu-s oarbă, Esme. Şi ştiu că ursitoarele şi oglinzile apar 
împreună. Aşa că spune-mi, ce se-ntâmplă? 

— Nu-ţi spun. Nu vreau să mă fac de râs dacă nu-i adevărat. 
N-am de gând să... vine ceva încoace! 

Tata Ogg îşi lipi nasul de geamul murdar. 

— Nu văd nimic. 

— S-au mişcat tufişurile. Treci în pat! 

— Eu? Credeam că tu te bagi în pat! 


— Nu-mi închipui de ce-ai crezut aşa ceva. 

— Nu. De fapt, nici eu, zise [aţa descurajată. Luă de pe 
stâlpul patului o bonetă pleoştită, şi-o puse şi se strecură sub 
pătura din petice. Hei, salteaua asta e umplută cu paie! 

— N-o să trebuiască să stai acolo mult. 

— Înţeapă! Şi cred că sunt gângănii în ea! 

Ceva se lovi de zidul casei. Vrăjitoarele tăcură. 

Se auzi ceva amuşinând pe sub uşa din dos. 

— Ştii, şopti Ţaţa în vreme ce aşteptau, cămara e un dezastru. 
N-are lemne. Aproape nici mâncare. Şi e acolo un urcior cu 
lapte care aproape că merge singur... 

Buna se furişă repede până la cămin, apoi se-ntoarse la postul 
ei de lângă uşa din faţă. 

După o clipă se auzi zgâriind la clanţă, ca şi cum era apăsată 
de cineva nefamiliarizat cu uşile sau cu degetele. 

Uşa se deschise încet, scârţâind. 

Un miros puternic de mosc şi blană udă umplu camera. 

Paşi şovăitori se-mpleticiră pe podea spre silueta ghemuită 
sub pătură. 

Ţaţa ridică borul bonetei jerpelite destul cât sa vadă. 

— Sal'tare, zise. Şi-apoi: Aoleu, nu credeam că ai dinţi aşa de 
mari... 

Buna Batevreme închise uşa şi înaintă rapid. Lupul se răsuci 
pe loc, cu o labă ridicată în apărare. 

— Nooaaauu! 

Buna ezită o clipă, apoi îl lovi zdravăn în cap cu o tigaie de 
fontă. 

Lupul se prăbuşi. 

Tata Ogg îşi zvârli picioarele afară din pat. 

— Când s-a întâmplat la Skund ziceau oamenii că-i un 
vârcolac sau aşa ceva, şi m-am gândit, nu se poate, vârcolacii nu 
se poartă aşa, zise ea. N-aş fi crezut să fie un lup adevărat. M-a 
speriat zdravăn. 

— Lupii adevăraţi nu umblă pe labele de dindărăt şi nu 
deschid uşi, zise Buna Batevreme. Hai, ajută-mă să-l duc afară. 

— Mi-am adus aminte de tinereţe, când am văzut chestia aia 
mare, păroasă şi băloasă venind, zise Ţaţa, apucând jivina 
leşinată de-o labă. L-ai văzut vreodată pe moş Sumpkins? 

Părea, într-adevăr, un lup normal, doar că era tare slab. I se 
zăreau bine coastele pe sub blana încâlcită. Buna scoase o 
găleată de apă tulbure din puţul de lângă privată şi i-o turnă în 
cap. 


Apoi se aşeză pe-o buturugă şi-l studie cu atenţie. Câteva 
păsări se auzeau cântând prin copaci. 

— A vorbit, spuse ea. A încercat să zică „nu“. 

— M-am mirat şi eu de asta, spuse aţa. Dar mi-am zis că mi- 
am imaginat eu doar. 

— N-are rost să-ţi mai imaginezi, spuse Buna. Situaţia e 
destul de rea şi-aşa. 

Lupul gemu. Buna îi înmână tigaia Ţaţei Ogg. 

După o vreme, zise: 

— Cred c-o să arunc o privire în mintea lui. 

Ţaţa scutură din cap. 

— Eu n-aş face asta dac-aş fi în locul tău. 

— Da’ eu sunt în locul meu, şi vreau să ştiu. Tu fă bine şi 
aţine-te cu tigaia. 

Ţaţa ridică din umeri. 

Buna se concentră. 


E foarte greu de citit o minte omenească. Majoritatea 
oamenilor se gândesc la atât de multe lucruri în fiecare clipă, 
încât e aproape imposibil să izolezi un singur fir din toată 
încâlceala. 

Minţile animalelor sunt altfel. Mult mai aerisite. Minţile 
carnivorelor sunt cel mai uşor de citit, în special înainte de 
mese. Nu există culori în lumea mentală, dar, dac-ar exista, 
mintea unui carnivor flămând ar fi fierbinte şi purpurie şi 
ascuţită ca o săgeată. Şi minţile erbivorelor sunt simple - arcuri 
argintii răsucite, gata de fugă. 

Dar asta nu era nicidecum o minte normală. Erau două minţi. 

Buna mai simţea din când în când minţile vânătorilor prin 
pădure, pe când şedea liniştită serile şi-şi lăsa mintea să se 
plimbe. Rareori erau cam ca asta, sau ca o vagă umbră a acestei 
minţi. Doar rareori, când vânătorul era pe cale să ucidă, firele 
împrăştiate la-ntâmplare ale gândurilor se uneau. Dar aici era 
altfel. Era invers - erau încercări şchioape şi schiloade de 
gândire cojindu-se de pe vârful luciu de săgeată al năzuinţei 
prădătoare. Era o minte de prădător încercând să gândească. 

Normal că-nnebunise. 


Deschise ochii. 

Tata Ogg stătea cu tigaia deasupra capului. Braţul îi tremura. 
— Ei, zise ea, cine-i acolo? 

— Mi-ar prinde bine nişte apă, spuse Buna. 


Prudenţa naturală ieşi la iveală din vârtejul gândurilor ei. 

— Dar nu din fântâna aia, rogu-te. 

Ţaţa se mai relaxă. Când o vrăjitoare începea să umble prin 
alte minţi, nu puteai niciodată să ştii cine se-ntorcea înapoi. Dar 
Buna Batevreme era cea mai bună. Magrat o fi-ncercând ea să 
se găsească pe sine, dar Buna nici măcar nu înţelegea ideea de 
căutare. Dacă nu găsea ea drumul înapoi spre propriul cap, 
însemna că nu există cale. 

— Mai e laptele ăla din căsuţă, se oferi [aţa. 

— Ce culoare ziceai că are? 

— Păi... alburiu, încă. 

— Bine. 

După ce se-ntoarse aţa Ogg cu spatele, Buna îşi permise să 
se cutremure uşurel. 

Se uită la lup, întrebându-se ce putea face pentru el. Un lup 
normal n-ar intra într-o casă, chiar dac-ar putea deschide uşa. 
Lupii nu se-apropiau deloc de oameni, decât dacă erau foarte 
mulţi şi era la sfârşitul unei ierni foarte grele. Şi atunci nu 
fiindcă erau mari şi răi, ci fiindcă erau lupi. 

Dar lupul acesta încerca să fie om. 

Probabil că nu exista tratament. 

— Uite laptele, zise Ţaţa Ogg. 

Buna întinse mâna şi-l luă fără să se uite. 

— Cineva a făcut lupul ăsta să-şi închipuie că e om, spuse ea. 
L-a făcut să creadă că e om şi pe urmă a uitat de el. S-a 
întâmplat cum câţiva ani. 

— De unde ştii? 

— Am... amintirile lui, zise Buna. 

„Şi instinctele lui“, gândi ea. 

Ştia că va trece ceva timp până când n-o să-şi mai dorească 
să urmărească sănii prin zăpadă. 

— Aha. i 

— E blocat între specii. În mintea lui. 

— Putem să-l ajutăm? întrebă Ţaţa. 

Buna scutură din cap. 

— A durat prea mult. Acum e obişnuinţă. Şi e aproape mort 
de foame. Nu poate să meargă nici într-o parte, nici în cealaltă. 
Nu mai ştie să se poarte ca un lup şi nu e-n stare să fie om. Şi 
nu mai poate continua aşa. 

Se întoarse cu faţa spre aţa pentru prima dată de când 
ieşise din lup. Ţaţa se trase un pas îndărăt. 

— Nu-ţi poţi închipui cum e, zise Buna. Să rătăceşti ani de 


zile. Incapabil să te porţi ca om, dar neputând nici să fii lup. Nu- 
ţi închipui cum e. 

— Ba cred că da, zise Ţaţa. După faţa ta. Cred că da. Cine ar 
face aşa ceva unui animal? 

— Am eu o bănuială. 

Se uitară în jur. 

Magrat se apropia, cu fetiţa. Unul dintre tăietorii de lemne 
mergea pe lângă ele. 

— Ha, zise Buna. Sigur. Bineînţeles. Mereu trebuie să fie - 
scuipă cuvintele - un sfârşit fericit. 

O labă încercă s-o apuce de gleznă. 

Buna Batevreme privi în jos, în ochii lupului. 

— Rooghh, mârâi el. Svâârhit? Aaguumm? 

Ea îngenunche şi luă laba în mână. 

— Da? zise ea. 

— Dhaaa! 

Buna se ridică din nou, plină de autoritate, şi făcu semn nou- 
sosiţilor. 

— Domnu' 'Tăietor de Lemne? zise ea. O trebuşoară pentru 
dumneata... 


Tăietorul de lemne n-avea să priceapă niciodată de ce lupul 
îşi pusese singur capul pe buştean. 

Sau de ce bătrâna, aia în care mânia clocotea ca arpacaşul în 
ciorbă, insistase mai târziu să îngroape lupul şi nu să-l jupoaie şi 
să-l azvârle pe sub tufe. Ţinea musai la asta. 

Şi-aşa se terminase cu lupul cel mare şi rău. 


Trecuse o oră. O mulţime de tăietori de lemne se adunaseră 
la căsuţă, unde se părea că se petrec lucruri interesante. Tăiatul 
lemnelor nu oferă de obicei prea multă distracţie. 

Magrat spăla pe jos cu ajutorul magic al unei găleți de apă cu 
săpun şi-al unei perii de paie. Chiar şi Ţaţa Ogg, al cărei modest 
interes pentru importantul rol de gospodină se stinsese complet 
din clipa în care fiica ei mai mare crescuse suficient cât să ţină o 
cârpă-n mână, curăța pereţii. Bunicuţa, care nu era complet la 
curent cu evenimentele, se ţinea agitată după ele cu o 
farfurioară cu lapte. Păianjeni care moşteniseră tavanul de 
generaţii erau evacuaţi blând, dar ferm, afară pe uşă. 

Şi Buna Batevreme se plimba prin luminiş cu tăietorul-şef, un 
tânăr numai muşchi, care evident considera că îi şade mult mai 
bine cu brățări de piele ţintată decât era, de fapt, cazul. 


— A fost prin zonă de ani de zile, ştii? zise el. Se tot furişa pe 
la marginea satelor şi-aşa mai departe. 

— Şi n-aţi încercat niciodată să vorbiţi cu el? întrebă Buna. 

— Să vorbim? Era lup, bine? Nu se vorbeşte cu lupii. 
Animalele nu vorbesc. 

— Hmm. Aşa deci. Şi bătrâna? Văd că sunteţi mulţi tăietori de 
lemne pe aici. Vi s-a întâmplat, ştii tu, să treceţi s-o vedeţi? 

— Hă? Nici vorbă! 

— De ce? 

Tăietorul-şef se aplecă spre ea, conspirativ. 

— Păi, se spuse că e vrăjitoare, ştii? 

— Serios? spuse Buna. Şi tu de unde ştii? 

— Păi, are toate semnele, nu? 

— Care semne? 

Tăietorul de lemne fu cuprins de o uşoară stinghereală. 

— Păi... e... trăieşte singură-n pădure, nu? 

— Da...? 

— Şi... şi... are nasul coroiat şi bombăne tot timpul singură... 

— Da...? 

— Şi n-are dinţi, bine? 

— Văleu! zise Buna. E clar de ce nu vreţi s-aveţi de-a face cu 
ea, nu? 

— Da! spuse tăietorul-şef, uşurat. 

— Te pomeneşti că te transformă în cine ştie ce, nu? 

Buna îşi îndesă un deget în ureche şi-l răsuci gânditoare. 

— Păi, vrăjitoarele pot. 

— Sigur că pot. Sigur că pot, zise Buna. Mă bucur că sunt 
flăcăi voinici ca voi pe aici. [ţ, tt. Hmm. Pot să mă uit la toporul 
tău, tinere? 

El îi dădu toporul. Buna se-ndoi teatral de şale atunci când îl 
luă. Pe lamă se mai vedea sângele lupului. 

— Vai de mine, ce mare e, zise ea. Şi te descurci bine cu el, 
presupun. 

— Am câştigat centura de argint doi ani la rând la Jocurile 
Pădurii, zise tăietorul mândru. 

— Doi ani la rând? Doi ani la rând? Văleu! Asta e o chestie. E 
doar o chestie tare. Şi eu abia pot să-l ridic! 

Buna luă toporul într-o mână şi-l răsuci stângace. Tăietorul 
sări înapoi în vreme ce lama îi vâjâi prin faţă şi se-ngropă de-un 
centimetru într-un copac. 

— Imi pare rău, zise Buna Batevreme. Ce babă proastă sunt! 
Deloc nu mă pricep la lucruri tehnice! 


El rânji la ea şi încercă să scoată toporul. 

Se prăbuşi în genunchi, alb ca varul dintr-odată. 

Buna se aplecă până-i ajunse lângă ureche. 

— Ai fi putut să ai grijă de bătrână, zise ea încet. Ai fi putut să 
vorbeşti cu lupul. Dar n-ai făcut-o, aşa-i? 

El încercă să vorbească, dar fălcile lui păreau că nu vor să se 
despartă. 

— Văd că-ţi pare foarte rău, zise ea. Văd că-ți înţelegi 
greşelile. Sunt sigură că abia aştepţi să pui mâna să-i repari 
căsuţa şi să-i aranjezi grădina, şi să ai grijă să aibă lapte 
proaspăt în fiecare zi şi lemne destule, nu? De fapt, nu m-ar 
mira să fii aşa generos, încât să-i faci o căsuţă nouă, cu fântână 
ca lumea şi tot ce trebuie. Undeva pe lângă sat, ca să nu 
trebuiască să fie singură, da? Ştii, câteodată pot vedea viitorul şi 
ştiu exact că asta o să se-ntâmple, nu? 

Omului îi curgea sudoarea pe faţă. Acum parcă nici plămânii 
nu-i mai funcționau. 

— Şi ştiu c-o să te ţii de cuvânt, şi mă bucur aşa tare, că o să 
am grijă să fii foarte norocos, zise Buna, cu vocea la fel de egală 
şi plăcută. Ştiu că e o slujbă periculoasă. Oamenii pot să se 
rănească. Mai cad copaci pe ei sau le sare deodată lama 
toporului şi le crapă capul. 

Tăietorul se cutremură, pe când Buna vorbi mai departe: 

— Aşa că o să fac un mic descântec ca să nu ţi se întâmple ţie 
nimica din toate astea. Fiindcă sunt aşa de recunoscătoare. 
Fiindcă o s-o ajuţi pe bătrână. Bine? Dă din cap. 

Omul reuşi să-şi mişte capul olecuţă. Buna Batevreme zâmbi. 

— Bravo! zise ea, ridicându-se şi scuturându-şi nişte ţărână 
de pe rochie. Vezi ce frumoasă poate să fie viaţa, dacă ne ajutăm 
unii pe alţii? 


Vrăjitoarele plecară pe la prânz. Deja grădina bătrânei era 
plină de oameni şi răsuna de zgomotul ciocanelor şi al 
fierăstraielor. Veştile ca Buna Batevreme se răspândesc repede. 
Trei tăietori de lemne săpau grădina, încă doi se băteau care să 
curețe coşul şi patru oameni abia se mai vedeau dintr-un puț 
nou care se săpa într-o viteză impresionantă. 

Bunicuţa cea bătrână, care era genul de persoană care se ţine 
de-o idee până când alta o evacuează cu forţa, începea să ducă 
lipsă de farfurioare în care să pună laptele. 

Vrăjitoarele profitară de agitaţie pentru a pleca neobservate. 

— Uite, zise Magrat, cum mergeau ele pe potecă, asta 


demonstrează ce dornici sunt oamenii să dea o mână de ajutor, 
odată ce le-a dat cineva exemplu. Nu-i nevoie să tiraniseşti 
oamenii tot timpul, să ştii. 

Tata Ogg îi aruncă o privire Bunei. 

— Te-am văzut cum vorbeai cu tăietorul ăla de lemne, zise ea. 
Despre ce discutaţi? 

— Rumeguş, spuse Buna. 

— A, da? 

— Unul dintre tăietorii de lemne mi-a spus, zise Magrat, că s- 
au întâmplat tot felul de ciudăţenii prin pădure. Animale care se 
purtau ca oamenii, zicea el. Cică era o familie de urşi care locuia 
prin preajmă. 

— Asta nu-i ciudat, o familie de urşi care stau împreună, zise 
Ţaţa. Sunt animale foarte sociabile. 

— Într-o căsuţă? 

— Asta-i neobişnuit. 

— Despre asta vorbesc, zise Magrat. 

— Nu prea ti-ar veni să te duci să împrumuţi nişte zahăr, 
spuse '[aţa. Presupun că vecinii au avut ceva de zis? 

— Da, spuse Magrat. Au zis „groh“. 

— De ce să zică „groh“? 

— Păi altceva nu puteau să zică. Erau nişte porci. 

— Aşa am avut şi noi nişte vecini când stăteam la... începu 
Tata. 

— Vreau să zic, chiar porci. Ştii? Cu patru picioare? Codiţă 
răsucită? Ce a fost şunca înainte să fie şuncă? Porci. 

— Nu văd cine-ar lăsa nişte porci să stea într-o casă, zise 
Buna. 

— Păi nu i-a lăsat nimeni. Au construit-o singuri. Erau trei. 
Trei purceluşi. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? zise Ţaţa. 

— l-a mâncat lupul. Erau singurele animale destul de proaste 
ca să le poată el prinde, pe cât se pare. Nu s-a mai găsit nimic 
din ei, decât esenţa spirituală. 

— Ce păcat. 

— Bine, tăietorul de lemne mi-a spus şi că n-au fost în stare să 
facă o casă prea solidă. 

— Păi la ce te-aştepţi, cu copiţelele alea, zise Ţaţa. 

— Spunea că acoperişul e plin de găuri şi-i plouă direct în pat. 

Vrăjitoarele merseră o vreme în tăcere. 

— Mi-aduc aminte c-am auzit odată, zise Ţaţa, furişând câte-o 
privire la Buna Batevreme, despre o vrăjitoare care a trăit foarte 


demult pe-o insulă şi transforma naufragiaţii în porci. 

— Ce lucru groaznic, spuse Magrat, la comandă. 

— Presupun că are legătură cu ce fire ai, pe dinăuntru, zise 
Ţaţa. Adică, uite la Greebo al meu. 

Greebo, culcuşit pe umerii ei ca o blană puturoasă, toarse. 

— E aproape om. 

— Multe prostii mai spui, Gytha, zise Buna Batevreme. 

— Asta fiindcă oamenii nu-mi spun ce se-ntâmplă cu adevărat, 
zise Ţaţa Ogg, sumbru. 

— Ţi-am spus că nu-s sigură, zise Buna. 

— Te-ai uitat în mintea lupului. 

— Da, aşa-i. 

— Păi atunci? 

Buna oftă. _ 

— Cineva a fost pe-aici înainte. In trecere. Cineva care 
cunoaşte puterea poveştilor şi le foloseşte. Şi poveştile... au 
rămas pe-aici. Aşa fac, atunci când le hrăneşti... 

— De ce-ar face cineva una ca asta? zise Ţaţa. 

— Exercitiu, spuse Buna. 

— Exerciţiu? Da’ de ce? zise Magrat. 

— Presupun c-o să aflăm cât de curând, spuse Buna, criptică. 

— Ar trebui să-mi spui ce crezi, zise Magrat. Eu sunt 
ursitoarea oficială pe-aici, dacă vrei să ştii. Ar trebui să mi se 
spună tot. Eşti obligată să-mi spui. 5 

Ţaţa Ogg simți cum o ia cu răcori. Asta era un soi de peisaj 
emoţional cu care, ca Ogg-şef, era foarte familiarizată. Genul 
ăsta de remarcă într-un moment ca ăsta era ca alunecarea 
zăpezii de pe ramurile de sus ale unui copac înalt din munţi în 
vremea dezgheţului. Era un capăt al unui proces care, fără 
îndoială, avea să se termine cu o duzină de sate rase de pe faţa 
pământului. Ramuri întregi ale familiei Ogg nu mai vorbeau cu 
alte ramuri Ogg din cauza unui „Foarte mulţumesc“ rostit pe 
tonul nepotrivit în locul nepotrivit, iar acum era mult mai rău. 

— Ei, zise ea grăbit, ce-ar fi să... 

— Nu sunt obligată să-ţi explic nimic, spuse Buna Batevreme. 

— Dar ar trebui să fim cele trei vrăjitoare, zise Magrat. Dacă 
ne putem numi vrăjitoare, adăugă ea. 

— Ce vrei să spui cu asta, rogu-te? zise Buna Batevreme. 

„Rogu-te?“ gândi Ţaţa. Cineva încheiase o propoziţie cu 
„rogu-te“? Asta-i ca atunci când cineva loveşte pe altcineva cu o 
mănuşă şi-apoi o aruncă pe jos. Când închei o propoziţie cu 
„rogu-te?“ nu mai e cale de întoarcere. Dar ea încercă, oricum. 


— Ce ziceţi de nişte... 

Magrat îi dădu "nainte, cu acel curaj disperat al cuiva care 
dansează la lumina podurilor incendiate din urma lui. 

— Păi, zise ea, eu cred... 

— Da? spuse Buna. 

— Eu cred, încercă din nou Magrat, că singura magie pe care 
o facem e doar... în fine, mintologie. Nu ce se cheamă vrăji. 
Doar să te uiţi urât la oameni şi să-i tragi pe sfoară. Să te 
foloseşti de credulitatea lor. Eu nu la asta mă aşteptam când m- 
am făcut vrăjitoare... 

— Şi cine-a spus, zise Buna Batevreme, încet şi apăsat, că 
acum eşti vrăjitoare? 

— Parol, ce s-a întețit vântul, nu credeţi că... zise Ţaţa Ogg. 

— Ce-ai spus? zise Magrat. 

Tata Ogg îşi puse mâna peste ochi. Să ceri cuiva să repete o 
frază pe care nu numai că o auziseşi perfect, dar te mai şi 
enervase teribil era pe undeva pe la nivelul Defcon II în 
lexiconul ciondănelii. 

— Cred c-am vorbit destul de clar, zise Buna. Mă mir că n-ai 
înţeles. Mie mi s-a părut clar. 

— Bate cam tare, nu vi se pare...? 

— Păi, cred că pot şi eu să fiu suficient de încrezută şi 
morocănoasă şi egoistă ca să fiu vrăjitoare, zise Magrat. Asta-i 
tot ce se cere, nu? 

— Egoistă? Eu? 

— Îţi place să aibă oamenii nevoie de ajutor, fiindcă atunci 
sunt slabi, şi când îi ajuţi te simţi puternică! De ce te fereşti de 
niţică magie? 

— Fiindcă nu poţi niciodată să rămâi la niţică, fată proastă! 

Magrat făcu un pas înapoi, roşie la faţă. Băgă mâna în traistă 
şi scoase o carte subţirică pe care-o flutură ca pe o armă. 

— Oi fi eu proastă, gâfâi ea, dar cel puţin încerc să învăţ! Ştii 
la ce pot folosi unii magia? Nu doar ca să păcălească şi să 
tiranisească! Sunt oameni în cartea asta care pot să... pot să 
meargă pe cărbuni încinşi şi să-şi bage mâinile în foc fără să se 
ardă! 

— Trucuri ieftine! zise Buna. 

— Ba chiar pot! 

— Imposibil. Nimeni nu poate! 

— Asta arată că pot controla lucrurile! Magia înseamnă mai 
mult decât să ştii chestii şi să manipulezi oamenii! 

— Da? Înseamnă să-ţi pui dorinţe pe-o stea şi pulbere de 


zâne, da? Să faci oamenii fericiţi? 

— Trebuie s-ajungi şi la asta! Altfel, la ce bun, ce rost au 
toate? Şi oricum... când m-am dus acasă la Desiderata căutai 
bagheta, nu-i aşa? 

— Fiindcă nu voiam să cadă în mâini nepotrivite! 

— Adică oricare mâini afară de ale tale, presupun! 

Işi aruncau fulgere din priviri. 

— N-ai nici un strop de romantism în suflet? zise Magrat, cu 
durere. 

— Nu, spuse Buna. N-am. Şi stelelor nu le pasă ce vrei tu, şi 
magia nu face lucrurile mai bune, şi nimeni nu rămâne nears 
când îşi bagă mâinile-n foc. Dacă vrei să iasă o vrăjitoare din 
tine, Magrat Usturoi, trebuie să-nveţi trei lucruri: ce-i real, ce 
nu-i real, şi care-i diferenţa... 

— Şi să iei neapărat numele şi adresa flăcăului, zise Ţaţa Ogg. 
Mie mi-a folosit întotdeauna. Glumeam şi eu, spuse, atunci când 
celelalte se întoarseră la ea, încruntate. 

Vântul se înteţea, aici la marginea pădurii. Bucăţele de frunze 
şi iarbă vâjâiau prin aer. 

— Mergem în direcţia bună, oricum, zise [aţa isterică, 
încercând orice ca să le abată atenţia. Uite. Scrie „Genua“ pe 
indicatorul ăla. 

Într-adevăr. Era o scândură veche şi mâncată de viermi, 
înfiptă într-un par aflat chiar la marginea pădurii. Capătul 
fusese tăiat aşa fel ca să semene cu un deget întins. 

— Şi ce drum neted, flecări 'Ţaţa înainte. 

Cearta se mai potolise, din simplul motiv că taberele nu-şi 
mai vorbeau. Nu era doar o încetare a comunicării verbale - 
asta ar fi fost o simplă absenţă a vorbirii. Aici era ceva care 
trecea direct prin asta şi ieşea pe partea cealaltă, în sferele 
oribile şi ranchiunoase ale Nevorbirii cu Duşmanul. 

— Cărămizi galbene, zise Ţaţa. Cine-a mai auzit să faci un 
drum din cărămizi galbene? 

Magrat şi Buna Batevreme stăteau şi se uitau în direcţii 
opuse cu braţele încrucişate la piept. 

— E mai vesel, presupun, zise '[aţa. 

La orizont, Genua sclipea într-o mare de verdeață. Mai 
încoace, drumul cobora într-o vale largă presărată cu sătucuri. 
Un râu şerpuia printre ele în călătoria lui spre oraş. 

Vântul le flutura fustele. 

— Nu putem zbura pe vremea asta, zise aţa, încercând 
bărbăteşte să întreţină plăpânda flacără a conversaţiei cât 


pentru trei. Aşa că mergem pe jos, da? adăugă ea, fiindcă şi 
sufletele inocente precum cel al 'Ţaţei mai au câte-o scânteie de 
ranchiună. Şi să cântăm pe drum, ce ziceţi? 

— Nu-i treaba mea să mă bag în ce vor alţii să facă, spuse 
Buna. Nu mă priveşte. Dar presupun că unele persoane cu 
baghete şi idei măreţe o sa aibă ceva de spus. 

— Hm! zise Magrat. 

Porniră pe drumul de cărămizi galbene spre oraşul din zare, 
în şir indian, cu Ţaţa Ogg în mijloc ca un fel de zonă tampon 
ambulantă. 

— Ce le-ar trebui unora, vorbi Magrat lumii în general, e o 
inimă mai largă. 

— Ce le-ar trebui unora, vorbi Buna Batevreme cerului 
furtunos, e mult mai mult creier. 

Apoi îşi înhăţă pălăria să nu i-o ia vântul. 

„Ce mi-ar trebui mie, gândi Ţaţa Ogg cu fervoare, e ceva de 
băut“. 

Trei minute mai târziu îi căzu o căsuţă în cap. 


Deja la vremea aceea vrăjitoarele se găseau la distanţă una 
de alta. Buna Batevreme mergea hotărâtă în faţă, Magrat, 
îmbufnată, în spate, iar Ţaţa Ogg la mijloc. 

După cum povestea ea mai târziu, nici măcar nu cântase. 
Doar că până atunci puteai vedea o vrăjitoare micuță şi îndesată 
pe drum, iar în clipa următoare, doar o căsuţă de lemn, cam 
turtită. 

Buna Batevreme se-ntoarse pe călcâi şi se trezi uitându-se la 
o uşa nevopsită şi mâncata de cari. Magrat aproape că intră cu 
capul în uşa din dos, din acelaşi lemn cenuşiu. 

Nu se auzea nimic, decât trosnetul lemnelor. 

— Gytha? zise Buna. 

— Ţaţă? zise Magrat. 

Deschiseră fiecare uşa respectivă. 

Căsuţa avea un plan foarte simplu, cu două camere la parter, 
separate printr-un coridor din faţă până-n spate. In mijlocul 
coridorului, înconjurată de scânduri fărâmate şi împilate de 
termite, sub pălăria ei ascuţită, care i se înfundase până la 
bărbie, era Ţaţa Ogg. Greebo nu se vedea nicăieri. 

— Ce s't'plat? zise ea. Ce s'tt'plat? 

— Ţi-a căzut o casă-n cap, spuse Magrat. 

— A. Una d-alea, zise '[aţa, neclar. 

Buna o luă de umeri. 


— Gytha? Câte degete îţi arăt? spuse ea, agitată. 

— Ce d'şte? E-ntuneric. 

Magrat şi Buna apucară zdravăn de borul pălăriei [aţei şi i-o 
deşurubară cu greu de pe cap. [aţa clipi la ele. 

— Armătură de salcie, zise ea, în vreme ce pălăria îşi relua 
trosnind forma, ca o umbrelă reîncarnată. Ţaţa se cam clătina. 
Poa' să oprească şi-o lovitură de ciocan, o pălărie cu armătură 
de salcie. Ar’ nervuri, vedeţi. Dăstribuie forţa. O să-i scriu 
domnului Vernissage. 

Magrat, uluită, se uita prin căsuţă. 

— Pur şi simplu a căzut din cer! zise ea. 

— O fi fost vreo tornadă mare sau ceva, spuse Ţaţa. A luat-o 
pe sus, ştiţi, şi când s-a oprit vântul a căzut. Se-ntâmplă lucruri 
ciudate când e vânt mare. Mai ţineţi minte furtuna aia de anul 
trecut? Una dintre găini mi-a ouat acelaşi ou de patru ori. 

— Aiurează, zise Magrat. 

— Ba deloc, aşa vorbesc eu, spuse Ţaţa. 

Buna Batevreme se uită în una dintre camere. 

— Credeţi că găsim ceva mâncare sau băutură pe-aici? zise 
ea. 

— Cred că m-aş putea forţa să-nghit nişte rachiu, spuse aţa 
repede. 

Magrat se uită în sus pe scări. 

— Alo, strigă ea, cu vocea sugrumată a celui care doreşte să 
fie auzit, dar fără să fie atât de prost crescut încât să ridice 
vocea. E cineva aici? 

Ţaţa, pe de altă parte, se uită sub scări. Greebo se făcuse tot 
un ghem de blană într-un colţ. Îl înhăţă de ceafă şi-l scoase de 
acolo, mângâindu-l cam zăpăcită. In ciuda capodoperei de 
pălărie a domnului Vernissage, în ciuda podelei cam putrede şi 
în ciuda chiar a legendarelor cranii indestructibile ale neamului 
Ogg, Ţaţa se simţea categoric cam pe lângă evenimente şi pradă 
unui uşor hiat cu dor de casă în dispoziţia ei de obicei optimistă. 
Acasă la ea oamenii nu-ţi dădeau cu case-n cap. 

— Ştii, Greebo, zise ea, nu cred că mai suntem în Lancre. 

— Am găsit nişte gem, spuse Buna Batevreme, din bucătărie. 

Nu-ţi trebuia mult ca s-o înveseleşti pe Ţaţa Ogg. 

— Perfect, strigă ea. O să meargă de minune cu pâinea 
piticească. 

Magrat intră în cameră. 

— Nu cred c-ar trebui să luăm proviziile oamenilor, zise ea. 
Adică, asta trebuie să fie casa cuiva. 


— A. A vorbit cineva, Gytha? spuse Buna Batevreme înţepată. 

Tata îşi dădu ochii peste cap. 

— Spuneam doar, Ţaţă, zise Magrat, că asta nu-i proprietatea 
noastră. 

— Zice că nu-s lucrurile noastre, Esme, spuse Ţaţa. 

— Spune cui vrea s-audă, Gytha, că e ca şi cum ai recupera 
lucruri dintr-un naufragiu, zise Buna. 

— Zice că ce-am găsit al meu să fie, Magrat, spuse [aţa. 

Ceva trecu prin dreptul ferestrei. Magrat se duse să se uite 
prin geamul murdar. 

— Ciudat. Dansează nişte pitici în jurul casei, zise ea. 

— Serios? spuse Ţaţa, deschizând un dulap. 

Buna se-mbăţoşă. 

— Cân... adică, întreab-o dacă şi cântă, zise ea. 

— Cântă, Magrat? 

— Parc-aud ceva, zise Magrat. Un fel de dingdong, dingdong. 

— Da, ăsta-i cântec piticesc, spuse Ţaţa. Numai ei sunt în 
stare s-o ţină toată ziua cu hai-ho. 

— Par foarte fericiţi, zise Magrat, incertă. 

— O fi fost căsuţa lor şi se bucură c-au găsit-o. 

Se-auzi bubuind în uşa din dos. Magrat deschise. O ceată de 
pitici ruşinaţi şi îmbrăcaţi în culori strălucitoare făcură degrabă 
un pas înapoi, după care ridicară ochii la ea. 

— Ăă, zise cel care părea şeful, ăă... a murit vrăjitoarea 
bătrână? 

— Care din ele? spuse Magrat. 

Piticul se uită la ea cu gura căscată. Apoi se-ntoarse şi se 
sfătui pe şoptite cu colegii. Apoi se-ntoarse la loc. 

— Câte aveţi? 

— Două, la alegere, zise Magrat. Nu era în toane prea bune şi 
nu se simţea dispusă să ajute conversaţia mai mult decât era 
strict necesar. O tresărire de răutate pe care nu şi-o cunoştea o 
făcu să adauge: Pe gratis. 

— Aha. Piticul chibzui situaţia. Păi, pe care vrăjitoare a căzut 
casa? 

— Ţaţa? Nu, nu e moartă. Doar puţin năucă. Dar mulţumesc 
de întrebare, oricum, zise Magrat. Foarte drăguţ din partea ta. 

Asta păru să nedumerească piticii. Se adunară grămadă. Se 
auzeau dezbateri sotto voce. N 

Apoi piticul-şef se întoarse din nou spre Magrat. Işi scoase 
coiful şi-l roti în mâini, neliniştit. 

— Ăă, zise el, ne dai cizmele ei? 


— Ce? 

— Cizmele, zise piticul, roşind. Ni le dai, te rog? 

— La ce-ţi trebuie cizmele ei? 

Piticul o privi. Apoi se-ntoarse şi se-ngrămădi din nou cu 
ceilalţi. Apoi reveni la Magrat. 

— Ştii, avem... sentimentul ăsta... c-ar trebui să-i luăm 
cizmele, spuse el. 

Râmase acolo, clipind. 

— Păi, mă duc să-ntreb, zise Magrat. Dar nu cred c-o să vrea. 

Când dădu să-nchidă uşa, piticul începu din nou să-şi învârtă 
coiful. 

— Sunt rubinii, nu? spuse el. 

— Păi, sunt roşii, zise Magrat. Roşu e bine? 

— Musai să fie roşii. 

Ceilalţi pitici încuviinţară. 

— Dacă nu-s roşii nu merge. 

Magrat îl privi fără să-nţeleagă şi-apoi închise uşa. 

— Ţaţă, zise ea, măsurat, când ajunse în bucătărie, sunt nişte 
pitici afară care vor cizmele tale. 

Ţaţa ridică ochii. Găsise nişte pâine uscată într-un dulap şi 
mesteca plină de sârg. E uluitor ce lucruri sunt dispuşi oamenii 
să mănânce dacă alternativa e pâine piticească. 

— Păi şi la ce le trebuie? zise Ţaţa. 

— N-au spus. Au zis doar că au senzaţia că au nevoie de 
cizmele tale. 

— Mi se pare foarte suspectă chestia, spuse Buna. 

— Moş Wistley Tremurici de pe la Izvorul Racului avea ce- 
avea cu cizmele, zise Ţaţa, lăsând jos cuțitul. Mai ales de-alea 
negre cu năsturei. Le colecţiona. Dacă te vedea pe stradă cu o 
pereche nouă îl lua cu leşin. 

— Nu cred că piticii sunt aşa sofisticați, spuse Buna. 

— Poate vor să bea din ele, zise [aţa. 

— Cum adică, să bea din ele? întrebă Magrat. 

— Aa, păi, aşa se face prin străinătate, zise Ţaţa. Se bea vin 
cu spumă din cizme de damă. 

Se uitară tustreile la cizmele Ţaţei. 

Nici măcar aţa nu izbutea să-şi închipuie ce-ar putea dori 
cineva să bea din ele sau ce s-ar întâmpla cu respectivul după. 

— Parol. Asta-i mai rafinat şi decât moş Wistley Tremurici, 
zise Ţaţa, gânditoare. 

— Păreau un picuţ cam miraţi şi ei, spuse Magrat. 

— Pai normal. Nu se-ntâmplă prea des să capete cineva 


sentimentul că trebuie să meargă să-i ia unei vrăjitoare 
cumsecade cizmele. Asta pare să fie tot vreo poveste. Cred, zise 
Buna Batevreme, că ar trebui să mergem să vorbim cu piticii 
ăştia. 

Păşi hotărâtă pe coridor şi deschise uşa. 

— Da? se răsti ea. 

Piticii dădură înapoi la vederea ei. Se auziră din nou şoapte şi 
înghionteli şi comentarii înăbuşite de genul: „Ba tu“ şi „Eu am 
întrebat data trecută”. Până la urmă un pitic fu împins înainte. E 
posibil să fi fost chiar primul pitic. Cu piticii e greu să-ţi dai 
seama. 

— Ăă, zise el. Ăăă. Cizmele? 

— Pen’ ce? zise Buna. 

Piticul se scărpină în cap. 

— Dracu' să mă ia dacă ştiu, zise el. Şi noi ne întrebam, de 
fapt. Tocmai ieşeam din schimb de la mina de cărbune acu' o 
juma’ de ceas, şi-am văzut căsuţa căzând pe... pe vrăjitoare, şi... 
ştii... 

— Aţi ştiut că trebuie să veniţi fuga să-i furaţi cizmele? spuse 
Buna. 

Faţa piticului se lăţi într-un rânjet de uşurare. 

— Exact! zise el. Şi să cântăm dingdong. Doar că ar fi trebuit 
să fie strivită. Fără supărare, adăuga el repede. 

— E ranforsarea de salcie, zise o voce din spatele Bunei. Face 
cât greutatea ei în Avur. 

Buna se holbă la ei o vreme, apoi zâmbi. 

— la poftiţi înăuntru, băieţi, zise ea. Am nişte întrebări pentru 
voi. 

Piticii părură foarte nehotărâţi. 

— Ăă, zise purtătorul de cuvânt. 

— Vă e frică să intraţi în casa unde-s vrăjitoare? întrebă Buna 
Batevreme. 

Piticul dădu din cap şi roşi. Magrat şi Ţaţa Ogg schimbară 
priviri prin spatele Bunei. Ceva nu era-n regulă. Piticii din munţi 
nici vorbă să se teamă de vrăjitoare. Problema era să-i opreşti 
să-ţi intre în casă prin podea. 

— Aţi plecat din munţi cam de multişor, mă gândesc, zise 
Buna. 

— E un filon de cărbune foarte promiţător pe-aici, mormăi 
purtătorul de cuvânt, răsucind coiful în mâini. 

— Atunci cred că de mult n-aţi mai avut parte de pâine 
piticească de calitate, zise Buna. 


Ochii piticului se umeziră. 

— Făcută din cel mai bun nisip, măcinat cu piatră, cum o 
făcea mama jucând-o în picioare, continuă Buna. 

Dinspre pitici se ridică un fel de suspin colectiv. 

— Nu se găseşte aici, zise piticul vorbitor, cu ochii în pământ. 
Din cauza apei sau aşa ceva. Se face fărâme după nici doi, trei 
ani. 

— Pun făină în ea, zise unul mai din spate, acru. 

— Ba şi mai rău. Brutarul din Genua pune fructe uscate, 
spuse alt pitic. 

— Ei bine, zise Buna, frecându-şi mâinile, s-ar putea să vă pot 
ajuta. E posibil să am nişte pâine piticească pentru voi. 

— Neee. Nu pâine piticească adevărată, spuse piticul 
mohorât. Pâinea ca lumea trebuie să fie scăpată-n râu şi uscată 
dup-aia, şi turtită şi să şadă lumea pe ea şi s-o scoţi zilnic să te 
uiţi la ea şi s-o pui la loc. N-ai de unde să găseşti aşa ceva pe- 
aici. 

— Ba cred că azi, zise Buna Batevreme, e ziua voastră 
norocoasă. 

— Să vă spun drept, zise Ţaţa Ogg, cred că pe una a făcut pipi 
motanul. 

Piticul ridică privirea, cu ochii strălucitori. 

— Ei drăcie! 


Dragă Jason şi ceilalţi, 

Ce aventură, sentâmplă tot felu de lucruri, lupi vorbitori şi fete 
adormiten castele, o să am ce povesti când vin acasă. Şi să naud de 
case căzătoare, apropo, trimiteţi pe careva la domnu Vernissage de la 
Curmătura cu complumente dela Doamna Ogg că ce pălării bune face, 
poate să scrie „Aprobat de Ţaţa Ogg“ pe ele că opreşte 100% toate 
căsuţele cunoscute, ştii că dacă scri la oameni că ce marfă bună fac îţi 
mai dau şi gratis, te pomeneşti cămi dă o pălărie nouă, aşa că vezi să 
nu uiţi. 


Lilith ieşi din camera ei de oglinzi. O trenă de imagini şterse 
de-ale sale o urmăreau, pălind. 

Vrăjitoarele ar trebui să se facă plăcintă când cade o casă pe 
ele. Aşa ştia Lilith. Să fie complet strivite şi numai cizmele să le 
rămână afară. 

Câteodată o apuca disperarea. Oamenii pur şi simplu nu erau 
în stare să-şi joace rolul ca lumea. 

Se întreba dacă o exista cumva opusul ursitoarei. Majoritatea 


lucrurilor aveau antiteze, la urma urmei. Şi în cazul acesta, n-ar 
fi putut fi vorba despre o ursitoare rea, fiindcă asta ar fi doar o 
ursitoare bună privită din alt punct de vedere. 

Antiteza ar fi cineva care ar fi un fel de distrugător de poveşti 
şi, credea Lilith, cea mai malefică fiinţă din lume. 

Ei, dar aici, în Genua, exista o poveste care nu putea fi oprită 
de nimeni. Asta avea forţă. Încearcă să o opreşti şi te va absorbi, 
te va integra în intrigă. Lilith n-avea nevoie să intervină. 
Povestea va lucra în locul ei. Şi avea mângâierea că nu poate 
pierde. În fond, ea era cea bună. 

Păşi agale de-a lungul crenelurilor şi cobori apoi în camera ei, 
unde o aşteptau cele două surori. N-aveau probleme cu 
aşteptatul. Puteau să stea ore întregi fără să clipească. 

Ducele refuza până şi să intre în camera în care erau ele. 

Întoarseră capul spre ea când intră. 

Voci nu le dăduse. N-aveau nevoie. Era suficient să fie 
frumoase şi să poată fi făcute să înţeleagă. 

— Acum trebuie să mergeţi acasă, le spuse ea. Şi încă ceva 
foarte important. Ascultaţi-mă. Mâine o să vină nişte persoane s- 
o vadă pe Ella. Trebuie să le lăsaţi, aţi înţeles? 

Ele îi urmăreau buzele. Urmăreau tot ce mişca. 

— Avem nevoie de ele pentru poveste. N-o să meargă bine 
dacă nu încearcă s-o oprească. Şi pe urmă... poate o să vă dau 
voci. V-ar plăcea, nu? 

Ele se uitară una la alta, apoi la ea. Şi apoi la cuşca din colţul 
camerei. 

Lilith zâmbi, băgă mâna în cuşcă şi scoase doi şoareci albi. 

— Vrăjitoarea mai tânără ar putea fi chiar genul vostru, zise 
ea. O să văd ce pot face cu ea. Şi acum... gura mare... 


Măturile pluteau pe cerul după-amiezii. 

De data asta, vrăjitoarele nu se certau. 

Piticii le aduseseră aminte de acasă. Oricui i-ar fi crescut 
inima să-i vadă cum se aşezaseră să se uite cu dor la pâinea 
piticească, mâncând-o din ochi, ceea ce era cel mai bun mod de 
a o mânca. Orice i-ar fi mânat pe ei să caute cizme rubinii, se 
părea că sub influenţa telurică a pâinii se risipise. Vorba Bunei, 
trebuia să cauţi mult şi bine până să găseşti ceva mai real ca 
pâinea piticească. 

Apoi Buna îl luase deoparte pe piticul-şef să stea de vorbă cu 
el. 

Nu le spusese şi celorlalte ce aflase, iar ele n-aveau curaj să- 


ntrebe. Acum zbura puţin înaintea lor. 

Din când în când bombănea ceva cam ca „Ursitoare!“ sau 
„Exerciţiu!“ 

Dar până şi Magrat, care n-avea experienţă, putea simți 
Genua la orizont, aşa cum simte barometrul presiunea 
atmosferică. In Genua, poveştile prindeau viaţă. In Genua, 
cineva se-apucase să pună visele în practică. 

Vă amintiţi cum sunt unele vise...? 


Genua stătea cuibărită în delta Râului Vieux, care era sursa 
bogăției ei. Şi era bogată. Genua controlase odinioară gurile 
râului şi impozitase transporturile într-un mod care nu putea fi 
numit piraterie fiindcă era comandat de guvernul oraşului, aşa 
că era strategie macroeconomică şi ceva perfect legal. lar 
mlaştinile şi lacurile deltei furnizau ingredientele târâtoare, 
zburătoare şi înotătoare ale unei bucătării care ar fi fost 
faimoasă în toată lumea dacă, după cum s-a spus deja, oamenii 
ar fi călătorit mai mult. 

Genua era bogată, leneşă şi neameninţată, şi pe vremuri îşi 
ocupa timpul cu acel gen de politici civice care se dezvoltă de la 
sine în oraşele-stat. De exemplu, a fost o vreme când îşi 
permitea să aibă cea mai mare filială a Breslei Asasinilor din 
afara oraşului Ankh-Morpork, şi membrii ei erau atât de ocupati, 
încât uneori trebuia s-aştepţi cu lunile până să-ţi vină rândul.% 

Dar Asasinii plecaseră cu toţii de ani de zile. Unele lucruri îi 
îngreţoşează până şi pe şacali. 

Oraşul te surprindea. De la distanţă, părea un fel de cristal 
alb şi complicat crescând din tonurile verzi şi maronii ale 
mlaştinii. 

Mai de-aproape distingeai mai întâi un cerc de clădiri micuţe, 
apoi un inel interior de case mari, făloase şi albe, şi-n final, chiar 
în mijloc, un palat. Era genul drăgălaş, înalt şi cu turnulețe, ca 
un castel de jucărie sau ceva proiectat de un cofetar 
extravagant. Fiecare turlă suplă părea gândită anume pentru o 
prinţesă prizonieră. 

Magrat se cutremură. Apoi însă îşi aminti de baghetă. O 
ursitoare are responsabilităţi. 

— Mi-aduce aminte de altă poveste cu Aliss cea Neagră, zise 


23 Pe când în Ankh-Morpork afacerile mergeau uneori aşa prost, încât 
unii membri mai întreprinzători ai breslei puneau anunţuri prin vitrine 
cu oferte promoţionale ca: „La doi înjunghiaţi otrăvim unul gratis”. 


Buna Batevreme. Mi-aduc aminte când a închis-o pe fata aia cu 
cozi lungi într-un turn exact ca astea. Una Rupeşniţel sau aşa 
ceva. 

— Dar a scăpat, spuse Magrat. 

— Da, e bine să-ţi mai laşi părul liber, zise Ţaţa. 

— Hă. Legende rurale, spuse Buna. 

Se apropiau de zidurile oraşului. Magrat zise: 

— Sunt gărzi la poartă. Vreţi să zburăm pe deasupra? 

Buna se uită cu ochii mijiţi la tumul cel mai înalt. 

— Nu, spuse ea. O să aterizăm şi intrăm pe jos. Să nu se- 
ngrijoreze lumea. 

— E nişte teren neted după copacii ăia, zise Magrat. 


Buna făcu doi, trei paşi, de probă. Cizmele îi scârţâiau şi 
plescăiau apos şi acuzator. 

— Uitaţi, am spus că-mi pare rău, zise Magrat. Părea aşa 
neted! 

— Aşa-i apa în gen'ral, spuse Ţaţa, şezând pe-o buturugă şi 
storcându-şi rochia. 

— Dar nici tu nu ţi-ai dat seama că e apă, zise Magrat. Arăta 
aşa... aşa ierboasă, cu atâtea buruieni şi lucruri la suprafaţă. 

— Mie-mi pare că pe-aici apa şi pământul nu se pot hotărî 
care cine e, zise Ţaţa. 

Se uită în jur la peisajul miasmatic. 

Copaci răsăreau din mlaştină. Arătau străini şi zdrenţuiţi şi 
păreau că putrezesc în vreme ce cresc. Acolo unde apa se 
vedea, era neagră precum cerneala. Din când în când câteva 
bule eructau spre suprafaţă ca stafiile fasolei în ziua de baie. Şi 
undeva în depărtare era râul, dacă puteai avea respectiva 
certitudine în ţinutul acesta de apă vâscoasă şi pământ mişcător 
sub tălpi. 

Clipi. 

— Asta-i ciudat, zise ea. 

— Ce? spuse Buna. j 

— Mi s-a părut că văd... ceva fugind... zise Țața. Acolo. Intre 
copaci. 

— O rață, probabil, în zona asta. 

— Era mai mare ca o rață, zise Ţaţa. Dar ştii ce-i ciudat, arăta 
ca o căsuță. 

— Sigur că da, fugea pe-aici cu fum ieşindu-i pe coş, pufni 
Buna, disprețuitor. 

Ţaţa se lumină. 


— Ai văzut-o şi tu? 

Buna îşi dădu ochii peste cap. 

— Haideţi, zise ea. Să ieşim la drum. 

— Aă, spuse Magrat, cum? 

Se uitară la aşa-zisul pământ dintre refugiul lor aproximativ 
uscat şi drum. Avea un aspect cam gălbui. Erau acolo şi ramuri 
plutitoare şi tufe de iarbă suspect de verde. Ţaţa rupse o ramură 
din copacul prăbuşit pe care şedea şi-o aruncă la câţiva metri în 
faţă. Căzu cu un plescăit şi se scufundă cu un zgomot 
asemănător cu acela scos de cineva care ca un pai ce încearcă 
să sugă ultima picătură de milkshake. 

— O să zburăm pân-acolo, evident, zise Ţaţa. 

— Voi două puteţi, spuse Buna. Eu n-am loc s-alerg şi să-mi 
pornesc mătura. 

Până la urmă Magrat o luă şi pe ea pe mătură, iar Ţaţa 
încheia plutonul, cu mătura Bunei la remorcă. 

— Tot ce pot să sper e că nu ne-a văzut nimeni, zise Buna, 
odată ajunse la relativa siguranţă a drumului. 

Alte drumuri se alăturau potecii dinspre mlaştină pe măsură 
ce se apropiau de oraş. Erau aglomerate, iar la poartă se făcuse 
ditamai coada. 

De la nivelul solului, oraşul părea şi mai impresionant. Pe 
fondul aburind al mlaştinii, strălucea ca o piatră şlefuită. Pe 
ziduri fluturau steaguri colorate. 

— Arată foarte vesel, zise Ţaţa. 

— Foarte curat, spuse Magrat. 

— Aşa pare de-afară, zise Buna, care mai văzuse oraşe la 
viaţa ei. Inăuntru o să fie plin de cerşetori şi zgomot şi şanţuri 
cu mizerie, o să vedeţi. 

— Întorc din drum o groază de lume, spuse Ţaţa. 

— Ziceau pe vapor că vine multă lume încoace pentru Prânzul 
Gras, spuse Buna. Probabil vin şi mulţi de soi rău. 

Şase gărzi le priveau cum se apropie. 

— Foarte frumos echipați, zise Buna. Aşa-mi place să văd. Nu 
ca acasă. 

În tot regatul Lancre erau doar şase rânduri de zale, făcute 
pe principiul măsurii-unice-care-nu-i-pe-măsura-nimănui. Era 
nevoie să le ajustezi cu sforicele şi cu sârmuliţe unde erau prea 
largi, fiindcă în Lancre rolul de gardă la castel era îndeplinit de 
obicei de orice cetăţean care n-avea altă treabă momentan. 

Dar aceste gărzi aveau doi metri fiecare şi, până şi Buna 
recunoştea asta, arătau impresionant în uniformele lor vesele, 


roşii cu albastru. Ea nu mai văzuse alte gărzi de oraş decât în 
Ankh-Morpork. La vederea gărzilor din Ankh-Morpork, oamenii 
înţelepţi se întrebau ce atacatori ar putea fi mai cumpliţi. 
Lucruri la care să te uiţi cu drag în orice caz nu erau. 

Spre uluirea ei, două lănci îi barară calea atunci când dădu să 
treacă pe sub bolta porţii. 

— Ştiţi, noi nu vă atacam, zise Buna. 

Un caporal o salută. 

— Nu, doamnă, spuse el. Dar avem ordin să oprim cazurile 
limită. 

— Cazuri limită? zise Ţaţa. Ce-avem noi de-i limită? 

Caporalul înghiţi în sec. Nu era uşor să înfrunţi privirea Bunei 
Batevreme. 

— Păi, zise el, sunteţi cam... jegoase. 

Se lăsă o linişte asurzitoare. Buna trase aer în piept. 

— Am avut un mic accident în mlaştină, zise Magrat repede. 

— Sunt sigur că e în regulă, spuse caporalul dezolat. Vine 
căpitanul într-o clipă. Dar, ştiţi, avem probleme dacă dăm 
drumul cui nu trebuie. N-aveţi idee ce ipochimeni vin pe-aici. 

— Cum să daţi drumul cui nu trebuie, zise Ţaţa Ogg. Nici noi 
nu vrem să daţi drumul cui nu trebuie. N-am vrea să stăm într- 
un oraş plin cu cine nu trebuie, nu, Esme? 

Magrat îi dădu un picior peste gleznă. 

— Bine că noi suntem cine trebuie, zise '[aţa. 

— Ce se-ntâmplă aici, caporal? 

Căpitanul gărzii ieşi tacticos pe o uşă de sub bolta porţii şi se- 
ndreptă către vrăjitoare. 

— Aceste... doamne vor să intre, domnule, zise caporalul. 

— Şi? 

— Păi, sunt cam... ştiţi, nu sută la sută curate, zise caporalul, 
gârbovindu-se sub privirea Bunei. Şi una dintre ele are părul 
încurcat... 

— Ei na! se răsti Magrat. 

— ... şi una pare genul care foloseşte cuvinte urâte. 

— Ce? zise Ţaţa, pierindu-i zâmbetul. Îţi tăbăcesc spinarea, 
năpârstocule! 

— Dar, caporale, duc mături, spuse căpitanul. Le-ar fi foarte 
greu, ca personal de curăţenie, să fie tot timpul îngrijite. 

— Personal de curăţenie? zise Buna. 

— Sunt sigur că abia aşteaptă să se aranjeze, spuse căpitanul. 

— Scuzaţi-mă, zise Buna, înzestrând cuvintele cu acele 
armonici purtate de obicei de cuvinte ca „Atacă!“ sau „Ucide!“ 


Scuzaţi-mă, dar vă spune ceva pălăria asta ascuţită de pe capul 
meu? 

Soldaţii se uitară politicoşi la ea. 

— Nu-mi daţi un indiciu? întrebă căpitanul, în cele din urmă. 

— Înseamnă... 

— Noi intrăm şi ne vedem de treabă, dacă nu vă deranjează, 
zise Ţaţa. Avem multă curăţenie de făcut. Agită mătura. Haideţi, 
doamnelor. 

Ea şi Magrat o înhăţară ferm pe Buna de coate şi-o 
propulsară dincolo de poartă înainte să explodeze. Buna 
Batevreme spunea mereu că e bine să numeri până la zece 
înainte să-ţi ieşi din pepeni. Nimeni nu ştia de ce, pentru că asta 
nu reuşea decât să-i crească presiunea internă şi să facă 
explozia de la final mult mai rea. 

Vrăjitoarele nu se opriră decât atunci când poarta nu se mai 
vedea. 

— Hai, Esme, zise Ţaţa Ogg cu blândeţe, n-o lua şi tu aşa. Şi 
trebuie să recunoşti că suntem cam tăvălite. Nu-şi făceau decât 
datoria, să ştii. Hai, ce zici? 

— Ne-au tratat de parc-am fi fost oameni obişnuiţi, spuse 
Buna pe un ton şocat. 

— Aici e străinătate, Buno, zise Magrat. Şi oricum, ai spus că 
nici oamenii de pe vapor n-au recunoscut pălăria. 

— Da, dar atunci nu voiam s-o recunoască, zise Buna. E 
altceva. 

— E doar un... un incident, Buno, spuse Magrat. Erau doar 
nişte proşti de soldaţi. Nici nu ştiau ce-i aia coafură freestyle. 

Ţaţa se uită în jur. Mulțimea roia pe lângă ele, aproape în 
tăcere. 

— Şi trebuie să recunoşti că e un oraş foarte curat, zise ea. 

Tustrele examinară împrejurimile. 

Era în mod cert cea mai curată stradă pe care o văzuseră în 
viaţa lor. Până şi pavajul părea lustruit. 

— Poţi să-ţi mănânci gustarea de pe jos, zise Ţaţa, pe când îşi 
urmau drumul. 

— Mda, dar tu ai mânca de pe jos în orice situaţie, spuse 
Buna. 

— N-aş mânca tot. Până şi rigolele sunt spălate. Uite, nu-i nici 
un Ronald?. 


24 Ronald al Treilea de Lancre, care se pare că a fost un rege extrem 
de dezagreabil, rămăsese în amintirea posterităţii doar prin această 


— Gytha! 

— Păi, tu ziceai că în Ankh-Morpork... 

— Aici e altundeva! 

— E aşa imaculat, zise Magrat. Te face chiar să-ţi pară rău ca 
nu ţi-ai curăţat sandalele. 

— Mda. Ţaţa Ogg privi de-a lungul străzii. Te face să-ţi doreşti 
să fi fost o persoană mai bună. 

— De ce vorbiti în şoaptă? zise Buna. 

Se uită să vadă la ce privesc celelalte. La colţul străzii stătea 
un membru al gărzii. Când le văzu că se uită la el, îşi duse mâna 
la coif şi le aruncă un zâmbet fugar. 

— Până şi jandarmii sunt bine-crescuţi, zise Magrat. 

— Şi sunt aşa mulţi, spuse Buna. 

— Te şi miri de ce-i nevoie de atâtea gărzi într-un oraş unde 
oamenii sunt aşa curati şi liniştiţi, zise Magrat. 

— Poate e aşa multă bunătate pe aici, că-i nevoie de mulţi 
oameni ca s-o împartă la toată lumea, spuse Ţaţa Ogg. 

Vrăjitoarele colindau pe străzile aglomerate. 

— Frumoase case, totuşi, zise Magrat. Foarte decorative şi de 
epocă. 

Buna Batevreme, a cărei căsuţă era aşa de epocă încât 
aproape o confundai cu o bucată de rocă metamorfică, se abţinu 
de la comentarii. 

Pe Ţaţa Ogg începură s-o doară picioarele. 

— Ar trebui să căutăm un loc să-nnoptăm, zise ea. Pe fată 
putem s-o căutăm mâine. Ne-ar prinde bine un somn zdravăn. 

— Şi o baie, spuse Magrat. Cu plante relaxante. 

— Buna idee. Şi eu vreau o baie, zise Ţaţa. 

— Măi-măi, ce repede a trecut toamna, spuse Buna, acră. 

— Da? Da' tu când ai făcut baie ultima dată, Esme? 

— Cum adică, ultima dată? 

— Păi vezi? Aşa că nu mai zice tu nimic de abluţiunile mele. 

— Baia-i neigienică, declară Buna. Ştii că nu-s de acord cu 
baia. Să şezi aşa în propria mizerie...! 

— Şi ce faci, atunci? zise Magrat. 

— Mă spăl pur şi simplu, spuse Buna. Pe bucăţi. Ştii tu. 
Fiecare parte de cum devine disponibilă. 


Cât de disponibile erau nu se ştie, căci Buna nu mai divulgă şi 
alte informaţii, dar în orice caz erau mai disponibile decât 


expresie obscură. 


cazarea în Genua în perioada Prânzului Gras. 

Toate hanurile şi tavernele erau arhipline. Încet-încet, 
presiunea mulţimii le împinse dincolo de zona centrală, într-unul 
dintre cartierele mai puţin elegante, dar tot nu era loc pentru 
ele. 

Buna Batevreme se săturase. 

— Următorul loc pe care-l vedem, zise ea strângând din dinţi, 
acolo intrăm. Cum îi zice hanului de colo? 

Ţaţa Ogg scrută firma. 

— Hotel... No... Va... cancy, silabisi ea, apoi se lumină. Hotel 
Nova Cancy, repetă. Asta înseamnă Noul, ăă, Canci, în 
străineză, adăugă ea, zeloasă. 

— Merge, zise Buna. 

Împinse în uşă. Un individ gras şi roşu la faţă ridică privirea 
de la birou. Era nou angajat şi foarte speriat: predecesorul lui 
dispăruse fiindcă nu era destul de gras şi de roşu la faţă. 

Buna intră direct în subiect. 

— Vezi pălăria asta? se răsti ea. Vezi mătura? 

Omul se uită de la ea la mătură şi înapoi. 

— Da? zise el. Ce înseamnă? 

— Înseamnă că vrem trei camere pentru la noapte, spuse 
Buna, uitându-se la celelalte cu multă mulţumire de sine. 

— Şi cârnaţi, zise Ţaţa. 

— Şi un meniu vegetarian, zise Magrat. 

Omul se uită la cele trei. Apoi se duse la uşă. 

— Vedeţi uşa asta? Vedeţi afişul ăsta? zise el. 

— Nu ne interesează pe noi afişele, spuse Buna. 

— Bine, atunci, zise omul. Mă dau bătut. Ce-nseamnă de fapt 
o pălărie ţuguiată şi-o mătură? 

— Înseamnă că sunt o vrăjitoare, spuse Buna. 

Omul lăsă capul într-o parte. 

— Mda? zise el. Asta-i cumva sinonim pentru babă ţicnită? 


Dragă Jason şi voi ceilaţi, scrise Ţaţa Ogg. 

Auziţi, nu seştie de vrăjitoare peaci, tare înapoiaţi mai sunt aci în 
streinătate. Un om afost Obraznic cu Esme şi şiar fi ieşit din pepeni 
aşa că eu şi Magrat am luato pe sus şiam scoso afară că dacă faci pe 
cineva să creadă ca fost transformat în altceva iese năcaz, ţi minte 
ultima dată că a trebuit să sapi o baltă pentru Dl Wilkins să şadă în 
ea... 


Reuşiseră să găsească o masă într-o tavernă. Localul era plin 


cu popor de toate speciile. Nu te mai auzeai decât prin strigăte 
şi fumul se învălătucea în aer. 

— Vrei să încetezi cu scârţâitul pe hârtie, Gytha Ogg? Mă 
calci pe nervi, se răsti Buna. 

— Trebuie să aibă vrăjitoare şi pe-aici, zise Magrat. Toate 
locurile au vrăjitoare. Trebuie să fie şi prin străinătăţi. Găseşti 
vrăjitoare peste tot. 

— Ca libărcile, spuse [aţa Ogg, veselă. 

— Trebuia să mă laşi să-l fac să se creadă broască, bombăni 
Buna. 

— Nu se poate, Esme. Nu poţi să tot faci oamenii să se creadă 
alte alea doar fiindcă-s obraznici şi nu ştiu cine eşti tu, zise 
Gytha. Altfel n-o să te poţi mişca pe-aici de oameni ţopăitori. 

Deşi ameninţase adeseori, Buna Batevreme nu transformase 
pe nimeni în broască. În opinia ei, exista o cale teoretic mai 
puţin crudă, dar mai ieftină şi mult mai răzbunătoare. Puteai să- 
i laşi oameni şi să-i faci să creadă că sunt broaşte, ceea ce mai şi 
furniza distracţie nevinovată şi de primă calitate pentru cei din 
jur. 

— Mereu mi-a părut rău pentru domnul Wilkins, zise Magrat, 
privind nehotărâtă la faţa de masă. Era aşa trist să-l vezi 
încercând să prindă muşte cu limba. 

— Nu trebuia să spună ce-a spus, zise Buna. 

— Ce, că eşti o babă băgăcioasă şi tiranică? spuse aţa, 
nevinovată. 

— Nu mă supăr de critici, zise Buna. Mă cunoşti doar. 
Niciodată n-am luat criticile în nume de rău. Nimeni nu poate 
spune că mă supăr de critici... 

— Nu de două ori, oricum, spuse Ţaţa. Nu fără să orăcăie. 

— Doar că nu suport nedreptatea, continuă Buna. Şi 
încetează cu rânjitul! Şi oricum, nu văd de ce te agiţi atât. I-a 
trecut în două zile. 

— Doamna Wilkins spune că tot se mai duce să înoate câte 
ziua de lungă, zise Magrat. A căpătat altă perspectivă asupra 
vieţii, aşa zice ea. Poate că au alt fel de vrăjitoare la oraş, mai 
spuse Magrat, abătută. Poate poartă altfel de haine. 

— Nu-i decât un singur fel de vrăjitoare, zise Buna. Aşa ca 
noi. 

Se uită în jur. „Bineînţeles, gândea ea, dacă cineva nu lasă 
vrăjitoarele să intre acolo, oamenii n-au cum să ştie de ele. 
Cineva care nu vrea să i se amestece nimeni în afaceri. Dar pe 
noi ne-a lăsat...“ 


— Ei, în fine, măcar am găsit un loc uscat, zise Ţaţa. 

Un beţiv din mulţime, îndărătul ei, râse dându-şi capul pe 
spate şi vărsă bere pe spinarea [aţei. 

Ea bombăni ceva în surdină. 

Magrat îl văzu pe om cum coboară privirea să mai bea o gură 
şi apoi face ochii mari şi se holbează în halbă. Apoi o scăpă pe 
jos şi se luptă să iasă afară, cu mâna încleştată pe gât. 

— Ce i-ai făcut la băutură? întrebă Magrat. 

— Eşti prea tânără ca să-ţi spun, răspunse Ţaţa. 

Acasă, dacă o vrăjitoare voia o masă doar pentru ea... venea 
de la sine. Oamenii vedeau pălăria ascuţită şi era suficient. 
Rămâneau la o distanţă politicoasă, trimiţându-i câteodată şi 
câte-o băutură. Până şi Magrat avea parte de respect, nu fiindcă 
ar fi impresionat ea pe cineva, ci pentru că a insulta o vrăjitoare 
însemna a insulta întreaga tagmă şi nimeni nu voia să vină Buna 
Batevreme să-i explice acest lucru. Aici aveau parte de 
înghionteală, ca şi cum ar fi fost oameni obișnuiți. Doar mâna 
milostivă a Ţaţei Ogg pe braţul Bunei stătea între o duzină de 
beţivi joviali şi amfibianismul împotriva naturii, şi până şi calmul 
de obicei foarte elastic al Ţaţei începuse să se fisureze. Ea se 
mândrise totdeauna că e banală ca noroiul, dar există soiuri 
diferite de banal. Era ca în povestea aia cu Prinţul Zi-i-Pe-Nume, 
ăla de umbla prin împărăție îmbrăcat în ţăran; avusese ea 
dintotdeauna o suspiciune că spurcatul ăla mic avea grijă să ştie 
oamenii cine e, ca să nu cumva să-ncerce vreunul să-l trateze ca 
pe un ţăran oarecare. Era ca şi cu umblatul prin noroi. Dacă te 
murdăreai ştiind că acasă te aşteaptă o baie fierbinte era 
distractiv. Dacă ştiai că n-ai altă perspectivă decât şi mai mult 
noroi, nu mai avea nici un haz. Ajunse la o concluzie. 

— Hei, ce ziceţi de ceva de băut? zise Ţaţa Ogg. O să ne 
simţim mai bine după. 

— Ba deloc, sări Buna. M-ai tras pe sfoară data trecută cu 
vinul de plante. Sunt sigură că avea alcool. M-am simţit cam 
ameţită după al şaselea pahar. Eu nu mai beau nici un fel de 
zemuri străine. 

— Ceva trebuie să bei, zise Magrat cu blândeţe. Mie mi-e 
sete, oricum. Se uita cam pierdută spre barul aglomerat. Poate 
au vreun suc de fructe sau aşa ceva. 

— Precis, spuse Ţaţa Ogg. Se ridică, aruncă o privire spre bar 
şi-şi scoase discret un ac din pălărie. Acuşi mă-ntorc. 

Cele două rămaseră cu durerea lor. Buna şedea şi privea fix 
înainte. 


— N-ar trebui s-o iei chiar aşa în tragic doar fiindcă nu te 
respectă oamenii, îi turnă Magrat ulei alinător peste focul din 
suflet. Pe mine nu prea m-a respectat nimeni până acum. Nu-i 
cine ştie ce. 

— Dacă nu obţii respect, n-ai obţinut nimic, zise Buna, 
absentă. 

— Ei, nu chiar. Eu m-am descurcat întotdeauna, spuse 
Magrat. 

— Fiindcă tu eşti o curcă plouată, Magrat Usturoi, zise Buna. 

Se lasă o linişte scurtă şi fierbinte, în care rezonau cuvintele 
care n-ar fi trebuit să scape şi câteva icnete de surpriză 
dureroasă din direcţia barului. 

„Am ştiut dintotdeauna că asta crede, îşi spunea Magrat în 
mintea ei închisă între zidurile încinse ale ruşinii. Doar că n-am 
crezut c-o s-o spună vreodată. Şi acum nici n-o să spună că-i 
pare rău, fiindcă ea nu procedează aşa. Ea pur şi simplu 
pretinde ca oamenii să uite dacă se mai întâmplă şi lucruri de- 
astea. Şi eu doar încercam să fim din nou prietene. Dacă ea o fi 
avut vreodată prieteni.” 

— Am rezolvat, zise Ţaţa, ieşind din îmbulzeală cu o tavă în 
mână. Băuturi de fructe. 

Se aşeză şi le privi pe rând pe amândouă. 

— Făcute din banane, continuă ea, în speranţa de a stârni 
vreo scânteie de interes. Mi-aduc aminte când a adus odată 
Shane o banană acasă. Vai, ce-am mai râs. L-am întrebat pe 
hangiu: „Ce băuturi de fructe aveţi pe-aici?” şi mi-a dat asta. 
Făcut din banane. Zeamă de banane. O să vă placă. Asta beau 
toţi pe-aici. Are banane înăuntru. 

— Are un gust foarte puternic, în orice caz, zise Magrat, 
gustând cu prudenţă. Are şi zahăr? 

— Probabil, spuse Ţaţa. 

Se uită la încruntătura absentă a Bunei pentru o clipă, apoi îşi 
scoase creionul şi-i linse vârful cu dibăcie. 


Orcum cei bun aci e că băutura e f ieftină e una îi zice dacri de 
Bananana carei Rom cu o bananana” în el. Îl simt cămi face bine. Aici 
e f umed. Sper să găsim unde să stăm lanoapte cred că da fincă Esme 
mereu caden picioare sau pe piciorul cuiva în orce caz. Ţiam desenat 
un dacri de bananana se vede căi gol până la fund. Vă iubesc 

MAMA XXXX. 


25 Taţa Ogg ştia cum să înceapă să scrie „banan“, dar nu ştia când să 
se oprească. 


Până la urmă găsiră un grajd. Era, după cum comenta veselă 
Tata Ogg, neîndoios mai cald şi mult mai igienic decât toate 
hanurile alea pline de străini şi erau milioane de oameni de prin 
ţinuturi năpăstuite care şi-ar fi dat mâna dreaptă ca să aibă aşa 
un loc uscat şi confortabil de dormit. 

Asta avu cam tot atâta efect ca o sabie de ceară. 

Nu-i nevoie de motive serioase ca să se certe vrăjitoarele. 
Magrat stătea trează, cu sacul ei de haine sub cap, şi asculta 
ploaia caldă căzând pe acoperiş. 

„Nici n-am început bine misiunea şi totul merge prost, gândi 
ea. Nu ştiu de ce le-am lăsat să vină cu mine. De data asta sunt 
perfect capabilă să duc o treabă la bun sfârşit, dar ele mă 
tratează mereu ca pe-o... curcă plouată. Nu văd de ce aş fi 
obligată s-o suport cum se răsteşte la mine şi-mi întoarce 
spatele tot timpul. De ce mă rog se crede aşa grozavă? Mai 
niciodată nu face vrăji adevărate, poate să zică Ţaţa ce vrea. De 
fapt nu face decât să ţipe mereu şi să tiranisească lumea. Şi cât 
o priveşte pe aţa, ea are intenţii bune dar n-are simţul 
responsabilităţii, era să mor de ruşine când a-nceput să cânte 
Cântecul Ariciului la bar, tot ce pot să sper e că n-au înţeles 
oamenii cuvintele. 

Ursitoarea sunt eu. Aici nu suntem acasă. Altfel trebuie 
făcute lucrurile, aici prin străinătăţi.” 


Se trezi odată cu zorile. Celelalte două dormeau, deşi „somn” 
e un termen mult prea moderat pentru sunetele pe care le 
scotea Buna Batevreme. 

Magrat se îmbrăcă în rochia ei cea bună, de mătase verde, 
care din nefericire era şifonată îngrozitor. Scoase cu grijă un 
pacheţel învelit în foiţă şi-şi despachetă bijuteriile oculte; 
deseori îşi cumpăra bijuterii oculte, ca să mai uite că e Magrat. 
Avea acasă trei cutii mari pline, dar era exact aceeaşi persoană 
ca înainte. 

Îşi scoase paiele din păr pe cât de bine putu. Apoi îşi 
despachetă bagheta magică. 

Păcat că n-avea o oglindă să se vadă. 

— Am bagheta, rosti ea încet. Nu văd de ce aş avea nevoie de 
ajutor. Aşa a zis Desiderata, să le spun să nu mă ajute. 

Se gândi că de fapt Desiderata procedase cam la nimereală. 
Dacă puteai fi sigur de ceva, era că dacă le spui Bunei 
Batevreme şi [aţei Ogg să nu te ajute, se vor repezi cu tot 


dinadinsul să te-ajute doar ca să-ţi facă în ciudă. Tare se mira 
Magrat cum de putuse cineva cu inteligenţa Desideratei să facă 
aşa o gafă. Că şi ea o fi avut psicolologie - ce-o mai fi şi aia. 

Cu grijă, să nu le trezească pe celelalte, deschise uşa şi ieşi 
afară, în umezeala zorilor. Ţinea bagheta în mână, gata să-i dea 
lumii ce-i doreşte inima. 

Bine ar fi ca lumea să dorească dovleci. 

Tata Ogg deschise un ochi exact când uşa se închidea în urma 
ei. 

Se ridică în capul oaselor, căscă, se scărpină. Scotoci în 
pălărie până-şi găsi pipa. li dădu Bunei Batevreme un cot în 
coaste. 

— Nu dorm, zise Buna. 

— Magrat a plecat de una singură. 

— Ha! 

— Şi eu plec să găsesc ceva de mâncare, bombăni Ţaţa. 

N-avea rost să încerci să vorbeşti cu Buna când era cu faţa la 
cearşaf. 

Cum ieşea pe uşă, Greebo îşi dădu drumul uşurel de pe-o 
grindă şi îi ateriză direct pe umăr. 

Tata Ogg, care se înscria în categoria marilor optimişti ai 
lumii, păşi în stradă pentru a primi orice i-o rezerva viitorul. 

Preferabil ceva cu rom şi banane. 


Casa nu se dovedi greu de găsit. Desiderata fusese foarte 
precisă în însemnările ei. 

Privirea lui Magrat se plimbă peste zidurile înalte şi albe şi 
balcoanele dantelate, de metal. Incercă să-şi mai netezească 
rochia necălcată, îşi mai scoase nişte paie recalcitrante din păr 
şi-apoi călcă apăsat pe alee până la uşă şi ciocăni. 

Ciocănelul i se rupse în mână. 

Uitându-se disperată în jur să nu fi observat cineva acest act 
de vandalism, Magrat încercă să-l îndese la loc. Dar acesta căzu 
şi ciobi o bucată din treptele de marmură. 

Până la urmă bătu în uşă cu degetul. De pe uşă se ridică un 
norişor de praf de vopsea şi pluti lin spre pământ. Alt efect nu 
se vedea. N 

Magrat se gândi ce să facă. li era clar că nu se prea cădea ca 
o ursitoare să strecoare un bileţel sub uşă, ceva de genul: „Am 
venit azi, dar nu erai acasă, contactează agenţia pentru o nouă 
programare”. Oricum, ăsta nu era genul de casă care să rămână 
vreodată pustie; probabil că mişunau zeci de servitori pe-aici. 


O luă pe aleea de pietriş şi privi pe după laterala casei. Poate 

uşa din dos... Vrăjitoarele în general preferau uşile din dos... 
XXX 

Tata Ogg le prefera cu siguranţă. Se îndrepta direct spre uşa 
din dos a palatului. De intrat era uşor: castelul de-aici nu era 
precum acela de acasă, care avea idei foarte clare despre 
înăuntru şi afară şi era construit special ca să menţină cele două 
noţiuni separate. Ăsta era, mă rog, un castel de poveste, cu 
creneluri de frişcă şi turnulețe dantelate. Şi oricum, nimeni nu 
băga în seamă o băbuţă. Băbuţele erau inofensive prin definiţie, 
deşi într-un şir întreg de sate de-a curmezişul a mii de mile de 
continent definiţia tocmai fusese revizuită. 

Un castel, în opinia Ţaţei Ogg, era ca o lebădă. Arată de 
parcă pluteşte maiestuos pe apele Timpului, dar dacă te uiţi pe 
dedesubt dai de multă agitaţie. Sigur e un labirint întreg de 
cămări şi bucătării şi spălătorii şi grajduri şi crame - plăcută 
idee, cramele -, şi oamenii niciodată nu observau o băbuţă în 
plus ce se-nvârtea prin preajmă, mâncând o bucăţică, două din 
ce aveau ei pe-acolo. 

Pe lângă asta, mai auzeai şi bârfe. Ţaţei Ogg îi plăceau şi 
bârfele. 


Buna Batevreme se plimba abătută pe străzile curate. Nu le 
căuta pe celelalte două. Era absolut sigură de asta. Bineînţeles, 
se putea nimeri să dea peste ele, din întâmplare, cum ar veni, şi 
să le-arunce o privire cu înţeles. Dar, categoric, nu le căuta. 

La capătul străzii era aglomeraţie. Gândindu-se că poate Ţaţa 
Ogg o fi în mijlocul mulţimii, o presupunere rezonabilă, Buna 
Batevreme se apropie. 

Ţaţa nu era acolo. Dar era o platformă de lemn. Şi un omuleţ 
în lanţuri. Şi nişte gărzi în uniforme strălucitoare. Unul din ei 
avea un topor. 

Nu aveai nevoie să fii explorator cu experienţă ca să înţelegi 
că scopul adunării nu era acela de a-i da omuleţului o felicitare 
semnată de toţi cei prezenţi şi rezultatul colectei. 

Buna înghionti un privitor. 

— Ce se-ntâmplă? 

Omul o privi chiorâş. 

— L-a prins garda furând, zise el. 

— Aha. Pai, cam are mutră de vinovat, spuse Buna. 

Oamenii în lanţuri au tendinţa să adopte mutre vinovate. 

— Şi ce-o să-i facă? 


— O să-l înveţe minte. 

— Păi şi cum fac asta? 

— Vezi toporul? 

Ochii Bunei nu se dezlipiseră o clipă de pe el. Dar acum îşi 
lăsă atenţia să hoinărească prin mulţime şi să capteze frânturi 
de gânduri. 

Furnicile au minţi uşor de citit. Un singur şuvoi de gânduri 
mari şi simple: Cară, Cară, Muşcă, Intră în Sendviş, Cară, 
Mănâncă. Un câine, de exemplu, e mai complicat - e în stare să 
aibă mai multe gânduri în acelaşi timp. Însă minţile omeneşti 
sunt nişte nori de gânduri, grei şi întunecaţi şi plini de fulgere, 
care se înghesuie toate într-un timp finit de procesare. Să 
găseşti lucrul la care îşi închipuie proprietarul că se gândeşte în 
ceața de amintiri, prejudecăţi, griji, temeri şi speranţe e 
aproape imposibil. 

Dar dacă multă lume gândeşte cam acelaşi lucru în acelaşi 
timp îi poţi auzi, şi Buna Batevreme le simţea teama. 

— Se pare c-o să fie o lecţie greu de uitat, murmură ea. 

— Eu cred c-o s-o uite foarte repede, zise privitorul, şi se 
fofilă departe de ea, la fel cum se îndepărtează oamenii de 
paratrăsnete atunci când începe furtuna. 

Şi în clipa aceea Buna găsi nota discordantă din orchestra de 
gânduri. În mijlocul ei erau două minţi neomeneşti. 

Forma lor era simplă, clară şi hotărâtă ca o lamă de cuţit. Mai 
simţise ea şi înainte minţi din astea şi nu fusese o experienţă 
plăcută. 

Căută prin mulţime şi găsi proprietarii minţilor. Se uitau fără 
să clipească la cei de pe platformă. 

Erau femei, sau cel puţin aveau momentan această formă; 
mai înalte decât Buna, slabe ca beţele, şi purtau pălării cu 
boruri largi şi văluri care le acopereau feţele. Rochiile lor făceau 
ape în soare - păreau ba verzi, ba galbene, ba albastre. Ba 
imprimate. Nu-ţi puteai da seama. Culorile se schimbau la cea 
mai mică mişcare. 

Nu le putea distinge feţele. 

Erau vrăjitoare în Genua, clar. Sau cel puţin o vrăjitoare. 

Un zgomot venit de pe platformă o făcu să se întoarcă. 

Acum ştia de ce erau oamenii politicoşi şi liniştiţi în Genua. 

Buna auzise că prin unele ţări străine se pedepseau hoţii prin 
tăierea mâinilor ca să nu poată fura din nou. Şi niciodată nu-i 
plăcuse ideea. 

În Genua nu făceau aşa. Aici le tăiau capetele, ca să nu le mai 


vină ideea de a fura. 
Buna ştia acum exact unde erau vrăjitoarele în Genua. 
La conducere. 


Magrat ajunse la uşa din dos. Era întredeschisă. 

İşi adună curajul şi bătu la uşă, timid şi politicos. 

— Aă... zise ea. 

Conţinutul unui lighean plin cu apă murdară o izbi în plină 
faţă. Prin vuietul marin al unei perechi de urechi pline cu 
spumă, auzi o voce spunând: 

— Vai de mine, îmi pare rău. Nu ştiam că e cineva acolo. 

Magrat îşi şterse apa din ochi şi încercă să focalizeze pe 
silueta neclară din faţa ei. In minte i se formă un fel de 
certitudine narativă. 

— Te cheamă cumva Ella? întrebă ea. 

— Exact. Da’ tu cine eşti? 

Magrat îşi privi proaspăt găsita fină din cap până-n picioare. 
Era fata cea mai atrăgătoare pe care-o văzuse vreodată - pielea 
oacheşă ca nucile, părul atât de blond, încât era aproape alb, o 
combinaţie nu chiar nemaiauzită într-un oraş aşa de relaxat cum 
fusese Genua odinioară. 

Ce se cuvenea să spui într-un moment ca ăsta? 

Işi culese o coajă de cartof de pe nas. 

— Sunt ursitoarea ta, zise ea. Ce ciudat sună acum, când 
spun asta cuiva... 

Ella o privi scrutător. 

— Tu? 

— Ăă. Da. Am şi baghetă. Flutură bagheta în faţa fetei, în 
ideea că poate ajută. Nu fu de ajutor. 

Ella o privi chiorâş. 

— Credeam că voi astea apăreţi într-o ploaie de luminiţe 
tremurătoare şi sunet de clopoței, spuse ea suspicioasă. 

— Uite ce e, nu ţi se dă decât bagheta, zise Magrat disperată. 
Nu ţi se dă şi un milion de instrucţiuni. 

Ella o mai privi o dată cu de-amănuntul, apoi spuse: 

— Păi atunci intră, ce să zic. Ai venit la ţanc. Tocmai făceam 
nişte ceai. 


Femeile iridescente urcară într-o trăsură deschisă. Erau ele 
frumoase, dar mergeau cu greutate, observă Buna. 

Păi, normal. Nu erau obişnuite să aibă picioare. 

Mai observă şi cum nu se uita lumea la trăsură. Nu că n-o 


vedeau. Pur şi simplu nu-şi lăsau privirea să poposească asupra 
ei, ca şi cum simpla ei recunoaştere ar putea să le aducă 
necazuri. 

Şi mai observă şi caii de la trăsură. Ei aveau simţuri mai fine 
decât oamenii. Ştiau ce-i în spatele lor şi nu le plăcea deloc. 

Se tinu după ele. Caii mergeau la trap, cu urechile date pe 
spate şi ochii ieşiţi din orbite. Până la urmă, intrară pe poarta 
unei case mari şi dărăpănate de lângă palat. 

Buna se piti după un zid şi studie detaliile. Tencuiala se 
desprindea de pe pereţi şi până şi ciocănelul căzuse de pe uşă. 

Buna Batevreme nu credea în atmosferă. Nu credea nici în 
aure psihice. A fi vrăjitoare, considera ea, însemna în primul 
rând lucruri în care nu crezi. Dar era convinsă ca în casa aceea 
exista ceva neplăcut. Nu malefic. Cele doua nu-chiar-femei nu 
erau malefice, aşa cum nici un pumnal sau o stâncă abruptă nu 
sunt. Ca să fii rău trebuie să poţi face alegerea. Dar mâna care 
strânge pumnalul sau împinge pe cineva de pe stâncă poate fi 
rea, şi cam aşa ceva se vedea şi aici. 

Chiar îşi dorea să nu ştie despre cine era vorba. 


Persoanele ca Ţaţa Ogg apar pretutindeni. E ca şi cum ar 
exista un fel de generator morfic special care produce babe 
joviale cărora le mai place câte-o halbă, mai ales una care 
conţine băuturi ce se vând în mod normal în pahare foarte mici. 
Le găseşti peste tot, de regulă două câte două.7% 

Şi se atrag una pe alta. Probabil emit semnale infrasonore 
care anunţă că iată, aici se află cineva care poate fi convins să 
se extazieze la vederea pozelor cu nepoţii altora. 

Ţaţa îşi găsise o prietenă. O chema Doamna Pleasant, era 
bucătăreasă şi era prima persoană cu pielea neagră cu care 
vorbise Ţaţa vreodată”. Era de fapt o bucătăreasă din acea 
categorie sofisticată care tronează toată ziua pe un scaun în 
centrul bucătăriei şi aparent nu acordă nici o atenţie activităţii 
din jurul ei. 

Din timp în timp mai dădea câte-un ordin. Şi nu era nevoie de 
asta prea des, fiindcă în decursul anilor avusese ea grijă ca 
oamenii să facă toate cele cum voia ea sau deloc. Rareori, se 


26 De exemplu, la orice coadă sunt întotdeauna în faţa ta. 

27 Rasismul nu era o problema pe Lumea Disc, fiindcă, având atâţia 
troli şi pitici şi aşa mai departe, speciismul era mult mai interesant. 
Albii şi negrii trăiau în perfectă armonie şi se aliau împotriva verzilor. 


mai ridica de pe scaun, gusta ceva cu multă ceremonie şi 
eventual mai punea un pic de sare. 

Asemenea persoane sunt întotdeauna dornice să sporovăiască 
niţel cu diverşi vânzători sau spiţeri ambulanți care trec pe- 
acolo, sau băbuţe cu pisici pe umăr. Greebo şedea pe umărul 
Ţaţei de parcă tocmai mâncase papagalul. 

— Aţi venitără pentru Prânzul Gras, bănui? zise doamna 
Pleasant. 

— Am venit s-ajut o prietenă cu o treabă, spuse Ţaţa. Vai, da’ 
ce buni sunt biscuiţii ăştia. 

— Vreau să zic, văz după ochiul matale, spuse doamna 
Pleasant, împingând platoul cu biscuiţi mai aproape de aţa, că 
ţii de Breasla Magiei. 

— Atunci vezi mult mai bine decât mulţi de pe-aici, zise Ţaţa. 
Ştii, ce-ar face biscuiţii ăştia şi mai buni ar fi ceva în care să-i 
înmoi. 

— Ce zici matale de ceva cu banane? 

— Banane, exact asta le trebuie, zise '[aţa veselă. 

Doamna Pleasant făcu semn, poruncitoare, unei ucenice, care 
se puse pe treabă. 

Tata şedea pe scaun, legănându-şi picioarele scurte şi privind 
în jur cu interes. Treizeci de bucătari lucrau cu îndârjirea unui 
pluton de artilerie trăgând foc de baraj. Torturi imense erau în 
construcţie. În şeminee, vite întregi se frigeau la proţap, în 
frigări învârtite de câini care galopau în cuştile lor rotitoare. Un 
uriaş de om cu chelie şi cu o cicatrice de-a curmezişul feţei 
înfigea cu răbdare scobitori în cârnăciori. 

Ţaţa nu luase micul dejun. Greebo mâncase el ceva, dar nu 
conta. Amândoi sufereau un fel de rafinată tortură culinară. 

Se-ntoarseră amândoi, ca hipnotizaţi, să privească două 
servitoare clătinându-se sub povara unei tăvi imense cu tartine. 

— Văz că eşti o persoană foarte ageră, doamnă Ogg, zise 
doamna Pleasant. 

— Doar o felie, zise aţa, automat. 

— Mai văz, zise doamna Pleasant, după o vreme, că ai un 
cotoi tare neobişnuit acolo pe umăr. 

— Aici ai dreptate. 

— Ştiu că am. 

Un pahar plin ochi cu o spumă galbenă ateriză în faţa Ţaţei. 
Se uită la el gânditoare şi încercă să se-ntoarcă la subiect. 

— Deci, spuse ea, unde-ar trebui să mă duc, zici mata, ca să 
aflu cum se face magie în... 


— Nu doreşti ceva de mâncare? zise doamna Pleasant. 

— Ce? Parol! 

Doamna Pleasant îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu de-astea. Eu n-aş mânca aşa ceva, zise ea, înciudată. 

Ţaţei îi căzu faţa. 

— Dar matale le găteşti, observă ea. 

— Fiindcă aşa-i porunca. Baronul ăl bătrân ştia ce-i aia 
mâncare bună. Asta? Nu-i decât porc şi vită şi oaie şi gunoi 
pentru ăi de nu ştiu ce-i bun. Singurul animal cu patru picioare 
care merită mâncat e aligatorul. Mâncare adevărată, vreau să 
zic. Doamna Pleasant se uită în jurul ei prin bucătărie. Sara! 
zbieră ea. 

Una dintre bucătăresele subordonate se întoarse. 

— Da, coniţă? 

— Eu şi doamna asta ieşim niţel. Ai grijă de toate, da? 

— Da, coniţă. 

Doamna Pleasant se ridică şi dădu din cap conspirativ la Ţaţa 
Ogg. 

— Pereţii au urechi, zise ea. 

— I-auzi! Chiar au? 

— leşim niţel la o plimbare. 


Existau, după cât i se părea Ţaţei Ogg, două oraşe în Genua. 
Era cel alb, numai case noi şi palate cu acoperişuri albastre, iar 
în jurul lui şi chiar dedesubt era cel vechi. Poate că oraşului nou 
nu-i plăcea cine ştie ce prezenţa celui vechi, dar nu prea se 
putea lipsi de el. Trebuie să se ocupe cineva şi de gătit. 

Ţaţei Ogg îi plăcea să gătească, dar cu condiţia să aibă cine 
să-i taie legumele, să spele vasele la sfârşit şi alte lucruri de- 
astea. Mereu se mândrise că e în stare să facă dintr-o bucată de 
vită nişte lucruri la care boul nici nu visase. Dar acum îşi dădea 
seama că nu era bucătărie ce făcea ea. Nu în comparaţie cu 
bucătăria din Genua. Era doar supravieţuire agreabilă. Gătitul 
oriunde în lume, în afară de Genua, însemna doar să încălzeşti 
bucăţi de animale, păsări, peşti şi legume până se fac maro. 

Dar lucrul ciudat era că în Genua bucătarii n-aveau de fapt 
nimic comestibil de pus în oală; cel puţin, nu lucruri pe care 
Ţaţa Ogg să le considere comestibile. Pentru ea, hrana trebuia 
să umble pe patru picioare, sau, după caz, pe o pereche de 
picioare şi una de aripi. Sau măcar să aibă înotătoare. Ideea 
alimentelor cu mai mult de patru picioare era însă o cu totul altă 
mâncare de peş... de vietăţi acvatice diverse. 


Mare lucru n-aveau să gătească în Genua. Aşa încât găteau 
tot ce mișca. aţa nu mai auzise de creveţi sau raci sau homari; 
ei i se părea că localnicii draghează râul şi fierb tot ce iese de- 
acolo. 

Ideea era ca un bucătar bun din Genua putea să ia cam ce se 
nimereşte să-ţi rămână atunci când treci nişte nămol prin sită, 
nişte frunze veştede şi ceva condimente necunoscute şi să 
pregătească o masă în stare să facă un fin cunoscător să 
izbucnească în lacrimi de recunoştinţă şi să jure să fie o 
persoană mai bună pentru tot restul vieţii, numai să mai capete 
o portie. 

Tata Ogg se plimba agale prin piaţă în urma doamnei 
Pleasant. Se mai uita la o cuşcă cu şerpi şi la rafturi cu 
misterioase ierburi agăţătoare; împungea cu degetul scoicile de 
pe tăvi; se mai oprea la o tacla cu alte băbuţe cu siluete ca a ei, 
care vindeau supe ciudate şi chifle umplute cu midii pentru 
câţiva bănuţi. Gusta din toate cele şi se distra de minune. 
Genua, oraşul bucătarilor, îşi găsise un apetit pe măsură. 

Termină o porţie de peşte şi schimbă un zâmbet şi-un salut 
din cap cu bătrâna care ţinea taraba cu mâncare. 

— Ei, toate astea-s... începu ea, întorcându-se spre doamna 
Pleasant. 

Care dispăruse. 

Alţii s-ar fi pornit s-o caute prin mulţime, dar Ţaţa Ogg stătu 
locului, pe gânduri. 

„Am întrebat-o despre magie, se gândi ea, şi m-a adus şi m-a 
lăsat aici. Din cauza pereţilor ălora cu urechi în ei, presupun. 
Aşa că poate restul drumului trebuie să-l fac singură.“ 

Se uită în jur. Chiar lângă râu, puţin retras faţă de tarabe, era 
un cort jerpelit. Afară nu se vedea nici o firmă, dar era un foc cu 
un ceaun fremătând încetişor deasupra. Alături se găsea un 
teanc de străchini grosolane. Din când în când din mulţime ieşea 
câte un om, se servea din ceaun şi-apoi arunca o mână de 
mărunţiş într-o farfurie, în faţa cortului. 

TŢaţa Ogg se apropie şi se uită-n ceaun. Diverse lucruri se 
ridicau la suprafaţă şi-apoi se scufundau la loc. Culoarea de 
ansamblu era maronie. Înăuntru se formau băşici, creşteau şi 
apoi se spărgeau cleios, cu un plescăit organic. În ceaunul acela 
se putea întâmpla orice. Poate apăreau noi forme de viaţă, prin 
generaţie spontanee. 

Tata Ogg ar fi încercat orice măcar o dată. Unele lucruri le-ar 
fi încercat de mii de ori. 


Luă polonicul din cui şi-şi puse o strachină. 

După o clipă, ridică perdeaua de la uşa cortului şi privi în 
întunericul dinăuntru. 

O siluetă stătea turceşte în umbră şi fuma o pipă. 

— E voie să intru? întrebă Ţaţa. 

Silueta încuviinţă. 

Ţaţa se aşeză alături. După un interval politicos îşi scoase şi 
ea pipa. 

— Doamna Pleasant e prietenă cu matale, mă gândesc. 

— Ne cunoaştem. 

— Aha. 

De afară se-auzea câte-un clinchet atunci când se servea 
vreun client. 

Pipa Ţaţei Ogg scotea fum albăstrui. 

— Nu cred, zise ea, că pleacă mulţi fără să plătească. 

— Nu. 

După încă o pauză, Ţaţa Ogg zise: 

— Unii încearcă să plătească cu aur şi giuvaieruri şi miresme 
rare, presupun? 

— Nu. 

— Uluitor. 

Tata Ogg mai stătu o vreme în tăcere, ascultând zgomotele 
îndepărtate ale pieţei şi adunându-şi puterile. 

— Cum se cheamă? 

— Gumbo. 

— E bun. 

— Ştiu. 

— Cred că o persoană care poate să gătească aşa poate să 
facă orice - Ţaţa se concentră - doamnă... Gogol. 

Aşteptă un răspuns. 

— Cam aşa ceva, doamnă Ogg. 

Cele două femei îşi fixau una alteia silueta înceţoşată, ca doi 
complotişti care-şi dăduseră parola şi răspunsul şi aşteptau să 
vadă ce urmează. 

— De unde vin eu, îi zicem vrăjitorie, spuse Ţaţa Ogg în 
şoaptă. 

— De unde vin eu, îi zicem voodoo, spuse doamna Gogol. 

Fruntea ridată a Ţaţei Ogg se încreţi şi mai tare. 

— Asta nu-i când umbli cu păpuşi şi morţi şi alte de-astea? 
zise ea. 

— Şi vrăjitoria nu-i când umbli noaptea-n pielea goală şi 
înţepi oamenii cu ace? i-o întoarse doamna Gogol, fermă. 


— Aha, zise [aţa. Acu’ văd ce vrei să spui. 

Se foi pe scaun. [aţa era o femeie cinstită şi nu-i cădea bine 
când avea ceva pe suflet. 

— Trebuie să recunosc, totuşi... - adăugă ea - câteodată... hai 
să zicem, cel mult un ac... 

Doamna Gogol dădu din cap cu gravitate. 

— Bine. Câteodată... hai să zicem, cel mult un zombie, spuse 
ea. 

— Dar numai când nu există altă soluţie. 

— Sigur. Daca n-ai încotro. 

— Când... ştii tu... când te tratează oamenii fără respect. 

— Când trebuie zugrăvită casa. 

Tata zâmbi, arătându-şi dintele. Doamna Gogol zâmbi şi ea, 
depăşind-o de treizeci de ori în materie de dinţi. 

— Numele meu întreg e Gytha Ogg, zise ea. Lumea îmi spune 
Tata. 

— Numele meu întreg e Erzulie Gogol, zise doamna Gogol. 
Lumea îmi spune doamna Gogol. 

— Cum văd eu lucrurile, zise '[aţa, aici e străinătăţile, aşa că 
poate pe-aici e altfel de magie. E logic. Copacii e diferiţi, 
oamenii, băuturile-s altfel şi au banane în ele, magia trebuie şi 
ea să fie altfel. Şi pe urmă m-am gândit... Gytha, fata mea, 
niciodată nu-i prea târziu ca să-nveţi. 

— Categoric. 

— Ceva nu e-n regulă cu oraşul ăsta. Am simţit de cum am 
pus piciorul aici. 

Doamna Gogol încuviinţă. 

O vreme nu se mai auzi nimic în afara pufăitului ocazional al 
unei pipe. 

Apoi de-afară veni un clinchet, urmat de o pauză de gândire. 

O voce spuse: 

— Gytha Ogg? Ştiu că eşti acolo. 

Silueta doamnei Gogol îşi scoase pipa din gură. 

— Bine ghicit, zise ea. Are papile sensibile. 

Perdeaua de la uşă fu dată la o parte. 

— Bună, Esme, spuse Ţaţa Ogg. 

— Binecuvântat fie acest... cort, zise Buna Batevreme, 
scrutând întunericul. 

— Dânsa-i doamna Gogol, spuse Ţaţa. E, cum s-ar zice, 
meşteră voodoo. Aşa-s vrăjitoarele de pe-aici. 

— Dar nu sunt singurele vrăjitoare de pe-aici, zise Buna. 

— Doamna Gogol a fost foarte plăcut surprinsă de cum m-ai 


detectat pe mine-n cortul ăsta, spuse Ţaţa. 
— N-a fost greu, zise Buna. După ce l-am văzut pe Greebo 
afară cum stătea şi se spăla, restul e deducție. 


În umbra deasă a cortului Ţaţa îşi făcuse o imagine mentală 
despre doamna Gogol şi-o credea bătrână. Nu se aşteptase ca 
femeia-voodoo care se ridică şi ieşi din cort să fie bine făcută, de 
vârstă mijlocie şi mai înaltă decât Buna. Doamna Gogol avea 
cercei grei de aur, o cămaşă albă şi o fustă largă, roşie, cu 
volane. Ţaţa simţea radiind dezaprobarea Bunei Batevreme. Ce 
se spunea despre femeile cu fuste roşii era şi mai rău decât ce 
se spunea despre cele cu ghete roşii, indiferent ce-o fi fost asta. 

Doamna Gogol se opri şi ridică braţul. Ceva zburătăci spre ea. 

Greebo, care se tot freca linguşitor de piciorul Ţaţei, privi în 
sus şi scuipă. Cel mai mare şi mai negru cocoş pe care-l văzuse 
vreodată aţa se aşezase pe umărul doamnei Gogol. Intoarse 
spre Ţaţa o privire mult prea inteligentă pentru o pasăre. 

— Parol, zise ea şocată. Asta-i cel mai mare cocoşel pe care l- 
am văzut în viaţa mea, şi-au fost destui. 

Doamna Gogol ridică o sprânceană dezaprobatoare. 

— Proastă creştere, ce vrei, zise Buna. 

— Că locuiam lângă o fermă de păsări, asta voiam să spun, 
zise Ţaţa. 

— Acesta-i Legba, un spirit întunecat şi răzbunător, spuse 
doamna Gogol. Se aplecă spre ele şi şopti printre dinţi: Intre noi 
fie vorba, e doar un cocoş mare şi negru. Dar ştiţi cume. 

— Trebuie să-ţi faci reclamă, aprobă aţa. El e Greebo. Intre 
noi fie vorba, e un diavol împieliţat. 

— Păi, e motan, zise doamna Gogol, generoasă. E în firea 
lucrurilor. 


Dragă Jason şi voi toţi, 

Fantastic ce lucruri sentâmplă când nici nu teaştepţi, de egzemplu 
neam întâlnit cu dna Gogol care ziua-i bucătăresă da e vrăjitoare 
Voodoo, să nu crezi toate prostile despre magie neagră şaşa mai 
departe că nui adevărat, e ezact ca noi doar că altfel. Cu zombii e 
adevărat totuşi da nui ce crede lumea... 


Genua era un oraş tare ciudat, decise aţa. Nici nu plecai 
bine din centru, o luai pe o uliţă, ieşeai pe-o poartă mai dosnică 
şi deodată copaci pretutindeni, cu muşchi şi lâne de-alea 
atârnând prin ei, şi pământul începea să se mişte sub picior şi să 


se transforme în mlaştină. De o parte şi de alta a potecii erau 
bălți negre în care, ici şi acolo, printre nuferi, zăceau un gen de 
buşteni pe care vrăjitoarele nu-l mai văzuseră niciodată. 

— Da' mari broaşte mai aveţi, zise ea. 

— Sunt aligatori. 

— Pe toţi zeii. Cred că mănâncă bine. 

— Şi încă cum! 

Casa doamnei Gogol părea o construcţie simplă din lemn adus 
de ape, cu acoperiş de muşchi, şi era clădită direct deasupra 
mlaştinii, pe patru piloni zdraveni. Se găsea atât de aproape de 
oraş, încât aţa auzea strigătele vânzătorilor şi zăngănitul 
potcoavelor pe caldarâm, dar coliba, în bucăţica ei de mlaştină, 
era învăluită în linişte. 

— Nu te deranjează oamenii tot timpul, aici? 

— Nu cei pe care nu vreau să-i primesc. 

Frunzele de nufăr se mişcară. O undă în V porni de-a latul 
bălții. 

— Te descurci singură, aprobă Buna. Asta-i foarte important. 

Ţaţa fixă reptilele cu o privire calculată. Animalele încercară 
să-i răspundă cu aceeaşi monedă, dar se lăsară păgubaşe când 
începură să le lăcrimeze ochii. 

— Mi-ar prinde bine vreo doi de-ăştia acasă, spuse ea, 
îngândurată, în vreme ce animalele lunecau în continuare. N-ar 
fi o problemă să mai sape Jason un iaz. Ce ziceai că mănâncă? 

— Tot ce vor. 

— Ştiu un banc cu aligatori, zise Buna, pe un ton de parc-ar fi 
anunţat un adevăr măreț şi solemn. 

— Nu se poate! zise Ţaţa Ogg. Nu te-am auzit spunând un 
banc niciodată în viaţa ta! 

— Asta nu-nseamnă că nu ştiu, doar că nu le spun, zise Buna, 
înţepată. E cu un om... 

— Ce om? întrebă Ţaţa. 

— Un om care-a intrat într-un han. Da. Era un han. Şi a văzut 
o pancartă. Scria: „Servim orice fel de sendviş”. Aşa că a zis: 
„Vreau un sendviş cu aligator... şi repede!” 

Se uitară amândouă la ea. 

Tata Ogg se întoarse spre doamna Gogol. 

— Şi deci... locuieşti singură aici? zise ea cu vioiciune. Nu mai 
stă nici un suflet viu cu tine? 

— Depinde cum priveşti lucrurile, spuse doamna Gogol. 

— Vedeţi, ideea e că aligatorii sunt... începu Buna, apoi se 
opri. 


Uşa colibei se deschisese. 


Bucătăria asta era şi ea mare. Pe vremuri le dăduse de lucru 
la vreo şase bucătari. Acum era ca o peşteră, cu colţurile 
îndepărtate cufundate în beznă şi luciul cratiţelor atârnate de 
grinzi şters sub stratul gros de praf. Mesele mari fuseseră 
împinse la o parte, şi pe ele se îngrămădea vesela veche până 
aproape de tavan; maşinile gigantice de gătit, care păreau în 
stare să înghită vite întregi şi să hrănească un regiment, stăteau 
reci. 

În mijlocul paraginii cenuşii cineva aşezase o măsuţă lângă 
focul din cămin. Era pusă pe o bucăţică de covor colorat. Într-un 
borcan de gem stăteau nişte flori care fuseseră aranjate prin 
acea metodă care consta în înşfăcarea unui pumn de tije şi 
îndesarea lor în apă. Efectul general era o mică pată de culoare 
cam sentimentală într-o mare dezolare. 

Ella foi nişte lucruşoare de colo-colo ca să-şi ascundă 
stânjeneala şi apoi rămase uitându-se la Magrat cu un zâmbet 
timid şi defensiv. 

— M-am cam pierdut, scuze. Presupun că eşti obişnuită cu 
lucrurile astea, zise ea. 

— Ăă. Da. O, da. De fiecare dată, spuse Magrat. 

— Doar că mă aşteptam să fii mai... bătrână? Se pare c-ai fost 
acolo la botezul meu? 

— A. Da? zise Magrat. Păi, ştii, de fapt... 

— Dar oricum, presupun că poţi arăta cum vrei, nu-i aşa, zise 
Ella, dându-i o mână de ajutor. 

— A. Da. Ăă. 

Ella păru uşor perplexă pentru o clipă, ca şi cum ar fi încercat 
să înţeleagă de ce - dacă Magrat putea arăta cum voia - alesese 
să arate ca Magrat. 

— Ei, păi, zise ea, acum ce facem? 

— Ai spus ceva de ceai, zise Magrat, ca să tragă de timp. 

— Sigur. 

Ella se întoarse spre cămin, unde un ceainic înnegrit atârna 
deasupra a ceea ce Buna Batevreme obişnuia să numească un 
foc optimist.?% 

— Cum te cheamă? zise ea, peste umăr. 


28 După cum spusese şi Desiderata, ursitoarele au treabă mai mult pe 
la bucătărie. 
29 Două lemne şi speranţă. 


— Magrat, spuse Magrat, aşezându-se la masă. 

— Ce nume... drăguţ, zise Ella, politicoasă. Pe-al meu îl ştii, 
sigur. De fapt, fiindcă stau toată ziua lângă focul ăsta nenorocit 
ca să gătesc, doamna Pleasant a început să mă strige Cenuşa 
sau Cenugşella. Caraghios, nu? 

„Cenuşella, gândi Magrat. Sunt ursitoarea unei fete cu un 
nume ca o boală a cerealelor.” 

— Ar merge schimbat, admise ea. 

— N-am inima să protestez, ea crede că-i drăgălaş, zise Ella. 
Mie-mi aduce aminte de bolile cerealelor. D 

— O, n-aş spune chiar aşa, zise Magrat. Aă. Cine-i doamna 
Pleasant? 

— Bucătăreasa de la palat. Mai vine să-mi ridice moralul când 
sunt ele plecate... 

Ella se răsuci pe loc, ridicând ceaunul afumat ca pe-o armă. 

— Nu mă duc la balul acela! se răsti ea. Şi nu mă mărit cu 
prinţul! Ai priceput? 

Cuvintele aveau duritatea unui lingou de oţel. 

— Bine! Bine! zise Magrat, uluită de forţa izbucnirii. 

— E slinos. Îmi dă fiori de dezgust, spuse Cenuşa, întunecată. 
Cică are ochi ciudati. Şi toată lumea ştie ce face noaptea! 

„Toată lumea mai puţin una, gândi Magrat. Mie nimeni nu-mi 
spune nimic.“ 

Cu voce tare zise însă: 

— Păi, asta nu-i greu. Adică, de obicei, greutatea e să-l faci pe 
prinţ să te ia de soţie. 

— Nu şi pentru mine, spuse Cenuşa. Totul este aranjat. 
Cealaltă ursitoare zice că e musai să mă mărit. Cică ăsta-i 
destinul meu. 

— Cealaltă ursitoare? întrebă Magrat. 

— Toată lumea are două, zise Ella. Una bună şi una rea. Ştii 
tu. Tu care eşti? 

Mintea lui Magrat se puse în mişcare. 

— O, cea bună, zise ea. Categoric. 

— Ciudat, spuse Ella. La fel a zis şi cealaltă. 


Buna Batevreme şedea în poziţia ei specială, cu genunchii 
strânşi şi coatele lipite de trup, care o punea cât mai puţin în 
contact cu lumea înconjurătoare. 

— P'onoarea mea, e tare bun, zise Ţaţa Ogg, ştergându-şi 
farfuria cu ceea ce Buna spera să fie pâine. Ar trebui să-ncerci 
şi tu un strop, Esme. 


— Încă o portie, doamnă Ogg? spuse doamna Gogol. 

— Dacă nu vă e cu supărare, doamnă Gogol. Ţaţa o înghionti 
pe Buna între coaste. E chiar bun, Esme. Parcă-i tocană. 

Doamna Gogol o privi pe Buna cu de-amănuntul. 

— Cred că nu mâncarea o nelinişteşte pe Doamna Batevreme. 
Cred că servirea îi displace. 

O umbră se aşternu peste Ţaţa Ogg. O mână cenuşie îi luă 
farfuria. 

Buna Batevreme tuşi discret. 

— N-am nimic împotriva morţilor. Am prieteni buni care-s 
morţi. Doar că nu pare corect, să umble morţii pe picioare. 

Tata Ogg se uită la silueta înaltă care tocmai îi mai punea o 
porţie de lichid misterios în farfurie. 

— Dumneata ce părere ai despre asta, domnu’ Zombie? 

— E o viaţă pe cinste, doamnă Ogg, zise mortul. 

— Ei, ai văzut, Esme? Lui îi convine. E mai bine decât să stai 
închis toată ziua într-un sicriu, sunt convinsă. 

Buna ridică ochii către zombie. Era - sau, mai corect, fusese - 
un bărbat înalt şi frumos. Şi încă mai era, doar că luase un 
aspect de parcă se plimbase printr-o cameră plină de pânze de 
păianjen. 

— Cum te cheamă, mortule? întrebă ea. 

— Mă numesc Sâmbătă. 

— Robul Sâmbătă, hai? zise Ţaţa Ogg. 

— Doar Sâmbătă, doamnă Ogg. Doar Sâmbătă. 

Buna Batevreme se uită în ochii lui. Erau mai inteligenţi decât 
mulţi ochi pe care-i văzuse ea la oameni care erau, teoretic, vii. 

Auzise ea că sunt anume lucruri pe care trebuie să le faci 
morţilor ca să-i faci zombie, deşi era o branşă a magiei pe care 
nu-şi dorise niciodată s-o cerceteze. Dar era nevoie de mai mult 
decât de nişte măruntaie de peşti ciudaţi şi rădăcini străineşti 
ca să-ţi iasă - persoana trebuia să dorească să se întoarcă. Să 
aibă vreun vis, sau dor, sau ţel copleşitor care să-i dea puterea 
să învingă însuşi mormântul... 

Ochii lui Sâmbătă ardeau. 

Buna luă o hotărâre. Întinse mâna. 

— Mă bucur să te cunosc, domnule Sâmbătă, spuse ea. Şi 
sunt sigură că o să-mi placă tocana dumitale. 

— li zice gumbo, spuse Ţaţa. Are degetu' doamnei înăuntru. 

— Ştiu foarte bine că degetu' doamnei e ceva ca o plantă, 
mulţumesc frumos, zise Buna. Nu sunt complet ignorantă. 

— Bine, dar ai grijă să-ţi dea o porţie şi cu cap de şarpe, 


spuse Țața Ogg. E partea cea mai bună. 

— Ce fel de plantă e cap-de-şarpe? 

— Mai bine las-o baltă şi mănâncă, zise Ţaţa. 

Şedeau pe veranda strâmbă de lemn din spatele colibei 
doamnei Gogol, cu vedere la mlaştină. De fiecare creangă 
atârnau bărbi lungi de licheni. Fiinţe nevăzute bâzâiau prin tufe. 
Şi, pretutindeni, unde în V tăiau pe nesimţite suprafaţa apei. 

— Trebuie să fie tare bine aici când e soare, zise Ţaţa. 

Sâmbătă intră greoi în colibă şi se întoarse cu o undiţă 
improvizată, îi puse momeală şi-o aruncă în apă de lângă 
balustradă. Apoi înţepeni pe loc, ca scos din priză; nimeni nu are 
aşa răbdare ca un zombie. 

Doamna Gogol se lăsă pe spate în balansoar şi-şi aprinse pipa. 

— Ăsta a fost un oraş formidabil, pe vremuri, zise ea. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Ţaţa. 


Greebo avea mari probleme cu Legba cocoşul. 

În primul rând, zburătoarea refuza să se lase terorizată. 
Greebo era în stare să terorizeze cam tot ce mişca pe faţa Lumii 
Disc, chiar şi jivine teoretic mult mai mari şi mai fioroase decât 
el. Dar, nu se ştie de ce, nici una dintre tacticile lui verificate - 
căscatul, privirea fixă şi mai ales rânjetul progresiv - nu 
funcţiona. Legba doar se uita superior la el şi se prefăcea că 
scurmă după viermi într-un mod care-i punea pintenii de-o 
palmă şi mai mult în evidenţă. 

Nu mai rămânea decât atacul din salt. Asta funcţiona la 
aproape orice creatură. Foarte puţine animale rămâneau calme 
la apropierea unui ghem turbat de gheare rotitoare. Numai că în 
cazul acestei păsări Greebo avea o suspiciune că s-ar putea să 
ajungă el un fel de kebab cu blană, dacă încerca. 

Dar situaţia trebuia rezolvată. Altfel ar fi ajuns de râsul a 
generaţii întregi de pisici. 

Motan şi cocoş îşi dădeau ocol prin mlaştină, fiecare părând 
că nu-i acordă celuilalt nici o atenţie. 

Diverse vietăţi cârâiau prin copaci. Păsărele sidefii săgetau 
prin aer. Greebo se uită urât după ele. O să le-arate el mai 
încolo. 

Şi cocoşul dispăruse. 

Urechile lui Greebo se lipiră de cap. 

Încă se mai auzea ciripit de păsări şi bâzâit de insecte, dar de 
la distanţă. Aici era linişte - o linişte fierbinte, întunecată şi 
apăsătoare - şi copaci care parcă erau mai apropiaţi decât îşi 


aducea el aminte. 

Greebo se uită în jur. 

Era într-un luminiş. Pe marginile lui, de ramurile copacilor şi 
prin tufişuri, atârnau lucruri. Bucăţele de panglică. Oscioare 
albe. Oale de tinichea. Lucruri obişnuite, oriunde altundeva. 

Şi în centrul luminişului, ceva ca o sperietoare. Un par 
vertical cu un braţ de-a curmezişul, pe care cineva pusese o 
haină veche şi neagră. Deasupra hainei, pe vârful parului, era 
un joben. Şi sus pe joben, privindu-l gânditor, era Legba. 

O pală de vânt urni aerul înăbuşitor, legănând pulpanele 
hainei. 

Greebo îşi aminti de o zi când fugărise un şobolan până în 
moara satului şi îşi dăduse brusc seama că, de unde i se păruse 
că e într-o simplă cameră cu mobilă ciudată, de fapt era într-o 
uriaşă maşinărie în stare să-l facă fărâmiţe dacă punea o labă 
unde nu trebuia. 

Aerul sfârâia încetişor. Simţea blana cum i se zburleşte toată. 

Greebo se întoarse şi plecă dispreţuitor, până socoti că nu-l 
mai vede cocoşul, moment în care o rupse la fugă aşa repede că- 
i derapară labele. 

Apoi se duse să rânjească la nişte aligatori, dar fără tragere 
de inimă. 

În luminiş, haina se mai mişcă o dată, puţintel, apoi se linişti. 
Dar parcă aşa era mai rău. 

Legba privea. Aerul deveni greu, ca înaintea furtunii. 


— Era un oraş grozav. Un oraş fericit. Nu încerca nimeni să-l 
facă fericit. Se întâmpla de la sine, zise doamna Gogol. Aşa era 
când trăia Baronul ăl bătrân. Dar l-au omorât. 

— Cine l-a omorât? întrebă Ţaţa Ogg. 

— Toată lumea ştie că Ducele, pui de... spuse doamna Gogol. 

Vrăjitoarele se uitară una la alta. Intrigile regale se vede că 
erau altfel, prin străinătate. 

— Ucis prin ciugulire? întrebă Ţaţa. 

— I-a sfâşiat ficaţii? întrebă Buna. 

— L-a ucis Ducele, nu un pui, zise doamna Gogol cu răbdare. 
L-a otrăvit. Groaznică noapte. Şi, când s-a luminat de ziuă, 
Ducele era deja la palat. Pe urmă a fost povestea cu 
testamentul. 

— Lasă-mă să ghicesc, zise Buna. Pun rămăşag că lăsase tot 
prin testament Ducelui. Pariez că încă mai era cerneala 
proaspătă pe hârtie. 


— De unde ştii? întrebă doamna Gogol. 

— E evident, zise Buna, cam de sus. 

— Baronul avea o fetiţă, spuse doamna Gogol. 

— Care trăieşte, nu-i aşa? zise Buna. 

— Ştii o mulţime de lucruri, doamnă, spuse doamna Gogol. De 
asta cum ţi-ai dat seama? 

— Păi... zise Buna. 

Voia să spună: „fiindcă ştiu cum lucrează poveştile”. Dar [aţa 
Ogg o întrerupse. 

— Dacă Baronul ăsta era aşa grozav, probabil avea o mulţime 
de prieteni în oraş, nu? întrebă ea. 

— Aşa e. Oamenii îl iubeau. 

— Păi, dacă eu aş fi un Duce a cărui singură justificare la 
moştenire e un testament ud şi-o călimară destupată, aş folosi 
orice prilej ca să fac lucrurile mai oficiale, zise Ţaţa. Şi cel mai 
bun plan ar fi să iau adevărata moştenitoare de nevastă. Atunci 
le-aş da cu tifla tuturor. Pariez că ea nu ştie a cui fiică e, aşa-i? 

— Aşa e, zise doamna Gogol. Şi Ducele are prieteni. Sau mai 
bine zis paznici. Şi-s oameni cărora nu e bine să li te pui 
împotrivă. Ei au crescut-o, şi nu prea-i dau voie să iasă din casă. 

Vrăjitoarele şezură o vreme în tăcere. 

Buna se gândea: „Nu. Nu ne-a spus tot. Aşa ar apărea 
povestea într-o carte de istorie, dar nu aici e clenciul”. 

Apoi Buna zise: 

— Iertare, doamnă Gogol, dar dumneata ce amestec ai aici? 
Fără supărare, dar aici în mlaştină nu prea te interesează pe 
dumneata cine conduce oraşul, nu? 

Pentru prima oară de când o întâlniseră, doamna Gogol păru 
încurcată. 

— Baronul mi-era... prieten, zise ea. 

— Aha, spuse Buna, înţelegătoare. 

— Nu era de acord cu zombii, totuşi. Spunea că morţii trebuie 
lăsaţi să se odihnească. Dar nu insista niciodată. În vreme ce 
ăsta nou... 

— Nu-i plac Artele Interesante? zise Ţaţa. 

— O, ba cred că da, spuse Buna. N-are încotro. Poate nu 
magia dumitale, dar sigur are multă magie în jurul lui. 

— De ce zici asta, doamnă? spuse doamna Gogol. 

— Păi, zise Ţaţa, cred că dumneata, femeie hotărâtă cum eşti, 
n-ai răbda lucrurile astea decât dacă n-ai avea încotro. Sunt 
multe căi prin care se poate lămuri situaţia, presupun. Mă 
gândesc că dacă dumitale nu-ţi place de cineva, s-ar putea să-i 


cadă picioarele pe neaşteptate, sau să găsească şerpi misterioşi 
prin cizme, sau... 

— Aligători sub pat, sugeră Buna. 

— Da. E ocrotit, zise doamna Gogol. 

— Aha. 

— Magie puternică. 

— Mai puternică decât a dumitale? spuse Buna. 

Urmă o pauză lungă şi grea. 

— Da. 

— Aha. 

— Deocamdată, adăugă doamna Gogol. 

Mai urmă o pauză. Nici unei vrăjitoare nu-i place să 
recunoască faptul că nu are chiar puteri absolute, şi nici măcar 
s-o audă pe alta recunoscând aşa ceva. 

— Aştepţi momentul potrivit, probabil, zise Buna cu blândeţe. 

— Îţi aduni puterile, spuse Ţaţa. 

— Are protecţie puternică, zise doamna Gogol. 

Buna se lăsă pe spate în scaun. Când vorbi din nou, o făcu pe 
tonul cuiva care cam are o idee despre lucruri şi vrea să afle ce 
ştie celălalt. 

— De ce fel? zise ea. Mai exact? 

Doamna Gogol scotoci pe sub pernele din balansoar şi scoase 
o pungă de piele şi o pipă. Aprinse pipa şi suflă un nor de fum 
albăstrui spre cerul dimineţii. 

— Te-ai mai uitat în oglindă în ultima vreme, Doamnă 
Batevreme? zise ea. 

Scaunul Bunei se răsturnă pe spate, mai-mai s-o arunce de pe 
verandă în apa neagră a bălții. Pălăria îi zbură printre frunzele 
de nufăr. 

Abia avu timp s-o vadă aterizând lin pe apă. Pluti acolo un 
moment şi apoi... 

„„. fu mâncată. Un aligator uriaş îşi închise fălcile înghiţind-o 
cu un clămpănit şi-o privi pe Buna, făcându-i în sâc. 

Era o mare uşurare să aibă un motiv să ţipe. 

— Pălăria mea! Mi-a mâncat pălăria! Un aligător de-al tău mi- 
a mâncat pălăria! Era pălăria mea! Să mi-o dea înapoi! 

Smulse o bucată de liană din cel mai apropiat copac şi plesni 
cu ea în baltă. 

Tata Ogg se dădu îndărăt. 

— Nu face asta, Esme! Nu face asta! se agită ea. 

Aligatorul încercă să înoate înapoi. 

— Pot să pocnesc o şopârlă obraznică dacă vreau! 


— Da, poţi, poţi, zise aţa împăciuitoare, dar nu cu un... 
şarpe... 

Buna ridică liana la inspecţie. Un Koit-cu-trei-dungi de 
mărime mijlocie o privi înspăimântat, se gândi pentru o clipă s-o 
muşte de nas, se răzgândi prudent şi-apoi îşi închise gura foarte 
strâns în speranţa că ea o să priceapă ideea. Ea îi dădu drumul. 
Şarpele căzu pe scânduri şi-o luă la sănătoasa. 

Doamna Gogol nu se mişcase în scaunul ei. Acum se întoarse 
către Sâmbătă, care tot îşi mai păzea răbdător undiţa. 

— Sâmbătă, du-te şi adu pălăria doamnei, zise ea. 

— Da, doamnă. 

Până şi Buna ezită, când auzi asta. 

— Nu-l poţi trimite acolo! zise ea. 

— Dar e mort, spuse doamna Gogol. 

— Da, dar e destul de rău să fii mort şi fără să fii făcut 
bucățele, zise Buna. Nu te duce acolo, domnu’ Sâmbătă! 

— Dar era pălăria dumitale, doamnă, spuse doamna Gogol. 

— Da, dar... - zise Buna - era... doar o pălărie. N-aş trimite pe 
nimeni în burta aligatorului pentru o amărâtă de pălărie. 

Ţaţa Ogg era scandalizată. 

Nimeni nu ştia mai bine ca Buna Batevreme cât de 
importante erau pălăriile. Nu reprezentau doar îmbrăcăminte. 
Pălăria defineşte capul. Ea arată cine eşti. Nimeni nu auzise de 
vreun vrăjitor fără pălărie ţuguiată - în orice caz, nu de vreun 
vrăjitor competent. Şi, categoric, nici unei vrăjitoare nu-i lipsea 
pălăria. Până şi Magrat avea una, deşi nu prea o purta, cum era 
ea curcă plouată. Asta nu conta; nu conta aşa mult dacă o 
purtai, dar conta să ai o pălărie pe care s-o poţi purta. Fiecare 
breaslă, fiecare meserie avea pălăria ei. De aceea aveau regii 
coroane. la-i unui rege coroana şi tot ce rămâne e un individ 
fără bărbie care ştie să facă cu mâna. Pălăriile au putere. 
Pălăriile sunt importante. Dar şi oamenii. 

Doamna Gogol mai trase un fum din pipă. 

— Sâmbătă, du-te şi adu pălăria mea cea bună, de sărbătoare, 
zise ea. 

— Da, doamnă Gogol. 

Sâmbătă dispăru pentru o clipă în colibă şi se întoarse cu o 
cutie mare şi jerpelită, legată bine cu sfoară. 

— Nu pot s-o iau, zise Buna. Nu pot să-ţi iau pălăria cea bună. 

— Ba da, poţi, spuse doamna Gogol. Mai am una. Oho, şi încă 
cum. 

Buna puse cutia jos cu multă grijă. 


— Mi se pare, doamnă Gogol, zise ea, că nu eşti ceea ce pari. 

— Ba da, sunt, Doamnă Batevreme. N-am fost niciodată 
altceva, ca şi dumneata. 

— Dumneata ne-ai adus aici? 

— Nu. V-aţi adus singure. Din proprie voinţă. Ca să ajutaţi pe 
cineva, nu-i aşa? Aţi luat hotărârea s-o faceţi, nu? Nimeni nu v-a 
obligat, nu? Decât voi însevă. 

— Aici are dreptate, zise [aţa. Dacă folosea magia, am fi 
simţit. 

— Aşa e, spuse Buna. Nimeni nu ne-a obligat, decât noi 
însene. Ce interes ai dumneata în treaba asta, doamnă Gogol? 

— Alt interes n-am, Doamnă Batevreme, decât că vreau înapoi 
ce-i al meu. Vreau dreptate. Şi vreau s-o opresc pe ea. 

— Care ea? întrebă Ţaţa Ogg. 

Chipul Bunei deveni o mască încremenită. 

— Aia care trage sforile, zise doamna Gogol. Ducele n-are 
minte nici cât o langustă, doamnă Ogg. Eu de ea vorbesc. Aia cu 
magia oglinzilor. Aia de-i place să controleze ea totul. Aia care 
conduce. Aia care se joacă cu destinul. Aia pe care-o cunoaşte 
Doamna Batevreme prea bine. 

Tata Ogg nu mai înţelegea nimic. 

— Despre ce vorbeşte dumneaei, Esme? întrebă ea. 

Buna bombăni ceva. 

— Ce? N-am auzit, zise [aţa. 

Buna Batevreme ridică privirea, cu faţa roşie de mânie. 

— Vorbeşte de sora mea, Gytha! Bine? Ai auzit? Ai priceput? 
Am vorbit destul de tare? Sora mea! Vrei să mai spun o dată? Ai 
înţeles despre cine e vorba? Să-ţi dau în scris? Sora mea! Asta 
e! Sor-mea! 


— Sunt surori? întrebă Magrat. 

Ceaiul i se răcise. 

— Nu ştiu, zise Ella. Arată... la fel. De obicei se ţin deoparte. 
Dar le simt cum stau cu ochii pe mine. Sunt bune 
supraveghetoare. 

— Şi te obligă să faci tu toată treaba? spuse Magrat. 

— Ei, nu gătesc decât pentru mine şi servitorii angajaţi cu 
ziua, zise Ella. Şi nu mă deranjează să spăl şi să fac curat. 

— Şi ele? Işi gătesc singure? 

— Nu cred. Umblă prin casă noaptea, după ce mă culc. Naşa 
Lilith spune că trebuie să-mi fie milă de ele şi să mă port frumos 
fiindcă nu pot să vorbească, şi să am grijă să fie mereu caşcaval 


în cămară. 

— Se hrănesc cu caşcaval? întrebă Magrat. 

— Nici asta nu cred, zise Ella. 

— Păi atunci probabil că-l atacă şoarecii, într-o casă veche ca 
asta. 

— Ştii, e tare ciudat, zise Ella, dar n-am văzut niciodată vreun 
şoarece în casa asta. 

Magrat se înfioră. Se simţea privită. 

— Şi de ce nu pleci, pur şi simplu? Eu aşa aş face. 

— Unde să mă duc? Şi oricum, mă găsesc întotdeauna. Sau 
trimit vizitiul şi valeţii după mine să mă aducă. 

— Asta-i groaznic! 

— Probabil îşi închipuie că mai devreme sau mai târziu o să 
mă mărit numai ca să scap de spălat rufe, zise Ella. Că rufele 
Prințului probabil că nici nu le spală, adăugă ea cu amărăciune. 
Probabil le ard după ce le-a îmbrăcat. 

— Ce-ţi trebuie ţie e o carieră, spuse Magrat încurajator, ca s- 
o mai înveselească. Ca să fii independentă. Să te emancipezi. 

— Nu cred că mi-ar plăcea, zise Ella, cu prudenţă, gândindu- 
se că probabil e păcat să contrazici o ursitoare. 

— O, ba da, spuse Magrat. 

— Mi-ar plăcea? 

— Da. 

— Ah. 

— Nu eşti obligată să te măriţi cu nimeni dacă nu vrei. 

Ella se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Cât de puternică eşti? întrebă ea. 

— Ăă... Păi... cred că... 

— Au livrat ieri rochia, zise Ella. E sus, în salonul mare, pe un 
manechin, ca să nu se şifoneze. Să fie perfectă. Şi-au lustruit şi 
caleaşca. Au mai şi angajat valeţi noi. 

— Da, dar poate că... 

— Cred c-o să fiu obligată să mă mărit cu cineva pe care nu-l 
vreau, zise Ella. 


Buna Batevreme mărşăluia în sus şi-n jos pe balconul şubred 
de lemn. Întreaga colibă se cutremura de pasul ei. Pe apă se 
întindeau unde cu fiecare vibraţie. 

— Normal că n-o ţii minte! răcni ea. Mama a dat-o afară din 
casă când avea treisprezece ani! Eram amândouă copile! Dar eu 
mi-aduc aminte certurile! Le-auzeam din pat! Era destrăbălată! 

— Aşa ziceai şi de mine, când eram tânără, spuse Ţaţa. 


Buna ezită, descumpănită pentru o clipă. Apoi dădu din mână 
arţăgoasă. 

— Aşa şi erai, zise ea, peste umăr. Dar n-ai folosit niciodată 
magia pentru asta, nu? 

— N-aveam nevoie, spuse Ţaţa, veselă. O rochie cu umerii 
căzuţi era suficientă de obicei. 

— Ce umeri, că la tine una-două cădea toată rochia, zise 
Buna. Nu, ea folosea magia. Şi nu de-aia obişnuită. O, ce 
încăpățânată era! 

Ţaţei Ogg îi stătea pe limbă să spună: „Cum? Adică nu 
împăciuitoare şi amabilă ca tine, Esme?“, dar se opri la timp. Nu 
era bine să jonglezi cu chibriturile într-o fabrică de artificii. 

— Veneau taţii flăcăilor la noi să se plângă, zise Buna 
întunecată. 

— De mine nu s-au plâns niciodată, spuse Ţaţa veselă. 

— Şi mereu cu ochii-n oglindă, zise Buna. Vanitoasă ca o 
pisică, aşa era. Mai bine se uita în oglindă decât afară pe 
fereastră. 

— Cum o cheamă? 

— Lili. 

— Frumos nume, zise '[aţa. 

— Acum îşi spune altfel, zise doamna Gogol. 

— Sunt convinsă! 

— Şi e la cârma oraşului, cum s-ar spune? zise Ţaţa. 

— Şi ce tiranică era! 

— Dar la ce-i trebuie să conducă un oraş? întrebă Ţaţa. 

— Are planurile ei, zise doamna Gogol. 

— Şi înfumurată? Dar ce înfumurată! spuse Buna, adresându- 
se lumii în general. 

— Ştiai că e aici? întrebă Ţaţa. 

— Aveam eu un presentiment! Oglinzi! 

— Dar magia oglinzii nu-i rea, protestă Ţaţa. Eu am făcut tot 
felul de lucruri cu oglinzile. Te poţi distra de minune cu o 
oglindă. 

— Nu foloseşte o singură oglindă, zise doamna Gogol. 

— Oh. 

— Foloseşte două. 

— Oh. Asta-i altceva. 

Buna privea fix suprafaţa bălții. Propriul chip îi întorcea 
privirea din apa întunecată. 

Cel puţin, ea spera să fie propriul chip. 

— Am simţit-o cum ne urmăreşte, tot drumul până aici, zise 


ea. Acolo se simte ea cel mai bine, în oglinzi. Înăuntrul oglinzii, 
transformând oamenii în poveşti. Buna împunse cu băţul 
imaginea din apă. M-a şi privit în ochi, în casa Desideratei, chiar 
înainte să vină Magrat. Nu-i plăcut, să te uiţi în oglindă şi să 
vezi pe altcineva... Se opri. Dar de fapt, unde-i Magrat? 

— Face pe ursitoarea, cred, zise Ţaţa. A spus că n-are nevoie 
de ajutor. 


Magrat era nervoasă. Era şi speriată, ceea ce o făcea şi mai 
nervoasă. Totul devenea dificil pentru cei din jur când era 
Magrat nervoasă. Te simţeai ca şi cum te-ar fi atacat un şerveţel 
ud. 

— Ai cuvântul meu în privinţa asta, zise ea. Nu eşti obligată 
să te duci la bal dacă nu vrei. 

— N-o să le poţi opri, spuse Ella pesimistă. Ştiu cum stau 
lucrurile în oraşul ăsta. 

— Uite ce, ţi-am spus că nu eşti obligată să te duci! zise 
Magrat. Apoi căzu pe gânduri. Există altcineva cu care ai 
prefera să te măriţi? întrebă ea. 

— Nu. Nu cunosc multă lume. Nu prea am ocazia. 

— Bun, zise Magrat. E mai uşor aşa. Propun să te scoatem de 
aici şi... şi să te ducem altundeva. A 

— N-am unde să merg. [i-am spus doar. In jur e doar 
mlaştină. Am încercat de vreo două ori, şi-au trimis valeţii după 
mine. S-au purtat frumos cu mine. Adică, valeţii, vreau să spun. 
Şi lor le e frică. Tuturor le e. Cred că şi Surorilor le e frică. 

Magrat se uită la umbrele din jur. 

— De ce? întrebă ea. 

— Se spune că dispar oameni. Dacă-l supără pe Duce. Ceva li 
se întâmplă. Toţi sunt foarte politicoşi în Genua, zise Ella acru. 
Şi nimeni nu fură şi nimeni nu ridică vocea şi toţi stau acasă 
noaptea, nu ies decât de Marţea Grasă. Fata oftă. Asta chiar că 
mi-aş dori să fac. Să merg la carnaval. Însă niciodată nu mă lasă 
să ies şi eu. Dar aud alaiul cum trece prin oraş şi mă gândesc: 
aşa ar trebui să fie Genua. Nu o mână de oameni dansând prin 
palate, ci tot oraşul dansând în stradă. 

Magrat se scutură. Se simţea tare departe de casă. 

— Cred că am nevoie de puţin ajutor la treaba asta, zise ea. 

— Ai bagheta, spuse Ella. 

— Cred că sunt momente când ai nevoie de mai mult decât o 
baghetă, zise Magrat, ridicându-se de pe scaun. Dar una ştiu, 
continuă ea. Nu-mi place casa asta. Nu-mi place oraşul. 


Cenugşella? 

— Da? 

— N-ai să te duci la bal. O să am eu grijă... 

Se întoarse pe loc. 

— Ți-am spus, zise Ella, plecând ochii. Nici nu le-auzi. 

Una dintre surori era în capul scărilor ce duceau în bucătărie. 
Privirea ei era fixată pe Magrat. 

Se spune că fiecare om are însuşirile unui anumit animal. 
Magrat probabil că avea vreo conexiune mentală directă cu ceva 
mic şi chiţăitor. Simţi teroarea oricărui rozător în faţa morţii 
implacabile. Întreţesute în ameninţarea privirii erau tot felul de 
mesaje: inutilitatea fugii, stupizenia împotrivirii, inevitabilitatea 
neantului. 

Ştia că n-avea nici o ieşire. Picioarele n-o mai ascultau. Era ca 
şi cum privirea aceea îi trimitea porunci direct în măduva 
spinării. Senzaţia de neajutorare era aproape liniştitoare... 

— Binecuvântată fie această casă. 

Sora se răsuci pe călcâie mult mai rapid decât ar avea vreun 
om dreptul să se mişte. 

Buna Batevreme dădu uşa de perete. 

— Vai, măiculiţă, tună ea, şi văleu! 

— Da, zise Ţaţa Ogg, îmbulzindu-se pe uşă în urma ei. Dublu 
văleu! 

— Suntem nişte biete babe cerşetoare, spuse Buna, înaintând 
semeaţă în cameră. 

— Cerşim din casă-n casă, zise Ţaţa Ogg. Nu venim direct 
aici, nici vorbă. 

O apucară fiecare pe Magrat de câte-un cot şi-o luară pe sus. 

Buna întoarse capul. 

— Şi dumneata, domnişoară? 

Ella scutură din cap, cu ochii în pământ. 

— Nu, zise ea, nu am voie să vin. 

Ochii Bunei se îngustară. 

— O fi, spuse ea. Fiecare trebuie să mergem pe drumul care 
ne e scris, sau cel puţin aşa se zice, dar nu de către mine. Vino, 
Gytha. 

— Acv’ plecăm, zise Ţaţa Ogg, veselă. 

Se întoarseră. 

Cealaltă soră apăru în prag. 

— Zei mari, zise [aţa Ogg. Ce viteză! 

— Tocmai plecam, spuse Buna Batevreme tare. Dacă nu te 
deranjează, doamnă? 


O privi în ochi. 

Aerul scăpără. 

Apoi Buna Batevreme zise, printre dinţi: 

— Când spun fugi, Gytha... 

— Am priceput, spuse Ţaţa. _ 

Buna pipăi în spatele ei şi găsi ceainicul folosit de Magrat. Íl 
cântări în mâini, cu mişcări lente şi blânde. 

— Gata, Gytha? 

— Când vrei, Esme. 

— Fugi! 

Buna azvârli ceainicul cât putu de sus. Capetele ambelor 
surori se întoarseră să-l urmărească. 

Tata Ogg mai mult o târî pe Magrat, care se-mpleticea, afară 
pe uşă. Buna ieşi şi trânti uşa exact când sora mai apropiată se 
repezea la ea, prea târziu, cu gura deschisă. 

— Am lăsat fata acolo! strigă Ţaţa, în vreme ce fugeau spre 
poartă. 

— Sunt puse s-o păzească, zise Buna. N-o să-i facă rău! 

— N-am mai văzut aşa dinţi la nimeni! zise Ţaţa. 

— Fiindcă nu-s nimeni! Sunt şerpi! 

Ajunseră în siguranţa relativă a străzii şi se rezemară de zid. 

— Şerpi? gâfâi Ţaţa. 

Magrat deschise ochii. 

— E mâna lui Lili, zise Buna. Mi-aduc aminte că se pricepea 
bine la treburi de-astea. 

— Chiar şerpi? 

— Da, zise Buna, întunecată. Ştia să-şi facă prieteni foarte 
uşor. 

— Măiculiţă! Fu n-aş putea. 

— Nici ea nu putea la început, decât pentru câteva clipe. Uite 
ce pot să-ţi dea oglinzile. 

— Eu... ăă... se bâlbâi Magrat. 

— N-ai nimic, zise Ţaţa. Se uită la Buna Batevreme. N-ar 
trebui să lăsăm fata aici, orice-ai spune tu. Într-o casă cu şerpi 
care umblă-n picioare crezându-se oameni, zise ea. 

— Mai rău. Umblă-n picioare crezându-se şerpi, zise Buna. 

— Oricum, nu contează. Tu nu faci aşa ceva. Altceva mai rău 
n-ai făcut decât să laşi pe careva cam nesigur în privinţa speciei. 

— Asta fiindcă eu sunt cea bună, spuse Buna, amar. 

Magrat se cutremură. 

— Deci, o scoatem sau nu? întrebă Ţaţa. 

— Încă nu. O să vină momentul potrivit, zise Buna. Mă auzi, 


Magrat Usturoi? 

— Da, Buno, spuse Magrat. 

— Trebuie să mergem undeva să vorbim, zise Buna. Despre 
poveşti. 

— Ce-i cu poveştile? întrebă Magrat. 

— Lili le mânuieşte, zise Buna. Nu simţiţi? Se simte în toată 
ţara. Poveştile se adună aici fiindcă aici îşi găsesc dezlegarea. 
Ea le hrăneşte. Uitaţi ce e, nu doar pentru politică sau cum i-o 
zice vrea ea s-o mărite pe Ella cu ducele ăla al ei. Asta-i doar... 
explicaţia. Nu-i motivul. Vrea să se mărite fata cu prinţul fiindcă 
aşa cere povestea. 

— Şi ea cu ce se alege din asta? întrebă Ţaţa. 

— Ea e în mijlocul jocului, ursitoarea cea bună sau vrăjitoarea 
cea rea... ţi-aduci aminte? Acolo vrea Lili să fie, ca o... ca... Se 
opri, încercând să găsească un cuvânt potrivit. Ţii minte anul 
trecut, când a venit circul ăla în Lancre? 

— Ţin minte, zise Ţaţa. Cu fetele alea în izmene cu sclipici şi 
ipochimenii care-şi turnau var în nădragi. Dar n-am văzut nici 
un elefant. Aşa au zis, c-o să arate elefanţi, dar nu era nici unul. 
Erau doar pe afiş. Am dat doi bănuţi buni pe bilet şi n-a fost nici 
un ele... 

— Da, dar ce vreau să spun, zise Buna, în vreme ce zoreau de- 
a lungul străzii, e că era omul ăla în mijlocul arenei, ţii minte? 
Cu mustață şi cu pălărie înaltă? 

— El? Dar nu făcea mare lucru, spuse Ţaţa. Doar stătea în 
mijloc şi mai pocnea din bici, şi toate giumbuşlucurile se- 
ntâmplau în jurul lui. 

— De-aia şi era el cel mai important om de-acolo, zise Buna. 
Toate lucrurile care se-nvârteau în jurul lui, asta-l făcea 
important. 

— Cu ce hrăneşte Lili poveştile? întrebă Magrat. 

— Cu oameni, zise Buna încruntându-se. 

— Poveşti! pufni ea. Las’ că vedem noi... 


Un amurg verde se lăsa peste Genua. Din mlaştină se ridicau 
aburi. 

Străzile erau luminate de torţe. Prin curţi umbrite se mişcau 
figuri neclare, pregătind carele alegorice. Întunericul era 
străbătut de sclipirea paietelor şi de clinchet de clopoței. 

Tot anul cetăţenii oraşului erau liniştiţi şi bine-crescuţi. Dar 
întotdeauna istoria le rezervă celor oropsiţi o noapte pe undeva 
prin orice calendar ca sa restabilească temporar echilibrul 


lumii. Se poate numi Sărbătoarea Nebunilor sau Regele Fasolei; 
sau chiar Samedi Nuit Mort, când până şi cei cu slujbele cele 
mai încărcate de responsabilităţi se pot relaxa şi distra. 

Majoritatea, cel puţin... 

Vizitiii şi valeţii şedeau în ghereta lor de lângă grajduri, 
mâncându-şi cina şi plângându-se de faptul că trebuie să lucreze 
de Noaptea Moartă. De asemenea, îndeplineau şi străvechile 
ritualuri ale acestei ocazii, care constau în a vedea ce le 
pregătiseră nevestele de mâncare şi în a-i invidia pe ceilalţi, ale 
căror neveste se vedea că-s mai grijulii. 

Vizitiul-şef ridică prudent o felie de pâine de pe sendviş. 

— Eu am gât de găină şi murături, zise el. Are cineva brânză? 

Al doilea vizitiu îşi inspectă traista. 

— Iar şuncă fiartă! se plânse el. Mereu îmi dă şuncă fiartă. 
Ştie că nu-mi place. Şi nici măcar nu-i scoate grăsimea. 

— E grăsime de-aia albă şi groasă? întrebă primul vizitiu. 

— Mda. Oribil. Aşa ceva-mi dă azi, de sărbătoare? 

— Dă-mi-o mie, şi-ţi dau în schimb salată şi roşie. 

— Bine. Ție ce ţi-a dat, Jimmy? 

Ajutorul de valet îşi deschise timid pacheţelul dichisit. Avea 
patru sendvişuri, cu pâinea curățată de coajă. Aveau şi câte-o 
frunză de pătrunjel. Era până şi un şerveţel. 

— Somon afumat şi cremă de brânză, zise el. j 

— Şi-o bucăţică de tort de nuntă, spuse primul vizitiu. Incă nu 
l-ați terminat? 

— Am servit câte-o porție în fiecare seară, zise ajutorul de 
valet. 

Ghereta se zgudui de râsete. Este un dat universal faptul că 
orice comentariu nevinovat din partea oricărui proaspăt 
însurăţel din cadrul oricărei echipe de lucru declanşează 
instantaneu hăhăit grosolan din partea colegilor lui mai bătrâni 
sau mai cinici. Asta se-ntâmplă chiar dacă toţi cei în cauză au 
nouă picioare şi locuiesc pe fundul unui ocean de amoniac de pe 
o gigantică planetă îngheţată. Tot aia e. 

— Bucură-te cât poţi, zise al doilea vizitiu, sumbru, după ce se 
potoliră. La început aşa e, pupici şi prăjituri şi sendvişuri fără 
coajă, şi una, două te trezeşti că ai parte de răbdări prăjite, 
măturoi şi făcăleţ. 

— Cum văd eu lucrurile, începu primul vizitiu, totul e să... 

Cineva bătu la uşă. 

Ajutorul de valet, ca fiind cel mai mic în rang, se ridică şi 
deschise. 


— E o babă, zise el. Ce pofteşti, babo? 

— Vrei o duşcă? spuse [aţa Ogg. 

Ridică un urcior deasupra căruia stăruia o ceaţă de vapori de 
alcool şi suflă într-o trompetă de hârtie. 

— Ce? zise valetul. 

— Mare păcat de voi că lucraţi. E sărbătoare! luhuu! 

— Ce se-ntâmplă aici? începu vizitiul-şef, chiar înainte să 
intre în norul de alcool. Pe toţi zeii! Ce-i chestia asta? 

— Miroase a rom, domnule Travis. 

Valetul-şef ezită. De afară veneau muzică şi râsete de la 
primul alai, care se punea în mişcare. Pe cer scânteiau artificii. 
Nu era o noapte în care să nu pui picătură pe limbă. 

— Ce bătrână cumsecade, zise el. 

Ţaţa Ogg mai flutură o dată urciorul. 

— Hai noroace! zise ea. Puricii să te îmbrace! 


Ceea ce s-ar putea numi vrăjitoarea clasică recunoaşte două 
variante de bază, cea complicată şi cea simplă, sau, altfel spus, 
cele care au o cameră plină cu accesorii şi cele care n-au. 
Preferinţele lui Magrat înclinau către prima categorie. De 
exemplu, să luăm cuţitele magice. Avea o colecţie completă de 
cuțite magice, fiecare cu mânerul de culoarea potrivită şi rune 
complicate peste tot. 

Îi trebuiseră mulţi ani sub îndrumarea Bunei Batevreme ca să 
înveţe că un cuţit obişnuit de bucătărie era mai bun decât cele 
mai împodobite cuțite magice. Puteai face cu el tot ce făceai şi 
cu cuțitul magic, şi în plus puteai să tai şi pâine. 

Fiecare bucătărie serioasă are un cuţit străvechi, cu mânerul 
tocit, cu lama curbată ca o banană şi atât de inexplicabil de 
ascuţit, încât căutatul noaptea-n sertar e cam la fel cu bălăceala 
în acvariul cu piranha. 

Magrat îl avea pe-al ei la cingătoare. Se afla în prezent la 
zece metri în aer, ţinându-se cu o mână de mătură şi cu cealaltă 
de-un burlan şi cu picioarele bălăbănindu-se în gol. Ar trebui să 
fie uşor să intri prin efracţie când ai o mătură. Dar se părea că 
nu. 

Până la urmă îşi înfăşură picioarele pe burlan şi se agăţă bine 
de-un gargui bine plasat. Îşi strecură cuțitul între cele două 
jumătăţi ale ferestrei şi deschise zăvorul. După ceva icnete şi 
opinteli, era înăuntru şi gâfâia rezemată de zid. Prin faţa ochilor 
îi dansau luminiţe albastre, în ton cu artificiile de pe cerul 
nopţii. 


Buna o tot întrebase dacă era sigură că vrea să facă ea asta. 
Şi, spre uimirea ei, descoperise că era sigură. Chiar dacă 
femeile-şerpi începuseră deja să rătăcească prin casă. Să fii 
vrăjitoare însemna să te duci în locuri unde nu-ţi doreşti să fii. 

Deschise ochii. 

Rochia era acolo, în mijlocul camerei, pe un manechin de 
croitorie. 

O rachetă klatchiană erupse deasupra oraşului. Stele roşii şi 
albastre explodară în întunericul catifelat, făcând cristalele şi 
mătăsurile rochiei să scânteieze în faţa lui Magrat. 

Era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. 

Se furişă înainte, cu gura uscată de emotie. 


Prin mlaştină pluteau ceţuri calde. 

Doamna Gogol amesteca în ceaun. 

— Ce fac? întrebă Sâmbătă. 

— Opresc povestea, zise ea. Sau... poate că nu... Doamna 
Gogol se ridică. Oricum ar fi, acum e momentul nostru. Hai în 
luminiş. Se uită în ochii lui Sâmbătă. Ţi-e frică? 

— Ştiu... ce-o să se întâmple după, zise mortul. Chiar dacă 
învingem. 

— Ştim amândoi. Dar am avut doisprezece ani. 

— Da. Am avut doisprezece ani. 

— Şi Ella o să conducă oraşul. 

— Da. 


În ghereta de lângă grajd, Ţaţa Ogg şi vizitiii se înțelegeau, 
după expresia ei, ca o maison en flambe.“ 

Ajutorul de valet zâmbi vag peretelui şi se prăbuşi în nas. 

— Tinerii'şt di'zua d'azz, zise vizitiul-şef, încercând să-şi 
pescuiască peruca din pahar. Nu ţin la betu... băută... vin... 

— Cui pe cui se scoate, domnu’ Travis? spuse aţa, 
umplându-i la loc paharul. Sau aligator pe aligator sau cum 
ziceţi voi pe-aici. 

— P'o'bil, spuse valetul-şef, că-i v'emea să scotem cal'şaca, se 
zişeţi? 

— Probabil că mai aveţi timp pentru un rând, zise Ţaţa Ogg. 

_ — For jeneros, spuse vizitiul. For’ jeneros din partea m'iale. 
În să'ta'ea du'tale, dodomă Gogo... 


3 Expresia englezească „like a house on fire“, „ca o casă în flăcări”, 
înseamnă „a se înţelege de minune”. (n.tr.) 


Magrat mai visase aşa rochii. În străfundul sufletului ei, în 
orele mici ale nopţii, dansase cu prinți. Nu prinți ca Verence cel 
timid şi muncitor de-acasă, prinți adevăraţi, cu ochii de cristal 
azuriu şi dinţi strălucitori. Şi purtase rochii ca asta. Şi-i veniseră 
pine. 

Privi cu dor mânecile gofrate, corsajul brodat, dantela ca o 
spumă albă. Era o diferenţă de la cer la pământ faţă de... mă 
rog... [aţa Ogg le zicea „Magraţii“” ei, dar erau pantaloni, şi 
foarte practici. 

De parcă avea vreo importanţă să fii practic. 

Rămase multă vreme privind. 

Apoi, cu lacrimi şiroindu-i pe faţă şi schimbându-şi culoarea 
în lumina artificiilor, luă cuțitul şi începu să taie rochia bucăţi- 
bucățele. 


Capul vizitiului-şef ricoşă moale pe pachetul cu sendvişuri. 

Tata Ogg se ridică, clătinându-se niţel pe picioare. li puse 
ajutorului de valet peruca sub cap, fiindcă era o femeie miloasă, 
în fond. Apoi ieşi în noapte. 

O siluetă se mişcă pe lângă perete. 

— Magrat? şuieră '[aţa. 

— Ţaţă? 

— Ai rezolvat cu rochia? 

— Ai rezolvat cu valeţii? 

— Bine, atunci, zise Buna Batevreme, ieşind din umbra. Mai 
rămâne caleaşca. 

Păşi teatral în vârful picioarelor până la şopronul caleştii şi 
deschise uşa, care se târi zgomotos pe pavaj. 

— Şşt! zise Ţaţa. 

Pe o poliţă erau un capăt de lumânare şi nişte chibrituri. 
Magrat orbecăi şi aprinse lumina. 

Caleaşca se umplu de scânteieri ca un glob de oglinzi. 

Era peste măsură de împodobită, ca şi cum cineva luase o 
trăsură obişnuită şi apoi îşi făcuse de cap cu traforajul şi foiţă 
de aur prin toate colţişoarele. 

Buna Batevreme îi dădu ocol. 

— Cam fandosită, zise ea. 

— Mare păcat că trebuie s-o facem praf, spuse Ţaţa cu 
tristeţe. Îşi suflecă mânecile şi apoi, pentru siguranţă, îşi îndesă 
poalele în izmene. Trebuie să fie un ciocan pe-aici pe undeva, 
zise ea, uitându-se la băncile de pe lângă pereţi. 


— Nu! Ar face prea mult zgomot! şuieră Magrat. Staţi o 
clipă... 

Îsi scoase detestata baghetă de la brâu, o strânse bine în 
palmă şi-o flutură spre caleaşcă. 

Aerul pocni scurt. 

— Fir-aş să fiu, zise Ţaţa Ogg. Nu m-aş fi gândit la aşa ceva. 

Pe podea zăcea un dovleac mare şi portocaliu. 

— N-a fost mare lucru, zise Magrat, riscând niţică mândrie. 

— Ha! Nu mai vede nimeni caleaşca asta pe roţi, spuse Ţaţa. 

— Ia stai... poţi să faci la fel şi cu caii? zise Buna. 

Magrat scutură din cap. 

— Âă, cred că ar fi prea crud. 

— Ai dreptate. Ai dreptate, zise Buna. Nu se poate să te porţi 
crud cu necuvântătoarele. 

Cei doi armăsari o priviră cu o curiozitate cabalină cum le 
deschidea boxele. 

— Hai, plecaţi, zise ea. Sunt păşuni verzi pe-acolo pe-afară. 
Aruncă o privire spre Magrat. Aţi fost eman-cal-paţi. 

Nu părea să funcţioneze. 

Buna slobozi un oftat. Se cocoţă pe despărţitura de lemn 
dintre boxe, înhăţă fiecare cal de câte-o ureche şi le trase cu 
blândeţe capetele spre al ei. 

Le şopti ceva. 

Armăsarii se-ntoarseră şi se uitară unul la altul. 

Apoi la Buna. 

Ea le zâmbi larg şi dădu din cap. 

Apoi... 

E imposibil ca un cal să treacă instantaneu de la repaus la 
galop, dar ei aproape că reuşiră. 

— Ce le-ai spus de-au fugit aşa? întrebă Magrat. 

— Cuvântul mistic al Călăreţului, zise Buna. Dezvăluit lui 
Jason al Gythei, care mi l-a spus mie. Funcţionează de fiecare 
dată. 

— El ţi l-a spus? întrebă Ţaţa. 

— Da. 

— Cum, tot? 

— Da, zise Buna, mândră. 

Magrat îşi îndesă bagheta la loc la cingătoare. De acolo îi 
scăpă un pătrăţel de stofă albă şi căzu pe podea. 

Cristalele albe şi mătasea licăriră doar pentru o clipă în 
lumina lumânării până când ea reuşi să le culeagă de pe jos, dar 
nu multe lucruri îi scăpau Bunei Batevreme. 


Oftă. 

— Magrat Usturoi... începu ea. 

— Da, zise Magrat, supusă. Da, ştiu. Sunt o curcă plouată. 

Ţaţa o bătu prieteneşte pe umăr. 

— Nu-i nimic, zise ea. Am făcut treabă bună aici. Ella aia are 
cam tot atâtea şanse să fie trimisă diseară la bal câte am eu să... 
să fiu regină. 

— Fără rochie, fără valeti, fără cai, fără caleaşcă, spuse Buna. 
Tare-aş vrea să văd cum se mai descurcă Lili acum. Poveşti? Ha! 

— Şi acum ce facem? întrebă Magrat, pe când se strecurau 
afară din curte. 

— E Marţea Grasă! zise aţa. Să ne facem de cap! 

Greebo apăru din întuneric şi se frecă de picioarele ei. 

— Parcă ştiam că Lili încerca s-o suprime, spuse Magrat. 

— Ce să suprimi aşa ceva, mai repede suprimi o inundație, 
zise Ţaţa. Să ne dăm în bărci! 

— Eu nu-s de acord cu dansatul pe străzi, spuse Buna. Cât 
rom ai băut? 

— Ei, haide, Esme, zise Ţaţa. E o vorbă, cică dacă nici în 
Genua nu eşti în stare să te distrezi probabil că eşti mort. Îşi 
aduse aminte de Sâmbătă. Şi probabil că şi mort mai poţi avea 
parte de ceva amuzament, în Genua. 

— N-ar fi mai bine să rămânem aici, totuşi? zise Magrat. 
Pentru siguranţă? 

Buna Batevreme ezită. 

— Ce zici, Esme? spuse Ţaţa Ogg. Ce, crezi c-o s-o trimită la 
bal într-un dovleac? Şi-o să pună nişte şoareci să-l tragă, sau ce? 
Hehehe! 

Prin fața ochilor minții Bunei trecu o imagine a femeilor- 
şarpe, şi ea ezită din nou. Dar, în fine, avusese o zi grea. Şi era 
ridicol, dacă stăteai să te gândeşti... 

— Bine, atunci, zise ea. Dar nu mă urc în nici o barcă, să fie 
clar. 

— Se dansează, sunt tot felul de chestii, spuse Ţaţa. 

— Şi băuturi cu banane, presupun, zise Magrat. 

— E o şansă de un milion la unu, spuse Ţaţa Ogg, încântată. 


Lilith de Tempscire îşi zâmbi din oglinda dublă. 

— Vai, sărmana de mine, zise ea. Fără caleaşcă, fără rochie, 
fără cai. Ce să se facă o biată ursitoare? Sărmana de mine. Şi 
probabil văleu. 

Deschise o cutie îngustă de piele, precum aceea în care-şi 


ţine un muzician cel mai bun flaut. 

Înăuntru era o baghetă, perechea celei purtate de Magrat. O 
luă şi-o răsuci în mâini, mutându-i inelele de aur şi argint în alte 
poziţii. 

Clinchetul ei suna ca un cocoş de armă de calibru mare. 

— Şi nu mi-a mai rămas decât un biet dovleac, zise Lilith. 

Şi, desigur, diferenţa dintre lucrurile inteligente şi cele fără 
minte era că, în vreme ce să schimbi forma primelor era greu, 
nu se dovedea totuşi imposibil. Trebuia doar să le schimbi 
programarea mentală. Pe când un lucru fără creier ca un 
dovleac, şi cu greu ţi-ai putea imagina ceva mai fără creier 
decât dovleacul, nu putea fi transformat prin nici un fel de vrajă, 
decât poate de un magician dintre cei vechi. 

Decât dacă moleculele lui îşi aminteau de o vreme când nu 
era dovleac... 

Râse, şi un milion de Lilith reflectate râseră cu ea, de-a lungul 
întregii curburi a universului oglinzii. 

Prânzul Gras nu se mai sărbătorea în centrul oraşului. Dar în 
ghetourile din jurul cartierelor albe încă îşi mai desfăşura 
ispitele luminate de torţe. Erau artificii şi dansatori, şi 
înghiţitori de flăcări, şi pene, şi paiete. Vrăjitoarele, care altceva 
mai spectaculos ca jocul căluşarilor nu văzuseră, căscau gura de 
pe trotuar la alaiurile care treceau. 

— lo-te, schelete care ţopăie! zise aţa, când trecură 
învârtindu-se prin faţa lor două duzini de siluete osoase. 

— Ba nu-s, spuse Magrat. Sunt oameni în colanţi negri cu 
oase desenate pe ei. 

Cineva o înghionti pe Buna Batevreme. Se întoarse şi se 
pomeni uitându-se în ochii surâzători ai unui negru gras. Omul îi 
dădu un urcior. 

— Serveşte-te, dragă. N 

Buna îl luă, ezită o clipă, apoi trase o duşcă. li dădu un cot lui 
Magrat şi-i pasă sticla. 

— Frgtht! Ghiziir! zise ea. 

— Ce? strigă Magrat, ca să acopere zgomotul fanfarei. 

— Omul zicea că să dăm mai departe, spuse Buna. 

Magrat se uită la gâtul sticlei. Incercă să-l şteargă pe furiş cu 
rochia, deşi era evident că orice microb s-ar fi aventurat pe 
sticla aia ar fi fost ars într-o clipă. Riscă o sorbitură prudentă şi- 
apoi îi dădu un cot Ţaţei Ogg. 

— Kwizat hugner! zise ea, ştergându-se la ochi. 

Ţaţa duse sticla la gură. După o vreme, Magrat o înghionti 


din nou. 

— Omul zicea s-o dăm mai departe? spuse ea timid. 

Ţaţa se şterse la gură şi trecu la-ntâmplare sticla, acum mult 
mai uşoară, unei siluete înalte din stânga ei. 

— Ia d-acilea, domnu’, zise ea. 

— MULŢUMESC. 

— Frumos costum ai. Ce bine-s pictate oasele. 

Tata se întoarse la loc pentru a privi un alai de înghiţitori de 
flăcări. Apoi parcă se legară nişte lucruri în subconştientul ei şi 
se-ntoarse din nou ca să se uite mai bine. Străinul plecase. 

Ridică din umeri. 

— Şi-acum ce mai facem? zise ea. 

Buna Batevreme se uita fix la nişte dansatori de limbo extrem 
de flexibili. Ceea ce aveau în comun mai toate dansurile paradei 
era că tindeau să arate explicit lucruri la care chestii de genul 
stâlpilor de armindeni făceau doar aluzie. Şi le mai şi presărau 
cu paiete. 

— N-o să te mai simţi în siguranţă în privată de-acuma, hai? 
zise "aţa Ogg. 

La picioarele ei, Greebo şedea foarte solemn şi privea nişte 
dansatoare îmbrăcate numai în pene, încercând să se hotărască 
ce să facă cu ele. 

— Nu. Mă gândeam la altceva. Mă gândeam la... cum merg 
poveştile. Şi acum... cred că vreau ceva de mâncare, zise Buna, 
cam leşinată. Apoi se îmbăţoşă. Şi mâncare adevărată, nu ceva 
adunat de pe fundul bălții. Şi nici fandoseli de cuisine nu vreau. 

— Ţie ti-ar trebui mai mult spirit de aventură, Buno, spuse 
Magrat. 

— Aventura, cu măsură, nu-i rea, zise Buna, dar nu la masă. 

— Am văzut o tavernă mai în urmă care făcea sendvişuri cu 
aligator, spuse aţa, depărtându-se de alaiuri. Poţi să crezi aşa 
ceva? Aligatori în sendvişuri? 

— Asta mi-aduce aminte de un banc, zise Buna Batevreme. 

Tot avea impresia c-ar trebui să-şi aducă aminte de ceva. 

Ţaţa Ogg tuşi zorită, dar nu obţinu nimic cu asta. 

— Un om a intrat într-un han, zise Buna Batevreme, 
încercând să-şi ignore neliniştea care creştea. Şi-a văzut o 
pancartă. Şi pe ea scria: „Servim orice fel de sendviş“. Şi-a spus: 
„Dă-mi un sendviş cu aligator... şi-l vreau imediat!” 

— Nu cred că e corect faţă de aligatori să-i pui în sendviş, 
zise Magrat, în tăcerea de plumb care se lăsase. 

— Mai trebuie să se amuze omul, spuse Ţaţa. 


Lilith îi zâmbi Ellei, care stătea abătută între cele două femei- 
şarpe. 

— Şi ce zdrenţuită e rochia, zise ea. Şi uşa camerei încuiată. 
Tt-tt. Cum s-o fi întâmplat? 

Ella nu-şi lua ochii de la podea. 

Lilith le zâmbi surorilor. 

— Ei, zise ea, o să trebuiască să ne descurcăm cum putem. 
Nu? Aduceţi-mi... aduceţi doi şoareci şi doi şobolani. Ştiu că 
găsiţi întotdeauna. Şi dovleacul cel mare. 

Râse. Nu era râsetul strident şi nebun al zânei rele care a fost 
învinsă, ci râsul agreabil al cuiva care prinsese poanta. 

Se uită gânditoare la baghetă. 

— Dar mai întâi, zise ea, privind-o pe Ella, care pălise, 
aduceţi-mi-i pe oamenii aceia nesuferiţi care s-au îmbătat în aşa 
hal. Asta-i lipsă de respect. Şi dacă nu obţii respect, n-ai obţinut 
nimic. 

În bucătărie nu se auzea decât clinchetul baghetei. 


Tata Ogg împunse cu degetul paharul înalt din faţa ei. 

— De ce le-or pune umbreluţe nu ştiu, zise ea, mâncând 
cireaşa de pe scobitoare. Ca să nu se ude, sau ce? 

Rânji la Magrat şi la Buna, care se uitau mohorâte la parada 
de pe străzi. 

— Capu' sus, le spuse ea. De când sunt, n-am văzut aşa mutre 
lungi! 

— Fii atentă, că bei rom curat, zise Magrat. 

— Crezi că nu ştiu? spuse Ţaţa, mai luând o duşcă. Noroc! 

— A fost prea uşor, zise Buna Batevreme. 

— A fost uşor fiindcă am pus noi mâna, spuse aţa. Suntem 
bune! Mai arată-mi tu pe altcineva care să fie-n stare să meargă 
şi să rezolve totu” în ultima clipă! Mai ales partea cu caleaşca! 

— Nu dă bine-n poveste, zise Buna. 

— Mai dă-le-ncolo de poveşti, spuse [aţa cu superioritate. 
Poţi oricând să schimbi o poveste. 

— Numai în unele locuri, zise Buna. Şi oricum, s-ar putea să-i 
facă rost de altă rochie şi caleaşcă şi toate cele. 

— De unde? Când? spuse aţa. E sărbătoare. Şi pe urmă, nu 
mai e timp. Acuşi începe balul. 

Buna Batevreme bătea darabana cu degetele pe muchia 
mesei. 

Ţaţa suspină. 


— Ce mai e? întrebă ea. 

— Nu aşa se-ntâmplă, zise Buna. 

— Uite ce e, Esme, singura magie care-ar mai funcţiona acum 
e magia baghetei. Şi bagheta e la Magrat. Ţaţa dădu din cap 
spre Magrat. Nu-i aşa, Magrat? 

— Aă, zise Magrat. 

— N-ai pierdut-o, nu? 

— Nu, dar... 

— Ei, vezi! 

— Dar... ăă... Ella a spus că are două ursitoare... 

Palma Bunei Batevreme lovi sălbatic în masă. Paharul Ţaţei 
sări în sus şi se răsturnă. 

— Aşa e! răcni Buna. 

— Era aproape plin. Aproape un pahar întreg, zise Ţaţa, cu 
reproş. 

— Hai! 

— Majoritatea paharului întreg de... 

— Gytha! 

— Am zis eu că nu vin? Spuneam doar... 

— Acum! 

— Pot doar să-i spun omului să mai adu... 

— Gytha! 


Abia ajunseseră la jumătatea străzii când o caleaşcă ieşi pe 
poartă şi-o porni pe drum. 

— Nu se poate! zise Magrat. Am distrus-o! 

— Trebuia s-o tăiem bucăţi, spuse aţa. Se mănâncă bine 
dintr-un dov... 

— Ne-au făcut-o, zise Buna, oprindu-se. 

— Nu poţi să intri în minţile cailor? spuse Magrat. 

Vrăjitoarele se concentrară. 

— Nuss cai, zise Ţaţa. Parcă-s... 

— Şobolani transformați în cai, spuse Buna, care se pricepea 
să se bage-n minţile altora mai bine decât să li se bage pe sub 
piele. Sunt ca lupul acela, săracul. Minţile ca un foc de artificii. 

Se strâmbă de gustul pe care i-l lăsaseră în propriul cap. 

— Pariez, zise Ţaţa gânditoare, în vreme ce caleaşca lua 
colţul din derapaj, pariez că pot să-i fac roţile să sară. 

— Nu asta-i soluţia, spuse Magrat. Şi oricum, e Ella înăuntru! 

— Poate mai e o cale, zise aţa. Ştiu eu pe cineva care le 
poate face minţile praştie. 

— Cine? spuse Magrat. 


— Avem măturile, zise Ţaţa. Nu-i o problemă să-i depăşim, 
nu? 


Vrăjitoarele aterizară într-o fundătură, în avans cu câteva 
minute faţă de caleaşcă. 

— Nu-s de acord cu aşa ceva, zise Buna. Astea-s mişculaţii de- 
ale lui Lili. Cum să fac eu aşa ceva. Gândeşte-te la lupul ăla! 

Tata îl extrase pe Greebo din cuibul lui dintre paiele măturii. 

— Dar Greebo şi-aşa e aproape om, zise ea. 

— Ha! 

— Şi n-o să ţină decât o vreme, chiar dacă ne adunăm puterile 
toate trei, zise ea. Oricum, abia aştept să văd dacă merge. 

— Da, dar nu-i corect, spuse Buna. 

— Nu şi prin părţile astea, se pare, zise Ţaţa. 

— În plus, spuse Magrat, virtuoasă, nu poate să fie ceva rău 
dacă e fapta noastră. Noi suntem cele bune. 

— Da dom'le, aşa-i, zise Buna, uite cum era să uit treaba asta. 

Tata făcu un pas înapoi. Greebo, dându-şi seama că se 
aşteaptă ceva de la el, ciuli urechile. 

— Trebuie să recunoşti că n-avem alt plan mai bun, Buno, zise 
Magrat. 

Buna ezită. Dar, dincolo de repulsie, în suflet îi licărea mica 
flăcăruie trădătoare a fascinaţiei în faţa ideii lor. În plus, ea şi 
Greebo se duşmăneau cordial de ani buni. „Aproape om, hai? la 
să vadă dumnealui cum e, şi-atunci să vedem dacă-i place...“ Se 
simţi puţin ruşinată de aşa gând. Dar nu foarte tare. 

— Of, bine. 

Se concentrară. 

După cum ştia Lili prea bine, să schimbi forma unui obiect e 
una dintre cele mai grele vrăji din univers. Dar e mai uşor dacă 
obiectul e viu. În fond, ceva viu ştie deja ce formă are. Trebuie 
doar să-i schimbi opinia. 

Greebo căscă şi se-ntinse. Spre uimirea lui, se tot întindea. 

Prin circuitele creierului lui răbufni un val de credinţă. Dintr- 
odată, se credea om. Nu avea doar o impresie că ar fi om, ci o 
credea fără putinţă de îndoială. Şi forţa imensă a credinţei 
nestrămutate se răspândea în câmpul său morfic, măturând 
obiecțiile, rescriind înseşi planurile sinelui. 

Instrucţiuni noi se învârtejeau în toate direcţiile. 

Dacă e om, n-are nevoie de toată blana asta. Şi-ar trebui să fie 
mai mare... 

Vrăjitoarele priveau, fascinate. 


— N-am crezut niciodată c-o s-o facem, zise Buna. 

„.. fără vârfuri la urechi, mustăţile-s prea lungi... 

. mai e nevoie de nişte muşchi, oasele astea n-au forma 
corectă, picioarele trebuie să fie mai lungi... 

Şi-apoi a fost gata. 

Greebo se desfăcu şi se ridică în picioare, cam clătinându-se. 

Ţaţa se holbă la el, cu gura căscată. 

Apoi privirea îi alunecă în jos. 

— Muică, zise ea. 

— E cazul, spuse Buna Batevreme, să vizualizăm nişte haine 
pe el în clipa asta. 

Lucrul era simplu. Când Greebo fu îmbrăcat după dorinţa ei, 
Buna dădu din cap aprobator şi făcu un pas înapoi. 

— Magrat, poţi să deschizi ochii, zise ea. 

— Da’ nu-i aveam închişi. 

— Păi, aşa ar fi trebuit. 

Greebo se întoarse încet, cu un zâmbet leneş pe faţa lui 
brăzdată de cicatrice. Ca om, avea nasul spart şi un petic negru 
îi acoperea ochiul orb. Dar celălalt ochi scânteia ca păcatele 
îngerilor, iar zâmbetul lui ducea sfinţii la cădere. Sau sfintele, 
cel puţin. 

Poate era vorba despre feromoni, sau despre felul cum îi 
jucau muşchii sub cămaşa neagră de piele. Greebo emitea un fel 
de sexualitate unsuroasă şi diabolică la nivel de megawati. Doar 
o privire să-i arunci şi era ca şi cum aripi întunecate s-ar fi 
pornit să bată în noaptea sângerie. 

— Aă, Greebo, zise Ţaţa. 

El deschise gura. Dinţii îi sclipiră. 

— Vrroouuul, zise el. 

— Mă înţelegi? 

— Daaa, Ţaţţţă. 

Ţaţa se ţinu de perete ca să nu cadă din picioare. 

Se auzea tropot de copite. Caleaşca tocmai apăruse pe strada 
lor. 

— Du-te şi opreşte caleaşca aia! 

Greebo rânji din nou şi se repezi pe stradă. 

Tata îşi făcu vânt cu pălăria. 

— Uau, zise ea. Şi când te gândeşti că-l scărpinam pe 
burtică... Nu-i de mirare că zbiară pisicile toată noaptea. 

— Gytha! 

— Păi, şi tu eşti cam roşie la faţă, Esme. 

— Am doar nevoie să-mi trag sufletul, zise Buna. 


— Ciudată treabă. Că doar n-ai alergat. 

Caleaşca venea huruind. 

Valeţii şi vizitiii n-aveau idee ce sunt. Minţile lor oscilau 
sălbatic. Acum erau bărbaţi cu o idee fixă despre brânză şi şorici 
uscat. În clipa următoare erau şoareci şi se-ntrebau de ce poartă 
pantaloni. 

Iar cât priveşte caii... caii sunt oricum niţel nebuni, şi cu atât 
mai mult când sunt şi şobolani. 

Aşa că toţi erau cam instabili la minte când Greebo ieşi din 
umbră şi rânji la ei. 

Şi zise: 

— Vrrooouuull. 

Caii încercară să se oprească, dar e aproape imposibil atunci 
când îţi vine o caleaşcă din urmă. Vizitiii îngheţară terorizaţi. 

— Vrroooouuull? 

Caleaşca derapă şi ajunse de-a latul, se lovi de un zid şi valeţii 
fură aruncaţi jos. Greebo îl ridică pe unul de guler şi-l aruncă în 
sus şi-n jos în vreme ce caii, înnebuniţi, încercau să iasă din 
hamuri. 

— Fugi, jucărrie blănoassă? sugeră el. 

În spatele ochilor panicaţi, omul şi şoarecele se luptau pentru 
supremație. Dar ar fi putut să nici nu se mai ostenească. Pentru 
că, orice-ar fi fost, era înfrânt. Conştienţa lui, sărind de la o 
stare la alta, vedea în faţa ochilor când un motan fioros, când un 
bătăuş de doi metri, chior, musculos şi rânjind feroce. 

Valetul-şoarece leşină. Greebo îl mai plesni de câteva ori, că 
poate mişcă... 

— Hopa sus, şorriceeel... 

... apoi se plictisi. 

Uşa caleştii se zgâlţâi, se înţepeni, apoi se deschise. 

— Ce se-ntâmplă? zise Ella. 

— Vrrooouuuull! 

Cizma Ţaţei Ogg îl pocni pe Greebo după ceafă. 

— Jos, băiatu'! zise ea. 

— Vrreeau, spuse Greebo, îmbufnat. 

— Tu vrei întotdeauna, asta-i problema ta, zise aţa, 
zâmbindu-i Ellei. Hai afară, dragă. 

Greebo ridică din umeri şi plecă, târând după el valetul 
leşinat. 

— Ce se-ntâmplă? se plânse Ella. Oh, Magrat. Tu ai făcut 
asta? 

Magrat îşi îngădui o clipă de mândrie timidă. 


— 'Ţi-am spus că nu va trebui să te duci la bal, nu? 

Ella se uită la caleaşca scoasă din circulaţie şi-apoi din nou la 
vrăjitoare. 

— Nu-s acolo cu tine şi femeile-şarpe, nu? zise Buna. 

Magrat îşi strânse bine bagheta în mână. 

— Au plecat înainte, spuse Ella. Îşi aminti de ceva şi faţa i se 
înnegură. Lilith a transformat vizitiii cei adevăraţi în gândaci, 
şopti ea. Vreau să spun, nu erau oameni aşa răi! Dar ea le-a pus 
pe surori să aducă şoareci şi i-a făcut oameni şi pe urmă a spus 
că trebuie să existe un echilibru, şi surorile au târât înăuntru 
vizitiii, şi ea i-a transformat în gândaci, şi pe urmă... i-a călcat... 

Se opri, îngrozită. 

O rachetă cu artificii explodă pe cer, dar dedesubt, în stradă, 
stăruia un cerc greu de tăcere. 

— Vrăjitoarele nu omoară oameni, zise Magrat. 

— Aici e străinătăţile, murmură Ţaţa Ogg, ferindu-şi privirea. 

— Cred, zise Buna Batevreme, că ar trebui să pleci din oraş, 
domnişoară. 

— Au făcut poc... 

— Avem măturile, zise Magrat. Am putea să plecăm toate. 

— O să trimită ceva după voi, spuse Ella, sumbră. O ştiu eu. 
Ceva dintr-o oglindă. 

— Atunci o să ne împotrivim, zise Magrat. 

— Nu, spuse Buna. Orice se va-ntâmpla, se va-ntâmpla aici. O 
trimitem pe fată undeva la loc sigur şi pe urmă... o să vedem 
noi. 

— Dar dacă plec, o să ştie, zise Ella. Mă aşteaptă la bal chiar 
acum! Şi-o să vină să controleze! 

— Asta cam aşa e, Esme, spuse [aţa Ogg. Dac-o înfrunţi, e 
bine să-ţi alegi tu locul. N-aş vrea să vină după noi într-o noapte 
ca asta. Când vine, vreau s-o văd din timp. 

Deasupra lor zburătăci ceva în beznă. O siluetă mică şi 
neagră ateriză lin pe pavaj. Ochii îi luceau, chiar şi-n întuneric. 
Se opri să se uite la vrăjitoare cu o privire mult prea inteligentă 
pentru o biată pasăre. 

— Asta-i cocoşul doamnei Gogol, zise Ţaţa, nu-i aşa? 

— Nu m-aş aventura să spun exact ce e, zise Buna. Tare-aş 
vrea să ştiu ce joc face dumneaei. 

— Bine sau rău, vrei să spui? zise Magrat. 

— Găteşte bine, spuse aţa. Nu cred că ar putea cineva să 
gătească aşa ca ea şi să fie rea la suflet. 

— Vorbiţi de femeia aia din mlaştină? zise Ella. Am auzit tot 


felul de lucruri despre ea. 

— Prea se grăbeşte să facă zombie din morţi, spuse Buna, şi 
asta nu-i în regulă. 

— Ei, şi noi abia ce-am transformat un motan într-o 
persoană... adică, o persoană umană, se corectă aţa, mare 
iubitoare de pisici, şi nici asta nu-i chiar în regulă. E probabil 
destul de departe de regulă. 

— Da, dar motivele noastre erau corecte, zise Buna. 

— N-ai de unde să ştii ce motive are doamna Gogol... 

Se auzi un mârâit de pe-o străduţă laterală. Ţaţa o porni 
fuguţa într-acolo, şi-o auziră răstindu-se. 

— Nu! Pune-l jos în clipa asta! 

— A’ meeeu! Meeu! 

Legba se fâţâi ţanţoş pe stradă, apoi se întoarse şi le fixă din 
nou. 

Buna se scărpină-n bărbie, apoi se îndepărtă câţiva paşi şi se 
uită la Magrat şi la Ella, măsurându-le din ochi. Apoi se întoarse 
şi se uită în jur. 

— Hmm, zise ea. Lili se aşteaptă să te vadă acolo, nu? 

— Te poate vedea din orice răsfrânge o imagine, spuse Ella, 
temătoare. N 

— Hmm, zise Buna din nou. Îşi îndesă degetul în ureche şi-l 
răsuci gânditoare. Păi, Magrat, tu eşti ursitoarea. Care-i cel mai 
important lucru pe care-l avem de făcut? 

Magrat nu jucase cărţi în viaţa ei. 

— S-o ocrotim pe Ella, zise ea repede, uluită că Buna 
recunoaşte, în fine, că ei îi fusese dată bagheta. Acesta-i rolul 
ursitoarei. 

— Da? 

Buna Batevreme se încruntă. 

— Ştii, zise ea, voi două aveţi cam aceeaşi statură... 

Expresia de nedumerire a lui Magrat fu rapid înlocuită cu una 
de groază subită. 

Se dădu înapoi. 

— Cineva trebuie s-o facă, zise Buna. 

— O, nu! Nu! N-o să meargă! O să iasă rău! Nu! 

— Magrat Usturoi, zise Buna triumfătoare, o să mergi la bal! 


Caleaşca luă colţul pe două roţi. Greebo şedea pe capră, 
legănându-se şi rânjind fioros şi plesnind din bici. Asta era mai 
ceva şi decât mingea lui de pluş cu clopoței... 

În caleaşcă, Magrat stătea înghesuită între cele două 


vrăjitoare bătrâne, cu capul în mâini. 

— Şi dacă se rătăceşte Ella în mlaştină? 

— Imposibil, o conduce cocoşul ăla. Un lucru ştiu, fata e mai 
în siguranţă în mlaştina doamnei Gogol decât la bal, zise aţa. 

— Mulţumesc că mă linişteşti! 

— Cu plăcere, zise Buna. 

— Toată lumea o să vadă că nu sunt ea! 

— Ba nu, că ai mască, zise Buna. 

— Dar părul meu are altă culoare! 

— Ți-l vopsesc eu de zici ce-i asta, spuse Ţaţa. 

— N-am formele care trebuie! 

— Putem să... Buna ezită. N-ai putea să, ştii tu, să te mai 
umfli niţel? 

— Nu! 

— Ai o batistă, Gytha? 

— Cred ca pot să rup o bucată din jupon, Esme. 

— Au! 

— Perfect! 

— Şi pantofii ăştia de cristal nu se potrivesc! 

— Mie-mi vin bine, zise Ţaţa. I-am încercat. 

— Da, dar eu am picioare mai mici! 

— Nu-i problemă, zise Buna. lţi pui două perechi de şosete 
de-ale mele şi-ţi vin ca turnaţi. 

Magrat, rămasă fără motive de invocat, ajunsese la disperare. 

— Dar nu ştiu să mă port la baluri! 

Buna Batevreme trebuia să recunoască: nici ea nu ştia. Ridică 
din sprâncene la Ţaţa. 

— Tu mergeai la dans când erai tânără, zise ea. 

— Păi, spuse 'Ţaţa, profesoară de bune maniere, ce tre’ să faci 
e să atingi bărbaţii cu evantaiul - ai evantai? - şi spui lucruri de 
genul „Vai, domnule!” Şi să chicoteşti, şi să fluturi din gene cât 
poţi. Şi să faci botic. 

— Cum adică să fac botic? 

Ţaţa Ogg făcu o demonstraţie. 

— Câh! 

— Nu-ţi face griji, zise Buna Batevreme. O să fim şi noi pe- 
acolo. 

— Şi credeţi că m-aţi liniştit cu asta? 

Tata trecu o mână pe la spatele lui Magrat şi-o bătu pe Buna 
pe umăr. Mimă din buze cuvintele: „Nu merge. E făcută praf. N- 
are siguranţă”. 

Buna dădu din cap. 


— Poate-ar trebui să mă duc eu, zise aţa, tare. Am 
experienţă cu balurile. Pariez că dacă-mi las părul pe spate şi 
pun masca şi pantofii ăia cu sclipici şi scurtăm rochia de trei 
palme n-o să-şi dea nimeni seama, ce ziceţi? 

Magrat fu aşa şocată de imaginea morbid de fascinantă pe 
care i-o trezea propunerea, încât se supuse automat când Buna 
Batevreme spuse: 

— Uită-te la mine, Magrat Usturoi. 


Caleaşca de dovleac coti în viteză pe aleea palatului, 
împrăştiind cai şi pietoni, şi frână lângă trepte, împroşcând 
pietriş. 

— Ce mi-a plăcut, zise Greebo. 

Apoi îşi căută altă distracţie. 

Două slugi se grăbiră să deschidă portiera şi fură aproape 
azvârliţi îndărăt de impactul aroganţei care emana dinăuntru. 

— Mai repede, ţăranilor! i 

Magrat ieşi semeaţă, dând un brânci majordomului. Îşi adună 
fustele şi urcă în fugă treptele acoperite cu covor roşu. În capul 
scărilor, un valet avu lipsa de prevedere de a-i cere biletul. 

— Lacheu impertinent! 

Omul, recunoscând pe loc colosala proastă creştere a celor de 
neam bun, dădu îndărăt. 

Lângă caleaşcă, Ţaţa Ogg zise: 

— Nu crezi c-ai cam exagerat? 

— N-am avut încotro, spuse Buna. Ştii cum e. 

— Noi cum intrăm? N-avem bilete. Şi nici n-avem hainele 
potrivite. 

— Dă jos măturile de pe acoperiş, zise Buna. Ne ducem direct 
sus. 


Aterizară pe crenelurile unui turn care domina curtea 
palatului. De jos se auzea muzică de curte, iar de dincolo de râu 
apăreau din când în când artificii. 

Buna deschise o uşă care dădea pe acoperiş şi cobori o scară 
în spirală până la etajul de sus. 

— Ce covoare făţoase, zise 'Ţaţa. Da’ de ce sunt şi pe pereţi? 

— Alea-s tapiserii, spuse Buna. 

— Io-te, zise Ţaţa. Cât trăieşte omul, mai află câte ceva. Eu, 
cel puţin. 

Buna se opri cu mâna pe clanţă. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă ea. 


— Păi, până acum n-am ştiut că ai o soră. 

— N-a venit vorba despre ea. 

— Mare păcat când se dezbină aşa familiile, zise Ţaţa. 

— Hm! Păi, n-ai zis tu despre sor-ta Beryl că e o ingrată 
lacomă şi n-are conştiinţă nici cât o scoică? 

— Ei, da, dar e sor-mea. 

Buna deschise uşa. 

— Măi, măi, zise ea. 

— Ce-i? Ce-i? Să văd şi eu. 

Ţaţa se uită pe lângă Buna în cameră. 

— Muică, zise ea. 


Magrat se opri o clipă în anticamera căptuşită cu catifea 
roşie. Gânduri ciudate îi ricoşau prin cap; nu se mai simţise aşa 
de când cu vinul de plante. Insă, zbătându-se printre ele ca un 
cartof mic şi prozaic într-un buchet de crizanteme psihedelice, 
exista o voce interioară care zbiera că nu ştie să danseze. Decât 
hora. 

Dar n-avea cum să fie greu dacă putea şi prostimea... 

Micuța Magrat din sufletul ei, care se lupta să rămână pe 
picioare în faţa potopului de siguranţă arogantă, se întreba dacă 
aşa se simţea Buna Batevreme tot timpul. 

Işi ridică puţintel rochia şi se uită la pantofi. 

N-aveau cum să fie din cristal adevărat, altfel ar fi avut deja 
nevoie de o trusă de prim ajutor. Şi nici nu erau transparenti. 
Piciorul omului e un organ folositor, dar, cu excepţia unora cu 
gusturi foarte aparte, nimeni nu-l găseşte prea frumos la 
înfăţişare. 

Pantofii erau oglinzi. Reflectau lumina din zeci de fațete. 

Două oglinzi pe picioarele ei. Magrat îşi amintea vag ceva 
despre... despre vrăjitoarele care nu trebuie să se aşeze între 
două oglinzi, nu? Sau să n-ai încredere într-un om cu sprâncene 
galbene? Era ceva ce învățase demult, când era o persoană 
obişnuită. Ceva... cam ca... o vrăjitoare să nu stea niciodată 
între două oglinzi, fiindcă, fiindcă, fiindcă persoana care pleacă 
dintre ele s-ar putea să nu mai fie aceeaşi. Sau aşa ceva. Cam 
ca... ca şi cum te-ai împrăştia prin toate imaginile, tot sufletul ţi 
se-ntinde ca untul pe pâine, şi de undeva din depărtare o parte 
întunecată a ta iese şi vine să te caute, dacă nu eşti atentă. Sau 
cam aşa ceva. 

Mătură gândul la o parte. N-avea importanţă. 

Înaintă până lângă un grup de invitaţi care aşteptau să fie 


anunţaţi. 

— Lord Henry Blenoree şi Lady Blenoree! 

Sala de bal nu era o sală, ci o grădină deschisă adierilor 
nopţii. Se cobora pe nişte trepte. În celălalt capăt, altă scară, 
mult mai lată, luminata de torţe pâlpâitoare, ducea în palat. 
Deasupra porţii, la loc vizibil, era un ceas enorm. 

— Onorabilul Douglas Nencetat! 

Ceasul arăta opt fără un sfert. Magrat parcă-şi amintea că-i 
strigase o babă ceva despre oră, dar... nici asta nu conta... 

— Lady Volentia D'Arrangement! 

Ajunse în capul scărilor. Majordomul care anunţa oaspeţii o 
privi din cap până-n picioare şi apoi, cu tonul cuiva care a 
exersat toată după-amiaza, zbieră: 

— Ăă... frumoasă necunoscută misterioasă! 

O undă de tăcere se răspândi în grădină ca o pată de vopsea. 
Cinci sute de capete se întoarseră să se uite la Magrat. 

Ieri încă, numai la gândul a cinci sute de oameni uitându-se la 
ea, Magrat s-ar fi topit ca untul în cuptor. Dar acum îi privi în 
ochi, zâmbi şi-şi ridică fruntea cu aroganță. 

Işi deschise evantaiul cu o pocnitură ca un foc de armă. 

Frumoasa necunoscută misterioasă, fiica lui Simplicity 
Usturoi, nepoata Aramintei Usturoi, cu atâta siguranţă 
fierbându-i în suflet, încât începuse să i se cristalizeze pe 
personalitate... 

... înaintă. 


O clipă mai târziu, alt necunoscut trecu pe lângă majordom. 

Majordomul ezită. Ceva din înfăţişarea  oaspetelui îl 
neliniştea. Nu putea să-l vadă clar. De fapt, nu era deloc sigur 
că mai era cineva acolo. 

Apoi bunul-simţ, care fugise să se ascundă pentru o clipă, 
preluă controlul. In fond, era Samedi Nuit Mort - normal că 
oamenii se deghizau şi arătau ciudat. Aveai voie să vezi aşa 
persoane. 

— Scuzaţi-mă, ăă, domnule, zise el. Pe cine să anunţ? 

— AM VENIT INCOGNITO. 

Majordomul era convins că nu vorbise nimeni, dar şi că auzise 
cuvintele. 

— Ăă... în regulă... bolborosi el. Intraţi, atunci... ăă. Apoi se 
mai relaxă. Frumoasă mască, domnule. 

Privi silueta înaltă cum coboară scările, apoi se rezemă de-o 
coloană. 


Ei, cam asta fusese. Scoase o batistă din buzunar, îşi dădu jos 
peruca pudrată şi se şterse pe frunte. Se simţea de parcă 
scăpase ca prin urechile acului, şi partea cea mai rea era că n- 
avea idee de Ja ce. 

Privi prudent în jur şi-apoi se furişă în anticameră şi se 
ascunse după o draperie de pluş, unde putea să fumeze în 
linişte. 

Aproape că-şi înghiţi ţigara când apăru altcineva, urcând fără 
zgomot scările acoperite cu covor roşu. Era îmbrăcat ca un pirat 
care tocmai jefuise un vas încărcat cu articole de piele neagră 
pentru clienţi sofisticaţi. Avea un petic peste un ochi. Celălalt îi 
sclipea ca un smarald răuvoitor. Şi nici un om aşa masiv n-ar 
trebui să fie în stare să se mişte fără un sunet. 

Majordomul îşi îndesă chiştocul după ureche. 

— Scuzaţi-mă, milord, zise el, alergând după nou-venit şi 
apucându-l ferm dar respectuos de braţ. Trebuie să-mi arătaţi 
bi... bibi... 

Bărbatul îşi mută privirea asupra mâinii de pe braţul său. 
Majordomul se grăbi să-i dea drumul. 

— Vrrooouuuul? 

— ... biletul... 

Necunoscutul deschise gura şi şuieră la el. 

— Desigur, zise majordomul, dând îndărăt cu viteza eficientă 
a cuiva care, evident, nu e plătit destul ca să se-mpotrivească 
unui nebun cu dinţi ca pumnalele şi îmbrăcat în piele neagră. 
Presupun că sunteţi un prieten de-al Ducelui, nu? 

— Vrrooouul. 

— Perfect... perfect... dar domnul şi-a uitat masca... 

— Vrroouuul? 

Majordomul arătă disperat spre o masă vârfuită cu măşti. _ 

— Ducele a cerut ca toţi oaspeţii să fie mascaţi, zise el. Aă, 
mă întreb dacă domnul ar putea găsi aici ceva care să-i placă? 

„Mereu apar câţiva de-ăştia, se gândi el. Scrie «Mască» pe 
invitaţie cu litere de-o şchioapă, şi încă de aur, dar mereu sunt 
câţiva tâmpiţi care îşi închipuie că asta înseamnă că i-a invitat 
cineva pe care-l cheamă Mască. Asta, cel puţin, probabil că 
jefuia oraşe în loc să se ducă la şcoală, să-nveţe să citească.” 

Omul unsuros se holba la măşti. Cele mai interesante 
fuseseră deja luate, dar nu părea nemulţumit. 

Arătă cu degetul. 

— O vrreau pe-asta, zise el. 

— Ăă... bună alegere, milord. Permiteţi-mi să vă ajut... 


— Vrroouuul! 

Majordomul se dădu îndărăt, ţinându-se de braţ. 

Omul se uită urât la el, apoi îşi puse masca şi se uită în 
oglindă. 

„Tare ciudat, se gândi majordomul. Adică, nu e genul de 
mască pentru bărbaţi. Lor le plac alea cu cranii sau păsări sau 
tauri şi de-astea. Nu pisici.” 

Şi partea cea mai ciudată era că masca asta arăta doar ca o 
pisicuţă roşcată, drăguță, când stătea pe masă. Dar pe individul 
ăla era... tot un cap de pisică, dar mult mai realist, şi pe undeva 
mai felin şi mult mai ameninţător decât ar fi trebuit să fie. 

— Merrreu am vrrut să fiu rroşcat, zise el. 

— Vă stă bine, domnule, gânguri majordomul. 

Omul-pisică se fâţâi în faţa oglinzii, evident plăcut 
impresionat de ceea ce vedea. 

Greebo mieună în surdină, mulţumit, şi se îndreptă spre 
mulţimea de la bal. Voia ceva de mâncare, ceva cu care să se 
bată, şi-apoi... ei, pe urmă o să vadă el. 

Pentru lupi, porci şi urşi, să se considere oameni e o tragedie. 
Pentru un motan, e o aventură. 

În plus, forma asta nouă era mult mai agreabilă. Nimeni nu 
aruncase cu vreo gheată scâlciată în el de peste zece minute. 


Cele două vrăjitoare se uitară prin cameră. 

— Ciudat, zise Ţaţa Ogg. Nu-i ce te-ai aştepta să fie un 
dormitor regal. 

— Asta-i dormitorul regal? 

— E o coroană pe uşă. 

— Oh. 

Buna se uită în jur la decor. 

— Ce ştii tu despre dormitoare regale? întrebă ea, mai mult 
ca să nu tacă. N-ai fost niciodată într-un dormitor regal. 

— Poate c-am fost, zise Ţaţa. 

— Ba n-ai fost! 

— Ţii minte încoronarea lui Verence al nostru? Când ne-a 
invitat pe toţi la palat? zise Ţaţa. Şi m-am dus să... să mă pudrez 
pe nas şi-am văzut uşa deschisă, şi-am intrat şi-am ţopăit niţel 
pe pat. 

— Asta-i trădare. Poţi s-ajungi la închisoare pentru aşa ceva, 
spuse Buna, severă, apoi adăugă: Şi cum era? 

— Foarte confortabil. Magrat nu ştie ce pierde. Şi mult mai 
frumos ca aici, să ştii, zise Ţaţa. 


Culoarea de bază era verde. Pereţi verzi, podea verde. 
Existau un dulap şi-o noptieră. Chiar şi un covoraş de genul 
celor care se pun lângă pat, tot verde. Lumina intra printr-o 
fereastră cu geam de sticlă verzuie. 

— Parc-ai fi pe fundul unei bălți, zise Buna. Goni ceva cu 
mâna. Şi-s muşte peste tot! Făcu o pauză, chibzuind la ceva, se 
părea, apoi zise: Hmm... 

— Cu apă dulce, spuse Ţaţa. 

Erau muşte peste tot. Bâzâiau pe lângă fereastră, se ţeseau 
încolo şi-ncoace pe sub tavan. 

— Apă dulce, repetă aţa, fiindcă oamenii care fac genul 
acesta de glume nu se lasă deloc, du'ce, de la Duce... 

— Am auzit, zise Buna. 

Goni un muscoi gras. 

— Nu m-aş fi gândit să fie aşa multe muşte într-un dormitor 
regal, bombăni Ţaţa. 

— Şi te-ai fi aşteptat să aibă pat, zise Buna. 

Dar nu avea. Ceea ce avea, şi asta le cam îngrijora pe 
vrăjitoare, era un capac de lemn, mare şi rotund, în podea. Avea 
cam doi metri şi mânere ca să-l ridici uşor. 

Îi dădură ocol. De pe el se ridicară muşte, bâzâind. 

— Mi-aduce aminte de o poveste, zise Buna. 

— Şi mie, spuse Ţaţa, puţin mai strident decât de obicei. Cu 
fata aia care s-a măritat cu un bărbat care i-a spus că poate să 
meargă oriunde prin castel, dar să nu deschidă uşa aia şi ea a 
deschis-o şi a văzut că el îşi omorâse toate celelalte... 

Dar nu mai continuă. 

Buna se uita ţintă la capac, scărpinându-se în bărbie. 

— Hai s-o luăm aşa, zise Ţaţa, încercând să fie rezonabilă, 
împotriva evidenţei. Ce-am putea găsi noi acolo care să fie mai 
rău decât ce ne închipuim deja? 

Apucară fiecare de un mâner. 

XXX 

Cinci minute mai târziu, Buna Batevreme şi Ţaţa Ogg ieşiră 
din dormitorul Ducelui. Buna închise uşa cu multă grijă. 

Se uitară una la alta. 

— Muică, zise Ţaţa, încă palidă. 

— Da, spuse Buna. Poveşti! 

— Auzisem eu de... ştii tu, fiinţe ca el, dar n-am crezut 
niciodată. Puah! Mă-ntreb cum arată. 

— Nu poţi să-ţi dai seama după înfăţişare, zise Buna. _ 

— Oricum, asta explică muştele, spuse aţa Ogg. Işi duse 


mâna la gură, îngrozită. Şi Magrat a noastră e acolo cu el! mai 
zise ea. Şi ştii ce o să se-ntâmple. O să se întâlnească şi... 

— Da' sunt sute de oameni acolo, spuse Buna. Ar fi de-a 
dreptul în văzul lumii. 

— Da... dar şi aşa, numai când mă gândesc la el că, mă rog, 
chiar şi s-o atingă... Adică, ar fi ca şi cum... 

— Crezi că Ella poate fi socotită prinţesă? întrebă Buna. 

— Ce? O. Da. Probabil. Merge, pentru străinătate. De ce? 

— Păi atunci e mai mult de-o singură poveste aici. Lili a dat 
drumul la mai multe deodată, zise Buna. Gândeşte-te. Nu-i vorba 
de atins aici. E vorba de sărutat. 

— Trebuie s-ajungem acolo jos! spuse Ţaţa. Să-l oprim! Adică, 
mă ştii, nu sunt mironosiţă, dar... puah... 

— Hei, tu! Babo! 

Se întoarseră. O femeie bondoacă într-o rochie roşie şi-o 
perucă albă cât toate zilele le privea trufaşă din spatele unei 
măşti de vulpe. 

— Da? se răsti Buna. 

— Da, doamnă, zise grasa. Nu ştii să te porţi? Să mă 
conduceţi la cabinetul de toaletă imediat! Și ce-ţi închipui că 
faci acolo? 

Asta către Ţaţa Ogg, care se-nvârtea în jurul ei şi se uita cu 
ochi critic la rochie. 

— Porţi măsura 50, hai 52? zise [aţa. 

— Cum? Ce-i obrăznicia asta? 

Tata Ogg chibzuia, frecându-şi bărbia. 

— Nu ştiu, zău, zise ea, rochiile roşii nu mi-au venit bine 
niciodată. N-ai ceva pe albastru? 

Femeia cea bondoacă se întoarse mânioasă s-o lovească pe 
Ţaţa cu evantaiul, dar o mână slăbănoagă o bătu pe umăr. 

Ridică ochii către Buna Batevreme. 

În timp ce trecea în lumea viselor auzi o voce, ca de la mare 
distanţă, zicând: 

— Ei, eu m-am aranjat. Dar asta nu poartă măsura 50 cum nu- 
s eu popă. Şi dac-aş avea o faţă ca a ei, nu m-aş îmbrăca în 
roşu... 


Lady Volentia D'Arrangement se relaxa în intimitatea 
sanctuarului reprezentat de toaleta doamnelor. Işi scoase masca 
şi pescui o aluniță falsă care-i căzuse în decolteu. Apoi se-ntinse 
şi se pipăi pe sub fuste ca să-şi aranjeze turnura, exerciţiu care 
produce garantat cea mai ridicolă gimnastică feminină din orice 


lume, în afara acelora unde se inventase burtiera. 

În afară de faptul că era un parazit la fel de bine adaptat ca 
iasca-stejarului, Lady Volentia D'Arrangement era, în linii mari, 
o persoană căreia n-aveai ce să-i reproşezi. Mergea mereu la 
spectacolele de caritate mai cu ştaif, se străduia să-şi aducă 
aminte numele de botez ale aproape tuturor servitorilor ei - ale 
celor mai curaţi, măcar. Una peste alta, se arăta blândă cu 
animalele şi chiar şi cu copiii, dacă erau spălaţi şi nu făceau 
prea mult zgomot. Pe scurt, nu merita ceea ce urma să 
păţească, adică soarta pe care Mama Natură o rezerva oricărei 
femei din această cameră, în această noapte, dacă avea cam 
aceleaşi dimensiuni cu Buna Batevreme. 

Îşi dădu seama că apăruse cineva în spatele ei. 

— Pardon, coniţă. 

Era un fel de ţărancă mică şi scârboasă, cu un zâmbet 
linguşitor. 

— Ce vrei, babo? spuse Lady Volentia. 

— Pardon, zise Ţaţa Ogg. Prietena mea de colo ar vrea să vă 
vorbească. 

Lady Volentia se întoarse şi privi semeaţă direct... 

... în ochii albaştri şi glaciali ai uitării. 


— Ce-i chestia asta ca un f... ca un diri-ier suplimentar? 

— E o turnură, Esme. 

— Îţi spun eu ce e, e al naibii de incomod. Tot simt că parcă 
se ţine cineva după mine. 

— Oricum, îţi stă bine în alb. 

— Ba nu. Negrul e singura culoare cuviincioasă pentru o 
vrăjitoare. Şi-i prea cald sub peruca asta. Cui îi trebuie o căpiţă 
de păr în cap? 

Buna îşi puse masca. Era un cap de vultur din pene albe şi 
paiete. 

Ţaţa îşi potrivi niţel diversele accesorii nenumite de sub 
crinolină şi se-ndreptă de spate. 

— Fii atentă ce ne-am dichisit! spuse ea. Penele alea din păr 
chiar îţi şed bine. 

— N-am fost niciodată o spilcuită, zise Buna Batevreme. Ştii 
asta, Gytha. Nimeni nu poate să spună că-s fudulă de înfăţişarea 
mea. 

— Nu, Esme, zise 'Ţaţa Ogg. 
Buna se răsuci puţintel, înfoindu-şi fustele. 
— Eşti gata atunci, Doamnă de Ogg? zise ea. 


— Da. Să-i dăm drumul, Lady Batevreme. 
XXX 

Sala de bal era ticsită. De fiecare coloană atârnau panglici şi 
baloane, în negru şi argintiu, culorile sărbătorii de Samedi Nuit 
Mort. Pe un balcon cânta o orchestră. Perechile se învârteau. 
Era o gălăgie colosală. 

Un chelner cu o tavă cu băuturi se trezi brusc că e un chelner 
fără tavă. Se uită în jur, apoi în jos, la o vulpiţă micuță cu o 
perucă albă imensă. 

— Mişcă şi mai adu-ne, zise Ţaţa, amabilă. O vezi, domnia-ta? 

— Sunt prea mulţi oameni. 

— Bine, dar pe Duce îl vezi? 

— De unde să ştiu? Toţi sunt mascaţi! 

— Hei, acolo-i mâncare? 

Mare parte din nobilimea mai puţin energică sau mai 
înfometată din Genua era adunată de-a lungul bufetului. Tot ce 
putură desluşi, afară de nişte împunsături de la o pereche de 
coate harnice, era un monolog prietenos la nivelul pieptului, pe 
ideea generală „faceţi loc... aveţi grijă... la o parte...“ 

Tata îşi croi drum până la masă şi mai împinse să-i facă loc şi 
Bunei Batevreme. 

— Muică, da’ e ceva mâncare, ei? zise ea. Dar tare-s mici puii 
pe aici. 

Înhăţă o farfurie. 

— Alea-s prepeliţe. 

— O să iau trei. Hei, băi Mitică! 

Un lacheu se holbă la ea. 

— Ai nişte murături? 

— Mă tem că nu, doamnă. 

Tata Ogg privi la masa încărcată cu lebede fripte, un păun 
fript care probabil nu s-ar fi împăcat cu ideea nici dac-ar fi ştiut 
c-o să-i fie înfipte la loc penele din coadă, şi mai multe fructe, 
nuci, homari fierţi, prăjituri, creme şi torturi decât în visele unui 
sihastru. 

— Bine, ai nişte ardei iute? 

— Nu doamnă. 

— Atunci nişte ketchup? 

— Nu, doamnă. 

— Şi mai spun că aici e paradisul gurmanzilor, bombăni Ţaţa, 
în vreme ce orchestra mai ataca o melodie. Dădu un cot siluetei 
înalte care-şi punea o porţie de homar. Ce chef, ei? 

— FOARTE FRUMOS. 


— Bună masca ai. 

— MULŢUMESC. 

Ţaţa fu răsucită-n loc de mâna Bunei Batevreme care o 
înhăţase de umăr. 

— Uite-o pe Magrat! 

— Unde? Unde? zise Ţaţa. 

— Acolo... şade lângă tufele alea în hârdaie. 

— Da, da. Pe reca-mi-ier, spuse Ţaţa. Aşa-i zice la sofa pe 
străineşte, să ştii, adăugă ea. 

— Ce face? 

— Zăpăceşte bărbaţii, cred. 

— Cum, Magrat? 

— Da. Îţi iese bine treaba asta cu hipnotismul, se pare. 


Magrat îşi flutură evantaiul şi ridică ochii spre Contele de 
Yoyo. 

— Vai, domnule, zise ea. Poţi să-mi mai aduci o porţie de ouă 
de ciocârlie, dacă insişti. 

— Într-o clipă, scumpă doamnă! 

Bătrânul se zori către bufet. 

Magrat îşi privi imperiul de admiratori, apoi întinse o mâna 
languroasă spre căpitanul de Vere din Garda Palatului, care luă 
poziţia de drepţi. 

— Dragă căpitane, zise ea, îţi acord plăcerea acestui dans. 


— Se poartă ca o depravată, spuse Buna dezaprobator. 

Ţaţa îi aruncă o privire ciudată. 

— Nu chiar, zise ea. Şi oricum, puţină depravare nu strică 
nimănui. Şi măcar nici unul din ăştia nu arată ca Ducele. Ia stai, 
ce faci acolo? 

Asta către un om mărunţel şi chel care încerca să instaleze pe 
furiş un şevalet mic în faţa lor. 

— Ăă... dacă doamnele ar binevoi să stea pe loc câteva clipe? 
zise el timid. Pentru gravură? 

— Ce gravură? întrebă Buna Batevreme. 

— Ştiţi dumneavoastră, zise omul, deschizând un briceag 
micuţ. Tuturor le place să se vadă prin afişe după un bal ca 
acesta. „Doamna Cutare glumind cu Domnul Cutărescu”, de 
exemplu? 

Buna Batevreme deschise gura să răspundă, dar Ţaţa Ogg îi 
puse o mână blândă pe braţ. Ea se relaxă puţin şi căută ceva 
mai agreabil de spus. 


— Ştiu o glumă despre sendvişuri cu aligator, începu ea, dând 
mâna Ţaţei la o parte. Era un om, şi-a intrat într-un han şi-a zis: 
„Vindeţi sendvişuri cu aligator?” şi omul celălalt a zis că da, şi el 
a zis: „Atunci dă-mi un sendviş cu aligator... şi să nu pierzi 
vremea!” 

li aruncă o privire triumfătoare. 

— Da? zise gravorul, lucrând repede. Şi pe urmă ce s-a 
întâmplat? 

Tata Ogg o târî repede pe Buna de-acolo, căutând ceva să-i 
distragă atenţia. 

— Unii oameni nici nu ştiu să recunoască o glumă, zise Buna. 

În vreme ce orchestra se lansa în altă melodie, Ţaţa Ogg 
scotoci într-un buzunar şi găsi un carnet de bal a cărui 
proprietară dormea în pace într-o cameră îndepărtată. 

— Acum se cântă... întoarse carnetul pe dos şi citi, cu buzele 
mişcându-i-se a mirare - Sir Roger de Coverley? 

— Doamnă? 

Buna Batevreme privi în jur. Un ofiţer dolofan cu favoriţi cât 
toate zilele tocmai îi făcea o plecăciune. Părea genul care auzise 
multe glume în viaţa lui. 

— Da? 

— Mi-aţi promis onoarea acestui dans, milady? 

— Ba deloc. 

Omul păru încurcat. 

— Dar vă asigur, Lady D'Arrangement... e pe carnet... mă 
numesc colonelul Moutarde... 

Buna îi aruncă o privire exprimând adâncă suspiciune, apoi 
citi carnetul de bal care îi atârna de evantai. 

— Oh. 

— Ştii să dansezi? şuieră Ţaţa. 

— Normal. 

— Nu te-am văzut niciodată dansând, zise Ţaţa. 

Buna Batevreme fusese pe punctul de a-l refuza pe colonel 
cât putea ea de respectuos. Dar acum se îmbăţoşă, sfidătoare. 

— O vrăjitoare poate face orice-şi pune în minte, Gytha Ogg. 
Vino, domnule colonel. 

Ţaţa privi în urma perechii care se pierdea în mulţime. 

— Alo, vulpiţo, zise o voce în spatele ei. 

Se întoarse. Nu era nimeni acolo. 

— Aici jos. 

Privi în jos. 

O siluetă foarte mică, purtând uniforma unui căpitan din 


garda palatului şi o perucă pudrată, îi zâmbea larg. 

— Numele meu e Casanunda, zise el. Am reputaţia de a fi cel 
mai mare seducător al lumii. Ce părere ai? 

Tata Ogg îl privi de sus până jos, sau, mă rog, de jos până mai 
jos. 

— Eşti pitic, zise ea. 

— Mărimea nu e importantă. 

Ţaţa Ogg chibzui la situaţia ei. O colegă cunoscută pentru 
firea ei timidă şi retrasă se purta în prezent ca regina aia 
păgână, cum îi zice, aia care-şi făcea de cap cu bărbaţii şi se- 
mbăia în lapte de măgăriţă şi alte de-astea, iar cealaltă făcea 
lucruri ciudate şi dansa cu un bărbat, deşi nu ştia care-i stângul 
şi care-i dreptul. Ţaţa Ogg simţea că i se datorează şi ei ceva 
distracţie. 

— Ştii să dansezi? întrebă ea, capitulând. 

— O, da. Pot să te invit la un suc de piersici? 

— Dar ce vârstă crezi tu că am? zise Ţaţa. 

Casanunda se mai gândi. 

— Bine, atunci. Un suc de smochine? 

Ţaţa suspină şi se aplecă să-l ia de mână. 

— Hai să mergem. 


Lady Volentia D'Arrangement se clătina sfârşită de-a lungul 
unui coridor, o fiinţă slabă şi abătută în corset complicat şi 
lenjerie lungă până la glezne. 

Nu-i era deloc clar ce se-ntâmplase. Fusese femeia aia 
groaznică, şi pe urmă o senzaţie de pur extaz şi pe urmă... şedea 
pe covor, dezbrăcată de rochie. Lady Volentia fusese la destule 
baluri în viaţa ei anostă ca să ştie că sunt cazuri în care te 
trezeşti fără rochie, în camere necunoscute, dar de obicei asta 
se-ntâmplă mai spre dimineaţă şi ai măcar o vagă idee despre 
cum ai ajuns acolo... 

Înainta prudentă, ţinându-se de perete. Cuiva în mod sigur i 
se va face scandal pentru asta. 

De după colţ venea cineva, aruncând leneş în sus un copan de 
curcan cu o mâna şi prinzându-l cu cealaltă. 

— Dumneata, zise Lady Volentia. Mă întreb dacă ai fi aşa bun 
să... oh... 

Se pomeni faţă în faţă cu un personaj îmbrăcat în piele, cu un 
petic pe-un ochi şi rânjind ca un corsar. 

— Vrrroouul! 

— Oh. Ce surpriză! 


„Nu-i nici o filosofie dansul ăsta, se gândea Buna Batevreme. 
E doar învârteală pe muzică.” 

Prindea bine faptul că putea citi gândurile partenerului. 
Dansul e instinctiv, odată ce treci de etapa în care te uiţi să vezi 
ce-ţi fac picioarele, şi vrăjitoarele se pricep să citească instincte 
rezonante. Se luptaseră la început, când colonelul încercase să 
conducă, dar renunţase curând, în parte datorită refuzului total 
al Bunei Batevreme de a accepta compromisuri dar mai ales din 
pricina cizmelor ei. _ 

Pantofii lui Lady D'Arrangement nu-i veniseră. In plus, Buna 
ţinea la cizmele ei. Aveau fitinguri complicate de oţel şi căpute 
ca un berbec de asalt. În materie de dans, cizmele Bunei se 
duceau exact unde voiau ele. 

Îşi cârmi partenerul cel neajutorat şi cam şchiop către Ţaţa 
Ogg, care deja măturase un spaţiu considerabil în jurul ei. Ceea 
ce Buna obținuse cu două ocale de sincopare ghintuită, Ţaţa 
reuşea doar cu pieptul. 

Era un piept mare şi cu experienţă şi care nu permitea 
nimănui să-l îngrădească. Când Ţaţa Ogg se lăsa-n jos, el o lua 
în sus; când se-nvârtea spre dreapta, el nu terminase încă de 
cotit la stânga. Şi în plus, picioarele Ţaţei se mişcau într-un fel 
de tarantelă complicată indiferent de ritmul muzicii, aşa încât, 
deşi trupul i se deplasa la viteză de vals, picioarele mergeau 
cam ca la mazurcă. Efectul general îi obliga partenerul să 
danseze la vreun metru distanţă, iar perechile din vecinătate să 
se oprească şi să privească fascinate, acumularea vibraţiilor 
armonice riscând s-o propulseze drept în candelabru. 

Buna şi partenerul ei prizonier făcură o piruetă pe lângă ea. 

— Nu te mai da mare, şuieră Buna, şi dispăru din nou în 
mulţime. 

— Cine-i prietena ta? întrebă Casanunda. 

— E... începu Ţaţa. 

Deodată, răsunară trompetele. 

— Asta a fost cam fals, zise ea. 

— Nu, asta înseamnă că vine Ducele, spuse Casanunda. 

Orchestra se opri din cântat. Perechile, ca un singur om, se- 
ntoarseră spre scări. 

Două personaje coborau în pas solemn. 

„Măi, da’ ce fecior frumos, îşi zise Ţaţa. Ca să vezi. Avea 
dreptate Esme, nu-ţi dai seama după înfăţişare.” 

Şi ea... 


. „asta-i Lili Batevreme?” 

Femeia n-avea mască. 

Cu aproximaţie de un rid, două, era leită Buna. 

Dar nu exact... 

Ţaţa se trezi întorcându-se să caute masca de vultur alb prin 
mulţime. Toate capetele se întorseseră către scări, dar privirea 
unuia parcă era un drug de oţel. 

Lili Batevreme era îmbrăcată în alb. Până în clipa aceea nu i- 
ar fi trecut prin cap [aţei că pot exista mai multe feluri de alb. 
Dar acum ştia. Albul rochiei lui Lili părea că radiază; dacă toate 
luminile din sală s-ar fi stins, i se părea ei, rochia lui Lili ar fi 
strălucit. Avea clasă. Sclipea, avea mâneci bufante şi era tivită 
cu dantelă. 

Şi Lili Batevreme arăta - [aţa Ogg trebuia să recunoască - 
mai tânără. Avea aceeaşi osatură ca a Bunei şi tenul fin al 
neamului Batevreme, dar părea... mai puţin uzată. 

„Dacă asta ţi se-ntâmplă când eşti rea, medită Ţaţa, păcat că 
nu m-am gândit mai devreme. Preţul păcatului e moartea, dar la 
fel e şi simbria virtuţii, şi măcar răii lucrează zi scurtă vinerea.” 

Ochii, totuşi, îi aveau la fel. Undeva prin genetica neamului 
Batevreme era o aşchie de safir. Sau poate generaţii întregi. 

Ducele era incredibil de elegant. Dar exista o explicaţie. Era 
îmbrăcat în negru. Până şi ochii săi purtau negru. 

Ţaţa se trezi din visare şi se-mpinse prin mulţime până la 
Buna Batevreme. 

— Esme? O prinse pe Buna de braţ. Esme? 

— Hmm? 

Ţaţa simţea mişcarea mulţimii, care se despărţise ca o mare, 
făcând un culoar între scări şi divanul din celălalt capăt al sălii. 

Incheieturile Bunei Batevreme erau la fel de albe ca rochia. 

— Esme? Ce se-ntâmplă? Ce faci? întrebă Ţaţa. 

— Încerc... să... opresc... povestea, zise Buna. 

— Atunci, ce face ea? 

— 0... lasă... să... se-ntâmple! 

Mulțimea se retrase din jurul lor. Nu părea să fie cu intenţie. 
Pur şi simplu apărea un fel de coridor printre ei. 

Prinţul înaintă încet de-a lungul lui. În urma lui Lili, imagini 
palide atârnau în aer, aşa încât părea să fie urmărită de o 
succesiune de fantome evanescente. 

Magrat se ridică. 

Ţaţa simţea culorile curcubeului plutind în aer. Şi parcă şi 
ceva ciripit de păsărele. 


Prinţul o luă pe Magrat de mână. 

Ţaţa furişă o privire spre Lili Batevreme, care se oprise lângă 
piciorul scării şi zâmbea binevoitoare. 

Apoi încercă să focalizeze pe viitor. 

Era îngrozitor de uşor. 

În mod normal, viitorul se bifurcă neîncetat şi nu poţi avea 
decât o vagă idee de ce s-ar putea întâmpla, chiar dacă ai 
sensibilitatea temporală a unei vrăjitoare. Dar aici, în jurul 
copacului evenimentelor erau încolăcite poveşti care-l strâmbau, 
dându-i o nouă formă. 

Buna  Batevreme n-ar fi recunoscut un pattern de 
inevitabilitate cuantică nici dacă l-ar fi prins furându-i 
mâncarea. Dacă i-ai fi spus Paradigmă a spaţiului-timp, ti-ar fi 
răspuns: „Ce?“ Dar asta nu înseamnă că era ignorantă. Doar că 
nu-şi bătea capul cu cuvintele, şi mai ales cu bălmăjeala. Ea ştia 
doar că există anume lucruri care se întâmplă mereu în istoria 
omenirii, un fel de clişee tridimensionale. Poveşti. 

— Şi-acum suntem şi noi prinse în poveste! Şi n-o pot opri, 
zise Buna. Trebuie să existe un loc în care s-o pot opri, şi nu-l 
găsesc! 

Orchestra începu din nou, de data asta un vals. 

Magrat şi Prinţul dădură ocol sălii o dată, ochi în ochi. Apoi 
câteva perechi îndrăzniră să li se alăture. Şi apoi, ca şi cum 
întregul bal ar fi fost o maşinărie care tocmai fusese întoarsă cu 
cheia, podeaua se acoperi de dansatori şi zvonul conversaţiilor 
umplu din nou atmosfera. 

— Nu mă prezinţi prietenei tale? zise Casanunda, de undeva 
de lângă cotul Ţaţei. 

Pe lângă ei dansau oameni. 

— Trebuie să se-ntâmple totul, spuse Buna, ignorând 
întreruperea. Până la capăt. Sărutul, ceasul care bate miezul 
nopţii, fuga ei şi pierderea pantofului, tot. 

— li, câh, zise Ţaţa, sprijinindu-se pe capul partenerului ei. Aş 
prefera să ling o broască râioasă. 

— Pare exact genul meu, spuse Casanunda, cam înăbuşit. 
Mereu mi-au plăcut femeile dominatoare. 

Vrăjitoarele se uitară la cuplul avântat, cu ochii aţintiţi unul 
asupra celuilalt. 

— Pot să le pun piedică, fără probleme, zise Țața. 

— Ba nu. Nu e ceva ce să se poată întâmpla. 

— Ei, dar Magrat are bun-simţ... mai mult sau mai puţin, zise 
Ţaţa. Poate o să-şi dea seama că nu e-n regulă. 


— Eu lucrez bine, Gytha Ogg, spuse Buna. N-o să-şi dea 
seama de nimic până nu bate de miezul nopţii. 

Se întoarseră amândouă să se uite la ceas. Era abia nouă. 

— Ştii ceva, zise Ţaţa Ogg. Ceasurile nu bat miezul nopţii. Eu 
aşa zic, că bat doar douăsprezece. Adică, e doar chestie de 
zbang. 

Se uitară din nou la ceas. 


În mlaştină, Legba cocoşul întunecat cântă. Mereu cânta la 
apusul soarelui. 


Tata Ogg mai alergă în sus pe nişte scări şi apoi se rezemă de 
perete ca să-şi tragă suflarea. 

Trebuia să fie pe aici pe undeva. 

— Altă dată să te-nveţi minte să taci din gură, Gytha Ogg, 
bombăni ea. 

— Presupun că părăsim agitația balului pentru un mic tete-a- 
tete intim pe undeva? zise Casanunda, plin de speranţa, 
tropăind mărunţel în urma ei. 

Ţaţa încercă să-l ignore şi o luă la fugă pe un coridor prăfuit. 
Pe o latură era un balcon care dădea deasupra sălii de bal. Şi 
mai departe... 

... O uşă mică de lemn. i 

O forţă, dându-i un cot zdravăn. Īnăuntru, mecanisme 
complicate ţăcăneau în ritm cu paşii dansatorilor de la parter ca 
şi cum ceasul i-ar fi pus în mişcare, ceea ce, metaforic vorbind, 
era adevărat. 

„Ceasornice, se gândi Ţaţa. Dacă ştii secretul mecanismelor 
de ceasornic, ştii totul. 

Tare-aş vrea să ştiu şi eu nenorocitul ăla de secret.” 

— Foarte intim, zise Casanunda. 

Ea se strecură prin deschizătură, direct în lăcaşul ceasului. 
Prin faţa nasului i se învârteau roţi dinţate. 

Se holbă la ele o clipă. 

„Măiculiţă. Toate astea doar ca să faci Timpul bucățele.” 

— S-ar putea să fie olecuţă cam înghesuit, zise Casanunda, de 
pe lângă subţioara ei. Dar n-avem încotro, doamnă. Mi-aduc 
aminte, odată în Quirm, era un palanchin şi... 

„la să vedem, se gândi Ţaţa. Bucata asta se leagă de asta, 
bucata asta se-nvârteşte, aia se-nvârteşte şi mai repede, ăsta 
ascuţit se bălăngăne înainte şi-napoi... 

Ei, în fine. Ia şi suceşte ce-ţi pică-n mână, cum i-a zis Marele 


Preot virginei vestale.*!” Ţaţa Ogg îşi scuipă în palme, înhăţă 


cea mai mare roată dinţată şi-o răsuci. 

Roata continuă să se învârtă, târând-o pe Ţaţa după ea. 

„Măi să fie. Bine, atunci...” 

Şi aţa făcu ceva ce nu le-ar fi trecut prin cap nici Bunei 
Batevreme şi nici lui Magrat. Dar călătoriile [aţei pe mările 
aventurilor sexuale merseseră mai departe decât până la far şi- 
napoi, aşa că nu vedea nimic înjositor în a cere ajutorul unui 
bărbat. 

Flutură din gene la Casanunda. 

— Ar fi mult mai confortabil în micul nostru pie-de-terre dacă 
ai putea da niţel mai la o parte rotiţa asta, zise ea. Sunt 
convinsă că poţi, adăugă. 

— O, nici o problemă, doamna mea, zise Casanunda. 

Întinse o mână. Piticii au o forţă formidabilă pentru înălţimea 
lor. Roata păru că nici nu-i opune rezistenţă. 

Undeva în mecanism, ceva se-mpotrivi pentru o clipă, apoi 
făcu trosc. Roţile mari se-nvârtiră cu greutate. Rotiţele mici 
scrâşniră în viteză. O piesă mică, dar importantă, zbură din 
mecanism şi ricoşă în capul lui Casanunda. 

Şi, mult mai rapid decât intenţionase vreodată natural, 
limbile ceasului dădură ocol cadranului. 

Un zgomot nou, direct deasupra, o făcu pe Ţaţa Ogg să ridice 
privirea. 

Expresia de mulţumire i se şterse de pe faţă. Ciocanul care 
bătea orele se deplasa încet înapoi. Pe Ţaţa Ogg o izbi faptul că 
stă exact sub clopot tocmai în timp ce clopotul, la rândul lui, era 
izbit. 

Bong... 

— Of, fir-ar! 

... bong... 

... bong... 


... bong... 

Prin mlaştină se rostogoleau cețuri. Şi cu ele veneau umbre, 
forme neclare în această noapte când diferența dintre cei vii şi 
cei morți era doar o chestiune de timp. 

Doamna Gogol îi simţea printre copaci. Cei rătăcitori. Cei 
flămânzi. Cei tăcuţi. Cei uitaţi de oameni şi de zei. Poporul 


31 Aceasta este poanta unei glume din Lumea Disc care, din nefericire, 
nu s-a păstrat pentru posteritate. 


ceţurilor şi al noroiului, cei a căror singură tărie e undeva 
dincolo de slăbiciune, ale căror credinţe erau la fel de şubrede 
şi improvizate ca şi casele lor. Şi oamenii din oraş - nu cei care 
trăiau în casele mari şi albe şi mergeau la bal în trăsuri 
frumoase, ci ceilalţi. Ei erau cei despre care nu se spuneau 
poveşti. Poveştile nu sunt, de obicei, interesate de porcari care 
rămân tot porcari sau de cizmari umili şi săraci al căror destin e 
să moară niţel mai săraci şi mult mai umili. 

Aceştia erau oamenii care ţineau în funcţie regatul magic, cei 
care-i găteau ospeţele şi-i măturau podelele şi-i goleau haznalele 
şi-i alcătuiau chipurile din mulţime, şi ale căror dorinţe şi visuri, 
deşi modeste, nu aveau importanţă. Cei invizibili. 

„Şi eu, aici la vedere, se gândi ea. Punând capcane pentru 
zei.“ 

Sunt multe forme de voodoo în multivers, fiindcă e o religie 
pe care-o poţi improviza din orice ingrediente îţi pică-n mână. Şi 
toate încearcă, într-un fel sau altul, să invoce un zeu şi să-l 
coboare în trupul unui om. 

Aşa ceva era prostesc, credea doamna Gogol. Şi periculos. 

Ea făcea voodoo să lucreze invers. Ce-i un zeu? Un punct 
focal pentru credinţă. Dacă lumea credea, un zeu începea să 
crească. Tare firav la început, dar dacă învăţai un lucru în 
mlaştină, acela era răbdarea. Ca germen pentru zeu puteai 
folosi orice. O mână de pene legate cu panglică roşie, o haină şi- 
o pălărie pe două bețe... orice. Fiindcă atunci când oamenii n-au 
aproape nimic, orice nimic poate fi aproape totul. Şi-apoi îl 
hrăneai, şi-l alinai, ca pe-o gâscă pe calea spre pateu, şi lăsai 
puterea să crească foarte încet, şi la momentul potrivit 
deschideai calea... invers. Un om putea să călărească zeul, şi nu 
invers. Mai târziu trebuia să plătească pentru asta, dar până la 
urmă totul se plăteşte. Din experienţa doamnei Gogol, toată 
lumea moare. 

Mai luă un gât de rom şi-i dădu sticla lui Sâmbătă. 

Sâmbătă luă o gură şi apoi puse sticla în ceva care ar fi putut 
fi o mână. 

— Să începem, zise doamna Gogol. 

Mortul luă trei tobiţe mici şi începu să bată un ritm ca bătăile 
inimii. 

După o vreme, ceva o bătu pe umăr pe doamna Gogol şi-i 
pasă sticla. Era goală. 

Acum putea să-i dea drumul... 

— Lady Bon Anna să-mi zâmbească. Domnul Drum Bun să mă 


ocrotească. Nea Pas Mare să mă călăuzească. Hotaloga 
Andrews să mă prindă. 

Stau între lumină şi întuneric, dar nu contează, fiindcă sunt la 
mijloc. 

lată rom pentru tine. Tutun pentru tine. Hrană pentru tine. O 
casă pentru tine. 

Acum ascultă-mă bine... 


... bong. 

Pentru Magrat, era ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis într-un 
vis. Visa, alene, că dansa cu cel mai frumos bărbat din sală, şi- 
apoi... dansa cu cel mai frumos bărbat din sală. 

Doar că avea două rotocoale de sticlă neagră la ochi. 

Deşi Magrat era miloasă, o visătoare incorigibilă şi, după 
expresia Bunei Batevreme, o curcă plouată, n-ar fi fost 
vrăjitoare dacă n-ar fi avut ceva instinct şi bunul-simţ de a-i da 
ascultare. Ridică mâna şi, înainte ca el s-o poată opri, dădu 
chestiile alea la o parte. 

Magrat mai văzuse ochi ca ăştia, dar niciodată la o fiinţă care 
să meargă-n două picioare. 

Picioarele ei, care cu o clipă mai înainte alunecau grațios pe 
marmură, se împleticiră. 

— Ăă... începu ea. 

Şi-şi dădea seama că mâinile lui, atât de roz şi de îngrijite, 
totodată erau şi reci, şi umede. 

Magrat se-ntoarse şi o luă la fugă, îmbrâncind oamenii în 
disperarea ei de a se îndepărta. Picioarele i se încurcară în 
rochie. Pantofii ăia ridicoli alunecară pe podea. 

Doi valeţi îi blocau drumul în capul scărilor care duceau la 
ieşire. 

Ochii lui Magrat se îngustară. Acum era important să iasă. 

— Hai-a! 

— Au! 

Şi-apoi o luă din nou la sănătoasa, alunecând atunci când 
ajunse sus. Un pantof de cristal se rostogoli pe marmură. 

— Cum dracu' să alerge cineva cu ăştia? ţipă ea la lume în 
general. 

Ţopăind disperată într-un picior, îşi scoase celălalt pantof şi-o 
rupse la fugă în noapte. 

Prinţul merse încet până la scări şi ridică pantoful abandonat. 

ÎI tinu în mână. Lumina sclipea de pe feţele lui. 

Buna Batevreme stătea rezemată de perete, în umbră. Toate 


poveştile aveau un punct de cotitură, şi sigur era undeva pe 
aproape. 

Se pricepea să intre în minţile altora, dar acum trebuia să 
intre într-a ei. Se concentră. Mai adânc... dincolo de gândurile şi 
de grijile de zi cu zi, mai repede, mai repede... prin straturi de 
cugetare adâncă... mai jos... dincolo de lucrurile pecetluite şi 
vindecate, vechi vini şi regrete fosilizate, dar nu era timp pentru 
ele acum... mai jos... şi acolo... firul de argint al poveştii. Ea 
fusese parte din poveste, făcea parte din ea, deci şi povestea 
trebuia să facă parte din sufletul ei. 

Povestea curgea mai departe. Întinse mâna. 

Ura tot ce predestina oamenii, tot ce-i înşela, tot ce-i făcea 
mai puţin oameni. 

Povestea se zbătea ca un cablu de oţel. O înşfăcă. 

Deschise ochii, şocată. Apoi înaintă. 

— Iertare, Înălţimea Ta. 

Înhăţă pantoful din mâinile Ducelui şi-l ridică deasupra 
capului. 

Expresia ei de mulţumire malefică era îngrozitoare la vedere. 

Apoi lăsă pantoful să cadă. 

Şi el se sfărâmă de trepte. 

O mie de cioburi sclipitoare se-mprăştiară pe podeaua de 
marmură. 


Înfăşurată cum era pe bucata de spaţiu-timp în formă de 
ţestoasă cunoscută ca Lumea Disc, povestea se cutremura. Un 
capăt sfâşiat se desprinse şi flutură prin noapte, încercând să 
găsească o secvenţă din care să se hrănească... 


În luminiş, copacii se mişcau. Şi umbrele. Umbrele n-ar trebui 
să se poată mişca decât dacă se mişcă lumina. Dar acestea 
puteau. 

Tobele tăcură. 

În liniştea nopţii nu se auzea decât câte-un sfârâit, când 
scăpăra puterea pe haina atârnată. 

Sâmbătă înaintă. Din mâinile lui zburară scântei verzi atunci 
când luă haina şi şi-o puse. 

Trupul i se smuci. 

Erzulie Gogol răsuflă adânc. 

— Eşti aici, zise ea. Eşti tot tu însuţi. Eşti exact tu. 

Sâmbătă ridică braţele, cu pumnii strânşi. Din când în când îi 
zvâcnea câte-un braţ sau câte-un picior sub zbaterile puterii 


care se lupta să scape din el, dar vedea ea bine că el reuşea s-o 
stăpânească. 

— O să-ţi fie mai uşor pe urmă, zise ea, cu blândeţe. 

Sâmbătă încuviinţă. 

Cu puterea aceea în el avea, i se părea ei, acelaşi foc în 
privire ca pe vremea când era viu. Nu fusese un om prea bun, 
ştia ea bine. Şi Genua nu fusese un model de virtute civică. Dar 
cel puţin el nu le spunea oamenilor că ei voiau să fie oprimaţi şi 
că tot ce făcea el era spre binele lor. 

De jur împrejur, poporul Noii Genua - vechea Nouă Genua - 
îngenunchea sau se înclina. 

Nu fusese un cârmuitor blând. Dar li se potrivise. Şi când 
fusese arogant sau arbitrar sau pur şi simplu n-avusese 
dreptate, nu-i trecuse prin minte să pretindă că are altă 
justificare decât faptul că e mai mare şi mai puternic şi, din 
când în când, mai rău decât toţi ceilalţi. Nu insinuase niciodată 
că ar fi mai bun decât alţii. Şi nu spusese niciodată poporului că 
trebuie să fie fericit, şi nu le impusese oamenilor fericirea. 
Oamenii cei invizibili ştiau că fericirea nu este starea naturală a 
omenirii şi că nu poţi ajunge la ea din afară spre înăuntru. 

Sâmbătă dădu din nou din cap, cu satisfacţie de data asta. 
Când deschise gura îi zburară scântei dintre dinţi. Şi când o 
porni prin apa mlaştinii, aligatorii se luptară să-i fugă mai 
repede din drum. 

XXX 

Acum era linişte în bucătăria palatului. Tăvile uriaşe cu 
fripturi, capetele de porc cu mere în gură, torturile 
multistratificate fuseseră de mult duse la bufet. De la chiuvetele 
imense din fundul camerei, unde se apucaseră nişte slujnice să 
spele din vase, se-auzea troncănind. 

Doamna Pleasant, bucătăreasa, îşi făcuse o porţie de roşioară 
cu sos de raci. Nu era ea cea mai bună bucătăreasă din Genua - 
nimeni nu putea face un gumbo ca al doamnei Gogol, oamenii ar 
fi fost în stare să se scoale din morţi pentru un strop de gumbo 
de-al ei -, dar era o diferenţă între ele cam ca, să zicem, între 
diamant şi safir. Işi dăduse toată osteneala să pregătească un 
banchet bun, fiindcă avea şi ea mândria ei profesională, însă ea 
socotea că mare lucru n-avea cum să facă din nişte hălci de 
carne. 

Bucătăria din Genua, la fel ca şi cele mai bune bucătării din 
multivers, fusese creată de oameni obligaţi să mănânce, de 
nevoie, tot ce aruncau stăpânii lor. Nimeni n-ar încerca să 


mănânce cuib de rândunică decât dacă n-ar avea încotro. Doar 
foamea ar putea împinge un om să guste din primul lui aligator. 
Nimeni n-ar mânca aripioare de rechin dacă ar avea voie să 
mănânce rechinul. 

Îşi turnă un pahar de rom şi tocmai ridica lingura când se 
simţi privită. 

Un bărbat solid într-o jachetă de piele neagră se holba la ea 
din uşă, legănând o mască de pisică roşcată cu o mână. 

Era o privire foarte directă. Doamna Pleasant se trezi 
gândindu-se că nu îşi aranjase părul şi că şi-ar fi dorit să-şi fi 
luat rochia cea bună. 

— Da? zise ea. Ce doreşti? 

— Mââncarre, doamnă Pleeassant, spuse Greebo. 

Ea îl privi de sus până jos. Erau oameni cam ciudaţi prin 
Genua, zilele astea. Asta de-aici trebuia să fi venit de la bal, dar 
îi părea foarte... cunoscut. 

Greebo era un motan nefericit. Oamenii făcuseră tărăboi doar 
fiindcă dăduse un curcan fript jos de pe masă. Pe urmă femela 
aia slabă cu dinţi mari se tot fandosise la el şi-i tot spusese că să 
se-ntâlnească mai târziu în grădina de trandafiri, ceea ce nu era 
după tipicul pisicesc, şi asta-l încurcase, fiindcă trupul lui nu era 
cel potrivit, şi nici al ei. Şi erau prea mulţi masculi prin preajmă. 

Şi pe urmă adulmecase bucătăria. Pisicile gravitează spre 
bucătării aşa cum pietrele gravitează spre gravitație. 

— Te-am mai văzut pe undeva? zise doamna Pleasant. 

Greebo tăcu. Se lăsase condus de nas până la un castron de 
pe una din mese. 

— Vrrreaaau, insistă el. 

— Capete de peşte? întrebă doamna Pleasant. 

Teoretic, erau gunoi, deşi ce-avea ea în minte să facă din ele, 
cu nişte orez brun şi sosuri speciale, le-ar fi transformat în genul 
de ospăț pentru care se luptă regii. 

— Vrrreaaau, repetă Greebo. 

Doamna Pleasant ridică din umeri. 

— Dacă vrei capete de peşte crud, omule, poţi să le iei, zise 
ea. 

Greebo ridică nesigur castronul. Nu prea le avea cu degetele. 
Apoi se uită conspirativ în jur şi se ascunse sub masă. 

Se auziră zgomote de ingestie avidă şi de castron împins de 
colo-colo pe podea. 

Greebo ieşi la lumină. 

— Laaapte? sugeră el. 


Fascinată, doamna Pleasant luă carafa de lapte şi o cană... 

— Faarrfurrie, zise Greebo. 

... Şi o farfurie. 

Greebo luă farfuria, o privi îndelung, cu de-amănuntul, şi-apoi 
o puse pe jos. 

Doamna Pleasant se holbă la el. 

Greebo termină laptele şi-şi linse ultimele picături din barbă. 
Se simţea mult mai bine acum. Şi uite-acolo e şi-un foc. Se duse 
leneş până la cămin, se aşeză pe jos, îşi scuipă pe labă şi încercă 
să se spele pe urechi, ceea ce nu funcţiona deloc pentru că, în 
mod inexplicabil, nici laba şi nici urechile n-aveau forma 
potrivită, şi-apoi se încovrigă pe cât putu mai bine. Adică nu 
grozav, fiindcă se părea că nici şira spinării n-o avea cum 
trebuie. 

După o vreme doamna Pleasant auzi un hârâit grav şi 
astmatic. 

Greebo încerca să toarcă. 

Dar avea laringele greşit. 

Dintr-o clipă într-alta avea să se trezească furios şi cu chef de 
bătaie. 

Doamna Pleasant îşi continuă cina. Deşi un haidamac de om 
tocmai mâncase un castron cu capete de peşte şi linsese o 
farfurie de lapte în faţa ei, şi-acum stătea încovrigat lângă foc, 
îşi dădea seama că nu-i era frică deloc. De fapt, se abţinea cu 
greu să-l scarpine pe burtică. 


Magrat îşi smulse celălalt pantof în vreme ce fugea pe covorul 
roşu, spre poarta palatului şi spre libertate. Doar să scape, asta 
conta. De unde era mai important decât încotro. 

Şi-apoi două siluete alunecară din umbră şi se opriră în faţa 
ei. Ea ridică, neajutorată, pantoful în timp ce ele se apropiau 
fără nici un zgomot, dar chiar şi în întuneric le simţea privirea. 


Mulțimea se despărţi. Lili Batevreme pluti printre ei, în 
foşnetul mătăsii. 

O privi pe Buna din cap până-n picioare, fără să pară deloc 
surprinsă. 

— Şi toată în alb, pe câte văd, zise ea, rece. Vai-vai, ce 
drăguță eşti. 

— Dar te-am oprit, spuse Buna, încă gâfâind de efort. L-am 
spart. 

Lili Batevreme privi peste umărul ei. Surorile-şerpi coborau 


scările, susţinând-o pe Magrat între ele. 

— Ferească-ne Sfântul de oamenii cu gândire literală, zise 
Lili. Se livrează câte doi, să ştii. Merse până la Magrat şi-i 
smulse al doilea pantof din mână. A fost interesantă treaba cu 
ceasul, spuse ea, întorcându-se din nou spre Buna. Chiar m-a 
impresionat. Dar nu ajută, să ştii. Aşa ceva nu se poate opri. Are 
inerția inevitabilului. Nu poţi să strici o poveste bună. Crede-mă 
pe cuvânt. li dădu pantoful Prințului, fără să-şi ia ochii de la 
Buna. O să-i vina bine, zise ea. 

Doi curteni ţinură piciorul lui Magrat în vreme ce Prinţul îi 
îndesa pantoful în picior, în ciuda împotrivirii. 

— Gata, zise Lili, tot fără să se uite. Şi încetează să mai 
încerci hipnotismul ăsta de doua parale pe mine, Esme. 

— Se potriveşte, spuse Prinţul, dar cu îndoială în glas. 

— Păi da, orice s-ar potrivi, zise o voce veselă din spatele 
mulţimii, dac-ai avea voie să pui două perechi de şosete groase 
mai întâi. _ 

Lili cobori privirea. Apoi se uită la masca lui Magrat. Intinse 
mâna şi i-o smulse. 

— Au! 

— Am greşit fata, zise Lili. Dar tot nu contează, Esme, fiindcă 
este pantoful care trebuie. Aşa că tot ce mai avem nevoie să 
facem e să găsim fata căreia i se potriveşte... 

În spate se făcuse gălăgie. Curtenii se dădură la o parte, 
lăsând-o să treacă pe Ţaţa Ogg, mânjită cu ulei şi drapată cu 
pânze de păianjen. 

— Dacă e măsura 37, calapod îngust, al meu îi, zise ea. Staţi 
niţel să-mi scot cizmele... 

— Nu mă refeream la tine, babo, zise Lili, rece. 

— O, ba da, spuse aţa. Că ştiu eu cum vine asta. Prinţul 
colindă oraşul din casă-n casă cu pantoful, căutând o fată căreia 
să-i vină bine. Asta aveai în plan. Aşa că pot să vă scutesc de 
alergătură, ce ziceţi? 

În expresia lui Lili se strecură o pâlpâire de nesiguranţă. 

— O fată, zise ea, la vârsta măritişului. 

— Aici mă încadrez, spuse aţa, veselă. 

Piticul Casanunda înghionti, cu mândrie, un curtean în 
genunchi. 

— Doamna e o bună prietenă personală de-a mea, zise el 
mândru. 

Lili îşi privi sora. 

— Tu ai făcut asta. Să nu crezi că nu ştiu, zise ea. 


— Ba nu fac nimic, spuse Buna: Asta-i viaţa reală şi se 
întâmplă de la sine. 

Tata înşfăcă pantoful de la Prinţ şi, înainte s-o poată opri 
cineva, şi-l puse în picior. 

Apoi flutură piciorul în aer. 

li venea perfect. 

— Uite! zise ea. Vedeţi? N-avea rost să pierdeţi o zi întreagă. 

— Mai ales că trebuie să fie sute care poartă mărimea 37... 

— ... calapod îngust... 

— ... calapod îngust într-un oraş de mărimea ăstuia, continuă 
Buna. Doar dacă, bineînţeles, ţi se-ntâmplă să te duci direct la 
casa care trebuie, chiar de la început. Dacă ai noroc şi ghiceşti, 
să zicem? N 

— Dar atunci trişezi, zise Țața. li dădu un cot Prințului. Vreau 
doar să adaug, mai spuse ea, că n-am nimic împotrivă să fac cu 
mâna şi să inaugurez chestii şi alte treburi de-astea regeşti, dar 
să nu vă închipuiţi c-o să dorm în acelaşi pat cu fâţosu' ăsta. 

— Fiindcă nu doarme-n pat, zise Buna. 

— Nu, doarme într-o baltă, spuse Ţaţa. Ne-am uitat. O baltă 
mare, de interior. 

— Fiindcă e broască, zise Buna. 

— Şi are muşte peste tot în cameră, în caz că se trezeşte 
noaptea şi vrea o gustare, spuse Ţaţa. 

— Ştiam eu! zise Magrat, smulgându-se din mâinile gărzilor. 
Avea mâini lipicioase! 

— Mulţi bărbaţi au mâini lipicioase, spuse aţa. Dar ăsta le 
are lipicioase fiindcă-i broască. 

— Sunt prinţ de sânge regesc! zise Prinţul. 

— Şi broască, spuse Buna. 

— Nu mă deranjează, zise Casanunda, de undeva de la un 
nivel inferior. Imi plac relaţiile deschise. Dacă vrei să ieşi cu un 
broscoi, eu nu mă supăr... 

Lili se uită în jur la mulţime. Apoi pocni din degete. 

Pe Buna Batevreme o izbi tăcerea aşternută dintr-odată. 

Tata Ogg privi oamenii de lângă ea. Flutură din mână prin 
faţa unei gărzi. 

— Măi să fie! zise ea. 

— Nu poţi s-o ţii mult aşa, spuse Buna. Nu poţi opri o mie de 
oameni pentru multă vreme. 

Lili ridică din umeri. 

— Ei nu contează. Cine-o să mai ştie cine a fost la bal? O să-şi 
amintească doar fuga şi pantoful şi sfârşitul fericit. 


— Ţi-am spus. Nu poţi să începi din nou. Şi el e broască. Nici 
măcar tu nu poţi să-l menţii om toată ziua. Noaptea se întoarce 
la forma lui dintâi. Are un dormitor cu o baltă în el. E broască, 
zise Buna, fermă. 

— Dar numai pe dinăuntru, spuse Lili. 

— Înăuntru e ceea ce contează, zise Buna. 

— Dar şi ce-i afară e important, orişicât, spuse Ţaţa. 

— Mulţi oameni sunt animale înăuntru. Multe animale sunt 
oameni înăuntru, zise Lili. Cu ce strică? 

— E broască. 

— Mai ales noaptea, zise Ţaţa. 

Tocmai se gândise că un soţ care ar fi bărbat toată noaptea şi 
broască toată ziua ar fi aproape acceptabil; nu-ţi aduce salariul 
acasă, dar nici nu-ţi uzează mobila. Şi nu-şi putea scoate din 
minte nişte speculaţii nemărturisite despre cât de lungă ar avea 
limba. 

— Şi tu l-ai ucis pe Baron, zise Magrat. 

— Crezi că era aşa un om bun? spuse Lili. Şi în plus, nu-mi 
arăta nici un fel de respect. Dacă nu obţii respect, n-ai obţinut 
nimic. 

Ţaţa şi Magrat se treziră că se uită la Buna. 

— E broască. 

— L-am găsit în mlaştină, zise Lili. Se vedea că-i deştept. 
Aveam nevoie de cineva... maleabil, să poată fi condus. De ce să 
n-aibă şi broaştele o şansă? N-o să fie un soţ mai rău decât alţii. 
Un singur sărut de la o prinţesă pecetluieşte vraja. 

— O mulţime de bărbaţi sunt animale, zise Magrat, care 
auzise asta de pe undeva. 

— Da. Dar el e broască, spuse Buna. 

— S-o luăm şi aşa, zise Lili. Ai văzut cum e ţara asta? Numai 
mlaştini şi ceţuri. N-are direcţie. Dar eu pot să fac un oraş 
grozav aici. Nu imens ca Ankh-Morpork, dar funcţional. 

— Fata nu vrea să se mărite cu o broască. 

— N-o să mai conteze peste o sută de ani. 

— Contează acum. 

Lili ridică braţele a disperare. 

— Şi-atunci ce vrei? Hai, alege. Sunt eu... sau femeia aia din 
mlaştină. Lumină sau întuneric. Ceaţă sau soare. Haos întunecat 
sau sfârşituri fericite. 

— El e broască, iar tu l-ai ucis pe bătrânul Baron, zise Buna. 

— Şi tu ai fi făcut la fel, spuse Lili. 

— Nu, zise Buna. M-aş fi gândit la asta, dar n-aş fi făcut-o. 


— Şi care-i diferenţa, în fond? 

— Adică nu ştii? zise Ţaţa Ogg. 

Lili izbucni în râs. 

— Frumoasă privelişte, voi trei, zise ea. Daţi pe dinafară de 
bune intenţii ineficiente. Fecioara, mama şi baba. 

— Pe cine faci tu fecioară? zise Țața Ogg. 

— Pe cine faci tu mamă? zise Magrat. 

Buna Batevreme se încruntă deodată, ca omul care tocmai şi- 
a dat seama că a mai rămas un singur pai şi toţi ceilalţi au tras 
câte unul lung. 

— Ei, dar ce să fac cu voi? zise Lili. Chiar nu sunt de acord cu 
uciderea oamenilor decât dacă-i necesar, însă nu pot să vă las să 
vă-nvârtiţi pe-aici şi să faceţi prostii... Işi inspectă unghiile. Deci 
cred că o să vă închid undeva până când se termină totul. Şi- 
apoi... ghiciţi ce-o să fac? O să mă aştept să evadați. Fiindcă, în 
definitiv, eu sunt cea bună. 

XXX 

Ella mergea prudentă în lumina lunii prin mlaştină, în urma 
lui Legba cel ţanţoş. Se vedea ceva mişcare prin apă, dar nimic 
nu ieşea la suprafaţă - veştile rele ca Legba se răspândesc 
repede, chiar şi printre aligatori. 

O lumină portocalie se ivi în depărtare. Se dovedi a fi coliba 
doamnei Gogol, sau barca, sau ce-o fi fost. In mlaştină, diferenţa 
dintre pământ şi apă era practic o problemă de abordare. 

— Alo? E cineva acolo? 

— Vino înăuntru, copilă. Ia loc. Odihneşte-te. 

Ella păşi cam cu frică pe veranda mişcătoare. Doamna Gogol 
şedea în jilţul ei, cu o păpuşă din zdrenţe albe în poală. 

— Magrat a spus... 

— Ştiu tot. Vino la Erzulie. 

— Cine eşti? 

— Sunt... prietena ta, fetiţo. 

Ella mergea ca şi cum ar fi fost pe punctul de a o lua la fugă. 

— Nu eşti zână sau ursitoare sau aşa ceva, nu? 

— Nu. Fără zei. Doar o prietenă. Te-a urmărit cineva? 

— Eu... nu cred. 

— Nici n-ar avea importanţă, fata mea. Nu contează. Dar 
poate că totuşi ar fi mai bine să ieşim pe râu pentru o vreme. Cu 
apă de jur împrejur o să fim mai în siguranţă. 

Coliba se clătină. 

— Mai bine stai jos. Se cam leagănă pe picioare până 
ajungem la apă adâncă. 


Ella riscă totuşi o privire. 

Coliba doamnei Gogol mergea pe patru labe mari de rață, 
care tocmai se ridicau din mlaştină. Plescăiră pe lângă mal şi 
apoi, lin, vâsliră spre mijlocul râului. 

XXX 

Greebo se trezi şi se-ntinse. 

Și-avea braţele şi picioarele greşite! 

Doamna Pleasant, care şezuse să-l privească, puse paharul 
deoparte. 

— Şi-acum ce doreşti, domnu' motan? zise ea. 

Greebo lipăi până la uşa care dădea spre restul lumii şi 
zgrepţănă la ea. 

— Vrreaaau afaarră, dooaamnă Pleesuunt, zise el. 

— Păi, n-ai decât să apeşi pe clanţă, spuse ea. 

Greebo se holbă la clanţă ca unul care încearcă să înţeleagă o 
tehnologie foarte complicată, apoi o privi rugător. 

Ea îi deschise uşa, se dădu în lături în timp ce el se furişa 
afară, o încuie în urma lui şi se rezemă de partea cealaltă. 


— Cenuşa o să fie în siguranţă la doamna Gogol, categoric, 
zise Magrat. 

— Ha! spuse Buna. 

— Mie mi-a plăcut de ea, zise Ţaţa Ogg. 

— N-am încredere în nimeni care fumează pipă şi bea rom, 
spuse Buna. 

— Dar Ţaţa Ogg fumează pipă şi bea orice, obiectă Magrat. 

— Da, dar asta fiindcă-i o babă dezgustătoare, zise Buna, fără 
să ridice ochii. 

Tata Ogg îşi scoase pipa din gură. 

— Aşa-i, zise ea, prietenoasă. Dacă nu-ţi menţii imaginea, nu 
faci două parale. 

Buna ridică ochii de la încuietoare. 

— Nu pot s-o urnesc, zise ea. Şi-i de octiron. Nu pot nici s-o 
vrăjesc să se deschidă. 

— Ce prostie, să ne închidă aici, spuse Ţaţa. Eu aş fi pus să ne 
omoare. 

— Asta fiindcă tu eşti, în fond, bună, zise Magrat. Cei buni 
sunt nevinovaţi şi creează dreptate. Cei răi sunt vinovaţi, şi de- 
aia inventează îndurarea. 

— Nu. Ştiu eu de ce-a făcut aşa, spuse Buna, întunecată. Ca 
să ştim că am pierdut. 

— Dar a zis că o să evadăm, spuse Magrat. Nu înţeleg. 


Trebuie să ştie că până la urmă cei buni înving! 

— Numai în poveşti, zise Buna, scrutând balamalele. Şi ea 
crede că ea conduce poveştile. Le înfăşoară în jurul ei. Ea se 
crede cea bună. 

— Acum, să ştiţi, spuse Magrat, eu nu suport mlaştinile. Dacă 
n-ar fi fost broasca şi celelalte, aş fi fost de acord cu Lili... 

— Atunci nu eşti decât o proastă de ursitoare, se răsti Buna, 
care tot se mai chinuia cu încuietoarea. Nu se poate să faci tu o 
lume mai bună pentru oameni. Numai oamenii pot să facă o 
lume mai bună. Altfel e doar un fel de cuşcă. Plus că nu aşa se 
face o lume mai bună, tăind capete şi dând fete cuminţi de 
neveste broaştelor. 

— Dar progresul... începu Magrat. 

— la să n-aud de progres! Progresul înseamnă doar că se- 
ntâmplă necazurile mai repede. Mai are cineva un ac de pălărie? 
Asta nu-i bun de nimic. 

Ţaţa, care avea talentul lui Greebo de a se simţi oriunde ca 
acasă, se aşeză în colţul celulei. 

— Am auzit odată o poveste, zise ea, în care un tip a fost 
închis ani şi ani de zile şi a-nvăţat nişte chestii uluitoare despre 
univers şi toate cele de la alt puşcăriaş care era teribil de 
deştept, şi pe urmă a evadat şi s-a răzbunat. 

— Şi ce chestii uluitoare ştii tu despre univers, Gytha Ogg? 
întrebă Buna. 

— Rahat în ploaie, zise Ţaţa, veselă. 

— Atunci mai bine evadăm naibii chiar acuma. 

Ţaţa scotoci prin pălărie, scoase o bucăţică de carton, mai 
găsi şi un capăt de creion, îi linse vârful şi se gândi niţel. Apoi 
scrise: 


Dragă Jason unt zo viter (cum se zice prin străinătăţi), 

Alta acu, Mama ta iar en închisoare, sunt betrână aşa că sămi 
trimeţi un cozonac cu o pilă în el şi eu osă pun nişte săgeți spre 
închisoarea mea glumesc. Aici e un Desen cu închisoarea. Am pus un X 
unde suntem, adică îneuntru. Magrat am desenato cu o rochie 
ielegantă, se poartă ca o Crochetă. Idem Esme sa enervat că nu pote 
deschide uşa dar crez co să fie bine fincă cei buni mereu înving adică 
NOI. Şi toate fincă o fată nu vrea săse mărite cu un Prinţ care Duce 
care e de fapt Broasca şi o înţeleg, fincă nu vrei urmaşi care au 
Jenetica şi vor sa stea în borcane şi ţopăe şi poţi săi calci... 


Fu întreruptă de sunetul unei mandoline mânuite cu talent, 


chiar de partea cealaltă a zidului, şi o voce mică dar hotărâtă se 
lansă într-un cântec. 

— ... Şi consuenti d'amoure, ventre dimo tondreturo-000... 

— Cum flămânzesc, iubirea mea, după sufrageria caldei tale 
fermentaţii, zise Ţaţa, fără să ridice ochii. 

— ... della della t'ozentro, audri t'dren vontarieeeee... 

— Prăvălia, prăvălia, am o bomboană, cerul e roz, zise 'Ţaţa. 

Buna şi Magrat se uitară una la alta. 

— ... guarunto del tari, bell a pore di larientos... 

— Bucură-te, lumânărare, ai o mare... 

— Ba nu cred, spuse Buna. Le zici la întâmplare. 

— Traduc cuvânt cu cuvânt, zise Ţaţa. Vorbesc străineşte ca o 
localnică, doar ştii. 

— Doamnă Ogg? Tu eşti, dragostea mea? 

Se uitară toate spre fereastra zăbrelită. Se vedea o feţişoară 
care privea înăuntru. 

— Casanunda? zise Ţaţa. 

— Eu sunt, doamnă Ogg. 

— Dragostea mea, bombăni Buna. 

— Cum ai ajuns la fereastră? întrebă Ţaţa, nedându-i atenţie 
Bunei. 

— Pot să fac rost de-o scară în orice moment, doamnă Ogg. 

— Dar n-ai putea să faci rost şi de o cheie? 

— N-ar ajuta la nimic. Sunt prea multe gărzi la uşă, doamnă 
Ogg. Chiar şi pentru un spadasin faimos ca mine. Milady a dat 
ordine foarte severe. Nimeni n-are voie să vă asculte sau măcar 
să se uite la voi. 

— Cum ai ajuns tu în garda palatului, Casanunda? 

— Un aventurier acceptă orice slujbă, doamnă Ogg, zise 
Casanunda, serios. 

— Dar toţi ceilalţi au doi metri înălţime, iar tu eşti... modelul 
mai scund. 

— Am minţit la rubrica înălţime, doamnă Ogg. Sunt un 
mincinos de talie mondială. 

— Adevărat? 

— Nu. 

— Dar când ai spus că eşti cel mai mare seducător din lume? 

Urmă un scurt moment de tăcere. 

— Ei, poate că sunt pe locul doi, admise Casanunda. Dar mă 
străduiesc mai mult. 

— N-ai putea să te duci şi să ne aduci o pilă sau aşa ceva, 
domnule Casanunda? zise Magrat. 


— Să văd ce pot face, domnişoară. 

Feţişoara dispăru. 

— Poate ne vin vizitatori şi putem evada în hainele lor? zise 
Țaţa Ogg. 

— Poftim, acum m-am înţepat cu acul la deget, bombăni Buna 
Batevreme. 

— Sau o punem pe Magrat să seducă una din gărzi, zise [aţa. 

— De ce nu tu? spuse Magrat, cât putu ea de răutăcioasă. 

— Bine, eu am curaj. i 

— Tăceţi din gură, amândouă, zise Buna. Incerc să mă 
gândesc... 

De la fereastră se auzi ceva. 

Era Legba. 

Cocoşul cel negru se uită printre zăbrele o clipă, apoi îşi luă 
zborul. 

— Mă ia cu frig când îl văd pe ăsta, zise Țața. De câte ori mă 
uit la el, nu mă pot gândi decât la ceapă, salvie şi piure de 
cartofi. Faţa ei creaţă se încreţi şi mai tare. Greebo! spuse ea. 
Unde l-am lăsat? 

— O, e doar motan, zise Buna Batevreme. Motanii ştiu să se 
descurce. 

— De fapt e un sentimental... prinse [aţa a vorbi, chiar 
înainte să-nceapă să se dărâme zidul. 

Se căscă o gaură în perete. O mână cenuşie apăru şi mai 
smulse o piatră. Mirosea puternic a mâl. 

Stânca se sfărâma sub degetele puternice. 

— Doamnelor? spuse o voce răsunătoare. 

— Ei, domnu’ Sâmbătă, zise aţa, mai să-mi stea inima-n 
piept... scuzaţi expresia. 

Sâmbătă mormăi ceva şi plecă. 

Se auziră bătăi sălbatice în uşă şi cineva zăngăni nişte chei. 

— Să nu pierdem vremea, zise Buna. Haideţi. 

leşiră prin gaură, sprijinindu-se una pe alta. 

Sâmbătă era în celălalt capăt al unei curţi mici şi se îndrepta 
spre sunetul muzicii. 

Şi-n urma lui se târa ceva, ca o coadă de cometă. 

— Ce-i aia? 

— Lucrarea doamnei Gogol, zise Buna Batevreme, sumbră. 

În spatele lui Sâmbătă, ca o dâră ce se lărgea pe măsură ce 
şerpuia prin grădinile palatului spre poarta, era un întuneric 
mai adânc. La prima vedere păreau a se găsi acolo şi nişte 
forme, dar dacă te uitai mai cu luare-aminte nu erau de fapt 


forme, ci doar nişte schiţe, sugestii ce apăreau şi dispăreau. Ici 
şi colo, ochi sclipeau pentru o clipă în vârtej. Se auzea ţârâit de 
greieri şi zumzet de țânțari, plutea miros de muşchi şi putoare 
de nămol. 

— E mlaştina, zise Magrat. 

— E ideea de mlaştină, spuse Buna. E ce trebuie să fie la 
început, înainte să fie mlaştina. 

— Of, fir-ar, zise Ţaţa. Ridică din umeri. Ei, Ella a scăpat şi 
noi la fel, aşa că acum evadăm, nu? Asta trebuia să facem. 

Nici una dintre ele nu mişcă. 

— Nu-s oameni prea drăguţi aici, zise Magrat, după o vreme, 
dar nu merită aligatori. 

— Staţi pe loc, vrăjitoarelor, zise o voce în spatele lor. 

Cinci, şase gărzi se înghesuiau în jurul găurii din zid. 

— Ce agitată-i viaţa la oraş, zise Ţaţa, scoțând încă un ac din 
pălărie. 

— Au arbalete, o avertiză Magrat. Nu prea ai ce face 
împotriva arbaletelor. Apărarea împotriva proiectilelor e la 
Lecţia Şapte şi încă n-am ajuns acolo. 

— Nu pot s-apese pe trăgaci dacă-şi închipuie că au 
înotătoare, zise Buna, ameninţător. 

— Ei, spuse aţa, hai să n-o luăm aşa, bine? Toată lumea ştie 
că întotdeauna cei buni câştigă, mai ales când sunt depăşiţi 
numeric. 

Gărzile înaintară. 

Şi în acea clipă, o siluetă înaltă şi neagră sări fără zgomot de 
pe zid, în spatele lor. 

— Uite, zise Ţaţa. Am zis eu că n-o s-o lase el pe mămica lui, 
nu? 

Una sau două gărzi îşi dădură seama că ea se uita cu mândrie 
undeva în spate, aşa că se întoarseră. 

Din punctul lor de vedere, se confruntau cu un bărbat înalt, 
lat în spate, cu o coamă de păr negru, un petic pe ochi şi un 
rânjet larg. 

Stătea relaxat, cu braţele încrucişate. 

Greebo aşteptă până când îi acordară întreaga lor atenţie şi 
apoi îşi lăsă buzele să se despartă încet. 

Mai multe gărzi făcură un pas îndărăt. 

Unul dintre oameni zise: 

— De ce să ne temem? Că doar nu-i înar... 

Greebo ridică o mână. 

Ghearele nu scot vreun sunet când ies din teacă, dar ar 


trebui. Ar trebui să facă „tzing“. 

Rânjetul lui Greebo deveni mai larg. 

Ah! Deci astea funcţionează... 

Unul dintre străjeri fu destul de deştept ca să ridice arbaleta, 
dar destul de prost ca s-o facă în vreme ce aţa Ogg stătea în 
spatele lui cu un ac de pălărie. Mâna ei se mişcă atât de repede, 
încât, dac-ar fi văzut-o vreun tânăr înfăşurat în portocaliu, ar fi 
fondat Calea Doamnei Ogg în clipa aceea. Omul ţipă şi scăpă 
arma pe jos. 

— Vvvroooul... 

Greebo sări. 

Pisicile sunt ca vrăjitoarele. Nu luptă ca să ucidă, ci ca să 
câştige. Există o diferenţă. N-are rost să-ţi ucizi adversarul. Căci 
atunci el n-are să ştie că a pierdut, or, ca să fii cu adevărat 
învingător, trebuie să ai un duşman care e învins şi o ştie bine. 
Nu poţi triumfa cu adevărat asupra unui cadavru, dar un 
adversar învins, care va rămâne învins în toate zilele vieţii lui 
triste şi mizerabile, e ceva ce merită prețuit. 

Pisicile, evident, nu gândesc chiar aşa. Doar că le place să 
vadă pe altul că pleacă şchiopătând, cu coada şi ceva blană 
lipsă. 

Tehnica lui Greebo era neştiinţifică şi n-ar fi avut nici o şansă 
în faţa unui scrimeur bun, dar avea de partea lui faptul că era 
imposibil să faci scrimă de calitate atunci când te confrunţi cu 
un fel de maşină de tocat care-ţi smulge urechile. 

Vrăjitoarele priviră cu interes. 

— Cred că putem să-l lăsăm acum, zise aţa. Cred că se 
distrează. 

Se grăbiră către bal. 


Orchestra era în mijlocul unui număr complicat când primul 
violonist arunca întâmplător o privire spre uşă şi scăpă arcuşul. 
Violoncelistul se uită să vadă ce se întâmplase, urmări privirea 
fixă a colegului şi, într-un moment de tulburare, încercă să 
cânte de-a-ndăratelea la instrumentul său. 

Cu o succesiune de scârţâieli şi note false, orchestra se opri 
din cântat. Dansatorii continuară o clipă, din inerție, apoi se 
opriră, dezorientaţi. După care, unul câte unul, priviră şi ei în 
sus. 

Sâmbătă stătea în capul scărilor. 

În liniştea sălii se auziră tobele, făcând muzica dinainte să 
pară nesemnificativă, ca ţârâitul greierilor. Aceasta era 


adevărata muzică a sângelui; orice altă muzică scrisă vreodată 
era doar o încercare jalnică de a ţine pasul. 

Se revarsă în sală, aducând cu ea căldura şi mirosul încins, 
vegetal, al mlaştinii. Se simţea o sugestie de aligator în aer - nu 
prezenţa lor, doar prevestirea. 

Tobele se înteţiră. Aveau ritmuri complexe, contrapunctate, 
simţite mult mai mult decât auzite. 

Sâmbătă îşi scutură un fir de praf de pe umărul hainei 
străvechi şi întinse braţul. 

Jobenul îi apăru în mână. 

Întinse braţul celălalt. 

Bastonul cel negru, cu măciulie de argint, zbârnâi prin aer şi 
el îl înhăţă, triumfător. 

Işi puse jobenul pe cap. Răsuci bastonul. 

Tobele răpăiră. Doar că... parcă nu mai erau tobe, parcă era 
un ritm bătut din însăşi podeaua sălii, sau din pereţi, sau din 
aer. Era rapid şi fierbinte, şi oamenii din sală se treziră că 
picioarele li se mişcă de la sine, căci ritmul părea să-i străbată 
din cerebel direct în călcâie fără să treacă şi pe la urechi. 

Picioarele lui Sâmbătă se mişcau şi ele, bătând ritmuri 
sincopate pe podeaua de marmură. 

Dansă în jos pe scări. 

Făcea piruete. Sărea. Cozile fracului său biciuiau aerul. Şi 
apoi ateriză la picioarele scării, şi călcâiele lui loviră podeaua ca 
tunetul destinului. 

Şi abia atunci cineva începu să se agite. 

Se auzi un icnet dinspre Prinţ. 

— Nu poate fi el! E mort! Gărzi! Ucideţi-l! 

Prinţul privi disperat către gărzile aflate lângă trepte. 

Căpitanul gărzii păli. 

— Cum, ăă, din nou? Adică, nu cred... începu el. 

— Acum! 

Căpitanul ridică îngrozit arbaleta. Vârful săgeţii îi desena 
opturi prin faţa ochilor. 

— Am spus să tragi! 

Arbaleta zbârnâi. 

Se auzi o bufnitură. 

Sâmbătă privi în jos la penele săgeţii îngropate în pieptul lui, 
apoi zâmbi şi ridică bastonul. 

Căpitanul ridică privirea, cu groaza morţii sigure în ochi. 
Scăpă arbaleta şi se-ntoarse să fugă, reuşind să facă doi paşi 
înainte să se prăbuşească cu faţa la pământ. 


— Nu, zise o voce din spatele Prințului. Aşa se ucide un mort. 

Lili Batevreme înaintă, albă la faţă de furie. 

— Nu mai ai ce căuta aici, şuieră ea. Nu faci parte din 
poveste. 

Ridică o mână. 

În spatele ei, figurile fantomatice se adunară brusc asupra ei, 
astfel încât deveni mai sidefie. Un fulger argintiu străbătu 
camera. 

Baronul Sâmbătă îşi întinse bastonul în faţă. Vraja lovi, apoi 
se scurse prin el în pământ, lăsând dâre argintii care licăriră o 
vreme, apoi se stinseră. 

— Nu, doamnă, zise el, n-ai cum să ucizi un mort. 

Cele trei vrăjitoare priveau din prag. 

— S-a simţit până la mine, zise Ţaţa. Trebuia să-l facă praf! 

— Ce să facă praf? spuse Buna. Mlaştina? Râul? Lumea? Ele 
toate astea! Oo, tare-i şmecheră, doamna Gogol asta! 

— Cum? zise Magrat. Cum adică, e toate astea? 

Lili dădu îndărăt. Ridică mâna din nou şi trimise altă minge 
de foc spre Baron. Aceasta îl lovi în pălărie şi explodă ca un foc 
de artificii. 

— Proastă, proastă! bombăni Buna. A văzut că nu merge şi tot 
mai încearcă! 

— Credeam că nu eşti de partea ei, zise Magrat. 

— Nu-s! Dar nu-mi place să văd oamenii purtându-se 
prosteşte. Şi chestii de-astea nu merg, Magrat Usturoi, până şi 
tu poţi... o, nu, nu din nou... 

Baronul râse când al treilea atac se descărcă fără să-l vatăme. 
Apoi ridică bastonul. Doi curteni se prăbuşiră. 

Lili Batevreme, dând întruna îndărăt, ajunsese la piciorul 
scării principale. 

Baronul înaintă tacticos. 

— Vrei să mai încerci şi altceva, doamnă? zise el. 

Lili ridică amândouă mâinile. 

Toate trei vrăjitoarele o simţiră - sucţiunea îngrozitoare cu 
care ea încerca să aspire întreaga putere din zonă. 

Afară, singura gardă rămasă în picioare descoperi că nu se 
mai lupta cu un bărbat, ci doar cu un motan turbat, dar asta nu-i 
aduse nici o mângâiere. Însemna doar că Greebo căpăta un rând 
de gheare în plus. 

Prinţul ţipă. 

Era un țipăt lung, descrescător, şi se termina într-un orăcăit, 
undeva către podea. 


Baronul Sâmbătă făcu un pas greu, hotărât, înainte, şi 
orăcăitul încetă. 

Tobele se opriră brusc. 

Şi se lăsă liniştea adevărată, întreruptă doar de foşnetul 
rochiei lui Lili atunci când o luă la fugă pe scări. 

O voce din spatele vrăjitoarelor rosti: 

— Mulţumesc, doamnelor. Puteţi să vă daţi la o parte, vă rog? 

Ele se întoarseră. Doamna Gogol stătea acolo, ţinând-o de 
mână pe Cenuşa. Pe umărul celălalt avea un săculeţ dolofan şi 
brodat în culori vii. 

Toate trei o priviră pe vrăjitoarea voodoo cum o conducea pe 
fată în josul treptelor, apucând-o apoi prin mulţimea 
înmărmurită. 

— Nici asta nu-i cum trebuie, mormăi Buna pentru sine. 

— Ce? zise Magrat. Ce? 

Baronul Sâmbătă bubui cu bastonul în podea. 

— Mă cunoaşteţi, zise el. Mă cunoaşteţi toți. Ştiţi că am fost 
ucis. Şi acum sunt aici. Am fost omorât şi voi ce-aţi făcut? 

— Dar tu, câte ai făcut, doamnă Gogol? bombăni Buna. Nu, nu 
acceptăm aşa ceva. 

— Şşt, n-aud ce spune, zise Ţaţa. 

— Le spune că pot să-l aibă pe el înapoi, să-i conducă, sau pe 
Cenugşa, zise Magrat. 

— O s-o aibă pe doamna Gogol, bombăni Buna. O să fie o 
eminenţă chiombie de-aia. 

— Păi, nici ea nu-i rea, zise Ţaţa. 

— Nu-i rea în mlaştină, spuse Buna. Dacă are cine s-o 
echilibreze, nu-i rea. Dar doamna Gogol să spună unui întreg 
oraş ce să facă... asta nu-i drept. Magia e mult prea importantă 
ca s-o foloseşti la condus oamenii. Şi oricum, Lili doar a omorât 
oameni - doamna Gogol i-ar mai pune şi la spart lemne şi treburi 
prin casă dup-aia. Eu aşa zic, că după ce-ai muncit toată viaţa, 
meriţi să te odihneşti niţel după ce-ai murit. 

— Să te relaxezi şi tu, să-ţi tihnească, zise Ţaţa. 

Buna îşi privi rochia albă. 

— Rău îmi pare că n-am hainele mele pe mine, spuse ea. 
Negrul e culoarea cuviincioasă pentru vrăjitoare. Cobori scara 
hotărâtă şi-apoi îşi făcu mâinile pâlnie la gură. lu-huu! Doamnă 
Gogol! 

Baronul Sâmbătă tăcu. Doamna Gogol o salută pe Buna din 
cap. 

— Da, domnişoară Batevreme? 


— Doamnă, se răsti Buna, apoi se îmblânzi la loc. Asta nu-i 
corect, să ştii. Fata trebuie să conducă oraşul, sunt de acord. Şi- 
ai folosit magia ca s-o ajuţi până acum, şi asta-i în regulă. Dar 
până aici. Ce face mai departe e treaba ei. Nu poţi să faci 
dreptate cu magie. Poţi doar să opreşti nedreptatea. 

Doamna Gogol îşi îndreptă statura impunătoare. 

— Cine spune ce pot eu să fac aici şi ce nu? 

— Suntem ursitoarele ei, zise Buna. 

— Aşa-i, spuse aţa. 

— Avem şi baghetă, zise Magrat. 

— Dar urâşti ursitoarele, Doamnă Batevreme, spuse doamna 
Gogol. 

— Noi suntem celălalt soi, zise Buna. Noi suntem de-alea de 
le dau oamenilor ceea ce ştiu ei că au cu adevărat nevoie, nu ce 
credem noi că ar trebui să-şi dorească. 

În mulţimea fascinată, multe buze se mişcară în vreme ce 
proprietarii încercau să descurce vorba asta. 

— Atunci aţi terminat cu ursitul, zise doamna Gogol, care 
gândea mai repede decât majoritatea. Şi aţi reuşit foarte bine. 

— Nu m-ai ascultat, spuse Buna. Ursitu' ăsta-i cu multe 
chichiţe. Ea poate că se descurcă bine să guverneze. Sau poate 
nu se pricepe deloc. Dar asta trebuie să afle singură. Fără să se 
bage nimeni peste ea. 

— Şi dacă mă opun? 

— Atunci o să trebuiască să-i dăm înainte cu ursitu'”, mă 
gândesc, zise Buna. 

— Ştii cât am trudit pentru victoria asta? spuse doamna 
Gogol, arogantă. Ştii câte am pierdut? 

— Şi-acum ai câştigat, şi cu asta se încheie totul, zise Buna. 

— Încerci să mă provoci, Doamnă Batevreme? 

Buna ezită, apoi se îndreptă de spate. Braţele i se îndepărtară 
de trup, aproape imperceptibil. Ţaţa şi Magrat se dădură niţel 
mai la o parte. 

— Dacă asta voieşti. 

— Voodoo al meu împotriva... mintologiei tale? 

— Dacă vrei. 

— Şi care-i miza? 

— Fără magie în treburile oraşului, zise Buna. Fără poveşti. 
Fără ursitoare. Doar oameni care să-şi ia singuri hotărârile. 
Bune sau proaste. Drepte sau nedrepte. 

— Bine. 

— Şi pe Lili Batevreme mi-o laşi mie. 


Icnetul mânios al doamnei Gogol se auzi în toată sala. 

— Niciodată! 

— Hmm? zise Buna. Doar nu te aştepţi să pierzi, nu? 

— Nu vreau să te rănesc, Doamnă Batevreme, spuse doamna 
Gogol. 

— Foarte bine, zise Buna. Nici eu nu vreau să mă răneşti. 

— Nu vreau să vă luptaţi, spuse Ella. 

Toţi se întoarseră spre ea. 

— Ea conduce acum, nu? zise Buna. Trebuie s-o ascultăm. 

— O să las oraşul în pace, spuse doamna Gogol, nedându-i 
atenţie, dar Lilith e a mea. 

— Nu. 

Doamna Gogol băgă mâna în sac, scoase păpuşa albă şi-o 
flutură. 

— Vezi asta? 

— Da. O văd, zise Buna. 

— Am făcut-o să fie ea. Nu mă face să fii tu. 

— Iertare, doamnă Gogol, zise Buna, fermă, dar ştiu bine care 
mi-e datoria. _ 

— Eşti o femeie deşteaptă, Doamnă Batevreme. Insă eşti 
departe de casă. 

Buna ridică din umeri. Doamna Gogol ridică păpuşa, ţinând-o 
de mijloc. Avea ochi albaştri ca safirul. 

— Ştii despre magia cu oglinzi? Asta-i un fel de oglindă de-a 
mea, Doamnă Batevreme. Pot s-o fac să fii tu. Şi-apoi o pot face 
să sufere. Nu mă face s-o fac. Te rog. 

— Fă ce vrei, doamnă Gogol. Dar de Lili mă ocup eu. 

— Eu aş fi mai cu băgare de seamă, în locul tău, Esme, 
mormăi Ţaţa Ogg. Se pricepe la de-astea. 

— Cred că i-ar sta în fire să fie foarte crudă, zise Magrat. 

— N-am decât respect pentru doamna Gogol, spuse Buna. 
Vajnică femeie. Dar vorbeşte cam mult. În locul ei, băgăm până 
acum vreo două cuie prin chestia aia. 

— Aici te cred, zise Ţaţa. Bine că eşti bună, nu? 

— Bun, zise Buna, ridicând din nou glasul. Mă duc să-mi caut 
sora, doamnă Gogol. Astea-s treburi de familie. 

Şi o porni hotărâtă spre scări. 

Magrat scoase bagheta. 

— Dacă-i face ceva rău Bunei, o să-şi trăiască restul vieţii 
umflată, rotundă şi portocalie şi plină de seminţe, ameninţă ea. 

— Nu cred că Esme s-ar bucura dac-ai face aşa ceva, zise 
Ţaţa. Nu-ţi face griji. Nu crede ea în toate prostiile despre 


păpuşi şi ace. 

— Ea nu crede în nimic. Dar nu contează! spuse Magrat. 
Doamna Gogol crede! E puterea ei! Important e ce crede ea. 

— Şi nu crezi că ştie şi Esme asta? 

Buna Batevreme ajunsese la piciorul scărilor. 

— Doamnă Batevreme! 

Buna se întoarse. 

Doamna Gogol avea o aşchie lungă de lemn în mână. 
Scuturând din cap îndurerată, o înfipse în piciorul păpuşii. 

Toată lumea o văzu pe Buna cum tresare. 

Altă aşchie străpunse un braţ, de cârpă. 

Încet, Buna îşi ridică mâna cealaltă şi se cutremură atunci 
când îşi atinse mâneca. Apoi, şchiopătând uşor, continuă să 
urce. 

— Pot sa ţintesc la inimă, data viitoare, Doamnă Batevreme! 
strigă doamna Gogol. 

— Sunt sigură că poţi. Te pricepi. Ştii că te pricepi, zise Buna, 
fără să se uite îndărăt. 

Doamna Gogol mai înfipse o aşchie într-un picior. Buna îşi 
pierdu echilibrul şi se agăţă de balustradă. Lângă ea, una dintre 
torţe scuipă o flacără înaltă. 

— Data viitoare! zise doamna Gogol. Bine? Data viitoare. Pot 
s-o fac! 

Buna se întoarse. 

Privi la sutele de feţe ridicate spre ea. 

Când vorbi, glasul îi era atât de scăzut, încât trebuia să 
ciuleşti urechea ca s-o auzi. 

— Şi eu ştiu că poţi, doamnă Gogol. Crezi cu adevărat. Mai 
adu-mi aminte: jucăm pentru Lili, da? Şi pentru oraş? 

— Ce mai contează? zise doamna Gogol. Nu te dai bătută? 

Buna Batevreme îşi băgă degetul mic în ureche şi-l răsuci 
gânditoare. 

— Nu, spuse ea. Nu, nu cred că asta fac. Te uiţi, doamnă 
Gogol? Te uiţi bine? 

Privirea ei trecu pe deasupra încăperii şi se opri pentru o 
fracțiune de secundă pe Magrat. 

Apoi întinse braţul, cu grijă, şi-şi băgă mâna până la cot în 
flacăra torţei. 

Iar păpuşa din mâna lui Erzulie Gogol izbucni în flăcări. 

Continuă să ardă şi după ce vrăjitoarea slobozi un țipăt şi-o 
aruncă pe jos. Arse până când aţa Ogg veni, tacticoasă, cu o 
carafă de suc de fructe de la bufet şi-o stinse, fluierând printre 


dinţi. 

Buna îşi scoase mâna din foc. Era nevătămată. 

— Asta-i mintologie, zise ea. E singurul lucru care contează. 
Tot restul e doar aflare-n treabă. Sper că nu te-am rănit, 
doamnă Gogol. 

Continuă să urce scările. 

Doamna Gogol rămăsese cu ochii la cenuşa udă. [aţa Ogg o 
bătu prieteneşte pe umăr. 

— Cum a făcut asta? zise doamna Gogol. 

— N-a făcut nimica. Te-a lăsat pe tine, spuse Ţaţa. Tre’ să ai 
grijă când eşti pe lângă Esme Batevreme. Mi-ar plăcea să văd 
într-o zi cum se descurcă unul din indivizii ăia Zen cu ea. 

— Şi ea e cea bună? zise Baronul Sâmbătă. 

— Da, spuse Ţaţa. Să vezi şi să nu crezi. Privi gânditoare la 
carafa goală din mâna ei. Ce-i trebuie ăsteia, zise ea, cu tonul 
cuiva care ajunsese la o concluzie după adâncă cugetare, e nişte 
banane şi rom şi chestii de-astea... 

Magrat o înhăţă de rochie, oprind-o pe Ţaţa din marşul ei 
hotărât către dakriuri. 

— Nu acum, zise ea. Să mergem după Buna! Poate are nevoie 
de noi! 

— Ba nu cred deloc, spuse Ţaţa. N-aş vrea să fiu în pielea lu’ 
Lili când o pune Esme mâna pe ea. 

— Dar n-am văzut-o niciodată aşa agitată, zise Magrat. Orice 
se poate întâmpla. 

— Foarte bine, spuse Ţaţa. 

Dădu din cap cu înţeles spre un lacheu care, fiind flăcău 
deştept, luă poziţia de drepţi. 

— Dar ar putea să facă... ceva îngrozitor. 

— Bun. De când îşi doreşte, zise Ţaţa. Incă un dakri de 
banane, mahatma cot, fuguţa. 

— Nu. Nu-i o idee bună, insistă Magrat. 

— Of, bine, zise aţa. li întinse carafa goală Baronului 
Sâmbătă, care o luă ca hipnotizat. 

— Dăm o fugă să rezolvăm chestia, zise ea. Scuze de deranj. 
Continuaţi cu distracţia... dacă mai are cineva chef. 


După plecarea vrăjitoarelor, doamna Gogol se aplecă şi ridică 
resturile păpuşii. 

Unul sau doi oameni tuşiră. 

— Asta-i tot? spuse Baronul. După doisprezece ani? 

— Prinţul e mort, zise doamna Gogol. Mă rog, prinţ... vorba 


vine. 

— Dar mi-ai promis c-o să mă răzbun pe ea, zise Baronul. 

— Cred că vei fi răzbunat, spuse doamna Gogol, aruncând 
păpuşa pe podea. Lilith s-a luptat cu mine doisprezece ani şi 
niciodată nu mi-a străpuns apărarea. Dar asta de-acuma nici n-a 
trebuit să se obosească prea tare. Aşa încât cred că răzbunare 
vom avea. 

— Nu eşti obligată să te ţii de cuvânt! 

— Ba da. De ceva trebuie să mă ţin. Doamna Gogol o cuprinse 
pe Ella de după umeri. Asta-i, fato, zise ea. Palatul tău. Oraşul 
tău. Nu-i un om aici care să-ţi tăgăduiască dreptul. 

Aruncă o căutătură cruntă către oaspeţi. Vreo câţiva se 
dădură înapoi. 

Ella ridică privirea la Sâmbătă. 

— Parcă te-aş cunoaşte, zise ea. Se întoarse spre doamna 
Gogol. Şi pe tine, adăugă Ella. V-am văzut pe amândoi... înainte. 
Cu multă vreme în urmă? 

Baronul Sâmbătă deschise gura să vorbească. Doamna Gogol 
ridică însă braţul, oprindu-l. 

— Am promis, zise ea. Nici un amestec. 

— Nici de la noi? 

— Nici măcar de la noi. Ea se întoarse spre Ella. Suntem doar 
oameni. 

— Adică... zise Ella, am muncit ca sclavii într-o bucătărie ani 
de zile... şi-acum... să conduc oraşul? Pur şi simplu? 

— Exact aşa. 

Ella privi în jos, îngândurată. 

— Şi tot ce spun eu, oamenii trebuie să facă? zise ea, 
nevinovată. 

Câţiva oaspeţi tuşiră intimidati. 

— Da, zise doamna Gogol. 

Ella stătea şi se uita la podea, rozându-şi o unghie. Apoi ridică 
privirea. 

— Atunci primul lucru pe care o să-l fac e să închid balul. 
Chiar acum! Mă duc la carnaval. Mi-am dorit întotdeauna să 
dansez la carnaval. Privi în jur la oaspeţii îngrijoraţi. Nu e 
nimeni obligat să vină cu mine, adăugă ea. 

Nobilimea din Genua avea destulă experienţă ca să ştie ce 
înseamnă când îţi spune conducătorul oraşului că nu e 
obligatoriu să-i urmezi sugestia. 

În câteva minute, sala era goală, cu excepţia a trei persoane. 

— Dar... dar... voiam răzbunare, zise Baronul. Voiam moarte. 


Voiam să vină fiica noastră la putere. 

— DOUĂ DIN TREI NU-I RĂU. 

Doamna Gogol şi Baronul se întoarseră. Moarte îşi puse 
băutura jos şi înaintă. Baronul Sâmbătă se îndreptă de spate. 

— Sunt gata să vin cu tine, zise el. 

Moarte ridică din umeri. Gata sau nu, părea el să zică, pentru 
el era totuna. 

— Dar te-am ţinut în şah, adăugă Baronul. Timp de 
doisprezece ani! Îşi puse braţul pe după umerii lui Erzulie. Când 
m-au ucis şi m-au aruncat în râu, noi am furat viaţă de la tine! 

— AI ÎNCETAT SĂ TRĂIEŞTI. DAR N-AI MURIT. ATUNCI N- 
AM VENIT DUPĂ TINE. 

— N-ai venit? N 

— AVEAM ÎNTÂLNIRE CU TINE ÎN SEARA ASTA. 

Baronul îi înmână bastonul doamnei Gogol. Îşi scoase jobenul 
negru. Dădu jos haina. 

Puterea scăpăra în cutele ei. 

— Gata şi cu Baronul Sâmbătă, zise el. 

— POATE. FRUMOASĂ PĂLĂRIE. 

Baronul se întoarse către Erzulie. 

— Cred că trebuie să plec. 

— Da. 

— Tu ce-ai să faci? 

Vrăjitoarea voodoo se uită la pălăria din mâinile ei. 

— Mă întorc în mlaştină, zise ea. 

— Ai putea să rămâi aici. N-am încredere în vrăjitoarea aia 
străină. 

— Eu da. Aşa că mă-ntorc în mlaştină. Fiindcă unele poveşti 
trebuie să se termine. Orice o să iasă din Ella, să fie lucrarea ei. 

Ajunseră repede până la apa grea şi mâloasă a râului. 

Baronul se opri pe mal. 

— Şi de-acum o să fie fericită pentru totdeauna? 

— NU PENTRU TOTDEAUNA. DAR, POATE, SUFICIENTI DE 
MULI TIMP. 

Şi aşa se termină poveştile. 

Vrăjitoarea cea rea e învinsă, prinţesa zdrenţăroasă îşi capătă 
moştenirea, regatul e salvat. Zilele fericite se întorc. Fericire 
pentru totdeauna. Ceea ce înseamnă că viaţa se opreşte aici. 

Poveştile vor să se termine. Nu le pasă ce se întâmplă după... 


Tata Ogg gâfâia din greu alergând pe-un coridor. 
— Niciodată n-am văzut-o pe Esme în halul ăsta, zise ea. Tare 


e ciudată. Ar putea să se pună singură-n pericol. 

— Pune în pericol pe toată lumea, spuse Magrat. Este... 

Femeile-şarpe le ieşiră în cale, pe coridor. 

— la-o aşa, zise Ţaţa, în şoaptă, ce-ar putea să ne facă? 

— Nu suport şerpii, zise Magrat, încet. 

— Bineînţeles, au dinţii ăia, spuse aţa, ca şi cum s-ar fi aflat 
la catedră. De fapt, un fel de colţi. Vino, fato. Hai să vedem dacă 
găsim alt drum. 

— Le urăsc. 

Ţaţa trase de Magrat, care nu se urnea. 

— Haide! 

— Le urăsc de-adevăratelea. 

— Poţi să le urăşti şi mai bine de la distanţă! 

Surorile aproape că le ajunseseră. Nu mergeau, alunecau. 
Poate că Lili îşi pierduse concentrarea, fiindcă arătau a şerpi 
mai mult ca niciodată. [aţei i se părea că vede modele de solzi 
pe sub pielea lor. Şi fălcile erau complet greşite. 

— Magrat! 

Una din surori întinse mâna. Magrat se cutremură. 

Sora-şarpe deschise gura. 

Şi-atunci Magrat ridică privirea şi, aproape ca prin vis, o 
pocni aşa tare, de-o trimise doi metri mai încolo pe coridor. 

Lovitura respectivă nu figura în nici un Drum sau Cale. 
Nimeni n-o desenase-n diagrame şi n-o exersase în faţa oglinzii, 
cu capul bandajat. Venea direct din lexiconul reflexelor 
îngrozite, înnăscute, de supravieţuire. 

— Scoate bagheta! răcni aţa, ţâşnind înainte. Lasă 
ninjăreala! Foloseşte bagheta! De-asta o ai! 

Cealaltă şerpoaică se întoarse instinctiv să urmărească 
mişcarea, şi acesta-i motivul pentru care instinctul nu asigură 
mereu supraviețuirea, fiindcă Magrat o pocni zdravăn după 
ceafă. Cu bagheta. Şi ea se prăbuşi, pierzându-şi forma în 
cădere. 

Problema cu vrâăjitoarele e că niciodată nu fug de ceea ce 
urăsc cu adevărat. 

Şi problema cu animăluţele pufoase şi încolţite e că, din când 
în când, unul dintre ele e o mangustă. 


Buna Batevreme se întrebase adeseori: de ce se face atâta 
caz de luna plină? E doar un rotocol mare şi luminos. Şi luna 
nouă nu-i decât întuneric. 

Dar la jumătatea drumului, când luna însăşi e între lumea 


luminii şi cea a întunericului, când şi luna e pe muchie... poate 
atunci ar putea o vrăjitoare să creadă în lună. 

Şi acum, o jumătate de lună plutea deasupra ceţurilor 
mlaştinii. 

Cuibul de oglinzi al lui Lili îi reflecta lumina rece, aşa cum 
reflecta totul. Cele trei mături stăteau rezemate de perete. 

Buna şi-o luă pe-a ei. Era îmbrăcată într-o culoare total 
nepotrivită şi n-avea pălărie; simţea nevoia măcar unui lucru 
care să-i aducă aminte de-acasă. 

In jur, nici o mişcare. 

— Lili? rosti Buna, încet. 

Propria ei imagine o privea din oglindă. 

— Poţi să renunţi, dacă vrei, zise Buna. lei tu mătura mea şi 
eu o iau pe-a lui Magrat. Ea poate să meargă cu Gytha. Şi 
doamna Gogol n-o să te urmărească. Am avut eu grijă. Şi e mare 
nevoie de vrăjitoare pe-acasă. Şi să te laşi de ursit. Nu mai ucizi 
oamenii ca să le pui fetele-n poveşti. Ştiu că de-asta ai făcut-o. 
Vino acasă. E o ofertă pe care n-o poţi refuza. 

Oglinda lunecă în lături fără zgomot. 

— Încerci să fii bună cu mine? zise Lili. 

— Să nu crezi că nu mi-a fost greu, spuse Buna, cu o voce mai 
normală. 

Rochia lui Lili foşni în întuneric atunci când păşi afară dintre 
oglinzi. 

— Aşa deci, zise ea, ai bătut-o pe femeia din mlaştină. 

— Nu. 

— Dar eşti tu aici, nu ea. 

— Da. 

Lili luă mătura din mâna Bunei şi-o răsuci pe toate părţile. 

— N-am folosit niciodată aşa ceva, zise ea. Te aşezi pe ea şi-ai 
pornit? 

— Cu asta trebuie să alergi o bucată înainte să pornească, 
spuse Buna, dar da, cam asta e ideea. 

— Hmm. Ştii care-i simbolistica măturii? zise Lili. 

— Are de-a face cu stâlpii de armindeni şi cântecele populare 
şi chestii de-astea? întrebă Buna. 

— O, da. 

— Atunci nu vreau să ştiu. i 

— Nu, zise Lili. Nici eu nu credeam să vrei. li dădu mătura 
înapoi. Rămân aici, mai spuse ea. Doamna Gogol o fi inventat ea 
o scamatorie nouă, dar asta nu înseamnă că m-a învins. 

— Nu. S-a terminat, vezi tu, s-a ajuns la un sfârşit, zise Buna. 


Aşa-i când transformi lumea în poveşti. N-ar fi trebuit să faci aşa 
ceva niciodată. N-ai voie să prefaci lumea în poveşti. N-ai voie 
să tratezi oamenii ca şi cum ar fi personaje, ca şi cum ar fi 
lucruri. Dar dacă o faci, atunci ar trebui să ştii când se termină 
povestea. 

— Şi să-ţi pui pantofii înroşiţi în foc şi să dansezi cât e 
noaptea de lungă? spuse Lili. 

— Cam aşa ceva, da. 

— În vreme ce toţi ceilalţi trăiesc fericiţi până la adânci 
bătrâneţi? 

— Asta nu mai ştiu, zise Buna. Asta e treaba lor. Ce vreau să 
spun e că n-ai voie să mai încerci o dată. Ai pierdut. 

— Ştii că o Batevreme nu pierde niciodată, spuse Lili. 

— Una din ele o să-nveţe să piardă în noaptea asta, zise Buna. 

— Dar noi suntem în afara poveştilor, spuse Lili. Eu fiindcă... 
sunt mediumul prin care se înfăptuiesc, tu fiindcă te lupţi cu ele. 
Noi suntem cele din mijloc. Cele libere... 

Se auzi ceva în spatele lor. Faţa lui Magrat şi cea a Ţaţei Ogg 
apărură, urcând scara. 

— Ai nevoie de ajutor, Esme? zise Ţaţa Ogg, prudentă. 

Lili râse. 

— Uite-ţi şerpoaicele tale, Esme. Ştii, adăugă ea, de fapt eşti 
exact ca mine. Nu ştiai? Nu-i un gând de-al meu care să nu-ţi fi 
trecut şi ţie prin cap. Nu-i o faptă de-a mea la care să nu te fi 
gândit şi tu. Dar n-ai avut curaj niciodată. Asta-i diferenţa dintre 
oamenii ca mine şi cei ca tine. Noi avem curajul să facem ceea 
ce voi doar visati. 

— Da? zise Buna. Asta crezi? Crezi că eu visez? 

Lili ridică un deget. Magrat se trezi plutind deasupra terasei, 
zbătându-se. Flutură bagheta, disperată. 

— Asta-mi place să văd, zise Lili. Oameni cu dorinţe. Eu n-am 
dorit nici un lucru în viaţa mea. Întotdeauna am realizat. Te 
satisface mult mai bine. 

Magrat strânse din dinţi. 

— Sunt sigură că nu mi-ar sta bine ca dovleac, dragă, spuse 
Lili. 

Dădu din mână, dispreţuitoare. Magrat se înălţă. 

— Nu ţi-ar veni să crezi ce pot să fac, zise Lili, visătoare, în 
vreme ce vrăjitoarea cea tânără plutea lin pe deasupra terasei. 
Păcat că n-ai încercat şi tu oglinzile, Esme. Fac minuni, nu 
altceva. Am lăsat-o pe femeia din mlaştină să trăiască doar 
fiindcă ura ei mă înviora. Îmi place să mă urască lumea, să ştii. 


De fapt, chiar ştii. E un fel de respect. Înseamnă că ai rezultate. 
E ca o baie rece într-o zi fierbinte. Când proştii văd că-s 
neputincioşi, când se înfurie de neputinta lor, când sunt înfrânți 
şi nu le-a mai rămas decât golul ăla din baia de acid a 
stomacului... ei bine, să fim cinstite, e ca o rugăciune. Şi 
poveştile... să le mânuieşti... să le împrumuţi puterea... şi 
mângâierea... să fii în centrul lor ascuns... Poţi să înţelegi? Ce 
plăcere-ţi face să vezi tiparele repetându-se? Tare-mi plac 
tiparele. Şi apropo, dacă femeia aia Ogg mai încearcă să se 
furişeze în spatele meu, chiar c-o s-o las pe prietena ta cea 
tânără să plutească deasupra curţii, şi-apoi, Esme, s-ar putea să 
mă plictisesc. 

— Mă plimbam doar, zise Țața Ogg. Nu-i interzis. 

— Ai schimbat povestea în interesul tău, şi-acum o s-o schimb 
şi eu cum vreau, spuse Lili. Şi din nou... tot ce-ţi cer e să pleci. 
Doar să pleci. Ce se întâmplă aici nu contează. E un oraş 
îndepărtat despre care nu ştii mare lucru. Nu sunt complet 
convinsă că te-aş putea învinge - adăugă ea -, dar astea două... 
n-au ce le trebuie. Din ele pot să fac marmeladă. Sper că-ţi dai 
seama. Aşa ca, în seara asta, zic eu, o Batevreme învaţă să 
piardă? 

Buna stătu acolo tăcută o vreme, rezemându-se în mătura ei 
inutilă. 

— Bine. Pune-o jos, zise ea. Şi-apoi o să spun că m-ai învins. 

— Aş vrea să te pot crede, spuse Lili. Oh... dar tu eşti cea 
bună, aşa-i? Trebuie să te ţii de cuvânt. 

— Priveşte-mă, zise Buna. 

Se duse până la parapet şi se uită în jos. Luna cea cu două 
feţe era încă destul de luminoasă ca să dezvăluie vălătucii de 
ceaţă care înconjurau palatul ca o mare. 

— Magrat? Gytha? zise ea. Îmi pare rău. Ai învins, Lili. N-am 
ce face. 

Şi sări. 

Tata Ogg se repezi înainte şi privi peste marginea de piatră, 
la timp pentru a vedea o siluetă îndepărtată dispărând în ceaţă. 

Toate trei femeile rămase în vârful turnului răsuflară adânc. 

— E o scamatorie, zise Lili, ca să mă ia prin surprindere. 

— Ba nu-i! ţipă Magrat, prăbuşindu-se pe pardoseală. 

— Avea mătura, zise Lili. 

— Nu merge! Nu porneşte! strigă aţa. Așa, zise ea, 
amenințătoare, îndreptându-se către forma înceţoşată a lui Lili, 
îţi şterg eu rânjetul ăla de pe faţă... 


Se opri atunci când o durere argintie îi străbătu trupul. 

Lili râse. 

— Carevasăzică e adevărat? spuse ea. Da. Vi se vede pe faţă. 
Esme era destul de deşteaptă ca să ştie că nu poate învinge. Nu 
fiţi neroade. Şi nu mai îndrepta prostia aia de baghetă spre 
mine, Magrat Usturoi. Desiderata, baba aia, m-ar fi înfrânt de 
mult dac-ar fi putut. Unii oameni nu înţeleg nimic. 

— Ar trebui să mergem jos, zise Magrat. Poate că zace 
acolo... 

— Aşa. Fiţi bune. La asta vă pricepeţi, spuse Lili, în vreme ce 
ele coborau scările în fugă. 

— O să ne întoarcem mârâi Ţaţa Ogg peste umăr. Chiar dacă 
va trebui să şedem în mlaştină cu doamna Gogol şi să ne hrănim 
cu capete de şerpi! 

— Bineînţeles, zise Lili, ridicând dintr-o sprânceană. Asta am 
spus şi eu. Şi eu am nevoie de unele ca voi prin preajmă. Altfel 
n-aş putea fi sigură că sunt încă puternică. Aşa se ţine scorul. 

Le privi dispărând în jos pe scări. 

Vântul prinse să bată. Lili îşi strânse fustele şi se duse la 
parapet, de unde se vedeau fâşiile de ceaţă curgând deasupra 
acoperişurilor oraşului, departe, dedesubt. Dinspre dansurile 
carnavalului care încă trecea pe străzi răzbătea zvon de muzică. 

Curând avea să vină şi miezul nopţii. Cel adevărat, nu o 
imitație ieftină, meşterită de o babă care se piteşte prin ceasuri. 

Lili încercă să străbată cu privirea înnegura de la baza 
turnului. 

— Haida-de, Esme, murmură ea, prea pui la inimă când 
pierzi... 


Tata întinse mâna şi-o opri pe Magrat din goana ei disperată 
pe scările în spirală. 

— Mai încet, rogu-te, zise ea. 

— Dar poate-i rănită! 

— Aşa o să fii şi tu, dacă te împiedici. Şi oricum, zise Ţaţa, nu 
cred că Esme zace zdrobită pe undeva pe jos. Nu în felul ăsta ar 
muri ea. Cred c-a făcut-o doar ca să uite Lili de noi şi să ne lase- 
n pace. Cred că ne-a luat drept... cum îi zicea lu' neică ăla din 
Tsort care nu putea fi rănit decât dacă-l loveai într-un loc 
anume? Şi nimeni nu l-a învins până n-au aflat de locul ăla. 
Genunchiul, parcă asta era. Noi suntem genunchiul ei tsortean, 
pricepi? 

— Dar ştii că trebuie să alergi foarte repede ca să-i porneşti 


mătura! ţipă Magrat. 

— Da, ştiu, zise aţa. Aşa am crezut şi eu. Şi-acum mă 
gândesc... cât de repede alergi când cazi? Drept în jos, vreau să 
spun? 

— Eu... nu ştiu... spuse Magrat. 

— Eu socot că Esme s-a gândit că merită să afle, zise Ţaţa. 
Aşa socot eu. 

O siluetă apăru la cotul scărilor, urcând alene. Ele se traseră 
politicoase într-o parte, să-i facă loc. 

— Tare-aş vrea să-mi amintesc unde trebuia lovit ăla, zise 
Ţaţa. Acum n-o să-mi mai iasă din minte toată noaptea. 

— ÎN CĂLCÂI. 

— Da? O, mulţumesc! 

— CU PLĂCERE. 

Silueta continuă să urce treptele. 

— Ce bună mască avea, nu? zise Magrat în cele din urmă. 

Ea şi Ţaţa se priveau în ochi, fiecare căutând confirmarea 
celeilalte. 

Magrat păli. Privi în sus pe scări. 

— Cred c-ar trebui să fugim înapoi şi să... începu ea. 

Tata Ogg era mult mai bătrână. 

— Cred că mai bine o luăm încet, zise ea. 


Lady Volentia D'Arrangement şedea în grădina de trandafiri 
de sub turnul cel mare şi-şi sufla nasul. 

Aştepta de jumătate de oră şi se săturase. 

Sperase la un tete-a-tete romantic; părea un bărbat aşa de 
şarmant, nerăbdător, dar şi timid în acelaşi timp. Însă în loc de 
asta, fusese cât pe ce să încaseze o lovitură zdravănă în cap 
când o babă pe o mătură şi purtând ceea ce părea, pe cât se 
putea vedea din goana ei nebună, chiar rochia doamnei 
Volentia, plonjase vâjâind pe lângă ea. Cizmele ei trăseseră o 
brazdă prin trandafiri înainte să se redreseze şi s-o apuce iar în 
sus. 

Şi de picioare i se tot freca un motan jegos şi urât mirositor. 

Şi seara începuse atât de bine... 

— Bună seara, milady? 

Ea privi în jos printre tufe. 

— Mă numesc Casanunda, rosti o voce plină de speranţă. 


Lili Batevreme se întoarse pe călcâie când auzi un clinchet de 
sticlă venind din labirintul ei de oglinzi. 


Fruntea i se întunecă. Alergă spre mijlocul terasei şi deschise 
uşa spre lumea ei de imagini. 

Nu se auzea nimic afară de foşnetul rochiei sale de mătase şi 
de şoapta domoală a răsuflării ei. Păşi spre locul ei dintre 
oglinzi. 

Miriadele de imagini o priveau aprobator. Se destinse. 

Apoi piciorul i se lovi de ceva. Cobori privirea şi văzu pe dale, 
neagră în lumina lunii, o mătură zăcând printre cioburi de sticlă. 

Privirea ei îngrozită se ridică şi întâlni o imagine. 

Care se încruntă la ea. 

— Care-i plăcerea când învingi şi celălalt nu-i în viaţă ca să 
ştie c-a pierdut? 

Lili dădu înapoi, cu gura căscată. 

Buna Batevreme păşi prin rama goală. Lili privi pe jos, în 
spatele surorii ei răzbunătoare. 

— Mi-ai spart oglinda! 

— Deci pentru asta te-ai muncit? spuse Buna. Ca să te joci de- 
a reginele într-un oraş igrasios? Să slujeşti poveştile? Ce fel de 
putere mai e şi asta? 

— Nu înţelegi... ai spart oglinda... 

— Cică nu-i bine să faci asta, zise Buna. Dar m-am gândit: ce 
mai contează încă şapte ani de ghinion? 

Imagine după imagine se sfărâmă, de-a lungul întregii curburi 
imense a universului oglinzii, sfâşierea înaintând mai repede 
decât lumina... 

— Trebuie să le spargi pe amândouă ca să fii în siguranţă... ai 
stricat echilibrul... 

— Ha! Eu l-am stricat? Buna înaintă, cu ochii ca două safire 
ale amărăciunii. O să-ţi trag o bătaie cum nu ţi-a tras mama 
niciodată, Lili Batevreme. Nu cu magie, nu cu mintologie, nu cu 
băţul cum făcea tata, da, şi nu şi-a precupeţit osteneala, pe câte- 
mi aduc aminte - ci cu osul. Şi nu fiindcă tu eşti cea rea. Nu 
fiindcă ţi-ai băgat nasul în poveşti. Fiecare avem drumul nostru. 
Ci pentru că, şi vreau să-ţi intre bine în cap, după ce-ai plecat 
tu, eu a trebuit să fiu cea bună. Tu te-ai ales cu toată distracţia. 
Şi e peste putinţă să te fac să plăteşti pentru asta, Lili, dar tot 
am să-ncerc... 

— Dar... eu... eu... eu sunt cea bună, murmură Lili, palidă de 
uimire. Eu sunt cea bună. Nu pot să pierd. Sunt ursitoarea. Tu 
eşti vrăjitoarea cea rea... şi ai spart oglinda... 

mişcându-se ca o cometă, sfâşierea oglinzilor ajunge în 
punctul cel mai îndepărtat şi-şi urmează orbita, zburând prin 


lumi nenumărate... 

— Trebuie să mă ajuţi... imaginile trebuie echilibrate, 
murmură Lili, stins, dând îndărăt până se lipi cu spatele de 
cealaltă oglindă. 

— Bună? Bună? Când dai oamenii de mâncare poveştilor? 
Când le schilodeşti vieţile? Asta se cheamă bună? zise Buna. 
Adică nici măcar nu te-ai distrat? Păi dacă eram eu aşa rea ca 
tine, aş fi fost mult mai rea. Nici nu-ţi trece ţie prin cap ce-aş 
mai fi făcut. 

Buna ridică mâna să lovească. 

. sfâşierea se-ntoarse către locul de unde pornise, purtând 
cu ea imaginile alungate din toate oglinzile... 

Ochii i se măriră. 

Sticla plesni şi se deformă în spatele lui Lili Batevreme. 

Iar în oglindă, imaginea lui Lili se-ntoarse, zâmbi serafic şi, 
întinzând braţele afară din ramă, o cuprinse la piept pe Lili 
Batevreme. 

— Lili! 


Toate oglinzile se sfărâmară, explodând în afară în mii de 
bucățele, din înaltul turnului, aşa încât, pentru o clipă, acesta 
păru învăluit în praf sclipitor de zâne. 


Tata Ogg şi Magrat ţâşniră pe terasă, ca o pereche de îngeri 
răzbunători după o perioadă de neglijenţă la controlul celest de 
calitate. 

Şi se opriră. 

Acolo unde fusese labirintul de oglinzi nu mai erau decât 
rame goale. Podeaua era acoperită cu cioburi de sticlă şi, pe ele, 
zăcea o femeie în rochie albă. 

__ Taţa o împinse pe Magrat în spatele ei şi înaintă prudentă. 
Împinse femeia cu vârful cizmei. 

— S-o aruncăm din turn, zise Magrat. 

— Bine, spuse Ţaţa. Dă-i drumul. 

Magrat ezită. 

— Păi, zise ea, când am spus s-o aruncăm din turn, nu m-am 
gândit s-o arunc eu personal, mai mult m-am gândit că dac-ar fi 
după dreptate ar trebui să fie aruncată... 

— Atunci aş tăcea din gură, în locul tău, spuse aţa, 
îngenunchind cu atenţie pe cioburi. Mai ales că aveam dreptate. 
Asta-i Esme. Aş recunoaşte faţa asta oriunde. Scoate-ţi juponul. 

— De ce? 


— Uită-te la braţele ei, fato! 

Magrat se holbă. Apoi îşi duse mâna la gură. 

— Dar ce-a făcut? 

— A-ncercat să-şi bage mâinile direct prin sticlă, după cum 
arată, zise Ţaţa. Dă-l odată jos şi ajută-mă să-l rup fâşii şi pe 
urmă du-te la doamna Gogol şi vezi dacă n-are nişte alifii şi dacă 
nu poate să ne ajute, şi spune-i că dacă zice nu, mai bine să n-o 
găsească dimineaţa în oraşul ăsta. Ţaţa pipăi încheietura mâinii 
Bunei Batevreme. Poate că Lili Batevreme era în stare să facă 
marmeladă din noi, dar lui madam Gogol ştiu bine că pot să-i 
scot şi ochii cu vătraiul dacă se pune cu mine. 

Tata îşi scoase pălăria ei patentată şi indestructibilă şi scotoci 
în ea, pe la vârf. Scoase de-acolo o bucată de catifea şi-o 
desfăşură, dezvăluind un mic stoc de ace şi-un mosor de aţă. 

Linse un capăt de aţă şi ridică un ac în bătaia lunii, privind la 
el chiorâş. 

— Of, Esme, Esme, zise ea, aplecându-se să coasă, prea pui la 
inimă când câştigi. 


Lili Batevreme privi în jur la o lume argintie şi stratificată. 

— Unde sunt? 

— ÎN OGLINDĂ. 

— Sunt moartă? 

— RĂSPUNSUL LA ACEASTĂ ÎNTREBARE, zise Moarte, 
ESTE UNDEVA ÎNTRE DA ŞI NU. 

Lili se întoarse, şi miliarde de siluete se întoarseră cu ea. 

— Când pot să ies? 

— CÂND O GĂSEŞTI PE CEA ADEVĂRATĂ. 

Lili Batevreme o luă la fugă printre reflecţiile infinite. 


O bucătăreasă bună e întotdeauna prima care vine la lucru 
dimineaţa şi ultima care pleacă seara. 

Doamna Pleasant stinse focurile. Făcu un inventar rapid al 
argintăriei şi numără supierele. Şi... 

Şi simţi că era privită. 

În uşă stătea un motan. Unul mare şi cenuşiu. Un ochi îl avea 
de-un galben-verzui malefic, celălalt alb sidefiu. Ce-i mai 
rămăsese din urechi arăta ca marginile unui timbru. Totuşi, se 
mişca ţanţoş şi genera un fel de câmp de pot-să-te-bat-cu-o- 
singură-laba care-i părea foarte cunoscut. 

Doamna Pleasant îl fixă cu privirea câtăva vreme. Era bună 
prietenă cu doamna Gogol şi ştia că forma reprezintă doar o 


problemă de obişnuinţă adânc înrădăcinată, plus că, dacă 
locuieşti în Genua prin preajma zilei de Samedi Nuit Mort, înveţi 
să te bazezi mai mult pe judecată decât pe simţuri. 

— Ei, zise ea, doar cu o urmă de tremur în glas, presupun că 
mai vrei nişte labe de peşte, adică vreau să spun capete, ce zici? 

Greebo se-ntinse şi-şi arcui spinarea. 

— Şi e şi nişte lapte în cămară, zise doamna Pleasant. 

Greebo căscă fericit. 

Apoi se scărpină după ureche cu laba din spate. Umanitatea e 
plăcut s-o vizitezi, dar nu ţi-ai dori să trăieşti acolo. 

XXX 

Trecuse o zi. 

— Unsoarea asta cicatrizantă a doamnei Gogol e foarte 
eficientă, zise Magrat. 

Avea în mână un borcan pe jumătate plin cu ceva verzui şi 
ciudat de zgrunţuros şi cu un miros subtil care, pe câte se 
părea, ocupa întreaga lume. 

— Are cap de şarpe în ea, spuse Ţaţa Ogg. 

— Nu încerca să-mi faci scârbă, zise Magrat. Cap-de-şarpe e o 
floare, ştiu şi eu atâta lucru. Un fel de Fritillaria, cred. E 
fantastic câte poţi să faci cu florile. 

Ţaţa Ogg, care de fapt petrecuse o jumătate de oră macabră, 
dar instructivă, supraveghind-o pe doamna Gogol atunci când 
făcuse unsoarea, n-avu inima s-o lămurească. 

— Aşa-i, zise ea. Flori. Nu te păcăleşte nimeni pe tine, văd eu. 

Magrat căscă. 

Li se lăsase palatul la dispoziţie, că tot n-avea nimeni 
dispoziţie să mişte un deget. Buna fusese instalată în camera de 
alături. 

— Du-te şi te culcă, zise Ţaţa. Mă duc eu acuşi să veghez în 
locul doamnei Gogol. 

— Dar Ţaţă... Gytha... spuse Magrat. 

— Hmm? 

— Tot ce... spunea ea... pe drum încoace. Era aşa de... aşa de 
rece. Nu? Să nu doreşti nimic, să nu foloseşti magia ca să ajuţi 
oamenii, sa nu faci chestia aia cu focul... şi pe urmă se-apucă să 
facă toate astea! Eu ce să mai înţeleg? 

— Ei, păi, zise Ţaţa. Aici e vorba de general şi de particular, 
vezi tu. 

— Cum adică? spuse Magrat, întinzându-se în pat. 

— Adică atunci când Esme foloseşte cuvinte ca „toată lumea“ 
şi „nimeni”, nu e vorba şi de ea. 


— Ştii... dacă stai să te gândeşti... asta-i îngrozitor. 

— Asta-i vrăjitoria. Când e la o adică. Şi-acum... culcă-te. 

Magrat era prea obosită ca să protesteze. Inchise ochii şi 
curând sforăia cu mult bun-simţ. 

Ţaţa şezu şi-şi fumă pipa o vreme, cu ochii la perete. 

Apoi se ridică şi împinse uşa spre camera cealaltă. 

Doamna Gogol o privi, de pe scaunul ei de lângă pat. 

— Du-te şi tu şi te culcă, zise Ţaţa. Stau eu cu ea câteva 
ceasuri. 

— Ceva nu-i în regulă, spuse doamna Gogol. Mâinile ei sunt 
vindecate. Doar că nu se trezeşte. 

— La Esme, totul ţine de minte, zise [aţa. 

— Aş putea să mai fac nişte zei şi să aduc lume să creadă 
zdravăn în ei. Ce părere ai? spuse doamna Gogol. 

Ţaţa scutură din cap. 

— Nu cred ca Esme ar vrea aşa ceva. Nu-i prea plac zeii. Zice 
că ocupă locul degeaba. 

— Atunci, aş putea să fac nişte gumbo. Oamenii vin de foarte 
departe pentru aşa ceva. 

— Merită încercat, admise Ţaţa. Orice ajutor e bun, aşa zic eu 
mereu. Ce-ar fi să te apuci? Lasă romul aici. 

După ce plecă vrăjitoarea voodoo, Ţaţa mai fumă o vreme din 
pipă şi bău gânditoare nişte rom, privind la trupul de pe pat. 

Apoi se aplecă până la urechea Bunei Batevreme şi-i şopti: 

— N-ai de gând să pierzi, nu? 


Buna Batevreme privi la lumea argintie şi stratificată. 

— Unde sunt? 

— ÎN OGLINDĂ. 

— Sunt moartă? 

— RĂSPUNSUL LA ACEASTĂ ÎNTREBARE, zise Moarte, E 
UNDEVA ÎNTRE DA ŞI NU. 

Esme se întoarse, şi un miliard de siluete se întoarseră cu ea. 

— Când pot să ies? 

— CÂND O GĂSEŞTI PE CEA REALĂ. 

— E o întrebare-capcană? 

— NU. 

Buna privi în jos la ea însăşi. 

— Asta d'aci, zise ea. 


Iar poveştile nu vor decât finaluri fericite. Nu dau o ceapă 
degerată pentru cine. 


Dragă Jason ecetra, 

Păi gata cu Genua da am învăţat neşte leacuri zombii dela Dna 
Gogol mia dat ingrid inored mia zis cum se face dacrii de banananana 
şi mia dat ceva dei zice banjo naţi văzut aşa ceva dai o femeie 
cumsecade zic eu dacă no scapi din ochi. Esme se pare că şia revenit 
da se poartă ciudat şi e liniştită nu ca deobicei aşa că sunt cu oichii pe 
ea să nufi făcut Lili vreo şmeichirie în oglindă. Da cred căi bine că 
când sa trezit ia cerut bageta lu Magrat şi ia sucit ienelele şia prefăcut 
oala întrun buchet de flori şi Magrat a zis că ea na putut şi Esme a zis 
că nu fincă ea şia pierdut vremea dorind lucruri în loc săşi bată capu 
cum să le obţiie. Vreau să zic că bine că Esme na avut bagetă când 
ierea tânără că Lili ar fi fost Bomboană pe lângă ea. Vă trimit o Poză 
cu cimitiru daici vedeţi că aci sengroapă oameni în lăzi deasupra 
pământului căi pământu prea ud şi nui plăcut să fii şi mort şi înecat în 
acelaşi timp, cică călătoriile lărgeşte mintea, eu cred că pa mea pot so 
scot prin urechi şi so înod sub bărbie, vă iubesc, MAMI. 


În mlaştină, doamna Gogol, vrăjitoarea voodoo, drapă 
redingota pe manechinul improvizat, puse jobenul în vârful 
parului şi legă bastonul de un braţ al crucii cu o sforicică. Făcu 
un pas îndărăt. 

Se auzi o zburătăceală. Legba cobori din văzduh şi se instală 
pe joben. Apoi cântă. De obicei cânta numai la apus, fiindcă era 
o pasăre cu puteri aparte, dar de data asta se simţea dispus să 
anunţe noua zi. 

Începu de-atunci să se spună că, în fiecare an de Samedi Nuit 
Mort, când carnavalul era în toi şi tobele băteau mai tare şi 
romul era pe sfârşite, un bărbat în redingotă şi joben şi cu 
energia unui demon apărea de nicăieri şi conducea dansul. 

În fond, şi poveştile trebuie să pornească de undeva... 


Se auzi un plescăit şi-apoi apele râului se închiseră la loc. 

Magrat se îndepărtă. 

Bagheta se afundă în mâlul bogat, unde n-o mai atingeau 
decât picioruşele vreunui rac aflat în trecere, şi racii n-au 
ursitoare şi n-au voie să-şi dorească nimic. Se afundă din ce în 
ce mai tare, cu trecerea lunilor, şi, cum se-ntâmplă cu 
majoritatea lucrurilor, ieşi din istorie. Mai mult nu-ţi puteai dori. 


Cele trei mături se ridicară deasupra oraşului Genua, odată 
cu ceţurile dinaintea zorilor. 
Vrăjitoarele priviră de sus mlaştinile verzi din jurul oraşului. 


Genua dormea. Zilele de după Prânzul Gras erau întotdeauna 
liniştite, fiindcă oamenii încercau să se refacă dormind. Pentru 
moment, la fel făcea şi Greebo, în culcuşul lui dintre paie. 
Fusese o mare suferinţă s-o părăsească pe doamna Pleasant. 

— Ei, gata cu la duce vita, filosofă stoic Ţaţa Ogg. 

— Nu ne-am luat rămas-bun de la doamna Gogol, zise Magrat. 

— Las” că ştie ea c-am plecat, spuse aţa. Ştie cam multe, 
doamna Gogol asta. 

— Dar putem s-avem încredere în ea că se ţine de cuvânt? 
zise Magrat. 

— Da, spuse Buna Batevreme. 

— In felul ei, e foarte cinstită, zise Ţaţa Ogg. 

— Da, aşa-i, recunoscu Buna Batevreme. Plus că i-am spus că 
poate mă-ntorc. 

Magrat privi la mătura Bunei. O cutie mare şi rotundă se 
vedea printre bagajele legate de paie. 

— N-ai probat niciodată pălăria aia pe care ţi-a dat-o, zise ea. 

— M-am uitat la ea, spuse Buna cu răceală-n glas. Nu-mi vine. 

— Nu cred că doamna Gogol ar da cuiva o pălărie care să nu-i 
vină, zise Ţaţa. Hai să vedem, ce zici? 

Buna pufni şi scoase capacul cutiei. Gheme de foiţă fluturară 
în jos spre ceţuri atunci când extrase pălăria dinăuntru. 

Magrat şi Ţaţa Ogg se holbară la ea. 

Erau obişnuite, sigur, cu ideea de fructe la pălărie - Ţaţa Ogg 
însăşi avea o pălărie neagră de pai cu cireşe de ceară pe ea, 
pentru ocazii speciale de vendetă de familie. Dar aceasta avea 
mai mult decât nişte cireşe. Cam singurul fruct care nu figura 
pe ea era pepenele. 

— E în mod sigur foarte... străină, zise Magrat. 

— Haide, spuse 'Ţaţa. Pune-o, să vedem. 

Buna se conformă, cam ruşinată, sporindu-şi astfel înălţimea 
cu jumătate de metru, din care majoritatea era ananas. 

— Foarte veselă. Foarte... elegantă, zise aţa. Nu oricine 
poate purta aşa o pălărie. 

— Îţi stă bine cu rodii, spuse Magrat. 

— Şi cu lămâi, zise Ţaţa Ogg. 

— Ei! Voi două doar nu râdeţi de mine? spuse Buna 
Batevreme, bănuitoare. 

— Vrei să vezi? zise Magrat. Am o oglindă pe undeva... 

Tăcerea căzu ca un topor. Magrat se înroşi. Ţaţa Ogg se 
încruntă fioros la ea. 

Amândouă o priviră îngrijorate pe Buna. 


— Mdaa, zise ea, după o vreme care le păru foarte lungă. 
Cred c-ar trebui să mă uit într-o oglindă. 

Magrat ieşi din încremenire, se scotoci prin buzunare şi 
scoase o mică oglinjoară, cu ramă de lemn. I-o dădu Bunei. 

Buna Batevreme îşi privi imaginea. Ţaţa Ogg îşi cârmi pe 
furiş mătura mai aproape. 

— Hmm, zise Buna, după o vreme. 

— Tare frumos îţi şed strugurii ăia de la ureche, spuse Ţaţa, 
încurajatoare. Asta-i o pălărie cu autoritate, îţi spun eu. 

— Hmm. 

— Nu crezi? zise Magrat. 

— Ei bine, spuse Buna, parcă împotriva voinţei ei, poate că e 
potrivită pentru străinătăţi. Unde nu mă vede nimenea care să 
mă cunoască. Nimenea important, în orice caz. 

— Şi când ajungem acasă, poţi s-o mănânci, zise Ţaţa Ogg. 

Se relaxară. Încercau acel sentiment pe care-l ai atunci când 
sfârşeşti să urci un munte sau să traversezi o vale periculoasă. 

Magrat îşi cobori privirea către râul cafeniu şi buştenii 
suspecți de pe mal. 

— Ce-aş vrea să ştiu e, zise ea, e dacă doamna Gogol era bună 
sau rea. Vreau să spun... morţi şi aligatori şi toate alea... 

Buna privi soarele care se ridica deasupra orizontului, dând 
ghionturi printre ceţuri. 

— Bun sau rău, alunecoasă treabă, spuse ea. Nu prea poţi să 
fii sigură exact unde-s oamenii. Poate contează mai mult în ce 
parte se îndreaptă. Ştiţi, adăugă ea, chiar cred că se vede 
Marginea, de aici. 

— Nostimă chestie, spuse [aţa. Se zice că prin străinătăţi se 
găsesc elefanţi. Totdeauna mi-am dorit să văd un elefant. Şi prin 
Klatch sau pe-acolo cică oamenii se cocoaţă pe-o frânghie şi 
dispar. 

— De ce? zise Magrat. 

— Habar n-am. Vreun motiv viclean de-al străinilor. 

— Într-o carte de-a Desideratei, spuse Magrat, zice ea o 
chestie interesantă despre văzut elefanţi. Spune că în Câmpia 
Sto, când oamenii zic că se duc să vadă elefantul, înseamnă că 
se duc pur şi simplu într-o călătorie, fiindcă s-au săturat să stea 
într-un loc. 

— Problema nu-i că stai într-un loc, zise Ţaţa, problema e că 
nu-ţi laşi mintea să umble. 

— Mie mi-ar plăcea să merg spre Miez, spuse Magrat. Să văd 
templele străvechi care-s prezentate în Capitolul Unu din Calea 


Scorpionului. 

— Şi-acolo o să te-nveţe ceva ce nu ştii deja? zise Ţaţa, mai 
răstit ca de obicei. 

Magrat aruncă o privire la Buna. 

— Probabil că nu, zise ea, umilă. 

— Ei, spuse aţa. Ce facem, Esme? Mergem acasă? Sau 
mergem să vedem elefantu'? 

Mătura Bunei se-ntoarse domol în vânt. 

— Eşti o babă dezgustătoare, Gytha Ogg, zise Buna. 

— Taman aşa, spuse '[aţa, veselă. 

— lar tu, Magrat Usturoi... 

— Ştiu, zise Magrat, uşurată şi fericită, sunt o curcă plouată. 

Buna se răsuci să se uite spre Miez, cu munţii lui înalţi. 
Undeva pe acolo era o căsuţă veche cu cheia atârnând în 
privată. Cine ştie ce se întâmpla pe acolo. Întreg regatul se 
ducea de râpă, probabil, fără ea acolo ca să ţină oamenii pe 
calea cea dreaptă. Asta era menirea ei. N-aveai de unde ştii ce 
prostii puteau oamenii ăia să facă în lipsa ei... 

Tata îşi ciocni cizmele roşii una de alta, că tot n-avea ce face. 

— Ei, socot că pân’ la urmă nicăieri nu-i ca acasă, zise ea. 

— Nu, rosti Buna Batevreme, tot gânditoare. Nu. Sunt 
milioane de locuri care-s ca acasă. Da' numai unu' e ăla unde 
trăieşti. 

— Aşa că, mergem înapoi? spuse Magrat. 

— Da. 

Numai că o luară pe ocolite, şi văzură elefantul.